Mark Twain — Aventurile lui Huckleberry Finn

(i 


A 


(= 
y 
| 
x 
€ 
N 
N 


F 


a a 


Mark Twain 


AVENTURILE LUI 
HUCKLEBERRY FINN 


www.virtual-project.eu 


Persoanele care vor încerca să găsească o justificare acestei 
povestiri vor fi date în judecată; persoanele care vor încerca să 
identifice o morală în cuprinsul ei vor fi surghiunite; persoanele 
care vor încerca să-i găsească vreo intrigă anume vor fi 
împuşcate. 

Din ordinul autorului 


CAPITOLUL I 


N-aveţi de unde să ştiţi cine sunt, dacă n-aţi citit cartea 
Aventurile lui Tom Sawyer! - dar n-are a face. Cartea a fost 
scrisă de domnul Mark Twain, iar cele istorisite într-însa sunt în 
mare parte adevărate. A mai pus şi de la el, pe ici pe colo - ia, o 
nimica toată - dar, îndeobşte, tot ce spune e adevărat. Cui nui 
se întâmplă să mintă din când în când? Poate doar mătuşii Polly, 
văduvei Douglas sau, cine ştie, lui Mary?. 

In carte era vorba şi de Polly, mătuşa lui Tom, şi de Mary, şi 
de văduva Douglas - şi, precum v-am mai zis, în afară de unele 
lucruri trase de păr, cartea spunea adevărul adevărat. 

lată cum se isprăvea cartea: Tom şi cu mine am găsit banii 
ascunşi de tâlhari în peşteră şi ne-am îmbogățit., Ne-am ales 
fiecare cu câte şase mii de dolari de aur. Un munte de bani, 
când îi puneai unul peste altul. Judele Thatcher i-a luat şi i-a pus 
să clocească dobândă, câte un dolar pe zi, şi asta tot anul, va să 
zică o grămadă de bani, cu care nu mai ştiai ce să faci. Văduva 
Douglas m-a înfiat, jurându-şi să facă din mine „un om ţivilizat”. 
Imi venea tare greu să stau toată vremea în casă, din pricina 
văduvei care era groaznic de aşezată şi de tipicară în tot ce 
făcea. De-aia, când n-am mai putut să rabd, am șters-o. Mi-am 
pus zdrenţele alea vechi şi m-am mutat iar în poloboc, bucuros 
că-s slobod. Dar Tom Sawyer m-a dibăcii şi mi-a dat de veste că 
are de gând să pună pe roate o bandă de hoţi, în care, dacă m- 
aş întoarce, la văduvă şi m-aş face băiat de treabă; as putea 
intra şi eu. 

Aşa că m-am întors, cum m-a văzut, văduva a început să 
bocească, zicând că-s o biată oaie rătăcită şi multe altele, ce-i 
drept fără nicio răutate din parte-i. Apoi m-a vârât iarăşi în 
hainele alea noi, în care m-apucau năduşelile şi mă simţeam ca- 
n chingi. Şi atunci vechea poveste a-nceput din nou. Când 


1 Roman publicat de M. Twain în 1876, ai cărui eroi sunt Tom Sawyer şi 
Huckleberry Finn. 
? Personaje ale romanului Aventurile lui Tom Sawyer 


văduva suna clopoţelul pentru cină, trebuia să dau fuga 
numaidecât şi, odată aşezat la masă, n-aveam voie să încep să 
mănânc: trebuia să aştept până ce văduva, cu bărbia în piept, 
blagoslovea bucatele, cu toate că nu le lipsea nimica, atâta doar 
că fiecare fel era gătit în alt vas. Când le pui pe toate într-o 
strachină, e altceva: se amestecă între ele, se fac mai zemoase 
şi ţi-e mai mare dragul să le mănânci. 

După cină, văduva îşi lua cartea şi începea să mă dăscălească 
despre Moise şi coșuleţul de papură?. La-nceput ardeam de 
nerăbdare să ştiu ce-i cu el, dar când am aflat că Moise 
răposase de mult, nu m-am mai sinchisit de el, pentru că, între 
noi fie vorba, nu prea mă dau în vânt după ăi morţi. 

Odată, când am vrut să fumez şi eu pipă, i-am cerut voie 
văduvei. Dar ţi-ai găsit! Zicea că nu-i frumos, că-i un obicei 
mitocănesc şi c-ar trebui să mă las de fumat. Aşa-s unii oameni. 
Se apucă să ponegrească nişte lucruri de care n-au habar! 
Văduva îi tot dădea zor cu Moise, un cetăţean care nici măcar 
nu-i era rudă şi care, fiind mort, nu mai putea fi de folos 
nimănui; în schimb, mă învinuia într-una de o treabă care, orice 
s-ar zice, tot e bună la ceva. Unde mai pui că şi văduva trăgea 
tutun pe nas, dar pas de-i spune ceva, ea cică avea dreptul. 

Soră-sa, miss Watson, o fată bătrână, cu ochelari pe nas şi 
cam sfrijită, care de câteva zile venise să stea la ea, m-a încolţit 
apoi cu un abecedar. M-a canonit aşa cam un ceas, pân-a 
potolit-o văduva. Eram la capătul răbdărilor. O oră întreagă 
după aceea m-am plictisit de moarte, simţeam că înnebunesc. 
Miss Watson mă cicălea mereu: „Huckleberry, ia-ţi picioarele de- 
acolo”, „Huckleberry, nu te gheboșa, stai drept”. Şi după un 
minut începea iar: „Huckleberry, nu mai căsca şi nu te mai 
întinde aşa. De ce nu-ncerci să te porţi ca lumea?” 

Când a început să-mi vorbească despre iad, i-am spus cinstit 
că mi-aş dori să fiu acolo. Asta a scos-o din sărite, măcar că n-o 
spusesem cu răutate. Nu voiam decât să plec - oriunde, numai 
să plec; doream o schimbare, de orice fel. 


3 O legendă a mitologiei biblice povesteşte că Moise, după ce s-a născut, a 
fost pus într-un coșuleţ căruia i s-a dat drumul pe Nil. Coșuleţul şi copilul au 
fost găsiţi de fiica faraonului. 


Mi-a zis atunci că nu se cade să vorbesc aşa, că ea n-ar fi 
spus niciodată una ca asta şi că, în ce-o priveşte, va face totul 
ca să ajungă în rai. Cât despre mine, socotind că nu-i nicio 
scofală să mă duc într-un loc unde o să vină şi ea, m-am hotărât 
să nu-mi dau silinţa s-o însoțesc. Fireşte că nu i-am spus-o, ca 
să n-o aţâţ şi mai mult - ar fi făcut gălăgie. 

Miss Watson îi tot dădea înainte cu raiul. Aşa-i era felul: când 
începea să-i turuie guriţa nu era chip s-o opreşti. In rai - zicea ea 
- oamenii n-au altă treabă decât să se plimbe toate ziulica şi să 
cânte la harfă, în vecii vecilor. După părerea mea, nu era cine 
ştie ce pricopseală, însă nu i-am spus nimic. Am, întrebat-o 
numai, ce crede: Tom Sawyer ar putea nimeri şi el în rai? Fireşte 
că nu! Mi-a răspuns ea. M-am bucurat din cale-afară: nu de alta, 
dar voiam să fiu împreună cu Tom. 

Miss Watson m-a tot bătut la cap, pân-am simţit că obosesc şi 
mă apucă stenahoria, în curând au fost chemaţi în casă negrii şi, 
după rugăciune, toată lumea s-a dus la culcare. M-am suit în 
odaia mea, cu un capăt de lumânare în mână; l-am pus pe 
masă, m-am aşezat pe un scaun lângă fereastră şi am încercat 
să mă gândesc la ceva vesel, dar degeaba. Mă simţeam atât de 
stingher, încât mai c-aş fi vrut să mor. Stelele străluceau şi 
frunzişul copacilor fremăta jalnic. De departe se auzea ţipătul 
unei bufniţe, bocind pesemne vreun mort. Pe urmă o ciuvică a 
început să cârâie şi un câine să urle, semn că cineva avea să 
moară. lar vântul îmi tot şoptea ceva la ureche şi, nepricepând 
ce-mi spune, mă treceau fiori reci. Dinspre pădure se auzi apoi 
zgomotul pe care-l stârnesc strigoii când vor să ne spună ce au 
pe suflet şi nu se pot face înţeleşi; negăsindu-şi tihnă în 
mormânt, sunt nevoiţi să cutreiere drumurile şi să se tânguie 
noapte de noapte. Eram atât de abătut şi de înfricoşat, încât 
tare aş fi vrut să am pe cineva lângă mine. Curând, un păianjen 
începu să mi se caţere, pe umăr; i-am făcut vânt şi a picat 
taman în flacăra lumânării. Până s-apuc eu să mă mişc, se şi 
mistuise. Ştiam că e semn rău şi că-mi aduce nenorocire - n- 
aveam nevoie ca cineva să mi-o spună. Şi m-a cuprins un 
tremurici, de era cât pe-aci să-mi cadă ţoalele de pe mine. M-am 
sculat şi am ocolit de trei ori scaunul, făcându-mi cruce de 
fiecare dată. Apoi mi-am legat c-un capăt de aţă o şuviţă de păr, 


ca să alung vrăjitoarele. Dar nu prea aveam eu încredere în 
chestia asta. Asemenea vrăji are rost să le faci când pierzi o 
potcoavă găsită, pe care voiai s-o atârni deasupra uşii, dar n-am 
auzit încă pe nimeni să spună că în felul ăsta ai putea scăpa de 
ghinion, după ce-ai omorât un păianjen. 

M-am aşezat iar, tremurând ca varga, şi mi-am scos luleaua. 
Acum nu era primejdie să afle văduva, fiindcă în toată casa 
domnea o linişte de mormânt. După nu ştiu câtă vreme, am 
auzit cum bate orologiul târgului - Bang! Bang! — de 
douăsprezece ori, apoi s-a lăsat din nou tăcerea, mai adâncă 
decât înainte. Dar în curând am auzit trosnind o creangă undeva 
în desişul copacilor - ceva se mişca pe-acolo. Am stat aşa, fără 
să clipesc, trăgând cu urechea. Am desluşit cu greu un mieunat, 
colo jos. Straşnic! Am mieunat şi eu încetişor de tot, am stins 
lumânarea şi am sărit de pe fereastră pe acoperişul şopronului. 
De-acolo m-am lăsat în jos şi m-am strecurat târâş printre 
copaci. Tom Sawyer era, fireşte, acolo. Mă aştepta. 


CAPITOLUL II 


Am pornit tiptil spre marginea grădinii văduvei, pe o potecă 
pierdută printre copaci, aplecându-ne ca să nu ne lovim cu capul 
de crengi. Tocmai când treceam prin faţa bucătăriei, m-am 
împiedicat de o rădăcină şi am căzut cu zgomot. Ne-am ghemuit 
la pământ, ţinându-ne răsuflarea. Jim, negrul cel mare al 
domnişoarei Watson, şedea în pragul bucătăriei - îl vedeam 
bine, fiindcă în spatele lui pâlpâia o lumină. S-a ridicat şi, 
întinzându-şi gâtul, a ascultat cam un minut apoi a strigat: 

— Cine-acolo? 

A mai tras puţin cu urechea, apoi a pornit tiptil şi s-a oprit 
chiar alături de noi. Mai c-am fi putut să-l atingem cu mâna. Am 
stat aşa nu ştiu câte minute, fără să zicem nici „pâs”, şi pe 
deasupra mai eram şi lipiţi unul de altul. Mă apucase o 
mâncărime undeva, pe la gleznă, dar nu-ndrăzneam să mă 
scarpin. Pe urmă a început să mă mănânce urechea, apoi 
spinarea, tocmai între umeri. Simţeam că mor dacă nu mă 
scarpin. De-atunci am băgat de seamă de multe ori că dacă te 
afli într-o societate simandicoasă sau la vreo înmormântare - 
sau dacă te duci la culcare când nu ţi-e somn - va să zică dacă 
te afli într-un loc unde nu se cuvine să te scarpini, taman atunci 
te-apucă mâncărimea într-o mie de locuri deodată. 

După un timp, Jim spuse: 

— Hei, cine-acolo? Unde eşti? Să-mi sară ochii dacă n-am 
auzit ceva. Aha, ştie Jim ce-i de făcut, șade aici, pân-aude iar 
zgomotul. 

Şi se aşeză pe pământ, alături de noi. Îşi rezemă spinarea de 
un trunchi de copac şi-şi întinse picioarele, mai-mai să m-atingă. 
începu să mă mănânce nasul aşa de tare, că-mi dădură 
lacrimile. Dar nici gând să mă scarpin. Apoi mâncărimea trecu în 
nări şi de-acolo mai departe. Nu mai ştiam ce să fac ca să stau 
locului. Cazna asta a ţinut vreo șase-șapte minute, dar mie mi s- 
a părut o veşnicie. Acum mă mânca în vreo unsprezece locuri 
deodată. Simţeam că nu mai pot să rabd nici o clipă, dar m-am 


hotărât să-ncerc şi mi-am încleştat fălcile. Tocmai atunci Jim 
începu să răsufle greu, apoi să sforăie. Parcă mi s-a luat-o piatră 
de pe inimă! 

Tom îmi făcu semn, şuierând printre dinţi, şi începurăm să ne 
târâm amândoi de-a buşilea, cu vreo zece paşi mai încolo. Tom 
se opri și-mi şopti că ar fi nostim să-l legăm pe Jim de copac. Nu 
eram de aceeaşi părere: dacă se trezea? Ar fi făcut tărăboi şi 
atunci s-ar fi băgat de seamă că fugisem de-acasă. După un 
timp, Tom îmi spuse că n-are destule lumânări şi că se duce în 
bucătărie să mai şterpelească vreo câteva. l-am zis că n-are rost 
să încerce - dacă se trezea Jim şi venea după noi? Dar Tom 
zicea că face să încercăm, aşa că ne-am furişat în bucătărie şi 
am pus mâna pe trei lumânări, pentru plata cărora Tom lăsă pe 
masă un bănuţ de cinci cenți. Apoi am ieşit. Mă treceau 
nădușelile de nerăbdare. Dar ţi-ai găsit ca Tom să plece! Ţinea 
morţiş să se târască până la locul unde se afla Jim, ca să-i mai 
joace un renghi. Poate unde eram singur, iar în jur era atâta 
linişte, mi s-a părut lungă aşteptarea. 

Indată ce Tom s-a întors, am luat-o pe potecă, de-a lungul 
gardului ce împrejmuia grădina, şi încet-încet am ajuns în 
creştetul dealului povârnit, peste drum de casă. Tom îmi povesti 
cum îi scosese pălăria lui Jim şi o agăţase de o cracă deasupra 
lui. Jm se mişcase niţel, însă nu se trezise. A doua zi, Jim avea 
să se laude la toată lumea că fusese fermecat de nişte 
vrăjitoare care-l încălecaseră şi cutreieraseră cu el întreg ţinutul, 
aducându-l după aceea la loc sub copac şi atârnându-i pălăria 
de o creangă, ca să-i arate cu cine avusese de-a face. După încă 
o zi, Jim avea să spună că vrăjitoarele i se urcaseră în cârcă si-l 
călăriseră până hăt-departe, la New Orleans. De la o zi la alta, 
Jim lungea călătoria, ajungând cu vremea să spună că 
vrăjitoarele îl purtaseră prin întreaga lume, că-l sleiseră de 
puteri şi-i învineţiseră spinarea. Jim era atât de mândru de ce 
păţise, că nici nu se mai uita la ceilalţi negri. Veneau să-i asculte 
povestea negrii din împrejurimi şi nu era altul mai vestit ca el în 
tot ţinutul. Negrii veniţi de departe rămâneau cu gura căscată, 
măsurându-l cu privirea din cap până-n picioare ca pe nu ştiu ce 
minunăţie. Negrii ăştia au obiceiul să stea pe întuneric în 
bucătărie, lângă focul din vatră, şi să sporovăiască despre 


vrăjitoare. De câte ori vreunul din ei începea să vorbească, 
dându-și aere că ştie tot, Jim îi reteza vorba. 

— Hm! Ce ştii tu despre vrăjitoare? lar negrul cu pricina făcea 
feţe-feţe şi trebuia să se aşeze undeva, mai în fund. 

Jim n-avea să se mai despartă niciodată de bănuţul acela de 
cinci cenți, pe care şi-l legase cu o sforicică în jurul gâtului. 
Zicea că-i un talisman pe care i-l dăduse diavolul cu mâna lui, 
spunându-i că poate lecui cu el pe oricine şi că poate chema 
vrăjitoarele de câte ori voia, dacă şoptea vreo două vorbuliţe 
talismanului. Nu spunea însă niciodată care erau vorbuliţele. 
Veneau la el negri din toate colţurile ținutului și-i dăruiau tot ce 
aveau la ei, numai să le arate bănuţul de cinci cenți. Dar se 
fereau să-l atingă, ştiind că însuşi diavolul îl ţinuse în mână. De 
când îl văzuse pe diavol şi fusese călărit de vrăjitoare, Jim nu 
mai muncea aproape deloc. 

Când am ajuns cu Tom pe culmea dealului, ne-am aruncat 
privirea spre târgul din vale, unde clipeau trei-patru luminiţe, 
pesemne în odăile cu oameni bolnavi. Deasupra noastră, 
strălucea bolta înstelată, iar jos, lângă târg, şerpuia fluviul, lat 
de vreo milă, grozav de liniştit şi măreț. Coborând dealul, ne-am 
întâlnit cu Joe Harper, Ben Rogers şi alţi doi-trei băieţi care se 
ascunseseră în tăbăcăria veche. Am dezlegat o barcă și-am 
pornit la vale pe fluviu, vreo două mile şi jumătate, până la 
știrbitura cea mare din coasta dealului, unde am şi tras la mal. 

Am intrat într-un pâlc de tufe, unde Tom ne-a pus pe fiecare 
să jurăm c-o să păstrăm taina, apoi ne-a arătat o văgăună în 
coasta dealului. Tufişurile erau mai dese acolo. Am aprins 
lumânările şi ne-am târât pe brânci în văgăună, cale de vreo 
două sute de metri, până am dat de larg. Tom începu să 
cerceteze locurile de trecere şi curând se vâri sub un perete în 
care n-ai fi zis că-i vreo crăpătură. Ne-am târât după el până ce- 
am ajuns într-un fel de chilioară igrasioasă şi rece, unde ne-am 
şi oprit. 

— Acum - începu Tom - o să înfiinţăm o bandă de tâlhari şi o 
s-o botezăm „Banda lui Tom Sawyer”. Toţi cei ce vor să intre în 
bandă trebuie să depună jurământul şi să-l semneze cu sângele 
lor. 


Văzând că toţi vor, Tom scoase din buzunar o foaie de hârtie 
pe care scrisese jurământul şi începu să ni-l citească. Zicea aşa 
- că fiece băiat trebuie să fie credincios bandei şi să nu-i dea 
niciodată în vileag secretele; că dacă cineva făcea vreun rău 
unui membru al bandei, oricare alt membru al ei, căruia şeful îi 
poruncea să-l omoare pe ticălos cu familie cu tot, era dator să 
se supună, neavând voie să mănânce, nici să doarmă până nu-i 
ucidea pe toţi şi nu le cresta pe piept câte o cruce - semnul 
bandei. Niciun străin nu putea folosi acest semn, iar dacă 
îndrăznea să-l folosească, trebuia judecat, şi a doua oară - 
omorât pe loc. lar dacă vreun membru al bandei trăda secretele 
ei, trebuia să i se taie gâtul, iar cadavrul lui urma să fie ars şi 
cenuşa împrăştiată, iar numele trădătorului urma să fie şters de 
pe listă, cu sânge, şi nu mai putea fi pomenit niciodată de către 
membrii bandei, fiind blestemat şi sortit uitării pentru vecie. 

Toţi băieţii spuseră că-i un jurământ nemaipomenit de frumos 
şi-l întrebară pe Tom dacă-l ticluise singur. 

— În parte - răspunse el - iar restul l-am luat din cărţile cu 
pirați şi cu hoţi; orice bandă care se respectă are un jurământ ca 
asta. 

Câţiva îşi dădură cu părerea că ar fi bine ca familiile băieţilor 
care ar trăda secretele bandei să fie omorâte. 

— Bună idee! încuviinţă Tom şi adăugă cu plaivazul şi 
prevederea asta. 

— Dar ce ne facem cu Huck Finn, că n-are familie? întrebă 
Ben Rogers. 

— Păi, n-are tată? zise Tom Sawyer. 

— Da, are tată, numai că de la o vreme nu mai e de găsit. Pe 
vremuri venea beat mort în tăbăcărie şi se culca lângă porci, dar 
de-un an şi ceva n-a mai fost văzut pe-acolo. 

Se apucară să despice firul în patru pe chestia asta şi erau cât 
pe-aci să mă scoată din bandă, sub cuvânt că fiecare membru 
trebuie să aibă o familie sau pe cineva care să poată fi omorât, 
altminteri n-ar fi drept pentru ceilalţi. Tăceau toţi, buimăciţi, 
neștiind cum s-o scoată la capăt. Eram gata să plâng, când 
deodată îmi dete în gând că domnişoara Watson se potrivea de 
minune: la nevoie, puteau s-o omoare pe ea. 


— Da, merge. E-n regulă! spuseră băieţii. Huck poate intra în 
bandă. 

Apoi fiecare îşi înţepă degetul cu un ac, ca să aibă cu ce iscăli. 
Mi-am pus şi eu semnul pe hârtie. 

— Şi-acum - zise Ben Rogers - să vedem cu ce-o să se 
îndeletnicească banda noastră? 

— Numai cu jafuri şi omoruri - răspunse Tom. 

— Dar ce-o să jefuim? Case, vite, sau... 

— Fleacuri! Să furi vite sau alte lucruri de-astea nu e jaf, ci 
găinărie - spuse Tom Sawyer. Noi nu suntem găinari, noi trebuie 
să lucrăm în stil mare. Suntem tâlhari de drumul mare. Purtăm 
măşti, oprim diligenţe şi trăsuri pe şosea, omorâm oamenii şi le 
luăm ceasurile şi banii. 

— E musai să-i omorâm? 

— Fireşte, e mai bine aşa. Unii experţi sunt de altă părere, dar 
îndeobşte se zice că-i mai bine să-i omori, pe toţi, afară de ăia 
pe care putem să-i aducem în peşteră ca prizonieri, până vor fi 
ransomaţi”. 

— Ce mai e şi asta? 

— Nu ştiu. Dar aşa se obişnuieşte, am citit în cărţi. Şi se 
înţelege că trebuie să facem şi noi la fel. 

— Dar cum putem s-o facem, dacă nu ştim despre ce-i vorba? 

— La naiba, nu pricepeţi că e obligator? Nu v-am spus că aşa 
scrie în cărţi? Nu cumva vreţi să faceţi altfel decât scrie în cărţi 
„ca să-ncurcaţi lucrurile? 

— E uşor de zis, Tom Sawyer, dar cum naiba să fie ransomaţi 
indivizii, dacă nu ştim despre ce-i vorba? Asta aş vrea să ştiu. 
Dar tu ce crezi c-ar putea să fie? 

— Habar n-am. Dar s-ar putea să însemne că-i ţinem 
prizonieri până mor. 

— Aşa mai merge, nu e rău. De ce n-ai spus-o din capul 
locului? Îi ţinem prizonieri până ce-i ransomează moartea; 
numai că pân-atunci au să ne otrăvească viaţa, au să ne pape 
toată mâncarea şi-au să încerce mereu să fugă. 

— Mai las-o încolo, Ben Rogers! Cum să fugă când sunt păziţi 
de un gardian, gata să tragă-n ei la cea mai mică mişcare? 


+ Expresie stâlcită de la cuvântul francez ransomer - a răscumpăra (n.t.) 


— Un gardian? Asta-i prea de tot. Cum adică, cineva să stea 
aici toată noaptea, fără să-nchidă ochii, ca să-i păzească? Ce 
tâmpenie! N-ar fi mai bine să pună careva mâna pe-un ciomag 
şi să-i ransomeze de cum sosesc? 

— Nu, fiindcă asta nu-i scris nicăieri. Ascultă, Ben Rogers, ai 
de gând să faci cum scrie la carte, ori ba? Ce, îţi închipui că ăia 
care au scris cărţile nu ştiu ce-i bine şi ce nu-i bine să faci? Nu 
cumva crezi că poţi să-i înveţi tu? Te-nșeli. Nu, amice, o să-i 
ransomăm cum scrie la carte. 

— Bine, fie. Dar eu, unul, zic că-i o neghiobie. la spune, 
omorâm şi femeile? 

— Ascultă, Ben Rogers, de-aş fi ageamiu ca tine, aș tăcea 
chitic. Să omori femeile? Ce idee! Nimeni n-a văzut în cărţi una 
ca asta. Le aduci în peşteră şi te porţi cuviincios cu ele. Şi 
încetul cu încetul le cazi cu tronc şi ele nu vor să se mai întoarcă 
acasă. 

— Dacă aşa stau lucrurile, nu mai am nimic de zis, dar să ştii 
că mare brânză nu e. În curând peştera noastră o să geamă de 
femei şi de tot felul de tipi care aşteaptă să fie ransomaţi, iar 
pentru noi, tâlharii, nici n-o să mai fie loc. Dar dă-i înainte. Eu 
am isprăvit. 

În vremea asta, prichindelul de Tommy Barnes adormise. 
Când îl treziră, era aşa de speriat, încât începu să bâzâie, 
spunând că vrea acasă la mămica şi că s-a săturat de hoţie. 

Începură să-l ia în băşcălie, strigându-i: „Sugaciule!” De 
necaz, piciul ne ameninţă că o să dea pe faţă toate secretele, 
dar Tom îi dărui cinci cenți ca să-si ţină gura. Dup-aceea ne 
spuse, că e timpul să plecăm şi că săptămâna viitoare o să ne 
întâlnim din nou, ca să jefuim şi să omorâm niscaiva oameni. 

Ben Rogers spuse că nu poate pleca de-acasă decât 
duminica, aşa să ar fi mai bine să începem duminica viitoare. 
Toţi ceilalţi fură de părere că nu se cade să săvârşim asemenea 
isprăvi duminica. Chestia era lămurită A rămas stabilit să ne 
întâlnim cât mai curând ca să hotărâm o zi. Apoi, după ce l-am 
ales pe Tom Sawyer căpitan şi pe Joe Harper aghiotant al 
bandei, am plecat acasă. M-am căţărat pe acoperişul şopronului 
şi m-am strecurat pe fereastră în camera mea, tocmai când se 


lumina de ziuă. Hainele mele noi-nouţe erau soioase şi pline de 
noroi. lar eu eram mort de oboseală. 


CAPITOLUL IlI 


A doua zi dimineaţă, domnişoara Watson mi-a tras o 
săpuneală straşnică din pricină că-mi murdărisem hainele, 
văduva însă nu m-a muştruluit, ci mi le-a curăţat de noroi şi de 
pete. Părea aşa de amărâtă, că mi-am pus în gând să mă port 
ca un mieluşel câtăva vreme, dac-oi putea. Apoi domnişoara 
Watson m-a luat în iatacul ei şi a-nceput să se roage, dar îşi 
răcea gura de pomană. Zicea că dacă am să mă rog în fiecare 
zi, au să mi se împlinească toate dorinţele. 

Ţi-ai găsit! Am încercat eu, nu-i vorbă, şi-odată m-am ales cu 
o undiţă, numai că era fără cârlige. N-aveam ce face cu ea fără 
cârlige, aşa că am încercat de vreo trei-patru ori să cer cârlige, 
dar degeaba, nu căpătăm nirnâc. Într-o bună zi, am rugat-o pe 
domnişoara Watson să încerce ea pentru mine. Mi-a răspuns că- 
s un nătărău. Nu mi-a zis niciodată de ce şi nici acum nu-s 
dumirit. 

Odată m-am dus în pădure şi mi-am bătut capul să pricep 
cum devine cazul. Dacă un om - îmi ziceam - poate primi orice 
ar cere într-o rugăciune, atunci de ce nu-și recapătă diaconul 
Winn banii pierduţi cu porcii pe care i-a cumpărat? De ce văduva 
nu-si primeşte înapoi tabachera de argint ce i-a fost furată? De 
ce domnişoara Watson nu pune pic de carne pe ea? Nu - mi-am 
zis eu - toate astea-s mofturi. 

M-am dus s-o întreb pe văduvă, care m-a lămurit că prin 
rugăciune se pot căpăta „daruri spirituale.” Văzând că nu pricep 
despre ce-i vorba, mi-a spus că trebuie să ajut pe alţii şi să am 
mereu grijă de ei, fără să mă gândesc nicio clipă la mine. Printre 
„alţii” se numără fireşte şi domnişoara Watson, îmi ziceam eu. 

M-am dus din nou în pădure şi iar mi-am sfredelit creierii 
ceasuri în şir, dar degeaba, nu vedeam niciun folos pentru mine, 
ci doar pentru alţii. Până la urmă m-am hotărât să nu-mi mai bat 
capul şi să-mi văd de-ale mele ca şi mai-nainte. 

Din când în când, văduva mă lua deoparte şi-mi vorbea 
despre pronia cerească, aşa de frumos, că-mi lăsa gura apă. Dar 


a doua zi „domnişoara Watson îşi vâra nasul şi strica toată 
treaba. Am ajuns să cred că or fi fiind două pronii; un nepricopsit 
ar avea un noroc grozav cu pronia văduvei, dar ar fi vai de viaţa 
lui dac-ar încăpea pe mâna proniei domnişoarei Watson. 

După multă chibzuială, mi-am zis că n-ar fi rău să fiu ocrotit 
de pronia văduvei - cu voia ei, bineînţeles. Mă întrebam însă ce 
folos ar trage pronia asta de pe urma unuia atât de neştiutor şi 
de necioplit ca mine. 

Babacu' nu se arătase de peste un an şi nu-i duceam deloc 
dorul, ba chiar mă simţeam destul de bine fără el. Nu mai voiam 
să-l văd. De câte ori era treaz şi se-ntâmpla să pună gheara pe 
mine mă cotonogea. De aceea mă obişnuisem să fug în pădure 
când îl ştiam prin preajmă. Cam pe vremea aceea oamenii 
povesteau că se înecase în fluviu, cu vreo douăsprezece mile 
mai sus de orăşel. Cel puţin aşa zicea lumea. Cică înecatul era 
de-un stat cu el, purta nişte zdrenţe şi avea un păr lung-lung, 
taman ca babacu'. Dar faţa i-era de nerecunoscut, fiindcă 
stătuse prea mult în apă, încât nici nu mai aducea cu o faţă 
omenească. Lumea spunea că plutise pe spate, îl scoseseră din 
apă şi-l îngropaseră pe mal. Dar n-am avut parte de linişte prea 
multă vreme, fiindcă ştiam că un bărbat mort nu pluteşte pe 
spate, ci pe burtă. Eram sigur că nu fusese babacu' ci o femeie 
îmbrăcată în straie bărbăteşti. Şi iar m-a îmboldit teama, 
gândindu-mă că bătrânul o să se-ntoarcă într-o bună zi, cu toate 
că tare-aș fi vrut să nu mai vină. 

Vreme de o lună ne-am tot jucat de-a tâlharii, apoi m-am lăsat 
păgubaş, ca şi ceilalţi de altfel. Nu jefuisem şi nici nu omorâsem 
pe nimeni, ne lăudam numai. Când şi când o zbugheam din 
pădure şi dădeam năvală asupra porcarilor sau asupra 
precupeţelor care-și duceau zarzavaturile la piaţă, dar n-am 
capturat niciodată nimic. Tom Sawyer zicea că porcii-s 
„lingouri”, iar napii şi celelalte legume - „giuvaeruri”. Ne 
întorceam la peşteră şi pălăvrăgeam despre isprăvile noastre, 
despre oamenii pe care-i omorâsem sau îi însemnasem cu 
pecetea bandei. Eu unul nu vedeam niciun folos în toate astea, 
într-o zi, Tom trimise un băiat să alerge prin târg cu un ciomag 
aprins - zicea că-i un „slogan”” (era semnalul de adunare a 


5 De fapt, în limba engleză cuvântul înseamnă strigăt de luptă, lozincă. 


bandei). Apoi ne înştiinţa că iscoadele îi aduseseră în taină 
vestea că a doua zi un mare convoi de neguţători spanioli şi 
bogătaşi arabi, având o încărcătură de diamante, va poposi în 
valea de lângă peşteră, împreună cu două sute de elefanţi, şase 
sute de cămile şi peste o mie de catâri, şi cu o escortă de numai 
patru sute de soldaţi. Zicea că o să facem o „ambuscadă”$, că o 
să-i omorâm pe toţi şi că o să-i prădăm. 

Tom ne porunci să ne lustruim săbiile şi puştile şi să fim gata. 
Aşa era Tom: nu s-ar fi încumetat să prade nici măcar un car cu 
napi, dar ţinea morţiş să aibă săbiile şi puştile curățate pentru 
atac, cu toate că nu erau decât nişte biete ciomege şi cozi de 
mătură. Puteai să le freci până-ţi ieşea sufletul, că tot nu erau 
bune de nimic; doar să faci focul cu ele! 

Eu ştiam că nu putem veni de hac unei asemenea armate de 
spanioli şi arabi, dar voiam să văd cămilele şi elefanții, aşa încât 
sâmbătă, a doua zi, am fost la postul meu, în „ambuscadă”. 

Când am auzit comanda, ne-am năpustit din pădure şi-am 
coborât în fugă povârnişul. Şi ce să vezi? Nici picior de spaniol, 
de arab, de cămilă sau de elefant. Nu erau decât nişte elevi de 
la şcoala de duminică în excursie, şi încă nişte elevi din clasa |. l- 
am pus pe fugă şi i-am urmărit până la peşteră, dar n-am 
capturat decât nişte gogoşi şi puţin magiun. 

Ben Rogers, mai norocos, a pus mâna pe o păpuşă de cârpă, 
iar Joe Harper pe o carte de rugăciuni şi pe un abecedar. S-a ivit 
însă dascălul şi ne-a silit s-o luăm la goană şi să lăsăm baltă 
toată prada. N-am văzut nici urmă de diamante, dar când i-am 
cerut socoteală lui Tom Sawyer, mi-a răspuns că erau acolo 
sumedenie de diamante, precum şi arabi, elefanţi şi câte şi mai 
câte. 

— Atunci - zic eu - de ce nu le-am putut vedea şi noi? 

— Dacă n-ai fi atât de ageamiu - mi-a spus el - şi ai fi citit 
cartea Don Quijote, ai fi ştiut fără să mă mai întrebi. 

Toate astea - zicea el - sunt roadele magiei. Cică ar fi fost 
acolo sute de soldaţi, şi elefanţi, şi comori, şi, aşa mai departe; 
dar duşmanii noştri, pe care-i numea magicieni, prefăcuseră 
toate astea, numai din răutate, într-o excursie de elevi ai unei 
şcoli de duminică. 


5 Acţiune de luptă executată prin surprindere, cu efective mici. 


— Bine, fie - i-am zis eu - dar ce ne-mpiedică să-i atacăm pe 
magicieni? 

— Eşti un prost - mă repezi el. Nu ştii că un magician poate 
chema o sumedenie, de spiriduşi care te-ar face praf cât ai bate 
din palme? Spiridușii sunt înalţi ca nişte copaci şi groşi cât nişte 
biserici. 

— Bine, bine - am stăruit eu - dar ce-ar fi dacă am chema şi 
noi în ajutor nişte spiriduşi? Oare n-am putea să-i snopim pe 
ăilalţi? 

— De unde să faci rost de ei? 

— Nu ştiu. Da' ăia cum fac rost? 

— Aia freacă o lampă veche de cositor sau un inel de fier şi 
atunci spiriduşii vin repede-repede, învăluiţi într-un nor de fum, 
cu tunete şi fulgere, şi fac ce li se porunceşte. Pentru ei e floare 
la ureche să smulgă un turn şi să-l trântească în capul unui 
director de școală de duminică sau în capul mai ştiu eu cui. 

— Şi cine-i pune aşa pe roate? 

— Cum cine? Al care freacă lampa sau inelul. Spiriduşii îl 
ascultă orbeşte şi trebuie să-i îndeplinească toate poruncile. 
Dacă le spune să clădească din diamante un palat lung de 
patruzeci de mile şi să-l umple cu gumă de mestecat sau mai 
ştiu eu ce, şi să-i aducă pe fiica împăratului Chinei ca să se 
însoare cu ea, spiriduşii n-au încotro şi-i îndeplinesc porunca, 
înainte de răsăritul soarelui. Şi în afară de asta, trebuie să care 
palatul în orice loc din ţară ar dori stăpânul lor. Acum ai 
priceput? 

— Eu cred că-s nişte zevzeci că nu-și păstrează palatul, în loc 
să umble ca nebunii cu el în cârcă. Pe legea mea, dac-aş fi în 
locul lor, l-aş lăsa să crape pe ăl de-ar încerca să mă scoată din 
rosturile mele, frecând o rablă de lampă. 

— Ce tot vorbeşti, Huck Finn? Nu pricepi că vrând-nevrând ai 
fi silit să vii, dacă magicianul freacă lampa? 

— Ce? Să mă silească pe mine, care-s înalt cât un pom şi gros 
cât o biserică? Ei bine, să zicem c-aş veni, dar l-aș sili eu să 
vadă stele verzi! 

— Prostii! Ţie degeaba-ţi vorbeşte omu’, Huck. Eşti un 
nătărău. Habar n-ai de nimic! 


M-am gândit două-trei zile la afacerea asta și-n cele din urmă 
m-am hotărât să văz cu ochii mei dacă e ceva serios sau nu. Am 
făcut rost de o lampă veche de cositor şi de un inel de fier, m- 
am dus cu ele în pădure şi le-am frecat şi răsfrecat, până mi-a 
ieşit sufletul, zicându-mi că-mi voi clădi un palat şi-l voi vinde. 
Dar degeaba, nu s-a arătat niciun duh. Atunci mi-am dat seama 
că toată chestia era doar o minciună de-a lui Tom Sawyer. Poate 
că-n mintea lui arabii şi elefanții trăiau aievea. Eu, unul, nu 
văzusem însă decât nişte elevi de la şcoala de duminică. 


CAPITOLUL IV 


Ei, si-aşa trecură vreo trei-patru luni. Acum, iarna era în toi. În 
tot acest răstimp m-am dus în fiece zi la scoală şi ajunsesem să 
cunosc buchile, să citesc şi să scriu niţeluş, ba chiar ştiam pe 
dinafară tabla înmulţirii până la şase ori şapte treizeci şi cinci. 
Cred că n-aş fi în stare niciodată să merg mai departe chiar de- 
ar fi să trăiesc o veşnicie. Nu prea se lipeşte aritmetica de mine. 

La început nu puteam suferi şcoala, dar cu vremea m-am 
obişnuit. De câte ori mă simţeam obosit peste măsură, trăgeam 
la fit, iar bătaia pe care o încasam a doua zi îmi făcea bine şi mă 
înviora. Aşa încât, cu cât mă duceam mai des la școală, cu atât 
mi se părea mai uşor. Începusem chiar să mă obişnuiesc cu felul 
de a fi al văduvei, care nu mă mai scotea din sărite. Ce mă 
sâcâia mai mult era că trebuia să locuiesc într-o casă şi să dorm 
într-un pat, dar înainte de a se fi răcit vremea, o tuleam din 
când în când de-acasă şi dormeam în pădure, aşa, ca să mă mai 
odihnesc şi eu oleacă. 

Vechile apucături îmi plăceau mai mult, se-nţelege, dar 
începusem să prind gust şi pentru cele noi, aşa, puţintel. Văduva 
zicea că merg încet, dar sigur, pe calea cea bună şi că nu-i mai 
e ruşine cu mine. 

Într-o dimineaţă, la prânzișor, mi s-a întâmplat să răstorn 
solniţa. Am întins iute mâna după niţică sare ca s-o arunc peste 
umărul stâng, pentru a alunga piaza rea, dar Domnişoara 
Watson mi-a luat-o înainte şi m-a apucat de braţ, zicându-mi: 

— Lasă mâna, Huckleberry, neîndemânaticule! 

Văduva a pus o vorbă bună pentru mine, dar eram sigur că 
asta nu-i destul ca să alunge nenorocul. După masă am plecat 
necăjit şi speriat, întrebându-mă ce-o să mi se întâmple şi când 
anume. Te poţi feri de unele nenorociri, dar nu de o nenorocire 
ca asta. Aşa că n-am mai încercat nimic si-am umblat de colo 
până colo, cătrănit şi cu ochii la pândă. 

M-am dus în grădina din faţa casei şi m-am căţărat pe 
pârleazul gardului ăl mare de uluci. Pământul era acoperit cu un 


pospai de zăpadă proaspătă, în care se zăreau urme de paşi. 
Veneau dinspre pietrărie şi se opreau puţin în dreptul 
pârleazului, apoi treceau de-a lungul gardului. Curios lucru că 
drumeţul nu intrase, după ce se învârtise atâta prin faţa 
pârleazului. Nu puteam pricepe de ce. Mă gândeam să mă iau 
după urmele paşilor, dar m-am oprit să le cercetez mai întâi. La 
început n-am băgat de seamă nimic, însă curând am desluşit în 
călcătura piciorului stâng o cruce făcută de nişte ţinte mari, 
pesemne ca s-alunge diavolii. 

In clipa următoare, coboram în fugă dealul. Mă uitam din când 
în când înapoi, dar n-am văzut pe nimeni. Şi-aşa, într-un suflet, 
am ajuns la judele Thatcher. 

— Ce-i cu tine, băiete - îmi spuse el - ce gâfâi așa? Ai venit 
să-ţi încasezi dobânda? 

— Nu, dom'le... Da’ ce, am ceva de luat? 

— Sigur că da, aseară ţi-a sosit dobânda pe jumătate de an, 
peste o sută cincizeci de dolari. O adevărată avere pentru tine. 
N-ar strica să ţi-i pun laolaltă cu ceilalţi şase mii de dolari, 
altminteri îi cheltuieşti. 

— Nu, domnule - îi spun eu - nu vreau să-i cheltuiesc. Nu 
vreau să-i iau nici pe ăştia, nici pe ceilalţi şase mii. Vreau să-i 
luaţi dumneavoastră, vi-i dau pe taţi. 

Judele păru uimit. Se vedea că nu pricepe nimic. 

— Adică, ce vrei să spui, băiete? 

— Nu mă întrebaţi, vă rog. Aşa-i că-i luaţi? 

— Bine; dar nu pricep. Ce s-a întâmplat? ' 

— Vă rog, luaţi-i şi nu mă mai întrebaţi nimic, nu mă siliţi să 
vă spun minciuni. Se gândi un pic, apoi rosti: 

— Aha, mi se pare c-am ghicit. Vrei să-mi vinzi averea ta, nu 
să mi-o dai. Asta e. 

Mâzgăli ceva pe o hârtie, reciti ce scrisese si-mi spuse: 

— Uite, am scris „în compensație”. Asta înseamnă că ţi-am 
cumpărat totul şi ţi-am achitat. Uite un dolar pentru tine. ŞI 
acum iscăleşte! 

Am iscălit şi am plecat. 

Jim, negrul domnişoarei Watson, avea un ghemotoc de păr, 
mare cât un pumn, care fusese scos din al patrulea burdihan al 
unui bou. Cu ghemotocul ăsta Jim făcea farmece. Spunea că 


înăuntrul lui ar sălășlui un duh atotştiutor. În seara aceea m-am 
dus la el şi i-am spus că babacu' se întorsese din nou, îi 
văzusem urmele paşilor pe zăpadă. Voiam să aflu ce-avea de 
gând şi cât timp va rămâne. Jim scoase ghemotocul si-i şopti 
ceva, apoi îl aruncă pe podea. Ghemotocul căzu ca o piatră fără 
să se rostogolească mai mult de-o palmă. Jim mai încercă o dată 
şi înc-o dată dar în zadar. Atunci în-genunche, îşi lipi urechea de 
ghemotoc şi ascultă. Degeaba. Cică ghemotocul nu voia să 
vorbească. Uneori - mă lămuri el - nu scotea o vorbă dacă nu-i 
dădeai bani. l-am spus atunci că am un firfiric vechi şi calp, care 
n-avea niciun preţ, fiindcă sub argint se vedea arama - şi chiar 
şi aşa nu l-ar fi primit nimeni: era atât de lustruit, că părea 
unsuros şi asta-l dădea de gol. (N-aveam de gând să-i spun 
nimic despre dolarul pe care mi-l dăduse judecătorul.) Nu-i cine 
ştie ce - i-am zis - dar poate că ghemotocul n-o să bage de 
seamă şi o să-l primească. Jim mirosi bănuţul, îl muşcă, îl frecă 
şi-mi spuse că va face aşa fel încât ghemotocul să creadă că-i 
bun. 

O să ia un cartof de Irlanda, o să-l despice şi-o să vâre bănuţul 
înăuntru, lăsându-l acolo toată noaptea. A doua zi dimineaţa n-o 
să i se mai vadă arama şi n-o să mai fie unsuros, aşa că l-ar 
primi oricare om din târg, darămite o minge de păr. Ştiam şi eu 
şmecheria cu cartoful, dar o uitasem. 

Jim puse bănuţul sub mingea de păr, îngenunche şi ascultă 
din nou. De data asta - îmi zise el - mingea e-n toane bune, şi 
dacă vreau, o să-mi ghicească tot viitorul. 

— Dă-i înainte! îl îndemnai eu. 

Mingea îi vorbi lui Jim, iar Jim îmi spuse totul mie: 

— Taică-tu, bătrânu', încă nu ştie ce vrea, acu’ îi vine să 
plece, acu' vrea iar să rămână. Ai trai bun lucru-i să stai liniştit şi 
să-l laşi pe bătrân să facă ce vrea. Deasupra lui zboară doi 
îngeri: unu-i alb, altu-i negru. Albu-l îndeamnă să facă bine o 
ţâră, dar p-urmă vine negru’ şi strică tot. Nimeni nu poate şti 
care înger o să-nvingă până la urmă; cu tine însă totu-i cât se 
poate de bine. Te aşteaptă multe necazuri, dar şi multe bucurii 
în viaţă. Ai să suferi de câteva ori, şi-ai să cazi şi la pat, dar ai să 
te scoli sănătos. Prin viaţa ta trec două fete. Una-i bălaie, alta-i 
oacheşă. Una-i bogată, ailaltă săracă. Tu o iei de nevastă mai 


întâi pe aia săracă, apoi pe aia bogată. Ai grijă să te fereşti de 
apă cât se poate mai mult. Şi fii cu ochii-n patru, fiindcă ţi-e 
scris să mori spânzurat. 

Când în noaptea aceea m-am suit în odaia mea şi am aprins 
luminarea, la lumina ei l-am zărit pe babacu' în carne şi oase! 


CAPITOLUL V 


Închisesem uşa. Întorcând capul, l-am zărit. De când mă ştiu 
mi-a fost frică de el. Atât de zdravăn mă bătea. Şi-acum mi-era 
teamă, dar într-o clipă m-am dumerit că n-aveam de ce; la- 
nceput, parcă mi s-a tăiat răsuflarea, văzându-l acolo pe 
neaşteptate, dar după cea dintâi tresărire, ca să zic aşa, mi-am 
dat seama că de data asta spaima mea n-avea niciun temei. 

Babacu' era om la aproape cincizeci de ani - şi-şi arăta vârsta. 
Chica lui încâlcită şi slinoasă îi atârna pe frunte, încât îi puteai 
vedea printre şuviţe, ca printr-un frunziş, ochii strălucitori. Avea 
un păr negru, fără niciun fir cărunt, la fel ca şi favoriţii-i lungi şi 
încâlciţi. Obrajii - atât cât i se vedeau - n-aveau nicio culoare. 
Erau albi, de un alb nefiresc care te înfiora, de ţi se încrâncena 
carnea pe tine, un alb de broască, de burtă de peşte, iar în loc 
de haine, purta nişte flenduri. 

Şedea picior peste picior şi prin gheata ruptă a celui de 
deasupra i se vedeau două deşte pe care şi le mişca din când în 
când. Pălăria-i zăcea pa podea - o pălărie veche, neagră, cu 
fundul scobit ca un capac. 

Stăteam şi mă uitam la el. Mă privea şi el de pe scaunul 
niţeluș aplecat, pe care şedea. 

Punând lumânarea pe masă, am băgat de seamă că geamul 
era deschis. Sărise desigur pe fereastră, de pe acoperişul 
şopronului. După ce mă măsură bine din tălpi până-n creştet îmi 
spuse: 

— Haine scrobite, ai? Crezi că eşti cineva, ai? 

— Poate că sânt, poate că nu. 

— Lasă gura! De când am plecat, ai strâns ceva podoabe pe 
tine, dar te pun eu cu botul pe labe, fii pe pace. Se zice că ai şi 
educaţie, ştii să scrii, să citeşti... Acu’ ţi-oi fi închipuind că eşti 
mai dihai ca tac-tu, fiindcă el nu ştie, ai? Las’ că-ţi scot eu 
gărgăunii din cap! Cin' ţi-a dat voie să te ţii de toate mofturile 
astea? Cin' ţi-a spus că-s de nasul tău? 

— Văduva. Ea mi-a spus. 


— Văduva? Ai? Şi cine i-a zis văduvei că poate să-și vâre nasul 
unde nu-i fierbe oala? 

— Nu i-a zis nimeni nimic. 

— Las” c-o învăţ eu minte. Ascultă, bă, să te laşi de şcoala aia. 
Le-arăt eu lor să mai înveţe un golan să-și dea aere faţă de tac- 
său şi să facă pe grozavul cu el. Să nu te mai prind că-ţi pierzi 
vremea la şcoala aia, că-ţi pun pielea pe băț. Mă-ta nu ştia să 
citească şi nici să scrie. La fel tot neamul tău. Şi eu tot aşa. 
Numai tu te-ai găsit mai cu moţ. Cu mine nu-ţi merge, auzi tu? 
Hei, ia deschide cartea, să te-aud şi eu ce ştii! 

Am luat o carte şi am început să citesc o istorie despre 
generalul Washington” şi despre război. După câteva clipe, 
babacu' îmi smulse cartea din mână şi-o azvârli cât colo. 

— Văz că ştii să citeşti. Nu-mi venea să cred când mi-ai spus. 
Ascultă acu'! Să te laşi de farafastăcurile astea! Nu-ţi mai dau 
voie. Să ştii că sunt cu ochii pe tine, bobocule, şi dacă te mai 
prind pe la școală, te bat de te rup. Te pomeneşti că mai ajungi 
şi bisericos. Halal de aşa fiu! 

Apoi, luând de pe masă o poză albastră şi galbenă înfățișând 
nişte vaci şi un păstor, se burzului: 

— Asta ce mai e? 

— Mi-au dat-o la şcoală, fiindcă mi-am învăţat bine lecţiile. O 
rupse în bucăţi si-mi spuse: 

— O să-ţi dau eu ceva mai bun, o bătaie soră cu moartea. Mai 
bombăni aşa câteva clipe, apoi rosti: 

— Eşti ditamai domnişorul, ai? la te uită... Pat, cearşafuri, 
oglindă, covoraş pe podea, şi tac-tu trebuie să doarmă cu porcii 
în tăbăcărie. Halal de aşa fiu! Dar lasă, n-avea tu grijă, te 
lecuiesc eu de fumurile astea, ţi le scot eu din cap. Ti s-a dus 
buhul că eşti bogat. Așa-i! la zi-mi şi mie cum devine cazul? 

— Minte cin’ ţi-a spus. 

— Ascultă, bă, ai grijă cum vorbeşti cu tac-tu. Destul am 
răbdat, nu mă aţâţa. De două zile de când umblu prin târg, n- 
aud alta decât că eşti bogat. Acelaşi lucru l-am auzit şi prin 


7 Conducător al armatelor americane în timpul războiului pentru 
independenţă. După încheierea războiului, a fost ales primul preşedinte al 
Statelor Unite, între 1789 şi 1797. 


părţile din josul fluviului. De-aia am venit. Să-mi dai mâine banii, 
am nevoie de ei. 

— N-am niciun ban. 

— Minti! Sunt la judele Thatcher. Du-te şi ia-i, îmi trebuie! 

— N-am niciun ban, zău. Întreabă-l şi pe judele Thatcher, o să- 
ţi spună la fel.. ` 

— Bine, o să mă duc eu să-i cer. Il fac eu să mi-i dea, nu te 
teme! la zi, câți bani ai, în buzunar? Dă-i încoace! 

— N-am decât un dolar, dar îmi trebuie să... _ 

— Nu mă priveşte pentru ce-ţi trebuie, dă-l încoace! II luă şi-l 
mușcă, să vadă dacă nu era fals, apoi îmi spuse că se duce în 
târg să cumpere nişte rachiu - cică nu băuse toată ziua. Când 
ajunse pe acoperişul şopronului, îşi vâri din nou capul pe 
fereastră si-ncepu să mă-njure că-s fandosit şi-ncerc să fiu mai 
breaz ca el. Şi când credeam că plecase, îşi băgă iar capul pe 
fereastră, ca să-mi zică să nu uit ce-mi spusese despre şcoală - 
că-mi arată el mie dacă nu mă las de ea. 

A doua zi se duse, beat-turtă, la judele Thatcher şi se răţoi la 
el, încercând să-i stoarcă banii. Neizbutind, se jură c-o să-l dea 
în judecată. 

Judele şi văduva cerură tribunalului să mă scoată de sub aripa 
lui babacu' şi să mă dea în grija unuia din ei. Dar cum 
judecătorul abia venise în localitate şi nu-l cunoştea pe babacu', 
hotărî că tribunalul nu are căderea să se amestece în asemenea 
treburi şi că, pe cât se poate, familiile nu trebuie despărțite; în 
ce-l priveşte - zicea el - n-ar vrea să smulgă un copil de lângă 
tatăl său. 

Judele Thatcher şi văduva n-au mai avut încotro şi, s-au lăsat 
păgubaşi. 

Bătrânul s-a bucurat de n-a mai putut şi mi-a zis că mă 
învineţeşte în bătăi dacă nu-i fac rost de ceva’ gologani. Am 
împrumutat trei dolari de la judele Thatcher, iar babacu' i-a băut 
şi a umblat apoi prin tot târgul cântând, înjurând de mama 
focului şi bătând darabana într-o tingire, până la miezul nopţii. 
L-au prins şi l-au băgat la răcoare, iar a doua zi l-au adus la 
tribunal, unde-a fost osândit la o săptămână închisoare. 

El însă zicea că-i mulţumit, fiindcă-i stăpân pe fisu, şi că o să-i 
arate el lui. 


Când ieşi din puşcărie, judecătorul ăl nou îi făgădui c-o să facă 
om din el. II chemă la el acasă, îi dădu haine noi şi curate şi-l 
aşeză la masă laolaltă cu familia lui, dimineaţa, la prânz şi 
seara. Parcă era pâinea lui Dumnezeu, nu altceva. În prima zi, 
după cină, îl luă deoparte şi-i vorbi despre cumpătare şi alte 
asemenea lucruri, până ce lui babacu' îi dădură lacrimile şi 
începu să spună că fusese cu adevărat ticălos şi-şi irosise viaţa, 
dar că de-aci înainte o să-nceapă o viaţă nouă şi-o să ajungă un 
om de care n-o să-i mai fie nimănui ruşine, dacă judecătorul o 
să-l ajute şi n-o să-l dispreţuiască. Judecătorul îi răspunse că l-ar 
pupa pentru vorbele astea, şi începu să băzâie şi el, şi nevastă- 
sa. Babacu' le mai spuse că a fost toată viaţa un neînțeles, iar 
judecătorul îl crezu pe cuvânt.. 

— Un om decăzut ca mine - adăugă bătrânul - are nevoie de 
înţelegerea semenilor săi. 

Judecătorul zise: „Aşa el” şi iarăşi izbucniră în plâns. Înainte 
de a se duce la culcare, bătrânul se ridică şi le întinse, mâna, 
spunând: 

— Uitaţi-vă la mâna asta, domnilor şi doamnelor, strângeţi-o 
în mâinile voastre! A fost cândva mâna unui porc, dar acum nu 
mai e, acum e mâna unui om care a început o viaţă nouă şi care 
mai bine moare decât să dea înapoi. [ineţi minte cuvintele 
astea, nu uitaţi că eu le-am rostit. Acum e o mâna curată. 
Strângeţi-o fără frică! 

li strânseră mâna şi plânseră apoi în cor. Ba, nevasta 
judecătorului i-o şi sărută. Dup-aceea, bătrânul iscăli un 
jurământ - mai bine zis, puse degetul. Judecătorul spuse că era 
cel mai înălţător moment din câte trăise, sau ceva asemănător. 
Apoi îl băgară pe babacu' într-o încăpere frumoasă, pe care o 
ţineau pentru oaspeţi. Dar în toiul nopţii, bătrânului i se făcu o 
sete grozavă, ieşi pe acoperiş şi se lăsă jos pe un stâlp. 

Ajuns în târg, îşi schimbă ţoalele noi pentru o vadră de vin, 
apoi se întoarse şi petrecu o noapte de pomină. Spre ziuă ieşi 
din nou, beat ca un lăutar, alunecă de pe acoperiş şi-şi rupse 
braţul stâng în două locuri. Il găsiră aproape ţeapăn, în zorii 
zilei. lar când deschiseră uşa camerei de oaspeţi, trebuiră să 
facă sondaje, înainte de a putea naviga prin ea. 


Judecătorului i-a cam sărit muştarul. Zicea că bătrânul poate 
fi îndreptat cel mult cu un glonte de puşcă, dar nu altminteri. 


CAPITOLUL VI 


În curând bătrânul se puse iarăşi pe picioare şi începu să 
alerge pe la tribunal, ca să-l silească pe judele Thatcher să-i dea 
banii. Se ţinu şi de mine, văzând că nu mă las de şcoală. De 
vreo două ori izbuti să mă-nhaţe şi mă bătu măr. Cu toate astea, 
m-am dus mai departe la şcoală, ocolindu-l sau luând-o la goană 
când îl zăream, înainte nu prea-mi plăcuse să mă duc la şcoală, 
dar acum ţineam morţiş să mă duc, ca să-i fac în necaz tatii. 

Procesul ăla era o poveste lungă, părea că n-au să-l mai 
urnească niciodată. De aceea, din când în când împrumutam 
doi-trei dolari de la judele Thatcher şi-i dădeam lui babacu', ca 
să nu mă bată. De câte ori punea mâna pe bani se-mbăta, şi de 
câte ori se-mbăta făcea tărăboi prin târg. Şi de câte ori făcea 
tărăboi era băgat la răcoare... Viaţa asta i se potrivea de 
minune, parcă era anume croită pentru el. 

De la o vreme însă începuse să se ţină scai de văduvă „încât, 
într-o bună zi, ea îi spuse că dacă nu se astâmpără, o să fie vai 
şi amar de el. Scos din sărite, babacu' îi răspunse c-o să-i arate 
el cine-i stăpânul lui Huck Finn. Şi într-o zi, în primăvară, mă 
pândi, puse mâna pe mine şi mă duse cu barca vreo trei mile în 
susul apei, trecând pe celălalt mal, dinspre Illinois, într-un loc 
împădurit şi pustiu, unde nu se afla decât o colibă veche de 
lemn, împrejmuită de copaci atât de deşi, încât, dacă nu ştiai 
unde e, nu dădeai de ea. 

Stătea mai tot timpul cu mine, aşa că nu mi se ivea nici cel 
mai mic prilej s-o şterg de-acolo. Locuiam amândoi în coliba aia, 
iar noaptea babacu' încuia întotdeauna uşa şi-și punea cheia 
sub cap. Avea o puşcă, pe care cred c-o furase; trăiam din 
pescuit şi vânat. Uneori mă încuia şi se ducea până la 
debarcader - cu vreo trei mile mai jos. Era acolo o dugheană, 
unde în schimbul peştelui şi vânatului căpăta, rachiu, îl aducea 
acasă se-mbăta şi, când era cu chef, mă snopea în bătăi. 

Nu după multă vreme văduva află unde sunt şi trimise un om 
de-al ei să mă scape. Babacu' însă îl puse pe fugă cu puşca. 


Cam pe vremea aceea începusem să mă obişnuiesc cu noua 
mea viaţă şi chiar îmi plăcea, bineînţeles, în afară de bătăi. 
Trândăveam toată ziulica şi era tare bine. Stăteam cu burta la 
soare, fumam tabac, pescuiam şi nimeni nu mă silea să citesc 
sau să învăţ. Aşa trecură două luni, dacă nu şi mai mult. Hainele 
de pe mine erau ferfeniţă şi pline de jeg. Nu puteam pricepe 
cum dracu' de-mi plăcuse atâta în casa văduvei, unde trebuia să 
mă spăl, să mănânc din farfurie, să mă pieptăn, să mă duc la 
culcare şi să mă scol la ore fixe, să stau toată vremea cu nasul 
în carte şi, colac peste pupăză, să mai' îndur şi sâcâielile 
domnişoarei Watson. N-aș mai fi vrut să mă-ntorc niciodată 
acolo, în casa văduvei încetasem, să înjur din pricină că ei nu-i 
plăcea. Dar acum înjuram ca la uşa cortului - babacu' n-avea 
nimic împotrivă. Ce mai tura-vura, trăiam binişor în pădurea 
ceea. 

Cu vremea însă, babacu' se învățase să pună cam prea des 
mâna pe bâtă, aşa că nu mai puteam răbda. Eram numai 
vânătăi. Afară de asta, obişnuia să plece mereu, lăsându-mă 
închis în colibă. Odată m-a încuiat înăuntru şi a lipsit vreo trei 
zile. Mi-a fost grozav de urât. Credeam că s-a înecat şi că n-o să 
mai ies niciodată de-acolo. Gândul ăsta mă îngrozea. Mă hotărâi 
să caut un mijloc de evadare. Mai încercasem eu de multe ori să 
ies din colibă, dar degeaba. Prin ferestruica aia strâmtă n-ar fi 
putut trece nici măcar un câine, iar hornul era prea îngust ca să 
mă pot căţăra prin el. Uşa era făcută din blăni groase de stejar. 
Babacu' avea totdeauna grijă ca în lipsa lui să nu lase înăuntru 
vreun cuţit sau ceva asemănător, Cercetasem de sute de ori 
încăperea, tot n-aveam ce face şi în felul ăsta îmi trecea timpul. 
Dar de astă dată, în sfârşit, am găsit ceva: un ferăstrău vechi, 
ruginit şi fără miner. Fusese ascuns între grindă şi căpriorii 
acoperişului. Am luat ferăstrăul, l-am uns şi m-am pus pe lucru. 
La un capăt al colibei, în spatele mesei, era o cergă veche, 
bătută cu cuie în perete, ca să nu sufle vântul prin crăpături, şi 
să stingă lumânarea. M-am vârât sub masă, am ridicat cerga şi 
am început să tai cu ferăstrăul, în buşteanul gros de la temelie, 
o gaură cât să mă pot strecura afară. Treaba asta mi-a luat 
multă vreme, dar aproape că isprăvisem, când deodată am auzit 
răsunând în pădure puşca lui babacu'. Am îndepărtat toate 


urmele trudei mele, am pus la loc cergă şi am ascuns ferăstrăul, 
în curând se ivi şi babacul. Ca de obicei, nu era în apele lui. 
Zicea că fusese în târg, unde toate mergeau anapoda. 

Avocatul îi spusese că ar câştiga procesul şi ar căpăta banii, 
dacă ăia s-ar hotărî odată să-l înceapă, numai că scorneau o 
sumedenie de chichiţe ca să-l amâne mereu, iar judele Thatcher 
se pricepea la asemenea lucruri. Pe deasupra, oamenii spuneau 
c-o să mai fie un proces, ca să fiu luat de lângă babacu' şi dat în 
grija văduvei, care de data asta o să câştige procesul. Vestea 
asta nu mi-a plăcut deloc, fiindcă nu voiam în ruptu' capului să 
mă mai întorc în casa văduvei, unde aveam de îndurat atâtea 
chinuri şi unde trebuia să fiu civilizat, cum spunea dumneaei. 

Bătrânul începu să înjure vârtos; înjură pe cine vrei şi pe cine 
nu vrei şi, ca să fie sigur că nu i-a scăpat nimeni, o luă de la 
capăt şi isprăvi cu o înjurătură, ca să zic aşa, cuprinzătoare, 
pomenind o mulţime de oameni al căror nume nu-l ştia şi cărora 
le spunea „cum naiba-i cheamă”. Şi dă-i şi dă-i cu înjurăturile. 

— Tare-as vrea s-o văz pe văduvă că pune mâna pe tine! 
urmă el, adăugind c-o să fie cu ochii-n patru şi că, dacă au să 
încerce să vină după mine, o să mă ascundă intr-un loc pe care-l 
ştia numai el, cu vreo şase-şapte mile mai departe, unde puteau 
să crape căutându-mă şi tot nu mi-ar da de urmă. 

Chestia asta m-a cam tulburat, dar după câteva clipe m-am 
liniştit, gândindu-mă că mult n-o să mai fac eu purici lângă 
dumnealui, ca să-i dau prilejul să treacă la fapte. Bătrânul mă 
trimise să scot din barcă lucrurile pe care le adusese din târg. 
Adusese un sac de vreo cincizeci de funţi de mălai, o halcă de 
slănină, alice, o ploscă cu rachiu, un terfelog şi două gazete, 
bune de folosit ca fultuială, şi nişte câlţi. După ce-am dus un 
transport în colibă, m-am întors şi m-am aşezat pe botul bărcii, 
ca să mă odihnesc niţeluş. Eram hotărât s-o şterg în pădure, 
luând cu mine puşca şi niscaiva undiţe. Fireşte, n-aveam de 
gând să mă statornicesc undeva, ci voiam s-o iau razna prin 
ţară, umblând mai mult noaptea şi trăind din vânat şi pescuit, în 
felul ăsta puteam ajunge destul de departe ca să nu-mi mai dea 
de urmă nici babacu', nici văduva. Mă gândeam să tai buşteanul 
de la temelie şi s-o şterg chiar în noaptea aia, dacă babacu' s-ar 
chercheli îndeajuns— şi fără doar şi poate c-avea să se 


cherchelească. Eram aşa de cufundat în gânduri, încât n-am 
băgat de seamă că zăbovisem cam multişor. Deodată am auzit 
glasul bătrânului, care mă întreba dac-am adormit sau dacă nu 
cumva m-am înecat. 

Pân-am cărat toate lucrurile în colibă, s-a făcut întuneric, în 
vreme ce eu pregăteam cina, bătrânul mai trăgea câte-o duşcă; 
încălzindu-se, începu din nou să înjure. Se îmbătase în târg şi 
zăcuse toată noaptea într-un şanţ, aşa că acum arăta ca vai de 
lume. Era plin de noroi din creştet până-n tălpi, să juri că-i 
Adam, nu alta! De câte ori i se urca rachiul la cap, se apuca să 
înjure stăpânirea. 

— Şi să mai zici că asta-i. Stăpânire! începu el. Păi, uită-te la 
ea şi zi cu ce seamănă. Ce fel de lege-i aia care-i gata să 
răpească un fiu de la tac-su care l-a făcut şi s-a căznit să-l 
crească pe cheltuiala lui?! Da, taman când fiul ăsta a ajuns şi el 
om în toată firea si-ar putea să muncească şi să înceapă să-si 
ajute părintele ca să se hodinească şi el, vine legea şi se 
amestecă-n ciorbă. Şi cică asta-i stăpânire! Da' stai, că, nu-i 
ajunge atât. Legea îl sprijină pe boșorogul ăla de Thatcher, 
judele, ca să mă poată jefui pe mine de avutul meu. Frumoasă 
lege, n-am ce zice! O lege care sileşte pe un cetăţean care are 
peste şase mii de dolari să trăiască într-un bordei ca ăsta si-l 
lasă să umble în nişte zdrenţe care nu le-ai pune nici pe-o vită! 
Cică asta-i stăpânire! Cu o stăpânire ca asta nu poate intra omu- 
n drepturile lui. Uneori îmi vine s-o şterg pentru totdeauna din 
ţara asta. Da, le-am şi spus-o. l-am trântit-o în obraz lui 
Thatcher. M-a auzit o grămadă de lume şi n-au decât s-o spună 
şi la alţii. „Pentru doi cenți - le-am zis - aş tuli-o din ţara asta 
blestemată şi nu m-aș mai întoarce în vecii vecilor. Chiar astea 
au fost vorbele, şi le-am mai zis: „Hei, uitaţi-vă la pălăria mea - 
dacă aşa ceva se mai cheamă pălărie - fundul i-e găurit, iar 
restul îmi ajunge până sub bărbie; asta nu mai e pălărie, ci 
burlan de sobă. Şi, mă rog, cine poartă asemenea pălărie? Un 
om ca mine, care-aş fi printre ăi mai bogaţi oameni din târg, 
dac-as putea să-mi capăt drepturile. Halal stăpânire, n-am ce 
zice! Hei, ascultă-aici! Era odată un negru liber de prin Ohio$, un 
mulatru cu pielea albă, să juri că-i alb. Purta o cămaşă albă 


3 Stat în nord-estul Statelor Unite 


— N-am văzut în viaţa mea una mai albă - şi avea o pălărie 
pe cinste. Haine mai frumoase ca ale lui nu ştiu să fi avut altu' în 
tot târgu' ăla. Mai avea şi un ceas de aur cu lănţişor, şi un 
baston cu măciulie de argint, într-un cuvânt era ăl mai grozav 
nabab din tot ţinutul. Şi ce crezi că spunea lumea? Cică era 
profesor la universitate, că vorbea o sumedenie de limbi şi ştia 
câte-n lună şi-n stele. Dar asta n-ar fi nimic. Cică la el, acolo, 
avea drept de vot. Asta le-a pus capac la toate. Ce-o s-ajungă 
ţara asta? Mi-am zis eu. Era zi de alegeri şi mă gândeam să mă 
duc să votez şi eu, măcar că eram prea afumat ca să-mi târăsc 
picioarele pân-acolo. Când am auzit însă că în ţara asta e un 
stat în care negrul ăla are voie să voteze, m-am lăsat păgubaş. 
Le-am spus că eu unu' nu mai votez câte zile oi avea. Chiar aşa 
le-am spus, de faţă cu toţi. Din partea mea poa' să se ducă ţara 
de râpă, că eu nu mai votez cât oi fi şi-oi trăi. Da' să fi văzut ce 
aere îşi dădea negrul ăla! Păi, dacă nu l-aş fi îmbrâncit, nici nu s- 
ar fi dat la o parte ca să mă lase să trec. Le-am zis ălora: ia 
spuneţi-mi, de ce nu-i scos la vânzare negru’ ăsta? Şi ce crezi că 
mi-au răspuns? He, cică nu poate fi vândut până nu împlineşte 
şase luni de şedere în statul ăla şi că pân-atunci în mai are. 
Poftim o mostră! Şi-atuncea - zic - ce stăpânire mai e şi aia, 
care nu poate vinde un negru liber decât după ce stă şase luni 
într-un stat? O stăpânire care se crede stăpânire şi-şi zice 
stăpânire si-şi dă aere de stăpânire, când trebuie s-aştepte şase 
luni ca să poată pune mâna pe un pezevenghi de negru liber, 
pe-un diavol tuciuriu în cămaşă albă, pe-un bagabont şi-un... 

Babacu' se aprinsese în aşa hal, că, ne-mai băgând de seamă 
unde-l duc picioarele, se împiedică de butoiaşul cu slănină şi 
căzu, julindu-şi ţurloaiele. Sfârşitul discursului a fost de-o 
înflăcărare nemaipomenită: un potop de înjurături, mai ales 
împotriva negrului şi a stăpânirii, dar şi a butoiaşului, din când în 
când. Începu să ţopăie prin odaie ca un apucat, ţinându-se când 
de-o gleznă, când de aialaltă, şi până la urmă trase deodată cu 
stângul un şut grozav butoiaşului. Ideea n-a fost prea bună, 
fiindcă s-a nimerit sa lovească tocmai cu piciorul încălţat cu 
gheata ruptă, din care-i ieşeau afară două deşte. Scoase un 
urlet de ţi se făcea părul măciucă să-l auzi, şi se tăvăli pe jos, 
ţinându-se de deştele lovite şi înjurând mai vârtos ca oricând. 


Cel puţin aşa îmi zise chiar dumnealui după aceea. Cică de data 
asta îl întrecuse până şi pe moş Sowberry Hagan, pe care-l 
auzise înjurând în zilele când moşul era în putere. Eu socot însă 
că se lăuda numai. 

După cină, babacu' luă plosca, spunând că are-n ea rachiu 
pentru două beţii' şi-un delirium tremens. Folosea totdeauna 
cuvântul ăsta. În gândul meu îmi ziceam că într-o oră o să fie 
beat mort şi atunci am să pot şterpeli cheia sau am să tai cu 
ferăstrăul buşteanul ăla - una din două. Bău ce bău, apoi se 
întinse pe pătură. Dar norocul fugea de mine: babacu' nu 
dormea adânc; se frământa în somn, gemea, mormăia şi se 
sucea ba pe-o parte, ba pe cealaltă. Până la urmă m-a apucat o 
piroteală de n-am mai putut ţine ochii deschişi şi până să ştiu 
ce-i cu mine, am adormit buştean, cu lumânarea aprinsă alături. 

Nu ştiu cât am dormit, dar deodată am auzit un țipăt grozav şi 
m-am trezit. Babacu' sărea ca un smintit prin încăpere, urlând 
că-i împresurat de şerpi! şi că i se încolăcesc pe picioare. Tipa şi 
p-urmă sărea ca ars, zicând că un şarpe-l muşcase de falcă. Eu 
însă nu vedeam niciun şarpe. Deodată începu să alerge în jurul 
mesei zbierând: „la-l de pe mine! la-l de pe mine! Mă muşcă de 
gât!" N-am pomenit privire mai sălbatică la un om. Nu trecu 
mult şi se prăbuşi pe podea, gâfâind ostenit; apoi începu să se 
dea de-a dura cu o iuţeală nemaipomenită, izbind cu picioarele 
în dreapta şi-n stânga, bătând aerul cu mâinile şi răcnind că-i 
hărțuit de diavoli, încetul cu încetul se potoli şi o clipă rămase 
nemişcat, gemând. Apoi se linişti de-a binelea. Auzeam 
cucuvelele şi lupii urlând în pădure. Era o linişte înfricoşătoare. 
Babacu' zăcea într-un colţ. În curând se ridică în capul oaselor şi 
trase cu urechea. 

— Apoi rosti cu glas stins: 

— Bu-hu-hu, vin morţii, bu-hu-hu, vin după mine, da’ nu mă 
duc cu ei! Uite-i! Nu m-atingeţi, nu m-atingeţi! Jos labele! Tii, ce 
reci sunt! Fie-vă milă de un biet păcătos, lăsaţi-l în pace! 

Începu să se târască în patru labe, milogindu-se să |! E lăsat 
în pace. Apoi se înveli în pătură, se rostogoli sub masa veche de 
brad şi izbucni în plâns, îl auzeam cum plânge sub pătură. 

Peste câteva clipe ieşi de sub masă, sări în picioare şi, 
zărindu-mă, se repezi la mine ca un apucat, începu să mă 


fugărească prin colibă, cu cuțitul în mână, zicându-mi că-s 
îngerul morţii şi c-o să mă omoare ca să nu mai vin niciodată la 
el.. 

L-am rugat să-mi dea pace şi i-am spus că-s Huck, nu cine 
crede el, dar l-a apucat un râs sălbatic şi, răcnind şi înjurând 
amarnic, a urmat să mă fugărească. Tocmai când mă 
pregăteam să mă strecor pe sub braţul lui, m-a înhăţat de 
gulerul hainei, drept între umeri. Credeam că mi-a sunat ceasul. 
Dar am lepădat haina cu iuţeala fulgerului şi am scăpat. Peste 
câteva clipe, nemaiputându-se ţine pe picioare de oboseală, 
babacu' se prăbuşi cu spatele la uşă, cică să se odihnească niţel 
ca să mă poată omori după aia. Punându-şi cuțitul sub cap, îmi 
zise că trage un pui de somn ca să mai prindă puteri şi p-urmă 
mi-arată el mie. 

A adormit degrabă. M-am suit atunci pe scaunul ăla cu fundul 
spart şi, fără zgomot, am pus mâna pe puşcă. Am împins 
vergeaua să văd dacă-i încărcată, apoi am aşezat puşca pe 
butoiul de sfeclă, cu ţeava îndreptată spre babacu', şi am stat la 
pândă, cu ochii pe el. Tii, ce încet a trecut vremea în noaptea 
aceea, aşa, pe tăcute. 


CAPITOLUL VII 


— Scoală! Ce faci acolo? 

Am deschis ochii şi m-am uitat împrejur, încercând să-mi dau 
seama unde mă aflu. Dormisem adânc şi acum soarele răsărise. 
Babacu' stătea aplecat deasupra mea: părea mahmur şi chiar 
bolnav. N 

— Ce-faci cu puşca? Imi zice. 

Mi-am dat seama că nu ţinea minte ce făcuse noaptea, aşa că 
i-am spus: 

— A-ncercat cineva să intre şi-am stat la pândă. 

— De ce nu m-ai trezit? 

— Am vrut, dar n-am izbutit să te urnesc. 

— Bine, bine. la nu mai pălăvrăgi atâta; mai bine du-te de 
vezi dacă nu s-a prins vreun pește în undiţe, că mi-e foame. Vin 
şi eu numaidecât. 

A descuiat uşa, iar eu am luat-o la fugă spre mal. Am zărit 
nişte cioate şi plavii care pluteau la vale şi mi-am dat seama că 
apele începuseră să crească. 

Mă gândeam ce bine-aș duce-o dac-aş fi acum în târg. Viitura 
din iunie îmi aducea totdeauna noroc, fiindcă de cum încep să 
crească apele, vin la vale o sumedenie de buşteni şi de plute - 
uneori câte-o duzină de buşteni deodată - şi nu ţi se cere decât 
să întinzi mâna după ei şi să-i vinzi apoi cherestegiilor sau la 
joagăr. 

Mergeam pe mal în sus, pândind cu un ochi pe babacu' şi cu 
celălalt apa râului, ca să văd ce mai aduce viitura. Deodată am 
zărit o luntre, o frumuseţe de luntre, lungă de vreo patru metri; 
plutea pe creasta valurilor, ca o rață. Am sărit ca o broască în 
apă, cu capul în jos, aşa îmbrăcat cum eram, şi am înotat drept 
spre ea. Mă aşteptam, să fie cineva culcat în luntre; mulţi fac 
aşa dinadins, ca să te păcălească, şi când zici c-ai tras luntrea la 
mal, ăia se ridică de pe fundul ei şi-ţi râd în nas. Da' de data 
asta n-a fost aşa. De bună seamă că era o luntre luată de puhoi. 
M-am suit în ea şi am adus-o la mal. Imi ziceam că babacu' o să 


fie tare mulţumit când o vedea-o: făcea zece dolari pe puţin. 
Când am ajuns la țărm, babacu' încă nu se zărea, împingând 
luntrea într-o scobitură îngustă, năpădită de ierburi şi sălcii, mi-a 
dat în gând s-o ascund acolo, ca atunci când o fi să fug, în loc s- 
o iau prin pădure, să mă las cu luntrea vreo cincizeci de mile 
mai la vale şi mă statornicesc acolo, fără să mă canonesc atâta 
umblând pe jos. 

Eram destul de aproape de colibă şi mi se părea mereu că-l 
aud pe babacu'. Până la urmă tot am ascuns luntrea, dar când 
am ieşit din ascunzătoare şi m-am uitat printr-un desiş de sălcii, 
l-am zărit pe babacu' pe potecă: ochea o pasăre cu puşca. Va să 
zică nu văzuse nimic. Când s-a apropiat, am avut grijă să mă 
găsească scoțând o undiţă. M-a luat la rost că de ce mă 
mocoșesc, da' i-am zis că am căzut în apă şi că de-aia am 
zăbovit. Ştiam eu c-o să vadă că-s ud leoarcă şi-o să înceapă să 
mă descoasă. In undiţe se prinseseră vreo cinci bibani. l-am luat 
şi ne-am dus acasă. 

După masă ne-am tolănit să tragem un pui de somn, că eram 
amândoi cam obosiţi. Mă gândeam că, de-aș putea găsi vreun 
mijloc de a-i împiedica pe babacu' şi pe văduvă să se ia după 
mine, ar fi cu mult mai sigur decât dacă m-aş bizui doar pe 
norocul de-a ajunge destul de departe până să bage ei de 
seamă c-am tulit-o. Că de! Cine ştie ce se poate întâmpla! 

Din păcate, nu-mi trecea prin minte nimic. După câtva timp, 
babacu' s-e sculă ca să mai dea pe’ gât o găleată de apa şi-mi 
spuse: 

— Altă dată, când o veni careva să dea târcoale pe-aici, să mă 
scoli, auzi? Omul ăla n-a venit cu gând bun încoace, îl împuşcam 
eu, fir-ar al dracului! Altă dată să mă scoli, auzi? 

Şi se culcă la loc. 

Vorbele lui mi-au dat taman ideea pe care-o căutam, de data 
asta - mi-am zis - nimănui n-o să-i treacă prin cap să se ia după 
mine. 

Pe la amiază, am ieşit amândoi din colibă şi-am luat-o pe mal 
în sus. Apa venea cam repejor, cărând cu ea o sumedenie de 
butuci. Deodată, se ivi o plută: nouă buşteni strâns legaţi. Ne- 
am dus cu barca, am prins-o şi am tras-o la mal. Apoi ne-am 
aşezat să prânzim. Oricine afară de babacu' ar fi aşteptat toată 


ziua ca să mai prindă ceva butuci. Dar el nu. Nouă butuci îi erau 
de ajuns şi ţinea morţiş să se ducă cu ei în târg, să-i vândă. 

Pe la vreo trei şi jumătate, mă încuie şi porni cu barca, 
trăgând după el pluta. După socotelile mele, n-avea să se mai 
întoarcă în seara aceea. Am aşteptat să se îndepărteze bine, 
apoi am scos ferăstrăul şi m-am pus iar pe lucru, la butucul 
acela. Babacu' n-ajunsese încă la ţărmul celălalt, că eu şi 
ieşisem prin gaură, afară din colibă. Barca şi pluta păreau acum 
cât un punct hăt-departe pe apă. 

Am luat sacul cu mălai şi l-am cărat în locul unde ascunsesem 
luntrea. Am dat la o parte ierburile şi crăcile şi l-am aşezat în 
luntre, 

La fel am făcut şi cu halca de slănină, şi cu plosca de rachiu. 
Am luat toată cafeaua, tot zahărul şi toate alicele pe care le-am 
mai găsit în colibă, apoi am luat câlţii, o găleată, un polonic şi o 
cană de tinichea, ferăstrăul meu vechi, două pături, o tigaie şi 
un ibric de cafea. Am mai luat şi nişte undiţe, chibrituri şi alte 
mărunţişuri, într-un cuvânt, tot ce avea un preţ cât de mic. Ce 
mai, am golit coliba. Aş fi vrut şi un topor, da' nu era niciunul, 
afară de ăl de la grămada de lemne, pe care aveam de gând să-l 
las - ştiu eu de ce. 

În sfârşit, am dus puşca, şi cu asta basta. 

Tot strecurându-mă prin deschizătură şi târând afară atâtea 
lucruri, răscolisem binişor pământul în locul acela. Am presărat 
deasupra niţică țarină, ca să ascund cât de cât urmele de paşi şi 
talașul. Apoi am aşezat butucul la loc, punându-i doi bolovani 
dedesubt şi proptindu-l cu încă unul, căci acum era cam îndoit şi 
nu prea ajungea până la pământ. De la patru-cinci paşi, dacă nu 
ştiai dinainte, nu băgai de seamă că fusese tăiat cu ferăstrăul; şi 
apoi, era în spatele colibei: cine să-și vâre nasul pe-acolo? 

Până la luntre, pământul era acoperit cu iarbă, aşa că nu se 
vedea, nicio urmă. M-am mai uitat o dată să mă încredinţez. De 
pe mal mi-am aruncat privirile spre fluviu. Nicio primejdie. Mi- 
am luat puşca şi m-am dus în pădure să vânez niscaiva păsări, 
când, ce să vezi, dau de un porc sălbatic. Porcii fugiţi de la 
fermele din prerie se sălbăticesc repede prin coclaurile astea. L- 
am omorât şi l-am cărat până la colibă. 

Apoi am luat toporul şi-am fărâmat uşa în bucăţi. 


Am târât porcul înăuntru, l-am cărat până aproape de masă şi 
i-am tăiat gâtiţa cu toporul, lăsându-l un timp să sângereze pe 
pământ. Zic pământ, fiindcă pe jos era pământ bătătorit, nu 
duşumea. Am luat un sac vechi şi l-am umplut cu pietroaie, câte 
am putut să car, l-am aşezat lângă porc şi l-am târât apoi afară 
prin pădure, până la mal, şi zdup cu el în apă. Şi dus a fost. 

Se vedea limpede că ceva fusese târât pe pământ. Ce n-aş fi 
dat să fie de faţă şi Tom Sawyer! Ştiu că i-ar fi plăcut o istorie ca 
asta. Şi ce de floricele i-ar mai fi pus, cu închipuirea lui! Nimeni 
nu-l întrece pe Tom Sawyer în asemenea treburi. 

La urmă, mi-am smuls câteva fire de păr, le-am lipit de 
muchea toporului, pe care-l muiasem bine în sânge, şi am 
azvârlit toporul într-un colţ. Apoi am luat porcul în braţe, l-am 
acoperit cu haina (ca să nu mai picure sânge) şi ajungând la 
mal, ceva mai jos de colibă, l-am aruncat în apă. Mi-a venit o 
idee: m-am dus la luntre, am luat sacul cu mălai şi ferăstrăul şi 
le-am adus în colibă. Am pus sacul la locul unde stătea de obicei 
şi i-am găurit fundul cu ferăstrăul, că nu erau cuțite şi furculiţe - 
babacu' folosea numai briceagul când pregătea mâncarea. Am 
târât apoi sacul vreo sută de paşi pe pământul acoperit. Cu 
iarbă şi prin zăvoiul de sălcii, la răsărit de colibă, până la 
marginea unei japșe? lată de vreo cinci mile şi plină de păpuriș 
şi - la vremea lor - şi de rațe. In partea cealaltă, japşa se 
prelungea într-o gârlă, lungă de vreo câteva mile, care se 
pierdea undeva, nu ştiu unde, numai în matca fluviului nu. 

Mălaiul curse, lăsând o dâră până la japşă. Am azvârlit acolo 
şi tocila lui babacu', aşa, ca din întâmplare. Apoi am legat cu o 
sfoară gura sacului, ca să nu mai curgă, şi l-am dus înapoi la 
luntre, împreună cu ferăstrăul. 

Între timp se cam întunecase, aşa că m-am dus cu luntrea 
ceva mai la vale şi-am ascuns-o sub nişte sălcii. Așteptând să 
răsară luna, am priponit luntrea de un trunchi de salcie, am 
înfulecat ceva şi m-am tolănit ca să fumez o pipă şi să 
chibzuiesc la un plan de bătaie. 

„Va să zică aşa - îmi spuneam - au să se ia după urmele 
lăsate de sacul cu bolovani, pân-au să ajungă la mal, apoi au să 
răscolească fluviul ca să dea de mine. Pe urmă au să se ia după 


? O baltă mai puţin întinsă 


dâra de mălai până la japşă şi-au s-o pornească la vale, prin 
gârla ceea, ca să-i prindă pe tâlharii care m-au omorât şi au 
prădat coliba. N-au să-mi caute o veşnicie hoitul în fluviu, au să 
ostenească repede, şi n-au să-şi mai bată capul să dea de mine. 
Minunat! Pot poposi oriunde poftesc. Mă gândesc că insula 
Jackson ar fi un loc destul de prielnic. O cunosc îndeajuns de 
bine, si-apoi nu calcă nici dracu' pe-acolo. Unde mai pui că 
noaptea aş putea trece cu barca pe malul celălalt, ca să dau o 
raită prin târg şi să fac rost de tot ce-mi trebuie. Da, insula 
Jackson e locul cel mai potrivit.” 

Eram mort de oboseală, aşa că, până să prind de veste, am 
adormit. Când m-am trezit, n-am mai ştiut unde mă aflu. M-am 
ridicat şi m-am uitat în jur, niţeluș cam speriat. Atunci mi-am 
amintit unde mă găseam. Fluviul părea lat de câteva mile. 

Luna strălucea aşa de tare, că aş fi putut să număr buştenii 
negri care lunecau lin pe firul apei, la sute de metri de mal. 
Peste tot domnea o linişte de moarte şi părea să fie târziu, 
mirosea a târziu. Aţi priceput ce vreau să spun - nu găsesc 
cuvintele cele mai nimerite. 

Am căscat adânc şi m-am întins să mă dezmorţesc. Când să 
dezleg luntrea şi s-o pornesc, am auzit un zgomot departe pe 
fluviu. Am tras cu urechea şi m-am dumerit repede. Era 
scârţâitul acela jalnic pe care-l fac în nopţile liniştite vâslele ce 
se răsucesc în strapazane!?. Privind printre crengile sălciilor, am 
văzut departe pe apă o luntre. N-aş fi putut spune câţi oameni 
erau în ea. Se apropia repede şi, când a ajuns în dreptul meu, 
am văzut că nu era decât un om. „Te pomeneşti c-o fi babacu'” 
- mi-am spus— deşi nu-l aşteptam să sosească atât de curând. 
Curentul purtă luntrea ceva mai jos de locul unde mă aflam; de- 
acolo o porni spre mal, legănându-se pe apa liniştită. Trecuse 
atât de aproape de mine, că l-aş fi putut atinge cu patul puștii 
pe cel din luntre. Nu mai încăpea nicio îndoială. Era babacu' şi, 
după felul în care mânuia vâslele, nu părea deloc beat. 

N-am mai stat pe gânduri: în clipa următoare vâsleam la vale, 
liniştit dar repede, în umbra țărmului. Am plutit aşa vreo două 
mile şi jumătate, apoi m-am abătut un sfert de milă sau poate şi 
mai mult spre mijlocul fluviului, ca să ocolesc debarcaderul, de 


10 Cui de lemn fixat pe marginea bărcii, de care se leagă vâsla. 


unde putea să mă vadă careva şi să mă strige. M-am vârât 
printre plavii, apoi m-am tolănit pe fundul luntrei şi am lăsat-o 
să plutească, în voie. Stăm aşa lungit şi mă odihneam trăgând 
din lulea şi uitându-mă la cerul fără pic de nor. Ce adânc pare 
cerul când stai culcat pe spate, în bătaia lunii! Nu băgasem 
niciodată de seamă pân-atunci. Şi ce desluşit se aud pe apă 
toate zgomotele în nopţi ca astea! Auzeam ce spun oamenii la 
debarcader. O vorbă nu-mi scăpa. Unul zicea că de-acu înainte 
zilele au să fie mai lungi şi nopţile mai scurte. Altul spuse că, 
după părerea lui, noaptea asta nu era dintre alea scurte. 
Amândoi izbucniră în râs, apoi ăl deşi dăduse părerea o mai 
spuse o dată şi iar se porniră pe râs. P-urmă îl treziră pe un al 
treilea si-i spuseră şi lui, însă celălalt nu râse, ci se burzului la ei: 
„la mai lăsaţi-mă în pace!” 

