Carol Birch — Menajeria lui Jamrach

CAROL BIRCH 


MENAJERIA | 
LUIJAMRACH | 


EA < g i, ada 
` T SI a 
9 m ARSE Srrada OFicţiunii “Nis, 


— 


CAROL BIRCH 


MENAJERIA LUI JAMRACH 


Traducere din limba engleză şi note 
de IOANA NOVAC 


Carol Birch s-a născut în 1951, la Manchester, Marea 
Britanie. Şi-a făcut studiile la Keele University. A debutat în 
1988, cu romanul Life in the Palace, obţinând David 
Migham Award for the Best First Novel of the Year. În anul 
2003, Carol Birch a fost nominalizată la Man Booker Prize 
pentru romanul Turn Again Home. Printre romanele sale se 
mai numără The Fog Line (1989, premiat cu Geoffrey Faber 
Memorial Prize), The Unmaking (1992), Songs of the West 
(1994), Little Sister (1998), Come Back, Paddy Riley (1999), 
In a Certain Light (2004), The Naming of Eliza Quinn (2005), 
Scapegallows (2007) şi Menajeria lui Jamrach (Jamrach's 
Menagerie, 2011; Editura ALLFA, 2011). Ca jurnalist 
cultural, Carol Birch este o voce cunoscută în Marea 
Britanie, colaborând la ziare ca The Independent, The Times 
Literary Supplement, The Guardian, The Observer, New 
Statesman sau The Independent on Sunday. 


„O călătorie e un rit de trecere, un vis, o oglindire... Vasul 
e un microcosm al lumii, societatea umană ridicată la 
putere. Marea nu are nimic raţional. De-asta îi atrage 
deopotrivă pe aventurieri şi pe scriitori.” 


Carol Birch 


CUPRINS 


PARTEA ÎNTÂI 
Capitolul 1 
Capitolul 2 
Capitolul 3 
PARTEA A DOUA 
Capitolul 4 
Capitolul 5 
Capitolul 6 
Capitolul 7 
Capitolul 8 
Capitolul 9 
Capitolul 10 
Capitolul 11 
Capitolul 12 
Capitolul 13 
Capitolul 14 
PARTEA A TREIA 
Capitolul 15 
Capitolul 16 
Capitolul 17 


PARTEA ÎNTÂI 


Capitolul 1 


M-am născut de două ori. Prima dată într-o odaie de lemn 
care se iţea peste apele negre ale Tamisei şi apoi din nou, 
opt ani mai târziu, în Highway, când tigrul m-a înhăţat şi 
totul a început cu adevărat. 

Când aud de Bermondsey, toţi strâmbă din nas. Totuşi, 
acolo mă simţeam mai acasă decât oriunde altundeva. Râul 
clipocea sub noi, în vreme ce dormeam. Uşa de la intrare 
dădea într-un şir de traverse de lemn ce coborau în canalul 
din faţă, acolo unde apele întunecate formaseră o baltă ce 
bolborosea, cenuşie şi mohorâtă. Dacă te uitai în jos printre 
stinghii, vedeai tot felul de lucruri plutind în zoaiele strânse 
dedesubt. Grăsimea vâscoasă, verzuie, lucind în mocirla în 
care băltea, urca încetul cu încetul pe pilonii şubrezi de 
lemn. 

Mi-amintesc de străduţele în zigzag, pe care trebuia să-ţi 
fereşti coatele şi să-ţi îndoi genunchii, de baligile de cal din 
mijlocul drumului, întărite şi brăzdate, de căcărezele oilor 
care zilnic făceau cale-ntoarsă din mlaştini şi treceau pe 
lângă casa noastră, sau de vitele care-şi mugeau 
suferinţele insuportabile în ograda tăbăcăriei. Imi aduc 
aminte de cărămizile întunecate ale atelierului de argăsit şi 
de ploaia care cădea, neagră. Cărămizile roşii şi zbârcite ale 
zidurilor erau mânjite întru totul de funingine. Dacă le 
atingeai cu mâna, buricele degetelor prindeau o culoare 
neagră, lucioasă. O duhoare apăsătoare se ridica de sub 
podul de lemn, izbindu-te în măruntaie atunci când treceai 
prin zonă, dimineaţa, în drum spre muncă. 

Pe de altă parte, aerul de deasupra râului era încărcat de 
zgomote şi de ploaie. lar uneori, noaptea, glasurile 
marinarilor, care mi se păreau la fel de sălbatice şi de 
întunecate precum stihiile, traversau apa scânteietoare; 
auzeam ritmuri tărăgănate de pretutindeni, limbi stranii 
care murmurau şi strigau, cântece care urcau şi coborau 
asemenea unor şiruri de trepte şi care mă făceau să mă 
simt de parc-aş fi fost departe, în acele locuri stranii, arse 


de soare. 

Râul părea grandios văzut de pe mal, dar respingător 
atunci când picioarele goale dădeau peste viermii subţiri, 
roşietici, care sălăşluiau în noroiul lipicios. Imi amintesc 
cum mi se încolăceau printre degete. 

Dar ce să mai zic de noi... 

Ne târam de colo-colo prin noile canale de scurgere de 
parc-am fi fost tot viermi, băieţi slăbănogi şi cenuşii, fete 
uscăţive şi cenuşii, la fel de cenuşii precum mocirla prin 
care mergeam şi pe care o împroşcam de-a lungul galeriilor 
întunecoase, cu guri rotunde ce puţeau ca dracu’. Pereții 
erau acoperiţi de o crustă uscată de jeg negru. In vreme ce 
căutam monede de un penny şi încercam să ne umplem 
buzunarele, ne acopeream nasul şi gura cu batistele, iar 
ochii ne înţepau şi curgeau. Uneori ne vărsam maţele pe- 
acolo. Era la fel de firesc ca strănutul sau râgâitul. lar când 
ieşeam pe țărm, clipind şi lăcrimând, dădeam peste o 
privelişte divină: o minune de corabie cu trei catarge, înaltă 
şi grandioasă, care-şi aducea încărcătura de ceai din India 
în portul Londrei, acolo unde o sută de vase se odihneau 
asemenea unor armăsari pursânge, urmând să fie îngrijite, 
reparate, pregătite, alinate şi încurajate pentru marea 
confruntare cu oceanul ce avea să vină. _ 

Dar buzunarele noastre nu erau niciodată pline. Imi 
amintesc că-mi ghiorţăiau maţele de foame de parcă 
aveam şoareci în stomac. Aceeaşi senzaţie, noapte de 
noapte, pe când stăteam întins în pat. 


Toate astea s-au întâmplat cu multă vreme-n urmă. Pe 
atunci, mama aducea cu un copilandru. Era o fiinţă micuță, 
deşi avea umeri şi braţe voinice. Când mergea, făcea paşi 
mari, legănându-şi braţele. Era tare nostimă mămica mea! 
Dormeam amândoi într-un pat pe rotile. De obicei, cântam 
împreună înainte de a adormi, în odaia de deasupra apei - 
ce mai voce plăcută şi spartă avea! Insă uneori venea un 
bărbat şi atunci trebuia să mă duc la vecini şi să trag un pui 
de somn pe o saltea veche de fulgi, mare şi scărmănată, în 
vreme ce picioruşe goale de copii se iţeau de sub păturile 


aflate de-o parte şi de alta a capului meu, iar puricii se 
ospătau din mine. 

Bărbatul care venea s-o viziteze pe mama nu era taică- 
meu. Taică-meu era un marinar care dăduse colţul înainte 
să vin eu pe lume, aşa mi-a zis mama, dar ea oricum nu 
zicea prea multe. Individul ăsta era deşirat şi subţire, cu o 
privire cam sălbatică, cu gura murdară şi lăbărţată, cu dinţi 
strâmbi şi picioare agere, care băteau mereu darabana 
atunci când şedea. Bănuiesc că avea un nume, însă nu l-am 
aflat niciodată sau, dacă l-am aflat, l-am uitat. N-are 
importanţă. N-am avut nicicând de-a face cu el, şi nici el cu 
mine. 

Într-o zi, a venit când mama îngâna un cântec, aplecată 
deasupra lucrului - cosea nişte pantaloni de marinar rupti 
între picioare -, a trântit-o la podea şi a început s-o 
lovească şi să-i spună că-i o târfă nenorocită. Cred că nu m- 
am speriat niciodată aşa de tare ca atunci. Ea s-a 
rostogolit, izbindu-se cu capul de piciorul mesei, după care 
a sărit de jos, urlând la el din toţi rărunchii, zicându-i că-i un 
ticălos şi un fustangiu, că s-a săturat de el, ameninţându-l 
cu braţele ei scurte şi puternice şi cu pumnii strânşi ca la 
box. 

— Mincinoaso! a răcnit el. Nu ştiam că are o asemenea 
voce, ca şi cum ar fi fost de două ori mai puternic. 
Mincinoaso! 

— Tu mă faci pe mine mincinoasă? a zbierat ea şi s-a 
repezit la el, înşfăcându-l de urechi şi zgâlţâindu-i ţeasta de 
parc-ar fi fost o pernă veche pe care-o scutura. 

Când i-a dat drumul, omul a început să se împleticească. 
Ea a ieşit în fugă pe alee, urlând de mama focului, astfel că 
toate vecinele s-au ivit de îndată, cu fustele ridicate, unele 
înarmate cu cuțite, altele cu făcăleţe sau cu oale, una 
având chiar o lumânare în mână. Bărbatul s-a repezit 
printre ele, cu cuțitul scos - un pumnal mare, ameninţător, 
ridicat deasupra umărului -, blestemându-le pe toate ca pe 
nişte desfrânate şi spulberându-le în goana lui către pod. 

— O să pun io mâna pe tine, stricato! a urlat el. O să pun 
mâna pe tine şi o să-ţi scot ochii! 


În acea noapte am fugit. Sau cel puţin aşa îmi aduc 
aminte. Se poate să nu fi fugit chiar atunci, poate că s-a 
întâmplat câteva zile sau o săptămână mai târziu, dar după 
această întâmplare nu-mi mai amintesc de Bermondsey, ci 
doar de strălucirea lunii deasupra apei, în vreme ce o 
urmam pe mama, desculţ, pe Podul Londrei, către cea de-a 
doua naştere a mea. Aveam opt ani. 

Ştiu c-am ajuns taman la momentul potrivit pe străzile 
din Highway Rateliffe, iar acolo am dat peste tigru. Tot ce s- 
a petrecut apoi a fost urmarea acestei întâmplări. Cred în 
soartă. S-arunci zarurile, să tragi la sorţi. Intotdeauna a fost 
aşa. Am poposit pe Strada Watney. Ne-am mutat la primul 
cat al casei doamnei Regan. Un şir lung de trepte ducea 
până la uşa din faţă. Balustrada din jurul subsolului 
îngrădea o văgăună întunecată, unde bărbaţii se strângeau 
noaptea ca să joace cărţi şi să bea tărie. Doamna Regan, o 
femeie înaltă şi ofilită, cu chipul palid şi speriat, locuia sub 
noi, laolaltă cu tot felul de marinari şi samsari, mereu alţii, 
iar deasupra noastră locuia domnul Reuben, un negru 
bătrân, cu părul alb şi cu mustaţa gălbuie şi stufoasă. In 
mijlocul odăii noastre era atârnată o draperie, iar de 
cealaltă parte a ei sforăiau încetişor, cât era ziua de lungă, 
două bătrâne curve prusace, pe nume Mari-Lou şi Silky. 
Bucăţica noastră de cameră avea o fereastră ce dădea 
înspre stradă. Dimineaţa, mirosul de drojdie venit de la 
brutăria de vizavi îmi invada visele. Zi de zi, mai puţin 
duminica, eram deşteptaţi dis-de-dimineaţă de zgomotul 
tărăboanţei pe care brutarul o împingea pe caldarâm, iar la 
scurt timp, de negustorii din piaţă care-şi aranjau tarabele. 
Strada Watney era toată numai o piaţă. Mirosea a fructe şi 
legume putrede, duhnea a peşte, iar din cele două butoaie 
mari cu carne, aflate la trei uşi distanţă de măcelărie, se 
iţeau râturile căpăţânilor de porci tranşaţi. Nici nu se 
compara cu Bermondsey, care puţea a rahat. Nu mi-am dat 
seama că Bermondsey puţea a rahat până când nu ne-am 
mutat în Highway. Eram doar un copil. Credeam că aşa 
mirosea peste tot, a rahat. Mie mi se părea că Strada 


Watney şi Highway, şi tot ce mai era pe-acolo, erau mai 
frumoase şi mai curate decât oricare altele, şi de-abia mai 
târziu am aflat, spre marea mea surprindere, că alţii le 
vedeau ca pe nişte văgăuni puturoase. Sângele şi saramura 
se scurgeau pe pavaj, în rigole, fiind absorbite de mocirla 
de sub poloboace, în care călcai cât era ziulica de lungă, la 
dus şi la-ntors, şi pe care o duceai în casă, pe scări, în 
odaie. Imi intra printre degete, stârnindu-mi o senzaţie 
familiară, însă era mai bine decât să mă bălăcesc în noroiul 
plin de rahat al Tamisei. 

Hârtii de prins muşte atârnau deasupra uşilor şi 
butoaielor. Fâşiile lipicioase erau negre, pline de un milion 
de insecte, însă nu conta. Un alt milion de muşte dănţuia 
entuziast prin aer şi se plimba pe măruntaiele pe care 
ajutorul de măcelar le toca fin şi, la prima oră, le aranja în 
vitrină. 

Găseai orice pe Strada Watney. Noi stăteam în singura 
zonă cu locuinţe, în rest erau doar prăvălii şi bodegi, iar 
piaţa acoperea toată strada. Preţurile erau mici aici: haine 
vechi, fier vechi, numai vechituri. Când mergeam prin piaţă, 
privirea îmi era la acelaşi nivel cu varza, cartofii noduroşi, 
ficatul de oaie, castraveţii muraţi, pieile de iepure, cârnaţii 
uscați, copitele de vacă, burţile rotunjoare şi proeminente 
ale cucoanelor. Zona atrăgea mulţi oameni, de toate 
soiurile, unii din topor, alţii sărmani, oameni care 
cotrobăiau prin mormanele de bulendre şi de pantofi vechi 
şi uzaţi, mişunând precum furnicile, îmbrâncindu-se, 
înghiontindu-se şi înjurând, doamne bătrâne şi aprige, puşti 
de vârsta mea, marinari, fetişcane radioase şi bărbaţi 
zdrenţăroşi. Toată lumea striga. Prima dată când am ieşit 
pe strada aia, ei, drăcia dracului, am zis în sinea mea, doar 
nu vrei să cazi în jegul ăla, căci, aşa mic cum eram, puteam 
să alunec foarte uşor. Mai bine te ţii aproape de roabe, ca 
să ai de ce să te prinzi. 

Îmi plăcea la nebunie să fac comisioane. Într-o parte era 
Turnul, în cealaltă, Shadwell. Prăvăliile erau doldora de 
obiecte trebuincioase marinarilor şi corăbiilor în general, iar 
mie îmi plăcea să zăbovesc afară, în faţa vitrinelor şi pe la 


uşile prăvăliilor, ca să adulmec izul acelei lumi. Astfel că, 
atunci când doamna Regan, proprietăreasa noastră, m-a 
trimis într-o zi să cumpăr o priză de tutun pentru domnul 
Reuben, care locuia la etaj, cred că mi-a trebuit cel puţin 
jumătate de ceas să ajung la docul cu tutun. Am luat 
jumătate de uncie de la una dintre tutungeresele de-acolo 
şi mă întorceam visând cu ochii deschişi, după cum îmi era 
obiceiul, motiv pentru care nu am băgat de seamă talerul 
cu piepteni scăpat pe caldarâm de o fată bolnăvicioasă cu o 
gâlmă la gât şi nici oamenii care dispăreau, de ziceai că un 
curent puternic îi sorbea atrăgându-i prin uşi şi prin 
intrânduri, lipindu-i de pereţi. Urechile mele nu au sesizat 
amuţirea bruscă a zumzetului firesc din Highway, tăcerea 
iscată de respiraţiile ţinute la unison. Cum altfel să fi fost? 
Nu cunoşteam Highway-ul. Nu ştiam decât apa întunecată, 
băşicile de mizerie şi podeţele de peste golfuleţele cu 
rahat, care se zguduiau chiar şi sub cel mai uşor pas. Acest 
loc nou, acest oraş marinăresc, unde o să stăm frumos şi 
tihnit pentru o vreme, Jaffy, băiete, după cum spusese 
mama, era cu totul diferit. Deja văzusem lucruri 
nemaivăzute până atunci. Labirintul de străduţe înguste, 
doldora de chipuri şi glasuri venite de pretutindeni. Un urs 
brun dansa cuwviincios în colţ, lângă berăria La Jack 
Negriciosul. Nişte bărbaţi se plimbau cu papagali pe umeri, 
splendide păsări, de un roşu intens, galbene precum 
gălbenuşul de ou sau azurii ca cerul. Privirile le erau 
înțelepte şi oarecum distrate, iar picioarele, solzoase. La 
colţul Străzii Martha, aerul era îmbâăcsit de parfumul 
şerbetului arăbesc, iar femei îmbrăcate cu mătăsuri în 
culori la fel de aprinse ca penajul papagalilor se înclinau din 
pragul uşilor, cu mâinile în şolduri şi cu piepturile împinse în 
faţă, asemenea figurilor galion ale corăbiilor ancorate la 
cheiuri. 

În Bermondsey, vitrinele magazinelor erau prăfuite. Când 
îţi apropiai faţa şi mijeai ochii, vedeai hârtii vechi de prins 
muşte, bucăţi de carne spălăcită, prăjituri prăfuite, funii de 
ceapă care se scuturau pe hârtie de ziar îngălbenită. In 
Highway, prăvăliile erau pline de păsări. Colivie peste 


colivie, stivuite până-n tavan, toate ticsite cu creaturi 
strânse ciorchine, ca vrăbiile, dar strălucitoare aidoma 
bomboanelor, roşu cu negru, alb cu galben, stacojiu cu 
verde, iar altele de culoarea delicată a levânţicii, precum 
venele unui bebeluş. Ţi se tăia respiraţia când le vedeai 
atât de înghesuite, cu aripile strivite de cele ale păsăretului 
din jur. În Highway, papagali mici şi verzi stăteau cocoţaţi 
pe stâlpii felinarelor. În spatele geamurilor înalte ale 
vitrinelor, aşezate în şiruri, prăjiturile şi tartele străluceau 
ca bijuteriile. Un negru cu dinţi de aur şi ochi albi purta un 
şarpe în jurul grumazului. 

De unde să ştiu ce era posibil şi ce nu? Şi, atunci când 
imposibilul, în deplina-i splendoare, a venit ţintă spre mine, 
taman prin mijlocul Străzii Rateliff Highway, de unde să ştiu 
ce să fac? : 

Bineînţeles că mai văzusem pisici până atunci. In 
Bermondsey nu puteam dormi din cauza lor, când se 
strecurau pe acoperișuri şi se tânguiau ca diavolii. Trăiau în 
haite, erau zburlite şi aveau ochi sălbatici, patrulau pe alei 
şi pe podurile de lemn şi se băteau cu şobolanii. Dar 
această pisică... 

Soarele însuşi coborâse din ceruri şi păşea pe pământ. 

Aşa cum păsările din Bermondsey erau mici şi maronii, 
iar cele din noua mea casă erau mari şi aveau culorile 
curcubeului, la fel şi pisicile din Rateliff Highway trebuie să 
fi fost mai de soi decât mâţele noastre sfrijite, din partea de 
nord a râului. Motanul ăsta era cât un ponei, solid, cu 
pieptul masiv şi muşchii puternici jucând sub piele. Era 
auriu, iar modelul pictat cu-atâta grijă pe întregul său trup, 
de-a dreptul perfect, era negru, cel mai întunecat negru din 
lume. Avea labele de mărimea unui taburet şi pieptul alb ca 
zăpada. 

Îl mai zărisem undeva, pe un afiş de pe Strada Londra, 
dincolo de râu. Sărea printr-un cerc de foc, cu gura căscată. 
O fiară mistică. 

Nu-mi amintesc cum am pus un picior în faţa celuilalt pe 
drumul pietruit. M-a atras aşa cum viespea e atrasă de 
miere. Nu mi-era teamă. Am ajuns în faţa placidităţii 


dumnezeieşti ce i se citea pe chip şi m-am uitat fix în ochii 
lui galbeni şi limpezi. Nasul îi era un povârniş auriu şi 
catifelat, cu nări rozalii şi umede ca ale unui căţeluş. Şi-a 
ridicat buzele, pătate cu alb, şi mi-a zâmbit, iar mustăţile i 
s-au zbârlit. 

Mi-am dat seama că inima îmi bătea cu putere, ca un mic 
pumn care se zbătea să iasă din piept. 

Nimic pe lumea asta nu mă putea împiedica să ridic 
mâna şi să-i mângâi puful călduţ de pe nas. Chiar şi acum 
mai simt minunăţia acelei atingeri. N-am mai pipăit 
niciodată ceva la fel de moale şi de curat. A ridicat laba - 
mai mare decât capul meu - şi, unduindu-şi muşchii de pe 
omoplatul drept, m-a trântit leneş la pământ. Era ca şi cum 
aş fi fost doborât de o pernă. M-am izbit de pământ, însă nu 
m-am lovit prea tare, doar mi-am pierdut suflul, iar după 
aceea totul a fost un vis. Îmi amintesc multe ţipete şi larmă, 
dar undeva departe, ca şi cum mă scufundam într-o apă. 
Lumea s-a întors cu susu-n jos şi a trecut pe lângă mine 
într-un curent luminos, pământul s-a mişcat dedesubt, părul 
mi-a intrat în ochi. Înlăuntrul meu simţeam un soi de 
bucurie, ştiu asta, nicicum ceva ce ar putea fi numit frică, ci 
doar un abandon sălbatic. Eram în fălcile lui. Răsuflarea 
animalului îmi arsese ceafa. Degetele de la picioarele mele 
desculţe erau târâte în praf şi parcă mă dureau. Îi vedeam 
labele, de un portocaliu-închis, cu gheare albe, păşind 
gingaş, ca şi cum ar fi fost de puf. 


Îmi aduc aminte că am înotat prin apele neîmblânzite, 
parcă-mi pusesem la ureche un milion de scoici, o tulburare 
infinită, veşnică. Nu mai eram o persoană. N-aveam nume. 
Niciunde. Apoi a venit un moment în care am priceput că 
nimic nu eram şi că acolo era sfârşitul nimicului şi începutul 
fricii. Nu mai trăisem nicicând o astfel de clipă de pierzanie, 
deşi multe altele s-au ivit după aceea în viaţa mea. S-au 
auzit nişte voci, răzbind prin mugetul acela, fără nicio 
noimă. Apoi cuvinte - e mort, e mort, e mort, ah, ai milă, 
Doamne - şi duritatea pietrei, neaşteptată şi rece, sub 
obrazul meu. 


Glasul unei femei. 

O mână pe capul meu. 

Nu nu nu are ochii deschişi, priviţi, e... aşa, bravo, băiete, 
ia să văd... nu nu nu n-ai nimic... 

e mort e mort e mort... 

gata, băiete 

gata 

Şi m-am născut. Perfect treaz, aşezat pe caldarâm, 
clipind în faţa realităţii şocante. 

Un bărbat cu faţa mare şi roşie şi cu părul blond, tuns 
scurt, m-a luat pe după umeri. Se holba în ochii mei, rostind 
neîncetat: „Gata, ce băiat bun - gata, ce băiat bun...” 

Am strănutat şi lumea m-a aplaudat. Bărbatul a rânjit. 
Atunci am observat gloata care se adunase în jurul meu şi 
al cărei punct de atracţie eram. 

— Bietul de tine! s-a auzit strigătul unei femei, iar eu am 
privit în sus şi am văzut-o în primul rând din mulţime, o 
femeie cu chipul speriat şi cu părul sârmos şi dezordonat, ai 
cărei ochi sălbatici şi holbaţi păreau uriaşi şi apoşi din 
cauza ochelarilor cât fundul de sifon. Ţinea de mână o 
fetiţă. Gloata părea formată din chipuri mâzgălite pe un 
carton, feţe mânjite şi trupuri murdare, cu tuşe luminoase 
de culoare ici şi colo, stacojiu, verde, purpuriu. Se unduia ca 
un val şi ochii mei n-au reuşit s-o cuprindă, aşa că imaginea 
s-a împăienjenit de parcă ar fi fost inundată de lacrimi - 
deşi ochii mei erau uscați -, s-a înceţoşat, s-a cutremurat şi 
s-a învârtejit cu o explozie de zgomot, m-am trezit iarăşi din 
visare şi am văzut limpede, mai limpede decât văzusem 
orice vreodată, chipul fetiţei care stătea în rândul din faţă, 
ţinându-şi mama de mână, conturat la fel de tăios ca 
gheaţa pe un fundal înceţoşat. 

— la zi, grăi bărbatul acela masiv, apucându-mă de 
bărbie şi întorcându-mi faţa către el, câte degete vezi, 
băiete? Avea un accent dur, străin. La mâna cealaltă, pe 
care o ţinea ridicată în faţa mea, degetul mare şi cel mic 
erau îndoite. 

— Trei, am spus eu. 

Cuvântul stârni un alt murmur aprobator în rândul 


mulţimii. 

— Bine, băiete, bine! spuse omul de parcă aş fi făcut 
ceva foarte inteligent, ridicându-mă în picioare, dar 
ţinându-mă în continuare pe după umeri. Eşti bine acum? 
întrebă el, scuturându-mă încetişor. Foarte bine, ce băiat 
curajos! Bun băiat! Bun! Cel mai bun băiat! 

Am văzut cum lacrimile i-au umplut ochii, dar au 
încremenit acolo, ceea ce mi s-a părut straniu, întrucât 
omul avea un zâmbet atât de larg, încât dezvelea un şir de 
dinţi mici, perfect egali, strălucitor de albi. Faţa lui mare, 
moale şi roz ca şunca prăjită, era foarte aproape de a mea. 

M-a săltat în braţe şi m-a strâns la piept. 

— Spune cum te numeşti, băiete dragă, a rostit el, şi o să 
te ducem acasă la mama ta. 

— Jaffy Brown, am spus eu. Mi-am simţit degetul mare în 
gură şi l-am scos iute. Numele meu e Jaffy Brown şi locuiesc 
pe Strada Watney. 

In acea clipă, un zgomot îngrozitor a străbătut aerul: 
câini de vânătoare dezlănţuiţi, diavoli din iad, munţi 
prăbuşindu-se, urlete şi ţipete. 

Chipul rozaliu a bubuit brusc: 

— Bulter! Pentru numele lui Dumnezeu, bagă-l la loc în 
cuşcă! A văzut câinii! 

— Numele meu e Jaffy Brown! am strigat eu cât am putut 
de tare, căci acum mă întorsesem de-a binelea în lume, 
deşi stomacul mi se frământa şi bolborosea îngrijorător. Şi 
locuiesc pe Strada Watney! 

Am fost dus acasă ca un bebeluş, pe braţele acelui uriaş, 
care mi-a vorbit tot drumul, spunându-mi: 

— Deci, ce-o să-i spunem mamei tale? Ce-o să zică 
mămica ta când o auzi că te-ai jucat cu un tigru? „Hei, 
mami, m-am jucat cu prietenul meu, tigrul! L-am mângâiat 
pe nas!“ Câţi băieţi pot spune asta, ha? Câţi băieţi pot să 
meargă pe stradă şi să dea nas în nas cu un tigru? Un băiat 
special! Unul curajos! Unul la zece milioane! 

Un băiat la zece milioane. Până am ajuns acasă, urmaţi 
de o gloată de gură-cască, capul mi se umflase cât cupola 
de la Sf. Paul. 


— Ţi-am spus ce s-ar putea întâmpla, domnule Jamrach! 
rosti cu glas strident ochelarista cu fetiţa, ţinându-se după 
noi. Cu noi cum rămâne? Noi, cei care trebuie să locuim 
lângă dumneata? 

Vorbea cu accent scoţian şi avea o privire feroce. 

— Fiara era somnoroasă şi sătulă, răspunse bărbatul. 
Mâncase pe săturate cu mai puţin de douăzeci de minute 
înainte, altfel nu am fi reuşit în veci s-o oprim. Îmi pare rău, 
asta n-ar fi trebuit să se întâmple şi nu se va mai întâmpla 
niciodată. Indepărtă cu mâna o lacrimă din colţul ochiului. 
Dar nu a fost niciun pericol. 

— Are coli, nu-i aşa? strigă femeia. Gheare? 

La auzul acestor vorbe, fata se iţi de după mama ei, 
zâmbind şi strângând în mână un colţ al eşarfei cu picăţele 
pe care o avea legată la gât. A fost prima persoană care mi- 
a zâmbit mie. Bineînţeles că e o prostie ce spun, au mai 
fost oameni care mi-au zâmbit, chiar bărbatul uriaş îmi 
zâmbise adineauri. Şi, cu toate astea, spun că ăsta a fost 
primul zâmbet, căci a fost cel dintâi care a pătruns direct în 
mine, aidoma unui ac prea subţire pentru a putea fi zărit. 
Apoi, trasă un pic prea grabnic de mama ei cu privire 
sălbatică, fata se împiedică şi se trezi pe jos cu braţele 
desfăcute, lovindu-se la faţă. Micuța urlă din toţi rărunchii. 

— O, Doamne! a strigat femeia, iar noi am plecat spre 
casă pe lângă tarabele din piaţă, lăsându-le pe cele două să 
se agite pe marginea drumului. Doamna Regan şedea în 
capul treptelor, dar sări în picioare când văzu grupul nostru 
apropiindu-se şi ne privi cu gura căscată. Toată lumea 
începu să bolborosească la unison. Mama a coborât grăbită, 
iar eu mi-am întins braţele către ea şi am izbucnit în plâns. 

— Nu s-a întâmplat nimic rău, coniţă, spuse domnul 
Jamrach, dându-mă mamei. Imi pare foarte rău, băiatul 
dumitale s-a speriat. Un lucru teribil - ceva slăbit la cuşcă, 
pentru că a venit tocmai din Bengal a împins cu labele din 
spate... 

Ea mă aşeză în picioare şi mă mângâie, uitându-se fix în 
ochii mei. 

— Degetele de la picioare, spuse ea. Era palidă. 


M-am uitat nedumerit la mulţimea adunată. 

— Doamnă, începu domnul Jamrach, băgând mâna în 
haină şi scoțând nişte bani. 

Fetiţa şi mama ei au apărut din nou. Fetiţa avea 
genunchii juliţi şi era bosumflată. L-am zărit pe domnul 
Reuben. 

— V-am adus tutunul, am spus eu, ducând mâna la 
buzunar. 

— Vai, mulţumesc, Jaffy! zise domnul Reuben şi îmi făcu 
cu ochiul. 

Scoţianca începu iarăşi să turuie, deşi acum schimbase 
taberele şi îi lua apărarea domnului Jamrach, de parcă ar fi 
fost un mare erou: 

— A fugit după el, chiar aşa a făcut! N-am mai văzut 
niciodată una ca asta... L-a înşfăcat aşa, spuse şi lăsă mâna 
fetei, pentru a arăta cum sărise în spatele animalului şi-l 
apucase de grumaz. Şi-a îndesat mâinile chiar în gura lui, 
chiar aşa. Aşa... Un tigru sălbatic! 

Mama părea buimacă şi un pic nătângă. Nu-şi luase ochii 
de la mine nicio clipă. 

— Sărmanele lui degeţele... a spus ea, iar eu m-am uitat 
în jos şi am văzut că sângerau în locurile în care fuseseră 
târâte pe pietre, privelişte care m-a făcut să bag de seamă 
durerea. Mi-am pipăit gâtul, acolo unde mă băloşise tigrul. 

— Stimată doamnă, a spus domnul Jamrach, îndesând 
banii în şorţul mamei, acesta este cel mai curajos băieţel 
din câţi am întâlnit. 

Şi i-a dat un cartonaş cu numele lui. 


Am mâncat bine în acea seară, nu mi-a mai fost rău de 
foame. Eram foarte fericit, cu sufletul plin de iubire pentru 
tigru. Mama mi-a spălat degetele de la picioare cu apă 
călduţă şi mi le-a uns cu nişte unt pe care îl luase de la 
doamna Regan. Domnul Reuben a stat la noi în odaie 
trăgând din pipă şi toţi vecinii s-au înghesuit la uşa noastră. 
Era ca o petrecere. Mama era entuziasmată şi spunea 
tuturor, neîncetat: „Un tigru! Un tigru! Jaffy a fost înhăţat 
de un tigru!“ 


Tigrul m-a creat. Când drumurile ni s-au întâlnit, totul s-a 
schimbat. Apoi viaţa şi-a reluat cursul firesc, vrând- 
nevrând, iar eu mi-am urmat calea. Ar fi putut să nu fie aşa. 
Se putea la fel de bine să nu se întâmple nimic. Se putea să 
nu fie conştient de măreţul lucru care se întâmplase. Se 
putea la fel de bine să-i aduc tutunul domnului Reuben, 
apoi să urc la iubita mea mamă - şi lucrurile ar fi decurs cu 
totul altfel. 

Cartea de vizită era pusă pe poliţa sobei, lângă peria 
mamei şi lângă o cană cu un mănunchi de pene negre, iar 
când fiul doamnei Regan a venit acasă de la slujbă, a citit 
ce scria pe ea: 


Charles Jamrach 
Naturalist şi Importator de Animale, Păsări şi Scoici. 


Capitolul 2 


Prima dată când l-am văzut pe Tim Linver, stătea în 
mijlocul străzii şi striga înspre casa noastră: 

— Îl caut pe Jaffy Brown! 

Era dimineaţa de după marea mea aventură. Stăteam în 
camera lui Mari-Lou şi a lui Silky, care nu ştiau nimic despre 
eroismul meu, vârfurile degetelor de la picioare încă mă 
ardeau, iar bandajele se murdăriseră şi se zdrenţuiseră. 
Mary-Lou, al cărei corset dezlegat lăsa să i se reverse sânii 
durdulii şi cafenii, îmi puse în palmă câţiva penny pentru 
peşte prăjit şi un penny pentru mine, că mă duceam să 
cumpăr. Părul lui Mari-Lou era negru ca abanosul, iar de-o 
parte şi de alta avea prinşi trandafiri de un roşu-aprins. Linii 
complicate porneau din jurul ochilor, iar o burtă mare şi 
rotundă atârna în afară, trăgând-o pe femeie în faţă. 

— Domnule Jaffy, mă instrui ea, fără bucățele arse. Ya? 
Fără bucățele arse şi cu o murătură mare şi frumoasă, şi să 
nu care cumva să sugi din ea. Sulimeneala i se ştersese. 
Muntele de mătase care era Silky şedea în pat, cu sânii 
amărâţi atârnându-i până la brâu. Urma să ia masa în pat, 
iar jumătate de oră mai târziu avea să sforăie de-a binelea. 

Chiar atunci s-a auzit strigătul: 

— ÎI caut pe Jaffy Brown! 

M-am dus la fereastră şi am privit afară, ţinând în căuşul 
palmei bănuţii calzi; atunci l-am văzut. Mai mare, mai bine 
făcut decât mine, diferit ca de la cer la pământ, cu părul 
auriu şi drept, drăguţ şi cu o faţă de domnişoară. Tim 
Linver. Era spre prânz, iar pe stradă era îmbulzeală. 

— Cine îl caută? am strigat eu. 

— Jamrach îl caută, a zis el. Vino jos. 

— Cum rămâne cu peştele nostru, domnule Jaff? 
Ghearele lungi şi roşii ale lui Mari-Lou mi s-au înfipt în braţ. 

— Plec! am strigat şi am luat-o la fugă pe scări. 

Băiatul mi-a ieşit înainte. 

— Tu eşti? a întrebat el abrupt. 

— Da. 


— Trebuie să-ţi iau o tartă cu zmeură, m-a anunţat 
morocănos. Aşa a zis Jamrach. 

Tartele cu zmeură din galantarul patiseriei din Back Lane, 
pe lângă care treceam în fiecare zi, erau mai presus de 
mine. Printre perişorii fructelor se scurgea sirop. Crema 
brăzdată era de un auriu molcom, iar aluatul, plin de zahăr. 

Tigrul îmi deschisese nişte uşi magice. 

— Am de făcut un comision, am spus eu, trebuie să mă 
duc să iau nişte peşte. 

— Păi, eu trebuie să îţi iau o tartă cu zmeură şi să te 
conduc la Jamrach, a rostit, ca şi cum ce-avea el de făcut 
era mult mai important. O să ai parte de marele tur. Să vezi 
toate animalele sălbatice. 

Mari-Lou se aplecă pe fereastră. 

— Mişcă-te şi adu peştele ăla, domnule Jaff! 

— Cum e să fii mâncat? întrebă băiatul. 

— Mâncat? 

— Ai fost mâncat, zise el, aşa se spune. 

— Arăt eu ca şi cum aş fi fost mâncat? 

— Peste tot se aude că ai fost mâncat, adăugă el, că te-a 
înghiţit cu totul şi că doar capul ţi-a mai rămas pe 
caldarâm. 

Mi-am imaginat cum ar fi arătat capul meu pe caldarâm. 
M-a pufnit râsul. 

— Doar capul, a spus el, mâinile şi picioarele. Şi nişte 
bucățele de os, bănuiesc, roase. 

— Nu m-a durut deloc, am spus. 

Mari-Lou aruncă pe geam o sticlă, ţintindu-mi capul. Nu 
mă nimeri, iar proiectilul ateriză în şanţ, făcându-se ţăndări. 

— Stai un pic, i-am spus băiatului. Aşteaptă! Şi am dat 
fuga la taraba cu peşte prăjit şi înapoi. Doamna Regan 
tocmai îşi lua în primire postul din capătul treptelor şi, când 
am zbughit-o pe lângă ea, s-a uitat dezaprobator la 
picioarele mele jegoase. 

— O să-ţi otrăvească sângele, să ştii, comentă ea. 

M-am repezit pe scări şi am trântit pachetul aburind în 
ghearele roşii şi pofticioase ale lui Mari-Lou. Ei şi lui Silky le 
plăcea peştele înmuiat fleaşcă. Ochii mă usturau din cauza 


oţetului. Uitasem să iau murătura. Ai fi crezut că prădasem 
vreun schilod. A trebuit să le dau înapoi un penny, însă nu- 
mi păsa. Prin cap îmi rătăceau animale sălbatice, lei, tigri, 
elefanţi, girafe. Aveam să mănânc o tartă cu zmeură şi să 
văd animalele. 

Băiatul era încă acolo când am ajuns în stradă, cu mâinile 
îndesate în buzunare şi cu umerii ridicaţi. 

— Haide, a spus el, iar eu i-am urmat spatele drept şi 
insolent prin mulţimea de oameni care-şi vedeau de treabă 
printre tarabele din piaţă, până când am ieşit pe Back Lane, 
unde mi-a interzis să intru cu el în prăvălie, printr-o singură 
mişcare a braţului şi fără o vorbă. A intrat şi a cerut o tartă 
cu zmeură, pentru aici, te rog, scumpă Rose, ca şi cum ar fi 
fost bărbat în toată firea. Pe atunci nu ştiam că era cu doar 
un an mai mare decât mine şi am crezut că trebuia să aibă 
cel puţin unsprezece ani. 

O vedeam pe Rose prin vitrină, o fată simpatică şi 
zâmbitoare, cu genele pline de faină. Băiatul a ieşit din 
magazin, s-a uitat către cer şi mi-a dat tarta cu zmeură 
pusă într-un şerveţel, astfel încât s-o ţin fără să mă 
murdăresc pe mâini. Nu c-ar fi fost curate. 

Apoi a stat cu mâinile îndesate în buzunare şi s-a uitat la 
mine cum mănânc tarta cu zmeură. Prima îmbucătură a 
fost atât de dulce, încât m-au durut colţurile gurii. Atât de 
minunată, încât lacrimile mi-au înţepat ochii. După care 
durerea a dispărut şi a rămas numai desfătarea. Nu mai 
pusesem zmeură în gură până atunci. Nici frişcă. A doua 
muşcătură a fost lacomă şi devoratoare, umplându-mi gura. 
Ochii lui erau ca ochii unei statui. Nu s-au mişcat deloc. 
Probabil că nici el nu mâncase vreodată tartă cu zmeură. 
Era mai bine înţolit ca mine, avea pantofi şi toate cele, dar 
pun pariu că în viaţa lui nu mâncase o tartă cu zmeură. 

— Vrei un pic? l-am întrebat eu. 

A clătinat din cap cu hotărâre şi a schiţat din nou cu 
mâna gestul acela de interdicţie, zâmbind uşor, mândru. 


Prima dată m-a izbit mirosul, un miros de-a dreptul 
înfiorător, mai puternic decât cel de brânză. Apoi 


hărmălaia. Din stradă, am intrat într-un hol unde fuseseră 
agăţate haine şi făcute stive de cutii şi saci imenşi, iar un 
papagal verde s-a aplecat deasupra mea şi m-a privit 
concentrat. Arăta de parcă se gândea la ceva amuzant. 

— Vorbeşte, spuse băiatul. Haide, Flo, zi: „Cinci lire, 
drăguţă!“. 

Flo îşi ridică brusc capul, mutându-şi privirea asupra 
băiatului ca şi cum ar fi înţeles, dar fără să rostească o 
vorbă. 

— „Cinci lire, drăguță!“ Ah, tâmpită pasăre... 

Papagalul clipi. Băiatul scoase un icnet dezgustat şi mă 
conduse spre o uşă deschisă, de unde ieşea un fum gros, 
împrăştiindu-se în hol. 

— Domnule Jamrach, uitaţi-l. A mâncat chestia aia cu 
cremă. 

L-am urmat înăuntru. Marele Jamrach, cu chipul său 
rumen, a ieşit din ceaţă zâmbind şi a strigat: 

— Ha! Jaffy Brown! M-a înghiontit uşor în umăr. Ai 
mâncat bine aseară? 

Ingenunche, faţa lui ajungând atât de aproape de a mea, 
încât puteam să-i număr vinişoarele roşii din albul ochilor. 
Aerul era greu, dens şi intrat în putrefacție, cu miros de 
intestine, sânge, urină şi blană, precum şi de ceva 
omniprezent pe care nu aş fi putut să-l numesc, dar care 
bănuiesc că era mirosul de sălbăticiune. 

— Tocăniţă de oaie, am răspuns. A fost minunată. 

— Excelent! 

Domnul Jamrach se ridică, frecându-şi palmele. Purta un 
costum de afacerist care-l făcea să pară solid, iar părul îi 
era pieptănat cu cărare pe mijloc şi uns cu ulei, ca să stea 
culcat. 

— Bulter, rosti către un tânăr palid, care privea încruntat 
şi-şi rodea unghiile în spatele unui birou foarte dezordonat, 
scoate-l pe Charlie! 

Bulter se ridică în picioare, slab şi deşirat, se repezi pe 
după birou şi se opri în faţa unei cuşti mari. Înăuntru, 
cocoţată pe o stinghie, era o pasăre minunată şi bizară, 
care privea odaia întunecată de parcă ar fi fost cel mai 


grozav spectacol. Zburătoarea era foarte colorată, iar ciocul 
îi depăşea mărimea trupului. 

— Hai afară, Charlie, pasăre tâmpită! rosti Bulter, 
ridicând zăvorul. 

Charlie ţopăi de încântare. Oare nu se strecurase în 
braţele lui Bulter la fel de gingaş ca un pisoi somnoros, 
ghemuindu-se la pieptul băiatului cu ciocul acela monstruos 
şi cu capul întors, plin de sfiiciune? Bulter mângâie penele 
negre de pe capul păsării. 

— Ţicnit mai e, spuse el, apoi se întoarse şi îl puse pe 
Charlie la mine-n braţe. Charlie îşi înălţă capul şi mă fixă cu 
privirea. 

— E un tucan, zise Tim. 

— Ai un dar, să ştii, spuse Bulter către mine. Te place. 

— Place pe toată lumea, adăugă Tim. 

Charlie era o pasăre liniştită şi binevoitoare. La fel ca Flo, 
papagalul din vestibul. Înaripatele care au urmat însă nu 
mai erau. 

Domnul Jamrach mă conduse pe coridor către menajerie. 
Prima încăpere era a papagalilor, un loc fioros, plin de 
ţipete stridente şi de ochi rotunzi, demenţi, de piepturi 
stacojii care se izbeau de zăbrele, de aripi fâlfâind peste 
cele ale vecinilor, colorate în roşu-sângeriu, albastru-regal, 
galben-ţigănesc, verde ca iarba. Păsările se înghesuiau pe 
nişte stinghii. Ici şi colo, papagali ara stăteau agăţaţi cu 
capul în jos, clipind din ochii lor albi, iar nişte papagali mici 
şi verzi zburau de colo-colo pe deasupra capetelor noastre. 
O mână de cacadu cu creste uriaşe şi piepturi catifelate 
priveau către balamucul zgomotos, de undeva de la 
înălţime. Ţipetele aduceau cu un râs diavolesc. 

— Aşa le place lor, rosti domnul Jamrach. 

Ochii îmi lăcrimau. Urechile mă dureau. 

— Stau în stol. 

— Se topesc după papagali, spuse Tim Linver cu un aer 
înţelept, urmându-ne cu paşi detaşaţi şi ţanţoşi. 

— Cine? 

— Oamenii. 

Am întors capul. Creaturi micuţe, frumoase, albastre, 


roşii, verzi, galbene, aşezate în şiruri în spatele plasei, 
preţioase ca aurul şi tăcute. 

— Papagalii mei cei mici, spuse Jamrach. Minunate 
păsări! 

— Abia ce-a sosit, că o să şi plece, lotul ăsta. Tim se lăsă 
pe călcâie, vorbind ca un bărbat, de parcă era afacerea lui. 

In a doua încăpere era ceva mai linişte. Sute de 
zburătoare, asemănătoare vrăbiilor, dar pictate în toate 
culorile curcubeului, aflate în colivii lunguieţe. Un perete de 
mierle albastre, cu piepturile de culoarea şerbetului de 
trandafiri. Aerul, străbătut de  triluri melodioase, îmi 
amintea de zorii zilei. 

— Şase şilingi perechea, spuse Tim. 

Cea de-a treia şi ultima odaie era cufundată în tăcere. 
Cuşti mici de lemn stăteau una peste alta, până la tavan, 
iar în fiecare cuşcă se găsea câte o pasăre suficient de 
mare, cât să umple spaţiul din interior, toate mute şi 
încremenite. Această încăpere mă tulbură mai mult decât 
orice altceva. Mă întrebam dacă domnul Jamrach mi-ar da 
voie să iau o astfel de pasăre. Aş fi îmblânzit-o, iar ea ar fi 
zburat şi ar fi cântat prin camera noastră. 

Afară, în curtea puternic luminată. Bulter, din birou, era 
acolo cu un bărbat şi făcea curat lângă un ţarc. O cămilă 
mesteca în spatele zăbrelelor. Cămila trebuie să mestece, 
tot aşa cum trebuie să respire. Acum ştiu asta. Pe-atunci, 
era ca şi cum păşisem într-o carte cu poze. Animalele erau 
de poveste: ursul negru cu bărbiţă albă, puiul de elefant cu 
ochii lui aşezaţi de-o parte şi de alta a feţei, capul girafei, 
uriaş, coborând din văzduh către mine ca să mă ude cu 
aburul nărilor umflate. Minunata duhoare mă făcea să simt 
că plutesc. Peste tot în jurul meu, aerul era impregnat de 
aburii sălbăticiei. Atunci l-am văzut pe tigru în cuşca lui, 
într-o parte aflându-se un leu, iar în cealaltă, un soi de 
câine. Leul era o pisică maiestuoasă şi cumplită, având 
chipul încruntat şi mâhnit ca al unui învăţat şi coama 
umflată. M-a privit în ochi preţ de o clipă, înainte de a se 
întoarce cu spatele, total indiferent. O limbă groasă şi 
rozalie i se strecură afară din gură, dezmierdându-i nările. 


Părul se zbârli pe spatele creaturilor ce aduceau cu nişte 
câini. Tigrul meu umbla cu paşi măsuraţi, desenând pe jos 
nişte rotocoale imaginare, iar coada lui groasă biciuia aerul. 
Pe spinare îi înotau peştişori negri. Paloşe, tăişuri, tuşe, 
negru pe auriu, negru pe alb. Avea capul greu, mandibula îi 
atârna vlăguită, înainte şi înapoi, neîntrerupt: 

trei paşi şi jumătate - întoarcere - 

trei paşi şi jumătate - întoarcere - 

trei paşi şi jumătate i 

— Uite! spuse Jamrach. Asta-i băiatul rău. Ştie c-a fost 
băiat rău, acum i-e ruşine, uite... 

— Are un nume? 

— Incă nu. Incă nu şi-a găsit cumpărătorul. 

— Cine cumpără un tigru? am întrebat eu. 

— Grădinile zoologice, răspunse Tim. 

— Grădina Zoologică din Londra, am spus eu. N-am fost 
niciodată acolo. 

Tim şi Jamrach râseră de parc-aş fi spus ceva nostim. 

— Nu doar grădinile zoologice, adăugă Jamrach, ci şi 
colecţionarii. 

— Cât face tigrul meu? am întrebat. 

— E un tigru bengalez adult, răspunse domnul Jamrach. 
Cel puţin două sute de lire. 

Tim bolborosi: 

— Două sute pentru un tigru, trei sute pentru un elefant, 
şaptezeci pentru un leu. Deşi pentru unii lei poţi plăti chiar 
şi trei sute, ca să ai unul ca lumea. Pe de altă parte, un 
urangutan e trei sute douăzeci. 

Am urcat o scară până într-un loc unde se afla o jivină 
asemenea unei plăcinte, o şopârlă imensă, furioasă, cu 
gura rânjită, şi maimuțe, multe maimute, un ghiveci al 
naturii umane, un morman, un zid, un vis de chipuri micuţe. 
Lucruri în devenire. Nu, lucruri străvechi, imposibil de vechi. 
Dar acestea erau dincolo de bătrâneţe şi de tinereţe. 
Copilaşii se agăţau cu străşnicie de dedesubtul burţilor 
care-i adăposteau. Mamele îndurau cu stoicism. 

— lar aici... Cu un gest teatral, Jamrach dădu la o parte 
capacul de pe un coş rotund şi scund. Şerpi groşi, verzi şi 


maronii, musculoşi, zăceau fără vlagă, încolăciţi aidoma 
parâmelor strânse de la debarcader. Sunt tare agili, spuse 
Jamrach, punând din nou capacul şi legând o funie de jur- 
împrejurul coşului. 

Am trecut pe lângă o pisică uriaşă, cu urechi ascuţite şi 
cu ochii ca două mărgele, care a mieunat la noi de parcă 
era un pisoi. Nişte chestii blănoase au început să fugă de 
colo-colo printre picioarele noastre, vietăţi drăguţe, pe care 
nu mi le-aş fi imaginat. Mi-a spus că erau din Peru, ce loc 
îndepărtat o mai fi fost şi ăla. Şi chiar la capăt, în cel mai 
întunecat cotlon, şezând cu picioarele sub ea, se afla o 
maimuţă care mă privea cu nişte ochi de ziceai că-i om. 

Dintotdeauna îmi dorisem asta. Să stau printre animale şi 
să mă uit în ochii lor, ori de câte ori aveam chef. Astfel că, 
atunci când m-am întors în biroul afumat în care Bulter, 
conţopistul palid, stătea din nou tolănit în spatele mesei lui 
şi bea cacao, iar domnul Jamrach mi-a oferit o slujbă, n-am 
putut decât să strig „O, da!“, asemenea unui nebun, 
făcându-i pe toţi să râdă. 

— E foarte mic, nu-i aşa? spuse Tim Linver. Sunteţi sigur 
că e-n stare, domnule Jamrach? 

— Ei, Jaffy? întrebă jovial domnul Jamrach. Eşti în stare? 

— Sunt, am răspuns. Muncesc din greu. Nici nu ştiţi. 

Şi am fost. Avea să ne fie bine, mie şi mamei. Ea muncea 
în schimburi la fabrica de zahăr, aceea cu hornul cel mare, 
şi chiar în acea seară începeam lucrul ca picolo la Spoony 
Sailor. Cu asta şi cu noua slujbă, puteam să ne plătim chiria 
în avans. 

Tim se apropie şi mă lovi tare cu umărul. 

— Ştii ce-nseamnă asta, Lascar!? rosti el. C-o să cureţi 
baliga din curte! 

Ce să zic, nimeni nu era mai potrivit pentru asta decât 
mine, ceea ce le-am şi spus, făcându-i să râdă şi mai abitir. 
Domnul Jamrach, stând într-o parte a biroului său, se aplecă 
şi desfăcu ambalajul de hârtie albă al unei cutii de la 
picioarele lui. Cu mare grijă şi respect deosebit, ridică un 
şarpe, unul mai mare decât toţi ceilalţi pe care-i văzusem. 


1 Maimuţă mică de pe continentul sud-american. 


Dacă s-ar fi întins şi s-ar fi ridicat în vârful cozii, bănuiesc că 
ar fi fost mai înalt decât mine. Trupul îi era triunghiular, 
acoperit cu solzi uscați şi gălbui. Din mâinile domnului 
Jamrach, capul prelung al şarpelui se îndreptă către mine. 
Eram cam la un metru distanţă, iar reptila se întinse ca o 
punte între mine şi el, dreaptă ca un baston, asemenea 
unei mâini arătând spre mine. O limbă lungă, bifurcată şi 
iute, roşie ca un diavol, săgetă din gura jivinei şi ajunse 
până la vreo treizeci de centimetri de nasul meu. 

— Careva-sss-să-zică, rosti Jamrach cu o voce sâsâită, ni 
te alături, conaşule Jaffy? 

Am ridicat mâna să-l ating, însă el a tras brusc şarpele. 

— Nu pune mâna! se răsti el. Nu pui mâna decât dacă zic 
eu. Faci întocmai cum ţi s-a spus, da? 

Am dat din cap cu hotărâre. 

— Bun băiat, spuse Jamrach, punând şarpele înapoi în 
cutie. 

— O să mă ocup eu de el, domnule Jamrach? întrebă Jim 
nerăbdător. Vezi tu, zise el către mine, eu le ştiu pe toate. 
Nu-i aşa, domnule Jamrach? 

Jamrach râse. 

— Da, chiar că le ştii, răspunse el. 

— Vezi? zise Tim. Deci trebuie să faci ce-ţi zic eu. 

Jamrach îmi spuse să mă-ntorc a doua zi la şapte, când 
aşteptau sosirea unui transport cu diavoli tasmanieni şi 
mulţi saguini?. Omul îşi dădu ochii peste cap la gândul 
saguinilor. 


În seara aia, mi-am început slujba la Spoony Sailor. Era 
un loc vechi şi cumsecade şi s-au purtat frumos cu mine. Pe 
proprietar îl chema Bob Barry, o gazdă pe cinste, dur ca 
piatra şi cu faţa mototolită ca aşternuturile vechi de-un an. 
A cântat la pian, cu capul dat mult pe spate, iar vocea lui 
cătrănită a zbierat o melodie porcoasă. Doi bărbaţi în saboţi 
au dansat pe scenă un dans marinăresc, iar ospătarul, 


2 Nume generic dat marinarilor de pe subcontinentul indian 
sau din alte ţări de la est de Capul Bunei Speranţe, angajaţi pe 
corăbiile europene din secolul al XVI-lea. 


îmbrăcat în femeie, s-a ridicat şi a interpretat melodii 
comice. Eu am alergat de colo până colo, servind beri toată 
noaptea, am curăţat urcioarele şi am spălat mesele. 
Doamnele m-au ciupit de obraji, o ditamai curva 
franţuzoaică mi-a dat pâine cu şuncă, a fost grozav. Când 
toată lumea s-a ridicat să danseze polca, zgomotul bătăilor 
din călcâie s-a înălţat ca mugetul mării. 

Femeile de la Spoony Sailor erau mai desfrânate decât 
cele de la Malt Shovel, dar nu la fel de depravate ca cele de 
la Paddy's Goose, deşi fetele de la Goose erau de departe 
cele mai rafinate şi mai drăguţe. Cunoşteam o fată care nu 
voia să i se spună curvă, zicea că e curtezană. 
Înspăimântătoare femei, unele dintre ele, cred, dar cu mine 
erau mereu drăguţe. Am văzut cum au jefuit un marinar orb 
în mai puţin de zece minute, după care l-au dat afară, în 
stradă, de-a dreptul năucit. Treaba e că nu ştiu dacă am 
văzut vreodată un marinar care să n-o fi căutat cu 
lumânarea. Femeile îi pălmuiau, dar marinarii continuau să 
vină. Mă uitam la ei cum ţopăiau ca nişte cerbi şi îmi 
aminteam cât de frumos le era cântul ce traversa Tamisa, 
pe care-l auzeam în noapte, din pătuţul meu din 
Bermondsey. Marinari din colţurile cele mai îndepărtate ale 
lumii, toate acele limbi stranii amestecându-se şi pulsând, 
şi engleza noastră care suna la fel de bine ca oricare alt 
grai. 

Dintotdeauna am ştiut că o să fiu marinar. Ştiam din 
leagăn, de când mă jucam cu degetele de la picioare. Ce 
altceva aş fi putut să fiu? Acum cred că marinarii mi-au pus 
sângele în mişcare încă dinainte de a mă naşte. Intr-o 
noapte, în vreme ce mama stătea în picioare pe malul cu 
miros de rahat din Bermondsey, cu mine-n burtă, glasurile 
marinarilor plutiseră peste marele râu, iar cântecul lor de 
sirenă pătrunsese până la ciudăţenia de culoare roz ca 
scoica ce era urechea mea, proaspăt formată în lichidul 
fetal. 

Sau cel puţin aşa cred. 

În cârciumă, aerul era gros. Podeaua devenise 
alunecoasă de la atâta scuipat. Şi totuşi, sus, la grinzi, 


fumul se ondula atât de elegant, iar două fete aurii, pictate 
ca păpuşile, cântau cu note înalte, acompaniind sunetele 
ascuţite a două viori. Se putea ceva mai frumos de-atât? 
Locul era încă însufleţit la miezul nopţii, când am cedat şi 
m-am dus acasă la mama. Pe străzi era aglomeraţie, 
răsuna zarvă. Aveam bani în buzunar. Am cumpărat o 
bucată mare de zahăr candel, din care am supt până acasă. 
Mama încă era plecată, astfel că am rugat-o pe Mari-Lou să 
nu care cumva să uite să-i spună că trebuie să fiu trezit la 
şase jumate fix, pentru noua mea slujbă, apoi m-am dus în 
pat şi-am închis ochii, hotărât să dorm. Însă în stradă era 
atât de multă hărmălaie şi undeva în casă se cânta aşa cu 
zor, încât n-am reuşit decât să aţipesc şi să visez ceva 
despre o mare uriaşă şi neagră, care se izbea de fereastră. 


— Ultimul băiat pe care l-am avut a fost muşcat de un 
boa, spuse Tim. A murit. A fost scârbos, dac-ai fi văzut... 

Primele vorbe pe care mi le-a adresat în acea dimineaţă, 
în curte. intuneric şi frig, ceaţă care-ţi înlănţuia gâtlejul. 

Mi-a ciufulit cârlionţii negri precum cărbunele, care mă 
făceau să arăt ca un Lascar, şi m-a înghiontit. 

— Ce-i asta? Ce-i asta? Micul Lascar, nu-i aşa? Micul 
Lascar, aşa-i? 

Mama îmi spusese că tata era maltez sau grec, nu era 
sigură care din două, dar oricum nu un Lascar. Totuşi, cu ea 
nu puteai niciodată să fii sigur; azi era într-un fel, şi mâine 
într-altul. Tim zâmbi, o sclipire bruscă de dinţi mari şi 
pătrăţoşi. Aşteptam lângă ţarc. Bulter, care era şi paznic, şi 
conţopist, trândăvea pe lângă poartă împreună cu Cobbe, 
un bărbat mare şi vânjos care măturase curtea şi toate 
ţarcurile. 

— Diavolii ăştia, grăi Tim, diavolii ăştia au nişte obiceiuri 
nenorocite... 

— Cum arată? l-am întrebat iarăşi, dar n-a vrut să-mi 
spună. A mârâit ceva cum că au gura mare sau că put, dar 
nu mi-a explicat ce fel de fiinţe sunt. Se bucura de 
cunoştinţele lui vaste şi le ţinea pentru el, ca un căţel care 
are un os. Saguinul e un fel de maimuţică, asta ştiam şi eu. 


Nu eram speriat de maimuţici. Eram hotărât să nu mă sperii 
de niciuna dintre aceste jivine, dar ar fi fost de ajutor să 
ştiu cu ce aveam de-a face. Un diavol? Un diavol din 
Tasmania... unde-o fi fost asta? Mi-am imaginat un demon 
slab şi roşu, cu coarne şi coadă, un car plin cu astfel de 
arătări, care merg în două picioare, cu gurile căscate şi 
pline de năduf. 

— Ce mănâncă? am întrebat. 

— Degete, răspunse el de-ndată. Nimic altceva. 

— Ha, ha! am replicat eu în aceeaşi manieră. 

— Te-a luat cu frig? rosti Tim. Trebuie să fii tare aici. 

Am râs. Eram tare. Probabil mai tare decât el. Să-l văd pe 
el ce face când i se agaţă rahat în buclele lui aurii. A rânjit. 
Dinţii îmi clănţăneau. Ai lui erau nemişcaţi. El a tremurat 
uşor, în efortul de a-şi potoli senzaţia de frig. Respirația 
noastră se prefăcea în norişori. 

— Te uiţi la mine, a spus el. Aşa n-o să greşeşti prea 
mult. 

Poarta se deschise scârţâind şi în cadrul ei apăru 
Jamrach, cocoţat în căruţa sosită de la doc, cu diavolii 
închişi într-o cuşcă, în partea din spate. Căruţa se apropie 
suficient de mult pentru ca Bulter şi Cobbe să descarce 
povara direct în curte. l-am auzit pe diavoli înainte să-i văd. 
De îndată ce au simţit cuşca mişcându-se, creaturile s-au 
pornit să ţipe şi să geamă asemenea hoardelor de păcătoşi. 
Din solidaritate, din partea de sus a căruţei s-au pornit 
urlete de maimuțe. Dar, când i-am văzut, am constatat că 
nu erau decât nişte căţei mici. Pricăjiţi, urâţi, căţei mici şi 
negri cu guri urlătoare şi gingii roşii. Puteau înfiorător. 

Nu prea a fost de lucru pentru mine. Am stat şi am privit, 
în vreme ce Tim a intrat în ţarc împreună cu Bulter şi 
Cobbe. Cobbe a deschis cuştile. Bulter, cu un dispreţ 
grațios, a scos bietele creaturi de urechi. Erau şase cu 
toatele şi s-au pornit să strănute de parc-ar fi aterizat într-o 
oală uriaşă, plină cu piper. Tim le-a mânat înspre capătul 
din spate, unde s-au răsucit, lărgindu-şi gurile ca şi cum 
mai aveau puţin şi le crăpau pe la colţuri. Aveau ochi mici, 
ca de porcuşor, şi înfricoşaţi. Toate felinele şi câinii mari 


începuseră să urle şi să răcnească. 

— Jaffy, spuse domnul Jamrach, ia felinarul, du saguinii în 
pod şi aşteaptă-l pe Tim. Nu atinge nimic până nu vine el. 
Şi-mi arătă două maimuțe micuţe, cu smocuri albe la urechi 
şi cu ochi mari, rotunzi, care se holbau la mine printr-un 
grilaj. 

— Salut, am zis eu, lăsându-mă pe vine ca să le privesc 
cum stăteau înghesuite una-ntr-alta, în colţul cuştii, 
ţinându-se în braţe. 

Tim chicoti spre mine, prin sârma de la ţarcul diavolilor. 

— Nu sunt pui, a spus el. 

— Ştiu. 

— Nu uita. A ridicat o găleată. Nu pui mâna pe nimic 
până nu ajung eu. 

Am urcat cuşca pe rampă, simțind respiraţia cu miros de 
carne a leului din dreapta mea. Era prea întuneric ca să-l 
văd, iar în pod era şi mai beznă. Lumina felinarului se 
legăna, prinzând ici şi colo licărirea unui ochi. Podeaua era 
plină de țestoase şi trebuia să am grijă pe unde calc. 
Maimuţele bombăneau. Am aşteptat lângă cuşca cu 
saguini, punând jos cutia. S-au lipit unul de altul. La scurt 
timp a apărut Tim, fluierând vesel în timp ce urca scara, 
înaintând cu o graţie sacadată. 

— Jamrach zice că poţi să-i pui la un loc cu ceilalţi, a spus 
băiatul, venind spre mine cu o legătură mare de chei. Eu 
trebuie să te supraveghez şi să mă asigur că nu faci vreo 
boroboaţă. 

Ceea ce a şi făcut, aidoma unui şoim, urmărindu-mi 
fiecare mişcare, sperând să greşesc. Dar maimuţele alea 
ţineau cu mine şi s-au purtat ca şi cum aş fi fost tăticul lor, 
agăţându-se de mine cu mânuţele şi picioruşele lor aspre, 
scoțând din gâtlejuri nişte sunete slabe şi triste. Nu s-au 
opus deloc. 

— Înăuntru cu voi, am spus, slăbindu-le strânsoarea 
degetelor, şi ele au intrat. Pe când trăgeam zăvorul, în 
cuşcă au început să forfotească umbrele. Aş fi rămas să văd 
cum le merge noilor locatari, dar Tim a înşfăcat felinarul şi 
m-a condus până la cuşca maimuţei mari care mă ţintuise 


cu privirea. 

— Bătrânul Smokey, a spus. 

Calm, bătrânul Smokey m-a fixat iarăşi. Ochii lui, 
înfundaţi în cap, erau foarte negri şi străluceau în lumina 
felinarului. În ei se citea ceva între seninătate şi prudenţă. 
Gura îi era o linie frântă contemplativ. 

Ah, ce fiinţă minunată! am strigat eu, nu cu voce tare, ci 
puternic, lăuntric. 

— Vrei să intri la el? a întrebat Tim. 

Bineînţeles că aş fi vrut să intru la el, dar nu eram fraier. 

— Mai întâi să-mi zică domnul Jamrach, am răspuns. 

— Smokey e de treabă, a spus Tim. De ani de zile 
trăieşte ca unul de-al casei cu nişte mari ştabi din 
Gloucester Square. E ca un om. 

— De ce e aici? 

— Habar n-am. Marţi pleacă spre nord, spuse Tim. Vrei să 
intri la el? 

— Nu, am răspuns eu. 

— Haide... Am cheile. Doar nu crezi că mi-ar da cheile 
dacă ar fi periculos, nu-i aşa? 

Smokey şi cu mine ne-am studiat reciproc. 

— Haide, mă îndemnă Tim. 

— Nu. 

— Laşule! Se îndepărtă, lăsându-mă în întuneric. Potoliţi- 
vă! strigă el la dihăniile neliniştite, în timp ce eu îl urmam 
împleticindu-mă, oprindu-mă şi pornind din nou, iar 
degetele de la picioare mi se loveau de ţestoasele alea 
proaste, care tot mergeau, de parcă ar fi ştiut încotro se 
îndreaptă. 

Ar fi trebuit să-l pocnesc, fiindcă mă făcuse laş. Cugetam 
la treaba asta când tropăiam în jos pe rampă, dar niciodată 
n-am fost genul care să sară la bătaie. 

— E totul în regulă? strigă Jamrach. 

Stătea în picioare lângă ţarcul ursului negru, împreună cu 
un bărbat scund şi îndesat, care purta o haină lungă şi 
ghete de marinar. Fumul se ridica în vălătuci deasupra 
capetelor lor, în lumina slabă ce pătrundea pe uşa din 
spate. 


— Totul e-n regulă! răspunse Tim, apoi către mine: ÎI 
vezi? Asta-i Dan Rymer. O să mă ia cu el, când o să fiu mai 
mare. 

Jamrach ne chemă în birou. Când am intrat pe uşa din 
dos, mirosul cafelei, bogat şi fierbinte, m-a făcut să salivez. 
Pe când traversam odaia cu vrăbii şi cu mierle albastre, o 
zbatere domoală dansa odată cu lumina felinarului. Biroul 
era luminos. Bulter turna cafeaua dintr-o cană înaltă. 
Aburul se ridica în spirale molcome şi fierbinţi, 
amestecându-se cu fumul albăstrui. 

— Ah, bună treabă! Bravo, Dan! spuse domnul Jamrach, 
trăgându-şi scaunul în spatele biroului. Indrăznesc să zic că 
acum o să stai ceva mai mult pe-acasă. 

— Niciodată destul şi întotdeauna prea mult, răspunse 
Dan Rymer, scoţându-şi şapca. Vocea îi era aspră ca 
nisipul. 

Am simţit că mai am puţin şi leşin de la mirosul 
împrăştiat de cănile cu cafea de pe biroul lui Bulter. Însă 
ceva îngrozitor se întâmpla cu picioarele mele. 

— Asta-i băiatul de care ţi-am povestit, spuse Jamrach, 
cel care consideră nimerit să mângâie un tigru pe nas. 

— Chiar aşa? Bărbatul îşi pironi asupra mea ochii mici şi 
zbârciţi şi mă cântări cu mare atenţie, peste vârful nasului. 
O pipă lungă de lut, albă şi nouă, îi atârna din colţul gurii, 
iar fumul care se iţea din ea îi încununa ţeasta. Incepusem 
să mă mai dezgheţ şi durerea din picioare devenise 
insuportabilă. Lacrimile îmi şiroiau pe obraji. Bărbatul mă 
ducea cu gândul la o broască ţestoasă sau la o şopârlă, dar 
în acelaşi timp părea tânăr, căci nu prea avea fire de păr 
alb. 

— Are nevoie de pantofi, spuse Tim. 

Toată lumea se uită la picioarele mele. La fel şi eu. 
Labele picioarelor semănau cu pernuţele plate, întărite, ale 
unui animal şi erau vineţii de frig. Bandajele înfăşurate în 
jurul degetelor mele însângerate musteau. g 

Bărbatul se aşeză şi-şi scoase ghetele de marinar. Işi 
dădu jos o pereche groasă de şosete de-un roşu-aprins, ce 
fuseseră cârpite de nenumărate ori, şi mi le trase peste 


picioarele îngheţate. 

— Nevastă-mea le-a tricotat, spuse el, şi tot ea le-a 
cârpit. E un geniu. Îmi dădu cafea. De-ndată ce ajungi 
acasă, să te speli pe picioarele alea, adăugă el. 

Bineînţeles că erau mult prea mari, dar le purtam ca pe 
nişte saci şi păstrau căldura picioarelor lui. 


Îmi plăcea la nebunie la Jamrach. Aveam grijă de 
animale. Domnu’ Jamrach mi-a cumpărat ghete. Măturam 
curtea, curăţam cuştile şi ţarcurile, schimbam fânul şi apa 
şi le dădeam de mâncare. Uriaşul Cobbe făcea chestiile mai 
grele. În general, Bulter ţinea registrele, dar când era 
nevoie de el, umbla în dorul lelii prin curte, manevrând 
jivinele cu o încredere studiată. Prea uşor, păreau că spun 
gesturile lui. Prea uşor pentru mine, toţi leii, crocodilii, urşii 
şi şerpii ăştia care înghit oameni. 

Tim înregistra stocurile. Eu număram, şi el scria. Aşadar: 

Un aligator chinezesc. Aligatorul se întindea zâmbind 
lângă noi, de cealaltă parte a grilajului de fier, jumătate 
afară, jumătate în apă. 

Patru purcei japonezi. 

Paisprezece magoţi. 

Douăsprezece cobre. 

Opt lupi. 

O gazelă. 

Şaizeci şi patru de broaşte țestoase. O presupunere. 
Nicicând nu puteai fi sigur cu ţestoasele; se fâţâiau prea 
mult. 

Tim şi cu mine ne înţelegeam binişor, câtă vreme îi 
respectam toate părerile. Se pricepea tare bine să lase 
totul baltă în mijlocul unei trebi, iar eu ajungeam să fac 
partea cea mai nasoală. „Am plecat la budă“, zicea el şi 
lipsea jumătate de ceas. Totuşi, când Jamrach era acolo, 
stătea mereu prin preajmă, spetindu-se vesel, fluierând, 
împingând o roabă. Devenise flăcăul lui Jamrach încă de 
când era puşti. Mi-a spus-o chiar Tim. „Nu se poate 
descurca fără mine“, adăugase el. Avea un fel de a-mi lua 
faţa, de a vorbi peste mine, împingându-mă înapoi cu 


umărul. N-am spus niciodată nimic. Cum aş fi putut? El era 
blond, înalt şi minunat, iar eu eram o creatură minusculă, 
căcăcioasă, mânjită de noroi, venită de pe celălalt mal. Să 
zgudui această barcă minunată, care-mi schimbase 
drumul? Niciodată. Nici când mi-a spart un ou în buzunar. 
Nici chiar când mi-a dat un senaviş cu sfaiogi. M-a învăţat 
cum să ţin o maimuţă, cum să păstrez broaştele umede şi 
greierii uscați, unde să stau ca să nu fiu lovit cu copita de 
un emu, cum să gâdil un urs, cum să înmulţesc lăcuste şi 
cum să decapitez sfaiogi. Deşi cea mai mare parte a 
timpului trebuia să rânesc grajdul, să curăţ podeaua de 
zoaie, să amestec mâncarea şi să schimb apa. Doar Cobbe 
şi Jamrach aveau voie să intre la maimuţele fioroase sau să 
hrănească pisicile cele mari. Totuşi, aş fi putut să intru în 
cuşca bătrânului Smokey. £/ era blajin. Însă a dispărut a 
treia zi, luat cu un cărucior, şezând şi privind prin dosul 
cutiei la fel de răbdător cum stătuse în ţarcul lui. Niciun 
animal nu zăbovea prea mult, în afară de papagalul din hol, 
de Charlie, tucanul, şi de un anume purcel din Japonia pe 
care Jamrach îl îndrăgise şi-l făcuse animalul său de 
companie, lăsându-l să umble liber prin curte şi să-şi 
depună excrementele lipicioase şi negre în tot locul, taman 
pe unde tocmai măturasem eu. 

Negoţul mergea bine. 

Tigrul meu a plecat la Constantinopol, ca să trăiască în 
grădina sultanului. Mi-o imaginam: o junglă verde, fierbinte, 
cu flori şi iazuri sclipitoare, unde tigrul meu se plimba în 
voie. Mi l-am imaginat pe sultan ieşind să se plimbe prin 
grădină şi dând nas în nas cu el. 


Vineri, la aproape o săptămână după ce începusem 
lucrul, Jamrach ne-a trimis pe mine şi pe Tim la prăvălie, 
după ora de-nchidere, să rânim după păsări, să hrănim 
peştii şi să curăţăm un nou lot de lămpi cu ulei, care 
sosiseră murdare, cu un vas din Indii. 

Prăvălia lui Jamrach se afla pe Highway, avea două 
ferestre mari şi două firme: La /jamrach La Jamrach, aşa 
scria. Era o după-amiază târzie, întunecată, iar eu eram 


istovit în acele zile de început, eram ca într-un vis cu zile şi 
nopţi, alergând între ogradă, cârciuma lui Spoony şi casă, 
de n-o mai vedeam nici pe mama, care lucra în nişte ture 
ciudate la fabrica de zahăr. Prăvălia era un soi de loc ticsit 
şi plin de praf, părând de-a dreptul nepământean, pe când 
cutreieram pe-acolo cu un felinar ce proiecta umbre 
şovăitoare. Niciun colţişor nu era liber. Pereţii veneau peste 
tine. În mijloc, lângă trepte, se afla un manechin, o femeie 
goală cu părul negru, strâns în creştetul capului. Mă 
treceau fiorii. Japoneză, a spus Tim. „Uite, poţi să-i mişti 
braţele şi picioarele!“ Şi a răsucit-o într-o poziţie atât de 
oribilă, încât semăna cu un demon, în lumina aceea 
neastâmpărată. 

Interiorul era un labirint de cămăruţe, trepte şi coridoare 
înguste, iar pereţii erau tapetaţi cu tablouri: idoli, draci, 
dragoni, flori cu nişte stranii buze febrile. Munţi şi fântâni, 
palate şi perle. Totul îmi părea un vis. Un zeu verde mă 
privea de pe un tron. Mai era şi o încăpere plină de armuri, 
un gong uriaş, cuțite, hangere, papuci din mătase japoneză, 
o harpă strălucitoare, de un roşu-sângeriu, decorată cu 
capul feroce al unui dragon cu ochii bulbucaţi. Tim mi-a 
prezentat locul cu o asemenea mândrie, de-ai fi zis că el 
personal găsise şi adusese acasă fiecare comoară, de peste 
mări şi ţări. 

— Obiecte din toate zările! Îşi deschise braţele. Ştii ce-am 
avut o dată? Zanza?! Capete de oameni! Arătau ca 
maimuţele. Aşa fac în locurile alea, îţi taie capul şi-l poartă 
legat la brâu precum... precum... uite-aşa. Aia-i o limbă de 
drac din Mongolia, aia e! Şi vezi chestia aia de-acolo, de pe 
perete? E o mască a morţii. Din Tibet. Pun rămăşag că nu- 
ndrăzneşti să ţi-o pui, aşa-i? 

— Nu mi-o pun, să fiu al dracului că nu! am zis eu. 

— Te provoc. 

— Nu. 

— Haide! N-ai tupeu. 

— Pune-ţi-o tu, am spus. 


3 Capete mici şi fioroase, trofee de război ale tribului jivaro, 
din Amazonia. 


— Eu mi-am pus-o. Odată, am ieşit cu ea pe faţă. Erao 
babă la colţul Pieței Baroda, care aproape-a crăpat! 

Mincinosul. N-am zis nimic. 

Păsările şi peştii se aflau în spate. Peşti din China, 
portocalii, albi, negri, creaturi grase, cu guri şi ochi mari, 
rotunzi, ce ieşeau din orbite asemenea unor negi lăptoşi, 
de-o parte şi de alta a capetelor. Cacadu albi, paralizaţi şi 
răbdători, păsări cuminţi şi binevoitoare care priveau 
fiecare apariţie cu profund interes, pe măsură ce noi ne 
vedeam de treabă. Fuseseră mutaţi în adăposturi noi, iar 
noi le curăţam pe cele vechi. Erau şi foarte murdare, 
podeaua era acoperită cu un strat gros şi alb de găinaţ, 
care trebuia răzuit cu dalta. Trecuse de ceasurile cinci şi 
jumătate când am terminat noi cuştile, şi încă mai aveam 
de hrănit peştii şi de despachetat cutia. 

— Ţi-e foame? a întrebat Tim. Ce-ar fi să mă duc să iau 
nişte babic? 

— N-o să întârzii mult, da? am zis eu. 

— Două clipe, a răspuns el şi dus a fost, lăsându-mă 
acolo singur, încuindu-mă înăuntru „pentru siguranţă”, 
după cum azis el. 

N-a durat mult să hrănesc peştii. Terminasem cu asta şi 
lustruisem deja jumătate dintre lămpi, întrebându-mă la 
fiecare dacă avea să apară vreun duh şi să se ofere a-mi 
îndeplini trei dorinţe, când am simţit primii fiori de teamă. 
Felinarul se afla pe tejghea, radiind o strălucire macabră şi 
proiectând umbre pâlpâitoare în toate ungherele şi 
cotloanele. Fiecare lampă curățată se alătura semenelor ei, 
formând un mic grup ordonat, pe podea. Şedeam lângă 
cutie cu picioarele încrucişate şi tocmai băgasem mâna 
înăuntru, ca să iau următoarea lampă nutrind gânduri urâte 
la adresa lui Tim Linver. Deodată, părul de pe ceafă mi s-a 
zbârlit, iscând fiori reci, o senzaţie ca şi cum un deget 
subţire coborâse din centrul ţestei mele şi până la baza 
şirei spinării. M-a luat prin surprindere. Nu prea îmi fusese 
frică până atunci. Obloanele erau trase peste ferestrele din 
faţă şi de-afară răzbăteau zgomotele obişnuite ale înserării 
în Highway. Am privit în jur. Doar umbrele care vibrau uşor. 


La ce mă aşteptasem? La nimic. Nimic din ce trăisem până 
atunci nu mă făcuse să cred în fantome. Nu mă gândisem 
niciodată la ele. Nici acum nu cred că prăvălia lui Jamrach 
era bântuită, însă ceva-ceva mi s-a întâmplat în seara 
aceea. _ 

Primul lucru a fost că timpul s-a oprit. Imi aduc aminte că 
am privit prin încăpere şi, la baza treptelor, am văzut-o pe 
femeia aceea cu părul negru, cu totul despuiată, având 
braţele trase în spate, un picior dislocat din genunchi şi 
ridicat în chip înfiorător, şi dintr-odată mi-am dat seama că 
nu aveam nicio idee de câtă vreme era plecat Tim sau cât 
era ceasul. Strada era tăcută, lucru straniu în sine, cu toate 
astea aveam o senzaţie ciudată, de parcă tocmai fusesem 
trezit de un zgomot puternic, deşi nu-mi dădeam seama 
dacă adormisem. Chiar aşa, cum aş fi putut să dorm? Poate 
doar dac-aş fi adormit în capul oaselor, cu picioarele 
încrucişate. Unde naiba era Tim? Ochii femeii erau 
întunecaţi, doar nişte fante pe un chip alb, iar gura-i era 
doar un punct. Felinarul făcea ca faţa să-i fie traversată de 
umbre. Am observat că lămpile orientale erau toate 
curățate şi aranjate pe tejghea, în două şiruri drepte, deşi 
nu-mi aminteam să le fi urcat acolo. Cutia era pusă jos, într- 
o parte a tejghelei, în spatele unui rastel uriaş de scoici 
fantastice, cu ţepi, spirale şi guri deschise, netede şi 
sidefate. Am crezut că lumina e pe cale să se stingă, căci 
muchiile întunecate au devenit şi mai închise la culoare, 
mai negre şi mai dense, îmblănite parcă, iar scoicile păreau 
să se contorsioneze atât de delicat, încât o pulsaţie uşoară 
vibră în vena cotului meu stâng. M-am ridicat şi am privit 
tâmp felinarul. Aveam lămpi din toată lumea, dar pe 
niciuna dintre ele nu puteam s-o ţin aprinsă. 

Unde era Tim? Sigur nu m-ar fi lăsat aici singur, toată 
noaptea. Mă întrebam dacă aveam să-mi pierd slujba de la 
Spoony's. N-ar fi trebuit să fiu acolo de-acum o mie de ani? 
Îmi plăcea Spoony's. Nu avuseseră aşa un picolo de secole, 
mi-o spusese Bob Barry. Erau buni cu mine cei de-acolo. 
Mai buni decât aici, m-am gândit. O făcuse intenţionat, o 
ştersese şi mă încuiase înăuntru ca să mă sperie. De ce era 


atât de linişte pe stradă? 

Mi se pusese un nod în gât. 

Nu ştiu de ce nu m-am ridicat pe loc şi nu m-am dus să 
bat în uşa din faţă cât de tare puteam şi să strig prin fanta 
de scrisori, din toţi rărunchii, după cineva care să mă 
scoată de-acolo. Dar se părea că nu eram în stare să mă 
mişc. Gura mi se uscase şi, când am încercat să-mi 
umezesc buzele, limba îmi era umflată şi lipicioasă. M-am 
întrebat dacă nu cumva mă îmbolnăvisem. Era destul de 
frig. Undeva, în abisurile prăvăliei, într-una dintre acele 
odăiţe ticsite, pe un coridor îngust, ceva forfotea. Un val 
dens de întuneric ascundea uşa deschisă care dădea în 
primul holişor, înspre încăperea instrumentelor muzicale. 
Am privit în acea beznă şi fâlfâiala s-a stârnit iarăşi. 

Bineînţeles. Păsările. Tânjeam după o altă suflare. Am 
socotit că n-ar fi rău să mă găsesc măcar în compania 
acelor păsări albe, prietenoase, din odaia din spate. Chiar şi 
peştii cu ochi bulbucaţi ar fi fost mai buni decât nimic. Cu 
siguranţă că Tim avea să se întoarcă în curând. Cu mare 
grijă, am luat felinarul şi am păşit încet în întunericul care 
s-a retras cu graţie din faţa mea. Straniu şi frumos, chipul 
unui dragon îşi făcu apariţia, un grumaz auriu licărind preţ 
de o clipă. Am făcut dreapta pe după un colţ şi, odată 
trecut de cotul ce făcea la stânga, am simţit un hău 
căscându-se acolo, în spatele meu. Acolo se aflau 
urcioarele înalte ale lui Ali Baba, vazele de la Ninive, 
cumplite tăişuri încovoiate şi serviciuri delicate de cești din 
porțelan, cu tortiţe aurii, pe care ţi le-ai imagina doar în 
mâna unei zâne. In faţa mea erau demoni şi idoli, zei 
sculptați şi gonguri sacre, pipe de bambus, săgeți 
otrăvitoare. Felinarul proiecta coarnele înspăimântătoare 
ale unui ţap. Sus, în stânga, aveam să le găsesc pe bunele 
mele prietene, păsările, însă când dădeam colţul trebuia să 
fiu cu băgare de seamă să nu mă uit în dreapta, unde ştiam 
c-aş fi văzut armurile, cu vizierele lor tăinuind Dumnezeu 
ştie ce. 

Chiar înainte să dau colţul, am zărit o corabie. Felinarul 
pe care-l ţineam ridicat a dezvăluit un tablou înfăţişând o 


ambarcaţiune stranie, cu ambele capete ridicate mult din 
mare, un soi de corabie-castel cu contraforturi înalte şi 
numeroase turnulețe, pe care, într-un vis, te-ai putea 
îmbarca şi cu care ai naviga până la capătul Pământului. 

Lumina s-a stins. 

N-am intrat în panică. Am rămas acolo, ţinând felinarul 
stins într-un vid atât de dens, încât mă lingea din cap până- 
n picioare, ca o mâţă care spală un pisoi. Am rămas 
încremenit preţ de o clipă. Apo; m-a apucat o spaimă 
subită. M-am întors şi am luat-o la goană. Toţi diavolii 
iadului s-au luat după mine, apucându-mă cu ghearele de 
spinare. M-am izbit de un perete, am fugit din nou, m-am 
oprit, sprijinindu-mă de zid şi gâfâind. Imi auzeam respiraţia 
speriată. Zidul n-a cedat la atingerea palmei. 

Aveam să-mi găsesc drumul ca un orb. 

Mi-am tras sufletul şi am pornit-o înapoi, cuprins la 
fiecare pas de o groază de moarte, până ce-am ajuns la o 
uşă deschisă, o gură căscată şi nevăzută ce mă învăluia cu 
respiraţia-i rece. N-am putut trece. Dumnezeu ştie ce 
pândea în tăcere înăuntru. Cât am stat acolo? Timpul s-a 
oprit în loc, eu am îngheţat, întregul univers a îngheţat. Cât 
de mult a trecut până când am simţit cum sufletul îmi 
părăseşte trupul, aidoma unei panglici de fum, şi pluteşte 
detaşat şi liber prin aerul înţesat de un milion de alte 
suflete pierdute, toate sperând să poată cobori? Am plutit 
dincolo de uşă şi m-am trezit din nou pe pământ, în 
prăvălia neagră ca smoala a lui Jamrach, în toiul nopţii, 
bâjbâind pe lângă perete spre locul în care ştiam că trebuie 
să găsesc cotul către coridorul care ducea în faţă. 

L-am găsit şi m-am târât de-a lungul lui, de parcă aş fi 
ajuns în vârful unui ditamai muntele. Ceva mi-a atins 
urechea, o simplă adiere, aripile vreunei muşte sau ale unui 
țânţar. 

Am traversat Sinaiul, centimetru cu centimetru, simțind 
că îmi părăsesc trupul şi apoi că mă întorc, iar atunci când 
n-au mai fost pereţi de care să mă ţin, am pornit-o prin gol. 
Mergeam încet, cu braţele în faţă. Ceva m-a prins de 
gambă, chiar sub genunchi, durerea m-a străfulgerat, 


ascuţită şi feroce. Am ţâşnit şi m-am lovit cu capul de un 
obiect. 

Zăceam întins cât eram de lung pe ceva moale, care 
zornăia uşor. 

Eram foarte obosit. 

Am strigat. Nicio geană de lumină prin obloane. N-avea 
niciun rost să mă urnesc de pomană. Când mi-am pipăit 
fruntea, am dat peste un cucui inflamat şi fierbinte. Restul 
trupului mi-era ca de gheaţă. Am strigat, mi-am strâns 
genunchii la piept şi mi i-am cuprins cu braţele. În creier mi 
se învălmăşeau toate culorile tuturor lucrurilor din toate 
colţurile lumii, aduse aici de marinari şi căpitani pentru a-şi 
afla, în cele din urmă, odihna. Pe când mă cufundam pe 
nesimţite în somn, în faţa ochilor mi-a apărut corabia înaltă 
de pe perete, ultimul lucru pe care l-am văzut înainte de 
dispariţia luminii. 

Să fi dormit? A fost mai degrabă o plutire în şi din 
realitate; o cădere, o plutire, un drum reluat la nesfârşit, 
printr-o noapte fără limite şi fără ceasuri care să treacă. lar 
la un moment dat, probabil într-o clipă subită de trezie, 
mintea mi s-a limpezit în mod miraculos şi am stat privind 
şi aşteptând cu atenţie deplină. Apoi, ceva s-a lungit lângă 
mine şi m-a îmbrăţişat din spate. Real şi solid, s-a lipit de 
mine pe toată lungimea trupului şi m-a strâns cu putere. 

Era la fel de real ca orice simţisem vreodată, însă, din 
acea noapte, ştiu că am luat drept adevărate lucruri care 
nu erau. 

Desigur, se prea poate să nu fi fost un om, pentru că ar fi 
trebuit să-şi bage braţul prin podea ca să mă îmbrăţişeze. 
Sentimentul pe care-l aveam depăşise frica. Era o 
renunțare, un abandon iute, o moarte. 

Altceva nu-mi aduc aminte. 


M-a trezit schimbul de dimineaţă, mai exact răsucirea 
cheii în broască. Lumina m-a surprins culcat lângă un sac 
cu scoici care au zornăit când m-am ridicat, mijind ochii de 
prea multă strălucire. 

— Ce dracu’ faci aici? rosti necuviincios omul. Tu ăi fi 


băiatul cel nou? Aici ai stat toată noaptea? 

Am încercat să-i spun ce s-a întâmplat, însă nu s-a 
deranjat să asculte şi m-a gonit afară. Soarele ajunsese 
deasupra acoperişurilor caselor, iar eu întârziasem la 
slujbă. Lipsisem de la Spoony's. Am fugit direct în curte. 
Cobbe căra nişte fân. 

— Fir-ai, ce-ai păţit la dovleac? întrebă el. 

Tim era pe rampă, dar sări într-o parte şi veni alergând 
direct la mine. 

— Scuze, Jaf, zise el zâmbind, ca şi cum n-ar fi fost mare 
lucru. Nu m-am putut abtine, ştii? 

— Mi-am pierdut slujba! 

Trupul mă înţepa. 

— Păi, n-a fost vina ta, nu? Nu te pot da afară pentru 
ceva ce n-a fost vina ta, aşa-i? 

— De unde ştii? Ai făcut-o intenţionat! 

Ochii îmi ardeau şi mă durea tot trupul. L-am lovit în 
piept. 

— Au! strigă el, dându-se înapoi cu o privire rănită. Ce-i 
cu tine? N-a fost vina mea! 

— M-ai încuiat înăuntru! 

— Ştiu. M-am prins abia adineauri, când te-am văzut 
intrând pe poartă. Şi cheile erau în buzunarul meu. 

— Ai ştiut! 

— Nu-i adevărat. M-am întâlnit cu nişte amici, ştii cum 
e... M-am gândit că termini şi pleci acasă. Ce-ai păţit la 
cap? A întins mâna, însă eu m-am smucit. 

— Am căzut, am răspuns eu. 

Vocea începuse să-mi tremure, iar ochii mi se umpluseră 
de lacrimi. 

— Puiuţ, făcu el zâmbind, nu plânge! 

Nasul începuse să-mi curgă. 

A avut neobrăzarea să încerce să mă cuprindă cu braţul. 
L-am lovit din nou şi ne-am încăierat fără niciun rost, 
căzând sub rampă. Din fundul curţii, Cobbe a lătrat un 
avertisment. 

— Te urăsc! am tipat eu. Tim mă ţinea de încheieturile 
mâinilor, în timp eu încercam să-i nimeresc genunchii. 


— Uite ce e, Jaf, spuse el cu o voce enervant de 
chibzuită, n-o să-i spui lui Jamrach, aşa-i? 

— Ba da! O să-i spun! 

L-am căutat din priviri pe neamţul cel mare, dar nici 
urmă de el. 

— Te urăsc, fir-ai al dracului, Tim Linver! am urlat eu şi l- 
am lovit cu piciorul, eliberându-mă, după care am alergat la 
uşă, să văd dacă Jamrach era în birou. 

— Nu! Tim fugi după mine şi mă înşfăcă de umăr. 
Deodată, începu să mă implore, speriat cu adevărat. Nu-i 
spune, Jaffy! Dacă-i spui, o să se descotorosească de mine. 

— Şi bine ţi-ar face! 

Însă Jamrach încă n-ajunsese. Era doar Bulter, cu 
picioarele pe birou, curăţându-se printre dinţi cu o unghie 
lungă. 

— Hei, voi doi, afară! făcu el. 

Tim mă târî în vestibul. Avea lacrimi în ochi. Foarte bine. 
Am traversat în fugă odaia cu păsări tăcute. 

— A fost o glumă, zise el disperat. 

Am ajuns din nou în curte. Mi-am luat mătura şi m-am 
repezit la el ca un cavaler la turnir, alergându-l până la 
ţarcul aligatorului. 

— Eşti nebun! urlă el. 

L-am pocnit cu mătura cât am putut de tare, iar şi iar. 

— Opreşte-te! Au! 

— Încetaţi, amândoi, bombăni Cobbe. A ajuns, i-am auzit 
trăsura. 

Am lăsat mătura şi-am gonit către uşă. Tim fugi după 
mine, înhăţându-mă de braţ. 2 

— Jaffy! Se albise la faţă. Te rog, spuse el, nu mă pârî. ţi 
dau telescopul meu. Promit. lţi dau telescopul, dacă nu-i 
spui. La uşa din faţă se auzea glasul domnului Jamrach, 
salutându-l voios pe Bulter. Te rog! 

Îmi doream telescopul. Telescopul lui Dan Rymer făcuse 
de două ori înconjurul lumii, iar el i-l dăruise lui Tim. Cu acel 
telescop, Dan Rymer văzuse prima dată marele condor de 
Patagonia avântându-se spre tării, deasupra lanțurilor de 
munţi albaştri, aşa spunea Tim. O dată, o singură dată am 


avut voie să privesc prin el, şi atunci preţ de câteva 
secunde. Văzusem lumea sub chip nou. Văzusem umbra de 
arţag din ochiul unui graur. 

— Te rog! spuse Tim. 


Am muncit până pe la zece, apoi am leşinat. Sau ceva de 
genul ăsta. Pur şi simplu, am căzut. 

Primisem trei elefanţi mici. Bănuiesc că erau foarte tineri, 
căci niciunul dintre ei nu era mai înalt decât buldogul 
englezesc care păzea tăbăcăria din Bermondsey. Nu erau 
fericiţi. Fiecare avea câte un lanţ în jurul piciorului. Unul 
lângă altul, unul lângă altul, trompele li se încolăceau şi li 
se desfăceau lent, picioarele mari se ridicau şi loveau 
apatic, se legănau pe rând în spaţiul atât de strâmt, 
executând un dans nesfârşit. Mişcarea lor era hipnotică, 
atât de statornică şi de înceată, încât mi-a pătruns în minte 
şi m-a ametit, grebla mi-a căzut din mână şi m-am prăbuşit. 
Următorul lucru pe care mi-l amintesc este că mă aflam în 
birou, întins pe o haină aspră, iar domnul Jamrach îmi 
picura apă în gură dintr-o cană. Bulter şi Cobbe se aflau şi 
ei acolo, iar gâtul nătâng al lui Tim se lungise, faţa-i 
îngrijorată iţindu-se după umărul domnului Jamrach. 

— Ce-i asta? Ce-i asta? întrebă Jamrach. Eşti bolnav? 

— Sunt obosit, am zis, şi n-am mâncat de dimineaţă. 

— N-ai mâncat de dimineaţă? De ce? 

Şi atunci i-am povestit întreaga tărăşenie, cum că toată 
noaptea am stat în prăvălie şi am lipsit din tura de la 
Spoony's. 

