James Patterson — [Maximum Ride] 02 Scoala s-a terminat pe veci!

INCLUDEPICTURE 
"http://mmm.grupulcorint. ro/magazin/images/detailed/Cop Ma 


ximum Ride 2 .jpg" \* MERGEFORMATINET 


james Patterson 


Maximum 
Ride 2 


Scoala s-a 
terminat...pe 
veci! 


WLO 


Cuprins 


PAR TEZA, ARNE e na E SERIE e A nea e DA a i 
FĂRĂ PĂRINŢI, FĂRĂ ŞCOALĂ, FĂRĂ REGULI... .... ci 
1 8 

2 11 

3 13 

4 15 

5 17 

6 19 

7 22 

8 25 

9 28 

10 30 

Ti32 

125595 

13 36 

14 39 

15 43 

16 46 

17 49 

18 52 

19 54 

DO 57 

21 60 

PARTEAN A n i E E E O N y. 62 
PARADIS SAU ÎNCHISOARE?....... cca 62 
22 62 

23 64 

24 67 

25 69 

26 72 

AE I17A 

28 75 

29 77 

30 79 

31 81 


32 84 


33 86 
34 88 
35 89 
20, 192 
37 93 
38 96 
39 98 
PARTEA A 3-A 
40 100 
4l 102 
42 103 
43 104 
44 106 
45 110 
46 112 
47 114 
48 116 
49 117 
50 119 
51 121 
52S 
53 125 
5 127 
55 130 
56 133 
57 135 
58 137 
59 138 
60 141 
6l 146 
62 148 
63:30 
64 153 
65 155 
66 157 
67 159 
68 160 


ÎNAPOI LA ŞCOALĂ (LA CEA NORMALĂ) 


69 162 
70 164 
71 167 
T209 
VSR Fed 
PARTEA A 4-A... i 
NICĂIERI NU-I CA ACASĂ 
74 175 
75 178 
76 180 
II = r83 
78 186 
79.1: 189 
80 191 
81 194 
82 202 
83 203 
84 205 
85 207 
86 210 
87 212 
88 214 
89 216 
90 218 
91 220 
92 223 
93 224 
94 228 
95 231 
PARTEAN DA ar ni 
RELUÂND SALVAREA LUMII 
96 233 
97 235 
98 238 
99 241 
100 245 
101 247 
102 250 


103 
104 
105 
106 
107 
108 
109 
110 
111 
112 
113 
114 
115 
116 
117 
118 
TS 
120 
121 
122 
123 
124 
125 
126 
127 
128 
129 
130 
131 
132 
133 
134 
135 
136 
137 
138 
139 
140 


252 
254 
257 
259 
261 
264 
267 
270 
212 
274 
275 
277 
279 
282 
285 
288 
289 
292 
294 
296 
297 
300 
303 
304 
307 
309 
311 
312 
314 
317 
319 
321 
323 
325 
326 
328 
330 
332 


141 333 


142 335 


PARTEA 1 
FĂRĂ PĂRINŢI, FĂRĂ ŞCOALĂ, FĂRĂ REGULI 


1 

Vijelioşi, năpustindu-ne în picaj, avântându-ne în 
înalt, plutind pe curenţii de aer - nu-i nimic mai 
grozav ca asta. Pe distanţă de kilometri în jur eram 
singurele prezenţe în spaţiul infinit, deschis, 
albastru curat al cerului. Vrei o doză de adrenalină? 
incearcă să-ţi strângi aripile, intrând într-un picaj pe 
o lungime de un kilometru şase sute, direct în jos, 
curent de aer, ca un pitbull, şi te ţii de cursa vieţii 
tale. Doamne, nimic nu-i mai grozav ca asta, mai 
distractiv, mai incitant. 

OK, eram nişte ciudăţenii de mutanţi, fugeam 
mâncând pământul, dar, prietene, zburam - şi există 
un motiv pentru care oamenii au visat întotdeauna 
să zboare. 

- Oh, Doamne! a exclamat Gasman entuziasmat, 
arătând ceva cu degetul. Un OZN! 

Am numărat până la zece. Nu exista nimic în 
direcţia arătată de Gasman. Ca de obicei. 

- A fost distractiv în primele cincizeci de ori, 
Gazzy, am zis. Dar s-a răsuflat deja. 

A bombănit ceva la câteva bătăi de aripă depărtare 
de mine. Nu există aşa ceva, adică simţul umorului la 
un copil de opt ani. 

- Max? Cât mai e până ajungem în DC?? a întrebat 
Nudge, trăgându-se mai aproape de mine. 

Arăta obosită, pentru că avusesem cu toţii o zi 
lungă şi urâtă. Ei bine, o altă zi urâtă dintr-un şir 
lung de zile urâte. Dacă aş avea parte de vreo zi 


1 Washington, DC— Districtul Columbia, pentru a se deosebi de 
statul Washington. 


lejeră, normală, probabil că mi s-ar face frică. 

- Încă o oră? Una şi jumătate? mi-am dat cu 
presupusul. 

Nudge n-a mai spus nimic. Am aruncat o ocheadă 
spre restul stolului meu. Fang, Iggy şi cu mine ne 
ţineam bine, însă eram şi plini de energie. Adică, şi 
cei mai tineri aveau energie, mai ales în comparaţie 
cu piticaniile drăgălaşe de oameni normali. Dar chiar 
şi ei cedau, în cele din urmă. 

lată cum stă treaba pentru oricine-i nou-venit în 
această aventură. Suntem şase: Angel, care are şase 
ani; Gasman, opt ani; Iggy, paisprezece ani, şi orb; 
Nudge, unsprezece ani; Fang şi cu mine (Max), care 
avem paisprezece ani. Am evadat din laboratorul 
unde am fost crescuţi, ni s-au dat aripi şi alte diverse 
puteri. Ne vor înapoi, foarte mult. insă noi n-avem de 
gând să ne întoarcem. Niciodată. 

L-am mutat pe Total în mâna cealaltă, bucuroasă 
că nu cântărea mai mult de vreo nouă kilograme. 
Animalul s-a ridicat puţin, apoi s-a întins de-a lungul 
braţului meu şi s-a culcat la loc, vântul răscolindu-i 
blana neagră. Voiam un câine? Nu. Aveam nevoie de 
vreun câine? La fel, nu. Eram şase copii care fugeam 
să ne salvăm pielea, care nu ştiau nici când vor 
mânca data viitoare. Ne puteam noi permite să 
hrănim un câine? Să aşteptăm după el - nu. 

- Eşti bine? 

Fang se aşeză lângă mine. Aripile lui erau 
întunecate şi aproape că nu produceau niciun 
zgomot, la fel ca întreaga lui fiinţă. 

- La ce te referi? l-am întrebat. 

Vreau să spun, a fost chestia cu migrena, cu cipul, 
vocea-constantă-din-capul-meu, rana de glonţ care 
mi se vindeca... 

- Poţi fi mai explicit? 

- După uciderea lui Ari. 

Mi-a stat inima-n piept. Numai Fang putea tăia în 
carne vie, în acest fel. Numai Fang mă cunoştea atât 


de bine şi putea merge atât de departe. 

Pe când fugeam din Institut, la New York, 
Eliminatorii şi halatele albe s-au arătat şi ei, 
bineînţeles. Doamne fereşte să ne fi ieşit o fugă 
curată. Eliminatorii, dacă n-o ştiai deja, sunt nişte 
creaturi asemănătoare lupilor, care ne vânează de 
când am scăpat din laborator sau Şcoală, cum îi 
spunem noi. Unul dintre Eliminatori a fost Ari. Ne-am 
luptat ca şi înainte, şi, dintr-odată, fără nicio 
avertizare, m-am trezit stând pe pieptul lui, 
holbându-mă în ochii lui morţi, în vreme ce gâtul îi 
stătea într-un unghi absolut nefiresc. 

Asta se întâmplase cu douăzeci şi patru de ore în 
urmă. 

- A trebuit să alegi: ori tu, ori el, a rostit Fang 
calm. Mă bucur că te-ai gândit la tine. 

Am oftat prelung. Eliminatorii simplificau totul: nu 
aveau niciun fel de probleme să ucidă, aşa că şi tu 
trebuia să renunţi la orice fel de inhibiţii legate de 
asta. Însă Ari a fost altfel. L-aş fi recunoscut oriunde, 
mi-l aminteam tot ca pe un băieţel, pe vremea când 
eram la Şcoală, îl cunoşteam bine. 

In afară de asta, mai era şi acel ultim urlet 
înfiorător, scos de tatăl lui Ari, Jeb, care se tot 
rostogolea în urma mea, în timp ce zburam prin 
tuneluri: 

- Ţi-ai ucis propriul frate. 


2 


Desigur, Jeb era un intrigant mincinos şi viclean, 
aşa că s-ar putea să fi încercat doar să mă rănească, 
însă durerea lui, după ce-şi găsise fiul mort, a părut 
sinceră. 

Şi, cu toate că-l detestam şi-l dispreţuiam pe Jeb, 
încă mă mai simţeam de parcă aş fi avut o nicovală 
pe piept. 

A trebuit s-o faci, Max. Tu depui acum eforturi 
pentru fapte mult mai bune. Nimic nu-ţi poate sta 
împotrivă. Nimic nu trebuie să-ţi stânjenească 
misiunea pe care o ai, salvarea lumii. 

Am inspirat încă o dată adânc, cu fălcile încleştate. 
Doamne, Voce. Mai rămâne doar să-mi spui că pentru 
a face o omletă trebuie să sparg nişte ouă. 

Am oftat. Da, am o Voce în cap, vreau să spun, alta 
decât a mea. Sunt destul de sigură că, dacă te apuci 
să cauţi cuvântul țicnită prin dicţionare, dai de poza 
mea. Încă o caracteristică amuzantă din pachetul 
meu de copilă-pasăre-mutantă-ciudată. 

- Vrei să-l iau eu? m-a întrebat Angel, arătând 
spre câinele din braţele mele. 

- Nu, e bine aşa, am zis. 

Total cântărea aproape jumătate cât Angel, nu-mi 
dădeam seama cum de-l cărase ea atât de departe. 

- Ştiu, am spus, luminându-mă la faţă. O să-l ia 
Fang. 

Am dat mai tare din aripi şi m-am înălţat deasupra 
lui Fang, aripile noastre bătând în acelaşi ritm. 

- Poftim, am spus, lăsându-l în jos pe Total. la un 
câine. 

Un fel de terier scoţian, după mărime şi aspect, 
Total a şovăit câteva clipe, apoi s-a aşezat repede în 
braţele lui Fang. L-a lins puţin, iar eu a trebuit să-mi 
muşc buzele ca să nu chicotesc văzând expresia lui 


Fang. 

Am accelerat puţin, ieşind în faţa stolului, simțind 
un freamăt care-mi depăşea oboseala şi apăsarea 
după cele întâmplate. Ne îndreptam spre un nou 
teritoriu şi, de data asta, chiar s-ar putea să ne 
găsim părinţii. Scăpasem din nou de Eliminatori şi de 
halatele albe - foştii noştri „păzitori”. Eram cu toţii 
împreună şi nimeni nu avea vreo rană gravă. În acest 
scurt răgaz, mă simţeam liberă şi puternică, ca şi 
cum de-abia începusem totul. li vom găsi pe părinţii 
noştri, simţeam asta. 

Simţeam... M-am oprit, încercând să definesc 
senzaţia. $ 

Mă simțeam, cumva, optimistă. In pofida celor 
petrecute până acum. 

Optimismul este o supraestimare, Max, a zis atunci 
Vocea. E mai bine să te confrunți direct cu realitatea. 

M-am întrebat dacă Vocea putea vedea, din 
interior, cum îmi dădeam ochii peste cap. 


3 


Se întunecase cu câteva ore în urmă. Ar fi trebuit 
să audă deja. Înspăimântătorul Eliminator mergea în 
sus şi-n jos prin micul luminiş, când, dintr-odată, 
zgomotul sarcinilor electrostatice din capsula din 
ureche îl făcu să se strâmbe. Apăsă capsula 
receptorului şi aşteptă. 

Ceea ce auzi îl făcu să zâmbească, în pofida 
faptului că se simţea ca naiba şi clocotea de furie. 

Unul dintre oamenii lui îi văzu expresia şi le făcu 
celorlalţi semn să facă linişte. Dădu din cap, spuse: 
„Am înţeles” în microfon şi-şi scoase transmiţătorul. 
Privi spre trupa lui. 

- Am primit coordonatele, zise. 

Încercă să reziste imboldului de a-şi freca mâinile 
de bucurie, însă nu reuşi. 

- Au luat-o spre sud-sud-vest şi au trecut de 
Philadelphia acum treizeci de minute. Directorul a 
avut dreptate, se duc la Washington, DC. 

- Cât e de sigură informaţia? întrebă unul dintre 
Eliminatori. 

- Chiar de la sursă, spuse el, începând să-şi 
verifice echipamentul. 

Îşi roti umerii, strâmbându-se, apoi înghiţi un 
analgezic. 

- Ce sursă? făcu un alt Eliminator, ridicându-se şi 
fixându-şi la un ochi dispozitivul pentru vederea pe 
timp de noapte. 

- Să zicem că-i informaţie din interior, explică 
liderul Eliminatorilor, încântat de bucuria din propria 
sa voce. 

Îşi simţea pulsul accelerându-se de nerăbdare, iar 
degete-i tânjeau să se strângă pe gâtul vreunui 
prizărit de  copil-pasăre. Apoi începu să se 
transforme, privindu-şi mâinile. 


Fragila piele omenească fu acoperită, foarte 
curând, de o blană aspră; ghearele zimţate ieşiră din 
vârful degetelor. Transformarea l-a durut la început; 
ADN-ul lui lupesc nu părea să fi fost transplantat 
chiar perfect în celulele stem, ca la alţi Eliminatori. 
Aşa că rămăseseră unele ciudăţenii de rezolvat, o 
perioadă de tranziţie dură şi dureroasă, prin care 
trebuia să treacă. 

Însă nu se plângea. Se compensa totul în 
momentul când va pune ghearele pe Max şi-i va lua 
viaţa pe loc. Îşi imagina expresia de surpriză de pe 
faţa ei, cum se va zbate. Apoi va privi cum lumina 
vieţii păleşte în frumoşii ei ochi căprui. Nici prin cap 
nu-i va trece cât de apetisantă putea fi atunci. Nu-l 
va privi dispreţuitoare sau, chiar mai rău, să-l 
ignore. Doar pentru că nu era şi el un mutant ciudat, 
ca şi ei, n-a însemnat nimic pentru ea. Singurul lucru 
care-o interesa era stolul şi numai stolul. Asta era 
tot ce-l preocupa şi pe tatăl lui, Jeb. 

Odată ce Max va muri, lucrurile se vor schimba. lar 
el, Ari, va deveni fiul perfect. S-ar întoarce şi din 
morți pentru asta. 


4 


Pe la asfinţit, traversasem deja o bună parte din 
Pennsylvania şi două limbi de ocean se întindeau sub 
noi, între New Jersey şi Delaware. 

- la uitaţi-vă la asta, copii! învăţăm geografie! a 
strigat Fang cu prefăcută emoție. 

Din moment ce nu mersesem niciodată la şcoală, 
mare parte din tot ce învăţasem se datora 
televizorului sau internetului. lar în aceste zile şi 
micuţei Voci atotcunoscă-toare din capul meu. 

Curând, vom ajunge deasupra Washingtonului. 
Unde se cam termina şi planul meu. Pentru noaptea 
asta, tot ceea ce mă preocupa era legat de mâncare 
şi un loc de dormit. Mâine, voi avea timp să studiez 
informaţiile pe care le luasem de la Institut. Am fost 
atât de încântată când am spart codul de la 
computerele Institutului. Pe ecran se perindaseră 
pagini întregi de informaţii despre părinţii noştri. Am 
reuşit să printez o parte dintre ele, înainte de a fi 
întrerupţi. 

Cine ştie, poate că mâine, pe vremea asta, vom fi 
în pragul unei case, pe cale să ne întâlnim faţă-n faţă 
cu părinţii care ne-au pierdut cu atât de mult timp în 
urmă. Gândul acesta m-a făcut să simt fiori pe şira 
spinării. 

Eram obosită. Cu toţii eram obosiţi, aşa că, atunci 
când am făcut o întoarcere automată la 360 de grade 
şi-am văzut un nor ciudat şi întunecat îndreptându- 
se spre noi, geamătul meu a fost foarte profund şi 
sincer. 

- Fang! Ce-i asta? În urma noastră, în direcţia orei 
zece. 

A verificat şi el, după care s-a încruntat. 

- E prea rapid pentru a fi un nor de furtună. Prea 
mic, prea tăcut, pentru o formaţiune de elicoptere. 


Nici păsări nu sunt... e prea inegal. 

S-a uitat la mine. 

- Mă dau bătut. Ce-i asta? 

- Necazuri, am răspuns sumbră. Angel! Dă-te la o 
parte. Fraţilor, treziţi-vă! Avem însoțitori! 

Ne-am întors pentru a înfrunta orice venea spre 
noi. Repede! 

- Maimuţe zburătoare? a lansat şi Gasman o 
presupunere. Ca în Vrăjitorul din Oz? 

Atunci mi-am dat seama. 

- Nu, am răspuns încordată. Mult mai rău. 
Eliminatori zburători. 


5 


Mda.  Eliminatori zburători. Aceşti  Eliminatori 
aveau aripi, ceea ce constituia un pas înainte, nou şi 
periculos în ceea ce-i privea. Pe jumătate lupi, pe 
jumătate oameni, iar acum aveau aripi de pasăre? Nu 
putea fi o combinaţie fericită. Şi se îndreptau spre 
noi cu aproape o sută treizeci de kilometri pe oră. 

- Eliminatori, versiunea 6.5, a comentat Fang. 

Rupeţi formaţia, Max. Gândeşte tridimensional, a 
spus atunci Vocea mea. 

- Despărţiţi-vă! am ordonat. Nudge! Gazzy! 
Direcţia orei nouă! Angel, sus de tot. Mişcă-te! Iggy 
şi Fang, flancaţi-mă de jos! Fang, scapă de câine! 

- Nuuuuu, Fang! a scâncit Angel. 

Eliminatorii au încetinit, în vreme ce noi ne-am 
împrăşc-tiat, iar aripile lor uriaşe şi care păreau 
greoaie băteau din greu aerul. Acum era aproape 
întuneric beznă, fără lună sau luminile oraşului 
dedesubt. Cu toate astea, încă le puteam distinge 
dinţii, colții lor ascuţiţi, rânjetele pofticioase. Erau la 
vânătoare, sosise vremea distracţției! 

lată-ne, mi-am zis, simțind un val de adrenalină 
gonind prin inimă. M-am aruncat asupra celui mai 
mare, legănându-mi picioarele sub mine ca să-l 
izbesc în piept. S-a întors pe spate, dar s-a redresat 
rapid şi s-a îndreptat din nou spre mine, cu ghearele 
sfâşiind aerul. 

Mi-am ferit capul, simţindu-i laba şuierând nu 
departe de faţă. M-am răsucit brusc, chiar la timp 
pentru a primi un pumn greu şi păros drept în cap. 

Am pierdut rapid trei metri din altitudine, apoi am 
sărit din nou la bătaie. 

Cu coada ochiului, l-am văzut pe Fang lovindu-l pe 
Eliminator cu ambele palme peste urechile păroase. 
Elimina-torul a scos un urlet, ţinându-se de cap, şi a 


început să piardă din altitudine. Fang l-a băgat pe 
Total în rucsacul lui. S-a pus la adăpost prin 
rostogolire, iar eu i-am luat locul, lovindu-1 în gură 
pe alt Eliminator, printr-o lovitură laterală 
devastatoare. L-am prins de unul din brațe şi i l-am 
răsucit violent la spate. Era mai greu în văzduh, dar, 
până la urmă, am auzit un poc puternic. 

Eliminatorul a urlat şi-a picat, înclinându-se într-o 
parte în coborâre, până când s-a redresat şi s-a 
îndepărtat zburând chinuit, cu un braț atârnat. 

Deasupra mea, un Eliminator a repezit o lovitură 
spre Nudge, însă ea s-a ferit din calea lui. 

Max? Mărimea nu înseamnă totul, a rostit Vocea. 


6 

M-am prins! Eliminatorii erau mai mari şi mai grei, 
aripile lor aproape de două ori mai lungi decât ale 
noastre. însă în aer, acestea însemnau un adevărat 
handicap. Gâfâind, m-am eschivat când un Eliminator 
şi-a aruncat spre mine un picior încălţat în cizmă 
neagră, lovindu-mă în coaste, dar nu prea tare. M-am 
repezit la el şi i-am administrat una dintre loviturile 
mele crâncene, făcându-i capul să zvâcnească într-o 
parte, apoi m-am repliat repede, în afara razei lui de 
acţiune. În comparaţie cu Eliminatorii, noi eram nişte 
viespi agile şi periculoase, în vreme ce ei erau ca 
nişte vaci zburătoare, greoaie, încete şi 
neîndemânatice. Doi Eliminatori au pornit într-o 
acţiune împotriva mea, dar am ţâşnit drept în sus, ca 
o săgeată, tocmai bine ca ei să se izbească unul de 
altul. 

Am râs când l-am zărit pe Gazzy făcând o 
rostogolire completă, ca un avion de vânătoare, 
lovindu-l pe un Eliminator în falcă din răsucire. 
Eliminatorul a lansat şi el o lovitură zdravănă, 
nimerindu-l pe Grazzy în şold, dar Grazzy a sărit 
într-o parte, apoi a ripostat cu o lovitură laterală, 
ţintind mâna Eliminatorului şi rupându-i-o. 

Cât de mulţi erau? N-aş fi putut spune; totul se 
întâmplase prea brusc. Zece? 

Nudge, a spus Vocea mea, apoi am auzit-o pe 
Nudge strigând. 

Un Eliminator îi cuprinsese şoldurile cu braţele, iar 
colții lui se îndreptau spre gâtul fetei. Dinţii tocmai 
începuseră să-i zgârie pielea, când am picat peste el 
de deasupra. Mi-am încolăcit un braţ pe gâtul lui şi- 
am smucit puternic, auzindu-l cum se îneacă şi se 
sufocă. Apucându-mi încheietura cu cealaltă mână, 
am tras şi mai tare, până când i-a dat drumul lui 


Nudge, lăsând-o să se îndepărteze de el. 

- Dispari! i-am strigat lui Nudge, care, tuşind, s-a 
îndepărtat de zona de luptă. 

Eliminatorul meu încă se mai zbătea, dar dădea 
semne de oboseală. 

- Tu mai bine ţi-ai lua gaşca de-aici, am mârâit în 
urechea lui. Vă facem praf cururile voastre păroase. 

- Ai să cazi acum, am auzit-o pe Angel spunând, 
pe un ton absolut normal. 

Mi-am întors capul ca s-o văd privindu-1 cu un aer 
foarte concentrat pe un Eliminator care părea 
complet nedumerit, paralizat. Angel şi-a mutat 
privirea spre apa întunecată de jos. în ochii 
Eliminatorului s-a cuibărit frica, iar aripile i s-au 
pliat. A căzut ca un bolovan. 

- Devii tot mai înfricoşătoare, ştii asta? i-am spus 
lui Angel şi nu prea glumeam. 

Vreau să zic, să faci un Eliminator să cadă din cer 
doar spunându-i asta... uau! 

Și Iggy, s-a auzit Vocea. M-am îndepărtat ca să-l 
ajut pe Iggy, aflat într-o încleştare corp la corp cu un 
alt Eliminator. 

- Ig! am strigat, în vreme ce el îl apuca pe 
Eliminator de cămaşă. 

- Max, şterge-o de-aici! a răcnit Iggy, dând drumul 
cămăşii, lansându-se într-o cădere rapidă, fără a mai 
putea fi atins. 

Am mai avut timp doar să zic oh! şi micul 
dispozitiv exploziv pe care lggy i-l băgase 
Eliminatorului sub cămaşă a detonat, făcându-i o 
gaură urâtă în piept. Urlând, Eliminatorul a intrat 
într-un picaj abrupt. 

Dar cum reuşise oare Iggy să care cu el o rezervă 
de explozibil, pare-se inepuizabilă, fără să-mi fi dat 
nici măcar de bănuit? M-a prins pe picior greşit. 

- Eşti... un... frigider... cu... aripi, a icnit Fang, 
lovind din greu un Eliminator, cu fiecare cuvânt 
rostit. Suntem... nişte... balerini... ciudaţi. 


Trage adânc aer în piept, Max, a zis atunci Vocea 
mea, şi m-am supus fără crâcnire. 

În acel moment, am simţit o lovitură în spate, între 
aripi, care mi-a tăiat respiraţia. M-am rostogolit, cu 
burta-n sus, folosind aerul pe care tocmai îl 
inspirasem, încercând să sorb şi mai mult. 
Răsucindu-mă, mi-am împins ambele picioare în 
afară, într-o lovitură zdravănă direct în faţa Eli- 
minatorului, apoi am încremenit, şocată. Ari! 

S-a rostogolit înapoi, iar eu m-am îndepărtat 
bălăngă-nindu-mă, respirând greu şi sperând că nu 
voi leşina. Ari! Dar era mort, eu îl ucisesem. Nu? 

Ari s-a repezit spre Fang, tocmai când eu am 
strigat „Fang!”. Ari a izbutit să-i şteargă una din 
lateral, sfâşiindu-i jacheta. 

Trăgându-mă înapoi, am examinat situaţia. Cei 
câţiva Eliminatori rămaşi băteau în retragere. Jos, 
am văzut o efervescenţă albă, acolo unde un 
Eliminator căzuse în ocean. Cred că l-a durut. 

Acum mai rămăsese doar Ari să se lupte cu noi. A 
aruncat o privire în jur şi apoi s-a retras, luând-o pe 
urmele plutonului său. 

Noi şase ne-am regrupat încet, în vreme ce Ari se 
îndepărta zburând greoi, aripile sale enorme bătând 
din greu ca să-i menţină trupul în aer. Plutonul său l- 
a înconjurat, o haită de ciori uriaşe, păroase, care o 
luaseră pe o direcţie greşită. 

- Ne mai vedem noi! a hârâit el. 

Era chiar glasul inconfundabil al lui Ari. 

- Frate, da' nici oamenii nu-i mai poţi omori ca 
altădată, a comentat Fang. 


7 


Am mai planat uşor vreo câteva minute, aşteptând 
să vedem dacă nu urma un al doilea atac. Pe 
moment, se părea că scăpasem, iar eu am profitat de 
ocazie ca să fac un inventar al rănilor. Fang zbura 
cam şui, cu braţul tras într-o parte. 

- Sunt bine, a spus el scurt, observând că-l 
priveam. 

- Angel? Gazzy? Nudge? Raportaţi, le-am cerut. 

- Mă dor picioarele, dar sunt în ordine, mi-a 
răspuns Gasman. 

- Sunt bine, a zis şi Angel. La fel şi Total cu 
Celeste. 

Celeste era ursuleţul de pluş, înveşmântat ca un 
îngeraş, pe care Angel îl primise - ca să zicem aşa - 
într-un magazin de jucării din New York. 

- N-am nimic, a spus Nudge, însă părea extenuată. 

- Eu am o problemă cu nasul, a zis Iggy, apăsându- 
1 din greu, încercând să oprească sângerarea. Dar 
nu-i cine ştie ce. 

- Atunci, e-n regulă, am spus. Suntem aproape de 
DC şi ar trebui să ne fie uşor să ne pierdem într-un 
alt oraş mare. Suntem gata de plecare? 

Toată lumea a dat din cap şi-atunci am virat într- 
un arc de cerc strâns, grațios, pentru a ne relua 
direcţia de zbor. 

- Aşa... deci cum se face că există Eliminatori 
zburători? a aruncat Iggy o întrebare peste câteva 
minute. 

- Bănuiesc că sunt un fel de prototip, am răspuns. 
Dar, frate, ce catastrofă mai sunt şi ăştia. Au 
probleme mari să zboare şi să lupte în acelaşi timp. 

- Ca şi cum de-abia ar fi învăţat să zboare, nu? a 
intervenit Nudge. Vreau să spun că, în comparaţie cu 
şoimii, noi părem nişte începători, însă în comparaţie 
cu aceşti Eliminatori, suntem ca o poezie în mişcare. 

Am zâmbit la descrierea oferită de Nudge, 


cercetându-mi, discret, propriile mele junghiuri şi 
dureri. 

- Au fost zburători slabi, a ciripit Angel. Şi în 
mintea lor nu gândeau cu toţii: Ucide mutanții!, aşa 
cum fac ei de obicei. Repetau doar: Nu uita să dai din 
aripi! 

Am râs auzind-o cum imita vocea groasă, mârâită, 
de Eliminator. 

- Ai mai observat şi altceva, Angel? am întrebat. 

- Adică, în afară de Ari, mortul, care a apărut şi el? 
a intervenit Gazzy cu un aer deprimat. 

- Da, am zis. 

Dar chiar atunci am prins un curent ascendent cald 
şi m-am lăsat în voia lui pentru un minut, 
delectându-mă cu senzaţia de beatitudine. 

- Păi, niciunul dintre ei nu se simţea în apele lui, a 
continuat Angel gânditoare. 

Faptul că aveam un cititor de gânduri în vârstă de 
şase ani era foarte folositor. Uneori, aş fi dorit însă 
ca Angel să fie ceva mai explicită sau să se 
manifeste când aveam noi nevoie. Atunci, poate că 
ar fi reuşit să ne prevină că Eliminatorii erau pe cale 
să vină să ne dea bineţe. Dar alteori, pur şi simplu, 
mă înfiora. Angel începea să-i controleze pe oameni 
cu mintea ei - nu numai pe Eliminatori - şi nu eram 
sigură când trecea graniţa spre vrăjitorie, să zicem. 

Peste ceva timp, mi-am dat seama că Fang nu mai 
era lângă mine şi, privind în jur, l-am văzut undeva 
mai jos, cu vreo şapte metri mai în urmă. Fusese 
tăcut, ceea ce nu era neobişnuit la el, însă puteam 
să-mi dau seama că zboru-i era istovit şi neregulat. 
Chipul îi părea mai palid şi-şi ţinea buzele strânse. 
Am trecut mai în spate şi am coborât lângă el. 

- Ce-i cu tine? am zis pe tonul meu foarte serios. 

Asupra lui nu avusese niciodată vreun efect, însă o 
fată trebuia să insiste în continuare. 

- Nimic, a răspuns el, însă cuvântul rostit a fost 
repezit şi încordat. 


Ceea ce însemna că minţise printre dinţi. 
- Fang..., am început eu, şi-apoi am văzut că 
braţul pe care şi-l ţinea lipit de coaste era întunecat 


şi umed. 
Sânge. 
- Braţul tău! 
- Nu-i al meu, a mormăit el. 
Apoi a clipit de câteva ori şi ochii i s-au închis, 
după care a început să piardă repede altitudine. 
Foarte repede. 


8 


- iggy! am strigat, în vreme ce fiorii reci ai panicii 
puneau stăpânire pe mine. 

Nu Fang. Te rog, lasă-l pe Fang să fie bine. 

- Aici! 

Apoi, Iggy şi cu mine ne-am poziţionat sub Fang, 
sus-ţinându-1. Am simţit greutatea lui, lăsată asupra 
mea, i-am văzut ochii închişi şi, dintr-odată, am avut 
o senzaţie ca şi cum nu mai puteam respira. 

- Hai să aterizăm, să vedem care-i problema! i-am 
spus lui Iggy, iar el a dat din cap. 

Am zburat în forţă spre un țărm îngust şi stâncos, 
aflat la marginea unui ocean întunecat. Iggy şi cu 
mine am aterizat greoi, cu Fang, neputincios, între 
noi. Ceilalţi copii s-au grăbit să vină să ne ajute să-l 
ducem pe o suprafaţă mai plată, cu mai mult nisip. 

Opreşte sângerarea, a spus Vocea. 

- Ce-i cu el? a întrebat Nudge, lăsându-se în 
genunchi lângă Fang. 

Cercetându-l1l, am văzut că jacheta şi cămaşa îi 
erau năclăite de sânge. Am încercat să-mi păstrez 
calmul. 

- Hai să vedem despre ce-i vorba aici, am zis pe 
un ton neutru şi i-am desfăcut repede nasturii 
cămăşii. 

Acum am observat că era toată sfâşiată, iar 
dedesubt la fel era şi Fang. Ari era cel care izbutise 
să provoace această... grozăvie. 

Nudge a icnit brusc, când a dat cu ochii de rană, 
iar eu mi-am ridicat privirile. 

- Nudge, tu şi cu Gazzy şi Angel apucaţi-vă să 
rupeţi o cămaşă, ceva. Am nevoie de fâşii pentru 
bandaje. 

Nudge îl privea pe Fang. 

- Nudge! am adăugat pe un ton mai ferm, iar ea a 


luat-o imediat din loc. 

- Uf, mda. Staţi, fraţilor, mai am o cămaşă aici... 
şi-un cuţit... 

Ceilalţi trei copii mai mici s-au pus în mişcare, în 
vreme ce mâinile sensibile ale lui Iggy mângâiau 
pielea lui Fang ca un roi de fluturi. 

- Pare să fie nasol. Foarte nasol, a zis Iggy cu glas 
şoptit. Cât sânge a pierdut? 

- O grămadă, am rostit întunecată. 

Până şi blugii-i erau năclăiţi de sânge. 

- E doar o zgârietură, a rostit Fang ameţit, cu 
pleoapele tremurând. 

- Sşşt! i-am zis. Ar fi trebuit să ne spui că eşti 
rănit. 

Opreşte sângerarea, a repetat Vocea. 

- Cum? am izbucnit frustrată. 

- Cum ce? a întrebat Iggy, iar eu am dat din cap de 
nerăbdare. 

Apasă rănile, a continuat Vocea. Pune faşa peste 
ele şi apasă-le cu ambele mâini. Ridică-i picioarele, 
Max. 

- Iggy, am spus, ridică picioarele lui Fang. Fraţilor, 
aţi terminat cu feşile? 

Gasman mi-a dat câteva şi le-am împăturit repede, 
făcând un tampon. Punându-l peste rănile deschise 
de pe abdomenul lui Fang, era ca şi cum aş fi 
încercat să opresc cu un deget revărsarea apei peste 
un dig, dar asta era tot ce aveam la dispoziţie, aşa 
că am continuat. Am apăsat cu ambele mâini pe 
tampon, încercând să exercit o presiune constantă 
asupra lui. 

În jurul lui Fang, nisipul se întuneca de sângele 
scurs. 

- Vine cineva, a anunţat Angel. 

Eliminatori? Mi-am ridicat privirea pentru a da cu 
ochii de un bărbat care făcea jogging de-a lungul 
țărmului. Era aproape în zori, iar pescăruşii începeau 
să plutească şi să cârâie deasupra apei. Când ne-a 


văzut, bărbatul a încetinit, luând-o la pas. Părea un 
individ oarecare, dar aspectul putea fi înşelător şi de 
obicei aşa se şi întâmpla. 

- Copii, sunteţi în regulă? a strigat el. Ce faceţi 
aici aşa de devreme? 

S-a încruntat când l-a văzut pe Fang, apoi a părut 
de-a dreptul speriat când a realizat ce însemna pata 
întunecată formată pe nisip. 

Inainte să apuc să spun ceva, şi-a scos celularul şi- 
a sunat la 911. 


9 


M-am uitat la Fang, apoi la chipul încordat al lui 
Iggy. Într-o secundă, mi-am dat seama că trebuia s-o 
înghițim şi pe asta, fără crâcnire. Fang era rănit 
grav. Aveam nevoie de ajutor. În mine, totul urla să-l 
înşfăcăm, să adun stolul şi s-o ştergem de aici, 
departe de străini şi doctori şi spitale. Dar, dacă 
făceam asta, Fang murea. 

- Max? a 

Gasman părea speriat. In depărtare, se auzea 
vaietul înfiorător al sirenei unei ambulanțe care se 
apropia. 

- Nudge? 

Am adăugat apoi vorbind repede: 

- la-1 pe Gazzy şi Angel şi găsiți un loc unde să vă 
as-cundeţi. O să mergem la un spital. Voi rămâneţi 
pe aici, şi-am să mă întorc când pot. Repede, înainte 
să-şi facă apariţia cei de al Urgenţă. 

- Nu, a spus Gasman, cu privirile aţintite asupra 
lui Fang. 

M-am holbat la el. 

- Ce-ai zis? 

- Nu, a repetat el, iar pe faţă i se citea o 
încăpățânare de neclintit. Nu vă lăsăm, pe tine, Fang 
şi Iggy. 

- Pardon ? am răspuns, cu glas ca de oţel. 

Sângele lui Fang năclăise pânza şi mustea acum 
printre degetele mele. 

- lar eu îţi spun s-o ştergeţi de aici. 

M-am străduit ca vocea să-mi fie rece ca gheaţa. 

- Nu, a zis Gazzy din nou. Nu-mi pasă ce se 
întâmplă, dar nu ne mai laşi baltă din nou. 

- Aşa-i, a spus şi Nudge, încrucişându-şi braţele la 
pieptul ei sfrijit. 

Angel a dat din cap, alături de ea. Chiar şi Total, 


stând în nisip, lângă picioarele lui Angel, părea să-şi 
legene capul în semn de acord. Am deschis gura, 
însă n-a ieşit nici un cuvânt. Eram uluită, nu se mai 
împotriviseră niciodată unui ordin direct. Voiam să 
încep să urlu la ei, dar deja era prea târziu: doi 
asistenţi medicali traversau nisipul în fugă, ţinând o 
brancardă. Luminile puternice ale  ambulanţei 
produceau benzi intermitente, roşiatice, pe feţele 
noastre. 

- Vagobăr, am rostit încordată, folosind un limbaj 
secret, care data de pe vremea când eram ţinuţi într- 
un laborator. 

Era folosit numai în cazuri de extremă urgenţă, 
când nu voiam să înţeleagă toată lumea ce vorbeam. 

- Valea. Todo ustedes!. Cărelul. 

- Nu, a repetat Gasman, iar buza de jos a început 
să-i tremure. Neckerchu. 

- Ce s-a întâmplat aici? 

Unul dintre asistenții medicali s-a aplecat lângă 
Fang, scoţându-şi stetoscopul. 

- Accident, am rostit, încă aruncând priviri 
mânioase spre Gazzy, Nudge şi Angel. 

Cu teamă, mi-am retrase mâinile de pe feşile 
năclăite de sânge. Faţa lui Fang era albă şi 
neclintită. 

- Accident? a repetat şi asistentul, holbându-se la 
răni. Cu ce, cu vreun urs turbat? 

- Cam aşa ceva, am rostit încordată. 

Celălalt asistent i-a băgat lui Fang în ochi raza 
unei lanterne mici. Senzaţia de frică şi de primejdie 
mi se amplifica: nu numai că eram pe cale să fim 
băgaţi într-un spital, fapt care ne-ar speria pe toţi, 
dar s-ar putea să fie totul şi de pomană. 

Deoarece Fang ar putea muri oricum. 


1 Cu toţii (Ib. spaniolă). 


10 

Ambulanţa ni se părea ca o puşcărie pe roţi. 

Mirosul antiseptic din interior m-a făcut să mi se 
întoarcă stomacul pe dos din cauza amintirilor de 
coşmar din Şcoală. Stăteam în spatele ambulanţei şi 
ţineam mâna rece a lui Fang, cu o perfuzie de soluţie 
salină înfiptă în ea. Nu puteam să spun nimic 
stolului, nu de faţă cu asistenții medicali, şi, oricum, 
eram prea necăjită, speriată şi înnebunită ca să scot 
ceva coerent din mine. 

Fang e OK? am întrebat, pe tăcute, Vocea. Nu că 
Vocea mi-ar fi răspuns vreodată unei întrebări 
directe. Nu şi-a încălcat obiceiul nici acum. 

- Oh... intră în fibrilaţie, a anunţat precipitat unul 
dintre asistenţi. 

A arătat spre un aparat EKG portabil, care scotea 
un zgomot surd. 

- Adu padelele. 

- Nu! am rostit cu glas tare, uluind pe toată lumea. 

Asistentul a rămas cu padelele pentru 
electroşocuri în aer, părând surprins. 

- Aşa-i inima lui întotdeauna. Bate intotdeauna 
foarte repede. Asta-i normal pentru el. 

Nu ştiu dacă asistentul ar fi folosit, oricum, 
padelele, însă chiar atunci am năvălit pe rampa 
preluării urgenţelor din spital şi totul a devenit 
haotic. Infirmierii au ieşit afară cu o targă, asistenții 
au început să turuie datele către o infirmieră. lar 
apoi, Fang a fost dus de acolo pe coridor, prin nişte 
uşi. Am luat-o după el, însă o infirmieră m-a oprit. 

- Lasă-i mai întâi pe doctori să-l vadă, a zis ea, 
întorcând o filă de pe clipboard. Poţi să-mi dai nişte 
informaţii. Cum îl cheamă? E prietenul tău? 

- WI cheamă... Nick, am minţit agitată. Nick... hm... 
Kide. E fratele meu. 


Sora medicală s-a uitat lung la mine, la părul meu 
blond şi pielea albă, şi mi-am dat seama că mă 
compara, în minte, cu Fang, care avea părul negru, 
ochi întunecaţi, pielea măslinie. 

- le fratele lu' noi toţi, a explicat Nudge, în stil 
agramat. 

infirmiera s-a uitat la ea, era neagră, şi la noi, 
ceilalţi, care nu ne potriveam nicidecum, cu excepţia 
lui Angel şi Gazy, singurii fraţi adevăraţi dintre noi. 

- Suntem adoptați, am explicat. Părinţii noştri 
sunt... misionari. 

Excelent! M-am felicitat singură, bătându-mă pe 
spate, in gând. Genial! Misionari! 

- Sunt plecaţi... într-o scurtă misiune. Eu răspund 
de ei. 

Un doctor în uniforma verde, de spital, se apropia 
în grabă. 

- Domnişoară? mi s-a adresat el, privindu-mă, apoi 
măsurându-ne pe toţi. Poţi veni cu mine, chiar acum? 

- Crezi că n-a observat aripile încă? l-am auzit pe 
Iggy de-abia murmurând. 

L-am bătut de două ori pe dosul palmei. Asta 
însemna: Preiei comanda până mă întorc. A dat din 
cap, iar eu l-am urmat pe doctor pe coridor, 
simţindu-mă de parcă eram în anticamera morţii. 


11 


Mergând grăbit, doctorul s-a uitat la mine cu acea 
expresie de privitor la zoo, care-mi devenise atât de 
familiară. Mi s-a făcut inima cât un purice. Toate 
temerile mele cele mai îngrozitoare se adevereau. 
Parcă vedeam deja plasa de sârmă a unei cuşti mari, 
pentru câini, închizându-se în jurul meu. Eliminatorii 
ăia îngrozitori! Îi uram! Întotdeauna se arătau pe 
nepusă masă, iar când se întâmpla asta, stricau 
totul. 

Trebuie să-ţi respecţi duşmanii, Max, am auzit 
Vocea. Să nu-i subestimezi niciodată. în momentul în 
care-o faci, te vor zdrobi. Fii isteaţă în privinţa lor. 
Respectă-le capacităţile, chiar dacă ei nu le respectă 
pe ale tale. 

Am înghiţit cu noduri. Mă rog. 

Am trecut prin nişte uşi masive, duble, şi am intrat 
într-o încăpere mică, faianţată, foarte înfricoşătoare. 
Fang zăcea întins pe o targă. 

Avea un tub băgat pe gât şi alte câteva ataşate de 
braţe. Mi-am dus mâna la gură şi am apăsat cât am 
putut de tare. Nu sunt sperioasă de felul meu, dar 
am cedat, pur şi simplu, iar prin minte mi se 
învârteau amintiri dureroase cu experienţele făcute 
pe noi la Şcoală, şi-aş fi vrut ca Vocea să continue să 
vorbească, să spună ceva foarte enervant ca să-mi 
distragă atenţia. Un alt doctor şi o soră medicală stă- 
teau lângă Fang. Îi tăiaseră jacheta şi cămaşa. 
Oribilele răni sfârtecate încă-i mai sângerau. 

Acum, că mă adusese aici, doctorul nu părea să 
ştie ce să mai spună. 

- Se va face... se va face bine? am întrebat, 
simțind cum mă sufoc. 

Viaţa fără Fang mi se părea de neimaginat. 

- Nu ştim, a spus unul dintre medici, părând 


foarte îngrijorat. 

Arătând spre Fang, o doctoriţă m-a întrebat: 

- Cât de bine-1 cunoşti? 

- E fratele meu. 

- Şi tu... eşti la fel ca şi e/?a mai întrebat ea. 

- Da. 

Am strâns din maxilare şi mi-am fixat privirile pe 
Fang. Am simţit cum mi se încordau muşchii, un nou 
val de adrenalină, nedorit însă, făcându-şi drum prin 
venele mele. OK, mai întâi, arunc acest mic cărucior 
la picioarele sorei medicale... 

- înseamnă că ne poţi ajuta, a spus primul doctor, 
părând uşurat. Pen' că nu ştim ce-i asta. Ce-i cu 
pulsul lui? 

M-am uitat spre EKG. Semnalele erau dezordonate. 

- Ar trebui să fie mai ritmice, am zis. Şi mai 
rapide. 

Am pocnit din degete de câteva ori, ca să le 
demonstrez cum ar fi fost bătăile normale. 

- Pot să...? a întrebat medicul, agitându-şi 
stetoscopul spre mine. 

Am dat din cap obosită. Mi-a luat pulsul, cu o 
expresie de uluire totală. 

Apoi şi-a deplasat stetoscopul pe abdomenul meu, 
în mai multe locuri. 

- Cum se face că aud aerul deplasându-se pe aici? 
m-a întrebat. 

- Avem nişte săculeţi cu aer, i-am explicat simplu, 
cu o voce gâtuită. 

Mi-am strâns pumnii, lipiţi de coapse. 

- Avem plămâni, dar mai avem şi mici saci cu aer. 
lar stomacul nostru este diferit. La fel şi oasele. 
Sângele. 

Doamne, de fapt aproape totul e altfel. 

- Şi aveţi... aripi? a întrebat, cu glas scăzut, cel 
de-al doilea doctor. 

Am dat din cap. 

- Eşti un hibrid om-pasăre, a spus primul doctor. 


- Aceasta-i una dintre denumiri, am rostit 
încordată, în afară de cea de „ciudăţenie de 
mutant”. 

- Eu una, o prefer pe cea de americancă aviară. 

l-am aruncat o privire sorei medicale, care arăta 
speriată şi era limpede că ar fi preferat să fie 
oriunde în altă parte, dar nu aici. 

Doctoriţa şi-a intrat atunci în rol. 

- Îi administrăm o soluţie salină, pentru a 
contracara şocul, însă are nevoie de sânge. 

- Nu-i puteţi da sânge ome... sânge obişnuit, am 
zis. 

Toate informaţiile ştiinţifice vânate de mine de-a 
lungul anilor de prin rapoarte şi experienţe au 
început să iasă la suprafaţă. 

- Celulele noastre sanguine au nuclee. Ca la 
păsări. Doctoriţa a dat din cap. 

- Atunci fii gata să-i donezi sânge, m-a avertizat 
ea brusc. 


12 


Douăzeci de minute mai târziu, eram cu două 
pinte! mai uşoară şi ameţită ca o pasăre dodo. N-ar fi 
trebuit să dau atât de mult sânge, dar Fang avea 
nevoie de cât mai mult şi asta era tot ce puteam face 
pentru el. Acum se afla pe masa de operaţie. 

Am traversat coridorul, spre sala de aşteptare, 
care era aglomerată, dar nu se zărea niciun copil- 
pasăre. 

Am străbătut repede perimetrul, în caz că erau 
ascunşi pe sub scaune sau mai ştiu eu pe unde. Nici 
urmă de stol. 

Capul mi se învârtea pe când verificam sală după 
sală. Eram deja slăbită şi aveam o uşoară senzaţie de 
greață, iar teama de a nu-mi pierde stolul mă făcea 
să mă simt ca şi cum eram pe cale să borăsc. 

- Sunt aici. 

Cuvintele mi le adresase o soră medicală, scundă 
şi brunetă. Mi-am fixat privirea asupra ei. 

Mi-a dat apoi o sticlă de plastic cu suc de mere şi o 
gogoaşă. 

- Mănânc-o. Te va ajuta cu ameţeala. Fraţii... tăi 
se află în sala 7, mi-a zis, arătându-mi pe coridor 
înainte. 

- Mulţumesc, am îngăimat, neştiind sigur dacă 
aveam de ce. 

Sala 7 avea o uşă zdravănă şi am deschis-o fără să 
bat. M-au luat în primire patru perechi de ochi 
speriaţi de copii-pasăre. Uşurarea - doar temporară - 
mi-a muiat genunchii. 

- Tu trebuie să fii Max, a rostit un glas. 

Stomacul mi s-a urcat până-n gât. Oh, nu, m-am 
gândit, văzând costumul de un gri-închis al tipului, 
părul scurt, perie, capsula aproape invizibilă de la 


1 Aproximativ 2 litri. 


ureche, receptorul. E/iminator? Era tot mai greu să-i 
deosebeşti, cu fiecare nou lot. Îi lipsea acea sclipire 
animalică din ochi, însă n-aveam de gând să-mi 
cobor garda. 

- la loc, te rog, a răsunat o altă voce. 


13 


Erau trei, doi bărbaţi şi o femeie, arătând foarte 
oficial, aşezaţi la masa de conferinţă din imitație de 
lemn. 

Iggy, Nudge, Gazzy şi Angel erau şi ei aşezaţi 
acolo, cu farfurii de plastic de la cantină, pline cu 
mâncare, aşezate în faţa lor. Mi-am dat seama că 
niciunul nu se atinsese de haleală, în pofida faptului 
că trebuie să fi fost lihniţi de foame, şi eram atât de 
mândră de atitudinea lor, încât aproape că mi-au dat 
lacrimile. 

- Cine sunteţi? am întrebat. 

Uluitor, dar vocea-mi era calmă şi neutră. Bilă albă 
pentru mine. 

- Suntem de la Biroul Federal de Investigaţii, a 
spus unul dintre bărbaţi, întinzându-mi cartea lui de 
vizită. 

Avea pe ea o mică emblemă federală şi tot ce 
trebuia. Nu că asta ar fi însemnat ceva. 

- Şi suntem de partea voastră. Tocmai am aflat că 
aveţi nişte probleme pe aici şi am venit să vedem 
cum vă putem ajuta. 

Părea atât de sincer. 

- Ce drăguţ din partea dumneavoastră! am zis, 
lăsându-mă pe un scaun înainte să leşin. Dar nu au 
mai toţi oamenii din spital ceva necazuri? Mă 
îndoiesc că FBl-ul se deranjează pentru ei. Deci, ce 
vreţi de la noi? 

Am văzut cum unul dintre agenţi şi-a reprimat un 
rânjet, iar privirile li s-au încrucişat pentru o 
secundă. Primul bărbat, Dean Mickelson, dacă te luai 


după cartea de vizită, zâmbi trist. 

- Ştim că aţi trecut prin multe, Max. Şi ne pare rău 
că... Nick a fost rănit. Nu vă aflaţi într-un loc sigur 
aici, dar vă putem ajuta. 

Eram chiar foarte obosită şi aveam nevoie de timp 
de gândire. Stolul era cu ochii pe mine, iar de unde 
mă aflam puteam să simt mirosul mâncării calde. 

- Angel, am rostit, dă-i lui Total să mănânce de la 
tine şi să vedem dacă nu se întoarce cu roţile-n sus. 
Dacă nu, atunci puteţi să-i daţi drumul. 

Ca şi cum şi-ar fi recunoscut numele, Total a sărit 
pe scaunul de lângă Angel şi a început să dea din 
coadă. Angel ezita, nu voia să rişte. 

- Uitaţi-vă aici, a spus agenta FBI. 

S-a ridicat şi a luat o bucăţică din omleta lui Angel. 
Cei-lalţi doi i-au urmat exemplul, gustând din 
celelalte trei tăvi cu mâncare. Chiar atunci s-a auzit o 
bătaie în uşă, iar un agent mai tânăr mi-a adus şi mie 
o tavă. Un altul a gustat din farfuria mea, apoi a 
aşezat tava pe masă. 

— OK? a întrebat el. 

li priveam pe agenţi cu interes, aşteptând să 
vedem dacă nu cumva îşi duc mâinile la gât şi cad la 
podea icnind după aer. 

N-au căzut. 

- OK, daţi-i drumul, fraţilor, am zis, iar stolul s-a 
repezit asupra mâncării precum... hm... Eliminatorii. 

Gazzy a terminat primul, practic îşi absorbise pur 
şi simplu micul dejun. 

- N-aş mai putea primi două porţii? a zis el. 

Uluit, Dean a dat din cap şi s-a dus să dea 
comanda. 

- Aşadar, cum ne puteţi ajuta? am zis printre 
îmbucături. Cum aţi aflat că suntem aici? 

- O să vă răspundem la toate întrebările, a spus 
celălalt agent, dar trebuie să ne răspundeţi şi voi la 
ale noastre. Ne-am gândit că ar fi mai uşor dacă v- 
am lua pe rând, n-aţi mai fi distraşi. După ce 


terminaţi de mâncat, am putea să-i dăm drumul. 

- Nu ne separați, am zis. 

- Nu, staţi doar la mese diferite, a precizat femeia. 
Veţi rămâne cu toţii în aceeaşi încăpere, bine? 

Am mârâit în sinea mea. Când am dormit noi 
ultima dată? Cu doar două zile în urmă fugeam prin 
reţeaua de canalizare a New Yorkului? lar acum, 
Fang era sub cuţit, eram înconjurați de oameni 
despre care numai Dumnezeu ştia cine sunt şi nu 
vedeam nicio cale de ieşire dacă nu-1 lăsam pe Fang 
în urmă. Ceea ce n-aş face. 

Oftând, am dat deoparte tava mea goală şi le-am 
făcut celorlalţi semn cu capul. 

Să înceapă întrebările. 


14 


Şi cum te cheamă pe tine, scumpo? 

- Ariel, zise Angel. 

- OK, Ariel. Ai auzit vreodată de cineva pe nume 
Jeb Batchelder? 

Agenta ridică o fotografie, iar Angel îi aruncă o 
privire. Fața familiară a lui Jeb se uita la ea, şi-i 
sfâşie inima. 

- Nu, spuse ea. 

- Hm, bine... poți să-mi spui în ce relații eşti tu cu 
Max? 

- E sora mea. Ştii, din cauza misionarilor. Părinții 
noştri. 

- OK. înțeleg. Şi de unde ai luat câinele? 

- L-am găsit într-un parc. 

Angel se foi şi privi spre Max. Se gândi: OK, ajunge 
cu întrebările. Poţi să pleci. Agenta aşezată vizavi de 
ea se opri şi privi în gol, spre însemnările pe care le 
făcuse. 

— Ăăă... cred că ajunge cu întrebările, zise ea cu 
un aer confuz. Poţi să pleci. 

— Mulţumesc, spuse Angel, eliberând scaunul. 

Pocni din degete după Total, iar el o urmă. 

* 


- Şi cum se scrie asta? întrebă agentul. 

- Căpitan, la fel ca şi căpitanul unei nave, explică 
Gasman. Şi apoi Teroare, ştiţi, T-E-R-O-A-R-E. 

- Deci, te numeşti Căpitanul Teroare. 

- Aşa-i, zise Gasman, foindu-se pe scaun. 

Privi spre Max, care discuta în şoaptă cu agentul 
ei. 

- Chiar sunteţi de la FBI? 

Agentul zâmbi scurt. 

- Da. Câţi ani ai? 

- Opt. Dar tu? 


Agentul părea surprins. 

- Hm... eşti puţin cam înalt pentru cineva de opt 
ani, nu-i aşa? 

- Aăă... toţi suntem înalţi. Şi slabi. Şi mâncăm 
mult. Ori de câte ori putem. 

- Da, văd. Spune-mi... Căpitane, ai mai văzut aşa 
ceva? 

Agentul ridică o fotografie alb-negru, neclară, cu 
un Eliminator pe jumătate transformat. 

- Doamne, nu, zise Gasman, căscându-şi larg ochii 
albaştri. Ce-i ästa? 

Agentul păru să nu-şi mai găsească replica. 


- Şi eşti orb? 

- Îhî..., făcu Iggy, încercând să pară blazat. 

- Aşa te-ai născut? 

- Nu. 

- Cum ai orbit...ăăă... Jeff, aşa te cheamă, nu? 

- Da, Jeff. Păi, ştiţi, m-am uitat direct la soare, 
exact aşa cum ţi se spune să nu faci. Dacă aş fi 
ascultat... 

x 

-  Şi-apoi am mâncat trei cheeseburgeri şi ştiţi? 
Au fost extraordinari. Şi chestiile acelea ca plăcintele 
fripte? Plăcintele cu mere? Au fost cu adevărat 
nemaipomenite. Le-aţi încercat vreodată? 

Nudge privea plină de speranţe spre femeia 
aşezată vizavi de ea. 

- Ăăă... nu prea cred. Poţi să-mi silabiseşti şi mie 
numele tău, scumpo? 

- Ăăă... Este K-R-Y-S-T-A-L. îmi place numele meu. 
Este frumos. Pe tine cum te cheamă? 

- Sarah. Sarah McCauley. 

[] Păi, şi ăsta-i un nume OK. Ai fi vrut să fie altul? 
Uneori, şi eu îmi doresc să fi avut un nume mai 
elegant, ştii? Ceva de genul Cleopatra. Sau Marie- 
Sophie-Therese. Ştiai că regina Angliei are vreo şase 
nume? O cheamă Elizabeth Alexandra Mary. Numele 


ei de familie este Windsor. Dar e atât de faimoasă, 
încât semnează cu numele ei, „Elizabeth R „ şi toată 
lumea ştie cine este. Mi-ar plăcea să fiu şi eu la fel 
de faimoasă, într-o bună zi. M-aş semna doar 
„Krystal”. 

Agenta rămase tăcută o clipă, apoi dădu semne că- 
şi revenise. 

[] Ai auzit vreodată de un loc numit „Şcoala”? 
întrebă ea. Credem că se află în California. Ai fost 
vreodată în Ca-lifornia? 

Nudge privi gânditoare spre tavan. 

[] California? Acolo unde-s surferi şi vedete de 
cinema şi cutremure? Nu. Mi-ar plăcea să mă duc. E 
drăguţ? 

Ochii ei mari, căprui, o priveau nevinovaţi pe 
agentă. 


[Mie poţi să-mi spui agent Mickelson, mi-a zis 
zâmbind. Dar tu? Max e vreo prescurtare de la ceva? 
Maxine? 

- Nu, Dean. E doar Max. 

Clipi o dată, apoi îşi consultă notițele. 

- înţeleg. Acum, Max, cred că amândoi ştim că 
părinţii voştri nu sunt misionari. 

Am căscat ochii cât cepele. 

- Nu? Păi, pentru numele lui Dumnezeu, să nu le 
spui. Ar fi zdrobiţi. Crezând că fac lucrarea Domnului 
şi toate cele. 

Dean m-a privit aşa, nu ştiu cum, ca şi cum un 
hamster tocmai ar fi mârâit la el. Încercă o altă pistă. 

- Max, noi îl căutăm pe un bărbat numit Jeb 
Batchelder. Ai cunoştinţă cam pe unde-ar putea fi? 

Agentul a ridicat o fotografie de-a lui Jeb, iar mie 
mi s-a strâns inima-n piept. Pentru un moment, am 
fost nehotărâtă: să-l torn FBl-ului pe nemernicul ăla 
trădător, iar asta ar fi fost foarte distractiv, sau să 
nu divulg nimic important, ceea ce-ar fi isteţ din 
partea mea? 


Am clătinat din cap cu părere de rău. 

- Nu l-am văzut niciodată. 

- Ai fost vreodată în Colorado? 

M-am încruntat. 

- E unul dintre statele pătrăţoase, din centru? 

L-am văzut pe Dean cum inspiră adânc. M-am uitat 
repede de jur împrejur. Angel stătea pe podea, lângă 
uşă, şi mânca gogoaşa mea, împreună cu Total. 
Agenţii care se ocupaseră de Iggy şi Nudge aveau o 
discuţie, şuşotind în spatele unor hârtii, iar Iggy şi 
Nudge lâncezeau pe scaunele lor. Nudge privea 
curioasă în jurul ei. Nădăjduiam că memora căile de 
evadare. Gasman s-a ridicat, aruncând cu un ton 
vesel spre agentul lui un „la revedere!” şi s-a retras 
lângă Angel. 

- Max, noi vrem să vă ajutăm, a spus Dean cu voce 
joasă. Dar şi voi trebuie să ne ajutaţi. Aşa-i corect. 

M-am holbat la el. Acesta a fost lucrul cel mai 
caraghios pe care l-am auzit în ultimele zile. 

- Glumeşti, aşa-i? Te rog, spune-mi că ai să-mi 
oferi un motiv mai puternic decât „aşa-i corect”. 
Viaţa nu-i corectă, Dean. 

Vocea mi s-a oţelit şi m-am aplecat înainte, mai 
aproape de faţa impasibilă a agentului. 

[] Nimic nu-i cinstit, niciodată. Acesta-i lucrul cel 
mai stupid pe care l-am auzit vreodată. Trebuie să te 
ajut pentru că aşa-i corect? incearcă cu „trebuie să 
mă ajuţi, pentru că altfel îţi smulg şira spinării şi te 
bat cu ea”, şi atunci s-ar putea să răspund la aşa 
ceva. Poate. 

Dean şi-a încleştat fălcile şi în obraji i-au apărut 
două pete trandafirii. Am avut senzaţia că era mai 
mult furios pe el însuşi decât pe mine. 

[Max..., a început el, cu glas încordat, dar a fost 
întrerupt. 

[lIMulţumesc, Dean, a rostit o voce de femeie. 
Preiau eu de aici. 


15 

Dean s-a îndreptat de spate şi şi-a îmblânzit 
expresia. Cea nou-venită i-a aruncat un zâmbet 
prietenos şi a rămas în aşteptare. 

Era blondă, n-aş fi putut spune cam câţi ani avea. 
Avea acel gen de eleganţă şi atitudine profesională 
de prezentatoare de ştiri a unei importante reţele de 
televiziune. De fapt, era drăguță. 

Dean şi-a adunat hârtiile, mi-a făcut un semn cu 
capul, apoi s-a dus să discute cu un alt agent. 
Femeia s-a aşezat vizavi de mine. 

- Toţi sunt cu nasul pe sus, a şoptit ea cu palma la 
gură. 

M-a făcut să zâmbesc. 

Şi-a întins mâna peste masă, să i-o strâng. 

- Numele meu este Anne Walker, s-a prezentat ea. 
Şi da, sunt una dintre Acelea. Pe mine mă cheamă 
când lucrurile se duc de râpă. 

- Şi s-au dus de râpă? am întrebat politicoasă. 

A scos un hohot scurt. 

- Hm, mda, a zis ea cu un ton uşor exasperat. 
Când primim un telefon de la un spital prin care 
suntem anunţaţi că au cel puţin două, posibil şase 
specimene de forme de viaţă cu ADN recombinant, 
necunoscute până acum, şi că unul dintre ele este 
grav rănit, cred că putem spune liniştiţi că lucrurile 
s-au dus de râpă, cu „R” mare. 

- Oh, am făcut. Doamne, dar ce importanţi părem. 

Un colţ al gurii îi zvâcni. 

— Hmm... De ce eşti atât de surprinsă? Nu v-a spus 
nimeni că sunteţi importanţi? 

Jeb. Cuvântul mi-a şocat simţurile şi m-am 
decuplat cu totul, ca să nu încep să zbier ca o biată 
formă de viaţă ciudată ce eram. Jeb mă făcuse să mă 
simt importantă, cândva, demult. M-a făcut să mă 


simt deşteaptă, puternică, specială, capabilă, 
importantă... ce vrei tu. Totuşi, în ultima vreme, mi-a 
stârnit o furie oarbă şi mi-a provocat o senzaţie 
greţoasă de trădare. 

— Uite ce-i, am zis rece, suntem cam la înghesuială 
aici. O ştiu şi eu, o ştii şi tu. Unul din sto... dintre 
fraţii mei este rănit, şi avem nevoie de ajutor. 
Spune-mi numai ce trebuie să fac ca să putem primi 
acest ajutor, apoi o să ne vedem cu toţii de drum. 

Am aruncat o ocheadă spre stol. Stăteau 
împreună, mâncând brioşe şi privindu-mă. Gazzy a 
ridicat vesel o brioşă, să-mi arate că pusese una 
deoparte şi pentru mine. Privirea îngăduitoare a lui 
Anne m-a făcut să scrâşnesc din dinţi. S-a aplecat 
peste masă, ca să nu poată fi auzită de ceilalţi. 

— Max, n-am de gând să-ţi înşir verzi şi uscate aici, 
a spus, luându-mă din nou prin surprindere. Cum ar 
fi prostiile pe care ni le debitezi tu, cum că părinţii 
voştri ar fi misionari. Ştim amândouă că nu-i 
adevărat. Şi tot aşa ştim că FBl-ul nu-şi câştigă 
pâinea doar ajutându-i pe oameni, pentru că sunt 
atât de minunaţi şi de speciali. Uite cum stă treaba: 
am auzit de voi. În mediul serviciilor secrete au 
apărut, de ani de zile, nişte zvonuri legate de un 
laborator clandestin, unde se produc forme de viaţă 
recombinate, viabile. Însă informaţiile n-au putut fi 
niciodată verificate, iar oamenii le-au respins mereu, 
considerându-le un soi de legende urbane. Nu mai e 
nevoie s-o spun, posibilitatea ca toate acestea să fie 
adevărate... ei bine, avem oameni însărcinaţi să afle 
şi să evalueze informaţiile, zvonurile sau bănuielile 
legate de voi. Voi şi familia voastră. 

Stai să vezi când au să afle despre Eliminatori. 

Anne inspiră adânc şi se lăsă pe scaun, continuând 
să mă privească. 

- Aşadar, înţelegi că vă considerăm importanţi. 
Am vrea să ştim totul despre voi. Dar şi mai 
important, dacă relatările sunt adevărate, pentru că 


atunci siguranţa ţării noastre ar fi în joc, dacă aşa- 
zisa voastră familie ar cădea în mâinile cui nu 
trebuie. Nu vă cunoaşteţi propriile forţe. 

M-a lăsat o clipă să rumeg toate astea, apoi a 
zâmbit cu tristeţe. 

- Ce-ar fi să cădem la învoială? Voi ne daţi 
posibilitatea de a vă studia, pe căi neinvazive, 
nedureroase, şi-i vom asigura lui Nick cea mai bună 
îngrijire medicală posibilă, iar pentru ceilalţi dintre 
voi un loc sigur, în care să staţi. Vă puteţi odihni, 
mânca, Nick se poate face bine, iar apoi veţi hotări 
ce să faceţi mai departe. 

Mă simţeam ca un şoarece flămând care se holba 
la o bucată uriaşă de caşcaval. Aşezată drept în 
mijlocul unei capcane enorme, făcută pe măsura lui 
Max. Mi-am lipit pe faţă o expresie de dezinteres 
politicos. 

- Şi presupun că totul trebuie luat aşa cum este, 
pentru că... 

- Ar fi grozav dacă ţi-aş putea oferi nişte garanţii, 
Max, a continuat Anne. Dar nu pot, nimic din ce ţi s- 
ar părea de încredere. Adică, haide - a dat din umeri 
- vrei un contract scris? Cuvântul meu de onoare? O 
promisiune cu adevărat sinceră din partea şefului 
FBI? 

Am izbucnit amândouă în râs. Ce ţi-e şi cu agenţii 
ăştia. 

- Pur şi simplu, nu prea ai de ales acum, Max. Nu 
acum. Îmi pare rău. 

Mi-am aţintit privirile pe tăblia mesei şi-am căzut 
pe gânduri. Lucrul oribil era că avea dreptate. Cu 
Fang într-o asemenea stare deplorabilă, ne ţinea în 
mână pe toţi. Lucrul cel mai bun pe care-l aveam de 
făcut era să-i accept oferta de adăpost şi îngrijire 
asigurată lui Fang, să câştig timp, şi să mă gândesc 
mai târziu la o evadare. Am înjurat zdravăn în sinea 
mea. Apoi mi-am ridicat privirea. 

- Ei, să zicem că accept. Unde-i locul acela sigur 


cu care mă tot ademeneşti? 

M-a privit. Dacă era surprinsă de acordul meu, n-o 
arăta deloc. 

— La mine acasă, a spus ea. 


16 

Fang a ieşit din operaţie aproape două ore mai 
târziu. Aşteptam în afara sălii de operaţii, mai 
încordată decât un arc. 

Medicul cu care discutasem a venit afară, îmbrăcat 
încă în uniforma verde. Am vrut să-l apuc de cămaşă, 
să dau cu el de perete şi să obţin nişte răspunsuri. 
Dar încerc să-mi stăpânesc acest fel de porniri. 

— Ah, da, te cheamă Max, nu? 

— Da, mă cheamă Max. 

Aşteptam încordată. Dacă s-a întâmplat lucrul de 
neconceput, iau copiii şi o ştergem de-aici. 

— Fratele tău, Nick, a fost cam neascultător o 
vreme. l-am dat mai multe unităţi de sânge artificial 
şi i-am stabilizat tensiunea la un nivel sigur. 

Îmi strângeam şi-mi desfăceam pumnii. Tot ce 
puteam face era să stau acolo şi să mă concentrez 
asupra a ceea ce spunea. 

— N-a făcut stop cardiac, zicea doctorul. Am putut 
să-i coasem rănile de la coaste, să oprim hemoragia. 
A fost lovită una dintre arterele principale şi unul 
dintre... săculeţii de aer. 

- Şi acum cum e? 

M-am sforţat să-mi calmez respiraţia, am încercat 
să mă decuplez de la atitudinea „luptă-sau-zbori”. 
Care, în cazul meu, după cum ştii, este reală. 

- S-a stabilizat, a răspuns doctorul, părând obosit 
şi uimit. Dacă totul merge bine, ar trebui să se 
vindece. Are nevoie de vreo trei săptămâni de 
refacere. 

Ceea ce însemna, probabil, vreo şase zile, ţinând 
cont de vindecarea noastră foarte rapidă şi de 
capacităţile noastre de regenerare. 

Dar, Doamne! Şase zile însemnau o grămadă de 
timp. 


- Pot să-l văd? 

- Doar după ce-şi revine din anestezie, a spus 
medicul. Cam peste patruzeci de minute. Acum, sper 
că-mi poţi oferi nişte informaţii fiziologice. Am 
observat... 

- Mulţumim, domnule doctor, a intervenit Anne 
Walker, apărând din spatele meu. 

- Adică, am vrut să ştiu..., a început doctorul, 
privindu-mă. 

- Îmi pare rău, a zis Anne. Copiii aceştia sunt 
obosiţi şi au nevoie de odihnă. Unul dintre colegii 
mei vă poate răspunde oricăror întrebări pe care le 
aveţi. 

- Scuză-mă, dar colegii tăi habar n-au nimic 
despre noi, i-am reamintit lui Anne printre dinţi. 

Medicul părea iritat, dar dădu din cap şi se 
îndepărtă pe coridor. 

Anne mi-a zâmbit. 

- Încercăm să fim discreţi cu existenţa voastră, a 
explicat ea. Până când ne vom asigura că sunteţi în 
siguranţă. 

Dar sunt veşti bune despre Nick. 

Ne-am dus în sala de aşteptare. Stolul s-a ridicat şi 
toţi mă priveau întrebător. Am zâmbit şi le-am făcut 
un semn cu degetul mare în sus. Nudge a sărit în 
picioare şi a bătut palma cu Gazzy, iar Angel s-a 
repezit să mă îmbrăţişeze strâns. Am ridicat-o în sus 
şi-am strâns-o tare. 

- Va fi bine, le-am confirmat. 

- Putem să-l vedem? a întrebat Iggy. 

- Ig, detest să-ţi aduc vestea asta, dar eşti orb, 
am spus, uşurarea făcându-mă să-l tachinez. Insă, 
peste scurt timp, vei putea să te duci să-l asculţi 
cum respiră şi, poate, să-i şi vorbeşti. 

Iggy mi-a răspuns cu o combinaţie de zâmbet- 
strâm-bătură, la care se pricepea atât de bine. 

- Salutare tuturor, a zis atunci Anne. 

Uitasem că era chiar în spatele meu. 


- S-ar putea ca Max să vă fi vorbit despre mine, 
sunt Anne Walker, de la FBI. V-a povestit Max de 
înţelegerea noastră? 

Era isteaţă: dacă nu le-aş fi spus de asta, ea 
tocmai le confirmase că aveam o înţelegere. 

- Da, a spus Angel privind-o atent. Şi că o să stăm 
la tine acasă pentru puţin timp. 

- Aşa-i, a confirmat Anne zâmbindu-i. 

- Noi şi cu Total, a subliniat Angel ca să se 
asigure. 

- Total? 

- E câinele meu. 

Angel arătă sub scaunul ei, unde Total se făcuse 
covrig, cu capul pe labe. 

- Cum ai adus un câine aici? a întrebat Anne 
uluită. 