Al dintâi zise apoi că are de gând să-i povestească şi neveste- 
si - fără îndoială c-o să-i placă şi ei. Dar - adăugă el - gluma 
asta e-un fleac pe lângă cele pe care i le spusese el pe vremuri. 

Am mai auzit pe cineva zicând că-i aproape ora trei şi că 
nădăjduieşte ca, în cel mult o săptămână, să răsară şi soarele. 
Apoi vorbele s-au depărtat şi nu le-am mai putut desluşi, 
auzeam doar un şuşotit, curmat în răstimpuri de câte un hohot 
de râs dar parcă venea de departe. Lăsasem cu mult în urmă 
debarcaderul. Ridicându-mă în picioare, mi-a răsărit în faţă, cu 
vreo două mile şi jumătate mai la vale, insula Jackson; acoperită 
de o pădure deasă, se ridica semeaţă în mijlocul apei, 
mătăhăloasă şi neagră, ca un vapor cu luminile stinse. Limba de 
nisip nu se zărea, o năpădiseră apele. 

Nu mi-a trebuit mult ca s-ajung la ea. Lăsându-mă în voia 
curentului, am ocolit repede capul insulei şi, intrând în apa lină 
de lângă țărm, am coborât în partea dinspre Illinois. 

Am tras luntrea într-o despicătură adâncă a malului, pe care o 
ştiam, şi-am dat la o parte crengile sălciilor, ca să pot pătrunde 
acolo. Apoi mi-am priponit luntrea: nimeni n-ar fi putut s-o vadă. 

M-am dus la capătul insulei şi m-am aşezat pe-o buturugă. De 
acolo am privit în voie fluviul cel mare, pe care lunecau buşteni 
negri; cu vreo trei mile mai jos se vedea târguşorul, unde 
clipeau câteva luminiţe. O plută cât toate zilele, cu un felinar în 
mijloc, venea încet la vale, cu vreo milă mai sus. O vedeam cum 


lunecă agale şi, când a ajuns în dreptul meu, am auzit pe cineva 
strigând: „Ai de la pupa! Cârmiţi-o spre dreapta!” Am auzit 
vorbele astea de parc-aş fi fost lângă cel care le rostise. Cerul 
începuse să se lumineze. Am intrat în pădure şi m-am culcat ca 
să trag un pui de somn înainte de prânzişor. 


CAPITOLUL VIII 


Când m-am deşteptat, soarele se înălţase atât de sus pe cer, 
încât am socotit că era trecut de opt. Tolănit pe iarbă, la umbră, 
m-am lăsat în voia gândurilor. Huzuream de bine şi eram 
mulţumit. Jur-împrejur erau nişte copaci uriaşi, sub care domnea 
întunericul, nu vedeam soarele decât prin vreo două-trei 
crăpături. Pe pământ, în locurile unde se cernea lumina prin 
frunziş, străluceau bănuţi de soare şi bănuţii se mişcau uşor - va 
să zică pe sus adia un vânticel. Două veveriţe se aşezară pe o 
cracă și începură să turuie la mine, prietenoase. 

Mă simţeam straşnic de bine şi mi-era lene să mă scol ca să- 
mi pregătesc ceva de mâncare. Eram cât pe ce să aţipesc din 
nou, când deodată mi s-a părut că aud un bubuit undeva, în 
susul apei. M-am proptit în coate si-am tras cu urechea. N-a 
trecut mult şi-am auzit iar bubuitul, într-o clipă eram în picioare 
şi priveam printr-o bortă din frunziş. Şi, ce să vezi? Pe apă, cam 
în dreptul debarcaderului, plutea un nor de fum. Era acolo şi 
vaporul, plin de oameni. Am priceput ce se-ntâmplă. Bum! 
Fumul alb ţâșni din coasta vasului. Pasămite, trăgeau cu tunul în 
apă, încercând să-mi aducă hoitul la suprafaţă. 

Mi-era o foame de lup, dar m-am gândit că n-are rost să 
aprind focul, fiindcă ăia ar fi putut să vadă fumul. Am rămas pe 
loc, privind norii de fum şi ascultând bubuiturile tunului. Fluviul, 
lat de o milă în locul acela, e grozav de frumos într-o dimineaţă 
de vară, aşa încât mă gândeam c-o să petrec destul de bine, 
privindu-i cum îmi caută rămăşiţele pământești. Numai de-aş fi 
avut şi ceva demâncare! Deodată mi-am amintit că oamenii de 
prin partea locului aveau obiceiul să umple cu argint viu bucăţi 
de pâine şi să le arunce în apă, fiindcă ele se duc de-a dreptul la 
hoiturile ălor înecaţi, si-acolo rămân. Ce mi-am zis eu.? la să mă 
uit cu băgare de seamă; de-oi vedea vreo bucată de pâine 
plutind pe-aproape, le arăt eu lor cine sunt. M-am dus pe malul 
dinspre Illinois, ca să-mi încerc norocul, şi nu mi-a părut rău: pe 
apă plutea un codru de pâine. Era cât pe ce să-l prind cu un băț, 


dar mi-a alunecat piciorul şi pâinea si-a văzut de drum. În locul 
acela curentul apei se apropia cel mai mult de mal. Nu trecu 
mult şi se ivi o altă bucată. De data asta am avut noroc. Am 
pescuit-o, i-am scos dopul şi bulgăraşul de argint viu şi mi-am 
înfipt dinţii în ea. Era o franzelă din alea pe care le mănâncă 
bogătaşii, nu vreo turtă de mălai oarecare. 

Mi-am ales un locşor printre copaci şi m-am aşezat pe un 
buştean, mușcând din bucata de pâine şi uitându-mă plin de 
mulţumire la vaporaş. Deodată îmi trecu prin minte că văduva, 
pastorul sau mai ştiu eu cine s-au rugat ca bucata asta de pâine 
să ajungă la mine, şi uite c-a venit şi m-a găsit. „O fi ceva 
adevărat în chestia asta - îmi ziceam. Când se roagă un om ca' 
văduva sau ca pastorul, trucul se prinde, fiind că-s oameni 
cumsecade, dar cu unul ca mine nu merge..." 

Mi-am aprins o pipă şi am fumat cu poftă, stând mai departe 
la pândă. Vaporaşul plutea în voia apei şi mă gândeam c-o să 
am prilejul să văd cine e pe bord, când o să ajungă în dreptul 
meu, pe urmele bucății de pâine. Cum am văzut că se apropie, 
am stins pipa şi, ducându-mă pe mal, în locul unde pescuisem 
pâinea, m-am aşezat în spatele unei buturugi, într-un luminiş. 
Prin crăcăna buturugii se vedea bine. 

Acum vaporaşul era atât de aproape de mal, încât oamenii ar 
fi putut să coboare aruncând o punte de scânduri. 

Pe bord se aflau mai toţi cunoscuţii: babacu', judele Thatcher, 
Becky Thatcher, Joe Harper, Tom Sawyer şi mătuşă-sa Polly, 
bătrâna, cu Sid şi cu Mary, şi mulţi alţii. Toţi vorbeau despre 
omor, dar căpitanul le tăie vorba: 

— Acum fiţi cu ochii în patru. Curentul se apropie cel mai mult 
de insulă în locul ăsta şi s-ar putea ca trupul să i se fi încurcat 
printre ierburi, lângă mal. Cel puţin aşa nădăjduiesc. 

Eu unul eram de altă părere. Se înghesuiau cu toţii, 
aplecându-se peste parapet, drept în faţa mea, fără să scoată o 
vorbă-şi cu ochii la pândă. Îi vedeam cât se poate de bine, însă 
ei n-aveau cum să mă vadă. 

Căpitanul strigă: „Păzea!” şi tunul slobozi o ghiulea drept spre 
mine, de mă asurzi cu detunătura şi aproape că mă orbi cu 
fumul. Credeam că s-a zis cu mine. Să fi fost o ghiulea 
adevărată, socot că oamenii ar fi găsit hoitul pe care-l căutau. 


Dar, slavă Domnului, am scăpat nevătămat. Vaporaşul îşi urmă 
drumul, pierind după un cot al insulei. Din când în când auzeam 
bubuiturile tunului, din ce în ce mai depărtate, până ce după 
vreo oră nu le-am mai auzit. Insula era lungă de vreo trei mile. 
Imi închipuiam că, ajungând la capătul ei, se lăsaseră păgubaşi. 
Dar n-a fost aşa. Au ocolit piciorul insulei şi au luat-o în sus, pe 
braţul dinspre Missouri, mărind presiunea şi trăgând cu tunul din 
când în când. M-am dus în cealaltă parte a insulei, ca să-i pot 
privi. Când au ajuns în faţa capului insulei, au încetat să tragă. 
Vaporaşul s-a îndreptat spre malul dinspre Missouri, unde 
oamenii au debarcat şi s-au risipit pe la vetrele lor. 

Ei, acum eram sigur c-am scăpat. Puteam să jur că n-o să mai 
vină nimeni să mă caute. Mi-am scos catrafusele din barcă şi mi- 
am înjghebat o tabără pe cinste în inima pădurii. Am luat 
păturile şi mi-am întocmit din ele un fel de cort, sub care să-mi 
pot pune lucrurile, ca să nu le ude ploaia. Am pescuit un biban şi 
l-am despicat cu ferăstrăul. Spre seară am aprins focul, ca să-mi 
pregătesc cina. Apoi am pus o undiţă, ca să prind niscaiva peşte 
pentru a doua zi dimineaţa. 

Când s-a întunecat, m-am aşezat lângă foc şi mi-am aprins 
luleaua. Eram mulţumit. Dar în curând m-am simţit tare singur 
şi, ca să-mi alung urâtul, m-am dus pe mal şi m-am aşezat acolo 
ascultând clipocitul apei şi nu-mărind stelele, buştenii şi plutele, 
care veneau la vale. Apoi m-am dus la culcare. Nu se află mijloc 
mai bun ca să-ţi omori timpul când ţi-e urât. Altminteri, îţi vine 
să-ţi iei lumea-n cap. 

Trecură aşa trei zile şi trei nopţi, una la fel ca cealaltă, fără 
nicio schimbare. A patra zi m-am dus să cercetez insula. Eram 
stăpânul ei, era a mea, ca să zic aşa, şi voiam s-o cunosc pe de- 
a-ntregul; dar mai cu seamă voiam să-mi treacă timpul. Am 
găsit o sumedenie de fragi copţi, fragezi, şi aguridă, şi zmeură 
verde,.ba chiar mure care începuseră să se coacă. Toate au să 
fie în curând bune de mâncat, îmi ziceam. 

Am hoinărit aşa prin pădure, până am ajuns într-un loc care 
nu mi se părea a fi prea departe de piciorul insulei. Luasem cu 
mine puşca, dar numai ca să mă apăr, nu ca să vânez; aveam 
de gând să vânez ceva când m-oi întoarce. Şi cum mergeam eu 
aşa, odată-mi iese în cale un şarpe mare, de era cât pe ce să 


calc pe el. Dihania se strecură printre ierburi şi flori - eu după 
ea, ca s-o prind. Alergam prin pădure, când, deodată, am dat 
peste cenuşa unui foc care mai fumega încă. 

Am simţit că-mi sare inima din piept. N-am mai pierdut 
vremea să mă uit în jurul meu şi, ţinând mâna pe trăgaci, am 
luat-o la fugă de-a-ndăratelea, în vârful picioarelor. Din când în 
când mă opream o clipă în de trăgeam cu urechea, dar gâfâiam 
aşa de tare, că nu mai puteam auzi nimic altceva. Fugeam puţin 
şi iar. Mă opream s-ascult, şi uite-așa,. De nu ştiu câte ori. Când 
zăream o buturugă mi se părea că-i un om. Când vreun vreasc 
trosnea sub picioarele mele, mă simţeam ca un om căruia i s-ar 
fi smuls un plămân şi nu mai poate să răsufle. 

Am ajuns înapoi la tabără, cam plouat şi cu inima cât un 
purice. Da-mi spuneam. Că nu-i vreme de pierdut, aşa că mi-am 
cărat iar tot calabalâcul în luntre ca să-l ascund, apoi am stins 
focul şi-am împrăştiat cenuşa, ca să pară că-i rămasă de la un 
foc de tabără de acum un an. Când am isprăvit, m-am căţărat 
într-un copac. Cred c-am stat acolo vreo două ceasuri, da' n-am 
văzut şi n-am auzit nimic, măcar că mi se părea că aud şi văd 
câte şi mai câte. Cum nu puteam rămâne toată viaţa în copac, 
m-am dat jos, dar n-am ieşit din desişul pădurii şi am stat tot 
timpul cu ochii în patru. Cât despre mâncare, n-am găsit decât 
nişte fragi şi rămăşiţele mesei din dimineaţa aceea. 

Spre seară m-a apucat o foame grozavă. Când s-a întunecat 
de-a binelea, înainte să răsară luna, am pornit cu barca spre 
malul dinspre Illinois. Am vâslit aşa ca la vreun sfert de milă, am 
tras la mal, am intrat în pădure şi mi-am pregătit cina. Mă 
hotărâsem să rămân toată noaptea acolo, când, deodată, am 
auzit tropot de copite şi glasuri omeneşti. Mi-am cărat la iuţeală 
toate boarfele în luntre, apoi m-am târât prin pădure să văd ce 
se-ntâmplă. Nu trecu mult şi auzii pe cineva spunând: 

— Ar fi mai bine să poposim aici, numai să găsim un loc bun. 
Caii sunt istoviţi. Hai să vedem. 

N-am mai aşteptat. Am sărit în barcă şi-am vâslit până la 
vechiul loc. Am legat barca şi m-am lungit în ea, ca să dorm. 

N-am dormit cine ştie ce, mă munceau tot feluri de gânduri. 
De câte ori mă trezeam, mi se, părea că mă strânge cineva de 
gât. Somnul nu mi-a priit deloc, în gândul meu îmi ziceam: „Nu 


mai merge aşa. Trebuie să aflu cine mai e pe insulă afară de 
mine. Dacă nu, m-am dus dracului”. M-am simţit ceva mai bine 
după ce-am luat hotărârea asta. Am pus mâna pe vâslă şi-am 
desprins luntrea de țărm, lăsând-o să plutească la vale,. Printre 
umbre. Luna strălucea şi dincolo de umbre era lumină ca ziua. 
Aproape o oră am plutit aşa, într-o tăcere deplină. Totul dormea. 
Ajunsesem aproape de piciorul insulei, când începu să bată un 
vânticel rece care încreţea apa - semn că noaptea era pe 
sfârşite. Am cârmit luntrea spre țărm. Cu puşca la umăr m-am 
furişat apoi în pădure. M-am aşezat pe un buştean şi m-am uitat 
prin frunziş. Vedeam cum scăpată luna şi cum întunericul 
învăluie fluviul, ca o pătură. O fâșie albă de lumină se ivi în 
curând deasupra copacilor: se crăpa de ziuă. Mi-am luat puşca şi 
am pornit tiptil spre locul de tabără pe care-l văzusem în ajun, 
oprindu-mă din două în două minute ca să trag cu urechea. Dar 
nu găseam locul. Tot căutând aşa, mi s-a părut că zăresc în 
depărtare, printre copaci, un foc. Am pornit într-acolo cu băgare 
de seamă. M-am apropiat fără zgomot şi, ce-mi văzură ochii? Un 
om stătea tolănit pe pământ, aproape de foc, cu capul învelit 
într-o pătură. Mie, să mi se facă rău, nu alta! M-am pitit înapoia 
unui tufiş, ca la vreo şase paşi de el, fără să-l slăbesc din ochi o 
clipă. Se lumina de ziuă de-a binelea. In curând omul începu să 
caște şi să se întindă, dând la o parte pătura: ei bine, era Jim, 
negrul domnişoarei Watson! Vă-nchipuiţi ce bine mi-a părut că-l 
văd! 

— Hei, Jim! Am strigat eu, şi ţuști! Afară din tufiş. Jim sări în 
picioare şi se boldi la mine, buimac. Apoi căzu în genunchi, îşi 
împreună mâinile şi bolborosi: 

— Nu mă oropsi! Toată viaţa m-am purtat bine cu strigoii! 
Morţii mi-au fost dragi totdeauna şi-am făcut tot ce-am putut 
pentru ei. Întoarce-te în apa de unde-ai venit şi nu-l nenoroci pe 
bietul Jim, care ţi-a fost totdeauna prieten! 

Nu mi-a trebuit multă vreme ca să-l fac să priceapă că nu 
murisem. Eram, nespus de bucuros să-l văd pe Jim. Acum nu 
mai eram singur. 

— Nu mi-e teamă c-o să te duci să spui unde mă aflu - i-am 
zis. 


În timp ce-i vorbeam, el stătea şi se holba la mine, fără să 
scoată o vorbă. 

— Acu’ s-a luminat de ziuă - îi zic. Hai să mâncăm. Aprinde 
focul! 

— La ce bun să faci focul, când n-ai de gătit decât fragi şi alte 
uscături? Dar văd că tu ai o puşcă. Poate găsim ceva mai bun 
decât fragii. 

— Cum aşa, tu nu mâncai decât fragi şi uscături? 

— Altceva n-am găsit. 

— De când eşti tu pe insulă, Jim? 

— Am sosit în noaptea când ai fost omorât tu. 

— Cum, de-atâta vreme? 

— Da, zău. 

— Şi de-atunci te-ai hrănit doar cu uscăturile astea? 

— Da, zău. 

— Şi eşti lihnit, aşa-i? 

— Cred c-aș fi în stare să mănânc un cal întreg. Da' tu de 
când eşti pe insulă? 

— Din noaptea în care-am fost omorât. 

— Nu se poate! Da’ din ce-ai trăit? A, da, tu ai o puşcă. Bun 
lucru o puşcă. Vânează tu ceva, şi Jim face focul. 

Ne-am dus împreună la locul unde lăsasem luntrea şi, în 
vreme ce el făcea focul într-o rarişte năpădită de iarbă, eu am, 
adus din luntre mălaiul, halca de slănină, cafeaua, ibricul, tigaia, 
zahărul şi cănile de tinichea. 

Jim nu-şi mai venea în fire văzând toate astea: era sigur că la 
mijloc e o vrăjitorie. 

Am pescuit un biban măricel, pe care Jim l-a curăţat cu cuțitul 
lui şi l-a fript. 

Când masa a fost gata, ne-am aşezat pe iarbă şi-am început 
să mâncăm bucatele calde de la foc. Jim înfuleca de zor, fiind 
lihnit de foame. După ce ne-am îndopat, ne-am tolănit pe iarbă, 
cu burta la soare. După un timp, Jim mă întrebă: 

— Ascultă, Huck, spune-mi tu mie, cine-a fost omorât în 
colibă, dacă nu tu? 

l-am povestit atunci toată tărăşenia şi Jim o găsi grozavă, 
zicea că nici Tom Sawyer n-ar fi putut ticlui un plan mai straşnic 
ca al meu. 


— Dar tu, Jim, cum de-ai ajuns aici, cum ai venit pe „insulă”? 

O clipă tăcu, tulburat. Apoi zise: 

— Mai bine nu spun. 

— De ce, Jim? 

— Ştie Jim de ce. Da’ dacă-ţi spun, Huck, tu nu-l pârăşti pe 
Jim? 

— Să mă ia dracu’ dacă spun, Jim! 

— Bine, te cred pe cuvânt, Huck. Află că Jim a fugit! 

— Jim! Nu se poate! 

— Ai spus că nu mă pârăști, ştii bine c-ai spus asta, Huck! 

— l-adevărat, ţi-am spus că n-am să te pârăsc şi am să mă ţin 
de cuvânt. Să mor, dacă nu! O să zică lumea că-s un 
aboliţionisti! ticălos şi-o să mă dispreţuiască fiind-că n-am suflat 
o vorbă, da’ nu-mi pasă. N-am să spun nimănui şi, oricum, tot 
nu mă mai întorc acolo. Hai, povesteşte-mi tot! 

— Uite cum a fost. Stăpâna, va să zică domnişoara Watson, 
mă cicălea şi mă canonea întruna, dar îmi zicea mereu că n-o să 
mă vândă la vale, la Orleans”. Într-o zi însă am zărit un 
negustor de sclavi în casă la ea şi m-am simţit tare prost. Intr-o 
noapte, târziu, mă furişez eu la uşă, care uşă nu era închisă de 
tot, şi o aud pe stăpână că-i spune văduvei că nu vrea să-l 
vândă pe Jim la Orleans, dar că ispita-i mare,. Căci ar căpăta 
pentru mine opt sute de dolari, o avere. Văduva a încercat s-o 
înduplece să nu mă vândă, dar eu n-am stat s-ascult ce mai 
spune. Am spălat repede putina. 

Am coborât dealul în fuga mare, cu gândul să fur o barcă 
undeva, pe mal, mai sus de târg, da' mai erau oameni pe-acolo 
şi atunci m-am ascuns în dogăria dărăpănată de lângă râu, 
așteptând să plece toţi. Am rămas acolo toată noaptea. Mereu 
trecea câte cineva. Pe la şase dimineaţa, bărcile au început să 
plece, iar la opt sau nouă toţi care-au trecut cu barca povesteau 
cum babacu' tău a venit în târg să spună că tu ai fost omorât. 
Bărcile erau pline de domni şi doamne care se duceau să vază 
locul. Unii se opreau la mal, ca să se odihnească înainte de a 
trece dincolo. Din vorba lor, Jim a aflat tot despre omor. Grozav 


11 Partizan al abolirii sclaviei negrilor. 
12 Referire la New Orleans, unde se afla un foarte activ târg de sclavi, unul 
dintre cele mai mari din lume. 


de rău i-a părut că tu eşti mort, dar acu' Jim e vesel. Ei, şi-am 
stat toată ziua în dogărie, pe talaş. Eram flămând, dar nu mi-era 
frică, fiindcă ştiam că stăpâna şi văduva trebuiau să meargă, 
după prânzişor, la o întrunire religioasă şi-au să rămâie toată 
ziua acolo, crezând că Jim e dus cu vitele la păşune, din zori 
până seara târziu, aşa că pân-atunci n-au să-mi simtă lipsa. 
Ailalţi servitori n-au să bage nici ei de seamă, fiindcă abia 
aşteaptă ca bătrânele să plece de-acasă, ca s-o tulească şi ei. 
Ei, şi când s-a întunecat, am pornit-o în lungul malului şi-am 
mers două mile şi ceva, pân-acolo unde nu mai sunt case, şi mi- 
am zis aşa: „Dacă încerc să merg mai departe pe jos, câinii au 
să-mi adulmece urma; dacă fur o barcă şi trec dincolo, au să 
vază că barca lipseşte şi-au să ştie unde să-l caute pe Jim”. 

Aşa că mi-am zis: O plută îmi trebuie mie. Pluta nu lasă urme. 

Deodată, văz eu că pe apă vine o lumină. Intru în apă, cuo 
scândură în faţă, şi înot mai mult de jumate drum spre malul 
celălalt, când mă pomenesc printre o sumedenie de buşteni. Am 
înotat cu capu-n apă, contra curentului, ca s-ajung mai aproape 
de plută. Când pluta a fost lângă mine, am înotat până la partea 
dindărăt şi am agăţat-o. Pe cer trecea tocmai un nor şi era 
întuneric. M-am suit pe plută şi m-am întins. Oamenii erau 
departe pe râu, unde zărisem lumina. Apele crescuseră şi 
curentul era bun, aşa că am socotit că pe la patru dimineaţa o s- 
ajung cu vreo douăzeci şi cinci de mile mai la vale şi-o să înot 
de-acolo până la malul dinspre Illinois, unde-o să mă ascund în 
pădure. 

Da' Jim n-a avut noroc. Când am ajuns aproape de capătul 
insulei, am zărit un om cu un felinar. N-avea rost să-l aştept, aşa 
că am sărit în apă şi-am înotat spre insulă. Socoteam că pot 
trage oriunde la mal, dar malul era prea stâncos. Am înotat mai 
departe, pân-am găsit un loc bun, taman în celălalt capăt al 
insulei. Acolo am intrat în pădure, hotărât să nu mai pun 
niciodată piciorul pe o plută câtă vreme plutaşii au să se fâţâie 
aşa, cu felinarul, de colo până colo. Aveam la mine o pipă, niţică 
mahorcă şi câteva chibrituri uscate, ascunse în şapcă, aşa că 
nu-mi păsa. 

— Şi-n tot timpul ăsta n-ai mâncat carne, nici pâine? De ce n- 
ai prins măcar nişte broaşte țestoase? 


— Cum să le prind? Nu se cade să pui mâna pe ele şi nici să le 
loveşti cu o piatră. Şi-apoi, cine-ar putea să le prindă noaptea? 
Că doar nu era să m-arăt pe mal ziua? 

— Asta aşa-i. Fireşte că trebuia să stai toată ziua ascuns în 
pădure. Ai auzit cum trăgeau cu tunul? 

— Da, şi ştiam că pe tine te caută. l-am zărit când treceau pe- 
aici. Stăteam la pândă în tufiş. 

Nişte păsărele se apropiară de noi, zburând câte puţin şi 
aşezându-se apoi pe pământ. Jim, zicea că ăsta-i semn de 
ploaie. 

Jim spunea că de obicei e semn de ploaie când zboară aşa 
puii de găină, dar socotea că e la fel şi cu păsărelele. 

Tare-aş fi vrut să prind vreo câteva, dar Jim nu mă lăsă. Zicea 
c-ar aduce moarte. Cică taică-său zăcea odată bolnav şi când 
unul dintr-ai lui a prins o pasăre, taică-său a murit, după cum 
prorocise bunică-sa. 

Jim mai spunea că nu se cade să numeri bucatele pe care le 
găteşti pentru masă, fiindcă şi asta aduce belele. Tot aşa, dacă 
scuturi faţa de masă după asfinţit. lar dacă moare un prisăcar, 
toate albinele lui trebuie să fie înştiinţate pân-a doua zi, înainte 
de răsăritul soarelui, altminteri se sfrijesc, nu mai pot munci şi 
pier. Jim zicea că albinele nu-i înţeapă pe neghiobi, dar cum să-l 
cred când eu însumi le sâcâisem de-atâtea ori şi nu mă- 
mpunseseră niciodată? 

De unele din poveştile astea auzisem şi eu, da' nu chiar de 
toate. Jim cunoştea fel de fel de semne. Zicea că le ştie aproape 
pe toate. l-am spus că mie mi se pare că toate semnele sunt 
belalii şi l-am întrebat dacă nu cumva sânt şi semne bune. 

— Foarte puţine - mi-a răspuns el - şi nu ajută la nimic. La ce 
bun să ştii că ai noroc? Vrei cumva să-l alungi? Dar dacă ai păr 
pe braţe şi pe piept, ăsta-i semn c-ajungi bogat. Un semn ca 
ăsta e bine să-l ştii, fiindcă nu se-mplineşte decât foarte târziu. 
Şi fiind sărac multa vreme, ai putea să-ţi pierzi curajul şi să-ţi 
faci seama, dacă n-ar fi semnul să-ţi spună c-ai s-ajungi bogat 
odată si-odată. 

— Tu ai păr pe braţe şi pe piept, Jim? 

— De ce întrebi, nu vezi că am? 

— Ei, şi eşti bogat? 


— Nu, dar am fost bogat odată şi am să mai fiu. Odată am 
avut paişpe dolari, dar am făcut speculă şi i-am topit pe toţi. 

— Cu ce-ai făcut speculă, Jim? 

— Am început cu vitele. 

— Ce fel de vite? 

— Păi, alea cornute. Am vârât zece dolari într-o vacă. Da' nu 
mai bag eu bani în vite niciodată! Vaca aia a crăpat chiar sub 
ochii mei. 

— Şi-ai pierdut ăi zece dolari? 

— Nu, nu pe toţi. Am pierdut numai nouă. Am vândut pielea şi 
seul vacii pentru un dolar şi zece cenți. 

— Va să zică, ţi-au rămas cinci dolari şi zece cenți. Ai mai 
făcut afaceri cu ei? 

— Da. Il ştii pe negru’ ăla olog de-un picior, al lui bătrânul 
Bradish? Ei bine, şi-a înjghebat o bancă zicând că cine pune un 
dolar primeşte patru la sfârşitul anului. Toţi negrii s-au prins, da' 
n-aveau cine ştie ce capital. Numai eu aveam ceva mai mulţi 
bani, aşa că i-am cerut să-mi dea o dobândă mai mare; dacă nu, 
deschid şi eu o bancă. Negru' ăla voia, fireşte, să facă numa' el 
afaceri. Zicea că două bănci e prea mult şi că dacă aş primi să-i 
dau cinci dolari, o să-mi plătească treizeci şi cinci la sfârşitul 
anului. Am primit, socotind că treizeci şi cinci de dolari sunt un 
capital numai bun de făcut afaceri. Mai era pe-acolo un negru, 
pe nume Bob, care pusese mâna pe-o plută fără ştirea lu' 
stăpânu-său. Am cumpărat pluta de la el, făgăduindu-i să-i dau 
trei’ treizeci şi cinci de dolari la sfârşitul anului. Dar cineva a 
furat pluta chiar în noaptea aia şi a doua zi negru' cu un picior 
mi-a zis că banca a dat faliment. Aşa că nimeni n-a mai văzut 
vreun ban.. 

— Dar cu ăi zece cenți ce-ai făcut, Jim? 

— AŞ, fi vrut să-i cheltuiesc, dar am visat că trebuie să-i dau 
unui negru, pe nume Balam, zis şi măgarul lui Balam, un prost 
de n-are pereche, însă norocos din fire, nu ca mine. Visul mi-a 
zis să-i dau lui Balam ăla cei zece cenți, iar el o să mi-i 
sporească. Balam a luat banii şi, când s-a dus la biserică, l-a 
auzit pe pastor spunând că cine dă bani la săraci, dă cu 
împrumut lui Dumnezeu şi capătă înapoi de o sută de ori mai 


mult. Balam a dat atunci ăi zece cenți la săraci şi a aşteptat să 
vadă ce iese. 

— Şi ce-a ieşit Jim? 

— N-a ieşit nimic. N-a fost chip să-mi recapăt banii, şi nici 
Balam ăla n-a fost în stare. De-aici înainte nu mai dau niciun ban 
cu împrumut fără zălog — pastorul zicea că o să căpătăm de-o 
sută de ori mai mult! Dacă aş căpăta înapoi măcar ăi zece cenți, 
as zice bogdaproste şi-aş fi mulţumit. 

— Lasă, Jim, nu te necăji, fiindcă tot ai să fii tu bogat odată şi 
odată! 

— Da. Şi-apoi chiar şi-acum sunt bogat, când stau să mă 
gândesc: sunt stăpân pe mine însumi, şi preţuiesc opt sute de 
dolari. Bine-ar fi să am atâţia bani, nici nu mi-aș dori mai mulţi! 


CAPITOLUL IX 


Mă bătea gândul să mai văd o dată un loc din inima insulei, 
pe care-l dibuisem în timpul hoinărelilor mele. Am pornit 
împreună cu Jim si-am ajuns curând, fiindcă insula nu era mai 
lată de un sfert de milă şi mai lungă de trei mile. 

Locul cu pricina era un deal lung şi povârnit, înalt de vreo 
patruzeci de picioare. 

Ne-a fost greu al dracului să ajungem pe culme, fiindcă 
drumul urca pieptiş, printre tufe dese. Ne-am târât şi ne-am 
căţărat noi aşa, până ce-am dat, tocmai în vârf, de-o peşteră 
mare, scobită în stâncă, şi cu deschizătura înspre partea 
lllinoisului. Peştera era largă, cât două-trei încăperi, şi Jim putea 
sta în picioare înăuntru. Între pereţii ei era răcoare, nu glumă. 
Jim voia sa ne aducem numaidecât tot calabalâcul în peşteră, 
dar i-am zis că n-are rost să ne căţărăm mereu pân-acolo. 

Jim zicea că de-am adăposti luntrea într-un loc bun si-am căra 
calabalâcul în peşteră, ne-am putea ascunde acolo la caz c-ar 
veni cineva pe insulă, şi-atunci nu ne-ar mai da de urmă decât 
cu copoii. Afară de asta, zicea el, păsărelele au vestit ploaie. 

— Ce, vrei să ni se ude lucrurile? 

Ne-am întors aşadar la luntre si-am adus-o cam în dreptul 
peşterii, apoi am cărat toate lucrurile sus. După aia am dibuit o 
ascunzătoare pentru luntre, în desişul de sălcii. În undiţe se 
prinseseră între timp câţiva peşti. l-am scos şi, după ce-am pus 
undiţele la loc, am început să ne pregătim masa de prânz. 

Gura peşterii era destul de largă ca să poţi vâri pe-acolo un 
poloboc, într-o parte a intrării era un fel de prag, tocmai bun 
pentru vatră. Am făcut focul şi ne-am gătit prânzul. 

Am întins păturile în chip de covor şi ne-am aşezat la masă, 
după ce-am cărat lucrurile în fundul peşterii, ca să ne fie la 
îndemână. 

In curând se făcu întuneric şi începu să tune şi să fulgere. Va 
să zică păsărelele avuseseră dreptate. Se porni o ploaie grozavă 
şi un vânt nemaipomenit. Era una din furtunile alea care se 


stârnesc vara. Din pricina beznei, totul în jur părea vânăt - o 
frumuseţe! Ploaia era atât de deasă, că la doi paşi mai încolo 
copacii păreau fumurii şi încâlciţi ca o pânză de păianjen. Când 
şi când o pală de vânt încovoia copacii, întorcând frunzele pe 
faţa lor albicioasă. Apoi se stârnea o volbură grozavă, care 
smucea crengile, de-ai fi zis că-şi frâng braţele ca nişte nebune. 
Şi deodată, în bezna asta vânătă se ivea o fâşie de lumină, care- 
ţi dezvăluia o clipă vârfurile copacilor zbătându-se în furtună, cu 
sute de paşi mai departe decât îi văzuseși până atunci. 

Dar peste-o clipă era iar întuneric ca-n iad, şi auzeai cum se 
dezlănţuie tunetul, cu un bubuit asurzitor, hăulind şi pornind de- 
a rostogolul pe boltă, spre buricul pământului. Parcă s-ar fi dat 
de-a dura nişte butoaie goale pe o scară lungă, lungă, ştiţi, 
dintr-alea care trosnesc cu zgomot mare. 

— E straşnic, Jim, ce zici? N-aş schimba locul ăsta pentru 
nimic în lume. la mai dă-mi o bucată de peşte şi nişte mălai 
cald! 

— Fără Jim, tu n-ai fi acum aici. Ai fi colo jos, în pădure, fără 
mâncare şi pe jumătate înecat. Zău aşa, puişorule. Găinile ştiu 
când plouă, şi păsărelele tot aşa. 

Vreme de zece-douăsprezece zile, apele fluviului s-au tot 
umflat şi până la urmă au dat năvală peste maluri. Apa trecea 
de-un metru în locurile mai joase ale insulei şi pe malul dinspre 
Illinois. În partea aceea apa ajunsese lată de câteva mile, dar în 
partea dinspre Missouri era la fel de lată ca-ntotdeauna. — o 
jumătate de milă - fiindcă acolo malul e ca un perete înalt, de 
stâncă. 

Ziua ne plimbam cu luntrea prin insulă, în pădure era tare 
rece şi întuneric, chiar când deasupra strălucea soarele. 
Treceam printre copaci, dar în unele locuri lianele erau atât de 
dese, încât trebuia să ne întoarcem şi s-o luăm prin altă parte. 
La fiece copac doborât de furtună, se aciuaseră iepuri, şerpi şi 
alte jigănii. După o zi-două de la potop, se îmblânziseră într-atât 
din pricina foamei, că puteai să te apropii de ele şi să le mângăi, 
dacă voiai - afară de şerpi şi de țestoase, care săreau 
numaidecât în apă. Dealul în care se afla peştera noastră era 
plin de asemenea lighioane. Să fi vrut, am fi putut face rost deo 
menajerie întreagă. 


Într-o noapte am găsit un capăt de plută pe cinste - din 
buşteni de brad. Avea vreo douăsprezece picioare lăţime şi vreo 
cincisprezece lungime, şi se ridica deasupra apei cu vreo şase- 
şapte degete. Era o punte zdravănă, de nădejde. Ziua se- 
ntâmpla să vedem plutind pe apă buşteni, dar îi lăsam ia treacă. 
Nu ne arătam pe lumină. 

Într-o noapte, cu puţin înainte să se crape de ziuă, pe când ne 
aflam aproape de capătul insulei, am văzut venind pe apă, 
dinspre apus, o căsoaie de lemn, cu două caturi, aplecată într-o 
rână. Am vâslit spre ea şi am intrat înăuntru, căţărându-ne până 
la fereastra de la catul de sus. Dar era încă prea întuneric ca să 
vedem, aşa că am legat luntrea şi ne-am aşezat în ea, 
aşteptând să se lumineze. 

S-a făcut lumină până s-ajungem noi la capătul insulei. 

Uitându-ne pe fereastră, am zărit un pat, o masă, două jilţuri 
şi o grămadă de boarfe zvârlite pe podea. Pe pereţi atârnau 
haine, într-un colţ, pe podea, zăcea o mogâldeaţa care aducea a 
om. 

— Mă, ăla de colo! îl strigă Jim. 

Dar mogâldeaţa nu se urni. Atunci strigai şi eu. 

— Omu' nu doarme, e mort - îmi spuse Jim. Tu rămâi aici, Jim 
se duce să vază. 

Se duse, se aplecă deasupra mogâldeţei, o privi cu luare- 
aminte şi spuse: 

— E mort, zău. Şi gol, pe deasupra! L-au împuşcat pe la spate. 
Socot c-a murit de două-trei zile. Vino, Huck, da’ nu te uita la 
faţa lui, că visezi urât. 

Nu m-am uitat deloc. Jim aruncase peste mort nişte zdrenţe, 
dar nu era nevoie, fiindcă tot n-aveam chef să mă uit. Pe podea 
erau risipite vraişte o mulţime de cărţi de joc, soioase şi vechi, 
nişte clondire goale de rachiu şi două măşti de stofă neagră. 
Pereţii erau mânjiţi cu cele mai neghioabe cuvinte şi desene 
mâzgălite cu cărbune. 

Pe pereţi atârnau două rochii jerpelite şi jegoase, de stambă, 
o boneţică de soare, ceva rufărie femeiască, precum şi câteva 
haine bărbăteşti. 

Am încărcat totul în luntre, cu gândul că s-ar putea să ne fie 
de folos. Pe podea zăcea o pălărie veche de pai, băieţească. Am 


luat-o şi pe-asta. Mai era şi o sticlă în care fusese cândva lapte 
şi care era astupată cu un dop de cârpă, un fel de biberon 
pentru sugaci. Am fi luat noi şi sticla, da’ era spartă. Am mai 
găsit şi un scrin vechi, ros de vreme, şi un, cufăr cu balamalele 
rupte. 

Erau deschise, dar n-aveau nimic de preţ în ele. După felul 
cum zăceau împrăştiate lucrurile, ne-am dat seama că oamenii 
se zoriseră să fugă şi nu putuseră să ia cu ei decât o mică parte 
din boarfe. 

Am mai dibuit o lanternă veche de tinichea, un cuţit de 
bucătărie, fără mâner, un briceag patent nou-nouţ, care în orice 
prăvălie se vindea cu doi cenți, o grămadă de lumânări de seu, 
un sfeşnic de cositor, o ploscă, o cană de tinichea, o învelitoare 
veche de pat, mâncată de şoareci, un săculeţ cu ace, bolduri, 
aţă şi alte scule de cusut, niţică ceară de albine, o bardă şi 
câteva cuie, o undiţă groasă cât degetul meu mic, cu nişte 
cârlige grozave, un sul de piele de căprioară, o zgardă de piele, 
o potcoavă şi nişte sticluţe cu doctorii fără nicio etichetă pe ele. 
Când să plecăm, am găsit şi o ţesală bunicică, iar Jim a dibăcit 
un arcuş rablagit de vioară şi un picior de lemn; îi plesniseră 
curelele, dar altminteri era un picior destul de bun, măcar că era 
prea lung pentru mine şi prea scurt pentru Jim. Am căutat de ne- 
a ieşit ochii, dar n-am putut găsi şi perechea piciorului. 

Una peste alta, a fost o pradă frumoasă, pe legea mea! Când 
am ieşit afară, am văzut că ne depărtasem cu vreun sfert de 
milă de insulă şi se făcuse ziuă de-a binelea. L-am pus pe Jim să 
stea lungit în luntre şi l-am acoperit cu pătura, altfel s-ar fi văzut 
de la o poştă că-i negru. Am vâslit spre malul dinspre Illinois, dar 
curentul ne-a dus cu vreo jumătate de milă mai la vale.. Am 
luat-o înapoi prin apa liniştită de lângă țărm şi am ajuns cu bine 
acasă, fără nicio încurcătură. Nu ne văzuse nimeni. 


CAPITOLUL X 


Tare-aş fi vrut, după masa de dimineaţă, să vorbesc despre 
mort şi să-mi dau cu presupusul cum de-a fost omorât, dar Jim 
n-avea chef, zicea că asta aduce ghinion şi că, pe deasupra, s-ar 
putea ca mortul să se mai facă şi strigoi şi să ne dea târcoale. 
Cică morţii neîngropaţi se fac strigoi mai lesne ca ăi care zac 
frumuşel în mormintele lor. Mi s-a părut că are dreptate, aşa că 
n-am mai spus nimic. Dar gândurile nu-mi dădeau pace şi 
ardeam de nerăbdare să aflu cine-l omorâse pe omul ăla şi de 
ce.. 

Tot scotocind prin boarfele găsite, am dat peste opt dolari de 
argint, cusuţi în căptuşeala unui palton vechi. Jim era de părere 
că oamenii care locuiseră în casa aia furaseră paltonul, căci 
dacă ar fi știut că erau bani în el, nu l-ar fi lăsat acolo. l-am zis 
că, după mine tot ăia îl omorâseră şi pe mort, dar Jim nu voia să 
vorbească despre asta. 

— Tu crezi c-aduce ghinion? l-am întrebat. Dar ce-mi spuseşi 
alaltăieri când am adus pielea de şarpe găsită în creştetul 
dealului? Mi-ai zis că nu-i pe lume nenorocire mai mare ca aceea 
care te paște când pui mâna pe o piele de şarpe. Uite ce 
nenorocire ne-a adus! Am găsit toate lucrurile astea, bașca opt 
dolari. Ehei, Jim, măcar de-am avea parte în fiece zi de-o 
nenorocire ca asta! 

— Lasă, puişorule, lasă! Nu te crede tu prea grozav. Vine. Ţine 
minte ce-a spus Jim, vine! 

Şi adevărat c-a venit. Jim îmi spusese asta marţi. Ei bine, 
vineri după prânz stăteam tolăniţi în iarbă, pe culmea dealului. 
Mi se isprăvise tutunul. Mă duc eu în peşteră să iau niţel tutun şi 
înăuntru, ce văd? Un şarpe cu clopoței! L-am omorât şi m-am 
gândit să-i joc un renghi lui Jim: am aşezat şarpele pe pătura lui, 
în aşa fel ca să pară viu. Spre seară uitasem cu totul de şarpe şi 
când Jim s-a trântit pe pătură, perechea şarpelui, furişată după 
ăl mort, l-a muşcat pe Jim taman în clipa când eu aprindeam o 
lumânare. 


Jim a sărit ca ars şi ăl dintâi lucru pe care l-am văzut la lumina 
luminării aprinse a fost lighioana: tocmai se pregătea să muşte 
a doua oară. Cât ai clipi am omorât-o cu un băț, iar Jim a pus 
repede mâna pe plosca cu rachiu a lui taică-meu şi a-nceput să 
bea. 

Era desculţ şi şarpele îl muşcase chiar de călcâi. Şi toate 
astea din pricină că uitasem, ca un nătărâu ce sunt, că, atunci 
când omori un şarpe, perechea lui vine sigur să se încolăcească 
în jurul ălui mort. 

Jim m-a rugat să retez capul şarpelui şi să-l azvâri, apoi să-l 
jupoi de piele şi să-i pun la fript o bucată de came. L-am 
ascultat. Jim a înghiţit friptura, zicând că asta o să-i ajute să sa 
vindece. Apoi m-a pus să scot clopoţeii şarpelui şi să i-i leg la 
încheietura mâinii. Cică şi asta ajută. 

Am luat p-urmă binişor şerpii şi i-am aruncat cât colo într-un 
tufiş, fiindcă n-aş fi vrut ca Jim să bage de seamă că totul se 
întâmplase din vina mea. 

Jim sugea mereu din ploscă. Din când în când, îl apucau 
năbădăile şi se zvârcolea urlând: dar de câte ori îşi venea niţel 
în fire, trăgea iar la măsea. Laba piciorului i se umflase destul de 
tare, la fel şi ţurloiul, dar, încetul cu încetul băutura începu să 
lucreze, aşa încât îmi ziceam c-o să se vindece. Cât despre 
mine, să fi fost în locul lui Jim, m-aş fi lăsat mai degrabă mușcat 
de un şarpe, decât să beau din rachiul lui babacu'. 

Şi aşa a zăcut Jim patru zile şi patru nopţi. Apoi umflătura a 
dat înapoi: Jim putea iar să umble. După toate cele întâmplate, 
m-am hotărât să nu mai pun niciodată mâna pe o piele de 
şarpe. Jim zicea că-i sigur că de-aici înainte o să-l cred: 

— Când atingi un şarpe, beleaua-i aşa de mare, că s-ar putea 
ca necazurile noastre să fie abia la-nceput. 

Zicea că el, unul, mai degrabă ar privi de-o mie de ori peste 
umărul stâng la lună nouă, decât să pună mâna pe-o piele de 
şarpe, începusem să-i dau dreptate, măcar că am fost 
totdeauna de părere că trebuie să fii din cale-afară de nesocotit 
şi de nătâng ca să priveşti luna noua peste umărul stâng. Moş 
Hank Bunker a făcut-o odată şi s-a lăudat cu asta; dar n-au 
trecut nici doi ani şi, îmbătându-se, moşul a căzut din turnul de 
strajă. Praful s-a ales de el: l-au cules de pe jos, l-au aşezat între 


două uşi de magazie, ca într-un sicriu, şi aşa l-au îngropat. Eu n- 
am fost de faţă, dar mi-a spus babacu'. In tot cazul, nenorocirea 
l-a lovit numai fiindcă privise luna peste umărul stâng, ca un 
zevzec ce era. 

Zilele treceau una după alta. Încet-încet, fluviul intră iar în 
vechea lui matcă. A dintâi grijă a noastră a fost să agăţăm într- 
un cârlig mare un iepuroi jupuit, în chip de momeală: aşa am 
prins o namilă de-somn cât un om de mare, lung de un stânjen 
şi greu de vreo sută de ocale. N-aveam cum să-l scoatem, de 
bună seamă că ne-ar fi târât până-n Illinois. Ne-am aşezat şi am 
aşteptat privind cum se zbate şi se smuceşte, până s-a dus la 
fund. Am găsit în burta lui un nasture de alamă, un gogoloi 
rotund ca o minge şi tot feluri de resturi... Jim a despicat 
gogoloiul cu toporul şi a găsit înăuntru un mosor. Jim era de 
părere că zăcuse multă vreme în burtă, de se acoperise aşa şi 
se rotunjise ca o minge. Cred că era cel mai mare peşte care s-a 
prins vreodată în Mississippi. Jim spunea că în viaţa lui nu 
văzuse unul mai grozav. Ar fi avut preţ mare la târg. Somnii 
ăştia uriaşi se vând la kilogram în piaţă şi toată lumea cumpără: 
carnea li-e albă ca neaua şi-i numai bună de fript. 

— A doua zi dimineaţa i-am spus lui Jim că mi s-a cam urât şi 
că am chef să mă mai mişc puţin. Mă bătea gândul să dau o 
raită până dincolo, ca să văd şi eu ce se mai întâmplă. 

Lui Jim i-a plăcut ideea mea, dar zicea că trebuie să merg 
noaptea şi să fiu cu ochii în patru. Se mai gândi ce se mai gândi, 
şi-mi spuse că n-ar fi rău să mă îmbrac ca fată, punând pe mine 
ceva din bulendrele pe care le găsisem în căsoaie. Bună idee. 
Am luat una din rochiile alea de stambă, am scurtat-o şi, după 
ce mi-am suflecat pantalonii până la genunchi, m-am vârât în 
ea. Jim mi-a prins-o la spate în copci, îmi venea destul de bine. 
Mi-am pus boneţica şi am legat-o sub bărbie. Acu’, de-ar fi vrut 
careva să-mi vadă faţa, trebuia să se uite ca printr-un burlan de 
sobă. Jim zicea că n-o să mă recunoască nimeni, nici măcar 
ziua-n amiaza mare. Toată ziulica m-am vânzolit cu straiele alea 
pe mine, ca să mă deprind cu ele, şi cu încetul am izbutit, dar 
Jim zicea că nu prea umblu ca o fată şi că una-două îmi ridic 
rochia, ca să bag mâna în buzunarul pantalonilor. Am ţinut 
seamă de asta şi a fost ceva mai bine. 


Când s-a lăsat întunericul, am pornit cu luntrea de-a lungul 
malului dinspre Illinois. Am trecut dincolo, niţel mai jos de 
debarcader, dar curentul m-a dus până la marginea târgului. Am 
legat luntrea şi am pornit-o pe mal. Într-o căsuţă, care nu mai 
fusese locuită de multă vreme, ardea o lumină şi mă întrebam 
cine s-o fi aciuat acolo. M-am furişat până la-fereastră şi m-am 
uitat înăuntru. La o masă de brad, pe care ardea o luminare, 
şedea o femeie de vreo patruzeci de ani şi împletea la ciorap. 
Faţa ei nu-mi părea cunoscută. Da bună seamă că era o străină, 
fiindcă pe localnici îi ştiam pe toţi. Norocul meu, căci începusem 
să-mi pierd curajul: mizera teamă să nu mă recunoască oamenii 
după glas. Femeia asta, chiar dacă nu era în târguşor decât de 
două zile, putea să-mi spună tot ce voiam să ştiu, aşa c-am 
bătut în uşă, făgăduindu-mi să nu uit că-s fată. 


CAPITOLUL XI 


— Intră! rosti femeia. 

Am intrat. 

- Şezi jos. M-am aşezat. 

Mă măsura din cap până-n picioare, cu nişte ochi mici, 
scânteietori. 

— Cum te cheamă? mă întrebă ea. 

— Sarah Williams. 

— Unde locuieşti? Pe-aici, pe-aproape? 

— Nu, tuşică. La Beokerville, cu vreo şapte mile mai la vale. 
Am venit pe jos şi-s moartă de oboseală. 

— Şi flămândă, socot. Stai să ţi caut ceva de mâncare. 

— Nu, mătuşico, nu mi-e foame. Mi-a fost aşa de foame pe 
drum, că m-am oprit la o fermă, cu vreo două-trei mile mai jos. 
Acum nu-mi mai e foame. De-aia am întârziat atâta. Mămică e 
bolnavă, nu mai avem de nici unele în casă şi-am rămas şi fără 
bani, de-aia am plecat, să-i spun lui nenea Abner Moore. Mămica 
mi-a zis că stă tocmai în celălalt capăt al târgului. N-am mai fost 
niciodată pe-acolo. Îl cunoaşteţi? 

— Nu, încă n-am ajuns să-i cunosc pe toţi. Nu-s nici de două 
săptămâni aici. Până la capătul târgului e cale lungă. Mai bine 
rămâi aici peste noapte. Scoate-ţi boneţica. 

— Nu, nu, mă odihnesc puţin şi pe urmă îmi văd de drum. Nu 
mi-e frică mie de întuneric. 

Femeia îmi spuse însă că nu mă lasă să plec singură şi că 
bărbat-su trebuie să sosească într-o oră-două şi c-o să meargă 
el cu mine. Apoi începu să sporovăiască despre bărbat-su şi 
despre neamurile ei din susul şi din josul fluviului, povestindu-mi 
cum le mersese de bine mai-nainte şi cum făcuseră prostia să 
se mute în târgul ăsta, în loc să se mulţumească cu ce aveau - 
şi dă-i, şi dă-i, fel de fel de istorii de-astea, până ce m-a cuprins 
teama că făcusem eu o prostie, venind în casa ei, ca să aflu ce 
se mai întâmplă în târg. Dar nu trecu mult şi-ncepu să 
vorbească despre babacu' şi despre omor, şi-atunci am lăsat-o 


cu dragă inimă să trăncănească, îmi vorbi mai întâi despre mine 
şi despre Tom Sawyer, cum găsisem noi cele douăsprezece mii 
de dolari (la ea ajunseseră douăzeci de mii), apoi despre 
babacu' - ce pramatie era! — şi despre mine - ce pezevenghi 
eram! — şi până la urmă ajunse la întâmplarea cu omorul. 

— Cine-i făptaşul? o întrebai eu. La Hookerville am auzit o 
mulţime de zvonuri despre întâmplarea asta, dar nu ştim cine l- 
a omorât pe Huck Finn. 

— Ehei, cred că multă lume de pe-aici ar vrea să ştie cine l-a 
omorât. Unii cred că chiar bătrânul Finn... 

— Nu, zău? 

— Mai toţi credeau aşa la început. Bătrânul nici nu-ştie că era 
cât pe ce să fie linşat. Dar până seara oamenii si-au schimbat 
părerea si-au ajuns să creadă că făptaşul a fost un negru fugar, 
pe nume Jim. 

— Păi, el... 

M-am oprit, zicându-mi că-i mai cuminte să tac. Ea îşi urmă 
vorba, fără să fi băgat de seamă că spusesem ceva. 

— Negrul a fugit chiar în noaptea în care a fost omorât Huck 
Finn. Pe capul lui s-a pus un preţ: trei sute de dolari. lar pe cel al 
bătrânului Finn, două sute. Dumnealui a venit în târg a doua zi 
după omor, a povestit tot şi s-a dus cu ăilalţi pe vaporaş să 
caute hoitul, dar numaidecât după aia a șters-o. Seara, când au 
vrut să-l linşeze, ia-l de unde nu-i. A doua zi, aflând că negrul 
fugise şi că nu mai fusese văzut din seara crimei, de la orele 
zece, toată lumea a dat vina pe el. Şi iată că în ziua următoare 
bătrânul Finn s-a arătat din nou; s-a dus la judele Thatcher şi s-a 
milogit de el ca să-i dea banii, că vrea să-l caute pe negru prin 
tot Illinoisul. Judele i-a dat ceva bani şi Finn s-a îmbătat chiar în 
seara aia şi pe urmă s-a plimbat până după miezul nopţii în 
tovărăşia a doi străini deşucheaţi, cu care a şi plecat după 
aceea. De atunci nu s-a mai arătat şi lumea nici nu se-așteaptă 
să-l vadă, până ce lucrurile n-au să se mai liniştească puţin, 
fiindcă acum oamenii sunt siguri că el şi-a omorât băiatul şi c-a 
încurcat lucrurile în aşa fel, ca lumea să creadă că bandiții au 
făcut-o, iar el să pună mâna pe banii lui Huck, fără a-şi mai 
pierde vremea pe la judecăţi. Lumea zice că ar fi în stare de aşa 
ceva. Mare pişicher e Finn ăsta! Dacă nu se întoarce până-ntr-un 


an, a scăpat. Nu sunt dovezi contra lui, asta e. Pân-atunci, 
lucrurile au să se liniştească, iar el o să pună mâna pe banii lui 
Huck fără nicio bătaie de cap. 

Da, mătuşica, eu tot aşa cred. Nu văd de ce n-ar fi aşa. Şi- 
acu', nu mai crede nimeni că negru-i ucigaşul? 

— Ei, mai sunt destui care cred asta, dar negrul o să fie prins 
în curând şi poate că-l vor sili să spună adevărul, de frică. 

— Cum aşa, tot mai e urmărit?. 

— Da’ neştiutoare mai eşti! Crezi că trei sute de dolari se 
găsesc în fiece zi şi pe toate drumurile? Unii zic că negrul nu se 
află prea departe. Şi eu tot aşa cred, da' n-am spus-o nimănui. 
Acum câteva zile stăteam de vorbă cu doi bătrâni care locuiesc 
în baraca de alături. Dintr-una într-alta, mi-au spus că nu prea 
merge nimeni pe insula aia de dincolo, de-i zice Jackson. „Nu 
locuieşte nimeni acolo?” zic eu. „Nu, nimeni”, zic ei. N-am mai 
spus nimic, dar am căzut pe gânduri. Mi se păruse mie c-am 
văzut fum în partea aceea, cam pe la capătul insulei, cu o zi- 
două mai înainte. Nu m-aș mira ca negrul să se ascundă acolo, 
mi-am zis. In tot cazul, face să te osteneşti să cercetezi la faţa 
locului. De-atunci n-am mai văzut fum şi se prea poate să fi 
plecat - dacă o fi fost chiar el. Bărbatu-meu o să dea o raită pe 
insulă, împreună cu încă cineva. A fost plecat pe fluviu în sus, 
dar s-a întors azi şi i-am povestit tot, îndată ce l-am văzut, acu' 
două ceasuri. 

Mie, să-mi vie rău, nu alta. Parcă stăteam pe ghimpi. Simţeam 
nevoia să fac ceva cu mâinile. Am luat un ac de pe masă şi am 
încercat să bag aţă în el. Dar îmi tremurau mâinile şi nu 
izbuteam să nimeresc gaura acului. 

Când femeia amuţi, ridicai ochii şi văzui că se uită ţintă la 
mine si-mi zâmbeşte într-un chip ciudat. Am pus la loc acul şi 
aţa şi m-am prefăcut că mă interesează tot ce-mi spusese ea. La 
drept vorbind, mă şi interesa. 

— Trei sute. De dolari - zic eu - e o avere, nu glumă. Bine-ar fi 
să-i poată căpăta mămica. Soţul matale se duce acolo chiar la 
noapte? 

— Da, da. S-a dus în târg cu omul de care-ţi vorbeam, ca să 
facă rost de o barcă şi să mai împrumute o puşcă de undeva. Au 
să plece după miezul nopţii. 


— Oare n-ar vedea mai bine dac-ar aştepta până mâine 
dimineaţă? 

— Da, dar n-ar vedea oare şi negrul mai bine? După miezul 
nopţii, de bună seamă că negrul o să doarmă, iar ei au să-l 
poată căuta în voie prin pădure, dacă si-o fi făcut vreun foc de 
tabără pe-acolo. Cu cât va fi mai întuneric, cu atât vor putea 
căuta mai bine, fără ca el să-i simtă. 

— La asta nu m-am gândit, ce-i drept. Femeia mă privea 
mereu în felul acela ciudat, şi se-nţelege că nu mă simţeam 
deloc la largul meu. 

— Cum spuneai că te cheamă, fetiţo? mă întrebă ea peste 
câteva clipe. 

— M... Mary Williams. 

Dar parcă mai înainte nu spusesem Mary, ci Sarah, dacă nu 
mă-nșel. N-am mai ridicat privirea. Mă simţeam încolţit şi mi-era 
teamă să nu, mi se cunoască pe faţă. Aş fi vrut ca femeia să mai 
spună ceva. De ce tăcea, de-aia mă simţeam mai stingherit. 
Deodată îmi zice: 

— Drăguţă, mi se pare că spuseseşi că te cheamă Sarah, când 
ai intrat pe uşă. 

— A, da, mătuşico, aşa-i. Sarah Mary Williams. Sarah e 
numele meu dintâi, dar unii îmi spun Sarah, alţii Mary. 

— Aha, care va să zică aşa stau lucrurile. 

— Da, mătuşico. 

Acum mă simţeam ceva mai bine, dar oricum as fi vrut să fiu 
altundeva, încă nu eram în stare să-i înfrunt privirea. Femeia 
începu deodată să se vaiete, ce vremuri grele sunt şi cât de 
strâmtoraţi trăiesc, cum se plimbă şobolanii prin odaie ca la ei 
acasă, si-așa mai departe. Acum mă simţeam iar în apele mele. 
Avea dreptate în privinţa şobolanilor. Una-două, vedeai câte 
unul scoţându-si botișorul dintr-o gaură din colţul încăperii. 
Femeia zicea că trebuie să aibă totdeauna ceva la îndemână, ca 
să azvârle după ei când era singură, altminteri nu-i dădeau 
pace. Imi arătă o vergea de plumb cu un nod la capăt si-mi 
spuse că de obicei ţintea bine cu ea, dar îşi scrântise mâna cu o 
oră-două mai înainte şi nu ştia dacă acum o să mai poată tinti 
bine. Aşteptă totuşi un prilej şi zvâr! aruncă vergeaua după un 
şobolan, dar nu-l nimeri şi scoase un țipăt, aşa de tare o durea 


braţul. Apoi mă rugă să încerc eu data viitoare. Se-nţelege că 
voiam s-o şterg înainte de a se întoarce bărbat-su, dar n-avea 
rost să mă dau în vileag. Am pus mâna pe vergea şi-am azvârlit- 
o în cel dintâi chiţcan care si-a arătat beţişorul. De-ar fi stat 
locului, ar fi fost vai de capul lui. Femeia mi-a zis c-a fost o 
lovitură straşnică şi că, după părerea ei, pe-al doilea am să-l 
nimeresc din plin. S-a sculat şi s-a dus după vergeaua de plumb, 
pe care-a adus-o înapoi, împreună cu o jurubiţă de aţă. Mă rugă 
apoi s-o ajut să desfăşoare aţa. Am întins amândouă braţele şi 
ea mi-a înfăşurat jurubiţă pe mâini, urmând să sporovăiască 
despre treburile ei şi ale lui bărbat-su. Deodată însă se opri şi-mi 
strigă: 

— la seama la şobolani! mai bine ţine vergeaua pe genunchi, 
s-o ai la îndemână. 

Şi în aceeaşi clipă îmi. Aruncă vergeaua în poală. Am strâns 
genunchii, în vreme ce ea da înainte cu vorba. Dar după un 
minut, îmi luă jurubiţă şi mă privi drept în ochi, fără răutate: 

— Haide, spune-mi care ţi-e numele adevărat? 

— Ce-e, ce-aţi spus, mătuşico? 

— Care-i numele tău adevărat? Bill Tom sau Bob? la zi? 

Cred că tremuram ca frunza în vânt şi zău dacă ştiam ce să 
fac. 

— Mătugşico - am îngăimat eu în cele din urmă. Vă rog să nu 
vă bateţi joc de o biată fetiţă. Dacă vă stânjenesc, am să... 

— Nu, n-ai să... Stai jos şi rămâi unde eşti. N-am să-ţi fac 
niciun rău şi nici n-am să spun nimănui. Dar dezvăluie-mi taina, 
cu toată încrederea. Am s-o păstrez şi, mai mult decât atât, am 
să te-ajut. Şi bărbatu-meu la fel, dacă vrei. Ce mai încolo- 
încoace, eşti un ucenic fugar, nu-i aşa? Nu face nimic... Nu-i 
nicio grozăvie. Se vede că stăpânii s-au purtat rău cu tine şi te- 
ai hotărât să-ţi iei tălpăşiţa. Dumnezeu să te aibă în pază, 
copile, n-am să te dau în vileag. Hai, povesteşte-mi tot, fii băiat 
cuminte. 

l-am spus atunci că-mi dau seama că n-are niciun rost să mai 
mint, aşa că o să-i mărturisesc tot numai să se ţină de cuvânt. 
Şi-am început să-i povestesc că părinţii mei au murit şi că legea 
m-a dat pe mâna unui bătrân zgârcit, stăpânul unei ferme 
aşezate la vreo treizeci de mile depărtare de fluviu, şi că 


bătrânul ăsta s-a purtat aşa de rău "cu mine, că n-am mai putut 
îndura şi, într-o bună zi, când plecase de-acasă pe vreo două 
zile, mi-am luat inima-n dinţi şi-am fugit, îmbrăcându-mă într-o 
rochie veche de-a fiică-si. Am străbătut treizeci de mile în trei 
nopţi, fiindcă umblam numai noaptea, iar ziua stăteam ascuns şi 
dormeam. Pâinea şi carnea pe care le luasem de-acasă într-o 
bocceluţă mi-au ajuns pentru tot drumul. 

— Nădăjduiesc - am încheiat eu - că unchiu-meu Abner Moore 
o să aibă grijă de mine, de-aia am venit aici, în Goshen. 

— Goshen, ai zis, copile? Pai ăsta nu-i Goshen, ci St. 
Petersburg, Goshen e cu vreo zece mile mai sus. Cine ţi-a zis că- 
i Goshen? 

— Un om pe care l-am întâlnit azi de dimineaţă, în zori, 
tocmai când intram în pădure, că să dorm oleacă. Mi-a spus că 
la răscruce trebuie s-o iau la dreapta şi după vreo cinci mile am 
s-ajung la Goshen. 

— Se vede c-o fi fost beat. Ţi-a spus tocmai pe dos. 

— E drept că parcă era beat, dar acum n-am ce-i face. Trebuie 
să plec. Ajung eu la Goshen până-n zori. 

— Stai o clipă! Am să-ţi pregătesc ceva de mâncare.. Poate c- 
o să ai nevoie. 

Îmi pregăti ceva de-ale gurii, apoi mă întrebă: 

— la spune, când o vacă stă culcată, pe care parte se scoală! 
Răspunde repede, fără să te gândești. Care parte se ridică întâi? 

— Partea dinapoi, mătuşico. 

— Dar la un cal? 

— Partea dinainte. 

— Pe care parte a copacului creste muşchiul? 

— Pe partea dinspre miazănoapte. 

— Dacă cincisprezece vaci pasc pe o măgură câte dintre ele 
rumegă cu capetele întoarse în aceeaşi parte? 

— Toate cinșpe, mătuşico. 

— Bine, văd că ai trăit într-adevăr la ţară. Credeam că iar 
încerci să mă duci de nas. Şi-acu'”, cum te cheamă de- 
adevăratelea? 

— George Peters, mătuşico. 

— Bine, vezi de-l ţine minte, George. Ai fi în stare să-l uiţi şi 
să-mi zici la plecare că te cheamă Alexander, ca p-urmă să-mi 


spui, ca să scapi, că de fapt te cheamă George Alexander. Vezi, 
nu te apropia de femei în rochia, asta veche de stambă. Doar 
bărbaţii te-ar putea lua drept fetiţă, dar nu prea semeni, să ştii. 
Măi băiatule, când vrei să pui aţă în ac, nu veni cu acul până-n 
dreptul firului, ci ţine acul ţeapăn şi caută să vâri aţa în gaură. 
Aşa obișnuiesc femeile, numai bărbaţii fac pe dos. Incă ceva: 
când azvârli într-un şobolan sau în mai ştiu eu ce, ridică-te în 
vârful picioarelor, du-ţi mâna deasupra capului Cât poţi mai 
stângaci şi aruncă alături cu vreo doi metri. Azvârle cu braţul 
teapăn, din umăr, de parc-ai avea acolo un şurub şi l-ai răsuci. 
Aşa fac fetele, nu ca băieţii, care aruncă din încheietura mâinii şi 
din cot, ţinându-şi braţul într-o parte. Şi, ţine minte, când o fată 
încearcă să prindă ceva în poală, desface genunchii, nu-i 
strânge, cum i-ai strâns tu când ai prins vergeaua de plumb. Te- 
am mirosit că eşti băiat în clipa când am văzut cum pui aţa în 
ac. Tot ce-am născocit după aia a fost doar ca să mă încredinţez 
că nu greşesc. Şi-acum, du-te la unchiu-tău, Sarah Mary 
Williams George Alexander Peters, iar dacă dai de bucluc pe 
drum, trimite vorbă doamnei Judith Loftus, adică mie, si-o să fac 
tot ce pot ca să te scap. la-o pe mal, e ăl mai bun drum; şi a 
doua oară când ai s-o porneşti razna, ia-ţi ghete şi ciorapi. 
Drumul e plin de pietre şi tare mă tem c-ai s-ajungi la Goshen cu 
picioarele harcea-parcea. 

Am mers pe mal vreo cincizeci de paşi, apoi m-am furişat 
până la locul unde lăsasem luntrea, ceva mai jos de căsuţă. Am 
sărit în luntre si-am luat-o repede din loc. Am vâslit la deal, până 
am ajuns în dreptul insulei, apoi am pornit spre ea. Mi-am scos 
boneţica - acum nu mai aveam nevoie de obloane. Cam pe la 
jumătatea drumului, am auzit bătăile ornicului din târg şi m-am 
oprit să le-ascult: sunetul venea stins peste apă, dar limpede, 
unsprezece bătăi. Când am ajuns la insulă, n-am stat să mă 
odihnesc, cu toate că-mi ieşise sufletul, ci am luat-o repede prin 
pădure, până la locul unde făcusem popas prima oară. Cum am 
ajuns acolo, am aprins focul pe o moviliţă înaltă şi uscată. 

Apoi m-am întors la luntre si-am vâslit din răsputeri spre locul 
nostru, cu o milă şi jumătate mai la vale. Am sărit din luntre si- 
am luat-o la goană printre copaci, suind dealul până la peşteră. 
Jim dormea buştean, lungit pe jos. 


— Scoală repede, Jim! i-am strigat, zgâlţâindu-l. N-avem nicio 
clipă de pierdut. Sunt pe urmele noastre! 

Jim nu m-a întrebat nimic, o vorbă n-a scos, dar după felul în 
care a muncit în jumătatea de ceas care-a urmat, mi-am dat 
seama cât era de speriat, într-o jumătate de oră tot avutul 
nostru era pe plută şi pluta sta gata s-o pornească din 
ascunzătoarea ei de sub sălcii, înainte de toate am stins focul în 
peşteră şi după aceea n-am mai aprins nicio luminiţă. M-am dus 
cu luntrea ceva mai încolo de mal si-am privit. Dar chiar de-ar fi 
fost prin preajmă un vapor, tot nu l-aș fi putut zări. Căci nu prea 
vezi mare lucru la lumina stelelor. Am urnit pluta si-am pornit la 
vale, pe întuneric, dincolo de piciorul insulei, fără să scoatem o 
vorbă, într-o tăcere deplină. 


CAPITOLUL XII 


Abia cam pe la unu noaptea am lăsat în urmă insula. Pluta 
luneca tare încet, ca un melc. Aveam de gând, dacă se ivea 
vreun vapor, să sărim în barcă şi să vâslim spre malul dinspre 
Illinois. Noroc că nu s-a ivit niciun vapor, fiindcă nu ne gândisem 
să punem în barcă nici puşca, nici undiţa şi nici ceva de-ale 
gurii. Fusesem prea zoriţi ca să ne gândim la atâtea lucruri 
deodată. Oricum, n-am chibzuit bine punând tot calabalâcul pe 
plută. 

Imi făceam socoteala că dacă oamenii ăia au să vină pe 
insulă, au să găsească focul aprins de mine şi-au să-l aştepte 
acolo toată noaptea pe Jim. Nu ştiu ce-or fi făcut, dar ne-au lăsat 
în pace. Şi dacă cumva focul aprins de mine nu i-a dus de nas, 
nu-i vina mea. Eu unul am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca să- 
i îmbrobodesc. 

Când a început să mijească de ziuă, am poposit pe un grind la 
un cot al fluviului, pe partea Illinoisului. Am tăiat cu toporul nişte 
crengi de răchită si-am acoperit pluta cu ele, aşa fel ca de 
departe să pară una cu malul. Pe grindurile astea, răchitele 
cresc dese ca dinţii greblei. 

Malul dinspre Missouri era muntos, iar cel dinspre Illinois era 
acoperit de păduri, şi cum în locul ăla canalul trecea de-a lungul 
malului dinspre Missouri, nu mă temeam c-o să dea vreun vapor 
peste noi. Am stat acolo toată ziulica, uitându-ne la plutele şi 
vasele care coborau pe canal şi la vapoarele care treceau în sus, 
prin mijlocul apei, luându-se de piept cu ea. l-am povestit lui Jim 
ce spaimă am tras cu palavragioaica aia. Jim zicea că-i mare, 
hoţomană şi că de-ar fi pornit ea însăşi pe urmele noastre, n-ar 
fi stat să se uite la un foc de tabără, ci ar fi adus de bună seamă 
un câine cu ea. 

— Da ce, nu putea să-i spună lui bărbat-su să aducă un câine? 
l-am întrebat eu. 

Jim mi-a răspuns că ar băga mâna-n foc că femeia s-a gândit 
la treaba asta tocmai când oamenii se pregăteau să plece şi că 


s-or fi dus desigur prin târg să facă rost de-un câine şi de-aia au 
mai zăbovit, altminteri n-am fi noi aici pe un grind, cu vreo 
şaisprezece-şaptesprezece mile mai jos de târg - aș, de unde! 
Am fi din nou în târgul ăla afurisit. 

l-am zis că puţin îmi pasă de ce n-au pus mâna pe noi, totul e 
că nu ne-au înhăţat. 

Când a început să se-ntunece. Ne-am scos capul din desişul 
de răchite si-am privit în toate părţile. Nu se zărea nimic. Jim a 
desprins nişte bulumaci de deasupra plutei şi a înjghebat un mic 
wighwam!?, ca să avem unde ne adăposti pe vreme ploioasă sau 
pe arşiţă şi ca să ne ferim boarfele de umezeală. Jim a meşterit 
si-un fel de podină, cu câteva palme mai înaltă ca pluta, aşa că 
acum păturile şi celelalte lucruri erau ferite de valurile stârnite 
de vapoare. 

Taman în mijlocul wighwam-ului am bătătorit un strat de 
nămol, gros de cinci-șase degete, întărindu-l pe de margini, ca 
să nu se risipească; în vatra asta puteam aprinde focul pe 
vreme umedă sau friguroasă, fără să fim văzuţi de afară. 

Am mai meşterit şi o cârmă de rezervă, ca s-avem, dară 
vreuna din celelalte s-ar fi sfărâmat cumva de vreun buştean 
sau altceva. Am găsit apoi un ţăruş cu crăcăna, tocmai bun ca s- 
atârnăm de el felinarul, pe care trebuia să-l aprindem de câte 
ori vedeam vreun vapor venind la vale, ca să nu ne dea peste 
cap. Pentru vapoarele care mergeau în sus, nu era nevoie să-l 
aprindem, decât dacă le stăteam cumva în cale când voiau să 
„transverseze” - cum se zice - apele erau încă destul de mari, 
acoperind pe alocuri malurile mai joase, aşa că vapoarele care 
mergeau în sus nu treceau totdeauna prin canal, ci căutau apa 
mai liniştită de lângă țărm. 

În noaptea următoare, am mers vreo şapte-opt ceasuri, 
lăsându-ne în voia curentului, care gonea cu peste patru mile pe 
oră. Pescuiam, mai stăteam de vorbă şi din când în când înotam 
ca să n-adormim. 

Grozav lucru e să pluteşti aşa la vale pe un asemenea râu 
mare şi liniştit, stând lungit pe spate, cu ochii la stele; aproape 
că nu cutezam să vorbim tare, iar când ne venea să râdem, 
chicoteam înfundat, dar şi asta se-ntâmpla foarte rar. 


13 Cort al indienilor din America de Nord. 


Am avut parte de o vreme straşnică şi n-am păţit nimic, nici în 
noaptea aceea, nici în nopţile următoare. 

In fiecare noapte treceam pe lângă târguri, unele cocoţate pe 
câte o coastă de deal, ca nişte salbe de lumini. Nu desluşeai 
nicio casă. Intr-a cincea noapte, am trecut prin faţa oraşului 
Saint Louis. Părea că întreg pământul e luminat. La noi în St. 
Petersburg, se zicea că în Saint Louis trăiesc douăzeci-treizeci 
de mii de oameni, clar n-am crezut-o niciodată până în noaptea 
aia liniştită, când, pe la ora două, am văzut atâta straşnică risipă 
de lumină. Nu se auzea însă niciun zgomot. Toată lumea 
dormea. 

Imi luasem obiceiul ca în fiecare seară, pe la ceasurile zece, 
să mă strecor pe mal, în vreun sătuc, ca să cumpăr de zece- 
cincisprezece cenți făină, slănină sau alte merinde. Uneori luam 
şi câte un pui de găină, care nu stătea cuminte în poiată. 

Babacu' zicea întotdeauna: „Nu pierde niciodată ocazia să iei 
un pui; dacă n-ai tu nevoie de el, găseşti lesne-pe cineva care 
are nevoie, şi-o faptă bună nu se uită niciodată”. De când îl ştiu, 
n-am pomenit niciodată ca babacu' să n-aibă chiar el nevoie de 
puiul cu pricina, dar de zis, aşa zicea. 

În unele dimineţi, înainte de răsăritul soarelui, mă furişam pe 
ogoare şi împrumutam un harbuz, un pepene galben, un 
dovleac, un ştiulete de porumb sau alte trufandale de-astea. 

Babacu' obişnuia să spună că nu-i niciun păcat să iei cu 
împrumut dacă ai de gând să dai înapoi odată si-odată. Dar 
văduva zicea că nu-i decât o hoţie ascunsă sub un nume frumos 
şi că un om cinstit n-ar face una ca asta. Jim era de părere că şi 
văduva şi babacu' aveau dreptate și că, dacă stăm să ne 
gândim, cel mai bine ar fi să ştergem de pe listă două-trei 
trufandale şi să nu le mai luăm niciodată cu împrumut, socotind 
că atunci n-ar mai fi niciun păcat dac-am împrumuta din 
celelalte. 

Am stat de vorbă despre asta o noapte întreagă, în vreme ce 
pluta luneca la vale, şi ne-am tot frământat dacă să renunţăm la 
harbuji, la cantalupi, la zemoşi sau la altceva. Către ziuă am 
ajuns la o dezlegare destul de bună: ne-am hotărât să renunţăm 
la mere pădureţe şi la ananași. Inainte de a lua hotărârea asta, 
nu prea avusesem linişte, dar acum ne simţeam cu cugetul 


împăcat. Eu, unul, eram chiar mulţumit de hotărârea luată, 
fiindcă merele pădureţe sunt rele la gust, cât despre ananași, 
ştiam că n-au să se coacă decât peste două-trei luni. 

Din când în când mai împuşcam câte o pasăre care se apuca 
să se scoale prea devreme dimineaţa sau nu se ducea la timp la 
culcare seara. Una peste alta, o duceam împărăteşte, ce să zic. 

Într-a cincea noapte de când trecusem de Saint Louis s-a 
stârnit o furtună năprasnică. Era după miezul nopţii, începu să 
tune şi să fulgere şi se porni să plouă cu găleata. Ne-am 
adăpostit în wighwam, lăsând pluta să se descurce singură. 
Când scapără câte un fulger vedeam în faţa noastră fluviul 
uriaş, străjuit de o parte şi de alta de ponoare înalte şi 
stâncoase. 

- Hei, Jim, uite colo! 

Era un vaporaş care se ciocnise de-o stâncă. Ne îndreptam 
chiar într-acolo. La lumina fulgerelor l-am văzut limpede: se 
lăsase într-o rână şi o parte din puntea de sus răzbea deasupra 
apei. Se desluşea bine până şi cea mai mică scotă: lângă 
clopotul mare se putea vedea un scaun, de spătarul căruia 
atârna o pălărie ponosită. 

Pierdut în noapte pe o furtună ca asta, cu atâta taină în jur, 
am simţit ce-ar simţi oricare alt băiat de vârsta mea văzând 
epava aia jalnică, încremenită în mijlocul fluviului. Voiam să mă 
urc pe punte şi s-o cercetez niţeluş, ca să văd despre ce-i vorba. 

— Hai să ne suim, Jim! 

Dar Jim nici nu voi s-audă la-nceput: 

— Jim nu pune piciorul pe epavă. Ne merge destul de bine, şi 
n-are rost să ispitim răul, vorba scripturii. Mai mult ca sigur că 
pe punte-i un paznic. 

— Pe dracu paznic! Ce să păzească? Duneta şi timoneria? 
Crezi că cineva şi-ar primejdui viaţa pentru o du-netă şi-o 
timonerie, pe o noapte ca asta, când vaporul stă să se sfărâme 
şi să se scufunde dintr-o clipă într-alta? 

La asta Jim nu mai avu ce să răspundă şi nici n-a încercat. 

— Unde mai pui că am putea împrumuta niscaiva lucruşoare 
de preţ din cabina căpitanului. Bunăoară trabuce, pun rămăşag 
că sunt acolo de-alea de cinci cenți bucata, bani gheaţă. 
Căpitanii de vapoare sunt totdeauna bogaţi; primesc o leafă de 


şaizeci de dolari pe lună şi când vor un lucru, nu se uită la preţ. 
Bagă o lumânare în buzunar, Jim. N-am astâmpăr până nu dăm 
o raită pe vas. Crezi tu că Tom Sawyer ar pierde o ocazie ca 
asta? Pentru nimic în lume. El ar zice că-i o aventură şi s-ar sui 
pe epavă, să ştie de bine că moare, în ce „stil mare” ar mai 
lucra el şi ce aere şi-ar da! Ai crede că-i Cristofor Columb 
descoperind lumea de apoi. Ţii, ce n-aş da să fie şi Tom Sawyer 
aici! 

Jim a mai bombănit niţel, dar s-a supus. Atâta doar, zicea că 
trebuie să vorbim cât mai puţin şi cât mai încet. 

Un fulger ne dezvălui din nou epava, tocmai la timp ca să ne 
putem agăța de biga!* de la tribord şi să legăm pluta de ea. 

În partea aceea puntea era foarte înclinată. Ne-am furişat pe 
punte în jos, până la babord, spre timonerie, călcând cu băgare 
de seamă şi întinzând mâinile ca să ne ferim de odgoane, căci 
era o beznă de nepătruns. 

Curând am dat peste bordura luminatorului şi ne-am căţărat 
pe el. Încă un pas şi am fi ajuns în faţa uşii cabinei căpitanului, 
care era deschisă. Dar, Dumnezeule! In fundul coridorului am 
zărit o lumină şi în aceeaşi clipă ni s-a părut că auzim nişte voci 
înăbuşite. 

Jim îmi şopti că se simte tare prost şi c-ar fi mai bine să ne 
întoarcem. „Bine!” i-am spus, dar când să pornim înapoi spre 
plută, am auzit un glas căinându-se: 

— Nu, nu, vă rog, fraţilor! Jur ca n-am să spun nimic! 

Altcineva rosti, destul de tare: 

— Minti, Jim Turner! Ne-ai mai tras clapa o dată. Te-ai obişnuit 
să ceri mai mult decât ţi se cuvine şi pân-acu' ţi-a mers, îţi 
dădeam cât voiai, ca să nu ne dai de gol. Da’ acu’ ţi s-a 
înfundat. Javră scârboasă! N-ai pereche de ticălos!.. ’ 

Jim se şi cărăbănise spre plută, dar eu muream să văd ce-o să 
mai urmeze, îmi făceam curaj, spunându-mi că Tom Sawyer n-ar 
da înapoi tocmai acum; ei bine, nici eu n-am să plec. Rămân să 
văd ce se întâmplă. M-am târât de-a buşilea prin întuneric, până 
ce între mine şi fundul coridorului n-a mai rămas decât o cabină 
şi-atunci am zărit deodată un om întins pe podea, cu mâinile şi 
picioarele legate; deasupra lui stăteau aplecaţi doi gealaţi - unui 


14 Macara instalată pe bordul navelor. 


ţinea în mână un felinar orb, iar celălalt un pistol îndreptat spre 
capul celui de pe podea. 

— Ce ţi-aş mai face de petrecanie - rosti cel cu pistolul - aşa 
ai merita, porcule! 

Omul de pe podea se zvârcoli şi gemu: 

— Nu, Bill, nu face una ca asta! N-o să mai-spun nimănui 
nimic! 

La vorbele astea, omul cu felinarul începu să râdă: 

— Cred şi eu! În viaţa ta n-ai spus ceva mai adevărat! Peste 
câteva clipe, izbucni:.. 

— Auzi-l cum se milogeşte! Şi când te gândeşti că de nu-l 
prindeam şi-l legam, ne curăța pe amândoi! Şi pentru ce, mă 
rog?! Pentru o nimica toată. Pentru că ne luam și noi dreptul 
nostru, d-aia. Dar fii pe pace, Jim Turner, n-o să mai ameninţi tu 
pe nimeni. Termină cu pistolul ăla, Bill! 

— Nu, Jake Packard!. Spuse Bill. Eu zic să-l omorâm. Ce; el nu 
l-a omorât pe moş Hatfield tot aşa? Ce, n-o merită? 

— Dar eu nu vreau să-l omorâm, am eu motivele mele. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze pentru vorbele astea, Jake 
Packard! N-am să te uit' cât oi trăi! bâigui omul de pe podea. 

Packard nu-l luă în seamă; îşi agăţă felinarul de un cui şi porni 
spre locul unde mă aflam eu, făcându-i semn lui Bill să-l urmeze. 
M-am dat înapoi cu vreo câţiva paşi, cât am putut de repede, 
dar vaporul era atât de aplecat, că n-am prea avut spor. Ca să 
nu dea peste mine şi să mă prindă, m-am târât până într-o 
cabină de pe puntea de sus. Individul venea cu paşi mari prin 
întuneric. Când Packard ajunse în faţa cabinei în care mă aflam, 
spuse: 

— Aici, vino-încoace. 

Şi intră cu Bill după el. 

Dar până să intre, eu mă şi ghemuisem pe patul de sus şi-mi 
muşcam degetele că mă ascunsesem tocmai în cabina aia. Cei 
doi începură să sporovăiască, proptindu-si mâinile de marginea 
patului. Nu-i vedeam, dar ştiam unde se află, după duhoarea de 
rachiu pe care o răspândeau. In clipele acelea mi-a părut bine 
că nu beam şi eu rachiu. Dar chiar de-as fi băut, tot n-ar fi putut 
să mă simtă, fiindcă nici nu mai răsuflăm de frică. Şi apoi, cum 
să mai răsufli când auzi asemenea lucruri? 


Vorbeau repezit şi în şoaptă. Bill voia să-l omoare pe Turner: 

— A spus că ne toarnă si-o s-o facă. Chiar de i-am da şi partea 
noastră, acum tot degeaba ar fi după felul cum ne-am purtat cu 
el. Sută la sută că ne dă în vileag. Ascultă, eu zic să-l scoatem 
din circulație.. 

— Şi eu la fel - spuse Packard, foarte liniştit. 

— La dracu’, începusem să cred că nu vrei... Atunci, e-n 
regulă. Hai să-isprăvim cu el! 

— Stai o clipă, n-am terminat! Ascultă-mă. Glonţul e bun, nu 
zic nu, dar sunt şi mijloace mai puţin gălăgioase ca să scapi de 
cineva, dacă n-ai încotro. Cred că n-are niciun rost să alergi 
după ştreang, dacă-i poţi veni de hac într-alt chip care-i tot aşa 
bun, şi în plus nu te poate băga la apă. Este? 

— Așa-i. Dar ce-ai să mai scorneşti? 

— Uite ce zic eu: dăm o raită şi vedem dacă n-am uitat nimic 
prin cabine, p-urmă o ştergem la mal ca s-ascundem prada. 
După aia, aşteptăm. M-aş mira ca epava asta să nu se ducă la 
fund, în cel mult două ceasuri. Pricepi? O să se-nece şi n-o să fie 
nimeni de vină, în afară de el. Eu zic că-i mult mai bine aşa, 
decât să-l omorâm. Sunt contra omorului atâta vreme cât se 
poate şi fără. N-are niciun rost, şi nici nu se cade. N-am 
dreptate? 

— Da, cred că ai. Dar dacă vaporul nu se duce la fund? 

— Să aşteptăm două ore şi să vedem. Ce ne costă? 

— Bine, fie! Haidem! 

Au ieşit amândoi. Am sărit jos, scăldat în. Sudori reci, şi-am 
pornit-o de-a buşilea. 

Era întuneric beznă. „Jim!” am şoptit eu - şi Jim mi-a răspuns 
cu un geamăt, de la doi paşi. 

— Repede, Jim, nu-i timp de pierdut! Nu mai geme ca prostul! 
Colo, pe punte, e o bandă de ucigaşi şi dacă n-o să le găsim 
barca şi n-o să-i dăm drumul la vale, ca să nu mai aibă cu ce 
părăsi epava, unul din ei are să fie la mare ananghie. Dar dac-o 
s-o găsim, atunci au să fie cu toţii la mare ananghie, şi şeriful o 
să pună mâna pe ei. Repede, nu mai sta! Mă duc să caut la 
babord, tu du-te la-tribord. Urcă-te pe plută şi... 

— O, Dumnezeule! Unde-i pluta? Nu mai e! S-a dezlegat 
singură şi s-a dus, iar noi am rămas aici! 


CAPITOLUL XIII 


Mi s-a tăiat răsuflarea şi era cât pe ce să leşin. Să fii prizonier 
pe-o epavă, cu o bandă ca asta! Dar nu era vreme să miorlăi. 
Trebuia găsită barca, acum aveam şi noi nevoie de ea. 
Tremurând şi clănţănind din dinţi, am coborât la babord, şi de 
acolo parcă a trecut o săptămână pân' ce-am ajuns la pupa. 
Acolo, nici urmă de barcă. Jim îmi zise că nu poate să meargă 
mai departe, fiindcă i s-au muiat picioarele de frică. 

— Haide, mişcă-te! l-am răspuns. Dacă rămânem pe epavă, s- 
a zis cu noi! 

Ne-am târât mai departe, pe întuneric. Am luat-o prin spatele 
dunetei şi de-acolo ne-am târât de-a lungul luminatorului, din 
zăbrea în zăbrea, fiindcă marginea luminatorului era în apă. 
Când am ajuns lângă uşa coridorului, am văzut barca. Abia se 
zărea, dar era acolo. Am răsuflat uşurat, într-o clipă aş fi fost în 
barcă, dar deodată uşa se deschise. Unul din tâlhari îşi scoase 
capul, la vreo doi paşi de mine. Credeam că mi-a sunat ceasul. 
Dar ăla si-a vârât capul înapoi, strigând: 

— Hei, Bill, ia felinarul ăsta afurisit, să nu-l mai văd! 

Azvârli un sac în barcă, apoi sări şi el în ea şi se aşeză. Era 
Packard. Apoi ieşi Bill şi sări şi el în barcă. Packard spuse cu glas 
şoptit: 

— Gata! Dă-i drumul! 

De istovit ce eram, abia mă mai puteam ţine de zăbrelele 
luminatorului. 

— Stai niţel! zise Bill. L-ai căutat prin buzunare? 

— Nu. Nici tu? 

— Nu. Atunci mai are încă-n buzunar partea lui de bani. 

— Hai înapoi! N-are niciun rost să luăm prada şi să lăsăm 
banii. 

— Ce zici, n-o să miroasă ce punem la cale? 

— S-ar putea. În tot căzu', trebuie să-i luăm banii. Hai! 

leşiră din barcă şi intrară în cabină. Uşa se închise cu zgomot, 
de la sine, căci vasul era înclinat în partea aia. Intr-o jumătate 


de secundă eram în barcă, iar Jim se prăvăli, după mine. Am 
tăiat parâma cu cuțitul şi duşi am fost! 