— Tim m-a încuiat înăuntru, am zis eu. 

— Urma să mă întorc, dar am uitat! 

L-am urât pe Tim în acea clipă. 

— A făcut-o intenţionat, am adăugat eu. 

S-a făcut roşu la faţă. 

— Nu-i adevărat! 

— Ba da! 

A început să plângă. 

— Tim, rosti Jamrach pe un ton sever. 

— Vă rog să nu mă daţi afară, domnu’ Jamrach, spuse 


nefericitul Tim. A fost o prostie. 

— Vrei să-mi zici, continuă Jamrach, că l-ai încuiat pe 
băiatul ăsta în prăvălie peste noapte? 

— A fost o glumă, zise Tim. 

Atunci a fost singura dată când l-am văzut pe Jamrach 
pierzându-şi cumpătul. 

Buzele lui subţiri s-au strâns şi au început să tremure. A 
tunat. A început să urle cum că Tim e un băiat netrebnic, 
mârşav şi crud, care o s-ajungă la spânzurătoare, şi astfel o 
să primească ceea ce merită. Să iasă afară! Şi să nu se mai 
întoarcă niciodată! 

— Tu trebuie să fii mereu cel mai tare, nu-i aşa, Tim? 
adăugă el. Ei bine, am terminat-o cu tine! Pe mine mă 
ridică pe genunchii lui. 

Acum Îmi părea rău pentru Tim. Băiatul implora. Plângea 
cu hohote. Faţa îi era răvăşită. A spus că-i pare rău, că nu 
şi-a dat seama, că n-o să mai facă niciodată un lucru atât 
de groaznic, în vecii vecilor. 

— Pleacă, Tim. Jamrach a pipăit cucuiul enorm de pe 
fruntea mea. De unde a apărut ăsta? 

— Am căzut pe întuneric, am răspuns. 

Tim stătea în picioare lângă uşă, cu mâinile atârnându-i 
neputincioase, iar pe faţă i se prelingeau lacrimi. 

— O să-ţi dau telescopul meu, a zis el, plângăcios. 

— Nu-l daţi afară, domnule, am rostit eu. 

Jamrach a scos un oftat profund. 

— De ce? a întrebat el. De ce-ar trebui să-l mai ţin, după 
ce-a făcut? 

— Nu ştiu, am răspuns. 

Pentru o vreme, nu s-a auzit decât smiorcăiala lui Tim. 
Ochii lui Jamrach erau trişti. 

Bulter îşi vâri capul pe uşă. 

— A venit omu' lu’ domnu’ Fledge, anunţă el. 

Veneau din toată lumea. Rusia, Viena, Paris. Oameni 
deştepţi. Jamrach înjură în germană. 

— Ce mai vrea, de data asta? exclamă el. Un unicorn? Un 
hipogrif? 

Bulter chicoti. 


— Unde e? 

— In curte. Se uită la elefanţi. 

— Zi-i să aştepte, ordonă Jamrach şi oftă din nou. 

Când Bulter dispăru, domnul Jamrach mă puse jos şi se 
ridică. Îşi netezi genunchii pantalonilor. 

— Tim, spuse el, şterge-ţi nasul şi încetează cu 
smiorcăiala. Fă-te prezentabil şi du-te direct la Spoony 
Sailor, explică-le exact ce ai făcut, spune-le că domnul Jaffy 
nu are nicio vină şi că diseară va veni din nou la muncă. 
Spune-le că te-am trimis eu şi că mă pun chezaş pentru 
Jaffy. Apoi, poţi să te-ntorci aici cât mai iute şi să te-apuci 
de treabă. 

Tim o rupse la fugă. 

Jamrach mă luă de mână şi mă conduse prin curte. 

— O clipă! îi strigă el lunganului care stătea lângă 
elefanţi. 

In lateral era o uşă pe care a descuiat-o şi astfel am 
intrat într-un gang îngust, cu pereţi înalţi de cărămidă şi cu 
caldarâmul năpădit de buruieni. Nu mai păşisem niciodată 
în felul ăsta, ţinut de mână de un bărbat, cum îi văzusem 
pe alţii că merg cu taţii lor, ceea ce m-a făcut să mă simt 
ciudat. Nici măcar nu eram sigur cum îl chema pe tatăl 
meu. Uneori era Andre, alteori Theo, cu mama nu puteai fi 
sigur niciodată. Un marinar oacheş, cu un ochi de sticlă. La 
capătul gangului se afla o căsuţă cu uşa deschisă, a cărei 
vopsea maronie se scorojise. Jamrach ciocăni. 

— Doamnă Linver! strigă el. Un pacient pentru 
dumneata! 

Ştergându-şi cu şorţul ochelarii aburiţi, apăru femeia cu 
chipul sălbatic ce stătuse în faţa mulţimii când Jamrach mă 
salvase din ghearele tigrului. Ochii ei bulbucaţi, orbi, 
şovăiră asupră-mi cu o căutătură uimită şi exagerată, după 
care îşi puse ochelarii la loc şi se concentră. 

— Băieţelul cu tigrul! exclamă ea, lăsându-se într-un 
genunchi în faţa mea şi apucându-mă pe după umeri. 

Domnul Jamrach îi povesti tot ce se întâmplase şi îi spuse 
că ar trebui să mă hrănească, apoi să mă trimită acasă, la 
culcare. 


— O să-l jupoi pe copilu’ ăla! ţipă ea, când auzi de 
poznele lui Tim. 

Domnul Jamrach se îndepărtă cu pas vioi pe gangul 
părăginit, iar femeia mă luă de mână şi mă duse într-o 
odaie plină de rufărie, pusă la uscat peste tot: pe spetezele 
scaunelor, pe-o masă, pe o poliţă solidă ce cobora din tavan 
şi atârna deasupra unui foc aprins. Un bărbat rotofei, 
spălăcit, şedea într-un fotoliu ponosit, lângă foc, zâmbind 
nedesluşit şi cioplind o bucată de lemn, iar fetiţa care-mi 
zâmbise din mulţime era şi ea acolo, lângă maşina de gătit, 
de unde se întoarse spre mine, cu o lingură picurătoare în 
mână. Fata zâmbi şi de această dată. 

N-a fost dragoste la prima, ci la a doua vedere. Avea 
părul bălai şi drept, chipul luminos şi inocent, iar şorţul îi 
era murdar. Avea gropiţe în obraji. 

— Ishbel, porunci maică-sa, dă-i nişte terci! Frate-tu e un 
băiat obraznic şi nesuferit, adăugă ea cu glas subţire şi 
tremurător, frecându-mi faţa, mâinile şi genunchii cu o 
cârpă fierbinte, în timp ce vorbea. Apăi se-nţelege de ce 
bătrânului i-a căzut cu tronc, zise ea, clătind cârpa, la fel ca 
bietul Anton, aşa-i. Binecuvântat fie! 

In timp ce curăța un colţ de masă pentru mine, am zărit 
unghiile roase până-n carne şi degetele sângerânde ale 
fetei cu părul bălai. Împinse sub nasul meu un castron cu 
terci. Fusta ei era de un roşu-închis. l-am mulţumit, iar ea a 
strecurat o reverență sarcastică. 

— Cu plăcere, răspunse ea, îndepărtându-se în grabă şi 
aşezându-se la picioarele bărbatului. Omul semăna cu Tim 
şi cu fata, cum ar fi fost şi ei dacă le tăiai părul, îi umflai ca 
pe baloane şi le scoteai creierii. 

— Nu te face prea comodă, domniţă, îi spuse maică-sa, 
însă Ishbel se rezemă de picioarele bărbatului, îşi cuprinse 
genunchii cu braţele, îşi lăsă capul într-o parte şi începu să 
mă fixeze cu o curiozitate făţişă. 

In uşă apăru Tim. Maică-sa dădu fuga şi începu să zbiere 
la el: 

— O să te dea afară! Nesuferit ce eşti! Fir-ai să fii! O să 
te dea afară, şi cu asta basta! O să strici totul! 


Băiatul clipi des, se-apropie de locul unde stăteam şi-mi 
duceam lingura cu terci la gură şi întinse mâna. 

— Îmi pare tare rău, Jaffy, spuse el, uitându-se cu 
hotărâre în ochii mei. Chiar îmi pare rău. Cu adevărat. A 
fost o răutate ce-am făcut. Încă mai ai slujba. Am fost la 
Spoony's şi le-am povestit. 

M-am ridicat şi ne-am strâns mâinile în chip solemn. 

— E-n regulă, am spus eu. 


Amiază. Mama dormea când am ajuns acasă. Mari-Lou şi 
Silky dormeau şi ele, de după draperie se-auzeau oftaturi 
prelungi, somnoroase. M-am băgat în pat lângă mama, 
ţinând în braţe telescopul. Telescopul lui Dan Rymer, care 
făcuse înconjurul lumii. Mama nu se trezi, ci doar mă 
cuprinse cu braţul, şi o corabie înaltă mă purtă departe, 
printre valurile pictate, către un somn lung şi dulce. 


Capitolul 3 


Domnului Jamrach îi plăceau copiii. Încă de mici, Tim şi 
Ishbel dădeau năvală prin curtea lui, ca să vadă animalele. 
Erau gemeni şi-l făceau să râdă, iar el le dădea bănuţi ca 
să-l ajute cu diverse treburi. Când Tim venise să lucreze, l-a 
pus să se ducă la şcoală două zile pe săptămână, iar acum 
făcea întocmai şi cu mine. La unsprezece ani, ştiam să 
citesc şi să scriu. Domnul Jamrach zicea că avea nevoie ca 
băieţii lui să scrie şi să citească catastife. Eram ager. Mama 
era impresionată. 

— Deştept mai eşti, Jaf, spunea ea, când îi citeam afişele 
lipite pe capela matrozilor. 

— Marele Bâlci, Tunelul Tamisei, citeam eu mândru, 
Madame  Zan-Zan, ghicitoare. Marionetele lui Crinelli. 
Uimitorii frati Marioletti. Îmblânzitorul de şerpi. Mers pe 
tăciuni aprinşi. Leagăne. Intrare 1 d. 

În ziua bâlciului ne-a dat drumul devreme, iar mie şi lui 
Tim ne-a strecurat câte o monedă sau două, în vreme ce ne 
scoteam ghetele de muncă lângă şopron. Ne-am ferchezuit 
la cişmea şi ne-am schimbat hainele, împingându-ne şi 
scuturându-ne apa din păr, pocnindu-ne peste urechi pe 
când ne îndepărtam pe alee. Ishbel lucrase în acea după- 
amiază la Malt Shovel şi băuse nişte gin. Poate din această 
pricină era atât de arţăgoasă. In orice caz, de îndată ce am 
intrat pe uşă, a-nceput să urle la Tim, ceea ce nu era ieşit 
din comun. 

— Trebuia să aduci cărbunii înainte să pleci! Fata turna 
supa cu polonicul şi avea chipul plin de abur. Porc leneş! 

— Tacă-ţi fleanca, femeie, rosti ţanţoş Tim. Pe cine faci tu 
porc leneş? Rânesc în rahat de la ora cinci. 

Doamna Linver părea oarecum tulburată. Ochii îi erau 
bulbucaţi, iar din păr i se prelingeau picături pe frunte. 

— Tăceţi! urlă ea, îndesând o bavetă în gulerul soţului ei 
grăsan. M-am săturat până peste cap de voi doi! Până 
peste cap! 

Femeia smulse din mâna durdulie a soţului o sirenă pe 


jumătate terminată şi o aruncă într-un coş, peste o duzină 
de alte astfel de obiecte gata meşterite. In afară de 
momentele în care mânca, asta făcea domnul Linver cât 
era ziulica de lungă, cu o statornicie stranie, ca şi cum ar fi 
fost întors cu cheia: meşterea sirene de lemn pe care 
nevastă-sa le vindea pe străzi, femei cu chipurile vopsite 
stângaci, cu sâni uriaşi şi rotunzi şi cu cozi de peşte 
ondulate, care le serveau drept piedestal. Omul fusese 
marinar, şi încă unul chipeş, deşi cu greu îţi venea a crede. 
Ishbel îşi amintea cum alerga pe alee, în sus şi-n jos, 
purtându-l pe Tim în cârcă, în timp ce toată lumea râdea. 
Însă când gemenii aveau şase ani, s-a întors tâmp, din 
cauză că-l pocnise un scondru“, undeva în apropiere de 
Capul Verde. Nimeni nu-l băga în seamă. Era la fel ca 
scaunul pe care stătea. Nici pe mine nu mă remarca 
nimeni, astfel că m-am aşezat la locul meu şi am aşteptat 
să fiu servit. Ishbel trânti pe masă două castroane cu supă 
şi le împinse atât de violent, încât o parte din lichidul 
maroniu se vărsă pe muşama. Acum avea doisprezece ani 
şi era foarte îmbufnată. 

— Nu-i drept, spuse ea, vii acasă spălat şi gata de 
plecare, pe când eu n-am avut răgaz nici să-mi pieptăn 
părul! Îşi trase basmaua unsuroasă de pe frunte şi clătină 
din cap. 

— Ei, da arăţi bine, zise maică-sa, n-o să-ţi ia mai mult 
de-o clipă. 

Ishbel se strâmbă îngrozitor pe la spatele maică-sii, 
încordându-şi atât de tare muşchii gâtului, că începură să-i 
tremure. 

— Cine crezi c-a adus înăuntru nenorociţii de cărbuni? 
rosti ea insistent către Tim. Eu. Eu eu eu eu eu și iar eu. M- 
am săturat de tine, te urăsc, mereu faci aşa! 

Tim, cu părul încă ud de când şi-l băgase sub cişmeaua 
din curtea lui Jamrach, se aşeză să-şi mănânce supa, cu un 
rânjet strâmb, menit să enerveze. Domnul Linver se aplecă 
înainte şi scuipă în foc. 

— Ce scârbos! făcu Tim. 


1 Prăjină cilindrică, folosită pe corăbii. 


Tăică-su îi întoarse o expresie aproape duşmănoasă, 
trecătoare, dar inconfundabilă. 

— Şi trebuie să muncesc din nou diseară, adăugă ea, şi 
n-am de gând, nu-i drept, uite-aşa! Inşfăcă o cănuţă, o 
cufundă în supă şi dispăru în cealaltă odaie. 

— O, ba da, asta ai să faci, cuconiţă! strigă maică-sa în 
urma ei. 

Câtă vreme am mâncat supa, din camera de alături s-au 
auzit numai bufnituri, izbituri şi oftaturi afectate. După ce- 
am terminat, Tim şi cu mine am ieşit şi ne-am aşezat pe 
aleea mărginită de muşchi, în bătaia caldă a soarelui, 
trecând o lulea de la unul la celălalt. Nu vorbeam. În cele 
din urmă, Ishbel ieşi din casă, ştergându-se la gură. 

— Nu merg cu voi doi, zise ea. 

Vocea maică-sii o urmă prin uşa deschisă: 

— O, ba da, mergi cu ei, cuconiţă! 

— Merg cu Jaffy, dar nu cu tine, rosti ea, ignorându-mă şi 
privindu-l pe Tim. 

Era un moment deosebit de important pentru mine. Se- 
mplineau trei ani de când noi trei pierdeam timpul 
împreună, pe mal, eu ţinându-mă după ei, împiedicându-mă 
şi uneori alergând ca să ţin pasul, ei mereu în faţă, cot la 
cot, cu creştetele bălaie săltând la unison. 

— Asta s-o crezi tu, rosti Tim impasibil, vârându-şi 
mâinile în buzunare şi încovoindu-şi umerii, şi, uite-aşa, o 
porniră în faţa mea, ca de obicei. Părul lui Ishbel era strâns 
la ceafă şi împletit într-o coadă care începuse să se 
desfacă. 

Era o sărbătoare populară, cu mare îmbulzeală. Am mers 
în josul râului, am plătit cu bănuţii pe care-i aveam şi am 
păşit pe sub boltă în răcoarea din tunel, unde bâlciul se 
desfăşura cu mare tam-tam de-a lungul caldarâmului, 
minunile înşirându-se una după alta, cât vedeai cu ochii: 
ghicitoare, plimbări cu măgăruşi, maimuţici cu feţe boţite şi 
îmbrăcate cu jachete albastre. Căruţele negustorilor de 
haine erau împodobite cu rochii în culori luminoase, ridicate 
sus, deasupra noastră, asemenea unor şiruri de dansatoare 


în văzduh. Mirosea a lavandă, zahăr şi sarsaparilă?. 

Ishbel mergea cumva legănat, cu mâinile prinse la spate. 
Ea şi Tim abia dacă schimbaseră un cuvânt, după ce 
plecasem de la ei de-acasă. Am hoinărit o vreme şi am 
ajuns să privim la toţi neghiobii care cădeau de pe butucul 
alunecos. 

— Du-te tu, Jaf, îmi zise Tim. 

— Mi-e frică. 

— Laşule, continuă el. 

— Du-te tu. 

— De ce m-aş duce? Am făcut asta de un milion de ori. 

— Ha! strigă Ishbel. 

El zâmbi. Mici riduri ca de babuin îi apărură de-o parte şi 
de alta a nasului. 

— Urcă-te tu pe drăcovenia aia, Tim, zise ea, că prea eşti 
deştept! Lasă-l pe el în pace. 

— Are nevoie de asta, zise el. Are nevoie să-i dea cineva 
ghes! Nu-i aşa? Mă înghionti niţel, nu mult, suficient cât să 
poată spune că fusese-n în glumă, dacă eu aş fi protestat. 
Nu-i aşa? 

— N-are nevoie să-i dai tu ghes, izbucni ea. Cine-ar vrea 
să-i dai tu ghes? 

— El vrea. Nu vezi? Uite, uite! Haide, Jaffy, du-te, ştii că 
poţi! Întotdeauna cei mai mici se descurcă cel mai bine, se 
ştie. Hai, încearcă, băiete! Trebuie doar să stai un minut şi 
primeşti o guinee. E o treabă! 

Nu, domnule, nici vorbă. Doar nu-s neghiob. 

Totuşi, fără să-mi dau seama, m-am trezit acolo sus, pe 
treptele de lemn care duceau la butucul unsuros. Trunchiul 
era lung, pestriţ şi rotund, ca un cal întins, cu o coadă 
subţire şi cu capul pictat. M-am uitat la fundul calului, la 
cele câteva smocuri jalnice de păr care încolţeau acolo. Am 
văzut un noian de chipuri, toate aşteptând încântate să mă 
fac de râs. L-am zărit pe Tim rânjind într-o parte, apoi tivul 
fustei lui Ishbel. Mi-am depărtat picioarele, ştiind că eram 
sortit căderii, m-am ridicat peste fundul calului şi am ajuns 


5 Plantă erbacee din familia liliaceelor; rădăcina ei este folosită 
în scopuri medicinale. 


pe buşteanul alunecos. Era ca şi cum m-aş fi căţărat pe un 
melc. Mi-am proptit mâinile în faţa mea, am simţit mâzga, 
m-am aplecat înainte şi, vreme de-o clipă lungă, înainte ca 
butucul să mă răstoarne, am ţinut capul sus. Cu părul 
fâlfâindu-mi pe spate, m-am făcut de râsul lumii, agăţându- 
mă ca o picătură de muchia unui robinet, sortit oricum 
căderii. Apoi am aterizat pe spate în rumeguş, zbătându-mă 
ca un fraier, în urletele mulţimii. 

Cu urechile înroşite, am mers cu paşi apăsaţi prin 
mulţimea indiferentă, trecând pe lângă rânjetul lui şi pe 
lângă ochii ei căprui. Cât mai departe. El a fugit după mine 
şi m-a înşfăcat de cot. 

— Nu fi tâmpit, Jaffy, mi-a spus el, văzându-mi chipul. 

L-am trimis la dracu’. 

— Nu fi copil, ne distram şi noi... Şi eu am făcut asta. Şi 
ea a făcut asta. | s-au văzut chiloţii şi toate alea, nu-i aşa, 
Ish? Care-i problema ta, Jaffy? 

Nu era nicio scofală. Toată lumea cădea de pe butucul 
alunecos, asta era şi menirea lui. Tim nu făcea altceva 
decât de obicei, şi anume să mă facă să par ridicol. Vina 
era doar a mea, că făcusem ceea ce-mi spusese el. Din 
cauză că eram furios pe mine însumi, am cedat şi l-am 
pocnit taman în mijlocul feţei ăleia încrezute şi cretine a lui. 
Şi din cauză că asta fusese picătura care umpluse paharul. 

— Au! a urlat el. 

Nici măcar n-a sângerat. Treaba asta m-a înfuriat şi mai 
abitir. Nici n-a ripostat, şi asta a fost şi mai rău, insulta 
hotărâtoare. M-am repezit iarăşi la el, forțându-l să se 
apere, şi ne-am încăierat, eu fiind pe punctul de a izbucni în 
plâns, până când o femeie a ieşit din spatele unei dughene 
cu plăcintă şi a azvârlit pe noi o găleată cu apă rece, de 
parc-am fi fost câini. Am luat-o la goană toţi trei. 

Ne-am oprit taman unde leagănele-bărci se ridicau până 
la uriaşul tavan boltit. 

— Haide, Jaffy, începu Ishbel, netezindu-mi umerii căzuţi, 
eu şi cu tine ne dăm în astea. 

— Cum adică? strigă Tim. N-avem decât doi şilingi. Cine 
plăteşte pentru el? 


— Eu. Fraierule, răspunse ea. 

— Adică eu nu pot să mă dau! 

— Buhuhu! Fata îşi apropie faţa de-a lui. Eşti un porc 
groaznic, crud, rău şi scârbos, asta eşti, Timmy Linver! Asta 
eşti. 

Apoi mă-nhăţă şi mă târî într-o bărcuţă vopsită în roşu şi 
albastru, ai cărei ocupanţi tocmai ajunseseră cu bine pe 
pământ şi coborau. 

Nu mă mai dădusem niciodată într-o bărcuţă. Eu şi Ishbel 
stăteam faţă-n faţă, rânjind sălbatic, în timp ce lumea se 
clătina în sus şi-n jos, şi în sus şi-n jos, iar barca părea o 
semilună pictată pe cer. Murmurul oamenilor creştea şi 
slăbea. Se auzeau râsete, al meu şi al ei. Pe obraji îi 
stăruiau încă pete roşietice, de la după-amiaza petrecută la 
Malt Shovel, unde dansase încălţată cu pantofi cu tocuri de 
alamă, de culoare sângerie, iar bărbaţii ţinuseră ritmul 
bătând din palme. Când am coborât, Tim dispăruse. Preţ de 
o clipă, am rămas în aşteptare, fără să rostim o vorbă. Nu 
mai fusesem niciodată singur cu ea. 

A ridicat din umeri, şi-a aruncat braţul în jurul gâtului 
meu şi m-a luat pe sus de la bâlci, ducându-mă pe străzi de 
parc-aş fi fost frăţiorul ei. Crescuse mult mai repede decât 
mine. Cam aşa e cu fetele. 

Am luat-o spre casă, fără să scoatem o vorbă. Un bărbat 
gras, cu nişte arsuri groaznice, bătrân şi plin de riduri, 
instalase o cuşcă botezată „Familia Fericită” la colţul aleii 
Old Gravel. Pusese laolaltă pârşi, o pisică, un şobolan şi o 
bufniţă, iar animalele vieţuiau împreună în deplină pace. 
Ishbel a spus că erau ca leul care doarme alături de miel, 
dar eu ştiam şmecheria. Le puneau ceva în mâncare ca să-i 
facă somnoroşi. Însă nu i-am spus. Lângă capela matrozilor, 
mi-a cumpărat o bere de ghimbir şi mi-a zis să o aştept, cât 
ea avea să intre şi să aprindă lumânări pentru băieţi. Băieţii 
erau doi fraţi dispăruţi pe mare, cu puţină vreme înainte ca 
ea să se nască. Sfinţii fără de păcat, aşa le zicea Tim, 
oarecum sarcastic. Prin casă nu mai rămăsese nicio urmă, 
însă spiritele lor zăboveau nevăzute acolo, asemenea unor 
îngeri păzitori, şi, din când în când, după ce termina de 


dereticat şi se aşeza lângă foc, doamna Linver îşi dădea 
ochelarii jos şi îi ştergea cu tristeţe, vărsând câteva lacrimi 
şi blestemând marea în numele lor. Nu puteai s-o 
învinuieşti. Doi fii morţi şi un bărbat ajuns legumă, pe care-l 
avea în faţa ochilor cât era ziulica de lungă. Şi totuşi, Tim 
zisese că pleacă pe mare. Abia aştepta. Acolo era viaţa 
adevărată, spunea el. De îndată ce Dan Rymer avea să-l 
cheme, urma să se îmbarce şi să plece. „Mort pe mare.“ 
Asta era scris alături de numele aflate în catastiful acela din 
capela matrozilor, morţi pe mare, ca şi taică-meu. Am 
întrebat-o odată pe mama dacă era şi numele lui trecut 
acolo, dar a zis că nu. Berea de ghimbir era bună şi 
înţepătoare. Simţeam miros de peşte şi de levănţică. O 
căruţă cu zahăr a trecut pe lângă noi hurducăind, trasă de 
un cal maro, cu picioare strâmbe. Zvonul de bătăi de ciocan 
şi de cântece era adus de briză, iar razele soarelui erau 
calde. Am închis ochii şi mi-am imaginat cum se răsuceşte 
pe tocuri, învârtindu-şi fustele şi dezvelindu-şi câte-o 
gleznă, în vreme ce marinarii, în ţoalele lor zdrenţuroase, 
aruncă o ploaie de penny. Când spăla rufele sau căra apă 
de la cişmea, sau când ţopăia alături de mine şi de Tim pe 
pilonii de lemn putreziţi, era o ştrengăriţă cu părul încâlcit, 
dar la muncă se transforma într-o femeiuşcă fardată, cu 
petale în păr, dansând pe scenă şi împărțind sărutări 
marinarilor. 

N-o să stau aici ca o momâie, mi-am zis eu, şi am intrat 
după ea. Nu mai fusesem niciodată acolo. Prin strane şedea 
multă lume, iar o femeie aprindea o candelă. Ishbel privea 
picturile: lefta cu fiica sa, lona scuipat pe țărm, lov şi 
vâlvătăile lui. Nişte cuvinte dispuse în semicerc ziceau: 
Sunt frate al dragonilor şi tovarăş al bufniţelor. 

Veni spre mine şi mă prinse de braţ. 

— Haide, şopti ea, am făcut rost de căpşuni. 

— Ai stat o groază, i-am zis eu. 

— Sărmanul Jaffy... Îmi ciufuli părul din creştet. Te-ai 
plictisit? 

De multe ori mă trata ca pe-un căţel. De obicei, când auzi 
despre cineva că e tratat ca un căţel, înseamnă că e 


alungat de colo-colo, încuiat pe-afară şi ţinut la respect, dar 
nu era cazul şi aici. Lui Ishbel îi plăceau căţeii. Cu timpul, 
începuse să gângurească şi să mă gâdile după urechi de 
fiecare dată când mă vedea, un lucru pe care-l făcea şi 
oricărei potăi pe care o găsea pe stradă, dar pe mine nu mă 
deranja deloc. 

— Hai să mergem la barcă, zise ea. 

Nu mai mergeam în urmă, acum păşeam alături de ea, la 
fel ca Tim. O epavă numită Drago zăcea de-a curmezişul pe 
coastă, într-un estuar tulbure, astupat de mult cu aluviunile 
canalelor, la care puteai ajunge doar dacă te căţărai pe un 
perete negru, slinos. Ici şi colo se găseau nişte cârlige, iar 
dacă te descălţai, îţi legai ghetele de şireturi în jurul gâtului 
şi nu inspirai prea adânc, era uşor. 

Pe vremuri, Drago fusese o micuță ambarcaţiune pentru 
pescuit, mândră, suficient de mare cât să încapă trei 
oameni, cel mult patru, cu o prelată de pânză ce o 
acoperea pe jumătate şi cu o ladă pentru peşte într-un 
capăt. Am pus berea pe ladă. Băncile dispăruseră, dar, 
dacă nu era umezeală prea mare, puteai sta pe jos, 
fărâmiţând între degete lemnul vechi al epavei şi privind 
gândacii negri şi grăbiţi care ieşeau din străfundurile ei moi. 
Când eram mai mici, ne jucam pe-aici. El tata, ea mama, eu 
copilul. El căpitanul, ea secundul, eu musul. Şi, cel mai 
grozav: eu tâlharul, ea donşoara elegantă, el jandarmul. 
Jocurile astea dădură naştere unor revărsări de fantezie, 
unor scorneli cu monştri şi dihănii mai stranii decât oricare 
altele pe care le văzusem la Jamrach. Zgâriam imagini ale 
acestora în interiorul bărcii şi le dădeam nume, de pildă 
mandibat, camalung şi koriole, şi le ştiam toate obiceiurile, 
trăsăturile şi ciudăţeniile. Fiare uriaşe, cocoşate, veneau de 
la gura de vărsare a Tamisei, molcome, înfierbântate, 
scoţându-şi limbile bifurcate. Imaginaţia noastră comună ne 
permitea să vedem aceste lucruri de la prora bărcii Drago, 
ce dădea spre râu. 

Dar nu mai merseserăm acolo de-o groază de vreme. 

Ea avea patru căpşuni, învelite într-un petic de cârpă 
umedă. 


— Dă berea, Jaf, spuse ea. 

Ne-am aşezat la prova şi am împărţit prada. Nu ştiu de 
unde erau căpşunile. Nu le-avea când intrase în capela 
matrozilor, ci când a ieşit, aşa că probabil le furase de la 
cineva. 

Două de fiecare, coapte şi moi, au dispărut într-o clipită. 

— Mă întreb unde s-a dus Tim, am zis eu. 

Ea a ridicat din umeri, dându-mi berea. 

— Crezi că s-a supărat? a întrebat ea. 

— Probabil. 

— O să-i treacă. Îşi linse buzele cu aroma de căpşuni. 

— Oricum, am zis eu, lui nu-i pasă când îi supără pe alţii. 

— Nu vrea să fie porc, a spus ea zâmbind. 

— Ştiu. Aşa e el. 

Am râs amândoi. 

— A fost mereu gelos, a conchis ea simplu. 

Sticla era umedă de la atingerea gurii ei. Am tras o duşcă 
zdravănă. 

— Diseară nu mă duc la lucru, a spus ea. N-am chef. Nu 
mă pot obliga, nu-i aşa? 

— O s-o-ncasezi. 

— Şi? 

— O să te snopească-n bătaie, i-am zis eu. 

Făcea asta uneori, pur şi simplu nu suporta toată aiureala 
gătelii. Era tare răzgâiată şi i se acorda atenţie, însă era şi 
pălmuită, şi scuturată. Odată a zis că se pregăteşte doar 
dacă maică-sa îi aduce o prăjitură, iar când a primit-o, şi-a 
mânjit rochia drăguță agăţată de spătarul scaunului, care 
aştepta să fie îmbrăcată, pregătită pentru munca de-o 
noapte. 

— Căţea afurisită ce eşti! a ţipat mama ei. Ştii cât am 
muncit la aia? Şi-a plesnit-o zdravăn peste cap, făcând-o să 
plângă. 

Pe de altă parte, Tim nu fusese lovit niciodată. 

— Nu-mi pasă dacă mă altoieşte, zise Ishbel, ducând 
mâna către sticlă. 

— Ba da, îţi pasă. 

— Ei, zise ea, nu contează. Nu mă duc. O să stau aici 


până se-ntunecă. 

— Nu poţi să te caţeri pe întuneric, am zis eu. Dacă stai 
aici până se întunecă, va trebui să rămâi toată noaptea. 

— Aşa o să fac! strigă ea, sărind în picioare şi rânjind. 
Toată noaptea! 

— Şi eu! M-am ridicat. 

Mi-a dat sticla şi a tras un dans caraghios, agitându-şi 
braţele şi bătând din picioare. Mi-era teamă că scândurile 
se vor rupe sub ea şi că amândoi ne vom scufunda în apa 
jegoasă şi rece ca gheaţa. 

— Potoleşte-te, i-am spus. Dacă vrei să dansezi, ai putea 
la fel de bine să te duci la muncă. 

S-a oprit. Umerii i s-au pleoştit. 

— Nu putem, rosti ea, e prea frig. 

— Ce? 

— Nu putem sta toată noaptea. Am îngheţa. 

Aşa era. 

— Ştiu, a continuat ea, o să ne plimbăm pe-aici toată 
seara, până când se face foarte târziu. 

Presupunea că o să-i ţin companie. 

— Să mergem spre vest, am zis eu, pe lângă turn. Hai să 
ne plimbăm aşa, pe malul râului, toată seara, şi să vedem 
unde duce. 

— Putem să dormim prin boscheţi, continuă ea, şi să 
cerşim. Tu poţi să fii ţigan şi să prezici viitorul. Ştiu o fată la 
Siamese Cat care ghiceşte, e floare la ureche. Oricum arăţi 
ca un ţigan. 

Tim se apropie pe lângă perete, fluierând. Fluiera ca 
lumea. Întâi l-am auzit, apoi picioarele lui murdare şi goale 
au apărut pe deasupra prelatei şi s-a lăsat să cadă lângă 
noi, ca un broscoi, dându-şi ghetele jos de la gât şi 
aruncându-le în barcă. 

— Cum vă distraţi? a întrebat el. 

— Am avut căpşuni, i-am răspuns. Le-ai ratat, dar a mai 
rămas nişte bere. 

Ishbel îi aruncă sticla, iar el o prinse şi trase o duşcă. 
Cerul arăta de parcă ar fi fost gata să se ducă la culcare. 

— Nu mă duc la muncă, anunţă Ishbel. 


— Nu mai spune! 

Plescăi din buze şi mai trase o duşcă, ştergând cu atenţie 
gura sticlei, cu palma lui mare şi slinoasă, înainte de a mi-o 
da. Era ca şi cum nimic rău nu se întâmplase între noi. Un 
fâlfâit puternic de aripi traversă râul. 

— Mi-e foame, am zis eu. Aş mânca şi-un cal. 

— Ar fi o idee, spuse Ishbel. 

— Ceva biştari? întrebă Tim. 

Fata clătină din cap. 

— l-am cheltuit. 

— Totuna-i, zise el şi scoase o pipă din buzunar. Ne-am 
întins la prora, fumând, în vreme ce se lăsa seara şi se 
făcea tot mai frig. Ishbel stătea întinsă pe spate, cu 
picioarele sprijinite pe genunchii lui Tim. 

— Nu ştiu ce să fac, zise ea. Să mă duc oare? 

— Cum vrei. 

Băiatul privea rotocoalele de fum ridicându-se şi 
răsucindu-se în aerul nemişcat şi începu să cânte „Tutunul 
nu-i decât o buruiană indiană”, un cântec pe care-l 
învăţasem de la Dan Rymer, pe când hoinăream şi-l 
întâlnisem pe Treptele din Wappingf. 


Creşte verde-n zori, se taie pe-nserat... 


Ishbel îl înghionti. 

— Jalnic, zise ea. 

El râse şi continuă, astfel că m-am alăturat şi eu. 
Stătusem cu Dan pe Treptele din Wapping. Dan trăgea 
dintr-o pipă lungă şi albă, care-i atârna în colţul gurii, în 
timp ce cânta: 


Luleaua albă precum crinul 
ce-aduce multora plăcere 
se poate frânge doar c-o mângăiere. 
Aşa-i e omului destinul... 


S Loc din Londra, situat între malul nordic al Tamisei şi vechea 
arteră numită Highway. 


La refren, am început să cântăm cu toţii: 
Cugetă la asta când fumezi tutun! 


Îl cântam prin curte, uneori împreună cu Cobbe, şi 
râdeam. Însă niciodată nu ne aminteam toate versurile, ca 
şi acum, aşa că am renunţat şi am zăcut mult timp într-o 
tăcere plăcută, până când Ishbel a rostit cu un glas subţire 
şi trist: 

— Cred c-ar trebui să mă-ntorc. 

Tim deschise ochii şi îi mângâie piciorul. Nu erau la fel, 
dar nici foarte diferiţi. Bărbia lui era mai ascuţită, iar părul 
ei avea o nuanţă mai închisă. Fata avea gropiţe în ambii 
obraji, mari, tremurânde, care tot apăreau şi dispăreau. El 
n-avea niciuna. Cred că e distractiv să te uiţi la un alt chip 
şi să ştii că este exact ca al tău. Ca şi cum ai privi într-o 
oglindă. Uneori se uitau fix unul la celălalt, ca şi cum ar fi 
fost fascinaţi, iar o dată i-am văzut cum au închis ochii şi şi- 
au pipăit unul altuia trăsăturile cu degetele, ale ei 
însângerate de la ros, ale lui lungi şi graţioase, întocmai 
cum fac orbii. Treaba asta i-a făcut să râdă. 

Am oftat, am azvârlit sticla goală peste bord, ne-am 
aruncat ghetele pe după gât şi ne-am întors. 

Doamna Linver ne-a pus să ne spălăm, apoi ne-a dat 
nişte supă de carne, subţire şi delicioasă. Bătrânul cioplea, 
focul trosnea în sobă. lată-ne acolo, stând toţi trei la masă, 
prostindu-ne şi ciondănindu-ne, când mama lor a intrat 
agitată şi i-a dat lui Ishbel o picătură de gin. 

— Un strop, scumpete, zise ea. Te linişteşte. 

— Nu mă duc, spuse Ishbel, fără să se uite la ea, luând 
totuşi ginul. 

— Hai, nu face pe proasta. Doamna Linver se încruntă la 
părul prins în coadă, care începuse să se împrăştie pe 
umerii lui Ishbel. L-ai pieptănat vreun pic pe ziua de azi? 

— Nu. 

— Văd asta. Ar trebui să-ncepi să te pregăteşti. 

— Nu mă poţi obliga. Nimeni nu mă poate obliga. Ishbel 
îmi aruncă o căutătură vicleană şi apoi zâmbi pe 


neaşteptate. Tu înţelegi, spunea privirea ei. 

Mama ei plecase, dar se întoarse curând. 

— N-am timp, izbucni ea. Ridică-te. Acum. 

— Nu merg. Ishbel sorbi ginul dintr-o înghiţitură şi plescăi 
din buze. 

— Nu fă pe mironosiţa, zise Tim. E de muncă. Toţi trebuie 
să muncim. 

— O să muncesc când o să vreau eu, răspunse ea. 

— Dacă nu te duci în seara asta, n-o să te mai primească. 
Maică-sa o apucă de braţ şi încercă s-o dea jos de pe scaun, 
dar ea râse şi se ţinu de masă. Abia când masa începu să 
se încline şi să se hâţâne, în timp ce eu şi Tim o ţineam 
strâns, şi totul începuse să cadă de pe ea şi să se împrăştie 
pe jos, abia atunci fata i-a dat drumul, îngăduindu-i mamei 
ei s-o ridice în picioare. 

— Nu mă duc, femeie nebună ce eşti! strigă ea chiar în 
urechea maică-sii. 

Doamna Linver se crispă şi-şi frecă tâmpla. 

— Sunt obosită! ţipă Ishbel. N-am chef de dansat, nu poţi 
să-ţi bagi chestia asta în capul ăla prost? 

— Asta-i periculos! urlă la rândul ei maică-sa. Poţi s- 
asurzeşti pe careva cu treaba asta! 

— Nu-mi pasă! 

Atunci maică-sa a plesnit-o. Văzusem zeci de astfel de 
scene, dar asta era diferită. De astă dată, Ishbel a ripostat. 
S-a întâmplat iute - într-o clipită -, ochelarii mamei 
ajunseseră să stea pieziş, iar ochii femeii rămăseseră 
descoperiţi. Am icnit cu toţii. Ishbel începu să plângă şi 
căzu la podea, lângă genunchii moşului. Abia desluşit, omul 
şi-a mutat privirea goală către creştetul copilei, lucrând 
liniştit la solzii de pe coada ultimei sirene. 

Doamna Linver îşi scoase ochelarii. Gura îi tremura, ochii 
i se umflaseră şi i se îngustaseră de furie. Şterse lentilele 
pe şori cu mâini tremurătoare, ridicând ochii către noi, orbi 
şi mohorâţi. 

— Ah, mamă! strigă Tim, sărind şi alergând către ea, s-o 
îmbrăţişeze. 

— O să vezi tu într-o bună zi, fiinţă egoistă ce eşti, rosti 


cu glasul tremurat doamna Linver. 

Ishbel sări în sus, cu faţa brăzdată de lacrimi. 

— Ştiu, ştiu, ştiu, spuse ea cu asprime. 

— Nu-i nimic, mamă, zise Tim. N-o supăra şi mai mult, 
Ish. E totul bine acum, mamă. 

— Da da da, sigur sigur sigur. Ish zâmbi extravagant şi 
sări în picioare. E vremea să merg la muncă! E vremea să 
merg la nenorocita aia de slujbă! Şi pe loc o zbughi în odaia 
din interior. 

Era ursuză când am condus-o la slujbă, douăzeci de 
minute mai târziu. Işi dăduse cu prea multă pudră, ca să 
ascundă urma palmei de pe obraz, iar buzele îi erau prea 
roşii. 

— Nu-mi iei niciodată apărarea, îi reproşă ea lui Tim. 

— Nu-i adevărat. 

— Mereu îi iei apărarea mamei. 

— Ce-ar trebui să fac? Și eu trebuie să mă duc la muncă. 
Uneori mă trezesc la patru dimineaţa. La fel şi Jaf. Toată 
lumea trebuie să muncească. 

— M-am săturat! zise ea şi lovi cu piciorul o piatră. Când 
îşi ridică din nou privirea, ochii îi străluceau. 

Am cuprins-o cu braţele. 

— O să te-aştept şi-o să te conduc acasă după ce termini, 
am zis eu. 

— Nu-i nevoie. Tim se băgă între noi. 

Ea mă îmbrăţişă. 

— Mulţumesc, Jaffy. Firişoare albe din pudra ei îmi 
intraseră pe nări şi îmi venea să strănut. Fata arăta ca o 
păpuşă. Eşti foarte generos. 

— Generos? pufni Tim. 

Voiam să rămân alături de ea, însă i-am dat drumul. 

El se apropie din cealaltă parte şi se aşeză în faţa ei, fără 
să rostească o vorbă. Vreme îndelungată, s-a uitat doar în 
ochii fetei, cu privirea lui aspră şi blajină. Ceva se întâmpla 
între ei, o chestie între frate şi soră, la care eu nu puteam fi 
părtaş. Umerii lui erau aduşi, buza de jos îi atârna. Pe faţă i 
se citea un aer bătrânesc. De unde izvora, n-aş fi putut 
spune. Ea se înmuie vizibil. 


Am mers mai departe, la distanţă unul de altul. La uşa 
localului Malt Shovel, ea se întoarse către mine şi spuse: 

— Ai face bine s-o ştergi spre casă, Jaffy. Îţi mulţumesc în 
veci pururi. 

— Trebuie să se pregătească acum, spuse Tim. 


Mama era plecată când am ajuns acasă. Îmi amintesc c- 
am luat telescopul lui Dan Rymer, l-am scos pe fereastră şi 
am privit Strada Watney, zăbovind ici şi colo asupra unor 
detalii stranii în crepusculul dens: un chip, o pisică, o 
anghinare, o băltoacă lucioasă sub cişmea. 

A ajuns pe fundul mării cu multă vreme-n urmă. Mi-aş 
dori să-l mai am şi acum. Era minunat - modelele sculptate 
în mahonul bine lustruit, alama lăcuită. Pe apărătoarea de 
soare, argintul era gravat cu un model în formă de pană. 
Telescopul pe care-l am acum este solid şi simplu, însă 
claritatea n-are cusur. Mă uit la păsări şi, în unele nopţi, 
privesc stelele prin plasa ce-acoperă grădina. Cât am 
umblat pe mare, am ajuns să cunosc destul de bine aştirii. 
Nu te poţi baza pe soare şi pe lună - uneori se poartă 
ciudat însă pe stele, da. Când le priveşti prin telescop, 
încep să pâlpâie asemenea unor aripioare albe care ard 
într-un foc argintiu. Apoi, dacă îţi concentrezi lentila aici jos, 
pe ochiul unei păsări, îi zăreşti strălucirea, viaţa. lar alteori, 
câte un lucru se apropie atât de mult, încât tresari. 

E ca şi cum ai privi în trecut. În depărtare, licăresc aripi 
albe, nimic nu e clar. Mai aproape, vezi detalii: velaturile 
marilor corăbii care se întreţes pe bolta întunecată; 
acoperişuri, clare în obiectiv, amplificate şi, uneori, câte un 
fulger, foarte aproape. Seara asta e una de primăvară 
târzie. Scobitura unui os de balenă, aspră la atingerea 
degetelor mele, îmi aduce aminte de penele gravate pe 
vechiul telescop de când eram un băieţel, şi-mi amintesc 
de-o noapte de mult trecută: fusese o zi minunată, inima 
îmi bătea uşor, când am ajuns acasă şi am plâns, fără să 
ştiu de ce, năpustindu-mă pe deasupra acoperişurilor cu 
ochiul meu atoatevăzător, gândindu-mă la Ishbel. Ea era pe 
scenă, rânjind generos, prinzând monede în palmele ei 


mici, însângerate, cu degete butucănoase. Cânta „Cofiţa 
cafenie”, „Băiatul orb la joacă” şi „Inima ce bate pentru 
altul”, iar marinarii beţi râdeau şi boceau. 


PARTEA A DOUA 


Capitolul 4 


Cam asta a fost cu Jaffy, copilul. N-a rezistat prea mult, 
nu-i aşa? Ce a fost el? Un fluture. A fost măturat de un 
talaz. L-a mâncat un tigru. Doar capul a rămas din el, 
zăcând pe caldarâm. Lăsaţi-l să vorbească. Lăsaţi-l să se 
rostogolească pe vechiul Rateliffe Highway, o fantomă 
flămândă, răcnindu-şi povestea către toţi cei care vor s-o 
audă. Ştiu acum de ce marinarii cântă atât de frumos în 
bărcile lor de pe fluviu, de ce simţurile mele neşlefuite se 
tânguiau, când ascultam în pătuţul meu din Bermondsey. 
Am aflat la cincisprezece ani. 

Tim era de-acum mare grangur. Când Bulter s-a căsătorit 
şi a plecat, Jamrach a zis că era prea isteţ pentru ogradă şi 
prea visător ca să lucreze cu animalele, astfel că eu, Cobbe 
şi un băiat nou făceam toată treaba murdară, iar Tim era 
conţopist şi primea o leafă mai mare. Purta guler la muncă. 
Maică-sa i-l apreta în fiecare seară. La momentul despre 
care vorbim, eram deja apropiaţi. Incă putea să fie porc, 
dar era unul din aceia pe care lumea-i iartă. Aşa sunt unii. 
Odată, n-am vorbit cu el vreme de trei săptămâni, iar el n-a 
putut suporta, a venit la mine, ţinându-se aristocrat şi 
drept, şi mi s-a adresat ca un bărbat, a zis că eram cel mai 
bun prieten pe care l-a avut vreodată, singurul prieten 
adevărat. Viaţa-i scurtă. Ce poţi face? 

In ziua în care am aflat despre dragon, Tim era în curte 
cu noi, mutându-se de pe-un picior pe altul, în frig. Omul 
domnului Fledge şi Dan Rymer stătuseră în birou toată 
dimineaţa, discutând aprins despre ceva grozav. ÎI 
dăduseră afară ca să vorbească între ei. 

— Se coace ceva, tot zicea el plin de importanţă, 
purtându-se de parcă ştia mai mult decât în realitate. Avea 
bucle rotunde, lipite de frunte, iar ochii îi erau strălucitori. 
Respira aburi prelungi. L-au chemat când omul lui Fledge a 
plecat, iar după zece minute, a ieşit în fugă. 

— Mă duc pe mare! Cu Dan! O să prindem un dragon! Și- 
o să fim bogaţi! 


— Nu există dragoni, spuse Cobbe. 

Dar Tim continua să trăncănească despre cum Dan ştia 
pe cineva care ştia pe altcineva, care la rândul său văzuse 
un dragon ieşind dintr-o pădure aflată pe o insulă din estul 
Mării Java. Despre cum domnul Fledge, care mereu voia să 
aibă ceea ce nimeni altcineva nu avea, ceea ce nimeni 
altcineva nu avusese vreodată, era acum hotărât să devină 
prima persoană din lumea civilizată care să fie proprietarul 
unui dragon. O corabie pleca în trei săptămâni, iar Tim 
urma să se îmbarce ca mâna dreaptă a marelui vânător, 
navigând către răsărit şi apoi mai departe, până când 
aveau să facă înconjurul globului pământesc. 

— S-a ţicnit, spuse Cobbe, arătând către tâmplă. Asta tre’ 
să fie. 

Mi-am imaginat un monstru uriaş, zburător, care fâlfâia 
uşor din aripi, asemenea unui bâtlan, scuipa flăcări, se 
bătea cu feţi-frumoşi, găsise o comoară şi mânca fete. Cu 
nările foarte mari, rotunde, din acelea prin care te puteai 
târî ca printr-un canal din Bermondsey. 

Eu eram cel mai priceput la animale, toată lumea ştia 
asta. De ce nu mergeam eu? 

— Nu cred că ai şanse prea mari, am rostit eu, nu uita de 
foc. 

— Ce foc? 

— Scoate flăcări pe nări. 

— Nu fi tâmpit! Asta scrie doar în cărţile cu poveşti. Nu 
mă crezi, nu-i aşa? Haide! Era înnebunit, radia de încântare 
şi mă trăgea în biroul în care Dan Rymer şi domnul Jamrach 
beau rachiu, învăluiţi într-un fum gros. 

— E adevărat, nu-i aşa? întrebă Tim. Spuneţi-i! 

Se duse în spatele biroului şi se lăsă pe spate în scaun, 
ajungând aproape la orizontală, întinzându-şi picioarele 
lungi pe birou şi înlănţuindu-şi degetele la ceafă. 

— E-adevărat, zise Jamrach. Din fericire, domnul Fledge 
are mulţi bani şi puţină minte. El şi Dan izbucniră în râs. 

— Un dragon? 

— Un dragon, dacă se poate numi aşa. Dan mâăzgălea pe 
o bucăţică de hârtie. Dacă există. Cu siguranţă că băştinaşii 


cred că există. Îi zic Ora. Umblă tot felul de zvonuri. Am 
vorbit odată cu un om din Sumba, care a zis că bunică-su a 
fost mâncat de unul din ăştia. Şi mai era şi un balenier care 
locuia pe o insulă. Avea şi ăsta o poveste. Sunt multe 
poveşti. 

Îmi arătă ce desenase. Semăna cu un crocodil cu picioare 
lungi. 

— Dragonii adevăraţi trebuie să aibă aripi, am zis eu. 

Dan ridică din umeri. 

— O să fim plecaţi trei ani, zise Tim entuziast. 

— Doi sau trei, adăugă Dan. Depinde. 

— De ce depinde? am întrebat eu. El ridică din nou din 
umeri. 

Domnul Fledge era proprietarul unei baleniere numite 
Lysander”. Pornise din Hull şi, în acel moment, era încărcată 
la vechiul doc Greenland. Aveau să culeagă echipajul de pe 
drum şi să se îngrijească de animalele sălbatice - dacă era 
cazul - la întoarcere. Adu-i un dragon, zisese omul lui 
Fledge, şi nu mai e nevoie să munceşti în vecii vecilor. 

L-am lăsat pe Tim să se bucure de triumful său vreme de 
câteva zile, apoi m-am dus la docul Greenland. Lysander 
era o corabie foarte bătrână, ultima de felul ei, aş zice, şi 
era în căutare de echipaj. M-am înscris. Domnul Jamrach 
ştia prea bine că putea să găsească alt băiat pentru 
menajerie. 

— Ai nevoie de mine pentru animale, am zis eu când l-am 
anunţat pe Dan că merg. Sunt mai bun decât el. 

Şi-a lăsat capul pe spate, mijindu-şi ochii prin vălătucii de 
fum care îi mângâiau faţa, şi a spus: 

— Ei bine, bănuiesc că poţi să-l supraveghezi pe Tim. 

Biata mama, a fost înnebunită de durere! 

— Ah, nu vreau să te duci pe mare, Jaffy! s-a tânguit ea 
când i-am dat vestea. Am ştiut mereu că asta o să se- 
ntâmple într-o bună zi şi mereu mi-am dorit să nu fie aşa. E 
o viaţă îngrozitoare! Mult prea grea pentru un băiat ca 
tine... Odată ajuns acolo, nu mai e cale de-ntoarcere, să 


7 General care a condus flota spartană în timpul Războiului 
Peloponesiac. 


ştii. 

Pe atunci locuia în Limehouse. Se însoţise cu un pescar 
pe nume Charley Grant, un ins de treabă. Când i-am dat 
vestea, pregătea heringi pe un tăietor, spintecându-le 
pântecele şi trântindu-i jos, turtindu-le spinările cu partea 
boantă a unui cuţit. 

— Ştiu asta, mamă. N-o să vreau să mă întorc. Mi se 
părea anapoda să-mi arăt încântarea, având în vedere 
starea mamei, dar îmi era greu. Se înroşise şi se chinuia să- 
şi stăpânească lacrimile. In ceea ce mă priveşte, simţeam 
că plutesc. 

— l-auzi la el, zise ea, habar n-are despre ce vorbeşte! 

Biata măicuţă! Acum n-ai mai confunda-o cu un copil. S-a 
îndesat şi vremea şi-a pus pecetea asupra ei, iar părul a- 
nceput să-i încărunţească la tâmple. Totuşi, încă mai merge 
ca un marinar. 

— Am ştiut întotdeauna că aşa o să sfârşeşti, zise ea cu 
ochii trişti, ceea ce m-a îndurerat. O iubeam pe mama. 
Pentru mine, ea o să fie de-a pururi o îmbrăţişare caldă în 
miezul nopţii. 

— Atunci, ce vrei, mamă? am zis eu, încercând s-o 
binedispun. Ei? Ce să-ţi aduc? 

— Nu vreau nimic, prostuţule. 

— Stai liniştită, mamă! O să-mi fac un rost. Nu pot să mă- 
nvârt pe-aici toată viaţa, nu-i aşa? Aici nu-s bani. Cum te 
aştepţi să am grijă de tine la bătrâneţe, dacă stau aici toată 
viaţa? N-o să mai am aşa o şansă. Gândeşte-te! 

— Tocmai ăsta-i necazul, răspunse ea, dându-mă la o 
parte cu mâna duhnind a peşte şi scoţându-şi şorţul. Mă 
gândesc tot timpul. Fir-ar să fie! Ai mâncat? 

— O grămadă. Uite, mamă, toarnă-mi un pic de ceai, te 
rog. 

— Mie toate astea mi se par nişte nebunii, spuse ea, 
îndreptându-se către foc. 

Am râs. 

— Tocmai asta-i frumuseţea, i-am zis. Chiar aşa! Fii 
mândră! Poţi să le spui tuturor: Fiul meu a plecat să prindă 
un dragon. Asemenea cavalerilor de pe vremuri... 


— Ai spus că n-ai treabă cu vânătoarea! S-a întors 
acuzator, cu vătraiul în mână. 

— Nu am, nu am, nu am, zic şi eu într-o doară. 
Bineînţeles că nu am. Am râs din nou. Simţeam că plutesc. 
Asta face Tim, nu eu. Dar iau şi eu parte la afacere. 

Cât de important sunau vorbele mele! Cum le mai 
fermecau pe fetele de la Spoony's şi de la Malt Shovel... 
Afacerea! Marea afacere! 

— Ai doar cinşpe ani, zise ea, şi nu eşti bărbat în toată 
firea. 

— Ba bine că nu! 

O, ba bine că nu! Avea şi trebşoara asta binefacerile ei. 
Mă iubeau ca pe un prunc, curvele alea cât casa, toate 
doreau să mă ia la piepturile lor moi, cu iz de lămâie şi de 
lavandă. Bineînţeles că mi-am cufundat adesea chipul în 
rotunjimile acelea catifelate şi am sorbit adânc, ca un 
copilaş care se hrăneşte cu laptele mamei, şi niciodată nu 
mi-au luat un penny pentru ceea ce alţii plăteau. Cu toate 
astea, acum eram bărbat în toată firea. Rămâneţi cu bine, 
fete din Londra! Jaf Brown pleacă în jurul lumii şi, data 
viitoare când îl veţi vedea, va avea ce povesti. 

— Ah, Jaffy, nu vreau să pleci! Mama îşi lovi furioasă un 
ochi cu palma. Aş vrea... 

— Te rog, mamă, am rostit eu, ruşinat şi agasat. 

Te rog, nu-mi strica momentul, aş fi vrut să zic. Nu vreau 
să fiu nevoit să-ţi port de grijă cât sunt plecat. Te rog, te 
rog, mamă, nu-mi îngreuna sufletul. 

— les bani din asta, mamă, am zis eu. Mulţi bani. E un 
om foarte bogat. 

— Ah, stai jos, spuse ea, şi bea-ţi ceaiul. Ştia că nu avea 
ce să facă. 


— Asta nu-i nimic, a spus Tim când ne-am văzut. S-o fi 
auzit pe maică-mea. Nostim! Şi degetele lui lungi şi agile îi 
fluturară în jurul feţei. „Ah, nu tu! Nu şi tu, Tim! Nu-u-u! Nu- 
u-u-u! Ah, Doamne Dumnezeule din ceruri! Nu-u-u-u!“ 

Am râs. Ce altceva ar putea să facă un băiat, decât să 
frângă inima mamei lui? 


— Să mergem la Meng, continuă el. 

Ishbel era la Meng cu Jenny de la Spoony's. Asta făcea 
ea. Muncea toată noaptea, aducea bani la Quashies, la 
Rose and Crown, la Paddy's Goose, iar după-amiaza 
mergea la Meng. Drago nu mai era de mult, fusese distrus 
bucată cu bucată într-o săptămână fierbinte de iunie, când 
algele verzi şi mâloase miroseau ca subsuoara lui Neptun. 
Meng era noul nostru Drago. Un chinez îmbrăcat cu o haină 
roşie, strălucitoare, şedea în uşă. Tablourile de pe pereţi 
erau de mătase, iar gura imensă a căminului avea o 
strălucire galbenă. M-am aşezat lângă Ishbel, lângă perete, 
iar Tim la celălalt capăt al băncuţei, tolănindu-se lângă 
roşcata Jane şi mestecând un beţişor de lemn dulce. 

— Ah, iată-i, rosti Ish, tărăgănat şi sarcastic. Salutare, 
mari exploratori! Trântorii ăştia mă părăsesc, Jane. 

— Ştiu, îi răspunse Jane, aranjându-şi buclele roşii şi 
ferme. Vuieşte târgul. 

— Trei ani! Eu ce să fac în tot timpul ăsta, prinsă aici, de 
una singură? Îşi puse braţul în jurul gâtului meu. Trecuseră 
doi ani de când începuserăm să ne giugiulim, dar nu mă 
lăsase niciodată s-o sărut. Mă scotea din minţi! 

Meng se interesă dacă vrem ceva. Tim dădu afirmativ din 
cap şi plăti pentru amândoi. 

— Trei ani? zise Jane. E o groază de timp. 

— Poate mai puţin, am completat eu, ca să nu ne- 
ndepărtăm de adevăr. 

— Păi, de-aici încolo, nici n-aveţi unde să mai mergeţi, 
nu-i aşa, băieţi? zise Jane. Să ştii, Jaf, că Bob zice că nu vrea 
să te piardă. 

— Cred că-i o nebunie. Ishbel îşi scutură părul, agăţată în 
continuare de mine. Cred că Fledge e scrântit. Trebuie să 
fie, numai că nu şi-a dat nimeni seama, el vrea asta, el vrea 
ailaltă, şi nu-şi arată chipul niciodată, nemernicul, e 
complet dus cu capul, dacă mă-ntrebi pe mine. Pesemne că 
locuieşte într-un castel de unde nu iese niciodată şi poartă 
o mască, din pricină că e înfiorător de urât. 

— Fără-ndoială. Tim se aplecase către gâtul rotunjor şi 
catifelat al lui Jane. Cui îi pasă? El plăteşte. 


— Nu-i un dragon adevărat, le-am reamintit. 

— De unde ştii? a ripostat Tim. Nimeni nu ştie ce e. 

Pe poliţa de deasupra căminului se afla un dragon, alături 
de mai multe pipe şi o bufniţă sculptată în ceară. Am 
cugetat la această dihanie, la această veche poveste. Mi s- 
a arătat în adâncul pădurii, uriaşă, cu ochii roşii şi limba 
stacojie, bifurcată asemenea cozii de rândunică şi subţire 
ca un fir de iarbă, ieşindu-i ca un fulger din gură. Stând 
acolo, aşteptând să fie găsită. 

— Dan Rymer zice că e ceva acolo, spuse Tim neclintit. 

— Şi el ştie, nu-i aşa? comentă Ishbel. El ştie totul. 

— Ştie al dracului de multe, asta-i clar. Tim îşi lăsă capul 
la loc şi trimise un nor mare şi albastru de fum către tavan, 
zâmbind. În lumina focului, părul îi strălucea ca aurul. Nici 
nu ştiu dacă îşi dorea cu adevărat să meargă. Zicea că da, 
însă cu Tim nu puteai să bagi mâna-n foc. Nici chiar 
Jamrach nu ştie nici pe jumătate din câte ştie Dan despre 
animalele sălbatice, continuă el. 

Sunt tot felul de dragoni, bineînţeles. Noi căutam un 
dragon oriental. Cel de pe spatele hainei roşii şi lucioase a 
portarului şi cel de pe polita căminului erau dragoni 
orientali, un soi feroce de şerpi înaripaţi, cu cozi în spirale 
nenumărate, cu capete enorme, cu mustăţi şi ochi uriaşi, 
bulbucaţi. 

— Nu-i un dragon adevărat, am repetat eu. Nu are aripi. 

— Mă bucur că te duci, Jaf, spuse Ishbel. Işi apropie faţa 
de a mea, aşa încât îi simţeam respiraţia cu iz de mirodenii. 
M-am tras un pic înapoi. Asta era o chestie care se întâmpla 
din când în când, şi doar când avea ea chef. Nu era drept. 

— Te bucuri că scapi de mine? am zis. 

— Nu fi prostuţ. Şi-a lăsat capul pe umărul meu, şi iar nu 
era drept. Tu eşti cel înţelept. Trebuie să ai grijă de el. 

Tim, afundându-se în poala lui Jane de la Spoony's, pufni 
la ideea că eu i-aş fi putut purta lui de grijă. Am cuprins-o 
pe Ishbel pe după mijloc, iar ea nu s-a împotrivit. 

— E doar un crocodil mare, am zis eu. E doar o vânătoare 
de crocodili, asta-i tot. 

— Ştiu, rosti ea zâmbind, cu ochii grei de somn, şi poate 


că nici n-o să-l găsiţi. g 

Tim dormea în poala rotundă a lui Jane. Intr-o rochie albă, 
cu pantofi albi, Jane zâmbea în timp ce fredona o 
melodioară pe care o ştiam de la Ishbel, care o cânta cu ani 
în urmă la colţul înmiresmat al Străzii Baroda, lângă 
prăvălioara cu mirodenii. Cerul se scutura, stropi întunecaţi 
cădeau pe pietre, femeile zâmbeau, treceau marinari cu 
mantale albastre, iar maică-sa îşi păzea coşul cu sirene 
planturoase. Machiată, Ishbel cânta „Sirena”, pieptănându- 
şi părul cu un pieptene imaginar şi admirându-se într-o 
oglindă imaginară. lar când fredona: „Trei ture a făcut 
frumoasa noastră corabie, trei ture a făcut...”, se învârtea 
de trei ori într-un soi de cerc şi încheia lăsându-se jos, pe 
caldarâm, într-o învălmăşeală graţioasă de fuste, cu braţele 
legănându-se ca algele. 


„.. ŞI pe fundul mării s-a scufundat, 
Al mării, al mării, 
şi pe fundul mării s-a scufundat. 


Ziua lor de naştere, a lui şi a ei, era pe întâi august. 

La cea de-a zecea aniversare a ei, i-am dăruit o scoică. A 
învrednicit-o cu o privire. 

La cea de-a unsprezecea aniversare, i-am dăruit o carte 
cu poze mişcătoare. A râs o dată sau de două ori, în timp 
ce se juca sub prelata pe care ploaia bătea darabana. 

La cea de-a douăsprezecea, nu mi-am mai bătut capul şi 
mi-am jurat că nici n-o să mă mai sinchisesc vreodată. 

La cea de-a treisprezecea, i-am dăruit o portocală. 

La cea de-a paisprezecea, i-am făcut cadou un şoarece 
tărcat. L-a botezat Jester şi îl lăsa să alerge de colo-colo în 
şorţul ei. 

La cea de-a cincisprezecea, i-am dat un inel de aur, pe 
care l-am furat de la un marinar beat de la Spoony's. 

Jester a murit. 


8 Flick book, (Ib. engl.) în original. Este vorba despre o carte cu 
imagini care se schimbă de la o pagină la alta, astfel că, atunci 
când paginile sunt întoarse rapid, imaginile par animate. 


La cea de-a şaisprezecea aniversare, i-am dăruit un 
şobolan nemaivăzut, foarte frumos. A iubit animalul acela. 
L-a botezat Fauntleroy. Când ea mergea pe stradă, 
Fauntleroy trăgea cu ochiul din gluga ei. Era alb ca zăpada, 
avea ochii roz, strălucitori, şi îi plăcea muzica. 

Fauntleroy a însoţit-o când a venit să-şi ia rămas-bun. 


Lordul Lovell şade-n uşă, 
Țesălându-şi armăsarul alb ca neaua, 
Lady Nancy Belle trecu şi se opri-n loc, 
Ca să-i ureze iubitului la drum noroc. 
În larg, departe, voi pleca, iubirea mea. 
Meleaguri stranii să-ntâlnesc... 


Pe viaţa mea că nu-mi amintesc versul următor! 


Aflat-am meleaguri stranii 
Și ele m-au aflat pe mine, 
lar ei m-au iscodlit cu ochi întrebători... 


Mă aflam în odaia cu păsări tăcute, un loc unde mă tot 
trăgea aţa, cu două zile înainte de plecare, când am 
căpătat impresia că eram urmărit. 

— Jaf, am venit doar să-mi iau la revedere, spuse ea. 

— Nu vii să ne conduci? 

— A, ba da, răspunse, dar vor fi cu toţii acolo, nu-i aşa? 

Am căzut în genunchi şi i-am sărutat mâinile puternice, 
butucănoase, şi unghiile roase, am plâns şi i-am spus că o 
iubesc. Nu, nu i-am spus. Am scos un „Ah!“, şi asta a fost 
tot. 

— Pot să stau doar o clipă, a continuat ea. 

— Te duci la muncă? 

— Mama are nevoie de minte. 

— Ah... 

— O să fie ciudat să nu te văd atâta vreme. 

Am râs. 

— Ai fi vrut să vii? am întrebat-o. 

— Balenierele put, s-a strâmbat ea. 


Amândoi eram stingheri. 

S-ar putea ca asta să fie ultima dată, am cugetat eu. Am 
întins braţele şi am tras-o aproape de mine. 

— Vă urăsc pe amândoi că plecaţi, a spus ea deodată, cu 
lacrimi în ochi. Când am sărutat-o pe gură, m-a sărutat şi 
ea. S-au scurs clipe îndelungate şi dulci până când ea s-a 
retras, zicând că trebuie să plece, luându-mă de mână şi 
trăgându-mă afară, în timp ce capul mi se învârtea. Am 
condus-o la poarta din spate. Cobbe ardea gazul prin 
ogradă. Leoaica rodea liniştită la o halcă de carne de vită, 
ţinând-o strâns cu labele, lingând-o tandră, mâncând cu 
ochii-nchişi. 

— O să ai grijă de el, da? spuse Ishbel. Nu e atât de 
curajos pe cât se laudă, să ştii. 

— Nici eu. 

— Tata nu vrea să dea mâna cu el, mai spuse ea. Chiara 
plâns. Nu-i zice că ţi-am spus. 

— Sigur că nu. 

Am rămas zâmbind ca doi tembeli. 

— Nu-i decât un copil mare, a mai spus. 

— La fel şi eu, am zis. 

— Ce face mama ta? întrebă ea. 

Ca şi cum nu s-ar fi-ntâmplat nimic. 

— O să se descurce. L-a pus pe Charley să stea de vorbă 
cu mine, ca să mă convingă să rămân şi să intru în afacerea 
cu peşte. „Vorbeşti serios?” l-am întrebat eu. „Să lucrez 
într-o dugheană cu peşte, sau să plec în jurul lumii?“ 

Fata râse. 

— Ei bine, spuse ea, aranjându-şi părul, ar trebui s-o iau 
din loc, şi dusă a fost. 

Trei ani şi mă-ntorc bărbat, mă-ntorc alt om. O să văd 
locurile stranii pe care tânjeam să le văd. O să văd marea. 
Se poate să te saturi vreodată de mare? M-a întrebat asta 
într-o zi, când stăteam pe pod. Ea nici măcar n-o văzuse 
vreodată, iar eu mă rog nici să n-o vadă. 

M-am dus acasă şi am privit apusul pe fereastră. Era luna 
mai. Cerul era un ochi roşu, iar acoperişurile erau negre. 
Văzduhul era presărat de insule. Valurile săltau. Se vedeau 


minunatele Insule Azore. Jaffy Brown a murit. S-a 
transformat, a fost transformat într-o fantomă, pe un ocean 
bântuit de divinitate. Ochii mei erau una cu orizontul indigo. 

Dis-de-dimineaţă, pe chei se aflau câţiva docheri şi 
hamali răzleţi, o mână de babe şi câteva mame, nu şi a 
mea. Mama se depărtase cu totul de mine. Ne luaserăm la 
revedere. Nu suporta chestia asta, aşa zicea. Dacă te duci, 
atunci du-te şi întoarce-te cât mai repede cu putinţă, dar nu 
te aştepta să-mi facă plăcere. Nici domnul Jamrach nu voia 
să plec. Când mi-am luat simbria de la el, cu o seară 
înainte, m-a prins de braţ, şi-a apropiat chipul de al meu şi 
m-a fixat cu ochi stăruitori, albaştri şi apoşi, făcându-mă să 
mă simt nelalocul meu. 

— Să ai grijă de tine, Jaf, a rostit el cu asprime. Nu o să te 
conduc pe chei. 

Ne-am strâns prieteneşte mâinile şi ne-am zâmbit 
stânjeniţi, până când în uşă a apărut cineva care voia nişte 
păsări, ceea ce mi-a îngăduit să-mi iau tălpăşiţa pe 
nesimţite. 

Soţia lui Dan Rymer stătea în picioare pe chei, o femeie 
înaltă, frumoasă, cu spatele drept, cu copiii printre fuste şi 
un bebeluş în braţe. O adunătură de marinari portughezi 
care debarcau pentru un zaiafet şi-au aruncat privirile 
asupra lui Ish, venită direct de la Paddy's Goose şi încălţată 
cu pantofii ei roşii. 

N-a plâns şi nici nu s-a agitat. Fiecare am primit câte o 
sărutare pe gură. L-a îmbrăţişat îndelung pe Tim, apoi pe 
mine, ceva mai grăbit. 

— O să-l aduci teafăr acasă, Jaf, a rostit ea. 

Incă o mai văd stând acolo, făcându-ne cu mâna, 
ţinându-şi palma streaşină la ochi. 


Capitolul 5 


Când am păşit în cele din urmă la bord, groaza care îmi 
frământa măruntaiele se contopea cu un soi de bucurie. 
Voiam să privesc o balenă în ochi. Singura balenă pe care o 
văzusem era cea dintr-un tablou din capela matrozilor, cea 
care-l înghiţise pe lona. N-avea chip. Era doar o masă 
imensă, o monstruozitate cu gură. Însă o balenă are ochi, 
ştiam asta, şi voiam să privesc în ei, aşa cum priveam în 
ochii tuturor animalelor care soseau şi plecau din curtea lui 
Jamrach. De ce făceam asta? Nu ştiu. Nu mi-am dat seama 
niciodată. 

Cu toţii eram nesăbuiţi, nişte nerozi entuziaşti cu inimi 
entuziaste, zburdând în acea primă dimineaţă, făcând lucru 
de mântuială din orice ne cădea în mâini. Nu ştiam nimic, 
chiar nimic, şi nici nu ne cunoşteam unul pe celălalt. Opt 
dintre noi erau novici, opt dintr-un număr de douăzeci de 
bărbaţi - bărbaţi, zic -, dintre care cel mai mic, Felix 
Duggan, avea paisprezece ani, un băiat guraliv din 
Orpington, iar cel mai bătrân avea şaizeci, un negru sfrijit 
numit Sam. Slavă Domnului că Dan avea grijă de noi, că era 
cu noi, dar nu ca noi. Îl ştiam de şapte ani, dar n-am ajuns 
să-l cunosc cu adevărat până când n-am navigat împreună. 
Acum îl cunosc. Acum îl ştiu mai bine ca oricine. 

Corabia Lysander era o frumuseţe, trecută prin multe, 
bine păstrată, mică şi îngrijită. Căpitanul privea de pe 
dunetă cum noi ne făceam de râs, în vreme ce secundul, un 
dement rumen la faţă şi cu trăsături grosolane, pe nume 
domnul Rainey, mergea cu paşi mari, înjurându-ne şi 
blestemându-ne. Isuse Cristoase, ce-am făcut? m-am 
întrebat. Sunt nebun? Ah, măiculiţă! Catargele şi vergile, şi 
pânzele, întreaga lucrare avântată, era plasa unui păianjen 
ţicnit, ţesută pe cer. Parâme, parâme, un milion de parâme, 
şi fiecare, a dracului, avea propriul nume, iar dacă-o apucai 
pe cea greşită, făceai rahatu' praf. Cum am reuşit să ne 
descurcăm, n-am nici cea mai vagă idee. Probabil c-a fost 
vorba de strădaniile celor câţiva care ştiau ce fac: negrul 


bătrân pe nume Sam, un alt negru pe care-l chema Gabriel, 
un asiatic lungan numit Yan şi Dan al nostru. Aceştia patru 
au urnit nava din loc, cu ajutorul câtorva flăcăi nu mai mari 
decât mine şi Tim, care probabil mai navigaseră o dată sau 
de două ori şi, prin urmare, se considerau lupi de mare 
încercaţi. Noi, novicii, ne împiedicam şi ne împleticeam pe- 
acolo, stând în calea tuturor. L-am pierdut din vedere pe 
Tim. L-am pierdut şi pe Dan. In fiecare clipă, încercam să 
fac să pară că treceam încrezător de la o însărcinare 
importantă la alta, arborând o faţă pe care, speram eu, se 
citea o inteligenţă  înflăcărată. Am observat docul 
îndepărtându-se, siluetele din ce în ce mai estompate, am 
auzit bătăile neaşteptate, dulci şi găunoase ale unui 
orologiu din Londra, urându-mi un rămas-bun prelung. 

Un băiat cu chipul rotund şi întunecat a apărut deodată 
în faţa mea, trezindu-mă din visare. Mutra îi era stingheră, 
cu o expresie stoică, iar gura, sfioasă. Arăta aşa cum mă 
simţeam eu, tremurând pe picioare şi fără să aibă habar ce 
să facă. Vreme de-o clipă, ne-am uitat unul la altul, într-un 
acord tacit. Apoi el a zâmbit cu gura închisă şi ţeapănă, un 
zâmbet ciudat de tacticos pentru acele împrejurări. 

Domnul Rainey, trăncănind din ghete şi fornăind ca un 
cal, ateriză între noi de undeva de sus, aidoma unui trăsnet 
trimis de divinitate. 

— Ce-i asta? se răsti el. Vreo petrecere? Şi-l înşfăcă pe 
băiat de cap, dându-i vânt. Imbecililor! zbieră el, mergând 
apăsat către punte, cu picioarele crăcănate şi cu o pornire 
duşmănoasă. Dumnezeu ştie de ce nu m-a lovit şi pe mine. 
Cred că de-abia aştepta să ajungă la următoarea ţintă, 
vreun biet băiat aflat sus, pe un catarg. 

— Idiotu' dracului! urlă el, cu capul dat pe spate. Futu-ți 
morţii şi răniții, cu neamu' tău de lepădături cu tot! Mişcă- 
te-ncoa'! 

Am şters-o rapid, l-am căutat pe Tim, însă nu l-am zărit 
nicăieri. Stăteam de pomană. Cineva mă plesni peste ceafă 
şi-mi ordonă să mă mişc. 

— Nu ştiu ce să fac! m-am plâns eu, brusc scos din minţi. 
Cum se putea aştepta cineva ca eu să ştiu ce să fac? 


Bărbatul era deşirat, slăbănog, cu un nas lung şi sensibil 
ca al unui furnicar şi cu sprâncene arcuite, care-i dădeau un 
aer comic. 

— Uite, zise el şi mă târî la cabestan?. 

Ah, Dumnezeule, afurisitul de cabestan! O mare roată 
orizontală aflată pe punte, lângă teuga! noastră - ah, să fi 
stat acolo jos, cu cufărul meu de călătorie pe mare! -, pe 
care o împingeam în cerc, cot la cot cu un băiat mare, 
vânjos şi blond, care avea conformaţia unui bou de povară. 
Chiar şi el gemea şi se încorda, înjurând cu stăruinţă în 
limba lui. Eu simţeam că-mi plesneşte şira spinării. Individul 
ăla lungan şi slăbănog a sărit să ne ajute, cu părul brunet şi 
drept care-i intra în ochi, la fel de subţire ca el. Nu prea 
avea carne pe oase, însă era vânjos. 

— Hop, acum, spuse el, împinge! 

Împinge. Împinge. Dincolo de orice altceva ai fi crezut că 
poţi face vreodată, împinge. Eram întrucâtva conştient de 
ceilalţi, care alergau de colo-colo, de fluierături, de strigăte, 
de râsete, de scârţâielile şi de gemetele teribile ale corăbiei 
în timp ce o manevram, precum şi de o nouă senzaţie de 
uşurătate care-mi dădea un sentiment de cădere, chiar 
dacă picioarele îmi erau ferm proptite pe puntea vasului. 

Matrozii portughezi băteau din palme şi ne aclamau, şi n- 
am mai avut răgaz să ne uităm înapoi, către cheiul care se 
îndepărta, de unde Ishbel ne privea alături de hamailii 
somnoroşi, de mamele îndurerate şi de soţia lui Dan Rymer. 

Am plecat din oraş pe calea apei. Scripeţii şi tavernele se 
pierdeau în zare, soarele devenea mai strălucitor, aruncând 
raze de aur peste magazii şi peste crestele valurilor. Velele 
fâlfâiau în bătaia brizei. Căpitanul, un bărbat solid, cu 
pieptul şi cu faţa pătrăţoase, palid, pistruiat şi cu sprâncene 
subţiri şi arămii, veni şi se plimbă printre noi, urmat 
îndeaproape de un căţel cafeniu şi flocos, zâmbind vag 
nimănui anume şi adresându-se doar secundului. Eram 
bucuros că avem un căţel la bord. Nu mă aşteptasem la 


” Maşinărie folosită odinioară la ridicatul ancorei, formată 
dintr-un pivot vertical, care era învârtit de câţiva oameni. 
10 Punte mică la prova, deasupra covertei. 


asta. 

Eu şi Tim stăteam lipiţi de Dan. Aveam multe de învăţat, 
aşa a spus el şi s-a apucat de îndată să ne predea 
denumirile lucrurilor. Toţi cei pe care îi cunoşteam 
rămâneau în urmă, asemenea unor braţe care-ţi dau 
drumul din strânsoare. Uscatul a devenit verde şi s-a ridicat 
de-o parte şi de alta, iar mlaştinile ne-au înghiţit. Chemarea 
jalnică a păsărilor cu picioare lungi s-a prăvălit peste stuf. 
Pescăruşi cu ochi feroce săgetau aerul de pe flancuri, 
însoţindu-ne până la North Foreland, unde domnul Rainey 
m-a trimis sus, în vârful catargului. 

Sunt un bun căţărător şi nu mi-e frică de înălţime; era cel 
mai bun moment să urc, cu marea care creştea înaintea 
noastră şi cu pânzele arboretului gata să prindă vântul. A 
fost prima dată când am văzut marea adevărată. Prea 
mare, când o vezi pentru prima dată, bineînţeles. O 
strălucire pe care nu ţi-ai fi putut-o imagina vreodată, deşi 
ţi-ai imaginat atât de multe. Acolo-n cer, în vârful lui 
Lysander, care naviga cu toate pânzele sus, călăream o 
vietate. Bompresul!! corăbiei se înălța şi cobora aidoma 
gâtului unui cal în galop. Stropii de apă vâjâiau, iar bărcile 
de pescuit balene se cutremurau din încheieturi. Am privit 
în jos şi l-am văzut pe Dan Rymer în elementul său, 
discutând cu căpitanul pe dunetă. Sfrijitul Sam, cu chipul 
plin de riduri, trecu în fugă pe lângă o vergă, cu uşurinţa 
unei pisici din port, zâmbind. Căţelul maroniu şi lăţos al 
căpitanului traversă puntea repejor şi ridică laba din spate 
în dreptul arborelui mare, iar eu pierdusem simţul timpului, 
al viitorului şi al tuturor lucrurilor, eram nespus şi 
înfricoşător de fericit şi ştiam că făcusem ceea ce trebuia. 

Mai târziu, chiar înainte de discursul căpitanului, eu şi cu 
Tim am avut o singură clipă de pace, stând împreună lângă 
copastie!? şi privind către apă. Îşi trecu braţul pe după 
umerii mei. 

— Asta-i viaţa adevărată, Jaff, îmi spuse. 

11 Mic catarg orizontal sau oblic, în prelungirea etravei. 


12 Bordură de lemn sau de metal, montată la partea 
superioară a parapetului sau a balustradei bordajelor unor nave. 


Toată ziua se purtase ca un căţel care scăpase din lesă. 
Lui îi lipsea munca în aer liber, nu animalele. Tremura uşor, 
dar nu ştiam dacă din cauză că-i era frig sau pentru că era 
neliniştit. E ciudat când te aventurezi prima dată în 
necunoscut. Îţi doreşti asta şi, în acelaşi timp, ţi-e teamă. 
Tim n-ar fi recunoscut în veci că era speriat. În veci. Cu 
toate astea, era, orice fraier şi-ar fi dat seama. 

— Asta-i viaţa adevărată, am zis şi eu. 

Aşa se încheie conversaţia noastră, după care căpitanul 
ne chemă pe dunetă, ca să fixeze carturile şi echipajele 
bărcilor. 

Aveam trei bărci de pescuit balene, fără să le punem la 
socoteală pe cele de rezervă. Nu voiam să fiu pe a lui 
Rainey. Bărcile erau sub comanda căpitanului Proctor, a lui 
Rainey şi a lui Comeragh - ăsta era secundul, una şi 
aceeaşi persoană cu individul înalt, slab şi cu nas mare, 
care mă plesnise peste ceafă şi-mi spusese să mă mişc. El 
şi Rainey erau amândoi mai înalţi cu vreo cincisprezece 
centimetri decât căpitanul Proctor, care, deşi solid şi 
puternic, era mai degrabă bondoc. Stăteau în picioare 
respectuoşi, două vaze înalte şi întunecate flancând un 
urcior rotund şi palid, Rainey strângând nişte hârtii la spate 
şi ţinându-şi picioarele depărtate, iar Comeragh părând că 
zâmbeşte tot timpul. Însă aşa era chipul lui. 

— vă aplaud, domnilor, pentru straşnica reuşită, grăi 
căpitanul, plimbându-şi ochii pe deasupra tuturor, fără ca 
pe chip să i se poată desluşi ceva. Noi, care nu ştiam, ne- 
am luat după semnele oamenilor cu vechime, care au râs, 
ştiind cumva din instinct că era o zeflemea blândă, nu 
vorbe cu năduf. O umbră de zâmbet apăru pe faţa 
căpitanului. O să ne-nţelegem, continuă el, fără să-şi 
aţintească privirea undeva anume, dacă ţinem cu toţii 
minte un lucru. Pauză lungă, privire hoinară. O corabie este 
un loc periculos, mai ales una care vânează balene. Pauză 
lungă. Vă veţi supune numaidecât ordinelor mele şi celor 
ale ofiţerilor. Nu vor exista excepţii. Cât se poate de simplu. 

Avea glasul limpede şi răsunător, vorba desluşită, 
puternică şi mult mai impresionantă decât faţa, prea 


copilăroasă pentru un căpitan. Căţelul, rezemându-se cu o 
expresie tâmpă de piciorul lui, contribuia simţitor la această 
impresie. Vorbi cu entuziasm vreme de zece minute, despre 
datorie, supunere şi muncă în echipă, zise că aceia dintre 
noi care nu mai navigaseră înainte vor primi nişte 
îndrumători şi că va trebui să facem întocmai cum ni se 
spune. 

— Unii dintre voi ştiţi că această călătorie are şi un al 
doilea ţel, continuă el. Îl avem la bord pe domnul Rymer - 
înclină din cap în direcţia lui Dan -, a cărui însărcinare este 
să vâneze sălbăticiuni. Când vom ajunge în Indiile Olandeze 
de Est, ne vom abate întrucâtva, pentru scurt timp, de la 
principala noastră grijă, care este, desigur, să facem rost de 
cât mai multe butoaie cu untură. Însă asta nu trebuie să vă 
preocupe acum pe niciunul dintre voi. Sunteţi vânători de 
balene, iar aceasta este o îndeletnicire măreaţă şi 
periculoasă. Acum, treaba voastră este să învăţaţi tot ce vă 
este cu putinţă, cât de iute sunteţi în stare. 

Pe o corabie, legile sunt la fel de stricte ca-n oricare altă 
parte, a menţionat el, cu reguli bătute-n cuie şi pedepse 
clare, în cazul în care cele dintâi ar fi fost încălcate. Aceste 
reguli puteau fi consultate oricând, căci câte o copie a lor 
se găsea mereu expusă atât sub punte, cât şi în teugă. Cine 
nu ştia să citească se putea folosi de ajutorul cuiva care 
ştia. 

— Învăţaţi-le pe de rost, a spus el. Acum sunt Biblia 
voastră. Şi asta - ca de niciunde, o  biciuşcă 
înspăimântătoare i se ivi în mână, prezentată cu gesturile 
largi ale unui scamator, astfel încât stârni un murmur în 
mulţime - este ceea ce legea cere să se folosească asupra 
oricui încalcă aceste reguli. Asupra oricui. Fără excepţii. O 
tinu sus, diavolesc lucru, din păr şi piele, îndoit. Priviţi-o cu 
atenţie acum, pentru că o s-o pun bine, şi sper din toată 
inima să n-o mai vedem pe toată durata acestei călătorii. 

Încet, biciuşca se plimbă înainte şi-napoi prin faţa ochilor 
noştri. 

— Ajunge cu asta! O aruncă domnului Comeragh, care, 
deşi păru surprins, o prinse cu îndemânare. Domnule 


Rainey, continuă căpitanul, răsucindu-se politicos către 
acesta, repartizează bărcile. 

Domnul Rainey scoase o listă de nume şi o citi cu voce 
tare. Acum, că nu mai striga şi urla, părea că aduce mai 
degrabă cu un gargui. Cu buze groase, cu trăsături 
obraznice, era în acelaşi timp chipeş şi urât şi arăta ca şi 
cum viaţa nu-i era pe plac. Mă bucur să spun că noi, Linver, 
Brown şi Rymer, eram cu toţii în barca domnului Comeragh, 
ceea ce ne-a adus o mare uşurare. Comeragh era cel mai 
bun dintre toţi trei. lar când s-au anunţat carturile, eu eram 
tot în schimbul lui Comeragh, însă Tim şi Dan erau în 
schimbul lui Rainey. M-am întrebat dacă asta însemna că 
erau mai buni decât mine, însă am fost mulţumit că nu 
făceam de cart alături de Rainey. 


— Hârbul ăsta, zise Gabriel, negrul înalt, tânăr şi 
musculos ca un luptător. Ce-a fost în mintea mea? Pariez că 
n-ajunge nici pân-la Cap. 

— Se descurcă ea, spuse Dan. E bătrână, însă a fost bine 
îngrijită. 

— Acu' nu mai vezi multe ca asta. 

— Aşa-i. În curând, n-o să mai rămână niciuna. 

La acea primă cină pe punte, noi, cei din teugă, am stat 
cu toţii lângă cazane”, în jurul unei hălci uriaşe de şuncă de 
porc, aşezată ca un pietroi pe un butoi căruia i se zicea 
hârdău. Tăiam cu cuțitul felii din carnea de porc şi le 
puneam pe farfuriile noastre. Sarea din carne îmi împungea 
limba. 

— Nu Proctor îi şef, spuse Gabriel. 

— Nu. Rainey e cel mare şi tare, adăugă un băiat brunet 
din Yorkshire, care venise cu corabia de la Hull. El e 
superiorul. Pe Rainey tre' să-l urmăreşti. 

— Crezi? întrebă băiatul lovit de Rainey, legănându-și 
genunchii. Era cu un an sau doi mai mare decât mine. Il 
chema Edward Skipton, însă toată lumea îi zicea Skip. 

— Da, aşa cred. Băiatul din Yorkshire puse cana jos. Am 
fost cu el pe Mariolina, acu' doi ani. Pe atunci era ofiţer. 


13 Este vorba de cazanele în care se topea untura de balenă. 


Ştie el ce face, ştie, ştie Rainey... Proctor e aproape la fel 
de neştiutor ca tine. 

— lar eu îs mai neştiutor ca o ceapă degerată, adăugă 
Skip încet. 

— Isuse Cristoase! Tim încerca să spargă în dinţi un 
pesmet şi aproape că-şi rupsese falca. 

— Rainey e dur, continuă băiatul din Yorkshire, dar nu e 
cel mai rău. Asta nu-i o corabie periculoasă, ăsta-i un loc de 
joacă, pe bune. Ai noroc. 

— Proctor are noroc cu Rainey, aprobă Gabriel. Proctor n- 
are stofă de căpitan. 

— De unde ştii? îl întrebă Tim. 

Gabriel înfipse cuțitul într-o bucată de carne. Era mai 
mare decât noi, bărbat în toată firea. 

— Am văzut şi eu câţiva, răspunse bărbatul, lăsându-se 
pe spate şi scoțând o bucată de tutun de mestecat. 

Primul cart a fost la babord, iar eu făceam de veghe. Era 
o noapte frumoasă, cu stele mari şi albe şi cu lună. Toţi cei 
de pe punte îşi făceau de lucru, Felix Duggan cu mătura lui, 
Comeragh cu cățelul. Bucătarul, un ins din Caraibe care nu 
zâmbea defel, stătea în picioare în uşa bucătăriei, trăgând 
din pipă. La început a fost minunat, totul părea fermecător, 
viaţa ce curgea lin pe corabie, apa neagră şi vâscoasă 
agitându-se sub felinar, loviturile unui ciocan undeva, 
trosnetele şi scârţâiturile vergilor şi catargelor. Până când, 
încet-încet, cu paşi mărunți, insinuându-se într-un fel ticălos 
pe care l-am remarcat doar când a fost prea târziu, o 
nelinişte s-a strecurat în mine. Urcarea şi coborârea paşnică 
a parapetului, petele de pe grinzile punţii, fâşâitul apei, 
aidoma plescăitului dintre pilonii plini de jeg verzui ai 
debarcaderului din Bermondsey. Am închis ochii. In 
întuneric, totul se mişca, urca şi cobora, se ridica şi se 
cufunda. Viaţa părea lungă, stranie şi complicată. Ce să fie 
oare? Fruntea, înfierbântată, mi se umplu de o sudoare 
rece. O, nu, nu asta... Imi era rău, asta era. 

Am deschis ochii. Nimeni altcineva nu părea să aibă rău 
de mare. Dac-aş fi rezistat până la miezul nopţii, la sfârşitul 
cartului meu. Te rog, nu eu. Nu eu. [ine-te tare. Sus-jos, 


sus-jos dansa linia bleumarin a orizontului. leşisem în canal, 
mie mi se părea că eram în largul mării, deşi asta era floare 
la ureche, dacă te gândeşti cât de departe trebuia să 
mergem. Rahat. Se apropia. N-aveam ce să fac. Am fugit 
într-o parte a corăbiei şi am dat afară nişte lichid. Doar 
lichid. E bine. Mă descurc. Dar apoi a venit din nou, 
bucățele mai mari, nedigerate şi nedigerabile de pesmeţi 
pe care nu-i puteam mesteca, viermişori cleioşi, rozalii, de 
carne de porc, care mi-au rămas printre dinţi şi m-au 
îngreţoşat oribil. 

Skip m-a văzut. 

— Odată ce vine înapoi şi dai afară, s-a terminat, spuse 
el, pe când eu mă îndepărtam împleticindu-mă de parapet. 

Ehei, era o minciună sfruntată! 

Am învăţat o lecţie dură în acele prime zile. Dacă ţi-e rău, 
nu înseamnă că eşti scutit de muncă. 

— Uşor, spuse Comeragh, apropiindu-se. Las' să treacă. 
Fiecare căpitan a început de jos, nu ştii? 

A trecut, însă nu pentru totdeauna. Imi amintesc destul 
de puţin, doar forfota de pe punți, marea calmă şi 
nestatornică, văile unduitoare iscate de trecerea noastră 
prin valuri şi strania lumină a mării care părea să cânte. Pe 
jumătate adormit, am rămas cu privirea pierdută la 
balustradele care se ridicau imposibil, cădeau imposibil, 
nimic care să stea pe loc. M-am bucurat din nou că eram în 
cartul lui Comeragh. Sigur, mă plesnise, dar nu prea tare. A 
trecut, aşa cum se întâmplă cu toate, până ce miezul nopţii 
mi-a adus eliberarea şi, încă suferind de greață, am 
şontâcăit către teugă, în patul meu. M-am împiedicat prin 
întuneric şi m-am izbit de cineva care a mormăit. Salteaua 
era ţepoasă. Bezna mă legăna asemenea unei mame. 
Scândurile scârţâiau. Mirosul era greu, uleios, suculent şi 
sângeriu, cu iz de fum şi trupuri, de sare şi smoală. Am 
plâns după mama. Am dormit cu amândoi ochii închişi şi cu 
toate simţurile treze. Visele mi-au fost pline de pui de 
animale rătăciţi, care scânceau şi sugeau din sticle. Cu 
labele lor moi, stăteau întinşi pe spate, neajutoraţi, 
abandonaţi, răniţi de o pierdere colosală, care le depăşea 


puterea de înţelegere. Cum de ştiam asta? Nu ştiam. Capul 
mi-era umflat şi mi se învârtea. Mă trezeam din când în 
când, scufundându-mă şi ridicându-mă. A venit Ishbel. 
Cânta: „Vino la mine, iubitul meu, vino la mine, dragule”. 
Mi-a dus capul la pieptul ei şi şi-a deschis corsajul pentru 
mine, iar când a venit dimineaţa, m-am aplecat peste pat, 
gemând. Geamătului meu i-a răspuns un altul. Am privit în 
sus şi am văzut un băiat negru aplecat peste marginea 
patului, vărsând într-o vadră de lemn, pe care o ţinea 
chinezul Yan, stând pe vine lângă el, cu părul ciufulit şi 
aproape despuiat. Putoarea dulceagă a vomei îngroşa 
aerul. Vasul se clătina. Undeva, cineva râgâia, altcineva 
împroşca, altul gemea. Mi-am deschis gâtlejul şi am dat 
drumul unui sunet spart, asemănător cu cel scos de un 
câine înecat cu un os. Yan întoarse capul, murmurând 
încetişor în limba lui stranie şi sacadată şi, cu o mişcare 
iute, îmi puse găleata în faţă. M-am uitat la bucăţile 
regurgitate de stomacul băiatului negru, am închis ochii şi 
mi-am vărsat măruntaiele. 

Păi, nu e de la sine-nţeles? Lui Tim, în splendoarea lui 
aurie, nu i-a fost rău niciodată. Nu, niciodată, niciodată pe 
timpul vreunei furtuni, sau pe vreo hulă!* interminabilă. 
lată-ne pe mine şi pe alţi şapte sau opt plângând şi 
salivând, întorşi pe dos şi curăţaţi pe dinăuntru ca diavolii 
într-o lume perfectă. 

Prin tambuchi!> pătrundea o lumină nefirească. Omorâţi- 
mă acum. Nu mă pot ridica. Mamă, vino, aşază-ţi mâna 
răcoroasă şi dulce pe fruntea mea, cântă-mi şi spune: 
„Sărmane Jaf, rămâi în pat şi încearcă să dormi din nou“. 
Salteaua mea puţea. Atunci apăru domnul Comeragh, cu 
faţa rânjind ca un clovn, şi strigă: „Trezirea! Trezirea, 
băieţi! De-ajuns cu asta!“ 

Yan ne-a lăsat, pe mine şi pe băiatul negru, să împărţim 
găleata. 

