Ernest Hemingway — Insulele lui Thomas Hudson

ERNESI HEMINGWAY 


ERNESI HEMINGWAY 


Insulele lui Thomas Hudson 


CUPRINS: 
Partea întâi. 
BIMINI: 7 
Partea a doua. 
CUBA: 208 
Partea a treia. 
PE MARE: 329 


PARTEA ÎNTÂI. 

BIMINI. 

IA 

Casa era construită pe cel mai înalt punct al îngustei limbi 
de pământ ce se întindea între port şi mare. Rezistase la 
trei uragane şi fusese durată solid, ca o navă. 

Palmieri înalţi, care se îndoiau în bătaia alizeelor, îşi 
aruncau umbra asupra ei. Pe uşa dinspre ocean puteai 
cobori drept spre faleză, spre plaja cu nisip alb, spre Gulf- 
Stream. Apa curentului era de obicei de un albastru închis, 
de te uitai la ea de departe, când nu bătea vântul. Dar, când 
intrai în ea, te întâmpina o apă de un verde deschis 
deasupra nisipului alb şi fin şi puteai zări umbra oricărui 
peşte mai mare cu mult înainte ca acesta să ajungă prea 
aproape de țărm. 

Era un loc minunat de scăldat, ferit de primejdii în timpul 
zilei, dar nu şi noaptea. Noaptea, rechinii ajungeau foarte 
aproape de mal, ieşind la vânat la marginea curentului şi, în 
nopţile liniştite, de pe terasa de sus a casei puteai auzi cum 
peştii pe care-i hăituiau ei împroşcau apa în toate părţile, 
iar de coborai la țărm, vedeai dâra fosforescentă pe care o 


lăsau în apă. Noaptea, rechinii nu se temeau de nimic, în 
schimb totul se temea de ei. Ziua însă se aţineau departe de 
nisipul acela alb şi neîntinat şi, chiar de se arătau, le puteai 
zări umbrele de la mare distanţă. 

Un bărbat pe nume Thomas Hudson, care era pictor bun, 
locuia acolo, în casa aceea şi acolo, ca şi în alte părţi ale 
insulei, muncea el cea mai mare parte a anului. Dacă ai trăit 
la acea latitudine destul de multă vreme, atunci schimbarea 
anotimpurilor devine la fel de importantă ca oriunde în altă 
parte, iar Thomas Hudson, care era îndrăgostit de insulă, 
nu voia să piardă nici o primăvară ori vară, nici o toamnă 
ori iarnă. 

Uneori arşiţa verii era prea puternică atunci când cădea 
vântul în august, sau când nu băteau câteodată alizeele în 
iunie şi iulie. Prin septembrie şi octombrie, sau chiar pe la 
începutul lui noiembrie se putea întâmpla să se abată vreun 
uragan, iar din iunie încolo în orice clipă te puteai aştepta la 
vreo capricioasă furtună tropicală. Dar în adevăratele luni 
de uragane domnea o vreme splendidă atunci când nu se 
pomeneau furtuni. 

Thomas Hudson studiase furtunile tropicale timp de mai 
mulţi ani, încât putea spune numai uitându-se la cer când se 
pregătea vreo tulburare tropicală, cu mult înainte ca 
barometrele să-i indice apariţia. Ştia cum să estimeze 
furtunile şi ce măsuri să ia în faţa lor. De asemenea ştia ce 
înseamnă să supravieţuieşti, împreună cu ceilalţi locuitori ai 
insulei, unui uragan şi ce legături apăreau între toţi cei ce 
trecuseră prin el. Ştia de asemenea că uraganele puteau fi 
atât de amarnice încât să nu le poată supravieţui nimic. Cu 
toate astea, întotdeauna se gândise că, de avea să se abată 
asupra insulei unul cumplit, ar fi vrut să fie şi el acolo şi să 
fie şters de pe faţa pământului cu casă cu tot, dacă avea să 
fie năruită. 

Casa arăta aproape în aceeaşi măsură şi a casă şi a navă. 
Aşezată acolo tocmai ca să înfrunte furtunile, fusese durată 
în solul insulei ca şi cum ar fi fost parte din ea; dar pe toate 


ferestrele vedeai marea şi avea un sistem de ventilaţie în 
cruce, aşa încât aveai parte de răcoare chiar şi în nopţile 
cele mai zăpuşitoare. Casa fusese văruită în alb ca să fie 
răcoroasă vara, şi se vedea de departe, din largul Gulf- 
Streamului. Era punctul cel mai ridicat de pe insulă în afară 
de şirurile lungi ale copacilor înalţi de casuarina, cei dintâi 
pe care-i zăreai atunci când urmăreai cum se ridică insula 
din valuri. Îndată ce distingeai pata întunecată a copacilor 
de casuarina înălțându-se deasupra orizontului mării, 
zăreai şi linia albă a casei. Apoi, în vreme ce te apropiai 
vedeai cum se înalţă insula în toată lungimea ei, cu 
palmieri, casele sale din scândură, cu linia albicioasă a 
plajei şi, dincolo de ea, verdele din South Island. Thomas 
Hudson nu putea zări niciodată casa, acolo pe insulă, fără 
ca priveliştea ei să nu-l facă fericit. Iarna, când bântuiau 
vânturile dinspre nord şi se făcea cu adevărat rece, casa 
era călduroasă şi confortabilă fiindcă era înzestrată cu 
singurul şemineu de pe insulă. Era un şemineu imens, şi 
Thomas Hudson punea pe foc lemne aruncate de valuri pe 
țărm. 

Clădise o stivă mare de lemne din astea lângă peretele 
dinspre sud al casei. Lemnele erau albite de soare şi roase 
de nisipul mânat de vânt şi unele bucăţi îi plăceau atât de 
mult, încât nu se îndura să le pună pe foc. Dar totdeauna 
după furtuni mari afla pe țărm şi mai multe bucăţi de lemn 
aruncate de valuri, şi găsea amuzant să pună pe foc chiar şi 
bucăţile ce-i plăceau. Ştia că marea avea să sculpteze altele 
şi, în câte o noapte mai răcoroasă, rămânea în fotoliul cel 
mare dinaintea focului, citind la lumina lămpii aşezate pe 
masa grea de lemn şi, în vreme ce citea, ridica din când în 
când privirea de pe carte şi asculta vântul de nord-vest care 
bântuia afară, vuietul valurilor ce se spărgeau la țărm, şi 
privea buştenii mari, albiţi, care ardeau. 

Uneori avea obiceiul să stingă lampa şi să se întindă jos pe 
covor şi să urmărească jocul de culori pe care-l dădeau 
flăcării sarea şi nisipul ce pătrunseseră lemnul. Stând pe 


podea, era la acelaşi nivel cu lemnele care ardeau şi vedea 
exact linia flăcării acolo unde se desprindea de lemn şi asta 
îl şi întrista şi-l făcea şi fericit totodată. Orice lemn care 
ardea îl tulbura totdeauna în chipul acesta. Însă când ardea 
lemn aruncat de valuri, îi trezea o tulburare pe care n-o 
putea defini. Îi trecea prin minte că poate nu era bine să-l 
pună pe foc când îl îndrăgise atât de mult; dar nu se simţea 
câtuşi de puţin vinovat. 

Când stătea întins pe podea se simţea la adăpost de vânt, 
deşi vântul şuiera cu adevărat prin toate colţurile mai joase 
ale casei, ca şi prin cele mai mărunte fire de iarbă din 
insulă, prin scaieţii şi ciulinii de nisip şi chiar prin nisip. 
Când stătea întins pe podea simţea izbitura brizanţilor şi îşi 
amintea că în acelaşi fel simţise canonadele de artilerie 
grea pe când stătuse lipit la pământ aproape de o baterie, 
cu mulţi ani înainte, pe când era un tinerel. 

Iarna, soba aceea era mare lucru, şi în cursul tuturor 
celorlalte luni se uita la ea cu dragoste şi se gândea cum va 
fi când avea să vină din nou iarna. Pe insulă iarna era cel 
mai minunat anotimp şi în tot restul anului aştepta cu 
nerăbdare sosirea iernii. 

II. 

În anul acela când veniră pe insulă băieţii lui Thomas 
Hudson, iarna trecuse de mult şi primăvara era şi ea pe 
sfârşite. Lucrurile fuseseră puse la cale în aşa fel încât toţi 
trei să se întâlnească la New York, ca să vină împreună cu 
trenul şi apoi cu avionul de pe continent. Avuseseră loc şi 
obişnuitele necazuri cu mama celor doi băieţi. Ea plănuise o 
călătorie în Europa, fără să-i spună bineînţeles nimic tatălui 
copiilor când îşi făcuse planul şi voia neapărat să aibă copiii 
cu ea în timpul verii. Dacă el ţinea morţiş, îi putea trimite 
copiii în vacanţa de Crăciun, după ce trecea Crăciunul, 
bineînţeles; Crăciunul propriu-zis aveau să şi-l petreacă 
alături de ea. 

Thomas Hudson se familiarizase cu stilul ei şi, în cele din 
urmă, avu loc obişnuitul compromis. Cei doi băieţi mai mici 


aveau să vină să stea la tatăl lor pe insulă vreme de cinci 
săptămâni, şi apoi aveau să plece de acolo pentru a se 
îmbarca la New York pe un vas de linie francez, la clasa 
studenţi, pentru a o întâlni pe mama lor la Paris, unde 
trebuia ea să-şi cumpere câteva articole de îmbrăcăminte. 
În timpul călătoriei, de ei avea să aibă grijă fratele lor mai 
mare, Iom. După aceea, tânărul Tom urma să-şi întâlnească 
şi el mama, care făcea un film prin sudul Franţei. 

Mama tânărului Tom nu-i ceruse fiului ei să vină şi ar fi 
preferat să-l ştie pe băiat pe insulă cu taică-său. Dar i-ar fi 
plăcut să-l vadă, aşa că urmă un compromis convenabil cu 
hotărârea de neclintit a mamei celorlalţi doi băieţi. Aceasta 
era o femeie fermecătoare care în viaţa ei nu-şi schimbase 
niciodată un plan odată ce-l făcuse. Planurile ei erau 
totdeauna întocmite în taină, ca ale unui mare general, şi 
erau impuse eu aceeaşi rigiditate. Se mai putea face câte 
un compromis, dar niciodată vreo schimbare fundamentală, 
indiferent dacă planul fusese conceput în vreo noapte de 
insomnie, ori în vreo dimineaţă plină de draci, sau în cursul 
vreunei seri sub imperiul ginului. 

Planul era plan şi hotărârea cu adevărat hotărâre şi, 
cunoscând toate astea şi fiind bine instruit în timpul 
procedurilor divorţului, Thomas Hudson era fericit că se 
ajunsese la un compromis, şi copiii aveau să vină să stea 
cinci săptămâni cu el. Dacă numai cu cinci săptămâni ne-am 
ales, atunci ăsta ni-i norocul, gândi el. Cinci săptămâni e 
destul de mult timp dacă ţi se îngăduie să stai împreună cu 
cei care ţi-s dragi şi alături de care ai vrea să trăieşti 
mereu. Dar mai întâi de toate, de ce-am părăsit-o pe mama 
lui Tom? Mai bine nu te gândi la asta, îşi spuse. E una dintre 
treburile la care e mai bine să nu te gândeşti. Şi-s minunaţi 
şi copiii pe care ţi i-a dăruit cealaltă. Tare ciudat şi tare 
complicat e totul şi numai tu ştii câte dintre trăsăturile lor 
bune i se datoresc ei. E femeie minunată şi nu trebuia s-o 
părăseşti nici pe ea. Apoi îşi spuse: Da. Am fost nevoit. 


Nu se mai amăra prea mult din nici o pricină. Încetase de 
mult să se mai amărască şi, înhămându-se la muncă, îşi 
alungase sentimentele de vinovăţie cât putuse, iar acum nu- 
i mai păsa decât că băieţii aveau să vină şi că trebuiau să 
aibă parte de o vară minunată. Apoi avea să se întoarcă din 
nou la treabă. 

Reugşise să înlocuiască orice, în afară de copii, prin muncă 
şi prin ritmul obişnuit al unei vieţi de muncă necurmată pe 
care şi le statornicise în insulă. Socotea că durase ceva care 
va dăinui şi şi-l va ţine acolo. Acum, ori de câte ori jinduia 
după Paris, prefera să-şi aducă aminte de Paris decât să se 
ducă acolo. Acelaşi lucru îl făcea cu toată Europa şi cu mare 
parte din Asia şi Africa. 

Îşi aminti ce spusese Renoir când aflase că Gauguin 
plecase în Tahiti ca să picteze. „De ce oare-i nevoit să 
cheltuiască atâta amar de bani şi să se ducă atât de departe 
ca să picteze, când se poate picta atât de bine la 
Batignolles?” Suna mai bine în franţuzeşte: „quand on peint 
şi bien aux Batignolles”, şi Thomas Hudson se gândi la 
insulă ca la un quartier al său, unde se stabilise definitiv şi- 
şi cunoştea toţi vecinii şi trudea cu aceeaşi îndârjire cu care 
trudise şi la Paris pe vremea când tânărul Tom era abia 
prunc. 

Uneori se mai desprindea de insulă pentru a pescui în 
largul coastelor Cubei, sau ca să se ducă în munţi, toamna. 
Dar îşi închiriase ferma pe care o avea în Montana, pentru 
că acolo cea mai bună perioadă era vara şi toamna, iar 
acum toamna băieţii trebuiau să se ducă la şcoală. 

Câteodată era nevoit să meargă la New York ca să se 
întâlnească cu cel ce-i vindea lucrările. Acum însă mai des 
acesta îi făcea vizite şi la plecare lua pânzele cu el în nord. 
Reputația lui de pictor fusese stabilită şi era respectat atât 
în Europa cât şi în propria-i ţară. Avea un venit stabil din 
concesionarea dreptului de a extrage petrol pe terenul care 
fusese al bunicului său. Fusese de fapt o păşune, dar atunci 
când o vânduseră, se păstrase dreptul de proprietate 


asupra subsolului. Aproape jumătate din acest venit se 
ducea pe pensia alimentară; restul însă constituia fondul ce- 
i dădea siguranţă financiară, aşa încât putea picta exact 
cum poftea fără să fie influenţat de nevoia de a vinde. De 
asemenea îi dădea libertatea de a locui unde voia şi a 
călători când avea chef. 

Avusese parte de succes aproape în orice, în afară de viaţa 
matrimonială, deşi nu-i păsase niciodată cu adevărat de 
succes. Nu-i păsa decât de pictură şi de copii şi chiar şi 
acum era îndrăgostit tot de prima femeie pe care o iubise. 
De atunci iubise multe femei şi uneori câte una venea să 
stea în insulă. Simţea nevoia să vadă femei şi o vreme erau 
binevenite. Îi plăcea să le ştie acolo, uneori chiar pentru 
mai multă vreme. Dar, până la urmă, era totdeauna fericit 
când le vedea plecate, chiar şi atunci când îi plăceau. 
Învăţase să nu se mai certe cu femeile şi învățase şi cum să 
nu ajungă la căsătorie cu ele. Aceste două lucruri fuseseră 
aproape la fel de greu de învăţat ca şi deprinderea de a se 
apuca de pictat în chip statornic şi cu bună rânduială. 
Învăţase şi spera că învățase odată pentru totdeauna. Ştia 
să picteze de-o groază de vreme, şi socotea că învăţa cu 
fiecare an mai mult. Îi venise însă greu să înveţe cum să 
picteze în chip statornic şi să-şi impună o disciplină, mai 
ales pentru că în viaţa lui fusese o vreme când nu se prea 
împăcase cu disciplina. Niciodată nu fusese cu adevărat 
necugetat, dar fusese nedisciplinat, egoist, neîndurător. 
Acum îşi cunoştea păcatele şi nu numai pentru că i le 
spuseseră şi multe femei, ci şi pentru că şi le descoperise 
singur. Se hotărâse să fie egoist numai pentru pictura lui, 
neîndurător numai în munca lui şi să-şi impună disciplina şi 
s-o accepte ca atare. 

Avea să-şi îngăduie plăcerile vieţii în limitele acestei 
discipline pe care şi-o impusese şi avea să muncească din 
greu. Iar în ziua aceea era foarte fericit deoarece copiii 
aveau să sosească a doua zi dimineaţă. 


— Domnule Tom, nu doriţi nimic? îl întrebă Joseph, valetul. 
Aţi lăsat treaba deoparte pe ziua de azi, aşa? 

Joseph era înalt şi-avea o faţă prelungă şi foarte tuciurie, 
iar mâinile şi picioarele imense. Purta haină şi pantaloni albi 
şi umbla cu picioarele goale. 

— Mulţumesc, Joseph, nu mai am nevoie de nimic. 

— Puțin gin tonic? 

— Nu. Cred că am să mă duc să iau un pahar la localul lui 
Bobby. 

— Mai bine beţi unul aici. E mai ieftin. Când am trecut pe- 
acolo, domnul Bobby era cam prost dispus. Prea multe 
băuturi de amestecat, spunea el. Una de pe un iahti-a 
comandat ceva căreia îi spunea White Lady şi el i-a dat o 
sticlă de apă minerală din aia americană, pe etichetă cu o 
doamnă într-un veşmânt de plasă albă contra ţânţarilor, 
şezând lângă un izvor. 

— Mai bine aş lua-o din loc într-acolo. 

— Mai întâi să vă pregătesc eu o băutură. Tot aţi primit 
nişte scrisori cu vasul poştal. Numai bine puteţi să vă citiţi 
scrisorile şi să vă beţi paharul şi apoi o porniţi spre domnul 
Bobby. 

— În regulă. 

— Mai bine aşa, spuse Joseph. Fiindcă am şi pregătit 
băutura. Nu-s chiar atât de multe scrisori, domnule Tom. 

— Unde-s? 

— În bucătărie. Le aduc cu. Pe vreo două e un scris de 
femeie. Una-i din New York. Alta din Palm Beach. Frumos 
scris. Una de la domnul care vă vinde tablourile, din New 
York. lar vreo câteva nu ştiu nici eu de unde-s. 

— Nu vrei să şi răspunzi tu în locul meu la ele? 

— Da, domnule. Dacă aşa vreţi. Şi aşa am eu mai multă 
şcoală decât îmi dă mâna. 

— Mai bine adu-le încoace. 

— Da, domnule Tom. E şi un ziar. 

— Pe ăla lasă-l pentru micul dejun, te rog, Joseph. 


Thomas Hudson se aşeză, îşi citi corespondenţa, în vreme 
ce sorbea din băutura rece. Mai citi o dată una din scrisori 
şi apoi le puse pe toate în sertarul biroului. 

— Joseph, strigă el. E totul pregătit pentru băieţi? 

— DA. Domnule. Avem şi două lăzi de Coca-Cola. Tânărul 
Tom, bănui că-i mai nalt ca mine, aşa-i? 

— Încă nu. 

— Credeţi că acum mă poate da jos? 

— Nu cred. 

— Am avut de furcă cu băiatul ăsta de atâtea ori când 
eram numai noi între noi, continuă Joseph. Tare-i caraghios 
acum să-i spun „domnule“. Domnul Tom, domnul David şi 
domnul Andrew. Trei dintre cei mai buni şi mai afurisiţi 
copii pe care i-am văzut vreodată. Dar cel mai pungaş e 
Andy. 

— De la început a fost pungaş, spuse Thomas Hudson. 

— Şi s-a făcut tot mai pungaş, adăugă Joseph plin de 
admiraţie. 

— Vara asta să le fii o bună pildă. 

— Domnule Tom, doar nu vă bate gândul să le fiu eu 
băieţilor o pildă bună în vara asta. Poate acum vreo trei, 
patru ani, când eram şi eu neprihănit. Am de gând să mă 
iau eu după Iom. A fost pe la o şcoală aleasă şi a deprins 
apucături bune şi alese. N-am să pot arăta taman ca el, dar 
am să mă port ca el. Liber, degajat, dar politicos. Apoi am 
de gând să fiu deştept ca Dave. Asta-i partea cea mai grea. 
Apoi am să mă apuc să învăţ cum de izbuteşte Andy să fie 
atât de pungaş. 

— Să nu te apuci şi tu de pungăşii pe-aici. 

— Nu, domnule Tom. N-aţi înţeles ce-am vrut eu să spun. 
Pungăşiile acelea nu-s pentru aici în casă, ci pentru viaţa 
mea particulară. 

— O să fie straşnic când vor fi toţi aici, nu-i aşa? 

— Domnule Tom, nu s-a mai pomenit aşa ceva de când au 
stârnit focul cel mare. Pentru mine-i tot una cu venirea lui 


Mesia. M-aţi întrebat de-o să fie straşnic? Da, domnule, o să 
fie. 

— Trebuie să ne gândim să aibă o groază de lucruri cu 
care să se distreze. 

— Nu, domnule 'Tom, spuse Joseph. Mai degrabă trebuie să 
ne gândim cum să-i scăpăm întregi din poznele groaznice 
pe care le pun la cale. Ne poate ajuta şi Eddy. ELîi ştie mai 
bine decât mine. Şi apoi, sunt şi prieten cu ei, şi asta face 
treaba şi mai grea. 

— Ce face Eddy? 

— S-a cam dat la băutură oleacă în întâmpinarea zilei de 
naştere a reginei. E bine cherchelit. 

— Mai bine mă duc până la localul domnului Bobby acum 
că e prost dispus. 

— A şi întrebat de dumneavoastră, domnule Tom. Dacă a 
existat vreodată un gentleman, acela-i domnul Bobby, şi 
câteodată toate scursorile alea care vin de pe iahturi îi cam 
pun nervii la încercare. Când am plecat era cam scos din 
râăbdări. 

— Da' tu ce căutai pe-acolo? 

— M-am dus pentru Coca-Cola şi am mai rămas puţin ca 
să-mi încerc mâna cu tacul de biliard. 

— Cum e masa? 

— Mai mizerabilă. 

— Mă duc într-acolo, spuse Thomas Hudson. Am să fac un 
duş şi mă schimb. 

— V-am pus hainele pe pat, îi răspunse Joseph. Mai vreţi 
un gin cu apă tonică? 

— Nu, mulţumesc. 

— A venit şi domnul Roger şi-i pe şalupă. 

— Bun. Îl găsesc eu. 

— Vine şi el să stea aici? 

— Poate. 

— În orice caz, oricum pregătesc un pat şi pentru el. 

— În regulă. 

III. 


Thomas Hudson făcu un duş, se spălă pe cap cu săpun şi 
apoi se clăti sub jetul puternic care-l biciuia. Era un bărbat 
bine clădit şi când se dezbrăca arăta şi mai zdravăn decât 
atunci când era îmbrăcat. Era foarte bronzat şi părul i se 
decolorase în şuviţe de nuanţe diferite. Nu avea nici un 
gram mai mult decât trebuia şi când se urcă pe cântar văzu 
că avea 87 de kilograme. 

Ar fi trebuit să înot înainte de a face duş, se gândi el. Dar 
azi dimineaţă, înainte de a mă apuca de lucru, am înotat 
cam mult şi acum mă simt obosit. Când au să fie şi băieţii 
aici, o să avem parte de înot destul. Şi-i şi Roger aici. E 
bine. 

Îşi trase o pereche curată de pantaloni scurţi, îşi puse o 
bluză veche cu dungi şi nişte mocasini, ieşi pe uşă, porni la 
vale, trecu de poarta gardului de ostreţe şi se trezi în 
lumina orbitoare, albă, reflectată de suprafaţa de coral 
decolorat de soare a Căii Regelui. 

Dintr-una din barăcile de scândură nevopsită înşirate de-a 
lungul drumului, asupra căreia îşi aruncau umbra doi 
palmieri înalţi, se arătă un negru bătrân, într-un costum 
negru de alpaca şi nişte pantaloni bine călcaţi, tot negri, 
care o porni foarte ţeapăn şi drept în drum, înaintea lui. 
Când omul se întoarse, Thomas Hudson îi zări chipul frumos 
de negru. 

Din spatele şandramalei se auzi o voce de copil care 
îngâna în batjocoră pe melodia unui vechi cântec englezesc: 

Unchiul Edward a venit din Nassau. 

Să vândă nişte bombonele. 

Am cumpărat şi eu şi P H. Din ele. 

Dar bomboanele erau al dracului de proaste. 

Unchiul Edward se întoarse şi-şi arătă chipul care părea 
tot atât de amărât pe cât era de furios, în lumina 
strălucitoare a după-amiezii. 

— Las' că te ştiu eu, spuse el. Nu te văd eu, da' ştiu eu 
care eşti. Te spun comisarului. 

Vocea copilului continuă, răsunând limpede şi veselă. 


Oh, Edward, Oh, Edward, Unchiule Edward cel mare, tare 
la cătare, Bomboanele tale-s amare. 

— Comisarul are să audă el şi treaba asta, spuse unchiul 
Edward. Ştie el comisarul ce are de făcut. 

— Mai ai bomboane proaste şi azi, unchiule Edward? se 
auzi din nou vocea ţâncului ce se aţinea cu mare grijă să nu 
fie văzut. 

— Aşa-i omul urgisit, spuse tare unchiul Edward în vreme 
ce porni mai departe. Aşa se jumuleşte şi se târnoseşte 
haina respectului omului. Oh, Doamne, iartă-i pre ei că nu 
ştiu ce fac. 

De departe, de pe Calea Regelui, se auzeau tot mai tare 
cântecele ce răzbăteau din camerele de sus de la ponce de 
Leon. Pe lângă el trecu grăbit pe drumul de coral un puştan 
negru. 

— A fost o bătaie, domi'le 'Tom. Sau cam aşa ceva. Un domn 
de pe un iaht s-a apucat să zvârle pe geam tot felul de 
lucruri. 

— Adică ce fel de lucruri anume, Louis? 

— "Tot felul de lucruri, dom'le Tom. Tot ce-i cădea sub 
mână. Doamna a încercat să-l oprească da' el zicea c-o 
aruncă şi pe ea. 

— Şi de unde-i domnul ăsta? 

— Grangure mare, de prin nord. Se lăuda că poa' să 
cumpere şi să vândă toată insula. Bănui că nici n-o să-l 
coste cine ştie ce dacă aruncă mai departe toate alea aşa 
cum s-a pornit. 

— Comisarul a luat vreo măsură, Louis? 

— Nu, dom'le Tom. Până acum nu l-a înştiinţat nimeni. Da' 
cum s-arată lucrurile, a cam venit vremea s-apară şi 
comisarul. 

— Tu eşti angajat la ei, Louis? Aş fi vrut să fac rost de nişte 
momeală pe mâine. 

— Da, dom'le, vă fac eu rost de momeală, dom'le Tom. Nu 
vă bateţi capul cu momeala. Am fost cu ei toată vremea. Azi 
dimineaţă m-au angajat ca să-i duc la pescuit şi de-atunci 


numai de ei mă ţin. Numai că ăsta nu-i pescuit. Nu, dom'le. 
Numai dacă pescuit n-o fi însemnând să arunce cu farfurii şi 
căni şi carafe şi scaune şi să rupă nota de plată ori de câte 
ori i-o aduce domnu' Bobby şi să-i spună că e un bastard 
afurisit şi hoţ şi pungaş. 

— Pare că-i un domn cam dificil, Louis. 

— Dom'le Tom, e cel mai afurisit neam de domn pe care l- 
am pomenit în viaţa mea până acum. M-a pus să-i şi cânt. 
Doar ştiţi că eu nu-s în stare să cânt ca Josey, da' cânt şi eu 
cum pot şi câteodată chiar mai bine decât îs în stare. I-am 
cântat cum m-am priceput mai bine. Ştiţi cum e. Doar m-aţi 
auzit cântând. Da' el nu şi nu, decât cântecul acela cu 
mămica n-are chef nici de mazăre, nici de orez, nici de ulei 
de cocos. Şi numai ăsta, iar şi iar! E un cântec vechi, şi mă 
săturasem de el şi i-am zis: „Dom'le, eu ştiu şi nişte cântece 
mai noi. Cântece frumoase. Mai ştiu şi alte cântece vechi, 
cum ar fi cu pieirea lui John Jacob Astor pe Titanic când s-a 
scufundat lovindu-se de-un ghețar, şi aş fi mai bucuros să le 
cânt pe alea decât pe ăsta cu nu mazăre, nu orez, dacă aţi 
vrea”. Şi doar i-am spus toate astea cu tot respectul şi cât 
mai dulce. Că doar ştiţi Cum le zic eu. Da' domnul acela-mi 
zice: „Ascultă-mă, pui de negru neisprăvit şi prost, eu 
stăpânesc mai multe magazine şi fabrici şi ziare decât avea 
John Jacob Astor oale în care s-a... ştii tu cuvântul ăla, şi de 
încerci măcar să-mi spui ce-ar trebui să ascult am să te iau 
şi te bag cu capul drept în oalele alea”. Atunci doamna lui a 
zis: „Dragule, de ce trebuie să fii aşa de brutal cu copilul? 
Mie mi se pare că a cântat foarte frumos şi aş vrea să aud şi 
nişte cântece mai noi”. lar domnul a zis: „la seama ce-ţi zic. 
Nici tu n-ai să le auzi şi nici el n-are să le cânte”. Dom'le 
Tom, e un domn tare anapoda. Şi chiar şi doamna i-a spus: 
„Oh, dragule, tare mai eşti complicat”. Dom'le Tom, îi mai 
complicat decât pare un motor diesel unui pui de maimuţă 
care abia a făcut ochi, atunci ieşit din pântecele mă-si. 
lertaţi-mă dacă trăncănesc prea mult. Da' tărăşenia asta m- 
a stârnit. El îi cam calcă inima femeii în picioare. 


— Şi acum ce mai faci pentru ei, Louis? 

— Am fost să caut perle de ghioc, răspunse el. 

În timp ce-i spunea toate astea, se opriseră la umbra unui 
palmier, iar băiatul scoase din buzunar o bucată de pânză 
destul de curată şi o despături dând la iveală vreo şase 
perle lucioase, sidefii, de un roz aprins, perle dintre cele pe 
care băştinaşii le găsesc prin ghiocuri când le curăţă şi 
pentru care nici o femeie - în afară de regina Mary a 
Angliei, după câte ştia Thomas Hudson - nu se zbate ca să 
le primească în dar. Bineînţeles că Thomas Hudson nu-şi 
închipuia că ştia mare lucru despre regina Mary, în afară de 
ceea ce apăruse în ziare şi filme şi un profil din The New 
Yorker, dar, pentru că ei îi plăceau perlele de ghioc, i se 
păru că o cunoştea mai bine decât îi cunoştea pe mulţi alţii 
pe care-i ştia de o groază de vreme. Reginei Mary îi plăceau 
perlele de ghioc şi, în noaptea aceea, insula sărbătorea ziua 
ei de naştere, dar îi era teamă că perlele de ghioc nu vor 
avea darul de a o face mai fericită pe doamna acelui 
gentleman. Dar s-ar fi putut ca regina Mary să fi declarat că 
avea slăbiciune pentru perlele de ghioc numai ca să le facă 
plăcere supuşilor ei din Bahamas. 

Ajunseseră la Ponce de Leon şi Louis tocmai spunea: 

— Doamna plângea, dom'le 'Tom. Plângea amarnic. Aşa că 
i-am spus că dau o fugă până la şandramaua lui Roy să 
găsesc nişte perle de ghioc şi să i le aduc să le vadă. 

— Au s-o facă foarte fericită, spuse Thomas Hudson. Dacă-i 
plac perlele de ghioc cumva. 

— Sper să-i placă. 1 le duc acuma sus. 

Thomas Hudson intră la bar unde era răcoare şi părea 
aproape întuneric după lumina neîndurătoare de pe drumul 
tăiat în coral; luă nişte gin şi apă tonică, cu o coajă de chitră 
în pahar, şi câteva picături de Angostura. Domnul Bobby 
stătea după tejghea şi arăta cumplit. Patru puştani negri 
jucau biliard şi de câte ori aveau de executat o lovitură mai 
dificilă săltau masa să le vină mai bine. Sus, cântatul se 
oprise şi în salon se lăsase o linişte adâncă, tulburată numai 


de pocnetul bilelor. Doi oameni din echipajul iahtului 
amarat în bazin stăteau la bar; după ce ochii i se mai 
obişnuiseră cu obscuritatea, lui Thomas Hudson i se păru că 
înăuntru era o lumină odihnitoare, răcoare şi plăcut. Louis 
cobori de la etaj. 

— Domnul a adormit, spuse el. I-am dat doamnei perlele. 
Se uită la ele şi plânge. 

Îi văzu pe cei doi marinari de pe iaht uitându-se unul la 
altul fără să spună nimic. Rămase în picioare, cu paharul 
înalt cu băutura amăruie şi plăcută în mână, sorbi prima 
înghiţitură care-i aminti de Tanga, Mombasa şi Lamu şi de 
toată coasta aceea, şi deodată îl încercă nostalgia Africii. 
Ilată-l stabilit în insula asta, când ar fi putut la fel de bine să 
fi fost în Africa. La dracu, îşi spuse, oricând mă pot duce 
acolo. Împlinirea trebuie să fie înlăuntrul tău, oriunde te-ai 
afla. Şi aici te descurci bine în privinţa asta. 

— Zi, Tom, chiar îţi place gustul sărăciei ăleia? îl întrebă 
Bobby. 

— Bineînţeles. Altfel n-aş bea-o. 

— Am deschis şi eu o sticlă din greşeală şi avea un gust de 
chinină. 

— Păi are chinină în ea. 

— Oamenii au înnebunit, precis, spuse Bobby. Omul e în 
stare să bea orice-i trăsneşte. Şi are şi bani să-şi cumpere 
orice. 'Ţi-ai putea închipui că nu face decât ceea ce-i place, 
şi când colo el strică bunătate de gin turnând în el nu ştiu 
ce fel de băutură indiană cu chinină. 

— Mie-mi place gustul ăsta. Îmi place gustul de chinină cu 
coajă de chitră. Mi se pare că-mi deschide nu ştiu cum porii 
stomacului sau cam aşa ceva. Treaba asta mă drege mai 
bine decât orice altă băutură cu gin. Mă simt bine după ce-o 
beau. 

— Ştiu. Băutura te face totdeauna să te simţi bine. Pe mine 
însă mă face să mă simt groaznic. Unde-i Roger? 

Roger era un prieten al lui Thomas Hudson, care avea pe 
insulă o şandrama de pescuit. 


— Ar cam trebui să s-arate curând. Luăm masa cu Johnny 
Goodner. 

— Nu mă taie mintea de ce unor oameni ca tine, Roger 
Davis şi Johnny Goodner, care sunteţi de atâta vreme aici, 
vă place insula asta. 

— E o insulă minunată. Doar şi tu stai tot în insula asta, 
aşa-i? 

— Eu stau fiindcă aici îmi câştig pâinea. 

— Ai putea să ţi-o câştigi şi la Nassau. 

— La dracu cu Nassau. Aici se distrează omul mai bine. 
Insula asta e numai bună de distracţie. Şi în plus se fac bani 
buni aici. 

— Îmi place să stau aici. 

— Bineînţeles, făcu Bobby. Şi mie. Doar ştii şi tu. Dacă-mi 
pot agonisi traiul. Vinzi tablourile alea pe care le pictezi 
toată vremea? 

— Acum se vând destul de bine. 

— Oamenii dau bani pe tablouri cu unchiul Edward. 
Tablouri cu negri în apă. Cu negri pe uscat. Negri în bărci. 
Bărci de pescuit broaşte țestoase. Bărci de pescuit bureţi. 
Izbucnirea furtunii. Trombe marine. Goelete naufragiate. 
Goelete în construcţie. Orice pot vedea pe gratis. Şi chiar ţi 
le cumpără? 

— Sigur că le cumpără. O dată pe an se ţine un salon la 
New York şi se vând. 

— La licitaţie? 

— Nu. Cel ce le vinde stabileşte preţul. Şi oamenii le 
cumpără. Muzeele cumpără şi ele câte unul din când în 
când. 

— Nu le poţi vinde şi singur? 

— Ba da. 

— Mi-ar plăcea să cumpăr unul cu o trombă marină, spuse 
Bobby. O trombă mare, afurisit de mare. Poate chiar două 
trombe, care urlă gonind peste apele puţin adânci cu un 
vuiet de nu mai auzi nimic. Şi soarbe toată apa din jur şi te 
sperie de moarte. Iar eu pescuind bureţi într-o bărcuţă, mă 


trezesc că n-am nici o scăpare. Tromba îmi smulge din 
mână vasul cu fundul de sticlă cu care mă uit eu în apă. 
Aproape că suge şi barca de pe apă. O trombă pedeapsa lui 
Dumnezeu. Cam cât ar costa un tablou ca ăsta? Aş putea să- 
| atârn chiar aici. Sau aş putea să-l pun pe perete acasă 
dacă n-ar speria-o de moarte pe baba mea. 

— Depinde cât de mare-i. 

— Cât de mare ai tu chef să-l faci, spuse Bobby generos. 
Un tablou ca ăsta nu-i niciodată destul de mare. Pune pe 
pânza aia chiar trei trombe. O dată am văzut cu ochii mei 
de-aproape, ca de ici până colo, trei trombe pe lângă insula 
Andros. Se înălţau până la cer şi una dintre ele a săltat o 
barcă de pescuit bureţi, şi când i-a dat drumul din izbitură 
motorul a străpuns coca. 

— Păi costă cam cât face pânza, spuse Thomas Hudson. N- 
aş cere mai mult decât mă costă pânza. 

— La dracu, fă rost atunci de o pânză mare, spuse Bobby. 
O să punem acolo nişte trombe să bage spaima-n oameni, 
încât or s-o întindă din barul ăsta şi s-o tulească de pe 
afurisita asta de insulă. 

Era emoţionat de măreţia proiectului, însă perspectivele 
lui abia acum i se dezvăluiau. 

— Ascultă, Tom, băâiatule, ţi-a trecut vreodată prin minte că 
poţi picta un uragan întreg? Poţi să pictezi exact momentul 
în care s-arată şi ochiul uraganului, taman când se 
îndepărtează dintr-o parte şi se linişteşte, în vreme ce din 
cealaltă abia se porneşte? Şi pune acolo de toate, şi negri 
cocoţaţi în palmieri şi legaţi să nu fie luaţi de uragan, şi 
nave zvârlite pe deasupra insulei. Da? Pune acolo şi hotelul 
cum o ia din loc. Şi bucăţi de grinzi zburând prin aer ca 
nişte sulițe, şi nişte pelicani morţi măturaţi de vânt de parcă 
ar fi şi ei rafale de ploaie. Barometrul să coboare la 
douăzeci şi şapte, iar giruetele să fie făcute zob de vânt. 
Valurile să se spargă de bancurile de la zece braţe 
adâncime, iar luna să iasă tocmai atunci drept în ochiul 
uraganului. Un val de maree să vină şi să înece orice suflare 


de viaţă. Femei să fie măturate de vânt spre larg, iar vântul 
să smulgă veşmintele de pe ele. Peste tot să plutească negri 
înecaţi şi prin aer să zboare... 

— Trebuie o pânză afurisit de mare, interveni Thomas 
Hudson. 

— La dracu cu pânza! exclamă Bobby. Fac eu rost de o velă 
mare de goeletă. O să pictăm cel mai mare şi mai blestemat 
tablou din lume şi o să rămânem în istorie. Şi tu care 
pierdeai vremea cu tablourile alea mititele. 

— Mă apuc de trombe, spuse Thomas Hudson. 

— Bine faci, reveni Bobby, arătând că nu avea chef să 
abandoneze subiectul grandioaselor sale proiecte. Aşa-i 
sănătos. Cu excepţia mea şi a ta şi cu cât ai învăţat tu până 
acum, Doamne, putem face nişte tablouri uriaşe! 

— De mâine mă apuc de trombe. 

— În regulă, făcu Bobby. Asta-i începutul. Dar, Doamne, cât 
aş vrea să ne apucăm de pictat şi uraganul acela. A pictat 
cineva vreodată scufundarea Titanicului? 

— Nu la o scară într-adevăr mare. 

— Putem s-o pictăm noi. E un subiect care mi-a stârnit 
întotdeauna imaginaţia. Poţi să redai şi aerul îngheţat al 
ghețarului care se îndepărtează după ce i-a izbit. Şi totul 
pictat într-o pătură groasă de ceaţă. Să nu laşi deoparte 
nici un detaliu. Fă-l şi pe individul acela care s-a urcat în 
barca plină de femei, închipuindu-şi că putea fi de ajutor 
pentru că fusese iahtman. Pictează-l cum se caţără în barcă 
şi cum calcă peste vreo câteva femei, redate exact aşa cum 
sunt ele în mărime naturală. Individul îmi aminteşte de tipul 
cu care ne-am căpătuit noi la etaj. De ce nu te duci sus şi, 
acum când doarme, să-i faci un portret pe care să-l foloseşti 
în tabloul acela? 

— Cred că mai bine începem cu trombele marine. 

— Tom, vreau să fii un pictor mare, spuse Bobby. Lasă-te 
de toate mărunţişurile alea. Îţi pierzi vremea. Uite, în mai 
puţin de o jumătate de oră am şi încropit împreună cam 
cum să arate trei tablouri, şi nici măcar n-am apucat să-mi 


storc imaginaţia. Şi ce mare lucru ai făcut tu până acum? 
Un negru care răstoarnă pe plajă o broască ţestoasă. Nici 
măcar nu-i o ţestoasă verde. O ţestoasă obişnuită! Sau doi 
negri într-un pui de barcă, speriind o grămadă de languste. 
Omule, ţi-ai cam irosit viaţa. 

Se opri şi trase o duşcă dintr-un pahar de sub tejghea 

— Asta nu contează, reluă el. Nici nu m-ai văzut înghițind 
treaba asta. Ascultă, Tom, alea sunt trei tablouri mari. Mari 
tablouri. Tablouri mondiale. Numai bune să fie atârnate la 
Crystal Palace, alături de capodoperele tuturor timpurilor. 
În afară de primul, care-i un subiect mai modest. Dar nici 
nu ne-am apucat încă. Nu văd nici un motiv să nu pictăm 
unul singur în care să le punem pe toate. Ce zici de asta? 

Trase foarte iute încă o duşcă. 

— Care? 

Se aplecă peste tejghea, în aşa fel ca ceilalţi să nu-l audă. 

— Să nu dai înapoi, spuse Bobby. Să nu te sperie măreţia 
proiectului. Trebuie să ai viziune, Iom. Putem picta şi 
sfârşitul lumii, spuse el după o pauză. În mărime naturală. 

— Şi iadul, adăugă Thomas Hudson. 

— Nu. Înaintea iadului. Iadul abia se deschide. Şi în 
biserica de pe culme tremuricii se bâţăie şi fiecare vorbeşte 
pre limba lui, necunoscută de ceilalţi. Şi un diavol îi ia în 
furcă şi-i încarcă într-o căruţă. Şi toţi urlă şi gem şi-l strigă 
pe lehova. Peste tot se văd negri prosternaţi, iar murene şi 
languste şi crabi-păianjeni mişună pretutindeni şi chiar şi 
peste trupurile lor. Un fel de bocaport mare stă cu gura 
deschisă şi diavolii cară într-acolo şi pe negri şi pe cei din 
biserică şi pe tremurici, pe toţi, şi toţi dispar pe acolo şi nu 
se mai văd. Apele cresc mari, din toate părţile insulei, şi de 
jur împrejur dau târcoale rechinii-ciocan, şi rechinii- 
scrumbiilor şi rechinii-tigru şi rechinii-lopată şi-i mănâncă 
pe cei care încearcă să scape înot ca să nu fie luaţi în furcă 
şi aruncaţi pe gura aceea larg deschisă a bocaportului din 
care se ridică aburi. Beţivanii trag ultima duşcă şi apoi se 
reped la diavoli să-i lovească cu sticlele. Dar diavolii nu se 


opresc şi-i iau mai departe în furcă, şi-i aruncă pe gura 
aceea, în vreme ce alţii se scufundă în valurile tot mai mari 
în care au apărut acum rechinii-balenă, marii rechini albi şi 
balenele ucigaşe şi alţi peşti imenşi care dau târcoale mai în 
larg de locul unde rechinii îi sfâşie pe cei ce s-au aruncat în 
apă. Pe culmea insulei s-au adunat câinii şi pisicile, iar 
dracii îi iau şi pe ei în furcă şi câinii se fac ghem şi urlă şi 
pisicile dau să fugă şi se reped cu ghearele la draci şi părul 
li se zburleşte pe spinare şi până la urmă se aruncă în mare 
şi înoată de ţi-i mai mare dragul. Din când în când câte un 
rechin dă peste câte o pisică şi o şi vezi cum se duce la fund. 
Dar cele mai multe reuşesc să înoate spre larg şi să scape. 
Iar din gura aceea de bocaport se ridică o dogoare afurisită 
şi diavolii sunt nevoiţi să-i târască pe oameni spre gura 
aceea fiindcă şi-au rupt colții furcilor încercând să-i apuce 
pe unii dintre bisericoşi. Tu şi cu mine stăm în mijlocul 
tabloului şi ne uităm la toţi cu calm. Tu faci nişte însemnări, 
iar eu mă cinstesc dintr-o sticla şi din când în când îţi mai 
dau şi ţie să te răcoreşti. Din vreme în vreme, trece chiar pe 
lângă noi câte un diavol de pe care curg sudorile de trudă, 
târând după el câte un bisericos mai zdravăn care încearcă 
să-şi sape cu unghiile o gaură în nisip ca să scape să nu fie 
aruncat pe gura bocaportului şi urlă implorându-l pe 
Iehova. lar diavolul spune: „lartă-mă, dom'le Tom, iartă-mă, 
dom'le Bobby. Azi e tare mult de lucru”. Îl îmbii pe diavolul 
acela asudat şi plin de funingine să ia şi el o duşcă aşa în 
trecere, în vreme ce se îndreaptă spre vreun alt om al 
bisericii, iar diavolul îmi zice: „Nu, mulţumesc, dom'le 
Bobby. Eu când am de lucru nu mă ating niciodată de 
băutură”. Şi din treaba asta iese un tablou afurisit de bun, 
Tom, dacă reuşim să punem în el toată mişcarea asta şi 
toată măreţia. 

— Cred că pe ziua de azi ne cam ajunge câte am pus la 
cale. 

— La dracu, cred că ai dreptate, spuse Bobby. Când pun la 
cale o pictură ca asta simt că mă apucă setea. 


— A fost unul pe nume Bosch care se pricepea să picteze 
destul de bine în chipul ăsta. 

— Tipul cu magnetoul? 

— Nu. Hieronymus Bosch. Unul care a trăit de mult de tot. 
Foarte bun. Şi Pieter Brueghel a lucrat în sensul ăsta. 

— Şi ăsta-i din vremuri de demult? 

— Da, de mult de tot. Foarte bun. Ţi-ar fi plăcut şi ţie. 

— La dracu', spuse Bobby. Niciunul oricât de vechi, nu se 
poate măsura cu noi. Şi pe deasupra încă n-a fost sfârşitul 
lumii, aşa că de unde dracu ştie el mai bine decât noi cum 
va fi atunci? 

— O să fie greu de tot să-l întrecem. 

— Nu cred nici o iotă din ce spui, reluă Bobby. Trântim noi 
un tablou de-l facem să iasă din branşă. 

— Ce-ai zice de încă un pahar din ăsta? 

— Da, fir-ar afurisit să fie, am uitat că aici suntem într-un 
bar. Dumnezeu s-o binecuvânteze pe regină. Tom. Am şi 
uitat ce zi e astăzi. Uite, ăsta-i de la mine şi să bem în 
sănătatea ei. 

Îşi turnă un păhărel de rom şi-i întinse lui Thomas Hudson 
o sticlă de gin galben, marca Booth, nişte chitre pe o 
farfurie, un cuţit şi o sticlă de apă tonică indiană 
Schweppes. 

— Fă-ţi singur amestecătura aia blestemată. La dracu cu 
băuturile astea aiurite. 

După ce-şi pregăti băutura şi lăsă să picure în ea şi câteva 
picături de bitter dintr-o sticlă în dopul căreia era o pană de 
pescăruş, Thomas Hudson ridică paharul şi apoi privi în 
lungul tejghelei. 

— Voi ăia doi de colo, ce beţi? Spuneţi cum se cheamă 
dacă nu-i prea greu de spus. 

— Dog's Head, răspunse unul dintre cei doi marinari. 

— Da, Dog's Head, făcu Bobby şi băgă mâna în lada cu 
gheaţă şi le întinse două sticle de bere rece. Nu mai sunt 
pahare. Beţivanii au aruncat toată ziua cu pahare. Are toată 
lumea de băut? Domnilor, pentru regină. Nu cred să-i pese 


ei prea tare de insula asta şi nici nu-s convins că i-ar prii 
prea mult aici. Dar, domnilor, pentru regină. Domnul s-o 
binecuvânteze. 

Toţi băură în cinstea ei. 

— Trebuie să fie o femeie pe cinste, spuse Bobby. Puțin 
cam prea ţeapănă pentru gustul meu. Mi-a plăcut 
totdeauna mai mult regina Alexandra. Nurlie. Da' acum să 
sărbătorim cu toate onorurile ziua de naştere a reginei. E 
ea, insula asta, mică, da' e plină de patriotism. În ultimul 
război s-a dus şi un om de pe insula asta şi s-a ales cu un 
braţ retezat de proiectil. Mai mult patriotism decât atât nu 
se poate. 

— A cui zi de naştere ziceai că-i? întrebă unul dintre 
marinari. 

— A reginei Mary a Angliei, spuse Bobby. Mama actualului 
rege al imperiului. 

— Aha, de la ea vine numele vasului Regina Mary, nu-i aşa? 
întrebă celălalt marinar. 

— Tom, făcu Bobby. Celălalt pahar în cinstea reginei îl bem 
numai noi doi, singuri. 

IV. 

Se făcuse întuneric acum şi bătea briza, aşa că nu mai 
erau nici țânțari, nici muşte de nisip şi toate bărcile se 
întorseseră la țărm, ridicând suporţii de pescuit din afara 
bordului la intrarea în şenal, iar acum stăteau amarate în 
bazinele dintre cele trei docuri care se prelungeau de la 
mal înspre port. Refluxul era puternic, lumina de pe vase 
cădea asupra apei, apa lucea verzuie şi se retrăgea atât de 
iute, că scădea văzând cu ochii în jurul pilonilor de 
rezistenţă ai docurilor şi făcea vârtejuri la pupa iahtului pe 
care se aflau. În apă, de-a lungul vasului, unde lumina de pe 
puntea iahtului se reflecta către întăritura de piloni a 
docului, de care erau legate tot felul de cauciucuri vechi de 
automobil şi de camion drept apărători, formând un fel de 
inele întunecate în bezna de sub cheiul de piatră, se aţineau 
o mulţime de ştiuci de mare, atrase de lumină, înotând 


împotriva refluxului. Lungi şi subţiri, lucind verzui ca şi apa, 
unduiau din cozi fără să se zbenguie, fără să caute hrană, 
înotau pur şi simplu fascinate de lumină. 

lahtul lui Johnny Goodner, Narwhal, unde-l aşteptau pe 
Roger Davis, stătea cu prova contra curentului de reflux, iar 
în urma lui, în acelaşi bazin de ancorare, era amarat cu 
pupa lângă pupa lui, vasul celor care-şi petrecuseră toată 
ziua în localul lui Bobby. Johnny Goodner stătea la pupa, 
tolănit pe un scaun, cu picioarele pe un alt scaun, în mâna 
dreaptă cu un pahar de Tom Collins şi în stânga cu un ardei 
mexican verde, lung şi iute. 

— E minunat aşa, spuse el. Muşc din ardei şi simt că-mi ia 
gura foc şi mi-o răcoresc cu asta. 

Mugşcă o dată din ardei, înghiţi, suflă puternic, „huu”, 
peste limba făcută pâlnie şi apoi trase o duşcă zdravănă din 
paharul înalt. Îşi umezi cu buza de jos, plină şi cărnoasă, 
buza de sus subţire, de irlandez, şi ochii cenuşii zâmbiră. 
Colţurile gurii i se ridicau în sus, aşa încât totdeauna părea 
pe cale să zâmbească sau tocmai zâmbise, dar gura nu 
spunea prea mult despre stăpânul ei până când nu băgai de 
seamă cât de subţire era buza de sus. Dar mai ales ochii 
trebuia să-i priveşti cu atenţie. După cum era clădit, arăta 
ca un luptător de categorie mijlocie care s-a cam îngrăşat; 
dar felul cum stătea tolănit acolo, într-o poziţie de deplină 
relaxare, vădea că era încă în formă, căci în poziţia asta 
unul care nu-i cu adevărat în formă arată mizerabil. Avea 
faţa bronzată, însă i se cojea pielea nasului şi pe frunte, la 
baza liniei părului care se retrăgea mereu spre spate. Pe 
obraz avea o cicatrice ce putea trece drept gropiţă de n-ar 
fi fost puţin cam prea în centrul obrazului, iar şaua nasului 
vădea semne uşoare că ar fi fost turtită. N-avea nasul turtit. 
Arăta de parcă ar fi fost făcut de un sculptor modern care 
lucrase direct în piatră şi luase cu dalta doar o idee prea 
mult. 

— Tom, pungaşule, ce-ai mai făcut în ultima vreme? 

— Am lucrat mereu. 


— Aşa zici, făcu el şi muşcă iarăşi din ardei. 

Era un ardei foarte lung, cam veşted şi tare zbârcit. 

— Numai prima dată ustură, spuse el. Ca în dragoste. 

— Pe dracu. Ardeii ustură totdeauna. 

— Şi dragostea? 

— La dracu cu dragostea, spuse Thomas Hudson. 

— Ce sentiment! Ce mod de a vorbi! Cam ce-ai vrea să te 
socotim? Victima unui sindrom demenţial de păstor uitat pe 
insula asta? 

— Pe-aici nu-i nici o oaie, Johnny. 

— Atunci pălit de nebunia păstorului de crabi de stâncă, 
reluă Johnny. N-am vrea să fim nevoiţi să punem să te 
prindă cu plasa sau mai ştiu eu cum. Mai bine încearcă şi 
gustă un ardei din ăsta. 

— Am încercat, îi răspunse Thomas Hudson. 

— Ah. Îţi cunosc eu trecutul, continuă Johnny. Să nu-mi 
bagi mie pe gât trecutul tău ilustru. Poate că tu ai inventa şi 
ardeii! Ştiu. Poate chiar şi pe cel care i-a adus în Patagonia, 
în spinarea unui iac. Dar eu reprezint epoca modernă. 
Ascultă, Tommy. Am pus să-mi umple ardeii ăştia cu somon. 
Cu cod. Cu bonite de Chile. Cu piept de turturică mexicană. 
Cu carne de curcan şi sobol. Sunt în stare să umple ardeii 
ăştia cu orice, iar eu îi cumpăr. Mă fac să mă simt ca un 
afurisit de potentant. Dar totu-i doar o perversiune. Cel mai 
sfânt e ardeiul acesta lung, veşted, neatrăgător, neumplut 
cu nimic, bătrân, pus în sos maroniu de chupango. 
Afurisitule, exclamă el răcorindu-şi din nou limba făcută 
pâlnie. De data asta am luat din tine o îmbucătură prea 
mare. 

Şi rase o duşcă zdravănă de 'Iom Collins. 

— Îmi oferă şi motiv să beau, explică el. Trebuie să-mi 
răcoresc gura asta afurisită. Iu ce bei? 

— Ar mai merge un gin tonic. 

— Băiete, strigă Johnny. Încă un gin tonic pentru Bwana 
M'Kubwa. 


Fred, unul dintre puştanii de pe insulă pe care-l angajase 
căpitanul lui Johnny, aduse băutura. 

— Poftim, domnule Tom. 

— Mulţumesc, Fred, spuse Thomas Hudson. Pentru regină, 
Domnul s-o binecuvânteze. 

Şi băură. 

— Unde-i bătrânul maestru al târfelor? 

— La el acasă. Dar coboară el încoace. 

Mai muşcă o dată din ardei fără să comenteze, termină de 
băut şi apoi glăsui: 

— Şi zi, ce mai faci, tu, bătrâne Tom? 

— Bine, răspunse Thomas Hudson. Am învăţat să mă 
descurc destul de bine singur şi muncesc din greu. 

— Îţi place aici? Vreau să spun, să rămâi definitiv. 

— Da. Mi s-a cam făcut silă să mă tot fâţâi de colo-colo. 
Prefer să stau aici. Şi aici mă descurc destul de bine, 
Johnny. Afurisit de bine. 

— E un loc minunat, spuse Johnny. E un loc minunat 
pentru un tip ca tine care are şi un fel de resurse 
interioare. Dar pentru un individ ca mine, care când 
hăituieşte, când e hăituit, e un iad aici. E adevărat că Roger 
o face pe revoluţionarul cu noi? 

— Aşa se spune. 

— Aşa am auzit şi eu pe coastă. 

— Ce i s-a întâmplat pe-acolo? 

— Habar n-am. Dar în orice caz o treabă destul de 
afurisită. 

— Chiar afurisită? 

— Cei de pe-acolo au idei destul de diferite despre ce 
înseamnă o treabă afurisită. N-a ajuns chiar la zdup, la St. 
Quentin, dacă la asta te-ai gândit. Dar prin părţile alea, cu 
clima lor şi cu zarzavaturi proaspete şi celelalte ale lor, 
toate sunt pe măsura jucătorilor lor de fotbal. Drace, 
fetiţele de cincisprezece ani arată de douăzeci şi patru. La 
douăzeci şi patru ajung ca madam May Whitty. Dacă nu eşti 
bărbat de însurat, e mai bine să te uiţi de foarte aproape la 


dinţii lor. Şi, bineînţeles, dacă te uiţi la dinţii lor tot nu 
pricepi nimic. Şi toate au mămici şi tătici, ori numai unul 
sau altul, şi toţi sunt lihniţi de foame. Clima aia le stârneşte 
apetitul, bineînţeles. Dar nenorocirea e că uneori pe oameni 
îi apucă entuziasmul şi nu-i întreabă nimeni de permis de 
conducere, nici de talonul de asigurări sociale. Cred că 
valoarea ar trebui să fie apreciată după greutate şi mărime 
şi îndemânările generale, şi nu numai după vârstă. 
Aprecierea numai după vârstă stârneşte prea multe 
nedreptăţi. Peste tot. În nici un alt sport precocitatea nu e 
pedepsită. Aici e pe dos. Cel mai cinstit ar fi să se pretindă 
un fel de dispensă pentru ucenicie. La fel ca la curse. M-au 
cam încolţit destul de frumuşel pentru treaba asta. Dar nu 
asta i-au pus în cârcă bătrânului Roger. 

— Dar ce mi-au pus în cârcă? întrebă Roger Davis. 

Sărise de pe doc drept pe punte şi, cu pantofii lui cu talpă 
de sfoară împletită, se apropiase fără zgomot, iar acum 
stătea dinaintea lor arătând impresionant de solid, în bluza 
de sport, de trei ori mai largă decât el şi în nişte blugi vechi 
şi strâmţi. 

— Salut, spuse Johnny. N-am auzit când ai sunat. Tocmai îi 
spuneam lui 'lom că nu ştiu ce ţi-au pus în cârcă, dar în nici 
un caz nu e vorba de corupere de minore. 

— În regulă, spuse Roger. Să lăsăm baltă subiectul ăsta. 

— Nu ne băga pumnul în gură, replică Johnny. 

— Nu vă bag pumnul în gură, spuse Roger. Politicos vă 
TOg. Se poate bea ceva pe nava asta? 

Se uită la iahtul care stătea cu pupa spre ei. 

— Al cui e? 

— Al celor de la Ponce. N-ai auzit? 

— Ah, făcu Roger. Să bem şi noi un pahar, chiar dacă 
indivizii ne-au oferit un exemplu prost în sensul acesta. 

— Băiete, strigă Johnny. 

Fred se arătă din cabină. 

— Da, domnule! făcu el. 

— Întreabă-i pe sahibi ce le doreşte sufletul. 


— Domnii? întrebă Fred. 

— Eu beau ce bea şi domnul Tom, spuse Roger. Ele 
călăuzitorul şi sfetnicul meu. 

— S-au aciuat mulţi bărbaţi anul ăsta pe-aici? se interesă 
Johnny. 

— Până acum numai doi, îi răspunse Roger. Călăuzitorul 
meu şi eu. 

— Călăuzitorul meu şi cu mine, i-o întoarse Johnny. Cum 
dracu de-ţi scrii cărţile? 

— Oricând găsesc unul pe care să-l angajez să mai dreagă 
gramatica. 

— Sau pe unul care să-ţi facă treaba pe degeaba, zise 
Johnny. Tocmai vorbeam cu călăuzitorul tău. 

— Călăuzitorul meu zice că aici e mulţumit şi fericit. A tras 
la țărm pentru totdeauna. 

— Ar trebui să vezi şi tu localul, îi spuse Tom. Îmi îngăduie 
şi mie să intru şi să beau câte ceva din când în când. 

— Femei? 

— Fără femei. 

— Şi atunci voi, bărbaţii, ce faceţi? 

— Păi toată ziua numai asta am făcut. 

— Dar ai fost aici şi înainte. Atunci ce făceai? 

— Înot, mâncare, băutură. Tom lucrează, citeşte, 
trăncăneşte, citeşte, pescuieşte, pescuieşte, înoată, bea, 
doarme... 

— Fără femei? 

— Tot fără femei. 

— Mie mi se pare puţin cam nesănătos. O atmosferă 
dăunătoare. Spuneţi, băieţi, fumaţi mult opiu? 

— Tom? întrebă Roger. 

— Numai din cel mai bun, răspunse Thomas Hudson. 

— Ţi-ai plantat vreun loc cu marijuana? 

— Ai plantat cât de cât, Tom? întrebă Roger. 

— Anul ăsta a fost un an prost, răspunse Thomas Hudson. 
Ploile au distrus recolta. 


— Toată tărăşenia pare nesănătoasă, spuse Johnny şi bău. 
Voi beţi numai aşa, ca să salvaţi aparențele. Spuneţi, băieţi, 
v-aţi apucat şi de religie? Tom a văzut Lumina Adevărului? 

— Tom? făcu Roger. 

— Relaţiile mele cu divinitatea sunt cam aceleaşi, spuse 
Thomas Hudson. 

— Cordiale? 

— Suntem toleranţi, spuse Thomas Hudson. Fiecare 
practică ce religie pofteşte. E şi un teren de base-ball pe 
insulă unde poţi exersa. 

— Am să-i ard un croşeu divinității ăsteia dacă îmbulzeşte 
prea multă lume pe centrul terenului, spuse Roger. 

— Roger, interveni Johnny plin de reproş. S-a lăsat seara. 
N-ai băgat de seamă că amurgul a trecut, noaptea s-a lăsat 
şi s-a făcut întuneric? Şi mai eşti şi scriitor. Nu-i sănătos să 
vorbeşti ca un uşuratic despre divinitate după lăsarea 
întunericului. S-ar putea să fie chiar în spatele tău, cu 
bătătorul de base-ball în mână, gata să te pocnească. 

— Pun prinsoare că-i îmbulzeşte acolo, spuse Roger. L-am 
văzut eu în ultima vreme îmbulzindu-i. 

— Da, dom'le, replică Johnny. Şi o să se înfigă în faţa 
loviturii tale teribile şi o să-ţi zboare creierii. Eu i-am văzut 
cum loveşte. 

— Da, cred că l-ai văzut, se arătă de acord Roger. Ba şi 
Tom, şi chiar şi eu. Dar eu tot am să încerc să-mi trimit 
mingea pe lângă el. 

— Hai să lăsăm baltă discuţiile teologice, reveni Johnny. Şi 
mai bine să facem rost de mâncare. 

— Bătrânul acela ramolit, pe care-l mai îngădui încă să-ţi 
mâne sărăcia asta în jurul oceanului, mai ştie să gătească? 
întrebă Thomas Hudson. 

— Budincă de peşte, spuse Johnny. Şi orez galben cu carne 
de ploier în seara asta. Ploier auriu. 

— Vorbeşti ca un afurisit de specialist în decoraţiuni 
interioare, spuse Tom. La vremea asta a anului nu-i nici un 
tulei de puf auriu pe ei. Unde ai împuşcat tu ploieri? 


— Pe South Island, când am ancorat acolo şi ne-am 
scăldat. Am chemat stolul fluierând de două ori şi l-am rărit 
cât am putut. Sunt câte doi de fiecare. 

Era o seară minunată şi, după ce-au mâncat, s-au aşezat 
afară, la pupa, să-şi savureze cafelele şi trabucele, şi acolo 
îşi făcură apariţia încă vreo doi indivizi, o pereche de cheflii 
netrebnici care veniseră de pe o altă navă, unul cu o 
chitară, celălalt cu un banjo, aşa că pe doc începură să se 
strângă negrii şi să răsune, ici şi colo, cântece. Pe doc, în 
întuneric, băieţii dădură tonul, stârnind un cântec, şi Fred 
Wilson, cel cu chitara, porni să cânte, iar Frank Hart îl 
acompania la banjo. Thomas Hudson n-avea voce, aşa că se 
trase în întuneric şi ascultă. 

În localul lui Bobby se pornise o adevărată petrecere, şi 
peste apa docului se vedea lumina ce răzbea prin uşa 
deschisă. Curentul refluxului era încă puternic, şi unde 
bătea în apă mai multă lumină acolo săreau şi peştii. Mai 
ales snapperi cenuşii, se gândi Tom, dând iama în 
mărunţişul care se retrage odată cu apele. Câţiva puştani 
negri pescuiau ţinând firul în mână, şi-i auzeai cum vorbeau 
şi blestemau pe şoptite când pierdeau câte un peşte, sau 
auzeai peştii zbătându-se pe doc ori de câte ori mai scoteau 
câte unul. Erau şi snapperi din cei mari, pe care puştii îi 
momeau cu bucăţi de carne de marlin de la peştele adus de 
una dintre bărci, în după-amiaza aceea şi fusese atârnat la 
vedere, fotografiat, cântărit şi măcelărit. 

Pe doc se strânsese o mulţime de lume atrasă de cântece, 
şi Rupert Pinder, un zdrahon de negru - despre care umbla 
vorba că, mai de mult, cărase singur în spinare un pian 
întreg, de la docul guvernamental tot drumul în sus pe 
Calea Regelui până la vechiul club măturat de uragan - şi 
care se închipuia şi mare bătăuş, începu să strige de pe 
doc: 

— Dom'le căpitan John, băieţii zic că li s-a făcut sete. 

— Cumpără-le de băut ceva sănătos şi ieftin, Rupert. 

— Da, dom'le căpitan John. Rom. 


— Taman la asta mă gândeam şi eu, spuse John. Ce-ar fi să 
iei o damigeană? Merită paralele, cred eu. 

— Mii de mulţumiri, dom'le căpitan John, glăsui Rupert. 
Rupert începu să-şi facă loc să iasă din mulţimea care se 
rări iute, unul câte unul luându-se după el. Thomas Hudson 

îi văzu pe toţi îndreptându-se spre localul lui Roy. 

Deodată, chiar în acel moment, de pe puntea uneia dintre 
navele ancorate la docul lui Brown, ţâşni şuierând drept în 
înaltul cerului o rachetă, care explodă cu pocnet, iluminând 
întregul şenal. Apoi o alta ţâşni şuierând, formând un unghi 
mare cu prima şi explodă de data asta aproape de capătul 
docului lor. 

— La dracu! exclamă Fred Wilson. Ar fi trebuit să trimitem 
şi noi pe cineva la Miami să ne facă rost de câteva. 

Noaptea era brăzdată acum de rachete care şuierau şi 
explodau şi la lumina lor se vedea cum vin înapoi spre doc 
Rupert şi suita lui, Rupert purtând pe umăr o damigeană 
pântecoasă îmbrăcată în rafie. 

De pe altă navă se trase o rachetă şi aceasta explodă chiar 
deasupra docului, iluminând mulţimea, chipurile acelea 
negre, gâturile şi braţele, faţa lătăreaţă a lui Rupert, umerii 
lui largi, grumazul îndesat, ca şi damigeana îmbrăcată în 
rafie, aşezată cu dragoste şi cu mândrie, lângă căpăţâna lui. 

— Căni, spuse el peste umăr adresându-se suitei. Căni 
emailate. 

— N-avem decât căni de tablă, Rupert, spuse unul dintre 
băieţi. 

— Căni emailate, porunci Rupert. Aduceţi-le, cumpăraţi-le 
de la Roy. Uite banii. 

— Adu pistolul Verey, Frank, spuse Fred Wilson. Să tragem 
şi noi rachetele de semnalizare pe care le avem, şi mai luăm 
şi altele. 

În vreme ce Rupert aştepta plin de ifose să vină omul cu 
cănile, cineva aduse o tigaie cu coadă şi Rupert turnă rom 
în ea şi tigaia trecu de la unul la altul. 

— Pentru stârpituri, spuse Rupert. Beţi, oameni de nimic. 


Cântatul continuă mai departe, fără prea multă 
organizare. Pe lângă rachete, din câteva bărci începu să se 
tragă cu puştile şi pistoalele, iar de pe docul lui Brown un 
automat trimise trasoare peste şenal. Întâi o rafală de trei şi 
patru cartuşe, apoi un încărcător întreg, cu trasoare roşii, a 
căror traiectorie contura un minunat arc deasupra portului. 

Cănile sosiră odată cu Frank, care apăru pe punte la pupa 
cu o cutie în care era un pistol Verey şi mai multe tipuri de 
rachete, în vreme ce unul din ajutoarele lui Rupert începu 
să toarne în căni şi să treacă mai departe cănile spre 
ceilalţi. 

— Domnul s-o binecuvânteze pe regină, spuse Frank Hart. 

Încarcă şi trase o rachetă pe deasupra docului, drept spre 
uşa deschisă a localului lui Bobby. Racheta se izbi de 
peretele de ciment, lângă uşă, explodă şi începu să ardă cu 
putere pe drumul de coral, învăluind totul într-o lumină 
albă. 

— Uşurel cu treaba aia, interveni Ihomas Hudson. 
Sărăciile astea sunt în stare să prăjească pe careva. 

— La dracu cu uşurelul, replică Frank. Să văd de pot 
nimeri casa împuternicitului regal. 

— O să-i dai foc, îl avertiză Roger. 

— Dacă-i dau foc, plătesc pentru ea, răspunse Frank. 

Racheta porni spre casa mare cu portic alb, dar traiectoria 
fu prea scurtă şi racheta arse, răspândind o lumină 
puternică chiar dinaintea porticului din faţa casei 
împuternicitului. 

— Oh, bătrânul şi bunul împuternicit, făcu Frank şi 
reîncărcă. Cu asta o să-i arătăm noi afurisitului dacă 
suntem patrioţi sau nu. 

— la-o uşurel, Frank, insistă Iom. Nu trebuie să jucăm 
prea tare. 

— Asta-i noaptea mea, răspunse Frank. Noaptea reginei şi 
a mea. Du-te din calea mea, Iom, că acum ţintesc docul lui 
Brown. 

— Are benzină acolo, îl preveni Roger. 


— N-o s-o mai aibă multă vreme, îi răspunse Frank. 

Era imposibil să-ţi dai seama dacă se străduia de fiecare 
dată să rateze numai ca să-i bage-n draci pe Roger şi pe 
Thomas Hudson, sau dacă într-adevăr era un prost ochitor. 
Nici Roger nici Thomas Hudson nu erau siguri care era 
motivul, dar ştiau că nimeni nu-i în stare să tragă cu un 
pistol de semnalizare cu atât de multă precizie. Iar pe docul 
acela era într-adevăr benzină. 

Frank se ridică în picioare, ţinti cu grijă, ţinându-şi mâna 
stângă în şold, ca la duel, şi trase. Racheta nimeri docul în 
capătul opus celui unde erau butoaiele de benzină, ricoşă şi 
căzu în şenal. 

— Hei, urlă cineva de pe unul din vasele amarate la docul 
lui Brown. Ce dracu v-a apucat? 

— Aproape perfect ţintit, spuse Frank. Acum încerc din 
nou cu casa împuternicitului. 

— Mai bine las-o dracului baltă, stărui Thomas Hudson. 

— Rupert, strigă Frank, neluându-l în seamă pe Thomas 
Hudson. Dă-mi şi mie nişte rom de la voi, da? 

— Da, domnule căpitan Frank, spuse Rupert. Aveţi o cană? 

— Dă-mi o cană, îi spuse Frank lui Fred, care stătea şi se 
uita şi el. 

— Da, domnule Frank. 

Fred sări iute şi se întoarse cu o cană. Faţa îi strălucea de 
emoție şi plăcere. 

— Aveţi de gând să-i daţi foc împuternicitului, domnule 
Frank? 

— Numai dacă ia foc, îi răspunse Frank. 

Îi dădu cana lui Rupert. Care i-o umplu pe trei sferturi şi 
apoi se aplecă şi i-o înapoie. 

— Pentru regină, Domnul s-o binecuvânteze, spuse Frank 
şi goli cana. 

Era cumplit să torni pe gât o porţie de rom ca aceea. 

— Domnul s-o binecuvânteze, Domnul s-o binecuvânteze, 
domnule căpitan Frank, spuse Rupert solemn şi ceilalţi 
răspunseră ca un ecou. 


— Domnul s-o binecuvânteze, Domnul s-o binecuvânteze 
cu adevărat. 

— Şi acum pentru împuternicit, spuse Frank. 

Trase cu pistolul de semnalizare drept în aer, puţin înspre 
direcţia din care bătea vântul. Pusese o rachetăparaşută şi 
vântul plimbă lumina albă şi puternică peste pupa vasului. 

— De data asta precis că n-aţi nimerit la împuternicit, 
spuse Rupert. Ce s-a întâmplat, domnule căpitan Frank? 

— Am vrut să luminez scena asta minunat de frumoasă, 
spuse Frank. Nu-i nici o grabă cu împuternicitul. 

— Casa împuternicitului are să ardă frumos, domnule 
căpitan Frank, îşi dădu cu părerea Rupert. Nu vreau să vă 
influenţez în treaba asta, dar de două luni n-a mai căzut 
picătură de ploaie pe insulă şi casa împuternicitului e 
uscată iască. 

— Unde-i comisarul? întrebă Frank. 

— Comisarul se aţine undeva cu fereală, spuse Rupert. Nu 
vă bateţi capul cu comisarul. Nimeni de pe docul ăsta n-a 
văzut să se fi tras vreun foc de-aici, chiar dacă s-a tras. 

— Toţi cei de pe docul ăsta stau culcaţi, cu faţa-n jos, şi 
nimeni nu vede nimic, se auzi o voce din spatele mulţumii. 
Nimeni n-a văzut nimic. Nimeni nu vede nimic. 

— Dau eu comanda, spuse Rupert cu tărie. Staţi toţi cu 
faţa întoarsă. Apoi încurajator adăugă: Uscată iască, 
şandramaua aia veche. 

— la să văd cum ai să faci treaba asta, spuse Frank. 

Încarcă pistolul cu o altă rachetă-paraşută şi trase în sus, 
şi puţin în vânt. În lumina crudă care venea de sus se 
vedeau toţi cei de pe doc, care trântiţi cu faţa în jos, care 
stând pe coate şi genunchi, acoperindu-şi ochii cu mâna. 

— Domnul să vă binecuvânteze, domnule căpitan Frank, se 
auzi din întuneric vocea adâncă şi solemnă a lui Rupert, 
după ce racheta se stinse. În infinita lui bunătate să vă dea 
curaj să ardeţi casa împuternicitului. 

— Da' nevasta lui şi copiii unde-s? întrebă Frank. 


— Îi scoatem noi de-acolo, nu vă bateţi dumneavoastră 
capul cu asta, spuse Rupert. Cei nevinovaţi nu vor avea de 
suferit nici cât negru sub unghie. 

— Să-i dăm foc? întrebă Frank întorcându-se spre ceilalţi 
care stăteau în cockpitul pupei. 

— Ah, las-o baltă, spuse Thomas Hudson. Pentru numele 
lui Dumnezeu. 

— Mâine dimineaţă tot plec, spuse Frank. Şi la urma 
urmei, mi-am încheiat socotelile. 

— Să-i dăm foc, spuse Fred Wilson. Băştinaşii par să fie tot 
de părerea asta. 

— Daţi-i foc, domnule căpitan Frank, îl îndemnă Rupert. 
Ce ziceţi? îi întrebă pe ceilalţi. 

— Să-i dăm foc, să-i dăm foc. Domnul să vă dea tărie să-i 
puneţi foc, spuseră băieţii de pe doc. 

— Nimeni nu vrea să-l scape de foc? întrebă Frank. 

— Daţi-i foc, domnule căpitan Frank. Nimeni n-a văzut 
nimic. Nimeni n-a auzit vreodată ceva. Nimeni n-a spus o 
vorbă. Daţi-i foc. 

— Trebuie să mai trag de câteva ori de încercare, spuse 
Frank. 

— Hai, coboară de pe nava asta afurisită dacă ai de gând 
să-i dai foc, îi spuse Johnny. 

Frank se uită la el şi clătină din cap uşor, încât nici Roger, 
nici băieţii de pe doc nu văzură gestul. 

— E gata scrum, spuse el. Rupert, mai dă-mi numai o cană, 
ca să-mi întăresc voinţa. 

Şi îi întinse cana. 

— Domnule căpitan Frank, spuse Rupert aplecându-se ca 
să-i vorbească. Asta va fi isprava vieţii dumneavoastră. 

Pe doc, băieţii începură un alt cântec: 

Căpitanul Frank e în port. 

În noaptea asta o să ne distrăm. 

Urmă o pauză, după care vocile răsunară pe un ton şi mai 
ridicat: 

Căpitanul Frank e în port. 


În noaptea asta o să ne distrăm. 

Al doilea vers fu interpretat de parcă ar fi fost răpăit de 
tobă. Apoi continuă: 

Împuternicitul l-a făcut pe Rupert câine negru, sărăcie, 
Căpitanul Frank cu racheta i-a ars casa până-n temelie. 

Apoi trecură la celălalt vechi cântec african, pe care cei 
patru oameni îl auziseră cântat de negrii ce trăgeau de 
funiile bacurilor la traversarea râurilor de-a lungul 
dumurilor de coastă dintre Mombasa, Malindi şi Lamu, 
unde, aşa cum spuneau ei la unison, negrii improvizau 
cântece de muncă în care-i zugrăveau în bătaie de joc pe 
albii pe care-i cărau cu bacul. 

Căpitanul Frank e în port. 

În noaptea asta o să ne distrăm. 

Căpitanul Frank e în port. 

Pasajele în gama minoră izbucniră cu accente 
dispreţuitoare, jignitoare, desperate. Apoi răsună replica 
înfundată ca de tobă: 

În noaptea asta o să ne distrăm! 

— Vedeţi, domnule căpitan Frank, spuse Rupert insinuant, 
aplecându-se spre cockpit. V-aţi şi ales cu cântecul încă 
înainte de a împlini isprava. 

— Văd că am cam intrat în joc şi nu prea mai pot da înapoi, 
îi spuse Frank lui Thomas Hudson. Încă o împuşcătură de 
exerciţiu, adăugă el adresându-se lui Rupert. 

— Exerciţiul aduce perfecțiunea, spuse Rupert fericit. 

— Căpitanul Frank exersează acum ca să dea moarte, 
strigă unul de pe doc. 

— Căpitanul Frank e mai fioros decât un mistreţ, răspunse 
altă voce. 

— Căpitanul Frank e bărbat adevărat. 

— Rupert, spuse Frank. Încă o cană din sărăcia aia, te rog. 
Nu ca să-mi dea curaj, ci numai ca să-mi ajute să ţintesc mai 
bine. 

— Domnul să vă lumineze, domnule căpitan Frank, spuse 
Rupert întinzându-i cana. Băieți, ia cântaţi voi cântecul 


căpitanului Frank. 

Frank dădu cana pe gât. 

— Ultima împuşcătură de exerciţiu, spuse el şi, trăgând 
drept peste puntea iahtului de alături, din pupa, trimise 
racheta peste butoaiele cu benzină ale lui Brown, drept în 
apă. 

— Bestie afurisită, îi spuse 'Thomas Hudson abia şoptit. 

— Gura, habotnicule, îi replică Frank lui Thomas Hudson. 
A fost capodopera mea. 

Chiar în acea clipă, în cockpitul celuilalt iaht se arătă un 
bărbat numai în pantalonul de la pijama care începu să 
urle: 

— Ascultă, mă porcule. Termină, n-auzî? În cabină e şi o 
doamnă care se chinuie să doarmă. 

— O doamnă? întrebă Wilson. 

— Da, fir-ar să fie, o doamnă, spuse individul. Nevastă- 
mea. lar voi, puşlamale nespălate, trageţi cu rachetele alea 
ca să nu poată dormi, ca nimeni să nu poată închide un 
ochi. 

— De ce nu-i dai nişte somnifere? se interesă Frank. 
Rupert, trimite un puşti să aducă nişte pastile de dormit. 

— Îţi dai seama ce faci, domnule colonel, spuse Wilson. De 
ce nu te porţi cum ar trebui să se poarte un soţ cumsecade? 
Asta o s-o facă să doarmă. Probabil e refulată. Poate-i 
inhibată. Cam aşa-i spune psihanalistul mereu nevesti-mi. 

Erau nişte tipi nemiloşi, şi Frank era dintre cei tare înrăiţi, 
iar individul care trăsese la măsea toată ziua o nimerise 
cam prost prin felul în care socotise să-i abordeze. Nici 
John, nici Roger, nici Thomas Hudson nu scoaseră un 
cuvânt. Ceilalţi doi, din momentul în care individul se 
arătase la pupa strigând „porcule”, începură să lucreze 
împreună de zor, ca doi coechipieri. 

— Porc jegos, strigă individul. 

Nu părea să aibă un vocabular foarte bogat şi arăta cam 
de treizeci şi cinci - patruzeci de ani. Era greu să-i ghiceşti 
exact vârsta, cu toate că aprinsese luminile de la pupa. 


Arăta mai bine decât se aşteptase Thomas Hudson după 
poveştile auzite în ziua aceea şi se gândi că precis reuşise 
să tragă un somn. Apoi Thomas Hudson îşi aminti că 
dormise în localul lui Bobby. 

— În locul dumitale eu aş încerca nembutal, îi spuse Frank 
pe un ton deosebit de confidenţial. Numai dacă doamna nu 
e alergică la somniferul ăsta. 

— Eu nu văd de ce-i atât de nesatisfăcută, glăsui Fred 
Wilson. Păi ca fizic, socot că eşti un specimen arătos. Zău că 
arăţi afurisit de bine. Pun prinsoare că eşti spaima Clubului 
Racquet. Cam cât te costă să-ţi menţii forma asta minunată? 
Uite la el, Frank. Ai mai văzut tu vreodată un bust de bărbat 
care să arate atât de bine întreţinut? 

— Şefule, ai cam încurcat lucrurile, îi spuse Frank. Din 
greşeală ai tras pe dumneata cealaltă parte de pijama. Pe 
cinstea mea, n-am mai pomenit bărbat care să poarte 
nădragii de la pijama. Îi porţi chiar şi în pat? 

— Ascultaţi, porci spurcaţi la gură ce sunteţi, nu puteţi 
lăsa o doamnă să doarmă? îi apostrofă individul. 

— Da' de ce nu vrei să te duci jos în cabină, îi spuse Frank. 
S-ar putea să dai de bucluc pe-aici dacă tot foloseşti epitete 
din astea. Mi se pare că nu ţi-ai adus şoferul încoace ca să 
aibă grijă de tine. De obicei tot şoferul te duce şi la şcoală? 

— Nu merge la şcoală, Frank, spuse Fred Wilson, lăsându- 
şi chitara la o parte. Nu vezi, e băieţel destul de mare acum. 
E om de afaceri. Nu eşti în stare să recunoşti nici măcar un 
mare om de afaceri? 

— Eşti om de afaceri, fiule? îl întrebă Frank. Atunci trebuie 
să ştii că cea mai bună afacere e să cobori la tine în cabină. 
Aici sus nu-i nici un chilipir pentru tine. 

— Are mare dreptate, îi spuse şi Fred. Prin preajma 
noastră nu te aşteaptă un viitor prea strălucit. Mai bine du- 
te la tine-n cabină. Ai să te obişnuieşti tu cu zgomotul. 

— Porci spurcaţi, spuse individul cuprinzându-i pe toţi cu o 
privire. 


— Vrei să fii aşa de bun şi să-ţi duci hoitul acela frumos pe 
scări la vale-n cabină? îl sfătui Wilson. Sunt sigur că ai să 
reuşeşti s-o faci pe doamna să doarmă. 

— Porcule, îi spuse individul. Porc împuţit. 

— Alt cuvânt nu-ţi mai vine-n minte? îl întrebă Frank. Că 
porc a devenit groaznic de plicticos. Mai bine coboară-n 
cabină să nu răceşti cumva. Dacă aş avea şi eu un piept 
minunat ca al tău nu l-aş primejdui aducându-l aici pe punte 
într-o noapte-n care bate vântul ca acum. 

Individul se uită la ei ca şi cum ar fi vrut să şi-i 
întipărească în minte. 

— Cred că ai să ne ţii minte, îi spuse Frank. Dacă nu, am 
eu grijă să-ţi amintesc, indiferent când am să te întâlnesc. 

— Împuţitule, spuse individul şi cobori în cabină. 

— Cine-i? întrebă Johnny Goodner. L-am mai văzut eu pe 
undeva. 

— Îl ştiu şi eu şi mă ştie şi el pe mine, spuse Frank. Un 
neisprăvit. 

— Nu poţi să-ţi aduci aminte cine-i? insistă Johnny. 

— Un apucat, răspunse Frank. Şi, în afară de cele 
întâmplate, ce contează cine-i? 

— Nu contează, cred, spuse Thomas Hudson. V-aţi cam dat 
amândoi la el. 

— Cu un apucat nici nu-ţi rămâne altceva de făcut. Să te 
dai la el. Dar n-am fost cu adevărat răi cu el. 

— Mă gândeam că i-aţi arătat destul de limpede că nu-l 
prea înghiţiţi, reluă Thomas Hudson. 

— Am auzit un câine lătrând, spuse Roger. Probabil că 
rachetele astea i-au speriat câinele. Hai să terminăm cu 
rachetele. Ştiu că te distrează, Frank. Ţi-a ieşit bine gluma 
asta sinistră şi nu s-a întâmplat nimic. Dar de ce să bagi 
spaima şi în bietul câine? 

— Nevastă-sa a lătrat, spuse Frank înveselit. Hai să 
tragem o rachetă în cabina lui şi să luminăm toată scena 
aceea domestică. 


— Fir-ar să fie, eu mă car de-aici, spuse Roger. Glumeşti 
într-un fel care mie nu-mi place. Nu socot că joaca aceea cu 
automobile are vreun haz. Nu socot că să te-mbeţi şi apoi să 
conduci avionul are vreun haz. Nu socot că are vreun haz 
să sperii câinii. 

— Nimeni nu te reţine aici, spuse Frank. În ultima vreme 
cam calci pe nervii tuturor. 

— Da? 

— Bineînţeles. Tu şi cu Tom ţinându-ne predici. Stricând 
tot hazul. Voi toţi pocăiţii ăştia. Pe vremuri vă plăcea hazul. 
Acum nimeni nu mai are voie să aibă parte de el. Voi cu 
conştiinţa aia socială nou nouţă a voastră. 

— Asta-i conştiinţă socială dacă socot că nu-i tocmai 
nimerit să dai foc docului lui Brown? 

— Bineînţeles că şi asta-i o formă. Te-a pălit rău de tot. Am 
auzit de tine pe toată coasta. 

— De ce nu-ţi iei pistolul acela al tău să te duci să te joci în 
altă parte? îi spuse Johnny Goodner lui Frank. Ne-am 
distrat cu toţii destul de bine până te-ai apucat s-o faci pe 
grozavul. 

— Aha, şi tu te-ai molipsit, spuse Frank. 

— Ia-o mai uşurel, îl preveni Roger. 

— Am rămas singurul individ de-aici care mai ştie ce e 
acela haz, spuse Frank. Că voi habotnicii ăştia de nu vă mai 
încape pielea, militanţi sociali şi ipocriţi... 

— Domnule căpitan Frank, spuse Rupert aplecându-se 
peste marginea docului. 

— Rupert a rămas singurul meu prieten adevărat, spuse 
Frank ridicându-şi ochii spre el. Da, Rupert? 

— Domnule căpitan Frank, ce facem cu împuternicitul? 

— Îi dăm foc, bătrâne Rupert. 

— Domnul să vă binecuvânteze, domnule căpitan Frank, 
spuse Rupert. Mai poftiţi un pic de rom? 

— Nu, mi-ajunge, Rupert, îi spuse Frank. Acum, toţi cu 
faţa-n jos. 

— Toţi cu faţa-n jos, porunci Rupert. Una cu pământul. 


Frank trase peste capătul docului şi racheta explodă pe 
aleea de intrare, la mică distanţă de porticul locuinţei 
împuternicitului. 

— Fir-ar să fie, exclamă Rupert. Aproape c-aţi atins-o. 
Ghinion. Încărcaţi din nou, domnule căpitan Frank. 

În cockpitul de la pupa iahtului se aprinse lumina şi 
individul apăru din nou pe punte. De data asta avea cămaşă 
albă, pantaloni de doc şi pantofi sport. Îşi pieptănase părul 
cu grijă, dar pe faţa albă avea pete roşii. 

La pupa, cel mai apropiat de el era John, care stătea cu 
spatele la el, iar lângă John se afla Roger cu o mutră 
mohorâtă, care se plasase acolo să fie mai retras. Pupa 
celor două nave era despărțită de o fâşie de apă de vreo 
trei picioare lăţime, şi individul se proţăpi acolo arătând cu 
degetul spre Roger. 

— Mă, neisprăvitule, spuse el. Neisprăvit împuţit şi 
nespălat. 

Roger se uită la el cu o privire mirată. 

— Cu mine vrei să vorbeşti, nu-i aşa? îi strigă Frank. Şi e 
vorba de porc, nu de neisprăvit. 

Individul nici nu-l băgă în seamă şi continuă să i se 
adreseze lui Roger. 

— Malac neisprăvit ce eşti, strigă el cu glasul aproape 
sugrumat. Pungaşule! Escrocule! Pungaş amărât! Scriitor 
împuţit, pictor păduchios! 

— Cu cine vorbeşti şi ce vrei să spui? făcu Roger 
ridicându-se în picioare. 

— Cu tine, neisprăvitule. Cu tine, pungaşule. Laşule! Ah, 
neisprăvitule. Neisprăvit nespălat ce eşti! 

— Eşti nebun, spuse Roger domol. 

— Neisprăvitule, aruncă individul peste fâşia de apă dintre 
cele două vase, cam în acelaşi fel în care cineva aruncă 
invective animalelor într-o grădină zoologică modernă, 
unde vizitatorii sunt despărțiți de animale nu prin bare, ci 
prin şanţuri cu apă. Pungaşule! 


— La mine se referă, spuse Frank fericit. Nu mă mai ţii 
minte? Eu sunt porcul. 

— Cu tine vorbesc, spuse individul arătând cu degetul spre 
Roger. Cu tine, pungaşule. 

— Ascultă, îi replică Roger. Cu mine n-ai ce discuta. 
Trăncăneşti numai ca să ai ce repeta la New York că mi-ai 
Zis. 

Vorbea pe un ton aşezat şi potolit, ca şi cum ar fi vrut într- 
adevăr ca individul să înţeleagă şi să tacă. 

— Ba cu tine, neisprăvitule, strigă individul, străduindu-se 
să-şi stârnească tot mai tare criza aceea de isterie pentru 
care se îmbrăcase şi venise pe punte. Pungaş împuţit şi 
nespălat! 

— Cu mine n-ai ce discuta, îi repetă Roger foarte calm de 
data asta, şi Thomas Hudson văzu că se hotărâse. Aşa că 
tacă-ţi fleanca. lar de vrei să stai de vorbă cu mine, saltă-te 
pe doc. 

Roger porni spre doc şi destul de ciudat, individul sări şi el 
pe doc cât putu de iute. Într-adins, pentru a ajunge aici, 
aruncase vorbele acelea, se străduise să ajungă aici. Şi 
mersese până la capăt. Negrii se traseră înapoi şi formară 
un cerc în jurul celor doi, lăsându-le loc destul. 

Thomas Hudson nu ştia ce-şi închipuise individul că avea 
să se petreacă atunci când se urcase pe doc. Nimeni nu 
scotea o vorbă şi în jurul lui făceau cerc toate chipurile 
acelea negre. Îşi repezi pumnul la Roger, iar Roger îl plesni 
cu o stângă în gură şi gura începu să-i sângereze. Din nou 
se repezi la Roger, şi Roger îl pocni de două ori puternic 
peste ochi, îl apucă pe Roger de bluză, şi bluza se sfâşie 
când Roger îi trimise o lovitură de dreapta în stomac şi apoi 
îi făcu vânt înapoi şi-l plesni fără milă peste obraz cu dosul 
mâinii stângi. 

Niciunul dintre negri nu scotea o vorbă. Se mulţumeau să 
facă cerc în jurul celor doi bărbaţi şi să le lase loc destul. 
Cineva, Tom gândi că Fred, puştiul lui John, aprinse luminile 
de pe doc aşa că se putea vedea bine. 


Roger îşi urmări omul şi-i expedie, în succesiune rapidă, 
trei croşeturi la cap. Individul se agăţă din nou de el şi 
bluza i se sfâşie iar, în clipa când Roger îl respinse şi-l izbi 
de două ori peste gură. 

— Lasă loviturile alea de stânga, urlă Frank la ei. Arde-i o 
dreaptă şi termină cu bestia. lermină-l. 

— Mai ai ceva să-mi zici? îl întrebă Roger pe individ, şi-i 
mai trase un pumn puternic peste gură. 

Individului îi curgea din belşug sânge din gură, tot obrazul 
drept i se umflase, iar ochiul drept îi era aproape închis. Se 
agăţă din nou de Roger, iar Roger îl prinse pe dedesubt de 
braţe şi-l sprijini. Individul sufla greu şi nu spuse o vorbă. 
Roger îl apucă de cot, pe partea de dinăuntru, şi Iom băgă 
de seamă cum îl apăsa cu degetele mari în sus şi-n jos pe 
tendoane, între bicepşi şi osul braţului. 

— Nu sângera peste mine, bestie, spuse Roger şi-şi slobozi 
stânga iute în sus, proiectând capul individului înapoi şi 
apoi îl plesni din nou cu dosul mâinii peste faţă. Acum poţi 
să-ţi faci rost de alt nas, îi mai spuse el. 

— Termină-l Roger, termină-l, îl imploră Frank. 

— Ageamiule, nu vezi ce-i face? interveni Fred Wilson. Îl 
poceşte. 

Individul se agăţă de Roger, Roger îl prinse şi-i făcu vânt 
înapoi. 

— Hai loveşte-mă, îl îmbie el. Hai loveşte-mă. 

Individul încercă să lovească, Roger se aplecă eschivându- 
se şi-l apucă trăgându-l spre el. 

— Cum te cheamă? îl întrebă el. 

Individul nu răspunse. Nu putea decât să sufle de parcă 
urma să moară de astm. Roger îl apucă din nou de partea 
de dinăuntru a cotului, apăsându-l cu degetele mari. 

— Eşti o bestie puternică, îi explică el individului. Cine 
dracu ţi-a spus că te pricepi să te baţi? 

Individul încercă să-l lovească, dar Roger îl apucă, îl 
împinse, îl răsuci puţin şi-l izbi de două ori la rând peste 
ureche cu pumnul drept. 


— Ei, acum socoţi c-ai învăţat să nu mai arunci vorbe 
oamenilor? îl întrebă pe individ. 

— Uitaţi-vă la urechea lui, spuse Rupert. Cât un ciorchine 
de strugure. 

Roger îl apucase pe individ din nou şi-l ţinea cu degetele 
mari de tendoane, la baza bicepşilor. Thomas Hudson 
cercetă chipul individului. La început nu fusese 
înspăimântat: o mutră de porc nemernic. Un vier nemernic. 
Dar acum era cu adevărat înspăimântat. Probabil că nu 
auzise niciodată de bătăi în care nu intervine nimeni să le 
oprească. Probabil că în vreun ungher al minţii sale îşi 
amintise de întâmplări citite în care cel căzut era lovit cu 
picioarele până-şi dădea duhul. Încă mai încerca să se bată. 
De fiecare dată când Roger îi spunea să lovească sau îl 
împingea mai departe, individul încerca să izbească cu 
pumnul. Nu se dădea bătut. 

Roger îl împinse pe individ la distanţă. Omul rămase 
neclintit, fixându-l cu privirea. Ori de câte ori nu-l ţinea 
Roger în felul acela care-l făcea să se simtă cu totul 
neajutorat, teama îl mai părăsea puţin şi nemernicia şi ieşea 
din nou la iveală. Stătea acolo înspăimântat, bătut rău de 
tot, cu faţa pocită, cu gura numai sânge şi urechea aceea 
care arăta ca o smochină crescută peste măsură din cauza 
nenumăratelor izbituri ce se adunau într-o singură 
umflătură sub piele. Şi cum stătea acolo fără să mai simtă 
mâinile lui Roger pe el, teama îi mai pieri şi nemernicia 
aceea de nestârpit ieşi din nou la suprafaţă. 

— Mai ai ceva de spus? îl întrebă Roger. 

— Neisprăvitule, suflă individul. 

După ce aruncă vorba asta, îşi băgă bărbia în piept, îşi 
trase mâinile în sus şi se răsuci pe jumătate într-un gest de 
ţânc incorigibil. 

— Acuma vine! exclamă Roger. Uite-o cum vine! 

Dar nu se întâmplă nimic nici prea dramatic, nici prea 
tehnic. Roger făcu iute un pas spre individ, îşi ridică umărul 
stâng, îşi lăsă pumnul drept în jos şi-i făcu apoi vânt în sus, 


în aşa fel încât îl izbi în mutră dintr-o parte. Individul căzu 
în patru labe, cu fruntea sprijinită de doc. Rămase scurtă 
vreme îngenuncheat, cu fruntea rezemată de lemnul 
docului, şi apoi se prăvăli încet pe o parte. Roger se uită la 
el şi apoi veni la marginea docului şi sări în cockpit. 

Oamenii din echipajul de pe nava individului îl duseră la 
bord. Nu se amestecaseră în cele întâmplate pe doc, însă îl 
ridicară din locul unde se prăvălise pe o coastă şi, în timp 
ce-l cărau, individul atârna greu şi moale în mâinile lor. 
Câţiva negri îi ajutară să-l coboare la pupa iahtului şi apoi 
să-l ducă jos în cabină. După ce-l duseră înăuntru, închiseră 
uşa după ei. 

— Ar trebui să-l vadă un doctor, spuse Thomas Hudson. 

— Nu s-a izbit prea tare când a căzut pe doc, spuse Roger. 
M-am gândit eu la doc. 

— Croşeul ăla de la urmă peste ureche nu cred că i-a priit 
prea mult, spuse Johnny Goodner. 

— I-ai pocit mutra, spuse Frank. Şi urechea aia. N-am 
văzut în viaţa mea o ureche care să se umfle aşa de repede. 
La început arăta ca un ciorchine de strugure, şi apoi s-a 
făcut cât o portocală. 

— Pumnii goi sunt o nenorocire, spuse Roger. Unii habar 
n-au ce poate ieşi din asta. Mai bine nu l-aş fi văzut în viaţa 
mea! 

— De-ai să-l mai vezi vreodată, ai să-l poţi recunoaşte uşor. 

— Sper să-şi revină, spuse Roger. 

— A fost o bătaie, de mai mare dragul, domnule Roger, 
spuse Fred. 

— La dracu cu bătaia, replică Roger. De ce naiba a trebuit 
să se întâmple treaba asta! 

— Numai domnul acela a căutat-o, spuse Fred. 

— Lasă, nu te mai frământa atâta, îi spuse Frank lui Roger. 
Am văzut eu sute de tipi încasând-o, şi ăsta n-are nimic. 

Cei de pe doc începură să se împrăştie, discutând despre 
bătaie. Când fusese cărat la bord, albul acela arăta într-un 


chip care nu le mai făcea plăcere, şi toată grozăveala lor cu 
incendierea casei împuternicitului se topi. 

— Ei, noapte bună, domnule căpitan Frank, spuse Rupert. 

— Gata, pleci, Rupert? îl întrebă Frank. 

— Ne-am gândit să mergem să vedem ce mai e pe la 
domnul Bobby. 

— Noapte bună, Rupert, spuse Roger. Ne vedem mâine. 
Roger se simţea mizerabil şi mâna stânga i se umflase cât 
un grapefruit. Şi dreapta se umflase, dar nu aşa de rău. Nu- 
i rămăsese nici un semn care să trădeze că se bătuse, decât 

gulerul sfâşiat al bluzei ce-i spânzura pe piept. Individul îl 
lovise o singură dată în partea de sus a capului şi acolo avea 
un cucui mic. John îi puse puţină alifie cu mercurocrom 
unde se rănise sau i se julise pielea de pe pumni. Roger nici 
nu se uită la mâinile lui. 

— Haideţi să mergem la localul lui Bobby, să vedem cu ce 
se mai distrează oamenii pe-acolo, spuse Frank. 

— Roger, nu te mai frământa degeaba, îi spuse Fred 
Wilson şi se săltă pe doc. Numai ageamiii se frământă. 

O luară pe doc, cărându-şi ghitara şi banjoul, şi se 
îndreptară spre lumina şi cântecul ce se revărsau pe uşa 
deschisă de la Ponce de Leon. 

— Freddy e băiat destul de cumsecade, îi spuse lui Thomas 
Hudson. 

— Aşa a fost el dintotdeauna, îi răspunse Thomas Hudson. 
Dar când se întâlnesc, el şi Frank împreună, formează o 
pereche primejdioasă. 

Roger nu spunea nimic şi Thomas Hudson începu să fie 
îngrijorat din pricina lui; din pricina lui şi a celorlalte 
treburi. 

— Nu crezi că e vremea să ne culcăm? îi spuse el. 

— Nu-mi iese din minte individul ăla, răspunse Roger. 

Stătea cu spatele spre pupa, posomorât şi ţinându-şi cu 
dreapta mâna stângă. 

— Nu trebuie să te mai preocupe, spuse John foarte 
liniştit. S-a şi ridicat pe picioare. 


— Crezi? 

— Uite-l că vine pe punte şi are o puşcă în mână. 

— Amărâtul de mine, spuse Roger. 

Dar glasul îi suna din nou fericit. Rămase cu spatele spre 
pupa şi nici nu se întoarse măcar să se uite. Individul se 
arătă pe punte, de data asta purtând şi bluza şi pantalonii 
de la pijama, dar puşca de vânătoare îţi atrăgea cel mai 
tare atenţia. Thomas Hudson îşi luă ochii de la puşcă şi se 
uită la chipul individului şi chipul arăta groaznic. Cineva se 
chinuise să-l oblojească şi obrajii îi erau plini de bucăţi de 
tifon şi de plasture, şi folosise o mulţime de alifie cu 
mercurocrom. Dar la ureche n-au avut ce-i face. Thomas 
Hudson îşi închipui câtă durere stârnise orice atingere, 
pentru că urechea ieşea tare în evidenţă, umflată, cu pielea 
foarte întinsă, încât devenise trăsătura dominantă a figurii. 
Nimeni nu scoase o vorbă şi individul se proţapi acolo cu 
mutra lui stâlcită şi cu puşca. Probabil, din cauză că avea 
ochii foarte umflaţi de i se vedeau numai ca o dungă, nici nu 
putea desluşi pe nimeni foarte limpede. Rămase mai 
departe în picioare acolo fără să scoată o vorbă, şi nici 
ceilalţi nu spuneau nimic. 

Roger întoarse foarte încet capul, îl văzu şi-i aruncă peste 
umăr: 

— Du-te de pune puşca la loc şi culcă-te. 

Individul rămase mai departe cu puşca în mână. Buzele 
umflate i se mişcară, dar tot nu scoase nici un sunet. 

— Eşti destul de mişel ca să împuşti omul pe la spate, dar 
n-ai şi curajul ca s-o faci, îi aruncă Roger peste umăr foarte 
liniştit. Du-te şi pune puşca la loc şi culcă-te. 

Roger stătea tot nemişcat cu spatele spre individ. Apoi 
Roger forţă nota într-un chip care lui Thomas Hudson i se 
păru foarte riscant. 

— În veşmântul ăsta de culcare, nu vi se pare că seamănă 
puţin cu lady Macbeth? îi întrebă el pe ceilalţi trei care se 
aflau la pupa. 


Atunci Thomas Hudson se aşteptă să se întâmple 
nenorocirea. Dar nu se întâmplă nimic şi, după o vreme, 
individul se răsuci şi cobori cu puşcă cu tot în cabină. 

— Acum mă simt mult, mult mai bine, spuse Roger. Simt 
cum mi se prelinge sudoarea de la subsuori în jos pe 
picioare. Haideţi să mergem pe la casele noastre, Iom. 
Individu-i teafâr şi nevătămat. 

— Nu cumplit de teafăr, spuse Johnny. 

— Destul de teafăr, spuse Roger. Ce tip de om şi ăsta. 

— Haide, Roger, spuse Thomas Hudson. Haide la mine să-ţi 
mai omori vremea. 

— În regulă. 

Îi spuseră noapte bună lui John şi o porniră pe Calea 
Regelui către casă. Sărbătoarea încă mai continua. 

— Vrei să intrăm la Ponce? întrebă Thomas Hudson. 

— La dracu, nu! răspunse Roger. 

— Mă gândeam să-i spun lui Freddy că individul a scăpat 
teafăr. 

— Du-te şi-i spune. Eu mă duc mai departe la tine acasă. 

Când ajunse acasă, Thomas Hudson îl găsi pe Roger întins 
cu faţa în jos pe un pat din capătul cel mai depărtat al 
verandei, cu vedere spre insulă. Era beznă şi zvonul 
sărbătorii abia se auzea. 

— Dormi? îl întrebă Thomas Hudson. 

— Nu. 

— Vrei ceva de băut? 

— Nu prea. Mulţumesc. 

— Ce-ţi face mâna? 

— Umflată şi mă doare. Mai nimic. 

— Iar eşti amărât? 

— Da. M-a cam dărâmat. 

— Mâine dimineaţă băieţii-s aici. 

— O să fie minunat. 

— Precis nu vrei ceva de băut? 

— Nu, puştiule, dar tu poţi să bei. 

— Am să beau nişte whisky cu sifon ca să dorm. 


Thomas Hudspn se duse la lada cu gheaţă, îşi prepară 
băutura, şi veni din nou pe verandă; se aşeză şi rămase în 
întuneric, în vreme ce Roger stătea întins pe pat. 

— Ştii, lumea-i plină de tot felul de bestii din astea, spuse 
Roger. Individul e rău de tot, Iom. 

— Dar l-ai învăţat şi tu minte. 

— Nu, nu cred. L-am cam umilit şi l-am cam stâlcit. Dar îşi 
scoate el pârleala pentru asta cu altul. 

— Dar şi-a meritat-o. 

— Bineînţeles, dar nu i-am servit lecţia până la capăt. 

— Mai că nu l-ai omorât. 

— Păi asta spun şi eu. De-acum încolo va fi şi mai afurisit. 

— Cred că totuşi i-ai servit o lecţie a dracului de bună. 

— Nu. Nu cred. Pe coastă mi s-a întâmplat acelaşi lucru. 

— Spune-mi drept, ce s-a întâmplat? De când te-ai întors 
nu mi-ai spus nimic. 

— A fost o bătaie cam tot ca asta. 

— Cu cine? 

Spuse numele unuia cu o poziţie foarte înaltă în ceea ce se 
socotea a fi lumea industriei. 

— N-am căutat eu scandalul în nici un fel, spuse Roger. S-a 
întâmplat într-o casă unde am avut nişte necazuri cu o 
femeie şi unde, la drept vorbind, n-aveam ce căuta. Dar, în 
noaptea aia, am îndurat o mulţime de la individ. Mult mai 
rău decât în seara asta. Până la urmă n-am mai putut 
îndura şi i-am arătat eu lui, i-am arătat fără să mă mai 
gândesc la nimic, şi s-a izbit cu capul de treptele de 
marmură care duceau la bazinul de înot. Totul s-a întâmplat 
lângă bazin. Şi-a revenit în fire abia a treia zi, la Cedrii din 
Liban, şi aşa am scăpat să nu mi se pună în cârcă şi o crimă. 
Dar au pus ei restul la cale. Cu martorii pe care i-au avut, 
am fost norocos că m-am ales numai cu atât. 

— Dar ce s-a întâmplat? 

S-a întâmplat că, îndată ce şi-a reluat slujba, mi s-a întins 
ditamai cursa. Una babană. Cu tot tacâmul. 

— Ce anume? 


— De toate, una după alta. 

— Îmi spui şi mie? 

— Nu. Nu-ţi foloseşte la nimic. Crede-mă pe cuvânt că 
totul a fost o înscenare. Atât de groaznică că nu-i mai arde 
omului să vorbească de ea. N-ai băgat de seamă? 

— Oarecum. 

— Aşa că treaba din seara asta nu mi-a făcut mare plăcere. 
Sunt o mulţime de parşivi slobozi pe lume. Parşivi rău de 
tot. Şi nu rezolvi nimic dacă-i baţi. Ba cred că ăsta-i unul din 
motive că se chinuie să te stârnească. 

Se răsuci în pat şi se întoarse cu faţa în sus. 

— Să ştii, răutatea-i lucru tare afurisit, lommy. Şi are tot 
atâta minte cât are un porc. Pe vremuri aveau şi nişte vorbe 
despre cei răi şi cei buni. 

— O groază de lume nu te-ar categorisi chiar printre cei 
foarte buni, îi spuse Thomas Hudson. 

— Nu, şi nici nu pretind că sunt. Nici bun sadea, şi nici 
măcar pe undeva pe aproape de bun. Aş vrea să fiu un dur. 
Când eşti împotriva răului, nu devii bun. În seara asta am 
pornit împotriva răului şi până la urmă am fost şi eu rău. 
Simt câteodată cum mă năpădeşte ca o maree. 

— Niciodată bătaia nu-i o treabă bună. 

— Ştiu. Dar ce-ţi rămâne de făcut când se stârneşte? 

— Când se porneşte trebuie să învingi. 

— Bineînţeles. Dar din clipa în care se stârneşte încep să 
simt că-mi face plăcere. 

— 'Ţi-ar fi făcut şi mai mare plăcere dacă individul ar fi 
ştiut să se bată. 

— Aşa sper şi eu, spuse Roger. Cu toate că nu ştiu. Voiam 
să-l nimicesc de tot. Dar, când asta începe să-ţi facă plăcere, 
ajungi afurisit de aproape de treaba împotriva căreia lupţi. 

— Era şi un individ groaznic, spuse Thomas Hudson. 

— N-avea cum să fie mai rău decât celălalt de pe coastă. 
Nenorocirea e, lommy, că sunt şi foarte mulţi indivizi ca ei. 
Se găsesc peste tot, în toate ţările şi ajung tot mai mari cu 
cât trece vremea. Vremurile nu-s bune, Tommy. 


— Dar când ţi s-au părut bune vreodată? 

— Ne-am distrat şi noi la vremea noastră. 

— Bineînţeles. Ne-am distrat în toate vremurile, în toate 
părţile, dar asta nu înseamnă că vremurile erau bune. 

— Nu ştiu, spuse Roger. Ioată lumea zicea că erau bune, şi 
apoi deodată toţi s-au trezit la pământ. Eu n-am avut nici o 
para chioară pe vremea când toţi erau plini de bani. Şi apoi 
când m-am căpătuit şi eu, lucrurile au început să meargă 
tare prost. Dar parcă oamenii nu erau atât de afurisit de 
meschini şi răi întotdeauna. 

— Dar şi tu ai intrat în cârdăşie cu nişte indivizi afurisiţi. 

— Din când în când mai am de-a face şi cu unii dintre cei 
buni. 

— Nu cu prea mulţi. 

— Ba nu-i adevărat. Nu-i ştii pe toţi prietenii mei. 

— Cei cu care te-ai înhăitat nu-s chiar arătoşi. 

— Cei din seara asta ai cui prieteni erau? Prietenii tăi sau 
ai mei? 

— Prietenii noştri. Nu-s chiar aşa de râi. Sunt cam 
neisprăviţi, dar nu-s răi de tot. 

— Nu, spuse Roger. Cred că nu. Frank e rău. Destul de 
rău. Cu toate astea, nu cred că-i rău, până-n măduva 
oaselor. Dar sunt o groază de lucruri pe care nu le mai 
înghit deloc. Şi el şi Fred au reuşit să se înrăiască al 
dracului de repede. 

— Ştiu şi eu ce-i bun şi ce-i rău. Nu vreau nici să mă trag 
singur pe sfoară şi nici s-o fac pe prostul. 

— Despre bine nu ştiu mare lucru, fiindcă la treaba asta 
am fost întotdeauna foarte slab. Răul e hrana mea. Sunt 
totdeauna în stare să miros imediat tot ce-i îmbătrânit în 
rele. 

— Îmi pare rău că până la urmă seara s-a terminat atât de 
prost. 

— Mă simt mizerabil. 

— Vrei să te culci? Poţi dormi aici. 


— Mulţumesc. Aşa am să fac, dacă n-ai nimic împotrivă. 
Dar mă bate gândul să mă duc mai întâi în bibliotecă, să 
citesc o vreme. Unde-s povestirile acelea australiene pe 
care le aveai tu data trecută când am fost aici? 

— Ale lui Henry Lawson? 

— Da. 

— 'Ţi le aduc cu. 

Thomas Hudson se culcă, dar când se trezi noaptea, în 
bibliotecă lumina era încă aprinsă. 

V, 

Când Thomas Hudson se trezi a doua zi dimineaţă, dinspre 
est bătea o briză uşoară, iar spre mare, peste dunE. Nisipul 
alburiu sub cerul albastru şi fâşiile mărunte de nori, 
ridicate la mare înălţime şi mânate de vânt, aruncau 
întunecate pete călătoare pe faţa verzuie a apei. Palele 
motorului eolian de încărcat baterii se mişcau în bătaia 
brizei şi era o dimineaţă minunată ce respira un aer de 
prospeţime. 

Roger plecase, iar Thomas Hudson mâncă singur şi citi 
ziarul de pe continent care fusese adus pe insulă cu o zi 
înainte. Îl pusese deoparte fără să-l citească, tocmai pentru 
a se delecta cu el la micul dejun. 

— La ce oră sosesc băieţii? întrebă Joseph. 

— Cam pe la amiază. 

— Deci prânzul îl iau aici? 

— Da. 

— Când am venit eu, domnul Roger plecase, spuse Joseph. 
N-a mâncat nimic. 

— Probabil că acum o fi ajuns acasă. 

— Un băiat spunea că l-a văzut vâslind în larg cu barca aia 
mică. 

După ce termină masa şi citi şi ziarul, Thomas Hudson ieşi 
pe terasă, în partea dinspre ocean, şi se apucă de lucru. 
Lucră cu spor şi aproape termină ce avea de făcut, când îl 
auzi pe Roger intrând şi urcând pe scări. Roger se uită 
peste umărul său şi-i spuse: 


— Are să fie reuşit. 

— Poate. 

— Unde ai văzut tu trombele acelea marine? 

— N-am văzut în viaţa mea o trombă. Fac din astea acum 
fiindcă mi le-a comandat cineva. Ce-ţi face mâna? 

— Încă mai e umflată. 

Roger îl urmări cum lucrează, iar el îşi continuă lucrul fără 
să se întoarcă. 

— De n-ar fi fost mâna, totul mi-ar fi părut doar un vis 
urât. 

— Tare urât vis. 

— Crezi că individul a ieşit într-adins cu puşca? 

— Nu ştiu, spuse Thomas Hudson. Şi nici nu-mi pasă. 

— lartă-mă, făcu Roger. Vrei să te las? 

— Nu. Poţi să stai. Am cam terminat. Oricum n-am să-ţi 
dau nici o atenţie. 

— Au plecat de cum s-a luminat de ziuă, spuse Roger. l-am 
văzut când au plecat. 

— Dar tu ce făceai prin port? 

— N-am putut să dorm după ce-am terminat de citit, şi 
cum propria mea tovărăşie nu era prea plăcută, m-am dus 
la docuri şi am şezut acolo cu câţiva băieţi. Localul de la 
Ponce nu s-a închis deloc azi noapte. L-am văzut pe Joseph. 

— Joseph mi-a spus c-ai ieşit în larg cu barca cu vâsle. 

— Am vâslit mai mult cu mâna dreaptă. Am încercat s-o 
mai dezmorţesc. Si am reuşit. Acum e mai bine. 

— Cam asta-i tot pe ziua de azi, spuse Thomas Hudson şi 
începu să-şi curețe pensulele şi să le pună la loc. Acum 
puştii sunt pe cale să decoleze. 

Se uită la ceas. 

— Ce-ai zice să luăm câte un păhărel? 

— Minunat. Mi-ar prinde bine. 

— Încă nu-i douăsprezece. 

— Nu cred că are vreo importanţă. Iu ţi-ai terminat 
treaba, iar eu sunt în vacanţă. Dar dacă asta-i legea la tine, 
hai mai bine să aşteptăm să se facă douăsprezece. 


— Bine. 

— Şi eu respectam legea asta. Dar în câte-o dimineaţă, 
când o duşcă te-ar drege de minune, legea asta-i cumplită 
pedeapsă. 

— Atunci hai s-o încălcăm, spuse Thomas Hudson. Când 
ştiu că am să-i văd, mă simt cumplit de tulburat, explică el. 

— Da, ştiu. 

— Joe, strigă Roger, Adu shaker-ul de cocteil şi pregăteşte 
un martini. 

— Da, domnule. Am pregătit totul. 

— De ce te-ai apucat să pregăteşti atât de devreme? Îţi 
închipui că suntem nişte beţivani? 

— Nu, nu, domnule Roger. M-am gândit că pentru asta v- 
aţi ferit să vă încărcaţi stomacul cu altceva. 

— În sănătatea noastră şi a copiilor, spuse Roger. 

— Anul ăsta sper să se distreze ca lumea. Ar fi bine să 
rămâi şi tu aici. Dacă simţi că-ţi calcă pe nervi, oricând te 
poţi retrage în bârlogul tău. 

— Dacă nu te deranjează, o vreme am să stau şi eu pe-aici. 

— Pe mine n-ai cum să mă deranjezi. 

— O să fie minunat când o să fie şi puştii aici. 

Şi era într-adevăr minunat. Sosiseră de-o săptămână şi se 
vădeau a fi copii buni. Sezonul de pescuit ton se terminase 
şi la vremea aceea nu mai rămăseseră decât puţine nave în 
preajma insulei, viaţa îşi reluase cursul domol, obişnuit, şi 
era începutul verii. 

Băieţii dormeau pe paturi pliante pe verandă, şi când te 
trezeşti în puterea nopţii şi auzi cum respiră copiii, simţi 
mult mai puţin singurătatea. Nopțile erau răcoroase din 
cauza brizei care venea dinspre uscat, iar când cădea briza, 
venea răcoarea dinspre mare. 

La început, abia sosiți, băieţii se arătară puţin cam sfioşi şi 
mult mai grijulii cu curăţenia decât s-au vădit mai apoi. Dar 
problema curăţeniei nu era o problemă chiar atât de mare 
dacă reuşeai să-i faci să-şi şteargă nisipul de pe picioare 
înainte de a intra în casă, să-şi atârne afară costumele de 


baie ude şi să-şi pună pe ei ceva uscat înăuntru. Dimineaţa, 
când aranja paturile pliante, Joseph scotea la aerisit 
pijamalele şi, după ce le lăsa să le mai bată soarele puţin, le 
păturea frumos şi le punea la locul lor, aşa încât rămâneau 
împrăştiate numai cămăşile şi puloverele pe care le purtau 
seara. Cel puţin aşa stăteau lucrurile în principiu. De fapt, 
peste tot se vedeau aruncate în neorânduială tot felul de 
lucruri. Lui Thomas Hudson nu-i păsa. Când un bărbat se 
obişnuieşte să trăiască singur în casă, capătă nişte obiceiuri 
foarte precise şi acestea ajung prilej de desfătare. Dar e 
plăcut ca unele deprinderi să mai fie şi încălcate. Ştia că va 
avea parte din nou de tabieturile lui multă vreme, după ce 
nu va mai avea copiii lângă el. 

Când stătea pe terasa dinspre mare şi lucra, îi vedea şi pe 
cel mare şi pe cel mijlociu şi pe mezin tolăniţi pe plajă 
împreună cu Roger. Stăteau la taclale, săpau în nisip, 
discutau în contradictoriu, dar de auzit nu auzea nimic din 
ce vorbeau. 

Băiatul cel mare era înalt şi măsliniu, moştenise de la 
Thomas Hudson ceafa, umerii, picioarele lungi de înotător şi 
labele picioarelor mari. Avea o faţă cam de indian şi era 
băiat vesel, deşi, când rămânea nemişcat, chipul lui avea 
ceva tragic. Thomas Hudson se uitase la el când avea pe 
faţă expresia aceea tristă şi-l întrebase: 

— La ce te gândeşti, Schatz?1 

— Cum se leagă muştele artificiale, îi răspunse băiatul, 
luminându-se deodată. 

Ochii şi gura îi împrumutau aerul acela tragic atunci când 
se gândea, însă când vorbea şi gura şi ochii i se însufleţeau. 

Mijlociul îi amintea de o vidră. Avea părul de culoarea 
blănii de vidră, şi trăsăturile unui animal subacvatic, iar 
când se bronza, pielea căpăta peste tot o ciudată culoare 
aurie închisă. Totdeauna îi amintea de un animal cu o viaţă 
sănătoasă şi plină de veselie. Vidrele şi urşii sunt animalele 
care se amuză cel mai mult, iar urşii, bineînţeles, se apropie 
foarte mult de om. Puştiul n-avea să fie niciodată nici destul 


de lat în umeri, nici destul de puternic pentru a fi urs, n- 
avea să fie niciodată un atlet, şi nici nu voia să fie; dar avea 
nişte trăsături încântătoare de animal micuţ, şi trăia după 
mintea lui şi avea lumea lui. Era plin de dragoste, avea 
simţul dreptăţii şi era un bun tovarăş. Avea, în acelaşi timp, 
un spirit dubitativ cartesian, îi plăcea să se lase antrenat în 
dispute, să ia lumea peste picior, fără să fie mojic, deşi 
uneori glumele lui erau cam dure. Avea şi alte calităţi de 
care nimeni nu-şi dădea seama, iar ceilalţi doi băieţi îl 
respectau imens, deşi încercau să râdă de el şi nu-l cruţau 
niciodată când îi prindeau vreun punct slab. Bineînţeles că 
se mai şi certau şi-şi râdeau unul de altul cu destulă 
răutate, dar cu cei mari erau respectuoşi şi binecrescuţi. 
Mezinul era blond şi clădit ca o navă de război de buzunar. 
Era copia lui Thomas Hudson, din punct da vedere fizic, un 
Thomas Hudson la scară mai mică, mai bondoc şi mai 
scund. Când îl prindea soarele, se umplea de pistrui şi avea 
o mutră de tot hazul şi se născuse gata bătrân. Şi el era un 
împieliţat, şi-i făcea nişte împieliţaţi şi pe fraţii lui mai mari. 
Dar avea şi o parte mai întunecată în sufletul lui, pe care 
nimeni, în afară de Thomas Hudson, n-o putea înţelege. 
Niciunul, nici celălalt nu se gândeau prea mult la ea, doar 
atât că o recunoşteau unul la celălalt, ştiau că e ceva rău, 
bărbatul încerca un sentiment de respect în faţa ei şi îl 
înţelegea pe puşti. Se simțeau foarte apropiaţi unul de 
celălalt, deşi Thomas Hudson nu fusese la fel de mult 
împreună cu mezinul cum fusese cu ceilalţi. Mezinul, 
Andrew, era de mic un atlet excelent, şi se arătase 
nemaipomenit când era vorba de cai, încă de când 
încălecase prima oară. Ceilalţi băieţi erau foarte mândri de 
el, dar nu-i înghiţeau nici o năzbâtie. Puştiul era oarecum 
de necrezut şi oricine se putea îndoi pe bună dreptate de 
isprăvile lui, numai că multă lume îl văzuse călărind, îl 
urmărise sărind cu calul şi-i observase modestia plină de 
stăpânire de sine, de profesionist. Era un puşti născut să fie 
destul de rău şi care era foarte bun, care-şi purta răutatea 


în el transfigurată într-un fel de voioşie pusă pe şotii. Dar 
era şi băiat rău, lucru pe care-l ştiau şi ceilalţi, lucru pe 
care-l ştia şi el. Arăta a băiat de treabă în vreme ce partea 
aceea răutăcioasă îşi făcea loc tot mai mult înăuntrul lui. 

Acolo, mai jos de terasa care dădea spre mare, cei patru 
stăteau tolăniţi pe nisip, Iom într-o parte a lui Roger, cu 
Andrew, mezinul, între ei, iar mijlociul, David, de cealaltă 
parte a lui Iom, întins pe spate cu ochii închişi. Thomas 
Hudson îşi curăţă sculele şi cobori pe plajă lângă ei. 

— Ce faci, papă? spuse băiatul cei mare. Ai avut spor la 
treabă? 

— Intri în apă să înoţi? întrebă cel mijlociu. 

— Apa-i destul de bună, papă, spuse cel mic. 

— Ce faci, tăticule? îl întâmpină Roger zâmbind. Cum 
merge treaba cu pictura, domnule Hudson? 

— Pe ziua de azi, gata cu pictura, domnilor. 

— Ah, minunat, spuse David, mijlociul. Ce zici, putem să ne 
apucăm de pescuit sub apă cu vizorul? 

— Mergem mai bine după masă. 

— Minunat, spuse băiatul cel mare. 

— N-o să fie cam agitată marea? întrebă Andrew, mezinul. 

— Poate pentru tine, îi spuse 'lom, fratele cel mai mare. 

— Nu, lommy. Pentru toată lumea. 

— Când marea e agitată, peştii stau la piatră, spuse David. 

— Şi lor le e teamă de mare agitată ca şi nouă. Cred că şi 
ei au rău de mare. Papă, peştii au rău de mare? 

— Bineînţeles, spuse Thomas Hudson. Uneori când e 
vremea mai rea, epinefelilor ţinuţi vii în puţurile cu apă ale 
pescadoarelor li se face un rău de mare atât de cumplit că- 
şi dau duhul. 

— Ce-ţi spuneam? îi zise David fratelui său mai mare. 

— Li se face rău şi mor, murmură tânărul 'lom. Dar de 
unde se ştie că e vorba de rău de mare? 

— Cred că nu e greu să vezi că e rău de mare, spuse 
Thomas Hudson. Cu toate că bănuiesc că n-ar mai suferi de 
rău de mare dacă ar putea înota liberi. 


— Da' nu vezi că nici la recif, papă, nu înoată liberi, în 
largul lor? spuse David. Au şi ei găurile şi locurile lor unde 
se bagă. Şi sunt nevoiţi să stea în găurile lor de teama 
peştilor mari, iar valurile de furtună îi zgâlţâie la fel cum i- 
ar zgâlţâi în puţurile cu apă de pe pescadoare. 

— Nu-i chiar acelaşi lucru, îl contrazise tânărul Tom. 

— Poate că nu-i chiar aşa, fu de acord David, cumpănind. 

— Ajunge acum, interveni Andrew, care-i şopti tatălui său: 
Dacă o ţin tot aşa, nu mai avem când merge. 

— 'Ţie nu-ţi place? 

— Îmi place tare mult, dar mă cam tem. 

— De ce te temi? 

— De tot ce e sub apă. Cum dau drumul la aer afară din 
plămâni, mă apucă spaima. Şi Tommy înoată minunat, dar şi 
lui i se face frică sub apă. Numai lui David nu-i e frică sub 
apă. 

— Şi mie mi se face frică de foarte multe ori, îi spuse 
Thomas Hudson. 

— Chiar aşa? 

— Oricui i se face frică, cred eu. 

— Lui David nu. Oriunde ar fi. 1 s-a făcut lui frică de cai, 
dar asta numai pentru că l-au zvârlit jos de atâtea ori. 

— Ascultă, amărâtule, îl apostrofă David care auzise ce 
spunea. Cum am fost eu zvârlit, hai? 

— Nu mai ştiu. S-a întâmplat de atâtea ori că nu-mi mai 
aduc aminte. 

— Ei bine, atunci lasă-mă să-ţi reamintesc eu. Ştiu eu cum 
de-am fost zvârlit de atâtea ori. Pe vremea când îl călăream 
pe Pătatul cel Bătrân, se învățase să se umfle-n bojoci când i 
se strângeau chingile, aşa că după aia şaua aluneca mereu 
cu mine. 

— Eu n-am avut necazuri din astea cu el, făcu Andrew 
mândru. 

— Ah, împieliţatul, spuse David. Probabil că i-ai căzut şi lui 
cu tronc, ca tuturor dealtfel. Probabil i-o fi şoptit cineva cu 
cine avea de-a face. 


— Totdeauna îi citeam cu voce tare ce scria despre mine în 
ziare, răspunse Andrew. 

— Pun prinsoare că atunci când a auzit, a pornit 
împleticindu-se, spuse Thomas Hudson. Doar ştii bine că 
David a avut ghinionul să înceapă să călărească pentru 
prima oară mârţoaga aia bătrână de curse care era bună 
pentru noi, dar care acolo nici nu avea unde să alerge. Caii 
nu-s făcuţi să alerge pe coclaurii aceia. 

— Nu ziceam că eu aş fi fost în stare să-l călăresc, spuse 
Andrew. 

— Şi bine ai făcut, spuse David, şi apoi adăugă: Oh, 
Doamne, probabil că tu ai fost în stare. Precis că ai fi putut. 
Dar, să-ţi spun cinstit, Andy, nu ştii cum mergea înainte de a 
mă speria eu. Eram atât de înspăimântat că mă apucasem 
de oblâncul şeii. Ah, la dracu. Eram băgat în sperieţi. 

— Papă, chiar trebuie să mergem la pescuit subacvatic? 
întrebă Andrew. 

— Dacă marea-i prea agitată, nu. 

— Şi cine hotărăşte dacă-i prea agitată? 

— Eu. 

— Bine atunci, făcu Andy. Mie mi se pare categoric prea 
agitată. Papă, Pătatul cel Bătrân mai e la fermă? întrebă 
apoi Andy. 

— Aşa cred, îi răspunse Thomas Hudson. Ştii, am închiriat 
ferma. 

— Da? 

— Da, la sfârşitul anului trecut. 

— Dar mai putem merge pe-acolo, nu-i aşa? întrebă David 
iute. 

— Da, bineînţeles. Cabana aceea mare, de pe malul râului, 
e încă tot a noastră. 

— Ferma aceea e cel mai minunat loc de pe pământ pe 
unde am fost vreodată, spuse Andy. În afară de locul ăsta, 
bineînţeles. 

— Credeam că cel mai mult îţi place la Rochester, îi spuse 
David ca să-l sâcâie. 


Acolo era el lăsat de obicei cu doica când se ducea ea să 
stea la ai ei vara, iar ceilalţi băieţi plecau spre vest. 

— Şi la Rochester îmi plăcea. Rochester e un loc minunat. 

— Îţi mai aduci aminte, Dave, de toamna aia când ne-am 
întors acasă după ce-am ucis trei urşi grizzly şi te chinuiai 
să-i povesteşti cum a fost, şi-ţi aminteşti ce zicea el? întrebă 
Thomas Hudson. 

— Nu, papă. Nu-mi mai aduc aminte aşa de bine de 
lucrurile acelea petrecute cu atât de multă vreme în urmă. 

— Era în bucătărie, unde mâncaţi voi: eraţi la cină şi-i 
povesteai lui despre vânătoare, iar Ana se apucă să spună: 
„Ah, Doamne, David, trebuie să fi fost tare emoţionant. Şi 
atunci tu ce-ai făcut?” Şi răutatea asta, trebuie să fi avut 
vreo cinci sau şase ani pe vremea aceea, se bagă în vorbă: 
„Păi, trebuie să fi fost foarte interesant, David, pentru nişte 
oameni pe care-i interesează astfel de treburi. Dar noi, aici 
la Rochester, nu prea avem urşi grizzly.” 

— Vezi, călăreţule, cum erai tu pe vremea aia? spuse 
David. 

— Da, bine, papă, replică Andrew. Dar spune-i şi lui de 
vremea când nu voia să citească nimic altceva decât reviste 
caraghioase, şi nu s-a lăsat şi a citit numai reviste 
caraghioase din acelea tot drumul prin Everglades şi, după 
ce s-a dus la şcoală, în toamna când eram la New York, nu 
mai voia să ştie de nimic şi ajunsese un pungaş egoist. 

— Îmi aduc şi eu aminte, spuse David. Nu mai e nevoie să 
povestească papă. 

— Dar te-ai vindecat şi de asta, spuse Thomas Hudson. 

— Bânuiesc că aşa trebuia. Precis că trebuie să fi fost tare 
neplăcut să rămâi aşa. 

— Povesteşte-le despre mine, când eram mic, se bagă în 
vorbă tânărul Tom, răsucindu-se şi apucându-l pe David de 
gleznă. În viaţa de toate zilele n-am să reuşesc niciodată să 
fiu atât de grozav pe cât eram în poveştile despre mine pe 
când eram mic. 


— Am avut prilejul să te cunosc când erai mic, spuse 
Thomas Hudson. Erai un tip cam neobişnuit. 

— Era pur şi simplu neobişnuit pentru că trăia în ţări 
străine, spuse mezinul. Nici eu nu m-aş fi putut obişnui cu 
Parisul, nici cu Spania, nici cu Austria. 

— Acum e un tip neobişnuit, călăreţule, spuse David. Şi 
nici n-are nevoie de vreun peisaj exotic. 

— Ce-i aia peisaj exotic? 

— Ceva ce tu n-ai avut niciodată. 

— Atunci pun prinsoare că am să am. 

— Mai taci din gură şi lasă-l pe papă să vorbească, spuse 
tânărul Tom. Povesteşte-le despre vremea când eu şi cu tine 
băteam împreună Parisul. 