Nu voiam să intrăm atât de mult în amănunte. 

- Da! Ei, bine, imediat ce Fa... Nick devine cât de 
cât transportabil, plecăm acasă la Anne, ne odihnim, 
îl punem pe picioare sută la sută. Bine? 

Ceilalţi dădură din cap cu grade diferite de 
entuziasm. 

- Fanick? a murmurat Iggy cu un zâmbet subţire. 

L-am ignorat. 

- De fapt, Nick nu va fi transportabil cel puţin o 
săptămână, a zis Anne. Aşa că putem să mergem 
acum cu toţii la mine şi să revenim când e pregătit. 

L-am văzut pe Gazzy clipind şi pe Nudge 
încruntându-se. 

- Nu, i-am spus lui Anne. Nu aşa ne-am învoit. Nu- 
1 lăsăm pe Nick aici, singur. 

- Va avea medici şi surori medicale şi doi agenţi la 
uşă. În permanenţă, a promis Anne. 

Mi-am încrucişat braţele la piept. 

- Nu. Numai doi agenţi de-ai voştri ar fi ca o 
gustare pentru un Eliminator. 

Anne s-a făcut că n-aude gluma mea. Nici nu era 
de mirare, din moment ce, probabil, n-avea nicio 


idee despre ce vorbeam. 

— Vă veţi simţi mai confortabil la mine acasă, a 
spus Anne. Va fi mai bine pentru voi. 

— Dar nu va fi mult mai bine pentru Nick, am 
comentat. 

— Dar... Nici nu-i transportabil, a continuat Anne. 
Aveţi de gând să rămâneţi în salonul lui? 


17 


- Fetele pot să stea pe pat, a spus Gazzy. Iggy şi 
cu mine putem dormi pe podea. 

- Poftim?  Purceluş sexist ce eşti, i-am zis 
arcuindu-mi sprâncenele. Ce-ar fi ca în pat să stea 
cei mai mici, pentru că vor încăpea. Aceştia aţi fi tu 
şi cu Angel. 

- Mda, a făcut Nudge cu ochii mijiţi. Ca şi cum eu 
aş fi prea gingaşă ca să dorm pe podea? 

Gazzy a adoptat expresia aceea încăpăţânată, aşa 
că am traversat camera înainte să izbucnească vreo 
ceartă. Rezerva de spital a lui Fang era una dublă, 
însă celălalt pat era gol. Cei doi copii mai mici vor 
dormi în el, iar restul ne vom descurca noi cumva. 

- Desigur, prinţul are propriul său pat, numai 
pentru el, i-am zis lui Fang. 

- Aşa-i, a spus el ameţit. Prinţul are într-o parte o 
rană cât toate zilele. 

Încă mai arăta palid ca moartea, extrem de alb la 
faţă şi de ameţit. Nu putea să mănânce, aşa că avea 
o perfuzie. Iggy i-a mai dat încă doi litri de sânge de 
copil-pasăre, iar asta a ajutat. 

- Păi, te-au cusut, am remarcat. Pe moment, nu 
mai ai niciun fel de tăieturi. 

- Când îmi dau drumul de aici? 

- Ziceau că într-o săptămână. 

- Aşadar, cam pe mâine, nu? a zis el. 

- La asta mă gândeam şi eu. 

Deci, Fanick, pot să schimb canalul? a întrebat 
Iggy. E un meci. 

-Simte-te ca acasă, Niggy, i-a spus Fang. 

Ne-am culcat devreme şi-am căzut rupţi, ţinând 
cont prin ce trecuserăm în ultimele douăzeci şi patru 
de ore. Pe la ora nouă, ascultam cum stolul dormea 
în jurul meu. Agenţii au adus un fel de saltele de 


yoga, pentru noi, şi nu erau rele. Mai ales dacă ai 
stat ceva timp culcat pe suprafeţe stâncoase din 
peşteri şi borduri din ciment, prin tuneluri de 
metrou. 

Acum era linişte, iar eu încercam să-mi decuplez 
mintea. Voce? Vreo ultimă remarcă pe care vrei s-o 
spui înainte să adorm? 

Ai preferat să stai cu Fang. 

Nu, e aiurea, am răspuns în gând. Ceea ce spusese 
Gazzy, acolo, pe plajă... micul hoţoman a avut 
dreptate. N-ar trebui să separ, iarăşi, grupul, nici 
chiar atunci când părea sigur că o s-o fac. Ne 
descurcam cel mai bine când eram cu toţii împreună. 
întreaga familie reunită. 

Familia este extrem de importantă, a zis Vocea. Nu 
mi-ai nun spus asta odată? 

Mda, m-am gândit. De-asta o să continuăm să ne 
căutăm părinţii imediat ce scăpăm de-aici. 

Am inspirat adânc, încercând să mă relaxez. Eram 
complet  istovită, însă creierul îmi funcționa 
nebuneşte. De fiecare dată când îmi închideam ochii, 
prin minte-mi alergau tot felul de imagini, cum ar fi 
clădiri explodând, un nor ca o ciupercă, rațe prinse în 
petele de petrol, munţi de gunoaie, uzine de energie 
nucleară. Coşmaruri care te trezeau. 

Aşa că am stat în capul oaselor, cu ochii deschişi, 
dar nu eram mult mai bine. Începusem să mă simt 
rău ceva mai devreme, dar n-am spus nimănui. 
Aveam o migrenă, nu una de tip grenadă, când îmi 
simţeam creierii împrăştiaţi prin craniu, ci una 
obişnuită. Din fericite, migrenele-grenadă erau mult 
mai rare şi frecvenţa lor mult mai mică decât înainte. 
Teoria mea era că ele exprimau modul în care 
creierul meu se obişnuia cu împărţirea spaţiului cu 
oaspetele meu necioplit şi nepoftit, Vocea. Oricum, 
eram nemaipomenit de bucuroasă că se mai răriseră 
în ultima vreme. 

Asta nu era aşa. Eram fierbinte; pielea-mi ardea. 


Mă simţeam ca şi cum adrenalina mi se revărsa în 
organism, făcându-mă atât de agitată, încât nu mai 
suportam. 

Îmi urmăreau Eliminatorii cipul din braţ, cel pe 
care-l văzusem la radiografie, în cabinetul doamnei 
doctor Martinez, cu multe zile în urmă? Cum se face 
că ne tot găsesc? Eterna întrebare. 

M-am uitat spre Total, care dormea în pat cu Angel 
şi Gazzy. Stătea tolănit pe spate, cu labele în sus. 
Avea cip? îl urmăreau oare chiar acum? 

Uf. Mă simţeam atât de încinsă, de agitată şi de 
bolnavă. Aş fi vrut să mă întind în zăpadă, să mănânc 
zăpadă, să-mi frec pielea cu ea. Mi-am imaginat cum 
ar fi să deschid ferestrele şi să decolez în aerul 
răcoros al nopţii. Mi-am închipuit că aş zbura înapoi 
la doamna doctor Martinez şi la fiica ei, Ella, singurii 
oameni prieteni cunoscuţi de mine. Doamna doctor 
Martinez ar şti ce-i de făcut. Inima-mi bătea atât de 
repede, încât o simţeam ca pe un solo de tobe 
executând un staccato în pieptul meu. 

M-am ridicat şi mi-am făcut drum, în linişte, peste 
trupurile adormite, spre chiuveta mică aflată pe unul 
din pereţi. Am dat drumul apei reci şi-am lăsat-o să- 
mi curgă peste mâini. Aplecându-mă, mi-am udat 
faţa, iar şi iar. Îmi făcea bine, şi mi-aş fi dorit să stau 
sub un duş rece ca gheaţa. Te rog, nu îngădui să mă 
îmbolnăvesc, m-am rugat. Nu-mi permit să mă 
îmbolnăvesc. Nu-l pot lăsa pe Fang bolnav. 

Nu ştiu cât am stat aşa, aplecată deasupra 
chiuvetei, lăsând apa să mi se scurgă pe gât. In cele 
din urmă, m-am gândit că, poate, aş reuşi să mă culc 
la loc şi m-am ridicat să-mi şterg faţa. 

Eram gata să scot un urlet. 

M-am întors pe călcâie, însă în rezervă domnea 
tăcerea. M-am răsucit, pentru a mă holba din nou în 
oglindă şi am văzut acelaşi lucru: Eliminatorul. 

Am clipit rapid. Ce naiba se întâmpla? Eliminatorul 
din oglindă clipi şi el repede. 


Eliminatorul eram eu. 


18 
Într-o clipită, o transpiraţie rece mi-a acoperit 
fruntea şi ceafa. 

Am înghițit un nod, iar Eliminatorul Max din 
oglindă a făcut la fel. 

Mi-am deschis gura şi am văzut caninii lungi şi 
ascuţiţi. Dar când i-am atins cu degetul, păreau mici, 
netezi, normali. Mi-am atins faţa şi-am simţit pielea 
netedă, cu toate că oglinda mă înfăţişa transformată 
cu totul. Mi-am amintit cât de rău mă simţisem, 
înfierbântată şi cu inima bătând nebuneşte. Oh, 
Doamne. Ce mai era şi asta? Tocmai descoperisem 
un nou „talent”, la fel ca Angel cu cititul minţilor, 
Gazzy, capabil să imite orice voce, Iggy, identificând 
oamenii prin perceperea amprentelor lor? Tocmai mi- 
am dezvoltat talentul de a mă transforma într-un Eli- 
minator, duşmanul nostru cel mai cumplit? 

Mă simţeam bolnavă de scârbă şi frică. M-am uitat 
stânjenită în jur, să mă asigur că nu mă vedea 
nimeni în această stare. Nici măcar nu ştiam ce-ar fi 
văzut dacă s-ar fi trezit. Mă simțeam normal. Arătam 
ca un Eliminator. Un fel de Eliminator mai arătos, mai 
blond, mai mic. 

Respectă-i şi onorează-i pe inamicii tăi, a spus 
Vocea mea. întotdeauna. Cunoaşte-ţi bine prietenii; 
să-ţi cunoşti duşmanii chiar şi mai bine. 

Oh, te rog, m-am milogit în tăcere. Te rog, fă ca 
asta să fie doar o lecţie oribilă şi nu realitatea. 
Promit, promit, promit să-mi cunosc duşmanii mai 
bine. Doar lasă-mă să scap de bot. 

Cea mai mare forţă a ta este şi cea mai mare 
slăbiciune, Max. 

M-am holbat în oglindă. Poftim? 

Ura ta pentru Eliminatori îţi dă puterea de a lupta 
până la moarte. Dar această ură te şi împiedică să 


vezi imaginea de ansamblu: imaginea lor, a voastră, 
a tot ce este în viaţa voastră. 

Hm, lasă-mă să mă gândesc la asta şi-am să revin. 
OK? 

Au. M-am chircit, apăsându-mi degetele pe tâmplă, 
încercând să îndepărtez durerea. Mi-am atins fața 
încă o dată, ca să mă asigur că era cu adevărat 
netedă, apoi m-am dus să-l privesc pe Fang. 

Era neclintit, respira şi dormea liniştit. Arăta mai 
bine. Nu mai părea atât de chinuit. Se va face bine. 
Am oftat, încercând să mă eliberez de durere şi frică, 
apoi m-am încovrigat şi eu pe salteaua mea, alături 
de Nudge. Am închis ochii, însă nu aveam nicio 
speranţă să adorm. 

Am rămas în beznă, fără să scot niciun sunet. 
Singurul lucru care mă făcea să mă simt mai bine era 
să ascult respiraţia liniştită, regulată şi calmă a 
stolului meu adormit. 


19 


- Nu pricep, a zis doctorul uitându-se la rana lui 
Fang. 

Mda, păi, mi-am zis, astea-s fentele ADN-ului 
recombinant. 

Medicul venise să schimbe bandajele în această 
dimineaţă şi descoperise că tăieturile lui Fang erau 
aproape vindecate, mai rămăseseră pe piele doar 
liniile subţiri, trandafirii, ale cicatricelor. 

- Cred că pot să plec, a spus Fang, încercând să 
se ridice în capul oaselor. 

Era vioi, iar inima mi se umplu de bucurie. Am fost 
atât de speriată. Ce mă făceam eu fără Fang? 

- Stai! a zis Anne Walker ridicându-şi mâna. Nu 
eşti nici pe departe gata să te mişti sau să pleci. Te 
rog, Nick, în-tinde-te şi stai liniştit, odihneşte-te. 

Fang o privi calm, iar eu am zâmbit în sinea mea. 
Dacă Anne mă considera pe mine necooperantă, stai 
să vezi ce-o să păţească cu Fang refăcut. 

- Nick, acum, că te simţi puţin mai bine, poate că 
reuşeşti să-i convingi pe fraţii şi surorile tale să vină 
cu mine, a continuat Anne. M-am oferit să vă primesc 
pe toţi să veniţi la mine, să vă odihniţi şi să vă 
refaceţi. 

Zâmbea uşor. 

— Max a refuzat să plece fără tine. Dar sunt sigură 
că-ţi dai seama că nu are rost ca ei să stea aici şi să 
nu se simtă confortabil. Şi vei veni şi tu într-o 
săptămână şi ceva. 

Fang doar o privea, aşteptând. M-am sprijinit cu 
spatele de perete şi mi-am încrucişat braţele. 

— Aşadar, ce crezi de asta, Nick? 

De fapt, îl pusesem la curent, dis-de-dimineaţă. 
Din moment ce ne-am trezit la şase. Din moment ce, 
la ora şase, sora medicală ţinuse neapărat să-i ia 


temperatura lui Fang chiar atunci. 

Fang mi-a întâlnit privirea, iar eu am lăsat în jos 
un colţ al gurii. 

— Sunt de acord cu tot ce zice Max, a rostit el 
neutru. Ea conduce. 

Am rânjit. N-o să mi se aplece niciodată să tot aud 
asta. Anne s-a întors spre mine. 

— Nu-l pot lăsa pe Nick, am zis, pe un ton de 
regret. 

— Dacă rămâneţi toţi, aş putea examina..., începu 
doc-torul, iar Anne s-a întors spre el, ca şi cum ar fi 
uitat că era pe-acolo. 

— Mulţumesc, domnule doctor, a spus ea. Apreciez 
întregul dumneavoastră ajutor. 

Era o trimitere la plimbare, iar doctorul nu părea 
prea încântat. Dar a plecat. 

— Noi ne vindecăm foarte repede, i-am explicat lui 
Anne. 

Noaptea trecută, Fang încă mai arăta rău. Şi eu la 
fel, m-am gândit, amintindu-mi de acea oribilă 
reflexie de Eliminator. Însă, în această dimineaţă, 
Fang era din nou aproape cel de dinainte. 

S-a ridicat în capul oaselor. 

- Ce trebuie să fac ca să primesc ceva de mâncare 
în văgăuna asta? 

- Eşti încă sub perfuzie, a zis Anne. Medicii nu vor 
să mănânci hrană solidă... 

Glasul îi pieri în timp ce Fang îşi miji ochii. 

- Am pus o porţie deoparte şi pentru tine, am 
rostit. 

Un infirmier adusese micul dejun, iar noi 
păstrasem câte puţin din toate pentru Fang. Anne 
părea că voia să spună ceva, dar s-a abținut. O 
decizie înţeleaptă din partea ei, trebuie să recunosc. 

l-am dat tava lui Fang, iar el a atacat mâncarea cu 
viteză şi precizie. 

- Trebuie să ies de aici, a spus el printre 
îmbucături. Numai când simt mirosurile din spital şi 


îmi vine să mă caţăr pe pereţi. 

Ştiam despre ce vorbea. Aveam cu toţii aceeaşi 
reacţie: orice mirosea antiseptic, a spital, laborator 
ştiinţific, ne readucea în acei ani care ne lăsaseră 
nişte amintiri cumplite. 

M-am uitat spre Anne. 

- Cred că Fa... Nick este pregătit să vină cu noi. 

M-a privit şi ea, evaluând în mod evident situaţia. 

- Bine, a zis în cele din urmă, iar eu n-am lăsat ca 
surpriza să mi se oglindească pe faţă. Dă-mi voie să 
merg şi să rezolv cu hârtiile. O să dureze cam o oră şi 
jumătate până ajungem cu maşina la mine acasă. 
Locuiesc în nordul Vir-giniei. OK? 

- Da, am zis. 

Anne a plecat, iar eu m-am uitat în jur, la stol. 

- Nu ştiu ce urmează, fraţilor, dar fiţi cu ochii-n 
patru şi pregătiţi. 

L-am privit pe Fang. 

- Eşti sigur că te poţi mişca? 

A ridicat din umeri, părând iarăşi istovit, şi a 
împins la o parte tava cu mâncare. 

- Sigur. 

S-a culcat la loc şi a închis ochii. 

— În fond, şi la urma urmei, Fanick este Superman, 
a zis Iggy. 

— Gura, Jeff, am spus, dar zâmbind. 

l-am ridicat degetele spre fața mea, ca să ştie. 


20 


- Mamă, Virginia chiar arată frumos, i-am zis lui 
Gasman, iar el a rânjit. 

Dar chiar aşa era. Multe dealuri cu pante line, 
kilometri şi kilometri de copaci pictaţi în culorile 
provocatoare ale toamnei, valurile unduitoare ale 
pajiştilor verzi, cu câte un cal care păştea pe ici-colo. 
Era grozav aici. 

Încăpeam cu toţii în uriaşul automobil combi al lui 
Anne, dar Fang a trebuit să rămână întins mare 
parte a drumului. Nu l-am scăpat din ochi, remarcând 
cum i se încleşta maxilarul când treceam de câte-un 
hop, dar nu s-a plâns. 

Incă o problemă pe nepusă masă: simţeam acelaşi 
val de căldură şi accelerare a bătăilor inimii ca în 
noaptea trecută. Respirația mi se transformase în 
gâfâieli mărunte şi mă simţeam atât de agitată, de 
parcă nişte gângănii se urcau pe mine. 

Total stătuse în poala mea, privind pe fereastră, 
iar acum se uita la mine cu ochii lui strălucitori şi 
negri. S-a ridicat hotărât şi şi-a croit drum peste 
Fang, apoi s-a dus la Angel, ca şi cum ar fi spus 
„dacă te înfierbânţi în aşa hal, s-o lăsăm baltă”. 

— Oh, Doamne, ia uită-te la asta, a exclamat 
Nudge, arătând pe geamul dinspre ea. Un cal 
complet alb. Ca un cal-înger. Şi ce sunt sulurile alea 
de paie? 

— Baloturi de fân, a răspuns Anne de la volan. Le 
rulează aşa, în loc să le adune în căpiţe de fân. 

— E aşa de frumos aici, s-a entuziasmat Nudge, ţo- 
păind pe locul ei, lângă Anne. Imi plac dealurile 
astea. Ce fel de copac este acela, cu frunze ascuţite 
şi toate culorile? 

— Arţari, a spus Anne. De obicei, sunt cei mai 
colorați. 


— Cum arată casa ta? a întrebat Nudge. E albă 
toată, cu coloane mari? La fel ca Tara? Ai văzut 
filmul? 

— Pe aripile vântului, a precizat Anne. Nu, mă tem 
că locuinţa mea nu seamănă nici pe departe cu Tara. 
Este o fermă veche. Dar am vreo douăzeci de hectare 
de teren în jurul ei. E loc berechet pentru voi, 
prieteni, să vă zbenguiţi. Aproape că am ajuns. 

Douăzeci de minute mai târziu, Anne a luat-o pe un 
drumeag şi a activat un dispozitiv electronic. S-au 
deschis două porţi din fier forjat, iar ea a trecut de 
ele. Porţile s-au închis în urma noastră, ceea ce mi-a 
pus senzorii în stare de alertă prudentă. 

A durat aproape un minut până am ajuns la casa 
ei. Drumul era pavat cu piatră şi şerpuia printre 
copacii frumoşi, arcuiţi deasupra. Frunze roşii şi 
galbene foşneau uşor, căzând pe maşină. 

— Ei bine, iată-ne ajunşi, a spus ea, virând după un 
colţ. Sper că vă place. 

Ne-am holbat pe geamurile maşinii. Casa lui Anne 
arăta ca o pictură. In partea de jos avea pietre 
rotunde, de râu şi şindrilă deasupra, o verandă mare, 
acoperită, care se întindea pe aproape întreaga 
parte din faţă. Tufe mari înconjurau curtea, iar unele 
dintre ele încă mai aveau flori ofilite de hortensii. 

— în spatele casei este un iaz, ne-a zis Anne, 
oprind în parcarea din faţa casei. Este atât de puţin 
adânc, încât s-ar putea ca apa să fie destul de caldă 
ca să puteţi înota în el, după-amiezile. Gata, toată 
lumea afară. 

Am uşchit-o din maşină, încântați să fim din nou în 
spaţii deschise. 

— Aerul miroase altfel aici, a remarcat Nudge, 
adulmecând. Miroase grozav. E 

Casa se înălța pe culmea unui mic deal. intr-o 
pantă, la distanță de noi, se vedeau pajişti largi şi o 
livadă. Copacii erau, practic, acoperiți cu mere. 
Păsările ciripeau şi cântau. Nu puteam auzi zgomotul 


traficului auto sau să miros bitumul de pe şosele, nici 
nu auzeam alte voci de oameni. 

Anne a deschis uşa din faţă. 

— Hei, nu staţi acolo, a spus ea zâmbind. Veniţi să 
vă vedeţi camerele. 

Am dat din cap, iar Angel şi Nudge au luat-o spre 
casă, urmaţi de Gazzy. 

Iggy stătea lângă mine. 

— Cum arată? m-a întrebat cu glas scăzut. 

— Arată ca un paradis, Jeff, a rostit Fang. 


21 


Scoarța aspră a copacului îi sfâşia picioarele, însă Ari 
nici nu se sinchisea. 

După durerea suportată prin dotarea cu aripi 
uriaşe prinse de umerii săi, asta era joacă de copil. 
Rânji amintindu-şi asta. Practic, orice făcea era o 
joacă de copil: nu avea decât şapte ani. împlinea opt 
în aprilie, anul viitor. Nu că asta ar fi contat. Nu va 
primi cadouri sau tort. Taică-său, probabil, nici nu-şi 
va aminti. 

Îşi duse, din nou, binoclul la ochi, încleştându-şi 
maxilarul. Îi vedea pe ciudaţii de mutanţi-păsări 
ieşind din maşină. Cercetase deja terenul, se uitase 
pe ferestrele casei. Copii aceia urmau să stea în puf. 
Cel puţin pentru o vreme. 

Nu era corect. Nici măcar nu exista vreun cuvânt 
care să descrie cât de incorect era. Mâna lui Ari 
strânse atât de tare o crenguţă, încât aceasta se 
rupse străpungându-i pielea cu o aşchie lungă şi 
subţire. 

O privi, aşteptând ca senzaţia de durere să ajungă, 
opintidu-se, până la creier. Sângele de un roşu- 
deschis se adună în jurul aşchiei. Ari o smulse şi o 
azvârli cât acolo, înainte măcar ca mintea lui să 
înregistreze faptul că se rănise. Şi iată-1l aici, în 
copac, cu echipa sa staționată în apropiere, nevoit 
să-i urmărească pe ciudaţii de mutanţi prin binoclu. 

Ar trebui să fie la locul faptei, bătând-o pe Max pe 
umeri, privind-o cum se întoarce, apoi trimiţându-şi 
pumnul direct în faţă. Dar nu, în loc de asta, ea se 
plimba  tacticoasă în interiorul casei arătoase, 
crezând că era perfectă, mai bună decât oricine, mai 
bună şi decât el. 

Singurul lucru hazliu petrecut în ultimele patruzeci 
şi opt de ore a fost expresia lui Max, după ce văzuse 


că el trăia. A fost şocată. Ari îşi aminti cu mândrie că 
a fost şocată şi îngrozită. Voia s-o vadă așa de 
fiecare dată când dădea cu ochii de el. 

Aşa deci. Odihneşte-te şi relaxează-te, Maximum, 
îşi zise Ari cu răutate. Îţi vine ceasul de pe urmă. lar 
eu am să fiu acolo, aşteptăndu-te. Întotdeauna am să 
fiu acolo. 


Ura aceasta era adunată în rărunchii lui, 
răvăşindu-1 în interior, şi se simţi transformându-se, 
oasele sale faciale se alungeau, umerii i se 


gheboşau. Privi cum perii aspri îi aco-periră braţele, 
fulgerător, iar ghearele zimţate îi erupseră din 
vârfurile degetelor. Ar fi vrut să sfâşie cu aceste 
gheare faţa lui Max, faţa aceea impecabilă... 

ÎI copleşi mânia, înecându-1, întunecând lumea, şi, 
fără să se gândească, îşi înfipse colții în propriul său 
braţ. Strângând tare din fălci, aşteptă durerea 
inevitabilă. În cele din urmă, icnind, se aşeză la loc, 
cu gura însângerată şi braţul amorţit de durere. Ah. 
Era mai bine acum. 


PARTEA A 2-A 


PARADIS SAU ÎNCHISOARE? 


22 


la ghici câte camere are căbănuţa de la ţară a lui 
Anne? Sunt şapte. Una pentru ea, una pentru fiecare 
dintre copiii păsări. Ghici câte băi? Cinci. Cinci băi în 
total, într-o singură casă. 

— Max! 

Gasman bătea în uşa camerei mele. Am deschis-o, 
cu părul încă ud, după duşul fierbinte, lung şi 
incredibil. 

— Pot să merg afară? m-a întrebat. 

— Doamne, uitasem deja ce culoare are cu 
adevărat pielea ta, i-am spus. Eram convinsă că eşti 
cam pământiu. 

Mi-a rânjit. 

— Spune-i camuflaj. Pot să ies afară? 

— Da, hai să ieşim cu toţii împreună; dă-i lui Iggy 
nişte repere. 


— Ce-i acolo, ca un hangar de avioane? a întrebat 
Nudge. 

Copacii dintr-un crâng ascunseseră clădirea mare 
şi roşie privirilor din casă, însă acum, că eram în 
misiune de recunoaştere, ieşeau la iveală tot felul de 
lucruri. 

— E un hambar, a zis Fang. 

ÎI ţineam sub supraveghere. Imediat ce dădea 
semne de oboseală, aveam de gând să-l trimit înapoi 
în casă. 

—Un hambar cu animale? a întrebat Angel 
încântată. Chiar atunci, Total a început să latre, ca şi 
cum ar fi adulmecat un miros. 

— Mda, aşa cred, am rostit, ridicându-1 pe Total în 
braţe. Ascultă, măi, i-am zis. Gata cu lătratul. Ai să 


sperii pe cineva. 

Total arăta ofensat, însă rămase tăcut cât timp îl 
tineam în braţe. 

— Acesta, primul, este Sugari, a zis Anne venind 
din spatele nostru. 

Ne-a dat mână liberă prin casă, după ce ne arătase 
camerele noastre şi toate celelalte. 

Am rămas în pragul uşii deschise a hambarului şi 
ne uitam la Sugar, un cal cenuşiu-deschis, care ne 
privea la rându-i cu interes. 

— E minunat, a şoptit Nudge. 

— E mare, a rostit Gasman. 

— Mare şi dulce, a spus Anne, deschizând o cutie şi 
scoțând un morcov. 

I l-a întins lui Nudge, şi i-a făcut semn cu capul 
către cal. 

— Du-te. îi plac morcovii. Ţine-1 pe palmă. 

Prudentă, Nudge a păşit înainte, întinzând 
morcovul. Aceasta-i o copilă care ar putea rupe 
coastele unui bărbat cu o lovitură bine plasată, dar 
aproape că tremura pe măsură ce se apropia de cal. 

Sugar apucă morcovul cu mare delicateţe, apoi îl 
zdrobi cu plăcere între dinţi. 

Nudge s-a întors spre mine, radioasă, iar mie mi s- 
a urcat inima până-n gât. Era ca şi cum am fi fost 
nişte copii de la oraş care petreceau o săptămână la 
o fermă, ca parte a unui program al serviciului social. 
Eram înconjurați de un peisaj minunat şi aveam aer 
curat, erau animale şi... 

— Copii, mai aveţi o jumătate de oră, a spus Anne, 
întorcându-se s-o ia spre casă. Cina-i la şase. 

Şi tocmai aveam de gând să adaug: mâncare din 
belşug. Era uluitor. 

Care era clenciul? Pen' că știam că exista unul. 


1 Zahăr (Ib. engleză). 


23 


— Oh, da! a exclamat Gasman, privind spre iaz. Am 
ajuns! 

lazul lui Anne era cam cât un stadion de fotbal, cu 
un mal mic şi stâncos, mărginit de papură şi un fel 
de crini. M-am uitat bănuitoare spre el, aşteptându- 
mă ca Monstrul din Pond Ness! să răsară din 
adâncurile sale. OK, n-ai decât să-mi spui că sunt o 
paranoică lipsită de orice speranţă, dar acest loc a 
început să mi se pară nefiresc de idilic. La fel ca şi 
camera mea, care era fermecătoare. Fermecătoare! 
Ce ştiam eu despre fermecător? Nu clasificasem 
niciodată ceva drept fermecător înainte, în viaţa 
mea. 

Şi iată-mă acum, cu ochii mijiţi înaintea imaginii 
iazului perfect. Nu era, oare, vreun alt test ciudat? 

— Acum nu mai avem timp, Gazzy, am spus, 
înăbuşindu-mi temerile tot mai mari. Dar poate că 
vom veni să înotăm mâine. 

— Este atât de frumos aici, a rostit Nudge, privind 
spre panta dealurilor dubioase, spre livada 
întunecoasă şi păstrătoare de secrete, iazul (vezi 
comentariul critic de mai sus, despre iaz), micul şi 
literalmente gânguritorul pârâu revărsat în iaz. 

— Ca în Grădina Edenului. 

— Mda, şi astea se potrivesc toate atât de bine, am 
mormăit pentru mine. 

— Uitaţi, mai sunt şi alte animale acolo, a spus 
Angel, arătând cu degetul. 

Fără îndoială perfecte, foarte Martha Stewart?, 
animale cu pedigri, bijuterii de familie, ambalate 


1 Pond— iaz (lb. engleză), aluzie la Monstrul din Loch Ness. 

2 Femeie de afaceri din SUA, autoare, editor de reviste, personalitate 
de televiziune, a dobândit notorietate şi succes printr-o mare varietate 
de afaceri. A scris numeroase cărți şi, cu toate că a fost condamnată în 
2005 pentru mărturie falsă, deturnarea cursului unei anchete federale 
şi trafic de informaţii comerciale, a revenit în mediul de afaceri, 
reluându-şi succesul. 


elegant. 

— OK, ne putem abate pe la ele când ne întoarcem 
la casă. Nu ştiu cum vă simţiţi voi, fraţilor, dar mie 
mi-e foame. 

Am aruncat o ocheadă spre Fang, care începuse să 
arate cam palid. Deseară, după cină, voi încerca să-l 
conving să se întindă într-unul dintre şezlongurile 
mult prea confortabile, aflate lângă oribil de 
elegantul şemineu. 

— Oi! a ţipat Angel, surprinzând cu privirea nişte 
lână maronie, pufoasă. 

— Anne e o mare iubitoare de animale, mi-a spus 
Fang, în timp ce ne luam după Angel. Cai, oi, capre. 
Pui. Porci. 

— Da, am răspuns. Mă întreb care-i pentru cină? 

Imi oferi unul din rarele sale zâmbete, şi a fost ca 
şi cum ar fi răsărit soarele. Mi-am simţit obrajii 
înroşindu-se şi-am luat-o înainte. 

— Uitaţi, porci! a exclamat Gasman electrizat. 
Vino, vino aici, lg. 

Gazzy i-a condus mâna lui Iggy în jos, iar iggy a 
scărpinat după urechi un porc mic şi maro, făcându-l 
să scoată nişte guiţături entuziasmate. 

— Porcii sunt atât de norocoşi, a spus Gasman, în 
vreme ce prin mintea mea dansau imagini cu şunci. 
Nimănui nu-i pasă dacă sunt murdari sau trăiesc într- 
o cocină. 

— Asta pentru că sunt porci, am subliniat. 

Şi chiar atunci, Total mi-a sărit din braţe, 
zgâriindu-mă. 

— Hei! am zis şi apoi am dat cu ochii de un câine 
alb cu negru, cu aspect de ciobănesc, care gonea în 
salturi. 

Total s-a proptit imediat pe labele din faţă şi a 
început să latre zgomotos, iar celălalt câine i-a 
răspuns. 

— Total! am strigat, bătând din palme. Opreşte-te! 
E teritoriul lui. Angel! 


Angel deja alerga spre el şi-l apucă pe Total de 
zgardă. 

— De când are zgardă? am întrebat. 

— OK, Total,  linişteşte-te, a spus Angel, 
mângâindu-1l pe cap. 

Total se opri din lătrat, apoi scutură din cap 
dezgustat şi spuse: 

— Prostule. 

Am clipit uimită şi-am deschis gura, dar apoi l-am 
văzut pe Gazzy, privind nevinovat în sus, cu mâinile 
în buzunare, şi fluierând. Am refuzat cu desăvârşire 
să-i dau satisfacţie lui Gazzy speriindu-mă de ultimul 
lui truc de ventriloc şi n-am spus un cuvânt. 

— Haideţi, fraţilor, am zis. Haideţi să halim. 


24 


— Bine, haideţi să vedem ce avem pe aici, am 
mormăit. 

Eram toţi şase adunaţi în camera „mea”. Foile 
luate de noi de la Institutul din New York erau 
întinse pe pat. Când am găsit fişierele în computer şi 
le-am printat, unele dintre informaţii au fost lizibile. 
Acum, acele pagini nu mai erau accesibile, rămânând 
pe ele doar coduri numerice. Ce se întâmplase cu 
textele lizibile? Nu ştiu. Era un alt test? 

In concluzie, ne uitam doar la şiruri de numere. Din 
când în când, câte-un cuvânt real ne sărea în ochi. 
Unele dintre acestea erau despre noi, numele 
noastre. Undeva, prin aceste pagini, se găseau 
informaţii despre părinţii noştri. 

— Ce-ar fi să luăm fiecare câte două pagini şi să le 
verificăm cu atenţie, am sugerat. Să ne dumirim cât 
de cât. Să vedem dacă este ceva în aceste cifre care 
arată cunoscut sau dacă există vreun tipar. 

— Pare să fie un plan, a zis Iggy. Dar fără mine. 

— Am să-ţi citesc eu unele dintre cifre, a propus 
Fang. 

Iggy a dat din cap, iar eu am împărţit foile. Fang a 
început să-i citească lui Iggy cu voce joasă, iar el se 
concentra intens, dând din cap, din când în când. 

Mi-am luat cele două pagini ale mele şi m-am 
aşezat la birou. În următoarea oră, am încercat 
fiecare tehnică de decriptare de bază pe care o 
cunoşteam. Ne-am uitat după tipare, hexagoane, dar 
n-am obţinut nimic. 

Peste o altă oră, mi-am lăsat capul în palme. 

— Este imposibil, am spus, gata să urlu din cauza 
frustrării. Probabil că este vorba de un cod pe 
computer. Dacă este aşa, n-o să-l spargem în vecii 
vecilor. 


— Dar nu-i totul decât un test? a întrebat Gasman, 
cu feţişoara deja obosită. 

Era aproape zece seara. Trebuia să-i culc pe aceşti 
tipi. 

— Nu v-a spus Jeb că totul este un test, la Şcoală, 
pe când o salvam pe Angel? Aşa că asta înseamnă că 
se aşteaptă să-i dăm de cap, cumva. 

— M-am gândit la asta, am rostit. De asta-i atât de 
enervant. Am încercat tot ce mi-a venit prin minte. 
Aşa că am impresia că am cam picat acest test. 

Ne-a întrerupt o bătaie în uşă. S-a deschis un pic, 
iar Anne a băgat capul înăuntru. 

— Hei, gaşcă, a spus ea zâmbind. Nu vă e somn? 
Krystal? Vrei să te pregăteşti de culcare? 

— Mda, a zis Nudge. Mă predau. 

Gazzy s-a uitat spre mine şi-am dat din cap. 

— Da, i-a spus lui Anne. Suntem gata să băgăm 
cornu-n pernă. 

— Grozav, a zis ea degajată. Mai vrea cineva ceva? 
înainte să puneţi cornu'n pernă? 

— Nu, suntem bine, a spus Angel, urmând-o pe 
Anne afară. 

S-au dus pe coridor şi-am auzit-o pe Anne 
spunând: 

— Ariel, ce-ar fi să-l laşi pe Total să iasă afară, să- 
şi facă treburile? 

— OK, a fost de acord Angel. 

Stăteam în camera mea, simţindu-mă puţin cam 
stânjeninită ca şi cum altcineva se îngrijea de stolul 
meu. 


25 


Bun venit pentru încă o zi la Camp Agent! 

Pentru început, un mic dejun copios făcut de mine 
şi de Iggy. Asta pentru că, în prima noastră 
dimineaţă aici, am descoperit că celibatara Anne 
Walker considera că un baton cu proteine şi o 
băutură  energizantă, cu aromă de portocale, 
însemna un mic dejun acceptabil. 

Dacă am fi atacat vreun tomberon sau am fi furat 
de la 7-Eleven, asta ar fi fost ceva grozav. Dar din 
moment ce ne aflam într-un château' de la ţară, cu 
şapte camere uluitoare, un frigider Sub-zero şi un 
teren mare la dispoziţia noastră, pur şi simplu, nu se 
mai potrivea. 

Aşa că micul dejun a constat dintr-o desfăşurare 
masivă de omlete, şuncă, pâine prăjită etc., pentru 
toată lumea. 

În continuare, desuetele probleme legate de 
îngrijirea casei. Anne ne-a făcut pe fiecare dintre noi 
responsabil de curăţenia în camerele noastre, 
vrednice de tras în poză. Şi iată ce m-a iritat: stolul a 
şi ascultat-o. 

Nu le cerusem şi eu, de mii de ori, să-şi păstreze 
curăţenia în camere, acasă, pe când aveam o casă? 
Ba da. Au făcut-o? Nu. Oricum, se dădeau peste cap 
acum să-şi facă posturile şi să-şi alinieze încălţările 
pentru o străină. Şmecherii ăştia mici. 

Apoi au urmat exerciţiile de înviorare, în aerul 
proaspăt de la ţară. Zboruri, antrenamente, joacă, 
înot, călărie. 

Prânzul. Anne a adus distinsa artă de a face 
sandviciuri la rangul de ştiinţă. 

Odihna de după prânz, joacă etc. Anne ne-a luat 
deoparte, unul câte unul, şi ne-a pus întrebări, ne-a 
pus să-i arătăm ce ştim să facem. l-a plăcut să ne 
vadă zburând, ne-a făcut să ne simţim ca nişte 


1 Castel (Ib. franceză). 


minunăţii zbenguindu-se pe cer. 

Ne-a privit ore în şir, cu binocilul, iar expresia de 
uimire şi încântare de pe faţa ei putea fi văzută de la 
şase sute de metri distanţă. 

Cina. Anne chiar s-a străduit. însă este o femeie a 
cărei principală sursă de confort  nutriţional 
provenea din pachetele cu alimente semipreparate, 
introduse la microunde. După prima zi, s-a dus la 
cumpărături şi-a venit acasă cu cincisprezece pungi 
de provizii şi o carte de bucate. Cu rezultate 
amestecate. 

Dar ştii ceva? Mâncarea era caldă şi cineva ne-o 
pregătea, ceva ce suna grozav în opinia mea. După 
prima zi, am încercat să trimit stolul la culcare 
înainte s-o poată face Anne. Mă deranja când 
intervenea ea. Când îşi asuma rolul meu. Eram, încă, 
liderul lor. Curând, Anne şi casa ei confortabilă vor 
deveni doar o amintire. Exact ca şi Jeb. La fel ca 
doamna doctor Martinez şi Ella. La fel ca totul din 
viaţa noastră trecătoare. 

Într-o noapte, după aproape două săptămâni de 
şedere aici, stăteam întinsă în pat ascultându-l pe 
cântăreţul meu favorit, preferat, Liam Rooney. Liam, 
Liam, eşti sursa mea de inspiraţie. Cei mici erau deja 
adormiţi. S-a auzit o foarte discretă bătaie în uşă. 

— Da? 

A intrat Fang. 

— Ce-i? 

— Uită-te. 

Mi-a pus în poală câteva dintre paginile codificate 
de la Institut, apoi a aşezat pe pat o carte cu spirală, 
format mare. A deschis-o peste picioarele mele. 

— M-am tot uitat peste chestiile astea, până am 
crezut că mă dilesc. Şi, dintr-odată, mi s-a părut că 
arată ca nişte coordonate pe hartă. 

Mi-am ţinut respiraţia. De îndată ce-a spus asta, 
mi-am dat seama că putea fi o idee bună. 

— Acesta este un atlas cu străzile din Washington, 


DC, în detaliu, a spus el. L-am luat din maşina lui 
Anne. Uite, fiecare pagină este numerotată, fiecare 
hartă la fel, fiecare grilă a fiecărei hărţi e 
numerotată. Şi uită-te la chestiile astea de aici, de 
lângă numele lui Gazzy. Douăzeci şi şapte, opt G 
nouă. Aşa că m-am dus la pagina douăzeci şi şapte, 
este o secţiune din oraş, vezi? 

— Da, am zis. 

— Această secţiune are douăsprezece hărţi mai 
mici. Am scos harta numărul opt. 

A dat foile. 

— lar aceasta constituie un detaliu al unui sector. 
Apoi merg pe coloana G şi ajung la şirul al nouălea. 

Degetul său se deplasa încet în josul hărții. 

— Şi este un mănunchi destul de precis de străzi. 

M-am uitat la el. 

— Oh, Doamne! am exclamat. Ai mai încercat şi cu 
ceilalţi? 

A dat din cap. 

— Asta-i lângă numele lui Nudge. Acelaşi lucru... 
de fapt, am ajuns într-un loc de-adevăratelea. 

— Eşti genial, am rostit, iar el a ridicat din umeri, 
părând aproape jenat, doar atât că Fang nu se 
jenează niciodată. Dar eram convinsă că Nudge era 
pe punctul de a-şi găsi părinţii în Arizona, am 
adăugat. 

Ridică din nou din umeri. 

— Nu ştiu. Femeia văzută de noi era negresă, aşa 
că Nudge n-ar putea fi copilul ei. Crezi că merită să 
verificăm? 

— Absolut, am spus, lăsându-mi jos picioarele de 
pe pat. S-au culcat toţi ceilalţi? 

— Da, inclusiv Annemeister. 

— OK, lasă-mă un minut să-mi pun nişte blugi. 


26 


— Hmm, am făcut eu. 

Fang sprijini atlasul cu hărţile de un hidrant şi-l 
fixă cu genunchiul. A desprins o pagină de coduri, iar 
eu am ţinut lanterna-stilou ca s-o pot vedea. A 
verificat încă o dată coordonatele, arătându-mi-le şi 
mie. M-am uitat la tăbliţele indicatoare de la capătul 
cvartalului. 

— Nu, ai dreptate, am zis. Asta-i. Dacă astea sunt 
coordonate pe hartă, atunci aici ar trebui să fie. 

Ne-am uitat la clădirile de vizavi. Nu era o casă cu 
gard din lemn, potrivită să devină căminul unui copil, 
unui copil care, mai târziu, va fi transformat într-un 
ciudat mutant-pasăre de către savanții ţicniţi. Nu, 
era o pizzerie. 

În această clădire funcționau o spălătorie auto, o 
bancă, o pizzerie, o curăţătorie chimică. Pe partea 
cealaltă a străzii se afla un parc. Nicio casă, bloc de 
apartamente, niciun loc unde să fi putut locui cineva. 

— Păi, e un rahat, a spus Fang. 

— Susţin şi eu această concluzie, am zis, 
traversând strada. Poate că acolo a fost un bloc de 
locuinţe şi l-au demolat. 

Ne-am oprit înaintea localului întunecat şi ne-am 
chiorât înăuntru. O fotografie alb-negru era atârnată 
de perete, înfăţişând un grup de oameni aşezaţi 
înaintea unei versiuni noi, strălucitoare, a localului. 
„Aici din 1954”, spunea textul din fotografie. 

— Mare brânză şi cu teoria asta, a spus Fang. 

— Vrei să înjuri cu această ocazie sau vrei să mă 
laşi pe mine? am întrebat. 

— Fă-o tu, a hotărât Fang, băgând pagina înapoi în 
buzunar. 

— Păi, da, rahat, am rostit. OK. Hai s-o încercăm pe 
următoarea. Poate avem noroc. 

Şi am avut, în sensul că la acea adresă chiar exista 
o casă. Din nefericire, era o clădire cu apartamente, 


abandonată, aflată într-un cvartal bătut de soartă, 
locuită de unii dintre cei mai jalnici membri ai 
societăţii, mulţi dintre ei desfăşurând tot felul de 
„afaceri” la două noaptea. 

— Hai s-o verificăm totuşi, am zis, retrăgându-mă 
şi mai mult în umbră. 

Am aterizat pe acoperişul gudronat al clădirii 
alăturate. Jumătate de oră de aşteptare şi de privit 
ne-a arătat că cel puţin doi tipi, poate mai mulţi, se 
oploşiseră prin această clădire părăginită, care arăta 
ca după bombardament. 

La douăzeci de minute după ce al doilea individ a 
plecat şi nu s-a mai întors, m-am ridicat. 

— Gata? 

— Gata, a spus Fang, şi-am sărit vizavi, pe celălalt 
acoperiş. 


27 


— Care-i cel mai nenorocit loc, i-am şoptit lui 
Fang, tunelurile canalizării din New York, sau o 
clădire abandonată, căminul unor drogaţi aciuaţi 
acolo? 

Fang medită la asta, traversând, fără zgomot, 
încăperea, ferindu-se de zonele de lumină lunară, 
luminate de razele de lună, pătrunse prin ferestrele 
sparte. 

— Eu aş prefera tunelurile canalizării din New York, 
a şoptit el drept răspuns. 

Am început de la etajul doi, coborând, deschizând 
uşi, cercetând şemineurile, ciocănind în pereţi în 
căutarea compartimentelor ascunse. Două ore mai 
târziu, îmi frecam fruntea cu o mână murdară. 

— Nimic până acum. Ce duhoare. 

— Da, a oftat Fang. Păi, hai să verificăm şi 
debaraua asta şi după aia ne cărăbănim. 

Am dat din cap şi-am deschis garderobul de la 
jumătatea holului. Era gol, cu pereţii nimic altceva 
decât tencuială spartă, dezvăluind şipcile goale din 


interior. Eram pe cale să închid uşa, când o fâşie de 
alb mi-a atras privirea. Am pus raza lanternei pe ea, 
încruntându-mă, apoi aplecându-mă s-o examinez. 
Era ceva înghesuit în dosul unei şipci. 

— Ce-i? a întrebat Fang, încet. 

— Nimic, sunt convinsă, i-am răspuns tot şoptit. 
Dar am s-o iau, totuşi... 

Am tras-o cu unghiile şi s-a dovedit a fi o bucată 
pătrată de hârtie, de vreo zece centimetri lăţime. Am 
întors-o şi mi s-a tăiat respiraţia. 

Era o fotografie. 

Fang s-a aplecat peste umărul meu, în vreme ce 
con-centram raza lanternei asupra fotografiei. Era 
imaginea unei femei cu un bebeluş în braţe. Era 
rotofei, blond, cu ochi albaştri... imaginea leită a 
bebeluşului Gasman... cu moţul şi toate celelalte. 


28 


— Sfinte Sisoe! am izbucnit. 

Chiar atunci am auzit paşi grei urcând dinspre uşa 
din faţă. 

— S-au întors, a şoptit Fang. Sus! 

Ne-am răsucit pe călcâie şi-am fugit în sus, pe 
scări. Insă lumina lunii, revărsată prin ferestre, ne-a 
proiectat umbrele pe trepte. Am auzit uşa din faţă 
închizându-se, apoi un glas a bubuit: 

— Hei! 

Zgomote de paşi, grei şi nesiguri, răsunară în urma 
noastră şi se părea că cineva izbea cu o bâtă de 
baseball într-un perete. Am auzit un trosc şi apoi 
zgomotul tencuielii sparte. 

— Ăsta a fost capul tău! a urlat un tip. O să vă 
facem praf! 

La capătul scării, am ţâşnit spre dreapta, pe 
drumul pe care venisem. Trecusem de mai multe 
camere, când mi-am dat seama că Fang nu era lângă 
mine. M-am oprit printr-un derapaj şi l-am zărit la 
celălalt capăt al coridorului. l-am făcut semn, dar 
chiar când s-a pus în mişcare spre mine, cei doi 
drogaţi aciuaţi aici s-au strecurat pe hol între noi. 
Unul dintre ei se bătea cu bâta peste palma 
deschisă, scoțând un sunet înfiorător de lovire. 
Celălalt ţinea o sticlă spartă. 

Aşadar, a mârâit unul dintre ei. Credeţi că puteţi 
să vă băgaţi nasul prin hogeagul nostru? 

Să ne băgăm nasul? Mai zici asta o dată? 

S-au oprit o clipă, apoi zâmbetele lor s-au lărgit. 
Enorm. 

— E o gagică, tipule! a exclamat unul. 

Derbedeul cu sticla a scos de la centură un cuţit cu 
aspect ucigător. L-a ridicat în aşa fel, încât să 
reflecte lumina lunii. 

Fang? Dă-i drumul şi mişcă-te. Cât mai repede, m- 


am gândit încordată. Unde eşti, Fang? 

— Nu ne pasă a cui gagică eşti, a spus unul dintre 
ei. Pentru că în ora următoare ai să fii gagica 
noastră. 

Tipii erau unsuroşi, rânjind oribil, dezvelindu-şi 
gurile ştirbe. 

— Pardon? am zis iritată. Vorbim de sex aici? 

N-au mai avut timp să răspundă. 

— Băieți, lui Dumnezeu nu-i place de voi, a rostit 
Fang din spatele lor. 

Poooooftim? mi-am zis stupefiată. 

— Uau! au făcut ei, răsucindu-se. 

In clipa aceea, Fang şi-a deschis, brusc, aripile sale 
uriaşe şi şi-a aprins lanterna-stilou sub bărbie, în aşa 
fel încât i-a scos în evidenţă pomeţii şi ochii. Am 
rămas cu gura căscată: arăta ca un înger al morții. 

Aripile sale întunecate umpleau holul, până aproape de 
tavan, şi le mişca în sus şi-n jos. 

— Lui Dumnezeu nu-i plac nemernicii, a repetat el, 
folosind un glas ciudat şi fioros. 

—Ce naiba, a mormăit cu greu unul dintre 
vagabonzi, cu gura căscată şi ochii cât cepele. Am 
vedenii. 

— Şi eu îl văd, a şoptit celălalt. Avem vedenii 
amândoi. 

Mi-am deschis şi eu aripile, impresionante la prima 
vedere. Oricum, ciudate. 

— Acesta a fost un test, am zis, folosind tonul cel 
mai înfiorător. Şi ia ghiciţi? Aţi picat amândoi. 

Şmecherii au rămas încremeniţi, stane de piatră, 
cu expresii de groază şi uimire întipărite pe faţă. 

Apoi Fang a mârâit un „Roaaarrr!” sinistru. A făcut 
un pas înainte, bătând din aripi: demonul 
răzbunător. Eu eram aproape să mă sparg de râs. 

— Roaaarr! am răcnit şi eu, scuturându-mi aripile. 

— Aaaaaa! au urlat indivizii, retrăgându-se repede, 
de-a-ndăratelea. 

Din nefericire, se aflau în capul scării. Au căzut 


aiurea, încercând să se prindă unul de celălalt, şi s- 
au rostogolit două etaje ca nişte saci grei cu cartofi, 
urlând pe tot drumul până jos. 

Fang şi cu mine am bătut palma în grabă şi ne-am 
că-răbănit de-acolo cât ai zice peşte. 

Și-atunci s-a auzit Vocea din capul meu. Mă bucur 
atât de mult că te distrezi, Maximum. în vreme ce 
lumea arde. 


29 
Spun asta pentru întreaga omenire şi civilizaţie: 
duşul fier-binte, făcut pe îndelete, a funcţionat 
perfect. 

In cele din urmă, fără niciun chef, am oprit apa şi- 
am ieşit afară, apoi m-am învelit cu prosopul meu de 
baie, Dove. Pe de altă parte, civilizaţia avea propriile 
sale pretenţii acute: trebuia să-ţi aminteşti să-ţi 
piepteni părul, să-ţi schimbi hai-nele în fiecare zi, 
lucruri cu care nu eram obişnuită. 

Dar mă descurcam. 

— Max? a întrebat Iggy bătând în uşă. Pot să intru? 
Tre-buie doar să mă spăl pe dinţi. 

— Nu, am doar un prosop pe mine, am răspuns. 

— Sunt orb, a spus el iritat. 

— Nu! Glumeşti? Eşti sigur? 

Am înşfăcat pieptenul şi-am şters puţin oglinda 
aburită, apoi am scos un țipăt. Eliminatoarea Max se 
întorsese. 

— Foarte drăguţ, a spus Iggy. Păi, vezi să nu stai o 
veş-nicie. Oricum, ferchezuiala n-o să te ajute cine 
ştie ce. 

Nici nu apucasem să-mi trag răsuflarea, când i-am 
auzit paşii îndepărtându-se spre capătul coridorului. 
înghițind cu noduri, mi-am întins degetele 
tremurătoare, atingându-mi obrazul. Era piele 
netedă. Oglinda arăta o labă păroasă, cu gheare 
zimțate, mângâindu-mi botul. 

—Cum se poate aşa ceva? am murmurat 
înspăimântată. 

Eliminatoarea Max îmi zâmbi. 

— Dar nu ne deosebim aşa mult, a spus ea. Totul se 
leagă. Sunt parte din tine. Tu eşti parte din mine. Ne 
putem ajuta una pe cealaltă. 

— Tu nu eşti parte din mine, am şoptit. N-aş putea 


fi niciodată ca tine. 

— Max, Max, a făcut Eliminatoarea Max pe un ton 
liniştitor. Deja eşti. 

M-am îndepărtat de oglindă răsucindu-mă şi-am 
ţâşnit din baie. Repede, m-am dus în camera mea şi- 
am închis uşa, înainte să mă poată vedea cineva. 

M-am aşezat pe pat tremurând şi-am continuat să- 
mi ating faţa, iar şi iar, pentru a mă asigura că era 
tot a mea. 

—În cele din urmă, chiar o iau razna? am 
murmurat. 


30 

O mică bătaie în uşă m-a făcut să sar în sus, 
fiecare muşchi al meu contractându-se de frică. 
Trebuia să fie Iggy. 

— Tocmai am ieşit din baie, am strigat, auzindu-mi 
glasul tremurând puţin. 

— Da, a zis Fang. Te cred, pen' că vocea ţi se aude 
de acolo. 

— Ce vrei? 

— Pot să intru? 

— Nu! 

Desigur, uşa tot s-a deschis. Fang stătea proptit în 
prag. A văzut cum arătam, palidă, cu ochii mari, şi 
speriată. Obsedată, mi-am atins faţa, m-am uitat în 
jos la mâinile mele. Tot acoperite cu piele netedă. 

Una dintre sprâncenele lui întunecate s-a arcuit, a 
intrat şi a închis uşa. 

— Ce se întâmplă? a întrebat. 

— Nu ştiu, am şoptit. Ceva nu-i în ordine cu mine, 
dar nu ştiu ce anume. 

Fang aşteptă o clipă, apoi se aşeză lângă mine pe 
pat, şi-mi cuprinse, încet, umerii cu braţul. Eram 
zgribulită, udă sub prosop, simţindu-mă jalnic şi mai 
speriată decât am fost în ultimele zile. 

— O să fii bine, a spus el. 

— De unde şti? 

— Pentru că ştiu totul, după cum îţi tot amintesc. 

Mă simţeam prea jalnic ca să pot zâmbi. 

— Uite, a spus el, indiferent ce-i, o s-o rezolvăm. 
întotdeauna am făcut aşa. 

Simţeam un nod în gât. Muream să-i povestesc 
despre Eliminatoarea Max, însă mi-era prea frică şi 
ruşine. 

— Fang... dacă mă schimb, dacă mă transform în 
ceva... rău, te vei descurca? 


A rămas tăcut, cu ochii la mine. Am inspirat adânc. 

— Dacă mă transform într-un Eliminator, am rostit 
mai apăsat, te vei descurca cu asta? Să-i protejezi pe 
ceilalţi? 

Privirile ni s-au încrucişat, zăbovind multă vreme. 
Ştia ce-i ceream. Dacă mă transformam într-un 
Eliminator, sarcina lui va fi să mă ucidă. 

A privit în jos, apoi la mine. 

— Da. Am să fac ceea ce va fi necesar. 

Am respirat uşurată. 

— Mulţumesc, am rostit încet. 

Fang s-a ridicat şi m-a strâns de umăr. 

— Vei fi bine, a spus din nou. 

S-a aplecat şi m-a sărutat repede pe frunte. 

— Promit. 

Apoi s-a dus, iar eu am rămas mai nedumerită ca 
oricând. 


31 


— Cad bombe! a urlat Gasman, chiar deasupra 
capului meu. 

M-am uitat în sus, surprinsă, şi l-am văzut pe 
Gazzy zburând razant pe deasupra iazului. Şi-a 
strâns complet aripile, s-a făcut ghem, apoi a căzut, 
râzând ca un dement. M-am cutremurat când s-a 
prăbuşit în apă, iscând un val ca un crater. 

Curând, capul său blond a ieşit la suprafaţă cu un 
zâm-bet întins pe faţă. 

— Aţi văzut asta? a croncănit. A fost uluitor! Am să 
mai fac odată. 

— OK, am zis zâmbind. Vezi să nu te răneşti. 

— Şi să nu mă răneşti pe mine! a strigat Nudge, în 
timp ce Gazzy ieşea din apă. Ai grijă unde te arunci! 
Întotdeauna ai căzut peste mine! 

— Îmi pare rău, i-a zis Gazzy. 

Eram bucuroasă că el şi Nudge nu lăsau ca 
dezamăgirea să-i afecteze prea mult. Fang şi cu mine 
le spusesem de căutările noastre inutile prin oraş, 
după părinţii noştri. Fu-sese încă o pistă falsă. 

Am tastat o altă comandă şi-am umbrit ecranul, ca 
să pot citi. Da, aceasta era expresia libertăţii, să 
foloseşti o conexiune wi-fi lângă un iaz privat. M-am 
întins într-un un şezlong Adirondack  şi-am 
împrumutat laptopul lui Anne, asigurându-mă ca o 
limonadă să-mi fie prin apropiere. Era o viaţă dură, 
dar cineva trebuia s-o ducă până la capăt. 

Rezultatele căutării se afişară pe ecran. Le-am 
vizualizat şi m-am încruntat. 

în zona Washingtonului dispăruseră zece copii în 
ultimele patru luni. Să-i fi răpit halatele albe, ca 
material pentru experienţele lor? Puteam să-mi 
imaginez foarte bine prin ce treceau familiile lor. Ce 
s-a întâmplat când am dispărut noi? Părinţii noştri au 


fost afectaţi, nu? Le-a fost dor de noi, aşa-i? 

Hm. Era o idee. Am tastat o nouă căutare pe 
Google. Capul lui Angel se iţi de sub apă. 

— Max! 

Stătuse sub apă vreo zece minute. Chiar dacă 
ştiam de abilitatea ei de a respira sub apă, încă îmi 
mai trebuia toată stăpânirea de sine pentru a nu sări 
după ea când n-o vedeam ieşind o bucată de vreme. 

— Da, scumpo? 

— Care-i cea mai bună metodă de a prinde un 
peşte? 

Am căzut pe gânduri. 

— Păi, cred că asta depinde şi de peşte, am 
început. 

— Nu, care-i cea mai bună metodă de a prinde un 
peşte? a repetat Angel întrebarea. 

Oh. 

— Nu ştiu, am răspuns cu prudenţă. 

— Să ţi-l arunce cineva! a răspuns o voce, iar eu 
mi-am dat ochii peste cap privind în jur după 
ventrilocul Gasman. 

Uf, dar Gazzy se afla la cincisprezece metri în 
văzduh, lansându-se din nou în picaj asupra iazului. 

Total se îndepărtă grăbit, adulmecând iepuri, iar 
eu m-am uitat la Angel. 

— Angel? 

— Da? 

Privea spre mine, toată numai priviri albastre, 
nevinovate. 

M-am simţit ca o proastă, dar... 

— Poate Total să... hm... să vorbească? 

— Hmmm..., a răspuns Angel detaşată, storcându- 
şi părul de apă. 

M-am zgâit la ea. 

— Vorbeşte. Total vorbeşte şi mie nu mi-ai spus 
nimic? 

— Păi... 

Angel îl căută cu privirea, văzu că era destul de 


departe, şi-şi cobori glasul. 

— Nu-i spune că ţi-am zis asta, dar, de fapt, nu-i 
cine ştie ce de interesant. 

Eram uluită. Am rămas cu gura căscată, dar am 
închis-o înainte de a începe să înghit muşte. M-am 
întors şi-am văzut căţeluşul alergând prin păpuriş şi 
crinii sălbatici. 

— Total! am strigat. 

A ridicat privirile, atent, apoi a venit în goană la mine, cu 
limba lui mică şi roz atârnând afară. 

— Total? am zis când s-a apropiat, tu poţi vorbi? 

S-a lăsat în iarbă, gâfâind uşor. 

— Da. Şi? 

Sfinte! Adică, ciudăţeniile de mutanţi nu sunt ceva 
nou pentru mine, ştii? Dar un câine vorbitor? 

—De ce n-ai pomenit de asta mai înainte? l-am 
întrebat. 

— Dar nici n-am minţit despre asta, a zis Total, 
ridicându-şi unul dintre picioarele din spate pentru a 
se scărpina după ureche. Fie vorba între noi, eu încă 
încerc să mă obişnuiesc cu întreaga poveste cu 
copiii-zburători. 


32 


În noaptea aceea stăteam întinsă în patul „meu”, 
privind cum lumina lunii desena umbre pe pereţii 
„mei”, aşa că am auzit uşa deschizându-se aproape 
fără niciun zgomot. 

— Max? 

Şoapta lui Angel de-abia dacă vibră prin aer. 

M-am ridicat în capul oaselor. 

— Da, scumpo. 

— Nu pot să dorm. Pot să mă duc să zbor puţin? a 
întrebat. 

M-am uitat la ceas. Era aproape de miezul nopţii. 
Casa era cufundată în linişte şi încremenire. Cu 
excepţia  paşilor  uşori care străbăteau tiptil 
coridorul. Gasman a băgat şi el capul pe uşa mea. 

— Max? Nu pot să dorm. 

— Bine.  Imbrăcaţi-vă. Haideţi să  profităm de 
spaţiile vaste de afară. 

In cele din urmă, am plecat cu toţii, inclusiv Total. 

— Ce-mi place să zbor! a spus el, sărind în braţele 
lui Iggy. Doar să nu mă scapi. 

Era grozav. Aici, la ţară, erau puţine lumini, nici un 
avion şi, până acum, nici Eliminatori. Aerul era tare 
şi răcoros, erau aproape patru grade afară, iar în 
plămânii noştri se simţea ca oxigenul lichid. Am făcut 
arcuri largi de cerc, prinzând curenţii de aer, 
lăsându-mă dusă de ei, simţindu-mă aproape fără 
greutate. In momente ca acestea mă simţeam cel 
mai bine, mai normală. Ca şi cum aş fi constituit o 
părticică normală a lumii în care mă integram. 

Te integrezi în ea, Max, a rostit Vocea. Eşti parte 
din tot, iar totul face parte din tine. Totul ar trebui 
să curgă în armonie. Cu cât te împotriveşti mai mult, 
cu atât vei simţi mai multă durere. Cu cât mai mult 
te laşi în voia curentului, cu atât mai mult vei fi 
întregul. 

M-am încruntat. lar acesta voia să fie un logo 


autocolant? 

Nu te împotrivi curentului, Max, a spus Vocea. Fă- 
te una cu curentul. 

Păi, din moment ce nu aveam nici cel mai mic 
habar despre ce voia să însemne asta, m-am decis să 
mă las chiar acum în voia curentului de aer şi să mă 
simt bine. 

— Uitaţi, lilieci! a spus Nudge. 


33 


M-am uitat şi i-am văzut. Erau sute, dacă nu cumva 
mii de lilieci. Zburau alandala printre copaci, mici şi 
ciudate ghilimele negre pe cerul de un violet-închis 
al nopţii. Am mai zburat în compania şoimilor 
înainte, dar nu şi a liliecilor. 

— Hei, sunt mamifere, la fel ca şi noi, am spus. 

Oare semănau mai mult cu noi sau cu păsările? Ei 
bine, nu se punea la socoteală dieta compusă din 
insecte. 

— Mă dor urechile, s-a plâns Total. 

— Este ecolocaţia lor, l-am auzit pe Iggy explicând. 
E foarte cool. Acum taci, încerc să mă concentrez. 

Total se bosumflă şi tăcu. 

Nudge, Angel şi cu mine ne roteam în cerc, vârful 
aripii fiecăreia atingea vârful aripii celeilalte şi 
zburam aşa, precum spiţele cu pene ale unei roţi. 

Apoi a venit Gazzy şi a lovit-o pe Nudge în spate, 
cu una din aripile sale. 

— Prinde-mă! a ţipat el, şi s-a îndepărtat 
fulgerător. 

Fang era sus de tot, efectuând mişcări circulare 
strânse, balansându-se, exersând tehnicile învăţate 
de la şoimi prin vest. Era greu să-l vezi, cu excepţia 
momentelor când trecea prin faţa lunii. 

Apoi, dintr-odată, am simţit acel val de căldură 
poto-pindu-mă, un foc teribil în obraji. Am început să 
respir repede, descărcarea de adrenalină înviorându- 
mi inima. Mi-am dus repede mâna la faţă, sperând că 
nu arătam ca un Eliminator, chiar sub ochii celorlalţi. 

Următorul lucru de care am fost conştientă era că 
ţâşneam spre cer ca o rachetă, cu părul fluturându- 
mi pe spate, iar vântul îmi înţepa ochii. Urcam 
incredibil de repede şi de-abia dacă-mi simţeam 
aripile mişcându-se. Oh, Doamne, ce-i asta? mi-am 


zis, văzând cum pământul devenea neclar sub mine. 

Stolul şi eu puteam ţine un ritm constant la viteza 
de o sută douăzeci şi opt de kilometri pe oră, fără 
niciun efort, şi puteam goni până la o sută nouăzeci. 
în picaj, puteam atinge viteze de până la două sute 
optzeci de kilometri la oră. Acum urcam mult mai 
repede, drept în sus, singură. Era cu totul demențial. 

In mine năvălea o bucurie nemaipomenită, însă 
râsul mi-a pierit pe dată când m-am avântat în 
noapte. În cele din urmă, mi-am venit în fire, 
începând să încetinesc. Nici măcar nu gâfâiam. 
Râzând din nou, am întors capul spre casa lui Anne. 
Am apreciat că străbătusem cam... cincizeci de 
kilometri. 

Stolul era acolo unde-l lăsasem. l-am văzut cu 
mult înainte să mă zărească ei. Am încetinit şi m-am 
aliniat lângă ei. Cinci feţe s-au întors spre mine, 
arătându-se uluite. Şase, dacă era să-l includ şi pe 
Total. 

Gasman a fost primul care mi s-a adresat. 

— Ai motor de rachetă, a zis el încet. 

— Vreau să mă ţii tu, a cerut Total, încercând să 
scape din strânsoarea lui Iggy. 

Am râs şi mi-am întins mâinile, iar el mi-a sărit în 
braţe. De încântare, m-a lins pe gât, aş fi putut să 
mă descurc şi fără asta, dar în fine... 

— Ce-a fost asta, Max? a întrebat Angel, cu ochii 
căscaţi. 

— Cred că tocmai mi-am descoperit o nouă 
abilitate, am răspuns cu un zâmbet larg. 


34 
la-o! Bang. Şi pe asta! Bang. Max! Bang. 

Aşadar, Max putea zbura cu viteza luminii, nu? 
Mârâind, Ari făcu un nou salt înainte, lovind cu 
ciomagul spatele adversarului său. Bâta grea, din 
lemn, mai înaltă decât el şi groasă cam cât mâna lui, 
produse o bufnitură înfundată şi apăsată. 

Eliminatorul căzu pe saltea şi rămase acolo, 
gemând stins. 

— Următorul! mârâi Ari. 

Un alt membru al echipei sale se metamorfoză şi 
ţâşni în cercul lui, cu propriul său ciomag pregătit. 
Ari intră imediat în starea de atac, loviturile cu bâta 
cea grea trimițând unde de şoc prin braţele sale. 

Evaluase viteza lui Max la mai bine de trei sute 
douăzeci de kilometri pe oră. De asemenea, îi 
surprinsese încântarea oglindită pe faţă, îi văzuse 
părul fluturând în jurul capului ca un nimb. Jeb a tot 
dat stolului mai multe avantaje. lar lui Ari ce-i 
dăruise? Aripi grele, dureroase şi nefireşti. Se 
gândise că-şi dorea să zboare, să fie şi el mai 
asemănător cu stolul, dar având aripi grefate pe 
trupul de Eliminator, nici măcar nu se apropia de 
ceea ce avea stolul. Lui Ari i se urcă fierea-n gâtlej, 
arzându-1, şi, cu un muget, îşi sfărâmă bâta de capul 
celuilalt Eliminator. 

Asta-i va face lui Max, îşi zise. Ea avea paisprezece 
ani, iar el numai şapte, însă era de trei ori mai masiv 
decât ea. Avea muşchi uriaşi şi putere de lup, 
precum şi porniri de lup, Jeb spusese că asta era 
necesar. Jeb spusese să aibă încredere în el. Şi uite 
unde ajunsese. Avea aripi uriaşe, dureroase. lar Max 
tot îşi mai râdea de el. Ei bine, acele zile s-au 
terminat. 

Curând, va fi băiatul de aur, iar Max va fi doar o 


amintire ştearsă a unui experiment sfârşit prost. 
Fusese aprobat de sus de tot. 

Era o afacere încheiată. 

— Următoarea victimă! 


35 


Primele două adrese din Washington nu s-au 
potrivit, însă codul hărţii lui Fang încă mai era 
singurul element pe care ne puteam bizui. Şi 
găsisem fotografia aceea a lui Gasman la cea de-a 
doua adresă. Cel puţin, eram destul de sigură că era 
Gazzy. Aşa că s-ar putea să nu fi fost o totală pier- 
dere de vreme. 

În orice caz, mai aveam încă două adrese de 
verificat, încă nu apăruse nicio informaţie despre 
mine sau despre posibilii mei părinţi. Incercam să 
nu-mi pese. 

— Stai, Total! am spus în timp ce-mi îmbrăcam 
noua jachetă. 

Avea tăieturi mari, ascunse, pentru aripi, şi mă 
întrebam de unde-o obținuse Anne. De la Birds Kids 
„R” Us? Total tot încerca să-mi sară în braţe, hotărât 
să nu fie lăsat în urmă. 

— Total? Poate că ar fi mai bine dacă ai rămâne 
acasă, am spus încheindu-mi jacheta. Ştii, poate ca 
să păzeşti casa sau aşa ceva. 

Total stătea neclintit şi mă privea. 

— Câtă bunăvoință, a spus el. 

Angel a venit şi l-a îmbrăţişat. 

— Ştii, ţi-a zis asta pentru că eşti atât de fioros şi 
aşa mai departe, şi ai un auz formidabil şi colții ăia 
mari, a spus ea împăciuitoare. 

In sinea mea, mi-am dat ochii peste cap. 

— Da, nu pentru că ai fi câine sau altceva. 

Total s-a aşezat, având o expresie încăpăţânată, 
cum făcea şi Gazzy uneori. 

— Vreau să merg. 

Fang mi-a zâmbit subţire, peste capul câinelui. Am 
tras aer adânc în piept. 

— Bine, am zis încordată, iar Total mi-a sărit în 
braţe şi m-a lins pe obraz. 

Va trebui să discut cu el despre asta. Cinci minute 


mai târziu, eram în aer şi ne îndreptam spre 
Washington. 

— Aşadar, Angel? am zis privind spre ea. 

Plana pe cerul nopţii, iar aripile ei de doi metri 
jumătate lungime păreau ca ale unei porumbiţe. 

— Ai recepționat ceva de la Anne? Despre orice? 

— Nu prea. 

Angel se gândea. 

_ — Din tot ce pot să spun, chiar lucrează pentru FBI. 
li pasă de noi şi vrea să fim fericiţi. Crede că băieţii 
sunt nişte nătărăi. 

— Eu sunt orb, a sărit Iggy iritat. Cum să pun totul 
în or-dine? 

— Mda, pentru că eşti tare handicapat, am 
comentat sarcastică. Păi, tot de-aia nu poţi să 
construieşti bombe sau să găteşti ori să câştigi la 
Monopoly. Nu ne poţi deosebi, nici după pipăitul 
pielii sau al penelor. 

Gazzy chicotea lângă Iggy, iar Iggy se încruntă. 

M-am întors spre Angel. 

— Altceva? 