— Mişcă-te iute, Jaf, rosti Comeragh vesel. Haide, Bill! 

N-am să ştiu niciodată cum am urcat pe punte, dar 


14 Mişcare ondulatorie a mării, după sau înainte de furtună. 
15 Deschidere în punte prin care se intră în interiorul navei. 


cumva am izbutit. Nu exista milă, nici urmă de aşa ceva: 
munceai, vărsai în butoaie şi iar munceai, şi cu asta, basta. 
Felix Duggan, musul, un băiat de paisprezece ani, palid la 
faţă, cu buze mari şi catifelate, a fost primul în vârful 
catargului în acea groaznică dimineaţă. Avea gura 
deschisă, iar buza inferioară îi atârna bolnăvicios. Aoleu, 
mi-am zis eu, aoleu, du-mă acasă, du-mă acasă şinu mă 
mai lăsa niciodată să plec pe mare! „Poţi vreodată să te 
saturi de mare?“ întrebase ea, stând lângă mine pe Tower 
Bridge. O, da, scumpă Ishbel! Da, se poate. 

— Asta-i o tâmpenie, se încruntă Felix şi lovi catargul cu 
piciorul, de-l podidiră lacrimile. De ce eu? De ce nu tu? 
strigă el la Henry Cash, un tip vigilent şi îngâmfat, care 
învățase să navigheze cu ceva ani în urmă şi care se 
asigurase că toată lumea cunoaşte treaba asta, deşi cum 
reuşise exact, n-am să ştiu niciodată, din pricină că nu prea 
vorbea cu nimeni. Jie nu ţi-e rău. Lui nu-i e rău, arătând 
spre Tim. De ce eu? 

— Habar n-am, zise Henry Cash, rece ca gheaţa. Du-te şi 
întreabă-l pe Ramsey, te provoc. 

— În apele astea nu sunt balene, spuse băiatul din 
Yorkshire care mai navigase cu Rainey, John Copper. De- 
acum începusem să le ştiu numele. 

— Cine zice? întrebă Cash. 

— Vezi? Felix îşi şterse nervos nasul. Ce rost are să cauţi 
balene, dacă nu sunt? 

— Bănuiesc că treaba asta o hotărăşte căpitanul, spuse 
Cash, zâmbind uşor şi îndepărtându-se. 

— Marş să-l pupi în cur pe Rainey, bombăni John Copper. 

— Ar fi bine să-şi ferească tărtăcuţa, dacă mi se face rău 
aici sus. Felix scuipă ranchiunos pe punte şi, cu mişcări 
greoaie, se porni să urce pe catarg, unde avea să stea două 
ore. 

— Nu-s balene în apele astea, repetă John Copper. Cine 
zice? Cine zice? Proctor? Habar n-are. In apele astea nu-s 
balene. 

Nici nu erau şi nici nu le-am văzut, decât după ce-am 
trecut de Capul Verde. lar atunci eram deja îndrăgostit lulea 


de viaţa de marinar. În unele nopţi, erau momente când 
ştiam că ajunsesem în acel loc care mă atrăsese încă din 
pântecul mamei. Teuga era un alt pântec şi nu-mi doream 
să fiu nicăieri altundeva, nici chiar la cârmă unde se afla 
Dan, chiar dacă el putea să ia cina sus, lângă bucătărie. 
Cârma era prea aproape de căpitan şi de ofiţeri, trebuia să 
ai grijă cum te porţi. În teugă ne distram cel mai bine. Sam 
fredona cântece misterioase şi un băiat de la Cape Cod, pe 
nume Simon Flower, cânta din scripcă. Tot vorbeam şi 
vorbeam, iar fumul se amesteca în nori şi firişoare 
deasupra capetelor noastre, iar în acei nori şi în acele 
firişoare vedeam lumi albastre, munţi acoperiţi de ceţuri, 
un peisaj care se schimba neîncetat, până într-o zi, dis-de- 
dimineaţă, la două săptămâni de la plecare, când Gabriel, 
care era de cart sus, strigă „Pământ!“, iar crestele apărură 
la orizont, la fel de reale ca şi scândurile de sub picioarele 
mele. 

Munţi albaştri, uriaşi, straturi peste straturi de purpuriu, 
gri, liliachiu şi trandafiriu, pe fundalul cerului. Am fugit să- 
mi iau vechiul telescop, cel al lui Dan Rymer. Arhipelagul 
Azore era minunat. Vremea era blândă, plăcută şi călduţă. 
Am aruncat ancora la Horta, în Insula Faial. Am zărit clădiri 
albe şi turla unei biserici, precum şi pâlnia uriaşă a unui 
munte reliefându-se pe cerul senin, având baza înconjurată 
de nori albi, pufoşi. Nu mai văzusem munte până atunci, iar 
acesta era un vulcan. Gabriel arătă cu degetul. 

— Pico Alto, spuse el. Mai fusese pe-aici. Dar vulcanul nu 
era pe această insulă, era departe, pe mare, deşi părea 
atât de aproape, încât ne-ar fi putut sorbi pe toţi în 
măruntaiele lui fierbinţi. Am zis ceva apropo de cât de 
neobişnuit era ca oamenii să locuiască lângă astfel de 
minunăţii, ştiind mereu că puteau erupe într-o clipită, 
înecându-i pe toţi în cenuşă şi foc, iar el râse şi mă înghionti 
cu cotul. 

— Aşa-i mersul lumii, adăugă el. 

Un colţ de stâncă masiv şi cenuşiu se iţi din spatele 
oraşului. „Am ajuns prin locuri străine”, am zis în sinea 
mea. Acolo unde încep limbile stranii, căile necunoscute, 


unde munţii scuipă fum şi foc şi unde chiar pământul pe 
care calci este plămădit din altă materie. 

Aveam să luăm legume şi purcei, în schimbul unturii, a 
spus căpitanul. A doua zi, la prima geană de lumină, trebuia 
să pornim la drum. După micul-dejun, am plecat către țărm 
cu bărcile de pescuit, lăsându-i la bord pe Yan şi pe 
bucătar, pe Wilson Pride şi pe alţi câţiva. Nu mai vâslisem 
în viaţa mea, aşa că, după ce-am ajuns în portul aglomerat, 
am rostogolit butoaiele pe țărm, le-am dat cep şi ne-am 
strâns în aşteptarea lui Proctor, care se dusese să-şi rezolve 
diverse treburi cu cine o fi avut de rezolvat. Umerii mă 
dureau ca toţi dracii. 

Am aşteptat un ceas. Au apărut oameni, femei desculţe, 
cu ochi întunecaţi şi păr negru ca abanosul, strigând una la 
alta cu glasuri puternice şi aspre, moşnegi, babe cu şaluri, 
plozi care se îmbulzeau în jurul nostru şi zbierau. Au adus 
cartofi şi ceapă, fasole, smochine şi mere, păsăret cu priviri 
sălbatice tânguindu-se în cuşti de lemn. Nu pricepeam 
nimic din vorba lor, un amestec aspru de engleză şi 
portugheză, dar John Copper ştia câte ceva. „Nao ainda“, le 
spuse el cu blândeţe, „/ogo, logo“, iar eu m-am hotărât să 
ascult cu mare băgare de seamă, oriunde aveam să merg, 
şi să încerc să prind crâmpeie din diversele limbi. Era musai 
dacă aveam să fiu explorator, şi asta mi-era soarta. Puteau 
să fie la fel de bine păsări, că tot nu înţelegeam nimic din 
ce spuneau aceşti străini. La ce bun? John Copper, insul 
posac şi şters, mi-a câştigat admiraţia cu iscusinţa lui. 

Oamenii s-au retras respectuoşi când căpitanul a păşit pe 
țărm, însoţit de Rainey, Comeragh şi Henry Cash, în vreme 
ce cățelul le dădea ocol, alergând când prin faţă, când prin 
spate. 

— Samson, strigă Proctor, la picior, la picior! 

Am luat poziţia de drepţi odată cu cățelul, în aşteptarea 
ordinelor. 

Căpitanul Proctor a spus că totul era pregătit pentru 
negoţ. Simon Flower urma să se ocupe de cântărit, 
împreună cu Martin Hannah. Cei care doreau erau liberi să 
tragă o fugă pe uscat, ceilalţi se puteau întoarce pe 


corabie. 

— Vreau să faceţi schimburi cinstite, anunţă el, 
scărpinând urechea căţelului cu mâna lui spălăcită şi 
pistruiată, şi vreau să profit de acest prilej, spuse el 
dregându-şi vocea, ca să le amintesc celor care aleg să 
rămână pe uscat că pe această insulă sunteţi oaspeţi. Orice 
infracţiune... făcu o pauză... de orice fel... Samson, cu 
privirea blândă, scânci... va fi pedepsită cu maximă 
asprime. Ne scrută cu ochii săi albaştri, spălăciţi şi 
întrebători, ca şi cum ar fi căutat un semn de-mpotrivire. 
Maximă asprime, repetă el gânditor. 

Domnul Rainey ieşi din micul rând pe care-l formau el, 
Comeragh şi Cash. De ce Cash? Stând acolo cu zâmbetul lui 
calm, pe jumătate stins, ca şi cum ar fi fost deja ofiţer. 

— Dacă-mi permiteţi o observaţie, spuse Rainey. 

— Desigur, domnule Rainey, răspunse agreabil căpitanul 
Proctor. 

— Mi se pare că marinarul Copper ar fi o alegere mai 
înţeleaptă decât Hannah, sir. Copper cunoaşte un pic limba 
băştinaşilor. Cred că Hannah n-o ştie deloc. 

A urmat un moment de stinghereală. Mâna căpitanului 
Proctor se opri din mângâiatul căţelului. Cash dădu uşor din 
cap, iar Comeragh îşi feri privirea. Ochii căpitanului licăriră 
şi omul îşi potrivi pălăria. 

— Vă mulţumesc, domnule Rainey, zise el liniştit, o 
sugestie bună. Copper, Flower - negoţ cinstit. 

A fost o alegere bună. John Copper ştia ce face. Mai 
târziu, mi-a spus că lucrase în prăvălia de peşte a mătuşii 
sale, în Hull, încă de pe la şase ani. John a cântărit corect cu 
ocaua şi cu pinta, încruntându-se din pricina concentrării. 
Era distractiv să-l auzi cum trece de la dialectul de 
Yorkshire la portugheza de baltă, în timp ce se tocmea 
bărbăteşte cu femeile gureşe. „Tres, senhora, tres so! 
Bastante! Obrigado, obrigado, depois por favor.“ 

Aceia dintre noi care plecaseră pe uscat erau liberi să 
hoinărească prin oraş, care era încântător, plin de alei 
înguste, pietruite, cu măgăruşi şi flori, şi căsuțe albe, 
decorate cu modele din plăci de ceramică. Unele clădiri 


erau maiestuoase, cu balcoane elegante ce dădeau în 
stradă, decorate cu cascade de flori, însă cele mai multe 
case erau sărăcăcioase, iar copiii care trăgeau cu ochiul pe 
la uşi umblau desculți şi zdrenţăroşi şi aveau ochi negri, 
strălucitori. Bărbaţii erau îmbrăcaţi cu veşminte ponosite. 
Femeile cărau vedre pe cap şi aveau nişte mantii lungi, cu 
glugi băţoase, în ciuda căldurii zilei. Insă prin prăvălii nu 
găseam nimic din ce căutam noi, plus că oricum nu aveam 
bani. După o vreme, eu şi Tim am ieşit să ne plimbăm în 
afara oraşului, pe o cărare îngustă care urca, mărginită de 
pâlcuri mari de flori rozalii şi purpurii, şi am zărit un plug de 
lemn, tras de doi boi, precum şi câţiva bărbaţi care săpau 
pe câmp. Pământul era împărţit în parcele de tufe înalte de 
bambus. Ici şi colo se vedeau bordeie cu acoperişuri din 
paie, scorojite. 

Am urcat până când pământul s-a împădurit. Peste 
stâncile mari, apa curgea în făgaşe, de-o parte şi alta a 
potecii. 

— Gândeşte-te că aşa-i aici, am zis eu. Tot timpul. Vreme 
de o clipă, mi s-a părut că nefericirea era o absurditate. 
Gândurile mi s-au îndreptat către mama, care curăța peşte 
în Limehouse, şi către Ishbel, care cobora de pe scena de la 
Quashies. 

— Înţeleg întocmai ce vrei să spui, zise Tim. 

Era o chestie ciudată între mine şi Tim. Nu cred că am 
purtat niciodată o conversaţie serioasă, adică nu ceea ce aş 
numi o conversaţie, nu aşa cum am discutat cu alţii. Cum 
discutam cu Skip, de pildă. Eu şi Skip pălăvrăgeam toată 
ziua şi toată noaptea. Cât despre mine şi Tim, noi n-am 
vorbit niciodată. Insă ştiam fiecare ce vrea să spună 
celălalt. 

Am zărit o siluetă întunecată conturându-se pe linia 
orizontului, şezând pe o stâncă înaltă şi netedă, total 
nemişcată şi absorbită de ceea ce putea fi o carte aşezată 
pe genunchi. Skip. Ceva părea ciudat şi a fost nevoie deo 
clipă sau două ca să-mi dau seama că ceea ce-mi atrăsese 
atenţia era faptul că stătea nemişcat. Nu-l mai văzusem 
aşa liniştit. Skip era mereu agitat. Când stătea în picioare, 


se legăna, iar când şedea, îşi lovea genunchii unul de altul. 

— Ce pui la cale, Skip? urlă Tim. Skip tresări. 

Tim escaladă stânca, rânjind. 

— Du-te-n mă-ta. Skip rosti vorbele ca-ntotdeauna, calm 
şi controlat. Te furişezi în halul ăsta! De ce nu zici că eşti 
aici? De ce te furişezi ca un nemernic? 

— Cine se furişează? 

— Tu, dobitocule! 

L-am urmat pe Tim. Era plăcut pe stâncă, aerul era curat 
şi cald. Ne-am aşezat cu picioarele încrucişate, ca la un sfat 
de indieni. 

— Ce faci? 

— Desenez. Skip împinse caietul către noi. Era acolo o 
insulă ce străjuia vulcanul, câteva linii cenușii, subţirele, 
care se întreţeseau alcătuind un soi de desen. 

— Drăguţ, zise Tim. 

Am dat pagina. Acolo era portul, cu Lysander în golf, cu 
toate catargele, velele şi vergile. Am întors paginile şi eram 
cu toţii acolo, chipurile, mâinile noastre, chiar maniera în 
care ne aplecam peste balustradă sau stăteam la masă - 
faţa netedă a lui Yan, silueta deşirată a lui Comeragh, Bill, 
tovarăşul meu de boală, mâncând, cu părul vâlvoi. Wilson 
Pride stând în uşa bucătăriei, curăţând un cartof. 

— Uite-l pe Samson! arătă Tim. 

Am râs. 

— lată-l şi pe căpitan, întocmai. Căpitanul Proctor, 
durduliu, fără ochi. 

— Uite-te şi pe tine, Jaf! 

— A, da, eu sunt. 

— Nu te-am văzut niciodată făcând d-astea, spuse Tim. 
Skip ridică din umeri. Unde-ai învăţat să desenezi aşa? 

— Am un talent. Înghiţi zgomotos, lichid, cu un icnet care 
sigur îi provocă durere în mărul lui Adam. De undeva, din 
interiorul insulei, se auzi scheunatul frenetic al unor câini, 
iar băiatul întoarse capul în acea direcţie. Intotdeauna am 
avut multe talente, rosti el gânditor, ţinându-şi gura în acel 
fel nefiresc, ţeapăn, de parcă ar fi avut-o plină de apă. Ce 
ciudat să spui aşa ceva! 


— Ce alte talente mai ai, Skip? l-am întrebat eu. 

Băiatul îşi trase genunchii în sus, către bărbie, şi-i 
cuprinse cu braţele şi începu să se legene înainte şi înapoi, 
zâmbind în felul lui bizar. Avea un chip neobişnuit. Din faţă, 
era durduliu şi rotund, însă profilul era neregulat. Puntea 
nasului îi era dreaptă ca o riglă, în continuare liniile 
deveneau ondulate, descriau o umflătură exagerată în vârf 
şi se pierdeau într-o oarecare absenţă a bărbiei. Pielea îi 
era stricată, pătată, cu erupții şi umflături. 

Tim se uită la mine, îşi duse degetul în dreptul capului şi 
făcu o grimasă, ca să ilustreze bănuiala că Skip era scrântit. 

Skip chicoti pe înfundate. 

— Fluieratul, zise el stângaci, înghiţindu-şi vorba. Am râs. 
Pot să fluier orice, adăugă el. 

Aşa-i, fluiera extraordinar. 

— Ce altceva? am întrebat eu. Până acum sunt două 
chestii. 

Mă privi, tăcând preţ de o clipă. 

— N-aţi înţelege, spuse el. 

— Ştii că-ţi lipseşte o doagă, Skip? spuse Tim. Serios. Ştii 
că vorbeşti ca un nebun? 

— Nu, serios. Skip râse. Fără glumă. 

— Despre ce aiureli vorbeşti, Skip? 

— Ce n-am înţelege? l-am iscodit eu. Crezi că suntem 
idioţi? 

— Nu idioţi. Îşi linse buzele. Doar normali. Oameni 
normali. 

— Carevasăzică, tu nu eşti normal? 

A zâmbit. Gura îi era mică, abia o umbră. 

— Eşti o pacoste enervantă, i-am spus eu. 

— Imi pare rău. Skip închise caietul, apoi şi-l strecură în 


buzunar. E vorba doar că oamenii... oamenii nu... Se 
concentră, încruntându-se. Normal, nu. Nu sunt normal, 
aşa-i. 


— E primul lucru de bun simţ pe care-l zici. Tim se întinse 
pe spate pe stâncă şi-şi făcu mâna streaşină la ochi. 

— Nu e mare scofală, spuse Skip, ridicând pe jumătate 
din umeri, ca să fie în ton cu zâmbetul lui şters. Sunt 


clarvăzător. 

— A, bine, am zis eu cu lehamite, dacă asta-i tot... 

Jumătate din oamenii din Rateliffe Highway aveau darul 
clarviziunii. 

— Poţi să ghiceşti norocul? 

— Nu-i aşa de simplu. 

— Poţi să vezi în viitor? întrebă Tim. 

Skip cugetă la întrebare. 

— Uneori, concluzionă el. 

— Atunci, ce poţi să faci? 

— Să-ţi citească gândurile! am spus eu. Haide, la ce se 
gândeşte Tim? 

— Se gândeşte că-s nebun. 

Am râs. 

— S-au dus la biserică, rosti Skip. 

— Cine? 

— Domnul Rainey. Henry Cash. Sam Proffit. 

— Serios? Tim se ridică şi se frecă la ochi. 

— S-au dus la biserică, dar Dumnezeu nu-i acolo. 

O adiere uşoară, gingaşă şi cu iz floral îşi plimbă degetele 
nevăzute pe cefele noastre. 

— Atunci, unde e Dumnezeu, Skip? am întrebat eu şi am 
schimbat o privire cu Tim. Skip zâmbi. O şopârlă micuță 
traversă iute stânca, de parcă s-ar fi grăbit undeva, iar pe 
noi ne pufni iarăşi râsul. 

— Un semn! strigă Tim. O, măreaţă  şopârniă, 
binecuvântează-mă! 

— Asta mergem noi să căutăm, am grăit eu, doar că e 
de-un milion de ori mai mare. 

— De-un milion de ori? Tim se sprijini pe coate. Doamne, 
sper că nu! 

Skip se lăsă pe spate şi se întinse, închizând ochii. 
Pleoapele îi erau groase şi grele, albe ca porţelanul. 

— Creatura asta, grăi el, chestia asta... Chestia asta. 
Credeţi c-o s-o găsiţi? 

— Dac-o s-o găsim, o să fim bogaţi. M-am întins şi eu. Era 
foarte cald. 

— Nu, spuse Skip. N-o să fiţi. N-o să fiţi bogaţi. 


— De unde ştii? 

— Ştiu. 

— Nu, nu ştii. 

— Ba da. 

— Ha! Tim se întinse şi el. Am stat tustrei întinşi sub 
soarele fierbinte. Când am închis ochii, totul s-a făcut 
portocaliu. Nu trebuie să mă întorc acasă, am cugetat eu. 
Mă pot duce oriunde. Lumea e nesfârşită. Aş putea trăi aici. 
Aş putea trăi oriunde. De ce m-aş mulţumi cu Highway, 
fluviul, Spoony's şi Meng's? Aş putea locui pe un munte. 
Într-o junglă. Unde sunt numai flori. Kilometri întregi şi 
nimic cert, nimic la fel. Am încercat să-mi pun gândurile în 
cuvinte, însă a ieşit aiurea, aşa că am renunţat. 

— Imaginaţi-vă doar, a spus Skip şi a chicotit ca şi cum 
tocmai se gândise la ceva foarte hazliu, în secunda 
următoare. Acum! Muntele explodează... 

— Bum! Tim izbucni în râs. 

— Ciudat, nu? continuă Skip. În orice clipă am putea fi cu 
toţii morţi. 

— De unde eşti tu, Skip? l-am întrebat. 

Nu a răspuns vreme îndelungată, aşa încât am şi uitat că 
l-am întrebat, apoi a zis brusc: 

— Din Rochester, odată ca niciodată. 


Toate bărcile erau pline ochi şi încă mai rămăsese un pic 
de untură de balenă. 

— Crezi că-i bine? Rainey lătra la Simon Flower. S-o dăm 
de pomană? Hei! Băiete! Asta ţi s-a spus să faci? 

— Nu, domnule, răspunse Simon, un băiat serios şi cu 
părul brunet, care-l întrecea de departe pe Tim când venea 
vorba de frumuseţe. 

— Ajunge, ajunge! Spune-le că ajunge! urlă Rainey la 
John Copper, care încerca să alunge un cârd de cerşetoare 
bătrâne ca pe nişte gâşte. 

— Cât a mai rămas, domnule Rainey? Era căpitanul 
Proctor, care se apropiase pe la spate şi vorbea cu 
blândeţe. 

Nu ştiu dacă se dusese la biserică, însă cu siguranţă 


Rainey băuse un pahar. Când se întoarse, un iz de alcool 
adie dinspre el. 

— Nu prea mult, răspunse el, înclinând un butoi. 

— Ce părere ai, domnule Flower? 

Simon se înroşi puternic. 

— Sunt resturi, domnule, zise el. 

Proctor chibzui o clipă şi apoi hotărî: 

— Goleşte-le. Dă-le ce-a mai rămas. Oricum, sunt nişte 
resturi amărâte. 

Babele se repeziră şi se îmbulziră în jurul butoaielor, 
împingându-se şi vârându-şi cănile sub robinete. Incepuse 
să se-ntunece. Dan Rymer şedea pe dig. În largul golfului, 
Lysander aprinsese felinarele, iar pe uscat se iviseră lumini. 
Dan ne strigă pe mine şi pe Tim. 

— Asta e prima voastră debarcare adevărată, spuse el. 
Staţi lângă mine. N-o să găsiţi călăuză mai bună. 

Nu ştiu câţi ani avea Dan. ÎI trădau ridurile, însă avea o 
purtare tinerească şi, din când în când, un zâmbet molcom 
şi oarecum copilăresc îi lumina chipul răvăşit: răvăşit din 
pricină că înăuntrul lui încă se mai ascundea un tinerel 
chipeş, rareori zărit, aproape cu totul ascuns sub înfăţişarea 
lui uscată şi îmbătrânită. A fost dintotdeauna furnizorul 
preferat al lui jJamrach, o prezenţă morocănoasă, familiară 
şi răzleaţă, iar de când ne îmbarcaserăm nu prea avusese 
de-a face cu mine, întrucât se părea că Gabriel se ocupa de 
instruirea mea. Însă noaptea aceea petrecută în Horta a 
fost momentul în care am început să-l cunosc. 

Străduţele înguste erau încărcate de mireasma florilor. 
Pereţii caselor erau împodobiţi cu modele colorate. Am 
pornit către o tavernă - sau era o casă? N-o să ştiu 
niciodată. Lumina aurie se revărsa prin cadrul unei uşi. O 
femeie cânta. Vocea ei tristă răzbătea prin noapte şi părea 
a se fi pogorât din ceruri. Flori purpurii şi albe curgeau în 
valuri pe ziduri, atârnând peste strada strâmtă. Am intrat 
într-o încăpere plină de voie bună, cu pereţii doldora de 
sfinţi, unde bărbaţii se adunau râzând în jurul meselor, iar 
femeile erau mult mai grozave decât curvele din Rateliffe 
Highway. Femeile astea - străinele astea oacheşe. 


Sprâncenele lor negre, pielea lor măslinie, felul lor 
complicat de a se mişca. O aromă bogată îmi stimulă 
glandele de sub limbă, ierburi dulci şi sosuri de carne. Pe 
duşumea făcuseră un foc, deasupra căruia fierbea un 
ceaun. 

Am stat la o masă, eu cu spatele la perete, Tim într-o 
parte, iar Dan în faţa mea. Am băut ceva tare, întunecat şi 
de culoare roşiatică, dintr-un clondir rotund de piele. O 
femeie frumoasă şi amabilă, care vorbea repede în graiul 
acela străin, ne servi tocăniţă cu cartofi, iar mâncare mai 
gustoasă nici c-am mâncat vreodată. M-am gândit că 
trebuie să vin să locuiesc aici, să-mi încerc norocul printre 
vulcani. 

— Vedeţi voi, spuse Dan, agitând lingura către mine, eu 
ştiu unde-i de mers. 

— Al naibii să fiu dacă nu-i aşa, întări Tim. Nu ştiu ce ne- 
am face fără dumneata. 

— Fără mine, răspunse Dan cu importanţă, aţi fi la fel ca 
toţi ceilalţi. Unchiul Dan ştie tot. 

Vorbea puţin sâsâit. A turnat în voie din clondirul de piele 
şi am băut. O fată cu cosiţe şi cu o băsmăluţă roşie şedea 
pe nişte trepte de lemn şi cânta la mandolină, iar eu m-am 
îndrăgostit pe loc de ea şi am ştiut că n-o să mai plec în 
veci din acest loc, că, în sfârşit, mi-am găsit adevăratul 
cămin şi că voi fi fericit pentru totdeauna. Glasul 
mandolinei era ca o cascadă răsunătoare, insuportabil de 
suav, umplându-mi pieptul de melancolie. Se cânta, cântul 
pârguit al bărbaţilor chercheliţi şi veseli. Un pisoi foarte mic 
se căţără cu ghearele pe genunchiul meu, o creatură suavă 
care, torcând, se cuibări la subsuoara mea şi începu să 
sugă. Căţei mici şi mari cutreierau prin întuneric, pe sub 
masă, intrând şi ieşind pe uşă. Pui de găină mergeau 
ţanţoşi pe deasupra şi pe dedesubt, glăsuind cu ciocurile lor 
întredeschise, nebune şi ascuţite. Tim dispăruse. L-am 
căutat din priviri, dar odaia se lărgise, fermecătoare, 
rămăseseră culorile, focul, băsmăluţa roşie, mantiile 
albastre. Dan era tot acolo, cercetându-mă amuzat, cu un 
rânjet până la urechi, cu ochii mici şi apropiaţi ascunşi de 


sprâncenele lăsate şi stufoase. Sprijinindu-se într-un cot, se 
aplecă peste masă şi mă privi în ochi. 

— E ceva aici, Jaf, spuse el. Să nu uiţi niciodată. 

Când Dan Rymer bea, devenea cu adevărat el însuşi. 
Ochii îi licăreau, buzele i se ţuguiau, mâinile şi picioarele i 
se relaxau. 

— Ce anume, Dan? am râs, înnebunit şi îmboldit de vinul 
roşu, tare. Avea un iz metalic şi îmi amintea de gustul 
înţepător pe care-l are sângele când îţi muşti limba sau ţi se 
crapă buzele. Hai, grăieşte cuvinte înțelepte! 

— Asta-i tot, zise, doar asta. Să nu uiţi niciodată. 

— Ce să nu uit? 

Fuma o ţigară de foi maronie, lungă, fluturând-o elegant, 
dând naştere unor vârtejuri de fum albăstrui uimitor de 
strălucitoare. 

— Fumul ăla, rosti el serios, să nu uiţi cum se vedea 
fumul ăla cât oi trăi, apoi începu să fredoneze: „Tutunul nu-i 
decât o buruiană indiană”. 

Ne-au mai adus vin şi nişte prăjiturele, foarte dulci şi 
suculente, de un galben-intens. 

— Sunt bune, rosti el, repezindu-se şi înfulecând, astea 
sunt ultima thule!$ a prăjiturilor. Te-ai născut pentru 
prăjiturile astea. Rânji. Braţul lui schiţă o vagă mişcare 
circulară. Ai văzut-o pe Fecioară? 

— Ce vrei să spui? am întrebat eu prosteşte, golind 
paharul şi dorind de îndată mai mult, înşfăcând sticla şi 
turnându-mi, vărsând pe-alături câteva picături. Nu se 
vedea cât mai era în sticlă, dar era bun şi tare. Pisoiul 
alunecă de la subsuoara mea şi căzu pe podea, cu un 
mieunat de protest. 

— Fecioara, repetă Dan. Vino să vezi, e dincolo de trepte. 

Nu voiam să mă ridic, însă el era în picioare şi arăta 
înspre locul unde vârfurile degetelor cafenii ale îngerului cu 
mandolina dădeau naştere paradisului. 

L-am urmat. 

— Uite, zise el, unul dintre cele mai frumoase lucruri pe 
care ai să le vezi vreodată. 


16 Loc îndepărtat, graniţa lumii cunoscute. 


Am ridicat privirea. Fata-n carne şi oase, fata cu 
mandolina, se afla în stânga mea. Muzica ei se stinsese, iar 
acum ciupea corzile la întâmplare, haotic. În capătul 
scărilor se găsea un tablou, pictat direct pe perete, cu 
Fecioara care-şi întindea mantia, adăpostind lumea. Cum 
le-or face, picturile acestea atât de rare? Nu le vezi ochii, 
dar ştii cum sunt, pur şi simplu ştii. 

— Înţelegi tu, zise Dan Rymer, respirând înspre mine aer 
cald cu iz de băutură, am o soţie. 

— Ştiu, am spus eu. 

— Imi iubesc soţia. 

Femeia aceea înaltă, palidă, cu copii printre fuste şi în 
braţe. Docul Greenland. Londra. Scumpa noastră Londră. 
Ah, Docul Greenland! Ah, peşte prăjit, cer cenuşiu, mirosul 
pieţei din Strada Watney, atunci când se crapă de ziuă! 

— S-a născut în mlaştini, continuă el, la marginea 
oraşului. 

— Am văzut-o. 

— Ai văzut-o? 

— Pe chei. 

— Sigur, murmură el, sigur că da. 

Am privit amândoi Fecioara, în extaz. Mi-am întors 
privirea şi am zărit-o pe cântăreaţa la mandolină privindu- 
mă cu nepăsare desăvârşită. Aveam nevoie să mai beau o 
duşcă. Ajunşi înapoi la masă, mi-am umplut paharul până 
aproape de buză. Ar fi putut să mi se facă rău, da, dar 
momentul era departe, încă nu sosise. Nu-mi păsa. 

— Ah, când eram de vârsta ta, începu Dan, aşezându-se 
tot în faţa mea, ah, când... ah, când... ah, când... Şi flutură 
mâna în care ţinea băutura, vărsându-şi câteva picături pe 
degete. 

O femeie cu chipul senin se aşeză lângă el şi-l sărută pe 
obraz. La gât avea o panglică albastră, de care atârna o 
cheiţă. El o cuprinse de talie cu braţul şi începu să cânte, 
aruncându-şi capul pe spate şi închizând ochii. 


Vântul de apus adie, 
Picuri mici de ploaie cad, 


lubita-i lângă mine 
Și în patul moale şad. 


Doamne, ce glas avea! Nu aşa, unul obişnuit, el chiar 
avea voce. M-au podidit iarăşi lacrimile, fir-ar ea de inimă 
proastă şi beată! Cu coada ochiului, l-am văzut pe Tim 
strecurându-se pe o uşă, împreună cu o fată. Inima mi-a 
suspinat, mi s-a strâns ghem. Patul meu moale nu era 
nicăieri. S-a întors şi pisoiul. 

— O cheamă Alice, zise Dan. 

— Alice, am repetat eu. 

— Alice. _ 

Alice, ah, Alice! Unde este Alice a mea? In poală, pisoiul 
începu să toarcă. 

Ochii lui Dan Rymer sclipeau de voie bună, avea buzele 
răsfrânte. Îmi turnă iarăşi din licoarea aceea roşie şi tare şi- 
şi ridică gulerul. Femeia de lângă el închise ochii şi-şi lăsă 
capul pe umărul lui, astfel că părea o mantie. Când el se 
înclină peste masă, ea îl urmă, de parcă era capul unei 
vulpi de la gulerul unei bogătaşe. Vorbind pe un ton scăzut 
şi secretos, zise: 

— Ti-am povestit vreodată - ţi-am povestit vreodată - 
despre clipa când am văzut un înger? 

Am dat din cap în semn că nu. Doamne, eram plin ca un 
butoi. Focul îşi proiecta lumina în scobiturile chipului său, 
făcându-l să pară foarte bătrân, uimitor de bătrân. 

— Eram în Valparaiso. 

Vorbea aproape în şoaptă, iar eu a trebuit să mă aplec în 
faţă ca să aud, mişcare ce mi-a stârnit o senzaţie vagă de 
greață. 

— Zăceam în mocirlă, zise Dan, şi un cățeluş tocmai se 
pişase pe umărul meu. Sorbi din băutură. „Doamne”, am zis 
eu, „îţi mulţumesc. Mulţumesc, Dumnezeul meu. Ar fi putut 
să-mi facă pe faţă.“ 

Am pufnit. Mâţul se ridică şi începu să meargă în cerc, 
înfigându-şi ghearele în genunchii mei. 

— Într-adevăr, spuse Dan, iar femeia se mişcă pe umărul 
lui, Dumnezeu este milostiv. 


Odaia începu să se clatine. Gheruţele pisicii, subţiri ca 
acele, îmi sfâşiau nădragii şi-mi străpungeau pielea 
genunchilor. Afară, în noapte, vocile se împleteau. Undeva, 
nişte oameni se sfădeau, dar nu părea ceva grav. 

— Luna râdea la mine, continuă el, începând să se simtă 
în largul lui, chicotea din străfundurile unui nor umflat. 
Bărbatul îşi îndreptă umerii. 

O să mi se facă rău, m-am gândit eu. Ah, nu, nu iarăşi, 
nu! 

— Am strigat la lună, zise Dan. „La cine râzi?“ Şi am 
ridicat mâna. „Umflato! Vino-ncoa' să râzi, îţi arăt eu ce-i de 
râs!“ 

Dan sări în picioare, răsturnând masa. O sticlă se 
rostogoli. Pisica sări jos, iar femeia se strecură într-o parte. 

— Aşază-te, bătrâne Pantalone! i-am strigat. 

El stătea în picioare, cu haina-i cea lungă descheiată, cu 
capul ridicat şi cu o expresie feroce, întunecată. 

— Şi atunci s-a întâmplat, spuse el, aşezându-se din nou 
şi vorbind pe un ton scăzut, atunci a venit îngerul. Avea doi 
metri jumate înălţime, nu ştiu, oricum, o creatură foarte 
înaltă. Desculţă. Cu picioare de argint! Îți imaginezi? 
Picioare adevărate de argint, vii! Şi aripile lui... Atingeau 
zidurile de-o parte şi de alta a străzii. Şi vrei să ştii ce mi-a 
spus? 

— Tare mult, am răspuns. 

Dan se aplecă spre mine, coborându-şi vocea şi vorbind 
pe un ton grav. 

— A spus: „Ridică-te de-acolo, om neghiob! Ridică-ţi 
fundul nenorocit de-acolo şi închide gura aia proastă, 
înainte să ţi-o închid eu.“ Şi mi-a tras una. Dan îşi înşfăcă 
încheietura mâinii, iar buza îi atârna. Dar l-am apucat de 
glezna de argint! Era rece la atingere. Şi a zburat în sus, 
departe, cu mine agăţat de el, şi după aceea înapoi către 
corabia mea, cu mine cu tot, iar luminile oraşului se 
învârteau sub noi, la fel şi vasele ancorate în port, şi vântul 
îmi vuia în urechi. Se aşeză pe scaun, îşi luă băutura. Şi m-a 
lăsat pe dunetă, gingaş, ca pe-o frunză. „Socoteşte-te 
norocos”, mi-a spus. „Data viitoare, o să te-arunc în 


băutură.” Apoi s-a transformat într-o musculiţă şi şi-a luat 
zborul. Şi asta a fost tot. 

M-am întors într-o parte şi am vomitat pe duşumeaua de 
pământ, prăfuită. Câteva femei mari şi oacheşe se repeziră 
asupra mea, îngrijindu-mă, alinându-mă şi dădăcindu-mă. 
M-au scos în aerul răcoros al nopţii şi mi-au ţinut capul. 
Dacă am dormit vreun pic? Dacă am visat? Îmi aduc aminte 
că parfumul trandafirilor era puternic, trandafiri sau poate 
alte flori, din cele care se deschid noaptea. Stelele erau 
caraghios de luminoase, de parcă cerul striga. Zăceam la 
fel ca Dan în mocirla lui, însă n-a venit niciun căţeluş care 
să facă pipi pe mine. În schimb, m-am cuibărit într-o poală 
primitoare, m-am întors pe-o parte şi am adormit. Mai 
târziu m-am trezit iarăşi în odaie, unde se dănţuia în bătăi 
de palme şi pe o muzică stridentă, iar Dan dansa şi el, 
ţinând pipa între buzele întinse într-un zâmbet, cu ochii 
închişi şi cu braţele deasupra capului. Şi mai târziu, o mână 
mă călăuzi către o mansardă, un pat, pănuşi de porumb 
într-o faţă de pernă din olandă, care pârâia când mă 
mişcăm, senzaţia că alte trupuri adormite încălzeau spaţiul 
scund din jurul meu, oameni care visau şi câteva pisici, 
deasupra cărora se înălța o boltă de somnolenţă, aidoma 
zumzăitului abia desluşit care răzbate dintr-un stup de 
viespi aflat sub streaşină. 

Se crăpa de ziuă şi eu dormeam buştean, când Dan m-a 
scuturat de braţ. Ne-am strecurat până jos prin încăperea 
plină de sforăituri în care petrecusem peste noapte, pe 
lângă râtul adormit al unui purcel negru, tolănit lângă focul 
care trosnea încetişor, pe lângă pisici încolăcite, căţei care 
tresăreau şi găini ale căror piepturi umflate tresăltau pe o 
poliţă de piatră. 


Pe punte aveam purcei. Se fâţâiau de colo-colo. Felix 
Duggan îi blestema şi îi gonea, căci încerca să măture. Pe 
ţărmul stâncos curgeau panglici argintii. Am privit în urmă, 
însă acoperişurile roşii deja nu se mai zăreau. Mi se părea o 
prostie să pornim la drum când era evident că vremea 
urma să se strice. Norii se adunaseră, groşi şi masivi, vineţii 


pe ici, pe colo. Talazurile se zbăteau zgomotos, puternic. La 
scurt timp după ce uscatul a dispărut din vedere, a apărut 
ceața. 

— Crezi că vom vedea vreodată o balenă? l-am întrebat 
pe Gabriel. 

— Nu pe vremea asta, fiule. 

Stăteam în uşa bucătăriei, adulmecând izul de carne de 
porc. Wilson Pride hrănea câinele cu resturi. 

— N-am văzut niciodată marea aşa, i-am spus eu. 

Gabriel a râs. Şi-a tras bereta de marinar pe faţă. 

— Asta nu-i nimic, răspunse el. 

— Ştiu. 

— Am auzit că ţi-a fost rău de tot aseară, fiule. 

— Mda. 

— Băutura aia de pe insulă... Trebuie să ai grijă, băiete. 
Uită-te la mine. Trebuie să mă îmbăt tot timpul? Nu fac aşa 
ceva, fiule. Uită-te la mine. Fă ce fac şi eu, fiule, şi n-o s-o 
apuci pe cărări greşite. 

— Crezi c-o să vedem vreodată o balenă? Oricând ar fi, 
chiar şi după ce se ridică ceața? 

— A, sigur c-o să vedem o balenă, răspunse el încrezător. 
O să ţi se-acrească de balene înainte ca plimbarea asta să 
se termine; o să vezi o balenă şi-o să zici: „Ha, ce să spun, 
balenă, ha!“ Ridică amplu din umeri. 

— Câte balene ai omorât? 

Ridică iar din umeri, ceva mai puţin, de astă dată. 

— Sute. 

— Câţi ani ai, Gabriel? 

— Treişpatru. Treişcinci, răspunse. 

— Tu ai omorât vreodată o balenă? l-am întrebat pe 
Wilson Pride, care se întorsese la planşeta lui şi turna apă 
peste un bloc de pesmeţi atât de tare, c-ar fi putut crăpa 
capul cuiva. 

— Eu nu, răspunse el. Wilson mergea mereu desculţ. 
Avea tălpile foarte mari şi late, cu călcâie surprinzător de 
roz, şi îşi spăla mereu picioarele. Îl vedeai că şi le înmoaie 
pe punte, într-un vas cu apă de mare. 

— Cine ţi-a zis că mi-a fost rău? l-am descusut eu pe 


Gabriel. 

— Tim, zise el. 

Bineînţeles. 

Marea se juca şi ne sâcâia. 

Lui Tim nu i se făcea niciodată rău. V-am spus asta? 

După Azore, am avut parte de ape neliniştite. Nu mai 
văzusem niciodată peşti zburători, creaturile acelea iuți, 
strălucitoare, care treceau în zbor peste valuri, radiind 
curcubee din spinările lor. Nu mai văzusem nici păsări care 
nu se apropiau niciodată de uscat, cu aripi maiestuoase, cu 
ochi înfricoşători şi cu gheare nemiloase. În pofida ploii, mii 
de zburătoare cu glasurile sparte şi stridente au însoţit 
corabia din Azore, până la Insulele Capului Verde, ca un 
nor. Cât despre balene, nici urmă. Vântul îşi punea plămânii 
la încercare. Proctor îl trimise pe Gabriel la timonă, căci el 
era cel mai bun cârmaci al nostru. Pe o ploaie torențială, 
am strâns aripile şi zburătorii şi ne-am repezit, cu vântul în 
spate, către Capul Verde. 

Insulele Capului Verde nu semănau deloc cu Azorele. Am 
ancorat undeva, uzi până la piele şi secătuiţi, munţi uriaşi 
de sare proiectându-se pe un cer de culoarea zoaielor. La 
sud, vântul s-a potolit, însă ploaia nu se mai sfârşea şi n-am 
reuşit să uscăm velele. Când ploaia s-a oprit, am intrat în 
ape atât de liniştite, încât ne-am târât zile la rând, o corabie 
adormită cu oameni adormiţi, la o lună sau chiar mai bine 
depărtare de Londra, iar noi, novicii, socoteam că de pe- 
acum suntem nişte oameni încercaţi. Ne apropiam de 
Ecuator şi încă nu văzuserăm nicio balenă, însă nimeni nu 
părea că-şi face griji în această privinţă. Am întâlnit un alt 
vas, Gallopan din New Bedford, şi am pus de-o reuniune a 
corăbiilor, un piculeţ de distracţie - asta a fost prima şi cea 
mai grozavă întâlnire de acest fel şi a durat cam trei sau 
patru zile, până ce-am început să cred că ne aflam pe acest 
ocean doar ca să bem rom, să mâncăm chifteluţele de 
carne de porc gătite de Wilson Pride şi să jucăm cărţi toată 
seara. 

In cele din urmă, a început să sufle vântul şi am putut să 
ne vedem fiecare de drumul său. Cu o seară înainte de-a ne 


despărţi, am mâncat carne sărată de vită şi morcovi pe 
puntea vasului Gallopan, fiecare dintre noi primind câte-o 
feliuţă de pâine proaspătă în loc de pesmeţi, aşa cum 
primesc mereu căpitanii şi ofiţerii. Şi, după o cocă vârtoasă 
cu gem de prune, Simon şi-a scos scripca, iar unul dintre 
marinarii de pe Gallopan a coborât şi s-a întors cu un 
acordeon care arăta de parcă traversase cele şapte oceane, 
de cel puţin şapte ori. Am cântat cu toţii cântecele acelea 
vechi, deasupra tuturor ridicându-se vocea sticloasă a lui 
Sam Proffit, ca o panglică subţire de argint, aidoma celor 
care se prelingeau pe stânci când am părăsit Faialul. 
Semăna cu glasul unei femei sau al unui înger şi îl scotea 
din minţi pe Felix. „Îmi zgârie timpanul”, zicea el, când 
bătrânul începea cu imnurile lui religioase de duminică. 
Foarte evlavios, aşa era Sam. Îmi plăcea vocea lui. Când o 
auzeai prima dată, părea ascuţită şi neplăcută, dar încet- 
încet punea stăpânire pe tine, aşa cum se întâmplă cu 
trilurile enervante ale unei păsări care, în timp, capătă o 
familiaritate plăcută. 

A fost lună plină în noaptea aia. Pe Lysander, o lumină 
puternică ardea în camerele ofiţerilor. Corabia noastră 
şedea liniştită, iar cățelul căpitanului se scărpina vesel pe 
punte. Se cânta „Trandafiri roşii ca focul“. „Coborâţi-vă, 
trandafiri sângerii, coborâţi-vă.“ Sunetul înalt şi straniu 
venind dinspre chipul negru şi îmbătrânit al lui Sam era ca 
un cântec de soprană printre vocile aspre ale celorlalţi. 
„Coborâţi-vă, trandafiri sângerii, coborâţi-vă.“ John Copper 
avea lacrimi în ochi. Un marinar de pe Gallopan cânta: 
„Supără-te de vrei, dar coboară, că de nu, capul ţi-l 
doboară”, iar noi toţi ne alăturam la refren: „Coborâţi-vă, 
trandafiri sângerii, coborâţi-vă! O“ - şi aici se zbiera cu glas 
cherchelit - „cu ghimpi şi flori, coborâţi-vă, trandafiri 
sângerii, coborâţi-vă.“ 

In afară de mine, care stăteam lângă el, nimeni nu 
observă că Skip îşi trânti cana pe masă, îşi cuprinse trupul 
cu braţele şi începu să se legene dintr-o parte într-alta. 

— Ce-i? 

Fără să mă ia în seamă, băiatul se ridică, se duse la 


parapet şi rămase cu privirea pironită de corabia noastră. 
Purtarea lui mi-a dat de bănuit şi l-am urmat. 

— Ce-i, Skip? am întrebat eu. Ochii îi erau larg deschişi, 
ceea ce era bizar. Skip n-avea ochii mari. Se holba la velele 
vasului. Ce-i? Am privit în sus, fără să zăresc nimic. 

Apoi şi-a mutat privirea la valurile negre care se loveau 
de bordul corăbiei, iar gâtlejul i-a vibrat. 

— Skip, nu ţi-e bine? Buzele îi erau trase înapoi, ca ale 
unui câine. 

— Îi vezi? a întrebat el. 

— Ce să văd? 

— Şerpi. Băiatul tremura. 

M-am holbat la apă, apa cea de toate zilele, apoi şi la 
corabie, care arăta ca de obicei. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti. Mă întrebam dac-ar trebui 
să mă duc să chem pe careva. 

— Sigur, nu ştii despre ce vorbesc. A oftat, cu o 
nerăbdare plictisită. Mâinile îi tremurau pe balustradă. Era o 
noapte minunată. Cântecele deveneau tot mai melancolice, 
iar luminile se prăvăleau în apă. 

— Nu te supăra pe noi, Skip, am zis eu, pentru numele lui 
Dumnezeu. 

— Nu-i nimic. A zâmbit şi a clătinat din cap. Nu contează. 
Se întâmplă. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Despre nimic. A râs, întorcând capul ca să mă 
privească. Ochii îi erau în continuare holbaţi. 

— Skip, am spus eu, tu chiar vezi ceva acolo jos? 

A dat cu tristeţe din cap, întorcându-şi privirea către 
mare, dezvelindu-şi iarăşi gingiile în felul ăla ciudat, de 
parcă ar fi fost câine. 

— Eu nu văd nimic, am spus eu fără rost şi am zăbovit 
acolo o vreme, stând amândoi cu privirea ţintuită în jos, de 
parcă eram hipnotizaţi. 

— Nu-ţi face griji. Uită-te la mâinile tale, i-am zis. Am 
încercat să-i desprind o mână de balustradă. E doar apa 
care-ţi joacă renghiuri. E mai rău când e lună plină. Ţi se 
pare că vezi chestii. 


— Şerpi din ocean, a spus el, însă mâinile au slăbit 
strânsoarea şi i-au căzut pe lângă trup. 

— Ascultă, dacă te sperii de moarte de o rază de lună 
reflectată în apă, am zis eu, ce-o să faci când ajungem în 
ţinutul dragonului? 

— Aia-i altceva. 

— Cum aşa? 

— Pentru că-i adevărat. Nu mă sperie ce este adevărat. A 
plecat de lângă balustradă şi am remarcat că ochii i se 
îngustaseră din nou. Au dispărut, continuă el. S-au dus 
înapoi, în ocean. 

Revenise la normal, mă rog, la cât de normal putea fi el. 

— Dar nu-s adevăraţi, i-am amintit eu. Chiar tu ai spus-o. 

— Şi? Se îndepărtă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

l-am povestit lui Gabriel despre asta şi el mi-a răspuns: 

— Există un cuvânt pentru asta, Jaf. „Nebun“. Pe mare, 
mai ales pe o balenieră, întâlneşti o groază de nebuni. Câtă 
vreme poate să-şi facă treaba, nu-i bai. 

— l-adevărat, dar dacă se-ntâmplă când e pe barca de 
pescuit? Dacă trebuie să tragă cot la cot cu ceilalţi şi vede 
ceva ce nu există, şi începe să privească într-acolo? N-aş 
vrea să fiu cu el în barcă. Crezi că e-n regulă? 

— Uite ce-i, spuse el, dacă i-ar da afară pe toţi marinarii 
ţicniţi, atunci n-ar mai rămâne picior de om pe nicio 
corabie. 

Însă mai târziu mă înghionti cu cotul şi-mi spuse: 

— Totuşi, fii atent la el. 

l-am povestit şi lui Dan, care mi-a spus cam acelaşi lucru. 

Deci, iată-ne atenţi la Skip pe când traversam Ecuatorul. 
Mă gândeam la Ishbel. Mă gândeam la mama. Mă gândeam 
cum, atunci când m-oi întoarce acasă, n-o să le pot spune 
în veci, n-o să le pot descrie toate astea, cum era 
întinderea pustie a oceanului, goală cât vedeai cu ochii, nici 
urmă de pânză, de balenă sau de orice altceva, şi noi toţi 
împăcându-ne de minune, apoi gemetele scândurilor de 
lemn, izul de stejar, de pin, şi duhoarea mai grea a 
oamenilor. Cum să explici cât de plăcută era teuga şi cum 
te făcea să te simţi protejat? Acasă, când se lăsa trapa. 


Atât de paşnic era totul când, în cele din urmă, la şase 
săptămâni după ce plecasem de-acasă, am văzut primele 
balene. 

Tim le-a observat. Dumnezeu a făcut ca măreaţa 
splendoare a adâncurilor să i se înfăţişeze lui - cui altcuiva? 
-, iar Tim a profitat din plin de moment. 

— Balenă la orizont! 

Limpede şi tare. Vocea i se frânse un pic, dar ce mai 
conta? Eram foarte bine pregătiţi, cu toţii ştiam ce-avem de 
făcut, dar chiar şi aşa, noi, novicii, am înlemnit preţ de o 
clipă. 

— Unde? urlă Rainey, iar Comeragh chemă pe toată 
lumea. 

— Chiar în faţă - un banc de caşaloţi! 

— Ridicaţi vela mare şi brigantinele!” - cârma-n bord - 
înapoi - dezlegaţi bărcile - la apă! 

Sam, Gabriel, Dan şi Yan au pornit calm către bărci. 
Căpitanul Proctor a venit şi s-a proptit pe dunetă, cu 
ocheanul la ochi, iar cățelul i s-a aşezat alături, dând din 
coadă. 

— Harpoanele! a urlat Tim. 

Am fugit la parapet. N-am zărit nimic, doar marea şi 
orizontul nesfârşit. Bill, tovarăşul meu într-ale răului de 
mare, se afla într-o parte a mea, iar în cealaltă stătea Dag 
Aarnasson, un băiat mare, vânjos, cu părul blond-spălăcit. 
Trebuie că avea ochi mai buni decât ai mei. 

— Îl văd! a strigat el. 

Apoi Bill a-nceput să sară-n sus, arătând: 

— Acolo! Acolo! 

Nu vedeam nimic. 

S-au înălţat urale. 

— Tăcere, neghiobilor! a mugit Proctor, cu un glas pe 
care nu-l mai auzisem până atunci, glasul unui căpitan aflat 
la comandă, pe care probabil că-l ţinuse secret în tot acest 
timp, tocmai pentru astfel de prilejuri. Ne-am pus în 
mişcare. Barca noastră era cea din mijloc. Parâma era deja 
pregătită, iar Simon îşi ascuţea harponul. Undeva, sus, Tim 


17 Velă trapezoidală a artimonului. 


se apleca în gol. 

— Face salturi! 

— Un banc de caşaloţi, anunţă tăios căpitanul Proctor, cel 
puţin douăzeci. 

Spintecam valurile. Rainey mergea de colo-colo pe punte, 
vârându-şi nasul peste tot şi înjurând încontinuu, de parcă 
alte cuvinte nu mai existau. Şi Henry Cash părea că umblă 
peste tot, de parcă ar fi dirijat cine ştie ce moment 
important. 

— Spumă! anunţă Tim. 

Pluteam cam la o milă de banc. O pană fantomatică 
apăru preţ de-o clipă departe, în largul oceanului, iar inima- 
mi bătea iute. Tim, coborând din prepeleacul lui, alergă 
către mine, fără suflare. 

— Asta e! Abia de-a putut rosti vorbele. Asta e, asta e, 
Jaf, zise el şi-mi strânse mâna cu putere. Gura mi se 
uscase. 

Dan se vâri între noi. 

— Hai să prindem un peşte mare, rosti el. 

Am lăsat barca la apă cu mare grijă, ca pe un bebeluş, cu 
Comeragh la pupa şi Simon la prova, apoi eu, Tim, Dan şi 
Sam ne-am strecurat fiecare la postul lui. Barca plutea 
uşor, ca un fulg. Am privit în sus şi i-am văzut pe cei ce 
rămăseseră să păzească vasul, pe Wilson Pride cu faţa lui 
lată, neagră şi impasibilă, pe ursuzul Joe Harper, pe Abel 
Roper, gârbovit asupra cârmei, de parcă cine ştie ce povară 
purta pe umeri. Joe şi Abel erau invidioşi. Le-ar fi plăcut 
grozav să meargă cu noi. N-aş fi făcut schimb cu niciunul 
dintre ei, însă în acel moment tânjeam să simt puntea 
zdravănă sub picioare şi să mă aflu la o înălţime de unde să 
privesc în siguranţă. Barca era ca şi cum n-ar fi fost, o coajă 
uscată care aştepta să fie răsturnată de spinarea neagră a 
balenei, apoi transformată în resturi plutitoare de lovitura 
nepăsătoare a cozii ei masive. Să-mi arăt teama? 
Nicidecum. Am privit peste umăr la Simon, care şedea la 
prova. Dacă mie mi-era teamă, el trebuie să fi fost îngrozit. 
Era prima dată când mânuia harponul. Făcuse exerciţii. 
Ţinteşte. Trage. Ţinteşte. Trage. Dacă dădea greş şi înfuria 


creatura - ha, aia era! Cu toate astea, nu părea speriat. 
Cerceta încruntat vârful harponului, iar obrajii îi erau foarte 
îmbujoraţi. 

Echipajele căpitanului şi al lui Rainey pluteau în 
apropiere. Se auzeau zvon de glasuri şi râsete. Comeragh 
era singurul din bărcuţa noastră care vedea încotro ne 
îndreptăm. Eu mă aflam chiar lângă el, faţă-n faţă. Mi-a 
zâmbit. 

— O să tragem al dracului, băieţi, zise el, degetele 
încleştându-i-se pe rama-cârmă. O să-i caftim de-o să-i ia 
dracii! 

Şi cursa începu. Căci asta era, o cursă pe care trebuia să 
o câştigăm. Am tras, am tras al dracului către o pradă 
nevăzută. Comeragh se uita fix peste capetele noastre, cu 
nările fremătând, fără să clipească, strigându-ne în ce 
direcţie să vâslim. Zburam. Cu colţul ochiului am zărit o altă 
barcă, silueta mătăhăloasă a căpitanului la pupa, capul 
blondin al lui Dag, asemenea unui far, echipajul aplecat în 
spate, oamenii încruntaţi. După ce am făcut cam o milă, 
umerii îmi ardeau. Cristoase! Comeragh râse. 

— Pregătiţi-vă, spuse el şi ne făcu semn să păstrăm 
liniştea. 

Am privit în sus. Ochii îi erau aţintiţi pe ceva aflat în 
depărtare. Avea un fel anume de a vorbi în şoaptă, suficient 
de tare cât să-l auzim, dar nu atât de puternic, încât să 
alunge balenele. Se aplecă în faţă şi, cu glas şoptit, ne 
comandă să vâslim doi, să vâslim trei metri, încă având 
privirea fixată pe ceea ce noi nu puteam vedea. Spinarea şi 
umerii îmi ardeau. Când, în cele din urmă, a strigat „voltă” 18 
şi ne-am oprit, eram ud fleaşcă, tremuram din cap până-n 
picioare, iar palmele îmi luaseră foc. 

Aveam broboane de transpiraţie şi-n ochi. Nasul îmi 
curgea. Lysander, cu cele trei mari catarge ale sale şi cu 
pânzele albe, casa mea, era departe. 

— Simon, rosti Comeragh. 

Şi atunci m-am uitat. 

O balenă. Neagră, lucind în bătaia soarelui. Capul în 


18 Comandă în navigaţie, care înseamnă „stop“. 


formă de bolovan ieşea din apă, înalt cât o stâncă. Prea 
aproape. 

— la uite-o, ce frumuseţe! spuse Comeragh. 

Am simţit prezenţa celorlalte bărci şi a altor balene 
undeva, în depărtare, am simţit marea agitată ca o vietate, 
însă nu vedeam decât balena noastră. Coada ei striată, 
minunată, sclipitoare precum aripile unui fluture, s-a 
răsfirat, a plesnit apa şi s-a scufundat. Dispăruse. Marea s-a 
năpustit, valul ne-a înălţat. 

Simon se ridică, ţinând harponul. Un picior îi era îndoit, 
iar genunchiul îi tremura. 

— În orice moment, în orice secundă, murmură 
Comeragh, o să se ridice - hai, hai, hai, unde eşti, iubito? 
Ridică-te pentru tăticu' - fii pregătit, Simon, o să te ia prin 
surprindere, aşa o să facă, e o glumeaţă, e o micuță - unde 
eşti, drăguţo? E o zi minunată, hai sus, să vorbim, nu te 
ruşina, hai sus şi... 

Creatura ţâşni la suprafaţa apei într-un şuvoi argintiu, 
undeva mai departe, slavă Domnului. Era lungă cât două 
bărci de-ale noastre. 

Simon se linişti un pic. 

— Vâsliţi doi, a zis Comeragh şi am alunecat pe apă, 
strecurându-ne ca o gâză către un elefant. larăşi se 
scufundă, la fel de brusc ca mai-nainte. Ne-am cutremurat. 
Reapăru la suprafaţă, mai departe. Treaba asta păru să-l 
mulţumească pe Comeragh, ai cărui ochi păruseră 
îngrijoraţi, însă care acum zâmbeau. 

— A mea eşti, cucoană, a şoptit el, iar noi l-am urmat. 

Am pierdut noţiunea timpului. Ne-am îndepărtat de bărci, 
dar mai erau şi alte balene, zbenguindu-se pe lângă noi 
aidoma unor pisoi. Am gonit cu ele, prin cerul umed, 
brăzdat de curcubee, urmărind mereu aceeaşi balenă, care 
se scufunda şi sărea din apă, se scufunda şi sărea din apă, 
purtându-ne astfel mile întregi. Dumnezeu ştie cum de-şi 
dădea seama Comeragh unde avea să iasă la suprafaţă. 
Când am reuşit, în cele din urmă, să ne apropiem de ea, 
spinările noastre dureroase se prefăcuseră în apă şi nu le 
mai simţeam. Şi ea era obosită, plutea pe apă şi ne fixa 


curioasă cu un ochi mic, posomorât, strălucitor. Ce loc 
neaşteptat pentru un ochi, am cugetat eu, chiar pe-o parte, 
aşa cum era ăla. Ce soi de faţă mai e şi aia? Ca ochiul unui 
elefant, elefanții din ograda lui Jamrach. Bătrânii elefanţi! 
Gura ei albă se deschise, dezvăluind nişte dinţi mici şi 
ascuţiţi, înşiraţi pe tot maxilarul de jos. 

Simon stătea cu harponul ţintit, picioarele sprijinite pe 
tachet!?, umerii largi încordaţi. Dihania aruncă un nor de 
burniţă puturoasă care-mi acoperi chipul, înţepându-mi 
ochii. l-am închis. 

— Acum, zise Comeragh. 

l-am deschis. 

Simon înlemni, un lucru ridicol de mic tremurând în faţa 
capului obtuz şi negru. Harponul vibră, zbură şi-şi rată ţinta. 
Sam îl trase iute înapoi, venele i se îngroşară, ieşind în 
relief pe dosul palmelor, iar Comeragh blestemă. 

— Treci la cârmă, drăguță, îi spuse lui Simon, 
îndreptându-se spre provă cu o agilitate care nu clătină 
barca, treci acolo! 

Simon se strecură pe lângă mine, cu chipul şiroind de 
lacrimi, şi înşfăcă rama-cârmă, ştergându-şi brutal ochii cu 
mâneca. 

Balena nu vede nimic în faţă sau în spate. Ea percepe 
două lumi, câte una de fiecare parte a capului. Nu ştiu ce-a 
văzut dihania. Mie mi se părea că se uita la mine tot timpul, 
aşa ai fi zis. Ca şi cum ar fi fost curioasă. Indrăznesc a zice 
că există balene şi mai înțelepte. Comeragh aruncă şi o 
nimeri. Ea se smuci, îşi întoarse către noi partea din faţă a 
capului, într-un țipăt mut, îşi smuci coada de trei-patru ori 
şi făcu apa să fiarbă, apoi se repezi pe suprafaţa lunecoasă 
a apei, cu harponul vibrându-i în trup, trăgându-ne după ea. 
Am sărit şi ne-am cutremurat, cu clănţănit de dinţi şi pârâit 
de oase. Nu ne puteam împotrivi. Când s-a scufundat, am 
fost încredinţat c-o să ne tragă sub apă, însă am zburat mai 
departe, cu urechile bubuind din cauza apei şi a vântului, 
cu funia cântând şi vibrând, până ce-a ieşit la suprafaţă sub 
ochii noştri, făcând ca marea să ne azvârle-n sus. 


19 Suport montat pe o barcă, de care se leagă parâmele. 


Balena se întoarse cu burta-n sus, având gura deschisă. 
Sarea-mi înţepa ochii. La proră, Comeragh se ridică ţeapăn, 
cu cangea în mână. 

— Trageţi, trageţi, rosti o voce, iar noi am tras, conduşi 
de Sam, cu fiecare mână ajungând mai aproape de 
creatură. Ochiul încă îi era luminos. A clipit o dată, agale. 
Apoi a început înjunghierea. Cangea era de două ori mai 
lungă decât Comeragh, însă o mânuia cu asemenea 
dibăcie, încât toată teama mea a dispărut. Balena s-a 
rostogolit, clănţănind din fălci. S-a sucit. Oceanul s-a înroşit. 
El a înjunghiat-o iar şi iar, de şapte, opt, nouă ori, căutând 
cu hotărâre inima pe care, când a găsit-o, a făcut-o să 
expulzeze, pe orificiul pe unde balena arunca apa, o spumă 
întunecată, o fântână de sânge care a ţâşnit în sus şi s-a 
prăvălit peste noi. 

— Înapoi, înapoi! au strigat Comeragh şi Sam, iar noi am 
înşfăcat vâslele şi ne-am îndepărtat, ca s-o privim murind. 

Atunci am priceput că balena e peşte tot atât cât sunt şi 
eu. Atât de mult sânge... Nu era ca un peşte de pe chei, 
proaspăt prins, care se zbătea şi murea încet. Asta era o 
moarte cumplită, clocotitoare. Şi-a dat duhul zvârcolindu- 
se, oarbă, într-o baltă de sânge, plină de durere şi de furie, 
scrâşnind din fălci, lovind cu coada, scuipând cocoloaşe de 
mucozităţi şi de peşti pe jumătate digeraţi, resturi care s-au 
prăvălit puturoase în mare. A fost mârşav. O forţă atât de 
mare piere încet. Am privit cuprinşi de venerație, muţi. 
Zece, cincisprezece minute, poate mai mult. În timp ce se 
zvârcolea, înota în cercuri din ce în ce mai mici, iar eu am 
implorat-o să moară. 

Cât a durat, până s-a potolit? Nu mai mult de douăzeci de 
minute. S-a răsturnat şi a rămas necilintită, cu o înotătoare 
îndreptată către cer. Şi astfel pieri Leviatanul. 

Am tras frânghia, cu Sam în frunte. Era mai puternic 
decât părea, Sam, vreau să spun. Vâsleam în sânge. 
Resturi scârboase, rămăşiţele din stomacul balenei pluteau 
în jurul nostru. Treaba mea era să încolăcesc frânghia în 
hârdău, ca să nu se încâlcească. Tim se întoarse şi mă privi. 
Noi eram cei doi novici din barcă. Habar n-aveam ce 


simţeam. Am stat şi ne-am privit câteva clipe. 

Incepuse să se întunece când am adus balena la corabie. 
Tremuram şi eram năuci, însă o euforie crescândă dădea 
culoare grozăviei prin care trecuserăm. Prima balenă a 
sezonului era a noastră. No; o răpuseserăm. 

Nu echipajul căpitanului, şi nici al domnului Rainey. 
Echipajul nostru, al ofițerului secund Comeragh. Totuşi, 
situaţia lui Simon nu era grozavă. Ajunşi pe punte, toată 
lumea a-nceput să-l felicite, crezând că, fiind cârmaciul 
bărcii, el trebuie să fi fost cel care a ucis balena. Şi a trebuit 
să le spună că nu fusese în stare şi că domnul Comeragh 
făcuse toată treaba. Cu toate astea, eu şi cu Tim râdeam. 
Dan veni la noi şi ne bătu pe umeri, foarte sobru. 

— A fost bine, zise el. Bine. Nu v-aţi pierdut capul. 

Nu ne pierduserăm capul. Rezistaserăm. Au legat dihania 
la tribord, cu capul către pupa. 

Ştiind că sunt în siguranţă, m-a cuprins un soi de 
sălbăticie. Mă aflam iarăşi pe bătrânul Lysander, alături de 
bunii mei tovarăşi, viu şi nevătămat. Începuse să se 
întunece şi focurile erau deja aprinse, sub cazanele în care 
se topea osânza. Rainey şi Comeragh stăteau în picioare 
lângă platforma de tăiat şi începuseră să o masacreze în 
apropierea înotătoarei. Vinciul s-a pornit, iar balena a fost 
cojită asemenea unui măr, domol, rotindu-se mereu ca un 
porc pus în frigare, până ce primul strat, lat cât un pat 
dublu şi lung cât o casă, a rămas agăţat de greement, 
picurând sângeriu. Yan şi Gabriel s-au căţărat şi l-au tăiat, 
iar noi l-am coborât la Henry Cash şi Martin Hannah, care 
aşteptau în încăperea de făcut untură, aflată dedesubt. 
Apoi am desprins un alt strat şi un altul, şi tot aşa, până 
când din monstru n-a mai rămas decât miezul, un vierme 
uriaş, slinos şi scăpărător, atârnând în beznă în laterala 
corăbiei, cu capul masiv încă neatins, zâmbind. În cele din 
urmă l-au tăiat, iar noi l-am ridicat cu ajutorul scripetelui, 
astfel că acum zăcea pe puntea noastră, o grozăvie lungă 
cât doi inşi. 

Dag Aarnasson, care mai făcuse toate astea, se urcă în 
vârf, înarmat cu un cuţit, şi acolo făcu o gaură suficient de 


mare cât să cufundăm găleţile. A fost o clipă când totul s-a 
înceţoşat şi un văl întunecat mi s-a aşternut peste ochi, 
însă m-am prins de o frânghie, am scrâşnit din dinţi şi m- 
am ţinut zdravăn până ce lucrurile s-au limpezit, apoi mi- 
am jurat să duc la bun sfârşit treaba fără să mă fac de 
ocară şi am înşfăcat găleata. Dacă n-ai scos niciodată 
untură cu găleata din capul unui caşalot, n-ai cum să-ţi dai 
seama cât de multă putere îţi trebuie. În capul animalului 
se află sute şi sute de kilograme de untură, vâscoasă şi 
albă, şi, cu cât scobeşti mai mult, cu atât substanţa devine 
mai cleioasă, mai tare şi mai asemănătoare cu iasca. Este 
ca şi cum ai încerca să goleşti un puț fără fund şi ţi se 
frânge nenorocita de spinare, pe care deja n-o mai simţi, de 
durere. Şi când, în cele din urmă, e aproape gol, cineva 
trebuie să coboare înăuntru şi să adune ultimele resturi. 
Skip a făcut treaba asta, impasibil, fluierând, în timp ce noi, 
restul, ne apucaserăm de tocat. Ca nişte strigoi, ne 
împleticeam pe puntea alunecoasă. Lui Felix Duggan i s-a 
făcut rău, a rupt-o la fugă într-o parte şi a vomitat, 
sprijinindu-se cu mâinile pe genunchi şi gemând, cu apa 
scurgându-i-se de pe buza lui mare şi rozalie. Oamenii de la 
platforma de tăiat se uitau cu atenţie la măruntaie, 
scotocind după ambră cenuşie, cu care doamnele îşi 
împodobesc încheieturile mâinii şi decolteul. Pe punte, 
aşezate în grămezi, se găseau hălci mari de carne 
sângerândă, strălucitoare, a cărei duhoare dulceagă îmi 
încleşta măruntaiele într-un soi de foame denaturată. 
Butiile cu untură fierbeau şi  bolboroseau, fiind în 
permanenţă curățate de o spumă afurisită, care se ridica la 
suprafaţă şi era aruncată în flăcările de dedesubt, unde 
trosnea, sfârâia şi se transforma într-un fum vâscos şi 
negru, ce împrăştia o putoare de abator. Lumina flăcărilor 
se răsfrângea pe puntea inundată de untură şi de sânge. 
Am tocat şi am tot tocat. Tocând mereu, cuţitele noastre 
începuseră să se tocească, le-am ascuţit cu piatra de tocilă 
şi am luat-o de la capăt, ştergându-ne sudoarea de pe 
frunţile ude. E treabă grea să faci untură. Tăiam şi oftam, 
trimiteam hălcile la Sam, Yan, Dan şi Gabriel, care, cântând 


şi zâmbind precum femeile în bucătărie, o tranşau din nou, 
ca nişte măcelari iscusiţi, până când au apărut fâşiile pe 
care ei le numeau foi de Biblie, asemenea paginilor din 
cartea de poze mişcătoare pe care i-o dăruisem lui Ishbel în 
urmă cu cinci ani. Toate erau înghiţite de butoaiele de 
topire. 

Hainele mi-erau lipite de trup. Untură. Untură din care se 
fac mastic, vopsea, săpun, untură pentru uns şi pentru 
lustruit, untură care să ardă în milioane de lămpi. Eram 
acoperit de un strat lipicios de sânge închegat, grăsime, 
sudoare, fiere şi sucurile gastrice ale celei mai măreţe 
creaturi a Domnului. Părul mi se lipise de ţeastă. Totuşi - 
cine ar fi făcut treaba mai bine? Nu scotocisem eu prin 
canalele Tamisei după bănuţi? 

— Culcă-te îmbrăcat, Jaf, îmi spuse Dan când tura mea se 
sfârşi. Am crezut că e ţicnit. Dacă te schimbi la fiecare cart, 
o să rămâi fără haine înainte să terminăm un sfert din 
treabă, mi-a explicat el. 

Aşadar, am dormit în putoarea proprie şi în cea a balenei, 
care mi s-a insinuat în somn şi mi-a stârnit vise cu un 
masacru într-o junglă sălbatică. Când m-am trezit pentru 
următoarea tură, cazanele cu untură încă bolboroseau, iar 
punţile erau tot lipicioase. Hainele se uscaseră pe mine, 
devenind ca o a doua piele, iar oasele şi măruntaiele 
balenei pluteau pe lângă corabie, oferindu-le un măreț 
ospăț rechinilor şi păsărilor marine. Am privit apa împreună 
cu Gabriel. Se făcuse dimineaţă. 

— Ţine minte cât poţi de bine, spuse el. Mă-ndoiesc c-o 
să mai ai prilejul. 

— De ce? 

— S-a terminat cu vânătoarea de balene, răspunse el şi 
rânji. 

— De ce? 

— Nu mai e cerere de untură. Acum, sunt găselniţele 
astea noi. O să fie mereu nevoie de oase pentru corsetele 
doamnelor, însă nu şi de toată untura asta. 

— Ce găselniţe? 

— Petrolul din pământ, a spus el. 


Trei zile ne-a luat pân-am terminat. Magaziile ferecate, 
tambuchiurile închise, punţile lună. 
Inainte. Altfel. 


Capitolul 6 


Am luat-o spre răsărit. După asta, am avut parte de ape 
agitate, oceanul inspira şi expira, inspira şi expira, dând 
naştere unui şir nesfârşit de coame unduitoare, pe ale căror 
povârnişuri urcam şi coboram în vreme ce vânturile urlau, 
iar apa întunecată se umfla şi gemea. Mările astea umflate 
erau pline de corăbii. Am trecut pe lângă ele, jucării 
îndepărtate pe care le zăream printr-o nebunie şuierătoare 
şi cenuşie, înnegrite de-atâtea stoluri de păsări (aşa cum 
era şi corabia noastră), acoperite de norii unor hoarde 
bocitoare. Uneori, ne apropiam şi pe punți zăream chipuri 
întunecate, acoperite de tatuaje. Alteori ne întâlneam, iar 
feţele, pătate de albul ochilor şi de apa de mare, prindeau 
contur şi aveau nume. Zilele se contopeau. Priveam marea 
cu alţi ochi, devenisem conştient de puterea apei. In două 
luni am adunat cinci sute de barili de untură şi am pierdut o 
barcă şi un om. Un tip pe nume George a dispărut la Capul 
Verde. Barca a fost sfărâmată de o mare furioasă, în timp 
ce era ridicată la bordul corăbiei. 

Am întâlnit un vas care ne-a dat scrisorile şi jurnalele de 
acasă. Nu toţi am primit câte ceva. Bill n-a primit, nici Yan 
şi nici Felix sau Skip, şi nici pentru mine nu era nimic. Tim 
avea o scrisoare de la Ishbel. 

L-am urmărit cât a citit-o. La început a zâmbit, însă după 
câteva clipe zâmbetul i-a pierit, iar ochii au început să i se 
plimbe înainte şi-napoi pe foaie, gravi. Pe spatele hârtiei am 
zărit şirurile orizontale, îngrijite, ale scrisului ei, cu buclele 
prelungi, pronunţate şi uşor înclinate spre dreapta, precum 
şi liniile verticale alungite cu care umpluse marginile. La 
baza paginii se zărea numele ei, scris mai mare decât 
restul, cu o înfloritură la „I“-ul din Ishbel. 

Tim întoarse foaia şi citi cealaltă pagină. Multe rânduri, 
toate indescifrabile. Însă acolo, aproape de marginea de 
sus, mi-am zărit numele alături de-al lui: „Dragă Tim şi 
Jaffy“. 

— Hmm... Pufni pe nas, scuturându-şi capul, mijind ochii 


către mine, apoi privind din nou în jos. Îţi transmite salutări 
călduroase, Jaf, zise el radios, întorcând din nou foaia 
pentru a reciti începutul. 

— A văzut-o pe mama? Nu mi-a răspuns. M-am apropiat 
de el. Hai să vedem! 

— Au! Smuci scrisoarea, astfel încât să nu pot ajunge la 
ea. 

— E şi pentru mine, am spus eu. 

— Nu, nu e. Este o scrisoare personală. Uite. Îmi arătă 
plicul. Numele meu. E a mea. 

— Nu-i drept, am zis eu, e şi numele meu în scrisoare. 

— Nu-i adevărat! Ce tot vorbeşti acolo? Nici măcar n-ai 
văzut-o! 

— Păi nici n-am avut cum, aşa-i? 

— Nu e şi numele tău, Jaf, spuse de parcă ar fi vorbit cu 
un idiot. Este a mea, hotărî el şi o împături de mai multe 
ori, până deveni foarte mică, apoi o vâri într-un buzunar. 
Era ca pe vremuri, toate micile lui răutăţi. L-am urât iarăşi, 
chiar dacă mă cuprinsese îndoiala. Oare chiar îmi zărisem 
numele? Da, apoi iarăşi nu şi, din nou, poate. L-aş fi omorât 
pe loc, l-aş fi sugrumat cu mâinile goale. 

— Eşti un prieten infect, Tim. Ştii asta? i-am spus eu. Ce 
mai prieten infect eşti! Îngrozit, simţeam cum mă podidesc 
lacrimile. 

Zâmbi într-un fel straniu, nesimţitor. 

— Bătrânul a murit, spuse el. 

— Poftim? 

— Bătrânul. Papa. A murit. 

N-am ştiut ce să zic. În ceea ce-l privea, lui Tim nu-i 
păsase de taică-su mai mult decât de coşul cu cărbune. 

— A, am rostit eu pe un ton glacial, încleştându-mi dinţii 
ca să-mi înfrâng impulsul de a-mi înfige mâinile în grumazul 
lui. De ce-a murit? 

— De moarte, a spus el nepăsător, de-asta a murit, de 
moarte, Jaffy, bătrâne. 

— Era şi numele meu, am zis eu, în capul paginii. Ne-a 
scris amândurora. 

— Nu, Jaf. M-a privit cu tristeţe. Nu ţi-a scris şi ţie. Îmi 


pare rău, chiar te înşeli. Îţi transmite salutări călduroase. La 
sfârşit, îţi transmite salutări călduroase. Ţi-am spus. 

Îmi doream ca mama să fi ştiut să scrie. Îmi era dor de 
ea. Brusc, a trebuit să mă-ntorc din cauza lacrimilor care-mi 
inundaseră ochii. Nemernicul. Imi venea să-l arunc peste 
bord. 

— Gata cu nenorocitele de sirene, murmură Tim. 

— Mi-am văzut numele, am spus eu. 

Tim întoarse capul într-o parte şi ridică din umeri, 
încruntându-se îngăduitor. Te-aş minţi eu pe tine? spunea 
privirea lui. Nu-i venea să creadă că mă îndoiam de el. 

M-am îndepărtat şi am rămas lângă parapet. Mă durea 
pieptul. Şi ce dacă? Apoi, de ce nu a scris o scrisoare doar 
pentru mine? Am muncit pe rupte până când n-a mai rămas 
durere, ci doar puntea acoperită de spumă şi stropii de pe 
teuga umbrită, care scârţâia şi gemea toată ziua şi toată 
noaptea. De ce mă aflam aici, în lumea asta înghesuită, 
nebună, mişcătoare? Nu mai exista timp. Nici timp, nici 
spaţiu, niciun loc de visat, ci doar somn. George a făcut ce 
trebuia părăsind corabia la Capul Verde. Mi-era dor de 
zgomotul pieţei şi de mirosul de la Meng's, de sunetul 
clopoţelului de la uşa lui Jamrach, de mirosul paielor şi al 
bălegarului şi de răsunetul pietrelor din pavaj sub paşii mei. 
Aveam un loc al meu, acolo. Aici, eram un nimeni. Nişte 
spumă îmi zbură pe faţă. Lumea era prea mare. M-am 
întors şi l-am văzut pe Dag, stând cât putea de nemişcat în 
vreme ce lumea se ridica şi cobora în jurul lui, cu părul 
aproape alb lipit de ţeasta-i mare. Incerca să alunge o 
pasăre uriaşă, albă, care aterizase pe balustradă şi se ţinea 
de ea cu disperare, deschizându-şi şi închizându-şi ciocul 
încovoiat şi întinzându-şi aripile. De ce era aşa furioasă? 

Spuma cădea ca neaua. Un val se sparse furios la prora, 
asemenea sticlei, inundând puntea până la bucătărie, iar 
când am reuşit să răzbesc din nou cu privirea, pasărea 
dispăruse. 


— Şi ce-i chestia asta? întrebă Skip. 
— Ce chestie? 


— Chestia asta. Dragonul ăsta. 

— Nu ştie nimeni. 

Cina se terminase şi trăgeam un fum pe punte. Skip 
mâzgălea alene în caietul lui de schiţe. 

— Chestia asta, repetă el, dragonul ăsta, ce e? 

— E Ora, i-am spus eu, pentru că aşa îi spunea uneori 
Dan Rymer. L-am chemat pe Dan. Vrea să ştie despre Ora, 
i-am explicat. 

— Nu ştiu nimic despre el, răspunse Dan, sprijinindu-se 
de catarg. Ştiu un om care ştie pe un altul, care ştie pe 
altul, şi ăsta pe altul... Cam asta e. Sunt poveşti. Desigur, e 
un monstru feroce. Sunt insule de care oamenii locului nu 
se apropie. Vorbise foarte serios, însă în acel moment 
scăpă un rânjet. Dinţii începuseră să i se îngălbenească la 
vârfuri, iar fruntea îi era brăzdată de trei sau patru riduri 
adânci. Ascultaţi-mă pe mine, băieţi, şi-o să vă spun poveşti 
care o să vă-ngheţe sângele-n vine! spuse el exaltat, 
frecându-şi mâinile şi umezindu-şi buzele. 

— Pot să vin cu voi, când o să vă duceţi după el? întrebă 
Skip. 

— Nu. 

— De ce? 

— De-aia. 

Dumnezeu ştie de ce-l lua pe Tim. Eu aş fi fost mai bun. 
Oricând. 

— Şi dacă e într-adevăr un dragon? spusese Tim într-o 
seară, pe când fumam în paturile noastre. Un dragon 
adevărat, ştii tu. Care scuipă flăcări. Cu aripi. Toate astea? 
Isuse! Rostise vorbele astea ca toată lumea să le-audă. 

— Şi, până la urmă, de ce vrei să vii? îl întrebă Dan pe 
Skip. Eşti nerăbdător să mori? 

Skip ridică din umeri cu bunăvoință. 

— Nu mă deranjează, răspunse el. 

Dan se aşeză lângă noi şi-şi aprinse pipa. 

— Bineînţeles că nu te deranjează, zise el. 

— Dacă pot să vânez o balenă, grăi Skip, trasând hotărât 
umbre cu creionul, pot să vânez orice. 

— Nu-i aşa. 


— Ba da. Nu e pescuit, să ştii. Ştiu totul despre peşti. 

— Ba nu, spuse Dan. 

— Nu e ciudat, zise Skip, întorcându-se către mine, cum 
un lucru poate fi două lucruri diferite în acelaşi timp? 

— Ce vrei să zici? 

— Ca şi cum ai vrea să faci ceva şi, în acelaşi timp, să nu 
faci lucrul respectiv, zise el, ca atunci când fratele meu, 
Barnaby, s-a înecat, iar eu m-am dus şi m-am uitat la el 
cum stătea întins pe masa din bucătărie, şi era fericit şi trist 
în acelaşi timp. Sau ca atunci când omori o balenă şi simţi 
că eşti balena. 

Mi-a arătat schiţa. Aşa îşi imagina el că arată un dragon, 
o fiinţă din vechime, tragică şi totodată măreaţă. 

Am înţeles de ce Dan nu voia să-l ia pe Skip cu el. Era 
prea imprevizibil. Eu nu eram aşa. Eram bun cu animalele, 
toată lumea o spunea. Ţineam la ele şi nu-mi era frică, ci 
doar le respectam puterile, ceea ce mă-nzestrase cu o 
precauţie sănătoasă. De ce să fie Tim tovarăşul vânătorului, 
iar eu doar omul bun la toate? Ceva mai târziu l-am prins 
pe Dan singur şi l-am întrebat direct: De ce el, şi nu eu? 

Scoase gânditor fumul prin colţul gurii şi spuse: 

— Unu, pentru că i-am promis. Şi doi, pentru că-i cel mai 
bun om pentru treaba asta. 

— Tim? 

— El pentru vânătoare, completă el, iar tu să ai grijă de 
creatură după ce o prindem. 


Mările au toane, ca oamenii. De când am lăsat în urmă 
Crozetele, totul s-a schimbat. Vântul încă bătea cu putere, 
însă nu mai era aşa rece, jucându-se cu noi asemenea unei 
pisici care se zbenguie cu un ghem de lână. La început, ici 
şi colo, se mai zăreau insule, pete de uscat binefăcătoare în 
imensitatea oceanului. Apoi n-a mai fost niciuna. După 
dispariţia insulelor, schimbarea a aruncat asupra noastră 
un val de somnolenţă. Vedeam curbura pământului şi mă 
simţeam ameţit, ca un ţânţar amărât de la marginea unui 
canal. Marea îşi schimbă culoarea, devenind de un albastru 
însetat. Insă am simţit ceva mai mult, ceva ce nu puteam 


să rostesc, ceva ce mă speria îngrozitor. O enormitate. Ca 
şi cum ceva era ascuns acolo, ceva aflat sub apă, ceva aflat 
dedesubtul tuturor lucrurilor. 

Am încercat să-i spun lui Tim. 

— Ce noroc pe capul meu, a spus el, să nimeresc aici 
împreună cu o mână de nebuni! Domnul să ne-ajute când o 
fi lună plină. 

Acum, că ne apropiam de insulele lui de baştină, gândul 
că aveam să vedem dragonul începuse să se insinueze în 
mintea noastră. Joe Harper şi Sam Proffit munceau pe 
punte la cuşca bestiei. Comeragh privea. 

— S-o faceţi al naibii de sigură, spuse el, scuturându-şi 
eşarfa şi râzând la ideea că animalul ar ieşi din cuşcă şi s-ar 
plimba pe punte. Jos, în teugă! strigă el încântat, suflându- 
şi nasul cu putere. 

— Spre cabina căpitanului, zâmbi Sam. 

Joe lovi cu pumnul lemnul zdravăn. 

— Poţi să pui şi-un elefant în asta, zise el cu încredere. 

— Sau un tigru. Asta eram eu. Cuşca semăna mult cu cea 
din care evadase tigrul meu. 

— Odată, Jaf a fost înşfăcat de un tigru, începu Tim să 
vorbească piţigăiat şi toată lumea îşi întoarse privirea către 
mine. Zi-le, Jaf, adăugă el. Haide, spune-le despre tigru! 

Aşa că a trebuit să spun iarăşi povestea despre cum l-am 
întâlnit pe Jamrach. Sau mai degrabă Tim a spus-o. 

— Marele tigru bengalez! Atât avea capul! Şi piciul ăsta, 
ceva mai mare de juma' de metru, se duce taman la el, de 
parcă ăla era o pisicuţă, şi-l mângâie pe nas... 

— Nu l-am mângâiat, am zis eu. Am pus mâna. Voiam să 
văd cum e. 

Cei trei, Sam, Joe şi Comeragh, m-au privit impresionați. 
Domnul Jamrach a ieşit foarte bine din poveste, însă eu 
eram eroul, acum ştiu asta. Jamrach descleştase neînfricat 
fălcile bestiei, asta era adevărat, deşi, după cum îmi aduc 
aminte că se zicea atunci, mai degrabă se dusese în 
spatele tigrului şi-l înşfăcase de grumaz, făcându-l să 
deschidă gura şi să mă azvârle. Cum aş fi putut şti? N-am 
văzut nimic. Totuşi, îmi aduc aminte cum stăteam în gura 


tigrului, o, da, încă-mi amintesc. De-asta eram eroul. Nu 
mulţi trecuseră prin gura unui tigru. Nu exista om care să 
nu mă invidieze, într-un fel sau altul. 

— Asta da poveste de spus nepoților, făcu domnul 
Comeragh, zâmbind. Omul era răcit cobză, iar buza 
superioară îi era roşie şi se decojea. 

Desigur, un ceas mai târziu, toată lumea ştia întâmplarea 
şi în următoarele zile am fost nevoit să spun povestea de 
atâtea ori, încât amintirile m-au năpădit asemenea unui val, 
străpungându-mă până în măduva oaselor. O vreme am 
fost cocoş în teugă, schimbare bine-venită, de altfel. N-a 
durat cine ştie cât, desigur, dar vreme de câteva zile 
minunate povestea a circulat prin fum, în timp ce noi eram 
întinşi în paturile şi-n hamacurile noastre, cu mirosul de 
mucegai, cu fumul ridicându-se până la tavanul jos, de 
stejar, o odaie înceţoşată, luminată de un felinar chior. 

Patul meu şi al lui Skip erau puse cap la cap. . 

— Cum a fost cu adevărat? a vrut el să ştie. lţi mai aduci 
aminte? Ştii tu, chiar poti să-ţi aduci aminte? Când erai în 
gura lui... 

— A, mi-aduc aminte... 

Îmi apare mereu în vise. În feluri diferite. Acum sunt un 
flăcău cu minte, nu m-aş apropia nicicum de gura unui 
tigru, dar atunci a fost o izbândă răsunătoare. N-aş mai 
putea şi n-aş mai face vreodată o treabă ca asta. 

— Nu pot descrie aşa ceva, am spus eu. 

Tăcu o vreme, apoi rosti gânditor: 

— Mă întreb dacă a fost la fel pentru căţeluşa mea, Poll. 

— Dacă ce anume a fost la fel pentru căţeluşa ta, Poll? 

— Când a fost omorâtă, a spus el. A fost ucisă de un 
nenorocit de copoi mare şi turbat, pe țărm, aproape. Asta 
alerga după cineva, ea i-a ieşit în cale şi a înşfăcat-o de 
cap, de i-a cuprins tot capul cu gura, aşa gură mare avea, a 
umplut-o de bale şi a scuturat-o şi a azvârlit-o peste umăr, 
şi, trosc, i-a rupt gâtul. A murit. 

— Mă-ndoiesc, am zis eu. Pare mult mai nasol decât ce 
mi s-a întâmplat mie. Mi-am reaprins pipa, am tras un fum 
şi i-am dat-o şi lui. Totuşi, am continuat eu, nu cred că a 


suferit prea mult. Cel puţin, nu pentru multă vreme. 

L-am auzit pocnind din buze, în timp ce încerca să scoată 
rotocoale de fum. 

— li ziceam: Aici, Polly, cuţu-cuţu! Aici! spuse el, ţinând 
fumul în gâtlej. 

Treaba asta ne-a făcut să vorbim despre Jamrach şi 
despre cum munceam eu în curtea lui, despre toate 
animalele care veniseră şi plecaseră de-a lungul anilor. A 
fost impresionat când i-am povestit de odaia păsărilor 
tăcute. l-am descris cum stăteau acolo, nemişcate în cuştile 
lor micuţe, păsări cântătoare cu gâtlejuri mute, şi a zis că 
nu era bine deloc. A spus că detesta să vadă păsări în 
colivii. 

— E o chestie cu aripile, spuse el, atunci când nu pot să 
le deschidă. 

Am tras în linişte din pipe, iar eu am cugetat la felul în 
care odaia aceea mă întristase când eram mic, însă peste 
ani mă obişnuisem cu ea, căci devenise ceva de zi cu zi. Pur 
şi simplu, aşa era lumea. 

— Nu sunt ţinute mereu aşa, am zis. Sunt vândute. 

Skip a zis că-şi aminteşte de un peşte pe care-l avusese 
bunica lui. A mai povestit că era îngrozit de bunica lui; era 
foarte bătrână şi urâtă, şi pielea ei era groaznică, maronie, 
aspră şi plină de riduri uriaşe, şi purta nişte ochelari cu 
rame groase şi rotunde, iar pe una dintre lentile avea un 
plasture, pe când cealaltă era atât de groasă, încât ochiul 
din spatele ei părea mare şi lucios ca un peşte gras, şi se 
holba la tine atât de bizar, încât credeai că-i vrăjitoare. Şi 
mai avea un biet peşte, un peşte auriu mare, cu coadă 
voalată, pe care-l ţinea într-un mic bol de sticlă, la fel ca 
ventuzele care se pun pe piele. Peştele trăia în bolul ăsta, 
în apă adâncă de zece centimetri, suficient cât să se poată 
întoarce de jur-împrejur, într-un cerc nesfârşit. Şi numai 
asta făcea. A zis că era îngrozitor. Ceva din sticlă mărea 
peştele, la fel cum lentila mărea ochiul bunicii, şi atunci 
când intrai în odăiţa ei urâtă şi jegoasă, ţi se părea că vezi 
peştişorul auriu ca pe un ochi lucios, vedeai şi ochiul e; şi 
era ca şi cum amândoi erau ochii ei, şi te priveau. 


În ziua care a urmat, Skip s-a purtat iar straniu. 
Prinsesem o balenă şi s-a întâmplat pe când eram în 
mijlocul treburilor, când cazanele suflau fum şi aruncau 
flăcări, făcându-ne să arătăm ca nişte demoni care ţopăiau 
şi dansau în sângele ce picura pe punte din creatura 
jupuită. Skip se afla lângă mine, pe vinciul ancorei, când 
deodată dădu drumul vinciului, care începu să trepideze, 
sări de la locul lui şi mă dobori. Pur şi simplu, lăsă totul 
baltă şi plecă, de parcă l-ar fi strigat cineva. 

— Ce dracu' crezi că faci, domnule Skipton? urlă Rainey. 

Părea că Skip nu-l aude. 

Rainey făcu un pas ca şi cum ar fi tras adânc aer în piept, 
îşi dădu capul pe spate şi o luă la pas după Skip, cu nările 
umflate asemenea velelor. Martin Hannah sări lângă mine 
şi trecu în locul lui Skip, şi am început toţi să ne îmbrâncim, 
ca alte alea, cu gâturile lungite, privind. Skip urcă treptele 
până la dunetă, privind fix în faţă, păşind ferm, sărind 
ultimele trepte. Rămase țintuit locului, privi vreme de-o 
clipă cerul nopţii, apoi se întinse uşor pe punte, îndoindu-şi 
genunchii şi cuprinzându-i cu braţele, vârându-şi capul în 
piept şi tremurând uşor din umeri, ca atunci când te bucuri 
că te întinzi într-un pat confortabil ca să te culci. 

Rainey stătea în picioare deasupra lui, lovindu-l neîncetat 
cu picioarele, crâncen şi furios. 

— Ridică-te! Ridică-te, nenorocitule! urlă el. N-ai nimic! 
Cum îndrăzneşti să părăseşti postul? 

Gabriel o luă la goană, împreună cu Abel Roper. Apăru şi 
Proctor. 

Skip se întoarse pe spate. Ceva din înfăţişarea sa îi 
tulbură pe ceilalţi. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, rosti Proctor, faceţi loc! 

— N-are nimic, strigă Rainey, vrea doar să scape de 
muncă. 

— Domnule, nu cred că se preface, zise Abel. Felix, du-te 
şi cere-i lui Wilson sărurile. 

Când i-au dat cu sărurile pe la nas, Skip strănută cu 
putere şi se ridică, doar pentru a se prăbuşi imediat la loc. 

— Ce-i cu el? întrebă Proctor. 


— E doar o ciudăţenie de-a lui, răspunse Abel. 

— Ha! lătră domnul Rainey. Ha! 

— Duceţi-l jos, spuse căpitanul Proctor. Lăsaţi-l să 
doarmă, orice-ar fi. Nu facem nimic dacă se-mpleticeşte pe 
punte, în starea-n care e. Pentru ce staţi cu toţii aici? 
Sunteţi cumva doctori? Înapoi la muncă! 

Pe când îl cărau pe punte, cu un braţ pe umărul lui Abel 
şi celălalt pe umărul lui Gabriel, ochii lui Skip cercetau în 
două direcţii. Începu să râdă. 

— Duceţi-mă la feribot! strigă el. Duceţi-mă la feribot! 
Apoi vomită. 

Îşi reveni în câteva ceasuri. 

