[RD] John Coetzee_Epoca de fier

J.M. COETZEE 






Epoca de fier 


Traducere din engleză şi note de 
IRINA HOREA 


HUMANITAS 

fiction 



Epoca de fier, considerată în 1990 Cartea anului în Marea 
Britanie de Sunday Express, împleteşte cu subtilitate şi umor 
reţinut tragedia personală cu dramatismul unei epoci 
marcate - în Africa de Sud - de rasism şi de violenţe sociale 
şi politice. Doamna Curren, o fostă profesoară de limbi 
clasice, suferă de cancer în fază terminală. într-o scrisoare- 
jurnal, adresată fiicei ei plecate demult în America, eroina îşi 
descrie noua condiţie, ce o împinge spre reconsiderarea 
propriei vieţi, pe fundalul unei realităţi faţă de care, fără a o 
fi ignorat, a preferat să se păstreze într-o pasivitate filozofică 
până în acel moment - ororile apartheidului. Străduindu-se 
să-şi accepte boala care o macină, doamna Curren descoperă 
cu disperare şi mânie crescânde „cancerul” social şi cultural 
al Africii de Sud. Incendierea unei aşezări locuite de negri, 
uciderea unor activişti adolescenţi, abuzurile şi brutalitatea 
poliţiei şi armatei, furia şi revolta compun o plasă tot mai 
strânsă în jurul eroinei, aducând violenţele până în pragul 
casei sale. Episoadele dramatice iau amploare pe măsură ce 
degradarea fizică a doamnei Curren se accentuează, făcând-o 
tot mai dependentă de Vercueil, un om al străzii beţiv care şi- 
a făcut culcuş pe aleea ei. Vercueil îi devine singura fiinţă 
umană apropiată, iar relaţia dintre cei doi este surprinsă 
magistral de Coetzee. 



Redactor: Denisa Comănescu 
Coperta: Angela Rotam 
Tehnoredactor: Manuela Măxineanu 
Corector: Cristina Jelescu 
DTP: Denisa Bechem, Carmen Petrescu 

Tipărit la Paper Prinţ - Brăila 

J.M. COETZEE 
AGE OFIRON 

Copyright © J.M. Coetzee, 1990 
By arrangement with Peter Lampack Agency, Inc. 

350, Fifth Avenue, Suite 5300 
New York, NY 10176-0187, USA 
AII rights reserved. 

© HUMANITAS FICTION, 2010, 2016, pentm prezenta 

românească 

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 
COETZEE, JOHN MAXWELL 
Epoca de fier / J.M. Coetzee; trad. din engleză şi note: Irina Horea. 
Bucureşti: Humanitas Fiction, 2016 
ISBN 978-606-779-098-6 I. Horea, Irina (trad.) (note) 

821.111 (680)-31 = 135.1 

EDITURA HUMANITAS FICTION 

Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România 

tel. 021 408 83 50, fax 021 408 83 51 

www. humanitas. ro 

Comenzi online: www.libhumanitas.ro 
Comenzi prin e-mail: [email protected] 
Comenzi telefonice: 0372 743 382, 0723 684 194 



Pentru 

V.H.M.C. (1904-1985) 
Z.C. (1912-1988) 
N.G.C. (1966-1989) 



1 


Alături de garaj este o alee, poate-ţi aminteşti de ea, te 
jucai uneori acolo cu prietenii tăi. Acum e un loc mort, 
pustiu, nefolosit, unde se îngrămădesc şi putrezesc frunzele 
măturate de vânt. 

Ieri, la capătul acestei alei, am dat peste o casă din cutii de 
carton şi folii de plastic, şi un bărbat culcat pe-o parte 
înăuntru, un bărbat pe care îl mai văzusem pe stradă: înalt, 
subţire, cu pielea vârstată şi dinţi lungi, cariaţi, care poartă 
un costum gri, lăbărţat, şi o pălărie cu un bor moale. Acum 
avea pălăria pe cap, dormea cu borul îndoit sub ureche. Un 
om al străzii asemenea multor oameni ai străzii, care dau 
târcoale parcărilor de pe strada Mill, cerşind de la 
cumpărători, care beau sub şoseaua suspendată şi mănâncă 
ce găsesc prin tomberoane. Unul dintre oamenii străzii 
pentru care august, luna ploioasă, este cea mai rea dintre 
toate. Adormit în cutia lui, cu picioarele răşchirate, ca ale 
unei marionete, cu gura căscată. Un miros cu totul neplăcut 
stăruia în jurul lui: urină, vin dulce, haine mucegăite şi încă 
ceva. Murdar. 

O vreme am stat şi m-am uitat lung la el, m-am uitat şi am 
adulmecat. Un musafir care mă obligă să-i accept vizita 
tocmai în această zi. 

Aceasta era ziua când am aflat veşti de la doctorul Syfret. 
Veştile nu erau bune, dar erau ale mele, destinate mie, doar 
ale mele, nu le puteam refuza. îmi fuseseră date ca să le iau 



în braţe, să le strâng la piept şi să le duc acasă, fără să 
strâng mâna cuiva, fără să vărs lacrimi. 

— Mulţumesc, domnule doctor, am spus eu. Mulţumesc 
pentru francheţe. 

— O să facem tot ce putem, a zis el, o să rezolvăm totul 
împreună. 

Dar în spatele frontului de camaraderie, vedeam încă de 
pe-acum că bătea în retragere. Sauve qui peut. Devotamentul 
lui era faţă de cei vii, nu faţă de cei care trag să moară. 

Tremuratul a început abia când am coborât din maşină. 
Când am închis uşa garajului, tremuram toată: ca să mă 
liniştesc, a trebuit să strâng din dinţi, să-mi încleştez mâna 
pe geantă. Atunci am văzut cutiile, l-am văzut pe el. 

— Ce faci aici? am întrebat, auzind iritarea din propria-mi 
voce, nestăpânind-o. Nu poţi sta aici, trebuie să pleci. 

Nu s-a clintit, a rămas culcat în adăpostul lui, privind în 
sus, cercetând ciorapii de iarnă, haina albastră, fusta care 
dintotdeauna cade oarecum prost, părul cărunt tăiat scurt pe 
o fâşie de scalp, scalpul unei bătrâne, rozaliu, ca de prunc. 

Apoi şi-a tras înăuntru picioarele şi s-a ridicat fără grabă. 
Tăcut, s-a întors cu spatele la mine, a scuturat folia neagră 
de plastic, a împăturit-o în două, în patru, în opt. A scos de 
undeva o sacoşă (AIR CANADA, scria pe ea) şi i-a închis 
fermoarul. Eu m-am tras în lături. Lăsând acolo cutiile, o 
sticlă goală şi miros de urină, a trecut pe lângă mine. 
Pantalonii îi atârnau; i-a săltat în sus. Am aşteptat ca să fiu 
sigură că a plecat, l-am auzit pitind plasticul în gard, de 
cealaltă parte. 

Prin urmare, două lucruri în intervalul unei ore: vestea, de 
care mă temeam de mult, şi această recunoaştere, această 
altă vestire. Prima dintre păsările de pradă, promptă, 
infailibilă. Cât timp îi voi putea ţine la distanţă: hoitarii din 
Cape Town, al căror număr nu scade niciodată? Care umblă 
goi şi nu simt frigul. Care dorm sub cerul liber şi nu se 
îmbolnăvesc. Care flămânzesc şi nu slăbesc. încălziţi pe 
dinăuntru de alcool. Bolile contagioase şi infecţiile din 
sângele lor, mistuite în flăcări lichide. Gunoierii de după 
festin. Mulţi, cu aripi uscate, ochi sticloşi, nemiloşi. 