— Există ceva ce nu vrea să ne spună, a rostit 
Angel încet. Dar nu ştiu despre ce-i vorba. Nu-i clar 
nici chiar în mintea ei. Doar că-i ceva ce e pe cale să 
se întâmple. 

Toate simţurile mele erau în alertă. 

— Cum adică? Are de gând să ne predea halatelor 
albe? 

— Nu sunt sigură că ştie măcar ce sunt halatele 
albe, a spus Angel. Nu ştiu dacă-i ceva rău. Ar putea 
fi ceva de genul că o să ne ducă la circ sau cam aşa 
ceva. 

— Asta n-ar fi chiar inutil? a mormăit Fang. 

— Hmmm. Păi, am rostit, ştiu cât de uşor a fost să 
ne relaxăm acolo, fraţilor. Dar haideţi să încercăm să 
fim pe fază, OK? 

— OK, a răspuns Angel. 

— Ingheţ, s-a plâns Total. 


Mi-am mijit ochii. Angel mi-a zâmbit. 

— Porţi o haină de blană, i-am atras atenţia. 

— E frig aici, sus. 

Am scrâşnit din dinţi, am deschis fermoarul hainei, 
l-am băgat pe Total înăuntru şi-am încercat să ignor 
chicotelile băieţilor. Căpşorul lui Total s-a ivit pe 
după gulerul jachetei mele. 

— Mult mai bine, a spus el fericit. 

— Hei, prima adresă e acolo, a zis Fang arătând în 
jos. Să înceapă balul. 


36 


— Poate că tatăl lui a fost vreun frizer, a spus Nudge. 

M-am uitat spre Fang. Aceasta a fost adresa cea 
mai apropiată de numele lui, adresa unde se 
presupunea că a locuit mama lui. Noi am crezut că 
era divorțată şi că-l dăduse pe Fang pentru adopţie. 
Dar, la fel ca şi primele două adrese, şi asta a fosto 
alarmă falsă: o frizerie în umbra unei clădiri de 
birouri. 

Fang dădu din umeri, fără a părea afectat. Dar îl 
cunoşteam şi ştiam ce înseamnă când îşi încleşta 
falca. 

— Îmi pare rău, am zis încet. 

Şi-a încrucişat, pe moment, privirile cu mine şi i- 
am descifrat simţământul. Apoi, ochii i-au devenit 
din nou inexpresivi. 

— Mare brânză. Oricum, n-am crezut că se va 
rezolva ceva, a spus. Probabil, e mai mult o pierdere 
de timp pentru noi, dar trebuie s-o verificăm şi pe 
asta, ultima, nu? 

— Da, a zis Iggy. 

Adresa era lângă numele lui. 

— OK, haideţi să-i dăm bătaie, a spus Fang şi-a 
decolat fără să se mai uite în urmă dacă veneam 
după el. 

— E supărat pe bune, mi-a şoptit Angel, în timp ce 
Nudge şi Gazzy s-au avântat în văzduh. 

— Ştiu, scumpo, i-am şoptit la rândul meu. 

— Mie nu-mi pasă de unde am venit, a spus Angel 
deschis, privindu-mă în ochi. Indiferent de unde 
sunt, nu vreau să mă întorc acolo. Nu, dacă nu poţi 
veni şi tu. 

Am sărutat-o pe frunte. 

—O să ne ocupăm de asta atunci şi dacă va fi 
cazul, am spus. însă acum, hai să-i ajungem din urmă 


pe ceilalţi. 
— Staţi aşa, a zis Total, alergând spre un hidrant. 
Pauză pentru pipi. 


37 


— Există locuinţe deasupra magazinelor? a întrebat 
Iggy, cu toate simţămintele întipărite pe faţă. 

— Nu. 

Am scos un oftat. Adresa codificată a lui Iggy se 
dovedise a fi un magazin alimentar asiatic într-un 
mic mall de pe stradă. 

— Peste drum ce-i? a întrebat Iggy. A 

— Un parc de maşini la mâna a doua, am rostit. Imi 
pare rău, lg. 

— E vina mea, fraţilor, a zis Fang. Am crezut că am 
spart codul, dar, evident, eram departe de aşa ceva. 

— Păi, dacă ai greşit, a zis Nudge, atunci nu mai 
trebuie să ne simţim dezamăgiţi, corect? înseamnă 
doar că încă nu ştim sigur. 

— Da, aşa-i, Nudge, am spus, mulţumită că suporta 
atât de uşor lovitura. 

— E o porcărie! a strigat dintr-odată Iggy, iar vocea 
i-a ricoşat din vitrinele de sticlă ale magazinelor. 

A dat cu pumnul într-un stâlp de telefon din faţa 
lui,  lovindu-l cu precizie. S-a cutremurat şi i-am 
văzut pielea ju-lită şi degetele zdrelite. 

— Îmi pare rău, 1g..., am început. 

— Mă doare-n cot dacă ţie-ţi pare rău! a ţipat Iggy 
la mine. Tuturor le pare rău! Nu contează. Ceea ce 
contează este să aflăm de unde venim! 

S-a îndepărtat de noi furios, luând-o înaintea 
noastră, lovind pietrele din parcare cu bocancii. 

— Vreau să spun că nu mai suport asta! a țipat el, 
dând din mâini şi îndreptându-se din nou spre noi. 
Îmi trebuie nişte răspunsuri! Nu putem să continuăm 
să rătăcim dintr-un loc în altul, mereu pe fugă, 
mereu urmăriţi... 

Glasul i s-a frânt şi ne-am uitat cu toţii şocaţi la el. 
Iggy plângea foarte rar. 


M-am dus la el şi am încercat să-l cuprind cu 
braţele, dar m-a împins. 

— Cu toții vrem răspunsuri, Iggy, am spus. Cu toţii 
ne simţim, uneori, pierduţi. Atâta doar că trebuie să 
rămânem uniţi. Nu vom înceta să-ţi căutăm părinţii, 
jur. 

— Pentru voi e altfel, a zis Iggy, cu un glas mai 
potolit, însă mai plin de amărăciune. Nu ştiţi cum 
este. Mda, mai fac glume, sunt un băiat orb, dar nu 
vă daţi seama? De fiecare dată când ne schimbăm 
locul, iar mi-am pierdut orientarea. Pe când pentru 
voi... e mult mai uşor. Chiar şi dacă vă pierdeţi, nu-i 
chiar aşa rău ca atunci când mă pierd eu, ştiţi? 

Niciodată nu l-am auzit pe Iggy admițând că era 
speriat sau se simţea vulnerabil. 

— Noi suntem ochii tăi, Iggy, a spus Gasman, 
părând şi el neliniştit. N-ai nevoie să vezi când ne ai 
pe noi. 

— Da, însă n-o să vă am întotdeauna! a izbucnit 
Iggy, ridicând tonul până când a ajuns să ţipe din 
nou. Ce se în tâmplă dacă sunteţi omorâţi? 
Bineînţeles că am nevoie de vedere, idiotule! Îmi 
amintesc cum era când vedeam! Ştiu cum este! Nu 
mai văd şi nici n-am să mai văd vreodată. Şi într-o zi, 
am să vă pierd şi pe voi, pe voi toţi, iar când se va 
întâmpla asta, am să... dispar şi eu. 

Cu o faţă schimonosită de furie s-a aplecat şi a luat 
de pe jos o bucată de asfalt. Invârtindu-se, a 
azvârlit-o cu putere spre faţada unui magazin, unde 
a făcut ţăndări o vitrină mare, din sticlă. Imediat s- 
au declanşat alarmele. 

— Uf, a murmurat Iggy. 

— S-o ştergem, a zis Fang. 

Angel, Gasman şi Nudge au decolat. Total a sărit în 
brațele mele şi l-am băgat la loc în jachetă, trăgând 
fermoarul. 

— Nu, a spus Iggy, şi m-am oprit printr-un derapaj. 

— Poftim? Haide, Iggy, am zis. Urlă alarma. 


— Ştiu, nu sunt şi surd, a spus ţâfnos. Nu-mi pasă. 
Lasă-i să mă găsească, să mă înhaţe. Nu contează. 
Nu mai contează nimic. 

Şi spre oroarea mea, s-a aşezat jos, pe bordură. 
Am auzit sirena unei maşini de poliţie vuind spre noi. 

— 1ggy hai să plecăm, ridică-te, a spus Fang. 

— Dă-mi un singur motiv rezonabil, a zis Iggy, 
lăsându-şi capul în palme. 

I l-am aruncat pe Total lui Fang, iar câinele a lătrat 
scurt, uluit, când l-a înşfăcat Fang. 

— Voi, fraţilor, plecaţi, le-am ordonat. 

Fang decolă, însă stolul rămase plutind prin 
apropiere. Sirenele de poliţie erau tot mai aproape. 
M-am aplecat. 3 

— Ascultă, Iggy, am spus apăsat. Imi pare rău de 
ce s-a întâmplat acum. Ştiu cât eşti de dezamăgit. Cu 
toţii suntem dezamăgiţi. Şi-mi pare rău că eşti orb. 
Îmi amintesc de vremea când nu erai aşa şi nici 
măcar nu-mi pot imagina cum este atunci când îţi 
pierzi vederea. Îmi pare rău că suntem copii-păsări 
mutanţi, îmi pare rău că nu avem părinţi, îmi pare 
rău că există Eliminatori, iar oamenii încearcă tot 
timpul să ne omoare. Dar dacă-ţi închipui că am de 
gând să te las să renunţi şi să ne laşi baltă, chiar 
acum, mai gândeşte-te. Da, eşti o ciudăţenie de 
mutant orb, însă eşti ciudăţenia mea de mutant orb, 
şi ai să vii cu mine, acum, vii cu noi chiar acum, ori 
jur că încep să-ţi car la şuturi în curul tău alb şi 
slăbănog, începând de acum şi până la jumătatea 
săptămânii următoare. 

Iggy îşi înălţă capul. Străfulgerările luminoase mă 
anunțau că poliţaii erau aproape să dea peste noi. 

— Iggy, am nevoie de tine, am spus grăbită. Te 
iubesc. Am nevoie de voi, de toţi cinci, pentru a mă 
simţi împlinită. Şi-acum ridică-te înainte să te omor 
cu mâna mea. 

Iggy se ridică. 

— Ei bine, dacă pui problema aşa... 


L-am apucat de mână şi am fugit pe ocolite în 
spatele mallului, apoi ne-am luat zborul repede, 
gonind spre umbrele de la marginea parcării. Am 
rămas sus, privind spre cele două maşini de 
patrulare care se apropiau de zonă. 

Ne-am întors şi am luat-o spre casa lui Anne, iar eu 
m-am asigurat că vârful aripii mele îl atingea pe al 
lui Iggy cu fiecare bătaie. 

— Suntem familia ta, i-am spus. Vom fi mereu aşa. 

— Ştiu. 

Se smiorcăi şi-şi frecă mâneca de ochii lui fără 
vedere. 

— Haideţi s-o ştergem repede, a rostit Total. 


38 


— Ce-i asta? am întrebat fără să mă mai gândesc. 
Vreau să zic, arată bine. Miroase bine. 

M-am aşezat la masă şi mi-am întins farfuria. 

— Ăsta-i broccoli? Miam-miam! 

Anne turnă o lingură plină dintr-un fel de mâncare 
de tipul servit la caserolă. Am putut să identific 
mazăre şi, posibil, morcovi, precum şi ceva maroniu, 
probabil carne. Mi-am luat furculiţa, afişând pe faţă 
un zâmbet larg. 

— Mulţumesc că ne-ai pregătit cina, Anne, am zis, 
luând o îmbucătură. 

— Hm, spuse, aruncându-mi o privire ironică. Cel 
puţin, am făcut o cantitate mare. Invăț. 

— E bună, am rostit cu gura plină. 

Mi-am agitat furculiţa prin aer. 

— E grozavă. 

Fang i-a pasat lui Iggy farfuria şi a bătut în masă 
lângă furculiţa lui. Fără greş, Iggy a apucat furculiţa 
şi-a început să mănânce. Am stat cu ochii pe el, încă 
de noaptea trecută, dar astăzi era destul de bine. Cel 
puţin, nu aruncase nimic în aer şi nu dăduse foc pe 
undeva, aşa că era în ordine. 

Ne-am golit cu toţii farfuriile. De două ori. Am 


flămânzit de prea multe ori ca să mai fim şi mofturoşi 
la mâncare. Apoi, pentru a contribui la tihna 
americănească a întregii scene casnice, Anne a venit 
cu o plăcintă cu mere. 

— Mor după plăcinta cu mere! a exclamat Nudge cu 
entuziasm. 

— Ai făcut două? a întrebat Gazzy, având un aer 
neliniştit, deja împărţind-o în minte. 

Anne mai aduse încă una. 

— Ţi-am spus eu, învăţ. 

Gazzy lovi aerul cu pumnul. 

— Da! 

— Aş cam vrea să discutăm, copii, a spus Anne, 
tăind plăcinta. Ca într-un fel de reuniune de familie. 

Mi-am păstrat o figură lipsită de expresie, 
întrebându-mă despre a cui familie credea ea că 
vorbeşte. 

— V-aţi descurcat cu toţii minunat aici, a spus ea, 
aşe-zându-se înapoi pe scaun. V-aţi adaptat mai bine 
decât credeam că este posibil. Şi mi-am dat seama 
că asta mă bucură mai mult decât mi-aş fi putut 
imagina vreodată. 

Începeam să am un presentiment cu adevărat rău. 
Te rog, n-o lăsa să spună ceva oribil, cum ar fi fost că 
voia să ne adopte sau ceva asemănător. Nu aveam 
nicio idee ce-aş fi făcut dacă s-ar fi întâmplat aşa. 

— Cred că suntem pregătiţi să facem pasul 
următor, a continuat ea, privind în jurul mesei, spre 
noi. 

Te rog, nu, te rog, nu, te rog, nu... 

— Aşa că v-am înscris la şcoală. 

Pooooftim ? 

Fang a izbucnit în râs. 

— Uau! Ne-ai făcut chiar să te credem o clipă, a 
spus el. ? 

— Nu glumesc, Nick, a răspuns Anne calmă. in 
apropiere, există o şcoală excelentă. Ar fi perfect 
sigură. Puteţi să cunoaşteţi şi pe alţi copii de vârsta 


voastră, să interacţionaţi cu ei. Şi hai s-o spunem pe- 
a dreaptă: instruirea voastră este, în cel mai bun 
caz, precară. 

Sau inexistentă, în cel mai rău caz, m-am gândit. 

— Şcoală? a întrebat Nudge. Vrei să spui că-i ceva 
ca la școală? 

lar acel cuvânt. 

— Să mergem la o şcoală adevărată, cu alţi copii? 

Angel părea îngrijorată. 

— La naiba! a mormăit Total pe sub masă. 

— Veţi începe de luni, a anunţat Anne brusc, 
începând să adune farfuriile goale. Am să vă iau 
uniformele mâine. 

Uniforme? 


39 

Fără niciun cuvânt, mi-am împins scaunul de lângă 
masă şi am zbughit-o spre uşa din spate. Am dat-o la 
perete şi-am sărit pe scări. 

De acolo, mi-am luat zborul din mers, deschizându- 
mi brusc aripile, simţindu-le cum se împotriveau 
curentului de aer care-mi umplea penele. Din câteva 
bătăi puternice m-am ridicat, înălţându-mă deasupra 
livezilor de meri, deasupra hambarului. 

Odată ce-am ajuns sus, mi-am dat frâu liber 
întregii mele furii. Inspirând adânc, am încercat să- 
mi amintesc cum era să zbori foarte repede, şi apoi, 
aproape instantaneu, am şi făcut-o, aripile părând că 
mi se mişcau după propria lor voinţă. 

Hai să vedem cât de repede pot să dispar de aici, 
m-am gândit cu amărăciune şi-am băgat viteză. 

Fuga nu ajută întotdeauna, a zis atunci Vocea din 
capul meu. 

— Mda, păi, zburatul ajută nemaipomenit de mult! 

Când m-am întors, Fang mă aştepta la o fereastră 
deschisă. Mi-a întins un pahar cu apă şi l-am sorbit 
dintr-odată. 

— Ai fost dispărută ceva vreme, a spus el. Cât de 
departe ai ajuns? Botswana? 

Am rânjit şmechereşte. 

— Doar un minut, pentru că a trebuit să mă întorc 
imediat. Ăia-ţi transmit salutări. 

— Cât de repede crezi că poţi zbura? 

— Peste trei sute douăzeci, am zis. Trei sute 
cincizeci? Trei sute şaptezeci? 

A dat din cap. 

— Totu-i în ordine pe-aici? 

Am pornit pe hol, spre camera mea, aruncându-mi 
pantofii din mers. În casă era întuneric şi linişte. 
Ceasul meu arăta ora unu şi jumătate. 


— Mda. L-am luat pe Gazzy pe sus până la baie. A 
căzut de-a dreptul în cadă. Angel a făcut-o pe Nudge 
să se răzgândească în privinţa cărţii pe care s-o 
citească, şi atunci am smotocit-o. 

M-am uitat la el. 

— Se pare că ai ţinut totul sub control. 

— M-am descurcat. 

M-am lăsat pe patul meu, neştiind ce să mai spun. 

Fang s-a aşezat lângă mine. 

— Ai vrut să pleci de-aici? a întrebat el. Să pleci şi 
să nu te mai întorci? 

Am inspirat întretăiat. 

— Da, am şoptit. 

— Anne n-o să-ţi ia niciodată locul, Max, a spus 
Fang, pironindu-şi ochii întunecaţi asupra mea. 

Am dat din umeri, fără să-l privesc. 

— Anne e doar... o haltă, a rostit el. 

Se părea că se simţea mult mai... confortabil, să 
zicem, în prezenţa mea, în ultima vreme. 

—Ne putem odihni, mânca, lâncezi, în timp ce 
punem la cale următoarea noastră mişcare. Copiii 
ştiu asta. Mda, le place să nu trebuiască să se 
refugieze sau să doarmă prin tuneluri de metrou. Le 
place să aibă acelaşi pat, noapte de noapte. Şi mie la 
fel. Chiar şi ţie. Anne a fost atât de drăguță cu ei, cu 
noi toţi, şi le place asta. Nu avem parte de prea 
multe zile de repaus, când ne putem relaxa, pur şi 
simplu. Se bucură a naibii de mult de asta, Max. lar 
dacă n-ar fi aşa, ar însemna că sunt atât de afectaţi, 
încât nici n-ar putea fi salvaţi vreodată. 

— Ştiu, am şoptit. 

— însă, ştiu foarte bine cine le-a salvat pielea de 
atâtea ori încât nici nu mai pot ţine socoteala. Cine i- 
a hrănit şi îmbrăcat şi le-a izgonit coşmarurile. Poate 
că Jeb a fost acela care ne-a scos din cuşti, însă tu 
eşti cea care ne-a ținut departe de ele, Max. 


PARIEA A 3-A 
ÎNAPOI LA ŞCOALĂ (LA CEA NORMALĂ) 


40 


Ştii cât sunt de entuziasmați unii copii de prima lor zi 
de şcoală, au haine dichisite şi o cutie nouă pentru 
gustare şi multe altele, nu? Ei bine, ăştia nu sunt 
decât nişte imbecili vorbesc frumos. 

— N-am putea chiuli? a mormăit Iggy amestecând 
omleta. 

— Uneori, cred că-s cam mofturoşi la masă, am 
spus, mai lăsând nişte pâine în prăjitor. Pariez că o 
cheamă pe Anne. 

— Arăt ca o Barbie din clasa pregătitoare, s-a plâns 
Nudge, făcându-şi apariţia în bucătărie. 

A dat cu ochii de mine, în uniformă, şi-a părut că 
se mai linişteşte. 

— De fapt, tu arăţi ca o Barbie din clasa 
pregătitoare. Eu sunt doar prietena lui Barbie. 

Mi-am mijit ochii spre ea. 

Aripile noastre sunt retractabile şi strânse destul de bine 
pe spate, dar tot ai fi spus că arătam ca o familie de 
înotători olimpici. 

A sosit şi Angel, arăta destul de bine în fusta ei 
pepit şi bluza albă, pentru că îi stătea bine în orice. 
A pus nişte ouă şi şuncă pe o farfurie, apoi a rupt o 
bucată de pâine prăjită şi-a aşezat-o pe masă. 

Total a sărit pe un scaun şi s-a pus pe hăpăit, 
aproape ca un câine. 

— Vuf! a făcut el, şi a început să chicotească. 

— Angel? am zis, aducându-i o ceaşcă de cafea. 

Mi-am coborât vocea. 

— Să nu faci nicio şmecherie cu profesorii, 
comprende? 

A ridicat privirile-i nevinovate. 


— Priceput, a spus, muşcând din şuncă. 

M-am uitat la ea, aşteptând. 

— Adică, doar dacă trebuie neapărat, a adăugat ea. 

— Angel, te rog, am spus, îngenunchind pentru a fi 
la nivelul ei. Nu vreau nimic care să ne scoată în 
evidenţă sau să ne facă altfel decât restul lumii, OK? 
Respectă regulile lor. 

M-am ridicat şi m-am adresat tuturor: 

— Asta-i valabil pentru toţi dintre noi, am spus 
şoptit. Încercaţi să vă pierdeţi în mulţime. Nu 
provocaţi pe nimeni, să nu se întoarcă împotriva 
noastră. 

Am primit asigurări la niveluri diferite de 
entuziasm. 

— Doamne, sunteţi cu toţii gata, a zis Anne, 
intrând în bucătărie. 

Aruncă o privire spre linia de producţie de hrană 
pe care o împacheta stolul. A zâmbit cu tristeţe. 

— Asta bate vafele congelate. Mulţumesc, Jeff. Oh, 
Jeff, am tot vrut să-ţi spun. Tu şi cu Nick veţi fi în 
aceeaşi clasă. Am să vă îndrum eu. 

Iggy s-a înroşit la faţă. 

— Poate să vină şi Total? a întrebat Angel. 

Anne se apropie imediat şi-i îndreptă gulerul. 

— Nu. 

Se duse la bufet şi scoase o cană. 

— O să-mi fie bine. Am să gonesc după rațe sau 
găsesc eu ceva, i-a şoptit Total, iar Angel l-a 
mângâiat pe cap. 

— Uniforma asta-i aşa de nasoală, a zis Nudge. 

— Ştiu. Din fericire, veţi fi înconjurați de o mulţime 
de alte uniforme nasoale, a spus Anne, după care s-a 
încruntat. Ariel, tu bei cafea? 

— înî, a răspuns Angel, luând o înghiţitură mare. 
Îmi iau avânt pentru clasa întâi. 

Am simțit ochii negri ai lui Total cum mă 
sfredeleau. Oftând, am pus jos un castron şi i-am 
pregătit o cafea cu lapte, cu două cuburi de zahăr. A 


lipăit tot, fericit. 

Anne părea ca şi cum s-ar fi gândit „aşa, faceţi-vă 
de cap”, dar, în cele din urmă, şi-ar fi zis că treacă 
de la ea. 

— OK, a zis, punându-şi cana în chiuvetă. Luaţi-vă 
jachetele pe voi, e frig în această dimineaţă. 


41 


Drumul spre şcoală a fost scurt şi s-a desfăşurat în 
tăcere, de parcă am fi însoţit un dric. 

Când am oprit în faţa clădirii, mi-am dat seama că 
o văzusem din aer. Arăta ca o casă mare, particulară, 
făcută din piatră de culoare crem. Unul dintre pereţi 
era plin de iederă, iar în spaţiul din jur îl lăsaseră se 
pare pe un grădinar cu tulburări obsesiv-compulsive 
să-şi facă de cap. Totul era extrem de îngrijit. 

Anne a tras maşina la punctul de debarcare. 

— OK, copii, a spus ea. Sunteţi aşteptaţi. Toate 
formalităţile au fost rezolvate. 

Ne privea cum stăteam, încordaţi, pe locurile din 
spate. Mă înţepa stomacul din cauza nervilor, şi-mi 
strângeam aripile atât de tare încât mă dureau. 

— Ştiu că pare înspăimântător, a continuat ea cu 
blândeţe. Dar va fi cu adevărat bine. Vă rog, să 
facem o încercare. Şi am pentru voi o surpriză, când 
vă întoarceţi acasă, la amiază. Ştiţi cum să ajungeţi 
acasă, da? 

Am dat din cap, simţindu-mă încordată ca un arc. 
Cum ar fi să ne întoarcem prin Bermude? 

— Este o plimbare de zece minute, a continuat 
Anne. Şi iată-ne. 

A oprit lângă bordură, iar noi ne-am îmbulzit afară 
din maşină. Am tras adânc aer în piept, privindu-i pe 
bieţii lemingi? cum se scurgeau prin uşile mari, 
duble. 

— Şi iată-ne, a mormăit lemingul Max, după care 
le-am luat pe Nudge şi Angel de mână şi am intrat în 
şcoală. 


1Nume dat mai multor genuri de mamifere rozătoare asemănătoare cu 
hârciogul, cu coada scurtă şi cu blana deasă, brun roşcată, care trăiesc în 
regiunile nordice. 


42 


— OK, sunt aici, spuse Ari în microfonul prins la 
guler. 

Reglă claritatea lentilelor binoclului său Zeiss, dar 
detestaţii mutanţi nu mai erau în câmpul vizual, 
intraseră deja în clădire. 

Va trebui să comute pe senzorul termic, una dintre 
jucăriile sale favorite. Işi puse casca pe cap şi cobori 
lentilele în dreptul ochilor. În interiorul şcolii era un 
dezmăţ de roşu: trupuri omeneşti calde, 
împrăştiindu-se pe coridoare 

— lată-i, anunță el, când şase imagini galben- 
portocalii se desprinseră din râul roşu. 

Rânji.  Copiii-păsări erau mai fierbinți decât 
oamenii mai fierbinți şi decât Eliminatorii. Erau uşor 
de remarcat. 

— Vrei să vezi? 

Ari îşi scoase casca de pe cap şi i-o întinse 
persoanei care stătea lângă el. Aceasta şi-o puse, 
aranjându-şi părul sub curele. 

— Cool, spuse ea. Ai văzut uniformele astea 
caraghioase? Doamne! Doar n-o să trebuiască să 
port aşa ceva, nu? 

— Poate că da. Cum ţi se par ciudaţii ăştia? o 
întrebă Ari, în timp ce ea continua să-i privească. 

Fata ridică din umeri. 

— Nu bănuiesc nimic. Bineînţeles, acesta-i numai 
începutul. 

Ari rânji, dezvelindu-şi caninii. 

— Începutul sfârşitului, zise el, iar ea-i răspunse 
tot cu un rânjet. 

Bătură palma, şi asta răsună ca un foc de puşcă în 
liniştea din pădure. 

— Mda. Are să fie grozav, spuse Max ll, băgându-şi 
o gumă de mestecat în gură. Acum totul devine de 


două ori mai interesant. 


43 


Lipsa completă a oricărui miros antiseptic era 
încurajatoare, am decis. lar interiorul acestei şcoli nu 
semăna nici pe departe cu Şcoala, fosta noastră 
puşcărie. 

— Care dintre voi este Zephyr? 

Ofemeie  spilcuită, cu aer de profesoară, ne 
zâmbea nesigură. Spunea că o cheamă Cuelbar. 

— Da? a spus Gazzy. Eu sunt. 

Profesoara zâmbea acum şi mai larg. 

— Zephyr, tu eşti la mine, a spus ea, întinzându-şi 
mâna. Vino cu mine, scumpule. 

l-am făcut un semn scurt, cu capul, lui Gazzy, iar el 
a plecat cu femeia. Ştia ce avea de făcut: să 
memoreze căile de scăpare, să estimeze cam câţi 
oameni erau aici, cât de mari, cam ce chef aveau să 
se bată. Dacă primea semnalul, putea sări printr-o 
fereastră şi s-o şteargă de-aici cam în patru 
secunde. 

— Cel puţin, nu mai e Căpitanul Teroare, am 
murmurat către Fang. 

— Mda, Zephyr e o îmbunătăţire substanţială, a 
observat şi Fang. 

— Nick? Şi Jeff? Eu sunt doamna Cheatham. Bun 
venit în şcoala noastră. Veniţi cu mine şi-am să vă 
arăt clasa, a ciripit o altă profesoară. 

Am ciocănit de două ori pe spatele palmei lui Iggy. 
Privindu-l pe el şi pe Fang îndepărtându-se pe 
coridor, a fost chiar greu. Profesorii au venit după 
Angel şi Nudge, şi atunci am rămas doar eu, 
împotrivindu-mă instinctului copleşitor de-a o zbughi 
de-aici. 

Profesorii păreau OK. Nu arătau nicidecum ca nişte 
posibili Eliminatori, erau prea vârstnici, nu erau 


destul de musculoşi. Eliminatorii aproape că nu 
treceau niciodată de cinci, şase ani, aşa că, atunci 
când nu se transformau, arătau ca nişte manechine 
de douăzeci şi ceva de ani. 

— Max? Eu sunt domnişoara Segerdahi. Eşti în 
clasa mea. 

Arăta destul de acceptabilă. Inofensivă? Aşa o fi. 
Probabil nici n-ar fi putut ascunde prea multe arme 
sub fusta şi puloverul ei. 

Am reuşit să zâmbesc, iar ea mi-a zâmbit de 
asemenea. Şi aşa a început prima noastră zi de 
şcoală. 


44 


— Aşa, îşi aminteşte cineva care este numele 
acestei regiuni? 

Angel ridică mâna. Şi-a zis că venise momentul să 
arate că-i isteață. 

— Da, Ariel? 

— Este Yucatanul, care face parte din Mexic. 

— Foarte bine. Ştii ceva despre Yucatan? întrebă 
domnişoara Solowski. 

— Acolo-i Cancún, o stațiune turistică foarte 
cunoscută, spuse Angel. Şi ruinele mayaşe. Şi mai 
este aproape de Belize. Porturile sale sunt printre 
cele mai apropiate de America. Este convenabil 
pentru traficanții de droguri să le transporte din 
America de Sud prin aceste porturi, apoi în Texas, 
Louisiana şi Florida. 

Profesoara clipi. Gura i se deschise şi se închise la 
loc. 

— Ah, da, rosti ea încet, întorcându-se lângă harta 
lumii, agăţată în faţa tablei. Işi drese glasul. 

— Haideţi să discutăm despre ruinele mayaşe. 


— Tiffany. 

— Tiffany? 

Profesoara părea nedumerită. 

— Am crezut că te cheamă Krystal. 

— Aăă... Tiffany-Krystal. 

Nudge trasă cu degetul o cratimă prin aer. 

— OK, Tiffany-Krystal. În arta limbajului, am 
studiat ortografia unor cuvinte din cross-media. 

Profesoara arătă spre lista scrisă pe tabla aşezată 
în faţa clasei. E 

— Acestea sunt cele de săptămâna trecută. In 
această dimineaţă, am să vă dau un test rapid 
despre cuvintele din această săptămână, doar ca să 


vedem cum staţi cu materia şi unde trebuie să mai 
insistăm. 

— Păi, este în ordine, zise Nudge pe tonul 
corespunzător. Dădu din mână. Daţi-i drumul, însă ca 
să ştiţi: eu nu pot să silabisesc niciun rahat. 


— Ştii unde-i dicţionarul? 

Fang privi spre fata care i se adresase. 

— Poftim? 

— Toate materialele noastre de referinţă sunt 
acolo, spuse fata, arătând cu degetul. Atunci când 
avem timp liber pentru studiu, poţi să ieşi şi să-ţi 
faci temele. Dacă ai nevoie să verifici informaţii, 
calculatoarele şi celelalte date se află aici. 

— Oh. OK, mulţumesc. 

— Cu plăcere. 

Fata înghiţi un nod şi se apropie. Era mai scundă 
decât Max şi avea un păr lung şi roşcat. Ochii-i erau 
de un verde-deschis, iar nasul era plin de pistrui. 

— Eu sunt Lissa, spuse ea. lar tu Nick, nu? 

Ce tot voia de la el? O privi. 

— Hmmm..., făcu el prudent. 

— Mă bucur că eşti la noi în clasă. 

— Poftim? De ce? 

Ea mai făcu un pas spre el şi-i putu adulmeca izul 
de lavandă al săpunului. Dăruindu-i un zâmbet 
şăgalnic, îi spuse: 

— Tu ce crezi? 


— la uitaţi-vă! Am să zbor! 

Gasman privi în sus cu interes. Un tăntălău din 
clasa lui se balansa periculos din vârful unui stativ 
metalic pentru căţărat, ţinându-şi mâinile întinse, ca 
pe nişte aripi. 

Sper că are şi altceva decât braţele, îşi spuse 
Gasman. Păi, poate chiar avea aripi. La urma urmei, 
era posibil să mai fie şi alţi copii ca ei pe lume. Nu 
exista niciun mod de a verifica. Acesta era unul 


dintre misterele care trebuiau descifrate. 

— Da? zise el, apărându-şi ochii de lumina soarelui. 
Hai să te vedem! 

Copilul păru luat un pic prin surprindere, apoi 
strânse din fălci. Se ghemui puţin şi sări din vârful 
stativului de metal. 

Nu putu zbura niciun pic, lovind solul aproape 
instantaneu, aterizând grămadă. Se lăsă o tăcere 
totală, apoi el începu să se văicărească. 

— Mâna mea! se puse el să bocească. 

Imediat, supraveghetorul locului de joacă se grăbi 
să vină la el, îl ridică pe copil şi-l duse în grabă la 
dispensar. Gazzy îşi reluă îndeletnicirea de dinainte, 
adunând o colecţie de pietre masive. Arme, dacă ar fi 
avut nevoie. 

— De ce-ai făcut asta? îl întrebă cineva bătăios. 

Gazzy ridică privirile. 

— Poftim? 

Un puşti ceva mai mare se aplecase asupra lui, 
furios. 

— Uite ce-i, şmechere, când un ţicnit zice că o să 
zboare sauaşa ceva, îi spui „coboară naibii de 
acolo!”, nu „hai să te vedem”. Care-i chestia cu tine? 

Gasman dădu din umeri, însă, de fapt, era puţin 
cam derutat. 

— N-am ştiut. 

Puştiul se holbă la el. 

— Păi ce, ai crescut sub vreun bolovan? 

— Nu, răspunse Gazzy încruntându-se. Pur şi 
simplu, nu ştiam. 

Băiatul făcu o mutră dezgustată şi plecă. Gazzy îl 
auzi spunând: 

— Mda, nu ştia, săracul, pentru că-i de pe planeta 
tâmpiţilor. 

Gazzy îşi miji ochii, iar palmele-i deveniră nişte 
pumni mici şi periculoşi. 


— Unde ţi-ai făcut părul? a întrebat cineva. 


M-am întors şi-am dat cu ochii de o fată palidă şi 
costelivă, care-mi zâmbea. Am împins tava pentru 
prânz mai departe. 

— Aăă, baia mea? 

Vorbea cifrat? Habar n-aveam ce voia să spună. O 
veche taină prezentă în viaţa mea. 

A râs şi şi-a pus pe tavă un măr verde. 

— Nu, eu vorbeam de şuviţele tale blonde. Sunt 
formi-dabile. Ţi le-ai făcut în DC? 

Oh, şuviţele mele blonde? Corect. 

— Cred că mi le-a făcut soarele, am zis jalnic. 

— Norocoaso. Oh, ia te uită, budincă de banane. O 
recomand. 

— Mulţumesc. 

Am luat şi eu, din amabilitate. 

— Eu sunt J.J., a spus ea, părând perfect în largul ei 
în miezul acestei interacțiuni sociale. 

Îmi transpiraseră palmele. 

—E prescurtare de la Jennifer Joy. Oare ce-au 
crezut părinţii mei? 

Am râs, surprinsă că mi se confesa în acest fel. 

— Max este un nume cool, a constatat J.J. Dinamic. 
Sofisticat. 

— Mda, aşa-s eu, am răspuns, iar ea a râs şi mai 
tare, ţi-nând ochii închişi. 

— lată două locuri libere, a continuat J.J., arătând 
spre o masă neocupată. Altfel, va trebui să stăm 
lângă Chari şi gaşca ei. 

Rosti cu voce scăzută: 

— Nu te pune cu ei. 

Eram pe la jumătatea mesei, când mi-am dat 
seama că J.J. şi cu mine discutam deja de vreo 
jumătate de oră, iar eu nu-i păream atât de ciudată 
încât s-o ia la fugă urlând. Imi făcusem o prietenă. 
Ce-a de-a doua în ultimii paisprezece ani. Eram pe 
val. 


45 


— Capitala Paraguayului? a întrebat profesoara. 

Asunción. Locuită, în principal, de guarani’. 
Explorat de eu-ropeni, începând cu anul 1518, 
Paraguayul este o țară sud-americană fără ieşire la 
mare. Populația este de şase milioane, în 
schimbare... Am ridicat mâna. 

— Asunción? 

— Da, aşa este. Foarte bine. Deseară, vreau să 
citiți cu toții despre Paraguay, în capitolul opt din 
manualul de Geografie mondială. lar acum, scoateţi- 
vă manualele pentru Ştiinţe. 

Simțindu-mă ca o albinuță harnică, în devenire, mi- 
am scos manualul. Oare ce alte surprize mai avea 
Vocea pentru mine? Până acum, se descurcase cu 
orice subiect predat la clasa a noua. Cât de 
convenabil. Măcar acum. 

Pe când treceam în revistă structura osoasă la 
broaşte, cineva a bătut în uşa clasei. Profesoara s-a 
dus să deschidă, a început o conversaţie în şoaptă cu 
cineva, apoi s-a întors spre mine. Poftim? 

— Max? Eşti chemată la cancelarie pentru câteva 
momente. 

Mi-a zâmbit încurajator, lucru pe care eu nu l-am 
considerat deloc un semn bun. M-am ridicat încet şi 
am pornit spre uşă. Ce-i asta? Ce mai începe acum? 
Această persoană era pe cale să se transforme într- 
un Eliminator? Respirația mi-a accelerat, iar mâinile 
mi s-au încordat. 

Poate că nu. Poate că erau ceva probleme cu 
hârtiile noastre. Ceva normal. 

— Aici. 

Asistentul a deschis o uşă care dădea într-o mică 
anti-cameră. Pe două scaune erau aşezaţi Iggy şi 


1 Populaţie indigenă din Paraguay. 


Gasman. Gazzy a ridicat privirile spre mine şi mi-a 
zâmbit nervos. 

Oh, nu. 

— Deja? le-am şoptit, iar el a dat din umeri, cu ochii 
căs-caţi. 

—O să vină imediat şi directorul, a anunţat 
asistentul, deschizând o altă uşă. 

— Asta-i chiar acum. 


46 


Directorul, William Pruitt, potrivit plachetei aurii de 
pe bi-roul său, nu părea deloc încântat să ne vadă. 
De fapt, arăta ca şi cum era pe cale să-i sară 
ţandăra. În clipa când mi-am fixat privirile asupra lui, 
nu m-am putut abţine: l-am urât de moarte. Avea o 
faţă congestionată şi plină de furie. Avea buze pline 
şi umede, de un roz-închis. Smocuri răzlețe de păr 
înconjurau creştetul chel şi lucios. 

Am avut senzaţia devastatoare că acest fraier era 
pe di-năuntru la fel ca şi pe dinafară, aşa că eram în 
stare de alertă. 

— Eşti Maxine Ride? a întrebat cu un accent 
britanic şu-ierat, care mi-a ridicat perii de pe ceafă. 

— Imi zice Max, am răspuns, înfrânându-mi pofta 
să-mi încrucişez braţele la piept şi să mă încrunt la 
el. 

— Aceştia sunt fraţii tăi, Jeff şi... 

Se uită peste notițele sale. 

— Zephyr? 

— Da. 

— Fraţii tăi au declanşat o bombă urât mirositoare în 
toaleta băieţilor, la etajul doi, a rostit directorul. 

S-a lăsat apoi pe speteaza scaunului, 
împreunându-şi degetele grase şi roşiatice, şi m-a 
pironit cu nişte ochi reci, negri şi porcini. Am clipit, 
având grijă să nu mă uit spre Iggy şi Gazzy. 

— Este imposibil, am spus calmă. 

Un lucru era sigur: nu avuseseră destul timp să-şi 
adune materiale pentru a fabrica o astfel de bombă. 

— Oh, chiar aşa? a întrebat Pruitt pe un ton 
neplăcut. Cum asta? 

— Nu sunt scandalagii, am răspuns, inserând un 
ton de onestitate în glas. N-ar face aşa ceva. 

—Ei spun că n-au făcut-o. Mint, a rostit el 


categoric. 

Sprâncenele lui stufoase aveau nevoie de o 
foarfecă. lar părul din nas... Ptiu! 

Mi-am luat un aer indignat. 

— Fraţii mei nu mint! 

Bineînţeles că minţim cu toţii de stingem, atunci 
când n-avem încotro, dar nu aveam de gând să-i 
spun şi lui asta. 

— Toți copiii mint, a mârâit domnul Pruitt. Copiii se 
nasc cu ştiinţa de a minţi. Sunt nişte animale 
nedomesticite, ne-cinstite, lipsite de respect. Până le 
punem noi căpăstru. 

Asta m-a făcut să am îndoieli asupra carierei pe 
care şi-o alesese. Ce școală drăguță ai ales, Anne. 
Măi, măi. 

Mi-am ridicat bărbia. 

— Nu şi fraţii mei. Părinţii noştri sunt misionari, 
care îndeplinesc lucrarea Domnului. Noi nu minţim 
niciodată. 

Asta părea să-i dea domnului Pruitt de gândit, iar 
eu m-am felicitat încă o dată pentru povestea 
născocită. 

— l-a văzut cineva declanşând bomba puturoasă? 

— Oricum, ce este o bombă puturoasă? a întrebat 
Gazzy, privind cuminte cu ochii lui albaştri şi 
nevinovaţi. 

— Vedeţi? am zis. Nici măcar nu au habar ce-i asta. 

Ochii mici ai lui Pruitt s-au îngustat şi mai mult. 

— Nu mă prostiţi voi pe mine, a spus el clar 
înveninat. Ştiu că fraţii tăi sunt vinovaţi. Ştiu că-i 
aperi. Şi mai ştiu ceva: aceasta este pentru ultima 
dată când scăpaţi aşa uşor în această şcoală. M-am 
făcut înţeles? 

De fapt, nu chiar, însă aveam intenţia să trec peste 
asta. 

— Da, am zis băţoasă, şi i-am făcut lui Gazzy semn 
să se ridice. 

Când Iggy l-a auzit, s-a ridicat şi el. Am pornit-o 


hotărâtă spre uşă. 

— Mulţumesc, am rostit, chiar înainte de a ieşi. 

Ne-am furişat pe coridor, iar eu i-am îndrumat 
spre sălile lor de clasă. 

— O să discutăm despre asta mai târziu, fraţilor, 
am spus în şoaptă. 

După ce l-am lăsat şi pe Iggy, mi-am dat seama că 
aveam o migrenă care-mi pulsa în cap. Una cauzată, 
mai degrabă, de obişnuitele tensiuni din mediu decât 
de, să zicem, un cip, ori o Voce sau de vreo lucrătură 
de halat alb, care mă tortura. Ce schimbare nostimă. 


47 

— Săl-băticiuni mici şi ignorante, a spus Gazzy, 
pufnind şi frecându-şi faţa. 

Ca de obicei, imitaţia lui era grosolană. Aproape că 
voiam să mă întorc, să mă asigur că directorul nu se 
furişase în urma noastră. 

Angel şi Nudge se stricau de râs la relatarea de 
către Gazzy a întregii întâmplări. 

— Spiriduşi mici şi răi ce sunteţi, a adăugat el, iar 
eu nu m-am putut abţine să nu râd. 

— Dar, domnule, a continuat Gazzy cu vocea mea, 
părinţii noştri sunt misionari. Minciuna-i pomenită şi 
în cele Zece Porunci. Sunt nevinovați şi n-au făcut 
nimic rău. Ce-i o bombă puturoasă? 

Acum chiar şi Fang râdea, iar umerii i se scuturau. 
Cu cămaşa lui albă, de-abia dacă semăna cu 
imaginea lui obişnuită. 

— Hai, chiar, minciuna-i în cele Zece Porunci? a 
întrebat Iggy. 

— N-am idee, am zis. Haideţi s-o ştergem prin 
pădure. Drumul ăsta mă indispune. 

Am mers de-a lungul şoselei principale până când 
n-am mai putut fi văzuţi din şcoală. Acum ne 
îndreptam spre pădure în diagonală, ştiind că vom 
intra, cât de curând, într-una din livezile lui Anne. 

— Aşadar, cine-a dat cu bomba aia puturoasă? a 


întrebat Nudge. 

Mi-am dat ochii peste cap. 

— Bineînţeles că ei. 

l-am aruncat o căutătură urâtă lui Gazzy, frustrată 
că-mi alunecase privirea spre Iggy. 

— Nu ştiu cum, de ce, dar ştiu că ei au făcut-o. 

— Păi, da, a admis Gazzy, părând un pic stânjenit. 
A fost un băiat pe terenul de joacă, s-a purtat ca un 
nemernic absolut cu mine, iar altcineva a agăţat un 
bilet cu „Loveşte-mă!” pe spatele cămăşii lui Iggy. 

— V-am spus să aveţi grijă de astea, i-a atras 
atenţia Fang lui Iggy. 

Am oftat. 

— Fraţilor, veţi întâlni tot felul de nemernici, în 
orice si-tuaţie pentru tot restul vieţii voastre. 

Indiferent cât ar dura ea. 

— Dar nu mai faceţi bombe puturoase, nu acum. 
Trebuie să ne pierdem în mulţime, vă amintiţi? Nu 
încercăm să facem valuri, să ieşim în evidenţă. Aşa 
că pregătirea unei bombe puturoase, declanşarea ei 
şi depistarea voastră nu au fost calea corectă. 

— Ne pare rău, Max, a zis Gazzy, părând aproape 
sincer. 

În sinea mea, înţelesesem de ce-au făcut-o. Aş fi 
vrut chiar să văd mutra directorului când a aflat de 
asta. Însă acest teribilism a fost cu totul nepotrivit. 
Şi periculos. 

— Ascultaţi, voi doi, am spus cu severitate, în timp 
ce urcam o pantă, ajungând la marginea proprietăţii 
lui Anne. Ne-aţi pus pe toţi în primejdie. De acum 
înainte, vă daţi pe brazdă la şcoala asta idioată, 
altfel va trebui să-mi daţi mie socoteală. Aţi 
priceput? 

— Priceput, a mormăit Gazzy. 

— Mda, am priceput, a zis şi Iggy, fără entuziasm. 
Pe viitor, o să fim mai proşti şi mai idioţi. Aşa ne vom 
pierde în mulţime. 

— Grozav. 


48 


Anne nu era deloc încântată de noi când ne-am 
întors. 

— Am primit un telefon, au fost primele ei cuvinte 
în timp ce noi ne agăţam hainele frumos, pe cuierul 
din hol. Cred că încercaţi cu toţii să vă adaptaţi. Ei, 
asta-i. Haideţi în bucătărie. Aveţi ciocolată caldă şi 
fursecuri. 

Ce mod de a-i recompensa pe nemernici, Anne. 
Cât eşti de mămoasă. Am profitat de ocazie să-i 
arunc lui Gazzy încă o privire severă, iar el s-a făcut 
mic de tot. 

— Să zicem doar că sunt foarte dezamăgită de 
comportamentul vostru, a continuat Anne, începând 
să toarne ciocolată caldă în căni. 

Într-a mea a lăsat două bezele şi m-am străduit să 
nu mă gândesc la momentul când Jeb a procedat la 
fel, nu cu multă vreme în urmă. 

A desfăcut un pachet de fursecuri cu glazură de 
ciocolată şi le-a pus pe o tavă de pe masă. Ne-am 
repezit cu toţii la ele, prânzul fusese cu ore în urmă, 
şi nu primisem decât porţii normale. 

— Aş putea să-ţi arăt cum să faci singură fursecuri 
plecând de la zero, am zis, apoi am clipit surprinsă. 

Chiar lăsasem să-mi iasă din gură aceste cuvinte? 
Şi ceilalţi erau surprinşi, iar eu m-am simţit pusă în 
defensivă. În fond, ce, nu mai fusesem niciodată 
drăguță cu Anne. 

— Există o reţetă scrisă pe spatele pachetului, am 
bol-borosit, luând încă un fursec. 

— Mi-ar plăcea asta, Max. Mulţumesc, a rostit 
Anne, pe un ton mai moale. 

Mi-a dăruit un zâmbet cald, apoi s-a dus la 
chiuvetă. 

—Bombă  puturoasă, a  chicotit Total, între 
bucăţelele de fursec. Cred că a fost tare de tot. 


49 


Nu. Terenul de joacă mai mare. Angel se uită în ochii 
profe-soarei şi-i strecură, încet, gândul. In recreaţie 
ar fi trebuit să meargă pe terenul pentru copiii mai 
mici, dar Angel voia mai mult spaţiu. Nu exista niciun 
motiv pentru care n-ar fi trebuit să se joace pe 
terenul mare. 

— Nu cred că există vreun motiv pentru care să nu 
vă puteţi juca pe terenul mare, îi spuse încet 
profesoara lui Angel. 

— Da! făcu unul dintre colegii ei de clasă, şi se 
întoarseră rupând-o la fugă printre porţi şi pe 
terenul mare. 

— Ariel! Vino şi joacă-te cu noi! 

Angel o luă la goană şi se alătură lui Meredith, 
Kayla şi Courtney. 

— Nu ne-am putea juca de-a Lacul Lebedelor? 
întrebă Angel. 

Profesoara lor tocmai le citise o poveste, iar lui 
Angel îi plăcuse la nebunie. întreaga ei viaţă era ca 
Lacul Lebedelor. Ea era o lebădă. Fang şi cu Max 
erau şoimii, mari şi ameninţători. Iggy era o pasăre 
marină, mare şi albă, ca un albatros sau aşa ceva. 
Nudge era o mică făzăniţă, fină, ma-ronie şi 
frumoasă. Gazzy era ceva rigid, vreo bufniţă? 

lar ea era o lebădă. Cel puţin astăzi. 

— Da! Haideţi să ne jucăm Lacul Lebedelor! 

— Eu sunt Odette, strigă Angel, ridicând mâna. 

— Eu sunt cea de-a doua lebădă, spuse Kayla. 

— Eu sunt mica lebădă, zise Meredith, ridicându-şi 
fusta uniformei pentru a o face să semene mai mult 
cu ojupă de balerină. 

Angel închise ochii şi încercă să se simtă ca o 
lebădă. Când îi redeschise, întreaga lume devenise 
scena ei, iar ea era cea mai frumoasă dintre 
balerinele-lebede câte fuseseră vreodată. Incetişor, 
descrise cercuri graţioase în jurul celorlalţi copii. 


Făcu sărituri ample, pline de armonie, rămânând în 
aer cât putea de mult. Apoi ateriză, ridicându-şi 
mâinile deasupra capului, şi se răsuci în cercuri mici. 

Şi celelalte fete dansau, ridicându-se pe vârfuri pe 
întinsul pajiştii vestejite, fluturându-şi mâinile cu 
mişcări lente, pentru a le face să semene cu nişte 
aripi. Din nou, Angel aluneca uşor pe deasupra ierbii, 
rotindu-se şi sărind şi simțindu-se ca Odette, 
blestemată să trăiască precum o lebădă din cauza 
farmecelor lui Rothbart. 

Încă o răsucire, încă un arabesc, încă un salt lung, 
când Angel părea să rămână suspendată în aer 
minute în şir. Dorea atât de mult să-şi scoată aripile 
şi să interpreteze Lacul Lebedelor aşa cum ar fi 
trebuit, dar ştia că nu se putea. Oricum, nu acum. Nu 
aici. Poate după ce Max va fi salvat lumea. După ce 
Max salva lumea, mare parte dintre oamenii obişnuiţi 
vor fi pierit deja. Aşa-i spusese Jeb lui Angel, pe când 
se afla din nou la Şcoală, luna trecută. Mutanţii ca ei 
aveau o şansă mai mare de supravieţuire. Fuseseră 
proiectaţi să supravieţuiască. Aşadar, după ce mare 
parte dintre oamenii obişnuiţi vor fi dispărut, poate 
că Angel nu va mai trebui să-şi ascundă aripile şi va 
putea să zboare peste tot şi să fie Odette cât poftea 
ea. 

De-abia aştepta. 


50 


Sala de Studiu era preferata mea. Şcoala dispunea 
de o bibliotecă grozavă, cu un număr nesfârşit de 
cărţi şi şase computere la dispoziţia copiilor, să-şi 
facă lucrările. 

Bibliotecarul şcolii era un tip simpatic şi isteţ, 
Michael Lazzara, pe nume. Tuturor părea că le plăcea 
mult de domnul Lazzara, chiar şi mie. Insă, doar 
până acum. 

Astăzi eram într-o dispoziţie pentru cercetări. 
Poate dacă intram pe nişte site-uri pentru spargeri 
de coduri, aş fi putut să-mi pun la punct o altă cale 
de găsire a părinţilor noştri. 

Toate cele şase computere erau folosite de copiii 
aşezaţi în faţa lor. Am rămas acolo un moment, 
dorindu-mi să-l pot răsturna pe vreunul de pe scaun. 

— Poftim, am să plec eu. 

M-am uitat la cel care vorbise. 

— Poftim? 

Băiatul se ridică şi-şi adună cărţile. 

— N-am nevoie de computer. Poţi să-l iei tu. 

— Oh, OK. Mulţumesc. 

— Eşti nouă pe-aici, a spus el. Eşti în clasa mea, de 
Arte ale Limbajului. 

— Da, am zis. 

ÎI recunoscusem, anii de paranoia îmi rafinaseră 
capa-citatea de a-mi aminti chipurile. 

— Sunt Max. 

— Ştiu. Eu sunt Sam. 

Mi-a oferit un zâmbet plin de căldură, iar eu am 
clipit, dându-mi seama că era isteţ. N-am avut 
niciodată parte, cu adevărat, de luxul de a remarca 
isteţimea sau lipsa ei la tipi. În majoritatea cazurilor, 
exista doar clasificarea periculos/nepericulos pe care 
o aplicam. 


— De unde-ai venit? 

— Ăăă... Missouri. 

— Uau! Vestul Mijlociu. Cred că aici trebuie să ţi se 
pară foarte diferit. 

— Mda. 

— Aşa, deci îţi faci temele sau este un proiect mai 
per-sonal? 

Arătă spre computer. Eram pe cale să spun „ce-i cu 
în-trebările astea?”, dar m-am gândit mai bine, 
Poate că nu mă interoghează. Poate că aşa 
interacționează oamenii, aşa ajung să facă 
cunoștință unii cu alţii. Schimbă informaţii. 

— Aăă... e mai mult un proiect personal, am zis. 

A zâmbit din nou. 

— Şi la mine la fel. Am verificat datele despre un 
caiac pe care vreau să-l cumpăr. Sper că banii mei de 
Crăciun vor fi destui. 

Am zâmbit, încercând să mă port de parcă aş fi ştiu 
ce erau banii de Crăciun. Voce? Un mic ajutor pe- 
aici? Insă Vocea a rămas tăcută. După ce-am trecut 
în revistă mai multe răspunsuri posibile, am optat 
pentru: 

— Cool. 

— Păi, atunci te las cu ale tale, a spus, părând că ar 
fi vrut să mai zică ceva. 

Am aşteptat, însă n-a făcut-o, şi-a luat lucrurile şi- 
a plecat. M-am simţit ca un locuitor de pe Vulcan, 
studiindu-i pe aceşti oameni ciudaţi, bizari. 

Oftând, m-am aşezat la calculator. Nu mă voi 
adapta niciodată. Nicicând. Nu oriunde. 


51 


Fang şi cu mine am verificat ceea ce credeam noi că 
erau coordonatele unor adrese în paginile codificate 
de la Institut. Însă mai erau şi câteva cuvinte, în 
afară de numele noastre. Misiunea de astăzi: 
verificare prin Google. Am tastat prima expresie, 
chiar dacă părea o greşeală, două cuvinte lipsite de 
sens: Ter Borcht. 

Ceva care se mişca pe-afară mi-a atras atenţia, şi 
m-am uitat pe geam chiar la timp ca s-o văd pe Angel 
plutind, practic, pe deasupra terenului principal de 
joacă. Ea şi un grup de alte fete se învârteau de zor 
ca nişte balerine, dar Angel era singura care putea 
sări doi metri şi jumătate în aer şi să rămână acolo 
de parcă ar fi fost suspendată de sfori ca o 
marionetă. 

Am scrâşnit din dinţi, privindu-le. Oare care parte 
din „amestecaţi-vă în mulţime” nu pricepeau aceşti 
copii? Pentru că era cât se poate de clar. 

O listă cu rezultate se afişă pe ecranul 
computerului. Ce ciudat. Aparent, Ter Borcht nu era 
o prostie. Am făcut clic pe primul rezultat. 


Ter Borcht, Roland.  Genetician. Licenţa medicală 
revocată, 2001. încarcerat pentru experimente genetice 
criminale, neautorizate, pe fiinţe umane, 2002. Personaj 
controversat în domeniul cercetărilor genetice, Ter Borcht a 
fost considerat mulţi ani la rând un geniu, şi cercetător de 
seamă în genetica umană. însă, în 2002, după ce a fost 
găsit vinovat de experienţe criminale pe oameni, Ter Borcht 
a fost declarat bolnav mintal. în prezent, este încarcerat în 
aripa „Periculoşi-incurabili” a unui centru de reabilitare din 
Olanda. 


Aoleu! Aveam de gândit. Am încercat să-mi 
amintesc ce alte cuvinte apăruseră prin paginile 
codificate. 


— Ridică-te! s-a răsti o voce, şi m-am întors ca să 
dau cu ochii de vânătorul de capete!, domnul Pruitt, 
aplecându-se peste un copil înspăimântat, aflat la 
masa de studiu. 

Copilul s-a ridicat imediat. În fundal, domnul 
Lazzara şi-a dat ochii peste cap. Nici măcar lui nu 
părea să-i placă de Pruitt. Domnul Pruitt a lovit cu 
bastonul său în piciorul mesei, făcându-i pe toţi să 
tresară. 

— Aceasta nu-i camera ta, a spus el sarcastic. Nu 
poţi să lâncezeşti aici, ca puturosul care eşti, fără 
nicio îndoială acasă. In această şcoală vei sta drept, 
ca şi cum ai avea şira spinării. 

A ţinut-o tot aşa, însă eu mi-am adunat foarte 
repede cărţile, m-am uşchit de pe scaun şi-am ieşit 
pe uşa laterală a bibliotecii. 

Mă puteam descurca şi fără doza obişnuită de ură 
şi pâine, mulţumesc frumos. 


1 Joc de cuvinte— headmaster (director de şcoală) şi headhunter (vânător de 
capete) (Ib. engleză). 


52 


Am mers pe coridor cât de repede am putut, fără 
să fac ni-ciun zgomot. 

Ter Borcht: genetician malefic. Doamne, doar unul 
din familie. Mai auzisem vreodată de acest nume? 
Era clar că trebuie să fi fost amestecat, la un 
moment dat, în afacerile lui Jeb, cu Şcoala, halatele 
albe. Vreau să zic, câţi geneticieni malefici, 
independenți, ar mai putea fi? In mod sigur, au ţinut 
legătura cu toţii, au schimbat informaţii, au alcătuit 
mutanţi împreună... 

Acesta era un pas uriaş, ori încă vreo fundătură 
îngrozitor de dezamăgitoare. Indiferent ce-o fi, de- 
abia aşteptam să discut cu stolul despre asta. 
Tocmai când treceam în viteză pe lângă o sală de 
clasă goală, am dat cu ochii Fang. Excelent, mai 
aveam cinci minute până la următoarea mea oră de 
curs. M-am îndreptat spre el, când mi-am dat seama 
că nu era singur. Era împreună cu o fată care vorbea 
şi părea bine intenţionată. Fang stătea acolo 
impasibil, în vreme ce ea continua, dându-şi părul 
lung şi întunecat peste umăr. 

Am rânjit. Bietul Fang. Fata vindea ceva? îl ruga să 
se înscrie la Clubul de Şah? 

În clipa următoare, fata şi-a puse ambele mâini pe 
pieptul lui Fang şi l-a izbit de perete. Am păşit 
înainte, întinzându-mă să trântesc uşa la o parte. 
Chiar dacă era o Eliminatoare, Fang şi cu mine o 
puteam face chiseliţă. Apoi am încremenit. Nu era un 
atac. Fata s-a lipit de Fang ca un scai şi s-a ridicat pe 
vârfuri, sărutându-1 drept pe gură. 

Fang a rămas acolo încremenit, o clipă, apoi şi-a 
coborât mâinile cuprinzându-i talia. M-am aşteptat 
să-l văd cum o împinge, sperând că va avea totuşi 
grijă să nu-i rănească sentimentele. 

Însă am privit, mută de uimire, cum mâinile lui 
Fang au alunecat, încet, pe spatele ei, trăgând-o mai 


aproape. Şi-a înclinat chiar capul în aşa fel încât s-o 
poată săruta mai bine. 

M-am tras înapoi, ţinându-mi respiraţia, simţindu- 
mă de parcă îmi venea să borăsc. 

Oh, Doamne! 

Răsucindu-mă pe călcâie, am luat-o la goană pe 
coridor până în toaleta fetelor. M-am încuiat într-un 
separeu şi m-am aşezat pe veceul acoperit. Pe frunte 
mi se scurgea o transpiraţie rece şi mă simţeam 
tremurând febrilă, ca şi când aş fi luptat pentru viaţa 
mea. Imaginea lui Fang, trăgând-o pe fată mai 
aproape, înclinându-şi capul, mi-a venit brusc în 
minte. Faptul că mi-am închis ochii n-a făcut nimic ca 
s-o împiedice. 

OK. revino-ţi. Doamne. Ce faci? 

Respiraţia-mi era superficială şi alertă, şi-am simţit 
cum furia îmi răscolea stomacul ca un acid. 

Nu, calmează-te, calmează-te. 

M-am sforţat să respir adânc de mai multe ori, 
inspiră, expiră, inspiră, expiră. 

OK, calmează-te. Aşa, deci a sărutat o tipă. Mare 
brânză. De ce-ar trebui să-mi pese? De ce-ar trebui 
să-mi pese şi dacă ar săruta toate fetele din întreaga 
școală? Era ca un frate. Adică nu-mi era frate, nu cu 
adevărat. Dar era ca şi un frate. Da. Aşa era. 
Fusesem luată prin surprindere, dar acum s-a 
terminat. Mă simţeam bine. 

M-am ridicat, am plecat din separeu şi mi-am 
aruncat nişte apă rece pe faţă. Eram bine. Adică, de 
ce mi-ar mai păsa? 

Poate că simţi ceva pentru el, a rostit atunci Vocea 
mea. Nuuu, Vocea nu putea nici să-mi răspundă 
măcar, atunci când aveam nevoie de ea. Dar într-o 
situaţie delicată, când m-aş fi descurcat mai degrabă 
de una singură? Atunci tă-băra peste mine. 

Poate că nu, m-am gândit sarcastică. 

Nu veţi putea rămâne mereu nişte copii, a spus 
Vocea, uşor ironică. Oamenii cresc, au ei înşişi copii. 


Gândeşte-te la asta. 

Mi-am reprimat un țipăt de frustrare, apucându-mă 
zdravăn de marginea chiuvetei, ca să nu intru cu 
capul în pereţi. De parcă m-aş mai fi putut gândi la 
altceva, acum. 


53 
—lată-i. 

Ari îşi focaliză binoclul asupra micului grup de pe 
şosea, aflat la vreo patru sute de metri distanţă. 
Mergând spre casa lor perfectă, de la şcoala lor 
perfectă. Nu era chiar atât de deosebit. Se uită în 
spatele dubei. Şase Eliminatori, deja transformați şi 
nerăbdători să intre în acţiune, stăteau şi aşteptau 
să le dea ordinul. Noua Max stătea în spate cu ei, 
purtând o pereche de căşti. 

— lar se dă mare, spuse noua Max. 

Ari pufni. Max - originala Max - era atât de plină 
de ea, aşa de arogantă. li ducea pe copiii aceia peste 
tot, de parcă ar fi fost sclavii ei. Sclavi. Era o idee 
simpatică. Imaginându-şi ciudaţii de mutanţi-păsări 
drept sclavii săi personali, Ari se înveseli. l-ar pune 
să facă de toate, să aibă grijă de tot. l-ar aduce masa 
şi i-ar aminti să-şi ia pastilele, iar Max îi va masa 
umerii, acolo unde-l dureau de la aripi. Asta ar fi 
grozav. Se auzi o mică alarmă, cronometrul ceasului 
său. Ari înfulecă un pumn de pastile şi resetă 
cronometrul. 

Din nefericire, nu va ajunge să şi-i facă sclavi. Din 
fericire, tot mai trebuia să-i ucidă. 

—jJur că fata asta n-ar fi fericită niciunde, spuse 
Max cea nouă, părând dezgustată. 

— Hai să-i dăm un motiv ca să fie nefericită, rosti 
Ari, şi apăsă pedala accelerației. 

Inima lui începea să bubuie de nerăbdare. O ura pe 
Max, dar îi plăcea la nebunie să se lupte cu ea. 
Nimeni altcineva nu era atât de fascinant, nu 
reprezenta o asemenea provocare, nici măcar Fang. 
Şi de fiecare dată când se în-căierau, învăţa tot mai 
mult cum s-o înfrângă. Într-o bună zi, îi va da şi 
ultima lovitură şi va vedea surprinderea de pe faţa 


ei. 

În câteva secunde, duba ajunse grupul din urmă, 
iar co-piii se dădură la o parte auzind frâna 
cauciucurilor. 

— Vreţi să vă ducem, copii? întrebă un Eliminator, 
care nu se metamorfozase încă, aşezat pe un loc din 
spate. 

— Cum, fără bomboane? mârâi de-a binelea Max 
cea originală. 

Apoi privirile-i căzură asupra lui Ari. 

Când călcă frâna, din pieptul lui izbucni un hohot 
de râs. Ce-i mai plăcea! Să vadă sclipirea de ură şi 
teamă din ochii ei, când îl privea. 

— Să înceapă balul, fraţilor! strigă el. Max e a mea! 

Eliminatorii ţâşniseră din spatele dubei înainte 
chiar ca aceasta să oprească de tot. 

Era vremea distracţiei. 


54 


Aşadar, aceeaşi întrebare: Ari trăia? Ari s-a întors? 
Trebuia să mă gândesc la asta mai târziu. 

— Eşti bucuroasă acum? a mormăit Fang, iar mie 
mi-a trebuit o secundă ca să mă încrunt spre el, 
înainte de a mă arunca asupra celui mai apropiat 
băiat-lup. 

Lucrul cel mai trist, eram mai fericită. Ei, nu chiar 
fericită, dar mă simţeam pe teren sigur. Dacă 
vorbeam cu vreun băiat din clasă? O pierdere totală 
de timp. Lovirea unui dos de Eliminator, mai ales a 
unuia jalnic, dezechilibrat, cu aripi prea mari? Asta 
era mult mai potrivit pentru mine. 

În câteva clipe, am fracturat rotula unuia cu o 
lovitură laterală dură, iar individul s-a prăbuşit la 
pământ. Foarte înviorător. Ai grijă! se băgă Vocea, 
chiar înainte ca un altul să-mi fi atins maxilarul, în 
treacăt,  răsucindu-mi capul. Lasă-te în voia 
curentului. OK. M-am lăsat în voia momen-tului, am 
terminat răsucirea şi-am ieşit din ea cu o dreaptă 
viguroasă, care l-a lovit în falcă. Urlând de durere, a 
căzut în genunchi, acoperindu-şi faţa. Peste câteva 
clipe, a sărit în sus, cu ochii roşii de furie, chiar la 
timp să-l lase pe Grazzy să-l pocnească cu ambele 
palme peste urechi, spărgându-i timpanele. Urlând, a 
căzut din nou. 

Fang scosese unul din circulaţie şi se ocupa de Ari. 
O privire rapidă mi-a arătat că Angel se lupta cu un 
Eliminator femelă, folosindu-şi mintea ca s-o facă să 
se repeadă cu capul drept într-un copac. Au! Apoi, 
Angel mi-a trimis un zâmbet angelic şi mi-am amintit 
iarăşi că vom avea, cât de curând, o discuţie despre 
corectitudinea etică. 

Max,  concentrează-te! O izbitură crâncenă în 
spatele meu mi-a tăiat respiraţia. Icnind după aer, 


m-am răsucit ca să-l văd pe Ari, rânjind, abătându-şi 
o lovitură grea spre capul meu. M-am ferit, m-am 
întors, şi-am plasat întreaga mea greutate într-o 
lovitură în semicerc, şi aproape că l-am do-borât. 
Ceilalţi Eliminatori erau, aproape toţi, la pământ, 
eram care pe care. Ne-am dat încet ocol. Ari rânjea, 
iar pe mine m-a potopit furia, colorând totul în roşu. 
Cu coada ochiului, l-am văzut pe Fang ducându-i pe 
cei mici în pădure şi apoi ridicându-se în văzduh. 

— Drăguţă uniformă, a mârâit Ari, dezvelindu-şi 
caninii ascuţiţi. Te prinde bine. 

— De unde ai aripile alea? l-am înfruntat. De la 
Wal-Mart? 

Mi-am menţinut centrul de greutate în timp ce ne 
tot dădeam târcoale unul altuia, ca nişte tigri. 

Ceilalţi Eliminatori s-au dus la dubă, bălăbănindu- 
se, urcând în ea ca nişte clovni de la circ. Ari i-a 
văzut. 

— Nu cred că azi e ziua cea mare, tipilor, le-a 
strigat Ari celor din trupa lui. Data viitoare am să vă 
las s-o mâncaţi pe aia mică. Am auzit că au gust de 
pui. 

Angel. 

Mârâind, m-am repezit la Ari. El se dădu la o parte 
şi lovi. M-am ferit cu uşurinţă. Avântul în luptă îmi 
era alimentat de furie şi am făcut un demaraj rapid, 
apoi l-am lovit din lateral şi din zbor, cu ambele 
picioare înfipte dur în coastele lui. A căzut greoi, 
lovindu-se cu capul de asfalt. 

Mi-am proptit piciorul în gâtul lui şi m-am aplecat 
peste el. 

— De câte ori trebuie să te omor? am mârâit. Dă-mi 
o estimare brută. 

In ochii lui am citit o ură clocotitoare şi atunci mi- 
am dat seama: nici măcar nu mai era Ari, copilaşul 
care ne privea de la distanţă, pe vremea când eram 
încă la Şcoală. Propriul său tată îl transformase într- 
un monstru, iar dacă rămăsese ceva din Ari în el era 


incinerat din interior. Ideea m-a îngreţoşat, mi-am 
ridicat piciorul de pe gâtul lui şi m-am retras. 

Ari s-a ridicat repede, înecându-se. 

— Am să-ţi explic, de data asta, a spus el cu un 
glas ră-guşit, frecându-şi gâtul. Dar n-ai nicio şansă 
să câştigi. 

Sări în picioare. 

— Doar mă joc cu tine, cum se joacă o pisică cu un 
şoa-rece. 

Deja mă retrăgeam spre pădure, desfăcându-mi 
aripile, gata să fac un salt în văzduh. 

— Da, am zis, cu glasul plin de ostilitate. Un 
prăpădit de pudel Frankenstein, împotriva unui 
şoarece însetat de sânge, neînvins, bine proiectat. 

Buza i s-a strâmbat şi s-a repezit din nou la mine, 
însă eu deja executasem un salt şi luasem distanţă, 
plutind la patru metri şi ceva deasupra solului. M-am 
ridicat şi mai sus, şi l-am văzut pe Ari pornind cu paşi 
apăsaţi spre dubă şi aruncându-se în ea prin uşile 
din spate. În interiorul dubei, am zărit o 
străfulgerare de păr cu şuviţe blonde. 

Niciun Eliminator nu avea părul lung, cu şuviţe. 


55 


— Ce s-a întâmplat cu voi? a țipat Anne. 

Ne-am strecurat în casă şi ne-am agăţat automat 
jachetele în cuier, majoritatea fiind murdare de 
sânge. Total se agita pe la picioarele noastre, 
adulmecând şi mârâind. Angel s-a aplecat şi l-a 
strâns în braţe, vorbind cu blândeţe, iar eu de-abia l- 
am auzit pe Total spunând: 

— Labagiii âia. 

— Eliminatorii, a spus Gasman. Mi-e foame. E vreo 
gustare, ceva? 

— Ce sunt Eliminatorii? a întrebat Anne, părând cu 
adevărat nedumerită. 

Era posibil să nu ştie? Sau poate că nu cunoştea 
cuvântul argotic care-i definea. 

— Noi suntem hibrizi dintre oameni şi păsări, i-am 
spus, îndreptându-mă pe coridor spre bucătărie. 
Puteam simţi mirosul de pop-corn. Eliminatorii sunt 
hibrizi om-/upin. 

— lepuri? a întrebat Anne, încă părând nedumerită. 

S-a luat după mine. 


Am chicotit. 
— Acela-i /apin!. Sau, mai degrabă, /eporid. Nu 
lupin. 


— Aha. Lupi, a zis Anne, pricepând ideea. 