Nu era nimic, insistă el, doar leşinase. Nu era adevărat, 
desigur. Mai târziu, în acea noapte, când doar câţiva dintre 
noi erau întinşi în teugă, a spus adevărul. „Era ceva care 
venea în urma corăbiei, a spus el. M-am dus să văd ce e.“ 

Cu toţii ne-am apropiat, ca s-auzim mai bine. 

— O pasăre, am spus eu. Un nor. Un albatros sau un 
cormoran. 

A zis că era un ochi cu aripi. Un ochi cu aripi, pe cer, care 
urma corabia. 

— Uitaţi, spuse el, scoțând plăcuţa şi creionul şi începând 
să-l deseneze. 

Nimeni nu scoase o vorbă vreme de câteva secunde, apoi 
Tim râse. 

— Ce culoare avea? întrebă el. 

— Nu ştiu, răspunse Skip serios. 

— Albastru? Căprui? Un minunat ochi verde? 

— Horus, zise gânditor Gabriel. 

— Avea pleoapă? Putea să clipească? [i-a făcut cu 
ochiul? 

— Nimic de felul ăsta. 

— Horus, repetă Gabriel. Cred că Horus e un ochi. 

— Ce e Horus? vru să ştie Skip. 

— Un zeu, se-ncruntă Gabriel, gânditor. Un zeu al 
faraonilor. 

— De unde ştii tu de faraoni şi zei? l-am întrebat eu. 

— De pe-aici, răspunse el. 


— Poate-a fost fratele meu, Barnaby, zise Skip. 

Tim se lăsă pe spate, cu mâinile la ceafă. 

— Eu zic că-i mai degrabă treaba asta cu faraonul, dacă 
mă-ntrebaţi pe mine, hotărî el. Pare mai probabil. 

— Dar de ce să te urmărească Horus, fiule? întrebă 
Gabriel. 

Skip spuse că nu i se pare de mirare. Mai fusese vizitat 
de zei şi înainte. 

— Aha, făcu Gabriel şi nimeni nu mai adăugă nimic. 

Totuşi, după întâmplarea asta, cu toţii l-am privit pe Skip 
cu mai mare atenţie, iar călătoria a continuat liniştită, noi 
urmându-ne traseul pe o mare densă, verzuie, pe care, în 
cele din urmă, au apărut din nou insule. Fâşii lungi, albe. 
Marea era străjuită de dealuri. Coaste rozalii şi verzui. 
Insulele aveau un miros de pământ amestecat cu mirodenii, 
iar apa era limpede. Te uitai în jos şi vedeai peşti 
strălucitori  înotând,  rămurele de plante luxuriante 
unduindu-se în ritmul unei muzici lente, lanţuri lunguieţe de 
forme şi culori fantastice, îndreptate către tavanul 
văzduhului lor, care nu era altceva decât suprafaţa mării 
noastre. 

Am ancorat undeva, într-un port, iar un om alb din acele 
insule veni şi discută pe plajă cu căpitanul Proctor şi cu 
domnul Rainey. Domnul Comeragh era răcit, aşa că n-a 
coborât pe țărm. O sută de chipuri întunecate de sclavi ne 
priveau de la liziera pădurii ce mărginea plaja. Când 
căpitanul Proctor se întoarse, spuse că pe insulă bântuia o 
boală şi că nu vom cobori pe uscat. Abel Roper, Martin 
Hannah şi Joe Harper s-au dus şi au încărcat apă proaspătă 
şi nuci de cocos, apoi ne-am văzut de drum. 

Au trecut o zi, două, trei. Mările alea m-au făcut să 
privesc în interiorul meu, din ce în ce mai adânc, atât de 
puţine vorbe păream să găsesc pe atunci. Insulele veneau, 
rămâneau în urmă, sorii răsăreau şi apuneau, oceanul se 
mişca mai departe, iar senzaţia de imensitate mă 
cuprinsese din nou, neplăcută, o intuiţie a ceva foarte 
îndepărtat, dincolo de puterea mea de pătrundere. 

Am ajuns la o umbră lungă aflată la orizont, foarte 


îndepărtată. Un nor jos, de un cenuşiu blând. Porumbei, 
mănuşi de domniţă şi piepturi de gâscă. 

— Pământ, rosti Gabriel, aplecându-se mult peste cârmă. 

S-a ivit ca un sul moale de praf, ca blăniţa de pisoi. Un 
zid de nori. 

Pământ. 

Un pământ lunguieţ. Kilometri şi kilometri, şi kilometri de 
uscat, într-o parte şi-n alta, o întindere de junglă verde şi 
insule împrăştiate. 

Proctor ne chemă din nou pe dunetă şi ne spuse că prin 
mările astea umblau pirați malaysieni cu sulițe, criminali, 
sălbatici. 

— Acum, rosti el cu vocea impunătoare de căpitan pe 
care o păstra pentru astfel de momente, suntem cu 
adevărat departe de casele noastre. Mările astea sunt 
periculoase. Ne privi pătrunzător, de parcă noi eram de 
vină. Mări periculoase. 

— Mi-e teamă, îmi şopti Tim la ureche. 

Proctor spuse că, de-aici, cursul obişnuit ne-ar duce până 
prin mările Chinei. Mări bune pentru balene, mările Chinei. 

— Cu toate astea, continuă Proctor, aşa cum vi s-a spus 
tuturor de la bun început, trebuie să ducem la îndeplinire o 
anume îndatorire faţă de proprietarul corăbiei, domnul 
Malachi Fledge din Bristol. 

Eram uimit. Nu mai auzisem până atunci să i se spună lui 
Fledge altcumva decât Fledge. 

— Domnule Rymer, doriţi să rostiţi câteva cuvinte? 

Dan veni în faţă, târşâindu-şi picioarele. 

— Ştiţi cu toţii, începu el cu asprime, că trebuie să găsesc 
şi să capturez viu un animal care s-ar putea, sau nu, să se 
găsească pe unele insule, aflate la răsărit de-aici. Ştiţi cu 
toţii asta. Făcu o pauză. Nu cunosc pe nimeni care să fi 
văzut această creatură, însă am întâlnit un om din 
Surabaya care mi-a spus că a vorbit cu un vânător de 
balene din Lamalera, care a văzut ceva ieşind dintr-o 
pădure, pe o insulă din Borneo. Un om al spectacolului în 
adâncul sufletului său, Dan privi în jos şi îşi făcu de lucru cu 
pipa. Şi s-au mai găsit şi rămăşiţe, adăugă el blând. Doi 


pescari. Ucişi de un astfel de animal şi mâncaţi. Privi în sus. 
În orice caz, aceste lucruri au ajuns şi la urechile domnului 
Fledge. 

— Rămăşiţele astea, interveni domnul Comeragh cu glas 
gros, unde-au fost găsite? Nasul îi era atât de mare, încât 
nu te puteai abţine să-ţi imaginezi că are de două ori mai 
mulţi muci decât oamenii normali, cu ditamai trompeta. 

— Pe Insula Rinca, domnule Comeragh, răspunse Dan, 
privindu-l. Pe o plajă. Insula Rinca nu este departe de aici, 
după cum ştiţi. 

Comeragh ridică din sprâncene şi dădu aprobator din 
cap. 

— Deci într-acolo mergem? întrebă domnul Rainey. 

— Nu neapărat, domnule Rainey. Omul care l-a văzut 
locuia în Pulau Lomblen. Vom începe de-acolo. Pentru a 
adulmeca aerul. Apoi... încotro pare înţelept. 

— Putem să facem rost de o barcă, la Pulau Lomblen, 
completă căpitanul. 

— Sunteţi aici ca vânători de balene, continuă Dan, nu ca 
vânători de dragoni. În afară de mine şi de cei doi băieţi ai 
mei, niciunul dintre voi nu va avea de-a face cu animalul. 
Dacă această creatură există, Tim şi cu mine o vom găsi şi 
o vom mâna către țărm, unde o aşteaptă cuşca. Se uită la 
mine. Jaffy se va asigura că animalul intră în cuşcă şi că, 
de-ndată ce e înăuntru, uşa va fi bine încuiată. 

A fost prima dată când am auzit de planul ăsta. 

— Pare treabă uşoară, şopti Tim înspre mine. 

Un zâmbet uriaş mi se întipări pe chip. 

— Niciunul dintre voi nu se va apropia de creatură, 
continuă Dan, cât se poate de serios. Simţeam că mă 
cuprinde un râs zdravăn. Veţi avea tobe. 

— Tobe? şopti Tim. Am fornăit. 

— Şi torţe, adăugă Dan. Veţi forma şiruri şi, de îndată ce 
creatura apare, trebuie să ţipaţi, să urlaţi, să ţopăiţi, să 
faceţi zgomot cu tot ce-aveţi la îndemână, să agitaţi torţele 
şi să conduceţi creatura către cuşcă. Tim şi cu mine vom fi 
chiar în spatele ei, o vom împinge spre plajă. O veţi încercui 
în aşa fel, încât să nu aibă încotro să se ducă, decât în 


cuşcă, iar dacă mie mi se pare că ar fi vreun om în pericol, 
trag şi ucid. S-a-nţeles? 

Toţi au dat solemn din cap şi au murmurat. 

— Nu voi risca viaţa nimănui, spuse Dan. 

Căpitanul Proctor făcu un pas în faţă, zâmbind. 

— Cred că vom avea nevoie de instrucţie pentru asta, 
rosti el, intrând în joc. 

— Desigur, rânji Dan. Sunteţi vânători de balene, deci nu 
uitaţi. Dacă puteţi să vânaţi balene, puteţi să vânaţi orice. 

— Hm, îngăimă Skip. 

— Şi dacă scuipă flăcări? se auzi un glas. 

Era Felix Duggan, ai cărui ochi mari trădau cu adevărat 
teamă. Toată lumea râse. 

— Nu cred că scuipă flăcări, răspunse Dan. Chiar nu cred. 
Dar, dacă e aşa, îţi spun eu ce-o să facem. Păru foarte 
serios, apoi izbucni în râs. Fugim de mâncăm pământul! 

Toată lumea râse. 

— Nu vă faceţi griji, zise Dan, ne veţi auzi venind, să fiţi 
pregătiţi. In bărci şi înapoi la corabie! 

— Dar dacă zboară? 

Asta era John Copper. 

Cu toţii îl văzuserăm, dragonul zburător cel puternic, cu 
aripi solzoase uriaşe, nimicind totul cu şuvoaie de foc, 
pârjolind pământul. Venind în zbor după corabia noastră. 
Un ochi pe cer. 

— Nu există nicio mărturie de încredere cum că ar zbura, 
zise Dan. 

— li dăm două săptămâni, spuse Dan. Apoi ne continuăm 
vânătoarea de balene, cu sau fără jivină. Nimeni nu-i 
obligat să ia parte la treaba asta. Oricine poate rămâne pe 
corabie, dacă într-adevăr asta îşi doreşte. 

— Aţi vorbit corect, domnule Rymer, zise căpitanul. În 
ceea ce mă priveşte, aştept cu nerăbdare să iau parte la 
această trebşoară. Dacă reuşim, va fi ceva măreț, un lucru 
cu adevărat măreț! 

— Există riscul să nu găsim nimic, rosti Dan îndoit. Să 
scormonim câteva insule şi să ne-ntoarcem cu mâna goală, 
eventual cu un papagal. 


Căpitanul Proctor chicoti. 

— Acum să ne-ntoarcem la treabă, grăi acesta. 

Treaba însemna să trecem de strâmtori. Am navigat mai 
departe printre insule şi am trecut pe lângă multe 
ambarcaţiuni micuţe, oricare dintre ele putând fi o corabie 
de pirați, din câte ştiam eu. Dar niciuna nu era. Cum să-ţi 
dai seama? Ceilalţi, Gabriel, Sam, Yan şi chiar John Copper 
păreau că ştiu. „Aia“, ziceau ei, „e doar un sampan.“ De 
parc-ar fi fost clar ca lumina zilei! Cât despre mine, oamenii 
cu chipurile acelea care priveau în sus puteau fi cu toţii taţii 
lui Yan. N-aveam de unde să ştiu care era diferenţa dintre 
un pirat şi tatăl lui Yan. Apoi, un vas mare de linie s-a 
conturat la orizont, iar un munte înalt a apărut la babord. 
Vasul a trecut pe lângă noi la mare distanţă, îndreptându- 
se către ocean. Ne apropiam de uscat. Marea era iute şi 
plină de bancuri de nisip, însă n-am făcut mişcări greşite şi, 
după-amiaza târziu, trecuserăm deja de cea mai îngustă 
porţiune a strâmtorii şi intraserăm pe canalul estic, unde o 
insulă brăzda marea. 

Am intrat într-o aglomerare de insule, unele dintre ele 
fiind doar nişte stânci. Soarele apunea. O perdea groasă de 
nori stăruia nemişcată la orizont, proiectând ici şi colo 
explozii spumoase de nori cumulus sălbatici. Marea era 
străbătută de încreţituri lungi, iar razele portocalii ale 
soarelui radiau din spatele norilor, asemenea unei flori cu 
petalele desfăcute. Apoi soarele a coborât sub linia 
orizontului şi totul a devenit roşu-întunecat, roşu-sângeriu, 
iar marea s-a înnegrit. 

Ne-am trezit lângă un țărm albastru şi întins. Vreme 
îndelungată, am navigat fără probleme şi peste corabie se 
aşternuse un soi de pace. Am simţit că ajunseserăm în 
locuri de poveste, în ţinuturile unde se-aude cântul 
sirenelor şi de unde se înfruptă mâncătorii de lotus, unde 
Sinbad Marinarul străbate puntea şi visează la râuri de 
cristal şi la peşteri de rubin. M-am gândit la insule care vin 
şi pleacă, sunt descoperite şi apoi se ascund din nou. Zilele 
treceau unele după altele, iar eu mă scufundam într-o 
încântare nesfârşită. Din când în când, mai prindeam câte-o 


balenă. O vreme am duhnit a carne arsă şi a untură iartă, 
însă ne continuam călătoria, îndepărtându-ne de mirosurile 
apăsătoare şi pătrunzând în aerul dulce ca vinul, din care 
ne înfruptam ca din mere, mirodenii şi flori. Un banc de 
delfini ni se alătură în largul unei insule cu nisip alb şi 
cocotieri, înotând veseli pe lângă corabie, preţ de o milă 
sau două, înălţându-şi spinările scânteietoare în aer. Până 
la urmă ne-au părăsit, luând cu ei şi clipele de linişte. După 
plecarea lor, brizele s-au întețit, şuierând, iar valurile au 
început să se ridice peste o regiune muntoasă aflată la 
tribord, spărgându-se maiestuos de-a lungul celor câţiva 
kilometri de țărm strălucitor ce străjuiau o junglă verde şi 
deasă, de unde răzbătea bătaia slabă a tobelor, purtată pe 
aripile intervalelor de acalmie dintre rafale. Incet, cu un ton 
gânditor, ca un singur glas ce-şi explorează limitele, 
zgomotul tobelor era una cu tot restul. Imi era teamă de 
bătaia tobelor - vocea junglei printr-o îngroşare crescândă 
a aerului, prevestind ceața. 

Delfinii au chemat briza, care a chemat bătaia tobelor, 
care a chemat ceața. Aşa mi se părea. 

Aşa mi s-a părut de-atâtea ori. Ca şi cum un lucru a dus 
la altul, asemenea notelor unei melodii. 

Vântul se oprise de tot şi ploaia începuse să cadă 
torențial, la fel de brusc ca atunci când răstorni o găleată. 
Tunetul urui la marginea cerului, ca un câine bătrân care 
mârâie în somn. Am coborât de pe catarg. Pânza unui 
fulger se aprinse peste junglă. Întreaga lume era cenușie şi 
frământată, iar noi am strâns din dinţi şi ne-am continuat 
drumul. Ploaia a căzut timp de trei ceasuri sau chiar mai 
mult, dar furtuna nu era niciodată deasupra, ci de cealaltă 
parte a acelei lungi palme de pământ. Totul părea minunat 
în lumina slabă, străluciri argintii într-o lume spălată de 
apă, peste catarg, vergi şi habitaclu, pe marea pânză a 
mării. 

Se lăsase seara când ploaia s-a mai domolit. Ne-am dus 
în largul golfului ce aparţinea aceleiaşi insule, sau poate 
alteia. Wilson Pride făcuse o bunătate de tocâniţă cu şuncă 
şi fasole cu găluşti, iar noi am mâncat jos, din cauza ploii. 


Am fost de pază la babord şi încă mai ploua când m-am dus 
la culcare, însă de dimineaţă, când am deschis ochii, lumina 
soarelui care se strecura printre crăpăturile grinzilor era 
fierbinte şi incandescentă. Pe punte, totul era scăldat în 
soare şi nu mai rămăsese nici urmă de umezeală. Căpitanul 
Proctor discuta cu secundul, lângă partea dinspre pupa a 
scării tambuchiului. Domnul Rainey părea tulburat de ceva. 
Dacă te luai după expresia de pe chipul său, crispat şi roşu, 
ai fi zis că se certau, însă căpitanul Proctor chicotea într-o 
manieră amabilă şi amuzată. Acesta a spus ceva, iar Rainey 
s-a întors brusc şi s-a îndepărtat. 

Mai târziu, Gabriel a povestit că era vorba despre o barcă 
de pescuit. Nu aveam niciuna în plus, iar Rainey voia să se 
oprească undeva şi să facă rost de una, cât mai repede 
posibil. Rainey voia să se întoarcă la Surubaya ca să ia o 
barcă de-acolo, însă căpitanul a zis că ajunsesem prea 
departe şi că el s-ar duce direct la Pulau Lomblen, unde 
Dan Rymer spera să-l găsească pe vânătorul de balene din 
Lamalera care văzuse o creatură ieşind din pădure, cel 
despre care-i vorbise tovarăşul său. Comeragh era şi el de 
acord cu întoarcerea, însă Dan Rymer spusese că am putea 
lua o barcă de la Pulau Lomblen. 

Ei bine, n-am putut. Erau bărci la Pulau Lomblen, însă no; 
n-am reuşit să facem rost de una. Totuşi, pe-atunci n- 
aveam de unde să ştim treaba asta, aşa că am mers mai 
departe şi am ajuns la Pulau Lomblen cu trei zile întârziere. 


Capitolul 7 


O, Doamne, spune-i, rogu-Te, lui Billy Stock să nu-i mai 
sperie pe cei mici... 

Când m-am trezit, am auzit în minte glasul bătrânului 
negru Sam. Sam Proffit. L-am auzit de parcă mă întorsesem 
în timp, brusc, real, un ticăit al creierului, timpul a trecut, o 
clipă - îl vedeam cu ochii minţii, de parcă ar fi stat în 
aceeaşi odaie cu mine. La fel cum şedea în teuga joasă, cu 
mâinile împreunate în rugăciune - atunci - doar că atunci 
este acum -, cu ochii închişi şi un zâmbet răutăcios abia 
schiţat de buzele-i veştede. Un bătrân pios, învăluit în 
lumina schimbătoare, între pereţii pătaţi cu nuanţe de 
cenuşiu. Cât de frumoasă era imaginea! 

Era întuneric şi eu pluteam pe ceva, ar fi putut fi marea 
sau alt fel de valuri, ar fi putut fi orice. Valuri de somn 
groase, negre, care mă purtau pe crestele lor. La început 
am crezut că era Drago, vechiul nostru Drago, că eram 
întins pe scândurile uscate şi că navigam pe Tamisa, înspre 
mare. 

Insă Drago se sfărâmase cu mult timp în urmă. Acum 
eram întins aici. Un glas mă trezi din nou, iar sunetul vocilor 
din stradă ajunse până la mine. Undeva, aproape, se aud 
notele înalte ale unui cântec ascuţit, de o frumuseţe la fel 
de tremurândă ca aceea a îngerilor căzuţi, venind probabil 
de pe uliţa care leagă Rateliffe Highway de Strada 
Pennington. Cine e sirena aceasta care cântă din vârful 
stâncilor, azvârlindu-şi prin întunericul palpabil glasul 
argintiu, la fel de ascuţit precum cuţitele? Aici trăiesc eu 
acum şi mi-e bine. In jur se înşiră acoperişuri afumate, 
peste care pot să privesc, iar deasupra lor se-ntinde un 
minunat cer nordic, ce nu arde nicicând. Îmi sunt tare dragi 
acoperişurile astea, atât de dragi, încât, uneori, mă trezesc 
cu ochii umezi. Londra, cum am mai visat la ea pe când mă 
aflam în locurile cuprinse de arşiţă! Flori şi fructe, şi vin, şi 
arbori înalţi, băieţi bronzaţi şi subţirei care se scufundă în 
căutare de perle, bătuţi de valuri, şi maimuțe cocoţate în 


copaci, cu membre lungi şi feţe înguste, ochii feroce ai 
celor mari, cei blânzi şi speriaţi ai puilor agăţaţi de părinţi. 
Lumina albastră care se lasă la orizont. Culoarea de la 
marginea lumii este... 

„.. indigo. 

Scânteiază... 

Navighez asemenea lui Sinbad pe nişte mări bizare, 
orientale, o stea uriaşă se prăbuşeşte din cerul întunecat, 
iar undeva în apropiere sirenele cântă şi Sam Proffit, 
prezent şi el, zice: 

— O, Doamne, spune-i, rogu-Te, lui Billy Stock să nu-i mai 
sperie pe cei mici! 

Cuvintele lui stârniră chicoteli, deoarece Billy era abia de 
vârsta mea şi noi eram aproape cei mai mici. Doar Felix era 
mai mic decât noi. Billy ştia o groază de poveşti 
înfiorătoare, despre canibali care  sorbeau creierul 
oamenilor cât aceştia erau încă vii. 

Sam stă în teuga joasă, un ins pătat, un mare cântăreţ de 
imnuri şi recitator de rugăciuni. Avem nevoie de rugăciuni 
în seara asta. Mâine ajungem pe insula cea nouă. Asta e, 
aşa simţim cu toţii. Are de-a face cu cele două călăuze 
malaysiene pe care le-a tocmit Dan în Sumba, unde am 
auzit tobele şi am văzut fumul de la un rug funerar 
ridicându-se deasupra copacilor. Ne-am dus într-un sat şi 
am băut ceva amar, peste tot erau păsări, stoluri mari de 
un verde-strălucitor, care se deplasau asemenea unor aripi 
pe cerul albastru şi adânc. M-am culcat pe spate şi am 
privit, deşi lumina îmi rănea ochii. Păsările ar trebui să fie 
libere, am cugetat eu. L-am aşteptat pe Dan să se întoarcă 
de pe unde se dusese cu treburile lui, iar el a revenit cu 
dinţii roşii şi cu doi bărbaţi prietenoşi şi tăcuţi, unul care 
zâmbea şi unul care nu zâmbea. Cel care zâmbea avea 
nişte semne albastre tatuate pe frunte. Dorm alături de noi 
în teugă, dar nu ne vorbim. Purtarea lor a devenit serioasă 
de când am plecat de pe insulă, a noua sau a zecea, nu mai 
ştiu. Insulele sunt sălbatice. Este ceea ce mi-am dorit 
mereu, lumea, sălbăticia, o privesc cu atenţie încordată. 
Vreau să urc costişele unui munte şi să mă holbez în 


măruntaiele lui. Ar fi ca şi cum m-aş holba în ochii unui 
animal. Un vulcan are ceva de dragon. De ce să nu fie şi o 
astfel de jivină prin părţile astea? 

Oameni-dragon? Pe când ne apropiam de Pulau Lomblen, 
dincolo de golf s-a iţit un vulcan, aidoma unei vietăţi 
gigantice, iar un altul ne-a vegheat atunci când am vorbit 
cu vânătorii de balene din partea îndepărtată a insulei, 
unde copiii şi-au lăsat baltă jocurile şi au gonit pe lângă 
bărcile înşirate de-a lungul plajei, pentru a-i vedea pe 
căpitan, pe ofiţeri şi pe Dan stând în cerc cu părinţii lor, 
înfăşuraţi cu piei în jurul şalelor. Şi ca să ne vadă pe mine şi 
pe Tim, importantele ajutoare ale marelui vânător. Chiar şi 
căpitanul se ploconea deja în faţa lui Dan, acesta fiind şi 
motivul pentru care ne aflam pe plajă, şi nu şedeam la un 
ospăț pe cinste în capitala insulei, unde se găseau şi o 
biserică dominicană, şi un soi de han, unde puteai să 
cumperi sculpturi din fildeş, să te îmbeţi şi să priveşti 
culegătorii de perle cum se întorc la bărcile lor. Transpiraţia 
curgea în valuri. Chipuri drăguţe, ochi negri, femei cu 
piepturile goale, zăbovind pe acoperişurile din lemn ale 
căsuţelor acoperite cu stuf. Una, pe care n-o s-o uit în veci, 
a coborât şi ne-a dat lapte dintr-o coajă mare şi verde de 
nucă de cocos, o fată de vreo doisprezece ani, ai cărei sâni 
erau nişte muguri şi ale cărei mâini erau mici ca de copil, 
cu unghii ca perlele roz. Stătea în picioare, aşteptând să-i 
dăm coaja de cocos golită, privindu-mă în ochi şi 
contemplându-mă calm preţ de câteva clipe. Părul îi cădea 
de-o parte şi de alta a feţei şi pe umeri, bogat şi sârmos, 
până la brâu. Sprâncenele de deasupra ochilor ei somnoroşi 
erau delicate, ca nişte pene cenuşii, înalte şi arcuite. Nasul 
îi era mare şi minunat sculptat, buzele umflate. M-am 
îndrăgostit pe loc de ea. Da, da, o să fiu vânător de balene 
aici, mi-am spus eu, o să scot bărcile şi-o să mă întorc 
încununat de glorie. Să mă întorc noaptea la ea. Lumea e 
plină de uimire. Să nu mai miros chioşcul omului cu plante 
de pe Rosemary Lane şi să nu mai văd afişele alea 
scorojite, lipite pe pereţii exteriori, la Paddy's Goose. 

Era extraordinar că Dan se-nţelegea cu oamenii ăştia. 


Numai el putea şi habar n-am în ce limbă o fi făcut-o, 
Dumnezeu ştie că am auzit engleză şi portugheză, ba chiar 
şi nişte latină în bălmăjeala aia, toate amestecate cu 
păsăreasca băştinaşilor. Insă aceştia păreau să priceapă şi 
vorbeau întruna. 

— Doamne, grăi Sam, dă-ne o zi prielnică mâine. 

Stăteam cu capetele plecate şi cu mâinile împreunate, 
asemenea copiilor cuminţi. 

— Doamne, îţi mulţumim pentru vremea prielnică. 

— Amin, am murmurat noi. Apoi am rostit Tatăl Nostru - 
„... Şi ne izbăveşte de cel rău...“ - cu capetele plecate şi 
cugetând la canibalii, mlaştinile şi monștrii care ne aşteptau 
în ziua următoare. Lui Billy nu-i tăcuse fleanca de când 
plecaserăm din Pulau Lomblen. N-aveai să-l prinzi punând 
piciorul pe uscat prin părţile astea, nici într-un milion de 
ani, aşa zisese, iar Joe Harper încuviinţase şi el. Prin insulele 
astea erau triburi care mâncau carne de om ca şi cum ar fi 
mâncat pui sau peşte, aşa se zicea, iar când Tim a zis că 
Dan ştia exact ce face şi nu voia să ne îngrijorăm, l-au 
întrebat: cum de ştia? Oare Dan cunoştea fiecare insulă? 
Chiar aşa? Şi, dacă era vorba ca pe-acolo să fie vreun 
dragon pe care nimeni nu-l văzuse vreodată, aia era o 
insulă sălbatică, nu-i aşa? Una de care nu ştia nimeni. 
Puteai să dai peste orice pe o astfel de insulă. 

să priveşti în ochii unui canibal. Am alungat gândul din 
minte, însă o teamă s-a strecurat în mine şi am privit peste 
umăr. 

— Au fost odată canibali, rosti Gabriel, dar nu mai sunt, 
cel puţin, nu prin apropiere. Nu până ajungi în Marea 
Sudului. 

— Aha! exclamă Billy. Vezi? Dac-au fost odată, atunci 
înseamnă că încă mai sunt. Nu se schimbă. Aşa sunt ei. 

— Asemenea câinilor, vrei să spui, adăugă John Copper, 
pot să fie ascultători şi simpatici ani la rând, apoi brusc... 
Şi-şi dezveli dinţii. 

— Chiar aşa, spuse Bill. 

Gabriel stătea cu picioarele atârnându-i despuiate peste 
marginea patului său, având pielea maronie în locul în care 


se tot scărpina, pe fluierul piciorului. Privirea îi hoinărea, iar 
buza de jos groasă îi atârna, roz pe dinăuntru. 

— Odată am văzut ceva înspăimântător, care m-a pus pe 
gânduri, zise acesta. Am văzut cum un şarpe a mâncat un 
căţel. Un căţel mic, deşi n-aş putea spune dacă era pui sau 
nu. L-a înghiţit cu totul pe bietul animal, însă a durat ceva 
vreme, iar capul i-a rămas la urmă. Şi bietul căţeluş a urlat 
la-nceput, însă până la urmă a renunţat şi semăna cu 
cineva care plânge în tăcere. Amuţiserăm cu toţii. El s-a 
uitat împrejur, cu ochii mari. Ştiţi cum e, când plânge 
cineva fără să scoată nici cel mai mic sunet. Tremură, are 
ochii închişi şi buzele trase-năuntru. Sărmanul căţel, mi-a 
rămas în minte. 

Urmă altă tăcere. 

— De ce nu l-ai oprit? întrebă John Copper furios. 

— Tu ce crezi, John? spuse Gabriel. Mi-a fost frică de 
şarpe. Era un monstru. Se încolăcise în jurul bietului căţel 
şi-l ţinea strâns, ca nu cumva să scape, ce puteam face? 

— Unde se întâmpla asta? întrebă Tim. 

Gabriel cugetă preţ de-o clipă. 

— Pe o insulă. Nu aici. Undeva în Marea Sudului. 

Marea Sudului începea să mi se pară un loc cât se poate 
de neplăcut. 

— Ai fi putut să-l împiedici, insistă John, puteai să faci 
ceva. 

Gabriel clătină din cap. 

— Ba nu. Eram trei, vezi tu, iar unul era căpitanul nostru, 
Lovelace, şi el ne-a zis să nu facem nimic. Nu puteai să nu-l 
asculţi pe Lovelace. 

— Dacă o să-l întâlnesc vreodată pe căpitanul Lovelace, 
zise John, o să-i trag una peste moacă. 

— Cât a durat? am întrebat eu. 

— Prea mult. 

— Cât de mult? 

— O, mult prea mult, micuţule Jaff! 

Uram să mi se vorbească de sus. 

— Câinii nu plâng, spuse Billy Stock. 

— Ba da, îl contrazise Skip de-ndată. 


— A durat cam cinci minute, spuse Gabriel. 

— Şi voi aţi stat acolo şi v-aţi uitat? 

— Da. Lovelace era foarte curios. A trebuit să stăm cu 
toţii nemişcaţi şi să nu scoatem o vorbă. A fost ciudat. Ne- 
am simţit foarte straniu. Treaba asta îmi stăruie şi-acum în 
minte. 

John Copper începu să plângă. Era furios. S-a întins în pat 
şi a lovit salteaua cu pumnul. 

— Urăsc chestia asta, a spus el. 

— Ce urăşti, fiule? 

— Nu ştiu. Pur şi simplu, o urăsc. 


Am văzut foarte multe insule, unele mici cât o stâncă, 
altele lungindu-se la nesfârşit, culmile munţilor încolăcindu- 
se şi mangrove părând că merg pe marginea apei, cu 
rădăcinile ridicate delicat, asemenea degetului unei 
doamne care bea ceaiul. Cocotieri, cer azuriu, nori pufoşi, 
stânci de un verde-deschis, piscuri golaşe, văi luxuriante, 
iar noi treceam mai departe. Pe patru sau cinci insule, am 
coborât. Ne-am aprovizionat cu banane şi cu nişte fructe 
mari şi verzi. Cei doi malaysieni şi Dan vorbeau în graiul lor 
păsăresc şi plecam la vânătoare, noi toţi învârtindu-ne pe 
plaje, în timp ce Dan, Tim şi malaysienii aveau parte de 
toată distracţia, îndreptându-se hotărâți către vâlcele verzi, 
bântuite de păsări, malaysienii mergând în faţă, cercetând 
pământul de parcă era acoperit cu aur. Câteva ceasuri mai 
târziu, aceştia se iţeau din pădure, de obicei cu unul sau doi 
porci şi, o dată, cu ciozvârte încă aburinde dintr-un bivol pe 
care îl jupuiseră şi-l măcelăriseră pe platoul înalt. 

Dar nici urmă de dragoni. 

Niciun dragon mititel, nici măcar un semn, nicio urmă pe 
acele întinderi sălbatice de nisip, nimic care să se zărească 
printre mănunchiurile stufoase de vegetaţie. Niciun strigăt 
bizar, nepământean, care să răzbească prin noapte. | 

Cu toţii vorbeam de parcă fiara nici n-ar fi existat. Insă, 
înainte să adorm, mă gândeam uneori la jivină şi mă 
întrebam de ce oare nu mi-o pot scoate din minte, cum de 
ajunsese să zboare pe deasupra mea cu aripile solzoase 


care deveneau din ce în ce mai diavoleşti, cu fiecare zi ce 
trecea. Apoi, în acea noapte, în noaptea de dinainte, mi-a 
fost foarte teamă. Malaysienii ăia ştiau ei ceva. Cu o 
dimineaţă în urmă, au luat o barcă şi au iscodit ţărmul şi 
liziera pădurii, nu mai mult de-un ceas, dar când s-au 
întors, erau schimbaţi. 

Cu toţii simţim, dar nimeni nu zice nimic. Asta e insula. 
Nici mare, nici mică, cu stânci acoperite de vegetaţie, cu 
munţi înalţi, înveşmântaţi în tufe pipernicite, înţepând cerul 
de deasupra junglei şi a golfurilor plângătoare. Apa din jurul 
insulei e străbătută de curenţi puternici şi e violentă, ca şi 
cum n-ar vrea ca cineva să ajungă pe țărm, iar asta mă 
înspăimântă. Noaptea, când mă întind, aud în cap tobele 
din Sumba; le tot aud, de când am părăsit locul ăla, 
somnolenţa lor joasă, monotonă proiectând în beznă 
panglici lungi de sunet ce abia vibrează, dar se schimbă 
constant, ca o pâlpâire, suple ca mătasea. Muzica este 
asemenea unui şarpe care-şi înghite coada, un cântec de 
leagăn care se repetă la nesfârşit, slăbindu-ţi şi ascuţindu-ţi 
simţurile în acelaşi timp, ca un drog. Gura mi-e uscată de 
frică, gâtlejul mi se contractă când înghit şi mă prăbuşesc 
într-o beznă la fel de profundă ca o greață bruscă. 

Mă tot gândeam la sărmanul căţel mâncat de viu de un 
şarpe şi care ştia ce i se întâmplă. Vedeam mereu botul 
care-i plânge în tăcere, în timp ce este zdrobit şi înghiţit, şi 
cugetam la dumnezeul care putea concepe o astfel de 
trecere în moarte, şi mă simţeam mai înfrigurat şi mai 
îndurerat, şi mai speriat ca niciodată. Şi când, în sfârşit, 
adormeam, mă cufundam într-un coşmar oribil, un coşmar 
din acelea care te fac să te trezeşti asudat şi cu inima 
bubuind, care te zdruncină şi te lasă înmărmurit din cauza 
ororilor care-ţi trec prin cap. Se făcea că era un bazin mare 
umplut cu sânge, într-o încăpere întunecoasă din pod, iar 
prin bazin se mişcau bucăţi de trupuri, înotând una pe 
lângă cealaltă asemenea ţiparilor; şi acolo, taman în 
mijlocul bazinului, plutea chipul unui bărbat, schimonosit de 
groază - ah, groaza, asta m-a trezit -, un bărbat real, 
întreg, care se chinuia cu disperare să iasă din bazin, dar 


care n-avea sorţi de izbândă. Din sânge s-a ivit un braţ cu 
palma desfăcută, acoperită de cheaguri îngroşate, i-a 
împins chipul la fund, iar eu m-am trezit în teuga 
scârţâitoare şi nu eram sigur dacă ţipasem sau nu. Dar nu, 
se părea că nu ţipasem. 

Era foarte cald. Căldura asta împuţită care nu se mai 
termina. Dumnezeule, tremuram... Nimic nu mă mai 
speriase aşa de tare de când rămăsesem blocat în 
magazinul lui Jamrach, când Tim mă-ncuiase înăuntru. 
Acum stătea întins vizavi de mine, cufundat într-un somn 
lipsit de griji. Nemernicul, să-mi facă mie aşa ceva! O sabie 
cu două tăişuri, aşa era Tim al nostru. Ar fi trebuit să vedeţi 
cum se umfla pipota-n el când pleca împreună cu Dan şi cu 
malaysienii, întorcându-se cu pene prinse la ureche şi cu o 
bandă în jurul frunţii. Era foarte frumos. Bronzat ca 
băştinaşii, cu ochii de un albastru-deschis şi limpede şi cu 
părul de un alb-auriu, iţindu-se din junglă aidoma unui 
Apolo murdar şi asudat, cu sânge de bivol sub unghii, fiind 
acum cu un cap mai înalt decât Dan, simianul bătrân şi 
înţelept alături de care mergea. Descrierea asta nu spune 
prea multe. 

De ce să doarmă atât de liniştit, iar eu să fiu treaz? 
Normal că somnul îi era necesar, socotind ceea ce avea de 
făcut. 

— Tim, am şoptit eu. 

— Ce-i? a răspuns el de-ndată. Nu dormea. 

— Eşti treaz? 

— Nu. 

— Am avut un vis oribil. 

— Nu-i nimic, Jaf, zise el, e doar un vis. E doar în capul 
tău. 

M-am gândit la asta preţ de o clipă. Mă simţeam ca un 
vas în care cineva turnase un lichid bizar. 

— Cum de-a ajuns aşa ceva în capul meu? am întrebat 
eu, de parc-ar fi fost vorba de o urechelniţă care mi se 
strecurase în ureche. 

— Aşa ceva, ce? 

Vorbeam în şoaptă, ca să nu-i trezim pe ceilalţi, care 


sforăiau uşor în jurul nostru. 

— Nu cred că vreau să vorbesc despre asta acum, am 
răspuns eu după o clipă. E noapte şi nu-i momentul. Poate 
mâine. 

— Cum vrei. A căscat zgomotos. 

— Ce mai vise... am spus eu după încă un moment. 

— Ştiu. 

Am rămas fiecare cu gândurile lui. 

— Mi-e teamă, Tim, am spus eu. 

Pauză. Ştia că nu vorbesc doar despre vis. 

— Şi mie, a zis el întinzându-se şi strângându-mă scurt 
de umăr. Prostuţul de Jaff! Mă-mpinse uşor. 

— Te gândeşti vreodată la ce-am lăsat în urmă? l-am 
întrebat. 

Cugetă o clipă. 

— Sigur că da. 

— Nu pare. Nu vorbeşti niciodată despre asta. 

— Păi, nici tu. 

— Mda, aşa e. 

Urmă o pauză mai lungă, apoi zise: 

— Toţi ne gândim la ce-am lăsat în urmă, dar nimeni nu 
bate mereu câmpii cu asta. 

— Doar Dan. 

Aşa era. Dan, cu paharele lui, cu ochii tulburi, bând 
pentru Alice, amintindu-şi primele zâmbete ale celui din 
urmă născut. 

— Adevărat. Dar aşa e Dan. 

— Dacă-i aşa înverşunat, când vine vorba de casă şi 
cămin, am întrebat eu, de ce s-a apucat de meseria asta? 

Tim fornăi uşor. 

— Probabil că ea n-ar mai părea aşa de dulce, dac-ar sta 
mereu împreună. 

— Ţi-aduci aminte de sarsaparilă? am întrebat eu. De la 
omul cu ierburi. 

— Ah! Ce n-aş da pentru o ceaşcă rece de sarsaparilă! 
Adu-ţi aminte cum miroase... 

Atât de limpede, o dantelă de plante deasupra tejghelei 
omului cu ierburi: rozmarin, muşeţel, iarbă-moale lăptoasă. 


— Sâmbăta-seara la Spoony's, adăugă Tim. 

Intrai printr-o uşă batantă în vălătuci de fum şi râsete, 
tăiai o bucată de tutun şi o fumai, la o sticlă de vin, până 
când capul ţi se-nceţoşa şi ieşeai să iei aer pe coridorul 
îngust, la lumina obscură a felinarului cu gaz, apoi coborai 
sub creton, pe ringul de dans care bubuia sub tropăitul 
picioarelor. Fete cu buze rubinii şi sâni exuberanţi, marinari 
negustori cu beretele şui. Cimpoierul cu umerii lui sălbatici, 
tocurile de oţel zburând prin aer. Un ceas de aur atârnând 
pieziş deasupra poliţei căminului. 

— Mda, zise Tim, casă, dulce casă... Mai eşti speriat? 

— Da. 

— O să fie bine, spuse el. Uite, dă mâna. Am întins mâna 
şi mi-a luat-o într-a sa. Ştii, continuă el, când mă întorc 
acasă, o să fiu capul familiei. 

N-am mai zis nimic după asta. M-am gândit la Ishbel şi la 
mama ei, cum stăteau împreună în casa aia, şi m-am 
întrebat cum s-o fi descurcând. Probabil că detesta situaţia. 
Maică-sa o scotea din minţi. Bănuiesc că nu-i duceau dorul 
bătrânului, sirenele alea nu prea făceau cine ştie ce bani, 
însă aveau să se bucure la întoarcerea lui Tim. O şi 
vedeam, şezând lângă foc şi rozându-şi îmbufnată unghiile. 
Oare ce făcea? Cine avea să pună mâna pe ea, o fată 
drăguță ca ea? Probabil că ieşise cu vreun filfizon sau cu 
vreun marinar. Nu voiam să mă gândesc la asta. 

Când pe Tim îl fură somnul, mâna lui alunecă dintr-a 
mea. Cât despre mine, n-am pus geană pe geană până la al 
şaptelea clopot, şi atunci deja nu mai conta. 


Am vâslit printre stânci înalte cât casa, acoperite de 
plante necunoscute, asemenea unor explozii verzi 
încremenite. Un râu se prăvălea printr-o râpă înaltă, 
împădurită, înconjurând una dintre marginile unei plaje 
adăpostite, în formă de potcoavă, tivită de copaci cu 
muguri de culoarea fildeşului şi despicată în celălalt capăt 
de un pinten lunguieţ de stâncă, de culoare roz-închis. 
Dincolo de asta, în interiorul insulei, şir lângă şir, palmieri 
zvelţi şi cu capetele zburlite se aplecau elegant într-o parte, 


ca şi cum ar fi fost pe cale să se smulgă din pământ şi să 
pornească într-o migraţie vijelioasă. Pe fiecare latură a 
golfului se ridicau faleze înalte. 

Noi rătăceam pe plajă ca ditamai fraierii, aşteptând 
dragonul înarmaţi cu bețe. Nisipul era umed, plat şi uşor 
vălurit, presărat cu pietre ici şi colo, iar cerul avea o 
înfăţişare rece şi cenuşie, însă pe mine mă treceau toate 
transpiraţiile. Căldura părea să vină dinspre interior şi din 
afară în acelaşi timp, ca şi cum organele mi s-ar fi copt 
încet în cuptorul cărnii. In golf se aflau trei sau patru 
insulițe, movile rotunjoare de un verde-sălbatic. Cuşca era 
aşezată în cea mai îngustă parte a plajei. Dacă exista un loc 
cu dragoni, atunci acesta era. Braţele golfului se întindeau 
departe în mare, forme alungite, reptiliene, pe jumătate 
scufundate, de un cenuşiu-închis ori negre, râturi alungite 
ca de porc, gata să clănţăne. Pintenul solzos, de un roz- 
murdar, despre care Dan spusese că este o scurgere de 
lavă pe plajă semăna cu gheara imensă a unui picior uriaş. 
Pe alocuri, piatra părea cărnoasă şi zdrobită, ca şi cum un 
uriaş se jucase cu noroi. Peste tot zăreai chipuri. Urmele nu 
ne dădeau bătăi de cap, erau lângă râu, o singură potecă 
presărată cu urme sinistre, ce păreau lăsate de o labă cu 
gheare. De mărimea unor farfurii întinse. 

Un crab ciudat, cu pete roşii, trecu iute pe lângă piciorul 
meu. Felix aduna scoici mari, albe şi încreţite şi le ducea în 
bărci. Lângă cuşcă, Martin, Abel şi Dag despicau lemne 
pentru ţăruşi. Valuri cu coame albe se rostogoleau înspre 
noi. Marginile plajei, acolo unde se unea cu pădurea, erau 
presărate cu pietroaie prăvălite. Am hoinărit pe-acolo, 
privind diverse lucruri cu telescopul meu, păsări roşii şi 
albastre aflate prin copaci, stâncile din mare, râpa, până 
când am ajuns prea aproape de copaci şi m-am speriat 
dintr-odată, pe când mă uitam la verdeaţa spălăcită şi 
agitată. Trunchiurile arborilor erau nişte dungi argintii. 
Ecoul tăcut a ceva infinit mai dens şi mai întunecat 
ameninţa din desiş, un urlet gol, venind parcă dintr-un 
gâtlej. 

Am auzit glasuri. 


Echipajul de vânătoare plecase doar de câteva ceasuri şi 
deja se întorcea. 

Această acostare nu semăna deloc cu celelalte. Oamenii 
erau agitaţi, pe chipurile lor se citea ceva. Găsiseră mai 
multe urme, spuneau ei, undeva la înălţime. Era nevoie de 
mai mulţi ţăruşi şi de mai multă frânghie. Multă frânghie. 
Planul se schimbase. Aveam să rămânem o zi sau două şi 
să ne ridicăm o tabără pe plajă. 

— Noi patru, spuse Dan, o să-l prindem în capcană, acolo 
sus, şi o să-l aducem jos. Dar avem nevoie de mai mulţi 
oameni. De încă trei. Mă privi şi zâmbi cu bunătate. Asta e 
şansa ta, Jaf, dacă încă mai vrei. 

— Vreau, i-am spus şi, în acel moment, glasul care stătea 
la pândă în capul meu a-nceput să vorbească: Eşti nebun, 
eşti nebun, nu trebuie să te duci! Niciodată nu trebuie să te 
duci. Stai aici, neghiobule! Joacă faraon” cu Billy Stock pe 
punte. Nimănui nu-i pasă dacă te duci sau nu. 

— Haide, Jaf, spuse Tim, e ceva să fii acolo. Trebuie să 
vii. Îmi atinse braţul. Hai cu noi, Jaf! spuse el, iar ochii lui 
aproape că mă implorau să merg şi să-i ţin de urât. 

Am râs. 

— Încearcă doar să mă opreşti, am zis. 

— Bun! Dan bătu din palme. Deci - cine mai vine? 

— Eu, spuse John Copper, eu. 

Şi Dag Aarnasson. 

Un miriapod robust ne traversă calea, o chestie roşie, 
dezgustătoare, asemenea unei vene. Copacii erau doldora 
de păsări strălucitoare. 

Orice poate fi otrăvitor într-un loc ca ăsta. S-ar putea să 
te trezeşti că pică peste tine de sus şi ţi se strecoară pe 
gât. Scorpioni. Păianjeni cu dinţi. Cine ştie ce-i pe-acolo, pe 
sus? Înaintam în tăcere, în şir indian, malaysienii mergând 
în faţa noastră şi Dan încheind coloana. Îmi părea bine să-l 
ştiu în spate, pentru că părea aşa de lipsit de griji, ba m-am 
bucurat şi mai abitir când am ieşit deasupra pădurii, într-un 
loc stâncos şi plin de iarbă, unde nu prea vedeai copaci. 
însă atunci am început să mă gândesc la şerpii din iarba 


20 Joc de cărţi, asemănător cu pokerul. 


înaltă, iar degetele mele mângâiau neîncetat mânerul 
armei care îmi atârna la şold. Cum ar putea să te apere de- 
un şarpe? L-ai vedea doar când ar fi prea târziu. 

Dan ordonă un popas. Spuse că ar trebui s-o luăm spre 
răsărit. Că urma să prindă dragonul cu frânghiile. Că nu mai 
încăpea nici urmă de-ndoială că era acolo şi c-o să prindem 
unul viu. Suna de-a dreptul ridicol. Să prinzi un dragon cu 
frânghia? John râse nervos. Chipul lui Dag era o chestie 
ciudată, plată şi proeminentă, cu nişte ochi albaştri, holbaţi. 

— Nu-nţeleg, zise el, în felul lui rar şi apăsat. 

— Eh, răspunse Dan, nu-ţi face griji! Eu şi cu băieţii ăştia 
o s-avem grijă de toate. Tu trebuie să asiguri spatele 
coloanei, să faci ce ţi se spune şi o să fie bine. Tu vii la 
sfârşit, cu restul de frânghie, când e bine priponit, şi ne- 
ajuţi să-l vârâm în ţarc. 

— Ce ţarc? am întrebat eu. 

— Cel pe care încă nu l-am făcut, spuse el. Fiecare lucru 
la vremea lui. Mai întâi să găsim un loc unde să punem 
momeala. 

— Ce momeală? 

— Pe tine, Jaf, răspunse el, dându-şi ochii peste cap. De 
ce crezi că te-am luat cu noi? Râse şi mă înghionti. Încă nu 
avem nici nada. Fiecare lucru la timpul lui. Mai întâi găsim 
locul, apoi facem rost de momeală. 

Tot restul zilei am urcat şi am coborât movilele rotunjite 
ale savanei, de-a lungul cărărilor făcute de animale, 
bătătorite de cine ştie ce fiinţe. Dag şi cu mine mergeam 
unul lângă celălalt. Asini, mi-am zis eu, asta suntem. 
Cărăuşi înnăscuţi. Pentru el nu-i nicio problemă, e cât un 
bivol, dar pentru mine era îngrozitor. Sudoarea îmi intra-n 
ochi. Umerii îmi ardeau de greutatea raniţei, iar ţăruşii pe 
care-i căram mi se frecau de piele. Dan, Tim şi malaysienii 
duceau poveri mai uşoare, ei fiind străjeri şi mari vânători, 
cei care purtau armele şi dibuiau urmele. Tim privea înapoi 
şi râdea de noi, eu mic şi negricios, iar Dag mare şi spălăcit. 
Nu l-am cunoscut cu adevărat pe Dag înainte de treaba 
asta. Avea cam douăzeci de ani, era un bărbat tăcut, cu un 
aer tandru şi grijuliu, şi te înţelegeai uşor cu el, astfel că era 


un bun tovarăş de călătorie. 
— E frig acolo, de unde vii tu? l-am întrebat, în timp ce 
mă perpeleam în căldura aceea. 


Rânji. 

— larna-i foarte frig. Omătu-i pân-aici. Arătă deasupra 
capului. 

Am fluierat. 


— Cum înduri căldura? 

— La-nceput, răspunse el, potrivindu-şi colacul de 
frânghie pe umăr, a fost greu. Dar eu - făcu nişte mişcări 
sinuoase cu degetul şi am văzut că unghiile lui erau serios 
mâncate, aproape la fel de rău ca ale lui Ishbel -, eu... m- 
am obişnuit. 

— Poate c-ar fi trebuit s-o apuc înspre nord, am adăugat 
eu, ştergându-mi transpiraţia de pe frunte cu palma 
jegoasă. Spre gheaţă. Să văd urşi polari. Eschimogşi. 

Zâmbi. 

— Ne dorim ce n-avem. Abia aşteptam să văd palmierii. 
Văzusem poze în cărţile lui taică-miu. Zâmbetul îi era larg şi 
forma un semicerc complet, luminându-i chipul mare şi 
pătrăţos. Mi se părea ceva cu totul ieşit din comun ca tatăl 
lui să aibă cărţi. Mi-am imaginat un domn cu un rând de 
haine negre, ca un paroh de ţară. 

— Taică-tu avea cărţi? 

— Despre locurile prin care umblase. Şi e/a fost marinar. 
La fel şi fraţii mei. Am trei. 

Dan se întoarse şi ne fulgeră cu privirea. O luase înainte 
cu malaysienii, iar John şi Tim încheiau şirul. Am tăcut şi am 
continuat să înaintăm cu greutate. 

— Aveţi eschimoşi, acolo unde locuieşti tu? l-am întrebat 
eu după un ceas. Aş fi zis că e după-amiază târziu, dar era 
greu să-ţi dai seama după cum arăta cerul, încă înnorat, 
deşi nu plouase. , 

— Nu unde stau eu, răspunse el. Aştia sunt în 
Groenlanda. Şi-n Canada. Şi-n alte locuri. Nu, noi avem 
laponi. 

— Cum sunt laponii? 

— Sunt oameni nordici, spuse el. Cresc reni. 


Era amuzant să mergi prin acel ţinut călduros, vorbind 
despre nordul îndepărtat. Cât de minunate mi se păreau 
tărâmurile acelea îngheţate! Mi-am imaginat puntea unei 
corăbii, îngheţată sloi, cu gheaţă tăioasă precum vârful de 
suliță, cu nuanţe de smarald şi albăstrii. Un ocean 
încremenit, uimitor de nemişcat şi de calm. 

In faţa noastră, malaysianul cu tatuaj ridică braţul şi 
toată lumea îngheţă. 

Nu-mi dau seama cât am rămas aşa, nemişcaţi. Totul a 
devenit extrem de limpede, fiecare fir de iarbă. Când am 
înghiţit, gâtlejul mi-a scârţâit. Făcându-ne semn cu mâna, 
Dan ne-a îndemnat să înaintăm cu prudenţă, fără măcar să 
privească înapoi. Ne-am strecurat. Şi, când ne-am strâns 
laolaltă... 

O mişcare bruscă, şi inima mi-a ţâşnit asemenea unui om 
trezit brusc din somn de un clopot - în sus, un junghi! =, 
apoi a început să bată asemenea unei ciocănitori 
demente... Era o ciută, săltând peste poteca aşternută în 
faţa noastră. Intr-o clipită, se arcui şi dispăru în iarba înaltă. 

Am rămas holbându-ne şi aşteptând. Tăcerea vâjâia. Apoi 
ne-am luat după paşii de urmăritor ai malaysianului, 
încetişor, cu precauţie, dar am apucat să înaintăm puţin şi 
ne-am oprit din nou, ţintuiţi de o putoare ca de latrină 
înfundată. 

larba şuiera. 

Ceva întunecat şi imens ieşi din tufiş, cam la douăzeci de 
metri în faţa noastră, gonind iute pe cele patru picioare 
îndoite. Se avântă în savana înaltă, în aceeaşi direcţie cu 
căprioara. Timpul se acceleră. Inaintam rapid şi nu vedeam 
decât ierburile înalte în dreapta şi-n stânga mea, 
murmurând în calea noastră, şi ceafa lui Dan; umerii mă 
dureau şi respiraţia începuse să-mi devină şuierătoare. Am 
mers aşa preţ de un ceas, până când am încetinit şi am 
strâns din nou rândurile, la marginea unui soi de povârniş 
stâncos. Nu mai puteam vorbi. Înaintasem atât de mult în 
interiorul insulei, încât pierdusem simţul măsurii şi-al 
direcţiei şi habar n-aveam în ce parte se afla corabia şi cât 
de departe, n-aveam nici cea mai vagă idee dacă stânca 


din faţa noastră avea înălţimea a două staturi de om sau 
era cât un munte. Umbra iute şi neagră gonise de un milion 
de ori prin faţa ochilor mei în timp ce mergeam. Câte astfel 
de creaturi mai erau pe-acolo, ascunzându-se în preria 
deasă, urmărindu-ne cu ochii lor sălbatici, de reptilă? Nu 
mi-a fost niciodată mai frică, dar nici mai atent ca atunci n- 
am fost. Mi se părea că ochii îmi erau larg deschişi şi 
vedeam mult mai bine, iar ceilalţi arătau la fel. Chiar şi 
malaysienii, pe care îi credeam cunoscători, imposibil de 
impresionat şi aproape invulnerabili, emanau o energie de 
nestăvilit. Infruntasem ditamai balenele, însă atunci măcar 
ştiam la ce să mă aştept. 

lar acum începuse un spectacol mut. Tensiunea era 
maximă. Ne aflam în sălbăticie, iar sălbăticia are dinţi şi 
gheare şi pute aidoma unui cadavru intrat în putrefacție. 
Am văzut doar o movilă vie, de dimensiuni uriaşe, cu patru 
picioare  crăcănate, alergând. Atât de iute! Dan şi 
malaysienii se înțelegeau făcând semne cu mâinile, cu 
umerii şi cu ochii. Voiam să fiu Dan. Voiam să am darul lui 
de a cutreiera lumea şi de a vorbi cu toţi cei care-mi ies în 
cale. Imi doream să mă descurc la fel de uşor ca el pe 
aceste meleaguri stranii şi să nu-mi fie niciodată frică. Îmi 
doream ca teama pe care o resimţeam în măruntaie să se 
prefacă în seninătate. Cel mai mic dintre cei doi malaysieni 
găsi urme de sânge. Ceva lăsa o dâră. Îşi mişca antebraţul 
într-o asemenea manieră, nu ştiu cum, de părea o 
căprioară. Cu palma întoarsă către noi, ţinându-ne în spate, 
omul înaintă. Preţ de o clipă, stătu cu totul nemişcat, 
privind prin tufişul care se subţia, apoi ne făcu semn să 
înaintăm cu băgare de seamă. 

Ne-am apropiat ca stafiile. Am fost primul care a zărit 
ciuta prin iarba înaltă. Era departe, lângă marginea unui 
povârniş lung şi pleşuv, aproape moartă, dâra de sânge 
urmând-o cu fidelitate, dar nu chiar până-n umbra stâncii 
sub care se târâse. Se prăbuşise în ţărână. O baltă de 
sânge creştea în jurul ei, iar ea încerca, disperată şi 
încăpăţânată, să-şi ridice capul. Apoi am văzut dragonul, 
chiar deasupra şi ceva mai departe de noi, stând cu totul 


nemişcat, pe un dâmb ce dădea spre câmpie, la o distanţă 
nu mai mare de lungimea unei punți de corabie. Era uriaş, 
maro-cenuşiu, avea capul şi labele negre, mai mare decât 
un tigru, mai lung şi mai scund, dar cu pieptul puternic şi 
târând după el o coadă asemenea unei arme puternice. 

Era magnific. Labele semănau cu nişte mâini uriaşe, late 
şi răsucite uşor către interior, noduroase, ondulate şi 
terminate cu gheare lungi, negre, ca nişte seceri - nu 
încăpea îndoială că era un soi de şopârlă, dar aşa cum nu 
mai văzusem vreodată. La Jamrach avusesem şopârle 
gecko, cameleoni şi iguane, ba chiar şi un monstru gila, dar 
niciuna dintre ele nu se compara cu arătarea asta. Cât de 
mare era! Pieptul acela, muşchii acelor braţe, pielea 
aidoma armurii antice, solzoasă, crestată şi plină de 
cicatrici asemenea urechilor unui motan bătrân, totuşi largă 
şi zbârcită, atârnând ca nişe buzunare sub burtă şi la 
grumaz. Când o ţinea închisă, gura îi semăna cu cea a unui 
crocodil, o dungă neregulată care se ondula de-a lungul 
fălcii de jos. O limbă netedă, bifurcată şi galbenă ieşea iute 
şi intra la loc. 

Începu să-şi legene încet capul, aidoma unui şarpe, dintr- 
o parte în alta. Câtă vreme am privit? Minute întregi. 

După un timp s-a uitat către noi, dar nu la noi, cred eu. 
Avea o faţă lată, ca o lespede, cu nări mari şi ochi reci, 
bulbucaţi, aşezaţi la mare depărtare unul de altul, de-o 
parte şi de alta a feţei. O faţă acră, nemulțumită. Fălcile i s- 
au deschis şi i-am văzut dinţii ca de crocodil. Apoi a întors 
capul şi s-a îndepărtat, dar fără iuţeala pe care o 
observasem mai devreme, ci mergând greoi, de parcă-şi 
simţea greutatea. Încet, a coborât de pe dâmbul jos şi a- 
naintat stângaci prin câmpia deschisă, către căprioară, cu 
capul apropiat de pământ, săgetând aerul cu limba 
asemenea unui şarpe şi adulmecând pe măsură ce înainta. 
Plecarea lui ne-a făcut să ne liniştim, însă malaysienii aveau 
toţi muşchii tensionaţi şi ne-au avertizat cu mişcări 
sacadate să nu ne clintim. Preţ de câteva clipe, am privit 
dragonul păşind agale, nesigur. Era limpede că nu-l 
interesa să omoare biata ciută, cel puţin nu încă. Ne-am 


uitat până când din jivină nu s-a mai văzut decât o coadă 
ascuţită, dispărând printre arborii pitici aflaţi dincolo de 
luminiş. 

Malaysienii s-au întors şi ne-au făcut semn să ne 
retragem încet şi în linişte, astfel că am mers înapoi, până 
când am ajuns iarăşi la chipul uriaş, de piatră. 

— lote, Isuse Cristoase, cât îi de mare! spuse John 
Copper. 

Dan nu avea nicio expresie. Doar zâmbea misterios. 

— De ce nu ne-am dus după el? am întrebat eu. 

— Nu suntem bine pregătiţi, răspunse Dan. Nu ne 
grăbim. Acum ştim cu ce-avem de-a face. 

Se retrase cu malaysienii. Era o atmosferă de sărbătoare 
tensionată şi se-auzi o explozie de râsete scurte dinspre ei. 

— Isuse Cristoase, grăi iarăşi John. Ai ceva de tras la tine, 
Jaf? 

Noi patru, adică eu, Tim, Dag şi John, ne-am aşezat şi am 
aprins două pipe. 

— Bun, asta e, spuse Tim. Al dracului monstru! 

— Nu e dragon, am zis eu. E aşa cum am spus mereu. Un 
crocodil mare. 

— Totuşi, e mare. 

— Chiar şi-aşa, nu-i un monstru. 

— N-am mai văzut nimic de felul ăsta. E ca... 

— E urât, e groaznic. Ai văzut ghearele alea? 

— Şi dinţii? 

— Isuse, cum o să... 

— E încet, totuşi. Nu e agil. 

— Nu l-ai văzut cum aleargă? Mai devreme? Acolo, pe 
cărare... N-ai văzut? 

— Aşa e, a dispărut rapid. 

— E doar un animal, am spus eu. 

— La ce te-aşteptai? La Sfântu' Gheorghe şi vreo fată 
legată de-o stâncă? Sigur că e doar un animal. 

— E doar un animal sălbatic. Putem să-l prindem. Dan a 
prins un tigru, poate să prindă şi arătarea asta. 

— Asta-i treaba lui, le-aduce înapoi vii. 

Dan veni la noi cu paşi greoi şi ne spuse că urma să 


instalăm acolo tabăra pentru noapte, iar a doua zi aveam 
să mergem ceva mai departe şi să găsim un loc în care să 
punem o capcană. Aici? Cu chestiile astea care cutreieră de 
colo-colo? Păi, tot ce-o să mai rămână mâine din noi o să fie 
raniţele, părăsite printre oscioarele noastre împrăştiate. 
Dar Dan spuse că nu, c-o să fie bine aici, că aprindem un 
foc şi punem o strajă, şi a fost chiar plăcut şi confortabil să 
stăm cu toţii roată în jurul strălucirii calde a focului, 
înconjurați de sălbăticia neagră ca smoala. Dan ne-a dat să 
trecem din mână-n mână o butelcuţă de rachiu, iar 
malaysianul cu tatuaje albastre a spus în limba lui nişte 
glume, cred, şi ne-a făcut să râdem, chiar dacă n-am înţeles 
o iotă. Au fost îndeajuns chipul lui şi maniera în care 
vorbea. În cele din urmă, am dormit bine, trezindu-mă doar 
când ceilalţi începuseră să se mişte deja în jurul meu şi 
lumina puternică a zorilor era pe cale să se ivească. 

Am mâncat câţiva pesmeţi, am strâns tabăra şi am 
plecat mai departe. Mă gândeam c-o să facem mai repede 
capcana, dar Dan nu se grăbea. In vreme ce înaintam cu 
greutate, acea creatură cu aspect feroce şi tot ce se 
întâmplase în noaptea dinainte păreau doar un vis, soarele 
se ridica din ce în ce mai sus şi ardea din ce în ce mai 
puternic, iar norii se împrăştiau deasupra culmilor din faţă. 
Înaintea noastră se ridica un pisc golaş, iar apa se prăvălea 
pe chipul de piatră, despicându-se în jurul unui pinten 
proeminent, acoperit până jos cu liane şi ierburi. Mergeam 
printr-o zonă mai bogată în vegetaţie a insulei, cel puţin în 
aceste ţinuturi joase. Zic joase, pentru că uit cât de mult 
urcaserăm de la nivelul plajei. Acolo sus, aerul era tăios şi 
copt, aidoma unei prune pe cale să plesnească. De ce nu 
puseserăm capcana? Nu-mi plăcea treaba asta, să mergem 
printr-un teritoriu plin de ascunzişuri. Pe lângă iarba înaltă, 
la adăpostul căreia orice vietate scundă poate pândi 
nevăzută, în stânga aveam un desiş din ce în ce mai mare, 
presărat ici şi colo cu pâlcuri stufoase, în spatele cărora 
puteau sta la pândă un dragon, doi dragoni, trei, cine ştie, 
ba chiar şi o duzină. De ce să nu punem acum capcana? 
Oare nu erau toate locurile la fel de bune? Dar nu, nu-i aşa, 


zice Dan, Dumnezeu ştie de ce. La ce bun, dacă o să fim cu 
toţii sleiţi, atunci când o să înfruntăm creatura? Şi-am mers 
aşa mai departe, până când am simţit că aerul începuse să 
duhnească, şi am ajuns la marginea unei prăpăstii pe care 
nu ne-aşteptam s-o găsim acolo, am privit în jos şi am 
zărit... 

O grămadă de dragoni, aidoma ţiparilor, viermuind unii 
printre alţii, încăierându-se pentru o mortăciune, o zdreanţă 
în nuanţe rozalii şi roşii ce lăsa dâre pe pământ şi a cărei 
căpăţână rânjită, pe jumătate sfâşiată şi atârnând pe spate, 
dădu la iveală faptul că era un seamăn de-al lor. Unul 
privea, o arătare uriaşă, masivă şi impasibilă, asemenea 
unei stânci, cu nişte picioare uriaşe, ca trunchiurile de 
copaci, bine proptite. Şi încă unul, mai mic, plesnind din 
limba-i despicată şi plată, în timp ce se îndepărta târându- 
se, sătul. Şase, şapte, opt, nouă, zece dragoni, nici nu ştiu. 
Făceau o mizerie grozavă când mâncau, mai ceva ca 
rechinii, salivând în timp ce înfulecau, trăgând, scuturând şi 
spintecând, muşcând cu lăcomie, ridicându-şi gâtlejurile 
uriaşe şi pofticioase pentru a înghiţi. La un moment dat, cel 
mare, care se ţinea deoparte, începu să-şi balanseze capul 
cu putere, apoi înaintă cu greutate, asemenea unei 
matahale bătute, şi în scurt timp se murdări ca un porc, cot 
la cot cu ceilalţi. Asta din urmă afişa un aer de îngâmfare 
plictisită şi era atât de mare, în comparaţie cu ceilalţi, încât 
de îndată deveni centrul tabloului, în vreme ce semenii lui 
se zvârcoleau respectuos în jur, de aproape că nu-l 
atingeau. Astfel că acesta a putut mânca, mai mult sau mai 
puţin fără să fie deranjat, muşcând bucăţi mari cu gura 
căscată; şi ce mai gură avea, cum i se lărgiseră fălcile, 
oribil, ca ale unui şarpe, cum i se întindea o membrană 
lucioasă şi roz de salivă sângerie între falca de sus şi cea de 
jos şi cum îi picura dintre colții mici şi ascuţiţi! După o 
vreme se opri, închise gura şi-şi înălţă capul, întorcându-se 
niţel într-o parte, către noi, săgetând aerul cu limba. Ne 
ascunseserăm, dar jur că s-a uitat la mine. Direct la mine, 
cu un rânjet de un roşu-strălucitor, diavolesc. M-au trecut 
toţi fiorii. E o diferenţă ca de la cer la pământ între 


animalele din curtea lui Jamrach şi cele din sălbăticie, e 
mare diferenţă între un crocodil dintr-un ţarc şi un dragon 
aflat în libertate. Mă aflasem de mii de ori în apropierea 
sălbăticiunilor, dar aici nu era nicio barieră. Asta era 
realitatea, jivine feroce în sălbăticia adevărată, iar între 
mine şi ele nu se afla nimic. Un şuvoi rece de teamă mă 
străpunse, pornind de undeva din adâncul măruntaielor, 
asemenea bolii, şi cuprinzându-mă cu totul într-o clipă, 
până la vârfurile degetelor. Mi-am zis că monstrul o să 
topăie până în vârful costişei şi-o să mă mănânce, aşa cum 
îl mâncase pe celălalt dragon, din care acum nu mai 
rămăseseră decât vreo două coaste şi nişte piele 
sfârtecată. În schimb, închise din nou gura şi se întoarse să 
înfulece tacticos ultimele resturi, cu un aer plictisit. 

Am privit până n-a mai rămas nimic. Au lăsat jos resturile 
din pradă, oase şi ce mai era, apoi, pe rând, au plecat greoi 
către tufişuri, toţi cu excepţia unuia singur, care s-a apucat 
să se caţere pe latura dreaptă a povârnişului de vizavi, 
asemenea unui gecko care ar escalada un panou de sticlă, 
urcând iute şi grațios cu ghearele sale uriaşe, încovoiate şi 
desfăcute. 

M-am înspăimântat când am văzut cum urca peretele 
acela. Mi-am imaginat cum ar fi fost să mă caţăr, hăituit, 
alunecând şi asudând. 

— Aţi văzut, grăi Dan, după ce ne-am retras de pe 
marginea stâncoasă şi ne-am strâns laolaltă. Eu zic că se 
poate urca foarte uşor într-un copac. 

— Nu-i nevoie să fii aşa de-al dracului de bucuros, spuse 
John Copper. Deja mă cac pe mine. 

— Cu toţii ne căcăm pe noi, John, adăugă Dag şi, preţ de- 
o clipă, îi aruncă un braţ în jurul gâtului. Nu-i aşa? se adresă 
el tuturor. 

Am dat din cap viguros. Tim nu zise nimic. 

Dan deveni serios. 

— Ascultaţi, spuse el, nu v-am adus aici ca să fiţi cină 
pentru şopârle. Ce s-a întâmplat cu voi? E o vânătoare, e ca 
şi cum aţi urmări o balenă. Faceţi exact ce vi se spune şi 
nimeni n-o să păţească nimic. Uitaţi, spuse el înşfăcând 


arma şi arătând către cer, după care zâmbi. Cu toţii sunteţi 
înarmaţi! Dacă aveţi cel mai mic dubiu, trageţi. Nu vă 
gândiţi de două ori. N-o să permit ca cineva să fie rănit, aşa 
că terminaţi cu văicăreala. 

— Dar sunt atât de mulţi! se tângui John. 

— Da, sunt, zise Dan. Asta-i bine. 

— Bine, se auzi Dag ca un ecou, şi un rânjet uriaş se 
întinse nebuneşte pe chipul său. 

— Da, repetă Dan, accentuând. Asta-i bine. Ştiu ce să fac 
acum. Acum ştiu ce să fac. 

Dan a ucis un porc mistreţ. l-am târât trupul însângerat 
cam un kilometru şi jumătate sau mai bine, până când am 
ajuns într-un loc unde copacii se îndeseau. Aici ne-a pus să 
facem o ascunzătoare şi să batem ţăruşii în cerc, legându-i 
de jur-împrejur cu frânghie bine strânsă. Cel mai mic dintre 
malaysieni, dibaci ca o veveriţă, se căţără într-un copac, 
ţinând o altă funie în dinţi. Ajuns în vârf, se tinu doar cu 
picioarele, legând sfoara cu mâinile, după care cobori la 
noi, îndoind vârfurile rămurelelor tinere. Acestea se 
răsfirară aidoma unui evantai protector deasupra capcanei. 
Am făcut o intrare, suficient de mare cât să încapă 
creatura, iar Dan aranjă o drăcovenie care ocolea intrarea 
şi intra din nou în ascunzătoare. Aşa că am privit şi am 
aşteptat, făcând cu rândul. 

Am aşteptat jumătate de zi, până când soarele a apus. 
Am plecat din ascunzătoare şi ne-am stabilit tabăra nu prea 
departe, am aprins din nou focul, doar că în seara aceea nu 
s-au mai spus glume. Dan a zis că nu trebuia să facem 
gălăgie. Nu ne pândea niciun pericol, aşa a zis Dan. Dacă 
vine, adulmecă momeala şi se duce după ea. O s-auzim 
atunci când se declanşează trapa, credeţi-mă. O, credeți- 
mă! a spus el. Nu vă temeţi, flăcăi! Am mai făcut asta de un 
milion de ori. Aşa că ne-am aşezat în cerc, şoptind între noi, 
mestecând pesmeţi şi gândindu-ne la cei rămaşi pe plajă, 
care înfulecau carne, întrebându-ne dacă ei se gândeau la 
noi, unde eram şi dacă nu cumva o mare nenorocire se 
abătuse asupra noastră. Stomacul începea să mă chinuie. 
Când mi-a venit rândul să mă-ntind, n-am reuşit să pun 


geană pe geană, doar am plutit către un tărâm straniu, în 
care insula devenise o corabie uriaşă, navigând printr-un 
întuneric fierbinte, am tresărit şi am bolborosit până s-a 
luminat de ziuă. 

În lumina palidă a răsăritului, păsările insulei fluierau, 
ciripeau şi se agitau în pădurea de la picioarele noastre. 
Tatuaj Albastru plecase în recunoaştere. Malaysianul cel 
mic şedea cu picioarele încrucişate, dormind iepureşte. Am 
ieşit să fac pipi şi am văzut cât de întunecată era marea la 
orizont. Indigo. De-aici se zăreau insule. Şi cât de înlemnit 
era totul, doar pentru o clipă, până când alături de mine a 
apărut Tim. 

— N-ar trebui să ieşi de unul singur, zise el, în timp ce se 
uşura. 

Astfel, dimineaţa se scurse ca şi ziua de dinainte, 
aşteptam, priveam, studiam  miriapode de mărimea 
viermilor ieşind din stuful dur al ascunzişului, gândindu-ne 
la trupurile care se târau prin noroi precum nişte larve, 
către o bucăţică de ficat. Nesuferite vietăţi. Mocirloase. 
Dragonii din poveşti erau minunaţi, se avântau în zări cu 
aripi extraordinare, mortali, dar grandioşi. Însă aceştia - ei 
bine, aceştia erau cât se poate de urâţi, aveau o putere 
brutală, nepăsătoare, erau fiinţe de coşmar, mai degrabă 
decât de basm. În ochii lor nu se citea nimic ce-ar fi putut fi 
înţeles de o fiinţă umană. Nici măcar ce se citea în ochii 
unei balene, ai unui şarpe, ai unei broaşte. Acela mă 
privise. Sunt sigur că mă privise. Se uitase la mine şi era ca 
şi cum aş fi fost privit de un demon. 

La două ceasuri după răsărit, Tatuaj Albastru, cercetaşul 
nostru taciturn, apăru făcând semne mute. 

— Dragon, zise el, primul cuvânt englezesc pe care-l 
rostea. Dan, trăgându-şi nădragii în timp ce ieşea din 
tufişuri, dădu o dată din cap cu putere. Ai fi crezut că 
tocmai se întorcea de la budă, perfect liniştit. Noi, ceilalţi, 
am mers câte doi, îngroziţi de faptul că am putea fi 
tulburaţi taman în mijlocul căcării de o căpăţână uriaşă şi 
solzoasă, cu dinţi diabolici, iţită de sub arbuşti. A fost greu 
să fac ceva, chiar dacă Dag stătea la pândă şi, la fiecare 


douăzeci de secunde, rostea: „Sigur nu-s dragoni”, în 
şoaptă, dar viguros. Totuşi, Dan era nebun. Probabil că aşa 
şi trebuia să fii, ca să devii prosper în branşa asta. Nebun 
ori prost, ori să ai un al şaselea simţ, poate toate trei la un 
loc. 

— Aşadar, băieţi, zise el, cât putea de calm, cred că asta 
e, şi porni urmat de un alt Tim, foarte îngrijorat. Ştiam că 
Tim era înspăimântat nu din cauză c-o arăta, ci din cauză 
că devenise foarte tăcut şi se ţinea cât mai departe posibil 
de ceilalţi, cu excepţia lui Dan, cu care aveam vaga 
impresie că purtase nişte mici discuţii repezite toată 
noaptea. 

Furişându-ne asemenea pisicilor, lingându-ne buzele şi 
ghemuindu-ne cu curaj, noi, ceilalţi, i-am urmat. 

Ascunzătoarea era răcoroasă şi verde, ferită de soare, 
pătătorită de turele de pază. Prin frunzele care atârnau, am 
zărit dragonul mergând spre marginea unei zone acoperite 
cu iarbă, apoi traversând tufişurile, îndreptându-se către 
copaci. Era o jivină mare, învelită în valuri de piele, plină de 
bale vâscoase. Văzuse porcul mistreţ, sau cel puţin îi 
mirosise. Din locul în care ne aflam, auzeam bâzâitul 
muştelor vioaie din zorii zilei. Dragonul se apropia hotărât, 
fără ezitare. Circumferinţa picioarelor sale greoaie amintea 
de-un elefant. Se opri la câţiva metri de capcană, cu unul 
dintre picioare ceva mai în faţă decât celălalt. Atât de 
aproape! Atât de mare! Sprâncenele îi erau ieşite în afară, 
umbrindu-i ochii mici şi nemişcaţi, nicidecum morţi, ci plini 
de o vigilenţă ascuţită, nepământeană. Se uită direct la 
ascunzătoare şi la noi. 

Şi astfel, reîncepu acel moment suspendat în timp, 
nesfârşit, îndeajuns de lung pentru ca un milion de 
mâncărimi să vină şi să plece şi pentru ca târâtoarele alea 
roşii şi lungi să se încolăcească nestingherite în jurul 
gambelor pe care se încreţea carnea, asemenea viermilor 
din noroiul Tamisei. Îndeajuns de lung, cât să observăm 
cruzimea ghearelor creaturii, grosimea alunecoasă a limbii 
ca de şarpe, masa uriaşă, volumul şi puterea chestiei ăleia. 
Era ca şi cum ai fi avut de-a face cu un rinocer. 


A zăbovit aşa jumătate de ceas, inert. Apoi, totul s-a 
întâmplat cât se poate de iute. 

S-a întors încă o dată către carnea bâăzâită de muşte, a 
dat încet din cap, o dată sau de două ori, ridicându-se în 
aer, apoi a atacat. Dan a dat drumul piedicii, copacul a 
ţâşnit asemenea unui arc, frânghia s-a strâns cu putere în 
jurul burţii dragonului, iar acesta a luat-o razna. Ar fi trebuit 
să intre cu totul în capcană, însă rămăsese taman la 
intrare, jumătate afară şi jumătate înăuntru, şi începu să 
lovească, să dea din picioare şi să se zvârcolească, 
asemenea unui melc pe care pui sare, plesnind nebuneşte 
şi izbind pământul. Scuipă dintre fălci o mucozitate pe 
jumătate digerată, de culoare roşiatic-maronie. Dan, Tim şi 
cei doi malaysieni erau lângă ascunzătoare, însă nu se 
puteau apropia. Bulumacii începuseră să plesnească şi să 
se îndoaie, dragonul aluneca în propria vomă, iar cei patru 
se aflau de jur-împrejurul său, păstrând distanţa. Coada i se 
zbătea asemenea celei de balenă şi scotea nişte zgomote 
bubuitoare, ghearele lungi şi ascuţite se prindeau 
nebuneşte de orice nimereau. Era un ucigaş mânios şi 
îngrozit. 

Reuşi să scape, funia din jurul burţii rămânând agăţată 
de o aşchie lungă de lemn, de mărimea unei mături. 

Dan avusese dreptate să-l aleagă pe Tim pentru 
vânătoare. Era taman acolo unde trebuia să fie şi era calm, 
sau cel puţin părea calm. Asta-i curaj? Nu ştiu dacă era 
curaj sau doar intrase în transă. | se făcuse frică, ştiu. Poate 
că-i era frică şi acum, dar, dacă aşa stăteau lucrurile, 
alungase teama aceea într-un cotlon invizibil. Invizibil 
pentru ceilalţi, nu şi pentru mine, care îl ştiam de-atâta 
vreme. Ochii lui rezervaţi, totuşi amuzaţi, conştienţi de 
sine. Gura lui fermă. Cu siguranţă îi era teamă, însă nu 
avea să cedeze. lo, unu', aş fi rupt-o la fugă. Aş fi sărit 
exact unde nu trebuia, într-un moment aiurea. Şi Tim ar fi 
putut face aşa, însă asta n-avea să se întâmple, pentru că 
el nu dădea greş niciodată. Eram mândru. Tim al nostru, 
Tim din Rateliffe Highway, un vânător fără egal. Toate 
mişcările îi era sigure, ca ale unui bărbat. Ale tuturor erau 


sigure, ale malaysienilor supli şi aproape despuiaţi, ale lui 
Dan, care nu era elegant, ci un omuleţ zdravăn şi încovoiat, 
devenit brusc grațios şi priceput ca un dansator, păşind în 
faţă cu funia făcută laţ şi aruncând-o cu fermitate către 
căpăţâna jivinei. 

Dădu greş şi trase funia înapoi, dar într-o clipită o-ncolăci 
şi aruncă din nou. Dădu greş iar şi iar. Dragonul făcu 
spume, începu să se zbată şi se uşură pe la ambele 
extremităţi, îmbibând solul cu jeturi de urină. Reuşi la a 
cincea aruncare. Frânghia căzu ca vrăjită peste capul său, 
în timpul unei smucituri, dar n-o să ştiu nicicând dac-a fost 
noroc chior sau o aruncare genială. Dan asudase şi era roşu 
la faţă. Făcu un pas înapoi, aruncându-i lui Tim capătul 
frânghiei şi luând imediat alt colac de pe umăr, pregătindu- 
se să arunce din nou. Tim trase şi legă capătul dinspre el de 
un copac, în timp ce buzele i se mişcau de parc-ar fi cântat 
sau de parcă se ruga, iar ochii îi scânteiau. 

Toată tărăşenia a durat doar câteva minute, bănuiesc. 
Am ieşit din ascunzătoare când ne-a strigat Dan, atunci 
când monstrul, izbind în continuare cu picioarele şi 
agitându-se furios, a fost ancorat cu trei funii rezistente, 
una la fiecare capăt şi una la mijloc. Doi metri jumătate sau 
trei, atât de mare era creatura, şi puţea ca naiba. Uneori 
mă gândesc că viaţa mea a duhnit prea tare. Jivina era 
acoperită de rahatul, pişatul şi voma proprie, şi pe 
deasupra mai începea să pută şi hoitul mistreţului. Aerul 
devenise dens şi fierbinte, mirosul mă duce cu gândul la 
negustorii de alcool din Bermondsey, la culoarele lor pline 
cu găleți de rahat de câine îngrămădit pentru vana 
tăbăcarului. Era genul acela de miros care face pereţii să se 
îndoaie şi plantele să se chircească şi să se veştejească. 

Au retezat ţăruşii. De astă dată, am ajutat cu toţii. Inima- 
mi bătea ca nebună, obrajii îmi ardeau, mă simţeam ciudat, 
ca şi cum eram cuprins de febră. Chipurile noastre erau 
sălbatice, dure şi surprinse, şi râdeam uimiţi unul la 
celălalt. Dan ne-a potolit. Malaysienii râdeau şi ei, astfel că 
am fost copleşiţi de sentimentul unei bucurii suprimate. 
Dag cel puternic a doborât un copăcel tânăr, de care am 


legat creatura - n-o puteam numi dragon, văzând-o în halul 
ăsta, nu dragon, căci nu fusese nicicând -, ca pe un copil 
smintit, teribil, astfel încât să nu se poată agita prea tare şi 
să nu se rănească. Cu toţii ne-am umplut de jeg din cap 
până-n picioare. Era o reptilă uriaşă, cu un cap îngrozitor, 
căptuşit bine cu propria murdărie. S-a luptat tot timpul, cu 
o panică frenetică, nebunească, pe care n-o putea controla. 
Era ca posedată. Dacă reuşea să scape, ne sfâşia de nu mai 
rămânea nimic din noi. 

A fost nevoie de toţi ca să-l cărăm. Eram plecaţi de două 
zile, însă mare parte a timpului o pierduserăm încropind 
capcana. Ne-a luat o zi ca să ajungem la corabie, coborând 
încontinuu dealul. Animalul s-a zvârcolit aproape tot 
drumul, potolindu-se din când în când din cauza oboselii, 
suficient cât să-şi recapete puterile, pentru a încerca să dea 
o lovitură cu piciorul, să-şi încordeze câţiva muşchi, să-şi 
încleşteze fălcile, să se zvârcolească asemenea unui peşte 
pe uscat, să plesnească, să caşte gura şi să tremure. 

Dan a mers alături de mine şi mi-a explicat cum noi doi 
împreună o să băgăm dragonul în cuşcă. Trebuia să ne 
strecurăm iute înăuntru, cât timp era încă zăpăcit, a spus 
el, şi să-i scoatem frânghiile de pe cap şi de la coadă. Cea 
din jurul mijlocului avea să rămână, deocamdată. 

— Uite ce cred eu, Jaf, spuse el. Cred că-i vârâm mai întâi 
capul, apoi eu o să intru să i-l dezleg, în timp ce tu te ocupi 
de coadă. Ce zici, poţi? 

— Sigur, am zis eu. 

— Ascultă, spuse el, coada nu e mai puţin periculoasă 
decât capul; de fapt, probabil că e chiar mai periculoasă, 
are o viaţă proprie şi niciun fel de inteligenţă. Gândeşte-te 
la ea ca la o inimă uriaşă, care poate zvâcni în orice clipă. 
Toată puterea lui e în coadă. Intră şi ieşi iute, şi fii pregătit 
de orice. Nu-ţi asuma riscuri. 

— Sigur, am zis. 

Coada e într-un spaţiu închis, am cugetat eu. Dar Dan 
avea să fie acolo primul, să-i ţină căpăţâna (dinţii, fălcile 
care muşcau), şi toţi ceilalţi urmau să fie pregătiţi să 
intervină la nevoie. lar eu eram cel priceput la animale. Îmi 


venea să râd. Dan spuse că nu mai era mult până la țărm, 
deşi Dumnezeu ştie cum de-şi dădea seama. Dragonul 
începuse să capituleze, zăcând acolo, lovind din când în 
când din picior. Incepuse să se întunece, însă pe cer era o 
lună mare, slavă Domnului; şi tot slavă Domnului că nu s-au 
mai apropiat şi alte jivine; n-au mai apărut scorpioni, n-a 
mai fost prin iarbă niciun şarpe care să sâsâie şi să muşte. 
Era întuneric când am ajuns. Malaysienii au luat-o înainte, 
purtând făclii, iar noi i-am urmat pe la marginea pădurii şi 
am zărit un golf scăldat în lumina lunii, chipuri aprinse de 
strălucirea pâlpâitoare, rânjind nebuneşte şi holbându-se, 
toată lumea îngrămădindu-se să ne felicite, siluetele 
părând portocalii pe fundalul negru al nopţii. Un foc mare 
ardea în apropierea apei. 

Căpitanul Proctor a venit în goană, cu chipul lui rotofei, 
rozaliu şi înflăcărat. 

— Dumnezeule! striga el neîncetat. Dumnezeule! 
Samson gonea în urma lui, dar, după scurt timp, văzând 
dragonul, se opri, lăsă capul în jos şi începu să latre. Proctor 
îl înşfăcă de zgardă, prinzându-i botul cu cealaltă mână. O 
să-l leg p-ăsta, zise el fără suflare, târându-l de acolo. 

Inchiderea dragonului în cuşcă a fost o treabă simplă. 
Animalul era extenuat. Gabriel, cu gura deschisă, cu ochii 
holbaţi şi foarte serios, a ridicat zăbrelele şi a împins 
creatura înăuntru. Acum era rândul meu. Al meu şi-al lui 
Dan. Am intrat ca să îndepărtăm funia. Dan s-a ocupat de 
cap, iar eu de coadă. Nu m-am gândit. L-am prins, am slăbit 
nodul şi am tras uşor frânghia, am scos-o şi am ieşit din 
cuşcă, urmat, o secundă mai târziu, de Dan. Gabriel a 
coborât zăbrelele, Yan şi Simon au strâns şuruburile. 

Urale profunde şi tumultuoase au izbucnit. Dragonul şi-a 
întins de-ndată toate membrele, ca şi cum ar fi fost 
înjunghiat, şi-a înălţat capul orbeşte şi a izbucnit iarăşi, într- 
o turbare reînnoită, atât de aprigă şi de deznădăjduită, 
încât ne-a amuţit pe toţi. Dac-aţi fi văzut monstrul 
tremurând în lumina focului, izbindu-se nesăbuit de pereţii 
cuştii! M-am rugat la bunul Dumnezeu ca lucrătura lui Joe 
Harper să ţină. Dar cuşca era zdravănă, din bârne şi din 


oţel, iar dragonul era, desigur, slăbit deja. Chiar şi-aşa, a 
continuat jumătate de ceas să se zvârcolească, să se agite 
şi să sâsâie, până când, în cele din urmă, s-a prăbuşit într- 
un soi de comă agonizantă, cu balele curgând, cu ochii 
întredeschişi, lungit pe burtă, cu cele patru picioare 
dolofane şi îndesate şi cu coada lungă întinse. Zece gheare 
nemiloase s-au încovoiat şi s-au strâns iute, cu o 
nevinovăție inconştientă, aidoma degetelor unui bebeluş 
care urlă din cauza unei dureri cumplite. 


Capitolul 8 


Sosise vremea mea. Tim îşi terminase treaba. Eu eram 
băiatul priceput la animale. De-acum, eu aveam să stau 
mereu cu dragonul. Eu am stat cu el când l-am dus cu 
barca, tot eu când l-au tras peste bord, eu i-am dat drumul 
în arcul de sub intrarea în teugă. Tot eu şi Dan l-am spălat 
cu furtunul cât de bine şi de blajin am putut. Purceii au 
început să se agite nebuneşte, când au simţit mirosul, şi a 
fost nevoie ca Wilson şi Gabriel să-i mute repede în altă 
parte. Şi după ce l-am curăţat pe bietul dragon, ne-am 
spălat şi noi cu furtunul şi am aruncat peste bord 
veşmintele jegoase, ca şi cum ne-ar fi purtat ghinion, şi ne- 
am îmbrăcat cu unele curate. Să fiu curat, uscat şi în 
siguranţă la bordul lui Lysander. Să dorm noaptea în patul 
meu. Casa mea, vechea teugă afumată. Visam cu ochii 
deschişi, vorbeam şi păream treaz, ca atunci când ştii că de 
fapt dormi. Începi să crezi că te afli într-unul din visele 
acelea când crezi că eşti treaz, dar nu eşti sigur, şi totul 
începe să devină straniu şi ştii că probabil visezi, dar visezi 
în vis şi deodată toate straturile se întrepătrund, asemenea 
inelelor din jurul unei buturugi vechi sau a striaţiilor dintr-o 
piatră complicată, şi te-apucă frica. Atunci te trezeşti. Însă 
uneori mă-ntreb dacă m-am trezit cu adevărat. Visele astea 
sunt atât de reale şi de adevărate, încât bănuiesc că nu 
prea contează. Se poate spune că m-am pierdut printre 
striaţiile unei pietre. 

Ţarcul era de dimensiunea unei mici odăi şi într-unul 
dintre colţuri avea un iaz de jumătate de metru pătrat, care 
putea fi golit de pe punte, precum şi o mică trapă pentru 
mâncare. Era la adăpost de intemperii, avea paie, rămurele 
verzi şi nisip, ba chiar şi un bolovan sau doi, aşa încât 
creatura să se simtă ca acasă. Până când avea să prindă 
curaj, nimeni în afară de mine şi de el nu avea voie să se 
apropie de animal, a spus Dan, alungând pe toată lumea. 

— Daţi-i pace, a spus el. Aveţi milă de bietul animal! 

Wilson a pregătit un ospăț pe cinste, cu pastramă sărată 


de vită şi cartofi dulci, iar noi am mâncat şi am băut pe 
săturate, şi am spus povestea de o sută de ori. Oricum am 
fi spus-o, ceva lipsea. Cum am fi putut s-o depănăm? Cum 
să descriu înfiorarea, de parc-aş fi fost pe marginea unei 
gropi uriaşe săpate în pământ, m-aş fi uitat înăuntru şi aş fi 
văzut ceva sălbatic şi necunoscut privindu-mă? Tim arbora 
acelaşi zâmbet statornic şi ruşinos şi glumea despre toată 
tărăşenia, iar hohotele de uşurare, uşor smintite, izbucneau 
în valuri de sub punte. Probabil că ne-au auzit pe insulă, 
toate creaturile alea bizare, şi probabil că şi animalul 
singuratic ne-a auzit din ţarcul său. M-am gândit la el şi la 
suferinţa lui. L-aş fi readus la viaţă şi i-aş fi redat sănătatea, 
de-aş fi putut, şi aş fi adus în Anglia un animal de-o 
frumuseţe sălbatică, de care-aş fi fost mândru. 

In noaptea aceea am avut un somn fără vise, din care m- 
am trezit curat şi strălucitor, ca dintr-un izvor de cristal, 
reînnoit. 

În acea primă dimineaţă, sub privirile a câteva zeci de 
ochi, am îngrijit nenorocita creatură, nu fără oarecare 
fudulie. Nu mai trebuia să trudesc. Nu mai trebuia să mătur 
şi să frec puntea, să-mi intre nisip în răni. Noile mele 
responsabilităţi m-au  săltat pe scara socială. Deja 
devenisem unul dintre cei consultaţi în chestiuni de 
dragonologie. Ca şi cum eu aş fi ştiut. Erau înnebuniţi să-l 
vadă, dar i-am lăsat să se apropie doar câte unul şi nu prea 
mult, căci nu doream să-l mânii din nou, acum că se 
potolise. Se strânsese într-un ungher al ţarcului şi zăcea 
întins, cu ochii-nchişi şi abia respirând. Nu s-a mişcat când 
a intrat Dan. Aveam bete, dar n-am avut nevoie de ele. Mi- 
am zis că era pe moarte. De fapt, îşi aduna puterile. 

Ultimul lucru pe care mi-l amintesc în legătură cu acea 
insulă este zgomotul vietăţilor care se jeluiau în copaci, în 
vreme ce corabia se îndepărta. 

Pe Insula Flores, i-am plătit pe cei doi malaysieni şi ne- 
am luat rămas-bun, acolo unde femeile zdrobeau rădăcini şi 
copiii se îngrămădeau în bărcile noastre, iar un bărbat cu 
un ochi alburiu confecţiona colivii de bambus, cu acoperiş 
rotund şi foarte frumos pictate. Un ceas sau două, am privit 


cum prinde formă un palat, cu trei etaje unite prin icuri de 
lemn, fiecare mai mic decât cel de dedesubt. 

— O s-o pictezi ca pe celelalte? l-am întrebat eu, însă nu 
m-a înţeles. 

Ce viaţă frumoasă, am cugetat eu. Pricepere şi răbdare, 
apoi un lucru frumos prinde viaţă. L-aş fi privit toată ziua, 
dar aveam de lucru. Am încărcat fructe şi legume, apoi ne- 
am îndreptat spre nord, către Strâmtoarea Makassar, 
printre Insulele Celebe şi Kalimantan, navigând către răsărit 
prin mări limpezi de coral, la est de Filipine şi tot mereu 
spre nord, către Marea Chinei de Est. Primele câteva zile au 
fost fierbinţi şi liniştite, o briză uşoară adiind dinspre sud. 
Asta e locul de pe pământ cu cele mai multe insule, şi încă 
unele foarte frumoase, iar în prima săptămână sau cam aşa 
n-am avut altă preocupare decât apariţia şi dispariţia acelei 
lumi albastre, senine şi scânteietoare, apusurile de un roşu- 
sângeriu, păsările care ţipau de pe stinghiile lor şi creatura 
din ţarcul ei. Nu mânca şi nici nu bea, doar zăcea întinsă în 
ungherul acela, cu bale la gură. Aveam grijă de ea 
asemenea unei mame care se îngrijeşte de odrasla ei 
bolnavă. Am ispitit-o cu bucățele de carne crudă şi cu 
peşte, i-am dat pâine şi papaia, brânză şi găluşte, ba chiar 
i-am oferit un purcel viu. Nimic. Avea ochii deschişi, dar goi 
şi împietriţi. Singurul semn că era într-adevăr în viaţă era 
dat de mişcarea rapidă şi ritmică a burţii sale aplatizate, 
atunci când respira. Din când în când, îi lăsam pe ceilalţi să 
mai tragă cu ochiul, însă cei mai mulţi şi-au pierdut destul 
de repede curiozitatea, mai puţin domnul Comeragh, Skip şi 
căpitanul. Şi cu excepţia lui Dan, desigur. Dan era mereu 
acolo, iar căpitanul venea să se uite din când în când, însă 
Skip nu putea să stea deoparte. 