Fără să ne atingem de vâsle şi fără să scoatem o vorbă sau 
măcar o şoaptă, abia răsuflând, am plutit repede, într-o tăcere 
de moarte, până ce-am trecut de zbaturi şi. De pupa vasului. 
Peste câteva secunde eram cu vreo sută de metri mai jos de 
epavă care, în curând, se mistui cu totul în beznă. Eram salvaţi. 

După ce ne-am depărtat cu vreo trei-patru sute de metri, am 
zărit un felinar licărind o clipă în uşa coridorului şi ne-am dat 
seama să bandiții văzuseră că barca lipseşte şi începuseră să 
priceapă că erau acum în aceeaşi oală cu Jim Turner. 

Jim s-a aşezat la vâsle şi am pornit în căutarea plutei noastre. 
Abia atunci am început să mă gândesc la indivizii ăia - înainte 
nu avusesem timp. Mă gândeam cât de groaznic trebuie să fie, 
chiar pentru nişte bandiți de teapa lor, să se pomenească într-o 
asemenea dandana. Dacă ajung şi eu bandit într-o bună zi - ce- 
aş zice atunci să păţesc la fel? l-am spus lui Jim: 

— La cea dintâi lumină pe care-o zărim, tragem la mal cu o 
sută de metri mai jos, sau mai sus de ea, într-un loc unde să te 
poţi ascunde cu barca, iar eu mă duc să le dau de veste 
oamenilor, o să scornesc eu ceva, ca să pornească după bandiții 
ăia şi să-i scape de belea. După aia n-au decât să-i şi spânzure, 
dac-aşa li-e scris. 

Din păcate, totul a căzut baltă, fiindcă în curând s-a pornit iar 
furtuna, mai avan ca oricând. Ploua cu găleata, şi nu se zărea 
nicio lumină, nicăieri. Pesemne că toată lumea dormea. 
Lunecam la vale, cu ochii după lumini şi după pluta noastră. 
După un ştiu câtă vreme ploaia conteni, dar norii rămăseseră pe 
cer şi fulgerele se ţineau lanţ. La lumina lor, am zărit deodată în 
faţa noastră o mogâldeaţă neagră, şi am pornit intr-acolo. Era 
pluta. Tii, ce ne-am mai bucurat când ne-am văzut iarăşi pe 
bordul ei! În aceeaşi clipă, am zărit o lumină pe malul drept, 
ceva mai încolo. l-am zis lui Jim că mă duc să văd ce e. Barca 
era pe jumătate plină cu prada luată de bandiți de pe epavă. Am 
grămădit totul pe plută şi i-am spus lui Jim să meargă la vale 
vreo două mile şi abia după aia să aprindă felinarul, şi să nu-l 
stingă până mă-ntorc. Apoi am pus mâna pe vâsle şi-am pornit 
eu barca spre lumina aia. Apropiindu-mă, am zărit alte lumini, 


vreo trei-patru, pe o coastă de deal. Se vede că era un sat. M- 
am apropiat de mal, cam în dreptul primei lumini, şi am lăsat 
barca să lunece fără să mai văslesc. Deodată am zărit un felinar 
agăţat de catargul unui bac cu bordajul dublu. M-am învârtit în 
jurul lui ca să-l descopăr pe paznic. Mă-ntrebam pe unde-o fi 
dormind. Până la urmă l-am găsit: moţăia pe un butuc, la prova, 
cu capul între genunchi. M-am suit pe punte, l-am bătut de 
câteva ori pe umăr şi-am început să mă smiorcăi. 

A tresărit speriat, dar, văzându-mă, a început să caste, s-a 
întins şi-apoi m-a întrebat: 

— Ei, ce-i cu tine? Nu mai plânge, puiule! Ce-ai păţit? 

— Tata, mama, surioara şi... Am izbucnit în plâns. 

— Haide, lasă, nu-ţi mai pune atâta. La inimă. Toţi avem 
necazuri, da’ ai să vezi c-o să fie bine pân’ la urmă. Dar ce-au 
păţit? 

— Sunt... Sunt... Sunteţi paznicul bacului? 

— Da - răspunse el încântat. Eu sunt căpitanul şi patronul, 
secundul şi pilotul, paznicul şi şeful de echipaj. Câteodată sunt şi 
încărcătura, şi pasagerii. Nu-s eu aşa bogat ca Jim Homback, 
bătrânul, şi nici aşa de galanton cu toată lumea, ca s-arunc banii 
în dreapta şi-n stânga, cum face el. Da' i-am spus-o de-o mie de 
ori: nu mi-aș schimba locul cu al lui pentru nimic în lume fiindcă 
pentru mine viaţa adevărată e viaţa de marinar. Nici să m- 
aurească n-aș sta ca el la două poşte de oraş, unde nu se- 
ntâmplă niciodată nimic. Nu, n-aș schimba cu el nici pentru toţi 
biștarii lui, ba chiar de mi-ar da şi de două ori pe-atât. l-am zis... 

— Li s-a întâmplat o nenorocire şi... 

— Cui? mă întrerupse el. 

— Tatii, mamei, soră-mii şi domnişoarei Hooker. Dacă aţi vrea 
să vă duceţi cu bacul pân-acolo. 

— Pân-acolo? Da' unde sunt? 

— Pe epavă. 

— Care epavă? 

— Nu-i decât una. 

— Nu cumva e vorba de „Walter Scott”? 

— Da. 

— Dumnezeule! Dar ce caută acolo? 

— Nu s-au dus dinadins. 


— Te cred şi eu. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, dacă nu 
se cară repede de-acolo, s-a zis cu ei! Cum naiba s-au băgat 
într-un bucluc ca ăsta? 

— Să vedeţi cum a fost. Domnişoara Hooker s-a dus în vizită 
la nişte cunoscuţi în partea de sus a târgului... 

— Aha, la Debarcaderul lui Booth. Zi mai departe. 

— S-a dus în vizită acolo şi spre seară a plecat cu negresa ei 
pe bacul tras de cai, cu gândul să mâie la prietena ei, 
domnişoara... nu mai ştiu cum ai zice. Pe drum i s-a pierdut 
cârma şi curentul i-a sucit şi i-a târât la vale vreo două mile, cu 
pupa înainte, până s-au ciocnit de epavă. Cârmaciul, negresa şi 
caii s-au înecat, dar domnişoara Hooker a scăpat, agăţându-se 
de epavă. Ca la vreo două ore după ce s-a întunecat, am sosit şi 
noi cu barca noastră. Dar aşa era de întuneric, că n-am băgat de 
seamă epava, până nu ne-am ciocnit şi noi de ea. Am scăpat cu 
toţii, afară de Bill Whipple. Ce băiat bun era! Mai bine mă-necam 
eu în locul lui, zău! 

— Sfinte Sisoe! N-am mai pomenit una ca asta! Şi-atunci ce- 
aţi făcut? 

— Am strigat de ne-a ieşit sufletul, dar apa e așa lată pe- 
acolo, că nu ne-a auzit nimeni. Tăticu a zis că unul dintre noi 
trebuie să meargă la mal să ceară ajutor. Fiind singurul care ştiu 
să înot, mi-am luat inima în dinţi. Domnişoara Hooker mi-a spus 
că dacă nu găsesc repede ajutor, să vin aici şi să-l caut pe 
unchiul dumneaei, că el o să ne scoată din încurcătură. Am 
ajuns la mal cu vreo milă mai jos şi de-atunci mă tot învârt de 
colo până colo, încercând să dau de unu’ mai inimos, da’ toţi mi- 
au spus: „Ce, pe-o noapte ca asta şi cu un curent ca ăsta? E 
nebunie curată. Du-te la bac!” Dacă matale aţi vrea să vă duceţi 
şi să... 

— Cum să nu vreau, sigur că as vrea, dar cine dracu’ o să mă 
plătească pentru treaba asta? Crezi că tăticul tău... 

— N-aveţi nicio grijă. Domnişoara Hooker mi-a spus special că 
unchiu-său Homback... 

— Mii de draci! Ala-i unchiu-său? Ascultă, o porneşti spre 
lumina aia şi când ajungi acolo, o iei spre apus. La vreun sfert 
de milă de-acolo, dai de un han. Intri înăuntru şi ceri să te ducă 
la Jm Homback. Să iscălească dumnealui o poliţă. Şi vezi, nu 


zăbovi, că de-abia aşteaptă să afle vestea. Spune-i că pân- 
ajunge el în târg, i-o scap pe nepoată-sa. Hai, du-te! Mă duc să-l 
trezesc pe mecanic. 

M-am prefăcut că pornesc spre lumina aceea, dar, de cum s-a 
întors cu spatele, am luat-o înapoi şi m-am vârât în barcă. După 
ce-am scos apa din ea, am lăsat-o să plutească vreun sfert de 
milă în apa lină de lângă mal, şi m-am ascuns după nişte şlepuri 
încărcate cu cherestea. Nu m-am liniştit până n-am văzut bacul 
urnindu-se. Una peste alta, eram mulţumit că-mi dădusem atâta 
osteneală pentru banda aia. Nu mulţi ar fi făcut-o. Tare-aş fi vrut 
să afle şi văduva despre fapta mea. Cred că ar fi fost mândră de 
mine, văzându-mă că-i ajut pe ticăloşii ăia, fiindcă persoanele 
filantroape, de felul văduvei, se înduioşează ăl mai mult de 
soarta unor asemenea pramatii. In curând se ivi şi epava, 
lunecând fumurie la vale. 

M-au trecut fiori, dar m-am stăpânit şi-am pornit spre ea. 
Intrase rău la apă! Mi-am dat seama numaidecât că nu prea 
sunt sorţi să fi rămas careva în viaţă. 

M-am învârtit în jurul ei, strigând din când în când, dar n-am 
primit niciun răspuns. Era o tăcere de mormânt. Mi se rupea 
inima de tâlharii ăia, dar nu cine ştie ce, fiindcă-mi ziceam că 
dacă ei au fost în stare să-ndure una ca asta, pot să-ndur şi eu. 

Văzând că se apropie bacul, am vâslit spre larg, ca să mă las 
dus de curent. Când am socotit că-s de ajuns de departe, am 
lăsat vâăslele şi m-am uitat înapoi. 

Bacul se-nvârtea în jurul epavei, în căutarea rămăşiţelor 
domnişoarei Hooker; căpitanul socotea, pesemne, că unchiul ei, 
Homback, o să fie bucuros să le aibă. Dar în curând se lăsă 
păgubaş şi bacul porni spre mal. Cât despre mine, mi-am văzut 
de treabă şi-am întins-o la vale. 

A trecut o veşnicie până am zărit felinarul lui Jim; licărea 
parcă la o depărtare de o mie de mile. Când am ajuns la plută, 
cerul începuse să se lumineze puţin spre răsărit. Ne-am 
îndreptat spre un ostrov, am ascuns pluta, am scufundat barca, 
ne-am culcat şi-am dormit buştean. 


CAPITOLUL XIV 


După câtăva vreme, ne-am trezit şi ne-am apucat să 
cercetăm prada furată de bandă. Am găsit o grămadă de ghete, 
haine, pături şi alte bulendre, un teanc de cărţi, un ochean şi 
trei cutii cu trabuce. In viaţa mea nu fusesem aşa de bogat, nici 
eu, nici Jim. Trabucele erau clasa-ntâi. Toată după-amiaza am 
lenevit prin pădure, stând la taifas. Ba m-am uitat şi prin cărţile 
alea. Ce mai, am petrecut de minune! 

l-am povestit lui Jim ce s-a întâmplat pe epavă şi pe bac. 
Toate astea - i-am spus - sunt aventuri. Dar Jim mi-a zis că s-a 
săturat de aventuri şi mi-a povestit cum era să moară de frică 
atunci când eu m-am ascuns în cabină şi el s-a târât înapoi, ca 
să se urce pe plută şi n-a mai găsit-o. Credea că i-a sunat 
ceasul, în orice caz, fiindcă ori se-neca, ori era salvat de la înec, 
şi-atunci salvatorul l-ar fi trimis înapoi acasă, ca să poată pune 
mâna pe recompensă. Şi după aceea, sigur că domnişoara 
Watson avea să-l vândă în miazăzi. Zău c-avea dreptate, mai 
totdeauna avea el dreptate! Pe legea mea, avea un cap 
deosebit de isteţ pentr-un negru! 

l-am citit lui Jm multe poveşti despre regi, duci, conți şi alţi 
nobili de-ăștia, în care se arăta cât de fistichiu se îmbrăcau ei şi 
ce de fasoane făceau, îşi ziceau unul altuia: „Maiestatea 
voastră”, „Luminăţia voastră”, „Excelenţa voastră” şi aşa mai 
departe în loc să-şi zică „domi'le". Jim căsca nişte ochi cât 
cepele. 

— Nici nu ştiam că-s atâţia regi pe lume! N-am auzit de nici 
unu', afară de regele Solomon, bătrânu', şi de regii din cărţile de 
joc, dar pe-ăştia nu-i pot pune la socoteală. Cât câștigă un rege? 

— Cât câștigă? Păi, dacă vor, câștigă şi-o mie de dolari pe 
lună. Poa' să ia cât poftesc. Totu-i al lor. 

— Asta-i grozav! Şi ce li se cere să facă, Huck? 

— Nimic! Ce tot vorbeşti? Stau pe tron, asta fac. 

— Nu, zău?! 


— Zău aşa! Tândălesc toată ziulica. Doar dacă-i război, se duc 
şi ei să vadă. Dar altminteri, stau cu burta ia soare sau vânează 
cu şoimii şi... Sst! N-ai auzit un zgomot? 

Ne-am dus să vedem, dar ne-am întors repede, fiindcă nu era 
decât huruitul unui vapor cu zbaturi, care trecuse de un cot al 
fluviului. 

— Da - urmai eu. Şi câteodată, când se plictisesc de moarte, 
se iau în bețe cu Parlamentul. Şi dacă ăia fac pe nebunii, regele 
le taie capul, încolo, mai tot timpul se-nvârtește prin harem. 

— Prin ce? Cum ai spus? 

— Harem. 

— Ce-i aia harem? 

— Locul unde se ţin nevestele. N-ai auzit niciodată de un 
harem? Avea şi Solomon unul. Ala ţinea vreun milion de 
neveste. _ 

— Da, da, aşa-i! Uitasem. Un harem e un soi de han. In odaia 
copiilor e mare tămbălău! Şi nevestele se ceartă întruna, 
sporind gălăgia. Şi mai zic unii că Solomon ar fi fost ăl mai 
înţelept om din lume! Da' eu unul nu cred că un om înţelept ar 
dori să stea mereu într-un balamuc. E cu neputinţă. Un om 
înţelept si-ar clădi o făbricuţă cu multe cazane, iar când ar dori 
să se odihnească, ar închide făbricuța, 

— Bine, bine, dar eu îţi spun c-a fost ăl mai înţelept dintre 
oameni. Aşa mi-a spus şi văduva, zău! 

— Puțin îi pasă lui Jim ce spune văduva, ăla n-a fost om 
înţelept. Avea nişte apucături urâte, cum n-am mai pomenit. Ai 
auzit tu de pruncul ăla pe care Solomon era cât pe-aici să-l taie 
în două? 

— Da, mi-a povestit văduva toată tărăşenia. 

— Ei, ce zici? Ai mai pomenit aşa ceva? Uite-aici puţin. Vezi 
buturuga aia? Să zicem că-i prima femeie, iar tu, ailaltă femeie. 
Jim e Solomon. Şi dolarul ăsta e pruncul. 

Şi tu vrei copilul, şi ea vrea copilul. Ce fac eu atunci? Mă duc 
prin vecini, aflu al cui e dolarul şi-l dau cui i se cuvine, întreg, 
aşa cum trebuie să facă orice om cu scaun la cap? Da' de unde, 
iau dolarul, îl rup în două, si-ţi dau ţie jumate şi celeilalte femei 
jumate. Aşa a vrut să facă şi Solomon. Cu copilul. Şi-acum, te 
întreb eu pe tine: la ce bun jumate hârtie, nu poţi cumpăra nimic 


cu ea. Şi la ce bun jumate copil? Jim nu dă doi bani pe-un milion 
de jumate copii. 

— Dă-o dracului, Jim, n-ai înţeles tâlcul povestii, ai nimerit-o 
ca nuca-n perete! 

— Cine, eu? Vezi-ţi de treabă! Nu-mi vorbi mie de tâlcurile 
tale! Jim pricepe când ceva are-o noimă, dar fapta, asta n-are 
nicio noimă. Cearta nu era pentr-o jumate copil, ci pentru-un 
copil întreg. Şi cine crede că e-n stare să potolească c-o jumate 
copil o ceartă pentru-un copil întreg, n-are destulă minte-n cap. 
Nu-mi mai vorbi de Solomon. Huck. Ştiu eu câte parale face! 

— Măi, Jim, îţi spun eu că n-ai înţeles povestea. 

— Dă-o dracului de poveste! Ştiu eu ce ştiu, şi poţi să mă 
crezi când îţi spun că la mijloc e ceva mult mai adânc. E vorba 
de creşterea pe care-a primit-o Solomon ăla. la un om care are- 
un copil sau doi. Crezi că omul ăla ar face risipă de copii? Nu i-ar 
da mâna. El ştie să-i preţuiască. Dar ia un om care are-n casă 
vreo cinci milioane de copii! Asta-i altă căciulă. Omul ăla ţi-ar 
tăia în două un copil ca pe-o pisică. Tot i-ar rămâne atâţia copii! 
Un copil-doi mai mult sau mai puţin e un fleac pentru Solomon, 
lua-l-ar naiba! 

N-am mai văzut negru ca ăsta! Dacă-şi vâra el ceva în rap, nu 
era chip să i-o mai scoţi. N-am pomenit negru să fie mai pornit 
în contra lui Solomon - şi doar cunosc destui! Văzând că nu-l pot 
clinti, am adus vorba despre alţi regi, lăsându-l pe Solomon. 

l-am vorbit despre Ludovic al șaișpelea, cum îi tăiaseră 
franţujii capul acu’ nu ştiu cât timp şi despre băieţaşul lui, 
Delfinul, care trebuia s-ajungă şi el rege, dar l-au pus la 
popreală, şi unii spun c-acolo a şi dat ortul' popii. 

— Vai, sărăcuţul de el! 

— Dar alţii zic c-a ieşit din închisoare şi c-a venit la noi, în 
America. 

— Bravo! Dar s-o fi simţit cam singur, aici, sărăcuţul, fiindcă la 
noi nu-s regi, nu-i aşa, Huck? 

— Aşa-i. 

— Asta-nseamnă că nu-şi poate face nicio situaţie. 

Cum o să se descurce? 

— Ştiu şi eu? Unii din ei intră în poliţie, alţii învaţă pe oameni 
să vorbească franţuzeşte. 


— Da’ ce, Huck, franţujii nu vorbesc la fel ca noi? 

— Nu, Jim, n-ai înţelege o boabă din ce vorbesc ei, niciun 
cuvinţel. 

— Să-mi sară ochii dacă pricep ce spui! Cum aşa, Huck? 

— Nu ştiu cum, da' aşa e. Am prins eu dintr-o carte ceva din 
păsăreasca lor. Închipuie-ţi că vine unul la tine si-ţi zice: „Parlei 
vu fransei?” Tu ce-ai zice? 

— N-aş zice nimica. l-aş da una peste bot, bine-înţeles dacă 
ăla n-ar fi alb. Jim nu dă voie unui negru să-i vorbească aşa urât! 

— Vezi-ţi de treabă, nu-i nicio vorbă urâtă! Asta înseamnă: 
„Ştii să vorbeşti franţuzeşte?” 

— Şi-atunci de ce n-o spune pe şleau? 

— Ba tocmai c-o spune, în felul lui, pe franţuzeşte. 

— E-un fel caraghios, ce mai! Nici nu vreau să mai aud despre 
asta. N-are nici cap, nici coadă. 

— Ascultă, Jim. O pisică vorbeşte ca noi? 

— Nu, pisica nu. 

— Dar o vacă? 

— Nu, nici ea. 

— Pisica vorbeşte ca vaca şi vaca vorbeşte ca pisica? 

— Nu, nu vorbeşte. 

— Va să zică-i drept şi firesc să vorbească fiecare altfel? 

— Ba bine că nu! 

— Şi-atunci nu-i drept şi firesc ca pisica şi vaca să vorbească 
altminteri decât noi? 

— Sigur. 

— Păi atunci de ce nu-i dai tu voie franţuzului să vorbească 
altfel decât noi? la lămureşte-mă, cum vine treaba asta? 

— Huck, este pisica om? 

— Nu. 

— Atunci cum ar putea vorbi ca un om? Este vaca om, sau 
este vaca pisică? 

— Nu, niciuna, nici alta. 

— Atunci nu-i treaba ei să vorbească, nici ca un om, nici ca o 
pisică. Este franţuzul om? 

— Da. 

— Ei bine! Atunci de ce nu vorbeşte ca un om? 

M-am lăsat păgubaș. 


CAPITOLUL XV 


Ne făceam socoteală că ne-ar mai trebui vreo trei nopţi ca s- 
ajungem la Cairo”, la capătul Illinoisului, acolo unde râul Ohio 
se varsă în Mississippi. Taman acolo voiam noi s-ajungem. Ne 
gândeam să vindem pluta şi să pornim pe Ohio în sus cu 
vaporul, până în statele liberet, unde-am fi scăpat în sfârșit de 
griji. 

In noaptea următoare s-a lăsat ceaţă. Ne-am hotărât să facem 
popas pe-o insuliţă, fiindcă n-avea niciun rost să plutim prin 
ceaţă. Dar când m-am dus cu barca să caut vreun trunchi de 
care să leg frânghia, am văzut că pe insuliţă nu-s decât nişte 
copăcei. Am petrecut frânghia în jurul unuia care creştea chiar 
la marginea malului râpos, dar pluta, minată de curent, veni aşa 
de repede, că smulse copăcelul cu rădăcini cu tot şi lunecă la 
vale. Ceaţa se făcea tot mai deasă şi m-a cuprins o sfârşeală si- 
o spaimă, c-am rămas încremenit vreo jumătate de minut. lar 
când m-am uitat, pluta nu mai era. Nu se vedea nimic de la vreo 
douăzeci de metri încolo. Am sărit în barcă, m-am repezit spre 
cârmă şi am pus mâna pe vâslă, încercând s-o urnesc. Dar nu se 
urnea. In grabă, uitasem s-o dezleg. M-am ridicat s-o dezleg, dar 
aşa de tare îmi tremurau mâinile, că nu puteam face mai nimic 
cu ele. 

Când am izbutit să urnesc barca din loc, am luat-o repede la 
vale, de-a lungul insuliţei. Pe lângă mal, a mers cum a mers, dar 
insuliţa n-avea nici şaizeci de metri lungime, şi când am trecut 
de ea, m-am pomenit într-o ceaţă albă şi deasă, de n-am mai 
ştiut încotro mă îndrept. M-am gândit că n-are niciun rost să 
văslesc. La sigur c-aş nimeri în mal, în vreun banc de nisip sau 
în vreo stâncă. 

„Mai bine aştept şi las barca să lunece la vale, cu toate că-i 
tare greu să stai cu braţele încrucişate pe-o vreme ca asta. Din 


15 Oraş din statul Illinois, aşezat pe Mississippi. Illinoisul era unul dintre 
statele în care sclavia era abolită. Ajuns aici, Jim ar fi fost salvat. 
16 Referire la statele din Nord, unde sclavia fusese desfiinţată. 


când în când hăuleam şi ciuleam urechile. De undeva, de 
departe, am auzit deodată un fel de chiot şi mi-a venit iar inima 
la loc. Am pornit repede spre partea de unde venise chiotul, cu 
urechea la pândă. Când l-am auzit răsunând a doua oară, mi-am 
dat seama că nu mergeam într-acolo, ci mai la dreapta. Când l- 
am auzit a treia oară, mă aflam la stânga. Nu mă apropiam 
defel, fiindcă mă învârteam pe loc, iar chiotul răsuna mereu din 
faţă. Bine-ar fi fost să-i dea prin gând tontului ăluia să bată 
mereu darabana într-o tingire, da’ ţi-ai găsit să-i treacă lui prin 
cap aşa ceva! Tăcerile dintre chiote mă zăpăceau. Dar n-aveam 
încotro, îi dădeam înainte cu sârg. Nu trecu mult şi auzii chiotul 
în spatele meu. Mă zăpăcisem de tot. Nu striga Jim ci altcineva; 
sau te pomeneşti că se răsucise barca. 

Am lăsat vâsla. Chiotul se auzi din nou, tot în spatele meu, 
dar într-alt loc. Îşi schimba mereu locul, iar eu îi răspundeam de 
fiece dată. Când l-am auzit iar în faţa mea, am priceput că barca 
fusese răsucită de curent şi că se prea poate să fi strigat aşa 
chiar Jim nu vreun alt plutaş. Niciodată n-am fost în stare să 
desluşesc glasul cuiva care strigă în ceaţă, fiindcă pe o ceaţă ca 
asta nu poţi să te-ncrezi nici ochilor, nici urechilor. 

Chiotele nu mai conteneau. Peste câteva clipe m-am pomenit 
sub un mal râpos, acoperit cu copaci înalţi şi fumurii ca nişte 
năluci. Curentul mă azvârli spre stânga, printre o sumedenie de 
cioturi care gemeau smucite de apele repezi. 

Într-o clipă se făcu din nou linişte, iar ceața alburie mi se păru 
şi mai deasă. Stăteam nemişcat şi ascultam cum îmi zvâcnea 
inima. Zău că bătea de o sută de ori până să răsuflu o dată. 

Atunci m-am lăsat păgubaş. Ştiam ce se întâmplase. Malul ăla 
râpos era al unui ostrov şi Jim trecuse în partea cealaltă.. Nu era 
un plaur pe care să-l poţi ocoli în zece minute. Era ditamai 
insula, cu o pădure deasă pe ea. Să tot fi avut o lungime de 
cinci-șase mile şi o lăţime de peste-o jumătate de milă. 

Am stat nemişcat vreun sfert de ceas, cu urechile ciulite. 
Barca, fireşte, plutea cu patru-cinci mile pe oră, dar într-o ocazie 
ca asta nici nu-ţi dai seama că te duce. Nu simţi că zaci ca un 
mort pe apă, iar când vreun flecuşteţ de răgălie lunecă pe lângă 
tine, nu te gândești că tu treci aşa de iute, ci-ţi zici, cu 
răsuflarea tăiată: „Doamne! Da iute mai fuge ciotul ăsta!" Dacă 


credeţi cumva, că nu-i groaznic de urât să rătăceşti singur pe-o 
noapte ca asta prin ceaţă, vă sfătuiesc să încercaţi şi voi o dată, 
şi-o să vedeţi ce-nseamnă. 

Am tot hăulit eu, preţ de vreo jumătate de ceas şi până la 
urmă am auzit un răspuns, de departe. Am încercat să mă- 
ndrept într-acolo, dar degeaba! Atunci mi-am dat seama că 
nimerisem, într-un pâlc de plauri: de o parte şi de alta se zărea, 
tulbure, câte-un crâmpei; pe-alocurea nu mă despărţea de ele 
decât un şanţ îngust. Chiar când nu le vedeam, ştiam că-s acolo 
după clocotul apei care izbea în vreascurile şi-n ierburile uscate 
ce atârnau pe maluri. Urmăream năuc sunetele pe care le 
auzeam între aceste maluri, dar m-am lăsat repede păgubaş; 
era ca o goană, după năluci. N-am mai pomenit sunet să se 
fâţâie aşa, dintr-un loc în altul, cu atâta repeziciune. 

De vreo patru-cinci ori a trebuit să mă depărtez de-mal în 
grabă, ca să nu dau cu barca de vreun plaur şi să-l clintesc din 
loc. Imi ziceam că şi pluta trebuie să se împotmolească în mal 
din când în când, altminteri s-ar fi depărtat prea mult ca să mai 
pot auzi strigătele, fiindcă pluta mergea ceva mai iute ca barca 
mea. 

În sfârșit mi s-a părut că sunt iar în larg, dar n-am mai auzit 
niciun chiot, de nicăieri, îmi închipuiam că Jim s-o fi ciocnit de 
vreun ciot şi s-o fi dus pe copcă. Mort de oboseală, m-am lungit 
în barcă, hotărât să nu mă mai zbucium atâta. Fireşte, nu voiam 
să adorm, dar eram atât de ostenit, că nu m-am putut împotrivi 
somnului. „ Să dorm iepureşte, numai puţin” — mi-am zis. Cred 
însă că a fost un somn în toată legea, deoarece când m-am 
trezit, deasupra mea străluceau stelele, ceața se risipise iar 
barca intra, cu pupa înainte, într-un cot mare al fluviului. La 
început n-am ştiut unde mă aflu. Credeam că visez. Când mi- 
am adus aminte de cele întâmplate, mi s-a părut că trecuse o 
săptămână de atunci. In locul acela, fluviul era grozav de larg şi 
amândouă malurile erau acoperite de păduri înalte şi dese. La 
lumina stelelor păreau ca nişte ziduri. Privind departe, în josul 
fluviului, am zărit un punct negru plutind pe apă. Am pornit într- 
acolo. Când să mă apropii, văd însă că nu erau decât doi buşteni 
legaţi laolaltă. Am zărit apoi alt punct şi m-am luat după el; apoi 
altul; de data asta nimerisem bine. Era pluta. Când m-am 


apropiat de ea, l-am zărit şi pe Jim: dormea cu capul între 
genunchi şi cu braţul drept atârnat deasupra cârmei. Ailaltă 
vâslă era fărâmată, iar pluta era plină de frunze şi crengi 
amestecate cu mâl. Părea să fi trecut prin încercări grele. 

Am legat barca şi m-am lungit pe plută, drept sub nasul lui 
Jim. Apoi am început să casc şi să-mi întind braţele spre el, 
spunând: 

— Hei, Jim, da' ce am adormit? De ce nu m-ai trezit? 

— Doamne, Dumnezeule! Tu eşti, Huck? Nu eşti mort? Nu te- 
ai înecat? Te-ai întors? Prea e frumos ca să fie adevărat, 
puişorule! Lasă-l pe Jim să te privească şi să te pipăie, altfel nu 
crede. Nu, nu eşti mort! Te-ai întors viu şi teafăr, acelaşi Huck... 
Acelaşi... Domnu' fie lăudat! 

— Ce-i cu tine, Jim, ai băut? 

— Băut? Care băut? Crezi că-mi ardea să beau? 

— Atunci de ce vorbeşti în dodii? 

— Cum adică, vorbesc în dodii?! 

— Păi, de ce zici că m-am întors şi-mai ştiu eu ce, de parc-aş fi 
fost plecat? 

— Huck, Huck Finn, uită-te în ochii mei, uită-te în ochii mei! N- 
ai fost tu plecat? 

— Eu, plecat?! Ce tot îndrugi acolo? N-am fost plecat nicăieri. 
Unde să mă fi dus? 

— Ascultă, Huck, aici nu-i lucru curat! Dacă Jim nu e Jim, 
atunci cine e? Dacă Jim nu-i aici, atunci unde-i? Asta vreau să 
ştiu! 

— E limpede că eşti aici, Jim, dar cred că te-ai cam scrântit la 
cap. 

— Jim scrântit la cap? Bine, ia răspunde-mi mie: e adevărat că 
ai plecat cu frânghia-n barcă să legi pluta de insuliţă? 

— Da' de unde! Ce insuliţă? N-am văzut nicio insuliţă.. 

— N-ai văzut nicio insuliţă? Da’, ia spune, nu s-a smuls 
frânghia şi n-a pornit pluta la vale, pe apă, lăsându-te pe tine cu 
barca în ceaţă? 

— Care ceaţă? 

— Ceaţa, ceața aia care-a stat toată noaptea. Şi n-ai strigat 
tu, şi n-am strigat eu, pân-am rătăcit amândoi printre insulițe şi 
ne-am pierdut unul de celălalt, fără să ştim unde suntem? Şi nu 


m-am ciocnit eu de-atâtea insulițe, de era să mă-nec şi să mă 
prăpădesc? Răspunde-mi, Huck, adevărat sau nu? 

— Asta-i prea de tot, Jim! Află că n-am văzut nici ceaţă, nici 
insulițe, nici primejdii, nimic din toate astea. Am stat toată 
noaptea aici cu tine şi am pălăvrăgit pân-acu' vreo zece minute, 
când ai adormit... şi cred că şi eu am-aţipit. N-ai avut vreme să 
te-mbeţi, aşa că se vede c-ai visat. 

— Cum poate să-viseze cineva atâtea lucruri numa' în zece 
minute? 

— La naiba! Totuşi ai visat, fiindcă nimic din toate astea nu s- 
a întâmplat aievea. 

— Dar, Huck, ştiu bine că... 

— Poţi să ştii până poimarţi. Suit sigur c-ai visat, fiindcă nu m- 
am mişcat de aici. 

Jim rămase tăcut vreo cinci minute, muncit de gânduri, apoi 
spuse: 

— Bine, fie, să zicem c-am visat, Huck. Dar să. Mă ia naiba 
dacă ăsta n-a fost ăl mai grozav vis de care am avut vreodată 
parte! N-am mai visat niciodată un vis care să mă obosească 
atâta! 

— E şi firesc, se-ntâmplă ca visele să fie uneori obositoare. 
Dar ăsta n-a fost vis obişnuit. Povestește-mi-l, Jim! Jim se puse 
pe lucru si-mi povesti totul de-a fir-a-păr, întocmai cum se 
întâmplase, mai înflorindu-le pe ici pe colo. Apoi îmi spuse că-i 
musai să „tălmăcească” visul, fiindcă, de bună seamă, era 
vreun semn pentru noi. Zicea că cea dintâi insuliţă era un om 
care ne voia binele, dar curentul era un om care voia să ne 
îndepărteze de el. Chiotele erau semne care ne veneau din când 
în când şi dacă nu căutam să le înţelegem numaidecât, ne-ar fi 
adus nenorocire, în loc să ne ferească de ea. Putrezirea aceea 
de plauri erau necazurile ce ne aşteptau din partea unor oameni 
cârcotași şi răi, dar dacă ne vedeam de treabă şi nu le 
răspundeam, scăpăm de ei şi ieşeam din ceaţă, ajungând la 
liman, adică în statele libere, unde nu ne mai aşteptau niciun fel 
de necazuri. 

Când mă întorsesem la plută, cerul era cam întunecat, dar 
acum se însenina iar. 


— Pân-aici, tălmăcirea ta nu-i rea... Dar asta ce mai 
înseamnă, Jim? Şi i-am arătat frunzele şi gunoaiele de pe plută şi 
vâsla sfărâmată, care se vedeau bine acum, pe lumină. 

Jim se uită la ele, apoi la mine şi iar la ele. Gândul că visase, 
pusese într-atâta stăpânire pe mintea lui, că nu putea să şi-l mai 
scoată din cap, pentru a lăsa faptele sa se aşeze la locul lor, aşa 
cum se petrecuseră, Când se dumeri, se uită în ochii mei, fără 
să zâmbească, îmi spuse: 

— Vrei să ştii ce înseamnă? Uite că-ţi spun: când Jim n-a mai 
putut de oboseală după atâta trudă şi strigăte, a adormit, dar cu 
inima sfâşiată, fiindcă l-a pierdut pe Huck; nici nu-i mai păsa ce 
se-ntâmplă cu sine şi cu pluta. Şi când s-a trezit şi l-a văzut iar 
aici pe Huck teafăr, lui Jim i-au dat lacrimile şi era gata-gata să 
cadă-n genunchi şi să sărute picioarele lui Huck de atâta 
fericire. Dar tu, tu nu te gândești decât să-ţi baţi joc de bietul 
Jim cu minciunile tale! Uite colo, gunoiul ăla! Cine-și bate joc de- 
un prieten şi-şi râde de el, tot gunoi este. 

Şi spunând asta, se ridică, porni încet, spre wighwam şi intră 
înăuntru fără să mai scoată o vorbă. Dar era de ajuns. Mă făcuse 
să mă simt atât de ruşinat, încât mai c-aș fi fost în stare să-i 
sărut picioarele, ca să-şi ia vorba înapoi. 

Mi-a trebuit vreun sfert de ceas până să mă hotărăsc să mă 
duc şi să mă umilesc în faţa lui. Dar am făcut-o şi niciodată nu 
mi-a părut rău. De-atunci nu i-am mai jucat niciun renghi şi nui 
l-aş fi jucat nici pe-ăsta, de-aş fi ştiut c-o să-şi pună atâta la 
inimă. 


CAPITOLUL XVI 


Am dormit aproape toată ziua, iar spre seară am pornit, în 
urma altei plute, una nemaipomenit de lungă, care înainta încet 
ca un alai. Avea la fiecare capăt câte patru vâsle mari şi cred că 
pe bordul ei erau pe puţin treizeci de oameni, în mijloc se 
vedeau cinci wighwam-uri cât toate zilele, depărtate unele de 
altele, între ele ardea un foc. La un capăt şi la celălalt avea câte 
un catarg. Era o plută prima-ntâi. Mare lucru să fii plutaş pe o 
navă ca asta! 

Curentul ne-a dus într-un cot adânc al fluviului. Cerul noptatic 
se cam înnorase, şi se făcuse cald. Fluviul era foarte lat şi pe 
amândouă malurile se întindeau păduri dese; nu se zărea nicio 
rarişte şi nicio lumină. Am început să vorbim despre Cairo şi ne 
întrebam dacă o să ştim când om trece prin dreptul lui. Eu 
ziceam că n-o să ne dăm seama, fiindcă auzisem că nu-i decât 
un sătuc cu vreo duzină de case, şi dacă din întâmplare n-ar fi 
luminate, cum era să ştim că trecem pe lângă o aşezare 
omenească? Jim mi-a răspuns că o să ştim sigur, fiindcă acolo 
cele două râuri se unesc. Ce ne facem însă - i-am zis eu - dacă 
o să ni se pară că-trecem pe lângă capul unui ostrov, şi o să 
intrăm iar în albia aceluiaşi râu? Gândul ăsta l-a cam tulburat pe 
Jim, şi pe mine la fel. Ce-i de făcut? Părerea mea era c-ar fi mai 
bine să vâăslim spre mal de îndată ce zărim o lumină, acolo le- 
am spune oamenilor că vine şi tata după noi, cu un barcaz plin 
de marfă, şi că, necunoscând încă locurile, vrea să afle cât mai e 
până la Cairo. Jim îmi zise că-i o idee bună. Până una alta, am 
fumat o pipă și-am aşteptat. N-aveam altceva de făcut decât să 
deschidem bine ochii, ca nu cumva să trecem pe lângă târgușor 
fără, să-l vedem. Jim spunea că are el un semn după care o să 
ştie sigur unde se află: dacă o să se simtă liber în clipa aceea, 
înseamnă că âăla-i târguşorul, iar dacă nu, înseamnă c-a nimerit 
iar într-un ţinut al sclaviei şi că s-a sfârşit cu orice (nădejde de 
libertate. Din când în când, sărea în picioare strigând: 

— N-o fi acolo? 


Dar nu era. Erau doar năluciri, sau licurici, aşa că se aşeza iar 
la pândă, ca şi mai-nainte. Jim zicea că tremură si-l apucă 
fierbinţelile, știindu-se aşa de aproape de libertate. Voi să vă 
spun că şi eu tremuram şi aveam fierbinţeli numai auzindu-l, 
fiindcă începusem să mă obişnuiesc cu gândul că e ca şi liber - 
şi, la urma urmelor, a cui era vina? A mea, fireşte. Nu-mi 
puteam linişti cugetul nu ştiam cum. Şi din pricina asta, nici 
somnul nu se mai lipea de mine. Nu puteam sta locului o clipă. 
Pân-atunci nu-mi dădusem seama ce fac! Acum înţelegeam. Şi 
mă ardea ca un foc, din ce în ce mai tare. Incercam să mă 
încredinţez că nu sunt eu de vină, pentru că nu eu ÎI 
îndemnasem pe Jim să fugă de la stăpânul său legiuit. Dar 
degeaba, conştiinţa nu se lăsa şi-mi spunea de fiece dată: 

„Păi, ştiai prea bine că fuge ca să-şi dobândească libertatea 
şi te puteai duce numaidecât la mal să-l dai în vileag”. Asta cam 
aşa era, şi nu puteam cu niciun chip să mă strecor. Aici era 
buba.  Conştiinţa-mi zicea: „Ce rău ţi-a făcut ţie biata 
domnişoară Watson, ca să-l laşi pe negrul ei să fugă sub nasul 
tău, fără să scoţi o vorbă? Ce ţi-a căşunat pe biata femeie ca să 
te porţi aşa urât cu ea? Doar te-a învăţat carte, săraca, ţi-a 
arătat cum se cuvine să te porţi în lume şi ţi-a vrut numai 
binele. Nimic altceva!” 

De la o vreme mi-era aşa de ruşine, că-mi venea să-mi iau 
lumea-n cap. Umblam de colo până colo pe plută, făcându-mi 
inimă rea, iar Jim umbla şi el fără astâmpăr după mine. Niciunul 
din noi nu putea sta locului. De câte ori îl vedeam ţopăind si-l 
auzeam strigând: „Uite Cairo!” parcă-mi trecea un junghi prin 
inimă şi-mi spuneam că, de-ar fi într-adevăr Cairo, aş muri de 
ruşine. 

Jim vorbea tare tot timpul, în vreme ce eu ţineam sfat cu mine 
însumi. Zicea că ăl dintâi lucru pe care o să-l facă odată ajuns 
într-un stat liber, va fi să pună bani deoparte, fără să cheltuiască 
nici măcar o lăscaie şi, când o să aibă destule parale, o să-și 
răscumpere nevasta, sclavă la o fermă de lângă casa 
domnişoarei Watson. După aia au să muncească amândoi ca să- 
şi răscumpere cei doi copii, şi dacă stăpânul lor n-o să vrea să-i 
vândă, au să pună pe un aboliţionist să-i răpească. 


Îmi îngheţa sângele în vine când auzeam asemenea vorbe, 
înainte vreme, Jim n-ar fi cutezat niciodată să vorbească aşa. Ce 
schimbare pe el de când se socotea ca şi liber! Vorba zicalei din 
bătrâni: „Dă-i negrului un deget, si-ţi ia toată mâna!” 

lată unde m-a dus nechibzuinţa, mă gândeam eu. Negrul 
ăsta, pe care pot zice că şi eu l-am ajutat să fugă, vine acum şi- 
mi spune verde în obraz că o să-şi fure copiii de la un om pe 
care nici măcar nu-l cunosc şi care nu mi-a făcut niciodată vreun 
rău. 

Mă durea să-l aud pe Jim vorbind astfel. Cum de nu-i era 
ruşine? Conştiinţa începu să mă sâcâie mai rău ca oricând, până 
ce n-am mai putut îndura şi i-am spus, ca s-o liniştesc: 

„Las’ pe mine, nu-i prea târziu! Mă duc la mal când oi vedea 
prima lumină si-l dau în vileag!” După aia m-am simţit bine, 
fericit şi uşor ca un fulg. Toată tulburarea pieri ca prin farmec. 
Eram cu ochii-n patru, doar-doar voi zări o lumină, şi inima-mi 
cânta de bucurie, în curând am zărit o lumină. 

— Am scăpat, Huck, am scăpat! strigă Jim. Sări în sus şi 
ţopăie! Asta-i scumpul, bunul meu Cairo, slavă Domnului, inima- 
mi spune că ăsta este! 

— Mă duc cu barca să văd, Jim. S-ar putea să nu fie. 

Dintr-o săritură, a fost în barcă, a dezlegat-o, si-a aşternut 
surtucul vechi pe fund, ca să am pe ce să m-așez, şi mi-a dat 
vâsla. Cum mă depărtam, l-am auzit spunând: 

— Curând-curând, Jim o să chiuie de bucurie si-o să spună că-i 
datorește totul lui Huck. Dacă Jim e liber, asta-i mulţumită lui 
Huck. Jim nu te uită pe tine, eşti ăl mai bun prieten a lui Jim, 
singurul prieten a lui Jim! 

Văsleam de zor, cu gândul să mă duc să-l dau în vileag, dar 
când l-am auzit vorbind aşa mi s-a înmuiat inima. Am lăsat-o 
mai moale cu vâslitul, nemaiștiind dacă să fiu sau nu bucuros că 
pornisem. Când am ajuns la vreo cincizeci de metri mai jos de 
plută, i-am auzit iar glasul: 

— Uite-l pe Huck, bunul meu Huck, singurul domn alb care-și 
ţine făgăduiala dată lui Jim! 

M-a cuprins o sfârșeală. Dar mi-am zis: „Trebuie s-o fac, n-am 
încotro! Acum e prea târziu ca să mai dau înapoi”; 


În clipa aceea văzui o barcă, în care erau doi oameni înarmaţi. 
Cu puşti. Se opriră. Mă oprii şi eu. Unul din ei zise: 

— Ce-i acolo?. 

— O plută - zic. 

— Eşti de pe ea? 

— Da, dom'le. 

— Mai sunt şi alţi oameni acolo? 

— Numai unul, dom'le. 

— Ascultă, azi noapte au fugit cinci negri de pe plantaţia de- 
acolo, de după cotul apei. Omul tău e alb ori negru? 

N-am răspuns numaidecât. Am încercat eu, dar nu-mi veneau 
cuvintele. Aş fi vrut să-mi iau inima-n dinţi şi să spun tot, dar 
parcă eram o cârpă, n-aveam curaj nici cât un iepure. Simţeam 
că mi se moaie balamalele. „Ajunge, nu te mai strădui atâta” 
mi-am zis şi le-am spus pe nerăsuflate: 

— E alb. 

— Mai bine ne ducem să ne încredinţăm. 

— Da, da, duceţi-vă, că e şi tăticul acolo şi poate-mi ajutaţi să 
trag pluta până la mal, unde se vede lumina aia. Tăticu-i bolnav, 
şi mămica, şi Mary-Ann tot aşa. 

— Ei, drăcia dracului! Suntem grăbiţi, băiete. Dar văd că-i 
cazul să venim cu tine. Hai, vâsleşte, să pornim! 

Am apucat vâsla şi ei pe-ale lor. Peste câteva clipe le-am 
spus: 

— Să ştiţi că tăticul o să vă fie foarte recunoscător. Toţi ăi pe 
care i-am rugat să m-ajute să trag pluta la mal au şters-o, şi 
singur nu pot. 

— Urât din partea lor! Hm! Şi cam ciudat! la zi, băiete, da’ ce-i 
cu taică-tu? 

— E... e... nu-i cine ştie ce. 

Se opriră din văslit. Eram foarte aproape de plută acum. 

— Mă băiete, tu minţi! Îmi zise unul dintre ei. Ce-i cu tact-tu? 
Spune-ne pe şleau, şi o să fie mai bine de tine. 

— Da, dom'le, am să. Vă spun, dar vă rog din suflet, nu ne 
lăsaţi!... E... domnilor, trebuie doar să ne trageţi, v-arunc eu 
frânghia, aşa că nu mai e nevoie să vă apropiaţi de plută, vă 
rog... 


— Înapoi, John, înapoi! răcni unul dintre ei. Şi începură să se 
depărteze. 

— Nu te apropia, băiete, stai acolo unde eşti, că stai bine. 
Drace! Te pomeneşti că vântul ne-a trântit boala-n obraji! Mă 
băiete, dacă ştii că taică-tu e bolnav de vărsat, de ce nu ne-ai 
spus din capul locului? Vrei să se molipsească toată lumea? 

l-am răspuns, smiorcăind: 

— Ba, pân-acu' le spuneam la toţi, dar o luau îndată la 
sănătoasa şi ne lăsau aşa. 

— Bietul băiat! Are şi el dreptate. Ni se rupe inima de tine, dar 
vezi că noi, noi... La nalba! N-avem chef să ne molipsim de 
vărsat înţelegi? Ascultă, te-nvăţ eu ce să faci: nu te-apuca să 
tragi singur pluta la mal, că o prăpădeşti. Cu vreo douăzeci de 
mile mai la vale, pe malul stâng, e-un orăşel. Ai s-ajungi acolo 
cu mult după răsăritul soarelui. Când o să ceri ajutor, să le spui 
oamenilor că ai tăi au guturai şi fierbinţeală. Nu fi prost, nu-i mai 
lăsa pe oameni să ghicească despre ce e vorba. Noi vrem să-ţi 
facem un bine, aşa că fii şi tu băiat de treabă şi du-te unde ţi-am 
arătat. N-are să-ţi folosească la nimic dac-ai să debarci acolo 
unde se vede lumina aia, nu-i decât un depozit de lemne. la zi, 
taică-tu e sărac, așa-i? Şi mai are şi ghinion după cât se vede. 
Na, uite că pun o piesă de douăzeci de dolari pe scândura asta; 
ia-o când o ajunge în dreptul tău. Mă doare-n suflet că trebuie 
să te părăsim, dar pe legea mea! Cu vărsatul nu-i de glumit, 
pricepi? 

— Aşteaptă niţel, Parker - spuse celălalt. Pune şi polul ăsta pe 
scândura, din partea mea. Noroc bun, băiete! Fă cum ţi-a spus 
domnul Parker şi n-o să-ţi pară rău. 

— Da, da, băiete, du-te cu Dumnezeu! Dacă vezi cumva vreun 
negru fugar, cere ajutor şi înhaţă.-l, te mai alegi şi cu ceva bani. 

— Cu bine, dom'le. Dacă-mi iese-n cale vreun negru nu-l las 
eu să scape, fiţi pe pace! 

Şi s-au dus, iar eu m-am urcat la loc pe plută, ruşinat şi 
necăjit, fiindcă ştiam prea bine că săvârşisem o faptă rea şi-mi 
dădeam seama că oricât m-aş fi străduit, tot degeaba, mai bun 
nu era chip să mă fac. Vai de ăl care nu se-nvaţă de mic să se 
poarte cum trebuie! Când e pus la-ncercare, se moaie ca o 
cârpă, fiindcă nimic nu-i dă tărie. 


Gândindu-mă mai adânc, mi-am zis: „la stai niţel, să zicem că 
făceai bine dacă-l pârai pe Jim, crezi că te simţeai mai uşurat? 
Da' de unde, tot rău al dracului te-ai fi simţit, ca şi-acum. Atunci, 
mi-am zis eu, ce rost are să-nveţi să te porţi cum trebuie, când 
ca să te porţi rău nu e greu defel şi răsplata-i aceeaşi?” Am 
rămas paf. Nu mai ştiam ce să-mi răspund. Aşa că m-am hotărât 
să nu mă mai frământ şi de-aici înainte să mă port totdeauna 
cum mi-o veni mai la îndemână. Am intrat în wighwam, dar Jim 
nu era acolo. M-am uitat în jur, Jim nicăieri. 

— Hei, Jim! Am strigat. 

— Aici, Huck! Aia s-au cărat? Nu vorbi aşa tare! Se băgase în 
apă, sub vâsla din spatele plutei: nu i se vedea decât nasul. L- 
am liniştit, spunându-i că tipii nu se mai zăreau. Jim se sui pe 
plută si-urmă: 

— Am ascultat tot și-am sărit în apă, hotărât să înot până la 
mal dacă ăia vin încoace. După ce-ar fi plecat mă întorceam eu 
înapoi la plută. Doamne! Cum i-ai mai dus de nas. Huck! 
Grozavă păcăleală! L-ai scăpat pe prietenul tău-jim, iar el nu te 
uită cât o trăi! 

După aia am vorbit despre banii pe care-i căpătasem. Era o 
sumă frumuşică - un pol de căciulă. Jim era de părere că acum 
puteam lua vaporul şi că banii au să ne ajungă până o să sosim 
undeva în statele libere, încă douăzeci de mile - zicea el -eo 
nimica toată pentru pluta noastră, dar tare-aş fi vrut să fi ajuns 
odată la liman! 

În zori am făcut popas. Jim ascunse cu mare grijă pluta, apoi 
îşi petrecu ziua făcând bagajele şi pregătind toate cele, pentru a 
părăsi plutăritul. 

În noaptea aceea, pe la vreo zece, am zărit luminile unui târg, 
în fundul unui cot al fluviului, pe partea stângă. M-am dus cu 
barca să văd ce era. Ceva mai încolo am dat de o luntre în care 
şedea un pescar. M-am apropiat şi i-am zis: 

— Nene, oraşul ăla e Cairo? 

— Cairo? Da' de unde! Ai căpiat? 

— Da' ce oraş e, nene? 

— Dacă vrei să ştii, du-te şi află! Dacă mai stai aici și-mi baţi 
capul, îţi trag una de-ai să mă pomeneşti toată viaţa. 


M-am întors la plută. Jim se arătă grozav de dezamăgit, dar l- 
am îmbărbătat, spunându-i că târgul următor o să fie negreşit 
Cairo. 

Până a doua zi în zori am mai trecut prin faţa unui orăşel şi 
mă pregăteam să mă duc iar să văd ce e, dar! Jim m-a oprit 
arătându-mi că era pe un deal şi amintindu-mi că la Cairo e şes. 
Uitasem... 

Peste zi am rămas pe un grind, nu departe de malul stâng. 
Începusem să intru la bănuieli, şi Jim tot aşa. 

— Te pomeneşti - îi zic - că-n noaptea aia cu ceața am trecut 
de Cairo! 

— Să nu mai vorbim despre asta, Huck! Bieţii negri n-au 
niciodată noroc. Ştiam eu că pielea aia de şarpe are să ne mai 
aducă ghinion! 

— As vrea să nu fi văzut niciodată pielea aia, Jim. Ce bine era 
dacă nu-mi cădeau ochii pe ea! 

— Tu n-ai nicio vină, Huck, fiindcă nu ştiai. Aşa că nu-ţi mai 
face sânge rău! 

Când s-a luminat bine de ziuă, ne-am dat seama că ne aflăm 
în apa limpede a fiului Ohio şi că de partea ailaltă curgeau apele 
tulburi ale bătrânului Mississippi! Aşadar „Adio Cairo!” 

Ne-am aşezat să ne sfătuim. N-avea niciun rost să ne ducem 
la mal. Şi să pornim cu pluta înapoi, se-nţelege că n-aveam cum. 
Nu ne rămânea decât o cale: să aşteptăm până seara şi să ne 
încercăm norocul, întorcându-ne cu barca. Am dormit toată ziua 
într-un desiş, ca să mai prindem puteri. Dar seara, când ne-am 
întors la plută, ce să vezi? Barca ia-o de unde nu-i! 

Multă vreme n-am scos o vorbă. Ce era să fi zis? Ştiam 
amândoi prea bine că tot pielea şarpelui ne făcuse bucata şi de 
data asta. La ce bun să mai vorbim? Ar fi însemnat s-aruncăm 
vina asupra altcuiva şi asta ne-ar fi adus iar ghinion - şi nu s-ar 
mai fi isprăvit cu ghinioanele. Mai bine tăceam. 

Când ne-a mai venit inima la loc, ne-am sfătuit ce-ar fi mai 
bine să facem şi ne-am dat seama că nu era decât o ieşire: să 
purcedem cu pluta la vale până ni s-o ivi prilejul să cumpărăm o 
barcă şi s-o pornim înapoi cu ea, în susul apei. N-aveam de gând 
să împrumutăm vreuna, aşa cum ar fi făcut babacu', fiindcă ne 
temeam să nu se ia careva după noi. 


Când s-a întunecat, am pornit cu pluta. Cei care încă nu s-au 
încredinţat că-i nebunie curată să pui mâna pe-o piele de şarpe, 
după tot ce ne-a căşunat nouă pielea aia de şarpe, au să se 
încredinţeze acuma, văzând ce ne-a mai făcut. 

Ştiam că locul unde se cumpără bărci se află undeva dincolo 
de schela de plute de lângă mal. Dar în trei ore şi ceva n-am 
văzut niciun fel de schelă. 

Se întunecase de-a binelea: era o beznă s-o tai cu cuțitul - tot 
ce poate fi mai rău, afară de ceaţă. Pe-o noapte ca asta, nu vezi 
la doi paşi şi nu poţi desluşi nimic pe apa fluviului. Era târziu şi 
linişte. Deodată am zărit un vapor care venea la deal. Am aprins 
felinarul, crezând că ăia au să bage de seamă. De obicei, 
vapoarele care mergeau la deal nu treceau pe lângă noi, ci 
căutau apa lină de sub malurile stâncoase; dar în nopţi ca astea, 
ele se luau de piept cu fluviul, trecând chiar prin mijlocul lui. 

Il auzeam cum calcă apa, dar nu l-am văzut decât când a fost 
aproape de tot. Venea întins spre noi. Vapoarele au obiceiul 
ăsta: încearcă să vadă până unde pot să se apropie fără să te 
atingă. Câteodată, roata îţi sfarmă o vâslă şi atunci pilotul 
scoate capul afară şi râde crezându-se mare pişicher. Aşadar, 
venea drept spre noi, iar noi ne închipuiam că o să treacă 
razant, dar ăla parcă n-avea deloc de gând să vireze. Era o 
namilă de vapor şi mergea iute ele tot, ca un nor negru 
înconjurat de roiuri de licurici. Deodată răsări din beznă, 
mătăhălos şi înfricoşător, c-o mulţime de guri de cazane,. 
Deschise şi roşii ca nişte limbi de foc, şi cu-o etravă!” cât toate 
zilele, atârnând drept deasupra capetelor noastre. Cineva răcni 
la noi, apoi răsunară clopotele de alarmă pentru oprirea 
maşinilor, înjurăturile se amestecară cu şuierul aburului şi, în 
vreme ce Jim sărea într-o parte şi eu în cealaltă, vaporul izbi din 
plin pluta, trecând peste ea. 

M-am scufundat în apă cu gândul să ajung la fund, căci o 
roată de vreo zece metri era gata-gata să treacă peste mine şi- 
mi ziceam că ar fi mai bine să-i fac loc, să nu se-ncurce. De 
obicei sunt în stare să rămân sub apă un minut şi jumătate. Apoi 
m-am săltat repede la faţa apei, simţeam că mă-năbuş. Am ieşit 
până la subsuori şi mi-am suflat apa din nări, ca să pot trage aer 


Totalitatea pieselor care alcătuiesc botul unei corăbii (n.t.) 


în piept. Era un curent năprasnic - vaporul îşi pusese din nou în 
mişcare maşinile, la zece secunde după ce le oprise. Ce le pasă 
vaporenilor de plutaşi?! Din pricina întunericului, nu-l mai 
vedeam, îl auzeam doar cum brăzdează apa fluviului. 

Am strigat „Jim” de vreo zece ori, dar n-a răspuns nimeni. Am 
apucat atunci o scândură, de care mă lovisem pe când „călcam 
apa”, şi am pornit spre mal împingând-o înaintea mea. Curentul 
trăgea însă către malul stâng: nimerisem, adică, într-un soi de 
vad lung şi pieziş - să tot fi avut vreo două mile. 

A trecut multă vreme până să-l străbat, dar am ajuns cu bine 
şi m-am căţărat pe mal. Nu vedeam mai nimic; m-am târât 
orbeşte pe un pământ pietros, cale de vreun sfert de milă. 
Deodată m-am pomenit în faţa unei case bătrâneşti, întocmită 
din câte două rânduri de bârne. 

Hă gândeam s-o şterg iute de acolo, dar o haită de câini se 
năpusti spre mine, mârâind şi lătrând; am stat locului, n-avea 
rost să mă mişc. 


CAPITOLUL XVII 


Nu trecu niciun minut şi, de la o fereastră, cineva spuse fără 
să-și scoată capul: 

— Ajunge, băieţi! Care-i acolo? 

— Eu. 

— Care eu? 

— George Jackson, dom'le. 

— Ce pofteşti? 

— Nimic, dom'le, nu vreau decât să-mi văd de drum dar nu 
mă lasă câinii. 

— De ce dai târcoale casei, noaptea, la ora asta, ai? 

— Nu dădeam târcoale, dom'le, am căzut de pe puntea 
vaporului. 

— Nu zău, ai căzut? la faceţi puţină lumină, să-l văd la faţă! 
Cum ziceai că te cheamă? 

— George Jackson. Sunt un băieţaş, nu vedeţi? 

— Asculta, dacă spui adevărul, n-are, de ce să-ţi fie teamă, n- 
o să-ţi facă nimeni rău. Dar nu încerca să te mişti, stai acolo 
unde eşti. Hei, ia sculaţi-i pe Bob şi pe Tom şi aduceţi flintele! 
George Jackson, nu mai e nimeni cu tine? 

— Nu, dom'le, nu-i nimeni. 

Am auzit forfotă prin casă si-am zărit o lumină. Omul pe la 
fereastră răcni: 

— Betsy, neroadă bătrână ce eşti, cară-te cu lumânarea aia! 
Ai căpiat? Pune-o pe podea, în dosul uşii. Bob şi Tom, dacă 
sunteţi gata, luaţi-vă locurile. 

— Suntem gata. 

— la zi, George Jackson, îi cunoşti pe Shepherdsoni? 

— Nu, dom'le, în viaţa mea n-am auzit de ei. 

— Poate că-i aşa cum spui, dar s-ar putea să şi minţi. Sunteţi 
gata? la fă-te încoa', George Jackson! Bagă de seamă, nu alerga, 
vino încet de tot! Dacă e careva cu tine, să stea unde e, dacă 
se-arată, îl curăţăm. Hai, vino! nu te grăbi, împinge, uşa puţin, 
atât cât să te strecori înăuntru, asculţi? 


. N-am alergat. Să fi vrut şi n-aş fi fost în stare. Făceam câte 
un pas şi mă opream. Nu auzeam niciun zgomot, numai ticăitul 
inimii mele. Câinii tăceau ca şi oamenii, dar se ţineau scai de 
mine. Când am ajuns la cele trei trepte de lemn ale pragului, am 
auzit cum cineva deschide uşa cu cheia, apoi trage zăvorul şi 
drugul de fier. Am pus mâna pe uşă şi am împins-o încetişor... 
Încetişor, până când cineva îmi spuse: 

— Ajunge, vâră-ţi capul înăuntru. 

L-am ascultat, cu toate că mă temeam că mi-l taie. 

Pe podea era o lumânare. Vreun sfert de minut m-am uitat la 
ei şi ei la mine: erau trei găligani, cu flintele îndreptate asupră- 
mi, de mi se tăiase răsuflarea. Cel mai în vârstă dintre ei, unul 
cu părul cărunt, să tot fi avut vreo şaizeci de ani, ăilalţi doi 
păreau de vreo treizeci de ani, ba chiar mai mult. Toţi trei erau 
chipeşi şi bine legaţi. Mai era acolo şi o femeie frumoasă, cu 
părul cărunt şi, în spatele ei, două fete, dar pe astea nu le 
vedeam prea bine. 

— Bine, e-n regulă. Intră! îmi porunci bătrânul. Cum am intrat, 
bătrânul încuie uşa, trase zăvorul şi drugul, apoi le spuse ălor 
doi tineri să se apropie cu flintele. Toţi trei trecură într-o sală 
mare, cu duşumeaua acoperită cu o scoarță nouă, şi se adunară 
într-un colţ, departe de ferestrele din faţă. (Pe de lături nu erau 
ferestre.) Ridicară lumânarea şi, după ce mă cercetară cu luare- 
aminte, strigară într-un glas: 

— Nu-i din neamul Shepherdsonilor, n-are nimic din 
Shepherdsoni în el. 

Apoi bătrânul îmi zise că nădăjduieşte că n-am să mă supăr 
dac-o să mă caute de arme; nu voia să-mi facă niciun rău, voia 
doar să se încredinţeze. Nu-mi scotoci buzunarele, le pipăi doar 
pe dinafară si-mi spuse că e-n regulă. După aia, mă pofti să mă 
simt ca la mine acasă și să-i povestesc tot ce mi se întâmplase. 

— Dar vai, Saul - îi tăie vorba bătrâna - bietul băiat e ud 
leoarcă! Te pomeneşti că i-o fi şi foame? 

— Ai dreptate, Rachel, uitasem. 

Bătrâna chemă atunci o negresă: 

— Betsy, du-te şi adu-i repede ceva demâncare, sărmanul de 
el! Hei, fetelor, una din voi să se ducă să-l trezească pe Buck să- 
i spună... A uite-l că vine. Buck, ia-l pe băieţaşul ăsta străin, 


ajută-l să-şi scoată hainele ude şi dă-i nişte haine de-ale tale, 
uscate. 

Buck părea cam de vârstă mea, vreo treisprezece-paisprezece 
ani, măcar că era ceva mai voinic ca mine. N-avea pe el decât o 
cămaşă şi părul îi era tare ciufulit. 

Intră căscând şi frecându-se la ochi cu o mână; cu cealaltă 
trăgea după el o flintă. i 

— Nu-i niciun Shepherdson pe-aici? întrebă el. li răspunseră 
că se speriaseră degeaba. 

— De-ar fi venit niscaiva, puneam eu mâna pe unul! Toți 
începură să râdă. 

— Da' încet te mai mişti, Buck! spuse Bob. Ar fi avut timp să 
ne scalpeze pe toţi pân-acuma! 

— Păi dacă n-a venit nimeni să-mi spună! Asta nu se face. 
Totdeauna sunt lăsat deoparte şi n-apuc, să văd nimic! 

— Nu-i nimic, fiule - spuse bătrânul. Ai să vezi destule la 
vremea ta, fii pe pace! Acum du-te şi fă aşa cum ţi-a spus 
maică-ta! 

Când am ajuns sus în camera lui, mi-a dat o cămaşă 
scorţoasă, o jiletcă şi nişte nădragi de-ai lui. In vreme ce mă 
îmbrăcam, m-a întrebat cum mă cheamă, dar n-am apucat să-i 
răspund, că a şi început să-mi povestească despre o gaiţă şi un 
iepuraş, pe care-i prinsese în pădure cu două zile în urmă. M-a 
întrebat apoi dacă ştiu unde se afla Moise când s-a stins 
lumânarea. l-am răspuns că nu ştiu. N-auzisem despre aşa ceva 
pân-atunci. 

— Dar ghici! stărui el. 

— Cum o să ghicesc dacă n-am mai auzit niciodată despre 
asta 

— Da’ ce, nu poţi să ghiceşti? E uşor, mă! 

— Care lumânare? 

— Orice lumânare. 

— Nu ştiu unde era Moise. Zi tu! 

— Ei, un' să fie? Era în întuneric. Asta-i tot! 

— Dacă ştiai, atunci de ce m-ai întrebat? 

— Ce dracu! Nu vezi că-i o ghicitoare? la zi, cât ai să stai aici? 
Să rămâi la noi, auzi? Să vezi ce-o să petrecem! Şcoala-i închisă 
acum. Ai vreun câine? Eu am unu' care sare în apă şi-ţi aduce 


surcelele pe care le arunci. Tie-ţi place să te piepteni cu cărare 
la mijloc duminica şi să te dichiseşti? Mie, nu, dar mă sileşte 
maică-mea. La naiba cu nădragii ăştia vechi. Ar trebui să-i 
îmbrac, da’ e aşa de cald, că nu prea am chef. Eşti gata? In 
regulă. Haide, musiu! 

Jos îmi pregătiseră nişte turte de mălai, carne rece, unt şi 
smântână - în viaţa mea n-am mâncat ceva mai bun. Buck, 
maică-sa şi toţi ceilalţi - afară de negresa care plecase, şi de 
cele două fete - fumau nişte pipe de păpuşoi. Fumau şi mă 
descoseau, iar eu înfulecam şi le răspundeam. Fetele erau 
înfăşurate în tartane, iar. Cosiţele le cădeau până mai jos de 
umeri. Văzând eu că nu-mi dau pace cu întrebările lor, le-am 
spus următoarea poveste: Eu, taică-meu şi toată familia trăiam 
la o mică fermă în fundul Arkansasului!*. Într-o bună zi, soră- 
mea Mary-Ann fugi ca să se mărite cu unul şi nu se mai auzi 
nimic despre ea. Bill porni s-o caute şi nu se mai auzi nimic nici 
despre el, iar Tom şi Mort muriră şi rămăsei doar eu şi cu taică- 
meu, care ajunsese ca o umbră din pricina atâtor necazuri. Când 
muri Şi el, am luat puţinul care mai rămăsese - fiindcă ferma nu 
era a noastră - si-am plecat cu vaporul în sus pe fluviu. Pe drum 
am căzut peste bord şi aşa am ajuns aici. După ce mi-au 
ascultat povestea, mi-au spus că pot rămâne la ei cât poftesc, 
începuse să se lumineze de ziuă, aşa că toată lumea se duse la 
culcare. Eu şi Buck am dormit în acelaşi pat. Când ne-am trezit 
dimineaţa, hop! Îmi uitasem numele. M-am canonit vreun ceas 
să-mi aduc aminte, şi când s-a trezit Buck, l-am întrebat: 

— Tu ştii carte, Buck? 

— Da - răspunse el. 

— Pun rămăşag că nu ştii cum se scrie numele meu, 

— Pun rămăşag pe ce vrei că ştiu. 

— Bine, să te vedem. 

— G-e-o-r-g-e J-a-k-s-o-n, poftim! 

— Bine, ai câştigat, dar zău nu te-aş fi crezut în stare! Nu-i un 
nume uşor, să-l spui buche cu buche, aşa, dintr-o dată, fără să-l 
înveţi. 


18 Stat din sudul Statelor Unite. 


Am scris numele pe o hârtiuţă, în taină. Mă gândeam că s-ar 
putea ca data viitoare să mă pună careva să i-l spun şi voiam 
să-l pot rosti pe nerăsuflate, ca şi cum aş fi fost învăţat cu el. 

Era o familie tare simpatică şi aveau şi o casă pe cinste. Nu 
mai văzusem niciodată la ţară o casă ca asta, atât de arătoasă 
şi cu atâta „stil” în ea. Uşa de la intrare nu avea ivăr de fier sau 
unul de lemn cu cureluşă de piele, ci o clampă de aramă care se 
răsucea, cum au casele de la oraş. In salonaş nu era nici 
pomeneală de pat - si-n câte salonaşe de la oraş nu găseşti 
paturi! Intr-un ungher se afla un cămin mare, cu un prag de 
cărămizi roşii, grozav de curate: le spălau cu apă şi le frecau tot 
cu o cărămidă. Câteodată le spoiau cu o vopsea roşie de-i zicea 
negru de Spania, taman aşa cum se obişnuieşte şi la oraş. 

Căminul avea nişte grătare uriaşe, care puteau să ţină un 
buştean întreg. Pe consolă, la mijloc, se afla o pendulă, pe sticla 
căreia era zugrăvit, în partea de jos, un oraş. lar în mijloc avea 
un cerculeţ în chip de soare, şi vedeai cum în spatele lui se 
bălăbăneşte limba pendulei. Era o plăcere psă-i asculţi bătăile. 
Câteodată, după ce vreun ceasornicar ambulant venea s-o 
curețe şi s-o dichisească, era în stare să sune de o sută cincizeci 
de ori în şir, fără să obosească. Gazdele n-ar fi vândut-o pentru 
nimic în lume. De o parte şi de alta a pendulei stătea câte un 
papagal mare, făcut parcă din tibișir şi colorat de-i lua ochii. 
Lângă unul din papagali era o pisică de faianţă, iar lângă celălalt 
- un căţel, tot de faianţă. Când îi apăsai, scoteau un țipăt, dar 
fără să deschidă botul şi fără să-şi schimbe înfăţişarea. Ţipetele 
ieşeau de undeva de dedesubt, în spatele lor atârnau două 
evantaie făcute din pene de cocoş sălbatic. Pe o masă, în 
mijlocul încăperii, se vedea un paner frumos, de faianţă, 
încărcat cu mere, portocale, piersici şi struguri, mult mai roşii, 
mai galbene şi mai arătoase ca alea adevărate. Nu erau 
adevărate, fiindcă ici-colo, pe unde se scorojiseră, se vedea 
creta albă din care erau făcute. Masa era aşternută cu o 
muşama de toată frumuseţea, colorată - pe margini, în mijlocul 
căreia un vultur îşi desfăşura aripile roş-albastre. Ziceau că o 
primiseră tocmai din Philadelphia. Mai erau şi nişte cărţi, 
rânduite frumos în fiece colț al mesei. Una din ele era o biblie 


mare, de familie, plină cu poze. Alta era Calea pel/erinului!?, o 
carte despre unul care-si părăsise familia, naiba ştie de ce. Din 
când în când, citeam şi eu puţin din cartea asta. Era interesantă, 
dar cam greoaie. 

O altă carte era Ofranda prieteniei?” cu multe lucruri frumoase 
şi poezele. Poezelele însă nu le citeam. Mai erau acolo şi 
Discursurile lui Henry Clay?! şi Medicina de familie de doctorul 
Gunn”, o carte în care puteai afla tot ce trebuie să faci la caz de 
boală sau moarte. De asemenea, o carte de rugăciuni - şi multe 
altele, în jurul mesei erau înşirate jilţuri falnice şi trainice, nu din 
alea cu fundul lăsat sau spart, care seamănă cu nişte coşuri 
vechi. 

Pe pereţi atârnau tablouri, mai ales poze de-ale lui 
Washington şi La Fayette? şi de-ale reginei scoțiene Mary, 
scene de bătălii, şi unul care se numea Semnarea Declarației de 
Independentă”. Erau şi unele de le ziceau „schiţe”, pe-care le 
făcuse cu mâna ei, pe când avea doar cincisprezece ani, una din 
fete, care murise. Se deosebeau de toate tablourile pe care le 
văzusem vreodată: erau mult mai negre ca alea obişnuite. Una 
înfăţişa o femeie zveltă, îmbrăcată într-o rochie neagră, cu talia 
strânsă la subsuori şi cu mânecile înfoiate ca nişte verze. Purta o 
pălărie mare ca o lopată de cărbuni şi un văl cernit; gleznele 
subţiri şi albe i-erau înfăşurate în panglicuţe negre, iar 
picioruşele i-erau încălţate în pantofiori de aceeaşi culoare, 
micuţi ca nişte jucării. Stătea gânditoare, cu cotul drept rezemat 
pe un mormânt, sub o salcie plângătoare, iar în mâna ailaltă, 
care-i atârna de-a lungul trupului, ţinea o batistă albă şi o 


1% Roman alegoric al lui John Bunyan, în care scriitorul, predicator puritan, 
prezintă un tablou necruţător al moravurilor aristocrației din timpul 
Restauraţiei Stuarţilor 

2 Antologie populară de versuri şi proză, publicată în 1803. 

?1 Henry Clay, om de stat american, unul dintre conducătorii partidului whig 
(1777—1852). 

22? George Gunn, medic american, autor al mai multor volume de popularizare 
(1756—1812). 

23 Marie Joseph de La Fayette. General şi om politic francez, participant, 
alături de coloniştii americani, la războiul de independență. În timpul 
Revoluţiei Franceze a făcut parte din partidul liberal-monarhist (1757—1834). 
2 Act prin care, la 4 iulie 1776, cele treisprezece colonii americane s-au 
declarat independente şi libere de orice obligaţii faţă de coroana engleză. 


gentuţă. Dedesubtul picturii stătea scris: „Vai, n-am să te mai 
văd niciodată?” 

Altă poză înfăţişa o fată tânără, cu părul pieptănat în sus şi 
strâns într-un coc c-un pieptene înalt cât un spătar de scaun. 
Plângea într-o năframă şi în cealaltă mâna ţinea o păsărică 
moartă, care zăcea pe spate, cu gherutele-n aer. Dedesubt 
scria: „Vai, n-am să mai aud niciodată dulcele-ți ciripit!” 

Mai era o poză, în care o domnişoară cu obrajii şiroind de 
lacrimi stătea la fereastră, cu ochii la lună. Într-o mâna ţinea o 
scrisoare desfăcută, pecetluită într-un colţ cu ceară neagră, îşi 
apăsa pe buze un medalion legat de un lănţişor. Dedesubt scria: 
„ŞI te-ai dus? Da, vai, te-ai dus!” Pozele erau, cred, frumoase 
dar eu nu prea mă dădeam în vânt după ele - mă apucau 
pandaliile când le priveam mai ales când nu eram în apele mele. 
Toată lumea era mâhnită că fata murise, fiindcă începuse şi alte 
schiţe de-astea şi se putea vedea — din câte făcuse - ce geniu 
pierduseră. Dar judecind după gusturile ei, socot că se simţea 
mai bine în cimitir. 

Când căzuse la pat, fata tocmai lucra la cel mai măreț tablou 
al ei - aşa ziceau rudele; cică în rugăciunile ei cerea zi şi noapte 
să-i fie dat să trăiască până ce-o să-l termine. Dar n-a avut 
noroc. Tabloul înfăţişa o fată tânără, îmbrăcată într-o rochie 
lungă şi albă, rezemându-se de parmaclâcul unui podet, gata- 
gata să sară jos, cu părul despletit pe umeri, cu lacrimi pe obraji 
şi cu ochii la lună. Două braţe i se încrucişau pe piept, două 
braţe erau întinse şi alte două se înălţau spre lună: voise, 
pasămite să vadă care pereche de braţe se potriveşte mai bine, 
şi-apoi să le şteargă pe celelalte, dar, cum spuneam, murise 
înainte de a se hotărî şi acum tabloul atârna deasupra patului ei 
aşa cum era, şi, la fiece onomastică a fetei, familia îl împodobea 
cu flori. De obicei însă, era ascuns după o perdeluţă. Duduia din 
tablou avea un chip destul de plăcut, numai că, după părerea 
mea, din pricina atâtor braţe, prea semăna c-un păianjen. 

Fata asta avusese şi-un album pe când era în viaţă; lipea în 
albumul ei ferpare şi anunţuri despre accidente şi cazuri de 
boală lungă, luate din „Ochiul bisericii”. Pe marginea lor 
obişnuia apoi să scrie poezele, din capul ei. Poezelele erau 


grozave. lată ce scria, de pildă, despre un băiat, pe nume Ştefan 
Pană Streche, care căzuse într-un puț şi se înecase: 

Odă lui Ştefan Pană Streche - răposat întru Domnul 

Murit-a Ştefan după boală, 

Încet de tot, în suferinţă? 

Și plânsu-i-au, cu-amară. Jale, 

Prietenii, a sa ființă? 

Nu! Ştefan Pana Streche-avu 

O altă soartă, mai cumplită. 

Deşi îl plânseră, el nu 

Muri de moarte-obişnuită. 

N-avea nici tuse măgărească, 

Și nici pojar, nici oreion, 

N-au cutezat să-i pângărească 

Al frunții sale sfânt amvon. 

Nu, inima nu i-a fost frântă 

De-un neîmpărtăşit amor. 

Nici crampele făptura sfântă 

Nu-i doborâră, prin omor. 

O, nu! Ci ascultați, plângând, 

La ce vă spun de trista-i soartă: 

EI tânăr a murit, căzând 

Într-o fântână. Crudă soartă! 

L-au scos afară, l-au deşertat, 

Dar era prea târziu, o, vai! 

Căci sufletu-i s-a înălţat 

Spre îndelung râvnitul rai. 


Dacă Emmeline Grangerford ticluia asemenea poezele înainte 
de a împlini paisprezece ani, ne putem închipui ce-ar fi ajuns ea 
să scrie cu timpul. Buck zicea că soră-sa era în stare să-ţi 
trântească o poezie cât ai bate din palme. Nici nu stătea să se 
gândească. Scria un stih şi, dacă nu-i putea găsi rima, îl ştergea 
şi punea la repezeală altul în loc, apoi îi da-nainte. N-avea 
subiecte preferate. Putea scrie despre orice-i cereai, numai trist 
să fie. De câte ori murea vreun bărbat, vreo femeie sau vreun 
copilaş, ea şi venea cu „omagiul” ei, înainte de a li se fi răcit 
trupul. Aşa le botezase ea, „omagii”. Vecinii aveau o vorbă: cică 


întâi venea doctorul, după aia Emmeline şi la urmă dricarul, care 
nu se arăta niciodată înaintea ei. O singură dată s-a întâmplat 
să vina dricarul înaintea ei, într-o zi când Emmeline zăbovise 
prea mult căutând o rimă la numele răposatului, un anume 
Whistler. După această întâmplare, Emmeline n-a mai fost 
aceeaşi. Nu s-a plâns niciodată, dar a lovit-o lingoarea şi mult n- 
a mai trăit. 

Sărăcuţa de ea! De câte ori nu m-am urcat în odăiţa ei, ca să 
citesc din albumul ăl vechi, când pozele ei mă scoteau din sărite 
şi mi-era necaz pe ea. 

Mi-era drag de toată familia - de morţi şi de vii deopotrivă - şi 
n-aş fi vrut să ne despartă nimic. Biata Emmeline, cât fusese în 
viaţă, scrisese poezii despre toţi morţii şi nu mi se părea drept 
ca acum, când murise, să nu se găsească nimeni să-i facă şi ei o 
poezea. Am încercat să storc din mine un vers-două, dar din 
păcate n-a ieşit nimic. 

Odaia Emmelinei era păstrată într-o curăţenie de-săvârşită, cu 
toate lucrurile rânduite aşa cum îi plăcea ei să le aibă când 
trăia. Nu dormea nimeni acolo, Bătrâna se îngrijea ea însăşi de 
odaie, deşi avea o mulţime de servitori negri. Se ducea deseori 
acolo, de obicei ca să coasă și să citească din biblie. 

Jos, în salonaş, ferestrele erau acoperite cu nişte perdele 
grozave: albe, cu picturi pe ele, înfățișând castelei în iederă de 
sus până jos, precum şi cirezi de vite duse la adăpat. Mai era 
acolo şi un mic pian de pe vremuri, în care cred că vârâseră 
nişte tingiri. Ce putea fi mai frumos decât să le auzi pe cele 
două fete cântând la pianul ăla S-a rupt ultimul lanț sau Bătălia 
de la Praga?! Pereţii tuturor încăperilor erau tencuiți. Mai în fiece 
odaie se aflau covoare, iar casa era văruită frumos pe dinafară. 
Era o clădire cu două aripi, despărțite printr-o curte mare, 
pardosită şi acoperită. Uneori, la prânz, se punea masa acolo - 
era un loc răcoros şi plăcut. Nici că se putea mai bine. ŞI 
mâncarea era straşnică. Unde mai pui că se serveau nişte 


porţii! 


CAPITOLUL XVIII 


Colonelul  Grangerford era, vedeţi dumneavoastră, un 
gentleman din cap până în picioare, ca şi ceilalţi de altfel. Era, 
cum s-ar zice, de neam bun, şi asta-i mare lucru la oameni, ca şi 
la cai, după cum spunea văduva Douglas, despre care nu ştiu să 
fi tăgăduit cineva că făcea parte din boierimea târgului nostru. 
Şi babacu' tot aşa zicea, măcar că el, unul, nu era mai de neam 
decât un cotoi janghinos. 

Colonelul Grangerford era foarte înalt şi zvelt şi avea o faţă 
smeadă, nițeluș oacheşă, fără pic de roşeaţă. Se bărbierea cu 
grijă în fiece dimineaţă. Sub un nas semeţ avea nişte nări şi 
nişte buze subţiri de tot. lar sub sprâncenele-i groase scăpărau 
doi ochi negri ca tăciunele, aşa de înfundaţi în găvane, că parcă 
te privea din două văgăuni. Avea o frunte înaltă, iar părul lui sur 
şi tepos îi atârna până pe umeri. Mâinile îi erau lungi şi subţiri. 
Nu era zi de la Dumnezeu în care să nu-si pună o cămaşă curată 
şi un costum de pânză albă, de-ţi lua ochii. Duminicile purta o 
redingotă albastră cu nasturi de alamă. Umbla cu un baston de 
mahon, cu măciulie de argint. N-avea nimic fistichiu sau ţipător 
în îmbrăcăminte. Şi era bun ca pâinea lui Dumnezeu - simţeai 
asta şi de-aia aveai încredere în el. Câteodată zâmbea şi atunci 
era o plăcere să te uiţi la el. Dar când se înălța ca o prăjină şi de 
sub sprâncene începeau să-i scapere fulgere, îţi venea să te 
caţeri într-un copac şi să afli mai târziu ce-i căşunase. 

N-avea nevoie să-şi dea osteneala să amintească oamenilor 
cum se cuvine să se poarte, fiindcă fiecare ştia să fie cuviincios 
de faţă cu el. Şi tuturor le plăcea să-l aibă în preajmă. Mai 
totdeauna era ca o rază de soare; unde era el, parcă se 
însenina. Dar când se ascundea după nori se făcea întuneric 
beznă câteva clipe - şi era de ajuns, fiindcă după aia o 
săptămână puteai fi sigur că lucrurile au să meargă iarăşi 
strună. 

Când cobora dimineaţa, împreună cu bătrâna, toată familia se 
scula în picioare şi le spunea „bună ziua” şi nimeni nu se aşeza 


la loc decât după ce se aşezau ei. Apoi Tom şi Bob se duceau la 
un dulăpior cu şipuri, amestecau nişte băuturi într-un pahar şi i-l 
întindeau, iar el îl ţinea în mână şi aştepta până ce Tom şi Bob 
îşi umpleau şi ei păhărelele şi făceau o plecăciune spunând: 
„Respectele noastre, domnule şi doamnă”. Atunci domnul şi 
doamna le răspundeau abia înclinându-se: „Mulţumim”, şi 
tustrei bărbaţii se apucau să bea. Bob şi Tom turnau apoi o 
lingură de apă peste zahărul şi picul de rachiu sau de cidru 
rămas pe fundul paharelor lor şi ni le dădeau mie şi lui Buck, ca 
să bem, cică, şi noi în sănătatea bătrânilor. 

Bob era mai mare ca Tom. Amândoi erau nişte vlăjgani 
chipeşi, spătoși, cu feţele arse de soare, cu o claie de păr ca 
pana corbului, şi cu ochii negri. Ca şi tatăl lor, erau îmbrăcaţi în 
pânză albă din cap până în picioare şi-purtau panamale cu 


boruri largi. 
Duduia Charlotte avea douăzeci şi cinci de ani, era înaltă, 
semeaţă şi cilibie, dar bună ca pâinea caldă, - nu-i sărea 


ţandăra. Când se mânia însă avea nişte priviri care te-ngheţau, 
leit cu ale lui tac-su, şi era frumoasă foc; Duduia Sofia, soră-sa, 
era şi ea frumoasă, dar altfel decât ea. Era blândă şi suavă ca o 
porumbiţă. Abia împlinise douăzeci de ani. 

Fiecare membru al familiei avea câte un servitor negru, chiar 
şi Buck. Mi se dăduse şi mie un negru, care o ducea 
împărăteşte, fiindcă eu, unul, nu prea eram învăţat să mă las 
slugărit; în schimb, negrul lui Buck aproape că n-avea vreme să- 
si tragă sufletul. 

Cam asta era toată familia acum, dar cândva numărase mai 
mulţi oameni, şi anume încă trei feciori, care fuseseră omorâţi, 
şi Emmeline, care răposase. 

Bătrânul stăpânea nu ştiu câte ferme şi peste o sută de negri. 
Când şi când poposeau acolo câte un pâlc de oameni călări 
sosiți de la zece-cincisprezece mile depărtare, şi vreme de cinci- 
șase zile o duceau într-o petrecere, prin împrejurimi şi pe fluviu. 
Ziua, benchetuiau şi dănţuiau prin pădure, iar seara dădeau 
baluri acasă. Mai toţi erau rubedenii de-ale familiei. Bărbaţii 
veneau totdeauna cu arme. Lume bună, ce să mai vorbim! 

Pe aproape mai hălăduia un neam de nobili, vreo cinci-șase 
familii, care mai toate purtau numele de Shepherdson. Erau tot 


atât de cilibii, bogaţi şi semeţi ca şi neamul Grangerforzilor, 
Shepherdsonii şi  Grangerforzii se foloseau de acelaşi 
debarcader, care se afla cu vreo două mile mai sus de casa 
noastră. Când mă duceam uneori acolo cu oameni de-ai noştri, 
vedeam o sumedenie de Shepherdsoni călări pe caii lor frumoşi. 

Intr-o bună zi, când eram cu Buck în pădure, la vânătoare, am 
auzit tropotul unui cal. Tocmai treceam drumul. 

— Repede! îmi zise Buck. Ascunde-te în tufiş! După ce ne-am 
ascuns, am privit prin frunziş în pădure. Nu trecu mult şi un 
tânăr chipeş, cam milităros, se apropie cu calul în buiestru, îşi 
ţinea flinta la oblânc. ÎI mai zărisem eu şi înainte. Era tânărul 
Harney Shepherdson. Deodată, îmi vâjâi pe lângă ureche un 
glonte pornit din ţeava flintei lui Buck, şi pălăria lui Harney căzu 
la pământ. Acesta puse mâna pe flintă şi veni călare drept spre 
locul unde ne-ascunsesem. Dar noi n-am zăbovit nicio clipă. Am 
luat-o la goană prin pădure. Nu era o pădure deasă; de două ori, 
întorcându-mă ca să mă feresc de gloanţe, l-am văzut pe 
Harney ochindu-l pe Buck. Apoi l-am văzut cum se întoarce pe 
aceeaşi potecă, de bună seamă ca să-şi ia pălăria. Nu ne-am 
oprit din fugă până acasă. Când ne văzu, ochii bătrânului 
scăpărară o clipă - cred că de plăcere - apoi se însenină puţin şi 
spuse, oarecum cu blândeţe în glas: 

— Nu-mi place să tragi dinăuntrul unui tufiş. De ce n-ai ieşit 
pe potecă, băiete? 

—  Shepherdsonii n-au obiceiul ăsta, tată. Ei nu scapă 
niciodată asemenea prilejuri. 

In timp ce Buck povestea ce se-ntâmplase, duduia Charlotte 
îşi ţinea capul sus ca o regină, nările i se umflau, iar ochii îi 
scânteiau. Ceilalţi doi fraţi păreau cătrăniţi şi nu scoteau o 
vorbă. Duduia Sofia pălise, dar când află că omul nu fusese 
rănit, se îmbujora iar la faţă. 

De îndată ce l-am putut trage deoparte pe Buck (sub copaci, 
lângă nişte pătule de porumb), l-am întrebat: 

— Voiai să-l omori, Buck? 

— Ba bine că nu! 

— Da' ce ţi-a făcut? 

— Cine, el? Nu mi-a făcut nimic! 

— Atunci de ce voiai să-l omori? 


— Păi uite-așa, din pricina dihoniei. 

— Ce-i aia dihonie? 

— Mă, da’ din ce fund de lume ai ieşit că nu ştii ce-i aia o 
dihonie? 

— N-am mai auzit pân-acu'! Spune-mi tu! 

— Ei bine - începu Buck - o dihonie e cam aşa: Un om are o 
socoteala c-un altul și-l omoară. Atunci fratele ăluia îl omoară pe 
el. Apoi ceilalţi fraţi, de o parte şi de alta, se bat între ei. P-urmă 
îşi vâră nasul şi verii lor şi încetul cu încetul fiecare din ei e 
omorât şi atunci dihonia s-a terminat. Dar ţine mult de tot şi 
merge al dracului de încet. 

— Dar dihonia asta a voastră ţine de mult, Buck? 

— Hm! Cred şi eu A început acu' treizeci de ani sau cam aşa 
ceva. Nu ştiu ce neînțelegere a fost la mijloc, p-urmă s-a lăsat 
cu proces. Al care-a pierdut procesul l-a împuşcat pe ăl care l-a 
câștigat. Oricare-ar fi făcut la fel să fi fost în locul lui. 

— Da’ ce neînțelegere a fost, Buck? Pe chestia vreunei moşii? 