Moştenitorii mei. 

Cu ce pas încet am intrat în casa asta goală, din care 
fiecare ecou a dispărut, unde fiecare călcătură a tălpii goale 
pe duşumea este seacă, surdă! Ce dor mi-era să fii aici, să 
mă iei în braţe, să mă mângâi! încep să înţeleg adevăratul 
sens al îmbrăţişării. îmbrăţişăm ca să fim îmbrăţişaţi. Ne 
îmbrăţişăm copiii ca să fim cuprinşi în braţele viitorului, să 
trecem dincolo de moarte, să fim strămutaţi. Aşa simţeam 
când te îmbrăţişam pe tine, întotdeauna. Aducem pe lume 
copii ca să aibă grijă de noi. Adevăruri casnice, adevărul unei 
mame: de acum până la sfârşit, doar asta vei auzi de la mine. 
Prin urmare: ce dor mi-era de tine! Ce dor mi-era să urc la 
etaj, la tine, să mă aşez pe patul tău, să-mi trec degetele prin 
părul tău, să-ţi şoptesc în ureche, aşa cum făceam în 
dimineţile din timpul şcolii: „Ora de sculare!” Apoi, când te 
răsuceai în pat, cu trupul cald de sânge, respiraţia 
mirosindu-ţi a lapte, ca să te iau în braţe, gestul pe care noi 
îl numeam „Dă la mama o îmbrăţişare mare”, cu înţelesul 
tainic - înţelesul niciodată rostit - că mami nu trebuie să fie 
tristă, pentru că nu va muri, ci va continua să trăiască în 
tine. 

A trăi! Tu eşti viaţa mea; te iubesc aşa cum iubesc viaţa. 
Dimineaţa, ies din casă, îmi umezesc degetul şi-l ridic, să văd 
de unde bate vântul. Când răceala vine dinspre nord-vest, 
dinspre partea ta de lume, stau multă vreme adulmecând, 
concentrându-mi atenţia în speranţa că, peste cei douăzeci 
de mii de kilometri de pământ şi mare, o să ajungă la mine o 
adiere a mirosului de lapte pe care încă îl mai porţi în spatele 
urechilor, în pliul gâtului. 

Prima sarcină ce-mi revine, începând de azi: să rezist 
imboldului de a-mi împărtăşi moartea. Să te iubesc pe tine, 
să iubesc viaţa, să-i iert pe cei vii şi să-mi iau rămas-bun 
fără amărăciune. Să îmbrăţişez moartea pentru că e a mea, 
doar a mea. 

Şi-atunci cui scriu toate astea? Răspuns: ţie, şi totuşi nu 
ţie; mie; ţie din mine. 

Toată după-amiaza am încercat să-mi fac de lucru, 
curăţând sertarele, sortând şi aruncând hârtii. Când s-a 



înserat, am ieşit din nou. în spatele garajului, adăpostul era 
din nou amenajat, cu folia neagră întinsă bine peste el. 
înăuntru zăcea bărbatul, cu genunchii ridicaţi şi cu un câine 
lângă el, care şi-a ciulit urechile şi a dat din coadă. Un collie, 
căţelandru, puţin mai mare decât un pui, negru, cu vârfurile 
urechilor albe. 

— Fără foc, i-am spus eu. înţelegi? Nu vreau nici un foc, 
nu vreau mizerie. 

S-a ridicat în capul oaselor, şi-a frecat gleznele goale, s-a 
uitat în jur ca şi când nu ştia unde se află. Chip călos, 
vârstat de vreme, cu pungi sub ochii de alcoolic. Ochi verzi 
ciudaţi, nesănătoşi. 

— Vrei să mănânci ceva? l-am întrebat. 

M-a urmat la bucătărie, câinele la călcâiele lui, şi a 
aşteptat cât i-am pregătit un sandvici. A îmbucat din el, dar 
parcă a uitat să mestece, stătea lângă tocul uşii cu gura 
plină, lumina îi lucea în ochii verzi, goi, câinele scheuna 
încet. 

— Trebuie să fac curăţenie, am zis nerăbdătoare şi m-am 
apropiat de uşă, să i-o închid în nas. 

El a plecat fără murmur; dar, înainte să dea colţul, am fost 
sigură că l-am văzut aruncând sandviciul şi pe câine 
năpustindu-se după el. 

Pe vremea ta, nu erau atâţia boschetari. Acum au devenit 
o parte a vieţii de-aici. Dacă mă sperie? Una peste alta, nu. 
Niţică cerşetorie, niţică şterpeleală; murdărie, zgomot, 
beţivăneală; nu mai rău de-atât. De bandele de derbedei mă 
tem eu, de băieţii ăia cu gurile încleştate, rapace, ca nişte 
rechini, asupra cărora începe să se lase umbra închisorii. 
Copii care-şi bat joc de copilărie, de timpul minunilor, timpul 
când creşte sufletul. Sufletul lor, organele minunării, 
ciuntite, pietrificate. Şi de cealaltă parte a marii prăpăstii, 
verii lor albi, la fel de ciuntiţi la suflet, învelindu-se tot mai 
strâns în coconii lor adormiţi. Lecţii de înot, lecţii de călărie, 
lecţii de balet; cricket pe pajişte; vieţi petrecute în grădini 
împrejmuite de ziduri, păzite de buldogi; copii ai paradisului, 
blonzi, inocenţi, strălucind de o lumină angelică, uşori ca 
nişte putti. Locuinţa lor, limbul nenăscuţilor, inocenţa lor, 



inocenţa larvelor de albină, dodoloaţe, albe, înmuiate în 
miere, absorbind dulceaţa prin pielea lor moale. Moţăitoare 
sufletele lor, pline de beatitudine, abstrase. 

De ce-i dau omului ăstuia de mâncare? Din acelaşi motiv 
din care i-aş hrăni câinele (furat, sunt sigură) dacă ar veni să 
cerşească. Din acelaşi motiv din care ţi-am dat ţie sân. Să fii 
destul de plin ca să dai, şi să dai din propria plinătate; ce 
motivaţie mai puternică poate fi? Din trupurile lor 
smochinite, până şi bătrânii încearcă să mai stoarcă un 
ultim picur. O voinţă încăpăţânată de a da, de a hrăni. 
Viclean a fost gândul morţii când mi-a ales sânul pentru 
prima sa săgeată. 

Azi-dimineaţă, ducându-i o cană cu cafea, l-am găsit 
urinând în şanţ, şi o făcea aparent fără ruşine. 

— Vrei ceva de lucru? l-am întrebat. Pot să-ţi dau o 
grămadă de treburi de făcut. 

N-a zis nimic, a băut în schimb cafeaua, ţinând cana cu 
ambele mâini. 

— îţi iroseşti viaţa, am zis eu. Nu mai eşti copil. Cum poţi 
să trăieşti aşa? Cum poţi să zaci toată ziua fără să faci 
nimic? Nu pot să pricep. 

E adevărat: nu pot pricepe. Se revoltă ceva în mine în faţa 
delăsării, indolenţei, în faţa acceptării disoluţiei. 

El a făcut ceva ce m-a şocat. Privindu-mă drept în faţă, 
prima dată când mă privea drept în faţă, a scuipat un gogoloi 
de flegmă, groasă, galbenă, cu zăbranic maroniu de la cafea, 
pe cimentul de lângă piciorul meu. Apoi a azvârlit cana spre 
mine şi a luat-o din loc. 