— Pot să-l desenez? a-ntrebat el, aşa că l-am lăsat. E 
băiat sau fată? 

— Băiat, am zis eu cu convingere. Putea foarte bine să fie 
o fecioară de dragon, delicată, că tot n-aş fi ştiut. 

— Crezi c-o să-l trezim? 

— E treaz. 

— Nu prea face cine ştie ce, aşa-i? 


— Mai lasă-l puţin. 

— Cum îl strigi? 

Am râs. De parc-ar fi fost un animăluţ de companie. 

— Habar n-am. 

— Ştiu eu, zise Skip, spune-i Bingo. 

— Bingo? 

— Da. Ce-are? E un nume bun. Hei, Bingo! Bingo! 

— Nu e căţel, să ştii. 

— Şi? 

Bingo era un nume tâmpit. Am refuzat multă vreme să-l 
folosesc, însă aşa a rămas. Un nume ca Bingo n-are niciun 
pic de demnitate. Eu nu i-am zis aşa niciodată. 

— Ce face Bingo astăzi? mă întrebă vesel căpitanul 
Proctor. 

— E bine, domnule. 

— Bun, bun! 

— Uite, zicea Wilson Pride, aplecându-se peste uşa de la 
cambuză?! cu un os, vezi dacă-l vrea Bingo! Dar Bingo nu 
voia niciodată nimic. 

— Crezi c-o să reziste? l-am întrebat pe Dan. 

Îşi lăsă colţurile gurii în jos. 

— Greu de zis, răspunse acesta. Luă un polonic şi-l legă 
de un băț, şi cu acesta turnă apă dintr-o găleată pe botul 
dragonului, sperând să-l facă să bea. Animalul avea ochii- 
nchişi. Incă poate să-şi revină, am văzut animale aşa, 
continuă Dan. Jelesc, să ştii. Şi tu ai face la fel, nu-i aşa? 
Pentru el, e ca şi cum ar fi murit şi ar fi ajuns în iad. Ai 
putea să faci şi tu asta, Jaf, uite. Doar să nu te apropii prea 
mult. 

Nu-mi era frică. Sărmana fiară era prea obosită. M-am 
apropiat, iar Dan mi-a dat polonicul. Am picurat apă pe 
botul creaturii. Nimic. 

Niciodată, nimic. Nimic şi nimic, şi nimic. În fiecare zi, 
intram la el şi-i vorbeam. 

— Salutare, dragon bătrân şi prostănac, ziceam eu. Încă 
nu te-ai trezit? Ce naiba e cu tine, hei? Ştiu că e greu, dar ai 
putea să faci şi tu un efort. Am slăbit frânghia şi l-am făcut 


21 Bucătăria unui vas. 


să se simtă mai în largul lui. N-o să duci lipsă de nimic în 
locul unde o s-ajungi, i-am povestit eu. Domnul Fledge ăsta 
e putred de bogat. Un zănatic. O să fii mândria şi bucuria 
lui, crede-mă. 

Nimic, nimic şi iar nimic, şi, deodată, cam după şase zile, 
a băut. Eram cam la un metru jumate distanţă de el cu 
băţul, iar polonicul ăla neîndemânatic l-a lovit peste nas. A 
clipit, limba ca o panglică lungă şi galbenă a ţâşnit afară, 
iar marea crăpătură care era gura animalului s-a deschis, 
rozalie. Vreme de o clipă şi-a arătat dinţii mici şi ascuţiţi. M- 
a făcut să tresar, iar mişcarea mea bruscă l-a făcut să se 
smucească înspre mine. 

Eram departe de el, în afara cuştii, de cealaltă parte a 
zăvoarelor. Fiind în siguranţă, despărțiți de zăbrele, l-am 
încurajat: 

— Bun băiat, am spus. Aşa! 

Ochii lui mici, ca de purcel, m-au privit suspicios, iar în 
ziua aia n-a mai făcut nicio mişcare. După asta au urmat 
câteva zile de letargie, când doar ochii i s-au mişcat, 
urmărindu-mă pe când mă uitam la el, îi răscoleam fânul cu 
furca şi îi curăţam iazul. Până la urmă, eşti doar un animal, 
am cugetat în sinea mea. De-acum, toată groaza care se 
adunase cumva cu privire la imaginea lui se risipise din 
mine. Îi văzusem pe tovarăşii lui hrănindu-se şi mă 
speriasem, însă, dacă anii petrecuţi la Jamrach mă 
învăţaseră ceva, acel lucru era că o purtare feroce şi 
neplăcută ascundea uneori un suflet complicat, şi ăsta era 
el. Ochii ăia păreau la fel de prostănaci ca o piatră. In cele 
mai groaznice chinuri ale nebuniei sale, ochii aceia 
străvechi au rămas nemişcaţi precum stelele, luminos de 
conştienţi, acceptând ceea ce se întâmpla cu limpezimea 
unui înţelept. Viaţă şi moarte deopotrivă, aceeaşi durere, 
hrănire, luptă şi trecere în neființă. Toate astea se citeau în 
adâncul ochilor creaturii. Toate astea şi toată sălbăticia 
vieţii sale. Nu, nu era prost. 

A venit şi clipa când am ştiut c-o să trăiască. A mâncat 
un purcel. S-a întâmplat la momentul potrivit, imediat după 
cină, când toată lumea se învârtea pe punte. li mai 


dădusem purcei vii şi-nainte, dar niciodată nu băgase de 
seamă. De astă dată, la zece minute după ce am vârât 
porcul înăuntru, iar acesta se dusese la troacă şi începuse 
să scormonească printre legume, am observat că avea un 
ochi aţintit asupra lui, privindu-l cu interes. Bietul porc n-a 
avut nici cea mai mică şansă. Nicicând în tot timpul 
petrecut la Jamrach, n-am văzut ceva mai rapid. Creatura 
era nemişcată, aidoma unei stânci, apoi deodată a sărit 
patru metri, ajungând aproape de capătul frânghiei, hat! A 
prins purcelul între fălci. A fost o imagine groaznică. Urletul 
prăzii, de groază desăvârşită, a pus pe toată lumea pe fugă. 
L-a înşfăcat de gât. l-a înghiţit capul cu gât cu tot, 
cuprinzându-i umerii şi o parte din picioarele din faţă, care 
se zbăteau, gura lărgindu-i-se ca a unui şarpe, scuturându-l 
din când în când, rostogolindu-l şi izbindu-l de podea. L-a 
tras pe gât în mai multe înghiţituri violente, hap, hap. Au 
izbucnit urale răzlețe. Au urmat patru sau cinci convulsii şi 
doar un picior din spate a mai rămas pe afară, din fericire 
nemişcat. 

Apoi a dispărut; purcelul nu mai era, iar dragonul clefăia. 
Limba i se strecura când afară, când înăuntru. 

— Bun băiat! am zis eu. 

M-a răsplătit cu un sâsâit scurt. 

— E al dracului de scârbos, spuse John Copper. 

— Ba nu e, îl contrazise Gabriel. Te-aşteptai să mănânce 
cu cuțitul şi furculiţa? 

Dan râse. 

— Băieți, zise el, săltându-şi umerii şi frecându-şi mâinile, 
asemenea unui magician de la colţ de stradă, cred c-am 
reuşit. Cred c-am făcut avere. 

Eu reuşisem. Eu făcusem dragonul să învie. Capturarea 
lui a fost doar începutul; să-l readucem la viaţă a fost 
reuşita adevărată. Abia atunci mi-am permis să mă simt 
uşurat şi să-mi dau seama cât de mult îmi doream să ajung 
acasă. Acasă. Rateliffe Highway, cu bani în buzunar, eroul 
se întoarce. Să-i cumpăr mamei o rochie nouă. Şi o bonetă. 
Şi Ishbel, oare ce şi-ar dori? S-o scot într-o seară într-un loc 
elegant, asta ar vrea. S-o răsfăţ. Să dansez cu ea. Să beau 


cu ea, să-i povestesc peripeţiile mele. Ce să-i aduc? 
Evantaie, mărgele şi pene. 

— O să-i fie bine de-acum, spuse Dan. O să-i fie bine, iar 
eu mă pot pensiona liniştit. 

— N-o să te pensionezi, spuse Tim, aplecându-se peste 
vinci şi rânjind. Nu te văd stând prea mult la gura sobei, 
Dan. 

— A-ha-ha, răspunse Dan, aici te-nşeli! Nimic nu-mi 
doresc mai mult pe lumea asta decât să duc călătoria asta 
la bun sfârşit şi să nu mai dau niciodată ochii cu marea. 

— Dumneata, domnule Rymer? zâmbi căpitanul. Era 
acolo, împreună cu domnul Rainey şi Henry Cash. 

— Eu, căpitane, răspunse Dan. 

Ne-am zgâit la dragon, iar acesta s-a zgâit la rândul lui la 
noi, fără să se clintească, săgetându-ne doar cu privirea. 

— Bătrânul Bingo, rosti căpitanul. Dacă-l botează 
„Dragonul lui Rymer“? Unele specii sunt botezate după 
numele descoperitorului, nu-i aşa? 

— Nemuritor! strigă Dan, care băuse o cantitate 
apreciabilă la cină şi era bine dispus. Beau pentru asta! ŞI 
pentru leafa grasă pe care fiecare marinar de pe vasul ăsta 
o merită din plin. Felix, băiete, fugi şi adă-mi un pahar! 

— Dac-ar fi să-l boteze după cineva, atunci după băiatul 
ăsta trebuie să-l boteze, spuse pe neaşteptate domnul 
Rainey, arătând spre mine. £/l-a îngrijit. 

Eu. 

Nu ştiu de ce treaba asta m-a impresionat aşa zdravăn. 
Rainey, cu chipul său mare şi negricios şi cu ochii tulburi, 
era singurul de pe corabie de care mi-era frică. Nu de 
căpitan. Exact cum spusese şi Gabriel când porniserăm în 
călătorie, căpitanul nu era potrivit pentru a fi căpitan. De- 
acum ştiam şi eu câţiva, şi căpitanii stau deoparte, aşa fac 
ei, dar nu şi Proctor. El se plimba pe punte cu un zâmbet 
şters pe chipul pistruiat, sperând să se facă plăcut. Uneori 
glumea: 

— Tu eşti priceput cu frânghia, nu-i aşa, domnule 
Roper??? Ha, ha! Eşti un tip capabil? 


22 Rope înseamnă „frânghie” (/b. engl., în original) (n. red.). 


Ha, ha, ha! Cu toate astea, Rainey te putea reduce la 
tăcere cu o singură privire acră. 

lar acum mă lăuda de faţă cu toţi. 

Corect, chiar aşa! N 

Un om corect, domnul Rainey, mi-am zis eu. lţi arată că 
niciodată nu poţi fi sigur. 

— Cam aşa e, spuse Dan, trecându-şi un braţ în jurul 
umerilor mei. Jaf e omul zilei. 

Felix apăru cu paharul de gin, şi el îl ridică. 

— Pentru Jaf, zise el, dându-l pe gât. 

— Chiar o să renunţi? l-am întrebat eu. Eram din nou pe 
puntea teugii. Simon coborâse să-şi ia scripca şi o acorda 
de săreau scântei din strane. 

— Cu siguranţă, răspunse Dan, cu gesturi vesele şi lejere. 
Toate lucrurile trebuie să treacă. Îmi voi încheia ilustra 
carieră în culmea gloriei, mulţumită acestei creaturi 
magnifice. 

Soarele trecuse de linia orizontului de-o oră, iar marea 
dansa cu luciri nebuneşti. 

— O să fie cam ca moartea, nu-i aşa? întrebă Skip. 

— Ce anume? 

— Să renunţe. 

— Moartea-n viaţă, reflectă Dan, viaţa-n moarte. Ah, 
camarazii mei! Începuse iar s-o ia pe arătură. 

— Dacă stai să te gândeşti, spuse Skip, tot ce facem e să 
murim. 

— Ce vorbeşti tu acolo, zănaticule? îl înghionti Tim. De ce 
nu poţi să vorbeşti şi tu o dată ceva pe-nţeles? 

— Dumnezeul cel mare mi-a spus că nu trebuie să 
vorbesc pe-nţeles, spuse Skip. Nu trebuie să aibă sens. Nu 
trebuie să mă fac înţeles. 

— Stai liniştit, chiar n-are niciun sens. 

— Câţi ani sunt de când ai plecat pe mare? l-am întrebat 
pe Dan. 

— Patruzeci şi trei, răspunse el fără ezitare. 

L-am privit, i-am observat gura pungită, ochiul care 
privea un pic câş, încercând să-mi dau seama cum arăta pe 
vremea când era un flăcău ca noi. Nu era aşa de greu. Era 


genul ăla de om care nu se schimbă foarte mult de când se 
naşte şi până moare. 

— E ca Bingo, zise Skip. Cum trăia pe insulă şi cum 
trăieşte acum... Simon începu să cânte o melodie 
somnoroasă. Ca mine, când aveam trei ani. 

— Mănânci căcat, spuse Tim. 

— Trei ani, zise Dan, aşezându-se cu spatele rezemat de 
un butoi şi cu picioarele răşchirate în faţă. Copiii n-o să aibă 
mereu trei ani. Vreau să-mi văd copiii crescând. 

— Toate chestiile astea sunt cu adevărat moarte. Apoi 
eu. Şi apoi el, continuă Skip. 

— Eşti ţicnit. 

— Vrea să spună, zise Dan, aprinzându-şi pipa cu o 
expresie senină, că suntem asemenea şerpilor care leapădă 
strat după strat de piele. Oftă adânc, reflectând la aceste 
lucruri, trase adânc din tutun, îşi ţuguie buzele şi suflă 
câteva rotocoale de fum. 

Mult mai târziu, pe când mă duceam împleticindu-mă 
către patul meu, am dat nas în nas cu Gabriel şi Simon. 

— L-ai văzut pe Skip? întrebă Gabriel. 

— Nu. 

— Stă cu bătrânul Bingo. 

— Hai să vezi, spuse Simon. Ce zici de asta? 

Nu ne-a văzut că-l priveam. Stătea cu picioarele 
încrucişate în faţa uşii de la ţarcul dragonului, vorbind cu el. 

— Nu e vorba doar de întuneric, uite, grăi Skip, ci de felul 
în care îţi ia puterea. Ţine mai mult de gânduri. Cu toate 
astea, e oribil. Se opri şi vreme de câteva clipe murmură 
fără vlagă, după care reluă. Şi în tine poate fi ce e mai rău, 
zise el, în tine e mai mult decât un băiat de trei ani, cred. 
Mă întreb câţi ani ai. 

Ochii dragonului erau deschişi, însă animalul era 
încremenit, zăcând lat, cu capul imens odihnindu-se între 
labele cu gheare. 

— Haide, Skip, rosti Simon cu blândeţe, n-o lua razna 
iarăşi. 

Întoarse capul. 

— Doar nu credeţi că nu ştiam că sunteţi acolo, zise el. 


Ştiu tot. 


Am făcut rost de provizii pe Insula Formosa. Acolo era şi 
o piaţă de păsări, cam trei duzini de creaturi mici şi 
grăsune, galbene, verzi şi albe, toate înghesuite într-o 
singură cutie, mai rău ca la Jamrach. Îmi doream să fi 
cumpărat o colivie, un palat din acelea de bambus. Să şadă 
două sau trei păsări în el, socotisem eu, să poată să-şi 
întindă aripile şi să se înalțe. Aş fi pus înăuntru nişte surcele 
zdravene în locul stinghiilor drepte, probabil unele 
înfrunzite. la gândiţi-vă! La apus se afla China. Ţara lui Yan. 

— Din ce parte eşti? l-am întrebat eu, într-o dimineaţă 
când eram amândoi pe punte şi ne peticeam hainele, 
privind către coastă. Suntem aproape de casa ta, Yan? 

El clătină din cap. 

— E mult mai departe, în sud, răspunse el. Tamkang. 
Părul negru îi crescuse şi deasupra frunţii se împărțea în 
două valuri unduitoare. 

— Deci am trecut pe lângă ea! Nu-ţi vine să sari de pe 
corabie şi să te duci acasă? 

A zâmbit. Chipul lui era ars de soare, pielea foarte întinsă 
peste oase şi strălucitoare. 

— O să plec acasă în trei ani, zise el. Şi tu? Când o să 
pleci? 

— În doi. 

— Plec bogat, zise el, dacă zeiţa o să fie binevoitoare. 

Coasta aceea lungă putea fi confundată cu o panglică 
liliachie ce strălucea până departe, însă în scurt timp am 
lăsat-o în urmă şi am urmat un şir de insule către est, 
înspre apele japoneze bogate în balene. Apele erau pline de 
bărci de pescuit şi de jonci încărcate cu sare. In cea mai 
fierbinte parte a zilei, dragonul stătea în iazul său, însă 
restul timpului şi-l petrecea cu totul nemişcat, niţel înălţat 
pe labele din faţă, clintindu-se doar pentru a prinde peştii, 
păsările şi purceii pe care-i azvârleam în cuşcă, prin trapă. 
Cu timpul, a-nceput să mănânce orice: lăturile şi resturile 
noastre, orice. Niciodată n-am avut încredere în el. Era 
viclean. A fost nevoie de doi oameni să-i curăţăm ţarcul, eu 


cu mătura şi lopata, Dan de pază, cu bățul şi puşca. Chiar 
dacă-l ţineam mereu priponit, era periculos. Privea. O dată 
a întors capul spre mine, a deschis încetişor gura, larg, şi a 
căscat spre mine, o clipă îndelungată, ca de vis. O 
membrană de salivă i se întindea lucioasă între falca de sus 
şi cea de jos. Apoi, la fel de încet, a închis-o. O imagine 
îngrozitoare. 

Cum de ni s-a făcut atât de teamă de dragon? Nu era o 
teamă ca aceea pe care o simţi faţă de un animal sălbatic 
cu gheare şi coli, ci ca şi cum ar fi fost ceva mai mult. Ne-a 
lovit ghinionul cu acea creatură. Cine-a zis-o prima dată? 
Cu timpul, am început s-o spunem cu toţii. A-nceput cu o 
boală. Ne-a lovit pe toţi, mai puţin pe Abel Roper şi pe 
Wilson Pride, dar nu toţi am zăcut în acelaşi timp, slavă 
Domnului. E mult jeg şi mizerie pe o corabie, când toată 
lumea îşi goleşte măruntaiele prin ambele orificii. Apoi a 
murit sărmanul Samson. Asta a fost o chestie îngrozitoare 
şi s-a întâmplat din cauza dragonului. Samson hoinărise pe 
toată corabia până când dragonul fusese adus la bord. John 
Harper ridicase o baricadă zdravănă ca să-l ţină la distanţă, 
însă în acea dimineaţă grozavă a reuşit să treacă de ea şi s- 
a oprit taman lângă cuşcă, iar creatura probabil că s-a 
năpustit asupra lui. Eram de veghe pe catarg şi tot ce-am 
auzit a fost un scâncet înfiorător, nenumărate urlete şi 
tropăit de paşi. Intâi am crezut că dragonul scăpase şi 
mânca oameni, însă lucrurile s-au potolit destul de repede, 
aşa că am ştiut că nu poate fi grav. Când am coborât, un 
ceas mai târziu, am descoperit că patrupedul era mort. 
Speriată de moarte, biata făptură: nu se aştepta la nimic 
neprietenos şi, deodată, dăduse nas în nas cu monstrul 
ăsta. A luat-o la goană urlând, căpitanul l-a prins în braţe şi 
animalul a intrat într-un soi de criză. Fie din cauza asta, fie 
din pricină că se izbise cu capul de un cazan atunci când 
fugise, a murit după douăzeci de minute. A primit un giulgiu 
de marinar, la fel ca oricare dintre noi, şi l-am încredinţat 
adâncurilor, după ce ne-am luat rămas-bun, cu capetele 
plecate. Căpitanul Proctor a rostit câteva vorbe. Samson îl 
însoţise timp de doisprezece ani, a spus el. Il luase din 


portul Cadiz şi-l cărase în buzunar prin Golful Biscaya, în 
mijlocul unei furtuni, pe când nu era decât un pui de câteva 
săptămâni. Fusese un adevărat câine de mare, mai fericit 
pe apă decât pe uscat, o fiinţă ce merita să-şi afle odihna 
veşnică în adâncuri. John Copper a plâns, iar când oceanul 
a-nghiţit rămăşiţele pământeşti ale lui Samson, căpitanul a 
dispărut în cabina sa şi nu s-a mai arătat pentru tot restul 
zilei. 

— S-a schimbat timpul, comentă Skip. Aţi observat? 

Asta s-a întâmplat mai târziu, după cină, pe când eu, Skip 
şi Tim stăteam aşezaţi în şir lângă dragon, cu picioarele 
desfăcute, împărțind o pipă. 

— Cum aşa? întrebă Tim. 

— S-a schimbat. Cât a trecut de când am plecat de pe 
insula dragonului? 

— Două săptămâni, răspunse Tim. 

— Nu fi tâmpit. 

— Cam - nu ştiu, câteva săptămâni. M-am încruntat. Am 
pierdut şirul. Mai mult de două. 

— Atunci, nu mă-ntreba pe mine, spuse Tim. Nici măcar 
nu ştiu unde suntem. E foarte cald. Mie mi-e totuna. Nu mă 
duce mintea. 

— Mult mai mult de două. 

— Asta zic şi eu, continuă Skip. Timpul se scurge în mod 
bizar. 

— A naibii căldură, am spus. 

— Aşa cred eu. Skip îmi dădu pipa. Cum o să-i ţineţi de 
cald lui Bingo când o s-ajungem în ţinuturi mai reci? 

— A... Sincer să fiu, nu mă gândisem la asta. O să ne zică 
Dan. 

— Crezi că doarme? a-ntrebat Tim. 

— E greu de zis. E viclean. 

— Nu doarme, adăugă Skip. 

— A, sigur... Tu ştii tot felul de chestii. 

Skip îl ignoră. 

— Se-ntâmplă de când am părăsit insula, spuse el. Am 
intrat în timpul dragonului. 

Am închis ochii, foarte adormit. 


— Vreau să spun că timpul de dinainte de dragon nu este 
la fel cu timpul de după. 

Chestia stranie e că ştiu exact ce voia să spună. Era 
adevărat, ceva se schimbase, ca şi cum am fi ajuns într-o 
atmosferă diferită. Răsuceam în minte ideea asta, 
gândindu-mă că era ceva ce mi se întâmpla doar în minte. 
Vorbele lui au făcut ca totul să pară real, iar treaba asta m- 
a speriat. 

În noaptea aia am visat că eram acasă. Ishbel şi cu 
mama erau acolo, erau şi câţiva dintre băieţii şi fetele de la 
Spoonvy's, Ginger Jane şi celelalte cârciumi, ceilalţi oameni, 
cu toţii coboram către râu şi apa reflecta lumina unui apus 
violent, aşa cum nu se vede niciodată pe țărmurile Tamisei, 
un apus din timpul dragonului, roşu-carmin şi violet. Am 
fost trezit de strigăte pe punte. Marea se rostogolea. N-a 
sosit timpul, mi-am zis eu, aşa că m-am culcat la loc, ca 
mai târziu să aflu că Skip o luase iar razna. Rainey îl găsise 
dormind buştean lângă cuşca dragonului, îl făcuse fiu de 
curvă şi lepădătură şi-l luase la şuturi până-n teugă. 

În dimineaţa următoare, când am ieşit în largul 
oceanului, vremea se schimbase. Aerul era în continuare 
încărcat şi fierbinte, iar tunetele bubuiau undeva la apus. 
Vedeam cum se apropie furtuna. E unul dintre lucrurile 
care-mi plac la nebunie la ocean, felul în care vezi vremea 
în depărtare. E ca şi cum ai privi viitorul. Căpitanul Proctor 
strigă: „Strângeţi velele!”, iar noi am sărit imediat şi ne-am 
apucat să întoarcem corabia şi s-o pregătim. Am dat fuga 
să acopăr cuşca dragonului. Gabriel era la cârmă, însă 
ordinul fusese dat prea târziu şi nici chiar el n-a reuşit s-o 
întoarcă la timp, aşa că am fost luaţi prin surprindere de 
vânt şi, deodată, totul a devenit o nebunie şi o absurditate. 
Păsările şi vântul urlau isteric, de parcă le-ar fi ieşit sufletul, 
greementul era torturat, velele trosneau, grinzile gemeau şi 
catargele uriaşe implorau îndurare. Măruntaiele îmi săltară 
în gâtlej. Puntea s-a înclinat, am căzut cu toţii, eu m-am 
rostogolit şi m-am apucat de ceva. Glasul domnului Rainey 
se înălța peste ţipete, în vreme ce apa se rostogolea peste 
balustrada din partea adăpostită a corăbiei, rece ca gheaţa. 


Ne-am răsturnat iute. Ne scufundăm, ne scufundăm, am 
gândit eu, e prea jos, prea jos, n-o să mai ieşim niciodată la 
suprafaţă, o, sfinte Isuse, Dumnezeule, te rog - bordul de 
sub vânt a atins apa, furtuna a atins cerul noros, cu obraji 
durdulii. 

Am alergat pe punte, cu toţii am alergat, habar n-aveam 
ce făceam. L-am văzut pe Martin Hannah trăgând de o 
funie şi mi s-a părut că ar avea nevoie de ajutor, aşa că m- 
am apucat să trag şi eu. 

In cele din urmă, am reuşit să ridicăm corabia şi s-o 
punem pe linia de plutire. Am zburat cu furtuna în spate. 

— Eşti om bun, Jaf, spuse Martin Hannah, răsuflând din 
greu. Era un ins înalt şi tăcut, pe care nu-l cunoşteam mai 
deloc, destul de competent, cu un aer oarecum 
ameninţător şi un zâmbet leneş. 

— Şi tu eşti om bun, am răspuns eu. 

Apoi urmă strigătul: „Suflă!“ 

Era ridicol. Chiar şi în această situaţie, Proctor stătea pe 
dunetă şi urla din rărunchi: „Jos din velatura superioară! 
Ridicaţi vela mare! Gabriel! Cârma la centru, fixaţi 
arboretul, coborâţi bărcile...“ p 

A trebuit să le-aducem pe cele de la pupa. Incepuse să 
bată ploaia, iar marea se înălța. Dar nu stai să te gândeşti, 
doar faci. In scurt timp se porni răpăitul produs de căderea 
palanului?5, apoi apa plesni sub barca coborâtă în ocean. 
Scânteierea vâslelor lungi. Am plonjat şi ne-am avântat 
peste apă, cu urechile ţiuind şi chipurile jupuite, orbiţi de 
stropii săraţi. Lacrimile ne erau suflate înapoi în ochi. Dar n- 
am prins nicio balenă în acea zi, ci doar am pierdut încă o 
barcă. Aşa că, iată-ne acolo, cu doi membri lipsă şi cu 
vremea  înfuriindu-se aidoma unui dragon. Adevăratul 
dragon stătea lipit de punte, înnebunit, cu ochii sclipind a 
înţelegere, cu balele curgându-i încet în fire subţiri, în timp 
ce văzduhul se frământa dureros deasupra lui. 

M-am ciocnit de John Copper. 

— Isuse, zise el cu o privire sălbatică. Sfinte, sfinte Isuse, 


23 Mecanism format din mai mulţi scripeţi, folosit la ridicarea 
greutăților. 


aş vrea să fiu înapoi în dragul şi bătrânul Hull! 

Dac-aş putea scrie, aş compune un cântec. „O, aşvrea să 
fiu înapoi în...“ Multe cântece marinăreşti încep aşa. „Da, aş 
vrea să fiu înapoi în Rateliffe Highway, Rateliffe Highway 
peste mări...” Nu ştiu cum aş zice. Cântecul inimii mele. 
Sunt o grămadă de cântece despre Rateliffe Highway, dar 
niciunul nu-i al meu. Câtă vreme ploaia torențială a mugit şi 
s-a dezlănţuit, zile la rând, iar noi ne legam noaptea în 
cuşetele noastre, am încercat să scornesc cântecul, însă 
niciodată nu ieşea cap-coadă: 


Ah, în Rateliffe Highway aş vrea să fiu, 
In Rateliffe Highway peste ocean, 
Unde-o dansatoare cu lalala, 
M-aşteaptă au ba. 


Asta-mi place, „M-aşteaptă au ba“. 

Timpul a trecut şi cu toţii eram chiori, surzi şi muţi. 
Furtuna - bolnavă. Marea se frământa. Ne-am vârât în 
cuşete şi ne-am legat pe fiecare parte. Mirosul apei de pe 
fundul calei se ridica aburind din magazie. Pereţii etanşi 
scârţâiau. Aer închis şi împuţit. Izbituri zdravene ale 
oceanului în puntea superioară. Pe punte se rostogoleau 
găleți, bucăţi de lemn şi alte obiecte. Periculos. Valurile 
erau prea mari pentru vânătoarea de balene. Până când, în 
chip cu totul neaşteptat, zorii se iviră luminoşi, suavi şi 
senini, promiţându-ne că aveam să călătorim liniștiți. 
Dimineaţa continuă cu o zi lungă, plină de curcubee, şi cu o 
ploaie de seară molcomă şi ritmică. După asta, trei zile 
prelungi şi fără nori, de-o strălucire arzătoare, ne-au însoţit 
până pe uscatul japonez, dar acolo nu ne aştepta nimic. O 
săptămână, două săptămâni. Carturile decurgeau în linişte, 
deşi vorbeam cu oamenii de pe alte nave care pescuiseră 
pe săturate. Aşa că ne-am îndreptat către sud-est, în 
Pacific, către Ecuator şi Uscatul Îndepărtat. 

La un moment dat, după câteva zile, s-a lăsat întunericul. 

Şapte zile de întuneric, ca o ciumă biblică. În tot acest 
răstimp, soarele se încăpăţâna să nu se-arate, iar cerul se 


apropia ameninţător de noi în timpul zilei, ca un plafon jos, 
apăsător, format dintr-un nor negru şi sumbru care, uneori, 
era străbătut de câte un trăsnet subţire şi zbârnâitor, venit 
de dincolo de stele. Marea era agitată. Nu ploua, iar căldura 
era aprigă. Zilele posomorâte continuau cu nopţi dense. 
Continuam să navigăm în căutarea vremii mai bune, în 
căutarea soarelui, a următorului semn de bunăvoință a 
stihiilor. Căpitanul şi ofiţerii se plimbau pe punţile corăbiei, 
noi răsuceam iţe, coseam ţoale vechi şi peticeam pânze, 
făceam curat, iar lucrurile nu erau aşa cum trebuia. 
Oceanul vorbea cu glas ameninţător, orizontul dispăruse şi 
nicăieri nu era nimic de văzut, doar o negură care gemea. 
De câte ori avea prilejul, Skip se întindea în faţa dragonului 
şi se holba la el, îi vorbea şi-l asculta. ÎI asculta, aşa zicea 
el. 

Era un idiot ţicnit. Acum cuget c-ar fi trebuit să-l azvârlim 
în teugă cu-n şut, ori de câte ori îl găseam dormind în faţa 
cuştii dragonului. Dar toţi eram nişte delicaţi, ăsta a fost 
necazul nostru. Unui marinar n-ar trebui să i se dea voie să 
doarmă pe punte după bunul plac. Ce căpitan ar fi permis 
aşa ceva? Al nostru, cu siguranţă. Proctor îl jelea pe 
bătrânul său Samson, un căţeluş pufos pe care îl purtase în 
buzunar în Golful Biscaya, cu doisprezece ani în urmă. Nu 
prea îl mai vedeam la faţă. Rainey îl mai altoia din când în 
când pe Skip, fără prea mare tragere de inimă, însă nimic 
nu tulbura negura. O dată, căpitanul îşi făcu apariţia în 
cămaşă de noapte, deranjat de strigăte. „O să fiu bucuros 
când nenorocitul ăla de animal n-o să mai fie pe vasul 
meu“, a spus el, iar Dan Rymer, cu chipul la fel de 
posomorât precum cerul de deasupra şi cu ochii reci, a zis 
că face o regulă nouă, cum că nimeni nu mai are voie să 
se-apropie de dragon. Numai eu şi cu el, ca-nainte. Părea 
de mult apusă vremea când exista această regulă! Nu-mi 
aminteam când se schimbase, cum de-ajunsesem aici, era 
aşa cum zisese Skip: timpul se schimbase. Timpul pur şi 
simplu nu mai curgea aşa cum trebuie. Parcă se cutremura 
peisajul din capul meu, iar eu nu mai ştiam pe ce să mă 
sprijin. Toate glasurile erau înăbuşite şi îndepărtate. 


Skip nu mai avea voie să vadă dragonul, dar nu era nicio 
scofală, căci tot vorbea cu el. Zicea că nu există cuvinte 
care să descrie felul în care vorbeau el şi dragonul, însă de 
vorbit, vorbeau, uneori toată noaptea. Nu tăcea niciodată, 
turuind cu vocea lui uniformă. Zicea că roata se-nvârte din 
cauză că dragonul înnebunise. Înnebunise din cauza cuştii. 
Nu suporta cuşca, aşa cum peştişorul bunicii nu suporta 
bolul, aşa că înnebunise. Voia să plece acasă. „De-asta nu-s 
balene”, a zis el, în timp ce şedea şi desena zăbrele şi cuşti. 
„Ele ştiu că e pe corabie şi nu vor să se-apropie.“ 

Ne căpiase Skip, aşa să ştiţi. Cred c-a zis un milion de 
lucruri ţicnite de când părăsiserăm Docul Greenland. De ce 
să-l mai ascultăm? Mai întâi le-a luat minţile şi lui Bill, şi lui 
Felix, fie c-a fost intenţionat sau nu. 

— Uite cum stă treaba, zise Felix, cumva, o corabie ştie 
nişte chestii. E ca şi cum ar fi vie, ca şi cum ştie că are o 
piază rea la bord. Ca un criminal, să zicem. 

— Sau un demon, sau un... 

— Da, un demon. Skip se apucă să schiţeze un demon. 

— E ca şi cum pânzele se umflă ca obrajii. 

— Şi urlă... 

Şi tot aşa, în acel vis - şapte nopţi şi zile întunecate, care 
parcă nu se mai sfârşeau. Superstiţia marinarilor nu este 
altceva decât urletul singuratic a milioane de mile care te 
despart de uscat şi de casă, care te fac să înţelegi că eşti 
muritor. Superstiţia, neagră, spinoasă, cu mers furios, şi-a 
dat arama pe faţă pe punţile corăbiei noastre. Şi, când 
picioarele despicate ale superstiţiei apar pe o punte 
singuratică, hăt, departe de uscat, atunci, cum zic şi 
cântecele străvechi - ah, atunci... 

Nu doar când dormeam, nu doar când eram pe jumătate 
adormit în vârful catargului, nu când eram cherchelit şi cu 
capul plin de-o căldură vâscoasă, ci întotdeauna, în fiecare 
secundă de luciditate, eram cuprins de-o frică minunată şi 
uluitoare, acută şi invizibilă precum marginea ascuţită a 
unui tăiş extraordinar. 

— Ochii aceia îngrozitori, zicea Gabriel, stând la masa din 
teugă, cu faţa scăldată în lumina felinarului. 


Dragonului începuse să-i cadă pielea din jurul ochilor, 
ceea ce-l făcea să arate deosebit de înspăimântător. 

— Ca o statuie. Asta era Simon Flower, care se prostea 
cu un fir de aţă. Nu arată deloc ca o fiinţă. 

— O monstruozitate. Acum vorbea Joe Harper. 

— Nu-mi place, zise Yan. Nu-mi place să-l ştiu acolo, cu 
ochii ăia oribili. 

— Corabia ştie, completă Bill Stock. Aşa e, corabia ştie. 

Dar acum nu mai era vorba doar de Skip, Bill Stock şi 
Felix Dugan, acum o luaseră razna cu toţii. 

— A dracului creatură diavolească! 

— Ar trebui să prăjim dracului creatura aia nenorocită şi 
s-o mâncăm! 

lar Skip, cu zâmbetul său subţire şi atoateştiutor, zicea: 

— Vrea să se ducă acasă. Nu se poate stăpâni. Trăia pe 
insula lui, aşa cum a făcut întotdeauna, apoi cerul s-a 
prăbuşit şi-acum este bolnav într-o cuşcă, a luat-o razna şi 
voi vreţi să-l mâncaţi. Probabil că aşa ar trebui. l-ar fi mai 
bine mort. V-aţi face milă de el. Aşa, suntem mai cruzi 
decât cu balenele, să ştiţi. 

— Probabil că are un gust îngrozitor, rosti Tim. Eu nu m- 
aş atinge de el. 

— Poate să fie otrăvitor, continuă Bill Stock. Există 
broaşte otrăvitoare, nu-i aşa? Şi şerpi. Adică, vreau să zic, 
uitaţi-vă la limba lui! Scârboasă chestie... 

Dragonul a fost piază rea. Unii dintre noi au luat de bună 
treaba asta, alţii au zis că e doar un ghiont din vis, un şut în 
creier. Groaza s-a adăugat întunericului, cu ochii aceia 
întunecaţi, ca nişte mărgele, înconjurați de cercuri albe. Mă 
gândesc acum la Skip şi nu sunt sigur cât de adevărate 
sunt amintirile mele. Totul s-a întâmplat cu mult timp în 
urmă. Imi aduc aminte că era o forţă în barcă, un chip 
rotund şi zâmbitor cu o calotă întunecată, cu ochii blajini şi 
îngustaţi, niciodată simțindu-se în largul său, întotdeauna 
scrutător. Insă acum mă gândesc că poate pentru ceilalţi 
nu reprezenta nimic, trecea neobservat. Însă el a fost cel 
de la care a pornit totul, el şi desenele lui răutăcioase, 
înfăţişând demoni cu copite despicate, pot să bag mâna-n 


foc; iasca asta micuță de teamă, care nu s-a stins nici la 
ridicarea întunericului, iar noi am tot navigat fără să vedem 
urmă de balenă, zilele prăvălindu-se una după cealaltă. 
Însă îmi amintesc anumite lucruri. Teuga, pe Gabriel 
rostind: 

— Ăsta-i locul diavolului, aşa se zice. 

Mi-I amintesc pe Sam zâmbind. 

— Nu-i speria p-ăia mici, zise el. 

— Toată lumea ştie. 

— Eu nu, am zis. 

Gabriel mă privi. 

— Nu? Locul unde se întâmplă necurăţenii. Unde au 
dispărut vasul Essex şi multe altele, de-atunci. Un loc 
blestemat din ocean. 

Toată lumea ştie despre Essex şi despre toate celelalte. E 
o legendă pe baleniere. Ca un fel de glumă. 

Dan începu să cânte: 


În Bristol erau trei bărbaţi 
Ce-au luat o barcă şi-au plecat pe mare, 
Care şi biscuiţi au încărcat 
Si-apoi porc afumat... 


— ÎI ştiu pe unul care l-a cunoscut pe Owen Coffin, pe 
când era flăcău, zise Gabriel. A navigat cu taică-su, nu vă 
mint. Zicea că Owen era un băiat de treabă şi un marinar 
pe cinste, ca taică-su. 


Ei erau mâncăul Jim şi nesătulul Jimmy, 
Și cel mai mic era Micuţul Billee. 


Sărmanul Owen Coffin a tras paiul scurt şi a fost mâncat! 
Nu era la fel de deştept ca Micuţul Billee. Alte patru sau 
cinci glasuri au început să cânte, dar cu toţii eram adormiti, 
iar refrenul ăla prostesc suna mai degrabă ca un cântec de 
adormit copiii. 


Zice mâncăul Jack către nesătulul Jimmy: 


Mi-e foame bini. 
Către mâncăul Jack zice nesătulul Jimmy: 
Nu mai avem mâncare, de-acum mâncăm doar oamini. 


— Am trecut pe lângă locul acela, spuse Gabriel. 

Nu te puteai abţine să stai treaz noaptea şi să-ți 
aminteşti de acea biată corabie blestemată, de-acum multă 
vreme, şi de săracii marinari care s-au îmbarcat fără să ştie 
ce-i aşteaptă. Şi ceilalţi marinari, şi celelalte corăbii care se 
îndreptau, fiecare pe drumul ei, către aceeaşi soartă, încă 
de când prima barcă a fost lăsată la apă. 

Îmi amintesc de-o noapte lungă, cu stele căzătoare, când 
eram întins în hamacul meu şi încercam să înşir cuvinte: 
„Unde-o dansatoare cu ochi albaştri...“ Nu-i bine, nu-i 
bine... 


În Rateliffe Highway aş vrea să fiu, 
In Rateliffe Highway peste ocean, 
Unde-o dansatoare cu... 


Staţi aşa. 


Unde-o ceva fată cu pantofi de dans 
M-aşteaptă au ba. 
Cu pantofi roşii ca sângele şi unghii roşii ca sângele, 
Unde-o dansatoare cu bucle aurii 
M-aşteaptă au ba. 


Capitolul 9 


Ne apropiam de finalul acelei perioade nesfârşite de când 
capturaserăm dragonul. Un somn fără de somn şi un vis 
fără de vise. Cu toţii băuserăm multă vreme pe punte, la 
lumina stelelor. Simon cânta ceva suav şi trist. Îmi amintesc 
de un ins pe care l-am auzit odinioară cântând la o mică 
harpă, pe chei, lângă docul de tutun. Muzica nu încetase să 
curgă, schimbându-se aidoma stărilor. Uneori era ca şi cum 
urcai sau coborai scările. Alteori răsuna de bucurie. Şi apoi 
îţi înmuia inima de tot. Eram în vârful catargului, beat, 
chinuindu-mă din răsputeri să rămân în această stare de 
beţie limpede şi să nu cad în prăpastia stupidităţii 
somnoroase, incapabil să pricep ceva, încă păstrându-mi 
mintea lucidă, cugetând: dacă fiecare dintre flăcăii de jos ar 
fi o melodie, oare cum ar suna? Compuneam în cap bucăţi 
muzicale pentru fiecare dintre ei. Unele erau simple, altele 
erau dificile. Am izbutit să fac cântece pentru fiecare, mai 
puţin pentru Skip, asta pentru că în ceea ce-l priveşte nu m- 
am putut hotărî între o fantezie şi un bocet. Nu-i alt loc mai 
bun decât oceanul pentru o stare de graţie, pentru a te 
cufunda cu o limpezime statornică în vârtejul lăuntric, 
pentru a dormi cu ochii larg deschişi şi pentru a te trezi la o 
pocnitură surdă a inimii - m-am trezit cu un tresărit, la 
auzul cântecelor de sub mine. Uneori era ca şi cum stelele, 
departe de pământ, urlau. Se află la sute de kilometri 
distanţă şi zbiară înspre scăfârlia ta. Atât de frumoasă a 
fost acea noapte, când m-am trezit sus în cer, cu ţipetele 
stelelor în jurul capului. M-a apucat tremuratul. Cei de jos 
păreau că se află la un milion de kilometri depărtare şi m-a 
apucat spaima c-aş putea să mă prăbuşesc, însă creierul mi 
s-a limpezit după o clipă, iar după un sfert de ceas, a sunat 
clopotul şi am coborât. 

Primul pe care l-am văzut a fost John, care venea să mă- 
nlocuiască. Al doilea a fost dragonul, care venea cu paşi 
mari, iute şi înfometat, săltând cu umerii săi înalţi pe punte, 
cu picioarele din faţă ridicate şi cu ghearele scoase. Faţa sa 


lungă şi împietrită rânjea, iar cercurile albicioase din jurul 
ochilor îl făceau s-arate oarecum dezgustător, ca şi cum s- 
ar fi holbat nebuneşte. O limbă palidă, întocmai ca cea de 
şarpe, i-a săgetat din gură şi-a intrat la loc, lungă cam de 
treizeci de centimetri. În acea clipă m-am întors în Rateliffe 
Highway, pe când aveam opt ani şi tigrul se îndrepta spre 
mine. Aceeaşi imposibilitate. Doar că, de data asta, mi-era 
frică. 

Ţac-ţac, făceau ghearele dragonului. Am urlat la John: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, dragonul! El privi în 
urmă şi zbieră din toţi rărunchii, apoi începu nebunia. 

Am fugit la babord. Ţac-ţac, veni după noi, zgâriind 
scândurile în încercarea de-a se agăța. Toată lumea 
trândăvea, care pe unde putea, nici c-ar fi putut exista o 
imagine mai paşnică, până când am năvălit noi, urmaţi de 
jivină, şi s-a dezlănţuit iadul. Animalul alerga disperat pe 
punte, la fel ca noi. Corabia s-a transformat într-o scenă 
plină de marionete ţopăitoare, care alergau şi ţipau pe 
fundalul cerului înstelat, bubuitor. Tim a sărit peste cazane. 
Joe şi Bill erau pe vinciul de ancoră. Patru sau cinci inşi au 
dispărut degrabă pe scara de tambuchi care ducea în 
teugă, iar restul ne-am repezit încotro am văzut cu ochii, 
într-o învălmăşeală neînchipuită. Scripca lui Simon era 
împinsă de colo-colo pe punte. Toţi erau beti, iar dragonul, 
liber. Ghearele îi alunecară pe scânduri şi fu azvârlit într-o 
parte a vasului, pocnind aidoma unei broaşte țestoase, se 
învârti o dată şi se repezi într-o mână de oameni, care 
săriră în toate direcţiile. John Copper, Felix, Henry Cash, 
Yan. Yan scoase un strigăt profund, gutural şi speriat. 
Domnul Rainey zbiera undeva, asemenea vântului. Skip 
apăru din spatele vinciului, cu o privire sălbatică. Domnul 
Comeragh mă-nşfăcă de umăr. 

— Sus, băiete, Jaf! zise el. Să-i venim de hac! 

Dan Rymer, beat criţă, rânjind ca Moş Crăciun, stătea în 
picioare pe un butoi, cu braţele desfăcute, ca şi cum ar fi 
dirijat o formaţie, cu şapca într-o parte, cu buclele murdare 
şi ude, strigând: „La mine! La mine! Incoace!“ 

Am rămas lângă Comeragh. El era un om bun, întreg la 


minte. 

— Pe-acolo, Jaf! strigă el. 

Habar n-aveam ce fac. Picioarele lungi ale lui Comeragh 
au zbughit-o către puntea de vizavi. 

Dragonul a venit repede înspre mine şi a fost cât pe ce 
să-mi împrăştii creierii când m-am izbit de Billy Stock, 
amândoi încercând s-o tulim. Am auzit glasul lui Tim 
strigând tânguit: „Jaf! Jaf!“ şi pe Skip plângând în hohote. 
N-aveam nici cea mai mică idee ce se-ntâmpla cu adevărat, 
cu toţii alergam de colo-colo şi urlam, iar ţăcănitul 
ghearelor se auzea pretutindeni. Ştiu doar că alergam după 
Comeragh şi că uşa ţarcului era larg deschisă, caietul de 
desen al lui Skip zăcea desfăcut, cu nişte pagini îndoite. 
Comeragh zise: 

— Stai aici, Jaf, urcă-te şi fii pregătit să închizi uşa, când îl 
bag înăuntru, iar eu m-am cocoţat pe acoperişul cuştii. 

Totul s-a limpezit pe dată. Nu vedeam nimic dincolo de 
vinci, nu ştiam ce se-ntâmplă, cu toate strigătele, urletele şi 
bubuiturile. Tremuram tot, dinţii-mi clănţăneau şi în cap 
auzeam un glas subţire care-mi zicea: „Nu e bine, nu e 
deloc, deloc bine şi nu eşti pregătit.” In mod miraculos, 
eram singur. Apoi, dintr-odată, dragonul îmi apăru în faţă, 
cu capul murdar ridicat, străpuns de găuri întunecate, cu 
nări plate, urechi sub formă de găuri şi cu ochii aceia negri, 
ca nişte mărgele, plini de şiretenie, împrejmuiţi cu cerculeţe 
roz. Aveau ceva care mi-a întors stomacul pe dos. A săgetat 
aerul cu limba, apoi şi-a deschis gura cavernoasă şi a 
închis-o la loc, s-a ridicat pe picioarele din spate şi şi-a lăsat 
ghearele uriaşe pe acoperişul cuştii. Ajungea la mine. 
Braţele îi erau ca nişte arbori bătrâni şi groşi, vechi de când 
lumea. O străfulgerare lungă şi galbenă a limbii şi un gâtlej 
cu riduri uriaşe, larg ca scândura de spălat rufe. Mă privi 
adânc în ochi, şi nu era ca şi cum m-aş fi uitat în ochii unui 
căţel sau ai unei pisici, nici chiar ai unui tigru. N-avea nimic 
ce-aş fi putut înţelege, nici milă, nici pizmă. Am privit într- 
un suflet cu totul rece. Putea să mă ucidă, să mă sfâşie cu 
dinţii. Nimic din toate astea nu conta. Eu nu contam mai 
mult decât o mlădiţă verde care străpunge solul şi e culcată 


la pământ de o oaie. 

Apăru Comeragh, gata să arunce cu harponul. Dragonul 
era rapid. Se răsuci ca un peşte, harponul zbură şi hurui 
peste marginea uşii deschise şi apoi, foarte iute, nu ştiu 
cum, Comeragh era pe punte şi monstrul fugea, clănţănind 
şi cu balele curgându-i, Comeragh o luase înapoi, călcâiele 
îi alunecau, lovea cu picioarele, însă fără folos, căci 
animalul deschise larg gura sa lungă, ca de crocodil, şi-şi 
înfipse dinţii în piciorul lui Comeragh, chiar sub genunchi, 
iar omul slobozi un urlet formidabil, care ne puse pe toţi pe 
fugă. Animalul dădu o dată din cap, mişcare care-i zgâlţăi 
ţeasta lui Comeragh, îi dădu drumul şi se repezi înspre cei 
care urlau şi care se răspândiră de parcă erau hăituiţi. Am 
sărit jos, l-am zărit pe Abel Roper aterizând pe un genunchi 
lângă Comeragh, l-am auzit pe Comeragh înjurând printre 
dinţi, cu nesaţ şi fără-ncetare. Am alergat cot la cot cu 
ceilalţi. In urma noastră venea oribila creatură, ţopăind cu 
picioarele grase şi căţărându-se înapoi pe puntea de la 
babord. Şi atunci, totul se termină brusc, aşa cum se- 
ntâmplă de obicei, când un val de ură, un torent exploziv 
de ură aruncă animalul peste bord. Au apărut de sub 
tambuchiuri şi-au scoborât din locurile înalte unde erau 
cocoţaţi, dând glas unui val de ţipete, de urlete, căruia m- 
am alăturat triumfător. Eram o legiune. Am venit din 
ambele părţi şi n-a avut nicio şansă. Cineva a slăbit 
şuruburile şi a deschis parapetul, astfel că am putut să-l 
aruncăm în apă, şi s-a dus la fund, cu picioarele răşchirate 
ridicol, un neghiob care mergea în gol, lovind vântul cu 
tălpile, apoi a urmat o explozie, o gaură în oceanul negru, 
care mai primea o ofrandă. 

Dus a fost. 

Izbucni o ovaţie. Am apucat balustrada, aplecându-ne şi 
privind în jos. Pesemne că se scufundase destul, căci a 
trecut răgazul ce i-ar fi fost necesar să inspire şi să expire 
de mai multe ori, apoi bolovanul uriaş care-i era căpăţâna a 
ieşit la suprafaţă. Alte urale. Se scufundă încă o dată, 
intenţionat, apoi apăru iar, îşi scutură spinarea, se învârti 
pe loc, mişcându-se cu graţie pură. Şi se îndepărtă înot, 


vâslind cu labele din faţă, îndreptându-se ţintă către nord- 
vest, către întuneric, dispărând pentru totdeauna. 

Tim era lângă mine, la balustradă. Dan Rymer stătea mai 
în spate şi îşi petrecu un braţ în jurul fiecăruia, duhnind a 
bere. 

— Uite-aşa se duce averea noastră, băieţi, zise el 
molcom. Uite-aşa se duce înot averea noastră... 

— Cum a reuşit să iasă? tună căpitanul. 

— Skipton! Rainey îl înşfăcă pe Skip pe după umeri. Tu ai 
fost, nu-i aşa? 

— Tu ai fost, nu-i aşa? zise Skip, cu un zâmbet imbecil pe 
chip. 

— Ai fost acolo, te-am văzut! Tu l-ai lăsat să iasă, nu-i 
aşa? 

— Tu l-ai lăsat să iasă, nu-i aşa? repetă Skip. 

Rainey îl pocni zdravăn peste faţă şi Skip se prăbuşi. 

— Domnul Comeragh are o muşcătură urâtă, interveni 
Sam Proffit, apărând lângă căpitan. Sângerează. 

— Nătărăule! Cizma lui Rainey îl pocni pe Skip într-o 
parte. Creatura aia ar fi putut omori pe cineva. Ridică-te! 
Ridică-te, fiu de curvă! 

Zâmbind în continuare fără noimă, Skip se ridică 
clătinându-se, cu o mână zăbovind vag deasupra frunţii. 

Faţa căpitanului părea exagerat de calmă, însă omul era 
cuprins de furie. 

— Domnule Skipton, spuse el, ai pus în pericol întreaga 
corabie. 

Skip râse, un sunet aspru, tare, care izbucni din gâtlejul 
său. Exact în aceeaşi clipă, sângele îi năvăli pe nas, 
scurgându-i-se pe faţă şi mai apoi pe duşumea. 

— Eşti nebun? Eşti nebun, domnule Skipton? urlă 
căpitanul. Ce-ai făcut? Ştii ce-ai făcut? Ai fi putut ucide pe 
careva! 

Skip îşi vâri mâinile sub nas, pentru a prinde şuvoiul. 

— Vorbeşte, ordonă căpitanul. Ce dracu' e cu tine? 

— Nimic, răspunse Skip. 

— Nimic! Nimic! Eşti ţicnit. Ar fi trebuit să te lăsăm la 
mal, la Cape Town. 


— A fost... îngăimă Skip. 

Domnul Comeragh apăru şchiopătând, sprijinindu-se de 
Abel Roper. Nu arăta prea rău, însă pantalonii îi erau plini 
de sânge. 

— Domnule Comeragh, grăi căpitanul, tembelu' ăsta i-a 
dat drumul. 

— De ce? întrebă Comeragh, privindu-l pe Skip. 

— Aşa mi-a zis, răspunse Skip. 

Rainey îl pocni din nou peste faţă. 

— Inţelegi cât valorează creatura aia? continuă căpitanul. 

— Cât valorează? Cât valorează? Skip îi strigă chiar în 
faţă. 

Proctor clipi repede şi glasul îi deveni mai ascuţit. 

— Ne-am săturat de tine, domnule Skipton, ai dat 
dracului eforturile noastre. Reuşiserăm! Aduceam o nouă 
mare minune a lumii. Domnule Rainey! Pune-l în lanţuri! 

— Imediat, domnule, răspunse Rainey. 

E ciudat cum lucrurile se schimbă într-o clipită. Skip 
izbucni în lacrimi, iar băiatul misterios şi atoateştiutor se 
transformase într-un puşti care se smiorcăia după maică-sa. 
Nasu-i curgea, iar respiraţia îi era sacadată, din cauza 
sughiţurilor. 

— Nu-i a bună, zise Abel, referindu-se la piciorul lui 
Comeragh. 

— Cât e de grav? izbucni Rainey. 

— Foarte, foarte grav. 

— O, blestemat să fie! Ochii lui Rainey păreau goi. 
Omorâţi-l pe neghiob. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Dan, vocea sa calmă 
ridicându-se peste toate celelalte. Ce s-a întâmplat, Skip? 

Domnul Comeragh se aşeză brusc pe punte, iar Abel 
dădu la o parte țesătura plină de sânge. 

— E vorba de umflătură, domnule, zise el, privind la 
căpitan peste umăr. Asta m-a îngrijorat niţel. 

Piciorul domnului Comeragh se umflase ca un cârnat 
dolofan. 

— AŞ vrea să deschid abcesul, cred. Arată ca o 
muşcătură de şarpe, e otravă acolo, asta e. 


— Mă doare al dracului, rosti Comeragh, scrâşnind din 
dinţi. 

— Nicio grijă, domnule, spuse Abel radiind. O să vă 
ducem sub punte, o să îndepărtăm buboiul şi-o să vă 
reveniţi destul de repede. Sam, ajută-ne! 

— Credeam că eu dau ordine, spuse Dan. Nimeni n-avea 
voie să se apropie de jivină, în afară de mine şi de Jaf 
Brown. Cine i-a dat voie băiatului să se ducă acolo? 

Nicio vorbă. Eu eram, eu îl lăsasem să se ducă acolo să 
deseneze. 

— Să-i dea voie? Proctor se-ntoarse cu o privire revoltată. 
Nimeni nu i-a dat voie! Domnule Rymer, era treaba 
dumitale să asiguri paza unui animal de-o asemenea 
valoare. 

— Da, sigur, dac-ar fi existat un om liber douăzeci şi 
patru de ore pe zi, dar nu a existat, spuse Dan. Un ordin e 
un ordin şi ar trebui ascultat. 

Proctor se întoarse pe călcâie şi se învârti într-un mic 
cerc, care-l aduse înapoi în faţa lui Dan. 

— Domnule Rymer, rosti el, dumneata şi băieţii dumitale 
eraţi responsabili de bunăstarea animalului. Animalul nu 
mai e. Dumneata trebuie să-i explici asta domnului Fledge. 
In ceea ce mă priveşte, mulţumesc lui Dumnezeu că jivina 
aia nu mai e pe corabia mea. Fir-ai să fii, Skipton! Duceţi-l 
jos! 

Henry Cash şi Gabriel l-au dus pe Skip la bocaport, în 
timp ce acesta se smiorcăia şi-şi ştergea nasul cu mâneca. 
Furios, căpitanul se-ndepărtă cu paşi grei către dunetă, 
unde silueta lui durdulie rămase nemişcată vreme de mai 
bine de un ceas, căutând ursuz spre est. 


Zorii zilei. O boltă imensă de nori acoperea cerul înspre 
apus, neagră, cenuşie ca ardezia şi albă. Mare aspră, de un 
cenuşiu-închis. Căpitanul şi domnul Rainey se aflau pe 
dunetă. Billy Stock era sus. Wilson Pride înmuia pesmeţi în 
bucătărie, John Harper îndrepta scripca lui Simon, Felix 
Dugan căsca, Yan stătea călare pe o vergă, cu un cuţit în 
gură şi cu o funie în mână. 


Primul lucru pe care ni l-a spus Dan a fost că domnul 
Comeragh încă se simţea rău din cauza rănii. Sângerase 
mult, a spus. Acum nu mai curgea sânge, iar Abel tăiase 
umflătura, însă îl cuprinsese o febră grozavă. Sam avea 
grijă de el. 

— O să se facă bine? am întrebat eu. 

— Aşa zic. Dan părea obosit. Trebuie să scriu un raport. 
Ştii ce mi-a zis Skip? 

— Ce? 

— A zis că l-a scos la plimbare pe punte. 

— Isuse! 

— Hai, Polly cuţu-cuţu, zise Tim şi izbucni-n râs. 

— Băieți, spuse Dan, nu vă faceţi griji, o s-aveţi un câştig 
bun din asta. Nici n-am crezut c-o să găsim creatura, nu-i 
aşa? Amândoi v-aţi descurcat bine. Să fie clar. 

Apoi ne trimise să curăţăm bălegarul din ţarc. Pustietatea 
sugerată de uşa deschisă mă-ntristă. In paie se vedea urma 
unui trup lung şi gras, resturile lepădate de solzi negri. Era 
un dragon mizerabil. Nu-i păsa unde se căca. 

— N-o să ne creadă nimeni, în veci, zise Tim şi râse. Că l- 
am prins pe bune. N-o să ne creadă nimeni. 

— Jamrach o să ne creadă, am spus eu, aplecându-mă să 
culeg caietul de schiţe al lui Skip. Şi Fledge. O să mai 
trimită o expediţie. 

— Crezi? Tim se sprijini în mătură. Tu o să mergi? 

— M-am gândit la asta, am spus eu răsfoind paginile. 
Dragoni, demoni, zăbrele. Depinde. Depinde cum e pe- 
acasă. 

— Acasă, repetă el visător. E ca un miraj. 


În Rateliffe Highway aş vrea să fiu, 
In Rateliffe Highway peste ocean... 


— Să zicem că n-o să fim niciodată bogaţi, noi doi, am 
spus eu, strecurându-mi caietul în buzunar. Acesta intră la 
fix. 

Tim se hlizi. 

— Nu-mi pasă de bani. Reluă măturatul. Eram sigur c-o 


să mor. Mi-am zis, fir-ar al naibii, dacă plec vreodată de pe 
insula asta şi ajung acasă, n-o să mai am nicio pretenţie - 
Isuse Cristoase, ce pute! -, şi n-o să mai am. Jaf, n-o să mai 
plec pe mare din nou, dar tu da, sunt sigur. Nu-i de mine. 
De-acum sunt bărbatul familiei. O să mă duc acasă şi-o să 
lucrez pentru jJamrach, şi-o s-o fac pe măicuţa fericită. 

— Totuşi, am zis eu, o să ai nişte poveşti extraordinare. 

Fornăi. 

— Da' nimeni n-o să creadă... 

— C-am văzut dragoni mâncând pe unul de-al lor, pe o 
insulă, am completat eu. 

— Te descurci bine cu vorbele, Jaf. 

— Cât de departe o putea să-noate? m-am întrebat eu. 

— Poate că destul de departe, răspunse Tim. Nu c-aş şti, 
apoi oftă. Săracu' Skip! E-nchis acolo. Aşa e el, ţicnit. 

M-am gândit la dragonul din ocean, înotând cu vitejie 
înspre apus, către casă. l-am văzut labele puternice, 
arcuite, străpungând apa. Oare cât de departe? Sute de 
mile. Pesemne că era mort acum. Sălbăticia şi puterea lui 
străveche, dispărute. Era doar o fiinţă muritoare. Am văzut 
animale care şi-au dat duhul la Jamrach. Mereu era la fel: o 
pâlpâire uşoară, apoi se stingeau. Singurul om pe care-l 
cunoscusem şi care murise fusese tatăl lui Tim, şi asta se 
întâmplase ca şi cum cineva s-ar fi hotărât dintr-odată să 
arunce un scaun vechi, care stătuse ani la rând în acelaşi 
loc. 

— Crezi c-a murit? am întrebat eu. 

— Probabil. Mătura apa murdară înspre punte. Habar n- 
am. 

Îmi plăcea să mă gândesc că înotase zile la rând, mereu 
către apus, poposind din când în când pe câte-o insulă şi 
hrănindu-se, mâncând peşte, înotând mai departe, până 
când, în cele din urmă, ar fi ajuns pe ţărmul propriei insule. 
Acasă. 

— N-o să mai vedem nicio balenă, rosti Dag Aarnasson. 

Nouă bătăi de clopot, aerul era nemişcat şi fierbinte. 
Oceanul avea o înfăţişare tulburată. 

— De ce zici asta, Dag? 


Rânji. 

— Blestemul dragonului. Aşa se spune. 

— AŞ crede orice aici, am spus eu. Oricum, de-acum 
gata. 

— Asta aşa e. John Copper, leoarcă de transpiraţie. Deci, 
ce-aţi zice să nu mai aducem vorba niciodată de jivina aia 
nemernică? 

Billy strigă de sus. Căpitanul răspunse: 

— Atenţie, toată lumea! 

Am auzit zgomotul picioarelor în alergare. 

Pe chipul lui Tim, care se holba peste umărul meu, apăru 
de-ndată o expresie de mirare. 

— Dumnezeule, acum ce mai e? zise el încetişor. 

M-am întors. 

La vest, tavanul întunecat de nori avea o înfăţişare 
umflată, clocotitoare, însă într-un loc era sinistru de 
luminos. De-acolo, un şarpe lung şi alb, legănându-se 
grațios, coborâse până la oglinda oceanului. 

— Ce-i aia? 

— O trombă de apă, răspunse Dag. 

— La pupa! urlă Rainey. Toată lumea! Gabriel, la cârmă! 

Crestătura bifurcată a unui fulger pâlpâi în pântecele 
norului. 

— Repede, repede! Rainey ne mătură către pupa. Billy, 
coboară! 

Se apropia lucrul acela încântător, învolburat şi de vis, 
care dansa pe deasupra apei cu o viteză furioasă. 

— Strângeţi vela pătrată, strângeţi vela pătrată! strigă 
căpitanul. 

E straniu să trebuiască să sari şi să tragi, atunci când tot 
ce-ţi doreşti este să taci şi să priveşti. Văzusem multe 
minunăţii de când plecasem de-acasă, dar nimic pe măsura 
ăsteia. Părea că goneşte către noi, însă se opri cam la o 
milă, ezitând. Părea că norul suge apa mării printr-o 
coloană rotitoare de ceaţă incandescentă. 

— Voltă-n vânt şi coborâţi pânza! urlă căpitanul Proctor. 

Pe cerul din spatele minunăţiei se vedea o strălucire 
uriaşă, aidoma focului. 


— Nu mai sta să caşti gura, domnule Linver, haide! 

Am ajuns lângă ea. Era la bordul de sub vânt. Am avut un 
mic răgaz să privesc: la piciorul trombei, apa era foarte 
agitată, strălucea, ca şi cum o corabie-fantomă s-ar fi aflat 
acolo. Dar chestia aia semăna şi cu o coloană de argint ce 
se odihnea pe un soclu de argint. A urcat şi a tot urcat prin 
cer, aidoma unui vrej de fasole din povestea de altădată, 
sau ca arborele lumii, care uneşte pământul cu cerul. Cât 
de mare era? Nu ştiu. Monstruoasă. Totul era monstruos 
aici. 

— Funga” gabierului, mola?5! 

Urmă o alta, tot dinspre vest, o coloană minunată, de 
culoarea perlei, cu ceva ce părea a fi un nor palid ridicându- 
se în interior, şi apoi o a treia, mai largă în partea de sus, 
asemenea pâlniei unei trompete, şi cu vârful înţepând un 
loc din apă ce avea înfăţişarea unei flăcări cenușii. Acestea 
două s-au alăturat celei dintâi. Toate trei se legănau, 
graţioase, rotindu-se triumfător în partea de sub vânt a 
corăbiei. Atât de frumoase! N-am văzut de când sunt ceva 
mai frumos. Aş zice chiar că merită sacrificiul, să vezi o 
astfel de privelişte. La-nceput au dansat un maiestuos dans 
de curte, trei fete mlădioase ca nişte sălcii, încolăcindu-se 
una în jurul celeilalte, înaintând, retrăgându-se, încovoindu- 
se şi îngenunchind, reunindu-se în cercuri, dibace şi 
elegante în toate mişcările, aidoma nimfelor şi zânelor, însă 
mai puternice decât Hercule. Şi, în tot acest răstimp, noi 
am alergat de colo-colo, fixând arboretul şi gabiile, în timp 
ce catargele mari plesneau şi trosneau sub vântul din ce în 
ce mai puternic. 

— Asta-i răzbunare, grăi Billy, asta e! 

— Chiar că da, aprobă Felix cu înţelepciune. 

— Nu vorbi tâmpenii, spuse Tim. Sunt capriciile vremii. 

Făceam volte cu precauţie. Cerul dinspre apus era strâns 
în mănunchiuri şi negru, plin de frământare interioară. Din 
depărtare se auzi un cântec distant şi ascuţit. Pe chipul lui 
Proctor se citea îngrijorarea, iar asta mă îngrijoră şi pe 


24 Frânghie de ridicat sau coborât vele sau pavilioane. 
25 Cuvânt folosit pe vapoare, însemnând „Lasă, dă drumul“! 


mine. Fulgerul cutremură norii. Domnul Rainey mergea de 
colo-colo, urlând ordine, noi bântuiam asemenea strigoilor, 
zdruncinaţi şi agitaţi în lumina sinistră, pe când văzduhul 
azvârlea străfulgerări tăcute la fiecare câteva secunde, 
luminându-ne feţele. 

Ne îndepărtaserăm binişor, când dansul încetă. Cele trei 
coloane au stat locului vreme de o clipă, tremurând uşor, 
ca şi cum ar fi vrut să-şi recapete suflul, apoi, una după 
alta, într-o armonie perfectă, descriseră un arc larg, 
perfect, şi se regrupară încă o dată înspre bordul de sub 
vânt, unde, fără mare zarvă, cea mai tânără - şi cea mai 
zveltă, de altfel - se desprinse din grup şi se repezi la noi. 
Veni bubuind precum potopul, cu o viteză inimaginabilă, 
trecând la nu mai mult de treizeci de metri de pupa noastră 
şi iscând un val care ne zgudui violent şi ne inundă punţile. 
Vântul ne întoarse în loc. Pânzele bubuiră. Un imens fulger 
zimţat străpunse zarea la vest. Ne-am luptat cu corabia şi, 
în vreme ce ne chinuiam, a doua coloană se năpusti şi ea, 
trecând pe lângă surata ei şi învârtindu-se. Punţile se- 
nclinară. Urmă un al doilea şuvoi de apă, ca un munte ce se 
prăbuşea, însoţit de zgomotul cuferelor marinăreşti şi al 
cutiilor care se izbeau în burta corăbiei, de trosnetul 
hârburilor şi al oalelor în bucătăria navei, de urletul 
greementului. Şi o mare cădere în rândul nostru, al 
băieţilor. F 

Însă a treia a fost cea care ne-a venit de hac. În timp ce 
ne chinuiam să ţinem piept celor două, aceasta îşi adunase 
puterile, sorbind văzduhul mâniat într-o pâlnie groasă, 
asemenea unui crin gigantic şi vineţiu. Primele două goniră 
mai departe, luând vijelia cu ele. Ne lăsară brusc potoliţi, 
fără suflare şi amuţiţi. Apoi cerul scânteie şi apăru ea, 
densă şi groaznic de sumbră, îngheţându-ne sângele-n 
vine. 

Culmea îi era ca o trompetă sau ca un gălbior, un corn al 
abundenței din care norii masivi ai bolţii cereşti ţâşniră 
asemenea unei spume. Tulpina era un trunchi zdravăn, 
cenuşiu, expulzat dimpreună cu o explozie de lumină, iar 
întreaga trombă se sprijinea pe un întuneric sclipitor 


deasupra mării. 

— Daţi drumul fungilor! se-auzi urletul, însă n-a fost 
răgaz. 

Lovi. Vântul se năpusti înainte, urlând. Ar fi trebuit să 
fugim. Am schimbat cursul, am virat asemenea unui liliac în 
zbor, însă ea ne-a maimuţărit, s-a jucat cu noi de-a 
prinselea, întorcându-se atunci când noi făceam cale- 
ntoarsă, schimbându-se când ne schimbam şi noi. Ai fi jurat 
că acea arătare avea creier. Însă tornadele aşa fac. Acum 
ştiu. Am vorbit cu mulţi marinari care-au văzut ceva 
asemănător, sau pe-acolo. Te urmăresc, nu mă-ntrebaţi 
cum, însă asta fac. Totuşi, pe-atunci nu ştiam asta, iar 
urmărirea ei stăruitoare, intensă, m-a îngrozit nu doar 
trupeşte. Eram străbătut de-o groază supranaturală, ca şi 
cum urmăritoarea noastră era un monstru viu. 

Ceea ce şi era. 

Ne-a vânat cam o milă, zburând înaintea noastră, până 
când am fost întrecuţi fără urmă de speranţă, şi atunci a 
lovit. Mi-am părăsit trupul. Vreme de-o clipă, totul a fost de- 
o linişte imposibil de descris în cuvinte. Eram o frică 
nechibzuită, lipsită de trup şi de creier, o fărâmă de spumă 
pe mâneca mea, o vergă de-o greutate apăsătoare, o 
salamandră de foc răsturnând un val al mării. Eram toate 
aceste lucruri la un loc, însă nu eram eu. Eu eram plecat 
undeva, toate acestea se întâmplau ca prin vis şi eu le 
priveam din depărtare. Chiar şi-aşa, am simţit totul pe 
propria piele - şocul aerului rece şi umed care-mi pătrunse 
ca un pumnal în gât şi-mi pârli plămânii, zvâcnirea ascuţită 
din piept a unei inimi panicate, marea caldă ca o spirală 
strălucitoare, verde ca un dragon, o limbă trecând peste 
balustradă. Zgomotul se năpusti odată cu marea. Un urlet 
înfricoşător de durere, furios şi copilăros. Al cui? Un muget 
diavolesc, zbierete, obiecte ce se prăvăleau asupra mea pe 
punte, asemenea unor sulițe. Lumea s-a învârtit şi eu m-am 
învârtit odată cu ea, m-am izbit şi m-am răsucit şi m-am 
lovit de lemnăria punţii şi de protuberanţele cazanelor în 
care fierbeam grăsime de balenă, care mi-au crăpat 
genunchiul şi mi-au provocat o senzaţie arzătoare în piept. 


Am căzut pironit şi lumea s-a legănat în jurul capului meu, 
m-am împleticit, m-am prins de balustradă şi am rămas 
acolo. 

Ne aflam la capetele de traversă, chiar pe-o rână, cu 
puntea superioară sub apă. L-am văzut pe Gabriel zburând 
peste cârmă şi pe domnul Rainey alergând cu spatele, pe 
călcâie, rotindu-şi braţele. Chipul îi era încremenit, de parcă 
trăsăturile îi erau sculptate în piatră, deşi ochii i se 
holbaseră de groază. L-am văzut pe Wilson Pride înotând 
afară din bucătărie şi un val de şobolani trecu pe lângă 
mine, într-un torent negru şi fremătător. Cineva încă mai 
urla, un urlet zguduitor, sfâşietor, un urlet de durere. Cine 
era? Am luat o gură de apă sărată, care mi-a urcat pe nas şi 
m-a ars. A apărut Abel, alunecând pe puntea superioară, 
strigând: „Bărcile! Bărcile!“ şi am auzit glasul căpitanului, 
adânc şi puternic, asemenea sunetului unei sirene pentru 
ceaţă, propagat printr-un văl de abur fin. O mână m-a 
înşfăcat de guler şi m-a tras. 

— Mişcă-te, Jaf! rosti Dan limpede. Avem treabă, apoi 
mă-mbrânci în faţa lui. Am văzut cum una dintre bărcile de 
pescuit era luată pe sus, iar alta era izbită de lemnăria 
copastiei?* şi făcută ţăndări. Ne-am împleticit pe lângă o 
latură a bucătăriei. Sub picioarele noastre se simţea o mare 
agitaţie. 

Arborele mare se rupse cu o pocnitură zdravănă, 
rostogolindu-se asemenea unui copac, apoi vântul îl ridică 
şi-l azvârli de parcă ar fi fost o surcică. Sus, pe dunetă, 
oamenii se agăţaseră de ultimele două bărci de pescuit. 
Nu-i de-ajuns, am cugetat eu. Dag era acolo cu Tim, 
luptându-se cu parâmele, Rainey cu capul sângerând, 
căpitanul cu chipul schimonosit şi cu ochii posomorâţi, 
urlând în vânt: „La pupa! La pupa!“ Simon tăia parâmele de 
amarare ale celeilalte bărci. În ea se aflau un butoiaş cu 
apă, o flintă şi un sextant, iar în a noastră aveam o legătură 
de pesmeţi şi un ciubăr cu cuie de barcă. Henry Cash apăru 
de pe scara de tambuchi, cu cămaşa şi nădragii uzi fleaşcă, 
de parcă venea dintr-o peşteră subterană inundată, 


26 Marginea bordului unei corăbii. 


împingând cutia cu scule a lui Joe Harper şi ştergându-şi 
apa din ochi. Gabriel sări de pe balustradă, îl înşfăcă de 
braţ ca să-l tragă de-acolo, însă Henry avea de gând să se- 
ntoarcă jos. Inspiră aer cât să-i ajungă cam un minut, îşi 
dădu pe spate părul negru şi drept şi clipi cu greutate. In 
momentul ăla părea foarte tânăr. 

Acel cineva încă mai ţipa. Cine era? 

— Domnule Cash! zbieră Rainey, ca să acopere zarva. 
Vino la pupa, ajunge! 

Căpitanul ordona în continuare: 

— La pupa! Toată lumea, la pupa! 

— Unde-i Sam? Rainey sări în apă. Skipton e sus? 

— Da, domnule, spuse Gabriel. 

— Sam! urlă Rainey. Sam Proffit! 

Yan, cu privirea îngrozită, veni în goană din habitaclu, cu 
busolele, şi le azvârili în barca noastră. 

— Cash! urlară la unison secundul şi căpitanul. 

l-am văzut pe băieţi căzând şi împleticindu-se către 
spatele corăbiei, de-a lungul liniei înclinate a punţii de la 
babord: Skip, eliberat din lanţuri, slavă Domnului, ca să-şi 
încerce norocul alături de noi, ceilalţi; Abel Roper şi Martin 
Hannah, Felix şi Billy, Joe Harper, încă purtând scripca lui 
Simon în mână. John Copper înota printre rămăşiţele 
bucătăriei şi printre şobolanii morţi care se loveau de 
dunetă, asemenea unui banc de peşti ciudaţi. Cine ţipa în 
continuare? Cine era? Peretele bucătăriei cedă. Butoaiele 
se rostogoliră afară, în valuri, şi începură să se îndepărteze, 
săltând bucuroase şi libere, iar unele căzură pe punte, ca 
nişte bile care ne împrăştiară ca pe popice, astfel încât 
sărmana scripcă zbură iarăşi, iar Joe, ud, făcu o tumbă 
peste butoi şi ateriză în apă, pe burtă, strivindu-şi faţa. 
Henry îi spuse ceva lui Gabriel şi cobori înc-o dată. 

— Cash! zbieră sălbatic domnul Rainey. Un ins nebun, cu 
privirea fixă şi plin de sânge. 

— Ţineţi-vă aproape de bărci, băieţi, ne spuse Dan. 

Frângându-se ca o surcică, artimonul?” se rupse aproape 


27 Ultimul arbore, cel mai mic, la navele cu mai mult de doi 
arbori. 


de bază şi se prăbuşi transversal peste tambuchiul inundat. 
Gabriel, desculţ, căzu peste catarg şi începu să-l tragă şi să 
se lupte cu el. La-nceput a încercat să-l ridice, apoi să-l 
rostogolească, însă acesta nu se urnea. Uriaşul Martin 
Hannah, încă zâmbind vag, îşi puse în joc toată greutatea, 
Skip sări să-l ajute, însă catargul era de neclintit, iar Henry 
nu mai venea. Apa trecu peste osatura pupei, se revărsă pe 
punte şi se învolbură în dreptul scărilor tambuchiurilor 
scufundate, şi o schimbare colosală se petrecu atunci în 
inima corăbiei, când patru sute de barili de untură de 
balenă se urniră deodată, cu un zgomot de ziceai c-a venit 
sfârşitul lumii. Sunete: marea, vântul dezlănţuit, glasurile 
oamenilor din echipaj, pe când scândurica fragilă de lemn 
de care ne tineam se rostogolea asemenea buşteanului 
alunecos de la bâlci, iar văzduhul zbura-n sus, în timp ce 
barca se avânta în tării. 

Însă nu mai cobori niciodată. 

Vergile tăiară apa. Bărcile săltară cu nerăbdare. 

— Ne scufundăm! strigă John Copper de dedesubt, dând 
din picioare, înotând. Tim mă înşfăcă de umeri. Wilson Pride 
pescui o secure din supa aceea plutitoare şi începu să 
hăcuiască vergile, lipsit de orice expresie. Gabriel plecă înot 
după scripcă. Dan ne-mpinse. Intreaga lume se rupse. 

Părţi din corabie se îndepărtau dănţuind. Henry Cash se 
afla sub apă. Henry Cash era mort. Gabriel plângea, 
înotând după scripca lui Simon. 

Tim se agăţase de mine, iar ochii-i străluceau de-o 
emoție înspăimântată, amestecată cu un strop de veselie. 
Domnul Rainey îmi trase o palmă peste ceafă. 

— În barcă, spuse el. Mi se părea că mă mişc încet, ca 
într-un vis. Că dispăream uşor, aidoma unei lămpi pe cale 
să se stingă. Nu aici, aici, dar în altă parte. Intoarce-te, Jaf. 
Întoarce-te într-o parte şi priveşte. Salvează-mă de o frică 
viscerală. Alungă-mi florii din trup. 

Strigătele au încetat. Teuga era sub apă. Se înclinase. 
Deşi nu părea posibil să se încline mai mult, se înclinase. Ca 
şi cum urma să prindem o balenă, Dan şi căpitanul dădeau 
ordine, direct, nebuneşte, înfruntând calvarul, de parc-ar fi 


fost totul ca de obicei, zgomotul dunetei, echipajul ud până 
la piele. Ne-am aplecat şi ne-am dus la locurile noastre. 
Cârma era sub apă. Cele două bărci care ne mai 
rămăseseră nu erau suficiente. Îi aveam pe Rainey, pe Dan 
şi pe Gabriel. Yan ţinea un purcel. Barca noastră se înclina 
în vreme ce ne-ndepărtam, marea urca şi cobora, iar vântul 
urla strident. Eu şi cu Tim stăteam împreună în mijlocul 
bărcii, vâslind pentru că aşa ne spusese Dan, vâslind ca în 
transă, cu forţa nebună care ne venise în braţe. 

Am scăpat şi ne-am odihnit pe vâsle, privind cum 
Lysander se prăbuşea cu totul şi se lăsa pe-o parte, cu un 
pleoscăit şi cu un geamăt, vârful trinchetului aflându-se 
dedesubt. 


Cele două bărci ale noastre s-au întâlnit. 

Corabia se stabilizase, un pisc drept, ascuţit, spintecând 
suprafaţa oceanului, înconjurat de un cerc din ce în ce mai 
mare de rămăşiţe plutitoare. Acele trei mari pâlnii 
învolburate erau departe de-acum, iar vântul părea că se 
cufundase într-o stare de inconştienţă. O tăcere născută din 
apa fremătândă umplu lumea. Nimeni nu rostea un cuvânt. 
Ochii îmi erau plini de apă sărată, am clipit ca să-i 
limpezesc şi am privit în jur. Dan stătea cu câte un braţ în 
jurul amândurora, al meu şi al lui Tim. 

— Mă băieţi, mă băieţi, mă băieţi, mă băieţi, şopti el. Am 
zărit chipul lui Yan, o sălbăticiune cu ochi scăpărători şi 
buze întinse, şi pe-al lui Gabriel, lipsit de expresie, plat şi 
brăzdat de lacrimi. Nu ştiu cum, dar Gabriel încă mai avea 
scripca lui Simon, strânsă la pieptul lui mare şi zdrenţuit. 
Lângă noi, în cealaltă barcă, l-am văzut pe căpitan ţinându- 
se strâns de copastie, cu maxilarul încleştat feroce, şi pe 
Wilson Pride, Dag Aarnasson, John Copper, Simon Flower şi 
Skip, cu toţii tâmpiţi de imensa imposibilitate a ceea ce se 
întâmplase. 

Unde erau ceilalţi? 

Nimeni nu apăru pe piscul înalt al dunetei. Nimeni- 
nimeni. Am zărit un cap înotând, însă nu era decât unul 
dintre purceii noştri, care se chinuia să se salveze, dând 


furios din picioare. 

— Simon! strigă Gabriel. Scripca ta e la mine! 

— Mulţam. 

— Uite. 

l-o dădu, o trecură dintr-o mână în alta. 

— Billy! strigă Dag, ridicându-se şi arătând cu degetul. 
Billy! Billy Stock! 

Înotând printre vergi şi scânduri plutitoare, printre 
butoaie în derivă şi pânze îmbibate cu apă, Billy Stock 
plesnea iute apa cu braţele lui robuste şi bronzate, venind 
în forţă către noi. Capul lui se tot scufunda. Cu toţii am 
înşfăcat vâslele şi am vâslit, ne-am apropiat de el, l-am 
strigat, am întins braţele şi l-am tras în barcă. Chipul îi era 
concentrat, cobora şi apoi se ridica, concentrat asupra unui 
lucru invizibil, aflat la vreo doi centimetri în faţa sa. Nu se 
oprea. Dan l-a prins şi l-a tras şi, împreună cu Rainey, l-au 
aşezat pe fundul bărcii, cu faţa-n jos, şi s-au apucat să 
scoată apa din el, apăsându-l pe spate. 

— Haide, ridică-te, spuse Dan. Billy tuşi şi se înecă. Aşa, 
continuă Dan. 

Înotase în forţă. Era ca şi cum îşi consumase toate 
puterile în apă, iar acum, că ajunsese în barcă, nu mai avea 
niciun strop de vlagă. Tuşi, se-necă şi strănută sânge, apoi 
se eliberă din strânsoarea lui Dan, vărsând o vomă subţire 
şi verde. Rainey îl adună de pe jos şi-l privi în ochi, 
apucându-l pe după umeri. Ochii lui Billy deveniseră stranii, 
obtuzi şi tulburi, nemişcaţi şi absorbiți. Pielea îi strălucea. 

— Domnule Stock, grăi Rainey, aşa ceva nu se face, 
trebuie să fii bărbat, domnule Stock, şi să te lupţi. 

Insă ochii lui Billy se albiră şi se dădură peste cap, iar 
țeasta îi căzu pe spate, de pe lujerul subţire al gâtului. 
Domnul Rainey cobori în barcă, iar capul lui Billy se odihni 
pe braţul lui. 

— Haide, haide, nu ne putem descurca fără Billy Stock al 
nostru, spuse Rainey. Insă Billy doar stătea aşa, cu ochii ca 
nişte fante albe pe chip. O, Billy, grăi Rainey trist. Of, 
copile!... 

— E mort? strigă o voce ascuţită. Skip. 


— Mort, răspunse Dan. 

— Of, Cristoase, zise Rainey, culcându-l pe Billy pe fundul 
bărcii şi, slavă Domnului, închizându-i ochii. Acum arăta de 
parcă dormea. 

— Domnule Rainey, se auzi vocea căpitanului Proctor, 
limpede şi pătrunzătoare, barca dumitale pluteşte-n derivă, 
ad-o înapoi. 

— E mort? strigă iarăşi Skip, cu glas ascuţit, ca de fată. E 
vina mea? O, Dumnezeule, Dumnezeule, e mort şi e vina 
mea! 

Dacă e ceva de-nvăţat din povestea mea, probabil că 
asta e: niciodată să nu pleci pe mare cu un ţicnit. Ce să zic, 
aşa cum m-avertizase mai demult Gabriel, am descoperit 
că apele le cântau în strună. Skip era cu siguranţă unul 
dintre ei. De-asta oare părea să fi fost într-adevăr vina lui? 
Pentru că aşa părea, deşi cu toţii ştiam că eliberarea 
dragonului n-avusese nimic de-a face cu ceea ce urmase. 

— Nu-i vina dumitale, domnule Skipton, rosti căpitanul, 
contrar a ceea ce crezi dumneata, nu poţi controla vremea. 
Pentru numele lui Dumnezeu, taci din gură, dacă vrei să 
rămâi în viaţă. Domnule Rainey, trebuie să căutăm 
supraviețuitori şi să salvăm tot ce se poate. In faţa noastră 
se aşterne o călătorie lungă, însă nu-i ceva ce nu poate fi 
dus la bun sfârşit. 

La orizont, cerul era întunecat. Începu să bată vântul din 
nou, iar ploaia se abătu asupra noastră şi se transformă în 
grindină. 


Capitolul 10 


E uimitor că mintea unui biet om poate cuprinde atâtea 
amintiri. 

Îi văd atât de limpede pe vechii mei camarazi, o reuniune 
bizară, ca pe vremuri, pe vremuri, dar nu mai departe de 
ieri. Stăm împreună pe puntea înclinată, cu ochii mari ca ai 
copiilor, aşteptând să ni se spună ce să facem. Grindina 
ricoşează de pe punte şi ne intră în ochi. 

Henry era sub punte, Billy stătea în barca noastră. Dag 
spuse că trinchetul a căzut pe Sam şi că apa a năvălit peste 
el. Simon spuse că el şi Abel Roper l-au dus sus pe domnul 
Comeragh şi l-au pus în barca din mijloc, însă apoi a lovit 
tornada cea mare şi barca a fost luată pe sus. A fost 
azvârlită de colo-colo, dar n-a păţit nimic, iar în ea se afla 
domnul Comeragh, cu faţa lui zâmbitoare, cu nasul mare şi 
ochii întunecaţi. Ce simţea? Cel mai bine e să zaci pe fundul 
bărcii, să laşi marea să-şi facă de cap şi să te rogi, apoi, în 
liniştea ce urmează, poate c-o să-ţi dai seama că mai eşti 
încă în viaţă. 

Alţii nu mai erau. 

Chipul domnului Rainey era al dracu’ de-nsângerat. 
Căpitanul Proctor preluă controlul. 

— E un dezastru, vorbi el tăios, cu ochii-ngustaţi şi clipind 
din cauza grindinei. Nu-i primul, şi nici ultimul. Il apucă o 
criză de tuse şi trecu o clipă până să poată continua. O să 
ducem bărcile astea la mal, în siguranţă, cu toţi oamenii. 
Nu există îndoială, nicio îndoială, că putem face asta. 

Grindină, orbitoare. 

— Unii dintre prietenii noştri au pierit. Deschise gura din 
nou, însă nu se auzi nimic, apoi oftă, închise ochii o 
secundă, îi redeschise şi-şi linse buzele. Toţi cei pe care îi 
vom găsi vor avea parte de înmormântări aşa cum se 
cuvine. Ochii îi erau fermi şi neclintiţi, însă colţurile le erau 
coborâte şi înlăcrimate. Izbutise să-şi păstreze ochelarii pe 
nas, Dumnezeu ştie cum. Acum, încheie el, avem treabă. 

Aveam cutia cu unelte a lui Joe, toporişti, ac şi aţă, un 


sextant, două busole, felinare, două pistoale şi o flintă, 
nişte praf de puşcă, doi purcei speriaţi de moarte. Căpitanul 
ne puse pe mine, pe Tim şi pe John să facem pânze noi, din 
rămăşiţele celor vechi. Wilson Pride merse prin greement, 
tăind vergi, în vreme ce Simon şi Dan şi însuşi căpitanul 
Proctor, fără prea multă îndemânare, pormniră să 
construiască catarge. Aveam nevoie de Joe. Yan făcea de 
cart. Gabriel pescuia butoaie cu apă. Rainey îl puse pe Skip 
să astupe găurile din punte, iar el plecă împreună cu Dag şi 
începură să care butoaie de pesmeţi. Nu vorbeam despre 
cele întâmplate. Hei, era o zi ca oricare alta, şi noi făceam 
ce ni se ordonase! Tot tutunul nostru dispăruse. Aş fi fost în 
stare să omor pentru o pipă, cum şedeam acolo, găurindu- 
mi degetele cu acul. Imi venea să plâng când mă gândeam 
la fumul încântător, cel mai minunat lucru din lume. Chiar şi 
văzduhul avea o culoare fumurie, cu pete azurii ce se iveau 
strălucitoare. Mă aflam într-o stare copilărească de visare. 
John Copper unea căpătâiele unui mic giulgiu pentru Billy. 
Grindina se transformase într-o ploaie fină, iar eu eram 
sfărâmat în bucăţi: o parte din mine se afla într-o mare 
aventură, o parte tremura pe mare, precum lumina 
soarelui, o alta era la muncă, într-o după-amiază mohorâtă, 
în curtea lui Jamrach, alături de dragii de Crabbe şi Bulter... 

Dumnezeule, Crabbe şi Bulter! Ochii mi s-au umplut de 
lacrimi la amintirea lor. 

— Hei, Tim, am zis eu, îţi mai aduci aminte de Crabbe şi 
Bulter? 

Tim întoarse capul. 

— Sigur că da. Crabbe şi Bulter. 

— Ce vremuri! am exclamat eu. 

— Aşa-i! 

O parte din mine era încă pe corabie, în seara dinainte de 
a cobori de pe catarg, o alta plana deasupra apei. În 
creierul meu, tovarăşii invizibili păşeau şi vorbeau ca- 
ntotdeauna, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

— Cine-s Crabbe şi Bulter? întrebă John Copper. 

— Lucrau cu noi, răspunse Tim. 

Skip îşi făcu apariţia. 


— Hei, Skip, am spus eu, caietul tău e la mine! 

Dragoni, demoni, ochi înaripaţi, chipuri schimonosite. 

— Mulţam, zise el. 

| l-am dat. 

— Dar fără creioane, spuse el şi zâmbi. 

Şi tot aşa zbură ziua. Am înălţat laturile bărcilor cu 
aproximativ treizeci de centimetri, mai mult în faţă şi în 
spate, şi le-am încărcat cât de mult am putut. Pesmeţii erau 
bine stivuiţi în partea din spate, unde nu ajungeau stropii 
de apă, înfăşuraţi în prelată. Aveam două butoaie cu apă în 
fiecare barcă. 

Domnul Rainey şi Simon l-au aşezat pe Billy în giulgiu. Au 
făcut treaba asta ca pe oricare alta, Simon ţinând giulgiul 
deschis şi Rainey aşezându-l înăuntru, pe feţele lor 
neputându-se citi nimic. Apoi domnul Rainey l-a ridicat pe 
Billy şi l-a adus în barca noastră, iar noi am vâslit ceva mai 
departe, urmaţi de barca în care se afla căpitanul, 
reunindu-ne pe când ploaia înceta şi apărea prima rază a 
apusului. 

Căpitanul spuse: 

— Doamne, acum  încredinţăm  adâncurilor trupul 
slujitorului tău, William Stock, camaradul nostru. Doamne, 
primeşte-l şi milostiveşte-te de sufletul lui. Tatăl nostru, 
Carele eşti în ceruri... şi începurăm cu toţii să murmurăm 
Tatăl nostru, iar eu am cugetat: Adio, Billy, şi mi-am amintit 
chipul lui atunci când vărsa în găleată, cu ochii furioşi şi 
scăldaţi în lacrimi. Urmă un moment de tăcere, apoi domnul 
Rainey îl lăsă să cadă-n mare, iar marea-l înghiţi. 

Sfârşitul corăbiei era aidoma cu moartea unei balene. Din 
fiecare îmbinare, din ochii morţi, din inimă îi curgea un 
sânge gros şi gălbui. Toată untura pe care o făcuserăm de 
când părăsiserăm Docul Greenland. Lichidul se întinse pe 
mare, iar corabia se scufundă încet, în pete strălucitoare. 

Dispăruse. 

În acea clipă, de jur-împrejur era ocean, iar deasupra, 
văzduh. Prea mare. 

Căpitanul consultă sextantul. Rainey se duse pe barca lui 
şi se sfătuiră în şoaptă. Se părea că n-ajung la o înţelegere, 


mi-am zis eu, însă, în cele din urmă, domnul Rainey se 
întoarse cu faţa împietrită, sugându-şi buza. Căpitanul zise 
că trebuie să mergem câteva mile spre sud-est, apoi să 
adăstăm pe timpul nopţii şi în dimineaţa următoare să 
facem un inventar. Măcar se oprise ploaia. 

să reparăm velele, oameni buni. 

Eram câte şase în fiecare barcă. În a noastră, eu şi Tim, 
Dan şi Gabriel, Yan şi Rainey. În a lor, Skip, Simon, John, 
Dag, Wilson şi căpitanul. Domnul Rainey stătea la rama- 
cârmă. Căpitanul îşi ţinea strâns flinta. Catargele noastre 
de rezervă îşi făceau treaba. Nu ştiu cât de departe am 
mers. Noaptea era neagră şi nimic nu părea real. Ne-am 
oprit undeva, iar eu m-am cufundat într-un somn însetat. 
Am băut un pic de apă înainte să ne culcăm, însă căpitanul 
ne-a spus să fim foarte atenţi cu apa, să ne pregătim 
pentru ce e mai rău şi să sperăm la ce e mai bun. Mi-a fost 
rău şi n-am putut mânca pesmeţi. Ne-am culcat înfometați, 
disperaţi să uităm. Cu mult înainte de ivirea zorilor, m-am 
trezit pe jumătate şi am început să parcurg o listă pe care 
mi-o întocmisem în cap, iar şi iar, dar încă eram extenuat şi 
pierdeam şirul, trebuia s-o iau mereu de la capăt. Cine 
pierise? Sam Proffit. Domnul Comeragh. Felix Duggan... 