— Daţi-i doamnei un premiu, am zis, intrând în 
bucătărie. 

— Pop-corn! Şi cidru cald, de mere! a spus Gazzy 
încântat. 

— Spălaţi-vă pe mâini, a zis Anne, apoi i-a aruncat 
o privire cercetătoare. 

Gazzy avea vreo două vânătăi, însă în rest arăta 
bine. Angel şi Nudge erau în ordine. Iggy avea o 
ruptură la buză. Lui Fang îi sângera nasul. Mi-a 


1 lepure (Ib.franceză). 


trecut prin faţa ochilor, ca o străfulgerare, imaginea 
lui sărutând-o pe fata aceea, însă am reprimat-o 
brutal. 

— Să vă spălaţi, a repetat Anne. Am să aduc nişte 
bandaje. E cineva rănit rău? 

_ — Nu, a răspuns Nudge, servindu-se cu pop-corn. 
Insă un Eliminator mi-a sfâşiat puloverul. jJegul. 

— Este şi lapte, a spus Anne, luând sticla din 
frigider. 

A pus-o pe masă şi s-a dus după trusa de prim 
ajutor. 

Am ajutat-o pe Angel să-şi toarne un pahar cu 
lapte, şi atunci am observat: era un tip diferit de 
lapte faţă de cel de dinainte. Celălalt sortiment era 
îmbuteliat în cutii de carton. Cutii cu fotografiile 
unor copii daţi dispăruţi. Această sticlă avea o vacă 
zâmbăreaţă, dar niciun copil. Hmmm. 

Mai târziu, m-am aşezat la masă, pregătindu-mi 
temele pentru acasă, adică un alt termen pentru 
„tortura-impusă-de-adulţi-dar-autoaplicată”. Anne a 
luat loc lângă mine. 

— Aşadar, Eliminatorii sunt hibrizi între oameni şi 
lupi, a spus ea. Şi v-au atacat? V-au mai făcut asta şi 
înainte? De unde-au venit? Cum de ştiu ei unde vă 
aflaţi? 

M-am uitat la ea. 

—Nu scrie despre toate astea în rapoartele 
voastre? am întrebat. Prin dosarele voastre? Da, 
bineînţeles că Elimi-natorii ne-au atacat. Întotdeauna 
fac asta. Sunt peste tot Au fost creaţi să fie... arme, 
aşa ceva. La Şcoală, ei erau paznicii, securitatea. 
Călăii. De când am evadat, Eliminatorii ne-au tot 
urmărit. Mă întrebam când or să-şi facă apariţia. 
Aceasta a fost perioada cea mai îndelungată când 
am reuşit să facem să nu ne găsească. 

— De ce nu mi-aţi spus? a întrebat Anne, cu un chip 
în-grijorat. 

Am scuturat din cap. 


— Chiar eram convinsă că ştii. Ştiai o mulţime de 
alte lucruri despre noi. Adică, nu ţi-am ascuns 
intenţionat exis-tenţa Eliminatorilor sau aşa ceva. 

Anne lăsă să-i scape un oftat greu. 

— Noi n-am auzit decât nişte zvonuri vagi. 
Informaţiile păreau atât de aiurea, încât nici nu le- 
am dat crezare. Spui că aceşti Eliminatori vă 
urmăresc? Cum? 

Probabil prin cipul meu. Cel inserat de cineva în 
braţul meu. Am dat din umeri şi m-am întors la 
manualul meu de studii ale lumii. 

Cel puţin, mă temeam că era cipul meu. Nu eram 
sigură, dar părea cea mai plauzibilă explicaţie. 
Aceasta era şansa de a-i spune lui Anne despre cipul 
meu. Poate că având resursele lor de la FBI, ar putea 
găsi ea o cale să mi-l scoată. Dar ceva m-a oprit. Pur 
şi simplu, nu m-am putut hotărî să mă încred în ea. 
Poate că peste vreo cinci ani, dacă mai suntem aici. 
Doamne, ce gând deprimant. 

De asemenea, în aceste zile, m-am gândit că dacă 
nu era cipul meu, atunci poate era altceva. Cum ar fi 
ca Total să aibă un cip. Sau chiar cineva din stol. 
Angel? Niciunul dintre noi nu ştia. 

Anne s-a ridicat. 

— Păi, atunci am plecat să dau nişte telefoane, a 
spus hotărâtă. Aceia au fost ultimii Eliminatori pe 
care i-aţi văzut. 

Aproape că am pufnit în râs de naivitatea ei. 


56 
— Noapte bună, Tiffany-Krystal, am spus rânjind, iar 
Nudge a rânjit şi el. 

Ne-am pus pumnul unul peste celălalt şi am bătut 
în ei cu cealaltă palmă. 

— Noapte, a zis Nudge, lăsându-se pe pernele ei 
con-fortabile. Max? O să mai stăm pe aici o vreme, 
nu? Doar n-o să plecăm mâine, nu? 

— Nu, am rostit încet. Nu mâine. Dar să fii 
pregătită şi să încerci să te pierzi în mulţime, OK? 

— OK. Cred că mă pierd destul de bine, a spus 
Nudge. Am trei prietene cu care stau la masă, la 
prânz. Profesoarei pare să-i placă de mine. 

— Bineînţeles că îi place de tine. Cum ar putea 
altfel? Am pupat-o pe frunte şi-am pornit-o pe 
coridor, s-o înfofolesc pe Angel. 

Deschizând uşa, am văzut că Anne era deja acolo, 
trăgând pătura până la bărbia lui Angel. 

— Ai avut o zi plină, scumpo, a spus Anne, dându-i 
la o parte părul de pe frunte. Acum trage-i un somn 
bun. 

— Bine, a zis Angel. 

— Şi Ariel, nu-1 lăsa pe Total să urce în patul tău, a 
spus Anne. Are propriul lui pat. 

— înî, a făcut Angel îndatoritoare. 

Mi-am dat ochii peste cap. Total va fi în patul ei 
înainte ca Anne să facă cinci paşi pe coridor. 

— Noapte bună, somn uşor, a zis Anne, ridicându- 
se. 

— Să nu laşi ploşniţele să te muşte, a răspuns 
Angel cu veselie. 

Anne ne-a zâmbit şi-a ieşit. 

Total a sărit în pat. Angel a ridicat pătura pentru 
el, iar câinele s-a strecurat sub ea, lăsându-şi capul 
pe un colţ al pernei lui Angel. l-am vârât pe amândoi 
dedesubt. 

— Oare ar muri dacă ar da drumul la căldură? a 


mormăit Total somnoros. Locul ăsta e cameră 
frigorifică. Ai putea agăța carne pe-aici. 

Angel şi cu mine am zâmbit una la alta. 

— Ti-e bine? am întrebat-o. 

A dat din cap. 

— Nu mi-a plăcut deloc să-i văd pe Eliminatori 
astăzi. 

— Nici mie, suntem de aceeaşi parte. Ari chiar îmi 
pro-voacă fiori. Recepţionezi ceva de la el? 

Angel căzu pe gânduri. 

— Întunecat. Roşu. Furios. Sfâşiat. Nedumerit. Ne 
urăşte. 

M-am încruntat înaintea acestei imagini sumbre a 
ceea ce se petrecea în interiorul minţii lui Ari. 

— Şi te iubeşte, a adăugat Angel. Te iubeşte foarte 
mult. 


57 


Am ieşit din camera lui Angel, încercând să nu mă 
arăt şocată. Doamne! Mă iubea Ari? Ca un copilaş? 
Ca un Elimi-nator imens? De asta tot încerca el să mă 
omoare? Trebuia să citească despre cum se trimit 
semnale mai clare. 

Un zgomot în spatele meu m-a făcut să mă întorc 
rapid şi-aproape că am dat peste Fang, care venea 
pe coridor. 

— S-au culcat? 

Am dat din cap. 

— Sunt terminaţi. Şcoala chiar îi istoveşte, nu 
glumă. Şi, desigur, au mai fost şi Eliminatorii. 

— Mda. 

Am văzut-o amândoi pe Anne ieşind din camera lui 
Nudge. Ne-a zâmbit şi ne-a spus, muţeşte, „noapte 
bună” coborând la parter. M-am gândit că era ultima 
persoană pe care Nudge ar putea-o vedea înainte de 
culcare şi mi-am încleştat maxilarul. 

— Lasă-i să se bucure de asta cât mai pot, a zis 
Fang  descifrându-mi expresia cu acea abilitate 
iritantă a lui. 

— Imi ia locul, am spus, fără să fi vrut asta. 

Fang a ridicat din umeri. 

— Eşti o luptătoare, nu mămică. 

Aproape că m-am înecat, rănită. 

— Nu pot fi amândouă? Crezi că sunt o mămică 
ratată? De ce, pentru că nu sunt destul de feminină, 
de-asta? 

Mă aprinsesem de-a binelea, toate tensiunile zilei 
fierbând acum în mine. 

— Nu-s ca fata roşcată, lipită de tine cu super- 
glue? 

Mi-am ridicat mâinile, şi, fără să mă gândesc, l-am 
împins pe Fang cât colo. 


Din moment ce era vorba de Fang, n-a primit asta 
ca un gentleman. Imediat m-a împins şi el, aproape 
lovindu-mă de perete. Eram ofticată, nu numai 
pentru că-mi atacam cel mai bun prieten, dar şi 
pentru că lăsasem impresia că sunt o _ idioată 
geloasă. Ceea ce nu eram. Nici pe departe. 

Am rămas acolo, respirând accelerat, simţindu-mi 
obrajii arzând de umilinţă şi nervi. Pumnii mi se 
strângeau şi se deschideau, iar eu voiam să dispar. 

l-am simţit ochii întunecaţi cercetându-mă, şi-am 
aşteptat să înceapă să mă tachineze pentru iritarea 
mea faţă de Minunăţia-de-Roşcată. S-a apropiat de 
mine până când faţa lui a ajuns la câţiva centimetri 
de a mea. In mai toată existenţa noastră am fost cam 
de aceeaşi înălţime, însă în ultimii doi ani m-a 
depăşit. Acum ochii mei erau la acelaşi nivel cu 
umerii lui. 

— Eşti destul de feminină, a rostit el încet. Din 
câte-mi amintesc. 

M-a cuprins un nou val de jenă, se referea la 
momentul când îl sărutasem pe plajă, cu săptămâni 
în urmă. Fetele se aruncau la gâtului lui din toate 
părţile, nu? 

Am scrâşnit din dinţi, fără să spun nimic. 

— Şi-ai fost şi o mămică grozavă. Insă n-ai decât 
pai-sprezece ani, şi n-ar trebui să fii mămică. Mai 
aşteaptă vreo zece ani, aşa ceva. 

S-a îndepărtat de mine, atingându-mi umărul, în 
vreme ce eu am rămas acolo, ţeapănă. Voia să spună 
că o să fiu o mamă adevărată, cu propriii mei copii. 
Fără nicio îndoială, consideram stolul ca fiind propriii 
mei copii, dar Fang se referise la copiii făcuţi de 
mine. Aşa cum spusese şi Vocea mai înainte. 

In acel moment, n-am putut decât să-mi urăsc 
viaţa într-un mod cu totul nou şi înviorător. 

— Apropo! a strigat Fang de la capătul holului. Am 
început un blog. Folosesc computerele din şcoală. 
Incălcând toate regulile, bineînţeles. Blogul lui Fang. 


A chicotit, aşa cum numai Fang putea. 
— Uită-te peste el, când poţi... mămico. 


58 


Era rece în această seară, dar noua Max nici măcar 
nu Ssim-ţea. Se retrase înapoi pe creanga ei, cu 
spatele lipit de coaja zgrunţuroasă a copacului. 
Binoclul atârna greu de cureaua de la gât. Ridicându- 
şi genunchii, se cuprinse cu mâinile, simțind o 
lacrimă caldă prelingându-i-se din ochi şi rosto- 
golindu-se pe obraz. N-o scăpa din ochi pe cealaltă 
Max, privind-o şi învățând. Dar era greu. Era dureros. 

— Oh, Max, şopti ea, văzând-o pe cealaltă departe, 
prin fereastra casei lui Anne. Ştiu cum te simţi. Tu şi 
cu mine suntem mereu singure, indiferent câţi 
oameni se află în jur. 


59 


La şcoală, în dimineaţa următoare, am fost 
întâmpinați de mai multe autocare mari, turistice, 
care ocupau, practic, întreaga parcare. Am văzut-o şi 
pe noua mea prietenă, J.J., iar ea mi-a făcut semn cu 
mâna şi-a venit la mine, în vreme ce restul stolului 
se împrăştia prin mulţime. 

— Este o acţiune specială, a zis J.J. veselă. O 
excursie. 

— Ce excursie? 

Mi-am imaginat cum ne răspândeam pe câmpii, 
cântând nu ştiu ce. 

— Da, o excursie. Toată şcoala pleacă în vizită la 
Casa Albă, căminul preşedintelui nostru. Ceea ce 
înseamnă că nu facem ore, nu ţinem cursuri, şi, 
probabil, nu primim teme pentru casă. 

l-am zâmbit lui J.J. îmi plăcea stilul ei. Nu era deloc 
îm-bâcsită şi rigidă. Nu lua lucrurile foarte în serios, 
aşa cum făceam eu, de exemplu. 

— Păi, atunci, am zis, excursie să fie. 


— Clasa noastră-i aici, a zis o voce de fată. 

Iggy s-a  încruntat. Era concentrat asupra 
zgomotelor, ascultând cum bocancii lui Fang 
scrâşneau pe trotuar. O clipă era acolo, pentru ca în 
următoarea, Iggy să fie în-conjurat de o mare de voci 
pe care nu le mai putea clasifica. O mănă îl atinse cu 
blândeţe pe braţ. 

— Clasa noastră este aici, a repetat vocea, şi ela 
recu-noscut-o. 

Fata asta se afla la doi metri şi jumătate distanţă 
de el, înspre nord-est, în clasa lor. 

Iggy se simţea stânjenit, să stea acolo ca un 
imbecil orb, fără să ştie încotro s-o apuce. 

— Profesoara noastră ne-a schimbat direcţia de 


mers, flră niciun avertisment, i-a explicat fata. 

Îşi aminti că numele ei era Tess. 

— Oh, a murmurat Iggy. 

Se îndreptă spre direcţia în care-l îndruma ea, 
discret. 

— Mulţumesc. 

— Nicio problemă, a zis Tess cu voioşie. Ştii, am 
fost atât de bucuroasă că te-au pus în clasa noastră. 
Acum n-am să mai ies atât de mult în evidenţă. 

Pentru că eşti o ciudăţenie de mutant orb? se 
gândi Iggy nedumerit. 

— Ştii, sunt înaltă pentru vârsta mea, la fel ca tine. 
Oa-menii tot spun: „Oh, fii bucuroasă de asta, poţi 
deveni ju-cătoare de baschet sau manechin sau 
altceva deosebit.” Însă când ai paisprezece ani, eşti 
fată, şi ai aproape un metru optzeci înălţime, totul se 
cam nasoleşte, încheie ea. Dar acum nu mai sunt 
singură. Ne potrivim. 

Iggy râse şi apoi auzi pasul lui Fang, îl simţi pe 
Fang de abia atingându-i haina, comunicându-i astfel 
unde era. 

— Tess? a strigat profesoara. 

— Trebuie să plec, şefă de clasă şi toate cele, a 
spus Tess. Te caut mai târziu, când o să mergem pe 
jos, OK? 

— OK, a zis Iggy, simțindu-se ameţit. 

Auzi paşii uşori ai lui Tess îndepărtându-se în 
grabă. Ce se mai întâmplase acum? Se simţea de 
parcă fusese lovit de un camion. 

— Le cam faci praf, malacule, a spus Fang. 


— Desigur, sunt mult prea multe de văzut şi de făcut 
la Washington, DC, ca să le putem acoperi pe toate 
astăzi, a spus una dintre profesoare, aşezată în 
partea din faţă a au-tocarului. 

Ridică tonul, ca să se poată face înţeleasă peste 
zgomotul motorului: 

— În această dimineaţă, vom vizita Capitoliul şi 


vom vedea unde se reunesc Camera Reprezentanţilor 
şi Senatul Apoi, vom petrece jumătate de oră la 
Memorialul Veteranilor din Vietnam!, vom vedea 
Zidul. După prânz, mergem la Casa Albă. 

Colega care stătea lângă Angel, Caralyn, exclamă 
şi părea entuziasmată. 

— De-abia aştept să văd Casa Albă, a zis Angel, iar 
Caralyn a dat din cap. 

— Aş vrea să fi mers la Muzeul de Istorie Naturală a 
spus Caralyn. Ai fost acolo? 

— Inî. 

E chiar cool. Are schelete de dinozaur şi o balenă 
uriaşă, împăiată, atârnată de tavan, şi meteoriți şi 
diamante. 

— Sună cool, a zis Angel. 

Poate că ar trebui s-o roage pe Anne să-i ducă 
acolo. Poate că ar trebui s-o facă pe profesoară să se 
gândească să se abată pe-acolo cu grupul chiar azi. 
Nu, mai bine nu. Dacă află Max, se va înfuria 
groaznic. Angel o bătu uşor cu palma pe Celeste, o 
băgă în betelia fustei ei cadrilate, de şcoală, şi se 
decise să se ţină doar de program. Deocamdată. 


1 Monument naţional aflat la Washington, care-i cinsteşte pe 


militarii din forţele armate ale SUA decedați în luptele din războiul din 
Vietnam; într-o secţiune a sa, Zidul, pe lespezi de granit negru, şlefuit, 
sunt gravate numele tuturor militarilor americani morţi în acest 
conflict. 


60 


Dacă ajungi, vreodată, să ai nevoie de bărbaţi albi, 
de vâr-stă mijlocie, intră doar în clădirea Capitoliului. 
Nu atât în Camera Reprezentanţilor, unde este mai 
multă culoare şi varietate, dar la Senat... Doamne! 
Da, hai să punem şi mai mult testosteron să conducă 
ţara. 

În clădirea Capitoliului am privit un film scurt 
despre Părinţii Fondatori şi despre cum au încercat 
ei să creeze un sistem perfect de guvernare. Păreau 
ai naibii de sinceri, cu acea întreagă „uniune 
perfectă” şi chestia cu „toţi oamenii au fost creaţi 
egali”. Desigur, cu excepţia celor pe care-i de-ţineau 
ca proprietate, prin gospodărie. Să nu-i strice tot fa- 
sonul. 

Dar în pofida acestor lucruri, ascultarea cuvintelor 
lor, vederea Constituţiei, înţelegerea întregii istorii a 
ceea ce încercau să facă, ei bine, ce-i al lor, e al lor. 
Ei chiar încer-cau să construiască ceva bun şi corect. 
Ceva ce nicio altă ţară înainte sau de atunci încoace 
n-a mai încercat. 

Mai pe scurt: Democraţia are întreaga mea 
apreciere. 

Zidul Vietnamului a fost îngrozitor. Un monolit 
uriaş din granit negru, şlefuit, acoperit cu numele 
celor care au murit într-un război. Foarte deprimant. 
Am văzut că Nudge a făcut greşeala de a atinge 
Zidul. Aproape că s-a îndoit în două; abilitatea ei de 
a simţi oameni şi emoţii, prin intermediul vibraţiilor 
remanente, trebuie să fi avut efecte năucitoare aici. 
Două dintre prietenele ei noi au cuprins-o cu braţele, 
şi-am văzut-o pe una cum scoate o batistă. Am să 
discut cu ea despre asta mai târziu. 

Şi apoi Casa Albă. 

Ei bine, este o hacienda! mare, arătoasă, dacă mă 
întrebi pe mine. Nu-i un castel. Nu-i atât de plină de 


1 Fermă (în America Latină) (lb. spaniolă). 


brizbizuri ca Taj Mahal-ul? sau Graceland?. Însă 
mucho impresionantă. 

Ştii, fiind la Casa Albă - înconjurată de sisteme de 
se-curitate invizibile, ultimul răcnet, precum şi de 
agenţi foarte vizibili, înarmaţi - m-am simţit mai în 
siguranţă decât am fost de un car de ani. Dacă voia 
cineva să se repeadă la noi, mai întâi trebuia să 
treacă de securitatea Casei Albe. Ceea ce-mi 
convenea de minune. 

Am văzut colecţia de încăperi din seria „Papagal” 
(Roşie, Albastră, Verde), precum şi „ienorma” Sală 
de Banchete Oficiale. Biblioteca era înghesuită, aşa 
cum sunt toate. Există o încăpere întreagă numai 
pentru serviciile de porțelan prezidenţiale, fapt pe 
care l-am considerat foarte amuzant. Ce mai urma? 
Cămara prezidenţială? 

După o vreme, chiar şi în culori diferite, camerele 
au în-ceput să se cam amestece: mobilă veche, 
format mic, dra-perii dichisite, portrete celebre, cu 
oameni celebri, pe care-i recunoşteam uneori. Când 
m-am gândit la întreaga istorie derulată chiar pe 
locul unde mă aflam, aproape că m-au trecut fiorii. 
Sau poate că era aerul condiţionat, inadecvat reglat. 

M-am distrat la nebunie: iată-mă, Maximum Ride în 
persoană, într-o excursie şcolară. Adică, nu era de-a 
dreptul ciudat? Această ultimă săptămână a fost 
prima mea pe-rioadă de şcoală din viaţa mea. Am 
crescut într-o cuşcă pentru câini. Aveam aripi bizare. 
Dar iată-mă, amestecându-mă printre cei mai buni 
dintre ei, interacţionând elegant cu ceilalţi. Uneori, 
doar îmi imprim băţoşenia din mine. 

În cele din urmă, ghidul ne-a adunat pe toţi în 
centrul pentru vizitatori. 

— Hai, mai avem zece minute să cumpărăm 
suveniruri, a spus J.J. pornind spre o vitrină. 

N-aveam pentru cine să cumpăr suveniruri. Nu 


1 Monument magnific din oraşul Agra, India. 
2 Casa-muzeu a lui Elvis Presley, din Memphis, Tennessee. 


putem aduna lucruri. Ne-ar îngreuna prea mult. l-am 
văzut pe Nudge şi Gazzy răsfoind nişte albume. 

— N-a fost grozav? a întrebat Nudge entuziasmată. 
Nici nu-mi vine să cred că ne aflăm la Casa Albă! 
Vreau să fiu preşedinte, într-o bună zi. 

— Eu am să fiu vicepreşedinte, s-a oferit Gasman. 

— Fraţilor, voi doi aţi fi extraordinari, am comentat 
din politeţe. 

Da, ar putea conduce o campanie pentru Partidul 
Mu-tanţilor, pe o platformă de ciudăţenii ale naturii. 
N-ai fi nicio problemă. Sunt convinsă că America este 
pregătită şi pentru aşa ceva. 

M-am uitat prin jur şi l-am văzut pe Fang. 
Minunăţia-de-Roşcată gravita în apropierea lui, 
bineînţeles, şi m-a iritat până peste poate. Cum 
putea s-o suporte, cu zâmbetele şi toate figurile ei? 
N-am priceput. De asemenea, l-am văzut pe lggy 
vorbind cu o fată, ea mângâia nişte eşarfe din 
mătase, cu emblema Departamentului de Stat şi 
râdea împreună cu el. Speram să fie drăguță. Şi că 
nu era vreun Eliminator. 

Dar pe unde era adorabila şi înspăimântătoarea 
Angel? Am cercetat mulţimea. În afara grupului de la 
şcoala noastră mai erau tot felul de turişti disparaţi, 
încă un grup, şi... nici urmă de Angel. Niciunde. 
Fetiţa asta avea sigur talentul de a dispărea. 

— Nudge, unde-i Angel? 

Nudge se uită de jur împrejur. 

— N-o văd. N-o fi la toaletă? 

Deja mă îndreptam spre Fang. 

— Scuză-mă, am spus înţepată, întrerupând-o pe 
Mi-nunăţia-de-Roşcată din adoraţia ei. N-o văd pe 
An... Ariel. 

Fang scrută mulţimea. Minunăţia-de-Roşcată îmi 
zâmbi. 

— Eşti sora lui Nick, nu? 

Vă rog, să mă salveze careva. 

— Inî. 


Fang s-a întors spre mine. 

— Mă duc s-o caut. 

M-am luat după el, îndreptându-mă spre intrarea 
pe unde venisem cu toţii. Asta era tot ce aveam 
nevoie. Încercam să ne amestecăm cu ceilalţi, nu să 
ieşim în evidenţă, iar ea s-a dus şi s-a rătăcit prin 
afurisita de Casă Albă. Loc unde, dacă te pierdeai, se 
crea o oarecare agitaţie. N-ar trebui s-o întreb pe 
profesoara ei? Să alertez vreun agent de pază? Poate 
că nu făcuse decât să se rătăcească, ori poate fusese 
răpită de Eliminatori. larăşi. Mai mare hazul de 
sentimentul meu de siguranţă. La naiba cu el. 

În această încăpere erau trei intrări, câte un paznic 
la fiecare. De unde să începem? 

Apoi, un val de agitaţie s-a răspândit prin mulţime, 
un murmur uşor de voci. Eram mai înaltă decât 
majoritatea copiilor, şi-am scrutat repede feţele pe 
care le puteam vedea. Mulțimea s-a despărţit în 
două, iar Angel venea spre mine cu un mic zâmbet 
pe faţă. Celeste îi atârna de o mână şi am remarcat, 
total aiurea, că ursuleţul acela trebuia spălat, şi asta 
cât mai repede. 

Apoi am văzut cine-o ţinea pe Angel de cealaltă 
mână. 

Preşedintele. Sau o sosie extraordinară. 

Am rămas cu gura căscată, holbându-mă la ei. Mai 
mulţi bărbaţi în costume negre, cu căşti în urechi, s- 
au răspândit în încăpere având un aer alarmat. 

— Bună, Max, mi-a zis Angel. M-am pierdut. Domnul 
Danning m-a adus înapoi. 

— Bună...  ăăă... Ariel, am răspuns  pierită, 
cercetându-i faţa. 

Am aruncat o privire spre preşedinte. Arăta atât 
de plin de energie, mai ceva ca la televizor. 

— Ăăă... mulţumesc. Sir. 

Mi-a oferit un zâmbet cald. 

— Nicio problemă, domnişoară. Sora ta ştia că vei fi 
în-grijorată. Ai lângă tine o fetiţă remarcabilă. 


Da? Adică, din cauza aripilor? Sau este partea cu 
infiltrarea minţii? Oh, Doamne, aveam acum un 
sentiment destul de neplăcut despre asta. Am 
studiat-o pe Angel, dar ca de obicei, arăta atât de 
inocentă, cu ochii ei mari. Nu că asta ar fi însemnat 
vreodată ceva. 

— Da, cu siguranţă aşa este, am spus. Mulţumesc 
că aţi găsit-o şi aţi adus-o înapoi. 

Profesoara lui Angel se depăşi pe sine, strângând 
mâna preşedintelui şi mulţumindu-i şi cerându-şi 
scuze în acelaşi timp. 

— Cu plăcere. 

Preşedinţele, preşedintele adevărat al Statelor 
Unite, se aplecă şi-i zâmbi lui Angel. 

— Să ai grijă acum, a zis el. Să nu te mai rătăceşti. 

— N-am să mă răâtăcesc, a răspuns Angel. 
Mulţumesc că m-aţi găsit. 

Îi mângâie buclele blonde, zburlindu-le, apoi făcu 
un semn către mulţime înainte de a se întoarce şi a 
ieşi din centrul pentru vizitatori. Bărbaţii în costume 
negre se precipitară după el, ca nişte furnici într-un 
concurs de viteză. 

Ochii tuturor celor din încăpere erau îndreptaţi 
asupra noastră. Am îngenuncheat pentru a fi la 
nivelul lui Angel, şi i-am vorbit zâmbind crispat: 

— Nu-mi vine să cred că s-a întâmplat aşa ceva, am 
spus. Eşti bine? 

Angel a dat din cap. 

— Mi-a fost frică, pen' că m-am uitat în jur şi 
întreaga mea clasă plecase. Aşa că m-am dus într-o 
sală, apoi în alta, şi atunci a dat preşedintele de 
mine. Dar nu s-a întâmplat nimic ciudat. Niciunul 
dintre tipii aceia nu s-a transformat în Eliminator sau 
aşa ceva. 

Acum doar stai pe-aproape. Nu vreau să te mai pierzi 
încă o dată. 

— OK, Max, a rostit Angel solemnă, luându-mă de 


mână. 

Nu voiam nici să se apuce să se joace cu mintea 
liderului lumii libere, ca şi cu o păpuşă, dar discuţia 
despre asta aveam de gând s-o port cu ea ceva mai 
târziu. 


61 
— Măreşte. 

Jeb se aplecă mai mult spre monitorul alb-negru. 

Ari dădu banda video înapoi şi mări imaginea. Se 
uita din nou cum mulţimea din centrul pentru 
vizitatori se văluri la unison ca un banc de peşti. Din 
nou, în colţul din stânga sus al imaginii, apăru chipul 
zâmbitor al preşedintelui. Ari se concentră asupra lui 
şi a copilei blonde de lângă el. 

Jeb examină concentrat ecranul, atingând sticla, ca 
şi cum ar fi putut atinge chiar persoanele propriu- 
zise. Ari privi cum ochii lui Jeb se concentrau asupra 
lui Angel, Max, preşedinte. | se strânse stomacul. 
Oare ce l-ar determina pe Jeb să-l privească şi pe el 
aşa? Nu-i păsase niciodată de Ari pe vremea când era 
un copil obişnuit. Apoi, Ari a fost transformat într-un 
mutant ciudat, la fel ca şi copiii-păsări. Şi totuşi, 
propriul său tată nu avea timp pentru el, niciun 
interes pentru el. Oare ce i-ar trebui? Nici măcar 
moartea nu ajutase, ceea ce, să admitem asta, era 
cartea cea mare a majorităţii oamenilor. 

Venise timpul. Era deja târziu. Era vremea să-i 
distrugă pe aceşti ciudaţi. Când vor fi complet 
lichidaţi, doar nişte note de subsol prin lucrările 
ştiinţifice, abia atunci Jeb îşi va da seama cât era de 
important Ari. 

Privi cum ochii lui Max se căscau pe ecran. Cu 
hainele acelea pe ei, nici n-ai fi putut spune că aceşti 
copii erau nişte ciudăţenii de mutanţi. Ari ştia prea 
bine că şi el era destul de uşor de depistat. Aripile 
sale modernizate erau prea mari pentru a putea fi 
pliate perfect pe spate. Pielea-i era aspră, din cauza 
transformărilor repetate. lar în privinţa trăsăturilor 
sale, Ari n-ar fi putut pune mâna în foc, dar era ceva 
ciudat cu ele, poate faptul că faţa lui de copil de 


şapte ani era întinsă pentru a se potrivi unui 
Eliminator de dimensiunile unui bărbat. 

Max îi zâmbea tensionată preşedintelui. Chiar şi pe 
un mic ecran alb-negru, era fascinantă. lInaltă, 
subţire, cu părul în şuviţe nisipii. Ştia că sub haina 
ei, braţele-i erau teribile, puternice. Incă mai simţea 
vânătaia de la ultima ei lovitură de bocanc în coaste. 
Se încruntă. 

Şi mai era şi tatăl lui, care privea ecranul de parcă 
s-ar fi uitat la cina de Thanksgiving!. De parcă ei 
erau copiii lui, nu Ari. Ca şi cum ar fi fost mândru de 
ei şi i-ar fi vrut înapoi. 

Însă el n-avea de gând să-i readucă. Niciodată. Ari 
avea intenţia să rezolve asta. Au fost puse la cale 
nişte planuri, Roţile s-au pus în mişcare. La început, 
Jeb se va înfuria. Dar se va calma el. 

Ari îşi acoperi gura pentru a-şi ascunde zâmbetul. 


1 Ziua Recunoştinţei (a patra joi din noiembrie), zi de sărbătoare 
religioasă în SUA şi Canada (în cea de-a doua luni din octombrie), când 
se petrece în familie şi se aduc mulţumiri Domnului. 


62 
— Max? 

Mi-am ridicat privirile, şi am văzut-o pe Nudge 
stând în pragul uşii, bâţâindu-se de pe un picior pe 
celălalt plină de nerăbdare. 

— Da? 

— Cred că ştiu care-i codul secret. 

— Spune-ne, am zis, odată ce ne adunasem cu toţii 
în camera ei. 

— Cred că provine dintr-o carte, a rostit ea. Adică, 
da, ar putea fi vreun cod generat de computere, iar 
în acest caz nu-l vom sparge niciodată. Dar cred că 
vor ei să-l spargem, vor ca tu să-l spargi, ca parte 
din testele tale. 

— Mda. Cred că voi pica acest test special. 

— Nu încă, a spus Nudge. Mai sunt vreo două 
chestii pe care nu le-am încercat. Cum ar fi dacă 
toate cifrele sunt legate de o anume carte. 

— Care carte? a întrebat Iggy. 

— Una mare, cu multe cuvinte. O carte care nu ţi-ar 
fi greu s-o găseşti, a spus Nudge. Una aflată la tot 
pasul pe care o au mulţi oameni. 

— Codul lui Da Vinci? a sugerat Gasman. 

Iggy afişă o expresie îndurerată. i 

— Nu. Ceva ca Biblia, nărodule. E peste tot. in 
hoteluri, în casele oamenilor, în şcoli. E ceva ce Max 
ar putea găsi cu uşurinţă. Nu-i aşa, Nudge? 

— Da, a zis Nudge. 

— Nu pricep, a anunţat Angel. 

— Avem acolo şiruri de numere, da? a continuat 
Nudge. Ar fi ceva similar cu ce-a făcut Fang cu 
hărţile. Însă acum, un număr înseamnă cartea, un 
altul este un capitol, un altul este un verset, un altul 
ar fi un cuvânt din acel verset. Apoi iei toate aceste 
cuvinte şi vezi ce iese din ele. 


— Hm, am zis căzând pe gânduri. Avem vreo Biblie 
pe aici? 

Nudge se aplecă şi scoase un tom gros. 

— Anne are una. Am împrumutat-o. încerc să-mi 
întăresc relaţia mea cu Dumnezeu. 

Patru ore mai târziu, creierul îmi fierbea. Anne i-a 
trimis pe cei mici la culcare. Iggy, Fang şi cu mine 
încă mai încercam să facem cifrele acelea ciudate să 
funcţioneze îm-preună cu Biblia. Dar, indiferent cum 
procedam, nu ieşea nimic. 

— Poate că-i o versiune necorespunzătoare a 
Bibliei, a zis Fang obosit. Sunt mai multe versiuni. 

— Asta-i cea autorizată, a rostit Iggy, frecându-şi 
fruntea. Cea mai răspândită din America. 

— Şi ce avem până acum? 

— Mi-am mişcat umerii şi mi-am rotit capul dintr-o 
parte în alta. 

Fang şi-a consultat notițele. = 

— Tu. Asupra. Postire. Întreg. Întotdeauna. Saul. 
Locui. Fruct. Suferință. Făcut. Încântare. Locui, 
iarăşi. 

M-am încruntat, clătind frustrată din cap. 

— Nimic. Niciun tipar, niciun înţeles. Biblia a fost o 
idee măreaţă, dar poate că nu procedăm noi bine. 

— Aşadar, am impresia că ne vom lua rămas-bun de 
la omenire, a spus Fang după un moment de tăcere. 

l-am aruncat o privire. 

— Ce distractiv. Eşti chiar înțeleptul înţelepţilor. 

Scoase o foarte vagă urmă de zâmbet îngâmfat. 

— Doamnelor le place. 

Iggy a izbucnit în râs, dar eu m-am holbat doar la 
Fang, uluită. Cum putea glumi pe o asemenea temă? 
Uneori, mă simţeam de parcă nu-l mai recunoşteam 
deloc. M-am ridi-cat, lăsând ca paginile mele să cadă 
la podea. 

— Sunt frântă. Ne vedem dimineaţă. 

Am luat-o din loc şi-am plecat fără să le mai arunc 
nicio privire, niciunuia dintre ei. 


— Presupun că nu te-ai uitat încă pe blogul meu, 
nu? strigat Fang din urmă. 

Nu m-am mai ostenit să răspund. ..că mă uitasem. 
Şi era calitate. Băiatul ăsta avea ceva poetic în el. 


63 


— Cool, zise Gasman. Mă bucur că am dat de tine. 

Erau înconjurați de o zarvă amestecată de voci, în 
vreme ce copiii din jurul lor schimbau sălile de clasă. 
Era înainte de prânz, iar Iggy se îndrepta spre 
bibliotecă atunci când Gazzy l-a atins pe braţ. 

Iggy dădu din cap. 

— Va trebui să ne amintim că avem recreaţia în 
acelaşi timp în... ce zi e astăzi? 

Vocile din jurul lor se răriră şi începură să dispară, 
când el şi Gazzy trecură de un colţ. 

— Vineri. Hai, să verificăm asta. 

Iggy îl auzi pe Gazzy deschizând o uşă. Din sunetul 
ecoului, ştia că se aflau înaintea unui spaţiu vast, 
care se adâncea. 

— Ce-i asta, pivniţa? 

— Da. De-abia aşteptam s-o explorez puţin. 

— Cool. 

Gazzy atinse dosul palmei lui Iggy, iar iggy se 
concentră asupra sunetelor reflectate, aproape 
imperceptibil, în jurul său. La capătul scărilor, 
curenţii de aer şi sunetele infinitezimale îi 
dezvăluiau că se aflau într-un spaţiu larg, relativ gol. 

— Cum este aici? spuse, coborându-şi glasul. 

— Vast, zise Gazzy. Pivniţos, ca să zic aşa. Există 
nişte uşi. Hai să vedem ce-i în spatele lor. 

Iggy auzi cum Gasman răsuceşte o clanţă şi simţi 
adierea când uşa se deschise spre ei. 

- Hm, proviziile şcolii, spuse Gasman, deplasându- 
se câţiva paşi. 

Se opri, iar Iggy auzi deschizându-se o altă uşă. 

- Echipament sportiv. 

— Ceva interesant? 

— Totu-i mult prea mare ca să fie cărat sau ascuns 
Numai dacă ne umplem rucsacurile cu lucruri. 


- Notează asta, zise Iggy. 

— Corect. 

Mâna lui Iggy ţâşni şi atinse umărul lui Gazzy. 
Duse un deget pe buze şi ascultă intens. Da: zgomot 
de paşi. 

- Coboară cineva, spuse el într-o şoaptă de-abia 
auzită. 

Gazzy îl apucă de mânecă şi păşiră grăbiţi şi fără 
niciun zgomot câţiva metri de-a lungul coridorului. 
Se deschise o altă uşă, iar Gasman îl trase pe Iggy 
înăuntru şi-o închise în urma lor cu un clic uşor. 

- Unde ne aflăm? şopti Iggy. 

- Pare să fie un fel de arhivă, răspunse Gazzy. Hai 
să ne ascundem după nişte dulapuri, în caz de 
nevoie. 

lggy se luă după Gazzy până în capătul sălii, 
simțind că pe ambele părţi se aflau obiecte înalte. ÎI 
simţi pe Gazzy ghemuindu-se la podea şi se lăsă şi el 
jos, şi chiar atunci auziră voci răsunând din ce în ce 
mai tare. 

— Dar ce doriţi să fac, domnule Pruitt? întrebă o 
femeie, părând agitată. 

— Vreau să te asiguri că dosarele acelea dispar, 
spuse directorul pe un ton zeflemitor, oribil. Nu le 
putem distruge, dar nici nu ne permitem să lăsăm să 
fie găsite. E ceva ce nu înţelegi? 

— Nu, nu, dar..., spuse femeia. 

— Niciun dar! se răsti directorul. În mod sigur poţi 
să te descurci cu această însărcinare simplă, 
domnişoară Cox. Pune dosarele acolo unde le poţi 
găsi dumneata, însă nimeni altcineva. Sau e prea 
mult pentru tine? 

Iggy clătină din cap. Directorul era un nemernic 
total. Il ura. Cineva trebuia să-i dea o lecţie. 

— Nu, răspunse femeia, părând resemnată. Pot s-o 
fac. 

— Atunci e foarte bine. 

Iggy îl auzi pe director întorcându-se şi plecând, 


iar domnişoara Cox oftă chiar lângă camera arhivei. 
Apoi uşa se deschise. Iggy auzi bâăzâitul uşor şi 
intermitent al lămpii fluorescente aprinzându-se sus. 
II simţea pe Gazzy, încordat, în apropierea sa. 

Fu deschis un sertar metalic. Hârtii răscolite. O 
Sertarul închis. Haide, pleacă, se gândi Iggy. Dar 
în loc de asta, paşii se apropiară şi mai mult, în 
direcţia lor. Nu, întoarce-te şi pleacă o îndemnă 4 
Iggy, mental. Dacă ar putea exercita con-trolul 
minții, aşa cum făcea Angel. Lângă el, Gazzy îşi 
ținea respirația, fără să scoată niciun sunet. Dacă-i 
găsea, va fi foarte rău. 

Lumina se stinse. Zgomotul paşilor părăsi 
încăperea, iar uşa se închise la loc. Gasman respiră, 
în sfârşit, uşurat. 

— A fost cât pe ce, şopti el, iar Iggy dădu din cap, 
cu gura uscată. S-o ştergem. 

Erau aproape de scări, când uşa din capătul 
scărilor se deschise. Incremeniră amândoi, cu Iggy 
străduindu-se să audă ce se întâmplă. In clipa 
următoare, auziră voci care veneau din capătul 
celălalt al sălii. Erau prinşi ca în cap-cană, cu oameni 
venind din ambele părţi. 

— La naiba! şopti Gazzy. 

— Ai luat chestia? întrebă Iggy încordat. 

— Da, dar Max zicea... 

— Vom fi prinşi, i-o tăie Iggy. la chestia! 


64 


— Ok, acum chiar că mă îngrozeşti, i-am spus lui 
Nudge. 

Ne aflam în biblioteca şcolii şi era ca şi cum ar fi 
fost în stare să extragă practic informaţii din osmoza 
computerelor. Nici măcar nu aveam nevoie de 
ajutorul domnului Lazzara, bibliotecarul. Prima dată, 
ne-am dus la blogul lui Fang şi am remarcat că 
actualiza zilnic materialul, punctele sale de vedere 
legate de ce se petrecuse până în prezent. Acum 
adăuga şi desene. Apoi, Nudge s-a apucat să caute 
mai multe menționări ale numelui Ter Borcht, şi, de 
asemenea, orice informaţii despre dispariţia de 
bebeluşi în anii naşterii noastre. N-am putut 
concentra căutările la nivel de luni, dar de ani eram 
destul de siguri. 

— OK, acum paisprezece ani, a spus Nudge, 
concen-trându-se asupra ecranului. S-ar putea să 
avem cel mai mare noroc cu asta, pentru că sunteţi 
trei. 

Derulă imaginea în jos. 

— Să nu cumva însă să fi fost vreunul dintre voi 
născut în toamna unui an şi ceilalţi în primăvara 
anului următor. Dar în general, cred că... 

— Este în legătură cu şcoala? 

Vocea îngheţată, încărcată de ură, tremurând de o 
furie cu greu stăpânită, nu putea aparţine decât... 
vânătorului de capete. 

- Căutăm articole de ziar, a rostit Nudge 
nevinovată. Pentru ora de Educaţie civică. 

Draga de ea. Capabilă să mintă dintr-un foc. 

- Chiar aşa? 

Domnul Pruitt rânji, arcuindu-şi buza. 

- Mai precis, care parte din curriculum... 

Buuum. 

întreaga bibliotecă s-a zguduit uşor. Domnul Pruitt 


şi cu mine ne-am uitat unul la altul surprinşi, apoi 
sprâncenele lui stufoase s-au unit. În clipa 
următoare, alarmele de incendiu din şcoală au 
început să sune, făcându-ne să sărim în picioare. 

Pentru un moment, am rămas pe loc, prea uluiţi ca 
să reacţionăm. Apoi, de deasupra s-a auzit un şuierat 
puternic. M-am uitat, brusc, în sus, chiar la timp ca 
să văd sistemul central de stingere a incendiilor 
declanşându-se şi împroşcându-ne cu apă rece ca 
gheaţa. 

— Poftim? a răcnit domnul Pruitt. Ce înseamnă 
asta? 

Părerea mea era că Iggy şi Gasman tocmai 
ţâşniseră în capul listei mele cu „în mare necaz”, dar 
n-am spus nimic. 

Toată lumea s-a repezit la uşi, ţipând şi 
împingându-se. 

Domnul Lazzara şi-a făcut palmele pâlnie la gură. 

— În ordine, vă rog! Ca la exerciţiile în caz de 
incendiu! Copii! 

Domnul Pruitt a năvălit spre uşi, măturându-i, 
practic pe copii din calea lui în străduinţa lui de a 
scăpa de aspersoare. 

Nudge rânji spre mine, cu apa scurgându-i-se din 
părul buclat. 

— Nici n-am ştiut că şcoala poate fi atât de 
distractivă, a constatat ea. 


65 


— Sunt motive de exmatriculare! a ţipat domnul 
Pruitt, cu venele de pe frunte gata să-i plesnească. 

ÎI priveam cu interes, calculând probabilitatea de 
a-l vedea prăbuşindu-se în urma unui atac de inimă 
în următoarele cinci minute. Chiar acum părea că are 
cam 60-65 la sută şanse. 

Stăteam toţi şase, uzi leoarcă, în biroul său, la 
jumătate de oră după plecarea ultimei maşini de 
pompieri. Pruitt insistase să ne vadă pe toţi odată. 
Eram îngheţaţi şi fleşcăiţi şi nu voiam decât să ne 
cărăm acasă. 

Dar nuuuuu. 

Întâi şi-ntâi, a trebuit să-l auzim pe vânătorul de 
capete făcându-ne observaţii. Dar în mod sigur, a fi 
scuturaţi de cineva atât de oribil precum vânătorul 
de capete era floare la ureche pe lângă, să zicem, un 
grup de Eliminatori care în-cercau să te ucidă. Dar 
tot rămânea duşmanul după-amiezii tihnite, asta era 
cert. 

- Bomba puturoasă ar fi fost un motiv suficient! a 
strigat domnul Pruitt. Însă, din prostie, v-am acordat 
o a doua şansă! Nu sunteţi altceva decât o gaşcă de 
şobolani de stradă! Paraziţi! 

Eram impresionată. Paraziti era un cuvânt nou 
pentru mine, şi-am fost făcută în toate felurile, de la 
arogantă, la zeloasă. 

Domnul Pruitt s-a oprit ca să-şi tragă răsuflarea, 
iar eu am profitat de ocazie. 

— Nu fraţii mei au făcut bomba puturoasă! N-aţi 
putut dovedi asta niciodată. Acum ne acuzaţi din 
nou, fără nicio probă! Cât de... cât de neamerican! 

Am crezut că vânătorului de capete îi va plesni o 
arteră. În loc de asta, s-a întins brusc şi l-a înşfăcat 
pe Gasman de mâini, ridicându-i-le în sus. Mi s-a 
făcut inima cât un purice când am văzut funigeii de 
pulbere neagră, imprimaţi în pielea lui când s-a 


declanşat bomba. 

— În afară de asta! am răcnit. 

Vânătorul de capete părea că se umflă de o nouă 
criză de nervi, dar, chiar în acel moment, un asistent 
o introduse pe Anne în birou. Nu degeaba lucra la 
FBI, cumva, a reuşit să-l calmeze pe vânătorul de 
capete şi ne-a mânat afară din birou, apoi în sedanul 
ei. 

Pe o distanţă de aproape un kilometru, în maşină a 
domnit tăcerea, dar apoi ne-a spus: 

— Aceasta a fost marea voastră şansă, copii, a 
început ea. Am avut mari speranţe... 

A mai zis şi altele, însă m-am decuplat, privind pe 
gea-mul meu culorile tot mai palide ale toamnei. Din 
când în când, cuvintele îmi răzbăteau prin minte: 
pedepsiți, probleme mari, dezamăgită, supărată, 
fără televizor. Şi-aşa mai departe. Niciunul dintre noi 
n-a scos un cuvânt. De ani de zile n-a mai trebuit să 
răspundem înaintea vreunui adult. N-aveam de gând 
să începem acum. 


66 


Ceea ce nu pricepuse Anne, era că numai cu câteva 
săptămâni în urmă dormeam prin tunelurile de 
metrou şi umblam după hrană. Aşa că a fi 
„pedepsiţi” şi a nu ne putea uita la televizor era, 
aproape, ceva lipsit de sens. 

— Încă mai avem toată casa la dispoziţie, a 
remarcat Nudge, în şoaptă. E plină de cărţi şi de 
jocuri şi de mâncare. 

- Totuşi, fără desert, comentă Total cu părere de 
rău. lar eu n-am făcut nimic. 

- Mda, fără desert, a repetat şi Gasman indignat. 

l-am aruncat o privire. 

- Şi a cui este vina, isteţule? Tu şi cu Iggy aţi dat-o 
în bară din nou. Pentru numele lui Dumnezeu, nu mai 
aduceţi explozibil în şcoală! 

— L-am auzit pe vânătorul de capete spunându-i 
domnişoarei Cox să ascundă nişte dosare, mi-a 
reamintit Gasman. Dacă le-am putea găsi, asta ne-ar 
oferi un avantaj asupra lui. 


Am oftat. 
— Ce-ar fi să stăm cu toţii cuminţi până plecăm? Nu 
ripostaţi , nu faceţi nimic altceva. Doar să ne 


petrecem în linişte timpul cât ne-a mai rămas aici. 

— Cât mai stăm pe-aici? Te-ai hotărât când vrei să 
pleci? a întrebat Angel. 

— Da, am răspuns sec. Acum două săptămâni. 

— N-am mai putea rămâne până la Thanksgiving? a 
în-trebat Nudge. N-am avut niciodată niciun fel de 
ospăț de Thanksgiving. Te rog. 

Am dat din cap fără chef. 

— Dacă nimeni n-o mai zbârceșşte, atunci va fi bine 
aşa. 

Am urcat la etaj şi m-am îndreptat spre camera 
mea. Când am trecut de uşa deschisă de la camera 


lui Anne, am auzit televizorul. Cuvintele copii 
dispăruţi mi-au atras atenţia, şi m-am oprit să ascult. 

— Da, recenta dispariţie a mai multor copii din 
regiune, le-a readus amintiri dureroase părinţilor 
care şi-au pierdut copiii, fie recent, fie acum ani de 
zile. Stăm acum de vorbă cu domnul şi doamna 
Griffiths, al căror unic fiu a fost răpit dintr-un spital 
local, chiar după naştere. 

Am încremenit. Griffiths era numele de familie al 
lui Iggy, aşa credeam noi. Mi-am amintit asta şi din 
hârtiile lizibile găsite la Institutul din New York, 
înainte să dispară. Însă în dosarul de la Institut scria 
că tatăl lui Iggy era mort. Aşa că, aceşti oameni nu 
puteau fi părinţii lui, sau ar fi putut? Fascinată, m-am 
furişat câţiva paşi mai în faţă, pentru a putea să mă 
uit la televizor, prin uşa întredeschisă. Am auzit-o pe 
Anne în baia ei, spălându-se pe dinţi. 

— Ai putea crede că, după paisprezece ani, îţi este 
mai uşor, spunea femeia cu tristeţe. Dar nu-i aşa. 
Este aceeaşi durere, tot timpul. 

Mi s-a oprit respiraţia în gâtlej. Paisprezece ani? 
Griffiths? Imaginea reporterului a dispărut, fiind 
înlocuită de cea a unui cuplu. 

Bărbatul o ţinea pe soţia sa cu mâna pe după 
umeri Amândoi păreau trişti. 

Încă ceva: femeia semăna perfect cu Iggy. 


67 
Fang mă privea cu atenţie, uitându-se printre 
şuviţele de păr care-i acopereau întotdeauna ochii. 

— Stăteau în faţa casei lor. Am văzut-o destul ca s- 
o re-cunosc, dacă va fi cazul, i-am spus repede, în 
şoaptă. 

Era târziu, şi toţi ceilalţi dormeau. Aşteptasem 
până acum să-i spun lui Fang ce-am văzut. 

— Numele lor este Griffiths. Copilul lor a dispărut 
acum paisprezece ani. lar femeia arată leit ca Iggy. 

Fang a clătinat încet din cap, căzând pe gânduri. 

— Nu-mi vine să cred că te-ai nimerit să vezi 
chestia asta. 

— Ştiu, dar cum ar putea fi o făcătură? Nu ni s-a 
permis să ne uităm la televizor astăzi. Cred că... cred 
că va trebui să verificăm. 

Fang a dat din nou din cap. 

— Câte case sunt pe aici, prin apropiere de DC? 

— Casa de care vorbesc avea în spatele ei o 
biserică mare şi neagră, în cvartalul cel mai apropiat, 
cum ar veni. E construită în stil vechi, cu o turlă 
destul de înaltă. Cât de multe din astea să mai fie? 

Fang a oftat. 

— Cam un milion. 

— Fang! E un progres uriaş! Bineînţeles că trebuie 
să mergem şi să verificăm. 

S-a uitat la mine. 

— Dar suntem pedepsiți, a zis cu o figură serioasă. 

M-am holbat la el o clipă, apoi am izbucnit 
amândoi în râs. 


68 
— Ce s-a întâmplat? 

Fang se comportase puţin ciudat întreaga seară. 
Acum zburam la mare altitudine deasupra luminilor 
Washingtonului, iar el continua să-şi şteargă fruntea 
şi să-şi răsucească încheieturile umerilor. 

— Mi-e cald, a mormăit el. Dar nu mi-e rău. Doar că 
mi-e foarte cald. 

— Aşa cum am păţit şi eu? am întrebat. Hm. 
Aşteaptă o săptămână, şi cred că ai să zbori ca un 
Concorde. Sau poate că eşti pe moarte. 

l-am aruncat un rânjet, la care nu mi-a răspuns la 
fel. 

— Ce-i? Chiar te simţi foarte rău? 

— Nu, dar mă tot gândesc la ceva. Am în mine 
sânge de altău. 

M-am uitat la el, la aripile lui mari şi întunecate 
miş-cându-se maiestuoase prin aerul nopţii. 

— Şi? N-a fost decât sânge. 

Scutură din cap. 

— Nu-i vorba doar de sângele nostru. Celulele 
sanguine sau ADN, da? Am primit o transfuzie de 
ADN de-al tău. 

M-am gândit puţin. 

— Îhî. Şi? 

A dat din umeri. 

— Poate că de asta se întâmplă. Poate că n-ar fi 
trebuit să mi se întâmple mie. 

- Hm, am făcut eu. Şi nici nu ştim dacă-i de bine 
sau de rău sau nu-i nimic. 

— Cred că vom afla. 

S-a dovedit că existau, practic, sute de turle de 
biserică, îngrozitor de înalte, în regiunea DC. Cu 
toate că găsirea celei corecte, în noaptea asta, era 
ceva chiar amuzant de improbabil, ne-am continuat 
zborul, căutând câte o turlă printr-un cartier 
rezidenţial. Am coborât de mai mult de douăsprezece 


ori, însă odată ce-am verificat toate casele din 
apropiere, am decolat din nou. 

După trei ore petrecute astfel, eram flămânzi şi 
foarte obosiţi. Nici măcar n-a trebuit să vorbim, doar 
să ne uităm unul la altul, să dăm din umeri, şi să ne 
îndreptăm la uni-son spre casa lui Anne. Era în jur de 
ora 3:00 dimineaţa când ne-am întors. Am luat-o spre 
fereastra lăsată deschisă de noi, la camera de 
serviciu puţin folosită, de la etajul al doilea. 

- Fang. 

S-a uitat spre mine, iar eu am făcut un gest spre 
casă. 

Puteam vedea silueta lui Anne, clar profilată în 
cadrul ferestrei camerei ei. Se trezise şi ne căuta la 
ora 3 dimineaţa. Femeia asta nu dormea niciodată? 

Oare Anne ne spiona? Pentru FBI sau altcineva? 

Dintr-odată, m-am simţit istovită. Ne-am lăsat în 
voia curenților, spre casă, strângându-ne aripile în 
ultimul moment, şi-am trecut ca săgețile prin 
fereastra deschisă. Am bătut palma şi apoi ne-am 
dus în camerele noastre. Mi-am azvâriit încălţările şi 
mi-am tras pijamaua pe mine. Nu mă aşteptam ca 
Anne să vină în camera mea. Văzuse deja tot ceea ce 
avea nevoie. 


69 


Următoarele două săptămâni au fost cele mai 
suprarealiste din viaţa mea, iar asta spune ceva, din 
moment ce au de-păşit copilăria mea din cuşcă, viaţa 
într-o continuă fugă, găsirea altor mutanţi într-un 
laborator, jos de tot, prin tu-nelurile metroului din 
New York City şi, da, faptul că aveam aripi. 

Asta era mai ciudat decât orice. 

Că nu s-a întâmplat nimic rău. 

Ne-am întors la şcoală, ca şi cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic, cu excepţia faptului că Gazzy şi cu 
Iggy au reuşit cumva, să facă să treacă zilele fără să 
fi detonat nimic. La început. 

Vânătorul de capete a stat departe de noi, poate 
din mo-tive de sănătate, încercând să evite un atac 
de apoplexie. 

Profesoara lui Angel părea să se poarte destul de 
normal, ca şi cum nu şi-ar fi dus, dintr-odată, 
întreaga clasă la un magazin de jucării, cumpărându- 
le tot ce şi-au dorit. Pentru mine, asta ar fi fost un 
avertisment. Nudge a fost invitată la o zi de naştere. 
O zi de naştere a unui copil normal. Anne i-a promis 
că o va ajuta să găsească haine care să-i ascundă 
aripile şi să arate perfect normală. 

Şi - fii pe fază - am păstrat ce-i mai bun şi ce-i mai 
rău pentru la urmă: băiatul acela, Sam, mi-a dat o 
întâlnire. 

— Ce-ai să faci? a izbucnit Iggy. 

— Mi s-a dat o întâlnire, am repetat, punându-mi 
piure de cartofi în farfurie. 

— Oh, Max! a zis Nudge. 

— Glumeşti, a rostit Gasman cu gura plină. 

A râs, încercând să nu-şi împrăştie mâncarea. 

— Ce mai ratat! Ce-o să spună când îi dai papucii? 

Îmi tăiam, concentrată, friptura. 

— Ai acceptat, nu-i aşa? a întrebat Nudge. 

— Oh, Doamne, a făcut Iggy, punându-şi mâna pe 


frunte. Max la o întâlnire. lar eu credeam că 
încercăm să evităm lacrimile, violenţa şi scandalul. 

Încă o ocazie frustrantă, când privirile ascuţite ca 
un pumnal nu aveau cum să funcţioneze la Iggy. 

— Cred că-i grozav, a spus Angel. Max e frumoasă. 
Ar trebui să meargă la întâlniri. 

— Ce-ai de gând să îmbraci? a întrebat Anne cu un 
zâmbet. 

— Habar n-am, am murmurat cu obrajii în flăcări. 

Şi ai observat cine n-a zis niciun cuvinţel? 

Corect. 


70 


— Gândeşte-te la întâlnirea asta ca la o operațiune 
de re-cunoaştere. 

Fang se sprijinea de canatul uşii mele, privindu-mă 
cum mă holbam la mine în oglinda garderobului. 

— Poftim? am întrebat pe un ton iritat. N-am nicio 
pro-blemă. 

— Mi-am băgat cămaşa în pantaloni şi mi-am tras 
un ha-norac din velur, mare şi cu glugă, care-mi va 
ascunde ari-pile. Aşa speram. 

— Uf. De obicei, când arăţi aşa, ştiu că eşti pe cale 
să borăşti. 

— Sunt bine, am zis furioasă, încercând să nu intru 
în hiperventilație. 

Ce făceam? Cât de proastă trebuia să fiu ca să 
accept asta? Poate că ar trebui să-l sun şi să anulez 
totul. Puteam spune că nu mă simt bine. Puteam... 

Se auzi soneria de la intrare. Fang îmi aruncă un 
rânjet ucigător şi cobori la parter. 


— Doamne, cinci fraţi şi surori, a exclamat Sam. 

— Da. Dartu? 

Stăteam la rând să cumpărăm bilete la film. 

— Eu am trei surori mai mari, a spus. îmi 
transformă viaţa într-un adevărat iad. Din fericire, 
cele mai mari sunt plecate la colegiu acum. 

Am zâmbit. Să discut cu Sam era mai lesne decât 
m-am aşteptat. Şi în următoarele două ore nu 
trebuia să vorbesc deloc. Filmul pe care l-am văzut a 
fost unul de acţiune şi spionaj, incredibil de violent, 
şi semăna cu filmele de ama-tori din copilăria mea. In 
majoritatea timpului am stat în întuneric, analizând 
scenele de luptă şi rugându-mă ca Sam să nu încerce 
să mă ţină de mână. Şi dacă aveam palmele 
transpirate? Le-am frecat de blugi, neliniştită. 

Când filmul s-a terminat, am decis să mergem să 
luăm câte o îngheţată de la o mică cofetărie din josul 


străzii. În vreme ce mă străduiam să mă gândesc la 
ceva de zis, Sam s-a întins şi m-a luat de mână. 

Şi iată, acum ne ţineam de mâini. 

Nu era chiar rău. 

La Ye Olde ice Cream Shoppe am dat comanda şi 
ne-am aşezat la o măsuţă cu tăblia din marmură. M- 
am întrebat cât de departe aş fi putut azvârli masa, 
dacă ar fi fost nevoie, când Sam m-a întrebat: 

— Aşa, şi ce faci de Thanksgiving? 

— Cred că doar o să cinăm împreună cu Anne, am 


zis. 

— E rău că n-o să fii împreună cu părinţii tăi. 

— Aşa e. 

Am dat din cap şi m-am ocupat de îngheţata mea 
gla-zurată. 


— Noi o să avem un afurisit de festin, împreună cu 
toate  rubedeniile, mi-a explicat Sam, ridicând 
cireaşa lui muiată în maraschino!. 

— O vrei? 

— Mda. 

A aşezat-o pe vârful îngheţatei mele glazurate şi a 
zâmbit. l-am răspuns tot cu un zâmbet. 

— Şi de ce-i un afurisit de festin? 

S-a strâmbat. 

— Se întorc cele două surori ale mele mai mari. Va 
fi mare aglomeraţie pe la toalete, telefon şi 
televizor. Unchiul meu, Ted, va vorbi fără oprire 
despre afacerea lui, o companie de asigurări. 

M-am înfiorat, din compasiune. 

- Mama va încerca s-o ţină pe mătuşa Phyllis 
departe de băutură, dar nu va reuşi. Tata va încerca 
să se uite la un meci de fotbal, aşa că va striga la 
televizor şi va împrăştia boabe de pop-corn pe covor. 

Sam dădu din umeri. Îmi plăcea cum îi cădea pe 
frunte părul castaniu. Şi avea şi ochi frumoşi. Căprui- 
închis. De culoarea carapacei de broască-ţestoasă. 

— Sună destul de neplăcut, am comentat. 


1 Lichior de cireşe amare. 


Oare aşa se desfăşura de obicei o zi de 
Thanksgiving? Nu aveam nicio idee. Ştiam doar ce 
văzusem pe la televizor. Oare ce fel de Thanksgiving 
vor avea vechile mele prietene Ella şi doamna doctor 
Martinez? 

Sam dădu din nou din umeri. 

- Va fi nasol. Dar se va termina, iar eu voi avea 
patru săptămâni la dispoziţie să mă pregătesc 
pentru Crăciun. 

Am râs amândoi. O uşoară mişcare în spatele lui 
mi-a atras atenţia. Sam stătea cu spatele la vitrina 
mare, iar cineva a trecut prin faţa ei. 

Nu, mai era cineva aici. 

Mi-a încremenit mâna în aer, iar inima mi-a 
îngheţat. 

Afară se afla Ari, dăruindu-mi rânjetul lui de 
animal de pradă şi un semn de încurajare, cu degetul 
mare în sus. 


71 


Chiar în mijlocul întâlnirii mele bizare. 

Rapid, am aruncat o privire prin cofetărie. Exista o 
ieşire în spatele tejghelei. Aş putea sări peste masă, 
pentru a-1 încetini... 

— Max? Nu ţi-e bine? 

— Înî, am mormăit absentă, cu ochii pironiţi asupra 
lui Ari. 

Mi-a rânjit din nou, apoi a plecat din faţa vitrinei. 
Am văzut o străfulgerare de păr vopsit în şuviţe, 
chiar lângă el, şi mi-am zărit imaginea reflectată în 
vitrină. 

Sam s-a întors să vadă la ce mă uitam chiar în clipa 
când Ari dispăru de-acolo. 

Am rămas neclintită, aşteptându-mă ca 
Eliminatorii să sară prin vitrină, să cadă de prin 
tavan. 

Sam încă mă mai privea întrebător. 

— Eşti bine? m-a întrebat el din nou. 

— Înf, 

Am încercat să par netulburată. 

— Am avut impresia că am văzut ceva. 

Să crezi ceea ce ştii, nu în ceea ce vezi. 

OK, nu numai că simt Eliminatorii care dau buzna, 
dar cum să nu deteşti situaţia când mica Voce din 
capul tău în-cepe să vorbească în timp ce tu ai o 
întâlnire? Eu sigur o fac. Şi ce voia să spună? Deja 
ştiam că Ari mai trăia încă. 

— Max? 

Mi-am întors din nou atenţia spre Sam. 

— Îmi pare rău, m-a distras ceva. 

l-am zâmbit, cerându-mi scuze. Eram în alertă 
totală, gata să intru în acţiune, însă nu se întâmpla 
nimic. 

— Îmi place cum ţi-ai devorat toată îngheţata, a 
spus Sam. Unele fete ar comenta „oh, puneţi-mi în 
cupă doar o linguriţă, fără grăsimi”, însă tu ai dat 


gata totul. 
Am râs, surprinsă, întrebându-mă dacă nu cumva 
ar trebui să mă simt stânjenită. 
— Nu-mi fac probleme în legătură cu ce mănânc. 
Ştii, dacă primesc de mâncare. 
— Îmi place asta, a zis Sam iarăşi. 
Şi-mi place de tine, m-am gândit. 


72 


Am făcut drumul înapoi spre casa lui Anne cu cea de- 
a treia soră mai mare a lui Sam, care tocmai îşi luase 
permisul de conducere. Sam m-a condus până pe 
veranda din față a casei lui Anne. 

— Mulţumesc, am spus, simțindu-mă stânjenită şi 
pier-dută iarăşi. M-am simțit cu adevărat bine. 

— Şi eu, a zis Sam. Nu eşti la fel ca celelalte fete pe 
care le-am cunoscut. 

Poți să fii sigur de asta, amice. 

— E de bine sau de rău? am întrebat. 

— De bine. În mod sigur, de bine. 

Sam chiar avea un zâmbet drăguţ. S-a apropiat de 
mine, mi-a pus o mână pe umăr şi cealaltă sub 
bărbie. Ochii mi s-au căscat cât cepele când m-a 
sărutat. Aveam aproape aceeaşi înălţime, dar nu era 
atât de zvelt şi dur ca Fang. M-a sărutat din nou, 
înclinându-şi capul altfel, şi mi-a cuprins talia cu 
mâinile. 

Şi ştii ce? Nici măcar nu m-am gândit la aripi. Am 
închis ochii şi m-am lăsat dusă de val. Oh, Doamne, 
sărutul. 

Lasă-te în voia curentului, Max. 

Măcar o dată, Vocea avea ceva rezonabil de spus. 
Dinspre maşină a răsunat un claxon scurt, nervos. 
Sora lui Sam voia să meargă acasă. 

Ne-am desprins din îmbrăţişare, amândoi cu ochii 
mari şi veseli. 

— Uau, a făcut Sam, iar eu am dat din cap 
aprobatoare. 

— Mai bine du-te, am zis. Dar mulţumesc, din nou, 


pentru tot. A fost grozav. 

— Da. 

Sam părea că ar fi vrut să mă sărute iar, însă sora 
lui mai claxonă o dată. Dând semne că era plin de 
regrete, cobori treptele şi parcurse cărarea de acces 
întunecată. Vorbim mâine, mi-a spus peste umăr. 

— Da. 

Au demarat, lăsându-mă singură cu simţăminte 
pentru care nici măcar nu aveam cuvinte. 


73 


Anne mă aştepta în casă. 

- Cum a fost? a întrebat, ridicându-se şi zâmbind. 

— Bine, am răspuns. Păi, noapte bună. 

Am continuat să merg şi am urcat treptele. Nu 
încercam să mă port ca o nesimţită, de obicei nu-mi 
păsa mie de asta, dar nu puteam discuta cu ea 
despre nimic important. M-am dus în camera mea şi 
m-am aşezat pe pat, retrăind ultimele zece minute. 

Uşa camerei mele s-a crăpat puţin, şi Fang şi-a 
băgat capul înăuntru. A intrat ţinându-şi o palmă 
deasupra ochilor. 

- Uau! a făcut el. Străluceşti de fericire. Orbitor. 

Mi-am dat ochii peste cap, apoi mi-am scos 
hanoracul 

cu glugă. Mi-am scuturat umerii şi mi-am întins 
puţin ari-pile. Ahhh. Mă simţeam mai bine. Le 
ţinusem pliate strâns toată seara. M-am întrebat 
dacă Sam le simţise cumva. N-a ţipat, nu s-a arătat 
oripilat, aşa că bănuiam că nu. 

Fang a închis uşa. 

— N-au vrut să plece la culcare, ca să te aştepte pe 
tine, dar Anne i-a convins să treacă în pat. 

- Foarte frumos din partea ei, am zis. 

— Şi? Cum a fost? 

Fang s-a sprijinit de biroul meu şi şi-a încrucişat 
braţele la piept. Am sesizat ceva în glasul său, şi m- 
am uitat la faţa lui. Arăta ca de obicei, complet 
impasibil, însă îl cunoşteam atât de bine, încât îi 
puteam descifra şi cel mai mic zvâcnet al muşchilor 
faciali, cea mai mică cută în jurul ochilor. 

— L-am văzut - care-i expresia? - „cu privirile 
nedezlipite” de tine. Aşa că-mi imaginez că te-ai 
descurcat de minune. 

Fang aştepta să răspund, în vreme ce eu încercam 


să-mi dau seama cam ce-i trecea prin minte. 

— Da, am zis în cele din urmă. Se întâmplă o 
mulţime de chestii. 

Părea puţin jenat, iar eu mi-am azvârlit tenişii cât 
colo. Fang s-a aşezat lângă mine, lăsându-se pe 
tăblia patului. 

— Aşadar, îţi place de el. Nu va trebui să-l omor. 

Vocea-i era încordată. 

Am dat din umeri. 

— Mda. A fost chiar drăguţ. Ne-am simţit bine. 

— Dar...? 

Mi-am frecat tâmplele cu palmele. 

— Dar ce? Ar putea fi cel mai drăguţ tip din 
întreaga lume, dar asta nu schimbă nimic. Eu rămân 
o ciudăţenie de mutant. Suntem toţi într-o situaţie 
pe care o urăsc tot mai mult, zi de zi. Nu putem avea 
încredere în nimeni. Nu putem rezolva misterul 
codului. Nu ne putem găsi părinţii, nu că ne-ar ajuta 
la ceva dacă i-am găsi. 

Fang a rămas tăcut. 

— L-am văzut pe Ari în astă-seară, am zis şi el a 
ridicat privirea. Stătea în faţa cofetăriei. Mi-a 
zâmbit. Şi mai era cineva cu el... 

M-am oprit, gândindu-mă la acea străfulgerare de 
păr blond. 

— Am văzut... 

Atunci mi-a căzut fisa. Crezusem că văd imaginea 
mea reflectată în vitrină. Dar n-a fost aşa. 

Mi-am întors încet capul şi m-am uitat la Fang. 

— Ari mă avea pe mine lângă el. Era o dublură de-a 
mea în faţa vitrinei. 

Stomacul mi s-a făcut ghem. 

Fang a clipit: era expresia lui pentru uimirea 
totală. 

— Am văzut o străfulgerare de păr blond, în şuviţe, 
în duba care ne-a atacat, am spus. lar astă-seară, am 
văzut acelaşi păr, afară, lângă Ari. Am crezut că era 
propria mea reflexie în geamul vitrinei. Dar nu era o 


oglindire. Eram eu. 

Nu s-a mai ostenit să mă întrebe dacă eram sigură. 
Ştia că nu mai trebuia. 

— Sfinte Sisoe! a zis, încercând să înţeleagă toate 
acestea. O Max de partea întunericului. Este cam cel 
mai rău lucru la care m-aş putea gândi. Doamne! O 
altă Max. Una rea. Rahat. 

— Asta nu-i tot, am spus încet. Mai ştii ce-am spus 
despre ce se va întâmpla dacă devin rea, că vreau ca 
tu... să faci tot ce trebuie făcut, ca să-i fereşti pe 
ceilalţi? 

M-a privit cu precauţie. 

- Mda. 

— Motivul pentru care te-am întrebat asta... 

Am inspirat adânc şi m-am uitat în altă parte 

- De câteva ori, când m-am privit într-o oglindă, 
am... m-am văzut transformându-mă. Într-un 
Eliminator. 

Fang nu zicea nimic. 