— Tot ce se poate, nu sunt sigur. 

— Şi cine-a tras mai întâi? Un Grangerford sau un 
Shepherdson? 

— De unde vrei să ştiu? E tare mult de-atunci! 

— Nu ştie nimeni? 

— Ba da, tăticul cred că ştie, ca şi ceilalţi bătrâni din familie, 
dar nici ei n-au habar pe ce chestie s-a pornit, cearta. 

— Da' ia zi, Buck, au fost omorâţi mulţi? 

— Da. Au fost ceva înmormântări. Dar nu totdeauna se lasă 
cu omor. Tăticul are câteva gloanţe în el, da’ nu-i pasă, că tot n- 
are el cine ştie ce greutate. Cât despre Bob, l-au cam scrijelit c- 
un jungher, iar Tom a fost rănit o dată sau de două ori. 

— Anul ăsta a fost omorât careva, Buck? 

— Da. Unul de-al nostru şi unul de-al lor. Acum vreo trei. Luni, 
vărul meu Bud, care avea paişpe ani, trecea călare prin pădure, 
pe malul celălalt. Nu era înarmat, tâmpitul! Într-un loc pustiu, 
aude el tropot de cai în spatele lui şi deodată îl vede pe moş 
Baldy Shepherdson care-l urmărea cu flinta în mână şi cu chica-i 
albă fluturând în vânt. Şi-n loc să sară de pe cal şi să se-ascundă 
într-un tufiş, Bud si-a zis că ăla n-o să-l ajungă din urmă. Dar 
babalăcul l-a fugărit aşa vreo cinci-șase mile, şi se tot apropia 


de el. Până la urmă, văzând Bud că totul e-n zadar s-a oprit şi s- 
a întors, ca să nu fie împuşcat pe la spate, mă-nţelegi, iar moşul 
a tras în el şi l-a curăţat. Numai că nu s-a bucurat el prea mult 
de norocul ăsta, fiindcă n-a trecut nicio săptămână şi ai noştri i- 
au făcut de petrecanie. 

— Ce laş şi moşul ăla, Buck! 

— N-aş crede că era laş. Da’ de unde! Printre Shepherdsoni n- 
ai să găseşti niciun laş. Şi nici printre Grangerforzi. Odată, 
bătrânul ăla a fost atacat de trei Grangerforzi, da' le-a ţinut 
piept jumate ceas şi i-a bătut până la urmă, măcar că ei erau 
călări. Moșu' a descălecat, s-a ascuns după o stivă de lemne şi 
și-a pus calul în faţă, ca să-l ferească de gloanţe. Grangerforzii, 
care rămăseseră călări, s-au învârtit în jurul bătrânului, trăgând 
întruna în el. Dar nici el nu s-a lăsat mai prejos. Bătrânul şi calul 
lui au ajuns acasă ciuruiţi şi schilodiţi ca vai de capul lor, dar pe 
Grangerforzi au trebuit să-i ducă alţii, pe sus. Unul dăduse ortul 
popii, iar altul a crăpat a doua zi. Nu, frăţioare, află de la mine 
că-şi pierde vremea de pomană ăi de caută laşi printre 
Shepherdsoni. Nu se naşte aşa sculă în neamul lor. 

Duminica următoare ne-am dus cu toţii la biserică, pe cai, 
fiindcă era cam departe, la vreo trei mile de casă. Bărbaţii, până 
şi Buck, au luat cu ei flintele, iar în biserică le-au ţinut între 
genunchi sau rezemate de perete, ca să le aibă la îndemână. 
Shepherdsonii tot aşa. 

Predica n-a fost cine ştie ce, ia acolo nişte povesti despre 
iubirea aproapelui şi alte asemenea parascovenii nesărate. 
Toată lumea a zis însă că a fost o predică faină şi în drum spre 
casă nu s-a vorbit decât despre asta. La toţi le turuia gura 
despre credinţă, despre fapte bune, despre harul dumnezeiesc, 
despre antepredestinare şi mai ştiu eu ce, încât mă gândeam cu 
jale: mai rar o duminică plicticoasă ca asta. Cam la vreo oră 
după prânz, aţipiseră cu toţii, unii în jilţurile lor, alții prin odăi. 
Incepusem să mă cam plictisesc. Buck dormea tolănit pe iarbă, 
lângă un dulău. M-am dus în odaia noastră, cu gândul să trag şi 
eu un pui de somn. Drăgălaşa domnişoară Sofia stătea în uşa 
odăii ei, care era alături de-a noastră. Cum mă văzu, mă trase 
înăuntru, închise uşa încetişor şi mă întrebă dacă ţin la ea. l-am 
răspuns că da. Apoi mă întrebă dacă vreau să-i fac un bine, dar 


fără să spun nimănui. l-am zis că vreau, îmi spuse atunci că si-a 
uitat biblia în biserică, între alte două cărţi, şi mă roagă să mă 
duc într-ascuns acolo şi să i-o aduc înapoi, fără să suflu nimănui 
o vorbă. Am primit. M-am strecurat afară şi am pornit spre 
biserică. Acolo nu mai era nimeni, în afară de vreo doi-trei porci, 
care pătrunseseră înăuntru, găsind uşa descuiată. Vara, porcii 
se dau în vânt după pardoselile de lemn, fiindcă ţin răcoare. Aţi 
băgat de seamă că mai toţi oamenii se duc la biserică doar de 
nevoie, în vreme ce porcii se duc de plăcere? 

„O fi ceva la mijloc - îmi ziceam. Nu-i firesc ca o fată să 
tremure atâta pentru o biblie!” Am scuturat cartea şi, ce să 
vezi,. Din ea căzu un bileţel pe care cineva scrisese c-un plaivaz: 
„Două şi jumătate.” Am mai cercetat eu, dar n-am mai găsit 
nimic. Nu pricepeam ce-i cu bileţelul, aşa că l-am pus la loc în 
carte şi m-am întors acasă. Domnişoara Sofia, care mă aştepta 
în pragul odăii ei, mă trase înăuntru şi închise uşa. Apoi frunzări 
cartea până găsi bileţelul. Cum îl citi, se lumină la faţă şi, până 
să mă dumeresc, mă luă în braţe şi mă strânse tare, zicându-mi 
că-s cel mai bun băiat din lume şi să nu spun nimănui unde am 
fost. Se aprinsese la faţă şi ochii îi străluceau, ce mai, era 
grozav de frumoasă. Am rămas uluit. Când mi-am venit în fire 
am întrebat-o ce-i cu bileţelul ăla. „L-ai citit?” mă luă ea la rost. 
l-am răspuns că nu. Atunci mă întrebă dacă ştiu să citesc. l-am 
răspuns că ştiu doar buchiile mari. Răsuflă uşurată şi, 
lămurindu-mă că bileţelul nu-i decât un semn de carte, îmi 
spuse că acum pot să mă duc la joacă. 

Am luat-o încetişor spre râu, gândindu-mă la cele întâmplate. 
Curând, am băgat de seamă că negrul meu mă urmăreşte. Când 
casa nu se mai zări, îşi roti o clipă privirile, apoi veni în fugă si- 
mi spuse: 

— Domnu' Jorj, vino în baltă, să-ţi arăt un cuib mare de şerpi. 

„Curios lucru - mi-am zis. Mi-a mai spus-o şi ieri. S-ar cuveni 
să ştie că nimănui nu-i plac şerpii în aşa hal, încât să umble 
după ei. Dar ce-o fi urmărind?” 

— Bine, ia-o înainte! l-am spus. 

M-am ţinut după el vreo jumătate de milă; apoi a luat-o prin 
baltă si-a mai mers încă vreo jumătate de milă, cu picioarele-n 


apă până la glezne. Am ajuns la un mic grind uscat şi plin' de 
copaci, tufişuri şi liane. Negrul îmi spuse: 

— Mai mergi câţiva paşi, domnu' Jorj. Acolo este. Eu i-am 
văzut şi nu mai vreau să-i văd. 

Şi merse. Mai departe, până ce pieri după nişte copaci. 

Tot umblând, am dat de o poieniţă mare cât un iatac şi 
împresurată de liane, în mijlocul ei dormea un om - 
Dumnezeule! Era bunul meu Jim! 

L-am trezit, fiind sigur că n-o să-și creadă ochilor când m-o 
vedea iarăşi, dar nici vorbă de aşa ceva. Aproape că i-au dat 
lacrimile de bucurie, însă mirat nu era. Mi-a povestit că în 
noaptea aia a înotat după mine; îmi auzise strigătele, dar nu 
cutezase să răspundă, de teamă să nu fie prins şi dus din nou în 
robie. 

— M-am julit şi n-am putut înota repede, de-aia am rămas 
mult în urma ta. Când tu ai ieşit din apă, mi-am zis c-o să te 
ajung poate pe mal, fără să te strig, da' când am văzut casa aia, 
am mers mai încet. Eram prea departe ca s-aud vorbele ălora, şi 
mi-era frică de câini. Când s-a făcut iar linişte, am ştiut că tu eşti 
în casă, aşa că am intrat în pădure, ca s-aştept pân-a doua zi. In 
zori, am văzut nişte negri, care se duceau la câmp. Ei m-au adus 
în locul ăsta, unde câinii nu mă pot mirosi, din pricina apei. 
Noaptea, negrii mi-aduc de mâncare şi-mi spun ce mai face 
Huck. 

— De ce nu i-ai zis lui Jack al meu să m-aducă aici mai curând, 
Jim? 

— N-avea rost să te chem înainte de-a putea face ceva. Dar 
acum, totu-i bine! Cum a putut, Jim a cumpărat oale şi crătiţi, şi 
mâncare, şi-a dres pluta noaptea, când... 

— Care plută, Jim? 

— Pluta noastră a veche. 

— Nu cumva vrei să spui că pluta noastră n-a fost făcută 
tăndări? 

— Nu, n-a fost. A fost ea rău paradită, mai ales la un capăt, 
dar paguba nu-i mare, decât că ni s-au pierdut mai toate 
lucrurile. Dacă nu ne dădeam aşa la fund şi nu înotam sub apă, 
şi dacă n-ar fi fost aşa întuneric, iar noi n-am fi fost aşa speriaţi, 
si-așa nătăfleţi, am fi putut scăpa şi pluta. Da’ şi-aşa e bine, 


fiindcă acum pluta-i ca nouă-nouţă, şi-avem şi-o grămadă de 
lucruri noi în locul ălora pierdute. 

— Dar, Jim, cum de-ai pus iar" mina pe plută? Ai prins-o? 

— Cum să prinzi o plută în pădure? Nişte negri au găsit-o pe o 
stâncă, în cotul râului, si-au ascuns-o într-o gârlă, sub sălcii. Pe 
urmă, s-au ciondănit atâta pentru ea, că am prins de veste 
curând şi atunci i-am împăcat pe toţi, zicându-le că pluta nu-i a 
lor, ci a lui Jim şi Huck. „Ce, vreţi să mâncaţi papară pentru c-aţi 
jefuit un tânăr gentleman alb?” P-urmă le-am dat zece cenți de 
căciulă si-au fost foarte mulţumiţi. Ziceau că n-ar fi rău să dibuie 
cât mai multe plute, ca să fie şi mai bogaţi. Negrii ăştia-s tare 
buni cu mine şi nu trebuie să le cer de două ori ceva, că-mi dau 
numaidecât. Jack ăsta e un negru cumsecade şi mare pişicher. 

— Da, aşa.-i. Nici nu mi-a spus că eşti aici. Mi-a zis să vin să-mi 
arate o grămadă de şerpi de baltă. Dacă se-ntâmplă ceva, el nu- 
i amestecat cu nimic. Poate să spună că nu ne-a văzut niciodată 
împreună, şi chiar aşa e. 

Nu' vreau să vorbesc mult despre cele întâmplate în ziua 
următoare. Am să fiu foarte scurt; M-am trezit în zori şi mă 
pregăteam să mă-ntorc pe partea ailaltă şi să-mi văd de somn, 
dar am băgat de seamă că în jur era o tăcere neobişnuită. Nu se 
simţea nicio mişcare. Pe urmă am văzut că Buck nu era acolo. 
Mirat din cale-afară, m-am sculat din pat şi am coborât. Nu se 
vedea ţipenie de om, nicăieri. Era o linişte de mormânt. La fel şi 
afară. „Ce să fie?” mă întrebam. 

Lângă stiva de lemne, am dat peste Jack al meu. 

— Ce se-ntâmplă pe-aici? Zic eu. El, de colo: 

— Nu ştiţi, dom’ Jorj? 

— Nu, nu ştiu. " 

— Miss Sofia a fugit! Zău aşa! A fugit noaptea, nimeni nu ştie 
când. A fugit să se mărite cu tânărul ăla Harney Shepherdson, 
aşa se spune. Familia a băgat de seamă abia acu' jumate ceas 
şi de-atunci n-a pierdut vremea, zău. N-am pomenit oameni să 
se înarmeze şi să-ncalece mai iute. Cucoanele s-au dus să dea 
de veste la rude, iar Saul, bătrânul şi băieţii au pornit călări, cu 
flintele, pe mai în sus, ca să-l prindă pe tânărul ăla şi să-l 
omoare înainte ca el să treacă râul cu duduia Sofia. O să fie 
tămbălău mare, zău! 


— Hm! Buck a plecat fără să mă trezească. 

— Nu-i de mirare. N-au vrut să te amestece şi pe matale. 
Dom’ Buck şi-a încărcat flinta şi-a zis că ori pune mâna pe un 
Shepherdson, ori se curăţă. Acolo-s atâţia Shepherdsoni, că 
pune şi el mâna pe unu', dac-are noroc. Am luat-o la fugă pe 
cărarea de pe mal. Deodată am auzit împuşcături, undeva, 
departe. Când am ajuns în apropierea cabanei şi a stivei de 
lemne de lângă debarcader, m-am furişat printre copaci şi 
tufişuri până mi-am găsit un loc bun şi m-am căţărat într-o 
răchită, de unde puteam privi fără să fiu văzut. Nu departe de 
ascunzătoarea mea era o stivă înaltă de lemne, întâi m-am 
gândit să m-ascund în spatele ei, dar poate că-i mai bine că n- 
am făcut-o. 

In faţa cabanei se-nvârteau vreo patru-cinci oameni călări, 
zbierând şi înjurând de mama focului si-ncercând zadarnic să se 
apropie de doi băieţi ascunşi îndărătul stivei de lemne de lângă 
debarcader. De câte ori vreunul din ei încerca să se apropie de 
stivă, venind dinspre mal, cei doi băieţi trăgeau asupra lui, 
dindărătul stivei, unde se ghemuiseră spate-n spate ca să se 
apere şi dintr-o parte şi din cealaltă. 

In curând, călăreţii încetară să se mai rotească şi să strige şi 
porniră spre cabană. Atunci unul din băieţi se ridică şi ochi bine 
pe deasupra grămezii de lemne: unul din călăreţi se prăvăli din 
şa. Ailalţi descălecară, îl apucară pe rănit şi se îndreptară cu el 
pre cabană, în aceeaşi clipă însă, băieţii o luară la goană şi până 
să bage de seamă călăreţii, ei şi făcuseră jumătate din drumul 
ce-i despărţea de copacul în care mă cocoţasem. Văzându-i, 
ăilalţi săriră pe cal şi ţuşti! după ei. 

Se apropiau repede, dar ăi doi aveau un avans prea mare ca 
să mai poată fi ajunşi din urmă. Băieţii erau acum lângă stiva de 
lemne din faţa copacului meu. Se ascunseră îndărătul ei, aşa că 
acum iar stăteau mai bine ca urmăritorii lor. Unul din băieţi era 
Buck, iar celălalt un flăcău subţirel, de vreo nouăsprezece ani. 

Călăreţii se-nvârtiră ce se-nvârtiră, apoi îşi văzură de drum. 
De îndată ce nu s-au mai zărit, l-am strigat pe Buck. Auzindu-mi 
glasul, Buck nu ştia ce să creadă. Părea mirat din cale-afară. În 
cele din urmă îmi spuse să fiu cu ochii-n patru şi să-i dau de 
veste când călăreţii se vor ivi din nou. De bună seamă că 


puneau ceva la cale şi că n-aveau să zăbovească mult. Aș fi dat 
orice să nu mai fiu în răchita aia, dar nu îndrăzneam să cobor. 
Buck începu să zbiere şi să înjure, zicând că el şi văru-său Joe 
(ăsta era celălalt băiat) nu încheiaseră încă socotelile pe ziua 
aceea. Mi-a mai zis că taică-su şi cei doi fraţi fuseseră omorâţi, 
la fel şi vreo doi-trei din tabăra duşmană. Cică Shepherdsonii le 
întinseseră o cursă. Buck spunea că taică-său şi ăi doi fraţi ar fi 
trebuit să aştepte sosirea rudelor, fiindcă aşa Shepherdsonii 
erau prea tari. L-am întrebat ce se întâmplase cu tânărul Harney 
şi cu domnişoara Sofia; mi-a răspuns că trecuseră pe malul 
celălalt şi scăpaseră. Mi-a părut tare bine. Dar să-l fi văzut pe 
Buck cum spumega de ciudă că nu izbutise să-l omoare pe 
Harney în ziua în care trăsese în el! Era ceva nemaipomenit! 

Deodată se auzi poc! Poc! Poc! Călăreţii se furişaseră prin 
pădure şi veneau acum pe la spatele lor, fără cai. Băieţii, răniţi 
amândoi, o luară la goană spre fluviu şi se aruncară în apă. În 
timp ce înotau la vale, ăilalţi alergau pe mal trăgând după ei şi 
urlând: 

— Moarte lor! Nu-i lăsaţi! 

Simţeam că mi se face rău şi era cât pe ce să cad jos. N-am 
de gând să povestesc tot ce s-a întâmplat, de teamă să nu mi se 
facă iarăşi rău. Mai bine n-aș mai fi ajuns la mal în noaptea aia 
de pomină, decât să văd asemenea grozăvii! N-am să le pot uita 
niciodată. Mă urmăresc şi-n vis! 

Am rămas în copac până a-nceput să se-ntunece. Mi-era frică 
să cobor. Din când în când auzeam împuşcături, departe în 
pădure. De vreo două ori am văzut mici cete de oameni înarmaţi 
până-n dinţi, trecând în goana cailor, dincolo de cabană. „Va să 
zică - mă gândeam - bătălia nu s-a isprăvit încă.” Eram tare 
abătut si-mi pusesem în gând să nu mă mai apropii niciodată de 
casa aia, nu de alta, da’ mă simţeam niţeluș vinovat şi eu. Acum 
îmi dădeam seama că în bileţelul ce-l adusesem scria că duduia 
Sofia urma să se întâlnească cu Harney undeva, la ora două şi 
jumătate, ca să fugă cu el. Şi mă gândeam c-ar fi trebuit să-i 
povestesc tatălui Sofiei despre bileţel şi despre purtarea ei 
ciudată; poate c-atunci ar fi încuiat-o în odaie-şi prăpădul ăsta n- 
ar mai fi avut loc niciodată. 


În cele din urmă, am coborât din ascunzătoare şi m-am târâit 
niţel pe malul apei, până ce am dat de cele două trupuri care 
zăceau lângă mal. Le-am tras afară, le-am acoperit feţele şi am 
şters-o cât am putut mai iute. Mi-au dat lacrimile când am 
acoperit faţa lui Buck, nu de alta dar se purtase frumos cu mine! 

— Intre timp se întunecase. Nu m-am apropiat de casă, ci am 
luat-o prin pădure spre baltă. Văzând că Jim nu era pe grind, am 
zbughit-o spre gârlă, croindu-mi drum printre sălcii: ardeam de 
nerăbdare să mă sui pe plută şi să scap odată de locul ăla 
blestemat. Dar pluta nu era acolo tii, ce spaimă am tras! A 
trecut aproape un minut până să-mi vin în fire. Am început să 
strig; un glas îmi răspunse, la vreo douăzeci de paşi de mine: 

— Dumnezeule! Tu eşti, Huck? Nu face zgomot! 

Era glasul lui Jim şi mă bucuram din cale-afară să-l aud. Am 
mai alergat puţin pe mal și-am sărit pe plută. Jim mă luă în braţe 
şi mă strânse la piept, fericit că mă vede. 

— Domnu' să te binecuvânteze, băiete! Eram sigur că tu iar ai 
murit. Jack a venit aici şi mi-a spus c-ai fost împuşcat, fiindcă nu 
te-ai mai întors acasă. Eram gata să plec cu pluta până la 
capătul gârlei ca s-o iau din loc îndată ce vine Jack si-mi spune 
că tu chiar ai murit. Doamne, ce bine că te-ai întors, Huck! 

— Da - îi răspunsei - bine că s-a isprăvit. N-au să mă 
găsească şi-au să-şi închipuie că am fost omorât şi că m-a dus 
apa la vale. Colo sus e ceva care-o să-i facă să creadă asta. Nu 
mai sta, Jim, dă-i drumul cât poţi mai repede! 

M-am simţit la largul meu abia când pluta a ajuns cu vreo 
două mile mai jos, pe Mississippi. Atunci am scos felinarul şi l- 
am agăţat, socotindu-ne din nou liberi şi la adăpost. Cum nu mai 
pusesem nimic în gură de ieri, Jim îmi aduse nişte turte de mălai 
cu smântână şi o costiţă de porc cu varză şi verdeţuri; nimic nu-i 
mai bun pe lumea asta când e bine gătit. 

Am petrecut de minune, înfulecând şi sporovăind cu Jim. Eram 
fericit că scăpasem de dihoniile alea. Cât despre Jim, nu mai 
putea de bucurie că scăpase de baltă. Amândoi eram de părere 
că nu-i pe lume casă mai bună ca pluta. În alte locuri oamenii 
trăiesc înghesuiți, claie peste grămadă, dar pe o plută e cu totul 
altfel.. Te simţi slobod şi la largul tău. 


CAPITOLUL XIX 


Trecură vreo două-trei zile. Mai bine zis se scurseră - atât de 
liniştite, senine şi frumoase au fost. lată cum ne-am petrecut 
vremea. Prin părţile acelea, fluviu era grozav de mare, să tot fi 
avut o milă şi jumătate lărgime. Noaptea pluteam, iar ziua 
stăteam ascunşi. Cum mijea de ziuă, ne opream şi priponeam 
pluta - de obicei în apa liniştită de lângă un ostrov. Găseam 
acolo răchite şi sălcii, tăiam niscaiva crengi şi acopeream pluta. 
Apoi puneam undiţele, intram în apă şi înotam, ca să ne mai 
răcorim. După aia, ne aşezam pe fundul nisipos - în locurile 
unde apa ne venea până la genunchi - şi aşteptam răsăritul. Nu 
se auzea niciun zgomot, totul era tăcut, de parcă ar fi dormit 
întreaga lume. Când şi când se auzea doar orăcăitul broaştelor. 
Primul lucru pe care-l zăreai când îţi aruncai ochii peste 
întinderea apelor era fâşia întunecată a pădurilor de pe celălalt 
mal. Altceva nu puteai desluşi. Apoi pe bolta cerului se ivea un 
zbenghi alb, care creştea din ce în ce. In depărtate fluviul se 
limpezea, iar apa nu mai era neagră, ci cenuşie, începeai să 
zăreşti nişte pete fumurii, care pluteau pe apă. Erau tot felul de 
vaporaşe. Mai vedeai şi nişte dungi negre - plutele. Uneori 
auzeai scârţâitul unei lopeţi sau, larmă de glasuri învălmăşite; 
era atât a linişte, că sunetele se auzeau de hăt de departe. 

Nu trecea mult şi zăreai pe apă o dâră, şi, după cum arăta, îţi 
dădeai seama că acolo-i o stâncă de care se-spărgeau valurile 
de lăsau dâra aia. Vedeai pe urmă cum ceața se ridică de pe 
apă în vălătuci, dezvăluind privirilor fluviul şi zarea de foc a 
răsăritului. Pe malul celălalt la marginea pădurilor, se desluşea 
atunci o cabană, de bună seamă un depozit de cherestea, din 
care nişte hoţomanii furaseră cât putuseră, stivuind restul 
lemnelor în aşa fel, încât prin deschizăturile dintre ele ar fi 
încăput şi un câine. Apoi se stârnea dintr-acolo o boare plăcută 
care te-nviora şi-ţi umplea nările cu miresmele dulci ale 
copacilor şi florilor. E drept că uneori aducea şi câte o duhoare 
grea de peşte putred, de-ţi venea să-ţi iei lumea-n cap. Da p- 


urmă se făcea ziuă de-a binelea, toate-cele râdeau în soare şi 
păsărelele ciripeau de zor. Nu se mai zărea nicio dâră de fum. 
Ne duceam şi scoteam niscaiva peşti din cei prinşi în undiţe, şi 
ne încropeam; prânzișorul. După aceea ne uitam la apa pustie şi 
leneveam aşa până ne fura somnul. Ne trezeam apoi fără să 
ştim de ce, şi ne uitam să vedem. Uneori zăream un vapor care 
venea la deal,  huruind pe lângă celălalt mal, dar aşa de 
departe, că nu puteai spune despre el decât că are roata la 
spate sau într-o latură. Vreme de-o oră după aceea n-auzeai şi 
nu vedeai nimic - o pustietate fără margini, în sfârşit, se zărea 
hăt-departe o plută pe care vreun coblizan spărgea lemne, după 
obiceiul plutaşilor; vedeai cum luceşte toporul care izbea, dar n- 
auzeai nimic; apoi vedeai cum se ridică iar şi abia când se afla 
din nou deasupra capului, auzeai izbitura - poc! Zgomotul 
zăbovise niţeluş deasupra apei până s-ajungă la noi! Şi uite-așa 
ne petreceam ziua, lenevind şi ascultând liniştea. 

Odată se lăsă o ceaţă deasă şi pe toate plutele şi bărcile 
oamenii începură să bată toba în tinichele, ca să nu dea peste ei 
vreun vapor. O mahună? sau o plută trecu atunci atât de 
aproape de noi, că am putut desluşi vorbele, sudălmile şi 
râsetele oamenilor, fără să-i vedem deloc. Ţi se făcea părul 
măciucă, zău aşa! Parca treceau năluci prin văzduh. Jim zicea 
chiar că-s strigoi. 

— Vezi-ţi de treabă - i-am spus. Un strigoi n-ar zice „Mama ei 
de ceaţă!” 

De cum se-ntuneca, o porneam. Când ajungeam în mijlocul 
râului, lăsam pluta să lunece în voie, apoi mă aprindeam lulelele 
şi ne bălăceam picioarele în apă, vorbind despre câte-n lună şi-n 
stele. Stăteam despuiaţi zi şi noapte (bine-nţeles, când ne 
dădeau pace tântarii), fiindcă straiele noi pe care mi le dăduseră 
ăi din neamul lui Buck erau prea frumoase ca să mă simt bine în 
ele, şi-apoi nu prea-mi plăcea mie să umblu înţolit. Uneori se 
întâmplă ca tot râul să fie al nostru ceasuri întregi, în depărtare 
se zăreau malurile şi ostroavele. Când şi când licărea câte o 
lumină: cine ştie, poate era vreo lumânare ce pâlpâia în 
ferestruica vreunei cabane. Alteori vedeai pe întinsul apei o 
lumină aprinsă pe-o plută sau într-o mahună, şi venea dintr- 


235 Salupă mică cu pânze 


acolo zvon de scripcă sau de cântec... Să tot trăieşti pe-o plută! 
Deasupra noastră se întindea cerul spuzit de stele; stăteam 
tolăniţi pe spate şi le priveam, întrebându-ne dacă le făcuse 
cineva dinadins sau erau acolo dintotdeauna. Jim zicea că le 
făcuse cineva, da’ eu socoteam că erau de când lumea acolo - 
prea erau multe ca să fi avut cineva vreme să le facă. Jim îşi 
dădu cu părerea că le-o fi ouat luna. Ei, aşa mai mergea, aşa că 
n-am mai zis nimic. La urma urmelor, tot ce se poate. Ce, nu 
văzusem eu mai demult o broască, lepădând aproape tot atâtea 
ouă? 

Ne uitam şi la stelele care cădeau, urmărindu-le dâra de 
lumină. Jim zicea că stelele căzătoare se stricaseră şi d-aia erau 
azvârlite din cuib. 

O dată sau de două ori pe noapte zăream câte un vapor 
lunecând prin beznă şi slobozind din când în când pe coşuri o 
ploaie de stele care cădeau în apă. Era o minunăţie! Apoi 
vaporul pierea după un cot al fluviului, luminile nu i se mai 
zăreau şi huruitul contenea. Peste ape se aşternea din nou 
liniştea. Şi iată că multă vreme după ce vaporul pierise, valurile 
stârnite de el ajungeau până la noi, hurducăind un pic pluta, şi 
dup-aceea nu mai auzeam niciun zgomot, afară doar de 
orăcăitul broaștelor. 

După miezul nopţii, cei de pe uscat se duceau la culcare şi 
atunci, vreme de două-trei ceasuri, malurile rămâneau negre, nu 
se mai zărea nicio lumină în ferestrele caselor. Luminile alea 
erau ceasornicul nostru: când se ivea cea dintâi, însemna că 
dimineaţa-i aproape, aşa că ne căutam un cotlon, în care să ne 
putem ascunde cu pluta. 

Într-o dimineaţă, pe la cântători, am găsit o barcă şi m-am 
dus cu ea la mal. Nu era departe, doar vreo două sute de metri, 
dar trebuia să treci printr-o bulboană. 

— Ajuns la mal, am luat-o în sus cale de vreo milă, pe o gârlă 
străjuită de o pădure de chiparoşi; voiam să văd de nu-s pe- 
acolo niscaiva fragi. Tocmai când treceam printr-un fel de vad, 
am zărit doi oameni care coborau în goana mare poteca. „S-a 
zis. Cu mine!” m-am gândit, fiindcă ori de câte ori vedeam pe 
cineva alergând, îmi închipuiam că aleargă după mine sau după 
Jim. Mă pregăteam să-mi iau tălpăşiţa dar ăia erau prea aproape 


acum şi se rugau de mine să le vin în ajutor. Ziceau că sunt 
urmăriţi, deşi nu făcuseră nimănui niciun rău; după ei gonea, 
cică, o ceată de oameni cu câini. Ţineau morţiş să sară în barcă, 
da' nu i-am lăsat. 

— Staţi, nu săriţi! Nu se-aud încă nici câinii, nici caii 
oamenilor. Mai aveţi vreme să mergeţi prin desiş, ca să ieşiţi la 
gârlă ceva mai încolo; p-urmă veniţi încoace prin apă şi vă suiţi 
în barcă. În felul ăsta câinii au să vă piardă urma. 

Mi-au ascultat povaţa. De îndată ce s-au suit în barcă, am 
pornit cu ei spre insuliţa noastră. După vreo cinci-zece minute 
se auziră de departe lătrături şi strigăte. Urmăritorii se apropiau 
de gârlă, dar nu-i puteam vedea. Părea că se opriseră câteva 
clipe ca să cerceteze de jur-împrejur. Depărtându-ne, abia mai 
auzeam larma. Când am intrat în matca fluviului, lăsând în urmă 
atâta pădure, n-am mai auzit nimic - peste tot era linişte. Am 
vâslit spre insuliţă şi ne-am ascuns în desişul de răchite. 
Primejdia trecuse. 

Unul din fugari avea vreo şaptezeci de ani, poate şi mai mult. 
Era chelbos şi avea favorite cărunte. Purta o pălărie ponosită, o 
cămaşă albastră de lână, slinoasă, şi nişte nădragi albaştri de 
dril, jerpeliţi, vârâţi de-a dreptul în bocanci. Mai avea şi o 
pereche de ghetre împletite - ba nu, n-avea decât una. Pe braț îi 
atârna un gheroc jerpelit, tot de dril, cu nasturi lustruiţi, de 
alamă. Amândoi duceau câte o traistă mare, pântecoasă şi 
mâncată de molii. 

Celălalt avea vreo treizeci de ani şi era îmbrăcat la fel de 
fistichiu. 

După ce am îmbucat ceva, ne-am aşezat la vorbă şi mi-am 
dat seama numaidecât că ăi doi nu se cunoşteau. 

— Ce păţişi? îl întreabă chelul pe celălalt. 

— Vindeam un articol care scoate piatra de pe dinţi... Şi încă 
cum o mai scoate, cu smalţ cu tot, zău! S-a întâmplat însă să 
zăbovesc o noapte mai mult decât se cuvenea. Tocmai mă 
pregăteam să dispar, când te-am întâlnit în partea ailaltă a 
târgului. Mi-ai zis că eşti urmărit şi m-ai rugat să te ajut să scapi 
din încurcătură. Ti-am răspuns atunci că şi eu sunt la strâmtoare 
şi ţi-am propus s-o ştergem împreună. Aista-i toată povestea. 
Dar mătăluţă ce-ai păţit? 


— Păi, să vezi. De vreo săptămână eram acolo într-o misie de 
propagandă contra alcoolului. Muierile, şi alea tinere şi alea 
bătrâne, nu mai puteau după mine, fiindcă-i muştruluiam grozav 
pe beţivani, zău aşa, şi nu le luam mai mult de cinci-șase dolari 
pe seară, zece cenți de căciulă, iar copiii şi negrii pe daiboj. 
Afacerea a mers strună tot timpul, până aseară, când nu ştiu 
cine-a răspândit zvonul că trag la măsea pe ascuns, ca să-mi 
treacă vremea. Azi-dimineaţă m-a trezit un negru şi mi-a zis că 
oamenii se strâng pe tăcute, cu câini şi cu cai, şi că într-o 
jumătate de ceas au să fie gata şi-au să pornească după mine 
ca să mă-nhaţe. Şi de-au să pună mâna pe mine, au să mă 
tăvălească-n catran şi în fulgi şi au să mă plimbe prin târg, 
călare pe-o prăjină. N-am mai stat să-mi beau cafeluţa, îmi 
trecuse foamea. 

— Ascultă, bătrâne! spuse celălalt. Ce-ai zice să ne asociem? 
Ne-am potrivi de minune. 

— Nu zic ba. În ce branşă lucrezi... De obicei? 

— De meserie sunt tipograf. Mă ocup niţel şi cu hapurile. P- 
urmă sunt şi actor de teatru, mai ales tragedian. La o adică, 
sunt hipnotist? şi frenolog?. Dau lecţii de canto şi geografie, aşa 
din când în când, pentru variaţie, mai ţin şi conferinţe uneori, 
ehei! Fac o sumedenie de lucruri, orice-mi pică la îndemână, 
numai muncă să nu fie. Dar matale cu ce te ocupi? 

— Pe vremuri, am fost doftor. Am lucrat mult în branşa asta. 
Al mai bine mă pricep să pun mâinile pe cap ălora loviți de 
dambla, de cancer sau de alte boleşniţe. Mă pricep şi la ghicit, 
când am pe cineva care să afle dinainte câte ceva din viaţa 
clientului. La nevoie, sunt şi predicator, ştiu să pun pe roate o 
întrunire religioasă, şi o fac şi pe misionarul. 

O vreme tăcură amândoi. Apoi ăl mai tânăr începu să ofteze: 

— Vai, ce-am ajuns! 

— Ce te vaieţi! întrebă chelbosul. 


26 În vremea în care se petrece acţiunea, numeroşi escroci pretindeau că 
practică hipnotismul, provocând adică o stare asemănătoare cu somnul, în 
timpul căreia acţiunile celui hipnotizat sunt supuse voinţei hipnotizatorului. 
Mai târziu, hipnoza a început să fie folosită şi în medicină. 

2 Frenologia e o teorie idealistă, conform căreia calităţile psihice ale omului 
pot fi recunoscute după conformaţia craniului. 


— Când mă gândesc ce viaţă-am dus, ca acu să mă înjosesc 
cu o asemenea tovărăşie! 

Şi începu să-şi şteargă colţul ochiului cu o cârpă. 

— Bată-te Dumnezeu! Ce, nu ţi-e destul de bună tovărăşia 
mea? Se sumeti chelul, cu arţag. 

— Ba da, e destul de bună pentru unu' ca mine. Așa-mi 
trebuie. Fiindcă de ce-am decăzut aşa, când eram aşa de sus? 
Din cauza mea. Dumneavoastră n-aveţi nicio vină, domnii mei, 
nu, departe de mine asemenea gânduri. Nu dau vina pe nimeni. 
Aşa-mi trebuie. Facă-se voia lumii ăsteia păcătoase. Dar ştiu un 
lucru: undeva s-o mai găsi o groapă şi pentru mine. Dă-i înainte, 
lume, ' nu te lăsa, ia-mi totul, totul, pe ăi dragi, avutul, ia-mi 
totul, dar mormântul știu, pe ăsta nu mi-l poci lua. Într-o bună zi, 
am să mă lungesc în groapă si-am să uit de toate, iar biata-mi 
inimă zdrobită o să se odihnească şi ea în sfârșit! 

Şi zicând acestea, îşi șterse iar ochii. 

— La naiba cu inima ta zdrobită! rosti chelul. Ce tot îi dai zor 
cu ea? Noi nu ţi-am făcut nimic. 

— Ştiu că nu mi-aţi făcut nimic. Nu dau vina pe voi, domnilor. 
Mi-am făcut-o cu mâna mea, da, cu mâna mea! De-aia e bine că 
sufăr e foarte bine şi nici nu mă plâng! 

— Da’ ce-ţi făcuşi, nane? Ce-ai fost de nu mai eşti? 

— Vai, n-o să mă credeţi. Aşa e lumea, nu crede niciodată. 

— Dar ce contează? Nu-mi pasă! Taina naşterii mele. 

— Taina naşterii tale? Vrei să spui că... 

— Domnii mei - zise celălalt, foarte serios - am să v-o 
dezvălui, căci simt că pot avea încredere în dumneavoastră. Ei 
bine, aflaţi că sunt duce! 

La auzul acestor cuvinte, lui Jim i se bulbucară ochii şi cred că 
şi mie tot aşa. 

— Nu, e cu neputinţă! izbucni chelul. 

— Ba da! Străbunicul meu, feciorul ăl mare al ducelui de 
Bridgewater, a emigrat în ţara asta cam pe la sfârşitul veacului 
trecut, ca să respire aerul curat al libertăţii. S-a căsătorit aici şi, 
la moartea sa, a lăsat un fiu. Părintele lui a murit cam în aceeaşi 
vreme. Al doilea fecior al răposatului duce a pus mâna pe 
titlurile de nobleţe şi pe moşiile lui, nesocotind pe adevăratul 
duce, pe-atunci un prunc. Eu mă trag de-a dreptul din pruncul 


ăla. Sunt adevăratul duce de Bridgewater. Şi iată-mă acum 
părăsit, jefuit de întinsele mele moşii, prigonit de oameni, 
disprețuit de lumea hapsână, umblând în zdrenţe, trudit, cu 
inima zdrobita şi înjosindu-mă în tovărăşia unor răufăcători pe o 
plută! 

Lui Jim i se făcu milă de el. Şi mie la fel. Am încercat noi să-l 
ogoim, dar ne-a zis că e-n zadar, că-i în veci nemângâiat. Dacă i- 
am recunoaşte titlul, asta ar fi pentru el cea mai mare 
mângâiere. l-am răspuns că o să i-l recunoaştem, numai să ne 
spuie în ce fel. Ne-a arătat că trebuie să-i facem temenele când 
îi vorbim şi să-l luăm cu „alteţă”, „stăpâne” sau „excelenţă”. Nu 
se supără chiar dacă-i spuneam „Bridgewater”, fiindcă, orișicât, 
asta-i un titlu, nu un nume oareșicare. Ne-a mai zis că unul din 
noi trebuie să-l servească la masă şi să-i facă toate hatârurile. 

Toate astea nu erau mare lucru, aşa că i-am făcut pe plac. La 
prânz, Jim stătu în preajma lui şi-l servi, vorbindu-i cam aşa: 
„Alteța voastră doreşte din felul ăsta sau din felul ăla?" Se 
vedea limpede că Jim era încântat de treaba asta. 

Bătrânul însă era cam mahmur, şi nu scotea o vorbă; se 
vedea că-l sâcâie răsfăţul de care se bucura ducele nostru. Și 
parcă punea ceva la cale. Deodată, după prânz, spuse: 

— Ascultă, Bridgewater”, îmi pare rău de tot pentru 
dumneata, da’ să nu crezi că numai mătăluţă ai avut necazuri 
de-astea. 

— Nu zău? 

— Ba chiar aşa. Nu eşti singurul care te-au lucrat alţii ca să-ţi 
ia locul! 

— Nu mă-nnebuni! 

— Nu numai naşterea matale e învăluită în taină. Şi zicând 
acestea, Dumnezeule! începu să bâzâie. 

— Ascultă, ce vrei să spui? 

— Bridgewater, pot avea încredere-n dumneata? întrebă 
bătrânul, suspinând. 

— Până la moarte! răspunse celălalt, apucând mâna 
bătrânului şi strângându-i-o cu putere. Spune-mi care ţi-e taina, 
vorbeşte! 


28 În limba engleză, Bridgewater înseamnă apă stătută din cala unui vapor 


— Bridgewater, eu sunt răposatul Delfin! Vă închipuiţi ce ochi 
am făcut eu şi Jim. 

— Ce-ai zis că eşti? bâigui ducele. 

— Da, amice, din păcate aşa e. Ai în faţa matale pe bietul 
Delfin dispărut, pe Ludovic al şapteșpelea, feciorul lui Ludovic al 
șaișpelea şi al Mariei Antoaneta. 

— Dumneata? La vârsta dumitale? Vezi-ţi de treabă! Vrei să 
spui că eşti împăratul Carol cel Mare, răposatul. Trebuie că ai pe 
puţin șase-șapte sute de ani! 

— Din pricina necazurilor, Bridgewater, numai necazurile-s de 
vină, ele mi-au albit părul şi m-au făcut să chelesc aşa de 
timpuriu. Da, domnilor, în faţa ochilor dumneavoastră se află în 
pantaloni albaştri de dril şi în mare mizerie pribeagul, 
surghiunitul şi greu încercatul rege al Franţei! 

Şi începu să bocească aşa de tare, că eu şi Jim nu mai ştiam 
ce să facem; ne era milă, dar totodată ne părea bine şi eram 
mândri că-l aveam printre noi. 

Am încercat să-l ogoim şi pe el, la fel cum ogoisem şi pe duce, 
ceva mai înainte. 

— Degeaba vă osteniţi - zise el - numai moartea mă mai 
poate ogoi, ca să se isprăvească odată cu toate necazurile. 
Totuşi, dacă stau să mă gândesc, mă simt ceva mai uşurat când 
oamenii mă tratează potrivit rangului meu, îngenunchind în faţa 
mea, spunându-mi „maiestate” servindu-mă ăl dintâi la masă şi 
aşezându-se pe scaun numai cu îngăduinţa mea. 

Jim şi cu mine am început să-i spunem „maiestate” şi să-i 
facem tot felul de hatâruri: la masă rămâneam în picioare până 
ce ne spunea că putem să ne-aşezăm. Toate astea îi priiră 
nespus de mult, astfel încât se înveseli şi păru mai mulţumit. 
Dar ducele îl privea cam chiorâș: nu părea deloc bucuros de 
ceea ce se întâmplă, cu toate că regele era prietenos cu el şi 
zicea că străbunicul ducelui şi toţi ceilalţi duci de Bridgewater 
fuseseră foarte stimaţi de taică-său, care-i primea adeseori în 
palat. Ducele rămase însă multă vreme posac. La un moment 
dat, regele îi spuse: 

— În tot cazu’, să ştii Bridgewater, că o să mai stăm multă 
vreme împreună pe pluta asta. Ce rost are să fii bosumflat? Ne- 
am otrăvi viaţa. Ce-s eu de vină că nu m-am născut duce şi ce 


eşti mătăluţă de vină că nu te-ai născut rege? De ce să-ţi mai 
faci sânge rău? Deviza mea e: ia lucrurile aşa cum sunt şi trage 
cât mai multe foloase de pe urma lor. Şi-apoi, nu-i chiar aşa de 
rău aici; haleală-i berechet şi viaţa-i uşoară. Hai, fă-te încoace, 
bate laba, duce, să fim prieteni! 

Ducele primi, spre bucuria mea şi a lui Jim. Ni s-a luat o piatră 
de pe inimă, fiindcă altfel, cu o duşmănie ca asta ar fi fost o 
nenorocire. Pe-o plută, mai presus de orice, trebuie ca tot omul 
să fie mulţumit şi să se poarte bine cu ăilalţi. 

Nu mi-a trebuit mult ca să-mi dau seama că mincinoşii ăştia 
nu erau nici regi, nici duci, ci nişte potlogari de rând. Dar n-am 
spus nimic şi nici n-am lăsat să se vadă că ştiu. Am păstrat taina 
pentru mine - e ăl mai bun mijloc ca să scapi de tămbălău şi de 
bucluc. N-aveau decât să ne ceară să le spunem regi şi duci 
dacă de asta atârna liniştea familiei. Am socotit că n-are rost să- 
i spun nici lui Jim, mai bine să nu ştie. Atâta lucru am învăţat şi 
eu de la taică-meu, că ăl mai bun mijloc ca s-o scoţi la capăt cu 
asemenea oameni e să-i laşi în voia lor. 


CAPITOLUL XX 


Ne puseră o sumedenie de întrebări. Voiau neapărat să ştie 
de ce acopeream pluta cu crengi şi de ce ziua stăteam, în loc să 
ne vedem de drum. Nu cumva Jim e un negru fugar? 

Eu, de colo: 

— Doamne fereşte! Aţi mai văzut vreun negru să fugă spre 
miazăzi? 

— Nu prea - încuviinţară ei. 

În tot cazul, trebuia să lămuresc lucrurile într-un fel. 

— Ai mei - începui eu - locuiau în judeţul Pike din Missouri, 
acolo m-am născut şi eu. Au murit toţi afară de mine, de taică- 
meu şi de frate-meu lke. Babacu' si-a pus atunci în gând să 
desfacă gospodăria şi să se ducă să stea pe capul lui unchi-meu 
Ben, care' are un petic de moşie pe malul fluviului, cu vreo 
patruzeci şi patru de mile mai jos de New Orleans. Babacu' era 
sărac lipit pământului şi pe deasupra mai era şi înglodat în 
datorii. După ce le-a plătit, n-au mai rămas decât vreo 
şaisprezece dolari, başca negrul nostru Jim. Cu averea asta n- 
am fi putut merge nici pe jos, darămite să facem cu vaporul 
drumul ăsta de peste o mie patru sute de mile. Ei, si-așa, într-o 
bună zi, cam pe vremea când crescuseră, apele, babacu' avu 
norocul să găsească pluta asta. Ce ne-am zis noi? Hai să 
mergem cu ea până la New Orleans. Numai că norocul tatii n-a 
ţinut mult. Într-o noapte, un vapor a trecut peste botul plutei 
noastre. Am sărit cu toţii în apă, sub roata vaporului. Eu şi cu Jim 
am ieşit teferi, dar babacu', care era cam afumat, şi Ike, care n- 
avea decât patru anişori, n-au mai ieşit. O zi-două după aceea, 
am avut mult de furcă cu oamenii care veneau cu bărcile ca să 
mi-l ia pe Jim, socotindu-l un negru fugar. De-aia nu mai plutim 
ziua. Noaptea nu se leagă nimeni de noi. 

— Las’ pe mine - spuse ducele. Aranjez eu ceva ca să putem 
pluti şi ziua dacă vrem. Am să mă gândesc si-am să găsesc eu 
un clenci. Dar azi o să fie la fel ca înainte; nu de alta, dar n- 


avem nici-un interes să trecem ziua-n amiaza mare; prin faţa 
orăşelului de colo. N-ar fi deloc sănătos. 

Spre seară vremea se posomori. Mirosea a ploaie. Fulgerele 
sfâşiau poalele cerului, iar frunzişul începuse să freamăte. Ce 
mai, se vestea o vreme tare urâtă. 

Ducele şi regele se apucară să ne. Cerceteze wighwamul, ca 
să vadă ce fel de culcuşuri avem. Al meu era un mindir de paie, 
dar era aur pe lângă patul lui Jim, care era făcut din coceni de 
porumb. Când te culci pe-un pat ca ăsta, nu se poate să nu-ți 
intre-n coaste vreun cocean, iar când dai să te întorci pe-o 
parte, pănușile uscate încep să fâşâie de parcă te-ai rostogoli 
pe-un maldăr de frunze veştede, şi-atunci te trezeşti. Ducele 
hotări să se culce în patul meu, dar regele se împotrivi. 

— Credeam că deosebirea de rang. O să te facă să-ţi dai 
seama că nu se cuvine ca eu să dorm pe un pat de coceni. Fă 
bine, alteţă, şi culcă-te mătăluţă în el. 

Pe mine şi pe Jim ne trecură năduşelile, de teamă că cei doi 
au să se ciorovăiască din nou. Dar peste câteva clipe, ne veni 
inima la loc, auzindu-l pe duce: 

— Soarta destinului meu e să fiu veşnic strivit în noroi sub 
călcâiul de fier al tiraniei. Nenorocul mi-a zdrobit sufletul, atât 
de semeţ odinioară. Poftim, mă supun. Asta mi-e ursita. Sunt 
singur pe lume, nu-mi rămâne decât suferinţa. Voi şti s-o îndur. 

Când se întunecă de-a binelea, am dat drumul plutei. Regele 
ne porunci să n-o abatem din sforul apei şi să nu aprindem nicio 
lumină, până ce nu vom lăsa mult în urmă orăşelul. 

Curând am zărit un şirag de lumini - era orăşelul - şi-am lăsat 
pluta s-alunece aşa vreo jumătate de milă. Când am ajuns cu 
vreo trei sferturi de milă mai jos, am agăţat felinarul, la vedere. 

Pe la zece seara se porni ploaia, cu nişte vântoase - şi nişte 
trăsnete nemaipomenite. Regele ne porunci la amândoi să stăm 
de veghe până s-o mai îndrepta vremea. Dup-aceea, se furişă 
împreună cu ducele în wighwam, ca să doarmă. Cartul meu 
începea abia la miezul nopţii, dar n-aș fi intrat înăuntru chiar de- 
aș fi avut pe ce să dorm; nu de alta, da' n-ai în toate zilele 
prilejul să vezi o furtună ca asta. Tii, cum mai urla vântul! În 
fiecare clipă ţâşnea câte un fulger, care lumina crestele 
valurilor, vreo jumate milă  jur-împrejur, şi-ţi dezvăluia 


ostroavele fumurii prin sita ploii şi copacii care se frângeau sub 
smuciturile vântului. Deodată auzeai: Bum! Şi tunetul se 
rostogolea bolborosind prin văzduh, p-urmă scapără iar un 
fulger şi iar tevatură. Uneori venea câte un val, mai-mai să mă 
măture de pe plută, dar nu-mi păsa, tot n-aveam nicio ţoală pe 
mine. 

Cu stâncile nu prea aveam bătaie de cap, fiindcă la lumina 
fulgerelor care nu mai conteneau le puteam zări la timp ca să le 
ocolim, strecurându-ne pe lângă ele. 

Pe la miezul nopţii, când îmi veni rândul să stau de veghe, 
eram aşa de adormit, încât Jim îmi spuse că stă el în locul meu, 
prima jumătate. Bunul meu Jim! Totdeauna se purta aşa. 

M-am furişat aşadar în wighwam, dar văzând că n-am loc de 
picioarele regelui şi-ale ducelui, m-am culcat afară. Nu-mi păsa 
de ploaie, fiindcă era cald şi valurile se mai potoliseră. Pe la vreo 
două, însă, începură iarăşi să crească. Jim dădu să mă cheme, 
dar se răzgândi, văzând că nu-s chiar aşa de mari ca să facă 
vrea stricăciune. Numai că se cam înşelase în privinţa asta, 
fiindcă nu trecu mult şi un val uriaş mă aruncă peste bord. Jim, 
să se prăpădească de râs, nu alta. N-am mai pomenit negru să 
rida aşa uşor ca el. 

L-am schimbat în cart, iar Jim se culcă şi începu; numaidecât 
să tragă la aghioase. 

Curând, furtuna se potoli de-a binelea. Cum am zărit cea 
dintâi lumină pe mal, l-am trezit şi ne-am apucat amândoi să 
vârâm pluta într-o ascunzătoare. 

După gustarea de dimineaţă, regele scoase din buzunar nişte 
cărţi de joc soioase şi începu să joace tabinet cu ducele, pe cinci 
parale partida. Când se plictisiră, se hotărâră să întocmească 
„un plan de bătaie”. Ducele scotoci prin tăgârţa lui şi scoase din 
ea un teanc de afişe mici, tipărite, pe care începu să le citească 
cu glas tare. 

Unul din afişe spunea că „Vestitul doctor Armand de 
Montalban, de la Paris”, va ţine „o conferinţă despre ştiinţa 
frenologiei”, în locul cutare, în ziua şi luna cutare, intrarea zece 
cenți, şi că „va întocmi fişe de caracter, la preţul de douăzeci şi 
cinci de cenți bucata”. 


Ducele ne lămuri că el era doctorul de Montalban. Pe-un alt 
afiş, el era „Celebrul tragedian shakespearean Garrick?” junior, 
de la teatrul Drury Lane? din Londra". În altele apărea sub 
nume diferite şi săvârșea fel de fel de minuni: găsea apă şi aur 
cu o „baghetă magică", alunga „duhurile rele" şi aşa mai 
departe. 

— Dar - zise el - amorul meu cel dintâi şi de pe urmă e muza 
teatrului. Ascultă, măria ta, te-ai suit vreodată pe-o scenă? 

— Nu -— răspunse regele. 

— Atunci, află de la mine, rege detronat, că pân-ai «a fi mai 
bătrân cu trei zile, ai să te sui. În cel dintâi târg mai de doamne- 
ajută care ne-o ieşi în cale, închiriem o sală şi jucăm scena 
duelului din „Richard al Ill-lea”, şi scena balconului din „Romeo 
şi Julieta”. Ce zici de asta? 

— Ce să zic? Fac orice, numai parale să iasă, Bridgewater. Dar 
îţi spun drept, nu mă pricep deloc la actorlâc şi n-am prea 
umblat pe la teatru. Eram prea mic când taică-meu aducea 
actori la palat. Crezi c-ai putea să mă-nveţi? 

— E simplu ca bună ziua! 

— Atunci, s-a făcut. Tot aveam eu poftă de ceva nou. Hai să- 
ncepem chiar acum. 

Ducele îl lămuri cine era Romeo şi cine Julieta şi-i spuse că de 
obicei el îl juca pe Romeo, aşa că regele putea fi Julieta. 

— Dar, duce, dacă zici că Julieta-i o fetişcană, nu crezi că 
favoriţii mei cărunţi şi chelia asta au să pară cam nelalocul lor? 

— Da’ de unde! Să n-ai nicio grijă. Mocârţanii ăia nici n-au să 
bage de seamă. 

— Unde mai pui c-ai să fii, costumat, ceea ce schimbă totul. 
Julieta stă la balcon şi se uită la lună, înainte de-a merge la 
culcare. E în cămaşă de noapte şi poartă pe cap o boneţică 
plisată. Uite costumele pentru roluri. 

Scoase două-trei costume din pânză de perdele - aistea cică 
erau armurile midivale pentru Richard al III-lea şi celălalt tip - 
apoi o cămaşă lungă de noapte din pânză albă, şi o bonetă 
plisată. Văzând că regele-i mulţumit, ducele îşi scoase cartea şi 


2 David Garrick fusese în realitate un mare actor englez, cunoscut mai ales 
pentru creaţiile lui în dramele shakespeareană (1717—1779). 
3 Celebru teatru londonez, întemeiat în secolul al XVII-lea. 


citi rolurile cu un glas măreț, umflându-se în pene şi 
schimonosindu-se ca s-arate cum trebuie jucat. Apoi îi dădu 
regelui cartea, punându-l să-şi înveţe rolul pe dinafară. 

Cu vreo trei mile mai la vale era un târgușor prizărit. După 
prânz, ducele ne înştiinţa că născocise ceva ca să putem pluti şi 
ziua, fără nicio primejdie pentru Jim. Urma să se ducă în 
târgușor ca să pregătească totul. 

Regele se hotărî să-l însoţească, nu de alta, dar voia să vadă 
dacă-i rost de vreo pricopseală pe acolo. Şi fiindcă ni se 
isprăvise cafeaua, Jim îmi zise c-ar fi bine să merg şi eu cu ei, ca 
să fac rost de nişte cafea. 

Când am ajuns în târgușor, nu se zărea nici ţipenie de om. 
Uliţele erau pustii şi tăcute, ca-n zi de duminică. Un negru 
bolnav, care se prăjea la soare într-o curte dosnică, ne spuse că 
toată lumea, afară de ăi prea tineri, prea bolnavi sau prea 
bătrâni, era dusă la o întrunire religioasă, undeva în pădure, la 
vreo două mile de-acolo. 

Regele îl întrebă cam pe unde vine şi se hotărî să se ducă la 
întrunire ca să vadă dacă-i rost de vreo învârteală. Puteam veni 
şi eu dacă voiam. 

Ducele căuta o tipografie, în cele din urmă am găsit una: era 
o chichineaţă deasupra unui atelier de tâmplărie. Tâmplarii şi 
tipografii plecaseră la întrunire şi lăsaseră uşile deschise, în 
încăperea murdară era un, talmeș-balmeș nemaipomenit. Pe 
pereţi se vedeau pete de cerneală şi afişe înfăţişând cai şi negri 
fugari. Ducele îşi scoase haina şi ne spuse că acum are tot ce-i 
trebuie, aşa că am pornit cu regele spre întrunirea religioasă. 

Am ajuns într-o jumătate de ceas, leoarcă de sudoare, fiindcă 
era o zăpuşeală grozavă. Am găsit în pădure vreo mie de 
oameni din târgușor şi din împrejurimi. Unii dintre ei 
străbătuseră vreo douăzeci de mile ca s-ajungă acolo. 

Pădurea gemea de căruţe şi de cai care mozoleau-fin din 
chilnele căruţelor bătând din copite ca s-alunge muştele. 
Oamenii înjghebaseră nişte dughene din bulumaci acoperiţi cu 
crengi, în dughenele astea vindeau limonada, turtă dulce, 
pepeni, porumb tânăr şi alte bunătăţi. 

Pentru predici pregătiseră tot nişte hardughii de-astea, numai 
că erau ceva mai mari şi înăuntru o grămadă de oameni. Băncile 


erau făcute din nişte lobde proptite pe câte patru ţăruşi înfipţi în 
găuri anume tăiate. Spătare n-aveau. Ai care predicau stăteau 
pe nişte podini înalte, în fundul dughenelor. Femeile purtau 
pălării de soare, rochii de pânză ieftină sau de bumbac; doar 
vreo câteva dintre alea mai tinere aveau rochii de stambă. 

Unii flăcăi erau desculți, iar câţiva copii n-aveau pe ei decât o 
cămăşuică de pânză. Mai toate bătrânele împleteau, iar flăcăii 
făceau ochi dulci fetelor. 

În prima dugheană în care am intrat, predicatorul tocmai 
începea o cântare. 

Cântă mai întâi două antifoane, pe care toată lumea le îngână 
cu evlavie. Ţi-era mai mare dragul să-i auzi! Erau mulţi şi cântau 
cu atâta osârdie! 

După ce isprăviră, predicatorul mai cântă două irmoase, iar ei 
le îngânară şi pe astea - şi uite-aşa mereu. Oamenii erau din ce 
în ce mai însufleţiţi şi cântau tot mai tare, dar pân’ la urmă unii 
începură să mormăie, iar alţii să zbiere. 

Atunci predicatorul îşi începu predica, da' cu foc, nu aşa. 
Trecea de la un capăt la celălalt al podinii, apoi se apleca spre 
mulţime, bălăbănindu-si braţele şi răcnind cât îl ţinea gura. 
Când şi când, îşi ridica deasupra capului biblia, o deschidea şi 
zbiera învârtind-o în dreapta şi-n stânga: 

— lată şarpele viclean din pustie! Priviţi-l şi temeţi-vă pentru 
viaţa voastră! La care oamenii răspundeau: 

— Slavă ţie, Doamne! A-a-m-i-n! 

lar dânsul îi dădea înainte, în vreme ce oamenii se tânguiau, 
gemeau, şi ziceau: „Amin”. 

— Veniţi, veniţi, la strana pocăiţilor! Veniţi, voi, păcătoşilor 
(Amin!), voi, cei bolnavi şi suferinzi! (Amin!) Veniţi, ologilor, 
schilozilor şi orbilor! (Amin!). Veniţi, sărmanilor şi oropsiţilor care 
în hulă trăiţi (A-amin!) Veniţi toţi cei ce sunteţi osteniţi, pângăriţi 
şi îndureraţi! Veniţi cu sufletul pocăit şi inima smerită! Veniţi cu 
zdrenţele, cu păcatele şi cu murdăria voastră! Apa curăţitoare e 
fără bani, iar vămile văzduhului sunt deschise, intraţi şi hodiniţi- 
vă! (A-amin! Slavă ţie, Doamne, Aleluia!) 

Şi dă-i şi dă-i, tot aşa. Numai că din pricina gemetelor şi 
strigătelor nu se mai putea înţelege nimic din predică. 


Din toate părţile se ridicau oameni care-şi făceau loc cu 
coatele şi cu pumnii prin mulţime, ca s-ajungă la strana 
pocăiţilor. Şi când toţi pocăiţii, cu obrajii şiroind de lacrimi, se 
strânseră buluc în faţa podinii, începură să cânte, să urle şi să se 
tăvălească pe jos ca nişte apucaţi. 

Intr-acestea, regele se şi pusese pe treabă; zbierând mai tare 
ca toţi, îşi croi drum spre podină, iar predicatorul îl rugă să 
vorbească mulţimii. Nu se lăsă mult rugat şi începu să le spună 
că-i de meserie pirat şi că făcuse slujba asta vreme de treizeci 
de ani; în Oceanul Indian. 

— Echipajul meu - urmă el - a fost căsăpit primăvara trecută, 
într-o bătălie grozavă. De-aia m-am întors acasă, ca să caut alţi 
oameni, dar, mulţumită Domnului, aseară am fost jefuit şi dat 
jos de pe corabie, făr-o lețcaie. Acu’ sunt fericit. În viaţa mea n- 
am fost mai bucuros, fiindcă mă simt alt om şi fiindcă abia acum 
ştiu ce-i fericirea. Aşa sărac cum sunt, am să pornesc de îndată 
înapoi spre Oceanul Indian: am de gând să-mi petrec restul 
zilelor încercând să-i aduc pe pirați pe calea cea bună. Nimeni 
nu-i mai nimerit pentru o treabă ca asta, căci cunosc toate 
bandele de pirați din Oceanul Indian şi, cu toate că, neavând un 
sfanţ, o să-mi trebuiască multă vreme până s-ajung acolo, tot 
am s-ajung, şi de câte ori am să convertesc vreun pirat, am să 
zic: „Să nu-mi mulţumeşti mie, căci n-am niciun merit; 
mulțumește-le iubiţilor tăi semeni din Pokeville, fraţilor şi 
binefăcătorilor neamului, precum şi scumpului predicator de- 
acolo, ăl mai bun prieten al piraţilor!” 

Şi zicând acestea, izbucni în plâns o dată cu toţi ceilalţi. 

Deodată cineva strigă: 

— Să facem o chetă! O chetă, fraţilor! 

Vreo şase inşi se repeziră, gata-gata să înceapă cheta, dar 
altcineva spuse: 

— Mai bine să treacă el pe la toţi cu pălăria! 

— Să treacă, să treacă! ziseră toţi ceilalţi, în cap cu 
predicatorul. 

Regele porni cu pantahuza prin mulţime, ştergându-şi 
lacrimile, binecuvântând în dreapta şi-n stânga şi multumind 
tuturora pentru bunătatea ce-o arătau sărmanilor pirați din 
Oceanul Indian. Câte o fetişcană nurlie venea la el cu lacrimi în 


ochi şi-l ruga să-i dea voie să-l pupe, ca sa nu-l uite niciodată. 
Puşlamaua nu zicea nu, ba pe câte unele le săruta şi le 
îmbrăţişa de cinci-șase ori. Îl rugară să mai stea o săptămână în 
târguşor: toţi voiau să-i găzduiască - ar fi fost, cică, o mare 
cinste pentru ei. 

Dar el le zise că, din păcate, nu le poate îndeplini dorinţa, 
fiindcă întrunirea avea să ia sfârşit chiar în ziua aceea şi, pe 
deasupra, ardea de nerăbdare s-ajungă în Oceanul Indian ca să- 
si împlinească datoria faţă de pirați. 

De îndată ce ne-am întors la plută, regele începu să numere 
bănişorii. Strânsese la un loc optzeci şi şapte de dolari şi 
şaptezeci şi cinci de cenți, başca o vadră de rachiu, pe care o 
găsise sub o căruţă, când se întorcea prin pădure. 

— Una peste alta - spuse el - de când sunt eu misionar, n-am 
avut o zi mai bună ca asta. Orice s-ar zice, piraţii-s mai dihai 
decât păgânii, când e vorba să îmbrobodeşti cu ei o întrunire 
religioasă. 

Cât despre duce, până la întoarcerea regelui, se ţinuse tare 
fudul cu isprăvile lui, dar acum începu s-o lase mai moale. Nu-i 
vorbă, nu stătuse nici el cu mâinile-n sân. Se aşezase în 
tipografia aia şi primise o comandă de la doi ţărani care-i 
dăduseră patru dolari ca să le tipărească nişte afişe pentru caii 
lor furaţi. Primise şi o comandă de zece dolari pentru anunţuri la 
ziar, dar fiindcă oamenii plăteau dinainte, le făcuse rabat și- 
ncasase patru dolari. 

Un abonament pe un an la ziar costa doi dolari, dar ducele nu 
se sfiise să primească trei abonamente a jumătate dolar bucata, 
cu condiţia să i se plătească pe loc. Oamenii ar fi vrut să-i 
plătească abonamentele în lemne şi ceapă, după obiceiul 
pământului, dar el le închisese gura spunându-le că abia 
cumpărase firma şi că ieftinise cât putuse preţul, cu gândul să 
lucreze numai contra bani peşin. 

In sfârşit, scrisese cu mâna lui o poezioară de trei stihuri, 
duioasă şi melancolică, intitulată: „O, lume crudă, sfarmă-mi 
Zdrobita inimioară." şi o lăsase, gata culeasă, spre a fi tipărită în 
ziar, fără nicio taxă. 

Una peste alta, agonisise nouă dolari şi jumătate şi spunea că 
pentru o singură zi de lucru nu era deloc rău. Ne arătă apoi un 


alt afiş, pe care-l tipărise pe gratis, fiindcă era pentru noi. Avea 
pe el poza unui negru fugar, care purta pe umăr o boccea prinsă 
de un băț, iar dedesubt scria: „200 dolari recompensă”. 

Era vorba de Jim si-i dădea chiar toate semnalmentele, 
arătând că fugise iarna trecută de pe plantaţia St. Jacques, 
aflată cu vreo patruzeci de mile mai jos de New Orleans, şi că 
pornise, de bună seamă, spre miazănoapte. Mai zicea că oricine- 
| va prinde şi-l va trimite înapoi va putea încasa recompensa şi 
cheltuielile de drum. 

— Începând de mâine - spuse ducele - putem pluti şi ziua, 
dacă vrem. Cum vedem că se apropie careva, îl legăm pe Jim de 
mâini şi de picioare, îl băgăm în wighwam şi le arătăm afişul 
ăsta, zicând că l-am prins undeva pe râu şi, neavând bani de 
vapor, am împrumutat pluta asta de la nişte prieteni şi acum ne 
ducem în Sud, ca să-ncasăm recompensa. Fireşte că lui Jim i-ar 
sta şi mai bine în lanţuri şi cătuşe, da' nu s-ar potrivi cu 
povestea că suntem săraci. Prea ar semăna lanţurile cu nişte 
giuvaericale. Cel mai nimerit lucru e frânghia, trebuie să 
respectăm regula celor trei unităţi, cum zicem noi în teatru. 

Am fost cu toţii de părere că ducele-i tare deştept şi ca de aci- 
nainte puteam pluti şi ziua fără nicio teamă. Ne gândeam c-ar fi 
bine ca în noaptea aia să ne depărtăm cât mai mult de târguşor, 
ca să scăpăm de tărăboiul pe care aveau să-l stârnească 
isprăvile făcute de duce în tipografia de acolo. După aia, puteam 
pluti liniştiţi la vale. 

Până la zece seara am stat ascunşi, fără să scoatem o vorbă. 
Apoi am dat drumul plutei, depărtându-ne de târguşor. Abia 
când acesta nu se mai zări, am aprins felinarul. 

La patru dimineaţa, când veni să mă scoale ca să-l înlocuiesc 
în cart, Jim îmi spuse: 

— Huck, tu crezi c-o să mai întâlnim şi alţi regi ps rum? 

— Cred că nu - îi răspunsei. 

— Atunci e bine. Unu-doi mai merge, da' nu mai mulţi. Regele 
ăsta-i beat turtă, şi ducele nu-i mai breaz. 

— Am aflat că Jim îl rugase pe rege să vorbească franţuzeşte, 
ca s-audă şi el cum sună, dar regele-i spusese că, fiind de atâta 
amar de vreme în ţara asta şi trecând prin atâtea necazuri, 
uitase limba. 


CAPITOLUL XXI 


— Soarele răsărise, dar noi ne-am urmat drumul fără să ne 
oprim. Regele şi ducele se arătară în cele din urmă. Păreau 
frânţi de oboseală, dar, după ce s-au scăldat în râu, s-au mai 
înviorat. 

După prânzișor regele se aşeză într-un colţ al plutei, îşi scoase 
ghetele, îşi sumese nădragii şi-şi vâri picioarele în apă, ca să-i 
fie mai plăcut. Apoi îşi aprinse luleaua şi se apucă să-ţi înveţe pe 
dinafară rolul din „Romeo şi Julieta”. 

Când socoti că-i intrase bine-n căpăţână, începu să repete 
împreună cu ducele. Ducele trebui să-l înveţe de zeci de ori cum 
să rostească fiece tiradă cum să suspine şi cum să-şi ducă mâna 
la inimă. După un timp, se arătă mulţumit, dar ţinu să adauge: 

— Nu trebuie să răgi ca un bivol când spui „Romeo!” Trebuie 
să-l rosteşti cu blândeţe, duios şi cu sfârșeală în glas, uite-așa: 
„Romeo!” Pricepi? Nu uita că Julieta e o copiliță dulce şi 
scumpă... Nu poate să zbiere aşa, ca un măgar. 

Scoaseră apoi două săbii lungi, pe care ducele le meşterise 
dintr-o scândură de stejar, şi începură să repete scena duelului. 
Ducele zicea că el e Richard al Ill-lea. Era o plăcere să-i vezi 
ţopăind şi învârtindu-se pe plută. Numai că nu trecu mult şi 
regele se poticni şi căzu în apă. După aia se aşezară să se 
odihnească şi-şi povestiră o sumedenie de păţanii care li se 
întâmplaseră odinioară pe fluviu. 

După prânz, ducele spuse: 

— Ascultă, Capuţinule, trebuie să facem din numărul nostru 
un spectacol clasa una. De-aia cred c-ar fi bine să mai pregătim 
ceva. În tot cazul, ne trebuie ceva pentru bisuri. 

— Ce-s alea bisuri, Bridgewater? 

Ducele îl lămuri. 

— Am găsit - spuse el apoi. Am să le dansez învârtita 
scoțiană, sau rumba marinarilor. lar mătăluţă, hm... Stai niţel... 
a, am găsit, ai să reciţi monologul lui Hamlet. 

— Ce, cum? 


— Monologul lui Hamlet, cum, - nu-l ştii? Chestia a mai 
celebră din Shakespeare! E sublim, pe onoarea mea că-i sublim. 
Ridică sala în picioare. Nu-l am în carte, n-am la mine decât un 
volum, dar cred că pot să mi-l reamintesc. Am să mă plimb niţel 
ca să văd dacă pot să-l rechem din beciurile amintirii. 

Şi începu să umble de colo până colo, cu o mutră 
îngândurată, încreţindu-si din când în când fruntea, ceva de 
speriat. Apoi înălţă din sprâncene, îşi duse mâna la frunte şi se 
clătină gemând. Nu trecu mult şi începu să suspine, ba chiar 
vărsă o lacrimă. Făcea să-l vezi, zău aşa! 

In cele din urmă îşi aduse aminte şi ne rugă să fim atenţi. 

Luându-și aerul cel mai nobil cu putinţă, întinse un picior, îşi 
desfăcu larg braţele şi privi spre cer, cu capul dat pe spate. 

Incepu apoi să scrâșnească din dinţi, să se scălâmbăie şi să 
aiureze, în tot timpul monologului nu încetă o clipă să zbiere, 
umflându-si pieptul şi fâţâindu-se mai abitir ca toţi actorii pe 
care i-am văzut vreodată. 

lată monologul, pe care l-am învăţat destul de lesne în timp 
ce-l repeta cu regele: 

A fi sau a nu fi, ăsta-i pumnalul 

Ce schimbă lunga viaţă-ntr-o năpastă; 

Căci cine-ar duce greul, până ce de 

Dunsinane s-o apropia pădurea, 

Când teama de ceva-ul ce vine după moarte 

Ucide somnul fără de prihană, 

A doua cale-a firii minunate, 

Făcându-ne mai bine să azvârlim 

Săgeata prea cruntei noastre soarte, 

Decât să căutăm alta pe care n-o cunoaştem. 

să ne oprim o clipă la astă meditaţie: 

O, de-ai putea pe Duncan să-l trezeşti, lovindu-l! 

Căci cine-ar vrea să-ndure al timpului dispreţ si-a sale vice, 

Fărădelegea tiranului, ocările trufaşului, 

A legilor zăbavă şi liniştea ce poate durerea să aline, 

Intr-un pustiu de moarte si-n miezul nopţii, când în straiele-i 
funebre, tot cască cimitirul? 

Dar nedescoperitul ţinut de unde călătorul 

In veci nu se întoarce, în lume-si răspândeşte miasma 


Şi de-aceea, culoarea hotărârii, ca mâţa din zicală 

Vegheată e cu grijă. lar norii ce scoboară. 

Pe-a noastre coperişuri Se zăpăcesc şi pleacă de-a-ndoaselea, 
pierzând. 

Chiar numele de faptă. 

Deznodământul ăsta e de dorit fierbinte. 

Dar stai niţel. Ofelia, frumoaso, 

Nu, nu deschide-a tale masive fălci de marmură. 

Te du la mănăstire, fetiţo, hai, te cară!*! 

Bătrânului îi plăcu mult tirada asta şi-o învăţă repede pe de 
rost. Ai fi zis că se născuse anume pentru ea. Era o plăcere să-l 
vezi cum se zbuciumă şi se foieşte, înfierbântat la culme; când 
ajungea la ultimele cuvinte, se tăvălea pe jos, nu alta. La prima 
ocazie, ducele tipări nişte afişe. Două-4rei zile după aia, pluta a 
fost pentru noi un adevărat teatru. Tot timpul aveam dueluri şi 
repetiţii - cum spunea ducele, într-o dimineaţă, cu mult după ce 
intrasem în statul Arkansas, am ajuns în apropierea unui 
târgușor într-un cot mare al râului. Ne-am oprit cu vreo trei 
sferturi de milă mai sus de târgușor, la vărsarea unui râuleţ 
acoperit de chiparoşi. Ne-am suit în barcă, toţi afară de Jim, şi 
ne-am dus să vedem dacă-i rost să dăm spectacolul în târgul 
acela. 

Nimerisem tocmai bine. În după-amiaza aia, urma să 
sosească acolo o trupă de circ şi începuseră să vină de prin 
împrejurimi oameni călări sau în tot felul de căruţe hodorogite. 

Circul urma să plece mai departe, în aceeaşi seară, aşa că 
spectacolul nostru pica la ţanc. După ce ducele închirie sala 
judecătoriei, ne-am dus cu toţii prin târg să lipim afişele, pe care 
se putea citi: 

FESTIVAL SHAKESPEARE!!! 
Atracţie unică! O singură seară! 

Tragedienii cu renume mondial David Garrick - junior de la 
Teatrul Drury Lane din Londra, şi Edmund Kean - senior de la 
teatrul regal din Haymarket? şi de la teatrele din Whitechapel, 


31 Amestecătură de versuri din diferite piese ale lui Shakespeare, citate fără 
nicio noimă. 
32 Celebru teatru londonez, întemeiat în secolul al XVII-lea 


Pudding Lane, Piccadilly (Londra) şi de la Teatrele Regale de pe 
Continent. 

În sublimul lor spectacol Shakespearian. 

Scena balconului din ROMEO ŞI JULIETA!!! Romeo.... DI. 
Garrick Julieta.... DI. Kean asistați de toată trupa! Costume noi, 
decoruri noi, aranjamente noi! 

Ca supliment: 

Pasionantul, senzaţionalul, zguduitorul DUEL din RICHARD al 
Ill-lea!!! Richard al III-lea... DI. Garrick Richmond... DI. Kean 

Al doilea supliment (la cererea generală) Nemuritorul 
monolog al lui Hamlet... Interpretat de ilustrul Kean 300 de 
reprezentații consecutive la Paris! O singură reprezentaţie astă- 
seară, din cauza unor urgente angajamente în Europa! 

Intrarea 25 cenți - Copiii şi servitorii 10 cenți 


După aia am dat o raită prin târgușor. Mai toate dughenele şi 
casele erau nişte dărăpănături, cu pereţii putrezi, de lemn, care 
nu cunoscuseră niciodată zugrăveala. Se-nălţau la trei-patru 
picioare deasupra pământului, pe un fel de catalige, ca să nu 
intre la apă când se revarsă fluviul. Pe lângă fiecare casă era 
câte o grădiniţă, în care nu vedeai însă decât bălării, floarea- 
soarelui, mormane de cenuşă, ghete scâlciate, sticle sparte, 
zdrenţe şi fel de fel da tinichele. Ulucile erau înjghebate din 
răzlogi de toate mărimile, bătuţi alandala şi aplecaţi în toate 
părţile. Porţile atârnau într-o singură balama - de piele. Unele 
din uluci fuseseră văruite cândva, dar ducele zicea că asta 
trebuie să fi fost pe vremea lui Columb. Prin grădini vedeai porci 
şi oameni care-i fugăreau. 

Toate dughenele erau înşirate pe o singură uliţă, în faţa 
fiecăreia era câte o apărătoare de pânză albă, de stâlpul căreia 
ţăranii îşi priponeau caii. Sub aceste apărători se vedeau lăzi 
goale pe care-şi făceau veacul o mulţime de derbedei. Scrijeleau 
lăzile cu briceagul, mestecau tutun, căscau şi se întindeau 
întruna - ce mai, o gaşcă de puşlamale! Mai toţi purtau pălării 
galbene, de pai, mari cât o umbrelă, da' n-aveau pe ei nici 
haine, nici pieptare, îşi ziceau unul altuia Bill, Buck, Hank, Joe 
sau Andy şi vorbeau cu glas tărăgănat şi leneş, înjurând de 
mama focului. De fiece stâlp al apărătoarelor era rezemat câte 


un golan din ăştia, care nu-şi scoteau mâinile din buzunare 
decât ca să-şi vâre-n gură un dumicat de tutun sau ca să se 
scarpine. 

Trecând pe lângă ei, n-auzeai decât vorbe de-acestea: 

— Arde-mi un chiştoc, Hank. 

— Canci. N-am decât unu'. Cere-i lu' Bill. 

Bill ori îi dădea, ori îl minţea, zicându-i că nu mai are. Multe 
din haimanalele astea n-au o para chioară şi nici măcar o foaie 
de tutun. Duhănesc pe veresie, îl auzeai pe câte unul zicând: 

— Jack, fă-te încoace c-o foaie; adineauri i-am dat lui Ben 
Thomson a din urmă care-o aveam. 

Minciuni d-astea nu se prind decât la un străin, dar cum Jack 
nu era străin, îi zicea: 

— Îi dăduşi o foaie, ai? Asta să i-o spui lui mutu’! Fă bine şi 
dă-mi înapoi tutunul care ţi l-am dat, Lafe Buckner, şi-o să-ţi 
împrumut p-urmă o tonă-două, fără dobândă. 

— Ba mai deunăzi ţi-am dat ceva înapoi. 

— Da, mi-ai dat vreo şase foi. Te ştiu eu! lei împrumut tutun 
de prăvălie şi dai înapoi mahorcă! 

Tutunul de prăvălie se vinde în pătrate negre, presate, dar 
haimanalele astea mestecă mai mult foi creţe, d-alea care cresc 
pe câmp. Când împrumută” o foaie, nu stau s-o taie c-un cuţit, ci 
si-o vâră între dinţi şi trag de ea cu amândouă mâinile, până se 
rupe-n două. Al care a dat tutunul se uită cu jale la ce i-a mai 
rămas şi spune tăios: 

— Ascultă, dă-mi mie mestecușul şi oprește-ţi tu restul. 

Toate ulițele târgului erau pline de glod, un glod negru ca 
smoala, în care piciorul se scufunda uneori până la ţurloaie. 
Peste tot umblau razna porcii, grohăind. Câte-o scroafă 
gloduroasă se ivea în capul uliţei, însoţită de o droaie de godaci, 
şi trecea drept prin mijloc, iar oamenii trebuiau să-i facă loc; se 
lungea acolo şi dădea să sugă godacilor, închizând ochii de 
plăcere şi mişcând din urechi, cu o mutră fericită de parcă ar fi 
primit leafă pentru treaba asta. 

Unul din derbedei striga atunci: 

— Şo pe ea, n-o lăsa, Leule! Şi-atunci, scroafa o lua la goană, 
guiţând amarnic, încolţită de un dulău sau doi, cu o haită 
întreagă de jigodii pe urmele lor. Toţi derbedeii se ridicau în 


picioare ca să privească şi făceau mare haz, încântați de 
hărmălaie. Se întorceau apoi la locurile lor şi aşteptau să se 
încaiere câinii. Nimic nu-i înviora şi nu-i fericea mai mult. Poate 
doar când ungeau cu gaz un câine de pripas si-i dădeau foc, sau 
când îi atârnau de coadă o tinichea şi-l fugăreau până-i ieşea 
sufletul, să se mai fi bucurat aşa, 

Pe malul fluviului erau nişte magherniţe lăsate într-o rână, 
gata-gata să se prăvale. Oamenii se mutaseră din ele. Malul 
fusese mâncat de ape şi pe sub temeliile: altor case, care acum 
atârnau în gol. Mai locuia totuşi câte cineva în ele, dar era 
primejdie. Uneori se întâmpla să se surpe o bucată de pământ 
cât o casă. Alteori, vara se năruia în apă câte o limbă de 
pământ, lungă de un sfert de milă. Un târgușor ca ăsta trebuie 
să se tragă mereu, îndărăt, fiindcă apa-l macină fără încetare. 

Mai rămăsese puţin până la amiază şi ulițele, gemeau de 
căruţe şi cai, care nu mai conteneau să sosească. Familii întregi 
se ospătau în căruţe, cu merindea adusă de acasă, de la ţară. 
Mulţi trăgeau la măsea. Am fost de faţă la vreo trei încăierări. 
Deodată am auzit pe cineva strigând: 

— Uite-l şi pe moş Boggs! Vine de la ţară să-si ia porţia de 
băutură, ca-n fiecare lună. la priviţi-l, băieţi! 

Derbedeii păreau încântați, pesemne ca erau obişnuiţi să facă 
haz pe socoteala lui Boggs. 

— Tare-aş vrea să ştiu pe cine-o să omoare de data asta - 
spuse unul din ei. De i-ar fi omorât pe toţi ăia de-i ameninţă de 
douăzeci de ani încoace, acu’ i-ar merge vestea în toată ţara. 

Altul spuse: 

— Tare-aş vrea ca moş Boggs să m-ameninţe şi pe mine; as 
şti atuncea că n-am să mor nici peste-o mie de ani.! 

Boggs se ivi în treapădul calului, răcnind şi chiuind ca o piele 
roşie. 

— Faceţi loc, bă, că-s cu capsa pusă și-am auzit că sicriele or 
să se scumpească! 

Era beat şi se bălăbănea în șa. Părea trecut de cincizeci de ani 
si-avea o faţă roşie ca focul. Toţi îl luau în răspăr şi se strâmbau 
la el, iar Boggs le răspunde că le-arată el lor, că nimeni no să 
scape, dar că acum n-are vreme, fiindcă a venit în târg anume 


ca să-i zboare creierii colonelului Sherburn. „Întâi carnea p-urmă 
ciorba, asta mi-e deviza!” spunea el. 

Văzându-mă, se apropie de mine şi-mi zise: 

— De unde vii, băiete? Te saturaşi de viaţă, ai? Şi porni mai 
departe. Mi se făcuse inima cât un purice, dar unu mă linişti: 

— Nu te teme! Aşa-i el când se-mbată. E-un prostănac bătrân, 
da’ nu găseşti în tot Arkansasul suflet mai bun ca al lui. Beat sau 
treaz, n-ar omori nicio muscă. 

Boggs se opri înaintea celei, mai mari prăvălii din târg şi, 
după ce se aplecă să privească pe sub poalele apărătoarei, 
începu să strige: 

— Fă-te-ncoa, Sherburn! Te-așteaptă omul pe care l-ai 
jecmănit. Pe tine te caut, câine, şi-am să-ţi vin eu de hac! 

în vreme ce-i dădea înainte ou gura ocărându-l pe Sherburn în 
fel şi chip, uliţa se umpluse de oameni, îl ascultau şi se 
prăpădeau de râs. 

In curând ieşi din dugheană un bărbat de vreo cincizeci şi 
cinci de ani, ţanţoş şi sclivisit ca nimeni altul din târg. Mulțimea 
se dădu înapoi ca să-i facă loc, iar el merse. Liniştit. Câţiva paşi 
şi spuse: 

— Sunt sătul de toate astea, dar am să rabd până la ora unu. 
Bagă de seamă, până la unu, nicio clipă mai mult. 

Dacă după aia mai cârteşti ceva împotrivă-mi, să ştii că pun 
mâna pe tine chiar de te-ai duce la capătul pământului. 

Şi zicând acestea se întoarse în dugheană. Mulțimea 
încremenise. Nu mai râdea nimeni acum. Boggs dădu pinteni 
calului şi porni, înjurându-l pe Sherburn cât îl ţinea gura. Ajuns 
în capătul uliţei, se întoarse şi se opri iar în faţa dughenei, 
înjurând întruna. Câţiva se îmbulziră în jurul lui şi încercară să-l 
potolească, dar degeaba, îi arătară că până la ora unu mai erau 
doar vreo cincisprezece minute şi-i spuseră că trebuie să plece 
acasă de îndată. Dar îşi răceau gura de pomană. Boggs îi dădu 
înainte cu înjurăturile. Apoi trânti pălăria în glod şi trecu peste 
ea călare; după câteva clipe se năpusti iar în lungul uliţei, cu 
pletele-i cărunte fluturând în vânt. Câţiva încercară să se 
apropie de el şi să-l dea jos de pe cal, ca să-l poată închide 
undeva, până si-o veni în fire. Dar nu izbutiră. 


Ajuns, la capătul uliţei, Boggs se întoarse în goana calului şi 
începu iar să-l facă albie de porci pe Sherburn. 

— Căutaţi-o pe fiică-sa! strigă cineva. Repede, aduce-ţi-o! Pe 
ea o mai ascultă din când în când. Numai ea e-n stare să-l 
înduplece. 

Un om dădu fuga s-o caute. Cât despre mine, am mai mers 
câţiva paşi în josul uliţei şi m-am oprit. După vreo cinci-zece 
minute Boggs se ivi iar, dar fără cal. Venea taman spre mine, 
clătinându-se pe picioare şi cu capul gol, adus de doi prieteni 
care-l ţineau fiecare de câte un braţ. Nu scotea o vorbă, dar 
părea tulburat. Acum nu se mai lăsa târât, parcă se grăbea şi el. 

— Boggs! se auzi un glas. 

M-am întors să văd cine-l strigase: era colonelul Sherburn. 
Stătea liniştit în mijlocul uliţei, ţinând în mâna dreaptă un pistol 
cu ţeava îndreptată spre cer. În aceeaşi clipă am zărit o fată 
care se apropia în fugă, însoţită de doi inşi. Boggs şi cei doi 
prieteni ai săi se întoarseră să vadă cine strigase; când văzură 
pistolul, cei doi se feriră în lături, în timp ce ţeava pistolului 
cobora încet şi sigur spre ţintă. 

— Dumnezeule! Nu trage! Se milogi Boggs, ridicându-şi 
mâinile deasupra capului. 

Dar în aceeaşi clipă se auzi o detunătură. Era primul glonte; 
Boggs se clătină, bătând aerul cu braţele. Poc! — pornise al 
doilea glonte. Boggs se prăbuşi pe spate, greoi şi ţeapăn, cu 
braţele întinse. Fata scoase un țipăt. Se repezi spre tatăl ei şi i 
se aruncă la picioare, plângând: 

— Valeu, l-a omorât, l-a omorât! 

Oamenii se îmbulzeau în jurul lor, îmbrâncindu-se şi 
întinzându-si gâturile ca să vadă ce se întâmplă, în vreme ce ăi 
din mijloc încercau să-i dea îndărăt, strigându-le: 

— Înapoi, înapoi! Are nevoie de aer! 

Colonelul Sherburn azvârli cât colo pistolul şi, răsucindu-se pe 
călcâie, plecă. 

Oamenii îl duseră pe Boggs într-o dugheană mică - spiţeria. 
Mulțimea se înghesuia la fel ca-nainte - părea că tot târgușorul 
ieşise pe uliţă. Cu chiu cu vai mi-am găsit şi eu un locşor în faţa 
galantarului, de unde puteam vedea bine. |! întinseră pe podea 
şi-i puseră sub cap o biblie cât toate zilele, apoi îi așternură pe 


piept o altă biblie, larg deschisă. Prin cămaşa ruptă se vedea 
gaura unui glonte. Boggs horeai de vreo douăsprezece ori; de 
câte ori trăgea aer în piept, biblia sălta, şi cobora la loc când 
răsufla. Pe urmă rămase nemişcat: murise. Oamenii o traseră de 
lângă mort pe fată, care plângea şi se căina. Să tot fi avut 
şaisprezece ani, sărmana; era tare drăgălaşă, dar groaznic de 
palidă şi speriată. 

În curând se strânse acolo tot orăşelul. Oamenii se împingeau, 
se-nghionteau şi se-mbrânceau, dornici să ajungă la vitrină ca 
să privească, dar cei care ocupaseră locuri în faţă nu voiau să 
renunţe la ele. Cei din spatele lor le tot strigau: 

— Ajunge cât aţi privit, fraţilor! Nu-i frumos şi nu-i drept să 
staţi numai voi acolo! Mai lăsaţi şi pe alţii, toată lumea are 
dreptul să privească, nu numai voi! 

