Rachel Ward — Numere

E TIMPUL SĂ FUGI! 


NUM3RE 


RACHEL WARD 


Fiecare dintre noi are unul, dor eu 
suni singura core le poote vedea. 
Bine, de fapt, nu „le văd” ca pe 
ceva ce plutește în aer; îmi apar 
pur și simplu în minte. Le simt 
ete ochilor. 


ore. Fiecare muşchi din corp 

îi va fi relaxat, va vorbi cu mine, 
ba chiar îmi va citi ceva. În timp 
ce îngintam în grabă, eu strigam 
numerele oamenilor pe lângă 
care lreceam. 

— Zero, doi, unu, patru, doi, zero, 
unu, nouă! Zero, șapte, zero, doi, 
doi, zero, patru, şasel 


RACHEL WARD 


NUM3RE 


Traducere din limba engleză Lingua Connexion 
Titlul original: Numbers, 2008 


Editura RAO, 2012 


Versiune ebook: v1.0, decembrie 2018 


Pentru 
Ozzy, Ali şi Peter 


082013 23122 
82064 210420 
82032 220720 
1122 


206 
20720 


4122 23 


lat) 
© 
en 


1202 0 


082032 
M27077 


Capitolul 1 


Există anumite locuri unde merg copii ca mine. Acei copii 
trişti, plictisiţi şi singuratici - copii care sunt diferiţi. Indiferent de 
zilele săptămânii, dacă ştii unde să cauţi, ne vei găsi: în spatele 
magazinelor, pe străduţe dosnice, sub poduri care traversează 
canalele, în spatele garajelor, prin barăci şi pe terenuri părăsite. 
Suntem cu miile. Asta dacă vrei să dai de noi, deoarece mulţi 
oameni nu-şi doresc acest lucru. Dacă ne zăresc, îşi mută 
privirea în altă parte, prefăcându-se că nu ne văd. E mai simplu 
aşa. Să nu credeţi în toate prostiile de genul „fiecare merita o 
şansă” - când ne văd, se bucură că nu mergem la aceeaşi 
şcoală cu copiii lor, că nu le deranjăm orele, că nu le facem 
viaţa un calvar. Şi profesorii se bucură. Credeţi că sunt 
dezamăgiţi că nu mergem să ne înscriem la şcoală? la mai 
lăsaţi-mă în pace! Profesorii râd - nu-şi doresc astfel de elevi în 
clasele lor, iar noi nu vrem să fim acolo. 

Majoritatea acestor copii se ţin departe de şcoală şi formează 
grupuri de câte doi sau de câte trei. În ceea ce mă priveşte, mie 
îmi place să stau singură. Imi place să găsesc locuri pe unde nu 
trece nimeni unde nu sunt nevoită să mă uit în ochii oamenilor 
şi să le văd numerele. 

Tocmai de aceea m-am supărat când am ajuns la 
ascunzătoarea mea de lângă canal şi am descoperit că cineva 
mi-o luase înainte. Dacă ar fi fost vreun vagabond sau vreun 
drogat, m-aş fi dus în altă parte, însă, spre norocul meu, era 
unul dintre copiii care se aflau în clasa „specială” a domnului 
McNulty: era unul neastâmpărat, lungan şi vorbăreţ căruia i se 
spunea Spider. 

Când m-a văzut, a început să râdă. A venit ţintă la mine şi şi-a 
fluturat degetul în faţa mea. 

— Neascultătoare, neascultătoare! Ce cauţi aici, drăguţo? 

Am ridicat din umeri şi mi-am coborât privirea. 

A continuat el în locul meu: 

— Nu l-ai mai suportat pe Ţicnit? Nici nu te condamn, Jem - e 
un psihopat. N-ar trebui să fie în libertate, nu-i aşa? 

Spider este vânjos, înalt. Este genul care îţi suflă în ceafă, 
care uită să păstreze distanţa. Cred că de aceea se încaieră tot 
timpul la şcoală. E mereu în faţa ta, poţi să-i simţi mirosul. Chiar 


1 Păianjen (n.tr.) 


dacă te întorci, el e tot acolo - nu înţelege deloc semnalele, nu 
pricepe aluziile. Nu-l vedeam în întregime din cauza glugii pe 
care o aveam trasă pe cap, însă, când s-a aplecat spre mine şi 
m-am dat în spate din reflex, privirile noastre s-au întâlnit şi a 
apărut numărul lui: 12152010. Acesta era un alt motiv pentru 
care mă simţeam stingherită în prezenţa lui. Bietul nătărău n- 
are nicio şansă cu un astfel de număr, nu-i aşa? 

Fiecare dintre noi are unul, dar eu sunt singura care le poate 
vedea. Bine, de fapt, nu „le văd” ca pe ceva ce pluteşte în aer; 
îmi apar pur şi simplu în minte. Le simt undeva în spatele 
ochilor. Însă sunt adevărate. Nu-mi pasă dacă nu mă credeţi - n- 
aveţi decât, dar eu ştiu că sunt adevărate. Şi le cunosc 
semnificaţia. Am descifrat-o în ziua în care a murit mama mea. 

Numerele mi-au apărut în minte de când mă ştiu. Am crezut 
că toată lumea le vede. Dacă mergeam pe stradă şi privirea 
mea o întâlnea pe a altei persoane, îi vedeam şi numărul. 
Obişnuiam să i le spun mamei mele în timp ce mă plimba cu 
căruciorul. Am crezut că îi făcea plăcere acest lucru. Că mă va 
considera isteaţă. Da, vezi să nu! 

Ne aflam pe High Street şi ne îndreptam în grabă către 
Departamentul Serviciului Social de unde mama urma să-şi 
ridice alocaţia săptămânală. De obicei ziua de joi era una bună. 
Curând, foarte curând, putea să-şi cumpere chestia aia dintr-o 
casă dărăpănată de pe strada noastră şi să fie fericită preţ de 
câteva ore. Fiecare muşchi din corp îi va fi relaxat, va vorbi cu 
mine, ba chiar îmi va citi ceva. În timp ce înaintam în grabă, eu 
strigam numerele oamenilor pe lângă care treceam. 

— Zero, doi, unu, patru, doi, zero, unu, nouă! Zero, şapte, 
zero, doi, doi, zero, patru, şase! 

Mama a oprit brusc căruciorul şi l-a rotit, astfel încât ne aflam 
faţă în faţă. S-a aplecat şi şi-a aşezat ambele mâini de o parte şi 
de alta a căruciorului, închizându-mă ca într-o cuşcă. Strângea 
de marginile căruciorului cu atâta putere, încât îi vedeam mai 
clar ca oricând venele care stăteau să pocnească, vânătăile şi 
împunsăturile lăsate de ace. M-a privit în ochi furioasă. 

— Ascultă, Jem, mi-a zis, împroşcându-mă cu stropi de salivă, 
nu ştiu ce tot bombăni acolo, dar vreau să te opreşti! Mă scoţi 
din sărite! N-am chef azi. Ai înţeles? N-am chef, aşa că taci 
naibii din gură! 


Cuvintele ei împungeau precum un roi de albine furioase, iar 
veninul lor îmi invada trupul. Şi tot timpul cât am stat aşa, faţă 
în faţă, numărul ei era acolo, întipărit în mintea mea: 10102001. 

Patru ani mai târziu, priveam cum un bărbat, care purta un 
costum învechit, scria pe o bucată de hârtie: Data mortii: 
10.10.2001. O găsisem dimineaţa. M-am trezit la ora obişnuită, 
m-am îmbrăcat în uniforma de şcoală şi mi-am pus nişte 
cereale. Fără lapte, deoarece se stricase în frigider. Am lăsat 
deoparte cutia cu lapte şi am pus nişte apă la fiert, mâncând în 
tot acest timp cerealele Coco Pops. Apoi i-am făcut mamei o 
ceaşcă de cafea neagră şi i-am dus-o în cameră. Era încă în pat, 
întoarsă pe o parte. Avea ochii deschişi, iar aşternuturile din faţa 
ei erau pătate de vomă. Am aşezat ceaşca de cafea jos, lângă 
ac. 

— Mamă? am zis eu, cu toate că ştiam că nu îmi va răspunde. 

Nu mai era nimeni acolo. Murise, iar numărul dispăruse. Mi-l 
aminteam, dar când m-am uitat în ochii ei goi nu l-am mai 
văzut. 

Am stat acolo câteva minute, câteva ore, nu mai ştiu, apoi am 
coborât cu un etaj mai jos şi i-am spus doamnei care locuia în 
apartamentul de sub noi. Aceasta a urcat să vadă. Mi-a spus să 
aştept afară, de parcă nu aş fi văzut deja scena. lIdioata, n-a 
lipsit decât vreo treizeci de secunde, după care a ieşit în grabă 
din apartament, a trecut pe lângă mine şi a vomat pe casa 
scării. După ce a terminat, s-a şters la gură cu batista, m-a dus 
la ea în apartament şi a chemat ambulanţa. Apoi au venit mulţi 
oameni: oameni în uniformă poliţişti, paramedici, oameni în 
costume - cum era şi bărbatul acela care ţinea în mână mapa şi 
scria pe foaia de hârtie; şi o doamnă care îmi vorbea de parcă 
aş fi fost retardată şi care m-a luat pur şi simplu de acolo, din 
singurul loc pe care îl cunoşteam. 

În timp ce ne îndreptam cu maşina Dumnezeu ştie încotro, 
repetam întruna în gând. Însă nu erau numere, ci cuvinte. Două 
cuvinte: Data morții. Data morții. Dacă aş fi ştiut semnificaţia 
acestora, i-aş fi putut spune, aş fi putut-o opri, nu ştiu. Oare ar fi 
avut vreo importanţă? Dacă ar fi ştiut că mai aveam doar şase 
ani împreună? Ar fi contat? La naiba, tot o drogată ar fi rămas! 
Nimic pe lumea aceasta nu ar fi putut-o opri. Era dependentă. 

Nu-mi plăcea că mă aflam acolo, sub pod, împreună cu 
Spider. Ştiu că eram în aer liber, însă tot mă simţeam îngrădită, 


prinsă în capcană. Umplea spaţiul cu braţele şi picioarele lui 
lungane pe care şi le mişca întruna, aproape contorsionându-se. 
Şi mirosul acela. M-am eschivat pe lângă el şi am luat-o pe 
cărare de-a lungul canalului. 

— Unde pleci? strigă în urma mea, iar glasul lui răsună în 
interiorul zidurilor de beton. 

— Mă plimb doar, am bombănit eu. 

— Am înţeles, zise el, ajungându-mă din urmă. Te plimbi şi 
vorbeşti, zise el, te plimbi şi vorbeşti. 

Ajunse lângă mine, prea aproape de umărul meu şi se frecă 
de el. Mi-am continuat drumul, cu ochii în pământ şi cu gluga pe 
cap. Tenişii mei striveau pietrişul amestecat cu mizerie. Înainta 
cu paşi mari alături de mine. Cred că formam o pereche 
haioasă: eu, mică de înălţime pentru cei cincisprezece ani ai 
mei, iar el, ca o girafa neagră şi drogată. A încercat să 
sporovăiască o vreme, însă eu nu l-am băgat în seamă. Speram 
să renunţe şi să mă lase în pace. Nici o şansă. Cred că trebuia 
să-i spună omul verde în faţă să dispară şi nici atunci nu ar fi 
făcut-o. 

— Aşadar, eşti nouă pe-aici, nu? m-a întrebat el ridicând din 
umeri. Te-au dat afară de la cealaltă şcoală? Ai fost 
neascultătoare, nu? 

Fusesem dată afară de la şcoală, dată afară din ultima mea 
„casă” şi din cealaltă, şi tot aşa. Oamenii pur şi simplu nu mă 
înţeleg. Nu-şi dau seama că am nevoie de libertate. Îmi spun 
mereu ce să fac. Ei cred că regulile, rutina, mâinile curate şi 
comportamentul adecvat sunt îndeajuns. Habar n-au de nimic. 

Spider îşi vâri mâna în buzunar 

— Vrei să fumezi? Am nişte ţigări, uite! 

M-am oprit şi l-am privit cum scoate din buzunar un pachet de 
ţigări mototolit. 

— Haide, ia! 

Mi-a dat o ţigară şi şi-a aprins bricheta. M-am aplecat şi am 
tras din ea până s-a aprins, am inhalat fumul. M-am dat repede 
în spate şi am dat fumul afară. 

— Pa! 

El trase din ţigara lui ca şi cum ar fi fost cel mai bun lucru din 
lume, apoi dădu fumul afară afectat şi zâmbi. M-am gândit: „Mai 
are trei luni, atât. Băiatul ăsta nu face altceva decât să 


chiulească de la şcoală şi să fumeze pe malul canalului. Halal 
viaţă, nu-i aşa?” 

M-am aşezat pe o grămăjoară de traverse pentru calea ferată. 
Nicotina mă făcea să fiu mai puţin agitată, însă pe Spider nimic 
nu reuşea să îl calmeze. Era când ici, când colo, se căţăra pe 
traverse, apoi cobora de pe ele, făcea echilibristică pe marginea 
canalului în vârful picioarelor, apoi sărea înapoi pe drum. Mi-am 
zis: „Aşa va muri, nătărăul, sărind de pe ceva şi rupându-şi 
nenorocitul ăla de gât”. 

— Nu stai niciodată locului? l-am întrebat. 

— Nu, doar nu-s vreo statuie. Nu-s vreo figură de ceară de la 
„Madame Tussauds”. Am atâta energie, frate! 

Dădu o mică reprezentaţie acolo, în mijlocul drumului. M-a 
făcut să zâmbesc, nu m-am putut abţine. Nu mai făcusem asta 
de ani buni. Mi-a zâmbit la rândul lui. 

— Ai un zâmbet frumos, mi-a zis. 

Atâta mi-a trebuit. Nu-mi plac complimentele. 

— Dispari, Spider! i-am zis. Dispari! 

— Linişteşte-te! N-am niciun fel de intenţie cu asta. 

— În regulă, dar... nu-mi place. 

— Nici să te uiţi la oameni nu-ţi place, nu? 

Am ridicat din umeri. 

— Oamenii cred că eşti cu nasul pe sus. Nu priveşti niciodată 
în sus, nu priveşti pe nimeni în ochi. 

— Ei bine, asta-i treaba mea. Am eu motivele mele. 

S-a întors şi a aruncat o piatră în apa canalului. 

— Cum zici tu. Ascultă, n-am să-ţi mai fac niciodată vreun 
compliment. În regulă? 

— În regulă, am răspuns eu. 

Am început să mă agit. O parte din mine îşi dorea acest lucru 
mai mult decât orice pe lume - să am pe cineva cu care să-mi 
petrec timpul, ca şi ceilalţi tineri. Cealaltă parte din mine urla să 
plec naibii de acolo, să nu mă las influenţată. Te obişnuieşti cu 
cineva, ba începe să îţi şi placă, apoi pleacă. In cele din urmă 
toţi pleacă. Îl priveam cum ţopăia de colo-colo, cum culegea 
nişte pietricele de pe jos şi le azvârlea în apă. „Nici să nu te 
gândeşti, Jem, mi-am zis. În câteva luni nu va mai fi.” 

În timp ce el stătea cu spatele, m-am ridicat fără zgomot de 
pe grămăjoara de traverse şi am luat-o la fugă. Fără explicaţii, 
fără să-mi iau rămas-bun. 


Îl auzeam strigând în urma mea: 

— Hei, unde pleci? 

Îmi doream să rămână pe loc, să nu mă urmeze. Vocea lui 
devenea din ce în ce mai slabă, iar distanţa dintre noi, din ce în 
ce mai mare. 

— Fă cum vrei, comportă-te aşa! Ne vedem mâine, drăguţo! 


Capitolul 2 

Ţicnitul tuna şi fulgera. Hotărât lucru, cineva îl scosese din 
sărite şi-acum se răzbuna pe noi. N-aveam voie să ne mişcăm, 
n-aveam voie să povestim, trebuia să ne ţinem ochii pe testul 
de limba engleză. Aveam la dispoziţie treizeci de minute. Ideea 
e că atunci când cineva îmi impune să fac ceva am o problemă. 
Îmi vine să îi zic să dispară, pentru că voi face acel lucru când 
voi avea eu chef. Chiar când vine vorba să fac ceva ce îmi face 
plăcere. lar în acel moment n-aveam chef. Să nu mă înţelegeţi 
greşit, ştiu să citesc, oarecum, însă nu foarte repede. Creierul 
meu are nevoie de timp să distingă cuvintele. Dacă încerc să 
citesc repede, totul devine confuz, iar cuvintele nu mai au niciun 
înţeles. 

Oricum, de data aceasta, îmi dădeam toată osteneala. Chiar 
încercam din greu. Karen, mama mea adoptivă, îmi ţinuse deja 
o prelegere în legătură cu faptul că chiulisem de la şcoală. Ştiţi 
povestea, nu? „A venit timpul să te pui pe treabă... este 
important să obţii o diplomă... viaţa nu este o repetiţie.” Vorbise 
cu cei de la şcoală, cu asistenta mea socială, cu toate 
persoanele implicate, şi m-am gândit că nu avea rost să îmi mai 
bat capul. Le voi cânta în strună, voi sta liniştită o vreme ca să 
mă lase toată lumea în pace. 

Toţi elevii stăteau liniştiţi. Îşi dăduseră seama că Ţicnitul era 
prost dispus şi nu voiau să întindă coarda. Mai erau câţiva care 
se foiau şi suspinau, însă, în general, toţi stăteau liniştiţi şi 
rezolvau testul sau se prefăceau doar, când, pe neaşteptate, 
ceva întrerupse liniştea în încăpere. Uşa fu trântită de perete, 
gata să iasă din balamale, şi Spider dădu buzna înăuntru de 
parcă ar fi ţâşnit dintr-un tun, împleticindu-se, gata să cadă. Cât 
ai clipi, vraja fu ruptă. Copiii începură să aplaude, să râdă de el 
şi să îl strige în toate felurile. 

Ţicnitul nu se lăsă impresionat. 

— Cum îndrăzneşti să dai buzna înăuntru aşa? leşi pe coridor 
şi intră în clasă ca un om civilizat! 

Spider înaintă în clasă cu un oftat teatral şi-şi dădu ochii peste 
cap. 

— Haideţi, domnule profesor, doar am intrat deja, nu? Sunt 
aici. 

McNulty vorbea pe un ton jos, dar apăsat, dacă înţelegeţi ce 
vreau să spun, încercând să ţină situaţia sub control. 


— Fă cum ţi-am spus şi o vom lua de la capăt. 

— De ce faceţi asta, domnule? Nu vreau să fiu aici, dar am 
venit. Sunt pregătit să învăţ, domnule. Apoi ne aruncă o privire 
batjocoritoare care fu întâmpinată de sarcasmul nostru. De ce 
vreţi să mă chinuiţi? 

Ţicnitul inspiră adânc. 

— Nu ştiu ce te-a determinat să ni te alături azi, oi fi având tu 
motivele tale. Şi-acum, dacă vrei să participi la oră, şi sper că 
asta vrei, trebuie să ieşi şi să intri în linişte, aşa cum te-am 
rugat. Apoi vom relua lecţia. 

Se aşternu un moment de tăcere. Cei doi continuau să se 
privească în ochi. Noi, ceilalţi, am păstrat tăcerea, curioşi să 
vedem cum avea să se termine totul. Ca niciodată, Spider 
rămase nemişcat, uitându-se la Ţicnit. Îşi scutura numai un 
picior. Apoi se întoarse şi ieşi pur şi simplu din încăpere. Toate 
privirile din clasă îl urmăriră când ieşi, rămânând aţintite asupra 
uşii. Oare plecase de tot? Se auzi un murmur uşor când el îşi 
făcu din nou apariţia, umplând cadrul uşii cu înălţimea lui. Era 
mai calm ca niciodată. Se opri în prag. 

— 'Neaţa, domnule profesor! zise el, salutându-l din cap pe 
Ţicnit. 

— Bună dimineaţa, Dawson! 

În privirea lui McNulty se citea îngrijorarea, deoarece nu ştia 
cum să interpreteze supunerea aparentă a lui Spider. Era 
îngrijorat că obținuse victoria prea uşor. Aşeză pe banca lui 
Spider o hârtie care conţinea testul, nişte ciorne şi un creion. 

— Stai jos, băiete, şi străduieşte-te să faci cât mai bine. 

Spider se îndreptă agale către banca lui, în timp ce McNulty 
se întoarse în faţa clasei şi se uită la noi. 

— În regulă. Voi, ceilalţi, liniştiţi-vă! mai aveţi douăzeci şi cinci 
de minute. Să vedem de ce sunteţi în stare. 

Însă apariția neaşteptată a lui Spider ne alungase 
concentrarea. Eram agitaţi şi şuşoteam întruna. Toată lumea se 
foia. În spatele clasei elevii vorbeau între ei. Picioarele scaunelor 
zgâriau pardoseala. McNulty încerca să ne atragă atenţia, 
încerca să rămână stăpân pe situaţie. 

— Ochii pe test, vă rog! Nu vă mai foiţi! 

Nu avea nicio şansă. 

Cât despre mine, cuvintele din faţa mea parcă dansau. Nu 
aveau niciun înţeles, erau doar nişte rânduri, nimic mai mult, de 


parc-ar fi fost în chineză sau în arabă. Şi asta pentru că nu mă 
puteam abţine să nu mă întreb dacă nu cumva Spider venise 
pentru mine. Când eram pe malul canalului, am simţit că se 
înfiripa o oarecare legătură între noi, iar acest lucru mă 
speriase. Îl evitasem de-atunci şi nu avusesem niciun motiv să 
cred că Spider s-ar fi gândit la mine, nu până în acel moment. 
Aş fi putut să jur că, în timp ce se îndrepta către banca lui, mi-a 
făcut cu ochiul. Cât tupeu! Cine se credea? 

După prânz, Ţicnitul ajunsese la capătul răbdării. Pe un fundal 
de gălăgie, râsete, sporovăială, s-a oprit brusc. 

— Prea bine, puneţi-vă cărţile, creioanele şi hârtiile deoparte. 
Toată lumea. Acum! Ce-avea de gând? Haideţi, mai repede! 
Puteţi-vă lucrurile deoparte. Trebuie să stăm de vorbă. 

Noi am dat ochii peste cap, am căscat - bine, am priceput, ne 
va face morală. Ne-am pus lucrurile în genţi sau le-am vârât în 
buzunare, apoi am aşteptat să înceapă dojana de rigoare: 
„Comportament inacceptabil... V-aţi lăsat pe tânjală... Lipsă de 
respect...” Însă nu s-a întâmplat aşa. 

În schimb, a început să se plimbe printre bănci, oprindu-se şi 
spunând ceva fiecăruia dintre noi înainte să treacă la următorul: 

— Şomer. Vânzătoare. Gunoier. Când a ajuns în dreptul meu, 
nu a avut nicio ezitare. Menajeră, a zis el şi a trecut mai 
departe. S-a dus în faţa clasei şi s-a întors cu faţa la noi. Prea 
bine, cum vă simţiţi acum? 

Unii priveau în jos, alţii, pe fereastră. Reuşise să ne facă să ne 
simţim exact aşa cum intenţionase de la bun început. Ca nişte 
rataţi. Ştiam cu toţii ce viitor ne aştepta după ce vom termina 
şcoala, nu era nevoie ca un umflat ca el să ne aducă aminte 
despre asta. 

Atunci se auzi vocea lui Spider: 

— Pe mine nu mă deranjează, domnule profesor. Este doar 
părerea dumneavoastră, nu-i aşa? N-are nicio importanţă. Pot să 
fac ce vreau, nu? 

— Nu, Dawson, tocmai asta-i problema, şi-aş vrea să mă 
ascultați cu atenţie. În acest moment, ţinând seama de 
atitudinea pe care o aveţi cu toţii, vă îndreptaţi într-o direcţie 
greşită. Cu toate acestea, dacă vă veţi strădui mai mult, dacă vă 
veţi concentra, dacă veţi profita din plin de acest ultim an de 
şcoală, lucrurile ar putea fi altfel. Dacă veţi obţine nişte 


calificări, dacă veţi obţine note bune şi credite pentru o diplomă, 
puteţi realiza mult mai multe. 

— Mama mea este vânzătoare, se auzi vocea lui Charmaine, 
care stătea la două bănci depărtare de mine. 

— Aşa este, şi nu e nimic rău în asta, dar tu, Charmaine, ai 
putea fi administratorul magazinului dacă ţi-ai dori acest lucru. 
Trebuie să priviţi în perspectivă, să vă daţi seama că puteţi 
realiza multe. Ce vă vedeţi făcând? Haideţi, ce veţi face peste 
un an, peste doi ani, peste cinci ani? Laura, începe tu. 

Profesorul începu să se plimbe prin clasă. Majoritatea copiilor 
habar n-aveau. Sau, mai degrabă, îşi dădură seama că prima lui 
evaluare fusese destul de precisă. Când a ajuns la Spider, mi-am 
ţinut respiraţia. Băiatul fără niciun viitor ce-avea oare de zis? 

Bineînţeles, el făcu faţă provocării. Se aşeză pe spătarul 
scaunului, ca şi când ar fi urmat să se adreseze unei mulţimi. 

— Peste cinci ani, mă voi plimba pe străzi într-un BMW negru, 
cu muzica dată la maximum şi cu buzunarele doldora de parale. 

Ceilalţi băieţi începură să aclame. 

McNulty îi aruncă o privire severă. 

— Şi cum ai de gând să faci asta, Dawson? 

— Un pic de ici, un pic de colo, domnule. Cumpăr şi vând. 

Expresia de pe chipul lui McNulty se schimbă. 

— Furt, Dawson? Trafic de droguri? zise el cu răceală şi clătină 
din cap. M-ai lăsat fără cuvinte, Dawson. Să încalci legea, să te 
afunzi în mocirlă. La asta aspiri tu? 

— Este singura cale prin care noi putem face rost de bani, 
frate. Dumneavoastră ce maşină conduceţi? Astra aia mică şi 
roşie din parcare? Predaţi de vreo douăzeci de ani? Eu n-am de 
gând să conduc o Astra. 

— Aşează-te pe scaun, Dawson, şi taci din gură! Altcineva, vă 
rog. Jem, tu ce părere ai? 

De unde să ştiu eu ce avea să se întâmple cu mine? Nici 
măcar nu ştiam unde aveam să locuiesc peste un an. De ce ne 
chinuia omul acesta, de ce ne făcea să ne zbatem în halul 
acesta? Am tras adânc aer în piept şi am răspuns pe un ton cât 
se poate de calm: 

— Eu, domnule? Eu ştiu ce vreau. 

— Ah, bine. Continuă! 

L-am privit în ochi. 12252023. Câţi ani avea acum? Patruzeci 
şi opt? Patruzeci şi nouă? Avea să părăsească această lume 


când ieşea la pensie. Chiar de Crăciun. Viaţa e nemiloasă, nu-i 
aşa? Avea să strice Crăciunul membrilor familiei sale pentru 
totdeauna. Aşa-i trebuia, ticălosul! 

— Domnule, am continuat eu, aş vrea să fiu exact ca... 
dumneavoastră. 

Chipul i se lumină pentru o secundă, zâmbi pe jumătate, apoi 
îşi dădu seama că îl luam peste picior. Se întristă şi clătină din 
cap. Luă o mină serioasă şi i-am putut vedea oasele maxilarului 
când şi-l încleştă. 

— Scoateţi-vă cărţile de matematică! strigă el. Îmi pierd 
vremea cu voi, adăugă bombănind. Îmi pierd vremea cu voi. 

Când am ieşit din clasă, Spider mi-a cerut să batem palma. Nu 
făceam de obicei asta, însă mâna mea s-a ridicat mecanic 
pentru a o întâlni pe a lui, ca şi cum ar fi avut o minte proprie. 

— Imi place stilul tău, drăguţo! mi-a zis el încuviinţând din 
cap. l-ai venit de hac. Pe cuvânt! 

— Mulţumesc, i-am răspuns eu. Spider? 

— Da. 

— Nu iei droguri, nu-i aşa? 

— Nu iau droguri grele. Am vrut doar să-l enervez. E atât de 
uşor câteodată, nu? Mergi pe jos acasă? 

— Nu, sunt pedepsită. 

Simţeam nevoia să rămân în urmă, să las mulţimea de elevi 
să se risipească. Karen mă aştepta la poartă. Mă însoțea de la 
şcoală până acasă şi de acasă până la şcoală până când aveam 
să-i „câştig încrederea”. Nici în ruptul capului nu aveam de gând 
să-i las pe ceilalţi să mă vadă în compania ei. 

— Pe curând, atunci! 

— Mda, pe curând! 

Şi-a azvârlit geanta de şcoală prin uşa deschisă a clasei şi 
apoi s-a lansat după ea. Şi, în timp ce îl urmăream cu privirea, 
mi-am zis: „[ine-te departe de droguri, Spider, pentru numele 
lui Dumnezeu. Sunt periculoase”. 


Capitolul 3 

Era una din acele zile mohorâte de octombrie. Ploaia nu 
cădea cu putere, dar era acolo, omniprezentă, acoperind totul. 
Simţeam cum îmi pătrunde prin haină, udându-mi umerii şi 
ceafa. Mi-era frig. Ne aflam în spatele centrului comercial, în 
locul unde dalele de beton ale pereţilor se uneau cu fâşia verde 
de lângă canal. 

— Ar trebui să intrăm prin magazine, cel puţin n-o să ne ude 
ploaia, am sugerat eu. 

Spider a ridicat din umeri şi a strâmbat din nas. Până şi 
mişcările lui erau mai domoale, ca şi când ploaia l-ar fi secat de 
energie. 

— N-am niciun ban. Şi oricum tipii ăia de la securitate sunt cu 
ochii pe mine. 

— Eu nu stau aici. E frig, umed şi plictisitor. 

Spider se uită la mine. 

— Şi altceva? 

— E nasol. 

M-a aprobat printr-un pufnet, apoi a făcut stânga-mprejur şi a 
luat-o de-a lungul drumului care mărginea canalul. 

— Hai să mergem la mine acasă! Nu-i decât bunică-mea şi e 
femeie de treabă. 

Am ezitat. Ajunseserăm să ne petrecem timpul împreună 
după ore şi în weekenduri de când Karen îmi acordase o 
oarecare libertate. Dar nu eram împreună mereu. Uneori Spider 
îşi petrecea timpul cu o gaşcă de băieţi de la şcoală. Din câte 
mi-am dat eu seama, obişnuia să stea cu ei până când aceştia 
dădeau de bucluc sau se încăierau; atunci se ţinea departe de ei 
o perioadă. Băieţii au întotdeauna câte ceva de împărţit. Parc-ar 
fi nişte sălbatici, nu-i aşa? Nişte maimuțe sau nişte lei care 
încearcă să stabilească o ierarhie în cadrul haitei. Cine va fi 
şeful? Oricum, dintr-un motiv sau altul, în acea sâmbătă el nu se 
afla cu ei, ci cu mine şi ne plictiseam de moarte. Nu aveam 
nimic de făcut. 

Să merg la cineva acasă era pentru mine ceva nou. Nu mai 
fusesem invitată de nimeni până atunci. Chiar şi când eram 
mică nu obişnuiam niciodată să ies din sala de clasă ţinându-mă 
de mână cu altă colegă, chicotind entuziasmată. Nici nu invitam 
pe nimeni la mine la un ceai, deoarece aşa ceva nu se potrivea 
cu stilul de viaţă al mamei mele. 


— Nu ştiu ce să zic, am răspuns eu ezitând. 

Ca de obicei, îmi făceam griji când venea vorba să cunosc 
persoane noi, neştiind dacă să le privesc în ochi sau nu. Oamenii 
cred că sunt timidă pentru că nu îi privesc în ochi, dar, de fapt, 
nu vreau decât să mă ţin departe de vieţile lor - prea multe 
informaţii. 

— Fă cum vrei, mi-a zis el, vâărându-şi mâinile în buzunare şi 
pornind la drum de unul singur. 

Ploaia îmi bătea în faţă, înfuriindu-mă de-a dreptul. 

— Hei, aşteaptă-mă! am strigat eu şi am fugit ca să-l ajung 
din urmă. 

Mergeam unul lângă celălalt, cu glugile trase pe cap, cu 
capetele plecate, înaintând prin nenorocita aia de ploaie 
măruntă specifică Londrei. 

Ne-a luat cam cinci minute să ajungem la el acasă. Era una 
dintre acele căsuțe din zona rezidenţială Park Estate. Se afla în 
mijlocul unui rând de case. Era joasă, iar în faţă avea o mică 
grădină pătrată. Grădina era aparte - nişte iarbă şi câteva flori - 
însă ce o făcea deosebită erau acele statuete care înfăţişau 
gnomi, animale. Era veselă. 

— Super grădină! am zis eu, mai în glumă, mai în serios. 

Spider făcu o grimasă. 

— E a bunică-mii, mi-a zis el. E nebună. 

Sări peste zidul jos şi îşi croi drum printre statuetele din 
piatră. Dădu să lovească cu piciorul capul unui gnom îngrozitor 
de urât. 

— Nu face asta! am strigat eu. 

Rămase cu piciorul în aer. 

— Sunt drăguţi. Nu-i strica! 

— Of, Doamne, nu începe şi tu! 

Clătină din cap şi aşteptă să deschid poarta scorojită din 
metal şi să intru pe alee. Apoi împinse uşa de la intrare - cred că 
fusese deja deschisă - şi strigă: 

— Sunt eu, bunico! Am venit cu o prietenă. 

Cu toate că eram agitată, am remarcat faptul că folosise 
cuvântul „prietenă”. Şi mi-a plăcut. 

Am trecut printr-un coridor îngust care dădea direct în camera 
de zi. Fiecare raft, fiecare centimetru de suprafaţă era acoperit 
cu tot felul de chestii: animale mici din porțelan, farfurii, vaze. 
Imaginaţi-vă toate târgurile de vechituri pe care le-aţi vizitat, 


toate lucrurile rămase nevândute, pentru că nimeni nu le vrea, 
şi veţi înţelege ce vreau să spun. Mirosul puternic de fum de 
ţigară făcea aerul greu de respirat. Bineînţeles nicio fereastră nu 
era deschisă. O dâră de fum venea înspre noi dintr-o încăpere 
alăturată. L-am urmat pe Spider în direcţia aceea. Bunica lui 
şedea cocoţată pe un taburet la o masă de bar, cu un ziar în 
faţa ei, cu o ceaşcă de cafea în mână şi cu ţigara aprinsă. Nu 
semăna deloc cu nepotul ei. Era mică de statură, cu pielea albă, 
ca mine, iar părul era tuns scurt şi vopsit într-o nuanţă purpurie. 
Pe faţa ridată avea întipărită o expresie severă. L-am privit cum 
s-a aplecat să o sărute pe obraz. Dacă cineva i-ar fi văzut 
împreună pe stradă, n-ar fi zis că sunt rude. Dar aşa se poartă în 
zilele noastre, nu? Vremurile fotografiilor de familie mama, tata, 
doi copii, îmbrăcaţi cu toţii elegant, arătând la fel - au apus de 
mult. Oare se mai face aşa ceva? Pe aici, în niciun caz. Familiile 
pe aici sunt aşa cum sunt o ai doar pe bunica, aşa, ca Spider, 
sau eşti singur, aşa, ca mine - negru, alb, mulatru, galben. Aşa 
stau lucrurile. 

Când Spider s-a ridicat, bunica lui s-a uitat la mine. 

— Bună, eu sunt Val! 

Am încercat să nu mă uit la ea, însă dintr-un motiv sau altul 
mi-am ridicat privirea, iar ea s-a uitat fix în ochii mei. Avea nişte 
ochi căprui minunaţi, înconjurați de un alb curat, în ciuda 
faptului că fuma. Ea nu se uita pur şi simplu la mine, aşa cum 
face toată lumea. Nu, ea mă analiza, mă vedea cu adevărat. l- 
am reperat numărul: 02202054: mai avea patruzeci şi patru de 
ani de trăit şi era fumătoare înrăită. Jos pălăria! 

— Tu cine eşti? m-a întrebat ea pe un ton aspru, cu toate că 
nu cred că asta i-a fost intenţia. 

Nu puteam gândi limpede, nici măcar nu-mi aduceam aminte 
cum mă cheamă. Eram ca un iepure prins în mrejele acelor ochi 
luminoşi. 

Spider mi-a sărit în ajutor. 

— O cheamă Jem. O să ne uităm la televizor. 

— Mai târziu. Nu te grăbi. Şezi aici puţin, Jem. 

A făcut semn cu capul către un taburet de lângă ea. 

— Bunico, las-o în pace! Nu te lua de ea! 

— Ai grijă cum vorbeşti, Terry! Nu-l băga în seamă. Şezi aici. 

A bătut uşor cu palma taburetul. Avea mâini mici care se 
terminau cu nişte unghii lungi, galbene. M-am aşezat supusă. 


Bunica lui Spider nu era genul de persoană căreia să i te 
împotriveşti, şi-apoi se petrecea un lucru ciudat. Între noi se 
crease un soi de magnetism care plutea în aer. Era un sentiment 
înspăimântător, dar şi incitant în acelaşi timp. Nu mi-am luat 
privirea de la ea şi, după ce m-am aşezat pe taburet, ea a pus 
ţigara jos şi mi-a luat mâna. Ştiţi că nu-mi place să fiu atinsă, 
însă nu mi-am retras-o. Nu puteam. Amândouă am simţit acele 
furnicături în momentul în care mâna ei a atins-o pe a mea. 

Mirosul urât de ţigară emanat de respiraţia ei îmi umplea 
nările, îmi era puţin greață. Şi mie îmi place să mai pufai câte o 
ţigară, cum face toată lumea, dar nu să inhalez mirosul de 
ţigară al altcuiva. 

— Nu am mai întâlnit pe nimeni ca tine, mi-a zis ea. 

„Chiar aşa este, mi-am zis eu, dar cum ţi-ai dat seama?” 

— Ai auzit de aură? m-a întrebat. 

Auzind întrebarea, Spider, care îşi făcea de lucru prin 
încăpere, pufni batjocoritor. 

— Las-o baltă, bunico! Las-o în pace, vrăjitoareo! 

— la mai taci din gură! apoi s-a întors către mine, iar 
cuvintele ei, rostite pe un ton calm, grijuliu, mă pătrunseră ca şi 
când aş fi ascultat-o cu întregul meu corp, nu doar cu urechile. 
Ai cea mai uimitoare aură din câte am văzut. Purpuriu cu alb. Te 
înconjoară. Purpuriul arată energia ta spirituală, iar albul, că eşti 
capabilă să acumulezi această energie. Este remarcabil - n-am 
mai întâlnit pe nimeni care să aibă o aură atât de puternică aşa 
cum este ata. 

Habar nu aveam despre ce vorbea, dar voiam să aflu mai 
multe. 

— Aura ta, Jem, reprezintă energia pe care o ai în tine. 
Radiază în jurul tău în culori diferite. Aura spune multe despre o 
persoană. Toată lumea are aşa ceva, dar nu oricine poate să o 
vadă. Doar noi, cei norocoşi. Îşi miji ochii. Şi tu o vezi, nu-i aşa? 

— Nu, am răspuns eu cu sinceritate. Habar n-am despre ce 
vorbiţi. 

— Vorbeşte vrute şi nevrute! strigă Spider. 

— M-am cam săturat de tine, băiete! Mai taci din gură! Se 
aplecă înspre mine şi continuă cu vocea înceată: Mie poţi să-mi 
spui, Jem. Eu înţeleg. E un har, dar şi un blestem. Ştiu, uneori 
afli mai multe decât ai vrea să ştii. 


Am simţit un nod în stomac. Ea ştia. Era pentru prima dată 
când întâlneam pe cineva care înţelegea. Dumnezeule, cât de 
mult îmi doream să-i spun, numai că cincisprezece ani de tăcere 
înseamnă ceva. Mă obişnuisem să nu spun nimic despre asta. 
Ştiam că, dacă începeam să vorbesc despre asta, fie şi cu 
cineva ca bunica lui Spider, totul avea să se schimbe. lar eu nu 
eram pregătită. Nu încă. 

— Nu e cine ştie ce, am bombănit eu. 

Am reuşit să-mi dezlipesc ochii de la privirea ei pătrunzătoare, 
clarvăzătoare. Ea s-a lăsat pe spate oftând. 

— Cum vrei, mi-a zis, aprinzându-şi o altă ţigară. Acum ştii 
unde mă găseşti. Voi fi aici. Sunt mereu aici. 

Şi, în timp ce mă scurgeam de pe scaun şi mă îndreptam 
către Spider, îi simţeam privirea sfredelindu-mi ceafă. 

Spider şedea tolănit într-un fotoliu cu picioarele-i lungi 
atârnând peste margine şi îşi rotea labele picioarelor. 

— N-o băga în seamă. li lipseşte o doagă de mulţi ani. Nu-i 
aşa? strigă el. Ne uităm la sport sau la altceva? m-a întrebat în 
timp ce schimba canalele. 

Am ridicat din umeri, apoi am dat cu ochii de o cutie neagră 
ce zăcea pe jos. 

— PlayStation? 

S-a ridicat din fotoliu, s-a trântit pe jos şi a început să 
scotocească prin grămada de jocuri. 

— Mada, Grand Theftauto? 

Am încuviinţat din cap. 

— N-ai nicio şansă, m-a avertizat. Am antrenament. Mă pricep 
aşa de bine, încât o să te fac praf! 

Şi aşa s-a şi întâmplat. Trebuia să-mi dau seama. Băieţii ca el 
ştiau şi să conducă, şi să tragă. Au în sânge asta, nu-i aşa? N- 
aveam de gând să-l las să mă învingă, dar era foarte 
îndemânatic era foarte rapid şi agresiv în mişcări. Işi dădea 
toată osteneala, concentrându-se de parcă ar fi fost un joc pe 
viaţă şi pe moarte care necesita întregul său trup. Eu m-am 
opus, dar, cu toate acestea, am fost învinsă. 

— Nu-i rău pentru o fată, mă tachină el. 

l-am arătat degetul. El mi-a zâmbit, iar eu am avut impresia 
că locul meu era pe strada Carlton Villas, numărul 32. 

Ne-am mai uitat puţin la televizor, dar nu era nimic 
interesant: nenorocitul acela de spectacol „Marea Britanie are 


talent” sau ceva de genul ăsta. Mii de pierde-vară care se 
îmbulzeau ca vitele ore în şir, sperând că vor da lovitura. Idioţii! 
Până şi cei care aveau voce. Chiar credeau că lumea îi va 
întâmpina cu braţele deschise? Că vor deveni faimoşi şi bogaţi? 
Oamenii ca Simon Cowell fac o grămadă de bani de pe urma lor 
şi apoi îi trimit de unde au venit. Halal viitor, nu? Nu e decât o 
experienţă de viaţă. Fraierii! Cu toate acestea, Spider şi cu mine 
ne-am distrat de minune pe seama lor. Se părea că ne amuzau 
aceleaşi lucruri. Mă simţeam confortabil acolo, în ciuda fumului 
de ţigară şi a mirosului rânced care îl însoțea pe Spider 
pretutindeni şi a faptului că bunica lui şedea în continuare 
cocoţată pe scaun în bucătărie, asemenea unei păsări - un şoim 
sau un uliu, sau ceva de genul acesta. Un vultur care stătea la 
pândă, ascultând ce vorbeam noi. 

— E timpul să plec, am zis eu într-un târziu. 

Spider s-a ridicat din fotoliu. 

— Te însoțesc. 

— Nu, e în regulă. Ajung repede. 

— Te-aş putea duce cu maşina dacă aş avea una. Făcu o 
pauză. Cred că aş putea face rost de una. 

M-am uitat la el. Avea o mină serioasă, cred că încerca să mă 
impresioneze. M-am îndreptat spre uşă. Nu voiam să mă implic 
în aşa ceva. N-aveam nevoie de bătăi de cap. O auzeam pe 
bunica lui Spider foindu-se prin bucătărie, trântind uşa de la 
cuptorul cu microunde. Butoanele sunară în momentul în care 
ea potrivi cronometrul. 

— Cina e aproape gata. Ne mai vedem! strigă ea. 

— Pe curând! i-am răspuns eu de la uşă. 

Nu voiam să intru în bucătărie şi să stau la poveşti cu ea. Ea 
îşi făcu apariţia în prag. Distanţa dintre noi parcă se micşoră în 
momentul în care privirile noastre se întâlniră. Ce era cu femeia 
asta? 

— La revedere, scumpo! Ne mai vedem. 

Vorbea serios. 


Capitolul 4 

— Vreau să descrieţi cea mai frumoasă zi din viaţa voastră. 
Nu vă faceţi griji în privinţa ortografiei şi a punctuaţiei. Scrieţi 
din inimă. 

O altă dovadă de cruzime din partea Ţicnitului prin care ne 
aducea aminte ce vieţi jalnice şi fără viitor aveam. La ce se 
aştepta? „Ziua în care tata mi-a cumpărat un ponei”? „Vacanţa 
noastră în Bahamas”? Mie, uneia, nu îmi place să privesc în 
urmă. Ce rost are? Ce-a fost a fost, nu mai puteam face nimic în 
această privinţă. Mi-era imposibil să aleg o zi şi să spun că a fost 
cea mai frumoasă. Mi-era mai uşor să o aleg pe cea mai rea, aici 
aveam de unde alege - nu că aveam de gând să-i povestesc 
Ţicnitului despre vreuna dintre acestea. Nu era treaba lui. Mă 
gândeam să stau pur şi simplu şi să nu scriu nimic. Ce putea să- 
mi facă? Apoi ceva în interiorul meu m-a făcut să-mi zic: „Nu, îi 
voi povesti eu cum stă treaba dacă asta vrea cu adevărat”. 

Am luat stiloul în mână şi am început să scriu. 

— Timpul a expirat! se auziră proteste. Nu mai scrieţi, vă rog. 
Nu contează dacă nu aţi terminat. Şi-acum, în loc să mi le daţi 
mie, le veţi citi cu voce tare. 

Toată lumea se revoltă - se auziră strigăte de genul „în niciun 
caz” şi „dispari”. Eu am rămas nepăsătoare, ştiam că făcusem o 
greşeală. 

— Vreau să vă ridicaţi în picioare şi să citiţi cu voce tare ceea 
ce aţi scris. Nimeni nu va râde de voi. Sunteţi toţi în aceeaşi 
situaţie. Haideţi, încercaţi! 

Protestele încetară. 

— Amber, începe tu. Vino în faţă. Nu vrei? Bine, atunci ridică- 
te în picioare şi citeşte cu voce tare, răspicată ca să te putem 
auzi cu toţii. 

Ne-a luat pe toţi la rând: vacante, zile de naştere, zile libere. 
Nimic neobişnuit. Apoi unul dintre copii, Joel, descrise ziua în 
care s-a născut frăţiorul lui, iar atmosfera în clasă se schimbă. 
Brusc toată lumea asculta în timp ce el ne povestea despre cum 
o ajuta pe mama lui să-i facă baie, despre cum îl înfăşură pe 
micuţ într-un prosop vechi. După ce termină, câteva fete 
scoaseră un „O!”, prietenii lui bătură palma cu el în timp ce se 
îndrepta spre locul lui din spatele clasei. Bravo lui, făcuse un 
lucru bun, însă eu simţeam că mi se face rău doar gândindu-mă 
la acea vulnerabilitate şi inocenţă a lor, la faptul că ştiam că 


sfârşitul le este pecetluit încă din prima zi de viaţă era prea mult 
pentru mine. Nu mă ocupam de copii. 

Fu rândul lui Spider. Se duse cu paşi şovăielnici în faţa clasei, 
apoi se opri şi îşi mută greutatea corpului de pe un picior pe 
altul, privind foaia de hârtie din faţa lui. Se vedea limpede că îşi 
dorea să fie în altă parte şi nu în clasă. 

— Of, frate, chiar trebuie să fac treaba asta? întrebă el 
lovindu-se cu hârtia peste picior şi privind către tavan. 

— Trebuie, răspunse cu fermitate McNulty. Haide, te 
ascultăm. 

Şi, într-adevăr, avea dreptate. Elevii aşteptau în linişte, 
pătrunşi de acel moment. 

— Bine. Spider ridică foaia de hârtie astfel încât nu ne putea 
vedea nici el pe noi, dar nici noi pe el. „Cea mai frumoasă zi a 
mea a fost atunci când bunica m-a dus pe ţărmul mării. Avea un 
nume minunat, «Weston-Super-nu-ştiu-cum>». Am călătorit cu 
autobuzul ore în şir, iar eu am adormit. Când am ajuns acolo, 
am văzut un spaţiu atât de întins cum nu mai văzusem 
niciodată. Marea se întindea la nesfârşit, iar plaja era uriaşă. Am 
mâncat nişte cartofi prăjiţi şi îngheţată. Mai erau acolo şi nişte 
măgăruşi. Am călărit şi eu unul - un sentiment ciudat, dar 
minunat. Ne-am cazat undeva şi am stat vreo două zile acolo, 
doar eu şi cu bunica mea. Al naibii de bine a fost!” 

Câţiva copii din rândurile din spate începură să aclame 
entuziasmați. Spider îşi cobori umeri, relaxându-se uşor. Odată 
treaba terminată, se întoarse la locul său. Şi, în cele din urmă, a 
venit şi rândul meu. Simţeam furnicături prin piele şi fiecare 
muşchi din corp îmi era încordat aşteptând ca McNulty să-mi 
rostească numele. Şi, în cele din urmă... 

— Jem, cred că a venit rândul tău. 

În timp ce ieşeam în faţa clasei mă simţeam de parcă aş fi 
fost dezbrăcată. M-am întors cu faţa spre clasă, dar mi-am ţinut 
privirea în pământ, deoarece nu voiam să văd privirile celorlalți 
aţintite asupra mea. Poate ar fi fost mai bine să inventez ceva 
pe loc, să mă prefac că sunt ca toţi ceilalţi, să brodez o 
povestioară drăguță despre Crăciunul perfect, cu cadouri în jurul 
bradului, ceva de genul acesta. Insă eu am o gândire mai 
înceată, mai ales atunci când mă aflu în centrul atenţiei. Vouă 
nu vi se întâmplă ca numai după ce a trecut momentul să vă 
gândiţi la ce ar fi trebuit să spuneţi, să vă vină acel răspuns 


inspirat care să închidă gura celorlalţi? Însă, cuprinsă fiind de 
teamă, de panică, n-am găsit altă soluţie decât să citesc ceea ce 
scrisesem pe foaie. Am inspirat adânc şi am început să vorbesc. 

— „Cea mai frumoasă zi din viaţa mea. M-am trezit. Am luat 
micul dejun. M-am plictisit, ca de obicei. Aş vrea să nu mă aflu 
aici, ca de obicei. Copiii mă ignoră, n-au decât. Stau împreună 
cu ceilalţi idioţi - suntem atât de speciali. Imi irosesc timpul. leri 
a fost la fel şi-a trecut. Poate nu mai apuc ziua de mâine. Nu 
există decât ziua de azi. Aceasta este şi cea mai frumoasă, dar 
şi cea mai proastă zi. De fapt e cam nasoală.” 

Nimeni nu scoase o vorbă după ce am terminat de vorbit. Nu 
mi-am ridicat privirea, ci am continuat să stau rezemată de 
tabla albă. Mă simţeam atât de ruşinată! Liniştea îmi umplea 
urechile, asurzindu-mă. Apoi cineva a strigat: 

— Fruntea sus, drăguţo! S-ar putea nici să nu mai apuci 
sfârşitul zilei! 

Apoi izbucniră bine cunoscutele râsete şi huiduieli. 

Un sunet puternic mă făcu să ridic privirea. Spider sărea 
peste rândurile de bănci şi scaune. Când ajunse la cel care 
făcuse gluma, un puşti pe care îl chema Jordan, îşi luă avânt şi îi 
trase un pumn în faţă. Tăcerea din clasă fu întreruptă în 
momentul în care Jordan ripostă. Ceilalţi copii se adunară plini 
de entuziasm în jurul lor, formând un cerc strâns. McNulty 
alergă în spatele clasei, croindu-şi cu greu loc printre ei. 

Am mototolit foaia de hârtie şi am aruncat-o pe jos, apoi m- 
am furişat din încăpere şi-am luat-o de-a lungul coridorului. 
Aveam un singur gând - să mă fac nevăzută, să găsesc un loc 
unde să fiu singură. Nu voiam să mă mai întorc în camera aceea 
de tortură. Am rătăcit ore în şir prin locuri unde nimeni nu te 
vede sau nu îi pasă de acest lucru până când am obosit să mă 
tot plimb prin întuneric. 

Am ajuns la Karen acasă şi am intrat pe uşa de la bucătărie. 
Am crezut că doarme la ora aceea, deoarece era trecut de 
miezul nopţii, însă ea şedea la masă, cu o ceaşcă de ceai în faţă 
şi cu o expresie obosită întipărită pe faţă. Avusese parte de 
multe Karen: nou-născuţi, puşti, adolescenţi „problemă” cum 
eram şi eu. Avusese grijă de douăzeci şi doi de copii orfani care 
o epuizaseră. l-am văzut din nou numărul: 07142013. Mai avea 
de trăit doar trei ani. 

— Jem! zise ea. Eşti bine? Pe unde ai umblat? 


— Pe-afară, i-am răspuns eu. Nu-mi stătea în fire să dau 
explicaţii. Cu ce să încep? 

— Intră, Jem. la loc. 

Nu părea supărată, doar obosită. 

— Vreau să merg la culcare. 

Deschise gura, ca şi cum ar fi vrut să-mi spună ceva, apoi se 
răzgândi, lăsând să-i scape un oftat. Încuviinţă din cap. 

— Bine, vom vorbi mâine-dimineaţă. Chiar vom sta de vorbă. 
Era o ameninţare, nu o promisiune. Ar trebui să sun la poliţie - 
te-am dat dispărută. Poftim, ia asta cu tine. 

Mi-a întins ceaşca de ceai care era aproape plină. 

Am urcat la etaj, am aşezat ceaşca pe noptieră şi m-am vârât 
sub pătură fără să mă dezbrac. Mi-am ridicat perna şi m-am 
întins după ceaşcă. Doar atunci când lichidul cald şi dulce mi-a 
invadat trupul mi-am dat seama cât de frig îmi era şi cât de 
goală pe dinăuntru mă simţeam. 

Eram frântă de oboseală, dar nu puteam adormi. Am stat 
trează toată noaptea, acoperită până la gât până când lumina 
zilei a început să se furişeze prin crăpăturile draperiei. Şi în acea 
stare de veghe mi-am dat seama că începea o nouă zi 
posomorâtă. 


Capitolul 5 

Toţi elevii erau încă agitaţi din cauza celor întâmplate în 
timpul orei lui McNulty. A trebuit să le ţin piept de una singură, 
deoarece Spider fusese suspendat de la şcoală pentru trei 
săptămâni. In cele din urmă nici nu s-a mai întors la şcoală. Cred 
că, dacă ar fi ştiut acest lucru, l-ar fi cotonogit mai tare pe 
Jordan şi nu s-ar fi mulţumit doar să-i învineţească un ochi şi să-i 
spargă buza. Se zvonea că ar fi interogat de poliţie şi că Jordan 
îşi va lua revanşa când se vor reîntâlni. Dar pentru moment se 
mulţumeau să se lege de mine. 

— Ce-o să te faci fără prietenul tău care nu mai e aici să-ţi 
apere onoarea? 

— Jem şi Spider stau într-un copac şi se sărută. 

Bineînţeles că i-am trimis undeva, dar asta nu i-a făcut să 
înceteze. Erau asemenea unei haite de câini care a găsit un os. 
l-am înfruntat câteva zile, apoi n-am mai rezistat. Plecam la 
şcoală ca de obicei, apoi o luam prin spatele magazinelor şi mă 
îndreptam către parc sau către malul canalului unde stăteam de 
una singură. Să nu mă compătimiţi, deoarece aşa sunt eu. La fel 
m-am comportat oriunde am locuit, indiferent de şcoala la care 
am mers. Am rezistat cât am rezistat, dar am ajuns în punctul în 
care nu am mai putut. La un moment dat, simţi nevoia să te 
detaşezi de toate. Mulţi copii simt asta, mai ales eu. La şcoală 
sunt tot felul de oameni, unii mai înguşti la minte şi, după cum 
bine ştiţi, mie nu-mi place să fiu în preajma lor. E mai bine dacă 
mă ţin departe de ei. 

In acea perioadă am reuşit să mă ţin departe şi de Spider. L- 
am văzut de câteva ori, dar am avut grijă ca el să nu mă vadă. 
Intâmplarea de la şcoală mă făcuse să mă simt stânjenită. Cine 
se credea? De ce se amestecase şi făcuse atâta tam-tam în 
legătură cu noi doi? Mă întristam când mă gândeam la acea 
întâmplare. Timp de câteva săptămâni avusesem un prieten. 
Dar, cum se întâmplă întotdeauna, lucrurile se complicaseră şi 
trebuia să pun punct. Incidentul cu Jordan îmi dezvăluise un 
lucru pe care îl ştiam deja: Spider era genul care crea probleme, 
iar eu nu aveam nevoie de aşa ceva. Cu toate acestea îi 
simţeam lipsa. 

Şi ce să vezi? N-am reuşit să-l scot din viaţa mea. Spider îşi 
făcu în curând apariţia ca un miros urât de care nu poţi scăpa 
sau ca o gumă de mestecat care ţi se lipeşte de pantof. Veţi 


spune că nu am reuşit să mă descotorosesc de el sau că eram 
făcuţi unul pentru celălalt. 

Oricum în acea zi de miercuri uitasem de gândul care mă 
frământa. Urmăream pe cineva. Era un vagabond în vârstă. Mă 
acostase cu zece minute în urmă, cerându-mi nişte bani, iar eu 
pornisem în urma lui pe stradă. El scormonea într-un tomberon 
care se afla pe partea cealaltă a străzii, iar eu stăteam rezemată 
de un perete, urmărindu-l cu privirea, când un iz rânced bine 
cunoscut mi-a umplut nările şi cineva mi-a şoptit în ureche: 

— Ce faci? 

Fără a-mi lua ochii de la vagabond, l-am întrebat liniştită ca şi 
cum ne-am fi văzut acum cinci minute: 

— Spider, ce dată e azi? 

— Habar n-am. Douăzeci şi cinci? 

Vagabondul cel bătrân scoase ceva din tomberon. Era o 
jumătate de hamburger înfăşurat în ambalaj. Aruncă repede o 
privire în jur să se asigure că nu pusese nimeni ochii pe el, iar 
privirile noastre se întâlniră pentru o secundă. Atunci i-am văzut 
numărul: 11252010. 

Vâri hamburgerul sub braţ, îşi încrucişă braţele şi apoi o luă în 
jos, pe stradă. Am pornit în urma lui. 

— Unde pleci? m-a întrebat Spider nedumerit. 

— Vreau s-o iau pe aici. 

M-a ajuns din urmă. 

— De ce? 

M-am oprit fără să-mi iau privirea de la bătrânul care îşi croia 
drum prin mulţime şi i-am zis în şoaptă: 

— Vreau să-l urmăresc pe individul ăla, bătrânul îmbrăcat în 
pulover. 

— Ce pui la cale? Ştii, nu-i nevoie să jefuim pe nimeni, Jem. 
Am eu bani. S-a lovit uşor peste buzunar. Dacă ai nevoie, spune- 
mi. 

— Nu, nu vreau să-l jefuiesc, vreau doar să-l urmărim. Ca şi 
cum am fi nişte detectivi, am zis eu repede încercând să 
transform totul într-un joc. 

Expresia de pe chipul lui zicea ceva de genul: „Te-ai ţicnit”, 
însă s-a mulţumit să ridice din umeri şi mi-a spus: 

— Bine. 

Aşadar, am continuat să-l urmărim, mărind pasul când 
vagabondul bătrân dispăru după colţ. O luase pe o străduţă 


lăturalnică. Nu prea era circulată. Când am ajuns la vreo zece 
metri de el, s-a întors şi s-a uitat fix la noi. Ştia că îl văzusem 
când luase hamburgerul din tomberon. Speriat, se întoarse şi se 
îndepărtă de noi cu paşi repezi. 

— Ne-a observat, zise Spider. Ce vrei să facem acum? 

Eram curioasă să văd ce urma să i se întâmple, dar nu voiam 
să îl sperii pe bătrân în ultima zi din viaţa lui. 

— Hai să stăm aici o vreme. Merge în parc, nu? Să-l lăsăm să 
ajungă acolo şi-apoi mergem şi noi. Vrei o ţigară? 

Ne-am aprins câte o ţigară şi am luat-o agale spre parc. 
Vagabondul se îndrepta cu paşi repezi către capătul străzii. 
Ajunse la drumul principal lângă care se afla şi parcul. Se uită 
sub braţ, da, hamburgerul era încă acolo, apoi aruncă o privire 
peste umăr. Cu toate că noi eram departe în urma lui, ştiam că 
ne putea vedea, că începea să se agite. Eram pe punctul să-i 
spun lui Spider să ne oprim când, aruncând o privire peste 
umăr, bătrânul păşi pe drumul principal. 

Fu izbit din plin de o maşină şi aruncat în aer. Parcă vizionam 
unul dintre acele spoturi publicitare de la televizor în care se 
folosesc manechine. Numai că de astă dată era adevărat - un 
corp adevărat cu membre care se zvârcoleau şi capul care se 
bălăbănea în toate direcţiile. Apoi, în cele din urmă, bătrânul 
ateriză în mijlocul drumului. 

Noi am rămas nemişcaţi câteva secunde, încercând să ne 
dezmeticim. Oamenii ţipau şi se adunau în jurul lui. Spider se 
îndreptă în fugă într-acolo. 

— Hai să vedem dacă a pâăţit ceva! 

Am rămas pe loc. Nu voiam să văd. Dacă nu murise pe loc, 
atunci cu siguranţă avea să-şi dea duhul până la miezul nopţii. 
Era ultima lui zi. Nu se mai putea face nimic. 

Spider ajunsese la capătul străzii şi încerca să privească peste 
mulţimea adunată acolo. Am ajuns în spatele lui. Lângă mine 
cineva ţipa încontinuu. Era o femeie împreună cu prietenul ei. 
Puteam zări printre oamenii strânşi acolo o grămadă de haine 
boţite care ascundeau pe cineva înăuntru. De fapt nu mai era 
nimeni. Oricine ar fi fost, acum nu mai exista. Plecase acolo 
unde pleacă de obicei oamenii, unde se afla şi mama mea. Oare 
în rai? Mama era mai degrabă în iad. Sau în neant. Oricum, nu 
mai exista. 

Mi-am aşezat mâna pe braţul lui Spider. 


— Să plecăm! 

S-a desprins de mulţime şi am luat-o împreună către casa lui. 
Afectat, Spider clățină din cap. 

— L-am speriat. li era teamă de noi. 

— Ştiu, am zis eu în şoaptă. 

Cuvintele lui îşi găsiră ecoul în mintea mea: „Noi am fost de 
vină”. Eu îl urmărisem pe stradă. Dacă n-aş fi fost eu, s-ar fi 
aşezat pe o bancă în parc şi şi-ar fi mâncat hamburgerul stricat. 
Poate şi-ar fi găsit sfârşitul înecându-se cu o bucată de carne 
sau chiflă. Poate ar fi suferit un atac de cord. Apoi apăru gândul 
pe care încercam să-l îndepărtez şi care îmi revenea mereu: 
„Poate asta nu trebuia să fie ultima zi din viaţa lui. Dacă 
întâlnirea cu mine l-a dus la pieire?” 

Până să mă dezmeticesc, am şi ajuns acasă la Spider. M-am 
oprit în faţa porţii. 

— Cred că mă voi întoarce acasă la Karen, i-am zis eu. 

Aveam nevoie de spaţiu ca să-mi pun ordine în gânduri. 

— Nu, dragă, intră puţin. Nu vrei să fii singură după toate cele 
întâmplate. 

Eu aveam un alt motiv pentru care ezitam. Acei doi ochi 
căprui care îmi descoperiseră secretele. 

Ca de obicei, Val şedea cocoţată pe taburet în bucătărie. 
Spider se aplecă şi o sărută pe obraz. 

— Ai scăpat mai repede de la şcoală, nu? îl întrebă ea 
aruncând o privire la ceasul care se afla în bucătărie. 

— Ce? Doar ştii c-am fost suspendat, bunico. Ce-i cu tine? 
începi să uiţi? lar Jem a venit pentru... meditații. 

El rânji, iar Val îi zâmbi. Ştia cum stăteau lucrurile. 

— Atunci o să staţi liniştiţi şi-o să citiţi nişte cărţi, nu? 

El îşi întoarse privirea către mine - mă privea fix, n-aveam 
cum să mă ascund. 

— De fapt o să pierdem vremea un pic. Doar ce-am văzut un 
vagabond bătrân care a fost lovit de o maşină. 

Ea lăsă jos ţigara. 

— A păţit ceva? 

— Da, a murit. Şi-a dat duhul pe loc, pe drumul de lângă parc. 
Am văzut totul. 

Vocea îi tremură uşor. Nu era atât de dur cum voia să lase 
impresia. Val se ridică de pe taburet şi se duse să ia ceainicul. 


— Zău? la luaţi loc aici. O să vă fac nişte ceai. Un ceai bun şi 
dulce, de-asta aveţi nevoie acum. Nenorocitul ăsta de trafic! Nici 
nu mai poţi trece strada liniştit. 

Se învârtea de colo-colo pregătind ceaiul, iar noi ne-am dus şi 
ne-am aşezat în camera de zi. Apoi veni şi ea ţinând în mână o 
tavă pe care se aflau trei ceşti de ceai şi o cutie de biscuiţi. 
Aşeză tava pe un scăunel care se afla în mijlocul încăperii şi se 
lăsă într-un fotoliu, pufăind din ţigară. 

— Nu-s prea bune fotoliile astea pentru spatele meu. Haideţi, 
beţi-vă ceaiul! 

Eu sorbeam din ceaiul meu în timp ce Spider şi bunica lui 
ronţăiau biscuiţi şi luau înghiţituri mari de ceai. 

— Şi ziceţi că vă plimbaţi când aţi văzut accidentul? 

l-am aruncat o privire lui Spider. N-aveam de ce să-mi lac 
griji. Niciunul din noi nu voia ca ea să afle că bătrânul îşi 
petrecuse ultimele minute din viaţă îngrozit că aveam de gând 
să-l jefuim. 

— Da, aşa e. 

— ingrozitor, nu? Niciodată nu ştii ce te-aşteaptă. 

Spider ieşi din încăpere, lăsându-mă singură cu bunica lui. 
Aceasta se aplecă în faţă: 

— Eşti bine, Jem? Aşa ceva te cam zdruncină, nu? 

Am încuviinţat din cap. 

— Mda. 

— Ai mai văzut vreodată un cadavru? Sau e pentru prima 
oară? 

La naiba, n-avea de gând să renunţe. Trebuia să-i spun că nu 
voiam să discut despre asta. Dar, după cum am spus, avea ceva 
aparte - era inutil să încerci să i te opui. 

— Am văzut-o pe mama, am zis eu încet. 

Işi rotunji buzele şi încuviinţă din cap de parcă ar fi ştiut deja 
răspunsul. Mi-a plăcut asta - mi-a plăcut faptul că nu s-a simţit 
stingherită şi nici nu a început să reverse cuvinte de 
compătimire asupra mea. Doar dădea din cap. Am continuat: 

— Eu am găsit-o. A murit în pat. Supradoză. Nu a vrut. Adică 
nu cred că a vrut. A avut doar ghinion. 

Ea încuviinţă din nou din cap. 

— Ghinion. Ca Cyril al meu. A murit la patruzeci şi unu de ani 
de atac de cord. Dumnezeu să-l aibă în pază! Nimeni nu a ştiut 


că avea probleme. S-a întâmplat fără niciun avertisment. Uite-l. 
E acolo pe poliţa căminului. 

Mi-am îndreptat privirea către raftul de lemn de deasupra 
vetrei. Şi, printre câinii de porțelan şi sfeşnicele de bronz, am 
zărit o poză înrămată. Era o poză alb-negru făcută în studio, 
care îl înfăţişa de la umeri în sus. Era un bărbat chipeş, cu o 
licărire în privire. Nu era decât o bucată de hârtie înrămată, însă 
avea acea putere de a te înduioşa, de a te face să-i zâmbeşti. 

— Adu-l încoace, drăguţo, haide! 

Ezitând, m-am îndreptat timid către raft. 

— Haide, ia-l de-acolo! 

Mi-am întins mâna către poza înrămată. 

— Nu fotografia, Jem, mi-a zis ea cu asprime, cenuşa care se 
află în cutie. Uite! 

Ce naiba...? 

Şi, într-adevăr, fotografia era aşezată lângă o cutie solidă din 
lemn. Am ezitat. 

— Haide, nu te muşcă! 

Am înlăturat câteva bibelouri şi am luat cutia. Era neaşteptat 
de grea - groasă, din lemn şlefuit şi cu o plăcuţă de metal pe 
capac: „Cyril Dawson, Data morții 12 ianuarie 1992, 41 de ani”. 
Am adus-o cu grijă şi am aşezat-o pe scăunel, lângă tavă. Val s- 
a aplecat în faţă şi a mângâiat uşor capacul. 

— Toată lumea spune că este un lucru îngrozitor să mori 
tânăr, dar el a avut o viaţă minunată. Viaţa unui tânăr, fără 
dureri continue care coboară tot mai jos - îşi duse mâna la 
spate. Nu, el şi-a trăit viaţa din plin, ca un leu şi s-a stins ca o 
luminiţă. Pur şi simplu. Pocni din degete. Nu-i un lucru rău. Îşi 
aşeză din nou mâna pe cutie, bătând cu degetul mare pe 
plăcuţa de metal. Numai că le simţi tare mult lipsa. Celor care 
pleacă. Ţi-e dor de ei. 

Spider se dezlipi de tocul uşii de care stătuse rezemat, se 
apropie de ea şi o cuprinse cu braţele. 