— Mi-am atins faţa şi se simţea ca întotdeauna. 
Omenească, netedă. Dar oglinda mă arăta ca pe un 
Eliminator. 

Mi-am coborât privirile. Nu-mi venea să cred că po- 
vesteam aşa ceva. 

S-a lăsat o tăcere prelungă. Secundele treceau 
precum orele. 

— Pariez că arătai ca un pechinez, a spus Fang, în 
cele din urmă. 

Mi-am ridicat capul şi l-am privit. Părea foarte 
calm, foarte normal, în pofida celor spuse de mine. 

— Poftim? 

— Pariez că arătai ca o căţeluşă isteaţă. 

Şi-a dezvelit dinţii, ca şi cum ar fi fost colţi, şi a 
scos un mârâit slab. 

— Rrrrrff! a făcut el, şi a încercat o săritură spre 
mine. 

L-am pocnit în creştetul capului. S-a ferit într-o 
parte, râzând, dar am sărit în picioare, furioasă. Şi-a 


ridicat mâi-nile, în semn de predare, şi, cu unele 
dificultăţi, a încetat să mai râdă. 

— Uite, a zis Fang, încercând să-şi ia o mină 
serioasă. Ştiu că nu eşti un Eliminator. Nu ştiu ce-ai 
văzut tu în oglindă, şi nu ştiu cine-i cealaltă Max, dar 
ştiu cine eşti tu, te cunosc de mult. Şi nu eşti un 
Eliminator. Şi chiar dacă te-aş vedea ca un 
Eliminator, tot te-aş recunoaşte. Ştiu că nu eşti 
malefică, indiferent cum ai arăta. 

Mi s-a părut că aud Vocea spunându-mi să nu cred 
decât ceea ce văd, iar în ochi au început să mi se 
adune lacrimile. M-am lăsat să cad înapoi pe pat, 
aşteptând doar să mă pot culca şi să nu mă mai 
gândesc la nimic. 

- Mulţumesc, i-am spus lui Fang cu un glas 
pierdut. 

S-a ridicat, mi-a netezit părul cu mâna. 

— Eşti în ordine, a spus încet. 

- Să nu îndrăzneşti să scrii ceva despre astea pe 
blogul tău, l-am avertizat. Nici măcar să nu te 
gândeşti la aşa ceva, nicio miliardime de secundă. 

- Nu te automăguli, a rostit, ieşind din camera 
mea. 


PARIEA A 4-A 


NICĂIERI NU-I CA ACASĂ 


74 


— Te rog. 

— Încă n-a venit vremea, Ari. 

jeb nu-l privea, doar continua să citească 
rapoartele de pe teren, printate. 

— Nu va veni niciodată vremea! izbucni Ari, păşind 
furios de colo-colo prin încăpere. Imi tot spui că 
momentul este aproape, dar nu-mi dai niciodată voie 
să-i termin pe toţi! Ce mai aşteptăm acum? 

ÎI dureau aripile şi-l ardea locul unde erau ataşate 
de corp şi Ari se căută prin buzunar după pastile. 
Înghiţi patru, fără apă, după care se întoarse spre 
tatăl lui. 

— Ai răbdare, spuse Jeb. Ştii că trebuie să ne ţinem 
de plan. 

Se uită la Ari. 

— Permiţi emoţiilor tale să-ţi influenţeze deciziile. 
Nu-i bine, Ari. Am mai vorbit de asta. 

— Eu! izbucni Ari. Dar ce-i cu tine? Ştii motivul 
pentru n-o poţi lichida? Pen' că eşti în găleată după 
ea! O iubeşti pe Max! Pe Max o iubeşti cel mai mult! 
De asta nu-mi dai voie s-o ucid! 

Jeb nu spuse nimic, doar îl privea. Ari îşi dădea 
seama că Jeb era nebun şi că încerca să n-o arate. 
Măcar o singură dată, Ari ar fi vrut ca Jeb să-i arate 
aceeaşi dragoste şi admiraţie ca şi lui Max. Când Jeb 
se uita la Max, chiar şi la fotografiile cu ea, 
trăsăturile i se îmblânzeau, ochii-i deve-neau mult 
mai atenţi. Când îl privea pe Ari, era ca şi cum s-ar fi 
uitat la un oarecare. 

lar Jeb o ura pe noua Max dintr-un anumit motiv. 
Nu suporta să-i fie prin preajmă, toată lumea 


observase asta. Aşa că Ari intenţionat ieşea cu ea 
cât mai mult posibil. Lua notă de orice l-ar fi putut 
face să intre mai mult pe sub pielea lui Jeb. 

In cele din urmă, Jeb spuse: 

- Habar n-ai despre ce vorbeşti. Habar n-ai de 
imaginea de perspectivă. Ai un rol de jucat aici, însă 
trebuie să faci ce-ţi spun eu. Dacă nu crezi că poţi, 
am să găsesc pe altcineva care poate. 

In sufletul lui Ari se reaprinse ura. Pumnii i se 
încleştară, abţinându-se cu greu să nu se întindă şi 
să-l înşface pe Jeb de gât. Aproape că ar fi vrut să-l 
sugrume. Asta tocmai când Jeb îşi dădea seama că-l 
iubea pe Ari şi că ar trebui să-l respecte mai mult. 

Dar în clipa asta trebuia s-o şteargă de-aici. Ari se 
răsuci şi ţâşni pe uşă, lăsând-o să se trântească în 
urma lui. Afară, îşi luă avânt de pe acoperişul unei 
rulote, pentru că decolarea direct de pe sol încă nu-i 
reuşea prea grozav, şi zbură sus, neîndemânatic şi 
dureros, spre unul dintre lo-curile lui favorite pentru 
meditaţie, în vârful unui copac uriaş. 

Ateriză, greoi, pe o creangă şi înşfăcă trunchiul 
pentru a avea un punct de sprijin. Din ochi i se 
prelingeau lacrimi de furie. Îi închise şi se sprijini cu 
spatele de scoarţa netedă, pestriță, a copacului. 
Toate dureau atât de tare. Aripile, felul în care Jeb o 
iubea pe Max, felul în care Max îl privea pe el, pe 
Ari... 

Îşi amintea cum zâmbise ea nătărăului albicios, 
aseară, pe când mâncau îngheţată. Cine era tipul? 
Un nimeni. Un omuleţ fragil. Ari l-ar fi putut rupe în 
două fără măcar să se forţeze. 

În gâtlej îi urcă un mârâit gros când îşi aminti cum 
îl să-rutase Max pe ratatul ăla, pe veranda din faţă. 
Max îl sărutase! De parcă ar fi fost o fată normală. 
Dacă individul acela ar şti... nu s-ar apropia de Max 
nici într-un milion de ani. 

Dar poate că ar face-o. Poate că ar iubi-o pe Max 
chiar dacă ar şti că este o bizarerie de mutant. Max 


era specială în felul ei. Oamenilor le păsa de ea. 
Băieţii o iubeau. Era atât de puternică, atât de 
puternică şi frumoasă şi aprigă. 

Un sughiţ de plâns izbucni atunci din pieptul lui 
Ari. Lacrimile continuau să-i curgă pe obraji, îşi duse 
mâna la faţă, iar lacrimile lăsară pete pe mâneca 
jachetei. 

Scoase un alt sunet înfundat, cu faţa-n mânecă, şi 
atunci lucrurile depăşiră orice limită. Simţi cum se 
transformă cu totul într-un Eliminator, iar fălcile 
puternice i se descleştară. Simţind lacrimile şiroindu- 
i prin blană, Ari îşi înăbuşi un scâncet şi-şi înfipse 
dinţii în braţ. Îşi închise ochii şi se ancoră strâns, 
asigurându-se că nu răbufnea afară niciun sunet. 
Simţi cum colţii-i străpungeau jacheta, îi simţi înţe- 
pându-i pielea şi muşchiul. işi gustă sângele, însă nu 
se putea opri. 

Pentru că, de fapt, asta-i făcea bine. 


75 


— Cred că asta-i. Sunt incredibilă, sunt uimitoare. 
Am găsit-o. 

Am tras o ocheadă din spatele tufei de tisă şi m- 
am uitat, din nou, pe partea cealaltă a străzii. 

— Nu-i de mirare că mă venerezi. 

Era limpede, ieşisem din starea maladivă din seara 
pre-cedentă. Să lăsăm schimbările acelea hormonale, 
de copil-pasăre de paisprezece ani, să se desfăşoare, 
ce zici? 

Fang îmi aruncă o privire suferindă şi nu foarte 
adora-toare, apoi se uită dincolo de mine, la modesta 
casă din că-rămidă, tipică suburbiilor. Era micuță, 
demodată, dar ţinând cont de cât era de aproape de 
Washington, probabil că valora aproape jumătate de 
milion de dolari. 

Notă pentru mine: investeşte în proprietăţile 
imobiliare din DC. Pune-ţi la teşcherea banii de 
buzunar. 

- Chiar aşa? lar aceea-i biserica din fundal? 

Am dat din cap. 

— Mda. Şi-acum ce facem? 

Îmi aruncă o privire. 

— Tu eşti liderul. 

Mi-am mijit ochii spre el, apoi l-am apucat de umăr 
şi am trecut strada împreună. Am sunat la uşă 
înainte ca bunul meu simţ sâcâitor să fi putut 
interveni. 

Am aşteptat şi-am auzit paşi apropiindu-se de uşă. 
Apoi s-a deschis, iar Fang şi cu mine am privit lung la 
femeia care ar fi putut fi sau nu mama lui Iggy, dar 
arăta ca ea. 

— Da? a zis, şi - notează asta - îşi ştergea mâinile 
de un prosop de bucătărie exact ca o mămică. 

Era înaltă şi subţire, cu un păr blond, uşor roşcat, 


pielea albă şi pistrui. Ochii-i erau de un albastru- 
deschis, ca ai lui iggy, cu deosebire că ai ei erau 
sănătoşi, pentru că nu fă-cuseră experienţe cu ei tot 
felul de savanţi nebuni. Adică, nebuni de legat, nu 
din categoria celor care trebuiau să-şi controleze 
accesele de furie. 

— Vă pot ajuta cu ceva? a întrebat. 

— Doamnă, vindem abonamente pentru Wall Street 
Journal, a răspuns Fang cu o mutră serioasă. 

Expresia ei s-a calmat. 

— Oh, nu, mulţumim, dar avem deja la Post. 

— Atunci e în ordine, a spus Fang, şi ne-am întors 
şi-am întins-o de-acolo. 

In mod clar, cu siguranţă, fără tăgadă, ar fi putut fi 
mama lui Iggy. Şi ce urma acum? 


1 Ziarul The Washington Post. 


76 


— Încă mai miroase ca un fel de explozibil, murmură 
Iggy spre Gasman. 

Acesta adulmecă. 

— Mda. Îmi place mirosul ăsta. Aduce a distracție. 

- Numai Dumnezeu ştie că putem folosi mai mult 
din asta, spuse Iggy. 

Paşii lui Gazzy erau aproape de neauzit pe 
podeaua din beton, însă Iggy îl putea urmări fără nici 
cel mai mic efort. Chiar şi fără Gazzy, Iggy ar fi putut 
să refacă din memorie drumul spre arhivă. Paria că 
ar fi putut să refacă şi drumul înapoi spre Institut, 
dacă-l lăsai într-un tunel de metrou din New York. 
Aproape că era menit să fie fără niciun fel de afurisit 
de văz. 

Mda, chiar aşa. 

— Am ajuns. 

Gazzy deschise, fără niciun sunet, uşa camerei 
arhivei iar Iggy auzi declicul comutatorului care 
aprindea lumina Acum trebuia să rămână pe loc, ca 
un bolovan, în vreme ce Gazzy făcea toată treaba. 

A pus dosarele într-un loc, undeva în partea din 
faţă a încăperii, îi reaminti el lui Gasman. Pe partea 
dreaptă. E vreun fişet metalic pe-acolo? 

- Toate dulapurile sunt din metal, spuse Gazzy, 
ur-nindu-se de-acolo. 

Deschise unul, răsfoi nişte pagini, apoi îl închise. 

— Nici măcar nu ştiu ce trebuie să caut. Toate 
dosarele arată la fel. 

— Niciunul nu-i marcat ca Top Secret, cu majuscule 
mari, negre? 

— Nu. 

Iggy aşteptă în vreme ce Gasman deschise şi 
scotoci prin alte câteva sertare cu dosare. 


— Hei, aşteaptă puţin, spuse Gazzy. Hm. Am găsit 
ceva. Sunt un teanc de dosare adunate împreună cu 
o bandă elastică. Sunt de culori diferite, şi par mai 
vechi, mai uzate. 

— Păi, citeşte-le. 

Zgomotul benzii elastice scoase. Pagini foşnind. 

— Uau! 

— Ce-i? 

Acesta era genul de lucruri care-l înnebuneau pe 
Iggy: faptul că alţii ajungeau la informaţii înaintea lui 
pentru că puteau vedea. Întotdeauna trebuia să 
aştepte şi să i se po-vestească. Ura asta. 

— Se pare că sunt dosarele unor pacienţi, spuse 
Gasman. Nu ale elevilor din această şcoală. Sunt 
pacienţi şi provin de la... Azilul Standish pentru 
incurabili. 

— Ce-i asta? Nu sună deloc distractiv. 

Gazzy citea, iar Iggy se chinuia să-şi stăpânească 
nerăbdarea. 

- Stai..., zise Gazzy, iar iggy se gândi: Oh, de 
parcă aş avea de ales. 

— Este ciudat. Vreau să spun, din câte pot să spun, 
această şcoală era un azil de nebuni, până acum vreo 
doi ani. Aceste dosare sunt ale pacienţilor care au 
trăit aici. Dar de ce le-o fi ţinând vânătorul de 
capete? 

- Poate a avut de-a face cu ele? O fi condus casa 
de ne-buni. Poate că a fost pacient şi i-a omorât pe 
toţi ceilalţi şi-a deschis această şcoală... 

— N-aş putea spune. Sunt o grămadă de chestii pe- 
aici. Mult prea multe de citit acum. Hai să i le arătăm 
lui Max. Aş putea să mi le bag sub cămaşă. 

— Grozav. Mai bine ne-am întoarce acum. 

— Mda. 

Iggy îl urmă pe Gazzy pe scări. Hai să vedem, e 
aproape ora prânzului. Mă întreb unde se aşază 
astăzi Tess... 

Apoi Gazzy se opri o clipă şi Iggy aproape că dădu 


peste el. 

— Asta-i ciudat, mormăi Gazzy. Aici este o uşă pe 
care n-am văzut-o niciodată până acum. 

Iggy îl auzi făcând un pas înainte şi deschizând-o. 
Aerul umed, rece, adie înspre ei. 

- Ce-i asta? 

— Un tunel, răspunse Gasman, părând surprins. Un 
tunel lung, întunecat, întins mai departe decât pot 
vedea. Chiar sub şcoală. 


77 


Cumva, mi-era teamă să-l văd din nou pe Sam la 
şcoală. Oare n-o să mă dea de gol? Povestise tuturor 
cum ne să-rutaserăm? N-or să mă sâcâie toţi, iar 
atunci va trebui să dau nişte şuturi serioase? 

A fost bine. L-am văzut în clasa lui şi mi-a trimis un 
zâmbet discret şi special. Nimeni nu părea să se uite 
la el sau la mine, să ne vadă interacţionând, ca 
material pentru bârfe. În timpul pauzelor stăteam la 
o masă, unul în faţa altuia şi discutam, citeam şi 
studiam, şi nici măcar vânătorul de capete nu s-a 
repezit la noi. 

Era plăcut. Aproape în toată acea zi, m-am simţit 
ca şi cum viaţa n-ar fi fost cu totul nasoală. lar asta a 
durat tot drumul, până am ajuns înapoi acasă la 
Anne, aşa că ar putea fi vorba de un nou record. 

— Un tunel? 

M-am uitat nedumerită la Gazzy şi Iggy. Dar ce 
caută un tunel sub şcoală? 

— Excelentă întrebare, a zis Gasman, dând din cap. 
Plus dosarele secrete. 

Am răsfoit, din nou, dosarele. 

— Nudge? Fă nişte verificări ale şcolii. Nu cumva 
am văzut eu ceva, undeva, care spune că datează de 
vreo douăzeci de ani? 

- Toate broşurile spun asta, a confirmat Fang. In 
plus, acolo se află o placă, în sala din faţă, care 
spune că a fost în-fiinţată în 1985. 

Nudge deschise laptopul pe care-l 
împrumutaserăm de la Anne, mai mult sau mai puţin. 
Am continuat să răsfoiesc dosarele, toate erau 
despre pacienţi internaţi în sanatoriu dar fără să mai 
iasă vreodată. Dosarele, în mare parte, datau din 
ultimii cincisprezece ani, până acum doi ani. Pentru 


alţii, să ajungă într-o şcoală care fusese un spital de 
boli mintale şi avea un tunel era foarte interesant, 
însă doar o întâmplare. 

Pentru noi însă, asta însemna o lumină mare, 
roşie, de alarmă, care se stingea şi se-aprindea 
intermitent. 

- Hm, a făcut Nudge. Website-ul şcolii spune că 
func-ţionează în acea clădire din 1985. Dar, când am 
căutat pe Google, nu apare nimic mai înainte de 
acum doi ani. 

- l-au schimbat numele? a întrebat Iggy. 

Fang a clătinat din cap. 

- Nu prea cred, nu apare nicăieri chestia asta. 

Am reverificat dosarele misterioase. 

— Azilul Standish avea exact aceeaşi adresă. Şi ia 
uitaţi-vă la hârtia asta cu antet, are o mică imagine a 
clădirii. 

Am arătat-o şi celorlalţi. Era un desen exact al 
şcolii noastre. 

M-am uitat spre stol. 

- Nu-i de bine, am zis, cu darul meu natural 
pentru afirmaţii cu schepsis. 

— N-ar trebui s-o întrebăm pe Anne despre asta? a 
rostit Iggy. 

Fang şi cu mine ne-am uitat unul la altul. A dat 
foarte discret din cap. 

— Dar de ce? am întrebat. Ori ştie despre ce-i 
vorba şi este băgată în toate, aşa că n-am face decât 
s-o avertizăm că ştim şi noi, ori ştie doar ce i-au spus 
acolo şi nu ne poate ajuta. 

Am rămas tăcuţi câteva clipe, fiecare căzut pe 
gânduri. Am auzit televizorul pornind în bucătărie. 
Anne scotea castroane, deschidea frigiderul. Se 
auzeau ştirile, anunțând apropierea unui val de frig 
şi cine câştigase un meci de fotbal recent între 
colegii. Apoi prezentatorul a anunţat: 

— lar astăzi în capitală, preşedintele a făcut un 
anunţ surpriză, care i-a derutat pe mulţi dintre 


analiştii politici. Cu numai trei zile înainte de 
prezentarea bugetului anual, preşedintele Danning a 
făcut cunoscută o revizuire uluitoare: a luat aproape 
un miliard de dolari alocaţi armatei, dirijând banii 
înspre educaţie şi facilităţi pe scară naţională pentru 
femeile şi copiii fără adăpost. 

Am încremenit. 

Fang şi cu mine am schimbat priviri 
neîncrezătoare, apoi m-am uitat spre Angel. Rânjea. 
L-am auzit pe Total râzând, apoi pe Angel şi Total 
bătând palma. Ei bine, Total a bătut doar laba. 

Mi-am lăsat capul în jos şi mi-am frecat tâmplele, 
care începuseră, brusc, să-mi pulseze. Trebuia să 
plecăm din acel oraş. Mai urma ca Angel să-l facă pe 
preşedinte să interzică temele pentru acasă sau cine 
ştie ce altceva. 


78 


În noaptea aceea, exact la ora 23:05, s-au deschis 
şase ferestre de la etajul al doilea al casei lui Anne. 
Ne-am părăsit, unul după altul, camerele, am intrat 
în cădere liberă doi metri şi jumătate, apoi ne-am 
deschis aripile şi-am prins ceva altitudine. 

Toţi şase zburam prin noaptea întunecată şi rece. 
Nn erau nori, iar luna strălucea atât de tare, încât 
copacii de sub noi aruncau umbre lungi. 

Peştera liliecilor arăta aproape ca în filmele de 
groază. Fang o descoperise cu săptămâni în urmă. 
Era situată într-o veche coamă de calcar, la vreo trei 
kilometri şi ceva depărtare de casă. Vegetaţia 
sălbatică, acum uscată de apropierea iernii, masca 
intrarea. Am zburat printre lujeri, încercând să nu ne 
încurcăm în ei, şi-am frânat rapid înăuntru. Peştera 
era plină de stalactite, atârnând din tavan ca nişte 
colţi, iar pe undeva, prin beznă, se auzea un susur 
rău prevestitor de apă nevăzută. Cam la vreo zece 
metri în interior, aerul devenea sufocant din cauza 
mirosului aspru de excremente de lilieci, aşa că am 
rămas pe lângă intrare. 

— Pariez că aici n-a intrat vreodată cineva, a zis 
Gazzy, stând jos, cu picioarele încrucişate, lângă 
intrare. Ar trebui să escaladeze versantul ca să 
poată ajunge aici. 

— Aş vrea să putem vedea ce-i mai în spate, a spus 
Nudge. 

— Da, şi eu, a intervenit şi Iggy cu voioşie. 

— OK, fraţilor, am zis. Ascultaţi, m-am tot gândit şi 
cred că a venit vremea să o luăm din loc. A fost un 
răgaz fenomenal, dar ne-am odihnit cu toţii, ne-am 
oblojit, şi-acum ar trebui să dispărem din nou. 

Acest anunţ nu a fost întâmpinat cu confetti şi 
chiote. 

— Vreau să spun, am continuat în liniştea totală 
care se lăsase, Ari ştie că suntem prin împrejurimi. 


Ne-a atacat în drum spre casă, de la şcoală, şi are, 
probabil, camere de luat vederi orientate pe casa lui 
Anne. Vânătorul de capete este cu ochii pe noi. Au 
apărut acum şi dosarele ciudate de la şcoală, tunelul 
misterios, cu toate se adună spre a forma o imagine 
urâtă. 

Fără a mai pune la socoteală şi ce-ar putea face 
Angel cu li-derul lumii libere. /-am aruncat o privire 
grea, iar ea mi-a zâmbit. 

- Trebuie să dispărem înainte ca toate astea să ni 
se spargă-n cap. 

l-am văzut pe Nudge şi Gazzy schimbând câte-o 
privire. Angel şi-a lăsat capul pe umărul lui Iggy. Ela 
mângâiat-o pe păr. Altă tăcere. 

— Vreau să zic, poate că de aici învăţăm să gândim 
inteligent, să fim cu un pas înaintea tuturor, în loc să 
ne muşcaţi de fund. 

Sau poate că acum este momentul să învăţaţi cum 
să rămâ-neţi pe loc şi să faceţi ca relaţia să 
funcţioneze. 

M-am încruntat. Aceasta nu-i o relaţie, Voce. Este 
o cap-cană sau un test, ori cea mai suprarealistă 
aventură locală dintr-o călătorie care deja este 
suficient de aiurea. 

- Doar atât că..., a început Nudge, uitându-se la 
Gazzy. 

O încurajă printr-un semn din cap. 

— Păi, joi e Thanksgiving. Miercuri stăm la şcoală 
numai jumătate din program, şi apoi este 
Thanksgiving Day. 

- N-am avut niciodată o cină adevărată de 
Thanksgiving, a spus Angel. Anne are să gătească un 
curcan şi face plăcintă cu dovleac. 

Frustrarea mă făcea să fiu sarcastică, în acel mod 
îndu-ioşător din totdeauna. 

- Mda, iar pentru asta se merită să rămânem în 
oraş, pentru că Anne găteşte bine. 

Cei mai mici păreau stingheriţi, iar eu m-am simţit 


ca o nemernică, stricându-le distracţia. 

— Sunt doar cam... nervoasă, le-am explicat 
prudentă. Sunt agitată şi nervoasă şi mă simt ca şi 
cum mi-ar veni să urlu una de să se audă din cer şi 
până-n oraş, ştiţi? 

- Ştim, a spus Nudge, de parcă şi-ar fi cerut scuze 
Doar că o să facă şi cartofi dulci, cu stafide şi bezele 
mici deasupra. 

Mi-am muşcat buza tare ca să nu-mi scape vorbe 
ca: „Ei bine, Dumnezeu ştie că merită să ne 
sacrificăm libertatea pentru asta. De ce n-ai spus 
mai devreme?” 

In loc de aşa ceva, am încercat un zâmbet care s-a 
transformat într-o grimasă, şi m-am întors cu spatele 
câteva clipe, ca şi cum aş fi examinat cerul nopţii. 
Printre lujeri Când mi-am mai revenit, m-am întors 
spre ei. 

— OK, atunci o să stăm pentru Thanksgiving, am 
zis fără prea mult entuziasm. 

Feţele li s-au luminat, iar eu m-am simţit ca şi cum 
pe piept mi s-ar fi aşezat o nicovală. 

— Ar fi bine să fie nişte cartofi dulci ai naibii de 

buni. 


79 
— N-a ieşit încă? 

Anne se uita neliniştită, peste umărul meu, în 
cuptor. 

- Hm, nu încă, am zis. Pare să fie în regulă. 

Am comparat curcanul din cuptor cu imaginea de 
pe ambalaj. 

— Vezi? Are culoarea potrivită. 

— Păi, ar trebui să fie gata când iese. 

- Ştiu, am zis pe un ton liniştitor. 

O auzisem deja de vreo cincizeci de ori. 

- Şi dacă-i stricat? 

Anne părea abătută. 

— Şi dacă nu mai iese deloc? Şi ce-ar fi dacă primul 
meu curcan, din primul meu Thanksgiving împreună 
cu voi, este îngrozitor şi aţos şi nu ne place 
niciunuia? 

- Păi, asta ar fi simbolic pentru întreaga noastră 
existenţă împreună, am spus solemnă, apoi am făcut 
o mutră de „glumesc”. Hm, poate-l ajuţi pe Zephyr 
să pregătească masa. Părea cam pierdut cu toată 
argintăria. 

Anne se uită la mine, dădu din cap, privi iar pe 
geamul cuptorului, apoi plecă în sufragerie. 

— Cum merge cu umplutura? am întrebat-o pe 
Nudge. 

— Perfect, a zis, amestecând într-un castron cu o 
furculiţă de lemn, supradimensionată, pentru salată. 

Citi pe pachet din nou. 

— Cred că-i gata. 

— Arată bine, am zis. Pune-o deoparte. Nu ai cum 
să te asiguri că toate vor fi gata în acelaşi timp. 

— Sosul de merişor e numai bun, a anunţat Iggy, 
agitând cutia, astfel că sosul se scurse afară cu un 
gâlgâit, direct în castron. Aş fi putut face şi eu sos, 
de la zero. 

- Ştiu. 


Mi-am coborât glasul: 

— Eşti singurul de aici care poate găti ca lumea. 
Dar hai să ne ţinem de program. 

— Vreau un copan de pui, a cerut Total de undeva 
de jos. 

— Treci la rând, i-am spus, şi m-am dus la Fang. 

M-am uitat, un minut, la ce făcea, iar el s-a întors 
spre mine, arborând o expresie de genul „te provoc 
să-ţi dai cu părerea”. 

— Eşti un artist, am constatat. 

S-a întors la loc şi a urmărit şirurile drepte de 
bezele, aliniate în caserola de piure de cartofi dulci. 

— Cu toţii avem cruci de dus, a zis, şi s-a întors din 
nou la lucru. 

M-am aplecat şi m-am uitat din nou în cuptor. 

— Anne? Chestia aia mică şi albă a sărit. Cred că-i 
gata. 

— Oh, Doamne! a exclamat Anne din camera 
cealaltă. 

Năvăli în bucătărie şi înşfăcă nişte mănuşi pentru 
cuptor. 

— A sărit? 

Se întindea spre uşa cuptorului, când, brusc, s-a 
întors spre mine. 

— Şi dacă prostia aia de capsulă nu funcţionează 
bine? Dacă nu-i chiar gata? 

M-am uitat spre ea. 

— Scoate curcanul din cuptor. 

A scos un geamăt. 

— Bine. în regulă. 

Uf! Adulții ăştia. 


80 


Cincisprezece minute mai târziu, eram cu toţii 
aşezaţi în jurul mesei din sufragerie. Totul părea 
foarte dichisit. Aveam faţă de masă albă şi şervete 
din pânză. Au fost aprinse lumânări. Mâncarea era 
pe masă, arătând ca în fotografiile de pe ambalaje. 

Gazzy îşi ţinea furculiţa şi cuțitul ridicate pe masă, 
iar eu m-am încruntat la el şi-am dat din cap a 
negaţie. Le-a lăsat jos. 

— Ce-ar fi ca fiecare să înceapă să mulţumească 
individual? a spus Anne. Ariel? Vrei să începi tu? 

— Aăă... 

Angel s-a uitat spre mine, iar eu i-am zâmbit 
încordată. 

Fă-o cât poţi tu de bine, scumpo, şi nu lăsa să-ţi 
scape ceva. Mi-a făcut un semn discret cu capul. 

— Mulţumesc pentru familia mea, a zis ea arătând 
spre noi, toţi. Mulţumesc pentru că am un câine. li 
mulţumesc lui Max, că are grijă de mine. 

Apoi, dându-şi seama că Anne se afla chiar lângă 
ea, Angel a adăugat: 

— Şi mulţumesc că am petrecut clipe atât de 
frumoase aici. Chiar îmi place această casă. 

Anne i-a zâmbit. 

— Mulţumesc. Acum Zephyr. 

- Hm, mulţumesc pentru toată această mâncare, a 
zis Gazzy. Şi ştii, pentru familia mea. Şi pentru că mă 
aflu aici. 

— Krystal? 

— Eu mulțumesc pentru mâncare şi pentru frații şi 
su-rorile mele, a spus Nudge. Şi mulțumesc pentru 
că am ochi mari, căprui, şi gene lungi. Mulţumesc 
pentru că putem sta aici o vreme. Mulţumesc pentru 
MTV. Şi viermii făcuţi din jeleu. 

- Perfect, a rostit Anne. Jeff? 

— Aăă, cum a zis şi Zephyr. 

Degetele lui Iggy băteau darabana în masă. 


— E rândul lui Fnick. 

Fang părea că şi-ar fi dorit să fie, mai degrabă, la 
dentist. 

— Şi eu la fel. Familie, mâncare. Locul în care stau. 

Ochii lui întunecaţi îi întâlniră pe ai mei şi se înroşi 
la faţă, ca şi cum ar fi avut una dintre fierbinţelile 
acelea. 

Era rândul meu. Eram recunoscătoare pentru 
foarte multe, dar nu voiam să le pomenesc în faţa lui 
Anne. În sinea mea, eram recunoscătoare pentru că 
ne aflam cu toţii împreună şi că eram sănătoşi. Eram 
aşa de recunoscătoare pentru că o aveam pe Angel 
înapoi, şi că eram liberi şi nu la Şcoală. Eram 
recunoscătoare că nu ne atacau Eliminatorii, chiar în 
acest minut. Ni se mai întâmplaseră lucruri rele, se 
mai puteau petrece din nou, dar nu acum şi nu eram 
aşa de proastă încât să consider situaţia ca bătută în 
cuie. 

— Ăăă, sunt recunoscătoare că am petrecut acest 
timp aici, am spus. A fost chiar grozav. Şi, ştiţi voi, 
sunt recunoscătoare pentru familia mea şi pentru că 
am mâncare din belşug. 

Anne tăcu un moment, ca şi cum ar fi vrut să vadă 
dacă nu mai era cineva care să adauge ceva. 

— Ei, atunci e rândul meu. Mulţumesc pentru că m- 
aţi ajutat să pregătesc această masă de 
Thanksgiving. N-aş fi reuşit niciodată singură. 

Nu-ţi baţi gura de pomană, m-am gândit. 

— Pentru mine, este chiar şi mai semnificativ că 
am lucrat cu toţii ca să pregătim cina, a continuat 
Anne. N-am avut niciodată copii, n-am fost niciodată 
atât de gospodină, însă în aceste ultime săptămâni 
cu voi aici, ei bine, am avut o viziune a tot ceea ce- 
am pierdut. Îmi place faptul că viaţa mea gravitează 
acum în jurul vostru. Uluitor, dar îmi place să amo 
casă plină de copii. 

Total mi-a lins piciorul pe sub masă şi aproape că 
am urlat, iar apoi l-am auzit cum chicotea încetişor. 


— Este haos, sunt tone de lucruri de făcut şi sunt 
cheltuieli mari, sunt chemată la şcoală şi, în fiecare 
noapte, mă prăbuşesc în pat complet istovită, şi ştiu 
că în ziua urmă-toare trebuie s-o iau de la început. 

Se uită la noi şi zâmbi. 

— lar acum nici n-aş mai vrea să fie altfel. 

Pe măsură ce se derula discursul, era unul destul 
de reuşit, recunoşteam asta. 

— Aşa că sper din suflet că acest Thanksgiving 
este primul dintr-un şir lung pe care le vom petrece 
împreună. 

Ne-a zâmbit din nou, lăsându-şi privirea să 
zăbovească asupra lui Angel. 

Pentru că aş vrea să vă adopt pe toţi. 


81 


— Da, haideţi să mulţumim pentru ceea ce avem 
dând cu piciorul, a mormăit Gasman. 

— Gazzy, ţi-am mai spus, nu eşti obligat să vii, am 
zis. 

— Bineînţeles că trebuie să vin, a răspuns, 
legându-se la şireturile tenişilor noi, cumpăraţi de 
Anne. 

— Nici nu-mi vine să cred, a spus Angel, legănându- 
se în patul meu. 

— Este ceea ce-am aşteptat cu toţii, a rostit Nudge, 
cu o voce melancolică. 

S-a uitat repede spre Iggy. 

- Mă bucur că ţi s-a întâmplat asta, Iggy. Vreau să 
spun, ar fi fost drăguţ dacă ni s-ar fi întâmplat 
tuturor, dar pentru primul sunt bucuroasă că a fost... 

Se opri, ca şi cum şi-ar fi dat seama că o lua pe 
arătură. 

- Mulţumesc. 

Iggy stătea încordat, deja încălţat şi îmbrăcat. Era 
con-gestionat la faţă, iar degetele lungi şi subţiri 
băteau agitate darabana pe genunchi. 

Seara trecută, după ce entuziasmul nostru de 
Thanks-giving se mai domolise, Fang şi cu mine le- 
am povestit celorlalţi despre posibila găsire a 
părinţilor lui Iggy. Au rămas cu toţii paf. 

— Vrei să mergi să-i vezi? l-am întrebat pe Iggy. 

— Da, bineînţeles că da, a spus el, apoi s-a 
încruntat. Nu sunt sigur. 

— Poftim? a ţipat Nudge. Cum poţi să nu fii sigur? 

— Despre asta am discutat mai înainte, a zis Iggy, 
părând jenat. Adică, acum sunt orb. Am aripi. Sunt 
un hibrid mutant, ciudat, şi ei n-au mai văzut aşa 
ceva. Poate că m-ar vrea pe mine, cel de dinainte, 
perfect omenesc, dar... 


Exact la asta mă gândeam şi eu. Personal, 
credeam că şi în cazul în care mi-aş regăsi părinţii, 
probabil că n-aş vrea să merg şi să le sun la uşă. Şi, 
probabil, nici ei nu m-ar dori. 

— Înţeleg, am spus. Dar tu alegi. Te vom sprijini, 
indiferent ce decizi. 

— Lasă-mă să mă mai gândesc la asta, spusese 
Iggy. 

— Nicio problemă, i-am răspuns. 

— Aşa că se mai gândise şi se hotărâse să se ducă, 
şi iată-ne. 

Fang a deschis larg geamul camerei mele. Nudge 
s-a căţărat pe pervazul ferestrei şi s-a lansat în aer. 
Soarele i-a luminat aripile maro-roşcate, în timp ce a 
prins un curent de aer înălțându-se spre cer. Am 
urmat cu toţii, unul câte unul, eu fiind ultima. 

Era ciudat să zburăm în miezul zilei, însă astăzi era 
o zi specială. Astăzi îl duceam pe Iggy să-şi cunoască 
părinţii, adevărații lui părinţi. 

Nu aveam nicio idee ce se va întâmpla. Ziua de 
astăzi putea fi plină de o bucurie incredibilă, sau o 
tristeţe sfâşietoare. Chiar dacă se încheia cu bucurie 
pentru Iggy, noi, ceilalţi, am simţi tristeţea. Pentru 
că ne-am lua rămas-bun de la el. Ceea ce, pentru 
mine, ar fi mult prea dureros ca să încerc măcar să 
înţeleg. 

Nu am prea discutat despre oferta lui Anne de a ne 
adopta. În ceea ce mă privea, nici măcar nu merita 
să mă gândesc la ea. Mă întrebam dacă vreunul din 
cei mici avea o altă părere, şi credeam că, mai 
devreme sau mai târziu, voi afla. Probabil, cât de 
curând. 

După douăzeci de minute de zbor, ne aflam pe 
stradă, vizavi de casa unde fusesem, Fang şi cu 
mine, cu câteva zile mai înainte. Era ziua de după 
Thanksgiving, aşa că speram să fie amândoi acasă. 

— Eşti gata? l-am întrebat pe Iggy, luându-i mâna 
într-a mea. 


Singura cale prin care puteam eu trece de asta era 
să nu mă gândesc la imaginea de ansamblu. Nu 
puteam suporta decât câte-o clipă. 

Iggy a dat rigid din cap, cu ochii săi orbi fixaţi 
drept înainte, ca şi cum, dacă s-ar fi concentrat 
destul de tare, ar fi putut vedea casa părinţilor săi. 
S-a aplecat pentru a-mi şopti la ureche. 

— Mi-e frică. 

L-am strâns de mână şi i-am şoptit la rându-mi: 

- Dacă nu ți-ar fi, aş fi sigură că te-ai țicnit. Dar 
cred că, dacă nu faci asta, vei rămâne pe veci cu 
întrebări. 

— Ştiu. Ştiu că trebuie s-o fac. Dar... 

Nu trebuia să spună mai mult. Cu paisprezece ani 
în urmă, părinții lui pierduseră un bebeluş perfect. 
Acum, iggy avea aproape doi metri înălțime, era orb, 
şi era un „hibrid genetic”, după o descriere 
binevoitoare. 

A clătinat din cap şi şi-a tras umerii înapoi. 

— Hai s-o facem şi pe asta. 

Am traversat strada toţi şase. Se mai înnorase un 
pic, iar vântul era rece. l-am aranjat lui Angel haina 
mai strâns în jurul gâtului şi i-am băgat eşarfa 
înăuntru. S-a uitat în sus, spre mine, solemnă, ochii 
ei albaştri exprimând aceleaşi speranţe şi temeri pe 
care le simţeam cu toţii. 

Am sunat la uşă. Eram atât de încordaţi, încât 
pentru noi a răsunat ca un gong enorm. Câteva clipe 
mai târziu, uşa s-a deschis şi m-a întâmpinat aceeaşi 
femeie ca şi data trecută. Fruntea i s-a încreţit uşor, 
ca şi cum şi-ar fi amintit de chipul meu, dar nu ştia 
sigur unde mă mai văzuse. 

— Hm, bună... doamnă, am început, în acea 
manieră valabilă pentru toate ocaziile, pe care o 
foloseam. V-am văzut la televizor, când aţi declarat 
că v-aţi pierdut fiul. 

O umbră de tristeţe îi alunecă pe faţă. 

— Da? 


Am făcut un pas înapoi, pentru a-i permite să-l 
vadă pe iggy. 

Cred că el este. 

OK, nu sunt cunoscută pentru cine ştie ce 
subtilitate. 

Femeia s-a încruntat o clipă, aproape gata să se 
înfurie pe mine pentru că-i zgândăream rana, dar 
apoi s-a uitat la Iggy şi încruntarea i s-a transformat 
într-o expresie de uimire. 

Acum, că i-am văzut pe amândoi împreună, 
asemănările erau şi mai izbitoare. Aveau acelaşi ten, 
aceeaşi structură corporală, aceiaşi pomeţi şi 
aceeaşi bărbie. Femeia a clipit. A deschis gura, însă 
n-a ieşit niciun sunet. Şi-a dus mâna la piept şi s-a 
holbat la Iggy. Eu l-am strâns din nou de mână, nu 
avea idee ce se petrecea şi trebuia să aştepte într-un 
suspans dureros. 

Apoi şi-a făcut apariţia şi bărbatul. Femeia s-a dat 
înapoi şi a arătat în tăcere spre Iggy. Cu toate că 
Iggy semăna foarte mult cu femeia, avea şi unele 
trăsături ale bărbatului. Aveau acelaşi nas, aceeaşi 
formă a gurii. Bărbatul s-a holbat şi el la Iggy, apoi 
ne-a privit pe toţi. 

— Ce..., a zis, părând uluit. 

- V-am văzut la televizor, am explicat din nou. 
Credem că acesta ar putea fi băiatul dumneavoastră, 
pierdut acum paisprezece ani. 

Mi-am strecurat mâna într-a lui Iggy, şi l-am tras 
puţin în faţă. 

— Noi îi spunem Iggy. Dar cred că numele său de 
familie adevărat este Griffiths, ca al dumneavoastră. 

Faţa albă a lui Iggy s-a înroşit, şi şi-a lăsat capul în 
jos. Practic, îi puteam simţi bătăile inimii. 

— James? a şoptit femeia, începând să-şi întindă 
mâna spre Iggy. 

S-a oprit, privind spre soţul ei. 

— Tom... acesta-i James? a întrebat ea gânditoare. 

Bărbatul înghiţea, vizibil, cu noduri. S-a tras înapoi 


de lângă uşă. 

— Vă rog să intraţi, toţi. 

Eram pe cale să refuz, nu intram niciodată în 
locurile necunoscute, unde am fi putut fi atraşi într-o 
capcană sau capturați. Dar mi-am dat seama că 
acesta era locul unde Iggy ar putea rămâne pentru 
totdeauna, iar dacă credeam că era o capcană, 
atunci mai bine ne-am fi cărat de aici. 

Aşa că am înghiţit un nod şi-am spus: 


În timp ce toţi ceilalţi intrau în casă, am aruncat o 
privire spre Angel, să văd dacă arăta îngrijorată sau 
bănuitoare. Dar ea a intrat fără niciun fel de 
probleme, aşa că am urmat-o, cu o strângere de 
inimă. 

Interiorul casei era drăguţ, dar nu atât de elegant 
sau spaţios ca la Anne. M-am uitat prin jur, zicându- 
mi: Acesta ar putea fi locul unde va trâi Iggy de acum 
înainte. Ar putea servi cina la masa aceea şi să tragă 
cu urechea la televizorul acela. Ştii, începea să pară 
ca şi cum am fi căzut în vizuina iepurelui!. Mutanţi 
ciudaţi, pe jumătate lupi, porniţi în urmărirea 
noastră? Perfect credibil. Ideea că Iggy s-ar putea 
muta într-o existenţă normală? Total uluitoare. 

— Hm, luaţi loc, a spus femeia, privindu-l pe Iggy. 

El a ezitat, până m-a simţit pe mine aşezându-mă, 
apoi s-a aşezat alături. 

— Nu ştiu de unde să încep, a zis femeia. 

A luat loc lângă Iggy, pe partea cealaltă, şi, în cele 
din urmă, a observat că băiatul nu privea în jurul lui, 
că privirile lui nu le întâlneau pe ale ei. 

— Ăăă... sunt orb, a spus lggy, iar degetele-i 
trăgeau nervoase de tivul bluzei lui. Au... ăăă... ei 
bine, nu mai văd cu ei. 

— Oh, scumpule, a spus femeia, arătându-se 


1 „A cădea în vizuina iepurelui” este o expresie desprinsă din romanul lui Lewis 
Carroll, Alice în Ţara Minunilor, unde personalul principal cade în gaura vizuinii 
iepurelui pentru a trăi o serie de aventuri neobişnuite. 


tulburată. 

Bărbatul s-a aşezat vizavi de noi, şi-am văzut o 
expresie de durere pe chipul lui. 

— Nu ştim ce s-a întâmplat, a spus el, aplecându-se 
înainte. Tu ai fost... fiul nostru a fost luat din această 
casă acum paisprezece ani. Aveai... avea numai 
patru luni. N-a existat nicio urmă. Am angajat 
detectivi. Am... 

S-a oprit, ca şi cum amintirea ar fi fost prea 
dureroasă pentru el pentru a putea continua. 

— Este o poveste lungă şi bizară, am rostit. Şi nici 
nu suntem sută la sută siguri. Dar Iggy chiar pare a fi 
copilul pe care l-aţi pierdut. 

Femeia a dat din cap, şi apoi l-a luat pe Iggy de 
mână. 

— Simt că el este. S-ar putea ca voi să nu fiți 
siguri, însă eu simt asta. Pot s-o spun. Acesta-i fiul 
meu. 

Nu-mi venea să cred. De câte ori nu ne 
imaginaserăm noi aşa ceva? Acum, totul se adeverea 
pentru iggy. 

— Trebuie să spun că... cred că ai dreptate. 

Bărbatul îşi drese glasul. 

— El... pare ciudat, dar chiar pare la fel ca atunci 
când era doar un copilaş. 

În orice alte circumstanţe, Gazzy şi Fang ar fi prins 
asta din zbor, călărindu-l apoi pe Iggy şi tachinându-l 
fără nicio milă. Dar acum stăteau cu feţele lipsite de 
orice expresie. Totul începea să prindă contur, cele 
ce se întâmplau, ce urma să se întâmple. 

— Acum ştiu! 

Doamna Griffiths s-a ridicat brusc. 

— James avea un mic semn roşu, din naştere, pe o 
parte, spre spate. L-am întrebat pe doctor despre 
asta, dar mi-a spus că nu-i nimic grav. 

- Iggy are un semn din naştere, am rostit 
tărăgănat. 

l-I văzusem de sute de ori. Fără niciun cuvânt, Iggy 


şi-a ridicat bluza pe partea stângă. Doamna Griffiths 
a zărit imediat semnul din naştere. A icnit şi şi-a dus 
mâna la gură. 

— Oh, Doamne! a spus, şi lacrimile au început să-i 
curgă pe obraji. Oh, Doamne! James! E James! 

In clipa următoare, s-a aplecat şi l-a îmbrăţişat 
strâns pe Iggy. Cu o mână-i mângâia părul blond- 
roşcat. Avea ochii închişi, iar lacrimile ei au lăsat o 
pată umedă pe umărul lui Iggy. 

— James, James, a şoptit ea. Copilul meu. 

Simţeam că mă sufoc. M-am uitat în jur şi-am văzut 
că atât Angel, cât şi Nudge se luptau să-şi 
stăpânească lacrimile. Uau! Totul se transforma într- 
un adevărat festival al plânsului. Mi-am dres glasul. 

— Aşadar, ei bine, credeţi că este James, fiul 
dumneavoastră pierdut? 

Bărbatul, cu lacrimi în ochi, a dat din cap. 

— Este fiul meu, a rosti el cu glasul sugrumat. 

Urăsc chestiile astea, când toată lumea-i copleşită 
şi plânge de bucurie, iar emoţiile se revarsă prin tot 
locul. Uf! 

— Cine... cine sunteţi? m-a întrebat domnul 
Griffiths, în vreme ce soţia lui s-a dat înapoi, ca să-l 
privească mai bine pe Iggy. 

A făcut un gest spre noi, toți. 

— Suntem... prieteni, am zis. Şi noi... şi noi am fost 
luaţi. Dar dumneavoastră sunteţi primii părinţi pe 
care i-am găsit. 

Nu voiam să spun asta. Ce s-a întâmplat cu mine? 
De obicei, eram mult mai reţinută şi secretoasă. 
Domnul şi doamna Griffiths păreau chiar şi mai 
surprinşi şi îngrijoraţi. 

— Aşadar, hm, acum ce facem? am întrebat, 
frecându-mi palmele de blugi. 

Cei doi adulţi au schimbat o privire rapidă. Domnul 
Griffiths a făcut un semn discret din cap spre soţia 
sa, iar ea s-a întors spre mine. 

— James rămâne la noi, a rostit ea cu fermitate. Am 


crezut că l-am pierdut pentru totdeauna. Acum, că l- 
am recuperat, n-am să-i mai dau drumul niciodată. 
Mă auzi? 

Arăta destul de feroce, iar eu mi-am ridicat mâinile 
în acel gest universal împăciuitor. 

- Nimeni nu va încerca să vi se împotrivească. Şi 
eu cred că este James. Dar să ştiţi că-i orb. 

— Nu-mi pasă, a zis doamna Griffiths, cu o privire 
dră-găstoasă spre Iggy. Nu-mi pasă dacă sunt şi un 
milion de probleme. Putem să rezolvăm orice, dacă-l 
avem înapoi. 

OK, asta ar putea însemna şi problema cu aripile. 

— Iggy? Vrei să rămâi? l-am întrebat. 

Faţa i s-a înroşit din nou, însă, sub rezerva lui, am 
zărit o urmă de fericire neîncrezătoare. Mi s-a strâns 
inima, du-reros, şi m-am gândit: 7] pierd. 

Încet, Iggy a dat din cap. 

— Cred că aici e locul meu. 

L-am atins pe braţ. 

— Da, am zis încet. 

— Ai... lucruri? a întrebat doamna Griffiths. Vom 
aduce un pat mai mare în camera care era a ta. N-am 
schimbat nimic în ea... în caz că te-ai fi întors într-o 
bună zi. 

l-a atins faţa cu blândeţe. 

— E un miracol. Nu-mi vine să cred. Dacă-i un vis, 
sper să nu mă mai trezesc niciodată din el. 

Iggy zâmbi vag. 

— De fapt, nu prea am mai nimic, a spus. 

A ridicat un mic rucsac pe care i-l umplusem cu 
câteva obiecte esenţiale de prin casa lui Anne. 

— Bine, a zis doamna Griffiths. Îţi putem cumpăra 
tot ce ai nevoie. 

Chestie rostită ca un părinte adevărat. 


82 

Şi iată cum unul dintre noi şi-a găsit părinţii 
adevăraţi. N-am să te plictisesc cu întreaga scenă 
sfâşietoare de rămas-bun. Este destul să pomenesc 
că s-au vărsat multe lacrimi. Era multă acţiune pe la 
departamentul „lamentări”. Nu prea vreau să discut 
despre asta. 

OK, am să-ţi ofer o mică relatare. Am crescut cu 
Iggy, îl cunoşteam de-o viaţă, scurtă şi oribilă. Il 
ştiam încă de pe vremea când putea vedea, l-am 
ajutat să înveţe să zboare. Era cu mult mai 
suportabil decât Fang, mai liniştit decât Nudge, şi un 
bucătar mai bun decât oricare dintre noi. Era cel mai 
bun prieten al lui Gasman. Şi da prietenii se mută şi 
este trist, dar apoi treci şi peste asta. Insă erau 
numai cinci oameni din întreaga afurisită de omenire 
de care-mi păsa şi în care aveam încredere, şi tocmai 
îl pierdusem pe unul dintre ei. A trebuit să plec 
ştiind că Iggy stătea în pragul uşii, de parcă ne-ar fi 
putut conduce cu privirea, uitându-se la noi cum îl 
lăsam în urmă pentru totdeauna. 

De fapt, mă simţeam ca şi cum inima mea ar fi fost 
călcată în picioare de o echipă de fotbal, încălţată cu 
ghete cu crampoane. 

Dar destul despre mine. Am spus că nu vreau să 
vorbesc despre asta. 


83 


Anne era aproape ca o cloşcă panicată că este pe 
cale să-şi piardă unul dintre pui, mai ales din 
moment ce nu-i spu-neam absolut nimic despre asta. 

In tot cursul weekendului a tot dat telefoane 
isterice şi s-a învârtit pe lângă noi, când milogindu- 
se, când rugându-ne, plângând sau ameninţându-ne. 
Insă tot ce-am avut de spus a fost că a plecat pentru 
că aşa a vrut el, şi că era în deplină siguranţă. 
Sfârşitul discuţiilor. 

Numai că Anne nu înţelegea ce însemna „sfârşitul 
dis-cuţiilor”. „Sfârşitul discuţiilor” funcţiona cu 
adevăr, numai dacă cealaltă persoană nu mai 
comenta nimic. Anne n-a făcut-o. 

Cam pe luni dimineaţa, nervii noştri erau întinşi la 
maxim. în primul şi-n primul rând, mă simţeam ca şi 
cum braţul drept mi-ar fi fost retezat, pentru că Iggy 
plecase. Pe Nudge am găsit-o plângând în camera ei, 
de două ori iar Gazzy era complet apatic fără 
partenerul lui favorit de pozne. Angel nu încerca 
deloc să fie stoică, şi mi s-a căţărat, plângând, în 
poală. Ceea ce-a însemnat că ni s-a alăturat şi 
Total... 

— Sunt terminat, bocea el, lacrimile lăsându-i pete 
umede pe blană. 

Trebuia mult până vreunul dintre noi începea să 
plângă. Pierderea lui Iggy a fost ceva mult prea mult. 
Astfel, cu toate lacrimile şi dorul şi lipsa de somn, iar 
mai apoi cu Anne insistând, încercând să afle pe 
unde era Iggy, luni dimineaţa eram cât se poate de 
gata să cedez. 

Vreau să spun, eram bucuroasă pentru el. Foarte 
bucu-roasă. Dar mai mult decât mâhnită pentru noi, 
ceilalţi. Şi ştiind că asta se putea întâmpla din nou, 
mă făcea să mă simt ca Titanicul, avântându-mă 
direct spre aisberg. 

— Am să anunţ la şcoală că Jeff a dispărut, ne-a 


spus Anne, în timp ce ieşeam din casă, îndreptându- 
ne spre maşină. 

— OK, am zis istovită, ştiind că nu va ajuta la 
nimic. 

Ne-am înghesuit cu toţii în sedanul ei şi a demarat 
spre şcoală, stând rigidă la volan. 

— Am să chem poliţia, a zis, privindu-mă prin 
oglindă. 

— N-ai decât, am răspuns, gata să explodez. De ce 
nu-i pui fotografia pe cutiile de lapte? E doar unul 
dintre copiii daţi dispăruţi, nu? E plin de aşa ceva pe- 
aici. 

Faţa lui Anne, reflectată în oglindă, părea şocată, 
aproape temătoare. Interesant a fost că după asta a 
lăsat-o baltă. 

Şi ce să însemne oare asta? 


84 


— Aşa! Fiecare ştie ce are de făcut! lătră Ari. 

Îşi încordă umerii pe sub haina din piele neagră. 
Maşina era condusă de un Eliminator, iar alţi 
doisprezece stăteau ghemuiţi în spatele dubei. 

— intrăm,  înşfăcăm  mutanţii, o ştergem. Cu 
precizie chirurgicală, da? 

— Da, bombăniră câţiva Eliminatori. 

Capturaţi mutanţii în viaţă, îi reaminti Vocea lui. 

— Ţineţi minte, mutanţii să rămână în viaţă, spuse 
Ari. 

Rânji, nerăbdător faţă de ceea ce avea să se 
întâmple. 

— Şi nimeni nu se atinge de Max! Ea mea. 

Aşteptă ca Vocea să intervină cu alte sfaturi, dar 
aceasta rămase tăcută. 

Îşi frecă palmele, arzând de nerăbdare să-şi simtă 
pumnii luând contact cu faţa lui Max. Desigur, tati îi 
spusese s-o aducă pe Max teafără, pentru că mai 
erau multe pe care voia să le afle despre ea. Insă Ari 
nu era interesat să descopere decât ce mărime de 
coşciug i se potrivea fetei. Ştia cum să procedeze: va 
declara că, în pofida ordinelor sale, un alt Eliminator 
„îşi pierduse minţile” ucigând tot ce-i ieşise în cale. 
înainte ca Ari să-l poată opri, îi sfâşiase lui Max 
beregata. Apoi, Jeb l-ar putea ucide pe acel 
Eliminator, Max ar fi moartă, iar Ari s-ar simţi destul 
de bine. 

Nu existau niciun fel de inconveniente. 

Pe de altă parte... ce-ar fi dacă Max ar „dispărea”? 
Ce-ar fi dacă Ari ar lua-o pe Max şi-ar ascunde-o 
undeva, unde să n-o poată găsi nimeni, şi de unde să 
nu poată evada? Credea că ştie un asemenea loc. 
Dacă Max era prinsă în capcană, dacă nu avea nicio 


speranţă de scăpare, şi Ari ar fi singurul care s-o ţină 
în viaţă cu mâncare şi apă, atunci s-ar obişnui cu el, 
nu? Poate că i-ar deveni chiar recunoscătoare. N-ar fi 
decât ei doi şi nimeni nu le-ar spune ce să facă. S-ar 
împrieteni. Lui Max i-ar plăcea de el. Ar putea juca şi 
cărţi. Ea i-ar putea citi. S-ar juca pe-afară. 

Asta părea tot mai mult cea mai bună idee care-i 
venise în tot anul. Şi ştia un loc bun unde s-o ducă. 
Un loc de unde nu putea scăpa. Asta numai după ce-i 
reteza aripile. 


85 


— Mai am doar un anunţ de făcut, a spus domnul 
Pruitt holbându-se încruntat la întregul grup de 
elevi. 

Era adunarea de luni dimineaţa, şi ne aflam cu toţii 
strânşi în amfiteatrul şcolii ascultând cum vânătorul 
de ca-pete împrăştia fiere asupra noastră. Cel puţin, 
era o fiere răspândită în mod egal, asupra tuturor, 
nu doar a noastră ca stol. Până acum, îşi vărsase 
nervii pentru cât de vraişte lăsasem sala de mese, 
pentru că micii golani cu apucături hoţeşti furaseră 
din rezervele şcolii, şi pentru cum se îndoia el de 
abilitatea noastră de a ne folosi de toalete ca nişte 
fiinţe umane normale. 

În mod clar, omul avea probleme. 

— Unul dintre elevi a dispărut, a continuat domnul 
Pruitt, părând că se holba direct la mine. 

Am arborat o expresie inocentă, de genul „cine, 
moi?”, 

— Jeff Walker, a spus vânătorul de capete. Din 
clasa a noua. Cu toate că era un elev nou, sunt sigur 
că ştiţi cu toţii de cine vorbesc. O să chemăm o 
echipă specială de detectivi, a explicat, mijindu-şi 
ochii spre mine. 

Eu mi-am menţinut, prudentă, o figură indiferentă. 

— Dar, dacă l-a văzut vreunul dintre voi sau ştie 
cineva ceva, ori are orice fel de informaţie, să iasă 
acum în faţă. Dacă vom afla mai târziu că știai ceva 
şi nu ai anunţat, o să fie vai şi-amar de tine. M-am 
făcut înţeles suficient de bine? 

O mulţime de clătinări confuze din cap. 

Mulţi dintre copii s-au întors ca să se uite la mine, 
la Fang şi la restul stolului, pentru că eram „fraţii” 
lui Iggy. Mi-am dat seama că ar trebui să mă arăt 
tristă şi îngrijorată, şi-am încercat să schimb 


macazul. 

— Liberi, a scuipat cuvântul vânătorul de capete, 
fă-cându-l să sune ca o sentinţă de condamnare la 
moarte. 

Am sărit în sus, nerăbdătoare să ies afară din 
amfiteatrul aglomerat. Pe hol, prietena meu, J.J., m-a 
ajuns din urmă. 

— Imi pare nespus de rău, Max, a spus ea, părând 
îngrijorată. Ce s-a întâmplat? 

In mod uimitor, nu aveam nicio poveste pregătită. 
în lumea mea de spectacol de ciudăţenii, oameni 
care apăreau de nicăieri şi dispăreau în neant erau 
ceva la ordinea zilei. Cumva, ideea că absenţa lui 
Iggy i-ar preocupa şi îngrijora, de fapt, şi pe alţi 
oameni în afara lui Anne, nu mi-a trecut nicio clipă 
prin minte. 

OK, am ratat mingea asta, recunosc. 

— Aăă..., am început, trăgând de timp. 

Nu avusesem vreme să mă gândesc la toate 
poveştile posibile, să văd dacă n-au hibe sau fisuri în 
desfăşurarea lor. Alţi câţiva copii s-au adunat în jurul 
nostru. 

— Nu pot discuta despre asta, am zis. 

Şi chiar atunci, doar gândindu-mă că Iggy chiar 
plecase, ochii mi s-au umplut de lacrimi cât se poate 
de autentice. Le-am lăsat să curgă. 

— Vreau să spun... eu... pur şi simplu nu pot vorbi 
despre asta chiar acum. 

Am adăugat un scâncet mic, şi-am fost răsplătită 
cu o înţelegere îngrijorată. 

— OK, toată lumea, a spus J.J. agitându-şi mâinile. 
Nu poate discuta despre asta. Haideţi să ne 
retragem, s-o mai lăsăm să respire. 

— Mulţumesc, i-am spus. Încă nu-mi vine să cred că 
a dispărut pe bune. 

Era absolut adevărat. 

— Imi pare nespus de rău, a zis J.J. Păcat că nu l-au 
luat pe fratele meu în locul lui. 


De fapt, a reuşit să mă facă să zâmbesc, ca o 
adevărată prietenă. 

— Ne vedem mai târziu, a spus ea, pornind pe 
coridor spre dulapul ei. Dă-mi de ştire dacă pot să te 
ajut cu ceva dacă-ţi trebuie ceva. 

Am dat din cap. 

— Mulţumesc. 

Ceilalţi copii încă se mai uitau la mine, iar paranoia 
m-a făcut să mi se ridice firişoarele de păr de pe 
ceafă. Stând în amfiteatru, cu copiii încolţindu-mă cu 
întrebările, eram mult prea agitată ca să le pot 
răspunde. 

M-am întors, şi-am luat-o din loc în direcţie opusă. 
Dar în sala următoare şi mai mulţi copii m-au 
observat şi, după ce s-au uitat unul la altul, au 
început să se strângă în jurul meu. Apoi, de după 
colţ, şi-a făcut apariţia vânătorul de capete. incă nu 
mă văzuse şi lătra la ceilalţi elevi. Nu mai erau decât 
câteva clipe până când urma să-şi îndrepte ar-mele 
spre mine. Asta-mi dădea un sentiment neplăcut. 

Am schimbat, brusc, direcţia, şi-am luat-o spre oa 
treia sală, când am dat cu ochii de o uşă marcată 
drept  Cance-laria profesorilor. Nu mai fusesem 
niciodată acolo. Am deschis uşa şi m-am strecurat 
înăuntru, pregătindu-mi din mers o explicaţie cum că 
mă rătăcisem. 

Întoarsă încă spre uşa închisă, am expirat o dată, 
ne-dându-mi seama că-mi ţinusem respiraţia. Apoi 
m-am întors pe călcâie, gata să aburesc orice 
profesor care s-ar fi nimerit să fie pe acolo. 

Erau câţiva, am observat surprinsă. Inclusiv un 
grup pe care nu-l mai văzusem niciodată. Unul 
stătea în capătul în-căperii, ca şi cum ar fi povestit 
ceva, iar ceilalţi erau aşezaţi pe la mese. M-am uitat 
repede la feţele lor, căutând una cunoscută. Oh, ce 
bine, domnul Lazzara. 

Dar mi-a stat inima-n piept. 

Aceştia erau profesori şi se aflau în cancelaria 


profesorilor. 
Dar de ce trei dintre ei îşi scoteau taserele? 


86 


Pentru că erau infiltraţi ai halatelor albe, gata să 
captureze un copil-pasăre mutant? Doar îmi dădeam 
şi eu cu părerea. 

Într-o fracțiune de secundă, am deschis uşa şi m- 
am repezit s-o şterg de-acolo... 

.„ „drept în braţele vânătorului de capete. 

Mutra lui urâtă s-a crăpat într-un rânjet pervers, şi 
in-dividul m-a apucat de ambele mâini cu o 
strânsoare de oţel. 

— Pleci aşa de repede? În mod sigur nu eşti încă 
sătulă de ospitalitatea noastră, a mârâit el. 

M-am împins înapoi în cancelaria profesorilor, iar 
eu mi-am eliberat braţele. 

— Ce-i asta, ce se întâmplă aici? a întrebat domnul 
La-zara, surprins. 

— Vezi-ţi de treabă! i-a lătrat unul dintre ceilalţi 
profesori. 

M-am blocat şi l-am privit pe vânătorul de capete 
de-zamăgită, dar deloc surprinsă să-l văd scoțând o 
legătură de plastic din buzunar, fără îndoială 
destinată încheieturilor mâinilor mele. 

— Am ştiut mereu că există un motiv pentru care 
te urăsc, am spus încordată. Adică, în afară de 
caracterul tău. 

Apoi am sărit în sus, vizând o lovitură de picior 
spre capul lui. L-am prins cu garda jos şi i-am zburat 
căpăţâna într-o parte, dar a ţâşnit în picioare şi s-a 
repezit la mine. Am sărit pe o masă, am înşfăcat 
corpul de iluminat care atârna de tavan şi m-am 
balansat repede, lovind în plin pe oricine venea spre 
mine. 

la ghici, Voce? m-am gândit. De data asta, cred tot 
ce văd. 

Vânătorul de capete s-a întins iar să mă înşface. 

— Oh, nu, n-ai să scapi, pacoste mică şi afurisită, 
mi-a scuipat el. Eşti premiul meu, recompensa mea 


pentru  sufe-rinţele de zi cu zi, provocate de 
purceluşii imbecili şi infecţi. 

— Şi eu duc dorul vechii tradiţii a ceasului de aur, 
am zis, apoi i-am ieşit din cale răsucindu-mă, 
lovindu-1 dur când s-a întins peste masă, după mine. 

A căzut şi s-a rostogolit într-o parte, doborându-i 
pe alţi câţiva profesori, inclusiv pe cei cu tasere. 
Notă pentru mine: Prăpădeşte-te de râs mai târziu. 

Unii dintre profesori erau îngrămădiţi înaintea unui 
perete din spate, părând înspăimântați. Michael 
Lazzara arăta de parcă era pe cale să se arunce în 
luptă de partea cea bună, însă profesorii băiatului 
rău se apropiau de mine din toate unghiurile, 
aţintindu-şi taserele asupra mea. Nu ştiam cine erau, 
ori pentru cine lucrau, însă una dintre regulile 
generale bune era să eviţi persoanele cu pistoale 
electrice paralizante. 

Făcând un salt serios am scăpat de mai mulţi 
profesori şi-am ţâşnit pe uşă, ajungând pe coridor. 
Nu eram sigură în care săli de clasă anume era 
adunat stolul la această oră, aşa că am luat-o la 
goană pe coridor, răcnind din toţi bojocii: 

— Bandada! Bezheet!  See-chass!  Mişcaţi-vă, 
mişcaţi-vă, mişcaţi-vă! 


87 


Am fugit cât de repede am putut pe ambele holuri cu 
săli de clasă, strigând, şi-am văzut-o pe Nudge şi 
apoi pe Fang ţâşnind din clasele lor. Mă simţeam 
incredibil de frenetică, dar şi ofticată: iată că aveam 
dovada care-mi trebuise tot timpul să-i conving pe 
ceilalţi că trebuia să fi plecat cu mult mai înainte. 

Şi alţi copii ieşeau pe hol, întrebându-se ce era cu 
zarva asta. Angel! Slavă Domnului, uite-o, gonind din 
sala ei de clasă din faţa mea. S-a uitat înapoi, a dat 
din cap, şi-a băgat vitez1 spre ieşire. 

— Max! Aici! 

L-am văzut pe Sam la şase metri distanţă, stând în 
pragul unei clase goale. Gesticula grăbit cu mâna. 

— Vino! Intră aici! 

Dar nu începuse să arate puţin cam „stil 
Eliminator”, pe ici pe colo, dinţii puţin cam prea 
lungi, părul cu o idee prea gros? N-aş fi putut spune 
şi nu-mi puteam permite să risc. 

— Poţi să ai încredere în mine! a zis, tocmai când l- 
am văzut pe Gasman năvălind afară din clasa lui, 
aproape lo-vindu-se de Nudge. 

Sam a făcut un pas înainte, ca şi cum ar fi vrut să 
mă intercepteze, însă am luat una dintre acele 
faimoase decizii neaşteptate. Am trecut direct peste 
el, doborându-l la pământ. 

— Problema este, am strigat, că nu pot să am 
încredere în nimeni! 

— Max! a urlat Fang, stând lângă uşa de ieşire. 

Toţi patru am luat-o la goană spre el, şi împreună 
am ţâşnit în parcare. În spatele nostru, toată şcoala 
era un haos, copiii ocupând coridoarele, strigând, 
urlând de zor. 

Se pare că şcoala s-a terminat, mi-am zis. 

— Sus şi roiu'! am strigat, auzind zgomotul unui 
motor de maşină. 

Restul stolului s-a ridicat în văzduh tocmai când 


mi-am dat seama că maşina dichisită a vânătorului 
de capete gonea scrâşnind spre mine, cu viteză 
maximă. Avea de gând să mă cosească, dacă putea. 

Am alergat direct spre maşină şi, chiar înainte să 
se iz-bească de mine, m-am săltat în aer. Când 
aripile mele au adunat mai multă portanță, am lovit 
la greu, spulberând parbrizul maşinii vânătorului de 
capete. Apoi m-am ridicat la doi, trei, şase metri în 
aer şi-am privit în jos. În câteva secunde, vânătorul 
de capete a pierdut controlul maşinii iar aceasta a 
scrâşnit, derapând în lateral, dând drept în alte 
câteva maşini parcate. 

— Cool! a exclamat Gasman. 

Pruitt s-a prăbuşit afară din maşina paradită, cu o 
faţă aproape vânătă de o furie dementă. 

— Asta nu se sfârşeşte aici! a urlat, agitându-şi 
pumnul spre mine, într-un respectabil obicei. Sunteţi 
nişte accidente, nişte mizerii, erori! Şi-o să punem 
noi laba pe voi! 

— Păcat că n-am primit câte-un nickef/f! de fiecare 
dată când am auzit asta, am zis clătinând din cap. 

Pe măsură ce ne ridicam tot mai sus, profesorii 
ieşeau din şcoală, împingându-i deoparte pe copiii 
care strigau şi se făceau mici de frică, încercând să 
se ascundă. Unii dintre profesori lucrau în mod clar 
pentru Pruitt, în vreme ce alţii păreau înspăimântați 
şi nedumeriţi. 

Apoi am văzut o mult prea familiară dubă cenuşie 
scuipând în urma ei pietrişul în timp ce se înclina 
periculos după un colţ. Bineînţeles, hai să adăugăm 
şi nişte Eliminatori în combinaţie. Cu cât mai mulţi, 
cu atât mai vesel! Erau în ligă cu Pruitt sau doar li se 
păruse că lucrurile au devenit interesante? 

— Fugiţi! am strigat stolului, şi-am ţâşnit în sus cât 
de departe am putut. 

Ari şi încă vreo câţiva dintre Eliminatori puteau 
zbura, dar noi trebuia să avem avans. L-am văzut pe 


1 Monedă de 5 cenți, în SUAşi Canada. 


Ari sărind din dubă, lătrând ordine, înjurând, 
privindu-ne cum scăpam. 

— Altă dată, iubire, am spus, şi ne-am înfipt în cer, 
direct în soarele slab de toamnă. 


88 


— Şi-acum încotro? a întrebat Gasman. 

Eram suspendaţi în aer, bătând ritmic din aripi, 
doar atât cât să rămânem pe loc. Am fost tot timpul 
atenţi, dar până acum, nimeni nu părea să se fi luat 
după noi. 

— Trebuie să ne întoarcem la Anne, a propus Angel. 

— Da, doar puţin, în viteză, să ne luăm nişte 
lucruri, s-a arătat de acord Nudge. 

— De fapt, am spus eu, am ascuns rucsacurile 
noastre în peştera liliecilor, acum vreo câteva zile. 
Doar pentru cazul când se întâmplă ceva 
asemănător. Şi n-am uitat să aduc şi una din astea, 
am adăugat, agitând sub ochii lor una dintre 
nenumăratele cărţi de credit ale lui Anne. N-o să-i 
ducă niciodată lipsa. 

— Grozav, a rostit Gasman uşurat. Asta a fost o 
chestie foarte isteaţă, Max. 

— Păi, de-asta sunt plătită gras, am zis. 

Făceam eforturi colosale să nu urlu un v-am spus 
eu! Dar acum nu era timp de aşa ceva. Mai târziu, 
când vom fi în siguranţă, atunci am să le frec 
ridichea. 

— Dar tot va trebui să ne întoarcem la Anne, a 
rostit Angel precipitat. 

— Angel, pur şi simplu, nu ne putem asuma riscul 
de a ne lua rămas-bun. 

— Nu, a zis Angel. Total e acolo. 

Oh, fir-ar. Mi-au trebuit două secunde să evaluez 
posi-bilitatea ca Angel să-l lase pe Total în urmă, şi 
era nulă, iar apoi Fang şi cu mine ne-am uitat unul la 
celălalt şi-am oftat. 

— oO să încercăm, am zis, şi-am văzut cum 
chipul i se destinde. 

— Oh, mulțumesc, Max, a spus ea. O să mergem 


repede, promit. 