Chestia în sine, m-am gândit eu, cutremurată; chestia în 
sine, scoasă la lumină între noi. Scuipatul nu asupra mea, ci 
în faţa mea, ca să-l pot vedea, să-l inspectez, să mă gândesc 
la el. Cuvântul lui, soiul lui de cuvânt, din propria lui gură, 
cald în clipa în care l-a părăsit. Un cuvânt, neîndoielnic, 
dintr-o vorbire dinaintea vorbirii. întâi privirea, apoi 
scuipatul. Ce privire? O privire lipsită de respect, de la un 
bărbat la o femeie destul de bătrână să-i fie mamă. Na, ia-ţi 
cafeaua! 

Ieri-noapte n-a dormit pe alee. Au dispărut şi cutiile. Dar, 



uitându-mă primprejur, am dat în magazie peste sacoşa Air 
Canada şi un loc pe care şi l-o fi potrivit pentru sine în 
mormanul de lemne şi sarcinile de vreascuri. Prin urmare, 
ştiu că se va întoarce. 

Şase pagini deja, toate despre un om pe care nu l-ai 
întâlnit niciodată şi nici nu-1 vei întâlni. De ce scriu despre 
el? Pentru că este şi nu este persoana mea. Pentru că în 
privirea pe care mi-o aruncă mă văd pe mine într-un fel care 
poate fi pus pe hârtie. Altfel, ce-ar fi toată scriitura asta 
altceva decât un geamăt, acum ascuţit, acum înfundat? 
Când scriu despre el, scriu despre mine. Când scriu despre 
câinele lui, scriu despre mine; când scriu despre casă, scriu 
despre mine. Bărbat, casă, câine; oricare ar fi cuvântul, prin 
el întind o mână spre tine. într-o altă lume, n-aş avea nevoie 
de cuvinte. Aş apărea la tine în prag, „Am venit în vizită”, ţi- 
aş spune, şi asta ar fi tot: te-aş îmbrăţişa şi aş fi îmbrăţişată. 
Dar în lumea asta, în vremea asta, trebuie să ajung la tine 
prin cuvinte. Astfel, zi după zi mă transform în cuvinte şi 
împachetez cuvintele în hârtie, ca pe nişte dulciuri; ca pe 
nişte dulciuri pentru fiica mea, de ziua ei, de ziua naşterii ei. 
Cuvinte din mine, picături din mine, pe care ea să le desfacă 
din ambalaj când va socoti de cuviinţă, să le bage în gură, să 
le sugă, să le absoarbă. Aşa cum scrie pe sticlă: picături de 
modă veche, picături preparate de bătrâni, preparate şi 
îmbuteliate cu dragoste, dragostea pe care nu putem decât s- 
o simţim faţă de cei cărora ne dăruim pentru a fi devoraţi sau 
aruncaţi la gunoi. 

Deşi a plouat fără întrerupere toată după-masa, abia când 
s-a întunecat am auzit scârţâitul porţii şi, un minut mai 
târziu, răpăitul ghearelor câinelui pe verandă. 

Mă uitam la televizor. Unul din tribul de ministers şi 
onderministers făcea o declaraţie către naţiune. Stăteam în 
picioare, aşa cum fac întotdeauna, ca un fel de a-mi păstra, 
atât cât pot, respectul de sine (cine ar fi dispus să stea aşezat 
în faţa plutonului de execuţie?). Ons buignie voor dreigemente 
nie, zicea respectivul: nu ne înclinăm în faţa ameninţărilor: 
genul ăsta de discurs. 



în spatele meu, perdelele erau trase în lături. La un 
moment dat, am devenit conştientă de faptul că bărbatul, al 
cărui nume nu-1 cunosc, se uita şi el prin geam, peste 
umărul meu. Aşa că am dat sonorul mai tare, pentru ca, 
dacă nu neapărat cuvintele, măcar cadenţa să ajungă până 
la el, ritmurile lente, agresive ale limbii afrikaans, cadenţe 
înfundate, ca de baros care bate un par în pământ. Am 
ascultat împreună, lovitură după lovitură. Ruşinea vieţii pe 
care o trăieşti sub ăştia: deschizi un ziar, deschizi televizorul 
şi e ca şi când ai îngenunchea să se urineze pe tine. Sub ei: 
sub pântecele lor burduhănoase, sub băşicile lor pline. „Zilele 
voastre sunt numărate”, şopteam eu odată, demult, celor 
care acum îmi vor supravieţui. 

Mă pregăteam să plec la cumpărături, tocmai deschideam 
uşa garajului, când brusc am avut un atac. Un atac: atât: 
durerea aruncându-se asupra mea ca un câine, înfigându-şi 
colţii în spinarea mea. Am scos un ţipăt, incapabilă să mă 
mişc. Atunci el, bărbatul ăsta, a apărut de niciunde şi m-a 
ajutat să ajung în casă. 

M-a întins pe canapea, pe partea stângă, singura poziţie 
confortabilă ce mi-a mai rămas. El aştepta. 

— Aşază-te, i-am spus. 

S-a aşezat. Durerea începea să se potolească. 

— Am cancer, am zis. Şi-a sfredelit drum în os. Asta doare. 

Nu eram sigură că înţelege. 

O tăcere lungă. Apoi: 

— Asta e o casă mare, a spus el. Ai putea s-o transformi în 
cămin. 

Am făcut un gest obosit. 

— Ai putea închiria camere studenţilor, a continuat el 
netulburat. 

Am căscat şi, simţind că-mi cad dinţii, mi-am acoperit 
gura. Cândva, aş fi roşit. N-o mai fac. 

— Am o femeie care mă ajută la gospodărie, am zis eu. 
Lipseşte până la sfârşitul lunii, s-a dus să-şi viziteze rudele. 
Ai rude? 

Ciudată expresie: a avea rude. Eu am rude? Eşti tu ruda 



mea? Nu cred. Cred că numai despre Florence se poate 
spune că are rude. 

Nu mi-a răspuns. Are, aşa, un aer de om fără copii. Care 
nu are nici un copil pe lumea asta, dar nici copilărie în 
trecutul său. Chipul lui, numai oase şi piele tăbăcită de 
vreme. Aşa cum nu-ţi poţi închipui un cap de şarpe care să 
nu arate bătrân, tot aşa nu poţi vedea în spatele chipului său 
faţa unui copil. Ochi verzi, ochi de animal: poţi să-ţi închipui 
un copil cu ochi din ăştia? 

— Soţul meu şi cu mine ne-am despărţit demult, am spus 
eu. între timp, el a murit. Am o fiică în America. A plecat în 
1976 şi nu s-a mai întors. S-a căsătorit cu un american. Au 
doi copii. 

O fiică. Tu. Carne din carnea mea. 

A scos un pachet de ţigări. 

— Te rog, nu fuma în casă, am zis eu. Ce invaliditate ai? 1- 
am întrebat. Zici că ai pensie de invaliditate. 

Şi-a ridicat mâna dreaptă. Degetul mare şi arătătorul 
stăteau normal; celelalte trei erau îndoite în palmă. 

— Nu le pot mişca, a zis el. 

Ne-am uitat amândoi la mâna lui, la cele trei degete 
cârligate, cu unghii murdare. Nu era o mână pe care aş 
putea-o numi muncită. 

— Ai avut un accident? 

A dat din cap; un dat din cap care nu-1 angaja cu nimic. 

— Te plătesc să tunzi peluza, am zis eu. 

Timp de o oră, folosind foarfecă pentru gardul viu, a tăiat 
apatic iarba care crescuse în unele locuri până la genunchi. 
A tuns astfel un petic de câţiva metri pătraţi. Apoi a 
abandonat munca. 