— Aşa o înveseleşti tu pe Jem, prostuţo? 

— la uite ce-ţi dau eu ţie! Işi întinse mâna ca să-l plesnească. 
El o apucă înainte ca să apuce să-l atingă şi-i dădu un sărut pe 
obraz. După ce-i dădu drumul la mână, ea îl mângâie drăgăstos 
pe obraz. Nu-i băiat rău, Jem. Nu-i băiat rău. Pune-l pe bunicu- 
tău la locul lui, fiule. 

— Val, m-am pomenit eu vorbind, ce fel de aură a avut Cyril? 


Păru surprinsă, apoi zâmbi, dezvelindu-şi dinţii strâmbi şi 
galbeni. 

— Ştii, mi-ar fi plăcut să aflu. Am început să le văd după 
moartea lui, draga mea. Cred că suferinţa a scos la iveală latura 
mea spirituală. Înainte nu le vedeam. Apoi, brusc, vocea ei 
deveni o şoaptă: Tu ce vezi, Jem? M-am dat înapoi pe canapea. 
Ce vezi? Ştiu că vezi ceva. Suntem la fel, Jem. Ştim ce înseamnă 
să pierzi pe cineva. 

Mă luase prin surprindere. Voiam atât de mult să-i spun! Am 
simţit imboldul să-i iau mâinile osoase într-ale mele, să-i simt 
puterea. Ştiam că îmi va da crezare. Puteam să-i împărtăşesc 
acest lucru, să mă eliberez de singurătatea pe care o simţeam 
în mine. Mă aflam pe marginea prăpastiei, iar ea mă trăgea 
înspre ea. Avea să se întâmple... 

— Bunico, dacă o să te comporţi aşa cu cei pe care-i aduc aici, 
o să rămân fără prieteni. Las-o în pace, pentru numele lui 
Dumnezeu! Vocea lui Spider risipi brusc vraja dintre noi. M-am 
ridicat în picioare, eliberată parcă. Vreau să-ţi arăt noua mea 
combină muzicală. Haide, o să te dau pe spate! 

M-a condus la etaj, în camera lui. 

Am aruncat o privire peste umăr în timp ce ieşeam din 
camera de zi. Val nu îşi luă privirea de la mine nici când îşi 
scoase o ţigară din pachet şi o aprinse. 


Capitolul 6 

Muzica bubuia pe casa scărilor. Mi-am croit drum prin 
învălmăşeala aceea de picioare şi trupuri. Cei prezenţi nici nu 
mă băgau în seamă: erau din ce în ce mai beţi, din ce în ce mai 
săltăreţi şi din ce în ce mai amorezaţi. 

II căutam pe Spider. 

— Baz dă o petrecere sâmbătă seara, îmi spusese el a doua zi 
după incidentul cu vagabondul mort. Ne aflam pe malul 
canalului şi aruncam cu pietre într-o conservă. Eu merg. Se- 
nţelege. Poţi veni când vrei după ora zece. In Nighlingale House, 
la al treilea etaj. 

Nu ştiam ce să răspund. Cu toate că rostise aceste cuvinte pe 
un ton relaxat, o invitaţie la o petrecere sâmbătă seara te ducea 
cu gândul la o întâlnire amoroasă, iar pe mine nu mă interesa 
aşa ceva. De-abia mă obişnuisem să am pe cineva cu care să-mi 
petrec timpul. Orice altceva era un pas uriaş pentru mine. ŞI 
oricum, deşi nu o spun cu voce tare, acel cineva trebuie să fie o 
persoană decentă. Ori de câte ori mă gândesc la asta, şi o fac 
destul de rar, îmi imaginez un băiat chipeş nu chiar de nota 
zece, dar măcar de opt. In niciun caz unul ca Spider - lungan, 
deşirat, zvăpăiat şi certat cu apa şi cu săpunul. Plus că mai avea 
doar câteva săptămâni de trăit. 

Trebuia să-l descos, să aflu dacă idioţii ăia de la şcoală 
avuseseră dreptate. Insă voiam să fac acest lucru cu grijă, ca să 
nu părem ridicoli niciunul din noi. Nu sunt chiar o scorpie. 

— Spider? am zis eu cu un glas întrebător. 

— Da. 

— Ştii, la şcoală... de ce te-ai comportat aşa? De ce l-ai luat la 
pumni? 

Spider se încruntă. 

— Pentru că a fost neruşinat, Jem. Ceea ce-ai zis tu... mi-am 
dat seama că era adevărat. Ai scris exact ce-ai simţit. N-avea 
niciun drept să te ia peste picior. 

— Da, ştiu, e un nemernic, dar nu era treaba ta. Te-ai dat în 
spectacol, iar pe mine m-ai făcut să par o caraghioasă. 

— N-am vrut să-l las să scape aşa de uşor. 

— Da, numai că eu n-am nevoie de un cavaler care să mă 
salveze. Pot să-mi port şi singură de grija. Zâmbea, iar eu am 
tăcut câteva secunde. Nu-i amuzant, frate. N-ai făcut decât să 


înrăutăţeşti lucrurile, i-am zis încet. Acum toţi vorbesc despre 
noi doi şi fac comentarii răutăcioase. 

El îşi luă privirea de la mine şi începu să-şi studieze mâinile, 
încheieturile degetelor de la mâna dreapta erau aproape 
vindecate. Gura mi se uscase, dar trebuia să lămurim lucrurile: 

— Ştii că nu suntem împreună, nu, Spider? 

— Se uită la mine. 

Poftim? 

— Noi doi nu formăm... un cuplu. Suntem doar amici. 

El îmi răspunse pe un ton posac: 

— Da, bineînţeles. Doar amici. E bine şi aşa. 

Asta m-a făcut să cred că el nu gândea la fel ca mine. Eram 
neliniştită şi blestemam ziua în care ne cunoscuserăm sub pod. 
Oamenii puteau fi al naibii de dificili. Oare de ce m-am implicat 
de la bun început? 

Se ridică în picioare şi veni către mine cu un braţ întins. Mi-am 
zis: „La naiba, acum o să mă îmbrăţişeze. Oare n-a priceput 
nimic din ce i-am zis?” Însă el îşi strânse pumnul şi mă lovi uşor 
în braţ. 

— Ascultă, te cunosc eu. Ti-am spus că n-o să-ţi mai fac 
complimente. Acum că m-ai pus la punct, n-o să-ţi mai iau 
niciodată apărarea. Bine? Dacă cineva te înjoseşte, n-am să zic 
nimic. Dacă o sa fii jefuită pe stradă, o să trec pe lângă tine. 
Dacă iei foc, nici măcar n-o să urinez pe tine. Bine? 

Am zâmbit şi am început să mă relaxez. Era mai bine - puţin 
umor, puţină distanţă. Avea dreptate, începuse să mă cunoască. 
Nimeni nu reuşise să mă tachineze, să mă facă să zâmbesc. 
Încercând să-l ţin la distanţă, simţeam de fapt nevoia să-l 
îmbrăţişez, să stabilesc acea legătură. Fu cât pe ce, dar 
bineînţeles că nu am făcut-o. În schimb ne-am atins mâinile, cu 
pumnii strânşi. 

— E în regulă, frate? 

— Da, Spider, e în regulă, am zis eu. 

— Deci vii sâmbătă? Nu e o întâlnire, prostuţo, doar distracţie. 
Ca între prieteni. 

— Nu ştiu. Mă mai gândesc. 

Am stat pe gânduri mult timp aproape în fiecare minut din 
momentul în care m-a invitat şi până am ajuns să urc acele 
scări, două zile mai târziu. Hotărâsem de sute de ori să nu mă 
duc. Nu era o idee prea bună, din mai multe motive. In primul 


rând, nu-mi plăceau oamenii, iar ei nu mă plăceau pe mine. În al 
doilea rând, Baz era un psihopat notoriu, un tip periculos pe 
care nu ţi-l doreai prin preajmă. Şi-apoi Karen nu avea să mă 
lase să ies din casă la o oră atât de târzie. Pe de altă parte, nu 
mai fusesem niciodată invitată la o petrecere şi o parte din mine 
îşi dorea să fie acolo, să se comporte ca un adolescent normal. 
M-am gândit să merg, să stau puţin pe-acolo, să văd cum este. 
Nu eram obligată să rămân dacă nu-mi plăcea. Cât despre 
Karen, era mai bine ca ea să nu afle. 

Desculţă şi cu pantofii în mâini, ca să nu fac zgomot când am 
coborât scările, m-am furişat prin bucătărie în timp ce ea se uita 
la televizor în camera de zi. Am mers repede, cu gluga trasă pe 
ochi. Mi-am vârât mâna în buzunar şi am pipăit mânerul fin de 
plastic al cuţitului. Îl luasem din bucătărie ca să îmi fac curaj. N- 
aveam de gând să-l folosesc, ştiţi bine că nu sunt o persoană 
agresivă, dar m-am gândit că, dacă aveam să dau de bucluc, 
vederea lamei cuţitului i-ar speria pe atacatori, iar eu aş avea 
timp să o iau la fugă. Oricum, ştiind că-l aveam asupra mea am 
ieşit pe uşă în întunericul nopţii. Încă un secret care să mă ajute 
să fac faţă acelei seri. 

Nu mi-a fost greu să găsesc casa lui Baz. Muzica se auzea din 
ce în ce mai tare pe măsură ce urcam scările şi înaintam pe 
coridor, iar mulţimea de adolescenţi ameţiţi era din ce în ce mai 
densă. Sperasem să-l zăresc pe Spider pe palier, dar nu era 
acolo. Trebuia să intru. Având în vedere mulţimea de oameni 
care se afla acolo, ştiam că nu puteam să intru pur şi simplu, ci 
eram nevoită să-mi croiesc drum printre ei. Nu cunoşteam pe 
nimeni şi nici nu-mi plăcea apropierea fizică, astfel încât acesta 
era un moment important pentru mine şi eram hotărâtă să-i fac 
faţă. Oricum, fiind mică de înălţime pentru vârsta mea, mi-a fost 
destul de uşor să mă strecor printre cei prezenţi acolo, care nu 
păreau deranjaţi de prezenţa mea. 

Când am intrat, atmosfera era şi mai încărcată decât îmi 
imaginasem eu. Parcă te aflai într-o saună atât era de cald, 
muzica era dată la maximum de nici nu puteai să-ţi auzi 
gândurile, oamenii erau înghesuiți unul într-altul, mirosul rânced 
de transpiraţie îţi muta nasul, iar fumul de ţigară şi de narcotice 
plutea peste tot. Şi, în tot acest timp, numerele îmi apăreau în 
faţa ochilor. N-aveam nicio scăpare. 


Se spune că media de viaţă este din ce în ce mai ridicată, dar 
cred că asta nu se aplică şi în cazul puştanilor din cartierul 
Greater London. Majoritatea dintre ei n-aveau să trăiască decât 
până la vârsta de patruzeci sau cincizeci de ani; mulţi dintre ei 
aveau să plece mult mai devreme. Presupun că erau victimele 
modului de trai actual: maşini, băutură, droguri, stres. Aş fi 
preferat să nu le văd numerele, dar n-aveam cum să le şterg. 

Înaintasem vreo 3 metri în încăpere şi a început să mă 
cuprindă panica atunci când m-am trezit prinsă între un tip, al 
cărui tricou era complet ud de transpiraţie, şi prietena lui, care 
mirosea a fixativ şi a parfum. Nu mai aveam nicio cale de 
scăpare, deoarece mă aflam în mijlocul mulţimii. Simţeam că nu 
mai pot să respir, iar gălăgia era atât de mare, încât aveam 
impresia că îmi bubuie capul. Eram ameţită şi simţeam că nu 
mai puteam să mă ţin pe picioare, dar nici nu era nevoie, căci 
trupurile lipite de mine mă susțineau. 

Prin învălmăşeala de trupuri am zărit un logo bine cunoscut 
întipărit pe spatele unul tricou galben, care sarea în sus şi în jos 
pe ritmul muzicii. Era Spider! Am inspirat adânc şi m-am lăsat 
jos, târându-mă prin pădurea de picioare. M-am ridicat în 
picioare lângă Spider şi l-am bătut uşor pe umăr. 

El se întoarse pe jumătate, îmi zâmbi şi îşi întinse braţul lung 
peste spatele meu, ţinându-mă de talie. În ciuda discuţiei avute 
anterior, nu m-am împotrivit. Mă trase către el, iar mirosul 
emanat de corpul lui era aproape reconfortant. Simţindu-i braţul 
în jurul meu, am început să mă mai relaxez şi să suflu uşurată. 

Îmi zise ceva, dar nu am auzit nimic. Se aplecă înspre mine şi 
strigă: 

— Atmosferă beton! Aici... 

Îmi oferi o ţigară răsucită. Obosită şi ameţită din cauza 
drumului parcurs până acolo, am luat-o fără să mă gândesc. 

— Trage! îmi strigă în ureche. E marfă bună. 

M-am uitat la ţigara cu marijuana pe care o ţineam între 
degete şi din care ieşea fum albastru. Nu era decât marijuana, 
nimic periculos. Apoi m-am gândit la mama şi la felul în care o 
găsisem în acea dimineaţă. Oare aşa începuse şi ea? Cu un fum 
nevinovat? Nici gând să o apuc şi eu pe acelaşi drum. l-am dat-o 
înapoi lui Spider. 

— Ce s-a întâmplat? mă întrebă el. 

— Nimic. E cam cald aici, înăuntru. Aş bea ceva. 


— Dă-ţi jos puloverul, Jem, altfel o să te topeşti. 

Avea dreptate. Simţeam broboane de sudoare pe frunte. Mi- 
am dat jos puloverul, având grijă să nu lovesc cu coatele pe cei 
din jurul meu când mi l-am scos pe cap. Bineînţeles că uitasem 
de cuţit. Acesta căzu pe pardoseală. Mi-am ţinut respiraţia, 
gândindu-mă cum va reacţiona lumea. Doar câţiva îl 
observaseră şi începură să râdă. 

— Hei, nu-i nevoie de aşa ceva aici. E o chestiune de onoare 
între hoţi, nu? 

Cineva se aplecă, luă cuțitul şi mi-l dădu. 

— Spider, cine este prietena ta? E beton. 

Un semn cu ochiul mă făcu să-mi dau seama că eram luată 
peste picior. Aveam cincisprezece ani şi 1,52 înălţime, aşadar, 
nu reprezentam nicio ameninţare. 

Spider rânji. 

— Ea este Jem. N-aţi vrea să vă faceţi de lucru cu ea. E mică, 
dar rea. 

In general nu-mi plăcea ca oamenii să vorbească despre 
mine, dar cum mă aflam în mijlocul acelei îmbulzeli, aveam 
impresia că se vorbea despre altcineva. N-avea nicio 
importanţă. 

După un timp, se apropie de noi un individ mătăhălos şi-i 
spuse ceva lui Spider. Era plin de tatuaje, acoperit peste tot: pe 
braţe, pe gât, pe faţă. Cele de pe faţă m-au înspăimântat de-a 
dreptul. Nu mai văzusem niciodată ceva mai extravagant. 
Spider se aplecă înspre mine şi strigă: 

— Am puţină treabă. Mă întorc imediat. 

l-am urmărit cu privirea până când aceştia dispărură într-o 
încăpere dosnică. Încercam să înţeleg. Tipul cu tatuaje mă 
analizase de sus până jos când se apropiase de Spider. Numărul 
lui îmi rămăsese întipărit în minte şi încercam să înţeleg. Chiar 
dacă nu pufăisem din ţigara lui Spider. Cred că inhalasem totuşi 
fumul. Mintea mea nu funcţiona aşa cum trebuia - nu încetasem 
să gândesc, dar îmi lua ceva mai mult să procesez informaţia: 
12112010. Ce naiba însemna asta? Încetul cu încetul am reuşit 
să mă concentrez. Era data de unsprezece decembrie, anul 
curent. Era ziua în care Tatuatul avea să moară. Cu patru zile 
înaintea lui Spider. Ce naiba se întâmpla? 

Fără Spider lângă mine şi cu numerele astea în minte, care 
îmi dădeau dureri de cap, am început să mă agit. Rămăsesem 


cu prietenii lui Spider, pe care nu-i cunoşteam şi care nu mă 
cunoşteau. Am închis ochii şi m-am prefăcut că mă las pătrunsă 
de muzică. Mă întrebam cât mai puteam rezista fără ca Spider 
să observe sau să-i pese că eu plecasem înainte ca el să se 
întoarcă. 

Ceva mă făcu să-mi deschid ochii era un alt zgomot, cineva se 
împinse în mine, nu ştiu. În partea cealaltă a încăperii era 
agitaţie. Un grup de băieţi, inclusiv tipul tatuat, îmbrâncea pe 
cineva o mulţime de mâini, umeri şi coate. Şi, în mijlocul 
îmbulzelii, l-am zărit pe Spider. Deşi îi depăşea în înălţime, era 
evident ce se petrecea: băieţii îl îmbrânceau, încercând să-l 
intimideze. Îşi ţinea mâinile ridicate, de parc-ar fi vrut să spună: 
„Stati puţin, băieţi!”, în timp ce aceştia îi dădeau târcoale ca 
nişte hiene. Spider era înalt, dar cam deşirat. Am simţit un nod 
în stomac când l-am văzut aşa, fără apărare. 

După câteva minute, cineva îşi făcu apariţia din încăperea 
dosnică, purtând o şapcă pe cap şi ochelari de soare la ochi. Nu 
era cine ştie ce apariţie, dar avea ceva în atitudinea lui care îţi 
atrăgea atenţia. N-aveam nevoie de nicio prezentare: era Baz, 
„Şşeful” locului. El rosti câteva cuvinte, iar ceilalţi îl lăsară în pace 
pe Spider. Acesta îi mulţumi tipului şi se vedea limpede că 
exagera, prin faptul că dădea încontinuu din cap. Apoi se 
întoarse la mine. 

— Haide, Jem! E timpul să plecăm. 

Mă apucă de mână şi, în loc să mă desprind din strânsoarea 
lui, l-am lăsat să mă conducă spre uşă, bucuroasă că plecam de 
acolo. Chiar regretam că mersesem acolo. 

— Eşti bine? l-am întrebat. 

— Mda, bineînţeles. Totul e în regulă. Totul e în regulă. Să 
ieşim de-aici! 

În timp ce ne croiam drum prin mulţime, el continua să dea 
din cap şi să bombăne. Nu era nevoie să ne facem loc printre cei 
prezenţi acolo, deoarece aceştia se dăduseră la o parte. Toţi 
observaseră îmbulzeala din colţul încăperii. Spider părea 
afectat. 

Aerul nopţii era şocant de rece în comparaţie cu sauna din 
apartamentul lui Baz. Am coborât scările în tăcere. Spider nu 
dădea niciun semn c-ar fi vrut să-mi povestească despre ce era 
vorba, aşa că l-am întrebat fără ocolişuri: 

— Ce dracu' se întâmplă? 


— Nimic. 

— Nu sunt proastă, Spider. Brusc, de nicăieri, ai o combină 
muzicală nouă, ai bani de buzunar şi eşti invitat la petrecerea lui 
Baz, un individ care acum trei săptămâni nici măcar nu te-ar fi 
băgat în seamă. l-am văzut pe tipii care s-au adunat în jurul tău. 
In ce te-ai băgat? Ai probleme? 

— Nu, Jem, n-am nicio problemă. Nu-i nimic grav. Voiau doar 
să se asigure că n-o dau în bară. Nici n-am de gând. O să fie 
bine. Nu trebuie decât să duc un pachet undeva şi să aduc altul 
înapoi. 

— Un pachet? Eram dezamăgită. Dumnezeule, Spider, ce te- 
au pus să faci? 

— Nu fac decât să-i ajut, atâta tot. 

Înaintam de-a lungul străzii principale. Aruncă o privire în 
spate, apoi se retrase repede lângă uşa unui magazin şi-mi făcu 
semn cu degetul. Părea un şmecher dat naibii. Era de-a dreptul 
ilar. Dacă v-aş fi cerut să alegeţi pe cineva de pe stradă pus pe 
rele, cu siguranţă l-aţi fi ales pe el. 

M-am înghesuit lângă el. Şi-a deschis haina, iar duhoarea lui 
bine cunoscută îmi umplu nările. 

— Ce faci? 

Afişă un zâmbet cu subînţeles, îşi vâri mâna în buzunar şi 
scoase un plic. Apoi se aplecă înspre mine şi îmi zise în şoaptă: 

— Am două mii de lire sterline aici. 

Mi-am scos capul din ascunzătoare pentru o secundă. Nu era 
nimeni pe stradă. 

— Taci! i-am zis. 

Spider pufni. 

— Nu, pe bune. Două mii. Vezi tu, Jem, au încredere în mine. 

— Şi dacă-ţi fură cineva banii ăştia? 

Cu toate că era întuneric, puteam să-i zăresc zâmbetul larg. 

— N-o sa păţesc nimic. Te am pe tine. O să mă aperi cu 
cuțitul. Poţi fi garda mea de corp. 

— Incetează! i-am zis. Mă simţeam prost. L-am luat pentru că 
era noapte afară. M-am simţit mai în siguranţă aşa. 

— Nu te critic, dragă. E super. Şi eu am unul. 

— Ascunde naibii plicul ăla să nu ne vadă cineva! Hai să 
plecăm de-aici! 

După ce vâri plicul în buzunar, o luarăm din nou la picior. 
Păşea ţanţoş de parcă tocmai ar fi pus mâna pe o comoară. N- 


am vrut să stric momentul, însă doream să-i atrag atenţia 
înainte să intre mai tare în bucluc. 

— Spider, ştii că Baz se foloseşte de tine. Dacă nu ar fi fost 
riscant, ar fi făcut treaba asta chiar el. Tu vei fi cel prins. Mai 
gândeşte-te! 

— Nu, o să fie bine. Am eu grijă. O să fac treaba asta doar 
câteva luni. În câţiva ani o să scap de-aici. Poţi ajunge departe 
dacă ai bani în buzunar. 

Am simţit un fior rece pe şira spinării gândindu-mă: „Nu vei 
pleca nicăieri, amice. Mai ai câteva săptămâni de stat în 
văgăuna asta, cam atât”. Acest gând mă întristă foarte mult. Se 
întâmpla ceva ciudat între mine şi Spider. Pentru prima dată în 
viaţă nu rămâneam doar un simplu observator. Incepusem să 
mă implic. Începusem să sper că numărul lui era greşit, că îmi 
imaginasem doar, că nu era adevărat. Insă ştiam că era real. 
Într-un fel sau altul, avea să părăsească această lume. Numai 
Dumnezeu ştia cât de mult îmi doream să-l ajut. Mai mult decât 
atât, îmi doream să-l salvez. 


Capitolul 7 

Când am ajuns acasă, Karen mă aştepta şi, bineînţeles, am 
primit lecţia de morală obişnuită. Ca să o liniştesc, m-am întors 
la şcoală, însă după o săptămână lucrurile începură să se agite, 
rău de tot. Ca să fiu sinceră, majoritatea copiilor care mă 
chinuiseră înainte acum mă lăsau în pace. Fusesem văzută la 
petrecere, iar asocierea cu Baz îi făcea să iacă din gură. Aveam 
prieteni influenţi. Din când în când mai făceau comentarii 
despre mine şi Spider şi despre anturajul nostru, însă nu erau 
decât tachinări; nu erau răutăcioase şi, în plus, se simţea şi o 
umbră de respect. 

— N-o necăjiţi pe Jem. Acum e o răufăcătoare! E mafiotă! 

Începeam să înţeleg de ce Spider umbla ţanţoş. Era un 
sentiment plăcut să nu mai fii desconsiderat. _ 

Însă pe lângă asta mai erau Jordan şi tovarăşii lui. Îşi făcuse 
din nou apariţia la şcoală luni, după petrecerea lui Baz, şi se 
ţinuse departe de mine, însă eu ştiam că mă urmărea. Aştepta 
momentul potrivit. Mă treceau fiori numai când mă gândeam că 
mă ţintuia cu privirea din locul unde stătea, trei bănci în spatele 
meu. 

Şi, într-o dimineaţă, în timpul pauzei, acesta acţionă. Mă 
plimbam prin laborator când mi-am dat seama că sunt încolţită. 
Am privit în jur şi i-am văzut pe doi dintre amicii lui Jordan. Mi- 
am zis: „La naiba, n-am de gând să fug!” şi-am continuat să mă 
plimb. Am ocolit o bancă şi am dat nas în nas cu Jordan. Acesta 
îşi întinse mâna şi mă împinse. 

— Unde crezi că pleci, mafioato? 

— Nu-i treaba ta. Lasă-mă să trec! 

— Nu, vreau să vorbesc cu tine. 

— N-am nimic să-ţi spun. 

Cu toate ca voiam să par dură, mă simţeam prinsă în 
capcană, iar inima îmi bătea să-mi sară din piept. Mă 
îngrămădiseră într-un colţ; erau cinci în total. N-aveam nicio 
şansă dacă nu apelam la prietenul meu secret. Ţineam strâns 
mânerul cuţitului pe care îl aveam în buzunar. 

— Nu-mi place de tine, Jem, nici de iubitul tău. 

— Nu este iubitul... 

— Taci! Acum vorbesc cu. 

Îi plăcea acest sentiment de putere. Mă enerva faptul că o 
lepădătură ca el îi avea alături pe acei băieţi ca să mă 


intimideze. Ştiam că era mai bine să nu-l privesc, să nu spun 
nimic, poate chiar să îndur un pumn sau două, să las lucrurile să 
decurgă în mod firesc. Insă reuşise să mă scoată din sărite şi nu 
mai puteam gândi limpede. 

Am scos cuțitul şi am luat o poziţie de apărare. 

— Nu, tu să taci din gură! N-am chef de poveşti. Nu vreau 
decât să mă laşi în pace. 

Încremeniră cu toţii, cu ochii pe lama cuţitului. Simţindu-mă în 
avantaj, m-am strecurat pe lângă Jordan. Acesta nu se împotrivi. 
Timp de o secundă m-am simţit uşurată până când am dat nas 
în nas cu McNulty. El mă prinse brusc de încheietura mâinii şi 
strânse atât de tare, încât cuțitul căzu. [Ţinându-mă în 
continuare de mână, scoase din buzunar o batistă, apoi se 
aplecă şi luă cuțitul de jos cu ajutorul ei. Parc-ar fi fost un poliţist 
dintr-un film, care adună probe. Atitudinea lui victorioasă era 
evidentă. Reuşise să mă prindă. Avea şi dovada. Idiotul! 

— Gata, îndată va suna clopoţelul. Mergeţi la ore! tună el. Tu 
vii cu mine! îmi zise el cu satisfacţie în glas. 

Ţinându-mă strâns de încheietura mâinii, mă duse în biroul 
directorului. Nu am aşteptat afară ca de obicei. McNulty trecu pe 
lângă biroul secretarei, bătu la uşa biroului directorului şi intră 
cu un aer important. 

— Domnule director, avem o problemă serioasă. Am prins-o 
pe Jem Marsh amenințând un alt elev cu acest cuţit şi asta în 
interiorul şcolii. 

Puse cuțitul pe biroul acestuia. 

Directorul, care în acel moment semna nişte hârtii, se dădu 
brusc în spate ca şi când McNulty aşezase pe biroul lui o bombă 
cu ceas. 

— Aha, am înţeles, zise el, aruncându-ne câte o privire rapidă 
amândurora. Apoi ridică receptorul. Domnişoară Lester, te rog 
sună la poliţie şi spune-le să vină aici. Avem un elev cu un cuţit. 
Da. Mulţumesc. Şi sună la numărul de telefon de contact al 
domnişoarei Marsh. Ar fi bine să vină şi ai ei aici. 

Şi-apoi începură întrebările, dojenile, acuzaţiile, deziluziile. Şi 
toate acestea nu numai din partea directorului şi a poliţiei; 
fuseseră chemate atât Karen, cât şi asistenta socială care se 
ocupa de cazul meu, Sue. Când ajunseră cu toţii în încăpere, nu 
mai aveai loc să arunci un ac. 


— Nu cred că-ţi dai seama cât de gravă e situaţia: porţi la tine 
o armă albă, ai un comportament periculos şi, pe lângă toate 
acestea, deranjezi orele, eşti insolentă, obraznică... 

Şi lista continuă. Am încercat să mă detaşez; stăteam 
nemişcată şi îi lăsam să vorbească. Voiam să cred că, dacă 
tăceam pur şi simplu din gură, vor obosi în cele din urmă şi totul 
va lua sfârşit. Dar de data aceasta nu avea rost să mă amăgesc. 
Cuţitul zăcea pe birou, în faţa mea - un martor tăcut. „Mare 
greşeală am făcut că l-am adus la şcoală, îmi ziceam eu. Mare 
greşeală.” Situaţia era destul de gravă. Eram îngropată în rahat 
până la gât. 

În cele din urmă, se luă hotărârea ca interogatoriul să 
continue la secţia de poliţie. Toţi elevii au fost încântați în 
momentul în care am fost escortată la maşina de poliţie. Unii 
stăteau îmbulziţi pe la geamuri, alţii în cadrul uşilor. In timp ce 
mă conduceau afară, mi-am zis: „Probabil asta este ultima oară 
când voi mai fi pe-aici”. Însă nu-mi păsa de şcoală sau de elevi. 
Dar, în momentul în care m-am gândit la Spider, am simţit un 
junghi puternic în stomac. Dacă mă vor închide acum, oare am 
să-l mai văd vreodată pe Spider? 

Totul a decurs în mod oficial: m-au reţinut, m-au 
percheziţionat, mi-au luat amprentele. Cred că făceau asta ca să 
mă sperie, însă nu-mi păsa deloc. Mă rupsesem de realitate. 
Eram acolo, însă nu reacţionam în niciun fel - eram atentă la tot 
ce se petrecea, însă nu simţeam nimic. 

Mă supuneam, nu mă opuneam, dar nici nu le spuneam nimic. 
Au încercat să fie drăguţi: 

— Trebuie să înţelegi că este foarte periculos să ai asupra ta 
un cuţit. Poate fi folosit şi împotriva ta. Hai să bem o ceaşcă de 
ceai şi să lămurim lucrurile. 

Au încercat să mă amenințe: 

— Vei face închisoare dacă se va ajunge la tribunal. Se iau 
măsuri drastice împotriva micilor agresori ca tine. 

Nu obţinură nimic de la mine. 

Karen şi Sue au stat cu mine pe rând. Şi ele au încercat să mă 
facă să vorbesc. Karen era disperată să mă convingă să 
vorbesc, însă nu reuşi. Nu era obişnuită cu eşecul. 

— jem, este important să ne spui tot ceea ce poţi. Nu cred că 
eşti o persoană violentă. Acasă nu te comporţi astfel. S-a 


întâmplat ceva, nu-i aşa? Dacă ne spui, ne vei ajuta să 
înţelegem mai bine. 

Cuvintele ei începură să pătrundă prin zidul de tăcere cu care 
mă înconjurasem, strecurându-se în mintea mea. incepea să mă 
convingă, să mă facă să cred că erau dispuşi să mă asculte, dar 
cu ce să încep? Cu Jordan, cu McNulty, cu Spider şi cu 
petrecerea, cu mama, cu faptul că nu te simţi niciodată în 
siguranţă oriunde ai fi şi că totul va lua sfârşit azi, mâine sau în 
altă zi? Nu puteam s-o fac - îmi era foarte greu să las cuvintele 
libere. De îndată ce aveam să le rostesc, aveam să rămân lipsită 
de apărare. Priveam în pământ, încercând să nu mă las 
influenţată, să rămân tare pe poziţie. 

După cinci ore lungi şi obositoare, am fost dată în grija lui 
Karen. Peste trei zile trebuia să mă prezint din nou la secţia de 
poliţie să mi se spună dacă urma să fiu acuzată sau nu. Pe lângă 
toate acestea, eram suspendată de la şcoală timp de o lună. 
Trebuia să stau la Karen până când cei de la Serviciul de 
Asistenţă Socială îmi hotărau soarta. N-aveam decât să stau şi 
să aştept următoarea mişcare, „un nou început”, undeva 
departe de acel cartier, departe de Spider, singurul prieten pe 
care mi-l făcusem. 

Stăteam închisă în camera mea, indignată din cauza 
nedreptăţii ce mi se făcuse. Pe Jordan de ce nu-l trăseseră la 
răspundere? De ce se legaseră de mine când eu nu făcusem 
nimic altceva decât să mă apăr? De ce credeau că îmi va fi mai 
bine în altă parte? Faptul că te muţi în altă parte nu este o 
rezolvare pentru probleme tale nu înseamnă decât să cazi din 
lac în puț. 

Am lovit cu pumnul în pat. N-a făcut niciun zgomot, doar a 
ricoşat - un gest demn de milă. M-am ridicat în picioare şi am 
măturat cu braţul partea de sus a dulapului cu rafturi. Peria mea 
de păr, cerceii şi câteva cărţi au zburat în partea cealaltă a 
odăii. Nu m-am liniştit. Am sfârtecat un tricou. Era ceva mai 
bine. Am rupt tot ce mi-a venit la mână, împrăştiind resturile 
peste tot. Din CD player răsuna puternic o melodie a celor de la 
Chili Peppers. L-am înşfăcat, l-am smuls din priză şi l-am azvârlit 
cât am putut de tare către oglindă. Aceasta se făcu ţăndări, însă 
CD player-ul rămase intact. L-am cules din nou de pe jos şi l-am 
izbit de perete. Se desprinseră câteva bucăţi de plastic, însă 
aparatul funcţiona încă. Cât ai clipi am deschis fereastra şi l-am 


aruncat cât de departe am putut. Când acesta ateriză pe aleea 
din faţă, se făcu ţăndări. i 

Karen deschise brusc uşa. In loc să izbucnească într-o criză de 
nervi, ea încremeni când văzu dezastrul din camera mea. 

— Prostuţo, zise ea. Acum ce ţi-a mai rămas? 

Şi plecă. Îi auzeam paşii greoi coborând scările. M-am lăsat în 
jos şi m-am ghemuit, sprijinindu-mă cu spatele de perete. Nu 
avusesem prea multe lucruri, însă acum erau toate distruse, mai 
puţin hainele de pe mine - cam atât. Nu mai rămăsese cine ştie 
ce. 

Eram sătulă de mine, de tot ce îndurasem în decursul anilor, 
departe de oameni, doar eu singură. Şi tocmai când lucrurile 
începuseră să intre pe făgaşul normal, totul se dusese de râpă. 
Stăteam ghemuită, în întuneric. Apoi un gând ciudat de 
reconfortant luă naştere - nu mai aveam nimic şi nu puteam 
face nimic în această privinţă. Nimic din ceea ce voiam să fac. 
Ce mai aveam de pierdut? 


Capitolul 8 

Când m-am trezit, eram întinsă pe jos, înconjurată de lucrurile 
pe care le stricasem - lucrurile mele. Aveam în continuare în 
minte ultimul gând cu care adormisem: „N-am nimic de 
pierdut”. Ce altceva mai puteau să-mi facă? 

M-am uitat la ceasul de pe mână care încă mai funcţiona, cu 
toate că sticla era crăpată: era ora şapte şi douăzeci de minute 
dimineaţa. Mi-am întins picioarele, căci îmi înţepeniseră, m-am 
ridicat de jos şi m-am îndreptat către uşă. Am ieşit pe palier şi 
am coborât scările cu grijă. Am luat câteva înghiţituri de suc de 
portocale direct din cutia de carton şi-am vârât o felie de pâine 
în prăjitor; după ce s-a prăjit, am uns-o cu unt de arahide şi am 
ieşit din casă, mâncând-o pe drum. 

Nu era prea multă lume pe-afară, dar zgomotul de fundal era 
acolo. Este omniprezent în Londra. Am traversat aleea unei case 
şi am luat o sticlă de lapte care se afla în faţa uşii: ceva care să 
mă ajute să înghit mai bine pâinea prăjită. 

Nu mă mai simţisem atât de bine de mult timp. Ştiam că mă 
vor găsi, că îmi vor ţine o predică, poate mă vor închide sau mă 
vor trimite altundeva, însă în acea clipă eram liberă. 

Cu sticla de lapte în mână, m-am îndreptat către canal. L-am 
băut cocoţată pe traversele unde avusesem prima conversaţie 
cu Spider. Lumina se furişa încet printre nori. Pe măsură ce se 
intensifica, totul devenea gri: clădirile, zidurile, apa, cerul. Chiar 
dacă ai fi făcut o poză color, ai fi zis că e una alb-negru. Se 
potrivea cu starea mea de spirit - eram liniştită, posacă, trăiam 
clipa nefăcând nimic special. 

După ce am băut aproape tot laptele, am aşezat sticla pe 
marginea apei şi am cules de jos un pumn de pietricele. Le-am 
aruncat rând pe rând către ţintă. Unele treceau pe lângă sticlă şi 
cădeau în apă - p/eosc! Atunci când nimeream sticla, aceasta se 
clătina, gata să cadă în apă, însă rămânea locului. Am scormonit 
pământul cu tenişii, căutând pietre mai mari. Am găsit vreo 
câteva şi m-am concentrat. Prima rată ţinta şi ateriză în apă. A 
doua nimeri gâtul sticlei, iar aceasta se prăvăli pur şi simplu 
dincolo de margine, căzând în apă. M-am ridicat în picioare şi 
am aruncat o privire. Sticla plutea pe-o parte, îndreptându-se 
către Tamisa, iar laptele rămas se legăna lovindu-se de pereţii 
acesteia. „Trebuia să pun înăuntru un mesaj”, mi-am zis. Dintr- 
un motiv sau altul, acest gând mă făcu să zâmbesc: îmi 


imaginam cum un puşti din Franţa sau Olanda găseşte sticla şi 
scoate din ea o bucată de hârtie cu următorul mesaj: „Du-te 
naibii!” Urări din Anglia. 

Sticla se afla acum la o distanţă de vreo douăzeci de metri. 
Îmi trecuse prin minte să o urmez, ca să văd până unde vom 
ajunge, dar nu aşa doream să-mi petrec ultimele ore de 
libertate. Voiam să-mi iau rămas-bun de la singurul meu prieten. 
Am luat-o pe cărăruia care ducea la magazine şi m-am îndreptat 
către casa lui Spider. Era şapte şi jumătate şi nicio mişcare pe 
stradă. Am ajuns în faţa uşii, dar am ezitat să sun la sonerie. Nu 
eram sigură. Mi-era teamă să nu par disperată, neputincioasă, 
făcându-mi apariţia neanunţată, atât de devreme. Am apăsat 
uşor pe clanţă, din curiozitate. Aceasta se deschise şi mirosul de 
fum de ţigară ieşi prin crăpătură. 

Am deschis uşa larg şi am intrat. Era în bucătărie. Val şedea 
cocoţată pe scaun, cu o ceaşcă de cafea într-o mână şi cu o 
ţigară aprinsă în cealaltă. Fir-ar să fie! Femeia asta dormea 
acolo? 

— Eşti bine, draga mea? mă întrebă ea, de parcă m-ar fi 
aşteptat. Intră. Am pătruns în încăpere. Eşti matinală. Ai 
probleme? Am încuviinţat din cap. Găseşti nişte ceai în ceainic. 
la-ţi o ceaşcă din chiuvetă, drăguţo, şi vino aici. 

Astfel ne găsi Spider când îşi făcu apariţia pe la ora nouă: 
şezând una lângă cealaltă la masă, cu al doilea ceainic pe 
aragaz şi cu o grămadă de scrum de ţigară pe farfurioara care 
se afla între noi. Intră în bucătărie târşâindu-şi picioarele. Purta 
nişte pantaloni de trening şi un tricou vechi şi pătat. Ochii îi erau 
umflaţi de somn, de parcă ar fi dormit vreme de o sută de ani. 
De cele mai multe ori umbla nefîngrijit, dar de data aceasta 
arăta altfel. Parcă cineva l-ar fi boţit şi aruncat cât colo. 

— Ce-nseamnă asta? întrebă el, după ce-şi reveni din şocul de 
a găsi în bucătărie pe altcineva în afară de bunica lui. 

— Jem a venit să te vadă. Are nişte probleme, nu-i aşa? 

El se uită la mine, iar eu i-am spus: 

— Sunt în rahat, Spider. lar vor să mă trimită altundeva. 

Am simţit cum îmi tremură bărbia când m-am uitat la el. Apoi 
mi-am luat repede privirea de la el; eram stânjenită. El rosti 
cuvintele potrivite, fie binecuvântat: 

— Dă-i naibii, Jem! Hai să ieşim. Am nişte bani. Auzind 
acestea, Val îi aruncă o privire întrebătoare. O să te caute şi aici. 


Hai să ieşim în oraş! Începu să ţopăie în vârful picioarelor plin de 
energie. Bătu din palme. În regulă, hai să plecăm! Toarnă-mi 
nişte ceai, bunico, până îmi iau eu tenişii în picioare. 

— Cred că ai timp să faci un duş şi să îmbraci nişte haine 
curate, Terry. Găseşti o grămadă în antreu. 

Pe chipul lui Spider apăru o expresie de disperare şi dezgust. 

— Sunt bine aşa, bunico. Nu mă mai tot bate la cap! 

— Nu eşti bine aşa. Poţi tăia aerul din jurul tău cu cuțitul, 
puturosule! zise ea, aprinzându-şi o ţigară. Apoi se întoarse 
către mine. Băieţii ăştia! N-ai ce-i face. 

În ciuda protestelor lui, Spider ieşi din încăpere şi, când 
reveni, purta o pereche de blugi şi un tricou curat. Era limpede 
că nu făcuse duş, n-avea cum aşa de repede. Işi sorbi ceaiul şi 
se aplecă să o sărute pe Val. 

— Presupun c-ar trebui să vă spun să mergeţi la şcoală, 
năzdrăvanilor, dar având în vedere că aţi fost amândoi 
suspendaţi, ne făcu cu ochiul - acel ochi căprui şi pătrunzător -, 
mergeţi şi distraţi-vă în oraş. N-o să suflu o vorbă dacă cineva o 
să vină pe-aici. 

Se uită la mine. Nu îmi zâmbi, însă simţeam o căldură în 
privirea ei şi mi-am zis: „Spider, prostănacule, ce norocos eşti că 
ai o asemenea bunică!” Dacă aş fi avut pe cineva ca ea în viaţa 
mea, lucrurile ar fi putut sta altfel. 

Îşi luă în grabă flanela cu glugă şi strigă în timp ce ieşeam pe 
uşă: 

— Pa, bunico, ne vedem mai târziu! 

Totul prinsese viaţă. Traficul era infernal, iar oamenii mişunau 
de colo-colo. Mai devreme avusesem senzaţia că oraşul era 
numai al meu; fusesem stăpâna păcii şi a liniştii. Însă acum eu şi 
Spider nu eram decât nişte furnici în mijlocul unui furnicar, nimic 
mai mult. Soarele se ridicase pe cer de-a binelea. Era una din 
acele zile luminoase şi geroase de iarnă. 

— Nu trebuie să mergem pe jos azi, putem lua metroul. Ba 
chiar putem lua un taxi dacă vrei. 

— Câţi bani ai, Spider? 

— Şaizeci de lire sterline doar ale mele. Rânji. Dar trebuie să 
mă întorc în seara asta. Mai am ceva treabă. Restul zilei ni-l 
petrecem împreună, zise el întinzându-şi braţele şi învârtindu-se 
în cerc. Unde vrei să mergem? 

— Nu ştiu. Pe Oxford Street? 


— Bine. Se îndreptă de spate, apoi îşi întinse un braţ în faţa 
mea, ca şi cum ar fi vrut să-mi arate drumul. Apoi, pe un ton 
pompos şi zgomotos, îmi zise: Micile cumpărături sunt pe gustul 
dumneavoastră, doamnă? 

Oamenii din jurul nostru se uitau la noi. 

— Taci din gură, Spider! 

El o lăsă mai moale. 

— Haide, ruşinoasă mică, e o idee nemaipomenită! Hai să 
mergem! 

Am luat-o la fugă înspre staţia de metrou, iar el fu lângă mine 
într-o secundă şi, datorită picioarelor lui lungi, mă întrecu şi 
ajunse primul la ghişeul de bilete. 

— E jaf la drumu' mare, frate, asta e! Şaisprezece lire sterline 
ca să urci în chestia aia? 

Îşi agită mâna către roata Ochiul Londrei. Cheltuisem 
majoritatea banilor în Oxford Street pe ochelari de soare 
caraghioşi, pălării şi mâncare fast-food. Nu ajungi prea departe 
în Londra cu şaizeci de lire sterline. 

Oamenii începură să se holbeze la noi. Bănuiesc că, dacă nu 
erai obişnuit cu el, aveai motiv să te holbezi: un negru înalt de 
1,90 m, care face pe grozavul pe stradă. Cei care stăteau la 
coadă se uitau la el cu gura căscată, de parcă ar fi fost un clovn 
care se afla acolo special ca să-i amuze. „În curând o să arunce 
cu monede în el”, mi-am zis eu. Unii îşi dădeau coate, vorbind 
între ei în şoaptă şi râzând. Neruşinaţi, aşa cum fusese şi Jordan 
cu mine. 

— Las-o baltă, atunci! am zis eu încercând să-l potolesc. 
Oricum nu vreau să urc în porcăria aia. Hai să mergem în altă 
parte! 

Insă era de neoprit. 

— Totul în oraşul ăsta e numai pentru nenorociţii ăştia de 
turişti. Şi cu noi cum rămâne? Cum rămâne cu oamenii normali 
care n-au şaisprezece lire sterline să dea pe o tură într-o 
maşinărie atât de pretențioasă? 

Câţiva  privitori începură să se simtă stânjeniţi şi se 
îndepărtară încet de el, aruncându-şi priviri îngrijorate. Eu mă 
amuzam pe seama reacției lor. Spider le cam spunea verde-n 
faţă. 

Am aruncat o privire spre oamenii care stăteau la coadă - 
mda, începeau să se agite. Doi turişti japonezi care purtau 


hanorace albastre, căciuli de lână şi mănuşi priviră în direcţia 
noastră. În acea fracțiune de secundă în care privirile noastre se 
întâlniră, le-am zărit numerele şi m-a cuprins un fior rece. Aveau 
acelaşi număr. Ciudat că aveau aceeaşi dată a morţii, m-am 
gândit eu - care erau şansele? apoi semnificaţia numărului mă 
lovi din plin: 12082010. Azi. Ce dracu'...? 

Mi-am aruncat din nou privirea spre ei, însă bufoneriile lui 
Spider deveniseră deja enervante. Ei se întoarseră cu spatele la 
noi, în speranţa că vom pleca de-acolo. „Cred că m-am înşelat”, 
mi-am zis. Trebuia să verific. Am început să mă îndrept înspre 
capătul rândului, cu gândul de a face un ocol ca să pot să arunc 
din nou o privire. Spider nici măcar nu observă că plecasem - ÎI 
auzeam înjurând, prea pătruns de propria furie. 

Coada era destul de compactă. Mi-am făcut loc printre un 
tânăr în trening, cu un rucsac în spate, şi o doamnă mai în 
vârstă, îmbrăcată într-o haină de stofă, care ţinea în mână o 
geantă din paie. 

— Mă scuzaţi, am zis eu când am ajuns lângă doamna în 
vârstă. Nu era nevoie să spun nimic, căci ea îmi făcuse deja loc. 
Mulţumesc, am zis eu în timp ce încercam să-mi fac loc. 

Ea schiţă un zâmbet şi îşi strânse geanta la piept. Când 
privirile noastre s-au întâlnit pentru o secundă, am observat 
îngrijorarea de pe chipul ei. Dar i-am observat şi numărul - am 
rămas ţintuită locului. Nu puteam să mă abţin să nu mă holbez: 
12082010. 

Nu-mi venea să cred. Oare ce însemna asta? Simţeam cum 
încep să transpir. Stăteam nemişcată şi o priveam insistent. 
Doamna în vârstă inspiră adânc. Pupilele i se măriseră de frică. 

— N-am prea mulţi bani, zise ea în şoaptă, cu voce 
tremurândă. 

Îşi ţinea geanta atât de strâns la piept, încât încheieturile 
degetelor i se albiseră. 

— Poftim? 

— N-am prea mulţi bani. Acesta e un cadou pe care mi l-am 
făcut eu mi-am economisit banii de pensie... 

Brusc, mi-am dat seama: biata bătrână credea că aveam de 
gând să o jefuiesc. 

— Nu, am zis eu, făcând un pas în spate. Nu vreau banii 
dumneavoastră. Nu, nici gând. Imi cer scuze. 


Mă lovisem din greşeală de tipul din faţa noastră, iar când 
acesta se întoarse, un colţ al rucsacului său se agăţă de haina 
mea. „Dumnezeule, o să mă cotonogească”, mi-am zis. Am 
început să mă retrag cu spatele către locul unde se afla Spider. 

— Hei, îmi cer scuze, am zis eu, cu capul plecat şi mâinile 
vârâte în buzunare. N-am vrut. 

— E în regulă. Nu e nicio problemă. 

Accentul lui puternic mi-a atras atenţia. Am aruncat o privire 
către el de sub glugă. Ciudat, părea la fel de speriat ca şi mine. 
Avea broboane de sudoare pe frunte, iar părul negru îi era ud în 
jurul tâmplelor. 

— E în regulă, zise el încuviinţând din cap şi determinându-mă 
să-l aprob. 

— Desigur, totul e în regulă, am răspuns eu, uimită că mai 
puteam articula un cuvânt. 

Insă vocea mea interioară urla acum - simţeam cum mă 
sfâşie un țipăt de groază. Vedeţi voi, îl avea şi el - numărul: 
12082010. 

Ceva urma să li se întâmple acestor oameni. 

Azi. 

Aici. 

Am făcut stânga-mprejur şi m-am îndreptat împleticindu-mă 
către locul unde se afla Spider, care înjura în continuare ca un 
birjar. 

— Spider, trebuie să plecăm! Acum! 

Nici nu mă băgă în seamă, atât era de înfierbântat. L-am 
înşfăcat de mânecă. 

— Ascultă-mă, te rog. Trebuie să plecăm de-aici. 

Oare nu simţea frica din vocea mea? Oare nu simţea cum îmi 
tremura mâna pe braţul lui? 

— Nu plec nicăieri, frate. N-am terminat încă. 

— Ba da, Spider. Nu mai contează. Trebuie să plecăm de-aici. 

Fiecare secundă petrecută acolo ne apropia de momentul în 
care urma să se întâmple ceva ce avea să-i distrugă pe toţi 
oamenii aceia. Inima îmi bătea atât de tare, încât aveam 
senzaţia că avea să-mi sară din piept. 

— Mă duc să vorbesc cu cei care se ocupă de locul ăsta. 
Cineva trebuie să le zică, să-i pună la punct. E dezgustător. Auzi, 
să jecmăneşti în halul ăsta oamenii! N-ar trebui să mai 
acceptăm aşa ceva. 


Pur şi simplu nu mă auzea. N-aveam cum să-l fac să mă 
asculte. 

— Prea închidem ochii la toate în ţara asta. Suntem trataţi cu 
toţii de parc-am fi nişte proşti. Trebuie... 

Fără să gândesc, mi-am ridicat mâna şi i-am tras o palmă 
zdravănă peste faţă. L-am lovit cât am putut de tare. P/eosc! El 
se opri în mijlocul frazei, uluit. Apoi îşi duse mâna la obraz. 

— Ce dracu’ te-a apucat? 

— Vreau să mă asculţi. Trebuie să plecăm de-aici. Te rog, te 
rog, Spider, scoate-mă de-aici. Haide! 

L-am apucat de cealaltă mână şi am tras de el până când, în 
cele din urmă, se urni din loc. Am început să fug, târându-l 
oarecum după mine până când a început să fugă şi el. 
Entuziasmându-se, îmi dădu drumul la mână şi ţâşni în faţa 
mea, luându-şi avânt cu braţele. După câteva secunde se opri 
ca să mă aştepte şi am început să alergăm alături de-a lungul 
falezei, luând-o apoi pe Podul Hungerford. Pe la mijlocul podului, 
am încetinit până am ajuns la pas, apoi ne-am oprit şi am privit 
către locul de unde veniserăm. Totul părea neschimbat, nu se 
întâmplase nimic. 

— Ce se întâmplă, Jem? Ce-a fost asta? 

— Nimic. Doar că-i deranjai pe oameni. Cineva ar fi chemat 
poliţia în cele din urmă. 

Era o posibilitate, nu? Dar, chiar şi aşa, ştiam că era o scuză 
jalnică şi că nu-l puteam păcăli pe Spider. 

— Nu, nu ăsta-i motivul. Uită-te la tine, ceva s-a întâmplat. 
Arăţi ca o stafie, frate. Eşti mai albă decât de obicei. Ce-i cu 
tine? 

Cum stăteam aşa, privind Tamisa şi oraşul care îşi continua 
activitatea ca în orice altă zi, mi-am dat seama că mă făcusem 
de râs. Cuvintele care îmi treceau prin minte nu mi se păreau 
reale nici chiar mic - numere, data morții, nenorocire. Era 
ridicol, o fantezie caraghioasă. Şi poate doar asta era - mintea 
îmi juca feste. 

— Nu-i nimic, Spider. Am avut un presentiment acolo, un atac 
de panică. Acum mă simt bine, adică mai bine. Am încercat să 
schimb subiectul. Îmi pare rău că te-am lovit. Mi-am aşezat 
palma pe obrazul lui şi-am rămas aşa câteva clipe. Te mai 
doare? 

El zâmbi trist. 


— Mă mai furnică puţin. Niciodată n-aş fi crezut că eşti în 
stare să mă pocneşti aşa de tare. Strâmbă din nas şi clătină din 
cap. l-ai cam da de furcă lui Mike Tyson. 

— Imi pare rău, mi-am cerut eu din nou scuze. 

— Nu-ţi bate capul, zise el continuând să zâmbească. 

Stăteam rezemaţi de balustrada podului şi priveam râul când, 
dintr-odată, am auzit o bubuitură şi am văzut cum Ochiul 
Londrei explodează sub privirile noastre. 


Capitolul 9 

Incidentul a fost difuzat la televizor de nenumărate ori, aşa că 
ştiţi ce am văzut în acea zi: o explozie neaşteptată, resturi 
zburând în toate direcţiile, o dâră de fum ridicându-se în aer, o 
rozetă a roții de observaţie complet distrusă, altele avariate şi 
deformate din cauza exploziei. În jurul nostru oamenii se 
opriseră din drum şi se întorseseră cu faţa la Ochiul Londrei. 
Ţipetele răzbăteau de pe malul celălalt al râului. 

Spider şi cu mine am spus deodată: „Dumnezeule!”, aceeaşi 
exclamaţie se auzi în jurul nostru - poate pentru unii oameni 
este un fel de rugăciune, însă pentru majoritatea dintre noi nu 
este decât un cuvânt rostit în urma unui şoc. Am rămas 
nemişcaţi şi am privit scena preţ de un minut sau două. Praful 
începea să cadă pe pământ, iar sirenele să urle. Parcă eram 
amorţită. Începusem să mă îndoiesc de numere, în speranţa că 
nu erau reale, că nu era decât o festă pe care mi-o juca mintea. 
Numerele erau însă reale - eram fata care cunoştea destinele 
oamenilor şi aşa voi rămâne pentru totdeauna. M-am înfiorat. 

— Să plecăm de-aici, Spider! am zis. Hai să mergem acasă! 

Indiferent ce mă aştepta la Karen acasă, era mult mai bine 
decât să văd cum Londra îşi adună morţii. M-am întors cu 
gândul de a traversa podul, însă Spider rămase pe loc. 

— Haide! Să mergem! am zis eu. 

Sprijinit încă de balustrada podului, el îşi întoarse privirea 
către mine şi se încruntă. În ochii lui se putea citi nedumerirea, 
dar şi învinuirea. Ştiam ce avea să urmeze. Nu aveam cum să 
scap. Privindu-mă în ochi, rosti cuvintele: 

— Ai ştiut. Ai ştiut ce se va întâmpla. 

Ne aflam la o distanţă de cinci metri unul de celălalt. Rosti 
cuvintele îndeajuns de tare încât să le aud şi eu, dar şi câţiva 
oameni din apropiere. Vreo doi îşi întoarseră repede capetele ca 
să se uite la noi. 

— Taci din gură, Spider! am zis eu printre dinţi. 

El scutură din cap. 

— Nu, nu vreau să tac. Ai ştiut ce va urma. Ce dracu' se 
întâmplă, Jem? 

Reveni în poziţie verticală şi începu să vină către mine. 

— Nimic. Taci din gură! 

Acum era aproape de mine şi dădu să mă înşface. Eu m-am 
ferit şi am început să fug. Pe pod erau mulţi oameni, iar eu eram 


nevoită să alerg în zigzag printre ei. Spider era mult mai 
sprinten decât mine, dar înalt şi stângaci, şi-i auzeam pe oameni 
strigând în timp ce el se lovea de ei în urma mea. Am ajuns pe 
partea cealaltă şi am început să fug fără nicio ţintă pe străduţe. 
Nu-i luă mult timp lui Spider să mă ajungă din urmă. Mă apucă 
de braţ şi mă întoarse cu faţa la el. 

— De unde ai ştiut că aşa se va întâmpla, Jem? 

Amândoi gâfâiam. 

— N-am ştiut. N-am ştiut nimic. 

— Ba da, Jem, ai ştiut. Ai ştiut. Ce se întâmplă? 

Am încercat să mă desprind de el, însă mă ţinea strâns. Mă 
copleşea cu înălţimea lui, cu forţa şi cu mirosul lui, iar eu nu 
puteam fugi. Am încercat să-l lovesc, însă acum mă ţinea strâns 
de ambele braţe. Am încercat să-l lovesc cu capul, însă el 
anticipase acest lucru şi mă îndepărtă de el, neslăbind 
strânsoarea. Nu mai suportam. Am dat cu piciorul şi l-am lovit în 
tibie. El se dădu înapoi, însă nu mă eliberă. 

— Nici gând, frate! O să-mi spui ce se întâmplă. 

Oamenii se holbau la noi. Am încetat să mă mai zbat şi am 
rămas moale în braţele lui. „Nu mai vreau să fac asta de una 
singură, mi-am zis. Nu mai pot de una singură.” 

— Bine, m-am învoit. Dar nu aici. Putem merge pe malul 
canalului? 

Am mers până la Edgeware Road şi, în curând, am găsit un 
drum care trecea prin spatele magazinelor şi care ducea înspre 
canal. În sfârşit eram departe de oameni. Eram stoarsă de 
putere, simţeam că mi se înmoaie picioarele. 

— Trebuie să mă aşez, am zis eu fără vlagă şi m-am lăsat pe 
o bancă ruptă. 

Una dintre scânduri lipsea şi aveam impresia că voi cădea 
prin ea. Spider se aşeză lângă mine. 

— Ai o culoare ciudată. Vâră-ţi capul între genunchi, fă ceva. 

M-am aplecat în faţă, căci simţeam că-mi vâjâie urechile. Am 
simţit o fierbinţeală, apoi totul deveni negru. 

— Hei, uşurel! 

Auzeam vocea lui Spider ca prin vis, de parcă ar fi fost la 
celălalt capăt al unui tunel. Când mi-am deschis ochii, totul era 
cu fundul în sus. Mi-a luat ceva timp să-mi dau seama că eram 
întinsă pe jos. Mă scursesem printre scândurile băncii. Sub cap 
aveam o pernă. Mirosea a rânced, dar era moale: haina lui 


Spider. El se plimba în sus şi-n jos pe cărarea de-a lungul 
canalului, clătinând din cap, pocnind din degete şi bombănind. 

— Hei! am zis eu cu vocea stinsă. 

El se opri şi se aplecă lângă mine. 

— Te simţi bine? mă întrebă. 

— Cred că da. 

Mă ajută să mă ridic, apoi se aşeză lângă mine. Tremuram. El 
îşi luă haina şi o întinse. 

— Poftim, îmbracă-te cu ea. 

— Nu, sunt bine. 

Nu voiam ca mirosul acela urât să ajungă pe hainele mele, pe 
pielea mea. Am început din nou să tremur, iar el se întinse spre 
mine. Nu ştiam ce avea de gând să facă şi eram pe punctul să-l 
trimit la plimbare, când mi-am dat seama că îmi aşeza haina pe 
umeri. M-a înfăşurat în ea. Asta m-a dus cu gândul la mama 
mea şi la zilele când ne înfăşuram amândouă într-o pătură şi ne 
cuibăream pe canapea atunci când în apartament era frig. Când 
era într-una din zilele ei bune. Ceva îmi înceţoşa privirea: mă 
ustura, mă împungea, era cald. Apoi începu să-mi şiroiască pe 
obraji. La naiba, plângeam. Eu nu plâng niciodată. Pur şi simplu 
n-o fac. Mi-am tras nasul cu putere şi mi-am şters obrajii cu 
dosul palmei. 

— O să-mi spui acum? 

Mi-am coborât privirea. Spider era cel mai apropiat prieten al 
meu. Oare puteam avea încredere în el? Am inspirat adânc. 

— Da, am răspuns. 

Şi am început să-i povestesc. 


Capitolul 10 

Între noi se aşternu tăcerea - nu era un vid, ci multe gânduri 
şi sentimente, cuvinte nerostite şi emoţii. Stăteam nemişcaţi în 
timp ce, de la un kilometru depărtare, zgomotele răzbăteau din 
oraşul cuprins de haos: sirenele urlau, claxoanele nu mai 
conteneau, elicopterele se învârteau în cerc. Eram buimăcită - 
încercam încă să depăn în minte cele întâmplate; eram şocată 
că mărturisisem cuiva. Trupul şi mintea nu mă mai ascultau. Nici 
nu mă uitasem la Spider în tot acest timp - îmi ţinusem ochii în 
pământ în timp ce mă destăinuisem. Era ireal, parcă vorbea 
altcineva. 

El şezuse aplecat în faţă, cu coatele pe genunchi, sprijinit în 
ele, şi ascultase. Era pentru prima oară când stătea atât de 
nemişcat de când îl ştiam. In cele din urmă expiră prelung 
printre buzele ţuguiate. 

— Nu se poate, frate, nu se poate! 

Părea derutat, aproape speriat. 

— Este adevărat, Spider. Totul este adevărat. Ştiam că urma 
să se întâmple ceva, pentru că toate numerele lor erau identice. 
Şi s-a întâmplat. 

— Ah, e prea ciudat. Mă sperii! 

— Ştiu. Trăiesc cu asta de cincisprezece ani. 

Lacrimile acelea idioate voiau să-şi facă din nou apariţia. 
Brusc, se lovi cu palma peste frunte. 

— Vagabondul ăla bătrân, care a fost lovit de maşină, i-ai 
văzul numărul, nu-i aşa? De aceea voiai să-l urmăreşti. 

Am  încuviinţat din cap. Apoi se aşternu din nou tăcerea 
pentru o vreme. 

— Bunica ştie de tine, nu-i aşa? Tu şi ea sunteţi la fel, nu? 
Scutură din cap. Şi eu, în tot acest timp, am crezut că bate 
câmpii, ştii, ca să se amuze. Dar ea ştia că eşti diferită. Sunteţi 
două vrăjitoare! Rahat! 

M-am ridicat mai sus, încercând să respir cât mai regulat. De- 
a lungul canalului înotau două rațe, două chestii micuţe, maro şi 
uituce. Le urmăream cu privirea cum înotau agale în susul apei. 
Ce uşor este să fii pasăre sau animal, să trăieşti de la o zi la 
alta, neştiind că eşti în viaţă, neştiind că într-o bună zi vei muri. 

Spider se ridicase în picioare şi acum se plimba încet încoace 
şi-ncolo pe marginea de piatra a canalului. Bombănea - nu 
înţelegeam ce spunea - şi încerca să rumege cele auzite de la 


mine, bănuiesc. Culese de pe jos un pumn de pietriş şi începu să 
arunce cu el în rațe. Cred că a nimerit-o pe una din ele, 
deoarece acestea îşi luară brusc zborul nişte aripioare maronii 
fâlfâitoare. 

El se roti pe călcâie. 

— Vezi numărul oricui? 

Mi-am lăsat din nou privirea în pământ. Ştiam ce avea să 
urmeze. 

— Da, doar dacă mă uit în ochii lor. 

— Atunci îl ştii şi pe al meu, zise el în şoaptă. Nu i-am 
răspuns. ÎI ştii şi pe al meu, insistă el. 

— Da. 

— La naiba! Nu ştiu dacă vreau să-l aflu sau nu. 

Se aşeză jos, ghemuindu-se şi ţinându-şi capul între mâini. 

„Nu mă întreba, mi-am zis. Să nu mă întrebi niciodată asta, 
Spider.” 

— N-am să ţi-l spun, am zis eu repede. N-aş putea. Nu e bine. 
N-am să spun niciodată nimănui. 

— Ce vrei să spui? 

Se uită la mine. Privirile noastre se întâlniră şi numărul acela 
nenorocit apăru din nou: 12152010. Voiam să mi-l scot din 
minte, să-l şterg ca şi cum nu l-aş fi văzut niciodată. 

— O să te răvăşească, o să te înspăimânte. Nu e bine. 

— Şi dacă cineva nu mai are mult de trăit? Dacă ar şti, ar 
avea ocazia să facă lucruri pe care şi le-a dorit întotdeauna. 

Am înghiţit în sec. 

— Da, dar ar fi ca şi când ţi-ai aştepta rândul pe scaunul 
electric, nu? Cu fiecare zi care trece, suntem cu un pas mai 
aproape. În niciun caz, frate. Nimeni n-ar trebui să trăiască cu 
acest gând. Numai că îl avem. Cu toţii ştim dimineaţa când ne 
trezim că, pe zi ce trece, ne apropiem de sfârşit. Însă ne 
amăgim că nu se va întâmpla. 

Spider se ridică în picioare, se scărpină în cap şi aruncă din 
nou cu pietriş în apă. 

— Trebuie să mă gândesc la asta. M-ai zăpăcit azi. Pe o 
străduţă din apropiere se auzi o sirenă. Să plecăm de-aici! 

l-am dat înapoi haina şi am pornit-o pe cărarea de-a lungul 
canalului. Pietrişul scrâşnea sub picioarele noastre în timp ce 
treceam pe lângă zidurile pline de graffitti, care mărgineau 
cărarea. Multe clădiri erau abandonate, însă, pe ici, pe colo, 


unele fuseseră renovate şi transformate în birouri elegante, 
restaurante sau crame - insule strălucitoare într-o mare 
întunecată. Pe măsură ce ne îndepărtam, urletul sirenelor se 
diminua. In aer plutea o linişte ciudată de parcă totul s-ar fi oprit 
în loc. 

Când ne-am apropiat de case, am luat-o către drumul 
principal. Câţiva oameni se opriseră în faţa vitrinei unui magazin 
de aparate electronice. De partea cealaltă se aflau câteva 
televizoare, toate la fel. Ochiu/ Londrei nu se mai învârtea. 
Lipsea o bucată din roată, de parcă cineva ar fi muşcat din ea: o 
rozetă lipsea, celelalte erau fie răsucite, fie distruse, iar pe 
pământ erau împrăştiate tot felul de deşeuri. Numai că nu erau 
deşeuri, ci rămăşiţele oamenilor şi lucrurile acestora. In imagine 
se vedea un material albastru zdrenţuit - o bucată din jacheta 
cuiva şi ceva ce flutura în vânt: un capăt pliat dintr-o geantă de 
paie, care fusese făcută ferfeniţă în timpul exploziei. In partea 
de jos a ecranului se derulau următoarele cuvinte: „ATAC 
TERORIST ASUPRA OCHIULUI LONDREI... NUMARUL MORȚILOR ŞI 
AL RANIŢILOR NECUNOSCUT... POLIŢIA AVERTIZEAZA CETAŢENII 
SĂ FIE ATENŢI LA ALTE ATACURI...” 

Am privit ore în şir. Spider, care se afla lângă mine, repeta 
întruna: „La naiba, frate! Dumnezeule!” Buletinul de ştiri difuza 
mereu aceleaşi imagini. În timp ce stăteam acolo, am simţit că 
mi se face rău. M-am luptat să nu vărs, dar, în cele din urmă, m- 
am văzut nevoită să găsesc o alee unde să dau totul afară: 
conţinutul amărui din stomacul meu se împrăştie pe jos. 

Spider veni în căutarea mea. 

— Eşti bine? 

Am tuşit şi am scuipat, încercând să-mi curăț gura. 

— Da, am răspuns eu. Mi-am scos din buzunar o batistă şi m- 
am şters la gură. Spider? 

— Mda. 

— AŞ fi putut face ceva. Am ştiut că ceva urma să se 
întâmple. Aş fi putut să-i previn, să-i fac să interzică accesul, 
ceva de genul ăsta, nu ştiu. 

— Da, dar dacă ar fi interzis accesul şi s-ar fi îndreptat cu toţii 
înspre metrou şi s-ar fi întâmplat ceva acolo? 

Bănuiesc că avea dreptate. Intr-un fel sau altul, aveau să-şi 
găsească sfârşitul azi: cuplul de japonezi, bătrânica, tipul cu 


rucsacul în spate. Însă aveam acel sentiment care mă apăsa, 
acela că aş fi putut schimba cursul lucrurilor. 

— Vrei să vii la mine acasă? mă întrebă Spider. 

— Nu ştiu, cred că da. A 

Voiam să merg undeva unde să mă simt în siguranţă. Imi 
doream să fi putut spune: „Plec acasă”, dar pentru mine nu 
exista aşa ceva. 

Brusc, mi-am adus aminte de Sue şi de poliţie - Dumnezeu 
ştie cine mă aştepta acasă la Karen. Da, în mod cert casa lui 
Spider era cea mai bună alegere. Cuprinşi de oboseală, ne-am 
îndreptat către strada Carlton Villas şi am intrat în casă fără să 
mai sunăm la sonerie. Val nu şedea la bar, ca de obicei; era în 
camera de zi şi se uita la televizor. Se ridică pe jumătate când 
ne văzu intrând pe uşă. 