Ne-a luat trei minute de zbor până la ferma 
confortabilă a lui Anne, unde trăisem aproape două 
luni. Acolo unde măcar unii dintre noi s-au simţit 
relativ fericiţi şi în siguranţă. Acolo unde cel puţin 
treizeci de Eliminatori fojgăiau peste tot, prin livezi, 
la ieşirea din hambar, în jurul casei. 

Doamne, ce rapiditate! 

Intre timp, Angel se uita jos, prin curte, căutând 
printre copacii din livadă. 

Te rog, nu-l lăsa pe Total să moţăie dinaintea 
focului, m-am rugat în tăcere. Fă-l să fie atent. 

— Acolo! a anunţat Angel, arătând spre iaz. 

Mai mult decât clar, trupul mic şi negru al lui Total 
gonea frenetic pe marginea apei. Il fugărea un 
Eliminator, însă Total era uluitor de rapid pentru 
picioarele lui scurte. Angel îşi strânse aripile şi intră 
în picaj. 

— Fang! am strigat, iar Fang s-a dus imediat după 
ea. 

Zgomotul unui motor m-a făcut să mă întorc, şi-am 
văzut că duba lui Ari gonea mâncând pământul pe 
lunga cale de acces. Aflată în apropierea iazului, 
Angel cobora ca o rachetă. Eliminatorii din apropiere 
strigau după sprijin şi-au început să gonească spre 
ea. Fang se afla exact în spatele ei, gata să atace 
dacă era necesar. 

— Total! a strigat Angel. Vino! 

instantaneu, Total a luat-o la fugă spre ea, iar 
când a prins viteză, şi-a încordat muşchii lui mici şi-a 
sărit în sus cu toată forţa de care era capabil. L-am 
văzut cum ţâşneşte, de parcă ar fi fost proiectat 
dintr-un tun, mai sus decât a sărit vreodată orice 
câine. Patru, şase, aproape nouă metri în aer, 
înălţimea unei clădiri cu trei etaje. Angel s-a năpustit 
în jos, prinzându-1l în braţe, apoi a zvâcnit în sus, 
frumoasele ei aripi de un alb imaculat bătând din 
greu, cu precizie exersată. 


Eliminatorii răgeau dedesubt. Fang l-a preluat pe 
Total de la Angel, strâmbându-se a „pfui!” când 
câinele l-a lins, fericit, pe faţă. S-au alăturat mie, lui 
Nudge şi Gasman. 

— Aţi ajuns aici la timp, a spus Total, gudurându-se 
pe lângă Fang. Mă gândeam că va trebui să muşc 
nişte glezne. 


89 
— Bine, fraţilor, e vremea ca stolul să-şi ia tălpăşiţa 
de-aici. 

Aşteptasem să zic asta de-un car de ani. 

— Staţi..., a spus Nudge, privind curtea lui Anne. 

— Nu, trebuie să plecăm, am rostit mai apăsat. Ari 
şi ceilalţi ar fi grămadă peste noi într-o secundă. 
Haideţi să câştigăm un avans. 

Măcar o dată. 

— la uitaţi-o pe Anne! a zis atunci Nudge, arătând 
cu degetul. 

Într-adevăr, era pe pajiştea din faţa casei, şi se 
îndrepta cu paşi mari spre un Eliminator. Nu era ceva 
ce-ar fi făcut prea mulţi oameni. A strigat la Ari, 
dând nervoasă din mâini, fără a-i fi teamă de el. 

Un sedan negru oarecare a oprit lângă casă. Un 
sedan negru. Ce clișeu, mi-am zis dezgustată. S-a 
deschis uşa, iar din el a coborât Jeb Batchelder. 
Minunat. Sosirea lui adăuga nuanţa perfectă de 
suferinţă care lipsea din acest tablou. 

Jeb s-a apropiat de Ari, care acum urla la Anne. 

Anne, du-te de-acolo, m-am gândit, incapabilă să 
privesc în altă parte. Adevărat, nu credeam că era 
total deschisă şi onestă, însă nu merita să se aleagă 
cu beregata sfâşiată. Se ţinea bine, ba chiar îl 
împungea pe Ari cu degetul în piept. Scoţând un 
mârâit sonor, acesta a înşfăcat-o de mână şi i-a 
răsucit-o, făcând-o să ţipe. Dar Jeb i-a împins mâna 
lui A cât colo. Anne s-a dat la o parte, frecându-şi 
încheietura şi părând furioasă. 

Jeb l-a împins pe Ari, obligându-l să se retragă. Ari 
părea nebun de furie, trosnindu-şi fălcile, aruncând 
priviri urâte cu ochii lui roşii, scăpărători. Tot arăta 
spre noi, şi părea să se certe cu Jeb. Eram cu inima 
îndoită, voiam s-o ştergem de-acolo, să punem între 
noi şi Eliminatori o distanţă cât mai mare. Dar, ca de 
obicei, la vederea lui Jeb se creau tot felul de emoţii 


amestecate. Furia fiind cea de bază. 

Jeb, Anne, Eliminatorii, Pruitt, ceilalţi profesori. Cu 
toţii făceau parte din imaginea de ansamblu, dar, 
chiar în acel moment, imaginea părea ca şi cum ar fi 
fost pictată de nişte maimuțe bete... nu se potrivea 
nimic. 

— Uitaţi, chiar trebuie să plecăm, am început eu, 
când un glas din spatele nostru spuse: „Yo.” 

În caz că te întrebi, da, este, de fapt, posibil să 
sari în sus treizeci de centimetri când deja pluteşti în 
aer. Icnind, inima bătându-mi nebuneşte, m-am 
răsucit pe loc şi-am rămas cu gura căscată. 

— Oh, Doamne! Iggy! 


90 
— 199y! Iggy! 

Strigam cu toţii şi încercam să ne aruncăm asupra 
lui grămadă. Făcu o mutră ironică, pe care-am 
interpretat-o drept marea fericire că se afla aici. M- 
am tras mai aproape , şi-am încercat să-l îmbrăţişez, 
fără să ne trezim cu aripile încurcate. Am reuşit un 
soi de sărut în aer, de la o palmă distanţă. Băieţii au 
bătut palma cu el, iar Nudge şi Angel au izbutit şi ele 
câte-un pupic din aer. 

— Am trecut pe la şcoală, ne-a spus. Par să aibă o 
zi proastă. 

Am scos un hohot scurt. 

— Mda, ai putea spune şi-aşa. 

— Aud ceva tămbălău pe jos? a întrebat apoi Iggy. 

— Chiar auzi, am zis, şi-apoi mi-am dat seama că 
era aici. Oh, nu... Iggy. Ce s-a întâmplat? 

— Păi, a început el cu o mutră tristă, n-a fost nicio 
pro-blemă cu aripile. De fapt, le plăceau aripile mele. 
Mai ales după ce au adus opt edituri şi reviste într- 
un război al lici-taţiei pentru cine dă mai mult pentru 
drepturile exclusive de publicare a poveştii vieţii 
mele, cu tot cu fotografii şi in-terviuri cu mutantul în 
persoană. 

Vocea-i era teribil de amară. 

— Oh, nu, am spus. Aveau de gând să spună tot 
lumii întregi? 

— Aveau de gând să mă transforme într-un 
exemplu de bâlci, a zis Iggy. Adică, în ceva cât se 
poate de public. 

Mi-am  reprimat valul de bucurie pe care-l 
simţisem pentru că venise aici, făcând loc 
compasiunii. 

— Imi pare nespus de rău, lg, am zis, întinzându-mi 
mâna să-l mângâi pe umăr. Am crezut că erau pe 


bune. 

— Asta-i, a spus el, cu chipul plin de furie. Poate că 
au şi fost. Nu ştiu. Poate că nu. Dar îi simţeam ca şi 
cum erau părinţii adevăraţi, iar aceştia voiau să facă 
bani pe spinarea mea. 

N-am putut să mă abţin să nu-l ating din nou. 

— Îmi pare atât de rău, Iggy. Dar sunt aşa de 
bucuroasă că te-ai întors. 

— Şi eu mă bucur că m-am întors, a rostit el. Chiar 
îna-inte să înceapă să-mi facă figuri, deja îmi era 
mult prea dor de voi, fraţilor. 

— Asta-i grozav, iar mai târziu o să avem o 
îmbrăţişăre în grup, s-a băgat Fang, dar n-am putea 
să fim atenţi şi la ce se petrece jos? 

Oh, da. Jos de tot, Jeb, Ari şi Anne încă mai ţipau 
unii la alţii. Echipe de Eliminatori începeau să revină 
la grup, din moment ce era clar că nu eram prin casă. 
Mai mulţi dintre ei şi-au pus mâinile streaşină la ochi 
ca să se uite după noi, aflaţi la peste o sută cincizeci 
de metri altitudine. 

— Hmm, am zis. Ceva lipseşte din imaginea de jos. 
O piesă importantă din puzzle. Oh, ştiu: eu sunt aia. 
Ţineţi-vă bine, fraţilor. 

Mi-am pliat aripile şi m-am lansat spre sol. 


91 


Am ţâşnit spre pământ cu trei sute douăzeci de 
kilometri pe oră. A fost o nebunie totală, gata într-o 
fracțiune de se-cundă, iar după aceea am frânat, 
zvâcnind din aripi ca să obţin portanță. Am început 
să alerg înainte ca picioarele să-mi atingă solul, şi m- 
am oprit la patru metri jumătate de acel Trio 
îngrozitor. 

Conştientă de prezenţa Eliminatorilor din spatele 
meu, m-am dus direct la Anne, Jeb şi Ari. 

— la te uită, se pare că toată gaşca-i aici, am zis, 
încrucişându-mi mâinile la piept. Anne, fă cunoştinţă 
cu Jeb. Jeb, ţi-o prezint pe Anne. Oh, scuze... se pare 
că voi doi vă cunoaşteţi chiar bine. 

— Hello, scumpo, a spus Jeb, privindu-mă de parcă 
aş fi deţinut secretul lumii. 

Oh, stai aşa, chiar îl deţineam. 

— Nu-ţi sunt niciun fel de scumpă sau aşa ceva, am 
rostit. 

— Nu... eşti a mea, a scuipat Ari, agitându-se 
furios de colo-colo. 

— În coşmarurile tale, i-am trântit cu un aer 
plictisit, iar el s-a întins spre mine, mârâind. 

Jeb şi-a aruncat un braţ spre el şi l-a țintuit pe loc. 
Anne se uita la mine cu o figură îngrijorată. 

— Eşti bine? m-a întrebat. Am primit un telefon de 
la şcoală... 

— Ba bine că nu, am zis. Planul lor de urgenţă de la 
şcoală s-a dus pe apa sâmbetei. Ei, oricum, erau mult 
prea rigizi. 

M-am întors spre Jeb. 

— Ce vrei? De fiecare dată când apari, viaţa mea 
intră în picaj abrupt. Şi crede-mă, nu lipseşte mult 
până am să ajung la fundul sacului. 

— Ai dreptate, a mârâit Ari. 

— Ţine-ţi fleanca, băieţandru-căţelandru, am rostit. 


Îmi părea rău pentru Ari, cel de şapte ani, care 
fusese victimizat. Această creatură nu avea nimic 
comun cu el. 

— Max, ca întotdeauna, sunt aici să ajut, a zis Jeb, 
în-cercând să emane sinceritate. Acest... experiment 
nu func-ţionează. Am venit să te ajut să ajungi în 
faza următoare 

— Sunteţi în afara zonei voastre aici, a intervenit 
Anne furioasă. Aceasta-i problema mea. 

Furia lui Jeb răbufni. 

— Habar n-ai ce faci. Max este un instrument 
extrem de bine reglat, în valoare de mai multe 
milioane de dolari. Aproape că ai terminat-o. Nu-i un 
căţeluş de companie! Este un războinic, cel mai bun 
posibil. Eu am făcut-o ceea ce este, şi n-am să te las 
s-o distrugi. 

— Ho! am spus, ridicându-mi mâinile. Toată treaba 
asta devine cam aiurea, chiar şi pentru mine. Am o 
idee: ce-ar fi ca voi trei să vă aruncaţi de pe o 
stâncă? Asta ar rezolva majoritatea problemelor 
noastre de acum. 

— Asta mi-ar conveni de minune, a mârâit Ari. Aşa, 
am rămâne numai noi doi. 

— Te rog. Cu stilul tău de zbor? N-ar mai rămâne 
din tine nici cât să se umple o pungă pentru gunoi. 

S-a întins din nou după mine. Anne şi Jeb l-au oprit 
amândoi. 

— Plec acum, am anunţat, şi am de gând să rămân 
plecată bine. Dacă vă mai văd încă o dată pe vreunul 
dintre voi, am să vă scot din circulaţie. lar acesta a 
fost un eufemism, ca să ştiţi. 

Jeb oftă şi clătină din cap. 

_ — Nu-i aşa de simplu, Max. Nu ai unde să mergi. 
intreaga planetă este un mare labirint, iar tu eşti 
şoarecele de laborator care goneşte prin el. 

Mi-am mijit ochii furioasă. 

— Asta crezi tu. Tu şi cu amicii tăi psihiatri n-aveţi 
decât să jucaţi singuri Actul Trei. În ceea ce mă 


priveşte, acest experiment, acest scenariu de 
antrenament, s-a încheiat. De mult. Să nu-mi bateţi 
iar la uşă. Vorbesc serios. 

— Din nefericire, nu tu eşti îndreptăţită să iei 
decizii, a rostit Jeb răbdător. Dar nu trebuie să crezi 
ce spun eu. Poţi să-l întrebi pe bossul meu, cel care 
trage toate sforile. 

— Jeb..., a început Anne, cu un ton de avertizare în 
glas. 

— Da, chiar, am mârâit. Sună-l de pe mobilul tău. 
Aştept. 

— Nu trebuie. Ea e chiar aici, a spus Jeb cu un 
zâmbet suav. 

Ei bine, singura „ea” de pe-aici, în afară de mine, 
era Anne. 

Ea era bossul lui, care dirija totul. 

Cea care mă dirijase şi pe mine. 


92 


Ar fi trebuit să-mi dau seama. 

Poate că, undeva în adâncul meu, am ştiut. Poate 
că de aceea n-am putut niciodată să mă încred cu 
totul în Anne, să mă destind. Sau poate că nu fusese 
decât paranoia mea totală, devenind, iar, folositoare. 

— Tu eşti şefa haitei? am întrebat-o pe Anne, apoi 
am scuturat din cap. Nu, nici măcar nu mă pot 
preface sur-prinsă. Nimic din ceea ce voi, tipilor, îmi 
aruncaţi în faţă nu mă mai poate surprinde. 

— Hai să testăm asta, a zis Ari încordat. 

Întregul lui trup era rigid, ochii injectaţi. Ghearele 
zimţaţe i se curbau în palme. 

— Nu-i aşa, Max, a spus Anne, cu o figură sinceră şi 
preocupată. Am vrut să fiu o parte din devenirea ta. 
Nu eşti doar un experiment. Pentru mine, eşti 
aproape ca o fiică. 

Ochii-i erau calzi şi rugători. M-am gândit la toate 
serile în care ne adunase în multele încercări 
dezastruoase de a pune cina pe masă. Cum ne 
cumpărase haine, cărţi, articole pentru desen. O lua 
în braţe pe Nudge când plângea, oblojise genunchii 
juliţi ai lui Gazzy. Ştii ceva? Şi eu făcusem toate 
astea. Şi mă pricepeam mai bine. Şi, ca bonus, nu 
eram malefică. 

— Am impresia că noţiunea cea mai aplicabilă în 
acest caz este cât pe ce, am spus. Parte din 
devenirea mea? Felicitări! Ai devenit parte din 
motivele pentru care sunt şucărită. 

Mi-am dat seama cât de afectaţi vor fi Gazzy, 
Nudge şi Angel când vor afla că Anne era amestecată 
în porcăria asta mai adânc decât pionul satanei, Jeb 
însuşi. Dintr-o-dată, gata, mă săturasem, ba chiar 
mai mult decât atât. Am dat din cap, dezmorţindu- 
mi, discret, muşchii aripilor. 

— Nu poţi face nici măcar prăjituri ca lumea, i-am 


spus, şi apoi m-am aruncat drept în sus, în stilul 
exersat de atâtea ori. 

Dintr-o singură zvâcnire, eram deasupra capetelor 
lor, apoi mi-am desfăcut aripile şi-am dat o dată din 
ele, cu toată puterea. Aproape că i-am lovit în 
creştet, fiindcă am o anvergură a aripilor de patru 
metri. M-am înălţat acolo unde mă aştepta stolul 
meu. 

— Vămonos!, am zis. N-au mai rămas acolo decât 
oameni de care ne despărţim. 


93 


Asta ar fi fost prea uşor, nu? 

În câteva secunde, autocontrolul lui Ari s-a 
spulberat. Chiar când mă îndepărtam rapid, l-am 
auzit răcnind ordine. Privind peste umăr, am zărit un 
roi de Eliminatori greoi, neîndemânatici, ridicându-se 
în aer ca o pată uriaşă întunecată. Numai că - hopa! - 
nu erau chiar atât de ne-îndemânatici. 

— Uau! Asta-i noua generaţie, fraţilor, am strigat! 
Aceşti Eliminatori pot zbura pe bune. S-o uşchim! 

— Prin pădure! a răcnit Fang, iar eu am dat din 
cap. 

— Rendez-vous la peştera liliecilor, am adăugat. 
Asiguraţi-vă că nu sunteţi urmăriţi! 

Toţi şase ne-am năpustit în picaj, printre copaci, 
pier-zându-ne, fără niciun efort, printre crengi şi 
trunchiuri. Exersasem mişcările de sute de ori şi era 
foarte incitant, ca un joc video, dar ştii, adus în viaţa 
reală. În mai puţin de un minut, am auzit trosnituri şi 
ţipete în urma noastră. Mai mulţi dintre Eliminatori 
îşi apreciaseră greşit întinderea aripilor şi aproape 
că şi le rupseseră lovindu-se de trun-chiurile 
copacilor neiertători. 

Era destul de caraghios. 

— Nu se atinge nimeni de Max! E a mea! l-am auzit 


1 Să ne cărăm (lb. spaniolă). 


pe Ari strigând şi mi-am zis, „Oh, frate”. 

Ne-am despărţit, fiecare dintre noi ademenind 
câte-un grup de Eliminatori pe câte o cărare 
întortocheată. Din nou împreună, Iggy şi Gazzy 
fugeau în tandem, cu Iggy capabil să imite mişcările 
lui Gazzy la nivel de milisecunde. Angel era o ceaţă 
albicioasă prin verdele şi maroniul pădurii. Ştiam că 
Fang îl ţinea pe Total şi speram că nu-şi impunea 
stilul prea tare. 

— Aici se termină tot, l-am auzit pe Ari mârâind, 
sur-prinzător de aproape. 

Preţ de o fracțiune de secundă, am aruncat o 
ocheadă înapoi şi-am văzut că se afla la mai puţin de 
zece metri în urma mea. OK, venise vremea să 
băgăm ceva gaz. Am tras adânc aer în piept şi-am 
ţâşnit înainte, folosindu-mi ceva din noua mea viteză 
descoperită. 

Şi, practic, aproape că m-am sinucis, deoarece 
copacii îmi apăreau în faţă mai repede decât 
exersasem eu vreodată. Adună-te, Maximum, mi-am 
zis înverşunată. Reacționează mai rapid. Poţi s-o 
faci. 

Concentrându-mă în forţă, m-am aţintit ca un glonţ 
printre şi peste trunchiurile groase şi tufărişul 
pipernicit. Toate zgomotele au dispărut când m-am 
concentrat asupra găsirii unei căi prin pădure. Din 
când în când, alunecam în lateral, zburând prin 
intervale imposibil de înguste. De mai multe ori, mi- 
am lovit vârfurile aripilor de câte ceva şi chiar mi-au 
zburat câteva pene, făcându-mă să mi se taie 
respiraţia. 

N u exista nicio şansă ca Ari să ţină pasul cu mine, 
la această viteză, fiind un zburător atât de slab, cu 
aripi lipite. 

Am încetinit, iar timpul a încetinit şi el odată cu 
mine. Su-netul mi-a ajuns din nou la urechi, eram 
departe de toată lumea. Uf, prea departe, de fapt. M- 
am răsucit şi-am luat-o înapoi. 


Am venit prin spatele lui Ari, pe tăcute, în timp ce 
el stătea cocoţat pe o creangă. 

— Nu! Ţi-am spus deja... e a mea! striga Ari într-un 
microfon. De data asta, nimeni nu mă va opri. Tu ai 
grijă de ceilalţi, eu am s-o găsesc pe Max. 

Şi-a deconectat staţia radio şi a scos un binoclu 
militar. S-a holbat prin el, iar eu de-abia mă 
abţineam să nu încep să râd. În cele din urmă, s-a 
întors suficient cât să dea cu ochii de mine, lată de 
două sute de kilometri, umplându-i câmpul vizual. 

— Ah! a ţipat surprins, scăpând binoclul. 

Atunci am râs. 

— Aşa, deci ce planuri ai pentru mine, băieţandru- 
că-ţelandru? 

M-am aşteptat să mârâie şi să se repeadă la mine, 
ca de obicei. Însă a rămas pe creanga lui şi se uita la 
mine, pă-rând aproape calm şi întreg la minte. 

— Planuri, a zis el. Nu vreau să te omor, dar am s-o 
fac dacă trebuie. Dacă nu cooperezi. 

— Să cooperez? Cu mine vorbeşti acum. 

Ari şi-a dus mâna la spate şi a scos din rucsac un 
cuţit mare, cu aspect ucigător. 

— Am de gând să te întreb, frumos, o singură dată. 
Ce se întâmplă după aia, depinde numai de tine. 

Ce punea oare la cale? 

— Hm, OK. Întreabă, oricum. 

— Vii cu mine? Dispărem amândoi. Nu va mai trebui 
niciodată să avem de-a face cu Jeb şi cu halatele albe 
şi toţi ceilalţi. 

— Să dispărem unde? 

Ştii ce se spune: curiozitatea omoară copilul- 
pasăre mu-tant. Dar nu m-am putut abţine. 

— Am un loc al meu. 

— lar eu aş fi zăvorâtă acolo, cu tine pe post de 
paznic al meu? Trebuie să-ţi spun că asta nu se 
numără printre primele zece oferte acceptabile. 

— Nu ca paznicul tău. Ca prietenul tău. 

— Tu şi cu mine? 


Asta m-a lăsat cu gura căscată, apoi mi-am amintit 
cum îmi spusese Angel că-l citise pe Ari cum că mă 
iubea. Intr-un mod odios, distorsionat, fireşte. 

— Da. Asta-i singura ta şansă. 

— Hmm. 

Nu puteam, nici în ruptul capului, să-mi dau seama 
unde ducea asta prin mintea lui. Doar dacă... pfui. 

— Ari, nu pot abandona stolul, am zis fără 
ocolişuri. Nici pentru tine, nici pentru Jeb, pentru 
nimeni. 

— Îmi pare rău că aud asta, mi-a răspuns Ari 
nepăsător, apoi s-a repezit cu cuțitul spre mine. 

M-am lăsat să basculez pe spate, desprinzându-mă 
de pe creangă, făcând o răsucire în aer şi 
deschizându-mi aripile când am ieşit orientată pe 
dreapta sus. Nici măcar nu m-am mai uitat înapoi, 
decolând din nou prin pădure, rapid, îndreptându-mă 
iarăşi spre zona în care se despărţise stolul. Îmi 
părea rău pentru Ari. Cel puţin, ar putea să-mi pară 
rău pentru el dacă nu va renunţa să tot încerce să 
mă ucidă. 


94 


— Max! 
Era Fang. Am zbughit-o în sus imediat şi-am ieşit 
dintre  coroanele copacilor, pe cerul liber de 


deasupra. Era acolo, luptându-se cu trei Eliminatori 
deodată. M-am repezit asupra lor, lovindu-l pe unul 
chiar acolo unde i se îmbina gâtul cu umerii. A ţipat, 
iar apoi l-am înşfăcat de aripi şi i le-am tras pe 
amândouă pe spate. A urlat de durere şi-a pornit să 
cadă ca un bolovan. Era un mic truc pe care îl 
prinsesem pe vremea când de-abia învăţam să 
zburăm. Interzisesem să ne facem asta unul altuia. 

Eliminatorul pe care-l atacasem s-a prăbuşit 
printre copacii de jos şi-a dispărut din vedere. 

— Unde-i restul lumii? l-am strigat pe Fang în 
vreme ce interveneam. 

— Au plecat, cu Total, a spus el. Numai noi am 
rămas, 

A făcut un viraj spre dreapta, apoi s-a lăsat să 
cadă în lateral, aterizând dur pe aripa unui 
Eliminator. Aveau aripile mai grele decât ale noastre 
şi nici pe departe atât de armonios sudate pe corpul 
lor. Şi acestea s-au strâns, iar el a căzut în picaj. A 
încercat să se ridice din nou în aer, însă când şi-a 
desfăcut aripile, a lovit copacii. L-am auzit urlând 
până jos, pe pământ. 

— Asta trebuie să fi durut, a zis Fang. 

—Ar trebui să plecăm..., am început eu, dar chiar 
atunci Ari a ţâşnit deasupra copacilor şi s-a izbit de 
Fang în plină viteză. 

S-a răsucit în aer surprinzător de rapid şi-a rămas 
în zbor pe loc, înfruntându-ne. 

—Terminăm acum! a mârâit. 

— De acord, a spus Fang, pe un ton dur, ucigător, şi 
s-a repezit la Ari. 


Amintindu-mi ce se întâmplase când s-au bătut pe 
plajă, m-am pregătit să intervin între ei, dar Fang a 
trecut în viteză, ca un şoim, şi-a reuşit să-i tragă lui 
Ari o lovitură în piept atât de tare, încât acesta s-a 
pus pe tuşit. Înainte să fi putut spune „bună 
lovitură”, Fang i-a dat ocol şi l-a plesnit peste gât cu 
un dos de palmă. Ari a pierdut cam trei metri din 
altitudine pentru că uitase, o clipă, să dea din aripi, 
dar apoi faţa i-a fost cuprinsă de furie şi s-a ridicat 
din nou. Anvergura aripii sale trebuie să fi fost de 
trei metri lungime, pentru că era un Eliminator pe 
deplin dezvoltat. Nu puteam decât să-mi imaginez 
cât de mult se chinuia doar ca să rămână în aer. 

Pang s-a rostogolit într-un cerc strâns, ca într-un 
balet de şoim, şi a zburat în lateral, înainte ca Ari să 
fi putut reac-ţiona. Pumnul lui s-a izbi de faţa lui Ari 
dintr-o parte şi-am văzut cum nasul Eliminatorului 
începe să sângereze. Presupuneam că şi Fang îşi 
amintea de incidentul de pe plajă. 

Ari a mugit şi s-a repezit direct asupra lui Fang, 
sfâşiind aerul cu ghearele, cu dinţii dezgoliţi, cu ochii 
arzând. Avea de partea sa putere, ură şi forţa unui 
Eliminator. Însă Fang era rapid şi agil, şi mai avea şi 
o căruţă de resentimente şi sete de răzbunare. 

Era o confruntare destul de corectă. 

Aş fi vrut să sar în luptă şi să ajut, dar am simţit că 
aici era o înfruntare între băieţi şi că se cuvenea să 
mă ţin deo-parte, să intervin doar dacă Fang începea 
s-o ia serios pe coajă. Aşa că pluteam prin apropiere, 
cercetând orizontul, nădăjduind că restul stolului era 
în siguranţă, în peştera li-liecilor. În mod uluitor, 
niciun alt Eliminator nu părea să fie prin împrejurimi, 
şi nici elicopterele nu şi-au făcut brusc apariţia. Era 
doar înfruntarea de bază, mutant-contra-mu-tant. 

Pe care Fang părea s-o câştige. Adică, tocmai 
datorită resentimentelor şi setei de răzbunare. Chiar 
dacă Ari era, probabil, mai puternic decât el, Fang 
era atât de rapid şi atât de nebun. 


Am tresărit când am auzit trosnetul de os rupt al 
pum-nului lui Fang, izbind tâmpla lui Ari. Lovitura i-a 
azvârlit capul într-o parte, iar Fang, iute ca săgeata, 
l-a mai pocnit o dată din lateral, nimerindu-l pe Ari 
în coaste. Am văzut faţa lui Ari, schimonosită de o 
grimasă, şi-am sperat că toate acestea se vor 
termina curând, înainte să primească vreo scatoalcă 
norocoasă. 

Din nou, Fang şi-a rotit stânga lui nimicitoare. Ari 
s-a întors în ultima clipă şi-a primit-o drept în bot. 
Sângele a început să-i curgă din gură. 

— Tu..., a început Fang, lovindu-l din dreapta. Să 
înce-tezi... 

Ari a încercat să dea îndărăt, însă era 
neîndemânatic cu aripile lui şi-a sfârşit-o căzând 
câţiva metri. Şi Fang a căzut, dar cu precizie, şi-a 
plasat un upercut în coastele lui Ari. Am auzit 
răsuflarea lui Ari pierind cu un uuuuuf. 

— „cu atacurile... 

În cele din urmă, Fang s-a dat înapoi, a bătut o 
dată din aripi, şi-a ţâşnit ca o săgeată, cu picioarele 
înainte. Ambele sale picioare au luat un contact dur 
cu abdomenul lui Ari, iar Ari a icnit din greu. 

— „„„asupra noastră! 

Fang terminase, trimiţându-i un upercut în bărbie 
care, literalmente, l-a expediat pe Ari răsucindu-se 
înapoi prin aer. Şi-a tot continuat să cadă. Am 
aruncat o ocheadă spre faţa lui, răscolită de furie, în 
timp ce se prăbuşea spre vârfurile copacilor, aflate la 
optsprezece metri mai jos. A încercat să se 
redreseze, dând disperat din aripi, dar era prea 
târziu. S-a prăbuşit prin vegetaţie şi-am auzit crengi 
frângându-se, de acolo de sus, unde ne aflam. 

De-abia dacă reuşise să-l atingă pe Fang. 

M-am uitat la Fang. Gâfâia, transpirat, privind 
căderea lui Ari cu o expresie de satisfacţie rece. 

— Aşa deci... rezolvi câte-o problemă pe-aici, nu? 
Am zis. 


Mi-a aruncat o privire dură. 
Hai să-i găsim pe ceilalți. 


95 


Fang şi cu mine am fost foarte vigilenţi pe tot 
drumul spre peştera liliecilor. Nu aveam cum să ştim 
dacă nu ne urmărea cineva cu un telescop sau orice 
altceva. Dar am abordat o rută complicată, cât mai 
ascunsă, şi-am terminat zburând repede printre 
lujerii crescuţi peste intrarea cavernei. 

— Max! a exclamat Nudge, sărind să mă 
îmbrăţişeze. 

În clipa următoare ne îmbrăţişam cu toţii, iar Total 
ţopăia, scoțând mici lătrături entuziaste. 

— Au plecat? a întrebat Gazzy. 

— Deocamdată, am zis. Fang l-a luat la şuturi pe 
Ari. 

— Bine i-a făcut! a rostit Iggy, ridicând pumnul. 

Fang a bătut palma cu el, încercând să nu se arate 
prea încântat de sine. 

— Are el nişte chestii, a şopti Nudge cunoscătoare, 
dintr-un colţ al gurii. 

Am râs. 

— Bine, fraţilor, am rostit. O nouă agendă. Uitaţi de 
căutarea părinţilor noştri. Am ajuns într-o fundătură. 
În afară de asta, nu cred că aş putea suporta să 
renunţ iarăşi la vreunul dintre voi. Ce-aţi spune să ne 
mobilizăm ca să salvăm lumea? 

—Mda, haideţi să plecăm de-aici, a spus Total, 
privindu-mă lung. 

— Dar unde să mergem? a întrebat Nudge. 

— M-am tot gândit la asta, am început eu. 

— Florida, a propus Angel. 

— Poftim? De ce? am iscodit-o. 

— Pentru că simt eu că Florida este locul unde-ar 
trebui să mergem, a explicat Angel, dând din umeri. 
În plus, ştii, acolo-i Disney World. 

— Da! Disney World! s-a entuziasmat Gazzy. 

— Piscine, soare... parcă mă şi văd acolo, a căzut 


de acord şi Total. 

M-am uitat spre Fang. A dat din umeri. Şi, de fapt, 
nici nu aveam un alt plan. 

Du-te cu curentul, Max. Fii pe val. 

După acel grăunte de înţelepciune oferit de Vocea- 
mea-devenită-agent-de-turism, am zis: 

— Păi, bine atunci. Să fie Florida. Luaţi-vă 
rucsacurile. 


PARTEA A 5-A 


RELUÂND SALVAREA LUMII 


96 
— Înţeleg. Deci, ai un plan. 

Jeb îşi turnă o ceaşcă de cafea. 

— Da, zise Ari posac. 

Nu era sigur dacă Jeb era furios pe el sau nu. 
Uneori, Jeb nu părea înfuriat, dar mai apoi se 
dovedea că era. Lui Ari nu-i plăcea asta. 

— Aveai de gând s-o răpeşti pe Max pentru tine. 

— Da. 

Jeb luă o gură de cafea. 

— Şi de ce-ai fi făcut aşa ceva? 

Ari înălţă din umeri. 

— Doar voiam s-o am numai pentru mine. M-am 
săturat să-i tot vânez pe ceilalţi. Nu-mi pasă de ei. 

Dar îţi pasă de Max. Câţi ani ai acum? 

— Şapte. 

Încă un lucru: Jeb nu-şi amintea niciodată de ziua 
lui de naştere. 

— Dar sunt mare. Mai mare decât tine. 

— Da. 

Jeb făcuse ca asta să sune cu totul nesemnificativ. 

— Ari, sunt mândru de tine. 

— P... poftim? 

Jeb se întoarse şi-i zâmbi. 

— Sunt mândru de tine, fiule. Sunt impresionat că 
ai pus la punct un plan al tău şi că ai ales-o pe Max. 

Ari se simţi ca şi cum soarele i-ar fi luminat şi 
încălzit umerii. Dar... dacă era o capcană? Se uită 
prudent spre Jeb. 

— Oh, da? 

— Da. Nu ai decât şapte ani, dar gândeşti ca un 
adult. Este incredibil de interesant. Ca să ţi-o spun 
pe-a dreaptă, vreau să văd unde ajungem cu asta. O 


să aflăm unde s-a dus stolul, iar când o să aflăm, poţi 
să-ţi pui din nou planul în mişcare. 

— Planul meu? 

— Da, planul tău de a o răpi pe Max. Am să te ajut 
să pui mâna pe Max. Unde-ai s-o duci? 

— Într-un loc. 

— Vom stabili detaliile mai târziu. Între timp, 
odihneşte-te, mănâncă ceva. Deja am pus oamenii să 
monitorizeze stolul. 

Ari se întoarse încet şi părăsi încăperea. Dacă era 
ade-vărat... 

Undeva în adâncul său se declanşă o explozie, 
aproape dureroasă, de bucurie. O să-l ajute tati. A 
spus că era mân-dru de el. O va captura pe Max 
numai pentru el. Era ca şi cum ar fi venit Crăciunul şi 
ziua lui şi chiar şi Halloweenul, toate deodată. 


97 


Ai zburat... nu, cred că n-ai făcut-o niciodată. Dacă n- 
ai zburat niciodată împreună cu şoimii, nu există 
niciun mod prin care ai putea înţelege cum este. 
Poate dacă ai fi înotat cu rechinii sau aşa ceva, nu ca 
la SeaWorld, ci în largul oceanului. Asta s-ar putea 
apropia de această senzaţie. 

M-am uitat la Nudge. Avea un chip senin, părul 
buclat revărsându-i-se pe spate. Tocmai trecusem 
graniţa dintre Virginia şi Carolina de Nord. Munţii 
Apalaşi se înălţau sub noi, nu atât de sus şi de 
ascuţiţi precum Munţii Stâncoşi. Erau piscuri mai 
vechi, iar timpul le-a mai erodat. Vezi? Tot mi-a mai 
rămas câte ceva din lecţiile de geografie. 

Eram la înălţime mare, foarte mare, acolo unde 
oxigenul este destul de rarefiat. Soarele ardea şi 
strălucea pe spatele şi aripile noastre şi nu aveam în 
jurul nostru nimic altceva decât cerul liber, în toate 
direcţiile. Cel mai grozav însă a fost când am zărit un 
stol de şoimi, cu aripile largi, şi ne-am alăturat lor. 

În primul moment, s-au împrăștiat, întrebându-se 
cine naiba erau acele răpitoare uriaşe, urâte, care le 
căzuseră în spate, dar apoi ne-au dat ocol, prudenţi. 
Acum zburam cu ei, printre ei, menţinând o formaţie 
răsfirată, noi şase şi, probabil, vreo doisprezece 
dintre ei. Deja-i şoptisem lui Total să fie foarte tăcut, 
să nu scoată niciun sunet. Se ghemuise în braţele lui 
Iggy, cu nasul tremurând, iar lăbuţele negre îi 
tresăreau pe când îi fugărea în gând. 

— Este incredibil, a constatat Gasman, înclinându- 
şi o aripă în jos, pentru a se ridica în cercuri 
deasupra noastră. 

l-am zâmbit. Cu numai două ore în urmă ne luam 
tălpăşiţa din curtea lui Anne, în vreme ce Eliminatorii 
o zbu-gheau de prin dube, aţintindu-şi privirile 
asupra noastră. Acum eram liberi, respirând aerul 


pur şi rarefiat, înconjurați de creaturi care ne-au 
arătat ce să căutăm: frumuseţea lor sălbatică şi 
mândră, graţia lor uluitoare şi priceperea la zbor, 
acceptarea necondiționată a unor fiinţe atât de 
diferite de ei. Era o diferenţă uriaşă de la ei la, să 
zicem, Eliminatori, care ne arătaseră doar cum să nu 
fim nişte prădători imbecili şi neîndemânatici. lar 
pentru asta le eram recunoscătoare. 

— Poate că ar trebui să trăim, pur şi simplu, cu ei, 
a spus Nudge gânditoare. 

— Da, a zis Gazzy. Pen' că-ţi place să mănânci 
veveriţe şerpi şi alte de-astea. 

— Pfui. Am uitat de chestia asta, a făcut Nudge. 

— Oricum, fraţilor, nu putem trăi lângă ei, am spun, 
preluând rolul de şefă cu normă întreagă. Trebuie să 
mer-gem mai departe. 

— Eu vreau să mergem în Florida. Ai promis, a 
scârţâit Total, şi, cu toate că şoimii ne acceptaseră, 
prudenţi, vocile, glasul lui Total, o altă fiinţă ciudată, 
i-a derutat. 

Câţiva dintre ei au tăiat-o scurt, ciufulindu-ne şi 
câteva pene în treacăt, în timp ce-şi schimbau 
poziţia în curenţii de aer. Totul era atât de elegant, 
prin felul în care au făcut-o, încât am încercat şi eu. 

Am depăşit teritoriul de vânătoare al şoimilor, iar 
ei şi-au luat rămas-bun cu nişte ţipete răguşite. Ne- 
am desprins unul câte unul, ridicându-ne în viraje 
largi, simetrice, şi ne-am reunit sus. 

— E ca şi înotul sincron, a spus Gazzy încântat. 

— Nu, e ca în zborurile acrobatice, a zis Iggy. La fel 
ca formațiunea aviaţiei, Thunderbirds. Avem nevoie 
de nişte chestii ca să putem lăsa în urma noastră 
dâre lungi, de fum colorat. 

—lar asta ne va ajuta pe toţi să ne pierdem prin 
peisaj, nu? am spus, readucându-i la realitate. 

— Oh, da, a răspuns Iggy. 

— Poate va fi posibil într-o zi, am zis, detestând să-i 
văd pe el şi Gasman atât de dezamăgiţi. Între timp, 


haideţi să facem o grămadă pe verticală! am rostit, 
orientându-mă pe o poziţie ascendentă. 

Fang s-a plasat exact sub mine, ţinându-se cu 
prudenţă în afara razei de acţiune a picioarelor mele, 
pentru că era la fel de paranoid ca şi mine. Iggy se 
afla sub el, apoi urmau Gazzy, Nudge şi, în cele din 
urmă, Angel, jos de tot, la fel de albă ca şi norii 
deasupra cărora zburam. Eram şase copii-pasăre, 
grupaţi, zburând la unison, proiectând peste nori o 
singură umbră. Absolut minunat. 

Desigur, era mult prea multă linişte ca să dureze, 
nu? Adică, nu exista nicio şansă să mă pot desfăta în 
linişte mai mult de două secunde, corect? 

Nu, bineînţeles că nu. 

Astfel s-a întâmplat că Gazzy a ţâşnit, brusc, în sus 
lovindu-se de Iggy, vrând să-l dezechilibreze, în acel 
fel practicat de noi de un milion de ori. Ar fi fost 
bine, ba chiar haios, dacă Iggy n-ar fi ţinut în braţe 
un - să zicem - câine mutant, vorbitor. De exemplu. 

Dar ţinea. lar când Gazzy s-a izbit de el, Total i-a 
zburat din braţe. Câinele a scos un lătrat scurt şi 
uimit, iar apoi a căzut ca o bucată de cărbune, drept 
prin nori şi dincolo de câmpul nostru vizual. 


98 


Angel s-a întins după Total, în timp ce acesta se 
prăbuşea pe lângă ea, dar degetele ei doar i-au atins 
blana. 

— Total! a strigat ea, iar Total a început să latre şi 
să schelălăie, îndepărtându-se tot mai mult, cu 
glasul tot mai stins. 

— Oh, la naiba, am murmurat, apoi am coborât 
dincolo de Fang. Dacă nu mă întorc în două minute, 
să n-o laşi pe Angel să-şi mai ia vreun animal de 


companie. 
Apoi mi-am strâns aripile la spate şi-am intrat în 
picaj. 


— Max! Prinde-l pe Total! a strigat Angel în urma 
mea, cu o voce panicată. 

„Nu, pic drept prin nori doar ca distracție”, mi-am 
zis. 

Ştiu că oamenii fantazează întotdeauna despre 
căderea prin nori sau plimbarea pe nori, aterizarea 
pe nori. Problema este că norii sunt umezi. Umezi şi, 
de obicei, reci. Şi nu poţi vedea nimic. Aşa că nu-i 
chiar aşa de bine cotată căderea asta pe scala 
distracţiilor pe cât ţi-ai putea închipui. 

M-am luat după sunetul urletelor lui Total, 
lăsându-mă să cad spre pământ. Deodată, ceţurile s- 
au limpezit şi-am văzut solul, în verde şi maro, sub 
mine. Plus ceva alb... 

— Ahhhh! am strigat, căzând dintr-un nor şi, practic 
pe spatele unui planor. 

Tălpile mele i-au atins învelişul subţire înainte să- 
mi trag genunchii sus şi să-mi înclin puternic aripile. 
Am zgâriat uşor aripa dreaptă a aparatului de zbor, 
înainte să fi putut degaja destul într-o parte, apoi mi- 
am mişcat aripile cu putere, înălţându-mă câţiva 
metri şi ieşindu-i din cale. 

Planoarele nu scot, practic, niciun sunet. Asta a 
fost lecţia pentru astăzi. De la apropierea asta 


puteam auzi şuieratul vântului care se lovea de 
planorul neted şi suplu, însă nu existase niciun sunet 
care să mă fi prevenit. A fost cât pe ce. Dacă aş fi 
căzut în faţa lui... 

Nu-l mai puteam auzi pe Total. Fir-ar! Ochii mei 
scotoceau văzduhul de sub mine. Mi-am strâns din 
nou aripile şi m-am îndreptat din nou în jos, ţâşnind 
ca o rachetă, în loc să mă las într-o simplă cădere 
liberă. Am băgat iar viteza mea supranaturală şi m- 
am repezit mugind spre sol, când, deodată, Total mi 
s-a arătat din nou, tot mai aproape, rapid. 

incă mai urla jalnic. Nu mai aveam timp să 
încetinesc, aşa că am zbughit-o spre el, l-am prins în 
braţe, apoi am ieşit din picajul abrupt, la vreo şaizeci 
de metri distanţă de versantul muntos. Ridicându-mi 
faţa către soare, m-am înălţat tot mai sus, simţindu- 
mi aripile ca de oţel, precum nişte rachete. Am privit 
în faţă, ca să mă asigur că nu era nimic deasupra 
mea, şi, în cele din urmă, m-am uitat la Total. 

Plângea. Lacrimi mari lăsau urme ude prin blana 
lui neagră. 

—M-ai salvat, hohotea el. Eu nu pot să zbor. 
Cădeam. Dar m-ai prins. 

—Da, nu te-aş fi lăsat să cazi, i-am spus şi l-am 
scărpinat în dosul urechilor. 

Încă plângând, mi-a lins, recunoscător, obrazul. Mi- 
am încleştat dinţii. 

Restul stolului zbura mai sus, în cercuri. Fang o 
făcuse pe Angel să stea cu el. Acum ea se uita în jos, 
nerăbdătoare, şi imediat ce m-a văzut venind, s-a 
grăbit să-mi iasă în în-tâmpinare. 

— L-ai prins! a ţipat fericită. L-ai salvat! 

Total se foia încântat în braţele mele, şi i-am dat 
drumul în îmbrăţişarea lui Angel. Cântărea aproape 
jumătate din greutatea ei, aşa că nu-l putea ţine 
multă vreme, dar acum plângeau amândoi, 
îmbrăţişaţi. Grozav. Las' s-o /ingă. Mi-am frecat 
obrazul de umărul bluzei. 


Angel plângea de-a binelea, mi-am dat seama. 
Aproape că nu plângea niciodată, niciunul dintre noi 
nu-i dădea drumul la plâns cu una, cu două, iar Angel 
era nefiresc de dură pentru o fetiţă de şase ani. 
Faptul că plângea acum, pentru că aproape-l 
pierduse pe Total, mi-a dezvăluit că era foarte 
ataşată de el. Ceea ce nu era bine deloc. Adică, îmi 
plăcea de Total, dar tot nu ştiam prea multe despre 
el. Nu eram sută la sută sigură că ne puteam încrede 
în el. 

Sau în mine, de fapt. Din cauza cipului. 

— Oh, Total, plângea Angel, iar lacrimile-i udau 
capul câinelui. Mi-a fost aşa de frică! 

— Ție ţi-a fost frică? a întrebat Total, îngropându- 
se şi mai adânc în braţele ei. Am crezut că mă fac 
praf! 

— OK, mai bine-l iau eu, a zis Fang, întinzându-şi 
mâinile spre câine. 

Total s-a strecurat prudent în braţele lui şi s-a 
tolănit confortabil în îndoitura cotului lui Fang. 

— Imi trebuie aripi, a spus Total smiorcăindu-se. 
Am nevoie de propriile mele aripi. Atunci nu s-ar mai 
întâmpla chestii din astea. 

Da, asta îmi mai trebuia. Un câine mutant 
zburător. 


99 


În sfârşit, în sfârşit. Ari trecu de uşile de la Best-Mart 
sim-ţindu-se uriaş şi puternic. Tati îl va lăsa să pună 
mâna pe Max. Va numai a lui. Tati n-avea decât să-i 
ia pe ceilalţi. Ari va avea şansa de-a o face pe Max ca 
şi el. Îşi aminti cum se luptaseră în tunelul de 
canalizare, la New York. Asta a fost chiar rău. Max se 
comportase ca şi cum l-ar fi urât. Dar acum ar putea 
fi prieteni. Curând. Cât de curând. 

Best-Mart era aglomerat - Atlanta era un oraş 
mare. Ari şi doi dintre membrii trupei de Eliminatori 
se  cuibăriseră într-un hotel ieftin, de lângă 
autostradă, aşteptând lăsarea serii. Între timp, Ari se 
decisese să sărbătorească. 

Acum se uita prin magazin. Era imens. Prea 
luminos şi prea zgomotos. Cald şi plin de oameni 
peste tot. Işi dorea să fi putut lansa o bombă asupra 
acestui loc, apoi să-l pri-vească arzând ca un foc de 
tabără. O putea face, dar nu s-ar fi ales cu altceva 
decât că ar fi dat de necazuri. Din nou. Şi să 
primească morala cu „nu atrage atenţia asupra ta”. 
larăşi. Ari ar fi vrut să strige, „Alooo, am aripil Mă 
pot preschimba într-un /up! Amestecul prin mulţime 
iese din discuţie!” 

Oricum, acest loc era plin de lucruri drăguţe. Ari 
merita să aibă şi el ceva cu adevărat cool. Se afla în 
secţia de îmbrăcăminte. Plic-ti-si-tor. 

La sectorul auto, care păruse interesant, era, de 
fapt, la fel de plic-ti-si-tor pentru că singura marfă 
de-acolo însemna ulei şi soluţie pentru curăţarea 
parbrizului. 

Oh, ce vulgar, secţia de lenjerie intimă. Era o 
femeie chiar acolo, ţinând în mână un sutien! În 
văzul lumii! Oh, Doamne! Se ţicnise? Ari se întoarse 
şi continuă să meargă repede. 

In cele din urmă, iată-1 aici, la capătul magazinului 
Electronice. Inima lui Ari îşi acceleră pulsul, în vreme 


ce privirile îi fulgerară peste şirurile de televizoare, 
cu toate fixate pe acelaşi post. Erau aproximativ 
treizeci. Cu totul uluitor. Ari ar fi putut sta acolo 
toată ziua şi să se uite la ele. Dar asta nu era totul. 
Aveau sisteme audio puternice, tele-foane cool, 
Walkmanuri, playere MP3. Ar fi fost grozav să poată 
asculta, tot timpul, muzică plăcută. 

Apoi l-a văzut. Un ecran uriaş de Game Boy. Erau 
opt bucăţi, în culori diferite, cablate la raft. In 
apropierea lor se afla un televizor, iar acesta afişa 
secvenţe video din toate consolele Game Boy, cum ar 
fi tot felul de aventuri. Cel al-bastru era pe surfing, 
iar cel roşu părea că vrea să iasă din televizor, în 
timp ce pe cel argintiu se derula un tatuaj. Era lucrul 
cel mai deosebit pe care-l văzuse Ari vreodată. Ră- 
mase acolo, pe loc, multă vreme, ca hipnotizat. 

—Aăă, domnule? 

Ari se întoarse şi dădu cu ochii de un vânzător în 
vestă roşie. 

— Pot să vă ajut cu ceva, domnule? Copilaşii ăştia 
chiar sunt o minune. Nici nu-i pot ţine pe rafturi. V-ar 
interesa să încercaţi unul? 

—bDa. 

Vânzătorul clipi la auzul vocii hodorogite, asprită 
de atâtea transformări, a lui Ari. Dar îşi recăpătă 
prezenţa de spirit şi încropi un zâmbet. 

— Desigur. 

Scoase din buzunar un set de chei zornăitoare. 

— Acum, ce culoare v-ar interesa, sir? Toate au 
avantajele lor. 

— Cel roşu. 

Era cel care încerca să iasă din televizor. 

— Şi mie-mi place acesta. 

Vânzătorul deconectă consola Game Boy din cablul 
său şi i-o întinse lui Ari. 

— Veţi vedea că dispune de toate opţiunile 
avansate, inclusiv... hei, un moment, domnule! 

Ari o luase deja pe culoar, îndreptându-se spre 


ieşire. 

— Domnule... staţi! Nu puteţi să scoateţi articolul 
din magazin! Dacă vreţi unul trebuie să vi-l comand! 

Vocea-i răsuna ca bâzâitul unui ţânţar care se 
învârtea în jurul capului său. Ari deschise consola 
Game Boy şi apăsă tasta de pornire. Ecranul clipi şi 
se umplu de culori. Zâmbi. 

Vânătorul îl ajunse din urmă şi-l apucă de braţ. Ari 
se descotorosi cu uşurinţă de el. Căută prin meniul 
consolei şi alese un joc. Un alt bărbat, mai masiv, 
apăru în faţa lui, cu braţele încrucişate. 

— N-o să reuşeşti să..., începu el, însă Ari îşi 
scoase brusc pumnul şi-l lovi fără măcar să-l 
învrednicească cu vreo privire. Bărbatului i se tăie 
respiraţia cu un uuujff şi se îndoi din şale. 

Ari păşi drept prin uşile de la ieşire. Se porniră 
alarmele. O voce subţire anunţă: 

— Aţi declanşat sistemul nostru de securitate... 

Asta era tot ce mai auzi Ari, pentru că ajunsese 
afară, în parcare. Degetele începură să butoneze. Era 
o zi grozavă. O melodie preferată de el îi răsuna în 
minte, şi începu să îngâne în barbă despre „un 
copilandru care a refuzat să-i respecte pe adulţi”. 

Ari pusese mâna pe Game Boy-ul său. Era 
incredibil. Şi-l luase numai pentru el. N-avea nevoie 
el să-i dea cineva lucruri de pomană. 

Deveni vag conştient de agitația din spatele lui. 
Întor-cându-se, văzu un poliţist, care lucra ca paznic 
în orele li-bere, ţinând o bâtă, şi patru angajaţi ai 
magazinului, cu veste aproape la fel de roşii ca 
feţele lor. Ari oftă. Întotdeauna se găseau să 
complice lucrurile. Ei bine, el le putea simplifica, şi 
încă repede. 

Răsucindu-se pe loc, intră într-o transformare 
completă. Ca întotdeauna, era cam neplăcut, ca şi 
cum ar fi fost tras în toate direcţiile, până când îi 
pocneau încheieturile. Falca i se alungi, ochii i se 
îngălbeniră, canini lungi şi ascuţiţi îi izbucniră din 


gingii. îşi ridică în sus labele păroase, termi-nate cu 
gheare, una ţinând, nesigură, o consolă roşie, Game 
Boy. 

— Grrrrrr! 

Exersase această secvenţă în faţa oglinzii, 
ghearele ridi-cate, mârâiturile, expresia furioasă, 
mugetele. Cu toate compuneau o imagine 
înspăimântătoare şi grotescă, iar acum avea efectul 
dorit: toată lumea se oprise ca trăsnită. Oamenii 
icneau de frică. Ari rânji, ştiind cât de oribil arăta 
când scotea rânjetul. Arăta ca un coşmar, precum cel 
mai cumplit coşmar al oricui. 

—Grrrrr! urlă el din nou, ridicându-şi ghearele şi 
mai sus. 

Asta le-a venit de hac. Angajaţii se risipiră, iar 
poliţaiul-paznic îşi duse mâna la piept şi păli. 

Ari râse şi o zbughi din parcare, aşteptând până 
când nu mai era vizibil pentru a-şi desfăşura aripile 
grele şi nesigure, să-şi ia zborul. 

Îi plăcea la nebunie consola sa, Game Boy. 


100 


În seara aceea, am dormit în General Coffee State 
Park, nu departe de Douglas, Georgia. Fang şi cu 
mine am cercetat zona vreo câteva minute şi-am 
găsit o adâncitură excavată pe suprafaţa unei stânci 
de calcar. 

— Nu-i atât de grozavă ca o peşteră, dar e ceva 
decent a remarcat Fang. 

Am examinat-o şi-am dat din cap. 

— Asta ne va feri de vânt, şi, probabil, n-o să 
plouă. Arată destul de curată. 

M-am întors spre ceilalţi, dar Fang şi-a lăsat braţul 
pe mâna mea. 

— Eşti bine? a întrebat. Ce s-a întâmplat acolo, la 
Anne? 

Şi atunci, dintr-odată, toate întâmplările petrecute 
în ziua aceea au năvălit parcă asupra mea. Am fost 
blocat! Într-o şcoală plină de... duşmani, profesori, 
Pruitt. Crezând că Sam era un Eliminator. Plecarea 
de la casa lui Anne, ştiind că era responsabilă de 
mare parte de situaţia noastră. 

Brusc, m-am simţit obosită. 

— A semănat destul de mult cu o reglare de 
conturi. 

Ceea ce era tristul adevăr. 

— Ce-i în Florida? a întrebat Fang. De ce vrea Angel 
să meargă acolo? 

— Nu ştiu. Poate fiindcă acolo-i Disney World. 

M-am uitat la el. 

— Crezi că ar fi şi altceva? 

S-a încruntat şi a clătinat din cap. Am observat că 
părul îi crescuse iarăşi, iţindu-se din frizura lui 
haioasă din New York. Asta părea că se petrecuse cu 
un car de ani înainte. 

— Nu ştiu ce să cred, a zis. M-am cam săturat să 
tot tre-buiască să mă gândesc la astea, ştii? 

— Ştiu cât se poate de bine, am răspuns, frecându- 


mi tâmplele. Găsirea părinţilor noştri, dibuirea 
întregii tărăşenii cu halatele albe. Eu, salvând lumea, 
şi-aşa mai departe. M-am săturat de toate. 

Pentru o clipă, Fang privi în altă parte. 

— Sunt gata să uit de toate chestiile astea. Uite ce 
i s-a întâmplat lui Iggy. Nici nu vreau să ştiu nimic în 
acest mo-ment. Nu doresc decât să mă opresc din 
fuga asta. De ase-menea, îmi lipseşte şi locul unde- 
aş putea să mai introduc câte ceva în vechiul meu 
blog. Chiar că mi-e dor. 

— Hai să ne gândim la asta, să ne gândim la cum 
am putea să procedăm. În Florida ne-am afla într-un 
loc potrivit s-o luăm peste ocean, să găsim pe 
undeva o insulă pustie. Am putea face unele 
investigaţii. 

Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mai 
mult mi se părea o idee grozavă. Am fi în siguranţă. 
Ne puteam odihni. Ne puteam relaxa pe vreo plajă şi 
mânca nuci de cocos, iar Angel i-ar fi putut convinge 
pe peşti să se sinucidă pentru cina noastră. Ar fi ca 
în paradis. 

lar faptul că mă gândeam la această idee ca lao 
posibi-litate, nu făcea decât să arate cât de jalnic de 
disperată eram. Şi cât de ruptă de realitate. 


101 
— Haide, încă o dată, s-a linguşit Iggy. 

— Nu, a zis Gasman. 

— Incă o dată. 

— Nu. Nu-i distractiv deloc. Tu câştigi întotdeauna, 
ca acum. 

Fang şi cu mine ne-am uitat unul la celălalt şi ne- 
am dat ochii peste cap. Cei doi au ţinut-o aşa 
întreaga dimineaţă. Cred că Iggy se simte iar bine, 
am şoptit în colţul gurii. 

Fang a dat din cap. Dintre noi toţi, Iggy s-a 
confruntat cu cea mai mare dezamăgire din ultima 
vreme. Îi găsisem părinţii: erau cei adevăraţi. Şi s-a 
dovedit că erau nişte tră-dători josnici. Toate 
speranţele lui Iggy şi visele lui despre ziua în care şi- 
ar găsi părinţii, că acestora nu le-ar păsa că era orb 
şi un specimen de recombinant, toate se 
adeveriseră. Pentru ca apoi să fie spulberate toate. 

Era mult mai rău decât pentru noi, ceilalţi, care nu 
ajunseserăm atât de departe. 

Iggy rămăsese tăcut şi resemnat de când se 
întorsese printre noi, însă acum îşi revenise suficient 
de mult cât să-i mănânce zilele lui Gazzy, aşa că mi- 
am dat seama că se în-drepta spre reluarea vieţii 
normale. l-am schimbat lui Total poziţia în braţele 
mele şi mi-am arcuit umerii. 

— Cât mai avem până ajungem în Florida? a 
întrebat Nudge. Chiar o să mergem la Disney World? 
Crezi că o să vedem pe cineva celebru? Eu vreau să 
merg la Casa din Copac a Familiei Elveţiene. Vreau 
să-i văd pe Frumoasa şi Bestia şi să le iau autografe. 
Vreau să văd Arborele Vieţii 

Am ridicat o mână. 

— OK, stai calmă. Sper că vom putea ajunge la 
Disney World, dar mai întâi trebuie să mergem în 
recunoaştere, să verificăm totul. Tocmai am trecut 
frontiera dintre Georgia şi Florida, aşa că... 


— Oceanul! a exclamat Gazzy arătând cu degetul. 

Departe, înspre est, puteam vedea o întindere de 
apă albastră-cenuşie, care părea nesfârşită. 

— N-am putea merge la plajă? Te rog! Doar un 
minut? 

M-am gândit la asta. Am petrecut clipe într-adevăr 
foarte frumoase, dar şi foarte nasoale, pe tot felul de 
plaje. 

— E aproape iarnă, m-am împotrivit. 

— Dar apa nu-i rece, a zis Iggy. 

M-am uitat la Fang. A ridicat foarte nevinovat din 
umeri: era decizia mea. 

Max, trebuie să rămâi concentrată. 

Vocea mea. Sunt... cumva, concentrată, m-am 
gândit bătând în retragere. Practic, o puteam auzi pe 
Voce cum ofta. 

Dacă vreţi să mergeţi în Florida, duceţi-vă, a 
continuat Vocea. Găsiţi-vă un scop şi urmaţi-l până la 
capăt. Când sal-vezi lumea, nu prea poţi lua pauze 
de publicitate. 

Asta m-a convins. 

— Hei, fraţilor, vreţi la plajă? am strigat. 

— Da! a răspuns Gazzy, ridicând un pumn în aer. 

— Da, da! a făcut Angel încântată. 

— Eu sunt pentru, a zis şi Total din braţele lui Fang. 

Nudge şi Iggy au izbucnit în urale. 

— Atunci, plajă să fie, am spus, virând într-un 
grațios arc de cerc, luând-o spre est. 

Max, te porţi ca un copil, a spus Vocea. Eşti mai 
presus decât revolta împotriva sorții tale, doar de 
dragul rebeliunii. Ai o întâlnire cu destinul. Să nu 
întârzii. 

Mi-am dat la o parte, de pe ochi, nişte fire de păr. 
Ăsta-i vreun citat dintr-un film? Sau e vorba de o 
întâlnire adevărată? Nu-mi amintesc să mi-o fi cerut 
destinul. Nu i-am dat niciodată destinului numărul 
meu de telefon. 

Vocea nu dezvăluia niciodată vreo emoție, aşa că 


s-ar putea să-mi fi imaginat pauza încordată care a 
urmat. Max, mai devreme sau mai târziu, va trebui 
să iei toate astea în serios. Dacă ar fi fost vorba doar 
de viaţa ta, nimănui nu i-ar fi păsat ce crezi tu. Dar 
aici e vorba de salvarea vieţii tuturor. 

Dintr-un anumit motiv, asta m-a enervat. Mi s-a 
încleştat maxilarul. Taci! M-am săturat de tine! M-am 
săturat de aşa-zisul destin! Mă comport ca un copil 
pentru că sunt un copil! Doar lasă-mă naibii în pace! 

Am simţit cum mi se adunau lacrimile în ochi, care 
mă usturau din cauza vântului. Nu mai puteam 
suporta. Avu-sesem o zi decentă, o raritate, iar acum 
Vocea mi-o stricase, aruncându-mi pe umeri, iarăşi, 
întreaga lume. 

— Yo! 

M-am uitat şi l-am văzut pe Fang privindu-mă. 

— Eşti bine? lar migrena aceea? 

Am dat din cap şi mi-am şters ochii, simțindu-mă 
de parcă eram pe cale să fac explozie. 

— Da, am zis. O migrenă imensă, insuportabilă! 

Practic, am ţipat ultimele cuvinte rostite, şi cinci 
capete s-au întors spre mine. Trebuia s-o şterg de- 
acolo şi, mulţumită vitezei mele supersonice, am şi 
făcut-o într-o clipită. 


102 


— Ne vedem la plajă, i-am murmurat lui Fang, apoi 
mi-am strâns umerii şi-am băgat viteză. 

În câteva secunde, am trecut de stol, curentul de 
aer făcându-mi ochii şi mai lăcrimoşi. Era ciudat însă 
că, gonind atât de tare, aproape că-mi doream să-mi 
întind braţele înainte, ca Superman, de parcă asta ar 
fi tăiat aerul în faţa mea sau aşa ceva. 

La naiba, nimeni nu mă putea vedea. Mi-am întins 
braţele în faţă, simţindu-mă ca o săgeată, o lance, 
străbătând cerul. 

Am ajuns la plajă în patru minute. Am frânat şi-am 
în-cetinit, dar nu suficient, terminând prin a alerga 
mult prea repede prin nisip şi apoi căzând în bot. 
Ardeam toată şi mi-am scos bluza de pe mine. 

Dispuneam de vreo douăzeci de minute până la 
venirea celorlalţi. M-am plimbat în lungul plajei, 
ţinându-mi aripile deschise ca să se răcorească. Mă 
simţeam disperată şi speriată, furioasă. 

Nici măcar nu ştiu cum să salvez lumea, am spus 
cu glas tare, detestându-mă pentru cât de jalnic 
suna asta. 

Existând, mi-a spus Vocea. Fiind puternică. Prin 
anii trăiţi. 

— Taci naibii! am strigat, lovind atât de tare o 
bucată de lemn aruncată de valuri, încât a dispărut 
rapid de dinaintea ochilor mei. 

Mă săturasem, mă săturasem de tot. Gata. Am 
alergat la marginea apei şi m-am uitat în jos, spre 
nisip. În câteva clipe am găsit ce căutam, o bucată 
de scoică spartă, ascuţită într-o parte. 

Era vremea să mă descotorosesc de cip. Vocea de 
acolo venea, eram sigură de asta. Fără cip, nu mai 
era nicio Voce în mintea mea, de care să nu pot 
scăpa. Am strâns tare din buze şi-am început să 
hăcui prin antebraţ, acolo unde vă-zusem cipul pe 
radiografie, acum trei sute de ani, în cabi-netul 


doamnei doctor Martinez. 

Prima  tăietură a  sângerat şi m-a durut 
surprinzător de tare. Mi-am încleştat dinţii şi mai 
tare şi-am continuat cu tăiatul. Sângele mi se 
scurgea pe braţ în jos. Va trebui să tai prin tendoane 
şi muşchi şi vene ca să ajung la cip. Doamna doctor 
Martinez spusese că, dacă încercam să-l scot, 
puteam să-mi pierd abilitatea de a mă folosi de braţ. 

Destul de rău. 

Am auzit paşi derapând, alergând în spatele meu, 
apoi Fang a dat, gâfâind, peste mine. 

— Ce naiba faci? a strigat şi m-a apucat de 
încheietură, smucindu-mi mâna ca să mă facă să 
arunc bucata de scoică. Eşti nebună? 

L-am privit lung, apoi am văzut şi restul stolului 
apro-piindu-se încet. Mi-am dat seama ce vedeau: pe 
mine, în-genuncheată pe nisipul înroşit de sânge. 
Eram dincolo de faza când mă mai puteam simţi 
stânjenită. 

— Vreau să scap de cip, am anunţat cu glas 
întretăiat. 

M-am uitat în jos, simţindu-mă de parcă aveam o 
mie de ani. Cu doar o săptămână în urmă, fusesem o 
fată de paisprezece ani, la prima ei întâlnire, trăind 
primul ei sărut. Acum eram iarăşi eu, o ciudăţenie 
mutantă, fugind de soarta care se strângea în jurul 
meu ca un laţ. 

— Uită-te cum te-ai tăiat! a răbufnit Fang. Ai să 
sângerezi până la moarte, idioato! i 

Mi-a lăsat mâna jos şi şi-a scos rucsacul. În clipa 
urmă-toare, pulveriza antiseptic peste rana mea, 
făcându-mă să mă chircesc de durere. 

Nudge s-a lăsat în jos, pe nisip, lângă mine. 

— Max, a spus ea, cu ochii măriţi, ce făceai aici? 

Părea înspăimântată, şocată. 

— Am vrut să-mi scot cipul, i-am zis şoptit. 

— Ei bine, uită de el acum! a spus Fang furios, 
începând să-mi bandajeze braţul. Cipul rămâne 


acolo! Nu scapi de el aşa de uşor. Tu ai să mori când 
murim şi noi! 

Mi-am ridicat privirile spre el, la faţa lui palidă de 
furie, la maxilarul încleştat. Îl speriasem. Îi 
speriasem pe toţi. Se presupunea că eu sunt soluţia, 
nu problema. Nu era de aş-teptat ca eu să 
înrăutăţesc lucrurile. 

— Imi pare rău, de-abia am reuşit să îngaim, iar 
apoi - mi s-a întâmplat asta - am izbucnit în lacrimi. 


103 


Puteam număra pe degetele de la o singură mână 
de câte ori m-au văzut copiii ăştia plângând. 
Învăţasem să-mi reprim simţămintele pentru că 
aveau nevoie de mine puternică. Invincibila Max. 
Salvând lumea sau câte un copil-pasăre. În primii 
şase de ani de viaţă ai lui Angel, nu cred că m-a 
văzut plângând vreodată. Dar în ultimele câteva 
luni? Eram pe cale să încep să număr pe degete. 

Nici măcar nu mai aveam forţa de a o lua la goană 
şi a mă ascunde. Doar am îngenuncheat în nisip, cu 
palmele pe faţă. Rana mă durea ca naiba. 

Apoi, nişte braţe puternice m-au cuprins, o mână 
uşoară mă împingea într-un umăr puternic, tare ca 
piatra. Fang. Mi-am strâns aripile, sprijinindu-mă de 
el, şi m-am smiorcăit. Imediat, am simţit şi alte mâini 
sfioase cum mă atingeau pe spate, mângâindu-mi 
părul. Cineva a zis: 

— 999, $$$. 

Nudge. 

— E-n ordine, Max, a zis iggy, părând tulburat. 
Totul e în ordine. 

Nimic din lumea noastră nu era OK. Cu excepția 
faptului că ne aveam unul pe celălalt. Am dat din 
cap, lipită de umărul lui Fang. 

Nu ştiu cât a durat această scenă mişcătoare, dar, 
în cele din urmă, am secat de tot. Cămaşa lui Fang 
era leoarcă. 

Mă simţeam atât de stânjenită. Eu eram liderul şi 
iată-mă cum mă smiorcăiam ca un copilaş. Cum să-i 
mai comand, dacă eram atât de vulnerabilă? Mi-am 
tras nasul şi m-am aşezat, ştiind că arătam ca după 
un accident de tren. Fang mi-a dat drumul, fără să 
spună nimic. Mi-am ridicat privirile încet, întorcându- 
mi capul pe îndelete, să pot vedea întregul stol. 


Eram mult prea jenată ca să mă pot uita la Fang. 

— Îmi pare rău, fraţilor. 

Glasu-mi răsuna răguşit. 

Total a venit şi şi-a pus capul pe piciorul meu, ochii 
lui negri privindu-mă înţelegători. 

Gasman părea înspăimântat. 

— Nu trebuia să mergem la plajă, Max. 

Am scos un soi de chicotit şi m-am întins să-i 
ciufulesc părul. 

— Nu despre asta a fost vorba, Gazzy. Au fost 
altele care m-au dat peste cap. 

— Cum ar fi? a întrebat Iggy. 

Am oftat greoi şi mi-am şters ochii. 

— Nişte chestii. Vocea din capul meu. Toată lumea 
care ne vânează. Şcoala. Anne. Ari. Jeb. Cu toţii îmi 
spun că ar trebui să salvez lumea, dar cum şi de ce, 
n-am habar. 

Angel a întins mâna şi m-a bătut uşurel pe 
genunchi. 

— După ce, ştii tu, totul sare în aer şi majoritatea 
oamenilor dispar, vom fi mai puternici şi capabili să 
zburăm, aşa că vom putea părăsi regiunile distruse 
şi să găsim un teritoriu drăguţ şi care să nu fie 
distrus sau contana... con-tanamat... 

— Contaminat? se oferi Iggy, iar Angel dădu din 
cap. 

— Da, asta. Şi-atunci noi am putea continua să 
trăim, chiar dacă ar mai rămâne foarte puţini 
oameni. 


104 


După această mică bombă, s-a lăsat tăcerea. Mă 
holbam la Angel. 

— Hm... unde ai auzit tu asta, scumpo? am 
întrebat. 

Angel s-a lăsat pe vine şi şi-a trecut degetele prin 
nisipul umed. 

— La Şcoală. Nu ar fi trebuit să aud asta, dar la 
asta se gândeau. 

Părea foarte nonşalantă şi începu să sape un şanţ 
de apărare pentru un castel de nisip. 

— Cine are de gând să arunce lumea în aer? a 
întrebat Gasman indignat. 

Angel a ridicat din umeri. 

O mulţime de oameni pot asta... au bombe mari. 
Diferite ţări şi alţii. Dar oamenii de la Şcoală se tot 
gândeau că va fi o companie, o companie comercială. 
Ei cred că va distruge lumea, mare parte din ea. 
Poate că dintr-o greşeală. 

Ei bine, acesta era un curs interesant al 
evenimentelor. 

— Şi ce companie-i asta? am întrebat. 

Angel privi în depărtare, încruntată. 

— Nu-mi amintesc, a spus. Parcă era un nume de 
căprioară sau ceva asemănător. O gazelă. Pot să mă 
duc să înot? 

— Înî, desigur, am zis încet. 

Fericită, scoţându-şi costumul de baie din rucsac, 
Angel s-a luat la întrecere cu Total gonind spre apă. 
În câteva se-cunde, Total a venit înapoi alergând, 
scuturându-şi blana. 

— Apa-i îngheţată, a zis. 

Şi-a ridicat nasul, a adulmecat prin aer, apoi s-a 
înde-părtat să cerceteze nişte bolovani. 