— Nu-i genul meu de muncă, a zis el. 

L-am plătit pentru o oră. Plecând, s-a împiedicat de tava 
pisicilor, împrăştiind murdăria peste tot în verandă. 

Una peste alta, cu omul ăsta mai mare daraua decât 
ocaua. Dar nu eu l-am ales. El m-a ales pe mine. Sau poate a 
ales singura casă fără câine. O casă de pisici. 

Pisicile sunt neliniştite de nou-veniţii ăştia. Dacă îşi scot 
boturile afară, câinele se repede jucăuş la ele, aşa că stau 



pitite în casă, mofluze. Azi n-au vrut să mănânce. Gândindu- 
mă că se strâmbă la mâncare din pricină că am ţinut-o în 
frigider, am amestecat puţină apă fierbinte în terciul 
mirositor (ce e?, carne de focă?, de balenă?). Au tratat-o cu 
acelaşi dispreţ, dând ocol blidului, tresărindu-şi vârfurile 
cozilor. 

— Mâncaţi! am zis, împingând blidul spre ele. 

Cea mare a ridicat o labă dezgustată, ca nu cumva să fie 
atinsă. Văzând-o, mi-am pierdut cumpătul: 

— Atunci duceţi-vă dracului! am ţipat şi am aruncat cu 
furculiţa după ele. M-am săturat peste cap să vă hrănesc! 

în vocea mea era o tentă nouă, isterică; şi auzind-o, m-am 
bucurat. Gata cu purtatul frumos cu oamenii, gata cu 
purtatul frumos cu pisicile! 

— Duceţi-vă dracului! am ţipat din nou, din rărunchi. 

Ghearele au zgâriat linoleumul când pisicile au rupt-o la 

fugă. 

Cui îi pasă? Când sunt într-o dispoziţie ca asta, sunt în 
stare să-mi pun o mână pe fundul de tăiat pâine şi s-o retez 
fără să stau pe gânduri. Ce-mi pasă de trupul ăsta care m-a 
trădat? Mă uit la mână şi nu văd decât o unealtă, un cârlig, 
un obiect pentru apucat alte obiecte. Şi picioarele astea, 
cataligele astea împiedicate, urâte: de ce trebuie să le car cu 
mine peste tot? De ce trebuie să le iau cu mine în pat noapte 
de noapte şi să le vâr sub cuvertură, şi să-mi vâr şi braţele, 
ceva mai sus, lângă faţă, şi să zac acolo fără somn, în 
îmbulzeala aia? Şi pântecele, cu ghiorăiturile lui înfundate, şi 
inima bătând, bătând: de ce? Ce-au astea de-a face cu mine? 

Ne îmbolnăvim înainte să murim, ca să ne dezvăţăm de 
trup. Laptele care ne-a hrănit se subţiază şi se acreşte: 
refuzând sânul, începem să tânjim după o viaţă separată. 
Dar viaţa asta dintâi, această viaţă pe pământ, pe trupul 
pământului - va fi, poate fi una mai bună? în ciuda tuturor 
depresiilor şi disperărilor, şi furiilor, încă nu am renunţat s-o 
iubesc. 

Din pricina durerilor, am luat două pastile din cele date de 
doctorul Syfret şi m-am întins pe canapea. Câteva ore mai 



târziu, m-am trezit buimacă şi înfrigurată, şi mi-am bâjbâit 
drumul până la etaj, m-am vârât în pat fără să mă dezbrac. 

în toiul nopţii, mi-am dat seama de o prezenţă în cameră, 
nu putea fi decât a lui. O prezenţă sau un miros. Acum era 
acolo, în clipa următoare dispăruse. 

De pe palier a răsunat o scârţâitură. Acum intră în birou, 
mi-am zis; acum aprinde lumina. Am încercat să-mi aduc 
aminte dacă, printre hârtiile de pe masă, era vreuna 
personală, dar mintea mi-era prea confuză. Acum vede 
cărţile, raft după raft, mi-am zis încercând să-mi pun ordine 
în gânduri, şi mormanele de ziare vechi. Acum se uită la 
tablourile de pe perete: Sophie Schliemann împodobită cu 
odoarele lui Agamemnon; Demetra înveşmântată, cea de la 
British Museum. Acum, neauzit, deschide sertarele mesei. 
Sertarul de sus, plin de scrisori, facturi, timbre rupte de pe 
plicuri, fotografii, nu-1 interesează. Dar în sertarul de jos e o 
cutie pentru trabucuri, plină cu monede: penny, drahme, 
centime, şilingi. Mâna cu degetele îndoite se cufundă în ea, 
scoate două monede de cinci peseta fiecare, care pot fi uşor 
confundate cu rândul, le vâră în buzunar. 

Nu e înger, clar. Mai degrabă o insectă, apărând de sub 
scândurile podelei, când casa e cufundată în întuneric, să 
caute firimituri. 

L-am auzit la capătul îndepărtat al palierului, încercând 
cele două uşi încuiate. Doar bulendre, am vrut să-i şoptesc - 
bulendre şi amintiri moarte; dar pâcla din capul meu s-a 
lăsat din nou. 

Mi-am petrecut ziua în pat. Fără energie, fără poftă de 
mâncare. Am citit Tolstoi - nu faimoasa poveste despre 
cancer, pe care o ştiu prea bine, ci povestea despre îngerul 
care se instalează în casa cizmarului. Oare ce şansă e, dacă 
merg pe strada Mill, să-mi găsesc îngerul, să-l aduc şi să-l 
adăpostesc la mine acasă? Cred că nici una. Poate că la ţară 
se mai găseşte vreunul şezând pe bornele kilometrice, în 
dogoarea soarelui, moţăind, aşteptând să vadă ce-i aduce 
norocul. Poate în taberele squatterilor. Dar nu pe strada Mill, 
nu în suburbii. în suburbiile abandonate de îngeri. Când îţi 
bate la uşă un străin zdrenţăros, ăla nu e decât o epavă, un 



alcoolic, un suflet rătăcit. Cu toate astea, în adâncul inimilor 
noastre, cum mai tânjim ca aceste case amorţite ale noastre 
să vibreze, ca în poveste, cu incantaţii angelice! 

Casa asta a obosit tot aşteptând ziua aceea, a obosit să se 
mai ţină în picioare. Scândurile duşumelelor şi-au pierdut 
elasticitatea. Izolaţia cablurilor s-a uscat, e friabilă, 
conductele sunt pline de nisip. Streşinile curg pe lângă 
şuruburile ruginite sau în locurile unde s-au desprins din 
lemnăria putrezită. Ţiglele acoperişului sunt îngreunate de 
muşchi. O casă construită solid, însă fără iubire, rece, inertă 
acum, pregătită să moară. Ale cărei ziduri soarele n-a reuşit 
să le încălzească vreodată, nici măcar soarele african, ca şi 
când cărămizile înseşi, făcute de mâinile puşcăriaşilor, 
radiază o mohoreală intratabilă. 

Vara trecută, când muncitorii au schimbat canalizarea, i- 
am urmărit cum scot conductele vechi. Au săpat doi metri în 
pământ, aducând la suprafaţă cărămizi sfărâmate, fier 
ruginit, chiar şi o potcoavă solitară. Oase, nu. Un loc fără 
trecut omenesc; lipsit de interes pentru spirite, ca şi pentru 
îngeri. 

Scrisoarea asta nu-mi goleşte inima. Goleşte ea ceva, dar 
nu inima mea. 