— Pe vremea aceea nu erai un tip atât de neobişnuit, 
începu Thomas Hudson. Când erai prunc, erai un tip teribil 
de zdravăn. Maică-ta şi cu mine te lăsam de obicei în 
pătuţul încropit dintr-un coş de rufe în apartamentul unde 
locuiam, deasupra atelierului de lemnărie, şi Repetentul, 
motanul acela mare, se făcea de obicei colac în celălalt 
capăt al coşului şi nu îngăduia nimănui să se apropie de 
tine. Ziceai că te cheamă G'Ning G'Ning, iar noi îţi ziceam 
G'Ning G'Ning cel Cumplit. 

— De unde m-am căpătuit eu cu un nume ca ăsta? 

— De la un automobil sau autobuz, mi se pare. De la 
sunetul pe care-l scotea un şofer. 

— Eu nu ştiam franţuzeşte? 

— Pe vremea aceea nu prea bine. 

— Zi-mi atunci cum a fost mai târziu, când deprinsesem 
franceza. 

— Mai târziu îmi făcusem obiceiul să te scot cu căruciorul 
la plimbare, un cărucior foarte ieftin, uşor pliant, şi o luam 
pe stradă în jos, spre Closerie des Lilas, unde luam micul 
dejun şi citeam ziarele, iar tu te uitai şi nu-ţi scăpa nimic din 
ce se mişca pe bulevard. Apoi terminam masa... 

— Cam ce mâncam de obicei? 

— Brioche şi cafe au lait. 


— Şi eu? 

— "Ţie-ţi puneam doar o picătură de cafea în lapte. 

— Îmi aduc aminte. După aia unde mergeam? 

— Te puneam în cărucior şi împingeam căruciorul de 
cealaltă parte a străzii, dincolo de Closerie des Lilas, 
treceam de fântâna aia cu cai de bronz, peşti şi sirene, o 
luam pe lungile ales de castani, unde se jucau nişte pui de 
franţuji în vreme ce guvernantele stăteau pe băncile de pe 
cărările cu pietriş... 

— Iar Ecole Alsacienne era pe stânga, spuse tânărul Tom. 

— lar la dreapta nişte blocuri... 

— Blocuri şi vile cu acoperiş de sticlă, unde erau ateliere 
ale artiştilor, pe toată strada aceea care o lua la stânga şi 
arăta foarte tristă din cauza zidurilor întunecate, căci era 
partea umbrită, spuse tânărul Tom. 

— Şi ce era? Toamnă, primăvară sau iarnă? întrebă 
Thomas Hudson. 

— Toamnă târzie. 

— Atunci înseamnă că-ţi era rece la faţă şi aveai obrajii şi 
nasul roşu şi intram în grădina Luxembourg prin poarta de 
fier din capătul de sus şi mergeam spre lac, înconjuram o 
dată lacul, şi apoi porneam la dreapta, spre fântâna Medici 
şi spre statui, şi ieşeam pe poarta din faţa Odeonului, 
traversam câteva străzi laterale spre Bulevardul Saint- 
Michel... 

— Boul' Mich'... 

— Şi pe Boul' Mich' la vale, dincolo de Cluny... 

— La dreapta cum veneam... 

— Era foarte întunecos şi posomorit, şi peste bulevardul 
Saint-Germain... 

— Era artera cea mai impresionantă cu traficul cel mai 
intens. Era ciudat cât de impresionantă şi primejdioasă 
părea. Şi apoi, mai departe, pe Rue de Rennes era totul atât 
de paşnic şi fără pericole, între Deux Magots şi întretăierea 
cu Lipp, vreau să spun. De ce era aşa, papă? 

— Nu ştiu, Schatz. 


— Aş vrea să aud că se întâmplă ceva, nu numai nume de 
străzi, spuse Andrew. Mă plictisesc să tot aud nume de 
străzi din nişte locuri unde n-am fost în viaţa mea. 

— Atunci, fă să se întâmple ceva, papă, spuse tânărul Tom. 
Putem vorbi de străzile acelea când rămânem numai noi 
doi. 

— Pe vremea aceea nu se întâmpla mare lucru, spuse 
Thomas Hudson. O luam de obicei spre Place Saint-Michel, 
ne aşezam pe terasa cafenelei şi papă începea să 
mâzgălească cu cafe creme pe masă, iar ţie îţi dădeam o 
bere. 

— Îmi plăcea berea pe vremea aceea? 

— Erai mare amator de bere. Dar la masă îţi plăcea să bei 
apă amestecată cu puţin vin roşu. 

— Îmi aduc aminte: l'eau rougie. 

— Exactement, răspunse Thomas Hudson. Erai mare 
amator de eau rougie, dar din când în când îţi plăcea şi un 
bock.2 

— Îmi amintesc că în Austria mergeam cu o luge,3 şi-mi 
amintesc şi de câinele nostru Schnautz şi de zăpadă. 

— Îţi aminteşti de Crăciunul petrecut acolo? 

— Nu. Numai de tine, de zăpada, de Schnautz şi de doică. 
Era o femeie minunată. Şi-mi mai aduc aminte de mama cu 
schiurile şi cât de frumoasă era. Îmi aduc aminte că vă 
vedeam pe tine şi pe mama coborând cu schiurile la vale 
printr-o livadă. Nu mai ştiu unde era. De grădina 
Luxembourg îmi amintesc foarte bine. Îmi amintesc de 
după-amiezele când mă uitam la bărcile de pe lac, lângă 
fântână, în grădina aceea mare, plină de copaci. Cărările 
care duceau printre copaci erau toate cu pietriş pe jos, iar 
în stânga, cum mergeam noi spre palat, nişte oameni jucau 
popice, iar sus, pe palat, era un ceas. 'loamna începeau să 
cadă frunzele, şi-mi aduc aminte cum arătau copacii golaşi 
şi stratul de frunze căzute pe pietriş. Cel mai mult îmi place 
să-mi amintesc de toamnă. 

— De ce? îl întrebă David. 


— Din multe motive. Pentru mirosul pe care-l aveau toate 
toamna, pentru carnavaluri, pentru felul cum pietrişul era 
uscat deasupra când totul în jur era numai umezeală, 
pentru vântul care bătea pe lac şi umfla pânzele bărcilor, şi 
pentru vântul care smulgea frunzele din copaci. Îmi 
amintesc de porumbeii pe care-i simţeam calzi sub pătură, 
după ce-i doborai, chiar înainte de a se lăsa seara, simţeam 
cât de lucioase le erau penele, şi-i mângâiam şi-i ţineam 
aproape şi-mi încălzeau mâinile în vreme ce ne îndreptam 
spre casă, până ce porumbeii se răceau. 

— Unde doborai tu porumbei, papă? îl întrebă David. 

— Mai ales pe lângă fântâna Medici, la vremea de 
dinaintea închiderii porţilor. De jur împrejurul grădinii e un 
gard înalt de fier, şi cum se lasă întunericul se închid porţile 
şi toată lumea trebuie să plece. Paznicii bat toată grădina, 
anunțând vizitatorii şi închizând porţile. După ce porneau 
paznicii prin grădină, îmi făcusem obiceiul să dobor cu 
praştia porumbei când se lăsau jos lângă fântână. În Franţa 
sunt nişte praştii minunate. 

— Dacă erai aşa de sărac, nu-ţi făceai singur praştia? 
întrebă Andrew. 

— Bineînţeles. La început am avut o praştie făcută dintr-o 
crăcăna tăiată dintr-un copăcel în pădurea Rambouillet 
când eu şi cu mama lui Tommy am făcut o plimbare pe- 
acolo. Am tăiat crăcăna cu cuțitul şi am cumpărat nişte fâşii 
de cauciuc solide de la o papetărie din piaţa Saint-Michel şi 
pielea pentru praştie am luat-o de la o mănuşă veche de-a 
mamei lui Tommy. 

— Şi cu ce trăgeai? 

— Cu pietricele. 

— La ce distanţă trebuie să te apropii? 

— Cât mai aproape, ca să poţi să bagi porumbeii sub 
pătură cât mai iute. 

— Îmi amintesc de unul care şi-a revenit, spuse tânărul 
Tom. Şi l-am făcut să stea cuminte şi n-am spus o vorbă 
până am ajuns acasă, fiindcă voiam să-l păstrez viu. Era un 


porumbel foarte mare, aproape purpuriu la culoare, cu un 
gât lung şi un cap minunat, pătat cu alb pe aripi, şi mi-ai dat 
voie să-l ţin în bucătărie până aveai să faci rost de o cuşcă 
unde să-l pun. L-ai legat de un picior. Dar chiar în noaptea 
aia, motanul cel mare l-a omorât şi mi l-a adus în pat. 
Motanul era aşa de mândru de isprava lui şi-l căra de parcă 
ar fi fost un tigru ducând în colţi un băştinaş, şi ţuşti, drept 
în pat cu el. Pe vremea aceea aveam un pat ca lumea, după 
coşul acela. De coş nu-mi aduc aminte. Tu şi cu mama eraţi 
plecaţi la cafenea şi rămăsesem singur cu motanul şi-mi 
aduc aminte că geamurile erau deschise, iar deasupra 
atelierului de cherestea se ridicase o lună mare, şi era iarnă 
şi simţeam mirosul de rumeguş. Îmi aduc aminte că vedeam 
motanul păşind pe podea cu capul sus, aşa încât porumbelul 
mai că nu atingea podeaua, şi motanul a făcut un salt şi 
țuşti, drept în pat cu el. Îmi părea foarte rău că îmi omorâse 
porumbelul, dar era atât de mândru şi de fericit şi-mi era 
un prieten atât de bun, încât m-am simţit şi eu mândru şi 
fericit. Îmi aduc aminte că s-a jucat cu porumbelul şi apoi a 
venit şi m-a împins cu labele în piept şi a început să toarcă, 
şi apoi iar a început să se joace cu porumbelul. Şi-mi 
amintesc că la urmă şi eu şi motanul şi porumbelul am 
adormit cu toţii de-a valma. Eu ţineam o mână pe porumbel, 
şi motanul ţinea şi el o labă pe porumbel, apoi noaptea m- 
am trezit şi motanul mânca porumbelul şi mârâia ca un 
tigru. 

— Acum e mult mai bine decât să aud numai nume de 
străzi, spuse Andrew. Te-ai speriat, Tommy, când l-ai văzut 
cum îl mânca? 

— Nu. Pe vremea aceea motanul era cel mai bun prieten al 
meu. Adică cel mai apropiat. Cred că i-ar fi făcut plăcere să 
mănânc şi eu din porumbelul acela. 

— Ar fi trebuit să încerci, spuse Andrew. Mai povesteşte 
ceva despre praştiile alea. 

— Cealaltă praştie ţi-a făcut-o cadou mama de Crăciun, 
spuse tânărul Tom. A văzut-o într-un magazin de arme şi 


voia să-ţi ia o puşcă de vânătoare, dar n-a reuşit niciodată 
să adune destui bani. Se uita în fiecare zi la puştile din 
vitrină, ori de câte ori trecea prin faţa prăvăliei spre 
epicerie şi, într-o bună zi, a văzut o praştie şi a cumpărat-o 
îndată, fiindcă i-a fost frică să nu se vândă cumva, şi a ţinut- 
o ascunsă până la Crăciun. A trebuit să măsluiască 
socotelile ca să nu afli de praştie. Mie mi-a spus despre 
treaba asta de nici nu mai ştiu câte ori. Îmi aduc aminte 
când ţi-a dat-o de Crăciun şi tu mi-ai dat-o mie pe cea 
veche. Dar n-aveam destulă putere ca să întind 
cauciucurile. 

— Papă, n-am fost săraci întotdeauna? întrebă Andrew. 

— Nu. La vremea când v-aţi născut voi ceilalţi, scăpasem 
de sărăcie. Am mai scăpătat noi de multe ori dar n-am ajuns 
niciodată săraci cu adevărat, aşa cum am fost pe vremea 
când eram cu 'lom şi maică-sa. 

— Mai spune-ne cum era la Paris, interveni David. Ce mai 
făceaţi tu şi cu Tommy? 

— Ce mai făceam noi, Schatz? 

— Toamna? Cumpăram de obicei castane prăjite de la un 
om care vindea castane prăjite şi-mi plăcea să le ţin în 
palmă şi să le simt cum îmi încălzesc mâna. Ne duceam apoi 
la circ şi ne uitam la crocodilii lui Capitaine Wahl. 

— Îţi mai aduci aminte şi de asta? 

— Chiar foarte bine. Căpitanul Wahl se lupta cu un 
crocodil, (el zicea craucodiil, cam cum cârâie o cioară), iar o 
fată tare frumoasă, îi lovea cu un trident. Dar crocodilul cel 
mai mare nu voia să se mişte din loc. Era un circ frumos şi 
mare şi rotund, vopsit într-un roşu auriu şi mirosea a cai. În 
culise era un loc unde te duceaitu să bei cu domnul Crosby 
şi cu îmblânzitorul de lei şi nevastă-sa. 

— Îţi aduci aminte de domnul Crosby? 

— Domnul Crosby nu purta niciodată pălărie sau pardesiu, 
oricât de rece era, iar fetiţa lui avea un păr lung care-i 
cădea pe spate, ca Alice în Ţara Minunilor. Cea din poze 


vreau să spun. Domnul Crosby era întotdeauna foarte, 
foarte nervos. 

— Şi de cine-ţi mai aduci aminte? 

— De domnul Joyce. 

— Cum arăta? 

— Un tip înalt şi uscăţiv, cu mustață, şi cu o bărbiţă care-i 
creştea băţoasă pe bărbie, şi purta nişte ochelari cu lentile 
groase, foarte groase, iar când mergea ţinea capul foarte 
sus. Îmi aduc aminte cum trecea pe lângă noi pe stradă fără 
să ne spună o vorbă, dar tu i-ai vorbit şi el s-a oprit şi ne-a 
cercetat prin ochelari de parcă s-ar fi uitat într-un acvariu 
şi a exclamat: „Ah, HudsoN. Tocmai mă uitam după 
dumneata”, şi toţi trei am intrat la cafenea şi afară era rece, 
dar noi ne-am aşezat într-un colţ şi am tras lângă noi unul 
din acela, cum le spuneai? 

— Braziers. 

— Credeam că asta-i ceva care poartă cucoanele, spuse 
Andrew. 

— E un vas de tablă cu găuri în el în care se arde cărbune 
sau mangal pentru a se încălzi lumea afară, de exemplu pe 
terasa unei cafenele, unde te aşezi pe scaun lângă el ca să 
te încălzeşti, sau la hipodrom unde se strânge lumea în 
jurul lor să se încălzească, explică tânărul Tom. La 
cafeneaua unde ne duceam noi, papă, eu şi domnul Joyce, 
erau înşirate peste tot pe terasă vase cu mangal, aşa că 
puteai să te simţi bine şi să-ţi fie cald şi pe cea mai 
amarnică şi mai friguroasă vreme. 

— Mi se pare că tu ţi-ai petrecut cea mai mare parte a 
vieţii prin cafenele, baruri şi localuri deocheate, spuse 
mezinul. 

— O bună parte, îi răspunse Tom. Nu-i aşa, papă? 

— Sau dormind buştean în maşină, afară, în vreme ce papă 
trăgea iute o duşcă, spuse David. Oh, Doamne, cât de mult 
uram cuvintele astea. Cred că o duşcă iute e lucrul cel mai 
încet de pe lumea asta. 


— Şi cam despre ce vorbea domnul Joyce? îl întrebă Roger 
pe tânărul Tom. 

— Ah, domnule Davis, nu-mi amintesc chiar aşa de multe 
de pe vremea aia. Mi se pare că despre nişte scriitori 
italieni şi despre domnul Ford. Domnul Joyce nu-l putea 
suferi pe domnul Ford. Domnul Pound îl călca şi el pe nervi. 
„Ezra-i turbat, Hudson”, îi spunea el lui papă. Îmi aduc bine 
aminte de asta, pentru că mă gândeam că era vorba de 
unul turbat de-adevărat, ca atunci când se spune câine 
turbat. Şi-mi amintesc cum stăteam acolo şi mă uitam la 
chipul domnului Joyce, cu pielea roşcată atât de întinsă, 
cum se face pielea la frig, şi la ochelarii lui cu una dintre 
lentile mai groasă decât cealaltă; şi mă gândeam la domnul 
Pound, cu părul lui roşu, cu barba ascuţită şi ochii frumoşi, 
şi cu un fel de zemuială la colţurile gurii. Mă gândeam ce 
cumplit era că domnul Pound turbase şi speram să nu-i 
ieşim cumva în cale. Apoi domnul Joyce spuse: „Bineînţeles 
că Ford e turbat de mulţi ani”. Şi-l vedeam acum pe domnul 
Ford, cu o faţă mare, palidă, caraghioasă, cu ochii spălăciţi 
şi gura totdeauna puţin căscată, cu dinţii care i se clătinau, 
şi acum îi curgeau şi lui balele. 

— Lasă, nu mai povesti nimic, spuse Andrew. Am să-l visez 
la noapte. 

— Spune mai departe, insistă David. Ca şi cu vârcolacii. 
Mama a trebuit să încuie cărţile cu vârcolaci, pentru că 
Andrew visa urât. 

— A muşcat domnul Pound pe cineva? întrebă Andrew. 

— Nu, călăreţule, îi spuse David. Nu era turbat de-a- 
devărat. E numai un fel de-a zice. Vrea să spună că era 
zănatic, nebun. Nu turbat ca cei ce fac hidrofobie. De ce 
credea el că erau turbaţi? 

— N-aş putea spune, reluă tânărul Iom. Nu mai eram 
chiar aşa de mic ca pe vremea când omoram porumbei în 
parcuri, dar eram totuşi prea mic ca să-mi aduc aminte 
altceva, şi mai ales gândul la domnul Pound şi la domnul 
Ford şi la saliva care le curgea din gură făcea să-mi fugă 


orice altceva din minte. L-ai cunoscut pe domnul Joyce, 
domnule Davis? 

— Da, tatăl tău, el şi cu mine eram foarte buni prieteni. 

— Papă era mult mai tânăr decât domnul Joyce. 

— Pe vremea aceea, papă era mai tânăr decât toţi ceilalţi. 

— Da' nu şi decât mine, spuse tânărul Tom cu mândrie. 
Bănuiesc că eram probabil cel mai tânăr prieten al 
domnului Joyce. 

— Pariez că-ţi duce tare mult dorul, spuse Andrew. 

— Mare păcat că n-a avut prilejul să te întâlnească pe tine, 
îi spuse David lui Andrew. Dacă n-ai fi stat numai la 
Rochester toată vremea, ar fi putut avea cinstea asta. 

— Domnul Joyce a fost un mare om, spuse tânărul Tom. 
Cred că n-ar fi avut poftă să aibă de-a face cu două 
puşlamale ca voi. 

— Asta-i părerea ta, spuse Andrew. Domnul Joyce şi David 
ar fi putut fi buni camarazi. David scrie la şcoală pentru o 
revistă. 

— Papă, mai povesteşte-ne de pe vremea când tu şi mama 
lui Tommy eraţi săraci. Cât de săraci aţi fost? 

— Erau destul de săraci, spuse Roger. Îmi aduc şi acum 
aminte de vremea când bietul vostru tată pregătea de 
dimineaţă toate sticluţele micului 'Tom şi se ducea apoi în 
piaţă să cumpere cât mai ieftin zarzavaturile cele mai bune. 
Îl întâlneam de obicei în drum spre casă, când se întorcea 
de la piaţă, la vremea când eu ieşeam să-mi iau micul dejun. 

— În al şaselea arondisment eram cel mai priceput când 
era vorba de ales poireaux, le spuse Thomas Hudson 
băieţilor. 

— Ce-i aia poireaux? 

— Praz. 

— Arată ca nişte ceapă verde foarte mare şi lungă, spuse 
tânărul Tom. Numai că nu-i atât de lucios ca ceapa. E mai 
mat. Are frunzele verzi şi rădăcina albă. Fierbi prazul şi-l 
mănânci rece cu ulei de măsline şi oţet, sare şi piper. Se 


mănâncă cu totul cu frunze cu tot. E delicios. Cred că n-a 
mâncat nimeni pe lumea asta mai mult praz ca mine. 

— Ce-i ăla al şaselea nu-ştiu-cum? întrebă Andrew. 

— Nu prea ne laşi să vorbim, i-o aruncă David. 

— Dacă nu ştiu franţuzeşte, trebuie să întreb şi eu. 

— Parisul e împărţit în douăsprezece arondismente sau 
sectoare. Noi locuim în cel de-al şaselea. 

— Papă, putem lăsa arondismentele la o parte şi să 
discutăm despre altceva? întrebă Andrew. 

— Măi, atletule, nu prea rezişti când e vorba să înveţi ceva, 
spuse David. 

— Eu vreau să învăţ, spuse Andrew. Dar treaba cu 
arondismentele e pentru oameni mari, nu pentru mine. 
Totdeauna îmi spuneţi numai lucruri din astea pentru 
oameni mari. Nu înţeleg. 

— Care-i media loviturilor valabile pe care le-a marcat Ty 
Cobb în viaţa lui? îl întrebă David. 

— Trei sute şaizeci şi şapte. 

— Văd că asta nu-i prea complicat pentru tine. 

— Las-o baltă, David. Unora le place base-ballul, iar ţie îţi 
place discuţia despre arondismente. 

— Bănuiesc că în Rochester nu prea avem arondismente. 

— Ah, las-o baltă. Mă gândeam că papă şi domnul Davis 
ştiu şi lucruri mai interesante pentru toată lumea, pe lângă 
afurisitele alea de... la dracu, nici nu-mi mai pot aduce 
aminte cum le zice. 

— Când mai suntem şi noi prin preajmă, nu prea e frumos 
să înjuri, îl puse la punct Thomas Hudson. 

— Iartă-mă, papă, spuse puştiul. 'Tare-mi vine greu că-s 
atât de-al dracului de mic. Ah, iartă-mă din nou. Am vrut să 
spun atât de mic. 

Era tulburat şi jignit. David reuşea să râdă de el cu destul 
succes. 

— O să creşti şi n-o să mai fii mic, îi spuse Thomas Hudson. 
Ştiu că e greu să te abţii să nu înjuri când te-mboldesc 


nervii. Dar să nu mai înjuri când mai sunt şi oameni mari de 
faţă. Nu-mi pasă cum vorbeşti când eşti numai tu singur. 

— 'Te rog, papă, doar ţi-am zis că-mi cer iertare. 

— Am auzit, spuse Thomas Hudson. Nu te certam. Doar îţi 
explicam. Vă văd atât de rar, că e nevoie uneori de o groază 
de explicaţii. 

— Nu de chiar atât de multe, spuse David. 

— Nu, spuse Thomas Hudson. Nu-s chiar atât de multe. 

— Andrew nu înjură niciodată de faţă cu mama spuse 
David. 

— Mai lasă-mă în pace, David. Gata, s-a terminat. Nu-i aşa, 
papă? 

— Băieți, dacă vreţi să ştiţi cum se înjură cu adevărat ar 
trebui să-l citiţi pe domnul Joyce, spuse tânărul Tom. 

— Cât am eu nevoie, ştiu, spuse David. Cel puţin 
deocamdată. 

— Prietenul meu domnul Joyce ştie cuvinte şi expresii de 
care n-am auzit în viaţa mea. Pun pariu că nimeni nu 
blesteamă mai bine decât el în nici o limbă. 

— Şi pe urmă dumnealui a creat o cu totul altă limbă, 
spuse Roger. 

Stătea trântit pe spate, pe plajă, cu ochii închişi. 

— Eu nu pricep limba aceea nouă, spuse tânărul Tom. Mi 
se pare că n-am crescut destul de mult ca s-o înţeleg. Dar o 
să vedeţi voi, băieţi, mai târziu, când o să citiţi Ulysses. 

— Asta nu-i pentru puşti, spuse Thomas Hudson. Categoric 
nu-i. N-o puteţi înţelege şi nici nu-i bine să încercaţi. 
Categoric. Trebuie să aveţi răbdare, să aşteptaţi până mai 
creşteți. 

— Eu am citit-o de la un capăt la altul, spuse tânărul Tom. 
De fapt, prima oară când am citit-o n-am înţeles mai nimic 
din ea, papă, aşa cum spuneai şi tu. Dar nu m-am lăsat şi 
am mai citit-o, şi acum sunt unele părţi din ea pe care le 
înţeleg cu adevărat şi pe care le pot explica şi altora. M-a 
făcut să mă simt mândru că am fost unul din prietenii 
domnului Joyce. 


— Chiar a fost prieten cu domnul Joyce, papă? întrebă 
Andrew. 

— Domnul Joyce întreba mereu de el. 

— Zău că ai dreptate că am fost prieten cu domnul Joyce, 
spuse tânărul Tom. A fost unul din cei mai buni prieteni, pe 
care i-am avut vreodată. 

— Dar deocamdată nu te cred în stare să explici prea mult 
din cartea aceea, îi spuse Thomas Hudson. Deocamdată nu 
prea mult. Şi care parte eşti tu în stare s-o explici? 

— Ultima. Partea aceea unde femeia vorbeşte singură cu 
glas tare. 

— Monologul, spuse David. 

— L-ai citit şi tu? 

— Da, bineînţeles, răspunse David. Mi l-a citit Tommy. 

— Şi ţi l-a şi explicat? 

— Cât a putut şi el. Unele părţi ne-au depăşit pe amândoi. 

— De unde aţi pus voi mâna pe cartea aceea? 

— Printre cărţile de-acasă. Am luat-o şi m-am dus cu ea la 
şcoală. 

— Ce-ai făcut? 

— Le citeam băieţilor cu voce tare şi le povesteam că 
domnul Joyce era prietenul meu şi le spuneam cât de multă 
vreme petreceam noi împreună. 

— Şi băieţilor le-a plăcut? 

— Unora dintre cei mai habotnici li s-a părut puţin cam 
tare. 

— Şi profesorii la şcoală n-au aflat? 

— Bineînţeles. N-ai auzit nimic, papă? Nu. Bănuiesc că s-a 
petrecut pe când erai în Abisinia. Directorul avea de gând 
să mă exmatriculeze, dar i-am explicat că domnul Joyce este 
un mare scriitor şi prietenul meu personal, aşa că, în cele 
din urmă, mi-a spus că nu-mi dă cartea înapoi, că o trimite 
acasă, iar eu i-am promis să-l întreb şi pe el înainte de a 
începe să le citesc băieţilor vreo altă carte sau de a încerca 
să le explic vreun clasic. La început, pe când era gata-gata 
să mă dea afară, crezuse că am o minte înclinată spre 


lucruri urâte. Dar nu e aşa, papă. Nu-s mai pornit spre 
lucruri urâte decât oricare altul. 

— Şi a trimis cartea acasă? 

— Da, bineînţeles. Voia s-o confişte, dar i-am explicat că 
era ediţie princeps şi că domnul Joyce îţi scrisese pe ea o 
dedicație şi că nu putea să mi-o confişte pentru că nici nu 
era a mea. Cred că a fost foarte dezamăgit că nu putea să 
mi-o confişte. 

— Când pot citi şi eu cartea aia a domnului Joyce, papă? 
întrebă Andrew. 

— Trebuie să mai treacă multă vreme, până atunci. 

— Dar Ilommy a citit-o. 

— Tommy e prietenul domnului Joyce. 

— Ce v-am spus eu, băieţi, că-s prieten cu el, sublinie 
tânărul Tom. Papă, pe Balzac nu l-am cunoscut, aşa-i? 

— Nu. A trăit în altă epocă. 

— Nici pe Gautier? Am găsit acasă două cărţoaie scrise de 
el. Povestiri ciudate şi Domnişoara de Maupin. Nu înţeleg 
nimic din Domnişoara de Maupin, dar acum o citesc din nou 
şi încerc să înţeleg şi e grozavă. Dar dacă aceştia n-au fost 
prietenii noştri, cred că o să mă exmatriculeze dacă mai 
citesc din cărţile lor şi băieţilor. 

— Cum sunt cărţile alea, Tommy? întrebă David. 

— Minunate. Amândouă o să-ţi placă. 

— De ce nu-l întrebi şi pe director, dacă e bine să le citeşti 
şi băieţilor din ele? întrebă Roger. Cărţile acelea sunt mai 
bune decât cele pe care pun mâna băieţii aşa de capul lor. 

— Nu, domnule Davis. Nu cred că-i bine să-l întreb. lar o 
să ajungă la concluzia că am mintea înclinată spre lucruri 
urâte. Şi, în plus, nici pentru băieţi nu va fi acelaşi lucru ca 
în cazul în care cei doi ar fi fost prietenii mei. Şi nici nu prea 
am priceput eu mare lucru din Domnişoara de Maupin ca să 
le pot explica ceva şi nici n-aş avea aceeaşi autoritate să le-o 
explic ca atunci când mă puteam baza pe prietenia 
domnului Joyce. 

— Tare aş fi vrut să aud şi eu cum explicai, spuse Roger. 


— Nu era mare brânză, domnule Davis. Era ceva tare 
primitiv. Nu v-ar fi interesat. Doar înţelegeţi partea aceea 
cât se poate de bine, nu-i aşa? 

— Destul de bine. 

— Dar mi-ar fi plăcut să-i fi cunoscut şi pe Balzac şi 
Gautier, şi să fi fost prietenii noştri, aşa cum era domnul 
Joyce. 

— Şi eu aş fi vrut spuse Thomas Hudson. 

— Cu toate astea am cunoscut câţiva scriitori buni, aşa-i? 

— Bineînţeles, răspunse Thomas Hudson. 

Era plăcut şi cald în nisip, şi simţea cum îl cuprinde un fel 
de moleşeală după ce lucrase atât, şi era fericit. Când îi 
auzea pe băieţi vorbind, se simţea foarte fericit. 

— Haideţi, să intrăm în apă şi să înotăm, şi după aceea la 
masă, spuse Roger. Se face tare cald. 

Thomas Hudson îi urmări cu privirea. Înotând domol, cei 
patru se îndreptau spre larg, unde apa era verde, trupurile 
proiectându-şi umbrele pe nisipul alb şi curat, trupuri 
lunecând înainte, umbre alungite pe nisip sub unghiul mic 
al razelor de soare, braţe bronzate ridicându-se şi apoi 
afundându-se, palme tăind apa, apucând-o şi împingând-o 
înapoi, picioarele bătând ritmic, capetele sucindu-se ca să 
îngăduie gurii să tragă aer în piept, să răsufle uşor, 
neobosit. Thomas Hudson stătea şi-i urmărea cu privirea 
cum înotau spre larg, în direcţia în care bătea şi vântul, şi-i 
erau foarte dragi toţi patru. Se gândi că ar trebui să-i 
picteze înotând, cu toate c-ar fi fost tare greu de realizat. 
Avea să încerce totuşi în vara asta. 

Îi era prea lene ca să înoate, deşi ştia că ar fi trebuit şi, în 
cele din urmă, intră în mare, simţi apa rece adusă de briză, 
înviorătoare, cum îi cuprinde picioarele încinse de soare, o 
simţi rece la despicătura picioarelor şi, apoi, făcându-şi vânt 
înainte, în fluviul acela oceanic, porni înot spre larg, 
ieşindu-le în întâmpinare celor care se întorceau. Fiind cu 
capul la acelaşi nivel cu ale lor, tabloul era acum altul, 
modificat şi de faptul că ceilalţi, îndreptându-se spre țărm, 


înotau împotriva brizei şi curentul le cam dădea de furcă 
atât lui Andrew cât şi lui David, care, înotau mai 
neîndemânatic. Imaginea că ar fi fost patru animale marine, 
pe care i-o făcuseră la început, se şterse. Spre larg 
merseseră frumos şi ritmic, dar acum cei doi băieţi mai mici 
înotau greu împotriva vântului şi valurilor. Nu era un 
neajuns deosebit de mare, dar destul ca să spulbere iluzia 
că se simțeau în apă ca în mediul lor, aşa cum păreau să se 
simtă când ieşiseră în larg. Erau două imagini diferite şi 
probabil cea de-a doua era mai adevărată. Cei cinci 
înotători ieşiră pe plajă şi se îndreptară spre casă. 

— Uite, de aceea îmi place mie mai mult să mă scufund, 
spuse David. Nu mai trebuie să-ţi baţi capul cu respiraţia. 

— De ce nu te duci în după-amiaza asta cu papă şi cu 
Tommy să pescuiţi sub apă? îi spuse Andrew. Eu stau pe mal 
cu domnul Davis. 

— Domnule Davis, dumneavoastră nu vreţi să vă duceţi? 

— Prefer să stau pe țărm. 

— Să nu rămâneţi numai din cauza mea, spuse Andrew. Eu 
am ce face. Dar mi-a trecut nu ştiu cum prin minte că o să 
staţi la mal. 

— Bănui că am să stau la mal, spuse Roger. Poate că am să 
mă întind şi eu pe undeva şi să citesc. 

— Domnule Davis, nu-l lăsaţi să vă joace cum vrea. Să nu-l 
lăsaţi să vă incinte. 

— Parcă aş avea chef să stau mai degrabă la mal, spuse 
Roger. 

Ajunseră pe terasă şi toţi îşi puseră pantaloni scurţi. 
Joseph aduse un castron cu salată de moluşte. Băieţii se 
apucară să mănânce şi Tommy bău o sticlă de bere. Thomas 
Hudson se lăsase pe spătarul scaunului, iar Roger ţinea 
shaker-ul. 

— După masă mă cam păleşte moţăiala, spuse. 

— Hm, o să vă simţim lipsa, mărturisi tânărul Tom Mă bate 
gândul să rămân şi eu la țărm. 


— Haide, Tom, stai şi tu cu noi la mal, spuse Andrew. Lasă-i 
numai pe papă şi pe David să se ducă. 

— Dar să ştii că nu mă apuc să-ţi prind mingile, îi spuse 
tânărul Tom. 

— Nici nu vreau să prinzi tu. Am găsit eu un băiat negru 
care s-o facă. 

— De ce vrei să ajungi aruncător la base-ball? îl întrebă 
Tommy. N-o să fii niciodată destul de voinic. 

— Am să fiu la fel de voinic ca Dick Rudolf şi Dick Kerr. 

— Cine-or mai fi şi ăştia? mormăi tânărul Tom. 

— Ştiţi numele vreunui jocheu? îl întrebă David în şoaptă 
pe Roger. 

— Earl Sande. 

— O să fii la fel de voinic ca Earl Sande, îi spuse David. 

— Ah, du-te o dată la pescuitul tău subacvatic, spuse 
Andrew. Eu am să fiu prietenul domnului Davis, aşa cum a 
fost 'Tom prietenul domnului Joyce. Da, domnule Davis? Apoi 
la şcoală am să pot spune: „Când eu şi cu domnul Davis ne 
petreceam vara pe o insulă la tropice şi el scria toate 
povestirile acelea deocheate, iar tatăl meu picta tablourile 
acelea cu doamne goale pe care le-aţi văzut cu toţii”. Papă, 
nu-i aşa că le pictezi goale? 

— Uneori. Dar sunt destul de întunecate la culoare. 

— Oh, Doamne, exclamă Andrew. Nu-mi pasă mie de 
culoare. Tom n-are decât să şi-l păstreze pe domnul Joyce. 

— Eşti prea timid ca să te uiţi la ele, îi spuse David. 

— S-ar putea, dar am să mă învăţ. 

— Un nud de-al tatei ar fi nimic pe lângă capitolul acela al 
domnului Joyce, spuse tânărul Tom. Numai pentru că eşti 
abia un ţânc, ţi se pare ţie că un nud e ceva atât de grozav. 

— Foarte bine. Dar să ştii ca mie îmi place domnul Davis, 
cu ilustrațiile făcute de tata. La şcoală cineva spunea că 
povestirile domnului Davis sunt deocheate rău de tot. 

— În regulă. Şi mie îmi place domnul Davis. Eu sunt un 
vechi, vechi prieten de-al domnului Davis. 


— Şi al domnului Picasso, şi al domnului Braque, şi al 
domnului Miro, şi al domnului Masson, şi al domnului 
Pascin, spuse Thomas Hudson. Pe toţi i-ai cunoscut. 

— Şi al domnului Waldo Peirce, adăugă tânărul Tom. Vezi 
tu, Andy, băieţaş, n-ai cum câştiga. Ai început prea târziu. 
N-ai cum câştiga. Pe vremea când stăteai în Rochester, şi 
chiar cu ani de zile înainte de a te fi născut, eu şi papă 
băteam lumea mare. Probabil că i-am cunoscut pe cei mai 
mulţi dintre marii pictori în viaţă. Mulţi din ei au fost chiar 
prietenii mei buni. 

— Da' şi eu trebuie să încep odată şi odată, spuse Andrew. 
Şi încep cu domnul Davis. Nici nu trebuie să scrieţi povestiri 
din alea deocheate, domnule Davis. Am să scornesc şi eu la 
fel cum scorneşte şi Tommy. Spuneţi-mi ceva cumplit, ce-aţi 
făcut dumneavoastră vreodată, şi am să spun că eram şi eu 
de faţă când s-a întâmplat. 

— La naiba, eu nu scornesc lucrurile în chipul ăsta, spuse 
tânărul Tom. Câteodată papă sau domnul Davis îmi mai 
împrospătează memoria. Dar eu am făcut parte şi am fost 
martor la o întreagă epocă în pictură şi literatură, şi dacă ar 
fi nevoie aş putea să-mi scriu memoriile chiar acum, atât cât 
ştiu. 

— Vezi că ai cam luat-o razna, Tommy, îi spuse Andrew. Mai 
bine ai avea grijă. 

— Să nu-i povestiţi nimic, domnule Davis, spuse tânărul 
Tom. Lăsaţi-l să pornească şi el de la zero cum am pornit şi 
noi. 

— Lasă asta în seama domnului Davis şi a mea, spuse 
Andrew. Nu te băga tu. 

— Papă, mai povesteşte-mi şi despre alţi prieteni de-ai mei, 
reluă tânărul Tom. Ştiu că i-am cunoscut şi că adesea eram 
prin cafenele împreună, dar aş vrea să aflu despre ei şi alte 
lucruri, mai precise. Aşa ca cele pe care le ştiu despre 
domnul Joyce, să zicem. 

— Îţi mai aduci aminte de domnul Pascin? 

— Nu. Nu prea. Cum arăta? 


— Nu poţi să ai pretenţia că ţi-a fost prieten, dacă nici 
măcar nu-ţi aduci aminte de el, spuse Andrew. Crezi că 
peste câţiva ani eu n-am să fiu în stare să-mi amintesc cum 
arăta domnul Davis? 

— Taci din gură, îi spuse tânărul Tom. Vorbeşte-mi despre 
el, te rog, papă. 

— Domnul Pascin făcea de obicei nişte desene care ar 
putea ilustra foarte bine părţile acelea care ţi-au plăcut ţie 
din cartea domnului Joyce. 

— Chiar? Ah, ar fi straşnic. 

— Stăteai de obicei cu el la cafenea şi uneori se apuca să-ţi 
facă portretul pe şerveţele de masă. Era mic de statură, 
foarte sever şi foarte ciudat. Umbla cu o pălărie melon mai 
tot timpul şi era un pictor minunat. Se purta totdeauna de 
parcă ar fi ştiut un mare secret, de parcă atunci l-ar fi aflat 
şi l-ar fi amuzat. Uneori asta îl făcea foarte fericit, uneori 
însă ajungea tare nenorocit din aceeaşi pricină. Dar 
totdeauna puteai spune că ştia un secret şi că asta îl distra 
grozav. 

— Şi care era secretul? 

— Ah, beţia şi drogurile şi secretul despre care domnul 
Joyce ne arătă că ştie totul în ultimul capitol al cărţii sale, şi 
cum să picteze frumos. Putea picta mai bine decât oricine 
pe vremea aia şi asta făcea parte din secretul lui, dar nu-i 
păsa. Credea că nu-i pasă de nimic, dar de fapt îi păsa. 

— Era rău? 

— Oh, da. Era tare rău şi asta era o parte din secretul lui. 
Îi plăcea să fie rău şi nu avea remuşcări. 

— Eu şi cu el eram prieteni buni? 

— Foarte buni. Avea obiceiul să-ţi spună „monstrule”. 

— Straşnic, exclamă tânărul Tom fericit. „Monstrul”. 

— Avem cumva tablouri de-ale domnului Pascin, papă? 
întrebă David. 

— Vreo câteva. 

— L-a pictat vreodată pe lommy? 


— Nu. De obicei îi făcea lui lommy câte un desen, mai ales 
pe şerveţelele de masă şi pe marmura meselor de cafenea. 
Îi spunea „cumplitul monstru de pe malul stâng care nu 
iartă berea”. 

— Notează-ţi titlul ăsta, Tommy, îi spuse David. 

— Domnul Pascin avea şi el o minte înclinată spre lucruri 
deocheate? întrebă tânărul Tom. 

— Cred că da. 

— Nu ştii exact? 

— Cred că puteai zice despre el că era înclinat spre astfel 
de lucruri. Cred că şi asta făcea parte din secretul lui. 

— Dar domnul Joyce nu era aşa. 

— Nu, îi răspunse Thomas Hudson. Nu cred că era aşa. 

— Domnule Davis, aveţi gânduri deocheate? îl întrebă 
Tommy? 

— N-aş zice. 

— E bine atunci, spuse tânărul Tom. Eu i-am spus 
directorului că nici papă, nici domnul Joyce nu au gânduri 
deocheate, iar acum îi pot spune acelaşi lucru despre 
domnul Davis, dacă mă întreabă. Îi cam intrase bine în cap 
că mă preocupă gândurile astea deocheate. Dar eu nu eram 
speriat. Pentru că la noi la şcoală era şi un băiat din ăsta şi 
se vedea cât de colo diferenţa dintre el şi mine. Care era 
numele mic al domnului Pascin? 

— Jules. 

— Şi cum se scrie? întrebă David. 

Thomas Hudson îi spuse. 

— Şi ce s-a întâmplat de atunci cu domnul Pascin? întrebă 
tânărul Tom. 

— S-a spânzurat. 

— Ah! făcu Andrew. 

— Bietul domn Pascin! îl pomeni Tom, binecuvântându-i 
amintirea. Diseară am să mă rog pentru el. 

— Eu am să mă rog pentru domnul Davis, spuse Andrew. 

— Şi nu uita s-o faci cât mai des, adăugă Roger. 

VI. 


În seara aceea, după ce copiii s-au dus la culcare, Thomas 
Hudson şi Roger Davis au mai rămas în camera cea mare, 
stând de vorbă. Marea fusese prea agitată pentru un 
pescuit subacvatic ca lumea, aşa că după cină băieţii au 
ieşit cu Joseph în larg la pescuit de snapperi cu undiţa. S-au 
întors frânţi de oboseală şi fericiţi, au spus noapte bună şi s- 
au dus la culcare. Cei doi bărbaţi i-au mai auzit sporovăind 
o vreme, dar curând copiii au adormit. 

Lui Andrew îi era frică de întuneric, ceilalţi băieţi ştiau, 
dar niciodată n-au râs de el. 

— De ce crezi că i-o fi frică de întuneric? întrebă Roger. 

— Nu ştiu, răspunse Thomas Hudson. [ie nu ţi-a fost 
niciodată frică de întuneric? 

— Nu cred. 

— Mie da, spuse Thomas Hudson. Crezi că asta are vreo 
semnificaţie? 

— Nu ştiu, spuse Roger. Nu mi-a fost teamă decât de 
moarte şi ca fratele meu să nu păţească ceva? 

— N-am ştiut că ai un frate. Unde-i acum? 

— A murit, răspunse Roger. 

— Îmi pare rău. 

— N-ai de ce. S-a întâmplat pe când eram nişte puşti. 

— Era mai mare decât tine? 

— Cu un an mai Mic. 

— Dar ce-a păţit? 

— S-a răsturnat o canoe cu noi. 

— Câţi ani aveai? 

— Vreo doisprezece. 

— Dacă nu vrei, nu mai vorbi despre asta, 

— Nu cred că mi-a priit prea mult, spuse Roger. Chiar n-ai 
ştiut nimic? 

— Nimic. 

— Foarte multă vreme am crezut că toată lumea ştia 
despre asta. Când eşti abia un ţânc e tare ciudat. Apa era 
groaznic de rece şi s-a dus la fund. Dar nenorocirea mai 
mare a fost că eu am ieşit la mal şi el nu. 


— Oh, Roger, sărmanul de tine. 

— Nu, replică Roger. Dar eram prea mic ca să învăţ treaba 
asta. Şi apoi îl iubeam tare mult şi totdeauna, îmi fusese 
teamă să nu păţească ceva. Apa era la fel de rece şi pentru 
mine. Dar n-am putut să spun asta. 

— Şi unde s-a întâmplat nenorocirea? 

— În statul Maine. Nu cred că tata mi-a iertat-o vreodată, 
deşi a încercat să înţeleagă. De atunci n-a fost zi în care să 
nu fi dorit să fi fost eu în locul fratelui meu. Şi nu-i chiar o 
mare fericire. 

— Cum îl chema pe fratele tău? 

— Dave. 

— Drace! De-aia n-aveai chef să te duci azi după-amiază la 
pescuit subacvatic? 

— Bănui că da. Dar la două zile o dată tot mă duc. Nu 
scapi niciodată de treburile astea, totuşi. 

— Eşti destul de mare ca să nu mai vorbeşti în felul ăsta. 
— Am încercat şi m-am afundat după el. Dar n-am reuşit 
să-l găsesc, spuse Roger. Apa era prea adâncă şi cumplit de 

rece. 

— David Davis, spuse Thomas Hudson. 

— Da. În familia noastră primul născut e botezat Roger şi 
al doilea David. 

— Roger, sunt sigur că ai trecut peste asta. 

— Nu, replică Roger. Nu treci niciodată peste una ca asta 
şi mai curând sau mai târziu trebuie să-i vorbesc cuiva 
despre ea. Mi-e ruşine, aşa cum mi-e ruşine de bătaia de pe 
doc. 

— În cazul ăsta n-aveai de ce să-ţi fie ruşine. 

— Ba da. Ţi-am mai spus o dată. Hai să n-o mai luăm de la 
capăt. 

— Bine, bine. 

— N-am de gând să mă mai bag în nici o bătaie. Niciodată. 
Tu nu te baţi niciodată şi doar ştii să te baţi la fel de bine ca 
şi mine. 


— Nu chiar la fel de bine. Dar mi-am pus în gând să nu mă 
iau la bătaie. 

— N-am să mă mai bat şi am să caut să fac ceva ca lumea 
şi am să mă las de scris rahaturi. 

— E cel mai frumos lucru pe care te-am auzit spunându-l 
vreodată, replică Thomas Hudson. 

— Crezi c-aş fi în stare să scriu ceva care să aibă valoare? 

— Poţi încerca. De ce te-ai lăsat de pictură? 

— Pentru că nu mă mai puteam amăgi singur mai departe. 
Şi nici cu scrisul nu mă mai pot amăgi. 

— De fapt, ce-ai de gând să faci? 

— Să-mi găsesc undeva un loc şi să scriu un roman cinstit, 
bun, atât cât sunt eu în stare să scriu. 

— De ce nu rămâi aici să scrii? Poţi să rămâi mai departe 
aici după ce pleacă băieţii. Coşmelia aia a ta se încinge prea 
tare ca să poţi scrie. 

— Nu te deranjez prea mult? 

— Nu, Roger. Şi eu mă simt singur, ştii. Nu poţi fugi mereu 
de toate. Sună a predică. Uite, o las baltă. 

— Nu. Zi mai departe. Am nevoie. 

— Dacă tot ai de gând să te apuci de lucru, apucă-te aici. 

— Nu crezi că ar fi mai bine să mă duc undeva în vest şi să 
mă apuc de lucru? 

— Orice loc e bun. Totul e să nu fugi de el. 

— Nu. Nu, nu orice loc e la fel de bun, obiectă Roger. Eu 
ştiu. La început sunt bune toate, dar după aceea devin 
insuportabile. 

— Da, bineînţeles. Dar deocamdată aici e un loc bun. Poate 
că n-are să fie mereu. Dar acum e grozav. Când termini cu 
treaba, ai cu cine sta de vorbă, şi eu aşijderea. N-o să ne 
stânjenim unul pe altul şi-ţi poţi roade unghiile în voie. 

— Crezi cu adevărat că-s în stare să scriu un roman cât de 
cât acătării? 

— N-o să reuşeşti niciodată dacă nu încerci. Uite. În seara 
asta mi-ai povestit un roman afurisit de bun, numai să vrei 
să-l scrii. Uite, începe chiar cu canoea... 


— Şi cu ce termin? 

— Ai să vezi tu ce mai scrii după canoe. 

— La dracu, exclamă Roger. Sunt atât de stricat că, de 
vorbesc de-o canoe, atunci mai adaug şi o frumoasă 
indiancă peste care nimereşte bineînţeles tânărul Jones - 
aflat în drum spre colonie ca să-i prevină pe oameni că vine 
Cecil B. De Mille - în vreme ce stă agăţat cu o mână de nişte 
viţe care atârnă peste râu, cu cealaltă ţine credincioasa sa 
flintă „Bătrâna Betsy”, iar frumoasa indiancă glăsuieşte: 
„Ilote, tu eşti Jones, atunci ne putem apuca de dragoste în 
vreme ce şubreda noastră barcă pluteşte la vale spre 
cascada ce are să se numească într-o zi Niagara”. 

— Nu, îi spuse Thomas Hudson. N-ai decât să vorbeşti 
despre canoe şi despre apa rece a lacului şi despre fratele 
tău mai mic... 

— David Davis. De unsprezece ani. 

— Şi tot ce-a mai urmat. Şi apoi despre ce s-a mai 
întâmplat mai departe, până la sfârşit. 

— Nu-mi place sfârşitul, spuse Roger. 

— Nu cred să-i placă cuiva cu adevărat, spuse Thomas 
Hudson. Dar sfârşitul vine întotdeauna. 

— Mai bine zic să lăsăm baltă discuţia asta, spuse Roger. 
Sunt în stare chiar să încep să mă gândesc la romanul 
acela. lommy, de ce e o plăcere să pictezi ca lumea, iar să 
scrii ca lumea un chin? De pictat n-am pictat niciodată ca 
lumea. Dar era o plăcere să pictez chiar şi aşa cum pictam 
eu. 

— Nu ştiu, spuse Thomas Hudson. Poate că atunci când te 
apuci de pictat, tradiţia şi linia picturii e mai limpede şi sunt 
mai mulţi oameni care te ajută. Chiar şi atunci când te rupi 
de linia dreaptă a marii picturi, ea e totuşi acolo şi te ajută. 

— Cred că mai e şi altceva: faptul că de pictură se apucă 
oameni mai de ispravă, spuse Roger. Dacă aş fi fost un 
individ destul de bun, poate că aş fi ajuns un pictor bun. 
Poate însă că sunt o bestie prea afurisită ca să devin un 
scriitor bun. 


— E cea mai proastă şi mai exagerată simplificare pe care 
am auzit-o vreodată. 

— Aşa fac eu întotdeauna, simplific exagerat, se apără 
Roger. E unul dintre motivele pentru care nu ajung 
niciodată să fiu afurisit de bun. 

— Hai să mergem la culcare. 

— Eu rămân să mai citesc puţin, spuse Roger. 

Toţi dormeau zdravăn şi nici lhomas Hudson nu se trezi 
când veni şi Roger noaptea târziu pe veranda unde se 
culcaseră. 

După micul dejun vântul abia adia, pe cer nu era fir de nor, 
şi se apucară să se pregătească pentru pescuitul subacvatic 
din ziua aceea. 

— Veniţi şi dumneavoastră, nu-i aşA. Domnule Davis? îl 
întrebă Andrew. 

— Vin negreşit. 

— Bine, spuse Andrew. Mă bucur. 

— Tu cum te simţi, Andrew? îl întrebă Thomas Hudson. 

— Cam speriat, răspunse Andrew. Ca de obicei. Dar dacă 
merge şi domnul Davis, nu mai mi-e atât de frică. 

— Să nu te laşi niciodată prins de frică, spuse Roger. Nu 
ajută la nimic. Tatăl tău mi-a spus asta. 

— Aşa se spune, răspunse Andrew. Aşa se spune 
întotdeauna. Dar David e singurul băiat pe care-l ştiu să 
aibă o minte ce nu se lasă prinsă de spaimă. 

— Mai taci din gură, făcu David. Iotdeauna eşti creaţia 
propriilor tale închipuiri. 

— Eu şi cu domnul Davis ne lăsăm totdeauna pradă 
spaimei, spuse Andrew. Poate din cauza inteligenţei noastre 
superioare. 

— Davy, ai să fii cu băgare de seamă, da? îi puse în vedere 
Thomas Hudson. 

— Bineînţeles. 

Andrew se uită la Roger şi ridică din umeri. 

VII. 


În larg, lângă reciful unde se duseră în ziua aceea la 
pescuit subacvatic, se afla vechea epavă de fier a unui 
vapor ce se rupsese în două şi, chiar şi la maree înaltă, 
cazanele sale ruginite se ridicau încă deasupra apei. În ziua 
aceea bătea un vânt dinspre sud, şi Thomas Hudson ancoră 
la adăpostul unei porţiuni de recif, nu chiar lângă el, iar 
Roger şi băieţii îşi pregătiră măştile de scufundare şi 
harpoanele. Harpoanele erau foarte rudimentare, de toate 
felurile, făcute după cum îi mânase gândul pe Thomas 
Hudson şi pe fiecare dintre băieţi, în parte. Joseph venise şi 
el ca să tragă la ramele bărcuţei. Îl luase pe Andrew şi se 
îndreptară spre recif, în vreme ce ceilalţi îşi făcură vânt 
peste bord şi porniră înot. 

— Papă, tu nu vii? strigă David tatălui său care stătea pe 
duneta iahtului de pescuit. 

Ovalul acela de sticlă sub care i se vedeau ochii, nasul şi 
fruntea, cu marginile de cauciuc care intrau în carne sub 
nas, pe obraji, pe frunte, apăsate strâns de o curea din 
cauciuc prinsă la ceafă, îl făcea să arate ca unul din 
personajele comicsurilor pseudoştiinţifice. 

— Vin şi eu mai târziu. 

— Dar să nu întârzii prea mult, că speriem tot peştele. 

— Reciful e mare. N-o să daţi voi iama peste tot. 

— Dar ştiu eu două cotloane minunate, dincolo de 
cazanele alea. Am dat peste ele în ziua când am venit. Erau 
atât de netulburate şi doldora de peşte, că le-am lăsat 
pentru vremea când aveam să fim cu toţii aici. 

— Da, îmi aduc aminte. Vin şi eu cam peste un ceas. 

— Atunci nu mă ating de ele până nu vii, spuse David şi 
începu să înoate după ceilalţi, ţinând în mâna dreaptă 
harponul de şase picioare lungime, dintr-un lemn tare, cu 
un vârf cu doi dinţi pentru străpuns peştele, bine prins de 
mâner cu o bucată de fir gros de pescuit. 

Înota cu faţa în apă, cercetând fundul prin sticla măştii. 
Era un puşti făcut pentru viaţa subacvatică şi, cum era şi 
atât de bronzat şi înota arătându-şi numai ceafa udă din 


apă, lui Thomas Hudson îi amintea mai mult decât oricând 
de-o vidră. 

Îl petrecu cu privirea în vreme ce înota, folosindu-se numai 
de braţul stâng şi de picioarele lungi care băteau ritmic, 
domol apa, şi-şi scotea din când în când puţin faţa din apă, 
şi de fiecare dată pentru o perioadă tot mai îndelungată 
decât te-ai fi aşteptat. Roger şi băiatul cel mai mare, care 
înotau spre larg cu măştile ridicate pe frunte, ajunseseră 
acum departe. Andrew şi Joseph erau în dreptul recifului, în 
barcă, dar Andrew nu sărise încă în apă. Bătea doar o 
uşoară adiere, iar valurile se loveau uşor de recif făcând 
spumă, sco-ţând în evidenţă cafeniul recifului şi albastrul 
închis al apei din cealaltă parte. 

Thomas Hudson cobori în cabina bucătăriei, unde Eddy 
curăța cartofi deasupra unei găleți pe care o ţinea între 
genunchi. Se uita prin hubloul bucătăriei spre recif. 

— Băieţii n-ar trebui să se împrăştie peste tot, spuse el. Ar 
trebui să se aţină pe lângă bărcuţă. 

— Crezi că poate să treacă ceva încoace peste recif? 

— Mareea e destul de înaltă. Astea-s maree de primăvară. 

— Apa e afurisit de limpede, spuse Thomas Hudson. 

— Creaturi nenorocite în oceanul ăsta, spuse Eddy. 
Oceanul prin părţile astea e neîndurător, mai ales dacă se 
împrăştie izul de peşte rănit. 

— Până acum n-au prins nici un peşte. 

— Dar o să prindă acuş-acugş. Ar trebui să ducă peştii aceia 
drept la barcă, înainte ca izul de peşti sau de sânge să se 
împrăştie odată cu mareea. 

— Mă duc eu la ei înot. 

— Nu. Mai bine strigă la ei să se ţină aproape unii de alţii 
şi să ducă peştii la barcă. 

Thomas Hudson urcă pe munte şi-i strigă lui Roger ce-i 
spusese Eddy. Acesta ridică harponul în sus, clătinându-l 
dintr-o parte în alta, în semn că înţelesese. Eddy veni în 
cockpit cu oala plină de cartofi într-o mână şi cu cuțitul în 
cealaltă. 


— Du-te şi ia puşca aia straşnică, aia mică şi straşnică, şi 
urcă-te pe acoperişul cârmei, domnule Tom. Mie nu-mi prea 
place treaba asta. Nu-mi place să-i văd pe băieţii ăia acolo 
în curentul fluxului. Suntem prea aproape de adevăratul 
ocean. 

— Hai să-i aducem la bord. 

— Nu. Poate că doar m-au apucat pe mine pandaliile. Am 
avut o noapte proastă. Mi-s dragi de parcă ar fi băieţii mei 
şi îmi fac afurisit de multe griji pentru ei. 

Puse jos oala cu cartofi. 

— Stai că-ţi spun eu acum ce-i de făcut. Porneşte motorul 
şi eu trag ancora sus şi ne ducem mai aproape de recif şi 
ancorăm acolo. Cu fluxul şi vântul ăsta n-o să ajungă pe 
recif. Hai să ducem vasul mai aproape. 

Thomas Hudson porni motorul cel mare şi se duse pe 
puntea de comandă unde erau instrumentele de manevră. 
Eddy ridică ancora, iar el se uită înainte şi-i vedea pe toţi în 
apă şi, în vreme ce-i urmărea cu ochii, David ieşi de sub apă 
cu un peşte care se zbătea în harpon şi pe care-l ţinea sus şi 
Thomas Hudson îl auzi cum strigă după barcă. 

— Îndreapt-o cu botul chiar spre recif, strigă Eddy, de la 
prova unde ţinea de ancoră. 

Thomas Hudson înainta încet până ce aproape atinse 
reciful, de unde vedea vârfurile mari, maronii ale coralilor, 
aricii de mare, negri pe nisip, şi gorgonele purpurii 
legănându-se odată cu curentul mareei. Eddy dădu drumul 
ancorei şi Thomas Hudson porni înapoi folosindu-se de 
motor. Şalupa fu împinsă de curent mai departe şi reciful 
rămase în urmă. Eddy filă parâma, până când aceasta se 
întinse bine, şi atunci Thomas Hudson opri motorul, şi 
şalupa rămase pe loc legănându-se. 

— Acum suntem cu ochii pe ei, spuse Eddy de la prova. Nu 
mă pot stăpâni să nu-mi fac griji pentru puştii ăştia. Îmi 
strică şi afurisita asta de digestie. Şi-i tare nenorocită şi aşa. 

— Rămân eu aici şi mă uit la ei. 


— Îţi dau şi arma acolo sus şi mă duc dracului la cartofii 
mei. Puştilor le place salata de cartofi, aşa-i? Mai ales cum o 
facem noi. Drept? 

— Bineînţeles. Şi lui Roger. Pune ouă tari din belşug şi 
ceapă. 

— Am eu grijă să nu se sfărâme nici cartofii. Uite puşca. 
Când o apucă, Thomas Hudson simţi arma masivă şi grea 
în tocul ei dintr-o piele de oaie cu blana tunsă scurt, pe care 

o păstra îmbibată de ulei Fiend, ca s-o împiedice să prindă 

rugină în aerul acela de mare. Scoase arma apucând-o de 
pat şi împinse tocul sub tenda punţii de comandă. Era o 
armă Mannlicher-Shoenauer 256, cu una dintre ţevile 
acelea vechi de optsprezece inci, a cărei vânzare fusese 
interzisă. Patul şi gâtul puştii ajunseseră maronii, ca miezul 
de nucă, de atâta ulei şi de atâta frecătură, iar ţeava, 
lustruită şi ea în atâtea luni de zile de purtat în suportul de 
la şa, lucea de ulei şi n-avea nici o pată de rugină. Partea 
patului de care-şi lipea faţa se netezise de la contactul cu 
propriul lui obraz, şi când trase închizătorul, se arătă 
încărcătorul rotativ plin de cartuşe pântecoase, grele, în 
vârf cu glontele lung şi subţire, în formă de creion, îmbrăcat 
aproape în întregime într-o cămaşă de metal, în afara unui 
minuscul vârf de plumb. 

Era într-adevăr o armă mult prea bună ca să ajungă pe o 
şalupă, dar Thomas Hudson ţinea atât de mult la ea şi arma 
asta-i aducea aminte de atâtea lucruri şi de atâţia oameni şi 
de atâtea locuri, încât îi plăcea s-o aibă cu el şi descoperise 
că în tocul acela din piele de oaie, îndată ce blana scurtă 
era îmbibată bine cu ulei Fiend, arma nu mai avea de 
suferit din pricina aerului sărat. Şi o armă e făcută ca să 
tragi cu ea, gândi el, nu ca s-o ţii în toc, iar asta era cu 
adevărat o armă pe cinste, cu care trăgeai uşor, cu care 
învăţai uşor pe oricine cum se trage cu arma, şi care 
prindea bine oricând la bord. La distanţă mică şi medie, 
ţintea mai bine cu arma aceea şi avusese întotdeauna mai 
multă încredere în ea decât în oricare din celelalte arme pe 


care le avusese înainte, şi încercă un fel de fericire acum 
când o scosese din toc, împinse închizătorul şi băgă un 
cartuş pe ţeavă. 

Nava stătea aproape nemişcată, fără s-o clatine nici fluxul, 
nici briza, iar Thomas Hudson trecu cureaua puştii peste 
una din manetele comenzilor de pe puntea superioară, în 
aşa fel încât să aibă arma la îndemână, după care se întinse 
pe salteaua de plajă. Stătea tolănit pe burtă ca să se 
bronzeze pe spate şi privea spre locul unde Roger şi băieţii 
se îndeletniceau cu pescuitul subacvatic. Se scufundau cu 
toţii, rămâneau sub apă răstimpuri diferite şi ieşeau afară 
să respire, pentru ca să dispară din nou, din când în când 
apărând şi cu câte un peşte în harpon. Joseph vâslea de la 
unul la altul ca să ia peştii din dinţii harponului şi să-i 
arunce în barcă. Îl auzea pe Joseph strigând şi râzând şi 
vedea chiar şi culorile strălucitoare ale peştilor, roşii, sau 
roşii cu pete maronii, sau roşii cu galben, sau cu dungi 
galbene. În vreme ce Joseph trăgea de ei ca să-i smulgă din 
harpon, sau îi scotea uşor şi-i arunca la adăpost, sub locaşul 
de la pupa bărcii. 

— Eddy, dă-mi şi mie ceva de băut, te rog, strigă Thomas 
Hudson, aplecându-se peste marginea punţii. 

— Ce să fie? făcu Eddy iţindu-şi scăfârlia din cockpitul din 
faţă. 

Avea pe cap vechitura lui de pălărie moale, şi-şi pusese o 
cămaşă albă: ochii îi erau congestionaţi, iar pe buze se 
dăduse cu mercurocrom, după cum băgă de seamă Thomas 
Hudson. 

— Ce-ai păţit la gură? îl întrebă el. 

— la, nişte necazuri azi-noapte. Şi m-am dat cu chestia 
asta. Arată râu? 

— "Te face să arăţi ca o târfă din vreo văgăună a insulei. 

— O, Doamne! exclamă Eddy. M-am dat cu treaba asta pe 
întuneric fără să mă uit ce fac. Pe bâjbâite. Vrei să-ţi dau 
ceva de băut, ceva cu apă de nucă de cocos? Am făcut eu 
rost de nişte apă din asta. 


— Straşnic. 

— Vrei un Green Isaacs Special? 

— Minunat. Fie un Special. 

Cum stătea tolănit pe saltea, Thomas Hudson se afla cu 
capul în umbra pe care o arunca tenda asupra părţii din 
faţă a punţii superioare, unde erau şi comenzile, iar când se 
arătă la pupa şi Eddy cu paharele înalte cu băutura rece din 
gin, suc de chitră, apă de nuci de cocos verzi, şi bucăţi de 
gheaţă, amestecate cu bitter Angostura, exact cât trebuie 
ca să-i dea o culoare de un roz ruginiu, Thomas Hudson ţinu 
băutura la umbră ca să nu se topească gheaţa, în vreme ce 
el cerceta mai departe întinsul mării. 

— Băieţii par să se descurce minunat, spuse Eddy. O să 
avem peşte la cină. 

— Şi în afară de peşte ce mai mâncăm? 

— Piure de cartofi cu peşte. Şi salată de roşii, bineînţeles. 
Şi ca antreu, salata aceea de cartofi. 

— Sună minunat. Cum e cu salata de cartofi? 

— Încă nu s-au răcit cartofii, Tom. 

— Eddy, ţie îţi cam place să găteşti, nu-i aşa? 

— Ai al dracului de multă dreptate când zici că-mi place să 
gătesc. Îmi place să merg cu barca şi, îmi place să gătesc. 
În schimb, nu-mi plac deloc ciorovăielile şi bătăile şi 
necazurile de tot felul. 

— Când ai dat de bucluc, de obicei te-ai descurcat destul 
de bine. 

— Totdeauna am evitat încurcăturile astea, Tom. Uneori nu 
reuşeşti să le eviţi, dar am încercat întotdeauna. 

— Şi azi-noapte ce ţi s-a mai întâmplat? 

— Nimic. 

Nu avea chef să vorbească despre treaba aceea. Niciodată 
nu vorbea despre trecut atunci când îi amintea de prea 
multe necazuri. 

— Bine, bine. Ce altceva mai avem de mâncare? Fiindcă o 
să trebuiască să-i hrănim ca lumea. Băieţii sunt în perioada 
de creştere. 


— Acasă am făcut şi o prăjitură şi am adus-o încoace, şi 
mai sunt şi vreo două fructe de ananas proaspete, puse la 
gheaţa. Le tai eu felii. 

— Minunat. Şi peştele cum îl facem? 

— Oricum vrei. Să vedem mai întâi ce peşte grozav au 
prins, şi după aceea îl pregătim cum vor ei şi tu şi Roger. 
Uite, David tocmai a prins un snapper straşnic cu coadă 
galbenă. A mai prins unul, dar l-a scăpat. Asta-i ditamai 
borţosul. Dar e cam departe. Încă n-a pierdut peştele, dar 
Joe e al dracului de departe cu barca spre Andy. 

Thomas Hudson lăsă paharul jos la umbră şi se ridică în 
picioare. 

— Ah, Doamne! exclamă Eddy. Uite-l! 

Dinspre larg, prin apa albastră, se ivi, ca o pânză maronie 
de bărcuţă, dorsala înaltă, triunghiulară despicând apa, 
împinsă de lovituri puternice de coadă, îndreptându-se spre 
scobitura de la marginea recifului unde băiatul cu masca pe 
faţă ţinea peştele sus, afară din apă. 

— Ah, Doamne! exclamă Eddy. Ce bestie de rechin-ciocan. 
Doamne, Iom! Doamne! 

Mai târziu Thomas Hudson îşi aminti că primul lucru care-l 
impresionase fusese înălţimea dorsalei, felul cum venea 
rechinul adulmecând într-o parte şi-n alta ca un copoi care 
a prins mirosul vânatului, şi felul cum tăia apa drept înainte 
şi în acelaşi timp parcă şovăind. 

Ridică arma şi trase exact înaintea dorsalei. Glonţul trecu 
pe deasupra şi stârni un jet de apă, iar el îşi aminti că ţeava 
era cleioasă de la ulei. Dorsala tăia apa drept mai departe, 
unduindu-se. 

— Aruncă-i afurisitul acela de peşte, urlă Eddy către David 
şi sări de pe puntea de comandă în cockpit. 

Thomas Hudson trase din nou, dar nimeri în urmă, 
stârnind al jet de apă. Simţi că i se face rău de la stomac, ca 
şi cum l-ar fi apucat o gheară pe dinăuntru şi acum l-ar fi 
strâns, şi mai trase o dată. Cu toată grija şi precizia de care 
era în stare. Fiind pe deplin conştient ce însemna glontele 


acela. Dar jetul de apă se ridică înaintea dorsalei. Dorsala 
tăia apa mai departe, cu aceeaşi mişcare înfiorătoare. Nu 
mai avea decât un singur foc, nici un glonte de rezervă, iar 
rechinul era doar la treizeci de iarzi de băiat, şi se apropia 
cu aceeaşi mişcare ce spinteca apa. David smulsese peştele 
din harpon şi-l ţinea în mână, şi-şi ridicase masca pe frunte 
şi se uita ţintă spre rechinul care înainta. 

Thomas Hudson se strădui să fie relaxat, dar neşovâăielnic, 
se strădui să-şi ţină suflarea şi să nu se gândească la nimic 
altceva decât cum să tragă mai bine, să apese pe trăgaci şi 
să ţintească doar o idee înaintea şi la baza dorsalei care 
acum înainta unduind mai repede într-o parte şi-n alta 
decât la început, când, deodată, auzi de la pupa rafalele 
automatului şi văzu apa ţâşnind peste tot în jurul dorsalei. 
Apoi automatul răpăi din nou într-o rafală scurtă şi apa fu 
împroşcată pe o arie mai redusă, chiar la baza dorsalei. 
Când trase şi el, răpăitul automatului izbucni din nou, într-o 
rafală scurtă şi strânsă; dorsala dispăru, apa începu să 
fiarbă şi apoi cel mai mare rechin-ciocan pe care-l văzuse 
vreodată îşi arătă burta albă deasupra şi pluti, zbătându-se 
nebuneşte pe faţa mării, împroşcând apa în lături ca un 
acvaplan. Pântecele luci neruşinat de alb, gura se arătă 
mare, de un iard lăţime, parcă zvârlind un rânjet în înalturi, 
părţile proeminente şi masive ale capului, cu ochi aşezaţi în 
vârf, se lăbărţau în afară, în vreme ce peştele se zbătea şi 
luneca pe faţa apei. Arma lui Eddy răpăi mai departe, 
sfârtecând albul acelui pântec cu pete negre care se 
înroşiră înainte ca rechinul să se întoarcă şi să se ducă la 
fund, şi Thomas Hudson îl văzu răsucindu-se mereu în 
vreme ce dispărea în adânc. 

— Adu-i o dată pe afurisiţii ăia de ţânci încoace, îl auzi el 
pe Eddy răcnind. Nu mai rabd treburi din astea. 

Roger ajunsese iute înotând la David, iar Joseph îl săltă pe 
Andy în barcă şi apoi vâsli spre ceilalţi doi. 

— Fir-ar să fie! exclamă Eddy. Ai mai pomenit vreodată un 
rechin ca ăsta? Mulţumesc Domnului că atunci când se 


îndreaptă spre pradă îşi arată spinarea afară. Bestiile astea 
sunt totdeauna deasupra. L-ai văzut cum se ducea? 

— Dă-mi o cutie de cartuşe, spuse Thomas Hudson. 
Tremura şi simţea un fel de gol pe dinăuntru. 

— Veniţi încoace! strigă el. 

Înotau pe lângă barcă şi Roger tocmai îl împingea pe 
David, ajutându-l să treacă peste copastie. 

— Acum pot pescui liniştiţi cu undiţa, spuse Eddy. Toţi 
rechinii din ocean o să se îndrepte acum spre ăsta. O să 
convoace tot oceanul. L-ai văzut când s-a întors pe spate, 
Tom, şi apoi zvârcoleala aia afurisită? Doamne, ce rechin! 
Dar pe puşti l-ai văzut cu peştele în mână gata pregătit să-l 
arunce? Uite, ăsta-i Davy al meu. Ah, dragul de Davy. 

— Mai bine să vină încoace. 

— Bineînţeles. Spuneam şi eu aşa. Or să vină încoace. Nu- 
ţi face griji că n-or să vină. 

— Doamne, a fost o treabă cumplită. De unde ai făcut rost 
de arma aia? 

— Comisarul a cam făcut gălăgie că aveam arma la țărm, 
aşa că am pus-o la păstrare în lada mea de sub cuşetă. 

— Dar ştiu că te pricepi să tragi cu ea. 

— La dracu! Cine nu poate trage când vede rechinul că se 
îndreaptă spre dragul de Davy, care stă liniştit şi aşteaptă 
cu peştele în mână ca să-l arunce? Şi se uită fără să 
clipească în partea din care vine rechinul. Drace, n-o să mă 
supăr de n-o să mai văd nimic de-acum înainte în afurisita 
asta de viaţă. 

Se suiră pe iaht trecând peste bord direct din barcă. Puştii 
erau uzi şi foarte emoţionaţi, iar Roger deosebit de 
tulburat. Se duse la Eddy şi-i strânse mâna iar Eddy îi 
spuse: 

— N-ar fi trebuit să le îngăduim să intre în apă pe un flux 
ca ăsta. 

Roger scutură din cap şi-l cuprinse pe Eddy cu braţul. 

— E vina mea, spuse Eddy. Eu îs născut aici. Tu eşti străin 
de locurile astea. Nu era vina ta. Era numai răspunderea 


mea. 

— Şi ai fost la înălţimea răspunderii, îi spuse Roger. 

— La dracu! exclamă Eddy. De la distanţa asta nimeni nu 
putea să nu-l nimerească. 

— Dave, îl puteai vedea? întrebă Andy cu deosebită 
politeţe. 

— Numai dorsala, chiar până la sfârşit. Şi l-am văzut şi 
înainte de a-l nimeri Eddy. Şi s-a dus la fund şi apoi a ieşit la 
suprafaţă cu burta în sus. 

Eddy îl ştergea cu un prosop, şi Thomas Hudson putea să 
vadă cum pe picioare, pe spate şi pe umeri mai avea încă 
pielea ca de găină. 

— N-am văzut niciodată ceva mai grozav ca atunci când a 
ţâşnit din apă şi a pornit-o cu burta în sus, spuse tânărul 
Tom. În lumea asta n-am văzut nimic mai grozav. 

— Nici n-ai să mai vezi multe ca asta, îi spuse taică-său. 

— Trebuie să fi avut vreo mie o sută de livre, spuse Eddy. 

— Nu cred să existe un rechin-ciocan mai mare ca ăsta. 
Doamne, Roger, ai văzut ce dorsală avea? 

— Am văzut-o, spuse Roger. 

— Crezi că-l mai putem scoate? întrebă David. 

— La dracu, nu, spuse Eddy. S-a dus la fund răsucindu-se 
şi zvârcolindu-se până dracu ştie unde. S-a dus la optzeci 
de braţe adâncime şi tot oceanul o să se ospăteze din el. 
Chiar acum îi convoacă pe toţi. 

— Aş fi vrut să-l putem scoate, spuse David. 

— Potoleşte-te, Davy, băiatule. Pielea ţi-e încă toată ca de 
găină. 

— Dave, ţi-a fost tare teamă? îl întrebă Andy. 

— Da, îi răspunse David. 

— Şi ce aveai de gând să faci? îl întrebă Tom cu foarte mult 
respect. 

— Să-i arunc peştele, spuse David şi, în vreme ce Thomas 
Hudson se uita la el, un fior brusc făcu să-i apară pielea de 
găină pe umeri. Şi apoi aveam de gând să-l izbesc drept în 
bot cu harponul. 


— Ah! Drace, exclamă Eddy şi se întoarse într-o parte cu 
prosopul în mână. Roger, ce vrei să bei? 

— Ai nişte cucută? îl întrebă Roger. 

— Roger, las-o baltă, îi spuse Thomas Hudson. Toţi eram 
responsabili. 

— Iresponsabili. 

— S-a terminat. 

— Bine. 

— Am să pregătesc ceva de băut cu gin, spuse Eddy. Când 
s-a stârnit balamucul, Tom tocmai se pregătea să bea un 
gin. 

— Şi acum mai e acolo sus. 

— Nu mai e bun de nimic, spuse Eddy. Îţi fac eu unul 
proaspăt. 

— Eşti grozav, Davy, îi spuse tânărul Tom, foarte mândru 
de el. Stai să vezi când am să le povestesc tărăşenia 
băieţilor la şcoală. 

— N-or să te creadă, spuse David. Dacă vin şi eu acolo, să 
nu le spui nimic. 

— De ce? întrebă tânărul Tom. 

— Nu ştiu nici eu, spuse David, după care începu să plângă 
ca un ţânc. La naiba, n-aş răbda să nu creadă că-i adevărat. 

Thomas Hudson îl trase spre el, îl ţinu în braţe cu capul 
lipit de pieptul lui, în vreme ce ceilalţi doi băieţi se 
întoarseră privind în altă parte; Roger îşi feri şi el privirea, 
iar Eddy se arătă cu trei pahare în mână, cu degetul mare 
într-unul din ele. Thomas Hudson era convins că în cabină 
mai dăduse unul pe gât. 

— Ce s-a întâmplat, Davy? îl întrebă el. 

— Nimic. 

— E-n regulă, spuse Eddy. Aşa îmi place să te aud vorbind, 
parşiv ce eşti. Hai jos şi nu te mai smiorcăi şi lasă-l pe taică- 
tu să-şi bea paharul. 

David rămase în picioare, foarte ţeapăn. 

— Când e flux scăzut, se poate pescui fără bătaie de cap 
prin părţile astea? îl întrebă el pe Eddy. 


— Atunci nu te deranjează nimeni, îi răspunse Eddy. E 
drept că sunt şi murene, dar din larg nu mai vine nimic. 
Când e fluxul scăzut nu pot trece în lagună. 

— Când are să fie flux scăzut, putem să pescuim, papă? 

— Dacă zice Eddy. Eddy e şef aici. 

— La dracu, Iom, exclamă Eddy şi părea tare fericit, şi 
buzele date cu mercurocrom erau fericite, până şi ochii 
injectaţi erau fericiţi, atât cât pot fi ochii de fericiţi. Cine n- 
ar fi în stare să nimerească blestematul de rechin neisprăvit 
cu o drăcie ca aia ar trebui să zvârle cât colo drăcia aia 
nenorocită până nu dă de bucluc cu ea. 

— Da' l-ai nimerit pe cinste, îi spuse Thomas Hudson. L-ai 
nimerit minunat. Aş vrea să-ţi pot spune cât de bine l-ai 
nimerit. 

— Nu-i nevoie să-mi spui, răspunse Eddy. Toată viaţa am să 
văd bestia aia afurisită şi bătrână cu burta în sus. Ai văzut 
vreodată ceva mai afurisit? 

Se aşezară fiecare pe unde erau, în aşteptarea prânzului, 
iar Thomas Hudson se uita spre larg, urmărindu-l pe Joseph 
care vâslea spre locul unde se scufundase rechinul. Joseph 
se uita peste copastie în apă prin vasul cu fundul de sticlă. 

— Se zăreşte ceva? îi strigă Thomas Hudson. 

— E prea adânc, dom'le Tom. S-a dus drept la fund peste 
marginea recifului. Acum zace pe fund. 

— Aş fi vrut să-i luăm fălcile, spuse tânărul Tom. Nu ţi-ar fi 
plăcut să le ai acolo, curățate frumos şi atârnate pe perete, 
papă? 

— Cred că din cauza lor aş fi visat urât, spuse Andrew. 
Chiar mă bucur că nu le avem. 

— Ar fi fost un trofeu minunat, spuse tânărul Tom. Asta 
mai zic şi eu să fi dus la şcoală. 

— Chiar dacă le-am fi avut, ar fi fost ale lui Dave, spuse 
Andrew. 

— No, ar fi fost ale lui Eddy, spuse tânărul Tom. Şi cred că 
el mi le-ar fi dat mie dacă i le-aş fi cerut. 

— Ba i le-ar fi dat lui Dave, spuse Andrew. 


— Nu cred că ar fi bine să intri din nou în apă chiar aşa de 
curând, Dave, spuse Thomas Hudson. 

— N-am să mă duc decât mult mai târziu, după ce 
mâncăm, spuse David. Trebuie să aşteptăm refluxul. 

— Vreau să spun, că n-ar trebui să te duci aşa de curând la 
pescuit subacvatic. 

— Eddy a spus că nu se întâmplă nimic. 

— Ştiu. Dar mie încă nu mi-a trecut emoția. 

— Dar Eddy ştie el ce spune. 

— Dar dacă te rog eu mult, n-ai vrea să-mi faci pe voie? 

— Papă, dacă vrei tu aşa, bine. Dar îmi place tare mult sub 
apă. Cred că-mi place mai mult decât orice pe lumea asta. 
Şi dacă Eddy zice că... 

— Bine, spuse Thomas Hudson. Oamenii nu trebuie să se 
roage să li se facă pe voie. 

— Papă, n-am vrut să spun asta. Şi nici nu mă mai duc 
dacă nu vrei. Nu ziceam decât că Eddy a spus că... 

— Dar de murene ce zici? Că Eddy a pomenit şi de 
murene. 

— Papă, murene sunt totdeauna. Doar m-ai învăţat chiar tu 
să nu-mi fie frică de murene şi cum să mă descurc cu ele şi 
cum să mă păzesc de ele şi în ce fel de găuri se ascund. 

— Ştiu. Şi te-am trimis tocmai unde a dat buzna şi rechinul 
acela. 

— Papă, toţi eram acolo. Nu-ţi pune în cârcă o vină prea 
mare pentru asta. M-am depărtat prea mult în larg şi am 
pierdut snapperul acela cu coadă galbenă, după ce l-am 
lovit cu harponul, şi a umplut apa de sânge de a ademenit 
rechinul. 

— Nu-i aşa că a venit ca un copoi? spuse Thomas Hudson. 

Încerca să scape de emoție. 

— Am mai văzut eu şi alţii mai înainte venind în viteză la 
fel de mare. Era unul care îşi făcuse obiceiul să se aţină în 
largul coastei de la Signal Rock, şi care se nărăvise să vină 
la fel când adulmeca miros de momeală. Tare mi-e ruşine că 
nu l-am nimerit. 


— Papă, ai tras nemaipomenit de aproape de el, spuse 
tânărul Tom. 

— Numai că de nimerit nu l-am nimerit. 

— Şi nici nu venea la mine, papă, spuse David. Venea după 
peşte. 

— Dar te-ar fi înhăţat pe tine, totuşi, spuse Eddy, care 
aşeza masa. Să nu te amăgeşti că nu te-ar fi înhăţat, când 
mai şi miroseai a peşte, iar apa în jur a sânge. S-ar fi dat şi 
la un cal. S-ar fi dat la orice. Ah, Doamne, să nu mai vorbim 
de asta. Trebuie să mai trag un pahar. 

— Eddy, îl strigă David. Dar când e maree joasă, nu e într- 
adevăr nici o primejdie? 

— Bineînţeles că nu. Nu ţi-am spus şi mai înainte? 

— Cred că n-o să faci o problemă din asta, nu-i aşa? îi 
spuse Thomas Hudson lui David. 

Acum nu se mai uita în larg şi se simţea din nou stăpân pe 
el. Ştia că acum David nu făcea decât ceea ce era firesc să 
facă, indiferent care era motivul pentru care o făcea şi mai 
ştia că de data asta el fusese egoist. 

— Papă, nu vreau să spun decât că ţin la asta mai mult 
decât la orice altceva, şi e o zi atât de minunată pentru 
pescuit subacvatic şi nu se ştie niciodată când se poate 
zburli marea... 

— Şi Eddy spune, îl întrerupse Thomas Hudson. 

— Şi Eddy spune, făcu David zâmbindu-i cu gura la urechi. 

— Eddy spune să vă salte dracu pe toţi. Haideţi odată să 
mâncaţi acum până nu arunc totul naibii peste bord. 

Stătea acolo în picioare, cu castronul de salată, cu tava de 
peşte rumenit şi piure de cartofi dinainte. 

— Unde-i Joe? 

— S-a dus în larg să se uite după rechin. 

— E trăsnit. 

Când Eddy cobori în cabină, iar tânărul Tom se dusese să 
aducă mâncarea, Andrew îl întrebă în şoaptă pe taică-său: 

— Papă, spune-mi, Eddy e beţiv? 


Thomas Hudson punea în farfurii salata rece, marinată, de 
cartofi, peste care era presărat piper măcinat grosolan. Îi 
arătase lui Eddy cum se face ca la Braserie Lipp din Paris, şi 
mâncarea asta era una dintre cele mai grozave pe care le 
pregătea Eddy când erau pe navă. 

— L-ai văzut când a împuşcat rechinul acela? 

— Bineînţeles că l-am văzut. 

— Un beţiv nu trage niciodată aşa. 

Îi puse şi lui Andrew în farfurie salată şi-şi puse şi lui. 

— N-am întrebat decât pentru că de aici, de unde stau, se 
vede în cambuză, şi l-am zărit cum a tot băut dintr-o sticlă 
de vreo opt ori de când sunt eu aici. 

— Aia e sticla lui, îi explică Thomas Hudson, şi-i mai puse 
lui Andrew în farfurie nişte salată. 

Nu văzuse pe nimeni care să mănânce mai repede ca 
Andrew. Spunea că la şcoală se învățase aşa. 

— Încearcă să mănânci mai încet, Andy. Eddy totdeauna îşi 
aduce pe navă propria lui sticlă. Aproape toţi bucătarii buni 
beau puţin. Ba unii beau chiar mai mult. 

— Eu ştiu că a băut de opt ori. Stai puţin. Uite că acum dă 
gata al nouălea pahar. 

— Afurisit mai eşti, Andrew! îi spuse David. 

— Haide, terminaţi, le spuse Thomas Hudson amândurora. 

Tânărul Tom se băgă şi el: 

— Ia te uită, un om minunat îi salvează viaţa lui frate-tu şi 
mai ia şi el un pahar, sau câteva pahare, iar tu îl faci beţiv. 
Nu meriţi să stai cu nişte fiinţe omeneşti la un loc. 

— Nu l-am făcut beţiv. Numai l-am întrebat pe papă, să 
ştiu şi eu dacă este orinu. 

— Am de gând, din primii bani pe care-i primesc să-i 
cumpăr lui Eddy o sticlă din băutura aia pe care o bea el, şi 
am să beau şi eu cu el, spuse tânărul Tom cu emfază. 

— Ce-i asta? se iţi pe scara cabinei capul lui Eddy, cu 
vechea lui pălărie moale împinsă pe ceafă, încât i se vedea 
porţiunea albă de deasupra frunţii arse de soare, şi cu o 
ţigară înfiptă în colţul buzelor date cu mercurocrom. Numai 


să te prind eu că pui în gură altceva în afară de bere, şi te 
zvânt în bătaie. Şi asta-i valabil pentru toţi trei. Să nu vă 
mai aud că vorbiţi de băutură. Piure mai vreţi? 

— Da, mulţumesc, Eddy, spuse tânărul Tom şi Eddy cobori 
îndată. 

— Şi cu ăsta sunt zece, spuse Andrew, uitându-se pe scara 
tambuchiului. 

— Ah, mai ţine-ţi gura, călăreţule, îi spuse tânărul Tom. 
Chiar nu poţi să respecţi şi tu un om minunat? 

— Mai ia nişte peşte, David, spuse Thomas Hudson. 

— Care-i snapperul acela cu coadă galbenă? 

— Cred că nici nu l-a gătit deocamdată. 

— Ăia sunt nemaipomenit de dulci. 

— Cred că cei prinşi cu harponul sunt chiar mai buni dacă- 
i mănânci imediat, pentru că în felul acesta iese sângele din 
ei. 

— Papă, spune, pot să-l rog pe Eddy să vină să bea cu noi? 
întrebă tânărul Tom. 

— Bineînţeles, îi răspunse Thomas Hudson. 

— Dar a mai băut un pahar cu noi. Nu-ţi aduci aminte? se 
băgă Andrew în vorbă. Când am urcat noi atunci, la început, 
a mai băut unul. Îţi aduci aminte. 

— Papă, pot să-l rog să mai bea un pahar cu noi acum şi să 
mănânce cu noi? 

— Bineînţeles, îi răspunse Thomas Hudson. 

Tânărul Tom cobori în cabină şi Thomas Hudson îl auzi 
cum spune: 

— Eddy, papă a zis să te întreb dacă vrei, te rog, să-ţi 
pregăteşti ceva de băut şi să vii pe punte să bei cu noi şi să 
mănânci cu noi. 

— La dracu, Tommy, făcu Eddy. Eu nu mănânc niciodată la 
prânz. Nu mănânc decât dimineaţa şi seara. 

— Atunci, ce zici, vii să bei un pahar cu noi? 

— Am mai băut vreo câteva, Tommy. 

— Atunci, vrei să bei şi cu mine unul acum, ca să beau şi eu 
o sticlă de bere cu tine? 


— La dracu, ba bine că nu, spuse Eddy. 

Thomas Hudson auzi cum se deschide şi se închide lada cu 
gheaţă. 

— Noroc, lommy. 

Thomas Hudson auzi cele două sticle ciocnindu-se. Se uită 
la Roger, dar Roger privea departe spre largul oceanului. 

— Noroc, Eddy, îl auzi el pe tânărul Tom spunând. E o 
mare cinste să beau cu tine. 

— La dracu, Tommy, îi spuse Eddy. Cinste e să beau eu cu 
tine. Mă simt minunat, Tommy. Ai văzut cum l-am împuşcat 
pe bătrânul rechin? 

— Bineînţeles că am văzut, Eddy. Chiar nu vrei să mănânci 
Nimic cu noi? 

— Nu, Tommy, zău. 

— Atunci, vrei să rămân în cabină cu tine ca să nu bei 
singur? 

— La dracu, nu, Tommy. Sper că n-ai pus nimic la cale, nu-i 
aşa? Nu mai trebuie să beau. Nu mai trebuie să fac nimic 
decât să gătesc şi eu puţin şi să-mi câştig şi eu blestemata 
asta de existenţă. Mă simt tocmai bine, lommy. Ai văzut 
cum l-am împuşcat? Adevărat? 

— Eddy, a fost cel mai grozav lucru pe care l-am văzut 
vreodată. Te-am întrebat ca să ştiu dacă nu vrei pe cineva 
lângă tine, ca să nu te simţi singur. 

— Nu m-am simţit niciodată în viaţa mea singur, îi spuse 
Eddy. Sunt fericit şi aici am găsit ceea ce mă face şi mai 
fericit. 

— Eddy, cu toate astea mi-ar place să stau cu tine. 

— Nu, Tommy. la platoul ăsta cu peşte şi du-te sus pe 
punte unde-i locul tău. 

— Aş vrea pe urmă să mă întorc şi să rămân cu tine. 

— Tommy, nu mi-e rău. Dacă o să-mi fie vreodată rău, o să 
fiu fericit să vii să stai cu mine. Mă simt afurisit de bine, mai 
bine decât m-am simţit vreodată. 

— Eddy, eşti sigur că ţi-ai făcut porţia cu sticla aia? 


— La dracu, da. Dacă rămân pe uscat, mă împrumut de la 
Roger sau de la bătrânul tău. 

— Bine, atunci am să duc peştele pe punte, spuse tânărul 
Tom. Sunt nemaipomenit de bucuros că te simţi atât de 
bine, Eddy. Cred că-i minunat. 

Tânărul Tom aduse sus în cockpit platoul cu snapperul 
acela cu coadă galbenă, cu snapperi galbeni şi albi, şi 
gruperi de stâncă. Erau crestaţi adânc, în triunghi, pe 
laturi, aşa că se vedea carnea albă; erau bine rumeniţi, 
crocanţi şi maronii şi începu să-i împartă la toată lumea. 

— Eddy mi-a spus să-ţi mulţumesc, dar de băut a băut, le 
zise el. Şi la prânz nu mănâncă. Peştele e bun? 

— E minunat, îi spuse Thomas Hudson. 

— Te rog, mănâncă şi tu, îl pofti pe Roger. 

— Bine, spuse Roger. Am să încerc. 

— N-ai mâncat nimic, domnule Davis? întrebă Andrew. 

— Nu, Andy. Dar acum am să mănânc. 

VIII. 

Noaptea, Thomas Hudson se scula adesea şi-i auzea pe 
băieţi cum dorm respirând uşor şi, la lumina lunii, îi putea 
vedea pe toţi şi-l vedea şi pe Roger dormind. Acum dormea 
adânc şi aproape fără să se foiască în somn. 

Thomas Hudson era fericit că-i avea pe toţi cu el acolo, şi 
nu voia să se gândească nici o clipă că ar fi putut pleca 
vreodată. Fusese fericit şi înainte de a veni ei şi de multă 
vreme se învățase cum să-şi ducă viaţa şi să-şi facă meseria 
fără să simtă vreodată că-l apasă singurătatea mai mult 
decât ar fi putut suporta. Dar venirea băieţilor tulburase 
rânduiala, iar acum se obişnuise cu ideea că-i fusese 
tulburată. Fusese plăcută rânduiala aceea a muncii făcute 
din greu, a ceasurilor în care realiza câte ceva, a locurilor 
în care lucrurile erau păstrate cu grijă, a meselor şi celor 
câtorva pahare când putea să mediteze la viitor, a cărţilor 
noi pe care să le citească şi a atâtor cărţi vechi pe care să le 
recitească. Era o rânduială în care ziarul de fiecare zi 
constituia un eveniment când sosea, dar care nici nu sosea 


atât de regulat încât nevenirea lui să fie motiv de 
dezamăgire. Folosise multe dintre trucurile la care recurg 
oamenii singuri ca să se salveze de singurătate şi chiar să 
ajungă la o stare complet opusă singurătăţii, şi-şi făcuse legi 
şi păstra reguli şi le respecta atât conştient cât şi 
inconştient. Dar, de când veniseră băieţii, simţise o mare 
uşurare că nu mai era obligat să uzeze de ele. 

O să fie greu, totuşi, se gândi el, când avea să ia totul de la 
capăt. Ştia cât se poate de bine cum avea să fie. O vreme va 
fi plăcut să-şi vadă casa în ordine şi să gândească singur şi 
netulburat, să citească fără să fie nevoit să-i audă pe alţii 
vorbind, să se uite la lucrări fără să trebuiască să vorbească 
despre ele, şi să lucreze ca lumea fără să fie întrerupt, dar 
ştia că apoi avea să vină şi singurătatea. Băieţii 
pătrunseseră din nou într-o bună bucată a fiinţei lui încât, 
atunci când aveau să iasă de acolo, o să rămână un gol, şi o 
vreme va fi foarte greu. 

Îşi clădise trainic toată viaţa pe munca lui şi pe bucuria de 
a trăi lângă Gulf-Stream, pe insula aceea, şi rezista bine. 
Toate stratagemele şi tabieturile şi obiceiurile erau numai 
pentru a face faţă singurătăţii, dar ştia că-şi crease un nou 
tărâm întreg unde va fi la cheremul singurătăţii îndată ce 
băieţii aveau să plece. În privinţa asta totuşi nu era nimic de 
făcut. Dar toate aveau să vină mai târziu şi nu servea la 
nimic să înceapă să-şi facă griji de pe acum. 

Avusese parte până atunci de o vară reuşită, bună. Tot 
ceea ce s-ar fi putut să iasă prost ieşise bine. Nu se gândea 
la lucruri spectaculoase, ca de pildă la întâmplarea cu 
Roger şi individul de pe doc, care s-ar fi putut isprăvi rău de 
tot, nici la cea cu David şi rechinul, ci la tot felul de treburi 
mărunte care se terminaseră bine. Adesea fericirea e 
înfăţişată drept foarte searbădă, se gândi el în vreme ce 
zăcea treaz, dar asta numai pentru că cei serbezi sunt 
uneori foarte fericiţi, iar deştepţii pot şi se străduiesc să 
ajungă şi ei şi toţi cei din jurul lor nişte nenorociţi. Lui 
niciodată fericirea nu i se păruse searbădă. Totdeauna i se 


păruse mai pasionantă decât orice altceva pe lume, în stare 
să atingă o intensitate la fel de mare ca suferinţa pentru cei 
care sunt capabili s-o simtă. S-ar fi putut ca toate astea să 
nu fie adevărate, dar el credea de multă vreme că erau 
adevărate, iar în vara aceea ei trăiau fericirea de o lună 
întreagă, însă, încă de pe acum noaptea începea să 
tânjească după ea chiar înainte de a dispărea cu adevărat. 
Cam ştia ce trebuia să ştie despre viaţa de unul singur, şi 
ştiuse şi ce înseamnă să trăieşti alături de cineva la care ţii 
şi care ţine la tine. Îşi iubise întotdeauna copiii, dar 
niciodată înainte nu-şi dăduse seama cât de mult ţinea la ei 
şi cât de dureros fusese că nu putuse să trăiască laolaltă cu 
ei. Ar fi dorit să-i fi avut întotdeauna în preajma lui şi să fie 
căsătorit cu mama lui Tom. Apoi se gândi că ideea era la fel 
de idioată ca şi aceea de a dori să fii stăpânul bogățiilor 
lumii ca să le foloseşti cât mai inteligent te ajuta mintea, să 
poţi desena ca Leonardo, sau să pictezi ca Pieter Brueghel, 
să poţi avea drept de veto absolut împotriva tuturor 
răutăţilor, să ai şi darul de a le detecta fără greş, totdeauna 
exact când s-ar porni ele să-şi facă mendrele şi să le poţi 
pune capăt într-un chip cât mai simplu apăsând pe un buton 
şi, în vreme ce te îndeletniceşti cu toate treburile astea, să 
fii mereu zdravăn, să trăieşti în vecii vecilor şi să nu-ţi 
ruinezi nici mintea, nici trupul. Cam la asta se gândea el în 
noaptea aceea, socotind că nu i-ar strica să aibă toate astea. 
Dar nici pe astea nu le poţi avea, aşa cum nu-i poţi avea pe 
copii lângă tine, aşa cum cel mai iubit nu mai poate exista 
cu adevărat dacă cel iubit a murit sau a ieşit din viaţa ta. 
Dar, în afară de toate lucrurile astea pe care nu le puteai 
avea, mai erau şi unele pe care le puteai avea, şi unul dintre 
ele era să ştii când eşti fericit şi să te bucuri de întreaga 
fericire atâta vreme cât exista, şi era bine aşa. Şi când avea 
parte de fericire, o mulţime de lucruri îl făceau fericit. Şi 
tocmai acum, în luna asta, patru oameni l-au făcut într-un 
fel să simtă acea fericire pe care numai o singură fiinţă i-o 


dăruise cândva, şi până acum nu-i trezise amărăciune. Nu-i 
trezise nici un pic de amărăciune. 

Nu regreta nici măcar faptul că acum stătea treaz şi îşi 
aducea aminte cum fusese cândva când nu putea să doarmă 
şi zăcea noaptea gândindu-se cum îi pierduse pe cei trei 
băieţi şi cât fusese de smintit. Se gândi cum de făcuse 
atâtea lucruri numai pentru că nu se putuse altfel, sau 
crezuse că nu se putea altfel şi trecuse de la o eroare 
catastrofală de raţionament la alta şi mai nenorocită. 
Ajunsese să considere totul ca aparţinând trecutului şi 
scăpase de remuşcări. Fusese un smintit şi nu-i plăceau 
smintiţii. Dar toate astea trecuseră acum, iar băieţii se aflau 
aici şi-l iubeau şi el îi iubea la rândul lui. Deocamdată voia 
să lase lucrurile aşa cum erau. 

La sfârşitul perioadei lor de şedere aveau să plece, iar el 
avea să aibă parte din nou de singurătate. Dar nu va fi 
decât un răgaz până se vor întoarce din nou. Dacă Roger ar 
fi vrut să rămână şi să lucreze şi să-i ţină tovărăşie, ar fi fost 
mult mai uşor. Dar el nu-l cunoscuse niciodată cu adevărat 
pe Roger, şi nici nu ştiuse ce avea de gând să facă. 
Gândindu-se la Roger, zâmbi pe întuneric. Apoi îl compătimi 
până când se gândi cât de neloial era gestul acesta şi cât de 
silă i-ar fi fost lui Roger de mila lui şi renunţă la ea şi, 
auzindu-i pe toţi cum respiră liniştit, adormi şi el. 

Dar, când luna ajunse să-şi arunce lumina pe faţa lui, se 
trezi din nou şi începu să se gândească la Roger şi la 
femeile cu care avusese el necazuri. Şi el şi Roger se 
purtaseră prosteşte şi urât cu femeile. Nu voia să se 
gândească la propriile sale prostii, aşa că avea să se 
gândească la cele ale lui Roger. 

N-am să-l compătimesc, gândi el, aşa că nu e lipsă de 
loialitate. Am avut parte şi eu de atâtea necazuri, încât nu e 
neloial să mă gândesc la necazurile lui Roger. Iar necazurile 
mele sunt altele, pentru că am iubit cu adevărat doar o 
femeie şi apoi am pierdut-o. Şi ştiu destul de bine de ce. Dar 
m-am săturat să mă tot gândesc la asta şi poate că ar fi mai 


bine să nu mă mai gândesc nici la necazurile lui Roger. Dar 
în noaptea aceea, din cauza lunii care, ca de obicei, nu avea 
să-l lase să doarmă, se gândi la el şi la necazurile lui 
serioase şi caraghioase. 

Se gândi la ultima fată de care fusese Roger îndrăgostit la 
Paris, pe vremea când erau amândoi acolo, şi se gândi cât 
de arătoasă şi cât de prefăcută era când Roger o adusese în 
atelier. Lui Roger nu i se părea deloc prefăcută. Fata era 
încă una dintre iluziile lui şi-şi puse în slujba ei tot talentul 
său în ale fidelității şi în cele din urmă nimic nu le-a mai stat 
în cale nici unuia dintre ei, putând să se căsătorească. Şi 
atunci, într-o singură lună, tot ceea ce fusese totdeauna 
evident în ce o privea pe fată pentru toată lumea care o 
cunoştea, deveni deodată limpede şi pentru Roger. Prima 
dată când i se întâmplase asta probabil că avusese parte de 
o zi grea, dar procesul prin care începuse s-o vadă şi el 
limpede se desfăşura de o bună bucată de vreme, când 
Roger veni la atelier. Un timp se uitase la pânze şi făcuse 
observaţii deosebit de inteligente şi cu simţ critic. Apoi 
spusese: 

— I-am zis fetei aceleia, Ayers, că n-am să mă însor cu ea. 

— Bun, spusese Thomas Hudson. A fost o surpriză? 

— Nu prea mare. Am avut şi discuţii despre asta. E 
ipocrită. 

— Nu se poate, exclamase Thomas Hudson. Cum asta? 

— Până-n măduva oaselor. Oricum ai diseca-o. 

— Am crezut că-ţi place aşa cum e. 

— Nu. Am încercat eu să-mi placă şi aşa. Dar n-am reuşit 
decât la început. Atunci eram îndrăgostit de ea. 

— Ce-ai găsit în dragoste? 

— Ar trebui să ştii şi tu. 

Da, spusese Thomas Hudson. Ar trebui să ştiu. 

— Nu ţi-a plăcut? 

— Nu. N-o puteam suferi. 

— De ce n-ai spus nimic? 

— Era iubita ta. Şi nici nu m-ai întrebat nimic. 


— Ei, acum i-am spus. Dar trebuie să mă ţin tare. 

— Mai bine ai pleca de-aici. 

— Nu, spuse el. Să plece ea. 

— M-am gândit doar că ar fi mai simplu aşa. 

— Oraşul ăsta e în aceeaşi măsură al meu ca şi al ei. 

— Ştiu, spuse Thomas Hudson. 

— Cu iubita ta te-ai luptat şi tu până la capăt, aşa-i? îl 
întrebase Roger. 

— Da. Cu femeile nu poţi ieşi biruitor. Dar te poţi lupta cu 
ele până la capăt. De ce nu te muţi în alt quartier? 

— Mă simt bine acolo unde sunt, îi răspunse Roger. 

— Da, îmi amintesc formula. Je me trouve tres bien ici et je 
vous prie de me laisser, tranquille4. 

— Dar începe cu Je refuse de recevoir ma femme5, spuse 
Roger. Şi o spui unui huissier6. Dar acum nu-i vorba de 
divorţ. E doar o ruptură. 

— Dar n-are să-ţi fie greu dacă ai s-o vezi? 

— Nu. Asta are să mă vindece. Dacă am s-o văd şi am s-o 
aud vorbind. 

— Şi ea ce-are să facă? 

— O să se descurce într-un fel. S-a descurcat destul de 
bine în aceşti patru ani. 

— Cinci, spusese Thomas Hudson. 

— În primul an, nu cred că era chiar atât de 
descurcăreaţă. 

— Mai bine ai dispărea, îi spusese Thomas Hudson. Dacă 
nu crezi că în primul an se descurca prea grozav, ar fi mai 
bine să pleci cât mai departe. 


— Scrie scrisori grozave. Dacă plec, va fi şi mai rău. Nu. 
Am de gând să rămân aici şi să mă vâr în gura târgului. Am 
să mă vindec pentru totdeauna. 

După ce el şi fata aceea s-au despărţit la Paris, Roger se 
vâri în gura târgului, se vâri cu adevărat. Făcea glume pe 
seama tărăşeniei, râdea chiar şi de el însuşi, dar în sufletul 
lui era foarte înfuriat pentru ca se făcuse de râs în aşa hal, 
şi-şi dădu la iveală talentul de a fi credincios oamenilor - cel 
mai de seamă talent pe care îl avea el după cel al scrisului şi 
picturii, şi celelalte diverse, minunate însuşiri de om şi 
animal - şi-şi târnosi acest talent în chip mizerabil. Când se 
apuca el să se vâre în gura târgului nu mai era de nici un 
folos nimănui şi mai cu seamă sieşi, şi ştia şi el asta şi-i era 
silă de treaba asta şi-i făcea plăcere să dărâme pilaştrii 
templului. Era un templu foarte bun şi construit trainic, iar 
când mai e şi durat înlăuntrul tău, nu e chiar aşa de uşor de 
dărâmat. Dar el reuşi să facă o treabă bună, atât cât îl 
ţinură puterile. 

A avut trei iubite, una după alta, dar faţă de niciuna 
Thomas Hudson n-ar fi putut fi decât politicos, iar singura 
scuză pentru ultimele două ar fi putut să fie faptul că-i 
aminteau de cea dintâi. Aceasta se ivi îndată după cea de 
care tocmai se despărţise, şi era infinit mai prejos de Roger, 
cu toate că avea o carieră plină de succes, atât în pat cât şi 
în afara acestuia, şi se căpătui cu o bună bucată dintr-o 
avere care se situa pe locul al treilea sau al patrulea în 
America, şi apoi se mărită alegându-se cu altă avere. Se 
numea 'Thanis şi Thomas Hudson îşi aduse aminte că Roger 
nu putea auzi niciodată numele acesta fără să nu se înfioare 
şi nici nu l-ar fi pomenit vreodată. Nimeni nu l-a auzit 
pronunţându-l. Obişnuia să-i spună Târfa cea Mare. Era 
brunetă, cu un ten minunat, şi arăta ca o foarte tânără 
membră a familiei Cenci, bine întreţinută, de-o perversitate 
plină de ifose. Avea etica unui aspirator de praf şi sufletul 
identic cu al unei maşini de înregistrare a pariurilor, o 
siluetă atrăgătoare, şi mutra frumoasă şi perversă, şi nu a 


rămas cu Roger decât atât cât i-a fost necesar ca să se 
pregătească pentru primul ei pas care avea s-o lanseze în 
viaţă. 

A fost prima fată care l-a părăsit pe Roger vreodată şi 
faptul l-a impresionat atât de tare, încât a mai găsit el două 
care să aducă atât de mult cu ea încât ar fi putut fi membre 
ale aceleiaşi familii. Pe amândouă le-a părăsit, le-a părăsit 
cu adevărat, şi Ihomas Hudson a socotit că asta l-a făcut să 
se simtă mult mai bine, deşi nu afurisit de bine. 

Există probabil moduri mai politicoase şi mai pline de 
sentiment de a părăsi o fată decât stilul acela simplu de la 
douăzeci şi unu de ani când, fără mojicie şi fără nici o 
ciorovâăială, te scuzi ca să te duci la toaletă şi nu te mai 
întorci în vecii vecilor înapoi. Dar, aşa cum spunea Roger, el 
îşi rezolva afacerile jos, în restaurant, şi-i plăcea să-şi 
amintească cum o văzuse ultima oară, stând singură într-un 
colţ de masă, în acel decor care i se potrivea atât de mult şi 
pe care ea îl îndrăgea atât. 

Pe cealaltă se gândi dinainte s-o părăsească la Stork, 
localul la care fata ţinea cu adevărat, dar i-a fost teamă că 
domnului Billingsley s-ar putea să nu-i placă gestul, şi de 
domnul Billingsley avea nevoie ca să-i împrumute nişte 
bani. 

— Şi unde ai lăsat-o atunci? îl întrebase Thomas Hudson. 

— La El Morocco. Aşa că am să mi-o amintesc întotdeauna 
cum stătea acolo printre zebrele acelea. Ei îi plăcea şi El 
Morocco, spuse el. Dar cred că cel mai adânc în inima ei era 
întipărit Salonul Puilor de Fiară. 

După asta s-a încurcat cu una dintre cele mai înşelătoare 
femei pe care a cunoscut-o vreodată Thomas Hudson. În 
ceea ce priveşte înfăţişarea, constituia o radicală schimbare 
faţă de ultimele trei fete de tipul Cenci sau Borgia de Park 
Avenue. Arăta într-adevăr sănătoasă, cu un păr castaniu- 
roşcat, picioare foarte, foarte lungi, o ţinută tare plăcută şi 
un chip inteligent şi atrăgător. Deşi nu era un chip frumos, 
arăta mult mai bine decât altele. Şi mai avea şi nişte ochi 


frumoşi. Era inteligentă, foarte de treabă şi fermecătoare 
când o întâlneai prima dată, şi ştia să bea zdravăn. Nu 
ajunsese beţivă, şi la ea alcoolismul nu începuse încă să se 
arate. Cu toate astea erau mereu cu paharul în mână. De 
obicei poţi să-l dibui pe unul care bea cu adevărat după 
ochi, şi la Roger se vedea imediat. Dar fata asta, Kathleen, 
avea nişte ochi cu adevărat frumoşi căprui-roşcaţi, care se 
potriveau cu părul şi cu pistruii din jurul nasului şi de pe 
obrajii ce-i dădeau un aer de sănătate şi fată cumsecade, 
dar nu puteai citi niciodată în ei nimic din ceea ce se 
petrecea înlăuntru. Arăta ca o fată care se plimbă regulat 
cu barca sau duce o viaţă foarte sănătoasă în aer liber, 
exact ca o fată care se simte foarte fericită. Dar, de fapt, nu 
era decât o fată care bea. Pornise într-un foarte ciudat voiaj 
care avea să ducă undeva, şi o vreme îl luă şi pe Roger cu 
ea. 

Dar, într-o dimineaţă, la atelierul pe care-l închiriase 
Thomas Hudson la New York, el se arătă cu dosul mâinii 
stângi ars de ţigări. Părea că cineva voise să stingă 
chiştoace de ţigări strivindu-le de tăblia mesei, numai că 
tăblia mesei fusese dosul mâinii lui Roger. 

— Uite, asta a avut ea chef să facă azi-noapte, spusese el. 
Ai nişte tinctură de iod? N-am poftă să mă arăt cu astea 
într-o farmacie. 

— De cine-i vorba? 

— Kathleen. Genul de fată crescută în aer liber. 

— Dar a trebuit să iei şi tu parte la treaba asta. 

— Părea că o amuză şi se presupune că menirea noastră-i 
să le amuzăm. 

— Eşti ars destul de rău. 

— Nu chiar. Dar am de gând s-o şterg din oraşul ăsta o 
vreme. 

— Oriunde te-ai duce, o să fii însoţit şi de persoana ta. 

— Da, dar n-am să mai fiu însoţit şi de mulţi alţii pe care-i 
ştiu eu. 

— Şi încotro o porneşti? 


— Pentru început, spre vest. 

— Geografia nu-i un remediu pentru boala de care suferi 
tu. 

— Nu. Dar o viaţă sănătoasă şi o groază de muncă n-au să- 
mi facă rău. Dacă nu mai beau, poate că n-am să mă vindec. 
Dar e a dracului de sigur că băutura nu mai ajută acum la 
NIMIC. 

— În regulă, şterge-o dracului de-aici. Vrei să te duci la 
ferma mea? 

— Mai este încă a ta? 

— O parte. 

— E bine dacă mă duc acolo? 

— Fără îndoială, îi spusese Thomas Hudson. De acum până 
în primăvară e tare greu, iar primăvara nu e uşor deloc. 

— Chiar vreau să fie greu, spusese Roger. Am s-o iau din 
nou de la capăt. 

— De câte ori ai luat-o de la capăt până acum? 

— De prea multe ori, îi răspunsese Roger. Şi nu-mi mai 
scoate ochii. 

Deci acum avea s-o ia iar de la capăt. Dar cum vor ieşi 
lucrurile de data asta? Cum îşi putea închipui că, risipindu- 
şi talentul în lucrări făcute la comandă şi după tipic, care-i 
aduceau bani, putea în acelaşi timp să scrie bine şi 
adevărat? Tot ceea ce picta un pictor sau scria un scriitor 
făcea parte din ucenicia şi activitatea prin care se pregătea 
să înfăptuiască ceea ce avea de gând să realizeze. Dar 
Roger îşi irosise şi îşi bătuse joc de talentul său. Dar poate 
avea în el suficientă tărie fizică şi suficientă inteligenţă şi 
nepăsare ca să fie în stare s-o ia din nou de la capăt. Orice 
scriitor de talent ar trebui să fie în stare să scrie măcar un 
roman bun dacă ar fi cinstit, se gândi Thomas Hudson. Dar 
în toată vremea pe care ar fi trebuit să o utilizeze 
pregătindu-se pentru cartea asta, Roger n-a făcut decât să- 
şi irosească talentul. Şi de unde să mai ştii dacă talentul lui 
mai există sau nu? Ca să nu mai vorbim de metier7, se 
gândi el. Cum îşi poate măcar închipui cineva că-ţi poţi 


neglija, că poţi lua în râs sau dispreţui meşteşugul, oricât de 
ipocrit ar fi disprețul, şi apoi să te aştepţi să-ţi mai fie de 
vreun folos în mâinile tale sau în mintea ta atunci când vine 
vremea să ai nevoie de el? Nimic nu-l poate înlocui, se gândi 
Thomas Hudson. Nici talentul nu poate fi înlocuit prin nimic, 
aşa că nu e nevoie să le păstrezi într-un potir. Cel dintâi e 
înlăuntrul tău. E în inima ta, în creierul tău şi în fiecare 
fărâmă din tine. Şi celălalt la fel, se gândi el. Nu e vorba 
numai de nişte scule cu care ai învăţat să lucrezi şi gata. 

Când eşti pictor ai mai mult noroc, se gândi el, pentru că 
ai mai multe lucruri cu care poţi lucra. Avem avantajul de a 
lucra cu mâinile, iar meşteşugul pe care am ajuns să-l 
stăpânim e un lucru pe care-l poţi pipăi cu adevărat. Dar 
Roger trebuie să se apuce să-şi folosească ceea ce a tocit, a 
pervertit, a depreciat, şi la el totul e numai în minte. Dar 
înlăuntrul lui are ceva minunat şi sănătos şi frumos. Dacă aş 
fi scriitor, aş fi foarte atent faţă de cuvântul acesta, se gândi 
el. Şi el are acel ceva în felul lui de-a fi şi, dacă ar putea să 
scrie aşa cum s-a încăierat pe loc, ar ieşi ceva foarte 
crâncen, dar foarte bun. Şi-apoi, dacă ar putea să 
gândească la fel de sănătos cum gândise după încăierare, 
Roger ar fi minunat. 

Acum luna nu mai bătea la căpătâiul patului lui Thomas 
Hudson şi treptat el nu se mai gândi la Roger. Nu folosea la 
nimic să se gândească la el. S-ar fi putut să reuşească, s-ar 
fi putut să nu reuşească. Dar ar fi fost minunat dacă ar fi 
reuşit. Aş vrea să-l pot ajuta. Poate am să pot, se gândi el, şi 
apoi adormi. 

IX. 

Când îl trezi soarele, Thomas Hudson cobori la țărm şi 
înotă, şi apoi îşi luă micul dejun înainte de a sa scula ceilalţi. 
Eddy spuse că nu crede să se ridice o briză prea puternică 
şi că s-ar putea să fie chiar calm. Îl informă că toate sculele 
erau în ordine pe iaht şi că trimisese un puşti după 
momeală. 


Thomas Hudson îl întrebă dacă verificase firul de pescuit, 
deoarece nu mai ieşiseră după peşte mare de o bună 
bucată de vreme, iar Eddy îi răspunse că le verificase şi 
îndepărtase firul putred. Îi aduse la cunoştinţă că trebuiau 
să mai facă rost de nişte fire de treizeci şi şase şi de mult 
mai mult fir de douăzeci şi patru, şi Thomas Hudson 
promise să trimită pe cineva după ele. Între timp însă Eddy 
se apucase şi înnădise suficient fir în locul celui dat 
deoparte, încât pe cele două mulinete mari pusese atât fir 
cât încăpuse. Curăţase şi ascuţise toate cârligele mari şi 
verificase toate strunele şi vârtejele. 

— Când ai avut vreme să le faci pe toate astea? 

— Azi-noapte am stat şi am înnădit, spuse el. Şi apoi am 
lucrat la prostovolul acela nou. Cu luna aia afurisită n-am 
putut dormi. 

— Luna plină îţi tulbură şi ţie somnul? 

— Mă chinuie ca dracu, îi răspunse Eddy. 

— Eddy, crezi că-ţi face într-adevăr rău dacă te bate luna 
când dormi? 

— Ăi bătrâni aşa spun. Nu ştiu. Totdeauna mă face să mă 
simt rău, totuşi. 

— Crezi că astăzi facem ceva? 

— Nu se ştie niciodată. La vremea asta a anului, acolo în 
larg se nimeresc nişte peşti grozav de mari. O iei drept spre 
Isaacs? 

— Băieţii într-acolo vor să meargă. 

— Atunci trebuie s-o pornim îndată după masa de 
dimineaţă. Nici nu mă gândesc să gătesc ceva pentru 
prânz. Am făcut salată de moluşte şi salată de cartofi şi am 
luat nişte bere şi mai pregătesc şi nişte sandvişuri. Mai 
avem şi şuncă adusă cu ultima cursă de vapor şi am făcut 
rost de nişte salată verde şi mai putem pune muştar şi 
condimente chutney. Muştarul nu le face rău puştilor, nu-i 
aşa? 

— Nu cred. 


— Când eram copil, nici măcar n-am gustat. Ştii, şi cu 
chutney e bun. Ai gustat vreodată un sandviş cu chutney? 

— Nu. 

— Prima dată când ai luat, nici nu ştiam la ce-i bun şi am 
încercat şi eu nişte chutney ca pe marmeladă. E afurisit de 
bun. Uneori am încercat şi cu crupe. 

— De ce nu avem şi curry8 mai curând? 

— Am comandat o pulpă de miel care va sosi cu următorul 
vas. Aşteptăm să mâncăm din bucata aia de vreo două ori, 
ba nu, o dată, bănui eu, că doar mănâncă şi tânărul Tom şi 
Andrew, şi o să avem şi curry. 

— Minunat. Şi ce-ai mai vrea să fac ca să plecăm? 

— Nimic, Iom. Numai îmboldeşte-i să pornească odată. 
Vrei să-ţi pregătesc ceva de băut? Azi doar nu lucrezi. Ai 
putea să bei un pahar. 

— Am să beau la micul dejun o sticlă de bere rece. 

— Bună treabă. Mai curăţă şi flegma aia afurisită. 

— Joe a venit? 

— Nu. A plecat după puştiul care s-a dus să aducă 
momeală. Îţi duc micul dejun dincolo? 

— Nu, am să-l iau singur. 

— Nu, du-te şi bea o sticlă de bere şi citeşte ziarul. Am 
pregătit eu totul. Şi aduc şi micul dejun. 

Micul dejun consta din tocătură de carne de vacă, uşor 
rumenită şi cu un ou deasupra, cafea cu lapte, şi o cană 
mare de suc de grapefruit rece de la gheaţă. Thomas 
Hudson lăsă cafeaua şi sucul la o parte şi bău o sticlă de 
bere Heineken foarte rece, la carnea tocată. 

— Am să ţin sucul la rece pentru puşti, spuse Eddy. Nu-i 
aşa că berea asta-i straşnică dimineaţa devreme? 

— Dar în chipul acesta ajungi destul de uşor beţiv, nu-i aşa, 
Eddy? 

— N-ai să ajungi niciodată beţiv. Îţi place prea mult să 
lucrezi. 

— Totuşi, când bei dimineaţa, îţi cade nemaipomenit de 
bine. 


— Ai a naibii de multă dreptate. Mai ales când e vorba de o 
bere ca asta. 

— Dar n-aş putea şi să beau şi să lucrez. 

— Ei, astăzi şi aşa nu lucrezi, aşa că unde dracu-i 
problema? Bea odată sticla aia şi-ţi aduc eu alta. 

— Nu. Îmi ajunge una. 

Pe la ora nouă au pornit, şi au luat-o pe şenal, odată cu 
refluxul. Thomas Hudson conducea nava de pe puntea 
superioară, şi o îndreptă dincolo de dig şi o luă drept în 
larg, unde putea zări linia întunecată a Gulf-Streamului. 
Apa era atât de calmă şi atât de minunat de limpede încât 
puteau vedea bine fundul până la treizeci de braţe, puteau 
vedea gorgonele de mare aplecate de curentul mareei, le 
mai vedeau încă, dar numai ca o părere, şi la patruzeci de 
braţe, şi apoi apa deveni mai adâncă şi se închise la culoare 
şi se treziră în apa întunecată a curentului. 

— Papă, ziua pare minunată, spuse Tom. Curentul pare şi 
el bun. 

— Curentul e minunat, Uită-te la creţurile vârtejurilor de 
pe la margine. 

— Apa de-aci nu-i la fel ca cea de la plaja noastră din faţa 
casei? 

— Uneori da, Tommy. Acum mareea se retrage şi a împins 
apele Gulf-Streamului spre larg, în faţa portului. Uită-te de- 
a lungul țărmului, unde malul n-are nici o deschidere. Acolo 
apele curentului au venit înapoi. 

— Acolo arata la fel de albastre ca şi aici. De ce e apa Gulf- 
Streamului atât de albastră? 

— Pentru că are o densitate diferită. E cu totul altă apă. 

— Dar şi adâncimea o face să fie mai întunecată. 

— Numai când te uiţi drept în jos. Uneori planctonul din 
apă o face să arate aproape purpurie. 

— De ce? 

— Pentru că, bănuiesc eu, la albastrul apei se mai adaugă 
roşu. Ştiu că Marea Roşie e numită roşie pentru că 


planctonul o face să arate într-adevăr roşie. Acolo 
concentrarea planctonului e cumplită. 

— Papă, ţi-a plăcut Marea Roşie? 

— Am îndrăgit-o. E groaznic de caldă, dar n-ai să vezi 
nicăieri recifuri de corali atât de minunate, iar în timpul 
celor două musonuri e plină de peşte. Şi ţie ţi-ar plăcea, 
Tom. 

— Am citit două cărţi despre ea în franceză, scrise de 
domnul de Montfried. Erau foarte bune. Omul s-a ocupat cu 
negoţul de sclavi. Nu cu negoţul de carne albă. Negoţul de 
sclavi de odinioară. E prieten cu domnul Davis. 

— Ştiu, spuse Thomas Hudson. Îl cunosc şi eu. 

— Domnul Davis mi-a spus că domnul Montfried a venit o 
dată la Paris, direct de la negoţul de sclavi şi, ori de câte ori 
ieşea cu o doamnă undeva îl punea pe şoferul de la taxi să 
tragă capota jos şi apoi îl pilota ori încotro mergea, 
orientându-se după stele. Să zicem că domnul Montfried 
era pe Pont de la Concorde şi voia să meargă la Madeleine. 
Nu i-ar fi spus în ruptul capului şoferului pur şi simplu să-l 
ducă la Madeleine, sau să traverseze Place de la Concorde 
şi apoi s-o ia pe Rue Royale, aşa cum aş fi făcut eu sau tu, 
papă. Domnul de Montfried se ghida până la Madeleine 
după steaua polară. 

— N-am auzit niciodată povestea asta despre domnul 
Montfried, spuse Thomas Hudson. Şi am auzit eu destule 
altele. 

— E tare complicat să te descurci prin Paris, nu crezi? La 
un moment dat, domnul Davis voia să se apuce şi el de 
negoţul de sclavi împreună cu domnul de Montfried, dar s-a 
ivit un fel de piedică. Nu-mi mai aduc aminte ce era. Ba da, 
acum îmi amintesc. Domnul de Montfried s-a lăsat de sclavi 
şi s-a apucat de negoţul cu opium. Asta a fost. 

— Domnul Davis n-a vrut să se apuce de negoţul cu 
opium? 

— Nu. Îmi amintesc că spunea că s-a gândit să lase 
negoţul cu opium pe seama domnului De Quincey şi a 


domnului Cocteau. Spunea că ei izbutiseră în afacerea asta 
atât de bine, încât lui nici prin cap nu-i trecea sa le strice 
treburile. Replica asta n-am prea fost în stare s-o înţeleg. 
Papă, tu îmi explicai orice când te întrebam, dar cu 
întrebările mele mereu stânjeneam discuţia atât de mult, 
încât îmi puneam în gând să-mi amintesc unele lucruri pe 
care nu le înţelegeam ca să te întreb altă dată, şi uite ăsta e 
unul din lucrurile acelea. 

— Sunt sigur că ai un depozit întreg. 

— Sute am adunat. Poate mii. Dar de multe scap în fiecare 
an ajungând să le înţeleg singur. Pentru unele însă trebuie 
să te întreb pe tine. Anul ăsta la şcoală am să fac o listă cu 
întrebările astea pentru compunere la engleză. Unele sunt 
nemaipomenit de bune pentru o compunere. 

— Tom, îţi place la şcoală? 

— Trebuie s-o înghiţi şi pe asta. Nu cred să le fi plăcut la 
şcoală celor care au făcut ceva cât de cât, nu-i aşa? 

— Nu ştiu. Eu am urât-o. 

— Nu ţi-a plăcut nici la şcoala de arte frumoase? 

— Nu. Mi-a plăcut să învăţ să pictez, dar la şcoală nu mi-a 
plăcut. 

— Pe mine nu mă deranjează prea tare, spuse Tom. Dar 
după ce ţi-ai petrecut viaţa cu oameni ca domnul Joyce şi 
domnul Pascin, ca tine şi domnul Davis, să te trezeşti 
printre puşti pare ceva copilăresc. 

— Dar te şi distrezi, cu toate astea, nu-i aşa? 

— Da, bineînţeles. Am o mulţime de prieteni şi îmi place 
orice sport în care nu-i nevoie să arunci sau să prinzi 
mingea şi învăţ destul de conştiincios. Dar, papă, asta nu-i 
cine ştie ce viaţă. 

— Şi eu cam la fel am simţit întotdeauna, spuse Thomas 
Hudson. Totuşi, ţi-o faci cât poţi mai plăcută. 

— Bineînţeles. Mi-o fac cât pot mai plăcută şi o duc mai 
departe. Uneori, totuşi, mă cam satur. 

Thomas Hudson se uită spre pupa, unde siajul încreţea 
faţa liniştită a mării, iar cele două undiţe cu nadă prinse în 


suporţii exteriori tăiau apa în urma navei, coborând şi 
ridicându-se pe valurile pe care le făcea siajul ce tulbura 
calmul. David şi Andrew stăteau pe cele două scaune de 
pescuit şi ţineau vergile în mână. Thomas Hudson le zărea 
spinările. Băieţii stăteau cu faţa spre pupa, urmărind 
momelile. E] se uită înainte, la nişte bonite ce săreau din 
apă, nu zbătându-se şi bălăcărindu-se, ci ieşind la suprafaţă 
şi apoi intrând din nou în apă, câte una sau perechi, abia 
încreţind faţa mării când se arătau lucind în soare, şi apoi 
curbându-se cu capul greu în jos, pătrundeau în apă 
aproape fără să împroaşte o picătură. 

— Peşte! îl auzi Thomas Hudson strigând pe Tom. Peşte! 
Peşte! Uite-l cum se ridică. În dreptul tău, Dave. Fii atent la 
el! 

Thomas Hudson văzu o vâltoare uriaşă în apă, dar nu reuşi 
să zărească peştele. David ţinea varga cu capătul în 
suportul cardanic şi se uita la clema ce prindea firul de 
suportul exterior. Thomas Hudson văzu firul cum se 
desprinde de pe suport formând o burtă lungă, leneşă, care 
se întinse tare îndată ce atinse apa, iar acum gonea oblic în 
jos, tăind apa în timp ce luneca. 

— Înţeapă-l, Dave. Înţeapă-l tare de tot, îi strigă Eddy de 
pe scara cabinei. 

— Înţeapă-l Dave, pentru numele lui Dumnezeu, înţeapă-l, 
îl imploră Andrew. 

— Taci din gură, îi spuse David. Îi dau fir. 

Încă nu înţepase şi firul se derula mereu, în acelaşi unghi, 
cu varga arcuită, băiatul ţinând de ea în vreme ce firul se 
derula mai departe. Thomas Hudson redusese motoarele, 
aşa încât nava abia mai mişca. 

— Ah, pentru numele lui Dumnezeu, înţeapă-l, se rugă 
Andrew. Sau lasă-mă pe mine să-l înţep. 

David ţinu mai departe zdravăn varga în mână şi urmări 
cum se ducea firul în acelaşi unghi neschimbat. Slăbise 
antireturul. 


— E un peşte spada, papă, spuse el fără să ridice privirea. 
I-am văzut spada când a muşcat. 

— Zău aşa? întrebă Andrew. Ah, Doamne! 

— Acum cred că ar fi bine să-l înţepi, spuse Roger care 
stătea în picioare lângă băiat. 

Scosese spătarul scaunului şi prindea mulineta de hamuri. 

— Acum, înţeapă-l, Dave, dar înţeapă-l tare, tare! 

— Crezi că l-am lăsat destul cu momeala? îl întrebă David. 
Nu crezi că o ţine doar în bot şi înoată cu ea? 

— Cred că ar fi mai bine să-l înţepi înainte de a scuipa 
momeala. 

David îşi propti picioarele, strânse antireturul bine cu 
dreapta, şi înţepă puternic lăsându-se pe spate, trăgând de 
greutatea aceea uriaşă. Înţepă iarăşi şi iarăşi, îndoind varga 
precum un arc. Firul continuă să se deruleze în acelaşi ritm. 
Nu reuşea să impresioneze peştele cu nimic. 

— Înţeapă-l din nou, Dave, spuse Roger. Bagă cârligul bine 
în el. 

David smuci din nou, cu toată puterea, şi firul făcu 
mulineta să zbârnâie, iar varga se îndoi încât de abia o mai 
putea ţine în mână. 

— O, Doamne! exclamă el cu ardoare. Cred că i-am înfipt 
cârligul. 

— Mai slăbeşte antireturul, îi spuse Roger. Tom întoarce 
după el şi urmăreşte firul. 

— Întorc după el şi urmăresc firul, repetă Thomas Hudson. 
Ei, cum e, Dave? 

— Mă simt minunat, papă, îi răspunse David. O, Doamne, 
de-aş scoate peştele ăsta! 

Thomas Hudson suci şalupa aproape în loc în jurul pupei. 
Firul lui David dispărea de pe mulinetă şi Thomas Hudson 
duse vasul spre peşte. 

— Strânge antireturul şi ia fir înapoi, spuse Roger. 
Munceşte-l, Dave. 

David începu să mişte varga în sus şi-n jos şi când o cobora 
strângea fir, ridica şi apoi cobora luând fir, cu mişcări 


regulate, mecanice şi reuşi să adune pe mulinetă destul de 
mult fir. 

— În familia noastră n-a mai prins nimeni un peşte spadă, 
spuse Andrew. 

— Nu mai cobi vorbind de el, te rog, spuse David. Nu mai 
cobi. 

— N-am să mai fac, spuse Andrew. De când l-ai înţepat, nu 
fac decât să mă rog, 

— Crezi că nu-şi rupe gura? îl întrebă tânărul Tom în 
şoaptă pe taică-său, care ţinea timona şi se uita în jos, spre 
pupa, urmărind unghiul făcut de firul alb în apa întunecată. 

— Aşa sper. Dave n-are destulă putere ca să-l smucească. 

— Am să fac orice numai să-l prindem, spuse tânărul Tom. 
Orice. Renunţ la orice. Promit orice, Du-i apă, Andy. 

— l-am dus eu, spuse Eddy. Ţine-l bine, bătrâne Dave. 

— Nu vreau să vină mai aproape, strigă Roger spre punte. 

Roger era mare pescar, şi el şi Thomas Hudson se 
înțelegeau de minune când se aflau într-o ambarcaţiune. 

— Am să-l las în urmă, la pupa, strigă Thomas Hudson şi 
suci barca foarte uşor încât pupa aproape că nici nu tulbură 
faţa liniştită a mării. 