Gazzy, după ce i-am făcut din cap un semn 
aprobator, a luat-o şi el la goană spre apă, 
aruncându-şi hainele din mers. Nudge şi cu Iggy s-au 


dus să se aşeze pe o stâncă mare. Şi-au căutat prin 
rucsacuri, scoțând de acolo nişte batoane proteice. 

— Aşadar, hmm? i-am spus lui Fang, după ce toţi 
ceilalţi s-au îndepărtat. 

A clătinat din cap, băgând bandajele rămase înapoi 
în rucsac. 

— Mda. Surpriză. 

— De cât timp rumega chestia asta? De ce n-a ieşit 
la suprafaţă mai înainte? 

— Pentru că are şase ani şi-i mult mai preocupată 
de ursuleţul ei de pluş şi de câinele ei? Nu ştiu. In 
plus, nici măcar nu avem cum să ştim dacă a înţeles 
bine ce-a auzit. Există şansa să fi priceput totul 
greşit. 

Am căzut o clipă pe gânduri. 

— Chiar dacă unele aspecte ale problemei sunt 
aiurea, nu văd cum ar fi putut interpreta greşit 
întregul concept al distrugerii lumii. Şi faptul că 
suntem programaţi să rezistăm unei catastrofe. Se 
potriveşte cu tot ce-mi spunea Jeb. 

Fang scoase un oftat. 

— Şi-acum ce urmează? 

— Nu ştiu. Trebuie să mă gândesc. 

Am rămas tăcuţi o vreme. Braţul îmi pulsa. 

— Şi-atunci ce-a fost asta? a zis Fang în cele din 
urmă. 

Nu mă puteam preface că nu ştiu despre ce 
vorbea. 

— Sunt doar... foarte obosită. Vocea se răţoia la 
mine despre destinul meu şi despre cum trebuia să 
mă pregătesc să salvez lumea. Uneori, mi se pare 
mult prea mult. 

N-aş fi recunoscut asta niciodată faţă de ceilalţi. 
Desigur, le-aş fi putut spune că unele lucruri 
începeau să mă obosească, dar să-i las să înţeleagă 
că nu eram sigură că mă pot descurca? Nici vorbă. 

— Am tot mers pe adrenalină, fără niciun plan de 
urmat. Zilnic nu fac nimic altceva decât să ţin stolul 


în siguranţă, să rămânem împreună. Dar acum, toate 
au fost aruncate pe umerii mei, toate aceste bucăţi 
şi piese, care se potrivesc cu imaginea de ansamblu, 
şi este mult prea mult. 

— Piese ca Ari şi Jeb, Anne şi Vocea? 

— Da. Totul. Tot ce ni s-a întâmplat de când am 

plecat de acasă. Nu ştiu ce să fac, aşa că este al 

naibii de greu să mă prefac că aş şti. 

— Las-o baltă, a spus Fang. Hai să găsim o insulă. 
Să dispărem din scenă. 

[] Asta sună foarte bine, am rostit încet. Dar 
trebuie să-i luăm la bord şi pe ceilalţi. Sunt destul de 
convinsă că ăia mici încă mai vor să-şi găsească 
părinţii. lar acum vreau să aflu ce-i cu compania asta 
despre care a auzit Angel. Ce-ar fi dacă... tu ai studia 
posibilitatea găsirii unei insule, iar eu m-aş 
concentra asupra celorlalte chestiuni? 

Asta era cea mai concretă ocazie avută de mine în 
care m-am oferit să împart cu cineva rolul meu de 
lider. De fapt, nu mă simţeam deloc aiurea. 

— Da, cool, a zis Fang. 

l-am privit preţ de câteva minute pe Angel şi 
Gasman cum se jucau în apa mică. Eram uimită că nu 
li se făcuse frig, dar părea totul în ordine. Iggy şi 
Nudge se plimbau pe plajă. Nudge băga scoici de 
diferite forme în mâinile lui Iggy, ca să le poată 
simţi. Aş fi vrut ca timpul să încremenească aici, 
chiar aici, acum, pe vecie. 

Mai era ceva ce simţeam că trebuie să spun. 

— Îmi pare rău pentru scena de dinainte. 

Fang mi-a aruncat o privire piezişă, cu ochii lui 
întunecaţi şi indescifrabili, ca întotdeauna. S-a uitat 
din nou spre apă. Nu mă aşteptam la o altă reacţie în 
afară de asta. Niciodată Fang nu... 

— Aproape că mi-ai provocat un atac de cord, a 
spus el încet. Când te-am văzut, cu tot sângele... 

Aruncă o pietricică de-a lungul plajei, cât putea el 
de tare. 


— Îmi pare rău. 

— Să nu mai faci aşa ceva, a zis. 

Mi s-a pus un nod în gât. 

— Nu mai fac. 

Ceva s-a schimbat chiar atunci, însă nu ştiam ce 
anume. 

— Hei! a ţipat Angel, stând în apă până la 
genunchi. Pot să vorbesc cu peştii. 

Nu asta era. 


105 
— Ce poţi să faci? am strigat, ridicându-mă şi 
îndreptându-mă spre apă. 

— Pot să vorbesc cu peştii! a strigat Angel fericită, 
în timp ce apa i se scurgea de-a lungul trupului lung, 
slăbănog. 

— Cheamă vreunul aici, pentru cină, a spus Fang 
venind lângă noi. 

Gasman scutură din cap ca un câine ud. 

— Nu poţi, a zis el. 

— Am să dovedesc! 

Angel s-a scufundat din nou. în tot acest timp, 
Nudge şi Iggy se apropiară. 

— Acum vorbeşte cu peştii? a întrebat Iggy. 

Apoi, pur şi simplu, un rechin de vreo doi metri a 
ieşit la suprafaţă, la o distanţă de câţiva metri de 
Gazzy. Niciunul dintre noi n-a scos vreun sunet - aşa 
eram noi programaţi, să nu strigăm în momentele de 
tensiune. Sunt sigură că, în mintea noastră, urlam cu 
toţii. Am sărit în apă şi l-am apucat pe Gazzy de braţ 
şi l-am azvârlit spre țărm. Era încremenit de frică şi 
atârna ca un bolovan. Mă tot aşteptam să simt 
smucitura dură a rechinului zburându-mi piciorul. 

Angel a răsărit din nou la suprafaţa apei, care-i 
venea până la piept. l-am făcut semn să dispară. A 
râs. 

— E prietenul meu! a strigat ea. Ne salută! 

Rechinul ne dăduse târcoale, iar acum se îndrepta 
direct spre ea. Mi s-a pus inima-n gât. Ce-ar fi dacă 
ea doar credea că poate vorbi cu peştii? 

— Haide, poate că ar trebui să faci un semn, i-a 
spus Angel rechinului, pe când mă pregăteam să 
ţâşnesc în zbor deasupra apei şi s-o ridic de-acolo. 

Sub ochii noştri, rechinul s-a întors, literalmente, 
într-o parte, a ieşit puţin din apă şi-a dat uşor din 


aripioara sa dorsală. 

— Sfinte Sis..., a început Gasman. 

Dar am strigat la el: 

— Gazzy! 

— Vă rog, poate cineva să-mi spună şi mie ce se 
întâmplă? a întrebat Iggy. 

— Angel tocmai l-a făcut pe un rechin să dea din 
aripioară spre noi, l-a lămurit Nudge dintr-o 
răsuflare. 

— Hm... pot...? 

Apoi, în apa mică de lângă Angel au mai apărut 
încă trei rechini. Împreună, cei patru rechini s-au 
răsucit într-o parte şi ne-au făcut semn cu 
aripioarele lor. 

Angel râdea. 

— Nu-i aşa că-i grozav? 

Total a alergat lângă mine, răscolind nisipul cu 
picioruşele. 

— Este uimitor! Spune-le să mai facă o dată! 

Mi s-au muiat genunchii. Trebuia să mă aşez. 

— Asta a fost grozav, scumpo, am zis, încercând să 
par calmă. Acum, te rog spune-le rechinilor să plece, 
bine? 

Angel a dat din umeri şi-a discutat din nou cu 
rechinii, încet, cu toţii s-au întors şi s-au îndreptat 
spre larg. 

—A fost uluitor, a exclamat Total, în vreme ce 
Angel pleoscăia prin apă îndreptându-se spre mal. 

Îi linse piciorul, apoi scuipă. 

— Pfui! Sare. 

— Aşa, deci, Angel vorbeşte cu peştii, da? a zis Iggy 
cu prudență. Şi cum ar putea fi asta de folos? 


106 


Trebuia să ne punem în mişcare. În curând se va lăsa 
întu-nericul, iar nouă ne trebuia un adăpost. 
Majoritatea copiilor de vârsta mea ar fi preocupaţi de 
următorul extemporal la matematică sau că părinţii 
le întrerupseseră conversațiile telefonice. Eu mă 
frământam mai mult pentru un adăpost, mâncare, 
apă. Micile bucurii ale vieţii. 

Acum ne aflam deasupra nordului Floridei. Pe 
întreaga lungime a coastei vedeam milioane de 
luminiţe clipind în case şi magazine şi maşinile 
deplasându-se în şuvoaie, precum celulele sanguine 
în vene. Asta dacă celulele sanguine ar avea, ştii tu, 
nişte faruri mici. 

Însă sub noi se întindea o zonă uriaşă, neluminată. 
În general, bezna era egală cu absenţa oamenilor. M- 
am uitat spre Fang, iar el a dat din cap. Am început 
să coborâm. 

După câteva minute de recunoaştere, am aflat că 
aceasta era Rezervaţia Naţională Ocala. Părea un loc 
potrivit, şi am coborât din lumina crepusculară a 
asfinţitului orientându-ne cu grijă prin micile spaţii 
goale din coroanelor copacilor. Şi-am ajuns în apă. 

— Pfui! 

Eram într-o apă mocirloasă până la glezne, 
înconjurată de chiparoşi pitici şi pini înalți. Privind în 
jur, am zărit pământul, la câțiva paşi mai încolo, şi 
m-am îndreptat spre el. 

— La stânga! am strigat, când Nudge şi Iggy au 
plonjat şi ei. E bine! am zis, privind în jur în ceea ce 
devenea, rapid, o beznă totală. Este uşor să ieşi de- 
aici, îți iei zborul direct printre copaci, dar este 
aproape imposibil pentru cineva să ne depisteze de 
sus. 

— Mlaştină, dulce casă, a zis Gasman, iar eu am 
zâmbit. 

Ooră mai târziu, am aprins un foculeţ şi prăjeam 


câte ceva pe nişte frigărui. Eram atât de obişnuită să 
mănânc în acest fel, încât chiar dacă aş fi un adult în 
toată firea, pregătind micul dejun pentru copiii mei - 
ăia 2.4, conform mediei stabilite cândva pe familie —, 
aş înfige probabil Pop-Tarts în vârful unor bețe şi le- 
aş perpeli pe foc. 

Fang tocmai scotea de pe o frigăruie o bucată de 
carne fumegândă, lăsând-o să cadă pe o pungă de 
plastic goală, care devenise farfuria lui Nudge. 

— Mai vrei puţin raton? o întrebă. 

Nudge s-a oprit la mijlocul unei îmbucături. A 

— Nu-i adevărat! Te-ai dus la magazin. Nu? in 
niciun caz nu-i raton. 

Examină carnea cu un aer critic. Fang dădu din 
umeri. Eu mi-am dat ochii peste cap, întoarsă spre 
el. 

— Oh, poate că ai dreptate, a spus el cu un aer 
serios. Poate că acesta-i ratonul, iar ție ţi-am dat 
oposum. 

Nudge s-a înecat şi-a început să tuşească. 

— Încetează, i-am zis lui Fang, întinzându-mă s-o 
bat pe Nudge pe spate. 

Mi-a aruncat o privire nevinovată. 

— Doar glumeşte, Nudge, a spus Gasman. Ultima 
oară când am verificat, Oscar Mayer! nu făceau 
hotdogi din veveriţe. 

A ridicat un ambalaj gol, iar Nudge a icnit puţin şi- 
a în-ghiţit dumicatul. 

Încercam să nu izbucnesc în râs şi-am simţit cum 
mi se ridicau firele de păr de pe ceafă. Am aruncat o 
ocheadă în jur, eram cu toţii împreună, dar am simţit 
că ne privea ci-neva. Văd incredibil de bine în 
întuneric, dar focul era prea strălucitor ca să pot 
vedea mult dincolo de el. Poate că mi se năzărise. 

Lângă mine, Angel s-a îndreptat de spate. 

— E cineva aici, mi-a şoptit. 


1 Companie americană de produse de carne şi semipreparate deţinută de 
Kraft Foods Inc. 


Sau poate că nu. 


107 


Ei bine, aceasta fusese o zi întreagă fără ca vreun 
Eliminator să dea năvală - literalmente - peste noi. 

Am pocnit din degete încet de două ori şi cinci 
capete s-au întors spre mine, atente şi îngrijorate. 

— E cineva aici, a repetat Angel încet. 

Fang continua să întoarcă lemnele în foc, dar 
spatele îi era încordat şi ştiam că se gândea cum să 
scăpăm de acolo. 

—Ce vrei să spui? am întrebat-o pe Angel în 
şoaptă. 

Ea s-a încruntat, iar buclele blonde îi străluceau în 
lumina focului. 

— Nu sunt Eliminatori. 

Şi-a aplecat capul într-o parte, concentrându-se. 

— Copii? 

Se uita nedumerită. 

M-am ridicat încet în picioare, cercetând bezna din 
jurul focului. Deplasându-mă spre limita micului 
nostru cerc, am scrutat intens pădurea. Şi-atunci i- 
am văzut. Două forme mici, slăbănoage, chircindu-se 
spre focul nostru. Mult prea mici ca să fie 
Eliminatori. Şi erau oameni, nu animale. 

— Cine-i acolo? am zis cu glas tare. 

Stăteam dreaptă, cu umerii traşi în spate, făcându- 
mă să par mai înaltă. Fang s-a ridicat şi-a venit lângă 
mine. Cele două forme mici s-au furişat mai aproape, 
ceva mai repede 

— Cine sunteţi? am întrebat pe un ton ameninţător. 
Veniţi mai aproape, să vă pot vedea. 

S-au târât până în micul nostru cerc, doi copii 
murdari, slabi, cu ochii mari. Adică, noi toţi, copiii- 
pasăre, părem chiar mai înalţi şi supli în comparaţie 
cu ceilalţi copii de vârsta noastră, dar nu ne ies 
oasele prin piele. Lor le ieşeau. 


Ne-au privit cu sfială, dar păreau fascinaţi de foc şi 
de mirosul hranei gătite. Unul dintre ei îşi lingea 
buzele; erau un băiat şi-o fată. 

Hmm. Nu păreau cea mai mare ameninţare pe 
care-am văzut-o vreodată. M-am aplecat şi-am pus 
nişte hotdogi într-o pungă de hârtie, pe care am pus- 
o jos în faţa lor. 

Uau! Crezusem că Gazzy şi Iggy mâncau într-un stil 
porcesc. Mi-am notat în minte să nu cumva să-i las 
vreodată să ajungă atât de aproape de înfometare. 
Cei doi copii s-au aruncat asupra crenvurştilor şi i-au 
îndesat întregi în gură. Asta m-a făcut să mă 
gândesc la un documentar pe care-l văzusem la 
televizor, unde arătau cum hienele îşi sfâşiau prada. 

Am pus două felii de pâine dinaintea lor, apoi alte 
două şi alte două, încă doi hotdogi. Au dispărut toate 
într-o frac-ţiune de secundă. După asta, le-am dat 
acadele, iar ochii li s-au căscat de parcă le-aş fi dat... 
hm... acadele, când ei flămânzeau. În cele din urmă, 
mestecatul lor a încetinit. Acum păreau să savureze 
fiecare înghiţitură. Fang le-a dat un bidon cu apă. L- 
au golit. 

S-au târât mai aproape de foc şi s-au aşezat 
înaintea lui părând adormiţi şi nepăsători, de parcă 
ar fi fost perfect în regulă dacă i-am fi omorât acum, 
pentru că nu le mai era foame. 

— Aşa... care-i povestea voastră? am întrebat, 
aşteptând nişte răspunsuri înainte să-i fure somnul. 

— Am fost răpiți, a zis fetiţa, iar flăcările i se 
oglindeau în ochii întunecaţi. 

Păi, da, nu-mi imaginasem aşa ceva. 

— Răpiţi? 

Băiatul a dat, obosit, din cap. 

— În sudul statului Jersey. Din două locuri diferite... 
nu suntem rude. 

— Doar că am ajuns în acelaşi loc, a zis fetiţa 
căscând. 

— Şi unde-i asta? am întrebat. 


— Aici, a răspuns băiatul. Am fugit de vreo două 
ori. Chiar am ajuns şi la o secţie de poliţie. 

— Dar în ambele dăţi, răpitorii noştri erau deja 
acolo, completând formulare pentru copii daţi 
dispăruţi. Ne-au găsit iarăşi, foarte uşor. 

Fetiţa oftă cu greutate şi se întinse pe jos, pe 
pământ, arătând ca o grămăjoară de oase. Nu vom 
obţine de la ei ni-ciun răspuns ca lumea în astă- 
seară. 

— Şi cine erau răpitorii? a încercat Fang. 

— Erau ca nişte doctori, a spus băiatul somnoros, 
în-tinzându-se şi el. În halate albe. 

A închis ochii şi, în câteva clipe, amândoi, şi el şi 
fetița, au adormit. 

Ceea ce ne-a lăsat pe noi, toţi, complet treji, 
încremeniţi de groază, holbându-ne la ei de parcă ar 
fi avut ciumă. 


108 


Fang a preluat primul schimb de pază, aşa că m-am 
ghe-muit lângă foc şi-am încercat să mă destind. 
Ceea ce era la fel de probabil ca un ger prin Florida. 
Angel s-a tras până lângă mine, într-o parte, iar Total 
s-a încovrigat lângă ea. 

— Aşa, acum ce mai recepţionezi de la ei? i-am 
şoptit, frecând-o pe spate. 

— Imagini ciudate, mi-a şoptit ca răspuns. Nu ca la 
copiii obişnuiţi, cum ar fi cele de la şcoală. Mai mult 
ca nişte străfulgerări de adulţi şi beznă şi apă. 

— Ceea ce cred că ar avea sens, dacă au fost răpiți 
şi ha-latele albe au făcut experienţe pe ei, am 
comentat încet. 

M-am ridicat într-un cot şi-am prins privirea lui 
Fang, Folosind limbajul semnelor, i-am reamintit să-i 
ţină sub ochi pe copiii ciudaţi. Tot prin limbajul 
semnelor mi-a spus: „Nicio problema, măi.” 

l-am arătat degetul mijlociu. A zâmbit strâmb. 

— Crezi că sunt mutanţi? am întrebat-o pe Angel, 
lun-gindu-mă din nou. Arată destul de... omeneşte. 

A dat din umeri, încruntându-se. 

— Nu sunt Eliminatori, dar nici nu sunt ca orice alt 
copil. Nu ştiu, Max. 

— Bine. 

Poate o să-i dau de capăt mâine-dimineaţă. 

— Încearcă să dormi. Total sforăie deja. 

Angel a zâmbit fericită şi l-a tras mai aproape de 
ea. îl iubea atât de mult pe câinele ăsta. 

Eu aveam schimbul trei de pază, de la orele 4:00 la 
7:00 dimineaţa sau până când se trezea toată lumea. 
Nu mă afectau schimburile de noapte. Toate fazele 
noastre de somn erau bulversate în permanenţă, aşa 
că nu-mi prea trebuiau cele patruzeci de minute de 


somn REM!. M-am trezit instantaneu, imediat ce Iggy 
mi-a atins braţul. Şi de ce era tipul orb de pază, te-ai 
putea întreba? Pentru că nici măcar un gândac nu se 
putea apropia nici la şaisprezece metri de noi fără ca 
el să ştie. Cu Iggy de pază, însemna că mă puteam 
destinde sau, cel puţin, mă puteam relaxa ca de 
obicei. Ceea ce, bineînţeles, nu-i cine ştie cât de 
mult. 

La cinci am mai pus nişte lemne în focul nostru 
pricăjit. Fumul uşor părea să-i ţină pe țânțari la 
respect; mă aşteptasem să-i găsesc în Florida, chiar 
şi în noiembrie. Am lăsat focul să ardă mocnit şi-am 
patrulat perimetrul prin bezna din pădure. Totul era 
în regulă. 

La venirea zorilor, stăteam sprijinită de un pin, 
care părea mai răspândit pe aici decât în munţii din 
Colorado. Păzeam şi existam. Problema cu statul de 
pază este că nu ai timp să te gândeşti la tot felul de 
probleme sau să scrii poezele. Imediat ce intri în 
gardă, nu mai dai atenţie împrejurimilor. Practic, 
trebuie să stai şi să fii tu însuţi, să fii cu totul atent 
la tot ce-i în jurul tău. E un fel de Zen, frate. 

Oricum, stăteam sprijinită cu spatele, toată numai 
Zen, când l-am văzut pe unul dintre acei copii ciudaţi 
mişcându-se şi ridicându-se în capul oaselor. Imediat 
mi-am mijit ochii cât am putut de mult şi mi-am lăsat 
respiraţia să devină mai adâncă şi mai regulată, ca şi 
cum aş fi dormit. Şmechera de Max, aşa-s eu. 

Fetiţa s-a ridicat şi s-a uitat de jur împrejur, la noi 
toţi: Gasman, răşchirat cu totul, cu un braţ aruncat 
peste ruc-sacul său, Fang zăcând întins lângă el, 
Nudge şi Angel, ghemuite în jurul lui Total, astfel 
încât formau un contur în formă de inimă în jurul 
câinelui. 


1 Rapid Eye Movement-— etapă a somnului caracterizată prin mişcări 
oculare rapide sub pleoapele închise. Un episod de somn REM poate 
dura între 5 minute şi o oră. Din durata totală a unui somn, 
aproximativ 20% reprezintă stadiul REM. 


Fără niciun zgomot, fata a atins umărul băiatului şi 
el s-a trezit, fără nici o urmă de somnolenţă, deja 
încordat şi pe fază, în stilul în care sunt copiii când 
trezitul des echivalează cu veştile proaste. Şi el a 
aruncat o privire în jur. Păream atât de adormită, 
încât aproape că adormisem. Insă i-am văzut pe cei 
doi furişându-se în pădure într-o astfel de linişte, 
încât nici măcar Iggy n-a tresărit. 

Am mai aşteptat câteva clipe, în vreme ce ei s-au 
asigurat că nu sunt urmăriţi şi, doar atunci, la fel de 
fără zgomot, m-am ridicat şi-am pornit după ei. 

Mă mişcăm în tăcere, de la un copac la altul, şi cu 
toate că s-au uitat în urma lor de câteva ori, nu m-au 
văzut. La vreo trei sute de metri distanţă de tabără, 
s-au ghemuit. Fata a luat ceva din buzunarul murdar 
al blugilor ei flenduriţi. Arăta ca un stilou, cu 
deosebirea că a început să vorbească în el. Un 
transmiţător. 

Mi-a trebuit doar o clipă ca să ajung la ei, făcând 
salturi uriaşe, rapide. S-au holbat la mine uluiţi şi 
înspăimântați. Am aterizat şi i-am zburat fetei stiloul 
din mână. Apoi am apucat-o de cămaşă şi-am ridicat- 
o în picioare. 

— Comanzi o pizza? am mârâit. 


109 


E ciudat cât de diferiţi sunt oamenii. Dacă eram în 
locul ei şi cineva mi-ar fi mârâit: „Comanzi o pizza?”, 
fără nicio ezitare i-aş fi mârâit şi eu: „Da. Tu vrei cu 
pepperoni?” 

Dar nu şi ea. S-a holbat terorizată la mine şi apoi a 
iz-bucnit în scâncete zgomotoase, cutremurându-se, 
cu pal-mele pe faţă. Lângă ea, băiatul s-a lăsat în 
genunchi şi-a început şi el să plângă, fără ca măcar 
să încerce să ascundă asta. 

— Îmi pare rău! Îmi pare rău! a gemut fata, iar eu 
am tras-o de cămaşă, spre pământ. 

Încrucişându-mi braţele la piept, m-am încruntat la 
ea. 

— Pentru ce-ţi pare rău? Explică-mi. 

Fata arătă spre transmiţătorul care clipea pe 
pământ, cu luminiţa lui de control. 

— N-am vrut! se smiorcăia ea. Ei ne-au obligat! Ei 
ne-au obligat s-o facem! 

Am ridicat stiloul şi l-am azvâriit într-o zonă de 
mlaştină. A căzut cu un pleoscăit slab şi s-a 
scufundat. 

— Cine v-a obligat? am întrebat, ştiind că de acum 
se pornise un cronometru. 

Pentru câteva momente, copiii doar s-au smiorcăit. 
Am înghiontit-o pe fată cu vârful tenisului meu. 

— Hai, zi! am spus. 

Da, ştiu: Max cea bătăuşă. Nu că nu mi-ar fi părut 
rău de copiii ăştia. Îmi părea. Doar atât că preţuiam 
vieţile noastre mai mult decât pe ale lor. Ştiu că unii 
consideră că da, fiecare viaţă este prețioasă, fiecare 
este valoroasă în egală măsură. Şi poate că aşa-i în 
Pixieland. Însă aceasta era lumea reală, iar stolul 
meu şi cu mine eram prada, iar copiii ăştia ne 
vânduseră. Asta era limita, iar în ceea ce privea 
existenţa mea, ai fi surprins cât de des se întâmplă 
ca numai limita să mai conteze. 


— Ei au făcut-o, a spus fata, încă bocind. 

Dar cam atunci gălăgia i-a trezit pe ceilalţi şi au 
pornit-o spre noi, printre copaci. 

Am îngenuncheat la nivelul fetei şi am apucat-o de 
încheietura mâinii. 

— Spune-mi. Cine? 

Am strâns-o uşor de încheietură, iar ochii i s-au 
căscat. 

— Ei au făcut-o, a repetat ea, începând să sughiţă. 
Tipii care... oamenii care ne-au răpit. Ne-au ţinut luni 
de zile. Pe mine m-au luat în august. 

— Şi pe mine, a zis băiatul, ridicându-şi faţa. 

Lacrimile-i lăsaseră nişte dâre prin murdăria de pe 
obraji şi părea dungat, ca o zebră. 

— Tipii ăia ne-au trimis să vă găsim. Nu ne-au dat 
de mâncare timp de două zile, ca să ne străduim mai 
mult. Şi am reuşit. lar voi ne-aţi hrănit. 

A început să plângă din nou. 

— Ne-au spus că, dacă nu vă găsim, n-au să mai 
vină să ne recupereze. Ne vom pierde prin mlaştini, 
până când ne va veni ceva de hac. 

Fata se cutremura acum, mai liniştită, deşi 
lacrimile-i picurau de pe bărbie. 

— Îmi pare rău că a trebuit s-o fac. 

Faţa i se schimonosi din nou. 

Am înţeles. Încercau să supravieţuiască, la fel ca 
noi. Luptau pentru pielea lor, nu pentru a noastră, şi 
aşa aş fi făcut şi eu. 

M-am întors spre Fang. 

— Adunaţi-vă lucrurile. Am plecat de-aici. 

Stolul s-a grăbit să demonteze tabăra noastră 
rudimen-tară. Mi-am pus degetele sub bărbia fetei şi 
i-am ridicat-o, ca să trebuiască să mă privească. 

— înţeleg, i-am spus pe un ton neutru. 
Transmiţătorul îi va aduce aici ca să vă găsească. 
Însă noi vom fi plecaţi, iar voi nu veţi în stare să le 
spuneţi prea multe. Acum am să te mai întreb încă o 
dată: am nevoie de un nume, un loc, un logo, orice. 


Este o mare diferenţă între a fi recuperat în viaţă şi a 
vi se găsi doar cadavrele. Ai priceput? 

Ochii i s-au căscat din nou. După un moment, de- 
abia dacă reuşi să dea din cap. li aruncă o privire 
băiatului, iar el îi făcu semn cu capul. 

— ltex, a şoptit ea, apoi s-a lăsat pe pământul 
umed Compania e una foarte mare, numită ltex. Nu 
mai ştiu altceva. 

M-am ridicat repede. Nu aveam nicio îndoială că 
indivizii erau pe drum, luându-se după coordonatele 
lansate de transmiţător. Trebuia să plecăm naibii de- 
aici. Cei doi copii, murdari şi epuizați, zăceau la 
pământ, precum trupurile de la Pompei. Am băgat 
mâna în buzunar şi le-am aruncat pe pământ, lângă 
capetele lor, nişte batoane proteice şi ceva acadele 
tari. S-au holbat după mine, însă deja plecasem, 
gonind prin pădure. M-am întâlnit cu stolul şi apoi 
ne-am luat zborul, fugind. 

Din nou. 


110 


O oră mai târziu, ne aflam la aproape o sută şaizeci 
de ki-lometri distanţă. Nu aveam nicio idee ce se va 
întâmpla cu acei copii. 

— Aşadar, ltex, i-am spus lui Fang. 

— Ţi-am spus că era ceva ca o căprioară, a zis 
Angel. 

— Aceea-i un ibex, a explicat Nudge. Şi se 
aseamănă mai mult cu caprele decât cu căprioarele. 

— Cum zici tu, a spus Angel. 

— Mie nu-mi spune nimic, a zis Fang. 

— Au coarne lungi şi trăiesc mai mult la munte, a 
com-pletat Nudge. 

— Nu, adică vreau să spun ltex, a lămurit-o Fang. 
Spu-neau că este o companie mare, dar n-am auzit 
niciodată de ea. Ceea ce nu înseamnă absolut nimic. 

— Da. Cred că în cultura ta generală există unele 
lacune, am zis. 

Cu excepţia ultimelor două luni, niciunul dintre noi 
nu fusese vreodată în mod regulat la şcoală. 
Mulţumesc Dom-nului pentru televiziune. 

— Am putea să căutăm date despre ea pe undeva? 
a întrebat Iggy. Cum ar fi o bibliotecă? Suntem în 
apropierea vreunui oraş? 

Am privit în jos, spre terenul incredibil de tern de 
sub noi. Am văzut clădirile minuscule ale unui orăşel, 
aflat cam la cincisprezece minute de zbor. 

— Da. Bun plan. Douăsprezece grade către vest, 
toată lumea. 


Şi astfel a ieşit la iveală faptul că ltex deţinea cam 
aproape de jumătate din lume. Nu era doar o 
companie. Era o mul-tinaţională imensă, un 
conglomerat cu multe fațete, care-şi băgase coada în 
practic toate tipurile de afaceri existente, inclusiv 
mâncare, medicină, proprietăţi imobiliare, tehno- 
logie IT, fabrici şi chiar publicarea de cărţi, aşa că fii 


pe fază, oricine ai fi cel care citeşte asta. 

Cu cât găseam mai multe pe Web, cu atât mai mult 
am început să-mi amintesc despre logoul ltex. Acum 
că-l recunoscusem, mi-am amintit că-l mai văzusem 
pe un milion de lucruri în decursul vieţii, până la 
Şcoala unde am fost creaţi. Fusese pus pe eprubete, 
tuburi de pastile, echipamentul de laborator, tot ce 
vrei. 

Am închis calculatorul şi m-am ridicat. 

— Haideţi să plecăm de-aici. 

Văzusem destul. 


111 


— Nu. 

— Te rog, Max, se milogea Nudge. 

Eram în zbor, îndreptându-ne spre sud. Pe Web am 
găsit adresa sediului central al ltex. Se afla undeva 
între Miami şi Parcul Naţional Everglades. 

— Nicio şansă. E prea riscant. Întregul perimetru 
este înconjurat cu gard. Şi-s un milion de oameni 
acolo. Am fi în mulţime. 

— Fang? se gudură Nudge. 

Fang a dat din umeri, pe cât de mult îşi permitea 
asta în timpul zborului. Şi-a ridicat mâna, ca pentru 
a spune: „Vor-beşte cu şefa. Eu sunt doar angajat cu 
ziua.” 

Ce obstacol. 

— Te rooooog, Max! şi-a adăugat şi Gasman glasul. 

Priveam drept înainte, neclintită, refuzând să 
privesc în jos spre turnul înalt de apă, cu urechi de 
şoarece. Desigur, a trebuit să trecem direct peste 
Orlando. 

— Max? a zis Nudge. 

N-am răspuns. Ştiam ce încerca să facă. 

— Oh, haide odată! a izbucnit Total în braţele lui 
Iggy. Nu mergem la Regatul Magic? Ce jalnică-i 
chestia asta. 

l-am aruncat o căutătură. Nu l-a afectat deloc. 

— Vreo două curse? a întrebat Angel nerăbdătoare. 
Pe Splash Mountain. 

— Maaaax? a miorlăit Nudge din nou. 

Am făcut greşeala supremă de a mă uita spre 
Nudge. Acum! M-am cutremurat şi m-am uitat în altă 
parte, dar nu suficient de repede. M-a prins. Mi-a 
făcut ochii aceia de Bambi. Acum nu mai aveam de 
ales. 


Am scrâşnit din dinţi. 

— Bine. Două curse, ceva vată de zahăr şi ne 
uşchim de-acolo. 

Toată lumea a izbucnit în urale. Fang mi-a aruncat 
o privire care spunea: „Fraiero.” 

— Cine pe cine-a lăsat să aibă un câine ciudat? am 
ripostat. 

A chicotit. 

Şi-aşa am luat-o noi spre ţara lui Mickey Mouse. 


112 
— Disney World? 

Ari se simţea de parcă era pe cale să-i explodeze 
capul. 

— Disney World? 

Glasul său scrâşnit urcă până deveni un țipăt 
ascuțit. 

— Doar nu-s în vacanță! Sunt pe fugă! Fug să-şi 
salveze pielea! Moartea-i pe urmele lor ca un glonţ, 
iar ei se dau pe Big Thunder Mountain Railroad? 

Îşi închise gura atât de brusc, încât impactul 
dinţilor ii cutremură craniul. 

Acesta era sfârşitul. 

O să le arate /or cât de ciudat de Mică era Lumea. 
Pe Strada Mare, SUA, era pe cale să se pogoare o 
avalanşă de distrugeri. 


113 


Disney World. Probabil că ai fost acolo. Presupun 
că mare parte dintre americani au fost acolo, pentru 
că voi, toţi, păreaţi să fiţi acolo în ziua în care ne-am 
dus noi. Cu toţii, în acelaşi timp. 

Când s-au deschis porţile, ne-am bulucit şi noi îm- 
preună cu restul mulţimii şi ne-am trezit pe Strada 
Mare, SUA. Ei bine, era adorabilă. Recunosc deschis. 
Vitrinele unor magazine de modă veche, un salon 
pentru îngheţată, o linie de troleibuz, culori vesele. 
Totul era imaculat, într-o stare perfectă. 

— Vreau să mergem în toate magazinele, a zis 
Nudge, uluită. Vreau să văd absolut tot. 

— Oamenii ăştia nu au de lucru? a murmurat Fang. 
De ce nu sunt copiii ăştia la şcoală? 

L-am ignorat. Dacă m-ar fi susţinut, n-am fi fost 
acum aici. 

- Trebuie să ne decidem asupra celor mai 
importante lucruri, am spus, în vreme ce ne 
îndreptam spre Castelul Cenuşăresei. în cazul că nu 
vom putea sta prea mult. 

— Eu votez pentru Piraţii din Caraibe, a rostit Total. 

Purta un ham special din piele şi o vestă pe care 
scria: „Câine utilitar în acţiune. Nu-l mângâiaţi. 
Mulţumesc.” 

Am cumpărat ochelari de soare pentru Iggy, aşa că 
amândoi erau costumaţi la unison. 

— Ohhh, Casa din Copac a Familiei Elveţiene! a 
exclamat Gasman. 

— Da! a căzut Angel de acord. 

Nudge s-a oprit şi s-a holbat la castel. 

— Este atât de... frumos. 

— Da, am rostit, zâmbindu-i. 

Desigur, pe dinăuntru eram mai tensionată decât 
un şnur de yo-yo. Cu toţi aceşti oameni în jur eram 


îngrozitor de expuşi, şi totuşi, înghesuiți într-un 
spaţiu aglomerat, aşa că tremuram ca o picătură de 
apă sfârâind pe o tigaie încinsă. 

Evitând locurile cele mai aglomerate, ne-am 
îndreptat spre Adventureland. 

— Da! Piraţii din Caraibe! a zis Total. 

Dacă şi-ar fi putut strânge laba într-un pumn, l-ar 
fi agi-tat prin aer. 

Fiind într-un loc întunecat, împrejmuit, acvatic, 
împreună cu un grup de străini, mi se părea ca un 
coşmar, dar, ca de obicei, mă găseam într-o vagă 
minoritate. Ne-am aşezat la rând, şi, de fapt, n-a 
trecut mult până am urcat la bordul unei 
ambarcaţiuni. Încercam din greu să mă port normal, 
pentru cei mici, dar inima-mi bubuia în piept, iar 
fruntea mi-era acoperită de transpiraţie. Am aruncat 
o ocheadă spre Fang, şi-am băgat de seamă că era la 
fel de crispat ca şi mine. Asta pentru că eram 
singurii care aveam cât de cât o urmă de rațiune. 

Te rog, m-am rugat în tăcere, te rog nu lăsa ca 
ultimele mele clipe pe lumea asta să se consume 
într-o mică ambarcaţiune, în întuneric, înconjurați de 
pirați mecanici, cântători. 

Da, asta ar fi o cruzime, a recunoscut Vocea mea 
sarcastică. 

Am ignorat-o. 


114 


— Vreau să am propria mea casă în copac, aşa ca 
asta, a zis Gazzy, cu gura plină de vată de zahăr. 
Adică, una pentru noi toţi. N-ar fi cât se poate de 
cool? 

— Da, atât de cool, se învoi Angel, iar îngheţata i 
se scurgea pe încheietura mâinii. Mai putem merge 
încă o dată la Casa din Copac a Familiei Elveţiene? 

l-am întins un şerveţel. 

— Poate după prânz. 

Luând o muşcătură din propriul meu sandvici- 
îngheţaţă, am mai făcut o verificare la 360 de grade. 
Niciun Eliminator. N-aş fi putut spune cu toată 
convingerea că eram singurii mutanţi de pe aici, 
pentru că ştii tu, e Disney World. Dar până acum, 
nimeni nu s-a transformat chiar sub ochii noştri. 

— Am putea face şi noi una, a spus Iggy. Să găsim 
un copac uriaş şi ne construim propria noastră casă 
acolo. 

— Da! a rostit Gazzy, îndesându-şi în gură încă un 
ghe-motoc de vată de zahăr. Putem s-o facem! Ştiu 
că putem. 

L-am frecat pe umăr. 

— OK, am să pun asta pe lista noastră cu ce trebuie 
să facem. Încearcă numai să nu mănânci atât de 
multă mâncare proastă, da, Gazzy? Nu vreau să 
începi să dai la boboci pe Splash Mountain. 

Mi-a rânjit, un rânjet de copil fără griji, care mi s-a 
lipit de suflet. Da, da, dacă ar fi numai atât. 

— Pe aici, spre Frontierland, a rostit Fang, arătând 
spre un indicator. 

Am cercetat din nou mulţimea, apoi m-am uitat pe 
harta mea. 

— Prima dată mergem la Frontierland, apoi... se 
pare că singura chestie bună din Liberty Square ar 
mai fi Casa Bântuită. 

— Eu vreau să văd Casa de la Ţară a lui Mickey 


Mouse, a zis Angel. 

— Asta-i în Târgul Toontowni, i-am spus. Trebuie să 
vi-zităm alte locuri mai întâi. Dar o să mergem. 

Mi-a dăruit un zâmbet minunat, nevinovat, iar eu 
am încercat să-mi scot din minte toate gândurile 
legate de guvernul ţării noastre. 

— Ştii ce-i ciudat? a zis Nudge, mestecând pop-corn 
cu cremă caramel. O veveriţă atât de mare. 

Arătă spre un adult costumat în veveriţă, care 
făcea semne cu mâna şi se tot plimba de jur 
împrejur. 

— Cine-i ăsta? a întrebat Total. Chip? Sau Dale? 

— Habar n-am, am rostit. Atât timp cât nu se trans- 
formă într-un veveriţoi Eliminator uriaş, n-am nicio 
problemă. Uau! la uitaţi Splash Mountain acolo. Nu 
pare rău deloc. 

— Câinele tău vorbeşte? 

M-am întors. O copilă bronzată bine se uita 
bănuitoare spre Total. 

Am râs. 

— Câinele nostru? Nu. De ce? Al tău vorbeşte? 

l-am oferit un zâmbet condescendent. 

— Mi s-a părut că vorbeşte, a murmurat ea, încă 
hol-bându-se la Total. 

l-am zis lui Gazzy: 

— Jason, ţi-ai exercitat, iarăşi, aptitudinile tale de 
ven-triloc? 

Gazzy a înălţat din umeri cu o cantitate perfectă 
de pu-doare, dând apoi din cap. 

— Oh, a zis fetiţa, şi şi-a văzut de ale ei. 

Mi-am mijit ochii spre Total, care şi-a tras buzele 
dez-velindu-şi colții într-un rânjet stânjenit şi timid. 

Deloc amuzată, am aruncat o ocheadă spre Fang. A 
zâmbit, iluminând toată zona din jurul nostru, şi mi-a 
oferit nişte Cracker Jack?. 


1 Parc tematic din Disney World. 
2 Sortiment de pop-corn cu caramel şi alune. 


115 

Îi prinsese. Ari luă o muşcătură din îngheţata lui pe 
băț, simțind cum glazura subţire de ciocolată i se 
sfărâma între dinţi. 

Îi văzuse cum se duc spre Splash Mountain. Acum 
stătea pe o bancă din apropierea ieşirii, aşteptându-i 
să-şi facă apariţia. l-a luat foarte mult timp până să-i 
găsească într-un asemenea loc. Nu putea zbura aici 
şi nici nu putea dezlănţui o hoardă de Eliminatori, 
care să măture întreaga văgăună. Prea mult scandal. 

Dar acum îi prinsese. Vor ieşi dintr-un minut în 
altul. Ceruse prin radio şase echipe de sprijin, care 
se aflau la mai puţin de cinci minute distanţă. Ari 
zâmbi. Soarele strălucea, vremea era minunată, 
mânca o îngheţată, iar toate visele sale erau pe cale 
să se îndeplinească. 

Un grup mic de oameni se interpuse, o clipă, între 
el şi ieşirea de la roller-coaster, iar Ari se mişcă din 
loc ca să poată vedea dincolo de ei. Era conştient că 
oamenii se hol-bau la el. Arăta altfel decât ei. Altfel 
chiar şi decât alţi Eliminatori. Nu era fără cusur. Nu 
arăta atât de uman ca şi ceilalţi, atunci când nu erau 
transformați. El părea, mai tot timpul, într-o 
continuă transformare. Nu-şi mai văzuse faţa reală, 
cea adevărată, de multă vreme. 

— Ştiu cine eşti. 

Ari aproape că sări în sus, nu-l observase pe 
băiatul strecurat pe bancă, lângă el. 

Se încruntă la feţişoara senină. 

— Poftim? mârâi el. 

Acesta era momentul când băieţelul se speria şi, 
probabil, se întorcea şi o lua la fugă. Întotdeauna se 
întâmpla aşa. 


Băiatul zâmbi. 

— Ştiu cine eşti, spuse arătând, încântat, spre Ari. 

Ari doar se zbârli spre el. 

Băiatul chicoti încântat. 

— Eşti Wolverine! 

Ari se holbă spre el. 

— Arăţi uluitor, tipule, rosti băiatul. Eşti preferatul 
meu absolut. Eşti cel mai puternic dintre toţi şi cel 
mai cool. Aş vrea să fiu ca tine. 

Ari aproape că se înecă. Nimeni, niciodată, nu-i 
spusese aşa ceva. İn întreaga lui viaţă nu fusese 
decât un deşeu pentru toţi ceilalţi. Când era mic, îi 
idolatrizase pe copiii-pasăre, dar ei îl ignoraseră. O 
iubise pe Max, iar ea de-abia dacă lua notă de 
existenţa lui. A fost grozav când au dispărut, atâta 
doar că şi tatăl lui dispăruse. Ari încă mai simţea în 
gură gustul amar de-atunci, de când îşi dăduse 
seama că propriul său tată îi alesese pe ei în locul 
lui. Ari fusese lăsat în urmă, cu străinii. 

Apoi au început să-l modifice. Prima dată, Ari 
fusese încântat, va fi un Eliminator, va fi unul dintre 
ei. Dar nu era. Era prea diferit de ei, prea cârpăcit. 
Toţi ceilalţi au fost făcuţi Eliminatori din pruncie, din 
starea de embrioni. Când erau oameni, arătau chiar a 
oameni. Când erau lupi, arătau într-adevăr ca lupii. 
Nu şi Ari. El era într-o stare de transformare parţială, 
niciodată cu totul om, şi totuşi, mai puţin lup. Arăta 
ciudat. Urât. Nu se potrivea niciunde. 

— Eşti ca o celebritate totală, continuă băiatul. 
Vreau să spun, cui îi pasă de SpongeBob 
SquarePants? Stau aici cu Wolverine! 

Ari îi oferi un zâmbet timid. Nu mai conta că 
băiatul îl confundase cu altcineva. Copilul credea că 
arăta cool. Voia să fie ca Ari. Era impresionat. 

Se simţea bine. Uluitor. 

— Doamne! Mi-ai putea da un autograf? se avântă 
copilul, începând să caute o bucată de hârtie. Mama 
mea voia să iau autograf de la Goofy. Da, sunt sigur. 


Goofy! Dar cu tine, aici... poţi să-mi semnezi pe 
tricou? 

Ridică un marker negru şi trase de tricou, ca să-l 
facă neted. 

Ari ezită. 

Băiatul părea nesigur. 

— Vreau să spun... îmi pare rău. Nu vreau să te bat 
la cap. Ştiu că eşti celebru, iar eu sunt doar un 
băieţel. 

Se întristă. 

— Nu, e-n ordine, băiatule. Sper că mama ta n-o să 
se supere, mormăi Ari. 

Luă markerul cu o mână ca o labă şi semnă 
„Wolverine”, cu înflorituri. 

Băiatul se arătă uimit şi încântat. 

— Doamne, mulţumesc, domnule. N-am să mai spăl 
niciodată tricoul ăsta. Eşti cel mai tare. De-abia 
aştept să ajung înapoi la şcoală şi să spun tuturor că 
m-am întâlnit cu Wolverine şi că mi-a semnat pe 
tricou! Asta-i cea mai bună zi din viaţa mea! 

Ari simţi un nod în gât. Îşi şterse ochii cu mâna. 

— Nicio problemă. Acum mai bine te-ai întoarce la 
ai tăi. 

— OK. Mulţumesc încă o dată! Eşti tare! 

Băiatul agită un pumn prin aer şi o luă la goană. 

Ari rămase o clipă copleşit de emoție. Se ridică 
brusc. Stolul! Max! Unde erau? Ochii lui cercetau 
şuvoiul de oa-meni care treceau de ieşire. Copiii- 
pasăre nu erau niciunde. Trecuseră şase minute... 
probabil că ieşiseră. li ratase! 

Pentru numele lui Dumnezeu! Cretinelul ăla mic! 

Trebuie să rămâi concentrat, Ari, îi spuse Vocea 
lui. Ţine-ţi privirile pe marele premiu. 

Ari o luă din loc, să se întâlnească cu echipele lui 
de sprijin, pe care le putea vedea acum. Da, ştia că 
trebuia să rămână atent. Era numai acţiune. 

Dar înlăuntrul său, o parte din el zâmbea şi se 
agăța cu tărie de sentimentul îmbătător de a fi 


plăcut. 


116 


— Doamne, sunt leoarcă, m-am plâns, trăgându-mi 
de pe mine bluza udă. 

Mi-am scuturat părul din ochi, trimițând stropii în 
toate părţile. 

-A fost atât de mişto, a spus Gasman cu 
încântare. 

— Splash Mountain chiar că-şi merită numele, a 
exclamat Nudge, ţopăind încântată. 

— Nu mi-a plăcut cursa. 

Total părea ţâfnos. Şi aproape că nici nu se udase. 

— Haideţi să mergem din nou! a spus Gazzy. 

Eram aproape de ieşire, când l-am văzut: Ari, stând 
pe o bancă. Un băieţel plin de entuziasm vorbea cu 
el. Am în-cremenit, iar ceilalţi s-au izbit de mine. 

— Stânga-mprejur, am zis  şoptit.  Bandada... 
nayshapay. 

— Nu... oh, nu, a şoptit Gazzy Nu-mi vine să cred. 
Nu acum. 

Dar deja-i împingeam înapoi, prin mulţimea care 
ieşea. 

— Îmi pare rău copii, a zis un angajat. Trebuie să 
ieşiţi numai pe aici. 

— Nu, nu, am rostit grăbită. Ne-am lăsat aparatul 
de fotografiat digital în cabină! Mama o să ne 
omoare! Trebuie numai să alergăm până acolo şi să 
verificăm... 

Angajatul s-a oprit o clipă, iar în acel moment ne- 
am strecurat dincolo de el. 

— Scuzaţi, scuzaţi, trebuie să trecem! 

Şi-am ajuns înapoi în zona roller-coasterului. O 
cărare, aproape ascunsă de nişte bolovani artificiali, 
se întindea de-a lungul unui zid. Ne-am strecurat pe 
ea, auzindu-l pe angajat cum striga după noi. 

— Pe-aici! a zis Fang, oprindu-se brusc. 

Eu aproape că trecusem cu totul de uşă, care era, 


practic, invizibilă. Am zbughit-o cu toţii repede pe- 
acolo şi ne-am trezit într-un coridor lung, slab 
luminat. O joacă de copii. În câteva clipe am ajuns la 
capătul lui şi de acolo afară. Ne-am pomenit în 
spatele unor tufe mari. 

— Haideţi, am spus grăbită. Pe muntele acela 
artificial şi apoi ne luăm zborul. 

Peste trei minute, eram în văzduh, topindu-ne spre 
soa-rele aflat la asfinţit, lăsând departe, în urma 
noastră, Disney World. Lui Nudge îi curgeau lacrimi 
pe obraji, iar Gazzy şi Angel păreau amândoi foarte 
amărâţi şi dezamăgiţi. 

— Eu..., a dat Gasman să înceapă. 

— Da? 

Mi-am înclinat uşor o aripă şi-am planat mai 
aproape de el. 

— Aş fi vrut să putem merge la Casa Bântuită, a 
continuat el. Se pare că este uluitoare. 

Am oftat. 

— Ştiu, fraţilor. 

Toată lumea zbura la unison, însă fiecare chip era 
o mască de dezamăgire şi frustrări. 

— Există o mulţime de lucruri pe care speram şi eu 
să le fac. 

Toate presupuneau vederea urechilor de şoarece 
în oglinda mea retrovizoare, dacă aş fi avut vreuna. 

— Dar ştiţi că a trebuit să plecăm. 

Stolul 1, Ari 0. 

— Îl urăsc pe prostul de Ari! a explodat Gazzy. 

Împunse şi lovi cu pumnii prin aer. 

— Întotdeauna face praf totul! De ce ne urăşte? Nu- 
i vina noastră că l-au transformat în Eliminator! 

— Nu-i chiar aşa de simplu, dragule, am spus. 

— Taică-său l-a părăsit, a remarcat Iggy pe un ton 
amar. La fel ca toţi ai noştri. Apoi l-au făcut 
Eliminator. E o bombă cu ceas ambulantă. 

— Cum de ne găseşte atât de uşor? a întrebat 
Angel. 


Când văzuse Castelul Cenuşăresei, faţa i se făcuse 
de parcă era din raze de soare. Era încă destul de 
mică pentru a se lăsa cu adevărat absorbită în magia 
unui enorm şi atotputernic efect de marketing. 

— Nu ştiu, Ange, am rostit. 

De fapt, asta era o întrebare de zece mii de dolari. 

Dedesubt, peisajul era de un verde buretos şi nu 
aveai la ce să te uiţi decât la un covor de vârfuri de 
copaci. Aceştia se terminau abrupt, iar dincolo de ei 
puteam vedea rafinării imense sau un soi de uzine de 
tratare a apei, aşa ceva. 

Am auzit un zumzăit uşor cu doar o clipă înainte ca 
un elicopter ca o insectă să-şi facă apariţia din 
spatele copacilor. Avea un curs uşor pe lângă noi, 
dar aproape imediat s-a întors şi s-a îndreptat în 
direcţia noastră, ca o libelulă curioasă. 

— OK, fraţilor, împrăştiaţi-vă şi roiu', i-am instruit 
repede. Ne vedem mai sus, peste cincisprezece 
minute, păstraţi direcţia. 

Mi-am înclinat puternic aripile şi am degajat într-o 
parte. Din colţul ochilor am văzut restul stolului 
despărţindu-se şi împrăştiindu-se în toate direcţiile. 

Elicopterul ezită. Pe o parte avea pictat logo-ul 
News 14 Florida. Poate că nu era un elicopter al 
Eliminatorilor poate doar o echipă de la ştiri, care 
monitoriza traficul auto. 

Dar ne  văzuseră. Mi-am arcuit spatele, 
îndreptându-mă în jos, apoi am intrat într-un picaj 
înspăimântător de rapid. Goneam spre pământ cu 
peste trei sute de kilometri pe oră, ceea ce însemna 
că aveam mai puțin de un minut ca să mă redresez, 
înainte de-a mă zdrobi ca un țânțar de parbrizul 
lumii. 

Cine-a zis că poezia a murit? 

Când, în cele din urmă, m-am uitat în spate, 
elicopterul nu se mai vedea nicăieri. Peste câteva 
minute, am văzut pete întunecate, de diferite 
mărimi, venind spre mine. Stolul meu. 


Fang a ajuns primul. 
— Trebuie să coborâm de pe cer, i-am spus. 


117 


— Black Ranger spre Feather Onet, a rostit Total 
încet. Se vede coasta. Răspunde, Feather One. 

— Total, sunt chiar aici, am şoptit. Nici măcar nu 
avem staţie de emisie-recepţie. 

— Nu, dar ar trebui, mi-a şoptit Total drept 
răspuns. Eu ar trebui să am una, s-ar putea să... 

l-am pus mâna pe bot, privind munţii de metal 
ruginit, electrocasnice vechi şi carcase de maşini, 
întinse pe o suprafaţă de hectare întregi în jurul 
nostru. Am făcut un semn peste umăr, iar Fang, 
Gazzy şi Nudge au luat-o la goană trecând de mine şi 
au îngenuncheat lângă nişte frigidere fără uşi. 

Era numai un paznic, care părea că nu era în stare 
să se păzească nici pe sine. L-am lăsat în faţa focului 
aprins într-un butoi de tablă, în partea cealaltă a 
acestui imens depozit de fier vechi şi atelier de 
dezmembrări. Sau aşa presupuneam că era, ţinând 
cont de numărul suspect de mare de maşini relativ 
noi, grupate într-o clădire de mărimea unui hangar 
de avioane. 

Spre care ne şi îndreptam. 

— OK, acum să vedem, ultima dată când am mai 
fost într-o maşină..., mi-a şoptit Fang la ureche. 

— Asta a fost altceva, i-am spus nerăbdătoare. 
Oricum, nu vom fura o dubă. 

— Ce-o să furăm de data asta? a şoptit Iggy. Pot să 
conduc şi eu o tură? 

— Oh, hahahaha, i-am răspuns sarcastică, iar el şi- 
a înăbuşit un chicot. Uite, asta, am şoptit, arătând 
spre o ma-şină joasă, suplă, cu o linie sport. 

Care se dovedi a nu avea motor. 

De fapt, fiecare dintre acele maşini de nimic aveau 
câte-o problemă gravă: ori nu aveau volan, roţi sau 
bord, ori nu aveau scaune. Peste o oră, eram gata să 


1  Cercetaşul Negru către Pana Unu. 


lovesc ceva din cauza frustrării. 

— Şi-acum ce facem? a întrebat Fang cu glas 
scăzut, lă-sându-se pe vine lângă mine. Apelăm la 
transportul public? 

l-am întors o mutră acră. 

— Max? 4 

Vocea lui Nudge era neobişnuit de blândă. Işi dădu 
la o parte, de pe faţă, câteva bucle lungi. 

— M-am tot gândit. 

Oh, asta mai lipsea, mi-am zis obosită. 

- Dacă luăm scaunele din Camry şi roţile de la 
Bug, bateriile de la un Caddy, plus volanul de la 
Accord, şi băgăm motorul înapoi în Echo, atunci 
putem s-o luăm din loc. 

Ochii ei mari şi căprui mă priveau întrebător. 

— Nu crezi? 

— Uau! a făcut Total aşezându-se. 

— Hm, am spus. 

— Este un filtru de aer chiar pe masa aia, a 
adăugat ea îndatoritoare. 

— De când te pricepi la chestiile astea? am 
întrebat-o, uluită. 

— Îmi plac maşinile. întotdeauna citeam almanahul 
anual despre maşini al lui Jeb, scos de Consumer 
Reports. Îţi aminteşti? 

— Înî. Păi, cred că asta sună a plan, atunci, am zis. 
Toată lumea a priceput ce trebuie făcut? 

Chiar şi prăpăditul de paznic ar fi auzit pornirea 
unui motor, aşa că a trebuit să împingem maşina 
Frankenstein prin poarta depozitului de fiare vechi şi 
încă vreo câteva cvartale mai departe înainte de a 
verifica dacă funcţiona măcar. 

Când am ajuns suficient de departe, Fang s-a 
aşezat la volan, iar eu mi-am folosit talentul de a 
porni maşini fără cheia de contact. 

Motorul chiar a pornit! Adevărat, suna hodorogit, a 
dat rateuri de mai multe ori, care au fost ca nişte 
focuri de puşcă, dar mergea, baby. 


— Toată lumea înăuntru! am spus. 

Şi-atunci am descoperit şi ultima problemă. 

Micile Echo nu sunt proiectate să transporte şase, 
chiar şase, copii mai mari decât media. 

Şi aripile lor. 

Şi un câine. 

— De ce trebuie câinele să stea la tine în poală? a 
întrebat  Gazzy nemulțumit, în vreme ce 
zdrăngăneam şi ne  hurducăiam pe străzile 
întunecoase. Dacă ar sta un copil? 

— Oh. Câinele. Ce drăguţ, a comentat Total. 

— Pentru că nu este voie să ţii alţi oameni în poală 
pe locurile din faţă, i-am explicat. E periculos. Dacă 
ne-ar vedea vreun poliţai, am fi opriţi fără doar şi 
poate. Vrei să stea Total aco/o? 

Toţi cei din spate ţipară că „nu” la unison. 

— Haideţi s-o îndurăm şi pe asta, oameni buni, am 
zis. Numai pentru o vreme. O să oprim imediat ce 
găsim un loc de dormit. 

— Câinele, a mormăit Total, încă iritat. 

— Şşş, i-am spus. 

— Vrei să spui că nu eşti câine? a întrebat Gasman. 

Era obosit. Eram cu toţii obosiţi şi flămânzi şi 
irascibili. 

— OK, voi doi, am zis pe un ton sever. Ajunge! 
Toată lumea păstrează tăcerea, da? Căutăm un loc 
de dormit. Calmaţi-vă. 

Fang privi înapoi, în oglinda retrovizoare. 

— Vrea careva să cântăm Nouăş' nouă de Sticle de 
Bere pe Perete!? 

Am strigat „nu” cu toţii, în acelaşi timp. 


1 Ninety-nine Bottles of Beer on the Wall— copiii americani cântă 
adesea această melodie când fac drumuri lungi cu maşina, ca să le 
treacă timpul mai uşor. 


118 


În noaptea aceea, am ascuns maşina la o fermă 
abandonată, năpădită de vegetaţie, iar noi am 
dormit prin copaci, legănându-ne încet în adierea 
plăcută. Nu eram atacați sau deranjaţi, aşa că a fost 
o noapte minunată pentru noi. 

Dimineaţa, ne-am întors la micuța noastră maşină 
- subliniez micuța. 

— Nu avem destule centuri de siguranţă, s-a plâns 
Gazzy din locul lui din spate. 

Toţi patru arătau ca nişte sardele acolo. 

— Şi numai Dumnezeu ştie cât de paranoici suntem 
în materie de măsuri de siguranţă, am spus, 
verificând o hartă. 

— Eu doar am zis, a făcut Gazzy. Băi! Fang! 

Chiar şi Fang a tresărit la ultimul scrâşnet al cutiei 
de viteze. Mi-am muşcat limba ca să nu rânjesc şi i- 
am oferit lui Fang o privire nevinovată, cu ochii mei 
mari. Da, mi-am înghițit toate comentariile 
sarcastice pe care le-aş fi putut emite despre stilul 
lui de a conduce, spre deosebire de Fang, care o lua 
pe arătură şi comenta sarcastic atunci când 
conduceam eu. Asta se întâmplă pentru că, cinstit 
vorbind, sunt mai bună. Sunt o prințesă ciudată când 
vine vorba de sentimentele altor oameni. 

— Măi, mândreţe, i-am zis lui Total. la-ţi labele de 
pe Everglades. 

Total s-a mişcat puţin, ca să pot vedea harta, iar 
Fang a băgat din nou în viteză şi ne-am aruncat spre 
destinaţia noastră: sediul central al Itex. 

Presupunând că informaţiile lui Angel erau 
corecte, venise vremea să aflăm cum naiba urma să 
fac să opresc această companie să distrugă 
omenirea. Eram sătulă să tot evit asta. Eram sătulă 
să tot întreb de asta. Eram gata să aflu. 


119 


lată ceva la care s-ar putea să nu te fi gândit: dacă 
un poliţist din patrula rutieră vede un Toyota Echo, 
ciudat şi câr-păcit, gonind pe 1-95, şi când se pare că 
jumătate din populaţia unei ţări mici emigrează în 
State în acea maşinuţă, s-ar putea să fii oprit. 

Doar aşa, ca să ştii. 

În general, noi şase preferăm să evităm angajaţii 
oricărei instituţii însărcinate cu aplicarea legii. Mai 
ales din moment ce nu ştiam niciodată dacă erau 
autentici sau se vor transforma, brusc, în Eliminatori, 
ca o provocare în plus în această viaţă dusă de noi, 
de teste de laborator perverse. 

— N-ar trebui s-o ştergem? a întrebat Fang, privind 
luminile strălucitoare din oglinda retrovizoare. 

— Probabil. 

Mi-am frecat fruntea, încercând să adun energie 
pentru orice ne aştepta. M-am întors spre ceilalţi. 

— O să oprim şi imediat ce se împute treaba, ne-am 
luat zborul şi ne-am cărat, da? 

Cu toţii mi-au răspuns dând solemn din cap. 

— Eu sunt cu Iggy, a anunţat Total, sărind pe locul 
din spate. 

Fang a tras, neîndemânatic, pe dreapta, ridicând 
praful şi pietrişul de pe marginea şoselei. Am 
schimbat câte-o privire când o femeie în uniformă de 
poliţist a ieşit din maşina ei de patrulare şi s-a 
îndreptat spre noi. Am descuiat uşile şi ne-am 
pregătit pentru decolare. 

Poliţista s-a aplecat la geamul lui Fang, pălăria ei 
cu bo-ruri largi ascunzându-i faţa. 

— Bună dimineaţa, domnule, a spus ea pe un ton 
prie-tenos. Ştiţi cu ce viteză vă deplasaţi? 

Fang a aruncat o privire spre kilometraj, care nu 
se clin-tise de când împinsesem maşina afară din 
depozit, în bezna nopţii trecute. 

— Nu, a zis Fang sincer. 


— Eu v-am înregistrat cu o sută doisprezece 
kilometri pe oră, a răspuns ea, scoțând un clipboard. 

Am scăpat un fluierat de uimire. 

— Excelent! N-am crezut niciodată că poate merge 
atât de repede. 

Fang mi-a aruncat o privire scurtă, iar eu mi-am 
put mâna la gură. 

— Pot să văd permisul de conducere, talonul şi 
asigurarea dumneavoastră? a întrebat poliţista pe un 
ton oficial. 

Eram terminaţi. Trebuia să ne despărţim, ceea ce 
însemna că vom pierde maşinuţa noastră peticită, 
că, probabil, poliţista ne va vedea aripile şi va 
anunţa întregul păienjeniş de autorităţi care ne vor 
face zile fripte. Foarte fripte. 

— Salut, a zis Angel de pe locul din spate. 

Poliţista s-a uitat spre ea prin geam. De-abia 
atunci se pare că şi-a dat seama câţi eram acolo, 
copii cu toţii. S-a uitat înapoi la Fang, şi, de data 
asta, a realizat că nu era destul de mare să aibă un 
permis de conducere şi restul. 

— Sunteţi de aici? Florida este destul de 
plictisitoare, nu? a rostit Angel, distrăgându-i, pe 
moment, atenţia poliţistei. 

— Vă rog, puteţi să ieşiţi din maşină, domnule? l-a 
întrebat pe Fang poliţista. 

— În mod sigur, e cald aici pentru vremea de 
toamnă, a continuat Angel. 

Din nou, poliţista s-a uitat la Angel, dar, de 
această dată, ceva i-a anihilat impulsul de a reveni la 
ale ei. N-am îndrăznit să mă uit în spate, la Angel. 
Din nou, mă confruntam cu Angel-care-făcea-ceva- 
rău-cu-bune-intenţii, iar eu nu ştiam cum să 
acţionez. 

Am decis s-o las s-o facă şi să-i ţin morală mai 
târziu. O situaţie din care toată lumea avea de 
câştigat. 

—Ne cam grăbim, a spus Angel pe un ton 


prietenos. 

— Vă grăbiţi, a răspuns poliţista. 

Privirile-i erau uşor pierdute. 

— Poate că ar trebui să ne lăsaţi, pur şi simplu, să 
plecăm, a continuat Angel. Şi să cam uitaţi că ne-aţi 
văzut vreodată. 

— Aş putea să vă las, pur şi simplu, să plecaţi, a 
repetat poliţista. 

Era incredibil de ciudat. 

— N-aţi văzut niciodată maşina noastră, a continuat 
Angel. S-a ivit o problemă în altă parte, şi trebuie să 
plecaţi acolo imediat. 

Poliţista s-a uitat înapoi spre maşina ei de 
patrulare. 

— Trebuie să plec, a zis ea. Sunt probleme. 

— E-n ordine, a spus Angel. Mulţumesc. 

Şi-aşa ne-am văzut de drum. Călătoream cu o 
maşină furată, cu o fetiţă de şase ani care putea 
controla minţile oamenilor. Nu era chiar definiţia 
pentru confort. 

Am străbătut vreo trei kilometri, când Angel a 
deschis din nou gura: 

— Nu ştiu, fraţilor, a spus ea. Chiar cred că eu ar 
trebui să fiu liderul. 

— Eu am să-ţi fiu adjunct, s-a oferit Total. 

— Oh, da, şi-ai să fii atât de concentrat asupra a 
ceea ce faci, a rânjit Gazzy. Până când un iepure o 
să-ţi taie calea. 

— Hei! s-a burzuluit Total fulgerându-l cu privirea. 

— Fraţilor, am spus obosită. Ascultă, Ange, e 
drăguţ din partea ta că te oferi, dar am lămurit deja 
toată chestiunea cu cine conduce, da? Nu trebuie să- 
ţi faci probleme cu asta. 

— Păi, cred că da, a acceptat Angel încruntându-se. 

Nu părea 100% convinsă. 

Ce se petrecea cu ea? 


120 


Cred că am menţionat cât de a naibii de lent este 
să te deplasezi cu maşina, în comparaţie cu zborul. 
In aer, nu există semafoare şi sunt surprinzător de 
puţini mutanţi zburători care să aglomereze traficul. 
Pe de altă parte, într-o maşină eram relativ la 
fereală. 

— Asta-i, a zis Fang, uitându-se la porţile uriaşe din 
faţa noastră. 

— Mda, am spus. 

După mai bine de trei ore de drum, parcurs cu o 
înce-tineală  prudentă, dar tot o deplasare 
zgâlţâitoare de mama focului, şi o oprire la margine 
de drum, pentru prânz, am sosit la sediul central al 
ltex. Prin instinct pur şi puteri maxime de deducție, 
am ajuns la locul care ar putea avea nişte răspunsuri 
pentru noi. 

Puteri maxime de deducție însemna să fim în stare 
să descifrăm toate avertizările de pe autostradă care 
anunțau „litex - Exit 398”. Acum examinam porţile 
uriaşe din fier, aspectul profesionist al locului. 

— Nu-i sârmă ghimpată, a murmurat Fang. 

— Nici paznici înarmaţi, a zis Fang. Ghereta aceea 
micuță e chiar drăguță. 

Părea neobişnuit, ceea ce a declanşat în mintea 
mea un număr de luminiţe roşii. Aici era locul unde 
urma să fie sal-vată omenirea? Unde mi se va împlini, 
în sfârşit, destinul? 

Chiar atunci un paznic în uniformă, zâmbitor, ieşi 
din gheretă. Nu avea pistol sau vreo altă armă 
vizibilă pentru mine. 

— Aţi venit aici pentru tur? a întrebat el prietenos. 

— Hm, da, a răspuns Fang, cu mâinile încleştate pe 
volan. 

— Îmi pare rău, ultimul a fost la ora patru, a zis 
paznicul. Dar reveniţi mâine, tururile sunt din oră în 


oră, şi se pleacă din holul principal. 

Arătă prin porţi, spre clădirile mai mari. 

— Hm, bine, a zis Fang, băgând Petecuţa în 
marşarier. Mulţumesc. 

Ne-am îndepărtat, însă l-am ţinut pe paznic sub 
obser-vaţie cât am putut de mult. Nu l-am văzut 
vorbind cu alt-cineva sau folosindu-şi staţia, ori să se 
agite. Era ciudat. Din nou, am avut o senzaţie 
apăsătoare şi nedefinită de teamă, apăsându-mi 
umerii. Nu eram proastă. Copiii aceia ne fuseseră 
trimişi cu un anumit mesaj. Să ne aducă la ltex. Mai 
devreme sau mai târziu, vom afla ce ni s-a pregătit 
aici şi existau şanse mari să nu fie ceva plăcut. 

Vocea mea a cam tăcut de la o vreme şi aproape - 
doar aproape - că aş fi vrut să-mi vorbească din nou, 
doar să-mi dea nişte indicii cu privire la ce trebuia 
noi să facem aici. 

Însă nu exista nicio cale să-i cer asta. 


121 
— OK, Iggy, e rândul tău, am rostit, băgându-i în 
mână o sticluţă de şampon. Şi doar pentru că nu poţi 
să vezi, asta nu este o scuză să nu cureţi toată 
murdăria. 

Iggy luă şamponul, iar Gazzy îl dirijă spre uşa 
toaletei. 

Părul îmi era încă leoarcă, udându-mi umerii 
tricoului. Eram instalaţi confortabil, în lipsa oricărui 
lux de la Twilight Inn, care era genul de loc unde se 
întâmplau lucruri dubioase în toate camerele. Nu ne 
mai spălaserăm de când am plecat de la Anne, iar 
Twilight Inn oferea ca bonus şi accesul la propria sa 
spălătorie cu plată. Tocmai revenisem cu ultima 
încărcătură de haine călduroase, uscate şi curate, 
căreia i-am făcut vânt pe paturile duble. 

Mă simţeam aproape omeneşte. 

Asta a fost o glumă, te-ai prins? 

Nudge, Gazzy, Angel şi Total stăteau pe celălalt 
pat, ui-tându-se la televizor. Copiii îşi desfăcuseră 
aripile, lăsându-le să se usuce. M-am aşezat şi i-am 
aruncat lui Fang câteva rufe. 

— Aşadar, e  ltex, a spus, începând să le 
împăturească şi să le bage în rucsac. 

— Mda. Ghici cine produce detergentul de la 
spălătorie? la ghici la ce staţie de benzină ne-am 
oprit? Ghici cine face apa carbogazoasă pe care o 
bei? 

Acum, că o căutam, sigla ltex apărea peste tot. Era 
in-credibil: compania părea să atingă fiecare aspect 
al vieţii noastre. Dar nu ne-am gândit la asta 
niciodată înainte, n-am observat asta niciodată. 

Fără niciun cuvânt, Fang a ridicat o pereche de 
blugi de-ai lui Gazzy. Pe eticheta neagră scria ltex. 

— E de rău, am spus cu glas scăzut. 

— Idiotule! a strigat Total spre televizor. E cel 


roşu! Cel roşu! 

— Sunt peste tot, de acord, am spus. Mai rău este 
că, pe măsură ce mă gândesc tot mai mult la asta, cu 
atât mai mult îmi amintesc că erau peste tot în viaţa 
noastră. Îmi amintesc că Angel bea lapte praf Itex, 
dintr-o sticlă ltex, purta scutece ltex. E ca şi cum ar 
fi cucerit întreaga lume fără să prindă nimeni de 
veste. 

— Cineva a observat, a zis Fang, împăturind o 
cămaşă de-a lui Iggy. Cineva de la Şcoală a remarcat 
asta, cel puţin cu paisprezece ani în urmă. Şi te-a 
construit pe tine ca să încerce să-i oprească. 

larăşi apăruse destinul meu, plesnindu-mă peste 
faţă. 

— Ne-a construit. 