Deoarece maşina nu a vrut să pornească în această 
dimineaţă, a trebuit să-l rog pe el, pe bărbatul ăsta, pe 
locatarul ăsta, să împingă. M-a împins pe alee. 

— Acum! a strigat el, bătând în capota maşinii. 

Motorul şi-a dat drumul. Am cotit pe şosea, am mers 
câţiva metri, apoi nu ştiu ce mi-a venit să opresc. 

— Trebuie să mă duc la Fish Hoek 1 , i-am strigat eu dintr- 
un nor de fum. Vrei să vii cu mine? 

Aşa am pornit noi, câinele tolănit pe bancheta din spate, în 
Hillmanul verde al copilăriei tale. Vreme lungă n-am 
schimbat nici un cuvânt. Am trecut de spital, de 
Universitate, de Episcopat, şi câinele se întindea peste 
umărul meu ca să simtă vântul pe faţă. Am urcat cu greu 
colina Wynberg. La vale, pe partea cealaltă, am coborât fără 


1 Fish Hoek, staţiune turistică lângă False Bay, în peninsula Cape. 



motor. Maşina prindea viteză tot mai mare, volanul îmi 
tremura în mâini, câinele a scheunat surescitat. Cred că 
zâmbeam; nu ştiu dacă nu închisesem şi ochii. 

La poale, când am început să încetinim, i-am aruncat o 
privire. Şedea relaxat, imperturbabil! De treabă omul mi-am 
zis. 

— în copilărie, am spus eu, obişnuiam să cobor pantele pe 
o bicicletă fără frâne. Era a fratelui meu mai mare. El mă 
provoca. Eu nu ştiam ce-i frica. Copiii nu-şi pot închipui ce 
înseamnă să mori. Nu le trece prin minte că s-ar putea să nu 
fie nemuritori. Coboram cu bicicleta fratelui meu pante încă 
şi mai abrupte decât asta. Cu cât viteza era mai mare, cu 
atât mă simţeam mai vie. Tremuram de atâta viaţă, gata să 
explodez prin propria-mi piele. Aşa s-o fi simţind fluturele 
când e adus sau se aduce singur pe lume. într-o vechitură 
cum e maşina asta, încă mai ai libertatea să cobori fără 
motor. Dar la o maşină modernă, când îi opreşti motorul, i se 
blochează şi volanul. Sunt sigură că ştii asta. însă oamenii 
mai greşesc uneori sau uită, încât nu pot ţine maşina pe 
drum. Uneori trec peste margine şi cad direct în mare. 

în mare. Luptându-te cu un volan blocat, în timp ce 
planezi într-un balon de sticlă peste marea sclipind în soare. 
Chiar aşa se întâmplă? Sunt mulţi care fac asta? Dacă aş sta 
pe Vârful lui Chapman, într-o după-amiază de sâmbătă, i-aş 
vedea oare, bărbaţi şi femei, umplând văzduhul asemenea 
muştelor ce-şi întind aripile în ultimul lor zbor? 

— Vreau să-ţi spun o poveste, am zis eu. Când mama mea 
era încă mică, în primii ani ai secolului, familia obişnuia să 
meargă la mare de Crăciun. Era încă pe vremea carelor cu 
coviltir, trase de vite. Călătoreau într-un car din ăsta tot 
drumul de la Union Dale, din Eastern Cape 2 , până la golful 
Plettenberg 3 , la gura râului Piesangs, o călătorie de o sută 
şaizeci de kilometri, care dura nu ştiu câte zile. în timpul 
călătoriei, înnoptau pe marginea drumului. Unul dintre 
locurile de popas era în punctul cel mai înalt al unei trecători 
din munţi. Bunicii mei dormeau în car, în vreme ce mama şi 

2 Eastern Cape, provincie în estul Africii de Sud, având capitala la Bhisho. 

3 Plettenberg Bay, golf în provincia Western Cape. 



ceilalţi copii îşi aveau culcuşurile sub el. Prin urmare - acum 
începe povestea - mama zăcea în vârful trecătorii, în 
nemişcarea nopţii, înfofolită în pături, cu fraţii şi surorile ei 
dormind lângă ea, şi se uita la stele printre spiţele roţii. 
Uitându-se ea aşa, i s-a părut deodată că stelele se mişcă; fie 
se mişcau stelele, fie roţile se mişcau, încet, foarte încet. Şi s- 
a gândit: Ce să fac? Dacă se porneşte la vale carul? Să strig 
ca să-i avertizez? Dacă stau tăcută şi carul prinde viteză şi o 
ia drept în jos cu părinţii mei înăuntru? Dar dacă totul e în 
închipuirea mea? Sugrumată de spaimă, cu inima bubuindu- 
i, a zăcut acolo, privind la stele, uitându-se la ele cum se 
mişcă şi întrebându-se: Să strig? Să strig?, aşteptând să 
audă scârţâitul, primul scârţâit. Până la urmă a adormit şi 
somnul i-a fost plin de vise despre moarte. Dar a doua zi 
dimineaţa, când s-a trezit din vise, în jur era lumină şi pace. 
Şi carul s-a trezit la viaţă, şi părinţii ei s-au trezit la viaţă, şi 
totul era bine, aşa cum fusese şi înainte. 

Acum urma să spună el ceva, despre dealuri, maşină sau 
biciclete, sau despre sine ori copilăria lui. Dar el tăcea 
îndărătnic. 

— Mama n-a spus nimănui ce se întâmplase în noaptea 
aia, am continuat eu. Poate că aştepta să vin eu pe lume. Mi- 
a spus povestea de multe ori, în multe forme. întotdeauna se 
aflau pe drum, spre râul Piesangs 4 . Ce nume minunat, auriu! 
Eram sigură că trebuie să fie cel mai frumos loc de pe 
pământ. La mulţi ani după moartea mamei, am vizitat golful 
Plettenberg şi am văzut pentru prima oară râul Piesangs. Nici 
vorbă de râu, doar o scurgere de apă sufocată de buruieni şi 
de ţânţari seara, şi un parc de rulote, plin de ţipete de copii 
şi bărbaţi graşi, desculţi, în şorturi, rumenind cârnaţi pe 
primusuri cu benzină. Nici vorbă de Paradis. Nici vorbă de 
loc pentru care să te înhami la drum, an după an, peste 
munţi şi peste văi. 

în sus pe şoseaua Boyes, maşina icnea, îndatoritoare dar 
bătrână, la fel ca Rosinanta. Am strâns volanul în mâini, 
mânând-o înainte. 


4 Piesang (afrikaans), banană. 



Pe Muizenberg, de unde se vedea legănarea golfului False, 
am parcat şi am oprit motorul. Câinele a scheunat. L-am 
lăsat să coboare. A amuşinat pietrele de bordură, a amuşinat 
tufişurile, s-a uşurat, iar noi îl priveam, într-o tăcere 
stânjenită. El a rupt tăcerea. 

— Ai parcat prost, a zis el. Ar fi trebuit să parchezi spre 
vale. 

Mi-am stăpânit ciuda. întotdeauna mi-am dorit să fiu 
socotită o persoană capabilă. Mai ales acum, când mă 
pândeşte neputinţa. 

— Eşti din Cape? l-am întrebat. 

— Da. 

— Şi ai trăit aici toată viaţa? 

S-a foit iritat. Două întrebări: una prea mult. 