Era o hărmălaie nemaipomenită, aşa că am șters-o, de teamă 
să nu se lase cu bătaie. Uliţele erau pline de oameni, care mai 
de care mai înfierbântaţi. Cei ce fuseseră de faţă la omor 
povesteau cum se întâmplase; în jurul fiecăruia dintre ei se 
strânsese roată sumedenie de oameni care ascultau, lungindu-și 
gâturile. Un lungan costeliv, cu chică şi cu-o căciula albă 
țuguiată dată pe ceafă, însemna pe pământ, c-un toiag cu 
mânerul îndoit, locurile unde stătuseră Boggs şi Sherburn. 
Oamenii se ţineau după el, urmărindu-i mişcările şi dând din cap 
în semn că pricep. Apoi se aplecau, cu mâinile în şold, ca să 
vadă semnele făcut de ăla cu toiagul. 

Când ajunse în locul unde stătuse Sherburn, lunganul îşi 
îndreptă spinarea, îmbăţoșându-se, se încruntă şi-şi trase 
căciula pe ochi. „Boggs!” strigă el, coborând încet toiagul. Apoi, 
cu un „poc!” se clătină şi după încă un „poc!” se prăbuşi pe 
spate. Cei care văzuseră tărăşenia ziceau că taman aşa se- 
ntâmplase. Drept răsplată, câţiva scoaseră nişte clondire din 
buzunar si-l cinstiră. 

După câteva timp, cineva spuse că Sherburn ar trebui să fie 
linşat. În câteva clipe toată lumea fu de aceeaşi părere. Atâta le- 
a fost. Urlând ca nişte smintiţi, o zbughiră înșfăcând în drum 
toate frânghiile de rufe pe care ie găsiră, ca să aibă cu ce să-l 
spânzure pe Sherburn. 


CAPITOLUL XXII 


Se năpustiră spre casa lui Sherburn, zbierând şi chiuind ca 
pieile roşii, gata-gata să calce-n picioare pe oricine li s-ar fi ivit 
în cale. Era ceva de speriat, în fruntea gloatei alergau o droaie 
de copii, ţipând cât îi ţinea gura şi-ncercând să se dea la o parte. 
La ferestre se strânseră ciorchine capete de femei; în copaci se 
căţăraseră o sumedenie de băieţi negri, iar pe după garduri, în 
lungul uliţei, stăteau şi priveau alţi flăcăi şi fete, care-o luau la 
goană şi se tupilau când gloata se apropia de ei. Multe femei şi 
fete plângeau şi ţipau, îngrozite. 

Glota se strânse buluc în faţa gardului casei lui Sherburn, 
făcând un tărăboi de nu-ţi mai puteai auzi nici gândurile. 
„Spargeţi gardul, fraţilor!” strigară câţiva. Apoi se auziră 
trosnete şi pârâituri şi gardul se prăbuşi. Cei din faţă se 
rostogoliră peste el, ca un val, dând buzna în ograda nu prea 
încăpătoare. 

In clipa aceea, Sherburn se ivi în cerdac, ţinând în mână o 
flintă cu ţeava dublă. Rămase acolo, liniştit şi semeţ, fără să 
scoată o vorbă. Gălăgia se potoli, iar valul se trase niţel înapoi. 
Sherburn stătea neclintit şi se uita la ei în tăcere. Tăcerea asta 
te scotea din minţi. Sherburn îşi plimba tacticos privirile peste 
mulţime si-n locul unde şi le oprea, oamenii încercau să-l 
înfrunte, dar se lăsau păgubaşi numaidecât, coborându-şi 
pleoapele şi privind chiondorâș. 

Sherburn începu deodată să râdă, dar într-un fel ciudat, 
neplăcut, care te făcea să scrâşneşti, de parc-ai fi mușcat dintr- 
o pâine plină cu nisip. Apoi rosti rar şi cu dispreţ: 

— Va să zică, aşa? V-a venit chef să linşaţi pe careva? Să mori 
de râs, nu alta! Vă închipuiţi că aveţi destul curaj ca să linşaţi un 
bărbat? Fiindcă sunteţi îndeajuns de viteji ca să vă legaţi de 
nişte biete muieri părăsite şi să le tăvăliţi în catran si-n fulgi, 
credeţi c-o să vă meargă să vă atingeţi şi de un bărbat?! Haide- 
de! Un bărbat sadea n-are de ce să se teamă nici de zece mii 
de-alde voi, câtă vreme nu loviți pe la spate şi mai e şi lumină 


pe-afară. Ştiu eu ce vă poate pielea! M-am născut şi am crescut 
aici, în Sud, şi am umblat şi prin Nord, aşa că mă cam pricep la 
oameni. Mai toţi sunt nişte fricoşi. Ai din Nord se lasă călcaţi în 
picioare de primul venit şi p-urmă se duc acasă şi se roagă 
Domnului să le dea harul răbdării, în Sud, un bărbat, unul singur, 
a oprit ziua-n amiaza mare o diligentă plină de oameni şi i-a 
jefuit pe toţi. Gazetele vă tot spun că sunteţi viteji nevoie-mare 
şi v-a intrat în cap că sunteţi mai breji ca alţii, când, de fapt, 
sunteţi toţi o apă si-un pământ. De ce nu-i spânzură pe ucigaşi 
juraţii voştri? Fiindcă li-e teamă ca nu cumva să primească 
noaptea un glonţ în ceafă de la prietenii ucigaşilor. Şi au 
dreptate să se teamă; de-aia juraţii îi achită întotdeauna pe 
ucigaşi. Ei, şi-ntr-o noapte se găseşte un bărbat care se duce 
însoţit de vreo sută de fricoşi si-l linşează pe netrebnic. Rău aţi 
făcut că n-aţi adus cu voi măcar un bărbat; şi-n al doilea rând, 
rău aţi făcut că nu v-aţi pus măştile şi n-aţi venit pe întuneric. 
Aţi adus cu voi o jumătate de bărbat, pe Buck Harkness, şi dacă 
nu l-aţi fi avut nici pe-ăsta, v-aţi fi pierdut vremea sporovăind 
de-a surda. Nu prea aveaţi chef să veniţi încoace, aşa-i? Omul 
de rând nu trage la harţă şi la primejdie. Şi voi așijderea. Dar 
când o jumătate de om ca Buck Harkness ăsta se apucă să 
strige: „Linșaţi-l! Linșaţi-l!” vi-e frică să daţi înapoi, ca nu cumva 
să se vadă că sunteţi nişte laşi, şi-atunci urlaţi ca bezmeticii, vă 
atârnaţi de pulpana neisprăvitului şi veniţi valvârtej, jurând c-o 
să faceţi si-o să dregeţi. O gloată e tot ce poate fi mai vrednic 
de plâns. lar, armata ce-i? Tot o gloată, care se luptă nu fiindcă 
oamenii ei ar fi curajoşi din fire, ci fiindcă-s mulţi, şi fiindcă li-e 
frică de ofiţeri. Dar o gloată care n-are niciun bărbat în fruntea 
ei e şi mai vrednică de plâns. Şi-acum, hai, luaţi-vă călcâiele la 
spinare şi căraţi-vă acasă, târâturilor! Aici, în Sud, dacă vrei să 
linşezi pe cineva, nu se poate decât pe întuneric, cu măşti pe 
obraji şi sub comanda unui bărbat. Căraţi-vă şi luaţi cu voi şi 
jumătatea de om care v-a adus! încheie el ridicând ameninţător 
flinta, cu degetul pe trăgaci. 

Oamenii se dădură numaidecât înapoi, risipindu-se care 
încotro. Buck Harkness se târa în urma tuturor, cu o mutră 
plouată. Cât despre mine, aș fi putut să mai stau, da' n-aveam 
niciun chef. 


M-am dus la circ şi m-am tot învârtit pe-acolo, pân-a trecut 
paznicul - şi-atunci, ţuști! M-am strecurat pe sub cort. Aveam la 
mine piesa de un pol şi ceva mărunţiş, dar mă gândeam că nu 
strică să păstrez banii, fiindcă niciodată nu ştii ce ţi se poate 
întâmpla când te afli departe de casă, printre străini. Oricât de 
prevăzător ai fi, tot nu-i destul. Nu zic, face să cheltuieşti banii 
pe circ, când n-ai încotro, da' n-are niciun rost să fii mână 
spartă. 

Era un circ în toată legea. Să-i fi văzut pe artişti! Când au 
intrat în arenă, n-am pomenit ceva mai frumos: veneau călări, 
perechi-perechi, câte un domn şi-o doamnă, cot la cot; bărbaţii, 
vreo douăzeci la număr, purtând doar izmene şi tricouri, 
călăreau desculți şi fără scări, cu mâinile lipite de coapse. 
Femeile, frumoase foc, semănau cu nişte regine şi purtau rochii 
scumpe, bucșite cu diamante. Cine ştie câte milioane de dolari 
costau rochiile astea! In viaţa mea n-am văzut ceva mai grozav. 
Rând pe rând s-au ridicat în picioare pe cai şi-au început să se 
învârtă în jurul arenei, înmlădiindu-se cu graţie. Bărbaţii, înalţi şi 
zvelţi, îşi aplecau uşor capetele sub pânza cortului, iar femeile, 
cu rochii de mătase ce li se înfoiau în jurul coapselor ca petalele 
trandafirilor, păreau nişte umbrele minunate. Alergau din ce în 
ce mai repede, dansând şi ridicând în aer când un picior, când 
celălalt, în timp ce caii se aplecau tot mai mult, iar starostele 
trupei se învârtea mereu în jurul stâlpului din mijlocul arenei, 
plesnind din biciuşca şi strigând: Hi! Hi! În spatele lui, clovnul 
făcea fel de fel de ghiduşii, care mai de care mai năstruşnice. 

Curând, toţi călăreţii sloboziră hăţurile. Femeile îşi lipiră 
mâinile de coapse, iar bărbaţii îşi încrucişară braţele pe piept. 
Să fi văzut ce se mai aplecau caii! Şi-aşa, unul după altul, intrau 
în arenă şi ieşeau, după ce făceau o plecăciune grozavă în faţa 
spectatorilor, care aplaudau înnebuniţi de plăcere. 

Pe arena circului se săvârșeau adevărate minuni. Publicul se 
tăvălea de râs privind năzdrăvăniile clovnului, care n-avea 
astâmpăr. N-apuca bine starostele să-i spună o vorbă, că el îi şi 
trântea în obraz una din glumele lui fără pereche. Nu puteam 
pricepe cum naiba-i treceau prin cap atâtea deodată şi cum de 
le brodea aşa de repede şi aşa de bine. Mie nu mi-ar fi trecut 
prin cap atâtea glume nici într-un an întreg. 


După câtva timp, un beţiv încercă să intre în arenă, zicând că 
vrea şi el să călărească, cică se pricepea de minune. Degeaba 
încercară să-l oprească, nici nu voia să audă. Reprezentaţia 
încetase din pricina lui. Spectatorii începură să-l huiduiască şi 
să-și râdă de el. Scos din fire, beţivanul făcu gălăgie, 
întărâtându-i şi mai mult pe spectatori. Câţiva dintre ei se 
ridicară de pe bănci şi se repeziră spre arenă, strigând: „Daţi-i 
una! Afară cu el!” Vreo două muieri începură să ţipe. Atunci 
starostele trupei se simţi dator să rostească un mic discurs, 
zicând că speră că spectacolul nu va mai fi tulburat şi că dacă 
beţivanul făgăduieşte să nu mai facă scandal, o să-i dea voie să- 
ncalece, numai să se poată ţine pe cal. Publicul încuviinţă 
râzând, iar zurbagiul se sui pe un cal, care numaidecât începu 
să sară şi să dea din copite, târând după el doi grăjdari ai 
circului care i se agăţaseră de hăţuri, ca să-l oprească. Beţivanul 
se atârnase de greabănul animalului şi, la fiece săritură, 
picioarele i se bălăbăneau în aer. Spectatorii, care se ridicaseră 
de la locurile lor, aclamau, şi râdeau cu lacrimi. 

In cele din urmă, în ciuda grăjdarilor care tot trăgeau de 
hăţuri, calul scăpă din strânsoare şi porni valvârtej jur-împrejurul 
arenei, cu nătărăul ăla agăţat de greabănul lui, bălăbănindu-si 
până la pământ când un picior, când celălalt.. Publicul să 
înnebunească, nu alta. Pe mine însă treaba asta nu mă îndemna 
deloc să râd. Tremuram pentru viaţa lui. Deodată însă beţivanul 
se opinti, apucă hăţurile şi sări în picioare pe spinarea calului, 
apoi dădu drumul hăţurilor şi râmase aşa, în vreme ce calul 
gonea ca turbat. Se ţinea drept şi cu atâta uşurinţă, de parcă în 
viaţa lui nu pusese rachiu în gură. Fără veste, începu să-şi 
smulgă ţoalele de pe el, azvârlindu-le în aer, de se făcu 
întuneric. Una peste alta, lepădă vreo şaptesprezece rânduri de 
haine. Acum părea zvelt şi chipeş, îmbrăcat într-un costum fain 
şi pestriţ de-ţi lua ochii. După ce-și domoli armăsarul cu pleasna 
biciului, sări jos, făcu o plecăciune de toată frumuseţea şi porni 
topăind spre vestiar, în vreme ce spectatorii urlau de plăcere şi 
uimire. 

Să fi văzut ce mutră a făcut starostele trupei când şi-a dat 
seama că fusese dus de nas - şi încă de unul din oamenii lui! 
Şmecherul ăla scornise totul din capul lui, fără să spună nimănui 


o vorbă! Drept să spun, nu-mi venea nici mie la socoteală că mă 
prinsesem, dar ştiu că n-aş fi vrut să fiu în pielea starostelui nici 
pentru o mie de dolari. 

Pe legea mea, or fi fiind pe lume circuri mai de soi ca ăsta, 
dar eu unul nu le-am văzut pân-acum. Oricum pentru mine era 
un circ grozav şi ori de câte ori mi-o mai ieşi în cale, s-a asigurat 
de un client. 

În aceeaşi seară am dat şi noi o reprezentaţie. N-a venit multă 
lume, doar vreo duzină de persoane - cât să-ţi scoţi cheltuielile. 
Au râs tot timpul, scoţându-l din sărite pe duce. Nu-i vorbă, 
spectatorii n-au avut răbdare să stea până la sfârșit si-au plecat 
cu toţii, afară de un băieţaş care adormise. Ducele zicea că 
bădăranii ăştia din Arkansas nu-s în stare să-l guste pe 
Shakespeare şi că le trebuie cu totul altceva - nişte comedioare 
ieftine, ba poate chiar ceva şi mai rău. „Ştiu eu care-i genul lor!” 
spuse el. 

A doua zi de dimineaţă ducele făcu rost de nişte coli mari de 
hârtie de împachetat şi de niţică vopsea neagră şi mâzgăli 
câteva afişe pe care le lipi pe zidurile caselor din târg. Pe afişe 
scria: 


ÎN SALA JUDECĂTORIEI! 

Numai trei seri!!! Tragedienii de renume mondial 

DAVID GARRICK - JUNIOR şi 

EDMUND KEAN - SENIOR De la teatrele din Londra şi de pe 
Continent 

zguduitoarea lor tragedie 

GIRAFA REGELUI 

sau 

MINUNEA REGEASCA!!! Cinzeci de cenți intrarea 

În josul afişului stătea scris cu litere uriaşe: 

INTRAREA FEMEILOR ŞI COPIILOR INTERZISA - Dacă nici 
chestia asta nu i-o aduce în sală, se cheamă că eu nu cunosc 
Arkansasul! spuse ducele. 


CAPITOLUL XXIII 


Ducele şi regele se canoniră toată ziua să înjghebeze o scenă, 
o cortină şi o rampă - adică un şir de lumânări, în schimb, în 
seara aceea sala se umplu vârf, cât ai bate din palme. Când 
văzu că nu mai încape nimeni, ducele plecă de la uşa de intrare 
şi trecu prin culise în scenă. Proţăpindu-se în faţa cortinei, rosti 
o scurtă cuvântare în care-si lăudă marfa, zicând că tragedie 
senzaţională ca asta nu s-a văzut încă pe lume. După ce 
trăncăni despre piesă şi despre Kean - senior, care juca rolul ăl 
mai principal, ducele ridică cortina, taman în clipa când socoti 
că publicul e aţâţat la culme şi nu mai poate de nerăbdare. N 
clipa următoare apăru şi regele, târându-se în patru labe, gol- 
pușcă şi vopsit din cap până-n picioare în toate culorile 
curcubeului. Şi... Dar mai bine să lăsăm restul înfăţişării sale. 
Arăta ceva de speriat, dar şi grozav de caraghios. Oamenii se 
prăpădeau de râs. Când isprăvi cu scălâmbăielile şi se rostogoli 
afară din scenă, spectatorii aplaudară şi zbierară aşa de tare, că 
regele trebui să se întoarcă şi s-o ia de la-nceput, nu o dată, ci 
de două ori. Şi o vacă s-ar fi tăvălit de râs văzând 
giumbuşlucurile tontului ăluia bătrân. 

In cele din urmă, ducele trase cortina şi, după ce se înclină în 
faţa publicului, spuse că din pricina angajamentelor urgente 
pentru teatrul Drury Lane din Londra, unde s-au şi vândut toate 
biletele, marea tragedie avea să mai fie jucată doar de două ori 
în localitate. 

După ce mai făcu o plecăciune, le spuse că în caz că a izbutit 
să-i distreze şi să-i înveţe câte ceva, le-ar rămâne îndatorat 
dacă ar binevoi să-şi îndemne prietenii să vină şi ei la spectacol. 

Vreo douăzeci de voci zbierară: 

— Ce, s-a şi terminat? Asta-i tot? 

— Da - răspunse ducele. 

A urmat o tevatură nemaipomenită. 


— Ne-au tras pe sfoară! urlau spectatorii, scoşi din minţi. Apoi 
se ridicară în picioare şi se repeziră spre scenă şi spre vestiţii 
tragedieni. 

Dar un găligan chipeş sări de pe o bancă şi răcni mai tare ca 
toţi: 

— Fraţilor, staţi niţel! Vreau să vă spun doar o vorbă, 
(Oamenii se opriră s-asculte.) Aşa-i, am fost traşi pe sfoară, si- 
ncă cum! Dar n-are rost s-ajungem de râsul târgului şi să nu ne 
putem spăla de ruşinea asta cât om trăi. Eu zic să plecăm în 
linişte de-aici şi să le vorbim şi celorlalţi despre spectacol, ca să 
vină şi ei. Aşa, o să fim cu toţii în aceeaşi oală. Nu-i mai cuminte 
aşa? 

— Aşa-i, așa-i! Are dreptate judele! strigară ceilalţi într-un 
glas. 

— Atunci, aşa rămâne. Nu spuneţi nimănui c-am fost traşi pe 
sfoară. Duceţi-vă acasă şi sfătuiţi pe fiecare să vină să vadă 
tragedia. 

A doua zi, tot târgul nu vorbi decât despre frumuseţea 
spectacolului, iar seara, sala se umplu din nou până la refuz şi 
publicul înghiţi gălușca, la fel ca la prima reprezentaţie. 

După spectacol, m-am întors cu regele şi cu ducele şi-am 
cinat pe plută; cam pe la miezul nopţii, ăi doi ne porunciră, mie 
şi lui Jim, să pornim cu pluta la vale şi f s-o ascundem cu vreo 
două mile mai jos de târg. 

A treia seară, sala se umplu şi mai vârtos, de data asta cu 
oamenii care văzuseră spectacolul în primele două seri. Aflându- 
mă la intrare, lângă duce, am băgat de seamă că toţi cei-care 
intrau aveau buzunarele burduşite sau ascundeau sub haină 
ceva ce nu mirosea de loc a odicolon, ci mai degrabă a ouă 
clocite, varză stricată şi alte alea. Puteam să jur că-n sală 
intraseră şi nişte pisici moarte - le ştiu eu bine mirosul. Să tot fi 
fost vreo şaizeci şi patru de bucăţi. 

M-am strecurat în sală, dar n-am putut rămâne mai mult de 
un minut; amestecul de duhori era prea tare pentru nasul meu. 

Când văzu că sala era arhiplină, ducele dădu câţiva gologani 
unui flăcău, rugându-i să-i ţină puţin locul la uşă, apoi porni spre 
ieşire. 

Eu după el. Când am ajuns afară, îmi zise, pe întuneric: 


— la-o la picior până ieşi din târg şi p-urmă tuleşte-o la plută, 
închipuie-ţi că te fugăreşte diavolul, auzi? 

Am luat-o la fugă, iar el m-a urmat. Am ajuns împreună la 
plută, în mai puţin de două secunde, pluta porni la vale, spre 
mijlocul râului. Era o noapte întunecoasă şi liniştită. Nimeni nu 
scotea o vorbă. Mă gândeam că nenorocitul ăla de rege are 
acum de furcă cu publicul. Când colo, peste câteva clipe îl văzui 
târându-se afară din wighwam. 

— Ei, cum a mers treaba de data asta, duce? întrebă el. 

Nici nu dăduse prin târg, pezevenghiul. 

Am aprins felinarul abia când am ajuns cu vreo zece mile mai 
jos de târg. Ne-am aşezat să cinăm, iar ducele şi regele s-au 
tăvălit de râs, amintindu-şi de festa pe care le-o jucaseră 
târgoveţilor. 

— Ce mocofani! Ce tembeli! spunea ducele. Puteam să jur că 
prima serie o să-şi ţină gura ca să-i bage şi pe ăilalţi la apă. ŞI 
ştiam că a treia seară au de gând să ne umfle, socotind că le-a 
venit şi lor rândul. Ce n-aş da să le văd mutrele, acu' că le-a 
venit rândul! Aş da oricât ca să văd şi eu ce-au să facă. Te 
pomeneşti c-au să tragă un chef, că provizii si-au adus destule! 

În cele trei seri, potlogarii agonisiseră patru sute şaizeci şi 
cinci de dolari! În viaţa mea n-am văzut atâta bănet strâns cu 
japca în felul ăsta. 

După ce adormiră și-ncepură să tragă la aghioase, Jim rupse 
tăcerea: 

— Ascultă, Huck, pe tine nu te miră cum se poartă regii ăştia? 

— Nu mă miră deloc. 

— De pe, Huck? 

— Păi, aşa li-e firea. Cred că toţi sunt la fel. 

— Bine, Huck, dar regii ăştia ai noştri sunt nişte pramatii, zău! 

— Asta zic şi eu. Pe câte ştiu, toţi regii sunt nişte pramatii. 

— Zău? 

— N-ai decât să citeşti despre ei în orice carte de istorie, si-o 
să-ţi dai seama. Uită-te la Henric al optulea”; al nostru-i un 
înger pe lângă ăla. Uită-te şi la Carol al doilea, la Ludovic al 
paișpelea, la Ludovic al cinşpelea, la lacob al doilea, la Eduard al 


33 În tot pasajul care urmează, Huck amestecă în chip fantezist ficţiunea cu 
realitatea istorică, punând pe seama regilor citați fel de fel de năzdrăvănii. 


doilea, la Richard al treilea şi la alţi, patruzeci de regi, şi la toate 
heptarhiile saxone, care-au făcut atâta tărăboi pe vremuri. Tii, 
să-l fi văzut pe Henric al optulea când era flăcău! Era o grădină 
de băiat, nu alta! Nu trecea zi fără să-şi ia o nevastă si-a doua zi 
poruncea să i se taie capul, cu nepăsarea cu care ar fi cerut 
nişte jumări. Zicea: „Aduceţi-o pe Nell Gwynn”. l-o aduceau iara 
doua zi dimineaţa spunea: „Tăiaţi-i capul!" Şi i-l tăiau. „Aduceţi- 
o pe Jane Shore” zicea el. Şi ea-venea. „Tăiaţi-i capul!” spunea 
el, a doua zi. Şi-i-l tăiau. „Chemaţi-o pe frumoasa Rozamunda” - 
şi frumoasa Rozamunda se înfăţişa numaidecât. A doua zi 
dimineaţa regele striga: „Tăiaţi-i capul!” Le silea pe fiecare din 
ele să-i spună câte o poveste şi nu s-a lăsat până n-a strâns o 
mie şi una de povești din astea, pe care le-a pus p-urmă într-o 
carte de-i zicea Judecata de apoi”. Drept să-ţi spun, mai potrivit 
nume nici că se putea. Mă Jim, tu nu-i cunoşti pe regi, da’ eu Îi 
ştiu bine: Boşorogu' ăsta al nostru e unul dintre ăi mai de treabă 
regi din toată istoria. Uită-te la Henric ăla. Intr-o bună zi i se 
năzăreşte dumnealui să se-ncontreze cu ţara noastră. Şi ca crezi 
că face? Îi dă cumva de ştire ca să-i lase timp să se 
pregătească? Da’ de unde! Hodoronc-tronc, azvârle-n mare tot 
ceaiul de pe corăbiile din portul Boston”, îi trage o declaraţie de 
independenţă şi-şi pofteşte duşmanul să vină, dacă-i dă mâna. 
Aşa lucra dumnealui, nu dădea niciodată răgaz adversarului. Pe 
tat-su, ducele de Wellington, începuse să-l cam bănuiască de 
ceva. Da' crezi că i-a spus-o sau că i-a cerut socoteală? Da' de 
unde! L-a înecat ca pe-un pisoi, într-un poloboc cu poșircă. Ce 
crezi că făcea când careva îşi uita banii lângă el? Îi şterpelea 
numaidecât. Să zicem că-l plăteai pentru o treabă oarecare şi se 
întâmpla să nu te ţii de capul lui: făcea totul pe dos. Când 
deschidea gura, era jale: dacă n-o închidea repede la loc, 
minciunile ieşeau buluc, una după alta. Vezi ce fel de păduche 


3 De fapt, Cartea Judecăţii de apoi e titlul cărţii în care sânt consemnate 
rezultatele recensământului populaţiei din Anglia, efectuat în 1086. 

35 E vorba de unul din incidentele care au precipitat războiul de independenţă 
dus de cele 13 colonii engleze din America de Nord împotriva Metropolei; 
pentru a protesta împotriva unei decizii luate de aceasta în 1773 cu scopul 
de a menţine o taxă asupra ceaiului importat, un grup de patrioţi americani, 
deghizați în indieni, a năvălit pe un vas al companiei engleze a Indiilor, 
ancorat în rada portului Boston, şi a aruncat în mare toată încărcătura. 


era Henric ăla? Să fi fost el în locul ăstor doi, le-ar fi tras 
târgoveţilor o păcăleală şi mai şi. Nu zic c-ai noștri-s nişte 
mieluşei, fiindcă, dacă stai să le judeci isprăvile, nu-s deloc nişte 
mieluşei, dar pe lângă ăla sunt aur. Ce mai încolo-încoace, regii 
sunt regi şi trebuie să le-nghiţi câte unele. Toţi sunt nişte 
pramatii. De aşa au fost crescuţi, ce să le faci! 

— Dar bine, Huck, ăsta pute al dracului! 

— Toţi put la fel, Jim. N-ai ce-i face. Istoria nu ne arată cum 
poate fi schimbat. Mirosul regilor. 

— Ducele mai merge, oarecum... 

— Da, un duce e altceva. Da' nu-i cine ştie ce deosebire. Asta 
al nostru nu-i prea de soi. Când se-mbată, nici cu lupa nu l-ai 
putea deosebi de-un rege. 

— Să ştii, Huck, că-s sătul de ei, mi s-a urât să-i tot văd. 

— Şi mie la fel, Jim. Dar cu ăştia n-avem încotro. Trebuie să ne 
amintim că sunt ce sunt şi să-i răbdăm. Câteodată, aș vrea s- 
aud de-o ţară care-a scăpat de regi! 

La ce bun să-i spun lui Jim că ăştia nu erau rege şi duce 
sadea? Ar fi fost zadarnic. Şi apoi, între noi fie vorba, ăştia nu se 
deosebeau cu nimic de ăi adevăraţi. 

M-am dus la culcare şi Jim nu m-a sculat când mi-a venit 
rândul să stau de veghe. De la o vreme făcea destul de des 
treaba asta. Când m-am trezit în zori, şedea acolo cu capul între 
genunchi şi se căina amarnic. M-am făcut că nu bag de seamă. 
Ştiam eu ce-l doare: se gândea la nevastă şi la copii, care 
rămăseseră hăt-departe. | se rupea inima de dorul lor. Nu mai 
fusese niciodată atât de departe de-ai lui, şi sunt sigur că ţinea 
la ei la fel ca oamenii albi. Poate să vi se pară curios, dar eu 
unul aşa socot. | se întâmpla deseori să se văicărească şi să 
ofteze, mai ales noaptea, când credea că dorm. Il auzeam 
spunând: „Sărmana mea Lizabeth! Bietu' meu Johnny! Sărăcuţii 
de voi! E tare greu! N-o să vă mai văd poate niciodată, 
niciodată!” 

Jim ăsta era un negru tare de treabă. 

Fără să vreau, am adus vorba de nevastă-sa şi de copii, iar el 
mi-a răspuns: 

— Mi-e inima aşa grea fiindcă mai adineauri am auzit ceva pe 
malul ălălalt, un zgomot, o izbitură, care mi-a amintit de ziua 


când m-am purta aşa urât cu Lizabeth. Ea avea doar patru 
anişori, când a căzut bolnavă de scarlatină. A fost greu bolnavă, 
dar s-a făcut bine; şi într-o zi, când se-nvărtea prin odaie, i-am 
zis: „Închide uşa!” Ea a stat pe loc şi s-a uitat la mine, zâmbind. 
Atunci am strigat la ea, scos din sărite: „Ce, n-auzi? Inchide 
uşa!” Dar ea nu s-a mişcat, si-a urmat să zâmbească, iar eu 
fierbeam. „Ti-arăt eu ţie!” i-am strigat şi i-am dat una în cap. 
Fetiţa a căzut lată, iar eu m-am dus în odaia de-alături, şi-am 
stat acolo vreo zece minute. Când m-am întors, uşa tot deschisă 
şi fetiţa-n mijloc, cu ochii în jos şi cu faţa scăldată-n lacrimi. Plin 
de ciudă, am pornit spre ea, dar atunci (uşa se deschidea din 
afară), chiar în clipa aia vântul a trântit uşa în spatele ei - trosc! 
Şi, doamne, fetiţa nu s-a mişcat din loc. Am simţit că-mi iese 
sufletul şi... şi... Nu mai ştiu ce-am simţit. M-am târât afară, 
tremurând tot, am ocolit casa şi-am deschis uşa încet, apoi am 
vârât capul în uşă, înapoia fetiţei, si-am strigat deodată la ea, 
tare de tot, dar ea nu s-a clintit din loc! O, Huck, am plâns atunci 
în hohote şi-am luat-o în braţe şi am zis: „Sărăcuţa de ea, 
Dumnezeu să-l ierte pe bietul Jim. Căci el nu-şi iartă cât o trăi!” 

Da, Huck, fetiţa era surdă şi mută ca o stană de piatră, iar eu 
m-am purtat aşa urât cu ea! 


CAPITOLUL XXIV 


A doua zi, spre seară, ne-am oprit în mijlocul râului, sub un 
mic ostrov acoperit de sălcii, de unde se vedea câte un târgușor 
pe fiece mal. Regele şi ducele se apucară să ticluiască un plan 
pentru cele două târgușoare. Jim îi spuse ducelui că 
nădăjduieşte că treaba asta n-o să le ia decât câteva ore, fiindcă 
tare se plictisea şi se chinuia când era nevoit să zacă în 
wighwam, legat cu o funie. Într-adevăr, când îl lăsam singur, 
trebuia să-l legăm, altminteri, dac-ar fi dat cineva peste el, 
slobod şi neînsoţit de nimeni, l-ar fi luat la ochi. Ducele 
recunoscu şi-i făgădui c-o să născocească el ceva ca să-l 
scutească de chinul ăsta. A 

Ducele era tare isteţ la minte, aşa că născoci degrabă ceva. Il 
îmbrăcă pe Jim în costumul regelui Lear (un halat lung de 
stambă, o perucă albă şi favorite din păr de cal). P-urmă luă 
fardul de teatru şi-i vopsi lui Jim obrajii, mâinile, urechile şi 
gâtul, făcându-i-le albastre-vineţii, întocmai ca ale unui om 
înecat de vreo nouă zile. De când sunt n-am văzut ceva mai 
îngrozitor. Ducele luă apoi tăbliţa şi scrise pe ea: 

„Arap bolnav, dar neprimejdios dacă-i lăsat în pace”. 

Bătu în cuie tăbliţa de o șipcă, pe care o înfipse în faţa 
wighwam-ului. Jim era mulţumit. Zicea că-i mult mai bine iasă, 
decât să stea legat în fiece zi şi să tremure ca varga de câte ori 
auzea vreun zgomot: i se părea că trec ani până ne-ntorceam 
să-l dezlegăm. Ducele-i spuse să stea liniştit si-l sfătui ca la caz 
de-şi bagă cineva nasul pe-acolo, să iasă din wighwam şi să se 
scălâmbăie puţin, scoțând un urlet-două, ca o sălbăticiune; 
musafirii nepoftiţi au să se cărăbănească mai mult ca sigur, 
lăsându-l în plata Domnului.: 

Socoteala era foarte bună. Eu însă cred că un om cu scaun la 
cap nici n-ar mai fi aşteptat să-l audă urlând: Jim arăta ca un 
mort, ba chiar mai urât, pe legea mea! 

Potlogarii ăia aveau de gând să încerce din nou „Minunea 
regească” ce le adusese atâtea parale, dar până la urmă se 


răzgândiră, zicând c-ar fi primejdios deoarece între timp vestea 
se putea lăţi pân-aici. Nu găsiră însă ceva mai bun, iar ducele 
spuse că se retrage pentru o oră-două, ca să-si frământe 
creierii, doar-doar o găsi ceva potrivit pentru târgușorul de pe 
malul dinspre Arkansas. Cât despre rege, spuse că se duce în 
celălalt, târgușor, fără niciun plan de bătaie, dar încredinţat că 
pronia - mai bine zis diavolul - o să-i arate calea cea mai 
nimerită. 

În târgul unde ne oprisem ultima oară, ne cumpărasem cu 
toţii haine noi. Regele şi le îmbrăcă pe-ale sale şi-mi spuse să 
mă-nţolesc şi eu. Se-nţelege că l-am ascultat. Regele îşi luase 
un costum negru şi arăta acum fercheş şi spălățel. Nu-mi 
închipuiam că haina poate schimba aşa de mult un om. Inainte 
arăta ca un boșorog răpciugos, dar acum, când îşi scotea pălăria 
nouă şi albă de pâslă şi făcea o plecăciune, zâmbind, părea atât 
de nobil, bun şi cucernic, c-ai fi jurat că scăpase de-a dreptul, 
din Arca lui Noe, sau că-i moş Leviticus?’ în carne şi oase. Jim 
curăţă barca, iar eu mă aşezai la vâsle. Cu vreo trei mile mai sus 
de târg se zărea un vapor mare, care trăsese la mal de vreo 
două ore, ca să încarce nişte marfă. 

— Cu ţoalele astea pe mine - îmi spuse regele - ar fi mai bine 
să se creadă că vin de la Saint Louis sau de la Cincinnati, sau 
dintr-alt oraş mare. Du-mă la vapor, Huckleberry. O să sosim cu 
el în târg. 

Nu trebuia să mă roage de două ori ca să merg cu vaporul. 
Am adus barca la mal, cu vreo jumătate de milă mai sus de târg, 
apoi am luat-o în lungul malului râpos, prin apa lină. Curând, am 
trecut pe lângă un flăcău cu o înfăţişare copilăroasă, care şedea 
pe-un butuc şi-şi ştergea nădușeala de pe obraji, că era o arşiţă 
de te topeai. Alături de-el se vedeau doi desagi cât toate zilele. 

— Oprește-aici! Îmi porunci regele, încotro mergi, băiete? îl 
întrebă el pe flăcău. 

— La vapor. Mă duc la Orleans. 

— Suie-te aici! zise regele. Stai niţel, valetul meu o să te-ajute 
să-ţi cari sacii. Adolf, du-te şi ajută-l pe domnul - adăugă el, 
întorcându-se spre mine. 


3* Leviticul e una din cărţile Vechiului Testament, dar Huck o confundă cu un 
personaj biblic 


Şi-aşa am pornit tustrei. Flăcăul nu mai ştia cum să ne 
mulţumească. Zicea că-i al naibii de greu să umbli cu 
calabalâcul în spate pe-o vreme ca asta. Îl întrebă pe rege 
încotro se duce, iar el îi răspunse că venea de la deal şi că se 
oprise de dimineaţă în celălalt târg, iar acum se ducea la ferma 
unui vechi prieten, cu câteva mile mai sus. 

— Când v-am văzut - îi spuse flăcăul - m-am gândit: „Na, 
iacătă-l şi pe domnul Wilks, era cât pe ce să pice la ţanc”. Da’ p- 
urmă mi-am zis: „Nu cred să fie el, că dac-ar fi, n-ar merge-n 
susul apei”. Așa-i că nu sunteţi dumnealui? 

— Numele meu e Blodgett. Alexander Blodgett, mai bine zis, 
cuvioșia, sa Alexander Blodgett, căci sunt unul din slujitorii prea 
plecaţi ai Domnului. Asta nu mă împiedică să-mi pară rău că 
domnul Wilks n-a sosit la timp, dar nădăjduiesc că nu pierde 
nimic prin această întârziere. 

— De pierdut, nu pierde nicio avere, pentru că oricum tot o 
să-i pice lui, n-am eu grijă de-asta, dar a pierdut prilejul să-l mai 
vadă pe frate-său Peter în viaţă. S-ar putea să nu-i pese, cine 
ştie! Da’ frate-său ar fi dat orice ca să-l vadă înainte de a-și da 
duhul. În ultimele trei săptămâni n-a vorbit decât despre asta, 
nu-l văzuse din copilărie! Cât despre celălalt frate, William, pe 
ăla nu l-a văzut niciodată. Ala-i surdo-mut şi n-are mai mult de 
treizeci-treizeci şi cinci de ani. Singurii din familiei care-au 
hălăduit prin locurile astea au fost George şi Peter. George era 
căsătorit, da' şi el şi nevastă-sa şi-au dat sufletul anul trecut. 
Harvey şi William sunt singurii care-au mai rămas. Şi cum vă 
spusei, n-au sosit la vreme. 

— Le-a trimis vorbă careva? 

— Păi, sigur! Acu' o lună-două, când Peter a căzut întâiași 
dată la pat. Zicea atunci că n-are să se mai scoale. Ştiţi, era cam 
bătrâior, iar fetele lui George erau prea tinere ca să-i ţină 
tovărăşie, afară de Mary Jane, roşcovana. De-aia, după moartea 
lui George şi-a neveste-si, a rămas cam singur şi nu prea mai 
avea chef de viaţă. Dar tânjea să-i vadă pe Harvey şi pe William, 
nu de alta, da' era dintre ăi care-nu le vine uşor să-şi facă 
testamentul. A lăsat o scrisoare pentru Harvey, în care-i spune 
unde-a ascuns banii şi cum vrea să-şi împartă restul averii, ca să 
nu ducă lipsă de nimic fetele lui George, nu de alta, da' George 


nu le-a lăsat nicio leţcaie. Altceva în afară de răvaşul ăla n-a 
vrut să scrie. 

— Şi ce crezi, de ce n-o fi venit Harvey? Unde stă cu casa? 

— Ehei, taman în Anglia, la Sheffield. E pastor acolo. N-a pus 
niciodată piciorul în ţara asta. Înainte, n-a prea avut vreme, şi 
poate că n-o fi primit nici scrisoarea. 

— Ce păcat că n-a mai apucat să-şi vadă fraţii, bietul de el! Și 
zici că mergi la Orleans? 

— Ba chiar şi mai departe. Miercurea viitoare’ plec cu vaporul 
la Rio de Janeiro. Am un unchi acolo. 

— E o călătorie cam lungă, dar o să-ţi placă. Şi mie mi-ar 
plăcea. la spune, Mary Jane e cea mai mare? Dar alelalte ce 
vârstă au? 

— Mary Jane are nouășpe ani, Suzana, are cinşpe, iar Joanna 
vreo paișpe. Asta împarte pomeni la săraci şi are o buză de 
iepure. 

— Sărăcuţele! Singure pe lumea asta haină! 

— Putea sa le fie şi mai rău. Bătrânul Peter avea mulţi prieteni 
şi-au să aibă ei grijă să nu li se-ntâmple nimic rău fetelor. E 
acolo Hobson, preotu' baptist, diaconul Lot Hovey, p-urmă Ben 
Rucker şi Abner Shackleford, şi Levi Bell, avocatul, p-urmă 
doctorul Robinson, şi nevestele lor, văduva Bartley şi... da, o 
mulţime de prieteni. Da' cu ăştia Peter era prieten la toartă şi 
pomenea uneori de ei în scrisorile sale, aşa că Harvey o să ştie 
de unde să-şi aleagă prietenii, când o să sosească aici. 

Bătrânul îl tot descusu pe flăcău, până când acesta îşi deşertă 
întreg sacul. Pezevenghiul voia să ştie tot ce se întâmplă în 
târgul ăla afurisit: şi ce-i cu familia Wilks, şi ce meserie avusese 
Peter (fusese tăbăcar), şi cu ce se îndeletnicise George (ăla 
fusese dulgher), şi ce-nvârtește Harvey (ăsta era pastor 
reformat), şi câte şi mai câte, de nu mai isprăvea, în cele din 
urmă-l întrebă: 

— Da' de ce voiai să te duci pe jos până la vapor? 

— Fiindcă-i un vapor mare, care merge la Orleans, şi mi-era 
teamă că n-o să oprească aici. Vapoarele mari nu opresc când le 
fluieri. Alea din Cincinnati opresc, dar ăsta-i din Saint Louis. 

— la spune, Peter Wilks era bogat? 


— Da, da, avea ceva avere. Avea case şi pământ şi umblă 
vorba c-ar fi ascuns pe undeva vreo trei-patru mii de dolari bani 
gheaţă. 

— Când zici c-a murit? 

— N-am zis, da' a murit aseară. 

— ÎI îngroapă mâine, de bună seamă. 

— Da, pe la amiază. 

— Mare nenorocire, da' ce să-i faci? Mai devreme sau mai 
târziu toţi sfârşim aşa. Totul e să fii pregătit. Arunci mori cu 
cugetul împăcat. 

— Așa-i, dom'le. E ăl mai bine. Tot aşa-mi zicea şi maică-mea. 

Când am ajuns’ la vapor, era aproape gata cu încărcarea, aşa 
că în curând porni, însă fără noi. Plimbarea mea a căzut baltă, 
fiindcă regele îşi schimbase gândul. După ce plecă vaporul, 
regele îmi porunci să vâslesc cale de încă o milă, până la un loc 
pustiu; când am ajuns acolo, sări pe, mal și-mi zise: 

— Dă fuga înapoi şi adu-mi-l pe duce! Adu-mi şi 
geamantanele alea noi. Dacă s-a dus cumva pe malul celălalt, 
du-te acolo şi adu-l încoace. Spune-i să lase totul, fi orice-ar fi. 
Hai, mișcă-te! 

Am priceput eu ce punea la cale, da' n-am scos vorbă, fireşte. 
După ce m-am întors cu ducele, am ascuns barca, iar ei s-au 
aşezat pe. Un buştean şi regele i-a povestit de-a fir-a-păr tot ce-i 
spusese flăcăul ăla, fără să uite niciun cuvinţel. Se silea tot 
timpul să vorbească la, fel ca un englez sadea şi zău că pentru 
un mocofan ca el nu era rău deloc. N-aş fi în stare să-l imit şi nici 
nu-încerc. Da' zău, era destul de bine. 

— Ce-ai zice ca tu să fii ăla surdo-mut, Bridgewater? îi întrebă 
el deodată. 

— Las’ pe mine! zise ducele şi-i mărturisi. — că jucase cândva 
pe scenă rolul unui surdo-mut. 

Aşteptară apoi să se ivească un vapor. Pe la vreo cinci după- 
amiază, trecură prin faţa noastră două vaporaşe, dar nu păreau 
să vină de departe. În cele din urmă se ivi un vapor mare si-i 
făcură semn. O barcă veni să ne ia şi ne suirăm pe bord. Vaporul 
venea tocmai de la Cincinnati şi când căpitanul află că mergeam 
doar vreo patru-cinci mile, începu să facă spume la gură şi să ne 


înjure, ameninţându-ne că n-o să ne debarce. Dar regele nu-şi 
pierdu cumpătul: 

— Dacă unor gentlemeni le dă mâna să plătească câte un 
dolar de fiece milă, ca să fie primiţi pe vapor, şi duşi cu barca la 
mal, socot că şi vaporul îşi poate îngădui să-i ducă... 

Ai de pe vapor se muiară auzind cuvintele astea. Când am 
ajuns în dreptul târgului, ne-au trimis cu barca la mal. Vreo 
douăzeci de oameni se adunaseră acolo văzând că se apropie 
barca. 

— Domnilor - îi întrebă regele - poate cineva dintre domniile 
voastre să-mi spună unde locuieşte Peter Wilks? 

Oamenii se uitară unul la altul şi dădură din cap, părând să 
spună: „Ce ţi-am zis eu?” Apoi unul din ei rosti cu blândeţe şi 
mâhnire în glas: 

— Îmi pare rău, domnule, dar nu vă putem spune decât unde 
a locuit până aseară. 

Intr-o clipită, pezevenghiul se prăbuşi peste omul ăla, 
proptindu-si bărbia de umărul lui, şi bolborosi printre lacrimi: 

— Vai! Bietul nostru frate! S-a dus şi n-am mai apucat să-l 
vedem! O, ce soartă vitregă! 

Apoi se întoarse sclifosindu-se şi făcându-i tot felul de semne 
prosteşti ducelui, care vă jur c-a scăpat un geamantan din mână 
şi-a izbucnit şi el în plâns. 

N-am mai văzut în viaţa mea asemenea pramatii. 

Oamenii se strânseră în jurul lor şi încercară să-i ogoiască, 
spunându-le o mulţime de drăgălăşenii. Apoi le cărară în spinare 
geamantanele, la deal. Cei doi hoţomani se sprijineau de ei şi 
plângeau de mama focului, iar oamenii îi povesteau regelui 
despre ultimele clipe ale lui frate-său. Regele maimuţări în faţa 
ducelui această poveste, dând din mâini ca un bezmetic, iar 
după aceea amândoi se jeliră şi-l plânseră pe răposatul tăbăcar 
de parcă i-ar fi pierdut pe cei doișpe apostoli. 

Negru să mă fac dac-am mai pomenit aşa ceva! Îți venea să 
roşeşti pentru tot neamul omenesc. 


CAPITOLUL XXV 


În două minute vestea dădu ocol târgului. Din toate părţile 
vedeai alergând oameni, unii trăgându-si din mers cămaşa pe 
ei. În curând, ne-am pomenit în mijlocul unei mulţimi care 
tropăia ca un regiment în marş. 

Vedeai la ferestre şi în pragul caselor puzderie de oameni şi 
nu trecea un minut far' să auzi pe câte unul spunând peste 
gard: 

— Ei să fie? 

— Sigur că-s ei - răspundea cineva din mulţime. 

Când am ajuns în faţa casei, uliţa gemea de lume. Cele trei 
fete stăteau în prag. Mary Jane era într-adevăr roşcovană, dar 
cu toate astea era frumoasă foc. De bucurie că-i sosiseră unchii, 
ochii şi obrajii îi străluceau ca soarele. Regele îşi desfăcu larg 
braţele, iar Mary Jane i se agăţă de gât, în vreme ce fata cu 
buza de iepure sărea în braţele ducelui. 

A fost ceva ca-n basme! Mai toţi cei de faţă - în orice caz 
toate muierile - plângeau de bucurie văzându-i în sfârșit laolaltă 
şi cuprinşi de-o asemenea fericire. 

Deodată, am băgat de seamă că regele-l împunge cu cotul pe 
duce şi-si roteşte privirile prin încăpere. Zărind coşciugul aşezat 
într-un colţ, pe două scaune, porniră amândoi într-acolo, 
ţinându-se pe după umeri cu-o mână şi ducându-și-o pe cealaltă 
streaşină la ochi. Mergeau încet, cu paşi apăsaţi, iar oamenii se 
dădeau înapoi, ca să le facă loc, şi încremeneau fără să scoată o 
vorbă. Ici-colo se auzea câte un „sst!”. Bărbaţii îşi scoaseră 
pălăriile şi rămaseră cu capetele plecate, într-o tăcere deplină. 
Când ajunseră lângă sicriu, cei doi se aplecară şi priviră puţin, 
apoi izbucniră într-un hohot de plâns pe care puteai să-l auzi 
tocmai de la Orleans. Dup-aceea, se luară de gât şi, proptindu-şi 
fiecare bărbia în umărul celuilalt, bociră aşa vreo trei-patru 
minute, în viaţa mea n-am văzut oameni să verse atâta apă pe 
ochi. Plângeau şi ceilalți, făcând în odaie o  igrasie 
nemaipomenită. lar când cei doi trecură de o parte şi de cealaltă 


a cosciugului şi îngenuncheară acolo, rezemându-si frunţile de 
capacul lui şi bolborosind fiecare câte o rugăciune, toată lumea 
începu să plângă cu sughiţuri, topindu-se de atâta jale. 

Plângeau şi bietele fete, iar mai toate muierile veneau la ele 
şi, fără să scoată o vorbă, le sărutau solemn pe frunte. Apoi, 
punându-le mâna pe creştet, îşi înălţau spre cer ochii şiroind de 
lacrimi şi se depărtau suspinând şi smiorcăind, ca să le facă praf 
pe celelalte. Ţi se-ntorceau maţele pe dos când le vedeai. 

In cele din urmă, regele se ridică, înainta câţiva, paşi şi, 
scremându-se niţel, îi trase vin discurs, plin de lacrimi şi aiureli, 
zicând că ce încercare grea e pentru el şi pentru sărmanul lui 
frate pierderea răposatului, pe care n-au mai apucat să-l vadă în 
viaţă, după o călătorie aşa de lungă, de patru mii de mile. 

— Dar binecuvântatele voastre lacrimi de compătimire - urmă 
el - ne alină şi ne sfinţesc durerea. 

Le mai spuse că el şi frate-său le mulţumesc din inimă, fiindcă 
din gură n-ar fi în stare, vorbele fiind prea palide şi prea reci ca 
să dea glas acestei recunoştinţe, şi tot felul de nerozii de-astea, 
de ţi se făcea şi silă să le-asculţi. La urmă bolborosi un prea 
cucernic: Amin! Şi iar se porni pe plâns, de-ţi venea să crezi c-o 
să se prăpădească de-atâta durere. 

Abia apucase să-și închidă pliscul, că unul din mulţime trase o 
cântare, pe care-o îngânară cu toţii în cor. Te-ncălzea să-i auzi şi 
te simţeai ca la biserică, în toiul slujbei. Mare lucru-i şi muzica 
asta! După toate dulcegăriile şi lăturile alea greţoase, zău că 
împrospăta aerul şi suna frumos şi cinstit. 

Dar regele începu din nou să dea din fălci, zicând că el şi 
nepoatele sale s-ar bucura nespus dacă cei mai apropiaţi 
prieteni ai familiei ar binevoi să rămână la cină cu ei, ca să 
privegheze împreună rămăşiţele pământești ale răposatului. 

— Ah, dacă bietul meu frate din cosciug ar putea vorbi, ar şti 
pe cine să numească, fiindcă numele astea îi erau dragi şi le 
pomenea ades în scrisorile sale! 

Şi zicând acestea, pomeni pe pastorul Hobson, pe diaconul 
Lot Hovey, pe Ben Bucker, pe Abner Shackleford, pe Levi Bell, 
pe doctoral Riobinson şi pe nevestele lor, precum şi pe văduva 
Bartley. Sfinţia sa pastorul Hobson şi doctorul Robinson se aflau 
împreună tocmai în celălalt capăt al târguşorului, „la 


vânătoare”, adicătelea doctorul trimitea un bolnav pe lumea 
ailaltă, iar popa îi dădea o mâna de ajutor. Avocatul Bell era 
plecat la Louisville, după nu ştiu ce daraveri. Dar toţi ceilalţi 
erau de faţă, aşa că veniră si-i strânseră regelui mâna, 
mulţumindu-i şi stând oleacă de vorbă cu el. Apoi îi strânseră și 
ducelui mâna, însă în tăcere, zâmbindu-i şi dând din cap ca nişte 
smintiţi, în vreme ce el le făcea tot felul de semne cu mâinile, 
gângurind întruna ca un prunc care încă nu poate vorbi. 

Cât despre rege, îi dădea înainte cu gura; întreba de fiecare 
om şi de fiece câine din târg, spunându-le pe nume şi amintind 
de tot felul de istorii petrecute cândva în localitate, în familia lui 
George sau în cea a lui Peter, fără să uite, bineînţeles, să spună 
că toate astea i le scrisese chiar răposatul. Minţea cu 
neruşinare, fiindcă aflase toate istoriile astea de la zevzecul ăla 
pe care-l dusesem cu barca până la vapor. 

Apoi Mary Jane aduse testamentul lăsat de unchiu-său, iar 
regele îl citi cu glas tare, aghesmuindu-l cu lacrimi. 

Răposatul lăsa fetelor casa şi trei mii de dolari aur; tăbăcăria 
(care aducea un venit bunicel) o dădea lui Harvey şi William, 
împreună cu alte case şi pământuri (în valoare de aproape şapte 
mii de dolari), başca trei mii de dolari aur. Scrisoarea mai arăta 
că cei şase mii de dolari erau ascunşi în pivniţă. Cei doi potlogari 
spuseră că se duc să aducă banii ca să facă împărţeala în văzul 
tuturor, iar mie îmi porunciră să vin după ei c-o lumânare. Când 
am ajuns în pivniţă, am închis bine uşa după noi. Dibuind sacul, 
ăi doi îl deşertară pe podea. [i-era mai mare dragul să vezi 
atâţia galbeni. Tii, ce-i mai străluceau ochii regelui! Bătându-l pe 
umăr pe duce, îi spuse: 

— Zi că nu-i grozav! Pe legea mea, Bilge, e mai abitir ca 
„Minunea regească”! 

Ducele încuviinţă, îşi vârâră amândoi mâinile în grămada de 
galbeni, care-ncepură să le curgă printre degete şi să cadă 
zornăind pe podea. 

— Ce să mai vorbim - zise regele - e taman ce ne trebuia, mie 
şi ţie, Bilge, să fim fraţii unui mare bogătaş mort şi moştenitorii 
lui din străinătăţuri. Vezi ce-nseamnă să te-ncrezi în pronie? E ăl 
mai bun mijloc, zău. Le-am încercat pe toate, aşa că ştiu. 


Alţii s-ar fi mulţumit să pună mâna pe-o comoară ca asta şi s- 
o ia pe încredere. Da ei nu, zor nevoie să numere banii! Se 
apucară aşadar să-i numere, dar ce să vezi, lipseau patru sute 
cincisprezece dolari. 

— Să-l ia dracu’! zise regele. Mă-ntreb ce-o fi făcut cu ăi patru 
sute cinşpe dolari? 

Se zbuciumară niţel din pricina asta şi scotociră peste tot, dar 
degeaba. Până la urmă ducele spuse: 

— Ei, săracu', era cam bolnav, se vede c-o fi greşit socoteala. 
Asta trebuie să fie. Mai bine să lăsăm lucrurile aşa cum sunt şi 
să nu suflăm o vorbă despre asta. Avem destul, ne dă mâna să 
ne lipsim de câteva sutare. 

— Sigur că ne dă mâna. Nu la bani mă gândesc, e vorba de 
socoteală. Aici trebuie să lucrăm pe faţă, cinstit, pricepi? O să 
cărăm bănetul sus si-o să numărăm în fața’ tuturor, ca să nu 
bată la ochi. Da' dacă mortul zice că-s şase mii de dolari, n-ar 
trebui să... 

— Ascultă! îi tăie vorba ducele. Ce-ar fi să acoperim deficitul? 

Şi începu să scoată galbeni din buzunar. 

— Ai avut o idee grozavă, duce! Halal de tine, ce deştept eşti! 
Al dracului să fiu dacă nu ne scapă tot „Minunea”! zise regele şi 
începu să scoată şi el bani şi să-i strângă în fișicuri. 

Işi cam goliră buzunarele, dar împliniră suma de şase mii de 
dolari. 

— Ascultă - zise ducele - mai am o idee. Mergem sus şi 
numărăm banii, pe urmă-i luăm şi-i dăm pe toţi fetelor.. 

— Bravos! Vin’ să te pup, duce! E ceva colosal! Ai o devlă 
deşteaptă cum nu se mai află. E-o lovitură de maestru, pe 
onoarea mea, n-are niciun cusur. Dacă cumva mai au vreo 
bănuială în privinţa noastră, chestia asta o să-i cucerească. 

Când ne-am întors, sus, toată lumea se strânse în jurul mesei, 
iar regele numără banii şi-i aşeză pe masă în fișicuri de câte trei 
sute de dolari - la un loc douăzeci de fișicuri de toată 
frumuseţea. Oamenii se uitau cu jind la ele, lingându-şi buzele. 
Pe urmă regele puse banii la loc în sac şi începu să se umfle-n 
pene - pasămite ca să mai ţină o cuvântare. 

— . Dragii mei prieteni - începu el - bietul meu frate, care 
zace acolo, s-a gândit cu filotimie la cei pe care-i lasă după sine 


în această vale a plângerii; El nu le-a uitat pe aceste sărmane 
mioare pe care le-a iubit şi le-a crescut sub acoperământul lui şi 
care acum au rămas orfane de tată şi de mamă. Da, da. lar noi, 
care l-am cunoscut, ştim că ar fi fost şi mai mărinimos cu ele, 
dacă nu iar fi fost teamă să nu-ne jignească pe mine şi pe 
scumpul său William. Oare nu-i aşa? Eu unul nu mă îndoiesc 
deloc c-aşa a gândit el. Dar ce fel de fraţi ar fi cei care s-ar pune 
împotriva gândurilor sale, în asemenea clipe? Şi ce fel de unchi 
ar fi ăi care într-o astfel de' împrejurare ar jefui, da, ăsta-i 
cuvântul, aceste mioare la care el ţinea aşa de mult? Pe cât îl 
cunosc pe William, şi cred că-l cunosc foarte bine, el... El... Staţi 
niţel să-l întreb... 

Şi zicând acestea, se-ntoarse spre duce și-ncepu să-i facă tot 
felul de semne cu mâna; ducele se uită o clipă la el, c-o mutră 
neghioabă şi năucă, apoi, deodată, păru că înţelege despre ce 
era vorba si-l strânse la piept de vreo cincisprezece ori, 
gângurind de bucurie. 

— Eram sigur! zise regele, smulgându-se din îmbrăţişarea lui. 
Cred că aţi înţeles cu toţii ce-i în sufletul lui. Hai, Mary Jane, 
Suzana şi Joanha, luaţi-vă banii, luaţi-i pe toţi! Vi-i dăruieşte cel 
care zace acolo, rece dar fericit. 

Mary Jane îi sări de gât, iar Suzana şi fata cu buza de iepure ÎI 
îmbrăţişară pe duce. De când sunt n-am văzut asemenea 
pupături şi îmbrăţişări. 

Toţi cei de faţă se înghesuiră, cu lacrimi în ochi, în jurul 
pungaşilor şi începură să le strângă mâinile, mai-mai să le 
smulgă din umeri. 

— Ah! Ce suflete nobile! ziceau toţi. Ce frumos! Ce minunat! 

In curând se apucară iar să vorbească despre răposatul, că ce 
bun era, că ce pierdere grea e pentru ei, şi-aşa mai departe. Nu 
trecu mult şi un vlăjgan cu nişte fălci de fier îşi croi drum în 
încăpere şi rămase locului, ascultându-i şi privindu-i fără să 
scoată o vorbă. Nimeni nu-i dădu nicio atenţie, pentru că toată 
lumea îl asculta pe rege, care se afla tocmai în mijlocul unei 
tirade: 

— . .. Erau prietenii ăi mai buni ai răposatului. De-aia sunt 
poftiţi aici astă-seară. Da’ mâine vrem să vină toată lumea, că el 


ţinea la toţi şi avea respect pentru fiecare şi de-aia se cuvine ca 
orgia funebră să fie obştească. 

Şi dă-i, şi dă-i pe chestia asta, că tare-i mai plăcea să se-audă 
vorbind. Din când în când pomenea de „orgia funebră”, până ce 
ducele îşi pierdu răbdarea şi-i scrise pe o bucăţică de hârtie: 
„ceremonia, dobitocule!” împături hârtiuţa şi i-o întinse peste 
capetele oamenilor, fără să se oprească din gângurit. 

Regele citi bileţelul, îl vâri în buzunar şi spuse: 

— Bietul Wiliam! Chiar zdrobit de durere, inima lui tot bună 
rămâne! Mă roagă să invit toată lumea la ceremonia funebră, 
vrea ca nimeni să nu lipsească. Dar n-avea de ce să se teamă, 
tocmai asta voiam şi eu să spun. 

Şi-i dădu înainte cu gura, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, 
strecurând pe ici, pe colo câte o „orgie funebră”, la fel ca până 
atunci. Şi după ce'o pomeni de vreo trei ori, spuse: 

— Zic „orgie”, nu fiindcă e cuvântul obişnuit, tocmai că nu e 
(ceremonie e cuvântul obişnuit), ci pentru că orgie e cuvântul 
cel mai potrivit, în Anglia nu se mai spune ceremonie funebră, 
cuvântul s-a demodat. Noi, englezii, zicem acum orgie. E un 
cuvânt mai bun, fiindcă arată mai limpede despre ce e vorba. 
Cuvântul ăsta vine de la grecescul orgo, care-nseamnă: afară, 
deschis, peste hotare, şi din ebraicul gis, a ascunde, a acoperi, 
va să zică a înmormânta. Aşa că, vedeţi, orgie funebră 
înseamnă o înmormântare deschisă tuturor, sau obştească. 

N-avea pereche potlogarul ăsta. Dar deodată vlăjganul cu 
fălci de fier îi râse în nas, spre uimirea întregii adunări. 

— Ce-i asta, doctore? strigară câţiva, iar Abner Shackleford 
spuse: 

— Ce-i cu tine, Robinson, n-ai auzit vestea? Dumnealui e 
Harvey Wilks. 

Regele rânji şi-i întinse laba: 

— Dumneata eşti doctorul şi prietenul drag al bietului meu 
frate? Eu... 

— Nu pune mâna pe mine! Se burzului doctorul. Şi zi, vorbeşti 
ca un englez, ai? În viaţa mea n-am pomenit maimuţăreală mai 
grosolană. Dumneata, fratele lui Peter Wilks? Eşti un potlogar, 
asta eşti! 


Să fi văzut ce mutre au făcut tot;! Se strânseră buluc în jurul 
doctorului si-ncercară să-l potolească, zicându-i că Harvey le 
dovedise în fel şi chip că era Harvey, că ştia numele fiecăruia 
dintre ei, ba chiar şi pe-al câinilor, și-l rugară din tot sufletul să 
nu jignească simţămintele lui Harvey şi ale bietelor fete. 

Dar degeaba. Doctorul îi dădea înainte cu ale lui, zicând că 
cineva care se dă drept englez şi nu-i în stare să vorbească 
englezeşte ca lumea e un şarlatan şi un mincinos. Sărmanele 
fete plângeau, agăţate de gâtul regelui. 

Deodată, doctorul se întoarse spre ele: 

— Am fost prietenul tatălui vostru şi sunt prietenul vostru. Ca 
prieten sincer, care vrea să vă ocrotească şi să vă ferească de 
rele şi nenorociri, vă sfătuiesc să-i întoarceţi spatele ticălosului 
ăstuia şi să nu mai aveţi nimic de-a face cu el, cu haimanaua 
asta analfabetă, cu nătărăul ăsta care cică ştie greaca şi 
ebraica! E limpede ca lumina zilei că nu-i decât un şarlatan, care 
ne-a venit aici cu o grămadă de nume şi povesti adunate de nu 
ştiu unde şi pe care voi le luaţi drept dovezi, lăsându-vă amăgite 
„cu ajutorul acestor prieteni neghiobi, oare s-ar cuveni să aibă 
mai multă minte. Mary Jane Wilks, mă ştii că-ţi sunt prieten şi că 
n-am niciun interes să te mint. Ascultă-mă! Dă-l afară pe 
ticălosul ăsta, te rog din suflet!” 

Mary Jane îşi îndreptă trupul (frumoasă mai era!). 

— lată răspunsul meu! zise ea ridicând sacul cu bani şi 
punându-l în mâinile regelui: la, te rog, aceşti şase mii de dolari 
şi fă cu ei ce vei crede de cuviinţă pentru mine şi surorile mele. 
Şi nu ne da nicio adeverinţă! 

Apoi îşi petrecu braţul pe după mijlocul regelui, iar Suzana şi 
fata cu buza de iepure îl apucară de mijloc de partea ailaltă. 

Toată lumea aplaudă şi bătu din picioare, de-ai fi zis că-i 
furtună, iar regele îşi înălţă capul, cu un zâmbet plin de trufie. 

— Treaba voastră! spuse doctorul. Nu-mi pasă! Dar vă atrag 
atenţia că o să vină o vreme când până şi amintirea acestei zile 
o să vă întoarcă pe dos! 

Şi plecă. 

— Prea bine, doctore - spuse regele, batjocoritor, în ziua 
aceea o să trimitem după dumneata! 

Râseră cu toţii, spunându-i că „i-a zis-o bine”. 


CAPITOLUL XXVI 


După ce plecă toată lumea, regele o întrebă pe Mary Jane 
cum stă cu odăile de dormit. Ea îi răspunse că în camera de 
oaspeţi o să-l culce pe nenea William, iar în camera ei, care era 
cea mai încăpătoare, o să doarmă nenea Harvey. Cât despre ea, 
o să se ducă în odaia surorilor ei şi-o să doarmă pe-o 
canapeluţă. 

Aflând de la ea că sus în pod mai era o chichineaţă, cu o 
saltea înăuntru, regele îi spuse că chichineaţă aia e tocmai bună 
pentru valetul lui, adică pentru mine. 

Mary Jane ne însoţi până sus şi ne arătă odăile, care erau 
mobilate simplu, dar plăcut. 

Dădu să-si ia rochiile şi celelalte bulendre din odaie, dar 
nenea Harvey o opri, spunându-i că nu-l stânjenesc defel. 
Rochiile erau atârnate pe pereţi, după o perdea lungă de pânză. 
Intr-un ungher era un cufăr vechi de piele, iar în alt ungher se 
zărea o cutie de chitară. Jur-împrejur erau împrăştiate tot felul 
de bagateluri şi nimicuri din alea cu care-și împodobesc fetele 
odăile. Regele îşi dădu cu părerea că toate marafeturile astea 
fac mai plăcută şi mai prietenoasă odaia, aşa că mai bine să le 
lase acolo. 

Odaia ducelui era foarte mică, dar tocmai bună pentru el. La 
fel şi chichineaţă mea. 

In seara aceea dădură o masă pe cinste, la care fură poftiţi o 
sumedenie de bărbaţi şi femei; eu stăteam în spatele regelui şi 
ducelui și-i serveam, iar ceilalţi oaspeţi erau serviţi de negri. 

Mary Jane şedea în capul mesei, alături de Suzana. Se văita 
mereu că pâinişoarele nu-s bune, că nu-s cine ştie ce nici 
murăturile, că puii fripţi nu-s destul de fragezi - şi alte bazaconii 
d-astea, pe care muierile au obiceiul să le spună ca să te 
silească să le lauzi bucatele. 

Oaspeţii îi răspundeau că totul e fain: „Cum de vă ies aşa de 
bine rumenite pâinişoarele?”, „De unde-aţi făcut rost de 


castraveciorii ăştia minunaţi?” şi fel de fel de mofturi d-astea, 
care se aud de obicei pe la mese. 

Când isprăviră de înfulecat, eu şi cu fata cu buza de iepure 
ne-am hrănit în bucătărie cu rămăşiţele ospăţului, în vreme ce 
celelalte fete dădeau o mână de-ajutor negrilor să strângă 
masa. 

Fata cu buza de iepure începu să-mi pună o mulţime de 
întrebări despre Anglia. O cam băgasem pe mânecă şi simţeam 
că-mi fuge pământul de sub picioare. 

— L-ai văzut vreodată pe rege? mă întrebă ea. 

— Pe care? Pe William al patrulea? Sigur că vine mereu la 
biserica noastră. 

Ştiam că murise cu ani în urmă, da' nu i-am spus-o. 

— Cum aşa? Merge mereu la biserica voastră? Mă-ntrebă fata. 

— Da, în fiece duminică. Stă în strana din faţa noastră, de 
cealaltă parte a amvonului. 

— Credeam că trăieşte la Londra... 

— Fireşte. Da' unde vrei să trăiască? 

— Bine, dar tu locuiai parcă la Sheffield? 

Văzând că o scrântisem, m-am prefăcut că mă-nec cu un 
oscior de pui, ca să câştig timp şi să mă gândesc cum să ies din 
încurcătură. 

— Voiam să spun că vine mereu la biserica noastră ori de câte 
ori e în Sheffield. Asta se-ntâmplă numai vara, când vine acolo 
pentru băile de mare. 

— Ce tot vorbeşti? Păi Sheffield nu e pe ţărmul mării... 

— Da’ cine-a spus că e? 

— Chiar tu. 

— Eu?! Da' de unde! 

— Ba da! 

— Banul 

— Ba da! 

— N-am zis aşa ceva. 

— Atunci ce-ai zis? 

— Am zis că venea să facă băi de mare, atâta tot. 

— Păi bine, unde să facă băi de mare, dacă nu la mare? 

— Ascultă, ai văzut vreodată apă de Colonia? 

— Da. 


— Ei, şi te-ai dus la Colonia ca s-o iei? 

— Fireşte că nu. 

— Păi, nici William al patrulea n-are nevoie să se ducă la mare 
ca să facă băi de mare. 

— Şi-atunci ce face? 

— I se aduce apa în butoaie, întocmai ca apa de Colonia, în 
palatul din Sheffield sunt multe cazane, fiindcă regele ţine 
morţiş ca apa să fie fierbinte. Pe malul mării n-ar putea fierbe 
toată apăraia care-i trebuie lui. N-au cazane acolo, pricepi? 

— Aha, acum pricep. Da' de ce n-ai spus de la început? N-ai fi 
pierdut atâta vreme. 

Când am auzit-o vorbind aşa, m-am simţit iar la largul meu. 
Am răsuflat uşurat. 

— Ascultă - spuse ea - şi tu te duci la biserică? 

— Da, regulat. 

— Şi unde stai când te duci? 

— Păi, în strana noastră. 

— A cui strană? 

— A noastră, hm! A lui nen-tu Harvey. 

— A lui? Da' ce-are el nevoie de strană? 

— Păi, ca să şadă, ca tot omul. Da' ce credeai? 

— Eu credeam că, stă în amvon. 

Să-l ia dracu', uitasem că-i popă! Văzând că iar o făcusem 
fiartă, m-am mai înecat cu un oscior şi după ce-am chibzuit 
temeinic, i-am spus: 

— Ştii că eşti bine? Ce, crezi că într-o biserică nu-i decât un 
popă? 

— Da' de ce-ar fi nevoie de mai mulţi? 

— Auzi! Când e vorba să predici în faţa unui rege?! Zău, n-am 
mai pomenit o fată ca tine! Află că-s pe puţin şaptesprezece 
popi. 

— Şaptesprezece?! Dumnezeule! N-aş îndura una ca asta, să 
ştiu de bine că nu mai ajung în rai. Pesemne că predica ţine o 
săptămână întreagă! 

— AŞ, de unde! Nu predică toţi deodată. Câte unul pe zi. 

— Şi ceilalţi ce fac? 

— Hm! Nu prea fac mare lucru. Se foiesc prin biserică, umblă 
cu talgerul, lucruri d-astea. Da' mai tot timpul nu fac nimic. 


— Şi-atunci, de ce stau acolo? 

— Păi, de podoabă. Văd că nu ştii nimic. 

— Nici nu vreau să ştiu asemenea prostii. la spune, cum se 
poartă englezii cu slugile? Mai bine decât ne purtăm noi cu 
negrii? 

— Nu! Acolo o slugă nu-i deloc luată-n seamă. Se poartă cu ei 
mai rău decât cu câinii. 

— Şi nu li se dă liber de Crăciun, de Anul Nou şi de 4 iulie*”, ca 
la noi?. 

— Fii serioasă! Se vede că n-ai fost în Anglia niciodată. 
Ascultă, Buză de... adică Joanna, află că n-au, nici măcar o zi de 
odihnă pe an. Nu se duc niciodată la circ, nici la teatru, nici la 
spectacole cu negri, ce mai, nicăieri. 

— Nici la biserică? 

— Nici. 

— Păi, ziceai că te duci regulat la biserică... Hait! lar o 
făcusem de oaie! Uitasem că-s valetul bătrânului. Dar într-o 
clipă am găsit o explicaţie: i-am spus că un valet nu-i totuna cu 
o slugă şi că, vrând-nevrând, trebuia să mă duc la biserică şi să 
stau cu familia, potrivit obiceiului. Dar se vede treaba că n-am 
lămurit-o prea bine, fiindcă nu păru mulţumită de ce-i 
spusesem. 

— Pe cuvânt de onoare că nu mi-ai turnat la minciuni? 

— Pe cuvânt de onoare. 

— Nicio minciună? 

— Niciuna, zău! 

— Pune mâna pe cartea asta şi jură. Văzând că nu-i decât un 
slovar, am jurat cu mâna pe el. Fata păru ceva mai mulţumită 
si-mi zise: 

— Aşa, încep să mai cred câte ceva din ce mi-ai spus, dar 
unele n-am să le cred nici în ruptul capului. 

— Ce n-ai să crezi, Jo? o întrebă Mary Jane, care tocmai 
intrase pe uşă, urmată de Suzana. Nu se cade şi nu-i frumos din 
partea ta să vorbeşti aşa unui străin, care-i atât de departe de ai 
săi. Ţie ţi-ar plăcea ca cineva să se poarte aşa cu tine? 


37 Sărbătoarea naţională a Statelor Unite, în care se aniversează 
proclamarea, în 1776, a Declaraţiei de independenţă. 


— Uf, Mary! Totdeauna sări în apărarea cuiva, fără să fie 
nevoie! Nu i-am făcut nimic. Mi-a turnat nişte gogoşi şi i-am zis 
că n-am să le-nghit pe toate. Altceva nu i-am spus şi cred că din 
atâta lucru n-o să i se facă rău. 

— Nu-mi pasă ce şi cât i-ai spus. E un străin în casa noastră şi 
nu se cuvenea să-i spui nimic. Să fi fost tu în locul lui, ai fi murit 
de ruşine. Unui străin nu se cade să-i spui nimic jignitor. 

— Dar bine, Mary, spune că. 

— N-are a face ce spunea, nu despre asta-i vorba. E vorba că 
trebuie să te porţi bine cu el şi să nu-i spui lucruri care să-i 
aducă aminte că nu se află în ţara lui şi printre ai săi. 

In gândul meu îmi ziceam: „Şi pe-o fată ca asta o las eu să fie 
jefuită de scorpia aia bătrână?!” 

Suzana se amestecă şi ea în vorbă, ţinându-i isonul; Tii, ce 
perdaf i-a tras Buzei de iepure! Mi-am zis atunci: „Încă una pe 
care-o las jefuită de tâlharul ăla!” 

Mary Jane îi mai trase şi ea o praftură, în felul ei drăgălaş şi 
blajin, de-o făcu praf pe sărmana Buză de iepure, care izbucni în 
plâns. 

— Hai, liniștește-te! îi spuseră celelalte două. Cere-i iertare! 

Ea se supuse şi-mi ceru iertare, spunându-mi vorbe aşa de 
frumoase,. Că-mi venea să-i torn un car cu minciuni, numai s-o 
aud înc-odată. Şi-mi ziceam în gând: „Şi pe-asta o las eu s-o 
jefuiască de bani hoţomanul ăla!” 

După ce isprăvi, se străduiră tustrele să mă îmbuneze, ca să 
mă simt ca la mine-acasă şi între prieteni, îmi venea să intru în 
pământ de ruşine şi mă simţeam aşa de prost, încât m-am 
hotărât să le-aduc banii îndărăt, fie ce-o fi. 

Le-am spus că mă duc la culcare. Nu era o minciună, fiindcă 
tot aveam de gând să mă culc odată şi-odată. Rămas singur, am 
căzut pe gânduri. 

„Ce să fac? Imi spuneam. Să mă duc în taină la doctorul ăla şi 
să-i dau în vileag pe tâlhari? Nu, nu e bine. S-ar putea să spuie 
de unde-a aflat si-atunci regele şi ducele au să mă scarmene 
zdravăn. Să mă duc să-i spun lui Mary Jane, între patru ochi? Nu, 
nici aşa nu-i bine. Au să ghicească după faţa ei şi au să-si ia 
tălpăşiţa, cu bani cu tot. Şi, dacă fata o să ceară ajutor, până să 
se termine povestea o să fie vai de pielea mea. Nu, nu-i decât o 


cale: să fur banii fără ca ei să mă bănuiască. Au găsit aici o 
comoară şi n-au să se care până n-au să stoarcă tot ce-or putea 
din familia şi din târgul ăsta, aşa că timp am berechet. O să fur 
banii si-o să-i ascund. Şi când o să fiu departe, o să-i scriu lui 
Mary Jane un răvaş, în care o să-l arăt unde i-am ascuns. Cel 
mai bine-ar fi să-i iau la noapte. Nu de alta, dar s-ar putea ca 
doctorul să nu fie aşa de nepăsător cum se lăuda că e, şi te 
pomeneşti că-i bagă-n sperieţi, silindu-i s-o şteargă la iuţeală 
de-aici. 

„Vasăzică, mă duc să cotrobăiesc prin odăile lor”, mi-am spus. 
Coridorul de sus era cufundat în întuneric, dar am dibuit odaia 
ducelui si-am început să-mi caut drumul cu mâinile. M-am 
răzgândit însă şi am intrat în odaia regelui, socotind că pe ăsta 
nu l-ar răbda inima să lase banii pe mâna altuia. Am început să 
cotrobăi pe-acolo, dar mi-am dat seama că n-am să fac nicio 
brânză pe întuneric. Se-nţelegea însă că n-avea rost să aprind o 
luminare, aşa că m-am hotărât să fac altceva: să-i pândesc şi să 
trag cu urechea. Peste câteva clipe, le-am auzit paşii şi m-am 
repezit să m-ascund sub pat. Dar patul nu se afla unde credeam 
eu, aşa că, dând de perdeaua care acoperea rochiile lui Mary 
Jane, m-am furişat îndărătul ei; ghemuindu-mă printre rochii, am 
stat smirnă acolo. 

Aia intrară în odaie şi închiseră uşa. Prima grijă a ducelui a 
fost să se uite sub pat, aşa că mi-a părut tare bine că nu-l 
găsisem când îl căutasem. (Şi cu toate astea, când nu ţii să fii 
văzut, nimic nu-i mai firesc decât să te vâri sub pat.) 

Apoi se-așezară amândoi, iar regele spuse: 

— Ei, ce e? Zi, da' pe scurt, fiindcă-i mai bine să ne ducem jos 
ca să ne vedem de boceală, decât să stăm aici, la cucurigu. Cine 
ştie ce-or fi zicând ăia despre noi. 

— Uite despre ce-i vorba, Capuţinule. Nu-i plăcut şi nici uşor 
de spus: doctorul ăla nu-mi iese din minte. Vrea să ştiu ce-ai de 
gând. Eu am o idee şi socot că-i bună. 

— Zi-o, duce! 

— Cred c-ar fi mai sănătos să ne luăm tălpăşiţa până la trei 
dimineaţă şi s-o pornim pe râu cu ce-avem. Nu uita ce uşor am 
pus mâna pe banii ăştia, ni i-au dat înapoi, sau mai bine zis ni i- 


au aruncat în braţe, când noi socoteam c-o să trebuiască să-i 
furăm. Sunt de părere să lichidăm şi s-o tulim. 

Chestia asta nu mi-a plăcut deloc. Cu o oră-două înainte, ar fi 
fost cu totul altceva, dar acum eram tulburat şi dezamăgit. 

— Ce faaace? izbucni regele. Fără să punem mâna pe restul 
moştenirii? Să ne cărăbănim ca nişte fraieri, lăsând în urma 
noastră marfă de opt-nouă mii de dolari pentru cin' s-o nimeri să 
o strângă? Şi-ncă marfă ca asta, aşa de faină şi uşor de vândut! 

Ducele îi răspunse, bodogănind, că se mulţumeşte cu sacul cu 
galbeni şi că nu-i trebuie mai mult, nu vrea să fure toată averea 
unor orfeline. 

— Ce tot vorbeşti? Se burzului regele. N-o să le furăm decât 
banii ăştia. Au să sufere doar ăi care-au să cumpere casele şi 
pământurile, fiindcă de îndată ce-au să afle că nu noi suntem 
apropritarii, si-au să afle asta foarte curând după plecarea 
noastră, vânzarea n-o să mai stea-n picioare şi totul o să revină 
moştenitorilor. Orfelinele tale au să-şi recapete casa şi asta le- 
ajunge. Sunt tinere şi vioaie şi pot să-şi câştige uşor existenţa.. 
N-au să sufere. Păi, gândeşte-te, pe lumea asta sunt mii şi mii 
de oameni care n-o duc aşa de bine ca ele. Fii pe pace, n-au să 
aibă de ce să se plângă. 

Regele îl duse astfel cu vorba, până ce ducele încuviinţă, dar 
adăugă că', după părerea lui, ar fi o prostie să mai rămână cu 
doctorul ăla pe urmele lor. 

— Dă-l dracului de doctor! se răţoi regele. Ce ne pasă nouă de 
el? N-avem oare de partea noastră pe toţi neghiobii din târg?! Și 
nu-s ăştia grosul în orice oraş din Lume? 

Dădură să coboare, dar ducele mai avea ceva pe limbă. 

— Cred că n-am ascuns banii unde trebuie. Asta mă mai 
înveseli, începusem să cred că n-am să aflu nimic de la ei. 

— De ce? întrebă regele. 

— Fiindcă Mary Jane o să poarte doliu începând de mâine şi, 
până să ne trezim, negrul care deretică prin odăi o să primească 
poruncă să împacheteze toate ţoalele astea. Ai mai văzut negru 
care să găsească bani şi să nu ia şi el niscaiva cu împrumut? 

— Bravo, duce, văd că ţi-a venit mintea la cap - spuse regele 
şi începu să scotocească pe sub perdea, la câţiva paşi de locul 
unde mă ascunsesem. M-am lipit de perete şi mi-am ţinut 


răsuflarea; ce-i drept, tremuram ca varga. Mă-ntrebam ce mi-ar 
spune dacă m-ar prinde şi mă gândeam pe unde să scot 
cămaşa, la o adică. Dar în doi timp şi trei mişcări regele trase 
sacul, fără să simtă că eram pe-aproape. Apucară sacul, îl 
vârâră într-o gaură a mindirului de paie de sub salteaua de fulgi 
şi, îndesându-l bine, spuseră că totul e în regulă, fiindcă un 
negru nu se-atinge decât de salteaua de fulgi, iar pe aia de paie 
n-o întoarce decât de vreo două ori pe an, aşa încât nu mai era 
nicio primejdie ca sacul să facă picioare. 

Eu însă ştiam mai bine ca ei. L-am scos de-acolo înainte să fi 
ajuns ei jos. M-am urcat pe bâjbâite în chichineaţa mea şi l-am 
ascuns acolo, pân-oi putea să-i găsesc un loc mai bun... Imi 
ziceam c-ar fi mai bine să-l pitesc undeva pe-afară, fiindcă ăia- 
aveau să scotocească toată casa, văzând că le lipseşte sacul. 
Puteam să jur că aşa o să se-ntâmple. M-am culcat cu ţoalele pe 
mine, dar să fi vrut şi tot n-as fi putut adormi, atât de 
nerăbdător eram să isprăvesc treaba. 

Nu trecu mult şi cei doi se întoarseră. M-am dat jos din culcuş 
şi m-am lungit pe scăriţă, cu bărbia proptită de marginea ei, 
aşteptând să văd ce se-ntâmplă. Spre norocul meu, nu s-a 
întâmplat nimic. 

Când s-au stins ultimele, zgomote ale nopţii şi până să- 
nceapă acelea ale dimineţii, am coborât tiptil pe scăriţă. 


CAPITOLUL XXVII 


M-am strecurat până la uşile odăilor lor şi am tras cu urechea. 
Sforăiau. Am mers mai departe în vârful picioarelor, şi am ajuns 
cu bine jos. Nu se auzea niciun zgomot nicăieri. Uitându-mă 
printr-o crăpătură a uşii de la sufragerie, am văzut că oamenii 
care privegheau mortul dormeau duşi în jilţurile lor. Uşa care 
dădea în salonul unde se afla mortul era deschisă şi în 
amândouă încăperile ardea câte o candelă. Am intrat cu băgare 
de seamă în sufragerie şi de-acolo în salon; nu era nimeni acolo, 
afară de rămăşiţele lui Peter. Am încercat să merg mai departe, 
dar am văzut că uşa-i încuiată şi că nu-i nicio cheie în broască, 
în clipa aceea am auzit zgomot de găsi care coborau scara, 
drept în spatele meu. Am fugit în salon şi, aruncând o privire în 
jur, am văzut că singura ascunzătoare potrivită pentru sac era 
sicriul. Capacul era niţeluş tras şi prin deschizătură se putea 
vedea faţa mortului, acoperită cu un ştergar ud, iar deasupra 
giulgiul. Am vârât sacul cu bani pe sub capac şi l-am lăsat ceva 
mai jos, cam pe unde se încrucişau pe piept braţele răposatului. 
Brr! Ce reci erau! Apoi am luat-o la fugă înapoi şi m-am tupilat 
după uşă. 

Paşii care se apropiau erau ai lui Mary Jane. Veni încet până 
aproape de sicriu, îngenunche şi se uită la mort, apoi îşi duse 
batista la ochi si-ncepu să plângă. N-o auzeam, fiindcă stătea cu 
spatele la mine. Mă furişai afară şi, trecând pe lângă sufragerie, 
îmi veni în gând să mă încredinţez că cei care privegheau 
mortul nu mă văzuseră. M-am uitat prin crăpătura uşii si-am 
văzut că totul rămăsese neschimbat. Aia nu se clintiseră. Ajuns 
sus, m-am culcat, ce-i drept cam necăjit de întorsătura pe care o 
luaseră lucrurile, după ce mă canonisem atâta şi mă vârâsem în 
atâtea primejdii. Ar fi bine dacă sacul ar rămâne acolo - îmi 
ziceam - fiindcă mai târziu, când o să fiu iar pe râu cu vreo sută- 
două de mile mai jos, o să-i scriu lui Mary Jane să dezgroape 
mortul şi să-și ia banii. Dar, din păcate, n-o să se întâmple aşa, 
ci dimpotrivă: banii au să fie găsiţi când or să vină să înşurubeze 


capacul - şi atunci regele o să pună gheara pe ei şi-o să cam 
treacă multă vreme până ce-o să mai dea el cuiva prilejul să îi ia 
din mână. 

Tare-aș fi vrut să cobor şi să-i scot de-acolo, dar nu 
îndrăzneam. Noaptea era pe sfârşite şi mă gândeam că în 
curând cei care privegheau mortul au să înceapă să se mişte, și- 
atunci puteam să fiu prins ţinând în mână şase mii de dolari pe 
care nu mi-i dăduse nimeni în. Grijă sau cu împrumut. N-are rost 
să fiu amestecat într-o treabă ca asta, îmi ziceam. 

Dimineaţa, când m-am dus jos, salonul era închis şi oamenii 
nu mai erau acolo. Plecase toată lumea, afară de mine, de cei 
din familie, de văduva Bartely şi de cei doi potlogari. M-am uitat 
la mutrele lor ca să văd dacă prinseseră de veste, dar n-am 
băgat de seamă nimic deosebit. 

Pe la prânz vani dricarul cu un om de-al lui şi, după ce 
aşezară coşciugul în mijlocul încăperii, pe două scaune, puseră 
în jurul lui toate celelalte scaune, başca alte câteva 
împrumutate de prin vecini, încât acum veranda, salonul şi 
sufrageria erau pline. 

Capacul coșciugului era întocmai cum îl văzusem mai înainte, 
dar nu-mi venea să mă uit înăuntru de faţă cu alţii. 

In curând începu să sosească lumea. Cei doi coţcari şi fetele 
se aşezară în rândul din faţă, lângă coşciug. Vreme de o 
jumătate de ceas oamenii se perindară unul câte unul prin faţa 
sicriului, oprindu-se o clipă să privească chipul mortului. Câte 
unii vărsau şi-o lacrimă. 

Totul era tăcut şi solemn. Numai fetele şi ăia doi stăteau cu 
batistele la ochi şi gemeau înăbuşit, cu capetele plecate. Nu se- 
auzea decât târşâitul picioarelor pe podea şi, din când în când, 
smiorcăiala nasurilor suflate în batiste. Am băgat de seamă că 
nicăieri oamenii nu-şi suflă nasul mai des ca la o înmormântare; 
poate doar la biserică să şi-l mai sufle atâta. 

Când nu mai încăpu' nimeni în casă, dricarul îşi trase 
mănuşile negre şi începu să se foiască fără zgomot, cu mişcări 
mlădioase şi uşoare, ca de pisică, punând rânduială în lucruri şi 
așezându-i pe oameni aşa fel ca să se simtă bine fiecare. Fără 
să scoată o vorbă, îi muta pe unii dintr-un loc într-altul, le găsea 
loc celor întârziaţi, îşi croia drum prin mulţime - şi pentru toate 


astea îi ajungea doar să clatine capul sau să facă un semn cu 
mâna. |n cele din urmă, se statornici şi el, rezemându-se cu 
spatele de perete. N-am văzut în viaţa mea om mai tăcut şi mai 
lunecos ca ăsta. Pe deasupra, nu se lipea surâsul de el, cum nu 
se lipeşte de-o halcă de slânină. 

Imprumutaseră un armoniu, cam hodorogit, şi, când totul fu 
gata, o domnişoară se aşeză si-ncepu să zdrăngăne şi să 
scârţâie din el, de te-apuca la lingurică. Toată lumea se porni să 
cânte, încât singurul care cred că se distra era mortul. 

— Apoi cuvioșia sa, pastorul Hobson, începu să vorbească, 
domol şi ceremonios. Deodată, dinspre pivniţă se auzi un 
tărăboi grozav. Era un biet câine, dar făcea gălăgie, nu glumă, şi 
nici gând să se potolească. Pastorul fu nevoit să-şi întrerupă 
cuvântarea şi rămase aplecat deasupra coşciugului, așteptând 
să contenească larma. Nu-ţi mai auzeai nici gândurile! Toată 
lumea se simţea stânjenită şi nimeni nu ştia ce să facă. Dar 
curând lunganul ăla de dricar îi făcu preotului un semn ce părea 
a spune: „Nu te teme, las' pe mine!” Şi încovoindu-se niţel, o 
porni pâş-pâs de-a lungul peretelui; nu i se vedeau decât umerii, 
lunecând pe deasupra capetelor oamenilor, între timp, gălăgia 
se înteţise. Dricarul îşi urmă drumul şi, după ce străbătu două 
laturi ale încăperii, dispăru pe scara ce ducea spre pivniţă. Nici 
două secunde nu trecură şi se auzi un pocnet, după care câinele 
îşi isprăvi concertul cu un schelălăit straşnic. Se aşternu din nou 
o tăcere de moarte şi pastorul îşi urmă cuvântarea solemnă. 