Peştele se ducea acum în adânc şi Thomas Hudson dădu 
şalupa înapoi foarte încet, ca să slăbească tensiunea asupra 
firului atât cât se putea. Dar deşi motorul era numai o idee 
în marşarier, şi pupa se mişca abia perceptibil spre peşte, 
firul nu mai făcea aproape deloc unghi cu apa, iar vârful 
vergii se aplecase drept în jos, şi firul continua să se 
deruleze cu o serie de smucituri ferme, de fiecare dată 
varga zvâcnind în mâinile lui David. Thomas Hudson dădu 
vasul doar o idee înainte, ca firul să nu i se mai ducă 
puştiului chiar atât de perpendicular în apă. Ştia cât de tare 
îi solicita spinarea în poziţia asta, dar trebuia să cruţe fir 
atât cât se putea. 

— Nu mai pot strânge antireturul fiindcă se rupe firul, 
spuse David. Ce are să mai facă, domnule Davis? 


— O să se ducă mereu mai adânc, până când ai să-l opreşti 
tu, spuse Roger. Sau se opreşte singur. Apoi va trebui să 
încerci să-l aduci la suprafaţă. 

Firul continua să se scurgă de pe mulinetă drept în adânc. 
Varga era încovoiată atât de tare, încât părea pe punctul de 
a plesni, firul era întins ca o coardă de violoncel, iar pe 
mulinetă nu mai rămăsese prea mult. 

— Papă, ce-mi mai rămâne de făcut? 

— Nimic. Faci exact ceea ce trebuie să faci. 

— N-o să atingă fundul? întrebă Andrew. 

— Aici nu e fund, îi răspunse Roger. 

— 'Ţine-l bine, Davy, îi spuse Eddy. O să se sature el şi o să 
vină sus. 

— Chingile astea afurisite mă omoară, spuse David. Îmi 
taie umerii. 

— Vrei să preiau eu peştele? îl întrebă Andrew. 

— Nu, zănaticule, îi răspunse David. Am spus şi eu aşa ce 
pătimesc de la hamurile astea. Dar nu-mi pasă. 

— Vezi dacă nu-i poţi prinde şi hamurile de mijloc, îi strigă 
Thomas Hudson de pe punte lui Eddy. Poţi să le mai strângi 
cu nişte strună, dacă chingile sunt prea largi. 

Eddy petrecu brâul lat, căptuşit, pe după şalele băiatului şi 
prinse cu o bucată de strună zdravănă inelele de 
mănunchiul de chingi care duceau cruciş până la mulinetă. 

— E mult mai bine aşa, spuse David. Mulţumesc foarte 
mult, Eddy. 

— Acum poţi să-l ţii nu numai din umeri, ci şi din spinare, îi 
spuse Eddy. 

— Dar n-o să mai rămână prea mult fir, spuse David. Ah, 
fir-ar afurisit să fie, de ce se afundă mereu? 

— Tom, strigă Eddy spre puntea de sus, îndreaptă vasul o 
idee spre nord-vest. Cred că a început să reacționeze. 

Thomas Hudson răsuci timona şi îndreptă şalupa uşor, 
uşor, spre larg. Drept înainte era un petec întins de iarbă 
de mare galbenă, cum se întâlneşte în apele golfului, pe 
care stătea o pasăre, şi apa era liniştită şi atât de albastră şi 


limpede, încât atunci când priveai drept în adânc, vedeai un 
joc de lumini asemănătoare celui făcut de o prismă. 

— Vezi? îi spuse Eddy. Acum nu mai pierzi fir deloc. 

Băiatul nu putea ridica deocamdată varga în sus, dar firul 
nu mai era smucit în adânc. Era la fel de întins ca mai 
înainte şi pe mulinetă nu mai erau nici cincizeci de iarzi de 
fir. Dar nu se mai derula de pe mulinetă. David stăpânea 
peştele şi şalupa îi ţinea urma. Thomas Hudson putu să 
vadă o foarte uşoară tendinţă de înclinare a firului alb ce se 
pierdea mult în adâncul apei albastre, în vreme ce şalupa 
abia se mişca, cu motorul atât de redus încât aproape că 
nu-l auzea. 

— Vezi tu, Davy, s-a dus în adânc unde-i place lui, iar acum 
iese la suprafaţă, unde vrea el să meargă. Îndată o să-i mai 
smulgi din fir. 

Spinarea bronzată a băiatului era arcuită, varga 
încovoiată, firul tăia încet apa, şalupa luneca uşor pe luciul 
apei, iar la un sfert de milă în adânc peştele uriaş înota. 
Pescăruşul părăsi petecul de iarbă şi porni în zbor spre 
şalupă. Zbură dând ocol capului lui Thomas Hudson care 
ţinea timona, apoi se îndepărtă spre un alt petec de iarbă 
galbenă de mare. 

— Încearcă să-i iei din fir, îi spuse Roger băiatului. Dacă 
poţi să-l stăpâneşti, înseamnă că-i poţi lua din fir. 

— Ia-o înainte numai o idee, strigă Eddy spre puntea de 
comandă, şi Thomas Hudson făcu şalupa să lunece înainte 
cât putea el de uşor. 

David trase de vargă în sus, dar varga nu făcu decât să se 
încovoaie, iar firul se încorda. Parcă prinsese cârligul de o 
ancoră ce se mişca şi ea. 

— Nu contează, îi spuse Roger. O să iei fir mai târziu. Cum 
te simţi, Davy? 

— Bine, răspunse David. Cu chinga aceea pe după mijloc 
mi-e mai bine. 

— Crezi c-ai să fii în stare să-l ţii? îl întrebă Andrew. 


— Ah, taci din gură, îi răspunse David. Eddy, aş putea să 
beau o gură de apă? 

— Unde-am pus apa? întrebă Eddy. Cred că am vărsat-o. 

— Aduc eu alta, spuse Andrew şi cobori în cabină. 

— Pot să te ajut cu ceva, Dave? îl întrebă tânărul Tom. Mă 
duc pe punte ca să nu încurc pe nimeni. 

— Nu, Tom. Fir-ar să fie, de ce nu-l pot dovedi, să ridic 
varga? 

— E un peşte grozav de mare, Dave, îi spuse Roger. Pe 
ăsta nu-l poţi forţa. Trebuie să-l stăpâneşti şi să încerci să-l 
convingi să vină unde trebuie el să ajungă. 

— Numai să-mi spui ce trebuie să fac, şi am să fac până am 
să mor, îi spuse David. Mă încred în tine. 

— Nu vorbi de moarte, îi spuse Roger. Nu se vorbeşte aşa. 

— Serios, spuse David. Serios de tot. 

Tânărul Tom se duse iarăşi sus, pe puntea de comandă, 
lângă taică-său. Se uitau amândoi în jos la David, care 
stătea încovoiat înhămat la peştele lui, cu Eddy alături care- 
i ţinea scaunul. Andrew îi duse sticla cu apă lui David la 
gură. Acesta înghiţi o parte şi o parte o scuipă. 

— Toarnă-mi puţină şi la încheieturile mâinilor, Andy, vrei? 
îi spuse el. 

— Papă, chiar crezi că o să reziste el la peştele acela? îi 
şopti încet tânărul Tom tatălui său. 

— E un peşte groaznic de mare pentru el. 

— Pe mine mă sperie, îi spuse Tom. Îl iubesc pe David şi nu 
vreau să-l omoare vreun afurisit de peşte. 

— Nici eu şi nici Roger şi nici Eddy nu vrea. 

— Atunci trebuie să avem mare grijă de el. Dacă ajunge să- 
l doboare de tot, ar trebui ca domnul Davis sau tu să luaţi 
peştele. 

— Mai are mult până să fie doborât, deocamdată. 

— Dar tu nu-l cunoşti aşa cum îl ştim noi. Ar fi în stare să 
se lase omorât numai să pună mâna pe peştele acela. 

— Nu-ţi face griji, Tom. 


— Nu pot să nu-mi fac, spuse tânărul Tom. Din familie, eu 
sunt cel care-şi face întotdeauna griji. Sper să scap de asta 
odată. 

— De data asta eu nu mi-aş face griji, îi spuse Thomas 
Hudson. 

— Dar, papă, spune-mi şi mie cum are să poată un puşti ca 
David să scoată ditamai peştele? Cei mai mari peşti pe care 
i-a prins în viaţa lui n-au fost decât snapperi galbeni şi 
voladori. 

— Peştele are să obosească. El e cel care are cârligul în 
gură. 

— Dar e cât un monstru, spuse Tom. Şi Dave e în aceeaşi 
măsură prins de peşte, pe cât e şi peştele prins de el. Ar fi 
grozav să-l scoată, dar nu-mi vine să cred, şi aş vrea ca tu 
sau domnul Davis să-l scoateţi. 

— David se descurcă foarte bine. 

Se îndepărtaseră spre larg tot timpul, dar marea era în 
continuare de un calm plat. Acum se întâlneau mai multe 
petece de iarbă de golf, arse de soare, încât arătau galbene 
pe apa purpurie, şi uneori firul alb, întins, mişcându-se 
încet, trecea prin câte un petec de iarbă, iar Eddy se apleca 
până la apă şi îndepărta orice iarbă ce se agăța de fir. Când 
Eddy se aplecă peste bord şi trase iarba galbenă de pe fir şi 
o aruncă, Thomas Hudson îi văzu ceafa arămie şi plină de 
zbârcituri, pălăria moale şi veche şi-l auzi că-i spune lui 
Dave: 

— El remorchează de fapt şalupa, Davy. E hăt în adânc şi 
osteneşte şi osteneşte toată vremea. 

— Dar şi pe mine mă osteneşte, spuse David. 

— 'Te doare cumva capul? îl întrebă Eddy. 

— Nu. 

— Adu-i o pălărie, spuse Roger. 

— N-am nevoie de pălărie, domnule Davis. Mai bine să-mi 
toarne nişte apă în cap. 

Eddy luă o găleată de apă din mare şi-i turnă cu grijă 
băiatului apă în cap din căuşul palmelor, îi udă tot capul şi-i 


dădu pe spate părul din ochi. 

— Să spui dacă te doare capul, îi zise el. 

— N-am nimic, spuse David. Domnule Davis, spune-mi ce 
am de făcut. 

— Vezi dacă poţi să-i mai iei din fir, îi spuse Roger. 

David încercă, încercă, încercă mereu, dar nu fu în stare 
să facă peştele să se ridice nici de un deget. 

— Bine, cruţă-ţi puterile, îi zise Roger. 

Apoi lui Eddy îi spuse. 

— Moaie o pălărie în apă şi pune-i-o pe cap. Cu calmul ăsta 
e o zi afurisit de încinsă. 

Eddy muie o şapcă cu cozoroc mare în căldarea cu apă 
sărată şi i-o puse în cap lui Dave. 

— Apa aia sărată îmi intră în ochi, domnule Davis. Zău că 
da. lartă-mă. 

— Am s-o spăl cu nişte apă dulce, spuse Eddy. Roger, dă-mi 
o batistă. Andy, tu du-te şi adu nişte apă de la gheaţă. 

În vreme ce băiatul stătea astfel, cu picioarele proptite, cu 
trupul arcuit, ca să reziste încordării la careera supus, 
iahtul se deplasa încet mai departe spre larg. Spre vest, un 
banc de bonite sau de toni încreţeau faţa calmă a mării şi 
rândunicile de mare începură să vină, chemându-se din 
zbor cu ţipătul lor. Dar bancul de peşti se cufundă în adânc 
şi rândunicile de mare se aşezară pe apa liniştită, aşteptând 
ca peştii să iasă iar. Eddy îi ştersese băiatului faţa şi acum 
înmuie batista în paharul cu apă de la gheaţă şi i-o puse la 
gât. Apoi îi răcori cu ea încheieturile mâinilor, după care 
muie batista din nou în apa de la gheaţă şi o stoarse în 
vreme ce o apăsa pe ceafa lui David. 

— Să spui dacă te apucă durerea de cap, îi spuse Eddy. 
Asta nu înseamnă să te dai bătut, ci să ai minte Când e un 
calm ca ăsta, te bate amarnic de fierbinte soarele. 

— N-am nimic, îi spuse David. Mă dor tare doar umerii şi 
braţele, atât. 

— E firesc, spuse Eddy. Din asta ai să te faci bărbat În 
schimb, nu vrem ca din aşa ceva să te alegi cu vreo insolaţie 


şi nici să te sperii pe viaţă. 

— Acum ce-are să mai facă, domnule Davis, întrebă David, 
şi vocea îi suna sec. 

— Probabil că exact ceea ce face. Sau s-ar putea să 
înceapă să dea ocoluri. Sau s-ar putea să iasă la suprafaţă. 

— E al naibii de supărător că de la început s-a dus atât de 
adânc, încât nu ne-a mai rămas nici un pic de fir ca să-l 
putem purta cum vrem, îi spuse Thomas Hudson lui Roger. 

— Dave l-a oprit, şi ăsta-i lucrul cel mai important, spuse 
Roger. Peştele are să-şi schimbe gândul îndată. Şi atunci o 
să-i venim noi de hac. Dave, numai o dată mai încearcă să 
vezi dacă poţi lua vreun pic de fir. 

David încercă, dar nu putu să-l urnească deloc. 

— Are să vină el, spuse Eddy. Ai să vezi. Deodată, n-o să 
mai fie mare lucru, Davy. Vrei să-ţi mai clăteşti puţin gura? 
David dădu din cap afirmativ. Ajunsese la stadiul când îşi 

cruța şi suflarea. 

— Scuipă apa, îi spuse Eddy. Nu înghiţi decât puţin. 

Apoi se întoarse spre Roger. 

— O oră încheiată, spuse el. Davy, capul tău o în regulă? 

Băiatul dădu iarăşi din cap. 

— Ce crezi, papă? îl întrebă tânărul Tom pe taică-său. Dar 
sincer? 

— Mie mi se pare că n-a păţit nimic, îi spuse taică-său. 
Eddy n-ar îngădui să i se întâmple nimic. 

— Nu, bănuiesc că nu, fu de acord şi Tom. Aş vrea să pot fi 
şi eu de folos cu ceva. Am să-i duc ceva de băut lui Eddy. 

— Te rog, adu-mi şi mie un pahar. 

— Bine, am să-i pregătesc ceva de băut şi domnului Davis. 

— Nu cred că vrea. 

— Oricum, am să-l întreb. 

— Mai încearcă-l o dată, Dave, spuse Roger foarte liniştit, 
şi atunci băiatul se opinti din toate puterile, apucând cu 
mâinile de marginile mosorului mulinetei. 

— Ai câştigat aproape un deget, spuse Roger. 
Recuperează-l pe mulinetă şi vezi dacă mai poţi lua ceva. 


Acum începu adevărata luptă. Înainte, David nu făcuse 
decât să ţină peştele, în vreme ce acesta se îndrepta spre 
larg şi şalupa luneca odată cu el. Dar acum trebuia să ridice 
varga, s-o lase să se îndrepte, datorită firului pe care-l 
câştigase, şi apoi să coboare din nou varga încet în vreme 
ce mulina şi punea fir pe mosor. 

— Să nu încerci cumva să recuperezi prea repede, îi spuse 
Roger. Nu te repezi. Încet şi fără poticneli. 

La fiecare ridicare, băiatul se apleca înainte şi se împingea 
cu talpa piciorului, folosindu-şi pe cât putea trupul şi toată 
greutatea pe care o avea, ca pe o pârghie, şi în vreme ce 
cobora varga, mulina repede cu mâna dreaptă. 

— David pescuieşte straşnic, spuse tânărul Tom. 
Pescuieşte de când era ţânc, dar nu ştiam că poate să 
pescuiască atât de bine. Totdeauna îşi râde singur de el că 
nu-i prea priceput la jocuri. Dar ia uită-te la el acum. 

— La dracu cu jocurile, făcu Thomas Hudson. Ce-ai spus, 
Roger? 

— Ia-o înainte numai o idee, strigă Roger spre punte. 

— Înainte numai o idee, repetă Thomas Hudson, iar la 
următoarea ridicare a vergii, în vreme ce o luau uşor cu 
şalupa înainte, David recuperă şi mai mult fir. 

— Nici ţie nu-ţi plac jocurile, papă? îl întrebă Tom. 

— Pe vremuri da. Foarte mult. Dar acum nu. 

— Mie îmi place tenisul şi scrima, spuse Tom. Numai 
jocurile cu aruncatul şi prinsul mingii nu-mi plac. Asta mi se 
trage de la faptul că am crescut în Europa, bănuiesc. Pariez 
că David ar putea ajunge un scrimeur straşnic, dacă ar fi 
vrut să înveţe, pentru că are multă minte. Dar n-a vrut să 
înveţe. Nu vrea decât să citească şi să pescuiască şi să 
tragă cu puşca şi să facă muşte artificiale. La poligon trage 
mai bine decât Andy. Şi ştie să facă nişte muşte de pescuit 
minunate. 'le plictisesc cu trăncăneala mea, papă? 

— Bineînţeles că nu, Tom. 

Se ţinea de balustrada dunetei şi se uita spre pupa ca şi 
taică-său, şi taică-său îi puse mâna pe umăr. Era plin de 


sare de la căldările de apă de mare pe care băieţii şi le 
aruncaseră unul asupra celuilalt la pupa, înainte de a 
muşca peştele. Sarea era foarte măruntă şi sub mâna lui se 
simţea ca un fel de nisip fin. 

— Ştii, tot uitându-mă la David, am ajuns atât de nervos că 
vorbesc numai să nu mă mai gândesc. Mai mult decât orice 
pe lume, aş vrea ca David să scoată peştele. 

— E un peşte al dracului de mare. Aşteaptă până o să-l 
vedem. 

— Am văzut unul odată, acum mulţi ani în urmă, când 
eram cu tine la pescuit. Apucase cu spada aia a lui o 
momeală în care era un macrou mare şi a sărit din apă şia 
aruncat cârligul. Era uriaş şi ajunsesem să-l visez. Cobor 
acum în cabină să pregătesc băuturile. 

— Nu-i nici o grabă, îi spuse taică-său. 

Jos, în scaunul pivotant fără spătar, special pentru 
înfruntarea cu peştele, David se opintea cu picioarele în 
pupă, şi ridica varga încordându-şi braţele, spinarea, 
grumazul, şoldurile, apoi o cobora şi mulina şi iarăşi o 
ridica. Fără răgaz, câte un deget, două, trei degete 
deodată, David aduna tot mai mult fir pe mulinetă. 

— Cum stai cu capul, bine? îl întrebă Eddy, care ţinea de 
braţele scaunului ca să-l stăpânească mai bine. 

David dădu afirmativ din cap. Eddy puse mâna pe 
creştetul băiatului şi-i pipăi şapca. 

— Şapca-i încă udă, spuse el. Îl chinui ca pe draci şi nu-l 
slăbeşti, Davy. Ca o maşină. 

— Acum e mai uşor decât atunci când doar ţineam de el, 
spuse David, cu o voce încă uscată. 

— Bineînţeles, îi spuse Eddy. Simţi că cedează. Altfel ţi-ai fi 
frânt spinarea cu totul. 

— Nu te munci cu el mai repede decât te simţi în stare, îi 
spuse Roger. Te descurci minunat, Dave. 

— Când iese la suprafaţă, de data asta îl apucăm cu gafa? 
întrebă Andrew. 

— Oh, ţine-ţi gura şi nu mai cobi, te rog, spuse David. 


— Da, n-am încercat să cobesc. 

— Ah, ţine-ţi gura, Andrew, te rog. lartă-mă. 

Andrew se urcă pe puntea de comandă. În cap avea o 
şapcă cu cozoroc mare, dar pe sub el taică-său putu să vadă 
că avea ochii umezi, şi băiatul întoarse capul fiindcă îi 
tremurau buzele. 

— N-ai zis nimănui rău, îi spuse Thomas Hudson. 

Andrew vorbi ferindu-şi faţa. 

— Acum, dacă-l scapă o să creadă că eu am cobit, spuse el 
cu amărăciune. N-am vrut decât să ajut şi eu ca să fie totul 
pregătit. 

— E firesc ca Dave să fie nervos, îi spuse taică-său. Dar 
încearcă să fie şi binecrescut. 

— Ştiu, spuse Andrew. Se luptă cu el la fel de bine ca 
domnul Davis. Mi-a părut rău că a putut să gândească aşa. 

— Când prind un peşte mare, mulţi oameni sunt irascibili. 
Şi ăsta-i primul pe care l-a prins Dave în viaţa lui. 

— Tu eşti totdeauna binecrescut; şi domnul Davis e 
binecrescut. 

— Dar n-am fost totdeauna aşa. Pe vremea când învăţam 
amândoi să prindem peşte mare, de obicei eram nervoşi şi 
nestăpâniţi şi răi de gură. Eram amândoi groaznici. 

— Zău? 

— Bineînţeles. De obicei ne încrâncenam şi ne purtam de 
parcă toată lumea era împotriva noastră. Aşa e firesc să fii. 
Celălalt fel de-a fi înseamnă disciplină şi înţelepciune, atunci 
când ajungi să le ai. Am început să fim binecrescuţi pentru 
că am văzut că nu puteam prinde peşte mare dacă eram 
nestăpâniţi şi nervoşi. Şi când eram aşa, nu mai avea niciun 
haz. Eram amândoi cumplit de răi, nervoşi şi ţâfnoşi şi 
neînţelegători şi nu prea avea nici un haz. Aşa că acum 
când ne luptăm cu un peşte, o facem cu bună creştere. Am 
discutat treburile astea şi le-am tot discutat şi am hotărât să 
fim întotdeauna bine crescuţi, indiferent ce s-ar întâmpla. 

— Am să fiu binecrescut şi eu, spuse Andrew. Dar uneori 
cu Dave e tare greu. Papă, crezi că are să-l prindă cu 


adevărat? Că toată treaba asta nu-i numai aşa, un vis? 

— Hai să nu mai vorbim de asta. 

— lar am spus ceva ce nu se cădea? 

— Nu. Numai că totdeauna aduce ghinion când vorbeşti în 
felul ăsta. Asta ni se trage de la vechii pescari. Nu ştiu cum 
s-a născut ideea asta. 

— Am să am grijă de-acum înainte. 

— Uite şi paharul tău, papă, spuse Tom întinzându-i-l în 
sus spre punte. 

Paharul era înfăşurat de trei ori într-un şervet de hârtie şi 
prins cu o bandă de cauciuc ca să ţină hârtia strânsă de 
pahar şi să împiedice gheaţa să se topească, 

— Am pus chitră, bitter, dar nici un dram de zahăr. Aşa ai 
vrut să ţi-o fac? Sau să ţi-o schimb? 

— E straşnic. Ai făcut-o cu apă de nucă de cocos? 

— Da, şi lui Eddy i-am pregătit un whisky. Domnul Davis nu 
vrea nimic de băut. Andy, vrei să rămâi sus pe punte? 

— Nu, vin jos. 

Tom se urcă pe punte şi Andrew cobori. Uitându-se înapoi, 
peste pupa, Thomas Hudson băgă de seamă că firul începe 
să-şi mărească înclinația în apă. 

— Fii atent, Roger, îi strigă el. Pare că vine la suprafaţă. 

— Vine la suprafaţă, chiui Eddy. 

Şi el văzuse schimbându-se înclinația firului. 

— Atenţie la timonă. 

Thomas Hudson se uită în jos la mosorul mulinetei, să vadă 
cât fir era acolo pentru manevrarea peştelui. Nu era nici pe 
un sfert plin cu fir şi, în timp ce se uita, mulineta porni să 
vâjâie pierzând fir. Thomas Hudson puse motorul înapoi, 
sucind şalupa scurt spre direcţia de înclinare a firului; şi 
era acum pornit bine, când Eddy îi strigă: 

— Înapoi spre el, Tom. Bestia vine la suprafaţă. Şi nici n- 
avem fir destul ca să-l manevrăm. 

— "Ţine varga sus, îi spuse Roger lui David. Nu-l lăsa să ţi-o 
tragă în jos. 

Apoi către Thomas Hudson: 


— Dă înapoi spre el cât poţi de tare, Tom. Aşa e bine. 
Forţează cât se poate de mult. 

Apoi, în pupa şalupei, spre tribord, faţa liniştită a 
oceanului fu spartă şi peştele acela mare ţâşni din apă, se 
ridică, lucind albastru închis şi argintiu, părând să nu se 
mai sfârşească a ieşi din apă, de necrezut cât era de lung şi 
de gros când se arătă cu totul din apă şi ajunse în aer, 
părând să rămână suspendat acolo, după care se prăbuşi 
împroşcând şi stârnind un vad înalt şi înspumat de apă. 

— Ah, Doamne, făcu David. L-aţi văzut? 

— Numai spada lui e cât mine de mare, spuse Andrew 
cuprins de venerație. 

— E frumos, spuse Tom. Mult mai grozav decât cel din 
visurile mele. 

— Dă mereu înapoi spre el, îi spuse Roger lui Thomas 
Hudson. 

Apoi lui David: 

— Încearcă şi mai ia fir din burta pe care o face. A ieşit la 
suprafaţă de la mare adâncime şi firul face burtă mare, şi 
poţi să recuperezi o parte din fir. 

Dând şalupa iute înapoi, spre peşte, Thomas Hudson opri 
scurgerea firului, iar acum David ridica varga, o cobora şi 
mulina şi firul se strângea pe bobină cu mare iuţeală, cât de 
repede putea să învârtească mânerul mulinetei. 

— Lasă şalupa mai încet, spuse Roger. N-avem nici un 
interes să dăm peste el. 

— Bestia cântăreşte o mie de livre, spuse Eddy. Adună 
acum firul care vine uşor, Davy, băiatule. 

Acolo unde sărise, oceanul era calm şi pustiu, dar cercurile 
stârnite în locul unde spărsese oglinda apei continuau să se 
lăţească. 

— Ai văzut câtă apă a împroşcat când a sărit, papă? îl 
întrebă tânărul Tom pe taică-său. Parcă ar fi plesnit toată 
marea. 

— Dar ai văzut, Iom, cum părea să urce, să urce mereu? Ai 
mai văzut vreodată un albastru şi un argintiu atât de 


minunat? 

— Şi spada era albastră, spuse tânărul Tom. Şi toată 
spinarea îi era albastră. Eddy, chiar cântăreşte o mie de 
livre? strigă el spre pupa. 

— Cred că da. Nu poate şti nimeni. Dar cântăreşte 
groaznic de mult. 

— Davy, strânge tot firul pe care-l poţi strânge acum când 
e un fleac, îi spuse Roger. Le descurci straşnic. 

Băiatul lucra din nou ca un automat, strângând firul din 
burta făcută de fir în apă, iar şalupa dădea înapoi atât de 
încet, încât mişcarea aproape că nici nu se băga de seamă. 

— Şi acum ce are să facă, papă? îl întrebă Tom pe taică- 
său. 

Thomas Hudson urmărea înclinarea firului pe apă şi se 
gândea că ar fi fost mai sigur să o ia înainte numai o idee, 
dar ştia ce chin fusese pentru Roger să vadă atât de mult fir 
derulat de pe bobină. Peştele nu trebuia decât s-o 
zbughească bine o singură dată, ca să ia tot firul de pe 
mulinetă şi să se rupă, aşa că acum Roger profita de ocazie 
ca să facă rezervă de fir. Cum se uita la fir, Thomas Hudson 
văzu că David recuperase şi avea bobina pe jumătate plină 
şi lua fir mai departe. 

— Ce-ai spus? îl întrebă Thomas Hudson pe fiul său Tom. 

— Ce crezi că are să facă acum? 

— Aşteaptă un minut, Tom, spuse taică-său şi-i strigă lui 
Roger: Băiete, mi-e teamă că o să ajungem deasupra lui. 

— Atunci ia-o înainte uşor, spuse Roger. 

— Înainte uşor, repetă Thomas Hudson. 

David nu mai lua pe mulinetă atât de mult fir ca înainte, 
dar peştele era acum într-o poziţie mai sigură. Apoi firul 
începu din nou să se deruleze de pe bobină şi Roger strigă 
peste punie: 

— Debreiază! 

Şi Thomas Hudson debreie şi lăsă motorul să meargă în 
gol. 

— Debreiat, spuse el. 


Roger se aplecase deasupra lui David şi băiatul se proptise 
bine şi ţinea tare de vargă, iar firul se derula continuu. 

— Mai strânge puţin antireturul, Davy, spuse Roger. Să-l 
facem să trudească pentru firul ăsta. 

— Nu vreau să-l rupă, spuse David. Dar strânse 
antireturul. 

— N-o să-l rupă, îi spuse Roger. Nu la frâna asta. 

Firul continua să se scurgă de pe bobină, dar varga era 
tare încovoiată, iar băiatul se proptise tare cu picioarele 
goale în lemnul pupei ca să ţină piept solicitării. Apoi firul 
încetă să se mai scurgă. 

— Acum poţi să mai recuperezi puţin, îi spuse Roger 
băiatului. A început să dea ocol şi acum face bucla înăuntru. 
Recuperează cât poţi mai mult. 

Băiatul cobori varga şi mulină, apoi o ridică, lăsă varga să 
se îndrepte, o cobori şi mulină iar. Din nou recupera bine fir. 

— E bine aşa cum fac? întrebă el. 

— E minunat, îi spuse Eddy. E înţepat adânc, Davy. Am 
reuşit să văd când a sărit. 

Apoi, în vreme ce băiatul ridica varga, firul începu din nou 
să se ducă de pe bobină. 

— La dracu! exclamă David. 

— Nu-i nimic, îi spuse Roger. Aşa trebuia să se întâmple. 
Acum face bucla în afară. A făcut ocolul spre tine şi ai 
recuperat fir. Acum îl ia înapoi. 

Fără oprire, încet, în vreme ce David îl ţinea atât cât 
îngăduia rezistenţa firului, peştele luă tot firul pe care 
băiatul abia îl recuperase, şi chiar şi ceva în plus, Apoi 
băiatul reuşi să-l oprească. 

— Bine. Acum munceşte-l, spuse Roger liniştit. Şi-a lărgit 
puţin cercul, dar acum face bucla înăuntru. 

Thomas Hudson folosea acum motorul numai din când în 
când, doar pentru a menţine peştele la pupa. Încerca să 
facă pentru băiat tot ceea ce-i îngăduia şalupa, şi-i 
încredinţase lui Roger şi băiatul, şi lupta cu peştele. După 
câte vedea altceva nu mai era de făcut. 


La următorul ocol, peştele dobândi iar puţin fir. La ocolul 
următor, mai luă din nou fir. Dar băiatul avea bobina 
aproape pe jumătate plină cu fir. Deocamdată se muncea cu 
peştele exact aşa cum trebuie, executându-se ori de câte ori 
Roger îi spunea să facă ceva. Dar era foarte obosit, iar 
sudoarea şi apa de mare lăsaseră pete de sare pe spinarea 
şi pe umerii lui bronzaţi. 

— Două ceasuri încheiate, îi spuse Eddy lui Roger. Ce mai 
face capul tău. Davy? 

— Bine. 

— Nici o durere? 

Băiatul scutură din cap. 

— Ar trebui să bei nişte apă, îi spuse Eddy. 

David dădu din cap în semn de încuviinţare şi bău când 
Andrew îi duse paharul la gură. 

— Spune drept, Davy, cum te simţi? îl întrebă Roger, 
aplecându-se aproape de el. 

— Minunat. Nu mă supără nimic. În afară de spinare şi 
picioare şi braţe. 

O clipă închise ochii şi ţinu tare varga ce i se smucea în 
mână, în timp ce firul se ducea de pe mulinetă în ciuda 
antireturului puternic strâns. 

— Nu vreau să vorbesc, spuse el. 

— Acum poţi să-i mai iei din fir, îi spuse Roger şi băiatul 
începu din nou să trudească. 

— David e un sfânt şi un martir, îi spuse Tom tatălui său. 
Ceilalţi băieţi n-au niciunul un frate ca David. Te deranjez 
dacă vorbesc, papă? Sunt cumplit de nervos din cauza 
tărăşeniei ăsteia. 

— Vorbeşte mai departe, Tommy. Amândoi suntem 
îngrijoraţi. 

— Ştii, totdeauna a fost un băiat minunat, spuse Tom. Nu e 
nici un afurisit de geniu, şi nici atlet ca Andy. E pur şi simplu 
minunat. Ştiu că pe el îl iubeşti cel mai tare, şi e drept aşa 
fiindcă-i cel mai straşnic dintre noi şi ştiu că asta nu-i strică, 
altfel nu l-ai fi lăsat. Dar pe mine mă face nervos. 


Thomas Hudson îl cuprinse cu braţul pe după umeri şi 
conduse şalupa numai cu o singură mână cu care ţinea 
timona. 

— Tommy, problema e ce i s-ar întâmpla dacă l-am face să 
se dea bătut. Şi Roger şi Eddy ştiu bine ce fac, iar eu ştiu că 
amândoi ţin la el şi nu l-ar lăsa să facă ceva ce-i depăşeşte 
puterile. 

— EL însă n-are nici o măsură, papă. Zău. Totdeauna o să 
vrea să facă ceva ce îi depăşeşte puterile. 

— Ai încredere în mine, iar eu o să am încredere în Roger 
şi Eddy. 

— Bine. Dar acum am să mă rog pentru el. 

— Bine, făcu Thomas Hudson. Dar de ce-ai spus că pe elîl 
iubesc cel mai mult? 

— Pentru că aşa trebuie. 

— Pe tine te iubesc de cel mai mult timp. 

— Hai să nu ne gândim nici la mine, nici la tine. Hai să ne 
rugăm amândoi pentru Davy. 

— Bine, spuse Thomas Hudson. Stai să vedem: L-am prins 
exact la amiază. Acum ar trebui să avem şi puţină umbră. 
Cred că şi avem oleacă. Am de gând să sucesc şalupa foarte 
uşurel, ca să-l aduc pe Davy la umbră. 

Thomas Hudson îi strigă lui Roger: 

— Roger, dacă n-ai nimic împotrivă, aş vrea s-o sucesc uşor 
şi să-l aduc pe Dave în umbră. Şi pentru peşte nu cred să 
aibă vreo importanţă după cum dă el ocol şi vom fi şi pe 
direcţia lui. 

— Straşnic. Ar fi trebuit să mă gândesc şi eu la asta. 

— Până acum nici n-a fost vorba de umbră, spuse Thomas 
Hudson. 

Întoarse şalupa atât de uşor, răsucind-o pe pupa, încât din 
manevra asta aproape că nu se pierdu nici un pic de fir. 
Capul şi umerii lui David erau acum în umbra aruncată de 
partea din spate a punţii de comandă. Eddy îi ştergea gâtul 
şi umerii cu un prosop şi-i umezea spinarea şi ceafa ou 
puţin spirt. 


— Cum merge, Dave? îi strigă Tom de pe puntea de 
comandă. 

— Minunat, răspunse David. 

— Acum parcă nu mă mai îngrijorează aşa de tare, spuse 
tânărul Tom. Ştii, unul la şcoală mi-a zis că David e numai 
fratele meu vitreg, nu frate adevărat, şi i-am răspuns că în 
familia noastră nu există fraţi vitregi. Aş vrea totuşi să nu 
mai fiu atât de prăpăstios, şi să nu-mi mai fac atâtea griji, 
papă. 

— O să-ţi treacă. 

— Într-o familie ca a noastră, cineva trebuie să-şi facă griji, 
spuse tânărul Tom. Dar pentru tine nu-mi mai fac griji. 
Acum îmi fac pentru David. Cred că mai bine aş mai pregăti 
ceva de băut. În vreme ce pregătesc băuturile pot să mă şi 
rog. Papă, vrei şi tu un pahar? 

— Cu mare plăcere. 

— Probabil că şi Eddy tare mai jinduieşte după unul, spuse 
băiatul. Au trecut aproape trei ceasuri. În trei ceasuri, Eddy 
n-a avut parte decât de un singur pahar. Am impresia că m- 
am cam blegit. De ce crezi că domnul Davis n-o să vrea şi el 
unul, papă? 

— Nu cred că o să vrea vreunul atâta timp cât David trece 
prin încercarea asta. 

— Poate că acum când David e la umbră, o să vrea. Oricum 
am să-l întreb. 

Cobori la pupa. 

— Tommy, nu acum, îl auzi Thomas Hudson pe Roger că-i 
spune. 

— Toată ziua, n-aţi băut nici un pahar, domnule Davis, 
insistă Tom. 

— Mulţumesc, Tommy, spuse Roger. Bea tu o sticlă de bere 
şi pentru mine. 

Apoi strigă tare spre timonă: 

— Ia-o înainte uşor, Tom. În sensul ăsta ne vine mai bine. 

— Înainte uşor, repetă Thomas Hudson. 


Peştele dădea ocol la adâncime deocamdată, dar pe 
direcţia în care se îndrepta şalupa îşi mai reduse bucla. Era 
tocmai direcţia în care voia să meargă şi el. Acum se vedea 
şi mai uşor înclinația firului. Soarele fiind în partea cealaltă 
a şalupei era mai uşor să vadă înclinația reală a firului în 
apa întunecată, iar Thomas Hudson se simţi mai în 
siguranţă conducând ambarcaţiunea pe direcţia de 
deplasare a peştelui. Se gândi ce noroc aveau că era ozi 
calmă, fiindcă ştia că David n-ar fi îndurat pedeapsa de care 
ar fi avut parte dacă ar fi fost agăţat de un astfel de peşte 
chiar şi pe o mare uşor agitată. Acum, că David era în 
umbră şi marea rămânea calmă, începu să se simtă mai 
uşurat. 

— Mulţumesc, Tommy, îl auzi el pe Eddy spunând, şi îndată 
băiatul urcă cu paharul înfăşurat în hârtie şi Thomas 
Hudson gustă băutura, luă o înghiţitură şi simţi răceala 
aceea care avea şi gustul înţepător al chitrei, izul deosebit 
de Angostura şi tăria ginului, care compensa uşoara aromă 
a apei de nucă de cocos, rece ca gheaţa. 

— E bună, papă? întrebă băiatul. 

Venise cu o sticlă de bere din lada cu gheaţă de pe care se 
scurgea picături reci în lumina soarelui. 

— Excelentă, îi spuse taică-său. Ai pus şi gin destul. 

— A trebuit să pun, spuse Tom. Pentru că gheaţa se 
topeşte atât de repede. Ar trebui să avem un fel de 
suporturi izolatoare pentru pahare, ca să nu se mai 
topească gheaţa. La şcoală am să dibuiesc eu ceva. Mă 
gândesc că am putea să le facem din bucăţi de plută. Poate 
reuşesc să ţi le fac pentru Crăciun. 

— Acum uită-te la Dave, îi spuse taică-său. 

David se muncea cu peştele de parcă atunci ar fi început 
să se lupte cu el. 

— Uită-te la el ce slab şi deşirat e, spuse tânărul Tom. Nici 
nu ştii unde-i pieptul şi unde-i spinarea. Arată de parcă i s- 
ar fi lipit una de alta. Dar la braţ are cei mai lungi muşchi 
pe care-i poţi vedea vreodată. Sunt al fel de lungi pe partea 


din spate a braţelor, ca şi pe cea din faţă. Bicepgşii şi 
tricepşii, vreau să spun. E într-adevăr construit ciudat, 
papă. E un băiat ciudat şi e cel mai afurisit de grozav frate 
pe care-l poţi avea. 

Jos, în cockpit, Eddy îşi băuse paharul, şi acum îi ştergea 
iarăşi spinarea lui David cu prosopul. Apoi îi şterse pieptul 
şi braţele lungi. 

— Te simţi bine, Davy? 

David dădu din cap afirmativ. 

— Ascultă, îi spuse Eddy. Am văzul odată un om în toată 
firea, puternic, cu nişte umeri de taur, care şi-a dat arama 
pe faţă şi s-a lăsat păgubaş după numai jumătate din truda 
de care ai avut tu parte cu peştele ăsta până acum. 

David se trudi mai departe. 

— Era ditamai omu'. Papă al tău şi Roger îl ştiu amândoi. 
Om antrenat pentru treaba asta. Şi care pescuia tot timpul. 
A agăţat cel mai afurisit peşte mare pe care l-a prins 
vreodată un om; l-au lăsat balamalele şi l-a făcut scăpat 
numai fiindcă îl canonise prea tare. Peştele îl canonise şi el 
îl făcuse scăpat. Davy, ţine-o tot aşa. 

David nu zise nimic. Îşi cruța şi răsuflarea şi trăgea, lăsa 
varga în jos, o ridica, şi recupera. 

— Peştele ăsta afurisit e atât de puternic fiindcă-i mascul, 
îi spuse Roger. Dacă ar fi fost femelă, s-ar fi dat bătută de 
multă vreme. l-ar fi plesnit măruntaiele, sau inima, sau şi-ar 
fi vărsat icrele. La neamul ăsta de peşte masculul e cel mai 
puternic. La multe alte feluri de peşte, femela o cea mai 
tare. Dar nu la peştele-spadă. E cumplit de puternic, Davy. 
Dar ai să-l dovedeşti tu. 

Firul începu din nou să se depene de pe mulinetă, iar 
David închise o clipă ochii, îşi propti tare picioarele în 
lemnul pupei, ţinu de vargă din răsputeri şi îşi trase 
sufletul. 

— Aşa e bine, Davy, spuse Eddy. Nu te munci decât atunci 
când tragi de el. Acum peştele dă ocol. Dar antireturul îl 
face el să trudească pentru firul ăsta şi-l slăbeşte mereu. 


Eddy întoarse capul şi se uită jos, în cabină, iar Thomas 
Hudson ştiu după felul chiorâş cum privea că se uita la 
ceasul cel mare de alamă de pe peretele cabinei. 

— Trei şi cinci, Roger, spuse el. De trei ceasuri şi cinci 
minute te trudeşti cu el, Davy, bătrâne. 

Ajunseseră la punctul Ia care David ar fi trebuit să înceapă 
să recupereze fir, dar, din contra, firul se scurgea de pe 
mulinetă mai departe. 

— Din nou se duce la fund, spuse Roger. Fii atent ce faci, 
Davy. Vezi firul bine, Tom? 

— Îl văd bine, spuse Thomas Hudson. 

Încă nu ajunsese să aibă o înclinaţie prea mare, iar de sus 
de pe puntea de comandă putea vedea departe în adâncul 
apei. 

— S-ar putea să aibă poftă să se ducă-n adânc să moară, îi 
spuse Thomas Hudson cu voce foarte scăzută fiului celui 
mai mare. Asta o să-l doboare pe Dave. 

Tânărul Tom scutură din cap şi îşi muşcă buzele. 

— Dave, munceşte-l cât poţi de tare, îl auzi Thomas 
Hudson pe Roger spunându-i. Strânge antireturul, şi 
forţează cât se poate. 

Băiatul strânse antireturul până aproape de limita de 
rezistenţă a vergii şi a firului şi apoi se opinti, şi îşi adună 
puterile ca să înfrunte cât mai bărbăteşte calvarul, în vreme 
ce firul se scurgea, se scurgea mereu, topindu-se-n adânc, 
în adânc. 

— De data asta, când ai să reuşeşti să-l opreşti, o să fie 
frânt, îi spuse Roger lui David. Debreiază. Tom. 

— Am tăiat contactul, spuse Thomas Hudson. Dar cred că 
aş putea să ajut dând uşor înapoi. 

— În regulă. Încearcă. 

— Dau înapoi, spuse Thomas Hudson. 

Prin această manevră înapoi cruţau puţin fir, dar nu prea 
mult, iar firul cobora groaznic de drept spre adânc. Acum 
pe bobină era mai puţin decât în cele mai grele momente de 
până atunci. 


— Davy, trebuie să treci la pupa, îi spuse Roger. Trebuie să 
slăbeşti puţin antireturul ca să scoţi mânerul vergii din 
suport. 

David slăbi antireturul. 

— Acum pune mânerul în suportul tău de piele. [ine-l de 
mijloc, Eddy. 

— Ah, Dumnezeule, papă! exclamă tânărul Tom. Acum a 
luat-o drept spre fund. 

În vremea asta David ajunsese în genunchi pe marginea 
inferioară a pupei, cu varga atât de îndoită încât vârful îi 
intrase în apă, iar mânerul se sprijinea în suportul de piele 
prins de mijlocul băiatului. Andrew îl ţinea pe David de 
picioare, iar Roger îngenunchease lângă el, urmărind firul 
care dispăruse în apă şi puţinul care mai rămăsese pe 
bobină. Scutură din cap spre Thomas Hudson. 

Pe mulineta nu mai erau nici douăzeci de iarzi, iar David 
era tras în jos în vreme ce ţinea de băţul pe jumătate 
scufundat în apă. Apoi pe mulinetă nu, mai rămaseră decât 
cincisprezece iarzi de fir. Pe urmă nu mai erau nici zece. 
Deodată firul încetă să se mai scurgă spre adânc. Băiatul 
era încă mult aplecat peste marginea pupei, cea mai mare 
parte a vergii fiind în apă. Dar firul nu se mai derula. 

— Pune-l înapoi pe scaun, Eddy. Uşor, uşor, spuse Roger. 
Când o să poţi, vreau să spun. L-a oprit. 

Eddy îl ajută pe David să se suie din nou pe scaunul de 
manevră, ţinându-l de după mijloc ca nu cumva vreo 
smucitură a peştelui să-l tragă pe băiat peste bord. Eddy îl 
lăsă uşor în scaun şi David puse mânerul vergii în suportul 
cardanic, se propti cu picioarele şi trase înapoi de varga. 
Peştele se ridică puţin. 

— Nu trage decât atunci când eşti gata să recuperezi fir, îi 
spuse Roger lui David. Restul timpului lasă-l pe el să tragă. 
Încearcă să te odihneşti între două manevre, în afară de 
perioada când îl tragi. 

— L-ai dovedit, Davy, îi spuse Eddy. Toată vremea ai fost 
mai tare decât el. Ia-o acum uşor şi-l dobori. 


Thomas Hudson puse şalupa uşor înainte, ca să lase 
peştele la pupa. Acum toată pupa era bine în umbră. Şalupa 
înainta mereu spre larg şi nici un fir de vânt nu încreţea 
faţa apei. 

— Papă, îi spuse tânărul Tom tatălui său. M-am uitat la 
picioarele lui când am făcut băuturile. Sângerează. 

— Şi le-a julit proptindu-se cu ele în scândură. 

— Crezi că aş putea să pun o pernuţă acolo? O pernuţă ca 
să se proptească cu picioarele de ea? 

— Du-te jos şi întreabă-l pe Eddy, îi spuse Thomas Hudson. 
Dar ai grijă să nu-l stânjeneşti pe Dave. 

Intraseră în cea de-a patra oră de luptă cu peştele. Şalupa 
se îndrepta mai departe spre larg, şi David, alături de care 
stătea acum Roger ţinând de scaun, trăgea continuu 
peştele spre suprafaţă. David arăta mai întărit acum decât 
cu un ceas în urmă, dar Thomas Hudson îi putea vedea pe 
călcâie sângele ce se scursese de pe tălpile picioarelor. În 
bătaia soarelui, parcă erau date cu ojă. 

— Ce-ţi mai fac picioarele, Davy? îl întrebă Eddy. 

— Nu mă dor, răspunse David. Nu mă dor decât palmele şi 
braţele şi spinarea. 

— Aş putea să-ţi pun o pernuţă sub ele. 

David scutură din cap. 

— Cred că o să reziste, spuse el. Sunt rezistente. Nu mă 
dor. Zău. 

Tânărul Tom se urcă pe puntea de comandă şi spuse: 

— Şi-a julit toată pielea tălpilor. Şi palmele arată rău de 
tot. A făcut băşici şi acum s-au spart toate. Ah, papă, nu mai 
ştiu. 

— E ca şi cum ar fi nevoit să vâslească împotriva unui 
curent puternic, lommy. Sau ca şi cum ar trebui să urce un 
munte, sau să se ţină în spinarea unui cal deşi e cumplit de 
obosit. 

— Ştiu. Dar atunci când n-o faci tu, pare tare cumplit să 
vezi toată treaba asta, mai ales când e vorba de fratele tău. 


— Ştiu, Tommy. Dar vine o vreme când băieţii trebuie să 
treacă prin nişte încercări, dacă au de gând să ajungă 
bărbaţi în toată firea. Lui Dave i-a venit vremea. 

— Ştiu. Dar când îi văd picioarele şi mâinile, nu mai ştiu, 
papă. 

— Dacă ai fi prins tu peştele, ţi-ar fi convenit să-l iau eu 
sau Roger? 

— Nu. Aş fi vrut să mă chinui cu el până la moarte. Dare 
cu totul altceva să-l văd pe David în situaţia asta. 

— Trebuie să ne gândim la ce simte el, îi spuse taică-său. 
Şi la ce e important pentru el. 

— Ştiu, spuse tânărul Tom deznădăjduit. Dar pentru mine 
el rămâne tot Davy. Aş vrea ca lumea să nu fie întocmită aşa 
cum e şi fraţilor mei să nu trebuiască să li se întâmple aşa 
ceva. 

— Şi eu aş vrea, spuse Thomas Hudson. Eşti un băiat 
nemaipomenit de bun, Tommy. Dar nu uita că aş fi oprit 
totul de multă vreme dacă n-aş fi ştiut că, de va prinde 
peştele, David va dobândi înlăuntrul lui ceva ce va dăinui 
toată viaţa şi va face ca tot restul să fie mai uşor. 

Chiar în acel moment glăsui şi Eddy. Se uitase în cabină. 

— Patru ceasuri bune, Roger, spuse. Davy, mai ia nişte apă. 
Cum te mai simţi? 

— Bine, spuse David. 

— Ştiu ce am de făcut ca să fiu de folos, spuse tânărul Tom. 
Am să-i pregătesc de băut lui Eddy. Papă, vrei şi tu? 

— Nu. Eu sar peste rândul ăsta, spuse Thomas Hudson. 

Tânărul Tom cobori în cabină, iar Thomas Hudson îl urmări 
pe David în vreme ce trudea încet, obosit dar fără oprire, 
iar Roger stătea plecat asupra lui şi-i vorbea cu voce 
scăzută, şi Eddy, la pupa, nu pierdea din ochi înclinarea 
firului în apă. Thomas Hudson încercă să-şi imagineze cam 
cum trebuia să fie acolo în adânc unde înota peştele-spadă. 
Era întuneric, bineînţeles. Dar probabil că peştele putea 
vedea aşa cum văd caii. Trebuia să fie şi foarte rece acolo. 


Se întrebă dacă peştele era singur sau dacă mai era şi 
vreun alt peşte care înota alături de el. Nu văzuseră alt 
peste, dar asta nu însemna că peştele era singur. S-ar fi 
putut ca acolo, în întunericul şi în frigul acela, să fie şi un alt 
peşte. 

Thomas Hudson se întrebă de ce se oprise peştele după ce 
se scufundase atât de adânc ultima oară. Atinsese oare 
adâncimea maximă la care putea ajunge aşa cum un avion 
ajunge la plafonul maxim? Ori poate că efortul de a îndoi 
varga, frâna puternică exercitată asupra firului şi rezistenţa 
frecării sale prin apă îl descurajaseră în aşa măsură încât 
acum nu mai făcea decât să înoate în direcţia în care voia? 
Şi oare se ridica încet dar continuu, se ridica docil în vreme 
ce David trăgea în sus, numai pentru a slăbi tensiunea 
neplăcută la care era supus? Thomas Hudson se gândi că 
probabil asta era şi că s-ar putea ca David să aibă mari 
necazuri cu peştele, dacă acesta mai avea încă destulă 
putere. 

Tânărul Tom îi aduse lui Eddy propria lui sticlă, şi Eddy 
trase o duşcă zdravănă din ea şi apoi îl rugă pe Iom s-o 
pună în lada pentru momeli, ca să stea la rece. 

— Şi la îndemână, adăugă. Dacă David se mai trudeşte cu 
peştele ăsta multă vreme, o să ajung un beţiv. 

— 'Ţi-o dau eu ori de câte ori ai să vrei, îi spuse Andrew. 

— Să nu mi-o dai chiar de câte ori am să vreau, îi răspunse 
Eddy. Să nu mi-o dai decât atunci când am să te rog. 

Băiatul cel mai mare se urcase iar lângă Thomas Hudson şi 
amândoi îl urmăreau pe Eddy, care se aplecase asupra lui 
David şi se uita cu atenţie în ochii lui. Roger ţinea de scaun 
şi urmărea firul. 

— Acum ascultă, Davy, îi spuse Eddy băiatului, uitându-se 
îndeaproape la chipul lui. Braţele şi picioarele nu înseamnă 
mare scofală. Te dor şi arată ca dracu, dar n-au nimic. Aşa 
se cade să ajungă mâinile unui pescar şi data următoare or 
să fie zdravene. Dar căpăţâna ta aufirisită e în regulă? 

— În regulă, spuse David. 


— Atunci, Domnul să te aibă în pază şi vezi de bestia asta 
de peşte mai departe, pentru că în curând ne pomenim cu 
dumnealui aici la suprafaţă. 

— Davy, îi spuse Roger băiatului. Vrei să-l preiau eu? 

David scutură din cap. 

— Acum n-ar mai însemna că te dai bătut, spuse Roger. Ar 
fi doar un lucru înţelept. Aş putea să-l preiau eu, sau să-l 
preia taică-tău. 

— Am greşit cu ceva? întrebă David amărât. 

— Nu, te descurci perfect. 

— Atunci de ce să-l las? 

— Pentru că te-a tăvălit amarnic, Davy, spuse Roger. Nu 
vreau să te şi rănească, din greşeală. 

— Dar el e cu cârligul în botul lui blestemat, spuse David 
cu voce nesigură. Şi nu m-a tăvălit el pe mine. Eu l-am 
tăvălit pe el. Bestia de peşte. 

— Dă-ţi drumul şi zi-i ce-ţi vine la gură, Dave, îl sfătui 
Roger. 

— Bestie afurisită. Bestie mare ce eşti. 

— Plânge, spuse Andrew care se urcase pe puntea de 
comandă şi stătea cu fratele şi cu tatăl lui. Vorbeşte aşa ca 
să-şi înghită lacrimile. 

— Ia mai taci, călăreţule, spuse tânărul Tom. 

— Nu-mi pasă nici dacă mă şi omoară, monstrul ăsta mare, 
murmură David. La dracu. Nu-l urăsc. Îl iubesc. 

— Acum mai taci din gură, îi spuse Eddy lui David. Cruţă-ţi 
suflarea. 

Se uită la Roger şi Roger ridică din umeri ca să arate că 
nici el nu ştia ce să facă. 

— Dacă te mai văd că te zbuciumi în halul ăsta, află că ţi-l 
iau, îi spuse Eddy. 

— Totdeauna mă zbucium, spuse David. Dar pentru că nu 
spun nimic niciodată, nimeni nu ştie. Şi acum nu-s mai 
zbuciumat decât de obicei. Numai că mi-am dat drumul la 
gură. 


— Atunci taci din gură şi potoleşte-te, îi spuse Eddy. Fii 
liniştit şi taci şi o să-i ţinem piept până-n vecii vecilor. 

— Am să-i ţin piept, spuse David. Îmi pare rău că i-am 
aruncat tot felul de vorbe. Nu mai vreau să spun nimic rău 
de el. Cred că-i cel mai minunat lucru de pe lumea asta. 

— Andy, adu-mi sticla aia cu spirt curat, spuse Eddy. Am 
să-i mai dezmorţesc braţele şi umerii şi picioarele, îi spuse 
lui Roger. Nu mai vreau să folosesc deloc apa aceea rece ca 
gheaţa ca să nu-l apuce frisoanele. 

Se uită în cabină şi spuse: 

— Patru şi jumătate, Roger. 

Apoi se întoarse spre David: 

— Nu-ţi simţi capul prea fierbinte, Davy? 

Băiatul scutură din cap. 

— Nu m-am temut decât de soarele care bătea drept în 
creştet la amiază, spuse Eddy. De-acum înainte nu ţi se mai 
poate întâmplă nimic, Davy. la-o uşurel şi dă-l gata. Vrem 
să-l vedem dat gata înainte de a se lăsa seara. 

David dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Papă, ai mai pomenit vreodată un peşte care să se bată 
ca ăsta? întrebă tânărul Tom. 

— Da, răspunse Thomas Hudson. 

— Foarte mulţi? 

— Nu ştiu, Tommy. În Gulf-Stream sunt peşti grozavi. Apoi 
mai sunt şi nişte peşti uriaşi care se prind uşor. 

— De ce unii se prind mai uşor? 

— Cred că din cauză că ajung bătrâni şi se îngraşă. Unii 
ajung atât de bătrâni că-s în pragul morţii. Apoi, 
bineînţeles, unii dintre cei mai mari îşi caută singuri 
moartea. 

De multă vreme nu se mai zărise nici o altă ambarcaţiune 
şi se făcuse după-amiaza târziu şi erau departe în larg, 
între insulă şi marele far de la Isaacs. 

— Mai încearcă-l o dată, Davy, îi spuse Roger. 

Băiatul îşi încovoie spinarea, îşi încordă picioarele şi se 
opinti, iar varga, în loc să rămână neclintită, se ridică încet. 


— L-ai silit să vină, spuse Roger. Strânge firul şi mai 
încearcă-l o dată. 

Băiatul ridică varga şi dobândi din nou fir. 

— Uite-l că urcă, îi spuse Roger lui David. Ţin-te de el bine 
şi nu-l slăbi. 

David se apucă să trudească fără odihnă, ca o maşină, sau 
ca un băiat foarte obosit trudind ca o maşină. 

— Acum i-a venit vremea, spuse Roger. Urcă la suprafaţă, 
cu adevărat. Iom, numai puţin înainte. Dacă se poate, am 
vrea să-l avem în babord. 

— Numai puţin înainte, repetă Thomas Hudson. 

— Procedează cum crezi tu de cuviinţă, spuse Roger. Vrem 
să-l aducem uşurel acolo unde Eddy o să-l poată prinde cu 
gafa şi să-i putem trece laţul. Eu am să manevrez struna. 
Tommy, poţi veni încoace să vezi de scaun şi să ai grijă să nu 
se încurce firul pe vargă când apuc eu de strună. Ai grijă ca 
firul să fie liber în permanenţă, în cazul că am să fiu nevoit 
să-i dau drumul. Andy, ajută-l pe Eddy şi dă-i la mână tot ce- 
ţi cere, şi să-i dai şi laţul şi maiul când are să ţi le ceară. 

Peştele urca acum mereu şi David nu-şi curma ritmul 
mişcărilor prin care-l aducea sus. 

— Tom, mai bine vino încoace şi treci la comenzile de jos, îi 
strigă Roger. 

— Tocmai veneam, îi răspunse Thomas Hudson. 

— lartă-mă, Davy, nu uita că, dacă smuceşte şi va trebui 
să-i dau drumul, să ţii varga sus şi să ai grijă să nu se 
încurce nimic. Slăbeşte antireturul de tot îndată ce apuc de 
strună. 

— Mulinează în acelaşi ritm, spuse Eddy, să nu se 
poticnească chiar acum, Davy. 

Thomas Hudson cobori iute de pe puntea de sus în cockpit 
şi preluă timona şi comenzile de acolo. De aici nu-i mai era 
la fel de uşor să privească în apă ca de pe puntea de 
comandă, dar îi venea mai la îndemână în caz de forţă 
majoră şi ţinea mai uşor legătura cu ceilalţi. Era ciudat să 
fie la acelaşi nivel cu cei care luau parte la acţiune, după ce 


vreme de atâtea ceasuri se uitase de sus, se gândi el. Era ca 
şi cum s-ar fi mutat de la lojă pe scenă, sau chiar lângă ring, 
sau lipit de gardul pistei hipodromului. Toţi arătau mai mari 
şi mai aproape, erau mai înalţi, şi nu mai apăreau ca într-un 
racursi. 

Vedea mâinile însângerate ale lui David şi picioarele lui 
parcă lăcuite de pe care lacul se mai prelingea încă, dungile 
pe care i le făcuseră pe spate chingile şi expresia aproape 
desperată ce i se zugrăvise pe chip în clipa când întoarse 
capul, la capătul unei mişcări de ridicare a vergii. Se uită în 
cabină, şi ceasul de alamă arăta şase fără zece. Acum când 
era atât de aproape de ea şi o privea din umbră, marea i se 
părea cu totul alta şi, uitându-se cum se îndoia varga lui 
David, văzu că firul se înclina în apa întunecată şi varga se 
apleca şi se ridica fără oprire. Eddy îngenunche la pupa 
ţinând gafa în mâna lui pistruiată şi pătată de la soare şi se 
uită drept în adânc, în apa aproape purpurie, încercând să 
vadă peştele. Thomas Hudson băgă de seamă nodurile din 
jurul mânerului gafei şi capătul saulei legate de bintă, în 
pupa, şi apoi se uită din nou la spinarea lui David, la 
picioarele lui larg desfăcute şi la braţele lungi cu care ţinea 
varga. 

— Îl zăreşti, Eddy? întrebă Roger din locul unde ţinea 
scaunul. 

— Încă nu. Nu-l slăbi deloc, Davy. Cu grijă, fără poticneli. 

David păstra acelaşi ritm de ridicare şi de coborâre a 
vergii, apoi de recuperare, mulineta fiind acum grea de 
atâta fir, adunând la fiecare tură fir din belşug. La un 
moment dat, peştele se opuse cu încăpățânare o clipă, 
varga se încovoie spre apă şi firul începu să se depene de 
pe mulineta. 

— Nu! Nu mai e în stare! exclamă David. 

— Ba ar mai putea, spuse Eddy. Nu se ştie niciodată. 

Dar chiar atunci David începu să ridice încet, chinuindu-se 
cu greutatea şi, după prima ridicare înceată, firul începu 
iarăşi să vină la fel de uşor şi fără şovăire ca mai înainte. 


— Nu s-a opus decât un minut, spuse Eddy. 

Stătea cu pălăria moale dată pe ceafă şi se uita în 
adâncurile apei limpezi, întunecate şi purpurii. 

— Uite-l, exclamă el. 

Lăsând timona Thomas Hudson se repezi înapoi ca să se 
uite peste pupa. Peştele apăru, adânc în urma şalupei, 
părând mic, micşorat de adâncime, dar în scurtul interval 
de timp în care Thomas Hudson se uită la el peştele crescu 
statornic. Nu creştea la fel de repede cum ar fi făcut un 
avion care se apropie de tine, însă creştea la fel de 
statornic. Thomas Hudson puse mâna pe umărul lui David şi 
se întoarse la timonă. Apoi îl auzi pe Andrew spunând: 

— Ah, uită-te la el! 

Şi de data asta, chiar şi de la timonă, îl putu vedea departe 
la pupa şi adânc în apă, arătând maroniu acum şi mult 
sporit ca lungime şi grosime. 

— "Ţine exact aşa! spuse Roger fără să se întoarcă. 

Şi Thomas Hudson răspunse: 

— Exact aşa! 

— Ah, Dumnezeule, uită-te la el! spuse tânărul Iom. 

Acum era într-adevăr uriaş, mai mare decât oricare alt 
peşte-spadă pe care-l văzuse Thomas Hudson vreodată. Pe 
toată lungimea lui imensă era de un roşu albăstrui, în loc de 
maroniu, şi înota alene şi fără oprire în aceeaşi direcţie ca şi 
şalupa, în pupa şalupei şi în dreapta lui David. 

— Nu-l slăbi deloc, Davy, spuse Roger. Vine tocmai bine. 

— Înainte numai puţin, spuse Roger pândind peştele. 

— Înainte numai puţin, repetă Thomas Hudson. 

— Nu slăbi recuperarea, spuse Eddy. 

Thomas Hudson putea vedea acum vârtejul strunei ieşind 
din apă. 

— Încă puţin înainte, spuse Roger. 

— Încă puţin înainte, repetă Thomas Hudson. 

Urmărea mereu peştele şi puse pupa pe direcţia în care 
înota el. Acum îl vedea purpuriu, cât era de lung şi de mare, 
cu spada imensă dinainte, dorsala înfiptă în spinarea lată ce 


brăzda apa, şi coada uriaşă care, aproape fără să se mişte, 
îl propulsa înainte. 

— Numai o idee încă înainte, spuse Roger. 

— Numai o idee încă înainte. 

David nu avea decât să întindă mâna ca să ajungă struna. 

— Eşti gata să-l apuci, Eddy? întrebă Roger. 

— Da, răspunse Eddv. 

— Fii atent la el, Iom, spuse Roger şi se aplecă peste pupa 
şi apucă de cablul strunei. 

— Slăbeşte antireturul de tot, îi spuse el lui David şi începu 
să ridice încet peştele, ţinând bine şi trăgând în sus cablul 
tare, pentru a aduce peştele la distanţa la care să poată fi 
apucat cu gafa. 

Peştele se ridica mereu, arătând lung şi gros ca un 
buştean zdravăn în apă. David era atent la el şi-şi aruncă 
ochii la vârful vergii ca să se convingă că nu se răsucise 
cumva firul pe după el. Pentru prima oară în cele şase 
ceasuri, nici spinarea, nici braţele, nici picioarele nu mai 
erau supuse vreunui efort, şi Thomas Hudson îi văzu 
muşchii de la picioare zbătându-i-se şi tremurând. Eddy se 
aplecase peste marginea pupei cu gafa în mână, iar Roger 
ridica încet şi fără şovăire. 

— Are peste o mie de livre, spuse Eddy. 

Apoi foarte încet murmură: 

— Roger, cârligul nu se mai ţine decât într-o şuviţă. 

— Îl poţi ajunge? întrebă Roger. 

— Încă nu, răspunse Eddy. Adu-l încet, încet. 

Roger ridica mai departe de cablul de oţel împletit şi 
peştele imens se înălța mereu spre şalupă. 

— S-a rupt, spuse Eddy. Nu se mai ţine chiar în nimic. 

— Acum îl poţi ajunge? 

Vocea nu i se schimbase cu nimic. 

— Încă nu, spuse Eddy la fel de încet. 

Roger ridica mai departe, cât de încet şi de delicat era el 
în stare. Apoi, cum ridica, se îndreptă din şale, fără să mai 


simtă nici o tensiune, ţinând struna moale în amândouă 
mâinile. 

— Nu! Nu! Nu! Te rog Doamne! Nu! murmură tânărul 
Tom. 

Eddy se repezi în jos spre apă cu gafa în mână şi apoi îşi 
dădu drumul peste bord în încercarea de a înfige gafa în 
peşte dacă reuşea să-l ajungă. 

În zadar. Peştele rămase plutind nemişcat la adâncimea la 
care se afla, unde apărea ca o imensă pasăre de purpură, 
apoi începu să se scufunde încet. 'Toţi se uitau la el cum se 
ducea spre adânc, făcându-se tot mai mic, până ce dispăru 
din faţa ochilor. 

Pe faţa liniştită a mării plutea pălăria lui Eddy, în vreme ce 
acesta se ţinea de mânerul gafei. Gafa era prinsă cu saula, 
legată de binta pupa. Roger îl cuprinse pe David în braţe şi 
Thomas Hudson vedea umerii băiatului zguduindu-se. Dar îl 
lăsă pe David în seama lui Roger. 

— Pune scara să se urce Eddy la bord, îi spuse el tânărului 
Tom. Andy, ia varga lui David. Scoate-o din suport. 

Roger îl ridică pe băiat de pe scaun şi-l purtă în braţe până 
la canapeaua din tribordul cockpitului şi-l întinse acolo. 
Roger îl ţinea mai departe pe David în braţe, iar băiatul 
zăcea întins cu faţa în jos. 

Eddy se urcă la bord murat, şiroind de apă şi începu să se 
dezbrace. Andrew îi pescui cu gafa pălăria, iar Thomas 
Hudson cobori în cabină să-i aducă lui Eddy o cămaşă şi o 
pereche de pantaloni şi lui David o cămaşă şi nişte pantaloni 
scurţi. Rămase uimit constatând că nu simţea nimic altceva 
decât milă şi dragoste pentru David. Toate celelalte 
sentimente se sleiseră în el în timpul înfruntării. 

Când urcă pe punte, David zăcea dezbrăcat, cu faţa în jos, 
pe canapea, iar Roger îl frecţiona de sus în jos cu spirt. 

— Mă doare pe la umeri şi la noadă, spuse David. Ai grijă, 
domnule Davis, te rog. 

— Exact pe unde ai rosăturile, îi spuse Eddy. Taică-tău are 
să-ţi oblojească el mâinile şi picioarele cu mercurocrom. 


Asta n-are să doară. 

— Pune cămaşa pe tine, Davy, spuse Thomas Hudson. Ca 
să nu răceşti. Iom, du-te şi adu una din păturile cele mai 
subţiri pe care le găseşti ca să-l învelim. 

Thomas Hudson unse cu mercurocrom locurile de pe 
spinare unde îl roseseră chingile şi-l ajută să-şi pună 
cămaşa. 

— Nu mai am nimic, spuse David cu un glas lipsit de vlagă. 
Papă, pot să beau nişte coca-cola? 

— Bineînţeles, îi răspunse Thomas Hudson. Şi îndată îţi 
aduce Eddy şi nişte supă. 

— Nu mi-e foame, spuse David. Deocamdată nu pot mânca. 

— O să mai aşteptăm puţin. 

— David, ştiu ce simţi, spuse Andy când îi aduse coca-cola. 

— Nimeni nu ştie ce simt, spuse David. 

Thomas Hudson îi indică fiului celui mare drumul de 
compas după care să ţină timona la întoarcerea spre insulă. 
— 'TommY. Sincronizează motoarele la trei sute de turaţii, 
îi spuse el. Când se lasă întunericul o să ajungem în raza 

farului şi atunci am să-ţi dau corecţia. 

— Din când în când mai vino să mai verifici, da, papă? Te 
simţi şi tu la fel de groaznic ca şi mine? 

— În privinţa asta nu se poate face nimic. 

— Eddy a încercat, spuse tânărul Tom. Nu oricine ar fi 
sărit în mijlocul oceanului după un peşte. 

— Eddy aproape că a reuşit, îi spuse taică-său. Ar fi fost o 
treabă tare afurisită acolo în apă, cu gafa înfiptă în peştele 
ăla. 

— Eddy s-ar fi descurcat de minune, spuse tânărul Tom. 
Sunt sincronizate ca lumea motoarele? 

— Trage cu urechea la ele, îi spuse taică-său. Să nu te uiţi 
numai la tahometre. 

Thomas Hudson se îndreaptă spre canapea şi se aşeză 
lângă David. Băiatul era înfăşurat într-o pătură subţire, 
Eddy se ocupa de braţele lui, iar Roger de picioare. 


— Papă, începu el şi se uită la Thomas Hudson, după care 
îşi întoarse privirea în altă parte. 

— Îmi pare tare rău, Davy, îi spuse taică-său. Te-ai luptat 
cu el cum n-am văzut niciodată pe nimeni altul făcând-o. 
Nici pe Roger, nici pe altcineva vreodată. 

— Mulţumesc tare mult, papă. Te rog să nu mai vorbim de 
asta. 

— Davy, mai vrei ceva? 

— 'Te rog încă o coca-cola, spuse Davy. 

Thomas Hudson descoperi o sticlă de coca-cola rece în 
gheaţa din lada pentru momeli şi o deschise. Se aşeză lângă 
David şi băiatul bău ţinând sticla cu mâna oblojită de Eddy. 

— Îndată e gata şi supa. Acum se încălzeşte, spuse Eddy. 
Să încălzesc şi mâncarea aia de ardei, Tom? Avem şi nişte 
salată de moluşte. 

— Încălzeşte mâncarea de ardei, spuse Thomas Hudson. 
De dimineaţă n-am mai mâncat nimic. Roger n-a băut nimic 
toată ziua. 

— Chiar acum am băut o sticlă de bere, spuse Roger. 

— Eddy! îl strigă David. Spune drept, cât ar fi cântărit? 

— Peste o mie de livre. 

— Îţi mulţumesc că ai sărit peste bord, îi spuse David. Îţi 
mulţumesc foarte mult, Eddy. 

— La dracu! exclamă Eddy. Ce altceva mai era de făcut? 

— Papă, chiar să fi cântărit cu adevărat o mie de livre? 
întrebă David. 

— De asta sunt sigur, spuse Thomas Hudson. N-am văzut 
niciodată un peşte mai mare ca ăsta, fie el peşte-spadă sau 
marlin. 

Soarele asfinţise şi şalupa despica faţa calmă a mării, vibra 
cu motoarele în plin, şi înainta repede prin aceleaşi ape pe 
unde merseseră încet timp de atâtea ceasuri. 

Pe marginea canapelei largi se aşeză şi Andrew. 

— Salut, călăreţule, îi spuse David. 

— Dacă l-ai fi prins, spuse Andrew, ai fi ajuns probabil cel 
mai faimos băiat din lume. 


— Eu nu vreau să fiu faimos, spuse David. N-ai decât să fii 
tu. 

— Am fi ajuns şi noi faimoşi fiind fraţii tăi, îi răspunse 
Andrew. Serios. 

— lar eu aş fi ajuns faimos ca prieten al tău, spuse Roger. 

— Aş fi ajuns şi eu faimos fiindcă am condus şalupa, spuse 
Thomas Hudson. Şi Eddy fiindcă l-ar fi prins cu gafa. 

— Eddy ar trebui să fie faimos şi aşa, spuse Andrew. 
Tommy ar fi fost şi el faimos fiindcă a adus de atâtea ori de 
băut. În tot timpul grozavei înfruntări el a avut grijă să aibă 
toţi de băut. 

— Dar de peşte ce zici? El n-ar fi fost faimos? întrebă 
David. 

Acum se simţea normal. Sau cel puţin vorbea normal. 

— El ar fi fost cel mai faimos dintre toţi, spuse Andrew. Ar 
fi fost nemuritor. 

— Sper că n-a avut nimic de suferit, spuse David. Sper că 
n-a păţit nimic. 

— Eu ştiu că n-a păţit nimic, îi spuse Roger. După cum s-a 
prins în cârlig şi după cum s-a bătut, ştiu că n-a păţit nimic. 
— Altă dată am să vă povestesc cum a fost, spuse David. 

— Spune-ne acum, îl îmboldi Andrew. 

— Acum sunt obosit şi în plus totul pare o nebunie. 

— Spune-ne acum. Numai puţin, insistă Andrew. 

— Nu ştiu dacă o să mă simt mai bine. Ce zici papă? 

— Dă-i bătaie, spuse Thomas Hudson. 

— Hm, făcu David închizând tare ochii. În momentele cele 
mai grele, când eram cel mai obosit, nu mai ştiam care era 
el şi care eu. 

— Te-nţeleg, spuse Roger. 

— Apoi am început să ţin la el mai mult decât la orice 
altceva pe lumea asta. 

— Chiar vrei să spui că ţineai la el de-adevăratelea? 
întrebă Andrew. 

— Înî! Chiar ţineam la el. 

— Ei, făcu Andrew, asta n-o mai pot pricepe. 


— Când l-am văzut că urcă, ţineam la el de nu mai puteam 
să îndur, spuse David stând mai departe cu ochii închişi. Nu 
voiam decât să-l văd mai de aproape. 

— Ştiu, spuse Roger. 

— Puțin îmi pasă că l-am pierdut, spuse David. Nu-mi pasă 
de recorduri. Doar am crezut că-mi pasă. Mă bucur că n-a 
păţit nimic nici el şi că n-am păţit nici eu nimic. Nu suntem 
duşmani. 

— Îmi pare bine că ne-ai zis toate astea, spuse Thomas 
Hudson. 

— Mulţumesc tare mult, domnule Davis, pentru ce mi-ai zis 
când l-am pierdut, atunci la început, spuse David care încă 
îşi ţinea ochii închişi. 

Thomas Hudson n-a aflat niciodată ce-i spusese Roger. 

X. 

În noaptea aceea, în calmul apăsător de dinaintea ridicării 
vântului, Thomas Hudson se aşeză pe scaunul său şi încercă 
să citească. Toţi ceilalţi erau în pat, dar el ştia că nu putea 
dormi şi voia să citească până-l ajungea somnul. Însă nu 
putu nici să citească, şi atunci se apucă să se gândească la 
cele petrecute în ziua aceea. Se gândi la tot ce se 
întâmplase, de la început şi până la sfârşit, şi simţi ca şi 
cum, în afară de Tom, ceilalţi copii ai lui s-ar fi îndepărtat 
foarte mult de el, sau el s-ar fi îndepărtat de ei. 

David se apropiase de Roger. El fusese cel ce dorise ca 
David să dobândească tot ce putea de la Roger, care, atunci 
când era în plină acţiune, era la fel de frumos şi de întreg 
pe cât era de lipsit de frumuseţe şi neisprăvit în viaţa lui de 
toate zilele şi în munca lui. David fusese totdeauna un 
mister pentru Thomas Hudson. Un mister tare drag. Dar 
Roger îl înţelegea pe David mai bine chiar decât propriul lui 
tată. Era fericit că cei doi se înțelegeau unul pe altul atât de 
bine, dar în noaptea aceea, într-un fel, asta îl făcea să 
încerce un sentiment de singurătate. 

Apoi nu-i plăcuse felul în care se purtase Andrew deşi ştia 
că Andrew era Andrew, doar un puşti, şi că nu era cinstit să- 


l judece încă. Nu făcuse nimic rău şi se purtase foarte bine. 
Dar avea ceva în el care te făcea să nu ai încredere în el. 

Ce mod mizerabil şi egoist de a gândi despre cei pe care-i 
iubeşti, îşi spuse. De ce nu-ţi aminteşti doar de ziua asta, 
aşa cum a fost, şi te apuci s-o analizezi şi s-o sfâşii în bucăţi? 
Acum du-te la culcare, îşi spuse, şi sileşte-te să dormi. La 
dracu cu toate celelalte. Şi dimineaţa reia-ţi ritmul vieţii 
tale obişnuite. N-o să-i ai pe băieţi multă vreme. Şi vezi ce 
eşti în stare să faci ca să aibă parte de o perioadă cât mai 
fericită. Am încercat, îşi spuse. Am încercat cu tot 
dinadinsul, şi pentru Roger. Şi chiar şi tu ai fost fericit, îşi 
spuse. Da, bineînţeles. Dar ceva din ziua asta m-a 
înspăimântat. Apoi îşi spuse: cu adevărat, fiecare zi are 
ceva care te înspăimântă. Du-te la culcare şi poate c-ai să 
dormi bine. Adu-ţi aminte că doreşti să-i vezi fericiţi mâine. 

În cursul nopţii se porni un vânt puternic de la sud-vest, 
care spre dimineaţă mai scăzu, păstrând totuşi tăria unui 
vânt de furtună. Palmierii se încovoiau, obloanele se izbeau, 
hârtiile erau luate de vânt, iar ţărmul era asaltat de valurile 
care se spărgeau înspumate. 

Când Thomas Hudson cobori să-şi ia gustarea singur, 
Roger era plecat. Băieţii mai dormeau încă, aşa că îşi citi 
corespondenţa venită de pe continent cu vasul de legătură 
ce aducea o dată pe săptămână gheaţă, carne, zarzavaturi 
proaspete, benzină şi alte provizii. Vântul bătea atât de 
tare, încât puse ceaşca de cafea pe o scrisoare ca să nu 
zboare când o lăsă pe masă. 

— Vrei să închid uşa? întrebă Joseph. 

— Nu, numai dacă nu încep să se spargă lucrurile de prin 
casă. 

— Domnul Roger s-a dus să se plimbe pe țărm, spuse 
Joseph. A luat-o spre capătul insulei. 

Thomas Hudson continuă să-şi citească corespondenţa. 

— Uite gazeta, îi spuse Joseph. Am netezit-o. 

— Mulţumesc, Joseph. 

— Domnu' Iom, e adevărat cu peştele ăla? Ce zice Eddy? 


— Ce zice? 

— Cât de mare era şi că mai să-l ajungă cu gafa. 

— Da, e adevărat. 

— Dumnezeule mare! De n-ar fi venit vasul de legătură ca 
să fiu nevoit să rămân să aduc gheaţa şi alimentele, aş fi 
fost şi eu acolo. M-aş fi dat la fund după el şi l-aş fi agăţat cu 
gafa. 

— Eddy s-a cufundat şi el, îi spuse Thomas Hudson. 

— Mie nu mi-a zis, spuse Joseph abătut. 

— Joseph, aş mai vrea nişte cafea şi încă o bucată de 
papaia, te rog, spuse Thomas Hudson. 

Era flămând şi vântul îi stârnise şi mai mult pofta de 
mâncare. 

— Vasul n-a adus şi nişte şuncă? 

— Cred că mai găsesc eu, spuse Joseph. În dimineaţa asta 
ai mâncat zdravăn. 

— Roagă-l pe Eddy să vină încoace, te rog. 

— Eddy s-a dus acasă să-şi oblojească ochiul. 

— Dar ce-a păţit la ochi? 

— Careva a nimerit cu pumnul în el. 

Thomas Hudson socoti că ştia cam de ce se întâmplase 
treaba asta. 

— Mai e lovit şi în altă parte? 

— E altoit destul de rău, spuse Joseph. Din cauză că prin 
diferite bodegi oamenii nu l-au crezut. Şi oamenii n-au să 
creadă niciodată povestea aia pe care le-o spune el. E 
păcat. 

— Şi pe unde s-a luat la bătaie? 

— Peste tot. Peste tot unde s-au găsit oameni care să nu-i 
dea crezare. Până acum nu l-a crezut nimeni. Noaptea 
târziu, ziceau că nu-l cred chiar când nici nu mai ştiau 
despre ce era vorba, numai ca să-l stârnească să se bată. 
Precis că s-a bătut cu toţi bătăuşii de pe insulă. În seara 
asta, la fel de sigur cum e sigur că îţi iei acum gustarea, o 
să vină unii tocmai de la Middle Key numai ca să-i pună 


spusele la îndoială. Şi acum cu construcţia aia, la Middle 
Key sunt vreo câţiva mardeiaşi amarnici de tot. 

— Ar fi mai bine să se ducă şi domnul Roger cu el, spuse 
Thomas Hudson. 

— Ah Doamne, făcu Joseph luminându-se la faţă. În 
noaptea asta o să fie distracţie de pomină. 

Thomas Hudson bău cafeaua şi mâncă papaia rece, pe 
care storsese nişte chitră proaspătă, şi încă vreo patru felii 
de şuncă aduse de Joseph. 

— După câte văd, eşti pus pe mâncare, spuse Joseph. Când 
te văd aşa, vreau să profit de treaba asta. 

— Mănânc destul. 

— Câteodată. 

Mai aduse o ceaşcă de cafea şi lhomas Hudson o luă cuel 
în birou ca să răspundă la două scrisori pe care trebuia să 
le trimită cu vasul poştal. 

— Du-te până la Eddy acasă şi pune-l să facă lista cu ce 
trebuie să comandăm prin vasul de legătură, îi spuse lui 
Joseph. Şi apoi adu-mi-o şi mie s-o văd. Mai e cafea şi 
pentru domnul Roger? 

— El şi-a băut-o, spuse Joseph. 

Thomas Hudson îşi termină cele două scrisori în biroul de 
la etaj şi Eddy apăru şi el cu lista de cumpărături pentru 
vasul de săptămâna următoare. Eddy arăta destul de rău. 
Ochiul nu prea reacţionase la tratament, iar gura şi obrajii 
îi erau încă umflaţi. Tot umflată îi era şi o ureche. La gură, 
unde se rănise, pusese mercurocrom, şi culoarea ţipătoare 
a alifiei îi dădea o înfăţişare deloc tragică. 

— Azi noapte nu prea am fost băiat de treabă, spuse el. 
Tom, cred că se vede totul. 

— De ce nu stai azi cuminte şi nu te duci acasă să te 
linişteşti? 

— Acasă mă simt şi mai rău, spuse el. În seara asta mă culc 
devreme. 

— Nu te mai apuca iarăşi de bătaie pentru tărăşenia aia, îi 
spuse Thomas Hudson. Nu ajută la nimic. 


— Ţi-ai găsit exact omul căruia să-i spui asta, mormăi 
Eddy, arătându-şi buzele înroşite, plesnite şi umflate. Mă 
aşteptam ca adevărul şi dreptatea să învingă şi taman 
atunci se mai găsea unul care să tragă un şut drept în 
fundul adevărului şi al dreptăţii. 

— Joseph spunea că ai avut parte de o groază din ăştia. 

— Până m-a dus careva acasă, spuse Eddy. Bănui că a fost 
Benny, inima aia bună. El şi comisarul m-au salvat să nu mă 
pocească. 

— Nu eşti pocit? 

— Eu i-am pocit pe ei, nu ei pe mine. Drace, ar fi trebuit să 
fii acolo, Tom. 

— Sunt fericit că n-am fost. A încercat careva într-adins să 
te pocească? 

— Nu cred. Nu făceau decât să-mi arate că n-am dreptate. 
Comisarul m-a crezut. 

— Chiar? 

— Da, domnule. El şi Bobby. Singurii oameni care m-au 
crezut cu adevărat. Comsiarul chiar a spus că-l bagă la 
zdup pe ăl de loveşte primul. l-am zis: de acord, dar tot eu 
am dat în ei primul. A fost o noapte amarnic de neprielnică 
pentru dreptate şi adevăr, Iom, O noapte tare amarnică. 

— Chiar vrei să te apuci de bucătărie şi să pregăteşti 
prânzul? 

— De ce nu? spuse Eddy. A sosit carne cu vasul. Nişte 
muşchi de vacă pe cinste. Ar trebui să-l vezi şi tu. M-am 
gândit să-l fac cu piure de cartofi, sos şi fasole de Peru. Am 
primit salată şi grapefruit proaspete. Băieţii o să vrea o 
plăcintă şi au adus zmeură în cutii din care iese o plăcintă a 
dracului de bună. Şi cu vasul ne-a mai venit şi nişte 
îngheţată s-o punem deasupra. Ce zici de asta? Vreau să-l 
îndop pe afurisitul ăla de David. 

— Ce ţi-a trecut prin minte să faci când te-ai aruncat peste 
bord şi te-ai cufundat cu gafa? 

— Voiam să-i înfig vârful gafei drept sub înotătoare, aşa ca 
să-l ucidă când avea să tragă de funie în jos şi s-o întindă, şi 


după aia voiam s-o şterg dracului de-acolo şi să ajung pe 
şalupă. 

— Cum arăta sub apă. 

— Era cât o barcă de mare, Tom. Purpuriu tot şi cu un ochi 
mare cam cât e mâna ta de lungă. Şi negru. Dedesubt era 
argintiu şi spada era groaznică la vedere. N-a făcut decât 
să înoate spre adânc, să se lase la fund încet, iar eu n-am 
reuşit să mă afund până la el pentru că mânerul mare al 
gafei avea flotabilitate şi trăgea în sus. Nu m-am putut 
scufunda cu gafa în mână. Aşa că n-a fost nici o scofală. 

— S-a uitat la tine? 

— N-aş putea spune. Se uita ca să-ţi arate că era acolo şi 
că nu-l interesa nimic prea mult. 

— Crezi că era obosit? 

— Gândesc că era sfârşit. Gândesc că se hotărâse să se 
dea bătut. 

— N-o să mai vedem niciodată unul ca ăsta. 

— Nu. Cât om trăi noi, nu. Şi-acum ştiu destule ca să nu 
mai încerc să fac pe nimeni să creadă povestea asta. 

— Am să-i pictez eu lui David un tablou cu peştele ăsta. 

— Atunci să-l pictezi taman aşa cum a fost. Să nu-l faci în 
batjocură, ca unele din pânzele tale caraghioase. 

— Am să-l zugrăvesc mai adevărat decât ar fi fost într-o 
fotografie. 

— Uite, aşa îmi place mie să te văd pictând. 

— Dar partea aceea de sub apă va fi groaznic de greu de 
redat. 

— Va fi ca tabloul cu tornade de la Bobby? 

— Nu. Va fi cu totul altfel, dar sper să fie mai bun. Am de 
gând să mă apuc să-l schiţez încă de astăzi. 

— Mie îmi place tabloul acela cu tornade, spuse Eddy. 
Bobby e nebun după el şi e în stare să convingă pe oricine 
că toate tornadele alea chiar există taman atunci când se 
uită ei la ele. Dar ăsta cu peştele sub apă o să fie al dracului 
de greu de pictat. 

— Cred că pot să-l fac, spuse Thomas Hudson. 


— N-o să poţi să-l pictezi şi sărind, nu-i aşa? 

— Cred că pot. 

— Tom, atunci pictează-l şi aşa, şi aşa. Pictează-l şi sărind, 
şi apoi cum îl aduce Roger trăgându-l de strună şi David stă 
pe scaun, iar eu la pupa. O să facem şi fotografii după el. 

— Mă apuc de schiţe. 

— Şi te rog să-mi ceri tot ce pofteşti, spuse Eddy. Sunt în 
bucătărie. Băieţii mai dorm încă? 

— Toţi trei. 

— La dracu, exclamă Eddy. De când cu peştele ăla, nu mai 
dau două parale pe nimic. Dar o masă bună tot ne trebuie. 
— Ar fi bine dacă aş avea o lipitoare să ţi-o pun la ochiul 

acela. 

— La dracu. Nu dau două parale pe ochiul ăla. Văd cu el 
minunat. 

— Am să-i las pe copii să doarmă cât mai mult. 

— O să-mi spună Joe când se scoală, ca să le dau să 
mănânce. Dacă se scoală prea târziu, n-am să le dau prea 
mult de mâncare să nu le stric pofta pentru masa de prânz. 
Ai văzut carnea pe care am primit-o? 

— Nu. 

— Fir-ar să fie, precis că face o groază de bani, dare o 
carne frumoasă, Iom. Nimeni pe insula asta n-a mâncat la 
viaţa lui o carne ca asta. Mă întreb şi eu cam cum or fi 
arătând vitele care au o carne ca asta. 

— Sunt hrănite de se-ncovoaie până-n pământ, spuse 
Thomas Hudson. Şi-s tot atât de late pe cât sunt de lungi. 

— Ah, Doamne, ce grase trebuie să fie, spuse Eddy. Aş vrea 
să le văd şi eu cum arată când sunt vii. Pe-aici nimeni nu se- 
ndură să taie o vacă, decât dacă ajunge să moară singură 
de foame. Şi carnea are gust amar... Pe ăştia de pe aici i-ar 
apuca damblaua dacă ar da de o carne ca aia pe care am 
primit-o noi. Nici n-ar şti ce e. Cred că le-ar face şi rău. 

— Trebuie să termin scrisorile astea, îi spuse Thomas 
Hudson. 

— lartă-mă, Iom. 


După ce termină cu corespondenţa, răspunzând şi la două 
scrisori de afaceri pe care avusese de gând să le amâne 
pentru vasul din săptămâna următoare, şi după ce verifică 
şi lista cu cele necesare pentru următoarea săptămâna, 
completând şi un cec pentru proviziile acelei săptămâni, 
plus procentul de zece la sută perceput de guvern pentru 
toate importurile de pe continent, Thomas Hudson cobori la 
vasul de legătură amarat la cheiul guvernamental. 
Căpitanul lua de la locuitorii insulei comenzi pentru provizii, 
tot felul de articole, medicamente, fierărie, piese de schimb 
şi toate celelalte mărfuri aduse pe insulă de pe continent. 
Vasul încărca languste vii şi moluşte, iar pe punte erau 
depozitate lăzi cu cochilii de moluşte şi bidoane goale de 
benzină şi ulei de motoare, iar locuitorii insulei stăteau în 
şir în vântul acela puternic, aşteptând să le vină rândul să 
ajungă la cabină. 

— Hei, Tom, a fost totul bun? îi strigă lui Thomas Hudson 
căpitanul Ralph prin fereastra cabinei. Hei, băiete, ia 
şterge-o din cabină şi aşteaptă-ţi rândul, îi spuse el unui 
negru înalt, cu pălărie de pai. A trebuit să mai înlocuiesc 
vreo câteva lucruri. Cum a fost carnea? 

— Eddy spune că minunată. 

— În regulă. Dă-mi acum scrisorile şi lista. În larg cam 
bate vânt de furtună. Cu fluxul următor vreau să trec peste 
bancuri. Îmi pare rău că sunt atât de ocupat. 

— Pe săptămâna viitoare, Ralph. Nu vreau să te rețin. 
Mulţumesc tare mult, băiete. 

— Am să încerc să aduc de toate săptămâna viitoare. Ai 
nevoie de bani? 

— Nu. Mi-au mai rămas de săptămâna trecută. 

— Dacă ai nevoie, să ştii că am adunat berechet. În regulă. 
Ei şi acum tu, Lucius, ce necazuri ai? Pe ce mai dai banii 
acum? 

Thomas Hudson o luă înapoi de-a lungul docului, unde 
negrii râdeau de poznele vântului care umfla rochiile de 


bumbac ale fetelor şi femeilor, şi apoi pe drumul săpat în 
roca de mărgean până la Ponce de Lesn. 

— Tom, îi spuse Bobby, intră şi stai şi tu. Unde ai fost, 
pentru numele lui Dumnezeu? Iaman acum am terminat de 
măturat, aşa că localul e deschis în mod oficial. Haide, vino 
şi trage cea mai straşnică duşcă pe ziua de azi. 

— E cam prea devreme. 

— Prostii. Am bere bună de import. Avem şi bere mai tare, 
Dog's Head. 

Băgă mâna într-o vadră cu gheaţă, deschise o sticlă de 
Pilsner şi i-o întinse lui Thomas Hudson. 

— Cred că nu vrei pahar, nu-i aşa? Pune-o jos şi apoi 
hotărăşte-te dacă vrei să bei sau nu. 

— Înseamnă că n-o să mai lucrez. 

— Cui îi pasă de asta? Şi aşa lucrezi prea mult. Ai o datorie 
şi faţă de tine, Tom. Că ai numai o singură viaţă de trăit. Nu 
poţi sta tot timpul numai să pictezi. 

— leri am fost cu şalupa şi n-am lucrat. 

Thomas Hudson se uită la tabloul imens cu tornade, agăţat 
pe perete la capătul barului. E un tablou bun, se gândi 
Thomas Hudson. La fel de bun cum ar face şi în ziua aceea, 
se gândi. 

— Trebuie să-l agăţ mai sus, spuse Bobby. Un domn, azi- 
noapte, s-a cam întrecut cu băutura şi a încercat să se urce 
în schif. I-am spus că are să-l coste zece mii de dolari dacă 
trece cu piciorul prin pânză. Comisarul i-a spus şi el acelaşi 
lucru. I-a venit şi comisarului o idee pentru un tablou pe 
care vrea să i-l pictezi şi să-l atârne la el acasă. 

— Care? 

— N-a vrut să spună. N-a zis decât că i-a venit o idee 
grozavă, pe care are de gând s-o discute cu tine. 

Thomas Hudson se uită la pânză de aproape. Vădea semne 
de uzură. 

— Martor mi-e Dumnezeu că se ţine bine, spuse Bobby 
plin de mândrie. Cealaltă noapte, un domn a tras un chiot şi 
a aruncat cu o halbă întreagă de bere asupra unei tornade, 


încercând s-o doboare. Nici nu se bagă de seamă că a 
aruncat cineva cu ceva în tablou. Nici o urmă de lovitură n- 
a rămas. Berea s-a scurs de pe tablou ca apa. Martor mi-e 
Dumnezeu, lom, că l-ai pictat să fie trainic. 

— Dar i-a cam ajuns câte a îndurat. 

— Ah, Doamne, exclamă Bobby. Deocamdată n-am văzut să 
supere cu ceva tabloul. Dar am să-l agăţ totuşi mai sus. 
Domnul de azi-noapte m-a cam îngrijorat. 

Îi întinse lui Thomas Hudson încă o sticlă de Pilsner de la 
gheaţă. 

— Tom, vreau să-ţi spun că-mi pare tare rău de peştele ăla. 
Îl ştiu pe Eddy de când eram copii şi nu l-am auzit niciodată 
spunând minciuni. Atunci când e vorba de ceva important, 
vreau să spun. Vreau să spun, mai ales când îi ceri să-ţi 
povestească adevărul. 

— A fost o treabă afurisită. Nu mai am de gând să vorbesc 
cu nimeni despre ea. 

— Aşa e cel mai bine, spuse Bobby. Vreau doar să ştii ce 
rău îmi pare. De ce nu termini berea aia, ca să bei şi tu 
ceva? Doar n-avem de gând să ne lăsăm pradă tristeţii atât 
de devreme. Ce te-ar face să te simţi bine? 

— Mă simt destul de bine şi aşa. În după-amiaza asta am 
să lucrez şi nu vreau să mă apuce moleşeala. 

— Bine atunci. Dacă nu te pot da pe brazdă, vine altcineva 
şi poate-l dau pe el. Uită-te la iahtul acela afurisit. Cu 
pescajul lui atât de mic, cred că a cam fost zgâlţâit când a 
venit încoace. 

Thomas Hudson se uită afară pe uşa deschisă şi văzu un fel 
de vas-dormitor, alb, frumos, înaintând prin şenal. Era una 
din navele acelea care duceau turişti din vreun port de pe 
continent până la insulele golfului şi care, pe o vreme de 
calm plat ca cea din ziua precedentă, puteau să traverseze 
Gulf-Streamul fără nici un incident. Dar într-o zi ca cea de 
acum, cu pescajul ei foarte mic, nava încărcată de 
suprastructuri fusese cu siguranţă scuturată zdravăn de 


tot. Thomas Hudson se miră chiar că reuşise să treacă peste 
bancurile de la intrarea în şenal pe marea aceea. 

Nava-dormitor înainta puţin mai departe împotriva 
curentului din port ca să ancoreze iar Thomas Hudson şi 
Bobby se uitau din uşă la nava aceea, toată albă şi numai 
alămuri şi la toţi cei care se vedeau pe ea, îmbrăcaţi de sus 
până jos numai în alb. 

— Mugşterii, spuse domnul Bobby. Sper să fie oameni 
simpatici. N-a mai dat pe aici un iaht ca lumea de când s-a 
terminat sezonul de ton. 

— Ce navă e asta? 

— N-am mai văzut-o până acum. Frumoasă navă, da, da. 
Dar, cu siguranţă că n-a fost construită pentru Gulf-Stream. 

— Probabil că a pornit la drum la miezul nopţii când era 
calm şi furtuna i-a apucat pe când traversau. 

— Cam aşa, zise şi Bobby. Precis că s-a bâţâit nu glumă şi 
s-a mai şi spart câte ceva. Bate zdravăn. O să vedem noi 
despre cine-i vorba îndată. Tom, băiete, lasă-mă să-ţi 
pregătesc ceva de băut. Dacă nu beau, devin nervos. 

— În regulă. Dă-mi un gin tonic. 

— N-am nici un pic de apă tonică. Joe a luat ultima ladă la 
vilă. 

— Atunci un cocteil cu whisky. 

— Cu whisky irlandez şi fără zahăr, spuse Bobby. Trei 
whisky-uri. Uite-l şi pe Roger că vine. 

Thomas Hudson îl văzu şi el prin uşa deschisă. Roger intră. 
Era în picioarele goale, cu o pereche de pantaloni de doc şi 
o cămaşă veche, pescărească, în dungi, boţită toată. Pe sub 
cămaşă se vedeau muşchii spatelui mişcându-se când se 
aplecă şi-şi lăsă braţele pe bar. În lumina chioară din localul 
lui Bobby, pielea lui părea foarte tuciurie, iar părul îi era 
decolorat de soare şi de sarea mării. 

— Băieţii încă mai dorm, îi spuse el lui Thomas Hudson. 
Cineva l-a cam burduşit pe Eddy. Ai văzut? 

— Azi-noapte s-a încăierat toată vremea, îi spuse Bobby. 
Dar nu s-a întâmplat mai nimic. 


— Nu-mi place să păţească Eddy treburi din astea, spuse 
Roger. 

— Roger, nu s-a întâmplat nimic rău, îl asigură Bobby. A 
băut şi s-a luat la bătaie cu toţi cei care nu voiau să-l 
creadă. Nu i-a făcut nimeni nici un rău. 

— Îmi pare tare rău de David, îi spuse Roger lui Thomas 
Hudson. N-ar fi trebuit să-l lăsăm să se bage în povestea 
asta. 

— Probabil că n-are nimic, spuse Thomas Hudson. A 
dormit bine. Dar eu sunt cel răspunzător de asta. Eu 
trebuia să opresc toată povestea. 

— Nu. Te-ai lăsat în seama mea. 

— Tatăl este răspunzător, spuse Thomas Hudson. Şi am 
aruncat răspunderea pe umerii tăi, deşi n-aveam dreptul s- 
o fac. E unul din lucrurile care nu se încredinţează nimănui 
altcuiva. 

— Dar mi-am asumat-o eu, spuse Roger. Nu mă gândeam 
că are să-i facă rău. Nici Eddy nu s-a gândit. 

— Ştiu, spuse Thomas Hudson. Nici eu nu m-am gândit. 
Credeam că e în joc ceva mai important. 

— Şi eu am crezut la fel, spuse Roger. Dar acum îmi dau 
seama că am fost egoist şi mă simt a dracului de vinovat. 

— Eu sunt tatăl lui, spuse Thomas Hudson. A fost vina mea. 

— Afurisită treabă cu peştele ăla, făcu Bobby în timp ce le 
întindea câte un pahar cu whisky şi îşi lua şi el unul. Hai să 
bem pentru unul şi mai mare. 

— Nu! spuse Roger. Nu mai vreau să văd în viaţa mea unul 
mai mare. 

— Da' ce-ai păţit, Roger? îl întrebă Bobby. 

— Nimic, îi răspunse Roger. 

— Am de gând să fac nişte tablouri cu peştele ăla pentru 
David. 

— E minunat. Da' crezi că ai să reuşeşti? 

— Cu puţin noroc, poate că da. Mai ales că acum sunt în 
stare să-l văd şi ştiu cum să-l fac. 


— Poţi să-l faci, sunt sigur. Poţi să faci orice. Mă întreb 
cine-o fi pe iahtul acela... 

— Ascultă, Roger, ţi-ai plimbat amărăciunea peste tot, prin 
toată insula... 

— Umblând în picioarele goale, făcu Roger. 

— Eu am ajuns cu ea până aici trecând pe la nava 
căpitanului Ralph. 

— N-am reuşit să scap de ea nici bătând drumurile, şi 
precis că n-am să încerc să scap de ea bând, spuse Roger. 
Deşi băutura asta e straşnic de bună, Bobby. 

— Da, dom'le, răspunse Bobby. Îţi mai fac una. Îţi alungă 
remuşcările. 

— Nu era treaba mea să mă joc cu un copil, spuse Roger. 
Cu băiatul altuia. 

— Depinde pentru ce te joci. 

— Nu, n-are nici o importanţă. Nu trebuie să te joci cu 
copiii. 

— Ştiu. Eu ştiu pentru ce m-am jucat. Nici nu era vorba de 
peşte. 

— Bineînţeles, spuse Roger. Numai că la mijloc era un 
copil căruia nu trebuia să-i faci una ca asta. Unul căruia nu 
trebuia să îngădui niciodată să i se întâmple una ca asta. 

— Când o să se trezească, n-are să mai aibă nimic. Ai să 
vezi. Copilul e teafăr şi întreg. 

— Eroul meu afurisit, spuse Roger. 

— Fir-ar să fie, e mult mai bine decât pe vremea când 
obişnuiai să fii tu propriul tău erou afurisit. 

— Nu-i aşa? făcu Roger. Da-i al tău, totuşi. 

— Ştiu şi asta, spuse Thomas Hudson. Dar ne ajunge la 
amândoi. 

— Roger, vorbi Bobby, tu şi cu Iom sunteţi vreun fel de 
cimotie? 

— De ce? 

— Credeam că sunteţi. Nu arătaţi prea deosebiți unul de 
altul. 


— Mulţumesc, făcu Thomas Hudson. Roger, mulţumeşte-i 
şi tu. 

— Mulţumesc foarte mult, Bobby, spuse Roger. Chiar ţi se 
pare că semăn cu amestecul ăsta de bărbat şi pictor? 

— Arătaţi de parcă-aţi fi fraţi şi băieţii seamănă de parcă 
ar fi ai amândurora. 

— Nu suntem rude, spuse Thomas Hudson. Doar atât că 
am trăit în acelaşi oraş şi am făcut cam aceleaşi greşeli. 

— Ei, la dracu, făcu Bobby. Beţi până la fund şi lăsaţi toată 
discuţia asta cu remuşcări. Nu sună bine la ora asta într-un 
bar. Am avut eu parte de remuşcările unor negri, ale unor 
marinari de pe nave turistice, ale unor bucătari plecaţi de 
pe iahturi, ale unor milionari şi ale nevestelor lor, ale unor 
beţivi îndrăciţi, ale unor negustori de mărunţişuri, ale unor 
indivizi chiori de un ochi de pe vasele acelea de pescuit 
broaşte țestoase, ale unor nemernici şi a tot felul de indivizi. 
Să lăsăm baltă remuşcările dimineaţa. Când se ridică vântul 
puternic, atunci e vremea băuturii. Am terminat cu 
remuşcările. Remuşcările astea sunt treabă veche. De când 
s-au căpătuit toţi cu aparate de radio, toată lumea ascultă la 
radio. Nu mai e nici timp, nici loc pentru remuşcări. 

— Tu asculţi, Bobby? 

— Numai semnalul pauzelor. Restul mă cam enervează. 

— Bobby, făcu Roger, eşti un om mare şi de treabă. 

— Niciuna, nici alta... Dar precis că mă bucur să vă văd 
mai veseli. 

— Eu sunt, spuse Roger. Cu ce fel de indivizi crezi că o să 
ne căpătuim, de pe iahtul acela? 

— Mugşterii, răspunse Bobby. Haideţi să mai bem unul, ca 
să-mi fac chef să-i servesc şi pe ei, indiferent care-or fi. 

În vreme ce Bobby storcea chitrele şi pregătea băuturile, 
Roger îi spuse lui Thomas Hudson: 

— N-am vrut să dau dovadă de slăbiciune în privinţa lui 
Davy. 

— Nici n-ai dat. 


— Am vrut... ah, Dumnezeule, vreau să explic cât mai 
simplu. Gluma aia a ta cu vremea când eram propriul meu 
erou a fost bine gândită. 

— Nu-i treaba mea să fac glume. 

— Este, atunci când e vorba de mine. Nenorocirea e că de 
prea multă vreme n-am mai avut parte de lucruri simple, şi 
doar încerc să le fac tot timpul să fie simple. 

— Lasă că acum ai să scrii bine, simplu, cinstit. Asta-i 
începutul. 

— Şi dacă nu-s nici simplu, nici bun, şi nici cinstit? Crezi că 
în felul ăsta aş putea scrie? 

— Scrie aşa cum eşti, numai scrie cinstit. 

— Trebuie să încerc să înţeleg mai bine tot ce s-a 
întâmplat, Tom. 

— Încerci, Roger. Nu uita că ultima dată când te-am văzut 
era la New York, când cu povestea cu chiştoacele de ţigări 
ale damei ăleia. 

— S-a sinucis. 

— Când? 

— Când eram pe munte. Înainte de a mă duce pe coastă să 
scriu scenariul acela de film. 

— Îmi pare rău. 

— Într-acolo se îndrepta toată vremea, spuse Roger. Mă 
bucur că m-am dat la o parte la timp. 

— Tu n-ai fi făcut niciodată una ca asta. 

— Nu ştiu, spuse Roger. Treaba mi s-a părut foarte logică. 

— Unul dintre motivele pentru care n-ai fi făcut-o e că ar fi 
fost o pildă nenorocită pentru băieţi. Ce-ar fi simţit Dave în 
sufletul lui? 

— Probabil că ar fi înţeles. Şi-apoi, când te vâri atât de 
adânc într-o treabă ca asta, nu te mai gândeşti să fii pildă. 

— Uite, acuma vorbeşti prostii. 

Bobby împinse paharele spre ei. 

— Roger, când te apuci de vorbit în felul ăsta, reuşeşti să 
mă întristezi chiar şi pe mine. Sunt plătit să aud tot ce spun 


oamenii. Dar nu vreau să-i aud şi pe prietenii mei vorbind în 
chipul ăsta. Las-o baltă, Roger, 

— Am lăsat-o. 

— Bun, făcu Bobby. Beţi acuma până la fund. S-a întâmplat 
pe-aici un domn din New York care trăsese la han, de vale, 
dar îşi făcuse obiceiul să vină şi să bea în local mai toată 
ziua. Nu ştia să vorbească despre altceva decât cum are să- 
şi facă el seama. O jumătate de iarnă a tot răscolit nervii 
tuturor. Comisarul l-a şi prevenit că-i un gest împotriva 
legii. L-am rugat să-l prevină că e împotriva legii chiar şi să 
vorbească despre asta, dar comisarul mi-a spus că trebuia 
să ceară părerea celor de la Nassau. După o vreme oamenii 
s-au cam obişnuit cu gândul ăsta şi apoi o groază de 
beţivani s-au luat după el. Îmi aduc aminte mai ales cum 
într-o zi s-a pornit să-i vorbească lui Harry Malacul, şi-i 
spunea lui Harry Malacul că se gândise să-şi facă seama şi 
voia să mai aibă şi un tovarăş la treaba asta. „Eu ţi-s omul”, 
îi spuse Harry Malacul. „laman pe mine mă căutai.” Aşa că 
Harry Malacul încearcă să-l încurajeze să meargă amândoi 
la New York şi să se facă un chef pe cinste şi să se-mbete 
până n-or să mai poată şi atunci să-şi facă vânt în veşnica 
uitare din cel mai înalt punct al oraşului. Cred că Harry 
Malacul îşi închipuia că veşnica uitare e vreun fel de 
mahala. Poate chiar un fel de cartier irlandez. Ei bine, 
domnului cu sinuciderea i-a plăcut ideea şi au început s-o 
dezbată în fiecare zi. Au mai încercat şi alţii să intre în 
combinaţie şi au propus să organizeze un fel de excursie a 
celor care-şi caută moartea, şi pentru preliminarii să se 
ducă până la Nassau. Dar Harry Malacul o ţinea una şi bună 
cu New York şi în cele din urmă îi mărturisi domnului cu 
sinuciderea că nu mai suporta viaţa asta deloc şi că era 
gata să pornească. Harry Malacul însă fu nevoit să se ducă 
vreo câteva zile să prindă languste, că avea o comandă de 
la căpitanul Ralph, şi în vreme ce era plecat domnul cu 
sinuciderea se apucă şi bău prea mult. Apoi se apucă să se 
dreagă cu nişte amoniac adus de undeva de prin nord, care 


se părea că-l mai dezmeticea puţin, şi apoi iar venea 
încoace să bea. Dar se pare că toate astea s-au cam adunat 
într-însul într-un fel. Pe vremea aceea ajunsesem să-i 
spunem cu toţii Sinucigaşul, aşa că i-am zis: „Sinucigaşule, 
mai bine te-ai potoli că astfel nu mai ajungi tu să pupi 
veşnica uitare.” „Da' am şi pornit într-acolo”, îmi spune el. 
„Sunt pe drum. Într-acolo mă îndrept. Ia banii pentru ce-am 
băut. Am luat cumplita hotărâre.” „Ia-ţi restul”, i-am zis. 
„Nu-mi trebuie nici un rest”, zise el. „Păstrează-l pentru 
Harry Malacul, să aibă şi el parte de-un pahar înainte de-a 
mă urma.” Şi după asta dă buzna afară şi se aruncă de pe 
docul lui Johnny Black drept în şenal, tocmai când se 
retrage fluxul şi e întuneric şi nu-i nici lună, şi nimeni nu-l 
mai vede până ce-l aruncă valurile pe promontoriu după 
două zile. În noaptea aia toată lumea l-a căutat. Da' eu cred 
că trebuie să se fi lovit cu căpăţâna de vreun pilon mai vechi 
de beton şi dus a fost cu refluxul. Când a venit Harry 
Malacul, l-a tot plâns până a băut restul lăsat. Şi doar era 
rest de la o hârtie de douăzeci şi cinci de dolari. Apoi Harry 
Malacul mi-a spus: „Ştii, Bobby, cred că bătrânul Sinucigaş 
era nebun.” Avea şi el dreptate, pentru că atunci când ai lui 
au trimis să-l ia de-aici, omul care a venit i-a explicat 
comisarului că bătrânul Sinucigaş suferea de o meteahnă 
numită Depresiune Amoniacă. Roger, tu ai avut vreodată de 
asta? 

— Nu, spuse Roger. Şi mă gândesc că nici n-am să am 
vreodată. 

— Asta-i povestea, spuse Bobby. Şi să nu te joci niciodată 
cu veşnica uitare. 

— Mă... în veşnica uitare, spuse Roger. 

XI. 

Prânzul a fost excelent. Pe dinafară friptura era bine 
rumenită, de se vedeau urmele grătarului. Cuţitul aluneca 
pe crustă, dar carnea era moale şi mustoasă. Toţii scurseră 
sosul din farfurie şi-l puseră pe pireul de cartofi, aşa încât 
părea un lac pe albul pireului. Fasolea de Peru, gătită cu 


unt, era bine fiartă, salata era proaspătă şi rece, iar 
grapetruitul rece de la gheaţă. 

Toată lumea era flămândă de la vântul acela, iar Eddy veni 
şi el de la bucătărie să se uite la ei în vreme ce mâncau. 
Faţa îi arăta foarte rău şi se adresă tuturor: 

— Ce dracu aveţi de spus de friptura asta? 

— E minunată, spuse tânărul Tom. 

— Mestec-o bine, îl sfătui Eddy. Nu-ţi bate joc de ea 
înfulecând-o repede. 

— Nu poţi s-o mesteci prea mult că dispare, replică 
tânărul Tom. 

— Avem şi desert, Eddy? îl întrebă David. 

— Bineînţeles. Plăcintă şi îngheţată. 

— Oh, Doamne! exclamă Andrew. Două porţii? 

— Destul ca să te tragă la fund în apă. Îngheţata e tare ca 
piatra. 

— Ce fel de plăcintă? 

— Plăcintă cu fragi. 

— Ce fel de îngheţată? 

— De cocos. 

— De unde o avem? 

— Ne-a venit cu vasul. 

În timpul mesei au băut ceai de la gheaţă, iar Roger şi 
Thomas Hudson, după desert, au luat şi o cafea. 

— Eddy e un bucătar minunat, spuse Roger. 

— Foamea-i bun bucătar. 

— Nu de foame era bună friptura. Sau salata. Sau 
plăcinta. 

— E un bucătar straşnic, se declară de acord Thomas 
Hudson. E bună cafeaua? 

— Excelentă. 

— Papă, interveni tânărul Tom, dacă cei de pe iaht se duc 
la Bobby, ce-ar fi să ne ducem şi noi şi să râdem de ei 
lăsându-l pe Andy s-o facă pe beţivul? 

— Domnului Bobby s-ar putea să nu-i placă. S-ar putea să 
aibă neplăceri cu comisarul. 


— Mă duc eu şi vorbesc cu Bobby, şi-i spun şi comisarului. 
E doar prieten cu noi. 

— Bine, bine. Du-te şi vorbeşte cu Bobby şi pândiţi să 
vedeţi când se arată cei de pe iaht. Dar cu Dave ce facem? 

— Putem să-l târâm şi pe el? O să arate straşnic în halul în 
care e. 

— Am să încalţ pantofii de sport ai lui Iom şi am să merg 
singur, spuse David. Tommy, ai pus totul la cale? 

— Putem pune lucrurile la cale în timp ce ne îndreptăm 
într-acolo, spuse tânărul 'lom. Mai poţi să-ţi întorci 
pleoapele pe dos? 

— Bineînţeles, spuse David. 

— Să nu faci asta acum, te rog, spuse Andrew. Nu vreau să 
mi se facă rău după-masă. 

— Pun prinsoare că te fac să dai afară acum, călăreţule. 

— Nu, te rog, nu. Mai târziu nu mai contează. 

— Vreţi să merg şi eu cu voi? îl întrebă Roger pe tânărul 
Tom. 

— Tare mult aş vrea, spuse tânărul Tom. Putem pune totul 
la cale împreună. 

— Atunci, haidem, spuse Roger. Davy, de ce nu tragi un pui 
de somn? 

— E o idee, răspunse David. Am să citesc până mă apucă 
somnul. Papă, tu ce faci? 

— Am să lucrez afară pe terasă, unde nu bate vântul. 

— Atunci, mă întind pe un pat de campanie tot acolo şi am 
să mă uit la tine cum lucrezi. Te deranjează? 

— Nu. Mă face să lucrez şi mai bine. 

— Noi ne întoarcem, spuse Roger. Andy, tu ce faci? 

— Aş vrea să vin şi să studiez terenul. Dar cred că mai bine 
să nu vin, fiindcă s-ar putea ca oamenii să fie acolo şi să mă 
vadă. 

— Deştept gândit, spuse tânărul Tom. Eşti deştept, 
călăreţule. 

Porniră la drum şi Thomas Hudson lucră toată după- 
amiaza. Andy privi şi el o vreme, apoi dispăru ducându-se în 


altă parte, iar David se mulţumi să se uite, să citească şi să 
nu scoată o vorbă. 

Thomas Hudson vru să picteze întâi saltul peştelui, fiindcă 
avea să fie mult mai greu să-l picteze în apă, şi făcu două 
schiţe, dar niciuna nu-i plăcu şi, în cele din urmă, reuşio a 
treia care-i plăcu. 

— David, crezi că aşa arăta? 

— Ah, papă, e minunat. Dar când sare, apa vine şi ea cu el, 
nu-i aşa? Vreau să zic, nu ca atunci când cade şi împroaşcă. 
— Aşa trebuie să fie, se arătă de acord taică-său. Fiindcă 

trebuie să spargă suprafaţa apei. 

— Şi a ieşit, a tot ieşit! Multă apă trebuie să fi luat cu el. 
Cred că, dacă ai putea să vezi destul de repede ce se 
întâmplă, ai vedea cum picură, cum se scurge apa de peel. 
Acolo, l-ai făcut în timp ce se ridică, sau în timp ce cade 
înapoi? 

— Asta-i numai o schiţă. M-am gândit să fie când ajunge în 
culmea saltului. 

— Papă, ştiu că e numai o schiţă. lartă-mă dacă m-am 
amestecat. Nu vreau să par atoateştiutor. 

— Îmi place să-ţi aud părerea. 

— Ştii, cel care ştie cu adevărat e Eddy. El prinde totul mai 
iute, ca un aparat de fotografiat şi ţine minte. Nu crezi şi tu 
că Eddy e un tip grozav? 

— Bineînţeles că este. 

— De fapt, nimeni nu ştie mai nimic despre Eddy. lommy 
ştie, bineînţeles. in la Eddy mai mult decât la oricare altul, 
în afară de tine şi de domnul Davis. Găteşte de parcă ar fi 
îndrăgostit de meseria asta, şi ştie atât de multe şi poate 
face orice. Gândeşte-te numai ce-a făcut cu rechinul acela, 
şi cum s-a aruncat ieri peste bord după peşte. 

— Şi azi-noapte, tot felul de indivizi l-au altoit numai 
fiindcă nu credeau ce le spunea. 

— Dar, papă, Eddy nu e nenorocit. 

— Nu, e fericit. 


— Chiar şi azi, după ce-a fost bătut aşa de rău, el tot fericit 
era. Şi sunt sigur că era fericit c-a sărit în apă după peşte. 

— Bineînţeles. 

— Aş vrea ca şi domnul Davis să fie fericit aşa cum e Eddy. 

— Domnul Davis e mai complicat decât Eddy. 

— Ştiu şi asta. Dar îmi mai aduc şi acum aminte când nu-i 
păsa de nimic şi era fericit. Îl cunosc pe domnul Davis foarte 
bine, papă. 

— Acum e destul de fericit. Dar ştiu că şi-a cam pierdut 
nepăsarea. 

— Nu vreau să spun că era o nepăsare care face râu. 

— Nici eu, dar şi-a cam pierdut un anumit fel de siguranţă. 

— Da, ştiu. 

— Aş vrea să şi-o regăsească. Poate că are s-o regăsească 
atunci când are să se apuce din nou de scris. Vezi tu, Eddy e 
fericit pentru că ceea ce face, face bine şi o face în fiecare 
Zi. 

— Bănuiesc că domnul Davis nu-i în stare să-şi facă munca 
lui în fiecare zi, aşa ca tine, sau ca Eddy. 

— Nu. Şi mai sunt şi alte lucruri. 

— Ştiu. Eu ştiu prea multe pentru un copil, papă. Tommy 
ştie de douăzeci de ori mai multe decât mine şi ştie cele mai 
afurisite lucruri şi asta nu-l supără. Dar pe mine mă doare 
tot ceea ce aflu. Şi nici măcar nu înţeleg de ce. 

— Vrei să spui că tu le trăieşti. 

— Le trăiesc şi mă impresionează. Parcă aş trăi păcatele 
altcuiva. Dacă există aşa ceva. 

— Înţeleg. 

— Papă, te rog iartă-mă că vorbesc atât de grav. Ştiu că nu 
e politicos. Dar uneori îmi place să vorbesc aşa pentru că 
sunt atâtea pe care nu le ştim şi apoi când le aflăm vin atât 
de repede, că trec peste tine ca un val. Cam cum sunt 
valurile azi. 

— Să ştii că pe mine mă poţi întreba totdeauna orice, Davy. 

— Ştiu. Şi-ţi mulţumesc mult. Dar în privinţa unor lucruri, 
cred că am să mai aştept. Probabil că sunt unele pe care nu 


le poţi învăţa decât singur. 

— Crezi că e bine să punem la cale chestia aia „de-a 
beţivul”, cu Tom şi Andy la Bobby? Adu-ţi aminte că am dat 
de bucluc cu individul ăla care spunea că eşti mereu beat. 

— Îmi amintesc că m-a văzut cum m-am îmbătat cu vin de 
două ori în trei ani... dar să nu mai vorbim de asta. Chestia 
de la Bobby va fi un bun alibi în cazul că am băut vreodată. 
Dacă am păcătuit de două ori cu omul acela, aş putea s-o 
fac şi a treia oară. Nu, papă, cred că eo treabă bună. 

— În ultima vreme te-ai mai distrat de-a beţivul? 

— Eu şi cu Tom am reuşit câteva scene bune. Dar când e şi 
Andy, sunt mult mai reuşite. La asta Andy e un fel de geniu. 
Îi reuşesc unele chestii groaznice. Ale mele sunt într-un fel 
oarecum speciale. 

— Ce-ai mai făcut în ultima vreme? întrebă Thomas 
Hudson continuând să lucreze. 

— M-ai văzut vreodată făcând pe fratele idiot? Pe 
mongoloidul idiot? 

— Niciodată. Îţi place asta, Davy? îi arătă Thomas Hudson 
schiţa. 

— Straşnică, spuse David. Acum am priceput ce cauţi. Vrei 
să-l prinzi când stătea în aer, chiar înainte de a începe să 
cadă înapoi. Papă, chiar o să-mi dai mie tabloul ăsta? 

— Bineînţeles. 

— Am să am mare grijă de el. 

— O să fac două tablouri. 

— La şcoală n-am să iau decât unul, iar pe celălalt îl 
păstrez acasă, la mama. Sau preferi să-l ţin aici? 

— Nu. S-ar putea să-i placă şi ei. la povesteşte-mi ce alte 
isprăvi ai mai făcut, îl iscodi Thomas Hudson mai departe. 

— Când mergem cu trenul, punem la cale nişte chestii 
groaznice. În tren ies cel mai bine, poate din cauza 
călătorilor din tren, bănuiesc eu. Pe oamenii aceia nu-i 
găseşti aşa, adunaţi laolaltă, nicăieri în altă parte decât în 
tren. Şi apoi nici nu pot s-o şteargă. 


Thomas Hudson îl auzi pe Roger vorbind în cealaltă 
încăpere şi începu să-şi curețe uneltele şi să le pună la loc. 
Tânărul Tom intră şi spuse: 

— Ce mai faci, papă? Ai lucrat cu spor? Pot să văd şi eu? 

Thomas Hudson îi arătă şi lui cele două schiţe, şi băiatul 
spuse: 

— Amândouă îmi plac. 

— Îţi place cumva una mai mult decât cealaltă? îl întrebă 
David. 

— Nu, amândouă-s straşnice. 

Dar Thomas Hudson îşi dădea seama că băiatul se grăbea 
şi că se gândea la altceva. 

— Cum merge? îl întrebă Thomas Hudson. 

— Nemaipomenit, îi răspunse tânărul Tom. Dacă procedăm 
cum trebuie, iese minunat. Acum sunt cu toţii acolo şi toată 
după-amiaza ne-am ţinut de capul lor. Mai întâi am stat de 
vorbă cu domnul Bobby şi cu comisarul, înainte de venirea 
lor. Acum am ajuns la faza în care domnul Davis e criţă, iar 
eu încerc să-l conving să lase băutura. 

— Sper că n-aţi exagerat, nu-i aşa? 

— Nu, la dracu, făcu tânărul Tom. Ar fi trebuit să-l vezi pe 
domnul Davis. Cu fiecare duşcă, se schimba câte puţin. Dar 
într-un fel abia perceptibil. 

— Şi ce bea? 

— Ceai. Bobby îl pusese într-o sticlă de rom. Iar pentru 
Andy a pregătit o sticlă de gin în care a pus apă. 

— Şi cum încercai să-l convingi pe domnul Davis să se lase 
de băut? 

— Rugându-mă de el. Dar în aşa fel, ca să nu mă audă 
ceilalţi. Şi domnul Bobby a intrat în joc, dar el bea lichior 
adevărat. 

— Atunci, mai bine s-o pornim într-acolo, spuse David. 
Înainte ca domnul Bobby să se-ntreacă cu gluma. Cum se 
simte domnul Davis? 

— Minunat. Dave, trebuie să ştii că e un mare, mare artist. 

— Unde-i Andy? 


— Jos, şi repetă o parte din rol în faţa unei oglinzi. 

— Intră şi Eddy în jocul ăsta? 

— Şi Joseph şi Eddy, amândoi o să participe. 

— N-o să-şi aducă niciodată aminte ce au de spus. 

— N-au decât o singură replică. 

— Eddy e în stare să ţină minte o replică, dar nu ştiu cum 
o să se descurce Joseph. 

— N-are nimic altceva de făcut decât să repete după Eddy. 

— Şi comisarul e şi el în rol? 

— Bineînţeles. 

— Şi câţi din ăia sunt acolo? 

— Şapte, cu două fete. Una drăguță, şi una minunată. De 
pe acum i s-a făcut milă de domnul Davis. 

— Ah, copii! făcu David. Să mergem. 

— Şi cum o să ajungi tu până acolo? îl întrebă tânărul Tom 
pe David. 

— Îl duc eu, spuse Thomas Hudson. 

— Papă, te rog, lasă-mă să iau pantofii de sport, spuse 
David. Lasă-mă să iau pantofii de sport ai lui Iom. Am să 
calc pe marginea tălpii şi n-o să mă doară şi o să arăt numai 
bine aşa. 

— Bine, bine. Ar cam trebui să plecăm. Unde-i Roger? 

— Bea o duşcă cu Eddy ca să-şi stimuleze talentul, spuse 
tânărul Tom. Că de prea multă vreme chefuieşte numai cu 
ceai, papă. 

Când au ajuns la Ponce de Leon, vântul bătea încă destul 
de tare. Cei de pe iaht erau la bar şi beau cocteil cu rom. 
Era un grup de oameni drăguţi, bronzaţi, îmbrăcaţi în alb. 
Erau binecrescuţi şi le făcură loc la bar. Doi bărbaţi şi o fată 
erau la un aparat cu jocuri mecanice, la un capăt al barului, 
iar alţi trei şi cealaltă fala erau la celălalt capăt, lângă uşă. 
La capătul cu aparatul era fata cea drăguță. Cealaltă fată 
însă era nemaipomenit de drăguță. Roger, Thomas Hudson 
şi băieţii, intrară fără să se clatine. David încercă chiar să 
nu şchiopăteze. Bobby se uită la Roger şi spuse: 

— Iar ai venit? 


Roger dădu din cap deznădăjduit şi Bobby îi puse dinainte 
sticla de rom şi un pahar. Roger întinse mâna după pahar şi 
nu scoase o vorbă. 

— Bei şi tu, Hudson? îl întrebă Bobby pe Thomas Hudson. 

Avea o mutră severă şi acuzatoare. Thomas Hudson dădu 
din cap. 

— Ar trebui să te mai laşi, îi spuse Bobby. Orice lucru are o 
limită, la dracu. 

— Bobby, nu vreau decât puţin rom. 

— 'Tot din ăla din care bea şi el? 

— Nu, Bacardi. 

Domnul Bobby turnă într-un pahar pe care i-l întinse lui 
Thomas Hudson. 

— Ia-l, îi spuse. Deşi ştii bine că n-ar trebui să te mai 
servesc. 

Thomas Hudson dădu paharul pe gât dintr-o înghiţitură şi- 
| simţi cum îl încălzeşte şi îl înviorează. 

— Mai dă-mi unul, spuse. 

— Peste douăzeci de minute, Hudson, îi răspunse Bobby, şi 
se uită la ceasul din spatele barului. 

Acum oamenii începură să le acorde puţină atenţie, 
deocamdată încă plini de politeţe. 

— Da' tu de ce bei, măi sportivule? îl întrebă domnul 
Bobby pe David. 

— Doar ştii al dracului de bine că nu mai beau, îi răspuse 
David morocănos. 

— De când? 

— De azi-noapte, doar ştii al dracului de bine. 

— lartă-mă, făcu Bobby şi trase şi el o duşcă. Cum dracu 
să mai ţin eu socoteala unor delincvenţi afurisiţi ca voi? N- 
am decât pretenţia să-l mătrăşiţi pe Hudson de-aici, când 
am şi eu clienţi cumsecade. 

— Eu beau cuminte, spuse Thomas Hudson. 

— Aşa să faci. 

Domnul Bobby luă sticla din fata lui Roger, îi puse dopul şi 
o aşeză înapoi în raft. Tânărul Iom îi făcu din cap un semn 


de încuviinţare şi-i şopti ceva lui Roger. Roger îşi lăsă capul 
în palme. Apoi şi-l ridică din nou şi arătă cu mâna spre 
sticlă. Tânărul Tom scutură din cap. Bobby luă sticla, scoase 
dopul şi i-o puse dinainte lui Roger. 

— Bea până ai să-ţi dai sufletul, îi spuse el. N-o să-mi pierd 
eu somnul pentru atât. 

Cele două grupuri urmăreau acum scena îndeaproape, dar 
deocamdată tot cu politeţe. Urmăreau această scenă a 
mizeriei umane, dar rămâneau politicoşi şi arătau a fi 
oameni drăguţi. Atunci vorbi şi Roger pentru prima oară. 

— Dă-i şi şobolanului ăluia mic ceva de băut, îi spuse lui 
Bobby. 

— Tu ce vrei, fiule? îl întrebă domnul Bobby pe Andy. 

— Gin, spuse Andy. 

Thomas Hudson avea mare grijă să nu se uite la 
spectatori. Dar îi simţea. Bobby aşeză sticla în faţa lui Andy 
şi alături puse paharul. Andy umplu ochi paharul şi-l ridică 
spre Bobby. 

— În sănătatea dumitale, domnule Bobby. Primul pe ziua 
de azi. 

— Bea-l, îi spuse Bobby. Eşti în întârziere. 

— Papă are azi bani, spuse David. Banii pentru ziua lui de 
naştere, de la mama. 

Tânărul Tom îl privi pe taică-său drept în faţă şi începu să 
plângă. Se stăpânea să nu plângă chiar de-adevărat, dar 
era totuşi întristător să-l vezi şi nu-şi exagera rolul. 

Nimeni nu scoase o vorbă până ce Andy nu glăsui: 

— Aş mai vrea un gin, te rog, domnule Bobby. 

— Toarnă-ţi singur, spuse Bobby. Biet copil nenorocit. 

Apoi se întoarse spre Thomas Hudson. 

— Hudson, făcu el. Mai ia unul şi şterge-o. 

— Atâta vreme cât sunt liniştit, pot să stau, îi răspunse 
Thomas Hudson. 

— După cum te cunosc pe tine, n-o să fii multă vreme 
liniştit, spuse Bobby ameninţător. 


Roger arătă cu degetul spre sticlă şi tânărul Tom se agăţă 
de mâneca lui. Îşi stăpânise lacrimile, şi acum era curajos şi 
băiat bun. 

— Domnule Davis, îl imploră el. Nu trebuie să mai bei. 

Roger nu spuse nimic şi domnul Bobby puse din nou sticla 
dinaintea lui. 

— Domnule Davis, în seara asta trebuie să scrii, îi spuse 
tânărul Tom. Doar ştii bine că ai făgăduit să scrii în seara 
asta. 

— Da' pentru ce crezi tu că beau eu acum? îi răspunse 
Roger. 

— Dar, domnule Davis, când ai scris Furtuna n-a trebuit să 
bei atât de mult. 

— De ce nu-ţi ţii fleanca? îi spuse Roger. 

Tânărul Tom era răbdător şi curios şi în stare să îndure 
mult. 

— Aşa am să fac, domnule Davis. Dar asta numai pentru că 
m-ai rugat dumneata. Putem să ne întoarcem acasă? 

— Eşti băiat bun, Tom, îi spuse Roger. Da' mai stăm puţin. 

— Cât mai stăm, domnule Davis? 

— Până la sfârşitul sfârşitului. 

— Nu cred că e nevoie, domnule Davis, îi spuse tânărul 
Tom. Zău că nu. Şi doar ştii că atunci când ajungi să nu mai 
vezi nimic, nici n-o să fii în stare să scrii. 

— Am să dictez, vorbi Roger. Ca Milton. 

— Ştiu că dictezi minunat, îi spuse tânărul Iom. Dar azi- 
dimineaţă când domnişoara Phelps a vrut să scoată hârtia 
din maşină, era mai mult muzică pe ea. 

— Scriu o operă. 

— Ştiu că o să scrii o operă minunată, domnule Davis. Dar 
nu crezi că e mai bine să terminăm întâi romanul? Ai scris 
mult din romanul ăsta. 

— Termină-l tu, îi răspunse Roger. Ar trebui să ştii şi tu 
acum acţiunea. 

— Ştiu eu intriga, domnule Davis, şi e o intrigă frumoasă, 
dar apare fata aia pe care ai făcut-o să moară în cealaltă 


carte, şi oamenii s-ar putea să fie derutaţi. 

— Şi Dumas a făcut la fel. 

— Nu-l mai bate atâta la cap, îi spuse Thomas Hudson 
tânărului Tom. Cum să mai scrie dacă-l baţi la cap toată 
vremea? 