— Terry, tu eşti? Ah! Se prăbuşi din nou în fotoliu. N-am avut 
pic de linişte toată după-amiaza de când am văzut ştirile. Eşti 
bine? 

Spider se aplecă să-i dea obişnuitul sărut pe obraz, apoi o 
cuprinse cu braţele şi se lăsă jos, în faţa fotoliului ei, 
îmbrăţişând-o. O ţinea strâns. A 

— Ai fost acolo, nu-i aşa? întrebă ea. Eram sigură. Işi aşeză o 
mână pe spatele lui, iar cu cealaltă îi trase capul mai aproape de 
al ei, trecându-şi degetele pătate de nicotină prin părul lui 
sârmos. Linişteşte-te. Acum eşti în siguranţă, fiule. 

Eu am rămas în pragul uşii şi aveam sentimentul că nu ar fi 
trebuit să asist la această scenă; era ceva intim. După un minut 
sau două, Val îşi întoarse privirea înspre mine. 

— Vino aici! la loc, draga mea. Pari abătută. M-am aşezat, iar 
ea mi-a luat mâna. Cât mă bucur să vă văd pe amândoi! 

Spider se ridică în picioare. Işi şterse faţa cu dosul palmei, nu 
înainte ca să apuc să văd câteva lacrimi. 

— De-acolo venim, bunico. Eu făceam scandal pentru că nu 
aveam destui bani să dăm o tură cu roata, iar Jem, ea - ezită şi 
îmi aruncă repede o privire - ea mi-a spus că ar fi mai bine să 
plecăm, că nu conta. Ne aflam pe Podul Hungerford când a 
explodat roata. Am văzut totul, bunico. 

— Aşadar, l-ai salvat. Mi-ai ţinut băiatul departe de pericol. 
Acum îmi luase ambele mâini într-ale sale şi mă privea adânc în 
ochi. Mulţumesc. Mulţumesc că mi l-ai adus înapoi. O fi el un 
zvăpăiat, dar e lumina ochilor mei. Mulţumesc. 


Nu ştiam ce să spun. 

— Am avut noroc, atâta tot, am bolborosit eu, însă Spider nu 
avea de gând să renunţe. 

— Nu, nu a fost noroc. Mi-a salvat viaţa, bunico, aşa cum bine 
ai zis. l-am aruncat o privire amenințătoare, însă şocul trăit în 
acea zi şi uşurarea că ajunsese acasă îi dezlegaseră limba. Este 
ca tine, bunico. A ştiut că urma să se întâmple ceva. 

Am vrut să mă ridic, dar Val nu-mi dădu drumul la mâini. 

— Ai simţit ceva? Ce anume? 

Am clătinat din cap. 

— Am avut un presentiment, atâta tot. Am simţit că avea să 
se întâmple ceva rău. Mă ţintuia cu privirea, aşteptând 
continuarea. Inima îmi bătea nebuneşte, iar sângele îmi 
clocotea în vene; simţeam că mă înăbuş. Am ştiut că vor muri 
oameni. 

Val scoase un oftat uşor, ţinându-şi respiraţia. 

— Mă gândeam eu, zise ea în şoaptă. Ştiam eu că ai un har. 
Îmi ţinea în continuare mâinile într-ale ei, scuturându-le uşor - 
un gest de alinare. Te afli aici cu un scop, Jem. L-ai salvat pe 
Terry al meu. Mulţumesc. 

Ochii îi scânteiau, iar eu mi-am zis: „Te-ai înşelat în privinţa 
mea. Spider ar fi putut rămâne pe loc şi nu ar fi murit azi. Eu 
doar l-am protejat ca să nu fie rănit. Nu ar fi murit azi. Nu-l pot 
salva. Aş vrea să pot, dar nu am cum şi, în curând, va muri, iar 
tu vei crede că v-am dezamăgit pe amândoi”. 

Însă nu puteam rosti cu voce tare ce gândeam, nu le puteam 
dezvălui ce urma să i se întâmple lui Spider. Aşa că n-am zis 
nimic; în timp ce Spider, bunica lui şi cu mine păstram tăcerea, 
reporterul de la televizor anunţa că poliţia deschisese o anchetă 
pentru găsirea a doi tineri care fuseseră văzuţi fugind de la faţa 
locului cu doar câteva clipe înainte de producerea exploziei. 
Ambii purtau haine cu glugă şi blugi: unul era negru, foarte 
înalt; celălalt, mai scund, caucazian. 

Am simţit că mi se face rău. Orice necazuri avusesem cu o zi 
înainte nu mai aveau nicio importanţă. Spider şi cu mine ne 
aflam în rahat până la gât. Ne-am uitat unii la alţii. Val ţinea o 
mână pe mine, iar pe cealaltă o întinse ca să îi ia mâna lui 
Spider. 

— Nu sunteţi de vină. Nu au nicio dovadă împotriva voastră, 
rosti ea cu fermitate. 


Însă amândoi avuseserăm de-a face cu poliţia, iar aceasta nu 
avea să creadă în poveşti despre clarviziuni, nu? Spider se uită 
la mine peste capul bunicii lui, iar eu ştiam la ce se gândea. Nu 
puteam rămâne acolo să aşteptăm să fim arestaţi. Trebuia să 
fugim. 


Capitolul 11 

— Ascultă, eu trebuie să ies puţin, am o treabă, după cum ti- 
am spus. După ce mă întorc, pornim la drum. 

— Dar... am început eu să obiectez, însă Spider nici nu vru s- 
asculte. 

— O să avem nevoie de nişte bani, nu? Să împachetezi ceva 
de mâncare până mă întorc eu, bine? 

— Bine, dar dacă vei fi prins? 

— N-o să mi se întâmple nimic. Îşi luă o jachetă peste haina 
cu glugă şi îşi îndesă o bască peste părul dezordonat. Aşa, nu-ți 
face griji, Jem. Va fi bine. Îşi strânse pumnul şi-l ridică înspre 
mine, iar eu am făcut la fel. Încheieturile degetelor noastre s-au 
atins. Va fi bine, Jem. O să mă întorc repede. 

leşi pe uşă. În tot acest timp, Val se uita la noi fără să scoată 
un cuvânt. Se ridică din fotoliu. 

— Ştii, aici aţi fi în siguranţă. Nu au nicio dovadă împotriva 
voastră. Nu aţi făcut nimic. 

Eu am ridicat din umeri. Fuseseră destul de duri cu mine în 
incidentul cu cuțitul - acum era vorba despre altceva. 

— Nu am de gând să vă opresc, nu-ți face griji. Trebuie să 
faceţi ce credeţi de cuviinţă. Uite, zise ea, îndreptându-se către 
uşă, dacă tot plecaţi, vei avea nevoie de alte haine. Mă duc să 
văd dacă găsesc ceva în camera mea. Tu caută prin dulapurile 
din bucătărie, ia ce vrei. 

Am intrat în bucătărie şi am început să deschid la nimereală 
uşile dulapurilor. Nu conţineau cine ştie ce - câteva conserve cu 
mazăre, cu fasole, o cutie cu fulgi de cartofi. Am luat un pachet 
de biscuiţi. 

— Ai găsit biscuiţii cu ciocolată? Am o cutie pe undeva, zise 
Val intrând în încăpere cu un maldăr de haine. Poftim, zise ea 
dându-mi-le, încearcă-le. 

Le-am dus în camera de zi şi am început să le aleg, gândindu- 
mă că mai degrabă aş muri decât să le port. Şi ea era mică de 
înălţime ca şi mine, deci mărimea era bună, însă, evident, 
puţeau a fum de ţigară şi, ca să spun adevărul, erau cam 
vulgare. 

— De ce te strâmbi? Nu-ţi plac? Mă prinsese. Uite, vei avea 
nevoie de vreo două tricouri şi de o haină mai groasă. Seara se 
lasă frigul. la puloverul ăsta, zise ea scormonind prin maldărul 
de haine şi scoțând la iveală o chestie mare, roz, cu un guler 


lung. la şi o haină mai groasă. Ţine! Îmi aruncă un hanorac de 
culoarea mentei şi o pereche de mănuşi. 

— Mă duc... mă duc să le încerc sus. 

Am urcat la etaj împleticindu-mă şi am găsit baia, am zvârlit 
hainele pe marginea căzii şi am tras lanţul de la uşă. Am folosit 
toaleta, apoi am stat acolo minute în şir, respirând greoi şi 
încercând să înţeleg ce se întâmplase, ce se întâmpla încă. Mi se 
părea că totul se depărta de mine, iar eu încercam să ţin totul 
laolaltă. 

După un timp, m-am ridicat în picioare şi mi-am dat jos haina 
cu glugă. N-aveam încotro, trebuia să încerc hainele lui Val. 
Aşadar, m-am îmbrăcat şi m-am uitat în oglindă. Eram 
îmbrăcată în haine de bunicuţă. Era îngrozitor. Dar trebuia să 
fac ceva, nu? Ticălosul care mă arestase zilele trecute îşi va da 
seama cât de curând că eu sunt cea căutată, deşi Karen nu îl 
sunase, deşi eram sigură că o făcuse deja. Atunci ar fi avut o 
descriere a mea, nu? Chiar şi o poză. Karen îmi făcuse câteva 
poze cu gemenii în prima zi când ajunsesem acolo. Vor căuta o 
fată mărunţică, slabă cu păr castaniu, lung. 

Am deschis uşa dulăpiorului de deasupra chiuvetei. Printre 
calmante, creme împotriva hemoroizilor şi pastile împotriva 
indigestiei am găsit o forfecuţă de unghii. Fără să stau pe 
gânduri, am luat-o şi am început să-mi tai părul. Forfecuţa nu 
era ascuţită şi nu reuşeam să-mi tai părul decât dacă îi 
întindeam foarte bine. Pe măsură ce continuam să tai, 
rămâneam în mână cu smocuri de păr. Le-am lăsat să cadă. Pe 
la jumătate, am aruncat o privire în oglindă. Doamne ce rău 
arătam! Ce dracu’ făcusem? Nu era de bine, dar odată ce 
începusem nu mai era cale de întoarcere. Nu m-am mai uitat în 
oglindă decât în momentul în care am terminat. 

Aţi văzut vreodată filmul acela, Pacientul englez? E al naibii 
de plictisitor, dacă mă întrebaţi pe mine. L-am văzut odată 
împreună cu Karen; la sfârşit, plângea cu sughiţuri, prostuţa. 
Oricum, unul dintre personaje, asistenta medicală, şi-a tăiat 
părul, iar la final a arătat extraordinar de bine. Şi l-a tăiat pur şi 
simplu, şi-a trecut degetele prin el şi, ce să vezi, arăta ca un 
model. Exact cum am făcut şi eu. Numai că eu arătam rău de 
tot. În niciun caz nu mai puteam ieşi din casă, darămite să mai 
şi plec în lume, arătând în halul acela. Am privit smocurile de 


păr care zăceau pe jos şi-am simţit că mi se face rău. Oare nu 
puteam să le lipesc la loc? 

Val bătu la uşă. 

— Eşti bine? Jem, te simţi bine? 

Am tras lanţul şi am deschis uşa. 

— Dumnezeule! Da, într-adevăr arătam rău. E în regulă. Nu-i 
chiar aşa de rău, zise ea repede, încercând să mă liniştească, 
dar ştiam amândouă că nu era aşa. Era de-a dreptul tragic. Cred 
că ar fi mai bine să-l tai de tot, draga mea. Am o maşină de tuns 
veche pe-aici, pe undeva. Stai să caut sub chiuvetă. 

Mă aşeză pe un scaun în mijlocul bucătăriei. Mă simţeam ca 
un recrut care se îngrozeşte când aude bâăzâitul maşinii de tuns. 

— Nu te mai mişca, iubito. Nu pot să te tund dacă te tot 
foieşti. 

Într-un final, făcu un pas în spate şi îşi admiră capodopera. 

— Aşa, acum e mai bine. Mi-am trecut mâna peste creştet. Nu 
mai aveam păr deloc. Simţeam forma craniului. Nu-i prea scurt, 
draga mea, au mai rămas vreo doi centimetri. Du-te şi uită-te. 

Am intrat în baie şi-am rămas în faţa uşii o vreme ca să-mi fac 
curaj. Fata din oglindă se uita la mine. Era o străină. Eram 
obişnuită să-mi privesc chipul pe jumătate acoperit de păr, însă 
acum trăsăturile mi se vedeau clar - ochii, sprâncenele, nasul, 
gura, urechile, bărbia. Arătam de parcă aveam zece ani - un 
puştan de zece ani. M-am încruntat, iar persoana din oglindă se 
încruntă şi ea. Deşi era mică de statură, nu ţi-ai fi dorit să ai de- 
a face cu ea. Aveam o înfăţişare de temut. Ochi pătrunzători, 
pomeţi proeminenţi şi îmi încleştam întruna maxilarul. Deşi 
aveam impresia că îmi fusese îndepărtat scutul protector, noua 
înfăţişare avea un impact puternic. Începeam să mă obişnuiesc. 
Mi-am trecut mâinile peste creştetul capului şi parcă începea să- 
mi placă noua tunsoare. 

Când am intrat în camera de zi, Spider era acolo. Falca i-a 
căzut literalmente, vă jur. 

— Pe toţi dracii! N-am lipsit decât o jumătate de oră, ce-ai 
făcut? Se învârti în jurul meu, examinându-mă din toate 
unghiurile. Dumnezeule! zise el râzând. Arăţi beton! 

Îşi întinse mâna şi îmi atinse părul. 

— Lasă-mă în pace! 

Nu eram proprietatea nimănui. El sări în spate, ridicându-şi 
mâinile în semn de apărare. 


— Bine, bine, zise el râzând în continuare. Apoi se linişti. 
Ascultă, trebuie să plecăm. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. 

— Unde plecaţi, fiule? întrebă Val. 

Spider se eschivă, plecându-şi privirea. 

— E mai bine dacă nu ştii, bunico... 

— Cum vrei, dar o să-mi dai un telefon, nu? Ca să-mi spui 
dacă eşti bine? 

— Da, o să încerc. 

Val vârâse într-o geantă nişte chestii: mâncare, un sac de 
dormit, o pătură. Eu am urcat la etaj ca să-mi aduc hainele 
„adevărate” şi le-am pus într-o plasă de cumpărături pe care o 
găsise Val. Am rămas tăcuţi şi stingheri o vreme, apoi Spider 
tuşi. 

— Haide, să plecăm! 

Se aplecă şi o sărută pe bunica lui. Ea îl îmbrăţişă strâns. Am 
încercat să nu mă gândesc că poate era ultima dată când se vor 
vedea. 

Spider luă geanta şi se îndreptă către uşă. Val mă apucă de 
braţ. 

— Ai mare grijă de el, Jem. Acei ochi căprui priviră adânc într- 
ai mei. Am înghiţit în sec, dar n-am răspuns nimic. Doar nu-i 
puteam promite nimic, nu-i aşa? Protejează-l. Am privit în altă 
parte, însă ea îşi înfipse unghiile în braţul meu. Ştii ceva? Ştii 
ceva despre Terry? 

Respiram întretăiat; ea începea să mă rănească. 

— Nu, am minţit eu. 

— Uită-te la mine, Jem! Ştii ceva? 

Mi-am strâns buzele şi am clătinat din cap. 

— Vai, Doamne, murmură ea, iar pupilele i se măriră din 
cauza neliniştii. Fă tot ce-ţi stă în putinţă, Jem. 

Imi dădu drumul la braţ şi am intrat pe hol. Spider deschise 
puţin uşa şi privi afară prin crăpătură. 

— In regulă, zise el. Cred că suntem în siguranţă. Să plecăm! 

Ţâşni pe uşă afară şi fugi înspre o maşină roşie, pe jumătate 
parcată pe trotuar, deschise uşa portbagajului şi azvârli geanta 
înăuntru. 

— Ce...? Ea ta? am bolborosit eu. 

Se uită la mine şi rânji. 

— Acum este. Urcă, repede! 


Aruncă o privire în susul şi în josul străzii, agitându-se întruna. 
Val scotoci printr-un buzunar şi scoase o bancnotă de cinci lire. 

— Poftim, zise ea, încercând să i-o dea lui Spider. la asta. 

El îi zâmbi şi îi închise palma în jurul bancnotei. 

— Nu, stai liniştită, bunico, am eu bani. 

— Nu mă interesează, Terry. Aceştia sunt de la mine. Nu mai 
am alţii. la-i! 

Şi îi vâri bancnota într-un buzunar. 

— Şi tu din ce o să trăieşti? Cu toată graba, nu uitase de ea. 

— Nu-ţi face griji, mâine îmi primesc pensia de boală. O să mă 
descurc. Cumpără nişte cartofi prăjiţi sau ceva. 

— Mulţumesc, bunico. Se aplecă şi o îmbrăţişă din nou. Ea îşi 
închise ochii când îl strânse la pieptul ei pentru ultima oară. 
Tinem legătura. Pe curând, da? 

— Da, fiule. 

Am urcat în maşină, iar Spider îşi vâri ambele mâini sub volan 
şi scotoci dedesubt până când motorul maşinii prinse viaţă. In 
timp ce ne îndepărtam cu maşina, am aruncat o privire în urmă. 
Val rămăsese în mijlocul străzii, urmărindu-ne cu privirea, cu 
mâna pe jumătate ridicată. Cuvintele ei îmi răsunau în minte: 
„Fă tot ce-ţi stă în putinţă, Jem”. Am vrut să-i spun lui Spider să 
oprească maşina în acel moment. Voiam să ies şi să o rup la 
fugă. Să fug până voi avea un atac de cord sau până când 
cineva mă va prinde şi să scap de acea responsabilitate. In 
adâncul meu ştiam că nu aveam cum să-l protejez pe Spider - 
timpul lui era pe terminate, iar acum nu mai era vorba despre 
săptămâni, ci despre zile. 

— Dă drumul la radio. Găseşte ceva muzică. 

Vocea lui îmi întrerupse gândurile. 

M-am uitat la el. Era plin de energie, îi plăcea adrenalina - să 
fie un fugar, la volanul unei maşini care străbate Londra. Dacă 
ar fi fost un câine, acum şi-ar fi scos capul pe geam afară, iar 
urechile i-ar fi fluturat în vânt. Eu schimbam posturile de radio. 
N-am găsit nimic, aşa că am deschis torpedoul în căutarea unor 
CD-uri. Nu prea aveam de unde alege: Bee Gees, Elton John, 
Dire Straits. Înăuntru mai erau şi alte nimicuri: chitanţe, o perie 
de păr veche, nişte hârtii. Am tras de o bucată de hârtie - era o 
factură neinteresantă. Eram pe punctul să o arunc pe jos când 
ceva mi-a atras atenţia. În antet era scris numele destinatarului: 
DI J.P. McNulty, 24 Crescent Drive, Finsbury Park, Londra. 


— Dumnezeule, Spider! Asta-i maşina Ţicnitului! Ai înnebunit 
de-a binelea? 

Ochii lui străluceau. 

— Nu m-am putut abţine. Marfă, nu? 

— Ai fost pe la şcoală? 

— Da, m-am strecurat înăuntru. Erau cu toţii la ore. Nu mi-a 
luat mult timp - n-ar trebui nimeni să se obosească să închidă o 
Astra. 

— Cred că a dat-o dispărută deja. Poliţia o să caute maşina. 

— Mda, m-am gândit şi eu la asta. Cred c-ar fi mai bine să 
evităm autostrăzile, cu toate maşinile de poliţie şi camere de 
supraveghere. O mai folosim puţin, apoi o abandonăm şi luăm 
alta. 

Eram impresionată - se gândise la tot. Îşi arunca mereu ochii 
în oglinda retrovizoare. De fiecare dată când făcea asta, maşina 
devia puţin. 

— Ce faci? 

— Verific să văd dacă nu suntem urmăriţi. 

— Ai auzit sirenele, nu? 

— Nu există numai maşini de poliţie, Jem, mai sunt şi dintr- 
alea nemarcate. Sunt tot felul... 

— Încotro ne îndreptăm, totuşi? 

Nu îmi pusesem această întrebare până atunci, îl lăsasem pe 
Spider să se ocupe de tot - părea că ştie ce face. 

— Nu cred că are rost să încercăm să ieşim din ţară. Vor 
supraveghea toate porturile. Trebuie să ne continuăm drumul 
până vom găsi un loc unde să ne ascundem o vreme. M-am 
gândit s-o luăm înspre vest - poate ajungem la mare. 

Mi-am adus aminte: CEA MAI FRUMOASĂ ZI DIN VIAŢA LUI: 

— „Weston-nu-mai-ştiu-cum”? 

El zâmbi. 

— Da. Am putea-o lua în direcţia aia. 

— Şi unde naiba e? Recunosc, stau foarte prost cu geografia. 

— In vest. O iei înspre Bristol şi mergi mai departe. Aş putea 
cumpăra o hartă când ne vom opri să alimentăm cu benzină. Nu 
că aş şti să citesc o hartă, dar cât de greu poate fi? 

— Aşadar, ai nişte bani? 

— Oh, da, am o grămadă de bani. Îşi duse mâna la haină. 
Avem bani, avem maşină, suntem pe drum! 

Scoase un fel de răcnet, apoi începu să râdă ca un dement. 


Şi, pentru o secundă, am uitat de bombă, de poliţie şi de 
faptul ca mă aflam într-o maşină furată, alături de un tip care 
avea buzunarele doldora de bani murdari. Mi se părea că, după 
o aşteptare de cincisprezece ani, începusem să trăiesc cu 
adevărat. Era aventura vieţii mele şi mă bucuram de plimbare. 


Capitolul 12 

Drumul care ieşea din Londra parcă era desprins dintr-un film 
ştiinţifico-fantastic. Am urcat un fel de pantă, înaintând printre 
nişte clădiri de birouri moderne, înalte de vreo cincisprezece 
metri. Nu vedeai decât beton, sticlă şi cer. Ne aflam într-o 
coloană de maşini care ieşea din oraş. În timp ce priveam şirul 
de luminiţe care se întindea în faţa mea, mă gândeam la faptul 
că fiecare persoană din fiecare maşină avea propria poveste. 
Oameni care se întorceau de la muncă, bucuroşi că au scăpat de 
explozie şi de măcel şi fericiţi că se întorc la familiile lor din 
suburbii. Dar niciuna dintre poveştile lor nu se putea compara 
cu a noastră, nu-i aşa? Doi adolescenţi care fug de poliţie într-o 
maşină furată. Parcă trăiam o fantezie: Spider şi cu mine eram 
staruri de cinema; era palpitant, periculos şi prea minunat ca să 
fie adevărat. 

Spider ieşi din coloană ca să depăşească o dubă. Brusc, se 
auzi un claxon puternic de maşină. Ceva se apropia de noi, de 
pe banda cealaltă. 

— Drace! exclamă Spider şi trase de volan. 

Am intrat din nou în coloană. Maşina care se apropia pe 
banda cealaltă ajunse în dreptul nostru, iar şoferul începu să 
gesticuleze şi să ţipe la Spider când privirile lor se întâlniră. 

— Du-te naibii, amice! îi răspunse Spider. 

Individul îşi ieşi din fire. 

— Las-o baltă, Spider. Nu te mai uita la el. Pentru numele lui 
Dumnezeu, fii atent la drum sau o să provocăm vreun accident! 
__ Spider conducea ca un nebun şi îşi luase mâinile de pe volan. 
In cele din urmă, celălalt tip trecu în viteză pe lângă noi, iar eu 
am răsuflat uşurată. 

— Nu e indicat să atragem atenţia asupra noastră. Calmează- 
te! 

— Mda, ştiu, dar s-a comportat ca un nemernic. M-a înfuriat, 
frate. 

— Cred c-ar trebui să ieşim de pe autostradă, să găsim un loc 
mai retras. 

— La ieşirea următoare. 

__Era încă agitat, dar cel puţin acum îşi ţinea mâinile pe volan. 
In scurt timp, am zărit un indicator care anunţa următoarea 
ieşire de pe autostradă. Am intrat pe banda de încadrare, iar 
Spider apăsă pe frână în timp ce luă curba, făcând roţile să 


scârţâie. Un indicator luminos se aprinse indicând un sens 
giratoriu în faţă, însă noi înaintam prea repede ca să putem 
vedea ce era scris pe el. Am urmat traficul, însă nu ştiam ce să 
facem. Am ocolit sensul giratoriu urmărind indicatoarele de 
direcţie: „Hounslow... Slough... Harrow... Dumnezeule, pe unde 
s-o luăm?” Am înconjurat o dată sensul giratoriu, înainte să 
alegem brusc o direcţie şi să ne claxoneze maşinile din toate 
părţile. Ne-am continuat drumul; maşinile înaintau bară la bară. 

— Ne-a urmărit cineva, Jem? A mai înconjurat cineva sensul 
giratoriul după noi? 

— De unde să ştiu? 

— Trebuie să te uiţi în oglinzi! Nu-i mare scofală! 

Pe frunte avea broboane de transpiraţie. Mi-am dat seama că 
era agitat, dar se comporta ca un nemernic. 

— Taci din gură! am strigat eu. Nu văd decât nişte luminiţe. 
Toate sunt la fel! De unde dracu' să ştiu dacă suntem urmăriţi? 

Îşi trecu mâna peste frunte şi prin păr. 

— Unde suntem? _ 

Habar n-am, continuă să mergi. In curând o să apară alte 
indicatoare. 

— Nu cred că indicatoarele ne sunt de mare ajutor. Avem 
nevoie de o hartă. 

— Mie nu-mi foloseşte la nimic. Nu ştiu nimic despre hărţi. 

— Păi, va trebui să învăţăm. Dumnezeule, am nevoie de o 
pauză! Spider o luă pe un drum lateral şi trase pe dreapta. Opri 
motorul şi se întinse cât putu de mult în scaun, apoi îşi frecă 
faţa cu mâinile şi expiră lung printre degete. Rahat! Ce greu e, 
frate! 

— Să conduci? 

— Da, trebuie să te gândeşti la o grămadă de lucruri; şi toţi 
vin înspre tine din toate direcţiile. Pfui! 

Îşi mai şterse o dată fruntea cu mâneca, îşi lăsă capul pe 
spate şi închise ochii. 

— Spider, am zis eu încet, tu ai mai condus înainte, nu? 

— Bineînţeles, a răspuns el, ţinându-şi ochii închişi. Am dat o 
tură cu maşina lui Spencer pe lângă depozite. 

— Eu am crezut că ai făcut treaba asta de o sută de ori, adică 
să furi maşini... 

— Aşa e, Jem, însă eu am fost întotdeauna începătorul. Nu m- 
au lăsat niciodată să conduc. 


l-am aruncat o privire aspră. 

— Nu te cred... eşti nebun! Tocmai am traversat cu maşina 
unul dintre cele mai aglomerate oraşe din lume şi tu ai condus 
doar o singură dată?! Dumnezeule! 

Am izbucnit într-un râs isteric. El deschise ochii. 

— Ce-i? De ce râzi? Am ajuns până aici, nu? 

Am tras aer în piept. 

— Nu de tine râd. Pe bune. Părea atât de jignit, încât mi-am 
aşezat mâna pe braţul lui ca să-l liniştesc. Aşa e, ne-ai adus 
până aici. Te-ai descurcat de minune, Spider. Hai să vedem ce 
ne-a pus de mâncare bunica în rucsac. 

El ieşi din maşină, deschise portbagajul, luă rucsacul şi mi-l 
aruncă în braţe. Am scotocit prin el. Conţinutul era destul de 
sărăcăcios: pişcoturi, biscuiţi înveliţi în ciocolată, nişte conserve, 
dar nici urmă de desfăcător. Mai era acolo un pachet de ţigări şi 
ceva greu pe fundul rucsacului. Am scotocit şi mai adânc şi am 
dat cu mâna de gâtul unei sticle. Am scos-o din rucsac. Spider 
se lumină la faţă. 

— Nici să nu te gândeşti! am zis eu, vârând la loc în rucsac 
sticla de votcă. Nu cred că o să ne ajute prea mult în clipa asta. 

— Dar mi-e sete. Nu mai găseşti nimic de băut înăuntru? 

Am scotocit din nou prin rucsac. 

— Nu. 

— Firimituri, zise Spider şi pufni. 

— Poftim? 

— Aşa spui când n-ai nimic, nu? E amuzant. 

Dintr-un motiv sau altul, acel cuvânt i se păru hazliu şi izbucni 
în râs. Era contagios. Nu prea îmi dădeam seama care era 
motivul, însă am izbucnit şi eu în râs. Am stat o vreme aşa şi am 
râs ca doi tâmpiţi. 

Când ne-am oprit din râs, am avut impresia că toată energia 
se scursese din noi; o consumaserăm prin râs. In maşină se 
aşternu tăcerea. Realitatea începea să-şi facă loc înăuntru ca şi 
atunci când bei ceva foarte rece şi simţi cum coboară pe gât în 
jos şi îţi pătrunde în stomac. Incepeam să fiu din ce în ce mai 
nesigură. Habar nu aveam încotro să ne îndreptăm, nu aveam 
nimic folositor la noi şi toată lumea avea să ne caute în scurt 
timp. Nu am vrut să fiu eu cea care să rostească acele cuvinte, 
dar nu m-am putut abţine. 


— Poate-ar fi mai bine să ne întoarcem, am zis. Poate nu vor fi 
atât de duri cu noi dacă ne întoarcem şi ne predam. 

Spider scutură din cap. 

— Nu mă mai întorc niciodată. Nu pot, Jem. 

— Cum adică nu poţi? Sunt de acord, nu va fi o situaţie prea 
roz pentru o vreme. Ne vor pune întrebări despre cele 
întâmplate, plus că am mai furat şi maşina, dar ce ne pot face? 
să ne închidă? 

— Nu, Jem, nu mă refer la poliţie, cu toate că, de data asta, 
mă vor închide cu siguranţă. Nu au aşteptat decât un motiv. Dar 
nu e vorba despre poliţie. Uite! Îşi vâri mâna în buzunarul de la 
haină şi scoase un plic mare, maro, care era împăturit şi mi-l 
dădu. 

— Ce-i asta? 

— Uită-te. Am despăturit plicul şi-am aruncat o privire. 
înăuntru erau bancnote - teancuri groase de bancnote. Mi-am 
vârât mâna în plic şi le-am scos la iveală. În viaţa mea nu mai 
văzusem şi nu mai ţinusem în mână atâţia bani. 

— Ăştia o să ne asigure viitorul, Jem. Sau oricum, următoarele 
săptămâni. 

Ţineam teancul într-o mână şi îl răsfoiam cu degetul mare de 
la cealaltă mână ca şi cum aş fi răsfoit o carte. Cred că erau 
sute de bancnote de cinci şi zece lire. Mii de lire. 

— Ce-ai făcut, ai spart o bancă? 

Îşi rupse cu dinţii o pieliţă de la unghie şi se uită la mine fără 
să răspundă. 

— Ce-ai făcut, Spider? l-am întrebat în şoaptă. 

EI îşi cobori privirea şi îşi trecu mâinile prin păr. 

— N-am făcut ultima livrare. 

— Sunt banii lui Baz? L-ai furat pe Baz? Dumnezeule, Spider, o 
să te omoare! 

Începu să-şi roadă din nou pielita unghiei. 

— Numai să mă găsească. De-aia nu mă pot întoarce. Suntem 
doar noi doi, Jem. Trebuie să facem asta. Trebuie să găsim un 
alt loc. Să o luăm de la capăt. 

Am închis ochii. Nu era cale de întoarcere. Am simţit o mână 
pe umăr. 

— Eşti bine? Nu am răspuns, nu ştiam ce să spun. Te-aş putea 
lăsa undeva, dacă vrei. Eu nu mă pot întoarce, însă tu, da. Tu te 
poţi întoarce, Jem. 


M-am gândit la cuvintele lui. Vorbea serios - va pleca fără 
mine. Dar eu la ce să mă întorc? La poliţie, la sistemul de 
adopţii, la Karen? Am deschis ochii, iar el mă privea fix, 
insistent. Oare câţi oameni pe care i-am cunoscut nu m-au 
considerat decât un copil ciudat şi tăcut, ascuns sub o glugă? 
Câtor oameni le-a păsat într-adevăr de mine? Spider era diferit: 
amuzant, nebun, neastâmpărat, nechibzuit. Era un tip de gaşcă. 

— Nu, am răspuns. E în regulă. Rămân. Aş vrea să văd şi eu 
cum arată „Weston-Super-nu-ştiu-cum”. 

El rânji şi încuviinţă din cap. 

— Hai s-o luăm pe drumul ăsta, poate găsim o staţie de 
benzină, facem rost de mâncare, cumpărăm o hartă şi ne facem 
un plan de bătaie. 

— De acord, am răspuns eu. 

Am întors maşina pe drumul lateral şi am intrat din nou pe 
şoseaua principală. După vreo zece minute, am găsit o staţie de 
benzină şi am tras lângă o pompă. După scurte căutări, Spider 
găsi o cale să deschidă capacul rezervorului şi să alimenteze cu 
benzină. Am intrat amândoi în magazin şi, în timp ce eu am 
folosit toaleta, Spider şi-a umplut braţele cu tot felul de chestii: 
coca-cola, pungi de chipsuri, ciocolată, nişte sendvişuri. Destul 
cât să ne ajungă pentru câteva zile. Cei din magazin se uitau 
cam ciudat la noi. „La naiba, mi-am zis, o să-şi aducă aminte de 
doi adolescenţi care aveau braţele pline de nimicuri.” 

Coada înainta chinuitor de greu. 

Tipul de la casă avea radioul pornit. Muzica fu întreruptă de o 
ştire: „Londra este încă zguduită din cauza exploziei care a rupt 
în bucăţi Ochiul Londrei... şapte morţi şi mai mulţi răniţi... poliţia 
caută doi adolescenţi: unul negru şi foarte înalt, celălalt mai 
scund, cu o constituţie firavă.” 

Simţeam furnicături peste tot. Aveam impresia că deasupra 
mea se afla un indicator cu neon şi cu o săgeată care arăta spre 
noi: „UITE-I AICI”. Ştiam că şi Spider auzise ştirea. Işi ţinea 
privea în pământ, îşi muta greutatea corpului de pe un picior pe 
altul şi îşi muşca buza. Mă aşteptam ca cineva să zică ceva, să îl 
înşface pe unul din noi. Eram în agonie. Voiam să las acolo toate 
produsele şi să plec, însă am încercat să mă stăpânesc. „Fii 
calmă, fii calmă”. Am mai înaintat câţiva centimetri. Pe când am 
ajuns la casă, ştirile se terminaseră şi se auzi din nou muzica. 
Tipul de la casă nici măcar nu se uită la noi, întrebă doar 


numărul pompei şi scană produsele. Spider plăti în numerar şi o 
luarăm din loc. 

In timp ce ne îndreptam spre ieşire, am observat o cameră de 
înregistrare sus, într-un colţ. Privirea mea a rămas aţintită 
asupra ei preţ de o secundă, iar acel ochi nemişcat se uită şi el 
la mine. „Asta-i, mi-am zis, acum au o imagine cu mine”. Purtam 
acel hanorac caraghios al lui Val, de culoarea mentei şi aveam 
părul tuns scurt. Inainte să urc în maşină, mi-am dat jos acel 
hanorac groaznic şi l-am aruncat pe bancheta din spate. Spider 
pornise deja motorul. 

— In regulă, să plecăm! Ţine, uită-te pe hartă şi vezi dacă 
reuşeşti să îţi dai seama unde ne aflăm. Imi aruncă în braţe o 
carte mare ce conţinea o hartă. Am dat să protestez, însă mă 
întrerupse. Trebuie să plecăm de-aici, Jem. E o chestiune de 
viaţă şi de moarte. Trebuie să faci asta. 

Am răsfoit paginile până am dat de o hartă mare care înfăţişa 
sudul Angliei. Mă concentram, încercând să găsesc mecanismul 
de funcţionare al acelei reţele de linii de pe hartă. Apoi am găsit 
Londra şi m-am uitat în stânga. Am tresărit bucuroasă când am 
depistat oraşul Bristol. Erau o grămadă de drumuri care legau 
cele două oraşe, nu trebuia decât să-l găsim pe cel potrivit. 

— Condu până când dăm de un indicator, Spider. Când îl voi 
vedea, îmi voi da seama unde ne aflăm. 

Şi astfel, tot poticnindu-ne, am ieşit din oraş, oprindu-ne din 
când în când ca să verificăm şi întorcându-ne din drum atunci 
când greşeam direcţia. In tot acest timp eu trăgeam cu urechea, 
atentă la sirene, şi mă uitam în oglinda din dreapta să verific 
dacă nu eram cumva urmăriţi. Când, în cele din urmă, am 
descoperit pe hartă unde ne aflam, mi-am pus degetul acolo, 
mişcându-l pe măsură ce înaintam. 

Când am ajuns în Basingstoke, am ieşit de pe drumul principal 
şi am luat-o pe o stradă liniştită. Spider a coborât din maşină ca 
să se uşureze, apoi am ţinut un fel de picnic în maşină: 
sendvişuri, chipsuri şi coca-cola. 

— Cred c-ar trebui să scăpăm de maşina asta. E prea 
cunoscută. Fiecare curcan din ţara asta o să fie pe urmele ei. 

Spider rosti aceste cuvinte cu gura plină de mâncare, 
împroşcând în jurul lui cu firimituri de chipsuri. 

Simţeam un oarecare regret. 

— Mie îmi place. 


— Mda, ştiu, numai că o să ne prindă în seara asta sau mâine 
dacă n-o schimbăm cu alta. Eu zic să găsim un loc mai retras şi 
să tragem un pui de somn. Schimbăm maşinile mâine- 
dimineaţă. Sunt rupt de oboseală. 

Ne-am învârtit cu maşina prin zonă până am dat de un drum 
de ţară care nu era luminat. Am tras într-un fel de loc de 
refugiu, am oprit motorul şi am stins farurile. Afară era întuneric 
beznă, aproape nefiresc. 

— Nu-mi place aici, Spider. E al naibii de întuneric. Hai să 
găsim un alt loc mai luminat. E prea ciudat. 

— Nu, frate. Dacă sunt lumini, oamenii o să vadă. N-o să 
rezistăm nici cinci minute. N-o să simţi diferenţa dacă închizi 
ochii. Du-te în spate şi întinde-te pe banchetă. O să te simţi mai 
bine acolo. 

— Şi tu unde pleci? 

— Nicăieri - o să trag un pui de somn aici. 

Picioarele-i lungi de-abia dacă încăpeau în faţă, iar cu capul 
atingea tavanul maşinii. 

— Nu, mă simt bine aici, am zis eu. Pot să las scaunul pe 
spate. Du-te tu pe bancheta din spate, ai mai mult loc acolo. 

Halal galanterie de modă veche! Se învoi cât ai clipi, ieşi din 
maşină şi se duse în spate. Se aplecă, scotoci în spatele 
scaunului şi îmi dădu o pătură. Mi-am petrecut-o după umeri şi 
m-am afundat în scaun, încercând să-mi găsesc o poziţie 
confortabilă. Am închis ochii, dar nu vedeam decât imaginile de 
la televizor: locul unde fusese rozeta Ochiului, bucăţi albastre de 
hanorac, o geantă de paie zdrenţuită. Vedeam din nou coada şi 
acele feţe care mă priveau. Am deschis ochii, însă nu mă 
simţeam mai uşurată. Nu era nimic acolo care să-mi distragă 
atenţia, doar întunericul de smoală care învăluia un drum de 
ţară. Era atât de întuneric, încât nu vedeai nimic. Poate afară, 
lângă maşină, se afla un tip mătăhălos cu un cuţit în mână, pe 
care nu l-am zări decât în momentul în care s-ar apropia, şi-ar 
lipi mâna şi faţa de geam, deformându-şi chipul într-un mod 
grotesc şi ar smulge uşa, apoi... 

— Eşti treaz, Spider? 

— Da. L-am auzit foindu-se. Sunt frânt de oboseală, dar nu 
pot să dorm. Creierul meu nu vrea să facă o pauză, sunt prea 
agitat. 

— Mi-e frică. Nu-mi place aici. 


El îşi întinse mâna şi mă bătu uşor pe braţ. Mi-am scos mâna 
de sub pătură şi mi-am unit degetele cu ale lui. Mâna lui era de 
două ori mai mare decât a mea - avea degetele lungi şi 
încheieturile noduroase. El îmi mângâie uşor baza degetului 
mare cu al lui, liniştindu-mă fără a rosti niciun cuvânt. Cred că 
aţipisem, căci următorul lucru pe care l-am conştientizat a fost o 
lumină difuză, argintie care pătrundea în maşina noastră prin 
geamurile fumurii şi pe Spider care se urca la volan. 

— Trebuie să plecăm, Jem! O să găsim o maşină frumoasă şi o 
să ne îndepărtăm de aici înainte să se trezească lumea. 

Întoarse maşina şi o luarăm din nou către suburbiile oraşului 
care dormea. Am fost aruncată în faţă când el apăsă brusc pe 
frână. Un ditamai vulpoiul traversa strada în faţa noastră. Spider 
zâmbi, iar animalul dispăru printr-un gard viu. 

— Mă bucur că nu l-am lovit. E la fel ca noi, Jem: hoţ, hoinar, 
matinal. Respect, domnule Vulpoi! 

Ne-am continuat drumul şi în curând am găsit o străduţă 
liniştită unde erau parcate o mulţime de maşini. Dumnezeu ştie 
cât era ceasul, însă Spider se deşteptase de-a binelea şi acum 
îşi plimba privirea de-a lungul şirului de maşini. După o vreme 
trase pe dreapta şi arătă cu capul înspre partea cealaltă a 
drumului unde era parcată o maşină combi mare şi veche. 

— Pe asta o luăm, Jem! la toate lucrurile din portbagaj. Hai să 
ne mişcăm repede şi fără zgomot! 

Îşi duse indexul lung şi osos la buze şi îmi făcu cu ochiul. Îi 
plăcea la nebunie. 


Capitolul 13 

— Stai aici. Eu mă duc să dau o tură. ă 

Spider ieşi din maşină şi traversă în fugă strada. Inconjură 
repede maşina şi apoi reveni. 

— Da, e în regulă. N-are piedică pusă la roţi sau ceva de genul 
ăsta. la toate lucrurile şi păturile. Tot. 

— O clipă. 

Am deschis torpedoul şi am scos factura adresată lui McNulty. 
Am scotocit în căutarea un pix şi-am dat peste un ciot de creion. 
Am scris cât am putut de mărunt în colţul facturii: Sfârşitul - 
12252023. Un cadou de rămas-bun pentru ticălosul acela 
nenorocit. 

— Ce dracu' faci? m-a întrebat Spider printre dinţi. Trebuie să 
plecăm înainte să se trezească lumea. Haide! 

Am lăsat foaia de hârtie să cadă, mi-am luat lucrurile şi-am 
ieşit din maşină. Spider se afla deja la portiera şoferului, 
încercând să deschidă yala cu un fel de unealtă. Aceasta scoase 
sunetul aşteptat, iar el urcă în maşină şi deschise portiera din 
dreapta. Am ocolit maşina, am aruncat toate lucrurile pe 
bancheta din spate şi-am urcat repede în maşină, încercând să 
nu trântesc portiera. Spider îşi mişcă mâinile sub volan şi, în 
curând, motorul prinse viaţă şi pornirăm din loc, înaintând lin şi 
fără zgomot pe străduţele liniştite. 

Ne-a luat o veşnicie să ieşim din Basingstoke. A fost un 
adevărat coşmar, de parcă străzile ar fi fost proiectate în aşa fel 
încât să te ţină în capcana lor pentru totdeauna. Ne-am tot 
învârtit în cerc vreo douăzeci de minute până când am zărit un 
indicator către Andover - văzusem pe hartă că acesta era unul 
dintre următoarele oraşe din vest. În timp ce lăsam oraşul în 
urmă, Spider răsuflă uşurat. 

— Nenorocitul ăsta de Basingstoke ar fi trebuit bombardat, nu 
Londra. 

Chiar dacă era ora şase şi jumătate, circulau destule maşini 
prin zonă. 

— Deschide radioul să aflăm ce se mai întâmplă, zise Spider. 

Eu nu voiam să aflu. Voiam ca lumea exterioară să rămână 
acolo şi să fim doar eu şi Spider în maşină, călătorind. Dar m-am 
conformat şi-am apăsat la întâmplare pe câteva butoane până 
când am dat de un post de ştiri. 


„Numărul morţilor, în urma exploziei din Londra, a ajuns peste 
noapte la unsprezece, douăzeci şi şase de persoane rănite, în 
continuare spitalizate, dintre care două se află în stare critică. 
Criminaliştii cercetează minuţios locul şi analizează dărâmăturile 
pentru a găsi dovezi ale unui act criminal şi indicii care să 
confirme identitatea morţilor. Poliţia îi caută în continuare pe cei 
doi adolescenţi care au fost văzuţi fugind de la locul faptei cu 
câteva minute înainte de explozie şi va difuza pozele lor, făcute 
de o cameră de supraveghere, în timpul unei conferinţe de 
presă ce va avea loc în această dimineaţă.” 

— Opreşte-l, Jem. N-au zis nimic despre maşină, nu? Poate nu 
şi-au dat încă seama că suntem noi. 

— Poate nu spun tot ce ştiu. Nu le va lua prea mult timp, nu? 
Karen sigur m-a dat dispărută, iar poliţia are imaginea 
înregistrată de camera de supraveghere... 

— Cel mai bine ar fi să găsim un loc unde să ne ascundem, să 
campăm undeva în pădure. E periculos pentru noi dacă stăm 
printre oameni. 

Inima mi se făcu cât un purice. Ce naiba ştiam noi despre 
viaţa în sălbăticie? Doi copii din Londra? 

— Spider, tu ai mai făcut asta? 

— Nu, dar cât de greu poate fi? N-avem nevoie decât de nişte 
mâncare şi apă, nişte pături şi un loc unde să ne adăpostim. N-o 
să păţim nimic - ca sălbaticii, ştii? 

Am râs. 

— Eu n-am de gând să umblu dezbrăcată. 

— Nu, prostuţo, vreau să zic că vom trăi din ce ne oferă 
natura. Vânăm chestii, mâncăm fructe de pădure. Ne descurcăm 
noi. 

— Până mâine-seară o să ajungem şi noi în vreun nenorocit 
de spital dacă ne apucăm să culegem chestii şi să le mâncăm. O 
să ne otrăvim. Asta dacă nu murim din cauza frigului până 
atunci. Priveam posomorâtă pe geam afară la peticele de 
pământ arat şi la gardurile vii. Peisajul era la fel de prietenos 
precum cel de pe Marte: fără magazine, fără case, fără oameni, 
fără viaţă. E adevărat că Londra seamănă cu o groapă de gunoi, 
dar cel puţin există ceva urme de civilizaţie, nu ca această 
pustietate verde, nesfârşită, noroioasă şi posomorâtă. 

— De ce nu putem rămâne în maşină? Să parcăm într-un loc 
retras? 


— Mda, poate ai dreptate. Ascultă, eu zic să mai mergem aşa 
vreo jumătate de oră şi-apoi să parcăm într-un loc retras, până 
se întunecă. Sunt şanse mici să ne vadă cineva pe întuneric. 

Treceam pe lângă coline golaşe şi pe lângă ferme, risipite pe 
ici, pe colo. Din când în când mai zăream grupuri de case şi 
magazine ciudate aveau şi nume, însă nu puteau fi considerate 
locuinţe în adevăratul sens al cuvântului. Unele dintre acele 
case aveau acoperişuri din paie, de parcă ar fi fost din Evul 
Mediu. Mi-aduceau aminte de Cei; trei purceluşi, poveste pe care 
obişnuia să mi-o citească mama. Ce-o fi fost în capul prostuţului 
de purceluş să-şi construiască o casă din paie ca să vină lupul şi 
să i-o sufle! La sfârşit, lupul este fiert într-un cazan, iar cei trei 
porcuşori sunt în siguranţă în casa din cărămidă. Nu ştiu de ce li 
se spun copiilor astfel de minciuni. Nu-ţi ia prea mult timp să-ţi 
dai seama că, în viaţa reală, lupul iese mereu învingător; 
porcuşorii ca mine şi ca Spider nu au nicio şansă. 

— La ce te gândeşti? 

Am tresărit. Nu adormisem, însă eram atât de cufundată în 
gânduri, încât mă detaşasem de realitate. 

— La porci. 

— Ai văzut porci? 

Când se întoarse repede ca să privească în spate, maşina 
devie brusc de la traseu. 

— Nu. Fii atent la drum! O să ne omori pe-amândoi. Oricum, 
nu mă gândeam la porci adevăraţi, ci la cei din poveste, oh, n- 
are importanţă... 

Am zărit un indicator cu o masă de picnic desenată pe el. Am 
ieşit de pe şosea şi am găsit un loc de odihnă întins, bine 
ascuns. Acolo era parcat un tir, iar noi am oprit în spatele 
acestuia. Am luat amândoi câteva înghiţituri de cola şi am 
mâncat nişte biscuiţi înveliţi în ciocolată. Un individ îşi făcu 
apariţia din lateral şi se duse în spatele remorcii. Se opri să-şi 
aprindă o ţigară, apoi verifică dacă sistemul de prindere era în 
regulă. Şi, în tot acest timp, nu-şi lua privirea de la noi. Se 
prefăcea că nu se uită la noi, dar ştiţi şi voi cum este când te 
holbezi la ceva, dar cu coada ochiului urmăreşti altceva. M-am 
coborât în scaun din instinct şi l-am urmărit cum ocoleşte cabina 
TIR-ului şi se urcă în ea. 

— ÎI vezi? 

Spider îşi scoase o fărâmă de biscuit dintre dinţi. 


— Pe şofer? 

— Da, îl vezi în cabină? 

— Doar în oglinda lui laterală. De ce? 

— Ce face? 

— Fumează şi vorbeşte într-un fel de staţie. 

Am început să tremur. 

— Ne-a văzut, Spider. Vorbeşte cu poliţia. 

— Da’ de unde! Nu fii prostuţă! Şoferii ăştia de TIR vorbesc tot 
timpul între ei. 

— Şi dacă vorbeşte cu poliţia? Ce facem? 

— Trebuie să scăpăm de maşina asta şi să facem rost de alta. 
Hai să plecăm de-aici! 

Porni motorul, prinzând viteză pe măsură ce schimba cu 
uşurinţă vitezele. Am intrat din nou pe şoseaua principală - 
începuse să se priceapă la şofat. 

Am aruncat o privire peste umăr. La o distanţă considerabilă, 
TIR-ul venea greoi în urma noastră. 

Dacă te uitai mai bine, erau TIR-uri peste tot - era unul la vreo 
două maşini în faţa noastră şi, la un minut sau două, trecea câte 
unul pe lângă noi, pe partea cealaltă. Dacă şoferul acela de TIR 
ne observase, sigur le spusese şi colegilor săi, iar acum nu mai 
aveam nicio scăpare. Ne puteau supraveghea orice mişcare. Un 
TIR venea înspre noi şi, când m-am uitat în cabină, ochii 
şoferului îi întâlniră pe ai mei doar pentru o secundă, apoi 
acesta îşi mută privirea. Purta căşti şi vorbea la microfon când 
trecu pe lângă noi. 

— Spider, trebuie să ieşim de pe şosea. Sunt cu ochii pe noi. 
Şoferul TIR-ului care tocmai a trecut pe lângă noi s-a uitat la 
mine. Ai văzut? 

— Nu, frate, sunt atent la drum, aşa cum mi-ai zis. 

— Uită-te la următorul. 

După câteva minute, se apropie un alt TIR. Şoferul se uită fix 
la noi. Spider observă şi el acest lucru. Injură şi viră pe 
următorul drum lateral, țâşnind de-a lungul unei benzi înguste. 
Eu mă tineam cu o mână de portieră şi cu cealaltă de bordul 
maşinii, rugându-mă să nu dăm nas în nas cu cineva care venea 
din direcţia opusă. El încetini şi, în cele din urmă, trase maşina 
într-un loc unde se afla o alee, insuficient de lată pentru o 
maşină care se unea cu drumul pe care ne aflam noi. 


Acolo se afla un indicator verde pe care stătea scris „Potecă”. 
Inima mi se făcu cât un purice. 

— Adună toate lucrurile, va trebui s-o luăm la picior. 

— Nici gând. Încotro? Cum...? 

— Ne luăm lucrurile, urmăm cărăruia asta, mergem câţiva 
kilometri, găsim un loc unde să ne ascundem şi o să fac rost de 
o maşină cât pot de repede. Şterpelim ceva de mâncare de la 
vreo fermă. Haide, adună lucrurile! 

Am vârât tot ce-am putut în nişte saci de plastic. Eu am 
răsfoit rapid cartea în care se afla harta şi am rupt paginile care 
arătau locul unde ne aflam acum şi distanţa dintre noi şi 
Weston. 

— Da, bine te-ai gândit, fetiţo! 

Era evident că Spider era foarte nerăbdător. Şi eu, la fel, însă 
eram precum cele două feţe ale unei monede. El era 
entuziasmat şi se bucura de aventură; eu eram înspăimântată 
erau pe urmele noastre. 

N-am reuşit să îndesăm toate lucrurile în saci. Eu mi-am luat 
haina pe mine era mai uşor s-o car aşa, iar Spider şi-a aruncat o 
pătură pe umeri; apoi, după ce am aruncat o privire la maşină, 
am luat-o pe potecă. Numai Dumnezeu ştie cum arătam - ca doi 
boschetari cred. Nu eram nişte drumeţi, cu rucsacuri în spate şi 
bocanci în picioare, ci nişte adolescenţi obişnuiţi cu nişte saci de 
plastic care conţineau nişte boarfe. 

Sacii erau o pacoste. Unul din ei se tot izbea de piciorul meu, 
indiferent de ce-aş fi făcut. Am încercat să-l întorc, schimbându-l 
dintr-o mână într-alta, însă nicio metodă nu dădu roade. Buf! 
Buf! Buf! Plasticul îmi tăia mâna; durerea era puternică, 
insuportabilă. Picioarele mi se  împleticeau. Traseul era 
accidentat; erau două făgaşe adânci cu pietre, unele mari, altele 
mici, despărțite de o fâşie denivelată de iarbă. Am luat-o pe 
unul din făgaşe, însă, deoarece îmi suceam mereu glezna când 
călcam pe pietre, am trecut pe fâşia de iarbă. A fost mai bine 
până când am început să cobor în pantă sau am dat peste o 
groapă, nu mai ştiu, şi iar mi-am sucit glezna. Şi, în tot acest 
timp, buf, buf, buf - mă lovea nenorocitul ăla de sac. Eram într- 
atât de iritată din cauza asta, încât aveam impresia că eram 
lovită cu barosul peste genunchi. 

Deoarece merseserăm întruna pe jos, toată dimineaţa, m-am 
oprit şi am lăsat să cadă ambii saci. Mi-am întors mâinile şi m- 


am uitat la palme: erau de un roşu aprins, brăzdate de nişte linii 
adânci, albe lăsate de saci. Spider îşi continua drumul, 
nepăsător. Parc-ar fi ascultat muzică; înainta în propriul ritm, 
dând din cap, iar picioarele parcă-i erau din elastic - bineînţeles, 
era în lumea lui. După câteva secunde, şi-a dat seama că nu mă 
mai aflam în urma lui şi s-a întors. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu mai pot merge. M-am săturat. Hai să ne odihnim! 

Se uită la ceas. 

— Mergem de şase minute. Dacă te-ai întoarce la cotitura aia, 
ai putea vedea maşina de acolo. 

Am lovit cu piciorul unul din saci. 

— Nu mai pot! Nu-mi place să merg pe jos! 

— Am străbătut kilometri în Londra, de-a lungul canalului şi al 
străzilor. Kilometri, frate! Poţi s-o faci! 

— Da, numai că aia e Londra, civilizaţie. Există pavaj şi asfalt. 
Aici e aiurea! Mă dor gleznele. Şi nenorociţii ăştia de saci mi se 
tot izbesc de picioare, şi uită-te şi tu la mâinile mele! 

Le-am întins spre el. 

— Uite care-i treaba, zise el calm, trebuie să ne îndepărtăm 
de maşină cât putem de mult şi să găsim un loc unde să ne 
ascundem. Hai să urmăm poteca asta timp de un ceas să vedem 
unde duce, ce zici? 

— N-auzi că NU MAI POT! 

Am scos un strigăt de frustrare; poate am şi bătut din 
picioare. Apoi am ridicat de jos un sac cu ambele mâini şi l-am 
aruncat cât colo. Acesta zbură grațios prin aer şi ateriza pe un 
gard viu care se afla la vreo doi metri depărtare. 

Spider se repezi la mine şi îmi astupă gura. 

— Sst! O să vină cu toţii în fugă aici, prostuţo! 

Avea o sclipire jucăuşă în priviri, iar pe faţă îi apăru un 
zâmbet larg. Îşi bătea joc de mine. 

Râdea. De mine. 

M-am înfuriat şi-am început să lovesc cu pumnii şi cu 
picioarele, să zgârii şi să mârâi. 

— Să nu mai râzi niciodată de mine! Niciodată...! 

In loc să se ferească sau să lovească, Spider îşi încolăci 
braţele şi picioarele în jurul meu şi mă strânse către el. Nu îmi 
mai puteam mişca nici braţele, nici picioarele. Eram ţinută 
strâns, cu nasul lipit de subsuoara lui urât mirositoare. Reuşise 


să mă calmeze. Simţeam cum furia mă părăsea şi cum 
începeam să mă relaxez. Îşi ţinea bărbia pe creştetul meu. Am 
stat aşa o vreme, fără a rosti un cuvânt. 

— Te simţi bine acum? mă întrebă el într-un târziu. 

— Nu. 

Dar mă simţeam bine sau, cel puţin, mai bine. Spider îmi 
dădu drumul şi se duse să recupereze sacul de pe gardul viu. 

— Hai să mâncăm nişte ciocolată şi-apoi o luăm la picior. Duc 
eu sacii. 

Nu-l puteam lăsa să facă asta - îmi mai rămăsese ceva 
mândrie, totuşi. 

— Cară-te de-aici! Pot să-mi duc şi singură bagajele. 

— Da, cum să nu! 

In cele din urmă am ajuns la un compromis şi a luat el sacul 
care mă incomodase. Apoi am pornit din nou la drum pe potecă. 
Lumina gălbuie pătrundea printre ramurile şi frunzele de 
deasupra noastră, iar sunetul sirenelor răsuna în depărtare. 
Venea dinspre şoseaua principală. 


Capitolul 14 

Drumul se termina cu o poartă şi un pârleaz. Am lăsat 
bagajele jos, ne-am aplecat peste poartă şi am aruncat o privire 
dincolo. Poteca se întindea în linie dreaptă, în mijlocul unui 
câmp. La un moment dat dispărea, doar pentru a apărea din 
nou traversând alte şi alte dealuri, care se întindeau cât vedeai 
cu ochii. Nu mai văzusem niciodată o pustietate mai 
deprimantă. 

— Unde naiba mergem? am întrebat. 

Spider ridică din umeri. 

— Departe de maşina pe care am părăsit-o. Oriunde. 

— Nu putem s-o luăm într-acolo. 

Am arătat cu capul înspre întinderea rurală. 

— De ce? 

— Păi, uită-te şi tu, idiotule! Nu sunt nici copaci, nici garduri 
vii. Toată lumea care se află pe o rază de optzeci de kilometri o 
să ne vadă. 

— Vrei să ne întoarcem? Să stăm în maşină până când ne vor 
găsi, ne vor sălta, ne vor întinde pe jos şi ne vor pune arma la 
ceafă? 

— Cum adică, arma...? 

— Ei cred că noi suntem terorişti. i 

Mi-am lăsat capul pe braţe şi am închis ochii. Imi imaginasem 
viaţa de fugar altfel, nu aşa. Mă simţeam foarte obosită. Era o 
oboseală dureroasă pe care o simţeam în braţe şi în picioare. 

— Nu putem sta aici un pic? am zis eu, fără să-mi ridic capul, 
cu vocea înăbuşită de mânecile hainei. 

Spider scutură din cap. 

— Suntem prea aproape de maşină. Trebuie să mergem mai 
departe. Făcu o pauză. Uite, pe dealul ăla este un pâlc de 
copaci. Putem merge până acolo şi apoi stăm ascunşi până se 
face noapte. 

Mi-am ridicat ochii şi-am privit în direcţia aceea. Pe coama 
unui deal se afla o pată neagră, la o distanţă de vreo treizeci de 
kilometri. 

— Cum, acolo? Să mergem până acolo?! 

El încuviinţă din cap. 

— Da, n-o să ne ia mai mult de-o oră. O să reuşim. 

Apucă toate bagajele şi le aruncă peste pârleaz, apoi trecu şi 
el dincolo ajutându-se de picioarele-i lungi. 


Eu am oftat şi l-am urmat. Scândura de lemn s-a legănat când 
m-am urcat pe ea, iar eu am scos un țipăt. Spider râse şi îşi 
întinse mâna ca să mă susţină. l-am luat mâna şi mi-am trecut 
un picior peste gard, apoi i-am dat drumul la mână, m-am 
răsucit şi am apucat stâlpul de lemn al gardului, trecându-mi şi 
celălalt picior. Cum mă aflam cu fundul în aer, am avut impresia 
că nenorocita aia de scândură avea să se rupă, plus că simţeam 
ceva moale în palmă. Am dat drumul stâlpului şi am văzut că-mi 
aşezasem mâna pe un găinaţ. 

— Fir-ar să fie! Il auzeam pe Spider râzând cu hohote în 
spatele meu. Nu-i deloc amuzant, acum am rahat pe mine! 

Mi-am întins piciorul şi am pipăit cu laba pământul. Când am 
ajuns în cele din urmă pe pământ, m-am întors şi l-am văzut pe 
Spider, aplecat în faţă, râzând cu lacrimi. 

— Ce-i? 

— N-am văzut ceva mai amuzant în viaţa mea! Eşti 
nemaipomenită. 

— Dispari! 

Am dat să-mi şterg mâna de el, însă s-a ferit. L-am fugărit o 
vreme în jurul bagajelor până când, în cele din urmă, el m-a 
apucat de încheietura mâinii şi m-a forţat să mă aplec şi să-mi 
şterg mâna de iarbă. Am reuşit să scap în mare parte de găinaţ, 
restul l-am şters de pantaloni. Ne-am desprins unul de celălalt. 
Eu de-abia mai suflam din cauza efortului şi trăgeam aer adânc 
în piept, până când, încetul cu încetul, am început să mă 
liniştesc şi respiraţia mi-a revenit la normal. 

Spider scoase o sticlă de cola dintr-un sac şi luă câteva 
înghiţituri, apoi mi-o întinse şi mie. Sucul era cald şi îşi pierduse 
efervescenţa, dar avea gust dulceag. Apoi ne-am strâns 
bagajele şi am pornit-o de-a lungul potecii care traversa 
pustietatea. 

Nu o să vă vină să credeţi cât de stingheră m-am simţit 
traversând câmpul. După toată vorbăria lui Spider despre arme, 
nu îmi mai puteam lua gândul de la spaţiul dintre omoplaţii mei, 
care putea fi ţinta unui glonţ tras de vreun lunetist. Cu cât ne 
îndepărtam mai mult de pârleaz, cu atât mă simţeam mai 
expusă. Nu m-aş fi simţit atât de vulnerabilă nici dacă aş fi 
umblat pe potecă în pielea goală. În jurul nostru, cât vedeai cu 
ochii, nu era decât iarbă şi văzduh, mai întins decât îl văzusem 
vreodată o imensitate de spaţiu. Când eşti într-un oraş, nu-ţi dai 


seama cât de mult spaţiu ocupă clădirile. Dacă le-ai elimina, nu 
ar rămâne decât văzduhul, infinit şi gol. N-ar mai exista nimic 
între tine şi spaţiul nesfârşit; doar forţa gravitaţională te-ar 
împiedica să nu te ridici în aer, mai sus şi mai sus, departe de 
pământ. Eram cuprinsă de panică. Singura cale de a o ţine în 
frâu era să privesc în pământ şi să-mi măsor fiecare pas pe care 
îl făceam. 

Spider, care mergea în faţa mea, înainta cu bine cunoscutu-i 
mers săltăreţ. M-am trezit că îi studiam paşii. Picioarele-i lungi i 
se întindeau până la şezutul osos. Întotdeauna fusese fără 
astâmpăr atât la şcoală, cât şi prin cartier, de parcă i-ar fi fost 
greu să ţină toată acea energie în interiorul acelui talmeş- 
balmeş de pereţi, străzi sau clădiri. Insă aici picioarele lui păreau 
că înghit kilometri întregi. Acest lungan negru din Londra se 
simţea ca acasă aici. Avea spaţiu suficient de desfăşurare. 

Dar nu era şi cazul meu. Dacă el mergea sprinten, eu îmi 
târâm picioarele după mine, zicându-mi încontinuu: „Nu pot... 
nu vreau... urăsc asta”. De îndată ce ajungeam pe coama unui 
deal şi eu credeam că ne aflam aproape de adăpostul pe care-l 
zărise Spider, se ridica un alt deal. Erau precum nişte valuri care 
se întindeau cât vedeai cu ochii. 

Inaintam acum pe marginea unui câmp. Pe partea cealaltă, 
poteca era mărginită de copaci deşi. Se auzea susur de apă. 
Spider se opri şi lăsă bagajele jos. 

— Aşteaptă aici o clipă, zise el, înaintând şi sărind peste 
gardul de sârmă ghimpată. 

— Ce faci? am strigat eu, însă n-am primit niciun răspuns, aşa 
că am rămas acolo ca o idioată. 

M-am aşezat, cu faţa înspre direcţia de unde venisem. Ce m- 
aş fi făcut dacă am fi fost urmăriţi? N-am avut timp să mă 
gândesc la asta că Spider îşi şi făcu apariţia, triumfător. 

— Mai jos e o râpă, apoi râul, Jem. Astea-s veşti bune pentru 
noi. Nu trebuie decât să traversăm apa şi, dacă urmăritorii noştri 
au câini, nu o să ne găsească. Mirosul nostru o să se piardă. Am 
văzut eu în filme. 

_ Mda, şi eu văzusem aşa ceva în filme, dar oare era adevărat? 
Insă pe el nimic nu-l putea opri, nu-i aşa? 

— Aruncă peste gard sacii ăia, şi-apoi te ajut să treci şi tu. 

I l-am aruncat, apoi m-am uitat la gard. 

— Ştiu şi eu... am zis neîncrezătoare. 


— Vino aici! Pune un picior pe sârmă şi cu mâna ţine-te de 
stâlpul gardului, apoi sari. Te prind eu. 

Cum n-aveam o idee mai bună, am făcut întocmai. Sârma se 
îndoi sub greutatea mea, dar mi-am zis: „Fie ce-o fi!” şi-am 
încercat să trec gardul. Spider îşi întinse mâinile, mă luă de 
subsuori şi mă ridică în aer, trecându-mă în siguranţă de partea 
cealaltă a gardului. Am zâmbit amândoi şi-am bătut palma. Apoi 
ne-am strâns lucrurile şi-am luat-o printre copaci. 

Am dat de râpa care se termina cu un râu lat de vreo trei 
metri, noroios care curgea repede. 

— Cât e de adânc? am întrebat. 

— Habar n-am. Nu există decât o singură cale să aflăm. 
Aruncă bagajele pe malul celălalt, iar eu intru în apă să verific. 

— Eu zic să verifici mai întâi şi-apoi să aruncăm bagajele pe 
malul celălalt. Dacă e prea adâncă apa, nu mai putem trece, nu? 
Aşa că n-are rost să rămânem cu bagajele pe partea cealaltă şi 
să nu mai putem ajunge la ele. 

— jem, îmi zise el pe un ton serios, cred că trebuie să 
traversăm râul. N-avem de ales. O să fie bine, îţi promit. 

Ridică primul sac de plastic, îl legă la gură şi începu să-l 
legene în aer, apoi, cu un icnet, îl aruncă. Acesta pluti în aer 
deasupra apei şi ateriză pe malul celălalt. El zâmbi şi făcu la fel 
cu celelalte. Totul decurse bine, până la ultimul. Nu aprecie bine 
distanţa şi aruncă sacul prea sus în aer. Acesta ateriză în apă. 

— Drace! exclamă el. 

Se aşeză jos şi îşi scoase repede tenişii, apoi şosetele. Îşi 
suflecă blugii, apoi se lăsă să alunece pe mal în jos şi intră în 
apă. 

— Dumnezeule! strigă el, cu vocea piţigăiată. E rece ca 
gheaţa! 

Sacul de plastic fu dus de apă vreo nouă metri şi se împotmoli 
în ceva lângă malul celălalt. Spider înainta cu greu către el, apa 
ajungându-i până la genunchi. 

— Aruncă-mi tenişii pe malul celălalt şi-apoi aruncă-i şi pe ai 
tăi. Poţi traversa râul. E rece ca gheaţa, dar e în regulă! strigă 
el. 

l-am vârât şosetele în tenişi şi le-am făcut vânt pe rând, pe 
partea cealaltă. Spider îşi croia drum prin apă către sac. M-am 
aplecat ca să mă descalţ. 


— Hopa! Spider se afla până la brâu în apă şi îşi scutura 
braţele. E cam alunecos. Trebuie să ai grijă! strigă el. 

— Bine, i-am răspuns eu, continuând să-mi desfac şireturile 
pe care le înnodasem. 

Spider împroşca cu apă în jurul lui, înjurând ca de obicei, însă 
eu nu eram atentă la el. In cele din urmă, după ce mi-am dat jos 
şosetele şi tenişii, m-am ridicat şi i-am zvârlit pe malul celălalt. 
Sacul de plastic era încă acolo, legănându-se pe apa ai cărei 
curenţi încercau să-l smulgă din prinzătoare. Însă Spider nu mai 
era acolo. Dispăruse. 