Un val, perfect drept, lung de câteva sute de metri, se 
rostogolea spre mal, o singură siluetă ghemuită pe o 
scândură de surf aluneca înaintea brizantului. De partea 
cealaltă a golfului, munţii Hottentos Holland se desenau 
limpezi şi albaştri. Foame, m-am gândit eu, foamea ochilor, 
asta simt, o asemenea foame, încât nu-mi vine nici măcar să 
clipesc. Mările astea, munţii ăştia, vreau să mi-i întipăresc în 
văz atât de adânc, încât, oriunde m-aş duce, să fie mereu 
acolo, în faţa ochilor mei. Sunt flămândă de iubirea pentru 
această lume. 

Un stol de vrăbii s-a aşezat pe tufişurile din jur, păsărelele 
şi-au curăţat penele şi şi-au luat din nou zborul. Surferul a 
ajuns la ţărm, abia se ţâra spre plajă. Brusc am simţit 
lacrimi în ochi. Din cauza neclipitului, mi-am zis. Dar 
adevărul e că plângeam. Aplecată peste volan, m-am 
abandonat întâi unui suspin liniştit, decent. Apoi hohotelor 
lungi, nearticulate, golind plămânii, golind inima. 

— îmi pare groaznic de rău, am îngăimat; apoi, după ce 
mi-am venit puţin în fire: îmi pare rău. Nu ştiu ce m-a 
apucat. 

N-ar fi trebuit să mă ostenesc să-mi cer scuze. El nu părea 
să fi băgat ceva de seamă. 

Mi-am şters ochii, mi-am suflat nasul. 

— Plecăm? am întrebat. 



El a deschis portiera, a fluierat prelung. Câinele a sărit 
înăuntru. Câine ascultător, mai mult ca sigur furat de la o 
familie bună. 

într-adevăr, nu parcasem bine maşina. 

— Porneşte în marşarier, a zis el. 

Am lăsat frâna de mână, am aşteptat ca maşina să coboare 
puţin cu spatele în pantă, am ridicat piciorul de pe ambreiaj. 
Maşina s-a scuturat şi s-a oprit. 

— N-a pornit niciodată în marşarier, am spus eu. 

— Virează spre partea cealaltă a drumului, mi-a zis el, ca 
un soţ care dă o lecţie de condus. 

Am lăsat maşina să mai coboare puţin, apoi am tras de 
volan spre partea cealaltă a drumului. Cu urlet de claxon, un 
ditamai Mercedesul alb a trecut ca fulgerul pe lângă noi, 
intrând pe contrasens. 

— Nu l-am văzut! am îngăimat, cu respiraţia tăiată. 

— Dă-i drumul! a strigat el. 

M-am holbat la străinul ăsta care striga la mine. 

— Dă-i drumul! a strigat din nou, uitându-se acum la 
mine. 

Motorul a pornit. Am condus înapoi spre casă într-o tăcere 
încordată. La colţul cu strada Mill, mi-a cerut să-l las să 
coboare. 

Cel mai puturos miros vine de la încălţările şi picioarele 
lui. Are nevoie de ciorapi. Are nevoie de o pereche nouă de 
pantofi. Are nevoie să facă baie. Are nevoie să facă baie în 
fiecare zi; are nevoie de lenjerie curată; are nevoie de un pat, 
are nevoie de un acoperiş deasupra capului, are nevoie de 
trei mese pe zi, are nevoie de bani în bancă. Prea mult de dat: 
prea mult pentru o fiinţă care tânjeşte, dacă e să spun 
adevărul, să se urce în poala propriei mame şi să se lase 
mângâiată. 

S-a întors târziu după-masa. Cu un efort să uit ce s-a 
întâmplat, l-am dus prin grădină, arătându-i ce ar trebui 
făcut. 

— Tunsul pomilor, de exemplu, am zis eu. Ştii să tunzi 
pomii? 

A clătinat din cap. Nu, nu ştia să tundă pomii. Sau nu voia 



să-i tundă. 

în colţul cel mai îndepărtat, unde, nestingherită, vegetaţia 
crescuse din abundenţă, o saltea de plante târâtoare 
acoperise vechea bancă de stejar şi cuşca iepurilor. 

— Tot ce-i aici trebuie curăţat, am zis. 

A ridicat o margine a saltelei de plante târâtoare. Pe fundul 
cuştii, o grămăjoară de oase calcinate şi scheletul intact al 
unui iepuraş, cu gâtul arcuit pe spate, într-un ultim spasm. 

— Iepuri, am spus eu. Erau ai fiului menajerei mele. I-am 
dat voie să-i ţină aici, ca animale de casă. Apoi s-a întâmplat 
ceva în viaţa lui, nu ştiu ce. A uitat de ei şi au murit de 
foame. Eu eram în spital, n-am avut habar de toată povestea. 
Am fost teribil de necăjită când m-am întors şi am descoperit 
ce agonie s-a petrecut, neştiută, în fundul grădinii. Creaturi 
care nu pot vorbi, nu pot nici măcar ţipa. 

Guavele cădeau, sfredelite de viermi, alcătuind sub pom 
un covor cărnos, rău-mirositor. 

— Aş vrea ca pomii să se oprească din rodit, am zis eu. 
Dar nu se opresc. 

Câinele, care ne urma îndeaproape, a adulmecat fără chef 
cuşca. Morţilor de prea multă vreme morţi le dispar şi 
mirosurile. 

— Mă rog, fă ce poţi ca să punem ordine aici, am zis. Ca să 
nu se sălbăticească de tot. 

— De ce? a vrut să ştie. 

— Pentru că aşa sunt eu. Pentru că nu vreau să las 
harababură în urma mea. 

A dat din umeri, a zâmbit pentru sine. 

— Dacă vrei să fii plătit, va trebui să-ţi câştigi banii, i-am 
spus eu. Nu-ţi dau bani pe degeaba. 

A muncit tot restul după-amiezii, retezând plantele 
târâtoare, tăind iarba, oprindu-se când şi când ca să se uite 
în zare, făcându-se că nu ştie că-1 ţin sub observaţie de sus, 
de la etaj. La ora cinci l-am plătit. 

— Ştiu că nu eşti grădinar, i-am zis eu, şi nu vreau să te 
transform în ceea ce nu eşti. Dar nu putem continua 
bazându-ne pe caritate. 

A luat bancnotele, le-a împăturit, le-a vârât în buzunar şi, 



privind într-o parte, ca să nu fie nevoit să se uite la mine, a 
întrebat încet: 

— De ce? 

— Pentru că n-o meriţi. 

Cine merită ceva? Brusc furioasă, i-am aruncat 
portmoneul. 

— în ce crezi tu, atunci? în luat? Doar să iei ceea ce vrei? 
Na, ia! 

Calm, a luat portmoneul, l-a uşurat de treizeci de ranzi şi 
nişte monede, apoi mi l-a dat îndărăt. Şi cu asta a plecat, 
câinele ţopăind în urma lui. S-a întors o jumătate de oră mai 
târziu; am auzit clinchet de sticle. 

A găsit o saltea, cine ştie unde, o saltea din aia pliantă, din 
care-şi iau oamenii pentru plajă. în micul lui cuib, în colbul 
şi harababura din magazia de lemne, cu o lumânare la cap şi 
câinele la picioare, zăcea întins şi fuma. 

— Vreau banii înapoi, i-am spus eu. 

A vârât mâna în buzunar şi a scos câteva bancnote. Le-am 
luat. Nu era toată suma, dar nu conta. 

— Dacă ai nevoie de ceva, poţi să ceri, am zis eu. Nu-s 
zgârcită. Şi fii atent cu lumânarea aici. N-am chef de 
incendiu. 

M-am răsucit pe călcâie şi am plecat. Ca să mă întorc 
peste un minut. 