— Domnule Davis, nu poţi să-ţi găseşti o secretară cu 
adevărat bună, care să-l scrie în locul dumitale? Am auzit 
eu că romancierii mai fac treaba asta. 

— Nu, costă prea mult. 

— Roger, vrei să te ajut eu? îl întrebă Thomas Hudson. 

— Da. Ai putea să-l pictezi. 

— E minunat aşa, spuse tânărul Tom. Papă chiar o să faci 
asta? 

— Am să-l pictez într-o singură zi, spuse Thomas Hudson. 

— Pictează de-a-ndoaselea, ca Michelangelo, îi spuse 
Roger. Pictează-l destul de mare, ca să-l poată citi şi regele 
George fără ochelari. 

— Ai să te apuci să-l pictezi, papă? întrebă David. 

— Bineînţeles. 

— Straşnic, făcu David. E primul lucru cu scaun la cap pe 
care l-am auzit. 

— Da' n-are să fie greu, papă? 

— La dracu, nu. Poate că-i tocmai prea simplu. Cine-i fata? 

— Fata dintotdeauna a domnului Davis. 

— O pictez în juma' de zi, spuse Thomas Hudson. 

— Picteaz-o de-a-ndoaselea, spuse Roger. 

— Fără murdării, îl repezi Thomas Hudson. 

— Domnule Bobby, mai capăt o duşcă? întrebă Andy. 

— Fiule, câte ai tras până acum? îl întrebă Bobby. 

— Numai două. 

— Dă-i înainte, îi spuse Bobby şi-i întinse sticla. Ascultă, 
Hudson, când ai de gând să-ţi iei gioarsa de tablou de-aici? 

— Nu ţi-a oferit nimeni nimic pe ea? 

— Nu, răspunse Bobby. Şi-mi încurcă locul. Şi pe deasupra 
mă mai şi face nervos. Vreau să-l văd luat de-aici. 


— Scuzaţi-mă, îi spuse lui Roger unul din cei de pe iaht. 
Tabloul acela-i de vânzare? 

— Da' cine a vorbit cu dumneata? îşi întoarse Roger ochii 
spre el. 

— Nimeni, răspunse omul. Dumneata eşti Roger Davis, nu- 
i aşa? 

— Sunt, fir-ai să fii. 

— Dacă prietenul dumitale a pictat tabloul acela şi e de 
vânzare, aş vrea să tratez preţul cu dumnealui, spuse omul 
întorcându-se. Dumneata eşti Thomas Hudson, da? 

— Hudson mi-e numele. 

— Tabloul e de vânzare? 

— Nu, îi răspunse Thomas Hudson. Regret. 

— Dar barmanul spunea... 

— E ţicnit, îi spuse Thomas Hudson. E un băiat foarte bun. 
Dar e ţicnit. 

— Domnule Bobby, pot să mai iau, te rog, un gin? îlrugă 
Andrew foarte politicos. 

— Bineînţeles, omuleţule, îi spuse Bobby şi-i turnă. Ştii ce- 
ar trebui să facă âia? Ar trebui să-ţi pună mutrişoara asta 
fermecătoare de copil sănătos pe eticheta sticlelor de gin, 
în locul grămezii ăleia idioate de fructe. Hudson, de ce nu 
desenezi tu o etichetă ca lumea pentru sticla de gin, în care 
să redai farmecul copilăresc al mutrei tânărului Andy? 

— Am putea lansa un nou soi, spuse Roger. Old Tom Gin 
există, e-adevărat, dar de ce n-am lansa noi Merry Andrew? 

— Banii pentru afacere îi dau eu, spuse Bobby. Putem face 
ginul aici pe insulă. Pugştii îl pot trage la sticle şi lipi 
etichetele. Îl putem vinde ori cu ridicata, ori cu amănuntul. 

— Ar fi o întoarcere la vechiul meşteşug, spuse Roger. Ca 
William Morris. 

— Da' din ce-o să facem ginul, domnule Bobby? întrebă 
Andrew. 

— Din peştele-banană, spuse Bobby. Şi din moluşte. 

Cei de pe iaht nu se mai uitau acum nici la Roger, nici la 
Thomas Hudson şi nici la băieţi. Îl urmăreau pe Bobby şi 


arătau îngrijoraţi. 

— În legătură cu pânza aceea... începu bărbatul de 
dinainte. 

— La care pânză te referi, omule? îl întrebă Bobby, dând 
pe gât încă o duşcă. 

— La pânza aceea mare cu tornade şi cu un om în barcă. 

— De unde? întrebă Bobby. 

— De acolo, spuse omul. 

— Îţi cer iertare, domnule, dar cred că ai băut destul. Aici 
e un local respectabil. Nu oploşim noi nici tornade, nici 
oameni în bărci pe-aici. 

— Vreau să spun, tabloul de acolo. 

— Nu mă stârni, domnule. Nu e nici un tablou acolo. Dacă 
ar exista vreun tablou pe aici, atunci ar sta deasupra 
barului, unde se cuvine să stea picturile, şi ar fi neapărat un 
nud lăsat cât e de lung pe spate, exact aşa cum se cade să 
fie. 

— Vorbesc de tabloul acela de acolo. 

— Ce tablou şi unde? 

— Acolo. 

— Mi-ar face mare bucurie să-ţi servesc o apă gazoasă, 
domnule. Sau să-ţi chem o ricşă, îi spuse Bobby. 

— O ricşă? 

— Da, o afurisită de ricşă, dacă vrei să ţi-o spun de la 
obraz. Dumneata eşti o ricşă. Şi ai băut destul. 

— Domnule Bobby, întrebă Andrew foarte politicos. Crezi 
că şi eu am băut destul? 

— Nu, dragul meu băiat, bineînţeles că nu. Toarnă-ţi 
singur. 

— Mulţumesc, domnule Bobby, spuse Andy. E al patrulea. 

— Aş fi vrut să fie al o sutălea, spuse Bobby. Eşti mândria 
inimii mele. 

— Ce-ai zice să plecăm de-aici, Hal, îi spuse unul dintre 
bărbaţi celui care voia să cumpere tabloul. 

— Aş vrea să iau pânza aceea, îi răspunse el. Numai dacă 
aş putea-o obţine la un preţ convenabil. 


— Aş prefera să plecăm de-aici, insistă cel dintâi. 
Distracţia-i distracţie. Dar să mai şi vezi cum se-mbată nişte 
copii e puţin cam prea mult. 

— Chiar îi dai băieţelului gin? îl întrebă pe Bobby blonda 
cea drăguță de la capătul barului dinspre uşă. 

Era o fată înaltă, cu un păr foarte deschis la culoare şi 
nişte pistrui care-i veneau bine. Nu erau pistrui de 
roşcovană, ci din aceia ce apar pe pielea bronzată a 
blondelor care nu capătă arsuri. 

— Da, doamnă. 

— Cred că e o ruşine, spuse fata. E dezgustător şi ruşinos 
şi criminal. 

Roger evită să se uite la fată şi Thomas Hudson puse ochii 
în pământ. 

— Dar ce-aţi pofti dumneavoastră să bea, doamnă? întrebă 
Bobby. 

— Nimic. N-ar trebui să i se dea nimic de băut. 

— Nu prea pare cinstit nici aşa, spuse Bobby. 

— Ce vrei să spui când zici cinstit? Crezi că e cinstit să 
otrăveşti un copil cu alcool? 

— Vezi, papă? se amestecă Tom. Şi eu ziceam că nu e bine 
ca Andy să bea. 

— Din toţi trei, el e singurul care bea, doamnă. Asta de 
când sportivul, aici de faţă, s-a lăsat, încercă Bobby s-o facă 
să înţeleagă. Credeţi că e cinstit să-l lipsim numai pe el 
dintr-o familie de trei băieţi de această mică plăcere pe 
care o mai are şi el? 

— Cinstit! exclamă fata. Cred că eşti un monstru. lar 
dumneata eşti un alt monstru, îi spuse lui Roger. Şi 
dumneata eşti tot un monstru, îi spuse şi lui Thomas 
Hudson. Toţi sunteţi groaznici şi vă urăsc. 

Avea lacrimi în ochi şi, întorcându-se cu spatele la băieţi şi 
la domnul Bobby, se adresă bărbaţilor care erau cu ea: 

— Niciunul din voi nu e în stare să facă nimic? 

— Cred că e o glumă, îi spuse unul dintre ei. De genul celei 
cu chelnerul prost crescut pe care-l angajează pe la 


petreceri. Sau cea cu vorbe în doi peri. 

— Nu, nu e nici o glumă. Omul acela groaznic îi dă chiar 
gin. E îngrozitor şi e tragic. 

— Domnule Bobby, făcu Andy. Cinci e porţia mea? 

— Pentru azi, spuse Bobby. N-aş vrea s-o mai supărăm cu 
nimic pe doamna. 

— Ah, scoateţi-mă de-aici, spuse fata. Nu mai vreau să văd. 

Începu să plângă şi doi dintre bărbaţi ieşiră cu ea afară, 
iar Thomas Hudson şi Roger şi băieţii se simţiră destul de 
prost. Cealaltă fată, cea cu adevărat frumoasă se apropie de 
ei. Avea un chip frumos, cu tenul închis la culoare şi curat, 
şi un păr castaniu roşcat. Purta nişte pantaloni largi, dar 
era minunat construită după câte îşi putea da seama 
Thomas Hudson şi avea un păr mătăsos, care se unduia în 
mers. Îşi dădu seama că o mai văzuse. 

— Aşa-i că nu-i gin? îi spuse ea lui Roger. 

— Nu, bineînţeles că nu. 

— Mă duc până afară să-i spun, făcu ea. Într-adevăr s-a 
simţit înfiorător. 

leşi pe uşă şi le zâmbi când ieşi. Era o fată minunat de 
frumoasă. 

— Acum s-a terminat, papă, spuse Andy. Putem bea câte o 
coca-cola? 

— Aş prefera o bere, papă. Asta numai dacă n-o supără pe 
doamna, spuse tânărul Iom. 

— Nu cred că din cauza unei sticle cu bere are să se 
supere, îi răspunse Thomas Hudson. Îţi oferim ceva de 
băut? îl întrebă el pe cel care voia să cumpere tabloul. Îmi 
pare rău dacă am fost prea stupizi. 

— Nu, nu, făcu omul. Foarte interesant. Totul mi s-a părut 
foarte interesant. Fascinant. Totdeauna m-au interesat 
scriitorii şi artiştii. Aţi improvizat cu toţii? 

— Da, răspunse Thomas Hudson. 

— În legătură cu pânza aceea... 

— Aparține domnului Saunders, îi explică Thomas Hudson. 
Am pictat tabloul pentru el, în dar. Nu cred că vrea să-l 


vândă. Dar e al lui şi poate să facă ce vrea cu el. 

— Vreau să-l păstrez, spuse Bobby. Să nu-mi oferi cumva o 
groază de bani pe el, fiindcă are să mă facă să-mi pară rău. 

— Zău c-aş vrea să fie al meu. 

— Şi eu, fir-ar să fie, spuse Bobby. Şi-i al meu. 

— Dar, domnule Saunders, e o pânză de prea mare valoare 
ca să fie ţinută într-un local ca ăsta. 

Bobby începu să se înfurie. 

— Ia mai lăsă-mă-n pace, vrei? îi spuse el omului. Ne-am 
distrat de minune şi gata. O distracţie cum n-am mai avut 
vreodată cu femei care se apucă de plâns şi încurcă totul. 
Ştiu că a făcut-o din cumsecădenie. Dar, la dracu! 
Cumsecădenia te atinge mai iute ca orice altceva. Şi 
nevastă-mea vrea să fie cumsecade şi nu face decât lucruri 
cumsecade şi în fiecare zi mă scoate din răbdări. La dracu 
cu cumsecădenia! Şi acum, uite, vii dumneata şi îţi închipui 
că poţi să-mi sufli tabloul ăsta, numai aşa fiindcă-l vrei 
dumneata. 

— Dar, domnule Saunders, chiar dumneata ai spus că nu 
mai vrei să vezi tabloul ăsta aici şi că-i de vânzare. 

— Era numai o aiureală, îi răspunse Bobby. Am zis aşa 
când ne distram şi noi. 

— Atunci înseamnă că tabloul nu-i de vânzare. 

— Nu. Tabloul nu-i nici de vânzare, nici de închiriat, nici de 
împrumut. 

— Bine, zise omul, uite cartea mea de vizită, dacă vreodată 
va fi de vânzare. 

— Minunat, spuse Bobby. S-ar putea ca Tom să aibă ceva 
de vânzare la el acasă. Ce zici, Iom? 

— Nu cred, răspunse Thomas Hudson. 

— Totuşi, aş vrea să vin să văd, îi spuse omul. 

— Deocamdată nu expun nimic, îi răspunse Thomas 
Hudson. Dacă vrei, îţi pot da adresa galeriei din New York. 

— Mulţumesc. Vrei s-o scrii aici? 

Omul avea şi stilou la el şi scrise adresa pe dosul unei cărţi 
de vizită şi-i dădu lui Thomas Hudson altă carte de vizită. 


Apoi îi mulţumi lui Thomas Hudson şi-l întrebă dacă-i putea 
oferi ceva de băut. 

— Şi ai putea să-mi dai măcar o idee cam cât ar costa 
pânzele mai mari? 

— Nu, spuse Thomas Hudson. Dar directorul galeriei, 
poate. 

— Îndată ce mă întorc în oraş, mă duc la el. Pânza asta e 
deosebit de interesantă. 

— Mulţumesc, spuse Thomas Hudson. 

— Eşti sigur că nu e de vânzare? 

— Ah, Doamne! făcu Bobby. Termină. E tabloul meu. Mie 
mi-a venit ideea, şi Thomas Hudson mi l-a pictat. 

Omul făcu o mutră de parcă jocul „şaradelor” ar fi început 
din nou, aşa că zâmbi cu multă amiciţie. 

— N-aş vrea să fiu insistent... 

— Eşti cam la fel de insistent ca unul afurisit de tare de 
cap, îi spuse Bobby. Haide odată. Bea şi dumneata ceva şi 
las-o baltă. 

Băieţii discutau cu Roger. 

— Atâta vreme cât a ţinut, a fost destul de reuşit, nu-i aşa, 
domnule Davis? îl întrebă tânărul Tom. Eu n-am exagerat 
prea rău, drept? 

— A fost straşnic, îi spuse Roger. Numai că Dave n-a prea 
avut când să se desfăşoare. 

— Tocmai mă pregăteam să devin un monstru, spuse 
David. 

— Cred că ai fi dat-o gata de tot, spuse tânărul Tom. Era 
ea destul de necâjită şi aşa. Chiar voiai să faci pe monstrul? 
— Îmi întorsesem şi genele pe dos şi pregătisem totul, le 
spuse David. Când ne-am oprit, tocmai mă aplecasem ca să 

mă aranjez. 

— Ghinion că era atât de drăguță, spuse Andy. Dar nu m- 
am lăsat deloc impresionat. Bănui că n-o să mai avem 
prilejul să punem la cale altă scenă la fel. 

— Dar nu-i aşa că domnul Bobby a fost minunat? întrebă 
tânărul Tom. Ah, Doamne, ai fost straşnic, domnule Bobby. 


— Păcat că ne-am oprit, spuse Bobby. Şi comisarul nici nu 
apucase să vină. Şi tocmai începusem să mă încălzesc. 
Acum ştiu bine cam ce trebuie să simtă marii actori. 

Fata intră pe uşă. Când intră, vântul îi lipi puloverul de 
trup şi-i flutură părul în momentul în care se întoarse spre 
Roger. 

— Nu vrea să vină înapoi. Dar s-a liniştit. Acum nu mai are 
NIMIC. 

— Vrei să bei ceva cu noi? întrebă Roger. 

— Cu mare plăcere. 

Roger îi spuse cum îi chema pe fiecare, iar ea le spuse că 
se numea Audrey Bruce. 

— Eu pot să vin să văd picturile? 

— Sigur că da, îi spuse Thomas Hudson. 

— Aş vrea să vin şi eu cu domnişoara Bruce, se băgă în 
vorbă insistentul. 

— Eşti tatăl dumneaei? îl întrebă Roger. 

— Nu, dar sunt un foarte vechi prieten. 

— Atunci nu poţi veni, îi răspunse Roger. Trebuie să aştepţi 
până la Ziua Foarte Vechilor Prieteni. Sau să primeşti o 
invitaţie din partea comitetului. 

— 'Te rog, nu fi prea dur cu el, îl rugă fata pe Roger. 

— Mi se pare că am şi fost. 

— Atunci nu mai fi. 

— În regulă. 

— Să fim drăguţi. 

— Bun. 

— Mi-a plăcut ce-a spus Iom despre fata aceea care apare 
în toate cărţile dumitale. 

— Chiar ţi-a plăcut? o întrebă tânărul Tom. Nu e tocmai 
adevărat. Aşa râdeam eu de domnul Davis. 

— Am crezut că măcar puţin, tot e adevărat. 

— Să vii sus la vilă, o pofti Roger. 

— Să-mi aduc şi prietenii? 

— Nu. 

— Pe niciunul? 


— 'Ţii foarte mult să vină şi ei? 

— Nu. 

— Bun. 

— Şi când să vin la vilă? 

— Oricând, îi spuse Thomas Hudson. 

— Rămân şi la masa de prânz? 

— Bineînţeles, îi spuse Roger. 

— Insula asta pare splendidă, spuse ea. Mă bucur tare 
mult că toţi suntem oameni simpatici. 

— David vă poate arăta cum voia el să facă pe monstrul 
tocmai când s-a stricat petrecerea, îi spuse Andy. 

— Ah, făcu ea. Atunci avem chiar de toate. 

— Şi cât o să rămâneţi? o întrebă tânărul Tom. 

— Nu ştiu. 

— Dar cât o să stea iahtul? o întrebă Roger. 

— Nu ştiu. 

— Atunci ce ştii? o întrebă Roger. O zic cu bune intenţii. 

— Nu prea multe. Dar dumneata? 

— Socot că eşti încântătoare, îi spuse Roger. 

— Oh, exclamă fata. Îţi mulţumesc tare mult. 

— O să mai rămâi o vreme? 

— Nu ştiu. S-ar putea. 

— Nu vii acum la vilă să bem ceva, în loc să bem aici? o 
ispiti Roger. 

— Să bem un pahar aici, spuse ea. E foarte drăguţ aici. 

XII. 

A doua zi vântul se potoli, Roger şi băieţii se duseră la 
plajă să înoate, iar Thomas Hudson rămase sus pe terasă să 
lucreze. Eddy declarase că apa sărată n-o să-i facă rău lui 
David la picioare când va înota, dacă după aceea le 
bandajează din nou. Aşa că se duseseră cu toţii în apă, iar 
Thomas Hudson, din când în când, se mai uita în jos la ei în 
vreme ce picta. Era cam nedumerit în legătură cu Roger şi 
cu fata şi asta îl cam distrăgea de la treabă, aşa că renunţă 
să se mai gândească. Dar nu putea să nu se gândească ce 
mult îi amintea fata de mama tânărului Tom, când o 


întâlnise prima oară. Numai că prea multe fete reuşiseră să 
arate în aşa fel încât să-i amintească de ea, se gândi el şi 
continuă să lucreze. Era convins că avea s-o vadă pe fată 
când va veni vremea şi era convins că aveau s-o vadă destul 
de multă vreme. Era un lucru destul de limpede. Ei, fata 
arăta decorativă şi părea destul de drăguță. lar dacă-i mai 
şi amintea de mama lui Tommy, era cu atât mai trist. Dar nu 
se putea face nimic. Mai trecuse el prin împrejurări din 
astea de destule ori înainte. Continuă să lucreze. 

Tabloul avea să fie bun. Celălalt, cu peştele în apă, avea să 
fie cu adevărat greu. Poate că ar fi fost mai bine să fi 
început cu acela, se gândi. Nu, e mai bine să-l termin pe 
ăsta. După ce pleacă ei, am să pot lucra la celălalt când 
vreau. 

— Lasă-mă să te duc până sus, Davy, îl auzi el pe Roger 
spunând. Ca să nu-ţi intre cumva nisip în rosături. 

— Bine, spuse David. Dar mai întâi să-mi spăl tălpile bine 
aici, în ocean. 

Roger îl purtă în sus pe țărm şi-l aşeză pe un scaun în faţa 
uşii care dădea spre ocean. Pe când treceau pe sub terasă, 
Thomas Hudson îl auzi pe David întrebând: 

— Domnule Davis, crezi că are să vină? 

— Nu ştiu, răspunse Roger. Sper. 

— Domnule Davis, nu-i aşa că-i frumoasă? 

— Foarte. 

— Cred că ţine la noi. Domnule Davis, cu ce se ocupă o fată 
ca ea? 

— Nu ştiu. N-am întrebat-o. 

— Tommy 0 şi iubeşte. Şi Andy. 

— Dar tu? 

— Nu ştiu. Eu nu mă îndrăgostesc de oameni, cum fac ei. 
Oricum, aş vrea s-o văd mai bine. Domnule Davis, nu-i o 
stricată, nu-i aşa? 

— Nu ştiu. Nu pare a fi. De ce? 

— Tommy spunea că o iubeşte, dar că probabil nu e decât 
o stricată. Andy spunea că lui nu-i pasă chiar dacă-i stricată. 


— Nu pare a fi, îi spuse Roger. 

— Domnule Davis, indivizii ăia care-s cu ea nu-so 
adunătură cam ciudată? 

— Cu siguranţă că sunt. 

— Cu ce se ocupă nişte oameni ca ei? 

— O să-o întrebăm pe ea când vine. 

— Şi crezi că vine? 

— Da, îi spuse Roger. În locul tău, nu mi-aş face griji. 

— Tommy şi Andy îşi fac griji. Eu pe altcineva iubesc. Doar 
ştii. Ţi-am spus. 

— Îmi aduc aminte. Dar şi fata asta seamănă cu ea, îi 
spuse Roger. 

— Poate c-a văzut-o la cinema şi încearcă să arate ca ea, 
spuse David. 

Thomas Hudson îşi văzu mai departe de lucru. Când apăru 
fata, mergând pe plajă, Roger tocmai îi bandaja picioarele 
lui David. Ea era cu picioarele goale, într-un costum de baie 
cu o fustă din acelaşi material pe deasupra, şi ducea în 
mână o sacoşă de plajă. Thomas Hudson văzu încântat că 
avea picioarele la fel de frumoase ca şi chipul, şi la fel de 
frumoase ca şi sânii pe care-i ghicise sub pulover. Avea 
braţe frumoase şi era bronzată peste tot. Nu se dăduse cu 
nici un fel de fard, numai buzele şi le vopsise şi avea buze 
frumoase pe care el ar fi preferat să le vadă nevopsite. 

— Salut, făcu ea. Am întârziat mult? 

— Nu, îi spuse Roger. Noi am fost în apă, dar eu intru din 
nou. 

Roger mutase scaunul lui David la marginea țărmului şi 
Thomas Hudson o văzu cum se apleacă şi se uită la 
picioarele lui David şi-i zări cârlionţii scurţi de pe ceafă 
când pletele îi lunecară în faţă. Pe pielea bronzată, cârlionţii 
păreau argintii. 

— Ce-ai păţit aici? îl întrebă ea. Sărmanele picioare! 

— Mi le-am rănit pe când trăgeam să scot un peşte, îi 
spuse David. 

— Şi cât de mare era peştele? 


— Nu ştiu. A scăpat. 

— Tare îmi pare rău. 

— Nu-i nimic, spuse David. Nimănui nu-i mai pasă de el. 

— Poţi să înoţi aşa? 

Roger îi oblojea rosăturile cu mercurocrom. Rănile arătau 
bine şi erau curate, dar pielea era puţin zbârcită de la apa 
de mare. 

— Eddy spune că apa le face bine. 

— Cine-i Eddy? 

— Bucătarul nostru. 

— Şi bucătarul vostru este şi doctor? 

— La treburi de astea se pricepe, îi explică David. Şi 
domnul Davis spune că e bine. 

— Domnul Davis mai spune şi altceva? îl întrebă ea pe 
Roger. 

— Că e bucuros să te vadă. 

— Drăguţ din partea lui. Ei, băieţi, aţi avut o seară 
straşnică? 

— Nu prea, răspunse Roger. Am făcut un pocher şi după 
aceea am citit şi m-am dus să mă culc. 

— Şi cine a câştigat la pocher? 

— Andy şi Eddy, spuse David. Dumneavoastră ce-aţi făcut? 

— Am jucat table. 

— Şi ai dormit bine? o întrebă Roger. 

— Da. Dar dumneata? 

— Minunat, spuse el. 

— Dintre noi, numai Tommy ştie să joace table, îi spuse 
David fetei. L-a învăţat un netrebnic care s-a dovedit apoi a 
fi un pervers. 

— Chiar? Tristă poveste. 

— Când o spune Tommy cum ştie el, nu mai e aşa de tristă, 
spuse David. Nu s-a întâmplat nimic rău. 

— Cred că toţi perverşii ăştia trebuie să fie groaznic de 
întristători, spuse ea. Sărmanii de ei. 

— Dar a fost ceva tare caraghios, spuse David. Fiindcă 
netrebnicul care l-a învăţat pe Ilommy table i-a explicat şi ce 


înseamnă să fii pervers şi tot felul de chestii despre greci şi 
Damon şi Pythias, şi David şi Jonathan. Ştii, ca atunci când 
ni se vorbeşte la şcoală despre peşti şi despre albine că 
fertilizează polenul şi toate chestiile celelalte, şi Tommy l-a 
întrebat dacă a citit vreodată o carte de Gide. Cum se 
numea, domnule Davis? Nu Corydon. Cealaltă? Aia în care 
era vorba de Oscar Wilde. 

— Şi le grain ne meurt, îi spuse Roger. 

— E o carte groaznică, pe care Tommy a luat-o să le 
citească băieţilor la şcoală. În franţuzeşte, bineînţeles, că 
nu înțelegeau ei nici o iotă, dar de obicei Tommy le 
traducea. Mare parte e grozav de plicticoasă, dar începe să 
devină groaznică atunci când domnul Gide ajunge în Africa. 

— Am citit-o, spuse fata. 

— Ah, straşnic, făcu David. Atunci înţelegeţi cam ce vreau 
să spun. Ei, şi individul care l-a învăţat pe Tommy table şi s- 
a dovedit a fi un pervers a rămas cumplit de mirat când 
Tommy i-a vorbit despre cartea asta, dar era şi bucuros 
fiindcă acum nu mai era nevoit să treacă prin toate chestiile 
alea cu albinele şi florile şi i-a spus: „Sunt bucuros că ştii 
astea”, sau cam aşa ceva, şi atunci Ilommy i-a spus exact 
aşa, ţin minte: „Domnule Edwards, în privinţa perverşilor n- 
am decât o curiozitate ştiinţifică. Îţi mulţumesc foarte mult 
că m-ai învăţat table, dar trebuie să-ţi spun la revedere”. Pe 
vremea aia lommy avea purtări foarte alese, urmă David. 
Abia se întorsese din Franţa unde stătuse cu tata şi avea 
purtări minunate. 

— Ai stat şi tu în Franţa? 

— Cu toţii am stat în Franţa în diferite perioade. Dar 
numai Tommy îşi aduce aminte ca lumea de ea. Şi are şi cea 
mai bună memorie. Şi îşi aduce aminte exact. Aţi stat 
vreodată în Franţa? 

— Multă vreme. 

— Aţi fost la şcoală acolo? 

— Da, pe lângă Paris. 


— Atunci aşteptaţi până vă întâlniți cu lommy, spuse 
David. El cunoaşte Parisul şi împrejurimile Parisului, aşa 
cum cunosc eu reciful de colo sau locurile cu apă mică. 
Poate că nici pe astea nu le ştiu aşa de bine cum cunoaşte 
Tommy Parisul. 

Fata se aşezase jos, în umbra terasei şi se apucase să 
cearnă nisipul printre degetele de la picioare. 

— Povesteşte-mi şi mie despre recif şi despre locurile cu 
apă mică, îi spuse ea. 

— Mai bine-i dacă vi le arăt, îi spuse David. Am să vă duc în 
larg cu schiful unde-s locurile acelea şi unde putem să 
facem pescuit subacvatic, dacă vă place. Numai aşa poţi să 
cunoşti reciful. 

— Mi-ar plăcea să merg. 

— Cine-s cei de pe iaht? o întrebă Roger. 

— Nişte oameni. Nu ţi-ar place. 

— Par foarte simpatici. 

— Trebuie să vorbim în chipul ăsta? 

— Nu, spuse Roger. 

— Pe omul insistent l-ai întâlnit. E cel mai bogat şi cel mai 
plicticos. Nu putem să nu mai discutăm despre ei? Toţi sunt 
oameni de treabă şi minunaţi şi plicticoşi la culme. 

Sosi şi tânărul Tom, urmat de Andrew. Întoarseră departe, 
de-a lungul țărmului, iar când ieşiseră din apă şi văzuseră 
fata lângă scaunul lui David, o luaseră la fugă pe unde 
nisipul era mai bătut, iar Andrew rămăsese în urmă. Când 
ajunse şi el, abia mai sufla. 

— Ai fi putut să mă aştepţi şi pe mine, îi reproşă el 
tânărului Tom. 

— Iartă-mă, Andy, se scuză tânărul Tom. Bună dimineaţa, îi 
spuse el apoi fetei. V-am aşteptat, dar după aceea am intrat 
în apă. 

— Îmi pare rău că am întârziat. 

— N-aţi întârziat. Intrăm cu toţii din nou în apă. 

— Eu nu mai intru, spuse David. Intraţi voi acum. Şi aşa 
am vorbit prea mult. 


— Nu trebuie să vă temeţi de curenţii de fund, îi spuse 
tânărul Tom. Fundul coboară încet, până departe. 

— Dar rechinii şi baracudele? 

— Rechinii nu intră în lagună decât noaptea, îi spuse 
Roger, baracudele n-or să te supere deloc. Nu ies ele la 
vânătoare decât dacă-i apa mâloasă sau tulbure. 

— Dacă or să vadă lucind ceva şi nu ştiu ce e, s-ar putea să 
atace din greşeală, îi explică David. Dar când apa e limpede 
nu atacă oamenii. Pe unde înotăm noi sunt mai totdeauna 
baracude. 

— Le poţi vedea plutind pe deasupra nisipului chiar pe 
lângă tine, îi spuse Tom. Sunt foarte curioase. Dar 
întotdeauna se îndepărtează. 

— Dacă ai un peşte, îi spuse David, ca atunci când 
pescuieşti sub apă şi înşiri peştii pe o sfoară sau îi pui într-o 
plasă, atunci se dau la peşte şi s-ar putea să te atace din 
greşeală, pentru că sunt foarte repezite. 

— Sau dacă înoţi printre chefali sau într-un banc mare de 
sardele, spuse tânărul Tom, s-ar putea să te atace când se 
reped după peştii din banc. 

— Să înotaţi între mine şi Tom, îi spuse Andy. În felul ăsta 
n-are să vă deranjeze nimic. 

Valurile se spărgeau greoaie de țărm şi pietroşeii şi ploierii 
alergau repede ca o părere pe nisipul abia udat când se 
retrăgea apa şi înainte de a se sparge valul următor. 

— Crezi că e bine să înotăm când marea e atât de agitată 
şi nici nu putem vedea nimic? 

— Nici o grijă, îi spuse David. Numai să vă uitaţi pe unde 
călcaţi înainte de a porni înot. Dar oricum cred că e prea 
agitată ca vreo pisică de mare să stea culcată în nisip. 

— Domnul Davis şi cu mine o să avem grijă de 
dumneavoastră, îi spuse tânărul Tom. 

— Eu am să am grijă de dumneavoastră, se băgă Andy. 

— Dacă vă izbiţi de vreun peşte unde se sparg valurile, se 
poate să fie vreun pompano din cei mici, îi spuse David. 
Când e mareea înaltă, vin în lagună să se hrănească cu 


purici de nisip. Când sunt în apă sunt nespus de drăguţi şi 
curioşi şi prietenoşi. 

— Parcă aş înota într-un acvariu, spuse ea. 

— Andy o să vă înveţe cum să daţi aerul afară din plămâni 
ca să puteţi rămâne sub apă, îi mai spuse David. Iar Iom o 
să vă arate cum să nu daţi de bucluc cu murenele. 

— Nu încerca s-o sperii, Dave, îi spuse tânărul Tom. Noi nu 
suntem mari împărați ai adâncului apelor, ca el. Dar tocmai 
pentru că el e împăratul adâncurilor, domnişoară Bruce... 

— Audrey. 

— Audrey, repetă Tom şi se opri. 

— Ce spuneai, lommy? 

— Nu mai ştiu, spuse tânărul Tom. Haideţi să intrăm în apă 
şi să înotăm. 

O vreme, Thomas Hudson lucră mai departe. Apoi cobori şi 
se aşeză lângă David şi-i urmări pe cei patru care 
ajunseseră departe, acolo unde se spărgeau valurile. Fata 
intrase în apă fără cască şi înota şi se cufunda ca o focă. Era 
o înotătoare la fel de bună ca şi Roger, numai că el avea mai 
multă forţă. Veniră înapoi spre țărm şi când ajunseră să 
simtă fundul cu picioarele, începură să meargă 
îndreptându-se spre casă, iar părul fetei era ud şi de pe 
frunte cădea drept spre spate, în aşa fel încât nimic nu mai 
ascundea forma capului şi Thomas Hudson se gândi că nu 
mai văzuse niciodată un chip mai frumos şi un trup mai 
minunat. În afară de unul singur, se gândi. În afară de unul 
singur, care fusese cel mai frumos şi cel mai minunat. Nu te 
mai gândi la asta, îşi spuse. Uită-te la fată, atât, şi fii fericit 
că e aici. 

— Cum a fost? o întrebă. 

— Minunat, îi răspunse ea zâmbindu-i. Dar n-am văzut nici 
urmă de peşte, îi spuse lui David. 

— Probabil că nici nu se putea cu valurile astea, îi spuse 
David. Numai dacă dădeaţi peste ei. 

Fata se aşeză în nisip, cu mâinile prinse în jurul 
genunchilor. Părul ud îi cădea pe umeri, iar cei doi băieţi 


stăteau lângă ea. Roger se întinsese pe nisip în faţa ei, cu 
fruntea pe braţele încrucişate. Thomas Hudson deschise 
uşa cu plasă, intră în casă şi apoi se urcă pe terasă, să 
lucreze mai departe la tablou. Se gândi că era cel mai bun 
lucru care-i rămânea de făcut. 

Pe nisip, jos, unde Thomas Hudson nu-i mai vedea, fata se 
uită la Roger. 

— Eşti mâhnit? îl întrebă ea. 

— Nu. 

— Gânditor? 

— Poate, puţin. Nu ştiu. 

— Într-o zi ca asta e mai bine să nu te gândeşti deloc. 

— În regulă. Să nu ne mai gândim. E bine dacă mă uit la 
valuri? 

— La valuri e voie. 

— Vrei să mai intri în apă? 

— Mai târziu. 

— Cine te-a învăţat să înoţi? o întrebă Roger. 

— Tu. 

Roger înălţă capul şi se uită la ea. 

— Nu-ţi mai aduci aminte de plaja de la Cap d'Antibes? 
Plaja mică. Nu Eden Roc. La Eden Roc mă uitam cum te 
scufundai. 

— Ce dracu cauţi aici şi cum te cheamă, de fapt? 

— Am venit să te văd, spuse ea. Şi bănuiesc că mă cheamă 
Audrey Bruce. 

— Domnule Davis, să plecăm? întrebă tânărul Tom. 

Roger nici măcar nu-i răspunse. 

— Care-i numele tău adevărat? 

— Mă cheamă Audrey Raeburn. 

— Şi de ce-ai venit să mă vezi? 

— Fiindcă aşa am vrut. Am făcut râu? 

— Nu cred. Cine ţi-a spus că-s aici? 

— Un tip scârbos pe care l-am întâlnit la o petrecere la 
New York. Te-ai bătut cu el pe-aici. Spuneau că ai ajuns un 
pierde-vară care se vântură pe țărm. 


— Ei bine, e destul de bine vânturat, spuse Roger uitându- 
se spre largul mării. 

— Mai spunea şi alte lucruri despre tine. Niciunul nu era 
chiar de laudă. 

— Cu cine erai la Antibes? 

— Cu mama şi Dick Raeburn. Acum îţi aminteşti? 

Roger se ridică în capul oaselor şi se uită la ea. Apoi veni la 
ea, o luă în braţe şi o sărută. 

— Fir-aş afurisit să fiu, făcu el. 

— E bine că am venit? îl întrebă ea. 

— Ah, ştrengăriţă mică, spuse Roger. Tu eşti? 

— Trebuie s-o mai dovedesc? Nu crezi? 

— Nu-mi aduc aminte de nici un semn tainic. 

— Îţi place cum arăt acum? 

— Acum te iubesc. 

— Doar nu voiai să arăt o viaţă întreagă ca un mânz. ii 
minte când mi-ai spus că arăt ca un mânz, la Auteuil, atunci 
când plângeam? 

— Era şi un compliment. 'Ți-am spus că arăţi ca un mânz 
desenat de Tenniel din Alice în Ţara Minunilor. 

— Am plâns. 

— Domnule Davis, spuse Andy. Noi băieţii ne ducem să 
facem rost de nişte coca-cola. Vreţi şi voi? 

— Nu, Andy. Tu vrei, ştrengăriţo? 

— Da, aş vrea. 

— Haide, Dave. 

— Nu, eu rămân să ascult mai departe. 

— Câteodată eşti o bestie de frate, îi spuse tânărul Tom. 

— Adu-mi şi mie o sticlă, îi spuse David. Daţi-i înainte, 
domnule Davis, să nu vă deranjeze că-s şi eu aici. 

— Nu mă deranjează, Davy, spuse fata. 

— Dar pe unde ai umblat şi de ce te cheamă Audrey 
Bruce? 

— E destul de complicat. 

— Bănuiesc. 


— În cele din urmă, mama s-a căsătorit cu un bărbat pe 
care-l cheamă Bruce. 

— L-am cunoscut. 

— Am ţinut la el. 

— Eu trec peste asta, spuse Roger. Dar de unde şi până 
unde Audrey? 

— E al doilea nume de botez al meu. Şi numele mamei nu 
mi-a plăcut. 

— Mie nu mi-a plăcut mama. 

— Nici mie. Am ţinut la Dick Raeburn, am ţinut la Bill 
Bruce, şi te-am iubit pe tine, şi l-am iubit pe Tom Hudson. 
Nici el nu m-a recunoscut, nu-i aşa? 

— Nu ştiu. E un tip ciudat şi s-ar putea să tacă. Ştiu că se 
gândeşte că semeni cu mama lui Tommy. 

— Aş vrea să-i fi semănat. 

— Îi semeni afurisit de mult. 

— Zău că-i semeni, spuse şi David. De asta îmi dau şi eu 
seama. lartă-mă Audrey. Ar trebui să tac din gură şi s-o 
şterg. 

— Nu m-ai iubit nici pe mine şi nu l-ai iubit nici pe Tom. 

— Ba da, v-am iubit. Nici n-ai să ştii cât de mult. 

— Unde-i mama ta acum? 

— S-a căsătorit cu un tip pe nume Geoffrey Townsend şi 
stă la Londra. 

— Tot mai ia droguri? 

— Bineînţeles. Şi e frumoasă. 

— Nu mai spune? 

— Da. E chiar frumoasă. Şi nu o spun din pietate filială. 

— Pe vremuri aveai multă pietate filială. 

— Ştiu. Pe atunci obişnuiam să mă rog pentru fiecare. Mi 
se frângea inima la orice. Mă duceam la slujbele din prima 
vineri a lunii şi mă rugam să-i fie hărăzită mamei o moarte 
fericită. Nici nu ştii cât mă rugam pentru tine, Roger. 

— Aş fi vrut să-mi fi prins mai bine, răspunse Roger. 

— Şi eu, spuse fata. 


— Dar nu poţi şti, Audrey. Nu poţi şti niciodată când s-ar 
putea să prindă bine, spuse David. Nu vreau să spun că 
domnul Davis are nevoie să se roage cineva pentru el. Nu 
mă refer decât pur şi simplu la rugăciune. 

— Mulţumesc, Dave, spuse Roger. Şi ce s-a mai întâmplat 
cu Bruce? 

— A murit. Nu-ţi aduci aminte? 

— Nu. Îmi aduc aminte doar că Dick Raeburn a murit. 

— Cred că-ţi aduci aminte. 

— Bineînţeles. 

Tânărul Tom şi Andy se întoarseră cu sticlele de coca-cola 
şi Andy îi dădu o sticlă rece fetei şi una lui David. 

— Mulţumesc, spuse fata. E minunată şi rece. 

— Audrey, începu tânărul Tom, acum îmi aduc aminte de 
tine. Veneai de obicei la atelier cu domnul Raeburn. Nu 
scoteai niciodată o vorbă. Tu şi cu mine, cu papă şi domnul 
Raeburn, mergeam de obicei pe la circuri, şi mergeam şi la 
curse: Dar pe vremea aceea nu erai aşa de frumoasă. 

— Ba era, spuse Roger. Întreabă-l pe tatăl tău. 

— Îmi pare rău că domnul Raeburn a murit, spuse tânărul 
Tom. Îmi amintesc foarte bine cum a murit. A fost lovit de 
un bob care a luat o curbă prea sus, a ieşit de pe pârtie şia 
intrat în mulţime. Prima dată când s-a întâmplat accidentul 
a fost tare bolnav şi mă duceam cu papă să-l vizităm. Apoi, 
după o vreme, s-a făcut mai bine şi s-a dus din nou să 
urmărească cursele de bob, deşi n-ar fi trebuit. Când a fost 
ucis, noi nu eram acolo. Îmi pare rău dacă, vorbind despre 
asta, te-am tulburat, Audrey. 

— A fost un om simpatic, spuse Audrey. Nu mă tulbură, 
Tommy. A trecut multă vreme de-atunci. 

— Pe noi ăştialalţi ne-ai cunoscut? o întrebă Andy. 

— Cum să ne fi cunoscut, călăreţule? Nici nu ne 
născuserăm, îi spuse David. 

— De unde să ştiu eu? întrebă Andy. Nu-mi amintesc nimic 
despre Franţa şi cred că nici tu nu-ţi aminteşti mare lucru. 


— Nici nu pretind. Tommy îşi aminteşte de Franţa pentru 
noi toţi. Mai târziu am să-mi amintesc de insula asta. Şi-mi 
pot aduce aminte orice tablou de-al tatei pe care l-am văzut 
vreodată. 

— Îţi poţi aminti de cele cu cursele? îl întrebă Audrey. 

— De toate pe care le-am văzut. 

— În câteva eram şi eu, spuse Audrey. La Longchamps, şi 
la Auteuil, şi la St. Cloud. Peste tot mi se vede ceafa. 

— Să ştii că de ceafa ta îmi aduc aminte, spuse tânărul 
Tom. Şi aveai părul până la brâu şi eu eram cu două trepte 
mai sus ca să văd mai bine. Era o zi ceţoasă, aşa cum e 
toamna, când aerul pare albăstrui ca de fum, iar noi 
stăteam în tribuna de sus, chiar vizavi de groapa cu apă, iar 
în stânga era gardul viu cu şanţ şi obstacolul de zid. Finişul 
era în partea dinspre noi, iar groapa cu apă se afla pe 
porţiunea dinăuntru a pistei. Eu eram totdeauna în spatele 
tău, mai sus de tine ca să văd mai bine, în afară de cazul 
când ne duceam jos, lângă pistă. 

— Pe vremea aia te socoteam un ţânc caraghios. 

— Cred şi eu. Şi nu scoteai niciodată nici o vorbă. Poate 
pentru că eram atât de mic. Dar nu-i aşa că la Auteuil aveau 
un hipodrom frumos? 

— Minunat. Am fost pe-acolo anul trecut. 

— Poate o să putem să mergem şi noi anul acesta, lommy, 
spuse David. Şi dumneata te duceai de obicei la curse cu ea, 
domnule Davis? 

— Nu, făcu Roger. Eu nu eram decât profesorul ei de înot. 

— Erai eroul meu. 

— Papă n-a fost niciodată eroul tău? întrebă Andrew. 

— Bineînţeles c-a fost. Dar nu-mi puteam îngădui să-l fac 
eroul meu atât de mult cât vroiam, pentru că era căsătorit. 
Când el şi mama lui Tommy au divorţat, i-am scris o 
scrisoare. Era foarte impresionantă şi eram gata să iau 
locul mamei lui Tommy, indiferent în ce chip. Dar n-am 
trimis-o niciodată, pentru că s-a căsătorit cu mama lui David 
şi Andy. 


— Lucrurile sunt tare complicate, spuse tânărul Tom. 

— Mai povesteşte-mi ceva despre Paris, îl rugă David. 
Dacă tot o să mergem acolo, trebuie să învăţăm tot ce se 
poate. 

— Îţi mai aduci aminte, Audrey, când stăteam lângă 
îngrăditură şi când, după ce treceau de ultimul obstacol, 
caii veneau drept spre noi şi cum, în vreme ce se apropiau, 
arătau tot mai mari, şi mai mari, şi cum duduia gazonul în 
clipa când treceau? 

— Şi cât de rece mai era şi cum ne băgăm de obicei cât 
mai aproape de mangalurile acelea ca să ne mai încălzim 
puţin şi să mâncăm sandvişuri de la bar? 

— Tare îmi mai plăcea toamna, spuse tânărul Tom. De 
obicei ne întreceam cu trăsura acasă, într-o trăsură 
deschisă. Îţi mai aminteşti? leşeam din Bois şi o luam apoi 
de-a lungul apei când se lăsa şi întunericul şi dăinuia un 
miros de frunze, iar remorcherele pe râu trăgeau după ele 
şlepuri. 

— Chiar îţi aduci aminte atât de bine? Erai un puşti 
groaznic de mic. 

— Îmi amintesc de fiecare pod de pe fluviu, de la Suresnes 
până la Charenton, îi spuse Tommy. 

— Nu se poate. 

— Nu le ştiu pe toate după nume. Dar le am aici în cap. 

— Nu cred că-ţi poţi aminti de toate. Şi-apoi, o parte a 
fluviului e urâtă, ca şi multe dintre poduri. 

— Ştiu. Dar după ce te-am cunoscut, am mai rămas multă 
vreme acolo, şi eu şi cu tata mergeam pe jos de-a lungul 
întregului fluviu. Şi de-a lungul porțiunii urâte, şi de-a 
lungul celei frumoase, şi am mai şi pescuit destul cu diferiţi 
prieteni de-ai mei. 

— Chiar ai pescuit în Sena? 

— Bineînţeles. 

— A pescuit şi papă? 

— Nu cine ştie ce. El se ducea de obicei să pescuiască la 
Charenton. Dar, după ce isprăvea de pictat, voia să se 


plimbe, aşa că porneam pe jos şi mergeam până ce eu 
oboseam prea tare şi atunci luam autobuzul. Când am 
început să avem bani luam un taxi sau o trăsură. 

— Păi, trebuia să fi avut bani când vă duceaţi la cursele de 
cai. 

— Cred că în anul acela aveam, spuse lommy. De asta nu- 
mi amintesc prea bine. Uneori aveam bani, iar uneori nu 
mai aveam. 

— Noi am avut întotdeauna bani, spuse Audrey. Mama nu 
s-a căsătorit niciodată cu cineva care să nu aibă o grămadă 
de bani. 

— Audrey, eşti bogată? o întrebă Tommy. 

— Nu, răspunse fata. Tata şi-a cam cheltuit banii şi apoi i-a 
mai şi pierdut după ce s-a căsătorit cu mama, şi niciunul 
dintre taţii mei vitregi nu mi-a lăsat nimic prin testament. 

— Nici nu trebuie să ai vreun ban, îi spuse Andrew. 

— De ce nu vii să stai cu noi? o întrebă tânărul Tom. O să 
te simţi tare bine cu noi. 

— Sună grozav. Dar trebuie să-mi câştig şi eu existenţa. 

— Noi ne ducem la Paris, spuse Andrew. Vino cu noi. Va fi 
minunat. Putem merge amândoi să vedem toate 
arondismentele împreună. 

— Trebuie să mai ehibzuiesc, spuse fata. 

— Vrei să-ţi pregătesc ceva de băut, ca să te ajute să te 
hotărăşti? îi spuse David. În cărţile domnului Davis, aşa fac 
oamenii totdeauna. 

— Nu mă păcăleşti tu cu băutura. 

— E o veche şmecherie a negustorilor de carne albă, spuse 
tânărul Tom. Şi apoi când îţi dai seama, te trezeşti la 
Buenos Aires. 

— Precis că le dau ceva groaznic de tare, se băgă în vorbă 
David, fiindcă e un drum tare lung. 

— Nu cred că există ceva mai tare decât cocteilul cu 
martini pe care-l face domnul Davis, spuse Andrew. 
Domnule Davis, te rog, pregăteşte-i un martini. Audrey, vrei 
un martini? 


— Da, dacă nu mai durează mult până la masă. 

Roger se ridică să pregătească băuturile şi tânărul Tom 
veni şi se aşeză lângă fată. Andrew stătea la picioarele ei. 

— Nu cred că-i bine să-l bei, Audrey, îi spuse el. Acesta-i 
primul pas. Adu-ţi aminte: ce n'est que le premier pas qui 
conte.9 

Sus pe terasă, Thomas Hudson continua să picteze. Nu 
putea să nu audă ce vorbeau, dar nu le mai aruncase nici o 
privire de când ieşiseră din apă. Îi venise destul de greu să 
stăruie în carapacea trudei pe care şi-o durase pentru 
propria lui apărare şi se gândi: Dacă acum las munca 
deoparte, s-ar putea să mă trezesc fără ea. Apoi se gândi că 
va avea destul timp să lucreze după ce vor pleca cu toţii. 
Dar ştia că trebuia să continue să lucreze, altfel avea să-şi 
piardă sentimentul de siguranţă pe care şi-l durase prin 
muncă. Am să lucrez exact atât de mult ca şi cum n-ar fi 
nimeni aici, se gândi. Apoi strâng şi cobor şi eu, şi la dracu 
cu toate gândurile despre Raeburn sau despre vremurile de 
odinioară şi toate celelalte. Dar, în vreme ce lucra mai 
departe, simţi un fel de singurătate ce se strecura de pe 
acum în sufletul lui. Şi abia săptămâna următoare aveau să 
plece. Munceşte, îşi spuse. Ţin-te de muncă aşa cum trebuie 
şi păstrează-ţi obiceiurile, fiindcă o să ai nevoie de ele. 

După ce-şi termină lucrul şi cobori în mijlocul celorlalţi, 
Thomas Hudson se mai gândea încă la pictura lui, şi-o 
salută pe fată cu un „bună”, şi apoi se uită în altă parte. 
Apoi îşi întoarse din nou privirea spre ea. 

— N-am putut să nu aud, spuse. Sau să nu trag cu 
urechea. Mă bucur că suntem vechi prieteni. 

— Şi eu. Ştiai? 

— Poate, îi răspunse el. Haideţi să mâncăm. Te-ai uscat, 
Audrey? 

— Mă duc să fac un duş şi mă schimb, spuse ea. Mai am şi 
o bluză şi o fustă. 

— Anunţă-i pe Eddy şi pe Joseph că suntem gata, îi spuse 
Thomas Hudson tânărului Tom. Îţi arăt eu unde-i duşul, 


Audrey. 

Roger intră în casă. 

— M-am gândit că nu se făcea să viu aici uzând de 
subterfugii mincinoase, spuse Audrey. 

— Nici n-ai făcut-o. 

— Crezi că aş putea să-i fiu de vreun folos? 

— S-ar putea. Are nevoie de muncă serioasă ca să-şi 
mântuie sufletul. Eu nu mă pricep deloc la suflete. Dar el şi 
l-a încredinţat în mâini tare nepotrivite încă din prima oară 
când a ajuns pe coastă. 

— Dar acum are de gând să scrie un roman. Un mare 
roman. 

— De unde ai auzit-o şi pe-asta? 

— Dintr-o rubrică literară. Probabil că a lui Cholly 
Knickerbocker. 

— Ah, făcu Thomas Hudson. Atunci trebuie să fie adevărat. 

— Nu crezi cu adevărat că aş putea să-i fiu de folos? 

— S-ar putea. 

— Dar mai sunt şi nişte complicaţii. 

— Totdeauna sunt. 

— Să ţi le spun acum? 

— Nu, replică Thomas Hudson. Mai bine du-te şi îmbracă- 
te şi piaptănă-te şi vino sus. În vreme ce stă şi te aşteaptă, 
s-ar putea să dea peste altă femeie. 

— Pe vremuri nu erai aşa. Credeam că eşti cel mai bun om 
pe care l-am cunoscut vreodată. 

— Te rog mult să mă ierţi, Audrey. Şi-mi pare tare bine că 
eşti aici. 

— Suntem prieteni vechi, nu-i aşa? 

— Bineînţeles, spuse el. Schimbă-te şi aranjează-te şi vino 
sus. 

Thomas Hudson se uită în altă parte, iar fata închise uşa 
cabinei duşului. Nici el nu ştia ce-l făcea să se simtă aşa 
cum se simţea. Dar fericirea acelei veri începu să se retragă 
din el, ca atunci când se schimbă mareea unde-i apa mică, 
şi în canalul care dă în mare începe refluxul. Se uită la mare 


şi urmări linia țărmului şi observă că mareea se schimbase 
şi păsările de pe mal se apucaseră grăbite de treabă pe 
panta de nisip ud abia descoperit de ape. Brizanţii erau tot 
mai mărunți, în vreme ce apa se retrăgea. Se uită până 
departe de-a lungul țărmului şi apoi se duse în casă. 

XIII. 

În ultimele câteva zile s-au distrat minunat. S-au distrat la 
fel de bine ca înainte şi n-au încercat nici un fel de tristeţe 
premergătoare despărțirii. lahtul plecase şi Audrey îşi luase 
o cameră la Ponce de Le6n. Dar rămăsese de fapt la vilă şi 
dormea pe un pat de campanie pe terasă, în capătul cel mai 
îndepărtat al casei, şi folosea camera de oaspeţi. 

N-a mai scos nici o vorbă despre dragostea ei pentru 
Roger. Iar tot ce i-a spus Roger lui Thomas Hudson despre 
ea a fost: 

— E căsătorită cu un fel de nemernic. 

— Doar nu te bătea gândul că fata are să te aştepte toată 
viaţa? 

— Bine măcar că-i un nemernic. 

— Nu aşa se nimeresc să fie ăştia întotdeauna? 

— E bogat. 

— Probabil că asta-i partea lui plăcută, spuse Thomas 
Hudson. Aşa fac fetele astea întotdeauna, se mărită cu cine 
ştie ce nemernic şi ăla are întotdeauna şi o parte grozav de 
plăcută. 

— Bine, bine, făcu Roger. Să nu mai vorbim de asta. 

— Ai de gând să te apuci de cartea aia odată? 

— Bineînţeles. E ceea ce vrea şi ea... 

— De asta ai de gând să scrii? 

— Las-o baltă, Tom, îi spuse Roger. 

— Vrei să stai în casa din Cuba? Nu-i decât o şandrama. 
Dar acolo o să fii departe de oameni. 

— Nu. Vreau s-o pornesc spre vest. 

— Pe coastă? 

— Nu, nu pe coastă. Pot să stau o vreme la fermă? 


— Acolo e numai cabana aia departe de pe țărm. Restul e 
închiriat. 

— O să fie straşnic. 

Fata şi cu Roger făceau lungi plimbări pe plajă şi înotau 
împreună sau cu băieţii. Băieţii plecară la pescuit şi o luară 
şi pe Audrey de asemenea la pescuit subacvatic pe recif. 
Thomas Hudson trudea din greu şi, ori de câte ori lucra iar 
băieţii înotau pe unde apa era puţin adâncă, încerca 
sentimentul plăcut că aveau să vină curând acasă şi că vor 
lua masa, fie prânzul, fie cina, împreună. Când se duceau la 
pescuit subacvatic era îngrijorat, dar ştia că Roger şi Eddy 
aveau să-i înveţe să fie prudenţi. O dată s-au dus cu toţii şi 
au pescuit la trenă o zi întreagă, tocmai lângă farul cel mai 
depărtat, la capătul şirului de insulițe, şi s-au distrat grozav 
prinzând bonite şi dorade şi trei macrouri mari. Thomas 
Hudson picta un tablou cu unul din macrouri, redând capul 
acela turtit în chip ciudat şi dungile pe care le avea de-a 
lungul trupului prelung, făcut pentru viteză, ca să i-l 
dăruiască lui Andy, care-l prinsese pe cel mai mare. Picta 
peştele pe fundalul farului imens, cu picioare ca de 
păianjen, al norilor de vară şi al verdelui insuliţelor. 

Apoi, într-o zi, vechiul elicopter amfibiu Sikorsky dădu ocol 
casei şi apoi ateriza în golf şi-i duseră cu barca pe cei trei 
băieţi până la aparat. Joseph veni şi el cu o altă bărcuţă în 
care le aduse bagajele. Tânărul Tom spuse: 

— La revedere, papă. A fost o vară cu adevărat straşnică. 

David spuse: 

— La revedere papă. A fost cu adevărat minunat. Să n-ai 
nici o grijă. O să fim cu băgare de seamă. 

Andrew spuse: 

— La revedere, papă. Mulţumesc pentru vara asta 
minunată, minunată, şi pentru călătoria la Paris. 

Se căţărară pe uşa cabinei şi, din uşă, făcură semne cu 
mâna spre Audrey care rămăsese pe doc şi-i strigară: 

— La revedere, la revedere, Audrey. 

Roger îi ajutase să se suie şi ei strigară: 


— La revedere, domnule Davis. La revedere, papă. 

Şi apoi foarte tare, de se auzi peste întinderea apei: 

— La revedere, Audrey! 

Apoi uşa se trase şi se închise şi nu mai rămaseră decât 
nişte chipuri ce se zăreau prin ochiurile mici de geam, apoi 
doar nişte chipuri împroşcate de apă când bătrânele 
„râşniţe de cafea” începură să se învârtească. Thomas 
Hudson se trase înapoi, ferindu-se de şuvoiul de stropi, şi 
bătrânul elicopter diform porni să salte de pe apă, şi apoi 
decola ajutat de briza uşoară ce se pornise, şi apoi le dădu o 
dată ocol şi o luă pe drumul drept, nesuferit şi leneş peste 
Gulf-Stream. 

Thomas Hudson ştia că Roger şi Audrey aveau să-l 
părăsească şi ei şi, cum vasul de legătură sosea a doua zi, îl 
întrebă pe Roger când avea să plece. 

— Mâine, bătrâne 'Tom, îi spuse Roger. 

— Cu Wilson? 

— Da, l-am rugat să se întoarcă. 

— Voiam să ştiu, ca să văd ce comenzi fac pentru vas. 

Aşa că a doua zi plecară şi ei, în acelaşi chip. Thomas 
Hudson o sărută pe fată şi-i ură drum bun, şi fata îl sărută şi 
ea. Când plecaseră băieţii ea plânsese şi plânse şi acum şi-l 
strânse tare în braţe. 

— Să ai grijă de el şi să ai mare grijă de tine. 

— Am să încerc. Ai fost grozav de bun cu noi, Tom. 

— Prostii. 

— Am să stau şi-am să scriu, spuse Roger. Vrei cumva să 
fac ceva anume pe-acolo? 

— Să vă bucuraţi de toate. Şi poţi să-mi mai spui şi mie 
cum merg treburile. 

— Aşa am să fac. Are să scrie şi dumneaei. 

Aşa că plecară şi ei şi, în drum spre casă, Thomas Hudson 
se opri la Bobby. 

— O să fie al dracului de pustiu, spuse Bobby. 

— Da, încuviinţă Thomas Hudson. O să fie al dracului de 
pustiu. 


XIV. 

Thomas Hudson se simţi nefericit de cum plecară băieţii. 
Dar se gândi că încerca firescul sentiment de dor după 
băieţi şi continuă să lucreze mai departe. Domnul Bobby 
subliniase că lumea omului nu se sfârşeşte ca în unul din 
tablourile acelea mari. Sfârşitul veni cu unul dintre puştanii 
din insulă, care-i aduse un mesaj prin radio de la oficiul 
poştal local şi-i spuse: 

— Semnaţi, vă rog, cuponul detaşabil. Ne pare tare rău, 
domnule 'Tom. 

Îi dădu băiatului un şiling. Dar băiatul se uită la monedă şi 
o puse pe masă. 

— Nu-mi trebuie bacşiş, domnule Tom, spuse puştiul şi ieşi. 

Thomas Hudson citi hârtia. Apoi o puse în buzunar, ieşi şi 
se aşeză pe terasa care dădea spre mare. Scoase 
radiograma şi o mai citi o dată. 

„COPIII DUMNEAVOASTRĂ DAVID ŞI ANDREW UCIŞI 
ÎMPREUNA CU MAMA LOR ACCIDENT DE MAŞINA 
LÂNGĂ BIARRITZ NE OCUPAM DE TOT CE E NECESAR 
PÂNĂ LA SOSIREA DUMNEAVOASTRĂ ADÂNCĂ 
COMPASIUNE”. 

Era semnată de filiala din Paris a băncii sale din New York. 

Veni şi Eddy. Auzise de cele întâmplate de la Joseph, care, 
la rândul lui, auzise de la unul din băieţii de Ia oficiu. Eddy 
se aşeză lângă el şi spuse: 

— Fir-ar să fie, lom. Cum de se pot petrece astfel de 
lucruri? 

— Nu ştiu, răspunse Thomas Hudson. Bănuiesc că s-au 
lovit de ceva, sau a dat ceva peste ei. 

— Pun prinsoare că nu conducea David, spuse Eddy. 

— Şi eu pun prinsoare. Dar acum tot nu contează. 

Thomas Hudson privea spre larg, la întinderea calmă şi 
albastră a mării şi la faţa de un albastru mai închis a 
curentului. Soarele scăpătase şi curând avea să fie acoperit 
de nori. 

— Crezi că mama lor conducea? 


— Poate. Poate că aveau şofer. Ce importanţă mai are? 

— Crezi că poate o fi fost Andy? 

— Poate. Maică-sa s-ar fi putut să-l fi lăsat pe el. 

— E destul de plin de el, spuse Eddy. 

— Era, spuse Thomas Hudson. Acum nu cred că mai e plin 
de el deloc. 

Soarele cobora tot mai mult şi apărură norii. 

— Trebuie să-i trimitem o telegramă lui Wilkinson când or 
să aibă legătură prin radio, ca să vină încoace devreme şi 
să-mi reţină un loc la avionul de New York. 

— Cât o să fii plecat, eu ce vrei să fac? 

— Să ai grijă de toate pe-aici. Am să-ţi las nişte cecuri 
pentru fiecare lună. Dacă o să fie furtuni, să tocmeşti 
oameni să te ajute să te descurci cu şalupa şi cu casa. 

— Am să fac tot ce e nevoie, spuse Eddy. Dar pentru mine 
nimic nu mai face nici cât un rahat. 

— Nici pentru mine, spuse Thomas Hudson. 

— Îl mai avem pe tânărul Tom. 

— Deocamdată, spuse Thomas Hudson, şi pentru prima 
oară privi drept în faţă perspectiva nesfârşită a vidului de 
dinainte. 

— Ai să răzbeşti, spuse Eddy. 

— Bineînţeles. Când n-am răzbit eu? 

— Poţi să mai rămâi la Paris o vreme, şi-apoi să te duci la 
reşedinţa din Cuba, şi tânărul Iom are să-ţi poată ţine 
tovărăşie. Acolo o să poţi picta bine şi o să fie un fel de 
schimbare. 

— Da, făcu Thomas Hudson. 

— O să poţi călători, şi asta o să-ţi facă bine. Du-te şi tu cu 
unul dintre vapoarele alea mari cu care am vrut şi eu 
mereu să merg. Călătoreşte cu ele. Lasă-le să te ducă 
oriunde s-or duce. 

— Da. 

— Rahat, făcu Eddy. De ce, fir-ar să fie, a fost omorât 
Davy? 


— Eddy, hai să lăsăm asta, spuse Thomas Hudson. Sunt 
lucruri care întrec ceea ce ştim. 

— În mă-sa cu toate, făcu Eddy şi-şi împinse pălăria pe 
ceafă. 

— O să jucăm jocul ăsta până la sfârşit cum om putea, îi 
spuse Thomas Hudson. 

Dar acum ştia că jocul nu-l mai interesa prea mult. 

XV. 

În timpul traversării spre est la bordul navei Île de France, 
Thomas Hudson învăţă că infernul nu era neapărat aşa cum 
îl descrisese Dante sau oricare altul dintre marii ilustratori 
ai infernului, ci putea fi şi o foarte confortabilă, plăcută şi 
îndrăgită navă care te duce spre o ţară spre care te-ai 
îndreptat totdeauna cu multă emoție. Avea multe cercuri şi 
nu erau rânduite ca cele ale marelui egocentric florentin. 
Se urcase la bordul navei devreme şi, chibzuind acum îşi 
dădea seama că de fapt căutase un refugiu, ca să scape de 
oraşul unde se temea să nu întâlnească oameni care să-i 
vorbească despre ceea ce se întâmplase. Crezuse că pe 
navă avea să ajungă la un fel de înţelegere cu propria lui 
durere, fără să fi ştiut atunci că nu se poate ajunge la nici o 
înţelegere cu durerea. Nu se vindecă decât prin moarte, 
dar poate fi atenuată sau anesteziată în diferite chipuri. Se 
zice că şi timpul poate să vindece. Dar dacă durerea se 
poate lecui prin altceva decât moarte, poate că nu e vorba 
de adevărata durere. 

Ceea ce o mai atenuează temporar, atenuând şi toate 
celelalte, este băutura, iar altceva care poate abate mintea 
de la durere este munca. Thomas Hudson cunoştea aceste 
remedii. Dar mai ştia că băutura avea să-i distrugă 
capacitatea de a mai realiza o muncă satisfăcătoare, iar el 
îşi construise de atât de multă vreme întreaga viaţă pe 
muncă, încât socotea munca unicul lucru pe care nu trebuia 
să-l piardă. 

Dar cum ştia că o bună bucată de vreme nu va putea lucra. 
Îşi pusese în minte să bea, să citească şi să facă exerciţii 


până ce va fi atât de obosit încât să poată dormi. În avion 
dormise. Dar nu la New York. 

Acum se afla în cabină, care avea alături şi un salon, şi 
hamalii îi lăsaseră acolo bagajele şi pachetul enorm cu 
revistele şi ziarele pe care le cumpărase. Se gândise că era 
mai uşor să înceapă cu ele. Îi dădu stewardului biletul şi-l 
rugă să-i aducă o sticlă de Perrier şi nişte gheaţă. Când i le 
aduse, scoase dintr-o valiză o sticlă de whisky, o deschise şi- 
şi pregăti băutura. Apoi tăie sfoara cu care era legat 
maldărul de reviste şi ziare şi le împrăştie pe masă. 
Revistele arătau noi şi neatinse, în comparaţie cu cele care 
soseau în insulă. Luă The New Yorker. Când era pe insulă, 
totdeauna lăsa revista asta s-o citească seara şi de multă 
vreme nu mai văzuse el un The New Yorker chiar în 
săptămâna apariţiei sau unul care nu fusese îndoit. Se 
aşeză în fotoliul moale şi confortabil şi dădu pe gât băutura 
şi descoperi că nu poţi citi The New Yorker când cei pe care 
îi iubeşti abia au murit. Încercă atunci cu Time şi reuşi să-l 
citească fără dificultate, chiar şi rubrica de „Naşteri- 
Decese”, unde la morţi erau trecuţi cei doi băieţi, cu toate 
datele şi vârsta lor, mama lor şi vârsta ei, nu tocmai exactă, 
situaţia ei matrimonială, precum şi o frază în care se 
spunea că divorțase de el în 1933. 

Newsweek pomenea aceleaşi date. Dar, citind anunţul 
sumar, Thomas Hudson avu ciudata senzaţie că cel care îl 
scrisese încercase un sentiment de părere de rău că băieţii 
muriseră. 

Îşi mai pregăti un pahar cu băutură şi se gândi cât de bun 
era Perrier-ul faţă de orice altceva ce se poate pune în 
whisky, şi apoi citi Time şi Newsweek de la un capăt la altul. 
Ce dracu crezi tu că făcea dumneaei la Biarritz? se întrebă. 
Cel puţin să fi mers la St. Jean-de-Luz. 

Gândurile astea îl făcură să-şi dea seama că whisky-ul 
începea să aibă un efect bun. 

Renunţă la ei, îşi spuse. Adu-ţi aminte numai cum erau şi 
şterge-i din catastif. Mai devreme sau mai târziu, tot trebuie 


s-o faci. Fă-o acum. 

Mai citeşte, îşi spuse. Chiar în momentul acela nava porni. 
Se mişca foarte încet, şi el nici nu se uită pe fereastra 
cabinei. Rămase mai departe în fotoliul confortabil, citind 
maldărul de ziare şi reviste şi bând whisky cu Perrier. 

Acum nu mai ai nici o problemă, îşi spuse. 

Ai renunţat la ei, şi s-au dus. Mai întâi n-ar fi trebuit să-i 
iubeşti atât de afurisit de mult. N-ar fi trebuit să-i iubeşti şi 
n-ar fi trebuit s-o iubeşti pe mama lor. Ia ascultă cum 
vorbeşte whisky-ul, îşi spuse. Ce solvent al problemelor pe 
care le ai. Solventul alchimistic ce aurul nostru din plumb 
într-o clipită în rahat îl schimbă. Nici măcar nu se poate 
scanda. „Ce aurul nostru din plumb într-o clipită în rahat îl 
preschimbă”, sună mai bine. 

Mă întreb unde o fi Roger cu fata, se gândi. Banca are să 
ştie unde e lommy. Eu ştiu unde sunt eu. Sunt aicicu o 
sticlă de Old Parr. Mâine, în sala de gimnastică, am să 
năduşesc de-o să iasă totul afară din mine. Am să intru în 
cabina fierbinte. Am să încalec apoi pe una din bicicletele 
alea care nu ajung niciodată nicăieri şi pe un cal mecanic. 
Apoi am să fac un masaj sănătos. Apoi am să întâlnesc pe 
cineva la bar şi am să trăncănesc despre alte treburi. Nu-s 
decât şase zile. Şase zile e uşor. 

În seara aceea adormi şi, când se trezi în cursul nopţii, 
auzi trepidaţia navei înaintând prin valuri şi, la început, 
simțind izul mării, crezu că e acasă, în casa lui de pe insulă 
şi că se trezise dintr-un coşmar. Apoi îşi dădu seama că nu 
era coşmar şi simţi în nări mirosul greu de ulei prin 
fereastra deschisă. Aprinse lumina şi bău nişte Perrier. Îi 
era tare sete. 

Pe masă era o tavă cu sandvişuri şi fructe, rămase unde le 
lăsase stewardul de cu seară, iar în frapiera cu sticla de 
Perrier mai era gheaţă. 

Ştia că ar fi trebuit să mănânce ceva şi se uită la ceasul de 
pe perete. Era trei şi douăzeci de minute dimineaţa. Aerul 
de mare era rece şi mâncă un sandviş şi două mere, apoi 


luă nişte gheaţă din frapieră şi-şi pregăti ceva de băut. 
Sticla de Old Parr era aproape goală, dar mai avea elo 
sticlă şi, acum, în aerul rece al zorilor, se aşeză în fotoliul 
confortabil şi începu să bea şi să citească The New Yorker. 
Descoperi că acum îl putea citi şi descoperi că-i plăcea să 
bea noaptea. Ani de zile respectase cu stricteţe regula de a 
nu bea noaptea şi a nu bea înainte de a-şi fi isprăvit treaba, 
în afară de zilele când nu lucra. Dar acum, când se trezise 
noaptea, încercă fericirea aceea prostească de a încălca 
obişnuinţa. Era prima senzaţie de reîntoarcere a fericirii 
pur animalice, sau a capacităţii de fericire, pe care o 
încerca din clipa când sosise radiograma. 

The New Yorker era foarte bun, se gândi. Şi e, într-adevăr, 
o revistă pe care o poţi citi chiar şi a patra zi după ce se 
întâmplă ceva. Nu neapărat în prima, sau în a doua, sau în a 
treia. Ci în a patra. Era bine de ştiut. După The New Yorker 
citi The Ring, şi apoi citi tot ce se putea citi în The Atlantic 
Monthly, şi chiar şi ceea ce nu era de citit. Şi apoi îşi pregăti 
al treilea pahar de băutură şi citi revista Harper's. Vezi, îşi 
spuse el, nu mai are importanţă. 

PARTEA A DOUA. 

CUBA. 

II. 

După ce toţi ceilalţi plecaseră, el rămase întins pe rogojina 
pusă pe podea, ascultând vântul. Bătea un vânt de furtună 
dinspre nord-vest, aşa că aşeză pături pe duşumea şi clădi 
perne una peste alta ca să se rezeme, lipindu-le de spătarul 
tapisat al scaunului sprijinit de piciorul mesei din 
sufragerie; în cap cu o şapcă cu cozoroc lung ca să-i 
ferească ochii de lumină, se apucă să citească 
corespondenţa la lumina puternică a lămpii mari de pe 
masă. Motanul i se culcase pe piept şi el trase o pătură 
subţire peste amândoi, deschise scrisorile şi le citi şi bău 
din paharul de whisky cu apă pe care, între două înghiţituri, 
îl punea pe podea. Ori de câte ori avea chef, mâna găsea 
singură paharul. 


Motanul torcea, dar el nu-l putea auzi pentru că torcea 
într-un fel tăcut, şi el cu o mână ţinea câte o scrisoare, iar 
cu degetele celeilalte mângâia pisica sub bărbie. 

— Boise, ai un adevărat laringofon, spuse el. Mă iubeşti? 

Motanul îi frământa pieptul cu ghearele, apucând doar 
uşor lâna jerseului gros, albastru al omului, iar el simţi 
greutatea motanului care se-ntindea cu plăcere şi torcea 
sub degetele lui. 

— Asta-i o târfă, Boise, îi spuse el pisicii şi deschise altă 
scrisoare. 

Motanul se vâri cu capul sub bărbia lui şi se frecă de el. 

O să te scarmene de-o să te ia naiba, Boise, îi spuse 
motanului şi-l frecă cu bărbia ţepoasă. Femeilor nu le place. 
Păcat că nu bei, Boy. Că în rest, fir-ai să fii, faci aproape tot. 

La început pusese motanului numele după iahtul Boise, 
dar acum, de multă vreme nu-i mai spunea decât Boy, că 
era mai scurt. Citi şi a doua scrisoare până la capăt fără să 
facă nici un comentariu, întinse mâna, luă paharul cu 
whisky şi apă şi bău din el. 

— Ei bine, făcu el, aşa nu ajungem la nici o socoteală. 
Ascultă ce-ţi spun eu, Boy. Citeşte tu scrisorile, iar eu mă 
întind pe pieptul tău şi încep să torc. Ei, cam cum ţi-ar 
conveni? 

Motanul ridică din nou capul să se frece de bărbia omului 
şi omul îl frecă şi el pe după ureche cu ţepii bărbii şi apoi 
după ceafă şi între umeri, în vreme ce deschidea cea de-a 
treia scrisoare. 

— Boise, când a venit furtuna peste noi, ai fost îngrijorat? 
îl întrebă el. Aş vrea să fi văzut şi tu cum am intrat prin 
şenalul radei, cu toate valurile spărgându-se peste Morro. 
Ar fi intrat spaima în tine, Boy. Ne-au înâmpinat în radă 
valuri afurisit de mari, ce se spărgeau peste noi de parcă 
eram o blestemată de scândură de surfing. 

Motanul stătea mulţumit, respirând în acelaşi ritm cu 
omul. Omul se gândi că era ditamai motanul, mare şi 
iubăreţ, vlăguit de atâta vânătoare de noapte. 


— Cât am lipsit eu, Boy, ai făcut vreo ispravă mai ca 
lumea? 

Pusese scrisoarea deoparte şi acum mângâia motanul pe 
sub pătură. 

— Ai pus laba pe multe? 

Motanul se răsuci pe o parte şi-i oferi pântecele ca să-l 
scarpine, aşa cum făcea când era pisoi, pe vremea când era 
fericit. Omul îl cuprinse cu braţul şi-l strânse tare la piept, 
trupul motanului aceluia mare fiind lipit de coaste şi cu 
capul sub bărbia omului. Sub apăsarea braţului omului, 
motanul se răsuci deodată, rămânând lipit de el, iar cu 
ghearele începu să-i frământe puloverul, îndesându-se tare 
în el. Acum nu mai torcea. 

— Îmi pare rău, Boy, spuse omul. Îmi pare rău. Lasă-mă să 
mai citesc şi scrisoarea asta blestemată. N-avem ce face. Tu 
nu prea ştii să faci nimic, nu-i aşa? 

Motanul rămase mai departe lipit de el; acum nu mai 
torcea, ci-l apăsa greu şi era desperat. Omul îl mângâie şi 
citi scrisoarea. 

— Potoleşte-te, Boy, îi spuse. Altă soluţie nu-i. Dacă găsesc 
cumva altă soluţie, am să ţi-o spun şi ţie. 

Când termină cea de-a treia şi cea mai lungă scrisoare, 
motanul cel mare, alb şi negru, dormea dus. Adormise în 
poziţia sfinxului, dar cu capul lăsat pe pieptul omului. 

Sunt tare bucuros, gândi omul. Ar trebui să mă dezbrac şi 
să fac o baie şi să mă bag în pat, dar apă caldă nu-i şi în 
noaptea asta n-am chef să dorm în pat. Prea multă 
zvârcoleală. Patul n-are să mă lase să dorm. Poate că nici 
aici n-am să dorm, cu bestia asta bătrână peste mine. 

— Boy, am să te ridic puţin, spuse el, ca să mă aşez pe-o 
parte. 

Ridică motanul greu şi fără vlagă, care căpătă deodată 
viaţă în mâinile sale, şi apoi iar se lăsă moale, şi omul îl puse 
alături, după care se răsuci să se întindă pe partea dreaptă. 
Motanul zăcea la spatele lui. Fusese deranjat când îl mutase 
de la locul lui, dar acum adormise din nou, făcut ghem, lipit 


de spinarea omului. Omul luă cele trei scrisori şi le citi 
pentru a doua oară, de la un capăt la altul. Se hotări să nu 
mai citească şi ziarele, întinse mâna şi stinse lumina şi 
rămase întins pe-o parte, simțind motanul lipit de spate. 
Stătea întins şi ţinea cu amândouă braţele o pernă, în 
vreme ce capul odihnea pe altă pernă. Afară vântul bătea 
tare, iar duşumeaua încăperii păstra încă ceva din mişcarea 
punţii de comandă a iahtului. Stătuse pe punte 
nouăsprezece ceasuri înainte de a intra în port. 


Stătea întins şi încerca să doarmă, dar nu putea. Ochii îi 
erau tare obosiţi şi nu mai voia nici lumină, nici să citească, 
aşa că rămase mai departe întins, aşteptând să se facă 
dimineaţă. Pe sub pătură simţea împletitura rogojinii făcute 
exact pe măsura acelei încăperi mari, rogojină cumpărată 
din Samoa, când fusese cu un iaht, cu şase luni înainte de 
Pearl Harbour. Acoperea toată pardoseala din plăci de 
ceramică, dar în dreptul uşii de sticlă ce dădea spre curtea 
interioară, rogojina fusese îndoită şi răsucită de mişcarea 
uşii şi simţea cum intra vântul pe dedesubt şi sălta în sus 
capătul când răzbătea prin crăpătura de sub canat. Se 
gândi că vântul avea să bată din nord-vest cel puţin încă o 
zi, apoi avea să se răsucească spre nord şi, în cele din urmă, 
o să-şi dea sufletul bătând din nord-est. Aşa bătea vântul 
iarna, dar se putea să continue din nord-est mai multe zile, 
suflând tare până să se stabilizeze la un fel de brisa, cum 
spuneau localnicii alizeului de nord-est. Când vântul bătea a 
furtună dinspre nord-est contra Gulf-Streamului, se 
stârneau valuri foarte mari, şi ştia că nici un Friţ n-avea să 
se încumete să iasă la suprafaţă. Aşa că, îşi spuse, o să 
rămână la țărm cel puţin patru zile. După aceea au să se 
arate ei, fără îndoială. 

Se gândi la această ultimă ieşire şi cum îl prinsese furtuna 
la vreo şaizeci de mile depărtare de port şi la vreo treizeci 
de mile distanţă de țărm, şi la calvarul drumului de 
întoarcere, când hotărâse să vină mai degrabă la Havana şi 
nu la Bahia Honda. Şi scosese sufletul din şalupă. Scosese 
tot sufletul din ea şi acum erau mai multe locuri pe care 
trebuia să le verifice. Poate ar fi fost mai bine să tragă la 
mal la Bahia Honda. Dar în ultima vreme stătuseră prea 
mult pe acolo. Fusese plecat douăsprezece zile, şi asta când 
se aşteptase să nu lipsească mai mult de zece. Rămăsese pe 
drojdie cu unele lucruri şi nu putuse fi sigur cât avea să 
dureze furtuna, aşa că se hotărâse să vină la Havana şi 
înfruntase urgia. Dimineaţa avea să facă baie, să se 
bărbierească, să se schimbe şi să se ducă să-i prezinte 


ataşatului naval raportul. S-ar putea ca cei de acolo să fi 
preferat să-l ştie plimbându-se pe lângă coastă, dar era 
convins că pe o vreme ca aceea nimeni n-avea să iasă la 
suprafaţă. Nici măcar ei nu puteau. În privinţa asta nu se 
mai putea face nimic. Dacă se vădea că are dreptate în 
direcţia asta, în rest totul avea să fie în regulă, deşi 
lucrurile nu erau niciodată atât de simple. Bineînţeles că 
nu. 

Podeaua începu să fie cam tare pentru şoldul drept, 
pentru coapsa şi umărul drept, aşa că acum se întinse pe 
spate şi-şi lăsă greutatea pe muşchii umerilor, trăgându-şi 
genunchii în sus pe sub pătură, ţinând în acelaşi timp 
pătura cu călcâiele. În chipul ăsta parcă îşi odihnea mai 
bine trupul ostenit; puse mâna stânga pe motanul adormit 
şi începu să-l mângâie. 

— Te-ai întins afurisit de bine, Boy, şi dormi grozav îi spuse 
el. Atunci socot că nu-i chiar atât de rău. 

Se gândi să le dea drumul şi celorlalte pisici, ca să aibă şi 
el cu cine sta de vorbă, acum că Boise dormea. Dar hotărî 
să nu facă una ca asta. L-ar fi jignit pe Boise şi i-ar fi stârnit 
gelozia, Boise stătuse afară, aşteptându-i când veniseră cu 
camionul. Fusese grozav de emoţionat şi tot timpul 
descărcării se învârtise printre picioarele lor, întâmpinând 
pe toată lumea şi strecurându-se când afară, când înăuntru, 
ori de câte ori se deschidea o uşă. Probabil că, de când 
plecaseră, stătuse afară aşteptând în fiecare noapte. Din 
clipa când primiseră ordin să plece, motanul ştiuse şi el. 
Bineînţeles, nu-şi putuse da seama că era vorba de ordin, 
dar simţise primele semne de pregătire şi, în vreme ce 
parcurgeau diferite faze, până ajungeau la dezordinea de la 
sfârşit, cu oameni străini dormind în casă - când plecau 
înainte de ivirea zorilor, totdeauna punea oamenii să 
doarmă la el pe la miezul nopţii - motanul devenea tot mai 
nervos şi mai tulburat, până ce, în cele din urmă, în clipa în 
care se apucau să încarce lucrurile pentru plecare, îl apuca 


desperarea şi trebuiau să aibă grijă să-l închidă în casă ca 
să nu se ia după ei pe alee, şi apoi în sat şi pe şosea. 

Odată, pe şoseaua principală, văzuse o pisică strivită de 
maşină şi pisica aceea, de curând lovită şi moartă, semăna 
perfect cu Boy. Avea spinarea neagră, gâtul, pieptul şi 
lăbuţele din faţă albe, iar pe cap avea un fel de mască 
neagră. Ştia bine că nu putea fi Boy, fiindcă erau la cel puţin 
şase mile de fermă, dar simţise că i se face rău şi oprise 
maşina, se întoarse din drum şi ridicase pisica, se 
convinsese că nu era Boy şi apoi o aşezase la marginea 
şoselei, ca să nu mai treacă şi alţii peste ea. Fusese o pisică 
bine îngrijită, şi o lăsă la marginea drumului ca să fie găsită 
de stăpâni, să ştie ce i s-a întâmplat şi să n-o mai caute. 
Altfel ar fi luat pisica în maşină şi ar fi îngropat-o la fermă. 

În seara aceea, când se întorcea la fermă, nu mai dădu de 
pisică în locul unde o lăsase el, aşa că îşi zise că o găsiseră 
stăpânii ei. În noaptea aceea, în vreme ce stătea în fotoliul 
cel mare şi citea, cu Boise alături pe fotoliu, se gândise că 
nu ştia ce-ar fi făcut dacă Boise ar fi fost ucis. După cum se 
purta şi după desperarea pe care o manifesta motanul, ştia 
că şi motanul simţea acelaşi lucru în ceea ce-l priveşte. 

Numai că el suportă mult mai greu decât mine. De ce, 
Boy? Dacă nu le mai pui atât la inimă, are să-ţi meargă mult 
mai bine. Pe cât pot, le pun cât mai puţin la inimă, îşi spuse. 
Chiar aşa fac. Dar Boise nu-i în stare. 

Când era pe mare, se gândea la Boise şi la apucăturile lui 
ciudate şi la dragostea lui deznădăjduită. Îşi aduse aminte 
de momentul când văzuse motanul prima oară, când nu era 
decât un pisoi jucându-se cu propria-i imagine reflectată de 
vitrina cu havane a barului din Cojimar, construit pe 
stâncile ce dădeau spre port. Veniseră la bar într-o 
dimineaţă frumoasă de Crăciun. Mai adăstau vreo câţiva 
beţivi pe-acolo, rămaşi de la petrecerea din ajun, dar 
dinspre est se pornise un vânt care se simţea şi în 
restaurant şi la barul cu uşile deschise. Şi lumina era atât 


de puternică şi aerul atât de proaspăt şi răcoros, că nu 
arăta a dimineaţă pentru beţivi. 

— Închide uşile alea că bate vântul, îi spuse unul dintre 
beţivi patronului. 

— Nu, îi răspunse patronul. Îmi place aşa. Du-te şi caută-ţi 
un cotlon ferit de vânt în altă parte, dacă ţi se pare aerul 
prea proaspăt. 

— Plătim ca să ne simţim bine, spuse unul dintre cei 
rămaşi de la cheful din noaptea de dinainte. 

— Nu. Plăteşti pentru ceea ce bei. Dacă vrei să te simţi 
bine, caută-ţi alt loc. 

Îşi aruncă privirea peste terasa deschisă a barului, spre 
marea de un albastru închis, cu spuma albă a valurilor, 
brăzdată de bărcile pescarilor ce navigau încoace şi-ncolo 
în căutarea doradelor. Vreo şase pescari stăteau la bar, iar 
alţii ocupau două mese pe terasă. Erau dintre cei cărora le 
mersese bine cu o zi înainte ori socoteau că vremea bună şi 
curentul favorabil aveau să mai ţină, aşa că profitau şi nu 
ieşiseră în larg de Crăciun. Niciunul dintre cei pe care-i ştia 
bărbatul acesta, al cărui nume era Thomas Hudson, nu se 
ducea vreodată la biserică, nici măcar de Crăciun, şi 
niciunul dintre ei nu se îmbrăcase ca să arate a pescar. 
Arătau cel mai puţin a pescari dintre toţi cei pe care-i ştia 
el, şi erau dintre cei mai buni. Purtau pălării vechi de pai, 
sau erau chiar cu capul gol. Hainele de pe ei erau vechi şi, 
uneori, umblau cu picioarele goale, alteori încălţaţi. 
Deosebeai uşor un pescar de un ţăran, sau guajiro, pentru 
că ţăranii, când veneau la oraş, purtau cămăşi de 
sărbătoare, cu pliuri, pălării cu boruri largi, pantaloni 
strâmţi şi cizme de călărie, şi mai toţi aveau macete, în 
vreme ce pescarii purtau orice vechitură de ţoală pe care o 
aveau şi erau oameni veseli şi încrezători în puterile lor. 
Ţăranii erau reţinuţi şi timizi, în afară de cazul în care se 
apucau de băut. Dar singurul fel în care puteai recunoaşte 
cu certitudine un pescar era să te uiţi la mâinile lui. Mâinile 
bătrânilor erau noduroase şi înnegrite, pătate de soare, 


palmele şi degetele adânc crestate şi pline de cicatrici, de la 
mânuirea saulelor. Mâinile tinerilor nu erau noduroase, dar 
cei mai mulţi aveau aceleaşi pete de soare şi cicatrici 
adânci, iar părul de pe mâini şi de pe braţe îl aveau toţi, în 
afară de cei foarte tuciurii, decolorat de soare şi de apa 
sărată. 

Thomas Hudson îşi aduse aminte cum. În acea dimineaţă 
de Crăciun, primul Crăciun din război, patronul barului îl 
întrebase: 

— Vrei nişte creveţi? şi-i adusese o farfurie mare, plină 
vârf cu creveţi proaspăt prăjiţi, şi o pusese pe bar, în vreme 
ce el tăia o chitră felii şi le rânduia pe o farfurioară. 

Creveţii erau uriaşi şi rozulii şi mustăţile le atârnau mult 
peste marginea barului, şi el luase unul şi-i întinsese 
mustăţile în lături cât putuse de mult, şi spusese că erau 
mai lungi decât ale unui amiral japonez. 

Thomas Hudson crăpă capul crevetelui care semăna cu un 
amiral japonez şi apoi îi despică cu degetele mari carapacea 
pe burtă şi-i scoase carapacea cu totul, şi carnea era 
fragedă şi mătăsoasă în dinţi şi avea o aromă atât de 
plăcută, fiartă cum era în apă de mare cu chitră proaspătă 
şi piper negru, încât i se păru că nu mai mâncase în viaţa lui 
creveţi mai buni, nici măcar în Malaga, nici în Tarragona 
sau Valencia. Atunci se apropie şi pisoiul de el, alergând de- 
a lungul barului ca să se alinte, frecându-se de mâna lui şi 
cerând şi el un crevete. 

— Îs prea mari pentru tine, motănel, îi spuse el. 

Dar rupse între două degete o bucată de crevete şi i-o 
dădu pisoiului, care o apucă şi alergă cu ea înapoi pe 
galantarul cu havane şi o înfulecă iute şi sălbatic. Thomas 
Hudson se uită la pisoiul acela drăguţ cu pete albe şi negre, 
cu pieptul şi labele din faţă albe, cu negrul exact ca o mască 
ce-i acoperea ochii şi fruntea, se uită la el cum mânca 
crevetele mormăind şi-l întrebă pe patron al cui era pisoiul. 

— Al dumitale dacă-l vrei. 

— Mai am două pisici acasă. Persane. 


— Două nu-s mare lucru. la-l pe ăsta. Să le dea puţin 
sânge de Cojimar. 

— Papă, nu putem să-l luăm cu noi? îl rugase chiar acela 
dintre băieţi la care nu se mai gândea deloc, care venise 
urcând scările dinspre terasă unde urmărise cum se 
întorceau la țărm bărcile de pescuit, îi văzuse pe pescari 
cum îşi scot catargele, cum îşi adună saulele colac şi apoi 
aruncă peştele pe mal. Papă, de ce să nu-l luăm? E un pisoi 
atât de frumos. 

— Crezi că are să fie fericit departe de mare? 

— Sunt sigur, papă. Aici are să se simtă în curând 
nenorocit. Nu vezi cât de nenorocite sunt pisicile de pe 
stradă? Şi poate că pe vremuri arătau şi ele la fel ca pisoiul 
ăsta. 

— Ia-l, spuse patronul. La fermă are să fie fericit. 

— Ascultă, 'Tomăs, spuse unul dintre pescarii de la masă 
care auzise discuţia. Dacă vrei pisici, îţi aduc eu un motan 
de Angora, un Angora veritabil, de la Guanabacoa. Un 
motan de Angora adevărat, tigrat. 

— Mascul? 

— Tot atât ca şi tine, spuse pescarul. 

Toţi de la masă hohotiră în râs. Aproape toate glumele 
spaniole porneau de la aceleaşi lucruri. 

— Dar cu blană pe ele, mai spuse pescarul, vrând să 
stârnească alte hohote; şi reuşi. 

— Papă, te rog, putem să luăm pisoiul? stărui băiatul. E 
motan. 

— Eşti sigur? 

— Ştiu eu, papă. Ştiu. 

— Aşa ai spus de fiecare dată şi despre cele două pisici 
persane. 

— Pisicile persane sunt cu totul altfel, papă. Cu ele am 
greşit, recunosc. Dar acum ştiu sigur, papă. Acum ştiu cu 
adevărat. 

— Ascultă, Tomâs. Vrei motanul acela de Angora, tigrat, de 
la Guanabacoa? îl întrebă pescarul. 


— Ce-i cu motanul? E vreun motan vrăjitor? 

— Vrăjitor pe dracu. Motanul ăla n-a auzit în viaţa lui de 
vrăji. E mai creştin decât tine. 

— Es muy posible, spuse un alt pescar şi râseră cu toţii. 

— Şi cam cât costă motanul ăla faimos? întrebă Thomas 
Hudson. 

— Nimic. Cadou. Un motan de Angora autentic, tigrat. 
Cadou de Crăciun. 

— Vino încoace la bar şi ia ceva de băut şi povesteşte-mi 
cum arată. 

Pescarul veni şi se aşeză la bar. Avea ochelari cu rame de 
baga şi purta o cămaşă albastră curată, decolorată, care 
arăta de parcă n-ar mai rezista la o spălare. Pe spate se 
subţiase ca dantela şi țesătura începuse să se deşire. Purta 
nişte pantaloni kaki, decoloraţi şi ei şi, în ziua aceea de 
Crăciun, era tot cu picioarele goale. Faţa şi mâinile îi erau 
arse de soare, luând culoarea întunecată a lemnului, şi-şi 
puse mâinile pline de cicatrici pe tejghea şi-i spuse 
patronului? 

— Whisky şi ghimbir. 

— Mie ghimbirul îmi cade greu, spuse Thomas Hudson. 
Mie dă-mi cu apă minerală. 

— Mie îmi face bine, spuse pescarul. Îmi place Canada Dry. 
Altfel nu suport gustul whisky-ului. Ascultă, Thomas. E o 
pisică serioasă. 

— Papă, spuse băiatul, înainte ca tu şi domnul acesta să vă 
apucaţi de băut, spune-mi, putem să luăm pisoiul ăsta? 

Legase o carapace de crevete cu o bucată de aţă şi se juca 
cu pisoiul, care se ridicase pe labele din spate cam cum stă 
un leu heraldic, lovind cu celelalte lăbuţe în momeala pe 
care băiatul i-o trecea pe la nas. 

— Vrei să-l iei? 

— Ştii că vreau. 

— Atunci poţi să-l iei. 

— Papă, mulţumesc tare mult. Am să-l duc afară în maşină 
ca să-l obişnuiesc cu noi. 


Thomas Hudson se uită după băiat cum traversă şoseaua 
cu pisoiul în braţe şi se urcă cu el pe bancheta din faţă. 
Partea de sus a capotei era trasă şi, de la bar, putea să-l 
vadă pe băiat cum stătea în maşina decapotabilă, sub 
lumina puternică a soarelui, şi vântul îi lipea părul castaniu 
de creştet. Nu putea vedea şi pisoiul, pentru că băiatul îl 
ţinea pe scaun, şi se lăsase şi el în jos ca să-l ferească de 
vânt, şi stătea şi-l mângăia. 

Acum băiatul nu mai era, iar pisoiul se făcuse motan 
bătrân şi trăise mai mult decât băiatul. Dar în chipul în care 
ţineau acum unul la celălalt, se gândi, era semn că niciunul 
dintre ei nu voia să-i supravieţuiască celuilalt. Nu ştiu câţi 
oameni şi câte animale au ţinut până acum unul la altul, se 
gândi el. Poate că-i o situaţie foarte caraghioasă, Dar mie 
nu mi se pare caraghioasă deloc. 

Nu, se gândi el, nu mi se pare deloc caraghioasă, cum nu 
mi se pare caraghios ca un băiat să aibă un motan care să-i 
supravieţuiască. Multe sunt pe drept ridicole, aşa cum 
fusese şi Boise când mârâise şi deodată scosese un mieunat 
tragic şi se lipise cât era de lung de omul acela. Uneori 
servitorii spuneau că motanul nu voia să mănânce zile în şir 
după ce omul pleca, dar în cele din urmă foamea îl 
îndupleca. Deşi erau zile întregi când încerca să trăiască 
din ceea ce vâna şi refuza să vină laolaltă cu celelalte pisici, 
până la urmă intra în casă totdeauna, dar ţâşnea afară, 
sărind peste celelalte pisici ce se îmbulzeau, atunci intra 
servitorul aducând tava cu carne tocată, şi apoi iar sărea 
înăuntru peste toate celelalte pisici ce se îngrămădeau 
roată în jurul băiatului cu mâncarea. Înfuleca totdeauna 
foarte repede şi voia apoi să plece din camera pisicilor de 
îndată ce termina. Nu exista o altă pisică la care să ţină în 
vreun fel. 

Omul se gândise de multă vreme că Boise se socotea şi el 
fiinţă omenească. Nu se apucase de băut laolaltă cu omul, 
aşa cum ar fi făcut un urs, dar mânca tot ceea ce mânca şi 
omul, mai ales mâncăruri de care pisicile nu s-ar fi atins. 


Thomas Hudson îşi aminti de vara de dinainte, când luau 
micul dejun împreună, şi-i oferise lui Boise o felie proaspătă 
de mango de la gheaţă. Boise mâncase cu plăcere şi de 
atunci, în fiecare dimineaţă, primea mango toată vremea 
cât Thomas Hudson era pe țărm şi ţinea sezonul acestor 
fructe. Trebuia să-i dea el feliile de mango, ca să le apuce 
drept în gură, fiindcă erau prea lunecoase ca să le poată lua 
din farfurie; se gândise chiar să-i facă un fel de suport, ca 
cel pentru prăjit pâine, ca să-şi poată lua singur feliile fără 
să fie nevoit să se grăbească. 

Apoi când, la rândul lor, au început să se coacă fructele 
mari de aguacate, de un verde închis, numai puţin mai 
închise la culoare decât frunzele, dar mai strălucitoare - de 
data asta în septembrie, când venise iar la țărm pentru 
revizie generală, pregătindu-se să se îndrepte spre Haiti - 
atunci îi oferise lui Boise o lingură de fruct luată din mijloc, 
unde fuseseră seminţele, şi îi pusese ulei şi oţet, şi motanul 
mâncase tot şi după aceea la fiecare masă mânca câte o 
jumătate de aguacate. 

— De ce nu te urci în pom să-ţi iei singur? îl întrebase 
Thomas Hudson pe motan în vreme ce umblau împreună pe 
dealurile fermei. 

Dar bineînţeles că Boise nu-i răspunsese nimic. Dar îl 
descoperi pe Boise într-un aguacate când ieşise să se 
plimbe şi să vadă cum zboară în amurg mierlele către 
Havana, încotro se îndreaptă în fiecare seară, din toate 
zonele aflate în sud şi est, ca sa se înghesuie după zboruri 
îndelungi pe crengile laurilor spanioli din Prado. Lui 
Thomas Hudson îi plăcea să vadă cum vin în zbor mierlele 
de peste dealuri, şi ies primii lilieci de seară, şi apar 
bufniţele acelea foarte mici, ca să-şi înceapă zborurile de 
noapte, după ce soarele se cufundă în mare, dincolo de 
Havana, şi dincolo de dealuri se iveşte lucirea luminilor 
aprinse. În seara aceea nu-l găsise pe Boise, care mergea 
întotdeauna cu el, şi-l luase la plimbare pe Big Goats, unul 
din fiii lui Boise, un motan cu umeri laţi, cu gâtul zdravăn, 


capul mare, nişte mustăţi cumplite, un motan negru şi 
bătăios. Goats nu vâna niciodată. Era un motan bătăios, de 
prăsilă, şi treburile astea îi răpeau tot timpul. Dar avea un 
temperament vesel, în afară de sectorul în care-şi făcea 
meseria, şi-i plăcea să se plimbe, mai ales dacă Thomas 
Hudson se mai şi oprea din când în când şi-l împingea cu 
piciorul ca să se răstoarne pe-o parte şi să se întindă. Atunci 
Thomas Hudson îl mângâia pe pântece cu piciorul. Era greu 
să reuşeşti să-l mângâi pe Goats prea brutal sau prea tare, 
fiindcă îi plăcea tot atât de mult să fie mângâiat cu piciorul 
încălţat ca şi noi cu piciorul gol. 

Thomas Hudson tocmai se aplecase să-l mângâie cu mâna 
- îi plăcea să fie mângâiat apăsat, ca atunci când mângâi un 
câine - şi când se uită în sus îl văzu pe Boise tocmai în 
vârful pomului de aguacate. Goats se uită în sus şi-l văzu şi 
el. 

— Ce faci acolo, mă pui de lele? îi strigă Thomas Hudson. 
În fine te-ai apucat să mănânci direct din pom? 

Boise se uită în jos şi-l zări pe Goats. 

— Haide, vino jos, să facem o plimbare, îi spuse Thomas 
Hudson. La masă am să-ţi dau aguacate. 

Boise se uită la Goats şi nu spuse nimic. 

— Arăţi tare frumos printre frunzele acelea verzi. Rămâi 
acolo sus, dacă aşa pofteşti. 

Boise îşi întoarse privirea de la ei, şi Thomas Hudson şi 
motanul cel negru porniră mai departe printre pomi. 

— Goats, crezi că e nebun? îl întrebă omul. 

Apoi, ca să-i facă plăcere motanului, îi spuse: 

— Îţi aminteşti de noaptea aceea când nu reuşeam să 
găsim medicamentul? 

Medicament era un cuvânt magic pentru Goats, şi îndată 
ce-l auzi se şi întinse pe o parte să fie mângâiat. 

— Îţi aduci aminte de medicament? întrebă omul, iar 
motanul cel mare începu să se tăvălească cuprins de o 
plăcere cumplită. 


Medicament devenise pentru el cuvânt magic dintr-o 
noapte când omul se îmbătase, se îmbătase zdravăn, şi 
Boise nu voise să doarmă lângă el. Nici Princessa nu voia să 
doarmă lângă el când era beat, nici Willy. Niciuna din pisici 
nu voia să doarmă lângă el când era beat, în afară de 
Friendless, numele lui Big Goats când fusese mic, şi de 
fratele lui Friendless, care era de fapt sora lui, o pisică 
nenorocită ce avea numeroase suferinţe şi rare stări de 
exaltare. Lui Goats omul îi plăcea mai mult când era beat 
decât atunci când era treaz, sau poate că ajunsese să-i 
placă pentru că numai când Thomas Hudson era beat 
reuşea şi Goats să doarmă cu el. 

Dar în seara aceea când se îmbătase zdravăn, Thomas 
Hudson era la țărm de vreo patru zile. Cheful începuse la 
amiază, la Floridita, şi la început băuse cu nişte politicieni 
cubanezi care se nimeriseră pe acolo şi erau nervoşi şi 
voiau să bea ceva în fugă, apoi cu nişte plantatori de trestie 
de zahăr şi de orez, cu nişte funcţionari guvernamentali 
cubanezi care-şi beau şi ei porţia de după prânz, cu cel de- 
al doilea şi al treilea secretar al ambasadei, care însoțeau 
câţiva turişti la Floridila, cu nelipsiţii oameni ai F. B. L.-ului, 
amabili şi străduindu-se să pară nişte neînsemnaţi tineri, 
americani bine crescuţi, încât se trădau în felul acesta de la 
o poştă, de parcă pe costumele lor albe sau de doc cu dungi 
albe şi albastre ar fi avut şi galoanele cu grade. Băuse 
daiquiri dublu frapat, din cele grozave făcut de Constante, 
în care nici nu simţeai gust de alcool, şi când bei încerci 
aceeaşi senzaţie pe care o încearcă cei ce schiază la vale pe 
un ghețar, printr-o zăpadă pufoasă, iar după al şaselea, al 
optulea pahar, parcă schiezi pe un ghețar la vale când îţi 
dai drumul fără nici o oprelişte. 

Mai veniră şi nişte indivizi de la marină pe care-i cunoştea, 
şi bău şi cu ei, şi apoi şi cu nişte indivizi numiţi pe vremea 
aia huliganii marinei, adică de la paza de coastă. Dar asta 
însemna să bea şi să trăncănească iar despre necazurile 
mării, şi tocmai din cauza lor se apucase de băut ca să le 


uite, aşa că se duse în capătul cel mai depărtat al barului, 
unde se aciuaseră bătrânele târfe respectabile, minunatele 
târfe bătrâne cu care, în ultimii douăzeci de ani, se culcase 
cam orice beţiv care poposise la Floridila, se cocoţă într-un 
scaun alături de ele şi mâncă un sandviş cu pâine prăjită, 
pui şi salată şi bău mai departe daiguiri. 

Când se întorsese la fermă în noaptea aceea, era beat criţă 
şi niciuna dintre pisici nu voia să doarmă lângă el în afară 
de Goats, care nu făcea alergie la damful de rom, n-avea 
prejudecăţi împotriva beţiei, şi-i plăcea parfumul tare al 
târfelor. Au dormit duşi amândoi, Goats torcând zdravăn ori 
de câte ori se trezea, apoi, în cele din urmă, se dezmetici şi 
Thomas Hudson, şi, aducându-şi aminte cât de mult băuse, 
îi spuse lui Goats: 

— Trebuie să luăm medicamentul. 

Lui Goats i-a plăcut cum a sunat cuvântul, căci simboliza 
viaţa de huzur de care avea parte, şi începu să toarcă şi mai 
tare. 

— Unde-i medicamentul, Goats? îl întrebă Thomas Hudson. 

Încercă să aprindă lampa de citit de lângă pat, dar nu 
izbuti. În timpul furtunii care-l silise să rămână la țărm, 
fuseseră rupte fire, sau făcuseră scurt circuit şi nu fuseseră 
încă reparate, aşa că nu era curent. Începu să pipăie pe 
noptiera de lângă pat, încereând să găsească pastila aceea 
dublă de seconal, ultima pe care o mai avea, după care avea 
să adoarmă din nou, iar dimineaţa avea să se scoale fără să 
mai simtă nici o mahmureală. Când întinse mâna pe 
întuneric, lovi însă pastila care căzu de pe masă şi nu o mai 
putu găsi. Pipăi cu grijă podeaua peste tot, dar nu reuşi s-o 
găsească nici aşa. Nu avea chibrituri lângă pat pentru că nu 
era fumător, iar bateria lanternei fusese consumată de 
servitori cât fusese plecat. 

— Goats, făcu el, trebuie să căutăm medicamentul. 

Se dădu jos din pat, Goats cobori şi el pe podea, şi 
începură să caute medicamentul. Goats se băgă sub pat, 


neştiind ce căutau de fapt, dar făcând şi el tot ce putea, iar 
Thomas Hudson îi spuse: 

— Medicamentul, Goats. Caută medicamentul. 

Goats scoase nişte miorlăituri de sub pat şi cotrobăi prin 
toată zona lui. În cele din urmă ieşi afară torcând şi Thomas 
Hudson, pipăind pe jos, dădu cu mâna de capsulă, pipăi şi o 
simţi plină de praf şi de pânze de păianjen. Goats era cel 
care o găsise. 

— Ai găsit medicamentul, îi spuse el lui Goats. Motan 
minune ce eşti. 

După ce spălă puţin pastila în palmă cu nişte apă din 
carafa de lângă pat, luă pastila cu un gât de apă şi se 
întinse, simțind cum medicamentul îşi face încet efectul, şi-l 
tot lăuda pe Goats, iar motanul cel mare torcea la auzul 
laudelor şi după aceea întotdeauna cuvântul medicament 
era un cuvânt magic pentru el. 

Când era pe mare se gândea de obicei şi la Goats cum se 
gândea şi la Boise. Dar Goats nu avea nimic tragic în el. 
Deşi avusese şi el parte de perioade cu adevărat 
nenorocite, rămăsese teafăr şi întreg şi chiar după câte o 
scărmăneală zdravănă, în câteva înfruntări grozave, nu 
fusese niciodată demn de milă. Nici chiar atunci când 
ajunsese de nu mai era în stare nici să se târâie până în 
casă şi zăcea întins sub copacul de lângă terasă, sufla greu 
şi era asudat tot, încât vedeai şi mai bine ce umeri laţi şi ce 
şolduri înguste şi delicate avea, zăcea acolo prea mort de 
osteneală ca să se mai mişte, străduindu-se doar să-şi 
umple plămânii cu aer, şi nici atunci nu cerea milă. Avea un 
cap mare ca de leu şi era de neînvins. Goats ţinea la om, iar 
Thomas Hudson ţinea la el, îl respecta şi-l iubea. Dar nu se 
punea problema ca Goats să-l iubească, sau ca omul să-l 
iubească pe Goats aşa cum îl iubea pe Boise. 

Numai că Boise se făcuse tot mai rău. În seara în care el şi 
Goats îl găsiseră în pomul de aguacate, Boy rămase până 
târziu afară şi nu venise înăuntru când omul se dusese la 
culcare. Dormea pe vremea aceea în patul cel mare din 


dormitorul de la capătul cel mai depărtat al casei, unde 
erau ferestre mari în toate cele trei părţi ale încăperii şi 
briza pătrundea noaptea prin ele. Când se trezi, ascultă 
sunetele pe care le făceau păsările de noapte, şi era treaz şi 
asculta când Boise sări pe marginea geamului. Boise era o 
pisică ce nu făcea nici un zgomot. Dar îndată ce ajunse pe 
marginea geamului miorlăi, chemându-l pe om, şi Thomas 
Hudson se duse şi dădu apărătoarea de la geam la o parte. 
Boise sări înăuntru. În gură avea doi şobolani de fructe. 

La lumina lunii care răzbătea prin fereastră, proiectând 
umbra copacului de ceiba de-a latul patului alb şi mare, 
Boise începu să se joace cu şobolanii. Sărea şi se răsucea, îi 
dădea de-a dura cu laba pe podea, pe urmă apuca şi ducea 
unul din ei mai departe, ca să se pună la pândă şi să se 
repeadă la celălalt, jucându-se cu aceeaşi poftă ca pe 
vremea când era doar un pisoi. Îi duse apoi pe amândoi în 
baie şi, după aceea, Thomas Hudson îi simţi greutatea când 
sări peste el în pat. 

Va să zică, nu mango mâncai în pomul acela? îl ispiti omul. 

Boise se frecă de el cu capul. 

— Va să zică erai la vânătoare şi păzeai moşia? Bătrânul 
meu motan, fratele meu Boise, acum, că i-ai prins n-ai de 
gând să-i mănânci? 

Boise îşi frecase însă mai departe capul de pieptul omului 
şi torsese, scoțând vibraţiile acelea abia auzite, şi apoi, 
pentru că era obosit după vânătoare, adormise. Dar 
avusese un somn neliniştit şi dimineaţa nici nu se mai uită 
măcar la şobolani. 

Se crăpa de ziuă, iar lhomas Hudson, care nu reuşise să 
doarmă deloc, se uita cum se lumina şi se iveau, în prima 
abureală a zorilor, trunchiurile cenuşii ale palmierilor 
regali. La început nu văzu decât trunchiurile şi conturul 
coroanelor. Apoi, pe măsură ce lumina devenea mai 
puternică, reuşi să distingă vârfurile palmierilor, aplecându- 
se în suflarea puternică a vântului şi pe urmă, când soarele 
începu să urce din spatele colinelor, trunchiurile palmierilor 


deveniră de un cenuşiu albicios, iar ramurile aplecate de 
vânt de un verde intens; iarba de pe coline era maronie 
după uscăciunea iernii, iar culmile calcaroase ale dealurilor 
din depărtare arătau de parcă ar fi fost acoperite de 
zăpadă. 

Se ridică de jos, îşi puse mocasinii şi o haină veche, 
impermeabilă şi, lăsându-l pe Boise care dormea făcut colac 
pe pătură, trecu prin camera de zi, prin sufragerie şi de aici 
în bucătărie. Bucătăria era în partea de nord a unei aripi a 
casei. Afară bătea un vânt sălbatic, izbind de pereţi şi de 
geamuri crengile arborelui flamboyân. În frigider nu era 
nimic de mâncat, nici în dulapul cu plasă din bucătărie nu 
era nimic în afară de condimente, o cutie de cafea 
americană, una de ceai Lipton şi una de ulei de arahide 
pentru gătit. Chinezul care îi gătea cumpăra în fiecare zi de 
la piaţă alimentele necesare. Nu se aşteptau ca Thomas 
Hudson să se întoarcă, iar bucătarul o şi pornise spre piaţă 
după proviziile pentru servitori în ziua aceea. Când are să 
vină vreunul din băieţi, am să-l trimit în oraş după fructe şi 
ouă, se gândi Thomas Hudson. 

Puse la fiert nişte apă şi îşi făcu o ceaşcă de ceai şi luă 
ceaşca şi farfurioara cu el în camera de zi. Soarele răsărise, 
camera era plină de lumină, şi el se aşeză în fotoliul cel 
mare, îşi bău ceaiul fierbinte şi se uită la tablourile de pe 
pereţi, în lumina proaspătă a soarelui de iarnă. Poate că ar 
trebui să mai schimb unele dintre ele, se gândi. Cele mai 
bune sunt în dormitor, şi acum nu mai intru în dormitor 
deloc. 

După câteva zile de vieţuit pe şalupă, acum camera de zii 
se părea uriaşă, când se uita la ea din fotoliul cel mare. Nu 
ştia cât era de lungă încăperea. Când comandase rogojina 
de pe jos, ştiuse cât era de lungă, dar uitase. Indiferent cât 
de lungă ar fi fost, în dimineaţa aceea părea de trei ori mai 
lungă. Era şi ăsta unul dintre lucrurile care ţi se întâmplau 
când abia soseai pe țărm, frigiderul gol fiind un altul. Îi 
dispăruse senzaţia de legănare a şalupei în mijlocul 


valurilor bezmetice, stârnite de vântul de nord-vest care 
împinsese furtuna de-a curmezişul curentului. Era tot atât 
de departe de el ca şi marea însăşi. Când se uita prin uşile 
deschise ale încăperii albe vedea marea, iar pe ferestre 
dealurile cu pâlcuri de copaci, tăiate de panglica şoselei, 
dincolo de ele dealurile mai depărtate şi golaşe care 
fuseseră vechile fortificaţii ale oraşului, apoi portul, dincolo 
de care se zărea lucirea albă a oraşului. lar albastrul ce se 
vedea dincolo de nălucirea albă a oraşului era marea. Acum 
era departe, tot atât de departe ca toate celelalte lucruri 
care trecuseră, şi el avea de gând să le ţină şi în continuare 
departe, acum când senzaţia de legănare dispăruse, până 
când avea să vină vremea să iasă din nou pe mare. 

Să aibă parte friţii de vremea asta în următoarele patru 
zile, se gândi el. Mă întreb dacă atunci când ei stau în 
imersiune, pe o vreme ca asta, peştii se aţin în apropiere şi 
se joacă în jurul lor. Mă întreb până la ce adâncime se simte 
mişcarea valurilor. La orice adâncime s-ar scufunda ei, în 
apele astea tot sunt peşti. Probabil că peştii sunt foarte 
interesaţi. Fundul unor submarine trebuie să fie plin de 
scoici şi vegetaţie, aşa că peştii cu siguranţă că-şi fac de 
lucru pe-acolo, dar ţinând cont de programul după care 
merg, probabil că n-au coca prea încărcată. Chiar şi aşa, 
peştii tot se ţin prin preajma lor. Se gândi o clipă la mare şi 
cum era cu adevărat în largul coastelor în ziua aceea, cu 
munţi de apă albastră cu crestele albe spulberate de vânt şi 
apoi alungă acest gând. 

Motanul adormit pe pătură se trezi când omul întinse 
mâna spre el şi începu să-l mângâie. Căscă, îşi întinse labele 
din faţă şi apoi se făcu iarăşi colac. 

— Niciodată nu mi s-a întâmplat ca o femeie să se 
trezească odată cu mine, spuse omul. lar acum n-am izbutit 
să mă procopsesc nici măcar cu o pisică în stare să facă 
lucrul ăsta. Haide, dormi mai departe, Boy. E o minciună 
sfruntată, oricum. A existat şi o femeie care se trezea odată 
cu mine, şi uneori chiar înaintea mea. N-ai cunoscut-o, n-ai 


cunoscut nici o femeie care să fie cât de cumsecade, fir-ar 
să fie. Ai cam avut ghinion, Boise. La dracu şi cu asta. Ştii 
ceva? Ar trebui să avem şi noi o femeie de treabă, Boy. Am 
putea să ţinem amândoi la ea. Dacă ai cu ce s-o întreţii; 
atunci poţi să faci rost de una. Dar n-am văzut niciodată una 
care s-o ducă prea mult cu şobolani de fructe. 

Ceaiul îi mai amăgise foamea pe moment, dar acum era 
din nou flămând. Dacă ar fi fost pe mare, ar fi luat o gustare 
zdravăână cu un ceas mai devreme, iar cu un ceas şi mai 
înainte, ar fi băut o cană mare de ceai. La întoarcere marea 
fusese prea agitată ca să mai pregătească cineva de 
mâncare, aşa că mâncase stând pe puntea de comandă vreo 
două sandvişuri cu carne de vacă conservată, cu felii groase 
de ceapă proaspătă. Dar acum i se făcuse tare foame şi era 
nervos că nu găsise nimic de mâncare la bucătărie. Ar 
trebui să cumpăr nişte conserve şi să le păstrez aici, pentru 
ca să am când vin la țărm, se gândi. Dar trebuie să fac rost 
şi de un dulap pe care să-l închid, ca să fiu sigur că n-or să 
le mănânce ceilalţi şi mi-e silă să ţin în casă mâncare sub 
cheie. 

În cele din urmă îşi turnă un pahar de whisky şi apă, se 
aşeză pe scaun şi se apucă să citească ziarele care se 
adunaseră în lipsa lui şi simţi cum băutura îi mai domoleşte 
foamea şi starea de enervare pe care o încerca pentru că 
era acasă. Dacă ai chef, azi poţi să bei, îşi spuse. Odată ce ai 
tras la țărm. Dacă mai ţine vremea asta rece, n-o să vină 
prea multă lume la Floridila. Ar fi plăcut să te duci iar acolo, 
se gândi. Nu ştia dacă o să mănânce acolo, sau mai bine la 
Pacifico. Şi la Pacifico va fi rece, se gândi. Dar îmi iau un 
jerseu şi o haină, şi acolo e o masă ferită, la adăpostul 
zidului de lângă bar, unde nu bate vântul. 

— Aş fi vrut să-ţi placă şi ţie să călătoreşti, Boy, îi spuse 
motanului. Am putea să ne distrăm straşnic în oraş. 

Lui Boise nu-i plăcea să plece de acasă. Era îngrozit de 
gândul că ar putea să fie dus la veterinar. Era şi acum 
înspăimântat de chirurgii veterinari. Goats ar fi putut 


deveni o pisică grozavă de maşină, se gândi el. Poate că ar fi 
ajuns şi o afurisită de pisică de navă, numai stropii de la 
valuri nu i-ar fi plăcut. Ar trebui să le dau drumul afară la 
toate. Aş vrea să le fi adus un fel de cadou. Am să fac rost 
de nişte iarba-mâţei în oraş, dacă se găseşte cumva, şi 
Goats şi Willy şi Boy au să se ameţească în seara asta cu ea. 
Ar trebui să mai fie nişte iarba-mâţei în sertarele dulapului 
din odaia pisicilor, numai să nu se fi uscat prea tare şi să-şi 
fi pierdut toată tăria. La tropice îşi pierde repede tăria, iar 
iarba-mâţei pe care o plantezi în grădină n-are nici o tărie. 
Aş vrea ca şi noi, ăştia care nu suntem pisici, să avem şi noi 
ceva la fel de nevătămător ca iarba-mâţei şi care să aibă un 
efect la fel de puternic, se gândi. De ce n-avem şi noi ceva la 
fel cu care să ne ameţim? 

Pisicile se purtau foarte curios cu iarba-mâţei. Boise Willy, 
Goats, Friendless's Brother, Littless, Furthouse şi Taskforce 
erau nebuni după ea. Princessa, numele pe care i-l 
dăduseră servitorii pisicii Baby, persana albastră, nu s-ar fi 
atins în veci de ea, cum dealtfel nici unchiul Woolfie, 
persanul cenuşiu. La unchiul Woolfie, tot atât de tâmpit pe 
cât era de frumos, s-ar fi putut ca la mijloc să fie prostia sau 
instinctul unui insular. Unchiul Woolfie n-ar fi pus niciodată 
gura pe ceva nou, şi adulmeca cu grijă orice mâncare nouă 
până ce o înfulecau celelalte pisici şi lui nu-i mai rămânea 
nimic. În schimb Princessa, care era bunica tuturor 
celorlalte pisici şi era inteligentă, delicată, plină de principii 
elevate, aristocratică şi deosebit de sentimentală, era 
înspăimântată de mirosul pe care-l răspândea iarba-mâţei şi 
fugea de ea de parcă ar fi fost un viciu. Princessa era o 
pisică atât de aristocrată şi de delicată, o pisică fumurie, cu 
nişte ochi aurii şi purtări frumoase, şi era plină de atâta 
demnitate, încât perioadele cât era în călduri constituiau un 
fel de introducere, o explicare şi un fel de revelaţie, în cele 
din urmă, a tuturor scandalurilor de la curţile regale. De 
când o văzuse pe Princessa în călduri, nu prima oară când 
totul fusese tragic, ci după ce mai crescuse şi se făcuse mai 


frumoasă, trecând atât de subit de la demnitate şi echilibru 
la destrăbălare, Thomas Hudson înţelese că nu vrea să 
moară până ce n-o să facă şi el dragoste cu o prinţesă la fel 
de frumoasă ca Princessa. 

Ar fi trebuit să fie la fel de serioasă, de delicata şi de 
frumoasă ca Princessa, înainte de a se îndrăgosti unul de 
altul, şi apoi ar fi făcut dragoste şi ar fi devenit la fel de 
neruşinată şi de destrăbălată în pat ca şi Princessa. Uneori 
visa şi el la prinţesa lui noaptea, când nimic din ce se 
întâmplase vreodată nu avea mai multă importanţă decât 
visele, dar jinduia cu adevărat la ea şi era destul de sigur că 
o va întâlni dacă ar exista cumva vreo asemenea prinţesă. 

Din păcate, singura prinţesă cu care făcuse vreodată 
dragoste, în afară de prinţesa aceea italiancă ce nici nu 
conta, fusese o fată simpluţă, cu încheieturi grosolane şi 
picioare nu prea grozave. Avea pielea plăcută, de nordică, 
totuşi, şi un păr strălucitor şi frumos pieptănat, şi-i 
plăcuseră ochii şi chipul ei, şi mâna ei era plăcută în mâna 
lui, când stăteau amândoi lângă balustrada punţii în vreme 
ce treceau prin canal şi apăruseră luminile din Ismailia. Se 
plăceau unul pe altul şi erau foarte aproape de a se 
îndrăgosti unul de celălalt, atât de aproape încât ea trebuia 
să fie atentă la tonul vocilor lor când erau şi alţii în jur, atât 
de aproape încât atunci când se ţineau de mână în 
întuneric, lângă balustradă, el era în stare să simtă tot ceea 
ce se înfiripase între ei, fără a avea cea mai mică îndoială. 
Simţind asta şi dobândind siguranţă, îi putu vorbi de 
dragoste şi-i ceru un anume lucru, mai ales că făcuseră 
mare caz din a fi de o sinceritate absolută unul faţă de 
celălalt în toate privinţele. 

— Şi eu aş vrea foarte mult, spuse ea. După cum ştii. Dar 
nu pot. După cum ştii. 

— Dar există o cale, spusese Thomas Hudson. Există 
întotdeauna o cale. 

— Te gândeşti la vreo barcă de salvare? întrebă ea. N-aş 
vrea să se întâmple într-o barcă de salvare. 


— Ascultă, începu el şi-i puse mâna pe sâni şi-i simţi cum 
tresar plini de însufleţire sub mâna lui. 

— Îmi place, îl întrerupse ea. Şi sunt doi, după cum ştii. 

— Ştiu. 

— Îmi place mult, spuse ea. Ştii că te iubesc, Hudson. Am 
descoperit-o azi. 

— Cum? 

— Pur şi simplu, am descoperit-o aşa deodată. Nici n-a fost 
prea greu. Tu n-ai descoperii nimic? 

— N-a trebuit să descopar nimic, minţi el. 

— Atunci e bine, spuse ea. Dar barca de salvare nu-i o 
soluţie. Cabina ta nu-i bună nici ea. Nici cabina mea. 

— Ne putem duce în cabina baronului. 

— În cabina baronului e totdeauna cineva. Afurisit baron. 
Nu-i aşa că e drăguţ să vezi un afurisit de baron ca în 
vremurile de odinioară? 

— Da, răspunse el. Dar pot să iau măsuri de siguranţă ca 
să nu fie nimeni acolo. 

— Nu, nu-i bine. lubeşte-mă acum, aşa cum poţi. Arată cât 
eşti tu în stare să iubeşti. 

EI se execută, ba chiar şi exageră puţin. 

— Nu, exclamă ea. Asta nu. Nu pot îndura. Apoi fu rândul 
ei să-l întrebe: 

— Tu poţi îndura? 

— Da. 

— Bun. Nu, să nu mă săruţi. Dacă mă săruţi, atunci toate 
celelalte nu mai contează. 

— Şi de ce să nu trecem şi la celelalte? 

— Unde, Hudson? Unde? Ah, spune-mi unde? 

— Eu am să-ţi spun de ce. 

— Ştiu totul despre de ce. Problema-i unde. 

— 'Te iubesc foarte mult. 

— Ah, bineînţeles. Şi eu te iubesc. Şi aşa o să ne tot iubim 
unul pe altul, ceea ce-i bine. 

EI se arătă mai îndrăzneţ şi atunci ea exclamă: 

— Te rog, dacă mai faci una ca asta, sunt nevoită să plec. 


— Să stăm jos. 

— Nu. Să rămânem în picioare cum am stat şi până acum. 

— Îţi place aşa? 

— Da. Îmi place. Te supără? 

— Nu, dar nu se poate aşa la infinit. 

— Bine, spuse ea şi se întoarse cu faţa spre el şi-l sărută 
iute şi apoi se uită spre larg, spre pustiul prin care lunecau 
în noapte. 

Era iarnă şi noaptea era rece şi stăteau aproape unul de 
altul uitându-se drept înaintea lor. 

— Atunci, fie. O haină de vizon o bună de ceva, chiar şi la 
tropice. 

Rămaseră în picioare şi luminile se vedeau mult mai 
aproape, şi malul canalului în depărtare luneca în 
continuare. 

— 'Ţi-e ruşine de mine? îl întrebă ea. 

— Nu. Te iubesc foarte mult. 

— Dar ţie nu-ţi face bine şi am fost egoistă. 

— Nu, nu cred că îmi face rău. Iar tu nu eşti egoistă. 

— Să nu crezi că a fost în van. N-a fost. Nu pentru mine. 

— Atunci n-a fost în van. Sărută-mă. Vrei? 

— Nu, nu pot. Ţine-mă strâns lipită de tine. 

Mai târziu ea îi spuse: 

— Pe tine nu te supără că sunt îndrăgostită de el? 

— Nu. E tare mândru. 

— Mai să-ţi spun un secret. 

Îi spuse un secret, care pentru el nu fu o mare surpriză. 

— E tare imoral? 

— Nu, e încântător. 

— Ah, Hudson, exclamă ea. Te iubesc tare mult. Haide, 
acum lasă-mă şi după aceea vino din nou aici. Luăm o sticlă 
de şampanie la Ritz? 

— Ar fi straşnic. Dar ce ne facem cu soţul tău? 

— Joacă mai departe bridge. Îl văd pe fereastră. După ce 
termină, ne caută el şi o să vină să stea cu noi. 


Aşa că se duseră la Ritz, salonul fiind la pupa navei, şi 
comandară o sticlă de Perrier-Jouet Brut 1915 şi apoi încă 
una şi după o vreme veni şi prinţul. Prinţul ora foarte 
simpatic şi lui Hudson îi plăcea. Perechea fusese la 
vânătoare în Africa de Est, cum, de altfel, fusese şi el, şi-i 
întâlnise la clubul Muthaiga şi la hotelul Torr, în Nairobi, şi 
luaseră acelaşi vapor de la Mombasa. Vasul era într-o 
croazieră în jurul lumii şi făcuse o escală la Mombasa în 
drum spre Suez, Mediterana şi, în cele din urmă, 
Southampton. Era o navă superluxoasă, unde fiecare cabină 
era de fapt un apartament separat. Nava fusese închiriată 
complet pentru croaziera în jurul lumii, cum se obişnuia în 
vremea aceea, dar unii pasageri coborâseră în India, şi unul 
dintre indivizii care ştiau cam totul îi spusese lui Thomas 
Hudson, la clubul Muthaiga, că atunci când va sosi nava va 
avea cabine libere şi că se putea obţine convenabil un bilet 
de călătorie. Le spusese cele aflate prinţului şi prinţesei, 
care nu erau prea încântați de perspectiva de a merge cu 
avionul până în Kenya pe vremea aceea când avioanele 
Handley Page erau atât de încete şi zborul atât de lung şi 
de obositor. Şi ei fuseseră tare bucuroşi de ideea acestei 
croaziere şi de preţ. 

— O să fie o călătorie grozavă, iar dumneata eşti un tip 
minunat că ai aflat asta, îi spusese prinţul. Am să le 
telefonez dimineaţa. 

Şi a fost într-adevăr o călătorie grozavă. Oceanul Indian 
era albastru, nava ieşi uşor din portul cel nou şi Africa 
rămase în urmă, cu oraşul vechi atât de alb, cu copaci mari 
şi toată verdeaţa ce dăâinuia dincolo de el; apoi valurile care 
se spărgeau de reciful nesfârşit de lung, în vreme ce 
treceau pe lângă el, după care nava începu să prindă viteză 
şi se treziră în plin ocean, şi peştii zburători ţâşneau din 
apă dinaintea navei. Africa deveni doar o lungă dungă 
albastră în urma lor, un steward lovi într-un gong, iar el şi 
prinţul şi prinţesa şi baronul un vechi prieten care-şi ducea 


şi el traiul pe-acolo şi era într-adevăr un tip afurisit, s-au 
dus la bar şi au luat câte un martini. 

— Nu daţi nici o atenţie gongului, şi să luăm masa în 
salonul Ritz, spuse baronul. De acord? 

Nu se culcase eu prinţesa pe navă deşi până la Haifa 
atinseseră un fel de extaz al desperării atât de intens, încât 
ar fi trebuit obligaţi prin lege s-o facă pentru că altfel nu 
mai puteau îndura, pur şi simplu ca să-şi potolească nervii, 
dacă nu din alte motive. De la Haifa făcură o plimbare cu 
maşina până la Damasc. La dus, Thomas Hudson văzu o 
mică parte din pământul sfânt şi o mică parte din ţara lui T. 
E. Lawrence şi multe înălţimi îngheţate şi mult pustiu, iar la 
întoarcere prinţul se aşeză în faţă lângă şofer, iar ei pe 
bancheta din spate. La întoarcere Thomas Hudson nu văzu 
decât ceafa prinţului şi ceafa şoferului, şi acum îşi aduse 
aminte că drumul de la Damasc la Haifa, unde era ancorată 
nava în port, mergea de-a lungul unui râu. Râul are nişte 
chei abrupte, dar apăreau foarte minuscule, de parcă ar fi 
fost desenate pe o hartă la scară extrem de mică, iar în chei 
era o insuliţă. Îşi amintea de insuliţa aceea mai bine decât 
de orice altceva din timpul călătoriei. 

Plimbarea la Damasc nu le-a fost de prea mare folos, iar 
când părăsiră Haifa, pornind să traverseze Mediterana, şi 
se nimeriră pe puntea bărcilor, unde era rece din cauza 
vântului de nord-est ce stârnise valuri în care nava începu 
să se legene uşor, ea îi spuse: 

— Trebuie să facem ceva. 

— Îţi plac vorbele goale? 

— Nu. Vreau să ajung într-un pat şi să nu mă scol din elo 
săptămână. 

— O săptămână nu pare chiar atât de mult. 

— Atunci o lună. Dar trebuie s-o facem chiar acum; şi 
acum nu se poate. 

— Putem merge în cabina baronului. 

— Nu. Nu vreau s-o facem decât atunci când putem s-o 
facem, într-adevăr, fără să ne pese de nimic. 


— Cum te simţi acum? 

— Ca şi cum aş fi pe cale să înnebunesc şi aş fi parcurs o 
bună bucată de drum într-acolo... 

— La Paris o să putem face dragoste într-un pat. 

— Dar cum o să pot pleca de-acasă? N-am nici un fel de 
experienţă cum să scap de-acasă. 

— Te duci după cumpărături. 

— Dar la cumpărături trebuie să mă duc cu cineva. 

— Te poţi duce la cumpărături cu cineva. N-ai pe nimeni în 
care să poţi avea încredere? 

— Ah, bineînţeles. Dar îmi repugnă prea mult şi nu vreau 
să ajung s-o fac. 

— Atunci să n-o faci. 

— Nu. Trebuie neapărat. Ştiu că trebuie. Dar nu mă face 
să mă simt mai bine. 

— Nu l-ai mai înşelat niciodată până acum? 

— Nu. Şi am crezut că n-am s-o fac niciodată. Dar acum 
asta-i tot ce vreau pe lumea asta. Şi mă supără gândul că 
trebuie să mai afle cineva. 

— O să găsim noi ceva. 