Capitolul 15 

M-am uitat în susul, apoi în josul malului. Nimic. Am scanat cu 
privirea suprafaţa apei nici urmă de el. Nu-mi venea să cred. 
Aveam impresia că mintea îmi juca feste: eram singură, Spider 
nu existase niciodată, căci, dacă ar fi existat, cum ar fi putut să 
dispară fără urmă? 

Brusc, departe, în partea stângă, am zărit o mişcare în apa 
agitată. Ceva ieşise la suprafaţă - un genunchi, un cot, nu ştiu. 
Spider era deja la o distanţă de vreo treizeci de metri, luat de 
curenţii de apă. Am început să alerg de-a lungul malului. 
Puteam vedea anumite părţi ale corpului său la suprafaţa apei 
care îl întorcea ca pe o păpuşă din cârpe un braţ, spatele, ceafa, 
dar nu şi faţa, care se afla sub apă. 

Am intrat în panică, încercând să alerg cât mai repede. 
Ramurile de pe malul apei mă biciuiau pe măsură ce-mi croiam 
drum printre ele. Am ajuns în dreptul lui, strigând şi alergând în 
acelaşi timp. Nu mă putea auzi. M-am uitat disperată în jur, 
căutând o metodă să ajung la el. Am tras de o ramură lungă, 
încercând să o rup, însă nu aveam suficientă forţă. Se depărtase 
din nou de mine. Gândul că era neajutorat, cu capul sub apă, 
mă făcu să-mi ţin respiraţia. Nu trebuia să se întâmple aşa ceva. 
Numărul lui, 12152010, expira de-abia peste o săptămână. Ce 
naiba se petrecea? Am luat-o din nou la fugă. 

Mă aflam cu vreo nouă, doisprezece metri în faţa lui. Nu era 
nimeni prin preajmă. Nimic şi nimeni care să ne sară în ajutor. 
Nu mai aveam de ales. Am coborât râpa şi am intrat în apă. Insă 
nu m-a frapat doar răceala apei, ci şi viteza cu care curgea. Apa 
râului se izbea de picioarele mele cu o forţă înspăimântătoare. 
Îmi ajungea doar până la coapse, însă de-abia reuşeam să-mi 
menţin echilibrul. Din locul unde mă aflam, îmi era foarte greu 
să-l reperez pe Spider. Am cercetat disperată suprafaţa apei şi, 
în cele din urmă, am zărit pentru o clipă o formă neagră care 
plutea înspre mine. Avea să treacă prin partea stângă; trebuia 
să merg către malul celălalt, altminteri avea să treacă pe lângă 
mine. Înaintam cu greu pe măsură ce apa devenea din ce în ce 
mai adâncă, bombănind întruna din cauza frustrării. Spider se 
afla doar la câţiva metri depărtare - la naiba, avea să-mi scape 
printre degete. M-am aruncat în faţă şi am ajuns la punctul de 
întâlnire. Eram cu picioarele pe nămol şi când corpul lui Spider 


se propti în mine, mi-am pierdut echilibrul şi m-am scufundat şi 
eu. p 

Totul se învârtea - sus, jos, apă şi aer, Spider şi cu mine. In 
timp ce mă zvârcoleam, ţineam strâns cu mâna haina lui. 
Indiferent de ce avea să se întâmple, urma să ni se întâmple 
amândurora - nu aveam de gând să-i dau drumul pentru nimic 
în lume. Când am ieşit la suprafaţă, am tras adânc aer în piept. 
Dădeam din picioare, încercând cu disperare să ating fundul, 
însă curentul era  neiertător. Spider era ca o povară 
neînsufleţită, care se izbea de mine, făcându-mă să mă scufund. 
Am vrut să-l întorc astfel încât să ajungă cu capul deasupra 
apei, însă n-am reuşit. De-abia reuşeam eu să trag câteva guri 
de aer. Ţinându-l în continuare pe Spider, m-am întors pe spate, 
astfel încât mă aflam acum cu faţa în sus. Am încercat să-l 
întorc şi pe el, însă n-am reuşit. Eram purtaţi de curenţii râului, 
care făcea o cotitură. Tocmai mă întrebam dacă vom fi purtaţi 
de apă aşa până la ocean, când am simţit o zgârietură 
dureroasă pe spate şi m-am oprit brusc. Impactul mă făcu să-l 
scap o secundă pe Spider, însă l-am recuperat imediat. 

Ne opriserăm amândoi. Râul îşi urma cursul în jurul nostru, 
însă noi eram proptiţi într-un soi de stăvilar din piatră, care 
ieşea dintr-unul din malurile râului. Spider zăcea cu faţa în jos. 
Pe picioarele mele. L-am ridicat de pe mine, l-am întors pe 
spate, l-am apucat de sub subsuori şi l-am tras pe limba aceea 
de nisip. Eram afară din apă. Era greu - o povară neînsufleţită. 
Am îngenuncheat lângă el, privindu-l neîncrezătoare. Avea ochii 
închişi. Murise. 

Nu era bine deloc. Nu aşa trebuia să se întâmple. 

— Spider, trezeşte-te! am strigat eu. Trezeşte-te! Nu poţi să 
mă părăseşti, la naiba! Nu-mi poţi face una ca asta! 

L-am lovit cu pumnul în piept, cuprinsă de frustrare. Gura lui 
se deschise şi apa începu să se prelingă din ea. 

M-am ridicat, m-am aplecat deasupra lui şi i-am apăsat 
stomacul cu palmele cât am putut de tare. Şi mai multă apă 
începu să se prelingă. Am făcut acelaşi lucru de câteva ori. 
Brusc, un şiroi de apă îi ţâşni din gură, asemenea jetului unei 
balene, şi scoase cel mai îngrozitor sunet în momentul în care 
trase o gură zdravănă de aer care pătrunse în plămânii-i plini cu 
apă. 


Am sărit într-o parte, mirată de apa care ţâşnea din el. Am 
stat o vreme sprijinită pe călcâie, privindu-i pieptul care acum 
urca şi cobora în voie. El îşi deschise ochii şi părea că încearcă 
să se concentreze, apoi zise: 

— De ce plângi? Ce-ai păţit? 

Nu realizasem că plângeam, însă când mi-am trecut mâna 
peste faţă mi-am dat seama că lacrimile îmi curgeau şiroaie. 

— Nimic, am răspuns eu. Sunt fericită. 

El închise ochii, apoi îi deschise din nou. 

— Nu înţeleg. Ce se petrece? 

— Ai căzut în apă, iar eu te-am scos. 

— Aha, făcu el. De-aia mi-e frig şi sunt ud leoarcă. Nu-mi 
amintesc nimic. Ştiu că traversam un câmp, iar acum, dintr- 
odată, sunt întins pe spate, ud până la piele, iar tu plângi de 
supărare - pardon, de fericire. Se ridică încet, privind în jurul lui 
de parcă tocmai ar fi aterizat de pe o altă planetă. la te uită! Şi 
tu eşti udă leoarcă, zise el, apoi un zâmbet larg îi apăru pe faţă. 
Doar nu mi-ai făcut respiraţie gură la gură? 

— Nu. Mai taci din gură! 

— Ba da, mi-ai făcut! A 

— Nu! Te-am apăsat pe burtă până a ţâşnit apa afară. Insă 
acum îmi doresc să n-o fi făcut, idiotule! 

Îşi întinse mâna spre mine şi îmi mângâie capul ras, apoi 
zâmbetul îi dispăru de pe chip când îşi dădu seama de situaţie. 

— M-ai salvat. Mi-ai salvat viaţa. Dumnezeule, Jem! lţi sunt 
dator vândut, frate! 

Am ridicat din umeri. 

— Nu-ţi bate capul. Am făcut ce-ar fi făcut oricine altcineva. 

— Dar aici nu mai e nimeni, nu? Ai fost doar tu. Numai tu mă 
puteai salva şi ai făcut-o. 

— Să nu mai vorbim despre asta, bine? Nu-i mare lucru. Uite, 
măcar acum ne aflăm pe malul celălalt al râului. Nu trebuie 
decât să mergem şi să ne recuperăm lucrurile. Să luăm pe noi 
nişte haine uscate. Mi-e frig de mor! 

Aşa şi era. Tremuram din toate încheieturile, la fel şi Spider. 
Ne-am ajutat unul pe celălalt să ne ridicăm în picioare, apoi am 
luat-o în susul apei, de-a lungul malului. Eram sleiţi. Spider 
mergea în faţă, ca de obicei, dar se oprea din când în când şi se 
uita la mine. Îmi zâmbea, clătina din cap, apoi îşi continua 
drumul. În tot acest timp, mintea mea o lua razna. Aşadar, 


numerele erau corecte. Nu-i sunase încă ceasul. Însă, dacă n-aş 
fi fost acolo, cu siguranţă s-ar fi înecat - era aproape mort când 
l-am scos din apă. Spider ştia şi el asta: îl salvasem. Il ţinusem 
în viaţă. 

Simţeam că o iau razna. Dar dacă trebuia să moară azi, iar eu 
reuşisem să-i schimb destinul? De două săptămâni încoace, mă 
simţeam vinovată de soarta vagabondului. N-am vrut să-l 
rănesc, însă aşa a vrut soarta: parcă noi l-am fi fugărit până în 
stradă. Dar poate numerele erau precum o sabie cu două 
tăişuri. Dar dacă, în afară de a vedea data morţii, puteam să şi 
salvez vieţi? Dacă reuşisem să-i salvez viaţa lui Spider, oare aş 
putea-o face din nou pe data de cincisprezece? 


Capitolul 16 

Lucrurile noastre erau tot acolo unde le aruncaserăm. Spider 
pescui din apă sacul de plastic cu ajutorul unei ramuri şi 
amândoi ne-am schimbat cu haine uscate. Ne-am întors cu 
spatele unul la celălalt în timp ce ne schimbam. Imi era prea frig 
- aproape îngheţasem - ca să îmi mai fac griji că Spider s-ar 
putea să mă privească pe furiş, şi prea preocupată să scap de 
hainele ude ca să mă uit cu la el. In graba mare, uitasem să-i 
cer lui Val lenjerie de corp curată să fiu sinceră, nu voiam să ştiu 
ce purta ea pe sub haine - aşa că mi-am lăsat pe mine sutienul 
şi chiloţii uzi, schimbându-mi doar blugii şi bluza. Am îmbrăcat 
cât de multe rânduri de haine uscate am putut, apoi mi-am pus 
jacheta primită de la Val. Ne-am vârât hainele ude într-un sac și- 
am pornii din nou la drum - înfriguraţi, şocaţi şi tremurând. 

Când ne-am îndepărtat de râu, am dat peste alte dealuri. Alte 
valuri verzi care se unduiau la nesfârşit. Păţania din râu mă 
storsese de puteri. Îmi simţeam picioarele ca de plumb pe 
măsură ce înaintam tot mai greoi. Spider nu mai avea acel mers 
sprinten, de altfel nici nu era de mirare. 

Ţinta noastră era în continuare pâlcul de copaci care se afla 
pe coama dealului. Începusem să cred că era un fel de miraj, 
cum apare şi în deşert, care dispare în momentul în care te 
apropii de el, însă, în cele din urmă, Spider ajunse pe coama 
dealului şi scoase un strigăt „Hei, am ajuns!” - şi, în mod 
miraculos, ajunseserăm. Am urcat dealul în patru labe şi ne-am 
adăpostii la umbra acelor copaci. 

M-am aşezat la marginea păduricii şi am privit distanţa pe 
care o parcurseserăm. Nu-mi venea să cred cât era de mare. 

— Uită-te şi tu ce distanţă mare am parcurs pe jos! Nu-i de 
mirare că sunt frântă de oboseală! 

M-am lăsat pe spate, nepăsându-mi pe ce mă întindeam. 

— Dacă vezi toate astea înseamnă că oricine ne poate zări. 
Hai să ne afundăm în pădurice! zise Spider. 

Nu ştiam ce se întâmplase cu el: parcă s-ar fi trezit dintr- 
odată la realitate sau ceva de genul acesta. 

M-am ridicat în picioare bombănind şi l-am urmat în pădurice. 
Adunase la un loc toate bagajele noastre şi găsise un loc între 
patru trunchiuri de copaci unde să ne aşezăm tabăra. Cu toate 
că puteam vedea câmpul dacă ne ridicam în picioare, când 


stăteam jos, eram ascunşi de vegetaţie şi de tufişuri. Ne aflam 
la adăpost. 

Pământul era tare şi neted. Spider întinse pătura pe care o 
cărase. Mai simţeam ridicături sub ea, dar era mai bine. 

Spider şedea rezemat de trunchiul unui copac, iar eu m-am 
întins pe spate şi mi-am ridicat privirea înspre copacii de 
deasupra mea. Era un sentiment ciudat. Cu toate că ştiam că 
trunchiurile lor erau drepte, copacii păreau că se apleacă asupra 
mea în timp ce se înălţau către cer. Frunzele păreau negre pe 
fundalul acela strălucitor şi creau un model dantelat, foarte 
complicat Era hipnotizant. Dacă te lăsai acaparat de privelişte, 
aveai impresia că te afli undeva sus, la sute de metri înălţime, 
de unde priveşti în jos către frunze. Vântul adia printre ramuri, 
creând acel sunet aerian - putea fi provocat de vânt sau apă, 
sau chiar de trafic. Era foarte liniştitor. 

— Nu-mi vine să cred că am făcut asta, am zis eu după o 
vreme. 

— Ce anume? 

— Că am mers atâta pe jos. 

Spider pufni. 

— Mda, poţi face multe când n-ai încotro. Poate o să mergem 
pe jos până la Weston. 

— Cât e de departe? 

— Habar n-am. Departe, frate. 

Am scos un mârâit, mi-am închis ochii şi m-am concentrat 
asupra sunetului, doar asupra sunetului... 

Când m-am trezit, mă durea capul, iar în gură aveam un gust 
neplăcut - era uscată, iar pe buze se formase o pojghiţă 
lipicioasă. Mi-a luat ceva timp să-mi dau seama unde mă aflam 
şi chiar şi atunci când m-am ridicat în picioare şi am privit în jur, 
nu eram sigură dacă era dimineaţa sau seară. Ceasul meu 
indica ora patru şi cinci minute, ceea ce, bănuiam, arăta că 
după-amiaza era pe sfârşite, însă putea fi la fel de bine şi a doua 
zi dimineaţa, pur şi simplu nu-mi dădeam seama. Spider sforăia 
cu spatele la mine, ghemuit ca un copilaş. Îi puteam vedea 
profilul. Cum dormea aşa, parcă era un copil - era liniştit, 
aproape inocent. Doar pentru o secundă mă încercă acel 
sentiment: cum era să fii mama cuiva. Îmi dădea o senzaţie de 
teamă în niciun caz nu era de mine aşa ceva. N-aş fi putut face 
faţă niciodată unei astfel de responsabilităţi. Şi-apoi cum mi-aş 


putea privi în ochi propriul copil şi să-i văd data morţii înainte ca 
acesta să înceapă să-şi trăiască viaţa? Unii oameni nu sunt 
făcuţi pentru aşa ceva. Şi eu mă număram printre ei. Nu era 
nicio problemă. 

Mi-am frecat ochii şi fruntea, însă durerea îngrozitoare de cap 
nu dispăru. M-am întins şi am scotocit prin bagaje, căutând ceva 
de băut. Cola fu bine-venită, însă mi-aş fi dorit să fi avut ceva 
cald de băut - nişte ceai sau ciocolată caldă. Ceva care să te 
liniştească. Spider mă auzise scotocind prin sacii de plastic, se 
întinse şi se întoarse cu faţa la mine. 

— Cât e ceasul? 

— Puțin trecut de patru. 

— Dumnezeule, am dormit tot restul zilei. Se ridică încet în 
picioare. Am înţepenit. 

l-am dat sticla de cola. 

— Nu prea am mâncat, nici n-am prea băut azi. Trase o duşcă 
sănătoasă. Aah, altă viaţă! Oare suntem urmăriţi? 

— Habar n-am, nu aud nimic. 

— O să verificăm imediat. Acum hai să mâncăm ceva! 

Am scotocit din nou prin bagajele noastre şi ne-am pus pe 
ronţăit chipsuri, biscuiţi, prăjiturele şi ciocolată. 

Spider se ridică în picioare, mestecând în continuare, şi dădu 
o tură prin pădurice, până ajunse la marginea acesteia, apoi se 
întoarse să mai ia un biscuit şi se duse în partea cealaltă. 

— Nu văd nimic, zise el mestecând şi vorbind în acelaşi timp. 
Mă gândeam să mai mergem puţin, dar în curând o să se 
întunece. Cred că ar fi mai bine să înnoptăm aici şi să pornim la 
drum mâine-dimineaţă devreme. 

N-aveam de gând să-l contrazic. Nu mă supăram dacă n- 
aveam să mai străbat niciodată distanţe pe jos. 

După ce hotărâserăm să rămânem acolo peste noapte, ne-am 
dat seama brusc că aveam la dispoziţie douăsprezece ore şi 
nimic de făcut. Era imposibil să ne relaxăm, să stăm nemişcaţi, 
iar de somn nici nu încăpea vorbă. Ne-am plimbat amândoi o 
vreme prin pădurice, admirând peisajul din unghiuri diferite. Eu 
am rămas mult timp cu ochii pironiţi asupra valurilor de nori 
care treceau pe deasupra. Păreau că înaintează cu încetinitorul, 
însă, dacă îţi fixai privirea asupra unuia, apoi priveai în altă 
parte o clipă, acesta ajungea mai departe decât ţi-ai fi imaginat. 
Eram şi noi ca ei traversam câmpurile, înaintând cu greu ca doi 


gândaci care se târăsc pe suprafaţa planetei şi care, pe urmă, 
privesc în urma lor să vadă câtă distanţă au parcurs. 

— N-am văzut în viaţa mea atâta cer, am zis eu. Simţeam 
cum mă copleşeşte în timp ce traversam câmpurile. 

— Odată ce te obişnuieşti, o să fie mai bine. E atâta aer aici, 
încât poţi să îţi umpli plămânii încontinuu. Spider îşi desfăcu 
braţele. Aşa e şi la mare. O plajă imensă şi netedă, marea şi 
cerul. O să-ţi placă, Jem. Se întoarse cu faţa la mine. O să găsim 
un motel şi o să mâncăm cartofi prăjiţi şi peşte în fiecare zi. Ne 
plimbăm pe faleză, facem desene în nisip, râdem toată ziua. 

Începu să se caţăre într-un copac, însă nu ajunse prea sus, 
căci picioarele îi alunecară. Incercă din nou - acelaşi rezultat. 
Lumina începea să se micşoreze, de parcă cineva ar fi şters-o de 
pe cer, iar temperatura începea să scadă. 

— Va fi întuneric în curând, am zis eu tremurând. Ce-o să 
facem? 

— Mergem la culcare. 

— Păi, nu-i decât patru şi jumătate. 

— Ştiu, frate, dar ce vrei să faci? Să te uiţi la televizor? 

Simţeam că situaţia în care ne aflam mă copleşeşte. Am 
început să mă gândesc la frig, la beznă. Nu voiam să fiu afară, în 
întuneric. Fusese rău şi când petrecuserăm noaptea trecută în 
maşină, dar cel puţin fuseserăm înconjurați de patru pereţi de 
metal şi avuseserăm un acoperiş deasupra capului. 

— Nu vreau să stăm aici, Spider. Hai să încercăm să găsim un 
alt loc. 

— N-avem timp, drăguţo. Ştii tu un alt loc? Ne va lua ore să 
găsim un alt loc, plus că vom merge în întuneric. Nici măcar nu 
avem lanternă. _ 

În jurul nostru, totul devenea alb şi negru. În curând nu avea 
să mai rămână decât negrul. Habar nu aveam ce se întâmpla 
într-o zonă rurală noaptea - animale? Oameni înarmaţi, care 
ieşeau la vânătoare? - şi nici nu ţineam să aflu. Simţeam că o 
iau razna. 

— Şi de ce nu avem o lanternă? De ce?! Oare nu e o idee 
idioată să venim aici fără o lanternă la noi? 

— Mă faci idiot? Şi tu? Uită-te în oglindă, Jem. Suntem doi aici 
şi niciunul din noi nu a adus o lanternă. Nu sunt singurul! 

— N-am cum să mă uit în nenorocita aia de oglindă, nu? Nu-i 
nicio nenorocită de oglindă aici! Nu-i nimic aici! 


— Uite care e treaba. Trebuie să ne descurcăm cum putem, în 
regulă? O să încerc să fac rost de o maşină mâine, dar în seara 
asta rămânem aici, şi cu asta basta. 

— Nu vreau să rămân aici, nu înţelegi, tâmpitule? Nu vreau să 
rămân aici. Nici măcar nu ştim ce facem! Habar nu avem! 

— Pentru numele lui Dumnezeu! Mă scoţi din sărite cu 
atitudinea ta! Stătea chiar în faţa mea şi-şi flutura degetul lung 
înaintea ochilor mei. Nu te poţi comporta ca o fetiţă aici! Trebuie 
să te maturizezi, frate! Ce-i cu tine? Erai mult mai rezistentă în 
Londra. Uite ce e, te las în pace înainte să fac sau să spun ceva 
ce-o să regret. 

Şi se îndepărtă de mine, scuturând din cap şi fluturându-şi 
mâinile. 

— Du-te naibii! 

— Du-te tu naibii! strigă el, fără să se întoarcă. 

N-avea, bineînţeles, unde să se ducă. Eram blocaţi pe o 
insuliţă. Îl puteam vedea - parcă era un personaj de desene 
animate care se agita pe fundalul întunecat al cerului. Voiam să 
strig: „Să nu îndrăzneşti să pleci de lângă mine!”, însă mi-am 
muşcat buzele. Încercam să mă liniştesc, să înţeleg toate acele 
gânduri furioase care-mi treceau prin minte şi să gândesc 
limpede. Oricum ai fi privit lucrurile, nu era de bine. M-am întors 
la locul unde ne aşezaserăm tabăra şi m-am întins pe-o parte, 
acoperindu-mă cu haina şi înfăşurându-mă în pătură. 

Când închideam ochii, vedeam cadavre sau imagini: pe 
bătrânul acela zburând prin aer, bucăţi rupte de un albastru- 
deschis împrăştiate pe jos, pe mama mea. Aşa că i-am ţinut 
deschişi, holbându-mă la acel model ciudat din faţa mea pe care 
îl formau ramurile, nuielele şi frunzele de la nivelul solului. Am 
urmărit cu privirea un fel de insectă care urca greoi pe tulpina 
unei plante, apoi se îndreptă legănându-se către capătul 
acesteia. Frunzuliţele se îndoiau sub greutatea ei. Pielea a 
început să mă mănânce numai la gândul că tot felul de insecte 
şi de păianjeni se vor căţăra pe mine în timpul nopţii. 
Dumnezeule, zona rurală era dezgustătoare. 

L-am auzit pe Spider ieşind din tufişuri. Acesta se trânti pe jos 
în apropiere şi începu sa scotocească prin saci. Işi adusese şi el 
o pătură, deoarece îl auzeam foindu-se în locul unde se aşezase, 
încercând să-şi găsească o poziţie comodă. Incepu din nou să 
scotocească, apoi se auzi un sunet metalic. 


Mi-am zis: „N-am să vorbesc cu el, n-are decât să facă ce 
naiba vrea, nu-mi pasă”, însă fiecare muşchi al corpului meu era 
încordat, atât eram de concentrată să-mi dau seama ce punea 
la cale. După o mică pauză, se auzi zgomotul inconfundabil al 
unei brichete aprinse, şi în întuneric îşi făcu apariţia o luminiţă. 
Se auzi un sfârâit uşor când ţigara i se aprinse, apoi trase fumul 
adânc în piept şi oftă mulţumit. 

Eu m-am ridicat în picioare, iar el îmi zise: 

— Am ştiut eu că nu dormi. Vrei un fum? 

Luminiţa din vârful ţigării aprinse se mişcă înspre mine în 
momentul în care el întinse mâna. Eu am luat-o şi am tras din 
ea. Fumul de ţigară avea ceva reconfortant - era ceva normal, 
familiar, liniştitor. 

— Marfă, am zis eu, dar nu mă refeream la fumul de ţigară, 
deşi era bine-venit - mă simţeam doar bine că restabileam 
legătura. 

Din câte îmi dădeam eu seama, nu ne puteam permite să 
rămânem certaţi. 

Am fumat amândoi din ţigară o vreme, fără să spunem prea 
multe, trăind doar clipa. Apoi Spider zise: 

— Crezi că există fermieri negri? 

— Habar n-am, nu cred. De ce? 

— Îmi place locul ăsta. Îmi place să simt pământul sub 
picioare. Îmi place să privesc în zare. 

Şi toate astea după numai o zi de umblat peste nişte câmpuri. 

— Fii serios, Spider, asta n-are să se întâmple. 

— De ce nu? Îți trebuie diplomă ca să fii fermier? Ai nevoie de 
vreo licenţă? E musai să fii alb? 

— Habar n-am. Cred că îţi trebuie bani. O grămadă de bani. 

— Nu-i musai să cumpăr o fermă, doar să lucrez la una. Nu 
cred c-aş face cine ştie ce carieră dacă aş lucra în continuare 
pentru Baz sau pentru cineva ca el. Nu vreau să fac lucrul ăsta. 
Trebuie să găsesc altceva. Vocea lui se înflăcăra în întuneric. 
Acum am scăpat. Noi am scăpat. Nu vreau să mă mai întorc. 
Indiferent unde vom ajunge, vreau să încep o nouă viaţă. Nu 
vreau să-mi reiau vechile obiceiuri. 

Cuvintele lui mă înduioşară. Vorbea din toată inima. 

— Ştii, Ţicnitul a avut dreptate, continuă el. 

— Nu cred asta! 


— Ba da, a avut dreptate. Cei ca noi au destinul pecetluit din 
prima clipă de viaţă: şomaj, inspecţie, şantier, stradă. Niciun fel 
de viitor. Nu vreau să ajung aşa. 

— Ai de gând să te întorci la şcoală, să-ţi obţii diploma? am 
întrebat neîncrezătoare. 

— Nu, cred că e cam târziu pentru asta. Dar vreau să fac 
ceva. Vreau să fiu diferit. Nu vreau să fiu băiatul negru tipic - o 
statistică. 

Nodul pe care îl simţisem în stomac în timpul discursului său 
se transformă într-o durere fizică. Mi se rupea inima când îl 
auzeam vorbind despre viitor. Cum să stau şi să ascult cuvintele 
unui băiat care mai avea de trăit doar o săptămână? Cuvintele 
lui erau adevărate, sugestive. Însă era mult prea târziu. Dacă 
numerele erau corecte. Dacă... 

Era cât pe ce să îi divulg totul. Voiam să-i spun adevărul - să-l 
împart cu el şi poate să găsim o soluţie să-i schimbăm soarta. 
Dar nu puteam face asta, nu? Nu le puteam spune oamenilor 
numerele, cu excepţia ticălosului ăluia de McNulty, iar el era 
prea prost ca să-şi dea seama ce însemna. Am înghiţit în sec, 
încercând să-mi stăpânesc emoţiile. Voiam să schimb subiectul, 
să umplu spaţiile goale cu cuvinte. 

— Cum de-ai ajuns să locuieşti cu bunica ta? Te deranjează 
dacă te întreb? 

— Nu, frate. Nu-i niciun secret. Mama s-a cărat cu un tip când 
eram eu mic. Nici măcar nu mi-o mai amintesc. Nu cred c-am 
pierdut ceva - am avut-o întotdeauna pe bunica mea. 

— E marfă bunica ta. 

— Da. O scorpie bătrână şi smintită. 

— Nu crezi c-ar trebui s-o suni? Să ştie că eşti bine? 

— Nu, telefonul nu e o metodă sigură. Poate fi localizat, ştii. 
Bunica o să fie bine. O să se descurce. 

În minte îmi apăru imaginea ei rămânând în urma noastră pe 
marginea drumului - oare să fi fost ieri după-amiază? 

— Am auzit când i-ai povestit bunicii despre mama ta, zise 
Spider încet. Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat. 

— Nu-i vina ta. 

— Ştiu, dar... 

— Poate e mai bine fără ea. Era... complicată. 

Am rămas tăcută. Eram o mincinoasă şi ştiam lucrul ăsta. 
Indiferent ce viaţă aş fi avut alături de ea, aş fi preferat-o pe 


aceea - măcar aş fi avut un cămin - decât viaţa de nomad pe 
care o avusesem de când murise ea. Copilul nimănui. 

Am povestit ore în şir, cu mici pauze. Vocile noastre răsunau 
slab în acel spaţiu deschis, însă atâta timp cât continuam să 
vorbim, fantomele şi monştrii care ar fi putut sta la pândă în 
acea întindere întunecată risipită în toate direcţiile s-ar fi ţinut 
departe de noi. Momentele de tăcere din conversaţia noastră 
deveneau din ce în ce mai lungi, pe măsură ce noi intram în 
acea stare de visare. 

Cred că dormeam buştean când am fost trezită de un țipăt 
ascuţit şi am tresărit. Am deschis ochii, dar nu era cine ştie ce 
diferenţă: că îi tineam deschişi, că îi tineam închişi, afară era 
întuneric beznă. 

— Ai auzit? am întrebat eu în şoaptă. 

— Mort să fi fost şi tot ai fi auzit. 

Indiferent ce-ar fi fost, se auzi din nou - un țipăt ascuţit care 
sfâşie noaptea. Atât de puternic răsuna, încât aveam impresia 
că ne înconjoară, că ne acoperă, că pătrunde în noi. Mă trezisem 
de-a binelea şi eram prea speriată ca să mă pot mişca. Spider se 
mută mai aproape. Îl auzeam agitându-se pe frunzele căzute, îi 
simţeam mirosul. 

— Ce crezi că este? mă întrebă el în şoaptă, foarte aproape de 
urechea mea. 

— Nu ştiu. 

— Crezi că există vrăjitoare? 

— Taci din gură! 

Da, în clipa aceea credeam că există vrăjitoare şi fantome, şi 
vârcolaci, şi alte creaturi care bântuie noaptea. 

Se auzi un alt țipăt care îţi îngheţa sângele în vene, dar de 
data aceasta fu însoţit de vreo două strigăte puternice. 

— E o bufniţă, Jem. N-am mai auzit una până acum. Nişte 
ticăloase gălăgioase, nu? Stai să găsesc o piatră sau ceva. 

Incepu să scotocească printre frunzele din jurul lui, apoi se 
ridică în picioare şi azvârli ceva în copacii de deasupra noastră. 
Auzeam cum obiectul trece prin frunze şi printre ramuri. Peste 
câteva secunde, ţipătul se auzi din nou, însă devenea din ce în 
ce mai slab, deoarece bufnița îşi luase zborul în căutarea unui 
loc mai puţin periculos unde să se aşeze. 

— Eşti un fermier adevărat, nu-i aşa? Cum azvârli tu cu pietre 
în bufniţe. 


— Ai dreptate. Fermierii mereu trag cu puşca sau îşi asmut 
câinii asupra cuiva ca să îl rupă în bucăţi. Bănuiesc că mi s-ar 
potrivi ca o mănuşă. 

Bufnița mai protesta, însă se afla undeva departe. Ţipătul ei 
parcă ne amintea cât eram de singuri şi cât de negru era spaţiul 
care ne înconjura. In timp ce ciuleam urechea, am simţit cum 
mă împresoară frigul. Poate că vom supravieţui o noapte aici, 
dar trebuia să găsim un alt adăpost în ziua următoare. 

Imi sărise somnul de-a binelea şi nu mai aveam cum să 
adorm. Stăteam întinsă, cu urechile ciulite, încercând să nu 
gândesc prea mult. 

Am crezut că Spider dormea, dar, după o vreme, am simţit 
cum mâna lui se apropia de pătura în care eram învelită până o 
găsi pe a mea. Şi am rămas întinşi, mână în mână, aşteptând ca 
lumina să se furişeze din nou pe cer. Eram amândoi treji când 
am auzit un alt sunet răsunând înăbuşit prin văzduh era un 
elicopter. 


Capitolul 17 

— Îl auzi? am întrebat. 

Ce întrebare stupidă! 

— Mm. 

— Crezi că e un simplu elicopter? 

Ştiam eu de ce pusesem această întrebare - dacă era un 
simplu elicopter care transporta pe cineva undeva, din punctul A 
în punctul B. 

— Habar n-am. 

Se ridică de lângă mine şi se târî prin tufişuri. Era încă 
întuneric, însă cerul căpătase o culoare albăstruie în locul de 
unde veniserăm ieri. De-acolo răsuna şi acel sunet. 

— Planează deasupra locului acela, Jem. Are şi un proiector. 
Mai văd şi alte luminiţe. L-am auzit revenind târâş pe burtă. 
Când ajunse lângă mine, începu să adune păturile. Haide, Jem. 
Trebuie s-o luăm la picior. Se pare că sunt pe urmele noastre. 

— E întuneric, Spider. Nu avem lanternă, ai uitat? 

— Trebuie să ne descurcăm cum putem. Oricum, e mai bine 
să înaintăm pe întuneric. 

— Da, dar... 

Eram pe punctul să-i amintesc de noroi, de gardurile vii, de 
sârma ghimpată, când un alt sunet mă făcu să tac. Era lătratul 
unui câine. Se auzea undeva departe, în urma noastră. Lumini, 
elicoptere, câini. Simţeam că mi se face rău. Aceasta era o 
vânătoare de oameni în toată regula. Am tăcut din gură şi am 
început să-mi adun lucrurile. 

Am ieşit din crâng, coborând apoi dealul. Nu vedeam nimic în 
faţa noastră, iar pământul era atât de tare, încât ne împleticeam 
şi ne împiedicam întruna. Am călcat cu piciorul drept într-o 
groapă, dezechilibrându-mă. Am scăpat bagajele din mână şi 
mi-am agitat braţele în aer, pe întuneric, încercând să-mi 
recâştig echilibrul. Am dat cu mâna dreaptă de ceva de care să 
mă ţin, însă mi-a scăpat din mână şi am căzut în faţă. Ceva mi-a 
brăzdat faţa în momentul în care am căzut. Am început să înjur. 

— Unde eşti? se auzi vocea lui Spider prin întuneric. 

— Aici! Nu ştiu unde naiba sunt! 

— Nu te mişca. Vin la tine. 

Ajunse lângă mine, mai întâi ca o umbră prin noapte. Pe 
măsură ce se apropie, am reuşit să-i disting chipul pe care era 
întipărită o expresie de îngrijorare. 


— Dumnezeule, Jem, ai căzut pe o sârmă ghimpată. Stai... 

Îşi întinse mâinile şi mă ajută să mă ridic în picioare. Eu am 
inspirat adânc şi am mai tras nişte înjurături în timp ce el apăsa 
pe rana de la mâna mea dreaptă. 

— Ai vreo batistă sau altceva? mă întrebă el. 

Am căutat în buzunar şi am dat peste un şerveţel mai vechi. 
El îl luă şi îmi şterse uşor faţa. Mă durea îngrozitor. Şi durerea 
din mână era sfâşietoare. Spider scotoci printr-un sac, scoase 
unul dintre tricourile sale şi rupse o fâşie din el. O înfăşură în 
jurul mâinii mele şi făcu un nod. Încerca să ţină din nou lucrurile 
sub control, se străduia, dar în tot acest timp încrederea mea 
începea să scadă. 

— Suntem terminaţi, Spider, nu-i aşa? 

— Ce vrei să spui? 

— Că o să pună mâna pe noi azi. Şi-acum e şi mai grav. Câinii 
o să simtă miros de sânge, nu? 

— Habar n-am. Cred că rechinii simt sângele. Oricum suntem 
în avantaj şi ne aflăm pe malul celălalt al râului. Nu trebuie 
decât să mergem mai departe până găsim o ascunzătoare. Cred 
că trebuie să găsim o clădire şi să intrăm ca să nu ne repereze 
elicopterul. Folosesc aparaturile alea, nu? Care te reperează 
după căldura corpului, dar nu cred că te găsesc şi în clădiri. 
Poftim - îmi ridică bagajele de jos. Eu le iau pe-astea. Eşti în 
stare să mai mergi puţin? 

— Da, cred că da. 

El a luat-o înainte, iar eu m-am ţinut aproape de el de data 
asta. Nu s-a făcut lumină decât foarte târziu, deoarece era 
înnorat. Am aruncat o privire în urma mea, însă nu vedeam 
nimic din cauza vârfului de deal. Era o tâmpenie, oricum. Chiar 
voiam neapărat să-i văd pe oamenii care se aflau pe urmele 
noastre? L-am ajuns din urmă pe Spider şi am continuat să 
traversăm anevoie câmpul. 

Dacă în ziua precedentă mă simţisem expusă, acum 
sentimentul era şi mai apăsător. Dacă elicopterul ne ajungea din 
urmă înainte ca noi să găsim o ascunzătoare, eram terminaţi. 
Simţeam cum mi se ridică părul pe ceafă numai dacă îmi 
imaginam că aud huruitul elicopterului, apropiindu-se din ce în 
ce mai mult. Am mers încontinuu toată dimineaţa, transpirând 
sub hainele noastre groase, cu toate că afară era frig. N-am scos 
un cuvânt - nu mai aveam nimic de spus. Am trecut pe lângă 


nişte ferme, însă clădirile erau una lângă cealaltă: casa, 
hambarele şi şoproanele. Nu îţi lua prea mult timp să le 
cercetezi pe toate. Aveam nevoie de ceva mai îndepărtat. 

Ne-a luat câteva ceasuri să găsim un hambar. Se afla într-un 
colţ al câmpului şi era făcut din metal: avea console lungi, un 
acoperiş din tablă ondulată şi nu avea pereţi. Era izolat şi, în 
afară de un crâng mic, nu mai era nicio casă pe o rază de câţiva 
kilometri. De-a lungul a două laturi ale hambarului erau clădite 
baloturi de fân, ca nişte pereţi din cărămidă galbenă. Odată ce 
ne-am apropiat, am mai zărit ceva sub el: un ţarc dărăpăânat 
care împrejmuia nişte vaci. Acestea îşi ridicară capetele fornăind 
în momentul în care ne-am apropiat de ţarc. Nu mai văzusem 
niciodată o vacă în carne şi oase, doar la televizor, şi pe bune vă 
spun, erau enorme. 

— Nici să nu te gândeşti, i-am zis lui Spider. Nu aici. Nu 
împreună cu arătările astea. 

— Sunt împrejmuite, zise el neîncrezător. 

Îmi dădeam seama că era la fel de prudent ca şi mine. 

— Da, dar uită-te la gard. Este legat doar cu sfoară. 

Vacile ne priveau în continuare de parcă ar fi aşteptat ceva. 
Apoi brusc una dintre ele parcă înnebuni. Se izbi de vecina ei, 
făcându-le şi pe celelalte să se agite. Se împrăştiară, apoi se 
regrupară la loc. 

Atâta mi-a trebuit. 

— Nu putem rămâne aici. O să ne calce în picioare. 

— Dar nu avem altă soluţie, nu, Jem? Cel puţin o să avem un 
acoperiş deasupra capului. Uite, dacă vor ieşi din ţarc, o să ne 
urcăm pe baloturile de fân, bine? Vacile nu se pot căţăra, nu? 

— Habar n-am. 

Ne-am aşezat pe un balot de fân şi ne-am uitat la animale. 
Vreo două se holbau la noi, dar majoritatea dintre ele începură 
din nou să mestece fân. Fără a se opri din mestecat, una dintre 
ele îşi ridică coada şi un şuvoi de lichid maro ţâşni de sub 
aceasta. Nu mai văzusem niciodată ceva mai dezgustător. Mi- 
am dus din instinct mâna la gură, simțind că mi se face greață. 
Am privit în altă parte, însă Spider se holba cu gura căscată, 
complet fascinat. 

— Asta-i o vacă bolnavă, zise el, neluându-şi ochii de la 
animal. Ori e asta, ori cineva i-a dat să mănânce curry. Data 
trecută când am mâncat curry, să te ţii bine... 


— Taci! am reuşit eu să spun înainte să simt un nou val de 
greață. 

Adunată de spate, m-am ridicat în picioare şi am ieşit 
împleticindu-mă din hambar. M-am îndepărtat vreo câțiva metri 
şi m-am aplecat, sprijinindu-mi mâinile de picioare şi încercând 
să mă liniştesc. Am tras adânc aer în piept ca să înlătur senzaţia 
de greață. După câteva minute, am auzit paşii lui Spider care se 
apropia de mine. 

— Eşti bine? 

— Nu. 

Îşi aşeză mâna pe umărul meu. O ţinu nemişcată o vreme, 
apoi începu să mă mângâie, încercând să mă liniştească. M-am 
concentrat asupra mişcărilor mâinii sale şi, încetul cu încetul, 
am început să mă relaxez. Cu toate că mă simţeam mai bine, 
am rămas în continuare aplecată, deoarece nu voiam să-şi ia 
mâna de pe mine. Nu mă dădeam eu în vânt după apropierea 
fizică, însă atingerea lui era liniştitoare, caldă. Când m-am 
îndreptat, Spider stătea nemişcat, însă nu se uita la mine, ci 
privea în depărtare. Îşi luă mâna de pe spatele meu. Vântul, 
care se înteţise, mătura câmpurile. 

— Eşti mai bine? mă întrebă, fără să se uite la mine. 

— Nu, adică, da. 

Voiam să-i mulţumesc pentru că mă liniştise, pentru că mă 
făcuse să mă simt mai bine, însă ar fi fost un moment prea 
siropos. În schimb, mi-am îndreptat şi eu privirea în direcţia 
înspre care se uita el, adică înspre locul de unde veniserăm. 

— Cât timp crezi că mai avem înainte să ne prindă? 

— Nu ştiu. Nu mai aud elicopterul. 

Am rămas tăcuţi o vreme, încercând să auzim acel huruit 
greoi al elicopterului. Poate din cauza vântului care se înteţea, 
acel sunet nu se mai auzea. Am început să tremur, iar Spider 
mă cuprinse pe după umeri. 

— Haide! Ar fi bine să găsim cea mai bună ascunzătoare. 
Trebuie să ne ascundem undeva în spate, dincolo de fân. 

Spider intră din nou în acţiune. Asta da om hotărât - arunca 
baloturile de fân unul peste celălalt, dându-mi şi mie 
instrucţiuni. Făcea un fel de tunel; acum dispărea înăuntru, 
târându-se în patru labe, acum apărea din nou cu spatele şi 
apuca un alt balot. În cele din urmă îşi făcu apariţia cu capul 
înainte şi cu un zâmbet idiot întipărit pe faţă. 


— Hai, intră! Cred că mă strâmbasem, căci îmi zise: E în 
regulă. Haide odată, dacă nu, vin şi te trag după mine. 

M-am lăsat în patru labe, am aruncat o privire înăuntru şi am 
început să mă târăsc. Am simţit o durere în palmă când m-am 
aşezat pe jos, aşa că m-am sprijinit doar pe vârful degetelor de 
la mâna dreaptă şi m-am târât cum am putut mai bine. Era 
destul de întuneric în interior, dar nu era beznă, iar tunelul nu 
era aşa de lung. După vreo cinci metri sau mai mult, tunelul 
dădea într-o încăpere mică, închisă, care semăna cu o peşteră. 
Era spaţiu cât să stăm unul lângă altul. Nu îl puteam vedea prea 
bine, însă îi simţeam mirosul. Efortul pe care îl depusese pentru 
a muta baloturile de fân, lungul drum parcurs şi faptul că nu se 
mai spălase Dumnezeu ştie de când - cu excepţia băii pe care o 
făcuse în râul plin de noroi - toate acestea făcuseră ca putoarea 
lui normală să atingă proporţii olimpice. 

— Ce zici? Marfă, nu? Nu mai trebuie decât să tragem un alt 
balot peste intrare şi suntem aranjaţi. Vrei să vezi cât e de 
simplu? 

Gândul de a rămâne închisă acolo cu el era prea mult pentru 
mine. Am luat-o înapoi târâş prin tunel. 

— Nu, e în regulă. Putem face asta mai târziu, dacă va fi 
nevoie. 

Când am ieşit din nou în hambar, am tras adânc aer în piept. 
Până şi mirosul urât al balegii de vacă era mai plăcut decât 
duhoarea pe care o emana Spider. 

Spider ieşi în patru labe din tunel, semănând cu un câine 
fericit care tocmai căpătase un os. Nu voiam să-i stric buna 
dispoziţie, însă mă durea mâna şi eram obosită şi speriată. Dar 
cred că i-am spus ce aveam pe suflet fără să gândesc înainte. 

— Spider, dacă ne găsesc, suntem terminaţi, nu? 

Expresia de pe chipul lui se schimbă brusc, de parcă cineva i- 
ar fi dat o veste proastă. lar eu mă uram pentru asta. 

— Mda, Jem. Dacă ne găsesc, suntem terminaţi. Vom fi ca 
nişte şoareci prinşi în capcană. Se ridică în picioare şi veni şi se 
aşeză pe un balot de fân lângă mine. Se lăsă în faţă, sprijinindu- 
şi braţele de picioare şi plecându-şi capul în pământ. Vocea lui 
era joasă, gravă. N-o să mă las uşor, Jem. O să mă lupt cu ei. 
Asta am să fac. 

Ştiam că are la el un cuţit. Şi, după felul în care vorbea, eram 
sigură că avea de gând să-l folosească. 


Simţeam cum îmi pulsează prin vene adrenalina. 

— N-are rost, Spider. Dacă ne vor încolţi, ar trebui să ne 
predăm. Ce dovezi au împotriva noastră, în fond? N-am făcut 
nimic la Ochiul Londrei. Nu ne pot pune în cârcă cele întâmplate 
acolo. Am furat nişte bani, dar mă îndoiesc că cineva i-a dat 
dispăruţi. Am furat două maşini. Mare scofală! Dar dacă o să te 
iei la bătaie şi îl vei tăia pe vreunul dintre ei, asta e altceva. O să 
îţi aducă toate acuzaţiile posibile. 

— jem, indiferent ce se va întâmpla, o să mă aresteze. Tu s-ar 
putea să scapi doar nu tu ai furat maşinile, nu? Şi chiar dacă ai 
provocat incidentul cu cuțitul la şcoală, o să fie mai indulgenţi 
cu tine, o fată albă şi firavă, susţinută de Karen şi de către cei 
de la Serviciul de Asistenţă Socială şi care nu are antecedente. 
Dar mie nu trebuie decât să-mi arunce o privire - gândeşte-te. 
Mă încadrez în tipar infractorul juvenil tipic. Nici nu vor sta pe 
gânduri, mă vor băga la răcoare pentru câteva luni, poate chiar 
un an. Uitat de sistem. Îşi trecu mâinile prin păr. Nu pot să-i las, 
jem. Nu vreau să ajung dincolo de gratii. Nu vreau să fiu un 
puştan pe care îl aruncă deoparte. Lovi cu pumnul în balotul de 
fân. ÎI mai văzusem făcând scandal, ştiam că putea deveni 
agresiv, însă când m-am uitat la el, chipul îi era schimonosit de 
parcă era pe punctul de a plânge. Era furios, e drept, dar era şi 
speriat. Nu pot să-i las, Jem. Prefer să lupt şi să mor. 

— Nu vorbi aşa, prietene. Să nu mai vorbeşti aşa niciodată. 

Şi, în tot acest timp, mă gândeam: „Oare aşa îşi va găsi 
sfârşitul?” Mi-am aşezat mâna pe spatele lui şi am început să-l 
mângâi, aşa cum făcuse şi el cu mine. Era atât de slab, încât îi 
simţeam fiecare vertebră a coloanei lui noduroase ieşindu-i în 
relief prin haine. 

Trase adânc aer pe nas şi şi-l şterse cu mâneca. Apoi se ridică 
în picioare şi mă privi fix în ochi. 

— O să fie azi, Jem? 

M-am holbat la el, prefăcându-mă că nu ştiam ce voia să 
spună. 

— Ce? 

— O să fie azi sfârşitul meu? Tu ştii, nu-i aşa? O să ne 
găsească? O să mă împuşte aşa cum au făcut cu tipul ăla de la 
metrou? 

Simţeam cum lacrimile îmi împânzeau ochii. 

— Nu mă întreba, Spider. Ştii bine că nu pot să-ţi spun. 


— Oh, Dumnezeule! zise el în şoaptă. Îşi duse mâinile la gură, 
ca şi când s-ar fi rugat. De-abia respira, iar ochii i se mişcau 
repede în orbite. Puteam citi panica în ei. Mi se rupea inima să îl 
văd în halul acela. Nu îl mai puteam lăsa să se chinuiască, aşa 
că mi-am încălcat regulile. _ 

— N-o să se întâmple azi, am zis eu încet. Inţelegi, Spider? N- 
o să se întâmple azi. 

Işi lăsă mâinile să-i cadă şi se uită la mine. Ochii îi erau roşii. 

— Mulţumesc, zise el, încuviinţând din cap. Nu trebuia să te 
întreb, dar n-am s-o mai fac. Promit. 

Parc-ar fi fost un băieţel, atât de serios şi de solemn rostise 
promisiunea. 

Am vrut să-l îmbrăţişez şi să-i spun că totul va fi bine. Dintr- 
odată, gândul mă purtă la Val, femeia care îl liniştise astfel 
atunci când era mic. Cuvintele pe care mi le spusese ea - oare 
trecuseră doar două zile? - îmi răsunară în urechi: „Ai mare grijă 
de el, Jem. Protejează-l”. Era deja prea mult pentru mine - mă 
implicasem prea mult. 

Şedeam cocoţaţi pe nişte baloturi de fân şi mâncam ce ne mai 
rămăsese din merinde. Mă întorsesem cu spatele la vaci ca să 
nu îmi taie pofta de mâncare. Am împărţit ultima pungă de 
chipsuri şi-am mâncat fiecare câte o tabletă de ciocolată, apoi 
am luat o înghiţitură de cola. Mestecam încet, încercând să 
facem un festin din aproape nimic. În momentul în care am 
înghiţit şi ultimele resturi, am ştiut amândoi. Nu mai aveam 
mâncare. Deloc. Nu mai aveam de unde alege. A doua zi trebuia 
să ne ocupăm de problemă. Nu exista altă cale. 

După ce-am terminat de mâncat, ne-am trezit din nou că nu 
mai aveam ce face. Am sporovăit o vreme, dar nu prea erau 
multe de zis. Ştiam amândoi că ne aflam în încurcătură şi eram 
copleşiţi. După o vreme, ne-am târât până la peştera făcută de 
Spider, ne-am întins păturile şi ne-am ghemuit, la o oarecare 
distanţă unul de celălalt. 

Se făcuse întuneric de-a binelea, deşi era doar ora cinci. Am 
stat întinşi o vreme, povestind şi ascultând vacile. Dacă nu te 
gândeai cât erau de dezgustătoare, cât erau de mari, mugetul 
pe care-l scoteau era chiar liniştitor; le puteam auzi fornăind pe 
nările lor mari şi păroase, mişcându-se prin fân şi rumegând 
necontenit. De fiecare dată când una dintre ele trăgea un vânt, 
Spider izbucnea în râs. Unii oameni sunt uşor de mulţumit. 


Nu ştiu cât timp am stat aşa, întinşi. Nu-mi găseam nicicum 
locul. Baloturile erau cam tari, iar paiele de fân mă zgâriau chiar 
şi prin pătură. Pielea, nespălată de două zile, mă mânca 
îngrozitor, la fel şi scalpul. Mă simţeam lipicioasă, era îngrozitor. 

— Mi-ar prinde bine o baie sau măcar un duş, am zis tot 
fâţâindu-mă în încercarea de a mă freca cu spatele de fânul de 
sub mine. 

— Pe mine nu mă deranjează, zise Spider. 

— Evident. 

— Ce vrei să spui? mă întrebă. 

— Puti, Spider. Nu te supăra, amice, dar aşa e. Şi eu put acum 
şi nu-mi place. 3 

În timp ce vorbeam, auzirăm un zgomot de fond. Într-un 
moment de linişte, am auzit răpăieli pe acoperişul de tablă. 
Ploua. Zgomotul era incredibil apa lovindu-se de metal. Am ieşit 
în patru labe din tunel şi m-am aşezat pe un balot de fân. Mi-am 
scos bluza şi mi-am desfăcut nasturii de la blugi. 

— Ce faci?! exclamă Spider, care ieşise din tunel în urma 
mea. 

Blugii mi se prinseră în tenişi. Am tras de şireturi. 

— Mă duc să mă spăl. Haide şi tu afară! 

Am rămas în sutien, în chiloţi şi în picioarele goale. 

Am fugit afară. Ploua cu găleata. Simţeam cum stropii mari de 
ploaie care cădeau pe pământ îmi împroşcau cu noroi şi mizerie 
picioarele. Nu-mi păsa. Ploaia era minunată. Simţeam înţepături 
proaspete şi reci ca gheaţa pe pielea goală. Mi-am ridicat ochii 
către cer şi mi-am trecut mâinile peste faţă şi peste părul tuns 
foarte scurt. Mâncărimea începea să dispară. Mi-am frecat 
pielea cu apa de ploaie, apoi mi-am ridicat din nou faţa către cer 
şi, cu gura deschisă, încercam să prind stropii de ploaie pe 
limbă. 

M-am uitat înspre şopron. ÎI puteam vedea pe Spider în 
umbră, rezemat de una dintre consolele de metal, zâmbind şi 
clătinând din cap. 

— Ai înnebunit, frate! strigă el. Chiar ai înnebunit. 

— Nu, i-am răspuns eu. E minunat! Hai şi tu aici! 

— Nu prea cred. Nu fac asta, frate. M-am udat destul ieri. 

Am fugit la el şi am izbucnit în râs când am alunecat în noroi 
şi era să cad peste el. El s-a dat în spate, însă eu l-am apucat de 


braţ, apoi l-am luat de mâini şi l-am tras afară. Odată ce începu 
să se ude, el cedă, se dezbrăcă şi îşi aruncă hainele în hambar. 

— Nu-mi vine să cred că facem asta. E o nebunie! 

Am ieşit din nou în fugă afară şi am început să mă învârt cu 
braţele deschise, devenind una cu întunericul şi cu ploaia. Doar 
în chiloţi, Spider înaintă tiptil înspre mine, încovoiat, cu stomacul 
supt, încercând să-şi apere corpul de frig. Era atât de slab! | se 
vedeau muşchii şi asta nu pentru că era dezbrăcat, ci pentru că 
nu avea pic de grăsime care să-i ascundă. Stătea în ploaie, cu 
braţele încrucişate. Nu voia să mă privească în ochi. Nu era o 
fire timidă, ba dimpotrivă, exalta de veselie, însă acum stătea 
acolo, nemişcat şi ruşinat. 

— E al naibii de frig! strigă el. 

Eu am râs. 

— Te înviorează! 

— Parc-ar fi nişte ace! 

— Freacă-ţi pielea, ca să pătrundă apa. E în regulă. 

Îşi frecă braţul, apoi umărul. 

— Ah, da, ai dreptate. 

Începea să-i placă. Îşi trecu mâinile prin păr, îşi ridică faţa 
către cer, cum făcusem şi eu, şi închise ochii. Scoase un strigăt 
de bucurie. L-am privit cum îşi îndepărta apa de pe faţă, de pe 
umeri şi de pe piept. Brusc mi-am dat seama. Era frumos. 

Am simțit că mă înroşesc din cauza revelaţiei. Parcă îl 
vedeam pentru prima oară, dincolo de aparenţe, dincolo de 
agitaţie, de obiceiul de a înjura, de firea agresivă, de stângăcia 
lui. 

Mi-am dat seama că se uita la mine. 

— Ce-i? mă întrebă. 

— Nimic. 

— Ţi-e frig? 

— Nu, sunt bine. 

— Trebuie să te mişti în continuare, altfel o să îngheţi! 

Brusc, începu să-şi ia elan şi să sară ca un nebun. Eu m-am 
alăturat lui dansam şi săream, râdeam în hohote. El îmi luă 
mâna şi mă învârti, apoi mă trase înspre el şi îşi puse braţul în 
jurul taliei mele, apoi am început să valsăm ca doi nebuni. ŞI, în 
tot acest timp, ploaia cădea în jurul nostru. Era cel mai 
nebunatic lucru. 

— Cineva acolo, sus, te iubeşte! îmi strigă el la ureche. 


— Ce vrei să spui? 

— Păi, ţi-a trimis un duş tocmai când aveai nevoie de el, nu? 

— E doar ploaie. Nu-i nimeni acolo, sus. 

— De unde ştii? 

— Păi, nimeni nu a avut grijă de mine în aceşti cincisprezece 
ani, de ce ar începe acum? 

Se opri din dans, însă îşi ţinea în continuare braţul în jurul 
meu. 

— O să am întotdeauna grijă de tine, zise el. A 

Cuvintele lui mă loviră din plin. Am simţit un nod în stomac. In 
tot acest timp, simţeam cum mă pişcau ochii. Pentru băiatul 
acesta nu exista „întotdeauna”. Mi-am întors capul ca să nu-mi 
vadă lacrimile. 

— Vorbesc serios, Jem. 

— Ştiu, am zis eu, cu vocea tremurândă. 

Îşi ridică mâna şi mă prinse de bărbie, apoi îmi întoarse uşor 
capul. Nu aveam aceeaşi înălţime, astfel încât ochii mei se aflau 
la nivelul pieptului său. 

El îmi înclină capul într-o parte şi se aplecă înspre mine. 

N-am avut timp decât să-mi zic: „Nu-mi vine să cred”, înainte 
ca buzele lui să se unească uşor cu ale mele. Mi-am închis ochii. 
Buzele lui se mişcară încet, iar nasul lui se frecă uşor de al meu. 
Când se desprinse de mine, deveni din nou o figură familiară, 
trăsăturile lui semănând cu ale lui Spider, cel pe care îl 
cunoşteam. Se încruntă, îmi dădu drumul şi îşi ridică ambele 
mâini. 

— Îmi pare rău, zise el. Scuze. 

— Nu, am zis eu repede. Să nu-ţi pară rău. 

Mi-am ridicat mâinile şi mi le-am petrecut pe după gâtul lui, 
trăgându-l spre mine şi sărutându-l din nou. Ne-am lăsat 
învăluiţi de moment, explorând încet fiecare trăsătură pe care o 
cunoşteam atât de bine. Stăteam în ploaie, pe întuneric, într-o 
dimensiune complet diferită. 


Capitolul 18 

M-am întins pe pătură, acoperindu-mi din instinct sânii cu 
mâinile. El încerca să mi-i atingă, să mi-i sărute. Ştiam că 
braţele mele îl ţineau la distanţă. Nu-mi doream asta, însă îmi 
era foarte greu. Dacă tot aveam de gând să o facem, mi-am zis, 
trebuia să am încredere în el, să-l las. Mi-am ridicat braţele 
deasupra capului, astfel încât mâinile mele se odihneau pe fânul 
din spatele meu. Era un act consimţit - mă deschideam în faţa 
lui. El reacţionă înflăcărat şi începu să sărute, să muşte, să sugă. 
Era minunat, dar şi şocant. O senzaţie atât de nouă şi de 
ciudată, încât m-am trezit că începeam să mă desprind de 
scenă. Devenisem un observator. Absurditatea faptului că ne 
aflam goi într-un hambar urât mirositor, senzațiile ciudate pe 
care le simţeam pe piele şi în interiorul meu, toată acea 
tensiune mă făcură să chicotesc. 

Spider se opri şi se uită la mine. Expresia de pe chipul lui era 
extrem de serioasă nu-l mai văzusem niciodată atât de serios. 

— Râzi. 

— Nu-i adevărat. 

Insă nu îmi puteam înăbuşi râsul nervos. 

— Am făcut ceva greşit? 

— Nu, bineînţeles ca nu. Numai că... nu sunt obişnuită cu aşa 
ceva. Imi pare rău. 

Am încetat să mai râd când mi-am dat seama cât era de rănit. 

— E în regulă, am zis. N-am mai făcut-o până acum. Am 
emoţii. E în regulă. Vino aici! 

Mai aveam puţin şi începeam să plâng, copleşită fiind de toate 
acele trăiri. L-am tras înspre mine şi l-am sărutat, încurajându-l 
să-mi răspundă la sărut. Era mai bine când ne sărutam. Sărutul 
nostru moale şi umed ne-a făcut să ne relaxăm. M-am regăsit. 
Eram din nou împreună. 

El mă mângâia cu degetele-i tremurânde. Am bâjbâit prin 
întuneric, apoi am făcut-o. Chiar am făcut-o - acolo, pe pătura 
aspră, înconjurați de praful de fan şi de mirosul vacilor care ne 
umplea nările. Se poate ca baloturile de fân de sub noi să se fi 
mişcat puţin, însă pământul rămase pe loc. A fost ciudat, un act 
mecanic care se termină într-un minut sau două. N-avea rost să- 
mi fac griji. Insă după aceea, totul se schimbă. Nu pentru că 
făcusem sex, ci din cauza apropierii, a intimităţii. Ne-am 
acoperit până la gât cu păturile şi cu hanoracul verde şi-am 


rămas îmbrăţişaţi. Ploaia îndepărtase mirosul rânced al trupului 
său. Când m-am cuibărit la pieptul lui, nu mai percepeam decât 
un miros plăcut de mosc. 

— Ai mai făcut-o? l-am întrebat. 

— Da, bineînţeles. De o grămadă de ori. Era limpede că 
minţea. De fapt, o singură dată. N-am zis nimic. Bine, acum a 
fost pentru prima dată. Cu tine. 

Am zâmbit şi m-am lipit de el. 

Chiar şi după acel moment, Spider era plin de energie, iar 
mâinile îi erau neastâmpărate. Îşi trecea degetele prin părul 
meu, tuns foarte scurt, în timp ce cu mâna cealaltă îmi mângâia 
braţul, abdomenul, partea laterală a corpului. Se rostogoli peste 
mine, astfel încât ne aflam acum faţă în faţă şi urmări uşor cu 
degetul linia chipului meu. 

— E ciudat, dar semeni mai mult cu o fată acum că ai părut 
scurt. iți pot vedea chipul. Imi sărută fruntea, nasul, bărbia. 
Chipul tău frumos. 

Nimeni nu-mi mai spusese că am un chip frumos. De altfel 
sunt sigură că nimeni nu observase acest lucru. 

— Parcă ţi-am spus să nu-mi mai faci niciodată complimente. 

El pufni. 

— Ah, da, ţi-am promis, nu? Acum nu se mai pune. 

— De ce nu? Promisiunea e promisiune, nu? 

— Mda, dar asta a fost înainte să mă îndrăgostesc de tine. 

Era prea mult, prea neaşteptat. Am reacţionat cum făceam de 
obicei. Am spus ceea ce spuneam mereu. 

— Dă-mi pace! 

— Bine, las-o baltă! 

Durerea lui era atât de intensă, încât devenise fizică. Se 
adunau norii deasupra noastră. 

Vai, Dumnezeule, ce făcusem? 

— Imi pare rău. Nu ştiu cum să mă comport. 

— E în regulă, Jem. 

Insă se desprinse din îmbrăţişare şi se îndepărtă de mine. 

— Nu, nu este în regulă. Sunt o idioată. 

Dacă i-aş fi răspuns şi eu la fel, atunci şi acolo, dacă i-aş fi 
spus că îl iubeam. Dacă... dacă... dacă. 

Fără căldura trupului său, pătura părea inutilă, iar frigul pe 
care îl simţeam la mâini şi la picioare mă împresură în curând, 
făcându-mă să nu mă mai pot opri din tremurat. M-am ridicat şi 


am început să bâjbâi după haine, blestemând că nu aveam o 
lanternă. M-am îmbrăcat cu ce-am apucat, fără sutien sau 
chiloţi. M-am încălţat cu o şosetă, care părea a fi a lui Spider, 
apoi mi-am tras pe mine un pulover şi blugii; în rest, trebuia să 
aştept până se făcea ziuă. La câţiva metri mai încolo, Spider 
făcea la fel. Simţeam că ceva se rupsese între noi. Distrusesem 
totul cu gura mea mare. 

M-am ghemuit, dar, în ciuda faptului că eram îmbrăcată, tot 
îmi era frig. Dacă stai să te gândeşti mai bine, când dansezi prin 
ploaie dezbrăcat în decembrie şi apoi te tăvăleşti într-un hambar 
în fundul gol, are să ţi se facă frig, nu? Bănuiesc că nici senzaţia 
de foame nu mă ajuta prea mult. II auzeam pe Spider foindu-se 
după ce se întinsese la loc. Oftă. Se poate să fi fost doar 
respiraţia lui, însă eu simţeam frustrarea, furia, tristeţea în acel 
oftat. Voiam să mă apropii de el, însă îmi era teamă că mă va 
respinge. 

Era tăcut. Afară, până şi vacile erau mai liniştite. Se aşezaseră 
în fan şi în propria mizerie, rumegând leneş şi respirând. Imi era 
prea frig să adorm şi nici măcar nu avea rost să încerc din cauza 
acelui zid de tăcere care se lăsase între noi. Aveam nevoie de 
el. 

— Eşti treaz? l-am întrebat în şoaptă, vocea mea pierzându-se 
în bezna în care era învăluit acel hambar enorm. 

— Da. 

— Îngheţ de frig. 

— Ştiu. Şi eu. Un moment lung de tăcere, după care spuse: 
Vino lângă mine. 

M-am apropiat, iar el s-a întors către mine. Mă cuprinse cu 
braţul său lung de după umeri, iar eu m-am cuibărit la pieptul 
lui. 

— Îmi pare rău, i-am zis. Pentru mai devreme. 

— E în regulă, Jem, taci. Am şi uitat. 

— Da, dar... nu am vorbit serios. N-am vrut să te rănesc. 

— Ştiu. E în regulă. Ne-am împăcat. A fost doar o ceartă între 
iubiţi, nu? 

Îmi sărută vârful nasului, apoi buzele şi, brusc, lucrurile 
intrară pe făgaşul lor normal. 

Şi, cum stăteam aşa, îmbrăţişaţi, eu trecându-mi degetele 
prin părul lui cârlionţat, mi-am zis: „lubiţi, da, suntem iubiţi 
acum”. Am tras amândoi aer în piept şi am rămas îmbrăţişaţi. 


Mâinile îmi erau încă reci, iar el mi le luă, le vâri pe sub bluza lui 
şi le lipi de pieptul său ca să le încălzească. 

— N-ar fi frumos să o putem lua de la capăt? am întrebat. Am 
senzaţia că viaţa mea a fost dată peste cap înainte să fi apucat 
s-o trăiesc aşa cum trebuie. 

— Mie-mi spui? Se întoarse în aşa fel încât să fim faţă în faţă, 
iar eu mi-am petrecut braţele în jurul lui. Dar noi chiar am luat-o 
de la capăt, Jem. Dacă nu te-aş fi întâlnit, probabil pentru mine 
ar fi fost doar droguri, pastile, marijuana şi heroină. Închisoare. 
Centre de dezintoxicare. Aşa mi-aş fi trăit viaţa, însă tu m-ai 
salvat. De-acum înainte viaţa va fi altfel pentru noi. 

Mi-am înfipt unghiile în spatele lui. Simţeam cum mi se umplu 
ochii de lacrimi. 

— Au! Ce te-a apucat? Vrei să mă însemni? 

— Nu, doar te îmbrăţişez puternic. 

El mă strânse la pieptul lui. Ne înfierbântaserăm din nou şi am 
făcut dragoste, încet şi tandru. De data asta nu am stat 
nemişcată, ci m-am implicat cu adevărat: mă mişcam, îl 
sărutam, îl mângâiam, gemeam. Parcă eram o altă persoană şi 
totuşi eram eu. Eram eu, cea adevărată, iar Spider era singurul 
care mă descoperise, care mă vedea aşa cum eram eu în 
realitate. Şi eu îl descopeream pe el. Era frumos. 

După aceea, m-am cuibărit în braţele lui, iar mâna mea se 
odihnea pe pieptul lui. El rămase nemişcat, fără să se mai agite 
sau să tremure. Eram amândoi împăcaţi şi liniştiţi, iar eu am 
adormit simţindu-i răsuflarea caldă pe faţa mea. Inimile noastre 
băteau la unison. 


Capitolul 19 

Începeam să mă trezesc uşor, dar nu-mi dădeam bine seama 
dacă era realitate sau vis. Auzeam mugetele înfundate ale 
vacilor care parcă vorbeau între ele. Nările îmi erau pline de 
miros de pământ amestecat cu balegă un miros de animal şi 
plante. Eram ghemuită pe-o parte, ca de obicei, însă simţeam 
căldură în spate, emanată de ceva care era lipit de mine. Mă 
simţeam în siguranţă. Mi-am deschis ochii. Eram cu faţa către 
un balot de fân. Mi-am coborât privirea şi-am văzut braţul lui 
Spider, care se odihnea peste talia mea. Era şi el întins pe o 
parte, lipit de trupul meu. 

Se iveau zorile. Vacile începeau să se ridice în picioare, 
împrăştiind fânul în jurul lor - cred că acest zgomot mă 
deşteptase. Mi-am vârât mâna sub braţul lui Spider şi m-am 
cuibărit mai bine. Această mişcare uşoară îl trezi. Îmi adulmecă 
creştetul capului şi mi-l sărută. 

— Ar fi bine să ne ridicăm, e dimineaţă, am zis eu în şoaptă. 

Spider mormăi. 

— Bine, zise el. Încă cinci minute. 

Am rămas îmbrăţişaţi o vreme. Eram trează de-a binelea şi 
mă gândeam la noaptea precedentă. Fusese aievea? Eram 
schimbată? Spider adormi la loc. Imi dădeam seama deoarece 
braţul lui era greu, iar respiraţia lui grea şi egală îmi mângâia 
creştetul capului. 

Începeam să-mi fac griji că vom fi descoperiţi. Cu siguranţă va 
veni cineva să verifice soarta vacilor. Doar nu aveau să le lase 
nesupravegheate zile în şir, nu? M-am învârtit sub braţul lui şi- 
am început să-l mângâi pe piept ca să-l trezesc. 

— Haide, trebuie să plecăm. 

Îşi deschise încet ochii. 

— Unde-i graba? 