Mi se părea că are însemnătate să mă gândesc la aceşti 
oameni rând pe rând, să enumăr lucrurile pe care le ştiam 
despre fiecare. Sam Proffit: bătrân, negru, ochi apoşi, mic. 
Domnul Comeragh: are un fiu tânăr. Felix. Felix Duggan. Ce 
ştiu despre el? Nimic. Cap rotund, schimonosit. Sam, Felix, 
i-am rezolvat. Domnul Comeragh. Billy: ochii lui albi. Henry 
Cash: păr lucios şi ud, umerii ridicându-i-se din apă, 
împingând cutia cu unelte. Ce ne-am fi făcut fără cutia lui 
cu unelte? Izbăvitorul nostru. Nu ştiu nimic despre el, nu 
mi-a plăcut niciodată de el. Credeam că e un nemernic 
îngâmfat. Cu capul umed şi lucios, o vidră, coborând să-şi 
salveze prada, părând mai tânăr ca-nainte. Cine urmează? 
Joe. Joe Harper. Ultima dată când l-am văzut pe Joe, se 
zbătea cu faţa-n jos şi butoiul l-a dărâmat. Ţinea scripca lui 
Simon, însă aceasta a zburat. Unde era? Unde era domnul 


Comeragh? Unde erau Abel Roper, Felix Duggan, Martin 
Hannah? Mă gândeam la fiecare om pierdut, iarăşi şi iarăşi, 
aşa cum faci când numeri oi, concentrându-mă asupra 
existenţei şi imposibilității pieirii lor. 

O barcă de pescuit balene e trainică, lungă de opt metri, 
zveltă, ascuţită şi iute. Ale noastre erau himerice, pline de 
catarge şi de vele ce nu le fuseseră hărăzite, cu marginile 
înălțate, cu prorele peticite, împovărate cu mult peste 
posibilităţile lor. Nimic nu-i mai bun să încalece valurile 
decât o barcă de pescuit balene, însă aceste noi 
ambarcaţiuni erau greoaie. Am vâslit către vest cât a fost 
ziua de lungă, până ce soarele a apus. Luna era la est. 

— Aţi văzut vreodată aşa ceva, băieţi? întrebă Dan. 
Curcubeu de lună. Curcubeu nocturn. 

Curcubeul de lună se reflecta pe cer la vest, zugrăvit pe- 
un nor. Sub arcuirea acestuia, cerul era mai palid. 

— Să sperăm că-i semn bun, rosti Rainey, pe un ton uşor 
sarcastic, cum a fost şi curcubeul lui Noe. Chipul îi era roşu 
şi semăna cu al unui şoim. Işi ştersese sângele, iar 
deasupra ochiului stâng şi mărgelat avea un bandaj 
improvizat, care picura mereu peste pielea julită din jur. 

— Acum ce facem, Dan? L-am tras de mânecă precum un 
copil. Glasul îmi era subţire şi sugrumat. Pieptul mă durea 
de parcă eram pe cale să izbucnesc în plâns, însă nu din 
pricina situaţiei în care mă aflam. Avea legătură cu faptul 
că Dan îşi pusese braţele pe după umerii noştri atunci când 
ajunseserăm în barcă, pe după umerii mei şi ai lui Tim, şi cu 
felul lui de-a se purta, ca şi cum asta n-ar fi fost mare lucru, 
ca şi cum lucruri de genul ăsta s-ar fi întâmplat tot timpul. 
„Nu vă-ngrijiţi, băieţi, zisese el, ca-ntotdeauna. Am văzut 
rele şi mai rele, chiar am văzut, credeţi-mă! Nu vă faceţi 
griji, o să vă duc acasă.“ Ba chiar ne şi zâmbise. Ne 
Zâmbise. Ca şi cum totul ar fi fost bine. M-a cuprins un 
simţământ straniu faţă de el, de parc-ar fi fost mama sau 
cam aşa ceva - mi-a amintit de felul în care spunea ea 
lucruri vesele, în zilele de demult, pe când locuiam în 
Bermondsey, eu şi cu ea, când prin pereţi se-auzeau 
strigăte şi ţipete. „Ca să vezi, Jaffy, zicea ea, înclinându-şi 


capul şi zâmbind. Viaţa în toată măreţia ei. Vino-ncoa', să-ţi 
cânt ceva.“ 

Da, da, lucrurile stăteau prost, dar aveam să izbutim. Aşa 
făceam mereu. 

— Şi-acum, ce facem? zise Dan. Păi, cum a zis şi 
căpitanul, Jaf, rămânem împreună. Mergem cu vântul. 
Suficientă pâine, suficientă apă - dacă suntem cumpătaţi -, 
o să ne-ajungă sigur cam şaizeci de zile. Dar o să ne- 
ntâlnim cu o balenieră cu mult înainte, socotesc eu, mare 
lucru să nu fie una prin preajmă... Şi, dac-o fi să se-ntâmple 
ce-i mai rău, ajungem în America de Sud. Fără-ndoială. 
Astea-s nişte bărcuţe pe cinste. 

Domnul Rainey îl privi, ca şi cum ar fi ştiut că nu era aşa. 

— Nu ne păcăli, Dan, spuse Tim. Nu suntem fraieri. 

— Nu vă păcălesc, Tim, spuse Dan, fixându-l cu privirea. 
Nu ştii despre ce vorbeşti, dar eu ştiu. Nu-ţi pierde capul, fă 
aşa cum ţi se spune şi vom ajunge acasă. 

Barca în care se afla căpitanul s-a apropiat şi am aprins 
felinarele. Porţiile ni se împărţiră cu zgârcenie. Am privit 
peste bord şi mi-am închipuit că sunt în acea barcă şi m-am 
bucurat să mă aflu în aceasta. Era mai sigură. Dan, Gabriel 
şi Yan ştiau ce fac. In ambarcaţiunea căpitanului se afla 
Skip, şezând acolo cu chipul său alb ca luna, pustiu ca o 
farfurie goală. 

— O să vă fie foame, băieţi, grăi Dan. Obişnuiţi-vă cu 
asta. 

Un colţ de pâine tare şi două înghiţituri de apă. Purceii îşi 
primiră şi ei porţia de apă; trebuia să-i ţinem în viaţă. N- 
aveam tutun. N-aveam tărie. Dumnezeule, dă-mi o pipă şi 
arsura molcomă a romului! Bărbat dedicat licorii, Rainey 
asuda din cauza lipsei amândurora. Mâinile-i tremurau şi 
ochii îi jeleau. Arăta ca cineva căruia îi e rău şi încearcă să 
ignore starea în care se află. Aşa se simţea toată lumea. 
Tâmpiţi şi tăcuţi, cu toţii, până când Skip, privind la boţul de 
pesmet din mâinile sale, spuse cu un glas îngrozit: 

— E numai vina mea. 

— Idiotule, grăi John Copper. Nu-i deloc vina ta. 

— Ba da, scânci Skip. Am fost îngrozitor. Nasul îi curgea. 


— Se poate, spuse cu severitate căpitanul, dar nu are 
legătură. Mănâncă. ă 

— L-am omorât pe domnul Comeragh. Imi plăcea de 
domnul Comeragh. l-am omorât pe toţi! 

— De-ajuns! mârâi căpitanul. 

Skip îşi lăsă capu-n jos şi începu să ciugulească din 
bucata lui de pâine uscată. 

— Billy aşa credea, continuă el, după o clipă. 

— Ce credea? întrebă Dag. 

— Credea că-i vina mea. 

— Mda, păi Billy nu ştia nici cum îi arată fundul, nu-i aşa? 
interveni Tim. 

— De-ajuns! 

Săltam pe valurile scânteietoare, unii lângă ceilalţi, 
rumegând aidoma vitelor. Vântul era tăios. Îmi auzeam 
fălcile mestecând, ţăcănitul oaselor. Purcelul nostru, legat 
fedeleş şi aşezat între Gabriel şi Yan, afişând un aer de 
suferinţă indiferentă, era o jivină păroasă, cu burta rotundă. 
M-am uitat la el cu coada ochiului şi mi-am dorit să fi fost şi 
eu animal, să nu ştiu nimic şi să nu mă gândesc nicicând la 
viitor. 

— Ce mai puşti vorbăreţ, Billy Stock, nu-i aşa? zise Tim, 
fără să se adreseze cuiva anume. 

— Mda, am răspuns eu după o vreme, era, nu-i aşa? 

La un moment dat, pe când se crăpa de ziuă, ne-am 
trezit unul câte unul din burta bărcii, leoarcă de apă, 
căscând şi cu maţele ghiorţăind. Vântul bătuse toată 
noaptea, iar purcelul se căcase. Slavă Domnului că bărcile 
astea nu se mânuiau uşor, obligându-ne să fim mereu 
concentrați. Mai bine să ai de lucru, decât să leneveşti. 
Cineva trebuia să se ocupe de rama-cârmă. Cineva trebuia 
să repare, să bată cu ciocanul şi să scoată apa. Cineva 
trebuia să stea de veghe. Eram supraîncărcaţi şi barca era 
mult coborâtă în apă, iar marea clipocea toată ziulica. Am 
încercat să prindem peşte, dar n-aveam cele trebuincioase. 
Aveam lemn de la corabie. Gabriel se puse să cioplească o 
țepuşă. 

Ne cuprinseră foamea şi setea. Lumea se poate divide, se 


poate dubla asemenea vederii. La fel şi eu. Eram aici, cu 
ochii larg deschişi, înnebunit de tăcere, holbându-mă în 
înaltul cerului, la marea cenuşie şi întunecată, la valurile 
vineţii în care se reflectau norii. Restul vieţii era un vis. 
Totul curgea bine, uşor, rezonabil. Căpitanul şi domnul 
Rainey continuau să ne pună la muncă tot timpul, ca să 
păstreze aparențele, forţându-ne să ne bărbierim cu lama 
unui cuţit, să ne frecăm dinţii, să ne pieptănăm şi să ne 
spunem rugăciunile, seara şi dimineaţa. Rugăciunile erau 
treaba lui Dan. Se şi pricepea la asta. 

— Sfinte Isuse Cristoase, care Te-ai jertfit pentru noi, se 
auzea o voce calmă, dar puternică, propagându-se dintr-o 
barcă în alta, miluieşte-ne pe noi în aceste vremuri de 
năpastă! Suntem douăsprezece suflete aflate pe marele 
Tău ocean, cerându-Ţi ajutorul. Trimite-ne, Doamne, o 
corabie! Amin. Acum vom spune rugăciunea Domnului... 

Doisprezece bărbaţi murmurând, ţinându-se de mână, cu 
capetele plecate. 

Zilele treceau. 

N-are nicio noimă să vorbesc despre răboj. Cu multă 
vreme-n urmă, Skip spusese că timpul se scurge în chip 
straniu şi chiar aşa se-ntâmpla. Era ca un vis ce dura o clipă 
şi totodată o viaţă-ntreagă. Acum, când mă gândesc la 
asta, e ca şi cum aş fi trăit o viaţă întreagă cu mult timp în 
urmă, ca şi cum m-aş fi născut, aş fi trăit şi aş fi murit deja. 

— Hai, trezeşte-te, Jaf! Lui Dan îi tremura mâna, acum 
că-i lipsea băutura. Visezi, zise el. Ce era? Te urmărea 
ceva? 

Am scuturat din cap. Un sac de apă în pieptul meu. Un 
lac de lacrimi. 

Vise. Dragonul, mai mare decât înainte, păşind pe 
picioarele dinapoi, pe puntea lui Lysander, asemenea unui 
om. M-am cutremurat şi am clipit, alungând umezeala de 
pe gene. Prima dată l-am văzut pe domnul Rainey, cu ochii 
în flăcări, scuipând o flegmă verde în palmă. Chipul îi era 
galben-verzui, putred. M-am uitat în jur şi n-am mai văzut 
barca în care se afla căpitanul. 

— Au dispărut! am strigat eu. 


— Nu, nu, nu! Era Gabriel, statornic la cârmă. Sunt acolo. 

Valurile se rostogoleau, formând văi adânci. A doua 
barcă apărea şi dispărea, uneori chiar şi pentru mai multe 
minute la rând. Când i-am văzut, scoteau apa, ca şi noi. 
Niciodată nu erau mai puţin de trei oameni care se 
îndeletniceau cu treaba asta şi, totuşi, toate lucrurile din 
barcă pluteau, inclusiv sărmanul purcel. Imi părea rău 
pentru purcel. Dumnezeu ştie cum vedea el viaţa, pesemne 
i se părea o treabă cât se poate de bizară. De-acum, şi noi, 
şi purceii ne îmbibaserăm bine cu sare. Se depusese într-un 
strat asemănător cu chiciura, în jurul buzelor noastre 
uscate şi al ochilor roşii, lăsase urme pe straiele noastre 
murdare, nişte modele complicate, precum cele din piatră. 
Fiinţe de apă, asta eram cu toţii. Nu mai conta că ploua sau 
se oprea, conta doar că ploaia umplea barca mai repede şi 
trebuia cu toţii să scoatem apă, cu muşchii arzând, toţi, la 
unison. Am scos la apă până când a venit rândul nostru să 
ne odihnim, am dormit în apă, ne-am trezit şi ne-am pus din 
nou pe scos apă. Am plâns, prosteşte. Intotdeauna aveam 
în minte un pat cald şi un foc. Mirosul berii, al sudorii şi al 
pudrei doamnelor. Primeam pesmeţi şi apă. Chipul lui Tim, 
întotdeauna prezent, apatic, imposibil de descifrat, ba chiar 
şi zâmbind uneori, în timp ce apele şi cerurile se ridicau şi 
coborau. Fiecare zi era aidoma celorlalte. Navigam tot 
timpul. Ne vedeam doar noi între noi, zi de zi, până ce 
nimeni n-a mai ştiut cine era cine, cu toţii eram unul: o 
creatură ciudată, care se lupta, lingându-şi buzele pârjolite, 
holbându-se la orizont cu ochi dureroşi. 

Într-o bună zi, cerul s-a schimbat şi, de la amiază, 
vremea s-a limpezit. Bărcile s-au apropiat. 

— Isuse Cristoase, rosti Tim, uită-te la ei! 

— Şi noi arătăm la fel, am spus eu. 

— Cum e pâinea voastră? a strigat căpitanul. A noastră e 
udă! 

— Inevitabil, răspunse domnul Rainey. Şi a noastră, dar 
nu toată. 

— A noastră s-a udat cam toată, zise căpitanul. Toată 
lumea e bine pân-aici? 


— Da, să trăiţi, toată lumea e bine! 

— Trebuie să punem pâinea la uscat. 

Wilson Pride deja se îndeletnicea cu asta, împrăştiind cu 
răbdare pesmeţi pe o bucată de pânză veche, cu chipul 
împietrit. 

— Mai aveţi purcelul? 

— A, sigur! Voi îl aveţi pe-al vostru? 

— Bineînţeles. 

Purcelul lor avea deja un nume. Napoleon, prescurtat 
Pole. Asta era John Copper. 

Nu-mi era foame. Aveam un simţământ ciudat, însă nu- 
mi era foame. Îmi ajunsese porţia pe care-o primisem, dar 
gura şi gâtlejul mi se transformau în carne vie. Căpitanul 
zise că o să primim o porţie suplimentară de apă în seara 
aia, prima seară de linişte, după o groază de timp. A fost 
minunat, acel cadou. Era călduţă şi mi s-a oprit pe limbă, ca 
un iaz nemişcat. Am ţinut-o aşa cât de mult am putut, însă 
gura mea a sorbit-o. 

— Eşti bine, Skip? l-am întrebat eu. 

Gura îi era încleştată într-un rânjet batjocoritor. A dat o 
dată din cap, cu asprime. 

— Avem o viteză excelentă! grăi căpitanul, cu entuziasm. 
În mijlocul frunţii avea o rană mare, roşie, ca un al treilea 
ochi. Suntem chiar în centrul zonei de pescuit balene. Acum 
e doar o chestiune de timp, oameni buni. Până una-alta, 
avem o grămadă de făcut. 

Ne-am apucat să reparăm găurile cu uneltele lui Joe 
Harper şi am pus lucruri la uscat, pe unde-am apucat. 

Soarele a coborât de pe cer. 

Am aţipit în întuneric şi m-am trezit în sare. Nenorocita 
aia de sare. Sare care ieşea din pâine. Pesmeţi săraţi, 
încingându-se la soare. Aranjaţi precum mărfurile pe o 
tarabă. M-au făcut să mă gândesc la cei de-acasă, la 
oamenii din piaţă, care stăteau în frig, înfofoliţi cu fulare. 
Îmi lingeam buzele şi simţeam sare. Îmi lingeam braţul, tot 
sare. Pretutindeni. Făceam un pic de spumă când vorbeam, 
chinuindu-ne gurile şi gâtlejurile cu o răbdare morocănoasă, 
ca să producem un mic scuipat. Au venit delfinii, dansând 


pe lângă bărcile noastre. Îmi doream să fi avut vechiul meu 
telescop, însă se scufundase împreună cu vasul. Vreme de 
două sau trei zile au fost tovarăşii noştri, fiinţe strălucitoare 
şi vesele care tulburau apa, o fierbeau şi dădeau naştere 
curcubeielor, însă n-am putut prinde niciunul. Feţele acelea 
oarbe se hlizeau, iar după o vreme am început şi noi să ne 
hlizim cu ele, eu şi Tim, şi am ţinut-o aşa atât de mult, încât 
Dan ne-a zis să tăcem dracului din gură, că de nu, ne- 
azvârle peste bord, ameninţare care ne-a făcut să râdem şi 
mai abitir. Deasupra cotului de la mâna stângă aveam o 
rană, iar o alta dădea semne că-mi apare pe ceafa, dar mă 
chinuiam să nu mă scarpin. Am râs atât de mult, încât 
domnul Rainey, care vărsase toată ziua şi arăta de parcă ar 
fi sângerat pe dinăuntru, spuse: „Dan, dă-i cap în cap“, 
ceea ce şi făcu, însă nu foarte tare. După asta am tăcut, 
însă a trebuit să nu ne mai uităm unul la altul, ca nu cumva 
să-ncepem din nou. Am primit porţia de apă. Nu ne-a fost 
de prea mare ajutor. Limba îmi era ondulată, uscându-se de 
îndată ce o umezeam un pic, furnicându-mă la rădăcină şi 
pe laturile obrajilor precum o durere de urechi. 

— O, Doamne! am rostit eu. De ce dracului am plecat în 
călătoria asta? 

— Ai venit în călătoria asta, răspunse Tim, ca să te ţii 
după mine. Pentru că plecam eu, d-aia ai venit. 

Era adevărat. 

— Păi, trebuia să am şi eu parte de ceva glorie, nu-i aşa? 
am spus eu. 

— Glorie! zbieră el. Glorie! Ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha! 

— De ce nu putem să mâncăm purcelul? l-am întrebat pe 
Dan. 

— Pentru că-l păstrăm. 

— Până când? 

— Până la momentul potrivit. 

— Când o fi ăsta? 

— Când o fi. 

Am tăcut o clipă, apoi am continuat: 

— Adică? 

Gabriel, care cioplea cu un cuţit o bucată de lemn prea 


mică, din care încerca să facă o ţepuşă, râse fornăind. 

— Tacă-ţi gura, Jaf! spuse Dan. 

Căpitanul ordonă ca bărcile să se apropie. Era bine să le 
vedem din nou mutrele jegoase de sare: faţa pătrată a 
căpitanului, cu obrajii căzuţi; ochii negri şi scăpărători ai lui 
Wilson Pride, pe Simon Flower, cu părul castaniu şi lung, 
care-i cădea încolăcindu-se pe umeri, pe Dag, cu faţa albă 
ca o fantomă, pe John Copper, cu ochii bolnavi şi nasul 
care-i curgea. Şi pe Skip, şezând la pupa, cu braţele în jurul 
genunchilor, bâţâindu-se ca un pendul. John Copper stătea 
lângă el. 

— innebunesc, spuse John. 

— John crede că viaţa-l pune la-ncercare, preciză 
căpitanul Proctor, zâmbind tulbure. 

Renunţaserăm cu totul la numele de familie; eram cu 
toţii Johni, Timi, Simoni, mai puţin domnul Rainey şi 
căpitanul, desigur, care era în continuare căpitan. 

— El e, spuse John, arătând cu degetul mare peste umăr, 
la Skip. Mă scoate din pepeni, asta face! Mă înghionteşte 
toată noaptea, zicând că-i o bufniţă care stă pe copastie, şi 
al dracului să fiu dacă nu e! 

Am râs. 

— Ce s-a-ntâmplat, Skip? întrebă Tim. 

Skip nu făcu decât să-şi scuture căpăţâna. 

— Când vine vasul ăla, căpitane? Gabriel lustruia vârful 
țepuşei. Mă gândeam c-ar fi trebuit s-apară pân-acum. 

— Şi eu aş vrea să ştiu. Ar putea să vină mâine, ar putea 
să vină în următoarele zece minute, într-o săptămână sau 
mai mult, nu ştiu. 

— Ar putea să nu vină niciodată, spuse Simon. 

— Aşa e, ar putea să nu vină niciodată. Căpitanul îi 
aruncă o privire scurtă. Insă, după cum socotesc eu, ne 
îndreptăm către coasta chiliană, aşadar, dac-o fi să fie ce-i 
mai rău cu putinţă şi să nu apară niciun vas, cam în trei 
săptămâni ar trebui s-ajungem pe uscat. Dacă ne-ajută şi 
vremea, desigur. Se uită împrejur la toţi şi zâmbi 
încurajator. 

— Trei săptămâni... Simon se pleoşti. 


— O nimica toată, rosti Rainey tăios. 

— Dacă e să socoteşti durata vieţii tale, Simon, adăugă 
căpitanul, înăbuşindu-şi un căscat, trei săptămâni sunt doar 
o picătură în ocean. 

— Capul meu... zise John. Dac-aş putea să scap de 
durerea asta de cap... 

— Unde e? am întrebat eu. Am şi eu una. 

— Peste tot. 

— A mea e în spatele ochilor. 

— E dată dracului, spuse Skip, cu un glas care devenise 
deodată plângăreţ. Nu mai suport. 

— Ce vrei să spui, Skip? întrebă Dan. Suporti. N-ai de 
ales. 

— El suportă, adăugă John, eu o s-o iau razna. 

— Doar e capul meu, zise Skip. 

— Şi al meu, completă Yan. 

— Soarele e de vină, spuse domnul Rainey, cu glasul 
tăios ca sabia. 

— Aşa-i. Căpitanul îşi miji ochii către înaltul albastru şi 
nepătat al cerului. Soarele apune într-o oră şi jumătate. 

— Azi se fac zece zile, spuse Dag. 

— Nouă. Un cuvânt rar, din gura lui Wilson. 

— Zece. 

— Nouă. 

— Zece, rosti Simon, închizând ochii. 

— Nu şi dacă pui la socoteală ziua în care am rămas 
lângă corabie. 

— Setea e de vină, spuse Rainey, cu vocea spartă, 
asemenea unui şcolar, lucru şocant la un bărbat ca el. Am 
încercat să deschid gura, însă aceasta se-ncăpăţână să 
rămână închisă. 

— Apă, zise Tim. E timpul. 

Stropul meu de apă. Argint pe limbă. 

Căpitanul privi către cer şi apoi înspre fundul bărcii, unde 
Pole era întins pe-o parte, gâfâind uşor din cauza căldurii. 

— Cred, zise el, că e timpul să omorâm un porc. 

Purcelul nostru nu avea nume, era doar un suflet 
nepăsător, care nici n-a remarcat când Pole a-nceput să 


guiţe. Niciun animal nu face zarvă mai mare ca un purcel. O 
teroare insuportabilă. Wilson l-a tras din ungherul lui şi l-a 
culcat pe-o parte. Picioruşele lui ţepoase au început să se 
zbată, copitele loveau spasmodic, poc, poc, poc. Wilson l-a 
ţinut jos, în vreme ce Simon şi Dag l-au înşfăcat, ferindu-se 
şi chinuindu-se al dracului să-l lege, dar în câteva minute 
animalul era legat fedeleş, iar ei s-au aşezat peste el, ca să- 
| ţină potolit. Wilson i-a tăiat beregata. Purcelul se smucea, 
în vreme ce sângele i se scurgea în găleata pe care John 
Copper i-o ţinea sub gât, şi a continuat să tipe, scoțând 
nişte sunete groaznice, respingătoare, tăioase. Sângele 
umplu găleata şi dădu pe-afară, ajungând pe fundul bărcii. 

— Hei, Yan, dă-ncoa cealaltă găleată! spuse căpitanul 
Proctor. 

Mirosul mă făcu s-ameţesc, mirosul măcelăriei aflate la 
două uşi de vechea noastră locuinţă din Strada Watney. 
Mirosul din zorii zilei, de sânge şi saramură, căpăţânile de 
porc puse într-o oală. Căpitanul vărsă o parte din sânge în 
cea de-a doua găleată, cufundă în el una dintre cănile 
noastre de tinichea şi ezită o clipă, înainte să i-o dea 
domnului Rainey. Acesta o luă, se uită-n ea, închise ochii şi 
bău. Căpitanul umplu cealaltă cană şi o-ntinse în cealaltă 
parte, lui John Copper. 

— Nu prea mult, John, spuse Proctor. Soarbe-l. 

Cănile porniră în ambele direcţii şi băurăm cu toţii, mai 
puţin Gabriel, care începu să vomite. 

— Nu pot, rosti el. Ochii îi lăcrimau. 

— Nu-i nimic, Gabriel, zise Dan. N-are niciun gust. 

Nu prea avea gust, într-adevăr, dar era un pic sărat şi 
călduţ. 

— Ştiu, răspunse Gabriel, închizând ochii. Lăsaţi-mă o 
clipă. 

Skip bău ca şi cum ar fi degustat nişte vin bun, încetişor, 
preocupat. Închise ochii în timp ce bău. 

Purcelul era în agonie. 

— Crapă-i capu’, pentru numele lui Dumnezeu! spuse 
John Copper. 

— Tu să-i crăpi capu’, mârâi Simon. 


— l-I crăp, răspunse John, însă până să orbecăie el către 
animal şi să ridice tremurând toporul, purcelul muri. 

Wilson luă câteva înghiţituri, apoi se puse pe treabă. 

— Nu-i cel mai bun cuţit pentru munca asta, spuse el. 

Cana făcu cale-ntoarsă. 

Sângele începuse deja să-şi schimbe culoarea, 
îngroşându-se ca un rântaş. Trupul îmi tresărea cu voioşie. 
Niciodată nu-mi fusese atât de foame. Wilson tăie 
picioarele şi capul porcului, îi despică spinarea neagră şi 
păroasă şi-şi afundă mâinile mari şi cărnoase în buzunarele 
de piele. Trase şi două bucăţi mari de piele se desprinseră, 
cu un sunet de sfâşiere. Dag le agăţă pe vele, ca să le 
săreze marea. 

— Uite, o să facem un foc aici, spuse Rainey. 

— Skip, John, mişcaţi-vă, curăţaţi aici! ordonă căpitanul. 

Începură să curețe sângele. Sânge de mare, sânge sărat. 
Ochii lui Skip erau larg deschişi şi chiar din centrul buzei de 
jos îi atârna nişte salivă. Măruntaiele porcului se aflau într-o 
găleată, umflate şi lucioase, cenușii şi roz. Miroseau a 
căcat. Ficatul avea formă de aripă şi era înconjurat de 
grăsime. Băşica semăna cu un balon moale, cu un model 
discret. Wilson o legă la un capăt şi stropi cu pişat, ca să 
spele sângele de pe fundul bărcii. Am curăţat şi am făcut 
focul pe cutia de unelte a lui Joe Harper, departe de 
umezeală, cu lemne din corabie. Le uscaserăm la soare, dar 
tot erau umede. În ciuda tuturor neajunsurilor, Wilson 
reuşise să păstreze o provizie de chibrituri uscate. 
Dumnezeu ştie unde le păstrase. Probabil că şi le băgase-n 
fund, zicea Tim. Cui îi păsa, câtă vreme au aprins focul? 
Acum, că aveam o preocupare şi băuserăm, eram veseli. 
Aveam din nou salivă în gură, groasă şi lipicioasă. Dan 
fluiera. 

Am întețit flăcările cu câteva zdrenţe. 

— Ce faceţi, băieţi? întrebă Dan, împingându-se cu cotul 
printre noi. Nu ştiţi cum se-aprinde-un foc? Cunoştinţe utile, 
băieţi, cunoştinţe utile! Uitaţi-vă la mine. 

Ne-au dat din cealaltă barcă o pulpă, un picior, nişte 
coaste. Am înfipt cuțite şi alte unelte în ele şi le-am ţinut pe 


foc, iar zeama se scurgea şi făcea ca flăcările să sfârâie, 
aţâţând focul. Am gătit totul cât de bine am putut, însă n- 
am avut răbdare să aşteptăm prea mult. Mirosul ne- 
nnebunea. Se făcuse un foc şi în cealaltă barcă, iar în băţul 
de deasupra flăcărilor înfipseseră căpăţâna porcului, fără 
ochi. Soarele începuse să apună, dar focurile noastre erau 
calde şi trimiteau deasupra bărcii fuioare de fum, care ne 
aminteau de casă. Printre vele atârnau bucăţi de şorici 
minunate, marmorate, cu pete roz şi albe de carne şi 
grăsime. 

Urechile s-au făcut cât ai bate din palme. Wilson le tăie. 

— Cine le ia p-astea? întrebă el. 

— Taie-le-n jumate şi dă-le băieţilor, răspunse căpitanul. 
Era vorba de Skip, de John, de mine şi de Tim. Skip plânse 
când primi bucăţica lui. Şedea acolo mestecând, cu muci la 
nas. Dumnezeule, urechile de porc sunt mâncare pentru 
zei! Pielea e groasă, poţi să sugi şi să mesteci, şi să rozi, şi 
durează o veşnicie. Urmă coada, pe care o primi Simon, 
apoi picioarele, şi când, în cele din urmă, mi-am înfipt dinţii 
în jambon adevărat, era roz la mijloc şi mă durea să-l 
mestec. Agonie în ungherele obrajilor mei, mai ascuţită 
decât înţepăturile provocate de sare în rănile de pe 
picioare, ce erupeau ca vulcanii. Am mâncat o grămadă, 
inclusiv măruntaiele, cu excepţia pielii şi a unor bucăţi de 
carne, pe care le-am pus la uscat. A fost de-a dreptul 
minunat. Căpitanul spuse că urma să primim o porţie de 
apă în plus, doar în seara aceea, ca să sărbătorim tăierea 
porcului şi a zecea zi petrecută în bărci. 

— Ne-am descurcat de minune, spuse el, cu glasul din 
nou răsunător. De minune! Avem mâncare suficientă. Mai 
avem apă pentru o vreme, avem bună dispoziţie şi suntem 
convinşi că Domnul ne va mântui. 

Ne îndemnă să rostim o mică rugăciune de mulţumire. 

Ne odihneam aidoma fiarelor sătule. Apăruse luna. 
Oceanul era foarte frumos. Simon cânta la scripcă. Am 
cântat „La baiu' negru“, „Sfânta Ana“, „Jos, în Ţara de Jos“. 
Yan a cântat ceva din ţara lui, iar Dag, aşijderea. John a 
cântat cea mai dezmăţată variantă a cântecului „Doamne, 


cum vin banii“ pe care am auzit-o în viaţa mea. Şi am 
cântat „Trandafiri sângerii”, un cântec bun pentru tot felul 
de stări. Există un vers numai bun pentru fiecare ocazie. 
Când venea vorba de furtuna devastatoare şi de vântul 
aprig, urlam din toţi rărunchii: 


Cizmele şi pantofii sunt la amanet, 
Coborâţi, trandafiri sângerii, coborâți! 
La Capul Horn e un ditai curent, 
Coborâţi, trandafiri sângerii, coborâți! 


Şi pentru clipa în care ne aflam, pentru vremea 
mulţumirii şi a stomacului plin: 


Ah, mi-a scris măicuța mea cea scumpă, 
Coborâţi, trandafiri sângerii, coborâți! 

Copile drag, drumu” acasă să te-aducă, 
Coborâţi, trandafiri sângerii, coborâți! 


Melancolici şi înlăcrimaţi, unii dintre noi se gândeau la 
mama pe care n-o avuseseră niciodată, alţii la cea pe care 
o aveau, iar ceilalţi, la mama pierdută. Eram fericit numai 
gândindu-mă la casă, la Ishbel şi la mama. Nu mai lipsea 
decât un fum. 

Poate că mâine o să vedem vreo pânză. 

Dar n-am văzut nimic. Nici a doua zi, nici în cea care-a 
urmat şi nici în cea de după, şi tot aşa. 

— Pe vremuri, spuse domnul Rainey, mările-astea erau 
pline de baleniere. 

Vântul a-nceput să bată către nord. Am mâncat carnea 
brăzdată de grăsime care mai rămăsese pe piei, până când 
acestea au început să capete o culoare verzuie, ciudată, iar 
căpitanul a spus că mai bine să nu riscăm, aşa că le-am 
azvârlit peste bord şi ne-am întors la pesmeţii săraţi şi la 
apa caldă. Gustul şi mirosul purcelului ne rămăseseră 
întipărite în simţuri, alunecarea caldă a sângelui pe gâtlej, 
zemurile. După ce băusem, eram mai însetat ca nicicând, 
iar gura îmi devenise o cavernă nenorocită şi zgomotoasă. 


Navigam mereu spre răsărit, către America de Sud. Se 
vorbea mult despre insule. Ar fi trebuit să fie insule. 
Adeseori, căpitanul şi domnul Rainey se retrăgeau şi 
murmurau deasupra sextantului. 

— Imi aduc aminte de-o vreme, spuse domnul Rainey, 
când nu puteai naviga mai mult de câteva zile, fără să dai 
peste-o altă balenieră. 

Ar fi trebuit să fie insule şi corăbii. 

— Aşa-i, spuse Gabriel, s-a isprăvit cu vânătoarea de 
balene. 

— Jaf! Era glasul nepăsător al lui Tim. Dac-am intrat într-o 
altă lume? 

— Tot ar trebui să fie insule. 

— Dacă e-o lume fără insule? Dacă e-o lume unde 
nicăieri nu e nimic altceva decât un ocean uriaş? 

In cea de-a patra noapte de după purcel, începusem să 
cred că avea dreptate. Intraserăm, într-adevăr, într-o altă 
lume, una care exista în paralel cu-a noastră, care fusese 
mereu acolo, însă nevăzută. Era formată doar din ocean. Nu 
putea fi lumea noastră. Oricine ştia că Pacificul este plin de 
insule. Unde erau vasele de pescuit balene? La ce foloseau 
busolele, sextantul şi toate socotelile şi consultările 
căpitanului şi ale domnului Rainey, dacă nu ne puteau 
aduce în timp util pe una dintre aceste insule, sau pe rutele 
de navigaţie? 

John Copper ne trezi ţipând în somn şi zise că i se păruse 
că pe braţe şi pe corp îi alergau nişte creaturi scârboase, ca 
nişte viermi, cu dinţi ascuţiţi. 

— El e! exclamă, cutremurându-se, ca şi cum cineva 
tocmai aruncase o găleată cu peşte crud peste el, ca-n 
vechea poveste. Mă-nghionteşte. Mă scoate din minţi. 

— Acum nu, spuse Skip, n-am făcut nimic. 

— Ba da, răspunse Simon, te-am văzut. 

— Banu. 

— Mă doare capu' de mor, gemu John. 

— Skip, ne dai coşmaruri. Proctor îşi frecă faţa. Pentru 
numele lui Dumnezeu, omule, fii şi tu ca noi, ceilalţi! 

Se băgă şi Wilson Pride. 


— Nu-i drept, spuse el, şi nici înţelept nu-i. Ar trebui să-l 
ţină şi ei o vreme. 

— Ai dreptate, zise căpitanul. Yan, fă schimb cu Skip. 

— O, Isuse! Gabriel se culcă pe jos şi-şi acoperi ţeasta. 

— lertare, căpitane, nu cred că e o idee bună, spuse 
domnul Rainey. 

— De ce nu? După cum merg lucrurile, dacă stă aici, o să 
se termine rău. Avem nevoie de un răgaz. 

— Prea bine, domnule, răspunse înţepat domnul Rainey, 
dar nu răspund pentru el. 

— Nici nu-i nevoie, domnule Rainey, spuse căpitanul. E-n 
stare să-şi poarte singur de grijă. Skip, sper c-ai auzit ce-am 
vorbit. Adună-te! 

— Da, căpitane, fornăi cu sfială Skip, ridicându-se şi 
făcându-şi drum către noi, bâjbâind. 

— Skip, continuă domnul Rainey, dacă înghionteşti pe 
careva, chiar şi o singură dată - m-auzi? -, o să te-arunc 
peste bord cu mâna mea. 

— E vina mea, spuse Skip, cu glasul sugrumat. E din 
cauză c-am omorât dragonul. 

— N-ai omorât dragonul! tună Rainey. 

— Ba da. Eu i-am dat drumul din cuşcă, şi atunci a murit. 

— De unde ştii că-i mort? întrebă Tim. De unde ştii că n-a 
ajuns acasă şi că taman acum nu e pe insuliţa lui, cu 
nepoţii pe genunchi, povestindu-le despre marea lui 
aventură printre smintiţi? 

— Stai jos, Skip, spuse Dan. Şi ţine-ţi gura. 


Domnul Rainey căzu bolnav de-o răceală gravă la cap. 
Ochii îi supurau mereu, iar nasul îi curgea de parcă era 
robinet. 

— Urmează să tuşesc, spuse el, mereu coboară în piept. 
Aţi face bine să staţi departe de mine. 

Vezi să nu. 

— Nu uitaţi, băieţi, spuse Dan în timp ce ne împărțea 
apa, cu fiecare zi ce trece, suntem mai aproape de salvare. 

— Pe Dumnezeu, aşa e, aprobă Rainey, ştergându-şi 
nasul cu mâneca. 


Am băut puţin, apoi am mai scos nişte apă din barcă, 
până când Dag a tras un urlet şi am văzut că între bărci 
erau rechini. Gabriel se întinse după ţepuşa lui. Înotătoare 
lucioase, trei, patru, veniră şi plecară. N-avea rost. Nu ne 
puteam apropia suficient de mult. l-am urmărit cât am 
putut, timp de-un ceas, dar apoi ne-au părăsit, îndreptându- 
se către apus. S-a aşternut o beznă adâncă, nu erau nici 
lună şi nici stele. Tim era de cart, apoi Dan. Eu am dormit. 
Când m-am trezit, domnul Rainey, tuşind enervant, vorbea 
cu Gabriel. 

— A dispărut barca, Jaf, spuse Tim, cu glasul plin de 
uimire. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu mai e. 

— Cum? Cealaltă barcă? 

— Îhî. 

— Cum aşa? 

— Pur şi simplu, nu mai era, când s-a luminat. 

M-am ridicat. Oceanul era pustiu. Skip se trezi şi se ridică 
încet, clipind. Nimeni nu spuse nimic. Nu era nimic de făcut. 
Ne-am băut raţia de apă. Domnul Rainey o scuipă pe-a lui, 
de era să se-arunce cu totul peste bord. 

— Intinde-te, omule, spuse Dan. 

— Cum se poate să fi dispărut? întrebă Skip, pe un ton 
încurcat. 

Am încercat să nu mă gândesc. 

— Cred c-aşa o să fac, spuse Rainey, clipind. Fruntea îi 
era de un roşu-intens, presărată cu picături de sudoare. 

— Unde s-au dus? 

— Şşt, Skip. Gabriel puse o mână pe umărul lui. Nu există 
răspuns. Nu-i o întrebare care merită să fie pusă. 

— Dă-ne cuțitul, Gabe, am cerut eu. Vreau să-mi tai 
unghiile de la picioare. i 

— Să nu-ţi tai degetele, băiete. Imi dădu cuțitul. 

— Nu putem să-i căutăm, spuse Dan. Nu avem ce să 
facem. 

— Au sextantul, am spus eu, începând să-mi tai unghiile. 

— Şi chibriturile, adăugă Skip. 


— Nu contează. Putem să-i socotim morţi. Dan zâmbi cu 
curaj. Valparaiso, venim! 

Aveam să simţim lipsa scripcii. M-am concentrat pe 
degetele de la picioare. Ochii mi s-au umplut de lacrimi. 
Prietenii noştri erau altundeva, mereu le zăream chipurile 
cu coada ochiului, căpitanul, mare şi înţelept, pomeţii 
frumoşi şi înclinați ai lui Yan, gânditorul Simon, stoicul 
Wilson, părul alb ca brânza al lui Dag. Şi sărmanul John 
Copper, îngrijorat şi muşcându-şi buzele. Să nu-i mai vedem 
niciodată? Totuşi, nu erau morţi, nu ca ceilalţi, şi acum 
trebuia să-i enumăr din nou, căci a-i uita însemna moarte. 
Aveam cuțitul lângă mine. Nu mai vedeam nimic, ochii îmi 
înotau în lacrimi. Billy Stock, Henry Cash, Martin Hannah, 
Abel Roper, Joe Harper, domnul Comeragh, Felix. Cine mai 
era? Sam. Cum de-am putut să-l uit pe bătrânul Sam? 
Dacă-nchideam ochii, era acolo. Dacă-nchideam ochii, totul 
era acolo: Ishbel, şemineul de la Meng cu pipele din spumă 
de mare, colţul Străzii Watney. 

Am navigat orbeşte toată ziua şi în ziua următoare. 

— Cât de departe credeţi că-i Chile? întrebă Tim. 

Dan râse. 

— Mai e ceva. 

— Cel puţin două săptămâni, răspunse Gabriel. 

Domnul Rainey îşi sfâşiase cămaşa în faţă şi, dormind 

încă, îşi scărpina agitat trei răni de culoare roşie, de 
mărimea monedelor de un şiling, care formaseră un 
triunghi pe pieptul lui spân. 
_ Ploua. Pe mare, ploaia seamănă cu vopseaua care curge. 
intreg văzduhul se murdăreşte. Nuanţele cerului se mişcă 
ca într-un dans, aleargă de-a lungul liniei orizontului, prind 
formă. Răsăritul era o tăbliță sclipitoare de ardezie, licărind 
asemenea unui zeu. Domnul Rainey dormea în ploaie. 
Picăturile ne răcoreau rănile. Ne-am ridicat chipurile în sus, 
ca stropii să ne cadă în ochi şi să ne spele toată sudoarea, 
cântând în cor, milioane de glasuri, într-o armonie perfectă. 
Barca începu să salte şi să se legene. Valurile se 
rostogoleau sub noi. 

— Vine! Coborâţi pânzele! spuse Dan. 


Furtuna ţinu toată noaptea, ziua următoare şi noaptea de 
după. Nu puteam face nimic cu barca. Stăteam întinşi, 
îngrămădiţi unii într-alţii, pe fundul bărcii. La venirea 
întunericului, ne-am prins unul de celălalt, fiecare înşfăcând 
un pumn de straie, o mână, un umăr, un cot. La fiecare 
câteva minute, fulgerele brăzdau cerul şi ne vedeam 
chipurile luminate terifiant, cu ochii măriţi şi împietriţi. 

În cea de-a treia dimineaţă, vântul a încetat şi marea s-a 
potolit, iar noi am ridicat iarăşi pânzele, însă nu 
înaintaserăm mai mult de-un ceas, când zgomotul unei 
puşti ajunse la noi de la mare depărtare. Tim, care era de 
cart, strigă: 

— Ei sunt! Ei sunt! Şi cu toţii ne-am ridicat, holbându-ne 
la marea orbitoare. 

N-am văzut nimic. 

— Aşa-i! exclamă Gabriel. Îi văd. 

Cu toţii am văzut o mică pată întunecată, departe de tot, 
spre vest, iar domnul Rainey scoase pistolul şi trase o dată 
spre cer. Am auzit un urlet stins. 

Am zbierat până n-am mai putut. 

— Imposibil, spuse Dan. Îmi înşfăcă umărul cu mâna, 
tremurând. Deşi zâmbea ca un descreierat, avea o 
înfăţişare înspăimântată. Ochii lui albaştri şi spălăciţi nu 
mai clipeau şi rămaseră fixaţi pe ceea ce se apropia, cu un 
soi de groază, iar mie îmi trecu prin cap că barca o s-ajungă 
lângă noi şi o să vedem că e plină de morţi care continuă 
să-şi vadă de treabă. Rănile lor ar fi fost grozave, acoperind 
fiecare centimetru de piele. Ochii aveau să le fie 
înspăimântători. 

— Domnule Rainey! strigă căpitanul către noi. 

De-acum le vedeam chipurile, aceleaşi feţe de demult, şi- 
atât de familiare: căpitanul Proctor, Wilson Pride, Yan, 
Simon, Dag şi John. Zâmbeau cu toţii. 

Domnul Rainey îşi veni în fire şi strigă către ceilalţi că 
eram cu toţii foarte bine şi că aveam o stare de spirit 
grozavă. 


Într-o zi eram de cart, când ceva s-a izbit de pânză şi a 


căzut în barcă. 

Peşte. Incă unul. Şi încă unul. 

Ne-am bulucit. 

O groază de peşte. Erau foarte frumoşi, fulgerări de 
argint săltând din mare şi zburând asemenea furtunarilor, 
unii cât degetul, alţii lungi cât piciorul, zburând aproape de 
suprafaţa apei, coborând uneori doar pentru a sălta iarăşi. 
În faţă, în spatele urechilor, aveau aripi de păsări, iar la 
coadă aveau unele mici, tremurânde, ca aripioarele de 
peşte. Cam o duzină dintre vietăţi aterizară în barca 
noastră, trei sau patru mărişori, restul doar fâţe. l-am 
înfulecat aşa, cruzi. Aveau gust de mare. 

— Vedeţi? întrebă Dan. Vedeţi? Providența, spuse, în 
timp ce-şi scotea oasele dintre dinţi. 

— Providența! râse Gabriel. Providenţa-i azi aşa, mâine- 
aşa. 

— Chiar că da, răspunse Dan. Deocamdată, e de partea 
noastră. Rainey, te simţi bine? 

— Nu. La dracu’, nu mă simt deloc bine! Ţi se pare că 
sunt bine? 

Ochii i se bulbucaseră. De când mâncaserăm celălalt 
purcel, avea nişte dureri îngrozitoare de cap şi-şi freca 
îndelung fruntea şi partea din spatele urechilor. Dan era 
acum comandantul nostru. Trecu o lună. Căldură bruscă pe 
timpul zilei, frig peste noapte. 

— Nu cred că sunt în stare să mai îndur mult, spuse 
Gabriel visător. 

— Îmi simt ciudat faţa, am zis eu, scuipând. 

— Nu-i nimic, Jaffo, mă-ncurajă Tim. 

— Ba da. 

— Ba nu. Nu e nimic, să ştii. Avea un zâmbet straniu, 
rigid. 

— Ba da, i-am răspuns. Limba mi se înţepeni înapoia 
dinţilor, într-o mucozitate amară şi cleioasă, care dădu 
naştere unui gust scârbos şi puturos, mai ceva ca al unui 
canal din Bermondsey. 

— Ah, stăpâne, se rugă el, o carafă din cea bună! 

Mi-ar fi lăsat gura apă, dac-ar fi putut. 


— Îţi aminteşti când am prins peşte sub Podul Traver, 
Jaffo? 

— Eu, tu şi Ishbel, am spus eu. 

— l-am prăjit într-un pic de unt, continuă el. 

— Te gândeşti ce face Ishbel acum? 

— Se spală pe picioare, răspunse el. 

Gândul că Ishbel se spăla pe picioare mă umplu de 
bucurie. 

— Crezi? 

— A, da! Se întreabă ce facem noi. 

— Ar fi venit, dac-ar fi putut. 

— Ştiu. 

Domnul Rainey începu să strănute convulsiv, fără- 
ncetare. 

— Nu mai are mult, spuse Tim. 

Aşa părea. 

— O să fie primul, am zis eu. 

— Probabil. 

Am căscat până ce în colţurile ochilor mi s-au ivit lacrimi. 
S-au uscat pe loc. Nici urmă de nor. 

— Nu pot să înghit ca lumea, am zis eu. Mă tot chinui. 

— Nu-ncerca, spuse Dan. 

— Vreau să ies din... din... bâigui Gabriel, cu un oftat 
prelung. M-am săturat de toată porcăria... 

Rainey adormi şi începu să horcăie. 

— Pân-aici i-a fost, spuse Dan. Sărmanul om! 

— E-aproape vremea ca soarele s-apună, grăi Skip. 

— Unde-s ceilalţi? 

— Acolo. 

O ambarcaţiune cenuşie, uriaşă, care se ţinea scai de 
noi, pe care ni se proiectau umbrele cu ochi găunoşi. 

Dan îl trezi cu blândeţe pe domnul Rainey. Cealaltă barcă 
se-apropie foarte mult, le vedeam chipurile lui Yan, John, 
Simon, Wilson şi Dag. Faţa mare a lui Dag era de culoarea 
tecului, părul îi era alb precum brânza de Lancashire, 
favoriţii îi erau încâlciţi şi ţepoşi. Căpitanul şi domnul 
Rainey ne dădură porţiile. 

— Ce bunătate! spuse Tim. 


— Am vrut să iau un pui şi-am pus mâna pe-o gâscă, 
cântă Gabriel. Bubele de pe buzele lui se spărseseră şi 
începuseră să se unească. Fruntea îi lucea. 

— Uite, bagă asta-n gură. Dan prelinse nişte apă de pe 
degetele lui, pe buzele mele. Limba mi se dezlipi. 

— Eu mă bag în mare, spuse Skip. 

— N-aş face asta. O să-ţi intre apă în bubele alea, de-o să 
urli. 

— Nu contează, răspunse Skip, oricum sunt plin de sare, 
de sus până jos. Câtă vreme e rece, nu-mi pasă. 

— Nici mie, spuse Tim, vin şi eu. 

— Să nu te desprinzi de margine, spuse Dan. 

Aşa că se-aruncară în apă, scufundându-se uşor în 
răcoarea mării, cu capetele săltând unul lângă altul. Erau 
caraghioşi. Nu ştiau dacă să geamă din cauza înţepăturilor 
apei sărate sau să ofteze de fericire, căci apa le răcea 
sângele. Aşa că râseră, uitându-se unul la celălalt şi 
hlizindu-se precum copiii. 

— Cum e? am întrebat. 

M-aş fi dus şi eu, însă mă cuprinsese un sentiment că, 
dacă o să părăsesc barca, n-o să mă mai întorc în veci, aşa 
că doar m-am aplecat peste bord şi am început să-mi 
bălăbănesc braţele. Apoi cobori şi Gabriel. Nu avea încotro, 
a zis el, îl ardea. Pe el, nu, spuse Dan. Soarele avea să 
dispară în curând, şi atunci o să ne fie suficient de răcoare. 

Bărcile se apropiară. Imediat după aceea, se auzi 
strigătul lui Skip, cum că sub barcă sunt scoici, sute, aşa că 
începură cu toţii să le smulgă, să le spargă şi să-şi umple 
gurile cu carnea crudă din interior. Se întunecase aşa, 
brusc, şi, până când nu se aprinseră felinarele, nu auzeam 
decât plescăitul apei şi strigătele de bucurie. Ambele bărci 
erau pline. Le-am dat găleţile, iar când acestea au fost 
umplute şi sub bărci nu se mai afla nici urmă de scoică, 
băieţii erau prea slăbiţi ca să urce înapoi şi se chinuiau să 
ridice câte un genunchi şi să se tragă în sus sprijinindu-se 
în braţe, asemenea pisoilor care se zbat să urce scara, 
jalnici şi nostimi, râzând de ei înşişi. Râdeam cu toţii, în 
timp ce-i trăgeam în bărci ca pe nişte plase greoaie, 


mâncând scoicile sau melcii, sau ce-or fi fost. Minunate, 
moi şi suculente, smulse de vii, de picioruşul alb cu care 
erau prinse în cochilie. Am zis c-o să mâncăm un pic, însă 
le-am halit dintr-o înghiţitură. Toţi, mai puţin domnul 
Rainey, care-a spus că nu le poate suferi. Nu le putea 
suferi! Şi-un vierme dacă mi-ai fi dat, şi-aş fi încercat să-l 
mănânc. 

— Haide, omule, îl imploră Dan, o să-ţi facă bine! Doar 
una, uite, gustă. 

— Lasă-mă să dorm, spuse bietul om, rezemându-şi 
capul de copastie, încrucişându-şi braţele şi închizând ochii. 


E straniu ce lucruri spui când cuvintele sunt strict 
limitate. Un cuvânt este ceva sacru, preţios, plin de sens. 

— Apa aia dulce a fost grozavă, murmură Rainey. 

Arăta neobişnuit, cu faţa şi cu gâtul umflate. L-am văzut 
pe Dan deschizând gura ca să vorbească, mişcându-şi 
limba şi buzele de mai multe ori, înainte să poată rosti un 
cuvânt. 

— Nebun, spuse el. Sfinte Sisoe! 

O vreme am avut parte de un vânt dinspre miazănoapte 
care ne-a împins binişor, însă apoi a stat. Dumnezeu ştie de 
când stăteam aşa, târându-ne ca un melc pe luciul apei, 
care părea să se fi golit în mod cu totul misterios de orice 
urmă de viaţă, cu excepţia noastră. Dispăruseră şi păsările. 
Îmi lipsea compania lor cârâitoare. La fel şi peştii, abia dacă 
se mai vedea câte unul care se apropia de suprafaţă. 

— Cât a trecut? întrebă John Copper. Apă. 

Căpitanul înghiţi zgomotos. 

— Un ceas, răspunse el. 

— Nu se poate! 

Dădu din cap că da. 

Yan se aplecă peste copastie şi atinse apa cu mâna. 
Murmură ceva, luă un pic de apă în căuşul palmei şi o 
atinse de buze. 

Proctor dădu dezaprobator din cap. 

— Să nu-nghiţi. 

— Aşteaptă, spuse Dan. Doar un ceas. 


— Nu pot. John se duse după Yan. 

— Dar dacă nu-nghiţim... grăi Tim. 

— Nu. 

Yan şi John îşi linseră buzele. Scânteierea apei ne 
înnebuni. 

— Beti pişat, spuse Dan, cu vocea îngroşată. E mai bine. 

Cugetasem la treaba asta. Să-l pun deoparte pentru când 
aveam să mă simt suficient de rău. Am şi râs pe tema asta, 
eu, Tim şi Skip. Însă avea să vină o barcă înainte de acel 
moment, sau o insulă cu izvoare. O insulă, o ambarcaţiune, 
o viziune, un înger, diavolul în persoană, orice s-apară, 
orice! 

— Băieți, băieţi, băieţii mei, l-am auzit pe Dan, undeva 
departe, sunt mândru de voi. Ce mai caracter o să vă 
insuflu când om ajunge acasă! Nu mai e mult, băieţi! Ţineţi- 
vă tari! 

Însă nu mai puteam crede că era altceva decât nebunie 
curată. Eram rupţi de lume, ca într-un vis, un loc unde 
spaimele făceau legea şi nimic nu era imposibil. M-am 
întors, ca să nu-i văd cu apă-n gură şi cu durerea înteţindu- 
se înlăuntrul lor, atunci când sarea avea să le atingă 
măruntaiele sfâşiate. 

— Prostii, l-am auzit pe Rainey. Câtă vreme nu înghiţi, o 
gură de apă sărată nu face niciun rău. 

Am închis ochii. Întuneric pe chipul adâncimii. Voiam să-l 
aud pe Sam cântând. Dacă încercam, izbuteam. Sunetele 
lui, asemănătoare cu ale unui ţânţar, erau uneori 
insuportabil de pure. L-am pus să cânte şi să tot cânte, la 
mine-n cap, vechile lui imnuri: „Dumnezeu păşeşte pe apă, 
Dumnezeu păşeşte...“ A cântat la nesfârşit, până ce a- 
nceput să devină amuzant, încurcându-se cu ritmul 
valurilor. Dumnezeu aduce o barcă. Dumnezeu aduce 
ploaie, aduce mană cerească, Dumnezeu face aia, 
Dumnezeu face ailaltă. Vorbe, vorbe, vorbe. In inima mea 
era doar un loc gol şi dureros, ca gingia rămasă fără dinte, 
el şi văzduhul gol, marea, eternitatea şi o prezenţă deloc 
încurajatoare. 

— O gură, atunci. Una singură. 


Dan îmi ţinu cana la buze. 

O gură, ţine, scuipă. 

Gura umedă, preţ de-o secundă. 

NU înghiţi! 

Mai bună decât pişatul. Oricum a urmat şi el, la scurt 
timp. Era scârbos, dar puteai să-l înghiţi. Era mai rău decât 
mă aşteptasem, deşi arăta drăguţ, ca şi cum ar fi fost 
dulce, însă nici vorbă de aşa ceva. Avea un gust cam cum 
mirosea după ce stătea o zi, din cauză că cineva uitase să 
arunce ţucalul. Un gust aspru, amar, antipatic, mi-am spus 
eu, deşi se părea că pe unii nu-i deranja deloc. Oricum, n-a 
mers, sau a mers, dar nu pentru mult timp. Setea părea că 
se potoleşte, ca atunci când bei tărie: umezeală, care în 
timp îţi face sete. Aşa că nu m-am obişnuit niciodată cu 
asta, deşi nu-ncape îndoială că alţii spun altceva. Pişatul lui 
Tim era auriu, desigur, şi l-a băut cu poftă. Dulce ca mierea, 
de bună seamă. Tim, cafeniu de la murdărie şi cu părul 
auriu, cu favoriţi de un auriu-închis, care începeau de la 
urechi, cu cearcăne rotunde şi maronii în jurul ochilor. 

— Ştii ce, Jaff? zise el. Mi se pare c-o iau razna. 

— Da. 

— Ţie? 

Am aprobat din cap. 

— Simon... Hei, Simon... 

Simon îşi făcea de lucru cu scripca, vesel lucru. Se 
pricepea, Simon ăsta. Cântăreț minunat. Te putea face să 
plângi, dar şi să zâmbeşti. Dar nu făcea nimic, scripca 
aceea micuță, era doar un glas ridicându-se împotriva 
uriaşei cascade de la capătul lumii, unde bărcuţa noastră 
plonjează peste margine şi cade pentru totdeauna. Gura 
domnului Rainey era toată galbenă. Şi chiar şi-aşa, ţinea 
apa sărată în gură, pentru că nu putea fără. 

— Câtă vreme nu-nghiţi, zicea el. O făcea mai des decât 
noi, ceilalţi, mai des decât ar fi trebuit, de-asta s-a stins aşa 
repede, cred, de-asta şi din pricină c-a răcit foarte tare, la 
scurt timp după ce-am plecat, şi pentru că i-a ajuns la 
piept. M-a înspăimântat să văd cum un om aşa de vânjos şi 
de mare, un om de care mă temeam, se stinge. Nu putea 


să-nghită. Gâtlejul i se astupa. Chipul i se încleşta şi se 
schimonosea din cauza convulsiilor. Picioarele i se 
umflaseră aidoma băşicilor. M-am dus să stau cu el. 
Mişcarea m-a făcut să ameţesc şi, preţ de câteva secunde, 
privirea mi s-a întunecat şi inima a-nceput să-mi bată 
nebuneşte. Nu-i puteam vorbi. Nu-l cunoşteam deloc. Imi 
păruse un om dificil şi măcar chestia asta rămăsese 
neschimbată. Din colţul ochilor i se rostogoleau lacrimi şi îi 
străluceau printre riduri. 

Vântul se potoli. Din când în când, cineva mai rostea o 
vorbă, însă uitam pe loc ce spunea. Imi tot pipăiam bărbia, 
să văd dacă îmi creşte barbă, însă nimic. Doar căpitanul se 
mai bărbierea. Rainey era zburlit ca un câine bătrân. Cu 
ochii lui chinuiţi, arăta chipeş şi înspăimântător, asemenea 
unui profet din Vechiul Testament. Sarea ne usca treptat. 
Eram cu toţii peşti în saramură, peşti în saramură cu ochii 
larg deschişi şi rotunzi, holbându-ne la cer. Pe feţele tuturor 
era întipărită aceeaşi expresie jupuită şi sălbatică, iar 
oasele căpăţânilor noastre îşi croiau drum prin piele. Părul 
umed ni se încolăcea pe umeri. Ochii ne scânteiau. Eram 
negri de la soare şi bătuţi de vreme, noduroşi ca ramurile, 
iar ţoalele putrezeau pe noi. 

Pânzele rămâneau nemişcate. Apusurile şi răsăriturile 
treceau. Ziceau că trebuie să avem mare grijă cu apa, în 
caz că... 

— N-o să ajungă, nu-i aşa? spuse Simon, serios. 

— Ba da, dacă suntem cumpătaţi. 

— O să plouă în curând. 

— Ploaia n-o să ne fie de ajutor. 

— Cât mai e până la coasta chiliană? întrebă Dag. 

Căpitanul oftă. 

— Depinde de vreme. Pesemne că vreo douăzeci de zile. 

Nimeni nu scoase un cuvânt. Douăzeci de zile. 

— Nu vă-nfuriaţi, continuă căpitanul, încă nu e nevoie să 
tăiem  porţiile, însă, dacă nu se-ntâmplă nimic în 
următoarele... şase zile, ezită el, probabil că va trebui s-o 
facem şi p-asta. 

— Dar nu ne putem descurca cu mai puţin, spuse John 


Copper. 

Skip îşi prinse capul cu mâinile şi începu să geamă. 

— Ce s-a întâmplat, Skip? 

Işi scutură doar capul şi continuă să geamă, fredonând 
tărăgănat în timp ce se legăna. 

— Ah, lăsaţi-l, dacă aşa se simte mai bine! Zi mai 
departe, Skip, dar nu prea tare... 

— E din cauză c-am omorât dragonul, răspunse Skip, 
privind în sus către noi. De-asta s-au întâmplat toate. 

— Ţicnitule! 

Rainey se ridică de pe fundul bărcii, se prinse cu mâinile 
de copastie şi se holbă în faţă, cu ochi scăpărători. Era o zi 
fierbinte, arzătoare, iar soarele aproape ajunsese la zenit. 

— Acoperă-ţi capul, omule, îi spuse Dan, însă Rainey îl 
reduse la tăcere cu un gest rigid. 

— Şşt. 

— Ce-i? 

— Ascultă! 

— N-aud. 

— Ce-i? 

— N-auzi? 

— N-aud nimic. 

— Jaf, tu auzi? 

Am dat din cap că nu. Mişcarea îmi stârni în creieri un 
bâzâit. 

Ascultam cu toţii. 

— Sărmanul, spuse Rainey şi ochii i se umplură de 
lacrimi. Sărmanul... 

— Unde? întrebă Skip. Unde-i sărmanul? 

Unde-n altă parte ar fi putut să fie sărmana creatură, 
decât în mare? Nu era cu noi, în bărcuţa noastră. Nici 
dincolo, în barca în care se afla căpitanul. Totul era bine 
dincolo. Ce putea să se audă din mare sau din văzduh? 

Lacrimile curgeau pe obrajii domnului Rainey. 

— Dumnezeule, Dumnezeule, dragă Doamne, grăi el, fă 
să treacă. 

La urma urmei, domnul Rainey nu era decât un om. Unul 
foarte puternic până într-un punct, însă se stingea. Dan îl 


ajută să se-ntindă şi-i şterse faţa. 

— Ai înghiţit apă de mare, spuse Dan. Acum ajunge. la 
aici, şi pe loc îi dădu lui Rainey propria porţie de apă, 
păstrând pentru el doar o picătură, să aibă mai târziu. 
Ajunge cu apa de mare, continuă el, nu-i bună. Te omoară, 
omule. Opreşte-te acum şi o să fie bine... 

— Da, spuse domnul Rainey, clănţănind din dinţi. 

— Acum să rămânem uniţi. Vorbesc serios. Renunţi şi nu 
te mai lupţi, şi ce se-ntâmplă? Chiar a doua zi de dimineaţă, 
apare o barcă la orizont. 

Dinspre sud-est se porni o furtună şi cu toţii începurăm 
să scoatem apă din barcă, mai puţin Rainey, care rămase în 
acelaşi loc, inutil acum, unde fusese cârma înainte de a fi 
răpită de marea agitată, plângând încet şi holbându-se la... 
la ce? O străfulgerare de lumină. Cerul bubui. Dacă moare, 
am cugetat eu, porţia lui o să fie a noastră. Işi întoarse 
privirea dinspre mare, cu lacrimile rămase fără răspuns. 
Zăcea pe fundul bărcii, vorbind singur. Uneori râdea vesel, 
alteori plângea întocmai ca un nou-născut şi-şi striga 
mama. E ceva de groază să vezi un bărbat în toată firea în 
asemenea stare. 

— Maria! striga el. Maria, Maria, mormăia el. 

— Soţia lui, explică Gabriel. 

— Da, da, cu toţii ne gândim la nevestele noastre, spuse 
Dan. Eşti însurat? 

Gabriel clătină din cap. 

Seara, chiar înainte de lăsarea întunericului, domnul 
Rainey se ridică, îşi şterse buzele şi-şi linse gingiile cleioase 
cu limba înceată şi lipicioasă. 

— Ei, spuse el, iată-ne ajunşi. 

— Aşa-i, adăugă Gabriel. 

Tim îşi lăsă mâna într-a mea. 

— Cerul, rosti el, privind în sus. 

Erau clipele acelea dinaintea întunericului. Pâlpâia. 

— De unde eşti dumneata, domnule Rainey? întrebă Skip. 

Rainey îl privi şi cugetă vreme de-o clipă, apoi zâmbi 
încet. 

— Norvegia, rosti el. 


Tim începu: 


Omul din lună venit-a prea curând 
Și-a plecat spre Norvegia, 
Gura şi-a ars-o înspre sud mergând, 
De-atâta budincă ce mânca. 


— Toată lumea mănâncă budincă-n Norvegia? întrebă 
Skip. 

Domnul Rainey râse de-i dădură lacrimile, care se 
prelinseră pe jegul de pe faţa lui. 

— Nu mai mult decât se mănâncă ghiveci la greci. 

Cu toţii am izbucnit în râs. Oamenii din cealaltă barcă 
pesemne că au crezut că ne distrăm ca pe vremuri. Insă în 
mijlocul hlizelii, domnul Rainey se izbi pe neaşteptate de 
copastie, ca şi cum o palmă uriaşă şi invizibilă l-ar fi pocnit, 
trimiţându-l într-acolo. Apoi o luă razna, izbindu-se şi 
zvârcolindu-se îngrozitor, capul contorsionându-i-se şi 
zvâcnindu-i în aşa hal, că putea să-şi frângă gâtul, cu gura 
deschisă şi cu limba ieşindu-i şi intrându-i la loc cu mişcări 
iuți, cu ochii închişi, dând din picioare şi din mâini. Această 
zvârcolire îl stâlci într-atât, că mi se făcu rău. Mi-era greu 
să-l văd aşa şi cu toate astea era în faţa mea, lovindu-se 
singur ca să moară şi, la fiecare pocnitură a capului său de 
scânduri, închideam ochii ca atunci când se aude o lovitură 
de ciocan. 

Dan şi Tim s-au dus la el, însă n-au putut să-l potolească. 

Ochii i se tot dădeau peste cap, albi şi bulbucaţi. Apoi 
albeaţa a-ncetat să mai pâlpâie, el a căzut nemişcat şi s-a 
stins. 


Capitolul 11 


N-am văzut pe nimeni murind până la Billy Stock. 
Animale am văzut multe, dar niciodată un om, niciun 
cunoscut, un Billy Stock sau un domn Rainey. 

Bărcile se apropiară. L-am cusut pe domnul Rainey în 
straiele lui, eu cu Gabriel şi cu Skip, fără să schimbăm vreo 
vorbă. Ultima imagine a chipului său: buzele întredeschise, 
încruntat, pe jumătate acoperit de umbra giulgiului. Pielea 
vânătă. Gabriel îi trase pânza peste faţă şi o cusu cu acul 
lui din os de balenă. Căpitanul spuse rugăciunea. Dan şi 
Tim îl aruncară peste bord. 

— Doamne, suntem unsprezece suflete aflate pe mare... 

Eu, Tim, Dan, Skip şi Gabe eram în barca noastră. Dincolo 
erau şase: căpitanul, John Copper, Wilson Pride, Dag, 
Simon, Yan. 

Dan ne-a spus: 

— Ştiţi, a băut mereu apă de mare. Pe furiş. Asta i-a venit 
de hac. Să nu faceţi asta, băieţi! O să închinăm un pahar pe 
cinste în Valparaiso. 

Ne-am întors la raţia noastră zilnică. O cană de apă. O 
bucată de pesmet. Am încercat să fac lucrurile să pară 
altfel. Nu-mi era foame cum îmi fusese la-nceput, acum era 
altceva.  Crampele dispăruseră, însă ceva  stăruia, 
asemenea unei fantome, aşa cum bănuiesc că te simţi când 
ţi se taie un picior, dar tu îl simţi ca şi cum încă l-ai avea, te 
mănâncă şi te doare, şi face toate celelalte treburi pe care 
le face un picior. Am răzuit nişte firimituri de pe pesmetul 
meu şi le-am supt de pe degete. Eram foarte deştept. 
Foarte econom, ziceam eu, nu ca Skip, care şi l-a terminat 
pe al lui cam în cinci minute şi apoi, ca un câine, m-a privit 
cum îl mâncam pe-al meu. Şi Tim şi-a halit iute porţia. După 
aceea a stat vreo oră sau două, calm şi netulburat, 
ciugulind şi sugând pielea de pe vâsla lui. 

— Cum e? l-am întrebat eu. Aia. 

— Faină. 

Treaba asta făcea ca timpul să treacă ceva mai uşor. 


Ochii îmi hoinăreau, căutând mâncare. Lemn? Cum ar fi? 
Era lemn peste tot. Lemn. O să-i zic în treacăt lui Dan, m- 
am gândit eu. Era posibil. Acum suntem la piele, nu-i aşa 
grav. Mai avem nişte ghete pe-aici, ale lui Proctor şi ale lui 
Dan, şi nişte centuri. Tot ce era înmuiat în apă sărată se 
isprăvise şi acum aveam pesmeţi, şi încă mai aveam apă. 
Pentru moment. Ce-ar mai fi? Scoici. Trebuie să ne ducem 
dedesubt să ne uităm. Insă mi-era teamă să cobor în apă. 
Mă simţeam slăbit, nu eram convins că m-aş mai fi întors. 
Putea fi orice acolo, dedesubt. Am închis ochii şi am văzut 
scoici grase ca nişte ciuperci pufăitoare, albe şi portocalii, 
ieşite deja din cochiliile lor, agăţate de fundul bărcii, 
desfăcându-se acolo ca nişte flori de mare, dulci precum 
fructul acela chinezesc, vâscos, pe care-l mâncasem... unde 
era asta? Carne. Tocăniţa pe care o gătea mama din osânză 
de oaie, ceapă şi orz, grăsimea care plutea la suprafaţa 
tigăii, tremurând în timp ce fierbea. Peşte prăjit, straturi 
aburinde de carne albă precum albul ochilor. Piure de napi, 
cu unt topit. Şuncă sfârâitoare, cântând în tigaie, şuncă şi 
un ou prăjit, cu o cupolă rotunjoară şi portocalie, pelteaua, 
feliuţele de pâine pe cale să se ardă. Supă de orz, gâscă în 
sos, ficat şi ceapă, vin, bere, gin, picioare de porc, 
măruntaie fierbinţi şi înotând în grăsime. Budinca de lapte a 
doamnei Linver, care avea o crustă bogată şi cafenie. 
Cremă pe limbă. Zmeură rubinie, prăfuită, cu seminţe pe 
care le crănţăneam între dinţi. Sucuri care ţâşneau. Acolo, 
pe stradă, din nou lângă patiseria din Back Lane... 

— Eu sunt de vină, spuse Skip. 

Spusese treaba asta atât de des, încât devenise 
adevărat. Da, ne-am spus noi. Dacă n-ai fi dat drumul 
dragonului... Atâţia morţi şi nu e decât vina ta! Nu c-am fi 
fost supăraţi pe el. N-avea rost. Dar Dumnezeu era supărat 
pe toată lumea. Fulgerele şi tunetele. Valurile alea stupide. 
Ne aflam pe spinarea unui monstru. 

— Vrei să te potoleşti? grăi Tim nepăsător. 

— Îmi pare rău, spuse Skip. 

Am continuat aşa, o zi şi înc-o zi, şi înc-o zi, până când 
căpitanul Proctor a spus că trebuie să micşorăm iarăşi raţia. 


Wilson Pride începu să râdă. Nu îl mai văzusem niciodată 
râzând cu adevărat; un râs bogat şi spumos, care aproape 
că-i sparse moaca şi ne stârni pe toţi, ca şi cum ar fi fost o 
glumă grozavă, treaba asta cu tăiatul porţiilor. Căpitanul 
Proctor îşi sacrifică centura de piele. Lucruşoare cu care să 
facem focul. Wilson luă câteva foi din caietul lui Skip, ca să 
aţâţe flăcările, şi fierse cingătoarea într-una dintre găleți, 
ţinând-o acolo în puţină apă; era foarte, foarte grijuliu cu 
apa. Mirosea ca la tăbăcărie. Bermondsey pe ocean. A zis 
că n-o să mâncăm chiar cureaua, ci ne-a împărţit apa în 
care fiersese, întunecată, arsă şi amară, dogoarea unei 
băuturi fierbinţi care se strecoară pe gâtlejul înfiorat. Am 
primit şi porţia obişnuită şi, după cum au zis cu toţii, n-a 
fost o noapte chiar rea. Am dormit confortabil. Băutura 
bună şi fierbinte mi-a rămas în stomac, un minunat susur 
de uşurare ce m-a purtat prin vise cu arătări luminoase, în 
lumi stranii, care se întindeau la nesfârşit, desprinzându-se 
unele de altele, sute şi sute. 

M-am trezit în toiul nopţii şi l-am auzit pe Dan vorbind cu 
Dag. Bărcile erau legate una de alta. Cei doi erau tolăniţi la 
pupa, fiecare în barca sa, discutând în linişte. 

— Ca focul, spuse Yan. 

— Cam pe unde? 

— Aici. 

— Cum îţi sunt gleznele? 

— Groaznic. 

— Nu-i mai bine? 

— Uite. 

Dan îşi schimbă poziţia. Urmă o clipă de tăcere, apoi 
spuse: 

— Isuse. 

— Vezi? întrebă Yan. 

— Abel ar fi putut să te-ajute. Se pricepea la asta. 

— A câta zi e? 

— A patruzeci şi şaptea. 

— Eşti sigur? 

— Vremea e pe cale să se schimbe. 

— Bun, să plouă. 


Şi a plouat, însă abia noaptea următoare, iar noi am 
umplut găleți şi am băut. Mai întâi câte-o gură, apoi mai 
multe, în sfârşit venise vremea să bem. 

— Ajunge, spuse Dan. Işi pusese mâna uşoară, distrusă, 
pe a mea. Uite, vezi? Întotdeauna se-ntâmplă câte ceva. 

De dimineaţă, ne-am trezit în scâncetul încet al scripcii. 
Scârţ, scârţ, sunetul îşi pierdea din dulceaţă şi, cu toate 
astea, era minunat, într-un mod bizar, glasul acela aspru. 
Ceva se întâmplase cu scripca. Sarea era de vină, bănuiesc, 
aşa cum era de vină pentru tot. 

— Ah! se tângui Simon. Nu-i bine. 

Dan mă scutură. 

— Ridică-te, Jaf, spuse el. Mă simţeam uşor, ca şi cum aş 
fi fost pe cale să plutesc înspre înaltul cerului. Sus, Jaf! 

Trase cuvertura de pe mine. Nu vedeam nimic. Soarele 
îmi inundase ochii, orbindu-mă. 

— Uşurel. larăşi mâna lui Dan. 

M-am lovit de Tim. 

— Ai grijă pe unde mergi! izbucni el. 

Am dat să vomit. Nu ieşi nimic. Lucrurile se aranjară. 

— Hai, Jaf, spuse Gabe. Pune mâna pe vâsla ta. 

Un căscat uriaş mă cutremură. M-am ridicat cu greutate. 
Skip şedea lângă mine şi plângea, cu chipul în formă de 
lună de nerecunoscut. Avea o paloare maronie. Pielea i se 
lipise de craniu, deşi ochii îi erau încă luminoşi. 

— E totu-n regulă, Skip? l-am descusut eu. 

A dat din cap. 

Yan era într-o stare proastă. 

— Voi sunteţi cinci, şi noi şase, rosti căpitanul. Nu mai 
luaţi pe cineva? Omul ăsta are nevoie să se-ntindă, avem 
nevoie de mai mult loc. 

Aşa că Dag a venit la noi în barcă şi ne-am afundat mai 
mult în apă. În ambarcaţiunea căpitanului, Yan se întinse ca 
un buştean. John Copper gemu şi se ţinu de stomac, bâjbâi 
după nădragi şi-şi scoase fundul sfrijit peste marginea 
bărcii, lăsând să se scurgă în mare mizeria de un verde- 
închis. 

Nici nu merita să mai numeri zilele, totul era nemişcat. 


Nu era nimic de făcut, decât să zaci şi să moţăi. Însă te tot 
trezeşti, asta-i dandanaua. Intotdeauna există câte unul 
care geme sau care-şi clefăie dezgustător gingia, cineva 
care înjură şi bolboroseşte, trezindu-se din vis cu un strigăt. 
Intotdeauna inima-ţi ciocăneşte neîncetat în urechi, de 
parcă ar fi fost pe cale să plesnească. Când se-nseră, Yan 
refuză porţia lui de pâine. O dădu la o parte. Nici măcar nu 
bău. Simon încercă să i-o toarne în gură, însă Yan o lăsă să 
curgă pe lângă. Ne-am mâncat porţiile şi ne-am băut raţia 
de apă şi, în tot acest timp, Yan nu schiţă nicio mişcare, 
deşi în gâtlejul lui se auzea un soi de freamăt, iar ochii îi 
jucau în cap şi era straniu să-i privim pleoapele devenite 
transparente. După o vreme, mişcările astea se potoliră, 
apoi căpitanul îşi lăsă mâna pe chipul lui Yan, îi pipăi 
încheietura mâinii şi gâtul, ca să simtă pulsul, însă nu simţi 
nimic. 

— A murit, spuse el. 

Nu-nsemna nimic. Am zăbovit o vreme acolo, lângă Yan, 
care zăcea fără suflare, apoi Simon grăi: 

— Şi-acum, ce facem? 

Căpitanul oftă. 

— Putem să-i folosim cingătoarea, spuse Wilson Pride. E 
de folos. 

Urmă o altă tăcere lungă. 

— Datina mării, rosti Simon fără intonaţie. 

— Nu. Era glasul lui Gabriel. 

— Să zicem că, adăugă Tim, am putea... 

— Nu, se opuse Gabriel. 

— N-am vrut să spun... 

— Nu. 

— Am vrut să spun momeală. Nadă pentru rechini, atunci 
am putea prinde... 

— Nu. 

— Ce rechini? întrebă Skip. 

Era adevărat, apele acelea erau pustii. 

— Am putea... 

Căpitanul se urni din loc. 

— Să-l pregătim pentru mare, grăi el morocănos. 


Aşa că Simon şi Wilson i-au luat cingătoarea, ca s-o 
fierbem în ziua următoare, şi l-au cusut în hainele sale, aşa 
cum făcuserăm şi cu domnul Rainey, apoi l-am încredinţat 
mării. Avea să ne fie dor de Yan, însă nu era suficientă apă 
pentru lacrimi şi cu toţii eram pustiiţi. Niciunul dintre noi n- 
avea habar ce fel de rugăciune să spunem pentru acest 
suflet oriental. Nimeni nu ştia cum se făceau lucrurile în 
ţara lui. Aşa că, şi de astă dată, căpitanul a bolborosit ceva, 
noi ne-am plecat capetele şi am închis ochii, eu am adormit 
pe jumătate şi de-abia dacă am observat când l-au aruncat 
în mare. In acea seară, rugăciunile au sunat cam aşa: 
„Doamne, suntem zece suflete aflate pe mare...“, iar eu 
aproape c-am izbucnit în râs. Suntem douăsprezece, 
unsprezece, zece, nouă, opt suflete pe mare... 

Odată şi-odată, numărătoarea asta inversă înfricoşătoare 
trebuia să-nceteze. 


Dag se întoarse din nou în barca lor, aşa că eram iarăşi 
cinci. Starea lui John Copper începuse să se-nrăutăţească, 
se căca întruna, şi nici Gabriel nu arăta prea grozav. O briză 
uşoară bătu două sau trei zile, fără oprire, îmbărbătându-ne 
pe toţi. Simon îşi luă scripca şi scârţâi cu arcuşul o vreme, 
apoi începurăm cu toţii să cântăm. Nu că eram în stare să 
cântăm cu adevărat, nu că scripca ar fi scos alte sunete în 
afară de scârţâieli, însă cu toţii ne străduiam. Totul se 
transformă în nu ştiu ce să zic, într-un priveghi, poate, un 
priveghi vesel. Săltam laolaltă pe ocean, la lumina lunii, iar 
lumea era minunată. Tim şi cu mine ne tineam de mâini şi 
cântam aşa cum puteam. Cântecele sunt cele mai bune ca 
să aducă lumea la un loc şi să stârnească cel mai plăcut soi 
de lacrimi. Am cântat, Dan a mormăit şi el împreună cu noi, 
la fel şi Dag, cu un glas încă surprinzător de pur. Gabriel îşi 
lăsă capul pe perna cocoloşită din pielea suptă a unei vâsle, 
cu ochii holbaţi şi sclipitori din cauza lacrimilor. Am cântat: 
„Hei, ai fost vreodat' pe Rio Grande?“, „Reuben Ranzo“ şi 
„După colţ, Sally“, iar când glasurile ni s-au stins, am 
fredonat în bezna tăcerii. Tim mă tinu de braţ cât dormi, 
strângându-mă atât de tare, încât mă durea. Gura i se 


căscă, iar capul îi căzu pe spate. Mă duse cu gândul acasă. 
Eu şi cu el curăţând bătătura, aruncând jigniri reciproc. 
Frigul din zori, un ghiorţăit în stomac. Mănunchiuri de păr 
căzând. Nu, asta-i acum. Mă bucur că mama nu poate să 
vadă toate astea. Nu i-ar plăcea deloc, sărmana mama. Ar 
plânge. Ce-aş fi putut să fac? Era prea mare, mă cotropea. 
Aşa că am alungat-o, nu prea departe, nu cât să n-o pot 
chema din nou, ori de câte ori voiam. In schimb, m-am dus 
la Ishbel. Ultimul lucru pe care l-am văzut a fost un nor care 
se apropia, ajungând chiar deasupra, întunecând totul. M- 
am scufundat la loc în somn, moale ca norul, căldura din 
patul meu ud fleaşcă. Am deschis ochii într-un întuneric 
atât de intens, încât era ca şi cum aş fi fost orb. Ceva uriaş 
plesnea oceanul undeva nu foarte departe, plonjând, 
împroşcând şi zvârcolindu-se. Mâna lui Tim se afla încă pe 
braţul meu, ţinându-mă strâns. O voce rostea monoton: „Te 
rog, Doamne, te rog, Doamne, te rog, Doamne, te rog, 
Doamne“, la nesfârşit. 

— Tim, am spus eu, ce e? 

Un braţ mă cuprinse. 

— Nu ştiu. 

— Stai acolo liniştit, spuse Dan, o să treacă. 

Se-auzea de parcă munţii s-ar fi prăbuşit în mare. Nu 
semăna cu zgomotul făcut de o balenă. Nu semăna cu 
nimic din ce ştiam. Vreun monstru se ridicase din adâncuri, 
din adâncul întunecat de sub noi, o creatură 
înspăimântătoare şi pizmaşă. E-adevărat că pe pământ 
sunt locuri de groază, povârnişuri fără fund, prăpăstii care 
se cască şi scuipă suflul iadului. E-adevărat că există locuri 
rele, sunete tânguitoare pe deasupra valurilor, vânturi 
sălbatice care urlă cu glasurile sufletelor înecate. Echipajul 
vasului Essex încă mai navighează prin mările astea. Am 
pornit să mă smiorcăi. Era mare şi aproape, ce-o fi fost 
acolo, iar apa stârnită de mişcarea sa plesnea barca pe-o 
latură. 

— Nu-i nimic, spuse Tim, se-ndepărtează. 

— Te rog, Doamne, te rog, Doamne, te rog, Doamne, te 
rog, te rog... 


Al cui glas era? 

Marea parcă îşi căscă gura şi trase creatura în adâncuri. 
O lumină  pâlpâi undeva, departe: ambarcaţiunea 
căpitanului. 

— A dispărut, spuse Dan. 


Capitolul 12 


Apoi n-am mai simţit nimic. Ceea ce rămăsese era mai 
luminos şi mai real. 

Marea se schimba neîntrerupt. Puteam să mă concentrez 
şi să mă gândesc aiurea, după propria voinţă, să-mi slăbesc 
concentrarea şi s-o înteţesc, s-o furişez, s-o reped şi s-o 
deplasez. Zile întregi au trecut astfel. O dată am auzit, abia 
desluşit, glasul unei fete cântând în depărtare. Cerul? 
Marea? Nu ştiu. Era trist şi delicat şi nu puteai să-l auzi fără 
să boceşti. Cine era, nu ştiu. lubire pierdută. Dispărută fără 
urmă. Dacă n-aş fi fost lipsit de puteri, aş fi putut să mă 
strecor peste bord, să înot până la ea. De dimineaţă, cântul 
ei a acoperit vocea mării şi a vântului, iar la amiază s-a 
potolit. După aceea, un rechin foarte frumos a venit înotând 
printre bărci, pe-acolo pe unde noi nu-l puteam ajunge. Doi 
rechini! Înotătoare ascuţite şi negre, tăind dungi în mare. 
Mâncare. Noi pentru ei, ei pentru noi. Ar fi trebuit să-l 
păstrăm pe Yan ca momeală. Treaba asta n-ar mai fi 
însemnat nimic pentru el, nu-i aşa? Vedeam chipul lui Yan, 
aşa cum îl văzusem ultima dată, cu buzele depărtate, 
imaginea unui cap micşorat din cauza felului în care buzele 
i se întindeau peste dinţii lungi. Avea gingiile albe, ca 
oasele. Ilnotătoarele negre ne-au însoţit toată ziua, agitând 
apa, înotând în cercuri, apropiindu-se şi îndepărtându-se. 
Wilson Pride începuse să se simtă rău, la fel şi Dag. Totuşi, 
sărmanul Joe era cel mai grav; se ridica, vorbea în dodii, se 
prăbuşea la loc. 

El o să fie următorul. 

Gabriel mă împunse. Cartul meu. Tras cu forţa. Ameţit. 
Stăteam pe piciorul lui Skip. 

— Du-te dracului, mărâi el. 

— Du-te tu! 

Lovi cu piciorul desculţ, însă rată. 

Cartul meu. 

Am uitat de ce mă aflam acolo. Ochii îmi erau foarte 
bătrâni de-acum, îngustaţi, capabili să privească direct în 


cea mai puternică lumină. Mă simţeam ca o muscă pe un 
tavan. Ca şi cum aş fi stat cu capu-n jos, cerul se întindea 
dedesubt şi marea era sus, iar între cele două nu exista 
nicio diferenţă, n-aveau nici început şi nici sfârşit. Nu eram 
tulburat, nu atunci, nu cu adevărat, deşi începusem să 
tremur, iar părul mi se zbârlise pe braţe şi pe ceafă. N-aş 
putea spune că eram speriat, nici vorbă de-aşa ceva, era 
prea mult pentru ce simţeam eu, ceea ce venea era mai 
mare, ceva invizibil care se ridica, aidoma senzaţiei care 
pluteşte-n aer înainte ca fulgerul să lovească, mai mare 
decât marea şi decât cerul, care acoperea totul. Se auzi un 
sunet slab, subţire, un murmur viu care se apropia, îl 
simţeam cum se mişcă în capul meu, apoi zbură sus şi se 
disipă, ca şi cum o mulţime de copii ar fi gângurit dincolo 
de cer. 

— Dar aşa e, spuse Skip, e ceva acolo. Şi tu auzi. 

Respirația îi puţea. 

N-aş zice că auzisem. 

— Da, am spus, aud. Mă simţeam sfârşit. Ce e? am 
întrebat eu. Zâmbi misterios. Nu ştii mai multe decât mine, 
am adăugat eu. 

— Am zis eu că ştiu? 

— Nu ştiu. Parcă da. 

— Ştiu unele lucruri. 

Se ghemui lângă mine, prinzându-şi picioarele cu braţele. 
Pantalonii îi erau zdrenţuiţi şi rupţi, genunchii îi ieşeau prin 
pânză, ascuţiţi şi osoşi. În timp ce vorbea, îşi scobea cu 
cruzime o coajă ce i se desprindea de pe piciorul drept, 
inspirând şuierător aer printre dinţi. 

— E sălbatic, spuse el. Foarte, foarte sălbatic, Jaf, într- 
adevăr, foarte, foarte sălbatic. 

Sunetul devenise acum un zumzet, schimbător, de-abia 
auzit, continuu. Din genunchiul lui Skip izbucni sângele, ca 
o băşică roşie şi lucioasă. Işi linse rana. 

— Şi foarte, foarte bătrân, adăugă el. 

leşi şi mai mult sânge, vâscos şi lipicios. Mirosea a ficat, 
ca rinichii tăiaţi şi pregătiţi să fie prăjiţi. 

— Bătrân de milioane şi milioane de ani şi merge pe 


vârfurile copitelor. 

Visul meu, dragonul păşind pe vârfuri, pe suprafaţa 
oceanului. 

— Dacă vine, continuă el, încearcă să nu-l priveşti. Sunt 
unele lucruri pe care n-ar trebui să le vezi. 

— Mi-e teamă, i-am spus eu. 

Se uită la mine cu atenţie. Am început să plâng, pentru 
că-mi era prea teamă şi nu mai puteam judeca nimic ca 
lumea. Îşi supse genunchiul. 

— Sunt ametit, am spus eu. 

Continuă să-şi sugă genunchiul, iar eu am început să 
salivez şi să bocesc. 

— Dan, spuse Skip, Jaf nu se simte bine, n-ar trebui să 
facă de cart. 

Sânge. Gust. E ceva mai bun decât pielea. Puțin doar. 
Dacă zgândăresc cojile rănii ăsteia de la cot, o să curgă 
sânge, iar durerea nici nu contează. Dar e greu de ajuns 
acolo. Dacă s-ar face mai mare asta, de pe încheietura 
mâinii... Nu-mi pasă de sare, de usturătură, de teama care 
pândeşte, tot ce vreau este nişte mâncare, nici nu există 
altceva, nimic, nimic. 

— Nu-i nimic, Jaff, spuse Dan. 

— Lasă-l să stea întins, se auzi glasul lui Dan. 

Am adormit. Când m-am trezit, era mai răcoare şi mă 
întremasem suficient cât să mă ridic în şezut. Cele două 
bărci se aflau una lângă alta, cu totul nemişcate. Am auzit 
glasuri. 

— Ce spune? 

— Al dracu’ dacă ştiu. 

— Nici măcar nu sună a engleză. 

— Portugheză? 

— Obrigado, obrigado, tres senhora, tres, por favor... 

În Horta, pe plajă, bătrâna cerşetoare cu mâna întinsă. 

— A murit, spuse căpitanul. 

John Copper. 

Dan îşi plecă faţa, acoperind-o cu palmele. Soarele 
arunca scânteieri roşii pe suprafaţa apei. Eram apatici. lată- 
ne aici - câţi eram? -, nu eram sigur - câţi eram? -, închid 


ochii şi iată-ne din nou pe toţi, Billy Stock, Joe Harper şi 
Henry Cash şi toţi ceilalţi, nimic nu s-a întâmplat, nimic, 
poţi să te-ntorci, e un chin şi trebuie să te-ncordezi tare, 
dar cu siguranţă e real şi te poţi întoarce. 

— Şi-acum? întrebă Dan, cu ochii bulbucaţi pe suprafaţa 
stranie şi proeminentă a chipului său. Însă nimeni nu 
răspunse şi nimeni nu ştia. 


Căpitanul şi Wilson Pride l-au măcelărit. N-am văzut 
nimic. S-au dus niţel mai încolo, iar eu mi-am ţinut capul 
peste copastie, am auzit zgomotele tăieturilor şi ale 
sfârtecărilor, prelingerea lichidului, mormăielile înăbuşite 
stârnite de efort. 

Respirația lui Tim, stătută şi puternică, îmi veni în ochi. 

— E bine, Jaf, spuse el, e bine, el nu mai e acolo, nu maie 
pe-aproape, e bine. 

In spatele meu am auzit respiraţia lui Gabriel, gâfâită, 
întretăiată. 

Am deschis ochii. Chipul lui Tim. Zâmbea. Începu să 
vorbească. O albeaţă se întinse între buzele lui. 

— Nu mai e mult de-acum, spuse el. 

Apă curgând. 

Gura îmi ardea şi mă furnica, gâtlejul mi se strângea. 

— Nu pot, spuse aspru Gabriel. 

— Ba poţi, îl contrazise Dan. 

Se apropiară, ne zgâlţâi apropierea lor. Skip strănută şi 
înghiţi în sec. 

— Au aprins focul, murmură Dan. 

— Nu-i nimic, Jaf. Tim zâmbea. 

Începuse să se-ntunece. Era plăcut să simţim mirosul de 
fum în nări şi să vedem flăcăruia jucăuşă. 

Imi duse cana la buze. 

— O-nghiţitură, rosti el. 

Sânge îngroşat, bogat. 

Am băut şi m-am întins pe spate, cu ochii larg deschişi, 
privind în sus către cerul nopţii ivit deodată. În aer s-a 
ridicat un miros fierbinte de carne gătită şi am simţit cum 
sub limbă îmi izbucneşte o durere ascuţită. Stelele atârnau 


joase. Pe când locuiam în Bermondsey, îmi era adesea 
foame. Mergeam pe malul apei, până la Southwark, ca să 
adulmec mâncarea fierbinte care se cocea în cuptoarele din 
Anchor. Dacă stăteam în stradă, între mirosurile grele ale 
zemurilor, era ca şi cum aş fi mâncat. Apele fluviului se 
izbeau de ţărmul din Southwark, dragul şi cenuşiul 
Southwark, aflat dincolo de ocean, peste un continent, la 
aceeaşi distanţă ca stelele strălucitoare. 

— E doar carne, îi spuse Dan lui Gabriel, însă Gabriel 
scutură din cap. Acum fredona foarte încet şi gutural, din 
fundul gâtului, holbându-se fix în faţă. Insă, în cele din 
urmă, trebui să mănânce. Cine n-ar fi făcut-o? Fusese un 
om mare, însă se transformase într-un băț. Când, în cele 
din urmă, a mâncat, a făcut-o cu furie, concentrat şi 
respirând anevoios. Dan îmi dădu o bucată de carne arsă, 
în mijloc moale precum o peltea subţire şi din care curgea 
nişte zeamă rozalie. Am supt din ea şi gura mi s-a umplut. 
Salivam şi în faţa mea se întindeau fire de salivă, ca la 
bebeluşi. 

— Am nevoie de o bavetă, am zis eu şi am râs cu toţii. Cu 
toţii salivam şi din gură ni se prelingeau picături, 
stomacurile croncăneau şi clocoteau. 

Ne-am mâncat porţiile, iar căpitanul a ordonat o măsură- 
n plus de apă pentru fiecare om. A spus că rămăsese nişte 
carne pentru a doua zi, că o depozitaseră în cutiile în care 
fuseseră pesmeţii şi c-ar trebui să ne ajungă o vreme. Apoi 
luminile s-au stins şi ne-am întins cu toţii. Eu tot vedeam 
chipul lui John Copper. 

Pentru că mâncaserăm bine; am şi dormit bine; sforăielile 
au învăluit barca, iar de dimineaţă îl aveam tot pe el în faţa 
ochilor, iar în stomac, un şarpe zbuciumat. Simţeam fierea 
în gât. Eram la fel de înfometat ca până atunci. 

— Uite, spuse Dan, bea. 

Soarele era deja sus, pe cer. Simon aprindea focul cu 
câteva surcele şi cu nişte fâşii de zdrenţe încolăcite. A 
trebuit să gătească ce mai rămăsese, a spus el, ca să nu se 
strice. O parte se stricase deja. Căpitanul inspecta o 
găleată cu resturi care începuseră să se-nverzească. 


— Ce crezi? întrebă el. 

— Aruncă-le-n apă, răspunse Simon. 

Le-a aruncat. 

— Cât mai poţi să-l ţii? 

Căpitanul dădu din cap către foc. Simon se strâmbă. 

— Zece minute. Şi mai mult, dar... 

— Hm? 

— Depinde câte zile. 