— Te rog, cuprinde-mă cu braţul şi ţine-mă aşa strâns 
lipită de tine, îi spuse ea. Te rog, hai să nu mai vorbim, să nu 
ne mai gândim, să nu ne mai facem griji. Te rog, ţine-mă 
strâns şi iubeşte-mă foarte mult, fiindcă simt cum mă doare 
fiecare bucăţică din mine. 

După o vreme, el spuse: 

— Ascultă, când o să ajungi s-o faci, o să fie la fel de rău ca 
şi acum. Nu vrei nici să-ţi înşeli soţul, şi nici să afle 
altcineva. Dar atunci când se va întâmpla, va fi la fel. 

— Vreau s-o fac, dar n-aş vrea ca el să sufere. Trebuie s-o 
fac. Nu mai depinde de mine deloc. 

— Atunci fă-o. Acum! 

— Dar e cumplit de periculos. 

— Crezi că există cineva pe nava asta care ne vede şi ne 
aude şi ne cunoaşte şi care totuşi să-şi închipuie că nu e 


nimic între noi? Crezi că ceea ce am făcut până acum e 
altceva? 

— Ah, bineînţeles că e altceva. E cu totul altceva. N-am fi 
putut în nici un caz avea un copil. 

— Eşti minunată, îi spuse el. Într-adevăr eşti. 

— Dar dacă o să avem un copil, am să fiu fericită. Şi el îşi 
doreşte foarte tare un copil dar, până acum n-am reuşit să 
avem unul. Şi nici n-are să ştie că-i al nostru. E atât de bun 
şi drăguţ, şi un soţ atât de cumsecade, şi eu ţin la el atât de 
mult, şi el mă iubeşte atât de mult, şi e totdeauna atât de 
drăguţ cu mine. 

— Eu zic mai bine să cobori la Ritz şi comandăm nişte 
şampanie, îi spuse Thomas Hudson. 

Sentimentele lui erau acum foarte amestecate. Salonul 
Ritz era pustiu şi un chelner le aduse vinul la una dintre 
mesele de lângă perete. Păstrau totdeauna nişte Perrier- 
Jouet Brut 1915 la gheaţă şi doar întrebau: 

— Acelaşi vin, domnule Hudson? 

Ridicară paharele unul spre celălalt şi prinţesa spuse: 

— Îmi place vinul ăsta. Ţie nu? 

— Tare mult. 

— La ce te gândeşti? 

— La tine. 

— Fireşte. Şi eu nu mă gândesc decât la tine. Dar ce te 
gândeşti despre mine? 

— Mă gândeam că acum ar trebui să coborâm în cabină la 
mine. Vorbim prea mult şi umblăm prea mult ca nişte 
bezmetici şi nu facem nimic. Cât e ceasul? 

— Unsprezece şi zece. 

— La dumneata cât e ceasul? îl întrebă el pe steward. 

— Unsprezece şi un sfert, domnule. 

Stewardul se uitase la ceasul din bar. Când se depărtă 
destul ca să nu-i mai audă, el o întrebă: 

— Până la ce oră joacă bridge? 

— Mi-a spus că va juca până târziu şi să nu-l aştept. 


— Terminăm vinul şi coborâm în cabină. Mai am şi acolo 
nişte vin. 

— Hudson, dar e foarte primejdios. 

— Totdeauna va fi primejdios, îi spuse Thomas Hudson. 
Dar, nefăcând nimic, situaţia e mult mai afurisit de 
primejdioasă. 

În noaptea aceea o iubi de trei ori şi când o conduse la 
cabina ei, ea îi spuse că n-ar fi trebuit să vină, dar îi 
răspunse că în felul acesta totul era mult mai normal, iar 
prinţul încă mai juca bridge. Thomas Hudson se duse înapoi 
la Ritz, unde barul era încă deschis, mai comandă o sticlă 
din acelaşi vin şi se apucă de citit ziarele sosite la bord la 
Haifa. Îşi dădu seama că acum era prima oară că avea un 
răgaz de citit ziarele, după atât de multă vreme, şi se simţi 
relaxat şi foarte fericit că citea ziarele. Când partida de 
bridge se încheie şi prinţul trecu pe acolo şi se uită înăuntru 
la Ritz, Thomas Hudson îl invită să bea o sticlă de vin înainte 
de culcare şi, prinţului îi plăcu mai mult ca oricând şi simţi 
un fel de puternică înrudire cu el. 

El şi baronul coborâră de pe navă la Marsilia. Majoritatea 
celorlalţi îşi continuau croaziera care ia sfârşit la 
Southampton. La Marsilia, el şi baronul se aşezară la un 
restaurant cu mese scoase pe trotuar, în Vieux Port, şi 
mâncară moules marines şi băură o carafă de vin rose. 
Thomas Hudson era foarte flămând şi îşi aduse aminte că, 
de când părăsiseră Haifa, mai tot timpul îi fusese foame. 

Şi acum îi era afurisit de foame, se gândi el. Unde dracu 
erau servitorii aceia? Măcar unul trebuia să se fi arătat. 
Afară bătea un vânt mai rece decât oricând. Asta îi aduse 
aminte de ziua aceea rece şi de strada abruptă din Marsilia 
care o lua la vale drept spre port, şi cum stăteau la masa 
aceea de birt, cu gulerele ridicate şi mâncau moules direct 
din cochiliile negre pe care le iei din fiertura fierbinte, 
pipărată, cu aspect lăptos şi unt topit plutind pe deasupra, 
şi beau vin de Iavel, care avea un gust ce se potrivea cu 
Provence, urmărind cum vântul sălta fustele pescăriţelor, 


pasagerelor aflate în croazieră şi târfelor prost îmbrăcate 
din port, în timp ce urcau străzile abrupte, pietruite, iar 
mistralul se năpustea asupra lor. 

— Ai fost un puşti foarte obraznic, îi spusese baronul, într- 
adevăr foarte obraznic. 

— Mai vrei nişte moules? 

— Aş vrea ceva mai săţios. 

— Să nu luăm şi nişte bouillabaisse? 

— Două supe? 

— Mie mi-e foame. Şi nu vom mai da multă vreme pe-aici. 

— Îmi închipui că ţi-e foame. Bine. Luăm şi bouillabaisse, şi 
apoi un Chateaubriand bun şi foarte rar. Te refac eu, 
blestematule. 

— Şi ce-ai să faci mai departe? 

— Întrebarea e ce faci tu mai departe. O iubeşti? 

— Nu. 

— Aşa-i mult mai bine. Atunci e mai bine pentru tine s-o 
laşi de acum. Mult mai bine. 

— Le-am promis să-i însoțesc o vreme la pescuit. 

— Dacă ar fi vorba de vânătoare ar fi meritat, spusese 
baronul. Dar la pescuit e tare frig şi tare neplăcut şi nu-i 
treaba ei să-şi facă soţul de râs. 

— Precis că ştie şi el. 

— Nu ştie nimic. Ştie că ea ţine la tine. Atât. Eşti un 
gentlemen, aşa că orice-ai face, e firesc. Dar nu-i treaba ei 
să-şi facă soţul de râs. Şi nici n-ai de gând să te însori cu ea, 
nu-i aşa? 

— Nu. 

— Şi oricum, nici nu s-ar putea mărita cu tine şi nu-i nici 
un zor să-l faci pe un om nenorocit decât dacă o iubeşti. 

— N-o iubesc. Acum măcar atâta ştiu. 

— Atunci, socot că trebuie să te retragi. 

— Şi mie mi se pare că aşa ar trebui să fac. 

— Mă bucur tare mult că eşti de aceeaşi părere cu mine. 
Şi acum spune-mi sincer cum e ea? 

— E grozavă. 


— Nu fi prost. Eu o cunosc pe maică-sa. Ar fi trebuit s-o 
cunoşti pe maică-sa. 

— Îmi pare rău că n-am cunoscut-o. 

— Şi ai de ce. Nu ştiu cum ai reuşit să te încurci cu nişte 
oameni atât de cumsecade şi de plicticoşi. Bănuiesc că nu ai 
nevoie de ea, nici pentru pictura ta, şi nici pentru celelalte, 
aşa-i? 

— Nu. Nu aşa se face pictura. Femeia îmi place tare mult. 
Încă îmi place. Dar n-o iubesc şi treaba se cam complică 
prea tare. 

— Îmi pare atât de bine că eşti de aceeaşi părere cu mine. 
Şi acum, încotro crezi că ai s-o porneşti? 

— Abia am sosit din Africa. 

— Exact. De ce nu te duci pentru o vreme în Cuba, sau în 
Bahamas? Aş putea să te însoțesc şi eu dacă pun mâna pe 
ceva parale de acasă. 

— Şi crezi că faci rost de ceva bani de acasă? 

— Nu. 

— Cred că am să mai rămân la Paris o vreme. N-am mai 
dat prin oraşul acela de mult. 

— Parisul nu-i oraş. Londra-i oraş. 

— Aş vrea să văd ce se mai petrece prin Paris. 

— Îţi pot spune eu ce se mai petrece. 

— Nu. Ceea ce vreau e să văd tablouri, şi oameni, şi să mă 
duc la cursele de Şase-Zile, şi la Auteuil şi Enghien şi Le 
Tremblay. De ce nu stai şi tu? 

— Mie cursele nu-mi plac şi nici nu-mi pot permite să joc la 
curse. 

Şi de ce îţi mai aduci aminte de astea? se gândi el acum. 
Baronul e mort şi Parisul e în mâna friţilor şi prinţesa n-a 
avut nici un copil. Sângele lui n-o să ajungă în nici o casă 
regală, se gândi el, numai de nu-i va curge vreodată sânge 
din nas la palatul Buckingham, ceea ce părea foarte 
improbabil. Dacă în douăzeci de minute nu apare vreunul 
dintre servitori, se hotări el, avea să se ducă în sat ca să 
facă rost de nişte ouă şi pâine. E groaznic să stai flămând în 


propria ta casă, se gândi. Dar şi eu sunt prea obosit ca să 
mă mai duc la vale. 

Chiar atunci auzi pe careva în bucătărie şi apăsă butonul 
soneriei, plasat sub tăblia mesei celei mari, şi ţârâitul ei 
răsună de două ori în bucătărie. Al doilea servitor se arătă 
cu mutra lui oarecum efeminată, pe jumătate sfânt 
Sebastian, viclean, şmecher, de om care suferă îndelung, şi- 
l întrebă: 

— Aţi sunat? 

— Dar ce dracu îţi închipui că am făcut? Unde-i Mario? 

— S-a dus după scrisori. 

— Ce fac pisicile? 

— Foarte bine. Nu-i nimic nou. Big Goats s-a bătut cu El 
Gordo. Dar le-am oblojit noi rănile. 

— Boise arată foarte jigărit. 

— Noaptea umblă mult pe-afară. 

— Ce face Princessa? 

— A fost puţin tristă. Dar acum mănâncă bine. 

— V-a fost greu să faceţi rost de carne? 

— O luăm de la Cotorro. 

— Şi câinii ce fac? 

— Toţi sunt sănătoşi. Negrita are din nou pui. 

— N-aţi putut s-o ţineţi închisă? 

— Am încercat, dar a scăpat. 

— S-a mai întâmplat ceva? 

— Nimic. Cum aţi călătorit? 

— Fără nici un incident. 

În vreme ce vorbea cu el enervat şi repezit, cum vorbea de 
obicei cu băiatul acesta pe care-l lăsase de două ori să plece 
dar îl primise de ambele daţi înapoi, după ce venise taică- 
său şi se rugase pentru el, se arătă şi Mario, primul servitor, 
aducând ziarele şi corespondenţa. Zâmbea şi mutra lui 
tuciurie era veselă, plăcută şi afectuoasă. 

— Cum a fost călătoria? 

— Puțin cam dificilă la sfârşit. 


— Figurate. Mi-am închipuit. Vânt puternic de nord. Aţi 
mâncat? 

— Nu-i nimic de mâncat. 

— Am adus eu nişte ouă şi lapte şi pâine. Tu, îi spuse el 
celuilalt servitor, du-te în bucătărie şi pregăteşte micul 
dejun pentru coballero. Cum vreţi sa fie ouăle? 

— Ca de obicei. 

— Los huevos como siempre, spuse Mario. Boise v-a ieşit în 
întâmpinare? 

— Da. 

— De data asta a suferit tare mult. Mai mult ca de obicei. 

— Şi celelalte pisici? 

— A fost doar o singură chelfăneală zdravănă între Goats 
şi Fats. 

Băiatul folosi plin de mândrie numele englezeşti ale 
pisicilor. 

— Princessa a fost puţin tristă. Dar n-a avut nimic. 

— Y tu? 

— Eu? 

Băiatul zâmbi sfios şi foarte încântat. 

— Eu m-am descurcat foarte bine, mulţumesc. 

— Şi ai tăi? 

— Toţi sunt foarte bine, mulţumesc. Papă lucrează din nou. 

— Mă bucur. 

— Şi el se bucură. A mai dormit careva dintre ceilalţi 
domni aici? 

— Nu. Toţi s-au dus în oraş. 

— Probabil că sunt tare obosiţi. 

— Sunt. 

— V-au sunat diferiţi prieteni. Am scris numele tuturor. 
Sper că o să vă daţi seama de cine-i vorba. Nu mă descurc 
deloc cu numele englezeşti. 

— Scrie-le aşa cum le auzi. 

— Dar eu nu le aud la fel ca dumneavoastră. 

— Colonelul a sunat? 

— Nu, domnule. 


— Adu-mi nişte whisky şi apă minerală, îi spuse Thomas 
Hudson. Şi, te rog, adu şi lapte pentru pisici. 

— În sufragerie sau aici? 

— Whisky-ul aici, laptele pentru pisici în sufragerie. 

— Îndată, spuse Mario. 

Se duse în bucătărie şi se întoarse cu whisky şi apă 
minerală. 

— Cred că e destul de tare, spuse el. 

Să mă bărbieresc acum, sau să aştept până după micul 
dejun? se întrebă Thomas Hudson. Ar trebui să mă 
bărbieresc. De asta mi-am comandat whisky-ul, ca să mă 
ajute să mă bărbieresc. În regulă, atunci du-te şi 
bărbiereşte-te. La dracu şi cu asta, se gândi. Nu. Du-te şi 
bărbiereşte-te. O să-i prindă bine moralului tău afurisit şi, 
după micul dejun trebuie să te duci în oraş. 

În timp ce se bărbierea îşi bău paharul - pe când se 
săpunea, după săpunit şi în timp ce se săpuni din nou - şi 
schimbă de trei ori lamele ca să-şi dea jos de pe faţă, de pe 
bărbie şi de pe gât barba nerasă de două săptămâni. 
Motanul se învârtea în jurul lui, îl urmărea cum se 
bărbiereşte şi se freca de picioarele lui. Apoi deodată ţâşni 
din cameră şi Thomas Hudson înţelese că motanul auzise 
cum erau aşezate castroanele de lapte pe pardoseala de 
ceramică din sufragerie. El nu auzise nici clinchetul vaselor, 
nici glasul care chema pisicile. Dar Boise auzise. 

Thomas Hudson termină bărbieritul şi îşi umplu căuşul 
mâinii drepte cu alcool curat, minunat, de nouăzeci de 
grade, care în Cuba era la fel de ieftin ca alcoolul mizerabil 
de frecţii din Statele Unite, şi se frecţionă pe faţă, simțind 
cum muşcătura lui rece îi lua usturimea rămasă de la 
bărbierit. 

Nu folosesc nici zahărul, nu fumez nici tutunul lor, se 
gândi, dar, Dumnezeule, ştiu că mă bucur de aceea ce se 
scoate prin distilare în ţara asta. 

Partea de jos a geamurilor de la baie era vopsită, pentru 
că peronul pavat cu piatră înconjura casa, dar jumătatea de 


sus a ferestrelor era de geam curat şi putea să vadă 
ramurile palmierilor zbătându-se în bătaia vântului. Bate 
chiar mai tare decât credeam. O să avem timp pentru o 
revizie generală. Dar nu poţi şti niciodată. Totul depinde de 
ce se întâmplă când se va întoarce vântul spre nord-est. În 
orice caz, a fost plăcut să nu mă mai gândesc la mare în 
ultimele câteva ore. S-o ţinem tot aşa, se gândi. Să nu ne 
mai gândim la mare şi nici la ce e deasupra sau dedesubt în 
mare, la nimic în legătură cu ea. Şi să nu facem nici măcar o 
listă cu ce nu trebuie să ne gândim în legătură cu marea. Să 
nu ne mai gândim deloc la ea. S-o lăsăm în plata ei, ca şi pe 
celelalte lucruri, îşi spuse. Nici la ele să nu ne gândim. 

— Unde pofteşte senhor să ia micul dejun? întrebă Mario. 

— Oriunde, numai să fie departe de târfa asta de mare. 

— În camera de zi sau în dormitorul seăorului? 

— În dormitor. Scoate scaunul împletit şi pune micul dejun 
pe o masă alături. 

Bău ceaiul fierbinte şi mâncă un ou prăjit şi pâine prăjită 
cu marmeladă de portocale. 

— N-avem fructe? 

— Numai banane. 

— Adu câteva. 

— Dar cu alcool nu fac rău? 

— E o superstiție. 

— Dar, în vreme ce eraţi plecat, un om din sat a murit 
pentru că a mâncat banane după ce a băut rom. 

— De unde ştii tu că n-a fost vorba de un beţivan mâncător 
de banane care a murit din cauza romului? 

— Nu, senor. Omul a murit aşa deodată după ce-a băut 
foarte puţin rom şi a mâncat foarte multe banane. Şi erau 
chiar banane din grădina lui. Locuia pe deal, în spatele 
satului, şi lucra pe autobuzele de pe traseul numărul şapte. 

— Odihnească-se în pace, spuse Thomas Hudson. Adu-mi 
nişte banane. 

Mario aduse bananele, mici, galbene, coapte, din pomul 
din grădină. Curăţate de coajă, abia de erau cât un deget 


de om, dar erau delicioase. Thomas Hudson mâncă vreo 
cinci. 

— Şi uită-te la mine să vezi simptomele, spuse el. Şi adu-o 
şi pe Princessa să mănânce celălalt ou. 

— l-am dat eu un ou ca să sărbătorească întoarcerea 
dumneavoastră, spuse băiatul. Le-am dat câte un ou şi lui 
Boise şi lui Willy. 

— Dar lui Goats? 

— Grădinarul a spus că Goats nu trebuie să mănânce prea 
mult până ce nu i se vindecă rănile. S-a ales cu nişte răni 
serioase. 

— Dar ce fel de bătaie a fost? 

— O bătaie straşnică. S-au bătut pe o distanţă de aproape 
o milă. I-am pierdut din ochi când au intrat în mărăcinişul 
de dincolo de grădină. S-au bătut fără să scoată un sunet, 
cum se bat ei acum. Nu ştiu cine a câştigat. Întâi s-a întors 
Big Goats şi i-am oblojit rănile. A venit până la peron şi s-a 
aşezat lângă rezervor. N-a fost în stare să sară peste el. 
Fats a venit şi el o oră mai târziu şi i-am oblojit şi lui rănile. 

— Îţi aduci aminte ce tandri erau pe vremea când mai 
simțeau că sunt fraţi? 

— Da. Dar tare mi-e teamă că Fats o să-l omoare pe Goats. 
Probabil că are vreo livră în plus. 

— Goats e mare bătăuş. 

— Da, senor. Dar ia închipuiţi-vă şi dumneavoastră ce 
înseamnă o livră bună în plus. 

— Cred că pentru pisici nu e la fel de important ca pentru 
cocoşii de luptă. Tu te gândeşti mereu ca şi cum ar fi vorba 
de luptă între cocoşi. Nici la oameni nu înseamnă chiar atât 
de mult, în afară de cazul când unul dintre ei trebuie să 
slăbească pentru a ajunge la greutatea cerută. Jack 
Dempsey nu avea decât o sută optzeci şi cinci de livre când 
a câştigat campionatul mondial, iar Willard avea două sute 
treizeci. Şi Fats şi Goats sunt amândoi nişte motani grozavi. 

— Dar în felul în care se luptă ei o livră e un avantaj 
grozav, spuse Mario. Dacă s-ar lupta pentru bani, niciunul 


n-ar renunţa la o livră. N-ar renunţa nici la o uncie. 

— Mai adu-mi nişte banane. 

— Vă rog senior. 

— Chiar crezi balivernele alea? 

— Nu-s baliverne, senor. 

— Atunci, mai adu-mi un whisky şi nişte apă minerală. 

— Numai dacă-mi daţi ordin. 

— Te rog. 

— Dacă mă rugaţi e ordin. 

— Atunci adu-le. 

Băiatul aduse whisky cu gheaţă şi apă minerală rece, 
acidulată şi Thomas Hudson bău şi-i spuse: 

— Uită-te la mine şi urmăreşte simptomele. 

Dar aerul îngrijorat de pe faţa negricioasă a băiatului îl 
făcu să renunţe să-l mai ia în râs şi spuse: 

— Ştiu sigur că mie n-o să-mi facă rău. 

— Senor ştie ce face. Dar e datoria mea să protestez. 

— E în regulă. Ai protestat. Pedro a venit cumva? 

— Nu, senor. 

— Când vin spune-i să pregătească Cadillacul ca să plece 
de îndată în oraş. 

Şi acum fă o baie, îşi spuse Thomas Hudson. Apoi te 
îmbraci ca pentru Havana. Apoi te duci cu maşina în oraş 
să-l vizitezi pe colonel. Ce naiba nu merge la tine? La mine 
multe nu merg, se gândi. Din abundență. Tărâmul 
abundenței. Marea abundenței. Aerul abundenței. 

Se aşeză pe scaunul împletit, cu picioarele ridicate pe 
suportul care se întindea de dedesubt, şi se uită la 
tablourile de pe pereţii dormitorului. La capătul patului, 
patul acela ieftin, cu o saltea bună de nimic, cumpărată din 
zgârcenie pentru că niciodată nu dormise în patul acela 
decât după câte o ceartă, era agăţat Chitaristul lui Juan 
Gris. Nostalgia hecha hombre, gândi el în spaniolă. 
Nostalgia întrupată într-un om. Oamenii nici nu ştiu că tu ai 
murit din asta. În partea cealaltă a încăperii, deasupra 
bibliotecii, era tabloul lui Paul Klee Monument în Arbeit. 


Nu-i plăcea la fel de mult ca Chitaristul, dar îi plăcea să se 
uite la el şi îşi aminti cât de vicios i se păruse când îl 
cumpărase, atunci la început, la Berlin. Culoarea era la fel 
de indecentă ca şi a planşelor din cărţile de medicină ale 
tatălui său, care arătau diferite şancruri şi ulceraţii 
venerice şi cât de înspăimântată fusese soţia lui până se 
învățase să-i suporte aerul vicios şi să se uite la el ca la un 
tablou. Nici acum nu înţelegea mai multe despre tabloul 
acela decât atunci când îl văzuse prima oară în galeriile 
Flechtheim, în clădirea de lângă râu, în acea minunată 
toamnă rece petrecută la Berlin, când fuseseră atât de 
fericiţi. Dar era un tablou bun şi-i plăcea să se uite la el. 

Deasupra celeilalte biblioteci era una din pădurile lui 
Masson. Era Ville d'Avray şi-i plăcea la fel de mult ca 
Chitaristul. Asta era bine cu pictura: puteai să ţii la tablouri 
fără să încerci un sentiment de disperare. Puteai să ţii la ele 
fără să te întristeze, iar cele bune te făceau fericit pentru că 
fusese înfăptuit ceea ce şi tu ai încercat întotdeauna să faci. 
Aşa că gândul tău fusese înfăptuit şi era bine, chiar dacă n- 
ai reuşit să-l realizezi. 

Boise intră în cameră şi îi sări în braţe. Era un salt frumos, 
şi putea să sară fără să vădească vreun efort până pe cel 
mai înalt bufet din dormitorul cel mare. Acum, după ce 
făcuse cu precizie un salt moderat, se aşeză în braţele lui 
Thomas Hudson şi începu să-l frământe drăgăstos cu labele 
din faţă. 

— Boy, mă uit la tablouri. Dacă îţi plac tablourile, atunci 
mai bine şterge-o. 

Dar cine ştie, poate că salturile şi vânătoarea de noapte lui 
îi oferă tot atât de mult pe cât îmi oferă mie tablourile, se 
gândi Thomas Hudson. Mare prost totuşi că nu poate să se 
uite la tablouri. Dar, cine ştie. S-ar putea să aibă nişte 
gusturi grozave în materie de tablouri. 

— Mă întreb care ţi-ar place, Boy. Probabil că perioada 
olandeză, pe vremea când se pictau atât de minunate naturi 


moarte cu peşti, cu stridii, cu vânat. Hei, şterge-o de pe 
mine. E zi acum. Ziua nu se cuvine să faci treburi de astea. 

Boise continuă să se alinte şi Thomas Hudson îl împinse în 
colţul lui ca să-l potolească. 

— Trebuie să respecţi şi tu câteva reguli de bună-cuviinţă, 
Boy, spuse. Ca să-ţi fac plăcere, nici nu m-am dus să le văd 
pe celelalte pisici. 

Boise era fericit şi Thomas Hudson simţi cu vârful 
degetelor cum torcea motanul din gâtlej. 

— Trebuie să fac o baie, Boy. Tu îţi petreci jumătate din 
timp spălându-te. Numai că te speli cu limba. Şi atunci nu- 
mi mai dai nici o atenţie. Când te speli, parcă ai fi un afurisit 
de om de afaceri în biroul lui. Afaceri de rezolvat. Să nu 
întrerupă nimeni. Ei bine, acum trebuie să fac baie şi eu. 
Dar în loc să fac baie, stau aici şi beau de dimineaţă ca un 
beţiv nenorocit. Asta-i una dintre diferenţele dintre noi. 
Numai că n-ai fi în stare să ţii timona vreme de optsprezece 
ceasuri. Eu pot. În orice caz, douăsprezece. Optsprezece 
numai când sunt nevoit. Nouăsprezece ieri şi azi dimineaţă. 
Dar nici eu nu pot să sar şi să vânez noaptea ca tine. Totuşi, 
facem şi noi un fel de afurisită vânătoare de noapte. Numai 
că tu ai radarul în mustăţi. Porumbelul probabil că are 
instalaţia de orientare în crestătura de deasupra ciocului. 
În orice caz, toţi porumbeii călători au crestătura aceea. 
Boy, tu ce fel de bandă de ultrasunete ai? 

Boise stătea tolănit şi era greu, zdravăn şi lung şi torcea 
tăcut şi era fericit. 

— Ce spune detectorul tău, Boy? Ce rază are semnalul 
tău? Care-i frecvenţa repetării semnalului tău? Eu mi-am 
construit un magnetron. Să nu spui la nimeni. Dar cu 
puterea de rezoluţie mult mai mare, dobândită prin 
ultrafrecvenţă, pot fi detectate târfele inamice de la 
distanţă mare. E vorba de microunde, Boy, şi tu le emiţi 
chiar acum torcând. 

Deci aşa îţi respecţi hotărârea de a nu te gândi la mare, 
până o s-o pornim din nou. Numai că nu marea vrei tu să 


uiţi. Doar ştii că iubeşti marea şi n-ai dori să fii în altă parte. 
Du-te pe terasă şi uită-te la ea. Nu e nici crudă, nici 
nesimţitoare, nu-şi pierde vremea cu nici un fel de 
Quatsch10. Uite, marea e acolo şi vântul o mişcă şi curentul 
o mişcă şi amândouă se înfruntă la suprafaţa ei, dar în 
adânc nimic nu mai contează. Fii mulţumit că ai să ieşi din 
nou pe mare şi mulţumeşte-i fiindcă e casa ta. Şi e casa ta. 
Nu vorbi şi nici nu gândi bazaconii pe seama ei. Nu ea îţi dă 
bătaie de cap. Ei, acum parcă ţi-ai mai venit puţin în fire, îşi 
spuse. Deşi la țărm mare lucru nu prea ai de făcut, fir-ar să 
fie. Bine, bine, îşi spuse. Când sunt pe mare, trebuie să dau 
dovada de atâta judecată, în vreme ce pe ţărm nu doresc să 
mai judec deloc. 

Ţărmul e un loc minunat, se gândi. Chiar azi vom vedea 
cât de minunat poate fi. După ce-l vizitez pe colonelul acela 
afurisit, se gândi. Ei bine, îmi place totdeauna să-l văd 
pentru că îmi ridică moralul. Hai să nu ne băgăm în sufletul 
colonelului, se gândi. E unul dintre subiectele pe care o să 
le evităm când avem parte de o zi minunată. O să mă duc 
să-l văd. Dar n-o să mă vâr în sufletul lui. Până acum prea 
multe i s-au vârât în suflet şi n-au să mai iasă niciodată 
afară. Şi multe au ieşit din sufletul lui şi n-au să mai intre 
niciodată acolo. Aşa că m-am gândit că n-ai să te mai bagi în 
sufletul lui. N-am să mă bag. Am să mă duc la elpur şi 
simplu să-l văd şi să-i prezint raportul. 

Thomas Hudson termină de băut, săltă motanul din braţe, 
se ridică în picioare şi se uită la cele trei tablouri şi apoi se 
duse în baie şi făcu un duş. Boilerul fusese pus în funcţiune 
doar dimineaţă când veniseră servitorii, aşa că nu era prea 
multă apă fierbinte. Dar se săpuni ca lumea, se spălă pe cap 
şi se clăti la urmă cu apă rece. Îşi puse o cămaşă de flanelă 
albă, cravată închisă, pantaloni largi de sport, şosete de 
lână, nişte ghete englezeşti vechi de zece ani, un pulover de 
caşmir şi o jachetă veche de tweed. Îl sună pe Mario 

— Pedro e aici? 

— Da, senor. A dus maşina afară. 


— Pregăteşte-mi un Tom Collins cu apă de cocos şi bitter 
ca să iau cu mine. Pune totul într-unul din suporturile de 
plută. 

— DA. Senor. Nu luaţi o haină? 

— Am să iau o haină, poate la întoarcere se face mai rece. 

— O să veniţi la prânz? 

— Nu, la cină. 

— Vreţi să vedeţi vreuna din pisici înainte de a pleca? 
Toate-s afară, la soare, la adăpost de vânt. 

— Nu. Am să le văd deseară. Vreau să le aduc un cadou. 

— Mă duc să pregătesc băutura. Apa de cocos o să-mi ia 
oleacă de timp. 

Şi acum, de ce dracu nu te duci să vezi pisicile? se întrebă 
el. Nu ştiu, îşi răspunse singur. Asta n-o mai înţeleg deloc. E 
o trăsnaie nouă. 

Boise se luă după el, puţin îngrijorat de plecarea asta, dar 
nu cuprins de panică pentru că nu se vedeau bagaje, nu se 
împacheta. 

— Poate că pentru tine am făcut-o, Boy, îi spuse Thomas 
Hudson. Nu fi îngrijorat. În noaptea asta sau mâine 
dimineaţă vin eu înapoi. Şi-mi curăţ şi cenuşa din mine, 
sper. Ca lumea, sper. După aia poate o să instauram o 
judecată mai sănătoasă pe-aici. Vâmonos a limpiar la 
escopeta11. 

leşi din încăperea aceea lungă, luminoasă, ce servea de 
cameră de zi şi părea enormă şi cobori treptele de piatră, 
păşind în lumina şi mai strălucitoare a dimineţii de iarnă 
cubaneze. Câinii începură să se gudure la picioarele lui şi 
pointerul cel morocănos veni târându-se şi clătinându-şi 
capul lăsat în jos. 

— Sărmane animal, îi spuse el pointerului. 

Îl lovi uşor cu palma şi câinele se gudură pe lângă el. 
Celelalte corcituri de câini erau bucuraşi şi săreau în toate 
chipurile, îmboldiţi de frig şi de vânt. Se vedeau câteva 
ramuri de ceiba rupte din copacul ce creştea în curtea 
interioară, rămase pe trepte unde le adusese vântul. Din 


spatele maşinii apăru şoferul, tremurând în chip exagerat, 
şi spuse: 

— Bună dimineaţa, domnule Hudson. Cum a fost călătoria? 

— Destul de plăcută. Ce mai e cu maşinile? 

— Toate-s în perfectă stare. 

— Te cred, spuse Thomas Hudson pe englezeşte. 

Apoi îi spuse lui Mario, care ieşise din casă şi cobora 
scările îndreptându-se spre maşină, cu un pahar înalt cu o 
băutură întunecată de culoare ruginie pus într-un suport de 
plută de forma paharului ce ajungea cam la o jumătate de 
inci de buza paharului. 

— Adu un jerseu pentru Pedro. Unul dintre cele ce se 
încheie în faţă. Din garderoba domnului Tom. Ai grijă să nu 
mai fie gunoaie pe trepte. 

Thomas Hudson îi dădu şoferului să ţină paharul şi se 
aplecă să mângâie câinii. Boise stătea pe trepte, urmărindu- 
i cu dispreţ. Între ei se afla şi Negrita, o căţeluşă mărunţică, 
neagră, care încărunţea odată cu vârsta, cu coada bârligată 
pe spinare, cu picioruşele delicate aproape fulgerând când 
se juca, cu botul ascuţit ca la un foxterrier şi cu ochi galeşi 
şi inteligenţi. O văzuse într-o noapte într-un bar, ţinându-se 
după nişte indivizi care ieşeau afară, şi întrebase ce fel de 
soi de câine era acela. 

— Cubanez, ii răspunse chelnerul. E aici de patru zile. Se 
ia după toţi care pleacă, dar totdeauna i se închide în nas 
portiera maşinii. 

Au luat-o acasă la finca şi, vreme de doi ani, nu a fost în 
călduri, încât Thomas Hudson se gândea că era prea 
bătrână ca să se mai împerecheze. Apoi, într-o bună zi, a 
trebuit despărțită de un câine poliţist şi după aceea a fătat 
nişte pui de câine poliţist, de pitbull, de pointer, ca şi un 
căţel minunat de rasă necunoscută, de un roşu aprins, 
arătând de parcă taică-său ar fi fost setter irlandez, numai 
că progenitura avea un piept şi nişte umeri de pitbull şi o 
coadă bârligată pe spate ca a Negritei. Acum toţi căţeii 
erau în jurul ei, iar ea era din nou grea. 


— Cu cine s-a mai împerecheat? îl întrebă Thomas Hudson 
pe şofer. 

— Nu ştiu. 

Mario veni cu jerseul şi i-l dădu şoferului, care-şi scoase 
haina uzată a uniformei şi-şi puse jerseul, iar apoi spuse: 

— Tatăl căţeilor e câinele acela bătăuş din sat. 

— Ei, la revedere, câinilor, spuse Thomas Hudson. La 
revedere, Boy, îi spuse el motanului care veni în salturi, 
printre câini, până la maşină. 

Thomas Hudson se urcă în maşină şi ţinea în mână paharul 
în suportul lui de plută şi se aplecă pe fereastră şi atinse cu 
mâna motanul care se ridicase pe picioarele din spate şi-şi 
îndesa capul în degetele lui. 

— Nu fi îngrijorat, Boy. Mă întorc. 

— Bietul Boise, spuse Mario. 

Îl luă de jos şi-l ţinu în braţe şi motanul se uită lung după 
maşina care făcu o curbă ocolind rondul cu flori şi o luă pe 
aleea denivelată, spălată de averse, până ce dispăru pe 
pantă la vale, dincolo de mangotieri. Apoi Mario luă 
motanul în casă şi-l aşeză jos, iar acesta sări pe pervazul 
ferestrei şi se uită mai departe în direcţia în care aleea 
dispărea la vale. Mario mângâie motanul, dar acesta nu se 
linişti. 

— Bietul Boise, spuse băiatul cel înalt şi negricios. Bietul, 
bietul Boise. 

Thomas Hudson şi şoferul merseră mai departe cu maşina 
pe alee, apoi şoferul sări jos şi desfăcu lanţul de la poartă şi 
se urcă din nou la volan şi ieşi pe poartă. Pe drum venea un 
băieţaş tuciuriu şi şoferul îi strigă să închidă poarta, iar 
băiatul zâmbi şi dădu afirmativ din cap. 

— E frăţiorul lui Mario. 

— Ştiu, spuse Thomas Hudson. 

Trecură cu maşina prin mizeria străzilor lăturalnice ale 
satului şi ieşiră în şoseaua principală. Lăsară casele satului 
în urmă, cele două băcănii ce dădeau drept în stradă, cu 
tejghele şi şirurile de sticle de băuturi încadrate de rafturile 


cu cutii de conserve, apoi trecură de ultimul bar şi de 
uriaşul laur spaniol care-şi întinde ramurile peste toată 
şoseaua şi apoi o luară la vale pe vechiul drum pietruit. 

Drumul ducea la vale încă vreo trei mile, încadrat de 
ambele părţi de copaci mari şi bătrâni. Se vedeau 
pepiniere, mici ferme, ferme mari cu dărăpănăturile lor de 
case coloniale în stil spaniol, care fuseseră împărţite în 
loturi mai mici, vechile păşuni fiind tăiate de uliţe ce se 
sfârşeau pe coastele acoperite de ierburi arse de secetă. 
Singurele petice de verdeață, în acest tărâm de verdeață, 
mai dăinuiau numai pe lângă cursurile de apă, unde 
palmierii regali, cu coroanele verzi încovoiate de vânt se 
ridicau înalţi, cu trunchiul lor cenuşiu. Era un vânt secetos, 
de nord, uscat, puternic şi rece. Strâmtoarea Floridei se 
răcise datorită altor vânturi de nord, care bătuseră mai 
înainte, aşa că vântul de acum nu aducea nici ceaţă nici 
ploaie. 

Thomas Hudson sorbi din băutura rece ca gheaţa care 
avea iz de suc de chitră verde, proaspătă, amestecată cu 
apă de cocos, fără nici un gust, dar oricum mult mai plăcută 
decât orice sifon, băutură tare datorită ginului Gordon 
veritabil, ce-i dădea agerime pe limbă şi-ţi prilejuia mare 
bucurie când îl înghiţeai, şi totul tensionat de bitterul care-i 
împrumuta şi culoare. Un gust bun ce te poartă ca o velă 
umflată de vânt, se gândi el. E o băutură afurisit de bună. 

Suportul din plută ferea gheaţa să nu se topească şi să 
strice gustul băuturii, şi el îl ţinea cu drag în mână şi se uita 
pe geam la peisaj în timp ce intrau în oraş. 

— De ce nu mergi la vale fără motor ca să mai 
economiseşti benzină? 

— Aşa fac dacă spuneţi, răspunse şoferul. Dar asta-i din 
benzina guvernului. 

— Mergi fără motor ca să te obişnuieşti, îi spuse Thomas 
Hudson. Atunci o să ştii ce ai de făcut când o să fie vorba de 
benzina noastră şi nu de cea a guvernului. 


Ajunseră la teren drept, unde la stânga se vedeau 
parcelele cultivatorilor de flori, iar la dreapta erau casele 
împletitorilor de coşuri. 

— Trebuie să aducem unul din împletitorii ăştia să repare 
rogojina cea mare din camera de zi pe unde-i mai roasă. 

— Si, senhor. 

— Cunoşti vreunul? 

— Si, senhor. 

Şoferul, pe care Thomas Hudson nu-l putea suferi din 
cauza ignoranței sale în mai toate privinţele, a prostiei şi 
îngâmfării, din cauză că habar n-avea de motoare, din 
cauza neglijenţei monstruoase faţă de maşini şi a trândăviei 
lui în general, răspundea acum foarte scurt şi oficial, pentru 
că i se făcuse observaţie în legătură cu economisirea 
benzinei la vale. Cu toate neajunsurile lui, era un şofer 
grozav, adică mânuia nemaipomenit volanul, avea nişte 
reflexe straşnice în mijlocul traficului aiurit şi înnebunitor 
din Cuba. Şi apoi, ştia prea multe despre acţiunile lor ca să 
fie concediat. 

— Cu jerseul acela ţi-e destui de cald? 

— Si, senhor. 

Lua-te-ar naiba, se gândi Thomas Hudson. Ţine-o tu tot 
aşa, că te trag eu pe sfoară. 

— La voi acasă, azi noapte, a fost foarte frig? 

— Groaznic. A fost horroroso, Nici nu vă închipuiţi, 
domnule Hudson. 

Acum făcuseră pace şi tocmai treceau podul unde fusese 
cândva găsit cadavrul ciopârţit al unei fete. Râul era secat, 
dar în seara aceea, albia era plină de apă şi maşinile se 
înşirau pe jumătate de milă, în plină ploaie, în vreme ce 
şoferii se uitau la acel loc istoric. 

A doua zi dimineaţa ziarele publicaseră pe prima pagină 
fotografia bustului fetei şi una dintre relatări sublinia că 
fata trebuia să fie fără îndoială o turistă nord-americană, 
fiindcă nici o fată de vârsta ei, crescută la tropice, nu putea 
fi atât de puţin dezvoltată. Torsul, aşa cum apăruse pe 


primele pagini ale ziarelor, nu prea era la înălţimea celor 
mai reuşite fragmente de sculptură greacă. Totuşi victima 
nu era o turistă nord-americană şi, în cele din urmă s-a 
văzut că farmecele ei, atâtea câte erau, înfloriseră la 
tropice. Dar o vreme Thomas Hudson fusese nevoit să 
renunţe să mai lucreze în afara fermei, dincolo de finca, 
fiindcă oricine era văzut alergând sau chiar numai mergând 
mai grăbit, se afla în primejdie de a fi urmărit de strigătele 
populaţiei: 

— Uite-l! Ele! Ele ăla care-a ciopârţit fata! 

Acum trecuseră podul şi o luau la deal, intrând în Luyano, 
unde departe, la stânga, se deschidea priveliştea lui El 
Cerro, care-i amintea întotdeauna lui Thomas Hudson de 
Toledo. Nu un Toledo al lui El Greco. Ci chiar o parte din 
Toledo văzută de pe o coastă de deal. Ajunseră acolo când 
maşina urcă ultima parte a pantei, şi el văzu limpede 
aceeaşi privelişte şi era chiar Toledo, doar o clipă, şi apoi 
porniră la vale şi din nou, de ambele părţi ale drumului 
apăru Cuba. 

Era singura parte a drumului prin oraş care nu-i plăcea. 
Pentru partea asta a oraşului luase băutura cu el. Beau, se 
gândi el, împotriva sărăciei, a mizeriei, a prafului stătut de 
patru sute de ani, a mucilor de la nasul ţâncilor, a frunzelor 
de palmier crăpate, a acoperişurilor din cutii de conserve 
ciocănite, împotriva microbilor amestecați de sifilis netratat, 
a tot felul de scursori de canalizare vărsate în vechile albii 
ale pâraielor, a păduchilor de pe gâturile golaşe ale găinilor 
infestate, împotriva crustei de pe ceafa bătrânilor, a 
mirosului de bătrâneţe, a aparatelor de radio deschise la 
maximum. Afurisit de multe-s de făcut. Ar trebui să mă uit 
mai îndeaproape şi să încerc să fac şi eu ceva. Însă nu faci 
decât să iei cu tine băutură, aşa cum odinioară se luau 
săruri aromate. Nu. Nu chiar aşa, se gândi el. O combinaţie 
între obiceiul acela şi felul în care se bea în Strada Ginului a 
lui Hogarth. Dar bei şi împotriva faptului că trebuie să te 
duci să-l vezi pe colonel, se gândi. Acum găseşti mereu ceva 


pentru care sau împotriva căruia să bei, se gândi. Eşti un 
diavol. De multe ori bei pur şi simplu fără motiv. Şi azio să 
bei cam mult. 

Sorbi îndelung din pahar şi simţi în gură băutura rece, 
curată şi proaspătă. Acolo unde ajungeau la linia de tramvai 
era partea cea mai afurisită a drumului, şi când bariera era 
lăsată maşinile stăteau bară lângă bară la pasajul de nivel 
peste calea ferată. În faţa lor, dincolo de şirul de maşini şi 
camioane blocate, se înălța colina pe care era castelul 
Atares, unde fuseseră împuşcaţi colonelul Crittenden şi 
ceilalţi când eşuase atacul acela de la Bahia Honda, cu 
patruzeci de ani înainte de a se naşte el, şi unde fuseseră 
împuşcaţi o sută douăzeci şi doi de voluntari americani, pe 
pantele aceleiaşi coline. Dincolo de ea, se ridica drept spre 
cer coloana de fum din coşurile înalte ale Companiei 
Electrice din Havana, şi şoseaua principală o lua pe vechiul 
drum pavat cu macadam de sub viaduct, ce mergea paralel 
cu capătul portului, unde apa era atât de neagră şi plină de 
ţiţei ca resturile trase cu pompele de pe fundul 
rezervoarelor unui tanc petrolier. Bariera se ridică şi 
porniră mai departe şi ajunseră într-un loc ferit de vântul 
de nord; navele cu coca de lemn din flota comercială a 
acelor vremuri de război, nave groteşti şi demne de milă, 
zăceau amarate la piloţii îmbibaţi de creozot ai docului de 
lemn, iar lângă ele se adunase spuma murdară a portului, 
mai neagră decât creozotul pilonilor şi greu mirositoare ca 
un canal de scurgere necurăţat. 

Recunoscu mai multe ambarcaţiuni pe care le ştia. Una 
dintre ele, un barc vechi, fusese destul de mare ca să-şi 
pună un submarin mintea cu ea şi să-i trimită câteva 
proiectile. Fusese încărcată cu cherestea şi venise să ia o 
încărcătură de zahăr. Thomas Hudson putea încă să vadă 
unde fusese lovită, deşi acum era reparată, şi-şi aminti de 
marinarii morţi şi de cei rămaşi în viaţă de la bordul ei când 
oprise alături de ea în largul mării. Credeam că azi nu te 
mai gândeşti la mare. 


Dar trebuie să mă mai uit la navă, îşi spuse. Cei de aici 
arată al dracului de bine faţă de cei care trec prin ce-am 
trecut noi nu de mult. Oricum, portul acesta, în care se 
adună murdărie de trei sau patru sute de ani, nu e marea. 
Şi, în apropiere de intrare, portul nici nu e prea rău. Nu-i 
prea rău nici dincolo, în partea dinspre Casablanca. Doar ai 
avut parte de nopţi minunate în portul ăsta, şi o ştii bine. 

— Ia uite, făcu el. 

Şoferul, văzându-l că priveşte atent, dădu să oprească 
maşina, dar el îi spuse să-i dea bătaie mai departe. 

— Mergi înainte, spre ambasadă, îi spuse. 

Îşi aruncase ochii spre perechea de bătrâni care-şi duceau 
traiul într-o magherniţă de scânduri şi frunze de palmier, 
ridicată lângă zidul ce despărţea linia ferată de un petec de 
pământ unde-şi depozita compania electrică cărbunele 
descărcat în port. Zidul era înnegrit de praful de la 
cărbunele aruncat de descărcător, şi era doar la un metru şi 
ceva de terasamentul căii ferate Magherniţa era ridicată pe 
o pantă destul de abruptă şi înăuntru de-abia aveau loc să 
se întindă două persoane. Cei doi bătrânei care locuiau 
acolo stăteau acum în uşă şi-şi pregăteau cafea într-o cană 
de tablă. Erau nişte negri murdari, cu pielea tăbăcită de 
bătrâneţe şi murdărie, cu veşminte făcute din saci vechi de 
zahăr şi arătau tare bătrâni. Nu văzu câinele. 

— Y el petro? 12 îl întrebă pe şofer. 

— Nu l-am mai văzut de multă vreme. 

De mulţi ani treceau pe lângă oamenii aceia. Într-o vreme 
fata ale cărei scrisori le citise cu o seară înainte perora 
vehementă, ori de câte ori treceau pe lângă magherniţă, că 
era o ruşine că exista una ca asta. 

— Atunci, de ce nu faci nimic? întrebase el. De ce spui 
mereu că lucrurile sunt atât de groaznice şi scrii cu atâta 
pricepere că-s atât de groaznice, şi nu faci niciodată nimic 
ca să le pui capăt? 

Vorbele o înfuriaseră pe fată, care oprise maşina, 
coborâse, se dusese la magherniţă şi-i dăduse bătrânei 


douăzeci de dolari şi-i spusese că banii erau ca să-şi 
găsească o locuinţă mai ca lumea unde să trăiască şi să-şi 
cumpere ceva de mâncare. 

— Si, senorita, spusese bătrâna. Sunteţi tare bună. 

Când trecură data următoare prin locurile acelea, cei doi 
bătrâni erau tot acolo şi, fericiţi, le făcură semne cu mâna. 
Cumpăraseră un câine. Şi era şi un câine alb, mic şi 
cârlionţat, care probabil că nu fusese crescut pentru praf 
de cărbune, se gândise Thomas Hudson. 

— Ce crezi că s-a întâmplat cu câinele? îl întrebă Thomas 
Hudson pe şofer. 

— Probabil că a murit. N-au nimic de mâncare. 

— Trebuie să le facem rost de alt câine, spuse Thomas 
Hudson. 

După ce trecură de magherniţă şi o lăsară mult în urmă, în 
stânga apărură zidurile, cu tencuială de culoarea noroiului, 
ale marelui stat major al armatei cubaneze. Un soldat 
cubanez stătea în faţă într-o postură indolentă, dar plină de 
ifose, arătându-şi uniforma kaki, decolorată de cât i-o 
spălase nevastă-sa, boneta de campanie mai arătoasă decât 
a generalului Stillwell, şi arma Springfield aşezată în cel 
mai confortabil unghi peste oasele cam ieşite ale umărului. 
Privea la maşină absent. Thomas Hudson vedea că 
soldatului îi era frig în bătaia vântului de nord. Bănuiesc că 
se mai încălzeşte el mărşăluind de colo-colo în post, se 
gândi Thomas Hudson. Dar dacă rămâne exact în poziţia 
asta şi nu-şi mai risipeşte energia, curând o să fie chiar în 
bătaia soarelui şi o să se încălzească. Precis că nu-i de 
multă vreme în armată de-i atât de jigărit, se gândi el. La 
primăvară, dacă mai venim pe-aici la primăvară, probabil că 
n-am să-l mai recunosc. Arma aceea Springfield trebuie să 
fie afurisit de grea pentru el. Mare păcat că nu poate face 
de gardă cu o puşcă uşoară din plastic, aşa cum fac şi 
matadorii care folosesc o spadă de lemn când lucrează cu 
muleta ca să nu le obosească încheietura mâinii. 


— Ce se mai aude cu divizia pe care generalul Benitez are 
s-o conducă în războiul din Europa? îl întrebă el pe şofer. A 
plecat divizia aceea? 

— 'Todavia no, spuse şoferul. Nu încă. Dar generalul învaţă 
să meargă cu motocicleta. Face exerciţii dimineaţa 
devreme, pe Malecon. 

— Atunci trebuie să fie vorba de o divizie motorizată, 
spuse Thomas Hudson. Ce-i cu pachetele acelea pe are le 
cară soldaţii şi ofiţerii care ies de la Estado Mayor? 

— Orez, spuse şoferul. A sosit un transport de orez. 

— E greu de făcut rost acum? 

— Imposibil. Preţul a urcat până la ceruri. 

— Mănânci prost? 

— Foarte prost. 

— De ce? Doar mănânci la vilă. Eu plătesc pentru toate, 
indiferent cât de mult urcă preţurile. 

— Eu vorbeam de cum mâncăm acasă. 

— Când mănânci acasă? 

— Duminicile. 

— Trebuie să-ţi cumpăr un câine, spuse Thomas Hudson. 

— Avem câine, răspunse şoferul. Un câine tare frumos şi 
deştept. Mă iubeşte mai mult decât orice pe lume. Nu pot 
face un pas fără să vrea să vină şi el cu mine. Dar, domnule 
Hudson, dumneavoastră, care aveţi de toate, nu vă puteţi 
da seama şi nici nu puteţi aprecia câtă suferinţă înseamnă 
războiul ăsta pentru poporul Cubei. 

— Cu siguranţă că e multă foamete. 

— Nici nu vă puteţi da seama. 

Nu, nu pot, se gândi Thomas Hudson. Nu pot înţelege 
deloc. Nu pot înţelege cu nici un chip de ce trebuie să fie 
foamete în ţara asta. Şi tu, pui de lele, aşa cum ai grijă de 
motoarele maşinilor, ar trebui să fii împuşcat, nu hrănit. Te- 
aş împuşca eu cu cea mai mare plăcere. Când vorbi însă cu 
glas tare, spuse: 

— Să văd dacă pot să-ţi fac rost de nişte orez să duci 
acasă. 


— Vă mulţumesc tare mult. Nici nu vă puteţi închipui cât 
de grea e viaţa acum pentru noi, cubanezii. 

— Trebuie să vă fie foarte greu, spuse Thomas Hudson. 
Mare păcat că nu te pot lua cu mine pe mare, să te mai 
odihneşti şi tu şi să te bucuri de puţină vacanţă. 

— Şi pe mare trebuie să fie tare greu. 

— Cred şi eu că e, spuse Thomas Hudson. Uneori, şi într-o 
zi ca asta cred că e greu. 

— Fiecare avem crucea noastră de purtat. 

— Tare aş avea chef să iau crucea mea şi să le dau cu ea 
peste culo unora pe care-i ştiu. 

— Lucrurile trebuie luate cu linişte şi calm, domnule 
Hudson. 

— Muchas gracias, spuse Thomas Hudson. 

Întoarseră spre strada San Isidro, dedesubtul gării 
centrale, chiar în partea opusă intrării, spre vechile docuri 
ale vedetelor de observaţie şi de patrulare unde obişnuiau 
să acosteze vasele de la Miami şi Key West şi unde era 
punctul terminus al liniilor aeriene Pan American, pe 
vremea când mai zburau într-acolo vechile avioane 
transoceanice. Acum erau pustii, pentru că vedetele de 
patrulare şi cele de observaţie fuseseră preluate de marina 
militară iar liniile Pan American foloseau avioane DC-2 şi 
DC-3 ce aterizau la Rancho Boyeros şi, unde înainte 
amerizau avioanele, acum marina amarase distrugătoarele 
de submarine. 

Thomas Hudson îşi amintea cel mai bine de această parte 
a Havanei de odinioară. Partea care-i plăcea cel mai mult 
acum fusese pe atunci drumul către Matanzas, cu o 
porţiune urâtă de oraş, castelul Atares, o mahala al cărei 
nume nici nu-l cunoştea, apoi un drum pavat cu macadam, 
de-a lungul căruia se înşirau comune. Treceai în viteză prin 
ele, aşa că nici nu-ţi aminteai unde se termina una şi unde 
începea cealaltă. Apoi, ştiuse fiecare bar şi speluncă din 
partea asta de oraş, iar San Isidro fusese marea arteră a 
caselor de toleranţă aşezate de-a lungul cheiului. Acum 


totul era mort, nici o casă nu mai funcţiona, şi totul era 
mort de când fuseseră închise toate casele, iar toate târfele 
expediate înapoi cu vaporul în Europa. Acel mare transport 
părea să fi fost reversul a ceea ce fusese Villefranche pe 
vremea când plecau navale americane din Mediterana şi 
toate fetele făceau semne cu mâna. Când nava 
franţuzească, cu fetele la bord, părăsi Havana, tot cheiul 
era plin de lume, şi nu numai bărbaţii le făceau semne cu 
mâna, strigându-le drum bun de pe mal, de pe docuri şi de 
pe digurile portului. Le petreceau şi fete în bărci închiriate 
şi în bărci de transport; înconjuraseră nava şi apoi porniră 
s-o însoţească în vreme ce ieşea prin şenal. Era tare trist, îşi 
aminti el, deşi mulţi socoteau treaba tare amuzantă. 
Niciodată nu reuşise să priceapă de ce târfele trebuiau să 
fie amuzante. Se considera că transportul acela trebuia să 
fie tare caraghios. Dar mulţi au fost trişti după plecarea 
navei şi strada San Isidro nu şi-a mai revenit niciodată. 
Numele ei şi azi îl mai tulbura, se gândi, deşi acum era o 
stradă destul de banală şi nu vedeai aproape nici un străin 
pe acolo, în afară de şoferii de camioane şi de cei cu 
cărucioarele care-şi desfăceau marfa. Existau străzi vesele 
în Havana unde locuiau numai mulatri, şi erau şi unele 
străzi foarte primejdioase şi cartiere primejdioase, ca Jesus 
y Maria, care se afla chiar prin apropiere. Dar partea asta 
de oraş era doar tristă, aşa cum rămăsese de când 
plecaseră târfele. 

Acum maşina o luă pe chei, unde venea la doc feribotul 
care mergea la Regla şi amarau velierele de coastă. Portul 
arăta negru şi agitat, dar valurile nu aveau creste 
înspumate. Apa era prea neagră. Dar era un negru curat şi 
proaspăt, faţă de mizeria din bazinele interioare ale 
portului. Uitându-se peste incinta portului, remarcă 
întinderea de apă liniştită din partea ferită de vânt de către 
colinele de dincolo de Casablanca, unde erau ancorate 
pescadoarele şi stăteau canonierele marinei cubaneze, şi 
unde ştia el că era la ancoră propria lui navă, deşi de unde 


se afla nu o putea vedea. Dincolo de port, zări vechea 
biserică gălbejită şi casele risipite din Regla, case verzi, 
galbene, trandafirii şi cisternele de combustibil şi coşurile 
rafinăriei Belot, iar dincolo de ele colinele cenuşii dinspre 
Cojimar. 

— Puteţi vedea şalupa? întrebă şoferul. 

— De aici nu. 

Se aflau cu vântul în spate şi vântul mâna fumul coşurilor 
companiei electrice, iar dimineaţa era la fel de strălucitoare 
şi de limpede şi aerul la fel de curat şi de proaspăt ca şi pe 
colinele unde era ferma. În vântul acela de nord, toţi cei ce 
trebăluiau pe docuri arătau înfriguraţi. 

— Hai să mergem întâi la Floridita, îi spuse Thomas 
Hudson şoferului. 

— De aici nu-s decât patru cvartale până la ambasadă. 

— Da, dar am zis că vreau să mergem mai întâi la 
Floridita. 

— Cum doriţi. 

O luară drept spre oraş, scăpară de vânt şi, în vreme ce 
treceau pe lângă depozite şi magazii, Thomas Hudson simţi 
mirosul de făină din saci, de făină vărsată, mirosul de lăzi 
abia deschise, mirosul de cafea prăjită care trezea o 
senzaţie mai puternică decât un pahar de băutură 
dimineaţa, şi mirosul plăcut de tutun ce deveni mai puternic 
exact când maşina o coti spre Floridita. Strada aceea era 
una dintre cele la care ţinea, dar nu-i plăcea să treacă ziua 
pe-acolo pe jos, pentru că trotuarele erau prea înguste şi 
traficul prea intens; dar noaptea, când nu mai erau maşini, 
nu mai prăjea nimeni cafea, iar geamurile depozitelor erau 
închise, şi n-aveai cum să simţi mirosul de tutun. 

— E închis, spuse şoferul. 

De ambele părţi ale cafenelei obloanele metalice erau 
trase. 

— M-am gândit eu că e închis. Acum ia-o la vale pe Obispo, 
spre ambasadă. 


Pe strada aceea umblase de o mie de ori şi ziua şi noaptea. 
Nu-i plăcea să meargă cu maşina pe acolo, pentru că 
ajungea prea repede la capătul ei, dar acum nu mai putea 
găsi nici o scuză ca să mai întârzie prezentarea raportului; 
bău ce mai rămăsese în pahar şi se uită la maşinile din faţa 
lui, la oamenii de pe trotuare, la traficul de pe străzile 
dinspre nord şi sud cu care se intersectau şi amână 
plăcerea de a privi strada pentru mai târziu, când avea să 
poată merge pe jos. Maşina opri în faţa clădirii ambasadei şi 
consulatului, şi Thomas Hudson intră înăuntru. 

Odată ajuns înăuntru, regula era să-ţi spui numele şi 
adresa şi motivul vizitei la o masă unde-şi ridica privirea 
spre tine, trăgându-şi un formular dinainte, un funcţionar 
trist, cu sprâncenele pensate şi o mustață ca o linie trasă 
deasupra buzei de sus. Nici nu se uită la el şi intră în 
ascensor. Funcţionarul ridică din umeri şi-şi netezi 
sprâncenele. Poate că şi le scoase în evidenţă o idee prea 
mult. Dar în chipul acesta erau mai aranjate şi mai îngrijite, 
nu stufoase şi zburlite, şi se potriveau mai bine cu mustaţa. 
Avea, credea el, cea mai subţire mustață posibilă, care să 
rămână totuşi mustață. Nici măcar Errol Flynn n-avea una 
mai subţire, nici Pincho Gutierrez, nici Jorge Negrete. Şi 
totuşi, bestia aia de Thomas Hudson n-avea dreptul să intre 
acolo aşa şi nici să nu-l bage în seamă. 

— Ce fel de invertiţi aveţi acum la uşă? îi întrebă Thomas 
Hudson pe liftier. 

— Nu-i invertit. E un nimic. 

— Ce mai fac cei de-aici? 

— Bine. Minunat. Ca de obicei. 

Cobori la etajul al patrulea şi o luă pe coridor. Erau trei uşi 
şi intră pe cea din mijloc şi-l întrebă pe ofiţerul de marină 
de gardă la birou dacă colonelul era înăuntru. 

— A plecat cu avionul la Guantânamo azi dimineaţă, 

— Când se întoarce? 

— Spunea că s-ar putea să plece apoi în Haiti. 

— Ai ceva pentru mine? 


— Eu nu. 

— Mi-a lăsat vreun mesaj? 

— Mi-a spus să vă transmit să rămâneţi pe-aici. 

— Cum se mai simţea? 

— Groaznic. 

— Cum arăta? 

— Cumplit. 

— Era pornit împotriva mea? 

— Nu cred. A spus doar să rămâneţi pe-aici. 

— Mai am ceva de aflat? 

— Nu ştiu. Ştiţi dumneavoastră? 

— Las-o baltă. 

— În regulă. Bănuiesc că v-au cam mers fulgii. Dar n-aţi 
stat să lucraţi cu el în biroul ăsta. Aţi ieşit în larg. Fir-ar să 
fie, nu dau... 

— Potoleşte-te. 

— Rămâneţi la fermă? 

— Da. Dar azi şi la noapte o să fiu în oraş. 

— Nu vine el nici azi, nici la noapte. Când vine, vă anunţ eu 
la fermă. 

— Eşti sigur că nu-i pornit împotriva mea? 

— Ştiu că nu-i pornit împotriva dumneavoastră. Dar ce s-a 
întâmplat? Aveţi cumva conştiinţa încărcată? 

— Nu. Altcineva e pornit împotriva mea? 

— După câte ştiu, nici măcar amiralul nu-i pornit împotriva 
dumneavoastră. Haide, duceţi-vă şi îmbătaţi-vă şi pentru 
mine. 

— Mai întâi am să mă îmbăt pentru mine. 

— Dar îmbătaţi-vă şi pentru mine. 

— Dar ce s-a întâmplat? Doar te îmbeţi şi dumneata în 
fiecare noapte, nu-i aşa? 

— Nu ajunge. Ce face Henderson? 

— Bine. De ce întrebi? 

— Doar aşa. 

— De ce întrebi? 


— Doar aşa. V-am întrebat şi eu doar aşa. Aveţi a vă plânge 
de ceva? 

— Noi nu facem plângeri. 

— Ce om! Ce conducător! 

— Noi formulăm acuzaţii. 

— Nu puteţi. Sunteţi un civil. 

— Du-te dracului. 

— N-am nevoie. Doar sunt la dracu. 

— Să mă anunţi îndată ce soseşte. Şi transmite-i 
colonelului complimentele mele şi spune-i colonelului că m- 
am prezentat. 

— Da, domnule. 

— Ce-i tot dai cu „domnule“? 

— Din politeţe. 

— La revedere, domnule Hollins. 

— La revedere, domnule Hudson. Să aveţi oamenii undeva 
unde să-i puteţi găsi iute la nevoie. 

— Mulţumesc tare mult, domnule Hollins. 

Mai încolo pe coridor ieşi din camera codurilor un 
locotenent comandor pe care-l cunoştea. Avea faţa bronzată 
de la golf şi de la plaja din Jaimanitas. Arăta sănătos tun şi 
tristeţea nu i se citea pe faţă. Era tânăr, un om foarte bun 
din Orientul îndepărtat. Thomas Hudson îl cunoscuse pe 
când avea o agenţie de automobile la Manila şi o sucursală 
a agenţiei la Hong Kong. Vorbea limba tagalog şi dialectul 
de la Canton. Bineînţeles că vorbea şi spaniola. Deci a ajuns 
la Havana. 

— Salutare, Tommy, îi spuse el. Când ai sosit în oraş? 

— Aseară. 

— Drumurile cum sunt? 

— Destul de pline de praf. 

— Odată şi odată, tot te răstorni tu cu maşina. 

— Sunt un şofer prudent. 

— Totdeauna ai fost aşa, spuse locotenentul comandor pe 
care-l chema Fred Archer. 

Îl cuprinse pe Thomas Hudson cu o mână pe după umăr. 


— Lasă-mă să te simt aproape. 

— De ce? 

— Mă dispui. Când te simt aproape, mă dispun. 

— Ai mai fost la Pacifico să mănânci? 

— De vreo două săptămâni nu prea. Mergem? 

— Oricând. 

— La prânz nu pot, dar deseară putem mânca acolo. Ai 
ceva în program deseară? 

— Nu. Mai târziu doar. 

— Şi eu tot mai târziu. Unde să vin să te întâlnesc? La 
Floridita? 

— Vino într-acolo când trageţi obloanele. 

— Bine. După aceea trebuie să mă întorc aici. Aşa că nu ne 
putem îmbăta ca lumea. 

— Să nu-mi spui mie că neisprăviţii de voi lucraţi acum şi 
noaptea. 

— Eu da, spuse Archer. Dar nu-i chiar o mişcare de mase 
în direcţia asta. 

— Sunt grozav de încântat să te văd, domnule Freddy, îi 
spuse Thomas Hudson. Şi tu mă dispui pe mine. 

— Pe tine nu trebuie să te dispună nimeni. Buna dispoziţie 
e în tine. 

— Vrei să spui că o aveam. 

— Ai avut-o. Şi apoi ai avut-o iar, şi apoi ai avut-o de două 
ori mai mult. 

— Dar nu cu lauri. 

— Frate, laurii nu-ţi mai slujesc la nimic. Şi totuşi o mai ai. 

— Cândva să pui pe hârtie treaba asta pentru mine, 
Freddy. Mi-ar place să pot citi aşa ceva dimineaţa devreme. 

— "Tot mai ţi-e capul la ea? 

— Nu. Capul meu acum e la cele treizeci şi cinci de mii de 
dolari, valoarea vechiturii pentru care am semnat. 

— Ştiu. Am văzut în seif. Ce-ai semnat tu. 

— Atunci înseamnă că sunt afurisit de neglijenţi. 

— Mai poţi spune o dată treaba asta. 

— Toată lumea-i la fel de neglijentă? 


— Nu. Lucrurile s-au mai îmbunătăţit. Serios, Tommy. 

— Bine, spuse Thomas Hudson. Atunci, la asta am să mă 
gândesc azi. 

— Nu vrei să intri puţin? Sunt nişte tipi proaspăt veniţi 
care o să-ţi placa. Doi tipi foarte simpatici. Unu-i chiar 
straşni. 

— Nu. Ştiu şi ei ceva despre afacerea aceea? 

— Nu. Bineînţeles că nu. Nu ştiu decât că ieşi în larg şi ar 
vrea să te întâlnească. Or să-ţi placă. Nişte tipi simpatici. 

— Atunci să ne întâlnim cu ei altă dată, spuse Thomas 
Hudson. 

— În regulă, şefule, făcu Archer. Când se închide prăvălia, 
vin şi te găsesc eu. 

— La Floridita. 

— Acolo am vrut să spun şi eu. 

— Încep să mă prostesc. 

— Sindromul ciobanului, spuse Archer. Vrei să-i aduc şi pe 
tipii ăia cu mine? 

— Nu. Doar dacă ţii foarte mult. S-ar putea să fie pe-acolo 
şi oameni de-ai mei. 

— Mă bătea gândul că, atunci când sunteţi pe țărm, nişte 
afurisiţi ca voi nu suferă să se mai vadă în ochi. 

— Uneori îi cam păleşte singurătatea. 

— Ar trebui să fie prinşi toţi cu năvodul şi ţinuţi undeva 
sub cheie. 

— les ei. 

— Haide, du-te, spuse Archer. Ai să întârzii acolo. 

Fred Archer intră în încăperea din faţa camerei codului şi 
Thomas Hudson o luă mai departe pe coridor, apoi pe scări 
în jos, în loc să ia liftul. Afară era atâta soare că de lumină îl 
dureau ochii, iar vântul încă bătea cu putere dinspre nord- 
nord-vest. 

Se urcă în maşină şi-i spuse şoferului s-o ia pe O' Reilly, 
spre Floridita. Înainte ca maşina să facă ocolul pieţii pe 
lângă clădirea ambasadei şi Ayuntamiento şi să întoarcă 
spre O'Reilly, Thomas Hudson văzu cât de mari erau valurile 


în gura portului şi cât de tare sălta în sus şi-n jos 
geamandura din şenal. În gura portului marea era 
dezlănţuită bezmetic şi sălbatic, valurile verzui, cu apă 
limpede, se spărgeau de stâncă la picioarele lui Morro, şi 
crestele le luceau alb în soare. 

Arată minunat, îşi spuse el. Nu numai că arată minunat. E 
minunat. Am să beau pentru asta. Dumnezeule, se gândi, aş 
vrea să fiu rezistent, aşa cum îşi închipuie Freddy Archer că 
sunt. Drace, sunt rezistent. Plec mereu şi mereu vreau să 
plec. Ce dracu mai vor de la mine? Să înfuleci exploziv la 
micul dejun? Sau să-l porţi sub braţ Ar fi o cale afurisit de 
bună să faci gălbinare, îşi spuse. Ce crezi că te-a făcut să te 
gândeşti la asta? Hudson, a început să te cuprindă spaima? 
Nu, îşi spuse. Am unele reacţii de care nu scap. Multe 
dintre ele n-au fost interzise. Şi, mai ales, nu de mine. Aş 
vrea să fiu într-adevăr rezistent, aşa cum socoteşte Freddy 
că sunt, şi nu fiinţă omenească. Cred că-i mai amuzant să fii 
fiinţă omenească, deşi e mult mai chinuitor. Chiar acum e al 
dracului de chinuitor. Ar fi straşnic să fie aşa cum cred 
ceilalţi, totuşi. Acum, gata. Nu te mai gândi. Dacă nu te 
gândeşti, problema nici nu există. Pe dracu nu există. Dar 
ăsta-i sistemul după care am să merg înainte, se gândi. 

Floridita se deschisese, şi el cumpără două ziare, „Crisol” 
şi „Alerta”, care se vindeau afară şi intră cu ele în bar. Se 
aşeză pe un scaun înalt, la capătul cel mai îndepărtat al 
barului în stânga. Stătea cu spatele la peretele dinspre 
stradă, iar în stânga avea peretele din spatele barului. 
Comandă un daiquiri dublu, frapat fără zahăr de la Pedrico, 
şi acesta îi oferi zâmbetul lui obişnuit, care era aproape un 
rictus pe chipul unuia care murise frângându-şi spinarea, şi 
totuşi era un zâmbet adevărat, la care avea dreptul. Şi se 
apucă de citit „Crisol”. Bătălia se dădea acum în Italia. Nu 
cunoştea ţinutul unde lupta armata a cincea, dar cunoştea 
regiunea din partea cealaltă, unde intrase armata a opta, şi 
tocmai la asta se gândea când se arătă în bar Ignacio 
Natera Revello şi se aşeză lângă el. 


Pedrico dădu la iveală o sticlă de Victoria Vat, un pahar cu 
un cub mare de gheaţă în el şi o sticlă de apă gazoasă 
Canada Dry şi le puse dinaintea lui Ignacio Natera Revello, 
iar acesta îşi amestecă iute băutura în paharul înalt şi apoi 
se întoarse spre Thomas Hudson şi se uită la el prin 
ochelarii lui verzui, cu ramă de baga, şi se prefăcu a-l zări 
abia atunci. 

Ignacio Natera Revello era înalt, uscăţiv, îmbrăcat cu o 
cămaşă de pânză albă, ţărănească, pantaloni albi, şosete 
negre de mătase, ghete englezeşti, de un maroniu învechit, 
lustruite lună şi avea o faţă roşie, o mustață gălbejită ca o 
perie de dinţi şi nişte ochi de miop, injectaţi, pe care şi-i 
proteja în dosul ochelarilor verzui. Avea un păr de culoarea 
nisipului, băţos, care-i cădea în şuviţe drepte. Văzând 
nerăbdarea pe care o manifesta pentru paharul cel înalt, ai 
fi crezut că era primul din ziua aceea. Dar nu era. 

— Ambasadorul vostru e un caraghios, îi spuse el lui 
Thomas Hudson. 

— Asta mă întristează până la lacrimi, îi răspunse Thomas 
Hudson. 

— Nu, nu, fii serios. Lasă-mă să-ţi spun. Dar să ştii că 
rămâne numai între noi doi. 

— Haide, bea-ţi paharul. N-am chef să aud nici un cuvânt. 

— Ei bine, trebuie să auzi. Şi trebuie să şi faci ceva. 

— Nu ţi-e frig? îl întrebă Thomas Hudson. În cămaşa aia şi 
cu pantalonii atât de subţiri? 

— Mie nu mi-e frig niciodată. 

Şi nici treaz nu eşti niciodată, se gândi Thomas Hudson. Te 
apuci de băut în băruleţul acela de lângă casă şi, la vremea 
când ajungi şi pe aici să-ţi dai pe gât primul pahar, eşti 
făcut. Probabil că atunci când te-ai îmbrăcat, nici n-ai băgat 
de seamă cum e vremea afară. Da, se gândi el. Dar de tine 
ce-ai de spus? În dimineaţa asta, când ai dat pe gât primul 
pahar şi câte ai mai băut înainte de ăsta? Nu arunca prima 
piatră în nici un beţiv. Dar nu e vorba de beţie, îşi spuse. Nu 
mă deranjează că-i beţiv. Ci că-i un plicticos afurisit. De 


plicticoşi nu trebuie să-ţi fie milă şi nici n-ai vreo obligaţie 
să fii drăguţ cu ei. Haide, haide, îşi spuse. Astăzi distrează- 
te. Lasă totul deoparte şi bucură-te. 

— Acum dau cu zarurile pentru rândul acesta, spuse el. 

— Foarte bine, spuse Ignacio. Dă tu. 

Dădu trei regi din prima mână, se opri la ei şi bineînţeles 
câştigă. Era plăcut. Nu făceau ei băutura mai bună, dar era 
un sentiment plăcut să dai trei popi din prima mină şi-i 
făcea plăcere să câştige la Ignacio Natera Revello fiindcă 
era un snob şi un plicticos şi când câştiga el faptul avea o 
semnificaţie aparte. 

— Acum dăm pentru rândul ăstălalt, spuse Ignocio Matera 
Revello. 

E exact tipul de snob şi de plicticos care îţi trezeşte în 
minte când te gândeşti la el, toate cele trei nume ale lui, îşi 
spuse 'Thomas Hudson în gând, aşa cum te gândeşti la el ca 
la un snob şi un plicticos. Se întâmplă probabil ca şi cu 
indivizii aceia care-şi pun în coada numelui câte un III. 
Thomas Hudson al treilea. Thomas Hudson al patrulea. 

— Din întâmplare, nu eşti cumva Ignacio Natera Revello al 
treilea? 

— Bineînţeles că nu. Doar ştii destul de bine numele 
tatălui meu. 

— E adevărat. Bineînţeles că mi-l amintesc. 

— Şi ştii şi numele celorlalţi doi fraţi ai mei. Ştii şi numele 
bunicului. Nu te prosti. 

— Am să încerc, spuse Thomas Hudson. Am să încerc din 
răsputeri. 

— Încearcă, spuse Ignacio Natera Revello. O să-ţi facă 
bine. 

Concentrându-se, muncindu-se cu păhărelul din piele cum 
se pricepea el mai bine, chinuindu-se cât putu de mult şi de 
bine în dimineaţa aia, Ignacio Natera Revello reuşi să dea 
singurii patru valeţi din ziua aceea. 

— Sărmanul şi scumpul meu prieten, spuse Thomas 
Hudson. 


Scutură zarurile în păhărelul greu de piele şi-i plăcea 
sunetul pe care-l făceau. 

— Nişte zaruri atât de bune şi de drăguţe. Zaruri atât de 
plăcute la pipăit şi demne de toată lauda, spuse el. 

— Haide, aruncă-le odată şi nu te prosti. 

Thomas Hudson dădu la iveală trei popi şi o pereche de 
decari pe barul uşor umezit. 

— Vrei să mai mizezi? 

— Doar avem o miză, spuse Ignacio Natera Revello. Al 
doilea rând de pahare. 

Thomas Hudson scutură din nou zarurile cu multă 
dragoste, le aruncă şi-i ieşi o damă şi un valet. 

— Acum vrei să mizezi? 

— Sorţii sunt încă mult în favoarea ta. 

— În regulă. Atunci am să salt băutura. 

Dădu un popă şi un as, simţindu-i cum ies din pahar fără 
şovăire şi cu mândrie. 

— Mare băftos mai eşti. 

— Încă un daiquiri dublu, frapat fără zahăr şi ce mai vrea 
Ignacio, spuse Thomas Hudson. 

Începu să simtă că-i era drag Ignacio. 

— Ascultă, Ignacio, spuse el. N-am mai auzit niciodată să 
se uite cineva la lumea asta cu nişte ochelari cu lentile 
verzi. Lentile trandafirii, da. Da' lentile verzi, nu. Nu ţi se 
pare că toate aduc a iarbă? N-ai mereu senzaţia că eşti pe 
gazon? N-ai deloc impresia că ai fost dus la păscut? 

— Pentru ochi e cea mai odihnitoare culoare. Lucru 
dovedit de cei mai mari oculişti. 

— Şi ai mult de-a face cu cei mai mari oculişti? Trebuie să 
fie o şleahtă de indivizi cam apucaţi. 

— Personal, nu cunosc nici un oculist în afară de al meu. 
Dar ăsta e la curent cu cercetările celorlalţi. E cel mai bun 
din New York. 

— Eu vreau să-l cunosc pe cel mai bun din Londra. 

— Îl ştiu şi pe cel mai bun oculist din Londra. Dar cel mai 
bun cu adevărat e cel din New York. Aş fi bucuros să-ţi dau 


o carte de vizită pentru el. 

— Haide să dăm cu zarurile pentru rândul ăsta. 

— Foarte bine. Atunci dă tu. 

Thomas Hudson luă păhărelul de piele şi simţi greutatea 
zarurilor de la Floridita care-i dădeau un sentiment de 
încredere. Abia scutură zarurile, ca să nu le supere 
bunătatea şi generozitatea, şi dădu la iveală trei popi, un 
decar şi o damă. 

— Trei popi dintr-un. Clăsico. 

— Eşti un ticălos, spuse Ignacio Natera Revello, şi dădu un 
as, două dame şi doi valeţi. 

— Încă un daiquiri dublu, frapat, absolut fără zahăr şi ce 
mai pofteşte don Ignacio, îi spuse Thomas Hudson lui 
Pedrico. 

Pedrico pregăti băuturile şi zâmbetul. Puse shaker-ul 
dinaintea lui Thomas Hudson, cu încă cel puţin un rând de 
daiquiri pe fund. 

— Şi pot s-o ţin aşa toată ziua, îi spuse Thomas Hudson lui 
Ignacio. 

— Lucrul cel mai cumplit e că poţi. 

— Zarurile ţin la mine. 

— E bine că ţine şi la tine ceva. 

Thomas Hudson simţi un mic fior trecându-i prin creştetul 
capului, aşa cum simţise de multe ori în ultima lună. 

— Ce vrei să spui cu asta, Ignacio? îl întrebă foarte 
politicos. 

— Vreau să spun că eu nu ţin la tine, când îmi iei toţi banii. 

— Ah, făcu Thomas Hudson. În sănătatea ta. 

— Sper să dai ortul popii, spuse Ignacio Natera Revello. 

Thomas Hudson simţi cum fiorul acela îi trece din nou prin 
creştetul capului. Întinse mâna stânga şi o lipi de bar unde 
Ignacio Natera Revello nu-l putea vedea, şi lovi de trei ori 
cu vârful degetelor. 

— Foarte drăguţ din partea ta, spuse. Vrei să mai dau cu 
zarurile pentru încă un rând? 


— Nu, spuse celălalt. Pe ziua de azi am pierdut la tine 
destui bani. 

— N-ai pierdut nici un ban. Numai băutură. 

— Aici eu îmi plătesc nota. 

— Ignacio, făcu Thomas Hudson, e al treilea lucru cam 
arţăgos pe care l-ai spus. 

— Ei bine, sunt arţăgos. Dacă ar fi şi cu tine cineva atât de 
bădăran cum a fost ambasadorul vostru cu mine, ai vedea 
atunci. 

— Nici acum nu vreau să aud nimic despre asta. 

— Aşa eşti tu. Şi mai spui că eu sunt arţăgos. Uite, 
Thomas. Suntem prieteni buni. Pe tine şi pe băiatul tău Iom 
vă cunosc de ani de zile. Fiindcă veni vorba, el ce mai face? 

— A murit. 

— Ah, ce rău îmi pare. Te rog să mă crezi că-mi pare tare 
rău. Cum a murit? 

— Încă nu ştiu, spuse Thomas Hudson, Când aflu, o să te 
anunţ. 

— Unde s-a întâmplat? 

— Nici asta nu ştiu. Ştiu încotro se îndrepta cu avionul, dar 
nu mai ştiu nimic altceva. 

— A fost la Londra şi s-a întâlnit cu careva dintre prietenii 
noştri? 

— A, da. A fost acolo de mai multe ori şi de fiecare dată a 
fost la White şi i-a văzut pe toţi care erau pe-acolo. 

— Ei, într-un fel şi asta-i o consolare. 

— Ce anume? 

— Vreau să spun că-i o mângâiere să ştii că i-a întâlnit pe 
prietenii noştri. 

— Cu siguranţă. Sunt convins că s-a distrat. Totdeauna s-a 
distrat grozav. 

— Nu bem pentru el? 

— Rahat, nu, făcu Thomas Hudson. 

Simţi cum iar venea totul asupra lui, tot ceea ce nu mai 
gândise, toată durerea pe care o lăsase deoparte şi o zidise 


şi la care nici nu se mai gândise nici în timpul misiunii, nici 
toată dimineaţa aceea. 

— Mai bine nu. 

— Părerea mea e că se cuvine, spuse Ignacio Natera 
Revello. Părerea mea e că e extrem de potrivit şi e tocmai 
ce se cuvine. Dar băutura trebuie s-o plătesc eu. 

— Bine. O să beau pentru el. 

— Ce grad avea? 

— Căpitan de aviaţie. 

— Acum ar fi ajuns probabil locotenent-colonel de aviaţie, 
sau cel puţin maior de aviaţie. 

— Să trecem peste gradul lui. 

— Cum pofteşti, spuse Ignacio Natera Revello. Pentru 
scumpul meu prieten şi fiul tău Tom Hudson Dulce es 
morire pro patria13 

— Drept în curul calului, făcu Thomas Hudson. 

— Ce s-a întâmplat. Latina mea are greşeli? 

— De unde să ştiu eu, Ignacio? 

— Dar latina ta era excelentă. Ştiu de la nişte tipi care au 
fost cu tine la şcoală. 

— Latina mea e turtită de tot, spuse Thomas Hudson. Ca şi 
greaca şi engleza, şi mintea, şi inima mea. Singurul lucru pe 
care mai ştiu să-l articulez acum e daiquiri frapat. Tu hablas 
frazen daiquiri tu!14 

— Socot că ar trebui să-i arătăm lui Iom mai mult respect. 

— Tom ştia să facă glume destul de reuşite. 

— Bineînţeles. Avea un simţ al umorului dintre cele mai 
delicate şi mai rafinate din câte am cunoscut. Şi era şi unul 
dintre cei mai arătoşi flăcăi şi cu maniere dintre cele mai 
alese. Şi un atlet al dracului de bun. Ca atlet era în frunte. 

— Asta-i adevărat. Arunca discul la o sută patruzeci şi 
două de picioare. În atac era fundaş şi în apărare extremă 
stângă. Juca bine tenis, era un vânător de prima mână la 
păsări şi un bun pescar de muscă. 

— Era un atlet minunat şi un sportiv straşnic. Îl socot unul 
dintre cei mai buni. 


— Numai un lucru e rău lael. 

— Care? 

— Că e mort. 

— Nu fi morbid şi tu acum, Tommy. Trebuie să te gândeşti 
la Tom, aşa cum era. La cât era de vesel şi de grozav şi cât 
de mult promitea. N-are nici un sens să fii morbid. 

— Niciunul, spuse Thomas Hudson. Să nu fim morbizi. 

— Mă bucur că eşti de acord cu mine. A fost splendid că 
am avut ocazia să vorbim despre el. A fost cumplit să 
primeşti o veste ca asta. Dar ştiu că o să rezişti la fel de 
bine ca şi mine, deşi pentru tine, ca tată, e de o mie deori 
mai greu. Ce fel de avion pilota? 

— Spitfire. 

— Avioane Spitty! Când am să mă gândesc la el, am să mi-l 
închipui într-un Spitty. 

— Îţi baţi prea mult capul. 

— Nu, nu-mi bat capul. Am văzut avioane din astea la 
cinema. Am mai multe cărţi despre R. A. F. Şi primim şi 
publicaţiile Biroului Englez de Informaţii. Au lucruri 
excelente, ştii doar. Ştiu exact cum trebuie să fi arătat într- 
un avion din acela. Probabil avea şi o jachetă Mae West, 
paraşuta, costum de pilot şi bocanci din aceia mari. Mi-l pot 
închipui exact. Acum trebuie să mă duc acasă, la masa de 
prânz. Vii cu mine? Ştiu că Lutecia ar fi tare încântată să vii. 

— Nu. Trebuie să mă întâlnesc cu cineva aici. Mulţumesc 
foarte mult. 

— La revedere bătrâne, spuse Ignacio Natera Revello. Ştiu 
că o să iei lucrurile astea aşa cum se cuvine. 

— Ai fost foarte drăguţ şi m-ai ajutat. 

— Nu, n-am fost drăguţ deloc. L-am iubit pe Tom. Ca şi 
tine. Aşa cum l-am iubit cu toţii. 

— Mulţumesc pentru băutură. 

— Lasă că îmi oferi şi tu altă dată. 

leşi afară. După ce plecă el de lângă bar, se apropie de 
Thomas Hudson unul dintre oamenii de pe şalupă. Era un 
tip negricios, cu părul cârlionţat tăiat scurt, căruia pleoapa 


stânga i se cam lăsa uşor în jos. Avea un ochi de sticlă, dar 
nu se prea observa, fiindcă guvernul îi făcuse cadou patru 
feluri diferite de ochi: injectaţi, uşor injectaţi, aproape 
limpezi şi limpezi de tot. Purta ochiul uşor injectat, şi era 
acum şi puţin ameţit. 

— Salut, Tom. Când ai venit în oraş? 

— Ieri, zise el şi apoi adăugă în şoaptă, aproape fără să-şi 
mişte buzele: Potoloşte-te. Nu face pe actorul tâmpit. 

— Nu fac. Mă îmbăt şi eu. De mă spintecă, pe ficaţii mei 
găsesc scris siguranţă. Eu sunt regele siguranţei. Doar ştii. 
Ascultă, Tom, stăteam chiar lângă englezul acela parşiv şi n- 
am putut să nu aud. Chiar a fost ucis băiatul lui Tommy? 

— Da. 

— Fir-ar să fie! făcu băiatul. Ah, fir-ar să fie! 

— Nu mai vreau să discut despre asta. 

— Bineînţeles că nu. Dar când ai aflat? 

— Înainte de a pleca în ultima ieşire pe mare. 

— Ah, fir-ar să fie...! 

— Azi ce faci? 

— Am de gând să iau masa la Barul Basc cu vreo doi tipi, şi 
după aia ne ducem la fete. 

— Mâine unde iei masa la prânz? 

— La Barul Basc. 

— Spune-i lui Paco să-mi dea şi mie un telefon de unde 
luaţi voi masa mâine, bine? 

— Bine. La fermă? 

— Da, la fermă. 

— Vrei să vii cu noi la fete? Ne ducem la Hogeagul lui 
Henry. Ce zici? 

— S-ar putea să dau şi eu pe-acolo. 

— Henry a pornit acum la vânătoare de fete. De dimineaţă 
e după fete. Cu câteva s-a şi culcat. Încearcă acum să 
răzbească alea două fufe pe care le avem. Am pus mâna pe 
ele la Kursaal şi ziua arată destul de nasol. N-am putut să 
dăm de ceva mai ca lumea, fir-ar să fie. Oraşul ăsta s-a dus 
dracului. A dus alea două fufe la hogeag, poate-s bune la 


nevoie, şi acum s-a apucat cu Lil Virtuoasa să caute alte 
fete. Au pus mâna pe-o maşină. 

— Şi au făcut ceva? 

— Nu prea cred. Henry e nebun după fata aia mică. Aia 
mică pe care o vede întotdeauna la Fronton. Lil nu reuşeşte 
s-o aducă, fiindcă fetei îi e teamă de el că e ditamai 
zdrahonul. A zis că mie mi-o poate aduce. Dar nu reuşeşte 
să i-o paseze lui Henry, iar Henry n-o vrea decât pe mititica 
aia, că s-a săturat de cele două fufe. Aşa că îi dă întruna cu 
fata aia mărunţică şi-i tare amorezat de ea. Cum auzi. 
Amorezat de ea. Dar probabil că a mai uitat de ea şi-i trage 
iar cu fufele. Totuşi trebuie să şi mănânce, şi o să ne 
întâlnim la Barul Basc. 

— Sileşte-l să mănânce, îi spuse Thomas Hudson. 

— Pe el nu poţi să-l sileşti să facă ceva. Tu ai putea, eu nu. 
Am să-l rog însă să mănânce. Am să-l bat la cap să 
mănânce. Am să-i dau exemplu cum să mănânce. 

— Ia-l pe Paco, să-l silească el să mănânce. 

— E o idee. Paco ar putea reuşi. 

— Dar după asta nu crezi că o să-i fie foame? 

— Tu ce crezi? 

Chiar în clipa aceea intră pe uşa barului cel mai zdravăn 
bărbat pe care-l ştia Thomas Hudson, cel mai vesel şi cu cei 
mai laţi umeri şi cu cele mai alese maniere, etalând un 
zâmbet pe faţa acoperită de broboane de sudoare chiar şi 
într-o zi rece ca aceea. Întinse mâna în semn de salut. Era 
atât de înalt, că toţi ceilalţi de la bar păreau pirpirii. Şi avea 
un zâmbet fermecător. Purta nişte pantaloni decoloraţi, o 
cămaşă cubaneză ţărănească, şi pantofi cu talpă de sfoară. 

— Tom, exclamă el. Ticălosule. Am fost după drăguţe. 

Îndată ce nu mai fu în bătaia vântului, pe chipul lui arătos 
începu să curgă sudoarea şi mai tare. 

— Pedrico, dă-mi şi mie tot unul din ăla. De două ori mai 
înalte sau mai încăpător, dacă tot le faci. Auzi, să dau de 
tine aici, Tom! Şi am uitat să-ţi spun că e şi Lil Virtuoasa 
aici. Vino încoace, frumoaso. 


Lil Virtuoasa intrase în bar pe cealaltă uşă. Când stătea la 
capătul cel mai îndepărtat al barului, arăta bine, cât putea 
ea să arate de bine atunci când îi vedeai numai faţa drăguță 
şi tuciurie şi îşi ascundea în spatele barului de lemn lustruit 
trupul năpădit de grăsime. Dar acum, în vreme ce se 
îndrepta de la uşă spre bar, nu avea după ce să-şi ascundă 
trupul, aşa că şi-l mâna înainte legănându-se, cât putea de 
iute spre bar, fără să pară că se grăbeşte, şi se săltă pe 
scaunul pe care-l ocupase Thomas Hudson. În felul acesta el 
fu nevoit să se mute cu un scaun mai spre dreapta şi-i oferi 
adăpost dinspre flancul drept. 

— Salut, Tom, spuse ea şi-l sărută pe Thomas Hudson. 
Henry e grozav. 

— Nu sunt grozav deloc, frumoaso, îi spuse Henry. 

— Eşti grozav, insistă ea. De fiecare dată când te întâlnesc 
eşti mai grozav. lhomas, să mă aperi de el. 

— Şi ce-i atât de grozav? 

— Vrea el o bucăţică de fată după care e nebun şi bucăţica 
aia de fată nu poate să vină cu el. Oricum, tot n-ar veni 
fiindcă-i e teamă de el că-i atât de mare şi de voinic, peste 
suta de kilograme. 

Henry Wood se roşi tot, începu să transipre vizibil şi trase 
o duşcă zdravănă din pahar. 

— N-am peste suta de kilograme, spuse el. 

— Ce ţi-am zis eu? se băgă în vorbă flăcăul negricios. Nu 
exact aşa am zis şi eu? 

— Da' tu ce treabă ai să spui cuiva ceva? îl întrebă Henry. 

— Două vagaboande. Două murături. Două târfe 
nenorocite de pe chei. Două fufe care n-au decât un singur 
gând: chiria. Ne-am culcat cu ele. Iar ne-am târguit şi iar 
ne-am culcat cu ele. Asta ni se trage de la umezeala de pe 
punte. Cum spun şi eu o vorbă prietenească şi deşteaptă, 
gata, nu mai sunt gentleman. 

— Nu-s chiar aşa de grozave, drept? spuse Henry, roşindu- 
se din nou. 


— Grozave? Ar fi meritat să punem benzină pe ele şi să le 
dăm foc. 

— Ce îngrozitor, spuse Lil. 

— Ascultă, madam, făcu flăcăul negricios, eu sunt 
îngrozitor. 

— Willie, spuse Henry, nu vrei cheia de la hogeag ca să te 
duci să vezi dacă totu-i în regulă? 

— Nu vreau, spuse tânărul. Eu am o cheie de la hogeag, 
lucru pe care se vede că l-ai uitat, şi nu am chefsă mă mai 
duc acolo să văd dacă totu-i în regulă. Şi acolo lucrurile nu 
pot fi în regulă decât dacă eu sau tu le dăm un picior fufelor 
ălora să le expediem în stradă. 

— Dar ce te faci dacă nu mai punem mâna pe altele? 

— Trebuie să găsim altele. Lilian, de ce nu te salţi de pe 
scaunul ăla să te duci la telefon? Nu te mai uita la pitica aia. 
Ştergeţi-o din minte pe mărunţică, Henry. Dacă îi tragi tot 
înainte cu treburi de astea, o să ajungi zănatic. Eu ştiu cum 
e. Am fost şi eu zănatic. 

— Şi acum eşti, îi spuse Thomas Hudson. 

— Poate că sunt, Iom. Ar trebui să ştii mai bine. Dar nu mă 
culc cu piticele. Dacă Henry e musai să aibă de-a face cu 
pitice, treaba lui. Dar nu cred că are nevoie de una din asta, 
cum nu cred că are nevoie de o femeie cu o singură mână 
sau cu un singur picior. Hai să-l ajutăm să uite de pitica aia 
afurisită şi s-o trimitem pe Lilian la telefon. 

— Primesc orice fată ca lumea pe care putem pune mâna, 
spuse Henry. Willie, cred că în privinţa asta n-ai îndoieli. Ce 
zici? 

— N-avem nevoie de fete ca lumea, spuse Willie. Îndată ce 
începi cu treburi de astea, ajungi un alt gen de zănatic. Am 
dreptate, lommy? Fetele ca lumea sunt cele mai 
periculoase. În afară de asta, te vâră în tot felul de 
încurcături. Să n-aud de fete ca lumea. Vrem târfe. 
Drăguţe, curăţele, atrăgătoare, interesante, şi care să nici 
nu coste scump. Doar ele ştiu ce-i aia dragoste. Lilian, ce te 
împiedică să te apropii de telefonul acela? 


— Mai întâi, e un individ cu el în mână, iar apoi aşteaptă 
altul la rând lângă standul de ţigări, spuse Lil Virtuoasa. 
Eşti un băiat rău, Willie. 

— Sunt un băiat groaznic, recunoscu Will. Sunt băiatul cel 
mai afurisit de rău pe care ai să-l cunoşti vreodată. Dar 
vreau să ne organizăm mai bine decât am făcut-o până 
acum. 

— O să bem şi noi un pahar, două, spuse Henry. Apoi sunt 
sigur că Lilian o să găsească ea vreo fată din cele pe care le 
cunoaşte. Nu-i aşa, frumoaso? 

— Bineînţeles, spuse Lil Virtuoasa în spaniolă. De ce nu? 
Dar vreau să telefonez dintr-o cabină telefonică. Nu de-aici. 
Nu e nimerit să telefonez de-aici şi nici nu se cuvine. 

— Iar o întârziere spuse Willie. Bine. Accept. Încă o mică 
întârziere. Să bem, atunci. 

— Dar ce dracu ai făcut până acum? întrebă Thomas 
Hudson. 

— Tommy, te iubesc, spuse Willie. Dar tu ce dracu ai făcut? 

— Am băut şi eu vreo două pahare cu Ignacio Natera 
Revello. 

— Sună ca numele unui crucişător italian, spuse Willie. N-a 
fost un crucişător cu numele ăsta? 

— Nu cred. 

— Dar oricum, aşa sună. 

— Ia să văd nota, spuse Henry. Câte rânduri au fost, Iom? 

— A luat-o Ignacio. Eu am câştigat la zaruri. 

— Dar câte au fost cu-adevărat? întrebă Henry. 

— Cred că patru. 

— Înainte de asta ce-ai băut? 

— Un Tom Collins în drum. 

— Şi acasă? 

— Mai multe. 

— Atunci, ai ajuns taman un beţiv afurisit, spuse Willie. 
Pedrico, încă trei daiquiri duble frapate şi ce mai pofteşte 
doamna. 


— Un highbalito con aqua mineral,15 spuse Lil Virtuoasa. 
Tommy, vino şi stai cu mine la celălalt capăt al barului. Nu le 
place să mă vadă la capătul ăsta. 

— La dracu şi cu ei, spuse Willie. Prieteni buni cum suntem 
noi care nu ne vedem deloc, şi să nu putem bea un pahar cu 
tine la capătul ăsta al barului! La dracu şi cu asta. 

— Sunt sigur că stai bine aici, frumoaso, spuse Henry. 

Apoi zări stând la bar doi plantatori, prieteni de-ai tatălui 
său, şi se duse să vorbească ceva cu ei fără să mai aştepte 
paharele. 

— S-a dus acum, spuse Willie. Acum o să uite de pitica lui. 

— E tare distrat, spuse Lil Virtuoasa. E cumplit de distrat. 

— Asta-i viaţa pe care o ducem noi, spuse Willie. Goana 
fără răgaz după plăcere de dragul plăcerii. La dracu, ar 
trebui să urmărim plăcerea cu seriozitate. 

— Tom nu e distrat, spuse Lil Virtuoasa. Tom e trist. 

— Termină cu rahatul ăsta, i-o reteză Willie. Ce te-a 
apucat! Întâi că unu-i distrat, apoi că altu-i trist. Înainte de 
asta, eram eu groaznic. Şi ce? Unde s-a mai pomenit o fufă 
ca tine să se apuce să critice oamenii tot timpul? Nu ştii că 
ar trebui să fii o fată veselă? 

Lil Virtuoasa începu să plângă, vărsând lacrimi adevărate, 
mai mari şi mai umede decât în filme. Putea vărsa oricând 
lacrimi adevărate, oricând poftea, oricând avea nevoie de 
ele, sau era jignită. 

— Pufa asta stoarce nişte lacrimi mai mari decât maică- 
mea, spuse Willie. 

— Willie, n-ar trebui să-mi spui aşa. 

— Haide, termină, Willie, i se adresă Thomas Hudson. 

— Willie, eşti un băiat rău şi crud şi te urăsc, spuse Lil 
Virtuoasa. Nici nu ştiu de ce oameni ca Thomas Hudson şi 
Henry îşi pierd vremea cu tine. Eşti rău şi vorbeşti scârbos. 

— Că tu eşti o lady! spuse Willie. N-ar trebui să spui 
treburi de astea. Scârbos e un cuvânt urât. E ca şi scuipatul 
din capătul ţigării. 

Thomas Hudson îşi lăsă mână pe umărul băiatului. 


— Haide, bea, Willie. Nimeni nu se simte prea bine. 

— Henry se simte bine. Aş putea să-i spun şi lui ce mi-ai 
spus mie, şi atunci are să se simtă şi el groznic. 

— Tu m-ai întrebat. 

— Nu asta vreau să spun. De ce n-ai împărtăşit şi altora ce 
durere afurisită te roade? De ce-ai ţinut-o numai pentru 
tine în ultimele două săptămâni? 

— Durerea nu se împărtăşeşte. 

— Păstrător al durerii, spuse Willie. N-aş fi crezut 
niciodată că eşti un afurisit de păstrător al durerii. 

— Willie, nu-mi mai trebuie şi asta, îi spuse Thomas 
Hudson. Totuşi mulţumesc foarte mult. Nu trebuie să-ţi mai 
baţi capul cu mine. 

— Bine. Păstreaz-o atunci. Dar n-o să-ţi priască, fir-ar să 
fie. Ascultă ce-ţi spun, că eu am crescut cu treaba asta 
afurisită. 

— Şi eu la fel, spuse Thomas Hudson. Şi nu-i rahat. 

— Chiar aşa? Atunci, poate că sistemul tău e cel mai bun. 
Dar ai ajuns să arăţi destul de zdruncinat. 

— Asta mi se trage numai de la băut şi de la oboseală şi de 
la faptul că nu m-am relaxat încă. 

— Femeia ta îţi mai scrie? 

— Bineînţeles. Trei scrisori. 

— Şi cum merge? 

— Cum nu se poate mai prost. 

— Ei bine, spuse Willie, ăsta eşti tu. Poţi să le păstrezi şi pe 
astea, ca să ai şi tu ceva. 

— Am ceva şi aşa. 

— Bineînţeles. Motanul ăla al tău, Boise, te iubeşte. Ştiu 
eu. Am văzut. Ce mai face păcătosul ăla bătrân şi parşiv? 

— E la fel de păcătos. 

— Asta mă da gata, spuse Willie. Zău că da. 

— Suferă şi el, şi asta se vede. 

— Chiar aşa? Dacă aş suferi ca motanul ăla, m-aş fi 
scrântit. Ce bei, Thomas? 

— Încă un pahar din ăsta. 


Willie o cuprinse pe Lil Virtuoasa cu braţul pe după talia ei 
generoasă. 

— Ascultă Lilly, spuse. Eşti o fată bună. N-am vrut să te 
jignesc. A fost vina mea. Eram tulburat. 

— Şi n-ai să mai vorbeşti aşa niciodată? 

— Nu, numai de nu mă apucă vreo altă tulburare. 

— Uite-ţi paharul, îi spuse Thomas Hudson. În sănătatea 
ta, pui de lele ce eşti. 

— Vezi că ştii să şi vorbeşti, făcu Willie. Acum ţi-am 
îndreptat bătrânul os spre nord. Ar trebui să-l fi adus pe 
Boise aici. Ar fi fost mândru de tine. Ai priceput ce vreau să 
spun prin a împărtăşi? 

— Da, făcu Thomas Hudson. Am priceput. 

— Bine atunci, spuse Willie. Acum, hai s-o lăsăm moartă. 
Întinde cana, uite că vine gunoierul. Uită-te la afurisitul de 
Henry. Uită-te bine la el. De ce crezi că asudă în halul ăsta 
într-o zi răcoroasă ca azi? 

— Femeile, spuse Lil Virtuoasa. E obsedat de femei. 

— Obsedat, făcu Willie. Fă-i o gaură în căpăţână, oriunde, 
cu un sfredel, şi o să vezi cum ţâşnesc femeile afară. 
Obsedat. De ce nu găsiţi un cuvânt care să se potrivească 
mai bine? 

— Obsedat e un cuvânt tare în spaniolă. 

— Obsedat? Obsedat nu înseamnă nimic. Dacă am timp azi 
după-amiază, am să mă gândesc la cuvântul nimerit. 

— Tom, haide la celălalt capăt al barului, unde putem vorbi 
şi unde să stau şi eu comod. Îmi cumperi un sandviş! Toată 
dimineaţa am umblat cu Henry. 

— Eu mă duc la Barul Basc, spuse Willie. Lil, adu-l acolo. 

— Bine, spuse Lil Virtuoasa. Sau poate o să-l trimit singur 
acolo. 

O porni cu mersul ei maiestuos spre capătul cel mai 
îndepărtat al barului, aruncând câte o vorbă numeroşilor 
bărbaţi pe lângă care trecea şi zâmbindu-le altora. Toată 
lumea o trata cu respect. Aproape toţi cei cu care vorbi 
făcuseră dragoste cu ea cândva în ultimii douăzeci şi cinci 


de ani. Thomas Hudson se duse după ea la capătul cel mai 
depărtat al barului, luând cu el şi nota de plată, îndată ce 
Lil Virtuoasa se aşezase şi-i zâmbise. Avea un zâmbet 
frumos şi nişte ochi negri minunaţi şi un păr întunecat 
ispititor. Ori de câte ori începea să se vadă albă rădăcina 
părului pe frunte şi pe la tâmple, îi cerea de obicei lui 
Thomas Hudson bani ca să şi-l vopsească din nou şi, când se 
întorcea cu el vopsit, era lucios şi arăta natural şi frumos ca 
părul unei fete tinere. Avea o piele netedă ca un fildeş 
măsliniu, dacă ar exista un fildeş măsliniu, cu uşoare nuanţe 
de trandafir negru. De fapt, culoarea ei îi amintea 
întotdeauna de lemnul de mahagua atunci când e proaspăt 
tăiat, apoi lustruit cu glaspapir şi uşor ceruit. Nicăieri în 
altă parte nu întâlnise el culoarea aceea fumurie, aproape 
verzuie. Dar lemnul de mahagua nu avea şi nuanţa aceea 
rozalie. Nuanţa era exact culoarea pe care o folosea ea, dar 
era la fel de plăcută ca la o tânără chinezoaică. Şi chipul 
acela drăgălaş se uita spre el în lungul barului, tot mai 
drăgălaş cu cât se apropia mai mult de ea. Apoi ajunse 
lângă ea, şi iată şi trupul durduliu, iar nuanţa rozalie se 
trăda a fi artificială acum, şi nu mai păstra nici o notă de 
mister, deşi chipul era încă drăgălaş. 

— Arăţi minunat, Lil, îi spuse el. 

— Ah, Tom, m-am îngrăşat atât de mult. Mi-e şi ruşine. 

El puse o mână pe şoldurile ei mari şi-i spuse: 

— Eşti o durdulie frumoasă. 

— Mi-e şi ruşine să merg de-a lungul barului. 

— Dar o faci frumos. Ca o navă. 

— Ce face prietenul nostru? 

— Bine. 

— Când am să-l văd? 

— Oricând. Vrei acum? 

— Ah, nu. Tom, despre ce vorbea Willie? Partea aia în care 
n-am înţeles nimic. 

— Îl apucase damblaua. 


— Nu, nu-l apucase. Era vorba de tine şi de durere. Era 
vorba de tine şi de senora ta? 

— Nu. Dă-o-ncolo de senhora. 

— Atunci despre ce durere era vorba? 

— Nimic. O durere. 

— Spune-mi şi mie, te rog. 

— Nu-i nimic de spus. 

— Doar ştii că mie poţi să-mi spui. Henry îmi povesteşte 
mereu ce-l doare şi plânge noaptea. Willie îmi povesteşte 
lucruri cumplite. Nu-s atât dureri cât lucruri groaznice. Mie 
poţi să-mi spui. Toată lumea îmi spune. Numai tu nu vrei. 

— Spusul nu-mi ajută cu nimic. Îmi vine mai greu să spun 
decât să nu spun. 

— Tom, Willie spune nişte lucruri atât de urâte. Nu ştie că 
pe mine vorbele astea mă dor? Nu ştie că eu n-am folosit 
niciodată cuvinte de astea şi n-am făcut în viaţa mea o 
porcărie? 

— De aceea îţi şi spunem noi Lil Virtuoasa. 

— Dacă m-aş putea îmbogăţi făcând porcării şi aş rămâne 
săracă făcând numai ce e firesc, prefer să rămân săracă. 

— Ştiu. Ce zici de nişte sandvişuri? 

— Încă nu mi s-a făcut foame. 

— Mai vrei un pahar? 

— Da. Te rog. Spune-mi, Willie zicea că iubeşti o pisică. Da' 
nu-i adevărat, nu-i aşa? 

— Ba da, e adevărat. 

— Cred că-i groaznic. 

— Nu, nu-i deloc. O iubesc şi pe pisică. 

— E groaznic ce spui. Nu-ţi bate joc de mine, Iom, te rog. 
Willie şi-a bătut joc de mine şi m-a făcut să plâng. 

— Iubesc pisica, spuse Thomas Hudson. 

— Nu vreau să mai aud nimic. Iom, când ai să mă duci şi 
pe mine la barul nebunilor? 

— Într-una din zilele astea. 

— Chiar vin nebunii, aşa ca oamenii normali aici, să se 
întâlnească şi să bea? 


— Chiar aşa. Singura diferenţă e că poartă pantaloni şi 
cămăşi făcute din saci de zahăr. 

— Chiar ai jucat în echipa nebunilor când au jucat cu 
leproşii? 

— Bineînţeles. Am fost cel mai bun aruncător pe care l-au 
avut vreodată nebunii. 

— Şi cum ai ajuns să-i cunoşti? 

— M-am oprit o dată acolo în drum spre Rancho Boyeros şi 
mi-a plăcut locul. 

— Chiar ai să mă iei la barul nebunilor? 

— Bineînţeles. Dacă nu te sperii. 

— O să mă sperii. Dar n-o să mă sperii prea tare dacă am 
să fiu cu tine. De asta vreau să şi merg acolo. Să mă sperii. 

— Sunt pe-acolo nişte nebuni minunaţi. O să-ţi placă şi ţie. 

— Primul meu soţ a fost nebun. Dar era din cei dificili. 

— Crezi că Willie e nebun? 

— A, nu. Are numai un caracter dificil. 

— A suferit mult. 

— Cine n-a suferit? Willie se şi lasă în voia suferințelor. 

— Nu cred. Eu ştiu ce spun. Te asigur. 

— Atunci, hai să vorbim de altceva. Îl vezi pe individul 
acela de la bar care vorbeşte cu Henry? 

— Da. 

— În pat nu-i plac decât porcăriile. 

— Săracul de el. 

— Nu e sărac, e bogat. Dar nu-l interesează decât 
porquerias. 

— 'Ţi-au plăcut vreodată porquerias? 

— Niciodată. Poţi să-i întrebi pe toţi. 

— Lil Virtuoasa! zise Thomas Hudson. 

— Nu preferi să fiu aşa? Ţie nu-ţi plac porquerias. Îţi place 
să faci dragoste, să fii fericit şi apoi să dormi. Ştiu eu. 

— Todo el mundo me conoce. 

— Nu, lumea nu te cunoaşte. Oamenii au tot felul de idei 
despre tine. Dar eu te cunosc. 


Thomas Hudson luă un alt daiquiri frapat fără zahăr şi, 
când ridică paharul greu, brumat, se uită la partea limpede 
din băutură, de sub gulerul frapat, care-i amintea de mare. 
Partea frapată semăna cu siajul navei, iar partea limpede 
arăta ca apa când o despică prova, la apă mică deasupra 
unui fund de nisip calcaros. Şi avea aproape exact aceeaşi 
culoare. 

— Aş fi vrut să aibă aici o băutură de culoarea apei de 
mare când ai o adâncime de opt sute de braţe şi e un calm 
plat şi soarele-i deasupra şi marea plină de plancton, spuse 
el. 

— Ce? 

— Nimic. Să bem băutura asta de apă mică. 

— Tom, ce s-a întâmplat? Ai probleme? 

— Nu. 

— Eşti cumplit de trist şi parcă şi eşti şi mai îmbătrânit. 

— E vântul de nord. 

— Dar spuneai întotdeauna că vântul de nord îţi dă elan şi 
te înviorează. De câte ori ai făcut tu dragoste numai pentru 
că bătea vântul de nord? 

— De multe ori. 

— Totdeauna ţi-a plăcut vântul de nord şi mi-ai cumpărat 
haina asta ca s-o port tocmai pe o vreme ca asta. 

— Şi e o haină frumoasă. 

— Aş fi putut s-o vând de atâtea ori, spuse Lil. Mai mulţi 
decât îţi poţi tu închipui au fost nebuni după haina asta. 

— Şi vântul ăsta de nord e numai potrivit pentru ea. 

— Fii fericit, Iom. Eşti fericit întotdeauna când bei. Bea 
paharul ăsta şi mai cere apoi unul. 

— Dacă beau prea repede, începe să mă doară capul. 

— Bea-l atunci încet şi temeinic. Şi eu am să iau un 
highbalito. 

Îşi turnă singură din sticla pe care Serafin o lăsase 
dinaintea ei pe tejgheaua barului şi Thomas Hudson se uită 
la băutură şi spuse: 


— Asta-i băutură de apă dulce. Are culoarea apei din râul 
Firehole, înainte de a se întâlni cu Gibbon ca să devină 
Madison. Dacă mai pui puţin whisky în ea, poţi să-i dai 
culoarea unui pârâu ce iese dintr-o mlaştină de cedri ca să 
se verse în Bear River într-un loc numit Wab-Me-Me. 

— Wab-Me-Me sună tare hazliu, spuse ea. Ce înseamnă? 

— Nu ştiu. E un loc cu nume indian. Ar fi trebuit să ştiu ce 
înseamnă, dar am uitat. E în limba indienilor Ojibway. 

— Povesteşte-mi despre indieni, spuse Lil. Îmi place să 
ascult despre indieni mai mult decât despre nebuni. 

— Pe coastă sunt o seamă de indieni. Sunt indieni care 
trăiesc la mare şi prind peşte şi-l usucă la cuptoare cu 
mangal. 

— Nu vreau să aud despre indieni cubanezi. Ăştia sunt tot 
mulatos. 

— Nu, nu-s. Sunt şi indieni adevăraţi. Dar se poate să fi 
fost prinşi odinioară şi aduşi din Yucatan. 

— Mie nu-mi plac yucatecos. 

— Mie da, foarte mult. 

— Mai bine povesteşte-mi despre Wabmimi. E în Far West? 

— Nu, e în nord. Undeva înspre Canada. 

— Cunosc Canada. Am fost o dată la Montreal, pe fluviu în 
sus, cu o navă, Princess. Dar ploua şi n-am putut vedea 
nimic şi am plecat în aceeaşi noapte cu trenul la New York. 

— Şi a plouat chiar tot timpul cât aţi fost pe fluviu? 

— Tot timpul. Şi în larg, înainte de a intra pe fluviu. A fost 
ceaţă şi o vreme a şi nins. Îţi las ţie Canada. Povesteşte-mi 
de Wabmimi. 

— Nu era decât un sat cu un gater pe râu şi trecea şi 
trenul pe acolo. Lângă terasament totdeauna erau grămezi 
mari de rumeguş. Aveau nişte estacade pe râu, ca să ţină 
buştenii la un loc, şi buştenii se îngrămădeau blocând 
aproape tot râul, şi acopereau râul, pe o bună porţiune în 
sus de aşezare. O dată pescuiam şi am vrut să trec râul în 
partea cealaltă călcând pe buşteni. Unul s-a răsucit cu mine 
şi m-am trezit în apă. Când am încercat să ies, deasupra 


mea nu erau decât buşteni şi nu puteam răzbi printre ei. 
Sub ei era cumplit de întuneric şi cu mâinile nu reuşeam să 
simt decât scoarţa lor. Nu puteam să îndepărtez doi buşteni 
unul de altul ca să iau aer. 

— Şi ce făceai? 

— Mă înecam. 

— Ah! exclamă ea. Să nu spui asta. Spune-mi repede ce-ai 
făcut. 

— Mi-am stors creierul şi mi-am dat seama că trebuie să 
ies afară foarte iute. Am pipăit cu foarte mare grijă partea 
de jos a unui buştean, până am ajuns acolo unde se lipea 
strâns de alt buştean. Şi atunci cu amândouă mâinile am 
împins, şi buştenii s-au depărtat doar o idee, şi mi-am băgat 
palmele între ei şi apoi braţele şi coatele până ce am ieşit şi 
cu capul afară, m-am proptit cu câte un braţ de fiecare 
buştean. Mă uitam cu dragoste la fiecare din buştenii aceia 
şi am zăcut în chipul acesta multă vreme între ei. Apa 
aceea, care era de culoarea băuturii tale, venea dintr-un 
mic pârâiaş ce se vărsa în râu. 

— Eu nu cred că aş mai fi ieşit vreodată printre buştenii 
aceia. 

— Multă vreme nici eu n-am crezut că am să pot ieşi. 

— Cât timp ai stat sub apă? 

— Nu ştiu. Stiu că m-am odihnit multă vreme, ţinându-mă 
cu mâinile de buşteni, înainte de a încerca să mai fac vreo 
mişcare. 

— Îmi place povestea asta. Dar o să visez urât. Tom, 
povesteşte-mi ceva vesel. 

— Bine, spuse el. Să mă gândesc. 

— Nu. Spune-mi chiar acum fără să te mai gândeşti. 

— Bine, făcu Thomas Hudson. Când tânărul Tom era un 
prunc... 

— Que muchacho mis quapo! îl întrerupse Lil. Que noticias 
tines de 6l?16 

— Muy buenas.17 


— Me alegro, spuse Lil, şi în ochi i se iviră lacrimi 
gândindu-se la tânărul Tom pilot. Siempre tengo su 
fotografia en uniforme con el sagrado corazon de Jeus 
arriba de la fotografia y al lado la virgin del Cobre18. 

— Ai o mare credinţă în virgen del Cobre? 

— O credinţă absolut oarbă. 

— Atunci trebuie s-o păstrezi. 

— Şi ea are grijă de Tom zi şi noapte. 

— Bine, spuse Thomas Hudson. Serafin, încă unul mare, te 
rog. Mai vrei povestea aceea veselă? 

— Da, te rog, spuse Lil Virtuoasa. Te rog, spune-mi 
povestea aceea veselă. Din nou simt că mă apucă tristeţea. 

— Pues el happy story es muy sencillo19 spuse Thomas 
Hudson. Prima dată când l-am dus pe Iom în Europa, nu 
avea decât trei luni şi călătoream cu un vas de linie foarte 
vechi, mic şi care abia se mişca, iar marea a fost agitată cea 
mai mare parte a timpului. Ioată nava mirosea a santină şi 
ţiţei şi a uleiuri din cele cu care erau unse marginile de 
alamă ale hublourilor şi lavabourilor, şi a dezinfectante, 
cum se foloseau pe atunci, nişte bucăţi mari, rozalii prin 
pisoare... 

— Pues, asta nu-i o poveste prea veselă. 

— Si, mujer. Greşeşti ca naiba. E o poveste veselă, muy 
veselă. Am să spun mai departe. Nava mirosea şi de la baia 
pe care trebuia s-o faci la ore regulate, de nu voiai să fii 
privit cu silă de stewardul de la baie, şi mirosea şi a apă 
sărată fierbinte care venea pe ţevile de alamă ale instalaţiei 
de baie, a lemn vechi şi umed de Ia grătarul de pe jos, şi 
mirosea şi jacheta scrobită a stewardului de la baie. Şi 
venea şi miros de la bucătăria englezească ieftină, un miros 
foarte descurajant, miros de chiştoace stinse de Woodbines, 
Players, Gold Flakes din fumoar şi de la ce se mai arunca 
pe-acolo. Nu era măcar un singur miros plăcut şi, după cum 
îi ştii şi tu pe englezi, atât femeile cât şi bărbaţii aveau 
fiecare mirosul lor, deosebit chiar şi pentru ei, cum au la noi 
negrii, aşa că trebuie să se spele foarte des. Un englez nu 


are niciodată un miros îmbietor, ca răsuflarea unei vaci, şi 
un englez care mai fumează şi pipă nici nu-şi ascunde 
mirosul. Doar îi mai adaugă încă un iz. Tweedul lor miroase 
plăcut, la fel ca şi pielea încălţărilor lor şi toate şeile şi 
curelele lor miros plăcut. Dar pe o navă nici pomeneală de 
şei, şi tweedul e impregnat cu mirosul de pipă stinsă. 
Singura metodă să mai simţi şi un miros plăcut pe nava 
aceea era să-ţi bagi nasul într-un pahar mare de cidru, sec, 
spumos de Devon. Ăsta da mirosea minunat, şi am stat cu 
nasul în el cât am putut de mult. Poate chiar mai mult. 

— Pues, acum e puţin mai vesel. 

— Şi acum vine şi partea veselă. Cabina noastră era atât 
de joasă, cu tavanul exact deasupra liniei de plutire, încât 
hubloul trebuia ţinut închis tot timpul, şi vedeai valurile 
cum se ridicau şi apoi îl vedeai tot verde, când apa trecea 
de hublou. Ca Iom să nu cadă din cuşetă, făcusem un fel de 
baricadă din cufere şi valize, legate laolaltă, şi când eu sau 
maică-sa coboram să vedem ce mai face, de fiecare dată 
când apăream, dacă era treaz, râdea. 

— Chiar râdea la trei luni? 

— Râdea tot timpul. Când era prunc nu l-am auzit 
niciodată plângând. 

— Que muchacho mâs lindo y mâs guapo.20 

— Da, făcu Thomas Hudson. Un muchacho clasa întâi. Vrei 
să-ţi mai spun o poveste veselă cu el? 

— De ce-ai părăsit-o pe mama lui care era atât de 
drăguță? 

— O foarte ciudată combinaţie de împrejurări. Mai vrei o 
poveste veselă? 

— Da, dar fără atâtea mirosuri. 

— Paharul acesta de daiquiri frapat, atât de bine scuturat 
cum e, arată ca marea acolo unde cad valurile de pe prova 
unei nave când înaintează cu treizeci de noduri. Cam cum 
crezi că ar fi acest daiquiri frapat dacă ar fi fosforescent? 

— Poţi să pui nişte fosfor în el. Dar nu cred c-ar fi foarte 
sănătos. Uneori cubanezii se sinucid înghițind fosforul de la 


capetele chibriturilor. 

— Şi beau tinto rapido. Ce-i aia cerneală rapidă? 

— E o vopsea pentru vopsit în negru încălţămintea. Dar cel 
mai ades, fetele înşelate în dragoste, sau când logodnicii lor 
nu şi-au ţinut promisiunea şi le-a făcut ruşinea şi apoi au 
şters-o fără să se căsătorească cu ele, fetele alea se sinucid 
turnându-şi alcool pe ele şi apoi dându-şi foc. E metoda 
clasică. 

— Ştiu, spuse Thomas Hudson. Auto da fe. 

— E foarte sigură, spuse Lil Virtuoasa. Aproape totdeauna 
mor. Arsurile se fac la început pe cap şi de obicei şi pe tot 
corpul. Cerneala rapidă e mai degrabă un gest. Chestia cu 
iodul e în fond tot un gest. 

— Despre ce tot vorbiţi aici, vampirilor? îi întrebă Serafin, 
barmanul. 

— Despre sinucideri. 

— Hay mucho21, făcu Serafim. Mai ales în rândul 
săracilor. Nu-mi aduc aminte ca vreun cubanez bogat să se 
fi sinucis vreodată. Voi aţi auzit? 

— Da, spuse Lil Virtuoasa. Ştiu eu mai multe cazuri... şi 
erau oameni cumsecade. 

— Tu poate, spuse Serafin. Senor Thomas, la băuturile 
astea nu vreţi şi ceva de mâncare? Un poco de pescado? 
Puerco frito? 22 Friptură rece? 

— Si, spuse Thomas Hudson. Orice se găseşte. 

Serafin aduse o farfurie cu bucăţi de carne de porc, prăjite 
bine, crocante, şi o farfurie cu snapperi roşii pane, aşa că 
peste carnea lor trandafirie era o crustă gălbuie, iar partea 
dulce şi albă a peştelui era înăuntru. Serafin era un flăcău 
înalt, care de felul lui vorbea grosolan, şi avea şi un mers 
grosolan de la saboţii din lemn pe care-i purta ca să se 
ferească de umezeală şi de resturile din dosul barului. 

— Vreţi friptură rece? 

— Nu, ce-i aici ne ajunge. 

— Tom, ia tot ce-ţi dă, spuse Lil Virtuoasa. Doar cunoşti 
localul ăsta. 


Barul avea reputaţia de a nu da niciodată nimic de băut pe 
gratis; în schimb, în fiecare zi, oferea nenumărate porţii de 
mâncare caldă, nu numai peşte prăjit şi friptură de porc, ci 
şi frigărui fierbinţi şi sandvişuri franţuzeşti, cu pâine 
prăjită, brânză rumenită şi jambon. Barmanii amestecau de 
asemenea băutura într-un shaker uriaş şi totdeauna mai 
rămânea pe fundul shaker-ului cel puţin încă un pahar şi 
jumătate de băutură după ce turnau în pahare. 

— Ei, acum eşti mai puţin trist? 

— Da. 

— Tom, spune-mi ce te-a întristat? 

— El mundo entero. 

— Cine nu-i supărat pe lumea întreagă? Cu cât trece 
vremea, cu atât merge mai rău. Dar nu merită să-ţi iroseşti 
vremea întristându-te din cauza asta. 

— Încă nu s-a făcut o lege care s-o interzică. 

— Nu trebuie neapărat o lege care să interzică un lucru 
pentru ca să arate că e dăunător. 

Nu de discuţii etice cu Lil Virtuoasa am eu acum nevoie, se 
gândi Thomas Hudson. Dar de ce ai nevoie lepră? Să te 
îmbeţi, ceea ce probabil ai şi reuşit, deşi nu ţi se pare. Nu-i 
nici o cale de a dobândi ce-ţi trebuie şi n-ai să mai ai 
niciodată ce vrei. Dar sunt o seamă întreagă de măsuri 
paliative pe care le poţi lua. Haide, ia una. 

— Voy a tomar otro de estos grandes sin azucar,23 îi spuse 
el lui Serafin. 

— En seguida, Don Tomâăs,24 spuse Serafin. Vreţi să 
încercaţi să bateţi recordul? 

— Nu, pur şi simplu beau în linişte. 

— Tot în linişte aţi băut şi când aţi stabilit recordul, spuse 
Serafin. În linişte şi cu tărie, de dimineaţa până seara. Şi aţi 
plecat pe propriile dumneavoastră picioare. 

— La dracu cu recordurile. 

— Aveţi şansa să-l depăşiţi, îi spuse Serafin mai departe. 
Dacă beţi aşa cum faceţi acum şi mai şi mâncaţi puţin în 
vreme ce beţi mai departe, aveţi o şansă excelentă. 


— Tom, încearcă să baţi recordul, îl îndemnă Lil. O să-ţi fiu 
martor. 

— N-are nevoie de nici un martor, spuse Serafin. Eu sunt 
martorul. Când ies din schimb, îi prezint socoteala lui 
Constante. Chiar acum sunteţi mai departe decât în ziua 
aceea când aţi stabilit recordul. 

— La dracu cu recordul. 

— Sunteţi într-o formă bună. Beţi bine şi fără poticneli şi 
băutura nu are nici un efect asupra dumneavoastră. 

— În mă-sa cu recordul. 

— În regulă. Como Usted quiere25. Eu ţin socoteala, să fie 
acolo, că poate vă schimbaţi hotărârea. 

— O să ţină el socoteala cum trebuie, spuse Lil. Are şi elun 
rând de bonuri. 

— Ascultă, femeie, ce vrei? O socoteală adevărată, sau una 
măsluită? 

— Niciuna nici alta. Vreau un highbalito cu agua mineral. 

— Como siempre, spuse Serafin. 

— Eu beau şi brandy. 

— Nu vreau să fiu de faţă când bei brandy. 

— Tom, ştii că am căzut când încercam să mă urc într-un 
taxi şi mai-mai să fiu omorâtă? 

— Sărmana Lil, spuse Serafin. O viaţă primejdioasă şi plină 
de aventuri. 

— Mai bună decât a ta, care stai în picioare toată ziua cu 
saboţii ăia de lemn în spatele unui bar şi-i serveşti pe toii 
beţivii. 

— Asta-i meseria mea, spuse Serafin. E o onoare să 
servesc nişte beţivi distinşi ca voi. 

Henry Wood veni şi el. Rămase în picioare, înalt, asudând 
şi înflăcărat de nişte planuri noi. Nu există nimic care să-i 
facă mai mare plăcere decât schimbarea bruscă a unor 
planuri, se gândi Thomas Hudson. 

— Ne ducem la hogeagul lui Alfred, spuse el. Vrei să vii şi 
tu cu noi, lom? 

— Willie te aşteaptă la Barul Basc. 


— Nu cred că de data asta avem chef de Willie. 

— Atunci ar trebui să-i spuneţi şi lui. 

— O să-i dau un telefon. Vrei să vii? O să fie ceva straşnic. 

— Ar trebui să mănânci ceva. 

— O să înfulec o cină pe săturate. Tu ce faci? 

— Fac bine, îi răspunse Thomas Hudson. Minunat. 

— O să încerci ceva cu recordul acela? 

— Nu. 

— "Te văd diseară? 

— Nu prea cred. 

— Dacă vrei, am să vin să dorm la vilă. 

— Nu. Distrează-te. Dar mănâncă şi tu ceva. 

— O să înfulec o cină pe cinste. Pe cuvântul meu de 
onoare. 

— Ai grijă şi sună-l pe Willie. 

— O să-l sun pe Willie. Poţi să fii sigur. 

— Unde-i hogeagul lui Alfred? 

— E un loc nemaipomenit de frumos. Are vedere spre port, 
e drăguţ mobilat şi într-adevăr plăcut. 

— Vreau să ştiu ce adresă are. 

— Habar n-am, dar am să-i spun eu lui Willie. 

— Nu crezi că Willie o să se simtă jignit? 

— Tom, dacă e, n-am ce-i face. Zău că nu-l pot chema şi pe 
el. Doar ştii ce mult ţin la Willie. Dar sunt uneori lucruri la 
care zău că nu-l pot pofti şi pe el. Doar ştii la fel de bine ca 
şi mine. 

— În regulă. Dar dă-i şi lui un telefon. 

— Pe cuvânt de onoare. Şi pe cuvânt de onoare că am să 
înfulec o cină clasa-ntâi. 

Zâmbi, o bătu pe Lil pe umăr şi se duse. Pentru ditamai 
omul, se mişca foarte grațios. 

— Ce-i cu fetele alea de acasă de la el? o întrebă Thomas 
Hudson pe Lil Virtuoasa. 

— Acum au şters-o de-acolo, spuse Lil. Acolo nu-i nimic de 
mâncat. Şi nu cred să fie mare lucru de băut. Vrei să mergi 
acolo, sau vii mai degrabă la mine? 


— La tine, spuse Thomas Hudson. Dar mai târziu. 

— Atunci, mai spune-mi o poveste veselă. 

— Bine. Dar despre ce? 

— Serafin, îl strigă Lil Virtuoasa, pune-i lui Tomâs alt 
daiquiri dublu, frapat fără zahăr. Tengo todavia mi 
highbalito26 , spuse ea, apoii se adresă lui Thomas 
Hudson: Despre cea mai fericită perioadă din viaţa ta de 
care-ţi aduci aminte. Şi să nu fie cu mirosuri. 

— Dar trebuie să aibă şi miros, îi răspunse. 

Thomas Hudson se uită după Henry Wood cum traversa 
scuarul, cum se urca în maşina sport a unui foarte bogat 
plantator, pe nume Alfred. Henry Wood era prea voinic 
pentru maşina aceea. Era prea voinic pentru aproape orice, 
se gândi. Dar ştia el trei sau patru lucruri pentru care nu 
era prea mare. Nu, îşi spuse. Azi e ziua ta liberă. Ia-ţi o zi 
liberă. 

— Despre ce vrei să fie povestea? 

— Doar ţi-am spus despre ce. 

Îl urmări pe Serafin cum toarnă băuturile din shaker în 
paharul înalt şi văzu cum dădură pe dinafară, peste 
marginea paharului, şi apoi se scurseră pe tejgheaua 
barului. Serafin împinse paharul în golul unui suport de 
carton şi Thomas Hudson îl ridică şi-l simţi greu şi rece în 
vreme ce îl ţinea de picior, şi bău îndelung, ţinând băutura 
în gură, rece pe limbă şi la dinţi, înainte de a o înghiţi. 

— Bine, făcu el. Cea mai fericită zi din viaţa mea a fost 
oricare din zilele când eram puşti, mă sculam dimineaţa şi 
nu trebuia să merg la şcoală, ori să lucrez. Dimineaţa îmi 
era totdeauna foame când mă trezeam şi adulmecam roua 
din iarbă şi auzeam fiorul vântului în ramurile din vârful 
brazilor de Canada, dacă era vânt, iar dacă nu era vânt 
auzeam liniştea pădurii şi calmul lacului şi ascultam primele 
sunete ale dimineţii. Uneori primul sunet era zgomotul pe 
care-l făcea vreun pescăruş albastru trecând în zbor peste 
apa atât de liniştită încât reflecta ca o oglindă imaginea lui 
şi pasărea scotea un țipăt şi zbura. Alteori se auzea câte o 


veveriţă chiţcăind într-unul din copacii de lângă casă, 
vânturându-şi coada de fiecare dată când scotea vreun 
sunet. Adesea se auzeau ploierii chemând de pe coline. Dar, 
ori de câte ori mă trezeam şi auzeam primele zgomote ale 
dimineţii şi simţeam cum mă răzbeşte foamea şi ştiam că nu 
trebuia să mă duc nici la şcoală nici la treabă, eram mai 
fericit ca niciodată. 

— Chiar mai fericit decât ai fi fost cu femeile? 