— Mi-ai zis, am început eu, că ar trebui să fac din casa 
asta un cămin pentru studenţi. Să ştii că sunt lucruri mai 
bune pe care le pot face cu ea. Aş putea s-o transform într- 
un adăpost pentru cerşetori. Să deschid o cantină şi un azil. 
Dar nu vreau. De ce nu? Pentru că spiritul carităţii a pierit 
din ţara asta. Pentru că aceia care acceptă caritatea o 
dispreţuiesc, iar cei care o dăruiesc, o dăruiesc cu disperare 
în inimă. Ce rost are caritatea când nu e dăruită de la inimă 
la inimă? Ce crezi că e caritatea? Supă? Bani? Caritate: de la 
cuvântul latinesc pentru inimă. La fel de greu e s-o primeşti 
şi s-o dai. E nevoie de acelaşi efort. Mi-aş dori să înveţi asta. 
Mi-aş dori să înveţi ceva, în loc să zaci degeaba. 

Minciună; caritate, caritas, n-are nimic de-a face cu inima. 
Dar ce contează dacă predicile mele se bazează pe etimologii 



false? Tot nu ascultă ce-i spun. Poate că, în ciuda ochilor 
ălora ageri, ca de pasăre, e mult mai cherchelit decât îmi dau 
eu seama. Sau poate că, la urma urmei, nu-i pasă. A-ţi păsa: 
adevărata rădăcină a carităţii. Eu aştept din partea lui să-i 
pese, iar lui nu-i pasă. Pentru că el e dincolo de orice 
înseamnă să-ţi pese. Dincolo de ce înseamnă a-i păsa lui de 
lume şi lumii de el. 

Deoarece viaţa în această ţară seamănă atât de mult cu 
viaţa la bordul unui vas care se scufundă, unul dintre acele 
vechi vase de pasageri cu un căpitan beţiv şi funebru, şi un 
echipaj morocănos, şi bărci de salvare găurite, ţin radioul pe 
unde scurte lângă pat. în cea mai mare parte a timpului, n-ai 
ce auzi decât vorbărie; dar, dacă insişti în orele mai înaintate 
ale nopţii, sunt posturi care se îndură şi transmit muzică. Ba 
pierzând semnalul, ba regăsindu-1, am ascultat noaptea 
trecută - de unde?, Helsinki?, Insulele Cook? - imnurile 
tuturor naţiunilor, muzică celestă, muzică ce ne-a părăsit cu 
ani în urmă şi acum se întoarce la noi din stele, 
transfigurată, blândă, ca o dovadă că tot ceea ce este emis se 
va întoarce în cele din urmă. Un univers închis, curbat ca un 
ou, împrejmuindu-ne. 

Zăceam acolo în întuneric, ascultând muzica stelelor şi 
pârâiturile şi murmurele ce-o însoţeau, asemenea prafului 
meteoriţilor, zâmbeam şi inima mi-era plină de gratitudine 
pentru aceste veşti bune din depărtare. Graniţa, singura pe 
care nu o pot închide, mi-am zis eu: graniţa spre înalt, între 
Republica Sud-Africană şi imperiul cerului. Unde urmează să 
călătoresc. Unde nu se cere nici un paşaport. 

încă sub vraja muzicii (cred că era Stockhausen), m-am 
aşezat la pian în această după-amiază şi am cântat câteva 
dintre piesele vechi: preludii din Clavecinul bine temperat, 
preludii de Chopin, valsuri de Brahms, din partiturile Novello 
şi Augener jerpelite, pătate, uscate ca praful. Am cântat la fel 
de prost ca întotdeauna, luând aceleaşi acorduri la fel de fals 
ca în urmă cu o jumătate de secol, repetând greşelile de 
digitaţie care mi-au intrat de-acum în oase, nu mai pot fi 
corectate vreodată. (Oasele cele mai apreciate de arheologi, 



îmi amintesc eu, sunt cele deformate de boli sau ciobite de 
un cap de săgeată; oase marcate de o istorie dintr-un timp 
dinaintea istoriei.) 

Obosită de suavitatea lui Brahms, am închis ochii şi am 
cântat acorduri, căutând cu degetele acel acord pe care, 
odată găsit, îl voi recunoaşte ca fiind al meu, ca fiind cel pe 
care, în vremurile trecute, obişnuiam să-l numesc acordul 
pierdut, acordul inimii. (Vorbesc de o vreme dinaintea vremii 
tale, când, trecând pe stradă într-o după-amiază fierbinte de 
sâmbătă, puteai auzi, slab dar tenace, dintr-un salon dinspre 
stradă, domnişoara casei căutând pe claviatură acea 
rezonanţă indefinibilă, mult dorită. Zile de farmec, tristeţe şi 
mister! Zile ale inocenţei!) 

— Ierusalim! am cântat eu încet, luând acorduri pe care le 
auzisem ultima oară pe genunchii bunicii. Aici fost-a înălţat 
Ierusalimul? 

în cele din urmă m-am întors la Bach şi am cântat cu 
stângăcie, iar şi iar, prima fugă din Caietul întâi. Sunetul era 
nămolos, portativul neclar, dar când şi când, preţ de câteva 
măsuri, ieşea la iveală adevărul, muzica adevărată, muzica ce 
nu moare, încrezătoare, senină. 

Cântam pentru mine. Dar la un moment dat, o scândură a 
trosnit sau o umbră a trecut prin dreptul perdelei şi am ştiut 
că el e afară şi ascultă. 

Aşa că am cântat Bach pentru el, cât am putut de bine. 
După ce am cântat şi ultima măsură, am închis partitura şi 
am rămas cu mâinile în poală, contemplând portretul oval de 
pe copertă, cu maxilare mari, zâmbet mieros, ochi pungiţi. 
Spirit pur, mi-am zis eu, şi totuşi în ce templu nepotrivit! 
Unde se găseşte acum spiritul ăsta? în ecourile interpretării 
mele inabile, care dispar în eter? în inima mea, unde muzica 
încă dansează? Oare şi-a croit drum şi în inima bărbatului în 
pantaloni lăbărţaţi, care trage cu urechea la fereastră? Oare 
inimile noastre, organele noastre pentru iubire, s-au unit, în 
acel interval scurt de timp, printr-un cordon de sunet? 

A sunat telefonul: o femeie din complexul rezidenţial de 
peste drum mă avertiza asupra vagabondului pe care l-a 
văzut pe proprietatea mea. 



— Nu e vagabond, i-am răspuns eu. E cineva care 
munceşte pentru mine. 

Am de gând să nu mai răspund la telefon. Nu sunt dispusă 
să vorbesc cu nimeni altcineva în afară de tine şi de grăsanul 
din desen, grăsanul din cer; şi-mi vine să cred că niciunul 
din voi nu îmi va telefona. 

Cerul. îmi imaginez cerul ca pe un hol de hotel cu tavan 
înalt şi Arta fugii auzindu-se încet prin difuzoare. Unde poţi 
să şezi într-un fotoliu adânc de piele şi să nu simţi nicio 
durere. Un hol de hotel plin de bătrâni care moţăie, ascultă 
muzică, în vreme ce sufletele trec încoace şi-ncolo prin 
dreptul lor, ca nişte aburi, sufletele tuturor. Un loc 
îngrămădit cu suflete. îmbrăcate? Da, îmbrăcate, aşa cred; 
dar cu mâinile goale. Un loc unde nu aduci nimic altceva 
decât un soi abstract de haine şi amintirile dinăuntrul tău, 
amintirile care te alcătuiesc. Un loc fără incidente. O staţie 
de tren după abolirea trenurilor. Ascultând nesfârşita muzică 
celestă, neaşteptând nimic, răsfoind leneş prin arhiva 
memoriei. 