Wilson se simţea indispus şi stătea întins, cu o zdreanţă 
rece pe cap, chipul lui arămiu strălucind de sudoare. Dag, 
stând ameţit la pupa ambarcaţiunii, îşi ciupea neîncetat 
pleoapele umflate. Faţa lui avea aceeaşi expresie 
prostească dintotdeauna, însă picioarele şi braţele i se 
transformaseră într-un soi de şunci rozalii şi grăsune, 
pătate ici şi colo de furuncule umflate şi roşii. Am avut şi eu 
furuncule, nişte umflături arzânde şi furioase, unul în 
spatele genunchiului, altul pe coapsă, iar pe cel mai 
dureros l-am avut pe ceafă. 

— E straniu, să ştii, spuse Tim, acum mi-e mai foame ca 
niciodată. 

— Şi mie, i-am răspuns. 

— Aşa se-ntâmplă, spuse Dan. Nu vă frământaţi, avem 
de-ajuns pentru zece zile. 

La micul dejun am primit o felie de carne, alături de 
pesmeţi. Am tras de-a mea ca să ţină cât mai mult. Dan 
fredona o melodie, stând cu spatele sprijinit de provă, cu 
braţele azvârlite peste lemnul parapetului. Mi-a făcut cu 
ochiul când i-am prins privirea. 

— Totu-i bine, Jaf, spuse el. Totul merge strună. 

Uneori, căpitanul şi Dan se mai duceau să discute, ca şi 
cum ar mai fi fost ceva de făcut, însă cât priveşte navigația, 
se întâmplau foarte puţine. Skip rânjea şi bolborosea, 
uneori râdea stins. Tim blestema şi înjura. Gabriel 
bolborosea rugăciuni, bâzâind melancolic şi ritmat în 
urechile mele. Simon pur şi simplu nu mai era acolo. Trupul 
lui era prezent, bineînţeles, însă nu mai cânta la scripcă, 
de-abia dacă mai scotea vreo vorbă şi nici nu se sinchisea 
să se mişte, o făcea doar atunci când n-avea încotro. De- 


abia dacă îşi mai ridica privirea, atunci când ne urmărea 
vreun rechin sau când un tunet bubuia înspre apus, ori 
când o fulgerare tăcută spinteca văzduhul. Dag îşi rodea 
unghiile, deşi nu mai rămăsese nimic din ele. Mi-am amintit 
de mâinile îngrozitoare ale lui Ishbel. Sărmana Ishbel! Ce 
foame mistuitoare trebuie să fi simţit ca să se autodevoreze 
în asemenea hal! Trebuie să fi fost foarte dureros. Atunci 
am văzut-o limpede şi m-a cuprins un dor imens de casă, 
de Highway, de docuri, de mine împreună cu ea şi cu Tim, 
de arabii de pe străzi, care alergau de colo-colo. 

— ii minte? l-am întrebat pe Tim. 

— Bineînţeles, spuse el, de parcă putea să-mi citească 
gândurile. Apoi se aplecă înainte, rânji şi mă ciufuli. Micul 
Lascar, nu-i aşa? adăugă. 

Căldura era apăsătoare, nici nu puteam gândi din pricina 
asta. 

— Ai auzit? întrebă Skip. 

— Ce-i? 

Gabriel râse scurt. 

— Acum am înnebunit cu toţii, grăi el şi se-ntoarse la 
rugăciunile lui. 

— Ascultaţi. 

Nu era chiar un sunet. Mai degrabă, vibrația din urechi 
atunci când o mie de mile de vid apasă pe ele. Mai 
degrabă, sentimentul că stihiile ne pun la locul nostru. 

— Uitați-vă acolo, spuse Dan. Işi puse braţele în jurul 
meu şi-al lui Tim. Băieţii mei, rosti el şi lacrimile se prăvăliră 
din colţurile maronii ale ochilor lui mici şi trişti. Băieţii mei, 
o să vă duc teferi acasă! Într-un fel sau altul. Nu i-am 
promis eu bătrânului Jamrach că o să-i aduc băieţii teferi 
acasă? 

Ceva se întâmpla. Marea începuse să se schimbe. Ceva 
straniu, aidoma crepusculului sau furtunii, cădea pe 
pământ. 

— Copii, rosti Dan Rymer, cu lacrimi scurgându-se printre 
ridurile chipului său. 

— Câţi ani ai, Dan? l-am întrebat eu. 

Rânji. 


— Ultima dată aveam şaizeci şi doi, îmi răspunse. 

— Eşti foarte bătrân, spuse Tim. 

Dan râse. 

— Bătrânul mării! 

Mării nu-i păsa. Eram nişte nimicuri. 

— Ce-i? întrebă Dag. 

— Şşt! Căpitanul îşi acoperi ochii. 

— Ţineţi-vă de mâini, băieţi, zise Dan. O să-nfruntăm 
totul împreună. Se transformase în nişte aripi protectoare, 
iar noi ne-am cuibărit sub ele. Am auzit un zgomot 
deasupra norilor, un glas sau mai multe, n-a fost chip să-mi 
dau seama: o fiinţă umană, un animal, ceva cu multe 
coarde, copilăros, sălbatic precum un prunc care urlă. Nimic 
mai sălbatic. 

— Ţineţi-vă de mâini, spuse din nou. 

Tim mă prinse de mână. Chipul lui, vârât într-al meu, cu 
privirea disperată, zâmbind. 

— Jaffy, rosti el, bătrâne Jaf. 

— Impreună, băieţi, spuse Dan. 

Ambarcaţiunea căpitanului se apropie mai mult. 

— Trageţi, trageţi, spuse o voce. 

Zgomotul bârnelor care se izbeau de alte bârne. 

— Domnule Rymer! strigă căpitanul. E totul bine? 

— E bine! răspunse Dan. 

— Ce gândeşti că-i treaba asta de se-apropie? Furtună? 

Dan adulmecă aerul ca un căţel. 

— Se-apropie, răspunse. 

Zgomotul îmi umplu urechile şi explodă. Mă sprijineam 
de braţul lui Dan. Buzele lui erau lângă urechea mea. 

— Cuminte, Jaf! spuse el. Acum întinde-te şi dormi, dacă 
poţi. Nu-ţi face griji pentru nimic. In curând o s-ajungem 
acasă. 

Ne convinse pe mine şi pe Tim să ne întindem, ca şi cum 
am fi fost bebeluşi, aşa încât a trebuit să-nchidem ochii şi 
să ne prefacem că dormim, ca să-i fim pe plac. Asta l-a 
făcut fericit. Dan cânta somnoros, în timp ce făcea pipi 
peste bord. 

— „Când alte buze şi-alte inimi poveşti de dragoste vor 


depăna...“ 

— Ce se-ntâmplă, Dan? Ce se-ntâmplă? 

— Nimic. Totul e-n regulă. 

Mi-am adus aminte de Skip. Am întors capul. 

— Skip, am spus eu, mai eşti întreg la minte, băiete? 

Zâmbi. 

— Am fost eu vreodată întreg la minte? 

— Uite, spuse Dan şi mă ridică să-mi picure apă pe buze. 
Am tras cu ochiul peste copastie. Am zărit barca în care se 
afla căpitanul, profilându-se neagră pe un fundal roşu. Se 
zăreau nişte forme prăbuşite, toate dormind într-o noapte 
ce se-apropia. Nimeni nu făcea de cart. Asta nu era de bine. 

Skip mă-nşfăcă de mână, zdravăn, de antebraţ, chiar de 
sub cot, tăios. 


— Priveşte! 
Se-ntuneca. 

— Nu-i nimic acolo. 
— Ba da, e. 

— Nu ştiu. Ce-i? 


Avea vedenii, nu încape îndoială. Ghearele lui sub cotul 
meu. 

— Acu'! Acu’! spuse el. Acu’ se-ntoarce cu faţa-ncoa'. 

— Lasă-mă în pace! l-am desprins mâna. 

— Tacă-ţi pliscul ăla prost, zise Tim furios. Tu ai fost de 
vină de la bun început, Skip, chiar tu ai spus-o. Ce-a fost? 
Ce-ai făcut? Ce? 

Skip îşi acoperi ochii. 

— Tu eşti de vină! 

— Băieți, băieţi, ne despărţi părintele Dan. 


Pâinea căpitanului se termină, la fel şi carnea. 
Furunculele explodară, pielea noastră era presărată cu 
vulcani. Am aşteptat să moară Wilson Pride. Da, chiar aşa. 
Ştiam că el o să urmeze. La asta ajunsesem, mi-o doream, 
speram, în timp ce el zăcea arzând în sudoarea uscată, iar 
limba vineţie îi ieşea printre buze. Bucătarul nostru, cel 
care ne făcea tocăniţă, cocă şi ciorbă de orz, orez şi mazăre 
de la el de-acasă, drese cu ce-i pica la-ndemână sau doar 


cu puţină sare, o ridiche, câteva ierburi verzi jumulite de 
pe-o insulă pustie. Puțin peşte prăjit. Peşti mici, cu 
măruntaie cu tot, cu cap, coadă, ochi şi tot restul. Ah, burta 
mea, marea văgăună a lumii! Ciorbă. Ciorbă fierbinte, 
aburind apetisantă. Frunze mari, verzi, rădăcini portocalii, 
praz mătăsos fierbând la foc mic, lichidul auriu zburdalnic. 

— Mama mea, am zis eu, făcea ciorbă. Punea şi nişte 
ciolan, dacă putea să facă rost. Fasole şi mazăre. Napi. 
Morcovi. 

— Ai dat drumul dragonului, spunea Tim, asta ai făcut! 

— Da! Şi? 

— Aşa ai făcut. Ai spus doar. l-ai dat drumul. 

— Praz, am reluat eu, prazul e foarte important. E nevoie 
de praz. 

Wilson nu mai găteşte. Wilson a plecat departe. Sufletul 
lui a plecat hoinar, cu raniţa pe umăr. Am încercat să 
vorbesc cu Tim despre cum nu mai puteam să deosebesc 
binele de rău şi despre cum sunt de piatră şi de foc, mă tot 
frământ, despre cum mi se năzare că am multe, multe 
lucruri să-i spun, dar nu pot să vorbesc, nu pot să rostesc 
cuvintele de pe limbă, pentru că e prea greu şi prea stupid. 

Căpitanul ridică tăcut peticul fierbinte de pe fruntea lui 
Wilson, îl înmuie în mare şi-l scoase rece, îl stoarse, îl 
scutură cu putere şi-l puse la loc pe capul muribundului. 

Wilson vorbea sau mai degrabă bolborosea fără rost. 
Buzele lui mari se uscaseră şi se întorseseră către interior, 
iar ochii lui, când nu erau închişi, se holbau la cer cu o 
expresie aproape amuzată. 

— Am mai navigat cu el de două ori, spuse căpitanul. 

— Chiar aşa? Dan îşi scărpina mereu coaja de pe gât. 

— Simon, vrei să te dai mai într-o parte, ca să-i faci puţin 
loc? Se va sfârşi în curând. 

Simon se mută, astfel că şi Dag trebui să se mişte, 
crispându-se din cauza picioarelor umflate, care acum erau 
de culoarea costiţei prăjite. Chipul i se boţi şi, preţ de 
câteva clipe, plânse fără lacrimi. 

Dan ne chemă la el ca pe puii de găină. 

— Veniţi aici, băieţi, grăi el. N-are rost să priviţi. 


Am şezut alături de el, la prova. 

— Uitaţi-vă la mine, spuse el. Avem de făcut ceva foarte 
important. Este un ordin. Trebuie să vă amintiţi toate 
cuvintele cântecului „Tutunul nu-i decât o buruiană 
indiană”. 

— Nu le ştiu! protestă Tim. 

— Ba da, le ştii. Gândeşte-te. Ţi-aduci aminte când am 
stat lângă Treptele Wapping? 

— Da, dar nu-mi amintesc niciun cuvânt. 

— Trebuie să-ncerci. Jaffy, tu ştii? 

— Ştiu doar primele două versuri. 

— Bun. Tu începi. 


Tutunul nu-i decât o buruiană indiană, 
Dimineaţa creşte verde, se taie la asfintit, 
Țărână suntem... 


— Şi încă ceva, rosti Tim. 


Țărână suntem, la-la-la, 
La asta să cugeți când fumezi tutun. 


Tim se uită la Dan. 

— Mai departe, „Saboţii isteţi”, spuse el. „Pipa care-i atât 
de albă”, cântă Dan uşurel. „Toţi se bucură de ea. / Se 
strică de-ndat'...“ 

Urmă o scurtă pauză. Respirația şuierătoare a lui Wilson 
o umplu. 

— Hai, Tim, spuse Dan scuturându-l, e rândul tău. Uită-te 
la mine. „Se strică de-ndat'.“ Ce urmează? 

— „Aşa-i e omului dat...”, continuă Tim şi toţi trei am 
început să cântăm la unison: „La asta să cugeţi când 
fumezi tutun.” 

— Ce sufleţele fericite sunteţi voi! se răsti Gabriel iritat. 


— Skip? ÎI ştii? 
Skip dădu din cap în semn că nu. Ochii îi erau mari şi 
sticloşi. 


— Potoleşte-te, Wilson, omule, nu te-mpotrivi, spuse 


căpitanul cu voce plată. 

Wilson scânci ca un bebeluş. 

— la uită-te la grumazul lui, spuse Dag. 

Am întors capul. 

— Jaf! Dan mă luă de bărbie şi-mi întoarse privirea. 
Următorul vers, haide! 

— Nu ştiu. 

— Concentrează-te! ÎI ştii. 

— Banu. 

Începu să se-audă un zgomot ca de foale. 

— Încep eu. „Pipa tare păcătoasă e, sufletul omului îl 
dezvăluie...“ 

Se înecă. Gâtul i se strângea. Glasul parcă i se înălța 
dintr-o prăpastie, un urlet de animal flămând. 

— Nu te mişca, spuse căpitanul. 

— Uită-te la gâtul lui, zise Dag înfricoşat. 

— Tim! Zi-i mai departe! 

— „Plin de păcate“, rosti Tim. 

— Bine! Jaf! 

— Nu ştiu. 

— Încearcă! 

Nu-mi aduc aminte. Ceva despre fum şi cum că toţi în 
ţărână ne-ntoarcem bla, bla, bla... 

— „Cenuşa ce-o lăsăm în urmă“, spuse Tim triumfător, 
„la ea să luăm aminte.” 

— A, da, am zis eu şi m-am alăturat: 


Căci tot țărână vom ajunge. 
La asta să cugeți când fumezi tutun! 


— Haideţi, haideţi, haideţi, încă un vers, măi băieţi, 
gândiţi-vă bine! 

— „Fumul“, am zis eu. 

Un sunet îngrozitor, ca de vomat răpăit şi de înecat, ca şi 
cum plămânii omului se ridicaseră înspre gâtlej şi-i ieşeau 
pe gură. 

— „Fum“! Dan pocni din degete. Skip! E rândul tău! 

Skip plângea. 


O răsuflare precum scrâşnetul unei unghii pe o tablă, 
ridicându-se în infinitul tăcut. 

— „Fumul”, spuse Dan vitejeşte, „care-i aşa de...“ 

— Nu! Era vocea lui Tim. „Fumul care se ridică...“ 

— Asta-i, spuse căpitanul. 


Capitolul 13 


Acum sunt trei în barca lor, iar noi suntem cinci. Am 
numărat pe degete. Suntem opt cu toţii. Ar trebui oare să 
se ducă cineva în barca cealaltă? Dar cine? 

— Băieți, vreau să staţi aici, zise Dan. 

Mai rămâneau Skip şi Gabriel şi niciunul nu voia să se 
ducă. Şedem cu toţii, gândindu-ne tâmp. Oricum, cineva 
zice, prea târziu de-acum, că se-ntunecă în curând. Pentru 
numele lui Dumnezeu, să nu hotărâm nimic acum. Noaptea 
e un sfetnic bun. Am mâncat. Şi treaba asta ne-a prostit. 
Acum ar trebui să spunem rugăciunile, ca de obicei, dar noi 
zăcem ca nişte saci ghiftuiţi, nimeni nu se mişcă. 

Se lăsase noaptea şi nu se vedea nimic, nici măcar o 
stea. Nimeni nu aprinse vreun felinar şi nu rosti o vorbă. 

După o vreme, se auzi: 

— O, Doamne, spuse Dan pe un ton straniu şi sfidător, 
aproape declamând cu o notă ironică în glas, iată-ne aici... 
iată-ne încă aici. Suntem... suntem... 

— Opt, am completat eu. 

— Mulţumesc, Jaf. Suntem opt suflete pe mare. Ce mai ai 
de spus? 

Apoi se auziră râsete, nu ştiu ale cui, eu râdeam şi la fel 
şi Tim, pentru că era lângă mine, tremurând zdravăn. ŞI 
Dan, însă nu ştiu cine altcineva mai râdea. Câţiva. 
Intunericul care acoperea totul ne făcu să chicotim pe sub 
pături. Când ne-am oprit, se mai auzea doar zgomotul 
delicat şi liniştitor al valurilor. Am căscat. Saliva se stârni 
din nou, amară ca lămâia. Hălci de carne atârnau în 
întuneric, sărându-se încet şi uscându-se. 

După o vreme: 

— Fir-ar al dracului! strigă un glas, lehova invocând foc şi 
pucioasă. Era Gabriel, zbătându-se ca şi cum ar fi vrut să se 
ridice şi făcând barca să se-nciline. 

— Aşază-te! am mârâit cu toţii. 

Se prăbuşi zgomotos la loc, tunând cu o voce spartă: 

— Doamne! Doamne! Ce nenorocit de Dumnezeu e ăsta? 


Dumnezeu e rău. Asta e. Dumnezeu e rău şi diavolul a 
câştigat. Asta e! 

— Nu vorbi despre diavol! îl imploră Skip. 

— Linişteşte-te, zise Dan. 

— Cum? Să mă liniştesc? Gabriel râse, un lătrat lipsit de 
haz. Ai înnebunit? A 

— Tot ce se poate, răspunse Dan. In orice caz, linişteşte- 
te. 

— E cât se poate de simplu, spuse o altă voce lipsită de 
trup, statornică, cea a căpitanului, probabil, deşi nu părea a 
lui. Se poate să murim cu toţii. 

O mână se strecură într-a mea. 

— Nu vreau să mor! Cineva scâncea, nici acum nu ştiu 
cine. Simon, bănuiesc, deşi nu părea a fi glasul lui şi 
trecuse atât de mult de când vorbise, încât aproape că-l 
uitasem. Altcineva începu să plângă, scoțând sunete feroce 
şi aspre. 

Cineva zvâcni. 

— Blestemat să fii, Skip, spuse Gabriel, e numai vina ta! 

— Ştiu, ştiu. Glasul lui Skip, brusc lângă urechea mea, 
atât de aproape, încât am simţit cum îmi vibrează 
firişoarele de păr, o şoaptă slabă. Imi pare rău, îmi pare 
rău... 

— Ar trebui să te azvârlim peste bord. Era glasul lui Dag, 
cu dinţii încleştaţi, sughiţând. 

— Ajunge, spuse Dan. 

— Azvârliţi-l! În glasul lui Gabriel se simţea un rânjet. 

— Azvârliţi-l în apă! I se alătură şi Simon. 

— Azvârliţi-l! Azvârliţi-l în apă! Li se alăturase şi Tim, iar 
eu eram pe cale să fac acelaşi lucru, când se auzi vocea 
aspră a lui Dan: 

— Nu uitaţi că am un pistol, spuse el. Primul care vrea să 
ridice mâna asupra unuia dintre noi încasează primul glonţ. 

Tăcere. 

— Şi eu am pistol, vorbi căpitanul Proctor. Tăcere. Şi eu 
am pistol, repetă el prevenitor. Domnule Rymer, luminează- 
mă, rogu-te. Nu sunt eu căpitanul acestei... acestei... 

— Ba bine că nu. 


— Atunci, dacă e rost de-mpuşcat, eu hotărăsc. 

— Aşa-i. N-am vrut... 

— Nătărăilor! spuse Gabriel batjocoritor. Ce contează? 

Nimeni nu suflă o vorbă, vreme de câteva minute. 

Valurile erau mici şi egale, ca şi cum ar fi îngânat un 
cântec de leagăn, sus-jos, sus-jos, lalalalalalalalalaaa, 
mereu şi mereu şi... 

— Crezi că sunt nătărău! scrâşni căpitanul. Nu sunt 
nătărău! 

— Nimeni nu crede una ca asta, spuse Dan. 

Skip ţipă, un strigăt prelung, înfiorător, ca de nebun, 
care-mi străpunse capul, iar căpitanul urlă: 

— Faceţi-l să tacă, pentru numele lui Dumnezeu! 

— Skip, rosti Dan, vino-ncoa'! 

Apoi se dezlănţui iadul, o groază care trecea de la unul la 
altul, sărind printre noi, cuibărindu-se şi învăluindu-ne pe 
toţi, aidoma unui nor sufocant. Am auzit un scâncet foarte 
aproape de urechea mea. Apoi m-a înconjurat cu totul, 
eram în el şi una cu el, mă prăbuşeam în el, tânguit, jale şi 
scrâşnet de dinţi. 

— De-ajuns! Un foc de armă. 

Tăcere. Vorbea căpitanul. 

— Nu suntem animale, rosti el hărâit. Un sunet dacă mai 
aud, următorul glonţ n-o să mai nimerească doar aerul! 

Câteva clipe de respiraţii şovăitoare, fornăieli şi oftaturi 
care se risipiră. 

— Acum, continuă căpitanul, potoliţi-vă cu toţii şi culcaţi- 
vă! Domnule Rymer, stăpâneşte-l pe acel băiat! 

— Vino la mine, Skip, rosti blând Dan, cu o voce foarte 
ostenită. 

— la-l, spuse Gabriel îmbufnat. Nu pot să dorm din cauza 
lui. 

— Să dormi? întrebă Tim. Tu să dormi? 

Am început să râdem iarăşi cu toţii. În întuneric, Skip 
călcă peste mine. 

— Du-te dracului, i-am spus. 

— lertare, răspunse. ` 

— Crezi că-s un nătărău, rosti hotărât căpitanul. Incă sunt 


la comanda acestui voiaj. Trebuie să mă gândesc la 
bunăstarea tuturor. 

Skip se prăvăli pe undeva. Barca se clătină. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, culcaţi-vă! ordonă Dan. 

Întinderea tăcută a nopţii lipsite de lună şi de stele. 
Sforăitul lui Dag. Mâna moale a lui Tim într-a mea, iar eu 
gândindu-mă la mama. 

— Mamă, am rostit eu. 

— Da. Şşt! zise Dan. O s-o vezi pe maică-ta din nou. 

Moartea se-apropia. Şedea lângă mine. Mă durea, dacă 
era să mă iau după ceilalţi. Şi, dacă aşa li se întâmplase lor, 
de ce să nu mi se-ntâmple şi mie? Cum ajungi acolo? La 
moarte, vreau să spun, unde s-o nimeri să se-abată asupra 
ta: tu, cu respiraţia oprită, uluit. O să mă prăbuşesc sau o 
să plutesc? Când o să ştiu? Ce-o să aud? Ce-o să văd? Cerul 
întunecat sau senin? Peretele bărcii? O să mă duc cu 
greutate sau cu uşurinţă? Ce mâhnire! Mai mult ca orice, ce 
mâhnire să plec de pe lumea asta! 

Pesemne că am adormit. Ishbel şi cu mine, ca- 
ntotdeauna, plimbându-ne pe Highway. Totul era limpede şi 
luminos. Purta o rochie albă, ca a unei balerine, şi nu era 
vopsită pe faţă, arătând de parcă tocmai se trezise. Apoi 
mă aflam în vechea noastră locuinţă de pe Strada Watney, 
în odaia cu draperie unde bătrânele Silky şi Mari-Lou 
sforăiau, de cealaltă parte. Apoi din nou pe mare, 
gânguritul valurilor, sforăitul lui Skip. Cineva mă-nghiontea. 

— Nu ne-am luat rămas-bun! 

— Ce? 

Era glasul lui Tim. 

— Nu ne-am luat rămas-bun! Mă strângea furios de braţ. 
Avea să-mi facă o vânătaie. 

— Ce? 

— Nu-i bine! Nu-i bine! A 

— Sărmanul Wilson, spuse el. Intotdeauna trebuie să-ţi 
iei rămas-bun. 

— Ah! 

— Suntem blestemaţi! 

Înspre zori, cineva din cealaltă barcă începu să se roage 


cu o voce profundă, venită din stomac: 

— Te ro-o-g! Te ro-o-g! Te rog, te rog! Te ro-o-o-og, ah, te 
rog. Te rog, te rog. Te ro-o-o-g, te rog! Aaah! Te ro-o-g! 

— Taci! Un alt glas, trudit. 

Dan scoase un oftat gutural şi prelung. Puse o mână 
peste urechea mea, o clapă mare care să oprească 
sunetele. Cealaltă ureche îmi era lipită de burta lui, care se 
ridica şi se lăsa, iar eu auzeam nişte ghiorţăieli uşoare. 

— Nu pot să fac asta, am şoptit eu. Nu vreau să mor. 

— Nu pune la suflet, îmi spuse el. Culcă-te. 

Cât am dormit, am visat ospeţe şi mese gemând sub 
greutatea bucatelor, iar când m-am trezit, cu balele 
curgând, l-am zărit pe Dan, cu capul lăsat pe spate şi cu 
chipu-i distrus de furtună, privind către văzduh. 

— Ehei, lălăi el molcom, rana mi se deschide noaptea şi 
nu se potoleşte, chiar aşa. Ah, chiar aşa! Limba lui, umflată 
şi cenuşie ca o căpuşă uriaşă, îi trecu degeaba peste buze. 
Respir, prin urmare exist. Cugetarea n-are-a face. Şi-a supt 
un pic de sânge din braţ, cu o expresie gânditoare pe chip. 
Îmi prinse privirea şi schiţă un zâmbet frânt. Sprâncenele i 
se pleoştiseră şi crescuseră, devenind stufoase şi fioroase. 

— Îţi aminteşti cum spuneai tu: „Stai liniştit, am trecut 
prin rele mai rele“? Acum nu mai poţi să zici aşa, nu? Nu 
mai poţi. N-ai fost într-o situaţie mai grea ca asta, nu-i aşa? 

Dan cugetă de o clipă. 

— Nu, răspunse el, aşa-i. Dar stai liniştit. 

Dag se ridicase pe jumătate şi stătea proptit de copastie, 
vorbind în graiul său, o bolboroseală neîntreruptă, 
străbătută uneori de câte un chiot gutural, ca cel al unui 
puşti care-şi strigă câinele. 

— la uitaţi-vă ce se-ntâmplă! Era vocea lui Simon, 
ascuţită şi spartă, pe care rareori o auzeam în acele zile. 
Vai, nu! Se trase înapoi. 

Căpitanul strânse în mâini o zdreanţă jegoasă. 

— Nu mai e mult, murmură el. 

— Cee? 

Dag asuda sânge. Faţa lui ieşită în relief şi grumazul 
umflat, înnegrit de soare, secretau picături de transpiraţie 


rozalie. 

— Uite, Simon. 

Căpitanul îi dădu lui Simon zdreanţa, iar el şterse chipul 
lui Dag. Cârpa se murdări. 

— Daţi-i ceva să bea, ordonă căpitanul, măcar umeziţi-i 
buzele. 

Dag îşi deschise larg ochii albaştri. 

— Doamne! strigă Gabriel. Doamne! Ştie! Ştie! 

— Şşt! 

l-au picurat nişte apă pe buze şi i-au turnat şi-n gură. 
Limba i-a ţâşnit afară. 

— Mamă, orăcăi el. Mamă... Urmă un şuvoi de cuvinte, o 
altă explozie de sudoare rozalie pe pielea lui şi în ochi i se 
ivi brusc o expresie cumplită de înţelegere. 

— Nu-i nimic, grăi Simon, ştergându-l cu cârpa, în curând 
o să fie mai bine. 

Însă Dag ştia şi-l prinse pe Simon de încheietură. 

— Nu-i nimic, zise Simon, întinde-te acum. 

Ce mai zi a fost aia, ziua în care a murit Dag! Nu voia să 
stea întins. Se tot ridica, de ziceai că-i un hopa-mitică. 
Glasul îi revenea şi dispărea iarăşi, uneori tăcea chiar şi un 
ceas întreg şi te-ntrebai dacă a dat ortul popii, dar nu, îi 
auzeai suflul îngrozitor sfădindu-se cu lumea, ca nişte 
gheare care încercau să se agaţe de ceva. Skip o luase şi el 
razna, smiorcăindu-se îmbufnat ca un copil mare şi tâmpit, 
strigând din când în când despre ceva aflat lângă noi, pe 
apă, o arătare care semăna cu o capră şi un om şi un peşte 
în acelaşi timp. Zicea că rânjeşte şi că se ţine după noi. 
Chiar şi aşa, cu toţii eram scrântiţi, fiecare în felul lui, stând 
acolo neajutoraţi, cu marea lucind peste tot asemenea 
eternității, fără să zărim vreo velă, vreo insulă sau vreo 
piatră, nici măcar o pasăre. După-amiază, glasul lui Dag 
deveni straniu. Nu că am fi înţeles o iotă din ce îndrugase el 
pân-atunci, însă măcar avea o urmă de umanitate, dar 
acum se schimbase şi ajunsese ca cel al Minotaurului mitic, 
mugind ca un bou târât la sacrificiu, cu ochii jucându-i în 
cap. Se căcă pe el. Apoi se întâmplă ceva înfiorător, o 
imagine care mi s-a întipărit pe retină şi în tot ceea ce sunt, 


o imagine imposibil de alungat. Era aplecat peste copastie, 
iar Simon tocmai îi ştersese faţa. Căpitanul înmuia treanţa 
în mare. Ochii lui Dag erau deschişi, privind lumea cu un 
interes statornic, ca şi cum n-o mai văzuse până atunci. În 
clipa următoare, un şuvoi de sânge îi ţâşni din nas, apoi 
altele îi izbucniră din ochi, din gură şi din urechi. De parcă 
tot sângele îi ieşea din trup prin cap. 

Capul i s-a prăvălit în piept şi mort a fost. 

Dacă a fost groaza de sânge, nu ştiu, însă sfârşitul ăsta 
m-a tulburat mai mult decât toate celelalte la un loc, mai 
mult decât sunt în stare să zic. Am văzut acea imagine aşa 
cum vezi un demon în cel mai crunt coşmar, însă nu m-am 
trezit. Mi-am acoperit ochii cu palma şi am apăsat cu 
putere, simțind că-mi era rău. Mă ardeau din dorinţa de a 
plânge, însă n-au fost în stare. Nu mai era nimic. Nicio 
lacrimă. Oasele mi se frecară între ele şi de scândurile de 
sub mine. Simţeam mâna lui Tim într-a mea, însă acum nu 
erau decât nişte biete arătări, mâinile acelea: surcele 
maronii şi subţirele, legate între ele. Palmele zvâcneau 
nervoase. 

— Haideţi să terminăm odată, bine? spuse căpitanul. 
Ştim ce-avem de făcut... 

— Nu e drept, îi răspunse Simon, de ce trebuie să facem 
noi mereu asta, doar pentru că întotdeauna se-ntâmplă la 
noi în barcă? Ar mai trebui să pună mâna să facă şi-unu' de 
la ei! 

Dumnezeule, nu eu! 

— Data viitoare, promise căpitanul. 

Închizi ochii, dar tot trebuie să auzi. 

— Dan, am spus eu, cum e cel mai bine să-ţi iei singur 
zilele? 

— Să te-mpuşti, răspunse el pe loc. 

— Mi-ai da pistolul, dacă ţi l-aş cere? 

Mă privi preţ de o clipă nesfârşită. 

— Mă-ntreb şi eu dacă ţi l-aş da. Nu ştiu, Jaf. 

Mirosea a sânge, un iz adus de briză. 

A venit cana şi am băut-o. 

— Beţi, spuse Dan când veni rândul lui, ridicând cana ca 


şi cum ar fi fost un potir, acesta e sângele meu, pe care l- 
am vărsat pentru voi... 

Am avut carne zile la rând, apoi au urmat zile fără carne 
şi alte zile fără carne. Pe cer apăru o schimbare. Soarele 
deveni palid şi în aer se insinuă un zvon răcoros. În toate 
cele patru zări se adunară nori şi undeva departe, înspre 
răsărit, ploaia începu să cadă ca o perdea moale şi 
lucioasă,  albastru-cenuşie. Estul: coastele Americilor. 
Marinarii americani au un cântec care zice-aşa: „Ah, fost-ai 
vreodată în Rio Grande, unde dulcile sehoritas sunt 
aprige?” Fete cu părul negru şi pieptul planturos, primindu-i 
pe marinarii frânţi în paturi moi de fulgi. Vântul se înteţi. 
Cerul pâlpâi. Am strâns pânzele, iar vântul ne răsuci. 
Bărcile noastre se despărţiră, iar ploaia începu să cadă 
brusc, într-un şuvoi rece ca gheaţa, care ne udă până la 
piele, de era mai mare râsul cum, de la blestemul căldurii 
ăleia nenorocite, ajunseserăm dintr-odată să îngheţăm, uzi 
leoarcă. Ne-am întins în barcă. Se făcuse brusc întuneric, 
apa trebuia scoasă din barcă şi Gabriel nu putea. De când 
Skip se întorsese în barca cealaltă, Gabriel se întinsese şi 
acum de-abia mai putea să se ridice de pe scânduri. ÎI 
cuprinsese un tremurat puternic. Fiecare fulger îl înfăţişa 
zăcând în câţiva centimetri de apă rece, cu picioarele 
tremurânde şi dinţii încleştaţi. N-am apucat să punem capul 
jos până a doua zi de dimineaţă, când ploaia s-a domolit şi, 
de îndată ce m-am trezit, l-am văzut stând cu ochii închişi şi 
având pe chip o expresie concentrată. Căpătase o culoare 
verde-măslinie bizară. 

— Nu vrea să-şi mănânce raţia de pesmeţi, zise Tim. 

— Gabe? Trebuie să mănânci. 

N-a reacţionat. 

Apoi n-a mai mâncat deloc. Şi nici apă n-a mai vrut. 
Vântul se potolise, din sălbatic devenind furtunos, iar noi 
am plutit mai departe, săltând şi coborând. Nu mânca, însă 
a deschis ochii şi a-nceput iarăşi să-l blesteme pe 
Dumnezeu. 

In noaptea în care Gabriel a murit, am cântat „Orbul sta 
pe drum şi bocea“. 


Orbul sta pe drum şi bocea, 
Ah, orbul sta pe drum şi bocea! 
O, Doamne, mântuieşte-mă, 
Orbul sta pe drum şi bocea... 


Tot aşa, iar şi iar, la nesfârşit. De trei sau de patru ori la 
rând, glasurile noastre fiind subţiratice şi bătrâne de-acum. 
Şi Gabriel cânta, cu ochii închişi, senin. Fusese bun cu mine. 
N-aveam habar despre traiul lui pe uscat sau de dinainte 
să-l întâlnesc şi nici nu-mi aduceam aminte nimic, nu ştiu 
dacă mi-a spus au ba. Dar cât de profund l-am cunoscut în 
acel moment! Se opri din cântat, deschise ochii şi se uită 
direct la mine, cu privirea scăpărătoare. Mi s-a sfâşiat 
inima. A întins mâna spre mine şi i-am luat-o, însă nu mai 
avea putere să strângă. Palma îi era uscată şi sărată, 
aidoma unei scrumbii afumate. 

— Gabriel, nu te duce, am rostit eu, izbucnind în lacrimi. 
Dar s-a dus. Pur şi simplu s-a dus, în linişte, privindu-mă în 
acel fel anume. Era acolo, apoi n-a mai fost. În spatele 
ochilor căprui şi sticloşi nu mai era Gabriel. Te rog, Gabe, 
am continuat eu. 


Fusesem ameţit multă vreme, însă undeva pe-aici 
senzaţia se evaporă, se ridică în văzduh. Era altă lume, mai 
luminoasă decât cea de dinainte, ca şi cum tocmai ar fi fost 
zugrăvită cu o clipă în urmă. O magie ieşită din comun, 
răpindu-i pe acesta, pe acela, pe celălalt, unul câte unul, 
sorbindu-i din trupurile lor. M-am umplut, m-am umplut pe 
loc, totul curgându-mi din ochi şi pe chip. Treaba asta avea 
o frumuseţe a ei. Tovarăşii mei. Chipurile lor erau în mintea 
mea. Glasurile se uniseră în cântec. Şi carnea lor, 
minunată. Sângele subţire din măruntaie. Cheagurile, 
nemaipomenite. Lipicioase, dulci şi îndesate. Îmi dădeau 
viaţă. O găleată roşie şi brună. Îi simt mirosul. Nasul îmi 
este îmbibat de sare. Am carne, îmi curge nasul, sarea 
înţeapă, iar eu plâng. 

Nu ştiu ce zi era când ambarcaţiunea căpitanului a 


dispărut. Oricum, trecuseră câteva săptămâni. Săptămâni. 
Săptămâni, săptămâni trebuie să fi fost, pentru că Skip se 
întorsese la noi de teamă că au să-i taie beregata. 

— Mă urăsc, a zis. 

Deasupra apei se vedea chipul căpitanului, sălbatic şi 
trist. Gura lui Simon, deschisă, era aproape neagră. 

— Ei, haide, Skip, spuse Tim, o să-ţi fie bine cu noi. Cu 
toţii suntem băieţi faini, aici. Da' nu-ţi aduce demonii, atâta. 

— Nu-s demonii mei. De ce plânge Jaf? 

— Nu-mi dau seama. 

S-a întâmplat după asta, nu ştiu cât de târziu după. 

Mintea mi-o ia razna. Şovăie, tremură. Stă-n loc. Un vis 
ce se desfăşoară. 

Marea se tot schimba. A plouat vreme-ndelungată. 
Uneori, vântul bătea şi ne azvârlea de colo-colo. Bubele 
mele aveau o viaţă a lor, mă înţepau din cauza fierbinţelii şi 
a sării. Pe deasupra lor se formase un fel de promoroacă. 
Dan vorbea cu soţia lui. „Alice“, spunea el, „când ai de 
gând să mă tunzi?“ şi „Crezi c-ar trebui să ne mutăm înapoi 
în Putney, Ali?“ 

Şi, într-o dimineaţă, ambarcaţiunea căpitanului Proctor 
dispăruse. 

Marea era goală. Noi patru priveam şi priveam şi nu 
ziceam nimic. Bătuse vântul în noaptea aceea. Un suflu 
zdravăn îi dusese departe. 

Noi patru pluteam în derivă. Cântam. Aveam braţele unul 
în jurul celuilalt, toţi băieţi veseli. Eu, Tim, Dan, Skip. Dacă 
se pornea furtuna, ne încovoiam spinările ca să ne 
acoperim piepturile, ne strângeam unii-n alţii, respirând 
laolaltă aceeaşi duhoare de bilă sărat-acrişoară. Încă mai 
aveam nişte carne, nu şi foc. Aveam coaste. Când am 
isprăvit carnea, încă mai aveam nişte pesmeţi şi un pic de 
apă, din când în când. Insă nu poţi să cânţi la nesfârşit. 
Vocea ţi se sugrumă. Deschizi gura şi nu iese nimic. Tot ce 
se-aude e un sâsâit şuierător, fragil ca un strop de rouă, şi 
nimeni nu-l aude din cauza sâsâitului sărat al mării. Glasul 
ţi se opreşte şi creierul îţi iese prin creştetul capului, te 
avânţi sus de tot şi vezi de la înălţime orizontul curbat al 


lumii, albastru, albastru, albastru cât vezi cu ochii. Unul 
dintre vechile cântece ale lui Ishbel se-aude în capul tău, 
sirena cu un pieptăn şi cu un pahar în mână, în mâna ei, în 
mâna ei, cu un pieptăn şi cu un pahar în mână, şi îi apare 
faţa, ca o lună rotundă şi palidă, foarte solemnă şi, în 
acelaşi timp, se aude zgomotul unui cuţit scrâşnind pe un 
os sau pe un tendon întărit, sau cam aşa ceva. N-am avut 
nimic de-a face cu asta, era departe, departe, deasupra 
norilor. Chipul ei era un cuţit tăios. Chipul ei era orice-ar fi 
fost chestia în care mă aflam eu şi din care nu puteam ieşi. 
În cele din urmă avea să fie o linie dreaptă, care se întinde 
la infinit într-o parte şi-n alta, avea să fie capătul mării şi 
saltul ultimei cascade, o cădere într-un nimic alb, care 
înalţă spre tine o spumă şi în care te afunzi înainte de a-ţi 
da seama de impactul devastator. Într-acolo ne îndreptam, 
plutind în derivă, fiecare dintre noi avântându-se în văzduh 
şi întorcându-se, şi văzând ce se afla înaintea noastră, față- 
n faţă cu ceilalţi. Totul fără o vorbă; ne-am prins de mâini 
pentru salt. 

Într-o zi m-am trezit, iar limba îmi ieşise din gură. Se 
transformase într-o creatură pe care n-o ştiam, leneşă şi 
dolofană, umflată şi mustind, ca şi cum şi-ar fi croit drum 
spre lumină prin văgăuna uscată care era gura mea. 
Propria limbă mă făcea să râgâi, ceea ce mi-a umplut ochii 
de lacrimi pe care le-am sorbit recunoscător. Atunci am 
crezut că văd demonul lui Skip, o arătare cu copite 
despicate, rânjind asemenea unei năluci de pe cer, 
privindu-mă cu ochi sticloşi, inteligenţi şi plini de răutate. 
Cerul era întunecat, o dimineaţă cu un nor negru care se 
rostogolea, un tremurat în văzduh, marea suspinând. L-am 
văzut. M-am uitat la Skip, însă era dus, stătea acolo şi 
rânjea precum demonul, înspăimântându-mă cu privirea lui 
fixă. Faţa toată i se schimbase. Ochii îi erau holbaţi dureros, 
nişte sfere mari şi bulbucate, deasupra contururilor ascuţite 
ale oaselor lui. Când am privit iarăşi pe cer, demonul 
dispăruse. 

Am cerut apă. Adică am făcut un gest cu mâna către 
gură şi am scos un sunet din gâtlej, un fel de lătrat. Insă 


Dan mi-a spus: 

— Nu încă. 

A urmat un acces de furie al sufletului, lăuntric şi întru 
totul tăcut. Nu-i drept, am strigat eu. Nu-i drept! N-am făcut 
nimic rău! 

În cele din urmă am primit puţină apă, suficient cât să-mi 
umezesc limba umflată. Dan a picurat-o dintr-o cană pe 
buzele mele. 

— Haide, Jaf, spuse el, revino-ţi, băiete! 

Apă. O scurtă vreme, am putut vorbi. 

— E caraghios, spuse Tim. 

— Vreau să plec acasă. Skip se cuprinse cu braţele. 

Acasă. Sper că mama e bine. Aşa artrebui, Charley Grant 
e soi bun. Acasă, mama, Ishbel, n-o să mă mai întorc 
niciodată, n-o să ajung niciodată acasă, niciodată. Am 
simţit un foc în piept. Ceva să mă apere de groază, o 
pătură. Sunt viu, ard luminos cu capul plin de tot ce-a fost 
odată, casa noastră din Bermondsey, Highway, tigrul, 
păsările, aroma de şerbet de lămâie. 

Noaptea veni din nou, mai întunecată decât restul 
nopţilor. 

De dimineaţă am băut din nou şi am mâncat nişte 
resturi. Dan ne-a arătat ce mai rămăsese din mâncare: un 
pătrat de pesmet de mărimea unei cutii de chibrituri. Am 
râs. 

— E caraghios, spuse Tim, cu o uşoară exasperare în 
glas. De-ajuns. Uitaţi-vă la noi. 

— Vai, băieţi, zise Dan, încă mai respirăm... 

Ne-am prins de mâini toţi patru. Pe faţa lui Skip încă mai 
era întipărită privirea aceea tâmpă, iar limba i se iţea 
printre dinţi. Dan ajunsese o arătare cocoşată, arămie şi cu 
multă piele, strălucitor ca un idol şlefuit din prăvălia lui 
Jamrach. Dumnezeu ştie cum arătam eu, în timp ce Tim era 
un spiriduş osos şi maroniu, cu ochi albaştri, mari, şi un păr 
alb ce-i cădea în jurul feţei. Zâmbea. 

— Asta nu-i a bună, spuse el, nu se mai poate aşa. Nu se 
mai poate. 

— Ceva se va-ntâmpla, adăugă şi Dan. 


— Nu, vă rog să nu-mi spuneţi: Skip, cu ochii holbaţi. 

Nu te mai chiori la mine aşa, aş fi spus eu, dac-aş fi 
putut. Îi simţeam mâna ascuţită, numai oase. 

— Ajutaţi-mă, stărui el. 

— Da, da, zise Dan. 

— Ajutaţi-mă. 

— Skip, e... 

— Ajutaţi-mă, ajutaţi-mă, ajutaţi-mă... 

Oasele începură să-i scârţăie şi-am privit la mâna lui 
strângând-o pe-a mea, oasele noastre laolaltă. 

Marea ne azvârli în sus. Cerul era noroios, dar alb pe 
margini. Îmi era frig. Am văzut un foc cu ochii minţii, o 
vâlvătaie arzând undeva într-un cămin cafeniu, o casă, 
căldură. 

— Ţineţi-vă, spuse Dan, ţineţi-vă bine, băieţi! 

— Vă rog, imploră Skip. 

— Tragem la sorţi, zise Tim. 

— Ce zici? 

— Ştii tu. 

— Nu. 

— Ştii exact despre ce vorbesc. Aşa se face. 

— Nu, nu. 

— Doar aşa se face. Ştii. 

— Nu. 

— Aşa trebuie. 

Skip era într-o parte, Tim în cealaltă. Skip mă strângea ca 
un zănatic. 

— Ce se-ntâmplă? şopti el. 

— Nimic, răspunse Dan. Acu’ să vă ţineţi bine. 

Tim râse. 

— Se numeşte cumva, zise el. 

— Tragi la sorţi, zise Skip. Tragi un pai. 

— Tre’ să facem ceva. 

— Nu încă. 

— Aşa se face pe mare, continuă Tim. Stii. Aşa se face 
mereu. 

— Unde crezi că sunt? am întrebat eu. 

— Cine? 


— Simon. Căpitanul. 

Niciun răspuns. 

— Cred c-o să apară o corabie. Dan nu voia să se lase 
păgubaş. 

— E prea târziu pentru unii, cred c-am zis eu. Oricum, 
asta am gândit. _ 

— Poa’ s-apară oricând. Işi ridică ochii îndureraţi. 

— Sau nu, zise Tim rânjind. Dinţii îi sângerau şi ochii îi 
erau plini de lacrimi. Hai s-o facem. Înainte s-o luăm razna 
cu toţii. Suntem oricum morţi, dacă n-o facem. 

Dinţii lui Skip clănţăneau tare, chiar în urechea mea. 

— La dracu', gemu el cu un glas aspru şi înfiorător, care 
nu părea deloc al lui. 

— Toţi suntem egali... 

— O, Doamne, rosti Dan. 

— ... tragem la sorţi... 

— N-o să vină nicio corabie, grăi Skip tăios, în veci. 

— Nu mai pot suporta, am zis şi eu. Cum zice Tim. 

— Staţi aşa! strigă Dan. Înc-o zi. 

— Ce rost are? Tim păru a râde, cu un glas ascuţit. 

— Înc-o zi. 

— De ce ai tu arma? Nu suntem egali? 

Dan îşi lăsă capul în mâini. Orizontul se avântă în înalturi 
şi se prăbuşi. Se avântă în slăvi. Mult timp nu se întâmplă 
nimic, doar ochii lui Skip ieşeau şi mai mult din orbite şi 
deveneau din ce în ce mai înfricoşători. 

— Sunt demoni, rosti el, strângându-mă şi mai tare. Mi- 
am smuls mâna dintr-a lui şi l-am lovit. Tim mă cuprinsese 
cu braţele, cu ambele braţe. Era mult mai mare decât mine, 
iar eu am fost străbătut de-o senzaţie ciudată, pe care n-o 
pot explica, de parc-ar fi fost mama, sau cam aşa ceva. N- 
am vrut să mă podidească lacrimile taman atunci, ar fi fost 
prea greu, aşa că m-am abținut. 

— Dumnezeule, trimite o corabie, zise Tim. 

Era o prostie, pentru că, într-un fel sau altul, în barca aia 
se rostiseră atât de multe rugăciuni, cât să sfinţească toate 
locurile sfinte de pe pământ, şi era clar că Dumnezeu n-o să 
răspundă. Indeajuns de clar cât să-nţeleagă şi un idiot. 


Puteai să urli „Salvează-mă, salvează-mă“ cât pofteai, n- 
avea să conteze. Insă tot am făcut-o. Am urlat cu toţii 
„Salvează-mă, salvează-mă“, aşa cum ne pricepeam, cu 
vorbe sau fără, dimineaţa şi întreaga după-amiază, căutând 
cu privirea o coastă, un țărm auriu, până când am simţit că 
mintea mi-o ia din nou razna, iar Dan a scos arma şi a pus-o 
între noi, în mijlocul cercului pe care-l formam. 

— Nu-mi pasă, spuse el. Impuşcaţi-mă, dacă vreţi. 

In tot acest răstimp, gurile noastre începuseră iarăşi să 
se încleieze. Trecuseră mai multe ceasuri de când băuseră 
ultima oară. Făceau spume şi trăncăneau revoltate, 
molfăind laolaltă, chinuindu-se teribil să se deschidă pentru 
a scoate cuvintele. Eram hidoşi. Se apropia o ploicică, 
argintie, cenuşie şi extraordinară. Minunat de răcoroasă, pe 
fruntea mea. 

— Există reguli, rosti Tim serios. 

— Reguli! Dan îşi dădu capul pe spate şi râse, aşa cum 
râdea pe când era beţiv. 

— Are copite, spuse Skip. 

Dan râse şi mai tare. Ai fi zis că se află în galerie la 
Empire. 

— In orice caz, tu ai familie şi toate cele, spuse Tim, iar 
asta-l opri din râs şi-l făcu pe loc să izbucnească-n plâns, 
asemenea unui bolovan mare care se rostogoleşte. Işi lăsă 
capul să atârne şi începu să bocească uşor, cu gura 
strâmbată într-un rânjet ca de maimuţă. 

— Şanse egale, zise Tim. 

Dan îşi şterse nasul de mânecă, îşi cobori faţa până ce 
capul ţepos îi adăstă pe genunchi, se cuprinse singur cu 
braţele şi începu să tremure zdravăn, stând aşa o vreme, 
ca şi cum puteam să înaintăm doar în salturi iuți şi în 
perioade lungi de acalmie. Usturimea mă scoase din starea 
asta. Multă vreme fusese constantă şi netrebnică, însă, 
dintr-o oarece pricină, în ultimul ceas ajunsese la limita 
scrântelii, mai ales în crăpăturile de pe coatele mele, unde 
se dezlănţuia şi gemea, şi mă făcea să tânjesc după nişte 
gheare cu care s-o sfâşii. 

— Bea, am şoptit eu. 


Ploaia încetase. Limba avea să mi se usuce în curând. Să 
se umfle ca o băşică şi să ceară aer. 

— Da, bea. Tim îi atinse braţul lui Dan. Trebuie. 

Dan îşi înălţă capul şi ne privi cu o expresie ce părea 
amuzată. 

— Bine, şopti el. 

— Şanse egale, grăi Tim, întinzându-se după cana veche 
de tinichea. 

Urma să se-ntâmple ceva. Eu aveam să stau întins aici şi 
să privesc. Dac-aş fi putut să închid ochii, aş fi dormit ani la 
rând, precum Rip Van Winkle?5, apoi m-aş fi trezit în alt loc. 
Când apa a ajuns la mine, am primit-o ca pe împărtăşanie. 
Am ţinut ochii larg deschişi. Mă aflam într-un univers 
luminos, cu sunete încântătoare, murmurând şi şuşotind de 
jur-împrejur, noi ivindu-ne ici şi colo, învârtindu-ne ca 
ghemul unei pisici; ce mai văzduh straniu şi violet. In apă 
era sânge scurs din gura cuiva. Dan încă plângea, şi era 
molipsitor. Apa rece de pe limbă m-a făcut să cedez, atât 
era de minunată. În clipa următoare, plângeam cu toţii, dar 
nu de rău. Era un plâns bun, binefăcător şi purificator. După 
ce-am băut, ne-am unit mâinile tremurânde şi am făcut din 
nou cercul. 

— Trebuie să cădem de acord, spuse Dan. 

Noi patru. Ne uitam în jurul nostru, în ochii celorlalţi, 
uimitor de zburdalnici. Ochii lui Skip sângerează sau 
lacrimile lui sunt contopite cu sânge, una din două. 

E ca-n cântece, ca-n poveşti. 

— Opt petice de hârtie, spuse Tim. Puneţi semne pe 
două. 

— Două? 

— Aşa trebuie, spuse el, al doilea pentru cel care trage. 
Aşa se face. 

— Isuse Cristoase! am şoptit eu. 

— Trebuie să ne punem de acord, repetă Dan. 

— Trebuie, continuă Tim, sau crăpăm cu toţii. 


28 Personaj al autorului Washington Irving, din nuvela cu 
acelaşi nume, care adoarme în pădure şi se trezeşte după 
douăzeci de ani, descoperind o lume complet schimbată. 


Skip îşi şterge lacrimile însângerate. Zâmbeşte, în timp 
ce scoate din buzunarul nădragilor ce-a mai rămas din 
caietul lui de schiţe. 

— Luaţi asta, spune el. E ultima pagină, Horta, de pe 
uscat, un peisaj cenuşiu şi molcom, cu acoperişuri, florile 
din Faial; mi-aduc aminte de tocăniţa aceea grozavă de la 
tavernă şi de fata care şedea pe trepte. li dă desenul lui 
Dan. Nu e mare, are cam treizeci de centimetri, dar e 
suficient. Dan împătureşte coala cu mare atenţie şi o rupe 
în opt pătrăţele. _ 

— A, spuse el, întinzându-le. Insemnăm două. 

Făcu nişte mâzgălituri. Bucăţelele stau acolo, opt petice, 
iar noi ne uităm la ele. Nicio adiere de vânt nu le clinteşte. 

— Soarele o să apună curând, rosti Skip, suspinând uşor. 

— Nu-i nimic, Skip, spuse Dan, privindu-l. Nu trebuie să 
faci asta, dacă nu vrei. Nimeni nu-i obligat s-o facă. 

— Vrem, răspunde el, zâmbind în continuare, se apleacă 
şi, unul câte unul, împătureşte fiecare pătrăţel în pătrăţele 
mai mici, din ce în ce mai mici, până ce ajung miraculos de 
mici, aşa încât râdem cu toţii. În ce să le punem? întreabă 
el. 

— Tot nu trebuie să facem asta, spuse Dan. 

Nu mai avem căni, aşa că vom folosi gamela. O şterg cu 
pumnul. Eu şi Skip vârâm înăuntru bucăţelele de hârtie, 
apoi cana rămâne acolo, în mijlocul nostru, aidoma 
Sfântului Graal, iar noi îi aducem omagiul. 

Clipa aia. Viaţa pâlpâia în ea, cu precizia unui strop de 
ploaie. Ochii noştri, toţi ochii noştri, întâlnindu-se mereu, ne 
oglindeau chipurile. 

— Ne-am înţeles? Tim luă cana, îi acoperi gura cu palma 
şi o scutură bine, apoi se opri. Nu-i bine, spuse el, eo 
zăpăceală totală. Ar fi trebuit să punem doar patru. Acum s- 
au amestecat toate şi s-ar putea să nu tragem niciunul. 

Eram depăşit, nu-nţelegeam o iotă din ce spunea. 

— Ah, hai odată! 

— Ne-am înţeles? 

— Hai dracului odată! 

— Dan? 


Omul a dat din cap. Cu toţii am dat din cap. Cine trage 
primul? Era atât de prostesc, nu lămuriserăm treaba, 
nimeni nu ştia cine trebuia să tragă primul, dar apoi Tim 
spuse că nu contează, o să le deschidem împreună. 

— Ca pe cadourile de Crăciun, completă Dan. 

— Întocmai. 

Am râs. 

— O facem în ordinea vârstei, propuse Dan. Jaf, tu primul, 
apoi tu, Skip, apoi Tim şi eu ultimul. Nimeni nu-şi deschide 
bileţelul până când nu le-am tras pe toate. De acord? 

Alte încuviinţări din cap. 

A fost Tim. Tim a tras biletul fatidic. Noi ceilalţi am tras 
bilete albe. S-a uitat pur şi simplu la hârtie. 

— Eu sunt! zise el şi râse, urlă şi plânse, aruncând bucata 
de hârtie în mijlocul bărcii. Futu-i, ah, futu-i! Ah, futu-i, eu 
sunt! 

— Nu trebuie să faci asta, Tim, strigă Dan, chiar nu 
trebuie! 

— Nu! Nu, nu, nu! zise Tim. Trebuie, trebuie... 

— Nu, nu trebuie. 

Eu şi Skip n-am zis nimic. Era clar. 

— Ne-am înţeles, spuse Tim. 

Dan încă plângea. Se potolea şi începea iarăşi. 

— Nu putem face aşa ceva, îngăimă el. Tuşea şi tot 
tuşea, iar ochii îi lăcrimau şiroaie. 

— E-n regulă, spuse Tim. Ne-am înţeles. Trageţi din nou. 
Voi trei. 

— Nu putem. 

— Haideţi odată, vă rog. Trageţi biletele, pentru numele 
lui Dumnezeu! Am fost de acord! 

— Isuse! Dan scoase un soi de scâncet ciudat şi înnebunit 
şi-şi frânse palmele şi braţele într-un chip cu totul straniu, 
de parcă era scrântit. 

— Ah, pentru numele lui Dumnezeu! exclamă Tim, 
ridicând cana, scuturând-o şi punând-o din nou jos. 

— Uite, ia unul. O vâri sub nasul meu. 

Am tras un bilet. Apoi Skip. Apoi Dan. 

— Acum deschideţi-le, zise el. 


Eu trăsesem biletul însemnat. 

Am clătinat din cap. 

Tim începu să plângă, un şuvoi de lacrimi şi o expresie 
stranie în ochi. 

— Nu pot, am zis eu. 

— Fir-ar, Jaf, spuse el, tre' să faci partea cea mai grea. 
Dar zâmbea. 

— Nu pot să suport, spuse Dan. Vreau să ne oprim acum. 

— Nu. Fă-o repede. Acum, Jaf. Tim încercă să-mi îndese 
arma în mână, însă m-am tras înapoi cutremurat. Imi era 
rău. 

— Nu-mi pasă, continuă Tim. Nu mă supăr, oricum ar fi. 
N-are niciun rost să mai zăbovesc pe-aici. Hai. Am privit 
adânc în ochii lui. Dănţuiau, erau plini de veselie, măriţi din 
cauza lacrimilor. Tu ai treaba cea mai puturoasă, nu eu. 
Prefer să mor. Sincer. 

Eu cu el şi cu Ish, în sus şi-n jos pe Highway. Mirosul 
locului. Mă sufocam. Îmi puse arma-n mână, cu delicateţe. 
Am clătinat din cap. 

— Te rog, Jaf, spuse el. Fă-o odată. 

Ochii lui. 

— Nu te mai gândi, zise el. 

— Nu pot s-o fac, Tim. Glasul mi-era spart. 

— Nu. Nu, nu, nu, nu, nu, nu, băieţi, nu, spune Dan. Vă 
rog să m-ascultaţi! Încovoiat şi îngrozitor de îmbătrânit, se 
apleacă înainte, trăgându-ne pe toţi mai aproape. Skip e 
chiar acolo, cu ochii holbaţi, bubos, privind fix. ÎI iau eu. lau 
eu biletul tău, Tim. Apoi voi doi trageţi la sorţi cine s-o facă. 

— Am hotărât, spuse Tim. 

— Băieți, nu vă pot lăsa s-o faceţi. N-aş fi împăcat cu 
mine. 

— Uite ce-i, nu-i uşor pentru nimeni, adăugă Tim. Hai să 
facem dracului treaba asta! 

Se mişcă greu, stricând cercul şi trăgându-mă după el, cu 
ghearele înfipte în umărul meu. Dan plângea, Skip se holba, 
eu cu arma şi cu Tim eram în celălalt capăt al bărcii, iar 
orizontul de-un cenuşiu-deschis sălta în sus şi-n jos. 

— Acum suntem doar noi doi. Tim, nu pot face asta. 


Atunci Tim m-a tras mai aproape şi ne-am îmbrăţişat. 

— Nu-i nimic, zise el. Se-ntâmplă şi gata. Fără supărare. 

— Nu ţi-e frică? 

— Mi-e mereu frică. Mi-e frică de mă cac pe mine, dacă 
vrei să ştii. Aşa că-i mai bine dac-o facem iute. Cu toţii am 
fost de acord şi trebuie să ne ţinem de cuvânt. 

Ne despărţim, e straniu. Dinspre sud, o briză călduţă îmi 
suflă-n faţă. Am arma în mâna dreaptă, cu stânga îl ţin de 
mână. 

— Nu-i nicio supărare-ntre noi, Jaf? întrebă el. 

— Ştii că nu. 

— Ai grijă, Jaf. Dacă te-ntorci, spune-le, nu ştiu, spune-le 
să stea liniştite, ştii tu... 

— E-o nebunie. 

— Nebunie! Râde. 

— Eşti sigur, Tim? 

— Nu te-nvinovăţi, Jaf. Şi eu aş face la fel pentru tine. Eşti 
cel mai bun prieten al meu. Ştii ce tre' să faci? 

Sigur că da. Cu toţii ştim. Se aşază cu capul pe un colac 
de parâmă, se face covrig şi-nchide ochii, ca şi cum e pe 
cale să tragă un pui de somn. Totul e real şi nimic nu e. 
Trag piedica pistolului şi-i aşez arma la tâmpla dreaptă, fără 
să-l ating. 

— Să-mi spui când eşti pregătit, zic eu. 

— Când eşti tu. 

Trag. 

Trebuie să mă uit, să fiu sigur că nu se chinuie. Ochii i s- 
au holbat când pistolul se descarcă. Nimic altceva nu s-a 
clintit. Pata roşie i se întinde curge peste tot capul, pe faţă 
şi pe gât. Nimic altceva nu se clinteşte. Tâmpla îi este 
lipicioasă şi plată. 


Ne-am descurcat bine vreme de câteva zile. O briză bună 
ne-a purtat mai departe pe marea ce se legăna constant, 
asemenea unei inimi ce zvâcneşte. Aveam mereu în minte 
imaginile pe care n-o să le pot uita nicicând, pe care nu le 
mai pot şterge. Chiar şi-acum, câtă vreme voi trăi, sunt 
mereu acolo. Dan m-a povâăţuit să nu mă uit, dar se 


ajunsese prea departe ca să mai conteze. 

Urechile îmi ţiuie. Mâinile îi tremură când îi taie capul lui 
Tim, îl lasă să cadă, îi apleacă trupul ca să toarne în găleata 
ţinută de Skip sângele care ţâşneşte. Incă este trupul lui 
Tim, are braţele întinse, pieptul lucios şi fără păr, picioare 
graţioase şi murdare. Nu-i mai văd capul, din cauza lui Dan. 
In această clipă, Tim zace nemişcat şi decapitat, cu sângele 
scurgându-i-se pe scânduri. Dan scoate un oftat profund, se 
dă la o parte şi scapă ceva peste bord. Nu mă pot abţine şi 
alerg să văd ce-i, dar nu e nimic, s-a scufundat ca un 
bolovan. 

Taie ce mai rămăsese din straiele lui. Acolo nu mai e el. 
Dan lucrează impasibil, gura lui formând o linie dreaptă, cu 
obrajii oribil de pleoştiţi sub ochii găunoşi. A fost mult de 
muncă pentru un singur ins. L-am ajutat, eu şi cu Skip. 
Nimeni n-a scos o vorbă. L-am ajutat la tăiat, asta a fost 
partea grea, pe piele se vedeau aluniţe, abcese şi firişoare 
de păr care ne-aminteau că era el. Am simţit că ameţesc şi 
Dan m-a trimis de-acolo. M-am aşezat şi mi-am cuprins 
genunchii cu braţele, privind suişul şi coborâşul valurilor şi 
chibzuind cât de straniu ar fi ca taman acum să se ivească 
o corabie. Dacă s-ar fi ivit, ar fi însemnat că Dumnezeu e 
rău. Să facă un lucru de felul ăsta! Nu mai ştiam ce oră sau 
ce zi era. Eram foarte obosit şi tânjeam să dorm aşa cum 
nu mai tânjisem după nimic altceva, cu întreg trupul meu. 
Cred că, de fapt, chiar am dormit. Când m-am trezit, se 
terminase totul, aveam nişte carne, o găleată plină cu 
resturi şi nişte lucruri într-o traistă făcută din vechea lui 
cămaşă zdrenţuită. Ne-am luat rămas-bun cât de frumos 
am putut. Era uşoară şi a plutit pe lângă barcă o vreme, 
înainte de-a se scufunda. 

N-aveam foc. Am luat câteva îmbucături chiar atunci, pe 
loc, carnea rozalie a inimii şi alte părţi. Uşor, uşor, ne 
spuneam noi. Nu suntem nebuni. Cu toţii aveam ceva de 
supt din vreme-n vreme, cu grijă. Carnea era agăţată la 
uscat, fâşii lungi care împodobeau velele noastre 
zdrenţuite. Carnea pusă la sărat. II tot căutam pe Tim din 
priviri. Încă îl simţeam în barcă, alături de noi. Gura mi se 


umezise din nou. Când mi-am lins buzele, limba nu mi s-a 
mai lipit ca o râmă. Cana a făcut de trei sau de patru ori 
ocolul bărcii: am sorbit cu atenţie, ca o albină. Sânge. Ce 
trăire mă încearcă? Ce e? Nu-i tristeţe, nici rău... 

— Ne-a mai dat câteva zile, zise Dan. 

După ce-am mâncat, toţi trei ne-am simţit oarecum 
senini. Ne legănam la pieptul adâncurilor, încă în viaţă, în 
viaţă, în viaţă. Noi trei? Noi patru. 

— Mi se pare că e încă aici, am spus eu. 

— Este, zise Skip. Uitaţi! Şi arătă cu capul către pupa. 

Însă eu nu l-am văzut. Nu-i drept, am cugetat eu, dacă 
era acolo, mie ar fi trebuit să mi se-arate, nu lui. Nu s-a 
arătat, însă am simţit că e acolo. Se întunecase şi noi 
stăteam întinşi. 

Ce trăire mă-ncearcă? Nu-i tristeţe, nici rău. Simt un soi 
de uşurătate, o senzaţie perversă de bunăstare. Asta-i 
treaba ciudată: Tim şi cu mine... simt că suntem mai 
apropiaţi ca niciodată. Treci printr-un asemenea lucru 
alături de un om, şi nu e ca şi cum a pierit, nu-i deloc aşa. 

Visez, bănuiesc. Este un apus rozaliu şi molcom, doldora 
de talazuri înnorate şi de o depărtare ce susură. Pace. Nu 
simt nici urmă de durere, totul e bine, e o zi încântătoare. 
Nu-mi aduc aminte cum am ajuns aici. Aceşti tovarăşi ai 
mei şi cu mine navigăm de mult timp. De jur-împrejur se 
aud râsete. Se întâmplă lucruri bizare pe mare, lucruri la 
care nu-i voie să te uiţi, altminteri te transformi în stană de 
piatră. Însă când adorm şi văd capul lui John Copper plutind 
pe lângă barcă, cu faţa-n sus, nu mă fac stană de piatră, ci 
mă înmoi tot, apoi mă trezesc. 


Capitolul 14 


Sfârşitul unui cart lung şi disperat, cei doi cufundaţi într- 
un somn convulsiv, iar eu singur în lumea-ntreagă, privind 
infinitatea, plutind înăuntrul şi-n afara ei. Bucăţi de carne 
sunt legate de vergi, tremură în bătaia brizei, se simte un 
miros greu, ca cel de la vopsitoria din josul drumului. Am un 
os. Limba mi s-a transformat în limba lungă, cenuşie şi 
băgăcioasă a unui căţel şi n-o să înceteze până ce n-o să 
scormonească pân-la capăt, sorbind şi ultima picătură de 
măduvă a osului, dătătoare de viaţă. Mi se năzăreşte că 
toată lumea e croită din aceeaşi substanţă: măruntaiele 
omului sunt aidoma canalelor Londrei. Picioarele roşii ale lui 
Skip, umflate precum cârnaţii. Dag, umflat şi el. Îmi 
îmbrăţişez osul. Mirosul lui cremos îmi gâdilă nările. De ce 
Skip e-n viaţă, iar Tim e mort? El ar fi trebuit să piară, nu 
Tim. Oricum, nici el nu mai are mult. Doar că trebuie să-l 
privesc. 

Îl trezesc. 

— Cartul tău, i-am spus şi m-am întins. 

Cât priveşte somnul, nu ştiu să fi dormit vreodată mai 
mult. Erau şi alte lumi, bineînţeles: sute şi sute, suprapuse, 
ca nişte văluri tulburi, movile într-un loc sălbatic. Unde se 
aflau acestea, habar n-am, însă nu semănau deloc cu visele 
unui somn obişnuit. De-ndată ce-nchideam ochii, se loveau 
unele de altele ca valurile de sub noi. Vedeam prin frunte, 
înăuntrul capului. Tim încă se afla în barcă, şezând acolo 
unde era mereu. Tim a pierit: cuvinte, cuvinte, cuvinte. Din 
când în când mai sugeam din osul dulce, adulmecam 
mirosul blând, îl îmbrăţişam şi-l legănam. Bubele mi se 
închegau. 

Sunt fratele dragonilor şi tovarăşul bufniţelor. Osul se 
află pe pieptul meu şi bate aidoma unei inimi. Osul şi voinţa 
mea merg mai departe. Când vreau să plâng din cauză că 
mi-e frică, bag în gură capătul rotund şi lucios al osului şi-l 
sug cu ochii închişi, mă prăbuşesc iarăşi în somn şi-l ţin 
acolo vreme îndelungată, dulce, până ce cade pe pernă. Tip 


şi se-ntoarce. Mă aflu în pătuţul meu din Bermondsey. Râul 
întunecat se izbeşte de piloni. Mama-i acolo. Big Ben bate 
zece ceasuri. Tigrul, soarele în toată splendoarea, paşi 
catifelaţi, de labe de pisoi, îşi întoarce ochii aurii către 
mine, mă scrutează precum marea: o să te mănânc puţin 
câte puţin, nu mă grăbesc. Să nu crezi că am ceva cu tine. 

Conturul întunecat al unui cap uriaş se ridică de-o parte a 
bărcii. 

Dan mă scutură de umăr, iar eu urlu. 

— Nu-i nimic, Jaf, zice el cu glas ostenit. Poţi să te culci la 
loc. 

Era lumină. Dan stătea întins cu ochii pe jumătate închişi, 
fumând o ţigară invizibilă. Skip stătea la prova, cu privirea 
aţintită către răsărit. Nu-l vedeam pe Tim, dar ştiam că e 
încă acolo. Îl simţeam. Îl simţeam şi-n mine, ca şi cum ar fi 
traversat prin milioane de canale, prea mici pentru a fi 
percepute de om. Am închis ochii şi am ţinut osul cât de 
strâns am putut. Şi toate acele lumi începură să se 
sfădească din nou, lumile de peste lumi, şoptind şi 
fremătând laolaltă, asemenea unui milion de frunze care 
tremură într-una din acele nopţi de toamnă timpurie, când 
vremea e pe cale să se schimbe şi când adulmeci în nări 
schimbarea anotimpurilor. „Tutunul nu-i decât o buruiană 
indiană.” Demult, pe Treptele Wapping. 

Data următoare când m-am trezit era întuneric. Skip 
dormea, iar Dan era întins pe spate, cu mâinile împreunate 
sub ceafă, holbându-se la cerul nopţii cu o privire serioasă, 
ca şi cum ceva scris în stelele de deasupra urma să-i fie 
dezvăluit. 

— Dan, am îngăimat eu. 

Nu răspunse. Am crezut că-i mort, cu ochii îngheţaţi 
aţintiţi pe vecie la stele. După o clipă, spuse: 

— Viaţa avea mai multă însemnătate pe-atunci. 

— Dan. 

— Ce-i? 

Însă uitasem ce voiam să zic, aşa că mi-am lăsat capul la 
loc şi am privit cerul împreună. Era negru şi cu o puzderie 
de stele. Cerul înstelat de-aici nu era ca cel din Londra. 


Acolo, înstelarea e o imposibilitate văzută cu ochiul liber, 
iar privitul în sus este o scrutare a infinitului. 

— Ce-i cu osu' ăla? întrebă Dan. 

— E un os de la mână, i-am răspuns. 

În burta bărcii se aflau mai multe oase albe, încrucişate şi 
strălucitoare. Braţul lui Skip, atârnat într-o parte, zăcea 
peste ele. 

— Ce facem acum? l-am întrebat eu. 

Dan începu să râdă incontrolabil, un scârţâit încordat şi 
înăbuşit, care continuă până ce lacrimile i se rostogoliră pe 
faţă. Le şterse cu degetele şi le întinse peste scobitura 
veştejită a gurii sale. 

— Cum o să fie când rămâne unul singur? am întrebat eu 
cerul. 

Dan clătină din cap şi se ridică, suflându-şi nasul în mână 
şi aruncând mucii cât colo. 

Gura îmi sângera, gingiile îmi deveniseră ca de burete. 
Simt gustul sângelui între dinţi, puternic şi bun, şi înghit. 
Gâtlejul îmi scrâşneşte. În acea clipă nu simt prea mare 
durere. Doar în ochi. 

— În curând vin zorii, zise Dan. 

Se luminase şi Skip dormea în continuare. Când am 
încercat să-l trezim, n-a vrut să deschidă ochii. Ne-a lovit, 
tremurând şi încruntându-se, bolborosind furios, aşa că l- 
am lăsat în pace. O să moară-n curând, mi-am zis eu. N-are 
rost să mai tragem la sorţi, e limpede că el o să se ducă 
primul. Ce-o să se-ntâmple atunci? Eu şi cu Dan. Apoi cine? 
Eu sau el. O să fiu eu? Şi-apoi? 

Am râs. 

— Ce-i? întrebă Dan. 

— Mă gândeam doar, am zis eu. Când o să rămânem 
doar noi doi. 

După o vreme, râse şi el şi începu să cânte: 


Zice mâncăul Jack către nesătulul Jimmy, 
Mi-e foame bini... 


M-am alăturat şi eu: 


Către mâncăul Jack zice nesătulul Jimmy, 
Nu mai avem mâncare, doar pe noi înşine. 


Înţelegeţi de ce râd oamenii, nu-i aşa? Ne-am pornit 
amândoi atât de tare, încât chicotele noastre îl treziră şi pe 
Skip până la urmă, care ţâşni ca un cadavru reînviat, cu 
gâtul roşu precum al curcanului şi cu ochii holbaţi. Nu pot 
să sufăr ochii ăia. E greu să te uiţi la ce se citeşte-n ei. 

— Era galben, spuse el. 

— Ce anume? 

— Priviţi, spuse Dan, aşternându-ne în faţă ce mai 
rămăsese din proviziile noastre, suficient cât să ţină-n viaţă 
un şobolan vreme de-o zi sau două. 

— Era galben... 

— Priviţi. 

— ... Ca un ochi. 

— Priviţi, repetă Dan. Asta e. 

Un astfel de moment ridicol ne stârni pe mine şi pe Dan 
să râdem iarăşi ca nebunii, lucru care nu făcu decât să-l 
înfurie pe Skip. 

— Aruncaţi-l peste bord! strigă el. Am terminat! Încercă 
să se ridice, însă se rostogoli de-ndată şi se-apucă să 
lovească uşor peretele bărcii, cu încheieturile roşii şi 
sângerânde, lăsând dâre. 

— Futu-i, eu am terminat-o, am terminat-o! Şi scuipă. 

— Ce-ncerci să faci? Dan îi puse o mână pe umăr. Să ne 
scufunzi? 

— Mai bine. Se ridică în genunchi. Obrajii şi fruntea îi 
ardeau. 

— Ce era galben? am întrebat eu. 

Skip îşi târî privirea spre mine de parc-ar fi cărat nişte 
saci. 

— Ştiu la ce te gândeşti, răspunse el. 

— Nu, nu ştii. 

— Eu ştiu totul. Ochii i se schimbară, trecând de la furie 
la groază. Nu mai era cel care privea prin propriii ochi. Vrei 
să mor, continuă el. 


— Nu vreau. 

— Aşază-te, spuse Dan, trăgându-şi cămaşa. 

— Vrei să mă omori. 

— Nu vreau. 

Nu voiam. Dar îmi venea să-i sparg mutra din pricină că 
mă făcuse să-mi aduc aminte cum îl omorâsem pe Tim. 

L-am omorât pe Tim. 

Sună aiurea, dar abia atunci am priceput. Era ca şi cum 
m-aş fi prăbuşit de sus de tot. 

— L-am omorât pe Tim, am zis eu, simțind că mă ia cu 
rău de la stomac. 

— Nu-i aşa! Dan încercă să se ridice, însă căzu înapoi. 

Am început să gem, o dâră încâlcită şi joasă care şerpuia 
cu totul separat de mine, asemenea unei panglici care-mi 
ieşea din gură. Mi-am îndesat pumnii-n gură ca s-o opresc. 
Nu eram eu, era ceva din trupul meu care se chinuia să 
iasă, iar eu nu-l puteam controla. În vreme ce gemetele 
mele continuau, pierzându-se în clipocitul valurilor, ceva 
invizibil se strecură în barcă, alături de noi. Am încercat să 
m-ascund în spatele lui Dan. O teamă oarbă, sângeroasă, 
dătătoare de crampe, căreia era imposibil să i te- 
mpotriveşti. 

— Lasă-mă-n pace, hohoti Skip. 

Dan se forţă să se ridice-n picioare, ce sălbatică arătare, 
o ţeastă de lup de mare bătrân, răvăşit. 

— Atenţie la mine, spuse el. Ne-am încovoiat cu toţii la 
prora. Nu gândiţi, spuse Dan. 

Prinsoarea lipicioasă a fricii. Eram o muscă ce încerca să- 
şi scoată din sirop cel puţin unul dintre picioruşele ei subţiri. 

— Fă-l să înceteze, am zis eu. 

— Nu te gândi. 

Mi-am ridicat privirea şi am văzut chipul lui Dan scăldat 
în lacrimi. Sau oare era ploaia care tocmai începuse, o 
dulce burniţă englezească? 

— L-am omorât pe Tim, am repetat eu. Mi se părea 
important să recunosc acest lucru ca fiind un adevăr etern, 
un fapt ireversibil, care să fie absorbit de univers. Ochii 
închişi ai lui Dan şi apa care cădea. Nu-mi dădeam seama 


dacă râdea sau plângea. 

— O să ai o viaţă lungă, Jaf, spuse el. N-o irosi aici. 

— Trimite o corabie, ţipă Skip, cu un glas ascuţit de 
pescăruş, care mi se răsfrânse în ureche ca un ecou. 

insă era totuna, eu tot îl omorâsem pe Tim. În vecii 
vecilor, amin, l-am omorât pe Tim. 

Geamătul meu se preschimba într-un plâns pueril, 
tembel, genul de smiorcăială „şterge-mă la nas şi ia-mă-n 
braţe“. Nori cenuşii şi negri fierbeau în faţa ochilor mei. Am 
plecat într-un loc straniu, undeva departe, în pustietate, ca 
o stâncă de pe o altă lume, am uitat cum am ajuns acolo 
sau de unde-am venit, cum mă cheamă şi alte chestii d- 
astea, simţeam doar cum ceva subtil şi neîntrerupt mă 
împingea către o suprafaţă aflată undeva, sus. Când, în 
cele din urmă, m-am săltat din starea asta şi capul mi s-a 
limpezit, am văzut că Dan se ruga în tăcere, mişcându-şi 
gura, cu capul sprijinit de marginea bărcii, rugându-l pe 
Dumnezeu să le poarte de grijă copiilor şi lui Alice. Skip 
stătea întins, cu braţele în jurul capului. Mai erau şi 
firimiturile de pesmet, şi cei câţiva centimetri de apă 
călduţă, arma, iar pricina aceea invizibilă a fricii dispăruse. 

— Hai să mâncăm ce-a mai rămas, am spus eu. 

Am făcut întocmai, rupând pesmetul în trei bucățele şi 
trecând cana de la unul la altul, sorbind câte un pic de apă, 
pe care am tinut-o în gură vreme îndelungată. A durat cam 
jumătate de oră până s-a isprăvit. Atât am putut să tragem 
de ea. Apoi, precum bătrânii care se strâng în jurul sobei 
după o cină sănătoasă, ne-am cufundat într-o tăcere 
contemplativă. Ploaia cădea cu nuiele de argint, şoptind şi 
sclipind, străpungând marea. Era foarte frumos, o alinare. 
Skip se întinse pe jos şi spuse că el nu se mai ridică. Că nu 
are rost. Zâmbi şi închise ochii, îşi duse braţele din nou în 
jurul capului şi zise că se culcă, dar se trezi de-ndată. Apoi 
culcat, iar trezit, jos, sus, cu ochii lui îngrozitori, jos, sus, 
precum un căţel cu viermi, stând în picioare la prora 
săltăreaţă şi strigând că a zărit un vas, un vas, apoi, o, 
Doamne, un râs bubuitor, pentru că, fir-ar al dracului, în 
fiecare vergă e înfipt câte-un ochi, fix şi însângerat, şi cu 


toţii se întorc spre noi, asupra noastră. 

— Vrei capul meu? strigă el, nouă sau unui mare zeu al 
mării, ori vreunui demon, habar n-am, însă orice-ar fi fost, 
păru că l-a doborât pe loc, căci se-nvârti şi se prăbuşi, 
ţinându-se de cap şi urlând cât îl ţineau bojocii. 

L-am apucat şi am încercat să-l potolim înainte să se 
lovească prea tare. A tot ţipat, cu umerii şi braţele tresărind 
şi făcând spume la colţurile gurii. 

— N-ai de ce să-ţi faci griji, Skip, spuse Dan, n-ai de ce. 

S-a mai potolit un pic şi l-am culcat pe jos, punându-i sub 
cap o legătură de zdrenţe. 

— Aşa, vezi, acu' e bine, i-am spus noi. 

Strigă după apă. Strigă după o lumânare, deşi era 
lumină. Strigă după cățelul Polly, după maică-sa şi după 
taică-său. Trei ceasuri a sporovăit fără noimă şi n-a mai 
deschis ochii, deşi zicea că pe marea neliniştită vede 
apropiindu-se arătări înalte şi încornorate, ce-i zâmbesc. 
Târziu, după-amiază, s-a prăpădit cu capul pe genunchii lui 
Dan, bolborosind curajos până-n ultima clipă, care veni ca o 
groaznică zvârcolire, zguduind barca de parc-am fi dat 
peste un rechin. 


Îmi aduc aminte de dumneata, bizar învăluit în ceata 
dimineţii, când viaţa abia începuse şi zorii abia mijeau, 
devreme, domnul Jamrach stătea în lumina din uşa biroului 
său, iar dumneata erai acolo, învăluit într-o mireasmă de 
ocean, povestind de locurile sălbatice ce-şi trimiteau 
chemarea. Dumneata cântai „Tutunul nu-i decât o buruiană 
indiană”, pe Treptele Wapping. Unde-aş fi putut să mă duc, 
după asta? Uită-te la noi acum. Dan este oglinda mea: găuri 
scobite în chipul lui, ochii precum nişte adâncituri. Pielea se 
încreţeşte. Buzele se înnegresc, dinţii ies în afară. 

— Trebuie să scurtăm pânzele, zise el. Ocupă-te tu de 
treaba asta, cât termin eu aici. 

Aşa am făcut. Am privit peste clipocitul bolborosind al 
apei şi am auzit, la fel cum mai auzisem, pentru Tim şi 
Gabriel, plesnitura, plescăitul şi scrâşnetul cuţitului. Pentru 
Skip. 


Izbitură. Secure. 
Ling precum cățelul. Măduvă. 
Închid ochii, sug. 
Închid ochii, sug. 


Am văzut arătarea lui Skip. A venit pe mare cu paşi mari, 
cu copite, o creatură cu înfăţişare veselă, reptiliană, cu o 
coadă de peşte lungă, răsucită, care-l urma cu mândrie. 
Când a ajuns în dreptul bărcii, la un lat de barcă depărtare, 
ochii arătării s-au învârtit în cap şi s-au oprit asupra mea, 
buza i s-a răsucit delicat, scoțând la iveală dinţii lungi şi 
ascuţiţi, de canibal. Apoi am văzut iarăşi corăbii 
fantomatice şi fuioare de fum care se furişau pe lângă 
copastie. Am zărit un copac din care picurau culori vii, care 
se întretăiau de-a lungul crengilor sale falnice cu veselie 
pisicească, chipuri care sufereau un milion de schimbări, 
ochi întrebători, tavane acoperite cu picături de apă, o 
mare cetate pierdută, cu ruine rozalii şi aurii. Am planat în 
zbor deasupra pământului, pe aripi mari de liliac, curajos şi 
mândru. Insă am ajuns prea sus, nu m-am putut opri. Ca şi 
cum aş fi fost un balon şi cineva mi-ar fi tăiat legăturile, m- 
am tot ridicat, din ce în ce mai sus, sorbit cu o viteză hâdă, 
până ce n-a mai rămas nimic din mine, ci doar un gând cum 
că eu încă eram eu, ce-o fi fost şi aia, şi că în orice clipă 
urma să vină şi căderea, inevitabilă. Visul ăsta îngrozitor 
apare întotdeauna în acel moment înfiorător când nu mai 
am cale de-ntoarcere, şi mă trezesc în siguranţă: în pat, în 
burta lui Drago, sub vreo masă de la Spoony's, cu capul 
cuibărit în poalele vreunei curve. Întotdeauna, lumea s-a 
întors. Buna şi vechea lume. De data asta, nu. Totu-i 
pierdut, braţul cald al mamei, cântecele păsărilor, luna de 
peste Podul Londrei, un căpşor blond prin mulţime, mirosul 
de sarsaparilă, nimic nu mai există şi totul se învârte într-un 
mare talaz de dor, o iubire pe care mi-a fost sortit s-o 
trăiesc şi pe care eu, prin țelul vieţii mele, trebuia s-o dau 
înapoi. 

Apoi m-am prăbuşit. 

Glasuri. 


Un murmur de cârstei dinspre greement. Fâlfâitul delicat 
al pânzelor întinse. Mare verde, oase mici şi delicate, albe şi 
cremoase, pe care le strângeam în braţe. Ne iubim oasele. 
Nu ne despărţim niciodată de ele. 

O umbră uriaşă coboară. Feţe ce caută în jos, către noi. 

Ne-a găsit vaporul de pasageri Quinteros, care naviga 
între Callao şi Valparaiso. Nu eram prea departe de coasta 
chiliană. Nu-mi amintesc cum am ajuns pe punte. Îmi 
amintesc doar o senzaţie de uimire bizară, o teamă ciudată, 
un glas în capul meu care tot ţipa, ca şi cum ar fi fost furios 
pe mine. Imi amintesc un cârd estompat de oameni care se 
holbau, care se mişcau blând, ca şi cum o mână uriaşă îi 
deplasa în sus şi-n jos. Imi aduc aminte de-un miros ca de 
ceapă prăjită şi de lacrimile care îmi alunecau pe faţă atât 
de grele, încât cugetam că-i sângele vieţii, care-mi 
părăseşte trupul. Nu eram în stare să mă ţin pe picioare. 
Am fost prins de nişte braţe. S-a auzit murmur de voci, iar 
una dintre ele, înălțându-se deasupra tuturor, rostea în 
urechea mea vorbe fără noimă. Mi s-a dat un castron cu 
tapioca şi o lingură pe care am scăpat-o atunci când mi-a 
fost pusă în mână. Am fost cel puţin pe jumătate nebuni pe 
când navigam către Valparaiso. Şedeam şi tremuram, 
holbându-ne ca scrântiţii. lar Dan mi-a spus: „Nu zicem 
nimic despre Ora“, iar eu am dat din cap şi dinţii mi-au 
clânţănit. Şi n-am zis nimic. Nu ştiu de ce. Mi s-o fi părut că 
aduce ghinion. 


PARTEA A TREIA 


Capitolul 15 


— Nu te uita la mine cu ochii ăia, marinarule. 

— Ce ochi? Ochii ăştia? Sunt ochii mei. Cu ce ochi să mă 
uit la tine? 

Roşcată. Un pic ciupită de vărsat, dar nu cine ştie ce. 
Chip frumuşel, bărbia prea lungă. In colţurile gurii se văd 
urmele şterse ale râiei, şi-mi pare rău pentru ea. 

— Cum te cheamă? 

— Faith, răspunde ea. 

— Drăguţ, zic eu. 

— Vrei să mergem undeva? mă-ntreabă ea. Probabil că 
rânjeam. Mă ia de mână. De ce râzi? mă-ntreabă. Râzi de 
mine? 

— Ai un loc unde să mergem? 

— Am. Vino cu mine. Mă conducea cu grijă pe străzile din 
Greenwich, prin ploaie. Mă agăţase la debarcader, dintre 
toate chipurile alea arse de soare, dintre arătările alea pe 
jumătate sălbatice care sunt oamenii mării atunci când se 
întorc după ani lungi petrecuţi în larg, mă trăsese din 
vânzoleala şi din urletele negustorilor care-şi strigă marfa, 
dintre samsarii şi curierii care voiau cu toţii o părticică din 
mine. Însă nu mai eram neştiutor. Dârdâiam, în vreme ce 
mă purta pe acele vechi străzi din Greenwich, verzi şi 
cenuşii, înmuiate de apă, atât de frumoase şi de 
strălucitoare, atât de chinuitoare. M-au podidit lacrimile. 

Ea a observat asta când am ajuns la casa înaltă şi 
întunecată. M-a lipit de zid chiar lângă uşa de la intrarea din 
vestibul, cuprinzându-mi capul cu mâinile şi uitându-se fix 
în ochii mei, cu ochii ei cenuşii, scăpărători. 

— Dă-i drumul, a zis ea, plângi ca lumea, puiuţule. 

— Nu-s naiv, am zis eu, ştiu că vrei să mă furi. Îţi spun 
doar ca să ştii. 

— Bine, atunci, a zis ea dându-mi drumul. Mă bucur că 
ne-am lămurit. Haide. 

Am urcat scările, un singur etaj, până la un palier gol, 
unde a aprins o lumânare pe care a luat-o dintr-un dulap 


din stânga, apoi s-a ivit o uşă pătată, acoperită cu vopsea 
maronie, ce dădea într-o odaie mică, ocupată aproape în 
întregime de un pat acoperit cu o țesătură indiană. 
Lumânarea proiectă lumina pâlpâitoare pe plafon şi pe 
pereţi, decoraţi ici şi colo cu ilustraţii ieftine înfăţişând pisoi 
şi violete, iar acolo, în fereastră, era o colivie cu un 
cânepar. 

— Deci, Faith, am zis eu, care-i preţul tău? 

A schiţat un zâmbet strâmb. Avea fruntea înaltă, cu riduri 
schimbătoare, la fel de grăitoare ca şi ochii ei. Am bănuit că 
are în jur de treizeci de ani. Târgul fiind încheiat, şi-a dat jos 
haina şi s-a aşezat pe pat, pentru a-şi scoate ghetele. Era 
drăguţ, am cugetat eu. Confortabil. Afară se auzea zvonul 
vieţii. Paşi care tropăiau pe caldarâm. Sunt acasă, mi-am 
Zis eu. Acasă. 

— Îl ai de la Jamrach? 

Câneparul, adică. 

— Nu ştiu, răspunse ea, nu-i odaia mea. 

Mi-am lipit faţa de zăbrelele coliviei şi am privit pasărea. 

— Câneparule, am rostit eu,  câneparule, salut, 
câneparule. 

— Aşa se numeşte? întrebă ea. 

M-au podidit din nou lacrimile. 

— Întinde-te, îmi spuse ea, ridicându-se şi conducându- 
mă cu hotărâre spre pat. Ai jumătate de oră, întinde-te cum 
se cuvine şi plângi în voie. 

Am făcut întocmai. Eram foarte beat. Eram beat dinainte 
să părăsesc vasul. Totul era şters, ca şi cum ar fi fost 
acoperit de un văl. Am plătit-o pentru jumătate de ceas, 
mai aveam ceva bani în pantaloni şi am ştiut că o să-ncerce 
să mi-i fure, am ştiut că mintea îmi era plină de nori care se 
învârtejeau, iar eu nu mă mai puteam opri din plâns, aşa 
cum ploaia nu se poate opri până când nu-i vremea să se 
oprească. Asta m-a făcut să simt ploaia care bătea în 
fereastră, stropii luminoşi ce se unduiau tacticos, cântul ei, 
cântecul ei de leagăn blând. Capul meu lovi perna, o biată 
pernă de paie, tare, însă pentru mine era mai moale decât 
petalele de trandafiri şi puful de gâscă. Cum puteam să-mi 


salvez banii, acum că mă stingeam ca o lumânare? 

— Uite ce-i, am spus, am plătit pentru tine. 

S-a întins lângă mine şi am luat-o în braţe. 

— Dacă mă furi, te omor, i-am spus. 

— Ba nu, n-o să mă omori, zise ea îngăduitoare, că n-o să 
fie nevoie. 

Nu-mi puteam opri lacrimile. Mă şterse la nas cu o 
batistuţă cu parfum de levănţică. Treaba asta mă făcu să 
plâng şi mai abitir. 

— Ce-i asta? întrebă ea. 

Vânătăile de pe braţul meu drept. Nu trecuseră. 

— Nimic. 

— De-ajuns, spuse ea, linişteşte-te acum. Uite cum 
facem: îmi mai dai o guinee şi promit să nu te jefuiesc. 

— Bine, am spus. 

S-a ţinut de cuvânt. M-a azvârlit afară când s-a terminat 
timpul şi am rătăcit pe malul râului, până la pod, prin ploaia 
uşoară, argintie şi cernută, am trecut pe lângă casa în care 
locuisem în Bermondsey în urmă cu mulţi ani. Era 
neschimbată. Puţea la fel de oribil. Malul de lângă pod era 
jegos ca-ntotdeauna. Am stat o grămadă pe trepte, privind 
către ţărmul celălalt. Către Rateliffe Highway. Femeia 
aceea mă păsuise, am cugetat eu. Dar cred că ştiuse că-s 
de-al locului. 

Am amânat să pornesc spre acasă, am hoinărit agale, 
ajungând în cele din urmă la Tower Bridge, când ziua se 
apropia de amiază, şi jumătate de ceas am privit cum se 
descarcă zahărul. Incă nu văzusem niciun cunoscut, ceea 
ce-mi convenea. Ştirile ajunseseră înaintea mea. Cu mult 
înainte să ancorăm, toată lumea ştia povestea noastră. O 
citeam în ochii lor când mă priveau, vedeam că ştiau ce se- 
ntâmplase. Pesemne c-ar fi trebuit să mintim, însă n-am 
făcut-o. Dumnezeu ştie cum aveam să dau ochii cu Ishbel şi 
cu maică-sa. Imposibil. O parte din mine avea convingerea 
că n-ar fi trebuit să mă-ntorc, c-ar fi trebuit să mă-ngrop în 
vreun colţ uitat de lume, însă n-ar fi fost drept faţă de 
mama. Aşa că am pierdut vremea aiurea şi am ajuns la 
mama abia după două. Mă aştepta încă de după-amiaza 


trecută şi ieşise la colţ, ca să cerceteze strada. Mama, la fel 
de bătrână, cu părul ceva mai cenuşiu. Am văzut-o înainte 
să mă zărească ea pe mine. Ai fi zis că faţa-i era aspră, însă 
eu ştiam că era doar îngrijorată. Când m-a văzut, s-a liniştit, 
iar gura i s-a frânt într-o linie strâmbă de bucurie îndârjită. 
A făcut câţiva paşi către mine şi m-a îmbrăţişat iute şi 
apăsat. 

— Eşti bine? a întrebat. 

Am sărutat-o pe obraz. 

— Doar n-ai stat aici toată ziua, nu-i aşa? 

— Sigur că nu, prostuţule, a răspuns. Am intrat şi-am 
ieşit. 

Ne-am dat câţiva paşi înapoi. Eu rânjeam, cam prosteşte. 
Ochii ei erau îndureraţi. 

— Eşti bine? a întrebat din nou, cercetându-mă cu 
atenţie. 

— Nu prea rău. 

— N-am crezut c-o să te mai văd vreodată. 

— Păi, uite că mă vezi. Am chicotit, fără rost. 