— Cu femeile am fost foarte fericit. Desperat de fericit. 
Insuportabil de fericit. Atât de fericit că nu-mi venea să 
cred, era ca şi cum aş fi fost beat sau nebun. Dar niciodată 
atât de fericit ca atunci când eram cu copiii mei şi eram toţi 
fericiţi împreună, sau ca atunci când mă trezeam dimineaţa 
în zori. 

— Dar cum poţi fi la fel de fericit şi când eşti singur şi când 
mai eşti cu cineva? 

— E o prostie. M-ai rugat să-ţi spun tot ce-mi trece prin 
minte. 

— Nu, nu asta te-am rugat. le-am rugat să-mi spui o 
poveste veselă din cele mai fericite vremuri ale tale de care- 
ţi aduci aminte. Asta n-a fost poveste. Te sculai şi erai 
fericit. Povesteşte-mi o întâmplare adevărată. 

— Despre ce? 

— Cu ceva dragoste, să zicem. 

— Ce fel de dragoste? Sfântă sau păcătoasă? 

— Nu, despre o dragoste frumoasă, cu haz. 

— Ştiu o poveste de asta grozavă. 

— Atunci spune-mi-o. Mai vrei un pahar? 

— Nu înainte de a-l termina pe ăsta. Bine. Pe vremea 
aceea eram în Hong Kong, oraş minunat unde am fost 
foarte fericit şi am avut parte de o viaţă zănatică. E un golf 
frumos acolo, iar în partea dinspre continent a golfului e 
oraşul Kowloon. Hong Kongul propriu-zis e pe o insulă cu 
coline, frumos împădurite, şi casele sunt construite sus, pe 
coline, şi oraşul coboară la poalele colinelor care dau spre 


Kowloon. Se merge dintr-o parte în alta cu feriboturi 
moderne, rapide. 

Oraşul Kowloon e un oraş frumos şi ţi-ar fi plăcut foarte 
mult. E curat şi bine construit, iar pădurea vine până la 
marginea oraşului, şi e un loc de vânat porumbei de pădure 
nemaipomenit, chiar cum treci de terenul închisorii 
femeilor. leşeam de obicei la vânat porumbei, care erau 
frumoşi şi mari, cu pene minunate cu nuanţe purpurii pe 
gât, şi cu un zbor rapid, puternic când se întorceau să se 
cuibărească pentru culcare, chiar în amurg într-un laur 
uriaş, chiar lângă zidul văruit al închisorii. Uneori 
nimeream câte un porumbel care zbura la înălţime, chiar 
deasupra capului meu, şi venea foarte repede, cu vântul din 
spate, aşa că adesea cădea în curtea închisorii şi puteai auzi 
femeile ţipând de plăcere în vreme ce se băteau pe pasărea 
aceea şi apoi le auzeai ţipând când gardianul le alunga şi 
lua pasărea pe care ne-o aducea, îndatoritor, afară, ieşind 
pe poarta santinelei. Regiunea din jurul oraşului Kowloon 
era numită Noul Teritoriu, şi erau acolo numai păduri şi 
dealuri şi o mulţime de porumbei de pădure, şi seara îi 
auzeai cum se chemau unii pe alţii. Adesea întâlneam femei 
şi copii săpând pământul pe marginea drumului şi punându- 
| în coşuri. Când te vedeau cu o puşcă de vânătoare, fugeau 
şi se ascundeau în pădure. Am aflat că săpau pământul 
acela fiindcă avea wolfram în el, minereu de tungsten. Pe 
atunci se vindea bine. 

— Es un poco pesada esta historia. 

— Nu, Lil. Nu e chiar o poveste plicticoasă. Aşteaptă şi ai 
să vezi. Wolframul, el da, e pesado. Dar e o treabă ciudată. 
Acolo unde se găseşte, e cel mai uşor fel de minerit care 
există. Sapi pur şi simplu pământul şi-l cari. Sau iei pietrele 
şi le cari. În Extremadura, în Spania, sunt sate întregi, 
construite din piatră care conţine wolfram de foarte înaltă 
calitate, şi zidurile de piatră care împrejmuiesc terenurile 
ţăranilor sunt toate durate din minereu din ăsta. Şi totuşi, 
ţăranii aceia sunt tare sărmani. Dar, pe atunci, pământul 


era atât de preţios că foloseam avioane DC-2, din cele care 
zboară de aici la Miami, ca să-l transporte de la terenurile 
din Nam Yung la aeroportul Kai Tak de la Kowloon. De aici 
era dus cu vapoarele în Statele Unite. Era socotit ca foarte 
rar şi de importanţă vitală pentru pregătirile noastre de 
război, fiind necesar pentru obţinerea de oţeluri rezistente. 
Şi totuşi oricine se putea duce pe colinele Noilor Teritorii să 
sape minereu din ăsta, cât putea el sau ea să ducă într-un 
coş turtit, purtat în echilibru pe creştet până la magazia cea 
mare unde era cumpărat pe sub mână. Am descoperit 
treaba asta pe când vânam porumbei de pădure şi le-am 
atras atenţia celor care cumpărau wolfram din interior. 
Nimeni n-a fost foarte interesat de veste şi am continuat s-o 
aduc la cunoştinţa unora cu grade mai înalte, până când, 
într-o zi, un foarte înalt ofiţer, pe care nu-l interesa deloc 
faptul că în Noile Teritorii se găsea wolfram, doar să-l sapi, 
mi-a spus: „Dar, la urma urmei bătrâne, afacerea de la Nam 
Yung funcţionează, după cum ştii”. lar seara când 
împuşcam porumbei lângă închisoarea femeilor şi vedeam 
câte un bimotor Douglas coborând spre terenul de 
aterizare şi mai ştiam că era încărcat cu saci de wolfram ce 
se expediau drept spre liniile japoneze, era ciudat să te 
gândeşti că multe femei din închisoare fuseseră închise 
pentru că le prinseseră săpând pe acuns wolfram. 

— Si, es raro27 spuse Lil Virtuoasa. Dar când începe să fie 
povestea asta cu dragoste? 

— Oricând vrei tu, îi răpunse Thomas Hudson. Dar o să-ţi 
placă mai mult dacă ai să ştii şi cum erau împrejurimile 
unde se petrece povestea. În jurul Hong Kongului sunt 
numeroase insule şi golfuri, iar apa e limpede şi frumoasă. 
Noile Teritorii erau o peninsulă a continentului, cu coline şi 
păduri multe, iar insula pe care e construit Hong Kongul se 
află în marele golf, adânc şi albastru, care se întinde de la 
Marea Chinei de Sud până la Canton. Iarna, clima e cam 
cum e aici când bate vântul de nord, cu ploaie şi furtuni, şi 
când te culcai era rece. Când mă sculam dimineaţa, chiar 


dacă ploua, mă duceam de obicei în piaţa de peşte. Peştele 
acolo e aproape la fel cu cel de la noi, şi peştele cu care se 
hrănesc mai cu seamă e epinefelul roşu. Şi mai au şiun 
pompano foarte gras şi lucios, şi nişte crevete uriaşe, cele 
mai mari pe care le-am văzut în viaţa mea. Dimineaţa 
devreme piaţa de peşte era minunată, când erau aduşi peşti 
strălucitori, abia atunci spintecaţi, şi erau şi peşti pe care 
nu-i cunoşteam, dar nu prea mulţi, şi mai erau de vânzare şi 
rațe sălbatice prinse la capcană. Şi erau şi rațe cenuşii, 
lişiţe şi rațe widgeon, atât răţoi cât şi rațe, cu penaj de 
iarnă, şi mai erau şi rațe sălbatice de care nu mai văzusem 
niciodată, cu un penaj atât de delicat şi de fistichiu cum n- 
am întâlnit decât la rațele noastre de pădure. Şi mă uitam 
îndelung la ele, la penajul lor de necrezut, la ochii frumoşi, 
şi vedeam peştii abia prinşi, lucioşi, graşi, şi verdeţurile 
minunate din grădinile de legume, cu pământ îngrăşat cu 
excremente umane, pe care îl numeau „pământ de noapte”, 
şi verdeţurile erau frumoase ca şi şerpii. Mă duceam în 
piaţă în fiecare dimineaţă, şi fiecare dimineaţă era o 
bucurie. Dar tot dimineaţa erau duşi întotdeauna la groapă 
şi morţii, urmaţi de cei care-i jeleau, îmbrăcaţi în alb şi 
însoţiţi de o orchestră care cânta melodii vesele. În anul 
acela melodia pe care o cântau cel mai adesea la 
procesiunile funerare era „Venit-au iarăşi zile fericite”. 
Aproape că nu scăpai toată ziua de melodia asta, fiindcă 
oamenii mureau întruna. Şi se zicea că pe insulă erau patru 
sute de milionari, în afară de milionarii care mai erau şi la 
Kowloon. 

— Millonarios chinos? 

— Cei mai mulţi dintre ei milionari chinezi. Dar erau 
milionari de toate felurile. Şi eu am cunoscut mulţi 
milionari, şi de obicei ne duceam împreună să luăm masa la 
marile restaurante chinezeşti. Au multe restaurante care-s 
la fel de mari ca cele mai mari restaurante din lume, iar 
mâncarea din Canton este superbă. În anul acela cei mai 
buni prieteni ai mei erau zece milionari, pe care nu-i ştiam 


decât după primele două iniţiale ale numelui: H. M., M.Y.,TI. 
V, H. ]. Şi aşa mai departe. Toţi chinezii de seamă erau 
cunoscuţi în chipul ăsta. Ca şi trei generali chinezi, dintre 
care unul venise de la Whitechapel, din Londra, şi care era 
cu adevărat un om minunat, un inspector de poliţie; vreo 
şase piloţi din Compania Naţională Chineză de Aviaţie, care 
câştigau sume fabuloase de bani şi care le meritau în 
întregime, ba meritau chiar mai mult; un poliţist; un 
australian pe jumătate nebun; câţiva ofiţeri englezi şi... Dar 
n-am să te mai plictisesc şi cu ceilalţi. Şi mai aveam şi alţi 
prieteni apropiaţi, intimi, în Hong Kong, mai mulţi decât am 
avut vreodată înainte sau după aceea. 

— Cuando viene el amor? 

— Mă gândesc ce amor să vină mai întâi. Bine. Uite că vine 
şi ceva amor. 

— Dar să fie grozav, fiindcă am şi început să mă simt puţin 
cam plictisită. 

— Acolo n-ai fi fost plictisită. Ţi-ar fi plăcut la fel de mult ca 
şi mie. 

— Atunci de ce n-ai stat acolo? 

— Nu se putea sta pentru că japonezii urmau să vină şi să 
ocupe zona în orice moment. 

— Todo estă jodito por la guerra. 

— Da, spuse Thomas Hudson. De acord. 

N-o auzise niciodată pe Lil Virtuoasa folosind un cuvânt 
atât de tare şi rămase surprins. 

— Me, cansan con la guerra. 

— Şi eu m-am săturat, spuse Thomas Hudson. Sunt sătul 
până peste cap. Dar nu mă satur niciodată să mă gândesc la 
Hong Kong. 

— Atunci vorbeşte-mi despre el. E bastante interesante. 
Abia aştept să aud de dragostea aia. 

— De fapt, totul era atât de interesant că nici nu-ţi 
rămânea prea mult timp pentru dragoste. 

— Cu care din ele ai făcut dragoste prima oară? 


— Cu o fată foarte înaltă şi frumoasă care era foarte 
emancipată dar nu voia deloc să meargă la hotel să se culce 
cu mine fiindcă, zicea ea, toată lumea avea să afle. Dar nici 
acasă la ea nu voia să mă lase să vin, pentru că, spunea ea, 
aveau să afle servitorii. Dar câinele ei poliţist ştia; şi-mi 
făcea întâlnirile foarte dificile. 

— Atunci unde ai făcut dragoste? 

— Aşa cum faci când eşti puşti: oriunde reuşeam s-o 
conving şi mai ales în maşini şi tot felul de alte vehicule. 

— Pentru prietenul nostru, domnul X, trebuie să fi fost 
foarte greu. 

— Era greu. 

— Şi asta v-a fost toată dragostea? N-aţi stat niciodată 
împreună o noapte întreagă? 

— Niciodată! 

— Sărmanul 'lom. Şi merita ea tot chinul ăsta? 

— Nu ştiu. Cred că da. Ar fi trebuit să închiriez o casă, nu 
să stau la hotel. 

— Trebuia să fi închiriat un hogeag, aşa cum face toată 
lumea aici. 

— Nu-mi plac hogeagurile. 

— Ştiu. Dar dacă o voiai pe fata aceea! 

— Problema a fost rezolvată în alt chip. Nu eşti plictisită? 

— Nu, Tom, te rog. Nu acum. Cum a fost rezolvată 
problema? 

— Într-o seară, am luat masa cu fata şi apoi ne-am plimbat 
cu barca multă vreme. A fost minunat, dar nu prea 
confortabil. Avea o piele minunată când o atingeai, şi toate 
preliminariile dragostei au tulburat-o foarte tare şi buzele îi 
erau pline, încărcate de dragoste. Apoi, după ce ne-am 
plimbat cu barca, ne-am dus la ea acasă, însă câinele 
poliţist era la postul lui, şi cum trebuia să nu trezim pe 
nimeni din somn, în cele din urmă m-am dus la hotel singur 
şi nu mă simţeam deloc bine şi eram sătul de dispute şi 
ştiam că fata avea dreptate. Şi mă gândeam în sinea mea ce 
haz mai avea, la dracu, să fie atât de emancipată dacă nu se 


putea culca într-un pat ca lumea. Şi mă gândeam că dacă-i 
vorba să fim emancipaţi atunci să emancipăm şi patul. Şi 
mă simţeam amărât şi frustrado. 

— Nu te-am văzut niciodată frustrado. Trebuie să fii tare 
caraghios când eşti frustrado. 

— Nu-s. Sunt umilit şi în noaptea aceea mă simţeam şi 
umilit şi dezgustat. 

— Spune povestea mai departe. 

— Ei bine, m-am dus la recepţie şi mi-am luat foarte 
frustrado cheia şi la dracu cu toate, mi-am zis. Era un hotel 
foarte mare şi luxos, posomorât de luxos, şi mergeam cu 
liftul spre camera mea pe care o ştiam că era mare şi 
luxoasă şi posomorită şi pustie, unde nu era nici o fată 
înaltă şi frumoasă. Aşa că am luat-o pe coridor şi am deschis 
uşa masivă a camerei mele imense şi abia atunci am văzul 
ce mă aştepta acolo. 

— Ce anume? 

— Trei fete nemaipomenit de frumoase, atât de frumoase 
că pe lângă ele frumoasa mea arăta ca o biată învăţătoare. 
Erau frumoase de nu puteai rezista şi niciuna nu vorbea o 
boabă englezeşte. 

— De unde erau? 

— Unul dintre milionarii mei mi le trimisese. Una dintre 
ele venise cu o scrisoare pe o hârtie foarte groasă, într-un 
plic de pergament. Nu era scris decât atât: „Cu dragoste de 
la C. W.”. 

— Şi ce-ai făcut? 

— Habar n-aveam de obiceiurile lor, aşa că am dat mâna 
cu ele şi le-am sărutat pe fiecare. 

— Şi apoi ce-ai făcut? 

— Mă simţeam tare încurcat. Aşa că le-am întrebat dacă 
vor să bea ceva şi n-au vrut. Aşa că mi-am luat un pahar şi 
ne-am aşezat pe pat, şi după aceea am stins lumina. 

— Şi a fost amuzant? 

— A fost minunat. Era minunat să fii în pat cu o fată care 
era la fel de plăcută ca fata pe care o cunoscusem eu, ba şi 


mai plăcută şi care era şi sfioasă şi neruşinată şi deloc 
emancipată, şi apoi înmulţeşte cu trei, şi transpune toată 
povestea asta în întuneric. 'Iotul se petrecea în întuneric şi 
nu-mi mai ardea să dorm cu nici un chip. Dar, în cele din 
urmă, am adormit şi dimineaţa când m-am trezit toate 
dormeau şi erau atât de frumoase ca atunci când intrasem 
prima dată în încăpere. Cele mai frumoase fete pe care mi-a 
fost dat să le văd în viaţa mea. 

— Mai frumoase decât eram eu acum douăzeci şi cinci de 
ani când m-ai cunoscut prima oară? 

— Nu, Lil. No puede ser. Aşa ceva nu există. Erau 
chinezoaice şi doar ştii cât de frumoasă poate fi o 
chinezoaică. Şi le-am iubit pe toate trei. 

— Dar erau trei. 

— Trei sunt cam multe. Şi dragostea a fost lăsată să fie 
făcută numai cu una, te asigur. 

— În orice caz, sunt bucuroasă că ai avut parte de ele. Să 
nu crezi că-s geloasă. Şi nu le-ai căutat într-adins şi apoi 
erau un fel de cadou. Şi nici n-o pot suferi pe tipa aia cu 
câinele poliţist care nu voia să ajungă în pat. Dar, Tom, 
dimineaţa nu te-ai simţit sleit? 

— Nici nu-ţi poţi tu imagina cât de sleit. Sleit cu adevărat. 

— Aşa că ai luat un pahar. 

— Aşa că am luat un pahar şi m-am simţit un pic mai bine 
şi foarte fericit. 

— Şi ce-ai mai făcut? 

— M-am uitat printre draperii afară să văd cum era 
vremea. Ploua. M-am gândit că era grozav şi că aveam să 
stăm în cameră toată ziua. Dar trebuia să mănânc ceva de 
dimineaţă şi trebuia să mă gândesc şi la ce-o să mănânce 
ele. Aşa că am făcut un duş, şi apoi m-am îmbrăcat foarte 
iute şi am ieşit şi am încuiat uşa uşurel ca să nu facă 
zgomot. Am mâncat jos, la hotel, şi am mâncat pe săturate 
scrumbii afumate, cornuri cu marmeladă, ciuperci şi şuncă. 
Toate foarte bune. Am băut şi o cană mare de ceai şi am mai 
luat şi un whisky dublu cu apă gazoasă şi încă tot stors mă 


simţeam. Am citit ziarul de dimineaţă şi mă minunam cât de 
târziu sunt în stare să doarmă fetele. În cele din urmă, m- 
am dus la uşa din faţă a hotelului şi m-am uitat afară şi 
afară încă ploua tare. M-am dus la bar, dar nu se 
deschisese; la micul dejun îmi aduseseră de băut de la barul 
de serviciu. Apoi n-am mai aşteptat deloc şi m-am dus 
înapoi în camera mea şi am descuiat uşa. Plecaseră toate. 

— Ce groaznic. 

— Aşa m-am gândit şi eu. 

— Şi ce-ai făcut atunci? Ţi-ai luat ceva de băut, bănuiesc. 
— Da. Am băut un pahar şi apoi m-am dus şi am făcut din 
nou o baie, şi atunci am început să simt o dublă remuşcare. 

— Un doble remordimiento? 

— Nu. Două remuşcări. Remuşcare pentru că m-am culcat 
cu trei fete într-o noapte. Remuşcare pentru că plecaseră 
toate. 

— Îmi amintesc de vremea când aveai remuşcări după ce 
veneai la mine. Dar ţi-a trecut. 

— Da, ştiu. Totdeauna mi-au trecut toate. Am fost 
totdeauna omul marilor remuşcări. Dar, în dimineaţa aceea, 
la hotel, am încercat o imensă dublă remuşcare. 

— Aşa că ai mai băut un pahar. 

— Cum de-ai ghicit? Şi i-am dat un telefon milionarului 
meu. Dar nu era acasă, nici la birou. 

— Trebuie să fi fost la hogeagul lui. 

— Fără îndoială. Unde fetele se duseseră să-l întâlnească şi 
să-i povestească totul. 

— Dar de unde făcuse el rost de trei fete atât de 
frumoase? Acum, aici nu găseşti cu nici un chip trei fete cu 
adevărat frumoase. Ştiu eu câte greutăţi am întâmpinat 
încercând să găsesc câteva măcar acceptabile pentru 
Henry şi Willie în dimineaţa asta. Deşi, bineînţeles, 
dimineaţa e o perioadă nepotrivită pentru aşa ceva. 

— Ah, milionarii din Hong Kong aveau iscoade prin toată 
ţara. Îndată ce în vreun sat sau oraş era zărită vreo fată 


frumoasă, agenţii lor şi puneau mâna pe ea şi o expediau 
spre Hong Kong, unde era educată şi îngrijită. 

— Dar cum de arătau ele atât de frumoase dimineaţa, dacă 
aveau coafurile alea muy estilizado, cum au ele de obicei? 
Cu cât o coafură e mai estilizado, cu atât arată mai rău 
dimineaţa. 

— Dar nu aveau astfel de coafuri. Purtau părul lung până 
la umeri, cum purtau fetele în America în anul acela şi cum 
multe îl poartă şi acum. Era buclat şi foarte mătăsos. Aşa-i 
plăcea lui C. W. Fusese în America şi, bineînţeles, văzuse şi 
la cinema... 

— Nu le-ai mai întâlnit niciodată? 

— Numai pe câte una pe rând. C. W. Îmi trimitea uneori 
câte una, dar nu le-a mai trimis niciodată pe toate trei. Erau 
nou sosite şi, bineînţeles, le păstra pentru el. Şi, pe 
deasupra, mi-a zis că nu voia să dăuneze cu nimic 
principiilor mele morale. 

— Pare să fi fost un om minunat. Ce s-a ales de el? 

— Cred că a fost împuşcat. 

— Sărmanul de el. Dar a fost o poveste frumoasă, şi chiar 
deosebit de gingaşă. Şi tu arăţi mai înveselit. 

Cred că şi sunt, se gândi Thomas Hudson. Ei bine, aşa mi- 
am propus să fiu. N-a fost aşa? 

— Uite, Lil, îi spuse, nu socoţi că am băut cam destule din 
astea? 

— Cum te simţi? 

— Mai bine. 

— Mai pregăteşte-i lui Tomâs încă un daiquiri dublu frapat 
fără zahăr. Eu m-am cam ameţit. Nu mai vreau nimic. 

Mă simt într-adevăr mai bine, se gândi Thomas Hudson. 
Asta-i partea caraghioasă. Totdeauna te simţi mai bine şi 
totdeauna reuşeşti să treci peste remuşcări. Numai peste 
un lucru nu reuşeşti să treci, şi asta-i moartea. 

— Ai murit vreodată? o întrebă el pe Lil. 

— Bineînţeles că nu. 

— Yo tampoco.28 


— De ce-ai zis una ca asta? Când vorbeşti aşa, mă 
înspăimânţi. 

— Nu vreau să te înspăimânt, iubire. Nu vreau să mai 
înspăimânt pe nimeni niciodată. 

— Îmi place cum mi-ai spus tu iubire. 

Aşa nu ajungi nicăieri, se gândi Thomas Hudson. Oare nu 
mai găseşti nimic altceva de făcut care să aibă acelaşi efect 
decât să stai cu bătrâna şi tăvălita de Lil Virtuoasa, aici, la 
Floridita, la capătul acesta de bar unde se adună târfele 
bătrâne şi să te îmbeţi? Dacă nu ai decât patru zile la 
dispoziţie, nu le poţi folosi mai bine? Unde? se gândi. La 
hogeagul lui Alfred? 'Te simţi bine şi aici unde te afli. De 
băut nu se poate bea mai bine şi nici băutură atât de bună 
nu-i nicăieri în altă parte în lumea asta, şi acum, fiule, ai 
pornit-o pe băutură, şi mai bine ţine-o aşa cât poţi. Asta-i tot 
ce ţi-a mai rămas şi ar fi mai bine să-ţi placă, şi să-ţi placă 
pe toate lungimile de undă. Doar ştii că totdeauna ţi-a 
plăcut şi încă destul de mult, şi asta-i ce ţi-a mai rămas 
acum, aşa că încearcă să-ţi placă. 

— Îmi place, spuse el cu voce tare. 

— Ce? 

— Să beau. Nu numai să beau pur şi simplu. Ci să beau 
daiquiri duble, frapate şi fără zahăr. Dacă bei prea multe 
din astea cu zahăr, ţi se face rău. 

— Yo lo creo. Şi dacă oricine altcineva ar bea atâtea fără 
zahăr, ar muri. 

— Poate mor şi eu. 

— Nu, tu n-ai să mori. O să baţi recordul şi după aceea o 
să mergem la mine şi o să dormim şi cel mai cumplit lucru 
care are să se întâmple are să fie când ai să sforăi. 

— Ultima dată am sforăit? 

— Horrores. Şi noaptea m-ai chemat cu zece nume 
diferite. 

— Îmi pare rău. 

— Nu-i nimic. Mie mi s-a părut amuzant. Celelalte fete nu 
se zbârlesc când le zici atât de multe nume diferite. 


— N-am nici o altă fată. Doar o nevastă. 

— Încerc din răsputeri să-mi placă şi să am o părere bună 
despre ea, dar e tare greu. Bineînţeles că n-am îngăduit 
nimănui să vorbească urât de ea. 

— Eu am să vorbesc urât de ea. 

— Nu, să nu faci asta. E vulgar. De două lucruri mi-e silă: 
să văd bărbaţi plângând. Ştiu că trebuie şi ei să plângă, dar 
nu-mi place să-i văd. Şi mi-e silă să-i aud vorbind urât de 
nevestele lor. Dar aproape toţi fac asta. Aşa că să n-o faci, 
fiindcă ne-am distrat atât de frumos. 

— Bine. La dracu cu ea. N-o să vorbim de ea. 

— Tom, te rog. Doar ştii că o socot tare frumoasă. Şi este. 
Zău. Pero no es mujer para ti. Nu-i de tine. Dar să nu 
vorbim urât de ea. 

— Ai dreptate. 

— Mai spune-mi o poveste veselă. Nici măcar nu-i nevoie 
să fie şi cu dragoste, ajunge dacă îţi place să mi-o spui. 

— Nu cred că ştiu vreo poveste veselă. 

— Nu fi aşa. Doar ştii cu miile. Maiia un pahar şi spune-mi 
o poveste veselă. 

— De ce nu te apuci de treabă? 

— Ce treabă? 

— Afurisita aia de consolidare morală. 

— Tu tienes la moral muy baja. 

— Bineînţeles. Sunt perfect conştient că am moralul 
scăzut. Dar de ce nu spui şi tu nişte poveşti care să ajute la 
consolidarea lui? 

— Numai tu singur trebuie s-o faci. Doar ştii bine. Fac 
orice altceva vrei. Ştii bine. 

— În regulă, spuse Thomas Hudson. Chiar mai vrei încă o 
poveste veselă? 

— Te rog. Uite-ţi băutura. Încă o poveste veselă şi încă un 
pahar şi ai să te simţi bine. 

— Garantezi tu asta? 

— Nu, spuse ea şi începu din nou să plângă, în vreme ce se 
uita la el, şi plângea uşor şi firesc aşa cum izvorăşte apa 


dintr-un izvor. lom, de ce nu poţi să-mi spui ce s-a 
întâmplat? Acum mi-e şi frică să te întreb. Asta este? 

— Asta-i, spuse Thomas Hudson. 

Atunci ea se puse tare pe plâns şi el - fu nevoit s-o 
cuprindă cu braţul şi să încerce s-o mângâie în faţa tuturor 
bărbaţilor de la bar. Acum nu mai plângea frumos. Plângea 
fără oprelişti, sfâşietor. 

— Ah, sărmanul meu Tom, îngână ea. Ah, sărmanul meu 
Tom. 

— Haide, vino-ţi în fire, mujer, şi bea un pahar de brandy. 
Acum o să ne veselim. 

— Ah, de acum nu mai vreau să fiu veselă. N-am să mai fiu 
veselă niciodată. 

— Ascultă, îi spuse Thomas Hudson, vezi cât de mult 
foloseşte să le spui şi celorlalţi ce te doare? 

— O să fiu veselă, spuse ea. Lasă-mă numai un minut. Osă 
mă duc la toaletă şi o să-mi revin. 

Să ai grijă să-ţi revii, fir-ar să fie, se gândi Thomas Hudson. 
Pentru că mă simt tare rău şi dacă nu termini cu plânsul, 
sau dacă mai aduci vorba de asta, atunci mă duc dracului 
de-aici. Şi dacă mă duc dracului de-aici, unde dracu am să 
mă duc în altă parte? Îşi dădea seama cât de limitate erau 
posibilităţile, şi nici hogeagul cuiva nu era un răspuns. 

— Mai dă-mi un daiquiri dublu, frapat şi fără zahăr. No se 
lo que pasa con esta mujer. 

— Ştiu eu ce-i cu ea. Când se-apucă de plâns, toarnă ca o 
stropitoare, spuse barmanul. Mai bine ar folosi-o pe ea în 
locul apeductului. 

— Cum merge apeductul? întrebă Thomas Hudson. 

Un bărbat care stătea în stânga lui, la bar, un individ 
mărunt de statură, cu o mutră veselă şi nasul turtit, a cărui 
faţă Thomas Hudson o cunoştea bine, dar de al cărui nume 
şi culoare politică nu-şi aducea aminte, spuse: 

— Ce cabrones! Ştiu ticăloşii că pot stoarce totdeauna bani 
pentru apă, apa fiind o mare necesitate. E nevoie şi de 
altele, dar apa nu se poate înlocui cu nimic altceva, şi fără 


oleacă de apă nu poţi face nimic. Şi ştiu ei că totdeauna pot 
stoarce bani ca să aducă apă. Aşa că nu va exista niciodată 
un apeduct ca lumea. 

— Nu prea înţeleg ce vrei să spui. 

— Si, hombre. Totdeauna pot stoarce bani pentru un 
apeduct pentru că e absolută nevoie de un apeduct. Şi 
atunci omori tu gâsca care-ţi aduce un apeduct de aur? 

— De ce să nu facă un apeduct şi apoi să scoată bani din 
asta şi să găsească apoi alt truco? 

— Nu există truc mai bun ca apa. Totdeauna poţi stoarce 
bani promițând că vei face rost de apă. Nici un politician nu 
va distruge un truc ca ăsta construind un apeduct ca lumea. 
Învăţăceii în ale politicii se mai atacă uneori ei în probleme 
minore de politică. Dar nici un politician nu va lovi în 
adevărata bază a economiei politice. Lăsaţi-mă să închin un 
pahar în cinstea oficiului vamal, afacerilor de loterie, 
afacerilor neimpozabile, în cinstea preţului fix la zahăr şi a 
veşnicului apeduct lipsă. 

— Prosit, făcu Thomas Hudson. 

— Doar nu eşti neamţ cumva, nu? 

— Nu, american. 

— Atunci să bem pentru Roosevelt, Churchill, Batista şi 
pentru lipsa unui apeduct. 

— Pentru Stalin. 

— Bineînţeles, pentru Stalin, pentru Institutul Central 
Hershey, pentru marijuana şi pentru lipsa unui apeduct. 

— Pentru Adolphe Luque. 

— Pentru Adolphe Luque, pentru Adolf Hitler, pentru 
Philadephia, Gene Tunney, pentru Key West şi pentru lipsa 
unui apeduct. 

Lil Virtuoasa apăru din nou la bar venind de la toaletă, în 
vreme ce ei vorbeau. Îşi aranjase din nou faţa şi nu mai 
plângea, dar puteai vedea că fusese zguduită. 

— Îl cunoşti pe domnul acesta? o întrebă Thomas Hudson 
făcându-i cunoştinţă cu noul său prieten, sau cu vechiul său 
prieten descoperit din nou. 


— Numai în pat, spuse domnul. 

— Căllate, făcu Lil Virtuoasa. Mai taci. E politician, îi 
explică ea lui Thomas Hudson. Muy hambriento en este 
momento. 

— Nu-s flămând, ci însetat, o corectă politicianul. Şi la 
ordinele dumitale, îi spuse el lui Thomas Hudson. Ce 
serveşti? 

— Un daiquiri dublu, frapat şi fără zahăr. Dăm cu zarul să 
vedem cine plăteşte? 

— Nu, dă-mi voie să fac eu cinste. Aici am credit nelimitat. 

— E om de treabă, îi spuse Lil lui Thomas Hudson, vorbind 
în şoaptă, în vreme ce celălalt îl făcea atent pe cel mai 
apropiat barman. Politician. Dar foarte cinstit şi foarte 
vesel. 

Politicianul o cuprinse pe Lil Virtuoasa cu o mână. 

— Cu fiecare zi eşti tot mai subţirică, mi vida, spuse el. 
Precis că aparţinem aceluiaşi partid politic. 

— Pentru apeduct, spuse Thomas Hudson. 

— O, Doamne, nu. Ce vrei să faci? Să-mi iei pâinea de la 
gură şi să aduci apa? 

— Atunci, hai să bem pentru vremea când această puta 
guerra se va sfârşi, spuse Lil. 

— Să bem. 

— Pentru bursa neagră, spuse omul. Pentru faptul că e 
atât de puţin ciment. Pentru cei ce controlează 
aprovizionarea cu fasole neagră. 

— Să bem, spuse Thomas Hudson şi adăugă: Pentru orez! 

— Pentru orez, repetă politicianul. Să bem. 

— Te simţi mai bine? îl întrebă Lil Virtuoasa. 

— Bineînţeles. 

Se uită la ea şi văzu că era pe cale să se apuce din nou de 
plâns. 

— Apucă-te din nou de plâns, îi spuse el, şi-ţi crap falca. 

În spatele barului era un afiş litografiat eu poza unui 
politician în costum alb şi lozinca „Un Alcalde Mejor”, un 


primar mai bun. Era un afiş mare şi primarul acela mai bun 
se uita drept în ochii fiecăruia din cei ce stăteau şi beau. 

— Pentru un Alcalde Peor, spuse politicianul. Pentru un 
primar mai rău. 

— O să candidezi? îl întrebă Thomas Hudson. 

— Neîndoios. 

— E minunat atunci, spuse Lil Virtuoasa. Hai să-ţi 
elaborăm platforma electorală. 

— Nici nu e greu, spuse candidatul. Un Alcalde Peor. Avem 
şi o lozincă numai bună să câştigăm. Ce ne mai trebuie şi o 
platformă? 

— Trebuie să avem şi o platformă, spuse Lil. Nu crezi şi tu 
la fel, Tomâs? 

— Ba da. Ce ziceţi de: „Jos cu şcolile rurale”? 

— Jos, spuse candidatul. 

— Menos guaguas y peores, sugeră Lil Virtuoasa. 

— Bun. Autobuze mai puţine şi mai proaste. 

— De ce să nu desfiinţăm transportul cu totul? veni 
candidatul cu ideea. E mai simplu. Es mâs sencillo. 

— În regulă, spuse Thomas Hudson. Cero transporte.29 

— Scurt şi plin de nobleţe, spuse candidatul. Şi arată că 
suntem imparţiali. Dar mai putem îmbogăţi lozinca. Ce 
ziceţi de Cero transporte aereo, terrestre y maritimo?30 

— Minunat. Acum avem o platformă adevărată. Cu lepra 
cum stăm? 

— Por una lepra mâs grande para Cuba,31 spuse 
candidatul. 

— Por el cancer cubano32 spuse Thomas Hudson. 

— Por una tuberculosis ampliada, adecuada, y permanente 
para Cuba y los cubanos33, spuse candidatul. E puţin cam 
lungă, dar va suna bine la radio. Cu sifilisul cum stăm, 
coreligionarule? 

— Por una sifilis criolla cien por cien.34 

— Bun, spuse candidatul. Jos cu penicilina şi celelalte 
trucuri ale imperialismului yankeu. 

— Jos, spuse Thomas Hudson. 


— Mi se pare că a cam venit vremea să mai bem şi noi 
ceva, spuse Lil Virtuoasa. Vouă cum vi se pare, 
correligionarios? 

— O idee magnifică, spuse candidatul. Cine altcineva dacă 
nu tu putea să aibă o ideea ca asta? 

— Tu, răspunse Lil. 

— Să atacăm creditul meu, spuse candidatul. Să vedem 
cum rezistă creditul meu sub un foc cu adevărat năprasnic. 
Gagiule de la bar, tipule de la bar, băiete, la toată lumea 
încă un rând, ca mai înainte. Şi pentru asociatul acesta 
politic al meu, fără zahăr. 

— Uite şi o idee de lozincă spuse Lil Virtuoasa. Zahărul 
Cubei pentru cubanezi. 

— Jos cu colosul din nord, adăugă Thomas Hudson. 

— Jos, repetară şi ceilalţi. 

— Avem nevoie de mai multe lozinci autohtone de mai 
multe lozinci municipale. Nu trebuie să intrăm prea mult pe 
tărâmul problemelor internaţionale, atâta timp cât suntem 
încă în război şi deocamdată aliaţi. 

— Totuşi, cred că trebuie s-o susţinem pe cea cu „Jos cu 
colosul din nord”, stărui Thomas Hudson. E un moment într- 
adevăr ideal acum în timp ce colosul e angrenat într-un 
conflict mondial. Cred că ar trebui totuşi să-l dăm jos. 

— O să-l dăm noi jos după ce mă aleg. 

— Pentru Un Alcalde Peor, spuse Thomas Hudson. 

— Pentru noi toţi. Pentru partid, spuse Alcalde Peor şi 
ridică paharul. 

— Trebuie să ne amintim împrejurările în care s-a fondat 
partidul şi să scriem un manifest. Dar, ia spuneţi, ce dată-i 
azi? 

— În douăzeci. Mai mult sau mai puţin. 

— Care douăzeci? 

— Douăzeci mai mult sau mai puţin februarie. El grito de 
La Floridita 35. 

— E un moment solemn, spuse Thomas Hudson. Ascultă, 
Lil, eşti în stare să scrii? Eşti în stare să faci să rămână 


toate astea? 

— Pot să scriu. Dar chiar acum nu pot să scriu. 

— Dar mai sunt vreo câteva probleme asupra cărora ar 
trebui să ne precizăm poziţia, spuse Alcalde Peor. Ascultă, 
Colos al Nordului, de ce nu plăteşti tu rândul asta? Doar ai 
văzut cât de viteaz e creditul meu şi cum ţine el piept 
atacului. Dar n-are rost să ucidem sărmana pasăre când 
ştim că tot va pierde şi aşa. Haide, Colosule. 

— Să nu-mi spui tu mie Colosule. Doar suntem împotriva 
colosului blestemat. 

— În regulă, şefule. Dar, la urma urmei, cu ce te ocupi? 

— Sunt om de ştiinţă. 

— Sobre todo en la cama36, spuse Lil Virtuoasa. A făcut 
studii aprofundate la Hong Kong. 

— Ei bine, indiferent ce eşti, plăteşte rândul ăsta, spuse 
Alcalde Peor. Şi să mergem mai departe cu platforma. 

— Ce facem cu familia? 

— Subiect sfânt. Familia se bucură de aceeaşi cinste ca şi 
religia. Trebuie să fim cu băgare de seamă şi subitili. Ce zici 
de asta: Abaho los padres de familias?37 

— Are multă demnitate. Dar de ce să nu spunem pur şi 
simplu: Jos familia? 

— Abajo familia. E un sentiment frumos, dar s-ar putea ca 
mulţi să-l confunde cu beisbol. 

— Dar de copii ce zici? 

— Lăsaţi-i să vină la mine îndată ce ajung la vârsta votării 
spuse Alcalde Peor. 

— Dar cu divorţul ce facem? întrebă Thomas Hudson. 

— Altă problemă spinoasă, spuse Alcalde Peor. Bastante 
espinoso. Ce părere ai de divorţ? 

— Poate că nici n-ar trebui să vorbim de divorţ. Contrazice 
campania noastră în favoarea familiei. 

— Bine, atunci să-l lăsăm baltă. Acum ia să văd... 

— Nu poţi, spuse Lil Virtuoasa. Te uiţi cam împrăştiat. 

— Femeie, să nu mă critici, îi spuse Alcalde Peor. Dar un 
lucru trebuie să-l facem. 


— Ce? 

— Orinar. 

— De acord, se trezi spunând Thomas Hudson. E 
fundamental. 

— La fel de fundamental ca şi lipsa unui apeduct. Şi e 
fondat tot pe apă. 

— E fondat pe alcool. 

— Numai în mică proporţie în comparaţie cu apa. Apa e 
elementul fundamental. Doar eşti om de ştiinţă. Cam în ce 
proporţie intră apa în componenţa noastră? 

— Optzeci şi şapte şi trei zecimi, declară Thomas Hudson, 
spunând la nimereală şi ştiind că n-are dreptate. 

— Exact, adeveri Alcalde Peor. N-ar trebui să mergem 
acum cât ne mai ţinem pe picioare? 

La toaleta bărbaţilor, un mulatru calm şi nobil citea o 
broşură a societăţii rosicrucienilor. Îşi făcea lecţiile 
săptămânale pentru cursul pe care-l urma. Thomas Hudson 
îl salută cu demnitate şi la salut i se răspunse la fel. 

— O zi destul de răcoroasă, domnule, remarcă 
supraveghetorul ce studia literatura religioasă. 

— E răcoroasă bine, spuse Thomas Hudson. Cum merg 
studiile? 

— Foarte bine, domnule. Cât se poate de bine. 

— Sunt încântaT. Spuse Thomas Hudson, Apoi se adresă 
Alcaldelui Peor: 

— Am făcut parte dintr-un club la Londra, unde jumătate 
din membri încercau să urineze şi cealaltă parte încerca să- 
i împiedice. 

— Foarte bine, spuse Alcalde Peor, terminându-şi treaba. 
Şi cam cum se cheamă? El Club Mundial? 

— Nu. De fapt, am uitat cum îi spune. 

— Ai uitat numele clubului dumitale. 

— Da, de ce nu? 

— Cred că e mai bine să mergem să mai luăm un rând. Cât 
costă urinatul ăsta? 

— Cât doriţi dumneavoastră, domnule. 


— Lasă-mă să plătesc eu, spuse Thomas Hudson. Îmi place 
să plătesc eu aici. E ca şi cum ai cumpăra flori. 

— Nu s-ar putea să fi fost Clubul Automobilistic Regal? 
întrebă mulatrul stând în picioare şi oferind un şervet. 

— Nu s-ar putea. 

— Îmi pare rău, domnule, spuse cel ce studia doctrina 
rosicrucianismului. Ştiu că aceasta-i unul dintre cele mai 
mari cluburi din Londra. 

— E adevărat, spuse Thomas Hudson. Unul dintre cele mai 
mari. 'Ţine şi cumpără-ţi ceva foarte frumos din banii ăştia. 

Îi dădu un dolar. 

— De ce i-ai dat un peso? îl întrebă Alcalde Peor după ce 
ieşiră pe uşă şi se treziră din nou în hărmălaia ce venea de 
la bar, din restaurant şi de la circulaţia de afară. 

— Tot n-aveam ce face cu el. 

— Hombre, făcu Alcalde Peor. Te simţi bine? Nu ţi-e rău? 

— Destul de bine, spuse Thomas Hudson. Îţi mulţumesc 
tare mult. 

— Cum a fost plimbarea? întrebă Lil Virtuoasa de pe 
scaunul ei de la bar. 

Thomas Hudson se uită la ea şi din nou o văzu parcă 
pentru prima oară. Arăta mult mai neagră şi mult mai 
voluminoasă. 

— A fost o plimbare plăcută, îi răspunse el. Când 
călătoreşti, întâlneşti întotdeauna oameni interesanţi. 

Lil Virtuoasa îi puse mâna pe mijloc şi strânse tare, iar el 
se uită în lungul barului, dincolo de Lil, dincolo de pălăriile 
de Panama, de feţele cubanezilor, de păhărelele pentru 
zaruri care se mişcau mereu în mâinile celor ce beau, se 
uită afară, pe uşa deschisă, spre lumina strălucitoare din 
stradă, când văzu că maşina trage în faţă, portarul deschide 
portiera din spate şi ea coboară. 

Era ea. Nimeni altcineva nu cobora din maşină în chipul 
acela, cu o mişcare abilă, uşoară, elegantă şi, în acelaşi 
timp, ca şi cum ar fi făcut străzii o mare favoare păşind pe 
ea. Ani de zile toate încercaseră să arate ca ea, şi unele 


ajunseseră destul de aproape. Dar când o vedeai, toate care 
încercaseră să arate ca ea nu erau decât imitații. Acum era 
în uniformă, îi zâmbi portarului şi-l întrebă ceva şi el 
răspunse încântat şi dădu afirmativ din cap, iar ea porni, 
traversă trotuarul şi intră în bar. În spatele ei era altă 
femeie în uniformă. 

Thomas Hudson se ridică în picioare şi simţi ca şi cum ceva 
îi apăsa pieptul şi nu-l lăsa să respire. Ea îl văzuse şi porni 
spre el printre consumatori, pe intervalul dintre cei ce 
stăteau la bar şi cei de ia mese. Cealaltă femeie se ţinea pe 
urmele ei. 

— Scuzaţi-mă, spuse el către Alcalde Peor şi către Lil 
Virtuoasa. Trebuie să întâmpin o prietenă. 

Se întâlniră la jumătate intervalului dintre bar şi mese şi o 
cuprinse în braţe. Se strânseră tare în braţe, aşa cum se 
strâng oamenii uneori, şi el o sărută pătimaş şi ea îl sărută, 
şi-l îmbrăţişă strâns. 

— Ah, tu eşti. Tu. Tu, murmură ea. 

— Diavoliţo, făcu el. Cum ai ajuns aici? 

— De la Camaguey, bineînţeles. 

Oamenii se uitau la ei, şi el o cuprinse în braţe, lipind-o 
tare de el, o săltă de la podea, şi o sărută din nou şi apoi o 
lăsă jos, o luă de braţ şi o duse la o masă din colţ. 

— Nu putem face nimic aici, spuse el. Ne arestează. 

— Să ne aresteze, spuse ea. Ea e Ginny, secretara mea. 

— Bună, Ginny, o salută Thomas Hudson. Hai s-o poprim 
pe femeia asta smintită în spatele mesei. 

Ginny era o fată simpatică şi urâţică. Amândouă purtau 
aceeaşi uniformă, bluză ofiţerească fără însemne, cămaşă 
bărbătească şi cravată, fustă, ciorapi şi pantofi. Pe cap 
aveau bonete militare şi pe umărul stâng un însemn pe care 
nu-l văzuse la început. 

— Diavoliţo, scoate-ţi boneta. 

— Nu am voie. 

— Scoate-o. 

— Bine. 


Îşi scoase boneta, îşi înălţă capul şi-şi scutură părul, 
făcându-l să se reverse în jos, îşi lăsă capul pe spate şi se 
uită la el, iar el îi văzu fruntea înaltă, linia şerpuită, 
fascinantă a părului, care avea aceeaşi culoare aurie 
dintotdeauna, ca a grâului copt, pomeţii ieşiţi în afară şi 
scobitura obrazului imediat sub ei, scobitura aceea care-ţi 
putea frânge oricând inima, nasul uşor turtit, şi gura care 
abia-abia scăpase de el, cu rujul şters de sărutări, şi linia 
frumoasă a bărbiei şi a gâtului. 

— Cum arăt? 

— Doar ştii bine. 

— Ai mai sărutat vreodată pe cineva în uniformă? Sau te-ai 
zgâriat în nasturii militari? 

— Nu. 

— Mă iubeşti? 

— Totdeauna te iubesc. 

— Nu. Acum mă iubeşti? În clipa asta? 

— Da, spuse el, şi simţi un nod în gât. 

— Bine, spuse ea. Ar fi fost tare rău pentru tine dacă nu m- 
ai fi iubit. 

— Cât timp stai pe-aici? 

— Numai azi. 

— Dă-mi voie să te sărut. 

— Spuneai că o să ne aresteze. 

— Mai putem aştepta. Ce bei? 

— Au şampanie bună? 

— Da. Dar există şi o băutură locală cumplit de bună. 

— Trebuie să fie. Dar cam cât ai băut tu din băutura asta? 

— Nu mai ştiu. Vreo duzină de pahare. 

— Numai ochii ţi s-au mai micşorat. lubeşti pe cineva? 

— Nu. Dar tu? 

— Trebuie să vedem. Unde-i bestia de nevastă-ta? 

— Prin Pacific. 

— Acolo aş vrea să fie. La o mie de braţe adâncime. Ah, 
Tommy, lommy, lommy, lommy, lommy. 

— Ilubeşti pe cineva? 


— Mi-e teamă că da. 

— Bestie. 

— Nu-i groaznic? Prima oară când te întâlnesc după ce-am 
plecat, nu iubeşti pe nimeni, iar eu iubesc pe cineva. 

— Tu ai plecat? 

— Versiunea mea. 

— E drăguţ? 

— Ăsta de-acum e drăguţ, drăguţ cum sunt copiii. Are 
mare nevoie de mine. 

— Unde-i? 

— Secret militar. 

— Şi într-acolo te îndrepţi şi tu? 

— Da. 

— Tu unde eşti? 

— La USO. 

— E acelaşi lucru cu OSS? 

— Nu, nepriceputule. Nu te preface că eşti prost şi nu fi 
înţepat numai pentru că iubesc pe cineva. Tu nu mă întrebi 
niciodată când te îndrăgosteşti. 

— Cât de îndrăgostită eşti de el? 

— N-am zis că-s îndrăgostită de el. Am spus că-l iubesc. Şi 
dacă n-ai ţine morţiş, azi nu l-aş iubi. Nu stau aici decât o zi. 
Nu vreau să fiu nepoliticoasă. 

— Du-te la dracu, spuse el. 

— Ce-ar fi dacă aş lua maşina şi m-aş duce la holel? 
întrebă Ginny. 

— Nu, Ginny. Mai întâi să bem nişte şampanie. Ai maşină? 
îl întrebă ea pe Thomas Hudson. 


— Da. Afară. 

— Putem merge cu maşina la tine? 

— Bineînţeles. Putem mânca şi apoi plecăm. Sau putem lua 
ceva pe drum ca să mâncăm acasă. 

— Nu-i aşa că am avut noroc că am ajuns aici? 

— Da, spuse Thomas Hudson. De unde ai ştiut că sunt pe- 
aici? 

— Un puşti de la aeroportul din Camaguey mi-a spus că s- 
ar putea să fii aici. Dacă nu te găseam, ne apucam să 
vizităm Havana. 

— Putem vizita Havana. 

— Nu, spuse ea. S-o vadă Ginny. Ştii pe cineva care ar 
putea s-o însoţească pe Ginny? 

— Bineînţeles. 

— Deseară trebuie să fim înapoi la Camaguey. 

— La ce oră îţi pleacă avionul? 

— La şase, cred. 

— O să aranjâm noi totul, spuse Thomas Hudson. 

La masa lor veni un bărbat. Era de prin partea locului. 

— Scuzaţi-mă, spuse el. Îmi puteţi da un autograf? 

— Bineînţeles. 

EI îi oferi o carte poştală cu fotografia barului, cu 
Constante în spatele barului amestecând cocteiluri, şi ea îşi 
puse acolo semnătura lăbărţată teatral, pe care Thomas 
Hudson o ştia atât de bine. 

— Nu-i nici pentru fetiţa mea, nici pentru băiatul meu care 
e şcolar. E pentru mine. 

— Bine, spuse ea şi-i zâmbi. Foarte drăguţ din partea 
dumitale că mi-ai cerut autograful. 

— Am văzut toate filmele în care aţi jucat, spuse el. 
Părerea mea e că sunteţi cea mai frumoasă femeie din 
lume. 

— Minunat, spuse ea. Te rog să-ţi păstrezi şi mai departe 
aceeaşi părere. 

— Îmi permiteţi să vă ofer ceva de băut? 

— Beau acum cu un prieten. 


— Îl cunosc, spuse crainicul de radio. Îl cunosc de mulţi 
ani, Iom, pot să iau loc şi eu? Văd că mai este o doamnă 
aici. 

— Ele domnul de Rodriguez, spuse Thomas Hudson. Care- 
i numele tău de familie, Ginny? 

— Watson. 

— Domnişoara Watson. 

— Sunt încântat să vă cunosc, domnişoară Watson, spuse 
crainicul de radio. 

Era un bărbat arătos, smead şi bronzat, cu nişte ochi 
plăcuţi, un zâmbet simpatic şi mâini zdravene de jucător de 
baseball. Se ocupase şi cu jocurile de noroc şi cu cel de 
baseball, şi mai păstrase ceva din înfăţişarea elegantă a 
modernului jucător de cărţi. 

— Puteţi lua masa cu mine toţi trei? îi întrebă el. E 
aproape ora prânzului. 

— Domnul Hudson şi cu mine urmează să facem o 
călătorie prin ţinut, spuse ea. 

— Aş fi încântată să iau masa cu dumneavoastră, spuse 
Ginny. Sunteţi un om minunat. 

— E de treabă? îl întrebă ea pe Thomas Hudson. 

— E un om minunat. Altul ca el nu mai găseşti în oraşul 
ăsta. 

— Tom, mulţumesc tare mult, spuse crainicul. Chiar nu 
vreţi să luaţi masa cu mine? 

— Zău că trebuie să plecăm, spuse ea. E târziu şi aşa. 
Ginny, te întâlnesc la hotel. Mulţumesc tare mult, domnule 
Rodriguez. 

— Sunteţi cu adevărat cea mai frumoasă femeie din lume, 
spuse domnul Rodriguez. Chiar dacă n-am ştiut-o 
dintotdeauna, o ştiu acum. 

— Vă rog să vă păstraţi totdeauna aceeaşi părere, spuse 
ea şi apoi ieşiră în stradă. Ei, urmă apoi, n-a fost chiar rău. 
Şi Ginny îl place, şi-i un bărbat drăguţ. 

— E un bărbat drăguţ, într-adevăr, spuse Thomas Hudson, 
în vreme ce şoferul le deschidea portiera. 


— Tu eşti drăguţ, îi spuse ea. Aş fi preferat ca tu să nu fi 
băut atât de mult. De aceea am evitat şi şampania. Cine era 
prietena aceea tuciurie de la capătul barului? 

— Prietena mea tuciurie de la capătul barului, şi atâta tot. 

— Vrei să mai bei ceva? Putem opri undeva să comandăm. 

— Nu. Vrei tu? 

— Doar ştii că eu nu vreau niciodată. Deşi nişte vin aş 
vrea. 

— Am eu vin acasă. 

— E minunat. Acum poţi să mă săruţi. Acum nu ne mai 
arestează nimeni. 

— Adonde vamos?38 întrebă şoferul uitându-se drept 
înainte. 

— A la finca39, îi răspunse Thomas Hudson. 

— Ah, Tommy, lommy, lommy, făcu ea. Haide, nu te sfii. N- 
are nici o importanţă dacă ne vede, nu-i aşa? 

— Nu. N-are. Dacă vrei, taie-i limba. 

— Nu, asta nu vreau. Nu-mi place brutalitatea niciodată. 
Dar a fost drăguţ din partea ta să-mi îngădui. 

— N-ar fi o idee rea. Tu ce mai faci? Cuib al dragostei 
dintotdeauna. 

— Eu sunt aceeaşi. 

— Chiar aceeaşi? 

— Aceeaşi, cum e fiecare întotdeauna. În oraşul ăsta sunt a 
ta. 

— Până pleacă avionul. 

— Exact, spuse ea şi-şi schimbă poziţia ca să stea mai bine 
în maşină. Uite, urmă, noi am trecut de partea strălucitoare 
şi acum am ajuns unde-i murdar şi plin de fum. Când nu ni 
se întâmplă aşa? 

— Câteodată. 

— Da, câteodată, spuse ea. 

Apoi se uitară la partea aceea murdară şi înceţoşată şi cu 
ochii ei pătrunzători şi cu inteligenţa ei deosebită văzu într- 
o clipă ceea ce lui îi trebuiseră atâţia ani ca să vadă. 

— Acum e mai bine, spuse ea. 


În viaţa ei nu-i spusese o minciună, şi el încercase la 
rândul lui să n-o mintă. Dar nu prea reuşise. 

— Mă mai iubeşti? îl întrebă ea. Spune-mi de-a dreptul şi 
fără cuvinte alese. 

— Da. Ar trebui să ştii. 

— Ştiu, spuse ea, dar silindu-l s-o dovedească dacă aşa 
ceva se putea dovedi. 

— De data asta cine-i tipul? 

— Hai să nu mai vorbim de el. Nici n-o să-ţi pese de el. 

— Poate că nu, spuse el şi o strânse lângă el atât de tare, 
încât parcă ar fi fost gata gata să se frângă ceva în ei dacă 
s-ar fi potrivit amândoi într-adins. 

Era vechiul lor joc şi ea i se frânse în braţe. 

— Cât mai e până acasă? 

— Unsprezece minute. 

— După cum stau lucrurile acum, e încă mult prea 
departe. 

— Să-i iau volanul şi să conduc numai în opt minute? 

— Nu, te rog, adu-ţi aminte tot ce te-am învăţat despre 
răbdare. 

— Asta-i lecţia cea mai inteligentă şi mai tâmpită pe care 
am învăţat-o. Acum învaţă-mă tu pe mine puţin lecţia asta. 

— Trebuie? 

— Nu. Acum nu mai sunt decât opt minute. 

— Eo casă frumoasă? Patul e mare? 

— O să vedem, spuse Thomas Hudson. Ai şi început să 
încerci vechile îndoieli? 

— Nu, spuse ea. Nu vreau decât un pat mare, mare. Să uit 
cu totul armata. 

— E un pat mare, spuse el. Poate nu la fel de mare ca 
armata. 

— Nu e nevoie să fii bădăran. Toţi bărbaţii frumoşi ajung 
până la urmă să scoată poza nevestei. Doar trebuie să-i ştii 
pe cei de la trupele aeropurtate. 

— Îmi pare bine că nu-i ştiu. Noi suntem stătuţi în apă. Dar 
niciodată n-au fost trupe acvapurtate şi nici nu ni s-a spus 


vreodată aşa. 

— Îmi povesteşti şi mie cum e? îl întrebă ea. 

— Nu. 

— Niciodată nu mi-ai povestit şi tare te mai iubesc eu 
pentru asta. Dar sunt curioasă şi lumea mă întreabă şi sunt 
îngrijorată. 

— Opreşte-te la curiozitate, îi răspunse el. Şi nu fi 
îngrijorată niciodată. Nu-ţi aduci aminte că curiozitatea a 
omorât motanul? Am şi eu un motan care-i destul de curios. 

Se gândi la Boise. Apoi îi spuse: 

— Dar îngrijorarea a ucis şi mulţi oameni de afaceri în 
floarea vârstei. Să fiu şi eu îngrijorat în legătură cu tine? 

— Doar ca actriţă. Şi nu prea mult. Nu mai sunt decât 
două minute. Acum e un peisaj frumos şi-mi place. Putem 
lua masa în pat? 

— Vrei să ne apucăm şi de dormit? 

— Da. Nu-i nici un păcat. Numai să nu pierdem avionul. 

Maşina urcă panta abruptă a vechiului drum pavat cu 
piatră, cu copaci mari de ambele părţi. 

— Ai ceva de pierdut? 

— Pe tine, spuse el. 

— Nu, mă refeream la îndatoriri. 

— Arăt eu a om care să aibă vreo îndatorire? 

— S-ar putea să ai. Eşti un actor minunat. Cel mai prost pe 
care l-am văzut vreodată. Te iubesc, zănaticul meu drag, 
spuse. Te-am văzut în toate marile tale roluri. Te-am iubit 
cel mai tare când jucai rolul Soţului Credincios, şi-l jucai 
atât de bine? Asta s-a întâmplat la Ritz, mi se pare. 

— Acolo am jucat eu cel mai bine rolul Soţului Credincios, 
spuse el. Ca Garrick la Old Bailey. 

— Ai cam încurcat-o puţin, spuse ea. Cred că cel mai bine 
ai jucat rolul pe Normandie. 

— Când a ars vasul, vreme de şase zile nu mi-a mai păsat 
de nimic pe lumea asta. 

— Dar nu ăsta-i recordul tău. 

— Nu, răspunse el. 


Se opriseră la poartă şi şoferul o descuie. 

— Chiar aici locuim? 

— Da. Pe deal. Îmi pare rău că şoferul nu-i prea în formă. 

Maşina începu să urce printre mangotieri şi printre 
flamboyanes, întoarse lângă grajdurile de vite şi apoi mai 
departe urcă pe aleea circulară spre casă. El deschise 
portiera maşinii, şi ea cobori ca şi cum ar fi făcut o 
generoasă şi călduroasă favoare pământului. 

Se uită la casă şi văzu geamul deschis al domitorului. Erau 
nişte geamuri mari şi, într-un fel, îi aduceau aminte de 
Normandie. 

— O să pierd avionul, spuse ea. De cenu mă pot şieu 
îmbolnăvi odată? 'Toate celelalte femei se îmbolnăvesc. 

— Ştiu eu doi doctori buni care vor jura amândoi că eşti 
bolnavă. 

— Minunat, spuse ea urcând scările. N-o să fie nevoie să-i 
invitam şi pe ei la cină, nu-i aşa? 

— Nu, spuse el deschizând uşa. O să le telefonez şi trimit 
apoi şoferul să aducă certificatele. 

— Sunt bolnavă, spuse ea. M-am hotărât. De data asta să 
se mai distreze armata şi singură. 

— O să te duci. 

— Nu. Am să te distrez pe tine. În ultima vreme ai mai fost 
distrat ca lumea? 

— Nu. 

— Şi eu. Sau se spune nici eu? 

— Nu mai ştiu, spuse şi o trase aproape de el şi se uită în 
ochii ei şi apoi îşi feri privirea. 

Deschise uşa spre dormitorul cel mare. 

— Se spune nici eu, adăugă gânditor. 

Geamurile erau deschise şi suflarea vântului se simţea 
până în cameră. Dar acum, când ieşise soarele, era plăcut. 

— Aici e ca pe Normandie. Ai făcut să arate ca pe 
Normandie într-adins pentru mine? 

— Bineînţeles, iubita mea, minţi el. Ce-ai crezut? 

— Eşti un mincinos mai prost decât mine. 


— Nu-s nici măcar mai iute. 

— Hai atunci să nu mai spunem minciuni. Să ne prefacem 
că pentru mine ai aranjat totul aşa. 

— Pentru tine am aranjat totul aşa, spuse el. Numai că 
semăna cu altcineva. 

— Numai atât de tare eşti tu în stare să strângi pe cineva 
în braţe? 

— Fără s-o frâng. 

Apoi adăugă: 

— Fără să ne culcăm. 

— Cine e împotriva culcatului? 

— Eu nu, spuse el şi o ridică în braţe şi o duse pe pat. Dar 
să trag storul. N-am nimic împotrivă să distrezi trupele. Dar 
cei de la bucătărie au un radio cu care se distrează, aşa că 
nu mai au nevoie şi de noi. 

— Şi acum..., începu ea. 

— Da. 

— Acum adu-ţi aminte tot ce te-am învăţat. 

— Nu mi-am adus? 

— Oarecum. 

— Bine, spuse el. Hai să nu ne mai amintim de nimic, hai 
să nu mai vorbim, şi să nu mai vorbim şi iar să nu mai 
vorbim. 

După aceea ea îi spuse: 

— Chiar şi pe Normandie, oamenilor li se făcea foame. 

— Să-l sun pe steward. 

— Dar stewardul ăsta nu ne cunoaşte. 

— O să ne cunoască acum. 

— Nu. Hai să ieşim şi să vedem casa. Ce-ai mai pictat? 

— Mai nimic. 

— N-ai timp. 

— Tu ce crezi? 

— Dar când eşti la țărm nu poţi? 

— Tom! exclamă ea. 

Erau în camera de zi şi stăteau pe scaunele mari şi vechi şi 
ea îşi scosese pantofii ca să se simtă mai bine rogojina de pe 


jos. Stătea ghemuită şi îşi pieptănase părul ca să-i facă lui o 
bucurie, fiindcă ştia ce mult îi plăcea lui, şi cum stătea aşa 
părul i se legăna ca un mănunchi greu de mătase, ori de 
câte ori îşi clătina capul. 

— Fir-ai tu să fii, spuse el. lubito, adăugă apoi. 

— M-ai afurisit destul, spuse ea. 

— Să nu mai vorbim de asta. 

— De ce te-ai căsătorit cu ea, Iom? 

— Pentru că iubeai pe altcineva. 

— Nu era un motiv serios. 

— Nimeni n-a spus vreodată că a fost. Mai ales pentru 
mine. Dar nu e nevoie să greşesc şi să mă căiesc pentru 
greşelile mele şi apoi să le discut. Nu-i aşa? 

— Doar dacă vreau eu. 

Motanul cel mare, cu negru şi alb, venise înăuntru şi se 
freca acum de picioarele ei. 

— Ne-a cam încurcat, spuse Thomas Hudson. Sau poate că 
dă şi el dovadă de bun simţ. 

— Nu e cumva vorba de...? 

— Bineînţeles. Sigur. Boy, îl strigă el. 

Motanul veni la el şi-i sări în braţe. Nu conta în braţele cui 
era. 

— Am putea s-o iubim amândoi, Boy. Uită-te bine la ea. 
Femei ca asta nu mai vezi tu. 

— Tom nu trebuie să te prefaci că n-ai fost pe mare când ai 
ochii atât de arşi şi în colţul ochilor ai dungi albe, iar părul 
ţi-e atât de decolorat de soare de parcă ai fi dat cu ceva pe 
el... 

— Şi am un mers legănat şi umblu cu un papagal pe umăr 
şi dau în oameni cu piciorul meu de lemn. Ascultă, iubito, 
mă mai duc din când în când pe mare fiindcă pictez viaţa 
mării pentru muzeul de istorie naturală. Nici măcar 
războiul nu ne poate abate de la studiile noastre. 

— Sunt sfinte, spuse ea. O să-mi aduc aminte de minciuna 
asta şi am să mă ţin scai de ea. Iom, chiar nu-ţi pasă de ea 
deloc? 


— Deloc. 

— Încă mă mai iubeşti? 

— Nu ţi-am dat destule dovezi? 

— S-ar fi putut să fie un rol. Cel al îndrăgostitului veşnic 
credincios, indiferent cu ce târfă te găsesc. „Nu mie 
credincios mi-ai fost în felul tău, Cynara.” 

— Totdeauna ţi-am spus că dacă te-ai fi apucat să-l 
ilustrezi cu picturile tale şi ai fi lucrat aşa cum trebuie, în 
loc să zugrăveşti fantezii şi să te îndrăgosteşti de tot felul 
de... 

— Căsătorindu-te cu ele, vrei să spui. 

— Nu. E destulă pedeapsă să te căsătoreşti cu ele. Dar te 
îndrăgosteşti de ele şi după aceea nu te mai respect. 

Fraza asta veche şi dulce mi-o amintesc: „Şi după aceea 
nu te mai respect!” O cumpăr şi dau pe ea oricât ceri, 
numai s-o scot din circulaţie. 

— 'Te respect. lar tu nu o iubeşti, nu-i aşa? 

— 'Te iubesc şi te respect pe tine şi pe ea n-o iubesc deloc. 

— Atunci e minunat. Sunt fericită că sunt atât de bolnavă 
şi că am pierdut avionul. 

— 'Te respect cu adevărat, o ştii doar şi respect orice 
afurisit de lucru pe care-l faci sau l-ai făcut. 

— Şi te porţi cu mine minunat şi-ţi ţii toate promisiunile. 

— Care a fost ultima? 

— Nu mai ştiu. Dacă a fost vorba de vreo promisiune, 
atunci ai încălcat-o. 

— Frumoasa mea, vrei să trecem peste asta? 

— Mi-ar plăcea să trecem. 

— Poate o să putem. Peste multe lucruri am trecut noi. 

— Nu. Nu-i adevărat. Sunt şi dovezi vizibile. Dar tu crezi 
că dacă faci dragoste cu o femeie e destul. Nu te gândeşti 
niciodată la nevoia ei de a fi mândră de tine. Nici la micile 
mângâieri. 

— Nici la posibilitatea de a fi un ţânc, ca cei pe care-i 
iubeşti şi de care-ţi pasă. 


— N-ai fi putut să fii mai neajutorat şi să mă faci să mă 
simt că-ţi sunt necesară şi să nu te mai porţi aşa cum te 
purtai şi să tot bombăneşti că ba dă-mi aia, ba ia aia, ba du- 
o dracului de-aici că nu mi-e foame? 

— De ce-am venit noi aici? Pentru lecţii de morală? 

— Am venit aici fiindcă te iubesc şi vreau să te dovedeşti 
demn de tine însuţi. 

— Şi de tine, şi de Dumnezeu, şi de toate celelalte 
abstracții. Nici măcar nu-s pictor abstracţionist. Tu ai fi fost 
în stare să-i ceri lui 'Toulouse-Lautrec să nu mai dea pe la 
bordeie, sau lui Gauguin să fie atent să nu se aleagă cu 
vreun sifilis, şi lui Baudelaire să se întoarcă devreme acasă. 
Eu nu-s la fel de bun ca ei, dar la dracu şi cu tine. 

— N-am fost niciodată aşa. 

— Ba ai fost. Tu şi munca ta. Ceasurile tale afurisite de 
muncă. 

— Aş fi renunţat la ele. 

— Bineînţeles. Ştiu că ai fi făcut-o. Şi atunci ai fi cântat în 
cluburi de noapte şi eu aş fi devenit mardeiaşul tău. ii 
minte când puneam la cale aşa ceva? 

— Ce-ai mai auzit de Tom? 

— E bine, spuse bărbatul şi simţi un fior ciudat cum îi 
străbate pielea. 

— De trei săptămâni nu mi-a mai scris. Şi ar fi fost firesc 
să-ţi închipui că o să-i scrie mamei sale. Când e vorba de 
scris, a fost întotdeauna atât de harnic. 

— Doar ştii cum e cu puştii ăştia plecaţi la război. Sau 
poate că nu dă armata drumul la scrisori. Uneori fac şi asta. 

— "Ţii minte când nu era în stare să vorbească boabă 
englezeşte? 

— Şi avea banda lui la Gstaad? Şi la Engadine, şi la Zug? 

— Ai vreo poză de-a lui? 

— Numai cea pe care o ai şi tu. 

— Se poate bea ceva? Ce bei tu pe-aici? 

— 'Tot ce pofteşti. Mă duc să dau de băiatul acela. Vinul e 
în pivniţă. 


— Te rog să nu lipseşti prea mult. 

— E caraghios ca tocmai noi să ne spunem aşa ceva. 

— Te rog să nu lipseşti prea mult, repetă ea. Ai auzit? Şi să 
ştii că nu ţi-am cerut niciodată să vii devreme acasă. Nu 
ăsta a fost necazul, şi o ştii şi tu. 

— Ştiu, adeveri el. Şi n-am să lipsesc prea mult. 

— Poate că biatul ăla ne poate face şi ceva de mâncare. 

— S-ar putea, spuse Thomas Hudson. 

Apoi îi puse în vedere motanului: 

— Să stai cu ea, Boise. 

Ei asta-i, se gândi el. De ce-am zis asta? De ce-am minţit? 
De ce mă străduiesc să dezvălui adevărul treptat? Vreau să- 
mi păstrez durerea numai pentru mine, cum spunea Willie? 
Sunt oare genul ăsta de individ? Ei, ai făcut-o, se gândi. 
Cum să-i spui unei mame că băiatul ei a murit, tocmai când 
ai făcut din nou dragoste cu ea? Cum să-ţi spui chiar ţie că 
băiatul e mort? Pe vremuri aveai răspuns la toate. 
Răspunde-mi şi mie acum. 

— Nu există nici un răspuns. Până acum ar fi trebuit să ştii 
şi asta. Nu există absolut nici un răspuns. 

— 'Tom, se auzi glasul ei chemându-l. Sunt singura şi 
motanul nu-ţi poate ţine locul, deşi el crede că poate. 

— Pune-l jos. Băiatul s-a dus în sat şi eu aduc gheaţa. 

— Nu-mi mai pasă de băutura aia. 

— Nici mie, spuse el şi apăru din nou în încăpere păşind pe 
podeaua de ceramică cu picioarele goale până ce ajunse pe 
rogojină. 

Se uită la ea, şi ea era tot acolo. 

— Nu vrei să vorbeşti despre el, spuse ea. 

— Nu! 

— De ce? Cred că-i mai bine aşa. 

— Seamănă prea mult cu tine. 

— Nu de asta, spuse ea. Zi-mi. E mort? 

— Da. 

— 'Te rog, ţine-mă strâns. Acum chiar mi-e rău. 


O simţi cum tremură şi se lăsă în genunchi lângă scaunul 
ei şi o cuprinse în braţe şi o simţi cum tremură. Apoi ea 
spuse: 

— Sărmanul, sărmanul de tine. Sărmanul, sărmanul de 
tine. 

După o vreme vorbi iar. 

— Îmi pare rău pentru tot ceea ce-am spus sau am făcut 
vreodată. 

— Şi mie. 

— Sărmanul de tine, sărmana de mine. 

— Sărmana lume, spuse el şi nu adăugă: „Sărmanul Iom”. 

— Ce-mi mai poţi spune? 

— Nimic, doar atât. 

— Cred că o să ne învăţăm şi cu asta. 

— Poate. 

— Aş vrea să mă sfărâm, dar nu simt decât un gol şi mi-e 
rău. 

— Ştiu. 

— Aşa păţeşte toată lumea? 

— Aşa cred. Oricum, nouă nu ni se poate întâmplă decât o 
singură dată. 

— Şi acum e ca în casa mortului. 

— Îmi pare rău că nu ţi-am spus de la început când te-am 
văzut. 

— Nu-i nimic, spuse ea. Totdeauna amâni tu lucrurile. Dar 
nu-mi pare rău. 

— Mi-a fost atât de afurisit de dor de tine şi am fost egoist 
şi idiot. 

— N-ai fost egoist. Totdeauna ne-am iubit. Numai că am 
greşit. 

— Eu sunt vinovat pentru cele mai mari greşeli. 

— Nu. Amândoi suntem. Să nu ne mai certăm niciodată. 

Ceva se petrecu în ea şi în cele din urmă o podidi plânsul şi 
murmură: 

— Ah, Tommy, aşa deodată, nu mai sunt în stare să suport. 


— Ştiu spuse el. Frumoasa şi dulcea mea iubită. Nici eu nu 
mai suport. 

— Eram atât de tineri şi de proşti şi eram amândoi frumoşi 
şi Tommy era atât de frumos... 

— Ca şi maică-sa. 

— Şi acum nu mai e nici urmă din el. 

— Sărmana mea, iubita mea scumpă. 

— Şi acum ce facem? 

— "Tu faci ceea ce faci, iar eu fac ceea ce fac. 

— Nu putem rămâne împreună o vreme? 

— Numai dacă mai ţine vântul ăsta. 

— Atunci să ţină. Crezi că e păcat să facem dragoste? 

— Nu cred că Tom ar avea ceva împotrivă. 

— Nu. Precis că nu. 

— Îţi aminteşti când mergeam în amurg cu schiurile, cu el 
în spate, şi cum cântam în vreme ce treceam prin grădina 
din spatele hanului? 

— Îmi aduc aminte de tot. 

— Şi eu la fel, spuse ea. Şi de ce eram atât de proşti? 

— Eram în aceeaşi măsură şi rivali şi iubiţi. 

— Ştiu şi asta şi n-ar fi trebuit să fim aşa. Dar nu iubeşti pe 
nimeni altcineva, nu-i aşa? Acum când nu ne-a mai rămas 
decât atât. 

— Nu. Sincer. 

— Nici eu. Crezi că ne putem întoarce unul la celălalt? 

— Nu ştiu dacă ar merge. Dar putem încerca. 

— Cât mai ţine războiul ăsta? 

— Întreabă-l pe cel care are unul la activ. 

— S-ar putea să ţină ani de zile? 

— Câţiva tot ţine. 

— S-ar putea să fii şi tu ucis? 

— S-ar putea. 

— Nu-i bine. 

— Şi dacă scap? 

— Nu ştiu. Acum că Tom nu mai este, n-o să începem să 
fim iar arţăgoşi şi râi? 


— Aş putea să încerc să nu mai fiu. Nu mai sunt arţăgos şi 
am învăţat să-mi stăpânesc răutatea. Crede-mă. 

— Cum? Cu târfele? 

— Cred că da. Dar nu mai am nevoie de ele dacă suntem 
împreună. 

— Totdeauna ai ştiut să potriveşti totul frumos. 

— Vezi? Să nu începem din nou. 

— Nu. Nu într-o casă în care-i un mort. 

— Tu ai spus-o o dată. 

— Ştiu, răspunse ea. Îmi pare rău. Dar nu ştiu cum să zic 
altfel şi să aibă acelaşi înţeles. Începe să mai amorţească, 
acum. 

— O să amorţească tot mai mult, spuse el. Cu amorţeala e 
la fel de rău ca şi atunci când afli prima oară. Dar o să 
amorţească şi mai mult. 

— O să-mi spui toate veştile rele încât să-mi amorţească 
mai repede? 

— Sigur, făcu el. Dumnezeule, te iubesc. 

— Totdeauna m-ai iubit, spuse ea. Acum povesteşte-mi. 

Stătea la picioarele ei şi nu se uita la ea. Se uita la motan, 
la Boise, care se aşezase pe rogojină unde era o pată de 
soare. 

— A fost doborât de antiaeriană în timpul unui zbor de 
rutină în apropiere de Abbeville. 

— N-a sărit? 

— Nu. Avionul a luat foc. Probabil că fusese lovit şi el. 

— Sper să fi fost, spuse ea. Sper tare mult să fi fost lovit. 

— E aproape sigur că aşa s-a întâmplat. Avea timp să sară. 

— Îmi spui chiar adevărul? Nu i-a ars paraşuta? 

— Nu, minţi el, gândindu-se că era destul pentru ziua 
aceea. 

— De unde ai auzit toate astea? 

Îi spuse numele omului care-i povestise. 

— Atunci e adevărat, spuse ea. Acum nu mai am fiu, şi nici 
tu nu mai ai. Bănuiesc că din asta putem învăţa şi noi ceva. 
Mai ştii şi altceva? 


— Nu, îi spuse el, cât mai convingător posibil. 

— Şi o ducem aşa mai departe? 

— Aşa. 

— Cu ce? 

— Cu nimic, răspunse el. 

— N-aş putea sta aici cu tine? 

— Nu cred că ar ajuta la ceva, pentru că, îndată ce vremea 
va îngădui, va trebui să ies în larg. Tu nu vorbeşti niciodată 
şi îngropi în tine tot ce-ţi spun. Aşa că îngroapă şi asta. 

— Dar aş putea rămâne cu tine până atunci şi apoi aş 
putea să te aştept până te întorci. 

— N-are rost, spuse el. Nu ştiu niciodată când ne 
întoarcem şi ţi-ar fi şi mai greu dacă n-ai avea munca ta. 
Dacă vrei, rămâi până plecăm. 

— Bine, spuse ea. Am să rămân până plecaţi şi o să ne 
gândim la 'Tom cât poftim. Şi, îndată ce-ai să socoteşti că se 
cuvine, o să facem dragoste. 

— Tommy n-a avut niciodată nici o legătură cu încăperea 
asta. 

— Nu. Şi am să descânt eu pe oricine a avut de-a face cu el 
vreodată. 

— Acum Zic şi eu că trebuie să mâncăm ceva şi să bem un 
pahar de vin. 

— O sticlă, îl corectă ea. Nu-i aşa că Tom a fost un băiat 
drăguţ? Şi atât de amuzant, şi atât de bun. 

— Din ce eşti tu făcută? 

— Din ceva ce-ţi place ţie, răspunse ea. Şi adăugă: Şi din 
oţel. 

— Nu ştiu ce s-a întâmplat cu băieţii care slujesc în casa 
asta, spuse Thomas Hudson. Nu se aşteptau să mă vadă 
întors astăzi. Dar unul dintre ei trebuia să fie la telefon. 
Aduc eu vinul. Acum, s-a răcit. 

Deschise sticla şi turnă în două pahare. Era din vinul acela 
bun pe care-l păstra pentru când se întorcea acasă, şi care 
după ce se răcorea făcea perle mici, perfecte, de vin curat. 


— Pentru noi şi pentru toate greşelile noastre, şi pentru 
tot ce-am pierdut şi pentru ce-o să câştigăm de-acum 
înainte. 

— Aşa să fie, spuse el. 

— Aşa să fie, adeveri ea. 

Apoi adăugă: 

— Există un lucru faţă de care ai rămas credincios 
întotdeauna - vinul bun. 

— Minunat din partea mea, nu-i aşa? 

— Îmi pare rău de ce-am zis despre băut azi-dimineaţă. 

— Mie îmi prinde bine. E caraghios, dar aşa.-i. 

— Te referi la ceea ce-ai băut? Sau la critică? 

— La ce-am băut. La paharele acelea înalte de băutură 
frapată. 

— S-ar putea să fie aşa. Şi-acum nu mai spun nimic critic, 
decât că e cumplit de greu să găseşti ceva de mâncare în 
casa asta. 

— Ai răbdare. Mi-ai spus-o de destule ori. 

— Am răbdare, spuse ea. Dar mi-e foame. Acum ştiu de ce 
mănâncă oamenii la priveghi şi la înmormântări. 

— Fii aspră cât vrei şi-ţi face bine. 

— N-avea grijă. Am să fiu. Şi de-acum încolo o să o ducem 
tot aşa spunând mereu că ne pare rău la fiecare lucru? Am 
spus-o o dată. 

— Ia ascultă, făcu el. Eu m-am chinuit cu trei săptămâni 
mai mult decât tine şi poate că am ajuns într-o fază diferită. 

— Ai avut parte de o fază diferită şi mai interesantă. Te 
ştiu eu. De ce nu te duci drept la târfele tale? 

— N-ai vrea să termini? 

— Nu. Mă simt mai bine aşa. 

— Cine-a fost cel care-a zis: „Maria, fie-ţi milă de femei”? 

— Un bărbat, spuse ea. O bestie de bărbat. 

— Vrei să auzi tot poemul? 

— Nu? M-am cam săturat de tine, şi de faptul că ştii de trei 
săptămâni, şi de toate celelalte. Numai pentru că eu sunt o 
necombatantă, iar tu eşti vârât într-o treabă atât de secretă 


că trebuie să dormi cu motanul ca să nu-ţi scape cumva 
vreo vorbă... 

— Şi nici acum nu vezi de ce ne-am despărţit? 

— Ne-am despărţit pentru că mă săturasem de tine. lu 
totdeauna m-ai iubit şi n-ai avut ce face şi nici acum n-ai ce 
face. 

— E adevărat. 

Servitorul era acum în sufragerie. Mai auzise şi mai 
văzuse el, fără să aibă ce face, certuri în camera de zi şi mai 
înainte, şi totdeauna faţa lui tuciurie începea să transpire 
de suferinţă. Îşi iubea stăpânul, şi pisicile şi câinii, şi 
admirase plin de respect femeile frumoase, şi toate astea îl 
făceau să se simtă cumplit de rău ori de câte ori se stârneau 
certuri. Se gândi că nu mai văzuse în viaţa lui o femeie atât 
de frumoasă, iar caballero se certa şi cu ea, iar ea avea 
pentru caballero cuvinte pline de mânie. 

— Sefor, îngăimă el. lertaţi-mă. Pot să vă vorbesc în 
bucătărie? 

— Scuză-mă, draga mea. 

— Bănuiesc că e ceva misterios, spuse ea şi-şi turnă un 
pahar plin de vin. 

— Senor, începu băiatul, locotenentul mi-a vorbit în 
castellano şi mi-a spus să vă transmit să vă duceţi acolo 
imediat, repet, imediat. Mi-a spus că ştiţi dumneavoastră 
unde şi că e o chestiune serioasă. N-am vrut să vă sun de la 
telefonul nostru, şi am sunat din sat. Şi apoi mi-au zis că 
sunteţi aici. 

— Bine, spuse Thomas Hudson. Îţi mulţumesc tare mult. Te 
TOg, prăjeşte nişte ouă pentru senorita şi pentru mine şi 
spune-i şoferului să pregătească maşina. 

— Da, domnule, spuse băiatul. 

— Despre ce era vorba, Tom? întrebă ea. E o veste rea? 

— Trebuie să plec la treabă. 

— Dar ziceai că pe vântul ăsta n-o să trebuiască să ieşi. 

— Ştiu, dar nu depinde de mine. 

— Vrei să rămân aici? 


— Dacă vrei, poţi rămâne să citeşti scrisorile lui Tom, şi 
şoferul are să te ducă la avion. 

— Bine. 

— Şi dacă vrei, poţi lua toate scrisorile cu tine, şi orice 
tablou sau orice altceva mai vezi. Uită-te şi pe biroul meu. 

— Eşti schimbat. 

— Poate puţin, spuse el. Du-te în atelier şi vezi ce-ţi place, 
îi mai spuse. Sunt acolo şi nişte lucrări de dinainte de a ne 
apuca noi de proiectul ăsta. Ia tot ce-ţi place. E şi un tablou 
bun de-al tău. 

— Pe ăla am să-l iau, spuse ea. Când eşti bun, eşti 
îngrozitor de bun. 

— Dacă ai chef, citeşte şi scrisorile ei. Unele sunt piese de 
muzeu. Oricare ţi se pare destul de caraghioasă, poţi s-o iei. 

— Vorbeşti de parcă aş călători cu un cufăr după mine. 

— Poţi să le citeşti, şi după aceea le poţi arunca în closetul 
avionului. 

— În regulă. 

— Am să încerc să mă întorc înainte de a pleca tu. Dar să 
nu te bizui prea mult. Dacă o să fiu nevoit să folosesc 
maşina, îţi trimit un taxi să te ducă la hotel sau la aeroport. 

— Bine. 

— Băiatul are să aibă grijă de tine. Poate să-ţi calce orice 
ai nevoie şi poţi folosi orice haine ale mele sau orice altceva 
găseşti. 

— Bine. O să încerci să ţii la mine, Iom, şi n-o să mai 
îngădui ca ceva, cum s-a întâmplat acum la urmă, să ne mai 
tulbure dragostea? 

— Bineînţeles. Scenele astea nu înseamnă nimic şi doar ai 
spus şi tu că nu le pot evita. 

— Atunci, încearcă şi nu le mai da apă la moară. 

— Nu depinde de mine. Ia şi cărţile pe care le vrei, şi orice 
mai găseşti prin şandramaua asta, şi ai grijă să-i dai lui 
Boise porţia mea de ouă, sau măcar unul singur. Îi plac 
tăiate mărunt. Acum o şterg. Şi aşa am cam întârziat. 

— La revedere, Tom, spuse ea. 


— La revedere, diavoliţo, şi ai grijă de tine. S-ar putea să 
nici nu fie nimic. 

leşi pe uşă. Dar motanul ieşise şi el şi îl urmărea cu 
privirea. 

— E în regulă, Boise, spuse el. O să mă întorc cât de 
repede pot. 

— Încotro mergem? îl întrebă şoferul. 

— În oraş. 

Pe marea asta atât de agitată, nu cred să fie ceva de făcut. 
Dar s-ar putea să fi descoperit ceva. Probabil că e careva la 
ananghie pe undeva. Dumnezeule, sper să reuşim de data 
asta. Aş vrea să nu uit să întocmesc un testament din acelea 
de buzunar şi să-i las ei şandramaua. Să nu uit să-l legalizez 
la ambasadă şi să-l las în seif. Într-adevăr, a reacţionat 
teribil de frumos. Dar deocamdată n-a primit lovitura în 
plin. Aş vrea s-o pot ajuta atunci când are să primească 
lovitura în plin. Aş vrea să-i fiu într-adevăr de vreun folos. 
Poate că am să pot, dacă trecem de asta şi de următoarea şi 
de următoarea. 

Întâi să trecem de asta. Mă întreb dacă are să ia ceva. 
Sper să ia, şi sper să nu uite să-i dea lui Boise oul. Când e 
frig, i se face foame. 

N-o să fie greu să-mi găsesc băieţii şi şalupa o să mai 
reziste ea la o tăvăleală, înainte de revizie. Cel puţin o dată. 
Încă o dată, sigur. Putem paria pe ea. Aproape pentru orice 
avem piese de rezervă. Ce înseamnă pentru ea încă o 
tăvăleală, dacă reuşim? Ar fi fost grozav să mai stăm la 
țărm. Poate că ar fi fost. Ar fi fost pe dracu. 

Priveşte lucrurile în faţă. Pe băiat l-ai pierdut. Dragostea ai 
pierdut-o. Onoarea s-a dus de mult. Fă-ţi datoria. 

Da, bine! Dar care-i datoria ta? Ceea ce am spus că am să 
fac. Şi toate celelalte lucruri pe care ai spus că ai să le faci? 

Iar în dormitorul de la fermă, încăperea care arăta ca cea 
de pe Normandie, ea stătea întinsă, pe pat, cu motanul 
numit Boise alături. Nu fusese în stare să mănânce ouăle, 
iar şampania nu mai avea nici un gust. Tăiase toate ouăle 


pentru Boise, şi deschisese unul dintre sertarele biroului şi 
văzuse scrisul băiatului pe plicurile albastre şi ştampila 
cenzurii, şi se îndepărtase şi se trântise cu faţa în jos pe pat. 

— Amândoi, îi spuse ea motanului care se simţea fericit 
după ce înfulecase ouăle şi acum adulmeca parfumul femeii 
de lângă el. 

— Amândoi, repetă ea. Boise, spune-mi, nouă ce ne 
rămâne de făcut? 

Motanul începu să toarcă neauzit. 

— Nici tu nu ştii, spuse ea. Şi nici nimeni altcineva. 

PARTEA A TREIA. 

PE MARE. 

! 

În faţă se deschidea o plaja prelungă, albă, dincolo de care 
se ridicau cocotierii. La intrarea în golf era un recif şi vântul 
puternic de est spărgea valurile de recif, aşa că intrarea era 
uşor de văzut îndată ce ajungeai în dreptul ei. Pe plajă nu se 
vedea ţipenie de om, iar nisipul era atât de alb că te dureau 
ochii când te uitai într-acolo. 

Omul de pe puntea de comandă cercetă ţărmul. Nu era 
nici urmă de colibă acolo unde ar fi trebuit să fie colibele, şi 
în lagună nu se zărea nici o barcă. 

— Ai mai fost pe aici înainte? îi spuse el secundului. 

— Da. 

— Acolo nu erau nişte colibe? 

— Erau acolo, şi pe hartă se indică un sat. 

— Dar mai mult ca sigur, fir-ar să fie, că acum nu mai sunt 
aici, spuse omul. Zăreşti cumva vreo barcă printre 
mangrove? 

— După cum văd eu, nu-i niciuna. 

— O să intrăm cu nava şi o să ancorăm, spuse bărbatul. 
Cunosc canalul. E de vreo opt ori mai adânc decât pare. 

Se uită în adânc, în apa verde, şi văzu cât de mult se 
întindea umbra navei sale pe fund. 

— E o zonă unde prinde bine ancora, la est de locul unde 
era satul, îi spuse secundul. 


— Da, ştiu. Desfă ancora tribord şi fii gata de ancoraj. Am 
de gând să opresc acolo. Cu vântul ăsta care bate zi şi 
noapte, n-or să fie insecte. 

— Nu, domnule. 

Ancorară, şi ambarcaţiunea, care nu era destul de mare 
pentru a se numi navă decât în mintea celui ce-i era stăpân, 
se aşeză cu prova în vânt, în vreme ce valurile se spărgeau, 
verzui şi înspumate, de recif. Cel de pe puntea de comandă 
fu atent să vadă dacă nava se aşezase bine în vânt şi ancora 
ţinea zdravăn. Apoi se uită spre țărm şi opri motoarele. 
Continuă să se uite spre țărm şi nu reuşea să înţeleagă. 

— la trei oameni şi aruncă o privire pe-acolo, spuse. Eu am 
să mă întind puţin. Adu-ţi aminte că eşti om de ştiinţă. 

Când erau în slujba ştiinţei, aveau grijă să nu se vadă nici 
o armă, şi purtau macete şi pălării largi de pai, aşa cum au 
pescuitorii de bureţi din Bahamas. Cei din echipaj le 
numeau sombreros cientificos. Cu cât erau mai mari cu atât 
erau socotite mai savante. 

— Mi-a furat cineva pălăria mea ştiinţifică, spuse un basc 
lat în umeri, cu nişte sprâncene groase, care i se împreunau 
deasupra nasului. Daţi-mi şi mie, în numele ştiinţei, un sac 
de grenade. 

— la pălăria mea ştiinţifică, spuse un alt basc. E de două 
ori mai ştiinţifică decât a ta. 

— Ce pălărie ştiinţifică! remarcă cel mai zdravăn dintre 
basci. Cu asta mă simt Einstein. Thomas, putem aduna 
probe? 

— Nu, spuse bărbatul. Antonio ştie ce vreau eu de la el. 
Să-ţi deschizi ca lumea blestemaţii ăia de ochi ştiinţifici ai 
tăi. 

— Eu mă duc să văd de apă. 

— E chiar în spatele locului unde era satul, spuse bărbatul. 
Vezi cum e. Probabil că rezerva noastră e mai bună. 

— H20, spuse bascul. Ştiinţa asta! Hei, măi savant de 
duzină, hoţ de pălării, ia dă-ne nişte damigene din alea de 
cinci galoni ca să nu ne plimbăm degeaba. 


Celălalt basc puse în barcă patru damigene îmbrăcate în 
răchită. Bărbatul îi auzi vorbind între ei: 

— Ia nu mă mai izbi în spinare cu vâsla aia ştiinţifică a ta. 

— De dragul ştiinţei o fac. 

— Culcă-te cu ştiinţa aia şi cu frate-su. 

— Cu sora ştiinţei. 

— Penicilina e numele ei. 

Bărbatul îi urmări cu privirea cum vâsleau spre plaja mult 
prea albă. Ar fi trebuit să mă duc şi eu, se gândi. Dar am 
stat în picioare toată noaptea şi douăsprezece ceasuri n-am 
lăsat timona din mână. Antonio o să cântărească el situaţia 
la fel de bine ca şi mine. Dar mă întreb ce dracu s-a 
întâmplat. 

Se uită o dată la recif şi apoi la țărm şi la curentul de apă 
limpede care se izbea în coasta şalupei şi făcea vârtejuri 
mici în partea ferită a ambarcaţiunii. Apoi închise ochii, se 
răsuci pe o parte şi adormi. 

Se trezi când barca veni lângă şalupă, iar când le văzu 
chipurile, ştia că se întâmplase o nenorocire. Secundul era 
lac de sudoare, cum i se întâmpla întotdeauna când dădea 
de bucluc sau avea veşti proaste. Era un tip destul de slab şi 
care nu asuda cu una cu două. 

— Cineva a dat foc colibelor, spuse el. Cineva a încercat să 
le nimicească de tot, şi prin cenuşă sunt şi cadavre. Simţi de 
aici după miros, fiindcă vântul bate încoace. 

— Câte cadavre sunt? 

— Noi am socotit nouă. S-ar putea să fie mai multe. 

— Bărbaţi sau femei? 

— Şi bărbaţi şi femei. 

— Urme sunt? 

— Niciuna. De atunci a plouat. Ploi torențiale. Pe nisip se 
văd încă urmele ploii. 

Bascul cel lat în umeri, pe care-l chema Ara, spuse: 

— Sunt morţi cam de o săptămâna. Păsările nu s-au dat la 
ei, dar crabii de pământ s-au apucat de treabă. 

— De unde ştii că-s morţi de-o săptămâna? 


— Nimeni nu poate spune exact, zise Ara. Dar cam de o 
săptămâna sunt morţi. După urmele crabilor, iar ploaia a 
fost acum vreo trei zile. 

— Cum era apa? 

— Părea bună. 

— Ai adus? 

— Da. 

— Nu văd de ce-ar fi otrăvit apa, spuse Ara. După miros 
era bună, aşa că am gustat din ea şi am adus. 

— N-ar fi trebuit să guşti din ea. 

— După miros era bună, şi nu era nici un motiv să cred că 
era otrăvită. 

— Cine i-a omorât pe oamenii aceia? 

— Oricine. 

— N-aţi verificat? 

— Nu. Am venit să-ţi raportăm. Dumneata eşti căpitanul. 

— Bine, spuse Thomas Hudson. 

Cobori în cabină şi se încinse, punându-şi revolverul. Avea 
şi un cuţit în teacă, de cealaltă parte a centurii, partea care 
stătea mai sus, iar greutatea revolverului se lăsa pe pulpă. 
Se opri în bucătărie şi luă o lingură şi o puse în buzunar. 

— Ara, tu şi Henry veniţi la țărm. Willie, vii cu barca şi apoi 
vedeţi dacă reuşiţi să găsiţi nişte moluşte. Lăsaţi-l pe Peters 
să doarmă. Apoi se adresă secundului: Verifică, te rog, 
maşinile, şi toate rezervoarele. 

Apa se vedea limpede şi plăcută deasupra nisipului aceluia 
alb de pe fund, şi se zărea orice creastă sau încreţitură a 
nisipului. În vreme ce mergeau prin apă, după ce barca 
atinse cu fundul o dună de nisip, simţi peştişorii jucându-se 
lângă degetele lui, se uită în jos şi văzu că era vorba de mici 
pompano. S-ar putea să nu fie pompano veritabil, se gândi. 
Arată exact ca ei şi sunt tare prietenoşi. 

— Henry, strigă el când ajunseră la țărm. Ia-o de-a lungul 
țărmului, în direcţia vântului, şi du-te până la mangrove. Fii 
atent la urme sau la orice altceva mai deosebit. Mă găseşti 


aici. Ara, tu o iei pe țărm în partea cealaltă şi faci acelaşi 
lucru. 

N-avea nevoie să întrebe unde erau cadavrele. Vedea 
urmele care duceau la ele şi auzea ronţăitul crabilor de 
pământ în tufişurile uscate. Se uită apoi spre larg, spre 
şalupă şi la linia brizanţilor, îl văzu pe Willie la pupa, 
uitându-se peste copastie prin vasul cu fundul de sticlă 
după moluşte, în vreme ce barca mergea în derivă. 

Dacă tot trebuie s-o fac, mai bine s-o fac acum şi să termin 
odată, se gândi. Dar ziua asta era lăsată pentru altceva. E 
ciudat cum de-a venit o ploaie ca asta aici unde nu era 
nevoie de ea, încât să nu ne alegem cu nimic. Câtă vreme a 
trecut de când am văzut nori de ploaie trecând şi într-o 
parte şi în alta, fără să cadă o picătură? 

Vântul bătea puternic, şi de mai bine de cincisprezece zile 
bătea zi şi noapte. Devenise parte din fiinţa acelui bărbat, 
aşa încât nici nu-l mai irita. Îl fortifica, îi dădea puteri şi 
spera ca vântul să nu se mai oprească niciodată. 

Totdeauna aşteptăm câte ceva care nu mai vine, se gândi. 
Dar e mai uşor să aştepţi când te bate vântul decât atunci 
când e calm, sau te prind nişte vântoase afurisite şi pline de 
capricii. Totdeauna plouă pe undeva. Să ne păsuiască apa 
asta. Oricând putem da de ea. Pe toate insuliţele astea se 
găseşte apă, dacă ştii unde s-o cauţi. 

Şi acum, se gândi el, du-te şi termină odată ce ai de făcut. 

Vântul îl ajută să împlinească treaba. Când se ghemui pe 
sub tufele uscate de mure de mare, cernând nisipul cu 
amândouă mâinile, vântul mâna în cealaltă parte duhoarea 
a ceea ce se afla înaintea lui. În nisip nu găsi nimic şi era 
derutat, dar cercetă mai departe, tot nisipul dinspre partea 
dincotro bătea vântul spre colibele arse, înainte de a se 
apropia de ele. Spera să găsească ceea ce căuta prin cea 
mai lesnicioasă cale. Dar nu află nimic. 

Apoi, cu vântul în spate, se întoarse şi îşi umplu plămânii şi 
apoi îşi ţinu suflarea din nou şi continuă să caute mai 
departe în masa aceea carbonizată şi descompusă cu care 


se hrăneau crabii de pământ. Deodată lovi ceva tare care 
lunecă pe un os şi scormoni după acel ceva cu lingura. 
Depuse obiectul din lingură pe nisip, şi scormoni mai 
departe şi mai găsi încă trei în aceeaşi grămadă. Apoi se 
întoarse spre direcţia vântului şi-şi curăţă cuțitul şi lingura 
în nisip. Luă cele patru gloanţe într-o mână de nisip, şi cu 
lingura şi cuțitul în mâna stângă îşi croi drum înapoi prin 
desiş. Un crab mare de pământ, dezgustător de alb, se 
trase înapoi şi-şi ridică cleştii spre el. 

— Ei băiete, te îndrepţi într-acolo? îl întrebă omul. Eu mă 
îndrept în partea cealaltă. 

Crabul îşi apără poziţia stând cu cleştii ridicaţi şi larg 
deschişi. 

— Pentru un crab ca tine ai ajuns destul de mare, îi spuse 
omul. 

Îşi băgă încet cuțitul în teacă şi lingura în buzunar. Apoi îşi 
trecu mâna de nisip cu cele patru gloanţe în stânga. Îşi 
şterse cu grijă dreapta de pantalonii scurţi, apoi îşi scoase 
revolverul Magnum 357, înnegrit de sudoare şi bine uns. 

— Încă mai ai o şansă, îi spuse el crabului de pământ. 
Nimeni n-are să te condamne. Încerci un fel de plăcere să-ţi 
faci datoria. 

Crabul nu se clinti şi rămase cu cleştii ridicaţi. Era un crab 
mare, cam de un picior, iar bărbatul îl împuşcă drept între 
ochi şi crabul fu pulverizat. 

— Acum e greu de pus mâna pe nişte 357 fiindcă 
dezertorii aceia de la F. B. 1. Au nevoie de ele pentru a-i 
dibui pe ceilalţi dezertori, spuse bărbatul. Dar omul trebuie 
să mai tragă din când în când câte un foc cu el, altfel habar 
n-are cum se mai trage. 

Sărmanul crab, se gândi. Nu-şi făcea decât meseria. Dar 
ar fi trebuit să-şi ia tălpăşiţa. 

leşi pe plajă şi văzu şalupa legănându-se, şi linia regulată a 
valurilor care se spărgeau, şi pe Willie cu barca lui ancorată 
acum, cufundându-se după moluşte. Îşi curăţă cuțitul ca 
lumea, frecă lingura şi o spălă, după care spălă şi cele patru 


gloanţe. Le luă în mână şi se uită la ele ca un căutător de 
aur care spălând nisip în căutarea unor grăuncioare de aur, 
se trezeşte în tigaie cu patru pepite. Cele patru gloanţe 
aveau vârful negru. Îmbrăcămintea se dusese de pe ele, şi 
urmele ghinturilor de la ţeavă se vedeau bine. Erau gloanţe 
standard, de 9 mm, făcute pentru automate Schmeisser. 

Vederea lor îl făcu foarte fericit. 

Au adunat ei toate cartuşele trase, se gândi. Dar le-au 
lăsat pe astea, care-s la fel de clare ca o carte de vizită. 
Acum trebuie să încerc să aflu despre ce-i vorba. Ştim două 
lucruri. La Cay n-au mai lăsat pe nimeni şi bărcile s-au dus. 
Ia porneşte, băiete, de-aici. Se presupune că ştii să 
gândeşti. 

Dar nu începu să cugete. Ci se trânti pe spate în nisip, 
după ce-şi aduse pistolul în faţă, încât acum îi zăcea între 
picioare, şi se uită la sculptura pe care vântul şi nisipul o 
făcuseră în carnea unui lemn adus de ape. Era cenuşiu şi 
ros şi scufundat în nisipul alb şi fin. Arăta ca la o expoziţie. 
I-ar fi stat bine la Salon d'Antomne. 

Auzi vuietul valurilor care se spărgeau de recif şi se gândi: 
Mi-ar place să pictez bucata asta. Rămase mai departe 
întins pe spate şi se uită la cerul în care era stăpân doar 
vântul de est, iar cele patru gloanţe odihneau în 
buzunăraşul încheiat al pantalonilor. Ştia că aveau să fie 
odihna vieţii sale. Dar nu voia să se gândească la ele acum 
şi nici să-şi chinuie mintea cu toate treburile practice pe 
care era nevoit să le cumpănească. Am să mă bucur de 
bucata asta cenuşie de lemn, se gândi. Acum ştim că avem 
parte de inamic şi noi, şi că nu are scăpare. Dar nici noi. Şi 
nu-i nici o grabă să mă gândesc la asta până nu se întorc 
Ara şi Henry. Ara are să găsească el ceva. Mai e ceva de 
găsit, şi el nu-i prost. Ţărmul spune multe minciuni, dar 
undeva e scris şi adevărul. Pipăi gloanţele în buzunar şi 
porni să se târâie în coate mai sus, unde nisipul era mai 
uscat şi mai alb, dacă mai exista posibilitatea unei 


comparații în albeaţa aceea. Şi rămase întins cu capul 
sprijinit de bucata de lemn, cu revolverul între picioare. 

— De câtă vreme eşti tu iubita mea? îi spuse armei. Nu-mi 
răspunde, urmă apoi. Stai acolo bine şi o să am grijă ca, 
atunci când va veni vremea, să ucizi ceva mai de soi, nu 
numai crabi de pământ. 

II. 

Rămase întins aşa, uitându-se la linia unde se spărgeau 
valurile, şi când se arătară Ara şi Henry venind de-a lungul 
țărmului, chibzuise totul destul de bine. Se uită la ei şi apoi 
îşi întoarse privirea din nou spre mare. Încercase să nu se 
gândească şi să se relaxeze, dar îi fusese imposibil. Acum 
avea să se relaxeze până când ceilalţi vor ajunge lângă el, şi 
nu se va mai gândi la nimic altceva decât la mare şi la recif. 
Dar nu avu răgaz. Ceilalţi veniră prea repede. 

— Ce-ai găsit? îl întrebă el pe Ara, care se aşezase lângă 
lemnul cenuşiu adus de ape. 

Henry stătea lângă el. 

— L-am găsit pe unul dintre ei. Unul tânăr. Mort. 

— Era neamţ, precis, spuse Henry. N-avea pe el decât 
pantaloni scurţi, şi părul lung, blond, decolorat de soare şi 
zăcea cu faţa în jos pe nisip. 

— Unde era împuşcat? 

— În ceafă şi la baza şirei spinării, spuse Ara. Rematado40. 
Uite gloanţele. Le-am curăţat. 

— Da, spuse Thomas Hudson, am şi eu patru la fel. 

— Sunt Luger de 9 milimetri, nu-i aşa? întrebă Henry. Au 
acelaşi calibru ca şi armele noastre de 38. 

— Cele cu capul negru sunt gloanţe de automat, spuse 
Thomas Hudson. Îţi mulţumesc că le-ai extras, domnule 
doctor. 

— La ordinele dumneavoastră, spuse Ara. Cel din ceafă 
trecuse dintr-o parte în alta şi l-am găsit în nisip. Henry l-a 
scos pe celălalt. 

— Nu mi-a fost greu, spuse Henry. Vântul şi soarele îl cam 
uscaseră. Era ca şi cum ai fi tăiat o plăcintă. Nu arăta ca cei 


de colo. De ce l-or fi omorât, Iom? 

— Nu ştiu. 

— Dar ce crezi? întrebă Ara. Au venit încoace ca să-şi facă 
nişte reparaţii? 

— Nu. Au rămas fără navă. 

— Da, spuse Ara. Au luat bărcile. 

— Dar de ce-a fost omorât marinarul acela tânăr? întrebă 
Henry. lartă-mă dacă nu par prea inteligent, Tom. Dar ştii 
cât de mult vreau să fac tot ce pot, şi sunt atât de bucuros 
că am dat de ei. 

— N-am dat de ei, spuse Thomas Hudson, dar, Doamne, 
am dat de-o urmă nespus de clară. 

— Limpede ca bună-ziua? spuse Henry plin de speranţe. 

— Să nu-mi spui mie una ca asta. 

— Tom, dar cine l-a omorât pe marinarul acela şi de ce? 

— Neînţelegeri de familie, spuse Thomas Hudson. Ai văzut 
tu vreodată un om împuşcat din milă la baza spinării? După 
aceea, cel ce-a făcut treaba asta s-a arătat milos şi l-a 
împuşcat şi în ceafă. 

— Poate au fost doi, spuse Ara. 

— Ai găsit cartuşele trase? 

— Nu, răspunse Ara. M-am uitat eu pe unde ar fi trebuit să 
fie. Chiar dacă a fost vorba de automat, nici el nu le-ar fi 
aruncat mai departe de locul cercetat de mine. 

— S-ar putea să fie vorba de aceeaşi bestie metodică ce i-a 
lichidat şi pe ceilalţi. 

— Dar unde ar putea să se ducă? întrebă Ara. Încotro s-ar 
putea îndrepta cu bărcile alea? 

— Sunt siliţi să se îndrepte spre sud, spuse Thomas 
Hudson. Doar ştii al dracului de bine că spre nord n-au cum 
s-o ia. 

— Şi noi? 

— Încerc să gândesc cu mintea lor, spuse Thomas Hudson. 
N-am prea multe elemente după care să mă conduc. 

— Dar ai morţii ăia, şi dispariţia bărcilor, spuse Henry. 
Tom, poţi să-i dai tu de capăt. 


— Şi doar o singură armă cunoscută, dar unde şi-au 
pierdut submarinul şi cam câţi sunt? Ia socoteşte tu asta, şi 
mai adaugă şi faptul că azi-noapte n-am fost în stare să 
prindem Guantanamo, şi mai adaugă cât de multe insulițe 
sunt la sud de noi şi, în plus, când o să ne umplem 
rezervoarele. Mai adaugă-l şi pe Peters şi serveşte-te. 

— O să fie bine, Tom. 

— Sigur, reluă Thomas Hudson. În treaba asta, binele şi 
răul sunt fraţi gemeni. 

— Nu-i aşa că eşti convins c-o să punem mâna pe ei? 

— Bineînţeles, spuse Thomas Hudson. Acum du-te, 
semnalizează-i lui Willie să vină la țărm, şi lui Antonio să se 
apuce de moluştele alea. Mâncăm moluşte pe ziua de azi. 
Ara, în următoarele trei ceasuri ia câtă apă poţi la bord. 
Spune-i lui Antonio să-i dea bătaie cu motoarele. Vreau să 
plecăm de aici înainte de a se lăsa întunericul. Pe insulă nu 
mai era nimic? Nici porci, nici păsări. 

— Nimic, spuse Ara. Au luat tot. 

— Atunci le-au luat ca să aibă ce mânca. N-au nici hrană şi 
nici gheaţă. Sunt nemți, aşa că le merge mintea, şi în lunile 
astea mai pot găsi şi țestoase. Cred că o să dăm de ei în 
Lobos. E logic să se îndrepte spre Lobos. Spune-i lui Willie 
să umple lada de gheaţă cu moluşte: şi nu luăm decât atâta 
apă cât să ne ajungă până la cealaltă insulă. 

Se opri, cumpăni din nou şi se răzgândi. 

— Nu, iartă-mă. Am greşit. Umple cu apă până la apusul 
soarelui şi o să ieşim când răsare luna. Pierdem acum trei 
ceasuri, dar câştigăm şase mai târziu. 

— Ai gustat apa? întrebă Ara. 

— Da, răspunse el. Era curată şi bună. Ai avut dreptate. 

— Mulţumesc, spuse Ara. Mă duc să-l chem pe Willie 
încoace. S-a scufundat destul de mult. 

— Tom, întrebă Henry, vrei să stau cu tine, să car apă, sau 
ce să fac? 

— Cară apă până oboseşti şi după aceea du-te şi culcă-te. 
La noapte vreau să stai cu mine pe puntea de comandă. 


— Să-ţi aduc o cămaşă sau un pulover? îl întrebă Henry. 

— Adu-mi o cămaşă şi una din păturile cele mai subţiri, 
spuse Thomas Hudson. Acum pot dormi la soare şi nisipul e 
uscat. Dar mai târziu, se răcoreşte cu vântul ăsta. 

— Aşa-i că nisipul e minunat? N-am mai pomenit un nisip 
atât de uscat şi de fin. 

— L-a răscolit vântul mulţi ani. 

— O să dăm de ei, Tommy? 

— Bineînţeles, îi răspunse Thomas Hudson. În privinţa asta 
nu-i nici o îndoială. 

— Te rog iartă-mă de-s mereu nătărău, spuse Henry. 

— Eşti iertat din naştere, îi spuse Thomas Hudson. Eşti un 
băiat curajos, Henry, şi ţin la tine, şi am încredere în tine. Şi 
nici nu eşti nătărău. 

— Chiar crezi că o să ne batem cu ei? 

— Sunt sigur. Nu te mai gândi la asta. Gândeşte-te la 
detalii. Gândeşte-te la tot ce ai de făcut şi cum o să fim o 
navă de oameni fericiţi până ce ne vom bate. La luptă mă 
gândesc eu. 

— Am să mă duc şi am să-mi fac datoria cât am să pot mai 
bine, spuse Henry. Aş vrea să ne putem antrena de luptă ca 
să-mi îndeplinesc mai bine treaba. 

Thomas Hudson îi spuse: 

— O să te descurci de minune. Nu văd cum am putea să nu 
dăm de ei. 

— Dar a trecut atât de mult, spuse Henry. 

— Totul durează mult, îi spuse Thomas Hudson. lar 
urmărirea durează cel mai mult. 

— Du-te şi culcă-te puţin, îi spuse Henry. N-o să mai apuci. 

— O să dorm eu, spuse Thomas Hudson. 

— Unde bănuieşti că li s-a scufundat submarinul, Tom? îl 
întrebă Ara. 

— Au luat de aici bărcile şi i-au curăţat pe oamenii ăia 
acum o săptămâna, să zicem. Aşa că trebuie să fie dintre cei 
revendicaţi de Camaguey. Dar au fost ei pe undeva pe 


aproape înainte de a-şi pierde nava. Cu nici o barcă de 
cauciuc nu puteau merge împotriva vântului. 

— Atunci trebuie să fi pierdut submarinul pe undeva la est 
de locul ăsta. 

— Fireşte. Şi când l-au pierdut n-au fost stânjeniţi de 
nimeni, spuse Thomas Hudson. 

— Dar mai aveau drum lung până acasă, spuse Henry. 

— Acum o să aibă un drum şi mai lung, adăugă Ara. 

— Sunt tare ciudaţi, reluă Thomas Hudson. Toţi sunt atât 
de curajoşi şi unii sunt ai dracului de admirabili. Şi te 
trezeşti că printre ei se găsesc şi secături ca cel de aici. 

— Mai bine să mergem şi să ne vedem de treabă, spuse 
Ara. O să putem sta de vorbă la noapte, când vom fi de cart, 
ca să nu adormim. Tom, du-te de te odihneşte. 

— Odihneşte-te, adăugă şi Henry. 

— Odihna-i la fel de bună ca şi somnul. 

— Nu, nu-i chiar aşa, spuse Ara. Ai nevoie de somn, Tom. 

— Am să încerc să dorm puţin, spuse Thomas Hudson. 

Dar după ce plecară ceilalţi, nu putu să doarmă. Ce 
legătură aveau ei cu toată murdăria asta? se gândi el. Dar o 
să-i aflăm noi, oricum. Oamenii ăştia de aici nu ne-ar fi 
putut spune decât câţi erau şi ce arme aveau. Din punctul 
lor de vedere, aveau destule motive ca să-i ucidă, mai ales 
dacă şi-au spus că sunt mulatri. Dar poate trebuiau să fi 
avut un plan şi să fi sperat că vor fi recuperaţi de ai lor. Dar, 
de asemenea, trebuie să fi fost nişte neînţelegeri în privinţa 
planului, altfel n-ar fi ajuns să-l ucidă pe marinarul acela. 
Dar execuţia putea să aibă orice alt motiv. S-ar putea să fi 
lăsat nava să se ducă la fund, când ea ar fi putut fi 
menţinută pe linia de plutire, pentru a încerca să se 
întoarcă toţi cu ea. 

Dar unde se poate ajunge cumpănind astfel? se gândi el. 
Nu poţi clădi nimic pe raţionamentul ăsta. E numai o 
posibilitate. Dar dacă e adevărat, atunci înseamnă că s-a 
scufundat repede, aproape de țărm. Înseamnă că nu au cu 


ei prea multe. Poate că nici n-a făcut-o băiatul şi a fost 
acuzat degeaba. 

Nici nu ştii ce bărci au luat, pentru că una sau două barci 
puteau fi în larg, la pescuit de țestoase. Nu-i nimic de făcut 
decât să chibzuieşti şi să controlezi insulele. 

Dar ia gândeşte-te că au traversat Vechiul Canal Bahama 
şi au ajuns pe coastele Cubei? Bineînţeles, se gândi. De ce 
nu te-ai gândit la asta mai înainte? E cel mai bun lucru pe 
care-l puteau face. Dacă le reuşeşte, atunci se pot îndrepta 
spre casă la bordul unei nave spaniole care pleacă de la 
Havana. Există o zonă de verificare la Kingston. Dar e un 
risc destul de mic, şi doar ştii o mulţime de oameni care au 
trecut de ea. Şi afurisitul acela de Peters al cărui aparat de 
radio nu merge. O. C. I. Gândi el. Orice Comunicaţie 
Imposibilă. Apoi ne-am căpătuit cu frumoasa aceea de 
hardughie - o staţie de radio ce-l depăşeşte cu totul. Nici 
acum nu ştiu cum de-a făcut un rahat din ea. Azi-noapte n-a 
reuşit să prindă nici Guantanamo la ora noastră de 
comunicaţii, şi dacă nu-i prinde nici în noaptea asta atunci 
trebuie să ne descurcăm cum putem. La dracu şi cu asta, se 
gândi. Există situaţii şi mai afurisite decât să fii în locul 
nostru. Acum culcă-te, îşi spuse. Nu poţi face nimic mai cu 
scaun la cap acum. 

Îşi foi umărul în nisip făcându-şi loc şi adormi în vuietul 
valurilor care se spărgeau de recif. 

III. 

În timp ce dormea, Thomas Hudson visă că fiul său Tom nu 
era mort, şi că ceilalţi băieţi erau şi ei sănătoşi şi teferi şi că 
războiul se terminase. Visă că mama lui Tom dormea cu el 
cuibărită peste el aşa cum îi plăcea ei uneori. Trăi toate 
senzațiile astea, chiar şi atingerea picioarelor ei de 
picioarele lui, greutatea trupului ei asupra trupului său, şi 
sânii ei pe pieptul lui, şi gura ei care-i frământa gura. Părul 
îi atârna în jos greu şi mătăsos pe ochii lui, pe obrajii lui, şi 
el îşi feri gura de buzele ei lacome şi-i apucă părul cu gura 
şi-l ţinu aşa, şi cu o mână asudată apucă revolverul 


Magnum 357 şi-l împinse uşor în timp ce dormea adânc, 
acolo unde-i era locul. Apoi rămase mai departe aşa simțind 
greutatea femeii, părul ei pe obraz ca o draperie, unduind 
uşor. 

Atunci veni şi Henry şi-l acoperi cu pătura subţire, şi în vis 
Thomas Hudson spuse: 

— Îţi mulţumesc că eşti atât de împlinită şi de minunată şi 
pentru că te rezemi atât de greu pe mine. Îţi mulţumesc că 
te-ai întors atât de repede înapoi şi că n-ai slăbit prea tare. 

— Sărmane amărât, spuse Henry şi-l acoperi cu grijă. 

Plecă mai departe, ducând pe umeri două damigene 
îmbrăcate în răchită, de câte cinci galoni fiecare. 

— Credeam că vrei să fiu mai slabă, îi spuse femeia din vis 
lui Thomas Hudson. Ziceai că-s ca un ied când sunt slabă şi 
că nu există nimic mai plăcut şi mai dulce ca un ied. 

— la ascultă, spuse el, cine trebuie să facă dragoste cu 
cine? 

— Amândoi, îi răspunse ea. Numai dacă nu vrei tu altfel. 

— Atunci iubeşte-mă tu pe mine. Sunt obosit. 

— Nu eşti decât un leneş. Lasă-mă să-ţi scot revolverul şi 
să-l pun alături, lângă picior. Revolverul ăsta încurcă toate 
treburile. 

— Pune-l lângă pat, îi spuse el. Şi ai tu grijă ca lucrurile să 
decurgă aşa cum se cuvine. 

Apoi totul decurse aşa cum se cuvenea şi ea îi spuse 

— Acum eu sunt tu sau tu eşti eu? 

— Alege tu. 

— Atunci eu sunt tu. 

— Eu nu pot să fiu tu. Dar pot încerca. 

— E amuzant. Hai încearcă. Dar să nu te cruţi, încearcă să 
pierzi totul şi să dobândeşti totul. 

— Bine. 

— Te descurci? 

— Da, îi răspunse el. E minunat. 

— Acum ştii ce ne e dat? 

— Da, spuse el. Da, ştiu. E uşor să renunţi. 


— O să renunţi la tot? Eşti fericit că i-am adus pe copii 
înapoi şi că am venit şi sunt o diavoliţă a nopţii? 

— Da. Sunt fericit pentru toate, şi tu o să-mi mângâi faţa 
cu părul şi o să-mi dai gura şi o să mă strângi în braţe atât 
de tare încât să mor? 

— Da. Şi ai să mă iubeşti? 

Când se trezi, atinse cu mâna pătura şi o clipă nu-şi dădu 
seama că totul fusese doar un vis. Dar când se întoarse pe o 
parte, simţi tocul revolverului lunecat intre picioare şi 
pricepu care era adevărul şi tot golul dinlăuntrul său era 
acum de două ori mai găunos şi i se adăugă şi noul gol lăsat 
de vis. Văzu că încă mai era lumină, văzu barca cu care se 
căra apă la şalupă şi văzu şi spuma albă a valurilor ce se 
izbeau de recif. Se întoarse pe o parte, strânse pătura în 
jurul trupului şi adormi cu capul pe mâini. Dormea când 
veniră să-l scoale, şi de data asta nu visase nimic. 

IV. 

Rămase toată noaptea aceea la timonă şi, până la miezul 
nopţii, pe puntea de comandă îi ţinu tovărăşie Ara şi apoi 
Henry. Înaintau cu valuri puternice din travers, şi să ţii 
timona era acelaşi lucru cu a călări la vale, se gândi. Parcă-i 
numai vale, dar uneori mai e ca şi cum ai merge şi de-a 
lungul coastei. Mare înseamnă o mulţime de dealuri şi pe 
nava asta parcă treci printr-un ţinut accidentat, ca un teren 
mâncat de torenţi. 

— "Ţine-mă de vorbă, îi spuse lui Ara. 

— Despre ce să vorbesc, Iom? 

— Despre orice. 

— Peters n-a putut prinde nici acum Guantanamo. A stricat 
de tot staţia de radio cea mare. 

— Ştiu, spuse Thomas Hudson şi încercă să facă şalupa să 
se legene cât mai puţin posibil, luând-o pe coasta dealului. 
I-a ars ceva şi n-o mai poate repara. 

— Dar el ascultă, spre Ara. Willie are grijă să nu-l lase să 
doarmă. 

— Şi cine nu-l lasă pe Willie să doarmă? 


— Oricum nu poate dormi, spuse Ara. Nici el nu poate 
dormi, cum nu dormi nici tu. 

— Dar tu? 

— Dacă vrei, sunt bun de stat toată noaptea. Nu vrei să 
mai iau şi eu timona? 

— Nu. Altceva tot nu am de făcut, oricum. 

— Tom, cât de tare suferi? 

— Nu ştiu. Tu cât de tare poţi să suferi? 

— N-are rost, spuse Ara. Vrei să-ţi dau burduful de vin? 

— Nu. Adu-mi o sticlă de ceai rece şi vezi ce fac Peters şi 
Willie. Verifică totul. 

Ara cobori sub punte şi Thomas Hudson rămase singur cu 
noaptea şi cu marea pe care călărea ca pe un cal care o ia 
la vale prea repede printr-un teren accidentat. 

Veni Henry cu sticla de ceai rece. 

— Tom, cum ne descurcăm? îl întrebă. 

— Perfect. 

— Peters a prins postul de miliţie din Miami pe staţia 
veche. 'Toate maşinile de patrulă. Willie vrea să le 
vorbească. Dar eu i-am spus că nu se poate. 

— Corect. 

— Pe ultrascurte, Peters a prins o polologhie în nemţeşte, 
dar el zice că vine de departe, de la haitele de submarine. 

— Atunci n-ar fi putut să-i audă. 

— E o noapte stranie, Iom. 

— Nu e chiar atât de stranie. 

— Nu ştiu. Ţi-am zis şi eu aşa. Dă-mi capul compas şi lasă- 
mă pe mine la timonă şi coboară sub punte. 

— Peters a trecut chestia aia în jurnalul de bord? 

— Bineînţeles. 

— Spune-i lui Juan să-mi dea punctul navei şi lui Peters să-l 
treacă în jurnal. Când a început să pălăvrăgească bestia 
aia? 

— Chiar când urcam. 

— Spune-i lui Juan să-mi dea punctul şi să fie notat 
imediat. 


— Da, Iom. 

— Ce fac ceilalţi actori? 

— Dorm. Şi Gil doarme. 

— Hai, şterge-o şi pune-l pe Peters să treacă totul în 
jurnal. 

— Chiar ai nevoie? 

— Ştiu prea bine unde ne aflăm. 

— Da, Tom, spuse Henry. Dar nu te enerva. Henry urcă din 
nou, dar Thomas Hudson n-avea chef de vorbă şi Henry 
rămase lângă el pe puntea de comandă, încordându-se ca 
să nu-l dea jos clătinarea şalupei. După un ceas spuse: 

— Tom, se vede o lumină, în prova tribord, cam la vreo 
douăzeci de grade. 

— Da, ai dreptate. 

Când lumina ajunse în travers, schimbă capul şi valurile 
începură să vină din pupa. 

— Acum a luat-o spre casă, la păscut, îi spuse lui Henry. 
Am intrat în şenal. Trezeşte-l pe Juan şi adu-l încoace şi ai 
grijă şi deschide bine ochii. Ai văzut cam târziu lumina 
aceea. 

— lartă-mă, Iom. II aduc pe Juan. Nu vrei să formăm un 
cart de patru oameni? 

— Nu numai înainte de ivirea zorilor, îi spuse Thomas 
Hudson. Am să-ţi spun eu când. 

S-ar putea s-o fi tăiat drept peste bancuri, se gândea 
Thomas Hudson. Dar nu cred că au făcut-o. Noaptea n-ar fi 
avut ei chef să traverseze pe-acolo, iar unor marinari de 
larg ca ei bancurile acelea nu le-ar fi plăcut prea mult nici 
ziua. Ar fi cotit tot acolo unde am cotit şi eu. Apoi ar fi luat-o 
binişor pe lângă margine, aşa cum o să facem şi noi, şi 
probabil vor încerca să atingă coasta cubaneză în partea 
cea mai înaltă ce se va arăta la orizont. Nu vor avea chef să 
ajungă în vreun port, aşa că o vor lua în direcţia vântului. 
Se vor menţine în larg de Confites, fiindcă ştiu ei că acolo e 
şi o staţie radio. Dar trebuie să facă rost de hrană şi trebuie 
să facă rost de apă. De fapt, vor încerca tot ce le stă în 


puteri să ajungă cât mai aproape de Havana, cu atât mai 
mult cu cât pot acosta pe undeva pe lângă Bacuranao, şi de 
acolo să se strecoare în interior. De la Confites am să lansez 
un semnal. N-am să întreb ce am de făcut. Dar dacă nu-l 
găsesc, asta are să ne ţină în loc. Am să-i spun care-i 
situaţia şi ce fac eu. Poate să ia ce măsuri va crede de 
cuviinţă. Cei de la Guantânamo şi le pot lua pe ale lor, cei de 
la Camaguey pe ale lor, cei din La Fe pe ale lor,iar FE. B. .-ul 
pe ale lui şi poate că, într-o săptămâna, are să se întâmple 
ceva. 

La dracu, se gândi. O să pun mâna pe ei săptămâna asta. 
Trebuie să se oprească ei să ia apă şi să gătească ce au, 
înainte ca animalele să moară de foame şi să putrezească. 
S-ar putea foarte bine să meargă numai noaptea iar ziua să 
stea pe loc. Aşa ar fi logic. Dacă aş fi în locul lor, aşa aş face. 
Încearcă să gândeşti ca un marinar neamţ inteligent 
confruntat cu problemele pe care le-a avut de rezolvat 
căpitanul unui astfel de submarin. 

Şi a avut probleme destule, se gândi Thomas Hudson. Şi 
cea mai afurisită problemă a lui suntem noi şi nici măcar nu 
bănuieşte existenţa noastră. Nu-i părem noi prea 
primejdioşi. Îi părem oameni cumsecade. 

Nu privi treaba asta ca un însetat de sânge, se gândi. Nici 
măcar asta n-o să-ţi dea înapoi nimic. Foloseşte-ţi creierul şi 
fii fericit că ai ceva de făcut şi nişte oameni de nădejde 
alături cu care să înfăptuieşti ce ai de înfăptuit. 

— Juan, făcu el, ce vezi tu, băiatule? 

— Numai un afurisit de ocean. 

— Voi ceilalţi, vedeţi ceva? 

— Nimic, fir-ar să fie, spuse Gil. 

— Stomacul meu afurisit nu vede decât nişte cafea. Dar nu 
se apropie deloc, spuse Ara. 

— Eu văd pământul, spuse Henry. 

Îl zărise chiar în clipa aceea, abia ridicându-se la orizont, o 
pată murdară ca şi cum un deget mare, mânjit proaspăt de 
cerneală, s-ar fi ridicat pe fundalul cerului ce se lumina. 


— E dincolo de Romano, spuse Thomas Hudson. 
Mulţumesc, Henry. Indivizilor, acum duceţi-vă în cabină să 
beţi cafeaua şi trimiteţi-i sus pe ceilalţi desperaţi ca să vadă 
şi ei lucruri ciudate şi distractive. 

— Tom, vrei şi tu cafea? îl întrebă Ara. 

— Nu. Am să beau nişte ceai când o să fie gata. 

— Noi n-am fost de cart decât vreo câteva ceasuri, spuse 
Gil. Nu-i neapărat nevoie să ieşim din cart, Tom. 

— Duceţi-vă jos şi beţi cafeaua şi lăsaţi-i şi pe ceilalţi 
desperaţi să aibă parte de şansa gloriei. 

— Tom, nu spuneai tu că, după părerea ta, sunt în Lobos? 

— Da, dar m-am răzgândit. 

Ceilalţi se duseră jos şi alţi patru urcară pe punte. 

— Domnilor, le spuse Thomas Hudson, împărţiţi între voi 
cele patru cadrane. Jos mai este cafea? 

— Din belşug, spuse secundul. Şi ceai. Maşinile merg bine 
şi nava nu ia mai multă apă decât era de aşteptat cu valuri 
din travers. 

— Ce face Peters? 

— Şi-a băut whisky-ul azi-noapte. Sticla aceea cu un miel 
pe ea. Dar n-a închis un ochi. A avut grijă de el Willie să nu 
doarmă şi i-a băut şi el whisky-ul, îi raportă secundul. 

— O să facem plinul de benzină la Confites şi o să mai luăm 
de acolo tot ce mai găsim. 

— Băieţi-s în stare să încarce repede şi putem înjunghia şi 
un porc, îl putem jupui şi tăia, îi spuse secundul. Le dau 
celor de la staţia de radio un sfert şi o să mă ajute să-l pot 
tranşa în vreme ce mergem pe mare. Cât încărcăm, să 
dormi şi tu puţin. Nu vrei să trec eu la timonă? 

— Nu. La Confites n-am de dat decât trei radiograme şi tu 
o să încarci şi eu am să dorm. Apoi continuăm drumul. 

— Spre casă? 

— Bineînţeles. O vreme o să se ferească de noi. Dar nu ne 
pot scăpa. Vorbim mai târziu despre asta. Oamenii cum se 
simt? 


— Doar îi cunoşti. Vorbim mai târziu de asta. Pune cârma 
puţin mai spre țărm, Iom. Cu contracurentul ăsta, o să mai 
scurtăm din drum. 

— Aţi avut ceva pierderi de la ruliul ăla? 

— Nimic important. Au fost amarnice valurile astea din 
travers, îi spuse secundul. 

— Yo lo creo, îi spuse Thomas Hudson. Cred şi eu. 

— Pe aici prin preajmă nu cred că se mai află şi alţii, în 
afară de echipajul de pe submarin. Precis că submarinul e 
chiar cel pe care pretind ăia că l-au scufundat. Acum se aţin 
în largul țărmului de la La Guayra şi mai sus de Kingston şi 
pe toate drumurile petrolierelor. Se mai aţin şi laolaltă cu 
haitele de submarine. 

— Dar se mai bagă şi până pe-aici uneori. 

— Da, pentru păcatele noastre. 

— Şi pentru ale lor. 

— Din motivul ăsta o să-i urmărim inteligent, cum trebuie. 

— Dar să-i dăm bătaie odată, spuse Thomas Hudson. 

— Dar n-am întârziat deloc. 

— Mie mi se pare că mergem încet. 

— Da, spuse secundul. Dar la Confites fă bine şi dormi 
puţin şi-ţi promit că totul va merge mai repede decât speri 
tu. 

V. 

Thomas Hudson zări postul înalt de observaţie de pe limba 
nisipoasă şi catargul lung de semnalizare. Erau vopsite în 
alb şi erau primele lucruri care se arătau la orizont. Apoi 
zări antenele scurte ale staţiei de radio, ca şi epava 
căţărată sus pe stânci, care te împiedica să vezi clădirea 
staţiei. Din partea asta, insula nu era prea arătoasă. 

Soarele era în spatele lui şi era uşor de găsit prima 
trecere mai mare prin recif, ca apoi să ajungă în partea 
ferită de vânt, trecând pe la marginile bancurilor de nisip şi 
ale stâncilor de coral. În faţă era un țărm nisipos în formă 
de semilună, şi în partea asta insula era acoperită de iarbă 
uscată, iar la capătul dinspre care bătea vântul terenul era 


jos şi stâncos. Apa de deasupra nisipului apărea limpede şi 
verzuie, iar Thomas Hudson duse şalupa mai spre mijlocul 
semilunei şi ancoră atingând aproape ţărmul cu prova. 
Soarele era acum sus, şi deasupra staţiei de radio şi a 
dependinţelor flutura steagul cubanez. Catargul de 
semnalizare se clătina galeş în vânt. Nu se vedea ţipenie, 
iar steagul cubanez, nou nouţ şi strălucitor de curat, fâlfâia 
în bătaia vântului. 