— Trebuie să plecăm de-aici, se face ziuă. 

M-am desprins din braţele lui şi m-am ridicat în picioare. 
Hainele erau împrăştiate peste tot, şosetele azvârlite pe 
pământul murdar. Într-adevăr, totul fusese aievea. 

Mi-am strâns hainele de pe jos, străduindu-mă să le curăţ de 
mizerie. Apoi m-am dezbrăcat, doar ca să mă îmbrac la loc, aşa 
cum trebuia. Eram mult mai timidă în lumina acelei zile 
friguroase, aşa că m-am grăbit să trag pe mine un tricou. Apoi 
m-am chinuit să îmi pun sutienul. 


— De ce faci asta? mă întrebă el cu vocea somnoroasă. Te-am 
văzut deja dezbrăcată. N-are rost să te acoperi. 

— Ştiu, am răspuns eu, numai că mi-e frig. Haide, ridică-te. 
Poftim... Mi-am scos şoseta lui pe care o purtasem până atunci, 
am mototolit-o şi i-am aruncat-o. 

— Bine, bine. 

Odată îmbrăcaţi, nu ne mai rămânea altceva de făcut decât 
să pornim la drum. N-aveam nimic de mâncare, nici măcar de 
băut. Vacile se aliniaseră de-a lungul gardului şi ne priveau 
curioase, aburii ieşindu-le pe nări din cauza aerului rece ai acelei 
dimineţi. Am vârât păturile în saci şi-am plecat. Era evident ce 
urma să facem în acea zi - trebuia să găsim o urmă de civilizaţie 
- aşa că am luat-o pe cărăruia care ducea câtre drumul 
principal. Spider ducea sacii de plastic. Înainte să pornim la 
drum, luă cei doi saci într-o mână şi cu cealaltă, rămasă liberă, o 
apucă uşor pe a mea. Mergeam alături, mână în mână, fără a 
rosti un cuvânt. Când cărarea se îngusta, el o lua uşor înainte, 
însă nu mă lăsa de mână şi ne continuam drumul astfel, eu cu 
mâna întinsă în faţă, el cu mâna întinsă în spate. Părea desuet 
că începuserăm să ne comportăm ca doi iubiţi, nu? Însă nu era 
aşa. Eram doar împreună. La propriu. 

Mergeam de-a lungul drumului, făcând autostopul de fiecare 
dată când trecea vreo maşină pe lângă noi. Ajunseserăm într-un 
loc unde riscam să fim descoperiţi. Nu oprise nicio maşină. 
Treceau cu toatele în viteză pe drumul acela de ţară de parcă ar 
fi fost la o întrecere de maşini, evitându-ne când ne observau. 
Vreo doi şoferi ne claxonară ca şi cum n-am fi avut ce căuta pe 
marginea drumului. Pe unde voiau să mergem? Prin şanţ? Idioţii! 

Nu mai ploua, însă pământul era ud, iar pe marginea drumului 
se formaseră ochiuri de apă. Imi simţeam blugii grei din cauză 
că erau îmbibaţi de apă în partea de jos. Nu era uşor să mergi 
pe jos pe stomacul gol. Mă dureau picioarele de atâta mers, iar 
corpul nu mai voia să mă asculte. Râgâiam întruna, dar nu mai 
simţeam gustul mâncării pe care o consumasem cu o zi în urmă 
nu era decât un gust acru. 

Era deja opt şi douăzeci când ne-am oprit. Nu aveam unde să 
ne aşezăm, deoarece pământul era ud, însă ne-am îndepărtat la 
câţiva metri de drumul principal, luând-o pe o cărare ce ducea la 
o fermă. Spider aşeză sacii pe jos şi aprinse una dintre ultimele 


ţigări care ne mai rămăseseră. Am fumat-o în tăcere, în timp ce 
apa picura din copacii de deasupra noastră. 

— E cam mohorât, nu? zise Spider în cele din urmă. Eu am 
încuviinţat din cap. Cred c-ar trebui să riscăm şi să folosim 
telefonul. Să chemăm un taxi. 

— În niciun caz. O să ne ia urma. Va fi sfârşitul nostru, Spider. 

—Ce altă variantă avem? Suntem în mijlocul pustietăţii. 

— Nu ştiu, dar poliţia aşteaptă ca noi să folosim telefonul, nu? 

Aruncă mucul de ţigară pe jos şi îl stinse cu piciorul. 

— Mi-e foame, Jem. Mi-e frig. 

— Ştiu. Şi mie. 

Am aprins o altă ţigară, trecând-o pe rând de la unul la 
celălalt. Era o mică alinare într-o lume atât de pustie. După 
câteva minute, am auzit o maşină înaintând pe cărarea din 
spatele nostru. Ne-am uitat unul la celălalt. N-aveam timp s-o 
luăm la fugă. Nici n-avea rost. Un bolid pe patru roţi îşi făcu 
apariţia de după curbă. Când şoferul ne zări, apăsă pe frână, 
apoi se învârti în jurul nostru. Când maşina trecu prin dreptul 
nostru, am văzut şi şoferul: era o femeie de vreo treizeci de ani, 
poate, destul de aranjată, cu părul prins într-o coadă de cal, iar 
în gură ţinea o felie de pâine prăjită. Pe bancheta din spate a 
maşinii erau doi copii. Semănau cu nişte păpuşi legate cu 
centura de siguranţă de maşina uriaşă. 

Femeia ne aruncă o privire - surprinsă, îngrijorată, furioasă, 
poate -, apoi îşi continuă drumul până la intersecţie, unde viră 
la stânga pe drum. După ce ajunse la câţiva metri depărtare, ea 
opri maşina şi dădu cu spatele până ajunse în dreptul nostru. 
Cobori geamul din dreapta, îşi scoase felia de pâine prăjită din 
gură şi se aplecă înspre noi. 

— Aşteptaţi pe cineva? 

Vocea ei era aspră, de parcă ne-ar fi acuzat de ceva. De faptul 
că eram nişte străini. De faptul că eram tineri. Spider îşi ridică 
mâna. 

— Avem nevoie de cineva care să ne ducă cu maşina până în 
oraş. 

Parcă o căuta cu lumânarea, căci niciunul din noi nu ştia dacă 
era vreun oraş prin apropiere. 

— Aha. Îmi pare rău, nu vă pot ajuta. 

Geamul se ridică şi maşina porni de pe loc. 

— Nemernico! am zis eu. 


Spider încuviinţă din cap şi mai trase un fum de ţigară. Când 
ajunse la vreo trei metri depărtare, femeia opri din nou maşina 
şi dădu cu spatele. O altă maşină îşi făcu apariţia din spate, iar 
sunetul claxonului sfâşie aerul când trecu pe lângă ea. Geamul 
fu coborât din nou. 

— Urcaţi în maşină! zise ea pe un ton aspru. Merg în oraş. 
Puneţi-vă bagajele în portbagaj. Unul din voi va trebui să stea în 
spate, în mijloc. 

Spider şi cu mine am schimbat o privire, apoi el deschise 
portbagajul şi aruncă bagajele înăuntru. Eu am deschis portiera 
din spate. Copiii făcură ochii mari, crezând că mama lor îşi 
pierduse minţile. Am încercat să nu-i privesc în ochi - nu 
suportam să văd numerele copiilor. Mă înduioşam întotdeauna. 
Purtau uniforme elegante - sacouri, cămăşi şi cravate, ştiţi voi 
ce vreau să spun şi se uitau la mine de parcă aş fi fost vreun 
extraterestru. 

— Aă... ma scuzaţi... pot să...? 

Băiatul, care era cel mai apropiat de mine, îşi dădu picioarele 
la o parte şi se lăsă pe spate în scaun. Am trecut peste el şi m- 
am aşezat în mijloc. Fetiţa, care se afla în partea cealaltă, se 
făcu mică şi se îndepărtă de mine. 

Spider închise uşa portbagajului şi se urcă pe locul din faţă. 

— Mulţumim mult de tot. E în regulă. Frumoasă maşină. 
Minunat! Super! 

Dădea din cap în semn de apreciere. Îmi doream să tacă din 
gură ca să nu pară vreun nebun. 

— Foarte amabil din partea dumneavoastră. E al naibii de frig 
afară. 

L-am auzit pe băiat trăgând adânc aer în piept. M-am uitat cu 
coada ochiului la el. Avea ochii cât cepele şi rămăsese cu gura 
căscată. Femeia începu sa vorbească pe un ton calm, răspicat. 

— Ascultă, îmi pare bine să vă pot ajuta, dar nu şi dacă veţi 
înjura. In maşina asta nu se face aşa ceva. 

Spider se lovi cu mâna peste gură. 

— Dumnezeule, îmi pare rău. Îmi pare rău. N-am vrut să fiu 
vulgar, doamnă. E în regulă, copii? Se întoarse şi le zâmbi. Nu-i 
frumos să foloseşti cuvinte de-astea, nu? Nu-i frumos. 

Mi se păru că fetiţa scosese un țipăt înfundat. M-am uitat la 
ea. Era de-a dreptul îngrozită. Se poate să fi făcut pe ea de frică. 
Poate că nici nu mai văzuse un negru până acum, darămite unul 


înalt de 1,90 metri un vagabond negru, spurcat de gură. 
Bănuiesc că era, de cele mai multe ori, o apariţie care intimida, 
însă după vreo două zile petrecute pe drum şi dormit în condiţii 
vitrege, era mai mult o apariţie caraghioasă. 

Spider părea foarte entuziasmat. Nu se putea abţine: 

— Foarte amabil din partea dumneavoastră că aţi oprit pentru 
noi. Foarte amabil. 

— Nicio problemă. Îmi puteam da seama că femeia regreta că 
cedase impulsului şi că nu avea de gând să mai facă aşa ceva 
niciodată. Încotro vă îndreptaţi? 

Am simţit că mi se întoarce stomacul pe dos când mi-am dat 
seama că nu inventaserăm nicio poveste. După două zile 
petrecute împreună, doar noi doi, ne treziserăm brusc în lumea 
reală. Spider nu părea îngrijorat şi începu să improvizeze. 

— Mergem la Bristol să stăm la mătuşa mea. Ea locuieşte în 
Bristol, da. 

— Şi cum aţi ajuns în Whiteways? 

— Păi, am tot făcut autostopul. Am coborât lângă drumul 
principal şi, de două zile, mergem pe jos. 

În timp ce el vorbea, am observat că femeia mâncase pe 
jumătate felia de pâine prăjită. Aşezase jumătatea rămasă lângă 
schimbătorul de viteze şi uitase de ea. Incepeam să salivez. Nu- 
mi mai puteam lua ochii de la felia de pâine. Dumnezeule! Nu 
mă puteam abţine m-am aplecat în faţă, mi-am întins mâna şi- 
am luat-o de-acolo, apoi m-am lăsat pe spate şi am vârât-o în 
gură, îndoind-o ca să încapă toată. Era rece şi un pic cam 
uscată, dar era cea mai gustoasă mâncare pe care o gustasem. 
Untul sărat mă făcu să salivez şi mai mult. Câteva picături de 
salivă mi se prelinseră pe bărbie în timp ce mestecam. 

Băiatul nu mai rezistă, era prea mult pentru el. 

— Mami! ţipă el. El ţi-a mâncat pâinea prăjită! 

EI?! 

— Oh! făcu ea. N-are importanţă, Freddy. M-am săturat. 

Mi-am şters bărbia cu mâneca şi-am înghiţit în silă; aş fi vrut 
să pot ţine felia în gură pentru totdeauna. 

— Îmi pare rău, am zis. Mi-era... foame. 

— E în regulă, zise ea nepăsătoare. Fetiţa începuse să plângă, 
scâncind lângă mine. E în regulă, copii. Aproape am ajuns. Nu 
mai avem mult. 


Nu mai era nevoie să adauge şi „Slavă cerului” cu toţii ştiam 
că asta gândea. 

Ne aflam acum la periferia unui oraş. Nici nu vă puteţi 
imagina cât m-am bucurat să vad case, să ştiu că acolo se aflau 
magazine şi cafenele, la doar câteva minute distanţă. Ea trase 
maşina pe marginea drumului. 

— Şcoala e în direcţia aceea. Vă las aici. Nu trebuie decât să 
mergeţi vreo cinci minute pe jos până în centrul oraşului. Acolo 
este şi gara. 

— Am înţeles. Mulţumim. Mulţumim. Aţi fost foarte amabilă. 

Am coborât din maşină, trecând peste Freddy, care se lipise 
atât de tare de bancheta din spate încât părea bidimensional. 
Ne-am luat bagajele din portbagaj şi-am rămas pe trotuar, în 
timp ce maşina se pierdea printre celelalte. 

— Asta da noroc! zise Spider. 

— Hm, nu cred că va mai lua vreodată autostopişti. 

— Ce vrei să spui? 

— Ah, nimic. Nu cred că suntem genul ei de oameni. 

— Mda, zise el râzând. Şi cred că te-au luat drept băiat. 
Trebuie să facă o vizită la oftalmolog. 

— Spider, crezi că şi-au dat seama cine suntem? 

— Nu, nu ne-ar fi luat cu maşina dacă ar fi ştiu, nu? 

Din cauza maşinilor care treceau pe lângă noi, am început să 
mă simt mai expusă decât atunci când traversaserăm câmpul. 
Fuseserăm rupti de civilizaţie timp de două zile. Oare ce auzise 
lumea despre noi? Oare ce se arătase la televizor sau se scria 
prin ziare despre noi? Oare exista cineva în vreuna dintre aceste 
maşini care treceau pe lângă noi care dădea telefon la poliţie în 
momentul acesta? Începeam să mă agit, să devin iritată. 

— Ar trebui să găsim un magazin şi-apoi să ne pierdem urma, 
Spider. Nu putem sta pe-aici prea multă vreme. 

— Da, ştiu. 

Apucă bagajele şi o porni la drum, cu paşi mari. Eu trebuia să 
alerg ca să ţin pasul. Am ajuns la primele magazine. Căutam din 
priviri un magazin pe colţ sau o alimentară, când am dat cu 
ochii de un panou pe partea cealaltă a străzii, pe care era scris: 
„Cafeneaua Ritei - Mic dejun pregătit pe loc”. 

Spider se oprise în loc. Se holba la panou şi se lingea pe buze. 
Puteam să-i citesc gândurile - ştiam ce urma să zică înainte să 
deschidă gura. 


— Ştiu că nu e bine sa zăbovim prea mult pe-aici, dar, pentru 
Dumnezeu, Jem, mi-e foame. Ce zici? 

Amândoi eram conştienţi că era bine să ne ţinem de planul A, 
adică să intrăm într-un magazin pe colţ, să cumpărăm nişte 
sendvişuri, apă, batoane de cereale şi alte chestii, şi-apoi să 
găsim un loc retras sau un garaj şi să mâncăm, însă n-aveam 
cum să ignorăm acel loc. 

— Drăcia dracului! am zis eu. Până şi un condamnat are 
dreptul la ultima cină, nu? 

Pe chipul lui apăru din nou acel zâmbet larg şi jur că am văzut 
câteva picături de salivă prelingându-i-se pe bărbie. 

— Aşa te vreau, zise el. 

Ridică de jos bagajele şi o luă înspre cafenea. 


Capitolul 20 

N-am fost niciodată în Africa să văd cum o hienă sfâşie stârvul 
unei antilope, dar cred că imaginea ar fi fost destul de 
asemănătoare cu cea a lui Spider, care devora micul dejun gătit. 
Se folosea de furculiţă ca de o lopată. Nici măcar nu făcea o 
pauză ca să respire, ci mânca fără întrerupere. Se uită la mine. 
Eu nici măcar nu mă atinsesem de mâncare. 

— Ce-ai păţit? Să nu-mi spui că nu ţi-e foame. 

| se formase în colţul gurii un balon din gălbenuş de ou. 

— Ba da, dar mă bucur de privelişte - e fabuloasă! 

Chiar aşa era. După atâta timp petrecut în sălbăticie, 
hrănindu-ne doar cu chipsuri, fursecuri şi ciocolată, mâncarea 
din farfurie arată prea bine ca să o mănânci: doi cârnăciori 
suculenţi, din care se scurgea grăsimea; un ou prăjit perfect, cu 
albuşul şi gălbenuşul intacte; fâşii de bacon prăjite în valuri 
crocante, un pumn de fasole boabe, al căror sos se împrăştia pe 
farfurie. 

El pufni, iar balonul din colţul gurii se sparse şi se transformă 
în salivă. 

— Eşti nebună! Înfulecă! 

Îşi flutură furculita în direcţia chelneriţei, care bănuiesc că era 
Rita, şi strigă. 

— Hei, ne aduceţi şi nişte pâine prăjită? 

— Imediat! răspunse ea veselă, vădit încântată să vadă că 
oamenii îi apreciază mâncarea. 

Am tăiat capătul unui cârnat, lăsând să-mi scape un geamăt 
de satisfacţie în momentul în care i-am simţit gustul. Apoi, 
treptat, am început să mă înfrupt şi din celelalte feluri de 
mâncare. Rita îşi făcu apariţia din spatele tejghelei, aducând o 
farfurie cu pâine prăjită. Era genul de femeie mică şi durdulie; 
pieptul ei enorm, care de-abia intra într-o cămaşa în carouri 
bărbătească, i se revărsa din şorţ. Avea picioarele goale pe sub 
fusta de blugi şi purta papuci pufoşi. Puful roz era pe alocuri 
pătat cu grăsime de la bacon. 

— Să le umplu? întrebă ea, arătând cu capul înspre ceştile 
noastre de ceai. 

— Noroc! zise Spider, aşezând ceaşca mai aproape de 
marginea mesei. 

Femeia se întinse peste tejghea şi luă ceainicul de culoarea 
argintului. Ne umplu ceştile cu un lichid cafeniu, aburind. In 


afară de noi, nu mai era nimeni în cafenea, iar femeia nu dădea 
semne că ar vrea să se întoarcă în spatele tejghelei. 

— Aţi avut o noapte grea? întrebă ea. Nu era o acuzaţie, doar 
o întrebare prietenoasă. 

— Da, am răspuns amândoi deodată. 

Se aşeză la masă pe un scaun din faţa noastră. 

— Nu trebuie să sunaţi pe nimeni, copii? Puteţi să folosiţi 
telefonul de aici. E gratis. 

Spider îşi aşeză furculiţa pe marginea farfuriei. 

— Nu-i nevoie. Avem telefoane mobile. 

Nu m-am putut abţine să nu mă gândesc la Val, cocoţată pe 
un scaun în bucătărie, cu scrumiera plină de mucuri de ţigară, şi 
la privirea din ochii ei în momentul în care noi am plecat. 

— Poate există cineva, undeva, care aşteaptă veşti de la voi. 
Ar trebui să-i daţi un telefon şi să-i spuneţi că sunteţi bine. 
Ascultaţi-mă pe mine, dragilor. Ştiu cum e să stai şi să te uiţi la 
telefon, dorind să sune. Ţi se frânge inima, nu alta. 

Nu se uita nici la Spider, nici la mine. Privirea îi era aţintită 
asupra unui tablou de pe perete, însă îmi dădeam seama că nu-l 
vedea. Se afla într-un alt loc, plin de durere. 

N-am zis nimic, prefăcându-mă că citesc ziarul care se afla pe 
masă, în faţa mea. Nu mai voiam să aud încă o altă poveste 
tristă. Spider era prea preocupat să-şi şteargă farfuria cu o 
bucată de pâine prăjită şi să o înfulece, ca să mai întrebe. Ea 
însă înţelese tăcerea noastră ca pe o încurajare să continue: 

— Ştiţi, mi s-a întâmplat şi mie. Cu Shaunie al meu. Ne mai 
dondăneam uneori - se întâmplă oricui, nu? Obişnuia să plece 
de-acasă câteva ore şi se întorcea după ce se calma. N-am 
crezut niciodată că o să plece pentru totdeauna. Pe faţa ei se 
adunaseră broboane de transpiraţie din cauza căldurii din 
bucătărie sau poate din cauza trăirilor provocate de povestea 
despre fiul ei. Îşi şterse fruntea cu un colţ al şorţului. Oricum, 
asta a făcut. Ne-am certat într-o zi, nici nu mai ştiu din ce cauză, 
şi dus a fost. Nu mi-am făcut griji. Am crezut că se va întoarce 
acasă mai târziu. l-am pregătit cina şi-am pus-o în cuptor ca să 
se păstreze caldă. A doua zi dimineaţa am găsit-o tot acolo, 
uscată şi lipită de farfurie: musaca de cartofi şi legume. Asta îi 
gătisem. Îi plăcea musacaua de cartofi. Am sunat la poliţie, dar 
poliţiştii n-au fost prea îngrijoraţi. Vedeţi voi, avea 
şaptesprezece ani. L-am căutat pe la prieteni şi în toate locurile 


unde credeam c-ar putea fi. Nimic. Dispăruse pur şi simplu. Nu l- 
am mai găsit de-atunci. Nu ştiu dacă trăieşte sau a murit. 

Vocea îi tremura. Se opri din vorbit şi respiră adânc. Fiindu-mi 
ruşine de ea, am continuat să privesc ziarul şi, pentru prima 
oară, am observat titlul. 


„EXPLOZIA DIN LONDRA - DE CE AU FUGIT?” 


Sub titlu se afla o poză făcută de o cameră de supraveghere, 
care înfăţişă nişte oameni stând la coadă într-un magazin. 
Camera de supraveghere trebuie să fi fost instalată aproape de 
tavan, căci imaginea fusese luată de undeva de sus. Feţele 
oamenilor erau neclare, cu excepţia unei singure persoane care 
privea în sus, direct înspre cameră. Eu eram aceea, bineînţeles. 
Eram în acel magazin din benzinărie. Ajunsesem pe prima 
pagină a ziarului. 

Spider aşeză ultima bucată de pâine prăjită pe farfurie. 

— Este îngrozitor, zise el. Îmi pare rău. 

Rita încuviinţă din cap, aprobându-i compasiunea. 

— Poftim! zise Spider, întinzându-i un şerveţel murdar. 

— E în regulă, am o batistă pe undeva. Scotoci prin buzunarul 
şorțului şi scoase la iveală o batistă de bărbaţi, mare şi albă, şi 
îşi suflă nasul. Îţi schimbă viaţa, aşa cred, zise ea încet. Nu mai 
ieşi din casă, ca nu cumva tocmai atunci să sune telefonul. Nu 
mai ai somn liniştit, ciulind mereu urechile să auzi cheia în 
broască. Uneori simţi că-ţi pierzi minţile când vezi pe cineva din 
spate şi ţi se pare că e el sau auzi pe cineva râzând aşa cum 
obişnuia s-o facă şi el, şi te întorci, dar nu e el. Incepură să se 
adune din nou broboane de transpiraţie pe frunte, iar ea îşi 
ridică şorţul şi îşi acoperi faţa cu el pentru o secundă, apoi se 
şterse. Dacă aveţi pe cineva, undeva, care trece prin ce trec eu, 
daţi-i un telefon. 

Simţeam cum transpiraţia mi se aduna la subsuori şi pe 
frunte, dar din cu totul alt motiv. Vorbele ei îmi treceau pe lângă 
urechi în timp ce eu citeam articolul de sub titlu: „Acestea sunt 
primele imagini cu cei doi delincvenţi juvenili care au fost văzuţi 
fugind marţi de la Ochiul Londrei, cu câteva minute înainte ca 
bomba teroristă să explodeze. Poliţia subliniază faptul că, în 
acest moment, cei doi sunt consideraţi a fi martori-cheie, 


capabili să furnizeze informaţii importante referitoare la atacul 
terorist. Poliţiştii fac apel ca cei doi să îi contacteze urgent”. 

Rita se oprise din vorbit şi îşi frământa şorţul cu mâinile-i 
umede. Nimeni nu mai rosti o vorbă vreme de un minut. 

— Ideea e că telefoanele pot fi interceptate, nu? zise Spider. 

— lar voi nu vreţi să vi se dea de urmă. 

Se uită la noi, fără să ne judece, iar eu m-am gândit că Shaun 
al ei fusese un idiot că o părăsise. l-am văzut numărul. Mai avea 
de trăit vreo cincisprezece, şaisprezece ani. Oare avea să-şi mai 
revadă fiul sau era condamnată la cincisprezece zile de naştere 
nesărbătorite şi Crăciunuri de una singură? Am încercat să nu 
mă gândesc la asta - nu era treaba mea. 

— Uite cum facem - dacă îmi lăsaţi un număr de telefon, voi 
suna eu în locul vostru după ce voi veţi fi plecat, zise ea. Aş 
putea suna peste vreo două ore sau mâine, dacă vreţi, doar să 
le spun că v-am văzut şi sunteţi bine. 

Spider încuviinţă din cap. 

— Da, da, ar fi super! Să avem timp să ne depărtăm. 

— Staţi să-mi iau o bucată de hârtie şi un pix. 

Rita se ridică în picioare. M-am aplecat în faţă, peste masa For 
mica. 

— Ai înnebunit? l-am întrebat printre dinţi. 

— Ce-i? 

— Să-i dai numărul de telefon al bunicii tale? 

— După cum a zis şi ea, poate să sune mâine, când vom fi de 
mult plecaţi. Vom fi în siguranţă. 

N-am zis nimic, doar am împins ziarul către el. 

— Ce...? începu el, apoi văzu imaginea. Oh, rahat! 

Amândoi am privit înspre tejghea. Rita era întoarsă cu spatele 
la noi, căutând printre nişte foi de hârtie după un pix. Am vârât 
ziarul sub haină şi, fără a scoate o vorbă, ne-am luat bagajele de 
jos fără a face zgomot şi ne-am ridicat de pe scaune, încercând 
să nu le tragem pe podea. 

Când am ajuns lângă uşă, am aruncat o privire peste umăr. 
Spider se afla încă lângă masă. Ce naiba făcea? Îşi vâri mâna în 
buzunar şi scoase două bancnote de cinci lire din plic. „Pentru 
numele lui Dumnezeu, am vrut eu să strig, nu avem timp pentru 
asta!” Am apăsat uşor pe clanţă şi am tras de uşă, rugându-mă 
să nu existe vreun clopoțel care să ne dea de gol. Nu se auzi 


niciun clinchet, iar eu m-am furişat afară, cu Spider în urma 
mea. 

— Nu fugi, Jem. Mergi la pas. Nu te impacienta. 

Ne îndepărtaserăm vreo câţiva metri când am auzit vocea 
Ritei care striga din pragul uşii. 

— Unde aţi...? Hei, întoarceţi-vă! 

Am grăbit pasul. 

— Nu te uita înapoi, Jem. Continuă să mergi. 

Nu era nevoie să mă uit înapoi. O puteam vedea cu ochii 
minţii cum stă în pragul uşii o vreme, privind în urma noastră, 
apoi cum se întoarce, ia bancnotele de cinci lire şi le ţine în 
mâna ei umedă, apoi se aşază pe un scaun, respirând cu greu şi 
gândindu-se la noi, la Shaun... până când îşi dă seama că ziarul 
a dispărut şi, punând totul cap la cap, se întinde după telefon. 


Capitolul 21 

Bulevardul principal al oraşului era împânzit de informatori. 
Fiecare trecător avea o pereche de ochi şi un telefon mobil. Cât 
am fost izolaţi în pustietatea rurală, începusem să cred că 
deveniserăm paranoici, că această nevoie de a fugi şi de a ne 
ascunde nu era decât în mintea noastră. Însă poza cu mine de 
pe prima pagină a ziarul spunea cu totul altceva. Era adevărat. 
Erau cu toţii pe urmele noastre. În timp ce mergeam, aveam 
impresia că vom fi prinşi dintr-un minut în altul. Chiar şi într-un 
orăşel liniştit de la capătul pământului existau sute de oameni 
vigilenţi: urmăreau ştirile, navigau pe internet, citeau ziarele. 

Şi mă mai neliniştea încă un lucru. Oricât mă străduiam să nu 
privesc oamenii în ochi, nu reuşeam să îi evit pe toţi, astfel că 
îmi apăreau din nou: numerele oamenilor, care îmi povesteau 
despre aceştia, care îmi arătau data morţii lor. Voiam să merg 
cu ochii închişi ca să nu mai văd acele numere. Nu voiam să mi 
se reamintească faptul că toţi din jurul meu aveau să moară. lar 
acest motiv era întruchipat de cel care păşea alături de mine, 
ţinându-mă de mână. Spider. Pentru prima oară în viaţa mea, 
exista o persoană căreia nu voiam să-i dau drumul. Data ziarului 
- 11 decembrie - era ca o palmă peste faţă. Mai avea patru zile. 

— Ascultă, zise el, ar fi mai bine să ne luăm repede nişte 
provizii şi să ne pierdem urma. leşim prea mult în evidenţă aici. 

Vorbea serios. Poate că erau câţiva oameni care erau 
cufundaţi în propriile gânduri şi nu ne acordau atenţie, însă 
majoritatea ne priveau insistent. Cred că eram o privelişte cam 
ciudată: doi puştani neîngrijiţi, unul ridicol de înalt, celălalt, un 
pitic în comparaţie cu el. Şi cred că bănuiala pe care o 
avusesem în maşină era corectă: majoritatea dintre ei nu mai 
văzuse un negru de ani buni. Cel puţin în acea zi, nu mai 
văzuserăm niciun alt negru. Parcă eram într-unul din acele 
documentare de la televizor, numai că invers - ştiţi, în care un 
alb merge într-un cătun din Africa, iar copiii fug în întâmpinarea 
lui şi îi ating pielea albă şi părul. Numai că nimeni nu venea în 
întâmpinarea noastră. Se uitau la noi, apoi îşi mutau privirea. O 
femeie, care venea din faţă pe trotuar, ne privi pe furiş, apoi îşi 
mută repede copilul în cealaltă parte a sa, ţinându-l la distanţă 
de noi. Şi mi-am zis: „Fir-ar să fie! Nu suntem contagioşi, 
proasto!” 


Am găsit un magazin alimentar. Spider scoase din teanc nişte 
bancnote de zece lire şi mă trimise înăuntru. Am ales cele 
necesare cât de repede am putut: câteva tablete de ciocolată şi 
pungi cu chipsuri, precum şi nişte produse mai serioase - apă, 
suc de fructe, batoane de cereale. 

În alimentară, care se afla între un magazin de antichităţi şi 
un aprozar, aerul era închis. Era înţesată, de la pardoseală până 
la tavan, cu gustări şi băuturi, ziare şi reviste, multe erau pentru 
adulţi. Parcă o mică parte din Londra fusese paraşutată în 
pustietate. Tipul din spatele tejghelei citea ziarul în timp ce eu 
alegeam marfa. Îmi dădeam seama că era cu ochii pe mine. 

Am aşezat produsele pe tejghea. In spatele lui se afla un 
stand cu ţigări, aşa că am cerut şase pachete de ţigări, apoi 
ochii mi-au căzut pe altceva: pe un raft se aflau câteva lanterne. 
Am cumpărat două şi baterii care să li se potrivească. Puse 
produsele în două pungi, uitându-se la mine în timp ce mă 
căutam de bani. „Ştie, mi-am zis. Ştie.” 

El luă banii. 

— Pa! zise el pe un ton grav, de parcă vocea lui fusese 
distrusă de zeci de ani de fumat. Apoi, când am dat să ies din 
magazin, el strigă: Poftim... 

Ştiam că începuse jocul. Oare ce avea de gând să facă în 
privinţa noastră? Ce putea să-mi facă un nemernic ca el? Nu m- 
am oprit din mers. 

— Hei, tu! strigă el mai tare. M-am întors. Ţi-ai uitat restul. 

M-am dus şi l-am luat fără să spun nimic. 

Când am ieşit, i-am dat lui Spider o pungă, iar el mi-a luat 
mâna liberă. 

— Haide! zise el. Să plecăm de-aici. 

Am luat-o pe o străduţă dintre două magazine. Aceasta 
şerpuia în spatele unor case, trecea pe lângă nişte terenuri 
extravilane şi dădea într-o cărare de pe marginea unui canal. 
Am mers o vreme de-a lungul acestuia. Brusc, lângă mine se 
ridică un zid şi dincolo de el trecu un tren. Ajunseserăm lângă 
un tunel. Cărarea era îngustă - pe o parte era un zid igrasios, 
rece şi curbat, iar pe partea cealaltă, un grilaj care să te 
împiedice să nu cazi în apa canalului. 

Spider îmi dădu drumul la mână. 

— Du-te înainte. Voi fi chiar în spatele tău. 


Era greu să vezi pe unde călcai şi îmi suceam fără încetare 
gleznele pe cărăruia denivelată. Pe la jumătatea drumului, am 
început să-mi pierd răbdarea. La capătul celălalt îşi făcu apariţia 
o siluetă: mare, întunecată, care bloca lumina de la capătul 
tunelului. M-am uitat peste umăr, aşteptându-mă să văd pe 
cineva şi în spatele nostru - era locul ideal să încolţeşti pe 
cineva - nu aveai pe unde să scapi, nu era nimeni să-ţi audă 
strigătele. 

Însă nu era nimeni; în spatele meu nu era decât Spider. Nu 
era o capcană, ci un tip care mergea de-a lungul canalului. 

Înaintam unul înspre celălalt prin întuneric. Nu eram sigură 
dacă străinul mă văzuse; înainta pe mijlocul cărării de parcă ar fi 
avut de gând să treacă prin mine. Silueta lui se înscria pe discul 
de lumină de la capătul celălalt al tunelului, însă nu îi puteam 
desluşi trăsăturile feţei. Pe măsură ce se apropia, mi-am zis: „E 
negru, de aceea nu-i pot vedea faţa”. Apoi se apropie la vreo 
trei metri de noi şi, spre stupoarea mea, mi-am dat seama că 
faţa lui nu era neagră - era albastră. 

Era albastră şi plină de tatuaje. 

M-am întors cu spatele la el. 

— Fugi, Spider! Fugi, fugi, fugi, fugi! 

Simţind groaza din vocea mea, el nu mă întrebă nimic, ci se 
întoarse şi el şi o luarăm la fugă. Îl auzeam pe cel cu faţa 
tatuată alergând în urma mea, sfărmând pietrişul sub paşii săi 
grei şi respirând repede. Cărarea era atât de îngustă, încât sacii 
noştri se loveau când de zid, când de grilaj. 

Spider încetini ritmul o secundă, iar eu l-am ajuns din urmă. 

— Aruncă bagajele, Jem! Lasă-le acolo. 

Am lăsat să cadă pe jos bagajele pe care le aveam în mână şi 
am trecut în faţa lui Spider, apoi el îşi aruncă bagajele înspre 
urmăritorul nostru. În timp ce alergam, îl auzeam pe individ 
mârâind şi călcând în picioare sacii de plastic şi cutiile de 
conserve. leşiserăm din tunel şi înaintam în fugă pe drumul de-a 
lungul canalului pe care venisem cu câteva minute înainte. li 
încetiniserăm ritmul cu ajutorul sacilor pe care îi aruncaserăm, 
însă nu cu mult. Cu toate că era un tip malac, reuşise să treacă 
repede de obstacole. Nu voiam să mă uit în spate, dar nu mă 
puteam abţine şi, când am aruncat o privire peste umăr, am 
văzut că se apropia de noi ca un buldozer. 


— Pe-aici! Spider mă luă de mână şi mă trase înspre partea sa 
stângă. Am coborât în fugă o pantă accidentată şi am dat de-o 
altă cărare, care deriva din drumul principal. Aceasta ducea la 
un pod feroviar nituit, din metal negru şi acoperit cu graffitti. 
Haide! 

Am urcat în fugă scările şi am traversat podul tocmai în 
momentul în care pe dedesubt trecea un tren; trebuie să fi fost 
un tren expres. Acesta trecu atât de repede, încât urechile îmi 
ţiuiră din cauza zgomotului asemănător cu cel scos de o drujbă. 
Zgomotul făcut de tren îl acoperi pe cel al paşilor individului cu 
faţa tatuată, însă când am început să coborâm treptele pe 
partea cealaltă, simţeam vibraţiile podului sub paşii grei şi 
grăbiţi ai acestuia. Era chiar în spatele nostru. 

Podul dădea într-o stradă. Pe-o parte erau înşirate casele, iar 
pe partea cealaltă se afla calea ferată. Unde erau case, erau şi 
oameni cu siguranţă nu ne va ucide în faţa martorilor. Oare ar 
face-o? Am început să strig în timp ce alergam: 

— Ajutor! Ajutaţi-ne! Sunaţi la poliţie! Ajutaţi-ne! 

Nicio reacţie. Ori casele erau nelocuite, ori oamenii, auzind 
zarva de-afară, se afundaseră în canapelele lor şi dăduseră mai 
tare volumul la televizoare. 

Spider se răsuci înspre mine. 

— Ce faci? Taci din gură! Nu vrem să avem de-a face cu 
poliţia. Trebuie să fugim de-aici. Haide! 

— O să ne omoare, Spider! Avem nevoie de ajutor! 

Oare se mişcase o perdea? Oare ne urmărea cineva acum? 

— Nu vreau să vă omor! răsună în stradă vocea puternică a 
Tatuatului. Nu vreau decât să vorbim, copii, atâta tot. 

Am aruncat o privire peste umăr. Tipul cel mătăhălos se 
oprise în loc. Stătea în mijlocul străzii, aplecat înainte, cu 
privirea ridicată spre noi şi cu mâinile sprijinite pe picioare, de- 
abia respirând. Se chinuia să-şi recapete suflul, dar nu-şi lua 
privirea de la noi. Fireşte, i-am văzut numărul. II mai văzusem 
înainte, la petrecere: 12112010. Cu patru zile înainte de Spider. 
Aceeaşi dată apărea şi pe ziarul pe care îl citisem mai devreme. 
Era în acea zi. 

Nu simţeam doar adrenalina curgându-mi prin vene, ci şi 
ameţeală şi nelinişte, de parcă aş fi prizat din cel mai puternic 
drog din lume. Ce însemnau toate acestea? 


Indiferent ce urma să se întâmple, Spider avea să 
supravieţuiască, însă Tatuatul, nu. Fireşte, eu nu îmi cunoşteam 
destinul. Poate că Spider avea să rămână singurul în viaţă... 

Ne opriserăm şi noi din alergat în mijlocul străzii. Ne-am întors 
cu faţa la el, apoi am schimbat o privire între noi. 

— Ce vrei? strigă Spider. 

— Ştiţi ce vreau. Aveţi ceva ce nu vă aparţine. Ceva ce un 
prieten al meu vrea să recupereze. Erau banii. Putem discuta 
despre asta, civilizat. Nu are rost să ne certăm. 

Venea cu paşi lenți spre noi. Simţeam cum îmi pulsează 
tâmplele pe măsură ce el se apropia tot mai tare. Apoi, în 
dreapta, cineva deschise uşa. Era un individ între două vârste 
care ţinea de lesă un dulău. 

— Ce se petrece aici? strigă el. 

Tatuatul se întoarse către el şi-şi ridică ambele mâini. 

— Nimic. Avem ceva de lămurit, atâta tot. Fiul meu, aici de 
faţă, a intrat într-o încurcătură. Trebuie să-l ajut să iasă din ea. 
Ştiţi şi dumneavoastră cum e, nu? Copiii ăştia! 

Bărbatul se uită la el, încercând să înţeleagă situaţia. 

— Să chem poliţia? 

Tatuatul zâmbi. 

— Nu, prietene. Nu-i cazul. Ajungem noi la o înţelegere. 

In timp ce ei vorbeau, Spider se aplecă şi îmi şopti: 

— Ne retragem uşor. 

Şi am început să ne îndepărtăm încet cu spatele. Apoi, când 
conversaţia lor era pe sfârşit, ne-am întors şi am luat-o 
nebuneşte la fugă. 

— Hei! 

Individul o luă din nou pe urmele noastre, însă acum aveam 
un avans bun faţă de el. Fugeam de rupeam pământul. Spider 
îşi dădu repede haina jos de pe el. 

— Ce faci? 

— Pe-aici! 

O aruncă peste gardul de sârmă ghimpată, îşi făcu palmele 
căuş ca să-mi pot aşeza eu piciorul şi apoi aproape mă azvârli 
pe partea cealaltă a gardului. Am aterizat strâmb şi mi-am sucit 
genunchiul. Spider îşi luă elan, se ghemui pe gard, apoi sări pe 
partea cealaltă, îşi înşfacă haina de pe grad şi mă ajută să mă 
ridic. 

— Eşti bine? 


Am încuviinţat din cap, nedorind să recunosc cât de tare mă 
durea. 

— Atunci haide! zise el şi o luă la fugă, coborând taluzul. 

Am încercat să ţin pasul cu el, dar mă durea îngrozitor. Am 
căzut în patru labe şi-am început să mă târăsc, lăsându-mi o 
parte din greutate pe mâini. Spider îşi întoarse capul. 

— Ce dracu' faci? Se afla la poalele pantei, pe partea cu calea 
ferată. 

— M-am lovit la genunchi, i-am răspuns, crispându-mă de 
durere când am dat să mă ridic în picioare. 

— De ce n-ai zis nimic? 

Începu să urce din nou panta înspre mine, când am auzit o 
bufnitură. Tatuatul sărise gardul. Panicată, am început să mă 
târăsc către Spider. El se aruncă în faţă tocmai în momentul în 
care am fost literalmente ridicată în aer, ridicată de jos de un 
braţ musculos care mă înşfacase de mijloc. Am simţit ceva rece 
şi dur lipindu-se de gâtul meu. Ticălosul scosese un cuţit. 

Spider se prăbuşi jos şi rămase nemişcat ca un atlet care 
aşteaptă semnalul de pornire. 

— Nu, nu, frate. Nu e nevoie de aşa ceva. Lasă cuțitul jos. 
Haide să vorbim. Ne putem înţelege. 

— Nu mai avem ce discuta. Îmi dai banii, iar eu îi dau drumul 
iubitei tale. 

Spider se ridică în picioare. Tatuatul mă strânse şi mai tare. 
De-abia puteam să respir. Să fiu sinceră, am fost atât de 
surprinsă în momentul în care fusesem luată pe sus, încât 
rămăsesem nemişcată ca o păpuşă; apoi am început să mă zbat 
în braţele lui, până când el apăsă lama cuţitului mai tare pe 
gâtul meu. 

— Nu te apropia! 

— Nu, nu, e în regulă. 

Spider se retrase. Se afla din nou lângă calea ferată. 

— Dă-i banii, Spider! 

Parcă nu era vocea mea. El se uită o secundă la mine. Pe faţă 
i se citea disperarea. 

— Nu pot, Jem. Reprezintă viitorul nostru. Al amândurora. Cu 
banii ăştia putem lua o cameră la hotel, cu un pat mare, 
matrimonial. Ne putem cumpăra o halbă sau două de bere într- 
un bar de pe faleză şi cartofi prăjiţi, şi peşte. Cum ne-am 
permite toate astea dacă n-am avea bani? 


Mi se puse un nod în gât. Îşi pusese asta în cap - ce îşi dorea 
pentru noi. lisuse, nu era cine ştie ce, nu? Însă noi nu vom avea 
parte de aşa ceva. Am început să plâng. Erau lacrimi fierbinţi din 
cauza frustrării; lacrimi de ură împotriva timpului care se 
scurgea. A 

— Imi pare rău, zise el. Imi pare rău. N-am vrut să se întâmple 
asta. Nu am vrut niciodată să te sperii. Ai dreptate, Jem. Sunt 
doar nişte bani. O să facem noi rost de alţii. Dă-i drumul, îi zise 
Tatuatului, şi poţi să-ţi iei banii. 

— Vezi să nu, flăcăule! Crezi că m-am născut ieri? Dă-mi banii 
şi-i dau drumul. 

— Hai să facem lucrul ăsta deodată, în regulă? 

— Nu, îmi dai banii, zise pe un ton serios Tatuatul, şi-i dau 
drumul. 

Cunoscându-l pe Spider, ştiam ce urma să se întâmple. 
Vedeam scena, care se derula cu încetinitorul în mintea mea, 
însă Tatuatul n-avea cum să ştie acest lucru. Lăsă să-i scape un 
strigăt de disperare când Spider scoase banii din plic, desfăcu 
elasticul cu care erau legaţi, îşi luă avânt şi îi aruncă cât mai sus 
în aer. 

Tatuatul îşi slăbi strânsoarea. Lăsă din mână cuțitul, mie îmi 
dădu drumul şi o luă la fugă pe pantă în jos către calea ferată. 
Eu am fugit înspre Spider, iar el, înspre mine. Mă îmbrăţişă, 
strângându-mă tare la pieptul lui, şi îşi vâri mâna în părul meu. 

— E în regulă. Acum eşti cu mine. Eşti cu mine, Jem. Vocea lui 
era groasă şi aproape că plângea. Să plecăm de-aici. Să-l lăsăm 
cu banii. 

Banii pluteau încă în aer. Bancnotele cădeau în continuare în 
jurul nostru în timp ce noi urcam taluzul. M-am uitat la Tatuat, 
care stătea aplecat şi culegea fiecare bancnotă. Parc-ar fi fost 
un nebun care bombănea şi pufăia, şi gâfâia în timp ce continua 
să culeagă banii. 

Spider îşi ţinea ambele braţe în jurul meu. Când am ajuns în 
vârful taluzului, mă ajută din nou să trec gardul. L-am aşteptat 
să treacă şi el, însă rămase nemişcat, cu mâna pe sârmă. 

— Haide, să plecăm de-aici! i-am zis. 

El aruncă o privire în spate. Eu am mormăit: 

— Nu, te rog, lasă-i. Nu-s decât nişte bani. 

— Numai o sută de lire, jem. Gândeşte-te câte am putea face 
cu o sută de lire. 


Mi-am vârât mâna printre rândurile de sârmă ghimpată. 

— Spider, nu. 

Imi descleştă degetele şi mi le sărută. 

— Mă întorc imediat, zise el şi o luă pe pantă în jos. 

— Spider, nu! Nu! am strigat eu. 

Ajunsese deja la calea ferată, iar Tatuatul îşi ridică privirea. 

— Te-ai întors după ei, nu? 

— Nu vreau decât nişte bancnote. Partea mea - oricum mi se 
cuvine. 

— Nu primeşti nimic, neisprăvitule! întoarce-te la prietena ta, 
că de nu, îţi trag o mamă de bătaie soră cu moartea. 

Spider nu se intimidă. 

— Nu mi-e frică de tine. 

— Ciudat, acelaşi lucru l-a zis şi bunica ta când i-am făcut o 
vizită. 

— Ce-ai făcut?! 

— Voiam să aflu unde eşti. Aveam nevoie de nişte informaţii. 
Nu a prea cooperat bunica ta. A făcut pe curajoasa, cum faci tu 
acum. Şi tot n-am reuşit să obţin informaţii de la ea înainte să 
plec... 

— Ticălosule! Ce i-ai făcut? 

Spider se repezi către el şi-l lovi cu capul în stomac. Îl trânti 
pe Tatuat la pământ şi se rostogoliră împreună pe pantă în jos 
până ajunseră la calea ferată. Se zvârcoleau, se luptau şi îşi 
cărau pumni. Pe lângă mormăielile şi gemetele lor sălbatice, un 
alt zgomot se auzea în fundal: huruitul îndepărtat al unui tren şi 
tipetele sirenelor care se apropiau din ce în ce mai mult. 

— Spider! am strigat eu. Fugi de lângă el! Depărtează-te! 

Nu ştiu dacă m-a auzit. 

Brusc totul deveni o învălmăşeală de lucruri care se 
petreceau în acelaşi timp. Două maşini de poliţie şi o dubă îşi 
făcură apariţia pe drum, oprindu-se brusc cu un scârţâit de roţi, 
iar din ele ţâşniră echipaje în uniforme, care săriră gardul. Pe 
calea ferată, la o jumătate de metru depărtare, se apropia 
huruind un tren. 

— Spider, pleacă de-acolo acum! 

Vocea mea părea piţigăiată în tot acel vacarm. El nu mă auzi 
sau nu mă băgă în seamă. Nu mă puteam uita. M-am întors cu 
spatele şi m-am ghemuit, cu genunchii la piept şi cu ochii 
strânşi. 


În jurul meu, oamenii urlau şi ţipau. Se auzi un sunet ascuţit, 
asurzitor când mecanicul de locomotivă trase frâna. Mi se păru 
că nu se mai sfârşeşte. Am aşteptat până când sunetul încetă. 
Trebuia să mă uit: trebuia să ştiu. Am încercat să-mi reglez 
respiraţia - am inspirat de trei ori şi am expirat de trei ori 
înainte să mă uit. 

Puteam vedea trenul printre rândurile de sârmă ghimpată ale 
gardului. Se oprise, iar ultimul vagon se afla în dreptul meu. 
Poliţiştii îl înşfăcaseră pe Tatuat. El încerca să se elibereze în 
ciuda faptului ca era ţinut de trei poliţişti. Spider nu era nicăieri 
- fără să vreau, am început să cercetez din priviri şinele de sub 
tren. Era evident că şi poliţiştii se gândiseră la acelaşi lucru ca şi 
mine - unii dintre ei, înaintau de-a lungul ultimelor vagoane 
aruncând o privire sub ele. Mi se uscase gura. 

— Oh, te rog, nu, am zis eu cu respiraţia întretăiată. 

In depărtare, pe taluz, am zărit mişcare; ceva se mişca prin 
tufişuri. La început am crezut că era vreun animal, apoi m-am 
uitat mai bine. Era un om care mergea în patru labe: Spider. 

Urca panta, încercând să se îndepărteze prin partea dreaptă. 
Când şirul de tufişuri se termină, se întinse pe burtă şi începu să 
se târască sprijinindu-se în coate. M-am ridicat în picioare şi am 
luat-o de-a lungul şoselei în direcţia aceea. Şchiopătam, însă nici 
nu am băgat în seamă durerea. Nu-mi luam ochii de la Spider şi, 
în scurt timp, l-am surprins uitându-se către mine. Mi-am ridicat 
degetul mare, iar el făcu la fel. Când ajunse în vârful pantei, el 
se ridică în picioare şi sări peste gard. 

Jos, în urma lui, cineva strigă: 

— Hei! Uite-l pe celălalt! Opriţi-l! 

Spider o luă la fugă, iar eu am făcut la fel - ei bine, m-am 
străduit să fug cât am putut de tare. Am fugit o vreme în 
paralel, apoi el dispăru în spatele unui gard de lemn. Ne-am 
reîntâlnit la vreo câteva sute de metri mai încolo, lângă un pod 
rutier. El mă apucă de mână şi o luarăm la goană, alergând fără 
ţintă. 


Capitolul 22 

Nu mai aveam niciun bagaj în mână, nimic care să ne 
încetinească mersul. Adrenalina pulsa în noi. După mai multe 
ocolişuri, am luat-o spre parc. Acolo era mai bine: erau puţini 
oameni, vreo două bătrânele care îşi plimbau câinii. Ne-am 
plimbat pe alei, în căutarea unui loc unde să ne ascundem. 
Spider mă trimitea mereu să inspectez deschizăturile din 
tufişuri. 

— Intră pe-acolo şi aruncă o privire. 

— Du-te tu! 

— Nu te comporta aşa. Eşti mai mică decât mine. Du-te şi 
aruncă o privire. 

M-am  furişat printr-un tufiş, dând deoparte crengile, nu 
înainte să-i spun: 

— Oamenii ca tine i-au făcut pe oamenii ca mine să intre în 
hornuri acum o sută de ani. Şi asta numai pentru că sunt mai 
mică de înălţime. 

— Nu, draga mea, oameni ca femeia aia care ne-a dus cu 
maşina ne-ar fi făcut pe amândoi să-i curăţăm casa, să-i 
lustruim pantofii, s-o ştergem la fund. Mai ales pe mine. Aş fi 
devenit sclavul cuiva. 

Avea dreptate. 

Deschizătura aceea nu era bună, dar am găsit o alta câteva 
minute mai târziu. Dacă te aplecai pe sub crengile cu frunze 
groase, ca de cauciuc, ajungeai într-un spaţiu deschis, lângă un 
zid vechi. Era suficient ca să încăpem amândoi, iar pământul era 
uscat. Nu ne putea vedea nimeni. Aveam de gând să rămânem 
o vreme acolo. 

Ne-am aşezat jos, unul lângă celălalt, cu spatele sprijinit de 
zid. În clipa în care am simţit pământul sub fund, toate puterile 
mă părăsiră. Eram atât de obosită! Am închis ochii. 

— O ţigară? 

— Nu. Nu vreau nimic. 

Nu voiam nici să gândesc, nici să simt, nici să mai văd lucruri. 
Nu mai voiam să fug sau să mă ascund. 

— Eşti bine? 

Vocea lui era neclară, căci aţipisem chiar în acel moment. Am 
deschis ochii. 

— Sunt doar obosită. 

El mă cuprinse cu braţul şi mă trase către el. 


— Ai auzit ce mi-a zis ticălosul ăla? 

— Despre bunica ta? 

Da. Trebuia să-l omor când am avut ocazia, Jem. M-am înfuriat 
atât de tare, încât n-am mai stat pe gânduri şi m-am năpustit 
asupra lui. Am uitat de cuţit ar fi trebuit să-l scot şi să termin cu 
el pentru totdeauna. 

— La ce ţi-ar fi folosit? Să-l omori? Ai fi avut şi mai multe 
probleme. 

— Nu-mi pasă. Nu merită altă soartă pentru ce a făcut. Nu 
avea niciun drept... 

— Ştiu. Dar mă bucur că n-ai făcut-o. Şi, oricum, el... 

Eram pe punctul să spun: „Şi, oricum, el va muri azi”, dar m- 
am oprit la timp. Dacă Tatuatului i-ar fi fost scris să moară, cu 
siguranţă aşa s-ar fi întâmplat; Spider l-ar fi înjunghiat sau s-ar fi 
lovit cu capul de şine în timp ce se luptaseră, sau ar fi fost lovit 
de tren. Eram sigură că îi văzusem numărul, că urma să moară 
în acea zi. Nu prea înţelegeam. Nu mai eram sigură oare 
numerele erau doar în imaginaţia mea sau erau reale? Dacă le 
inventam, asta ar fi minunat - le puteam ignora sau puteam să 
încerc să le modific. Puteam opri cronometrul care măsura zilele 
pe care Spider le mai avea de trăit. Insă, dacă erau reale, asta 
însemna că bunica lui Spider nu păţise nimic - mai avea mulţi 
ani de viaţă. Totul începea să se amestece în mintea mea. 
Oricare ar fi fost realitatea, nu exista decât o cale să îl încurajez 
pe Spider: 

— Cred că n-a pâţit nimic bunica ta. 

— Pe bune?! Nici măcar nu ştiu dacă mai trăieşte. 

M-am întors cu fata la el. 

— Spider, ştiu că nu a păţit nimic. 

— Datorită numărului ei? 

— Da. 

Şi dacă nu eşti singura care vede numere? Dacă cineva vede 
altele cu totul diferite? Dacă numărul ei s-a schimbat? 

— Nu s-a schimbat. Am ezitat şi m-am uitat din nou la 
numărul lui Spider - da, era tot acolo, acelaşi. Nu se schimbă. 

— Aşadar, data morţii este stabilită din momentul în care ne 
naştem. Asta vrei să spui? 

incepea să mă enerveze deja. Eu încercam să îl liniştesc, iar el 
mă lua la rost. Imi punea întrebări ale căror răspunsuri nu le 
cunoşteam. 


— Eu nu spun nimic, am zis pe un ton iritat. Tu spui. 

— Dar vreau să spui tu, pentru că eu nu înţeleg nimic. 

— Ce să spun? 

— Cum totul este pecetluit pentru noi. Indiferent ce-aş face, 
sfârşitul va fi la fel. 

— Poate că aşa trebuie să fie, să se întâmple. 

Voiam să tacă din gură, dar parcă era o moară stricată. 

— Deci totul e stabilit dinainte? Totul e predestinat? 

— Habar n-am. 

— Bomba aia trebuia să explodeze. Ticălosul ăla trebuia să o 
bată pe bunică-mea. Asta nu-i bine, Jem, nu? Nu-i bine. 

Vorbea din ce în ce mai tare. Işi luă braţul de pe mine şi 
începu să gesticuleze. In acel spaţiu închis părea un uriaş. 

— Fireşte că nu e bine. 

— N-are nicio noimă. 

Câţiva stropi de salivă ajunseră şi pe faţa mea. Se înflăcărase. 

— Asta spun şi eu. 

— Ce? 

— Nimic nu are nicio noimă. Niciun înţeles. Te naşti, trăieşti, 
mori. Şi gata. 

Restrânsese toată filosofia mea de viaţă în trei cuvinte. 

Apoi tăcu o vreme. Şedeam unul lângă celălalt, rezemaţi cu 
spatele de zid şi cu braţele încrucişate. Eu stăteam nemişcată, 
însă Spider dădea din cap înainte şi înapoi - acest lucru făcea ca 
întregul său trup să se mişte, iar umerii lui se loveau de mine. 
Ştiind acum cât de liniştit stătea atunci când era fericit şi 
relaxat, agitația lui de acum mă neliniştea. Era măcinat de griji. 
Mă simţeam vinovată. Voiam să îl liniştesc, să îi îndepărtez toate 
grijile. 

— Uite, Spider, s-ar putea să mă înşel. 

Mi-era teamă de ce urma să spun. Rostisem cuvintele fără să 
mă gândesc. El continua să se mişte, prins în lumea lui 
întunecată şi nebună. M-am ridicat în genunchi, cu faţa la el, şi 
mi-am aşezat mâinile pe umerii lui. 

— Spider. 

Nu mă auzea. Atunci mi-am aşezat ferm mâinile pe faţa lui, 
încetinindu-i ritmul. Nu am reuşit să-l liniştesc de tot. 

— Ce am zis înainte nu e bine. _ 

Acum era atent la mine. Faţa lui era lipsită de expresie. Işi 
ridică privirea chinuita şi tristă către mine. 


— De ce nu? 

— Nu este nimic la voia întâmplării. N-are cum. Am tras adânc 
aer în piept. Deoarece destinul a vrut ca noi doi să ne întâlnim. 

Ochii i se umplură de lacrimi. Fără a rosti un cuvânt, îşi 
desfăcu braţele şi le petrecu pe după talia mea, apoi îşi îngropă 
faţa în umărul meu. Eu stăteam în genunchi şi îl tineam la 
pieptul meu, mângâindu-i spatele şi părul. Plângeam amândoi. 
Nu puteam exprima în cuvinte ceea ce simţeam; lacrimile 
spuneau totul - groază, uşurare, dragoste şi suferinţă, toate 
amestecate. 

Mai târziu, mult mai târziu ne-am dezlipit unul de celălalt şi 
ne-am ridicat în picioare. Se lăsa întunericul, iar în peştera 
noastră din frunze, Spider semăna cu o umbră nedesluşită. 

— Trebuie să plecăm de aici, Jem, zise Spider. Cred că am 
atras toată atenţia asupra noastră mai devreme. 

— Da, ştiu. 

Nu mai aveam putere. Mâna mă durea, genunchiul mă durea. 
Nu voiam să ne găsească, dar ar fi fost mult mai uşor să mă 
cuibăresc în braţele lui Spider şi să aştept inevitabilul. 

— Cea mai uşoară cale de a pleca de aici mai repede este să 
facem rost de-o maşină. 

— Şi-apoi? 

— Nu ne oprim până la Weston. Cred că suntem pe-aproape. 
O să-ţi placă acolo. 

Chiar dacă era noapte, îmi dădeam seama ca zâmbea din 
nou. Voiam şi eu să zâmbesc, zău, dar nu puteam. Mă simţeam 
goală pe dinăuntru, tristă, speriată. 

— Şi ce-o să facem în Weston, Spider? Şi acolo sunt 
televizoare şi ziare, ştii doar, şi poliţie, şi copoi, şi... 

Işi aşeză unul dintre degetele lui lungi pe buzele melc. 

— Doar ţi-am spus. O să mâncăm îngheţată şi peşte cu cartofi 
prăjiţi şi o să ne plimbăm pe faleză. 

Rostise aceste cuvinte plin de încredere. Poate aşa şi avea să 
fie. 

l-am luat uşor mâna de pe buzele mele şi i-am aşezat-o în 
palma mea stângă, trasând cu blândeţe o linie de-a lungul 
degetelor sale osoase cu degetele de la mâna mea dreaptă. 

— Ce faci? 

— Nimic. Ai mâini frumoase. 


— Eşti prostuţă, chiar aşa. Se aplecă şi mă sărută tandru. 
Bine, zise el, ca şi cum ar fi luat brusc o decizie. Ştiu că eşti 
obosită, aşa că rămâi aici şi fii pregătită să fugi când voi veni 
după tine. Găsesc eu o maşină, nu-ţi face griji. Nu lipsesc mult. 

Dădu să iasă de-a buşilea din tufiş. 

— Spider. 

— Ce-i? 

— Ai grijă. 

— Bineînţeles. Să fii gata, bine? Nu lipsesc decât câteva 
minute. 

Apoi dispăru, iar ramurile fremătară un minut în locul pe unde 
trecuse. Am privit cum tremurau uşor, apoi rămaseră 
nemişcate. 


Capitolul 23 

Am rămas acolo, ciulind urechile şi gata în orice moment să 
sar din ascunzătoare şi să fug. Aşteptam sunetul paşilor săi, 
freamătul frunzelor, instrucţiunile şoptite. In fundal, fiecare 
sunet era plin de semnificaţii zumzăitul produs de trafic, 
strigătul ciudat care se auzea în depărtare, câteva sirene. Ce 
naiba se întâmpla? De ce nu mai venea? 

Cele două minute deveniră zece. Cele zece minute se făcură 
douăzeci. Pe măsură ce trecea timpul, eu rămâneam nemişcată, 
în aceeaşi poziţie ghemuită, cu genunchii la piept. M-am forţat 
să respir încet, ca şi cum aş fi fost în transă, încercând să opresc 
timpul până când Spider avea să vină după mine. 

Oare câtă vreme se scursese până când mi-am dat seama că 
nu avea să se mai întoarcă? Nu ştiu însă, încetul cu încetul, 
această realitate începu să mi se infiltreze în minte asemenea 
acelei ploi reci care începuse să se prelingă de pe frunzele de 
deasupra mea şi să pătrundă în pământul pe care şedeam. | se 
întâmplase ceva. Dar cum nu văzusem nimic, nu eram 
disperată, cel puţin nu în acel moment; simţeam cum ceva mai 
întunecat decât noaptea începea să mă împresoare, un fior care 
îmi străfulgera tot corpul. Nu mă mişcam, nu scoteam niciun 
sunet, ci stăteam aşa, ghemuită, legănându-mă uşor înainte şi 
înapoi. 

Cred că adormisem, deoarece, în momentul în care m-am 
trezit, eram întinsă pe jos, iar în minte îmi stăruia un singur 
gând: „A murit”. Îmi era frig şi eram udă şi stăteam ghemuită în 
noroi. Mi-am pus mâinile pe faţă, acoperindu-mi gura şi nasul. 
Propria răsuflare îmi încălzea faţa în timp ce eu şopteam 
întruna: „Dumnezeule! Dumnezeule!” Nu ştiam ce să fac eram 
prea speriată ca să pot plânge. 

Cuvintele pe care le rosteam în şoaptă îmi umpleau urechile, 
apoi brusc mi-am dat seama că se mai auzeau şi alte voci, apoi 
un alt sunet, ca un foşnet, urmat de o lovitură uşoară. Cineva 
cerceta tufişurile cu un obiect. 

— L-am prins pe unul din ei; celălalt nu poate fi departe. 

— Nu se întâmplă în fiecare zi să prinzi un terorist, ai? 

— Crezi că ar putea fi terorist? Un puştan ca el? 

— Ar putea fi. Îi racolează de tineri în zilele noastre, nu? 

— Nu mi s-a părut foarte deştept când l-au dus la secţie. 


— Nu-i nevoie să fie deştepţi. E mai bine să nu fie. Le umpli 
capul cu tot felul de prostii, iar ei cred tot ce le spui, negrii ăştia! 
N-ai de unde să ştii ce le poate trece prin cap, nu? 

Aşadar, asta se întâmplase. Fusese închis într-o celulă pe 
undeva. Simţeam că mi se face rău. Am înghiţit în sec. Vocile se 
apropiau din ce în ce mai mult. Apoi apărură nişte luminiţe care 
se mişcau de colo-colo. 

— Căutăm mai întâi prin parc, apoi mergem în zona 
împădurită de lângă Manor Road School. 

— Inţeles. 

M-am îndreptat de spate şi am încercat să mă lipesc cât mai 
bine de zid. Foşnetul crengilor şi frunzelor care erau lovite se 
auzea doar la câţiva metri depărtare. Mi-am ţinut respiraţia - 
era o prostie, însă nu întotdeauna gândeşti limpede când eşti 
încolţit. 

Dintr-odată, la o jumătate de metru în faţa mea, ceva despică 
tufişurile, iar stropii care cădeau de pe frunze mă stropiră de 
parc-aş fi făcut un duş. Era un băț - oamenii aceia verificau 
tufişurile cu ajutorul unui băț. 

— Verifică şi dedesubt. Trece-l de-a lungul solului. 

— Bine. _ 

Băţul apăru din nou, măturând suprafaţa solului. Incepu de 
mai încolo, însă venea înspre mine, descriind un semicerc. Mi- 
am supt burta cât am putut de mult. Băţul trecu la câţiva 
milimetri de mine, apoi îşi continuă traseul. Aerul pe care îl 
inhalasem, deja sub presiune, era înăbuşit de stomacul meu. 
Simţeam că eram pe punctul de a exploda. Mi-am ţinut gura 
închisă şi am respirat pe nas, încercând să-mi controlez 
respiraţia, fără să reuşesc însă să înăbuş o mică explozie de 
muci. Mie mi s-a părut asemănătoare exploziei unei bombe 
nucleare, dar nu se compara cu zgomotul făcut de ramurile care 
erau lovite şi de vocile acelor nemernici. Cum nu dădură de 
nimic, trecură mai departe. 

Nu pot spune că m-am relaxat, dar respiraţia mea devenise 
regulată. Însă eram în continuare panicată. Eram singură acum, 
singură-singurică. Aventura noastră împreună durase doar trei 
zile, însă aveam impresia că eram de-o veşnicie împreună. 
Compactasem viaţa trăită de alţii de-a lungul mai multor ani în 
doar trei zile. Pe lângă asta, învăţasem să mă bazez pe el. Şi, să 
fiu sinceră, el fusese cel care gândise planul, el luase toate 


deciziile din momentul în care deveniserăm fugari. Acum eram 
nevoită să iau eu toate deciziile. 

M-am ridicat încet în picioare, încercând să nu fac zgomot. 
Chiar dacă cei doi cu băţul plecaseră, cine putea şti dacă prin 
zonă nu mai erau şi alţii? Ştiam că locul unde mă aflam îmi 
conferea o oarecare siguranţă. Puteam sta acolo atâta timp cât 
simţeam nevoia. Dar oare ce aşteptam? Spider nu se mai 
întorcea. j 

Am încercat să mă gândesc ce-ar fi vrut el să fac. Insă mi-l 
imaginam cum se luptă, agitându-şi mâinile şi picioarele; mi-l 
imaginam cum este arestat şi trântit la pământ; plin de vânătăi 
şi ghemuit într-un colţ al celulei. Nu voiam să mi-l imaginez 
astfel, ci zburdând peste câmpii nesfârşite sau aproape de mine 
îmbrăţişându-mă, însă nu îmi puteam şterge din minte imaginea 
lui Spider rănit, arestat şi închis. Nu era de bine, simţeam că 
înnebunesc dacă mai rămân acolo. Trebuia să plec şi să nu mă 
mai opresc din drum. 

Trebuia să rămân fidelă hotărârii noastre şi să continui 
călătoria singură. Îmi vorbise despre Weston de parcă ar fi fost 
Sfântul Graal. Credea în el - era convins că acolo vom fi fericiţi 
împreună. lar dacă el credea acest lucru, atunci trebuia să cred 
şi eu. Voi continua călătoria cu speranţa că îl voi regăsi acolo. 
Cumva, îşi va da seama că eu mă voi duce într-acolo şi va veni 
după mine. Nu ştiam cum, dar ştiam când - înainte de data de 
cincisprezece, înainte să moară, vom fi din nou împreună. 

Am aşteptat până în momentul în care nu am mai auzit niciun 
zgomot în afară de cel produs de trafic - niciun zgomot de paşi, 
nicio voce groasă, niciun elicopter, niciun lătrat de câine. După 
atâta oboseală şi disperare, am simţit că încep din nou să mă 
înflăcărez. Am anticipat momentul în care aveam să ies din 
spatele tufişurilor, imaginându-mi cum ieşeam târâş în parcul 
întunecat şi pustiu. Pe de-o parte, voiam să fac acest pas, pe de 
altă parte, eram speriată de moarte. 

M-am furişat în patru labe şi mi-am vârât capul printre frunze, 
încercând să nu mă gândesc la toţi acei câini care îşi făcuseră 
nevoile pe-acolo ani la rând. Era prea întuneric ca să pot vedea 
ceva; leagănele şi toboganele din locul de joacă pentru copii, 
care se afla în partea cealaltă a gazonului, semănau cu nişte 
umbre fantomatice. Nu era nimeni în zonă, dar am ezitat o clipă. 
Eram tristă pentru că părăseam acea ascunzătoare, ultimul loc 


în care fuseserăm împreună. Oare era doar în imaginaţia mea 
sau încă îi simţeam mirosul rânced pe mânecile hainei mele? 
„La revedere, Spider, am zis în gând. Ne vedem în Weston.” 


Capitolul 24 

Am luat-o cât am putut de repede de-a lungul cărării, lăsând 
în urma mea centrul oraşului. Încercam să străpung întunericul 
cu privirea, fiind atentă la pericole. Nici măcar nu am observat 
siluetele care traversau gazonul ud decât în ultima clipă. 

— Hei! Te caută mulţi oameni, inclusiv tatăl meu, se auzi o 
voce care venea din stânga mea. 