Peste câteva clipe, spinarea şi umerii dricarului se arătară din 
nou, lunecând pe lângă perete. Se strecură aşa prin încăpere şi 
deodată se opri, se îndreptă din spate, îşi duse mâinile pâlnie la 
gură şi, lungindu-şi gâtul înspre pastor, îi şuieră pe deasupra 
capetelor celorlalţi: „Umbla să prindă un şobolan!”. Zicând 
acestea îşi îndoi iar spinarea şi se strecură înapoi, de-a lungul 
peretelui, spre locul lui. 

Oamenii se arătară încântați să afle ce se-ntâmplase, fiindcă 
erau curioşi de felul lor. 

Lunganul nu făcuse mare lucru, dar tocmai cu asemenea 
lucruri mărunte cucereşti stima şi simpatia celorlalţi. Nu 
degeaba dricarul ăsta era omul cel mai iubit din tot târgușorul. 


Pastorul a ţinut o predică pe cinste, dar cam plicticoasă şi 
lungă cât o zi de post. După aceea, regele a tras şi el un discurs, 
cu obişnuitele-i aiureli, şi cu asta basta. Dricarul se apropie, 
lunecând, de coşciug, cu şurubelniţa lui. Mă uitam la el şi mă 
treceau nădușelile de atâta încordare. Nu se-atinse însă de 
nimic, mulţumindu-se să închidă cu mare băgare de seamă 
capacul şi să-l înşurubeze zdravăn. 

Alta acum! Nu ştiam dacă banii mai sunt sau nu în coşciug. Ce 
mă fac dac-a şterpelit careva sacul? De unde să ştiu. Eu dacă e 
căzu' să-i mai scriu sau nu lui Mary Jane? Dacă o să dezgroape 
sicriul şi n-o să găsească nimic înăuntru, ce-o să zică de mine? 
La naiba, s-ar putea să fiu urmărit şi băgat la răcoare! Mai bine 
tac mâlc şi nu-i scriu nimic. Grozav s-au mai încurcat iţele! 
Căutând să le descurc, am stricat totul. Mai bine nu m- 
amestecam deloc în povestea asta afurisită! 

După înmormântare ne-am întors cu toţii acasă şi m-am 
apucat din nou să cercetez feţele oamenilor. N-aveam astâmpăr 
şi nu mă puteam linişti. Dar degeaba mă uitam la feţele 
oamenilor, fiindcă tot nu-mi spuneau nimic. 

Seara, regele merse în vizită la vecini şi cuceri inimile tuturor 
prin purtarea lui curtenitoare. Cu acest prilej le dădu a înţelege 
că enoriaşii lui din Anglia abia-l aşteaptă să se-ntoarcă în 
mijlocul lor aşa încât trebuie să se grăbească să-şi lichideze 
moştenirea, ca să poată pleca numaidecât acasă. li părea rău, 
cică, tare rău că trebuie să se grăbească; oamenii ar fi vrut, 
fireşte, să-i mai aibă printre ei, dar îşi dădeau seama că nu se 
poate. Regele le mai spuse că, bine-nţeles, el şi William le vor 
lua şi pe fete cu ei, ceea ce îi bucură nespus pe oameni, fiindcă 
în felul ăsta fetele aveau să scape de griji şi să se simtă bine, în 
sânul familiei. Fetele se arătară la rându-le foarte bucuroase şi, 
uitând de toate necazurile, îl rugară pe rege să vândă cât mai 
repede lucrurile, ca să poată pleca. Bietele fete erau așa de 
fericite, că mă durea inima să le văd duse de nas şi batjocorite 
în felul ăsta, dar nu vedeam cum aş putea să mă amestec şi să 
schimb ceva, fără s-o păţesc. 

Pramatia de rege lipi numaidecât un afiş în care spunea că va 
scoate la mezat casa, negrii şi celelalte lucruri, la două zile după 


înmormântare, adăugind că doritorii puteau cumpăra şi înainte 
de această dată, prin bună învoială. 

A doua zi după înmormântare, cam pe la amiază, bucuria 
fetelor primi cea dintâi lovitură. Doi negustori de sclavi se 
înfăţişară şi regele le vându negrii la un preţ bunicel, contra unei 
polite plătibile în trei zile. Şi duşi au fost negrii - cei doi fii în 
susul râului, la Memphis, iar mama lor în josul râului, la Orleans. 
Credeam că bietele fete şi nenorociţii de negri au să se 
prăpădească de inimă rea. Mă rupea la ficaţi văzându-i cum 
plâng şi se căinează. Fetele ziceau că nu şi-ar fi închipuit 
niciodată că negrii ar putea fi despărțiți sau vânduți undeva 
afară din oraş. N-am să uit în viaţa mea despărţirea dintre 
nenorocitele alea şi negri: se îmbrăţişau şi plângeau de-ţi era 
mai mare jalea şi cred că mi-aş fi pierdut răbdarea şi i-aş fi dat 
pe faţă pe ticăloşi, ca să curm această ticăloşie, dacă n-aş fi 
ştiut că vânzarea nu face doi bani şi că într-o săptămână sau 
două negrii au să se întoarcă acasă. 

Afacerea asta stârni mare vâlvă în târgușor şi mulţi veniră şi 
le spuseră verde-n obraz că-i ruşinos să desparti în felul ăsta o 
mamă de copiii ei. Potlogarii o cam băgaseră pe mânecă, dar 
zgripţuroiul ăl bătrân făcu mai departe pe nebunul, fără să-i 
pese de amenințările ducelui, care era tare speriat, zău! 

A doua zi urma să aibă loc scoaterea lucrurilor la mezat. 
Dimineaţa, nu prea devreme, regele şi ducele veniră în 
chichineaţa mea şi mă treziră. După mutrele lor, am ghicit că-i 
de rău. 

— la ascultă - mă luă la rost regele - nu cumva ai fost în 
odaia mea alaltăieri seară? 

— Nu, - măria ta! (Așa-i spuneam totdeauna când eram între 
noi.) 

— Dar ieri seară? 

— Nu, măria ta! 

— Pe onoarea ta că nu minţi? 

— Pe onoarea mea, măria ta, spun adevărul. N-am fost în 
odaia matale din ziua când duduia Mary Jane v-a arătat-o matale 
şi ducelui. 

— Da' n-ai văzut pe altcineva intrând? Mă descusu ducele. 

— Nu, alteţă. Nu-mi amintesc să fi văzut pe cineva. 


— la gândește-te niţel! 

Am stat puţin pe gânduri şi mi-a venit o idee: 

— Da, mi se pare că i-am văzut pe negri intrând acolo de 
câteva ori. 

Tresăriră amândoi ca şi cum nu s-ar fi aşteptat la una ca asta, 
dar, privindu-i bine, mi se păru că totuşi se așteptaseră. 

— Ce, toţi trei? întrebă ducele. 

— Nu toţi, adică nu toţi la un loc; cred că i-am văzut ieşind 
împreună numai o dată. | 

— la te uită! Când a fost asta? 

— Păi, în ziua înmormântării, dimineaţa. Da’ nu prea 
devreme, fiindcă am dormit mai mult ca de obicei. Tocmai 
coboram scara când i-am văzut ieşind din odaie. 

— Ei, zi mai departe! Ce făceau? Ce mutre aveau? 

— Nimic neobişnuit, pe cât mi-aduc aminte. Mergeau tiptil, 
aşa că mi-am zis că intraseră acolo ca să vă deretice odaia, 
crezând că v-aţi trezit, dar când au văzut că mai dormiţi, au 
şters-o în vârful picioarelor, ca să nu vă tul bure, somnul, dacă 
nu cumva v-au şi trezit. 

— Mii de draci, ne-au tras clapa! izbucni regele. 

Amândoi păreau cam buimăciţi şi aveau nişte mutre plouate 
ca vai de lume. Rămaseră câteva clipe pe gânduri, scărpinându- 
se în cap, apoi ducele începu să chicotească, cam hârâit: 

— Grozav ne-au mai dus de nas negrii ăia! S-au prefăcut că le 
pare rău că pleacă din locurile astea şi i-am crezut şi noi, şi toţi 
ceilalţi. Să nu-mi mai spui al-dată că negrii nu se pricep să joace 
teatru. Păi ar fi putut duce de nas pe oricine cu purtarea lor! 
Ascultă-mă pe mine, oamenii ăştia sunt o comoară! De-aș avea 
capital si-o sală de teatru, nu mi-aş dori un plasament mai bun. 

— Şi când te gândeşti că i-am vândut pentr-o bagatelă, da, şi 
nici măcar n-avem dreptul s-o cântăm deocamdată! la zi, unde-i 
bagatela... Vreau să zic poliţa? 

— La bancă, ne-așteaptă s-o încasăm, unde vrei să fie? 

— Atunci e-n regulă, slavă Domnului. 

— Da' ce s-a întâmplat? Am întrebat eu cam cu sfială. 

Regele se repezi la mine furios: 

— Nu te priveşte! Vezi-ţi de treaba ta şi ţine-ţi gura!. Cât timp 
te afli în târgul ăsta, să nu uiţi ce-ţi spusei, ai priceput? 


Apoi către duce: 

— Trebuie să-nghiţim gălușca şi să nu suflăm o vorbă. 
Mormânt, asta să ne fie deviza acum. 

În vreme ce coborau scara, ducele spuse chicotind: 

— Vânzare rapidă şi profit mititel! Bună afacere, n-am ce zice! 

Regele mârâi la el: 

— Am căutat să iasă cât mai bine, vânzându-i aşa de repede. 
Dacă nu ne-am ales cu niciun profit şi-am rămas în pagubă, 
crezi că numai eu sunt de vină? 

— Oricum, dacă sfaturile mele ar fi fost ascultate, negrii ar fi 
acum în casa asta, iar noi n-am mai fi aici... 

Regele se răsti niţel la el, atât cât să nu-l calce pe coadă, apoi 
se întoarse sus si-şi vărsă iar năduful pe mine. Mă făcu cu ou şi 
cu oţet, că de ce nu m-am dus să-i spun că-i văzusem pe negri 
ieşind aşa din odaia lui. Şi un tâmpit - spunea el - ar fi ştiut că-i 
ceva necurat la mijloc. 

Apoi se luă singur în tărbacă, zicând că totul se-ntâmplase din 
pricină că în dimineaţa aceea se sculase prea devreme şi nu se 
odihnise ca de obicei. 

— Al dracului să fiu dacă mai fac aşa altă dată! 

Şi plecară bodogănind, iar eu nu mai puteam de bucurie că 
ieşisem basma curată, dând vina pe negri fără să le căşunez 
totuşi vreun rău. 


CAPITOLUL XXVIII 


Veni şi vremea să mă scol. Am coborât pe scăriţă, ca să mă 
duc jos dar, trecând pe lângă odaia fetelor, am văzut-o prin uşa 
deschisă pe Mary Jane, care şedea lângă cufărul ei vechi de 
piele şi-ndesa în el tot felul de boarfe. Sa pregătea, pasămite, să 
plece în Anglia. 

Tocmai atunci se oprise, ţinând pe genunchi o rochie 
împăturită, şi plângea cu faţa în palme. Mă durea inima s-o văd 
în starea asta - şi cred că oricine ar fi simţit fel. 

— Duduie Mary Jane - i-am zis intrând în odaie - că nu poţi 
răbda să vezi oameni care suferă. Ei bine nici eu. Spune-mi, ce-i 
cu dumneata? 

Îmi mărturisi că suferă din pricina negrilor. Bănuisem eu. 
Zicea că pentru ea călătoria în Anglia nu mai poate fi frumoasă, 
cum ar fi putut să fie. Ştiind că negresa aia a fost despărțită 
pentru totdeauna de copiii ei. Se-ntreba cum ar mai putea fi 
fericită acolo. Şi izbucnind într-un plâns şi mai amarnic, ridică 
braţele spre cer: 

— Doamne! Doamne! Când te gândești că n-au să se-mai 
vadă niciodată! 

— Ba da, au să se vadă... Şi încă până-n două săptămâni. 
Sunt sigur de-asta! 

Hait! Mă luase gura pe dinainte, dar până să-mi vin în fire, ea 
mă şi cuprinsese cu braţele pe după gât şi mă ruga să-i mai 
spun o dată. 

Era limpede că vorbisem prea mult, dar nu mai puteam da 
înapoi. Am rugat-o să mă lase câteva clipe să mă gândesc. Mă 
uitam la ea: era nespus de frumoasă în tulburarea ei şi ardea de 
nerăbdare, dar arăta fericită şi uşurată ca un om căruia tocmai i 
s-a scos o măsea stricată. Tot privind-o aşa, mă zbuciumam să 
găsesc o ieşire. Mă gândeam că unul care spune tot adevărul 
când e strâns cu uşa este pândit de multe primejdii. Mie aşa mi 
se părea, dar n-aș fi băgat mâna-n foc că-i aşa, fiindcă nu 
încercasem niciodată. Şi totuşi - îmi ziceam - iată un caz în care 


să mă ia naiba dacă adevărul nu-i de zece ori mai bun şi mai 
sigur decât o minciună! Am să ţin minte treaba asta şi-am să 
cuget neapărat la ea mai târziu, că prea-i curioasă şi 
neobişnuită. E ceva nemaipomenit. Da, am să-ncerc, de data 
asta am să spun adevărul, cu toate că e ca şi cum m-aş aşeza 
pe-un butoi cu pulbere şi i-aş da foc ca să văd cât de sus am să 
zbor. 

— Duduie Mary Jane - i-am zis - ştii cumva vreun loc afară din 
orăşel, unde să poţi sta vreo trei-patru zile? 

— Da. La domnul Lothrop. Dar de ce mă întrebi? 

— Ai să vezi mai p-urmă. la spune, dacă am să-ţi dovedesc că 
ştiu că negrii au să fie iar împreună până-n două săptămâni aici, 
în casa asta, ai să te duci să stai vreo patru zile la domnul 
Lothrop? 

— Patru zile? strigă ea. Aș sta şi-un an! 

— Bine, nu-ţi cer decât cuvântul de onoare; pun mai mult preţ 
pe el decât pe vorbele unuia care jură cu mâna pe scriptură. 

Fata zâmbi şi obrajii i se îmbujorară uşor. 

— Dă-mi voie să-nchid uşa cu zăvorul - i-am zis şi, întorcându- 
mă, m-am aşezat la loc. Să nu ţipi. Stai liniştită şi ascultă 
bărbăteşte ce-am să-ţi spun. Am să-ţi destăinui adevărul şi 
trebuie să ai curaj, duduie Mary, fiindcă-i ceva urât şi cam greu 
de înghiţit, dar asta e, n-ai ce-i face. Unchii ăştia ai dumitale nu 
sunt deloc unchi, ci nişte potlogari, nişte borfaşi de rând. Ei, 
asta-i, ce-a fost mai greu a trecut, ce-o să urmeze e mai uşor de 
îndurat. 

Bineînţeles, a sărit ca arsă, dar trecusem hopul ăl mare, aşa 
că nu m-am mai oprit. Să fi văzut cum îi străluceau ochii în timp 
ce-i istoriseam în amănunt toată povestea, de la întâlnirea cu 
flăcăul ăla nătâng care se ducea la vapor, şi până în clipa când 
ea se aruncase la pieptul regelui, iar el o sărutase de 
șaisprezece-șaptesprezece ori. Deodată, fata sări în picioare şi 
spuse, cu obrajii roşii ca focul: 

— Ticălosul! Hai, vino, n-avem nicio clipă de pierdut, o să-i 
tăvălim în catran şi-n fulgi şi-o să-i azvârlim în fluviu! 

— Sigur - i-am zis. Da' parcă era vorba că te duci mai întâi la 
domnul Lothrop, sau... 


— Vai! Ce-mi trecu prin cap? izbucni ea şi se aşeză repede la 
loc. Uită ce-am spus, uită, te rog! Ai să uiţi, nu-i aşa? 

Şi-şi puse palma catifelată pe mâna mea, încât am jurat că 
mai bine mor decât să nu-i fac pe plac. 

— Eram atât de tulburată, încât am uitat făgăduiala. Spune 
mai departe şi-ţi jur că n-am să mai uit. Spune-mi ce să fac, şi-o 
să mă supun, orice mi-ai cere. 

— Bine. Uite ce e: potlogarii ăştia sunt daţi dracului şi vrând- 
nevrând trebuie să mai merg o bucată de vreme cu ei, mai bine 
să nu afli de ce. Şi dacă te-ai apuca să-i dai în vileag, ştiu că 
oamenii m-ar scăpa din ghearele lor, dar mi-e de altcineva, de 
unul pe care nu-l cunoşti şi care-ar fi în mare primejdie. Trebuie 
să-l salvăm şi pe-ăsta, nu-i aşa? Aşa că deocamdată nu-i putem 
da în vileag. 

Vorbindu-i astfel, mi-a venit o idee grozavă: Jim şi cu mine am 
putea scăpa de tâlharii ăia doi, dac-ar fi băgaţi la puşcărie chiar 
în târgul ăsta, însă n-avea rost să pornim cu pluta pe lumină, 
fără să mai fie cineva în afară de mine, care la o adică să poată 
răspunde la întrebări. Aşa. Încât nu-mi convenea să-mi pun 
planul în aplicare decât noaptea târziu. 

— Uite ce e, duduie Mary Jane - i-am zis. N-o să mai fie nevoie 
să rămâi aşa de mult la domnul Lothrop. Stă departe? 

— Cale de vreo patru mile de-aici, în plin câmp. 

— Nu-i rău. Te duci şi stai acolo până la nouă, nouă şi 
jumătate seara, pe-urmă îl rogi să te-aducă înapoi acasă, fiindcă 
ai ceva treabă; dac-ajungi înainte de unsprezece, aprinde o 
lumânare la fereastra asta. Aşteaptă până la unsprezece şi, 
dacă vezi că eu nu m-arăt, înseamnă, c-am plecat şi că-s 
departe de orice primejdie. Te duci apoi şi dai sfoară-n ţară si-i 
pui pe ticăloşi la popreală. 

— Bine - zise ea. Aşa am să fac. 

— Şi dacă se-ntâmplă să nu pot fugi şi să fiu prins odată cu ei, 
spune-le oamenilor că eu ţi-am dezvăluit totul dinainte şi ia-mi 
apărarea. 

— Mai e vorbă? Sigur c-o să te apăr. N-au să se-atingă nici de- 
un fir de păr din capul tău - spuse ea, cu nările fremătând şi cu 
ochii strălucitori. 


— Dacă izbutesc să plec, n-am să fiu de faţă ca să dovedesc 
că ticăloşii ăştia nu-s unchii voştri, şi chiar de-aş fi aici, tot n-aş 
fi în stare. Aş putea doar să jur că-s nişte pungaşi şi nişte 
trântori. Atâta-tot, măcar că nu-i de lepădat nici asta. Dar sunt 
alţii care pot face mai mult şi pe care lumea o să-i creadă mai 
degrabă decât pe mine. Am să-ţi spun unde-i găseşti. Dă-mi un 
plaivaz şi o bucăţică de hârtie. Uite: „Minunea regească, 
Bricksville”. Pune-o bine, vezi să n-o pierzi. Dacă judecătorii vor 
voi să ştie ceva despre ăi doi, să trimită pe careva la Bricksville 
ca să spună că tâlharii care-au jucat „Minunea regească" au fost 
prinşi şi să aducă vreo câţiva martori. Până să zici pis, tot târgul 
ăla are să fie aici, domnişoară Mary. Cu o falcă-n cer şi cu una-n 
pământ au să vie. Zău aşa! 

Socotind că acum totul e-n regulă, i-am zis: 

— Să nu-ţi pese de licitaţie, lasă-i s-o ţină. Până mâine, n-au 
să poată cere nimănui bani pentru lucrurile vândute, c-așa-i 
obiceiul, şi n-au să se care ei de-aici fără bani, fii pe pace! Și 
după cum am brodit noi lucrurile, vânzarea nu face două parale, 
iar ăia n-au să pună mâna pe niciun gologan. La fel şi vânzarea 
negrilor, nu-i o vânzare după lege, iar negrii au să se-ntoarcă în 
curând, iar până una alta, pungaşii n-au să poată încasa banii. 
Zău, domnişoară Mary, au intrat rău de tot la apă, tâlharii! 

— Bine - zise ea - acum mă duc la masă şi numai-decât după 
aia plec la domnul Lothrop. 

— Nu, aşa nu-i bine, domnişoară Mary Jane. Trebuie să pleci 
înainte de masa de dimineaţă. 

— De ce? 

— Da’ de ce crezi că vreau să te duci acolo, domnişoară 
Mary? 

— Păi nu ştiu, nu m-am gândit la asta. la spune, de ce? 

— Pentru că n-ai obrazul de toval, ca alţii. Pe chipul matale se 
poate citi ca-ntr-o carte şi slovele-s aşa de groase, că le poate 
citi oricine de la o poştă. Crezi cumva că ai putea da ochi cu 
unchii matale când vor veni să-ţi spună bună dimineaţa şi să te 
sărute, fără ca... 

— Taci, taci! Bine, am să plec înainte de masa de dimineaţă, 
cu dragă inimă! Dar să-mi las surorile cu ăştia?! 


— Lasă, nu te gândi la ele! Trebuie să mai rabde puţin. Dacă 
aţi pleca tustrele, ăia ar intra la bănuială. Nu vreau să-ţi vezi nici 
surorile, nici pe ăia, pe nimeni din târguşor. Dacă vreun vecin 
te-ar întreba ce mai fac unchii, ar vedea după faţa matale că s- 
a-ntâmplat ceva. Du-te repede, domnişoară Mary Jane, şi am să 
am eu grijă de tot. Domnişoarei Suzana am să-i cer să-ţi sărute 
unchii şi să le spună că te-ai dus să te odihneşti câteva ceasuri 
şi să mai schimbi aerul, sau să vezi o prietenă, şi c-ai să te 
întorci acasă seara, sau mâine dimineaţă. 

— N-am nimic împotrivă să le spună că m-am dus la o 
prietenă, da' nu vreau să-i sărute din partea mea. 

— Bine, fie şi-aşa - am liniştit-o eu, gândindu-mă că hatârul 
ăsta nu mă costă nimic. Era o nimica toată, dar tocmai 
nimicurile astea au darul de a-i linişti pe oameni şi de. A-i face 
să se simtă mai bine. Mai e ceva - adaugai - sacul ăla cu bani. 

— Păi, e la ei. Ah, mor de necaz când mă gândesc cum au 
ajuns să pună mâna pe el! 

— Aici te-nşeli. Nu-l mai au. 

— Cum aşa? Atunci la cine e? 

— Tare-aș vrea să ştiu şi eu! Într-o vreme, îl aveam chiar eu, 
după ce-l şterpelisem de la ei ca să ţi-l dau matale. Ştiu unde l- 
am ascuns, dar mă tem că nu mai e acolo, îmi pare nespus de 
rău, domnişoară Mary Jane, crede-mă, dar am făcut tot ce-am 
putut, îţi jur. Erau cât pe ce să mă prindă şi de-aia l-am ascuns 
unde s-a nimerit şi-apoi am şters-o. Dar nu era o ascunzătoare 
bună. 

— Ah, încetează, nu te mai învinovăţi atâta, nu-ţi dau voie! Nu 
eşti tu de vină, n-aveai încotro. Dar spune-mi, unde l-ai ascuns? 

Nu voiam să-i aduc aminte de durerea ei şi nu mă răbda inima 
să rostesc o vorbă care i-ar fi amintit iarăşi de mortul ăla aşezat 
în coşciug, cu sacul de bani pe pântec. 

— Domnişoară Mary Jane - i-am zis, după câteva clipe - mai 
bine nu-ţi spun unde l-am ascuns. Dar am să-ţi scriu pe o 
bucăţică de hârtie şi, dacă vrei, o poţi citi în drum spre domnul 
Lothrop. Ce zici, e bine aşa? 

— Da, da. 

M-am apucat şi am scris cele ce urmează: „L-am ascuns în 
coşciug. Se afla acolo ieri noapte, când ai venit să-i boceşti pe 


mort. Eu eram după uşă şi mi se rupea inima văzându-te, 
domnişoară Mary Jane”. 

Mi s-au umezit ochii amintindu-mi cum plânsese acolo, 
singură în noapte, sub acelaşi acoperiş cu împieliţaţii ăia care-si 
băteau, joc de ea şi o jefuiau. Când i-am dat hârtiuţa împăturită, 
am văzut că şi ochii ei erau plini de lacrimi, îmi strânse mâna cu 
putere şi-mi zise: 

— La revedere! Am să fac întocmai cum mi-ai spus şi, dacă nu 
ne vom mai vedea niciodată, să ştii că n-am să te uit. Mă voi 
gândi adesea la tine şi mă voi ruga pentru sufletul tău! 

Şi plecă. Auzi, să se roage pentru sufletul meu! Dacă m-ar fi 
cunoscut cât de cât, nu si-ar mai fi luat pe cap o asemenea 
corvoadă. Dar cred c-ar fi făcut-o şi-n cazul ăsta, fiindcă așa-i 
era felul. Ar fi fost în stare să se roage şi pentru luda; când îşi 
punea în gând ceva, s-a isprăvit n-o mai puteai opri nici în ruptul 
capului. Orice-aţi spune, eu unul zic c-avea mai mult coraj decât 
toate fetele, pe care le-am văzut vreodată. Era plină de coraj! 
Ce spun eu miroase a tămâie, dar să ştiţi că n-o tămâiez deloc. 
Cât despre frumuseţe şi bunătate, să nu mai vorbim... Era cu un 
cap mai sus ca toate fetele. N-am mai văzut-o de-atunci, din 
clipa când a ieşit pe uşa aceea, dar cred că m-am gândit de 
milioane şi milioane de ori la ea şi la făgăduiala ei c-o să se 
roage pentru sufletul meu. Şi, zău aşa, dacă mi-ar fi dat 
vreodată prin gând că ar folosi la ceva să mă rog pentru ea, să 
mor că m-aș fi rugat! 

Mary Jane a ieşit, pesemne pe uşa din dos, nu sunt sigur, 
fiindcă nimerii n-a văzut-o când a plecat. Cum am dat ochii cu 
Suzana şi Buză de iepure, le-am zis: 

— Cum îi cheamă pe ăia de peste râu, la care vă duceţi uneori 
în vizită? 

— Care din ei, că-s mai mulţi? Dar "mai des mergem la 
Proctori - răspunseră ele. 

— Da, ăsta-i numele. Mai-mai să-l uit. Domnişoara Mary Jane 
m-a rugat să vă spun că s-a dus degrabă acolo, fiindcă unul din 
ei sa îmbolnăvit. 

— Care din ei? 

— Nu ştiu, adică am uitat. Da’ cred că-i... 

— Doamne păzeşte, nu cumva-i Hanna? 


— Îmi pare rău, dar chiar despre ea e vorba. 

— Dumnezeule! Şi era sănătoasă tun săptămâna trecută! E 
rău bolnavă? 

— Nici nu vă închipuiţi. Domnişoara Mary Jane zicea c-au stat 
la căpătâiul ei toată noaptea şi se crede că n-o mai duce decât 
vreo câteva ceasuri. 

— Vai, ce groaznic! Da' ce-are? 

Nu mi-a dat prin gând nimic serios, aşa că le-am spus: 

— Gâlci. 

— Să i-o spui lu' mutul! Nu se stă la căpătâiul unuia bolnav de 
gâlci. 

— Nu zău! Ce tot vorbiţi? Aflaţi că se stă când e vorba de gâlci 
de-astea. Sunt gâlci de-un soi nou, aşa zicea domnişoara Mary 
Jane. 

— De ce-i un soi nou? 

— Păi, fiindcă-s amestecate cu alte socoteli. 

— Ce socoteli? 

— Păi, cu pojar, tuse măgărească, brâncă, oftică, gălbinare, 
meningită şi câte şi mai câte. 

— Dumnezeule! Şi asta se numeşte gâlci? 

— Aşa spunea domnişoara Mary Jane. 

— Bine, da’ de ce-i zice gâlci, pentru numele lui Dumnezeu? 

— Păi, fiindcă tocmai de gâlci e vorba. Cu asta şi începe. 

— Prostii! E ca şi cum cineva şi-ar scrânti degetul ăl mare de 
la picior, ar lua otravă ar cădea într-un puț, şi-ar frânge gâtul și- 
apoi şi-ar zbura creierii, iar altcineva, întrebând cine l-a omorât, 
ar afla de la un neghiob că omul a murit fiindcă si-a scrântit 
degetul. Ar fi o nerozie. Tot aşa şi cu gâlcile astea. la zi, se ia? 

— Dacă se ia? auzi întrebare! Dar o grapă se ia de tine când 
dai peste ea noaptea? Dacă nu te-agăţi de unul din dinţii ei, te- 
agăţi de altul, aşa-i? Şi nu poţi scăpa de dintele ăla fără să 
răstorni grapa peste tine. Așa-i şi cu gâlcile, şi zău că-s o grapă 
parşivă de tot: când te-agăţi de ea, nu mai scapi. 

— E groaznic! oftă Buză de iepure. Mă duc la nenea Harvey 
şi... 

— Da, da, du-te repede! i-am spus. Să fiu în locul matale, n-aş 
mai zăbovi o clipă. 

— De ce spui asta? 


— Gândeşte-te puţin şi-ai să pricepi. Nu-i aşa că unchii matale 
trebuie să se înapoieze. Că mureai să pleci degrabă în Anglia? Şi 
crezi că sunt aşa de hapsâni încât să plece, lăsându-vă să veniţi 
singure dup-aceea? Doar ştii c-au să v-aştepte. Pân-aici e bine. 
Unchiul Harvey e preot, nu-i aşa? Foarte bine. Credeţi oare că 
un preot ar fi în stare să-l mintă pe căpitanul unui vapor, pe 
căpitanul unui mare vapor? Şi pentru ce, mă rog? Ca să-l 
înduplece s-o primească pe bord pe domnişoara Mary Jane? Ştiţi 
bine că n-ar fi în stare de aşa ceva. Şi atunci, ce-o să facă? O să 
spună: „Imi pare rău, dar biserica mea va trebui să se descurce 
cum ştie, căci nepoată-mea s-a molipsit poate de gâlcile astea 
extra şi sunt dator să rămân aci şi s-aştept trei luni, până ce-o 
să se poată vedea dacă s-a molipsit sau nu cu adevărat”. Dar nu 
face nimic, dacă crezi că-i mai bine să te duci să-i spui lui nenea 
Harvey... 

— Ce tot vorbeşti? Când am putea petrece de minune în 
Anglia, să ne pierdem vremea aici aşteptând să vedem dacă 
Mary Jane s-a molipsit sau nu?! Da' nerod mai eşti! ... 

— N-ar fi mai bine să daţi de veste prin vecini? 

— Alta acum! N-ai pereche de tont ce eşti. Nu-ţi dai seama că 
ar umple tot târgul? Al mai bine e să nu spunem nimănui nimic. 

— S-ar putea s-aveţi dreptate. Da, aşa e. 

— Cred, totuşi, c-ar trebui să-i spunem unchiului Harvey că 
Mary a ieşit să se plimbe-puţin, nu de alta, dar s-ar putea să fie 
îngrijorat. 

— Da, da, domnişoara Mary Jane mi-a zis: „Roagă-le pe fete 
să-i sărute pe nenea Harvey şi pe nenea William şi să le spună 
că m-am dus pe malul ălălalt la domnu...” cum naiba le zice 
bogătaşilor ălora de care tot pomenea unchiul vostru Peter? E 
vorba de ăia care... 

— Aha, poate familia Apthorp, aşa-i? 

— Da, da. Ce pacoste-i şi cu numele astea, una-două îţi ies 
din cap! Da, zicea să le spuneţi că s-a dus să-i roage pe Apthorpi 
să vină la licitaţie şi să cumpere ei casa, nu alţii, fiindcă aşa ar fi 
vrut şi unchiul Peter. Şi mai zicea că o să stăruie, până ce ăia au 
să primească să vină şi p-urmă, dacă n-o să fie prea obosită, o 
să se-ntoarcă acasă. lar dacă o să fie prea obosită, o să se- 
ntoarcă abia mâine dimineaţă. Şi vă mai roagă să nu pomeniţi 


nimic despre Proctori, ci numai despre Apthorpi; şi n-o să fie 
nicio minciună, fiindcă tot o să se ducă acolo ca să le vorbească 
în legătură cu casa. Chiar ea mi-a spus-o, zău! 

— Bine - ziseră ele şi se duseră după unchii lor, ca să-i sărute 
şi să le spună povestea. 

Acum totul era în regulă. Ştiam că fetele n-au să sufle o vorbă 
pentru că mureau să plece în Anglia, iar regelui şi ducelui le 
convenea ca Mary Jane să fie cât mai departe şi să se ocupe de 
vânzarea casei, decât să stea pe-aici, aproape de doctorul 
Robinson. Eram foarte mulţumit, gândindu-mă că potrivisem 
lucrurile cum nu se putea mai bine. Nici Tom Sawyer nu le-ar fi 
brodit mai straşnic. Fireşte că el ar fi pus ceva mai mult „stil”, 
dar eu unul nu prea mă pricep la asta fiindcă-mi lipseşte 
deprinderea. 

Vânzarea a avut loc în piaţa târgului si-a ţinut mult de tot, 
lungindu-se până către seară. Bătrânul stătea lângă preţăluitor, 
- mai smerit ca oricând, şi din când în când trântea câte-un 
cuvinţel din evanghelie sau câte o cugetare pioasă, în vreme ce 
ducele se foia pe lângă el şi gângurea necontenit, ca să 
înduioşeze lumea. Se vedea că-si dă toată osteneala. 

În curând nu mai rămase nimic de vânzare, afară de un petic 
de pământ din cimitir. Nu s-au lăsat până nu i-au vândut şi pe- 
acela. N-am pomenit căpcăun mai hulpav ca regele ăsta; voia să 
înghită totul, încă nu isprăviseră vânzarea, când un vaporaş 
trase la mal şi peste două-trei minute se apropie un cârd de 
oameni care urlau, chiuiau şi râdeau. 

— lată şi concurenţa! Strigau ei. Bietul Peter Wilks are-acum 
două rânduri de moştenitori! Alegeţi, înainte de a plăti banii! 


CAPITOLUL XXIX 


Duceau în mijlocul lor un om mai în vârstă, foarte simpatic, şi 
unul mai tânăr, cu braţul drept prins într-o eşarfă. Tii, cum mai 
urlau şi râdeau oamenii! Eu însă nu vedeam ce-i de râs, şi cred 
că ducele şi regele tot aşa simțeau. Mă aşteptam să-i văd pălind 
la faţă, dar nici gând. Făcându-se că nu ştie ce se-ntâmpiă, 
ducele îşi văzu de-ale lui şi dondăni mai departe, fericit şi 
încântat, ca o putinică din care se scurge zerul. Cât despre rege, 
se uita lung şi cu jale la noii veniţi, ca şi cum gândul că 
pământul rabdă asemenea potlogari l-ar fi secat la ficaţi. Se 
pricepea de minune s-o facă pe prostul, în jurul regelui se 
strânseră o mulţime de fruntaşi ai târgului, ca să-i arate: că sunt 
de partea lui. Domnul ăla bătrân, care abia sosise, părea uimit 
din cale-afară. De îndată ce deschise gura, mi-am dat seama că 
vorbea ca un englez sadea, nu ca regele, cu toate că nici 
englezeasca ăstuia nu era de lepădat, aşa de bine se fandosea. 

N-aş" fi în stare să repet cuvintele bătrânului şi nici să-i 
maimuţăresc, întorcându-se cu faţa spre mulţime, vorbi cam 
aşa: 

— Aceasta este pentru mine o surpriză la care nu m-am 
aşteptat si-am să vă mărturisesc cinstit şi deschis că nu prea 
sunt pregătit să-i fac faţă. Fratele meu şi cu mine am avut mari 
neplăceri. El şi-a rupt braţul, iar ieri noapte bagajele noastre au 
fost debarcate, din greşeală, în târgul dinaintea acestuia. Eu 
sunt Harvey, fratele lui Peter Wilks, iar acesta e fratele nostru 
William, care-i surdomut, și-acum, că are o mână betegită, nu 
mai poate să facă nici semne ca lumea. Suntem ceea ce 
spunem că suntem, şi într-o zi-două, când au să ne sosească 
bagajele, voi putea dovedi acest lucru. Dar pân-atunci n-am să 
mai spun nimic. Am să mă duc la han și-am să aştept. 

Şi spunând acestea, plecă împreună cu mutul numărul doi. 
Regele izbucni în râs. 

— Şi-a rupt braţul, nu zău? E foarte lesnicios, nu zic ba, mai 
ales pentru un şarlatan care trebuie să facă semne şi nu se 


pricepe. Ha-ha! Şi-au pierdut bagajele! Nu e rău! Ba e chiar 
grozav într-o ocazie ca asta! 

Şi-ncepu iar să râdă. Râseră şi ceilalţi, afară de vreo trei- 
patru, cel mult şase oameni, printre care şi doctorul. Mai era 
unul care nu râdea: un tip cu o mutră isteaţă, care purta o tașcă 
de pâslă cam veche. Coborâse şi el de pe vapor şi vorbea acum 
pe şoptite cu doctorul, uitându-se din când în când spre rege şi 
dând din cap. Era Levi Bell, avocatul, care fusese plecat la 
Louisville. Mai era acolo şi un zdrahon de bărbat, care se ţinuse 
scai de bătrân şi ascultase tot ce spusese acesta, iar acum 
trăgea cu urechea la ce spunea regele. După ce regele isprăvi, 
zdrahonul îl luă din scurt: 

— la ascultă, dacă zici că eşti Harvey Wilks, când ai sosit în 
târgul ăsta? 

— În ajunul înmormântării, prietene - răspunse regele. 

— Dar la ce oră? 

— Spre seară, cu o oră-două înainte de apusul soarelui. 

— Şi cum-ai venit? 

— Am venit cu vaporul „Susan Powell”, de la Cincinnati. 

— Dar cum se face că-n dimineaţa aia te aflai într-o barcă, la 
cotul râului? 

— N-am fost acolo dimineaţa. 

— Minţi! 

Câţiva dintre cei de faţă săriră la el şi-l rugară să nu 
vorbească aşa unui om bătrân, care pe deasupra mai era și 
preot. 

— Pe dracu', preot! E un pungaş şi-un mincinos, în dimineaţa 
aia era la cotul râului. Mă ştiţi că locuiesc în partea aia. Ce mai, 
am fost acolo şi eu, şi dumnealui. L-am văzut. Sosise cu o barcă 
împreună cu Tim Collins şi-un băieţaş. 

Doctorul se amestecă şi el în vorbă: 

— Dacă l-ai vedea pe băieţaş l-ai recunoaşte, Hines? 

— Cred că da, dar nu garantez. Ba uite-l colo, el e! L-am 
recunoscut dintr-o privire. Şi arătă cu degetul spre mine. 

— Oameni buni - rosti doctorul - nu ştiu dacă noii veniţi sunt 
nişte şarlatani sau nu. Dar daca ăștialalţi doi nu-s şarlatani, se 
cheamă că eu sunt un dobitoc. Socot că e de datoria noastră să 
nu-i lăsăm să fugă de-aici până nu se lămuresc bine lucrurile. 


Vino, Hines, veniţi şi voi ceilalţi. O să-i ducem pe dumnealor la 
han ca să-i confruntăm cu cealaltă pereche. Cred c-o să aflăm 
noi ceva până la urmă. 

Mulțimea sări în sus de bucurie, dar se-nţelege că amicii 
regelui nu erau deloc bucuroşi. Am pornit cu toţii. Era pe la 
asfinţit. Doctorul mă ţinea de mână şi se purta destul de bine cu 
mine, dar nu-mi dădea drumul nicio clipă. Ajunşi la han, am 
intrat cu toţii într-o odaie mare. După ce aprinseră câteva 
lumânări, îi aduseră înăuntru şi pe cei doi nou-veniţi. Cel dintâi 
vorbi doctorul: 

— N-aş vrea să fiu prea aspru cu aceşti doi domni,. Dar cred 
că-s nişte şarlatani şi s-ar putea să aibă părtaşi pe care nici nu-i 
ştim. În cazul ăsta, se prea poate ca părtaşii să dispară cu sacul 
cu galbeni lăsat de Peter Wilks. Dacă nu-s nişte şarlatani, aceşti 
domni n-au să aibă nimic împotrivă să trimită după banii ăia şi 
să ni-i încredinţeze nouă până se va dovedi că n-au nicio vină, 
nu-i aşa? 

Toată lumea fu de aceeaşi părere. Ce mai, coţcării erau 
strânși zdravăn cu uşa, de la bun început. Regele spuse însă cu 
o mutră plouată: 

— Domnii mei, as trimite bucuros după bani, fiindcă nici prin 
gând nu-mi trece să pun beţe-n roate unei cercetări cinstite, 
deschise şi temeinice asupra acestei nenorocite afaceri. Dar, din 
păcate, banii nu mai sânt acolo, puteţi să vă încredinţaţi şi 
singuri, dacă doriţi. 

— Dar atunci, unde sunt? 

— Când nepoată-mea mi i-a dat în păstrare, i-am luat şi i-am 
ascuns sub salteaua de paie din patul meu; socoteam că n-are 
rost să-i depun la bancă pentru cele câteva zile cât aveam de 
stat aici şi credeam că patul e un loc sigur, nu de alta, dar, 
nefiind obişnuiţi cu negrii, ne-nchipuiam că sunt oameni cinstiţi, 
ca servitorii de la noi, din Anglia. Ei bine, negrii au furat banii 
chiar a doua zi dimineaţa, de îndată ce-am coborât în salon. Nu 
mi-am dat seama că-mi lipsesc banii decât după ce i-am vândut 
pe negri şi între timp ei au fugit cu banii. Valetul meu vă poate 
spune totul, domnilor, dacă doriţi. 

— Baliverne! strigară câţiva, în frunte cu doctorul. 


Era limpede că nimeni nu-l credea pe rege. Unul din ei mă 
întrebă dacă-i văzusem pe negri furând banii. l-am răspuns că 
nu, dar că-i văzusem ieşind tiptil din odaie şi depărtându-se în 
grabă, ceea ce mă făcuse să cred că li-era teamă că l-au trezit 
pe stăpânul meu şi-ncercau. S-o şteargă de acolo, ca să nu-i 
muștruluiască. 

Altceva nu mă mai întrebară. Dar deodată doctorul se 
întoarse spre mine, spunându-mi: 

— Şi tu eşti englez? 

— Da. 

— Se şi vede! zise el, în râsetele celorlalți. 

După aceea trecură la anchetă. O făcură pe-ndelete, 
temeinic, fără să se uite la ceas. Orele treceau şi nimeni nu 
pomenea o vorbă despre cină, parcă nici nu le dădea prin gând 
să mănânce. Ai fi zis că n-o să se sfârșească niciodată. În viaţa 
mea n-am văzut brambureală mai mare. Îl puseră pe rege să-si 
spună povestea, apoi ascultară povestea domnului ăla bătrân. 
Trebuia să fii bătut în cap şi de rea-credinţă ca să nu-ţi dai 
seama că bătrânul spunea adevărul, pe când celălalt turna la 
minciuni. La un moment dat mă puseră şi pe mine să spun tot 
ce ştiu. Regele mă privi cu coada ochiului, dându-mi a-nţelege 
să spun doar ce trebuie. Am început să vorbesc despre viaţa 
noastră la Sheffield, despre familia Wilks din Anglia, si-aşa mai 
departe, dar n-apucai să spun prea multe, că doctorul izbucni în 
râs, iar Levi Bell, avocatul, îmi zise: 

— Stai jos, băiete! În locul tău nu m-aş osteni atât. Se vede 
treaba că nu prea eşti obişnuit să minţi. De! Nu-i aşa de uşor, ai 
nevoie de practică. Minţi cu destulă stângăcie. 

Complimentul ăsta mă lăsă rece, dar în sinea mea mă 
bucuram c-am scăpat cu-atâta. 

Doctorul începu să vorbească, întorcându-se cu faţa la avocat: 

— De-ai fi fost aici de la-nceput, Levi Bell... Regele îi tăie 
vorba, întinzând mâna spre avocat: 

— Cum, acesta-i oare vechiul prieten al sărmanului meu frate, 
despre care-mi scria atât de des? 

Regele îi strânse mâna, iar avocatul zâmbi încântat. 
Sporovăiră un timp, apoi trecură într-un colţ şi vorbiră j în 
şoaptă. 


— Perfect - rosti avocatul în cele din urmă. Am să trimit 
mandatul dumitale odată cu cel al fratelui, si-atunci o să se 
vadă că totul e-n ordine. 

Făcură rost de nişte hârtie şi de-un condei, iar regele se 
aşeză, îşi răsuci capul într-o parte şi, învâărtindu-și limba în gură, 
începu să mâzgălească ceva. Apoi îi dădură condeiul ducelui, 
care păli pentru prima oară în cariera lui, dar mâzgăli şi el ceva. 
Avocatul se întoarse atunci spre domnul ăl bătrân si-i spuse: 

— Scrieţi, vă rog, şi dumneata, şi fratele dumitale, un rând- 
două şi iscăliţi-vă! 

Domnul ăl bătrân scrise câteva cuvinte, dar nimeni nu le putu 
citi. Avocatul izbucni, mirat din cale-afară: 

— Nemaipomenit! Şi scoțând din buzunar un pachet de 
scrisori vechi, începu să le cerceteze; apoi se uită la hârtia 
mâzgălită de bătrân şi iarăşi la scrisori. Aceste scrisori sunt de la 
Harvey Wilks - spuse el. Oricine poate vedea după scrisul 
acestor doi domni că nu ei sunt autorii' scrisorilor. (Să fi văzut 
ce mutre au făcut regele şi ducele când şi-au dat seama ce 
capcană le întinsese avocatul!) De asemenea, oricine poate 
vedea cu uşurinţă, după scrisul acestui domn venerabil, că nici 
el nu le-a scris. De fapt, nici nu se poate vorbi de scris, văzând 
mâzgăliturile astea. lată aici şi alte scrisori, de la... 

— Daţi-mi voie să vă explic - îi tăie vorba domnul ăl bătrân. 
Nimeni nu-mi poate desluşi scrisul în afară de fratele meu, care- 
mi copiază, de altfel, scrisorile pe curat. Asta e scrisul lui, nu al 
meu. 

— Aha, va să zică aşa stau lucrurile! Uite, am aici şi câteva 
scrisori de-ale lui William. N-ar fi rău să aştearnă şi el un rând- 
două, ca să putem com... * 

— Nu poate să scrie cu mâna stângă! îl întrerupse bătrânul. 
Dac-ar putea să se folosească de mâna lui dreaptă, aţi vedea că 
el a scris scrisorile astea, şi pe-ale mele, și pe-ale lui. Uitaţi-vă la 
ele, vă rog, sunt scrise de aceeaşi mână. 

Avocatul se uită la scrisori şi spuse: 

— Da, cam aşa se pare. Oricum, seamănă ceva mai mult 
decât băgasem de seamă la început. Măi, să fie! Credeam că 
suntem pe cale să găsim o soluţie, şi iată că n-a rămas mai 
nimic în picioare. Totuşi, un lucru e limpede - urmă el, 


întorcându-se spre rege şi spre duce. Niciunul din ăştia doi nu e 
din familia Wilks. 

Ce credeţi că s-a întâmplat? Pezevenghiul cu cap de catâr n-a 
vrut să recunoască nimic. Nici nu voi s-audă de uşa ceva. Le 
spuse că asta nu-i nicio dovadă, că frate-său William, care era, 
cică, un mucalit şi jumătate, nici măcar nu-ncercase să scrie şi 
că îşi dăduse seama că William are de gând să facă o şotie, 
chiar în clipa când îl văzuse punând condeiul pe hârtie. Tot 
vorbind aşa, se înfierbântă până ce ajunse să creadă în 
minciunile lui. Dar domnul cel bătrân îi taie vorba: 

— Am o idee; se află oare pe-aici cineva care a ajutat la 
îngroparea fra... la îngroparea răposatului Peter Wilks? 

— Da - rosti cineva. Eu şi Ab Turner. Suntem amândoi aici., 
Bătrânul se întoarse atunci spre rege: 

— Aţi putea să-mi spuneţi ce tatuaj avea pe piept răposatul? 

Luat aşa pe neaşteptate, regele trebui să-şi ţină bine 
balamalele, altminteri s-ar fi năruit ca un mal mâncat de ape; o 
întrebare ca asta ar fi doborât pe oricine, fiindcă, zău, de unde 
naiba să ştie ce tatuaj avea mortul? Regele păli, fâstăcindu-se 
niţel. Toată lumea aştepta în tăcere, zgâindu-se la el. 

„Hait! Acum se dă bătut, nu mai are nicio scăpare!” îmi 
ziceam. Dar el, nici gând. N-o să credeţi, da’ pehlivanul nu s-a 
lăsat. Voia, pesemne, să lungească povestea, nădâăjduind că 
până la urmă ăia au să obosească si-au să plece, iar el şi ducele 
au să-si poată lua tălpăşiţa. Deodată spuse, rânjind: 

— Ha! Grozavă întrebare! Da, domnule, îţi pot spune ce tatuaj 
avea pe piept. O mică săgeată subţire şi albastră, asta e. ŞI 
dacă nu te uiţi cu băgare de seamă, nici n-o poţi vedea. Acum 
ce mai ai de zis? 

— N-am pomenit om să mintă cu atâta neobrăzare. Domnul ăl 
bătrân se întoarse spre Ab Turner şi tovarășul său şi le spuse, cu 
ochii strălucind de bucurie, ca şi cum de data asta era sigur că l- 
a-nfundat pe rege: 

— Aţi auzit ce-a zis. la spuneţi, pe pieptul lui Peter Wilks se 
afla vreun astfel de semn? 

— N-am văzut asemenea semn - răspunseră amândoi într-un 
glas. 


— Bine! zise bătrânul. Acu' ia spuneţi, nu cumva aţi văzut pe 
pieptul lui un mic P, aproape şters, un B (asta-i o iniţială pe care 
n-a mai folosit-o din tinereţe) şi un W, cu liniuţe între ele, aşa: P- 
B-W? Nu-i aşa că asta aţi văzut? întrebă el, scriind literele alea 
pe o bucăţică de hârtie. 

— Da' de unde! N-am văzut niciun fel de semne! răspunseră 
cei doi. 

Toţi cei de faţă rămaseră cu gura căscată, începură să strige: 

— Toţi sunt nişte pungaşi! Să-i înecăm în râu, să-i spânzurăm! 

Urlau şi zbierau ceva de speriat, dar avocatul sări pe masă şi 
răcni, mai tare ca toţi: 

— Domnilor! Domnilor! Numai o vorbă, ascultați, vă rog! Mai e 
o cale: să mergem să dezgropăm mortul, si-atunci o să vedem. 

Asta le plăcu. 

— Ura! strigară oamenii, gata-gata s-o pornească. Dar 
avocatul şi doctorul îi opriră: 

— Staţi niţel! Legaţi-i de mâini pe ăştia patru şi pe băiat. Să-i 
luăm şi pe ei! 

— Da! Da! urlară oamenii. Şi dacă n-o să vedem semnele, o 
să linşăm toată banda. 

Acum intrase frica-n mine de-a binelea, da' nu era chip să 
scap. Ne înhăţară pe toţi cinci şi porniră cu noi de-a dreptul spre 
cimitir, care se afla cu vreo milă şi jumătate mai jos, pe malul 
apei. Întreg orăşelul venea pe urmele noastre, fiindcă făceam 
destulă gălăgie, şi-apoi nu era decât nouă seara. 

Când am trecut prin faţa casei noastre, mi-a părut rău că o 
alungasem pe Mary Jane din târgușor, fiindcă acum dacă i-aș fi 
trimis vorbă, ar fi venit să mă scape, dându-i în vileag pe cei doi 
potlogari. 

Oamenii coborâră poteca ce ducea spre fluviu, zbierând ca 
nişte mâţe turbate. Şi parcă înadins ca să mă bage şi mai mult 
în sperieţi,. Începu să fulgere, cerul se acoperi de nori şi 
frunzişurile fremătară, zgâlţâite de vânt. În viaţa mea nu 
trecusem printr-o primejdie mai mare. Eram năucit de-a binelea. 
Totul îmi ieşise pe dos. În loc să mă bucur şi eu, la o adică, de 
toată comedia asta, având-o în spate pe Mary Jane care să mă 
scape şi să-mi dea drumul când s-o îngroşa gluma, iată că 


acum, între subsemnatul şi moarte nu se mai afla decât tatuajul 
ăla. lar de n-au să vadă nici urmă de tatuaj... 

N-aveam putere să mă gândesc la chestia asta, dar nu ştiu 
cum se face că la altceva nu mă puteam gândi. 

Era din ce în ce mai întuneric. Ar fi fost prilejul cel mai nimerit 
ca să-mi iau valea, dar vlăjganul ăla de Hines mă ţinea strâns; 
pas de-ncearcă să scapi din strânsoarea mâinii lui Goliat! Mă 
târa înainte şi trebuia s-alerg ca să ţin pasul cu el. 

Intrând în cimitir, mulţimea se revărsă ca un puhoi. Când 
ajunseră la mormântul cu pricina, îşi dădură seama că aveau de 
o sută de ori mai multe cazmale decât era nevoie, dar că 
nimănui nu-i trecuse prin gând s-aducă un felinar. Totuşi se 
apucară să sape la lumina fulgerelor şi trimiseră totodată pe 
cineva să împrumute un felinar la casa cea mai apropiată, cu o 
jumătate de milă mai încolo. 

Oamenii săpau de zor, într-o beznă înfricoşătoare. Nu trecu 
mult şi se porni ploaia. Vântul bătea cu putere, fulgerele cădeau 
tot mai amenințătoare, iar tunetul bubuia ceva grozav. Dar ălora 
nici nu le păsa, atât de prinşi erau. Din când în când puteai 
vedea desluşit fiece chip din mulţimea aceea uriaşă, ca şi 
bulgării de pământ azvărliţi afară din groapă, dar numaidecât 
după aia întunericul înghiţea din nou totul şi nu mai vedeai 
nimic. 

În cele din urmă scoaseră afară sicriul şi începură să-i 
deşurubeze capacul. 

A urmat o îmbulzeală şi o înghesuială nemaipomenite. 
Oamenii se îmbrânceau ca să-si facă loc până-n faţă şi să vadă 
sicriul. Era ceva de speriat, mai ales pe o noapte ca asta. Hines 
mă trăgea după el cu atâta putere, că-mi suci mâna - cred că 
uitase că mai sunt şi eu pe lume, atât de aţâţat era. 

Deodată, fulgerul slobozi deasupra noastră o lumină orbitoare 
şi cineva strigă: 

— Dumnezeule, sacul cu galbeni e colo, pe pieptul lui. 

Hines îmi dădu drumul şi se repezi chiuind, odată cu toţi 
ceilalţi, ca să vadă şi el. 

Ei, şi-atunci am zbughit-o ca vântul din cimitir, alergând prin 
întuneric spre potecă. Nefiind altcineva pe potecă, zburam, nu 
alta, atât cât îmi îngăduiau bezna, fulgerele, răpăiala ploii, 


palele de vânt şi tunetele asurzitoare. Fugeam de-mi sfârâiau 
călcâiele. 

În târg nu era nici ţipenie de om, din pricina furtunii. Am luat- 
o aşadar pe strada mare, în loc să mă strecor prin ulițele 
lăturalnice. 

Când m-am apropiat de casa noastră, am privit cu luare- 
aminte. Nu se zărea nicio lumină, toată casa era cufundată în 
întuneric. Mi se rupea inima de jale, fără să ştiu de ce. Dar 
deodată, tocmai când treceam prin faţa casei, la fereastra lui 
Mary Jane se aprinse, o lumină şi inima mi se umplu de bucurie, 
în aceeaşi clipă, casa şi toate celelalte pieriră în beznă, înapoia 
mea, pentru totdeauna. Ce păcat! Îmi spuneam, în viaţa mea n- 
am întâlnit fată mai bună şi mai inimoasă ca Mary Jane! Când 
am ajuns destul de departe de orăşel ca să pot porni spre 
insuliţă, m-am oprit să caut o barcă de împrumut şi, punând 
mâna pe prima barcă slobodă pe care mi-o dezvălui fulgerul, am 
sărit în ea şi dus am fost. Era o luntre uşoară, legată doar c-o 
frânghie. Insuliţa era departe-al naibii, taman în mijlocul 
fluviului, dar nu m-am mocoşit deloc. Când am ajuns în sfârșit la 
plută, eram aşa de sleit, că, de-ar fi fost după mine, m-aș fi 
lungit să-mi trag sufletul. Dar nu era vreme de pierdut. Am sărit- 
pe plută şi-am strigat: 

— Hei, Jim, dă drumul plutei! Domnul fie lăudat, am scăpat de 
ăia! 

Jim ieşi din wighwam şi, când mă văzu, veni spre mine cu 
braţele deschise. Nu mai putea de bucurie. Dar când scăpară 
odată un fulger şi-i lumină faţa, mi se făcu inima cât un purice şi 
căzui bâldâbăc în apă. Uitasem că era îmbrăcat ca regele Lear şi 
că arăta ca un arap înecat şi, văzându-l, era să mor de frică. Jim 
mă pescui din apă şi începu să mă îmbrăţişeze şi să mă 
blagoslovească, bucuros că mă-ntorsesem şi că scăpasem de 
rege şi de duce. 

— Nu acum - i-am zis - lasă asta pentru desert. Dă drumul 
plutei! 

Peste câteva clipe pluteam la vale. Tii! Ce bine era să fim 
iarăşi liberi, numai noi doi, pe râul acela mare, fără nimeni pe 
capul nostru! Săream în sus de bucurie, ţopăiam şi băteam din 
călcâie, dar tocmai când mă pregăteam să sar pentru a treia 


oară, am auzit un zgomot pe care, din păcate, îl cunoşteam prea 
bine. Mi-am ţinut răsuflarea şi-am aşteptat, cu urechea la 
pândă. Nu mă-nşelasem: când fulgerul despică bezna de 
deasupra apei, i-am văzut cum se apropie vâăslind de zor, în 
barca lor sprintenă. Ei erau - regele şi ducele! 

M-am trântit pe plută şi m-am dat bătut. Abia-abia mi-am 
putut stăvili lacrimile. 


CAPITOLUL XXX 


Cum puseră piciorul pe plută, regele se repezi la mine şi mă 
luă de guler. 

— Voiai să scapi de noi, ai, mucosule? Ţi se urâse cu noi, ai? 

— Nu, măria ta, nu! Aoleu! Mă doare, măria ta! 

— Atunci zi-ne repede ce-aveai de gând. Dacă nu, să ştii că 
scot untul din tine. 

— Da, măria ta. Zău c-am să vă spun tot, întocmai cum s-a 
întâmplat. Omul care mă ducea de mână se purta foarte drăguţ 
cu mine. Îmi tot zicea că avusese un băiat de vârsta mea, care a 
murit anul trecut, şi că-l doare inima să vază un băiat ca mine 
într-o asemenea dandana. Şi când toată lumea s-a repezit spre 
coșciug ca să vază sacul cu galbeni, el mi-a dat drumul, 
șoptindu-mi: „Şterge-o acum, altminteri să ştii c-au să te 
spânzure!” Se-nţelege c-am şters-o. N-avea niciun rost să 
rămân, tot nu puteam fi de folos nimănui, şi p-urmă, n-aveam 
chef să fiu spânzurat: de ce să mă spânzure dacă puteam să 
fug? Am alergat într-un suflet până am dat de o barcă. Când am 
ajuns aici, i-am spus lui Jim să se grăbească, altminteri au să 
pună mâna pe mine şi-au să mă spânzure; şi i-am mai spus că 
mă tem că matale şi ducele nu mai sunteţi în viaţă la ora asta. 
Mi se rupea inima de durere, şi lui Jim tot aşa, şi de-aia când v- 
am văzut venind, n-am mai putut de bucurie. Zău, întrebaţi-l pe 
Jim, să vă spuie şi el! 

Jim adeveri spusele mele, dar regele îi porunci să-si ţină gura 
şi-mi zise: 

— Da, desigur, mă grăbesc să te cred! Şi-ncepu iar să mă 
zgâlţâie, ameninţându-mă că mă îneacă. Dar ducele îl opri: 

— la lasă-l în pace pe băiat, dobitoc bătrân ce eşti! Ce, tu ai fi 
făcut altfel în locul lui? Tu te-ai întrebat ce-i cu el când ai şters- 
o? Nu-mi amintesc de aşa ceva. 

Regele îmi dădu drumul şi-ncepu să-njure târgul şi pe toţi 
locuitorii lui. 


— Mai bine te-ai înjura chiar pe tine - îi spuse ducele. Ţie ţi se 
cuvin cele mai multe înjurături. De la bun început n-ai făcut 
nimic cu cap, afară de chestia aia cu săgeata albastră, pe care 
le-ai spus-o cu atâta neobrăzare şi sânge rece. Asta a fost o idee 
bună, prima-ntâi, şi ne-a salvat. Fiindcă de n-ar fi fost chestia 
asta, ne-ar fi băgat la răcoare până să sosească bagajele 
englezilor ălora, şi p-urmă ocna ne mânca! Dar trucul ăla i-a 
îndemnat să meargă la cimitir si-acolo galbenii ne-au fost de şi 
mai mare folos, fiindcă dacă nătărăii ăia turbaţi nu ne-ar fi dat 
drumul ca să se repeadă să privească, azi-noapte am fi dormit 
cu cravatele la gât, cu nişte cravate mai trainice decât ne 
trebuie nouă. 

Tăcură câteva clipe, apoi regele spuse, dus pe gânduri: 

— Hm! Şi când te gândești că noi credeam că negrii au furat 
sacul! Îmi venea să intru-n pământ. 

— Da, cam aşa credeam - zise ducele, tărăgănându-şi vorba, 
a zeflemea. 

Regele tăcu câteva clipe, apoi spuse: 

— Eu unul aşa credeam. 

— Ba din contră, nu tu, ci eu credeam - răspunse ducele, cu 
acelaşi glas tărăgănat. 

— Ascultă, Bilgewater - se burzului regele - ce vrei să spui? 

— Dacă-i vorba pe-aşa, te-ntreb eu ce-ai vrut să spui - zise 
ducele înţepat. 

— Scârţ! îl repezi regele, batjocoritor. Te pomeneşti că 
adormiseși şi habar n-aveai ce făceai. Ducele îşi ieşi din fire de-a 
binelea: 

— Ascultă, lasă-te de goange! Ce, crezi că-s bătut în cap? 
Crezi că nu ştiu cine-a ascuns banii în coşciugul ăla? 

— Ba da, nenicule, ştiu că ştii, doar tu i-ai ascuns! 

— Minţi! răcni ducele repezindu-se la el. Regele începu să 
zbiere: 

— Jos labele! la mâna de pe gât! Retrag tot ce-am spus. 

— Mai întâi, mărturiseşte că tu ai ascuns banii acolo ca gândul 
să te cărăbănești şi să te-ntorci într-o bună zi ca să-i dezgropi şi 
să-i păstrezi numai pentru sufleţelul tău. 


— Stai niţel, duce, răspunde-mi drept şi cinstit la o întrebare. 
Spune-mi că n-ai pus banii acolo si-am să te cred, şi-am să-mi 
iau înapoi toate vorbele. 

— Potlogar bătrân, ştii bine că nu eu i-am ascuns! 

— Bine, atunci te cred. Da' răspunde-mi la încă o întrebare, 
numai una... Hai, nu te pierde cu firea! N-aveai cumva de gând 
să pui mâna pe bani şi să-i doseşti? 

Ducele tăcu câteva clipe, apoi spuse: 

— Ei, şi ce dac-aveam de gând? Chestia e că nu i-am dosit, 
când mătăluţă nu numai c-aveai de gând, dar i-ai şi dosit! 

— Duce, să-mi sară ochii dacă i-am dosit! Nu zic că n-aveam 
de gând, ar fi să mint. Dar tu, adică cineva, mi-a luat-o înainte. 

— Minţi! Tu i-ai ascuns şi dacă nu mărturiseşti, te... Regele 
începu să horcăie şi bâigui cu mare greutate: 

— Bine, mărturisesc! 

Îmi părea tare bine să-l aud vorbind aşa, parcă-mi lua o piatră 
de pe inimă. Ducele îi dădu drumul: 

— Dacă mai tăgăduieşti, să ştii că te-nec! Grozav de bine îţi 
sade să miorlăi ca un sugaci, ţi se potriveşte de minune, după 
tot ce-ai făcut. N-am mai pomenit un asemenea struţ bătrân 
care să vrea să înghită totul. Şi eu care mă-ncredeam în tine ca 
într-un tată! Cum de n-ai intrat în pământ de ruşine când ai 
auzit că dădeau vina pe nişte negri nenorociţi şi tu n-ai scos o 
vorbă ca să-i aperi? Mă apucă pandaliile când mă gândesc c-am 
fost aşa de neghiob să cred în balivernele tale. Lua-te-ar naiba, 
acu' văd eu de ce mă tot zoreai să acopăr deficitul: voiai să pui 
mâna şi pe gologanii pe care-i câştigasem cu „Minunea 
regească” şi cu alte socoteli, ca să-i înhaţi pe toţi. 

— Păi bine, duce - îl întrerupse regele cu sfială, sclifosindu-se 
- tu ai spus să acoperim deficitul, nu eu. 

— Gura! Ajunge cât ai vorbit! îl repezi ducele. Şi acum vezi 
bine cu ce te-ai ales. Aia şi-au luat înapoi toţi banii, bașca 
bănișorii noştri; abia ne-a mai rămas un gologan-doi. Hai, cară- 
te la culcare şi nu-mi mai cânta despre deficituri, că-i vai de 
pielea ta! 

Regele se furişă în wighwam şi-si căută alinarea în clondirul 
cu rachiu, în curând, ducele îşi găsi şi el clondirul aşa că, după 
vreo jumătate de ceas, se băteau iar pe burtă. De ce se-mbătau, 


de-aceea se iubeau mai mult până ce adormiră, sforăind, unul în 
braţele celuilalt. 

Amândoi erau turtă, dar am băgat de seamă că, oricât de 
beat era, regele nu uita nicio clipă că n-are voie să mai spună că 
nu el a ascuns sacul. Aveam de ce să mă simt uşurat şi 
mulţumit! Fireşte că de îndată ce i-am auzit trăgând la 
aghioase, m-am aşezat cu Jim la taifas şi i-am povestit totul de-a 
fir-a-păr. 


CAPITOLUL XXXI 


Zile-ntregi nu ne-am mai oprit în niciun târguşor. Tot plutind 
la vale pe râu, intrasem adânc în sudul cel călduros, hăt-departe 
de locul nostru de baştină. Pe maluri se zăreau acum copaci 
năpădiţi de muşchi spaniolesc, care atârna de crengi ca nişte 
bărbi lungi şi sure. In viaţa mea nu mai văzusem aşa ceva. 
Pădurile aveau acum ceva măreț şi înfricoşător totodată. 

Cei doi potlogari începură din nou să bată târgurile, socotind 
că primejdia trecuse. Mai întâi ţinură o conferinţă despre 
temperanţă dar nu le ieşi nici măcar de-o beţie. Intr-alt târg 
deschiseră o școală de dans, dar cum nu se pricepeau să 
danseze nici cât un cangur, publicul îi petrecu pân-afară din 
târg, la primii paşi pe care-i făcură, încercară apoi să dea lecţii 
de oratorie; dar n-apucară bine să deschidă gura, că oamenii îi 
şi puseră pe fugă, huiduindu-i de mama focului. Se apucară să 
facă pe misionarii, pe hipnotizatorii, pe doftorii, pe ghicitorii şi 
câte şi mai câte, dar degeaba, nu se lipea norocul de ei. In cele 
din urmă, rămaseră lefteri de-a binelea. Toata ziulica zăceau 
lungiţi pe plută, cufundaţi în gânduri, abătuţi şi dărâmaţi, fără să 
scoată o vorbă. 

In curând însă se petrecu o schimbare: începură să-si 
vorbească în taină, pe şoptite. Uneori rămâneau câte două-trei 
ore în wighwam. Eu şi cu Jim începusem să ne cam temem. Nu 
mirosea a bine: eram siguri că pun la cale o blestemăţie mai 
diavolească decât toate cele de până atunci. Ne-am tot întrebat 
noi ce să fie şi până la urmă ne-am gândit că pramatiile se 
pregătesc să spargă o casă ori o prăvălie, sau să fabrice bani 
falşi. Gândul ăsta ne-a cam îngrozit şi-am jurat amândoi să nu 
ne băgăm pentru nimic în lume în afaceri de-astea şi să ne luăm 
adio de la ei, lăsându-i în plata domnului, la ăl dintâi semn 
necurat. 

Într-o dimineaţă, în zori, ne-am oprit cu vreo două mile mai 
jos de-un târgușor prăpădit, pe nume Pikesville. Regele ne 
spuse să stăm ascunşi cât se duce să dea o raită prin târgușor, 


ca să vadă dacă oamenii de pe-acolo aflaseră ceva de „Minunea 
regească”. În gândul meu îmi ziceam: „Vrei să spui că te duci să 
cauţi o casă bună de jefuit. Şi când ai să te-ntorci, după jaf, ai să 
te-ntrebi ce s-a întâmplat cu mine, cu Jim şi cu pluta, dar poţi să 
te-ntrebi până poimarţi!” Regele ne mai zise că dacă nu se- 
ntoarce până la amiază, înseamnă că totul e-n ordine şi ducele 
şi cu mine putem veni după el. 

Am stat si-am aşteptat. Ducele se învârtea de colo până colo, 
cu o mutră tare acră. Ne lua la rost pentru orice fleac şi ne-njura 
că facem totul anapoda. Nimic nu-i plăcea. De bună seamă că 
punea ceva la cale. 

M-am bucurat nespus la amiază văzând că regele nu se arăta. 

Oricum, se vestea o schimbare şi, cine ştie, poate chiar 
schimbarea cea mare. 

M-am dus aşadar cu ducele în târguşorul acela; tot căutându-l 
pe rege, am dat de el în odaia din dos a unei crâșme murdare. 
Era beat criţă si-n jurul lui o ceată de trântori se distrau 
aţâţându-l, iar el îi suduia şi-i ameninţa cum îi venea la gură. 
Dar nu le putea face nimic, fiindcă, de beat ce era, abia se mai 
ţinea pe picioare. 

Ducele, începu să-l înjure, că-i un „bou bătrân”, dar nici 
regele nu se lăsă mai prejos. Când am văzut că iese cu ceartă 
am șters-o repede si-am gonit ca un cerb pe poteca ce cobora 
spre râu. Alergam de-mi sfârâiau călcâiele, fiindcă n-aș fi vrut să 
scap prilejul, și-mi spuneam că de data asta s-a isprăvit, n-au să 
ne mai vadă aşa curând, nici pe mine, nici pe Jim. Când am 
ajuns la plută, abia mai răsuflăm, dar nu mai puteam de 
bucurie. 

— Dă-i drumul, Jim! strigai. Acu' am scăpat! 

N-auzii însă niciun răspuns şi nu ieşi nimeni din wighwam. Jim 
plecase! Am tras un chiot, şi-ncă unul şi iar aşa. M-am dus apoi 
în pădure, chiuind şi cercetând în toate părţile, dar degeaba - 
Jim nu se zărea nicăieri. 

M-am aşezat şi, fără să vreau, am început să plâng. Dar n- 
aveam răbdare să stau locului. Am ieşit pe potecă, chibzuind ce- 
ar fi mai bine să fac. Deodată mi-a ieşit în cale un băiat; l-am 
întrebat dacă nu cumva văzuse un negru îmbrăcat aşa şi pe 
dincolo.. 


— Da - îmi răspunse el. 

— Unde l-ai văzut? 

— Cu vreo două mile mai jos, pe moşia lui Silas Phelps. Au pus 
mâna pe el, e un negru fugar, îl căutai? 

— Da' de unde! Am dat de el în pădure, acu' o oră-două, şi 
zicea că dacă strig, mă-njunghie. Mi-a poruncit să stau locului, 
fără să mă mişc. Ce era să fac? Mi-era teamă, aşa c-am rămas 
aici. 

— Acu' nu mai ai de ce să te temi, fiindcă l-au prins. Fugise de 
undeva, din Sud. 

— Bine că l-au prins! 

— Cred şi eu! Au pus un preţ de două sute de dolari pe capul 
lui. Bani picaţi din cer, nu alta! 

— Da, aşa-i. Să fi fost eu ceva mai zdravăn, mie mi-ar fi picat, 
fiindcă eu l-am văzut ăl dintâi. Da’ cine l-a turnat? 

— Un babalăc, care nu-i de pe-aici; a vândut pe patruzeci de 
dolari dreptul la recompensă, că se grăbea s-o pornească pe râu 
în sus şi n-avea timp s-aştepte. Ei, ce spui de asta? Să fi fost în 
locul lui, aş fi aşteptat şi şapte ani. 

— Şi eu la fel - i-am zis. Da’ te pomeneşti că l-a vândut aşa 
ieftin, fiindcă nu era sigur de afacere. Cine ştie, poate c-o fi ceva 
necurat la mijloc. 

— Da’ de unde! Am văzut cu ochii mei afişul despre negru, îl 
zugrăvea întocmai, ca o poză. Pomenea şi plantaţia de unde 
fugise, undeva, mai jos de New Orleans. Nu, frăţioare, afacerea 
e-n regulă, fii pe pace. Ascultă, n-ai niţel tabac? 

Aflând că n-aveam niciun pic, băiatul plecă. M-am dus la plută 
şi m-am aşezat în wighwam ca să chibzuiesc. Dar degeaba mi- 
am frământat eu creierii, că tot n-am văzut nicio ieşire. După 
atâta amar de drum şi după tot binele ce i-l făcusem ălor doi 
potlogari, totul se dusese de râpă. Şi de ce, mă rog? Fiindcă-i 
răbdase inima să-l vândă pe Jim pentru patruzeci de dolari 
murdari, osândindu-l să fie din nou rob pe viaţă, şi încă printre 
străini! 

„Dacă-i e dat să cadă din nou în robie - îmi ziceam - ar fi deo 
mie. De ori mai bine pentru Jim să fie rob acasă la el, împreună 
cu ai lui.” Mă gândeam să-i trimit lui Tom Sawyer o scrisoare, în 
care să-l rog să-i spună domnişoarei Watson unde se află Jim. 


Dar m-am lăsat repede păgubaş din două pricini: întâi, fiindcă 
domnişoara Watson, scârbită şi furioasă pe Jim din "pricina 
ticăloşiei şi-a nerecunoștinţei sale, ar fi în stare să-l vândă iarăşi 
undeva, în josul fluviului. Şi chiar dacă nu l-ar vinde, un negru 
nerecunoscător e disprețuit de toată lumea, şi lui Jim i-ar crăpa 
obrazul de ruşine văzând că oamenii i-o scot mereu pe nas. 

Şi-apoi, gândiţi-vă şi la mine! Numaidecât s-ar da sfoară în 
ţară că Huck Finn l-a ajutat pe-un negru să-si dobândească 
libertatea, şi dacă m-aș mai vedea vreodată cu cineva din târgul 
meu, mi-ar fi aşa de ruşine, c-aș fi în stare să-i cad în genunchi 
şi să-i ling tălpile. Aşa se întâmplă totdeauna: când cineva 
săvârșește o faptă rea şi nu se sinchiseşte de urmările ei, crede 
că nu-i nicio ruşine câtă vreme o poate ascunde. Taman într-o 
asemenea încurcătură mă vârâsem şi eu. Cu cât mă gândeam 
mai mult, cu atât mai tare mă mustra cugetul şi mă simţeam 
mai ticălos şi mai netrebnic. Şi deodată am îngheţat de frică la 
gândul că providenţa îmi trage o palmă şi-mi arată că sus, în 
cer, se ştie că-s un ticălos şi c-am răpit pe negrul unei biete 
bătrâne, care nu-mi căşunase niciodată vreun rău. „Da, da - îmi 
ziceam - e cineva care stă mereu de veghe şi nu rabdă multă 
vreme asemenea ticăloşii!” M-am căznit din răsputeri să mă 
mângâi cu gândul că nu eu, ci felul în care fusesem crescut era 
de vină pentru toate astea. 

Dar un glas lăuntric îmi tot şoptea neîndurător: „Te puteai 
duce la şcoala de duminică, pentru ce nu te-ai dus? De te-ai fi 
dus, ai fi învăţat acolo că oamenii care fac ce-ai făcut tu cu 
negrul ăla ajung de-a dreptul în iad. Tremuram de spaimă. M-am 
hotărât să mă rog doar-doar oi înceta să mai fiu băiatul rău de 
pân-acu' şi m-oi face mai bun. Am îngenuncheat, dar vorbele 
nu-mi veneau. De ce oare? N-avea rost să-ncerc să-l păcălesc pe 
Al de Sus - şi nici pe mine, de altfel. Ştiam prea bine de ce nu- 
mi veneau vorbele: fiindcă nu mă trăgea deloc inima, fiindcă nu 
eram cinstit, fiindcă umblam după doi iepuri. Mă prefăceam că 
mă lepăd de păcat, dar în sinea mea săvârşeam cel mai mare 
dintre păcate, încercam să spun din gură că am sa mă îndrept, 
c-am să-i scriu stăpânei negrului si-am să-i arăt unde se află Jim, 
dar în adâncul sufletului ştiam că-i minciună, iar Al de Sus de 
asemenea ştia. Mi-am dat seama că nu merge să minţi într-o 


rugăciune. Stăteam ca pe ace şi nu ştiam ce să fac. În cele din 
urmă îmi veni o idee: da, am să scriu răvaşul, iar după aia o să 
văd dacă mă pot ruga. Ei bine! În clipa aceea m-am simţit uşor 
ca un fulg şi cu cugetul împăcat. Nu-mi venea să cred! 

Am luat o bucăţică de hârtie şi-un căpătâi de creion şi, beat 
de fericire, am scris cele ce urmează: 

„Domnişoară Watson, negrul dumitale fugar Jim se află aici, 
cu două mile mai jos de Pikesville. Domnul Phelps a pus mâna 
pe el şi o să vi-l dea înapoi dacă trimiteţi recompensa. 

Huck Finn" 

Pentru prima oară-n viaţa mea m-am simţit bine şi izbăvit de 
păcate. Acu' ştiam că pot să mă rog, dar nu m-am apucat de 
îndată, ci am pus hârtiuţa deoparte şi m-am aşezat, gândindu- 
mă ce bine că lucrurile se întâmplaseră aşa, fiindcă nu lipsise 
mult ca să nimeresc de-a dreptul în iad. 

Mi-am amintit apoi de călătoria noastră pe apă, la vale. Jim 
era nelipsit din toate amintirile astea, îl vedeam şi ziua şi 
noaptea, uneori în bătaia lunii, alteori pe furtună. Mă vedeam 
plutind împreună cu el, sporovăind, cântând şi râzând. Nu ştiu 
cum se face, da’ nu găseam nici atâtica să mă supăr pe el, ba 
din contră, îl vedeam stând de veghe şi pentru mine, după ce-și 
făcuse partea lui, în loc să mă trezească din somn; îmi 
aminteam cum se bucurase în ziua aia cu ceaţă, când m-am 
întors pe plută, şi cum ne-am întâlnit din nou în smârcul ăla, în 
ziua „dihoniei”, şi alte întâmplări asemănătoare. Şi cum îmi 
spunea mereu „puişorule” şi mă răsfăţa, şi nu ştia cum să mă 
mai cocoloşească, în marea lui bunătate. La urmă mi-am amintit 
cum îl scăpasem de oamenii ăia, zicându-le că pe pluta noastră 
erau bolnavi de vărsat; cât de recunoscător mi-a fost Jim atunci! 
Zicea că-s cel mai bun prieten pe care l-a avut vreodată şi 
singurul lui prieten de astăzi. Tot gândindu-mă aşa, privirile îmi 
căzură asupra răvaşului pe care-l scrisesem. Mare belea pe 
capul meu! Am luat hârtia. Tremuram ca o frunză-n vânt, fiindcă 
trebuia să mă hotărăsc odată pentru totdeauna. Am chibzuit 
niţel, ţinându-mi răsuflarea, apoi mi-am zis: „Fie! Mă duc în iad!” 
și-am rupt hârtia. Erau gânduri şi vorbe îngrozitoare, dar nu le 
mai puteam lua înapoi. Ce-am spus a rămas bun spus şi nu m- 
am mai gândit să mă-ndrept. Mi-am scos din cap ideea asta, 


zicându-mi c-am să fiu iarăşi ticălos, fiindcă aşa mi-era felul şi 
aşa fusesem crescut, pe când cealaltă cale nu era de mine. Şi, 
pentru început, mi-am pus în gând să-l scap din nou pe Jim din 
robie; să fi putut scorni ceva şi mai rău, aș fi făcut-o, nu de alta, 
dar de vreme ce tot apucasem pentru totdeauna pe calea asta, 
puteam să merg şi până la capăt. 

Am început aşadar să-mi bat capul şi m-am gândit la fel de fel 
de lucruri, până s-ajung în sfârșit la un plan care-mi convenea. 
Am dibuit ceva mai la vale un ostrov împădurit şi, de îndată ce 
s-a întunecat, am pornit cu pluta spre el, am ascuns-o si-am 
rămas să dorm acolo. M-am trezit înainte de revărsatul zorilor, 
am mâncat, mi-am pus straiele de oraş şi, după ce mi-am vârât 
alte câteva lucruşoare într-o legăturică, am pornit cu barca la 
mal. M-am oprit ceva mai jos de locul unde socoteam că se afla 
moşia lui Phelps, mi-am ascuns legăturica undeva în pădure şi, 
umplând apoi barca cu apă şi bolovani, am scufundat-o într-un 
loc unde s-o pot găsi la nevoie, cam la un sfert de milă mai jos 
de un mic joagăr. 

Pe urmă am pornit-o la drum. Trecând prin faţa joagărului, am 
zărit o tăbliță pe care scria „Ferăstrăul lui Phelps”. Cu vreo 
câteva sute de paşi mai încolo se zăreau clădirile fermei. Mi-am 
dus mâna streaşină la ochi, dar n-am văzut pe nimeni, deşi se 
luminase bine de ziuă. Da' nu-mi păsa, că tot n-aveam eu chef 
să mă-ntâlnesc cu careva. Voiam doar să pipăi terenul. Planul 
meu era să mă arăt acolo dinspre târg, nu dinspre fluviu. După 
ce-am cercetat bine locul, am pornit-o întins spre târg. Şi, ce să 
vezi, primul om peste care-am dat acolo a fost ducele. Tocmai 
lipea un afiş pentru „Minunea regească” - urmau s-o joace trei 
seri la rând, ca şi data trecută. Nu-i întrecea nimeni în 
neobrăzare! Până să mă mişc, ducele mă văzu. Păru cam mirat: 

— lote-l! De unde răsărişi? Şi adăugă, chipurile bucuros şi 
grijuliu: Unde-i pluta? Ai ascuns-o într-un locşor bun? 

— Păi tocmai despre asta voiam să vă-ntreb şi eu, alteţă. 

Vorbele astea nu prea-i plăcură. 

— Da' de ce voiai să mă-ntrebi? 

— Păi, când l-am văzut ieri pe rege în cârciuma aia, mi-am zis 
că până s-o trezi din beţie, ca să-l putem aduce acasă, o să mai 
treacă câteva ceasuri, aşa că m-am gândit să dau o raită prin 


târg. Un cetăţean mi-a zis că-mi dă zece cenți dacă-l ajut să 
treacă cu luntrea până dincolo şi-napoi, ca s-aducă o oaie 
rătăcită. M-am învoit şi m-am dus cu el, dar când să băgăm oaia 
în luntre, omul mă lăsă singur la funie şi se apucă să-mpingă 
oaia de la spate. Dar oaia asta era prea voinică pentru unu' ca 
mine, aşa că s-a smuls din strânsoare şi-a luat-o la fugă. Noi, 
după ea. N-aveam niciun câine cu noi, aşa că a trebuit s-o 
fugărim cale lungă, până i-am scos sufletul. Am prins-o abia 
spre seară; am adus-o încoace, iar după aceea eu m-am întors 
la plută. Dar ia-o de unde nu-i. Ce mi-am zis eu: „Să ştii c-au dat 
de bucluc şi-au fost nevoiţi să plece, luându-l cu ei şi pe Jim, 
singurul negru pe care-l am pe lume. Şi-acu', iată-mă printre 
străini, fără nicio avere şi fără putinţa de a-mi câştiga pâinea”. 
Mi-au dat lacrimile, zău. Şi-am dormit în pădure toată noaptea. 
Dar spuneţi-mi, ce-i cu pluta? Şi cu Jim, sărmanul meu Jim? 

— Să mă ia dracu' dacă ştiu, adică dacă ştiu ce s-a-ntâmplat 
cu pluta. Boşorogul ăla tembel a câștigat patruzeci de dolari din 
nu ştiu ce afacere şi când am dat de el în crâșma aia, derbedeii 
îi și luaseră toţi banii la rămăşaguri, afară de ăi pe care apucase 
să-i dea pe băutură. leri noapte, când l-am dus acasă si-am 
văzut că pluta e lipsă, ne-am zis: „Să ştii că mucosul ăla ne-a 
furat pluta şi s-a dus cu ea la vale, lăsându-ne de căruţă”. 

— Cum să-mi las negrul, singura’ negru pe care-l am pe lume, 
singura mea avere?. 

— La asta nu ne-am gândit. La urma urmelor, când stai să te 
gândești, negru' ăla era al nostru. Aşa-l socoteam, că de! 
Dumnezeu ştie că am avut destulă bătaie de cap cu el. Ei, şi 
când am văzut noi că pluta nu mai e, iar noi am rămas tinichea, 
ne-am gândit că altă scăpare' n-avem, decât să mai încercăm o 
dată „Minunea”. De atunci mă tot perpelesc, uscat ca un butoi 
cu pulbere, la zi, unde-s ăi zece cenți? Dă-i încoace! 

Aveam bani berechet, aşa că i-am dat zece cenți. Rugându-l 
însă să cumpere cu ei ceva de mâncare şi să-mi dea şi mie, 
fiindcă alţi bani nu mai aveam şi nu pusesem nimic în gură de 
ieri. Nu-mi răspunse nimic. 

După câteva clipe, se întoarse deodată spre mine si-mi zise:. 

— Ascultă, crezi ca negrul ăla o să ne toarne? L-am jupui de 
viu, dac-ar îndrăzni! 


— Cum să vă toarne? Da' ce, n-a fugit? 

— AŞ, de unde! L-a vândut boşorogul ăla! Mie nu mi-a dat 
nimic, şi banii s-au topit! 

— Ce? L-a vândut? spusei eu, plângând. Era negrul meu, 
averea mea! Unde-i? Îl vreau înapoi! 

— Află că nu-i chip să-l capeţi înapoi, aşa că degeaba miorlăi. 
Ascultă, nu cumva ai de gând să ne torni? Al naibii să fiu dacă 
pot avea încredere în tine! Să știi că dacă ne dai de gol... 

Se opri şi se uită aşa de urât la mine, că i-am zis sclifosindu- 
mă: 

— Nu vreau să dau de gol pe nimeni şi nici n-aş avea timp de- 
aşa ceva. Mă duc să-mi caut negrul... 

Ducele făcu o mutră plictisită şi rămase pe gânduri, încruntat, 
cu afişele pe braţ. 

— Uite ce e - zise el. Trebuie să rămânem aici trei zile. Dacă 
făgăduiești că nu ne torni şi c-ai să-l îndupleci şi pe negru să-şi 
țină gura, am să-ţi spun unde-l poţi găsi. 

l-am făgăduit. 

— Un fermier, cu numele de Silas Ph... — începu el, dar se 
opri. Voise să-mi spună adevărul, dar când l-am văzut că se 
opreşte şi cugetă, mi-am dat seama că şi-a schimbat gândul. Şi 
chiar aşa era. N-avea încredere în mine. Voia să fie sigur că n-o 
să le stau în cale zilele astea. Omul care l-a cumpărat - spuse el 
- e unul Abram Foster, Abram C. Foster, şi trăieşte la ţară, la 
vreo patruzeci de mile de aici, pe drumul spre Lafayette“. 

— Bine - zic eu. In trei zile am s-ajung eu acolo; și-am să 
pornesc chiar azi după prânz. 

— Nu, nu! Ai să pleci chiar acum. Vezi, nu zăbovi o clipă şi nu 
flecari cu nimeni pe drum! Ţine-ţi gura şi mergi drept înainte, 
altfel să ştii că ai de-a face cu noi! 

Altă poruncă nici nu voiam de la el. Voiam să mă lase-n pace, 
ca să-mi pot pune planul în aplicare. 

— Hai, cară-te! Se burzului el. Domnului Foster poţi să-i 
îndrugi ce pofteşti. Cine ştie, te pomeneşti că până la urmă îl 
faci să creadă că Jim e negrul tău; sunt unii prostănaci care n-au 
nevoie de patalamale, mi s-a spus c-ar fi de-alde ăştia pe aici, 
prin Sud. Când ai să-i spui că afişul şi recompensa sunt 


33 Oraş în statul Louisiana. În apropiere de ţărmul Golfului Mexic 


plăsmuite, poate c-o să te creadă, dac-ai să-l lămureşti de ce-a 
fost scornită toată povestea. Hai, du-te şi spune-i orice vrei, 
numai nu uita să-ţi ţii gura pân-ajungi acolo. 

Am luat-o la picior pe drumul arătat de duce. Mergeam fără să 
mă uit înapoi, dar simţeam că-i cu ochii pe mine. Nu-mi păsa, 
ştiam c-o să se plictisească privindu-mă. Am mers aşa pe câmp 
vreo milă, fără să mă opresc. Apoi am luat-o înapoi prin pădure, 
spre ferma lui Phelps. Îmi ziceam că-i mai bine să-mi pun numai- 
decât planul în aplicare, fără să pierd vremea, fiindcă doream ca 
Jim să-si ţină gura până la plecarea celor doi potlogari. Nu voiam 
să-i mai văd. Mi-era lehamite şi voiam să scap de ei pentru 
totdeauna. 


CAPITOLUL XXXII 


Când am ajuns la fermă, soarele dogorea. Totul era liniştit ca- 
ntr-o zi de duminică. Argaţii erau duşi la câmp. In văzduh plutea 
băzâitul surd al muştelor şi-al altor gângănii, care, când îi auzi, ţi 
se pare c-ai rămas singur pe lume, părăsit de toţi. Te cuprindea 
jalea când începea să adie vreun vânticel prin frunzare fiindcă 
freamătul stârnit aducea cu şoapta duhurilor unor morţi de 
demult, care-ar fi vorbit despre tine. Când auzi aşa ceva, îţi vine 
să-ţi iei lumea-n cap, ca să se isprăvească odată cu toate. 