— Probabil că le-au trimis unul nou, spuse Thomas 
Hudson. Când am plecat, vechiul steag arăta uzat de tot. 

Se uită şi îşi văzu butoaiele de benzină tot acolo unde le 
lăsase, şi semnele pe nisip unde trebuiau să fie îngropate 
blocurile de gheaţă ce i se cuveneau. Nisipul era răscolit, ca 
la morminte proaspăt săpate, iar pe deasupra insulei 
treceau în zbor rândunici de mare negre ca tăciunele. 
Cuibăriseră pe stânci, sus, spre capătul din care bătea 
vântul, iar câteva perechi îşi făcuseră cuib în iarbă, în 
partea ferită de vânt. Zburau, se lăsau luate de vânt, tăiau 
pieziş aerul contra vântului, coborând brusc spre iarbă sau 
spre stânci. Toate ţipau, ţipau trist, deznădăjduite. 

Probabil că umblă cineva pe-acolo, făcându-şi rost de ouă 
pentru micul dejun, se gândi Thomas Hudson. 

Exact în clipa aceea simţi în nări miros de şuncă prăjită 
venind dinspre cambuză, şi se duse la pupa şi strigă că voia 
să mănânce pe punte. Cercetă cu atenţie insula. S-ar putea 
să fi ajuns până aici, se gândi. S-ar fi putut să fi pus mâna 
pe ea. 

Dar pe cărarea care ducea de la clădirea staţiei la țărm se 
arătă un bărbat în pantaloni scurţi, şi nu era altul decât 
locotenentul. Era bronzat tare şi vesel şi de trei luni nu se 
mai tunsese şi-i strigă de departe: 

— Cum a fost plimbarea? 

— Bună, îi răspunse Thomas Hudson. Vii la bord să bei o 
bere? 

— Mai târziu, îi spuse locotenentul. Ţi-au adus gheaţă şi 
provizii şi nişte bere acum vreo două zile. Am îngropat 


gheaţa. Celelalte sunt în clădire. 

— Ce noutăţi ai? 

— Se bănuieşte că aviația a scufundat un submarin dincolo 
de Guinchos acum zece zile. Dar asta s-a întâmplat înainte 
de a ieşi tu în larg. 

— Da, făcu Thomas Hudson. Asta s-a întâmplat acum două 
săptămâni. E vorba de acelaşi submarin? 

— Da. 

— Alte veşti? 

— Se crede că un alt submarin a doborât alaltăieri un 
balon captiv în largul bancurilor de la Cayo Sal. 

— S-a confirmat ştirea? 

— Aşa am auzit. Şi-apoi, mai e şi chestia cu porcul 
dumitale. 

— Da? 

— În ziua când a fost doborât balonul, au adus şi porcul 
împreună cu proviziile, şi a doua zi dimineaţă porcul a 
pornit-o înot spre larg şi s-a înecat. Şi l-am mai şi hrănit! 

— Que puerco mâs suicido!41 spuse Thomas Hudson. 

Locotenentul râse. Avea o mutră bronzată şi veselă şi nu 
era prost deloc. Juca teatru fiindcă îl distra. Avea ordine să 
facă tot ce putea pentru Thomas Hudson şi să nu-l întrebe 
nimic. Thomas Hudson avea ordine să profite cât avea 
nevoie de tot ce-i putea oferi staţia de radio şi să nu spună 
nimănui nimic. 

— Alte veşti? îl mai întrebă Thomas Hudson. N-ai văzut 
vreo barcă din Bahamas la pescuit bureţi sau țestoase? 

— Ce să facă pe-aici, când bureţii şi ţestoasele sunt în 
partea cealaltă? Dar săptămâna asta au trecut într-adevăr 
două bărci de țestoase din Bahamas. În dreptul bancurilor 
au întors şi au dat să intre în şenal, însă până la urmă s-au 
îndreptat spre Cayo Cruz. 

— Mă întreb ce căutau pe-aici. 

— Habar n-am. Dumneata baţi apele astea din motive 
ştiinţifice. De ce-ar părăsi bărcile de țestoase cele mai bune 
zone de pescuit ca să vină încoace? 


— Cam câţi oameni ai văzut? 

— Nu l-am văzut decât pe cel de la cârmă. Bărcile aveau 
crengi de palmier deasupra punţii. Ca un fel de adăposturi. 
Poate pentru ca să ţină ţestoasele la umbră. 

— Cei de la cârmă erau albi sau negri? 

— Albi şi arşi de soare. 

— N-aţi putut distinge nici un fel de număr sau nume pe 
bărci? 

— Nu. Erau prea departe. Am pus insula în stare de 
alarmă în noaptea aceea, şi a doua zi, şi noaptea următoare, 
dar nu s-a întâmplat nimic. 

— Când au trecut pe-aici? 

— Cu o zi înainte de a sosi gheaţa, alimentele pentru voi şi 
porcul acela sinucigaş. La unsprezece zile după ce aviația 
voastră a anunţat scufundarea submarinului. Cu trei zile 
înainte de sosirea voastră. Sunt prieteni de-ai voştri? 

— Bânuiesc că le-aţi semnalizat, nu? 

— Bineînţeles. Dar n-am primit nici un răspuns. 

— Poţi să-mi transmiţi trei mesaje? 

— Sigur. Dă-mi-le de îndată ce le ai gata. 

— Am să încep să încarc benzina, gheaţa şi proviziile la 
bord. Era printre ele ceva care v-ar putea fi de folos? 

— Nu ştiu. E o listă cu toate. Am semnat pentru ele, dar nu 
ştiu englezeşte. 

— N-au trimis nici o găină sau vreun curcan? 

— Ba da, spuse locotenentul. Le păstram ca să-ţi fac o 
surpriză. 

— O să le împărţim, spuse Thomas Hudson. Împărţim şi 
berea. 

— Îngăduie oamenilor mei să te ajute la încărcat benzina 
şi gheaţa. 

— Bine. Mulţumesc foarte mult. Aş vrea ca în două ore să 
fiu plecat. 

— Înţeles. Schimbul nostru şi-a amânat sosirea cu încă o 
lună. 

— Iarăşi? 


— Iarăşi. 

— Şi cum suportă oamenii dumitale treaba asta? 

— Toţi au ajuns aici din motive disciplinare. 

— Îţi mulţumesc foarte mult pentru ajutor. Întreaga lume a 
ştiinţei îţi este recunoscătoare. 

— Şi Guantânamo? 

— Şi Guantânamo, Atena ştiinţei. 

— Cred că s-au ascuns prin vreo gaură pe undeva. 

— Aşa cred şi eu, spuse Thomas Hudson. 

— Umbrarele erau din palmier şi erau încă verzi. 

— Mai spune-mi ceva dacă mai ştii. 

— Nu mai ştiu nimic altceva. Trimite-mi mesajele. Nu 
vreau să vin la bord să vă răpesc timpul şi să vă plictisesc. 
— Dacă în perioada cât lipsesc soseşte ceva perisabil, te 

rog foloseşte cu încredere, înainte de a se strica. 

— Mulţumesc. Îmi pare rău că porcul s-a sinucis. 

— Eu îţi mulţumesc, îi răspunse Thomas Hudson. Toţi avem 
micile noastre probleme. 

— Am să le spun oamenilor să nu urce la bord, ci numai să 
ajute la cărat până la pupa. 

— Mulţumesc, spuse Thomas Hudson. Nu-ţi mai aduci 
aminte nimic în legătură cu bărcile acelea de țestoase? 

— Erau bărci obişnuite. Una la fel cu cealaltă. Parcă erau 
făcute de acelaşi meseriaş. Au întors la capătul recifului şi 
au dat să vină încoace. Apoi s-au lăsat purtaţi de vânt spre 
Cayo Cruz. 

— Dincoace de recif? 

— Dincoace de recif atâta timp cât i-am putut vedea. 

— Şi submarinul acela de la Cayo Sal? 

— A ieşit la suprafaţă şi a dat gata balonul. 

— Aş rămâne în stare de alarmă dacă aş fi în locul 
dumitale. 

— Asta şi fac, răspunse locotenentul. De aceea n-aţi văzut 
pe nimeni. 

— Dar am văzut păsări speriate. 

— Sărmanele păsări, spuse locotenentul. 


VI. 

Înaintau spre vest prin partea dinăuntru a recifului, cu 
vântul din pupa. Rezervoarele erau pline, gheaţa 
depozitată, iar unul din oamenii de cart pe punte jumulea şi 
curăța găini. Celălalt curăța armele. Pânza tare care apăra 
puntea de comandă până la înălţimea brâului era prinsă 
bine în sfori, iar cele două placarde lungi, care indicau cu 
litere de-o şchioapă misiunea ştiinţifică a navei, erau prinse 
şi ele la locul lor. Aruncându-şi ochi peste bord, în vreme ce 
măsura adâncimea apei, Thomas Hudson văzu mănunchiuri 
de pene de găină luate ce valuri. 

— 'Ţine-o în partea dinspre țărm cât mai mult posibil, fără 
să urci nava pe vreun banc de nisip, îl sfătui pe Ara. Doar 
cunoşti coasta. 

— Ştiu că e afurisită, spuse Ara. Unde o să ancorăm? 

— Vreau să cercetez capul de la Cayo Cruz. 

— Putem încerca şi acolo, dar nu cred că o să ne 
folosească la ceva. Doar nu-ţi închipui că or să rămână 
acolo, nu-i aşa? 

— Nu. Dar s-ar putea să dăm peste pescari care să-i fi 
văzut. Sau peste căârbunari. 

— Sper să cadă vântul, spuse Ara. Aş vrea tare mult să 
avem parte de vreo câteva zile de calm plat. 

— Dincolo de Romano sunt vântoase. 

— Ştiu. Dar pe-aici vântul suflă ca printr-o trecătoare de 
munte. Dacă mai ţine mult, nu-i mai prindem niciodată. 

— Am ajuns destul de departe, spuse Thomas Hudson. Şi 
poate avem şi puţin noroc. S-ar fi putut îndrepta spre 
Lobos, ca să folosească staţia de radio şi să cheme celelalte 
submarine să-i ia. 

— Înseamnă că nu ştiau că mai era şi celălalt submarin pe- 
aici. 

— S-ar putea. Dar au bătut destulă cale în zece zile. 

— Când vor, izbutesc ei, spuse Ara. Hai să nu ne mai 
gândim, Tom. Îmi dă dureri de cap. Prefer să car butoaie de 


benzină. Gândeşte-te tu, şi mie spune-mi încotro să ţin 
timona. 

— Ţine-o aşa cum mergem acum şi fereşte-te de 
nenorocita aceea de insulă Minerva. Ţine în partea 
dinăuntru a recifului şi pe lângă bancurile de nisip. 

— Bine. 

Crezi că şi-au pierdut şi staţia de radio când au fost loviți? 
se întrebă Thomas Hudson. Trebuie să fi avut şi o staţie de 
radio pentru cazuri de urgenţă, pe care ar fi putut s-o 
folosesacă. Dar Peters nu i-a prins deloc pe ultrascurte, 
după ce-a fost lovit submarinul. Şi totuşi asta nu dovedeşte 
nimic. Nimic nu constituie o dovadă, în afară de faptul că 
cele două bărci au fost zărite acum trei zile ţinând direcţia 
pe care suntem şi noi. L-am întrebat dacă nu aveau cumva 
şi bărci mici pe punte? Nu, am uitat. Dar trebuie să fi avut, 
fiindcă mi-a zis că era vorba de nişte bărci obişnuite de 
pescuit țestoase, cum se întâlnesc în Bahamas, doar atât că 
aveau umbrarele din crengi de palmier. 

Dar câţi oameni? Nu ştii. Vreun rănit? Nu ştii. Ce 
armament? Nu ştii decât că au un automat. Ce drum au 
apucat? Până acum suntem pe urmele lor. 

Poate o să găsim ceva între Cayo Cruz şi Megano, se 
gândi. O să găseşti o mulţime de urme de willete şi de 
iguane în nisip, ducând către gropile unde s-a adunat apă. 

Ei bine, asta îţi abate gândul de la altele. Care altele? De- 
acum nu mai sunt nici un fel de altele. Ba da, mai sunt. Mai 
e nava asta, şi oamenii de pe ea, şi marea, şi bestiile pe care 
le urmăreşti. După aceea o să-ţi vezi din nou animalele de 
acasă, şi o să te duci în oraş, şi o să te îmbeţi aşa cum ştii tu 
şi cât înghite cenuşa din tine, şi după aceea o să te 
pregăteşti să pleci şi o să ieşi din nou pe mare. 

Poate că de data asta dai peste indivizii ăia. Nu tu le-ai 
distrus submarinul, dar ai avut un rol în distrugerea lui. 
Dacă ai să poţi pune mâna pe echipajul lui, va fi extrem de 
folositor. 


Şi de ce nu-ţi pasă deloc de nimic? se întrebă. De ce nu te 
gândeşti la ei ca la nişte criminali şi să încerci acel 
sentiment justiţiar la care ai dreptul? Ce te salţi ca un cal 
fără călăreț care e încă în cursă? Pentru că toţi suntem 
nişte criminali, îşi spuse. 'Toţi suntem de o parte sau de alta, 
dacă mai suntem buni de ceva, dar din asta n-o să iasă 
nimic bun. 

Dar trebuie s-o faci. Sigur, îşi răspunse. Dar nu sunt 
obligat să fiu şi mândru de asta. Trebuie s-o fac ca lumea, 
atât. Nu m-am angajat ca să-mi şi placă. Nici măcar nu te-ai 
angajat, îşi spuse. Şi asta-i cu atât mai rău. 

— Lasă-mă pe mine la timonă, Ara, îi spuse el. 

Ara îi trecu timona. 

— Fii foarte atent la tribord. Dar vezi să nu te orbească 
soarele. 

— Mă duc să-mi aduc ochelarii. Ascultă, Iom, de cenu mă 
laşi pe mine la timonă şi nu dai dispoziţie să avem pe punte 
un cart de veghe de patru oameni? Eşti obosit şi nu te-ai 
odihnit deloc pe insulă. 

— N-avem nevoie de un cart de veghe de patru oameni. 
Mai târziu. 

— Dar eşti obosit. 

— Nu mi-e somn. Ascultă, dacă ăia merg şi noaptea, 
aproape de țărm o să dea de bucluc. Şi atunci o să fie 
nevoiţi să rămână pe loc şi să-şi facă reparaţiile şi o să-i 
găsim. 

— Dar ăsta nu-i un motiv să nu te odihneşti, Iom. 

— N-o fac pe grozavul, spuse Thomas Hudson. 

— Nimeni nu s-a gândit la una ca asta. 

— Ce părere ai de bestiile alea? 

— Doar atât că o să-i prindem, o să doborâm din ei cât e 
nevoie şi restul îi luăm cu noi. 

— Dar de masacru ce zici? 

— Nu zic că noi am fi făcut la fel. Dar aşa au socotit ei că 
era necesar. N-au făcut-o nici ei de plăcere, spuse Ara. 

— Dar de omul lor ucis? 


— Henry a vrut să-l omoare pe Peters de mai multe ori. 
Câteodată şi pe mine m-a încercat dorinţa asta. 

— Da, ai dreptate, consimţi Ilhomas Hudson. Nu e un 
sentiment neobişnuit. 

— Dar nu mă gândesc la niciuna din treburile astea şi nu- 
mi fac probleme. De ce nu reuşeşti să nu-ţi faci probleme şi 
să citeşti ca să te odihneşti, cum făceai întotdeauna? 

— Deseară am să dorm. După ce ancorăm, am să citesc şi 
apoi am să dorm. Am câştigat patru zile din cursa asta cu ei, 
deşi nu se vede. De-acum înainte trebuie să căutăm cu 
grijă. 

— O să punem mâna pe ei, sau îi împingem în braţele 
altora, spuse Ara. E vreo diferenţă? Avem noi mândria 
noastră obişnuită, dar avem şi altă mândrie de care oamenii 
nu ştiu nimic. 

— Uite, de asta am uitat, spuse Thomas Hudson. 

— E vorba de mândria lipsită de orgoliu, continuă Ara. 
Frate-su e eşecul, mizeria sora ei, şi moartea nevastă-sa. 

— Trebuie să fie o mare mândrie. 

— Aşa şi este, spuse Ara. Să nu uiţi asta, Iom, şi nu trebuie 
să te distrugi. Oricare de pe navă are mândria asta, chiar şi 
Peters. Deşi nu-mi place Peters. 

— Îţi mulţumesc că mi-ai spus, îi zise Thomas Hudson. 
Uneori mă simt atât de descurajat de treburile astea că-mi 
vine să le dau dracului pe toate. 

— Tom, îi spuse Ara, singurul lucru pe care-l are un om e 
mândria lui. Dar uneori ai atâta mândrie, că devine păcat. 
Din mândrie am făcut fiecare uneori lucruri care ştiam că 
sunt imposibile. Nu ne păsa. Dar un om trebuie să-şi 
folosească mândria cu inteligenţă şi grijă. Şi acum când ai 
ajuns să nu mai ai grijă de tine, trebuie să-ţi cer eu. Te rog. 
De dragul nostru şi al navei. 

— La cine te referi când, spui nostru? 

— La noi toţi. 

— Bine, spuse Thomas Hudson. Du-te şi cere-le să-ţi dea 
ochelarii de soare. 


— Tom, te rog, înţelege. 

— Înţeleg. Mulţumesc foarte mult. La cină am să mănânc 
pe rupte şi apoi am să dorm ca un prunc. 

Ara nu găsi că avea haz, deşi totdeauna găsise că lucrurile 
cu haz aveau haz. 

— Încearcă, Tom, spuse el. 

VII. 

Au ancorat în partea de sub vânt a insulei Cayo Cruz, în 
golful nisipos dintre două insulițe. 

— O să mai lăsăm o ancoră aici, îi strigă Thomas Hudson 
secundului. Nu prea-mi place cum arată fundul. 

Secundul ridică din umeri şi se aplecă asupra celei de-a 
doua ancore, iar Thomas Hudson duse şalupa puţin înainte 
împotriva mareei, urmărind cum trecea pe lângă ei, luată 
de curent, iarba de la mal. Apoi veni înapoi, până prinse 
bine şi a doua ancoră. Şalupa stătea cu prova în vânt, iar 
curentul mareei trecea pe lângă ea. Chiar şi în partea aceea 
adăpostită era vânt puternic şi ştia că atunci când se va 
schimba cursul mareei, şalupa avea să se răsucească de-a 
latul curentului. 

— La dracu, spuse. Las-o să se mai salte. 

Însă secundul pusese bărcuţa la apă şi ducea cu elo 
ancoră de pupa. Thomas Hudson îi urmări cum coborau 
ancora aceea mică, Danforth, exact acolo unde era nevoie 
ca să menţină şalupa în vânt când venea fluxul. 

— De ce nu pui încă vreo două? îi strigă el. După aceea 
poate că şi vindem şalupa drept păianjen afurisit. 

Secundul îi rânji cu toată gura. 

— Pune-i motorul exterior. Eu mă duc la țărm. 

— Nu, Tom, îi spuse secundul. Lasă-i pe Ara şi pe Willie să 
se ducă. Îi conduc eu la țărm, iar altă echipă se duce spre 
Megano. Vrei să ia cu ei şi nişte nihos42? 

— Nu. Să fie oameni de ştiinţă. 

Văd că mă cam las hăţuit de alţii, se gândi el. Asta 
înseamnă probabil că am cu adevărat nevoie de odihnă. Dar 
treaba e că nu-s nici obosit, şi nici nu mi-e somn. 


— Antonio, strigă el. 

— Da, răspunse secundul. 

— Am să iau salteaua pneumatică şi două perne şi o porţie 
bună de băutură. 

— Ce băutură? 

— Gin şi apă de cocos, cu Angostura şi chitră. 

— Un Tomini? îl întrebă secundul, încântat că se apucase 
din nou de băut. 

— Porţie dublă. 

Henry aruncă salteaua pneumatică pe punte şi urcă şi el 
cu o carte şi o revistă. 

— Aici n-ai pic de aer, spuse el. Vrei să dau la o parte 
pânza asta, ca să se facă puţin curent? 

— De când pun eu preţ pe astfel de lucruri? 

— "Tom, am mai discutat despre asta şi am fost cu toţii de 
acord că ai nevoie de odihnă. Ai ajuns până la limita la care 
poate rezista un om. Ai şi trecut de ea. 

— Rahat, făcu Thomas Hudson. 

— Poate, spuse Henry. Le-am zis că, după părerea mea, nu 
păţeşti nimic şi că poţi s-o mai duci şi să ţii bine. Dar ceilalţi 
sunt îngrijoraţi şi m-au convins şi pe mine. Convinge-mă că 
nu-i aşa. Dar ia-o mai uşurel acum, lom. 

— Niciodată nu m-am simţit mai bine ca acum. Nu pun nici 
un preţ pe ce zic ei. 

— "Tocmai asta-i. Nu vrei să cobori de pe puntea de 
comandă, vrei să faci tu toate carturile şi să ţii numai tu 
timona, şi nu pui nici un preţ pe nimic. 

— Bine, bine făcu Thomas Hudson. Am prins mişcarea. Dar 
deocamdată eu comand. 

— N-am vrut să zic nimic de rău, crede-mă. 

— Bine, las-o baltă, spuse Thomas Hudson. Mă odihnesc. 
Ştii cum se cercetează o insulă, nu-i aşa? 

— Trebuie să ştiu. 

— Vezi ce găseşti pe Megano. 

— A mea-i. Willie şi Ara s-au şi dus la țărm. Eu şi ceilalţi 
abia aşteptăm să se întoarcă Antonio cu bărcuţa. 


— Ce face Peters? 

— A meşterit de s-a spetit la cealaltă staţie de radio, cea 
mare, toată după-amiaza. Crede că a reparat-o. 

— Ar fi minunat. Dacă dorm, să mă trezeşti îndată ce vă 
întoarceţi. 

— Da, Tom. 

Henry se aplecă în jos şi luă ceva care i se întinsese de sub 
punte. Era un pahar mare, plin de gheaţă şi un lichid de 
culoare ruginie, iar paharul era înfăşurat de două ori într- 
un şervet de hârtie, strâns cu o bandă de cauciuc. 

— Un 'Tomini dublu, spuse Henry. Bea-l şi citeşte şi culcă- 
te. Poţi să pui paharul într-unui din locaşurile acelea mari 
pentru grenade. 

Thomas Hudson sorbi o înghiţitură mare. 

— Îmi place, spuse el. 

— Ca pe vremuri. Totul are să fie iarăşi bine, Tom. 

— 'Tot ce putem face, să facem dracului bine 

— Odihneşte-te tu ca lumea. 

— Asta am să fac. 

Henry cobori sub punte şi Thomas Hudson auzi bâzâitul 
motorului bărcii care se întorcea. Motorul se opri şi el 
desluşi vorbă şi apoi auzi zvonul îndepărtându-se. Mai 
aşteptă o clipă trăgând cu urechea. Apoi luă paharul cu 
băutură şi aruncă departe, peste bord, conţinutul, şi vântul 
îl duse spre pupa. Puse paharul în locaşul în care stătea mai 
bine, pe rastelul triplu, şi se întinse cu faţa în jos pe 
salteaua de cauciuc pe care o cuprinse cu amândouă 
mâinile. 

Cred că sub umbrarul acela au şi răniţi, se gândi. 
Bineînţeles că s-ar putea să-l fi făcut doar ca să ascundă 
mai mulţi oameni. Dar nu prea-mi vine să cred. Din prima 
noapte ar fi ieşit aici, la țărm. Ar fi trebuit să mă duc la țărm 
şi eu. De-acum înainte am să mă duc. Dar nu-s alţii mai buni 
decât Ara şi Henry, iar Willie e foarte bun. Trebuie să încerc 
să fiu foarte bun. Încearcă la noapte din răsputeri, îşi spuse. 


Şi urmăreşte-i fără o clipă de răgaz şi aşa cum trebuie, şi ai 
grijă să nu faci greşeli şi să nu-ţi scape. 

VIII. 

Simţi o mână pe umăr. Era Ara care-i spuse: 

— Am dat de unul dintre ei, Iom. Eu şi Willie. 

Thomas Hudson cobori dintr-un salt şi Ara veni cu el. 
Neamţul era întins la pupa, învelit într-o pătură. Îşi 
rezemase capul pe două perne. Peters stătea pe punte 
lângă el, cu un pahar de apă în mână. 

— Uite ce-am găsit, spuse el. 

Neamţul era slab şi pe bărbie şi pe obrajii scofâlciţi îi 
răsărise o barbă bălaie. Avea părul lung şi nepieptănat, iar 
în lumina după-amiezii, cu soarele aproape la apus, semăna 
cu un sfânt. 

— Nu poate vorbi, spuse Ara. Am încercat şi eu, şi Willie. 
Mai bine ai sta în partea dinspre vânt lângă el. 

— Am simţit mirosul, replică Thomas Hudson. Întreabă-l 
dacă vrea ceva, îi spuse lui Peters. 

Operatorul radio îi vorbi pe nemţeşte, iar neamţul se uită 
la el, dar nu scoase o vorbă şi nici nu-şi clinti capul. Thomas 
Hudson auzi băzâitul motorului, se uită peste golf la 
bărcuţa care venea dinspre soare. Era încărcată până la 
linia de plutire. Se uită din nou la neamţ. 

— Întreabă-l câţi erau. Spune-i că trebuie să ştim câţi 
erau. Spune-i că-i foarte important. 

Peters îi vorbi neamţului blând şi chiar cu duioşie, i se 
păru lui lhomas Hudson. Neamţul scoase cu greutate trei 
cuvinte. 

— Zice că nimic n-are importanţă, îi traduse Peters. 

— Spune-i că n-are dreptate. Trebuie să ştim. Întreabă-l 
dacă vrea morfină. 

Neamţul se uită recunoscător la Thomas Hudson şi mai 
rosti trei cuvinte. 

— Zice că nu-l mai doare, traduse Peters. 

Îi vorbi din nou în nemţeşte, şi din nou Thomas Hudson 
surprinse tonul duios; sau poate că nu era decât tonul duios 


al limbii. 

— Peters, mai taci din gură, îi spuse Thomas Hudson. 
Tradu doar ce-ţi spun. M-ai auzit? 

— Da, domnule, spuse Peters. 

— Spune-i că-l pot face să se chinuie ca dracu. 

Peters îi traduse neamţului, care îşi întoarse privirea spre 
Thomas Hudson. Erau ochii unui bătrân acum, ochii unui 
bătrân pe un chip tânăr îmbătrânit ca lemnul luat de ape şi 
aproape la fel de cenuşiu. 

— Nein, spuse neamţul slab. 

— Spune că nu, traduse Peters. 

— Da, partea asta am înţeles-o şi eu, spuse Thomas 
Hudson. Adu-i nişte supă caldă, Willie, şi dă-i puţin coniac. 
Peters, întreabă-l dacă nu vrea totuşi morfină, chiar dacă nu 
vorbeşte. Spune-i că avem destulă. 

Peters traduse şi neamţul se uită la Thomas Hudson şi pe 
faţa lui se ivi un zâmbet, un zâmbet subţire, nordic. 

Îi vorbea abia auzit lui Peters. 

— Îţi mulţumeşte şi zice că n-are nevoie şi e mai bine să n- 
o iroseşti. 

Apoi îi mai spuse ceva încet lui Peters, care traduse: 

— Spune că acum o săptămâna i-ar fi fost de folos. 

— Zi-i că îl admir, rosti Thomas Hudson. 

Antonio, secundul său, ajunse lângă şalupă cu bărcuţa, 
împreună cu Henry şi cu toţi ceilalţi din echipa care se 
dusese pe Megano. 

— Veniţi în linişte la bord, le spuse Thomas Hudson. Nu vă 
arătaţi la pupa. Am dat de un friţ pe moarte, şi acum e la 
pupa şi vreau să moară în linişte. Ce-aţi găsit? 

— Nimic, răspunse, absolut nimic. 

— Peters, spuse Thomas Hudson, poţi vorbi cu el cât 
pofteşti. Poate scoţi ceva de la el. Eu mă duc cu Ara şi cu 
Willie la prova să bem ceva. 

Când ajunse sub punte, întrebă: 

— Cum e supa, Willie? 


— Primul pachet pe care am pus mâna era de moluşte, 
spuse Willie. E destul de caldă. 

— De ce nu i-ai dat supă de coadă de vită sau supă de 
carne? îl întrebă Thomas Hudson. În starea în care se află, 
erau şi mai ucigătoare. Unde dracu e cea de pui? 

— N-am vrut să-i dau supă de pui. E pentru Henry. 

— Şi asta-i drept, spuse Henry. Ce să-l mai răsfăţăm? 

— Nu cred că-l răsfăţăm cu adevărat. Când am dat ordin, 
m-am gândit că nişte supă şi ceva de băut au să-l facă să 
vorbească. Dar n-are să vorbească. Ara, vrei te rog să-mi 
dai puţin gin? 

— Tom, i-au făcut umbrar, şi a avut parte de un pat bun de 
crengi, şi apă din belşug şi mâncare într-o oală. Au încercat 
să-l facă să se simtă cât mai bine, şi în jur au săpat un şanţ 
în nisip pentru scurgere. De la țărm până acolo unde se află 
el erau foarte multe urme, aş zice să tot fie vreo opt-zece. 
Nu mai mulţi. Eu şi Willie l-am cărat cu foarte multă grijă. 
Amândouă rănile au făcut gangrenă, şi gangrena s-a urcat 
foarte sus, aproape de şoldul drept. Poate că n-ar fi trebuit 
să-l aducem, ci să fi venit să vă luăm, pe tine şi pe Peters, ca 
să-i puneţi întrebări în adăpostul acela al lui. Dacă aşa 
trebuia, atunci să ştii că eu sunt de vină. 

— Avea vreo armă la el? 

— Nu, şi nici un mijloc de identificare. 

— Dă-mi băutura, spuse Thomas Hudson. Cam când ai zice 
că au fost tăiate ramurile pentru adăpostul lui? 

— Nu mai târziu de ieri dimineaţă, aş zice. Dar nu sunt 
chiar sigur. 

— A spus ceva? 

— Nu. Când ne-a văzut cu pistoalele în mână, arăta de 
parcă ar fi fost făcut din lemn. La un moment dat, s-a arătat 
înspăimântat de Willie. Cred că atunci când i-a văzut ochiul. 
Apoi când l-am ridicat a zâmbit. 

— Ca să arate că poate zâmbi, spuse Willie. 

— Apoi şi-a pierdut cunoştinţa, spuse Ara. Tom, cât crezi 
că o mai ţine până se sfârşeşte? 


— Nu ştiu. 

— Hai să ieşim pe punte şi să luăm şi paharele cu noi, 
spuse Henry. N-am încredere în Peters. 

— Hai să terminăm supa asta, spuse Willie. Mi-e foame. Pot 
să-i încălzesc într-o cană nişte supă de pui de la Henry, dacă 
n-are nimic împotrivă. 

— Dacă asta-l face să vorbească, spuse Henry, n-am nimic 
împotrivă. 

— Probabil că nu, spuse Willie. Dar în halul în care e, e o 
treabă cam tâmpită să-i dai supă de moluşte. Henry, du-i 
coniacul. Poate că şi lui îi place, la fel ca mie şi ca ţie. 

— Nu-l mai sâcâiţi, spuse 'Thomas Hudson. E un friţ de 
treabă. 

— Sigur că da, făcu Willie, toţi friţii sunt de treabă când 
dau în primire. 

— Încă n-a dat în primire, spuse Thomas Hudson. 
Deocamdată e doar pe moarte. 

— Cu multă demnitate, spuse Ara. 

— Şi tu eşti pe cale să ajungi un iubitor de friţi? îl întrebă 
Willie. Înseamnă că sunteţi doi, tu şi Peters. 

— Mai taci din gură, Willie, spuse Thomas Hudson. 

— Ce te-a apucat şi pe tine? îi replică Willie lui Thomas 
Hudson. Eşti conducătorul extenuat al unui mic grup de 
sinceri iubitori de friţi. 

— Willie, vino la prova, îi spuse Thomas Hudson. Ara, du 
supa la pupa când s-o încălzi. Toţi ceilalţi duceţi-vă şi vedeţi 
cum moare friţul, dacă vreţi. Dar nu vă îmbulziţi peste el. 

Antonio dădu să mergă după ei, când Thomas Hudson şi 
Willie se îndreptară spre prova, dar Thomas Hudson clătină 
din cap spre el, şi bărbatul acela voinic se întoarse în 
cambuză. 

Erau la cockpit prova şi se făcuse aproape întuneric. 
Thomas Hudson reuşea să zărească chipul lui Willie. În 
lumina aceea arăta mai bine şi, în plus, stătea în partea în 
care avea ochiul teafăr. Thomas Hudson se uită mai întâi la 
Willie, la cele două parâme de ancorare şi apoi la un copac 


pe care-l mai zărea încă pe plajă. E un fund nisipos şi 
înşelător, se gândi el, apoi spuse: 

— În regulă, Willie. Zi ce ai de zis. 

— Mai întâi despre tine, începu Willie. Te chinui de moarte 
sus la comandă, numai pentru că ţi-a murit puştiul. Nu ştii 
că mai mor atâţia puşti ai altora? 

— Ştiu. Altceva? 

— După aia, blestematul ăla de Peters şi blestematul de 
friţ care împut puntea din spate. Şi ce fel de navă-i aia unde 
secundu-i bucătar? 

— Cum găteşte? 

— Găteşte minunat, şi ştie cum se mânuieşte o 
ambarcaţiune din astea mici mai bine ca noi toţi împreună, 
inclusiv ca tine. 

— Mult mai bine. 

— Dă-i-n mă-sa, Iom. Să ştii că nu mi-am pierdut capul. Eu 
nici n-am cap să-l pierd. Dar sunt obişnuit să fac treburile 
astea altfel. Îmi place pe navă şi-mi place toată lumea, în 
afară de fătălăul ăla de Peters. Dar încetează să te mai 
chinui singur. 

— Nu mă chinui, să ştii, spuse Thomas Hudson. Nu mă 
gândesc la nimic altceva decât la treaba pe care o am de 
făcut. 

— Eşti atât de plin de nobleţe, că ai merita să fii împăiat şi 
suit pe cruce, spuse Willie. Gândeşte-te la muieri. 

— Spre ele ne şi îndreptăm. 

— Uite aşa-mi place să te aud vorbind. 

— Willie, acum ţi-a trecut? 

— Bineînţeles. De ce dracu să nu-mi treacă? Friţul ăla m-a 
făcut să-mi sară muştarul, zic eu. L-au aranjat atât de 
frumos, cum n-o să reuşim noi să facem pentru nimeni. Sau 
poate că o să facem dacă o să avem vreme. Dar friţii ăia nu 
s-au scumpit la timp. Nu bănuiau cât de aproape eram pe 
urmele lor. Dar trebuie să-şi fi închipuit că nu se putea să 
nu fie cineva pe urmele lor. Acum toţi sunt pe urmele lor. Şi 


au stat şi l-au aranjat frumos, cât de frumos se putea în 
starea în care era. 

— Da, spuse Thomas Hudson. Şi pe oamenii din insulă i-au 
aranjat frumos. 

— Îhî, făcu Willie. Nu-i aşa că-i un iad? 

Chiar atunci se arătă şi Peters. Iotdeauna se socotise 
marinar, chiar când nu era în formă, şi se simţea tare 
mândru să păstreze adevărata disciplină, dar fără toată 
eticheta ei, ceea ce constituia regulă pe navă. El era cel 
care profita cel mai mult de asta. Acum se opri, luă poziţia 
de drepţi, salută, ceea ce dovedi că era beat, şi spuse: 

— Tom, adică domnule, a murit. 

— Cine a murit? 

— Prizonierul, domnule. 

— Bine, spuse Thomas Hudson. Pune-ţi generatorul în 
funcţiune şi vezi dacă putem lua legătura cu Guantânamo. 

Trebuie să aibă ei ceva pentru noi, se gândi. 

— Prizonierul a spus ceva? îl întrebă pe Peters. 

— Nu, domnule. 

— Willie, cum te simţi? 

— Minunat. 

— Ia un aparat şi fă-i două fotografii, din profil, întins la 
pupa. Apoi dă pătura la o parte, şi scoate-i şi pantalonii şi 
fă-i una întreg, aşa cum stă la pupa. Mai fă una din faţă, 
numai capul, şi una din faţă cum stă întins. 

— Da, domnule, spuse Willie. 

Thomas Hudson urcă pe puntea de comandă. Auzi cum 
porneşte motorul generatorului şi zări fulgerarea 
aparatului. Cei de la ONI, acolo unde cântăresc ei totul, n-o 
să creadă că am pus noi mâna nici pe friţul ăsta, atât câte, 
se gândi. Nu avem nici o dovadă. Se vor găsi unii să spună 
că ce-am cules noi e doar un cadavru pe care l-au împins ei 
peste bord. Ar fi trebuit să facem o poză mai din vreme. La 
dracu şi cu ăştia. Poate punem mâna şi pe ceilalţi mâine. 

Ara veni pe puntea de comandă. 

— Tom, cine zici să-l ducă la țărm şi să-l în groape? 


— Cine a lucrat cel mai puţin pe ziua de azi? 

— Toată lumea a lucrat din greu. Am să-l iau pe Gil şi 
facem noi treaba asta. Îl putem îngropa în nisip, dincolo de 
limita apelor mari. 

— Poate chiar puţin mai sus. 

— Îl trimit pe Willie aici să-i spui tu ce să scrie pe scândura 
de la cap. Am eu o scândură de la o ladă de provizii. 

— Trimite-l pe Willie. 

— Îl coasem în sac? 

— Nu, înveliţi-l numai în pătura lui. Trimite-l pe Willie sus. 

— Ce voiai cu mine? întrebă Willie. 

— Scrie pe scândura aia „Marinar german necunoscut”, şi 
dedesubt pune data. 

— Bine, Tom. Vrei să mă duc şi eu la țărm când îl 
îngroapă? 

— Nu, se duc Ara şi Gil. Scrie inscripţia pe scândură, 
relaxează-te şi bea şi tu ceva. 

— Îndată ce Peters prinde Guantânamo, trimit mesajul. Nu 
vrei să cobori dedesubt? 

— Nu. Mă odihnesc aici, sus. 

— Cum o fi oare pe puntea de comandă a unei nave mari, 
plină de responsabilităţi şi de tot felul de rahaturi? 

— Cam la fel ca atunci când scrii inscripţia aia. 

Când sosi mesajul de la Guantânamo, după decolare, în el 
se spunea: „Continuaţi cu grijă cercetările spre vest”. 

— Asta şi facem, îşi spuse Thomas Hudson. Se întinse şi 
adormi imediat, iar Henry îl înveli cu o pătură subţire. 

IX. 

Cu o oră înainte de ivirea zorilor, cobori sub punte şi 
verifică barometrul. Era cu patru zecimi mai coborât şi îşi 
trezi secundul şi-i arătă şi lui. Secundul se uită şi dădu 
afirmativ din cap. 

— Ai văzut ce vijelie trecea peste Romano, ieri, şopti el. Se 
îndreaptă spre sud. 

— Vrei să-mi faci un ceai, te rog? îi spuse Thomas Hudson. 

— Am ceai rece într-o sticlă la gheaţă. 


Thomas Hudson se duse la pupa, luă o perie şi o căldare şi 
se apucă să frece puntea la pupa. Fusese ea frecată şi mai 
înainte, dar o mai spălă o dată şi apoi clăti peria. După 
aceea luă sticla cu ceai rece pe puntea de comandă şi 
aşteptă să se lumineze. 

Înainte de a se crăpa de ziuă, secundul trase ancora la 
pupa şi, împreună cu Ara, aduse şi ancora tribord, iar apoi 
ei doi şi Gil ridicară bărcuţa la bord. După care secundul 
pompă apa din santină şi verifică motorul: pe urmă scoase 
capul pe punte şi spuse: 

— Gata, putem pleca în orice clipă. 

— De ce-a luat atât de multă apă? 

— S-a slăbit o garnitură. Am mai strâns-o puţin. Dar prefer 
să ia mai degrabă puţină apă decât să se încingă axul. 

— Bine. Trimite-i sus pe Ara şi pe Henry. Pornim. 

Traseră ancora şi el se întoarse spre Ara: 

— Mai arată-mi o dată copacul. 

Ara îi arătă copacul ce se ridica doar puţin deasupra liniei 
țărmului pe care-l părăseau şi Thomas Hudson însemnă cu 
creionul o mică cruce pe hartă. 

— Peters n-a mai prins deloc Guantanamo? 

— Nu. S-a ars din nou postul? 

— Ei bine, suntem în urma lor, şi mai au ei şi pe alţii 
înaintea lor şi am primit ordinul. 

— Tom, chiar crezi că vântul se va schimba spre sud? 
întrebă Henry. 

— Barometrul aşa arată. Dar o să putem spune mai precis 
când o să înceapă să se înteţească. 

— Pe la patru a căzut aproape de tot. 

— Nu te-au supărat muştele de nisip? 

— Numai spre ziuă. 

— Mai bine te-ai duce sub punte să dai cu flit s-o şteargă 
toate. N-are nici un sens să le mai plimbăm şi pe ele cu noi. 

Era o zi frumoasă, dar, uitându-se înapoi la golfuleţul unde 
ancoraseră, şi la țărm, şi la desişul de arbuşti de la Cayo 
Cruz pe care-i ştiau amândoi atât de bine, Thomas Hudson 


şi Ara văzură norii înalţi ce se ridicau deasupra uscatului. 
Cayo Romano ieşise atât de mult din apă, încât părea a fi 
însuşi uscatul, iar deasupra lui, la mare înălţime, se vedeau 
norii care promiteau vânt de sud sau calm şi vijelii dinspre 
țărm. 

— Dacă ai fi neamţ, Ara, ce-ai gândi acum? întrebă Thomas 
Hudson. Ce-ai gândi acum dacă ai vedea asta şi ai şti că n-ai 
să mai ai vânt prielnic? 

— Aş încerca s-o iau pe uscat. Cred că asta aş face. 

— Dar pe uscat ai avea nevoie de o călăuză. 

— Mi-aş face rost de o călăuză, spuse Ara. 

— De unde ai face rost? 

— De la pescarii de pe Anton sau Romano. Sau de la Coco. 
Acum trebuie să fie pe-acolo pescari care pun peşte la sare. 
La Anton s-ar putea să fie şi ambarcaţii din cele cu puțuri 
pentru peşte viu. 

— O să încercăm la Anton, spuse Thomas Hudson. E plăcut 
să te trezeşti dimineaţa şi să ţii timona având soarele în 
spate. 

— Dacă ai avea mereu norocul să ţii timona având soarele 
în spate şi să ai mereu o zi ca asta, ce loc minunat ar fi 
oceanul. 

Era o adevărată zi de vară şi, fiind încă dimineaţă, nu 
începuseră deocamdată rafalele de vânt. Ziua era plină de 
blândeţe şi făgăduială şi marea se întindea netedă şi 
limpede. Puteau vedea clar fundul până când trecură de 
zona de sondaj, şi apoi departe, în larg, se ivi Minerva, 
taman unde trebuia ea să se afle, şi valurile se spărgeau 
alene de stâncile de coral. Era hula care rămăsese după 
două luni de neîndurătoare alizee puternice. Dar valurile 
veneau blânde şi liniştite, cu un fel de regularitate pasivă. 

Parcă ar spune că acum toţi suntem prieteni şi că nu va 
mai fi niciodată vreo frământare sau dezlănţuire sălbatecă, 
se gândea Thomas Hudson. De ce e atât de înşelătoare 
marea? Un fluviu poate fi şi trădător şi crud, şi cumsecade 
şi prietenos. Un pârâu poate fi pe deplin prietenos şi poţi să 


te încrezi în el toată viaţa dacă nu abuzezi. Dar oceanul 
totdeauna trebuie să te mintă înainte de a-şi face mendrele. 

Se uită din nou la mişcarea domoală în sus şi-n jos care 
dezvăluia ritmic stâncile de la Minerva, de parcă ar fi 
încercat să le scoată la mezat ca pe un domeniu deosebit. 

— Vrei să-mi aduci şi mie un sandviş? îl rugă pe Ara. Nişte 
carne de vacă conservată şi o ceapă întreagă, sau nişte 
şuncă şi ouă şi o ceapă. După ce aduci micul dejun, 
rânduieşte pe punte un cart de patru oameni, cum se 
cuvine, şi verifică toate binoclurile. Înainte de a ne îndrepta 
spre Anton, ies în larg. 

— Da, Tom. 

Mă întreb ce m-aş face fără Ara, se gândi Thomas Hudson. 
Ai dormit minunat, îşi spuse, şi nu s-ar putea să te simţi mai 
în formă ca acum. Avem şi ordine, şi suntem chiar pe 
urmele lor, şi-i împingem spre ceilalţi. Dai curs ordinelor şi 
te uiţi ce zi minunată ţi s-a hărăzit ca să-i urmăreşti. Dar 
lucrurile arată prea afurisit de bine. 

Înaintau prin şenal cu ochii în patru, dar nu se zărea nimic 
decât marea liniştită, aşa cum arată ea dimineaţa devreme, 
unduindu-se prietenoasă, şi dunga prelungă şi verde a 
insulei Romano, cu numeroasele insulițe presărate până 
acolo. 

— Cu marea asta n-or să navigheze prea departe, spuse 
Henry. 

— N-or să navigheze deloc, preciza Thomas Hudson. 

— Tragem la țărm la Anton? 

— Da, şi să verificăm ce-i acolo. 

— Mie îmi place la Anton, spuse Henry. Dacă marea e 
liniştită, e un loc bun de ancorat, aşa că bestiile alea nu ne 
mănâncă. 

— Dar în interior te termină complet, spuse Ara. 

În faţa lor se arătă un mic hidroavion zburând la mică 
înălţime şi îndreptându-se spre ei. Era alb şi minuscul, aşa 
cum bătea soarele în el. 


— Avion, spuse Thomas Hudson. Dă comanda să ridice 
steagul cel mare. 

Avionul se apropie mereu, până începu să zumzăie 
deasupra lor. Apoi le dădu ocol de două ori şi se îndepărtă 
spre est. 

— Dacă ar fi dat pilotul de ceva, n-ar mai fi avut acum un 
avion atât de frumos, spuse Henry. L-ar fi doborât. 

— S-ar fi putut să transmită localizarea şi cei de la Cayo 
Frances s-o fi recepționat. 

— Poate, spuse Ara. 

Ceilalţi doi basci nu scoaseră o vorbă. Stăteau spate în 
spate şi-şi cercetau fiecare cadranul. După un răstimp, 
bascul căruia îi spuneau George dar de fapt se numea 
Eugenio numai că Peters nu era în stare totdeauna să-i 
spună Eugenio, strigă: 

— Avionul se întoarce iar spre est, printre insuliţele din 
larg şi Romano. 

— Merge acasă să ia micul dejun, spuse Ara. 

— Dar o să raporteze prezenţa noastră, adăugă Thomas 
Hudson. Aşa că într-o lună poate că or să afle unde eram 
noi astăzi la ora asta. 

— Dacă nu încurcă punctul pe harta lui, completă Ara. 
Paredon Grande, Tom. Relevment aproximativ douăzeci de 
grade prova babord. 

— Ai ochi buni, spuse Thomas Hudson. Asta e, ai dreptate. 
Mai bine s-o luăm spre țărm şi să găsim şenalul spre Anton. 

— Întoarce babord nouăzeci de grade şi cred că a noastră- 
i. 

— Am să mă apropii de banc şi o s-o iau de-a lungul lui 
până dăm de afurisitul de şenal. 

Porniră spre țărm, spre linia verde de insulițe care se 
arătau ca nişte garduri negre, iţindu-se din apă, şi apoi 
căpătau formă şi deveneau verzi şi îşi dezvăluiau şi 
țărmurile nisipoase. Thomas Hudson se apropie cam în silă, 
părăsind şenalul larg, marea plină de făgăduinţi şi 
frumuseţea acelei dimineţi la apă adâncă, pentru a-şi face 


de lucru cercetând insuliţele dinspre țărm. Dar avionul care 
cercetase coasta în partea aceea şi se întorsese pentru a 
zbura pe deasupra ei cu soarele în spate nu putea însemna 
altceva decât că nimeni nu dăduse de bărci spre est. Dar se 
putea foarte bine să nu fie decât o patrulă de rutină. Logic, 
nu putea să însemne decât că avea altă misiune. O patrulă 
de rutină ar fi trecut pe deasupra canalului în ambele 
sensuri. 

Văzu insula Anton, insulă plăcută, cu multă vegetaţie, 
ridicându-se tot mai mult în faţa lui, şi se uită înainte să 
zărească semnele de reper în vreme ce se îndrepta spre 
țărm. Trebuia să ia drept reper cel mai înalt copac de pe 
promontoriul insulei şi să-l facă să vină drept în şaua mică 
de pe Romano. Cu reperele astea se putea apropia de țărm 
chiar dacă-i bătea soarele în ochi şi apa avea strălucirea 
sticlei topite. 

În ziua aceea nu avea nevoie de ele. Dar pentru a nu-şi 
pierde antrenamentul, îşi căută reperele, şi când găsi 
copacul se gândi în sinea lui: „Am nevoie de altceva mult 
mai trainic drept reper pe o coastă bântuită de uragane”, 
după care o luă pe lângă țărm până aşeză exact copacul în 
tăietura şeii, şi apoi întoarse drept spre țărm. Era în şenal, 
între malurile acelea de marnă care abia de erau acoperite 
de apă, şi-i spuse lui Ara: 

— Spune-i lui Antonio să arunce o muscă artificială. S-ar 
putea să prindem ceva pentru oală. Şenalul ăsta are pe 
fund un minunat banc de nisip. 

Apoi o ţinu drept spre țărm, ghidându-se după reperele 
lui. Era tentat să nu se mai uite deloc la maluri, ci să 
meargă drept înainte. Dar îşi dădu seama că era tot unul 
dintre lucrurile acelea făcute din prea multă mândrie 
despre care vorbise Ara, şi conduse şalupa cu grijă, pe 
lângă malul tribord, şi luă cârma tribord când ajunse să se 
conducă după maluri şi nu după cel de-al doilea reper pe 
care îl avea. Era ca şi cum s-ar fi plimbat pe nişte străzi 
obişnuite dintr-un cvartal. Mareea dădu năvală spre țărm. 


La început apa veni maronie, apoi curată. Chiar înainte de a 
ajunge la punctul unde socotea el că e bazinul de 
întoarcere, unde îşi pusese în gând să ancoreze, îl auzi pe 
Willie strigând: „Peştele!” 

Uitându-se spre pupa, văzu un tarpon ţâşnind sus, în 
soare, şi zbătându-se să scape. Avea gura deschisă, era 
uriaş şi soarele lucea pe solzii lui argintii şi pe dunga lungă, 
verde, a aripioarei dorsale. Se zbătea cu disperare în soare, 
şi se prăbuşi împroşcând apa în toate părţile. 

— Un săâbalo, strigă Antonio cu silă. 

— Un sâbalo prost, spuseră bascii. 

— Să încerc să-l scot, Tom? întrebă Henry. Mi-ar plăcea să- 
Il prind, chiar dacă nu-i bun de mâncat. 

— Dacă nu l-a luat Willie, ia-l tu de la Antonio. Şi spune-i 
lui Antonio să vină dracului la prova. Am să arunc ancora. 

Emoţia pescuitului şi salturile tarponului uriaş continuară 
la pupa, fără ca nimeni să-i mai acorde vreo atenţie, doar 
vreun zâmbet, în vreme ce ancorau. 

— Vrei să mai lăsăm una? strigă Ilhomas Hudson spre 
prova. 

Secundul scutură din cap. Când se răsuciră la ancoră cum 
trebuia, secundul se urcă pe puntea de comandă. 

— "Ţine în orice situaţie, Tom, îi spuse el. Indiferent ce fel 
de vijelie se abate încoace. Orice. Şi nu contează cum se 
răsuceşte nava în vânt, n-o să ne mai bâţâie în nici un fel. 

— Pe la ce oră se lasă vijelia? 

— După două, îi spuse secundul, uitându-se la cer. 

— Atunci coboară bărcuţa, spuse Thomas Hudson, şi mai 
pune-mi o canistră de benzină pentru motorul de la barcă. 
Trebuie să pornim dracului o dată. 

— Cine merge cu tine? 

— Numai Ara, Willie şi cu mine. Vreau să meargă repede. 

X. 

Cei trei din barcă înveliseră câteva nihos în mantalele de 
ploaie. Erau nişte puşti automate Thompson, în tocurile de 
piele, lungi cât armele. Tocurile fuseseră croite şi cusute de 


Ara, care nu prea era croitor, şi pieile cu blana tunsă scurt 
fuseseră impregnate de Thomas Hudson pe dinăuntru cu 
ulei de protecţie care avea un uşor miros de acid fenic. 
Bascii numiseră armele „prunci” pentru că armele erau 
adăpostite în tocurile lor de piele, iar tocurile se legănau 
când erau agăţate în deschizătura din puntea de comandă. 

— Dă-ne o sticlă de apă, îi ceru Thomas Hudson 
secundului. 

Când Antonio îi aduse sticla, grea, rece, cu dop larg ce se 
înşuruba, Thomas Hudson i-o trecu lui Willie, care o aşeză 
la prova. Lui Ara îi plăcea să conducă barca din cârma 
motorului, aşa că se aşeză la pupa. Thomas Hudson stătea 
la mijloc, iar Willie se ghemui la prova. Ara o luă drept spre 
insuliţă şi Thomas Hudson urmări norii ce se îngrămădeau 
deasupra pământului. Când ajunseră la apă mică, Thomas 
Hudson putu vedea aglomerările cenuşii de scoici formând 
movile pe nisip. Ara se aplecă înainte şi-i spuse: 

— Tom, vrei să arunci o privire pe țărm? 

— Ar fi bine s-o facem înainte de a da ploaia. 

Ara duse bărcuţa la țărm, săltând motorul sus, chiar după 
ce-şi luaseră ultimul vânt. Mareea mâncase ţărmul nisipos 
croindu-şi un mic canal în dreptul promontoriului, şi el 
cârmi spre țărm suind barca pe nisip. 

— Din nou acasă, spuse Willie. Cum îi spune târfei ăsteia? 

— Ant6n. 

— Nu Ant6n Grande, sau Ant6n Chico, sau Anton El 
Cabrân? 

— Nu, numai Anton. la-o spre promontoriul acela dinspre 
est şi nu te opri deloc. Te culegem noi mai încolo. Eu am să 
bat repede malul ăstălalt, iar Ara o să lase barca undeva, 
dincolo de celălalt promontoriu, şi o să cerceteze malul mai 
departe. Am să-l iau de acolo cu barca şi venim pe urmă 
după tine. 

Willie ţinea „pruncul” învelit în mantaua de ploaie şi şi-l 
puse pe umăr. 

— Dacă dau de vreun friţ, pot să-l curăţ? 


— Colonelul spune că pe toţi, în afară de unul singur, îi 
comunică Thomas Hudson. Încearcă să cruţi unul mai 
deştept. 

— Fac cu ei un test de inteligenţă înainte de a deschide 
focul. 

— Nu uita să faci şi cu tine unul. 

— Testul meu e destul de mediocru, altfel n-aş fi aici, 
răspunse Willie şi porni la drum. 

Avea un mers indolent, dar cerceta ţărmul şi terenul spre 
interior cu toată atenţia de care era în stare un om. Thomas 
Hudson îi spuse în spaniolă lui Ara ce au de făcut, apoi făcu 
vânt bărcii în apă. Porni de-a lungul țărmului cu „pruncul” 
sub braţ şi simţi nisipul care-i intra printre degetele goale. 
În faţa lui, barca dublă promontoriul cel mic. 

Era bucuros că ajunsese pe mal, şi mergea cât de repede îl 
ţineau picioarele şi totuşi cerceta cu atenţie ţărmul. Era un 
țarm primitor şi nu-i trezi nici un presentiment cum se 
întâmplase tot în ziua aceea pe mare, mai înainte. Era cam 
prăpăstios în dimineaţa aceea, se gândi. Poate din cauza 
acelui calm plat. În faţă se vedeau norii care se adunau tot 
mai mult. Dar deocamdată nu se întâmplă nimic. Sub 
soarele fierbinte nu erau nici muşte de nisip, şi nici țânțari, 
şi înaintea lui zări un stârc alb care pândea un ochi de apă 
mică, ţinându-şi capul, gâtul şi ciocul gata pentru a prinde 
prada. Nu zbură nici când trecu Ara cu barca. 

O să cercetăm locul cu atenţie, deşi nu cred să găsim ceva 
pe-aici, se gândi. Azi tot nu se pot mişca din lipsă de vânt, 
aşa că tot nu pierdem nimic şi ar fi o neglijenţă criminală să 
trecem pe lângă ei. De ce oare nu ştiu mai multe despre el? 
se gândi. E numai vina mea. Ar fi trebuit să mă duc şi eu la 
ţarm şi să mă uit la umbrarul pe care l-au construit, şi la 
urme. M-am mulţumit să-i întreb pe Willie şi pe Ara. 
Amândoi sunt buni, într-adevăr. Dar ar fi trebuit să mă duc 
şi eu. 

E din cauza scârbei pe care am simţit-o la gândul de a-i 
întâlni, îşi zise. E de datoria mea să-i prind, şi vreau să-i 


prind, şi am să-i prind. Oare condamnaţii la moarte din 
închisoare se urăsc unii pe alţii? Nu cred că se urăsc decât 
dacă nu sunt în toate minţile. 

Exact în clipa aceea stârcul se ridică şi zbură ceva mai 
departe de țărm. Frână puternic cu aripile lui mari şi apoi, 
după câţiva paşi stângaci, ateriză. Îmi pare rău că l-am 
deranjat, se gândi Thomas Hudson. 

Cercetă tot ţărmul din partea de dincolo de limita apelor 
mari. Dar nu se vedea nici o urmă, în afara locului unde se 
târâse de două ori o broască ţestoasă. Lăsase o urmă largă 
spre mare şi una în susul țărmului unde depusese ouăle. N- 
am timp să sap să caut ouăle, se gândi. Norii începuseră să 
întunece cerul şi să se îndrepte spre mare. Dacă ar fi 
nimerit în partea astălaltă a insulei, precis că el ar fi căutat 
ouăle. Se uita înainte, dar nu văzu barca pentru că era 
dincolo de un alt promontoriu. 

Mergea pe unde era nisip tare, dincolo de umezeala 
rămasă de la fluxul înalt, şi văzu nişte crabi-eremiţi 
purtându-şi cochiliile şi nişte crabi-fantomă lunecând de pe 
porţiunea aceea de nisip, drept în apă. La dreapta, în apa 
puţin adâncă din şenal, zări masa cenuşie a unui banc de 
chefali şi umbra lor pe nisipul pe de fund, în vreme ce se 
mişcau. Apoi ghici umbra unei baracude foarte mari care 
pândea chefalii, şi văzu şi conturul baracudei - prelung, 
cenuşiu pal, părând că nici nu se mişcă. Merse mai departe, 
în acelaşi ritm, şi curând trecu de peşte, şi se apropie de 
stârc. 

Să văd dacă pot trece de el fără să-l stârnesc să zboare, se 
gândi. Dar chiar când ajunse aproape pe aceeaşi linie cu 
stârcul, chefalii ţâşniră din apă, forme ţepene, cu ochi mari, 
capul scurt, argintii în lucirea soarelui, dar fără să fie 
frumoşi. Thomas Hudson se întoarse să se uite la peşti, 
încercând să vadă baracuda care dădea iama printre ei. Nu 
reuşi să vadă peştele de pradă, ci numai saltul bezmetic al 
chefalilor înspăimântați. Apoi văzu că bancul se adună la 
loc, formând o masă cenuşie, în mişcare, şi când întoarse 


capul din nou văzu că stârcul dispăruse. Îl zări zburând, 
vânturându-şi aripile mari pe deasupra apei verzui, iar în 
faţa lui se întindea nisipul auriu al plajei, cu linia copacilor 
crescuţi de-a lungul promontoriului. Norii începură să-şi 
arunce umbra asupra întinderilor de dincolo de Romano, şi 
Thomas Hudson porni mai repede, încercând să ocolească 
promontoriul ca să vadă unde lăsase Ara barca. 

Mersul rapid îi dădea o stare de aţâţare, şi el se gândi că 
nu se poate să fie nici un friţ prin preajmă. N-ar fi putut 
simţi o asemenea stare dacă ar fi fost vreun friţ prin 
preajmă. Dar nu se ştie, se gândi. S-ar putea întâmpla şi 
asta dacă eşti destul de nepriceput şi nu-ţi dai seama. 

La capătul promontoriului era un petec de nisip alb, 
strălucitor, şi el se gândi: Aş avea poftă să mă întind acolo. 
Ar fi un loc minunat. Apoi, la capătul plajei prelungi zări 
bărcuţa şi se gândi: La dracu şi cu asta. În noaptea asta am 
să dorm şi am să mă iubesc cu salteaua mea pneumatică 
sau cu puntea - chiar mai bine cu puntea. Doar am fost 
împreună atâta amar de vreme, destulă ca să fim căsătoriţi. 
Probabil că acum se vorbeşte destul despre tine şi puntea 
de comandă, se gândi. Ar trebui s-o tratezi cum se cuvine. 
Şi când colo, calci pe ea, stai în picioare pe ea. Ce fel de 
purtare e asta? Şi mai şi verşi şi ceai rece pe ea. Nu-i 
frumos. Şi pentru ce, mă rog, o cruţi atât? Ca să mori pe 
ea? Cu siguranţă că va aprecia gestul. Calcă pe ea, stai în 
picioare pe ea şi mori pe ea. Trateaz-o cu adevărat frumos. 
Dar acum singurul lucru practic ce-ţi mai rămâne de făcut e 
să termini cu bazaconiile astea, să închei cercetarea plajei 
şi să-l iei pe Ara. 

Merse mai departe pe plajă încercând să nu se mai 
gândească deloc, ci numai să observe. Îşi cunoştea bine 
datoria şi încercase să nu se eschiveze niciodată. Dar astăzi 
venise pe țărm, deşi putea s-o facă oricare altul la fel de 
bine; când rămăsese la bord şi ceilalţi nu reuşiseră să 
găsească nimic, se simţise vinovat. Cerceta cu atenţie totul. 
Dar nu se putea împiedica să nu se gândească. 


Probabil că în partea lui Willie e şi mai cald, se gândi. 
Poate că Ara are să dea peste ceva. Dacă aş fi fost în locul 
lor, ştiu al dracului de bine că aici aş fi venit. E primul loc 
bun. Poate că au trecut pe aici şi au ţinut-o drept înainte 
mai departe. Sau poate au tras la țărm între Paredon şi 
Cruz. Dar nu cred s-o fi făcut, fiindcă putea să-i vadă cineva 
după lumină, şi niciodată n-ar fi reuşit să ajungă acolo în 
interior noaptea, fie că aveau călăuză sau nu. Cred că au 
plecat mai departe. Poate că o să-i găsim pe undeva pe 
lângă Coco. Poate că-i găsim chiar aici, dincolo de insuliţa 
asta. Mai este o insuliţă pe care trebuie s-o cercetăm. 
Trebuie să-mi amintesc mereu că ei se conduc după hartă. 
Asta-i, dacă nu cumva pun mâna pe vreun pescar de prin 
partea locului. N-am văzut nici un fir de fum de la careva 
care ar face mangal. Ei bine, mă bucur că terminăm de 
cercetat insuliţa înainte de a veni ploaia. Îmi place s-o fac, 
se gândi. Numai sfârşitul nu-mi place. 

Împinse bărcuţa în apă şi sări în ea, spălându-şi nisipul de 
pe picioare înainte de a intra în ea. Îşi puse „pruncul” în 
mantaua de cauciuc la îndemână, aproape, şi porni motorul. 
Nu-i plăcea motorul exterior cum îi plăcea lui Ara şi 
niciodată nu-l pornea fără să-şi aducă aminte că erau 
momente când trebuia să sufle şi să tragă din ţevi de 
alimentaţie înfundate, de fişe de contact prea scurte şi de 
alte plăceri ale motoarelor mici. Dar Ara n-avea niciodată 
necazuri cu aprinderea. Când motorul nu mergea bine, se 
uita la el cu admiraţia unui jucător de şah în faţa unei 
mutări strălucite din partea adversarului. 

Thomas Hudson conduse barca de-a lungul țărmului, dar 
Ara era încă departe şi nu reuşea să-l zărească. Trebuie să 
fie la jumătate de drum spre Willie, se gândi. Dar când îl 
zări era aproape de golful mangrovelor, unde plaja înceta şi 
începea desişul des şi verde de mangrove ce se întindea 
până în apă, rădăcinile lor arătându-se ca nişte bețe 
maronii încâlcite. 


Apoi observă catargul ridicându-se dintre mangrove. Doar 
atât se vedea. Dar îl zări şi pe Ara întins în spatele unei 
dune mici de nisip, în aşa fel încât să vadă pe deasupra ei. 

Simţi cum îi trece un fior prin creştetul capului, ca atunci 
când întâlnea o maşină în mare viteză ieşindu-i deodată 
înainte pe sens interzis. Dar Ara auzi motorul, întoarse 
capul şi-i făcu semn să tragă la mal. Thomas Hudson trase 
la mal în linie tangentă în spatele lui Ara. Bascul urcă în 
barcă ţinându-şi „pruncul” învelit în haina de ploaie, cu 
patul înainte, pe umărul drept sub care se vedea vechea lui 
cămaşă de plajă în dungi. Arăta mulţumit. 

— Ia-o înainte cât îţi îngăduie şenalul, îi spuse el. O să-l 
găsim şi pe Willie. 

— E una dintre bărci? 

— Bineînţeles, răspunse Ara. Dar sunt sigur că e 
abandonată. Tom, o să plouă. 

— Ai mai văzut ceva? 

— Nimic. 

— Nici eu. 

— E o insuliţă minunată. Am găsit şi o cărare mai veche 
care ducea la apă. Dar nu era folosită. 

— Şi în partea lui Willie era apă. 

— Uite-l pe Willie, spuse Ara. 

Stătea pe nisip, cu picioarele trase sub el şi cu „pruncul” 
aşezat pe genunchi. Thomas Hudson îndreptă bărcuţa spre 
mal, în direcţia lui. Willie se uită la ei; părul negru îi cădea 
pe frunte şi era lac de sudoare, iar ochiul teafăr, albastru, 
avea un aer parşiv. 

— Pe unde aţi umblat, neisprăviţilor? întrebă el. 

— Când au trecut pe aici, Willie? 

— Ieri, după cum se vede după rahat, spuse Willie. Sau 
poate ar trebui să spun excremente? 

— Câţi? 

— Opt care s-au putut uşura, iar trei din ei au diaree. 

— Altceva? 


— Au făcut rost de o călăuză, sau de un pilot, sau cum i-o fi 
spunând. 

Călăuza pe care puseseră mâna era un pescar ce avea un 
adăpost acoperit cu frunze de palmier şi săra fileuri de 
baracudă pe care le întinsese pe un rastel, ca să le vândă 
mai apoi chinezilor, ce le cumpărau ca să le desfacă mai 
apoi negustorilor, ce-l vindeau la rândul lor drept cod în 
prăvăliile lor. Pescarul sărase şi uscase destul peşte după 
cum arăta suportul. 

— Acum friţi mâncat mult cod la ei, spuse Willie. 

— Ce fel de limbaj e ăsta? 

— Vorbesc pe limba mea, răspunse Willie. Fiecare are 
limba lui aici, cum au bascii şi alţii. Ai vreo obiecţie dacă am 
şi eu limba mea? 

— Spune-mi restul. 

— Aici dormit un singur foc, spuse Willie. Mâncat la el 
carne de porc. Toţi oamenii de la Insula Masacru. Stăpân 
neamţ nu avut mâncat din cutie sau cruțat la ele. 

— Termină cu aiurelile astea şi vorbeşte ca lumea. 

— Bătrân stăpân Hudson tot pierde după-amiază din 
cauză ploi mare cu vânt mare. Poate ascultă bine la Willie, 
faimos mare cercetaş de la Pampas. Willie spune pe limbă a 
lui. 

— Termină odată. 

— Ascultă, Tom, cine i-a dibuit pe friţi de două ori? 

— Ce-i cu barca? 

— Barca terminată. Prea mult scânduri laterale putrede. 
Una la pupa ruptă. 

— S-au lovit de ceva când veneau la țărm pe lumină 
proastă. 

— Aşa cred. Bine, termin cu auirelile. Au pornit-o spre 
soare-apune. Opt oameni şi o călăuză. Poate nouă, în caz că 
nu s-a putut uşura căpitanul din cauza prea multor 
responsabilităţi majore, aşa cum şi conducătorul nostru are 
uneori necazuri, şi acum uite că începe să plouă. Barca pe 
care au părăsit-o pute şi e plină de murdărie de porc şi 


găinaţ de găină, ca şi de la camaradul lor pe care l-am 
îngropat noi. Mai au un individ rănit, dar după bandaje nu 
pare să fie foarte grav. 

— Cu puroi? 

— Da, dar puroi curat. Vrei să vezi totul cu ochii tăi, sau 
mă crezi pe cuvânt? 

— Te cred pe cuvânt, cred tot, dar vreau să văd şi eu. 

Şi văzu într-adevăr totul, urmele, focul, locul unde au 
dormit şi şi-au gătit mâncarea, bandajele, tufişurile pe care 
le-a folosit drept latrină, făgaşul făcut în nisip de barca de 
țestoase când au tras-o pe țărm. Începuse să plouă zdravăn, 
şi se porniră şi primele rafale de vijelie. 

— Puneţi-vă hainele de ploaie şi ţineţi armele dedesubt, 
spuse Ara. Dar în noaptea asta tot trebuie să le desfac. 

— 'Te ajut şi eu, spuse Willie. Am ajuns să le suflăm în ceafă 
friţilor, Tom. 

— E un ţinut afurisit de întins şi acum au şi pe unul care 
cunoaşte locurile. 

— Dă-i înainte tot aşa spuse Willie. Cum poate individul să 
cunoască locurile mai bine ca noi? 

— Cu siguranţă că le cunoaşte mai bine. 

— La dracu cu el. Am să mă duc la pupa să mă spăl cu 
săpun. Dumnezeule, cât îmi doresc să simt apă proaspătă şi 
săpun pe mine. 

Acum ploua atât de tare, încât era greu să distingă vasul 
când dublară promontoriul. Vijelia se îndepărtase spre 
largul oceanului şi era atât de puternică şi ploua atât de 
tare, încât a încerca să găseşti vasul era ca şi cum ai 
încerca să vezi ceva stând în spatele unei cascade. Cu 
ploaia asta rezervoarele se umplu ca nimica, se gândi 
Thomas Hudson. Probabil că acum dă afară prin supapele 
de prea plin de la cambuză şi de la prova. 

— Tom, câte zile au trecut de când a plouat ultima oară? 
întrebă Willie. 

— Trebuie să verificăm în jurnalul de bord. Dar au trecut 
cam cincizeci. 


— Parcă-i o blestemată de rupere de nori musonică, puse 
Willie. Dă-mi ispolul să dau apa afară. 

— Aveţi grijă să nu se ude tocul armelor. 

— O ţin cu patul între picioare şi ţeava sub umărul stâng al 
hainei de ploaie, spuse Willie. N-a stat în viaţa ei mai bine 
ca acum. Dă-mi ispolul. 

La pupa, toţi erau în pielea goală şi se spălau. Se săpuneau 
stând când pe un picior când pe celălalt, aplecându-se sub 
rafalele ploii în vreme ce se săpuneau şi apoi întorcându-se 
cu faţa la ploaie. Toţi erau arşi de soare, dar în lumina 
aceea ciudată arătau albi. Thomas Hudson se gândi la 
tabloul lui Cezanne, şi apoi se gândi că i-ar fi plăcut să-l fi 
pictat Eakins. Apoi se gândi că ar trebui să-l picteze chiar 
el, cu nava ţinând piept valurilor înspumate de resac ce 
mugeau şi se iveau din masa cenuşie a rafalelor de ploaie, 
cu fundalul întunecat al norilor de furtună ce se apropiau, şi 
cu soarele răzbind o clipă printre nori ca să arginteze 
aversele de ploaie şi să lucească pe cei ce se spălau la pupa. 

Aduse bărcuţa lângă navă, Ara aruncă o parâmă şi erau 
acasă. 

XI. 

În noaptea aceea, după ce ploaia se opri şi el puse să se 
verifice toate locurile pe unde se infiltrase apa, din cauză că 
avuseseră parte de o perioadă atât de îndelungată fără 
ploaie, şi după ce avu grijă să se pună dedesubt vase de 
colectare, şi după ce chiar punctele de infiltraţie, şi nu 
locurile pe unde se prelinsese apa, fură date cu vopsea, 
Thomas Hudson urmări să se fixeze oamenii de cart, să se 
împartă oamenii pe posturi şi discută totul şi se înţelese cu 
secundul, şi cu Ara. Apoi, după ce se termină şi cina, şi se 
porni pocherul, se duse pe puntea de comandă. Luase cu el 
o pompă de flit, salteaua pneumatică şi o pătură subţire. 

Îşi pusese în gând să se întindă pe saltea şi să nu se mai 
gândească la nimic. Uneori reuşea să se gândească la stele 
fără să se mai minuneze în faţa lor, şi la ocean fără să-şi mai 


facă probleme, şi la răsăritul soarelui fără să se mai 
gândească ce avea să-i aducă. 

Se simţi primenit din creştet până-n tălpi, după ce se 
frecase cu săpun în bătaia ploii, care răpăise la pupa, şi se 
gândi: Am să stau întins aici şi am să mă simt curat. Ştia că 
n-avea nici un rost să se gândească la femeia care fusese 
mama lui Tom, şi nici la câte făcuseră ei împreună, şi la 
toate locurile pe unde umblaseră împreună, şi nici cum se 
despărţiseră. N-avea nici un rost să se mai gândească la 
Tom. Încetase să se mai gândească la el de cum primise 
vestea. 

Şi, la fel, n-avea nici un rost să se mai gândească la ceilalţi. 
Îi pierduse şi pe ei, şi n-avea nici un rost să se mai 
gândească la ei. Dăduse toate remuşcările pentru calul pe 
care-l călărea acum. Aşa că mai bine stai întins aici şi simte- 
ţi trupul curat de la săpun şi ploaie, şi străduieşte-te să nu 
te mai gândeşti la nimic. Ai învăţat de la o vreme cum să 
izbuteşti. S-ar putea să dormi şi să ai parte de vise 
năstruşnice sau plăcute. Rămâi întins aşa liniştit şi uită-te la 
noapte şi nu te mai gândi. Sau Ara sau Henry or să te 
trezească dacă Peters prinde ceva. 

În scurtă vreme adormi. Era din nou copil şi trecea călare 
printr-un canion abrupt. Canionul se deschidea în faţa lui şi 
se vedea nisip pe malul râului cu apă limpede, atât de 
limpede că se distingeau pietrele pe fundul apei, şi apoi 
urmări păstrăvii de la marginea unui ochi mai adânc de 
apă, ce săreau să prindă gâzele purtate de curent la vale. 
Stătea călare şi se uita la păstrăvi cum se ridicau la 
suprafaţa apei când îl trezi Ara. Mesajul avea următorul 
conţinut: CĂUTAŢI CU ATENŢIE SPRE VEST, iar la sfârşit 
era menţionat numele de cod. 

— Mulţumesc, spuse el. Să-mi aduceţi dacă mai vine ceva. 

— Bineînţeles. Culcă-te la loc, Tom. 

— Am avut un vis minunat. 

— Nu mi-l povesti, că poate se împlineşte. 


Adormi din nou, şi când adormi zâmbea pentru că se 
gândea că acţiona conform ordinelor şi-şi continua 
cercetările spre vest. Am ajuns cu nava destul de departe 
spre vest, se gândi. Nu cred că le-a trecut lor prin minte că 
voi ajunge atât de departe spre vest. 

Adormi şi visă că-i arsese cabana şi cineva îi ucisese puiul 
de căprioară care, între timp se făcuse cerb tânăr. Cineva îi 
ucisese câinele şi îl găsi lângă un copac şi se trezi plin de 
sudoare. 

Cred că visele nu-s o soluţie, îşi spuse. Mai bine să 
procedez ca de obicei, fără să sper în vreun anestezic. 
Haide, chibzuieşte până la capăt. 

Tot ce ai acum nu e decât problema principală şi celelalte 
câteva probleme auxiliare. Asta e tot ce ai, aşa că mai bine 
ai încerca să-ţi placă. N-o să mai ai parte de vise plăcute 
niciodată, aşa că mai bine nu mai dormi. Odihneşte-te şi 
trudeşte-ţi mintea până ce n-o să mai lucreze deloc, şi când 
ai să dormi, aşteaptă-te la grozâăvii. La jocul ăsta mare de 
noroc care se joacă aici, grozăviile sunt câştigul de care ai 
parte. Ţi-ai ales miza şi ai pus-o în joc şi ai lăsat roata să se 
învârtă şi în cele din urmă ţi s-a dat ploconul unui somn 
agitat şi neplăcut. Aproape că ai tras dreptul de a nu mai 
dormi deloc. Dar ai pus şi asta la bătaie pentru ceea ce ţi-a 
mai rămas, aşa că fă bine şi încearcă să-ţi placă. Şi acum 
eşti aproape adormit. Aşa că dormi şi închipuie-ţi că ai să te 
scoli plin de năduşeală. Şi ce-i cu asta? Nu-i nimic nici cu 
asta. Dar îţi mai aduci aminte când dormeai o noapte 
întreagă cu fata aia şi erai fericit şi nici nu te gândeai să te 
trezeşti de nu te trezea ea ca să faceţi dragoste? Adu-ţi 
aminte de asta, Thomas Hudson, şi vezi cât de bine are să-ţi 
prindă. 

Mă întreb câte bandaje mai au pentru celălalt individ 
rănit. Dacă mai au ei timp pentru bandaje, atunci mai au 
timp şi pentru altele. Care altele? Ce-ţi închipui că mai au 
cu ei, în afară de ceea ce ştii şi tu? Nu cred că prea multe. 
Poate pistoale şi câteva automate. Poate şi câteva 


încărcături de explozibil din care mai pot încropi câte ceva. 
Trebuie să iau în considerare şi posibilitatea că au o 
mitralieră. Dar nu prea îmi vine să cred. Nu au ei chefsă 
lupte. Nu vor decât să scape şi să ajungă pe un vas spaniol. 
Dacă ar fi fost în stare să lupte, s-ar fi întors înapoi în 
noaptea aceea şi ar fi pus mâna pe Confites. Poate că nu. 
Poate că au intrat cumva la bănuieli, au văzut butoaiele 
noastre pe plajă şi poate că şi-au închipuit că e baza noastră 
unde ne întoarcem noaptea. Şi nici n-ar fi avut de unde să 
ştie ce fel de navă suntem. Dar poate că au văzut butoaiele 
şi şi-au închipuit că e ceva prin preajmă care foloseşte o 
groază de benzină. Şi apoi poate că nici nu voiau să se bată 
când mai aveau şi răniţi. Dar barca cu răniţi putea rămâne 
în larg noaptea, în vreme ce s-ar fi strecurat spre insulă şi 
ar fi pus mâna pe staţia de radio, dacă aveau de gând s-o 
şteargă cu celălalt submarin. Mă întreb ce s-a întâmplat cu 
submarinul. E ceva tare ciudat în treaba asta. 

Gândeşte-te la ceva vesel. Gândeşte-te cum ai să porneşti 
în zori cu soarele în spate. Şi gândeşte-te că acum au şi 
posibilitatea de a cunoaşte locurile, în afară de peştele ăla 
sărat, şi o să fii nevoit să-ţi cam pui capul la contribuţie. 
Adormi şi reuşi să doarmă destul de mult, până cu vreo 
două ceasuri înainte de ivirea zorilor, când îl treziră 
muştele de nisip. Faptul că se gândise la problemele care-i 
stăteau în faţă îl făcuse să se simtă mai bine şi dormi fără să 
viseze nimic. 

XII. 

Porniră la drum înainte de a se ridica soarele şi Thomas 
Hudson duse nava de-a lungul şenalului, care semăna cu un 
canal mărginit de două maluri cenuşii ridicându-se de o 
parte şi de alta. Când se ivi soarele, ieşise în larg prin 
strâmtoarea dintre bancuri, şi îndreptă nava spre nord ca 
să ajungă la apa albastră, dincolo de crestele periculoase 
ale recifului exterior. Drumul era puţin mai lung decât dacă 
ar fi mers prin partea de dinăuntru a recifului, dar era mai 
lipsit de primejdii. 


La răsăritul soarelui nu era pic de vânt şi nici hulă 
suficientă ca să facă valurile să se spargă de crestele 
stâncilor. Ştia că avea să fie o zi fierbinte şi zăpuşitoare, iar 
după-amiaza se va stârni furtună. 

Secundul urcă pe punte şi se uită în jur. Apoi cercetă cu 
atenţie uscatul şi zona de-a lungul lui, până unde se arăta 
silueta înaltă şi urâtă a farului. 

— Am fi putut merge uşor şi prin partea dinspre țărm a 
recifului. 

— Ştiu, spuse Thomas Hudson, dar m-am gândit că pe aici 
e mai bine. 

— O să fie o zi ca ieri. Dar mai fierbinte. 

— N-or să poată merge prea mult. 

— N-or să poată merge deloc. Sunt ţintuiţi pe undeva de 
calmul ăsta plat. O să verifici la far dacă au trecut prin 
tăietura dintre Paredon şi Coco, nu-i aşa? 

— Bineînţeles. 

— Mă duc eu. Îl cunosc pe paznic. Poţi să opreşti chiar în 
golfuleţul insuliţei, la capăt. N-o să întârzii prea mult, spuse 
Antonio. 

— Nici măcar n-am nevoie de ancoră. 

— Doar ai destui oameni zdraveni ca să salte ancorele. 

— Trimite-i sus pe Ara şi pe Willie dacă au mâncat. Pe-aici, 
atât de aproape de far, n-are să se arate nimic, şi uitându-te 
în direcţia soarelui nu desluşeşti nimic, fir-ar să fie. Dar 
totuşi trimite-l sus şi pe George şi pe Henry. Să facem 
treburile cum se cuvine. 

— Tom nu uita că stâncile ies aici drept din adâncul apei 
albastre. 

— Nu uit şi nu pot să le văd. 

— Ceaiul îl vrei rece? 

— Te rog. Şi un sandviş. Dar mai întâi trimite oamenii sus. 

— Acum or să apară. Trimit şi ceaiul sus şi pregătesc totul 
ca să merg la țărm. 

— Ai grijă cum vorbeşti cu ei. 

— De aceea mă şi duc eu acolo. 


— Scoate la vedere şi nişte undiţe. Arată mai bine când ne 
apropiem de far. 

— Da, spuse secundul. Şi s-ar putea să şi prindem ceva, ca 
să le dăm şi celor de la far. 

Cei patru ieşiră pe punte, şi luară posturile obişnuite în 
primire şi Henry spuse: 

— Ai văzut ceva, Iom? 

— O broască ţestoasă cu un pescăruş care zboară în jurul 
ei. Credeam că o să se aşeze în spinarea ei, dar nu s-a 
aşezat. 

— Mi capitan, făcu George, care era un basc mai înalt 
decât Ara şi bun atlet şi marinar minunat, dar nu la fel de 
puternic ca Ara în multe privinţe. 

— Mi senor obispo, făcu Thomas Hudson. Domnule 
episcop. 

— În regulă, Tom, spuse George. Dar dacă văd un 
submarin într-adevăr mare, vrei să te înştiinţez şi pe tine? 

— Dacă mai vezi unul la fel de mare ca atunci, păstrează-l 
pentru tine. 

— Şi noaptea-l visez, spuse George. 

— Nu mai vorbiţi despre el, interveni Willie. Tocmai 
mâncam. 

— Când ne-am apropiat, am simţit cum înţepeneam tot, 
completă Ara. Tom, spune drept, ce-ai simţit? 

— Teamă. 

— Eu l-am văzut ieşind la suprafaţă, spuse Ara, şi apoi l-am 
auzit pe Henry urlând: „E un portavion, Iom”. 

— Păi chiar aşa arăta, se apăra Henry. N-am ce-i face. Şi 
acum aş spune acelaşi lucru. 

— Mi-a distrus viaţa, spuse Willie. De atunci nu mai sunt 
acelaşi. De-aş fi avut cinci cenți în buzunar, n-aş mai fi ieşit 
niciodată pe mare. 

— Ţine de-aici, spuse Henry, ia douăzeci de cenți de la 
mine şi dă-te jos la Paredon Grande. Poate că au să-ţi dea şi 
restul. 

— Nu vreau restul. Am să mă transfer. 


— Chiar? îl iscodi Henry. 

De la ultimele două daţi când fuseseră în Havana, între ei 
era destul de multă râcă. 

— Ascultă, cheltuitorule, i-o întoarse Willie. Nu suntem pe 
urmele unui submarin, pentru că în cazul ăsta nu te-ai fi 
urcat pe punte fără să tragi pe furiş un pahar şi tu. Suntem 
la vânătoare de friţi ca să-i curăţăm şi nu-i decât pe o barcă 
puntată, pe jumătate deschisă. Chiar şi tu ar trebui să fii în 
stare să faci treaba asta. 

— Dar oricum, ia şi ăştia douăzeci de cenți, spuse Henry. 
Într-o zi au să-ţi prindă bine. 

— Ca să-i bag... 

— la ascultați, voi ăia doi. Ierminaţi odată, le spuse 
Thomas Hudson. 

Se uită la amândoi. 

— Îmi pare rău, Tom, spuse Henry. 

— Mie nu-mi pare rău, spuse Willie. Dar oricum, îmi cer 
scuze. 

— Tom, uite colo, spuse Ara. Aproape în travers, spre 
uscat. 

— O stâncă ce abia se vede din apă, spuse Thomas 
Hudson. Pe hartă e indicată mult mai departe spre est. 

— Nu asta. Mai departe spre țărm, la vreo jumătate de 
milă. 

— E un om care prinde languste, sau ridică nişte plase de 
peşte. 

— Crezi că ar fi cazul să vorbim cu el? 

— E de la far şi Antonio are să se ducă la țărm şi are să 
discute cu cei de la far. 

— Peşte! Peşte! strigă secundul. 

Iar Henry întrebă: 

— Mă duc să-l scot eu, Iom? 

— Sigur. Trimite-l pe Gil sus. 

Henry cobori şi la scurtă vreme peştele sări din apă şi se 
dovedi a fi o baracudă. Apoi, puţin mai târziu, îl auzi pe 
Antonio mormăind în timp ce-l agăța cu gafa şi apoi 


răsunară loviturile înfundate ale maiului izbind în capul 
peştelui. Aşteptă să audă plescăitul făcut de peştele aruncat 
înapoi în apă şi se uită în urma navei să vadă cât fusese de 
mare. Dar nu se auzi nici un fel de plescăit şi-şi aduse 
aminte că baracuda din partea asta a coastei era bună de 
mâncat şi Antonio avea s-o păstreze ca s-o ducă la far. Chiar 
atunci auzi de două ori răsunând strigătul de „Peşte!”, şi de 
data asta nu mai sări nimic, şi se auzi vâjâitul firului ce se 
depăna spre adânc. Puse cârma mai mult spre larg şi 
reduse amândouă motoarele. După care, deoarece firul 
continua să depene mai departe, debreie unul dintre 
motoare şi făcu o jumătate de întoarcere spre peşte. 

— Wahoo! îi strigă secundul. Unul mare. 

Henry aduse peştele lângă navă şi se uitară cu toţii în 
adânc, peste pupa, şi-l văzură cât era de lung şi de ciudat, 
cu ţeapa aia a lui, cu dungile zărindu-i-se destul de clar în 
albastrul apei adânci de larg. Când ajunse aproape că putea 
fi apucat cu gafa, îşi suci capul şi se repezi din nou spre 
adânc, încât îl pierdură din ochi chiar şi în apa aceea 
limpede, în mai puţin timp decât ar avea nevoie un om să 
pocnească din degete, 

— Fac totdeauna şmecheria asta, spuse Ara. Şi se duc ca 
glonţul. 

Henry îl aduse repede înapoi şi urmăriră cu toţii, uitându- 
se spre pupa, cum îl apucă apoi cu gafa şi-l saltă pe punte, 
ţeapăn şi tremurând. Dungile i se arătau a fi de un albastru 
strălucitor, iar fălcile, care tăiau ca briciul, i se deschideau 
şi se închideau spasmodic şi inutil. Antonio îl târî la pupa şi 
se auzi cum coada peştelui se izbea de punte. 

— Que peto mâs hermoso! spuse Ara. 

— E un wahoo frumos, fu de acord Thomas Hudson. Dar 
dacă mai ţine mult, o să ne poticnim aici toată dimineaţa. 
Lasă-ţi undiţele în apă, dar fără strune, îi spuse secundului. 

Îndreptă nava chiar pe direcţia farului ce se ridica pe 
promontoriul înalt şi stâncos, şi încercă să recupereze 
timpul pe care-l pierduseră prefăcându-se că pescuiesc. 


Frecarea firelor de pescuit în apă îndoia vergile. Henry se 
urcă pe punte şi spuse: 

— A fost un peşte frumos, nu-i aşa? îmi place să-i prind cu 
scule fine. Aşa-i că are un cap extraordinar de ciudat? 

— Cam cât cântăreşte? întrebă Willie. 

— Antonio zice că să tot cântărească vreo şaizeci de livre, 
Willie. Mi-a părut rău că n-am avut vreme să te chem şi pe 
tine. Ar fi trebuit să fie al tău. 

— Nu-i nimic, spuse Willie. Tu l-ai scos mai repede decât aş 
fi putut s-o fac eu şi trebuie, la dracu, s-o ştergem de-aici. 
Pun prinsoare că putem prinde peste tot pe-aici o groază de 
peşti straşnici. 

— După război, cândva, o să venim pe-aici. 

— Te cred, spuse Willie. După război mă găsiţi la 
Hollywood, unde am să fiu consilier tehnic în probleme 
privind felul cum trebuie să arate un dos de cal pe mare. 

— O să fii foarte priceput la treaba asta. 

— Trebuie să fiu. Că doar studiez problema de mai bine de 
un an ca să mă pregătesc pentru cariera asta. 

— Ce dracu v-aţi sculat cu fundul în sus pe ziua de azi? 
întrebă Thomas Hudson. 

— Nu ştiu. Aşa m-am sculat eu. 

— Atunci, ia du-te până în cambuză şi vezi dacă sticla cu 
ceai s-a răcit destul şi adu-o sus. Văd că Antonio taie 
peştele. Aşa că fă-mi şi mie un sandviş, da? 

— Bineînţeles. Ce fel de sandviş? 

— Cu unt de arahide şi ceapă, dacă e ceapă destulă. 

— Unt de arahide şi ceapă, domnule. 

— Şi încearcă să scapi de dosul tău blestemat. 

— Da, domnule, s-a dus şi dosul. 

După ce plecă, Thomas Hudson spuse: 

— 'Te rog să fii mai amabil cu el. Am nevoie de amărâtul 
ăsta şi e tare priceput în meseria lui. E şi el cu fundul în sus. 

— Am să încerc să fiu de treabă cu el. Dar e tare dificil. 

— Încearcă şi tu ceva mai mult. L-ai tot înţepat cu cei 
douăzeci de cenți. 


Thomas Hudson se uită înainte, la oglinda nemişcată a 
mării şi la aerul nevinovat al recifului neîndurător din pupa 
babord. Îi plăcea să treacă prin largul unui recif primejdios 
când avea soarele în spate. Asta compensa perioadele când 
era nevoit să ţină cârma cu soarele în faţă şi compensa şi 
multe alte lucruri. 

— lartă-mă, Iom, spuse Henry. O să am grijă ce spun şi ce 
gândesc. 

Willie se întoarse cu sticla de rom plină de ceai, învelită 
într-un şervet de hârtie prins cu două benzi de cauciuc ca 
să nu se desfacă. 

— Căpitane, e rece, spuse el. Şi am şi izolat-o. 

Îi întinse lui Thomas Hudson un sandviş înfăşurat într-un 
şerveţel şi-i spuse: 

— Una dintre culmile cele mai înalte ale artei făcătorilor 
de sandvişuri. Noi îi spunem Muntele Everest. Numai 
pentru comandanţi. 

În aerul nemişcat, Thomas Hudson îi simţi suflarea 
duhnind chiar şi pe puntea de comandă. 

— Willie, nu crezi că ai luat-o puţintel cam prea devreme 
în dimineaţa asta? 

— Nu, domnule. 

Thomas Hudson se uită la el gânditor. 

— Ce-ai spus, Willie? 

— Nu domnule. Nu mă auziţi, domnule? 

— Bine, bine, spuse Thomas Hudson. Te-am auzit de două 
ori. Dar ascultă numai o dată ce-ţi spun. Du-te sub punte, 
curăţă bucătăria ca lumea şi apoi urcă din nou pe punte, la 
prova, unde te pot vedea şi stai lângă ancoră. 

— Da, domnule, făcu Willie. Nu mă simt prea bine, 
domnule. 

— Rahat cum te simţi, măi avocat de mare. Dacă nu te 
simţi bine, acum o să te simţi al dracului de rău. 

— Da, domnule, răspunse Willie. Nu mă simt bine, 
domnule. Trebuie să mă vadă medicul navei. 


— O să-l găseşti la prova. Bate şi tu în uşa din capătul 
provei când treci pe acolo şi vezi dacă-i înăuntru. 

— Asta voiam să spun şi eu, domnule. 

— Ce voiai să spui? 

— Nimic, domnule. 

— E beat mort, spuse Henry. 

— Nu, nu-i beat, spuse Thomas Hudson. Bea el, dar e mai 
aproape de nebunie. 

— De la o vreme încoace e cam ciudat, recunosc. Dar 
totdeauna a fost ciudat. Nimeni dintre noi n-a avut de 
suferit câte a îndurat el. Eu n-am suferit niciodată. 

— Tom a suferit, spuse Henry, şi nu bea decât ceai rece. 

— Hai să nu mai discutăm treburi morbide şi să nu mai 
discutăm nici tâmpenii, interveni Thomas Hudson. Eu n-am 
suferit niciodată şi-mi place ceaiul rece. 

— Înainte nu-ţi plăcea deloc. 

— Învăţăm mereu câte ceva nou, Henry. 

Se apropiase destul de mult de far şi văzu şi stâncile de 
care trebuia acum să se ferească şi se gândi că toată 
trăncăneala aceea n-avea nici un rost. 

— Ara, du-te şi tu la pupa cu el şi vezi cum se descurcă. 
Stai prin preajma lui. Henry, strânge unditele. George, du- 
te pe punte şi ajută-l pe Antonio să lase bărcuţa. Dacă e de 
acord, du-te şi tu cu ella țărm. 

Când rămase singur pe puntea de comandă, simţi în nări 
miros de guano de la păsările de pe stânci; dublă 
promontoriul şi ancoră în apă cu adâncimea de două braţe. 
Fundul era curat şi se simţea un puternic curent de maree. 
Se uită la clădirea văruită în alb şi la farul de modă veche, 
înalt şi apoi trecu cu privirea peste stâncile semeţe, 
oprindu-se la insuliţele acoperite de mangrove verzi şi, 
dincolo de ele, zări promontoriul golaş, stâncos, abia 
ridicându-se din ape, de la Cayo Romano. Petrecuseră în 
răstimpuri atâta vreme în vecinătatea acelei insule 
prelungi, ciudate şi bântuite de țânțari şi cunoşteau o parte 
din ea atât de bine şi veniseră spre uscat de atâtea ori 


folosindu-i punctele de reper în împrejurări şi bune şi rele, 
încât el nu putea niciodată s-o zărească sau s-o lase în urmă 
fără emoție. Şi iat-o din nou înaintea lui, mai stearpă ca 
niciodată, arătându-se din ape ca un deşert nenorocit. 

Pe insula aceea întinsă erau şi cai sălbăticiţi, şi vite 
sălbăticite, şi porci sălbăticiţi, şi se întrebă cam câţi oameni 
nutriseră iluzia că o puteau coloniza. Avea coline cu ierburi 
grase, văi frumoase şi parchete minunate de lemn de 
construcţie, şi odinioară fusese şi o aşezare acolo, numită 
Versailles, unde nişte francezi încercaseră să colonizeze 
insula. 

Acum toate locuinţele fuseseră abandonate, în afară de o 
singură clădire mare, şi odată, când Thomas Hudson se 
dusese acolo să facă plinul de apă, văzuse că potăile de 
câini de pe la cocioabe îşi duceau traiul de-a valma cu porcii 
vârâţi în nămol, şi atât câinii cât şi porcii erau cenuşii de 
roiul gros, de ţânţari ce hălăduiau pe ei. Când alizeul de est 
bătea continuu zi şi noapte, insula era un țărm minunat, şi 
puteai să mergi două zile la rând cu arma în mână şi tot 
rămâneai într-un ţinut magnific. Era un tărâm la fel de 
neatins ca pe vremea când Columb păşise pentru prima 
dată pe coasta aceea. Apoi când cădea vântul, din mlaştini 
veneau nori întregi de țânțari. Nu e o metaforă când spui că 
veneau nori de țânțari, se gândi el. Veneau într-adevăr nori 
de țânțari şi erau în stare să sugă sângele din om până-l 
sleiau de moarte. Cei pe care-i căutăm noi nu s-au oprit la 
Romano. În nici un caz pe un calm ca acesta. Trebuie s-o fi 
luat mai sus pe coastă. 

— Ara, strigă el. 

— Tom, ce s-a întâmplat? întrebă Ara. 

Era întotdeauna din două salturi pe puntea de comandă, 
unde ateriza uşor ca un acrobat, dar cu fermitatea oţelului. 

— Care-i baiul? 

— Tom, Willie nu-i în apele lui. L-am luat de la soare, i-am 
dat ceva de băut şi l-am silit să se întindă. Acum s-a mai 
liniştit, dar se uită cu o privire puţin cam prea fixă. 


— Poate că l-a bătut soarele prea tare în căpăţâna aia 
afurisită. 

— Poate. Poate să fie însă şi altceva. 

— Altceva? 

— Gil şi Peters dorm. Gil a avut misiunea să-l ţină treaz pe 
Peters azi-noapte. Henry doarme, şi George s-a dus la țărm 
cu Antonio. 

— Trebuie să vină curând înapoi. 

— O să vină. 

— Nu trebuie să-l mai lăsăm pe Willie la soare. Am fost 
tâmpit când l-am trimis la prova. Dar am făcut-o pentru 
disciplină, fără să mă mai gândesc la altceva. 

— Acum demontez şi curăţ armamentul greu şi am 
verificat toate capsele de la celelalte să nu fi avut de suferit 
din cauza umezelii şi a ploii de azi-noapte. Aseară, după ce 
s-a terminat pocherul, am demontat, am curăţat şi am uns 
totul. 

— Acum, cu umezeala asta, trebuie să facem zilnic o 
verificare, fie că se trage cu armele, fie că nu. 

— Ştiu, spuse Ara. Ar trebui să-l debarcăm pe Willie. Dar 
aici nu se poate. 

— La Cayo Franc6s? 

— Am putea. Dar ar fi mai bine la Havana, şi de acolo să-l 
expedieze ei cu vaporul. Numai că o să trăncănească, Iom. 

Thomas Hudson se gândi la ceva, dar regretă imediat 
gândul. 

— N-ar fi trebuit să-l mai luăm după ce a fost demobilizat 
medical, şi mai ales cu capul acela nenorocit al lui, spuse 
Ara. 

— Ştiu. Dar l-am luat. Şi câte alte afurisite de greşeli am 
mai făcut? 

— Nu prea multe, spuse Ara. Acum pot să mă duc jos şi să- 
mi termin treaba? 

— Da, spuse Thomas Hudson. Mulţumesc mult. 

— A sus 6rdenes, spuse Ara. La ordinele dumneavoastră. 


— Aş vrea să fi fost nişte ordine al dracului mai bune, îi 
replică Thomas Hudson. 

Antonio şi George apărură cu bărcuţa şi Antonio veni 
îndată pe puntea de comandă şi-i lăsă pe George şi pe 
Henry să ridice motorul şi bărcuţa la bord. 

— Ei? făcu Thomas Hudson. 

— Trebuie să fi trecut pe-aici în timpul nopţii, cu ultimele 
suflări ale brizei, spuse Antonio. Dacă ar fi intrat în 
strâmtoare, nu se putea să nu-i vadă şi cei de la far. 
Bătrânul cu schiful şi cu plasele de peşte n-a zărit nici urmă 
de barcă de țestoase. Trăncăneşte întruna vrute şi nevrute 
şi ar fi pomenit şi de asta, spunea paznicul farului. Crezi că 
ar trebui să ne ducem înapoi şi să-l întrebăm şi pe el? 

— Nu. Cred că au luat-o în jos, spre Puerto Coco sau poate 
spre Guillermo. 

— Cu vântul pe care l-au avut, cam pe-acolo trebuie să fi 
ajuns. 

— Eşti sigur că n-ar fi putut trece prin strâmtoare în 
timpul nopţii? 

— Nici cu cel mai bun pilot din lume. 

— Atunci, trebuie să-i găsim sub vântul insulei Coce sau 
mai la vale, la Guillermo. Hai să ridicâăm ancora şi să 
pornim. 

Era o coastă foarte mizerabilă şi se menţinu în larg ca să 
te ferească de toate pericolele şi urmă curba ce marca 
adâncimea de o sută de braţe. Spre uscat era o coastă joasă 
şi stâncoasă, cu recifuri şi mari întinderi de bancuri de nisip 
care, la maree joasă, ieşeau la iveală. Se stabilise un cart de 
patru oameni şi Gil era la stânga lui Thomas Hudson. 
Thomas Hudson se uită spre uscat şi văzu că începe verdele 
desişurilor de mangrove şi se gândi: „Afurisit loc dacă te 
prinde calmul ăsta pe-aici”. Acum însă norii începuseră să 
se ridice şi prin minte îi trecu gândul că vijelia se va porni 
mai devreme în ziua aceea. Dincolo de Puerto Coco sunt 
trei locuri care trebuie cercetate, se gândi. Mai bine îi dau 
viteză ca să ajung acolo. 


— Henry, spuse el, ţine cârma pe 285, vrei? Mă duc jos să 
văd ce-i cu Willie. Dacă zăreşti ceva, strigă. Spre țărm n-ai 
ce vedea, Gil. la mai bine cartul de prova tribord. Spre 
uscat apa e prea mică şi n-au cum să fie acolo. 

— Prefer să urmăresc spre uscat, spuse Gil. Dacă nu te 
superi, Iom. E şenalul acela nenorocit care o ia spre uscat 
deodată şi călăuza lor ar fi putut să-i aducă într-acolo şi să-i 
ascundă în mangrove. 

— Bine, spuse Thomas Hudson. Îl trimit sus pe Antonio. 

— Cu binoclul ăsta mare aş putea să zăresc catargul în 
mangrove. 

— Mă îndoiesc al dracului. Dar s-ar putea. 

— Tom, te rog, dacă nu te superi, lasă-mă. 

— 'Ţi-am spus o dată că-s de acord. 

— Tom, iartă-mă, dar cred că ghidul ăla al lor îi putea duce 
într-acolo. O dată am fost şi noi acolo. 

— Şi am fost nevoiţi să ieşim de-acolo la fel cum am intrat. 

— Ştiu. Dar, dacă au rămas fără vânt şi au trebuit să se 
ascundă în grabă, aşa au făcut. N-avem chef să trecem pe 
lângă ei fără să-i vedem. 

— E drept. Dar suntem prea mult în larg ca să poţi vedea 
un catarg. În afară de asta, probabil că or să taie mangrove 
şi or să mascheze catargul ca să nu se vadă din aer. 

— Ştiu, urma Gil cu încăpăţânarea lui spaniolă. Dar am 
ochi foarte buni şi binoclul ăsta e binoclu cu putere de 
rezoluţie doisprezece, şi e calm, şi văd straşnic, şi... 

— Am spus dinainte că din partea mea e în regulă. 

— Ştiu, dar trebuia să-ţi explic. 

— Mi-ai explicat, spuse Thomas Hudson, şi dacă reuşeşti să 
vezi un catarg, îţi dau voie să mi-l bagi în fund şi să pui şi 
arahide pe el. 

Gil se simţi puţin jignit de gluma asta, dar se gândi că era 
hazlie, mai ales chestia cu arahidele, şi se apucă să 
cerceteze mangrovele până ce simţi că binoclul acela 
puternic face să-i sară ochii din cap. 


Jos, Thomas Hudson stătea de vorbă cu Willie şi urmărea 
uscatul şi marea. Era ciudat cât de puţin vedeai de aici în 
comparaţie cu puntea de comandă, şi atâta vreme cât jos 
lucrurile mergeau bine, i se părea o prostie să stea în altă 
parte şi nu la postul său. Totdeauna încercase să menţină 
contactul necesar cu oamenii şi să evite tâmpenia cu 
inspecția care se preface a nu fi inspecţie. Dar îi transferase 
tot mai multă autoritate lui Antonio, care era un marinar 
mult mai capabil decât el, şi lui Ara, care era un om mult 
mai capabil. Amândoi sunt oameni mai capabili decât mine, 
se gândi, şi totuşi eu trebuie să am comanda, folosind 
cunoştinţele, talentul şi caracterul lor. 

— Willie, începu el, spune drept, cum te simţi? 

— Îmi pare rău că mă port ca un zănatic. Da, Tom sunt un 
tip cam afurisit. 

— Ştii care-s dispoziţiile în legătură cu băutura, spuse 
Thomas Hudson. De fapt, nici nu există. Nu vreau să recurg 
la tot felul de rahaturi ca sistemul care se bazează pe 
onoare. 

— Ştiu, răspunse Willie. Dar ştii şi tu că nu-s un beţiv. 

— Nu primim beţivi la bord. 

— În afară de Peters. 

— Nu noi l-am luat la bord. Ei nil-au dat. Şi are şiel 
problemele lui. Dar, să-l lăsăm pe el. Ce altceva te mai 
roade? 

— Aşa, toate în general. 

Adică cum? 

— Ei bine, uite, sunt pe jumătate ţicnit, şi tu eşti pe 
jumătate ţicnit, şi avem şi echipajul ăsta de oameni 
jumătate sfinţi, jumătate desperaţi. 

— Nici nu-i aşa de rău să fii pe jumătate sfânt şi pe 
jumătate desperat. 

— Ştiu şi asta. E minunat. Dar am fost obişnuit cu lucruri 
mult mai fireşti. 

— Willie, drept să-ţi spun n-ai nici un motiv să te roadă 
ceva. Ai stat prea mult cu capul în soare şi sunt convins că 


nici băutura nu-ţi face prea bine. 

— Şi eu sunt convins de asta, spuse Willie. Tom, nu vreau 
să fac pe nebunul. Dar pe tine te-a pălit vreodată cu 
adevărat nebunia? 

— Nu. Şi totdeauna i-am dus dorul. 

— E mare pacoste, urmă Willie. Şi indiferent cât ţine, 
totdeauna ţine prea mult. Dar o să mă las de băutură. 

— Nu. Bea aşa potolit, cum ai băut întotdeauna. 

— Am folosit băutura ca să mai strunesc nebunia. 

— Totdeauna bem pentru un motiv anume. 

— Da, ştiu. Dar nu era o şmecherie. 'lom, crezi că te-aş 
minţi eu pe tine? 

— Toţi minţim. Dar nu cred că ai minţit într-adins. 

— Haide, du-te sus pe puntea ta de comandă, spuse Willie. 
Te văd uitându-te la apă toată vremea, de parcă ar fi vreo 
muiere pe cale să te părăsească. N-am să mai beau decât 
poate apă de mare şi am să-l ajut pe Ara să demonteze 
armele alea în bucăţi şi să le pună din nou la loc. 

— Willie, să nu mai bei. 

— Dacă am spus că nu mai beau, nu mai beau. 

— Ştiu. 

— Ascultă, Tom. Pot să te rog ceva? 

— Orice. 

— 'Ţie cât îţi este de greu? 

— Cred că destul de greu. 

— Poţi să dormi? 

— Nu prea mult. 

— Noaptea trecută? 

— Da. 

— Fiindcă te-ai plimbat pe plajă, spuse Willie. Haide, du-te 
sus pe punte şi lasă-mă. Mă apuc cu Ara de treaba noastră. 

XIII. 

La Puerto Coco au cercetat tot ţărmul în căutare de urme, 
şi au cercetat desişurile de mangrove din partea cealaltă, 
cu bărcuţa. Au dat de câteva locuri numai bune de ascuns o 
barcă de pescuit țestoase. Dar n-au găsit nimic, şi vijelia s-a 


abătut asupra lor mai devreme, şi a venit cu ploaie mare 
care făcea marea să arate de parcă ar ţâşni în sus, în aer, în 
jeturi albe. 

Thomas Hudson bătu ţărmul şi apoi se duse spre interiorul 
insulei, dincolo de lagună. Dădu de locurile de unde veneau 
flamingii la maree înaltă, şi văzu şi mulţi ibişi de pădure, din 
cei cărora li se spune şi coco, de unde şi numele insulei, 
precum şi o pereche de lopătari trandafirii care-şi căutau 
hrana prin mâlul de la marginea lagunei. Arătau tare 
frumoşi cu rozul acela pronunţat al lor pe fundalul cenuşiu 
al marnelor din jur şi cu mişcările iuți şi delicate când 
alergau, şi aveau acea cumplită lipsă de personalitate a 
păsărilor de apă care bat locurile cu apă mică îmboldite de 
foame. Nu se putu uita prea mult la ele fiindcă voia să 
verifice dacă nu cumva cei pe care-i căutau n-au lăsat barca 
în mangrove şi nu şi-au făcut tabăra în locurile mai înalte ca 
să scape de țânțari. 

Dar nu găsi nimic decât vechea tabără a unuia care pusese 
mangal la ars, şi reveni din nou pe țărm după ce trecu 
prima vijelie şi Ara îl luă în bărcuţă. 

Lui Ara îi plăcea să manevreze motorul exterior al bărcuţei 
chiar şi pe ploaie. Îi spuse lui Thomas Hudson că niciunul 
dintre cei plecaţi în cercetare nu găsise nimic. Toţi 
reveniseră la bord, în afară de Willie care avusese de 
cercetat cea mai depărtată porţiune de țărm, dincolo de 
mangrove. 

— Şi tu? îl întrebă Ara. 

— Eu, NIMIC. 

— Ploaia asta are să-l răcorească pe Willie. După ce te duc 
la bord, plec să-l iau şi pe el. Iom, unde crezi că s-au dus 
ăia? 

— La Guillermo. Eu acolo m-aş fi dus. 

— Şi eu. Şi Willie tot aşa crede. 

— Cum s-a comportat? 

— Încearcă din răsputeri să se stăpânească. Doar îl ştii pe 
Willie. 


— Da, făcu Thomas Hudson. 

Ajunseră lângă navă şi el se urcă la bord. Îl urmări pe Ara 
cum suceşte în loc bărcuţa, şi apoi dispare în vijelia 
albicioasă. Apoi strigă la cei de sub punte să-i aducă un 
prosop şi se şterse stând la pupa. Henry îi spuse: 

— Tom, nu vrei ceva de băut? Erai ud leoarcă. 

— Mi-ar prinde bine. 

— Vrei nişte rom curat? 

— Ar fi grozav, răspunse Thomas Hudson. 

Se duse sub punte să-şi ia o flanelă de bumbac şi pantaloni 
scurţi şi văzu că acolo toţi erau veseli. 

— Toţi am tras câte un pahar de rom curat, spuse Henry 
şi-i aduse un pahar umplut pe jumătate. Cine se şterge iute 
de apă, după unul din ăsta nu cred că mai răceşte. Ce zici? 

— Salut, Tom, îl întâmpină Peters. Te alături şi tu grupului 
nostru de beţivi care beau din motive de sănătate? 

— Când te-ai trezit? îl întrebă Thomas Hudson. 

— Când am auzit un fel de gâlgăit. 

— Într-o noapte am să vin să-ţi gâlgâi, şi o să văd dacă te 
trezeşti. 

— Nu-ţi face probleme. În fiecare noapte are grijă Willie 
de asta. 

Thoms Hudson se hotări să nu mai bea romul. Apoi, 
văzând că toţi băuseră câte un pahar şi erau mulţumiţi şi 
fericiţi în călătoria lor nefericită, se gândi că ar fi fost o 
dovadă de îngâmfare şi dispreţ faţă de ei să nu bea. Şi-apoi, 
chiar avea poftă. 

— Haide să-l bem împreuna, îi spuse lui Peters. Eşti 
singurul pungaş pe care l-am văzut vreodată că poate 
dormi mai bine cu căştile la urechi decât fără ele. 

— Dacă împărţim băutura, nu-i mare lucru, spuse Peters, 
apărându-se astfel de abaterea de la disciplina oficială. 
Dacă împărţim, nu se alege niciunul dintre noi cu mai nimic. 

— Atunci ia-ţi şi tu un pahar, spuse Thomas Hudson. Îmi 
place şi mie băutura asta afurisită la fel ca şi ţie. 


Ceilalţi urmăreau scena, şi Thomas Hudson putu să vadă 
muşchii fălcilor lui Henry jucând. 

— Bea-lpână la fund, spuse Thomas Hudson. Şi în noaptea 
asta fă maşinăriile alea misterioase ale tale să meargă cât 
de bine eşti în stare. Pentru tine şi pentru noi toţi! 

— Pentru noi toţi! repetă Peters. Cine munceşte cel mai 
mult pe nava asta? 

— Ara, răspunse Thomas Hudson, şi se apucă să soarbă 
romul încet, în vreme ce se uita în jur. Şi oricare alt amărât 
de pe nava asta. 

— Pentru tine, lom, spuse Peters. 

— Pentru tine, închină Thomas Hudson şi-şi simţi cuvintele 
fără vlagă şi coclite în gură. Pentru regele căştilor, mai 
spuse, ca să mai câştige ceva din ceea ce pierduse. Pentru 
toate gâlgâiturile, adaugă, de data asta luând-o înainte aşa 
cum ar fi trebuit s-o facă de la început. 

— Pentru comandantul meu, spuse Peters, întinzând 
coarda puţin cam mult. 

— Oricum vrei s-o iei, îi replică Thomas Hudson. Nu există 
nici un regulament pentru situaţia noastră. Dar am să mă 
opresc la asta. Mai spune-o o dată. 

— Pentru tine, Iom. 

— Mulţumesc, spuse Thomas Hudson. Dar să fiu o bestie 
afurisită dacă am să beau în sănătatea ta, până când şi tu şi 
toate staţiile alea de radio ale tale n-o să funcţionaţi ca 
lumea. 

Peters se uită drept la el şi pe faţă i se ivi expresia aceea 
de disciplină - transmisă şi trupului aflat într-o stare cam 
jalnică - luând ţinuta unui om care se angajase în trei 
rânduri să slujească o cauză în care crezuse şi de fiecare 
dată o părăsise pentru altceva, cum făcuse şi Willie, şi 
răspunse mecanic şi fără nici o reţinere: 

— Înţeles, domnule. 

— Să bem pentru tine, spuse Thomas Hudson. Şi dă-i 
bătaie cu toate miracolele tale afurisite. 


— Da, Tom, răspunse Peters, fără nici o încercare de a 
amăgi pe cineva şi fără rezerve. 

Ei bine, socot că-i destul, se gândi Thomas Hudson, Mai 
bine las lucrurile aşa cum sunt şi mă duc din nou la pupa să- 
| aştept pe celălalt băiat cu probleme să vină la bord. N-am 
să reuşesc niciodată să am pentru Peters aceleaşi 
sentimente ca pentru toţi ceilalţi. Sper că-i cunosc 
defectele, la fel ca şi ei. Dar e ceva cu el. Seamănă cu 
minciuna aceea dusă atât de departe, încât devine adevăr. 
Dar, în mod cert, nu e capabil să se descurce în situaţia în 
care ne aflăm. Poate că e capabil în treburi mult mai bune. 

Willie e la fel, se gândi. Fiecare din ei e rău în genul lui. 
Amândoi ar fi trebuit să fie pe uscat acum. 

Zări bărcuţa venind prin ploaie şi prin aversele înspumate 
ce se răsuceau biciuite de rafalele de vânt. Când ajunseră 
pe punte, amândoi erau uzi leoarcă. Nu-şi puseseră hainele 
de ploaie pe ei, ci înveliseră armele în ele. 

— Salut, Tom, făcu Willie. Nimic, decât un dos ud şi nişte 
maţe ghiorăind de foame. 

— Ia „pruncii” ăştia, spuse Ara şi-i întinse din bărcuţă 
puştile-mitralieră. 

— Nimic. 

— Nimic înmulţit cu zece, răspunse Willie. 

Stătea la pupa şi apa şiroia pe el, iar Thomas Hudson îi 
strigă lui Gil să aducă două prosoape. Ara trase bărcuţa de 
barbetă lângă navă şi se urcă la bord. 

— Nimic, nimic şi iar nimic, spuse el. Iom, crezi că datorită 
ploii câştigăm timp? 

— Trebuie să curăţăm armele astea imediat, spuse Willie. 

— Întâi să ne uscam noi, spuse Ara. Mi-a ajuns atâta 
umezeală. La început nu reuşeam să am parte nici de-o 
picătură de apă, şi acum mi s-a făcut pielea de găină şi pe 
fund. 

— Tom, spuse Willie, ştii şi tu că netrebnicii ăia pot naviga 
şi pe vântul ăsta dacă reduc pânza, şi au curajul să încerce. 

— M-am gândit şi eu la asta. 


— După socoteala mea, cred că ziua când e calm stau pe 
undeva la adăpost şi apoi o şterg când se stârnesc vijeliile 
de după-amiază. 

— Unde crezi că au ajuns? 

— Nu-i văd dincolo de Guillermo. Dar s-ar putea să fi 
trecut totuşi mai departe. 

— Pornim când se luminează de ziuă şi-i prindem mâine la 
Guillermo. 

— Poate dăm de ei, dar s-ar putea s-o fi şters. 

— Bineînţeles. 

— De ce dracu n-avem şi noi un radar? 

— Acum la ce ne-ar folosi? Ce-ai vedea, Willie, pe ecranul 
acela? 

— M-aş uita cu el la dracu, răspunse Willie. lartă-mă, Iom. 
Dar să urmăreşti pe unde ultrascurte o bazaconie care nici 
n-are staţie de radio... 

— Ştiu, spuse Thomas Hudson. Ai vrea să-i urmărim mai 
bine decât o facem acum? 

— Da. E în regulă? 

— În regulă. 

— Vreau să pun mâna pe bestiile alea şi să-i omor până la 
unul. 

— Şi la ce ar servi? 

— Ai uitat de masacru? 

— Willie, nu-mi mai arunca rahatul cu masacrul. Eşti prea 
tabăcit pentru asta. 

— În regulă. Vreau eu să-i omor, uite-aşa. E bine? 

— E mai bine decât rahatul cu masacrul. Dar am nevoie de 
prizonieri de pe un submarin care operează în apele astea, 
şi care să poată vorbi. 

— Ultimul cu care ai avut de-a face n-a vorbit prea mult. 

— Nu. Nici tu n-ai vorbi prea mult dacă ai fi pe ducă la fel 
ca el. 

— Bine, bine, făcu Willie. Şi-acum, pot să trag şi eu un pui 
de somn după regulament? 


— Bineînţeles. Pune-ţi pantaloni uscați şi o cămaşă uscată 
şi nu stârni tărăboi. 

— Cu nimeni? 

— Fii băiat mare, spuse Thomas Hudson. 

— Las-o moartă, răspunse Willie şi râse. 

— Aşa te vreau, îi spuse Thomas Hudson. Ţine-o tot aşa. 

XIV. 

În noaptea aceea a tunat şi a fulgerat cumplit şi a plouat 
până la trei dimineaţa. Peters n-a reuşit să prindă nimic la 
radio şi toţi au năduşit dormind în atmosfera aceea 
zăpuşitoare până ce-a stat ploaia; atunci au ieşit muştele de 
nisip şi i-au trezit pe toţi, unul după altul. Thomas Hudson a 
dat cu pompa de flit sub punte şi au început toţi să 
tuşească, dar foiala s-a mai potolit ca şi plesnitul muştelor. 

L-a trezit şi pe Peters cu pompa de flit, şi Peters, care nu-şi 
scosese căştile, scutură din cap şi spuse încet: 

— Am încercat din răsputeri, Tom, dar n-am prins nimic. 

Thomas Hudson luă lanterna şi se uită la barometru şi 
văzu că era în urcare. O să aibă parte de briză, se gândi. Ei 
bine, n-or să se plângă că n-au avut din nou noroc. Acum 
trebuie să-mi fac socoteala ţinând seama şi de asta. 

Se duse înapoi la pupa şi dădu cu flit în cabină cât putu de 
mult fără să trezească oamenii. Rămase la pupa, 
contemplând noaptea senină şi din când în când, mai dând 
cu flit în jur. Nu prea mai aveau substanţă de alungat 
insectele, dar în schimb aveau flit din belşug, Cam ustura 
dacă ajungea prin locurile unde omul era transpirat, dar tot 
era mai uşor de suportat decât muştele de nisip. Se 
deosebeau de țânțari pentru că nu le auzeai înainte de a te 
înţepa, şi în aceeaşi clipă înţepătura te ustura amarnic. 
Locul înţepăturii se umfla de ajungea aproape cât un bob 
de mazăre. În câteva locuri de pe coastă şi pe unele insulițe, 
muştele erau mai afurisite decât în alte părţi. În orice caz, 
înţepăturile păreau să te supere mai tare. Dar, se gândi el, 
asta s-ar putea să depindă şi de starea în care se află pielea, 
de cât de arsă şi tăbăcită e. Nu ştiu cum le suportă 


localnicii. Trebuie să fie oameni tare curajoşi ca să reziste 
pe coasta asta şi în Bahamas când nu bat alizeele. 

Stătea la pupa şi privea în jur şi asculta zgomotele nopţii. 
Sus pe cer la mare înălţime, treceau două avioane, şi îşi 
încordă auzul să prindă zumzăitul motoarelor până ce nu se 
mai auzi deloc. 

Bombardierele mari spre Camaguey, în drum spre Africa, 
sau poate merg direct în altă parte şi n-au nici o legătură cu 
noi. Ei bine, se gândi, pe ăia nu-i supără muştele de nisip. 
Nici pe mine. Să le ia dracu. Să le ia dracu, şi să măia şi pe 
mine. Dar tare-aş vrea să se facă odată lumină şi s-o şterg 
de-aici. Am cercetat tot parcursul până la capătul 
promontoriului, mulţumită lui Willie, şi am s-o apuc pe 
şenalul acela mic, chiar la marginea bancurilor. Nu e decât 
un singur loc mai primejdios, şi dimineaţa pe lumină am să-l 
desluşesc bine chiar şi pe mare calmă. Şi apoi ajungem la 
Guillermo. 

Când se crăpa de ziuă, o şi porniseră şi Gil, care avea ochii 
cei mai ageri, urmărea linia verde a țărmului cu binoclul de 
doisprezece. Erau destul de aproape de țărm ca să poată 
desluşi chiar şi o ramură de mangrovă tăiată. Thomas 
Hudson era la timonă. Henry cerceta marea spre larg, 
Willie îl dubla pe Gil. 

— Oricum, au trecut de porţiunea asta, spuse Willie. 

— Dar trebuie să verificăm, îi replică Ara. 

El îl dublă pe Henry. 

— Bineînţeles, spuse Willie. Ziceam şi eu aşa. 

— Unde-i patrula de dimineaţă de pe nava aia ce se 
târăşte de la Cayo Frances? 

— Nu ştii că duminica nu patrulează? spuse Willie. Azi 
trebuie să fie duminică. 

— O să se ridice briza, vorbi Ara. Uită-te la norii cirus. 

— Nu mi-e teamă decât de un singur lucru, spuse Thomas 
Hudson. Să nu se fi dus în interior prin strâmtoarea de la 
Guillermo. 

— Trebuie să vedem. 


— Haideţi să-i dăm bătaie, fir-ar să fie, şi să ajungem acolo, 
spuse Willie. Începe să-mi calce pe nervi. 

— Asta-i şi impresia mea câteodată, spuse Henry. 

Willie se uită la el şi scuipă peste balustradă. 

— Mulţumesc, făcu Henry. Asta-i impresia pe care voiam s- 
o scot la iveală. 

— Terminaţi, spuse Thomas Hudson. Vezi creasta aia mare 
de coral care tocmai a ieşit la suprafaţă în tribord? Uite de 
aia trebuie să ne ferim, să nu dăm peste ea. Dincolo de 
recif, domnilor, se află insula Guillermo. Vedeţi cât de verde 
este şi plină de făgăduinţe? 

— Încă o blestemată de insulă, spuse Willie. 

— Nu vedeţi nici un fir de fum de la cei care ard mangal? 
întrebă Thomas Hudson. 

Gil cercetă atent cu privirea dintr-o parte în alta şi spuse: 

— Nu, Tom. 

— După cum a plouat azi-noapte, n-are cum să fie nici un 
fir de fum, spuse Willie. 

— De data asta ai greşit-o, fiule, spuse Thomas Hudson. 

— Poate. 

— Da, da. Putea să toarne de parc-ar fi sfârşitul lumii toată 
noaptea, şi tot să nu reuşească să stingă un cuptor de ars 
din acelea. Am pomenit eu ploi de câte trei zile la rând, şi 
mai că n-au deranjat cu nimic nici măcar unul din cuptoare. 

— Ştii mai multe decât mine despre ele, spuse Willie. Bine, 
s-ar putea să fie şi fum. Sper să fie. 

— Dar sunt nişte bancuri de nisip afurisite pe-aici, spuse 
Henry. Nu cred că puteau trece pe furtuna aia. 

În lumina dimineţii zăriră patru rândunele de mare şi doi 
pescăruşi care cercetau apa mică a bancurilor. Găsiră ceva 
şi se scufundară. Rândunelele ţipau şi pescăruşii cârâiau. 

— Tom, peste ce-au dat? întrebă Henry, 

— Nu ştiu. Se pare că peste un banc de peşte mărunt 
care-i la adâncime prea mare ca să-l ajungă. 

— Nenorocitele astea de păsări trebuie să se scoale tare 
devreme ca să-şi agonisească traiul, spuse Willie. Oamenii 


nici nu iau în seama cât de mult muncesc bietele de ele. 

— Tom, acum pe unde ai s-o iei? întrebă Ara. 

— Cât mai aproape de marginea bancului, drept până în 
capătul insulei. 

— Ai să cercetezi şi reciful acela în semilună unde-i epava? 

— O să-i dau un ocol pe-aproape, şi toată lumea o să 
cerceteze locul cu binoclul. Apoi am să ancorez în golful de 
după promontoriul de la Guillermo. 

— O să ancorăm, spuse Willie. 

— E de la sine înţeles. Ce-i cu tine de eşti atât de ţâfnos 
dimineaţa? 

— Nu-s ţâfnos. Admir şi eu oceanul şi această minunată 
coastă de care a dat prima dată cu ochii Columb. Am mare 
noroc că n-am slujit sub comanda lui Columb. 

— M-am gândit totdeauna că totuşi ai slujit, îi replică 
Thomas Hudson. 

— Am citit o carte despre el, la spitalul din San Diego, 
spuse Willie. Sunt o autoritate în ceea ce-l priveşte şi omu' a 
avut o găoace mai nenorocită decât asta. 

— Asta nu-i o găoace blestemată. 

— Nu, răspunse Willie. Nu încă. 

— Bine, tinere Columb. Vezi tu epava aia la douăzeci de 
grade tribord? 

— Omul de cart din tribord trebuie s-o vadă, răspunse 
Willie. Dar o văd destul de bine şi eu cu singurul meu ochi 
care mai e bun de ceva: cocoţată pe ea se vede o pasăre- 
smintită de Bahamas. Probabil că face parte din întăririle 
noastre. 

— Bun, spuse Thomas Hudson. Tocmai de ea aveam 
nevoie. 

— Puteam să fiu un mare ornitolog, adăugă Willie. Că doar 
şi mama-mare avea găini. 

— "Tom, spuse Ara, crezi că putem s-o luăm puţin mai spre 
țărm? Fluxul e destul de înalt acum. 

— Bineînţeles, răspunse Thomas Hudson. Spune-i lui 
Antonio să se salte pe prova şi să-mi spună ce adâncime am. 


— Ai destulă adâncime, Tom, îi strigă Antonio. Drept spre 
țărm. Doar cunoşti şenalul ăsta. 

— Ştiu, dar voiam să fiu sigur. 

— Vrei să trec eu la timonă? 

— Nu, mulţumesc, îi răspunse Thomas Hudson. 

— Acum se pot vedea bine înălțimile, spuse Ara. Uită-te 
peste toată insula, Gil. Eu am să te dublez doar. Cercetează 
cu binoclul bine de tot. 

— Cine are primul cart dinspre mare? întrebă Willie. Cum 
s-a făcut de m-aţi schimbat? 

— Când Tom ţi-a zis să te uiţi la epavă. Ne-am schimbat 
automat. Când te-ai dus la tribord, eu m-am dus la babord. 

— Treaba asta-i prea marinărească pentru mine, spuse 
Willie. Când mai vrei s-o faci pe marinarul, spune şi tu 
dreapta, sau nu mai spune nimic. De ce nu spui dreapta sau 
stânga ca atunci când ţii timona? 

— Singur ai vorbit de cartul tribord, spuse Henry. 

— E drept. Dar de-acum înainte am să spun parter şi etaj, 
faţada şi dosul navei. 

— Willie, termină cu Gil şi cu Ara şi uită-te cu binoclul la 
țărm, îi spuse Thomas Hudson. Ia plaja şi bate prima treime 
a insulei. 

— Da, Tom, spuse Willie. 

Era uşor să vezi dacă se afla suflet de om pe Cayo 
Guillermo, pentru că vântul bătea numai din partea asta 
aproape mai tot anul. Dar în vreme ce se apropiau mergând 
de-a lungul coastei, nu se zări nimic. Ajunseră în traversul 
promontoriului şi Thomas Hudson spuse: 

— Am să dau ocol insulei ăsteia în formă de semilună cât 
de aproape am să pot; s-o cercetaţi şi voi toţi cu binoclul. 
Dacă vedeţi ceva, putem opri şi lăsăm bărcuţa la apă. 

Începu să se ridice briza şi marea porni să se umfle, dar 
deocamdată valurile nu se spărgeau când ajungeau la 
bancuri din cauza fluxului înalt. Thomas Hudson se uită 
înainte, la insuliţa stâncoasă. Ştia că la capătul ei dinspre 
vest era o epavă scufundată, dar pe fluxul acela nu se arăta 


decât ca o masă roşiatică-maronie. Înaintea lor era un banc 
de nisip la mică adâncime şi un țărm nisipos în golful 
insuliţei, dar n-avea să vadă ţărmul decât după ce dădea 
ocol epavei. 

— E cineva pe insuliţă, spuse Ara. Văd fum. 

— Drept, spuse şi Willie. E în partea de sub vânt şi vântul 
duce fumul spre vest. 

— Fumul se înalţă aproape din centrul ei, cam pe unde ar 
trebui să fie plaja, spuse Gil. 

— Vedeţi vreun catarg? 

— Nu se vede nici un catarg, spuse Gil. 

— S-ar putea să scoată ziua catargul ăla blestemat, spuse 
Willie. 

— Du-te la postul tău, îi spuse Thomas Hudson. Ara, stai 
aici cu mine. Willie, spune-i lui Peters să branşeze şi să ia 
legătura cu staţia, fie că-l aude cineva fie că nu. 

— Ce părere ai? îl întrebă Ara după ce plecară ceilalţi. 

— Părerea mea-i că dacă m-aş apuca de pescuit şi de uscat 
peşte aici, aş întinde-o de pe Guillermo când se lasă calmul 
care aduce ţânţarii. 

— Şieu. 

— Pe insuliţa asta nu a fost pus la ars nici un fel de mangal, 
iar fumul e subţire. Aşa că trebuie să fie vorba de un foc 
abia aprins. 

— Numai dacă nu e vorba de sfârşitul unui foc mai mare. 

— M-am gândit şi eu la asta. 

— Dar în cinci minute o să vedem. 

Dublară epava pe care se mai aşezase o pasăre-smintită şi 
Thomas Hudson se gândi: Aliaţii noştri caută de zor pe 
uscat. Apoi ajunseră în partea de sub vânt a insulei şi 
Thomas Hudson văzu plaja nisipoasă, verdele din spatele ei 
şi o colibă din care ieşea fum. 

— Slavă Domnului, spuse. 

— Exact, adăugă Ara. Mi-era frică să nu se fi întâmplat 
iarăşi. 

Nu se vedea nici un fel de barcă. 


— Cred că suntem într-adevăr tare aproape de ei. Du-te 
iute la țărm cu Antonio şi spuneţi-mi ce-aţi aflat. Am să 
opresc chiar lângă bancuri. Spune-le tuturor să stea la 
posturile lor şi să se poarte cât mai firesc. 

Bărcuţa se răsuci şi o porni spre țărm. Thomas Hudson îi 
urmări cu privirea pe Ara şi Antonio, cum păşeau către 
coliba cu acoperiş de trestie. Mergeau cât puteau de iute 
fără a alerga. Când ajunseră în faţa colibei strigară şi 
dinăuntru ieşi o femeie. Era negricoasă ca orice indiancă de 
coastă, cu picioarele goale şi părul lung îi ajungea până la 
brâu. În vreme ce vorbea, din colibă se arătă o a doua 
femeie. Şi ea era tuciurie, cu părul lung şi ţinea un prunc în 
braţe. Îndată ce femeia termină ce avea de spus, Ara şi 
Antonio le strânseră mâna la amândouă şi se întoarseră la 
bărcuţa. Împinseră bărcuţa, porniră motorul şi se 
îndepărtară de țărm. În vreme ce ceilalţi ridicau bărcuţa la 
bord, Antonio şi Ara veniră pe puntea de comandă. 