Era o voce de femeie tânără care aveau un accent pe care îl 
poţi auzi doar la televizor, asemănător cu cel al unui prostovan 
dintr-un serial de televiziune. 

— Şi? am răspuns eu ţâfnoasă încercând să nu arăt că eram 
speriată. 

Acum îi puteam vedea. Erau trei copii care îşi făcuseră 
apariţia din beznă. Erau cam de aceeaşi vârstă cu mine, 
îmbrăcaţi în blugi şi haine cu glugă. 

— Cred c-o să fie plătit binişor pentru orele suplimentare. L-aş 
putea stoarce de nişte bani în plus săptămâna asta. 

Celelalte două începură să râdă. Erau tot fete; aveau cercei în 
nas şi în buze. Se apropiară de mine şi mă măsurară din cap 
până-n picioare. 

Dacă înainte aş fi luat-o la fugă sau mi-aş fi băgat capul între 
umeri şi mi-aş fi coborât privirea în pământ, acum am rămas 
locului privindu-le drept în ochi. Numerele lor îmi apărură, 
fireşte, în minte. Toate mai aveau de trăit şaizeci, şaptezeci de 
ani. Acele belciuge nu erau decât un semn de rebeliune a clasei 
mijlocii, nimic mai mult; aceste fete vor avea parte de o viaţă 
confortabilă, poate de un soţ şi vreo doi copii. 

— Nu semeni cu un terorist, vorbi din nou prima fată. Tu ai 
făcut-o? 

— Bineînţeles că nu. 

— Atunci, de ce fugi? 

— Nu-mi plac curcanii. Nu vreau să jignesc pe nimeni, am 
adăugat eu făcând aluzie la tatăl ei. 

— Nu-ţi face griji. Aproape că zâmbea. Dar ai fugit de bombă. 

— Da, o chestie de moment, înţelegi? 

— Nu prea. Ce chestie? 

Nu aveam putere să mai mint. 

— Nimic doar că... am simţit că urma să se întâmple ceva rău. 
Şi s-a întâmplat. 

— Mda. 


— Şi simţi des chestii de moment? Adică ce urmează să se 
întâmple? 

— Da, oarecum. 

— Aşadar, ştii dacă o să te dăm pe mâna poliţiei sau nu. 

Am ezitat o clipă sau două. N-aveam de gând să mă milogesc. 

— Nu cred c-o s-o faceţi, am zis eu cu indiferenţă. 

— De ce n-am face-o? 

— Nu pari a fi o pârâcioasă. 

Era un compliment menit să o flateze. Funcţionă. 

— Nici nu sunt. Aici ai dreptate. Făcu o pauză. Dar n-o să ai 
nicio şansă dacă o iei într-acolo. Nu prin centrul oraşului. Sunt 
prea mulţi oameni. Dar totuşi încotro te îndrepţi? 

— Cred că spre vest, către Bristol. N-am vrut să zic Weston - 
acela era secretul nostru, al lui Spider şi al meu. 

— Cu autobuzul? 

— Pe jos. 

— Pe jos?! Pleacă de-aici! Ţi-e foame? 

Mesele mele fuseseră atât de neregulate, încât nu mai ştiam 
dacă mi-era foame sau nu. Gândindu-mă mai bine, ultima masă 
copioasă fusese micul dejun şi mi se părea că trecuseră ani buni 
de-atunci. 

— Da, puţin. 

— Aşteaptă, am o idee. Haide, o luăm prin spate până la mine 
acasă. 

Celelalte se uitară la ea ca la o nebună. 

— Stai puţin. Nu cred că-i o idee prea bună, zise una dintre 
ele. 

— la mai taci e o idee excelentă! E ultimul loc unde ar căuta. 

— O să ai probleme serioase dacă ei ar... 

— Dar n-o s-o facă. O să fie în regulă. Îşi întrerupse vorbăria 
întorcându-se brusc cu spatele şi luând-o înapoi în direcţia 
dinspre care veniseră. Haideţi! zise ea printre dinţi. 

Am pornit în urma ei, cu celelalte fete în spatele meu. Nu 
ştiam dacă puteam avea sau nu încredere în ea, însă era 
singura soluţie. Am traversat gazonul cu paşi repezi, în tăcere. 
Ea ne conduse pe alei şi cărărui, printre gardurile vii ale 
grădinilor şi de-a lungul unor terenuri de sport. In cele din urmă 
se opri, iar noi am ajuns-o din urmă. 

— Intru să văd cum stau lucrurile. Aşteptaţi aici. 


Şi dispăru după un colţ. Noi trei, care-am rămas în urmă, nu 
prea aveam ce să ne spunem. Cele două fete erau precaute în 
ceea ce mă privea, iar eu eram prea obosită ca să îmi pese. 

— E în regulă. Fata se întorsese. Tata este încă plecat, iar 
mama stă cu ochii lipiţi de televizor. Intrăm prin uşa din spate. 

Celelalte două fete schimbară o privire. 

— Britney, eşti nebună. Noi mergem acasă. 

— Mă lăsaţi baltă? Ele încuviinţară din cap. Bine, n-aveţi 
decât. Să nu suflaţi o vorbă nimănui. Vorbesc serios nimănui. 

— Bineînţeles că nu. 

— Atunci ne vedem mâine. 

— Da, pe mâine! 

O luară pe stradă în jos. 

— Ai încredere în ele? am întrebat-o. 

— Bineînţeles. Sunt de gaşcă. Oricum, ele ştiu că o să le omor 
dacă n-o să-şi ţină gura. N-ar îndrăzni. Haide! 

Am înconjurat casa şi am intrat prin uşa din spate, apoi am 
luat-o direct prin bucătărie şi am urcat la etaj. Tăbliţa de pe uşa 
dormitorului avea o ramă cu trandafiri, iar în mijloc stătea scris: 
„Camera lui Britney”. Sub tăbliță erau alte lucruri adăugate 
recent: un craniu cu două oase încrucişate şi un indicator mare 
pe care scria: „Accesul interzis”. Pereţii din interiorul camerei 
erau zugrăviți în mov-închis şi pe ei erau lipite postere şi poze 
decupate de prin reviste Kurt Cobain, Foo Fighters, Gallows. Pe 
pat erau aşezate o grămadă de perne şi un fel de pătură, neagră 
şi pufoasă. Era chiar frumos. M-am gândit la camera mea din 
casa lui Karen şi la ce mai rămăsese din lucrurile pe care le 
distrusesem. 

— Poţi să stai pe pat sau în fotoliul-pară, unde vrei. 

M-am aşezat stingherită pe marginea patului. Britney se 
aşeză lângă mine. 

— Aşadar, începu ea, eu sunt Britney, iar tu... Jemma? 

— Jem, am răspuns eu. 

— Aşa. 

Acum, că eram amândouă în camera ei, nu mai făcea pe dura. 
De fapt părea destul de agitată, făcându-mă să-mi dau seama 
că atitudinea pe care o afişase faţă de noi în parc nu era decât o 
mască. Sub ea era la fel de îngrijorată ca şi celelalte fete. După 
un moment de tăcere, care mi se păru o veşnicie, dădu drumul 


la muzică şi se duse să aducă ceva de mâncare, lăsându-mă 
singură în cameră. 

Eu şedeam pe pat şi priveam în jurul meu. Era o cameră de 
fată. În afară de toate acele postere, mai avea o măsuţă de 
toaletă plină cu produse de machiaj şi cutii cu bijuterii. Peste tot 
erau poze înrămate: cu familia şi cu animale. In vreo două poze 
era ea alături de un băiat, mai tânăr decât ea - într-una din ele, 
băiatul avea părul des şi creţ, în cealaltă, era chel, însă păstra 
acelaşi zâmbet larg pe faţă. Aşadar, exista şi un frate pe 
undeva. 

Căldura din interior mi se părea sufocantă după câteva zile 
petrecute afară, în frig. Începeam să transpir şi eram sigură că 
şi miroseam urât. Mi-am dat jos hanoracul verde, dar tot nu mă 
simţeam în largul meu. M-am dezbrăcat şi de haina cu glugă şi 
am aruncat-o jos, peste hanorac. Zăcând într-o grămăjoară pe 
covor, hainele erau într-o stare jalnică. Erau murdare şi, când 
mi-am coborât privirea, am băgat de seamă că în aceeaşi stare 
îmi erau şi blugii, şi pantofii sport. Şi, cu toate că nici camera lui 
Britney nu era prea ordonată, prezenţa mea acolo mi se părea 
nepotrivită. Parcă eram o pată pe un covor. 

Britney se întoarse în cameră, cu o pizza mare pe o farfurie şi 
cu o sticlă de cola şi două pahare. Mirosul de mâncare îmi stârni 
foamea şi greaţa în acelaşi timp. Ea îmi întinse farfuria. 

— E numai cu brânză şi roşii. Te deranjează? 

— Nu. Poftă bună! 

Am luat o felie, nefiind sigură că voi fi în stare să o mănânc. 
Ea mânca cu poftă, uitându-se la mine şi, în acelaşi timp, 
încercând să nu o facă. Am luat o muşcătură mică din felia de 
pizza, am mestecat-o încet, apoi am înghiţit. Era bună. Îmi 
ajunse în stomac şi rămase acolo. Aşa că am mâncat şi restul 
feliei şi am mai luat una. Mâncam şi beam în tăcere. Era ciudat. 
Era ca o seară obişnuită petrecută de adolescenţi împreună în 
camera unuia dintre ei, mâncând pizza şi bând cola. Insă noi nu 
ne petreceam timpul împreună discutând despre băieţi şi despre 
farduri. Şedeam amândouă, conştiente de tăcerea care se 
lăsase între noi, şi încercam să găsim un subiect de conversaţie. 

În subconştient, încă mi-era teamă că aceasta ar putea fi o 
capcană. Aşa că am întrebat-o fără ocolişuri: 

— De ce faci asta? De ce eşti drăguță cu mine? 

Îşi aşeză felia de pizza pe farfurie. 


— N-am cunoscut nicio celebritate până acum. Ei bine, nu şi 
dacă o pui la socoteală pe tipa aia de la Skitis care a aprins 
ornamentele de Crăciun în piaţa oraşului acum doi ani şi care 
era o nesuferită. 

— O celebritate? am repetat eu. Ce vrei să spui? 

— Bine, poate nu eşti chiar o celebritate. Dar faimoasă eşti. 
Tot oraşul vorbeşte despre tine. Chiar toată ţara. Circulă tot felul 
de zvonuri despre tine pe internet, chiar şi poze, comentarii. Eşti 
cea mai căutată persoană din Marea Britanie, dacă vrei să ştii. 

— Sunt doar un copil. N-am făcut nimic. 

— Da, dar ei nu ştiu asta, nu-i aşa? Chiar dacă n-ai făcut 
nimic, poate ai văzut ceva. Ai putea îi un martor. Mai luă o 
îmbucătură din pizza. Ai văzut ceva? 

M-am gândit la acea după-amiază. Parcă se întâmplase cu un 
an în urmă, înainte să fi şterpelit maşinile acelea, înainte să fi 
parcurs kilometri întregi pe jos, înainte să fi dormit în pădure, 
înainte să fi găsit hambarul acela... 

— Eşti bine? Ai o culoare ciudată. 

Cred că mâncarea, căldura şi oboseala începuseră să-şi facă 
efectul, deoarece camera începuse să se învârtă cu mine. 

— Mă simt puţin cam ameţită. 

Britney sări de pe pat lângă mine şi-mi luă farfuria. 

— Haide, întinde-te. Te vei simţi mai bine. 

M-am întins, însă fu şi mai rău. Înainte să reuşesc să mă ridic 
şi să fug la baie, mi s-a făcut rău şi i-am murdărit pătura neagră 
şi pufoasă cu resturi de pizza şi cola. Era îngrozită şi, la drept 
vorbind, la fel eram şi eu. Fusese mai drăguță cu mine decât aş 
fi meritat, iar eu îi distrusesem dormitorul. M-am ridicat în fund. 

— Îmi pare rău. Îmi pare atât de rău, m-am bâlbâit eu. 

Dumnezeule, nu-i de mirare că nu eram invitată nicăieri. 

— E în regulă. Mă duc să aduc ceva să o curăţ. 

Britney ţâşni pe uşă afară, iar eu m-am ridicat în picioare şi 
am deschis fereastra ca să iasă mirosul. M-am aplecat peste 
rama geamului şi am inspirat aerul rece al nopţii. Când Britney 
reapăru cu o găleată şi un burete, i-am luat buretele din mână, 
l-am înmuiat în găleată şi am încercat să îndepărtez mizeria de 
pe blana falsă. Era inutil. 

— Eu zic să faci un duş până mă ocup de asta. Nu-ţi face griji 
în privinţa zgomotului, mama va crede că sunt eu. 

Ea îmi arătă unde era baia şi porni apa de la duş. 


— Stai puţin să-ţi aduc nişte haine curate. Ea dispăru, apoi se 
întoarse cu un braţ de haine curate şi împăturite, inclusiv cu un 
prosop mare şi gros. Să nu stai prea mult. Emisiunea la care se 
uită mama se termină peste zece minute. _ 

Dispăru din nou, închizând uşa în urma ei. Incăperea se 
umplea de aburi. Am şters cu un prosop de mâini oglinda de 
deasupra chiuvetei. Cineva mă privea din oglindă, dar nu am 
recunoscut-o. Era aproape cheală, avea cearcăne adânci şi arăta 
de vreo douăzeci, poate douăzeci şi cinci de ani. Cămaşa îi era 
pătată cu vomă. M-am întors, m-am dezbrăcat de hainele 
murdare şi am intrat la duş. 

Stropii mărunți şi calzi mă învăluiră. Am inspirat aburii şi mi- 
am ridicat faţa către şuvoiul de apă. Am pipăit cu ochii închişi 
după şampon şi mi-am turnat în palmă. Apoi mi-am frecat 
scalpul şi corpul cu spumă. Pe măsură ce clăbucii de spumă îmi 
alunecau pe piele şi se adunau în cădiţă, simţeam cum mă 
curăţ. M-am frecat sub braţe, între picioare şi brusc mi-am zis: 
„Spăl urma lui”. M-am întristat. În ultimele douăzeci şi patru de 
ore purtasem pe piele şi în mine mirosul lui Spider, iar acum se 
scurgea în spirală în canalizare. 

Am închis robinetul şi am ieşit din cădită, udă leoarcă. M-am 
înfăşurat în prosop ca într-o rochie, apoi m-am aplecat şi mi-am 
frecat capul cu un alt prosop până părul se uscă. 

Se auzi o bătaie uşoară în uşă. 

— Eşti bine? întrebă încet Britney. 

Am tras zăvorul şi am întredeschis uşa. Feţele noastre erau 
surprinzător de aproape şi amândouă ne-am tras înapoi. 

— les imediat, i-am zis în şoaptă. 

Am închis uşa, m-am şters repede şi m-am îmbrăcat. Hainele 
erau nemaipomenite - genul de haine pe care le-aş purta 
oriunde. Erau puţin cam largi, dar îmi veneau bine. Mi-am strâns 
hainele murdare, prosopul şi am luat-o pe coridor, înspre 
camera lui Britney. 

Se străduise cât putuse de bine să curețe mizeria, dar se mai 
vedea încă locul unde vomasem. 

— Imi pare rău, am spus din nou. 

— Nu-ţi face griji. Te simţi mai bine? 

— Da. 

— M-am tot gândit şi cred că cel mai bine ar fi să dormi aici şi 
să pleci în zori. 


M-am uitat la ea. Era dusă cu pluta? Sau voia să mă ţină acolo 
până venea tatăl ei? 

— Nu, pe bune, ar fi mai bine să plec. 

— N-o să vezi nimic. Porneşti la drum dis-de-dimineaţă - pleci 
cu două ore înainte ca lumea să se trezească. 

Avea dreptate, însă pur şi simplu nu mă vedeam petrecând 
noaptea în casa unui poliţist. 

— N-o să vină nimeni aici? am întrebat. 

Ea zâmbi. 

— Nu, nu au curaj. Unu: le-am spus să n-o facă. Doi: lee 
teamă de ce ar putea găsi. Nu că ar putea găsi ceva anume: n- 
am droguri, nici prezervative, nici pastile, nici măcar ţigări. Sunt 
doar eu. Poate de-aia le e teamă. Mama şi tatăl meu nu-i prea 
înţeleg pe adolescenţi. Deci poţi spune că te afli în perfectă 
siguranţă. 

Aproape că mă implora. Nu părea să-şi dea seama că ea era 
cea care decidea în această situaţie. Siguranţa mea atârna de 
un fir argintiu, subţire. Nu trebuia să-l taie, ci doar să sufle, iar 
acesta s-ar fi întins şi s-ar fi rupt. Nu trebuia decât să vorbească 
mai tare sau să o strige pe mama ei şi pentru mine ar fi 
însemnat sfârşitul. 

— Şi fratele tău? 

— Ah... nu. A murit anul trecut. 

Eu şi gura mea spartă. 

— Îmi pare rău. Am văzut pozele. Scuze. 

— E în regulă. N-aveai de unde ştii, nu? 

„Ei bine, m-am gândit, puteam să-mi dau seama când am 
văzut capul chel.” 

Era preocupată să caute pături şi perne. 

— De când n-ai mai dormit într-un pat? mă întrebă. 

A trebuit să mă gândesc bine: 

— De trei nopţi. 

Căldura duşului, confortul de a mă afla la adăpost mă 
făcuseră să mă relaxez. Nu mai suportam gândul să ies în 
întuneric şi în frig. Cel puţin nu în acea noapte. 

— Atunci tu dormi acolo. Pentru mine va fi bine aici. 

Se lăsă în fotoliul-pară şi se înfăşură în pătură. 

— Nu vorbi prostii. E camera ta. Nu pot. 

— Ba da, poţi. Ai nevoie de somn. De un somn ca lumea. 


— Nu, nu pot. Nu e corect. Prefer să plec decât să-ţi iau locul 
în pat. Vorbesc serios. 

— Bine atunci. 

Se ridică cu greu în picioare şi se urcă în pat, iar eu m-am 
ghemuit în fotoliul-pară. Însă îmi păru rău imediat. Era al naibii 
de incomod. 

Britney stinse lumina. 

— Noapte bună, Britney! am zis. 

— Noapte bună, Jem! 

Simţeam cum mă cuprind valuri de oboseală şi greață. Mi-era 
teamă să nu-mi fie din nou rău. Evenimentele zilei îmi năpădiră 
gândurile dimineaţa mă trezisem cu braţul lui Spider în jurul 
meu. Parcă trecuse o veşnicie. Era totul prea copleşitor. 

Lumina felinarelor pătrundea prin draperiile subţiri ale 
camerei. Eu şedeam stânjenită, cu ochii larg deschişi, analizând 
încăperea. Oare cum era să fii în locul acestei fete? Să ai o 
mamă şi un tată, un dormitor confortabil şi prieteni cu care să te 
întâlneşti? Şi un frate mort. Oricât de plăcute păreau toate 
acestea, natura firii era aceeaşi. Nu aveai cum să scapi de 
moarte: în cele din urmă, ne înhaţă pe toţi. Asta mă duse cu 
gândul la Spider. Oare unde era acum? Cum şedeam acolo, îmi 
doream cu disperare să aflu dacă era bine. Imi doream cu 
disperare să fiu cu el. 

Undeva în încăpere se auzea ticăitul regulat al unui ceas 
deşteptător - fiecare sunet care umplea camera era ca o 
lovitură de cuţit în inima mea. Mai erau trei zile. 


Capitolul 25 

Stăteam trează în camera slab luminată. Britney, care se 
ghemuise în pat, avea ochii închişi. Respirația ei era regulată, 
dar nu-mi dădeam seama dacă dormea sau era trează. Eram 
epuizată, dar n-aveam somn. N-am vrut s-o deranjez, dar era un 
chin pentru mine să stau acolo. 

După vreo cincisprezece minute, m-am simţit uşurată când i- 
am auzit vocea - o şoaptă în întuneric: 

— Eşti trează? 

— Da. 

— Şi eu. 

— Nu pot să adorm. 

— Haide, urcă în pat. Pune-ţi perna la capătul celălalt - 
dormim una cu picioarele la capul celeilalte. 

N-aveam nicio şansă să adorm în fotoliul-pară, aşa că am 
făcut cum mi-a zis şi m-am cuibărit în pat, adunându-mi 
picioarele ca să nu ocup prea mult loc. Cu două zile în urmă nu 
aş fi făcut asta, adică să mă urc în pat cu o persoană 
necunoscută, însă acum mi se părea în regulă; era plăcut să ai 
pe cineva aproape, era plăcut să ai încredere în cineva. 

— Obişnuiam să fac asta cu fratele meu, când eram mici 
stăteam unul cu picioarele la capul celuilalt, iar mama ne citea 
poveşti. Ai familie? 

— Locuiesc cu mama mea adoptivă şi cu cei doi frăţiori. Sunt 
gemeni. 

— Cum este? Mama ta adoptivă? 

Cuvintele îmi ieşiră din gură fără să mă gândesc - din reflex. 

— Karen? E o scorpie. 

— Da? 

Apoi m-am gândit o secundă la Karen. Cum era ea de fapt? 

— Ei bine, nu-i o scorpie. S-a purtat destul de frumos cu mine, 
a încercat să mă ajute. Numai că... nu era genul de ajutor pe 
care mi-l doream. Nu mă înţelege. 

Britney încuviinţă din cap în întuneric. 

— Mie-mi spui? Nu cred că părinţii mei au fost vreodată tineri 
- cred că s-au născut adulţi. 

— Dar sunt în regulă, nu? 

— Mda, sunt în regulă. Au trecut prin multe. Cred c-ar trebui 
să nu-i mai chinui atâta. Pe bune. 


— Britney, te rog să mă opreşti dacă vrei, dar... dar... dacă ai 
fi ştiut că aveai de petrecut doar câţiva ani împreună cu fratele 
tău, ar fi avut vreo importanţă? ` 

Ea oftă, iar eu mi-am zis că întrecusem din nou măsura. Insă 
ea spuse: 

— Păi, am cam ştiut. Cel puţin părinții mei au ştiut - nu mi-au 
spus decât către sfârşit. Dar nu cred că, dacă aş fi ştiut, ar fi 
schimbat ceva. Chiar dacă era bolnav, tot făceam chestii 
împreună, ne distram - în perioadele dintre tratamente, 
mergeam în diferite locuri, în vacanțe, făceam toate lucrurile 
obişnuite. Ea tăcu, însă eu nu am intervenit - ştiam că nu 
terminase de spus tot. Şi am lămurit chestiile importante - Jim 
ştia că îl iubesc, iar eu ştiam că mă iubeşte. Nu în modul acela 
idiot, cu inimioare şi flori, ci ca frate şi soră, dragostea normală. 
A reuşit să ţină pasul cu mine până în momentul în care... 

— Îmi pare rău, nu trebuie să... 

— Nu, îmi face bine să vorbesc despre asta. Moartea este un 
lucru atât de normal. Nu înţeleg de ce tuturor le este teamă de 
ea. Cu toţii va trebui s-o înfruntăm. Majoritatea oamenilor cu 
care am vorbit au pierdut pe cineva, însă nimeni nu vorbeşte 
despre asta. 

Îmi era mai uşor să vorbesc pe întuneric. Nu mai eram atât de 
stânjenită, cuvintele îmi ieşeau pur şi simplu din gură. Sau poate 
că era datorită lui Britney; era şi o bună povestitoare, dar şi o 
bună ascultătoare. Simţeam că ei îi puteam spune orice. 

— Mama mea a murit, m-am trezit eu vorbind, când aveam 
doar şase ani, dar nu simt nimic din ceea ce simţi tu. Mă simt... 
nu ştiu... goală pe dinăuntru, furioasă. Ca şi cum m-ar fi părăsit. 
Ea a ales să plece. 

— A fost bolnavă? 

— Nu. Supradoză. A fost un accident. Sunt destul de sigură de 
asta. Nu cred că a vrut să moară, dar nici nu cred că îi păsa prea 
mult de viaţă. Următoarea doză era cel mai important lucru. Am 
ştiut întotdeauna acest lucru, dar n-am spus-o nimănui 
niciodată. Am fost întotdeauna pe ultimul loc, niciodată pe 
primul. A ales heroina în locul meu. 

— Dar nu a ales, Jem. Tocmai mi-ai spus era dependentă. Nu 
putea ţine situaţia sub control. Era bolnavă, ca şi Jim. 

— Tot o urăsc pentru că m-a părăsit. 


— Durează cam de mult ura asta. Poate ar trebui să-i dai 
drumul. 

Cuvintele ei au avut impact asupra mea. Mi se părea că se 
uitase prea mult la Oprah. Viaţa nu e atât de simplă. Nu e uşor 
să mergi mai departe când furia din tine este singurul lucru care 
te ţine pe linia de plutire. 

Însă acum nu mai era singurul motiv. Spider nevoia de a-l 
revedea, nevoia de a-l salva - îmi oferise altceva. 

Apoi se auzi un zgomot, un pocnet ascuţit care venea de jos. 
Amândouă am sărit ca arse. 

— Cred că a venit tata. Mă duc să văd. 

Britney se dădu jos din pat, îşi luă pe ea halatul de baie şi 
cobori la parter. Lăsă uşa întredeschisă. Am ridicat ceasul 
deşteptător de pe noptiera ei şi l-am înclinat înspre lumina care 
pătrundea prin crăpătura uşii. Era două şi un sfert. Vocile lor 
răsunau până sus; vocea graseiată a lui Britney şi cea groasă a 
tatălui ei. Nu desluşeam decât cuvinte disparate, însă cele pe 
care le auzisem mă făcuseră să sar din pat şi să mă ghemuiesc 
jos, în spatele uşii întredeschise. Inima îmi bătea să-mi sară din 
piept. 

— ...parcă înnebunise... opt de-ai noştri... al naibii de 
puternic... 

Am deschis uşa mai tare, ciulind urechile să aud mai bine. 

Vocile care venea de jos se amestecau în mintea mea cu cele 
rostite de Spider: „N-am să mă las uşor, Jem. O să mă lupt cu ei. 
Aşa o să fac”. 

Ce făcuse? 

— ...a murit în celula lui... anchetă... _ 

Dumnezeule! Se luptase aşa cum promisese că va face. li 
spusesem să nu facă asta. li spusesem că nu avea rost. Cum s-a 
putut întâmpla aşa ceva? Cum de luase totul sfârşit dintr-odată, 
cu trei zile mai devreme? Îmi venea să urlu nu îmi mai păsa că 
voi fi găsită. Dacă Spider era mort, nu îmi mai rămânea nimic. 
Fiecare părticică din mine urla, tremuram din tot corpul. 
Fuseserăm păcăliţi, ni se furaseră ultimele ore împreună, ni se 
furase ocazia de a ne lua rămas-bun - era de neconceput. 

Vocile se auzeau acum mai aproape, chiar în dreptul uşii. Nu- 
mi dădusem seama când urcaseră la etaj. 

— Noapte bună, draga mea! încearcă să te odihneşti. Mă duc 
să fac un duş. 


— Bine. Noapte bună, tată! 

Britney intră în cameră. Ţinea în mână o cană şi tresări puţin 
când mă zări în spatele uşii. Am văzut cum i se măresc ochii de 
uimire şi cum îşi duce repede degetul arătător la buze. Inchise 
uşa, iar eu m-am rezemat greoi de ea. Lacrimile îmi curgeau pe 
obraz. Se ghemui lângă mine. 

— Ce s-a întâmplat? mă întrebă ea printre dinţi. 

Nu reuşeam să rostesc un cuvânt. 

El nu mai era. 

Se terminase totul. 

— Ascultă, îmi spui peste un minut când tata intră la duş. 
Urcă-te în pat - ţi-am adus nişte ceai. Ţine! 

Aşeză cana cu ceai jos şi mă ajută să mă ridic în picioare 
însoţindu-mă până la pat. 

Nu eram în stare să beau ceaiul. De-abia respiram, iar 
durerea apăsătoare mă străfulgera. După un minut sau două, 
am auzit uşa de la baie închizându-se şi apa de la duş curgând. 
Britney se întoarse în pat şi îşi aşeză mâinile pe picioarele mele. 

— Acum putem vorbi, dar în şoaptă. Ce s-a întâmplat, pentru 
numele lui Dumnezeu? 

— A murit, nu-i aşa? V-am auzit. A murit. 

Cuvintele erau bolborosite, neclare, însă ea reuşi să le 
înţeleagă. 

— Nu, prostuţo, vorbeam de celălalt. 

— Poftim? 

— Celălalt tip pe care l-au arestat. O matahală, mi-a zis tata, 
plin de tatuaje. 

— Tatuatul? 

— S-a dezlănţuit în celulă şi a distrus totul. A fost nevoie de 
opt poliţişti ca să îl imobilizeze, iar el a murit brusc în mijlocului 
acelui haos. 

— A murit? 

— Nu se ştie dacă l-a lovit careva sau dacă a suferit un atac 
de cord. Oricum, la secţia de poliţie s-a dezlănţuit iadul. Tata a 
fost printre cei opt a fost suspendat pentru moment. 

Tatuatul, nu Spider. 12112010. 

— Britney? 

— Da? 

— Ştii când s-a întâmplat? La ce oră? 


— Chiar înainte de miezul nopţii. Chiar înainte să se termine 
tura tatălui meu. 

Lucrurile începeau să revină la normal. Pământul îmi fugise de 
sub picioare o vreme, încălcând regulile gravitaţiei, însă acum 
începeam să-mi revin: era un coşmar îngrozitor, dar simţeam 
că-mi revin. Numerele erau adevărate. Spider era încă în viaţă, 
dar nu mai avea de trăit decât trei zile. 

— Eşti bine? 

— Da, oarecum. 

— Ai nevoie de o îmbrăţişare? 

N-am răspuns, însă ea se aplecă în faţă şi mă luă în braţe. M- 
am încordat, iar ea simţi acest lucru, însă nu-mi dădu drumul. 

— E în regulă, zise ea. Totul va fi bine. Poftim, bea nişte ceai! 

Îmi întinse cana - ceaiul era fierbinte şi dulce, cel mai bun 
lucru pe care îl gustasem în ultima vreme. Am golit cana şi ne- 
am întins amândouă, ghemuindu-ne, fiecare pe capătul ei de 
pat, cu picioarele încârligate. Ceaiul mă liniştise; mintea îmi era 
atât de obosită, încât nu mai eram în stare să gândesc. Eram 
complet epuizată; simţeam cum mă cuprinde somnul. 

— Britney? am zis eu încet, în întuneric. 

— Mm? 

— Mulţumesc. 

— Eşti de treabă. 

— Vorbesc serios. 

— Taci şi culcă-te! 

Cuvintele ei mă făcură să zâmbesc; parcă aş fi ascultat 
cuvintele clonei mele. Am adormit imediat şi am căzut într-un 
somn adânc, fără vise, îndepărtându-mă pentru câteva ore de 
lume şi de ticăitul ceasului. 


Capitolul 26 

M-am întins după ceasul deşteptător şi l-am ridicat la nivelul 
ochilor. Era aproape şase şi jumătate. Era încă întuneric, dar nu 
pentru mult timp. Mi-am schimbat poziţia în pat, încercând să- 
mi dau seama cum mă simţeam. 

— Te-ai trezit? mă întrebă în şoaptă Britney. 

— Da. 

Adevărul este că mă simţeam cam înţepenită. Dormisem 
câteva ore, însă mă simţeam obosită şi îmi era greață. 

— Trebuie să ne mişcăm fără să facem gălăgie. 

— Bine. 

Oricum dormiserăm amândouă îmbrăcate, aşa că ne-am 
ridicat din pat şi am coborât încet scările. 

— Intru eu prima să mă asigur că nu-l speriem pe Ray. 

— Ray? 

Deschise uşa de la bucătărie şi am auzit-o adresându-se în 
şoaptă cuiva. Aşadar, era o capcană. Trebuia să-mi dau seama 
că era prea frumos ca să fie adevărat. Oamenii dezamăgesc 
întotdeauna. Am aruncat o privire pe coridor. Puteam să ies pe 
uşă foarte uşor. 

— E în regulă. Haide! 

Britney îmi făcu semn să o urmez în bucătărie. Am mai 
aruncat o privire înspre uşa de la intrare, însă ceva îmi spunea 
că puteam avea încredere în ea. M-am îndreptat către luminiţa 
care venea din capătul celălalt al coridorului. Ea stătea aplecată, 
ţinând de zgardă un câine uriaş, un câine-lup păros şi mare. Nu- 
mi plac animalele. E de la sine înţeles că n-am avut niciodată 
animale de companie şi că nu ştiu nimic despre ele. Nu-i aşa că 
e ciudat cum unii oameni fac atâta caz în privinţa lor şi vorbesc 
cu ele? Nu le văd aşa cum sunt: ceva diferit, ceva care nu 
seamănă cu oamenii. 

— Închide uşa în urma ta, zise printre dinţi Britney. Acesta 
este Ray, este câinele tatălui meu de la serviciu. 

lisuse! Eram închisă într-o încăpere de zece pe opt cu lui 
nenorocit de câine poliţist. 

— Şi el te-a căutat ieri. Nu-i aşa, Rayray? Şi-acum ai găsit-o, 
nu? Bravo, băiete! Salută-l, îmi zise ea, n-o să-ţi facă nimic. 

— Bună, am zis eu, încercând să nu-l privesc în ochi sau să-l 
stârnesc în vreun fel. 

Britney chicoti. 


— Nu, nu aşa, mângâie-l pe umeri, nu pe cap. Haide, va şti că 
îi eşti prietenă. 

— O să mă muşte? 

Ea zâmbi şi clătină din cap. Am înaintat încet înspre el, 
aşteptându-mă să se arunce asupra mea şi să mă înşface de 
braţ cu fălcile-i masive. M-am aplecat încet şi mi-am aşezat 
mâna pe blana de la baza gâtului său şi am rămas aşa. li 
simţeam corpul solid sub atingerea mea, era cald şi plin de 
viaţă, iar blana era nemaipomenită: curată şi moale. Parcă 
mângâiam un leu. Mi-am mişcat uşor mâna. 

— Bună, Ray. Eşti un câine frumos. 

Mişcările mele erau la fel de rigide ca şi cuvintele. El îmi 
adulmecă picioarele şi-apoi repede, aproape violent, îşi frecă 
botul uriaş şi tare de-a lungul blugilor mei. Era cât pe ce să mă 
trântească la pământ. 

— Ce face? 

— Nimic. Te place. Te marchează cu mirosul lui. Lasă.-l. 

N-aveam de gând să mă împotrivesc, aşa că am rămas 
nemişcată şi l-am lăsat să-şi facă treaba. Câinele ăsta nu era 
prea deştept, nu? Habar n-avea că se împrietenea cu duşmanul. 

Britney trebăluia ceva, cu spatele la mine. Când se întoarse, 
îmi arătă mândră rucsacul. Era negru şi avea nişte chestii 
cusute pe el şi insigne. 

— Am pus nişte chestii înăuntru. Hainele tale şi nişte 
mâncare, apă. Am şi o pătură, dar nu încape înăuntru. O s-o leg 
cu nişte sfoară. 

Scotoci printr-un sertar, dădu peste un ghem de sfoară şi 
începu să o înfăşoare în jurul păturii care era făcută sul. Nu 
ştiam ce să zic. 

— Ala e rucsacul tău? 

— E ghiozdanul meu. 

— N-o să ai nevoie de el? 

— O să-mi cumpăr altul. O să zic că i s-a rupt un mâner. Nu-i 
nicio problemă. 

Sus, se auzi deschizându-se uşa de la baie. Ne-am uitat una la 
cealaltă. Voiam să ţâşnesc pe uşă afară, atunci, în acel moment. 
După ce fu trasă apa, se auzi o voce de bărbat de pe palier: 

— Cine-i acolo? Britney, tu eşti? 

Mi se puse un nod în gât. Britney deschise uşa de la bucătărie 
şi strigă: 


— E în regulă, tată. Eu sunt. Câinele scheuna. ÎI scot la 
plimbare. 

— Bine. Mulţumesc, draga mea. 

Intră din nou în bucătărie şi termină de legat pătura de 
rucsac, apoi puse lesa câinelui şi se îndreptă înspre uşa din 
spate, făcându-mi semn să o urmez. Am închis-o cu grijă în 
urma mea. Aerul rece al dimineţii mă luă din nou prin 
surprindere. Cât timp am fost în casă simţeam că mă înăbuş, 
dar acum când urma să mă întorc la viaţa în aer liber, realitatea 
cruntă începea să mă copleşească. 

Britney mă conduse de-a lungul aleilor dosnice. Ea ţinea 
câinele de lesă, iar eu căram rucsacul în spate. Mergeam în 
linişte. Cărările erau atât de înguste, încât trebuia oricum să 
mergem în şir indian: câinele, Britney şi eu. După câteva 
ocolişuri, am ajuns în cele din urmă la un pârleaz care se afla 
între două garduri. Britney îi dădu drumul lui Ray din lesă, iar 
acesta sări cu uşurinţă pârleazul. Noi ne-am căţărat pe el în 
urma lui. Desfăcut din lesă şi aflat în plin câmp, câinele era mai 
imprevizibil. Mă tot aşteptam să-şi vină în fire şi să mă atace 
după cum fusese antrenat. 

— E în regulă? 

— Poftim? 

— Că fuge de colo-colo. 

— Da, n-are nimic. Se întoarce dacă îl chem. 

— Adică nu-i periculos? 

Atunci înţelese ce voiam să spun. 

— Bineînţeles că nu. Acum sunteţi prieteni, n-o să te atace. O 
să înceapă să caute iepuri imediat ce se uşurează. Cărarea o ia 
după colţul acela. 

Mă aşteptasem ca Britney să se întoarcă acasă de îndată ce 
vom fi ajuns la câmp, însă mă însoţi o vreme. Câinele rămânea 
în urmă, apoi o lua la fugă ca să ne ajungă din urmă. Nu prea 
am vorbit multe spuseserăm tot ce fusese de spus cu o seară în 
urmă -, însă era plăcut să ne plimbăm împreună. 

— Încotro o vei lua? mă întrebă ea după o vreme. 

— Nu pot să-ţi spun. E mai bine aşa. Nu că nu aş avea 
încredere în tine. 

— Nu, e în regulă. Înţeleg. 

— Este un loc despre care am vorbit, Spider şi cu mine. Chiar 
dacă acum este în închisoare, eu mă duc într-acolo. O s-o fac de 


una singură şi cred că va veni şi el acolo să se întâlnească cu 
mine. O să reuşească el cumva. 

— Sper să reuşească, Jem. Vă ţin pumnii. Am mai mers puţin, 
apoi ea zise: Uite, acolo e canalul. Dacă treci pârleazul ăla, o să 
dai de un pod pe partea cealaltă. Trece-l şi ia-o la stânga pe 
cărare şi o să ajungi la drumul de-a lungul canalului. Duce până 
în Bath. Sunt cam douăzeci de kilometri. Ar fi bine să-l duc 
înapoi pe Ray - o să se trezească în curând cu toţii. 

Aşadar, acolo urma să ne luăm rămas-bun. 

— Mulţumesc, am zis şi chiar era din suflet. 

— Cu plăcere. Işi întoarse capul şi privi înspre canal. Succes, 
Jem! O să-mi aduc mereu aminte de tine. A fost super. 

Simţeam oarecum nevoia s-o îmbrăţişez, însă nu ştiam cum s- 
o fac fără să fie jenant pentru amândouă. Cred că şi ea simţea la 
fel, aşa că am rămas amândouă cu braţele pe lângă corp şi cu 
privirile în pământ, până când situaţia păru absurdă şi fără sens. 
Apoi am aprobat din cap, încercând să-i surprind privirea. 

— Ar fi bine să plec, am zis. Nici eu nu te voi uita niciodată, 
Britney. 

Am luat-o apoi pe cărare şi am sărit pârleazul. În timp ce 
treceam pe partea cealaltă, am privit peste umăr. Nu se 
mişcase din loc, ci mă urmărea cu privirea. l-am făcut cu mâna, 
iar ea făcu la fel. Era o senzaţie plăcută să ai pe cineva de la 
care să-ţi iei rămas-bun aşa cum se cuvine, fără să fii nevoit să 
pleci pur şi simplu. Işi ţinu mâna ridicată pentru o clipă, apoi îşi 
chemă câinele şi se întoarse. Am sărit jos de pe pârleaz şi, 
aruncându-mi rucsacul în spate, am traversat podul. 


Capitolul 27 

Drumul de-a lungul canalului era drept. Ducea într-o singură 
direcţie, înspre localitatea următoare, şi nu eram nevoită să iau 
decizii sau să aleg. Nu trebuia decât să merg înainte. Acum că 
Spider fusese arestat, era doar o chestiune de timp până aveau 
să pună mâna şi pe mine. 

Cel mai rău lucru se întâmplase deja - îl pierdusem pe Spider 
şi rămăsesem singură în pustietate, sub cerul liber, fără bani. 
Dar supravieţuisem în ultimele douăzeci şi patru de ore. Nu 
numai că supravieţuisem, dar mă descurcasem şi mai bine de- 
atât: îmi făcusem o prietenă. Nemaipomenit, nu? 

Am mers toată ziua, trecând pe lângă ambarcaţiuni şi pâlcuri 
de case. Dar drumul era circulat şi de oameni, unii alergau, alţii 
mergeau pe biciclete. Nu i-am băgat în seamă. Imi vedeam de 
drum, cu capul plecat, evitând să mă uit în ochii lor. 

Era ciudat. Cred că era prima zi când mergeam neîntrerupt, 
fără să mă ascund sau să mă odihnesc. Toate trăirile pe care le 
experimentasem şi faptul că nu mâncasem mai nimic începeau 
să mă doboare, însă eu îmi continuam drumul. Eram ca o 
fantomă, prea obosită şi amorţită ca să mai gândesc. Urmam 
pur şi simplu drumul. Era mult mai uşor să înaintez cu rucsacul 
în spate. Dumnezeule, Spider şi cu mine ne îngreunaserăm 
situaţia când luasem tot ce ne venise la mână şi vârâsem totul 
în saci de plastic. Doi idioţi. Ochii îmi lăcrimau numai gândindu- 
mă la el. Unde era oare? Ce aveau de gând să-i facă? Singurul 
mod prin care puteam să îndepărtez aceste gânduri era să merg 
mai departe, pas cu pas, către vest. 

Mi-am dat seama că mă apropiam de un oraş, deoarece 
drumul devenise mai populat. Vedeam familii; copii care 
mergeau pe biciclete sau care îşi plimbau câinii; bătrâni care 
mergeau braţ la braţ, bucurându-se de plimbarea de sâmbătă 
după-masă, sub razele soarelui de iarnă. Mergeam cu ochii în 
pământ, dar eram conştientă de faptul că oamenii se uitau 
ciudat la mine. Mamele îşi luau copiii din calea mea. 

Un ţânc se împotmoli în picioarele mele şi îşi ridică privirea 
spre mine. Am tresărit. Creatura asta mică se uita fix la mine. 
Cu ochi mari, căprui şi încrezători. Din nări i se prelingeau două 
dâre de muci. 04032053. Acest ţânc, care nu ştia încă ce 
înseamnă moartea, avea să plece de pe această lume pe la 
patruzeci de ani. 


M-am dat la o parte, dezlipindu-mă din îmbrăţişarea lui 
lipicioasă, şi m-am îndepărtat în grabă, lăsându-i în urma mea 
pe părinţii lui care îl admonestau cu blândeţe, zicând ceva de 
genul: „Nu-i aşa că e adorabil?” 

După vreo două minute de mers, încă mai simţeam prin blugi 
atingerea umedă şi caldă a mâinilor sale. 

Incepusem din nou să mă agit. Oamenii, adunaţi laolaltă, sunt 
periculoşi. Unuia mai ciudat îi faci faţă, dar unei gloate, e mai 
greu. Mă străduiam să păstrez ritmul, însă nu reuşeam. Pe tot 
parcursul călătoriei simţisem nevoia să merg fără oprire, să 
ajung acolo, oricare ar fi fost destinaţia. Insă acum mă simţeam 
epuizată şi speriată. Soarele începea să asfinţească după 
dealuri. 

Peisajul care mă înconjura începea să-şi schimbe înfăţişarea 
pe măsură ce lumina pălea. Clădirile şterse erau bine înfipte în 
povârnişurile dealurilor. Felinarele se aprindeau rând pe rând, 
conferind pietrei o strălucire portocalie şi proiectând umbra 
oraşului pe câmpii. În curând, m-am trezit împresurată de 
clădiri. Eram aproape de Bath. In acel moment, îmi doream să 
nu se mai facă noapte. Nu voiam să fiu singură în întuneric. 

De obicei, nu-mi era frică de nimic - eram convinsă că viaţa 
îmi dăduse cele mai crunte lovituri până ajunsesem la vârsta de 
şase ani, însă ultimele luni îndepărtaseră această convingere, 
mai ales ultimele zile. Nu-mi doream decât să găsesc un loc 
unde să înnoptez, să mă cuibăresc şi să dorm. Voiam să uit de 
toate pentru o vreme. Mă străbătu un fior. Oare asta făcea şi 
mama când se droga? Voia să scape de realitate pentru câteva 
ore? Oare era prea mult pentru ea? Să aibă grijă de un copil de 
una singură? Să trăiască într-un apartament sărăcăcios? Să fie 
mereu o dezamăgire? Nu înţelesesem niciodată acest lucru. De 
ce făcuse asta? Dar începeam să-mi dau seama cât de 
ademenitoare era ideea de a da totul uitării - însă nu voiam să 
descopăr acest lucru aşa cum o făcuse ea... 

Era ceva ciudat în legătură cu locul în care mă aflam. De unde 
vin eu, canalele sunt locuri infecte, apa lor curgând prin spatele 
depozitelor şi al fabricilor. Acest loc era diferit. Era mărginit de 
garduri de metal vopsite în alb şi poduri elegante, cu sculpturi în 
piatră. 


În scurt timp, cărarea se îndepărtă de canal, ducând spre 
stradă. Mă aflam pe un deal - un sentiment bizar când te 
gândeşti că umblasem toată ziua pe loc drept. 

Drumul urca şi cobora în timp ce apa canalului îşi urma cursul 
la poalele dealului. Am trecut pe partea cealaltă şi am aruncat o 
privire către podul din piatră. Nu puteam distinge mare lucru, 
doar formele ambarcaţiunilor ancorate acolo. Nu eram sigură că 
aş fi putut trage un pui de somn acolo. Mai bine îmi vedeam de 
drum până când dădeam de vreun parc sau de grădina cuiva. 
Aşadar, am pornit din loc şi-apoi am luat-o la dreapta, intrând pe 
o stradă mai liniştită. Parc-ar fi fost un platou de filmare: strada 
era pavată cu dale şi mărginită de case înalte. 

Era acel moment al zilei când oamenii aprindeau lumina în 
casă, dar nu trăgeau încă draperiile. Tot al doilea sau al treilea 
geam de la stradă semăna cu un mic ecran de televizor care 
strălucea în amurg, atrăgându-ţi privirea. Unii oameni stăteau în 
faţa computerului, alţii se uitau la televizor sau citeau. 

Surprinzând momente din vieţile altor oameni, m-am simţit 
brusc singură. Se aflau în siguranţă, la căldură; în aer pluteau 
mirosuri de mâncare gătită. Se apropia ora cinei. Erau în sânul 
familiei. Am mers mai departe - ce rost avea să mă gândesc la 
vieţile altor oameni? Trebuia să găsesc un loc unde să înnoptez. 

Pe partea cealaltă a drumului nu erau case. Un gard înconjura 
un câmp. Am început să caut o spărtură pe unde să intru; n- 
aveam chef să rămân agăţată din nou în gardul de sârmă 
ghimpată. Eram atât de obosită, încât aveam impresia că mă 
aflam în transă. O rafală de vânt rece îmi pătrunse prin haine. 
Trebuia să găsesc un adăpost, altfel mă vor găsi îngheţată 
bocnă dimineaţa. 

Am traversat drumul şi am mers de-a lungul gardului. La 
câţiva metri mai încolo am dat peste un pârleaz şi am trecut pe 
partea cealaltă sau mai degrabă m-am târât pe partea cealaltă, 
căci picioarele îmi erau grele după o zi de mers pe jos. Când am 
trecut împleticindu-mă pe partea cealaltă, m-am trezit călcând 
în ceva. O băltoacă alunecoasă care puţea de-ţi rupea nasul. 
Minunat, iarăşi vaci; dar de data aceasta nu erau înţărcuite. 

larba se înălța în întuneric. Am mers o vreme de-a lungul 
gardului era mai jos, iar datorită felinarelor puteam vedea mai 
bine - până când am ajuns la colţul câmpului. De acolo nu mai 
aveam de ales decât să ies de pe drum, să sar gardul şi să merg 


mai departe prin beznă. Gerul parcă dispăruse în spatele unui 
deal. Am zărit un pâlc de copaci. Se afla de partea cealaltă a 
gardului, dar era şi o portiţă. Aşadar, am urcat dealul târându-mi 
picioarele şi bâjbâind, tufişurile sfâşiindu-mi blugii, până am dat 
de un petic de pământ drept sub copaci de fapt era un fel de 
adâncitură în pământ, o groapă. Am verificat cum am putut mai 
bine să văd dacă nu este balegă de vaci, apoi m-am adăpostit în 
ea. 

M-am cuibărit ca un bebeluş în pătura pe care mi-o dăduse 
Britney. Am înfăşurat-o în jurul meu, acoperindu-mi şi faţa. De- 
abia dacă mă apăra de vânt. Ca de obicei, nu credeam că voi 
pune geană pe geană. Gândul îmi era doar la Spider, numai la 
el. Oare dormea acum? Oare stătea întins pe undeva, ca mine, 
respirând doar? Oare cât timp va mai respira? Dar când m-am 
opri din tremurat şi căldura trupului meu a încălzit spaţiul din 
interiorul păturii, am început să moţăi. Întunericul care mă 
înconjura mi se furişă în minte, îndepărtându-mi toate gândurile. 


Capitolul 28 

Cineva mă urmărea; era atât de aproape, încât îi auzeam 
respiraţia, o simţeam în ceafă. Fugeam mai repede decât o 
făcusem vreodată. Inima stătea să-mi sară din piept, iar eu 
fugeam, fugeam, însă mă prinsese, nu mai aveam nicio scăpare. 
Era prea mult, nu mai puteam face faţă. Am ieşit la suprafaţă şi 
am început să observ împrejurimile, deschizându-mi încet ochii 
în lumina mohorâtă a zorilor. 

Nu fusese decât un vis. Însă zgomotul acela era încă prezent, 
cineva era lângă mine, atât de aproape, încât îi auzeam 
respiraţia. Spider? Doar pentru o clipă am crezut că se afla 
lângă mine. Dumnezeule! M-am răsucit uşor. Chiar deasupra 
mea se afla o formă întunecată, un fel de animal care adulmeca. 
Vaci? Crezusem că se aflau pe câmpul celălalt. Dar nu era o 
vacă, era un câine: unul mare şi negru, care scotocea cu botul în 
rucsacul meu. 

Am încremenit. Chiar dacă Ray fusese blând, eu tot nu aveam 
încredere în câini, iar acesta era unul mare, înalt şi slab, dar cu 
umeri şi picioare musculoase. 

Un alt sunet răsună acum. Era un glas de femeie: 

— Sparky! Vino aici! Vino aici! 

Am observat cum îşi ciuleşte urechile. O auzise, dar ultima 
felie de pâine pe care o pusese Britney în rucsac era mult mai 
interesantă. Femeia îşi făcu apariţia de după colţ. Purta cizme 
de gumă, o haină de blană şi o eşarfă. Când ne văzu, se puse pe 
fugă. 

— Oh, la naiba! Sparky, vino aici! Câinele ridică privirea, apoi 
îşi vâri din nou botul în rucsac. Nu mai avea mult timp. Ultima 
lui ocazie să ia o îmbucătură. Femeia îl apucă de zgardă şi îl 
trase imediat de-acolo. Scuze, scuze! E din cauza mâncării. E un 
mâncău incurabil. Vai, Doamne, ţi-a mâncat merindele! Imi pare 
rău. 

Vocea ei era neliniştită, însă modul de exprimare era îngrijit. 

Se lăsă o tăcere stânjenitoare. Eu eram încă întinsă jos, 
buimacă de somn. Femeia şi câinele ei se aflau în picioare. 
Aştepta ca eu să zic ceva. Era îngrijorată de cum aveam să 
reacţionez. M-am ridicat şi m-am îndepărtat de cei doi, târându- 
mă pe fund. 


— Îmi pare rău. Te-a trezit, nu-i aşa? Te-a speriat. Nu te 
muşcă. L-a ademenit mâncarea. Uite, eu locuiesc mai jos. Poţi 
veni dacă vrei să serveşti micul dejun, o ceaşcă de ceai. 

Nu părea să-şi dorească asta cu adevărat; încerca probabil să 
spună ceva care să îndrepte lucrurile. 

— Nu, am mormăit eu. E în regulă. 

— Ţi-a mâncat merindele. Ţi-aş putea aduce ceva...? 

— Nu, pe bune, e în regulă. 

— Nu cred că am bani la mine. Se scotoci prin buzunare. Oh, 
poftim, ţi-ai putea cumpăra ceva de mâncare cu ăştia. 

Şi îmi întinse pumnul plin de mărunţiş. Voiam să înceteze. Nu 
voiam decât să-şi ia nenorocitul ăla de câine şi să plece cu 
amabilitatea ei de clasă mijlocie şi cu actele ei de caritate cu 
tot. 

— N-am nevoie de nenorociţii tăi de bani! Sunt bine. 

Cuvintele mele îşi făcură efectul. Se dădu vizibil în spate şi 
strânse mai tare în mână zgarda câinelui. 

— Am înţeles. Bine, bine. Scuze. 

Se dădu în spate, apoi se aplecă să-i lege câinelui lesa. 

Descriseră un semicerc larg la poalele dealului pe care mă 
aflam eu şi trecură prin portiţă, în câmpul celălalt, unde se 
opriră o clipă. Femeia dădu drumul câinelui din lesă, îşi vâri 
mâna în buzunar şi apoi îmi aruncă o privire. Brusc câinele o luă 
la fugă întinzându-şi picioarele şi traversă în goană câmpul. 
Semăna cu un cal de curse, mic şi negru. Ea o luă la pas de-a 
lungul cărării în urma lui în timp ce eu îi urmăream cu privirea. 
Câinele alergă de trei ori în cerc în jurul ei, după care o însoţi la 
trap, îndepărtându-se agale în lumina dimineţii. Cum îi 
urmăream cu privirea, mă simţeam şi mai singură; nu crezusem 
că era posibil. 

Mi-am mutat privirea de la cei doi, care deveneau din ce în ce 
mai mici pe măsura ce ajungeau în partea cealaltă a câmpului, 
în depărtare. Vântul din noaptea trecută dispăruse cu 
desăvârşire. Gerul de deasupra era senin, de un albastru- 
deschis. Se mai vedeau câteva stele. În depărtare, nori albi şi 
pufoşi traversau cerul deasupra solului. Spirale şi turnuri de 
culoarea mierii îi străpungeau - insule în mijlocul unei mări 
unduitoare. Nu mai văzusem niciodată aşa ceva. Undeva, sub 
ceaţă, oamenii dormeau sau se trezeau, trăgeau vânturi, se 


scărpinau, îşi făceau toaleta, dar în aparenţă aveai impresia că 
te afli în Disneyland. 

Avusesem emoţii la gândul că urma să intru în oraş. Acum 
eram încrezătoare. Nu se putea întâmpla nimic rău într-un loc ca 
ăsta, nu? Mi-am făcut sul pătura şi am legat-o de rucsac. 
Degetele îmi erau înţepenite din cauza frigului. Toate lucrurile, 
inclusiv hainele de pe mine se umeziseră de la rouă. 

Am luat-o pe deal în jos către poartă, paşii mei lăsând un alt 
rând de urme pe lângă celelalte două care aparţineau femeii şi 
câinelui. Când mi-am întins mâna să deschid poarta, am zărit pe 
stâlpul acesteia o grămăjoară de monede. Îmi lăsase mărunţişul 
ei. L-am vârât în buzunar. M-am simţit ca ultimul om când am 
luat banii. Era diferit faţă de momentul în care Britney îmi 
dăduse lucrurile ei. Mi se părea că îi lăsase din milă, iar eu nu 
voiam să fiu o miloagă. 

Am trecut prin poartă şi am traversat strada. Nu era nimeni 
prin zonă. Am luat-o pe o scurtătură printre două terase, 
îndreptându-mă către centrul oraşului. Cărarea trecea pe sub un 
pod feroviar şi-apoi brusc m-am trezit în secolul 21, lângă o 
arteră principală cu maşini şi camioane care treceau în grabă. 
Farurile lor mă dezorientau, zgomotul pe care îl făceau îmi tiuia 
în urechi. Eram încă pe jumătate adormită. M-am uitat la traficul 
care înainta încet şi am ţâşnit în faţă. 

În dreapta mea se auzi un claxon puternic injectându-mi 
adrenalină în sânge, făcându-mi inima să bată nebuneşte şi 
picioarele să alerge mai repede. De unde dracu' apăruse? 
Trebuia să-mi păstrez cumpătul. Am mai alergat un minut sau 
două, apoi am încetinit până am ajuns să merg la pas şi am 
traversat un pod care trecea peste un râu cu apă densă şi 
murdară. Pe malul celălalt se aflau hoteluri, baruri şi magazine, 
nu din cele adevărate, ci de genul în care ar intra un turist. 
Magazine exorbitant de scumpe. Toate aveau luminiţe şi 
ornamente de Crăciun la ferestre care scânteiau şi licăreau. 
Niciunul nu era deschis. 

M-am uitat la ceas. Era doar opt fără zece. Prin centrul 
oraşului mişunau câţiva oameni: unii spălau geamurile, alţii 
goleau containerele de gunoi, alţii deschideau magazinele, unii 
treceau grăbiţi, cu nasurile vârâte în fulare, mirosind a fum de 
ţigară. Nimeni nu se uită la mine. Era acel moment din zi când 
nimeni nu îşi bate capul cu cei din jur. Dacă tot te-ai trezit aşa 


devreme pentru că ai ceva de rezolvat sau trebuie să ajungi 
undeva, atunci e mai bine să-ţi vezi de ale tale. 

Genunchiul mă mai necăjea încă, dar nu voiam să mă opresc 
nicăieri, aşa că am traversat oraşul. Pe nişte scări stăteau câţiva 
oamenii ai străzii care trăgeau câte o duşcă de bere Special 
Brew. Era micul dejun pentru ei. 

— Eşti bine, drăguţo? mă întrebă unul dintre ei, întinzându-mi 
o bere. 

„Crede că sunt ca el, mi-am zis. Un salut prietenesc către un 
alt om al străzii. Şi are dreptate - asta şi sunt.” 

— Nu, mulţumesc, i-am răspuns lăsându-mi automat privirea 
în pământ ca să o evit pe a lui. Am trecut mai departe păşind 
peste cutiile de bere care erau împrăştiate pe jos, la baza 
scărilor. 

Am mers de-a lungul drumului principal, pe sub bolțile 
formate din luminiţele de Crăciun şi, chiar la capătul celălalt, am 
găsit singurul restaurant deschis - McDonald's. Banii îmi 
ajungeau doar pentru o ceaşcă de ceai şi un sendviş cu ou. 
Întotdeauna mi-a plăcut mirosul din interiorul unui astfel de 
restaurant, dar, în timp ce-l aşteptam pe tipul din spatele 
tejghelei să-mi aducă mâncarea, am simţit că mi se face greață. 
Mi-am luat comanda la pachet şi am ieşit în aerul proaspăt al 
dimineţii, apoi am luat-o pe stradă în sus. 

Am trecut pe sub o arcadă care dădea spre o piaţă unde se 
aflau mai multe bănci şi un copac uriaş plantat în mijloc. Mă 
aflam chiar în faţa unei bisericii mari cu turn. Era un loc plăcut. 
M-am aşezat şi mi-am pus băutura pe bancă, lângă mine. 

Am despachetat sendvişul. Gălbenuşul de ou se spărsese şi 
acum se prelingea din chiflă. Îmi era foame, dar nu puteam 
mânca aşa ceva. L-am aşezat pe bancă, am luat paharul cu ceai 
şi am îndepărtat uşor capacul. Am luat o înghiţitură, iar 
fierbinţeala care îmi invada gura mă făcu să îmi dau seama cât 
de frig îmi era. 

M-am uitat la clădirea uriaşă din dreapta. Pe plăcuţele care se 
aflau la colţ scria: „Catedrala din Bath”. La mijloc era o uşa 
masivă din lemn. Deasupra ei se afla o fereastră gigantică în 
formă de arc. De jos până sus, pe fiecare faţadă, se vedeau linii 
orizontale sculptate în piatră, prevăzute cu figurine care stăteau 
cocoţate acolo; semănau puţin cu nişte oameni care urcau pe o 
scară. De fapt asta şi erau: scări din piatră cu oameni din piatră 


care încercau să urce. Din unele statuete lipseau anumite părţi, 
făcându-le să pară nişte desene pătate, însă cele care erau 
întregi aveau aripi. Ingeri? Cu siguranţă că încercau să ajungă 
sus, cu toate că unii dintre ei erau plasați cu capul în jos, gata 
parcă să cadă pe pământ. Prostănacii, de ce nu-şi luau pur şi 
simplu zborul? 

Mi-am băut ceaiul, în timp ce studiam acele sculpturi ciudate. 
Lichidul mă încălzea, făcându-mă să mă simt din nou în viaţă. 
Am luat sendvişul, care era rece acum. Oul moale îngheţase. Am 
luat o înghiţitură mică, însă am simţit că mi se întoarce 
stomacul pe dos. Nu era cu putinţă. Am scuipat conţinutul în 
şerveţel. 

Acum, în zonă, îşi făcuseră apariţia mai mulţi oameni. Se 
îndreptau către zona din lateralul bisericii; pe sub o arcadă 
improvizată, am zărit acoperişurile din lemn ale unor tarabe. Era 
un fel de piaţă. Observam privirile aruncate pe furiş şi neliniştea 
care plutea în aer şi am început să mă simt din nou expusă. Mai 
bine porneam la drum în căutarea unui loc mai retras, unde să 
stau până când mă voi hotărî ce să fac în continuare. M-am 
ridicat în picioare şi mi-am săltat rucsacul pe spate. Am dat să 
plec, dar m-am răzgândit - am luat paharul gol şi sendvişul 
acela scârbos care era împachetat şi le-am aruncat într-un coş 
de gunoi care se afla la câţiva metri mai încolo. 

— Mulţumesc pentru că păstrezi curată curtea bisericii, îmi 
zise un tip îmbrăcat într-o haină lungă şi cu fular la gât în 
momentul în care trecu pe lângă mine. 

Işi ridică mâna într-un fel de salut, apoi se îndreptă către o 
uşiţă care se afla lângă cea principală. De mijloc avea agăţat un 
mănunchi de chei. Eu m-am întors şi am luat-o pe o alee din 
stânga, care ieşea din piaţă. 

La capătul ei se afla cineva în uniformă. 

Am făcut stânga-mprejur şi am luat-o înapoi spre arcada pe 
sub care venisem. Doi bărbaţi în costum veneau către mine 
poate erau doar nişte simpli funcţionari care mergeau către 
birou, însă privirile lor erau aţintite asupra mea. 

Rahat, se terminase totul! Dintre oamenii care nu mă 
băgaseră în seamă, unul mă reperase, poate chiar mai mulţi. 
Sau poate fusese femeia aceea de pe câmp. Băgăcioasa naibii! 
Am vrut să strig: „Nu!” şi să aud ecoul în toată piaţa. Am 
aruncat o privire peste umăr să văd dacă era cineva în spatele 


meu. Tipul cu cheile intrase înăuntru şi tocmai închidea uşa în 
urma lui. Am luat-o la fugă înspre el. 

— Aşteptaţi! Aşteptaţi! Vă rog! 

El tresări şi îşi ridică privirea, apucând uşa cu degetele şi 
oprind-o să se închidă. 

— Vă rog, ajutaţi-mă! Mi-e teamă. Vă rog, lăsaţi-mă să intru, 
am zis eu cu voce rugătoare. 

Ochii lui de un albastru-deschis îi căutară pe ai mei, apoi 
priviră dincolo de mine. Ezită timp de o secundă, care mie mi se 
păru o veşnicie, apoi mă apucă de braţ şi mă trase înăuntru. M- 
am împleticit prin întuneric în timp ce el apropia uşa masivă cu 
ambele mâini până când aceasta se închise, trântindu-se. Apoi 
trase zăvorul. De partea cealaltă a uşii se auziră zgomote de 
paşi, apoi mâini care loveau în lemn. 

Apoi strigăte. 

— Deschide! Poliţia! 

Când ochii mei se obişnuiră cu întunericul, l-am putut vedea 
pe salvatorul meu care se întoarse şi se sprijini cu spatele de 
uşă. Îşi duse mâna la gură. 

— Ce-am făcut? zise el în şoaptă, privindu-mă. Doamne 
Dumnezeule, ce-am făcut? 


Capitolul 29 

Se uită la mine. 

— Eşti bine? 

Am încuviinţat din cap. 

— Chiar este poliţia? 

Se referea la bufniturile care se auzeau în uşă. Am încuviinţat 
din nou din cap. 

— Ar trebui să le deschid. Să-i las să între. 

Am închis ochii după toate acestea, avea să mă dea pe mâna 
lor. 

— Pari epuizată. Ai nevoie de un pic de timp? Să-ţi revii? 

Nu ştiam ce însemna „un pic”, însă aveam nevoie de mai mult 
timp. 

— Da. 

— Intră pe uşa asta în biserică şi ocupă un loc. Le voi spune 
eu cum stau lucrurile. 

Nu eram sigură. 

— E în regulă. Du-te! 

Am tras de un mâner mare din metal şi-am deschis uşa 
interioară. Am trecut pragul, aşteptându-mă să fie în continuare 
întuneric, însă biserica era inundată de lumină. Mă aflam într-un 
spaţiu imens, cu coloane de piatră care se înălţau la nesfârşit 
către tavan. Păreau a se sprijini de nişte ventilatoare din piatră. 
Mai jos, ferestrele aveau sticlă colorată, însă sus de tot erau din 
geam simplu. Prin ele se vedea cerul albastru. Mi-am dat 
rucsacul jos şi m-am aşezat pe o bancă din lemn. Spătarul 
acesteia era foarte incomod. În spatele meu, zăvorul uşii 
principale fu tras. Era doar o chestiune de timp până când 
indivizii aceia vor da năvală înăuntru. Nu voiam să se întâmple 
asta. Am închis ochii şi am aşteptat. Se auziră voci, dar nu am 
reuşit să desluşesc cuvintele. Uşa se trânti la loc, iar zăvorul fu 
tras din nou. Apoi se auziră paşi şi uşa interioară fu deschisă. 

— Vor aştepta. Nu sunt prea încântați, dar vor aştepta. Le-am 
spus că ai căutat adăpost în casa Domnului şi că nu au voie să 
intre aici. O minciună nevinovată spusă cu cele mai curate 
intenţii, zise el râzând uşor. _ 

Am deschis ochii şi m-am uitat la el fără să clipesc. li luă ceva 
timp să-şi dea seama că habar n-aveam despre ce vorbea. 

— Nu asta îţi doreşti? Adăpost? Un loc în care să fii în 
siguranţă, îmi explică el. 


Era mai tânăr decât mi se păruse la prima vedere. Avea vreo 
douăzeci şi ceva de ani. Era slab, iar păru-i castaniu şi ondulat îi 
atârna într-o parte. Mărul lui Adam i se plimba de sus în jos. 
Ochii lui erau de un albastru foarte deschis. 

— Da, am zis eu în şoaptă. Un loc unde să fiu în siguranţă. 

El se încruntă. 

— Te superi dacă te întreb de ce sunt pe urmele tale poliţiştii? 
Adică nu trebuie să-mi spui dacă nu vrei. 

— Ei cred că am făcut ceva rău, dar nu e adevărat. 

— Ceva grav? 

— Ei cred că am aruncat în aer Ochiul Londrei. 

Se încruntă şi mai tare. 

— Aha, înţeleg. Înghiţi, iar mărul lui Adam parcă o luă razna. 
Tu eşti aceea, fata din Londra pe care o caută toată lumea. Asta 
e grav. Chiar trebuie să vorbeşti cu ei, zise el pe un ton blând, 
să le explici. 

— Da, numai că n-o să mă asculte. Nu vor decât să aresteze 
pe cineva şi să închidă cazul. l-ai văzut doar. Sunt convinşi că eu 
sunt vinovata, dar eu n-am făcut nimic. Niciodată... vorbeam 
tare acum, iar vocea mea răsuna în acel spaţiu imens. 

— Intr-adevăr, vor să-ţi vorbească, dar nu în calitate de 
suspect, ci de martor. 

— Au de gând să mă aresteze aşa cum au făcut şi cu prietenul 
meu, Şi... 

— Bine, bine. Uite, parohul, şeful meu, adăugă el repede, 
trebuie să sosească din clipă în clipă pentru utrenie. O să 
vorbesc cu el. Trebuie să pregătesc biserica. Te superi dacă 
aştepţi aici până îmi fac eu treaba? Sau, dacă vrei, mă poţi 
însoţi. Nu mă deranjează. 

Spătarul băncii îmi tăia spatele. Nu voiam să stau acolo mai 
mult decât era nevoie, aşa că m-am ridicat în picioare şi l-am 
urmat în timp ce el se agita de colo-colo, aprinzând lumini şi 
lumânări şi deschizând uşi. 

— Apropo, eu sunt Simon. Se întoarse pe jumătate şi îmi 
întinse mâna. l-am luat-o şi ni le-am strâns stânjeniţi. Mâna lui 
era caldă, delicată şi surprinzător de fină pentru un bărbat atât 
de slab. lar tu eşti...? 

— Aă, Jem. Eu sunt Jem. 

— Jem. Incântat de cunoştinţă. 