— Haide. Mă luă de braţ şi mă conduse în curtea cu un 
canal lung, şi cu dale, ce trecea prin mijloc şi cu un atelier 
de fierărie în capăt. Zgomotul de metal bătut răsuna din 
streşini şi un cal negru şi înalt era priponit la poartă, cu 
capul în traista ce-i atârna de gât. Casa era pe stânga, 
jumătate de uşă, o găleată de apă cu sodă, o poliţă lată pe 
care erau aşezate scoici, o cochilie rotundă şi mai multe 
cochilii de melci. Era mai mare şi mai curată decât vechea 
locuinţă, mirosea a rufe, a peşte şi a vechiul borş al mamei, 
la care visam când eram în barcă. Charley Grant stătea în 
picioare, în aşteptare, cu spatele la un foc scăpărător, 
deasupra căruia vibra şi zumzăia liniştit un ceainic. Chipul îi 
era rozaliu ca şunca şi se îngrăşase de când nu-l mai 
văzusem. 

— Jaf, spuse el, înaintând şi apucându-mă pe după umăr 
călduros, dar stângaci, îmi pare foarte, foarte bine să te văd 
acasă. 

— E bine să fii acasă. 

Un ţânc de vreun an şi jumătate şedea la masă, într-un 


scaun înalt, cu pumnul încleştat pe o lingură de lemn. 

— E drăguţ, nu-i aşa, Charl? grăi mama cu mândrie, 
îndemnându-mă să mă aşez pe scaunul din faţa copilului. 

— Cum să nu! 

— Cine crezi că e? la zi, Jaf! Copilul avea un chip lat şi un 
nas cârn şi în vârful capului i se încolăceau bucle brunete, 
uimitor de bogate. Mă cântărea din priviri, iar eu i-am făcut 
cu ochiul. E frăţiorul tău, Jaf, grăi vioaie mama. Numele lui e 
David. 

— Poftim? 

— Uite o surpriză pentru tine, David! Salută-l pe fratele 
tău mai mare, Jaffy! 

David şi cu mine ne-am privit bănuitor, curioşi. 

Nu era aşa de surprinzător, sigur. Ea nu era chiar atât de 
bătrână. Dar părea să fie. Mama îmbătrânise. Nu avea încă 
patruzeci de ani, bănuiesc. Era tânără când mă făcuse pe 
mine. Era stranie toată tărăşenia asta. Simţeam că mă aflu 
foarte departe. După tot timpul petrecut pe mare, odaia 
asta plină cu aburi, copilul, bărbatul zâmbitor, cu chipul ca 
şunca şi cu bretele, căldura, castronul cu ciorbă pe care-l 
pusese dinaintea mea, colţul de pâine, mirosul 
inconfundabil al râului aflat dincolo de pereţi - totul era o 
plăsmuire în capul meu, ceva care îmi trecea prin faţa 
ochilor în momentul leşinului. 

Ciorba era nectarul zeilor. 

M-am trezit plângând. 

— Gata, gata, s-a terminat, spuse mama, aplecându-se şi 
luându-mă în braţe, potopindu-mă cu mirosul ei familiar. 
Totul o să fie bine de-acum înainte. 

— Ştiu, ştiu. 

Îmi arătă odaia mea. Era micuță, însă fereastra dădea 
spre acoperişurile dinspre râu, acolo unde catargele vaselor 
înalte conturau cerul. Pregătise pentru mine un pat 
minunat, o plapumă de mătase cu model cu flori roşii, iar 
lângă pat, pe un scăunel scund cu patru picioare, un 
parfum plăcut în vechea cană verde de pe polita pe care o 
aveam deasupra căminului în locuinţa de pe Strada 
Watney. Patul meu. Tot ce doream să fac era să mă urc în 


el şi să tot dorm. Însă când capul atinse perna şi mama 
trase draperia, mă sărută de noapte bună şi ieşi închizând 
încet uşa după ea, mintea-mi stârni talazuri stânjenite în 
întuneric. Toate lucrurile pe care trebuia să le fac: să merg 
să le văd pe Ishbel şi pe maică-sa. Să termin cu chestia 
asta. Să dorm. Mult. Toată lumea zicea că am nevoie de 
somn, doctorul de pe vas, doctorul din Valparaiso. Ce mai 
era? Să-mi revin, să-mi recapăt cumpătul adică, să mă 
desprind de abisurile îndepărtate şi de mările învolburate, 
să mă gândesc la viitorul care-ar fi putut să nu mai vină 
nicicând. Ce să mai fac? Să ies şi să mă uit în ochii 
celorlalţi. Toată lumea ştie. Nimic n-a fost ascuns. Oamenii 
ăştia de la docuri trăiseră atât de mult împreună cu marea 
şi auziseră atâtea poveşti marinăreşti, încât nimic nu-i mai 
uimea. Nu mă priveau cu dispreţ. Chiar şi-aşa, în ochii lor se 
vedea ceva, se vedea că ştiau. 

In cele din urmă am adormit, dar somnul n-a fost tihnit, ci 
agitat precum marea. Atunci am început să pătrund cele 
mai adânci adâncuri şi să n-ajung la nicio concluzie. 

Domnul Jamrach a venit să mă vadă, în dimineaţa 
următoare. l-am auzit glasul, vorbea cu mama, spunea că 
avusese o discuţie lungă cu Dan Rymer şi că Dan Rymer Îi 
mărturisise că n-avea să mai plece nicicând pe mare. Mama 
a zis că bine, că era vremea să se aşeze la casa lui, nu-i 
aşa? Un bărbat de vârsta lui şi cu o familie atât de tânără... 
„Acum vrea să şadă acasă şi să se bucure de ce are“, a zis 
ea. Il auzeam pe David chicotind. Aşa făcea el. Stătea jos şi 
îşi făcea de lucru cu propriile degete, chicotea şi trăncănea 
de unul singur, pierdut într-o lume fericită, numai a lui, 
nesfârşită. 

Nu voiam să cobor din pat. N-aveam să cobor. Nimeni nu 
mă putea obliga. Nu încă. Era prea mult pentru mine în 
acea clipă, voiam doar să stau în pat cât de mult puteam. 
Chiar şi zile la rând, dac-aveau să mă lase. Între timp, 
aveam să mă gândesc ce să fac în continuare. Să dorm. 
Asta era. Viaţa avea să fie simplă de-acum: peşte, supă, 
căldură, somn, tutun, bere. Capul mi se-nvârtea: toate 
sunetele, mirosurile, întinderea nesfârşită. Şi, cu toate 


astea, multe dispăruseră pentru totdeauna. Aşa că atunci 
când a intrat şi a zis că domnul Jamrach venise să mă vadă, 
am spus că mă simţeam prea obosit ca să mă ridic, iarela 
strigat să nu-mi fac griji, o să vină altă dată, iar eu m-am 
întors şi am încercat să adorm din nou, m-am chinuit din 
răsputeri, în timp ce lumina se strecura prin fereastră. 

In ziua următoare, totuşi, m-a convins să mă trezesc şi 
m-a dat afară din casă. Mai întâi m-am dus la bărbier, şi 
apoi să-l văd pe domnul Jamrach. Cobbe era în curte, cu 
aceeaşi înfăţişare ca-ntotdeauna, doar ceva mai chel, ceea 
ce-i dădea un aspect de puşcăriaş. Lăsă găleata jos, veni 
spre mine şi mă-mbrăţişă brutal, lucru pe care nu mi l-aş fi 
putut imagina nici într-un milion de ani. 

— Salutare, Cobbe, am zis eu. 

Mormăi şi plecă. 

In ogradă era ceva schimbat, însă nu-mi dădeam seama 
ce anume. Inspre capătul îndepărtat, porcul japonez cel 
gras al lui Jamrach mânca nişte varză. Domnul Jamrach mă 
văzu pe fereastră şi ieşi să mă-ntâmpine. Se-mplinise, 
devenise mai lat şi mai roşu de când îl văzusem ultima 
dată. 

— In sfârşit! strigă el, cu un zâmbet ce-i cuprindea 
întreaga faţă. Jaffy, băiete! Te simţi mai bine? 

— Mult mai bine, i-am răspuns eu, minţindu-l. N-aveam 
habar de ce mă ridicasem din pat şi abia aşteptam să mă- 
ntorc din nou acolo. 

Mă bătu pe umăr, ca de la bărbat la bărbat. 

— Treaba asta... spuse el, uitându-se în ochii mei, ce 
grozăvie! 

— Da. 

= Îngrozitor. Am dat din cap. Hai în birou. 

In alcov stătea un băiat nou, de unul singur, strângând 
un teanc de hârţoage şi fluierând voios. Nu era la fel de 
dezordine ca odinioară, când Bulter se tolănea în spatele 
biroului. Charlie, tucanul, încă se ţinea tare, însă bătrânul 
papagal Flo căzuse pradă tuberculozei şi încheiase 
socotelile cu lumea asta. Domnul Jamrach îl trimise pe băiat 
dincolo şi turnă cafea dintr-un ibric aflat pe plită. Afară era 


frig şi aerul dinăuntru era plăcut, plin de fum ca- 
ntotdeauna. Charlie se aşeză la mine-n braţe şi mă ciuguli 
de ureche. 

— Nu-i rău, nu-i rău, zise domnul Jamrach, dându-şi capul 
pe spate şi suflând fum către tavan. Apoi îmi povesti că 
acum îl luase pe fiul său, Albert, să lucreze împreună cu el 
şi-l pregătea să ia frâiele afacerii. Doar că Albert era acasă 
atunci, răcit cobză. 

— Păcat, am spus eu. 

Domnul Jamrach îmi oferi o pipă, o reaprinse pe-a lui şi 
se lăsă pe spate. 

Era stânjenitor. O vreme am stat şi am fumat, fără să 
rostim o vorbă. 

— Cafeaua-i bună? întrebă el. Nu-i prea tare? 

— Nu, e tocmai bună. 

— Aşa zice pe etichetă. Ştii Jaff, continuă el, aplecându-se 
în faţă, clipind din ochii bătrâni şi trişti, nu ştiu cum să- 
ncep... 

— Nu-i nimic, domnule Jamrach. Am desfăcut ghearele lui 
Charlie, înfipte în haina mea. Ştiu că e greu. 

— Nu, vreau să spun... Făcu un gest cu mâna. Vreau să 
spun... Suferinţa prin care ai trecut e dincolo de orice 
imaginaţie. Vreau să ştii că... 

— Ştiu, am zis. 

— ... orice pot face... 

— Desigur. 

— Ştii că Dan s-a retras? 

— Ştiu. Mi-a spus la Valparaiso. 

Era atât de straniu! Ca şi cum Tim se afla în odaie cu noi. 

— Eşti încă foarte tânăr, Jaf, zise el. Nu trebuie să laşi 
treaba asta să-ţi nenorocească viaţa. 


— Ştiu. 

— N-ai nicio fărâmă de vină. 
— Ştiu. 

— Lumea înţelege. 

— Ştiu. 


Puteam să jur că-l văd pe Tim, dacă mă uitam peste 
umăr. 


— Normal că nimeni nu se aşteaptă să faci ceva 
deocamdată, dar să ştii că întotdeauna o să ai aici o 
slujbă... 

— Ştiu. 

Dar amândoi ştiam că nu-i nicio grabă. Domnul Fledge 
fusese generos cu mine şi Dan. Chiar şi-aşa, nu ştiu unde 
credea domnul Jamrach că m-aş potrivi. Era limpede că nu 
mai puteam fi băiat bun la toate în ogradă, iar o slujbă de 
birou nu mi se potrivise nicicând. Habar n-aveam ce urma 
să fac, sincer să fiu. Încă purtam în cap o mare învolburată. 

— Nu prea cred c-o să mă-ntorc aici, am zis eu. 

— Nu. Dădu din cap meditativ. Înţeleg de ce. 

— Oricum, am continuat eu, privind în jur, e plăcut să văd 
curtea asta din nou. 

— Nu s-a schimbat prea mult, nu? 

— Un pic. 

— E ceva mai îngrijită, cum e aranjată acum. Albert a 
orânduit aşa, a spus el. 

Am mai stat o vreme, apoi a zis: 

— Păi, când te hotărăşti încotro vrei s-o apuci, să vii la 
mine, da, Jaf? Pentru că, orice-ar fi, ştii că domnul Fledge se 
va dovedi generos, în lumina celor întâmplate. 

— Mulţumesc foarte mult, domnule, am zis eu. 

Trebuia să plec. Ne-am ridicat. Charlie a zburat pe 
umărul lui Jamrach. Vestibulul era plin de cinteze care 
aşteptau să fie duse într-una din odăile cu păsări. Proaspăt 
sosite de la docuri, păsările stăteau arcuite, în cutiuţele lor, 
fără să li se vadă gâtul, taciturne din cauza schimbării. Un 
val de greață mi-a înmuiat trupul, însă nu cred c-a 
observat. 

— Ai grijă de tine, Jaff, a spus el, şi vino direct la mine, 
ştii tu, dacă vrei ceva. Promiţi? 

Simţeam că mă sufoc. Nu mai aveam răbdare să 
zăbovesc acolo. 

— Sigur, am zis. Dădu mâna cu mine, cu fermitate, 
privindu-mă intens, cu ochi înlăcrimaţi, plini de durere. Ai 
nevoie de-un coteţ de păsări, domnule Jamrach, am spus. 

Zâmbi, uitându-se trist şi îndelung la păsări. 


— Nu e ideal, fu el de acord, dar, uite, nu e suficient loc. 

Deschise uşa. Charlie alunecase pe pieptul său şi se 
cuibărise acolo, aidoma unei căprioare nou-născute, privind 
în sus cu ochiul său rotund şi ridicol. 

După ce am ajuns pe stradă, am rămas o vreme locului, 
respirând aerul puternic şi cugetând. Trebuia să mă duc să 
o văd pe mama lui Tim. Am mers încet, îngrozit, chibzuind 
că mai bine m-aş duce acasă. Trebuia totuşi s-o fac şi pe- 
asta. la spune, ce vrei să zici? Hai să privim lucrurile aşa, 
doamnă Linver. Cel puţin eu m-am întors. 

Haide, s-o facem şi pe-asta. 

Nu încă. 

M-am strecurat în capela matrozilor. Nimic nu se 
schimbase. lafet şi fiica lui erau tot acolo. Bătrânul lov şi 
chinurile sale. Ce mai primire! Odată intrat, parcă eram 
într-un soi de vis. Aveam bani în buzunar, aşa că i-am dat 
pe toţi pe lumânări. Acum! E amuzant! Să încerc să nu uit 
pe nimeni. Am hotărât să încep cu fraţii lui Ishbel, 
amintindu-mi ziua în care ea şi cu mine am venit aici. Ziua 
aceea... unde fuseserăm? Oare fusese ziua în care se 
certase cu Tim, după ce ne dăduserăm în bărcuţe? În orice 
caz, câte una pentru fiecare dintre fraţi, înalţi, stând falnici 
unul lângă altul, pe vecie lipsiţi de chipuri. În continuare, să 
numărăm: Joe Harper, care construieşte cuşca pe punte, 
cutia cu scule care alunecă. Una şi două: domnul Rainey, cu 
surâsul său batjocoritor. A treia: căpitanul, desigur, care era 
mai degrabă un elev mai măricel decât căpitan al unui vas 
de pescuit balene. A patra: ah, acum Martin Hannah, 
budincă. Abe Roper. Dumneata eşti? Dumneata eşti, 
domnule Roper? Ha, ha, ha! Asta-i a cincea. Şase. Fiecare - 
o lumină ce se năştea, pâlpâitoare, înaltă şi dreaptă în 
capela tăcută. Gabriel. Prietenul meu. Yan, care-mi ţine 
găleata de vomitat. Billy Stock, furios. Unde-am ajuns? Să 
vedem: unu, doi, trei, patru, cinci, şase, şapte, opt? Nouă: 
ah, domnul Comeragh, era om bun. Sărmanul domn 
Comeragh, a fost muşcat de dragon. Ce mai arătare 
sălbatică şi străveche! S-o fi întors pe insulă? Oare merge 
pe plaja nisipoasă, cu paşi stranii şi aşezaţi, mai străfulgeră 


cu limba, legănându-şi ţeasta? Nouă: Wilson Pride, cu 
platfusul său şi ochii injectaţi. Zece: Henry Cash, cu capul 
ca al unei foci care se tot cufundă. Unsprezece: Felix 
Duggan, guraliv, cicălitor. Doisprezece: Simon, desigur, 
cântând la scripcă. N-am aflat niciodată ce s-a ales de 
căpitan şi de Simon. Şi cu Sam, treisprezece. Sam Proffit, al 
cărui glas era un firicel de argint. Dag. Dag Aarnasson, 
care-a vânat dragonul cu mine. Paisprezece. 
Cincisprezece... 

Mi s-a golit mintea. Mai rămăseserăm, desigur, noi patru, 
eu, Dan, Tim şi Skip, dar tot lipseau doi. Era cumplit să nu- 
mi amintesc. Ca şi cum i-aş fi pierdut prin minte, 
încredințându-i pe vecie întunericului de dincolo. 

John Copper! Cum de-am putut să uit? 

Am uitat pe cineva. Sau am socotit eu greşit? O iau de la 
capăt. Unu, doi, trei, patru... 

În cele din urmă, am izbutit. Nu plecam de-acolo, dacă 
lipsea careva. Am privit în urmă din pragul uşii. Cele 
douăzeci de lumânări ale mele ardeau vajnice. 

Era sâmbătă. Doamna Linver locuia acum în strada 
Fournier, aşa că am pornit-o într-acolo, cu mâinile vârâte în 
buzunare şi cu gulerul ridicat. Am mers pe Strada Watney şi 
am trecut pe lângă vechea noastră casă, am căutat din 
priviri silueta domnului Reuben, sau a doamnei Regan, sau 
a altcuiva, însă uşa era închisă, iar pe trepte nu şedea 
nimeni. De trei ori am dat peste cunoscuţi şi a trebuit să mă 
opresc şi să mă-ntind la discuţii, să stau şi să primesc iarăşi 
bătăi prieteneşti pe umăr, să suport privirile scrutătoare, să 
fiu felicitat pentru că supravieţuisem. Mi-am făcut loc 
printre curvele şi marinarii beţi de pe Saturday Highway, 
printre râsetele de catâr, printre hlizelile ascuţite şi 
zgomotoase, prin scârţâitul scripcilor ce se auzea din 
spatele uşilor. Chelnerul, un bărbat scund şi murdar care 
trăgea dintr-o pipă scurtă şi murdară, stătea sprijinit de uşa 
de la Spoony's. Pe vremea mea nu era acolo. M-am gândit 
să intru să beau ceva, de fapt să mă îmbăt criţă şi s-adorm 
pe podea, până când o veni vreo femeie şi m-o căra într-un 
loc moale unde să dorm. Dar stăruia acest nor: să merg s-o 


văd pe mama lui Tim. Trebuie s-o fac. Acolo ar putea fi şi 
Ishbel. Am auzit că începuse lucrul, totuşi putea fi acolo. 
Chipul ei. Tim nu poate fi uitat. Gustul de sufleu de zmeură. 
Haide, Jaf, mergi mai departe. Du-te la docuri şi urcă pe 
primul vas care o să te primească. 

Apoi am ajuns pe Strada Fournier, căutând însă multe 
dintre casele astea nu aveau număr. Uşa ei era neagră, 
într-o parte a curţii unui alămar, cu trei trepte în faţă; pe 
fereastra de jos era lipit un afiş cu spectacolul din seara 
aceea de la Gunboat. Ishbel a deschis uşa. Imbrăcată în 
negru, cu ochii căprui luminoşi, chipul palid, părul prins la 
spate, dat pe după urechi. O străfulgerare, apoi n-am mai 
putut s-o privesc şi am întors brusc capul. 

— Chiar mă-ntrebam când o să vii, spuse ea. 

— Bună, Ish. 

Făcu un pas în faţă şi mă îmbrăţişă formal, lipindu-şi 
pentru o clipă obrazul mătăsos de tuleiele mele. Bunule 
Dumnezeu, nu mă lăsa să fiu un neghiob. Înainte era mai 
înaltă decât mine. Acum suntem la fel. Când urcă înapoi 
observ că, de fapt, sunt mai înalt decât ea cu vreo şapte 
centimetri sau chiar mai mult, deşi poartă ghete cu toc. S-a 
schimbat. Oare negrul o face să pară mai impunătoare? Ce 
este ea pentru mine acum? Habar n-am. 

— Ei, ia uită-te la tine, grăi ea, ai crescut. 

— Şi tu. 

Mă conduse pe un coridor întunecat, apoi într-o cameră 
laterală. 

— Am auzit că lucrezi. 

— Aşa-i. Privi peste umăr. Domnul Jamrach mi-a găsit o 
slujbă la Clerkenwell. 

— ţi place? 

Ridică din umeri, în timp ce deschise o uşă. 

Locul era mai mare decât vechea locuinţă, tavanul era 
înalt şi faţada arcuită, iar în firidă se afla un cerceluş care 
crescuse într-atât încât frunzuliţele sale negricioase 
ajunseseră să acopere un perete întreg, şi lângă cămin se 
aflau cutii de aramă lustruite. Doamna Linver şedea într-un 
balansoar, sprijinindu-şi picioarele încălţate cu papuci pe 


apărătoarea de foc de la gura sobei. 

— la uite cine-a venit să ne vadă, zise Ishbel voioasă. 

Doamna Linver sări în picioare şi rămase cu privirea 
pironită la mine. O batistă chinuită, făcută ghem, căzu pe 
podea. 

— Cum îndrăzneşti să te-ntorci fără el? strigă ea. 

— Nu fi toantă, mamă, zise Ishbel, nu e vina lui Jaffy. 

— Imi pare nespus de rău, doamnă Linver, am şoptit eu. 
Nu puteam suporta. Imi pare foarte, foarte rău. 

— la loc, Jaffy. Ishbel mă împinse într-un scaun. O să fac 
nişte ceai, zise ea şi dispăru. 

Inverşunată, maică-sa făcu spre mine câţiva paşi, cu 
mâinile înfipte-n şolduri. Părea nebună. Pe chip avea 
scobituri întunecate. Se opri, tremurând, cam la un pas de 
mine, apoi căzu într-un genunchi înaintea mea, pentru a mă 
privi mai bine-n faţă. Era înspăimântător să privesc în ochii 
ei. 

— Ştiu că nu-i vina ta, Jaffy, rosti ea grabnic, chiar ştiu, 
doar că e foarte, foarte greu. Ochii îmi ardeau. E foarte 
greu, repetă ea, cu privire fixă. 

Aveam senzaţia că ţeasta îmi e pe cale să explodeze, am 
încercat să vorbesc, însă gâtlejul îmi era înţepenit. 

— Gata, o să fie gata în curând, spuse Ishbel, intrând şi 
trăgând o  măsuţă,  ridicându-şi mama în picioare, 
împingând-o înapoi în scaunul ei şi dându-i batista pe care- 
o scăpase pe jos, toate acestea părând o mişcare continuă. 
Fiecare bucăţică din ea, fiecare gest îmi erau familiare şi, 
totuşi, complet diferite, realitatea fiinţei ei fiind mai 
aproape de vis decât amintirea. 

— A fost foarte greu pentru Ishbel a noastră, rosti 
doamna Linver, privindu-mă în continuare. A trebuit să ia 
locul tatei, să ştii, chiar aşa. Că frate-său care a pierit... li 
suntem recunoscătoare domnului Jamrach că i-a găsit o 
slujbă atât de bună. 

— Da, desigur. Ishbel îşi trase scaunul şi se aşeză pe el, 
ţeapănă şi dreaptă precum o doamnă, ţinându-şi mâinile în 
poală. Un piept de femeie îi înlocuise cei doi sâni mici, în 
formă de lămâie, pe care mi-i aminteam. Mâinile îi arătau la 


fel de rău ca-ntotdeauna, iar eu priveam fascinat cum se 
agitau şi se jucau una cu cealaltă. E straniu, totuşi, zise ea, 
că nu ne merge aşa de rău. Cum se simte mama ta, Jaf? 

— E bine, am răspuns. Trebuie să mărturisesc, totuşi, că 
am fost destul de şocat când l-am văzut pe ţâncul ăla, 
stând acolo. 

— A, da. Zâmbi. Ne-am gândit la asta. Micuţul David. E 
un dulce, nu-i aşa? Îmi aminteşte de tine. Am îndrăznit să o 
privesc, însă ea se uita la maică-sa. 

— Şi, ia spune-ne, Jaffy, rosti doamna Linver, aplecându- 
se în faţă, spune-ne ce ai să ne spui. 

— Mamă, dă-i pace, spuse ea cu glasul încordat. Lasă-l 
măcar să-şi bea ceaiul. 

— Nu-i nimic, am zis eu, nu mă deranjează să vă spun 
totul, doar că mi-e foarte greu să vorbesc despre asta. 
Trebuie să mă-nţelegeţi. 

— Sigur că da, spuse Ishbel. 

— Vreau doar să ştiu, continuă maică-sa, că nu s-a 
chinuit prea mult, şi vreau să ştiu că s-a sfârşit iute. 
înţelegi? La capăt. Asta-i tot ce vreau să ştiu. Şi vreau să-mi 
spui adevărul. 

— S-a dus înainte de ce era mai rău, am zis eu. Aş minţi 
dac-aş spune că n-a suferit; a suferit, e drept, însă s-a stins 
înainte de ce era mai rău. 

A urmat o tăcere lungă şi dureroasă. Nu le puteam privi. 

— Au zis c-a fost ideea lui să tragă la sorţi, spuse maică- 
sa. 

— Aşa-i. Dar am fost de acord cu toţii. 

Am ridicat privirea. Amândouă mă priveau fix, iar sângele 
îmi vâjâia în urechi. 

— N-a ezitat deloc Tim, să ştiţi, am zis eu. Nu şi-a pierdut 
niciodată cumpătul. Ochii maică-sii deveniră uriaşi. Mi-a 
spus să vă zic amândurora că e bine. Ştiu că sună aiurea, 
dar asta mi-a zis. Spune-le că sunt bine. 

— Ah! Idiotul! ţipă Ishbel şi-şi acoperi faţa cu mâinile. 

— A zis că-i bine şi să nu vă-ngrijoraţi. 

Râdea. Cu toţii am râs preţ de-o clipă. 

— Ah! strigă ea. Aşa-i era firea! 


Aşa că iată-ne acolo, toţi trei, cu lacrimile şiroindu-ne pe 
chipuri. 

— A fost puternic, am continuat eu. Chiar aşa a fost. Nu 
cred că m-aş fi putut ţine aşa tare. A fost... Glasul mă 
părăsi. 

Doamna Linver îşi suflă nasul. 

— Îmi pare atât de rău, doamnă Linver, am zis eu, dar nu 
puteam face nimic ca să îndrept lucrurile. Eu eram acolo şi 
el era mort, iar în noi toţi, pentru vecie, se strecurase o 
aceeaşi groază cu privire la ce se alesese de el şi la ce 
făcusem eu. Mi-am adus aminte de apăsarea degetului meu 
pe trăgaci. 

Ishbel îşi şterse obrajii cu amândouă palmele. 

— Mă duc s-aduc ceaiul, zise ea, ridicându-se şi ieşind în 
grabă. Am stat în agonie, dorindu-mi să fug, ţeapăn ca o 
insectă prinsă în chihlimbar. 

— Aşa-i, am spus eu, a fost foarte, foarte curajos. 

Ce cuvinte prosteşti. 

Doamna  Linver dădu din cap, încruntându-se şi 
întorcându-şi faţa pentru a se uita la foc. Cărbunii se 
perpeleau. Zgomotele oamenilor care treceau pe stradă 
ajungeau până la noi ca şi cum ar fi venit dintr-un tărâm de 
poveste, aidoma ecoului dintr-o scoică. Preţ de o clipă, am 
crezut c-o să leşin. A 

— Ce plantă frumoasă! am rostit eu disperat. Infloreşte 
vara? 

— O, da, e foarte frumoasă, răspunse tristă doamna 
Linver, face nişte flori roz minunate. 

Ishbel intră cu tava cu ceai, mergând cu spatele, ca să 
deschidă uşa. Am sărit în picioare şi i-am luat tava. Era 
îmbujorată. 

— Uite, zise ea, las-o acolo, Jaffy. Mulţumesc. 

Oare se aşteptau la ceva mai mult de la mine? Toate 
lucrurile pe care le puteam spune, lucrurile asupra cărora 
m-am străduit din răsputeri să nu zăbovesc. Puteam pleca 
în curând? 

— Ţine minte, continuă gânditoare doamna Linver, se tot 
lungeşte. 


— Ce anume? Ishbel se aşeză. 

— Planta aceea. 

— A, da. Trebuie s-o tund. Ishbel îmi zâmbi luminos, ca şi 
cum ar fi fost o vizită obişnuită. Mulţumesc c-ai venit, Jaffy. 

— Pentru puţin. 

— Nu-mi imaginez cât de înfricoşător a fost pentru tine. 

— Cel puţin el i-aici, grăi maică-sa. 

— Apăi, slavă Domnului. 

Ishbel turnă ceaiul. 

— Ţi-am povestit că m-am logodit şi c-o să mă mărit? 
întrebă ea, fără să mă privească. Eu! lţi vine să crezi? 

Sigur că da. 

— Serios? 

Imi dădu o ceaşcă. 

— Are un şlep, zise ea, lucrează la docul Surrey. 

— A! Felicitări! 

— Mulţumesc. li dădu maică-sii o ceaşcă şi o farfurioară. 
E soi bun, îl cheamă Frank, adăugă ea, rezemându-se şi 
amestecând în ceai. Simţeam că-s împietrit. Şi cu tine cum 
e, Jaffy? Ce-o să faci tu acum? 

— Eu? Nu m-am hotărât. 

— Păi cred că nu-i grabă. 

Câtă vreme am sorbit din ceai, nimeni n-a zis nimic. 
Trebuia să ies. 

— Cum e acolo unde lucrezi? am întrebat eu, cu un glas 
care ieşi aspru. 

— A, e binişor. Lăsă ceaşca jos. E prea cald. Se-ncruntă. 

— E greu? am întrebat-o. 

— Nu mă deranjează să muncesc din greu. Privi pe lângă 
mine, zâmbind pe jumătate. M-am uitat în altă parte. 
Problema e că-i plictisitor. 

— Aşa se-ntâmplă. 

Focul sfârâi. 

— Nu-s sigur c-o să rămân pe uscat, am rostit spre 
surprinderea mea. 

— Eşti ţicnit? Izbucni în râs. 

— Posibil. _ 

— Bănuiesc că ai tot dreptul să fii. Işi luă din nou ceaiul şi 


suflă-n el. Eh, nu-i aşa rău unde lucrez, dar cred că o s-o iau 
razna, dacă zăbovesc prea mult acolo. 

— Să nu-ndrăzneşti să pleci de-acolo! explodă maică-sa. 
Cum ar fi asta? După ce domnul Jamrach a pus o vorbă 
pentru tine! 

— O, domnul Jamrach mă ştie! rosti Ishbel grațios şi se 
întoarse către mine. Ştii că aveam un loc la Empire? 

— Pe bune? _ 

Ochii ni se întâlniră preţ de o clipă. In ai ei se citea 
uimirea. În ceea ce mă priveşte, nu am habar ce-a văzut în 
ai mei. 

— Întotdeauna ni s-a purtat de grijă atât de bine, îmi 
spuse doamna Linver, dând recunoscătoare din cap, 
proptindu-şi ceaşca sub bărbie. 

Banii lui Fledge. 

— Da, aşa-i. Ishbel zâmbi cu drăgălăşenie. Nu-i ciudat? 
Apoi chipul i se încruntă, exact ca atunci când se 
împiedicase şi-şi julise genunchii, cu ani în urmă. Puse 
ceaşca jos cu atâta neîndemânare, încât sparse farfurioara. 
O, fir-ar! şuieră ea. 

Ceaiul se vărsă pe faţa de masă. 

— O, Ishbel! o dojeni maică-sa. 

— E doar o farfuriuţă, răspunse ea. 

M-am aplecat către ea, ca s-o ajut să strângă, însă m-a 
plesnit peste dosul palmei. Tremura din cauza plânsului, 
lacrimile revărsându-se în valuri. 

— Ce păcat că n-aţi găsit dragonul, zise ea, cuvintele 
înecându-i-se în lacrimi ascunse. 

Naiba s-o ia pe creatura aia! ladul s-o înghită, c-a stârnit 
demonii. Superstiţia noastră. 

— Dă-mi voie să te-ajut, am spus eu, întinzându-mă 
iarăşi către mizeria de pe masă. 

— O, lasă! Ishbel se trânti la loc în scaunul ei. 

— Haide, iubire, nu plânge aşa, îi spuse maică-sa, dar 
chiar vorbele astea o stârniră şi mai abitir, iar eu n-am mai 
putut rezista. M-am ridicat. 

— Trebuie să plec, am rostit eu disperat. 

— Da, zise Ishbel, e foarte greu. 


Cu ochii strâns închişi, doamna Linver îşi supse 
încheieturile şi îşi trosni gâtul. 

— Îmi pare atât de rău, doamnă Linver, am zis eu iarăşi, 
jalnic, însă ea mi-a făcut semn să mă-ndepărtez. 

Ishbel se ridică-n picioare. 

— Te conduc. Pe holul întunecat îşi azvârli braţele în jurul 
meu, mă strânse şi mă sărută cu putere pe gură. Mă bucur 
tare mult să te revăd, Jaffy! Plângea şi râdea totodată. Nu-i 
vedeam chipul. Am înşfăcat-o şi am tras-o lângă mine. 

— Dumnezeule, Ishbel! am bolborosit eu. Pieptul ei 
moale şi cald era lipit de-al meu. 

— Ştiu, spuse ea, trebuie c-a fost iadul. 

— Dumnezeule! Nu-mi venea să-i dau drumul. Ea 
reprezenta toate lucrurile bune după care tânjisem cât mă 
aflasem în barcă. Aş fi putut s-o strivesc. 

— Bietul, bietul Jaffy, cântă ea încet, legănându-se 
laolaltă cu mine şi mângâindu-mă pe ceafă. A durat câteva 
secunde până când ne-am despărţit stângaci şi ne-am 
îndreptat către uşă, ciocnindu-ne ameţiţi, de parcă eram 
beţi. 

— Să vii să vorbim pe-ndelete, bine? îmi zise ea când 
deschise uşa. Mâine mă-ntorc la muncă şi nici n-o să pot să- 
mi trag sufletul până vineri, cel puţin. Mergi la Malt Shovel 
sâmbătă? 

— Nu ştiu. 

— Atunci, pe curând, zise ea, zâmbi şi-mi dădu un ultim 
sărut, în timp ce lacrimile încă îi curgeau pe obraji, iar eu 
am ieşit în acel început de înserare, împleticindu-mă către 
Highway, unde marinarii începeau să răcnească. Am intrat 
într-o tavernă şi m-am îmbătat lemn, împreună cu un 
marinar din Neapole, care a-njurat şi şi-a scărpinat sălbatic 
muşcăturile de ploşniţă tot timpul cât am stat eu, până i-a 
dat sângele. Odăi jegoase, rosti el, scuipând. Mâncare 
jegoasă şi fete jegoase. 

— De acord, am zis eu. Jegos, totu-i jegos, şi am cheltuit 
şi mai mulţi bani. Nu mă puteam abţine. 

— Mi-am omorât prietenul, i-am spus eu italianului. 

Flutură un braţ în semn de iertare, ca şi cum ar fi spus că 


toţi facem aşa. Am deschis gura ca să spun mai multe, însă 
am amuţit. Nu mă puteam întoarce. Era logodită. N-ar fi 
avut niciun sens. Era ca şi cum mi-aş fi pus singur sare pe 
rană. 

Samsarii şi curvele remarcaseră dărnicia mea cu banii şi 
roiau în jur, însă eram cu ochii-n patru. Pe la miezul nopţii, 
am plecat acasă cu o birjă şi m-am dus la culcare, cu capul 
învârtindu-mi-se şi cu gura uscată, cu inima bolnavă şi 
umflată ca o căpuşă. 


Mi-au spus că mă aflasem pe mare vreme de şaizeci şi 
cinci de zile. 

Nu-ţi revii prea uşor, după o treabă ca asta. Zăceam 
întins în întunericul nopţii şi ştiam că nu mă întorsesem cu 
adevărat, că încă eram pierdut şi aşa aveam să fiu 
întotdeauna. Am plutit pe aripile unui timp care bolborosea. 
M-am îndreptat către pământ. Nu m-am mai dus niciodată 
s-o văd pe Ishbel. Mi-a trimis o scrisoare, însă n-am luat-o în 
seamă. Zicea că-i pare rău că nu mă văzuse la Malt Shovel, 
spera că-s bine. Ce să zic, era o fată cu inimă bună, aşa 
zicea ea. M-am dus înapoi în pat şi nu m-am mai ridicat. Am 
stat sus, la mama. Am dormit şi-am dormit, am tot stat, am 
băut şi iar am băut, mi-am scrijelit testamentul, apoi l-am 
rupt, iar şi iar. Sunetele de la fereastra mea mi-aduceau 
alinare. Vânătaia mă durea, o vânătaie care nu-mi mai 
trecea, în partea de sus a braţului drept, de când mă 
înşfăcase Tim, în barcă. Ar fi trebuit să-i arăt rana. Ar fi 
trebuit să i-o arăt lui Ishbel. Din când în când, priveam 
afară, peste acoperişurile glaciale. Vis, viaţă şi gânduri, 
întunecimi şi lumini întrepătrunse, iar capul meu ajunsese 
un balon pe cale să plesnească. Mintea-mi rătăcea peste 
nori, se avânta în extazuri de plăcere ucigătoare. Capul îmi 
era un abis. Simţeam apăsarea universului asupră-mi. 

Mama tot venea şi mă sâcâia. Eu o tot alungam. Într-o zi 
a zis că dăduse peste doamna Linver şi că doamna Linver 
zisese că speră că-s bine şi că Ishbel îmi transmitea 
dragostea ei. De unde putea să ştie ea de dragoste? Era 
doar ceva ce spuneau oamenii ca să-ţi facă pe plac. În orice 


caz, n-aveam nici măcar adresa lui Ishbel, aşa că depindea 
de ea să vină pe-aici, dacă voia să mă vadă. Insă nu s-a 
obosit, nici eu nu m-am obosit, plus că oricum eram prea 
istovit ca să fac ceva sau să mă gândesc la ceva. Aici, în 
lumea asta, toate lucrurile prin care trecusem eu nu contau 
nici cât negru sub unghie. Nimeni nu mă mai putea 
cunoaşte acum. Doar Dan, iar el se întorsese la familia sa. 
Avusesem un dragon printre noi, despre care nu trebuia s- 
aducem nicicând vorba. Chiar şi acum părea că dezlegarea 
arătării fusese pricina tuturor celor ce-au urmat. Ce sens ar 
fi avut explicaţiile? Niciunul. Cum aş fi putut să mă-ntorc la 
lucru de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat? 

David tot venea şi îmi cotrobăia prin lucruri. Vă puteţi 
imagina că aveam suvenire ale durerii mele? Un capăt de 
funie, un rest de pânză de velă, câteva oase de la 
încheieturi. Unul era de la Tim, celelalte puteau fi de la 
oricare. Nu conta. Pe celelalte ni le luaseră atunci când ne- 
au urcat la bord. 

— Cară-te de-aici, i-am zis eu. 

— David, lasă-l în pace. Era glasul mamei. 

Jos se auzeau voci. Glasurile normale ale vieţii. 

Un bolovan îmi strivea pieptul. Nu ieşeam din odaia mea 
decât dacă era foarte linişte. Mama îmi aducea sus 
mâncarea, iar eu ciuguleam din ea, chestii după care 
plânsesem cât mă aflasem în barcă. Mă deranjau la stomac. 
Tot insista să cobor, venea şi se aşeza pe patul meu şi-mi 
mângâia părul şi-mi povestea că toţi se interesau de mine 
şi-mi transmiteau salutări. 

— Ţi-am pregătit un ou fiert, spuse ea. 

— Nu-s bebeluş, am răspuns eu, întorcându-mă din nou 
pe aripile timpului, zi şi noapte, întuneric şi lumină, sunet şi 
tăcere, odaia mea şi barca mea împletindu-se, fără nimic 
între ele. Zăceam acolo asemenea unui arici în timpul iernii, 
ghemuit la căldură, lumea de deasupra continuându-și 
existenţa fără ca mie să-mi pese, precum cerurile de 
deasupra văzduhului sau ca lumea de aer de deasupra 
adâncului mării. Am înţeles înţelepciunea pisicilor şi a 
căţeilor care-şi omoară timpul dormind. Ori de câte ori îmi 


reveneam, n-o făceam decât ca să mă scufund la loc. Mă 
aflam în starea asta chiar şi când mă ridicam din pat şi 
făceam câţiva paşi, din când în când, ca să-i fac mamei pe 
plac, iţindu-mă ruşinos, aşezându-mă la masă şi jucându- 
mă cu mâncarea, aducând cărbune, având grijă de David. 
Asta era simplu. Era un copil liniştit, iar eu îi păream 
fascinant. Adică îi plăcea la nebunie să-mi cerceteze chipul 
cu mare atenţie, încruntându-şi sprâncenele. Când nu se 
îndeletnicea cu treaba asta, vorbea fericit cu trenul lui, o 
chestie din lemn, lungă şi roşie, căreia îi spune Dob, făcută 
la repezeală de Charley Grant. li ieşeau câteva cuvinte, nu 
doar mama şi tata: rostea „pantaloni”, „pătuţ“ şi „căţel“, 
„bebe“, „bea“ şi „plouă“. Şi „nu“, pe care-l rostea adesea. 
Restul erau bolboroseli. Câştigam multe bile albe de la 
mama pentru c-aveam grijă de David, şi puteam s-o fac 
rămânând în starea mea de arici în hibernare, astfel că 
vreme îndelungată asta a fost preocuparea mea, în timp ce 
mă lăsam dus de curent, apărat de păturica moale a lenei, 
lipsită de gânduri, înnebunitor de plictisitoare, călduţă. 
Panică, agitându-se aidoma unei balene în adâncurile de 
dedesubt. 

Într-o seară am ieşit. M-am dus la vechiul Spoony's, unde 
am fost întâmpinat asemenea unui fiu rătăcitor. Bob Barry 
s-a aşezat la masa mea şi a plătit toate băuturile, vechile 
chipuri îmi zâmbeau, cele noi mi-au aflat povestea şi s-au 
întors către mine. Eram bun de cinste. Dumnezeu ştie cum 
m-am întors acasă, băusem cât să m-ameţesc. Aveau un 
chelner nou, o matahală jegoasă, şi un picolo nou, mic, de 
vreo nouă ani, care nu se sătura de mine. Mi-l amintesc în 
toată splendoarea acelui loc, eu şezând în cercul meu 
solitar, chipul lui micuţ şi cârn ivindu-se chiar lângă al meu, 
rânjind. 

— Salutare, domnule! 

— Salut, i-am răspuns. 

— Vreţi să v-aduc o pipă? 

Am cugetat. O pipă. Ar fi bună. 

A fugit, încântat, şi s-a întors cu o lulea din spumă de 
mare plină cu tutun, sculptată în aşa manieră, încât să 


semene cu o femeie goală, cu forme generoase. Mi-a 
aprins-o cu băgare de seamă. Trăgea minunat şi mi-a 
umplut plămânii cu căldură. 

— Mulţumesc, am spus eu. 

— Domnule... Se trase un pas înapoi. Cum a fost? 

Am zăbovit, lăsându-mă pe spate şi suflând un şuvoi 
subţire de fum. 

— Ce anume? am întrebat eu. Care parte? 

— Nu ştiu. Totul. 

— Totul? am izbucnit în râs. 

Mult mai târziu, s-a apropiat din nou, spunându-mi că 
doreşte să ştie cu adevărat ce gust are. Seamănă cu carnea 
de porc? Auzise că seamănă cu carnea de porc. 

— Un pic, am zis eu. Nu chiar. 

— Cum nu chiar? 

— Nu ştiu. 

— A fost bună? 

N-am răspuns. 

— Nu-mi spuneţi? 

— Nu. 

Voia să audă o poveste. O poveste de groază. Am eu o 
poveste, una înspăimântătoare. Dar n-o să spun basme. 
Nu-nţelege deloc: nu este acel fel de poveste, nu cu groaza, 
ci cu durerea trebuie să dau piept. Prea multe de spus. Ce 
să fac cu asta? 

să trăiesc cu ea. 

Aşa că am pornit spre casă, legănându-mă, şi m-am dus 
înapoi în pat, şi, dac-o veni cineva, mă ascund sus. Mă lasă. 
Nebunia are parte de libertate, nu trebuie să am nicio 
justificare pentru nimic. Lumea îmi era datoare cu un strop 
de pace. Am băgat din nou capul în pernă şi i-am lăsat pe 
peştişorii aceia drăgălaşi să-mi ciugulească nasul. O, dulce 
adâncime, dulce, dulce, dulce... 

Vreme de aproape opt luni am continuat astfel. Undeva, 
pe la mijlocul acestei perioade, a venit Dan să mă vadă. 
Eram întins în pat, moţăind, iar el a intrat şi s-a împiedicat 
de piciorul meu. 

— Dă piciorul, Jaf, a zis el. M-am ridicat într-un cot. Pute 


aici, a continuat el. Uite ce ţi-am adus. O bucăţică de os de 
balenă, pe care era sculptat ceva asemănător cu un 
papagal. E de morsă, a spus. M-am gândit că o să-ţi placă. 

— E frumos. L-am răsucit în mână de mai multe ori. 

— Cum te simţi, băiete? Maică-ta zice că nu prea faci 
mare lucru. 

— Aşa-i. Tot sunt obosit, cred. Căscam chiar în vreme ce 
vorbeam, iar el a râs. Nu era niciun scaun, aşa că s-a aşezat 
pe jos, sub fereastră, cu haina strânsă sul la ceafă. A scos 
un săculeţ cu tutun şi ne-am pus pe fumat, în vreme ce 
întunericul din ungherele odăii devenea albăstrui. Uneori 
părea mic, bătrân şi diform, dar felul în care stătea jos şi 
fuma îi dădea o înfăţişare straniu de tinerească, iar pe cap 
încă mai avea o claie de păr. Dar tuşea destul de urât. 

— Cum e? Viaţa pe uscat... l-am întrebat eu. 

— Perfectă! a răspuns el. 

să fi stat jumătate de ceas? Nu cred c-a durat mai mult. 
N-am vorbit cine ştie ce. A zis că de-acum înainte avea să-şi 
petreacă viaţa urmărindu-şi copiii cum cresc şi studiind 
ştiinţele naturii, apoi m-a întrebat ce am eu de gând să fac. 
N-am ştiut ce să-i răspund. 

— Eu cred că avem o datorie, noi doi. Chipul nu i se 
desluşea, însă vedeam fumul ieşindu-i pe nări. 

— Lasă-mă cu asta, am spus eu. 

Râse. 

— Ştiu, zise el, ştiu cum e. Dar sunt mai bătrân decât 
tine. Contează. 

— Înţelepciune? Ha! am exclamat eu. Dan, când mă uit în 
jurul meu, nu văd prea mulţi oameni bătrâni şi înţelepţi. 

Râse din nou. 

— Cine se dă înţelept? Eu zic doar că a fi în vârstă e 
altceva. Am supravieţuit, avem o datorie să facem tot ce ne 
stă-n putinţă. 

Mi-era silă să aud oamenii spunându-mi ce norocos sunt. 
Nu mă simţeam norocos. Dacă există un Dumnezeu, am 
cugetat eu, trebuie că e unul tare ciudat. Toţi pieriseră, 
înduraseră atâta durere şi spaimă, şi niciunul dintre ei nu 
meritase aşa ceva. 


— Uite ce-i, i-am spus eu, n-are niciun sens. E doar 
soartă. Intâmplare, fără noimă. Nu există altă cale de-a 
vedea lucrurile. Mă cuprindea furia. Aş fi putut să nu plec. A 
fost cât pe ce să nu plec. În locul meu, putea să fie alt 
băiat. Iti aduci aminte de George? S-a dat jos de pe corabie 
în Capul Verde. Şansă! El e viu, iar ceilalţi sunt morţi. 
Despre asta e vorba. Pură întâmplare. 

Era cel mai lung discurs pe care-l rostisem de când mă 
întorsesem. 

Capul lui Dan era acum aproape cu totul ascuns de fum. 

— Ai dreptate, a zis el. 

O vreme am stat în tăcere. Odaia se întunecă şi mai mult 
şi de jos pătrunse mirosul de tocăniţă. 

— Aşadar, ce-ar trebui să facem? Era invizibil. Să murim? 
Avu un acces de tuse. Sau să trăim? Urmă o tăcere şi mai 
lungă. S-a jucat o mână, continuă el. E rândul tău. 

Am simţit că trebuie să vorbesc. 

— Şi asta-i datoria mea? 

— Da. 

Eram obosit, aşa că m-am întins şi am închis ochii. 

— O să plec, spuse el. N-am deschis ochii. Gemu când se 
ridică de pe podea. Ciolanele astea bătrâne... Slobozi un 
oftat. 

Rămase acolo o clipă, aşteptând parcă să spun ceva, însă 
n-am zis nimic. Apoi continuă: 

— Ştiu cum e. Şi eu sunt aşa... melancolic. Tot n-am zis 
nimic. Ar trebui să vii să iei cina la noi, Jaf, spuse el, când 
te-oi simţi în stare. 

— Mulţam. Aşa o să fac, i-am răspuns eu. 

Insă nu credeam c-o să se întâmple prea curând. 


Era într-o dimineaţă, când am auzit o muzicuţă cântând 
„Santy Anno“2. Peste acoperişuri. Înspre râu, către 
Highway. Trecuseră iarna şi primăvara, iar vara era în toi. 
Am ieşit să fac o plimbare, luându-mă după sunet, însă n- 
am găsit muzicuţa sau poate că o luase ea în altă direcţie, 
nu ştiu. Am hoinărit aiurea, oprindu-mă din când în când ca 


29 Cântec marinăresc, de origine aparent britanică. 


să mă tolănesc şi să privesc râul. Încă auzeam în cap 
„Santy Anno“ şi mi s-a năzărit că trebuie să-mi cumpăr o 
muzicuţă şi să-nvăţ să cânt la ea. A fost ceva mai mult 
decât un gând răzleţ, a fost mai degrabă un impuls, aşa că 
pe loc mi-a venit să sar, să fug pân-acasă ca să iau nişte 
bani şi s-o pornesc direct spre Rosemary Lane, să cumpăr o 
muzicuţă veche. Însă era atât de frumos pe malul râului, 
cum priveam un cliper* destul de mare navigând aidoma 
unei lebede, încât nu m-am clintit. Zăream marinarii 
văzându-şi de treabă pe punți şi la greement, de mi s-a 
părut că simt puntea sub tălpi, la fel de reală ca- 
ntotdeauna. Apoi, prin faţa ochilor mi-au trecut: mai întâi 
un apus de soare însângerat, luminos şi uimitor, prea 
grozav ca inima să-l îndure; a urmat o explozie de muşchi 
rozaliu de inimă palpitând într-o găleată, în vreme ce barca 
se clătina; şi, în cele din urmă, Tim, cum era el întotdeauna, 
prietenul meu smintit. Uneori se purta îngrozitor cu mine, 
dar cred că m-a iubit. Visam. Am plecat înspre casă, ametit. 
Nu ştiu cum a trecut ziua. Ora târzie din curtea noastră m-a 
surprins. Scoicile mamei stăteau curate pe pervaz, iar 
David era tot cocoţat la fereastră, zâmbindu-mi cu chipul 
plin de muci. Era un zâmbet minunat. Mi-a readus în minte 
valul acela uriaş de iubire pe care-l simţisem în barcă, 
atunci când am crezut că n-o să mă mai întorc niciodată. M- 
a cuprins pe loc. M-a îngrozit. Oh, Londra mea. Totul se 
iroseşte, iar eu sunt tot aici. Am intrat în casă, m-am dus 
direct sus, m-am vârât în pat cu toate hainele pe mine, mi- 
am tras păturile peste cap şi am zăcut în întuneric. Inima- 
mi bătea cu putere şi speriată în urechea lipită de pernă. 
Cât oi trăi, n-o să fiu înţelept. Niciodată n-o să-nţeleg de ce 
s-a întâmplat ce s-a întâmplat, n-o să-nţeleg nicicând unde 
dispăruseră toate acele chipuri pe care le văd limpede în 
întuneric. N-am cum să scap de asta, e clar: trăiesc sau 
mor. Fiecare clipă este o băşică ce se sparge. Treci mai 
departe, de la cea de aici, la cea care urmează, întotdeauna 
înainte, un curcubeu de pietre pe care păşesc, fiecare 


30 Velier mare şi rapid, destinat comerţului, des întâlnit în a 
doua jumătate a secolului al XIX-lea. 


dintre ele dezintegrându-se uşor când pasul o atinge şi 
trece mai departe. Până când faci un pas în gol. Până la 
acel pas, trăieşti. 

În odaia mea se mişca ceva, un şoricel care se furişa. Am 
deschis ochii şi mi-am iţit capul de sub pături. Era mama, 
cu o lumânare, stătea în cadrul uşii. 

— Jaf, cobori să mănânci? întrebă ea. 

Eram pe cale să zic nu, în schimb am spus: 

— E gata? 

— Aproape. 

Puse jos lumânarea şi plecă, lăsând uşa deschisă. M-am 
ridicat şi mi-am coborât picioarele pe duşumea, am căscat 
până ce mi-au dat lacrimile. Mi-era frig. Am coborât la 
căldură şi la mâncare. 

— Grozav heringul ăsta, rosti Charly Grant, când m-am 
aşezat. Uite. Împinse tava cu pâine către mine. 

Heringul avea o crustă de ovăz şi era maroniu de la 
prăjit. 

— Ne gândeam, deschise mama discuţia, că ar fi bine să 
începi să te duci cu Charl la piaţă, dimineaţa. Dacă tot nu 
faci nimic, ai putea să înveţi meserie aici. 

— Bine, am spus eu, dar vai, Doamne, în noaptea aia am 
stat întins în pat, gândindu-mă că trebuia să fac ceva, altfel 
aveam s-ajung să stau cu mama şi cu Charley toată viaţa şi 
să mor pe taraba cu peşte. Ce am de ales? Peşte. Chelner. 
Ar fi ceva. Chelnerul canibal. Să lucrez din nou la Jamrach. 
să mă-ntorc din nou pe mare. 

Inapoi pe mare, zic. 

A doua zi m-am dus la Dan Rymer. Trebuie că se 
descurcase binişor de-a lungul anilor, într-un fel sau altul. 
Avea un căsoi pe o terasă frumoasă, într-o zonă bună din 
cartierul Bow, cu un grilaj negru în faţă şi cu nişte trepte 
care coborau înspre o curte unde meditau o pisică grasă 
neagră şi una albă. Uşa fu deschisă de o fată de vreo 
paisprezece ani, încinsă cu şorţ şi murdară. 

— Eşti Jaffy Brown, grăi ea. 

— De unde ştii? 

— Te-aş recunoaşte dintr-o mie, răspunse ea, tot timpul 


vorbeşte numai despre tine, tot timpul. Păr cârlionţat, piele 
măslinie. Sigur că tu eşti. 

— Vorbeşte numai despre mine? 

— Ba bine că nu! Cel mai bun om cu care a navigat! 
Haide, pofteşte înăuntru. 

Am intrat într-un hol cu pereţi acoperiţi cu draperii, 
ceasuri şi măşti din toată lumea, şi cu o uşă deschisă prin 
care intrau şi ieşeau alergând nişte copii. 

— Aici, spuse ea. In încăpere se aflau nişte măsuţe şi 
scaune mari, îmbrăcate în stofă, un perete plin cu cărţi, 
trandafiri pe tot covorul şi un câine mare şi impunător, care 
nu binevoi să-şi părăsească locul unde se lăfăia, în faţa 
focului. La fereastră, doi papagali amorezi şedeau într-o 
cuşcă, lipiţi unul de celălalt, supraveghind odaia. Erau mulţi 
copii, gălăgioşi, nu-mi aduc aminte câţi erau sau cine, însă 
nu m-au luat în seamă, până când n-a apărut Dan, care m-a 
strâns la piept ca pe un fiu de mult pierdut, apoi s-au 
adunat şi ei în jurul meu, curioşi, până şi câinele s-a ridicat. 
Era straniu să-l văd pe Dan acasă. Ce mai barbă de marinar 
îşi lăsase! 

— Alice! strigă el. A venit Jaffy! Şi apăru ea, acea femeie 
înaltă din dimineaţa de demult de pe docul Greenland (izul 
aerului din zori de zi, al tarului, transpiraţiei şi berii, eu şi 
Tim stând unul lângă celălalt, iar Ishbel, cu pantofi roşii şi 
şal negru, fluturând din mână), se aplecă, zâmbind, şi mă 
sărută pe obraz. _ 

— In sfârşit, rosti ea călduros. lţi mulţumesc că l-ai adus 
acasă, Jaffy. 

— Eu vă mulţumesc, doamnă, am bolborosit eu. El e cel 
care m-a adus pe mine acasă. 

Avea buze lungi şi subţiri, chipul îi era ascuţit, iar la 
colţurile ochilor îi apăruseră riduri. Era foarte prietenoasă. 
Ochii ei, căprui întunecat, erau calmi şi pătrunzători. 

— Poţi să zici ce pofteşti, continuă ea, tu eşti cel care l-a 
adus acasă. 

Una dintre fete aduse ceaiul, iar eu mă simţeam în 
centrul atenţiei. Incepusem să mă obişnuiesc cu asta, eu 
fiind băiatul canibal. Toţi cei opt copii ai lui Dan erau de 


faţă, cel mai mare fiind un băiat de cincisprezece ani, cu 
părul ca paiele, iar cel mai mic un ţânc bălos, care tot 
dădea cu pumnul în genunchiul unei surori mai mari. S-au 
strâns, unii stând în picioare, alţii şezând, privind ţintă. Am 
făcut cu ochiul unuia, un băieţel, care s-a ruşinat şi şi-a ferit 
privirea. Dan îi goni într-o parte şi-n alta, mă pofti să mă 
aşez în cel mai mare scaun, lângă cămin, iar el se aşeză în 
faţa mea. Se aplecă, rânjind cu poftă, ca să-şi aprindă un 
chibrit de laterala căminului. Căţelul îi adulmecă genunchiul 
şi fu răsplătit cu un scărpinat pe ceafa nisipie, cu piele 
încreţită. Soţia turnă ceaiul. 

— Zahăr? Stătea cu linguriţa-n mână. 

— Trei, vă rog. 

— Dulce, pentru un băiat de zahăr. Zâmbi. Când ne-am 
aşezat, felul în care şi-a strâns fustele în jurul picioarelor, 
felul în care şi-a îndreptat spatele şi şi-a dus ceaşca la buze 
cu o mişcare prelungă, elegantă, mi-a amintit de 
dansatoarele pe care le văzusem la Paddy's Goose şi la 
Empire. 

Aş fi vrut să-i zic că Dan nu-ncetase să vorbească despre 
ea. Era un soi de glumă, el şi cu Alice. Dar totul era foarte 
straniu. Nu puteam. Ceva era nelalocul lui. A întrebat foarte 
politicoasă despre mama şi despre restul familiei, dacă 
avusesem răgaz să mă gândesc la ce aveam să fac în 
continuare, iar eu am râs şi am zis că am prea multe 
variante şi că e greu să mă hotărăsc. O vreme am vorbit 
despre una-alta, nimicuri, până când s-a ridicat şi i-a mânat 
pe toţi ceilalţi să iasă din odaie înaintea ei, zicând că ştie 
precis că Dan şi cu mine avem de discutat. 

— Să vă mai trimit nişte ceai? a întrebat ea din uşă. 

— Nişte rachiu, a răspuns Dan. 

— Atunci rachiu să fie. 

Tăria a fost bună. Am stat lângă foc, fumând şi luând 
câte-o gură de băutură, liniştiţi. Nu-mi aduc aminte prea 
multe din conversaţie. 

— E foarte drăguță Alice a ta, i-am spus eu. E minunată. 

Dădu aprobator din cap. 

— Am căzut în picioare. Dumnezeu ştie cum. 


— Ai multe cărţi. 

Îşi întoarse capul şi le privi. 

— Ştiinţele naturale, rosti. 

M-am ridicat şi m-am apropiat ca să mă uit. Pe rafturi se 
aflau lucrările lui Charles Darwin, Alfred Russel Wallace, 
Charles  Lylle şi Thomas Huxley, deşi pe-atunci nu 
cunoşteam numele acelea, doar pe-al lui Darwin, al cărui 
tom uriaş avea locul său în biblioteca din biroul domnului 
Jarmach de ani de zile. Un raft întreg era plin cu caietele şi 
însemnările lui Dan din călătoriile pe care le făcuse, iar în 
rest erau numai volume despre animale, păsări, peşti şi 
plante, precum şi cărţi despre mare. Am luat una dintre ele, 
şi încă una. Volumul Păsările Americii al lui Audubon. 
Minunate desene! 

— la-o, spuse Dan. Haide! 

Era o carte foarte frumoasă, îmi plăcea mirosul ei, 
senzaţia pe care mi-o stârnea atingerea ei. Tot restul vizitei 
am tinut-o pe genunchi, mângâindu-i coperta. Pe când mă 
aflam pe trepte şi-mi luam rămas-bun, soarele, apărut 
brusc, străluci pe copertă. 

— Mă-ntorc înapoi pe mare, i-am spus eu. 

Dădu din cap. 

— Probabil că-i cel mai bun lucru, acum. Marea-i lasă 
omului timp de chibzuială. 

Am ridicat cartea. 

— O s-o preţuiesc. 

— la-o cu tine, mai adăugă el, şi-mi făcu un semn cu 
mâna. 

M-am dus la Victoria Dock, am iscodit, am găsit un vas 
care urma să plece către Spania şi m-am înscris în echipaj. 
Mama m-a pălmuit când i-am spus. 

— Cum îndrăzneşti?! strigă ea. Cum îndrăzneşti să-mi 
faci aşa ceva? 

— Mamă, am spus eu cu lacrimi în ochi, fulgerul nu 
loveşte de două ori în acelaşi loc. 

— De unde ştii? 

— Uite ce-i, mamă, am spus eu, chiar mâine ar putea să 
dea o birjă peste mine. Gândeşte-te şi tu logic. 


— Nu-mi vorbi tu mie despre logică, zise ea, şi preţ de o 
clipă mi-a părut rău, dar era prea târziu. Mai rămăseseră 
două zile. 

— Mamă, am zis eu, punându-mi mâinile pe umerii ei, 
trebuie să fac ceva. E doar Spania. Marea-i dă omului răgaz 
de gândire. 

— Ah, rosti ea cu amărăciune, şi n-ai avut timp să faci 
treaba asta în lunile care-au trecut? Îşi ridică ochii către 
tavan. 

Dar se calmă, aşa cum făcea întotdeauna, şi am lăsat-o 
să se agite cu adusul supei şi-al pâinii. Nu mai zicea nimic 
despre faptul că nu voia să plec. 


Căpitanul ne cheamă, 

Ridicăm ancora mâine, 
Lăsându-le în urmă pe drăguţele sirene, 
Cu suflet trist şi-ndurerat. 

Nu plânge pentru mine, 

Căci plec 
Spre bucurii eterne 
Și susuri de fântâni. 


E straniu cât de trist sună versurile astea. 

Atunci începură din nou hoinărelile mele, şi-au urmat 
aventuri, şi fete, şi prieteni buni, iar eu mi-am cumpărat o 
muzicuţă şi-am învăţat să cânt „Santy Anno“. Se terminase 
cu vânătoarea de balene, iar eu oricum încheiasem 
socotelile cu treaba asta. Din acel moment, aveam să 
navighez doar cu vase comerciale şi cu clipere, se 
terminase cu călătoriile lungi. M-am îmbarcat către Spania, 
către Olanda şi către țărmurile baltice, o dată către 
Alexandria, şi mă-ntorceam acasă destul de des. O dată sau 
de două ori, am văzut-o pe Ish şi ne-am purtat cuviincios 
unul cu celălalt, însă deveniserăm nişte străini. La un 
moment dat am văzut-o cu logodnicul ei, un ins arătos, mai 
înalt decât mine. Nu mi-a făcut plăcere s-o văd. M-a făcut 
să mă-ntorc acasă, să-mi vâr capul sub pernă şi să-mi 
plesnească mintea. Începusem să mă transform într-unul 


din marinarii ăia bătrâni, aia care nu pot să zăbovească pe 
uscat decât ca să-şi cheltuie banii, doar că mi-am 
descoperit gustul pentru învăţătură. 


Capitolul 16 


Sunt răscruci şi cotituri, un nod de iţe încâlcite care 
trebuie descâlcit şi strâns într-un ghem, dar nu se-ntâmplă 
aşa. E o ciorbă în care sunt aruncate de toate, în care 
plutesc lucruri care nu se potrivesc, lucruri pierdute, resturi. 
Suntem când înăuntru, când afară, valuri de timp şi de 
impresiei spărgându-se mereu la țărm, valuri şi valuri ce se 
transformă în unde, mai mici şi mai estompate, pe măsură 
ce ne cuprinde somnul. 

Uneori păşim prin locurile vechi. Highway s-a schimbat, 
la fel cum se schimbă un chip, până ajungi să vezi chipul 
aflat dedesubtul celuilalt. 

Există un cântec, probabil îl ştiţi: 


Ah, sunt bucătar şi căpitan viteaz 
Și ofițer secund pe-un bric, 
Sunt şef de echipaj 
Și mus pe nava-comandant un pic! 


Dumnezeu ştie câte versuri are. Odată l-am auzit pe unul 
cântând toată tărăşenia pe scenă, la Empire, şi-ar fi trebuit 
să vedeţi cum se tăvăleau pe jos oamenii din sală. 
Amuzant, nu? Ai face ravagii, dacă te-ai urca pe scenă şi-ai 
ţine un spectacol din ăsta, mi-a spus mai demult cineva. 
Pesemne că aşa-i. 


Se-ntâmpla în apele de pe la noi, 
Din Deal pân’ la Ramsgate, pe mal, 
Acolo am găsit pe-un cataroi 
Albit de vreme-un amiral. 


Bineînţeles că ştiţi povestea lui. Cam pe fiecare bolovan 
de pe-aici, găseşti câte un lup de mare care are o poveste. 
Au văzut multe oamenii ăştia din Rateliffe Highway. Nu mă 
bagă-n seamă. 

Intr-una dintre opririle mele pe țărm, m-am întâlnit cu 


doamna Linver, care ieşea din vechea brutărie. De fapt, am 
dat peste ea şi-am trântit-o la pământ. Ajunsese o băbuţă 
ciudată, cu ochii aceia sălbatici şi holbaţi, al cărei păr uscat 
se rărise şi-şi pierduse strălucirea. 

— Ah, Jaffy, zise ea, nu vii niciodată să mă vizitezi! 

Trecuse atât de mult timp. Salutul ei m-a surprins. 

— Nu prea stau pe-acasă, i-am spus eu, schimbându-mi 
poziţia cu stângăcie. De fapt, mă bucuram tare c-o văd. 
Dumnezeu ştie de ce. Era ca pe vremuri, de-aia. 

— Păi, ai putea să faci un efort din când în când, continuă 
ea, nu-i greu. 

— Ştiu şi eu ce să zic, doamnă Linver, m-am fâstâcit eu, 
m-am gândit că poate nu vreţi să mă vedeţi. 

— Nu fi neghiob. Îşi mută morocănoasă coşul pe celălalt 
braţ. Trebuie să treci peste asta, zise ea şi se-ndepărtă cu 
paşi apăsaţi. 

Doamne, m-a făcut să lăcrimez. Am fugit după ea. 

— Ce mai faceţi, doamnă Linver? Îmi daţi coşul să vi-l duc 
eu? 

— E prea târziu acum, bombăni ea, însă am insistat şi am 
condus-o acasă, pe strada Fournier, am intrat, i-am aprins 
focul şi am pus de ceai, apoi m-am aşezat şi am băut ceaiul 
împreună cu ea. M-am simţit straniu de ataşat de ea, 
dureros de recunoscător că putea suporta să mă aibă-n 
preajmă. 

— Nici ea nu mai vine să mă vadă, spuse ea. N-o să se 
schimbe niciodată, aşa-i? 

— Bănuiesc că nu prea are timp, am zis eu. 

— Are, doar că nu vine. E prea ocupată să-şi facă somnul 
de frumuseţe. S-a apucat din nou de cântat. 

— Serios? Unde? 

— Ah, nu ştiu. La Goose, bănuiesc. 

— Încă e logodită, nu? 

— A da, răspunse, aranjându-se ca şi cum despre iubitul 
ei era vorba. Cară marfă cu şlepul. Foarte stabil. 

M-am dus la Paddy's Goose, împotriva voinţei mele. 
Picioarele m-au condus într-acolo, iar ea şedea la o masă 
aglomerată, delicată şi ameţită, înlăcrimată, chicotind. N-o 


mai văzusem de atunci, când fusese atât de ţeapănă şi de 
stingheră, şi mă sărutase pe hol. M-am dus direct la masă şi 
mi-am făcut loc lângă ea. 

— Am văzut-o pe maică-ta, am zis. 

Se întoarse către mine, zâmbind, cu chipul strălucitor şi 
ochii adormiţi. 

— E Jaffy, grăi ea, sprijinindu-se de umărul meu şi 
ducându-şi încheietura la gură, dragul meu Jaffy. Felul în 
care se prăbuşise, privirea aceea fixă şi bizară... era beată 
moartă. Acum, că eram aici, nu ştiam ce să fac. 

— Mâine în zori plec, i-am spus. 

— Doamne, răspunse ea, dându-şi capul pe spate, ca pe 
vremuri, nu? 

Am cuprins-o cu braţul. 

— Unde-i Frank al tău? am întrebat-o. 

Mulțimea ne înghesui umerii, făcând să-i tresalte buclele 
de pe ceafă. 

— Pe undeva, pe-aici. Privi vag în jur. Drăguţul, drăguţul 
meu Jaffy, continuă ea. Sărutul pe care mi l-a dat a fost 
fierbinte şi apăsat, grosolan şi nepăsător ca al unui copil. 
Stai liniştit, Jaf, nu se supără dacă te sărut, îngăimă ea, 
plângând în tot acest timp, retrăgându-se şi ştergându-şi 
obrajii cu palmele. 

— De ce plângi? 

— Eu? Râse. Nu plâng. Îmi merge foarte bine, dragă. Am 
renunţat la slujbă. N-o puteam suferi. E o prostie, pot să 
câştig mai mult aici. Uite, iubitule, priveşte-mă, spuse, 
înşfăcând şi înghițind pe loc băutura, cu un gest îndelung 
exersat, apoi sărind în picioare şi alăturându-se 
dansatoarelor. Scripcarul, un om mai puţin iscusit decât 
Simon Flower, interpreta un vals. Ce mai spectacol făcea 
fata aia, mergând zâmbitoare prin încăperea luminoasă şi 
îmbâăcsită de fum. Nu eram treaz. Nu ştiu cât i-adevărat din 
ce îmi amintesc, însă mi s-a părut că nu şi-a luat ochii de la 
mine câtă vreme a dansat, nici chiar când logodnicul ei a 
apărut şi a luat-o de mijloc. Am aşteptat, însă n-a mai venit 
la masa noastră. În cele din urmă, am pierdut-o în mulţime 
şi am plecat acasă, urând-o pe jumătate. 


După întâmplarea asta, am încetat să mă mai gândesc la 
ea. Era prea nestatornică. M-am întors din nou pe mare, iar 
noaptea, în teugă, la lumina lumânării, mă uitam la păsările 
din albumul lui Audubon. De pe undeva am luat un caiet de 
schiţe, cum avea Skip, şi ori de câte ori ea se furişa în 
mintea mea, mă puneam să copiez desenele cât de bine 
puteam. Desenul îmi limpezea mintea, un văl se lăsa între 
mine şi mintea mea nepotolită. Nu ştiam dacă desenele 
mele erau bune de ceva. Mie îmi plăceau. Când eram 
acasă, căutam cu disperare prin rafturile cu cărţi ale lui Dan 
Rymer, luând orice carte care avea imagini cu păsări. 
Domnul Jamrach îmi dărui volumul Păsări în captivitate, de 
J.M. Bechstein. Desenele mele s-au înmulţit: ciocâăriii, 
cânepari, amorezi, sitari. Îmi plăceau la nebunie detaliile. 
Scatii, privighetori, cinteze aurii, vrăbii. Ea tot acolo era. Am 
desenat toate păsările cunoscute de pe lumea asta. 
Turturele, tot soiul de cinteze. Era o preocupare, îmi ocupa 
timpul şi îmi şi plăcea. Desenam varietăţi ale tuturor 
speciilor de păsări. Trebuia să învăţ să pictez. Chestia asta 
m-ar fi ţinut ocupat tot restul vieţii. 

Şedeam şi desenam, în odaia cu păsări tăcute de la 
Jamrach. Păsările din paginile mele erau libere. Le desenam 
şi decoruri: lacuri în care se oglindeau castele, păduri de 
conopidă, munţi aidoma vulcanilor. Văzusem coliviile de 
bambus ale păsărilor cântătoare din Flores şi de pe coasta 
Sumban, o colivie din Patagonia care semăna cu o casă de 
păpuşi, precum şi una ca un diamant, în Alexandria. 
Văzusem o colivie de fildeş şi una de sticlă. Temple şi 
palate, butii şi clopote, hexagoane, octogoane, cupole. 

Coliviile de la Jamrach erau nişte închisori. Îmi imaginam 
bietele gâgâlici cu pene, aflate înăuntru, zburând sălbatic în 
adâncurile cenuşii ale creionului meu şi îmi aminteam de 
omul cu ochi lăptoşi care făurea palatele de bambus, 
bătând uşurel cuişoarele de lemn. Sărmanele de voi, am 
cugetat eu, acum sunteţi aici şi nu vă mai puteţi întoarce. O 
să vă construiesc nişte căsuțe frumoase. Şi desenam colivii 
cu o uşiţă sus sau cu uşiţă pe-o parte. Spaţiu. Mansarde în 
care să se cuibărească. Se putea pune şi o scară între 


niveluri, le plac scările. 

Apoi m-am gândit: nu se poate oare să existe o prăvălie 
în care păsările să zboare-n voie? Ca un coteţ. O grădină 
interioară, cu o pergolă şi cu plante care să crească 
înăuntru, şi cu acoperiş de sticlă. Aşa cum au bogătaşii, 
doar că ar fi fost o prăvălie în care oamenii puteau intra ca 
să cumpere o pasăre. Ai fi putut să amenajezi sălbăticia. 
Puteai să pui pietre, izvoare, peşti, păsări, chiar şi câteva 
animale, şoareci de câmp şi alte rozătoare, toate trăind în 
libertate. Cascade şi iazuri. Copaci. 

Oamenii ar da bani ca să intre şi să se plimbe prin Eden 
jumătate de ceas. Bucurii veşnice şi fântâni susurătoare. 
Chioşcuri pentru odihnă. O scară în copac. Papagali verzi şi 
galbeni care zboară iute ici şi colo. 

— N-o să faci niciodată bani din aşa ceva, mi-a spus 
Jamrach, când i-am arătat schiţele sălbăticiei. 

O căruţă plină cu canari tocmai venise din Norwich, 
fluturi şi şopârle. Băieţii le stivuiau, punând vrăbiile indiene 
un nivel sau două mai sus, ca să facă loc. 

— Dar coliviile sunt frumoase, îmi zise el, întorcând 
paginile. Ai putea să vinzi aşa ceva. 


Mai iau niţel laudanum:!. Din când în când. Puțin absint 
cu zahăr. Uneori mă face să visez. Visele nu sunt reale, însă 
par palpabile, iscă trăiri şi schimbă felul în care lucrurile 
arată a doua zi. Aşadar, de pildă, pe când eram fermecat de 
umbrele delicate ale grumazului unui scatiu, am văzut 
deodată chipul lui Skip şi am ştiut că-l visasem c-o noapte 
în urmă şi tocmai din pricina aia mă trezisem atât de 
şubred în dimineaţa aceea. 

Era limpede ca bună-ziua. L-am văzut întâia oară în 
prima zi pe corabie. Domnul Rainey i-a tras una după ceafă. 
Imi era frică de domnul Rainey. Povestea începe din nou să 
se repete, la nesfârşit. Apoi, ca prin vis, eram la Jamrach, 
fumând o ţigară şi schiţându-l absent pe Charlie, tucanul, 
iar domnul Jamrach îmi povestea că afacerile merg bine. 


31 Substanţă narcotică extrasă din opiu, utilizată în trecut ca 
analgezic. 


Domnul Fledge renunţase la ideea cu dragonul. Acum zicea 
că îi surâdea ideea unui urs polar. 

— Ce zici de o plimbare pe la Polul Nord, Jaf? m-a întrebat 
Jamrach şi amândoi am izbucnit în râs. Rossetti, artistul, 
vrea un elefant, a spus Jamrach, ca să-şi curețe ferestrele, 
însă n-are bani. În schimb, s-a hotărât să ia nişte bufniţe, 
bufniţe şi o kookaburra*?, o marmotă, un urs marsupial. În 
ziua aia mi-a povestit despre locul pe care Albert îl folosea 
pe post de depozit, dar de care nu mai avea nevoie, şi mi-a 
spus că o să m-ajute cu garanţia. 

Aveam bani puşi deoparte, reuşisem să strâng. 

Aşa că am venit aici şi n-am mai plecat pe mare. Însă 
marea nu m-a părăsit nicicând. Mă chema, gemea şi visa în 
mine, zi şi noapte, bătea ca o inimă în spatele tuturor 
lucrurilor, chiar şi când dormeam, şi când îmi aranjam 
locşorul. Aveam două caturi legate între ele de o scară, iar 
în spate se afla o curte. Locuiam sus, iar la parter aveam 
atelierul. Mi-am descoperit un talent. Primul obiect care-a 
ieşit din mâinile mele a fost o colivie rotundă, pe opt 
picioare, înaltă de un metru şi jumătate şi cu acoperiş 
rotund, cu un vultur sculptat în vârf şi cu un grătar împletit 
în formă de zigzag. Înăuntru am pus nuieluşe, stinghii şi 
oglinzi cu model albastru, castroane din porțelan care 
intrau şi ieşeau, iar la bază o tăviţă ce se scotea. Zece 
cânepari verzi s-au mutat în ea şi păreau mulţumiţi. Am 
îmblânzit o stăncuţă, ceea ce nu-i foarte greu. la ghiciţi 
cum am botezat-o. Jack. Se obişnuise să stea cocoţată pe 
umărul meu în timp ce lucram şi să mă ciugulească de 
ureche. Făuream colivii una după alta, de toate soiurile: în 
formă de clopot, pătrate, aidoma felinarelor, niciuna prea 
mică, şi la scurt timp am pornit negustoria. 

Vindeam coliviile în faţa prăvăliei şi munceam în spate. 
Am meşterit o cuşcă complet sferică şi o alta care părea un 
dovleac uriaş. Am construit un porumbar pentru turturele, 
un coteţ pentru ciocârlii şi pentru cinteze aurii, am acoperit 


32 Specie de pescăruşi de uscat, de talie mare, originari din 
Australia şi Noua Guinee. Sunt cunoscuţi pentru sunetele pe care 
le scot, asemănătoare râsului. 


toată curtea cu sârme, am plantat iarbă şi tufişuri. 

M-am transformat într-un soi aparte de pustnic. 

Citeam cartea lui Darwin, Variația animalelor domestice 
şi a plantelor de cultură, şi volumul Istoria naturală a 
creațiunii al lui Haeckel. Am mers mai departe cu păsările 
mele din toată lumea. Serile, hulubii suspinau în porumbar. 
La un moment dat am auzit că Ishbel ar fi din nou singură şi 
că ar locui înspre Aldgate, cărările noastre nu se mai 
încrucişaseră de multă vreme. Ea era foarte departe, făcea 
parte dintr-o viaţă care dispăruse. O să mă duc s-o văd, mi- 
am zis, însă n-am făcut nimic, tot concepeam planuri şi 
renunţam la ele. O să vină, dacă vrea, am cugetat. Eu şi 
păsările mele ajunseserăm la un soi de pace. Eram 
înfricoşat. Dac-o vedeam, toată durerea aia veche pe care o 
îngropasem ar fi reînviat. însemna să mă uit la chipul ei şi 
să-l văd pe frate-său, iar cumplita mea faptă, de 
neînchipuit, avea să se aşeze între noi. Eram oameni mari 
acum, eram diferiţi. Devenise prea greu, prea periculos. 
Gândurile mele nu erau decât un talmeş-balmeş chinuit de 
senzaţii şi nu eram în stare să iau o hotărâre. Mă durea 
capul. În orice caz, nu puteam să-ncetez lucrul la bucăţica 
mea de sălbăticie. Dacă mă opream, ceva groaznic avea să 
se-ntâmple. Căram bolovani, tocam ouă pentru privighetori, 
amestecam mazăre cu seminţe de muşchi, melasă şi 
untură de porc, din care ieşea o pastă pentru ciocârlii. Mă 
durea sufletul, iar noaptea îmi ridicam privirea către cer, 
îmi aduceam aminte de stelele care vegheau marea şi 
întrebam: sunt iertat? 


Ar trebui să-mi auziţi privighetorile. Aici, în străfundurile 
murdare din Rateliffe Highway, ciripesc precum îngerii. Nu 
există vorbe care să descrie dulceaţa asta. Imi cântă că 
totul o să fie bine, că totul o să fie bine şi că toate lucrurile 
se vor aşeza cum trebuie (vedeţi, Jaffy Brown a ajuns om 
citit), dar cu toate astea ştiu că gura tigrului stă la pândă. 
Fie ce-o fi, orice-am zice noi, gura tigrului stă la pândă. 
Fiecare clipă este ultimul prilej de a ne bucura de timpul 
rămas. Cum de-am ajuns la stânca asta, n-o să ştiu 


nicicând. Un canar de-un galben intens, pur, un galben de 
narcisă, aterizează în faţa mea, pe o crenguţă de cireş. 

Îmi aduc aminte că data următoare când am văzut-o 
avea pe umăr un canar cu spinarea zmălţuită. Se-ntâmpla 
la Jamrach, ceea ce era destul de straniu, căci niciodată nu 
trecea pe-acolo. Eu mă dusesem să iau nişte seminţe de in 
şi nişte rapiţă, iar ea şedea în birou, cu un canar pe umăr şi 
ţinând pe genunchi un urs cu marsupiu. Era gătită din cap 
până-n picioare, de parcă se ducea la muncă, m-a privit şi a 
zâmbit. 

— Bună, Jaffy, a zis ea şi ceva s-a ridicat, asemenea unui 
văl. 

— Ce cauţi tu aici? am întrebat-o, cât de vesel puteam. 

— Am venit să văd ursul, a răspuns ea, privind la 
creatura maronie şi blănoasă. 

Domnul jJamrach se ridică de la biroul său. 

— Sărmanul, n-o să aibă viaţă lungă, spuse el. 

— De ce, ce-are? 

— Deocamdată nimic. Chicoti şi înghionti animalul în 
stomac. 

— Îmi plac urşii cu marsupiu, spuse Ishbel. 

— N-are noroc la animale. Jamrach îşi făcu de lucru cu 
obloanele. Rossetti. Cel pe care l-a avut înainte a sfârşit 
împăiat, pe hol. 

— Ei, ăsta n-o să păţească la fel. Nu-i aşa, drăguţule? 
Ridică până la nivelul feţei ei ursul rotunjor şi prietenos, cu 
cap foarte mare şi ochii ca mărgelele, de parcă ar fi fost un 
bebeluş, îl sărută şi-l aşeză din nou în poală, unde acesta 
şedea precum Buddha, uitându-se la lumea din jur. 

— Ai un canar pe umăr, i-am spus. Gura mi se uscase. 

— A crescut acolo. Zâmbi, legănând ursul. Boneta îi era 
ponosită. Domnule Jamrach, grăi ea, iei dumneata 
păsăruica asta, rogu-te? Nu vreau să se găinăţeze pe 
spatele meu. 

Jamrach se aplecă peste birou şi luă pasărea pe un 
deget. 

— Frumuşei, ăştia din transportul de-acum, spuse el. 

Am ieşit şi mi-am umplut desaga. Simţeam că-mi ies din 


minţi. Mi-a trecut prin cap chiar să nu mă mai întorc în 
birou, pur şi simplu să plec, să mă duc acasă şi să mă 
prefac că nu se-ntâmplase nimic. Însă picioarele m-au dus 
înapoi, mi-am umezit buzele şi am zis: 

— Ce mai faci tu, Ishbel? 

— Nimic nou. Un pic din asta, un pic din cealaltă. 

— Aha. Ce tâmpit sunt, am cugetat. 

— Deci... ursul îşi vâri nasul sub braţul ei. Ce mai faci tu, 
Jaffy? Am auzit că ţi-ai făcut un locşor cu păsări, tare 
frumos. 

— Mă descurc. 

— Un rai de linişte! exclamă Jamrach, entuziasmat. 

— Pot să-l văd şi eu? întrebă ea. Te-ntorci acolo? 

— Dacă vrei, am răspuns eu. Am simţit înlăuntrul meu o 
bătaie estompată: ai grijă, ai grijă, ai grijă. 

— Ah, ce bine! Zâmbi, sări de pe scaun şi-i dădu 
domnului Jamrach pe sărmanul urs cu marsupiu. L-am lăsat 
în voia sorții, iar ea se-ntoarse cu mine la prăvălie. 

— Nu-i aşa că-i straniu? spuse ea. Eşti mai înalt decât 
mine. 

— Cu cel puţin un cap. 

Mă luă de braţ, aşa cum o făcuse uneori, ca acum patru 
sau cinci ani, când nimic nu se-ntâmplase. De ce face asta? 
Are vreo însemnătate? Mergeam iute. Din când în când, 
alerga câţiva paşi ca să ajungă-n rând cu mine, iar atunci 
când m-am uitat în jos şi i-am văzut vechile ei ghete roase, 
m-a cuprins o înduioşare de-mi venea să plâng. 

— E departe? întrebă ea. Ar trebui să mă-ntorc la muncă 
în douăzeci de minute. 

— Nu-i departe. Vezi semnul galben? 

De-ndată ce am deschis uşa, Jack zbură pe umărul meu. 
Când chipul negru şi fioros al păsării se apropie de noi, fata 
sări în lături, ţipând scurt. 

— Deci asta e, am spus eu mândru. 

Râse. 

— Totul e-al tău, Jaffy. Totul! Am început să mă simt din 
nou vinovat că eram viu şi c-aveam toate astea. Insă ea nu 
o spusese cu rea-intenţie. A trecut repede peste tot, 


admirând coliviile, papagalii mici şi pe cei mari, papagalul 
de Java, desenele mele agăţate peste tot pe unde era o 
bucăţică de spaţiu gol. Asta-i frumoasă, tot spunea ea, iar 
când am ieşit în curte a bătut din palme. Este atât de 
frumos, strigă ea, alergând la una dintre aleile pietruite, 
întorcându-se, alergând înapoi. Pusesem nişte stânci 
artificiale care acum erau acoperite cu clopoței. Câneparii 
glăsuiau. 

— Cum e acolo unde eşti tu? am întrebat-o. 

— Groaznic, zise ea. Pute. Stătea lângă mine, în pragul 
uşii. Uită-te la tine, vorbi ea din nou, tu cu pasărea pe 
umăr, se potriveşte cu părul. Ce mai pereche sunteţi! 

— Nu ţi-e greu să mă vezi? Nu intenţionasem să zic asta. 

Deveni foarte serioasă, îşi puse mâinile pe umerii mei şi 
mi se uită fix în ochi. 

— Asta crezi tu? 

— Nu ştiu ce să cred. 

Continua să mă privească fix, iar ochii au început să-mi 
lăcrimeze. 

— În fiecare zi îi mulţumesc lui Dumnezeu că ai 
supravieţuit, grăi ea iute, apoi se-ntoarse şi porni energic 
către uşa din faţă. 

— Unde pleci? Am ieşit în grabă după ea. 

— Trebuie să mă duc la muncă. Se întoarse din pragul 
uşii. Peste stradă se lăsa înserarea. 

— O să te întorci? 

— Tu ce crezi? răspunse ea. Zâmbea. Apoi dispăru. 

Se întoarse la miezul nopţii, nemachiată, semănând cu 
fetiţa care alerga pe la docuri, cu noi, semănând cu fratele 
ei. N-a mai plecat niciodată. 


Capitolul 17 


Toate astea s-au întâmplat cu mult timp în urmă. 

Acum lucrurile sunt altfel. Poţi să cumperi fructe 
conservate şi carne adusă din America, iar Highway intră-n 
lume. Acum se cheamă St George's East, dar oamenii de 
pe-aici tot Highway îi zic şi îndrăznesc să cred că aşa o să-i 
tot spună. S-au închis multe dintre locantele noastre 
obişnuite şi au curăţat totul de-aici şi până la docuri. Podul 
suspinelor, de unde oamenii obişnuiau să se-arunce, a 
dispărut, la fel şi Meng's, cu chinezul acela bătrân din faţa 
uşii. Spoony's nu mai există de ani buni. Au mai rămas 
totuşi multe dintre vechile bombe şi cuibuşoare. Nu prea 
mai intru pe acolo. Am prea multe responsabilităţi. Cel de- 
al cincilea deceniu de viaţă se-ntrezăreşte la orizont, 
aidoma norilor pe mare. Pe braţ am un loc ce-o să fie 
mereu vânăt. Într-una din nopţile trecute mi-am zărit chipul 
în pahar, ceea ce m-a făcut să-ncremenesc pe loc. Nu 
semăna cu mine. lar când am privit chipurile tovarăşilor 
mei, am observat că şi ei se schimbaseră, precum străzile 
din jur. 

Uneori, când mă trezesc, uit unde mă aflu. Sunetele mă 
fac să-mi amintesc. Nu departe se află o tavernă. Atunci 
când plutesc către starea de conştienţă, clinchetele şi 
glasurile de-acolo vin către mine de departe, prin neant, ca 
o barcă ce înaintează prin ceaţă. Indiferent de cât de adânc 
sunt cufundat în vise, mă linişteşte să aud larma care se 
ridică prin noapte. Ai zice că după atât amar de vreme ar 
trebui să ştiu că m-am întors, nu-i aşa? Dar somnul încă mă 
derutează. Când capul mi se prăbuşeşte prin acel mare 
abis, se sfărâmă într-un milion de aşchii subţiri şi toată 
fiinţa mea pleacă-n zbor: pruncul care ţipă, băiatul din 
canale, băiatul din ogradă, băiatul care a plecat pe mare, 
băiatul care s-a întors, bărbatul. Îmi ia ceva timp să mă- 
ntorc în prezent: eu, aici. Uneori, când sunt în locul acela 
dintre lumi, nu ştiu unde-o să mă trezesc. Plutesc într-un 
pântec zumzăitor, neajutorat, aşteptând să mă dumiresc. 


Sirenele mă iau de mâini şi-mi sărută buzele. Tigrul mă 
înşfacă între fălcile lui, vine după mine înc-o dată, mă duce 
de-aici dincolo, uneori mă scapă. Aici mă scapă, mă scapă 
şi dincolo. Oriunde-i bine. Sunt cărat. Asta-s eu. Cărat. Sunt 
tot un bebeluş. 

Visez adesea cu ochii deschişi. Când visez, simt marea 
sub mine şi uneori mi se pare c-o şi aud, venind de undeva 
din depărtare, de dincolo de muzica de pe Highway. Nu 
dispare niciodată. Asta mi-a plăcut mereu la locul acesta, 
deşi nu am priceput de prima dată când am ajuns. Dacă 
stai în picioare pe Rateliffe Highway, poţi să juri că în aer se 
simte sarea. 

Sunetele nopţii se furişează în grădina în care şed şi 
privesc fumul de la pipă ridicându-se către stele. 
Privighetoarea cântă. Închid ochii şi urmăresc cu degetele 
conturul unui papagal sculptat într-o bucată de os de 
balenă, pe care-l ţin în palma mea dreaptă. A fost un cadou. 

Rossetti şi Darwin s-au prăpădit cu doi ani în urmă. Tot 
atunci a mai murit cineva, o persoană de care n-a auzit 
nimeni, bunul meu prieten Dan Rymer, care mi-a fost ca un 
tată; a murit din cauza unei tumori pe creier, la şaptezeci şi 
şase de ani. O vârstă bunicică, totuşi. Văduva lui locuieşte 
şi acum în Bow. S-a căsătorit din nou şi încă îi mai are 
alături pe doi dintre cei mai mici copii. Era cu douăzeci de 
ani mai tânără decât el. Domnul Jamrach s-a retras de 
multă vreme, iar Albert a preluat afacerea, dar acum la 
mine vin adevărații pasionaţi de păsări, oameni de la 
Friendly şi de la Hand in Hand. Prăvălia noastră se află pe 
partea dreaptă, cum mergi către Limehouse. Poţi cumpăra 
un papagal mic sau o pereche de amorezi, şi o colivie 
decentă în care să-i pui. Sau te poţi plimba prin prăvălie, 
plăteşti un penny şi stai cât de mult pofteşti în grădina cu 
păsări, lângă fântână sau lângă statuia lui Pan, care aruncă 
mereu apă pentru cinteze, lângă crapul auriu din iaz sau 
lângă pergola cu caprifoi. 

Maică-sii îi place să vină şi să stea acolo, tricotând. 
Locuieşte cu noi acum. E pace şi linişte, zice ea, deşi tot se 
mai aud frânturi de zgomote din Highway. E un locşor bun, 


locul în care noaptea, târziu, îmi iau pipa şi mă duc, privesc 
stelele şi plutesc pe talazuri agitate, aud mugetul oceanului 
şi tunetele din cer, simt hula, aud glasurile demonilor din 
adâncuri care urlă. Bănuiesc că, într-un fel sau altul, se 
poate spune că acea călătorie a fost cea care m-a clădit. 
Fusesem un băiat bun la toate. Pentru asta s-au întâmplat 
toate? Să ajung omul care sunt acum? Dumnezeu nu e- 
ntreg la minte? Asta e? Suspendat între un Dumnezeu 
nebun şi natura nemiloasă? Ce mai joc! 

Nu-mi găsesc locul în lumea lucrurilor cotidiene, printre 
oamenii care-şi văd de treburile zilnice, se culcă la timp, se 
trezesc la timp, cinează la timp. Nu vreau să fiu aşa. Uneori 
tânjesc după odaia unui monah, după o scobitură într-o 
stâncă, după un chioşc în pădure, astfel încât mintea să 
inunde tot locul, precum apa, precum marea. 

E vremea să privesc în gol. Pe deasupra valurilor. Se 
ridică şi se cufundă, ca şi cum lumea-ntreagă respiră. 

Stările astea de agitaţie. Desigur, Ishbel trebuie să se 
obişnuiască. De-a lungul anilor i-am spus cam toate 
lucrurile, chiar şi despre dragon. „Sărmanul”, rostise ea 
delicat, vorbind şi despre el, şi despre mine. N-o să 
înţeleagă niciodată, dar cum ar putea? Nu contează să- 
nţeleagă, statornicia contează, aşa că: trebuie să mă-ntorc 
pe mare, ea n-o să mă lase. Ne certăm. 

— O să te descurci, îi zic eu. N-o să lipsesc mult. David 
poate să te-ajute. Dar ea nici nu vrea s-audă. 

— Îmi pare rău, Jaf, spune ea, eu şi cu mama nu mai 
putem trece prin aşa ceva. 

Aşa că ies în grădină. N-o să mă mai întorc niciodată pe 
mare. Am ochii închişi. Copiii sunt în pat de-o groază de 
timp. Din buzunar scot un os de balenă în care este 
sculptată silueta unui papagal şi-l tot răsucesc între degete. 
Morsă. Şi Dan avea locurile lui unde cutreiera singur, 
locurile astea în care nu te însoţeşte nimeni. Ceea ce am 
văzut şi am făcut şi mi s-a întâmplat este veşnic, lucrurile 
fac parte din mine aidoma sângelui şi oaselor. Văd 
văzduhuri de îngeri, aud râsete din adâncuri. Privighetoarea 
suspină. Îmi frec locul acela de pe braţ, de unde m-a 


înşfăcat Tim pe când ne aflam în barcă. Încă mă doare. 
Uneori vine la mine. Cum ar putea să n-o facă? Nu e furios. 
E prietenul meu. Încă suntem împreună. 

Deschid ochii şi, înspre răsărit, pe fundalul unui cer 
albastru-violet, zăresc un curcubeu proiectat de lumina 
lunii, fără pereche. Am ajuns foarte departe în călătoria 
mea, foarte departe, şi este mai frumos decât v-aţi putea 
imagina vreodată.