— Erau două femei, spuse Antonio. Bărbaţii sunt în larg la 
pescuit. Femeia cu pruncul a văzut o barcă de țestoase 
intrând în şenalul ce duce spre interior. A luat-o pe şenal 
când s-a ridicat briza. 

— Asta înseamnă cam acum o oră şi jumătate, spuse 
Thomas Hudson. Şi mareea e în scădere acum. 

— În puternică scădere, spuse Antonio. Scade foarte 
repede, Tom. 

— Când ajunge prea jos, nu mai avem destulă adâncime ca 
să ajungem până acolo. 

— Nu. 

— Ce părere ai? 

— E nava ta. 

Thomas Hudson răsuci tare timona, ambala amândouă 
motoarele la turaţia de două mii şapte sute şi îndreptă nava 
spre promontoriul insulei. 

— S-ar putea să se pună şi ei pe uscat, spuse el. A dracului 
treabă. 


— Dacă se încurcă lucrurile, putem ancora, spuse Antonio. 
E un fund de marnă, dacă ne punem pe uscat. Mâl şi marnă. 
— Şi colţi de stâncă, adăugă Thomas Hudson. Adu-l pe Gil 
aici sus să se uite după stâlpii de marcaj. Ara, tu şi Willie 

verificaţi tot armamentul. Antonio, rămâi aici, te rog. 

— Şenalul ăsta e tare afurisit, spuse Antonio. Dar nu e 
imposibil de trecut. 

— Cu apă mică e imposibil. Dar poate că nemernicii ăia or 
să se pună şi ei pe uscat, sau poate că o să cadă vântul. 

— Vântul n-o să cadă, Tom, spuse Antonio. S-a pornit 
statornic şi a devenit alizeu. 

Thomas Hudson se uită în sus, la cer, şi văzu peticele albe, 
scămoşate de nori, mânate de vântul de est. Apoi se uită 
înainte spre promontoriul insulei celei mai mari, la punctul 
cel mai înalt şi la fundul de apă mică ce începuse să se 
arate. Ştia că acolo aveau să înceapă şi necazurile lui. Apoi 
se uită la încâlcitura de insulițe apărând ca nişte 
punctişoare verzi în faţa lui pe apă. 

— Gil, ai reuşit să vezi marcajele? îl întrebă el. 

— Nu, Tom. 

— Atunci, poate-i numai o creangă de copac sau vreun bâţ. 

— Deocamdată nu văd nimic. 

— Ar fi trebuit să apară chiar în faţa noastră, exact pe 
direcţia în care mergem. 

— Îl văd, Tom. E un stâlp înalt. Chiar pe direcţia în care 
mergem. 

— Mulţumesc, spuse Thomas Hudson. 

De-o parte şi de alta fundul se arăta alb-gălbui în lumina 
soarelui, iar curentul refluxului care se scurgea prin şenal 
afară în larg aducea apă verzuie din laguna ulterioară. Nu 
era nici tulbure nici mâlită de la marnele malurilor, pentru 
că vântul nu avusese vreme să ridice valuri care s-o tulbure. 
În felul acesta îi era mai uşor să piloteze prin şenal. Apoi 
văzu cât de îngust era şenalul dincolo de stâlpul de marcaj 
şi simţi cum îl furnică pielea capului. 


— 'Tom, poţi să treci pe acolo, spuse Antonio. Ţine aproape 
de malul tribord. Am să văd eu trecerea când o să apară. 

Ţinu aproape de malul tribord şi se târî încet de-a lungul 
lui. La un moment dat se uită spre malul babord şi văzu că 
era mai aproape decât cel din tribord şi cârmi spre dreapta. 

— Aruncă nămol în urmă? întrebă. 

— Nori întregi. 

Ajunseră la cotul blestemat şi nu fu chiar atât de rău cum 
se aşteptase. Partea aceea îngustă prin care trecuseră 
fusese mai afurisită. Vântul se ridicase bine şi Thomas 
Hudson îl simţea bătându-i puternic umărul gol când 
trecură prin scurtătură şi vântul îl prinse din travers. 

— Marcajul e exact în faţă, spuse Gil. Nu e decât o creangă 
de copac. 

— Am văzut. 

— "Ţine mult spre malul tribord, Iom, spuse Antonio. De 
ăsta am trecut. 

Thomas Hudson ţinu foarte aproape de malul tribord, de 
parcă ar fi tras maşina la trotuar. Cu toate astea nu arăta a 
trotuar, ci mai degrabă ca terenul accidentat şi plin de 
noroi al unui vechi câmp de bătălie unde s-au înfruntat 
masive concentrări de artilerie şi care, deodată, ar fi fost 
scos la iveală din fundul oceanului şi ar fi fost prezentat ca o 
hartă în relief, la dreapta lui. 

— Cât de mult mâl aruncăm în urmă? 

— Mult de tot, Iom. După ce trecem de braţul ăsta, putem 
ancora. De partea astălaltă a insulei Contrabando. Sau 
poate sub vântul insulei Contrabando, sugeră Antonio. 

Thomas Hudson întoarse capul şi văzu Cayo Contra-bando, 
care arăta minusculă şi verde şi veselă şi spuse: 

— S-o ia dracu de treabă. Cercetează, te rog, Gil, insuliţa 
şi şenalul care se arată şi vezi de nu zăreşti vreo barcă de 
pescuit țestoase. Au început să se vadă ceilalţi doi stâlpi. 

Partea aceea de şenal era uşor de parcurs. Dar, în faţă, la 
dreapta, putea vedea bancul de nisip care se ivea de sub 


ape. Cu cât se apropiau mai mult de Cayo Contrabando, cu 
atât şenalul era mai îngust. 

— 'Ţine-o în babordul marcajului, spuse Antonio. 

— Asta fac. 

Trecuseră de marcaj, care nu era decât o creangă uscată- 
cafenie, legănându-se în bătaia vântului, şi Thomas Hudson 
se gândi că în situaţia asta, cu vântul care se stârnise vor 
avea parte de adâncimi chiar mai mici decât adâncimea 
medie de maree joasă. 

— Cum e mâlul nostru? îl întrebă pe Antonio. 

— Din belşug, Tom. 

— Gil, vezi ceva? 

— Numai marcajele. 

Apa începu să devină lăptoasă din cauza valurilor care se 
stârniseră datorită vântului, şi era cu neputinţă să mai vezi 
fundul sau malurile decât atunci când trecerea navei făcea 
apa să scadă şi le scotea la iveală. 

Nu-i bine, se gândi Thomas Hudson. Dar nici pentru ei nu-i 
bine. Şi ei trebuie să manevreze tot în condiţiile astea. 
Trebuie să fie cu adevărat marinari. Acum va trebui să mă 
hotărăsc dacă au luat-o pe vechiul şenal, sau pe cel nou. 
Depinde de pilotul pe care-l au. Dacă-i tânăr, o s-o ia 
probabil pe noul şenal. Cel deschis de uragan. Dacă-i 
bătrân, probabil că o s-o ia pe vechiul şenal, din obişnuinţă 
şi pentru că-i mai sigur. 

— Antonio, glăsui el. Vrei s-o iei pe vechiul şenal sau pe cel 
nou? 

— Amândouă sunt la fel de afurisite. Nu-i mare diferenţă. 

— Tu ce-ai face? 

— Aş arunca ancora sub vântul insulei Contrabando şi aş 
aştepta fluxul. 

— Ziua n-o să avem parte de un flux destul de puternic ca 
să putem trece prin şenal. 

— Asta-i problema. M-ai întrebat numai ce-aş face. 

— Am să încerc să-i ajung din urmă pe nemernici. 


— E nava ta, Tom. Dar dacă nu-i prinzi tu, tot îi prinde 
cineva. 

— Dar de ce ăia de la Cayo Frances nu trimit întruna 
avioane în patrulare peste toată partea asta? 

— Şi-au făcut patrularea din dimineaţa asta. N-ai văzut? 

— Nu. Şi de ce nu mi-ai spus? 

— Am crezut că ai văzut şi tu. Unul din hidroavioanele alea 
MICI. 

— Fir-ar să fie, exclamă Thomas Hudson. Probabil că s-a 
întâmplat când eram la prova şi mergea generatorul. 

— Acum tot nu mai are nici o importanţă, spuse Antonio. 
Cele două marcaje au rămas în urmă, Tom. 

— Gil, le vezi pe celelalte două? 

— Nu mai văd nici un marcaj. 

— Să le ia dracu, făcu Thomas Hudson. Nu-mi rămâne 
decât să merg aproape de rahatul ăla de insuliţă şi să mă 
aţin în largul limbilor de nisip care se întind şi la nord şi la 
sud. Apoi scotocim insuliţa aceea mai mare cu mangrove şi 
o să vedem dacă o luăm pe vechiul sau pe noul şenal. 

— Vântul de est împinge toată apa afară spre larg. 

— La dracu şi cu vântul de est! exclamă Thomas Hudson. 
Când pronunţă cuvintele, acestea sunară ca un blestem, 
mai vechi şi mai greu decât oricare altul ce-ar fi putut avea 
vreo legătură cu religia creştină. Ştia că aruncase cuvintele 
împotriva unuia dintre cei mai mari prieteni ai tuturor celor 
de pe mare. Dar dacă tot scăpase blestemul, nu-şi ceru 

iertare. Îl mai şi repetă. 

— N-ai spus-o într-adins, Tom, replică Antonio. 

— Asta o ştiu şi eu, spuse Thomas Hudson. 

Apoi, făcând un gest de pocăință şi amintindu-şi nu tocmai 
exact versul, îşi spuse numai sieşi: „Bate, bate, vânt de vest. 
Să poată veni ploile blânde. Doamne, de-ar fi iubita iar, în 
braţe-mi, iar eu din nou în pat.” E acelaşi vânt afurisit, 
numai cu o diferenţă de latitudine, se gândi. Vin de pe 
continente diferite. Dar amândouă sunt credincioase şi 


prielnice şi prietenoase. Apoi repetă din nou: „Doamne, de- 
ar fi iubita iar în braţe-mi, iar eu din nou în pat”. 

Apa deveni acum atât de mâloasă, că nu mai vedea nici un 
reper după care să se ghideze, în afară de Coastă şi de 
efectul de absorbţie al apei de pe bancurile de nisip făcut 
de înaintarea navei. George era la prova cu parâma cu 
plumb, iar Ara ţinea o prăjină lungă. Măsurau adâncimea şi 
o comunicau apoi spre puntea de comandă. 

Thomas Hudson avea senzaţia că toate astea i se mai 
întâmplaseră o dată într-un vis urât. Mai trecuseră ei prin 
şenale complicate. Dar ăsta era ceva ce i se mai întâmplase 
o dată, cândva în viaţă. Poate i se întâmplase toată viaţa. 
Numai că de data asta i se întâmpla cu atâta intensitate, 
încât simţea în acelaşi timp şi că era stăpânul situaţiei şi că 
era prizonierul ei. 

— Gil, nu reuşeşti să zăreşti nimic? întrebă el. 

— Nimic. 

— Vrei să vină şi Willie sus? 

— Nu. Ce poate vedea Willie vad şi eu. 

— Cred că ar trebui să fie aici, totuşi. 

— Cum vrei tu, Iom. 

Zece minute mai târziu se puseră pe uscat. 

XV. 

Eşuară pe o porţiune unde era un fund de nisip amestecat 
cu mâl care ar fi trebuit să fie marcat cu un semn, iar fluxul 
scădea întruna. Bătea un vânt puternic şi apa era tulbure. 
În faţa lor se vedea o insuliţă, de mărime mijlocie, acoperită 
de vegetaţie, care părea să nu iasă prea mult din apă, iar 
spre stânga erau risipite alte insulițe mărunte. Şi la stânga 
şi la dreapta se vedeau porţiuni de bancuri dezgolite, care 
se arătau pe măsură ce se retrăgeau apele. Thomas Hudson 
urmări stoluri de păsări de țărm care dădeau târcoale şi se 
aşezau pe bancuri în căutarea hranei. 

Antonio cobori bărcuţa, iar Ara lansă o ancoră prova şi 
două ancore uşoare pupa. 


— Crezi că ne mai trebuie o ancoră prova? îl întrebă 
Thomas Hudson pe Antonio. 

— Nu, Iom, nu cred. 

— Dacă se mai ridică vântul, ne poate împinge contra 
curentului de flux când are să vină. 

— Nu cred că o să se întâmple aşa, Iom. Dar putem face şi 
asta. 

— Atunci, să punem una mică înspre partea din vânt şi s-o 
deplasăm pe cea mare mai mult în partea de sub vânt. Şi 
după aceea nu mai avem nici o grijă. 

— Bine, bine, spuse Antonio. Mai bine aşa, decât să ne mai 
punem pe pământ în alt loc păcătos. 

— Mda, făcu Thomas Hudson. Am mai fost şi altă dată în 
situaţia asta. 

— E bine totuşi să ancorâm aşa. 

— Ştiu. Nu te-am rugat decât să mai laşi încă o ancoră 
mică şi s-o muţi pe cea mare. 

— Da, Iom, spuse Antonio. 

— Lui Ara îi place să mute ancorele. 

— Nimănui nu-i place să mute ancora. 

— Lui Ara, da. 

Antonio zâmbi şi spuse: 

— Poate. Oricum, sunt de acord cu tine. 

— Mai devreme sau mai târziu, totdeauna ajungem să fim 
de acord. 

— Dar e bine să nu se întâmple prea târziu. 

Thomas Hudson urmări manevrele şi se uită înainte, spre 
insuliţa aceea verde care, pe măsură ce scădea refluxul, 
începu să dezvăluie porţiuni întunecate la rădăcinile 
mangrovelor. Ei ar putea să fie în golful din partea de sud a 
insuliţei, se gândi. Vântul ăsta are să bată până pe la două, 
sau trei dinspre ziuă, şi ei ar putea încerca s-o şteargă pe 
unul dintre cele două şenale pe lumină, când începe fluxul. 
Apoi ar putea s-o ia pe întinderea mare a golfului unde pot 
naviga toată noaptea fără să se teamă de nimic. La capătul 


celălalt au şi faruri şi un şenal bun de ieşire. Totul depinde 
de vânt. 

Chiar de când eşuase cu nava pe uscat, într-un fel simţise 
uşurarea pe care o încearcă un comandant căruia i se mai 
acordă o amânare. Când se izbiseră de pământ, simţise 
izbitura navei de parcă ar fi fost el însuşi lovit. Ştiu că nu se 
lovise de stâncă. O simţise şi în mâini şi în tălpile picioarelor. 
Dar eşuarea fusese pentru el o lovitură personală. Apoi mai 
târziu, veni şi sentimentul de uşurare care apare după o 
lovitură. Încă mai avea senzaţia că trăieşte un vis urât şi că 
totul i se mai întâmplase o dată, cândva. Dar nu se 
întâmplase chiar în felul acesta, şi acum, fiindcă vasul 
eşuase, simţi uşurarea aceea temporară. Ştiu că e normală 
o amânare, dar se bucură de ea şi încrederea începu să-i 
slăbească. 

Ara veni sus pe puntea de comandă şi spuse: 

— Tom, e teren ferm, care ţine. Am fixat ancorele bine şi la 
cea mare am pus o parâmă. Când o s-o tragem pe cea mare, 
putem porni imediat. Şi am pus parâme şi la amândouă 
ancorele pupa. 

— Am văzut. Mulţumesc. 

— Tom, nu fi necăjit. Ticăloşii ar putea să fie chiar după 
insuliţa cealaltă. 

— Nu sunt necăjit. Am senzaţia că pierdem timpul. 

— Nu e ca atunci când se face zob o maşină, sau se 
scufundă o navă. Nu s-a întâmplat nimic, am pus pe pământ 
şi aşteptăm fluxul. 

— Ştiu. 

— Amândouă elicele sunt neatinse. Doar atât că a intrat în 
mâl până la fund. 

— Ştiu, doar eu am urcat-o pe pământ. 

— O să iasă de acolo la fel de uşor cum a intrat. 

— Precis că aşa o să se întâmple. 

— Tom, te îngrijorează ceva? 

— Ce să mă îngrijoreze? 

— Nimic. Eram îngrijorat dacă nu te îngrijorează ceva. 


— La dracu şi cu îngrijorarea asta, spuse Thomas Hudson. 
Tu şi cu Gil duceţi-vă sub punte. Ai grijă ca toată lumea să 
mănânce bine şi să fie bine dispusă. După aceea o să 
mergem la țărm şi o să cercetăm insuliţa. Altceva nu ne mai 
rămâne de făcut. 

— Willie şi cu mine putem merge acum. Nu trebuie să 
mâncăm. 

— Nu. Mă duc eu mai târziu cu Willie şi Peters. 

— Şi eu nu? 

— Nu. Peters vorbeşte nemţeşte. Nu-i spune că are să 
meargă. Doar trezeşte-l şi ai grijă să bea cafea din belşug. 

— De ce să nu merg şi eu? 

— Bărcuţa e afurisit de mică. 

Gil îi lăsă binoclul cel mare şi se duse sub punte cu Ara. 
Thomas Hudson cercetă cu grijă insuliţa cu binoclul cel 
mare şi văzu că mangrovele crescuseră prea înalte ca să-i 
îngăduie să afle ce era în interiorul insulei. Mai erau şi alţi 
copaci amestecați printre mangrove în partea cu teren ferm 
a insuliţei, şi asta făcea ca înălţimea vegetației să fie şi mai 
mare, aşa că nu putea să vadă dacă era vreun catarg în 
golful în formă de potcoavă din partea cealaltă. Binoclul cel 
puternic făcea să-l doară ochii, aşa că-l puse în tocul lui, 
agăţă cureaua tocului de un cui şi lăsă binoclul pe rastelul 
de grenade. 

Era fericit că se găsea din nou singur pe puntea de 
comandă şi rămase liniştit în această scurtă perioadă de 
păsuire. Urmări păsările de uscat cum căutau prin locurile 
de pe care se restrânse apa şi-şi aduse aminte cât de mult 
însemnaseră pentru el pe vremea când era copil. Acum nu 
mai putea încerca aceleaşi sentimente şi nici nu mai nutrea 
dorinţa de a le dobori. Dar îşi aduse aminte de zilele din 
copilărie, când ieşea cu tatăl său la vânătoare pe câte o 
limbă de nisip unde primeau păsări din tablă pentru 
momeală şi cum se apropiau, când refluxul dezgolea 
pământul, şi cum chema el şuierând stolurile care le dădeau 
ocol. Era un şuierat trist şi îl scoase şi acum. Încă un stol se 


abătu din drum, dar se îndepărtă iute de nava eşuată şi se 
duse mai departe să caute hrană. 

Cercetă o dată orizontul cu binoclul cel mare, dar nu se 
vedea nici urmă de barcă. Poate că au reuşit să iasă prin 
şenalul cel nou şi prin trecerea interioară, se gândi. Ar fi 
bine să-i fi prins altcineva. N-o să-i putem prinde fără luptă. 
Şi n-o să se predea ei unora veniţi cu o bărcuţa. 

De atâta vreme încerca să gândească cu mintea lor, că se 
săturase şi de asta. Sunt într-adevăr sătul, în cele din urmă, 
se gândi. Ei bine, ştiu ce trebuie să fac, şi totu-i atât de 
simplu. Datoria e o treabă minunată. Nu ştiu ce m-aş fi 
făcut de la moartea lui Iom de n-ar fi fost datoria. Ai fi putut 
picta, îşi spuse. Sau ai fi putut face altceva folositor. Poate, 
se gândi. Datoria e lucrul cel mai simplu. 

Şi e şi lucru folositor, se gândi. Nu te ridica împotriva ei. Te 
ajută să treci de necaz. Pentru asta ne străduim cu toţii. 
Numai Dumnezeu ştie ce mai e şi dincolo. I-am hăituit pe 
nemernicii ăştia destul de bine, şi acum ia-ţi şi tu o pauză de 
zece minute, şi apoi fă-ţi datoria mai departe. La dracu şi cu 
destul de binele ăsta, se gândi. I-am hăituit foarte bine. 

— Tom, nu vrei să mănânci nimic? îi strigă Ara. 

— Nu mi-e foame, băiete, îi răspunse Thomas Hudson. Am 
să iau cu mine sticla de ceai rece care-i pusă la gheaţă. 

Ara i-o întinse şi Thomas Hudson o luă şi se întoarse să se 
rezeme tihnit într-un colţ al punţii de comandă. Bău din 
sticla cu ceai rece, şi se uită la insula cea mai mare de 
dinaintea lui. Rădăcinile mangrovelor se vedeau acum bine 
şi insula arăta de parcă s-ar fi suit pe catalige. Apoi văzu un 
stol de flamingi venind din stânga. Zburau jos, aproape 
deasupra apei, şi erau minunaţi când îi priveai în lumina 
soarelui. Ţineau gâturile lungi aplecate în jos, iar picioarele 
lor caraghioase erau întinse înapoi; arătau ţepeni, în vreme 
ce aripile lor, cu negru şi roz, băteau aerul purtându-i spre 
malul mocirlos aflat înainte, puţin spre dreapta. Thomas 
Hudson se uită la ei şi se minună de ciocurile lor negru cu 
alb şi de culoarea roz pe care o aşterneau pe cer, ceea ce 


făcea ca ciudatele lor trăsături să apară lipsite de 
importanţă, şi totuşi fiecare dintre ele să constituie pentru 
el un motiv de emoție. Apoi, când ajunseră deasupra 
insuliţei celei verzi, văzu că stolul virează brusc la dreapta, 
în loc să treacă peste insulă. 

— Ara, strigă el. 

Ara veni sus pe puntea de comandă şi răspunse: 

— Da, Tom. 

— Verifică bine trei „prunci” cu câte şase încărcătoare şi 
pune-le în bărcuţă laolaltă cu vreo duzină de grenade şi 
trusa mijlocie de prim ajutor. Te rog, trimite-l pe Willie sus. 

Flamingii se aşezaseră pe țărm departe, în capătul din 
dreapta, unde îşi căutau de zor hrana. Thomas Hudson 
tocmai se uita la ei, când Willie spuse: 

— Ia uită-te la afurisiţii ăia de flamingi. 

— S-au speriat de ceva pe când zburau deasupra insulei. 
Sunt aproape sigur că barca aceea sau vreo altă barcă e în 
golful de colo. Vrei să vii cu mine într-acolo, Willie? 

— Bineînţeles. 

— Ai terminat de înfulecat? 

— Condamnatul a mâncat un prânz îmbelşugat. 

— Atunci, dă-i o mână de ajutor lui Ara. 

— Vine şi Ara cu noi? 

— Am să-l iau pe Peters, pentru că vorbeşte nemţeşte. 

— Nu-l putem lua pe Ara în locul lui? Dacă o să fie luptă, 
nu vreau să-l am pe Peters alături. 


— Peters ar putea să ne ajute, discutând cu ei, să evităm 
lupta. Ascultă, Willie, am nevoie de prizonieri şi nu vreau ca 
ghidul lor să fie ucis. 

— Tom, pui cam multe condiţii când ei sunt opt sau poate 
nouă, şi noi abia trei. Şi cine dracu mai ştie că noi ştim că 
au făcut rost şi de o călăuză? 

— Ştim. 

— Hai să nu mai fim atât de al naibii de nobili. 

— Te-am întrebai dacă vrei să vii. 

— Vin, răspunse Willie. Dar cu Peters e chestia! 

— Peters are să lupte. Trimite-i pe Antonio şi pe Henry sus, 
te rog. 

— Tom, crezi că sunt acolo? îl întrebă Antonio. 

— Aproape sigur. 

— Tom, pot să merg şi eu cu voi? întrebă Henry. 

— Nu. Nu încap decât trei în bărcuţă. Dacă nouă ni se 
întâmplă ceva, încearcă să-i găureşti cu mitraliera de 
cincizeci când dau să iasă de-acolo la începutul fluxului. De 
altfel, o să găsiţi barca lor în golful cel lung. O să fie cam 
găurită şi aia. Poate că nici nu vor putea ieşi cu barca. Dacă 
puteţi, luaţi un prizonier şi duceţi-l la Cayo Frances să-l 
predaţi. 

— N-aş putea merge eu mai degrabă în locul lui Peters? 
întrebă Henry. 

— Nu, Henry. Îmi pare rău. El vorbeşte nemţeşte. Ai un 
echipaj bun, îi spuse Thomas Hudson lui Antonio. Dacă n-o 
să avem greutăţi de întâmpinat, îi las pe Peters şi pe Willie 
la bord cu tot ce găsim acolo, şi aduc eu un prizonier în 
bărcuţa. 

— Ultimul nostru prizonier n-a rezistat prea mult. 

— Am să încerc să aduc unul zdravăn, sănătos. Du-te sub 
punte şi vezi dacă totu-i pregătit. Vreau să mă mai uit o 
vreme la flamingii aceia. 

Rămase pe puntea de comandă şi urmări flamingii. Nu 
numai culoarea lor te frapează, se gândi. Nu numai negrul 
şi rozul acela aprins. E şi mărimea lor şi faptul că-s nişte 


păsări atât de urâte în detaliu, şi totuşi pervers de 
frumoase. Trebuie să fie nişte păsări de spiţă tare veche, 
din cele mai vechi timpuri. 

Nu se uita la păsări cu binoclul, fiindcă acum nu voia să 
vadă detalii. Nu voia decât să contemple masa aceea 
trandafirie pe fundalul gri-maroniu al terenului dezgolit de 
ape. Mai apărură încă două stoluri, şi malul căpătă o 
culoare pe care n-ar fi îndrăznit niciodată s-o pună pe 
pânză. Dar poate că aş fi îndrăznit şi chiar aş fi pictat-o, se 
gândi. E minunat să vezi nişte flamingi înainte de a porni în 
treaba pe care o ai de făcut. Mai bine să nu le dau răgaz să- 
şi facă griji, sau să se gândească prea mult. 

Cobori de pe puntea de comandă şi spuse: 

— Gil, urcă-te sus pe punte şi nu-ţi abate binoclul de la 
insulă. Henry, dacă auzi gălăgie şi apoi vezi barca de 
țestoase că se arată dinspre insulă, trage şi zboară-i 
blestemata aia de prova. Toată lumea se urcă apoi pe punte; 
cercetaţi toţi cu binoclul să vedeţi unde-s supraviețuitorii şi- 
i dibuiţi voi mâine. Astupaţi bărcuţa pe unde-i găurită şi 
folosiţi-o. Barca de țestoase trebuie să aibă şi ea un schif şi 
îl puteţi drege şi pe acela şi folosiţi-l dacă n-o să-l găurim 
prea tare. 

Antonio spuse: 

— Mai ai şi alte ordine de dat? 

— Aveţi grijă să duceţi o viaţă neprihănită. Ne întoarcem 
repede. Haide, păcătoşilor, veniţi amândoi. Să mergem. 

— Bunică-mea zicea întotdeauna că nu-s un păcătos, spuse 
Peters. Zicea că sunt cel mai frumuşel şi mai nevinovat 
prunc din ţară. 

— Şi maică-mea zicea că nu-s păcătos, vorbi şi Willie. Tom, 
unde să ne aşezăm? 

— Barca stă bine dacă vă aşezaţi la prova. Dar dacă vreţi, 
trec eu la prova. 

— Urcă-te şi treci la cârmă, spuse Willie. Acum ştiu că ai o 
navă într-adevăr grozavă. 


— Am ceea ce merit, spuse Thomas Hudson. Hai să 
pornim. Poftiţi la bord, domnule Peters. 

— Bucuros să urc pe nava dumneavoastră, domnule 
amiral, spuse Peters. 

— Noroc la vânat, le ură Henry. 

— Las-o moartă, replică Willie. 

Motorul porni, şi o luară încotro se vedea ridicându-se 
silueta insulei, care abia se zărea din apă acum când o 
priveau din barcă. 

— Eu o să trag lângă barca lor şi sărim la bord fără să le 
mai strigăm nimic dinainte. 

Cei doi bărbaţi, unul la mijlocul bărcii şi celălalt la prova, 
dădură din cap în semn de încuviinţare. 

— Atârnă-ţi rabla aia undeva la vedere. Mă doare-n cot 
dacă se zăreşte, spuse Thomas Hudson. 

— Nu prea ştiu pe unde s-o ascund răspunse Peters. Acum 
mă simt ca unul dintre catârii bunică-mi. 

— Atunci rămâi catâr. Catâru-i un animal al dracului de 
bun. 

— Tom, trebuie să-mi amintesc neapărat aiureala aia cu 
ghidul? 

— Aminteşte-ţi, dar puneţi capul la contribuţie. 

— Bine, făcu Peters. De-acum înainte nu mai avem nici o 
grijă. 

— Mai bine să nu mai trăncănim, spuse Thomas Hudson. 
Ne săltăm toţi trei peste bord în acelaşi timp şi, dacă-s sub 
punte, le ceri pe nemţeşte să iasă cu mâinile sus. Nu 
trebuie să mai vorbim, pentru că glasurile se aud cu mult 
înainte de a se auzi zgomotul unui motor exterior. 

— Şi ce facem dacă nu ies afară? 

— Willie le trimite o grenadă înăuntru. 

— Şi ce facem dacă-s pe punte? 

— Fiecare mătură cu arma sectorul lui. Eu pupa. Peters 
centrul, şi tu prova. 

— După asta arunc şi o grenadă? 


— Bineînţeles. Trebuie să punem mâna şi pe răniţi. De asta 
am adus şi trusa. 

— Am crezut că-i pentru noi. 

— Şi pentru noi. Şi-acum, gura. E totul clar? 

— Clar ca un rahat, spuse Willie. Şi facem toată treaba 
asta pe lumină, Iom? 

— Chiar acum. 

— Fir-aş să fiu de amărât, spuse Willie. Am ajuns printre 
pungaşi şi bastarzi. 

— Willie, mai ţine-ţi gura şi să te vedem luptând. 

Willie dădu din cap a încuviinţare şi se uită cu ochiul cel 
bun înainte, spre insula cu mangrove care se ridicase în 
vârful degetelor ei de rădăcini maronii-roşcate. 

Înainte de a dubla promontoriul, nu mai spuse decât un 
singur lucru: 

— Ce stridii bune au găsit ei pe rădăcinile alea. 

Thomas Hudson dădu din cap. 

XVI. 

Văzură barca de țestoase după ce dublară promontoriul 
insulei şi trecură prin şenalul care separa insula de o altă 
insuliţă mai mică. Stătea cu prova spre țărm, aproape de 
uscat, şi de pe catargul ei spânzurau viţe, iar puntea era 
acoperită cu ramuri de mangrove proaspăt tăiate. 

Willie se aplecă spre spate şi şopti cu gura aproape de 
urechea lui Peters: 

— Schiful lipseşte. Transmite mai departe. 

Peters se aplecă şi el la rândul lui, cu faţa-i buboasă şi 
plină de pistrui, şi spuse: 

— Schiful lipseşte, Tom. Trebuie să fie careva la țărm. 

— O abordăm şi o scufundăm, spuse Thomas Hudson. 
Planul rămâne acelaşi. Transmite mai departe. 

Peters se aplecă spre prova şi-i spuse lui Willie la ureche, 
iar Willie începu prin a clătina din cap. Apoi ridică mâna, 
formând cu degetele familiarul zero. Un zero ca o gaură de 
dos, se gândi Thomas Hudson. Ajunseră lângă barcă 
repede, cât de repede le îngăduia râşniţa aia mică de 


motor, iar Thomas Hudson se opri cu dibăcie lângă ea fără 
s-o izbească. Willie înălţă cangea şi o fixă iute de copastia 
bărcii de țestoase şi toţi trei fură pe puntea ei aproape în 
acelaşi timp. Sub picioarele lor era un aşternut din crenzi 
de mangrove care răspândeau miros de crengi proaspăt 
tăiate, şi Thomas Hudson se uită la catargul camuflat cu 
viţe, şi parcă şi acum era vorba tot de un vis. Văzu o gură 
de tambuchi deschisă şi o altă gură deschisă la prova, 
acoperită cu crengi. Pe punte nu era nimeni. 

Thomas Hudson îi făcu semn cu mâna lui Willie să se ducă 
la prova, dincolo de gura tambuchiului, iar el îşi îndreptă 
arma automată asupra celeilalte. Verifică dacă siguranţa 
era pusă la automat. Sub picioarele lui goale putea simţi 
rotunjimile crengilor, frunzele lunecoase şi scândura încinsă 
a punţii. 

— Spune-le să iasă afară cu mâinile sus, îi zise liniştit lui 
Peters. 

Peters vorbi într-o nemţească aspră, guturală. Nu 
răspunse nimeni şi nu se întâmplă nimic. Băieţelul bunicii a 
glăsuit frumos, se gândi Thomas Hudson. Şi apoi îi spuse: 

— Zi-le din nou că le dăm zece secunde să iasă. Îi vom 
trata ca prizonieri de război. Apoi numără până la zece. 

Peters vorbi în aşa fel încât parcă vesti pieirea întregii rase 
germane. Vocea îi sună magnific, se gândi Thomas Hudson, 
şi-şi răsuci iute capul să vadă dacă nu se zărea schiful. Nu 
desluşi decât rădăcinile cafenii şi verdele mangrovelor. 

— Numără până la zece şi aruncă una înăuntru, îi spuse el. 
Willie, stai cu ochii pe drăcia aia de tambuchi de la prova. 

— E acoperită cu drăciile alea de crengi. 

— Dă drumul uşor la una înăuntru cu mâna, după ce 
explodează a lui Peters. N-o arunca. 

Peters ajunse cu numărul la zece şi, stând cu picioarele-i 
lungi ca un jucător de baseball ce serveşte de pe grămada 
lui, ţinându-şi automatul sub braţul stâng smulse cu dinţii 
siguranţa, ţinu grenada o clipă în mână de parcă ar fi vrut 
s-o încălzească în vreme ce fitilul începea să sfârâie şi o 


aruncă în întunericul tambuchiului, cu o mişcare de balans 
înainte a mâinii. 

În vreme ce se uita la el, Thomas Hudson se gândea: Mare 
actor mai e, nici nu-şi închipuie că e dedesubt cineva. 

Thomas Hudson se trânti pe burtă, ţintind cu automatul 
Thompson gura tambuchiului. Grenada lui Peters explodă 
bubuind şi aruncând o lumină puternică, iar Thomas 
Hudson îl văzu pe Willie desfăcând crengile, ca să dea 
drumul la grenadă pe gura de la prova. Chiar atunci, în 
dreapta catargului, unde spânzurau viţele, văzu ieşind 
ţeava unei arme printre crengile aceluiaşi tambuchi unde 
Willie se îndeletnicea cu grenada. Trase spre armă, dar din 
ea porniseră cinci scăpărări, răpăind ca o pârâitoare de 
jucărie. Apoi grenada lui Willie explodă şi Thomas Hudson 
se uită şi-l văzu pe Willie culcat în jgheabul de scurgere, 
smulgând cuiul de siguranţă al unei alte grenade ca s-o 
arunce înăuntru. Peters stătea cu capul căzut pe copastie; 
de pe frunte îi curgea o dâră de sânge care se prelingea în 
jgheabul de scurgere. Willie aruncă grenada şi explozia 
răsună în alt chip, fiindcă se rostogolise mai departe în 
adâncul navei înainte de a exploda. 

— Crezi că a mai rămas vreun blestemat acolo? îi strigă 
Willie. 

— Mai arunc şi eu una aici, spuse Thomas Hudson. 

Se aplecă şi alergă în aşa fel, încât să nu fie nimerit de 
careva prin tambuchiul cel mare, smulse cuiul de siguranţă 
al unei alte grenade, pe care o simţi cenuşie, grea, 
zdravănă, crestată în mână şi, traversând puntea spre 
prova, o lăsă să se rostogolească în interiorul pupei. Se auzi 
detunătura exploziei şi prin locurile unde fură smulse 
bucăţi din punte, năvăli fum. Willie se uita la Petres şi 
Thomas Hudson veni şi el alături şi se uită şi el. Nu arăta 
prea schimbat faţă de cum era de obicei. 

— Ne-am pierdut interpretul, glăsui Willie. 

Ochiul teafăr îi tremura, dar glasul era cel obişnuit. 

— Se scufundă repede, spuse Thomans Hudson. 


— Era şi aşa cu fundul în mâl. Dar acum se apleacă în 
travers. 

— Willie, avem o groază de treburi pe care nu le-am 
terminat. 

— Iar scorul e egal, unu la unu. Cel puţin le-am scufundat 
şi noi afurisita de barcă. 

— Mai bine du-te repede la navă şi vino încoace cu Ara şi 
Henry. Spune-i lui Antonio să aducă nava în dreptul 
promontoriului. Îndată ce începe să simtă fluxul. 

— Mai întâi trebuie să văd ce-i sub punte. 

— Am să verific eu. 

— Nu, spuse Willie. Asta-i treaba mea. 

— Bâiete, cum te simţi? 

— Minunat, îmi pare doar rău că domnul Peters s-a 
prăpădit. Am să iau eu o pătură sau ceva să-l acopăr pe 
faţă. Ar fi trebuit să-l aşezăm cu capul în sus, mai ales că 
barca asta se apleacă pe o parte. 

— Ce-i cu friţul de dedesubt? 

— E varză. 

XVII. 

Willie plecă să-i aducă pe Ara şi Henry. Thomas Hudson 
rămase întins în spatele parapetului format de copastia 
bărcii de pescuit țestoase. Se sprijinea cu picioarele de 
gura tambuchiului şi se uita să vadă când o apărea schiful. 
Peters zăcea întins cu picioarele la vale, de cealaltă parte a 
gurii tambuchiului, şi faţa îi era acoperită cu o cămaşă 
marinărească de-a nemților. Niciodată nu mi-am dat seama 
că era atât de lung, se gândi Thomas Hudson. 

Şi el şi Willie cercetaseră amândoi barca aceea de țestoase 
şi totul înăuntru era un talmeş-balmeş. La bord nu fusese 
decât un singur neamţ. El îl împuşcase pe Peters, luându-l 
vădit drept ofiţerul grupului. La bord mai era numai un 
singur pistol automat Schmeisser, şi aproape vreo două mii 
de cartuşe într-o cutie de tablă desfăcută cu un cleşte 
patent sau cu vreun cuţit de deschis cutii de conserve. Era 
de presupus că cei ce se duseseră la țărm îşi luaseră armele 


cu ei, deoarece la bord nu se mai vedea nici un fel de armă. 
Schiful trebuia să fie o barcă de cel puţin şase picioare, 
după zgârieturile şi urmele lăsate pe punte. Mai aveau încă 
de mâncare. Mai ales peşte uscat şi carne de porc prăjită. 
La bord fusese lăsat neamţul cel rănit, şi el îl împuşease pe 
Peters. Avea o rană urâtă la şold care aproape se vindecase, 
şi o alta la fel, aproape vindecată, în partea cărnoasă a 
umărului stâng. Găsi şi nişte hărţi bune ale coastelor şi ale 
Indiilor de Vest, şi un cartuş de ţigări Camel, şi provizii de 
raţii navale. Nu aveau cafea, nici ceai, şi nici un fel de altă 
băutură. 

Acum problema era ce aveau să facă indivizii. Unde erau? 
Trebuie să fi văzut sau să fi auzit că se dăduse o luptă pe 
barca de țestoase, şi s-ar putea să se întoarcă să-şi ia 
proviziile. Probabil că au văzut că unul plecase singur cu 
bărcuţa cu motor exterior şi, după împuşcături şi explozia 
grenadelor, s-ar putea foarte bine ca la bord să fi rămas 
doar trei oameni morţi sau răniţi grav. Probabil aveau să 
vină după provizii, sau poate după altceva ascuns pe 
ambarcaţiune, ca apoi să încerce s-o şteargă spre Cuba pe 
întuneric. Schiful putea trece uşor peste orice obstacol pe 
care ar eşua. 

Schitul trebuia să fie o barcă solidă. Thomas Hudson nu 
mai avea operator radio, aşa că-i era imposibil să transmită 
o descriere a schifului şi nimeni n-avea să-l urmărească. Şi- 
apoi, dacă voiau şi aveau tăria să încerce, puteau foarte 
bine să ia cu asalt nava în cursul nopţii. Dar părea foarte 
puţin probabil. 

Thomas Hudson cântări cu grijă toate posibilităţile. În cele 
din urmă ajunse la o concluzie: Cred că or să se tragă în 
mangrove, or să ridice şi schiful în desiş şi or să-l ascundă. 
Dacă mergem după ei în desiş, ne pot uşor prinde în vreo 
ambuscadă. Apoi se vor strădui să ajungă în golful interior 
şi vor căuta din răsputeri să depăşească în timpul nopţii 
Cayo Frances. Şi e treabă uşoară. S-ar putea să facă rost de 
provizii sau să le ia cu forţa, şi o s-o ţină tot înainte spre 


vest, şi să ajungă la ferma vreunui neamţ din jurul Havanei 
unde ăia or să-i ascundă şi apoi or să-i îmbarce. Pot găsi 
uşor o ambarcaţiune mai bună. 

Ar putea lua una cu japca sau ar putea-o fura. Trebuie să 
raportez asta la Cayo Frances, tot acolo să-l predau pe 
Peters şi să văd ce ordine mai primesc. Necazurile nu vor 
începe decât la Havana. La Cayo Frances comandă un 
locotenent, şi acolo n-o să avem nici un fel de necazuri şi îl 
pot lăsa pe Peters la ei. Am destulă gheaţă ca să-l ţin până 
acolo, şi acolo îmi iau şi benzină, şi de gheaţă fac eu rost la 
Caibarien. 

O să punem noi mâna pe indivizii ăia de bine de rău. Dar 
n-am să-i bag eu pe Willie, şi nici pe Ara, şi nici pe Henry 
într-o răpăială chioară printre mangrove, unde să fie 
masacrați pentru un rahat. Ei sunt opt, oricum, după cât se 
vede din toate lucrurile de la bord. Azi aveam şansa să-i 
prind cu pantalonii pe vine, şi am ratat pentru că au fost ori 
prea deştepţi, ori prea norocoşi, şi pricepuţi sunt 
întotdeauna. 

Am pierdut un om, şi tocmai pe operatorul radio. Dar i-am 
lăsat şi noi numai cu un schif. Dacă aş vedea schiful, l-am 
distrage, şi atunci i-am putea bloca pe insula asta şi i-am 
vâna până la unul. Dar n-am de gând să ne vârâm în 
capcana asta în care sorții sunt de opt la trei. Şi-apoi, dacă-i 
vorba de fundul meu, e fundul meu. Şi oricum, o să fie vai 
de el. Mai ales acum că l-am pierdut pe Peters. Dacă aş fi 
pierdut pe oricare altul care nu făcea parte din armata 
regulată, nimeni nu s-ar fi sinchisit. Decât eu şi echipajul. 

Aş vrea ca ticăloşii să vină odată, se gândi. N-am poftă să 
mă pomenesc cu ei apărând din desiş să vadă ce se serveşte 
la bordul navei şi să port singur toată bătălia de pe Insula 
Fără Nume. Şi totuşi, mă întreb cam ce fac ei acolo? Poate 
că s-au dus după stridii. Willie spunea ceva de stridii. Dar 
poate că nu voiau să stea pe barca asta de țestoase în 
timpul zilei, ca nu cumva să treacă vreun avion şi s-o 
repereze. Dar ar fi trebuit să ştie şi ei acum pe la ce ore 


trec avioanele. La dracu, aş vrea să apară şi să terminăm 
odată. Am un adăpost bun şi ei trebuie să ajungă întâi în 
raza armei mele, înainte de a încerca să se urce la bord. De 
ce crezi tu că rănitul acela n-a deschis focul asupra noastră 
când am trecut peste copastie? Trebuie să fi auzit el 
motorul nostru exterior. Poate că dormea. Şi motorul de la 
bărcuţă face foarte puţin zgomot. 

În afacerea asta există prea mulţi de ce, se gândi el, şi nu-s 
deloc sigur că i-am dezlegat corect. Poate că nici n-ar fi 
trebuit să urc pe barca lor. Iotuşi, cred că trebuia s-o fac. 
Am scufundat barca, l-am pierdut pe Peters şi le-am ucis un 
om. Nu e otreabă prea strălucită, dar totuşi e ceva. 

Auzi zumzetul motorului exterior şi întoarse capul. Văzu 
bărcuţa dublând promontoriul, dar nu reuşi să vadă decât 
un singur om înăuntru. Era Ara, stând la pupa. Dar băgă de 
seamă că era încărcată şi se cufundase mult în apă, şi-şi 
închipui că Willie şi Henry stăteau culcaţi pe burtă. Willie e 
într-adevăr deştept, se gândi. Acum cei de pe insulă nu ştiu 
decât că în barcă era un singur om şi o să vadă că era altul 
decât cel de dinainte, care a plecat cu barca. Nu ştiu dacă 
treaba asta e isteaţă sau nu. Dar precis că Willie a pus-o la 
cale. 

Bărcuţa veni în partea de sub vânt a bărcii de țestoase şi 
Thomas Hudson zări pieptul lat al lui Ara, mâinile lungi şi 
faţa tuciurie care arăta gravă acum, şi văzu că picioarele îi 
zvâcneau de nervozitate. Henry şi Willie stăteau întinşi pe 
burtă, cu capetele pe braţe. 

Când bărcuţa ajunse sub vântul bărcii de țestoase care se 
lăsase pe-o parte, dar în partea opusă insulei, Ara apucă 
balustrada şi Willie se întoarse pe o parte şi spuse: 

— Henry, saltă-te la bord şi târăşte-te acolo unde-i Tom. 
Ara o să-ţi dea el rabla de puşcă Şi mai ai şi rabla lui Peters. 
Henry se târî pe burtă cu multă prudenţă în susul punţii 
înclinate. Aruncă o privire spre Peters, în vreme ce se târa 

pe lângă el. 

— Salut, Iom. 


Thomas Hudson puse mâna pe braţul lui Henry şi spuse 
încet: 

— Du-te la prova şi stai întins lipit de punte. Ai grijă să nu 
se zărească nimic peste copastie 

— Da, Tom, îi răspunse bărbatul voinic şi se lăsă cât mai 
jos, târându-se spre pupa. 

Trebuia să treacă peste picioarele lui Peters. Îşi luă în 
mână automatul şi încărcătoarele, şi-şi înfipse 
încărcătoarele la brâu. Pipăi buzunarele lui Peters ca să-i ia 
grenadele şi le agăţă la brâu. Îl bătu pe Peters uşor peste 
picioare şi, ţinând cele două automate de ţeava, se târi 
departe la postul său de la prova. 

Thomas Hudson îl văzu că se uită pe gura tambuchiului de 
la prova unde explodase grenada, în vreme ce se târa pe 
puntea înclinată, peste crengile rupte de mangrove. Faţa lui 
nu trăda nimic din ce văzu înăuntru. Când ajunse sub vântul 
copastiei, îşi puse cele două arme automate la dreapta, apoi 
verifică cum funcţiona arma lui Peters, şi puse un nou 
încărcător. Aşeză celelalte încărcătoare lângă copastie şi-şi 
scoase grenadele de la brâu şi le puse la îndemână. Când 
văzu că e aranjat la postul lui şi se uită spre verdele insulei, 
Thomas Hudson întoarse capul şi-i vorbi lui Willie, care 
stătea întins pe fundul bărcuţei, cu amândoi ochii, şi cel bun 
şi cel rău, închişi ca să nu-l supere soarele. Avea pe elo 
cămaşă kaki decolorată, nişte pantaloni scurţi târnuiţi, şi o 
pereche de pantofi de sport în picioare. Ara stătea la pupa 
şi Thomas Hudson îi zări claia de păr negru şi mâinile mari 
încleştate de copastie. Picioarele încă îi mai tresăreau 
nervoase dar Thomas Hudson ştia de multă vreme cât de 
nervos era omul înainte de luptă şi cât de minunat se purta 
după ce începea tărăboiul. 

— Willie, spuse Thomas Hudson, ţi-ai făcut vreun plan? 

Willie deschise ochiul teafăr şi-l ţinu mai departe închis pe 
cel bolnav, ca să nu-l supere soarele. 

— Cer permisiunea să mă duc în cel mai depărtat punct al 
insulei, şi să văd ce dracu s-a întâmplat. Nu-i putem lăsa să 


ne scape de-aici. 

— Merg şi eu cu tine. 

— Nu, Tommy. Eu sunt hârşâit în rahatul ăsta, şi-apoi e 
meseria mea. 

— Nu vreau să te duci singur. 

— E singura soluţie, Tommy, ai încredere în mine. Ara o să 
se întoarcă aici şi o să-ţi acopere jocul, dacă reuşesc să-i 
stârnesc să pornească încoace. Dacă nu e nici un bucluc, 
poate veni să mă ia de pe plajă. 

Îşi deschisese amândoi ochii şi se uită drept la Thomas 
Hudson, aşa cum se uită unul când vrea să vândă un aparat 
cuiva care ar trebui să-l cumpere dacă şi-ar putea permite 
luxul. 

— Mai bine merg şi eu cu tine. 

— Nu mai face atâta gălăgie, Tom. Îţi spun drept că mă 
pricep la rahaturile astea. Sunt un expert afurisit. Nu mai 
găseşti niciodată unul ca mine. 

— Bine, du-te, spuse Thomas Hudson. Dar fă-le ţăndări şi 
schiful. 

— Dar ce naiba crezi că am de gând să fac? Doar să mă 
duc în vizită? 

— Dacă ai de gând să te duci, atunci mai bine du-te. 

— Tom, acum le-ai pregătit două capcane, una cu nava şi 
alta aici. Ara te ajută să te mişti. Şi n-ai de pierdut decât un 
marinar clasat din motive medicale şi de care n-are nevoie 
nimeni. Ce te mai reţine? 

— Tu, că vorbeşti prea mult, spuse Thomas Hudson Du-te 
dracului odată acolo. 

— Las-o moartă! îi răspunse Willie. 

— Pari să fii în formă, îi replică Thomas Hudson, şi apoi îi 
explică iute în spaniolă lui Ara ce trebuiau să facă. 

— Să nu-ţi faci griji, spuse Willie. Chiar dacă stau întins, 
pot să-i explic şi eu. 

Ara răspunse. 

— Tom, mă întorc îndată înapoi. 


Thomas Hudson îi urmări cum pornesc motorul şl se uită 
după barca ce se îndepărta lăsând să se vadă la pupa 
spinarea lată a lui Ara, capul lui negricios, şi silueta lui 
Willie întinsă pe fundul bărcii. Pe sucise de-a-ndoaselea, 
încât stătea cu capul aproape de picioarele lui Ara ca să-i 
poată vorbi. 

Păcătosul ăsta afurisit, grozav şi curajos, se gândi Thomas 
Hudson. Bătrânul Willie. M-a făcut să mă hotărăsc tocmai 
când voiam să renunţ. Când e vorba de o treabă încurcată, 
în locul oricui altuia prefer să am un marinar ca lumea, 
chiar şi un marinar cam dărâmat. Şi acum avem o treabă 
încurcată. Îţi urez noroc, domnule Willie, se gândi. Şi să n-o 
laşi moartă. 

— Henry, ce faci? întrebă el în şoaptă. 

— Foarte bine, Tom. Extrem de galant Willie că s-a dus la 
țărm, nu-i aşa? 

— Nici măcar nu ştie că există cuvântul ăsta, îi spuse 
Thomas Hudson. Crede că asta-i datoria lui. 

— Îmi pare rău că n-am reuşit să fim prieteni. 

— Când lucrurile se încurcă rău, toţi suntem prieteni. 

— De acum încolo am de gând să-i fiu prieten. 

— De acum încolo toţi o să facem o groază de lucruri, îi 
replică Thomas Hudson. Aş vrea ca de-acum încolo să 
înceapă treaba odată. 

XVIII. 

Stăteau întinşi pe puntea încinsă şi nu pierdeau din ochi 
conturul insulei. Soarele îi dogorea puternic în spate, dar 
vântul îi mai răcorea. Spinările le erau la fel de negre ca 
indiencele de coastă pe care le văzuseră chiar în dimineaţa 
aceea pe insuliţa din larg. Dar de atunci parcă trecuse o 
viaţă întreagă, se gândi Thomas Hudson. Asta, şi largul 
mării, şi recifurile lungi de care se spărgeau valurile, şi 
adâncul fără fund şi întunecat al mării tropicale de dincolo 
de insuliţele acelea, toate păreau la fel de departe ca tot 
restul vieţii sale. Şi am fi putut să fim acum în largul mării, 
cu briza asta, şi să fi ajuns la Cayo Frances, iar Peters ar fi 


răspuns la semnalele lor luminoase şi în seara asta am fi 
băut cu toţii bere rece. Băiete, nu te mai gândi, îşi spuse. 
Uite, asta trebuie să faci. 

— Henry, cum te simţi? 

— Minunat, Tom, răspunse Henry foarte încet. Grenada nu 
explodează dacă se încinge prea mult la soare, nu-i aşa? 

— N-am auzit niciodată una ca asta. Dar s-ar putea să-i 
mărească puterea. 

— Sper că Ara a făcut rost de nişte apă, spuse Henry? 

— Nu-ţi aduci aminte dacă a pus şi apă în barcă? 

— Nu, Tom. Eram ocupat să-mi aduc echipamentul şi n-am 
băgat de seamă. 

Auziră apoi zumzetul motorului exterior răzbind împotriva 
vântului. Thomas Hudson îşi suci cu grijă capul şi văzu 
bărcuţa dublând promontoriul. Se ridicase mult din apă şi 
Ara era la pupa. Îi vedea umerii largi, şi capul negricios de 
la distanţă. Îşi întoarse capul din nou să urmărească ce se 
întâmplă pe insulă şi zări un stârc de noapte care zburătăci 
dintr-un copac din mijlocul insulei şi se îndepărtă. Apoi mai 
văzu şi doi ibişi de pădure înălțându-se în zbor şi 
depărtându-se cu bătăi iuți de aripă, pe urmă planând uşor 
şi iar dând iute din aripi, cu vântul din spate, spre insulă. 
Henry urmărise şi el scena şi spuse: 

— Willie trebuie să fi răzbit destul de departe spre 
interiorul insulei. 

— Da, adeveri Thomas Hudson. Şi-au luat zborul de pe 
creasta din mijlocul insulei. 

— Atunci înseamnă că n-a mai trecut nimeni pe-acolo. 

— Nu, dacă Willie a fost cel care le-a speriat. 

— Cam pe-acolo ar trebui să fi ajuns Willie dacă n-a 
întâmpinat prea multe greutăţi la înaintare. 

— Acum, că vine Ara, stai cât mai ferit, lipit de punte. 

Ara adusese bărcuţa lângă partea aplecată a 
ambarcaţiunii de țestoase şi fixă cangea de copastie. Se 
urcă cu mare grijă la bord, cu sprinteneala unui urs. De 
capetele unei strune groase de pescuit, petrecută pe după 


gât, legase o sticlă cu apă şi o sticlă veche de gin, plină cu 
ceai. Se târi spre Thomas Hudson şi se întinse lângă el. 

— Ce-ai zice să-mi pasezi şi mie afurisita aia de apă din 
sticlă? îi ceru Henry. 

Ara îşi întinse marfa lângă Thomas Hudson, dezlegă sticla 
cu apă şi se târi cu mare băgare de seamă de-a lungul 
punţii înclinate, prin partea de deasupra celor doua guri de 
tambuchi, spre postul ocupat de Henry. 

— Bea de-aici, îi spuse. Nu-ţi ajunge şi pentru scăldat. 

Îi pocni uşor o palmă pe spinare şi se târt înapoi lângă 
Thomas Hudson. 

— Tom, începu el în şoaptă, n-am văzut nimic. L-am lăsat 
pe Willie la țărm, în punctul cel mai depărtat, aproape exact 
în partea opusă nouă acum, şi m-am dus apoi la navă. M-am 
urcat la bord în partea de sub vânt, unde nu se vedea 
dinspre insulă. I-am explicat lui Antonio totul şi a înţeles 
cum stă treaba. Apoi am făcut plinul de benzină la motorul 
exterior şi am umplut şi canistra de rezervă şi am adus 
ceaiul de la gheaţă şi apa. 

— În regulă, spuse Thomas Hudson. 

Se lăsă mai la vale pe punte şi trase un gât bun din sticla 
cu ceai rece. 

— Antonio s-a gândit la ceai. Că noi, în graba plecării, am 
mai uitat unele lucruri. 

— Du-te la pupa, ca să poţi apăra poziţia din partea aceea. 

— Da, Tom, spuse Ara. 

Stăteau întinşi acolo, în bătaia soarelui şi a vântului, şi 
cercetau toţi insula. Din când în când o pasăre sau o 
pereche de păsări îşi lua zborul, şi ştiau că păsările fuseseră 
speriate ori de Willie ori de ceilalţi. 

— Cred că păsările astea îl cam înfurie pe Willie, spuse 
Ara. Când s-a dus la țărm, nu s-a gândit la asta. 

— E ca şi cum ar lansa baloane, îi răspunse Thomas 
Hudson. 

Se gândi la ceva şi se întoarse să se uite peste umăr. 


Treaba asta nu-i mai plăcea deloc. De pe insulă îşi luau 
zborul mult prea multe păsări. Şi ce motive aveau ei să 
creadă că ceilalţi mai sunt acolo? Şi mai întâi de toate de ce 
s-ar fi dus acolo? Cum stătea întins pe punte, încercă o 
senzaţie de gol gândindu-se că şi el şi Willie se lăsaseră 
păcăliţi, dar poate că nu ne-au tras pe sfoară. Oricum, cu 
atâtea păsări care o iau din loc, treburile nu arată prea 
grozav, se gândi. Altă pereche de ibişi îşi luă zborul nu 
departe de țărm şi Thomas Hudson se întoarse spre Henry 
şi-i spuse: 

— Henry, coboară prin tambuchiul prova, te rog, şi nu 
pierde insula din ochi. 

— Dar e un talmeş-balmeş cumplit înăuntru. 

— Ştiu. 

— Bine, Tom. 

— Lasă-ţi grenadele şi încărcătoarele pe punte. Nu iei 
decât o singură grenadă cu tine şi „pruncul”. 

Henry se lăsă uşurel pe gura tambuchiul şi se uită afară, 
spre insuliţele care mascau intrarea în şenal. Expresia feţei 
nu i se schimbase - dar numai cu preţul buzelor strânse 
tare. 

— Îmi pare rău, Henry, îi spuse Thomas Hudson. Dar asta-i 
situaţia pe moment. 

— Nu contează, răspunse Henry. 

Apoi expresia aceea de studiată severitate de pe faţă i se 
şterse şi dădu la iveală zâmbetul lui minunat. 

— Dar nu aşa mi-aş pune în gând să-mi petrec vara. 

— Nici eu. Numai că lucrurile nu-s chiar atât de simple 
acum. 

Din mangrove se ivi un buhai de baltă şi Thomas Hudson îl 
auzi cum cârâie şi se uită la zborul nervos, dezordonat al 
păsării în direcţia în care bătea vântul. Apoi începu să 
urmărească drumul pe care-l parcurgea Willie de-a lungul 
mangrovelor, după locul de unde se ridicau păsările şi după 
direcţia în care zburau. Când păsările încetară să-şi mai ia 
zborul, fu sigur că Willie o pornise înapoi. Dar, după o 


vreme, păsările începură iar să-şi ia zborul, şi el înţelese că 
Willie îşi croia drum de-a lungul coastei în direcţia 
potrivnică vântului. După trei sferturi de ceas văzu un 
bâtlan mare, alb, luându-şi zborul cuprins de panică, dând 
greoi din aripi împotriva vântului şi-i spuse lui Ara: 

— Acum are să iasă la țărm. Mai bine du-te la promontoriu 
şi ia-l de-acolo. 

— L-am şi văzut spuse Ara după o clipă. Face semne cu 
mâna. 

— Du-te şi ia-l şi adu-l încoace şi ai grijă să stea întins pe 
fundul bărcii. 

Ara se lăsă să alunece spre bărcuţă, luându-şi şi arma şi 
vreo două grenade în buzunar, se urcă la pupa şi desfăcu 
parâma. 

— Aruncă-mi sticla de ceai, Tom. 

Ara o prinse cu amândouă mâinile, ca să fie mai sigur că n- 
o scapă, în loc s-o prindă numai cu o singură mână cum ar fi 
făcut de obicei. Îi plăcea să se joace prinzând grenadele cu 
o singură mână în cel mai dificil chip posibil, tot aşa cum se 
amuza strângând capsele detonatoare cu dinţii. Dar ceaiul 
era pentru Willie, şi el ştia ce înseamnă şi aprecia 
încercarea prin care trecuse Willie, chiar dacă nu dăduse 
roade, şi aşeză cu grijă sticla sub puntea pupei, sperând să 
se menţină rece. 

— Tom, ce părere ai? întrebă Henry. 

— Am fost duşi de nas. Deocamdată. 

În scurt timp, bărcuţa reveni lângă ambarcaţiune, şi Willie 
stătea pe fundul ei cu sticla de ceai pe care o ţinea cu 
amândouă mâinile. Mâinile şi faţa îi erau zgâriate şi pline de 
sânge, deşi şi le spălase cu apă de mare, iar una din mâneci 
îi era sfâşiată. Faţa i se umflase de pişcăturile ţânţarilor şi 
peste tot pe unde avusese pielea expusă, se vedeau 
umflături de la înţepăturile ţânţarilor. 

— Tom, nu-i nici o urmă, fir-ar să fie, spuse el. Nici n-au 
pus piciorul pe insulă. Nici eu, nici tu n-am fost prea 
deştepţi, fir-ar să fie. 


— Nu. 

— Ce părere ai? 

— După ce-au eşuat, s-au îndreptat spre interior. Nu ştiu 
dacă definitiv, sau numai ca să facă o recunoaştere a 
canalelor. 

— Crezi că ne-au văzut când am urcat aici la bord? 

— S-ar putea să fi văzut tot, cum la fel de bine puteau să 
nu fi văzut. Sunt prea jos în apă ca să vadă bine. 

— Trebuie să fi auzit ce s-a întâmplat, dacă erau în direcţia 
vântului. 

— Trebuie să fi auzit. 

— Şi-acum ce facem? 

— Du-te la navă şi trimite-l pe Ara înapoi să ne ia pe mine 
şi pe Henry. S-ar putea totuşi să se întoarcă. 

— Şi cu Peters ce facem? L-am putea lua cu noi. 

— Atunci luaţi-l acum. 

— Tommy, ai parapet, dar nu în partea unde trebuie, spuse 
Willie. Amândoi am greşit şi nu mai dau nici un sfat. 

— Ştiu. Îndată ce Ara îl saltă pe Peters, mă duc în 
tambuchiul pupa. 

— Mai bine să-l încarce Ara singur, spuse Willie. S-ar 
putea ca ăia să zărească siluetele. Dar, fără binoclu, nu 
reuşesc ei să distingă pe careva culcat pe punte. 

Thomas Hudson îi explică lui Ara ce avea de făcut şi Ara se 
urcă pe punte cu un aer impersonal şi se descurcă destul de 
uşor cu Peters, dar îşi înnodă haina la ceafă. Nu se purtă 
nici cu duioşie, nici cu brutalitate, şi când îl săltă şi-l lăsă să 
alunece cu capul înainte în bărcuţă nu spuse decât: 

— E tare rigid. 

— De asta se şi spune că-i ţeapăn, comentă Willie. N-ai 
auzit niciodată vorba asta? 

— Ba da, răspunse Ara. Noi le spunem fiambres, ceea ce 
înseamnă carne rece, ca la restaurant, când ai de ales între 
peşte sau carne rece. Dar mă gândeam la Peters. El care a 
fost totdeauna atât de flexibil. 

— Îl duc eu înapoi, Tom. Mai ai nevoie de ceva? 


— De noroc, spuse Thomas Hudson. Willie, mulţumesc 
pentru misiunea asta de recunoaştere. 

— N-a fost nici o scofală, răspunse Willie. 

— Vezi să-ţi oblojească Gil zgârieturile cu mertiolat. 

— Fac ceva pe zgârieturile alea, spuse Willie. Am de gând 
să mă port ca un om aljunglei. 

Thomas Hudson şi Henry priveau amândoi pe gurile 
tambuchiului spre linia frântă şi plină de denivelări a 
insuliţelor risipite între ei şi golful acela prelung ce forma 
canalul dinspre uscat. Vorbeau acum normal, ştiind că 
ceilalţi nu aveau cum să fie prea aproape, decât cel mult pe 
undeva prin insuliţele acelea acoperite de vegetaţie. 

— Fii atent, îi spuse Thomas Hudson. Eu mă duc să fac 
vânt la muniţia aceea peste bord şi să mai arunc o privire 
pe sub punte. 

De data asta sub punte observă mai multe lucruri pe care 
nu le băgase de seamă înainte şi săltă cutia cu muniţie pe 
punte şi-i făcu vânt peste copastie. Cred că ar fi trebuit să 
împrăştii toate cutiile de carton, se gândi. Dar la dracu şi cu 
asta. Scoase afară şi automatul Schmeisser şi văzu că nu 
mai funcţiona. Îl puse deoparte, alături de celelalte ale lui. 
Am să i-l dau lui Ara să-l demonteze, se gândi. Bănuieşti 
cumva că indivizii l-au lăsat pe rănit ca un fel de comitet de 
primire şi ei au şters-o? Sau poate bănuieşti că l-au aşezat 
confortabil şi s-au dus în recunoaştere? Cât de multe crezi 
că au văzut şi cât de multe ştiu? 

— Nu crezi că era bine să păstrăm muniţia aceea drept 
dovadă, întrebă Henry. 

— Am trecut de mult de faza dovezilor. 

— Dar nu strică niciodată să le ai. Doar ştii cât de năzuroşi 
sunt dumnealor şi probabil că vor socoti toată treaba cam 
îndoielnică. Cei de la Informaţii s-ar putea să n-o socotească 
nici măcar îndoielnică. Tom, îţi aduci aminte ce s-a 
întâmplat ultima dată? 

— Da, îmi aduc aminte. 


— Nava a luat-o drept spre gurile Mississippi-ului, şi ei o 
socotesc tot îndoielnică. 

— E drept. 

— Cred c-ar fi trebuit să păstrăm muniţia. 

— Henry, îi spuse Thomas Hudson, te rog nu te mai agita. 
Morţii de pe urma masacrului sunt toţi pe insuliţa aia. Am 
extras din ei gloanţe de automat Schmeisser, ca şi din 
neamţul ucis de ei. Mai există un friţ mort şi îngropat, iar 
locul mormântului e indicat în jurnalul nostru de bord. Mai 
avem barca asta de țestoase scufundată, şi încă un friţ mort 
în prova ei. Avem şi două automate Schmeisser. Unul nu 
funcţionează, iar celălalt e făcut zob de o grenadă. 

— O să vină un uragan şi o să radă totul şi atunci o să ne 
spună că totu-i îndoielnic. 

— În regulă, spuse Thomas Hudson. Să zicem că totu-i 
îndoielnic. Dar Peters? 

— Poate că l-a împuşcat unul dintre noi. 

— Bineînţeles. O să trebuiască să trecem prin toate. 

Auziră motorul exterior şi-l văzură pe Ara dublând 
promontoriul. Bărcuţa stă cu prova ridicată ca o canoe, se 
gândi Thomas Hudson. 

— Henry, adună-ţi calabalăcurile, îi spuse el. Ne întoarcem 
la navă. 

— Mi-ar face plăcere să mai rămân la bordul ambarcaţiunii 
ăsteia. 

— Nu. Am nevoie de tine pe navă. 

După ce Ara ajunse cu bărcuţa lângă bord, Thomas 
Hudson se răzgândi: 

— Henry, mai rămâi aici o vreme şi-l trimit eu pe Ara să te 
ia. Dacă ticăloşii vin încoace, plasează-le o grenadă în schif, 
când ajung lângă bord. Treci în tambuchiul de aici, unde ai 
mai mult loc. Şi pune-ţi mintea la contribuţie. 

— Da, Tom. Mulţumesc că mi-ai îngăduit să rămân. 

— Aş sta eu şi te-aş trimite pe tine la navă, dar trebuie să 
discut nişte treburi cu Antonio. 


— Înţeleg. Să nu deschid focul asupra lor când ajung lângă 
navă, înainte de a arunca grenada? 

— Cum vrei. Dar fereşte-ţi căpăţâna şi după aia aruncă 
grenada în schiful lor pe cealaltă gură de tambuchi. Şi 
rezistă cât poţi mai mult. 

Stătea întins în canalul de drenaj de sub vânt şi-i întindea 
lucrurile lui Ara. Apoi se lăsă să alunece şi el peste bord, în 
bărcuţă. 

— E cumva prea multă apă acolo înăuntru? îl întrebă el pe 
Henry. 

— Nu, Tom. E-n regulă. 

— Vezi să nu faci o criză de claustrofobie şi veghează bine. 
Dacă se apropie, lasă-i să vină lângă barcă înainte de a 
începe distracţia. 

— Bineînţeles, Tom. 

— Gândegşte-te că eşti la rațe şi vânezi din ascunziş. 

— N-o să fie nevoie, Iom. 

Thomas Hudson stătea întins pe scândurile bărcuţei. 

— Ara se întoarce îndată ce va trebui să vii la bord. 

— Nu-ţi face griji, Iom. Pot sta aici foarte bine şi toată 
noaptea, dacă vrei, dar ar fi bine să-mi aducă Ara ceva de 
mâncare şi poate şi puţin rom şi încă nişte apă. 

— Se întoarce el să te ia, şi o să avem nişte rom la bord. 
Ara trase de funia motorului şi porniră spre navă. Ihomas 
Hudson simţi grenadele de-a lungul picioarelor şi greutatea 

„pruncului” apăsându-l pe piept. Apucă bine arma şi-o 
cuprinse în braţe, iar Ara râse, se aplecă spre el şi-i spuse: 

— Pentru copiii cuminţi, viaţă-i tare grea. 

XIX. 

Acum erau cu toţii la bordul navei şi cu vântul acela de 
după-amiază târzie se mai răcorise. Flamingii plecaseră de 
pe țărmurile întinse, deşi apa încă nu le acoperise. 
Terenurile erau cenuşii în lumina după-amiezii şi pe ele nu 
mai rămăsese decât un stol de willete, care-şi căutau hrana. 
Dincolo de țărmurile inundabile se întindeau locurile cu apă 
mică, apoi canalele, care nici nu se puteau distinge din 


cauza mâlului, iar departe, în fund, apăreau insuliţele. 
Thomas Hudson stătea pe puntea de comandă, rezemat 
într-un colţ, iar Antonio îi vorbea. 

— N-o să avem maree înaltă decât la unsprezece la 
noapte, îi spunea el. Vântul ăsta mână apa afară din golf şi 
de pe terenurile inundabile la flux şi nu ştim ce adâncime 
vom avea. 

— Nava are să iasă singură din mâl sau o să fie nevoie s-o 
tragem la ancoră? 

— O să iasă singură, dar n-o să avem deloc lună. 

— E drept. De asta avem mareele astea mari de 
primăvară. 

— Azi-noapte abia a răsărit, spuse Antonio. E lună nouă. 
Azi-noapte n-am zărit-o din cauza furtunii. 

— E-adevărat. 

— L-am trimis pe George şi pe Gil să taie nişte ramuri să 
marcăm canalul, ca să putem ieşi de aici. Putem oricând 
măsura adâncimea canalului cu bărcuţa şi să punem semne 
de marcaj. 

— Ascultă, când nava începe să plutească, aş vrea să ajung 
cu ea măcar la distanţa la care bate reflectorul şi armele de 
calibru 50 asupra bărcii de țestoase şi să trimit pe cineva la 
bord să ne semnalizeze cu lanterna dacă au apărut cei cu 
schiful. 

— Tom, asta ar fi ideal. Dar pe întuneric nu se poate 
ajunge acolo. Poţi ajunge acolo dacă pui reflectorul şi trimiţi 
bărcuţa înainte ca să măsoare în permanenţă adâncimea şi 
să ne anunţe adâncimea şi reperele. Dar atunci n-o să 
apară nimeni. N-o să se arate ăia niciodată în condiţiile 
astea. 

— Cred şi eu. Azi e a doua oară când am greşit. 

— Ai greşit, spuse Antonio. Dar putea să existe o şansă. Ca 
atunci când tragi o carte. 

— Important e că am greşit. Acum, spune-mi ce crezi tu? 

— Cred că dacă n-au şters-o şi dacă nu facem nici o 
mişcare, ca şi cum n-am fi eşuat, în noaptea asta se arată ei 


ca să încerce să atace nava. Nu părem să fim decât o navă 
cu turişti. Sunt sigur că, atunci când s-a întâmplat 
tărăşenia, ei erau printre insuliţele dinspre uscat. Or să ne 
privească cu dispreţ, convinşi că nu reprezentăm o 
ameninţare, pentru că toată ziua n-au văzut decât un singur 
om mergând cu bărcuţa, dacă ne-au urmărit. 

— Aşa am încercat noi să jucăm jocul. 

— Şi când au să descopere cum stau lucrurile pe barca de 
țestoase, atunci ce-are să se întâmple? 

— Spune-i lui Willie să vină sus, îl rugă el pe Antonio. 

Willie se arătă pe puntea de comandă, încă tot umflat de la 
înţepăturile de țânțari. Zgârieturile arătau totuşi ceva mai 
bine. Nu pusese pe el decât nişte pantaloni kaki scurţi. 

— Ei, omul junglei, cum te mai simţi? 

— Minunat, lom. Ara mi-a dat cu nişte cloroform pe 
înţepături şi nu mă mai ustură aşa de tare. Blestemaţii ăia 
de țânțari sunt lungi de-un centimetru, şi negri ca dracu. 

— Willie, am fost duşi de nas afurisit de rău. 

— La dracu! Am fost duşi de nas de la început. 

— Peters? 

— L-am aranjat şi l-am cusut într-o pânză tare şi am pus 
gheaţă pe el. Nu mai iese cu nimic pe piaţă. Dar mai ţine 
aşa vreo câteva zile. 

— Ascultă, Willie, i-am spus lui Antonio că aş vrea să 
ajungem până la distanţa la care bat reflectorul şi armele 
de calibru 50 drept în hardughia aia, dar el spune că nu 
putem ajunge până acolo fără să speriem tot oceanul, şi că 
nu-i treabă bună. 

— Bineînţeles, făcu Willie. Are dreptate. E a treia oară 
când o zbârceşti pe ziua de azi. Ascultă la mine, că am făcut 
cu o prostie mai puţin. 

— Crezi că or să iasă la iveală şi or să încerce să abordeze 
nava? 

— Mă îndoiesc afurisit de tare, răspunse Willie. 

— Dar ar putea încerca. 


— Nu-s ei atât de zănatici. Dar s-ar putea să fie în aşa hal 
de deznădăjduiţi, încât să încerce şi una ca asta. 

Cei doi bărbaţi şedeau pe podeaua punţii de comandă, 
rezemaţi de straiuri şi de pânze. Willie îşi frecă umărul 
drept, acolo unde începuse să-l doară din nou. 

— S-ar putea să apară, spuse el. Au făcut o treabă 
bezmetică cu masacrul acela. 

— Nu din punctul lor de vedere, în acel moment. Să nu uiţi 
că s-a întâmplat chiar după ce şi-au pierdut nava şi erau 
desperaţi. 

— Ei bine, azi au mai pierdut o navă, şi în plus un 
camarad. Poate că mai şi ţineau la ticălosul acela. 

— Poate. Altfel nu i-ar fi lăsat atâta spaţiu vital. 

— A fost un tip straşnic, spuse Willie. Înainte să-şi joace 
cartea, a ascultat toată polologhia cu predarea şi cum 
explodează o grenadă. Probabil că s-a gândit că Peters era 
căpitanul, după tonul lui de comandă, şi după cum se 
descurca pe nemţeşte. 

— Aşa zic şi eu. 

— Ştii că grenadele au explodat sub punte. Poate că 
ceilalţi nici nu le-au auzit. Tom, câte gloanţe ai tras? 

— Nu mai mult de cinci. 

— Individul a tras şi el o rafală. 

— Antonio, cât de bine ai auzit tot tărăboiul? 

— Nu s-a auzit prea tare, spuse Antonio. Noi eram în 
direcţia vântului şi ceva mai la nord, iar între noi era şi 
insuliţa. Nu s-a auzit prea tare. Dar am auzit totul limpede. 

— S-ar putea ca ei să nu fi auzit chiar nimic, spuse Thomas 
Hudson. Dar puteau să fi văzut bărcuţa dând mereu 
târcoale pe aici şi ambarcaţiunea lor lăsându-se pe-o parte. 
Precis că se gândesc că-i o capcană. Nu cred că se vor mai 
apropia de ea. 

— Cred că ai dreptate, se declară de acord Willie. 

— Dar crezi că au să vină încoace? 

— Ştii şi tu tot atât cât şi mine. Nu eşti tu cel care 
gândeşte totdeauna cu mintea nemților? 


— Da, răspunse Thomas Hudson. Uneori îmi reuşeşte chiar 
destul de bine. Dar azi nu-s prea inspirat. 

— Gândeşti destul de bine, îi spuse Willie. Dar ai nimerit-o 
prost pe ziua de azi. 

— Le-am putea pregăti o capcană acolo. 

— Dacă transformi barca lor în capcană, eşti şi tu prins în 
capcană, îi spuse Willie. 

— Ia du-te şi minează-le sărăcia aia cât mai e lumină. 

— Acum Zic şi eu că ai glăsuit, spuse Willie. Eşti iar Tom cel 
dintotdeauna. Am să minez amândouă tambuchiurile, ca şi 
pe friţul mort şi balustrada de sub vânt. Şi acum gândeşte- 
te cum o să te descurci după aia. 

— Foloseşte din gros explozibil. Avem destul. 

— O s-o minez de nici dracu n-o să poată scăpa. 

— Uite că vin ceilalţi cu bărcuţa, spuse Antonio. 

— Îl iau pe Ara şi cele necesare şi mă duc acolo, spuse 
Willie. 

— Ai grijă să nu sari şi tu în aer. 

— Nu te gândi prea mult, spuse Willie. Mai odihneşte-te 
puţin şi tu, Iom. N-o să dormi toată noaptea. 

— Nici tu. 

— La dracu, am să dorm. Când o să ai nevoie de mine, să 
mă scoale cineva. 

— Preiau eu cartul, îi spuse Thomas Hudson lui Antonio. 
Când se schimbă mareea? 

— A şi început să se schimbe, dar fluxul se luptă împotriva 
curentului stârnit de vântul puternic de est care mână 
apele din golf. 

— Pune-l pe Gil la mitralieră şi George să-şi ia şi elun 
răgaz. Spune la toată lumea să se odihnească la noapte. 

— "Tom, de ce nu bei ceva? 

— Nu vreau să beau nimic. Deseară ce le dai oamenilor de 
mâncare? 

— Câte o porţie straşnică de peşte wahoo cu sos spaniol, 
fasole neagră şi orez. Nu mai avem deloc compot la cutii. 

— Pe lista de la Confites mai era. 


— Da, dar a fost tăiat de pe listă. 

— Mai ai ceva fructe uscate? 

— Caise. 

— Pune la muiat şi dă-le oamenilor la micul dejun. 

— Nu mănâncă Henry aşa ceva la micul dejun. 

— Atunci dă-i-le la masă, când mănâncă şi el mai mult. 
Supă ai destulă? 

— Destulă. 

— Cu gheaţa cum stăm? 

— O săptămâna avem din belşug, dacă nu folosim prea 
multă pentru Peters. De ce nu-l îngropi în mare? 

— Poate aşa am să fac, spuse Thomas Hudson. Totdeauna 
spunea că i-ar place. 

— Spunea atât de multe lucruri. 

— Da. 

— "Tom, de ce nu bei ceva? 

— Bine, bine, făcu Thomas Hudson. Ţi-a mai rămas vreun 
pic de gin? 

— Sticla ta e în dulăpior, sub cheie. 

— Dar apă de cocos mai ai? 

— Da. 

— Atunci adu-mi un gin şi apă de cocos cu nişte chitră. 
Dacă mai avem chitre. 

— Chitre avem din belşug. Peters mai avea şi el nişte 
scotch ascuns pe undeva, numai să reuşesc să dau de el. 
Preferi cumva scotch? 

— Nu. Găseşte-l şi ţine-l sub cheie. S-ar putea să avem 
nevoie. 

— Mă duc să-ţi pregătesc ceva de băut şi-ţi aduc sus. 

— Mulţumesc. Poate o să avem noroc şi o să se arate ei în 
noaptea asta. 

— Nu prea-mi vine să cred. Sunt din şcoala lui Willie. Dar 
s-ar putea să apară. 

— Arătăm al dracului de ispititori. Şi ei au mare nevoie de 
o navă. 


— Da, Tom. Dar nici ei nu-s nebuni. Dacă ar fi fost nebuni, 
n-ai fi reuşit să gândeşti cu mintea lor. 

— Bine, bine, adu-mi băutura, spuse Thomas Hudson care 
cerceta cu binoclul cel puternic insuliţele. Am să încerc să 
gândesc mai departe cu mintea lor. 

Dar n-avu noroc gândindu-se cu mintea lor. Nu reuşea să 
gândească deloc bine. Se uită după bărcuţă, cu Ara la pupa 
şi Willie care nu se zărea deloc, cum dublează promontoriul 
insulei. Urmări stolul de willete ridicându-se în cele din 
urmă şi întorcându-se, pentru ca să se îndrepte spre o 
insuliţă aflată mai în larg. Apoi rămase singur şi începu să 
bea încet din paharul pe care i-l adusese Antonio. 

Se gândi cum îşi promisese ca în călătoria asta să nu bea 
un strop, nici măcar un pahar seara, ca să nu se mai 
gândească la nimic altceva decât la treaba pe care o avea 
de făcut. Se gândi cum îşi pusese în gând să se spetească, 
până avea să adoarmă sfârşit de oboseală. Dar nu-şi căută 
scuze pentru acest pahar, şi nici pentru încălcarea 
făgăduielii. 

M-am spetit eu, se gândi. M-am spetit cât am putut. Acum 
pot să mă bucur de paharul acesta şi să mă gândesc şi la 
altceva în afară de indivizii ăia. Dacă se arată în noaptea 
asta, suntem pregătiţi să-i întâmpinăm cum se cuvine. Dacă 
nu se arată, mâine dimineaţă o pornesc după ei odată cu 
fluxul. 

Şi astfel Thomas Hudson îşi bea încet paharul, care era 
rece şi avea gust de băutură curată, şi urmărea conturul 
frânt al insuliţelor aflate drept în faţa lui, puţin spre vest. 
Un pahar de băutură totdeauna descătuşa amintirile, pe 
care el le ţinea cu atâta grijă zăvorite, şi insuliţele acelea îi 
aduseră aminte de zilele când plecau la pescuit de tarpon, 
iar tânărul Iom era abia un puşti. Erau alte insulițe, iar 
canalele erau mai largi. 

Acolo nu erau flamingi, dar celelalte păsări erau cam 
aceleaşi, în afară de stolurile de ploieri aurii, mari. Îşi 
aminti de perioadele când ploierii erau cenuşii, şi de 


celelalte perioade când penele lor negre căpătau nuanţe 
aurii, şi-şi aminti cât de mândru era tânărul Tom de prima 
pasăre pe care o adusese şi el acasă când devenise stăpânul 
primei arme din viaţa lui, o armă cu o singură ţeava de 
calibru douăzeci. Îşi aminti cum mângâia Tom pieptul alb, 
dolofan al păsării şi atingea uşor cu degetele puful negru de 
dedesubt şi cum îl găsise în noaptea aceea pe băiat în pat 
dormind cu pasărea în braţe. Îi luase foarte uşor pasărea, 
sperând să nu-l trezească pe băiat. Băiatul nu se trezi. Îşi 
strânse şi mai tare braţele şi se răsuci pe spate. 

Dar când duse pasărea în cămară, unde era lada cu 
gheaţă, avu sentimentul că i-o furase băiatului. Îi netezi 
frumos penele, şi o puse pe unul din grătarele lăzii cu 
gheaţă. A doua zi îi picta băiatului un tablou cu ploierul 
acela auriu şi băiatul îl luă cu el când plecă în anul acela la 
şcoală. În tablou se străduise să redea mişcarea nestăvilită 
a păsării, iar ca fundal zugrăvise o piaţă lungă şi cocotieri. 

Apoi îşi aduse aminte cum odată ajunseră într-o tabără. Se 
trezise mai devreme, şi Tom încă dormea. Stătea întins pe 
spate cu braţele încrucişate şi arăta ca sculptura unui tânăr 
cavaler, dăltuită pe propriul său cavou. Thomas Hudson 
făcu o schiţă, folosind ca motiv un cavou din catedrala 
Salisbury care-i veni în minte. Avea de gând să facă mai 
târziu un tablou, dar nu-l mai făcuse pentru că se gândise 
să nu aducă ghinion. Şi grozav i-a mai priit, se gândi el. 

Se uită la soarele care coborâse mult spre asfinţit şi reuşi 
să-l zărească pe Tom sus de tot, într-un avion Spitfire. 
Avionul era la înălţime foarte mare, arăta minuscul şi lucea 
ca un ciob de oglindă. Îi place acolo sus, îşi spuse. Şi fusese 
bună rânduiala să nu mai bei. 

Jumătate din băutură mai era încă în paharul învelit în 
hârtie, şi gheaţa încă nu se topise toată. 

În semn de respect pentru Peters, se gândi el. Apoi îşi 
aminti de vremea când trăiau pe insulă, şi cum tânărul Iom 
citise la şcoală despre era glaciară şi i se făcuse teamă că 
vremurile acelea s-ar putea întoarce. 


— Papă, îi spuse el, numai asta mă îngrijorează. 

— Aici nu poate ajunge, îi spusese Thomas Hudson. 

— Ştiu. Dar nu pot să nu mă gândesc ce-o să păţească toţi 
oamenii aceia din Minnesota şi Wisconsin şi Michigan. Chiar 
şi cei din Illinois şi Indiana. 

— Nu cred că trebuie să ne facem într-adevăr griji în 
privinţa lor, îi spuse Thomas Hudson. Dacă se întâmplă 
totuşi una ca asta, e un proces cumplit de lent. 

— Ştiu, îi răspunse tânărul Tom. Dar ăsta-i singurul lucru 
care mă îngrijorează cu adevărat. Asta, şi dispariţia 
porumbeilor călători. 

Oh, Tom! se gândi el, şi puse paharul de băutură într-unul 
din locaşurile pentru grenade şi cercetă cu mare atenţie cu 
binoclul insuliţele. Nu zări nimic care ar fi putut aducea 
schif cu pânzele întinse şi aşeză binoclul jos. 

Cea mai minunată perioadă de care au avut parte a fost 
cea petrecută pe insulă şi cea din vest. În afară de vremea 
când am stat în Europa, bineînţeles, şi dacă mă gândesc la 
vremea aceea mă gândesc şi la fată, şi o să fie mai rău. Mă 
întreb pe unde o fi acum. Probabil cu vreun general, îmi 
închipui. Ei bine, sper să fie unul ca lumea. 

Arăta nemaipomenit de bine şi era foarte frumoasă când 
am văzut-o la Havana. Aş putea sta toată noaptea să mă 
gândesc la ea. Dar n-am s-o fac. E destul că mi-am îngăduit 
să mă gândesc la Tom. Nici asta n-aş fi făcut-o de n-ar fi fost 
băutura la mijloc. Totuşi îmi pare bine de paharul ăsta. Vine 
vremea când încalci toate regulile. Poate că nu pe toate. Am 
să mă mai gândesc la el o vreme şi apoi am să mă apuc să 
rezolv mica noastră problemă din noaptea asta, când o să 
se întoarcă Willie şi Ara. Amândoi formează o echipă 
minunată. Willie a învăţat în Filipine spaniola groaznică pe 
care o vorbeşte, dar se înţeleg perfect amândoi. În parte 
pentru că Ara e basc, şi vorbeşte şi el o spaniolă stâlcită. 
Dumnezeule, mi-ar fi groază să urc la bordul hardughiei 
aceleia după ce-au aranjat-o Ara şi Willie. 


Dă-i bătaie şi bea-ţi restul din pahar şi gândeşte-te la ceva 
plăcut. Tom e mort şi poţi să te gândeşti în linişte la el. N-o 
să scapi niciodată de asta. Dar cel puţin te-ai obişnuit şi cu 
asta. Aminteşte-ţi de unele momente fericite. Doar ai avut 
din belşug. 

Care au fost cele mai fericite momente? se întrebă. Au fost 
cu toţii fericiţi, cu adevărat, în epoca inocenţei, pe vremea 
când n-avea nici măcar banii aceia ce nu slujesc la nimic şi 
când erau în stare să lucreze şi să mănânce. O bicicletă 
aducea mai multă bucurie decât o maşină. Vedeai lucrurile 
mai bine şi asta te menținea în formă, şi venind spre casă, 
după ce te-ai plimbat prin Bois, puteai cobori cu bicicleta pe 
Champs Elysees, trecând mult dincolo de Rond-Point şi, 
când te uitai înapoi să vezi ce aveai în urmă, în vreme ce 
traficul se desfăşura pe două şiruri, ţi se arăta în zare masa 
înaltă, cenuşie, a marelui arc pe fundalul amurgului. L.a 
vremea asta castanii trebuie să fi înflorit. Când se lăsa 
amurgul, trunchiurile erau de obicei negre pe când pedala 
spre Place de la Concorde, iar coroana înflorită apărea de 
un alb pal. Se dădea apoi jos de pe bicicletă şi începea s-o 
împingă pe prundişul aleii, ca să contemple castanii, şi să 
simtă prezenţa lor deasupra capului, în vreme ce-şi 
împingea bicicleta mai departe; iar prin talpa subţire a 
pantofilor simţea pietrişul aleii. Îşi cumpărase pantofii aceia 
vechi de la un chelner de la Select, fost campion olimpic, iar 
banii pentru pantofi îi câştigase pictând portretul 
proprietarului localului, aşa cum dorise proprietarul să fie 
pictat: „Cam în stilul lui Manet monsieur Hudson. Dacă 
puteţi”. Nu era chiar un Manet pe care să-l fi putut semna 
şi Manet, dar aducea mai mult a Manet decât a Hudson şi 
se potrivea exact cu proprietarul. Cu banii pe tabloul acesta 
luă Thomas Hudson pantofii de ciclism şi multă vreme, tot în 
contul tabloului, putură bea câte ceva în local. În cele din 
urmă, într-o noapte când se oferi să plătească pentru ceea 
ce băuse, oferta îi fu acceptată şi Thomas Hudson înţelese 
că banii pe tablou se terminaseră. 


Şi mai era un chelner la Closerie de Lilas care ţinea la ei şi 
totdeauna le servea băuturi de două ori mai mari, aşa încât, 
mai adăugind şi ei apă, un pahar din acelea le ajungea toată 
seara. Aşa că se mutară colo. Îl culcau pe Tom şi seara 
stăteau amândoi la vechea cafenea, pe deplin fericiţi că 
sunt împreună. Apoi făceau o plimbare pe străzile 
întunecoase din Montagne Sainte-Genevieve, unde vechile 
case încă nu fuseseră demolate şi, în fiecare seară, încercau 
să ajungă acasă tot pe alt drum. Se băgau în pat şi-l auzeau 
pe 'Tom cum respira în pătuţul lui şi cum torcea motanul 
care dormea cu el. 

Thomas Hudson îşi aminti cât de îngroziţi erau câte unii 
auzind că lăsau motanul să doarmă cu băieţelul şi că-l lăsau 
singur când plecau în oraş. Iom dormea totdeauna adânc şi 
când se trezea, motanul era lângă el, şi era cel mai bun 
prieten al lui. Motanul nu îngăduia nimănui să se apropie de 
pătuţ şi copilul şi motanul ţineau tare mult unul la celălalt. 

Şi acum Tom era... la dracu şi cu asta, îşi spuse. Se 
întâmplă oricui. Ar fi trebuit s-o ştiu până acum. Totuşi, e 
singurul lucru într-adevăr iremediabil. 

De unde ştii? se întrebă. Plecarea poate fi iremediabilă, să 
ieşi pe uşă poate fi iremediabil. Necinstea poate fi 
iremediabilă. Trădarea e iremediabilă. Dar acum 
trăncăneşti. Numai moartea singură e iremediabilă. Aş vrea 
să apară Ara şi Willie. Cred că dichisesc ei hardughia aia ca 
pe o cameră a groazei. Nu mi-a plăcut niciodată să ucid pe 
nimeni. Dar lui Willie îi place. E un băiat ciudat, dar foarte 
bun. Niciodată nu e convins că un lucru nu poate fi făcut şi 
mai bine. 

Zări bărcuţa ce se întorcea. Apoi auzi şi zumzetul 
motorului şi apoi bărcuţa se văzu tot mai desluşit şi mai 
mare şi, în cele din urmă, abordă nava. Willie se urcă pe 
punte sus. Arăta mai rău ca niciodată, iar ochiul bolnav se 
vedea mult prea alb. Se aranjă, salută elegant şi spuse: 

— Îngăduiţi să raportez căpitanului, domnule. 

— Eşti beat? 


— Nu, Tommy, entuziasmat. 

— Ai băut. 

— Bineînţeles, Tom. Am luat cu noi şi nişte rom ca să 
putem lucra în jurul cadavrului. Şi-apoi, după ce-am 
terminat, Ara a urinat în sticlă, şi apoi am minat şi sticla. 
Astfel că e de două ori minată. 

— Dar ai minat ca lumea hardughia aia? 

— Tommy, un pitic nu mai mare ca o mână de om nu poate 
urca la bord fără să fie expediat direct în ţara piticilor. Nici 
un gândac de bucătărie nu se poate plimba nestânjenit pe- 
acolo. Lui Ara i-a fost frică să nu cumva s-o facă să sară în 
aer muştele de pe cadavru. Am minat-o frumos şi delicat. 

— Ce face Ara? 

— Apucat de o criză de entuziasm, acum demontează şi 
curăţă totul. 

— Cam cât rom aţi luat cu voi, băieţi? 

— Mai puţin de jumă' de sticlă. A fost ideea mea. Nu a lui 
Ara. 

— Bine, bine. Du-te dracului şi tu lângă el şi curăţaţi 
armele şi verificaţi mitraliera. 

— Nu le poţi verifica aşa cum trebuie fără să tragi cu ele. 

— Ştiu şi eu. Dar verifică-le de la un capăt la altul fără să 
tragi. Aruncă muniţia băgată pe ţeavă. 

— Deşteaptă treabă. 

— Spune-i lui Henry să vină sus şi mai spune-i să-mi aducă 
un pahar mic din ăsta şi să-şi ia şi pentru el ceva de băut. 
Antonio ştie el despre ce băutură-i vorba. 

— Tom, mă bucur că bei iarăşi şi tu puţin. 

— Pentru Dumnezeu, nu te mai bucura şi nici nu te întrista 
dacă beau sau nu. 

— Bine, Iom. Dar nu vreau să te mai văd călărindu-te 
singur ca un cal urcat în spinarea altui cal. De ce să nu fii 
un centaur? 

— De unde ai auzit tu de centauri? 

— Am citit şi eu într-o carte, Tommy. Sunt şi eu băiat cult. 
Sunt mai cult decât ar trebui la vârsta mea. 


— Eşti un păcătos de treabă, îi spuse Thomas Hudson. 
Acum du-te dracului sub punte şi fă ce ţi-am spus. 

— Da, domnule. Dar, lommy, după ce terminăm şi cu 
croaziera asta, mă laşi să cumpăr de la dugheană un tablou 
cu marea? 

— Nu mă lua peste picior. 

— Nu fac eu aşa ceva. La dracu, poate că nici tu nu pricepi 
chiar totul totdeauna. 

— S-ar putea. Poate că aşa s-a întâmplat toată viaţa mea. 

— Tommy, glumesc într-una. Dar să ştii că ai condus 
straşnic urmărirea asta. 

— O să vedem noi mâine. Spune-i lui Henry să aducă de 
băut. Dar eu nu mai vreau. 

— Nu, Tommy. În seara asta n-o să avem parte decât de o 
mică luptă şi nu cred că o să avem parte nici de atât. 

— Bine, spuse Thomas Hudson. Trimite de băut. Şi cară-te 
de pe puntea asta blestemată şi apucă-te de treabă. 


Henry întinse cele două pahare spre punte şi-şi făcu şi el 
vânt în urma lor. Stătea lângă Thomas Hudson şi se 
aplecase înainte ca să scruteze umbrele insuliţelor din 
depărtare. O geană de lună, în primul ei pătrar, se ridicase 
pe cer în partea dinspre vest. 

— În sănătatea ta Tom, spuse Henry. Nu m-am uitat la lună 
peste umărul stâng. 

— Dar nu e lună nouă. Noaptea trecută a fost lună nouă. 

— Bineînţeles. Dar n-am văzut-o din cauza furtunii. 

— Aşa-i. Cum se simt cei de dedesubt? 

— Excelent, Tom. Toată lumea îşi vede de treabă şi e 
veselă. 

— Ce fac Ara şi Willie? 

— Au băut şi ei nişte rom, Tom, şi sunt tare bine dispuşi. 
Dar acum nu mai beau. 

— Nu. Nici n-o să mai bea. 

— Aştept cu nerăbdare să înceapă odată, spuse Henry. Şi 
Willie la fel. 


— Eu nu. Dar pentru asta suntem aici. Vezi, Henry, avem 
nevoie de prizonieri. 

— Ştiu. 

— Fiindcă au pe conştiinţă masacrul de pe insuliţă, nu vor 
să cadă prizonieri. 

— Şi asta numai dacă vorbim blând, spuse Henry. Crezi că 
în noaptea asta or să ne atace? 

— Nu. Dar trebuie să fim în stare de alarmă în 
eventualitatea c-o vor face. 

— O să fim, Tom, ce crezi că or să facă cu adevărat? 

— Nu-mi dau seama, Henry. Dacă sunt într-adevăr 
disperaţi, o să încerce să pună mâna pe navă. Dacă mai au 
şi un operator radio, ar putea repara staţia noastră şi s-ar 
putea îndrepta spre Anguilas, şi nu le mai rămâne decât să 
cheme un taxi şi să-l aştepte să-i ducă acasă. Au toate 
motivele să încerce să pună mâna pe navă. S-ar putea ca 
cineva, cum se întâmplă întotdeauna, să-şi fi dat drumul la 
gură în Havana, şi s-ar putea să ştie ce-i cu noi. 

— Cine să vorbească? 

— Să nu vorbim morţii de rău, spuse Thomas Hudson, dar 
tare mi-e teamă că s-ar fi putut să-l ia gura pe dinainte la 
băutură. 

— Willie e convins că a făcut-o. 

— Ştie ceva anume? 

— Nu, dar e convins. 

— E posibil. Dar s-ar putea să nu vrea decât să ajungă pe 
ţărmul Cubei şi să-şi continue călătoria pe uscat până la 
Havana şi să facă rost de un vas spaniol care să-i ia. Sau o 
navă argentiniană. Dar nu vor să fie prinşi din cauza 
masacrului. Aşa că mă gândesc că or să facă o încercare 
disperată. 

— Sper. 

— Numai să le putem veni de hac, spuse Thomas Hudson. 

Dar nu se întâmplă nimic toată noaptea în afară de 
mişcarea stelelor pe boltă şi de suflarea constantă a 
vântului de est şi de curgerea apei pe lângă navă. Apa era 


fosforescentă de la iarba de mare pe care mareea puternică 
şi valurile strânite de vânt le smulseseră de pe fund, şi erau 
purtate când spre golf, când spre larg, ca nişte dâre şi 
petece albicioase de foc arzând nesănătos pe ape. 

Puţin înaintea zorilor, vântul căzu, şi când se făcu lumină 
Thomas Hudson se culcă pe punte şi adormi, întins pe 
burtă, cu obrazul pe un colţ de pânză. Antonio îl înveli şi pe 
el şi arma lui cu o altă bucată de pânză, dar Thomas 
Hudson dormea adânc şi nu simţi nimic. 

Antonio preluă cartul şi, când mareea fu destul de înaltă 
ca nava să se desprindă de pe pământ, îl trezi pe Thomas 
Hudson. Traseră ancorele la bord şi porniră, cu bărcuţa 
înainte ca să măsoare adâncimea şi să marcheze orice 
ieşind mai primejdios. Apa fluxului era curată şi limpede, 
dar era încă dificil să pilotezi, deşi nu la fel de dificil ca în 
ziua precedentă. În locul unde eşuaseră cu o zi în urmă, 
înfipseră ca marcă o creangă şi Thomas Hudson, uitându-se 
înapoi, zări frunzele verzi mişcându-se în curent. 

Thomas Hudson se uita înainte, ţinând pe urmele bărcuţei 
care înainta pe canal. Trecură pe lângă o insuliţă prelungă, 
acoperită cu vegetaţie care, atunci când ei fuseseră la 
capătul ei, arătase ca o insuliţă rotundă. Apoi chiar în faţa 
lor, pe linia neîntreruptă dar crestată a insuliţelor acoperite 
cu mangrove, Gil, care cerceta cu binoclul, zări ceva şi 
spuse: 

— Marcaje, Iom. Drept pe direcţia bărcuţei, pe fundalul 
mangrovelor. 

— Verificat, răspunse Thomas Hudson. Acolo-i canalul? 

— Aşa se pare, dar nu reuşesc să văd intrarea. 

— Pe hartă-i foarte îngustă. O să trecem, dar o să ne 
frecăm de mangrove şi de-o parte şi de alta. 

Apoi îşi aduse aminte de ceva. Cum de-am putut fi atât de 
nătărău? se gândi. Dar nu ne mai rămâne altceva de făcut 
decât s-o ţinem tot înainte şi să ieşim prin canal. Şi după 
aceea îi pot trimite înapoi. Uitase să le spună lui Willie şi lui 
Ara să demineze hardughia aceea de barcă de țestoase. E o 


treabă păcătoasă să laşi sărăcia aia acolo, dacă vreunui 
amărât de pescar îi dă prin minte să se urce pe ea. Ei,o să 
se întoarcă ei s-o demineze. 

De pe bărcuţă li se semnaliza să ţină mult în dreapta a trei 
mici promontorii de recif, foarte aproape de mangrove. Şi- 
apoi ca şi cum ar fi vrut să fie siguri că fuseseră înţeleşi, 
virară şi veniră la navă. 

— Canalul o ia drept înainte printre mangrove, îi strigă 
Willie. Lasă marcajele la dreapta. Noi o luăm înainte prin 
canal. Dacă nu primeşti nici o veste de la noi, mergi mai 
departe. E ca un pârâiaş adânc. 

— Am uitat să deminăm barca de țestoase. 

— Ştiu, îi strigă Willie drept răspuns. O să ne întoarcem. 

Ara îi zâmbi şi răsuci bărcuţa în loc şi porniră înainte, în 
vreme ce Willie le semnaliza că totu-i în regulă. Întoarseră 
la stânga şi apoi la dreapta şi dispărură în masa vegetației. 

Thomas Hudson ţinu drumul pe urmele lor. Era destul de 
adânc, deşi pe hartă nu se indica atâta adâncime. Canalul 
acesta vechi trebuie să fi fost mâncat de uragan, se gândi. 
De când bătuse locurile astea nava militară americană 
Nokomis măsurând adâncimile, multe se întâmplaseră. 

Apoi zări o zonă de unde nici un fel de păsări nu se ridicau 
din mangrove în vremee ce bărcuţa înainta prin canalul 
îngust ca un pârâu. Ţinând timona, vorbi în tubul portavoce 
ca să-l audă Henry de la cockpit prova: 

— Pe canalul acesta am putea fi atacați prin surprindere. 
Pregăteşte mitraliera ca să se poată trage şi din prova şi din 
travers. Staţi adăpostiţi după scut şi fiţi atenţi de unde 
ţâşnesc flăcările şi trageţi asupra lor. 

— Da, Tom. 

Lui Antonio îi spuse: 

— Pe aici putem fi atacați prin surprindere. Feriţi-vă cât 
puteţi mai bine şi, dacă se trage asupra noastră, ochiţi mai 
jos de flăcări şi trimiteţi-le rafale. Staţi la adăpost. 

— Gil, spuse el apoi, pune-ţi binoclul deoparte. la două 
grenade şi dezdoaie cuiele de siguranţă şi pune-le aici pe 


suport, în dreapta mea. Apoi, scoate cuiele de siguranţă de 
la extinctoare şi ia-ţi binoclul de aici. Probabil că au să ne 
atace din ambele părţi. Aşa ar trebui să facă. 

— Tom, să-mi spui când să arunc. 

— Aruncă grenadele când vezi flăcările armelor. Dar 
aruncă-le cu putere, ca să răzbată printre crengi. 

Nu se vedea nici urmă de păsări şi, cum se pornise mareea 
înaltă, ştia că în mangrove trebuiau să fie păsări. Acum 
nava pătrunsese pe canalul îngust, iar Thomas Hudson, cu 
capul descoperit şi picioarele goale, purtând doar o 
pereche de pantaloni scurţi kaki, se simţea gol puşcă. 

— Gil, stai întins acolo, la adăpost, spuse el. Am să-ţi spun 
eu când să te ridici să arunci sărăciile alea. 

Gil stătea întins pe podea şi ţinea lângă el două 
extinctoare încărcate cu dinamită şi un exploziv care lua foc 
cu ajutorul unui ansamblu de detonare al unei grenade 
regulatoare al cărei focos fusese retezat cu bomfaierul la 
îmbinarea cu fitilul, iar acolo se fixase o capsă de dinamită. 

Thomas Hudson îi aruncă o privire şi-l văzu transpirând. 
Apoi se uită la desişul de mangrove, şi într-o parte şi-n alta. 

Aş mai putea încerca să dau nava înapoi, se gândi. Dar nu 
prea cred că aş reuşi, după cum curge curentul ăsta de 
maree. 

Se uită înainte, la malurile pline de vegetaţie. Apa era din 
nou maronie, iar frunzele de mangrove luceau de parcă ar 
fi fost lustruite. Se uită să vadă unde fuseseră tăiate sau 
clintite de la locul lor. Dar nu văzu nimic decât frunze, 
frunze verzi, crengi închise la culoare şi rădăcinile ieşind la 
iveală la trecerea navei. Şi mai erau şi câţiva crabi ce se 
vedeau în găurile lor când erau dezgolite rădăcinile de 
mangrove. 

Merseră mai departe, şi canalul se tot îngusta, dar 
înaintea lor se vedea lărgindu-se. Poate că de vină-i doar 
frica ce mi-a intrat în oase, se gândi. Atunci zări un crab 
lăsându-se să alunece repede de pe rădăcinile înalte de 
mangrove şi căzând cu plescăit în apă. Îşi încordă privirea, 


scrutând mangrovele, dar nu putu să vadă nimic în spatele 
trunchiurilor şi al ramurilor. Un alt crab îşi croi drum foarte 
grăbit şi-şi dădu drumul în apă. 

Chiar în clipa aceea deschiseră foc asupra lui. Nu zări 
scăpărările şi fu lovit înainte de a auzi răpăitul automatului, 
şi Gil fu îndată în picioare alături de el. Antonio trăgea cu 
trasoare în direcţia în care văzuse flăcările armei. 

— Încotro se îndreaptă trasoarele, îi spuse Thomas 
Hudson lui Gil. 

Thomas Hudson simţise de parcă cineva îl izbise de trei ori 
cu bastonul de baseball şi piciorul stâng i se umezi. Gil 
expedie bomba, făcându-i vânt cu o mişcare înaltă pe 
deasupra capului şi Thomas Hudson zări cilindrul lung de 
alamă, cu vârful conic, lucind în soare. Şi zbura răsucindu- 
se mereu prin aer. 

— Jos, Gil, îi strigă, şi se gândi că şi el ar fi trebuit să se 
trântească pe burtă. 

Apoi îşi dădu seama că nu putea, fiindcă trebuia să 
menţină nava pe direcţie. Cele două guri de cincizeci 
deschiseră foc şi putea auzi limpede exploziile şi simţi 
reculul prin tălpile goale. Foarte gălăgioase, se gândi. Dar o 
să-i facă pe blestemaţii ăia să nu-şi mai ridice capul. 

Văzu lumina orbitoare a exploziei bombei înainte de a auzi 
bubuitul şi a începe să se ridice fumul. Simţi în nări mirosul 
de fum, mirosul de ramuri frânte şi frunze verzi pârjolite. 

— Gil, saltă-te şi aruncă două grenade. Câte una în fiecare 
parte a locului de unde se ridică fumul. 

Gil nu mai aruncă grenadele cu boltă. Le zvârli cu o 
aruncătură lungă, şi cum zburau prin aer păreau nişte 
fructe de anghinare cenuşii, doar că erau de oţel şi lăsau în 
urmă o dâră subţire de fum. Înainte ca grenadele să 
explodeze împroşcându-şi lumina albă printre mangrove, 
Thomas Hudson ordonă prin portavoce: 

— Henry, trage în ei şi rade-i. Nu pot fugi în interior. 

Fumul de la grenade mirosea altfel decât cel de la bombă. 
Thomas Hudson îi spuse lui Gil: 


— Mai aruncă două grenade. Una dincolo de locul unde a 
căzut bomba şi cealaltă dincoace, mai spre noi. 

Se uită după cele două grenade cum zburau şi apoi se 
trezi trântit pe punte. Nu ştiu dacă el se trântise, sau 
puntea îl făcuse să cadă din cauză că era foarte lunecoasă 
de la sângele ce-i şiroia pe picior. Se izbi rău. La cea de-a 
doua explozie, auzi două schije sfâşiind pânza. Altele se 
loviră de corpul navei. 

— Ajută-mă să mă ridic, îi spuse lui Gil. Ai aruncat ultima 
grenadă mult prea aproape. 

— În câteva locuri. 

— Tom, unde eşti lovit? 

Îi văzu pe Willie şi pe Ara în faţa lor, întorcându-se pe 
canal cu bărcuţa. Îi vorbi prin portavoce lui Antonio, 
cerându-i să-i dea lui Gil o trusă de prim-ajutor. Chiar în 
clipa aceea îl văzu pe Willie că se aruncă pe fundul bărcii la 
prova şi începe să tragă în desişul de mangrove din 
dreapta. Putea auzi răpăitul rafalelor de automat 
Thompson. Apoi se auzi o rafală mai lungă. Atunci cuplă 
amândouă motoarele şi porni înainte spre ei cu toată viteza 
pe care o îngăduia canalul. Ideea cu viteza nu-i era nici lui 
prea limpede, fiindcă se simţea foarte rău. Durerea îi 
pătrunsese în oase, îi răscolea pieptul şi pântecele, şi i se 
lăsă şi în jos. Nu era slăbit deocamdată, dar simţi primele 
ravagii ale slăbiciunii. 

— Îndreptaţi armele spre malul drept, îi ordonă lui Henry. 
Willie a mai descoperit nişte indivizi acolo. 

— Da, Tom. Eşti teafăr? 

— Sunt lovit, dar n-am nimic. Dar tu şi George? 

— N-avem nimic. 

— Deschideţi foc îndată ce zăriţi ceva. 

— Da, Iom. 

Thomas Hudson opri motoarele şi începu să dea încet 
înapoi, ca să menţină nava în afara unghiului spre care 
trăgea Willie. Willie băgase acum un nou încărcător, cu 


trasoare de data asta, şi se străduia să marcheze ţinta 
pentru cei de pe navă. 

— Ai văzut-o, Henry? întrebă el prin portavoce. 

— Da, Iom. 

— Rade în punctul acela şi în jur cu rafale scurte. 

Auzi mitraliera de cincizeci pornind să răpăie, iar el le făcu 
semn cu mâna lui Ara şi Willie să se apropie de navă. Cei doi 
ajunseră cât de repede le îngăduia motorul mic al bărcuţei. 
Willie trase tot timpul până ce ajunseră la adăpostul navei. 
Willie ţâşni la bord şi veni iute sus, pe puntea de comandă, 
în vreme ce Ara lega bărcuţa de navă. Se uită la Tom şi la 
Gil care-i punea un garou la piciorul stâng cât se putea mai 
sus, spre stinghie. 

— Isuse Cristoase, exclamă el. Unde eşti lovit, Tommy? 

— Nu ştiu, răspunse Thomas Hudson. 

Şi nici nu ştia. Nu vedea nici o rană. Nu vedea decât 
sângele, care era închis la culoare, aşa că nu se îngrijoră. 
Dar curgea cam mult şi începu să i se facă rău. 

— Willie, ce-ai dibuit acolo? 

— Nu ştiu. Era un individ cu o armă automată care a tras 
în noi şi cred că l-am curăţat. Sau sunt aproape convins că |- 
am curăţat. 

— Cu tărăboiul pe care l-ai făcut, n-am auzit nimic de-aici. 

— Dar voi v-aţi pornit ca un depozit de muniții care sare în 
aer. Crezi că a mai rămas vreunul întreg pe-acolo? 

— S-ar putea. Noi le-am servit porţia. 

— Dar o să trebuiască să terminăm treaba asta cum se 
cuvine, spuse Willie. 

— Am putea să-i lăsăm pe blestemaţii ăştia să putrezească 
acolo, spuse Thomas Hudson. Sau să mergem după ei şi să-i 
terminăm. 

— Prefer să stau să văd ce-i cu tine. 

Henry curăța locul cu mitraliera de cincizeci. Lucra în 
aceeaşi măsură şi cu delicateţe şi cu neîndurare, cum ştia el 
atunci când avea în mână o armă automată, iar cu o 
mitralieră cu două ţevi toate aceste calităţi se dublau. 


— Willie, ştii unde s-au băgat. 

— Nu-i decât un singur loc unde ar putea fi. 

— Atunci, hai să mergem după ei să-i mierlim să nu se 
aleagă nici rahatul de ei. 

— Ai vorbit ca un ofiţer şi ca un domn, spuse Willie. Le-am 
scufundat schitul. 

— Ah, nici asta n-am auzit când aţi făcut-o, spuse Thomas 
Hudson. 

— N-a făcut prea mult zgomot, replică Willie. Ara i-a găurit 
fundul cu o macetă şi i-a hăcuit pânza. Nici Cristos n-o mai 
repară într-o lună, cu tot ce-a învăţat el în atelierul de 
dulgherie. 

— Du-te la prova cu Henry şi George şi pune-i pe Ara şi 
Antonio la tribord, şi să mergem după ei, spuse Thomas 
Hudson. 

Acum se simţea foarte rău, într-un fel tare ciudat, deşi nu-l 
apucaseră ameţelile. Bandajul pe care i-l aplicase Gil oprise 
mult prea uşor sângerarea şi după asta îşi dădu seama că 
era vorba de o hemoragie internă. 

— Trageţi fără zgârcenie şi semnalizaţi-mi cum s-o iau. Cât 
de aproape sunt? 

— Chiar lângă mal, în spatele ridicăturii. 

— Poate să-i atingă Gil cu bombele alea mari? 

— O să-i trimit eu trasoare să-i indic ţinta. 

— Dar mai sunt acolo? 

— Nu au unde se duce. Ne-au văzut că le-am distrus 
schiful. Acum se luptă pe ultima poziţie în mangrovele alea. 
Cristoase, de-aş avea nişte băutură. 

— Rece de la gheaţă, spuse Thomas Hudson. Haide să 
pornim. 

— Tommy eşti cumplit de palid, spuse Willie. Şi ai pierdut 
mult sânge. 

— Atunci hai să ajungem mai degrabă o dată la țărm, 
spuse Thomas Hudson. Deocamdată mă ţin bine. 

Se apropiară repede de locul cu pricina indicat de Willie, 
care îşi iţise capul peste copastia tribordului semnalizând 


cu mâna din când în când pentru a le corecta tirul. Henry 
bătea locul şi înainte şi în spatele ridicăturii dintre copacii 
mai înalţi, iar George se muncea cu ceea ce s-ar putea numi 
buza aceleiaşi ridicături. 

— Willie, cum merge? întrebă Thomas Hudson prin 
portavoce. 

— S-au adunat suficiente cartuşe trase ca să deschizi o 
turnătorie de alamă, răspunse Willie. Pune-o cu prova aia 
blestemată în mal şi răsuceşte-o de-a latul ca să poată trage 
Ara şi Antonio. 

Lui Gili se păru că vede ceva şi trase. Dar nu era decât o 
ramură mai joasă pe care o retezase Henry. Thomas 
Hudson se uita cum malul se apropia tot mai mult, până ce 
putu distinge din nou fiecare frunză în parte. Apoi puse 
nava de-a latul, şi auzi arma lui Antonio răpăind şi-i zări 
trasoarele luând-o puţin mai în dreapta celor trimise de 
Willie. Acum trăgea şi Ara. Apoi puse nava puţin înapoi cu 
ajutorul motoarelor şi iar o dădu mai aproape de țărm, dar 
nu destul de mult ca să-i îngăduie lui Gil să arunce 
încărcătura. 

— Aruncă un extinctor, îi spuse. Acolo unde trăgea Willie. 

Gil aruncă bombă şi din nou lhomas Hudson se minună 
cât de bine azvârlea, ca şi de lucirea cilindrului de alamă 
care se răsucea prin aer ca să cadă exact unde trebuia. 
Urmă flacăra şi bubuitul exploziei, apoi se ridică fum şi 
Thomas Hudson văzu un bărbat ieşind din pânza aceea de 
fum şi îndreptându-se spre ei cu mâinile pe creştetul 
capului. 

— Încetaţi focul, spuse el cât de iute putu în portavoce. 

Dar Ara slobozise rafala şi Thomas Hudson îl văzu pe 
individ prăbuşindu-se în faţă şi căzând în genunchi printre 
mangrove, cu capul înainte. Din nou ordonă: 

— Reluaţi focul. 

Apoi cu glas foarte obosit îi spuse lui Gil: 

— Mai aruncă o bombă acolo, cam în acelaşi loc dacă poţi. 
Şi apoi mai aruncă şi vreo două grenade. 


Avusese un prizonier. Dar îl pierduse. După o vreme spuse: 

— Willie, tu şi Ara vreţi să vă duceţi să aruncaţi o privire? 

— Bineînţeles, răspunse Willie. Dar menţine focul asupra 
lor în vreme ce ne ducem într-acolo. Vreau s-o iau prin 
spatele lor. 

— Spune-i lui Henry ce vrei de la el. Când să încetăm 
focul? 

— Îndată ce curăţăm accesul. 

— În regulă, om al junglei, spuse Thomas Hudson şi pentru 
prima oară avu timp să-şi dea seama că era probabil pe 
moarte. 

XXI. 

Auzi zgomotul unei grenade izbucnind din spatele micii 
ridicături de pământ. Apoi nu se mai auzi nici un zgomot, 
nici o rafală. Se lăsă greu asupra timonei şi urmări fumul 
grenadei subţiindu-se în bătaia vântului. 

— Am să pornesc cu nava înainte îndată ce am să văd 
bărcuţa, îi spuse lui Gil. 

Simţi braţul lui Antonio în jurul lui şi-l auzi spunându-i: 

— Tom, întinde-te. Preiau eu cartul. 

— În regulă, spuse el şi mai aruncă o ultimă privire asupra 
râului îngust cu malurile acoperite de vegetaţie. 

Acum apa era maronie, dar se mai limpezise, şi curentul 
fluxului curgea cu putere. Gil şi Antonio îl ajutară să se 
întindă pe puntea de comandă. Apoi Antonio luă timona. 
Dădu nava puţin înapoi, ca să ţină piept curentului, şi 
Thomas Hudson simţi vibrația plăcută a celor două motoare 
puternice. 

— Mai slăbeşte puţin garoul, îi spuse lui Gil. 

— Aducem salteaua pneumatică, spuse Gil. 

— Prefer pe punte, spuse Thomas Hudson. Cred că-i mai 
bine dacă nu mă mişc prea mult. 

— Pune-i o pernă sub cap, spuse Antonio, care cerceta cu 
privirea în josul canalului; după o vreme spuse: Tom, ne fac 
semne să ne apropiem. 


Şi Thomas Hudson simţi cum motoarele pornesc şi nava 
lunecă înainte. 

— Îndată ce ieşim din canal, ancorează. 

— Da, Tom. Nu mai vorbi. 

Henry urcă sus şi preluă timona şi comenzile când 
ancorară. Acum, când erau din nou la mare deschisă, 
Thomas Hudson simţi nava cum se suceşte în vânt. 

— Tom, acum avem destulă adâncime, spuse Henry. 

— Ştiu. Tot drumul spre Caibarien şi prin cele două canale 
e fără nici o piedică şi bine marcat. 

— Te rog nu mai vorbi, Iom. Stai liniştit. 

— Spune-i lui Gil să aducă o pătură subţire. 

— O aduc eu, Tommy, sper că nu te doare prea tare. 

— Doare, spuse Thomas Hudson. Dar nu afurisit de rău. 
Nu doare mai tare decât gloanţele pe care le-am tras 
amândoi. 

— Uite-l pe Willie. 

— Păcătosule, făcu Willie. Nu mai vorbi. Împreună cu 
ghidul, erau patru acolo. Era grupul principal. Apoi mai era 
şi cel pe care l-a curăţat Ara din greşeală. E teribil de 
amărât, Ara, fiindcă ştie cât voiai tu un prizonier. Plânge şi 
i-am zis să rămână mai bine sub punte. I-a scăpat o rafală 
aşa cum ar fi păţit oricare. 

— Dar la ce-ai mai aruncat şi tu o grenadă? 

— Era un loc care nu-mi plăcea cum arăta. Hai, Iom, nu 
mai vorbi. 

— Trebuie să te duci înapoi şi să deminezi hardughia. 

— Acum 0 pornim drept înapoi şi verificăm şi-n partea 
cealaltă. Doamne, cât aş vrea să avem o şalupă rapidă. 
Tommy, afurisitele alea de extinctoare sunt mai grozave 
decât un aruncător de mine de optzeci şi unu. 

— Dar nu bat la aceeaşi distanţă. 

— De ce dracu avem noi nevoie de distanţă? Gil le-a 
aruncat drept la coş. 

— Hai, ia-o din loc. 

— Tommy, cât de rău eşti lovit? 


— Destul de rău. 

— Crezi că rezişti? 

— Am să încerc. 

— Stai perfect nemişcat. Nu te agita sub nici un motiv. 
N-au lipsit prea mult, dar lui Thomas Hudson i s-a părut o 
veşnicie. Zăcea întins pe spate, la umbra unui polog încropit 

de Antonio, Gil şi George desfăcuseră apărătoarele de 
pânză ale punţii de comandă în partea de unde bătea 
vântul, şi dintr-acolo venea o boare înviorătoare şi prielnică. 
Vântul nu mai bătea la fel de tare ca în ziua precedentă, dar 
bătea statornic dinspre est, iar scame străvezii de nori se 
ridicară la mare înălţime. Cerul avea azuriul acela din 
partea de est a insulei unde alizeele băteau cel mai puternic 
şi Thomas Hudson stătea întins şi privea cerul, şi încerca să- 
şi stăpânească durerile. Refuzase morfina pe care i-o 
adusese Henry fiindcă se gândise că s-ar putea să mai fie 
nevoie să gândească. Ştia că putea să-şi facă injecţia 
oricând mai târziu. 

Stătea întins, învelit cu o pătură subţire, cu cele trei răni 
bandajate. Gil presărase pe toate din belşug sulfamidă când 
îl bandajase şi mai vedea şi acum praf de sulfamidă 
împrăştiat ca nişte zahăr pe punte, unde stătuse elia 
timonă, când Gil îi oblojea rănile. Când dăduseră pânza 
deoparte ca să aibă mai mult aer, observase cele trei 
găurele pe unde intraseră gloanţele, ca şi altele mai la 
stânga şi mai la dreapta. Văzu şi locurile unde schijele de 
grenadă sfâşiaseră pânza. 

În timp ce stătea întins, Gil îl supraveghea şi-i vedea capul 
cu părul albit de sare şi faţa cenuşie ieşind la iveală de sub 
pătura subţire. Gil era un băiat simplu. Atlet bun şi aproape 
la fel de voinic ca Ara, dacă ar fi putut nimeri o minge 
venită cu boltă ar fi devenit un mare jucător de rugby. 
Arunca fantastic de departe cu braţul. Thomas Hudson se 
uită Ia el şi-i zâmbi, amintindu-şi de grenade. Apoi zâmbi 
doar pentru că se uita la Gil şi la muşchii lungi ai braţelor. 


— Ar fi trebuit să fii aruncător îi spuse şi propria lui voce îi 
sună străină chiar şi lui. 

— N-am putut nimeri niciodată ca lumea. 

— Dar azi ai nimerit. 

— Poate că înainte nu era atât de mare nevoia, spuse Gil 
zâmbind. Trebuie să-ţi umezesc buzele, Tommy. Doar dă din 
cap dacă vrei. 

Thomas Hudson scutură din cap şi se uită spre întinderea 
lacului ce constituia de fapt pasajul interior. 

Acum apăruseră creste înspumate. Dar nu erau decât 
valuri mici, stârnite de o briză prielnică navigaţiei cu pânze 
şi, dincolo de ele, se puteau vedea colinele albastre de la 
Turiguano. 

Da, aşa o să facem, se gândi. O să ne îndreptăm spre 
Central, sau spre alt loc, şi s-ar putea să găsim vreun 
doctor. Nu, a cam trecut sezonul. Dar ar putea trimite un 
chirurg bun cu avionul. Acolo au oameni pricepuţi. Un 
chirurg prost e mai rău decât să nu ai parte de niciunul, şi 
aş putea sta liniştit până soseşte chirurgul şi să mă ia de- 
aici. Ar trebui să înghit o groază de sulfamide. Dar n-ar 
trebui să beau apă. Băiete, nu-ţi mai bate capul cu asta, îşi 
spuse. Toată viaţa ta într-acolo se îndreaptă. Dar de ce 
dracu nu s-a putut opri Ara să nu-l împuşte pe nemernicul 
acela, ca să avem şi noi ce arăta după toată zarva, ca să fi 
ieşit ceva bun din asta. N-am vrut să zic bun. Adică să fi 
avut un rost. Dumnezeule, să fi avut ei puterea de foc pe 
care am avut-o noi! Precis că au smuls marcajele de pe 
celelalte canale ca să ne vâre în canalul celălalt. Dar chiar 
dacă am fi avut prizonierul, se putea nimeri un tâmpit care 
să nu ştie nimic. Totuşi ne-ar fi fost de folos dacă l-am fi luat. 
Dar de-acum înainte nici noi nu mai suntem de mult folos. 
Ba da. O să deminăm sărăcia aceea de barcă de țestoase. 

Gândeşte-te mai bine la ce-o să fie după război, când o să 
te apuci din nou de pictură. Şi sunt atâtea tablouri bune de 
pictat, şi dacă reuşeşti să le pictezi aşa cum ştii într-adevăr 
să pictezi şi laşi la o parte toate celelalte şi faci numai asta, 


atunci o să fie o treabă adevărată. Acum poţi picta marea 
mai bine ca oricare altul, dacă te ţii şi nu te laşi abătut de 
altceva. Gândegşte-te bine numai cum o s-o faci. Trebuie să 
te ţii de viaţă cu dinţii ca să poţi reuşi. Dar viaţa e un fleac 
pe lângă munca omului. Numai că ai nevoie de ea. Ţine cu 
dinţii. Acum e cu adevărat vremea să-ţi faci jocul. Fă-ţi-l 
acum, fără să speri nimic. Totdeauna sângele ţi s-a coagulat 
bine, şi acum ai ocazia să-ţi joci bine jocul. 

— Tom, vrei puţină apă? îl întrebă Gil din nou. 

Thomas Hudson scutură din cap. 

Trei gloanţe nenorocite, se gândi el, şi s-a dus dracului şi 
pictura bună; şi nici nu dovedeşte nimic. De ce-au făcut 
nemernicii ăia nenorociţi greşeala cu masacrul de pe 
insulă? S-ar fi putut preda şi totul ar fi fost în regulă. Mă 
întreb cine a fost cel care a ieşit să se predea şi l-a curăţat 
Ara? Ar fi putut să fie la fel ca băiatul pe care l-a împuşcat 
pe insula masacrului. De ce dracu a fost nevoie să fie nişte 
fanatici atât de afurisiţi? I-am urmărit bine şi o să luptăm 
totdeauna. Dar sper că noi n-o să ajungem niciodată 
fanatici. 

Apoi auzi zgomotul motorului exterior al bărcuţei ce se 
întorcea. De unde stătea, n-o putu vedea ajungând la navă, 
dar apoi Ara şi Willie urcară pe punte sus. Ara nădugşise şi 
amândoi erau plini de zgârieturile cu care se aleseseră prin 
desiş. 

— Tom, îmi pare rău, spuse Ara. 

— Rahat, făcu Thomas Hudson. 

— Hai să ne cărăbănim de-aici, spuse Willie, şi am să-ţi 
povestesc eu. Ara, du-te dracului la ancoră şi trimite-l pe 
Antonio sus la timonă. 

— Mergem drept spre Central. Ajungem mai repede. 

— Deşteaptă treabă, spuse Willie. Tom, nu mai vorbi acum, 
şi lasă-mă să povestesc eu. 

Se opri şi puse uşor mâna pe fruntea lui Thomas Hudson 
şi-şi băgă mâna sub pătură şi pipăi pulsul care se simţea 
regulat, dar foarte slab. 


— Auzi, blestematule, să nu mori, îi spuse. "Ţine aşa şi nu te 
mişca. 

— Înţeles, spuse Thomas Hudson. 

— Din prima luptă au fost trei morţi, începu Willie să 
explice. 

Se aşezase pe punte, în partea dinspre vânt a lui Thomas 
Hudson, şi mirosea acru a sudoare şi ochiul bolnav i se 
răsucise bezmetic, iar toate cicatricele de pe faţă i se 
albiseră. Thomas Hudson stătea foarte liniştit şi-l asculta. 

— N-aveau decât două automate, dar erau amplasate bine. 
Primul extinctor al lui Gil i-a prins în plin, iar mitraliera de 
cincizeci i-a curăţat de tot. Si Antonio i-a nimerit. Dar ştiu 
că Henry se pricepe să tragă cu mitraliera. 

— Totdeauna s-a priceput. 

— Vreau să spun atunci când îi arde pământul sub 
picioare. Şi ne-am dus şi am deminat hardughia, care 
ajunsese destul de sus pe pământ. Eu şi cu Ara am tăiat 
toate firele, dar explozibilul l-am lăsat. Acum e în regulă şi 
am să marchez exact pe hartă locul friţilor de aici. 

Ancora fusese ridicată şi motoarele porniseră. 

— Nu ne-am descurcat prea grozav, nu-i aşa? întrebă 
Thomas Hudson. 

— Au fost mai deştepţi decât noi, dar am avut armament a- 
ntâia. Şi-apoi, nici nu s-au descurcat prea grozav. Să nu-i 
zici nimic lui Ara de prizonier. Şi aşa suferă destul. Zice că a 
apăsat pe trăgaci înainte de a se gândi. 

Nava se îndrepta spre crestele albastre şi prindea tot mai 
multă viteză. 

— Tommy, spuse Willie, tare mai ţin eu la tine, păcătosule, 
şi vezi să nu mori. 

Thomas Hudson se uita la el fără să-şi mişte capul. 

— Încearcă să pricepi dacă nu-ţi vine prea greu. 

Thomas Hudson se uita la el. Se simţea acum foarte 
departe de toate şi nu mai exista nici un fel de problemă. 
Simţi cum nava prindea viteza, ca şi vibraţiile plăcute ale 
maşinilor pe spatele lipit de scândura punţii. Se uită în sus 


şi văzu cerul la care ţinuse întotdeauna, şi se uită peste 
laguna întinsă pe care, era sigur acum, n-avea s-o mai 
picteze niciodată, şi-şi schimbă puţin poziţia ca să-şi mai 
domolească durerea. Acum motoarele au ajuns cam la trei 
mii de turaţii, se gândi, şi vibraţiile răzbăteau prin punte 
până la el. 

— Cred că înţeleg, Willie, spuse el. 

— Rahat, făcu Willie. Nu i-ai înţeles niciodată pe cei care 
ţin la tine. 


SFÂRŞIT 


1 Dragule (germ.). 

2 Gen de bere germană. 

3 Sanie mică (germ.). 

4 Mă simt bine aici şi vă rog să mă lăsaţi în pace (fr). 

5 Refuz s-o primesc pe nevastă-mea (fr.). 

6 Aprod (fr.). 

7 Meşteşug (fr.). 

8 Chutney şi curry - condimente indiene specifice. 

9 Primul pas e cel care contează (fr.). 

10 Fleacuri (germ). 

11 Hai să curăţăm arma (sp.). 

12 Şi cîinele? (sp.). 

13 Locuţiunea latină corectă este: Dulce et decorum est 
pro patria mori. (E frumos şi bine să mori pentru patrie.) 

14 Şi tu vorbeşti de daiquiri la gheaţă? (sp.). 

15 Un whisky dublu cu apă minerală (sp). 

16 Ce băiat frumos! Ce veşti ai de la el? (span.). 

17 Foarte bune (span.). 

18 Mă bucur. Păstrez mereu fotografia lui în uniformă şi 
deasupra ei inima lui Cristos şi lîngă ea fecioara din Cobre 


(span.). 

19 Păi, povestea veselă e foarte simplă (span.). 

20 Ce băiat drăguţ şi frumos! (span.). 

21 Sînt multe (sp.). 

22 Puțin peşte? Friptură de porc? (sp). 

23 Am să mai iau una din astea mari, fără zahăr. (sp.). 

24 Imediat domnule Tomâs (span.). 

25 Cum doriţi dumneavoastră (span.). 

26 Eu mai am încă băutură în pahar (span.). 

27 Da, e ciudat (span.). 

28 Nici eu (span.). 

29 Transport nul (span.) 

30 Transport aerian, terestru şi maritim nul (span.). 

31 Pentru o lepră şi mai mare asupra Cubei (span). 

32 Pentru un cancer cubanez (span.). 

33 Pentru o tuberculoză largă, adecvată şi permanenta 
asupra Cubei şi cubanezilor (span.). 

34 Pentru un sifis creol sută la sută (span.). 

35 Răcnetul Floridei (span.). 

36 Mai ales în pat (span.). 

37 Jos cu taţii de familie (span.). 

38 Unde mergem? (span). 

39 La fermă (span.). 

40 Terminat (span.). 

41 Ce porc sinucigaş! (span.). 

42 Copilaşi (aici în sens de arme).