Suna ciudat, dar bănuiesc că aşa fusese crescut, să aibă 
maniere şi toate alea. Nu ştiam ce ar fi trebuit să-i răspund, aşa 
că n-am zis nimic. 

— Mâna ta e foarte rece. Ai dormit pe străzi? 

— Mda. 

Ajunsesem într-o zonă din faţa bisericii, în partea dreaptă, 
care era separată de restul bisericii printr-un fel de paravan din 
lemn. 

— Dacă te vei aşeza în capela asta, vei simţi aerul cald care 
vine de sub băncuţe. O să te ajute să te încălzeşti. Eu o să-mi 
văd în continuare de treabă şi o să mă întorc peste un minut, 
jem. 

M-am aşezat unde îmi arătase, pe o băncuță tapisată de la 
marginea încăperii. Într-o parte se afla o masă, iar pe aceasta, o 
cruce din aur. În mijloc se afla un suport negru pe care era pusă 
o lumânare. Pe margine stătea scris ceva. M-am ridicat şi m-am 
dus să mă uit: „DONA NOBIS PACEM”. Habar n-aveam ce 
însemna. De ce să scrii ceva într-o astfel de limbă pe care doar 
oamenii culţi o înțeleg? Este ca şi cum ne-ai spune nouă, 
celorlalţi, că suntem nişte proşti, nu-i aşa? Am citit încă o dată 
acele cuvinte, mirându-mă cât de ciudat sunau. 

Am tresărit când am realizat că cineva se afla la intrarea în 
capelă. 

— Eu sunt, zise Simon. N-am vrut să-ţi întrerup rugăciunea. 

— Nu mă rugam, am răspuns. Citeam doar... asta. 

El zâmbi. 

— Desigur. Sunt cuvinte minunate, puternice. 

N-am avut timp să-l întreb despre semnificaţia lor, pentru că 
în biserică se auzi răsunând sunetul ascuţit al unei uşi care era 
deschisă. l-am aruncat o privire îngrijorată lui Simon. 

— Nu-ţi face griji, e doar parohul. Aşteaptă aici. 

El dispăru înapoi în biserică. M-am ridicat în picioare, m-am 
dus la paravanul din lemn şi m-am uitat printre găurelele 
modelelor cioplite. Printr-o uşă laterală intrase cineva. Era un 
bărbat mic de statură, cu început de chelie şi cu ochelari 
semăna mai mult cu un director de bancă decât cu un preot. Se 
uită în stânga şi în dreapta, scrutând interiorul bisericii cu 
privirea. 

Simon se apropie de el cu paşi grăbiţi şi ascultă glasul tunător 
al bărbatului: 


— Ce Dumnezeu se petrece aici, Simon? Sunt poliţişti înarmaţi 
în faţa bisericii. Au încercuit toată clădirea. 

Simon îşi ridică mâinile ca şi cum ar fi vrut să se apere de 
vocea puternică a bărbatului. 

— E doar un copil, domnule paroh. A venit la noi să ceară 
ajutor, adăpost. 

— Am fost percheziţionat, Simon. Percheziţionat! Înainte să 
mă lase să intru în biserică. 

— Oh... pricep. 

— Nu te mai hlizi. E treabă serioasă. Trebuie să punem capăt 
acum. Trebuie să le dăm fata. Unde-i? 

M-am ghemuit într-un colţ îndepărtat al capelei. 

— Este în capelă, dar... am auzit imediat zgomot de paşi care 
se apropiau de mine... dar nu puteţi s-o alungaţi pur şi simplu. E 
doar un copil. 

— Dar poate la fel de bine să fie criminal în serie, Simon. Şi în 
biserica mea fac ce poftesc: eu. În fond şi la urma urmei eu sunt 
parohul. 

Erau foarte aproape de mine. 

— Este biserica Domnului. 

Zgomotul de paşi încetă. Ecoul lor se pierdu uşor în tavanul 
arcuit, apoi se lăsă tăcerea. 

— Ce-ai spus? 

Mi-era cunoscut tonul acela. „Până aici a fost, mi-am zis”. 
Simon dăduse de bucluc, eu la fel. 

— Vreau să spun că aceasta este Casa Domnului. Noi doar 
avem grijă de ca, dar nu este a noastră. Nu suntem decât nişte 
paznici, dar... 

Începuse să se bâlbâie. 

— Şi ce vrei să spui cu asta? 

— Că trebuie... trebuie să privim în sufletul nostru şi să facem 
ceea ce ar face şi lisus. 

„Halal explicaţie, m-am gândit eu. S-a zis cu mine.” Însă nu 
era aşa, căci Simon găsise replica perfectă, spusese ceva ce îmi 
putea aduce salvarea. 

— Ce ar face lisus? repetă încet parohul. Ce ar face El? Unde-i 
fata? tonul lui era mai blând acum. 

— Sunt aici, am zis eu, ieşind de după paravan. 

Se uită la mine, iar eu i-am văzut viitorul: mai avea de trăit 
patruzeci de ani sau mai mult. Avea să fie un om în vârstă, 


respectat, avea să fie cineva. Nu ştiu ce văzu el când se uită la 
mine; pe chipul lui nu se citi nimic, însă după o clipă de tăcere 
spuse: 

— Haideţi să ne rugăm împreună. 

Se îndreptă spre capelă şi îngenunche. 

— Îmi pare rău, eu - am început, dar Simon îşi duse degetul la 
buze şi scutură din cap, apoi mă conduse în faţa altarului şi am 
îngenuncheat şi noi. 

Parohul începu să se roage rostind cuvinte pe care eu nu le 
înţelegeam, de parcă s-ar fi adresat cuiva - cerându-i tot felul de 
lucruri -, dar, bineînţeles, acolo nu mai era nimeni în afară de 
noi trei. Apoi tăcu. Nu ştiam ce ar fi trebuit să fac. Imi ţineam 
mâinile împreunate în faţă. Mă simţeam caraghios. Nu ştiam 
dacă să-mi ţin ochii deschişi sau închişi, aşa că m-am uitat pe 
furiş la cei doi să văd cum procedau ei. Stăteau în genunchi ca 
doi îngeri de pe o felicitare de Crăciun, cu ochii închişi, într-o 
lume doar a lor. Începură să mă doară genunchii, mai ales cel 
pe care mi-l sucisem când sărisem gardul. M-am tot foit, 
încercând să-mi găsesc o poziţie confortabilă, apoi am rămas 
nemişcată, întrebându-mă cât avea să mai dureze până să-mi 
aflu soarta. 

Câteva ore mai târziu sau se scurseseră doar câteva minute? 
-, fără să rostească un cuvânt, cei doi îşi deschiseră ochii în 
acelaşi timp şi se ridicară în picioare. M-am ridicat şi eu în 
picioare. Parohul veni spre mine şi-mi luă ambele mâini într-ale 
sale. 

— Eşti bine-venită în Casa Domnului, copilă. Ai căutat adăpost 
aici şi îl vei primi. Pentru o vreme. În spatele lui, Simon jubila. 
Nu va fi uşor pentru niciunul din noi. Însă înainte să continuăm 
trebuie să-mi spui adevărul. Ai vreo armă asupra ta? 

Am clătinat din cap. 

— Nu am nimic. 

— N-ai arme sau cuțite? Explozibili? mă întrebă el aruncând o 
privire către rucsacul meu care zăcea pe jos. 

— Nu. 

— Te deranjează dacă eu sau Simon aruncăm o privire? 

Ca să spun adevărul, mă cam deranja. Nu erau lucrurile mele, 
ci ale lui Britney, însă era tot ce aveam pe lumea asta. Nu mă 
aflam însă în poziţia de a mă opune. Am desfăcut imediat 
rucsacul şi am vărsat conţinutul lui pe pardoseala de mozaic: 


mâncare, sticle cu apă, ţigările mele, nişte lenjerie intimă pe 
care mi-o dăduse Britney. 

— Nu ai voie să fumezi aici. Sunt sigur că înţelegi acest lucru. 

Am ridicat din umeri. 

— Şi în buzunare? Vrei să-ţi goleşti buzunarele? 

Mi-am vârât mâinile în buzunarele hainei şi ale blugilor şi am 
adăugat grămezii de jos nişte şerveţele vechi, bricheta mea, şi 
ceva mărunţiş. Aveam cincisprezece ani, iar toată averea mea 
era împrăştiată pe pardoseală. 

— Mi-e teamă că va trebui să te percheziţionăm. 

l-am aruncat o privire amenințătoare. „Hai, că-şi dă arama pe 
faţă, m-am gândit eu. Caută o scuză să-şi vâre degetele pe unde 
n-are voie. Pervers bătrân!” Dacă aveau de gând să-mi facă 
ceva, eram pregătită să mă apăr. Niciunul din ei nu prezenta o 
ameninţare pentru mine. 

— Simon, vrei să te ocupi tu de treaba asta? zise parohul. 

Simon părea mai speriat decât mine. Făcu un pas înainte. 

— Îmi pare rău. 

Mă pipăi uşor pe umeri, apoi îşi mută mâinile sub braţele mele 
şi apoi în jos, de-a lungul trupului. Se ghemui şi îmi verifică 
fiecare picior. Îşi întoarse privirea când ajunse în zona mea 
intimă, dar se făcu roşu ca racul la faţă. Când termină, fruntea îi 
era acoperită cu broboane de sudoare - „era stresat”, m-am 
gândit eu. Puteam să bag mâna în foc că, până în acel moment, 
nu mai stătuse atât de aproape de o femeie. 

— Nu, e în regulă, zise el ridicându-se. Nu am găsit nimic. 

— Prea bine. Adună-ţi lucrurile, iar tu, Simon, îl conduci pe 
musafirul nostru... 

— Jem, zise repede Simon. 

— În timp ce tu o conduci pe Jem în sacristie, eu voi vorbi cu 
poliţiştii şi le voi explica faptul că acesta nu este un asediu. 
Trebuie să deschidem; în curând se vor aduna oamenii pentru 
utrenie. 

Se îndreptă în grabă înspre uşa principală, nerăbdător să 
aducă lucrurile pe făgaşul normal. 

Simon mă conduse într-o cameră lăturalnică, unde se aflau o 
masă şi nişte scaune, un cuier plin cu pelerine şi alte chestii 
atârnate. 

— Aşează-ţi lucrurile aici. Nu prea avea curajul să mă mai 
privească în ochi de când mă percheziţionase. Uite, pun ibricul 


pe foc. Din păcate nu avem lapte, dar aş putea face nişte cafea 
neagră sau nişte ceai. Mă duc să aduc apă. 

Intră în baie, dar lăsă uşa deschisă. Apa de la robinet curse o 
vreme şi auzeam clăbucii de săpun în timp ce se spăla pe mâini. 
Apoi sunetul apei care umplea ibricul. Ştiam că eram destul de 
murdară, deoarece dormisem în groapa aceea, însă aveam 
sentimentul că nu încerca să îndepărteze de pe mâinile lui 
numai noroiul şi iarba. 

Îmi zâmbi când ieşi din baie. 

— Şi-acum, ceai sau cafea? 


Capitolul 30 

— Voi vorbi cu ei cu o condiţie: trebuie să-i dea drumul lui 
Spider - prietenul meu. Trebuie să-l văd. Nu a făcut nimic. Dacă 
îi vor da drumul, am să vorbesc. Aşa să le spuneţi. 

Parohul scoase un oftat. 

— Chiar trebuie să tot batem apa în piuă? Ai probleme mari, 
domnişoară. Dacă nu ai făcut nimic rău, dacă nu ai nimic de 
ascuns, atunci ar trebui sa vorbeşti cu poliţia. Nu vei păţi nimic 
dacă vei spune adevărul. 

Am pufnit. 

— Da, vezi să nu! 

Nările lui fremătară. 

— Nu-mi place atitudinea ta. S-au întâmplat lucruri oribile. Au 
murit oameni nevinovaţi. Trebuie să aflăm adevărul. Trebuie să-i 
găsim pe cei care au făcut asta. Nu este amuzant. 

— Eu nu râd, am zis, dar nu vreau să vorbesc cu ei. Nu am 
încredere în ei. De ce aş avea? L-au arestat pe prietenul meu. 

— A fost considerat un suspect, zise el rotunjindu-şi buzele şi 
pronunţând cuvintele de parcă s-ar fi adresat unui copil sau unui 
străin. Fireşte că l-au arestat. Şi dacă nu a făcut nimic şi va 
spune adevărul, atunci îi vor da drumul. Poate, continuă el cu 
blândeţe, poate că nu întotdeauna îi cunoaştem pe oameni atât 
de bine precum credem. Se poate ca prietenul tău să nu-ți fi 
spus totul. Poate că ai intrat într-un joc ale cărui reguli nu le 
cunoşti... 

— Nu! am strigat, iar vocea mea răsuna în biserică. Nu e 
adevărat. Eşti la fel ca toţi ceilalţi. Răstălmăceşti totul, 
încercând să-l transformi în ceva ce nu este. Nu el e de vină 
pentru ce s-a întâmplat la Ochiul lonadrei. A fost vina mea. 

Se uitară amândoi la mine. 

— Continuă, zise Simon. 

— Nu am făcut nimic. Dar am presimţit că se va întâmpla 
ceva în ziua aceea. Am ştiut că mulţi oameni urmau să moară. 

— De unde ai ştiut? 

Parohul se aştepta ca eu să mărturisesc totul, să recunosc că 
pusesem bomba acolo. 

— Văd ziua, data când oamenii vor muri. Cei doi schimbară 
repede o privire. Pot să vi le spun şi pe ale voastre, dar n-am s-o 
fac. Nu le spun asta niciodată oamenilor, nu-i corect. Însă, când 
am văzut că acei oameni aveau aceeaşi dată, în ziua aceea, m- 


am speriat. Nu voiam să fiu acolo, aşa că am luat-o amândoi la 
fugă. 

— Cum adică, vezi data...? 

— Dacă mă uit la cineva, îi văd numărul. Îmi apare în minte, 
dar, în acelaşi timp, e şi în exterior. Numărul reprezintă o dată. 

— De unde ştii semnificaţia numărului? 

— Am văzul destui morţi. Ştiu. Nu-i aşa că am procedat bine 
în ziua incidentului de la Ochiu/ Londrei? Am făcut bine că am 
fugit, nu-i aşa? 

Se uitară din nou unul la celălalt. 

— Şi de ce n-ai mers la poliţie să spui ce ştiai? 

— Oare de ce? Doar e simplu, nu? Nu trebuie decât să spui 
adevărul şi totul va fi bine. Poate aici aşa este, dar lucrurile stau 
altfel de unde vin eu. Un puştan negru cu bani, pentru ei e 
traficant. Dacă văd doi copii, care-şi petrec timpul împreună pe 
undeva, îi consideră hoţi. Totul se amestecă, adevărul şi 
minciuna. Nimeni nu mi-ar da crezare. 

— De bună seamă este... surprinzător - parohul îşi alegea 
cuvintele cu grijă - ceea ce spui tu. Insă, dacă asta crezi tu, 
atunci ar trebui să le spui şi lor. Vor face nişte verificări prin care 
să te dezvinovăţească, îţi vor analiza hainele să vadă dacă 
există pe ele urme de explozibil. 

— Adică să îmi întindă o capcană. 

El se înfurie. 

— Nu! strigă el lovind cu pumnul în uşă. Nu aşa merg lucrurile 
în ţara asta. Există procese, verificări, justiţie. Trebuie să ai 
încredere în sistem. El este cel care face ca ţara asta să fie 
civilizată. 

Am închis ochii. Cum poţi lămuri oameni ca el care fac parte 
din sistem sau sunt într-atât de naivi încât cred în toate prostiile 
sistemului? N-aveam nicio şansă în faţa lor. Nu foloseam cuvinte 
care să îi facă să mă asculte, să mă respecte; nu vorbeam 
aceeaşi limbă cu ei. 

l-au lăsat pe poliţişti să între, bineînţeles, şi, ca de obicei, 
aceştia erau însoţiţi de un asistent social. Sentimentul că Simon 
şi parohul m-ar putea proteja de toate acestea dispăruse odată 
cu morala aceea despre „societatea civilizată”, dar tot simţeam 
că mă trădaseră. Nu le-am răspuns la întrebări. Singurul lucru 
pe care îl repetam la nesfârşit, până am crezut că o să 


înnebunesc şi eu, dar şi ei, era: „Voi vorbi când îl veţi aduce pe 
prietenul meu aici. Voi vorbi când îl voi vedea pe Spider”. 

Au încercat toate metodele obişnuite: poliţist bun, poliţist rău; 
poliţist amabil, poliţist iritat; polițist  înduioşat, polițist 
ameninţător. Nimic nu mă impresionă - cuvintele lor treceau pe 
lângă mine, iar ei deveneau din ce în ce mai frustraţi. Au adus şi 
un doctor, dar nici el nu reuşi să mă facă să vorbesc. Eram 
sigură că, dacă începeam să-i spun despre numere, mă va 
închide la nebuni cât ai zice peşte mă va duce undeva, într-un 
salon izolat unde mă va închide şi mă va seda. 

Afară se auzea mişcare. Uşa se deschise şi înăuntru îşi făcu 
apariţia o altă femeie: era Karen. Să fiu sinceră îmi trebuiră 
câteva secunde să-mi aduc aminte de unde o ştiam. Ultimele 
zile fuseseră atât de intense, încât mi se părea că trăisem o cu 
totul altă viaţă de când fugisem din casa ei. 

— Jem! strigă ea venind înspre mine cu braţele deschise, când 
la pas, când fugind. 

Mă strânse la pieptul ei şi, dintr-odată, mă aflam din nou în 
bucătăria ei de pe Sherwood Road, şi eram cea care fusesem 
înainte ca toate acestea să se întâmple. Mă tinu în braţe mult 
timp. Am simţit multe trăiri în îmbrăţişarea ei; eram surprinsă, 
dar şi indignată oarecum, însă nu m-am dezlipit de ea. Parcă îmi 
dusese dorul cu adevărat - şi eu care eram convinsă că se 
bucurase de pacea şi liniştea din ultimele zile. 

In cele din urmă îmi dădu drumul şi se îndepărtă puţin. 

— Cum eşti? Eşti bine? Mi-am făcut atâtea griji! Dacă mi-ai fi 
spus... 

Pe chipul ei se citea durerea, îngrijorarea. 

— Sunt bine, am zis eu, însă tremurul din vocea mea mă dădu 
de gol. _ 

— Pari obosită. Eşti foarte palidă. Imi mângâie obrazul cu 
mâna ei dolofană. Totul va fi bine acum, Jem. Poţi să te întorci 
acasă cu mine. Bănuiesc că poliţiştii vor dori să te interogheze şi 
mâine, iar eu voi fi alături de tine. Dar te poţi întoarce acasă în 
seara asta. 

Acasă. Gândul mă purtă la Sherwood Road, la casele din 
cartier, la gemeni, la revenirea la normal. 

— Nu plec, nu fără Spider. 

— Fireşte că trebuie. Jem, ai trecut prin multe. Lasă-mă să am 
grijă de rine o vreme să te poţi odihni. 


— Voi rămâne aici. 

Ea se încruntă. 

— Nu cred că poţi, Jem. Aici nu locuiesc oameni. 

— Ba pot, şi asta o să fac. O să stau aici până mi-l vor aduce 
pe Spider. Nu o să mă duci cu tine. Nu mă poţi obliga. 

Ea îşi aşeză mâna pe braţul meu. 

— Nimeni nu te va duce nicăieri dacă nu vrei. Eu doar te rog - 
te rog, Jem - să te întorci acasă. 

Mi-am scuturat braţul, iar ea îşi retrase mâna. Se vedea 
limpede pe chipul ei că o rănisem. 

— Nu vin, Karen. Rămân aici. 

Ea oftă şi clătină din cap. 

— Nu eşti chiar atât de dură, Jem. Într-o zi vei realiza acest 
lucru, iar eu voi fi acolo pentru tine. 

Îşi luă geanta şi se alătură celorlalţi de afară. Nu auzeam ce 
vorbeau, dar nici nu-mi păsa. N-aveau decât să vorbească 
despre mine cât doreau. Fie că ştia acest lucru, fie că nu, Simon 
îmi oferise ceva de preţ, ceva puternic, un glonţ de argint cu 
care să mă apăr. Un singur cuvânt: adăpost. 

Intrară din nou în biserică; Karen, Imogen - asistenta socială - 
şi parohul. 

— Nu te putem lăsa aici de capul tău, zise îngrijorat parohul. 

— De ce? 

— Eşti o tânără de cincisprezece ani. Nu se cade. 

— Sunt de una singură de zile bune. 

— Fii rezonabilă, Jem, interveni Karen. 

— Nu plec nicăieri. Pot dormi chiar aici. Este mai sigur decât 
pe străzi. 

Se uitară unii la ceilalţi. 

— Trebuie să mă întorc, zise Karen. Am rugat o vecină să aibă 
grijă de copii, dar... bănuiesc că aş putea-o ruga să rămână 
peste noapte cu ei. 

Karen se uită la Simon şi la paroh care încuviinţă din cap. 

— Dacă poţi rămâne, Karen, o să pregătim două aşternuturi 
pentru voi. 

Aceasta dădu câteva telefoane şi apoi lumea începu să se 
agite. Făceau chestia aia caracteristică adulţilor vorbeau ca şi 
cum eu nu eram de faţă. Parohul zicea întruna că voi vandaliza 
biserica, până când Karen interveni: 


— Voi fi aici. Garantez eu pentru ea. Oricum nu este un copil 
violent. A avut ceva necazuri la şcoală, dar cred că fost şi 
provocată. Nu va distruge nimic aici. 

Eu am rămas nemişcată, jucându-mă cu pielea de la degetul 
mare. Mi-am ridicat privirea şi am întâlnit-o pe a lui Karen. Nu 
avea nicio expresie pe faţă, dar ştiam că amândouă ne 
gândeam la camera mea de acasă pe care o distrusesem înainte 
să plec. 

Soţia parohului, Anne, îşi făcuse apariţia ţinând în braţe două 
pături şi două perne şi o ajută pe Karen să pregătească 
aşternuturile pe jos. Adusese şi nişte mâncare: pachete şi cutii 
pe care le aşezase pe masă. 

Apoi parohul, Simon şi Anne ne urară noapte bună. Simon îi 
dădea explicaţii lui Karen despre clădire, iar eu m-am pierdut în 
visare pentru scurt timp. Când am revenit la realitate, el vorbea 
cu voce înceată, dar tot reuşeam să înţeleg ce spunea. 

— Dacă ai probleme, zicea el, dacă vei avea nevoie de ei, în 
sacristie există un set de chei. In sertarul pupitrului. Cheia de la 
uşa laterală are înfăşurată în jurul ei o bandă galbenă. 

— Bine, spuse Karen. Mulţumesc. 

Traversară biserica în linişte şi ieşiră pe uşa laterală. Dincolo 
de ei, am zărit crâmpeie din lumea de afară. Se adunaseră o 
mulţime de oameni şi o grămadă de poliţişti. Când uşa se 
deschise, un şir format din lumini rotunde se stinse, ca şi orga 
de lumini dintr-o discotecă. Ce dracu' se întâmpla? Oamenii 
strigau, era un adevărat vacarm. Abatele clătină din cap, iar eu 
am ieşit din raza vizuală, ascunzându-mă în spatele uşii. 

Simon fu ultimul care ieşi, zornăind cheile pe care le ţinea în 
mână. Se opri când să închidă uşa, lăsând o crăpătură de câţiva 
centimetri. 

— Noapte bună, doamnelor! Somn uşor! 

Zâmbi şi apoi închise uşa. Se auzi un sunet de metal când 
învârti cheia în broască, era un sunet ciudat. 

Dincolo de ferestre, cerul strălucea de parcă ar fi fost artificii, 
luminând şi interiorul bisericii. M-am sprijinit cu spatele de uşă, 
ascultând zgomotul de afară. 

— Aşa, zise Karen. la să vedem ce ne-a pregătit Anne. O să fie 
foarte distractiv, nu-i aşa? Ca la cort! Ai campat vreodată, Jem? 


Capitolul 31 

Am desfăcut pachetele cu mâncare. Anne ne adusese 
sendvişuri, prăjitură de casă, chipsuri. Karen pregăti ceaiul şi ne- 
am aşezat de-o parte şi de alta a mesei. 

Aşteptam întrebările, momentul când Karen va dori să-i explic 
totul, însă pentru moment se mulţumi să clevetească despre 
gemeni şi despre toată nebunia din presă - se pare că jurnaliştii 
îşi aşezaseră tabăra chiar în faţa uşii casei noastre. Am crezut 
că mă va întreba despre numere, despre toate zvonurile care 
circulau, dar, fireşte, ea îmi adresă o întrebare pe care orice 
mamă ar adresa-o: 

— Aşadar, ce se întâmplă între tine şi Terry Spider? Aţi 
devenit mai mult decât prieteni, nu? 

Nu voiam să discut despre el, nu cu ea, dar mi-am dat seama 
că îmi doream să fie de partea mea. Poate mă va ajuta să-l 
revăd. Aşa că nu i-am spus să-şi vadă de ale ei, ceea ce-mi 
doream de fapt. 

— Doar prieteni, am bombănit eu, prieteni buni. 

Simţeam cum roşeaţa îmi revenea în obraji. Dumnezeule, e 
oribil când corpul te dă de gol. Ea observă acest lucru şi zâmbi. 

— Dar îţi place de el, zise ea timid. 

Simţeam că explodez pe dinăuntru. Da, îmi plăcea de el. Mă 
gândeam la el în fiecare minut din fiecare zi. Mă durea că nu era 
lângă mine. Il iubeam. Erau toate acele lucruri pe care nu le 
puteam rosti cu vocea tare, decât, poate, în faţa lui. 

— Da, îmi place mult de el, am zis încercând să-mi controlez 
vocea tremurândă şi dorind ca roşeaţa din obraji să-mi dispară 
şi să-şi recapete culoarea obişnuită. Trebuie să-l văd. Este 
important, Karen. Trebuie să-l văd. 

Ea îmi zâmbi, era un zâmbet şiret, înţelegător. 

— Cunosc sentimentul acesta. Şi eu am fost tânără cândva. 
Oare despre câte regrete din tinereţea ei avea de gând să-mi 
vorbească în ziua aceea? O să-l revezi, Jem. Poliţia l-a reţinut 
pentru moment, dar nimeni nu crede că voi aţi pus bomba. 
Poliţia doreşte să vorbească cu voi pentru că sunteţi aici. Şi-apoi 
mai sunt şi maşinile furate şi alte prostii pe care le-aţi făcut în 
ultimele zile. Şi încă tot nu am aflat ce măsuri au de gând să ia 
în legătură cu faptul că ai dus cuțitul acela la şcoală... Oftă. Nu 
spun că nu este o situaţie complicată, pentru că într-adevăr aşa 
e, dar putem pune lucrurile în ordine. Nu trebuie decât să 


cooperezi cu poliţia şi apoi, în cele din urmă, te vor lăsa să-l vezi 
pe Spider. 

— „În cele din urmă” nu este suficient, am lăsat să-mi scape. 

— Trebuie să înveţi să ai răbdare. Ştiu că e greu... 

— Nu avem mult timp la dispoziţie. Trebuie să-l văd înainte de 
cincisprezece! 

— Nu fi caraghioasă! Amândoi aveţi cincisprezece ani. Aveţi 
tot timpul din lume. 

— Nu-i adevărat. Nu înţelegi. 

— Atunci ar fi mai bine să-mi explici. 

Neavând de ales, i-am spus. l-am povestit despre numere, aşa 
cum îi povestisem şi lui Spider, în ziua în care explodase Ochiul 
Londrei. Părea stingherită şi se juca cu folia în care fusese 
împachetată mâncarea. Când am terminat, ea râse scoase un 
fel de nechezat nervos. 

— Fii serioasă, Jem! Doar nu crezi aşa ceva? 

— Nu este vorba despre ceea ce cred sau nu cred. Se 
întâmplă pur şi simplu. 

Ea pufni şi îşi privi degetele care mototoleau necontenit 
staniolul. 

— Nu este ceva aievea, Jem. Nu face parte din viaţa reală. 

— Ba da, Karen. Asta este viaţa mea de cincisprezece ani 
încoace. 

— Jem, uneori lucrurile sunt confuze. Ştiu cât ţi-a fost de greu. 
Ai trecut prin atâtea momente nefericite şi schimbări! Am ştiut 
aceste lucruri atunci când am hotărât să am grijă de tine. 
Uneori, când lucrurile sunt confuze, încercăm să le dăm un sens 
ca să le înţelegem, ca să le putem face faţă... 

Tot nu pricepea. 

— Nu am inventat nimic! Crezi că mie îmi place să trăiesc 
aşa? 

— Bine. Linişteşte-te! Ştiu că nu ai inventat nimic. Eu ziceam 
că uneori mintea poate să-ţi joace feste. 

— Deci am nevoie de un psihiatru? 

— Nu, ai nevoie de un cămin. Nu suferi de nimic grav, iar 
puţină stabilitate, chiar şi dragoste te pot vindeca. Asta încerc 
să îţi ofer eu. 

Îşi ridică privirea neliniştită către mine. Era obişnuită ca eu să- 
i reproşez tot felul. Ideea e că, deşi îmi venea să urlu din cauza 
frustrării, înţelegeam la ce se referea. Dacă cineva mi-ar fi spus 


povestea mea, aş fi crezut că îmi face o farsă sau că este 
nebun. Nu l-aş fi crezut. Lumea lui Karen era alcătuită din ordine 
şi reguli. Era bine ancorată în realitate. Fireşte că tot ceea ce-i 
povestisem pentru ea nu avea niciun înţeles. Ea se uita la mine, 
aşteptându-se să o lovesc, lucru pe care poate l-aş fi făcut acum 
câteva zile, însă acum nu-i mai vedeam rostul. 

— Ştiu asta, Karen, am zis. Ştiu că asta îmi oferi. 

Buzele ei se uniră într-un zâmbet slab. Era un semn de 
recunoştinţă pentru efortul meu de a recunoaşte adevărul. 

— Mai vrei ceai, draga mea? 

Am încuviinţat din cap. 

— Da. Mă duc să-mi dezmorţesc picioarele puţin până fierbe 
apa din ibric. 

— Bine. 

M-am ridicat şi am intrat în biserică, surprinsă din nou de 
grandoarea ei, de spaţiul de deasupra capului meu. Peste tot în 
pardoseală erau pietre inscripţionate. Stăteam pe una dintre 
ele: aparţinea cuiva care murise în urmă cu două sute treizeci 
de ani. Până şi pereţii semănau cu un mozaic. Cuvinte care 
rezistaseră sute de ani şi care vorbeau despre oameni de care 
nu-şi mai amintea nimeni. Eram înconjurată de oseminte şi 
fantome. 

M-am uitam în jurul meu, oprindu-mă ici şi colo ca să citesc ce 
scria pe pietre. Ar fi trebuit să fiu speriată. Dar nu eram. Imi 
plăcea îmi plăcea să văd numerele oamenilor. Dovada era 
cioplită în piatră: data naşterii, data morţii. Numerele erau în 
ordine, însă cuvintele mă tulburau: „Răposat”; „Dormi în pace”; 
„Luat de Creator”; „Plecat într-un loc mai bun”. M-am oprit în 
faţa acestei ultime pietre. Să fi însemnat oare o dorinţă, o 
convingere sau o certitudine? Dacă ar fi fost după mine, aş fi 
şters ultimele patru cuvinte şi aş fi lăsat doar: „Dispărut”. 

Acest cuvânt reprezenta o certitudine. Cum ar putea altcineva 
să ştie altceva? 

Gândul mă purtă la mama - unde era acum sau ce mai 
rămăsese din ea? Ce se întâmplase cu ea după ce mă puseseră 
în maşina aceea şi mă duseseră de acolo? Oare fusese 
îngropată undeva sau incinerată? Oare avusese parte de o 
slujbă de înmormântare? Participase cineva? Sau drogaţii, 
boschetarii şi scursurile societăţii sunt pur şi simplu aruncaţi 
într-o groapă comună? Brusc mi-am dorit să existe undeva 


mormântul ei. Voiam ca viaţa ei mizerabilă să fi luat sfârşit într- 
un mod decent. 

Apoi un fior îmi străbătu tot corpul. Oare ce vor face pentru 
Spider? Era imposibil de crezut că doar peste douăzeci şi patru 
de ore va avea nevoie de o astfel de piatră funerară. Cum putea 
cineva atât de plin de viaţă şi de energie să moară pur şi 
simplu? 

Simţeam cum mă cuprinde panica. Indiferent de ce-ar fi 
crezut Karen, viaţa lui Spider putea fi măsurată acum în ore, în 
minute chiar. Îi văzusem numărul de nenumărate ori. Nu se 
schimbase. Era adevărat. Avea să moară în puşcărie sau în vreo 
celulă de la sediul poliţiei. Din cauza bătăii probabil. Doar dacă 
nu era cumva bolnav. Poate că era chiar acum suferind sau 
bătut fără ca cineva să îşi dea seama că acea bătaie îi va fi 
fatală. Nu puteam să stau cu mâinile în sân în orele care mai 
rămăseseră şi să aştept să vină cineva şi să-mi dea vestea. 
Trebuia să fac ceva repede, să fac cumva să-i dea drumul. 

— E gata masa! răsună vocea lui Karen în biserică. 

M-am întors în sacristie, hotărâtă să găsesc o cale să-l revăd. 
Toată viaţa mea fusesem asemenea unei sticle purtate de 
valurile mării azvârlită când într-o casă, când într-alta, fără ca 
eu să am un cuvânt de spus în privinţa asta. Trebuia să iau 
taurul de coarne. 

Am mâncat şi ne-am pregătit de culcare. Karen continua să 
sporovăiască, încercând să facă totul mai plăcut. Eu eram atât 
de obosită că aproape adormisem. Am lăsat-o să mă învelească 
şi apoi am auzit-o vârându-se în aşternuturile sale, de-abia 
respirând. 

— Nu-i aşa că-i confortabil? zise ca pe un ton vesel şi 
entuziasmat. 

— Aă... nu prea. Dar e mai bine decât să dormi prin tufişuri. 

— Asta ai făcut tu? 

— Înî. 

— Ei bine, încearcă acum să dormi, iar mâine vom vorbi mai 
multe despre venirea ta acasă şi despre dormitul într-un pat 
adevărat. Pătura ei foşni când ea începu să se foiască. Jem, 
trebuie să recunosc că ai dreptate, nu cred că aş putea dormi 
mai mult de o noapte aici pardoseala asta e aşa de tare... 

Dar, după vreo cinci minute, deja sforăia uşor. Era cufundată 
în somn. 


Poate că m-ar fi cuprins somnul dacă aş fi fost singură, însă 
sforăiturile ei răsunau în încăpere. Eram din ce în ce mai iritată, 
dar şi invidioasă. Cum reuşise femeia asta să adoarmă buştean 
aşa de repede? Mă gândeam neîncetat la zilele trecute şi la cele 
care vor veni. După vreo jumătate de oră, am simţit că trebuie 
să mă ridic de acolo, altfel aş fi omorât-o pe loc. Chiar şi mie 
această variantă mi se părea una extremă, aşa că am dat încet 
pătura la o parte şi m-am ridicat în picioare. 

Mi-am adus aminte de vorbele pe care Simon i le spusese în 
şoaptă lui Karen. M-am dus în vârful picioarelor până la masă şi 
am tras încet de unul dintre sertare. Cheile se aflau acolo - un 
mănunchi mare de chei. Când am dat să le ridic, acestea s-au 
lovit unele de altele, scoțând un sunet metalic. Mi-am tras 
mâneca hainei şi le-am înfăşurat în ea, înăbuşind acel sunet 
răsunător. Apoi am ieşit încet din sacristie şi am pătruns în 
caverna întunecată a bisericii. 


Capitolul 32 

În biserică nu era întuneric beznă. Lumina felinarelor de pe 
stradă pătrundea prin vitralii. Odată ce ochii ţi se obişnuiau cu 
întunericul, puteai observa forma lucrurilor: strane, statui, 
coloane, toate în nuanţe de gri. Ştiam că uşile din capătul 
celălalt şi din lateral dădeau spre exterior, dar nu voiam să plec 
- eram convinsă că aveam mai multă putere de negociere cât 
timp mă aflam în interiorul bisericii. Dar îmi doream să explorez. 
Am ales o uşă care se afla într-un colţ, lângă altar, şi m-am 
apucat să încerc toate cheile. 

A treia era cea bună. Am deschis uşa care dădea într-o 
încăpere mică plină de tot felul de vechituri cel puţin aşa 
păreau: bucăţi vechi de piatră şi lemn. Aici era şi mai întuneric, 
dar tot am reuşit să disting o altă uşă în partea cealaltă a 
încăperii. Şi încă o dată găsisem cheia potrivită. Şi acolo era 
întuneric, dar puteam zări baza unor scări de piatră care urcau 
şerpuind în jurul unei coloane. Am ezitat pentru o clipă. 
Începuse să mi se facă frică. Nu eram convinsă că puteam urca 
acolo sus pe întuneric. Am păşit înăuntru şi mi-am aşezat mâna 
pe peretele rece de piatră. Am dat peste ceva noduros care 
semăna cu un întrerupător. L-am apăsat şi lumina s-a aprins pe 
scări, pierzându-se în sus. 

„Haide!” mi-am zis, încercând să mă încurajez. Cuvintele 
mele îşi găsiră ecoul în piatră. De cele mai multe ori e semn rău 
dacă vorbeşti de unul singur, nu-i aşa? Pare şi mai ciudat când 
te afli într-o biserică. 

Am luat-o pe scări în sus. Îmi simţeam picioarele slăbite, nici 
cu genunchiul nu stăteam prea bine, însă am luat-o uşor, 
treaptă cu treaptă. Nu vedeai în faţă decât câteva trepte şi, 
odată ce baza scărilor dispărea din vizor, aveai impresia că 
acestea urcau la infinit. Totul în jur era rece: piatra pe care o 
simţeam prin şosete, pereţii, până şi aerul era mai rece. Tocmai 
mă gândeam să mă întorc după pantofi şi după haină sau să mă 
întorc, pur şi simplu, când am ajuns la capătul scărilor. Acestea 
se terminau brusc cu un perete, însă în lateral se afla o uşă. ŞI 
încă o dată cheia îşi făcu treaba. Am deschis-o şi am fost 
întâmpinată de o rafală de aer rece. Am trecut pragul şi am 
zâmbit, nu m-am putut abţine: mă aflam pe acoperiş. 

Nu mi-e frică de înălţime, norocul meu, dar când am păşit pe 
acoperiş, mă cuprinse un val de greață şi am simţit că ameţesc. 


De-abia respiram din cauza urcatului pe scări. M-am aşezat jos 
şi mi-am lăsat bărbia în piept. Aerul tăios îmi rănea plămânii. 
Am încercat să inspir pe nas ca să încălzesc aerul înainte să 
pătrundă în corp. Metoda aceasta ajută puţin. Incetul cu încetul, 
am început să-mi revin. Un zid mic de piatră împrejmuia 
acoperişul. La fel ca tot ce se afla aici, şi acesta era cioplit cu un 
model, era prevăzut cu nişte găuri mari. Chiar şi stând jos, 
puteam vedea prin el acoperişurile care se aflau în jurul bisericii. 
M-am ridicat în picioare sprijinindu-mă de piatră. 

Dumnezeule, ce frumos era! Până şi eu trebuia să recunosc 
acest lucru. Era un alt gen de oraş. De aici, de sus, nu se vedea 
mizeria de la nivelul solului; nu vedeai decât acoperişuri şi 
hornuri, turnuri, pieţe şi arcade. Lumina portocalie a felinarelor 
conferea căldură pietrei. Clădirile aproape că străluceau, în 
ciuda faptului că afară era foarte frig. Dâre de lumină se vedeau 
brăzdând străduţele, în curtea vecină cu biserica era adunată o 
mulţime impresionantă de oameni: unii stăteau pe bănci sau pe 
jos, alţii erau adunaţi lângă un copac, iar printre ei se aflau 
poliţişti. Incredibil cât de caraghioşi puteau fi turiştii, să stea 
afară într-o noapte ca asta! 

Turnul se înălța în partea cealaltă a acoperişului. Aplecându- 
mă, am traversat în fugă acoperişul până am dat de o altă uşă. 
Şi încă o dată am găsit cheia potrivită. Am trecut pragul, 
bâjbâind după întrerupător. Am dat peste alte scări, dar de data 
aceasta erau mărginite de încăperi. Prima încăpere în care am 
intrat era plină de frânghii care atârnau din tavan. Capetele lor 
erau prinse laolaltă într-o parte a încăperii, dar nu mi-am dat 
seama ce sunt până când nu am văzut o poză pe perete sub 
care scria: „CLOPOTUL BISERICII - CLOPOTARI 1954”. Erau 
frânghiile cu ajutorul cărora se trăgeau clopotele. Am simţit cum 
mă furnică degetele să dezleg una dintre frânghii şi să trag 
zdravăn de un clopot. 

Această încăpere avea mai multe uşi. 

Am ales una care dădea câtre alte scări. Urcam mereu, 
încercând fiecare uşă pe rând. Una dintre încăperi era diferită 
faţă de celelalte. Aceasta era traversată de o pasarelă din lemn, 
suspendată deasupra unei pardoseli din piatră care cădea în gol 
în ambele părţi şi avea muchii ciudate care ieşeau în relief. Mi-a 
luat ceva timp până să-mi dau seama de ce arăta de parcă ar fi 
fost reversul unui acoperiş. Asta şi era, de fapt - partea cealaltă 


a ventilatoarelor din tavanul bisericii. Mi se făcu părul măciucă - 
aveam impresia că mă aflu într-o lume secretă. 

La capătul celălalt al pasarelei se afla o altă uşă. Aceasta 
dădea într-o încăpere micuță, o fundătură. Pe peretele 
îndepărtat se afla un disc mare, rotund şi alb, luminat de lumina 
slabă a felinarelor de pe stradă. Pe margine avea nişte gravuri şi 
două bețe - limbile unui ceasornic. Mă aflam în spatele 
ceasornicului din turnul bisericii. Lângă pereţi, de jur-împrejur, 
se aflau bănci din piatră. M-am aşezat pe una dintre ele, cu faţa 
la ceasornic - zâmbeam; nu mai fusesem niciodată într-un loc 
atât de ciudat. Parcă m-aş fi aflat în interiorul lunii. Apoi una 
dintre rotiţele de metal se învârti, iar minutarul se mută în faţă. 
Mai trecuse un minut şi, simțind un gol în stomac, gândul meu 
zbură din nou la Spider. 

Peste tot în lume ceasurile marcau fiecare secundă, fiecare 
minut şi fiecare oră. Fără întrerupere. Erau mii, poate milioane 
de ceasuri. Dacă aş fi avut o piatră la îndemână, aş fi aruncat-o 
prin cadranul acela rotund şi alb din sticlă şi l-aş fi făcut ţăndări. 
Aş fi zdrobit fiecare ceas, fiecare orologiu din lume. Dar oare ar 
fi folosit la ceva? Nu împuşcaţi mesagerul, nu aşa se spune? 

Şi cum stăteam aşa am avut o revelaţie: dădeam vina pe cine 
nu trebuia. Căutam în exterior, când, de fapt, era limpede că 
altcineva se afla în mijlocul acestei poveşti. Eu. Doar eu puteam 
vedea numerele. Vedeam ceva ce altcineva nu putea vedea. 
Ochii mei, mintea mea, eu. Fie că erau reale, fie că erau 
imaginare, numerele şi cu mine formam un singur tot. 

Dacă n-aş fi eu, oare ele ar mai exista? 

Pârghia care se afla lângă perete se puse din nou în mişcare, 
iar minutarul avansă din nou. Brusc, am simţit nevoia să ies de 
acolo. Aveam să mă sufoc dacă mai rămâneam încă un minut 
înăuntru. Am sărit în picioare şi am luat-o la fugă, traversând 
pasarela şi apoi pe scări în sus, până am ajuns în vârf. 

Cu toate că era frig şi pe scări, gerul de afară mă izbi în faţă. 
Nu era nimic acolo, doar acoperişul neted şi un pavilion fără 
steag. Un alt zid din piatră înconjura marginea acoperişului. 
Priveliştea era încă şi mai clară de aici - luminile portocalii ale 
oraşului se împrăştiau pe colinele dimprejur. Pe un acoperiş se 
afla o piscină, iar apa turcoaz era luminată de dedesubt. Şi chiar 
sub mine se afla o altă piscină, pătrată şi verde, împrejmuită de 
statui. Aburii se ridicau încet din ea. De unde mă aflam, mi se 


părea că puteam să plonjez direct în ea. Să plonjez şi să scap de 
toate: de amintiri, de durere, de vină. Nu trebuia decât să mă 
caţăr pe zidul cel mic şi să sar... 

De undeva de jos răzbătu o voce până la mine: 

— Uite-o! 

Toate feţele luminate care se aflau în curtea bisericii priviră în 
sus. De acolo de sus toţi arătau la fel - o mulţime de marionete. 
Dintr-odată am înţeles - nu erau turişti, ci se adunaseră acolo ca 
să mă aştepte pe mine. 

Cineva ţipă, iar teama lor ajunse într-o fracțiune de secundă 
la mine, contaminându-mă, făcându-mă să-mi fie teamă. 
Pământul începu să fugă de sub mine, iar oamenii să se mişte şi 
să se agite sub privirile mele. 

Mi se înmuiară picioarele şi am coborât. Pe cine prosteam eu? 
Nu puteam sări de acolo - îmi pieriseră şi puterile, şi curajul. 
Picioarele îmi tremurau atât de tare, încât nu reuşeam să cobor 
nici măcar scările. Aşa că le-am coborât pe fund, una câte una. 
Habar n-am cât mi-a luat să le cobor - nu am închis uşa în urma 
mea, ci am coborât scările pe fund până jos în biserică, apoi m- 
am târât pe pardoseala rece până în sacristie. 

M-am cuibărit în aşternutul improvizat, lângă Karen, şi am 
strâns din ochi, dar numerele erau în continuare acolo: al 
mamei, al lui Karen, al vagabondului bătrân, al victimelor 
exploziei. 

Şi al lui Spider. 


Capitolul 33 

— E în regulă, Jem. Suntem doar noi: Simon şi cu mine. 

Am revenit la realitate din acel tărâm nesfârşit al viselor. 
Auzeam un glas de femeie care îmi vorbea şi, încetul cu încetul, 
am început să îmi amintesc evenimente trecute. M-am ridicat în 
fund, m-am frecat la ochi ca să-mi alung somnul şi am înghiţit 
acea chestie amăruie pe care o simţeam în gât. Anne se afla 
lângă masă, iar Karen se trezise deja. 

— Am adus nişte suc natural, zise Anne. Să pun şi ibricul pe 
foc? Tu şi Karen puteţi să vă faceţi un ceai. Simon, doreşti şi tu 
un ceai? 

Vocea ei tremura, dar nu îmi dădeam seama de ce. Incerca să 
vorbească normal, să spună lucruri normale, însă tremurul din 
vocea ei trăda faptul că era speriată. De ce era oare speriată? 

Mă simţeam stânjenită că toţi aceşti oameni mă vedeau în 
pat. Eram în dezavantaj. Mi-am proptit picioarele în pardoseală 
şi m-am ridicat în picioare. Pentru o secundă, am văzut roşu, 
apoi negru în faţa ochilor şi m-am ţinut de marginea mesei ca să 
nu cad. 

— Te-ai ridicat cam brusc! Anne îşi încolăci doar pe jumătate 
braţele în jurul meu, sprijinindu-mă, deşi mă ţinea departe de 
corpul ei. Aveam senzaţia că, dacă ar fi avut la îndemână un 
cleşte, nu ar fi ezitat să-l folosească. Aşează-te aici, aşa. Nu pari 
a fi mâncat mare lucru în ultima vreme. la nişte pâine prăjită. 
Poftim! 

Şi desfăcu un pacheţel cu mâncare. 

Înăuntru se aflau mai multe felii de pâine prăjită, tăiate în 
formă de triunghi. Nu puteam mânca nimic - simţeam că mi se 
face greață numai când mă uitam la ele. De-abia mă trezisem. 
Am împăturit folia, ascunzând feliile de pâine prăjită. 

— Ăă, nu mi-e foame încă. Poate mai târziu. 

— Bea nişte ceai atunci. Uite! Şi aşeză pe masă patru căni, 
luând loc lângă Karen şi lângă mine. 

Simon rămase în picioare. Era mai palid ca oricând şi nu 
dădea semne că ar avea intenţia să se mişte din loc. Işi umezea 
întruna buzele, încruntându-se. În cele din urmă, izbucni: 

— Ai fost văzută azi-noapte, Jem. Sus, pe turn. 

— Ce-ai făcut?! izbucni Karen. 

— Jem a urcat pe acoperiş, în vârful turnului. Cred că a luat 
cheile. Este un lucru periculos - să urci de una singură acolo. 


Acum toată lumea pune întrebări. Stephen va veni aici în 
curând. 

— Când s-a întâmplat asta? 

Am oftat. 

— După ce te-ai culcat. Nu-mi găseam locul. Aveam prea 
multe pe cap, aşa că m-am gândit să arunc un ochi pe-aici. Tu 
nu te-ai plimbat niciodată de unul singur pe-aici? l-am întrebat 
pe Simon. 

— Bineînţeles că m-am plimbat, răspunse el, dar e altceva. Tu 
eşti doar un copil, iar eu sunt adult, eu sunt... un om 
responsabil. 

Cum stătea acolo, mutându-şi greutatea corpului de pe un 
picior pe altul şi frângându-şi mâinile, îmi era greu să-mi 
imaginez că cineva de vârsta lui putea fi atât de inocent şi de 
vulnerabil. 

Îmi era simpatic, recunosc, dar când am auzit cuvântul 
„responsabil” am izbucnit în râs. Ochii lui albaştri se măriră de 
uimire când mă auzi râzând şi apoi lăcrimară. Ce naiba făceam? 
Era salvatorul meu, cel care îmi oferise adăpost tocmai la 
momentul potrivit. 

— Te rog să mă ierţi, am zis eu repede, n-am vrut să râd. Nu 
trebuia să mă folosesc de cheile alea. N-am vrut să-ţi creez 
probleme. El mă privea cu atenţie, clipind repede şi încercând 
să înlăture durerea pe care i-o pricinuisem. Simon, ai fost foarte 
bun cu mine. Aş fi avut probleme serioase dacă nu erai tu. El 
clipi, dar nu-şi luă privirea de la mine. Nu m-am putut abţine azi- 
noapte să nu explorez locul. Este uluitor! 

Privirea lui deveni mai îngăduitoare. 

— Da, aşa este. El luă în mână cheile care se aflau pe masă. 
Mă duc să văd dacă toate uşile sunt închise, apoi mă duc să fac 
pregătirile. 

leşi repede din încăpere în timp ce Anne turna nişte ceai. 

— Poliţia se va întoarce în curând, zise ea. Ar trebui să 
mănânci ceva... 

N-am zis nimic, ci am continuat să împăturesc folia peste 
feliile de pâine prăjită. Voiam să-i spun să mă lase în pace, că 
voi mânca dacă voi avea chef, însă vocea interioară îmi spunea 
să-mi ţin gura pentru că femeia încerca să fie amabilă. Aşa că n- 
am zis nimic, lucru care pentru mine era aproape imposibil. 
Probabil că Anne credea că sunt obraznică. Mi-am ridicat 


privirea înspre ea. Stătea acolo, jignită, ca şi cum aş fi respins-o 
sau ceva de genul ăsta. Pentru numele lui Dumnezeu, nu era 
decât o felie de pâine prăjită! 

Dar mai era ceva. Era prima oară când privirile noastre se 
întâlniseră şi, cu toate că am încercat să ignor acest lucru, îmi 
apăru foarte limpede. Numărul ei. 06082011. Mai puţin de un 
an. Şi brusc am înţeles de ce era agitată. Intr-un fel sau altul, fie 
că înţelegea sau nu, îi era teamă să afle ce ştiam eu. Ea se uită 
la mine, cu privirea unui animal prins în capcană, apoi înghiţi în 
sec şi se întoarse. 

Bineînţeles că poliţiştii reveniră, la fel şi Imogen, asistenta 
socială. Mai erau şi alte persoane: bărbaţi în costume negre, 
care stăteau în fundul încăperii şi ascultau. Karen asistă la 
interogatoriu, în timp ce poliţiştii repetau mereu aceleaşi 
întrebări ca în ziua precedentă. Eu încercam să trag de timp ca 
să-mi dau seama ce urmăreau cu adevărat; da, îmi puneau 
întrebări despre ziua petrecută la Ochiul Londrei şi despre 
Spider, dar mai voiau să afle şi altceva. Cineva le spusese 
despre numere, moment în care poliţiştii se retraseră pentru a 
face loc la masă bărbaţilor în costume. 

— Am auzit lucruri despre tine, Jem. Lucruri interesante. Cum 
ar fi motivul pentru care ai fugit de la locul exploziei. Se spune 
că poţi prezice viitorul. Că ştii când oamenii vor muri. Este 
adevărat? 

Am coborât privirea în pământ, fără să răspund. Unul dintre ei 
scoase un set de fotografii din servieta lui. 

— Uită-te la fotografiile acestea şi spune-mi ce vezi. Acesta 
cât mai are de trăit? Dar acesta? Imi poţi spune? 

Ei continuară astfel până când am simţit în vocile lor agitația 
şi frustrarea. 

Apoi am vorbit. 

— Vă pot spune. Vă pot spune tot ceea ce vreţi să aflaţi. 

Se îndreptară de spate, schimbând o privire triumfătoare, 
apoi se uitară la mine. 

— Da, am fost acolo, la Ochiul Londrei şi sunt destul de sigură 
că l-am văzut pe individul care a plantat bomba. Ba chiar am 
vorbit cu el. Vi-l pot descrie. Vă pot spune despre tipul tatuat şi 
motivul pentru care ne urmărea. Vă pot spune totul şi despre 
fotografiile acestea. Erau de-a dreptul exaltaţi, nerăbdători. V-aş 
putea spune şi am s-o fac dacă îl aduceţi aici pe prietenul meu, 


Spider. O să dau o declaraţie completă, apoi vrem o maşină, 
nişte bani - ajung o mie de lire - şi să ne lăsaţi în pace să 
plecăm de aici. 

Tipul în costum negru se aplecă în faţă. 

— Nu cred că-ţi dai seama în ce bucluc aţi intrat, tu şi 
prietenul tău. Vi se aduc acuzaţii grave. Nu cred că eşti în 
măsură să negociezi. 

Nu reuşi să mă intimideze deloc. Mă gândisem la tot - aveau 
nevoie de informaţiile mele. 

— De fapt cred că sunt. Ştiu că vreţi să soluţionaţi cazul cu 
bomba şi că aţi da orice să aflaţi dacă prim-ministrul mai are 
vreun viitor. O să fie în funcţie pentru următorii zece ani sau va 
fi asasinat de vreun lunetist? Vă interesează, nu? 

— Trebuie să ne consultăm în legătură cu asta. 

Îşi dădu scaunul în spate, zgâriind pardoseala şi ieşi împreună 
cu ceilalţi. Karen rămase pe loc. 

— Ce faci? mă întrebă ea. Ce tot spui acolo? 

— Ţi-am spus şi ieri, dar nu m-ai crezut. 

— Jem, trebuie să încetezi! Ai exagerat cu bazaconiile astea, 
Jem! Încetează să mai spui lucrurile astea. Hai să mergem acasă 
şi să am grijă de tine. 

— Nu! Nici gând. Vreau să-l aducă pe Spider şi n-am de gând 
să mă clintesc de aici până nu-l văd. 

Ea oftă şi eram convinsă că urma să-mi ţină din nou o predică 
plictisitoare, când uşa se deschise din nou. Bărbaţii în costum se 
întoarseră. 

— Bine, zise unul dintre ei. Suntem de acord. 

Am simţit fiori în stomac. Nu-mi venea să cred - câştigasem. 

— O să-l aduceţi pe Spider aici? 

El încuviinţă din cap. 

— După ce ne dai o declaraţie completă. 

— Şi o să ne daţi o maşină şi nişte bani, aşa cum am cerut? 

El încuviinţă din nou din cap, însă felul în care cei doi poliţişti, 
care se aflau în spatele lui, se uitară unul la celălalt mă făcu să 
devin suspicioasă. 

— Vreau totul în scris, am zis repede. Vreau să semnaţi - o 
înţelegere legală. 

Şi am şi obținut-o. Era totul scris negru pe alb: eu le voi spune 
poliţiştilor tot ce voiau să afle, iar ei îl vor aduce pe Spider la 
mine înainte de cincisprezece decembrie, ne vor da o maşină şi 


ne vor lăsa să părăsim în siguranţă biserica. Cum nu stăteam 
prea bine la capitolul citire, îmi luă ceva timp să parcurg 
documentul, dar mi se păru în regulă. Am rugat-o pe Karen să-l 
verifice, însă ea refuză. 

— Este o prostie, Jem. Nu vreau să am de-a face cu asta. Ea 
mă urmări cu privirea când am semnat, apoi spuse: Eu mă 
întorc la băieţi. Şi ei au nevoie de mine. O să revin mâine. 

Mă îmbrăţişă strâns înainte să plece. 

— Imogen şi Anne vor rămâne aici, cu tine. Să mă suni dacă ai 
nevoie de ceva. 

— Bine, am zis eu. 

Să fiu sinceră, am simţit că mă mustră puţin conştiinţa când 
am văzut-o că pleacă. Chiar dacă nu ne prea înţelegeam - poate 
nu ne vom înţelege niciodată - ea era bine intenţionată, acum 
îmi era foarte limpede. Însă trebuia să mă concentrez totul 
decurgea conform planului. Nu trebuia decât să le spun ceea ce 
voiau să afle, apoi era rândul lor să-şi ţină cuvântul. 

Vor trebui să-l aducă pe Spider aici. 


Capitolul 34 

Le-am dat exact informaţiile pe care şi le doreau. Nu le-am 
spus chiar tot, fireşte. Nu era treaba lor să ştie ce se petrecuse 
între mine şi Spider. Însă le-am spus tot, plus nişte „informaţii” 
personale despre oamenii din acele fotografii. 

Ei vorbiră cu mine, cu un reportofon pornit, apoi scriseră totul 
pe hârtie şi mă puseră să semnez. Nu m-a deranjat că a trebuit 
să mă semnez. Făcea parte din plan, iar asta mă apropia şi mai 
mult de ceea ce-mi doream. 

— Aşadar, când îl voi vedea pe Spider? am întrebat eu după 
ce am semnat declaraţia. 

— Va mai dura puţin încă îl interoghează. A fost dus înapoi în 
Londra, la secţia de poliţie Paddington Green. 

— Staţi puţin... 

— Nu, e în regulă, draga mea. Duc declaraţia ta la Londra, 
văd cum avansează lucrurile acolo, apoi mă întorc. Il voi aduce 
şi pe Dawson aici. 

Aşadar, nu va dura decât câteva ore. Oricum n-aveam ce face 
în această privinţă. 

Bărbaţii în costum îşi adunară lucrurile, îşi închiseră servietele 
şi plecară. Înainte să iasă din biserică, dădură mâna cu mine de 
parcă am fi fost parteneri de afaceri. „E semn bun, mi-am zis. 
Asta demonstrează că am încheiat o înţelegere.” Trebuia să am 
încredere în ei - ce altă variantă aveam? 

Era deja ora prânzului, iar Anne, soţia parohului, îmi adusese 
omletă cu pâine prăjită, ţinută la cald sub o folie argintie. Ea nu 
mâncă împreună cu mine, ci stătu prin preajmă de parcă ar fi 
aşteptat ceva. În cele din urmă începu să-mi vorbească oarecum 
stânjenită: 

— Jem, aş putea să-ţi vorbesc? 

Am ridicat din umeri. Nu mă deranja deloc. Se duse către uşă 
şi o închise, astfel încât am rămas singure în sacristie, doar noi 
două. „Vrea să mă convingă să plec. Îi creez prea multe 
neplăceri soţului ei, m-am gândit eu.” Insă mă înşelasem. 

— Lumea zice... lumea zice că ştii când mor oamenii. Pe 
chipul ei îşi făcură apariţia nişte riduri când se încruntă, 
căutându-mi privirea. 

Am încercat să nu mă uit la ea, însă nu i-am putut evita 
privirea, dorinţa ei de contact vizual fiind prea puternică. 
06082011. 


— Cum? am zis eu, dorindu-mi să nu mă fi întrebat. 

— Sunt bolnavă, Jem. Am o boală. Nu i-am spus lui Stephen, 
aşa că te rog...sănu... 

Faptul că rostise numele parohului, al soţului ei, îl făcea să 
pară mai uman; mă făcu să mă gândesc că poate mă înşelasem 
în privinţa lui mai devreme. Da, el mai avea de trăit încă vreo 
treizeci de ani, dar poate nu avea să fie răsfăţat tot restul vieţii. 
Poate va avea parte de nopţi singure, poate va cumpăra 
mâncare la pachet sau îşi va fierbe singur nişte ouă într-o casă 
goală. 

— Vezi tu... trebuie să aflu. Cât mai am de trăit. Ca să pot 
pune lucrurile în ordine, să mă asigur că Stephen şi copiii vor fi 
bine. 

— Copiii?! 

Alt şoc. 

— Ei bine, sunt măricei acum. Au nouăsprezece şi douăzeci şi 
doi de ani. Dar vreau să mă asigur că totul va fi în regulă, să 
plătesc taxele de şcolarizare, ştii tu. Cred că îşi dădea seama că 
habar nu aveam la ce se referea, căci râse încurcată. Mada, 
poate că nu ştii, dar aş fi mai fericită să ştiu că nu rămân de 
izbelişte. Mai fericită... nu fericită... 

Vocea ei devenea din ce în ce mai stinsă. 

— Nu pot să vă spun. N-ar fi potrivit. 

— Dar ştii, nu-i aşa? 

Mi-am muşcat buza. 

_— Ştii, repetă ea. N-ar trebui să-mi fie atât de teamă, nu? 
„Întru adevăr şi slobozenie vei cunoaşte viaţa de veci...” Îi 
apărură lacrimi în colţul ochilor, gata să izbucnească şi să i se 
rostogolească pe obraji. Oare de ce nu mă simt mai împăcată? 

Eram ultima persoană pe care ar fi trebuit să o întrebe acest 
lucru. Rămase nemişcată o vreme, pierdută în gânduri. Mi-am 
adus brusc aminte de Britney şi de faptul că familia ei ajunsese 
să se împace cu gândul că fratele ei era bolnav. 

— Cred că ar fi mai bine să-i spuneţi, i-am zis. 

— Lui Stephen? 

Am încuviinţat din cap. 

— Ştiu. Am tot amânat. Mai întâi, pentru că nu pare a fi 
adevărat dacă păstrez secretul. Uneori reuşesc să îndepărtez 
gândul că sunt bolnavă, asta timp de o oră - ei bine, preţ de 
câteva minute. Şi-apoi mai e ceva - nu vreau să-i frâng inima. 


Vocea îi tremura. Ştiu că este puţin cam plin de sine - sever, 
uneori, dar am fost de neclintit împreună; am făcut echipă bună. 
Cum se va descurca fără mine? 

Lacrimile i se rostogoleau pe obraji, iar ea se aplecă în faţă şi 
îşi duse batista la ochi, ca şi când ar fi vrut să le oprească să 
mai iasă. 

Am aşteptat până s-a oprit din plâns şi s-a ridicat din nou în 
picioare. 

— Îmi pare rău că nu vă pot ajuta, am zis. 

Şi chiar îmi părea rău cu adevărat. Mă simţeam complet 
inutilă. 

— Vai, dar m-ai ajutat. M-ai ajutat. Faptul că ţi-am spus totul 
mă ajută să fac faţă mai uşor. Imi dă curaj. 

Ea îmi luă mâinile, iar eu mi-am înăbuşit imboldul de a mi le 
retrage. Nu eram în stare să zic nimic. Nu voiam decât să-mi 
dea drumul, să nu-i mai simt durerea. După un timp, îmi dădu 
drumul. Se ridică în picioare, îşi netezi fusta şi clătină din cap, ca 
şi cum ar fi vrut să îndepărteze disperarea. Se duse şi deschise 
uşa. 

— Mulţumesc, Jem. Domnul să te binecuvânteze! 

Din punctul meu de vedere, nu contribuisem cu nimic. Când 
începuse să plângă, fusese un moment extrem de stânjenitor, 
dar şi foarte greu să nu te înduioşeze. Lacrimile ei provocate de 
gândul morţii oglindeau teama mea de a rămâne singură. Două 
feţe ale aceleiaşi monede. 

Brusc, am simţit că mă sufoc între pereţii sacristiei. Aveam 
nevoie de spaţiu ca să pot respira. Am început să mă plimb prin 
biserică. Înăuntru se aflau destul de mulţi oameni şi am avut 
sentimentul că mă urmăreau cu privirea în timp ce mă apropiam 
de pietrele funerare, încercând să nu calc pe numele celor 
îngropaţi acolo. 

După câteva minute, o femeie care purta o eşarfă înfăşurată 
în jurul capului, se apropie de mine. Mă aflam în capelă, acolo 
unde intrasem să mă încălzesc în dimineaţa în care Simon mă 
lăsase să intru în biserică. 

— Scuză-mă, începu ea pe un ton şovăielnic. Tu eşti Jem, fata 
despre care vorbeşte toată lumea? 

— Nu ştiu, i-am răspuns. Sunt jem, dar nu ştiu ce vorbeşte 
lumea. 


— Ai apărut la ştiri, s-a vorbit despre vânătoarea ta, iar pe 
internet au apărut tot felul de poveşti despre tine. Stătea în faţa 
mea, dar picioarele începeau să o lase. Te deranjează dacă mă 
aşez? Sunt puţin... obosită. 

Să fiu sinceră, mă deranja. Îmi dădeam seama încotro se 
îndrepta această conversaţie şi n-aveam chef de aşa ceva. 
Voiam să fiu lăsată în pace. N-am zis nimic, iar ea se aşeză, 
foarte aproape de mine, pe băncuţa din piatră, capitonată. 

— Vezi tu, continuă ea, se spune că poţi prezice viitorul. 
Viitorul oamenilor. De aceea ai fugit de lângă Ochiul Londra. 

Se opri din vorbit şi se uită la mine, iar eu i-am întâlnit 
privirea şi i-am văzut, într-adevăr, viitorul sau cel puţin sfârşitul. 
Mai avea doi ani de trăit. Şi mi-am zis: „Ce idioată eşti, Jem!” N- 
ar fi trebuit să spun nimănui - ar fi trebuit să păstrez secretul 
până la sfârşitul zilelor mele. 

— Nu-s decât nişte zvonuri, am bolborosit eu. Ştiţi cum sunt 
oamenii. i 

— Dar există totuşi ceva, nu? Ai ceva aparte. Imi analiza 
chipul de parcă ar fi găsit răspunsul întipărit pe el. Poţi? mă 
întrebă. Poți prezice viitorul? 

Am început să mă foiesc. Am încercat să nu mă uit la ea, să- 
mi țin privirea în pământ şi să nu spun nimic. Nu am îndepărtat- 
o. Ea îşi ridică mâna şi apucă cu degetele de un capăt al eşarfei, 
apoi o desfăşură, lăsând să i se vadă scalpul, aproape chel. Mai 
avea pe ici, pe colo câteva smocuri de păr. Părea şocant de 
dezgolită. 

Îşi întinse mâna ca să o atingă pe a mea. Voiam s-o resping, 
să-i spun să mă lase în pace. Nici nu vă pot explica în cuvinte 
cât mi se părea de ciudat să vină un străin şi să se aşeze foarte 
aproape de mine, să vrea să mă atingă. Imi petrecusem toată 
viaţa asigurându-mă că între mine şi ceilalţi era suficientă 
distanţă. Îmi construisem un scut. Orice contact fizic cu cineva 
mă făcea să mă strâmb, să-mi arăt repulsia, să mă depărtez. Cu 
excepţia lui Spider, fireşte. 

Totul fusese altfel cu el. 

Însă dorinţa arzătoare a acestei femei mă oprise - poate că în 
străfundul fiinţei mele eram un om bun. Mi-am aşezat mâna 
peste a ei şi i-am îndepărtat-o cu blândeţe. Dar ea mi-o tinu 
strâns între degete şi îmi simţi cicatricea. Îmi întoarse palma în 


sus şi i se tăie respiraţia când văzu urma roşie şi adâncă lăsată 
de gardul cu sârmă ghimpată. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ai în palmă semnul crucii. 

Era prea mult. 

— Glumiţi! am zis. M-am tăiat într-un gard cu sârmă 
ghimpată. Atâta tot. 

Ea continuă să-mi legene mâna într-a ei. 

— Te rog, spune-mi ce ştii! Pot să fac faţă. 

Am clătinat din cap. 

— Nu vă pot spune nimic. Îmi pare rău. Mă simţeam prinsă în 
capcană, inutilă. Îmi pare rău, trebuie să... simt nevoia să... 

Ea înţelese aluzia şi se ridică în picioare, adunându-şi geanta 
şi eşarfa. Începu să şi-o înfăşoare din nou în jurul capului. 

— Îmi pare rău că nu vă pot ajuta, am zis eu şi chiar îmi părea 
rău. 

Ea îşi strânse buzele şi încuviinţă din cap. Era prea copleşită 
de emoţii ca să mai poată vorbi. 

Am lăsat-o acolo, să-şi înfăşoare eşarfa în jurul capului, şi m- 
am întors în biserică. Simon era întors cu spatele la mine şi 
vorbea cu un bătrân la jumătatea culoarului. Când mă văzu, 
bătrânul se opri în mijlocul propoziției şi, dându-l la o parte pe 
Simon, se îndreptă către mine. 

Era atât de slab, încât i se vedeau oasele prin piele, iar ochii îi 
erau aproape goi. Am încercat să nu mă uit la el, dar i-am zărit 
numărul în timp ce se apropia clătinându-se spre mine. Mai avea 
de trăit doar patru săptămâni. 