Phelps avea o mică plantație de bumbac, cum erau multe prin 
părţile astea. O ogradă de vreo două pogoane, împrejmuită cu 
un gard; un pârleaz înjghebat din butuci ferăstruiţi în chip de 
trepte, ca nişte ţevi de lungimi felurite, pe unde puteai sări 
gardul şi pe care se căţărau femeile ca să-ncalce pe cai. Ograda, 
smălţată cu smocuri de iarbă sfarogită, părea golaşă şi netedă 
ca o pălărie veche, cu pâsla roasă. Intr-o clădire mare, de lemn, 
cu pereţii dubli, locuiau albii; golurile dintre grinzi erau astupate 
cu lut sau mortar, alcătuind un fel de fâșii care fuseseră cândva 
văruite. O bucătărie din bârne rotunde era legată de casă printr- 
o tindă largă, deschisă în părţi, dar acoperită. In spatele 
bucătăriei era un şopron de scânduri, unde se afumau bucatele, 
iar alături, se înşirau trei magherniţe, pentru, negri. Lângă 
gardul din fund se zărea o colibă singuratică, iar ceva mai 
încolo, în cealaltă parte, se aflau câteva șuri. Lângă colibă, un 
cazan mare în care se fierbea săpun, şi un jgheab pentru 
cenuşă. Lângă uşa bucătăriei, o laviţă, un hârdău şi un urcior. 
Ici-colo, câte un dulău moţăia la soare, într-un colţ, departe, se 
vedeau vreo trei copaci umbroşi. Lângă gard, într-un loc, 
creşteau nişte tufe de agrişe şi de coacăze iar dincolo de gard, 
se vedea o grădiniţă şi un strat de pepeni. Apoi lanurile de 
bumbac şi dincolo de ele pădurea. 

După ce-am ocolit ograda, am sărit pârleazul lângă jgheab şi 
am luat-o spre bucătărie. 


După câţiva paşi, am auzit o vârtelniţă care ba scârţâia, ba 
amuţea, de-ţi venea să mori ascultându-i bocetul jalnic. 

Am mers mai departe, fără un gând anume, ci bizuindu-mă 
doar pe pronia cerească să-mi pună în gură vorbele nimerite, 
când o să fiu întrebat ce caut acolo; băgasem de seamă că 
pronia asta, dacă mă lăsam în voia ei, mă scotea totdeauna din 
încurcătură. 

La jumătatea drumului, se repezi la mine un dulău, apoi încă 
unul. Se-nţelege că m-am oprit şi-am rămas nemişcat. Făceau 
un tărăboi nemaipomenit! In câteva clipe, se strânseră în jurul 
meu vreo cincisprezece potăi cu gâturile şi boturile întinse spre 
mine. Şi lătrau! Aoleo, cum mai lătrau! Eram, cum s-ar zice, ca 
osia unei roţi, iar dulăii erau spiţele. Şi tot veneau din toate 
părţile, sărind peste gard şi repezindu-se la mine. 

Din bucătărie ieşi atunci o negresă cu un făcăleţ în mână. 
„Piei, Tigrule! Fugi de-aici, Grivei!” strigă ea şir după ce le dădu 
câte una zdravănă la fiecare, dulăii o luară la goană, 
schelălăind. In clipa următoare, vreo zece din ei se întoarseră 
dând din coadă şi gudurându-se pe lângă mine. Câinii nu-s deloc 
răi la suflet, zău. 

In spatele negresei se iviseră o fetiţă şi doi băieţaşi negri, cu 
câte o cămaşă de pânză pe ei. Se agăţaseră de fusta mămucăi 
lor şi mă priveau sfioşi, aşa cum privesc întotdeauna copilaşii 
negri. 

Nu trecu mult şi se ivi şi stăpâna casei, o femeie de vreo 
patruzeci şi cinci-cincizeci de ani, cu capul gol şi ţinând în mână 
un fus. In spatele ei veneau copiii eî albi, care se purtau 
întocmai ca negrișorii. 

— lată-te, în sfârșit, tu eşti, nu-i aşa? îmi strigă ea, râzând cu 
gura până la urechi. 

— Da, doamnă! i-am răspuns pe negândite. 

Atunci ea mă luă în braţe şi mă strânse zdravăn, pe urmă îmi 
apucă mâinile şi mi le zgâlțâi. Obrajii îi șiroiau de lacrimi şi nu se 
mai sătura să mă îmbrăţişeze şi să mă strângă, în vreme ce 
gura îi turuia fără-ncetare: 

— Credeam că semeni mai mult cu maică-ta, dar zău, nu-mi 
pasă, sunt fericită că te văd. Mânca-l-ar mama, dragul de el! 
Copilaşi, ăsta-i vărul vostru, Tom. Spuneţi-i bun venit! 


Copiii îşi lăsară însă capetele în jos şi, băgându-şi degetele în 
gură, se ascunseră în spatele ei. 

— Liza - spuse ea - dă fuga şi pregăteşte numaidecât ceva de 
mâncare. Sau te pomeneşti c-ai mâncat pe vapor? 

l-am răspuns că da. Mă luă de mână şi porni cu mine 

— Spre casă, cu droaia de copii după noi. Când am ajuns 
înăuntru, mă puse să şed pe unjilţ de nuiele împletite, iar ea se 
aşeză pe un scăunel în faţa mea, ţinându-mi mâinile într-ale ei. 

— Acum pot să te privesc pe-ndelete. De ani de zile aştept 
clipa asta şi iată c-a sosit! Te aşteptam de vreo două zile. De ce- 
ai întârziat? S-a împotmolit cumva vaporul? 

— Da, doamnă, s-a... g 

— Zi-mi tuşa Sally, nu mă mai domni atâta! In ce loc s-a 
împotmolit? 

Habar n-aveam ce să-i spun, fiindcă nu ştiam dacă vaporul 
venea de sus sau de jos. Dar mi-am ascultat ca de obicei inima 
şi inima mi-a zis că vaporul trebuia să vină în susul apei, dinspre 
New Orleans. Numai că asta nu era de ajuns, fiindcă nu 
cunoşteam numele vadurilor de pe acolo. Trebuia să le 
născocesc sau să zic c-am uitat numele aceluia în care ne 
împotmolisem, sau... Deodată îmi veni o idee: 

— N-am întârziat din pricina împotmolirii, ci din pricina unui 
cazan care-a sărit în aer. 

— Dumnezeule! A fost rănit careva? 

— Nu! Doar un negru a fost omorât. 

— Mare noroc aţi avut, fiindcă uneori se-ntâmplă să fie răniţi 
şi oameni. Acu’ doi ani, de Crăciun, unchiu-tău Silas venea de la 
New Orleans cu vaporul „Lally Rook” şi tot aşa a explodat un 
cazan. Un om a fost schilodit şi cred c-a murit curând după 
aceea. Era baptist. Unchiu-tău Silas cunoaşte o familie din Baton 
Rouge? , care-i ştia foarte bine neamurile. Da, acu mi-amintesc, 
a murit, săracul! Cangrena s-a întins şi au trebuit să-i taie 
piciorul. Da’ tot n-a scăpat. Da, da, cangrenă era. Se învineţise 
tot, săracu'! A murit nădăjduind într-o înviere măreaţă. Oamenii 
ziceau că arăta ceva de speriat. De câteva zile, unchiu-tău se 
duce mereu la oraş, ca să te-aducă încoace. Şi azi s-a dus, acu' 
vreo oră; trebuie 


3 Capitala statului Louisiana, din sudul Statelor Unite. 


— Să se-ntoarcă din clipă-n clipă. Nu te-ai întâlnit cu el pe, 
drum? Un bătrânel cu un... 

— Nu, n-am văzut pe nimeni, tuşă Sally. Vaporul a sosit în 
zori, aşa că mi-am lăsat cufărul pe ponton şi m-am plimbat prin 
târg şi prin împrejurimi, ca să nu ajung prea devreme aici. Aşa c- 
am venit pe alt drum... 

— Cui i-ai lăsat în grijă cufărul? 

— Nimănui. 

— Vai, copile, o să ţi-l fure! 

— Nu, că l-am ascuns bine. 

— Dar cum se face c-ai luat masa pe vapor aşa:, devreme? 

O cam sfeclisem, dar i-am răspuns: 

— Căpitanul m-a văzut că mă-nvârt pe-acolo şi mi-a zis că n- 
ar strica să îmbuc ceva înainte de-a cobori pe mal. Aşa că m-am 
dus cu el în cabina unde iau masa ofiţerii şi mi-a dat tot ce mi-a 
poftit inima. 

Mă simţeam aşa de stânjenit, că nici n-auzeam bine. Tot 
timpul eram cu gândul la copii: voiam să-i iau deoparte şi să-i 
trag de limbă, ca să aflu drept cine mă ia. Nu se ivi însă niciun 
prilej, fiindcă Phelpoaia îi dădea; înainte cu ale ei. 

Am simţit că mă ia cu frig când am auzit-o că-mi spune: 

— Dar uite că mă luai cu vorba şi nu mi-ai spus încă nimic 
despre soră-mea şi despre ceilalţi. Ei, acu să-mi hodinesc puţin 
limba, ca să te-ascult. Povesteşte-mi tot ce ştii despre fiecare 
din ei. Cum o duc, ce mai fac’ şi ce ţi-au zis să-mi spui. Tot, tot, 
tot. 

De data asta mi se-nfundase. Pronia mă ajutase pân-aici, dar 
acum intrasem rău de tot la apă. Mi-am dat seama că n-are rost 
să merg mai departe şi că-i musai să mă predau. lată încă un loc 
unde trebuie să-ncerc cu orice preţ să spun adevărul. Dar când 
să deschid gura ea mă trase de pe scaun şi mă împinse 
îndărătul patului, zicându-mi: 

— Uite-l că vine! Bagă capul sub pat, aşa... Acu’ nu te mai 
poate vedea. Să nu ştie că eşti aici. li trag o păcăleală, cum nu 
s-a mai pomenit Copii, să nu suflaţi o vorbă! 

Alta acum! Dar n-avea rost să-mi fac sânge rău. Nu-m? 
Rămânea decât să stau liniştit şi s-aștept acolo unde eram 
izbitura trăsnetului. 


L-am zărit pe bătrân când a intrat în odaie, apoi tăblia patului 
mi l-a ascuns. 

— A venit? îl întrebă Phelpoaia, sărind în întâmpinarea soţului 
ei. 

— Nu - răspunse el. 

— Doamne Dumnezeule, da’ ce-o fi păţit? 

— Nu-mi pot da seama - zise bătrânul. Drept să-ţi spun, sunt 
tare îngrijorat. 

— Îngrijorat? Eu simt că înnebunesc. Trebuie să fi venit, şi se 
vede că nu l-ai întâlnit pe drum. Asta trebuie să fie, inima îmi 
spune că aşa e. 

— Dar, Sally dragă, ştii prea bine că nu puteam trece pe lângă 
el fără să-l văd. 

— Vai, ce încurcătură! Ce-o să zică soră-mea? Trebuie să fi 
venit! Ai trecut pe lângă el, asta e... 

— Nu mă mai chinui, că-s destul de chinuit si-așa Nu pricep 
ce-a putut să se-ntâmple. Mi se-nvârte capul şi nu mi-e ruşine să 
spun că-s speriat de-a binelea. Dar nu-i nicio nădejde să fi venit. 
De-ar fi venit, cu siguranţă că l-aş fi văzut. Sally, e îngrozitor, să 
ştii că s-a întâmplat ceva cu vaporul! 

— Hei, Silas ia uită-te colo, parcă vine cineva pe drum! 

Bătrânul se repezi spre fereastra de deasupra patului. 
Phelpoaia atâta aştepta: se aplecă şi mă trase repede de sub 
pat, iar când bătrânul se întoarse cu spatele la fereastră, o văzu 
stând lângă mandea, cu faţa ţoală numai un zâmbet şi 
strălucind ca o casă în flăcări. Mă treceau nădușelile şi aveam o 
mutră tare plouată. Bătrânul strigă, cu ochii cât cepele: 

— Cine-i ăsta? 

— Cine crezi că e? 

— N-am idee. Cine-i? 

— Tom Sawyer. 

Pe legea mea, îmi venea să intru-n pământ! Dar nu era vreme 
de fleacuri. Bătrânul îmi strânse mâna şi începu să mi-o scuture, 
în vreme ce dumneaei ţopăia în jurul nostru, plângând de 
bucurie. Apoi mă copleșiră amândoi cu întrebări despre Sid, 
Mary şi celelalte rubedenii. 

Dar bucuria lor era nimica toată pe lângă a mea - parcă mă 
născusem a doua oară, aşa de fericit eram că ştiu cine sunt. M- 


au pisat aşa vreo două ceasuri, până când mi-au înţepenit fălcile 
de atâta pălăvrăgeală, Indrugându-le despre familia mea, adică 
a lui Tom Sawyer, mai multe lucruri decât se puteau întâmpla în 
şase familii Sawyer. Le-am povestit, de asemenea, cum la gura 
Râului Alb a sărit în aer un cazan şi cum am stat trei zile până l- 
au dres. l-am legat frumuşel la gard cu povestea asta, fiindcă 
habar n-aveau cum devine cazul. 

să fi vorbit despre explozia unui piron, ăia tot m-ar fi crezut. 

Acum mă simţeam grozav de bine pe de o parte, dar pe de 
alta mă simţeam cam prost. Era plăcut şi uşor să fii Tom 
Sawyer, dar când am auzit pufăitul unui vapor ceva mai la vale, 
nu prea mi-a plăcut. Te pomeneşti că Tom Sawyer vine cu 
vaporul ăsta! mi-am zis. Dacă intră fără veste în casă şi, până 
să-i fac eu semn să-şi ţină gura, îmi şi spune pe nume? 

Treaba asta nu-mi plăcea deloc. Trebuia să-i ies î 
întâmpinare şi să-l pun în gardă. Le-am spus Phelpșilor că m 
duc în târg să-mi aduc calabalăcul. Bătrânul ar fi vrut să mă- 
nsoţească, dar i-am spus că nu-i nevoie, fiindcă ştiu să mân 
calul şi singur, aşa că n-are rost să se ostenească. 


n 
ă 


CAPITOLUL XXXIII 


Am pornit spre târg cu căruţa; cam la jumătatea drumului, 
zărind o altă căruţă, m-am oprit şi-am aşteptat să se apropie. 

— Opreşte! strigai şi căruţa se opri. Era Tom Sawyer, fireşte! 
Văzându-mă, căscă gura ca un cufăr şi, după ce înghiţi de două- 
trei ori în sec, izbuti în cele din urmă să îngaime: 

— Ştii bine că nu ţi-am făcut niciun rău, niciodată. De ce te-ai 
întors de pe lumea ailaltă şi nu-mi dai pace? 

— Nu m-am întors deloc, fiindcă nici nu m-am dus. 

Când îmi auzi glasul, se linişti puţin, dar nu de tot. 

— Nu-ţi bate joc de mine, că nici eu nu mi-aș bate joc de tine 
să fiu în locul tău! Pe onoarea ta că nu eşti strigoi? 

— Pe onoarea mea că nu-s. 

— Ei, atunci se schimbă chestia. Da' tot nu pricep. Ascultă, n- 
ai fost deloc omorât? 

— Nu, deloc, m-am prefăcut doar, ca să-i duc de nas. Vino- 
încoace şi pune mâna pe mine, dacă nu mă crezi. 

Mă pipăi şi se încredința numaidecât. Şi se arătă atât de 
bucuros de revedere, că nu mai ştia ce să facă. Voia să afle de 
îndată tot ce se-ntâmplase, cică era o aventură grozavă, 
misterioasă, care-l răscolea până-n adâncul sufletului. 

— Ai răbdare - i-am zis - avem tot timpul. Şi spunându-i 
căruţaşului, său să aştepte, m-am dus cu Tom ceva mai încolo şi 
i-am povestit în ce dandana mă băgasem. 

— Ce crezi c-ar fi bine să facem? l-am întrebat. Mă rugă să-l 
las să se gândească niţel în linişte. Se gândi ce se gândi, apoi 
spuse: 

— E-n regulă. Am găsit cheia. la-mi cufărul în căruţa ta şi zi 
că-i al tău. Te-ntorci iavaş-iavaş, aşa ca s-ajungi acasă la ora 
potrivită, iar eu o să dau o raită prin târg şi o să mă-ntorc, ca s- 
ajung cu vreun sfert sau jumătate de ceas după tine. La-nceput, 
te prefaci că nu mă cunoşti! 

— Bine - zic eu - dar stai niţel. Mai e ceva, un lucru pe. Care 
nu-l ştie nimeni în afară de mine. E vorba de un negru, pe care 


vreau să-l scot din robie, unul Jim, ştii care, negrul domnişoarei 
Watson. 

— Ce? Păi Jim e... 

Se opri şi căzu pe gânduri. 

— Ştiu ce-o să spui. O să spui că-i o ticăloşie. Ei, şi ce? Sunt 
un ticălos si-am să-l răpesc. Te rog să-ți ţii gura şi să nu mă 
pârăşti. Ce zici, vrei? 

— O să te-ajut să-l răpeşti! răspunse el, cu ochii strălucitori. 

Parcă mă izbise în moalele-capului! Nu-mi venea să-mi cred 
urechilor şi zău că în clipa aia Tom Sawyer a scăzut mult în ochii 
mei. Era ceva de necrezut: Tom Sawyer să răpească un negru! 

— Vezi-ţi de treabă! Glumeşti! 

— Nu glumesc deloc - spuse el. 

— Bine. Glumă sau ne glumă, dacă auzi de-un negru fugar, nu 
uita că nu ştii nimic despre el şi că nici eu nu ştiu nimic. 

Apoi i-am luat cufărul, i l-am pus în căruţa mea şi am pornit 
înapoi, iar el spre târg, aşa cum ne înţelesesem. Dar eram aşa 
de bucuros şi cu capul atât de plin de gânduri, încât am uitat că 
trebuie să merg încet. Am ajuns acasă mult mai repede decât s- 
ar fi cuvenit după un drum aşa de lung. Bătrânul mă întâmpină 
în prag: 

— la te uită! Cine-ar fi crezut că gloaba asta e-n stare să 
alerge aşa de repede! Bine-ar fi fost să cronometrez. Şi nici n-a 
năduşit, dar deloc! Mare minunăţie! Acu’ n-aş mai vinde-o nici 
pentru o sută de dolari, zău! Şi eu care credeam că nu merită 
mai mult de cincisprezece! 

Altceva n-a mai zis. Ce om de treabă era bătrânul. Si-aşa de 
nevinovat! Nu găseai altul ca el în toată lumea. Şi nu-i de 
mirare, fiindcă nu era numai fermier, ci şi predicator. Ridicase 
cu mâna lui şi pe cheltuiala lui o bisericuţă de lemn, în spatele 
plantaţiei. Era şi școală, şi biserică. Şi nu lua niciun ban pentru 
predică, măcar că predica făcea toate paralele. Prin Sud erau 
mulţi fermieri-predicatori dintr-aceștia, care tot aşa se purtau. 

Peste vreo jumătate de ceas, căruţa lui Tom se opri în faţa 
porţii. Când văzu, tuşa Sally, care stătea la fereastră, strigă: 

— Vine cineva! Cine-o fi? S-ar zice că-i un străin. Jimmy (ăsta 
era unul din copii), du-te şi spune-i Lizei să mai pună un tacâm! 


Se repeziră cu toţii spre uşa din faţă, fiindcă de nu pică în 
fiecare an un străin prin locurile astea şi când pică stârneşte mai 
multă vâlvă decât frigurile de baltă. Tom sărise pârleazul şi 
venea acum spre casă, iar căruţa pornise înapoi spre târg. Noi 
toţi ne strânsesem buluc la uşă şi aşteptam. Tom era îmbrăcat 
în straie de oraş şi avea lucrul pe care-l preţuia cel mai mult: un 
public care să caşte gura la el. In asemenea împrejurări, nu-i 
venea deloc greu să. Se poarte „cu stil”. Nu era el omul care să 
străbată curtea sfios ca un mieluşel. Dimpotrivă, venea tacticos 
şi ţanţoş ca un tap. Când ajunse în faţa noastră, îşi scoase 
pălăria cu atâta graţie, de parc-ar fi fost vorba de capacul unei 
cutii cu nişte fluturaşi adormiţi, pe care n-ar fi vrut să-i 
trezească. 

— Dumneavoastră sunteţi domnul Archibald Nichols? întrebă 
el. 

— Nu, băiete - răspunse bătrânul - îmi pare rău, dar căruţaşul 
te-a amăgit. Nichols locuieşte cu vreo trei mile mai la vale. Dar 
poftim înăuntru. 

Tom aruncă o privire peste umăr şi spuse: 

— Prea târziu, nici nu se mai vede! 

— Da, da, s-a dus, fiule. Vino în casă şi ia masa cu noi. După 
aia o să te ducem cu căruţa până la ferma lui Nichols. 

— Nu, nu vreau să vă fac atâta deranj. Am să merg pe jos, nu- 
mi pasă că-i departe. 

— Nu te putem lăsa să pleci aşa; pe la noi, în Sud, oamenii 
sunt primitori şi nu vreau să călcăm obiceiul. Poftim înăuntru! 

— Hai, vino - se amestecă în vorbă tușa Sally. Nu-i niciun fel 
de deranj pentru noi. Trebuie să rămâi. Trei mile e un drum tare 
lung, si-i plin de praf. Nu te putem lăsa să mergi pe jos pân- 
acolo. Şi-apoi, cum te-am văzut venind, am şi poruncit să mai 
pună un tacâm. Nu ne refuza. Vino şi simte-te ca la dumneata 
acasă! 

Tom le mulţumi frumos şi cu căldură şi catadicsi să intre. Făcu 
apoi o plecăciune şi spunându-le că-i din Hicksville (statul Ohio) 
şi că-l cheamă William Thompson, urmă să toarne la poveşti 
despre Hicksville şi despre locuitorii săi. 

Auzindu-l, stăteam ca pe ace şi mă întrebam cum naiba o să 
mă scoată din încurcătură cu aiurelile astea. Deodată însă, în 


timp ce vorbea, se aplecă spre mătuşa Sally şi o sărută drept 
pe gură. Apoi se aşeză la loc şi urmă să povestească, de parcă 
nu s-ar fi întâmplat nimic. Tuşa Sally însă a sărit ca arsă şi, 
ștergându-și gura cu dosul palmei, s-a burzuluit la el: 

— Marţafoi obraznic ce eşti! 

— Mă mir de dumneavoastră, doamnă! spuse el, făcând pe 
jignitul. 

— Te miri, ai, dar drept cine mă iei? Îmi vine să te... Ascultă, 
ce-ţi veni să mă săruţi? 

— N-a fost cu gând rău, doamnă - răspunse Tom cam spăsit. 
Vă rog să mă iertaţi. Credeam c-o să vă facă plăcere. 

— Zurliule! izbucni ea, înşfăcând fusul şi abia stăpânindu-se 
să nu i-l azvârle în cap. Ce-ţi veni să crezi una ca asta? 

— Păi, ştiu şi eu... De!... Aşa mi s-a spus... 

— E nebun cin’ ţi-a spus. N-am mai pomenit aşa ceva. Cine ti- 
a spus? 

— Păi, toată lumea. Toţi mi-au zis aşa, doamnă. Tușa Sally 
clocotea de mânie. Ochii îi scăpărau și-și sucea degetele de 
parcă voia să-l sfâșie. 

— Care „toată lumea”? Zi repede cum îi cheamă, că de nu, 
are să fie un nătărău mai puţin pe lume! 

Tom se ridică de pe scaun cu o mutră plouată si-i spuse, 
mototolindu-si în mâini pălăria: 

— Îmi pare rău, şi nu m-am aşteptat la una ca asta. Aşa mi s-a 
spus să fac. Toţi mi-au spus: „Sărut-o, c-o să-i facă plăcere”. Aşa 
mi-au spus. Dar îmi pare rău, doamnă, şi pe-onoarea mea că 
altă dată n-o să vă mai sărut. 

— Zău, ştii că eşti bine! Cred şi eu că n-ai să mai îndrăzneşti! 

— Da, doamnă, zău că n-am să vă mai sărut decât dac-o să 
mă rugaţi! 

— Să te rog?! N-am mai pomenit obrăznicie ca asta. De când 
mama m-a făcut! Ai să ajungi la vârsta lui Matusalem“ până să 
te rog eu aşa ceva pe tine sau pe alţii de-o seamă cu tine! 

— Doamnă, sunt de-a dreptul uluit! Nu mai pricep nimic. 
Ziceau c-o să vă facă plăcere şi aşa credeam şi eu... dar... 


+ Personaj din mitologia biblică despre care legenda spune că a trăit 969 ani. 


Nu-şi sfârși vorba şi se uită în jur, ca şi cum ar fi vrut să 
întâlnească o privire prietenoasă. Ochii i se opriră asupra 
bătrânului. 

— Domnule, nu-i aşa că şi dumneavoastră credeaţi c-o să-i 
facă plăcere s-o sărut? 

— Nu, nu, da' de unde, eu... eu...nu credeam deloc... 

Apoi se întoarse spre mine si-mi spuse: 

— Tom, nici tu nu credeai că tuşa Sally o, să mă primească cu 
braţele deschise si-o să-mi zică: „Sid Sawyer..?” 

— Dumnezeule! izbucni ea repezindu-se la el. Mă, derbedeu 
obraznic ce eşti, nu ţie-a ruşine să-ţi baţi joc de oameni în felul 
ăsta? 

Şi dădu să-l îmbrăţişeze, dar el o îndepărtă: 

— Nu, mai întâi roagă-mă să-ţi dau voie. 

Ea îl rugă fără să stea pe gânduri, apoi îl strânse în braţe şi-l 
sărută de o mie de ori. În cele din urmă, îl trecu bătrânului, care 
adună, cum s-ar zice, firimiturile. 

— Doamne, ce surpriză! spuse ea după ce se mai răcori. Nu 
ne-aşteptam deloc să vii şi tu. Soră-mea nu-mi scrisese decât de 
Tom, 

— Aşa.-i, trebuia să vină numai Tom - răspunse el 

— Dar am rupt pielea de pe ea să mă lase şi pe mine să plec 
şi până la urmă mi-a dat voie. Pe vapor, eu şi Tom ne-am gândit 
c-ar fi o surpriză straşnică să sosească doar el aici, iar eu să 
zăbovesc pe drum şi să mă dau apoi drept un străin. Dar am 
săvârşit o mare greşeală, tuşă Sally. Asta nu-i un loc potrivit 
pentru un străin. 

— Fireşte că nu-i potrivit pentru nişte obrăznicături ca tine, 
Sid. Meritai să-ţi mut fălcile. N-am mai fost de nu ştiu când 
păcălită în halul ăsta. Dar nu-mi pasă. Ca să vă am aici, as 
înghiţi şi o mie de păcăleli de-astea! Hm! Ce îndrăzneală! Când 
m-ai pupat, era să-nlemnesc de uimire, zău aşa! 

Am luat prânzul în tinda aia largă dintre casă şi bucătărie. 
Şapte familii s-ar fi putut hrăni cu mâncărurile aduse la masă; 
toate erau fierbinţi şi nici pomeneală de carne de-aia fleşcăită şi 
aţoasă, care zace toată noaptea în dulăpior într-o cămară 
umedă si-a doua zi dimineaţa are gustul unei fleici reci de 
canibal mort în ajun. 


Unchiul Silas binecuvântă îndelung bucatele, dar era o 
plăcere să-l asculţi, mai cu seamă că-n tot acest timp mâncarea 
nu se răcea deloc, cum se-ntâmplă de obicei în astfel de ocazii. 

— După ce ne-am pus burta la cale, ne-am aşezat cu toţii la 
taifas - şi fireşte că Tom şi cu mine am fost numai urechi. Dar 
degeaba, fiindcă ăia n-au pomenit nimic de vreun negru fugar. 
lar nouă ne-a fost frică să aducem vorba despre chestia asta. 
Dar seara, la cină, unul din băieţaşi spuse: 

— Tăticule, ce-ar fi să mă duc la teatru cu Tom şi cu Sid? 

— Nu. Se poate - răspunse bătrânul. Cred că astă-seară nu 
joacă, şi chiar dac-ar juca, nu-ţi dau voie să te duci. Negrul fugar 
ne-a povestit, mie şi lui Burton, ce-i cu trupa aia de pungaşi. 
Burton zicea c-o să dea de veste tuturor, aşa că la ora asta cred 
că trântorii ăia au şi fost alungaţi din târg. 

Vasăzică aşa stăteau lucrurile! Dar nu mai puteam face nimic. 
Tom şi cu mine urma să dormim în aceeaşi odaie şi-n acelaşi 
pat. Fiind obosiţi, le-am spus noapte bună şi ne-am dus la 
culcare îndată după cină. Cum am ajuns sus, am ieşit pe 
fereastră, am coborât pe paratrăsnet si-am pornit spre târg; 
eram sigur că regele şi ducele n-aveau habar de ce-i aşteaptă şi, 
dacă nu mă grăbeam, să-i previn, avea să fie vai de pielea lor. 

Pe drum. Tom îmi povesti cum toată lumea crezuse c-am fost 
omorât şi cum nu mult după aceea babacu' a dispărut şi nu s-a 
mai întors de-atunci. Mi-a spus apoi ce vâlvă stârnise fuga lui 
Jim iar eu i-am povestit despre cei doi potlogari, despre 
„Minunea regească”, şi despre călătoria noastră pe plută. Până 
să-mi deșert eu tot sacul, am ajuns în inima târgului - cam pe la 
vreo opt şi jumătate - şi deodată am zărit în faţa noastră o 
ceată de oameni cu făclii. Urlau şi zbierau, băteau darabana în 
nişte tingiri şi suflau în goarne. 

Ne-am dat la o parte ca să le facem loc să treacă și când s-au 
apropiat am văzut că târau în mijlocul lor pe rege şi pe duce 
călări pe o prăjină. Mai bine zis, am ghicit că ei erau, fiindcă de 
atâta smoală şi fulgi, nu mai aveau nimic omenesc în ei. Păreau 
o pereche de panaşe uriaşe. 

Mi se întorceau matele când mă uitam la ei, şi mi-era milă să-i 
văd în ce hal au ajuns, ticăloşii! Nu mai puteam să le port nicio 


pică. Era o privelişte îngrozitoare! Ce cruzi ştiu să fie oamenii cu 
semenii lor! 

Era prea târziu ca să mai putem face ceva pentru ăia. Am 
întrebat pe câţiva ce se-ntâmplase, si-am aflat că oamenii se 
duseseră la teatru cu mutrele cele mai nevinovate, aşteptând 
nemişcaţi până ce bietul rege a început cu schimonoselile. 
Atunci, la un semnal, spectatorii au tăbărât pe ei. 

Am pornit înapoi spre casă. Nu mă mai simţeam aşa bine ca- 
nainte. Mi-era niţeluş ruşine şi silă, deşi nu săvârșisem nimic 
rău. Aşa se-ntâmplă totdeauna: fie că faci bine, fie că faci rău, 
totuna e - conştiinţa omului n-are nicio noimă şi, oricum s-ar 
purta, tot în contra lui se-ntoarce. De-aş avea un câine la fel de 
ageamiu ca o conştiinţă, i-aş da șoricioaică, zău aşa. Conştiinţa 
asta ocupă mai mult loc decât toate celelalte măruntaie ale 
omului, măcar că nu e de niciun folos. Tom Sawyer e de-aceeaşi 
părere. 


CAPITOLUL XXXIV 


Am lăsat vorba si-am căzut pe gânduri. După câtăva vreme, 
Tom rupse tăcerea: 

— Mă Huck, ce tâmpiţi am fost că nu ne-am gândit la asta mai 
înainte! Pun prinsoare că ştiu unde-i Jim. 

— Nu cred! Unde-i? 

— In coliba aia de lângă jgheab. la ascultă, când eram la 
masă, n-ai băgat de seamă că un negru ducea acolo mâncare? 

— Ba da. 

— Pentru cine crezi că era mâncarea? 

— O fi fost pentru vreun câine. 

— Aşa credeam şi eu, dar nu era pentru un câine. 

— De unde ştii? 

— Fiindcă era şi o felie de pepene. 

— Da, da, am băgat şi eu de seamă. Cum de nu m-am gândit 
că un câine nu mănâncă pepeni? Asta dovedeşte că poţi să te 
uiţi şi să nu vezi nimic. 

— Când a intrat acolo, negrul a deschis lacătul şi, după ce a 
ieşit, l-a închis la loc. Cam pe la sfârşitul mesei, i-a adus 
unchiului o cheie, pun rămăşag că era aceeaşi cheie. Pepene, va 
să zică om, lacăt, va să zică prizonier. Nu-mi vine să cred c-ar 
putea fi doi prizonieri pe-o plantație aşa de mică, unde oamenii 
sunt atât de cumsecade şi de buni la suflet. Sunt sigur că Jim e 
prizonierul, şi-mi pare bine c-am descoperit treaba asta ca nişte 
detectivi. Nu dau doi bani pe alte metode. Şi-acum, fă bine şi 
gândește-te la un plan pentru răpirea lui Jim. Am să mă gândesc 
şi eu si-apoi o să-l alegem pe ăl mai bun. 

Ce cap avea băiatul ăsta! Păi, de-as avea eu capul lui Tom 
Sawyer, nu l-aş da nici pentru rangul de duce, de secund de 
vapor, de clovn într-un circ sau mai ştiu eu ce. M-am apucat să 
ticluiesc un plan, mai mult ca set mă aflu în treabă. Ştiam prea 
bine al cui o să fie mai bun. 

— Gata? mă întrebă Tom peste câteva minute. 

— Da. 


— la să vedem! 

— Uite ce m-am gândit eu. O să ne fie uşor să aflăm dacă Jim 
e acolo. După-aceea, mâine seară, mă duc cu barca şi aduc 
pluta de la insuliţă încoace. In cea dintâi noapte întunecoasă 
şterpelesc cheia din buzunarul bătrânului, după ce s-o culca, şi-l 
duc pe Jim cu pluta la vale. Ziua o să stăm ascunşi, iar noaptea 
o să plutim cum făceam şi-nainte. Ce zici, merge? 

— Nici vorbă că merge, dar e simplu ca bună ziua. E prea 
uşor. La ce-ţi foloseşte planul dacă n-ai nici o-primejdie în cale? 
Apă de ploaie! N-ar stârni vâlvă nici cât o spargere la o fabrică 
de săpun. 

Am tăcut chitic, fiindcă m-aşteptam la vorbele astea. Ştiam 
prea bine că odată ce-şi pune el în gând ceva, nu-i chip să-l 
contrazici. 

Mi-a vorbit apoi despre planul lui şi mi-am dat numaidecăt 
seama că era de cincisprezece ori mai bun ca al meu. |n ce 
priveşte stilul, şi nu numai să-i asigura lui Jim libertatea, în 
aceeaşi măsură ca şi planul meu, dar putea să ne coste şi viaţa 
pe toţi trei. Am fost încântat şi i-am zis c-ar fi bine să-ncepem. 
N-are rost să vă arăt despre ce era vorba, fiindcă tot n-avea să 
rămână aşa pâri' la urmă. Ştiam eu că Tom o să-l schimbe pe ici 
pe colo, adăugind la tot pasul câte-un clenci nou. Şi chiar aşa a 
fost. 

Un lucru era sigur: Tom Sawyer nu glumea deloc şi avea într- 
adevăr de gând să mă ajute să-l răpesc pe negru din robie. Nu 
pricepeam în ruptul capului treaba asta. Imi ziceam: „Uite un 
băiat bine-crescut, de familie bună, care are-un caracter de 
pierdut, nu ca mine! E deştept, nu bătut în cap, învăţat, nu 
ageamiu, bun la suflet, nu josnic. Şi cu toate astea, lasă lao 
parte orice mândrie şi cinste şi se apucă de o treabă ca asta, 
care-o să-l facă de râsul lumii şi pe el, şi pe-ai lui”. Nu puteam 
pricepe nici să mă tai. Era prea din cale-afară şi, ca prieten 
adevărat, s-ar fi cuvenit să i-o spun şi să-l îndemn să se lase 
păgubaş cât mai e timp. Mă pregăteam chiar să-i spun, dar el 
îmi tăie vorba: 

— Ce, îţi închipui că nu ştiu ce fac? M-ai auzit tu vorbind 
vreodată aiurea? 

— Nu. 


— N-am spus c-am să te-ajut să-l răpeşti pe negru? 

— Ba da. 

— Şi-atunci? 

Altceva n-a mai spus, şi nici eu. N-avea niciun rost să-i mai 
spun ceva. Când zicea el c-o să facă o treabă, se ţinea 
totdeauna de cuvânt. Dar tot nu pricepeam ce-i venise să se 
vâre într-o treabă ca asta - aşa că l-am lăsat în pace, fără să-mi 
mai bat capul. Dacă ţinea neapărat la chestia asta, n-aveam 
cum să-l opresc. La urma urmelor, treaba lui. 

Când ne-am întors, toată casa amuţise, învăluită în beznă. Ne- 
am furişat până la coliba de lângă jgheab, ca s-o cercetăm. Am 
luat-o prin ogradă, ca să vedem cum au să se poarte dulăii. Ne 
cunoşteau, aşa că n-au lătrat mai mult decât latră de obicei 
câinii de la ţară, când se-apropie cineva de ei, noaptea. 
Ajungând lângă colibă, am cercetat-o şi din faţă şi pe de lături, 
în partea pe care n-o cunoşteam - cea dinspre miazănoapte - 
am văzut o ferestruică pătrată, foarte înaltă, cu o stinghie 
groasă bătută de-a curmeziş. 

— Asta-i ce ne trebuie - am zis eu. Gaura asta-i destul de 
mare ca să treacă Jim prin ea, dacă scoatem stinghia. 

— E simplu ca bună ziua şi uşor ca trasul la fit. Sper să găsim 
un mijloc ceva mai complicat, Huck Finn. 

— Ce-ar fi atunci să tăiem stinghia cu ferestrăul, aşa cum am 
făcut eu înainte de-a fi omorât? 

— Aşa mai vii de-acasă - zise el. E plin de farmec, de mister şi 
de primejdii. Dar pun rămăşag că putem găsi un mijloc de două 
ori mai complicat. Nu-i nicio, grabă. la să mai vedem. 

— Intre colibă şi gard era un şopron de scânduri în 
prelungirea acoperişului; şopronul ăsta era la fel de lung ca şi 
coliba, dar ceva mai îngust - să tot fi avut vreo doi metri. Spre 
miazăzi avea o uşă încuiată c-un lacăt. Tom merse până la 
cazanul de săpun şi, după ce se uită cu băgare de seamă în jur, 
se întoarse cu drugul de fier cu care oamenii ridicau capacul 
cazanului. Cu ajutorul drugului el smulse unul din belciuge şi 
lanţul căzu. Am deschis uşa si-am intrat înăuntru, închizând-o la 
loc. 

Am scăpărat apoi un chibrit si-am văzut că şopronul era doar 
lipit de colibă, fără să comunice cu ea. Nu era podit şi înăuntru 


nu se vedea nimic afară de nişte gioarse-ruginite: cazmale, 
sape, târnăcoape si-un plug şchiop, Când chibritul s-a stins, am 
ieşit afară si-am pus la loc belciugul, închizând uşa la fel de bine 
cum fusese și-nainte. Tom era încântat: 

— Acu’ suntem pe drumul ăl bun. Săpăm un tunel şi-l scoatem 
pe Jim afară. Săpatul o să ne ia, vreo săptămână. 

Am pornit înapoi spre casă: eu am intrat pe uşa din dos, care 
se deschidea uşor, trăgând de-o clampă de piele (în locurile 
astea uşile nu sunt zăvorâte), dar Tom, găsind, că asta nu-i 
destul de romantic, ţinu morţiş să se caţere pe paratrăsnet. 
După ce se urcă de trei ori până la jumătate şi căzu jos istovit, a 
patra oară fu cât pe ce să-şi spargă capul; atunci se hotări să se 
lase păgubaş. Dar după ce se odihni niţel, se apucă să-și mai 
încerce norocul o dată şi izbuti să se caţere până sus. 

A doua zi, în zori, ne-am trezit şi ne-am dus la colibele negrilor 
ca să ne împrietenim cu câinii şi să ne-punem bine cu negrul 
care-i aducea de mâncare lui Jim (dacă despre Jim era vorba). 

Negrii tocmai sfârşiseră masa de dimineaţă şi se pregăteau să 
plece la câmp. Negrul lui Jim umplea o strachină cu pâine, carne 
şi alte merinde. In clipa când ceilalţi ieşeau, cineva aduse din 
casă cheia. 

Negrul ăla avea o faţă blajină şi surâzătoare, și-și legase cu 
aţă, în ciucuraşi, părul lânos, pasămite ca s-alunge vrăjitoarele. 
Zicea că de la o vreme vrăjitoarele nu-i dădeau pace deloc, 
înfăţişându-i vedenii ciudate şi aducându-i în urechi tot felul de 
vorbe şi zvonuri năstruşnice. Cică în viaţa lui nu fusese vrăjit 
vreme atât de îndelungată. 

Tot povestindu-si necazurile, se înfierbântă şi uită ce avea de 
făcut. 

— Pentru cine-i mâncarea asta? îl întrebă Tom. Pentru câini? 

Negrul surâse şi faţa i se încreţi toată, ca o băltoacă: în care 
arunci o piatră. 

— Da, dom’ Sid - spuse el - pentru un câine, un câine grozav. 
Vreţi să-l vedeţi? 

— Da. 

L-am înghiontit cu cotul pe Tom, șoptindu-i: 

— Ce, te duci acolo, ziua-n amiaza mare? Nu era în planul 
nostru! 


— Nu era, da-i acum. 

Ce mai tura-vura, ne-am dus, dar mie nu-mi prea plăcea 
treaba asta. În colibă era întuneric beznă, nu vedeai nici la doi 
paşi. Jim era de bună seamă acolo şi ne văzuse, căci strigă: 

— Huck! Tu eşti? Doamne! Uite-l şi pe dom' Tom! 

Eram sigur că aşa o să se întâmple. Nu ştiam ce să fac şi chiar 
de-aş fi ştiut, totuna era, căci negrul ăla strigă: 

— Doamne sfinte! Cunoaşte pe dumneavoastră? Acuma se 
vedea ceva mai bine. Tom se uită la negru fără să clipească şi 
spuse, cu mirare în glas: 

— Cine să ne cunoască? 

— Negru’ ăsta fugar. 

— Nu cred că ne cunoaşte! Cin’ ţi-a băgat în cap aşa ceva? 

— Cum cine? Păi n-a strigat el adineauri, ca şi cum vă 
cunoaşte? 

Tom zise atunci, şi mai nedumerit: 

— Ce tot vorbeşti? Cine-a strigat? Când a strigat? Ce-a 
strigat? 

Şi, întorcându-se spre mine, îmi spuse cât se poate de liniştit: 

— Ai auzit pe careva strigând? Ce era să-i răspund? 

— Nu, n-am auzit pe nimeni. 

— Tom se întoarse apoi spre Jim și-l întrebă, uitându-se la el 
de parcă nu l-ar mai fi văzut pân-atunci: 

— Ai spus ceva? 

— Nu, dom'le, n-am spus nimic. 

— Nicio vorbă? 

— Nu, dom'le, nicio vorbă. 

— Ne-ai mai văzut vreodată? 

— Nu, dom'le, nu ţin minte. 

Atunci Tom se întoarse spre negru, care părea buimac şi 
speriat din cale-afară, şi-i spuse cu asprime în glas: 

— Ce-ţi veni? Ce te-a făcut să crezi c-a strigat cineva. 

— O, e vrăjitoarele alea afurisite! mai bine mor decât să 
trăiesc aşa! O clipă nu mă lasă, dom'le, mă omoară cu zile, aşa 
de tare mă sperie. Vă rog să nu spuneţi la nimeni, că dacă află 
dom' Silas, mă ceartă. Dumnealui zice că nu se află pe lume 
vrăjitoare. Aş vrea să fie dânsul aici, ce-ar mai zice dacă le-ar 
vedea cu ochii lui? N-ar mai putea să zică nimic de data asta! 


Dar aşa  se-ntâmplă mereu,  omu-încăpăţânat rămâne 
încăpățânat toată viaţa, nu vrea să vază şi să afle singur nimic, 
iar când tu afli şi-i spui şi lui, nu te crede. 

Tom îi făgădui că n-o să spună nimănui şi-i dădu un ban, 
sfătuindu-l să-şi mai cumpere nişte aţă ca să-şi lege părul. Apoi 
îmi spuse, uitându-se la Jim: 

— Mă-ntreb dacă nenea Silas o să-l spânzure pe negrul ăsta. 
De-aş pune mâna pe un negru pe care l-ar răbda inima să fugă 
de la stăpân nu l-aş da stăpânului, ci l-aș spânzura. 

Negrul se duse la uşă, ca să vadă banul la lumină, şi începu 
să-l muşte, ca să se încredinţeze că-i bun. Tom îi şopti atunci lui 
Jim: 

— Fă-te că nu ne cunoşti. Dac-ai să auzi noaptea zăngănit de 
cazmale, să ştii că noi suntem. Vrem să te slobozim. 

Jim abia avu timp să ne strângă mâna, căci negrul se întoarse 
lângă noi. l-am spus c-o să venim şi altă dată, dacă mai vrea. 
Negrul ne răspunse că i-ar face mare plăcere, mai cu seamă 
seara, fiindcă vrăjitoarele îl canoneau îndeosebi pe întuneric, şi 
atunci nu strica să aibă pe cineva în preajmă. 


CAPITOLUL XXXV 


Până la prânzișor mai rămăsese vreun ceas, aşa că ne-am dus 
în pădure. Tom era de părere că nu putem săpa fără puţină 
lumină. Şi cum un felinar ne-ar fi putut da de gol, ăl mai bun 
lucru era— zicea el - să adunăm nişte vreascuri putrede, care se 
cheamă „Focul Vulpii” şi care dau o pâlpâire slabă dacă le pui 
într-un loc întunecos. Am strâns un braţ de vreascuri dintr-astea 
şi le-am ascuns într-un tufiş, apoi ne-am aşezat să ne odihnim. 

Tom nu prea era în apele lui: 

— La naiba! După mine, treaba asta e prea uşoară. E al 
dracului de greu să ticluiești un plan complicat! Nici tu paznic ca 
să-l otrăveşti, nici tu câine ca să-i vâri pe gât vreun hap 
adormitor; şi p-urmă, Jim e legat de-un picior cu un lanţ de trei 
metri: ridici patul, scoţi lanţul şi gata povestea. Şi mai e şi nenea 
Silas ăsta, care după ce se-ncrede în toată lumea, îl trimite cu 
cheia pe negrul ăla cu cap de bostan şi nu pune pe nimeni să-l 
supravegheze! De mult putea Jim să iasă din vizuină, de nu era 
legat cu lănţoiul ăla de picior! Mă Huck, n-am văzut combinaţie 
mai tâmpită ca asta! Eşti silit să născoceşti singur toate 
piedicile. Dar n-avem încotro, asta-i marfa şi trebuie să scoatem 
cât mai mult din ea. Numai că, să ştii de la mine, e mai mare 
gloria dacă-l răpeşti trecând printr-o sumedenie de greutăţi şi 
primejdii, când ăi care aveau datoria să ţi le ridice în cale s-au 
lăsat pe tânjală şi-a trebuit să le născoceşti singur, din capul 
tău. Uite, de pildă, chestia cu felinarul. Când stai să te gândeşti, 
de fapt ne minţim când zicem că un felinar ar fi primejdios. Cred 
că am putea lucra şi c-un alai de torţe, dac-am vrea. Uite ce zic 
eu: e musai să meşterim un ferăstrău, la prima ocazie. 

— Ce. Să facem cu el? 

— Ce să facem?! Păi nu ştii că trebuie să tăiem piciorul 
patului lui Jim, ca să putem scoate lanţul? 

— Dar adineauri spuneai c-ar fi de ajuns să ridicăm patul. 

— Numai tu eşti în stare să judeci aşa, Huck Finn. Vorbeşti ca 
un copil de grădiniţă. Ce naiba, n-ai citit niciodată o carte despre 


baronul Trenck“, despre Casanova“, despre Benvenuto Cellini“, 
despre Henric al patrulea“ sau despre ăilalţi eroi? Unde s-a mai 
pomenit să slobozeşti un prizonier cu trucurile astea de fată 
bătrână? Nu, băiatule. Autorii ăi mai celebri ne învaţă că piciorul 
patului trebuie despicat în două şi lăsat aşa, după ce-ai înghiţit, 
fireşte, talaşul ca să nu mai poată fi găsit, şi după ce-ai pus niţel 
pământ şi niţică unsoare în jurul locului ferestruit, pentru ca nici 
cel mai ager majordom să nu poată vedea măcar o urmă şi 
astfel să creadă că piciorul patului e neatins, în noaptea 
evadării, te duci şi dai un bobârnac patului, şi-ai terminat cu el; 
desprinzi lanţul şi gata povestea. Nu-ţi mai rămâne decât s-agăţi 
de metereze scara de frânghie şi să cobori pe ea până jos, 
rupându-ţi fireşte piciorul în şanţ, fiindcă scara e cu vreo 
nouăsprezece picioare mai scurtă decât trebuie. Dar nu face 
nimic, fiindcă te-aşteaptă caii şi vasalii credincioşi, care te 
adună de pe jos şi te-aruncă în şa. Şi iată că porneşti spre 
Languedoc-ul“5 tău de baştină, spre Navarra“ sau încotro 
pofteşti. E straşnic, Huck. 

Tare-aș vrea să fie un şanţ şi-n jurul colibei noastre. Să ştii că 
dacă ne mai rămâne timp, o să săpăm unul chiar în noaptea 
evadării. 

— Ce nevoie avem de un şanţ, când ne-am hotărât să-l 
scoatem pe sub colibă? l-am întrebat eu. 

Dar el n-auzea nimic. Uitase şi de mine şi de tot. Stătea cu 
bărbia-n palmă şi se gândea. In curând începu să ofteze şi să 
dea din cap: 

— Nu, din păcate nu e neapărată nevoie de treaba asta. 

— Care treabă? Zic eu. 


+1 Friedrich Trenck (1726—1794), aventurier austriac, celebru prin 
îndelungata sa captivitate. Decapitat în timpul Revoluţiei Franceze. 

+2 Aventurierul italian Casanova de Seingalt (1725—1798), a devenit celebru 
mai ales prin spectaculoasa lui evadare din închisoarea „Piombi” din Veneţia. 
“ ilustru gravor, sculptor şi bijutier italian (1500—1571), întemnițat multă 
vreme la Florenţa 

Henric al IV-lea, regele Franţei între 1589 şi 1610; pe când era rege al 
Navarrei, a fost întemnițat la Bastilia, de unde a evadat 

+5 Provincie din vechea Franţă, aflată în sudul ţării. 

4 Regat feudal, aşezat în partea de apus a Pirineilor; pe ambele versante ale 
acestor munţi. În 1589, când Henric, fostul rege al Navarrei, a dobândit tronul 
Franţei, a unit regiunea nordică a regatului cu Franţa. 


— Adică, nu mai e nevoie să tăiem cu ferăstrăul piciorul lui 
Jim. 

— Dumnezeule! Cum să fie nevoie de aşa ceva? Da’ ce-ţi 
veni să te gândeşti să-i tai piciorul? 

— Unii din cei mai celebri autori aşa făceau. Neputând să se 
descotorosească de lanţuri, îşi tăiau mâna ca să poată evada. C- 
un picior ar fi şi mai bine. Dar trebuie să renunţăm. In căzu’ de 
faţă, nu-i musai, şi p-urmă Jim e negru şi n-ar pricepe de ce e 
nevoie de-așa ceva şi c-aşa-i obiceiul în Europa. Aşa că treacă 
de la noi. Dar o scară de frânghie i-am putea da. Ştii ce? Ne 
rupem cearşafurile si-i însăilăm o scară. Nu-i mare lucru. l-o 
putem trimite într-o plăcintă. Aşa se obişnuieşte. Am mâncat eu 
şi plăcinte mai rele. 

— Vorbeşti aiurea, Tom Sawyer! Jim n-are nevoie de-o scară 
de frânghie. 

— Ba da, are nevoie. Tu vorbeşti aiurea, Huck! Habar n-ai. 
Musai să aibă o scară de frânghie! Toţi prizonierii au. 

— Ce naiba să facă cu ea? 

— Cum ce să facă? O ascunde-n pat, ce, nu poate? Toţi fac la 
fel. Trebuie să facă şi el ca toată lumea. Huck, văd că nu vrei 
deloc să ţii seama de reguli. Una-două, ai vrea să începi ceva 
nou. Să zicem că nu face nimic cu scara. Ei şi? O să rămână în 
pat, ca o urmă, după ce-o să fugă. Ce, crezi că ăia n-or să aibă 
nevoie de urme? Oho, si-ncă cum! După tine, ar fi să nu le. 
Lăsăm nicio urmă. Frumos îţi sade, n-am ce zice! Unde s-a mai 
pomenit una ca asta? 

— Bine - zic eu - dacă așa-s regulile şi nu se poate altfel, să-i 
dăm o scară. Nu vreau să calc regulamentul. Dar uiţi un lucru, 
Tom Sawyer: dacă rupem cearşafurile ca să-i croim lui Jim o 
scară de frânghie, pun mâna-n foc că ne găsim beleaua. Cu tuşa 
Sally. Uite ce cred eu: o scară din scoarță de nuc nu costă nimic, 
nu aduce nicio pagubă şi poţi s-o îndesi într-o plăcintă sau s-o 
vâri într-un mindir de paie, la fel de bine ca pe-o scară de cârpă. 
Cât despre Jim, nu se pricepe deloc la socoteli d-astea, aşa că 
nu-i pasă ce fel de... 

— Uf! Măi, Huck, de-aş fi la fel de ageamiu ca tine, mi-aş ţine 
gura, măcar atât. Cine-a mai auzit ca un prizonier de rang să 
evadeze pe-o scară făcută din scoarță de nuc? Te râd şi curcile! 


— Bine, fă cum vrei, Tom. Dar te-aş sfătui să mă laşi să 
împrumut un cearşaf de pe frânghia de rufe. 

— Asta mai merge - spuse el, fulgerat de o nouă idee. 
Împrumută şi-o cămaşă. 

— Ce ne trebuie-o cămaşă, Tom? 

— Pentru Jim, ca să-si ţină jurnalul. 

— Pe dracu' jurnal! Păi Jim nici nu ştie să scrie. 

— Ei şi? Da' ce, nu poate să facă semne pe cămaşă dacă-i 
dăm o pană cioplită dintr-o lingură veche de cositor sau dintr-un 
capăt de doagă? 

— Dar Tom, n-ar fi mai bine să prindem o gâscă şi să-i 
smulgem o pană? l-ar fi mai lesne să scrie cu ea. 

— Mă, da’ nătăfleţ mai eşti! În temniţele fortăreţelor n-aleargă 
gâştele, ca prizonierii să le poată jumuli. Ei îşi fac totdeauna 
penele din sfeşnice vechi de alamă sau din alte asemenea 
lucruri grele şi butucănoase care le cad sub mână. Şi trec 
săptămâni şi luni întregi până să le meşterească, fiindcă trebuie 
să le ascută de zid. Chiar de-ar avea o pană de gâscă, tot nu s- 
ar folosi de ea, n-ar fi după tipic. 

— Bine, dar cerneala din ce-o să i-o facem? 

— Mulţi o fac din rugină de fier şi din lacrimi, dar ăsta-i 
obiceiul oamenilor de rând si-al muierilor. Așii se folosesc de 
propriul lor sânge. Şi Jim o să poată. De câte ori o să vrea să 
trimită vreun răvaş misterios, fie el cât de mic şi obişnuit, ca 
lumea să afle unde-i captiv, Jim o să poată să-l scrie cu furculiţa 
pe fundul unui talger de tinichea şi să-l arunce apoi pe fereastră. 
Aşa obişnuia şi Masca de Fier”, e ăl mai bun clenci. 

— Dar Jim n-are niciun talger de tinichea, i se aduce 
mâncarea într-o oală. 

— Nu-i nimic, îi facem noi rost! 

— Nimeni n-o să-i poată citi talgerele! 

— Nu despre asta-i vorba, Huck Finn. Treaba lui e să scrie pe 
talgere şi să le-arunce afară. Nu-i musai să le poţi citi. De cele 


+7 Personaj misterios, mort la Bastilia în 1703, după 24 ani de detenţiune, în 
care timp a fost obligat să poarte în permanenţă o mască de fier. S-a susţinut 
că el ar fi fost frate geamăn al lui Ludovic al XIV-lea; dar s-a demonstrat 
ulterior că el era un oarecare Mattioli, arestat pentru trădare. Povestea sa a 
inspirat lui Alexandre Dumas-tatăl romanul „Omul cu masca de fier” (1836). 


mai multe ori nu poţi citi nimic din ce-a scris prizonierul pe-un 
talger de tinichea sau pe alte lucruri. 

— Atunci ce rost are să mai strici bunătate de talger? 

— La naiba, doar nu-s talgerele prizonierului! 

— Bine, bine, da' sunt ale cuiva, nu? 

— Să zicem că da. Ei şi? Ce-i pasă prizonierului ale cui sunt? 

Se opri, auzind clopoţelul care vestea masa de dimineaţă. Am 
pornit spre casă. 

In aceeaşi dimineaţă am împrumutat de pe frânghia de rufe 
un cearşaf şi o cămaşă albă şi le-am băgat într-un sac vechi, pe 
care-l găsisem. Apoi ne-am dus în pădure, am scos din 
ascunzătoare vreascurile de „focul vulpii” şi le-am vârât şi pe 
ele în sac. Zic c-am împrumutat, fiindc-aşa obişnuia să spună 
babacu'. Tom însă zicea că ăsta nu-i împrumut, ci curată hoţie - 
numai că furam, cică, în numele unui prizonier, iar prizonierii, 
când au nevoie de ceva, nu se dau în lături de la nimic şi lumea 
nu-i osândeşte pentru asta. 

Nu-i nicio crimă dacă prizonierul fură lucrul de care are nevoie 
ca să poată evada. E dreptul lui - zicea Tom - aşa că atâta 
vreme cât noi lucram pentru un prizonier, aveam tot dreptul să 
furăm tot ce ne trebuia ca să-l scoatem din puşcărie. Cu totul 
altceva ar fi dacă n-ar fi vorba de-un prizonier; în cazul ăsta, 
numai un ticălos ar fi în stare să fure. Ne-am hotărât aşadar să 
furăm tot ce ne-o cădea sub mână. Şi cu toate astea, într-o zi, 
după aceea, mi-a tras un perdaf numărul unu, când am şterpelit 
un pepene din grădina negrilor şi l-am mâncat. Nu s-a lăsat 
până nu m-a silit să mă duc la negri şi să le dau un gologan, fără 
să le spun pentru ce. Tom zicea că n-avem dreptul să furăm 
decât ceea ce ne trebuie. Şi când i-am spus că mie-mi trebuia 
pepenele, mi-a răspuns că n-aveam nevoie de el pentru 
evadarea din temniţă. 

— Asta-i deosebirea - adăugă el. Dac-ai fi vrut să-l iei ca să 
ascunzi în el un pumnal şi să i-l strecori în taină lui Jim, ca să 
aibă cu ce să-l omoare pe majordom, totul ar fi fost în regulă. 

N-am mai zis nimic, cu toate că mă-ntrebam la ce-mi 
foloseşte că lucrez pentr-un prizonier, dacă-s nevoit să-mi 
frământ creierii cu o sumedenie de fineţuri de-astea ori de câte 
ori mi se iveşte ocazia să şterpelesc un pepene! 


Ei, şi cum spuneam, în dimineaţa aceea am aşteptat până ce 
s-a dus fiecare la treaba lui şi ograda s-a golit de oameni. Atunci 
Tom a dus sacul în şopron, iar eu am stat de caraulă ceva mai 
încolo. N-a zăbovit mult şi, când s-a întors, ne-am aşezat 
amândoi pe stiva de lemne, să mai vorbim de una, de alta. 

— Acum avem tot ce ne trebuie, afară de unelte - zise el. Da' 
n-o să fie greu nici cu ele. 

— Unelte?! Zic eu. 

— Da. 

— La ce ne trebuie? 

— Ca să săpăm. Doar n-o să scoatem pământul cu dinţii! 

— Da' ce, gioarsele alea de târnăcoape şi sape din şopron nu- 
s de ajuns de bune, când e vorba de scos afară un negru? 

Se întoarse spre mine si-mi aruncă o privire plină de 
compătimire, să-ţi dea lacrimile, nu alta. 

— Huck Finn, ai auzit tu vreodată ca un prizonier să aibă în 
garderoba lui târnăcoape, sape şi toate aparatele moderne, ca 
să-si poată săpa singur un tunel pân-afară? la zi, dacă ai în 
devia măcar un dram de minte, ce fel de erou ar fi prizonierul 
ăla? Spune şi tu! Atunci mai bine dă-i cheia, şi gata! Auzi!... 
Târnăcoape, sape... Păi, lucruri d-astea nu se dau nici măcar 
unui rege! 

— Da’ dacă n-avem nevoie de târnăcoape şi de sape. Ce 
naiba ne trebuie? 

— O pereche de bricege. 

— Ca să săpăm la temelia colibei? 

— Da. 

— Asta-i curată prostie, Tom! 

— Prostie, neprostie, aşa se cuvine să facem, aşa scrie la 
carte! Altă cale nu ştiu să fie şi am cam citit toate cărţile în care 
e vorba de lucrurile astea. Prizonierii se folosesc totdeauna de 
bricege şi, bagă de seamă, de multe ori nu ca să sape pământul, 
ci ca să taie în stâncă tare. Şi asta le ia săptămâni întregi, de nu 
se mai termină. Gândește-te, de pildă, la unul din prizonierii 
închişi în carcera a mai din fund a castelului Dif“5. Cât crezi că i- 
a trebuit până să iasă afară? 


48 E vorba de castelul d'If, închisoare clădită de Francisc | pe insula If, în 
apropiere de Marsilia 


— Habar n-am. 

— Ghici! 

— Nu ştiu... o lună jumate? 

— Treizeci fi şapte de ani! Şi a ieşit taman în China. Aşa se 
lucrează! Ce bine era să fi fost de granit şi temelia fortăreței 
noastre! 

— Bine, dar Jim nu cunoaşte pe nimeni în China! 

— Ce legătură are una cu alta? Nici tipul ăla nu cunoştea pe 
nimeni. Ei, dar văd că nu ţi-e capul decât la fleacuri! De ce nu te 
gândeşti la lucrul ăl mai important? 

— Bine, fie. Nu-mi pasă unde o să iasă, totul e să iasă, şi cred 
că nici Jim nu se sinchiseşte. Dar, ia zi, nu crezi că Jim e prea 
bătrân ca să-l scoatem afară săpând c-un briceag? N-o să mai 
apuce ziua a mare, săracu'! 

— Ba da. Ce, crezi că o să ne ia treizeci şi şapte de ani ca să 
săpăm la nişte temelii de lut? 

— Da’ cât o să ne ia, Tom? 

— Din păcate, nu ne dă mâna să zăbovim cât s-ar cuveni la 
treaba asta, fiindcă s-ar putea ca-n curând nenea Silas să afle 
de la ăi din New Orleans că Jim nu-i de prin părţile alea şi-atunci 
o să se grăbească să dea sfoară-n ţară, prin afişe sau mai ştiu 
eu cum. Aşa că trebuie să ne cam grăbim cu săpatul. Normal, ar 
trebui să ne ia vreo doi ani, dar ar fi periculos. Având în vedere 
că situaţia e atât de nesigură, uite ce propun: să săpăm în linie 
dreaptă, cât mai repede cu putinţă. După aia, n-avem decât să 
zicem c-am muncit treizeci şi şapte de ani. Pe Jim îl scoatem de- 
acolo la prima alarmă. Cred că așa-i cel mai bine. 

— Da, aşa mai merge. Dacă-i vorba numai să zicem aşa, nu 
ne costă nimic. Din partea mea, dacă n-ai nimic împotrivă, n- 
avem decât să zicem c-am muncit la treaba asta şi-o sută 
cincizeci de ani, că vorba aia, tot n-o să ne doară palmele. Mă 
duc să fac rost de două bricege. 

— Fă rost de trei - spuse Tom. Dintr-unul o să meşterim un 
ferăstrău. 

— Tom, dacă-mi dai voie şi nu-i cumva contra regulamentului 
şi-a religiei, eu zic să ne folosim de custura aia veche şi ruginită, 
care zace colo, sub streaşină, în spatele afumătoarei. Tom se 
uită la mine, cu jale şi deznădejde: 


— Ei, Huck, Huck, degeaba se osteneşte omul cu tine să te- 
nveţe ceva! Hai, du-te după bricege, fă rost de trei! 
L-am ascultat fără să crâcnesc. 


CAPITOLUL XXXVI 


Cum am simţit că toată lumea doarme, ne-am dat jos pe 
paratrăsnet, ne-am închis în şopron şi ne-am pus pe lucru, la 
licărul vreascurilor putrede. Am curăţat podeaua pe o lungime 
de vreo doi metri de o parte şi de alta a bârnei din mijloc. Tom 
îmi spuse că acum ne aflăm taman în spatele patului lui Jim şi c- 
o să săpăm dedesubtul lui şi nimeni n-o să poată şti că pe acolo- 
i un tunel, fiindcă pătura lui Jim atârna până la pământ. Ca să 
vezi groapa, trebuia să ridici pătura şi să te vâri sub pat. Am 
săpat noi aşa cu bricegele până pe la miezul nopţii; eram morţi 
de oboseală şi mâinile mi-erau pline de băşici, dar gaura săpată 
abia se vedea. 

— Tom Sawyer - i-am zis - asta nu-i treabă de treizeci şi 
şapte, ci de treizeci şi opt de ani. 

Nu-mi răspunse nimic, dar oftă şi în curând se opri din săpat. 
Se vedea că-i muncit de gânduri. 

— Nu mai merge aşa - spuse el peste câteva clipe - n-are 
niciun rost, Huck. Altceva ar fi dac-am fi prizonieri. Am avea 
atunci în faţa noastră ani cu duiumul, nu ar fi nicio grabă. Și 
fiindcă, n-am putea săpa decât câteva minute pe zi, la 
schimbarea gărzii, mâinile nu ni s-ar bășica şi am putea munci 
temeinic, cum scrie la carte, ani şi ani de-a rândul. Dar aşa, n- 
avem vreme de pierdut, trebuie să-i dăm zor înc-o noapte ca 
asta de muncă pe brânci, şi ieşim din circulaţie pe-o săptămână, 
ca să ne tămăduim mâinile, altfel n-o să ne mai putem atinge 
de-un briceag. 

— Atunci ce-i de făcut Tom? 

— Îţi spun numaidecât. Nu-i drept şi nu-i cinstit, şi nici n-aş 
vrea să se afle, dar n-avem altă cale: trebuie să săpăm cu 
târnăcoapele, dar o să zicem că-s bricege. 

— Aşa mai vii de-acasă! Ei, Tom Sawyer, văd că a început să- 
ţi vină mintea la cap! Cinstit, necinstit, târnăcoape ne trebuie! 
La drept vorbind, mie nici nu-mi prea pasă de cinste. Când m- 
apuc să fur un negru, un pepene sau o carte de religie, nu mă 


priveşte cum, ci ce-anume iese, adică negrul, pepenele sau 
cartea. Şi dacă târnăcopul e lucrul cel mai la-ndemână, atunci 
cu el mă pun pe treabă. Nu dau doi bani pe ce spun învățații. 

— În cazuri de-astea, e voie să te foloseşti de târnăcoape, şi 
să zici că-s bricege. Altminteri, n-aş încuviinţa, una ca asta, şi 
nici n-aș sta cu mâinile-n sân, văzând cum regulamentul e 
călcat în picioare, fiindcă ce-i rău e rău şi ce-i bun e bun şi n-are 
rost să faci totul anapoda, dacă nu eşti ageamiu. Tu, de pildă, ai 
putea să-l scoţi pe Jim săpând cu un târnăcop, fără să zici că-i 
briceag, fiindcă tu nu te pricepi. Dar eu, care ştiu despre ce-i 
vorba, n-as fi în stare. Dă-mi un briceag! 

Avea şi el unul, dar i l-am dat totuşi pe al meu. Îl azvârli cât 
colo: 

— Dă-mi un briceag, zic! 

N-am înţeles ce vrea, dar m-am gândit niţel şi, cotrobăind 
printre gioarsele alea, am găsit un târnăcop şi i l-am dat. L-a 
luat şi s-a pus pe treabă, fără să scoată o vorbă. 

Aşa-i era felul, de! Era plin de prinţipuri... 

Am pus şi eu mâna pe o cazma şi dă-i bătaie, când eu cu 
cazmaua, când el cu târnăcopul. Treaba mergea strună. După o 
jumătate de ceas, nu mai puteam de oboseală, dar groapa 
săpată era destul de măricică. Când am ajuns în odaia noastră, 
m-am uitat pe fereastră la Tom, care se căznea să se caţere pe 
paratrăsnet, dar nu putea, aşa de tare îl dureau mâinile. 

— Nu-i chip! îmi strigă el în cele din urmă. Ce mă sfătuieşti să 
fac? Ai vreo idee? 

— Da, dar cred că nu-i cum scrie la carte. Suie-te pe scări şi zi 
că te-ai căţărat pe paratrăsnet. El îmi urmă povata. 

A doua zi, Tom şterpeli de prin casă o lingură de cositor şi un 
sfeşnic de alamă, ca. Să-i meşterească lui Jim niscaiva pene de 
scris, precum şi şase lumânări de seu. Cât despre mine, am dat 
târcoale pe lângă colibele negrilor şi, la primul prilej, am furgăsit 
trei blide de tinichea. Tom a fost de părere că n-o să fie de 
ajuns, dar l-am liniştit spunându-i că de vreme ce nimeni n-o să 
vadă blidele aruncate de Tom, fiindcă au să cadă în tufele de 
ciumăfaie şi de dudău de sub ferestruie, o să le putem lua înapoi 
şi Jim o să le folosească din nou. Lui Tom îi plăcu treaba asta. 


— Acum - îmi spuse el - trebuie să ne gândim cum să-i 
strecurăm lui Jim toate lucrurile astea. 
— O să i le trimitem prin tunel, când va fi gata. 


Îmi aruncă o privire dispreţuitoare şi după ce-mi spuse că n-a 
mai auzit în viaţa lu; o gugumănie ca asta, căzu iar pe gânduri. 
Nu trecu mult şi mă înştiinţa că i-au venit două-trei idei, dar că 
deocamdată nu-i nevoie să hotărâm. Mai întâi - zicea el - 
trebuie să-i dăm de ştire lui Jim. 

În noaptea aceea, pe la orele zece, ne-am dat jos pe 
paratrăsnet, luând cu noi una din lumânări. Ne-am aşezat sub 
ferestruică și-am tras cu urechea. Jim sforăia Am zvâriit 
lumânarea înăuntru, dar nu l-a trezit. Atunci ne-am apucat iarăşi 
să săpăm cu târnăcopul şi cazmaua şi după vreo două ceasuri şi 
jumătate, treaba a fost gata. Ne-am târât de-a buşilea până sub 
patul lui Jim, şi de-acolo în încăpere. Am dibuit lumânarea, am 
aprins-o şi-am stat niţel să-l privim pe. Jim: arăta sănătos și 
voios. L-am trezit încetişor, cu blândeţe, ca să nu se sperie. 
Când ne-a văzut, i-a venit să plângă de bucurie, începu să ne 
alinte, cu toate vorbele de răsfăţ care-i treceau prin cap. Ne 
rugă să facem numaidecât rost de-o daltă ca să-i tăiem lanţul de 
la picior, căci voia s-o şteargă cât mai repede. Tom îl lămuri însă 
că aşa ceva n-ar fi deloc după tipic şi după ce-i povesti de-a fir- 
a-păr planurile noastre, îi spuse că, de altminteri, în caz de 
alarmă le putem schimba numaidecât. 

— Să nu-ți fie frică, fiindcă tot o să te scoatem de-aici - 
adăugă el. 

Jim se arătă mulţumit. După ce am sporovăit toţi trei despre 
vremurile bune de altădată. Tom începu iar să-l descoasă pe 
Jim. Când auzi că unchiul Silas vine zilnic sau o dată la două zile 
ca să se roage împreună cu Jim, iar tușa Sally vine şi ea să vadă 
dacă se simte bine şi are destulă mâncare, şi că amândoi se 
purtau cum nu se poate mai frumos, Tom se lumină la faţă. 

— Acum ştiu ce ne trebuie - îi zise el. O să-ţi trimitem prin ei 
unele lucruri. 

— Nu cumva să faci o prostie ca asta! l-am spus. 

Dar el îşi urmă vorba, fără să mă bage-n seamă, aşa cum 
obişnuia ori de câte ori îşi punea ceva în gând. li spuse aşadar 


lui Jim că o să-i trimitem într-o plăcintă scara de frânghie şi alte 
lucruri, prin Nat, negrul care-i aducea de mâncare. 

— Vezi să fii cu ochii-n patru şi să nu te arăţi mirat, pentru ca 
Nat să nu bage de seamă nimic.. Lucrurile mai mici o să le 
punem în buzunarele hainei lui nenea Silas şi, când o veni el, le 
iei de acolo. Dacă s-o putea, o să-ţi trimitem şi prin tuşa Sally 
ceva lucruri; i le vârâm în buzunarul sorţului sau le legăm de 
cordon. 

Tam îl învăţă ce să facă cu toate lucrurile astea şi cum să-şi 
scrie cu sânge jurnalul pe cămaşă. Nu-l cruţă de niciun 
amănunt. Deşi nu pricepea ce rost au toate astea, Jim zicea că 
noi, fiind albi, ştim mai bine ca el, aşa că se arătă mulţumit si-i 
făgădui lui Tom să-i urmeze întocmai poruncile. 

Am petrecut de minune, mai ales că Jim avea o grămadă de 
tutun şi pipe de pănuși. După aceea ne-am strecurat afară prin 
tunel şi ne-am întors în odaia noastră, cu mâinile rău julite. Tom 
părea însă încântat. Zicea că în viaţa lui n-a avut parte de-o 
distracţie mai plăcută şi mai „intelectuală”. 

— Ce bine ar fi dacă ne-am putea distra aşa toată viaţa, 
lăsând pe seama copiilor noştri să-l elibereze pe Jim! Cred că lui 
Jim o să-i placă din ce în ce mai mult treaba asta, pe măsură ce- 
o să se deprindă cu ea. In felul ăsta, povestea ar putea să ţină 
vreo optzeci de ani şi-ar fi cea mai grozavă din istorie, iar noi 
toţi, care am luat parte la ea, am ajunge celebri. 

A doua zi dimineaţa ne-am dus la stiva de lemne şi-am tăiat 
sfeşnicul de alamă în bucățele, pe care Tom le vâri în buzunar, 
împreună cu lingura de cositor. Ne-am dus înapoi la colibele 
negrilor, în vreme ce eu îl tineam de vorbă pe Nat, Tom vâri o 
bucată de sfeşnic într-o turtă de mălai din strachina cu merinde 
pentru Jim. L-am însoţit pe Nat, ca să vedem cum merge treaba. 
A mers minune! Când Jim a mușcat din turtă, era cât pe ce să 
rămână ştirb: „Ce mai - îmi zise Tom - a mers cum nu se poate 
mai bine”. Jim lăsă să se creadă că nu fusese decât o pietricică 
sau vreun grunz, din ăi care se găsesc mai totdeauna într-o 
pâine, dar de-atunci încoace n-a mai pus nimic în gură fără să- 
ncerce mai întâi cu furculiţa de vreo câteva ori. 

În vreme ce stăteam acolo pe întuneric, de sub patul lui Jim 
țâșniră doi dulăi, apoi alţii şi alţii, până ce se-adunară vreo 


cincisprezece, c-abia mai puteai să răsufli. Drace! Uitasem să 
închidem uşa  şopronului. Când îi văzu, Nat strigă: 
„Vrăjitoarele!'” şi se prăbuşi la pământ în mijlocul dulăilor şi 
începu să geamă de-ai fi zis că se dă de ceasul morţii. Tom 
deschise repede uşa şi zvârli afară o bucată de carne din porţia 
lui Jim. Câinii o zbughiră după ea, iar în câteva clipe Tom se 
repezi şi el afară şi se întoarse numaidecât, închizând uşa. Am 
priceput că se dusese s-o închidă şi pe cealaltă. Trecu apoi la 
bietul Nat şi începu să-l alinte şi să-l îmbuneze, întrebându-l 
dacă i se năzărise iar vreo nălucă. Negrul se ridică şi spuse 
clipind din ochi: 

— Dom’ Sid, ai să spui că-s nebun, dar să mă lovească 
damblaua dacă nu mi s-a părut că văd un milion de câini, diavoli 
sau nu ştiu ce. Nu mint, dom’ Sid. l-am simţit şi i-am văzut lângă 
mine. O, Doamne, tare-aş vrea să pun mâna pe o vrăjitoare din 
astea, o dată, numai o dată! Dar mai bine să-mi deie pace, nu 
mai vreau s-aud de ele! 

— Uite ce zic eu - îi spuse Tom. Ce le aduce încoace taman 
când negru' ăsta fugar îşi ia masa de dimineaţă? Foamea, asta-i 
pricina. Trebuie neapărat să le faci o plăcintă vrăjitorească. 

— Dar, domn’ Sid, cum să fac eu aşa plăcintă? Nu ştiu şi nici 
n-am auzit pân-acu' de-așa ceva! 

— Atunci o s-o fac chiar eu. 

— O, ce bine! Nat o să sărute tălpile lui dom’ Sid! 

— Aşa rămâne, am s-o fac de hatârul tău, fiindc-ai fost 
cumsecade şi ni l-ai arătat pe negrul fugar. Dar trebuie să bagi 
bine de seamă: când o să venim cu plăcinta, tu să te-ntorci cu 
spatele şi să nu cumva să tragi cu ochiul orice am pune noi în 
strachină. Să nu te uiţi când Jim o să golească strachina, că e de 
rău, nu garantez ce poate să se-ntâmple. Şi mai ales, nu te- 
atinge de lucrurile vrăjitoreşti. 

— Eu să m-ating de ele, dom' Sid? Ce tot vorbeşti? Nu le-aş 
atinge nici c-un deget, chiar de mi-ai da zece sute de mii de 
milioane de dolari! 


CAPITOLUL XXXVII 


Totul era pus la punct. Ne-am dus de-am scotocit prin 
mormanul de vechituri din fundul curţii, unde se aruncau 
ghetele scâlciate, zdrenţele, sticlele sparte, tinichelele şi alte 
asemenea nimicuri. Am găsit acolo un lighean vechi de cositor şi 
i-am astupat găurile cum ne-am priceput, ca să putem coace în 
el plăcinta. L-am cărat apoi în pivniţă şi după ce l-am umplut 
bine cu făină, am pornit spre casă, unde ne aşteptau cu 
gustarea de dimineaţă. Pe drum am găsit două piroane. Tom 
zicea că au să-i prindă bine prizonierului ca să-și scrie cu ele 
numele şi păsurile pe pereţii închisorii. Strecură unul din piroane 
în buzunarul sorţului mătuşii Sally, care atârna pe un scaun, iar 
pe celălalt îl înfipse în panglica pălăriei unchiului Silas, care se 
afla pe birou. (Copiii ne spuseseră că în dimineaţa aceea tăticul 
şi mămica lor au să se ducă să-l vadă pe negrul fugar.) 

Apoi ne-am aşezat la masă. Tom vâri lingura în buzunarul 
hainei unchiului Silas. Tuşa Sally încă nu venise, aşa că a trebuit 
să mai aşteptăm puţin. Când îşi făcu în sfârşit apariţia, obrajii îi 
ardeau de mânie. Abia se putu stăpâni în timpul rugăciunii. 
Apoi, în vreme ce cu o mână turna cafeaua şi cu cealaltă 
ciocănea capul copilului care stătea mai aproape, îi spuse lui 
nenea Silas: 

— Am cotrobăit peste tot şi n-am dat de ailaltă cămaşă a ta. 
Parc-a intrat în pământ! 

Inima îmi căzu printre măruntaie şi o coajă tare de mălai porni 
după ea pe gâtlej, întâlnindu-se pe drum cu o tuse care o repezi 
afară tocmai în celălalt capăt al mesei, de nimeri în ochiul unuia 
dintre copii, care se zvârcoli ca o râmă în undiţă şi slobozi un 
urlet mai grozav decât chiotul războinic al unei piei-roşii. Cât 
despre Tom, se făcuse verde. Vreme de un sfert de minut sau 
cam aşa ceva a fost un teatru nemaipomenit, dar zău că mi-as fi 
vândut biletul pe jumătate preţ, de s-ar fi ivit vreun cumpărător. 
Dar dup-aceea, ne-am venit în fire - numai surpriza ne luase 
piuitul. 


— E foarte ciudat - zise unchiul Silas. Nu pot să pricep. Ştiu 
bine c-am dezbrăcat cămaşa aia, fiindcă..! 

— Fiindcă n-ai decât una pe tine. Ce tot vorbeşti? Ştiu că ai 
dezbrăcat-o, ştiu asta mai bine decât ştii tu cu mintea ta de 
câlţi; ieri mai era pe frânghie, am văzut-o acolo cu ochii mei. Dar 
acum nu mai e, asta-i socoteala, şi până să-ţi fac una nouă, ai s- 
o cam porţi pe-aia roşie de flanelă. Asta-i a treia cămaşă pe care 
ţi-am lucrat-o în doi ani de zile. Ce dracu faci cu ele? Nu mai 
poate omul să răsufle de grija cămăşilor tale! La vârsta ta ar fi 
cazul să ţi le păzeşti şi singur! 

— Ai dreptate, Sally, dar zău dă îmi dau toată silinţa! Cred 
însă că nu-s numai eu de vină, fiindcă de obicei nu-mi văd 
cămăşile şi n-am de-a face cu ele decât când sunt pe mine. Nu 
ştiu să fi pierdut vreuna de pe mine până acum. 

— Nu-i meritul tău, Silas. Să fi fost după tine, le-ai fi pierdut 
chiar şi-aşa. Dar stai să vezi, nu-i numai cămaşa. Mai lipseşte şi 
o lingură. Erau zece şi-acum sunt doar nouă. Să zicem că viţelul 
a furat cămaşa, dar pot să jur că nu el a luat lingura. Şi nu 
numai atât. 

— Dar ce, a mai dispărut ceva, Sally? 

— Au dispărut şase lumânări. Să zicem că le-au mâncat 
şobolanii. Mă mir cum de n-au furat pân-acuma toată casa, de 
când te tot lauzi că ai să le astupi găurile. Intr-o bună zi, au să-si 
facă culcuş în părul tău, Silas. Şi tu nici n-ai să bagi de seamă. 
Dar sunt sigură că nu şobolanii au furat lingura. 

— Da, Sally, recunosc că eu sunt de vină... Am uitat, dar să 
ştii că până mâine am să astup găurile. 

— A, nu te grăbi! mai bine la anul! Matilda Angelina Araminta 
Phelps! strigă ea pocnind cu degetul în scăfârlia copilului care 
răspundea la numele acesta şi care se grăbi să-şi tragă 
gheruţele din zaharniţă. In clipa aceea, o negresă se ivi în pragul 
uşii strigând: 

— Coniţă, lipseşte un cearşaf! 

— Un cearşaf?! Dumnezeule! 

— Am să astup găurile chiar azi, bolborosi unchiul Silas,. Cu o 
mutră plouată. 

— Tacă-ţi gura! Ce, crezi că şobolanii au luat cearşaful? Unde- 
i cearşaful, Liza? 


— Liza nu ştie, coniţă Sally. leri mai era pe frânghie, dar acu' 
nu mai este, s-a dus. 

— Să ştiţi că vine sfârșitul lumii! În viaţa mea n-am mai 
pomenit una ca asta! O cămaşă, un cearşaf, o lingură, şase lu... 

— Coniţă, lipseşte un sfeşnic de alamă! spuse o mulatră 
tânără care tocmai intra pe uşă. 

— Cară-te de-aici, că-ţi dau cu ceva în cap! 

Fierbea, nu alta. Mă gândeam s-o şterg în pădure, şi s-aştept 
până s-o mai potoli furtuna. Tuna şi fulgera, făcând răzmeriţă de 
una singură, în timp ce toţi ceilalţi tăceau chitic, cu capetele 
plecate, în cele din urmă, unchiul Silas băgă mâna în buzunar şi, 
buimăcit, scoase de-acolo lingura. Tuşa Sally rămase cu gura 
căscată si-şi ridică braţele spre cer. Cât despre mine, aş fi vrut 
să fiu la lerusalim sau altundeva, dar, auzind-o, m-am liniştit. 

— Eram sigura! A fost tot timpul la tine în buzunar; şi celelalte 
lucruri tot acolo sunt, de bună seamă. Cum de-a ajuns acolo? 

— Zău că nu ştiu, Sally! Se dezvinovăţi el. Dac-aș şti, ţi-aș 
spune! Înainte de masă îmi pregăteam predica despre faptele 
apostolilor, capitolul şaptesprezece, şi cred că eu am pus-o în 
buzunar, fără să-mi dau seama, în loc să pun sfânta evanghelie. 
Acu' bag de seamă ca sfânta evanghelie nu-i în buzunar. Mă duc 
să văd şi, dacă e la locul ei, înseamnă că nu am pus-o în 
buzunar şi că în schimb am pus lingura şi... 

— Pentru numele lui Dumnezeu! Isprăvește odată! Hai, căraţi- 
vă toţi, blestemaţilor! Şi să nu-mi mai ieşiţi în cale până nu-mi 
liniştesc sufletul! 

l-aş fi ghicit gândul şi fără să-l spună cu voce tare şi aş fi 
ascultat-o chiar din mormânt. 

Tocmai când treceam prin salonaş, bătrânul îşi luă pălăria şi 
pironul căzu pe podea. El îl ridică si-l puse pe policioara 
căminului, ieşind apoi fără să scoată o vorbă. Văzându-l ce face, 
Tom îşi aminti de lingură si-mi spuse: 

— Vezi, n-are rost să mai trimitem lucruri prin el. Nu te poţi 
bizui. Cu toate astea, fără să vrea, moşul ne-a făcut un bine în 
chestia cu lingura. Hai să-i facem şi noi un bine, fără ca el să 
ştie: să astupăm găurile de şobolani. 

În pivniţă erau o sumedenie de găuri şi-am pierdut o oră 
întreagă cu astupatul lor, dar a ieşit o treabă pe cinste. La urmă, 


auzind zgomot de paşi pe scară, am stins lumânarea şi ne-am 
ascuns. Bătrânul se ivi, ţinând într-o mână o lumânare şi într- 
alta o legăturică. Bietul de el, părea cu gândurile aiurea, ca de 
obicei. 

Dădu ocol pivniţei, oprindu-se câte puţin la fiece gaură, până 
ce le cercetă pe toate. Vreme de vreo cinci minute rămase pe 
gânduri, cojind lumânarea de grunjii de ceară topită. 

Apoi o porni încet şi visător spre scară, bolborosind: 

— Ei, drăcie, nu pot să-mi aduc aminte când am făcut treaba 
asta! l-aș putea dovedi acum că nu eram eu de vină în privinţa 
şobolanilor. Dar treacă de la mine, Tot n-ar folosi la nimic. 

Şi după ce urcă scările bodogănind, plecarăm şi noi. Tare 
drăguţ mai era bătrânul ăsta! Şi mai e şi acum. 

Tom era cam necăjit din pricina lingurii ăleia, fiindcă zicea că-i 
musai s-avem una. 

După ce se gândi niţel, mă lămuri cum o să ne descurcăm. 

Ne-am dus amândoi la coşul unde se ţineau lingurile şi ne-am 
învârtit pe-acolo până ce s-a ivit tuşa Sally. Tom începu atunci 
să numere lingurile şi să le aşeze deoparte. 

— Tuşă Sally - spuse el în timp ce eu vâram una în mânecă - 
văd că nu-s decât nouă linguri. 

— Vezi-ţi de joaca ta şi nu-mi mai bate capul - se burzului ea. 
Ştiu eu mai bine ca tine, adineauri le-am numărat. 

— Dar le-am numărat de două ori, tuşă, şi nu mi-au ieşit decât 
nouă. 

Tuşa Sally veni fireşte să le numere, deşi se vedea că-i la 
capătul răbdării. 

— Dumnezeule, așa-i, sunt doar nouă! Lua-le-ar dracu' de 
linguri! la să mai număr o dată. 

Am pus repede la loc lingura pe care o şterpelisem. 

— Fir-ar al dracului, acuma-s zece! izbucni ea, când isprăvi de 
numărat. Părea năucită şi plictisită totodată, 

— Nu cred că-s zece, tuşă - zise Tom. 

— Mă zevzecule, n-ai văzut că le-am numărat? 

— Ştiu, dar... 

— Bine, uite le mai număr o dată. 

Am dosit la repezeală una, aşa că iar au fost nouă ca şi data 
trecută. S-o fi văzut în ce hal era; tremura toată de ciudă dar nu 


se lăsă şi numără întruna, până ce, de atâta zăpăceală, ajunse 
să numere şi coşul luându-l drept lingură. De trei ori îi ieşi 
socoteala şi de trei ori ba. Până la urmă puse mâna pe coş si-l 
azvârli cât colo, pocnindu-l zdravăn pe motan. Apoi ne pofti 
afară, spunându-ne s-o lăsăm în pace şi ameninţându-ne că ne 
jupoaie de vii dacă mai venim să-i batem capul până la prânz. 
Inainte de a pleca, în vreme ce ea ne dădea paşaportul, i-am 
strecurat în buzunarul şorţului lingura pe care o şterpelisem, aşa 
că Jim o primi înainte de prânz, odată cu pironul. Eram foarte 
mulţumiţi de isprava noastră. Tom zicea că face să te osteneşti 
şi de două ori pe-atât pentru o treabă ca asta, fiindcă de-aici 
înainte tușa Sally putea să numere lingurile mult şi bine, că tot 
n-ar fi numărat de două ori la fel. Chiar de i-ar ieşi la socoteală, 
tot nu i-ar veni să creadă, iar după vreo trei zile, avea să-i 
treacă pofta să mai numere. Ba chiar l-ar gâtui pe ăl de i-ar cere 
să le mai numere vreodată. 

In seara aceea am pus la loc cearşaful pe frânghie şi am 
şterpelit altul din garderoba ei. Vreo două zile la rând l-am tot 
luat şi l-am pus la loc, până ce n-a mai ştiut câte cearşafuri are 
și-a început să spună că nici nu-i pasă, că n-o să-și prăpădească 
ea sufletul pentru atâta lucru şi n-o să le mai numere nici 
moartă. 

Cu cămaşa, cearşaful, lingura şi lumânările stăteam bine 
acum, mulțumită  viţelului,  şobolanilor şi  numărătoarei 
bramburite. Cât despre sfeşnic, n-a mai pomenit nimeni de el şi 
ne ziceam că fără doar şi poate au să-l uite încetul cu încetul... 