— Mai mult pe tine. Sunt destul de sigur că noi, 
ceilalţi suntem cam în plus. 

Fang părea foarte nonşalant, însă ideea mă apăsa. 

— Nu sunteţi în plus pentru mine, am spus, băgând 
într-un rucsac o pereche de pantaloni scurți. 

Fang mi-a dăruit unul dintre zâmbetele sale rare, 
scurte. 

Am dat stingerea devreme. Am rămas trează o 
bună bucată de vreme, întinsă pe podea, gândindu- 
mă la ltex, compania care ar putea arunca lumea în 
aer. Misiunea mea era să salvez lumea. Aşa că, într- 
un fel sau altul, trebuia să am de-a face cu ltex, să 
fac ceva, să aflu ceva, să-i opresc să săvârşească 
altceva. 

Ca destin, era destul de înceţoşat. Era ca şi cum ţi 
se spunea să urci pe Everest, dar fără o hartă şi 
provizii. În plus, să mai fii responsabil şi pentru alţi 
cinci inşi. Mă simţeam copleşită şi ciudat de singură, 
cu toate că eram înconjurată de stolul meu. Am 
adormit sperând că, poate, mâine voi fi în stare să 
găsesc o soluţie. 

După cum s-a dovedit, ziua mea de „mâine” a 
început în beznă totală, cu mâinile şi picioarele 


legate, şi cu o bandă adezivă lipită pe gură. 


122 


Fugi! Creierul meu a trecut de la somn la o stare 
extremă, anihilându-mi panica într-o clipită. Mi-am 
arcuit spatele, cu întreaga mea forţă, ridicându-mă 
de pe podea. În acelaşi timp, am încercat să-mi 
depărtez mâinile şi picioarele cât de tare puteam, 
doar ca să descopăr că nu mi le puteam clinti. 
Gândeşte, Max, gândeşte! Poţi să ieşi din asta. Nu te 
pot prinde aşa de uşor! 

Ţipătul îmi era înăbuşit de banda adezivă. M-am 
aruncat prin toate părţile, încercând să mă lovesc de 
cineva sau să sparg ceva, ca să fac zgomot. Nu-mi 
venea să cred că ceilalţi dormeau în halul ăsta... de 
obicei şi cel mai mic zgomot era capabil să trezească 
pe oricare dintre noi. Poate că ceva nu-i în regulă cu 
ei. 

Două siluete mari, întunecate, s-au aplecat asupra 
mea, încercând să mă prindă, dar m-am zbătut cu 
toată forţa. Am reuşit să-i bag unuia un genunchi în 
stomac, dar n-a avut cine ştie ce efect. Apoi celălalt 
s-a pus, pur şi simplu, pe mine, tăindu-mi orice urmă 
de răsuflare. Cu ochii căscaţi, am aspirat aer pe nas, 
deja simțind că mă sufocam. 

A trecut multă vreme de când n-am mai fost total 
ne-ajutorată, iar asta mă înnebunea. Din minte îmi 
zburase orice gând, am recurs la instincte animalice 
extreme, zbă-tându-mă pentru viaţa mea, dorind să- 
mi ucid atacatorii, să fac orice numai să rămân în 
viaţă. 

intrasem în hiperventilaţie, strigând în tăcere, iar 
pielea mi se încreţea în jurul gleznelor şi 
încheieturilor, acolo unde fuseseră prinse cu legături 
din plastic. Şi tot neajutorată eram. 

Încă incapabilă să împiedic gluga neagră să-mi 
acopere capul, incapabilă să refuz să respir mirosul 
dulceag, greţos, incapabilă să mă opresc să-mi dau 
drumul, lăsându-mă să cad într-o beznă adâncă şi 


rece, unde nu era durere, nici frică, doar neantul. 
Oh, da, şi încă un lucru rău. Foarte rău, cred. Am 
văzut-o pe cealaltă Max în cameră, când m-au răpit. 
Şi cred că a rămas acolo, cu stolul. 


123 


După ce Eliminatorii au scos-o pe prima Max din 
motel, m-am întins repede pe locul ei şi mi-am tras 
pătura peste cap. Am închis ochii, convinsă că nu se 
va lipi somnul de mine. Eram atât de agitată... în 
sfârşit, se întâmpla. În niciun caz nu puteam dormi... 
Gata cu vechea Max, îşi face intrarea în scenă cea 
nouă şi îmbunătăţită. Totul era conform planului. 

— Uau! 

M-am trezit dând din mâini şi din picioare, visând 
că mă parazitau nişte extratereştri. 

Mâna mea a lovit ceva blănos şi cald, şi-am simţit 
blana tulind-o de-acolo. Apoi mi-am amintit: aveau 
un câine. Cred că mă lingea. Ce greţos. 

Am clipit încet şi m-am uitat prin jur. Camera 
jegoasă de motel arăta şi mai rău la lumina zilei 
decât părea la miezul nopţii. 

— Max? 

M-am uitat şi l-am văzut pe băieţelul blond - 
Gasman, ce nume - aplecat asupra mea. 

— Hm, ce-i? am zis. 

— Mi-e foame. 

Venise vremea spectacolului. Acum voi putea 
constata cât de bine pot juca rolul Maximum Ride. 

— Bine, am spus, ridicându-mă. 

Mă durea peste tot şi eram înţepenită de la 
dormitul pe podea. Acum, că-i puteam vedea pe toţi 
de aproape, mi-era greu să nu mă holbez la ei. Într- 
adevăr, erau altfel decât Eliminatorii, altfel decât 
Ari. Nu-mi dădeam seama cum se puteau suporta. 

— Da, micul dejun, am comentat, încercând să-mi 
amintesc instructajul. Aăă, câinele trebuie să iasă 
afară? 


— Am fost deja afară, a spus cel mai mic dintre 
copii, Angel. 

Şi-a lăsat capul într-o parte, privindu-mă, iar eu i- 
am dăruit un zâmbet larg. Ciudăţenie mică. Nu 
aveam nicio idee de ce-a rămas Max cu rataţii ăştia 
mici. S-ar fi descurcat mult mai bine singură. Fiecare 
dintre ei era ca o bilă de metal legată cu lanţ de 
picior, ţinând-o pe loc. Ar fi trebuit să-i abandoneze 
de mult. Dar asta era una dintre slăbiciunile ei: avea 
nevoie de public, să fie aplaudată. Cineva care s-o 
ţină de mână şi să-i spună cât e de formidabilă. 

Cam aşa ceva. Într-un colţ al camerei exista o 
chicinetă. M-am dus acolo şi-am pus o tigaie pe una 
din plite. 

— OK, v-ar plăcea nişte ouă? am rostit, cercetând 
cu privirile interiorul minifrigiderului. 

— Ai de gând să găteşti? 

M-am întors ca să dau cu ochii de Fang, băiatul 
mai mare, cu părul brunet, care mă privea. 

— Nu vă e foame? 

— Nu chiar așa de foame, a murmurat Gasman. 

N-am priceput. Celălalt băiat mai mare, blondul, s- 
a ridicat în picioare. 

— Mă ocup eu. Gaz, tu pui sucul. Nudge, scoate 
farfuriile de carton. 

— Dar eşti orb, am zis. 

Nu putea găti. Sau era vreo glumă? 

— Aiurea! Chiar sunt? a zis tipul - Iggy - pe un ton 
sarcastic. 

A trecut pe lângă mine şi-a dat drumul la plită. 

— Cine vrea omletă? 

— Eu, a spus Nudge, ridicându-şi mâna. 

A scos nişte farfurii din carton şi le-a pus pe 
prăpădita de masă Formica. 

Hm. Poate pentru că eu eram liderul, nu trebuia să 
fac anumite chestii, cum ar fi gătitul. Ei bine, trebuia 
să mă prefac ocupată, la comenzi. 

— Nudge? Vino aici să-ţi aranjez părul. 


Am scotocit printr-un rucsac după o perie. 

— Am putea să-ţi facem o coadă de cal, aşa ceva, 
ca să nu-ţi mai vină în ochi. 

Nudge - încă un nume tâmpit - se uita lung la 
mine. 

— Vrei să-mi aranjezi părul? 

— Da. 

Doamne, ce făcea Max toată ziua? Nu gătea, nu 
aranja părul celorlalţi. Doar stătea pe cur, lătrând 
ordine tot timpul? 

— Oh, şi tu, jos din pat. 

Am pocnit din degete spre câine, care doar se uita 
fix la mine. 

— De ce să nu stea pe pat? a întrebat Angel. 

— Pentru că aşa spun eu, am zis, începând să 
piaptăn părul lui Nudge. 

S-a făcut linişte, şi-am ridicat privirile văzându-i pe 
ceilalţi patru copii mutanţi uitându-se la mine. Ei 
bine, nu şi cel orb, cu toate că faţa lui era întoarsă 
spre mine, ceea ce era cam înfiorător. 

— Ce-i? am întrebat. 


124 


Ultimul lucru pe care mi-l aminteam era răpirea 
mea din camera de motel. Nu, ultimul lucru a fost 
când am văzut-o în cameră pe cealaltă Max. Ce s-a 
întâmplat? M-a înlocuit ea? De ce? 

Pe moment, nu ştiam dacă eram trează sau 
dormeam, moartă sau vie. Am clipit din nou, şi din 
nou, însă nu era decât o beznă totală, adâncă: nicio 
umbră, nicio formă nedesluşită, niciun spot luminos, 
cât un vârf de ac. Noi toţi, cu excepţia lui Iggy, 
putem vedea foarte bine în întuneric, aşa că nefiind 
în stare să văd absolut nimic mi-a îngheţat sângele 
în vene. 

Eram oarbă acum, ca Iggy? Au făcut experienţe cu 
ochii mei? 

Unde mă aflam? Mi-am amintit că am fost legată 
fedeleş şi cu căluş la gură. Mi-am amintit că 
leşinasem. Acum mă aflam aici, dar unde „aici”, n- 
aveam habar. 

Unde era stolul? Niciunul dintre ei nu s-a trezit 
când am fost luată. Au fost drogaţi? Poate şi mai 
rău? Erau în ordine? Am încercat să mă ridic, dar era 
ca şi cum aş fi fost cumva suspendată: nu-mi puteam 
pune picioarele jos, nu mă puteam împinge de nimic. 
Dar am simţit umezeală. Îmi puteam atinge faţa. 
Părul îmi era ud. Mi-am întins mâinile şi n-am simţit 
nimic. Peste tot în jurul meu era apă sau aşa ceva, 
dar nu era ca apa obişnuită. Nu mă puteam scu- 
funda. 

Am înghiţit iar şi am clipit, simțind cum începea să 
mă cuprindă panica. Unde era stolul meu? Unde mă 
aflam? Ce se întâmpla? Eram moartă? Dacă eram 
moartă, o să mă înfurii îngrozitor de tare, pentru că 
nu aveam nicio şansă să mă acomodez cu acest 
neant nelimitat nici măcar o oră, darămite o 
eternitate. Nimeni n-a spus vreodată că moartea era 
atât de groaznic de plictisitoare. 


Inima-mi bătea repede, respiraţia devenise alertă 
şi scurtă, pielea mă mânca, pentru că sângele-mi 
gonea prin muşchi şi spre organele principale: luptă, 
sau şterge-o. Ceea ce m-a trezit la realitate. Mi-am 
întins aripile şi n-am putut simţi nimic. Panicată, mi- 
am pipăit spatele cu mâna. Muşchii puternici ai 
aripilor mele, acele umflături groase pe locul unde se 
uneau cu umerii, erau acolo. Încă aveam aripi. Doar 
că nu le puteam simţi. 

Eram anesteziată? Eram pe masa de operaţie? Am 
încercat pe cât am putut de mult să mă mişc, 
zbătându-mă în beznă, dar iarăşi n-am putut simţi 
nimic. 

Astea erau veşti foarte rele. 

Unde naiba mă aflam? 

incearcă să te calmezi. Linişteşte-te. Adună-te. 
Dacă eşti moartă, asta e, nu mai e nimic de făcut. 
Dacă nu eşti moartă, trebuie să te aduni, ca să poţi 
evada, să-i salvezi pe ceilalţi, să deschizi o cutie cu 
şuturi date în curul celor care te-au adus aici... 

Eram cu totul singură. Nu-mi puteam aminti când a 
fost ultima dată când am rămas complet singură. 
Dacă aş fi fost într-un hamac pe plajă, sorbind dintr- 
o băutură cu o umbreluţă în ea, şi dacă aş fi ştiut că 
stolul este bine şi în siguranţă şi că totul este bine, 
aş fi fost în al nouălea cer. Să fiu singură, în orele 
mele libere, capabilă să mă relaxez, acesta ar fi un 
vis devenit realitate. 

În loc de asta, eram singură în beznă, împreună cu 
frica şi nesiguranța. Aşadar, unde mă aflam? 

S-ar putea să nu vrei să afli. 

Vocea. Nu eram complet singură, după cât se 
părea. Vocea continua să fie cu mine. 

— Ştii unde sunt? 

Am spus-o cu glas tare, vocea stingându-mi-se în 
neantul amorf. 

Da. 

— Atunci spune-mi! 


Eşti convinsă că vrei să ştii? 

— Oh, nu, deloc, mă bucur să fiu într-o stare de 
ignoranță totală! m-am răstit. De asta nu te mai 
vreau deloc prin preajmă! Acum spune-mi, javră ce 
eşti! 

Te afli într-un rezervor de izolare. Într-o cameră de 
interdic-ţie senzorială. Nu ştiu unde, exact. 

— Oh, Doamne! Ai avut dreptate... n-aş fi vrut să 
ştiu. 

Un rezervor de izolare. Nimic în afara mea, cu 
conştientul meu total dat peste cap, şi Vocea. Păi, aş 
putea suporta asta, să zicem, vreo zece minute 
înainte să mă țicnesc cu totul. 

Ştiind ce le poate pielea halatelor albe, probabil că 
au planificat să mă ţină aici vreun an sau doi, ca să 
poată să-şi ia notițe, să vadă ce se întâmplă cu mine. 

Voiam să mor, chiar acum. 


125 


Dar sunt Maximum Ride. Aşa că nu va fi atât de uşor, 
nu? 

Bineînţeles că nu. Viaţa mea nu va conţine 
niciodată un plan convenabil, protector, când 
puteam să întind o problemă într-o suferinţă 
nesfârşită de incertitudine şi tortură. 

Nu ştiu de cât timp mă aflam în rezervor. Poate 
doar de zece minute. Parcă trecuseră zece ani. O 
viaţă de om. Poate că am dormit. Ştiu că am avut 
halucinaţii. Mă „trezeam” mereu ca să mă regăsesc 
cu stolul, înapoi în casa noastră din Colorado sau în 
tunelurile de metrou din NYC, ori la Twilight Inn. Am 
văzut-o din nou pe Ella Martinez şi pe mămica ei, 
zâmbind şi făcându-mi cu mâna. 

Cred că am plâns o vreme. 

Practic, fiecare gând pe care l-am avut vreodată în 
viaţa mea a revenit, unul după altul, într-o 
succesiune foarte rapidă. Orice amintire, orice 
culoare, gust, fiecare senzaţie de orice fel mi s-au 
derulat din nou în mintea mea înfierbântată, bucle 
infinite de gânduri şi amintiri, vise şi speranţe, s-au 
tot desfăşurat, iar şi iar, până când n-am mai putut 
şti ce fusese adevărat şi ce-a fost doar dorinţă sau 
ce fusese un film văzut ori carte citită. Nu ştiam dacă 
eram cu adevărat Max sau dacă aveam cu adevărat 
aripi sau dacă aveam o familie de copii-păsări, ca 
mine. Nimic nu mai era adevărat, cu excepţia 
faptului că mă aflam în acest rezervor. Şi poate nici 
asta. A 

Am cântat o vreme, cred. Am vorbit. În cele din 
urmă, vocea mi s-a stins. Ciudat, nu mi-a fost 
niciodată foame sau sete. Nu mă durea nimic; nu mă 
simţeam deloc bine. 

Aşa că atunci când rezervorul s-a deschis şi lumina 


a dat năvală înăuntru, mi s-a părut lucrul cel mai rău 
şi mai dureros care mi s-a întâmplat vreodată. 


126 


Am ţipat, însă sunetul vocii mele se auzea extrem 
de tare, străpungându-mi timpanele, aşa că am tăcut 
imediat. Mi-am strâns ochii, închizându-i în faţa 
luminii orbitoare, şi m-am făcut ghem cât de tare am 
putut. Mâini mari m-au înşfăcat şi m-au ridicat şi 
doar atingerea lor, după atâta timp de neant, mi-a 
bulversat toate simţurile. 

M-au culcat într-un pat şi m-au acoperit cu o 
pătură. Senzaţia atingerii de orice era ca o tortură 
pentru mine. M-am chircit acolo, încercând să nu mă 
mişc, multă, multă vreme. 

În cele din urmă, mi-am dat seama că nu mă mai 
durea atât de tare. Am încercat să deschid un ochi, 
doar mijit. Era prea multă strălucire, însă nu 
simţeam că mă ustură retina. 

— Max? 

Şoapta înăbuşită mi-a trezit toţi nervii, trimiţându- 
mi nişte fiori incredibil de dureroşi de-a lungul şirei 
spinării. M-am încordat, cu ochii închişi. Nu mai 
ştiam cum să alerg, cum s-o iau la goană, cum să 
lupt. 

Voiam să fiu înapoi în rezervor, în bezna 
binecuvântată, în linişte şi neant. 

— Max, cum te simţi? 

Cum nu se poate mai minunat, mi-am zis 
isterizată. Grozav. Niciodată n-a fost mai bine. 

— Max, ai nevoie de ceva? 

Era o întrebare atât de ridicolă, încât am simţit 
cum zâmbeam. 

— Trebuie să-ţi pun unele întrebări, a şoptit glasul. 
Trebuie să ştiu în ce direcţie se îndreaptă stolul. 
Trebuie să aflu ce s-a întâmplat în Virginia. 

Asta m-a dat peste cap. De fapt, mi s-au conectat 
două sinapse din creier. Am tras pătura jos, puţin, şi 
mi-am mijit ochii. 

— Ştii ce s-a petrecut în Virginia, am zis. 


Vocea mea era chinuită şi hodorogită. 

— Ai fost acolo, Jeb. 

— Numai la sfârşit, scumpo, a spus Jeb cu un glas 
foarte scăzut. 

Era îngenuncheat pe podea, lângă patul pliant pe 
care mă aflam. 

— Nu ştiu ce s-a întâmplat înainte de asta, cum s-a 
spulberat totul. Nu ştiu spre ce direcţie se îndreaptă 
stolul acum sau care-ţi sunt planurile. 

Acum mă simţeam cam 10 la sută eu însămi. 

—jeb, mă tem că va trebui să te obişnuieşti cu 
ideea de a nu şti. 

Am chicotit puţin. A sunat ca şi cum s-ar fi înecat o 
pisică. 

— lat-o pe Max a mea, a spus Jeb cu afecţiune. 
Dură până la sfârşit. Chiar după toate astea, eşti 
încă în forma mai bună decât ar fi oricine altcineva. 
Dar trebuie să-ţi spun că este necesar să te înhami la 
acest proiect, de salvare a lumii. 

— Am să încerc să-l rezolv, am dat eu un răspuns 
care a sunat ca un croncănit. 

Acum mă simţeam îndeajuns de eu însămi ca să fiu 
iritată. 

Jeb se aplecă mai aproape de mine. Am deschis 
ochii şi l-am privit drept în faţă, în acea faţă 
familiară care reprezentase tot ce era mai bun în 
viaţa mea, cândva. lar acum semnifica tot răul. 

— Max, te rog, a şoptit el. Te rog, doar fă ce 
trebuie. Vor să te suprime. Te cred o cauză pierdută. 

Asta era ceva nou. 

— Cine? 

— Itex. Te ţin aici, în vreme ce-şi încearcă cea mai 
nouă şi mai măreaţă dintre invențiile lor. Vor să 
conduci cu mintea, nu cu inima, Max. Am tot încercat 
să-ţi arăt asta, dar poate că am eşuat. Acum încearcă 
să-ţi ia sufletul acela din tine ţinându-te aici. Dar ție- 
ţi pasă de lucruri şi de oameni, Max. La fel ca şi mie. 
Te rog, nu face ca tot ce s-a întâmplat până acum să 


nu aibă niciun sens. Nu le oferi scuza de a te 
suprima, de a o lua de la început cu altcineva. Arată- 
le că greşesc în privinţa ta. Că ai să faci ceea ce 
trebuie. 

—Am să le arăt că fac ceea ce trebuie scoţându-ţi 
splina pe nas, am zis cu glas slab. 

— Batchelder! 

Deodată, am auzit un glas profund, venind din 
spatele meu. 

— Nu eşti autorizat să intri aici. 

Apoi, lumina mi-a fost iarăşi blocată, pătura a fost 
trasă cu totul, şi mâini mari m-au apucat şi m-au 
aruncat iarăşi în rezervorul acela oribil. 


127 


l-am condus pe cei cinci mutanţi bizari printre 
umbre, spre ltex. 

— Pe aici. 

Am dat la o parte nişte tufe şi le-am făcut semn să 
treacă. /n sfârşit, era întuneric. Am crezut că privind 
o gaşcă de Eliminatori jucându-se Texas hold 'em! 
era plictisitor, dar nici nu se compara cu ziua de 
astăzi. 

Nu-mi dădeam seama cum putea suporta asta Max 
cea originală. Nici nu mai ştiu de câte ori am vrut azi 
să ţip la ei să tacă din gură şi să se care de lângă 
mine. Nudge aia, nu se oprea niciodată din trăncănit, 
iar Angel şi Gasman au intrat în dispute dacă cerul 
era albastru şi ce zi era asta. N-am găsit nicio fisură 
în armura lui Fang, dar era doar o chestiune de timp. 
Angel mă înfiora de-a binelea, era scăpată de sub 
control. Poate că era genul instabil. Trebuia să le 
spun asta când mă voi întoarce. Gasman părea să fie 
un imbecil credul, iar Iggy era o povară, din câte 
puteam să-mi dau seama. Doar atât că reuşea, 
cumva, să gătească. 

In plus, vorbeau toţi cu câinele de parcă era o 
persoană, întrebându-l dacă voia asta sau aia. Vreau 
să spun, este un câine ciudat. 

Dar, în sfârşit, venise vremea. Am făcut turul Itex- 
ului astăzi şi mi-am făcut datoria în a observa 
punctele slabe. Acum, că „ne strecuram înăuntru”, 
încercam să fiu prudentă, să par că eram cu ochii-n 
patru. 

Trebuie să spun că mă descurcam de minune. Nu 
bănuiau nimic. Tot antrenamentul meu, cursurile, 
practica, dădeau acum roade. Era plăcut să vezi cât 
de bine ieşea în evidenţă faptul că eu eram 
versiunea nouă şi îmbunătăţită. De fapt, era straniu 


1 Cea mai populară variantă de poker jucată în cazinourile din America de 
Nord şi Europa. 


cu câtă docilitate mă urmau peste tot aceşti ciudaţi, 
făcând ce le spuneam. l-am anunţat că vom pătrunde 
în interiorul ltex-ului şi-au sărit cu toţii în găleată. 
Chiar şi prostul de câine. Când am plecat din hotel, 
am încercat să-l închid în cameră, dar Nudge a ţinut 
uşa deschisă, ca să poată să alerge afară. 

— Vine şi câinele cu noi în raid? am întrebat, 
ridicându-mi sprâncenele. 

— Bineînţeles că vine, a zis Nudge, părând 
surprinsă. Întotdeauna vine. 

Biiiiine, mi-am spus. Încep să fiu sigură acum de ce 
voi, ti-pilor, sunteţi destinaţi lichidării. 

În fine. Oricum, ascultau ordinele. l-am condus pe 
coama unui deal acoperit cu iarbă, privind în jur, ca 
şi cum ne-ar fi putut prinde cineva, nu? Lângă 
clădirea principală se afla o unitate uriaşă de 
climatizare, iar noi i-am demontat imediat capacul. 
Am înfipt un băț în ventilatorul enorm, apoi ne-am 
bulucit cu toţii în interior. Am tras băţul de-acolo şi 
ventilatorul a început să se învârtească din nou, iar 
noi eram înăuntru. 

— Asta a fost o idee bună, a zis Fang. 

Adică, vreo şase cuvinte mai mult decât spusese 
întreaga zi. 

Am dat din umeri. Ştiam că Max era foarte plină de 
sine, dar asta nu însemna că şi eu trebuia să fiu. 

Încercam să-mi tot amintesc că trebuia să par 
încordată, să mă uit de jur împrejur, să mă port ca şi 
cum chibzuiam pe unde să mergem. Uneori, îi 
opream pe toţi şi-mi puneam un deget pe buze, de 
parcă ar fi venit cineva. Era o isterie. 

Am ajuns în conducta principală a sistemului de 
ventilaţie şi m-am prefăcut că ezit înainte de a-i 
conduce prin aerisirea care ducea la subsol. Peste 
încă alte câteva minute şi încă vreo două sute de 
metri, treaba mea se va sfârşi. 

La fel şi ei. 


128 


Fiind înapoi în rezervorul de izolare, după ce-l 
văzusem pe Jeb, era o mare uşurare, dar pentru doar 
vreo două milise-cunde. Apoi am început să mă 
gândesc la ce spusese. Mi-am amintit că aveam un 
stol care depindea de mine. Mi-am amintit că eram 
Invincibila Max şi că halatele albe, care mă făcuseră 
să alerg prin labirintul lor, erau nişte rataţi. 

Ceea ce conducea la întrebarea: cum ies eu de 
aici? 

Tot nu mă puteam ridica în capul oaselor, nu 
puteam simți nimic. Eram năucită şi aveam 
halucinaţii din nou, era extrem de greu să mă 
concentrez, să-mi amintesc ce făceam, în loc să 
plutesc prin ţara minunilor. 

Gândeşte, Max. 

Apoi mi-am amintit că aveam o Voce în cap. Voce, 
ai vreo idee? 

Ce vor de la tine? a zis Vocea, şocându-mă. 
Niciodată, înainte, nu mai răspunsesem unei 
întrebări directe. Cel puţin, asta-mi puteam aminti în 
acel moment. 

Aăâă... ce voiau de la mine? Doar să fiu aici. Să-mi 
poată face tot felul de lucruri, să mă facă să sar prin 
cercurile lor, să fiu şobolanul lor de laborator. 

Ce s-ar întâmpla dacă i-ai priva de asta? 

M-am gândit: S-ar înfuria groaznic? 

Am zâmbit. Dar cum aş putea să-i privez de asta? 
Constatasem deja că nu puteam să ies din această 
cutie de sardele. 

la mai gândeşte-te. 

Acum, că mă gândisem cu adevărat la asta, dându- 
mi seama cât de limitate erau opţiunile mele, m-am 
cam speriat. Eram într-o situaţie unde toată viteza 
mea, forţa fizică, isteţimea mea, niciuna nu-mi va fi 
de mare folos. 

Era uluitor. 


Dacă n-aş fi fost atât de năucită, aş fi intrat în 
panică. Aşa cum eram, mă simţeam ciudat de 
detaşată de problemă. infricoşată, însă în acelaşi 
timp detaşată. Mă pierdeam. Îmi pierdeam minţile. 

Mă pierdeam pe mine însămi... chiar pe mine. Se 
vor înfuria dacă mă vor pierde. Pentru că nu voi mai 
fi în stare să sar prin cercurile lor. Dar din moment 
ce nu mă puteam mişca fizic, să mă rătăcesc părea 
neavantajos. 

Cu o excepţie. 

Mai era o cale prin care mă puteau pierde: dacă 
muream. 

Ceea ce-ar fi fost un fel de eşec în ceea ce privea 
propriul meu obiectiv, la fel şi pentru ei. Dar... n-aş 
putea să-i fac să creadă că murisem? 

Pariez că pe aici exista vreun fel de aparatură de 
monitorizare. Când pui un şobolan într-un labirint, 
stai prin preajmă, să notezi rezultatele. Probabil că 
mi-au înregistrat toate tiradele mele cretine şi 
scâncetele şi tot. 

Aşadar, cum să fii mort? 

Stăteam întinsă într-un lichid flotabil. Mă susţinea 
în totalitate... nu trebuia să încerc să-mi ţin capul 
sus sau ceva asemănător. Respirația mi s-a încetinit, 
inspiram şi expiram unu, doi, trei, patru. Mi-am 
relaxat absolut toţi muşchii. Apoi... am intrat în mine 
însămi. Parcă eram o maşinărie şi închideam, încet, 
toate comutatoarele. Doar voiam ca sistemele mele 
să-şi încetinească funcţionarea tot mai mult. 

În tăcerea adâncă, inima mea bătea tot mai încet, 
şi mai încet. Ochii mi s-au închis. Totul era neclintit 
şi tăcut. Poate că am să zac în acest mormânt de apă 
pentru totdeauna. 

Nu exista timp, nici gânduri, nici emoţii. 

Speram că nu eram chiar moartă. 

Asta ar fi făcut ca găsirea părinţilor noştri şi 
salvarea lumii să fie chiar dificile. 


129 


Nu văd niciun motiv să intru în detalii plictisitoare, 
însă ne-am croit drum până în sala computerelor de 
la ltex. Până acum, planul funcţiona de minune. 

l-am gonit pe toţi până în cel mai întunecos 
colţişor al încăperii, iar ei mi-au dat ascultare. Apoi 
am pornit un computer şi sistemul de operare a 
demarat în tăcere. Mi s-a spus că Nudge era bună la 
calculatoare, aşa că i-am făcut semn. 

— Vezi ce poţi afla despre ltex, i-am şoptit. 
Lucrează repede.. . nu ştiu cât timp mai avem. 

Aveam exact şase minute, patruzeci şi şapte de 
secunde, dacă era să mă iau după ceasul meu. 

— Bine, mi-a răspuns Nudge şoptit, şi-am privit, 
surprinsă, cum pagini după pagini de informaţii, 
toate etichetate „Cu acces restricţionat” umpleau 
ecranul. 

Hmm. Poate că acest mutant era mai deştept 
decât părea. Poate, cumva, ceva s-a întâmplat aşa 
cum trebuia în cazul ei. 

— OK, începe să citeşti, am spus, privind peste 
umărul ei. 

Pentru ciudaţi, timpul se apropia de sfârşit. 


130 


Eu, Maximum Ride, eram moartă şi nimeni nu 
părea să fi observat asta. _ 

Poate chiar eram moartă. Incepusem să nu-mi prea 
pese, într-un fel sau altul. 

In cele din urmă, temnicerii mei şi-au dat seama că 
în locul unui şobolan de laborator interesant, aveau 
acum pe mână un cadavru mult mai puţin interactiv. 

In adâncul transei mele, aveam numai o fracțiune 
de secundă ca să mă pregătesc, atunci când au 
smuls capacul rezervorului, lăsând în interior lumina 
orbitoare, usturătoare pentru retină. Să stau 
nemişcată a fost lucrul cel mai greu pe care-1 
făcusem vreodată. 

Vocile se agitau: 

— Ce s-a întâmplat? Cine o monitoriza? Vai de 
fundurile noastre! 

Din nou, m-au înşfăcat nişte mâini şi m-au scos de 
acolo. Din nou, a fost lucrul cel mai oribil, dureros, 
pe care mi l-aş fi putut imagina. Dar, de data asta, 
m-am forțat să-mi deschid ochii, să pun picioarele jos 
şi să urlu. 

Genunchii mi s-au muiat sub mine, dar mi-am 
deschis aripile, scuturând cât am putut de mult 
umezeala din ele. 

Am aruncat o ocheadă scurtă asupra chipurilor 
uluite, apoi furioase, şi, cu un alt croncănit gutural, 
nu chiar atât de intimidant pe cât sperasem, m-am 
săltat în sus clătinându-mă. 

Am văzut o imagine înceţoşată a unei ferestre şi- 
am alergat spre ea, de-abia fiind în stare să mă ţin 
pe picioarele ca de gumă. Când am ajuns aproape, 
m-am aruncat spre geam, iar mâinile m-au înşfăcat 
de hainele ude şi de aripi. 

Te rog, nu lăsa ca sticla să fie una armată, mi-am 
amintit să mă rog în ultima clipită. Cred că nu era 


armată, pentru că am trecut direct prin ea, ceea ce-a 
făcut ca fiecare celulă din corpul meu să se simtă de 
parcă aş fi fost strivită de un camion. Urlând de 
durere, am simţit aerul umed izbindu-mi obrajii şi- 
apoi am început să cad. 

Am încercat să-mi mişc aripile, am încercat să-mi 
amintesc acel simţământ familiar când prindeam 
curenţii de aer sub ele: luminos, minunate pânze din 
muşchi, pene şi os. Dar n-am simţit altceva decât 
amorţeală, o senzaţie de sfârşeală, ca şi când aş fi 
fost îmbibată în novocaină. 

Munceşte-te, fir-ar, munceşte! mi-am zis, şi-am 
avut o viziune cu mine, zdrobindu-mă grămadă de 
pământ, poate la cinci etaje mai jos. 

Era întuneric afară: mai puţin dureros pentru ochii 
mei. l-am deschis doar ca să văd cum pământul se 
apropia de mine rapid. Din nou, mi-am întins aripile, 
disperată să le văd cum mă prind, să mă ridice brusc 
înapoi, spre cer. 

Şi chiar au făcut-o, chiar când picioarele mele 
goale au atins iarba. Apoi am săltat nesigură în 
văzduh, încercând să-mi amintesc cum să zbor, cum 
să-mi mişc muşchii, cum să-mi aşez omoplaţii pentru 
a avea mai mare libertate de mişcare. M-am ridicat 
dincolo de o fereastră spartă, la care se înghesuiau 
mai multe feţe furioase. 

Una singură nu era deloc furioasă. A lui Jeb. Şi-a 
întins mâna pe geam, ridicându-şi degetul mare în 
sus. 

— Ne mai vedem, scumpo! a strigat. 

Am ţâşnit în sus, vântul dându-mi pe spate părul 
ud. Ce era cu el? 


131 

— Doamne, cât material e pe aici, a şoptit 
Gasman, citind peste umărul lui Nudge. 

Mda... hm, nu-i de glumă, m-am gândit. Nu mă 
aşteptasem la o asemenea cantitate de informaţii 
despre ltex. M-am întrebat dacă aveau vreun habar 
că acest copil va avea atât succes la pătrunderea în 
sistem. 

Nudge derula paginile cu rapiditate. Mi-am ţinut 
un ochi pe ceas, gata să alerg pe toată lumea spre 
partea a doua a micului spectacol de astă-seară. 

—Mă întreb, a spus Nudge, oprindu-se brusc din 
tastat şi rămânând nemişcată. Mă întreb dacă Jeb n- 
a fost pe-aici. Simt ceva. 

Ciudaţilor, mi-am zis. Toată chestia devine 
înfiorătoare. 

— De ce să fi fost Jeb pe aici? m-am răstit. Nu are 
nimic de-a face cu ltex. 

— Max, îi simt vibrația. A fost aici. Poate că e ceva 
despre el, despre noi, în fişierele Itex. 

Degetele ei au început să zboare. 

— Ce faci? am şoptit. Nicio schemă în plus, ţine-te 
de program. 

lritată, m-am uitat repede la ceilalţi. Gasman şi 
Iggy stăteau sub o masă, iar Gasman privea în sus la 
ceva. Fang stătea de pază lângă uşă. 

Angel şi nedoritul ei magnet pentru purici stăteau 
foarte cuminţi, în apropierea lui Fang. Ochii lui Angel 
erau închişi, am observat iritată. Un moment 
nemaipomenit să tragi un pui de somn. Chiar atunci 
ochii i s-au deschis şi s-a uitat direct la mine. l-am 
oferit un zâmbet liniştitor, şi m-am întors spre 
Nudge. 

— Oh, Doamne, a şoptit Nudge când ecranul s-a 
umplut din nou. la uite, uite! 

Incruntându-mă, m-am uitat cum paginile 
documentelor se adunau una peste alta sub ochii 


noştri. În capăt, trona fotografia unui bebeluş. Purta 
o brățară albă, de spital, pe care scria: „Sunt o 
fetiţă! Numele meu este Monique.” Monique era 
scris de mână. 

— Asta-s eu, bebeluş, a zis Nudge agitată. 

N-aveam nici cea mai mică idee de ce credea asta, 
dar în sfârşit. A început să răsfoiască paginile şi a 
ajuns la o porţiune masivă, ocupată de schiţe sau 
desene tehnice, scheme, planuri de proiectare. M-am 
uitat mai cu atenţie şi m-am încruntat. Acestea erau 
planuri despre cum să recombini ADN-ul bebeluşului, 
să grefezi ADN de pasăre în celulele sale stem. 

— Max, Max, uită-te aici, a şoptit Nudge, arătând 
cu degetul. 

Acolo, la capătul unui lung buletin medical, se afla 
semnătura lui Jeb Batchelder. 

— Oh, Doamne, Max, poţi să crezi aşa ceva? Fang? 

Fang s-a apropiat fără niciun zgomot şi s-a apucat 
să citească peste umărul ei. Ochii i s-au îngustat. Nu 
înţelegeam, cum de era Jeb Batchelder aici, în 
fişierele ltex? Noi trebuia să găsim informaţii despre 
cât era ltex de malefică, nu despre cercetătorii de la 
Şcoală. 

Nudge a făcut clic pe un link, şi s-a deschis o 
fereastră mică de media-player. Era intitulată 
„Părinţii, postare de două zile”. 

A început să se deruleze un clip video înceţoşat, cu 
un cuplu de culoare. Femeia plângea, iar bărbatul 
avea o expresie încremenită, ca şi cum ar fi fost 
martorul unui accident oribil. Femeia spunea: 
„Copilaşul meu! Cine mi-a luat copilul? O chema 
Monique! Dacă ştie cineva unde-i copilaşul meu, vă 
rog, vă rog, aduceţi-o înapoi. E viaţa mea!” Femeia a 
început să bocească şi n-a mai putut continua. 

Acesta nu era un material pe care trebuia să-l 
vedem. Trebuia să vedem, fişier după fişier, cum 
polua ltex planeta, distrugând resursele naturale, 
folosind copii ca mână de lucru, şi aşa mai departe. 


în pofida misiunii mele, eram intrigată de ce găsise 
Nudge. 

— Nu are niciun sens, am zis după ce s-a terminat 
clipul video. Am văzut formularul medical de 
acceptare cu câteva secvenţe mai înainte. 

Nudge şi-a tras nasul şi a făcut clic înapoi, la 
formular. La capătul de jos erau semnăturile 
părinţilor lui Monique, autorizând pe cineva numit 
Roland ter Borcht să le „trateze” copilul. Dar acum, 
că le-am examinat, semnăturile părinţilor arătau 
exact ca a lui Jeb Batchelder. 

Nu mai ştiam ce să cred. Nimic din toate acestea 
nu se potrivea cu ce mi se spusese mie. Era 
adevărat? Plângând în tăcere, Nudge a continuat să 
parcurgă fişierul. O altă fotografie a femeii a apărut 
pe ecran. Arăta mai bătrână şi incredibil de tristă. 
Cuvântul „Eliminată” era ştampilat de-a curmezişul 
fotografiei, în cerneală roşie. 

Deodată, Iggy şi-a scos capul de sub masă. Într-o 
mână ţinea nişte fire. 

— Vine cineva, a anunţat el. 


132 


Libertatea-i libertate, chiar dacă eşti ud leoarcă, 
practic ţicnit, şi ai probleme să-ţi faci muşchii să 
coopereze. 

Prima oprire: Twilight Inn. Am verificat locul cu 
grijă, dar părea curat. Echo-ul era încă în parcare. 
Oricum, în cameră nu se afla nimeni, cu toate că 
lucrurile noastre erau tot acolo. leşise stolul să mă 
caute? 

Am devorat nişte mâncare, apoi am împachetat 
toate lucrurile noastre cât am putut de repede. Am 
înşfăcat tot şi mi-am luat zborul, alergând vreo şase 
metri în parcare şi apoi săltând în văzduh, cu aripile 
desfăcute şi prinzând curentul de aer. 

Am desfăşurat o supraveghere constantă, căutând 
Eliminatori zburători, însă nu am văzut nimic. 
Rucsacurile mă trăgeau în jos, trebuia să mă 
debarasez de ele şi să am mâinile libere. 

Am ascuns toate lucrurile noastre în vârful unui 
pin. Următoarea oprire: înapoi de unde tocmai o 
ştersesem. Cu cât deveneam mai eu însămi, cu atât 
mai mult mă simţeam ca o dementă ucigătoare, 
înfuriată. Am sfăşiat cerul nopţii, furia ţâşnind din 
mine ca aburii sub presiune. În întreaga mea viaţă, 
halatele albe îmi făcuseră nenumărate lucruri 
odioase, inumane, de neiertat, mie şi nouă, tuturor. 

O răpiseră pe Angel. Dar, de data asta, chiar 
depăşiseră limita. 

M-au pus într-un nenorocit de rezervor! 

Eram uluită că încă mai eram coerentă şi că 
puteam zbura. Am ieşit din raza vizuală, sub 
frunzişul copacilor, trecând ca o săgeată printre pini. 

Când am ţâşnit afară din pădure, am dat un ocol 
rapid de tot în jurul întregului complex, şapte clădiri 
uriaşe Mi-am refăcut traseul, căutând un geam spart, 
demascator. Şi l-am găsit. Nu aveam nevoie decât de 
confirmarea că fusesem ţinută aici, că această 


companie era în spatele acestei afaceri. Că Jeb era 
asociat cu ltex. 

Acum trebuia să găsesc stolul. 

Gonind înapoi în pădure, am frânat vijelios la 
marginea copacilor. M-am lăsat uşor la pământ, 
scuturându-mi aripile. Mă simţeam bine. De parcă aş 
fi avut gripă, dar acum mi-era mai bine. Pumnii mi s- 
au închis şi deschis. Eram nerăbdătoare să se arate 
Eliminatorii. Eram gata să sfâşii ceva. 

Mi-am strâns aripile şi m-am strecurat printre 
umbre, spre clădirea principală. 

M-am aplecat spre pământ, cu ochii pe ferestrele 
luminate ale clădirii. Ceva care atârna mi-a atins 
capul, şi l-am dat la o parte, gândindu-mă la altceva. 
Mâna mea a atins ceva neted şi rece... şi viu. 

Inăbuşindu-mi un icnet, mi-am tras mâna înapoi, 
doar ca să simt cum ceva cade peste mine cu un 
bufnet. Un şarpe! Eram gata să scot un urlet, dar în 
loc de asta a ieşit un scâncet înspăimântat. 


133 


Erau şerpi peste tot acolo. Şerpi negri, de un 
metru jumătate, doi metri lungime, cădeau asupra 
mea, lingându-mă cu limbile lor. li goneam de pe 
mine, efectuând un dans înspăimântat, răsucindu- 
mă, încercând să-i scutur de pe mine. Dar ei 
continuau să vină. 

Eram pe cale să-mi pierd controlul. Dacă era ceva 
ce uram mai mult decât locurile mici şi întunecoase, 
aceia erau şerpii îngrozitori! 

— Oh, Doamne, oh, Doamne, oh, Doamne, am icnit, 
aruncând şerpii de pe mine. 

Simţeam cum e pe cale să fac un acces de isterie 
şi-am ştiut că voi exploda. 

Ghemuindu-mă, mi-am încordat muşchii şi-am sărit 
în sus. Am bătut din aripi cât am putut de tare, 
tremurând şi înfiorându-mă când am simţit şerpii 
târându-se peste ele. Oh, Doamne, ajutor, ajutor, 
ajutor! în aer, am schimbat vitezele şi-am trecut la 
modul hipersonic. Şerpii au început să curgă de pe 
mine,  desprinzându-se şi căzând în bezna de 
dedesubt. Tremuram atât de tare, încât de-abia dacă 
mai puteam zbura, şi, în cele din urmă, l-am dat jos 
şi pe ultimul dintre ei. 

Şerpi! Oribilii şerpi! De unde-au apărut? Uram, 
uram şi iarăşi îi uraaam pe şerpi. 

Ți-e frică de ei, a zis Vocea mea, la fel de detaşată 
şi netulburată ca întotdeauna. 

Nici pomeneală, fraiere! am urlat înlăuntrul minţii 
mele. 

Frica este punctul tău slab. Trebuie să-ţi depăşeşti 
toate vul-nerabilităţile. 

Eram atât de oripilată şi de furioasă, încât am 
crezut că borăsc. A fost un alt test? Totul n-a fost 
decât în imaginaţia mea? Stomacul mi se întorcea pe 
dos, iar adrenalina îmi cânta prin sânge. O să-mi 


explodeze capul. 

Stolul. Trebuie să ajung la stol. 

Bine, Max. Rămâi cu ochii pe premiul tău. 

— Du-te-n mă-ta, Voce. 

Mi-am tras umerii înapoi, am strâns din maxilar şi 
am făcut o întoarcere de 180 de grade, înapoi spre 
ltex. 

Excelent, Max. Uneori, mă uimeşti. 


134 


Cum putea şti acest tip orb, Iggy, că venea cineva? 
Era ca un liliac! Poate că avea ceva ADN de liliac. 

Bang! 

Ari a năvălit pe uşa camerei computerelor. 

— Imprăştiaţi-vă! a strigat Fang, aruncându-se 
asupra ciudatului băiat. 

Ce face aici cretinul ăsta? m-am întrebat. Mă 
aşteptasem la echipa de experţi în lichidări a ltex, nu 
la vreunul dintre aceşti jumătăţi de lupi. Unde erau? 
M-am uitat la ceas, apoi m-am hotărât să-i urmăresc 
pe cei doi masculi mutanţi sfâ-şiindu-se unul pe altul 
pe podea. 

Asta până l-am auzit pe Gasman ţipând: 

— Păianjeni! 

Pe sub uşi a pătruns un val enorm de păianjeni, un 
covor negru de picioare târâtoare, mişcându-se ca 
lava. 

Ari s-a desprins brusc de Fang pentru a explora 
celelalte opţiuni. 

— Aici! am zis. 

Am apucat mâinile slăbănoage ale lui Angel şi-am 
ridicat-o. A încercat să mă împingă spre ieşire, dar 
m-am proptit bine pe picioare. 

Rânjind, Ari a ţâşnit înainte şi-a muşcat-o pe Angel 
de antebraţ. Ea a scos un urlet asurzitor, iar eu m- 
am înfiorat. 

— Nuuu! 

Fang a urlat din partea cealaltă a încăperii, dar o 
cuşcă a căzut de nicăieri şi l-a închis. 

— Şobolani! Şobolani! se  văicărea Nudge, 
repezindu-se sub o masă. 

Sărea apoi de pe o masă pe alta, îndreptându-se 
spre uşă, dar oriunde se ducea, un fluviu de şobolani 
chiţăitori, cu cozile roz, se îngrămădea în urma ei. 
Câţiva i s-au căţărat pe blugi, şi, în cele din urmă, a 
rămas pe loc, ţipând, acoperindu-şi faţa cu mâinile. 


Acum cu toţii urlau din toţi bojocii. Era o nebunie 
totală. Fiecare persoană de aici, cu excepţia mea, îşi 
trăia cel mai cumplit coşmar, confruntându-se cu cea 
mai mare temere a sa, chiar şi cățelul. Era sub masă, 
holbându-se îngrozit la un castron cu mâncare 
pentru câini. 

Eu încă o mai ţineam pe Angel, care se zbătea mult 
mai tare decât aş fi crezut că poate. Mă lovea atât pe 
mine, cât şi pe Ari, chiar dacă din uriaşa rană adâncă 
din braţul ei se scurgea sânge peste mâinile mele. 

Nu mă puteam împiedica să nu zâmbesc, era un 
mic mutant încăpățânat. Din colţul ochilor l-am văzut 
pe Fang holbându-se la mine, izbindu-se de gratiile 
de la cuşca în care era închis. 

— Fraţilor, fraţilor! a ţipat Fang. 

Glasul lui mai grav a străpuns urletele ascuţite. 

— Chestia asta nu poate fi adevărată! Nu-i 
adevărat! 

Ai vrea tu, ciudatule, m-am gândit. 


135 


Gândeşte-te la asta: le puteam lua urma după miros. 
Nu ştiam dacă era o nouă abilitate îmbunătăţită sau 
duhneau ei mai mult decât de obicei, dar puteam, 
practic, să calc pe urmele stolului. 

Se duseseră prin conductele de aerisire şi i-am 
depistat, chiar m-am întors de două ori, aşa cum 
trebuie să fi făcut şi ei. In cele din urmă, am ştiut că 
erau prin apropiere, şi concentrându-mă, am auzit 
discuţii şoptite. Am descoperit o gaură de aerisire în 
tavan, care dădea într-o sală cu computere de la 
subsol, oarecum asemănătoare cu cea de la Institut. 
Ca şi cum ar fi existat un decorator de interioare 
specializat în proiecte pentru savanţi nebuni. 

L-am văzut pe Fang! Stătea de pază la uşă. Angel îl 
făcea pe Total să tacă. Mi-am schimbat unghiul şi m- 
am uitat mai departe prin încăpere. Nudge era la un 
computer, unde citea ceva. Obrajii îi erau scăldaţi în 
lacrimi, ceea ce m-a făcut să mi se strângă inima. 
Apoi... am văzut-o. 

Cealaltă eu. 

— Max, Max, uită-te la asta, a zis Nudge, 
întorcându-se spre ea, iar mie mi-a îngheţat sângele 
în vene. 

Adică, arăta exact ca mine, şi, pe când mă uitam, 
şi-a dat nerăbdătoare părul pe spate, aşa cum 
făceam eu întotdeauna. 

In piept mi s-a aprins o furie nouă, făcându-mă să 
respir cu dificultate. Practic, au făcut o Max de 
rezervă, substi-tuind-mă cu ea. 

Pe scala diabolică de la unu la zece, asta echivala 
cu şap-tesprezece. 

Aveam de gând s-o omor pe cealaltă Max. Şi cum 
rămânea cu stolul meu? Cum se putea să nu-şi dea 
seama? Cum putea să fie o copie perfectă? Dar jur, 
era ca şi cum aş fi privit vreo hologramă de-a mea, o 
înregistrare video de-a mea, interacţionând cu 


Nudge. 

M-am uitat din nou în jur, şi-am văzut-o pe Angel 
privind drept la mine, prin conducta de aerisire. 

M-am tras imediat în spate, nedorind să mă dea de 
gol. Apoi mi-a venit un gând oribil: ce-ar fi dacă 
Angel s-ar gândi că eu eram impostoarea? Ce-ar fi 
dacă falsa Max i-a aburit pe toţi? 

Oh, Doamne, trebuia să pun acum capăt acestui 
lucru. 

lritată, am început să desfac clemele care ţineau 
ventilatorul din tavan la locul său. Atunci, jos, mi-am 
depistat partenerul favorit de ciomăgeli, gonind spre 
sala computerelor. Ari. De data asta, va trebui să-l 
scot din circulaţie pentru totdeauna. 

În acelaşi timp, va trebui să am grijă şi de 
duşmanul meu suprem: eu. 


136 


În mijlocul haosului şi ţipetelor, un zgomot de 
prăbuşire ne-a făcut capetele să zvâcnească în sus. 
Incredibil, vechea Max, Maximum Ride, căzu în 
cameră prin conducta de aerisire. De unde o fi 
apărut? Trebuia să fi fost eliminată deja! 

Dar iat-o, şi arăta atât de furioasă. 

— Cred că invitaţia mea s-a pierdut prin poştă, a zis 
ve-ninoasă. Dar nu mă deranjează să dau buzna la 
petrecere. 

În acel moment, şobolanii, păianjenii şi cuşca au 
dispărut. În timp ce toţi ceilalţi clipeau, privind în 
jur, oferind un nou sens cuvântului nătărău, am 
înjurat în barbă. Un moment nemaipomenit pentru ca 
perfecţionatul, super-ultra-secretul sistem holografic 
de realitate virtuală al tipilor grei să crape. Acest 
lucru - împreună cu sosirea intempestivă a 
şarmantei mele predecesoare - îmi va face misiunea 
ceva mai dificilă. 

— Max? a întrebat Ari, holbându-se la cealaltă Max. 

— Max! a strigat Nudge. 

— Da, am răspuns amândouă. 

Cealaltă Max s-a uitat spre mine, cu ochii mijiţi. 

— Se spune că imitarea este cea mai sinceră formă 
de linguşeală, a zis pe un ton batjocoritor. Aşa că, 
într-adevăr cred că vrei să te guduri. 

— Cine eşti tu ? am izbucnit cu ochii cât cepele. 
Eşti o impostoare! 

— Nu, nu-i ea. 

Cea mică şi scârboasă, Angel, s-a întors să se uite 
la mine. Încă-i mai sângera mâna, acolo unde-o 
muşcase Ari. 

— Tu eşti. 

Mi-am înghiţit furia. Cine se credea, ea şi câinele ei 
stupid? l-am zâmbit îngrijorată. 


— Dar, Angel, am rostit, pe un ton năclăit de 
sinceritate, cum poţi să spui aşa ceva? Ştii cine sunt. 

— Cred că eu sunt Angel, a spus ea. lar câinele 
meu nu-i stupid. Tu eşti cea proastă, să crezi că ne 
poţi duce de nas. Pot să citesc gândurile, idioato! 


137 


Mi-a căzut inima-n călcâie mai repede decât un lift 
care se prăbuşea. Nimeni nu mi-a spus asta. 

— Da, eşti o idioată, a repetat şi câinele. 

Am căscat gura spre el. Nu cumva îmi vorbise? Era 
un truc? 

Maximum Ride se uita la mutanţi, îi lua unul câte 
unul şi ei o îmbrăţişau, iar eu i-am aruncat o 
căutătură piezişă. Nu-mi venea să cred că-şi făcuse 
apariţia, distrugând totul. 

— OK, hai să ne rezolvăm şi criza de personalitate, 
a mârâit cealaltă Max, întorcându-se spre mine. 

Avea faţa albă şi pumnii strânşi. 

— Eram pe cale să spun acelaşi lucru, am mârâit şi 
eu, gata de luptă. la-ţi labele de pe stolul meu! 

— Oh, ce bine că v-aţi întâlnit voi două. 

Ne-am răsucit amândouă pentru a da cu ochii de 
mai mulţi cercetători în halate albe, stând în 
intrândul de lângă uşă. 

— Max, eşti bine? a întrebat Jeb Batchelder. 

incepusem să spun „da”, dar apoi am văzut că nu 
se uita la mine. Il preocupa cealaltă Max, de cealaltă 
îi păsa lui. Eu eram în plus. 

M-a podidit furia. Eram exact ca Max, eu eram 
Max, eram mai bine pregătită decât ea în orice 
direcţie. Dar, pentru toţi cei de-aici, eram doar o 
bucată de carne. Nimic altceva. O nimeni. 

Dar apoi l-am auzit pe unul dintre savanţi păşind 
înainte şi spunând cu o voce baritonală: 

— Elimină versiunea veche. Nu-i bună. Are termen 
de expirare. 


Se uita la mine, ca să fac onorurile. 

Fără să mai stau pe gânduri, m-am aruncat asupra 
celeilalte Max, chiar peste masă, cu capul înainte. 

Cealaltă Max era pregătită, însă de partea mea era 
o explozie demenţială de gelozie. Am reuşit s-o 
izbesc, aruncând-o la perete. Şi-a recâştigat imediat 
echilibrul şi a luat poziţia de atac. 

— Nu vrei să faci asta, a zis cu o voce gravă. Nu 
vrei o bucată din mine. 

— Greşit! am rostit batjocoritoare. 

— Aăă... Max? a glăsuit Gasman. E ceva ce-ar trebui 
să... 
— Tacă-ţi fleanca! l-am repezit şi m-am aruncat iar 
asupra lui Maximum Ride. 

Savanţii şi Jeb s-au dat la o parte, în timp ce noi 
ne-am încleştat una de alta şi ne-am rostogolit peste 
mese. A reuşit să-şi tragă pumnul înapoi şi să mă 
lovească în cap, făcându-mă să ţip. l-am tras un 
genunchi în burtă şi-am auzit un uuuh mulţumitor. 

Aveam forţe egale. Am atacat ca într-un iureş, cu 
pumnii zburând în toate părţile, lovituri laterale şi 
contacte cu vânătăi. Dar apoi ne-am retras, dându- 
ne ocol una alteia. 

— Nu poate rămâne decât o singură Max, a spus 
Jeb încet. 

— Da, cea adevărată, l-am auzit pe Ari rostind. 

Savantul cu voce adâncă şi-a încrucişat braţele la 
piept. 

— Hai să vedem, dacă ceea ce spuneai despre ea se 
confirmă, Batchelder. 

Am urlat şi m-am aruncat iar asupra lui Max, 
culcând-o la pământ. M-a ţinut de păr şi mi-a tras un 
cap în gură atât de tare, că am văzut stele verzi, dar 
n-am slăbit-o deloc. l-am împins pumnul în coaste, o 
dată, de două ori, de trei ori. A treia oară, pot să jur, 
i-am auzit una dintre coaste pocnind. Ce bine-a fost. 

— Voi decideţi care dintre voi supravieţuieşte, a zis 
Jeb. Cea mai puternică Max să câştige. 


138 


— Ţine-ţi gura, ticălosule! a lătrat Maximum Ride 
spre el, chiar când eram pe cale să spun exact 
acelaşi lucru. 

Ea şi cu mine am sărit în picioare, ne-am privit. Era 
ca şi cum mă uitam în oglindă. Ce ciudat. 

Dar trebuia să dispară. Era o Max în plus. Cu un alt 
muget, m-am aruncat spre ea, trimiţându-i o lovitură 
laterală de picior, care a expediat-o din nou la 
podea. M-am lăsat peste ea, aşezată pe burta ei, şi- 
am pocnit-o direct în nas. S-a cutremurat, iar capul i 
s-a smucit într-o parte, apoi i-a ţâşnit sângele. 

— Te crezi atât de grozavă, am şuierat. 

Se zbătea sub mine, dar i-am prins mâinile pe 
lături, sub genunchii mei, şi m-am întins spre gâtul 
ei. Asta se va termina într-un singur fel: cu mine pe 
podium. Eram construită să supraviețuiesc. Acesta- 
mi era destinul, să fiu capabilă să depăşesc orice era 
mai slab şi-mi ieşea în cale. Era singurul lucru de 
care-mi păsa. Max era slabă pentru că ei îi păsa de 
toate: de stolul ei stupid, de părinţii lor imbecili, de 
modul în care o trădase Jeb, de orice altceva decât 
de ceea ce ar fi trebuit. 

Am chicotit, gândindu-mă cât era de jalnică. Eram 
gata s-o strivesc. 

Dar, deodată, şi-a arcuit spinarea, mârâind, şi m-a 
azvârlit cât colo. Din nou în picioare, m-a lovit în 
bărbie, dându-mi capul pe spate cu o asemenea 
forţă, încât aproape că am leşinat. In clipa următoare 
era călare pe mine, aşa cum făcusem eu cu un 
moment mai înainte. M-a apucat de gât cu ambele 
mâini şi-a început să strângă. Cu sângele curgându-i 
din nas, arăta ucigătoare, de neoprit. Un ochi îi era 
umflat şi închis, dar, cu toate astea, tot avea forţa de 
a mă priponi. Am apucat-o de mâini, încercând să le 
dau la o parte, dar nici n-am putut s-o clintesc. 

— Max? l-am auzit pe Gasman vorbind din nou. 


L-am ignorat amândouă. 

— Ceva important... 

Oh, Doamne, m-am gândit, zbătându-mă, vag 
surprinsă. Are să câștige. Nu-mi trecuse niciodată 
prin cap că ar putea, în toate scenariile pe care le 
derulasem vreodată, în toate antrenamentele, 
câştigam întotdeauna. Dar uluitor, începeam să am o 
senzaţie ciudată, iar lumea mea se întuneca. Am 
încercat s-o arunc de pe mine cu toată forţa mea, 
însă era mai puternică decât mine. 

— Nu poate fi decât o singură Max, l-am auzit vag 
pe Jeb rostind. 

Vocea-i răsuna de la mare distanţă, plutind peste 
capul meu. 

Asta-i... m-am gândit încețoşată. Acesta-i... sfâr... 
şitul. 

Deodată, strânsoarea din jurul gâtului meu a 
încetat. 

Cu un şuier puternic, aerul mi-a umplut plămânii. 

Lumina mi-a umplut ochii, icneam, respiram greoi, 
sorbind aerul. 

Vechea Max s-a dat jos de pe mine. Am tuşit, 
ţinându-mi mâna la gât. Mă chinuiam doar să mă 
ridic în picioare. 

— Eu sunt mai puternică, a ţipat ea spre 
cercetători. Mai puternică decât tine. Dar nu am de 
gând să ucid fata asta pentru voi. N-am să mă cobor 
la nivelul vostru jalnic. 


139 
— Max, a zis Jeb, părând luat pe nepregătite. Nu pot 
fi două Max. 

Mi-am coborât privirea spre falsa Max, care inspira 
aerul ca un peşte pe uscat. l-am văzut pupilele 
micşorându-se la dimensiunea unor vârfuri de ac şi 
mi-am dat seama cât de aproape fusesem s-o 
lichidez. Însă acest şobolan sărea acum afară din 
labirint. 

— Atunci n-ar fi trebuit să ne faceți în două 
exemplare, am zis cu o voce aspră. Acum e problema 
voastră. 

— Nu înţelegi, a spus unul dintre cercetători. 
Numai una dintre voi îşi poate îndeplini misiunea, 
destinul. 

Suna idiot şi pompos. Cu ochii pe falsa Max, m-am 
întors acolo unde se adunase stolul, gata de luptă 
sau de zbor. 

— Ştii, i-am zis halatului alb, se pare că voi, tipilor, 
nu v-aţi gândit cu adevărat la toate astea. Ne-aţi 
băgat într-o ecuaţie şi-aţi prezis rezultatele. Ei bine, 
am veşti pentru tine, cretinule. 

M-am uitat spre grupul de cercetători, la Jeb, la 
Ari. Eram încă însufleţită de adrenalină, nasul îmi 
sângera mai departe, iar eu aveam chef să mai dau 
cuiva şuturi. 

— În această ecuaţie a voastră, noi suntem doar 
variabile. Aşa că vom varia. 

Practic, scuipam cuvintele spre ei. 

— Ceea ce voi, otrepe demente, se pare că nu 
pricepeţi este faptul că sunt o persoană în toată 
puterea cuvântului. 

Am arătat spre cealaltă Max, care era acum în 
patru labe şi încerca să se ridice în picioare. 

— Şi ea este reală. Este o persoană. Toţi suntem! 
Şi m-am săturat să tot sar prin cercurile voastre. Tot 
vă spuneţi că faceţia astea ca să salvaţi lumea, dar 


nu sunteţi altceva decât o gaşcă de păpuşari 
psihopaţi, care probabil că n-au avut suficiente 
întâlniri cu fetele în anii de liceu. 

Mă plimbam de colo-colo, incitată cu adevărat. 
Trans-piraţia-mi curgea pe frunte şi mă ustura pe 
obraz, acolo unde era julit. 

O alarmă se apucă să sune din senin. în clipa 
următoare, am auzit strigăte şi un tropot de paşi. 

Jeb şi celelalte halate albe s-au uitat unii la alţii. 
Nu puteam să pun acum lucrurile cap la cap. Făceau 
parte din ltex sau nu? 

— Max, a zis Gasman din nou. 

—N-o să mai ieşim de-aici, am spus grăbită, 
căutând o posibilă cale de scăpare. 

Apoi mi-am amintit: eram la subsol. Oh, Doamne. 
Acum lucrurile chiar or să se împută. 

Jeb şi celelalte halate albe s-au tras mai aproape 
de Eliminatori. Falsa Max părea pierdută, nesigură 
de care parte se afla. Aproape că-mi părea rău de ea. 

— Max, chiar îmi... 

— Ce-i? m-am răstit, întorcându-mă să mă uit la 
Gazzy. Suntem la buza prăpastiei, dacă n-ai observat 
încă. Ce-i atât de importan? 

Ochii lui albaştri, atât de asemănători cu ai lui 
Angel, mă priveau cu toată sinceritatea. 

— Culcat. 


140 


Într-o milisecundă, m-am trântit la podea. M-am 
rostogolit sub o masă şi mi-am acoperit capul cu 
mâinile. Când unii de vreo opt ani îţi spun „culcat”, 
s-ar putea să fii ţinta unui jet dintr-un pistol cu apă. 
Când Gazzy îţi spune „culcat”, atunci eşti pregătit să 
se dezlănţuie iadul şi ţi se face frică degrabă, 
neamule. 

BUUUM!!! 

Timpanele mi s-au spart, practic, din cauza forţei 
exploziei. instantaneu, gura mi s-a umplut de praf, 
fibre din covor, şi ceva umed ce n-am mai vrut să văd 
ce era. Am fost săltată în aer cam un metru şi ceva, 
încă făcută ghem, iar apoi ceva s-a prăbuşit peste 
mine, tăindu-mi respiraţia. Replici şi un buum mult 
mai mic m-au făcut să mă ghemuiesc şi mai tare, dar 
imediat ce exploziile au părut că s-au terminat, mi- 
am îndreptat spatele, gemând din cauza efortului de 
a da la o parte resturile. 

— Raportaţi! am strigat, inhalând praf şi tuşind 
dezlănţuită. 

Bucăţi mari din pupitru sau din tavan căzuseră 
peste mine. Dacă nu aveam şi nişte oase rupte era 
un adevărat miracol. Mă simţeam de parcă aş fi fost 
lovită de remorca unui tractor, poate chiar de două 
remorci. 

Nesigură, încă tuşind, m-am ridicat în picioare. 

— Raportaţi! am strigat iarăşi, înnebunită. 


141 

Încăperea era plină cu praf în suspensie şi fibre 
plutind peste tot. Erau aprinse lumini roşii, de 
alarmă, scufundând întreaga scenă într-o strălucire 
oribilă, sângerie. 

Nimeni nu-mi răspunsese încă. Am strigat şi mai 
tare: 

— Raportaţi! 

Am început să-mi fac loc printre dărâmături. O 
privire rapidă mi-a dezvăluit că vreo câteva dintre 
halatele albe stătuseră în locul nepotrivit, la 
momentul nepotrivit: zăceau prăbuşiţi la podea, fără 
cunoştinţă. Nu-l puteam vedea pe Ari nicăieri, însă 
am zărit o pereche de picioare iţindu-se de sub o 
grămadă de resturi. Nu erau picioare pe care să le 
pot recunoaşte. 

Jeb se ridica încet în partea cealaltă a încăperii, 
cenuşiu din cauza prafului, cu sângele curgându-i pe 
bărbie. 

— Prezent! a strigat Angel, iar eu am simţit prima 
undă de uşurare. 

— Prezent, a hârâit Nudge, începând să tuşească. 

Am văzut-o cum se târa de sub un pupitru 
sfărâmat. 

— Prezent. 

Glasul lui Total provenea din spatele unui scaun 
răsturnat. L-am azvârlit din drum şi-am remarcat că 
Total se făcuse complet cenuşiu, cu excepţia ochilor. 

— Şi nu sunt încântat de asta, dacă-mi dai voie să 
spun, a adăugat el ţâfnos. 

— Prezent, s-a auzit vocea liniştită, calmă, a lui 
Fang, în timp ce se ridica din spărtura căscată în 
peretele opus. 

Oh, pariez că a durut. 

— A fost uluitor! a strigat Gazzy, sărind în picioare. 

Bucăţi din tăblia mesei şi din perete au căzut de pe 
el. 


— Eu i-aş da zece puncte ţepene, a zis Iggy, 
rostogolindu-se de sub ceea ce fusese un birou. 
Numai pentru bubuitură. 

După explozie, timp de un minut, se lăsase o 
linişte nefirească, dar acum se auzeau voci pe 
coridorul de afară. Am început din nou să auzim 
ordine răstite, zăngănitul armelor, paşi repezi. Cu 
toate că paşii răsunau mai puţin siguri. De sub 
dărâmături am auzit gemete. 

O scurtă cercetare, mi-a arătat că stolul meu era 
întreg şi gata să se pună în mişcare. De asemenea 
am mai observat... 

...0 gaură uriaşă în peretele de la subsol, suficient 
de mare ca să poată trece un camion, ducând direct 
afară, în noapte. 

— Oh, excelent, a zis Nudge. 

Am rânjit, simțind cum stăteau să-mi dea lacrimile. 
Stolul răzbise încă o dată. Viaţa noastră era o 
înşiruire de situaţii nasoale, una după alta. Tot 
mereu încercau să ne înfrângă şi, tot aşa, le arătam 
din ce suntem făcuţi. Eram atât de mândră şi atât de 
nebună, iar acum, că m-am gândit la asta, chiar că 
m-a îndurerat profund. 

— Aţi făcut-o ca lumea, am zis, deja alergând spre 
gaură. 

Când am ajuns lângă Gazzy, mi-am ridicat mâna. 

— Aşa trebuie, am spus, bătând palma cu el. 

— Max? a zis Angel. 

Părea că fusese tăvălită prin făină cenuşie. 

— Da, scumpo? 

— Plecăm acum? 

— Oh, da, am răspuns, o să... 

— Aruncăm în aer coteţul ăsta! a strigat stolul într- 
un glas cu mine. 

— Total! 

Am bătut din palme şi mi-am deschis braţele. 
Căţeluşul alergă şi-mi sări în braţe. Şi-a scos limba 
să mă lingă plin de încântare, însă mi-a văzut faţa şi 


s-a gândit mai bine. 

Apoi noi toţi şase - şapte - ne-am repezit înspre 
gaură şi-am executat un salt-şi-tuleo care semăna cu 
o poezie. 


EPILOG 


142 


Nu mai e nevoie să spun, a avut loc o revedere plină 
de lacrimi, cu poveşti schimbate între noi, răni 
examinate şi ne-am enervat iarăşi de întreaga 
tărăşenie. 

Ne-am recuperat lucrurile şi ne-am luat zborul spre 
sud, până la răsăritul soarelui. Apoi am coborât în 
Everglades şi-am găsit un petic de pământ mai uscat 
unde să ne culcăm. Ne simţeam istoviţi şi storşi, şi, 
cu toate astea, foarte bucuroşi să fim din nou 
împreună. Că am câştigat din nou. 

Iggy, copiii mai mici, şi Total, au capotat imediat. 
S-au ghemuit împreună, precum căţeluşii, murdari şi 
flenduroşi, iar eu eram atât de fericită să-i am pe toţi 
nevătămaţi, încât lacrimile mi-au ţâşnit din ochi şi s- 
au scurs pe obrajii mei juliţi. Fang s-a aşezat lângă 
mine, şi-am împărţit ultimele noastre cutii de coca- 
cola caldă. 

— Micul dejun al campionilor, a zis, ridicând cutia în 
sus. 

— Ai văzut ce s-a întâmplat cu cealaltă Max? l-am 
întrebat. 

— Nu, de fapt, n-am văzut, a spus. Dar poate că a 
scăpat. 

Am sorbit băutura călâie, simțind cum mi se 
scurgea prin gâtlejul uscat. Niciodată ar însemna c- 
am s-o văd iar pe cealaltă Max, mult prea curând. 
Dar n-am avut inima s-o lichidez. Uciderea falsei Max 
ar fi ca uciderea Eliminatoarei Max, care s-ar uita, 
uneori, din oglindă spre mine. În afară de asta, ar fi, 
pur şi simplu, greşit. 

Eram epuizată, dincolo de istovire, însă ultima 
oară când mă dusesem la culcare m-am trezit cu 
gura astupată cu bandă adezivă şi pusă într-un 
rezervor de izolare. Aşa că nu voiam să-mi închid 


ochii prea curând. 

Rezervorul. M-am cutremurat cumplit numai 
gândindu-mă la el. 

— A fost rău? a întrebat Fang încet, fără să mă pri- 
vească. 

— Mda, am zis, fără să mă uit la el, şi-am mai luat o 
gură de cola. 

Soarele urcase şi mai mult pe cer, aerul era greu şi 
cald, tot mai cald. Era decembrie. Fusesem pe fugă 
de ceea ce mi se părea o veşnicie. Nu ştiam cât de 
mult mai puteam face asta. Eram terminată şi între 
rezervor şi Voce simţeam că-mi pierd minţile. Tot nu 
ştiam sigur cum ne urmăreau Eliminatorii. Mi-am 
amintit de Angel, făcându-şi campanie să fie lider, şi 
nu ştiam ce să cred. 

— V-aţi dat seama că nu sunt eu, cealaltă Max? am 
întrebat. 

— Da. 

— Când? 

— Imediat. 

— Cum? am insistat. Arătăm identic. Avea chiar şi 
cicatrici şi zgârieturile identice cu ale mele. Îmi purta 
hainele. Cum ne-aţi putut deosebi? 

S-a întors spre mine şi-a rânjit, făcând ca lumea 
mea să fie mai luminoasă. 

— S-a oferit să ne pregătească micul dejun. 

In secunda următoare, ne-am pus pe râs atât de 
tare, încât mi-au dat iar lacrimile. Fang şi cu mine 
ne-am sprijinit unul de celălalt şi-am râs, şi-am râs, 
incapabili să vorbim, o bună bucată de vreme. 


Sfârşit