Mi-am dat seama după expresia de pe faţa lui ce voia de la 
mine. O dată, adevărul. lar eu ştiam că nu îi puteam spune, 
astfel încât, înainte să apuce să spună ceva, m-am întors cu 
spatele şi m-am îndreptat repede înspre sacristie. Când am 
ajuns lângă uşă, am auzit o voce. 

— Lăsaţi-ne să vă ajutăm, domnule. Haideţi şi aşezaţi-vă aici. 
Doriţi un pahar cu apă? 

Simon împreună cu un uşier interveniseră repede, 
îndrumându-l cu blândeţe pe bătrân să se aşeze în strană. 

Am închis uşa în urma mea, uşurată. 


Capitolul 35 

Cred că uşierii, poate cei de la poliţie, ţinuseră lumea la 
distanţă. Oamenii îmi aduceau de mâncare şi încercau să-mi 
vorbească. l-am lăsat să-mi scoată din picioare pantofii, să mă 
acopere cu o pătură, dar am stat ghemuită toată după-amiaza, 
închisă în lumea mea, fără să scot un cuvânt. Într-un final, când 
începu să se întunece, aceştia plecară rând pe rând. Toţi în 
afară de Anne care se oferise să-mi ţină companie peste noapte. 

După ce clopotele bisericii bătuseră ora opt, am auzit-o 
umblând cu nişte oale. M-am întors în aşternutul meu 
improvizat. 

— Am adus nişte supă într-un termos. Vrei să guşti? 

Aveam o senzaţie de greață şi eram dezorientată. M-am 
ridicat încet în fund. 

— Nu ştiu. 

— lţi torn puţin să vezi dacă îţi place. 

Se aşeză la masă, cu o farfurie în faţa ei. M-am ridicat încet în 
picioare şi m-am alăturat ei. Nu prea îmi era foame, dar am 
gustat puţină supă. Era delicioasă, gătită în casă. Încet-încet am 
terminat-o. 

— Mă bucur să văd că mănânci, zise ea după ce am terminat. 
Duci o povară grea, nu-i aşa? Trebuie să fie îngrozitor pentru 
tine. 

Am încuviinţat din cap. 

— Mi-aş fi dorit să nu fie aşa. Mi-aş fi dorit să nu pot vedea 
numerele. 

— E greu, nu-i aşa? Dar poate ar trebui să consideri asta ca 
pe un har. 

Am pufnit: 

— Vreţi să spuneţi că cineva mi l-a dat? Trebuie să fi făcut 
ceva al naibii de îngrozitor să-l merit. 

— Poate ţi l-a dat Dumnezeu. Poate tu nu-l consideri un har, 
dar noi, ceilalţi, aşa îl percepem. 

Mă pierduse. 

— Nu înţeleg. 

— Eşti un martor, Jem. Eşti martor al faptului că suntem cu 
toţii muritori. Că zilele noastre aici, pe pământ, sunt numărate, 
că timpul nostru este limitat. 

— Dar toată lumea ştie treaba asta. 


— Ştim, dar alegem să uităm este prea greu de acceptat. Asta 
m-ai făcut să realizez mai devreme. Alegem să uităm. 

— Mie-mi spuneţi! Nu pot să merg nicăieri, nu pot să mă uit la 
nimeni, nu pot să fac nimic fără să nu-mi aduc aminte. Mie îmi 
face mult rău. Nu mai pot face faţă. 

— Dumnezeu te iubeşte, Jem. El îţi va da putere. 

— Oh, gata, ajunge! Se prea poate să mă mai fi potolit în 
ultima săptămână, dar vechea Jem nu dispăruse de tot. 

— Ce tot vorbiţi? Dacă Dumnezeu mă iubeşte aşa de mult, 
atunci de ce a lăsat-o pe mama să moară din cauza unei 
supradoze, de ce m-a dat unor oameni cărora nu le pasă de 
mine, de ce a făcut să-mi sucesc glezna sau să-mi pun mâna în 
găinaţ de pasăre sau să-mi iasă ditamai coşul pe bărbie? 

— Ţi-a dat harul vieţii. 

Nu ştiam ce să mai zic. 

Am reuşit să îmi înfrânez imboldul de a-i spune că de fapt a 
fost mama împreună cu unul dintre nenumăraţii cartofori şi că 
plătea cele douăzeci de lire ca să-şi satisfacă năravul. Că eram 
rezultatul unei tăvăleli rapide într-un apartament infect; o 
tranzacţie de afaceri. Dar Anne nu voia să audă asta, iar eu nu 
voiam s-o necăjesc. Am scos doar un mormăit şi n-am mai spus 
nimic. 

A mai mâncat fiecare câte o farfurie cu supă, apoi ne-am dus 
la culcare. Gândul mă purtă la oamenii din biserică şi la Anne. 
Oare dacă aş fi avut ocazia să aflu când urma să mor, aş fi 
profitat de ea? Răspunsul ar fi trebuit să fie nu. De ce ţi-ai dori 
să duci povara asta cu tine? Dacă ai şti, asta ar schimba cu 
siguranţă totul. Şi dacă faptul de a-ţi cunoaşte data morţii te-ar 
duce la disperare şi te-ai sinucide înainte de vreme? Oare s-ar 
putea întâmpla aşa ceva? Oare ai putea păcăli numerele şi să 
mori mai devreme? Poate Spider avea dreptate - dacă puteau fi 
schimbate? 

Indiferent cum puneam problema, tot nu le puteam spune 
oamenilor numerele.  Ştiusem mereu acest lucru, în 
subconştient, dar acum, când secretul meu ieşise la iveală, mi 
se părea şi mai important acest lucru. Cu siguranţă că nu 
existau chiar atât de mulţi oameni care şi-ar dori să afle, mi-am 
zis eu, pe punctul de a adormi. 

A doua zi se formase o coadă de vreo cincizeci de oameni. 


Simon veni să mă anunţe în timp ce Anne şi cu mine luam 
micul dejun. De fapt Anne mânca, eu n-am putut decât să beau 
nişte ceai. 

— S-au adunat mulţi oameni azi aici, Jem. 

Era exact ce nu voiam să aud. Eram obosită, mă simţeam 
stoarsă de puteri şi-apoi nu mă interesa decât un singur vizitator 
- era ziua în care poliţia trebuia să mi-l aducă pe Spider. 

— Ce vor de la mine? Nu-s decât un copil. 

El ridică din umeri. 

— Îi putem ţine departe de tine. Oamenii noştri îi pot sfătui. 

Anne fu de acord. 

— Chiar aşa. Suntem obişnuiţi să ne ocupăm de oamenii cu 
probleme. După ce voi strânge de pe-aici, voi veni să dau o 
mână de ajutor. 

Avea o înfăţişare atât de banală! Purta bluză pe gât, fustă din 
catifea reiată şi cizme, iar părul îi arăta oribil, tuns scurt şi făcut 
permanent. Însă ea nu era o femeie banală. Era pregătită să 
asculte necazurile altor oameni în vreme ce se lupta cu propriile 
probleme. Nici măcar eu nu îmi permiteam să o iau peste picior. 
Jos pălăria. Era mai mult decât aş fi putut face eu. 

— Mi-e indiferent. Nu pot să-i văd. Nu vreau asta. N-am nimic 
să le spun. 

— E în regulă. Ne ocupăm noi. 

Simon se duse să se ocupe de problemă. Anne îşi făcu de 
lucru spălând ceştile şi farfuriile din care mâncaserăm micul 
dejun. 

— jem, trebuie să te gândeşti ce vei face în continuare, zise 
ea. Unde vrei să pleci. Locul acesta nu este potrivit. 

— Ştiu ce vreau să fac în continuare - vreau să-mi petrec 
timpul alături de prietenul meu. Şi-apoi... apoi... habar n-am... 

Adevărul era că nici măcar nu mă gândisem ce avea să 
urmeze după data de cincisprezece. După ziua aceea. 

— Karen va veni în curând. Cred că cel mai bine ar fi să te 
întorci acasă împreună cu ea. Te poate ajuta cu chestiunile 
legale, dacă vei fi acuzată de ceva. Te cunoaşte, Jem. Chiar ţine 
la tine. 

— Nu mă mai întorc acolo. 

— Ai doar cincisprezece ani. Nu eşti destul de mare ca să-ţi 
porţi singură de grijă. Nu încă. 


— Să nu discutăm despre asta, vă rog. Nu ştiu ce voi face 
până nu vine Spider. 

Dintr-odată mi-am dat seama că nu mă mai spălasem de când 
dormisem la Britney. Voiam să arăt bine pentru el. Am intrat în 
baia mică, m-am dezbrăcat şi m-am spălat cum am putut eu 
mai bine cu săpun şi apă de la chiuvetă. Măcar eram curată în 
hainele puţin cam largi ale lui Britney. Apa mă mai învioră 
reuşisem să scap de acel sentiment de oboseală şi greață. De- 
abia aşteptam să-l văd - nu mai fusesem aşa de nerăbdătoare 
niciodată. 

Karen îşi făcuse din nou apariţia în sacristie. Când am ieşit din 
baie, în picioarele goale şi cu un prosop înfăşurat în jurul 
capului, ea veni la mine şi mă îmbrăţişă. 

— Cum te simţi, Jem? Arăţi puţin mai bine decât data trecută. 

Mă îndepărtă puţin de ea, dar îşi ţinu în continuare mâinile pe 
umerii mei. 

— Oamenii de afară sunt nerăbdători să te vadă. E o nebunie, 
dar cred că ar trebui să te gândeşti bine înainte să faci ceva, 
deoarece... 

Nu apucă să-şi termine propoziţia că uşa fu trântită de perete 
şi un individ de vârsta a doua, plin de bijuterii, dădu năvală 
înăuntru şi se îndreptă către mine. 

— Salut, Jem, mă bucur să te cunosc! Sunt Vic Lovell. 

Traversă încăperea cu mâna întinsă, dând-o practic la o parte 
pe Karen cu umărul, îmi apucă mâna şi o scutură cu putere. Într- 
o clipă, umplu toată încăperea cu prezenţa lui, cu energia lui. Nu 
voia ajutorul meu. Urmărea altceva. 

Incepu să vorbească înainte să-şi dea jos haina: 

— Şi-acum, Jem, sunt aici să vorbim despre viitorul tău, care 
pare foarte promiţător. Am primit nişte oferte nemaipomenite 
pentru tine şi, dacă jucăm această carte cu grijă, vei duce o 
viaţă fără griji. Fără exagerare. Te aşteaptă ziarele, emisiunile 
de radio şi de televiziune. Sunt sigur că putem obţine un 
contract important cu revistele. Vom fi acoperiţi pentru vreo 
două luni, apoi trebuie să scoatem o carte şi sunt deja o 
grămadă de editori care ard de nerăbdare să vorbească cu tine. 
Nu-ţi face griji, nu-ţi cer să te aşezi la masă şi să te apuci de 
scris, există oameni care te pot ajuta - nu trebuie decât să le 
povesteşti, iar ei se vor ocupa de tot. Dar cel mai important 
lucru este să semnezi un contract cu mine, astfel încât să mă 


pot ocupa de toate astea în locul tău. Dacă nu ai grijă, ai putea 
fi supraexpusă sau ai putea rata o ofertă importantă, însă, dacă 
totul va fi organizat aşa cum trebuie, după cum îţi spuneam, te 
vei aranja pe viaţă. 

În sfârşit tăcu. Îmi zâmbi larg, dând din cap ca să mă 
încurajeze. 

— Poftim?! am zis. 

— Ce zici? Vrei să fim parteneri? 

Incă buimacă din cauza atacului său verbal, am ridicat din 
umeri şi-am zis: 

— Ştiu şi eu? 

Şi începu din nou: 

— Dar eu ştiu. E colosal, nu-i aşa? Poate că nu înţelegi cu 
adevărat ce vreau să spun. Te pot îmbogăţi, Jem. Vorbim aici de 
sute de mii de lire. Eşti tânără, ai o poveste incredibilă şi 
întreaga lume vorbeşte despre tine. Ai spart gheaţa, Jem. 
Aceasta este clipa ta. Poţi avea tot ce-ţi doreşti - haine, 
petreceri, maşini, călătorii. Spune ce vrei şi vei avea. Lumea 
vrea să audă despre tine. Eşti pe val. 

— Şi tu ce vrei? 

M-am uitat la haina lui maronie, la inelul din aur cu sigiliu şi la 
ceasul Rolex pe jumătate acoperit de manşeta albă a cămâşii 
sale scrobite. 

— Vreau să te ajut. 

— Şi ţie ce-ţi iese...? 

— Un procent, fireşte. Mă fixă cu ochii lui cenușii. N-aveam 
cum să nu-i văd numărul - chiar dacă era la vârsta a doua, mai 
avea încă treizeci de ani la dispoziţie să hărţuiască, să convingă 
şi să încheie contracte. Nu reprezint o fundaţie de caritate. Vom 
fi implicaţi amândoi, Jem. 

— Nu. Cară-te! 

— Ce-ai spus?! 

— Cară-te! N-am nevoie de aşa ceva - n-am nevoie de 
ajutorul tău. Cuvintele mele erau pline de dispreţ. N-am nevoie 
de banii tăi. Nu vreau faimă. Nu vreau să fiu vedetă. 

Se uită la mine ca şi cum s-ar fi uitai la o nebună. 

— Habar n-ai ce spui. N-ai cum să dai cu piciorul la aşa ceva. 
Ar fi nebunie curată. 

— Ştiu ce fac. Ştiu ce vreau. Vreau să pleci. 

Îşi ridică mâinile. 


— Hai să nu ne grăbim. Eşti sub presiune aici, ştiu asta. Te las 
să te consulţi cu mama ta. Te las puţin să te gândeşti. Aştept 
afară. 

Karen urmărise toată scena dintr-un colţ al încăperii. Gândul 
mă purtă la căsuţa ei din Londra, al cărei tapet se dezlipea de 
pe peretele igrasios din bucătărie. Se chinuise toată viaţa, 
neavând prea mulţi bani. Oare ce-ar fi însemnat pentru ea dacă 
eram de acord cu propunerea? Ştiam că nu mai avea de trăit 
decât câţiva ani. Poate individul ăsta va avea grijă ca ultimii ei 
ani de viaţă să fie cei mai frumoşi. 

— Ce părere ai, Karen? 

Ea clătină din cap. 

— Ştii care-i părerea mea. S-a ajuns deja mult prea departe. 
Dacă o să începi să dai interviuri şi să scrii cărţi, situaţia se va 
înrăutăţi. 

— Dar aş putea să-ţi cumpăr tot felul de lucruri - o casă mai 
spațioasă, cu o grădină mai mare pentru băieţi. 

Expresia de pe chipul ei deveni mai îngăduitoare. 

— Nu-i aşa că le-ar plăcea asta? zise ea. Dar nu trebuie să-mi 
cumperi nimic, Jem. E bine şi aşa. Lumea lui este o utopie, nu e 
reală. Te cunosc, Jem - nu asta îţi doreşti cu adevărat, nu-i aşa? 

Poate că într-adevăr mă cunoştea. l-am zâmbit. 

— Ai dreptate. E de rahat. 

Karen deschise gura ca să-mi facă observaţie în legătură cu 
limbajul folosit, dar se răzgândi, veni la mine şi mă îmbrăţişă. 

— Nu vreau nimic din toate astea, am zis. Vreau ca totul să 
dispară. N-ar fi trebuit să spun niciodată nimănui. 

— E în regulă. Nu-ţi face griji. 

Mă ţinea în continuare la pieptul ei, însă eu m-am îndepărtat 
Uşor. 

— Dar nu va fi în regulă, nu-i aşa? Chestia asta va continua să 
ia amploare. Acum că s-a aflat, nu va mai lua sfârşit. 

— Cred că tu i-ai putea pune capăt. 

— Cum? 

Se uită fix în ochii mei: 

— Spune-le... spune-le că ai inventat totul. Că nu este 
adevărat. 


Capitolul 36 

Ultima oară când trebuise să mă ridic în picioare şi să mă 
adresez unui grup de oameni fusese la şcoală: „Cea mai 
frumoasă zi din viaţa mea”. Oare când a fost asta? Acum o lună? 
Nu-mi mai aduceam aminte. În ziua respectivă, stătusem în faţa 
clasei şi spusesem adevărul sau cel puţin adevărul aşa cum Îi 
percepeam eu. Nu prea ieşise bine. Acum mă pregăteam să 
stau în faţa unei mulţimi de străini, în faţa celor bolnavi şi a 
celor muribunzi, a jurnaliştilor, a oamenilor precum impresarul 
acela şi Dumnezeu mai ştie în faţa cui şi să spun că am minţit. 
Urma să neg adevărul care mă bântuise toată viaţa. 

— Bine, să-i dăm drumul! 

Karen mă strânse de mână. 

— Bravo! zise ea. 

Cred că era convinsă că voi spune adevărul. Nu mă crezuse 
niciodată, iar acum era bucuroasă că aveam de gând să 
mărturisesc totul. 

Am ieşit din sacristie şi am pătruns în biserică. Erau adunaţi 
acolo mai bine de cincizeci de oameni. Păreau a îi cu sutele. Se 
plimbau pe-acolo, aproape de uşa sacristiei. De îndată ce mi-am 
făcut apariţia, zumzetul se intensifică, iar oamenii începură să 
vină spre mine. Karen mă conduse printre ei până în faţa 
altarului, unde ne aşteptau Anne şi Stephen, parohul. 

— Jem doreşte să dea o declaraţie, le zise Karen. Unde este 
cel mai bun loc? 

— Pai... începu să vorbească Stephen, când impresarul cel 
insistent îşi croi drumul cu coatele şi interveni: 

— Te-aş sfătui să nu dai o declaraţie publică. Avem nevoie de 
presă ca să ne ocupăm de povestea asta. Ar fi mai bine să 
negociem în particular. Hai să ne întoarcem în sacristie. 

Îşi aşeză mâna pe braţul meu. Am încercat să mă 
descotorosesc de el, însă mă ţinea destul de strâns. 

— la-ţi mâna de pe mine! am strigat. Nu îţi aparţin şi nu am 
de gând să fac nicio afacere cu tine. 

Păru uluit şi nedumerit în acelaşi timp, ca şi cum nu înţelegea 
ce-i spuneam. 

— Ai fost atentă la ce ţi-am spus adineauri? întrebă el. 

— Da, am fost atentă. Însă tu nu ai fost. Nu m-ai lăsat să scot 
o vorbă. Nu mă interesează. Şi-acum i-aţi mâna de pe mine sau 
te muşc. 


Îşi luă mâna de pe braţul meu, dar nu se mişcă din loc. În 
schimb, se aplecă mai aproape de mine. 

— Nu-mi vine să cred că dai cu piciorul la o astfel de şansă. 
Eşti ori foarte naivă, ori foarte idioată. 

Vocea lui era aproape imperceptibilă, însă Karen şi ceilalţi îl 
auziseră. 

— Nu e niciuna, nici cealaltă, zise Karen pe un ton hotărât. Se 
comportă normal şi a luat o hotărâre. Şi-acum aş vrea s-o laşi în 
pace! 

Vic se retrase, însă nu ieşi din biserică, ci rămase în spatele 
mulţimii urmărind totul. 

— Vrei să ne spui ceva, nu-i aşa? mă întrebă Stephen. 

— Da. Cred că a sosit timpul să... să încetez să vă mai fac să 
vă pierdeţi vremea. 

Anne îi aruncă lui Karen o privire îngrijorată, însă Stephen 
încuviinţă din cap uşurat. 

— Prea bine. Mă bucur. Tărăşenia asta a durat destul. Poţi 
vorbi de aici. 

În partea unde stătea de obicei corul se afla o treaptă joasă, 
dar când m-am urcat pe ea, mă aduse la nivelul majorităţii 
oamenilor din mulţime. 

Mi-am ridicat privirea către amvon. 

— Ce ziceţi de locul acela? Există şi un microfon. 

Se făcu roşu la faţă. 

— Ar fi complet nepotrivit... începu el să vocifereze, apoi se 
gândi mai bine. Oh, prea bine, dacă terminăm mai repede cu... 

Îmi arătă drumul pe scări în sus şi, dintr-odată, m-am trezit 
acolo, în amvonul de lemn întunecat al Catedralei Bath. El porni 
microfonul şi mă prezentă. Vocea lui tună peste stranele din 
biserică. 

— Doamnelor şi domnilor, vă rog să ocupați loc. Tânăra... 
musafira... a bisericii noastre ar vrea să vă adreseze câteva 
cuvinte. 

Îşi întinse braţele, invitându-mă să trec în faţă şi să vorbesc, 
apoi el se retrase pe scări în jos. 

Peste mulţime se aşternu tăcerea. 

Am făcut greşeala de a privi în jos. Mă întâmpină o mare de 
chipuri - o mare de numere. Nu pregătisem nimic: nici cuvinte 
de duh, nici discurs, nici introducere, nici cuprins, nici încheiere. 
Doar un singur lucru: o minciună sfruntată. 


Am inspirat adânc de câteva ori. 

— Bună, am început. Eu sunt Jem. Dar ştiţi asta, de aceea vă 
aflaţi aici. Nicio reacţie. Am înghiţit în sec şi am continuat: De 
fapt nu prea ştiu de ce aţi venit aici. Nu-s decât un copil, acelaşi 
copil de acum o lună, de acum un an, când nimeni nu voia să 
ştie de mine. Cred că singura diferenţă este că am spus chestii 
despre faptul că ştiu când vor muri oamenii. Bănuiesc că aţi 
venit aici sperând că vă voi spune acest lucru. Dar trebuie să vă 
mărturisesc... trebuie să vă mărturisesc... că este o minciună. 
Am inventat totul. 

Se auzi un murmur colectiv. _ 

— Am căutat atenţie. Şi a funcţionat. Imi pare rău. Sunt o 
escroacă. Aţi fost păcăliţi. Acum puteţi merge cu toţii la casele 
voastre - n-aveţi ce vedea aici. 

M-am întors şi-am dat să cobor scările. Oamenii începură să 
vocifereze - nu asta doriseră să audă. Erau strigăte nervoase. 
Se auzi un țipăt de agonie care acoperi celelalte strigăte. M-am 
întors şi am scanat cu privirea mulţimea. Femeia care tipa era 
cea care avea înfăşurată în jurul capului o eşarfă, cea care îmi 
atinsese mâna cu o zi în urmă. Deşi era nedrept să caute în 
privirea mea răspunsuri, simţeam că o dezamăgisem. M-am 
întors la microfon. 

— La ce te aşteptai de la mine? Mă uitam la ea, vorbindu-i 
direct, iar peste mulţime se aşternu din nou tăcerea. Dacă vrei, 
pot să-ţi spun ce ai venit aici să afli. 

Am făcut o pauză şi mi-am umezit buzele. 

— Vei muri! Ea îşi duse mâinile la gură, iar ochii i se măriră 
din cauza şocului. Un murmur traversă biserica. La fel şi tipul de 
lângă tine. Şi cel din spate. La fel şi eu. Cu toţii vom muri! Toţi 
cei din biserică şi toţi cei din exteriorul ei. N-aveţi nevoie să vă 
spun eu asta. Dar mai e ceva. Se deschise o uşă, undeva în 
spate de tot. Nişte oameni, îmbrăcaţi în uniforme de poliţist, îşi 
făcură apariţia. Sunteţi cu toţii în viaţă. Chiar acum, azi, sunteţi 
vii şi plini de viaţă. Vi s-a mai dat încă o zi. Cu toţii am primit 
încă o zi. Bărbaţii se îndreptară spre naos şi începură să 
înainteze către altar. În mijlocul lor se afla un tip, mult mai înalt 
decât toţi, caraghios de înalt, de fapt, care îşi mişca mâinile şi 
picioarele într-un ritm ştiut doar de el. Nu era aievea. Sau era? 
Inima mi-a stat în loc, v-o jur, însă buzele mele continuară să se 
mişte. Ştim cu toţii că într-o bună zi va veni sfârşitul, dar nu 


trebuie să lăsăm acest lucru să ne doboare. Nu ar trebui să 
lăsăm acest gând să ne împiedice să ne trăim viaţa. Spider se 
opri pe loc, cam la jumătatea bisericii. Stătea şi se uita la mine, 
cu acel zâmbet larg şi tâmp întipărit pe faţă. Îi vorbeam lui 
acum, căci pentru mine nu mai exista nimeni în biserică, doar el. 
Mai ales dacă am găsit pe cineva care ne iubeşte - acesta este 
cel mai important lucru dintre toate. Dacă l-aţi găsit pe acel 
cineva, atunci ar trebui să preţuiţi fiecare secundă alături de 
acea persoană... 

El îşi aruncă braţele în aer şi scoase un strigăt de bucurie. Alţi 
oameni prezenţi acolo începură să aplaude. 

M-am îndepărtat cu spatele de microfon şi am coborât scările 
împleticindu-mă. Nu-mi păsa cine se uita la mine, câte aparate 
de filmat sau de fotografiat erau aţintite asupra mea. Am fugit 
spre el, printre aplauze, urale, oameni derutaţi. Era cât pe ce să 
alunec pe pardoseala lustruită. Spider nu se mişcase, ci 
aplauda, apoi îşi deschise larg braţele. M-am aruncat în braţele 
lui, iar el şi le petrecu pe după mine, legănându-mă în stânga şi- 
n dreapta, înainte să mă strângă tare la pieptul lui. Mi-am 
înfăşurat picioarele în jurul lui, lipindu-mă de el ca un melc. 

— Ce se întâmplă, frate? mă întrebă el râzând. Te-am lăsat 
singură câteva zile şi te-ai făcut predicator? Vino - se aplecă 
înspre mine vino aici, n-am mai sărutat niciodată un vicar. Şi m- 
a sărutat tandru în faţa tuturor. Mi-a fost dor de tine, zise el cu 
respiraţia întretăiată. 

— Şi mie mi-a fost dor de tine, am zis. 

Şi sus de tot, deasupra noastră, în turnul cu clopot, frânghiile 
şi pârghiile se puseră în mişcare şi minunatele clopote ale 
bisericii începură să anunţe ora. 


Capitolul 37 

— Eşti bine? m-am uitat în ochii lui căutând semne de boală. 
Nu era niciunul, doar numărul lui, omniprezent, neschimbat. 

— Da, doar puţin obosit. N-am putut dormi în celula aia. Îşi 
trecu mâinile mari peste faţă. M-am tot gândit la tine. M-am 
întrebat unde erai. Habar n-aveam că te-ai ascuns într-o 
biserică. 

— E o nebunie, nu? Şi eu m-am tot gândit la tine. Simţeam că 
înnebunesc când mă gândeam că eşti închis într-o celulă. Dar 
acum s-a terminat. Ai ieşit. Ne aduc maşina aici? 

Spider se încruntă. 

— Despre ce vorbeşti? Ce maşină? 

— Asta a fost una dintre condiţiile mele - să te aducă pe tine, 
o maşină şi nişte bani, şi-apoi să vorbesc. Să ne putem vedea de 
drum mai departe, către Weston. E la mai puţin de patruzeci şi 
opt de kilometri de aici. 

— Nu, ai înţeles greşit. N-au terminat cu mine - nu m-au 
acuzat încă. M-au adus aici pentru câteva ore, probabil datorită 
înţelegerii voastre, apoi mă vor duce înapoi. Cred c-o să te ia şi 
pe tine. 

— Dar au fost de acord - au semnat o înţelegere! E totul 
legal! 

— Şi ce-o să faci? O să-i dai în judecată? El clătină din cap. Nu 
poţi avea încredere în nimeni, Jem, ar trebui să ştii asta. Cu 
excepţia mea, fireşte. 

— Dar au minţit. Ticăloșii! Şi-acum ce-o să facem? Cum o să 
scăpăm de-aici? 

El oftă. 

— Nu cred că vom scăpa, Jem. S-a terminat - mai avem 
câteva ore. Va trebui să profităm din plin. Aşa cum ai zis tu, 
acolo, sus. 

— Dar nu-i corect, Spider. N-o să mai reuşim acum. N-o să 
mai ajungem la Weston. Voiam să mă plimb pe plajă cu tine şi 
să mâncăm cartofi prăjiţi cu peşte, aşa cum mi-ai zis... 

A trebuit să mă opresc, căci mă înecam cu propriile cuvinte. 
El îşi aşeză braţul în jurul meu. 

— Nu te întrista. Nu trebuie să facem toate astea azi. Le 
putem face altă dată. Să fim realişti, de data asta mă vor 
închide, probabil şi pe tine, dar pot să aştept. Te voi aştepta 
dacă şi tu... 


— Bineînţeles că te voi aştepta. Am aşteptat cincisprezece ani 
ca să te întâlnesc. Mai pot aştepta alţi cincisprezece ani dacă e 
nevoie, dar... 

Cum aş fi putut să-i spun? „Dar timpul s-a scurs. Nu mai 
există ziua de mâine.” 

— Dar ce? 

— Doar că... doar că... nu ştiu. Nu cred c-o să funcţioneze. 

— Bineînţeles c-o să funcţioneze. Uneori lucrurile sunt foarte 
simple - eu te iubesc, iar tu mă iubeşti. E tot ce avem nevoie. 
Indiferent ce se va întâmpla, vom trece peste. 

Oare de ce lucrurile nu pot fi aşa? El mă iubea, eu îl iubeam, 
însă numărul din mintea mea îmi spunea că el va muri în acea 
zi. lar numerele nu fuseseră niciodată greşite. Când m-am 
sprijinit de el şi i-am simţit mirosul de mosc, m-a cuprins brusc o 
senzaţie de greață. Nu era nimic în neregulă cu Spider. Nu 
zăcea bătut într-o celulă a poliţiei. Nu era bolnav. Tatuatul 
murise, şi nu mai era nimeni pe urmele noastre cu o armă sau 
cu un cuţit. 

Singura lui ameninţare eram eu. Eu făcusem toate acestea să 
se întâmple - eu îl adusesem la mine în data de cincisprezece 
decembrie 2010: 12152010. l-am văzut numărul şi am ştiut că 
mesajul lui se va adeveri. Atâta timp cât existam eu, avea să 
existe şi numărul. Eu reprezentam numărul, iar numărul mă 
reprezenta pe mine. Nu ştiu dacă altcineva, în alt colţ al lumii, le 
putea vedea sau dacă numerele pe care le vedea erau identice 
cu cele pe care le vedeam eu, dar odată ce îmi apăreau, gata. 
Nu se mai schimbau şi nu dispăreau. Anne avusese dreptate: 
eram martor, dar poate nu într-un sens general. Eram martor la 
sfârşitul anumitor oameni în anumite zile. 

Nu era decât o singură cale de a mă ocupa de problemă. 
Singura cale de a scăpa de numere era să elimin persoana care 
le vedea. 

M-am ridicat încet şi am privit în jur. Nu mă aşteptam să 
găsesc cheile în sertarul din sacristie, dar ştiam că Simon avea 
întotdeauna o copie la el. Vorbea cu Anne pe un culoar lateral, 
iar la şold îi atârna un mănunchi de chei. Am luat-o în grabă 
către el şi m-am repezit la chei. | le desprinsesem de la cordon 
înainte să-şi dea seama ce făcusem. L-am împins deoparte şi am 
luat-o în fugă înspre uşa turnului. Erau o grămadă de chei, dar 
am nimerit-o pe cea potrivită de la a doua încercare. Nu am 


privit nici măcar o dată în urma mea. Am deschis repede uşa, i- 
am trecut pragul şi am închis-o la loc cu putere, blocând toate 
vocile care strigau, chiar şi pe cea pe care îmi fusese dor s-o 
aud. Mai ales pe cea pe care îmi fusese dor s-o aud. Insă 
aceasta îmi răsuna în minte în timp ce urcam scările în spirală. 

— Jem, ce naiba...? Jem! 

Când am păşit pe acoperiş, ploaia măruntă începu să mă 
învăluie. Am închis uşa care dădea înspre scări şi am traversat 
acoperişul, luând-o către turn. In câteva secunde, hainele îmi 
erau ude leoarcă, iar blugii îmi atârnau grei pe picioare. De 
îndată ce ajungeam în turn, ştiam ce aveam de făcut. Neluând 
în seamă celelalte uşi, am urcat până am găsit încăperea în care 
se afla clopotul. Am traversat-o, luând-o din nou pe scări în sus. 
Nu m-am mai obosit să închid ultima uşă celelalte trei sau patru 
uşi le vor da de furcă o vreme. Când vor ajunge la mine, va fi 
mult prea târziu. Respiram repede şi greu, iar pieptul mă durea 
din cauza efortului. Picioarele îmi tremurau de la atâta urcat, iar 
vântul sufla atât de tare, încât era cât pe ce să mă răstoarne. 
Mi-am aşezat ambele mâini pe parapetul din piatră încercând să 
mă liniştesc. 

De undeva de jos se auzeau strigăte. Nu voiam să mă uit în 
jos. Mi-am plimbat privirea peste acoperişuri şi peste dealurile 
din depărtare. 

Am aşteptat până când mi-am mai revenit. Adrenalina îmi 
curgea încă prin vene. Privind în continuare în depărtare, m-am 
săltat pe zidul de piatră, folosindu-mă de toată forţa pe care o 
mai aveam în mâini. Am rămas câteva secunde ghemuită, ca să- 
mi păstrez echilibrul, apoi, întinzându-mi braţele, m-am ridicat 
în picioare. 

În piscina de pe acoperişul din faţa mea erau o mulţime de 
înotători care sfidau furtuna de afară. Am ştiut atunci că nu 
aveam să fiu niciodată ca oamenii aceia. N-aveam să fiu 
niciodată altcineva decât cea care eram în acel moment - o fată 
care, timp de cincisprezece ani, adusese moartea şi distrugerea 
asupra celor din jurul ei. O fată care fusese destul de proastă 
încât să înceapă să creadă în dragoste şi care ştia acum că 
exista o singură cale de a-l salva pe băiatul pe care-l iubea. 

Poate, în cele din urmă, îmi văzusem şi eu numărul. 

Se reflectase în ochii lui Spider în tot acest timp. 

12152010. 


Ziua în care urma să-mi iau rămas-bun de la tot. 


Capitolul 38 

Degetele de la picioare îmi erau covrigite în încălţăminte de 
parcă aş fi vrut să mă apuc cu ele de piatra udă. Am încercat să 
stau cât am putut de dreaptă, să înfrunt sfârşitul cu demnitate, 
însă vântul şi ploaia parcă voiau să-mi facă în ciudă. Ştiau cât de 
mică şi de neînsemnată eram în univers şi voiau să-mi arate 
acest lucru biciuindu-mă şi udându-mă până la piele. Cum 
stăteam acolo, pe margine, mă simţeam puternică, însă vântul 
care bătea din faţă încerca să mă doboare şi să mă arunce din 
nou pe acoperişul neted din spatele meu. Puteam să mă aplec în 
faţă şi să nu cad, asta dacă nu-şi schimba brusc direcţia; vântul 
scădea în intensitate şi-atunci dădeam din braţe, încercând să- 
mi păstrez echilibrul şi să mă apuc cu vârful degetelor de la 
picioare de margine. 

Cred că greşeala mea a fost aceea că plănuisem totul. Nu 
urcasem acolo ca să sar pur şi simplu, aşa cum ar fi trebuit. Nu 
era cazul meu. Eu stăteam acolo cu mintea plină de gânduri. 
Dacă voi sări, oare vântul mă va trimite înapoi pe acoperiş? Cât 
timp îmi va lua să cad? Oare voi simţi ceva când mă voi izbi de 
caldarâm? Oare voi ajunge jos sau voi ateriza pe acoperişul 
țuguiat? Oare chiar aşa trebuia să se întâmple? Oare atât dura 
viaţa mea, cincisprezece ani, nimic mai mult? Oare aveam totuşi 
un viitor care mă aştepta pe undeva, iar eu trişam? 

Am încercat să mă concentrez, să-mi adun gândurile într-unul 
singur, cel mai important: dacă aş sfârşi acum, dacă aş găsi 
curajul s-o fac, atunci aş putea curma suferinţa multor oameni. 
Mai mult, l-aş fi putut salva pe Spider. Poate că, dacă nu ar mai 
fi nimeni care să-i vadă numărul, atunci acesta ar înceta să mai 
apară. 

Trebuia s-o fac într-un mod grandios, ca şi cum aş fi plonjat 
într-o piscină. M-am ridicat pe vârful picioarelor şi am deschis 
larg braţele. Am început numărătoarea inversă. Numerele aveau 
să mă însoţească până la sfârşit. „Trei... doi...” 

— jem! 

Am aruncat o privire peste umăr. Vai, Dumnezeule, era acolo, 
tâşnind pe uşă şi alergând haotic, dezordonat, în stilul lui 
caracteristic. 

— Jem, te rog, nu! 

In vocea lui se simțea groaza. 

— Pleacă, Spider! Lasă-mă în pace! Trebuie să fac asta. 


— Dar de ce? Nu înţeleg... te rog, nu face asta. Dumnezeule, 
te rog, nu! 

Se apropia încet de mine. 

— Pleacă! 

Ţipătul meu fu purtat de vânt. El se opri şi îşi ridică mâinile. 

— Nu va fi chiar aşa de rău, Jem. În închisoare. Putem face 
faţă. Apoi uităm de toate şi o luăm de la capăt. Te rog, Jem, vom 
reuşi. : 

— Nu despre asta e vorba. Nu pot să-ţi explic. Imi pare rău, 
îmi pare rău. Trebuie s-o fac. 

Mă legănam acum pe marginea acoperişului. 

— Nu înțeleg, Jem. Nu înțeleg de ce vrei să mă părăseşti. De 
ce vrei să faci asta? Începu să se apropie din nou. În ciuda 
faptului că bătea vântul şi ploua, îi puteam simţi mirosul de 
transpiraţie mă inundă, trimiţându-mă cu gândul la prima 
noastră întâlnire de sub pod şi la noaptea petrecută în hambar. 
De ce vrei să mă părăseşti, Jem? Nu înţeleg. 

Îi eram datoare măcar cu o explicaţie, nu? 

— Trebuie să opresc numerele, Spider. Eu sunt singura care le 
vede. Se află în interiorul meu. Nu pot scăpa de ele. Nu mai 
strigam acum, ci vorbeam în şoaptă, ca pentru mine: Trebuie să 
fac asta. Este singura cale. 

Însă el nu pricepu. Era plin de optimism. 

— Nu trebuie să se sfârşească totul aşa, Jem. Acum putem fi 
împreună. 

Cuvintele lui erau atât de ademenitoare - era singura 
persoană din lume care ştia exact ce să-mi spună, care ştia 
exact ce îmi doream să aud. 

Am început să plâng. 

— Nu-i aşa că şi tu vrei asta, Jem? Ştiu că vrei. Nu cred că nu 
a însemnat nimic pentru tine. Te rog să nu-mi spui asta... 

Plângea şi el acum. 

— Nu-i suport pe bărbaţii care plâng. Nu le stă bine, nu-i aşa? 
Chipurile lor nu sunt făcute pentru asta, parcă s-ar schimonosi; 
sunt demni de milă. 

Acum se afla aproape de mine, atât de aproape. Dacă şi-ar fi 
întins braţul lung, m-ar fi putut înşfăca. Nu-mi doream asta - 
trebuia să duc totul la bun sfârşit - ar fi fost cel mai important 
lucru realizat de mine. 


„Trei... doi...” şi totuşi, să-l simt din nou, să-i simt braţele în 
jurul meu pentru ultima dată - gândul acesta plăcut mă făcea să 
ezit. 

— Aşteaptă, aşteaptă un minut, te rog! 

— Trebuie s-o fac, Spider. Nu ai cum să înţelegi. 

Stropii de ploaie se amestecau cu lacrimile care îmi curgeau 
pe obraji, cu baloanele de muci care îmi ieşeau din nări. 

— Nu înţeleg. Nu înţeleg, frate. Între noi a fost ceva. Mai 
poate fi. Tu şi eu, Jem. 

— Nu există „fericiţi până la adânci bătrâneţi”. E o minciună, 
Spider. Nu li se întâmplă oamenilor ca noi. 

Se lăsă în genunchi şi se ghemui, prinzându-se cu mâinile de 
părul aţos. Plângea şi spunea chestii în acelaşi timp. Nu-l 
auzeam prea bine. Ar fi trebuit să sar atunci, cât timp nu era 
atent, atunci ar fi fost momentul, însă îmi doream să aflu ce voia 
să spună. Nu era genul care să renunţe foarte uşor. 

— Ce este? Ce s-a întâmplat, Spider? 

Îşi ridică privirea spre mine. 

— Nu pot trăi fără tine, frate. Nu mi-ar mai rămâne nimic. Se 
ridică în picioare şi îşi întinse mâna. Dă-mi mâna, Jem! Ajută-mă 
să urc. 

„E un şiretlic, mi-am zis. Vrea să mă păcălească.” N-am zis 
nimic, n-am reacţionat în niciun fel. 

— De ce nu vrei să mă ajuţi? mă întrebă eh Vin lângă tine. 

Şi, cu o mişcare lejeră, se urcă pe zid, lângă mine. Incercă să- 
şi menţină echilibrul, luptând împotriva vântului. 

— Oho, e fabulos! Pe faţă îi apăru din nou acel zâmbet larg; 
nu se putea abţine. Uită-te şi tu, frate! Se vede până în 
depărtare. lu-hu! strigătul lui de bucurie fu purtat de rafalele de 
vânt. 

— Eşti nebun. Am ştiut asta întotdeauna, i-am zis. 

El mă luă de mână. 

— Super, frate, super! Dacă într-adevăr vrei să faci asta, 
atunci sar şi eu. O facem împreună. Te iubesc, Jem. Nu-mi mai 
doresc pe nimeni şi nimic altceva. 

Ştiţi cum este să auzi aceste cuvinte? Să-l auzi pe cel pe care 
îl iubeşti spunânduc-ţi că te iubeşte şi el? Dacă nu ştiţi, atunci 
sper să aflaţi într-o bună zi. 


— M-am simţit minunat alături de tine, Jem. Aceste ultime 
săptămâni au fost cele mai frumoase din viaţa mea. Nu pleca 
fără mine. Te iubesc. 

Era pregătit să moară. Ne puteam arunca împreună de pe 
acoperiş. Se părea că numărul lui era corect, iar eu puteam să- 
mi unesc destinul cu al lui. 

Apoi mi-am zis brusc: „La naiba cu numerele! La naiba cu 
tot!” Câţi oameni au norocul să-şi întâlnească jumătatea? Poate 
dacă am sta înăuntru şi ne-am feri de pericole, am putea păcăli 
numerele. Dacă avea dreptate Karen? Dacă totul era doar în 
mintea mea? Dacă numerele nu aveau nicio semnificaţie? Dacă 
nu le-aş băga în seamă, poate, în cele din urmă, ar dispărea. 
Spider şi cu mine am putea trăi fericiţi „până la adânci 
bătrâneţi”. 

— Şi eu te iubesc, Spider. Nu pot trăi fără tine. Hai să intrăm, 
îngheţ de frig. 

El îmi zâmbi, îmi dădu drumul la mână şi îşi strânse pumnul, 
încheieturile degetelor noastre se atinseră. 

— De acord, zise el. 

— Da, de acord. 

Mi-am îndoit genunchii, mi-am aşezat mâinile pe piatră şi am 
coborât uşor pe acoperiş. Când mi-am ridicat privirea, Spider 
dansa de-a lungul parapetului, cu o lejeritate incredibilă, 
bucurându-se de moment, ca şi atunci când dansase pe 
traversele căii ferate de lângă canal, în prima zi când ne 
cunoscuserăm. 

— Dă-te jos de-acolo, caraghiosule. O să-ţi rupi nenorocitul ăla 
de gât! 

Se întoarse cu faţa la mine, cu un zâmbet larg şi tâmp pe 
buze şi se pregăti să sară înapoi pe acoperiş. Ochii noştri se 
întâlniră şi ne privirăm îndelung; îmi transmitea aceeaşi căldură 
şi dragoste pe care i le transmiteam şi eu. Totul avea să fie bine. 

Şi-apoi, piciorul îi alunecă pe piatra udă şi îşi pierdu echilibrul. 

Se clătină o secundă pe margine, nedezlipindu-şi privirea de 
la mine şi dând cu disperare din braţe... apoi dispăru, căzând pe 
spate, cu o expresie de uimire întipărită pe faţă. 

Totul se întâmplă atât de repede, ca într-un vis. Nu am tipat, 
cu toate că, de undeva de jos, se auzi un strigăt. Am privit mută 
cum s-a prăvălit peste margine şi a căzut în gol, zbătându-se şi 
încercând să se prindă cu mâinile de ceva fix. 


Nu se izbi de pământ. Căderea îi fu frântă de acoperiş - atât 
căderea, cât şi spinarea lui. Rămase nemişcat, cu braţele şi 
picioarele depărtate şi cu privirea aţintită în sus. M-am uitat în 
ochii lui pentru ultima oară. Erau încă deschişi şi uimiţi, dar el nu 
se mai uita la mine. Nu mai era nimeni acolo. 

Numărul lui dispăruse. 


Capitolul 39 

Plouase cu găleata tot drumul până acolo, însă se oprise când 
am găsit noi un loc de parcare. Am luat-o de-a lungul 
pontonului. Vântul mătura marea în jurul nostru. Norii traversau 
în viteză cerul de parcă ar fi fost o peliculă care se derula cu 
repeziciune. 

Karen mă întreba mereu: 

— Eşti bine? 

— Mda, sunt bine. 

Era greu să-mi imaginez o perioadă de timp când fusesem 
mai puţin bine, dar ştiţi ce voiam să spun. Nu voiam decât să 
mă lase în pace. 

Pe la jumătatea drumului, Val mă luă de braţ. Nu avea nevoie 
să-mi pună întrebări idioate; ştia prin ce treceam. Aşteptase 
până fusesem externată din spital ca să facă asta. Ceremonia 
de incinerare se desfăşurase în lipsa mea nu aveau cum să 
amâne acel moment la nesfârşit, evident -, însă ea păstrase 
urna cu cenuşa lui înăuntru până când a considerat că eram 
pregătită să fac faţă. 

Venise să mă viziteze la spital. La început, nu am putut să 
vorbesc nici cu ea, nici cu altcineva. Mintea mea încerca în 
continuare să înţeleagă ce se întâmplase. Nici în ochii ei nu m- 
am putut uita. Mă rugase să am grijă de el; avusese încredere în 
mine. lar eu o dezamăgisem. Îl luasem de lângă ea cu toate că 
ştiam că nu avea să se mai întoarcă. Dar cu toate acestea nu 
era supărată pe mine... Numai Dumnezeu ştie de ce. In schimb 
era supărată pe el. 

— Ce-a făcut, caraghiosul? A trebuit să se dea iar în spectacol, 
nu-i aşa? Dacă pun mâna pe el, îl strâng de gât... Mâinile îi 
tremurau în poală în timp ce se juca cu ţigara neaprinsă. Nu 
este vreo încăpere pentru fumători aici, Jem? Nu mai rezist... 

Revenise, în ciuda faptului că la prima ei vizită nu fusesem în 
stare să scot o vorbă şi în ciuda stării pe care o aveam în ultima 
vreme. Eram tăcută, revoltată, nemulțumită şi tristă. La a doua 
întâlnire, am reuşit să scot un cuvânt. Petrecusem zile în şir 
încercând să îl alcătuiesc în gând, încercând să-mi aduc aminte 
cum începea, cum trebuia să-mi rotunjesc buzele pentru a 
forma sunetele. Îmi vorbea, dar nu auzeam ce-mi spunea, 
deoarece eram foarte concentrată să rostesc cuvântul acela. Se 


opri din vorbit când văzu că mă aplec în faţă şi încerc să rostesc 
ceva. 

— ñi... i... 

— Ce este, Jem? 

Se aplecă şi ea în faţă, trimițându-mi în nări respiraţia ei care 
putea a fum de ţigară. 

— Îmi... pare... rău. 

— Nu este vina ta, draga mea. Nu este vina nimănui. Adică 
nu-i decât vina lui. De unde era să ştii? Intotdeauna făcea lucruri 
nechibzuite, nu? 

Voiam să-i spun că ştiusem. Totul se întâmplase exact cum 
mă gândisem eu că avea să se întâmple, atât de repede, încât 
nu mă putusem împotrivi şi totuşi atât de încet, fiecare minut 
ducând inevitabil la următorul. Avusesem atâtea ocazii să 
schimb lucrurile, să aleg alt drum. Mă gândisem numai la asta. 
Trebuia să fi avut grijă de el. Trebuia să fi... să fi... să fi... 

— Ştii, m-am întâlnit cu el la secţia de poliţie, zise ea. Am fost 
acolo când l-au interogat. N-au vrut să mă lase - fusesem şi eu 
interogată, dar am insistat. Răspundeam pentru el. Doar pe 
mine mă mai avea. În afară de tine. Trase cu indexul de unghia 
îngălbenită a degetului său mare. Pielea de dedesubt era foarte 
roşie, aproape că sângera. Mi-a zis că vă îndreptaţi către 
Weston. M-a surprins, să fiu sinceră. Nu ştiam că mai ţinea 
minte. Ştii, l-am dus acolo când era mic. Un fel de vacanţă. Mă 
bucur că şi-a adus aminte... 

Tăcu apoi şi-am rămas aşa amândouă, în timp ce într-un 
scaun din colţul încăperii cineva se legăna înainte şi înapoi, 
înainte şi înapoi. 

— M-am tot gândit, Jem. Când îţi vei mai reveni, l-am putea 
duce împreună acolo, la Weston. Să ne luăm rămas-bun aşa 
cum se cuvine. Dar numai după ce te mai întremezi. Nicio 
grabă, draga mea! 

Nu observasem să se fi îmbunătăţii ceva. Pentru mine fiecare 
zi era la fel: plictisitoare, lipsită de evenimente, sufocantă. 
Totuşi, după câteva săptămâni, toţi din jurul meu ziceau că sunt 
mulţumiţi de progresele pe care le făcusem. Reuşeam să 
formulez propoziţii, atunci când aveam chef, şi să iau câteva 
înghiţituri de mâncare la fiecare masă. Dar tot mă trezeam în 
toiul nopţii, chinuită de coşmaruri, prea speriată să pot ţipa sau 
să pot plânge. Stăteam întinsă ore în şir, fără să pot pune geană 


pe geană. În timpul zilei, asistentele medicale mă încurajau să 
desenez, să încep să dau frâu liber sentimentelor. Nu mă 
deranja să stau la o masă cu nişte coli de hârtie şi creioane 
colorate în faţă puteam să stau aşa ore în şir. 

Karen venea în mod regulat să mă viziteze. Mă încilin în faţa 
ei, căci, indiferent cât de urât mă purtam cu ea, nu mă lăsa de 
izbelişte. Într-o bună zi ea îmi spuse: 

— Jem, doctorul spune că eşti gata pentru o schimbare. Vino 
acasă, draga mea. Vino acasă cu mine. Lasă-mă să am grijă de 
tine o vreme. 

Îmi păstrase camera liberă. 

— O voi aranja eu. Putem s-o luăm de la capăt. Ce culoare ți- 
ar plăcea? 

Şi astfel m-am întors în Sherwood Road, la pereţii zugrăviți în 
creme caramel, o culoare caldă, asemănătoare mierii, culoarea 
pietrei din care era construită Catedrala Bath. Am rămas în 
cameră ascultând muzică şi zgâindu-mă pe pereţi până când, 
într-o zi, am auzit-o pe Karen ieşind cu gemenii ca să îi ducă la 
şcoală. Atunci am început să desenez. Am început cu patul, 
deasupra căruia am desenat un înger care veghea asupra mea 
şi mă ferea de rău; apoi am continuat până când se aflau peste 
tot, pe pereţi şi pe tavan: creaturi cu aripi care urcau şi cădeau. 
Unii dintre ei nu aveau chipuri sau un braţ, sau un picior. Unul 
dintre ei avea membre ridicol de lungi şi păr aţos, în stilul afro - 
îl aşezasem sus, cu aripile desfăcute, ca şi cum ar fi zburat de-a 
curmezişul tavanului. Am mai desenat unul mai mic şi chel, 
chiar lângă şipca de bordură. Stătea cocoşat şi cu aripile 
înfăşurate în jurul lui. 

Când Karen îmi aduse cina, scăpă tava din mână. Pe pereţi se 
împrăştiară spaghete Bolognese. 

Am luat un şerveţel de hârtie şi am început să şterg mizeria. 

— Uite ce-ai făcut, mi-ai stricat desenele, vaco! 

După acel episod m-am întors din nou la spital şi, când am 
venit din nou „acasă”, pereţii aveau altă culoare Bluebell Haze. 
Trebuia să fie mai liniştitoare, se pare. Pe sub vopsea, se mai 
vedeau vag îngerii pe care îi desenasem eu, iar acest lucru mă 
liniştea. Nu mai aveam atât de multe coşmaruri, ştiind că se 
aflau acolo. 

Cred că trecuseră vreo cinci sau şase luni când am hotărât să 
mergem pe pontonul Weston-Super-Mare. 


Am zăbovit o vreme acolo, în tăcere, până când Val spuse: 

— Ei bine, zise ea, desfăcând capacul urnei, vrei s-o faci tu, 
Jem? , 

— Aă, nu ştiu. Ce trebuie să fac? 

— Trebuie să goleşti conţinutul. Îţi întinzi braţele şi goleşti 
conţinutul. 

Simţeam cum mi se adună lacrimile. Am încercat multă vreme 
să le opresc, însă acum îşi făcură apariţia ca nişte cuţitaşe. 

— Nu pot. Nu pot s-o fac. Fă-o tu, Val! 

Ea strânse tare din buze, încercând să fie calmă, şi făcu un 
pas în faţă. 

— Aşteaptă un minut, zise ea. Din ce direcţie suflă vântul? N- 
aş vrea ca el... mă rog, cenuşa să vină peste noi. 

Karen îşi linse un deget şi îl ţinu sus, în aer. 

— Suflă din direcţia aceea. Ţine urna în partea asta, va fi în 
regulă. 

— Ai dreptate. 

Val trase adânc aer în piept. Îşi sprijini corpul de balustradă şi 
întinse urna de partea cealaltă cât putu mai departe. 

— Adio, Terry, dragul meu. Adio, băiatul meu scump! 

Cuvintele ei se înecară într-un suspin când întoarse urna cu 
gura în jos. Cenuşa începu să curgă. Majoritatea căzu pe apă, 
însă o rafală de vânt luă o parte din ea şi o azvârli înspre noi. 
Aceasta ne pătrunse în păr şi în haine. 

— La naiba, mi-a intrat şi în ochi! O vezi, Karen? 

Val se desprinse de balustradă împleticindu-se, ţinând într-o 
mână urna goală, iar cu cealaltă frecându-se la ochiul stâng. 

— Lasă-mă să văd, Val. 

În timp ce Val clipea şi suspina adânc, iar Karen îi analiza cu 
atenţie faţa şi o tampona cu o batistă, eu urmăream cum un 
firicel de cenuşă se îndepărta de noi, învârtindu-se. Era tot ce 
mai rămăsese din el. 

M-am uitat la haină şi mi-am trecut mâna peste abdomenul 
umflat. Şi din nou am simţit că se mişcă ceva în interior. Nu 
aflasem sigur, dar aveam sentimentul că avea să fie băiat. Se 
agita întruna, fără să obosească. Intocmai ca tatăl lui. 

O dungă subţire de cenuşă mi se adună pe degete în timp ce 
îmi treceam mâna peste haină. Am adunat-o cu cealaltă mână şi 
am aşezat-o în palmă. 

Spider. 


Cum am putut face asta? Să-l aruncăm, pur şi simplu? Aveam 
nevoie de el, să fie cu mine. 

— Întoarce-te! am strigat eu înspre mare. Întoarce-te, nu mă 
părăsi! 

Karen şi Val se uitară în jurul lor, apoi, într-o secundă, fură 
lângă mine. 

— E în regulă, draga mea, zise Karen. Te-ai descărcat. 

— Dar nu înţelegeţi, nu eram pregătită. Nu sunt pregătită încă 
să-mi iau rămas-bun. 

Val mă cuprinse cu braţul ei. 

— Nu vei fi niciodată. Nu este niciodată momentul potrivit. 

Nu mă mai puteam opri din plâns, nici ele. Ne-am aşezat 
braţele una în jurul celeilalte, formând un triunghi trist. Hainele 
ne fluturau în briza mării. Mi-am aşezat braţul în jurul taliei lui 
Val, dar îmi ţineam pumnul strâns. Ţineam în palmă ultimele 
particule care mai rămăseseră din Spider. 

Erau în siguranţă. 


Cinci ani mai târziu 

Nu mai merg în locurile unde se adună puştanii. Cred că pot 
spune că am trecut într-o altă etapă a vieţii. Acum mă puteţi 
găsi în locurile de joacă pentru copii, pe plajă, la căminul 
cultural sau aşteptând în faţa şcolii. Se întâmplă în fiecare zi, 
nu? Adolescenţi ca mine devin părinţi. lar copiii noştri vor deveni 
adolescenţi, şi-apoi părinţi. Şi tot aşa. 

Nu mai sunt deosebită. Timpul petrecut alături de Spider m-a 
făcut să mă schimb şi nu doar în ceea ce priveşte aspectele 
evidente ale vieţii: să mă maturizez, să mă îndrăgostesc, să fac 
dragoste şi toate celelalte. Am avut atunci ceea ce nu avusesem 
vreme de cincisprezece ani: un prieten adevărat, cineva cu care 
să râd în hohote, care să mă înveţe să am încredere în oameni, 
să mă mai deschid puţin. Acea perioadă mi-a schimbat şi 
perspectiva asupra vieţii - fusesem atât de pătrunsă de numere, 
încât le lăsasem să mă subjuge. Acum îmi dau seama de acest 
lucru. Numerele nu mă mai lăsau să trăiesc. Însă Spider şi toţi 
ceilalţi - Britney, Karen, Anne, Val - schimbaseră acest lucru, 
făcându-mă să-mi dau seama că îmi iroseam timpul pe care îl 
mai aveam la dispoziţie. 

Aş vrea să vă pot spune că am realizat ceva cu viaţa mea - că 
m-am făcut neurochirurg sau profesoară -, dar oricum nu m-aţi 
crede, nu-i aşa? Dacă privesc în urmă, am realizat două lucruri. 
Primul e că am stat cu Karen şi am avut grijă de ea până cânda 
făcut atac cerebral. Dar ştiam că mai avea de trăit doar trei ani, 
aşa că nu ar trebui să vă surprindă. 

Incercam să-mi găsesc o locuinţă; de fapt tocmai mă aflam în 
apartamentul pe care mi-l oferise Serviciul de Asistenţă Socială, 
când am primit un telefon de la spital. Karen căzuse pe stradă. 
Suferise un atac cerebral sever, care o lăsase parţial paralizată 
pe o parte. Nu mai putea vorbi bine - îşi păstrase luciditatea, 
însă de-abia putea rosti cuvintele. Mi se dăduse voie să am grijă 
de ea. Gemenii îi fuseseră luaţi - cei de la Serviciul de Asistenţă 
Socială le găsiseră alt cămin - fapt care îi frânsese inima. Toată 
lumea a fost de acord să locuiesc la ea şi să o îngrijesc. 

Imi era greu, foarte greu, să am grijă atât de Adam, cât şi de 
Karen - s-o îmbrac, s-o hrănesc, s-o duc la toaletă. Parcă aveam 
doi copii. Nu vă pot spune de câte ori a fost cât pe ce să renunţ. 
Mi-am făcut chiar şi bagajele. Însă, în cele din urmă, nu m-a 
lăsat inima s-o fac. Ştiam că nu mai avea mult de trăit. Şi-apoi, 


ea fusese alături de mine în perioada sarcinii şi după ce l-am 
adus pe Adam acasă. Mă ajutase atât de mult, arătându-mi cum 
să mă ocup de el, având grijă de el când eu simţeam că nu mai 
sunt în stare. Aşa că am considerat că îi eram datoare. 

Către sfârşit, am avut parte de câteva zile proaste. Cu toate 
că nu mai vedeam numerele, încă le ţineam minte. Acestea 
dispăruseră în perioada sarcinii - când eram fie internată, fie 
externată din spitalul de psihiatrie, îndopată cu medicamente, 
sedată. Nu îmi mai aduc aminte când anume s-a întâmplat, doar 
că, într-o bună zi, mi-am dat seama că nu le mai vedeam. 
Dispăruseră. M-am întristat că am pierdut ceva ce fusese parte 
din mine atâta vreme. Insă m-am simţit şi uşurată. Dispăruse 
ceva de care mă temusem mereu - clipa în care îmi voi privi în 
ochi copilul şi îi voi vedea data morţii. În acea zi am 
conştientizat faptul că puteam să înfrunt viitorul, indiferent de 
ce ar fi adus cu el. Puteam da naştere copilului lui Spider şi 
puteam avea o viaţă împreună. 

Oricum nu uitasem numerele pe care le văzusem deja. Astfel 
încât ştiam când avea să părăsească lumea Karen. Fireşte că ea 
nu avea de unde să ştie, iar boala şi handicapul ei începuseră să 
o copleşească. Fusese foarte deprimată în ultimele săptămâni. 
Disperată, chiar. Continua să facă atacuri cerebrale. De fiecare 
dată când îşi mai revenea puţin, mai apărea unul, înlăturând 
toate progresele pe care le făcuse până atunci. Era 
înspăimântată din cauza asta, sunt convinsă. 

Mă imploră să o ajut să pună capăt suferinţei. Extenuată, de- 
abia rostise acele cuvinte: 

— Te rog, Jem. M-am săturat. 

Privirea ei mă implora. l-am spus să nu fie prostuţă. Ce ne-am 
fi făcut fără ea? Adam o iubea pe bunica lui. Începu să 
lăcrimeze. Şi ea îl adora, însă nu mai era în stare să gândească 
limpede - se afla într-un loc întunecat, pustiu. 

Oboseala care se adunase îngrijind-o mă ajunsese şi pe mine 
din urmă. Stăteam noaptea întinsă în pat, chinuită de gânduri 
îngrozitoare. „Dar dacă aşa trebuia să se întâmple? Dar dacă eu 
eram aceea care avea s-o ajute să-şi pună capăt zilelor?” 

Pe măsură ce se apropia ziua morţii, deveneam din ce în ce 
mai agitată. Ea nu mai vorbea despre nimic altceva decât 
despre asta. Ultima oară când am ajutat-o să meargă la toaletă, 
ne-am chinuit îngrozitor amândouă până când a reuşit să se 


aşeze pe closet. Când reuşi în cele din urmă să îşi găsească o 
poziţie confortabilă, începu să plângă amarnic, simțindu-se 
ruşinată. Poate că lăsasem lucrurile să avanseze prea mult. 
Poate ar fi trebuit să cer ajutorul celor de la Serviciul de 
Asistenţă Socială. Acum, când privesc în urmă, îmi dau seama 
că acea situaţie ne depăşise pe amândouă. 

Am aşezat-o din nou în pat. Era încă supărată. Amândouă 
eram. Reuşi să se întoarcă pe-o parte şi să apuce cu mâna o 
pernă. 

— Nu trebuie decât s-o ţii, Jem. 

Încercă să şi-o aşeze pe faţă, însă nu reuşi. 

— Nu, Karen. Termină! 

— Te rog, Jem. Am obosit. 

l-am luat perna din mâini. Ar fi fost atât de uşor s-o fac, s-o 
apăs pe faţa ei şi să mă las cu toată greutatea. Asta îşi dorea. 

Dar Adam intră în cameră. 

— Mami, mi-e sete. Vreau ceva de băut. 

Cuvintele lui mă treziră din visare. Am ajutat-o pe Karen să se 
aplece în faţă şi i-am ridicat perna ca să se poată rezema de ea. 

— Cred că şi nouă, dragul meu. Hai să facem nişte ceai. 

Am pus pentru Adam nişte suc natural într-o sticlă şi nişte 
ceai într-o alta pentru Karen - după cum am mai spus, parcă 
aveam doi copii. M-am aşezat lângă ea şi i-am dus sticla la gură. 

— Aşa, întotdeauna face bine o gură de ceai, am zis. 

Ea reuşi să-mi zâmbească pe jumătate, cu partea sănătoasă a 
feţei. 

— Vrei şi nişte biscuiţi? 

Ea încuviinţă din cap, iar eu am înmuiat un biscuit în ceaşca 
mea până s-a îmbibat cu ceaiul aromat, apoi i-am dat să muşte 
din el. Apoi se întâmplă. Ea se înecă. Am lăsat totul jos din mână 
şi am lovit-o pe spate. Ea se lupta, încercând să respire. Nu o 
puteam ajuta cu nimic. Am fugit pe coridor şi am apucat 
telefonul. Salvarea a apărut după zece minute, dar a fost prea 
târziu. Murise. 

Adam văzuse tot. Ar fi trebuit să îl trimit de-acolo, însă 
fusesem prea ocupată să o ajut pe Karen. 

— Ce-a păţit bunica? întrebă el. 

Ne-am dus în camera de zi, m-am aşezat pe canapea şi l-am 
luat în braţe. 

— Nu mai e, dragul meu. A murit. 


— La fel ca tati? 

Îi povesteam mereu lui Adam despre tatăl lui. Voiam să ştie 
lucruri despre el, să ştie cât fusese de special. 

— Da, la fel ca tati. 

Vedeţi voi, acesta era un alt lucru pe care încercam să-l fac. 
L-am crescut pe Adam, fiindu-i şi mamă, şi tată. Ştiu că nu sunt 
singura care face acest lucru. Sunt mii, milioane de părinţi 
singuri, dar când e vorba de tine şi ştii că ai avut o copilărie nu 
prea fericită, e mare lucru să te uiţi la fiul tău de cinci ani şi să 
ştii că e sănătos şi fericit. Dacă m-ar fi întrebat cineva acum 
cinci ani dacă aş putea fi mama cuiva, şi să mă şi pricep la 
această meserie, i-aş fi râs în nas. Dar ştiţi ceva? Chiar mă 
descurc. Sunt mamă. Sunt mama lui Adam şi mă mândresc cu 
asta. 

Bănuiesc că fiecare spune despre copilul său că este deosebit. 
Dar eu ştiu că Adam chiar este aşa. Seamănă mult cu tatăl său. 
Val spune că este copia fidelă a lui Spider când acesta era mic şi 
o cred. E înalt pentru un copil de vârsta lui - un lungan încă de 
pe vremea când era în scutece. Şi nu stă niciodată locului. Nu-l 
poţi pierde din ochii nici măcar un minut, că îşi şi bagă nasul 
peste tot. De aceea îl scot mereu afară. M-ar înnebuni dacă l-aş 
ţine în casă toată ziua. Este genul de băiat care trebuie să-şi 
consume energia, dându-se pe leagănele sau pe toboganele din 
parc. Acesta este unul dintre motivele pentru care ne-am mutat 
la Weston după moartea lui Karen. Spider avusese dreptate: 
există atâta spaţiu aici. Ne petrecem o după-amiază întreagă pe 
plajă, parcurgând kilometri întregi, iar la sfârşitul zilei Adam este 
obosit şi gata de culcare, ca un băieţel cuminte. 

Îi este foarte greu să stea nemişcat şi nu prea reuşeşte să se 
concentreze. Mi-au spus asta şi profesorii de la şcoală. Mai bine 
se caţără pe ceva sau joacă fotbal decât să stea cuminte şi să 
citească dintr-o carte. A cam rămas în urmă cu toate, nu că m-ar 
deranja acest lucru - sunt convinsă că, în cele din urmă, va reuşi 
să recupereze. Nu este prost. 

La şcoală repetaseră întruna alfabetul şi numărătoarea, de la 
unu la zece. Nimeni nu se aştepta să înveţe. Dar săptămâna 
trecută se întâmplă ceva. leşi de la şcoală şi îmi spuse că 
profesoara dorea să-mi vorbească. Mi-am zis: „Of, nu, oare ce-a 
mai făcut de data asta?” Insă nu fu de rău, cel puţin nu aşa cum 
m-am aşteptat eu - nu se bătuse, nici nu fusese obraznic. 


Am intrat împreună în sala de clasă, iar profesoara lui mi-a 
arătat un desen pe care îl făcuse el. Era frumos, viu colorat - în 
culorile verii. In desen erau doi oameni care se ţineau de mână, 
unul înalt şi celălalt scund. Se aflau pe o fâşie de nisip, cu 
soarele şi cerul deasupra lor şi cu zâmbete largi pe feţe. 

— Noi am mai vorbit despre desenul acesta, nu-i aşa, Adam? 
îl întrebă ea. 

El încuviinţă solemn din cap. 

— Sunteţi tu şi cu mama ta, nu-i aşa? îl întrebă ea. 

— Da, răspunse el. Eu şi mami pe plajă. 

— Cred că a cam încurcat literele şi numerele, zise ea, dar 
sunt foarte bucuroasă să văd că desenează foarte frumos. 
Deasupra capului siluetei mai înalte, stătea scris ceva în formă 
de arc, asemenea unui curcubeu. Cred că ai vrut să scrii Mami, 
nu-i aşa, Adam? 

El clătină din cap şi se încruntă. 

— Nu, doamnă, răspunse el. V-am mai spus. Nu este numele 
ei. Este numărul ei. Este numărul special al mamei. 


Mulţumiri 
Doresc să le mulţumesc tuturor prietenilor mei, familiei mele 
şi colegilor care s-au arătat interesaţi de cărţile mele: lui 
Jonathan pentru încurajare şi pentru comentariile sale legate de 
prima ciornă; lui Dylan şi lui Sparky pentru că m-au trezit 
dimineaţa ca să mă apuc de scris; lui Charles pentru că mi-a 
arătat Catedrala Bath; nemaipomeniţilor oameni de litere de la 
„Festivalul de laj Frome” şi, bineînţeles, lui Barry, Imogen şi 
tuturor angajaţilor de la Chicken House. 


ULM 
1S 


1 
www 120 10 
www tab hi com