In schimb, cu plăcinta a mers mai greu şi ne-a dat mult de 
furcă. Ne-am dus departe, în pădure, ca s-o coacem acolo. 
Fireşte că până la urmă ne-a ieşit destul de bine, însă nu într-o 
singură zi. A trebuit să umplem de trei ori ligheanul cu făină, în 
afară de asta, ne-am ales cu arsuri pe tot trupul, ba era să şi 
chiorâm de atâta fum. Ţineam morţiş s-o facem cu coajă şi nu 
ieşea deloc, se cofleșea mereu, fir-ar al dracului! Până la urmă 
am găsit clenciul: trebuia să coacem plăcinta cu scară cu tot. În 
seara următoare, ajutaţi de Jim, am rupt cearşaful în fâșii pe 
care le-am, înnădit, aşa încât a doua zi, în zori, aveam o 
frânghie pe cinste, bună să spânzuri cu ea un om. Bineînţeles, 
ne-am zis c-am muncit noua luni la ea. 


Dimineaţa am dus scara în pădure, dar ce să vezi, nu intra în 
plăcintă. Fiind făcută din ditamai cearşaful, frânghia asta ar fi 
putut să umple şi patruzeci de plăcinte şi tot ar mai fi rămas 
destul şi pentru o supă, un salam sau mai ştiu eu ce. Cred c-ar fi 
ajuns şi pentr-un prânz întreg. 

Nouă însă nu ne trebuia decât pentru o plăcintă, așa că am 
aruncat restul. N-am copt plăcinta în lighean, de teamă să nu se 
topească lipitura. Nenea Silas avea însă o tigaie straşnică, de 
aramă, de care era tare mândru, fiindcă fusese a unuia dintre 
strămoşii lui, care venise din Anglia odată cu William 
Cuceritorul“, pe „Mayflower”“ sau pe una din primele corăbii ce 
străbătuseră Atlanticul”. Avea un mâner lung, de lemn, şi moşul 
o ţinea ascunsă în pod, laolaltă cu o grămadă de oale şi alte 
marafeturi scumpe - nu fiindcă ar fi fost de preţ, că nu făceau 
doi bani, ci pentru vechimea lor. Am scos-o în taină din pod şi 
am dus-o în pădure, dar am stricat câteva aluaturi în ea, 
neştiind cum să coacem plăcinta., Pân' la urmă, însă, ne-am 
descurcat noi. Am aşternut pe fundul tigăii un strat de cocă si- 
am pus-o pe jeratic. Am vârât în ea scara de cârpe şi deasupra 
am pus alt strat de cocă. Dup-aceea, am pus capacul si-am 
presărat deasupra tăciuni aprinşi. Ne-am tras apoi cu câţiva paşi 
mai încolo, la răcoare, ţinând de mânerul ăla lung. In 
cincisprezece minute a ieşit o mândreţe de plăcintă, numai că 
de-ar fi vrut cineva s-o mănânce, ar fi trebuit să-si facă rost de-o 
cutie întreagă de scobitori, fiindcă scara de cârpe i-ar fi dat nişte 
crampe nemaipomenite îmbolnăvindu-l de stomac pe vecie. 

Nat nu s-a uitat când am pus plăcinta vrăjitoarescă în 
strachina lui Jim. Am mai vârât acolo, la fund, sub mâncare, cele 
trei blide de tinichea. Toate lucrurile ajunseră, astfel, cu bine la 
Jim; când rămase singur, el despică plăcinta şi ascunse scara de 


+9 Duce al Normandiei care, în urma luptei victorioase de la Hastings (1066), 
a cucerit Anglia, unde a domnit între 1066 şi 1087. 

5 Numele corăbiei pe care, în 1607, au sosit, pe coasta răsăriteană a Americii 
de Nord, primii colonişti englezi. 

51 Încă o dată, Huck amestecă aiurea o serie de evenimente-istorice, în cazul 
de faţă: cucerirea Angliei de către normanzi, sub William Cuceritorul şi cea 
dintâi imigrație a coloniştilor englezi în America întreprinsă pe corabia 
„Mayflower” 


cârpe în mindirul lui de paie, apoi scrijeli nişte semne pe un blid 
şi-l aruncă pe ferestruică. 


CAPITOLUL XXXVIII 


Ne-a fost greu din cale-afară să meşterim penele alea şi 
ferăstrăul. Jim spunea însă că ăl mai greu lucru o să fie 
inscripţia, adică pisania pe care trebuie s-o mâzgălească pe zid 
orice prizonier. Tom zicea că fără asta nu se poate. Căci nu s-a 
mai văzut în toată istoria ca un prizonier de rang să nu lase în 
urmă o inscripţie și-un blazon. 

— Uită-te la lady Jane Grey”, sau la Gilford Dudley, sau la 
bătrânul Northumberland”*. Să zicem c-o să fie prea greu, Huck. 
Dar tu ce-ai vrea? Ce propui? Jim trebuie să-si lase inscripţia şi 
blazonul, ca toată lumea. 

— Domnu’ Tom - spuse Jim - da’ eu n-am niciun blazon, am 
doar bluza asta veche, pe care ştii că trebuie să ţin un jurnal. 

— Mă Jim, n-ai priceput! Un blazon e cu totul altceva. 

— Oricum - spusei eu - Jim are dreptate când zice că n-are 
niciun blazon, fiindcă n-are. 

— Hop şi tu! Mă repezi Tom. Parcă eu nu ştiu? Dar pe ce te 
prinzi c-o să aibă un blazon înainte de-a ieşi de-aici? O să facă 
totul cum scrie la carte, fără nicio abatere. 

În vreme ce eu şi Jim ascuţeam penele pe o bucată de 
cărămidă (Jim meşterise o pană din sfeşnicul de alamă, iar eu 
făcusem alta din lingură), Tom se gândea la blazon. Nu trecu 
mult şi ne spuse că se gândise la atâtea blazoane bune, că nu 
mai ştia pe care să-l aleagă. E drept că era unul care-i făcea cel 
mai mult cu ochiul. 

— Pe pajură - spuse el - o să avem un câmp de aur cu baza 
dextră, cu o cruce maro la fascie şi un câine culcat drept 
însemn; sub piciorul lui, un lanţ încrenelat ca emblemă a 


5 Nepoată a lui Henric al VIII-lea, regele Angliei (1537— 1554), executată de 
Maria Tudor al cărei tron încercase să-l cucerească. 

5 Soţul lui Jane Grey, executat şi el de Maria Tudor. 

5 John Dudley, duce de Northumberland (1502—1554), socrul lui Jane Grey, 

decapitat pentru vina de a-şi fi sfătuit nora să lupte pentru cucerirea tronului 
Mariei Tudor. 


sclaviei, cu o tresă verde cu capătul zimţat şi trei linii inversate 
pe un câmp de azur, cu punctele buricului aşezate pe o dansetă 
crestată; în creştet, un negru fugar, cu desaga pe umăr, cu bară 
Senestră şi având drept suport două guri, adică tu şi cu mine. 
Deviza: Maggiore fretta, minore atto. Am citit-o într-o carte şi 
înseamnă: cu cât te grăbeşti, cu atât mai încet mergi. 

— Ei, comedie! Da' ce dracu înseamnă toate celelalte? 

— N-avem timp de pierdut cu chestia asta, trebuie să ne 
zorim cu inscripţia. 

— Stai niţel, spune-mi măcar o parte! Ce-i aia o fascie? 

— O fascie, hm! O fascie este... Nu-i nevoie să ştii ce e. Am 
să-i arăt eu cum devine cazul, când om ajunge acolo. 

— Dă-o-ncolo, Tom, zi şi mie, dacă te rog! Ce-i aia o bară 
senestră? 

— Nu ştiu, dar trebuie s-o aibă. Toţi nobilii au aşa ceva. 

Uite-aşa era Tom: dacă nu-i convenea lui să-ţi lămurească un 
lucru, nu ţi-l lămurea nici mort. Puteai să-l pisezi o săptămână şi 
tot degeaba era. 

Acum, că isprăvise cu blazonul, se apucă de cealaltă treabă, 
întocmirea unei inscripţii funerare. Zicea că Jim trebuie neapărat 
să aibă o inscripţie, ca toată lumea. Scrise câteva pe o bucată 
de hârtie şi ni le citi: 

1. Aici a fost zdrobită o inimă captivă. 

2. Aici si-a trăit viața chinuită un biet prizonier, părăsit de 
lume şi de prieteni. 

3. Aici s-a sfărâmat o inimă singuratică şi un suflet ostenit şi-a 
găsit hodina, după treizeci şi şapte de ani de captivitate. 

4. Aici s-a stins, după treizeci şi şapte de ani de amară 
captivitate, departe de casă şi de prieteni, un nobil străin, fiul 
natural al lui Ludovic al XIV-lea. 

În timp ce citea, îi tremura glasul şi era cât pe ce să 
izbucnească în plâns. Nu se putea hotărî cu niciun chip pe care 
din inscripţiile astea s-o zgârie Jim pe perete, toate i se păreau 
atât de frumoase! În cele din urmă hotărî ca Jim să le acrie pe 
toate, dar Jim îi spuse că i-ar trebui un an până să zgârie cu un 
piron atâtea semne pe nişte bârne, mai ales că nici nu cunoştea 
buchile. 


Tom îi răspunse însă că o să i le deseneze şi că n-o să aibă 
nimic altceva de făcut decât să le copieze întocmai. 

— De fapt - adăugă el peste câteva clipe - mă gândesc că 
bârnele nu prea se potrivesc, într-o temniţă nu-s pereţi de lemn. 
Trebuie să crestăm în stâncă inscripţiile. O să aducem o stâncă. 

Jim îşi dădu cu părerea că o stâncă ar încurca şi mai mult 
lucrurile fiindcă i-ar lua atâta vreme ca să cresteze inscripţiile în 
ea, încât n-ar mai ieşi niciodată afară. După ce-l linişti, 
spunându-i c-o să-mi îngăduie mie să-i dau o mână de ajutor, 
Tom aruncă o privire să vadă cum merge treaba cu penele. Era 
al dracului de greu şi de plicticos, iar mâinile mi-erau numai 
răni. Pe deasupra, n-aveam deloc spor. 

— Uite ce-o să facem - spuse Tom. Ne trebuie o stâncă şi 
pentru blazon, şi pentru inscripţiile funerare, în felul ăsta 
împuşcăm doi iepuri deodată. Colo, lângă moară, e un pietroi 
mare şi pestriţ. O să-l aducem aici, o să-l crestăm şi, în afară de 
asta, o să-l folosim la ascuţirea penelor şi a ferăstrăului. 

Era o idee, nu glumă! ŞI nici cu pietroiul nu era de glumit, dar 
ne-am hotărât să încercăm. Nu bătuse încă de miezul nopţii, aşa 
că ne-am dus spre moară, lăsându-l pe Jim să-şi vadă de lucru. 

Am urnit piatra de moară şi am început s-o dăm de-a dura, 
dar mergea tare greu. Uneori ne scăpa din mâini şi era gata- 
gata să ne zdrobească. Tom zise că până s-ajungem cu ea 
acasă, piatra o să-i vie de hac unuia din noi. Când am ajuns la 
jumătatea drumului, nu mai puteam de oboseală şi eram 
leoarcă de sudoare. Văzând că singuri n-o s-o scoatem la capăt, 
ne-am gândit să-i aducem şi pe Jim. Jim ridică patul, îşi desfăcu 
lanţul prins de piciorul patului şi şi-l trecu în jurul gâtului. Am 
ieşit unul câte unul pe brânci prin tunel şi am pornit spre moară. 
Când am ajuns, eu şi Jim ne-am apucat să-mpingem pietroiul; 
acum se rostogolea ca o minge. Tom ne supraveghea. N-am 
pomenit băgător de seamă mai grozav ca el. La toate se 
pricepea băiatul ăsta! 

Tunelul săpat de noi era măricel, dar nu destul de mare 
pentru piatra de moară. Jim apucă târnăcopul şi lărgi repede 
trecerea. Apoi Tom desenă cu pironul literele inscripţiei ăleia, şi- 
| puse pe Jim să le scrijelească în piatră cu pironul în chip de 
daltă şi c-un drug de fier, găsit printre vechiturile din şopron, în 


chip de ciocan, îi porunci să muncească până ce lumânarea o să 
se mistuie toată. După aceea, avea voie să se culce, dar mai 
întâi trebuia să ascundă piatra sub mindir, la căpătâi. L-am 
ajutat apoi să-şi lege lanţul la loc de piciorul patului şi eram gata 
să ne ducem şi noi la culcare, când lui Tom îi mai trecu prin 
minte ceva: 

— la zi, Jim, ai niscaiva păianjeni pe-aici? 

— Nu, dom’ Tom, mulţumesc lui Dumnezeu, n-am. 

— Bine, o să-ţi facem noi rost de câţiva. 

— Dar, dom’ Tom, nu vreau păianjeni! Lu’ Jim i-e frică de ei. 
Mai bine-un şarpe cu clopoței decât un păianjen! 

După ce se gândi vreo două minute, Tom spuse: 

— Bună idee! S-a făcut, sigur că da! Ţii! E-o idee grozavă! 
Unde-o să-l ţii? 

— Ce să ţin, dom’ Tom? 

— Păi, şarpele cu clopoței! 

— Sfinte Dumnezeule, dom' Tom, dacă văd un şarpe cu 
clopoței aici, sparg cu capul peretele şi fug, zău aşa! 

— Lasă, Jim, cu timpul n-o să-ţi mai fie teamă, ai. Să te 
obişnuieşti cu el. Ai să-l îmblânzeşti! 

— Să-l îmblânzesc?! 

— Da, nu-i deloc greu. Orice animal e bucuros să-l mângâi şi 
să-l alinţi şi nu i-ar trece prin cap să facă rău unuia care-l alintă. 
Aşa scrie în toate cărţile, încearcă şi-ai să-ţi dai seama, încearcă 
măcar două-trei zile. N-o să treacă mult și-o să te placă, o să 
doarmă cu tine-n pat şi n-o să te mai părăsească nicio clipă. Ba 
chiar o să te şi lase să-l înfăşori pe după gât şi să-i pui capul în 
gura ta. 

— Dom' Tom, nu mai vorbi aşa! Simt că mor! Să mă lase pe 
mine să pun capul lui în gura mea, grozav hatâr! Poate s- 
aștepte mult până să-i cer aşa ceva! Şi-apoi, nu vreau să dorm 
cu el în pat. 

— Jim, nu fi prost! Un prizonier trebuie să aibă neapărat un 
animal care să-i ţină de urât, şi dacă un şarpe cu clopoței n-a 
mai fost încercat până acum, cu atât mai mare o să-ți fie gloria 
dac-ai să-l încerci tu ăl dintâi. O să fie ceva colosal, zău aşa! 


— Dar, dom' Tom, lui Jim nu-i trebuie aşa glorie. Dacă 
şarpele-l mușcă pe Jim de bărbie, ce fel de glorie-i asta? Nu 
dom'le, Jim nici nu vrea s-audă de-aşa ceva. 

— La dracu', ce, ţi-e greu să-ncerci? Asta-i tot ce-ţi cer. Nu te 
silesc să-l. Ţii dacă vezi că nu merge. 

— Dar dacă şarpele mă muscă atunci când încerc, s-a zis cu 
mine! Dom' Tom, Jim este gata să facă tot ce trebuie, da' dacă 
dumneata şi Huck aduci aici şarpe cu clopoței, ca să-l 
îmblânzesc pe el, Jim îşi ia tălpăşiţa, aşa să ştiţi! 

— Bine, fie, dacă eşti aşa de încăpățânat. O să-ţi aducem 
câţiva şerpi de casă şi-ai să le prinzi niscaiva nasturi pe cozi, ca 
să pară că-s şerpi cu clopoței. Asta-i povestea. 

— Aşa da, dom’ Tom, da’ zău că merge şi fără ei! Nu ştiam că- 
i aşa bătaie de cap să fii prizonier. 

— Aşa e, dacă faci totul cum scrie la carte. Spune, ai ceva 
şobolani pe-aici? 

— Nu, n-am văzut nici unu'! 

— Atunci o să-ţi aducem noi câţiva. 

— Dar, dom’ Tom, lu’ Jim nu-i trebuie şobolan. Şobolanul ăsta 
afurisit nu lasă omul în pace, trece peste tine şi te muşcă de 
picior când vrei să dormi. Nu, dom'le, mai bine şerpi de casă, 
dacă-i musai, dar şobolani nu! Nu-mi trebuie! 

— Bine, Jim, dar nu se poate fără şobolani! Toată lumea are. 
la nu mai face atâta gălăgie. Unde s-a mai văzut prizonier fără 
şobolani? Eu unul nu cunosc niciun caz. Prizonierii îi dresează, îi 
răzgâie si-i învaţă fel de fel de trucuri, până ajung să se simtă 
bine printre oameni, întocmai ca muştele. Numai că trebuie să 
le faci niţică muzică. Ai ceva la care să cânţi? 

— N-am decât un piepten vechi, o bucată de hârtie şi o 
drâmbă. Da' Jim crede că drâmba nu le place. 

— Ba cum de nu. Nu le pasă din ce le cânţi, numai muzică să 
fie. O drâmbă e destul de bună pentr-un şobolan. Toate jivinele 
astea se dau în vânt după muzică, mai ales într-o închisoare. 
Muzica tristă le place ăl mai mult, şi dintr-o drâmbă nu scoţi 
decât muzică tristă. Asta-i atrage totdeauna şi vin să vadă ce-i 
cu tine. Da. Da, e foarte bine, te-ai procopsit. Uite cum o să fie. 
Seara, înainte de culcare, şi dimineaţa, devreme de tot, te-ntinzi 
pe pat şi cânţi din drâmbă. Cânţi, de pildă, „Totul s-a sfârşit”, şi 


cât ai bate din palme te şi pomeneşti cu un şobolan. După ce 
cânţi aşa vreo două minute, ai să vezi că toţi şobolanii, şerpii şi 
păianjenii vin să ia parte la necazurile tale. O să mişune în jurul 
tău si-o să petreacă de minune. 

— Cred şi eu, dom’ Tom, da’ Jim n-o să petreacă bine deloc. 
Zău dacă pricep ce rost are! Da' dacă aşa trebuie, fie! Mai bine 
să fie mulţumite jivinele, decât să am ceartă în casă. 

Tom stătu niţel pe gânduri, să vadă dacă nu cumva uitase 
ceva, apoi spuse: 

— A, da, era să uit! la zi, ai putea să creşti o floare în hruba 
asta? 

— Nu ştiu, poate că da, dom' Tom. Numai că aici e tare 
întuneric, şi-apoi Jim n-are nevoie de floare, ar încurca şi mai 
mult lucrurile. 

— Nu-i nimic, nu strică să încerci. Au mai făcut-o şi alţi 
prizonieri. 

— Dom’ Tom, Jim crede că o floare de coada-mâţei ar putea 
crește aici, da-i păcat de-atâta bătaie de cap. 

— Să nu spui asta. O să-ţi aducem una mică si-ai s-o sădeşti 
colo-n colţ. Vezi să ai grijă de ea! Şi ştii, să nu-i mai zici coada- 
mâţei, zi-i Pitchiola, așa-i spune când creşte-ntr-o temniţă. 
Trebuie s-o stropeşti cu lacrimile tale. 

— Da' de ce, când e atâta apă-n fântână? 

— Lasă apa de fântână, cu lacrimile tale trebuie s-o uzi, aşa 
se obişnuieşte. 

— Păi, dom’ Tom, lasă-mă pe mine să stropesc coada-mâţei 
cu apă din puț, şi-o să crească de zece ori mai iute decât una 
udată cu lacrimi. 

— Nu despre asta-i vorba. Trebuie s-o uzi cu lacrimi! 

— Atunci, floarea se prăpădeşte în mâinile lui Jim, dom’ Tom, 
zău aşa, fiindcă Jim nu prea e plângăreţ. 

Tom păru încurcat. Se gândi ce se gândi, apoi spuse că în 
cazul ăsta Jim trebuie să se-ajute cu o ceapă, îi făgădui c-o să 
fure o ceapă din colibele negrilor şi o să, i-o pună pe ascuns în 
cana cu cafea, a doua zi dimineaţa. 

— Mai bine pui la mine tutun în cafea - îi spuse Jim şi adăugă 
că i s-a urât până peste cap de toate astea, de floarea pe care 
trebuia s-o crească, de muzica pe care trebuia s-o cânte 


şobolanilor, de dresatul şi râzgâiatul şerpilor şi păianjenilor, de 
truda cu penele, cu inscripţiile, cu jurnalul şi de toate celelalte 
cazne, care făceau ca meseria de prizonier să i se pară mai grea 
şi mai afurisită decât toate meseriile ce le încercase vreodată. 

Auzindu-l, Tom îşi cam ieşi din fire şi-i răspunse că, după ce 
că niciun alt prizonier n-a avut un asemenea prilej strălucit de a 
ajunge celebru, nici măcar nu ştie să-l preţuiască. 

— Stricăm orzul pe gâşte! izbucni el înciudat, iar lui-Jim îi păru 
rău şi-i făgădui că n-o să se mai poarte aşa. 

După aceea, eu şi Tom ne-am dus la culcare. 


CAPITOLUL XXXIX 


„A doua zi dimineaţa ne-am dus în târg şi-am cumpărat o 
cursă de şoareci. După ce-am adus-o acasă, am destupat cea 
mai grozavă gaură de şobolani, într-o oră, am prins vreo 
cincisprezece bucăţi clasa-ntâi. Apoi am dus cursa în odaia 
mătuşii Sally, şi-am pus-o la loc sigur, sub patul ei. Din păcate, 
în vreme ce noi umblam după niscaiva păianjeni, piciul ăla de 
Thomas-Franklin-Benjamin-Jefferson-Alexander Phelps a dibuit 
cursa şi i-a deschis ușița, ca să vadă dacă şobolanii ies afară. 
Fireşte c-au ieşit, iar tușa Sally a picat taman atunci în odaie. 
Când ne-am întors, am găsit-o cocoţată în pat şi urlând ca o 
apucată în vreme ce şobolanii se sileau din răsputeri s-o 
distreze. 

Ne-a luat la rost şi ne-a scărmănat pe-amândoi cu nuiaua, iar 
după aia ne-au trebuit vreo două ceasuri până să prindem alţi 
cincisprezece-şaisprezece şobolani şi nu de-aceeaşi calitate ca 
ăi dintâi, care erau crema. Fir-ar al dracului de mucos, ce i-o fi 
venit să-și bage nasul? N-am văzut în viaţa mea şobolani mai, 
frumoşi ca ăi din prima serie. 

În schimb, am pus mâna pe un sortiment bogat de păianjeni, 
cărăbuşi, broaşte, omizi şi alte gângănii d-astea. Tare-am fi vrut 
să facem rost şi de-un cuib de viespi, dar n-a fost chip, fiindcă 
toată familia era în viespar. Nu ne-am dat însă bătuţi cu una cu 
două şi am rămas acolo cât am putut, crezând că viespile au să 
ostenească înaintea noastră, numai că a ieşit taman pe dos. Ne- 
am frecat bine cu pătlagină locurile muscate, până nu ne-a mai 
durut aproape deloc, doar atât că nu prea mai puteam şedea. 
Ne-am dus apoi după şerpi şi-am dibuit vreo două duzini de 
guşteri şi şerpi de casă, i-am vărât într-un sac şi i-am adus aşa 
în odaia noastră. 

Se lăsase seara şi vă-nchipuiţi că după o zi întreagă de muncă 
pe brânci ne era o foame de lup. 

Când ne-am întors sus, după cină, am băgat de seamă că în 
sac nu mai era niciun şarpe. Se vede treaba că nu legasem bine 


sacul şi ăia făcuseră ce făcuseră şi ieşiseră afară. Da' nu ne-am 
necăjit prea mult, fiindcă ştiam că-s pe undeva, pe aproape, aşa 
că puteam pune mâna măcar pe câţiva. Pot să vă spun că multă 
vreme n-am dus lipsă de şerpi în casă! li vedeai din când în 
când ieşind de pe sub grinzi şi de prin alte locuri şi te pomeneai 
cu ei în farfurie sau pe după gât - de obicei acolo unde n-ai fi 
dorit să-i vezi. De altminteri, erau tare frumoşi,dungaţi și cu 
totul nevătămători, dar tușa Sally nu putea să-i sufere, de orice 
soi ar fi fost. Se ferea de şerpi ca dracul de tămâie, Ori de câte 
ori se târa vreunul după ea, lăsa totul baltă si-o lua la fugă, 
scoțând nişte zbierete ca la zidurile lerihonuluis5. N-am pomenit 
femeie ca asta. Nici cu vătraiul nu voia să se atingă de ei şi dacă 
se ducea să se culce în odaia ei şi găsea un şarpe în pat, o 
zbughea pe uşă, răcnind de parc-ar fi luat casa foc. Atâta îl 
amări pe bărbat-său din pricina asta, că bietul de el ajunse 
curând să blesteme tot neamul șerpilor, zicând că mai bine nu li 
s-ar fi ivit pe lume sămânţa. La o săptămână după ce casa se 
goli de şerpi, tușa Sally tot nu se potolise. Când şedea dusă pe 
gânduri şi-o gâdilai la ceafă cu o pană, sărea din papuci, nu alta. 
Ciudat lucru, îmi spuneam, dar Tom zicea că toate muierile sunt 
la fel, cică aşa le-a zămislit Al de Sus, nu se ştie din ce pricină. 

De câte ori îi ieşea în cale vreun şarpe de-al nostru, ne trăgea 
câteva scatoalce, zicându-ne că asta nu-i nimic faţă de ce ne-ar 
aştepta dac-am umple iarăşi casa cu şerpi. Nu-mi păsa mie de 
scatoalce, fiindcă nu durea cine ştie ce, dar mă gândeam ce 
greu o să ne fie să facem rost de-o altă colecţie de şerpi. Până la 
urmă, am făcut noi rost și de şerpi, şi de toate celelalte. 

Să fi văzut ce trai era în chilioara lui Jim, când începea el să 
cânte şi toate dihăniile ieşeau din găurile lor şi tăbărau pe el! 

Lui Jim nu-i plăceau păianjenii, şi nici ei nu-l plăceau pe el. 
Când se năpusteau asupră.-i, era vai de viaţa lui!. 

Jim se plângea că şobolanii, şerpii şi piatra de moară ocupă 
tot patul şi nu mai are unde să-şi pună capul. Şi când se 
nimerea să găsească puţin loc, nu putea închide ochii de atâta 
fojgăială. N-avea linişte nicio clipă din pricină că dihăniile nu 


55 Vechi oraş fortificat din Palestina pe care, conform legendei biblice, evreii 
întorşi din Egipt l-au cucerit scoțând strigăte puternice ce au făcut să se 
prăbuşească zidurile. 


dormeau toate odată, ci pe rând, aşa că atunci când picoteau 
şerpii erau pe covertă şobolanii, iar când şobolanii se duceau la 
culcare, ieşeau şerpii. În felul ăsta, Jim avea tot timpul un circ 
sub el, în vreme ce altă echipă juca tontoroiul deasupra lui, iar 
dacă se scula să-şi caute alt loc, tăbărau pe el păianjenii. Jim 
zicea că de-ar scăpa vreodată de-acolo, n-ar mai primi să fie 
prizonier nici măcar pentru o leafă. 

Pe la sfârșitul celei de-a treia săptămâni totul era gata. 
Cămaşa a fost trimisă la timp, în plăcintă. De câte ori îl muşca 
vreun şobolan, Jim se scula şi mai scria un rând în jurnal, cât era 
proaspătă cerneala. Penele erau ascuţite, aşa că inscripţiile şi 
toate celelalte au fost scrijelite pe piatra de moară. Piciorul 
patului fu despicat în două cu ferăstrăul, iar noi am înghiţit 
talașul alegându-ne cu o durere de burtă grozavă. Credeam c-o 
să dăm ortu-popii, dar am scăpat. N-am pomenit talaş mai greu 
de înghiţit. Tom era de aceeaşi părere. Ei, şi cum spuneam, 
treaba era gata acum. Cât despre noi, eram cam dărâmaţi, mai 
cu seamă Jim. 

Bătrânul le scrisese de vreo două ori ălora de pe plantaţia de 
lângă Orleans, ca să vină să-şi ia în primire negrul fugar, dar nu 
căpătase niciun răspuns, fiindcă plantaţia aia nici nu exista. În 
cele din urmă, moşul se hotărî să dea un anunţ despre Jim în 
gazetele din Saint Louis şi New Orleans. Când l-am auzit 
pomenind de Saint Louis, m-au trecut fiori şi mi-am dat seama 
că nu era vreme de pierdut. 

— E timpul să trimitem scrisorile anonime! spuse Tom atunci. 

— Ce mai e şi asta? îl întrebai. 

— Ceva cu care dai de veste cuiva că se pune ceva la cale. 
Uneori se face-ntr-un fel, alteori într-altul. Dar întotdeauna se 
găseşte câte o iscoadă, care-l înştiinţează pe guvernatorul 
castelului. Când Ludovic al XVI-lea a vrut s-o tulească din palatul 
Tuleriilor, l-a pârât jupâneasa. E un mijloc foarte bun. La fel şi 
scrisorile anonime. Vom folosi şi-un mijloc, şi celălalt. Se mai 
obişnuieşte ca mama prizonierului să schimbe hainele cu el: ea 
rămâne-n temniţă, iar el o şterge îmbrăcat în straiele ei. O să- 
ncercăm şi asta. 

— Bine, Tom,. Dar ce rost are să dăm de veste că se pune 
ceva la cale? Lasă-i să afle singuri, e treaba lor. 


— Da, ştiu, dar nu te poţi bizui pe ăştia. De la bun început ne- 
au lăsat pe noi să facem totul. Sânt aşa de încrezători şi de 
nătângi, că nu bagă de seamă nimic aşa că dacă nu le dăm noi 
de veste, n-o să ne stânjenească nimeni, iar după atâta caznă şi 
bătaie de cap, evadarea asta o să meargă ca-n brânză, şi n-o să 
mai facă doi bani. 

— Drept să-ţi spun, Tom, mie aşa mi-ar plăcea. 

— Eşti om prost! spuse el, scârbit. 

— Bine, nu mai zic nimic. Cum spui tu, aşa să fie. Dar unde 
găseşti o jupâneasă? 

— Tu o să fii jupâneasă. La miezul nopţii, te strecori în odaia 
mulatrei şi-i şterpeleşti o rochie. 

— Nu se poate, Tom, fiindcă fata n-are decât o rochie, mai 
mult ca sigur, şi-ar ieşi tămbălău a doua zi. 

— Ştiu, dar n-o s-o ţii decât un sfert de ceas, cât să duci 
anonima, şi s-o vâri sub uşă. 

— Aşa mai merge. Dar aş putea s-o duc tot aşa de bine şi 
îmbrăcat în ţoalele astea. 

— N-ai mai arăta a jupâneasă atunci! 

— Păi, tot n-o să vadă nimeni cum arăt! 

— Nu contează. Trebuie să ne facem datoria, fără să ne pese 
dacă ne vede sau nu careva. Ce naiba, tu n-ai deloc prin tipuri? 

— Bine, fie, nu mai zic nimic. Am să fiu şi jupâneasă. Dar cine- 
o să fie mama lui Jim? 

— Eu. Am să iau o rochie de la tuşa Sally. 

— Asta-nsemnă c-o să rămâi în colibă după ce plec eu şi Jim. 

— Da' de unde! Am să umplu hainele lui Jim cu paie şi-am să 
le-ntind pe pat, aşa ca să semene cu mama lui Jim, iar el o să 
îmbrace rochia mătuşii Sally si-o să evadăm împreună cu toţii. 
Când fuge un prizonier de soi, asta se numeşte evadare. De 
pildă, când e vorba de-un rege ori de-un fiu de rege, fie el 
naturel sau nenaturel. 

Tom scrise aşadar anonima. În aceeaşi seară am furat rochia 
mulatrei, am pus-o pe mine şi-am strecurat scrisoarea sub uşa 
din faţă, întocmai cum mă învățase Tom. 

Scrisoarea zicea aşa: 

„Păzea. Se pune ceva la cale. Fiţi cu ochii-n patru. 

UN PRIETEN NECUNOSCUT" 


În seara următoare, Tom desenă cu sânge pe uşa din faţă o 
tigvă şi două oase încrucişate, iar o seară după aceea, zugrăvi 
pe uşa din dos un coşciug. Toată familia începu să tremure de 
frică. Dac-ar fi aflat că li-e casa plină de strigoi gata să se 
repeadă asupră-le din toate părţile, de sub paturi şi din tavan, n- 
ar fi fost mai speriaţi. Când se trântea vreo uşă sau cădea ceva 
pe jos,: tușa Sally sărea în sus, zbierând. Când şedea în jilţ și-i 
puneai mâna pe umăr, tot aşa. Nu mai avea linişte, săraca. Una- 
două, i se părea că-n spatele ei se mişcă ceva. Aşa că întruna 
sărea şi ţipa, N-apuca să facă doi paşi şi se repezea înapoi, 
zbierând. Îi era teamă să se ducă la culcare, dar nici să stea 
trează nu-i venea. Tom zicea că treaba merge strună: 

— În viaţa mea n-am văzut ceva mai straşnic, asta înseamnă 
că am lucrat cum scrie la carte. Şi-acum - adăugă el - să dăm 
asaltul cel mare! 

A doua zi, în zori, am pregătit o nouă scrisoare. Ne întrebam 
cum o să le-o ducem, fiindcă în ajun, la cină, Phelpșii spuseseră 
că vor să pună câte un negru la fiece uşă să stea toată noaptea 
de veghe. 

Tom cobori pe paratrăsnet ca să cerceteze locurile. Văzând că 
negrul de la uşa din dos adormise, îi lipi scrisoarea de ceafă şi 
se întoarse. Scrisoarea glăsuia: 

„Nu mă trădați, vreau să vă fiu prieten. Astă-seară o bandă de 
ucigaşi desperați din Teritoriul Indian va sosi aici ca să vi-l 
răpească pe negrul fugar. Au încercat să vă bage-n sperieți ca 
să rămâneți în casă şi să nu-i stânjeniţi. Eu fac parte din bandă, 
dar mi-am păstrat credința-n Dumnezeu şi vreau să părăsesc 
banda şi să duc din nou o viaţă cinstită. De aceea vă dezvălui 
planul lor diavolesc. Taman la miezul nopții vor veni dinspre 
miazănoapte şi, târându-se de-a lungul gardului, vor descuia c- 
un şperaclu coliba negrului, ca să pună mâna pe el. Mie-mi s-a 
dat poruncă să stau de veghe ceva mai încolo şi să suflu într-o 
trompetă la caz de pericol. În loc de asta, însă, o să behăi ca o 
oaie de îndată ce bandiții vor intra în colibă; în vreme ce ei vor 


5 Regiune aridă din centrul Statelor Unite unde, în primele decenii ale sec. al 
XIX-lea, au fost împinşi indienii băştinaşi, interzicându-li-se să o părăsească. 
Aici, foametea şi mizeria au făcut ravagii îngrozitoare, nimicind aproape în 
întregime triburile de indieni. 


dezlega lanțurile negrului, dati fuga şi închideţi-i acolo. Puteţi 
să-i şi omorâţi dacă vreţi. Faceţi întocmai cum vă spun, 
altminteri au să intre la bănuială şi-au să dea iama-n voi. Nu cer 
nicio răsplată, îmi ajunge să ştiu că mi-am făcut datoria. 

UN PRIETEN NECUNOSCUT 


CAPITOLUL XL 


După micul dejun, simţindu-ne în formă, ne-am dus cu barca 
la pescuit, luând cu noi şi ceva de mâncare pentru la prânz. Am 
petrecut pe cinste şi ne-am dus să vedem şi pluta: era la locul 
ei, nevătămată. Ne-am întors-acasă târziu, la vremea cinei şi i- 
am găsit pe toţi într-un hal fără hal. Nu mai ştiau pe ce lume se 
află. Cum am isprăvit masa, ne-au trimis la culcare, fără să ne 
spună, ce se-ntâmplă şi fără să pomenească de noua scrisoare. 
Noi însă ştiam mai bine ca ei despre ce e vorba, aşa că nu ne 
păsa. Ajuns sus pe scări, de îndată ce tuşa Sally s-a întors cu 
spatele, ne-am strecurat până la cămară, am luat din dulăpior 
niscaiva merinde şi le-am dus în odaia noastră. Apoi ne-am 
culcat. 

Ne-am trezit noaptea, pe la unsprezece şi jumătate. Tom îşi 
trase pe el rochia mătuşii Sally, pe care o furase şi dădu să 
plece cu merindea. 

— Unde-i untul? Mă-ntrebă el deodată. 

— L-am pus pe-o bucată de mălai. 

— Se vede c-ai uitat-o, că nu-i aici. 

— Merge şi fără ea - i-am zis. 

— Ba merge mai bine cu ea. Du-te-n cămară şi ad-o încoace. 
P-urmă coboară pe paratrăsnet. Pân-atunci eu mă duc să umplu 
cu paie hainele lui Jim, ca să semene cu mă-sa în travesti. Cum 
ajungi şi tu acolo, încep, să behăi ca o oaie, şi-apoi o întindem. 

Şi ieşi, iar eu mă dusei în cămară. Felia de unt, groasă de-o 
palmă, era acolo unde-o lăsasem; am luat bucata de mălai pe 
care unsesem untul, am stins lumânarea si-am urcat tiptil 
scările. Când am ajuns sus, deodată mi-a ieşit în faţă tuşa Sally, 
ţinând în mână o lumânare. Am vârât repede mălaiul în pălărie 
şi mi-am îndesat-o pe cap. Tușa Sally mă luă la rost: 

— Ai fost în cămară? 

— Mda. 

— Ce-ai căutat acolo? 

— Nimic. 


— Nimic? 

— Îhî! 

— Atunci ce-ţi veni să te duci acolo în puterea nopţii? 

— Nu ştiu. 

— Nu ştii? Ascultă, Tom, mie să nu-mi răspunzi în doi peri. 
Vreau să ştiu ce-ai căutat acolo? 

— N-am căutat nimic, tuşă Sally, să mă bată Dumnezeu dacă 
mint! 

Nădăjduiam c-o să mă lase să plec, şi poate că m-ar fi lăsat, 
dar după toate năzdrăvăniile petrecute în ultima vreme, 
ajunsese să nu mai aibă încredere în nimic. Tremura pentru 
orice fleac. 

— Marş în salon - îmi porunci ea - şi stai acolo până mă-ntorc. 
lar ai făcut vreo boroboaţă; da’ aflu eu îndată şi ne răfuim noi 
dup-aceea! 

Când mă văzu că deschid uşa salonului şi intru, porni mai 
departe. Dumnezeule! Ce de lume era în salon! Vreo 
cincisprezece fermieri şi fiecare cu o flintă! M-a apucat ameţeala 
şi m-am prăbuşit într-un jilţ. Oamenii şedeau în jurul mesei şi 
unii din ei vorbeau în şoaptă. Toţi stăteau ca pe ace, tulburaţi, 
deşi se sileau să nu pară. Ştiam eu ce-i în sufletul lor, după felul 
cum îşi scoteau si-şi puneau mereu pălăriile, scărpinându-se în 
creştet, schimbându-şi locul şi răsucindu-şi câte un nasture. Nici 
eu nu prea eram liniştit, vă-nchipuiţi, dar nu mi-aş fi scos pălăria 
pentru nimic în lume. Ardeam de nerăbdare să se-ntoarcă tuşa 
Sally şi să termine odată cu mine. N-avea decât să mă şi 
scarmene, numai să mă lase să plec ca să-i pot spune lui Tom 
că de data asta am cam făcut-o fiartă şi ne-am vârât într-un 
viespar afurisit de tot. Acum nu mai puteam pierde vremea cu 
fleacuri, trebuia s-o ştergem numaidecât cu Jim, înainte ca 
zurbagiii ăştia să-şi piardă răbdarea şi să ne sară-n spinare. 

Tuşa Sally se ivi în sfârşit și-ncepu să-mi pună tot felul de 
întrebări, la care răspundeam cam în bobote. Nu mai ştiam ce-i 
cu mine, fiindcă oamenii ăia erau acum atât de aţâţaţi, încât unii 
din ei voiau să-i găbjească numaidecât pe tâlhari, zicând că-i 
aproape de miezul nopţii. Alţii încercau să-i oprească, zicând că-i 
mai bine s-aştepte până s-o auzi behăitul. 


În vremea asta, tuşa Sally mă descosea fără milă, iar eu 
tremuram ca varga şi simţeam că mă sfârşesc de frică. Pe 
deasupra, îmi era din ce în ce mai cald şi untul începuse să se 
topească şi să mi se prelingă pe gât. Şi pe după urechi. 

În curând, unul din oameni spuse: 

— Eu zic să ne ducem numaidecât la colibă şi să punem mâna 
pe ei când vor veni. 

Era să cad jos auzindu-l o dâră de unt începu să-mi curgă pe 
frunte, iar tuşa Sally, văzând-o, se făcu albă ca un cearşaf. 

— Pentru numele lui Dumnezeu - strigă ea - ce se-ntâmplă cu 
băiatul ăsta? Să ştii că i s-au aprins creierii... Uite, i se topesc! 

Toată lumea se repezi să privească, iar tuşa Sally îmi smulse 
pălăria din cap. Bucata de mălai şi rămăşiţa de unt căzură, iar 
ea mă luă în braţe şi mă sărută spunându-mi: 

— Vai, ce spaimă am tras! Ce bine îmi pare că nu-i decât atât! 
De la o vreme suntem aşa de năpăstuiţi, că mă aştept la orice, 
şi când am văzut că-ţi curge ceva pe frunte, credeam că te-am 
pierdut, puteam să jur că ţi se topesc creierii, după culoare şi 
după tot... Drăguţule, de ce nu mi-ai spus că pentru asta te-ai 
dus în cămară, nu m-aş fi sinchisit! Acu' şterge-o la culcare şi să 
nu te mai văd până mâine dimineaţă! 

Într-o clipă am fost sus şi într-alta am coborât pe paratrăsnet 
şi-am alergat spre şopron pe întuneric. Eram aşa de speriat, că- 
mi pierise graiul. Până la urmă, tot am izbutit să-i spun lui Tom 
că trebuie să dăm lovitura chiar acum, fără să mai pierdem o 
clipă, deoarece casa era plină de oameni înarmaţi cu flinte. 
Ochii lui Tom străluciră: 

— Zău? Tii! E straşnic! Păi, Huck, dac-am lua-o de la început, 
pun rămăşag c-ar veni şi două sute de oameni! Ce-ar fi să 
amânăm niţel, până... 

— Hai, iute, iute! l-am zis. Unde-i Jim? 

— Lângă tine, colo, dacă-ntinzi braţul dai de el. E îmbrăcat şi 
totul e gata. Acum o să ieşim si-o să dăm semnalul. 

Tocmai atunci se auzi însă zgomot de paşi, apropiindu-se de 
uşă. Cineva umbla la lacăt, iar altul spuse: 

— V-am zis eu că-i prea devreme! Încă n-au sosit. Uşa-i 
încuiată. Câţiva dintre vei să rămână încuiaţi în colibă, ca să-i 


pândească pe întuneric şi să-i omoare când or veni. Noi, ceilalţi, 
ne risipim primprejur şi stăm la pândă. 

Dădură buzna în colibă, dar nu ne văzură, fiindcă era prea 
întuneric. Ne-am vârât repede sub pat şi era cât pe ce să fim 
călcaţi în picioare, dar din fericire n-am păţit nimic. Odată ajunşi 
sub pat, am zbughit-o prin tunel, fără niciun zgomot, întâi Jim, p- 
urmă eu şi la urmă Tom, adică întocmai aşa cum ne poruncise 
Tom. Când am ajuns în şopron, am auzit zgomot de paşi foarte 
aproape, afară. Ne-am târât până la uşă, iar Tom ne făcu semn 
să ne oprim si-şi lipi ochiul de-o crăpătură. Nu văzu nimic din 
pricina întunericului şi ne şopti că de îndată ce o să audă paşii 
depărtându-se, o să ne facă semn să ieşim tot aşa - Jim întăi, p- 
urmă eu şi la urmă el. Işi lipi urechea de crăpătură şi ascultă. 
Paşii se tot învârteau pe-afară. In cele din urmă, ne făcu semn 
cu cotul. Am ieşit încet, unul câte unul, de-a buşilea, fără 
zgomot, ţinându-ne răsuflarea. Am ajuns cu bine la gard; eu şi 
Jim ne şi aflam dincolo, când Tom îşi agăţă brăcinarii de un ţăruş 
al gardului. Auzind paşi înapoia lui, se smuci cu putere. Ţăruşul 
se frânse cu zgomot şi de îndată ce Tom începu să alerge după 
noi, cineva strigă din urmă: 

— Care eşti? Răspunde sau trag! 

Ce era să răspundem?! Ne-am luat picioarele la spinare şi-am 
întins-o. 

Se auzi năvală de paşi şi-apoi poc! Poc! Gloanţele începură să 
ne şuiere pe lângă urechi. 

— Uite-i - zbierau oamenii - au luat-o spre râu! După ei, 
băieţi, daţi drumul câinilor! 

Se repeziră buluc pe urmele noastre, îi auzeam bine, fiindcă 
purtau bocanci şi zbierau, pe când noi eram desculți şi tăceam 
chitic. 

Ajunsesem pe drumul ce ducea spre moară. Când am văzut 
că oamenii erau cam prea aproape, ne-am ascuns într-un tufiş şi 
i-am lăsat să treacă, apoi ne-am luat după ei. La început 
oamenii legaseră câinii, ca să nu-i alunge pe hoţi, dar acum 
cineva le dăduse drumul. După hărmălaia pe care o făceau, ar fi 
zis că-s un milion de jigodii. Numai că erau câinii noştri! Ne-am 
oprit şi i-am aşteptat să vină. Câinii ne-au recunoscut şi văzând 
că nu-i rost de nicio petrecere, ne-au spus bună seara şi-au 


zbughit-o în direcţia strigătelor. Am pornit-o şi noi după ei, până 
aproape de moară, apoi am luat-o prin desiş spre locul unde-mi 
priponisem barca. Am sărit în ea şi-am vâslit din răsputeri, dar 
fără zgomot, spre mijlocul apei. De-acolo am pornit uşurel spre 
ostrovul unde ascunsesem pluta. Acum strigătele şi lătrăturile 
de pe mal se auzeau tot mai slab, stingându-se în depărtare. 

Când, în sfârşit, am pus piciorul pe plută, i-am spus lui Jim: 

— Mă Jim, acum eşti iar liber şi pun prinsoare că n-ai să mai fi 
niciodată sclav. 

— Straşnică ispravă a fost, Huck! Straşnic gândită şi straşnic 
făcută! Nimeni n-ar putea ticlui un plan mai încurcat şi mai 
grozav ca ăsta. 

Eram cu toţi bucuroşi din cale-afară, mai cu seamă Tom, 
fiindcă avea un glonte în pulpă. 

Când am auzit asta, eu şi Jim n-am mai fost aşa de bucuroşi. 
Rana îi sângera si-l durea rău de tot. L-am întins în wighwam şi 
am rupt o cămaşă de-a ducelui ca să-l oblojim, dar Tom nu ne 
lăsă! 

— Dă-mi mie cârpa, mă descurc şi singur. Hai, nu mai pierdeţi 
vremea, altfel se duce de râpă minunăţia asta de evadare. 
Puneţi mina pe lopeţi şi daţi-i drumul! Băieți, am lucrat în stil 
mare, zău aşa! Să fi primit noi misiunea de a-l slobozi pe 
Ludovic al XVI-lea, în cartea vieţii lui n-ar mai fi scris nimeni: 
„Fiu al Sfântului Ludovic, urcă-te în cer!” Nu, nene, noi l-am fi 
trecut lesne şi repede peste graniţă! Hai, puneţi mâna pe lopeţi, 
daţi-i zor! 

Am stat şi m-am gândit, sfătuindu-mă în şoaptă cu Jim: 

— la spune, Jim, tu ce crezi? 

— Uite cum vede Jim lucrurile, Huck - îmi răspunse el. Dacă 
domn' Tom ar fi fost slobozit, şi alt băiat ar fi fost împuşcat, 
crezi că dom' Tom ar fi zis: „N-avem vreme să căutăm doctor 
pentru rănit, grăbiţi-vă să mă salvaţi pe mine”? Nu! Domnu' 
Tom Sawyer n-ar fi vorbit aşa. Atunci, de ce să vorbească Jim 
aşa? Nu, dom'le, Jim nu se mişcă de-aici fără doctor, nici dac-ar 
aştepta patruzeci de ani! 

Ştiam eu că Jim e alb pe dinăuntru şi nu m-au mirat deloc 
vorbele lui, ba chiar le aşteptasem. l-am spus aşadar lui Tom că 
mă duc să caut un doctor. A făcut gălăgie, dar eu şi Jim nu ne- 


am lăsat. Apoi a încercat să se târască afară din wighwam, ca să 
dea singur drumul plutei, dar l-am oprit. Atunci începu să ne 
ocărească, dar tot degeaba. 

Când văzu că-mi pregătesc barca, îmi spuse: 

— Dacă ţii cu tot dinadinsul să te duci, stai niţel să te-nvăţ ce 
să faci. Când ajungi la doctor, încui uşa şi-l legi la ochi, apoi îl 
pui să jure că n-o să sufle o vorbă, îi strecori în mână o pungă cu 
galbeni si-l aduci pe întuneric la barcă, trecând prin ulițele cele 
mai lăturalnice, şi p-urmă vii cu el încoace pe ocolite, 
strecurându-te printre ostroave. Nu uita să-l cauţi prin buzunare 
şi să-i iei tibișirul; nu i-l dai până nu te-ntorci cu el în sat. 
Altminteri, o să facă un semn pe plută ca s-o poată găsi mai 
târziu. Aşa obişnuiesc toţi. 

l-am făgăduit c-o să-l ascult întocmai şi-am plecat. Jim urma 
să stea ascuns în pădure din clipa când îl va vedea pe doctor şi 
până la plecarea lui. 


CAPITOLUL XLI 


Doctorul era un bătrânel foarte simpatic şi blajin la înfăţişare. 
l-am povestit cum în ajun mă dusesem cu frate-meu la 
vânătoare pe Ostrovul Spaniolului, cum înnoptasem pe o plută 
părăsită şi cum, pe la miezul nopţii, în timp ce dormeam, fratele 
meu şi-a descărcat pistolul, pesemne în vis, iar glonţul l-a 
nimerit în picior. 

— Vă rog să veniţi cu mine pân-acolo şi să-i legaţi rana, dar să 
nu, spuneţi nimănui nimic, fiindcă vrem să ne-ntoarcem acasă 
chiar deseară, ca să le facem o surpriză alor noştri. 

— Dar cine-s ai voştri? întrebă el. 

— Phelpsii. Casa noastră-i ceva mai jos, pe mal. 

— Aha! zise el şi după câteva clipe adăugă: Cum spuneai că s- 
a întâmplat? 

— A visat ceva şi pistolul s-a descărcat. 

— Ciudat vis! 

Îşi aprinse felinarul, îşi luă taşca şi pornirăm. Când văzu însă 
barca, strâmbă din nas, spunându-mi că o fi ea bună pentru un 
singur om, dar pentru doi nu merge. 

— Nu vă temeti - i-am zis - ne-a dus pe toţi trei, si-ncă destul 
de uşor. 

— Care trei? 

— Păi, eu, Sid şi... şi... şi pistolul, asta voiam să spun. 

— Aha! 

Puse piciorul pe marginea bărcii şi clătină puţin. Apoi, dând 
din cap, îmi spuse că se duce să caute o barcă mai mare. 
Văzând însă că toate bărcile sunt ferecate cu lanţuri şi lacăte, se 
sui într-a mea si-mi zise să aştept până se întoarce sau, dacă 
nu, să mai caut şi eu o barcă. 

— Cel mai bine ar fi să te-ntorci acasă şi să-ţi pregăteşti 
neamurile în vederea surprizei. 

— Nu, n-are rost să mă-ntorc - i-am spus eu şi i-am arătat 
cum s-ajungă la plută. 


După ce porni, mă fulgeră un gând: „Dar dacă nu-i poate 
vindeca piciorul numaidecât? Te pomeneşti că are nevoie de trei 
sau patru zile pentru treaba asta! Atunci ce ne facem? 
Rămânem acolo până ce-o să ne dea în vileag? Nu merge aşa, 
nene! Ştiu eu ce-am de făcut. Am să-l aştept să se-ntoarcă, şi 
dacă mi-o spune că trebuie să se mai ducă o dată, merg şi eu cu 
el, la nevoie chiar înot... Odată ajunşi la plută, îl legăm fedeleş 
şi-l ducem cu noi la vale, pe fluviu, şi când Tom n-o să mai aibă 
nevoie de el, îi plătim ce i se cuvine sau îi dăm toţi banii pe 
care-i avem şi-l trimitem la mal”. 

Ceva mai liniştit, m-am dus la stivă de lemne ca să trag un pui 
de somn. 

Când m-am deşteptat, soarele era de-o suliță pe cer. Am 
alergat într-un suflet la locuinţa doctorului, unde mi s-a spus că 
dumnealui plecase de cu noapte şi nu se-ntorsese încă. „Asta 
nu-i a bună - mi-am zis. Trebuie să mă duc numaidecât la 
insulă, să văd ce-i cu Tom.” 

Dar când să cotesc după colţul uliţei, m-am ciocnit nas în nas 
cu unchiul Silas. 

— Ce-i cu tine, Tom? se miră el. Pe unde mi-ai fost, 
afurisitule? 

— N-am fost nicăieri; m-am dus şi eu să-l caut pe negrul 
fugar, împreună cu Sid. 

— Dar unde naiba aţi fost? Mătuşă-ti i-a ieşit sufletul. 

— N-avea de ce, fiindcă n-am păţit nimic. Ne-am luat după 
oameni şi câini, dar le-am pierdut urma, fiindcă alergau prea 
iute. Auzind gălăgie pe râu, am luat o barcă şi-am pornit după ei 
crezând c-au trecut pe malul celălalt, dar nu i-am putut găsi. Am 
rămas pe-acolo, rupţi de oboseală, şi-am dormit până mai 
adineauri, să tot fie vreun ceas de-atunci. Am trecut încoace cu 
barca, să vedem ce s-a întâmplat. Sid e la poştă, după vești, iar 
eu m-am dus să fac rost de ceva mâncare. După aia ne- 
ntoarcem acasă. 

Ne-am dus aşadar la poştă, în căutarea lui „Sid”, dar se- 
nţelege că nu l-am găsit acolo. Bănuisem eu că n-o să-l găsim! 
Bătrânul a ridicat o scrisoare de la poștă; am mai aşteptat câtva 
timp, dar Sid tot nu s-a arătat. 


— Hai să mergem - îmi spuse bătrânul. Sid o să se-ntoarcă pe 
jos sau cu barca, după ce-o să se sature de plimbare. Noi o să 
mergem cu căruţa. 

N-a vrut în ruptul capului să mă lase să-l mai aştept pe Sid, 
zicea că n-are niciun rost şi că trebuie să vin cu e, ca s-o 
liniştesc pe tuşa Sally. 

Când am ajuns acasă, de bucurie că mă vede, tușa Sally a 
izbucnit într-un râs cu lacrimi, m-a îmbrăţişat şi mi-a tras o 
chelfăneală, dar nu m-a durut cine ştie ce, măcar că dumneaei 
credea că m-a dat gata. Zicea c-așa, o să păţească şi Sid când s- 
o întoarce. 

Casa era plină de fermieri. Fuseseră poftiţi la masă, împreună 
cu nevestele lor, şi trăncăneau ceva de speriat. 

Cea mai nesuferită era cotoroanţa de Hotchkiss, căreia-i 
turuia gura ca o morișcă. 

— Cumătră Phelps - zicea ea - am cotrobăit, peste tot prin 
colibă şi socot că negrul ăla nu era în toate minţile. l-am zis 
cumetrei Damrell, nu-i aşa, cumătră Damrell? Să ştii că-i smintit, 
soro, chiar aşa i-am zis. Auzi-tu-m-aţi? E smintit, zic. Se vede de 
la o poştă c-așa e. Uitaţi-vă la piatra asta de moară; un om cu 
scaun la cap, zic, n-ar mâzgăli asemenea năzbâtii pe o piatră de 
moară: că nu ştiu cine și-a zdrobit inima, că a zăcu; acolo 
treizeci şi şapte de ani, că-i fiul naturel al unuia Ludovic, şi alte 
bazaconii de-astea. E nebun de legat, zic, că altfel nu pot zice. 
Negrul ăla-i smintit ca alde Nabucodonosor, zău aşa. 

— Dar ce spui de scara aia făcută din cârpe, cumătră 
Hotchkiss? sări şi bătrâna Damrell. Dumnezeu ştie la ce-i putea 
folosi... 

— Tocmai asta-i spuneam chia-chiar acum o clipă cumetrei 
Utterback; n-ai decât s-o întrebi dacă vrei. „Ce... Ce zici de sca- 
scara aia de cârpe?” mă-ntreabă ea. „Da, da”, zic, „Ce... Ce-o fi 
vrut să facă cu scara aia?” Atunci, cumătră Hotchkiss, ea... Ea... 

— Dar cum de-au adus piatra aia de moară pân-acolo? Cine 
dracu' a săpat tunelul ăla şi cine... 

— Păi, asta ziceam şi eu, cumetre Penrod! ziceam, dă-mi, te 
rog, şi mie farfuria aia cu melasă! Adineauri îi zisei cumetrei 
Dunlap, cum de-au adus piatra aia în colibă? Se poate s-o fi 
adus fără niciun ajutor? Vezi-ţi de treabă, zic, ajutor a fost, şi 


încă din gros. Doişpe oameni pe puţin l-au ajutat pe negrul ăla. 
De-ar fi după mine, să ştiu de bine că i-aş jupui de vii pe toţi 
negrii de-aici şi tot aş afla cine-a făcut-o, zic. Pe deasupra zic... 

— Doişpe, zici? Nici patruzeci n-ar fi fost în stare să facă tot 
ce-au făcutără ei. Uită-te la cuţitoaiele alea prefăcute în 
ferăstraie, ce migălos sunt lucrate; uită-te la piciorul patului, pe 
care l-au tăiat, asta-i treabă de-o săptămână, pentru şase 
oameni. Uită-te la mogâldeaţa aia de paie de pe pat şi uită-te 
la... 

— Ai dreptate, cumetre Hightower. Așa-i ziceam şi eu 
cumătrului Phelps, chiar dumnealui. Zice el: „Ce crezi matale de 
treaba asta, cumătră Hotchkiss?” „Care treabă, cumetre 
Phelps?” zic. „Ce crezi de piciorul acela de pat, pe care l-au tăiat 
aşa? „zice el. „Ce cred? Zic... Zic că nu s-a tăiat de unul singur, 
asta zic. A fost tăiat de careva, de bună seamă. Asta-i părerea 
mea, dacă-ţi place; se prea poate să nu fie cum zic eu, şi dacă 
are careva o părere mai de soi ca a mea, s-o spuie. lar cumetrei 
Dunlap i-am zis... 

— Cumătră Phelps, află de la mine: coliba aia a fost plină de 
negri pe puţin patru săptămâni, seară de seară, altminteri nu 
puteau face atâta treabă. Păi, uită-te la cămaşa aia mâzgălită cu 
sânge de sus până jos, cu semne tainice, africane! O ceată- 
ntreagă trebuie c-a lucrat la ea noapte de noapte! Doi dolari i-aș 
da ăluia care-ar putea să mi-o citească. Cât despre negrii care 
au făcut isprava asta, i-aș biciui până ce... 

— Oameni care să-l ajute, cumetre Marples? Ai fi văzut 
matale, dac-ai fi fost mai deunăzi în casa asta. Păi, au furat tot 
ce le-a căzut sub mână, măcar că noi stăteam zi şi noapte la 
pândă. Au furat cămaşa aia chiar de pe frânghia de rufe! Cât 
despre cearşaful din care-au făcut scara, nici nu-ţi închipui de 
câte ori l-au furat! Şi făina, şi lumânările, şi sfeşnicele, şi 
lingurile, şi tigaia cea veche, şi mii de alte lucruri care nu-mi vin 
acum în minte, şi rochia mea nouă de stambă! Şi, bagă de 
seamă, cum îţi spusei, eu şi Silas, şi Sid şi Tom stăteam de 
veghe mereu, zi şi noapte, şi niciunul din noi n-a văzut nicio 
urmă, nici măcar un fir de păr, şi n-a auzit niciun zgomot care 
să-i dea de gol. Şi, poftim, în ultimul minut, ce să vezi, ne fug de 
sub nas si-si râd de noi, şi nu numai de noi, dar şi de tâlharii de 


pe Teritoriul Indian. Şi pleacă teferi cu negrul ăla, fugăriţi de 
şaisprezece bărbaţi şi douăzeci şi doi de câini! Vă spun că-i ceva 
să-ţi stea mintea-n loc, nu alta. Strigoi să fi fost şi nu ne-ar fi dus 
de nas mai abitir! Şi cred c-au fost chiar strigoi, fiindcă îi ştiţi pe 
câinii noştri ce grozavi sunt. Ei bine, câinii ăştia nu le-au găsit 
măcar o dată urma! Aş vrea să văd că-mi lămuriţi şi mie treaba 
asta, dacă puteţi. 

— E ceva... 

— De când sunt n-am mai pomenit una ca asta... 

— Doamne fereşte, n-aş fi... 

— Sunt şi hoţi, şi... 

— Doamne, Dumnezeule, mi-ar fi teamă să trăiesc într-o 
asemenea... 

— Teamă, zici? Eram aşa de îngrozită că nu-mi venea nici să 
mă culc, nici să m-așez, nici să stau în picioare, cumătră 
Ridgeway. Păi, ar fi furat până şi... Doamne, Doamne, îţi închipui 
în ce hal eram aseară, pe la miezul nopţii! Zău dacă nu mi-era 
teamă c-o să ne fure şi pe noi! Parcă-mi pierdusem minţile, zău 
aşa. Acu' la lumina zilei, pare o prostie, dar aseară îmi ziceam: 
„Băieţaşii ăştia doi ai mei dorm, sărăcuţii de ei, colo sus, în 
odăiţa aia singuratică”. Eram aşa de îngrijorată, că zău, m-am 
strecurat pân-acolo ca să-i încui cu cheia. Chiar aşa! Oricine s-ar 
fi purtat la fel, fiindcă, ştiţi, când te apucă o spaimă ca asta şi nu 
se mai isprăveşte, începi s-o iei razna şi te pomeneşti făcând fel 
de fel de trăsnăi, de ajungi să-ţi spui: „De-aş fi copil şi-aş fi 
singur colo sus, iar uşa n-ar fi încuiată şi...” 

Se opri cu o mutră mirată şi-si întoarse încet capul, iar când 
ochii îi căzură asupră-mi, mă ridicai şi mă dusei să iau puţin aer. 

Imi spuneam că dacă m-aș retrage şi m-aș gândi niţel, poate 
c-aș fi în stare s-o lămuresc de ce nu fusesem în dimineaţa aia 
în odaia noastră. Am ieşit afară, dar n-am mers prea departe, 
fiindcă-ar fi trimis după mine. Târziu după-amiază, când toată 
lumea plecase, m-am întors şi i-am povestit cum gălăgia şi 
împuşcăturile ne treziseră pe mine şi pe „Sid” şi, văzând noi că 
uşa era încuiată şi arzând de nerăbdare să vedem ce se- 
ntâmplă, ne-am dat jos pe paratrăsnet, dar ne-am cam julit 
amândoi şi ne-am jurat să nu mai coborâm aşa niciodată. Apoi i- 
am povestit tot ce-i istorisisem şi unchiului Silas mai înainte. 


— Bine - zise ea - de data asta vă iert. La ce te poţi aştepta 
din partea unor ştrengari de-alde voi? De, toţi băieţii sunt nişte 
derbedei. La urma urmelor, n-a ieşit nimic rău, aşa că să 
mulţumim cerului c-aţi scăpat cu viaţă, decât să ne mai necăjim. 
Tot ce-a fost a trecut. 

Zicând acestea, mă sărută, mă mângâie pe creştet şi se 
cufundă în gânduri. Deodată se ridică şi spuse: 

— Doamne, Dumnezeule, uite că se întunecă şi Sid încă n-a 
venit! Ce-o fi cu băiatul ăla?!. 

— Dau o fugă până-n târg si-l aduc - m-am sumeţit eu, 
crezând că-i rost de ceva. 

— Ba nu - spuse ea. Stai aici. Ajunge că lipseşte unul. Dacă 
nu s-o întoarce până la cină, o să se ducă unchiul. 

Bineînţeles că Tom nu se arătă până la cină, aşa că 
numaidecât după masă unchiul se duse să-l caute. Se întoarse 
acasă pe la orele zece, cu o faţă cam lungă. Nu dăduse de Tom. 
Tuşa Sally era grozav de tulburată, dar nenea Silas se strădui s- 
o încredinţeze că n-are de ce să fie: 

— Aşa-s băieţii; ai să vezi că se-ntoarce până dimineaţa viu şi 
nevătămat! 

Tuşa Sally n-avu încotro şi se potoli, dar spuse că ea tot o să-l 
mai aştepte niţel şi-o să lase o lumânare aprinsă, pentru ca Sid 
s-o poată vedea. 

Când m-am dus la culcare, m-a însoţit cu lumânarea, m-a 
vârât în pat şi m-a mângâiat cu atâta blândeţe, că-mi venea să 
intru în pământ de ruşine şi nu-ndrăzneam să mă uit în ochii ei. 
Se aşeză pe marginea patului şi stătu mult de vorbă cu mine 
despre Sid. Nu se mai sătura să mi-l laude, zicând că-i un băiat 
de zahăr, şi mă tot întreba dacă nu cumva s-o fi rătăcit, rănit 
sau înecat, îmi zicea cu lacrimi în ochi că, cine ştie, s-ar putea 
ca în clipa asta bietul de el să zacă pe undeva, bolnav sau chiar 
mort, departe de ea! Eu o linişteam, spunându-i că Sid e sănătos 
tun şi c-o să se-ntoarcă la sigur până a doua zi dimineaţă, îmi 
strângea atunci mâna, ba mă şi săruta şi mă ruga să-i mai spun 
o dată şi încă o dată, fiindc-o ungea la inimă şi-i mai alina oful. 
Înainte de a pleca, mă privi drept în ochi cu duioşie şi-mi spuse: 


— Tom, uşa n-o să mai fie încuiată, şi mai e şi fereastra, şi 
paratrăsnetul, dar tu ai să fii cuminte, nu-i aşa? Dacă ţii la mine, 
nu pleca! 

Dumnezeu ştie că muream să mă duc să văd ce-i cu Tom, dar 
după vorbele astea n-aş mai fi plecat nici pentru o împărăție. 

Am dormit ca pe ace, tot gândindu-mă la ea şi la Tom. 

De două ori m-am dat jos pe paratrăsnet şi m-am dus în curte 
ca să trag cu ochiul: şedea la fereastră, lângă luminare, cu ochii 
plini de lacrimi, privind spre potecă. Tare-aş fi vrut s-o ajut cu 
ceva, dar tot ce puteam face era să jur că n-am să-i mai 
căşunez niciodată vreun necaz. 

În zori m-am trezit pentru a treia oară şi m-am dat din nou 
jos: tușa Sally era tot acolo, lângă lumânare, din care nu mai 
rămăsese decât un muc, iar capul încărunţit i se odihnea pe 
braţ. Adormise. 


CAPITOLUL XLII 


Bătrânul se mai duse o dată în târg, înainte de masa de 
dimineaţă, dar nici de data asta nu-i dădu de urma lui Tom. Se 
aşezară la masă, abătuţi şi fără să scoată o vorbă, dar nici nu se 
atinseră de mâncare. Cafeaua li se răci în cești. 

— Ţi-am dat scrisoarea? o întrebă el într-un târziu, 

— Ce scrisoare? 

— Scrisoarea pe care am ridicat-o ieri de la postă. 

— Nu, nu mi-ai dat nicio scrisoare. 

— Atunci se vede c-am uitat. 

După ce se scotoci prin buzunare, se duse s-o caute pe 
undeva şi i-o aduse. 

— la te uită - spuse ea - e din St. Petersburg, de la soră-mea! 

M-am gândit atunci că nu mi-ar strica să mai fac o plimbare. 
Dar nu era chip să mă mişc. Din fericire, nu apucă să desfacă 
plicul şi îl şi aruncă, repezindu-se la fereastră; văzuse pe cineva 
pe drum. M-am repezit şi eu după ea. Şi cine credeţi că era? 
Chiar Tom Sawyer, întins pe o targa şi însoţit de doctorul ăla 
bătrân şi de Jim, care era îmbrăcat în rochia de stambă a 
mătuşii Sally şi cu mâinile legate la spate. Mai era cu ei o 
mulţime de oameni. Am ascuns scrisoarea unde s-a nimerit şi 
am luat-o la goană. Tuşa Sally se aruncă asupra lui Tom, bocind: 

— Valeu, e mort, e mort, sunt sigură că e mort! Tom îşi 
întoarse puţin capul şi bolborosi ceva, care dovedea că nu-i în 
toate minţile. 

— Domnul fie lăudat, trăieşte! Bine că n-a murit! izbucni ea, 
ridicând braţele spre cer. Apoi îl sărută cu foc şi se repezi spre 
casă ca să-i pregătească patul, împărțind porunci în dreapta şi-n 
stânga, negrilor şi tuturor care-i ieşeau în cale. Tii, ce-i mai 
turuia guriţa! M-am luat după oameni, ca să văd ce-au de gând 
cu Jim. Doctorul ăl bătrân şi unchiul Silas intrară după Tom în 
casă. Oamenii erau foarte întărâtaţi şi unii din ei voiau să-l 
spânzure pe Jim, ca să dea, cică, o lecţie tuturor negrilor din 
împrejurimi, să le treacă pofta de a mai evada ca Jim, care 


băgase-n, sperieţi o familie întreagă şi le dăduse atâta de furcă 
zile şi nopţi în şir. Alţii însă erau de părere că n-ar avea niciun 
rost, fiindcă stăpânul negrului va veni negreşit și vor trebui să-i 
plătească. Oamenii se mai potoliră, fiindcă, de ăi care se 
grăbesc cel mai mult să spânzure un negru vinovat de cine ştie 
ce sunt întotdeauna cei mai puţin dornici să plătească pentru el 
după ce si-au făcut cheful. 

In schimb, îl înjurau pe Jim de mama focului și-l atingeau din 
când în când la mir, dar Jim nu scotea o vorbă şi se prefăcea că 
nu mă cunoaşte, îl duseră în coliba aia, îl îmbrăcară în straiele 
lui și-l legară din nou în lanţuri, dar nu de piciorul patului, ci de 
un piron mare, bătut în podea. Îi puseră cătuşe la mâini şi la 
picioare şi-i spuseră că până la venirea stăpânului lui n-o să 
primească decât pâine şi apă, iar dacă stăpânul n-o să vină 
până la o anumită zi, au să-l scoată la mezat. Apoi oamenii 
astupară tunelul nostru, zicând că în fiecare noapte doi fermieri 
înarmaţi cu puşti vor sta de pază lângă colibă, iar ziua va fi legat 
de uşă un dulău. După ce isprăviră treaba, mai traseră o porţie 
de înjurături ca de adio. Taman atunci sosi doctorul şi, după ce 
aruncă o privire în jur spuse: 

— Nu fiţi prea aspri cu el, fiindcă nu-i un negru rău. Când am 
ajuns la locul unde l-am găsit pe băiat, mi-am dat seama că fără 
ajutorul cuiva n-am să pot scoate glonţul, şi nici să-l las pe băiat, 
ca să mă duc după ajutor, nu puteam, fiindcă starea lui era din 
ce în ce mai îngrijorătoare. La un moment dat, băiatul începuse 
chiar să bată câmpii şi nu mă lăsa să mă apropii de el, 
spunându-mi că mă omoară dacă-i însemn pluta cu cretă, şi tot 
felul de bazaconii de-astea. Vedeam eu că singur n-am s-o scot 
la capăt cu el, aşa că-mi trebuia neapărat ajutorul cuiva, în clipa 
aceea, negrul acesta a ieşit de nu ştiu unde şi mi-a spuscăelo 
să mă ajute. Şi m-a ajutat cât se poate de bine, îmi închipuiam 
ei că-i un negru fugar, dar ce era să fac? Trebuia să rămân acolo 
toată noaptea, până a doua zi. Mare belea pe capul meu! Pe 
deasupra, în târg aveam doi bolnavi de gripă şi tare-aş fi vrut să 
dau o fugă să-i văd, dar am rămas, fiindcă mi-era teamă că 
negrul o s-o şteargă şi pe urmă vina o să cadă asupra mea. N- 
am avut norocul să zăresc nicio barcă pe-aproape ca să-i pot 
face semn. De aceea am fost nevoit să stau acolo până azi- 


dimineaţă în zori. N-am văzut negru mai devotat şi mai grijuliu 
ca ăsta. Işi primejduia libertatea şi pe deasupra era obosit mort, 
se vedea limpede că muncise din greu în ultima vreme. Vedeţi, 
de-aia îmi place de el. Un negru ca ăsta merită o mie de dolari, 
basca un tratament bun. A făcut tot ce i-am spus şi băiatul a 
fost la fel de bine îngrijit ca acasă, poate chiar mai bine, fiindcă 
a avut mai multă linişte. Cum trebuia să am grijă de amândoi, 
am rămas acolo până azi-dimineaţa în zori, când am văzut o 
barcă. Din fericire, negrul dormea tun lângă targa, cu capul pe 
genunchi. Le-am făcut semn oamenilor să se apropie fără 
zgomot cu barca, iar ei l-au înhăţat şi l-au legat înainte ca el să- 
şi dea seama ce i se întâmplă. Nici nu s-a zbătut măcar. Băiatul 
dormea şi el, aşa că am învelit vâslele în cârpe, ca să nu facă 
zgomot, şi legând pluta de barcă, am tras-o încetişor până la 
mal. Negrul a stat liniştit şi n-a scos o vorbă tot timpul. 
Domnilor, să ştiţi de la mine că nu-i un negru rău. 

— Da, văd şi eu că s-a purtat bine, doctore - zise cineva. 
Ceilalţi se mai muiară şi ei. Îmi venea să-i mulţumesc din inimă 
doctorului pentru vorbele rostite în apărarea lui Jim, şi mă 
bucuram că eu, unul, mă aşteptasem la-asta din parte-i: din 
clipa în care-l văzusem, ştiusem că-i un om de treabă şi inimos. 

După ce oamenii se învoiră cu toţii că Jim se purtase foarte 
bine şi că merita să fie răsplătit pentru asta, făgăduiră să nu-l 
mai  înjure. Apoi ieşiră din colibă, încuindu-l înăuntru. 
Nădăjduisem c-au să-i scoată o parte din lanţuri fiindcă tare mai 
erau grele, şi c-au să-i dea ceva carne şi verdeţuri, pe lângă 
pâine şi apă. Nici prin gând nu le trecu aşa ceva, dar mi-am zis 
că-i mai bine să nu m-amestec. Mă gândeam totuşi să-i spun şi 
tuşii Sally ce povestise doctorul, de îndată ce voi trece hopurile 
care mă mai aşteptau, adică de îndată ce-i voi lămuri de ce 
uitasem să-i pomenesc de rana lui Sid, când i-am povestit ce 
făcusem eu şi cu Sid în noaptea aia blestemată, când am pornit 
şi noi pe urmele negrului fugar. 

Timp aveam berechet. Tuşa Sally rămase toată ziua şi toată 
noaptea în odaia bolnavului; de câte ori îl vedeam pe unchiul 
Silas învârtindu-se pe-acolo, o ștergeam repede. 

A doua zi dimineaţa, auzind că lui Tom îi merge ceva mai bine 
şi că tuşa Sally se dusese să tragă un pui de somn, m-am 


strecurat în odaia bolnavului; dacă-l găseam treaz, mă gândeam 
să ticluiesc împreună cu el o poveste pentru familie. Tom însă 
dormea, şi încă foarte liniştit. Era palid, nu cu obrajii îmbujoraţi, 
ca atunci când sosise. M-am aşezat si-am aşteptat să se 
trezească. 

Peste o jumătate de oră, tușa Sally intră tiptil în odaie: na, iar 
o sclintisem! Ea îmi făcu semn să stau liniştit şi se aşeză lângă 
mine, spunându-mi la ureche că acum ne putem bucura, 
deoarece bolnavul părea să se înzdrăvenească: dormea de atâta 
vreme şi arăta mult mai bine. Garantat că avea să se scoale 
întreg la minte! 

Am stat de veghe aşa, până ce deodată Tom începu să se 
mişte şi, deschizând ochii, ne aruncă o privire cât se poate de la 
locul ei. 

— la te uită - spuse el - sunt acasă! Cum aşa? Unde-i pluta? 

— E la adăpost - i-am spus. 

— Şi Jim? 

— La fel - i-am răspuns, fără prea multă convingere. Tom însă 
nu băgă de seamă. 

— Straşnic! Minunat! Acum suntem cu toţii salvaţi! l-ai 
povestit mătușii? 

Era cât pe ce să zic da, însă ea mi-o luă înainte: 

— Ce să-mi povestească, Sid? 

— Păi, cum s-a petrecut toată povestea. 

— Care poveste? 

— Păi, povestea asta, nu-i decât una. E vorba de felul în care 
eu şi cu Tom l-am slobozit pe negrul fugar. 

— Dumnezeule! Slobozit pe ne... Ce tot îndrugă băiatul ăsta? 
Doamne, iar si-a pierdut minţile! 

— Nu, nu mi-am pierdut minţile! Ştiu eu ce spun. Eu şi cu Tom 
l-am slobozit, Ne-am pus în cap să-l slobozim, si-am făcut-o. Şi 
încă fain de tot. 

Îşi dădu drumul şi ea nu-l mai putu opri; îl lăsă să vorbească, 
zgâindu-si ochii la el, iar eu îmi dădui seama că n-are niciun rost 
să mă bag. 

— Ştii, tuşă, a fost o treabă tare grea. Am muncit săptămâni 
întregi; noapte de noapte, ceasuri în şir, în vreme ce voi toţi 
dormeaţi. A trebuit să furăm lumânările, cearşaful, cămaşa, 


rochia matale, lingurile, blidele, cuţitele, tigaia, piatra de moară, 
făina şi o sumedenie de alte lucruri. Nici nu-ţi poţi închipui ce 
greu ne-a fost să meșterim ferăstraiele, penele, inscripţiile şi 
toate celelalte. Şi nici n-ai idee ce grozav ne-am distrat. A 
trebuit să desenăm singuri coşciugul şi celelalte poze, să scriem 
scrisorile anonime ale tâlharilor, să ne suim şi să ne dăm jos pe 
paratrăsnet, să săpăm tunelul din colibă, să facem scara de 
frânghie şi s-o vârâm într-o plăcintă. 

Și p-urmă să trimitem lingurile şi celelalte unelte în buzunarul 
sorţului matale... 

— Dumnezeule! 

— ... Şi să umplem coliba cu şobolani, şerpi şi alte jivine, ca 
să-i ţină de urât lui Jim. Erai cât pe ce să ne strici toate 
socotelile, oprindu-l atâta vreme pe Tom cu untul în pălărie. 
Oamenii au dat buzna în colibă înainte de a fi ieşit noi de-acolo, 
şi-a trebuit s-o tulim repede, şi ei ne-au auzit şi-au pornit pe 
urmele noastre, iar eu mi-am primit porţia, n-am ce zice. Ne-am 
ascuns prin tufişuri şi i-am lăsat să treacă, iar când s-au apropiat 
câinii, au văzut cine suntem şi au şters-o numaidecât, fiindcă n- 
aveau nimic cu noi. lar noi ne-am dus cu barca la plută şi-am 
scăpat, iar Jim şi-a dobândit libertatea. Unde mai pui că toată 
treaba am făcut-o noi singuri! Ce spui, nu-i grozav, tuşă? 

— De când sunt n-am mai pomenit una ca asta! Vasăzică voi, 
împieliţaţilor, aţi scornit toată dandanaua asta, de ne-aţi scos 
din minţi şi-aţi băgat groaza-n noi? Tare-aş vrea să ţi-o plătesc 
chiar acum, cu vârf şi îndesat! Când mă gândesc că seară de 
seară am fost... A, să te faci tu bine, netrebnicule, şi-o să vezi 
cum mă pun cu sfântul Niculaie pe-amândoi! 

Dar Tom era aşa de mândru şi de fericit, că nu se putu 
stăpâni şi-i dădu zor cu-ale lui, în vreme ce ea tuna şi scuipa foc 
pe nări, nu alta. Le mergea gură la amândoi, de-ai fi zis că-i un 
sobor de pisici. 

— Bucură-te acum, cât mai eşti în pat, că. Dacă te mai prind 
cu ăla vreodată. 

— Cu cine? întrebă Tom cu mirare în glas şi încetând,să 
zâmbească. 

— Cum cu cine? Cu negrul ăla fugar. Da cu cine credeai? 

Tom mă privi lung şi-mi spuse: 


— Tom, da’ nu-mi spuseşi adineauri că Jim e la adăpost? Ce, 
n-a fugit? 

— El? zise tuşa Sally. Negrul fugar? Fii pe pace. L-au adus 
înapoi şi l-au vârât din nou în coliba aia, unde-o să stea cu pâine 
şi apă, ferecat în lanţuri grele, până l-o cere careva sau l-om 
vinde! 

Tom se ridică în capul oaselor, cu ochii aprinşi şi cu nările 
umflate, fremătând ca nişte aripioare, şi-mi strigă: 

— N-au niciun drept să-l închidă! Du-te repede, fără zăbavă, şi 
dă-i drumul! Jim nu-i sclav, e la fel de slobod ca orice făptură de 
pe faţa pământului! 

— lar aiurează băiatul... 

— Nu aiurez deloc, tuşă Sally, şi dacă nu se duce nimeni, mă 
duc eu. De mic îl ştiu pe Jim, şi Tom la fel. Bătrâna domnişoară 
Watson a murit acum două luni şi-i era ruşine că se gândise să-l 
vândă în miazăzi. A spus-o chiar ea şi a scris în testament că-l 
slobozește. 

— Atunci de ce naiba mai voiai să-l slobozeşti, dacă era 
slobod? 

— Auzi, întrebare! Întrebare de femeie, eh!... Păi, eram dornic 
de aventură, tușico, şi-aş fi trecut prin foc şi sânge ca să... 
Sfinte Sisoie, uite-o pe tușa Polly! 

Aoleu, chiar ea era! Stătea în prag şi zâmbea fericită, ca un 
înger îndopat cu plăcinte. 

Tuşa Sally i se aruncă de gât, mai-mai s-o înăbuşe cu 
îmbrăţişările, şi începu să plângă pe umărul ei. Cât despre mine, 
mi-am găsit un locşor potrivit sub pat, gândindu-mă că-n curând 
n-o să se mai poată respira în casa asta. Din când în când, 
aruncam o privire afară; deodată mătuşa Polly se smulse din 
braţele mătușii Sally şi începu să se uite la Tom pe deasupra 
ochelarilor, ca şi cum ar fi vrut să-l bage-n pământ. 

— Da, da - îi spuse - mai bine ai întoarce capul. Să fiu în locul 
tău, eu aşa aş face, Tom. 

— Vai de mine - izbucni tuşa Sally - aşa de mult s-a 
schimbat?! Nu-i Tom, ci Sid. Tom e... Tom e... Dar unde-i Tom? 
Parcă adineauri era aici. 

— Vrei să zici unde-i Huck Finn, de bună seamă. De când îl tot 
cresc pe derbedeul ăsta de Tom, fii sigură că pot să-l recunosc şi 


dintr-o mie. Altminteri frumos mi-ar sta! Hei, Huck Finn, ia ieşi 
de sub patul ăla! 

Ce era să fac? Am ieşit - ce-i drept, cu inima cât un purice. Să 
fi văzut ce ochi a căscat tușa Sally! Şi nenea Silas la fel, când i s- 
a povestit totul. Ai fi zis că-i beat, nu alta. Toată ziua parc-ar fi 
fost pe altă lume, săracul, iar în seara aceea, la biserică, a ţinut 
o predică de i s-a dus buhul, fiindcă nici ăl mai înţelept om din 
lume n-ar fi putut s-o priceapă. 

Mătuşa Polly a lui Tom le povesti tuturor cine şi ce eram eu, 
şi-a trebuit să le-arăt cum în ziua când doamna Phelps („Spune- 
mi tuşă Sally, ca mai înainte - mă întrerupse ea - că aşa m-am 
obişnuit!") m-a luat drept Tom Sawyer, eram atât de strâns cu 
uşa, încât n-am avut curajul s-o contrazic, şi-apoi eram sigur că 
Tom n-o să se supere, ba dimpotrivă, o să-i placă, fiind ceva 
misterios, ca o aventură. Şi chiar aşa s-a-ntâmplat; când a sosit 
Tom, s-a dat drept Sid şi m-a ajutat cât a putut ca să ies din 
încurcătură. 

Mătuşa Polly adeveri spusele lui Tom, că în testamentul ei 
domnişoara Watson îi dăruise lui Jim libertatea. Vasăzică Tom 
Sawyer se vârâse în atâtea belele ca să slobozească un negru 
slobod! Abia acum pricepeam de-ce, în ciuda creşterii pe care-o 
primise acasă, se învoise totuşi să mă ajute să slobozesc din 
robie un negru! 

Mătuşa Polly povesti cum după ce primise scrisoarea mătușii 
Sally, din care aflase că Tom şi Sid sosiseră cu bine, îşi spusese: 

— Alta acum! Dar trebuia să m-aştept la una ca asta din 
parte-i, de vreme ce i-am dat drumul să plece aşa, de capul lui. 
„Şi iată-mă nevoită să bat tot drumul” ăsta de o mie şi o sută de 
mile, ca să văd ce ispravă a mai făcut derbedeul, mai ales că nu 
primeam nici un răspuns de la tine. 

— Dar n-am primit nicio scrisoare! se miră mătuşa? Sally. 

— Cum aşa? Doar ţi-am scris de două ori! Te-ntrebam ce vrei 
să spui când zici că Sid e-acolo, la tine! 

— Bine, dar n-am primit nimic, draga mea! Atunci mătuşa 
Polly se-ntoarse încet spre Tom şi se răsti la el: 

— Ascultă, Tom! 

— Ce-i, tuşă? întrebă el cu glas mieros. 

— Obraznicule, adu încoace scrisorile! 


— Care scrisori? 

— Scrisorile mele. Ah, stai tu, că pun eu mâna pe-tine, să vezi 
ce-o să-ţi dau. 

— Sunt în cufăr, poftim. Şi-s la fel cum erau când le-am luat 
de la poştă, nu m-am uitat în ele, nici nu le-am atins. Dar ştiam 
c-au să se încurce socotelile şi p-urmă mă gândeam că nu te 
grăbeşti şi... 

— Ei, fir-ai tu să fii, ne socotim noi, lasă... Am mai trimis o 
scrisoare, în care te înştiinţam că sosesc. Te pomeneşti că şi pe 
aia... 

— Nu, aia a sosit ieri şi n-am citit-o încă, dar o am aici, nu s-a 
pierdut - zise tuşa Sally. 

As fi pus rămăşag pe doi dolari că n-o are, dar mi-am; zis că-i 
mai sănătos să tac, aşa că n-am mai scos o vorbă. 


N-A MAI RĂMAS NIMIC DE SCRIS 


De îndată ce-am rămas cu Tom între patru ochi, l-am: întrebat 
ce avusese de gând după fuga noastră şi ce-ar fi făcut dacă 
evadarea negrului liber ar fi izbutit? Îmi răspunse că de la bun 
început avusese de gând ca, după eliberarea lui Jim, să-l ducem 
cu pluta la vale şi să trăim o viaţă de aventuri, pân-om ajunge la 
vărsarea fluviului în mare; apoi să-i spunem că e liber, să-l 
aducem înapoi acasă cu vaporul, clasa-ntâi, şi să-i plătim pentru 
timpul pierdut. Urma să trimitem vorbă despre sosirea lui, 
pentru ca toţi negrii să-i iasă în întâmpinare şi să-l ducă în orăşel 
cu torţe şi cu lăutari. Astfel, Jim ar fi fost un erou, iar noi la fel. 

Cât despre mine, mă gândeam: las’ că-i bine şi-aşa! 

Ne-am grăbit să-l scoatem pe Jim din lanţuri, iar tuşa Polly, 
unchiul Silas şi tuşa Sally aflară cu câtă sârguinţă îl ajutase Jim 
pe doctor să-l îngrijească pe Tom, îl copleşiră cu laude şi 
începură să-l răsfeţe, dându-i să mănânce tot ce-i poftea inima 
şi scutindu-l de orice muncă. L-am dus pe Jim în odaia bolnavului 
şi ne-am aşezat la taifas. Tom îi dădu lui Jim patruzeci de dolari 
ca răsplată că fusese un prizonier aşa de răbdător şi destoinic. 
Jim era în culmea fericirii. 

— Ce ţi-am spus eu, Huck? Ce ţi-am spus eu colo, pe insula 
Jackson? Ţi-am spus că Jim are păr-pe piept şi că ăsta-i semn 
bun. Ti-am spus că Jim a fost bogat odată şi are să mai fie! ŞI 
uite că se adeverește. Ascultă ce spune Jim, semnu-i semn. Eu 
am fost sigur c-o să fiu iar bogat, cum sunt sigur că-s aici în 
clipa asta! 

Apoi îi veni rândul lui Tom să vorbească. Şi vorbi, şi vorbi... 

— Ce-ar fi s-o ştergem de-aici tustrei într-o noapte? spuse el. 
Facem rost de echipament şi mergem pe Teritoriul Indian, după 
aventuri. Stăm acolo vreo două-trei săptămâni. Ai, ce ziceţi? 

— Eu zic să mergem - i-am răspuns - da' n-am bani pentru 
echipament şi nu văd cum aș putea căpăta de-acasă, fiindcă 
Babacu' s-o fi întors între timp şi-o fi băut toţi banii pe care i-a 
luat de la judele Thatcher. 


— Nu, nu i-a luat - spuse Tom. Banii-s tot acolo, şase mii de 
dolari şi ceva. lar taică-tu nu s-a mai întors, cel puţin pân-am 
plecat eu. 

Atunci Jim rosti cu voce gravă: 

— Nu se mai întoarce el niciodată, Huck! 

— Cum aşa, Jim? 

— Nu-ntreba, Huck, dar el nu se mai întoarce niciodată. 

Eu însă l-am tot pisat, până când mi-a spus: 

— Ţii minte casa care plutea pe apă? Înăuntru era un om 
acoperit. Şi eu m-am dus şi l-am descoperit, iar pe tine nu te-am 
lăsat să te-apropii. Da, Huck, te poţi duce oricând să-ţi iei banii, 
fiindcă el era omul ăla. 

Tom e acum aproape cu totul vindecat. Şi-a legat glonţul de 
un lănţug şi-l poartă la gât, uitându-se mereu la el ca la un 
ceasornic. Şi-acu' n-a mai rămas nimic de scris, și-s tare 
bucuros, fiindcă de-aş fi ştiut dinainte ce greu e să scrii o carte, 
m-aş fi lăsat păgubaş. Oricum, altă dată nu mă mai apuc eu de- 
o treabă ca asta. Socot însă c-o să fiu nevoit s-o pornesc spre 
Teritoriul Indian înaintea celorlalţi, fiindcă tușa Sally are de gând 
să mă înfieze şi să mă civilizeze, şi n-aş putea îndura aşa ceva. 

Ştiu eu ce-nseamnă!