Va fi oare posibil să şed în fotoliul acela şi să ascult 
muzică fără să-mi fac griji din pricina casei ferecate şi 
întunecate, a pisicilor care umblă lela prin grădină, 
nehrănite, zborşite? Trebuie să fie posibil, altfel ce rost are 
cerul? Şi totuşi, să mori fără să laşi moştenitori este - iartă- 
mă că o spun - atât de nefiresc! Pentru liniştea cugetului, 
pentru liniştea sufletului, avem nevoie să ştim cine vine după 
noi, a cui prezenţă umple încăperile în care, odată, ne 
simţeam acasă. 

Mă gândesc la casele fermierilor abandonate, prin dreptul 
cărora am trecut cu maşina, în Karoo şi pe coasta de vest, ale 
căror stăpâni le-au părăsit în urmă cu ani de zile pentru a se 
muta la oraş, lăsând faţadele oblonite şi porţile încuiate. 
Acum rufe flutură pe frânghie, fumul se înalţă din coş, copii 
se joacă pe tăpşanul din spate, făcând semn cu mâna 
maşinilor care trec. Un pământ pe cale de a fi din nou luat în 
posesie, moştenitorii lui anunţându-se discret. Un pământ 
luat prin forţă, folosit, spoliat, ruinat, abandonat în anii 
sterpi ai bătrâneţii sale. Poate şi iubit de siluitorii lui, dar 



iubit în perioada de vigoare a tinereţii sale, prin urmare, în 
verdictul istoriei, neiubit îndeajuns. 

Ei îţi desfac degetele după ce se întâmplă, să fie siguri că 
nu încerci să iei ceva cu tine. O pietricică. O pană. O 
sămânţă de muştar sub unghia de la deget. 

E ca un calcul, un calcul labirintic, întins pe pagini întregi, 
scădere după scădere, împărţire după împărţire, de ţi se 
învârte capul. în fiecare zi când fac o nouă încercare, în 
inimă îmi licăreşte o speranţă că în acest caz anume, cazul 
meu, poate că a fost o greşeală. Şi în fiecare zi mă opresc în 
faţa aceluiaşi perete gol: moartea, uitarea. Doctorul Syfret în 
cabinetul lui: „Trebuie să privim adevărul în faţă”. Cu alte 
cuvinte: trebuie să privim peretele. Dar nu el: eu. 

Mă gândesc la prizonierii care stau pe buza şanţului în 
care trupurile lor se vor prăbuşi. Se roagă de plutonul de 
execuţie, plâng, glumesc, oferă mită, oferă tot ce au asupra 
lor: inelele de pe degete, hainele de pe ei. Soldaţii râd. Pentru 
că oricum vor lua totul, chiar şi dinţii de aur din gură. 

Nu există adevăr, doar şocul durerii ce mă străbate când, 
pe nepusă masă, mă copleşeşte imaginea acestei case, goale, 
cu lumina soarelui revărsându-se pe un pat gol, sau a 
golfului False sub cerurile albastre, imaculat şi pustiu - când 
lumea în care mi-am petrecut viaţa se dezvăluie în faţa mea 
şi eu nu mai fac parte din ea. Existenţa mea de la o zi la alta 
a devenit o chestiune de a-mi feri ochii, de a mă tupila. 
Moartea e singurul adevăr rămas. La moarte nu suport să mă 
gândesc, în fiecare clipă în care mă gândesc la altceva, nu 
mă gândesc la moarte, nu mă gândesc la adevăr. 

încerc să dorm. îmi golesc mintea; calmul începe să mă 
cuprindă pe furiş. Cad, îmi spun în gând, cad: bun venit, 
somn dulce. Apoi, chiar în pragul uitării, apare ceva, 
ameninţător, şi mă trage îndărăt, ceva al cărui nume nu 
poate fi decât spaimă. Mă scutur să scap de ea. Sunt trează 
în camera mea, în patul meu, totul e bine. O muscă se aşază 
pe obrazul meu. Se curăţă. începe să exploreze. îmi trece 
peste ochi, ochiul deschis. Vreau să clipesc, vreau s-o alung, 
dar nu pot. Printr-un ochi care e al meu şi nu e al meu, mă 
holbez la ea. Se linge, dacă ăsta e cuvântul. Nu e nimic în 



organele alea bulbucate pe care să-l pot recunoaşte drept 
chip. Dar e pe mine, e aici: umblă ţanţoşă pe mine, o 
creatură dintr-o altă lume. 

Sau e două după-amiaza. Zac întinsă pe canapea sau pe 
pat, încercând să-mi uşurez de povară şoldul, unde durerea e 
cea mai cumplită. îmi apare o imagine cu Esther Williams 5 , 
cu fete dolofane în costume de baie înflorate, înotând în 
formaţie, pe spate, fără efort, prin ape albastre ca cerul, 
încreţite, zâmbind şi cântând. Chitare invizibile zdrăngăne; 
gurile fetelor, arcuri de ruj roşu intens, formează cuvinte. Ce 
cântă? Apus... Rămas-bun... Tahiti. Mi-e dor de vechiul 
cinematograf Savoy, de biletele de unu şi patru penny, într-o 
monedă pentru totdeauna dispărută, topită, în afară de 
câteva de-un sfert de penny, ultimele, rămase în sertarul 
biroului, pe-o faţă cu George VI, regele cel bun, bâlbâitul, iar 
pe cealaltă o pereche de privighetori. Privighetori. N-am auzit 
niciodată cântec de privighetori şi nici n-am să aud. Strâng la 
piept dorul, strâng la piept regretul, pe rege, pe fetele care 
înoată, strâng la piept tot ce va pune stăpânire pe mine. 

Sau mă ridic şi deschid televizorul. Pe un canal, fotbal. Pe 
altul, un negru îşi ţine mâinile împletite deasupra Bibliei şi- 
mi predică într-o limbă care nu ştiu cum se numeşte. 
Aceasta e uşa pe care o deschid ca să las lumea să se reverse 
înăuntru, şi aceasta e lumea care vine la mine. Ca şi când aş 
privi printr-o conductă. 

Acum trei ani am avut o spargere (poate-ţi aminteşti, ţi-am 
scris despre asta). Hoţii n-au luat mai mult decât au putut 
duce în braţe, dar înainte să plece au răsturnat fiecare 
sertar, au sfâşiat fiecare saltea, au spart oale de lut, sticle, 
au aruncat pe jos toate alimentele din cămară. 

— De ce se poartă aşa? l-am întrebat uimită pe detectiv. 
Ce folos au din asta? 

— Aşa sunt ei, a răspuns el. Animale. 

După asta, am pus să mi se monteze grilaje la toate 
ferestrele. Le-a montat un indian grăsun. După ce-a 
înşurubat grilajele în rame, a umplut capul fiecărui şurub cu 

5 Esther Williams (1921-2013), înotătoare de performanţă şi actriţă 
americană. 



clei. 


— Ca să nu poată fi deşurubate, a explicat el. La plecare, 
m-a bătut uşurel pe mână şi a zis: Acum eşti în siguranţă. 

„Acum eşti în siguranţă.” Vorbele unui îngrijitor de la 
grădina zoologică, când încuie pentru noapte uşa de la cuşca 
unei păsări fără aripi, neputincioase. O pasăre dodo: ultima 
pasăre dodo, bătrână, trecută de vârsta ouatului. „Acum eşti 
în siguranţă.” încuiată înăuntru, în timp ce prădătorii 
flămânzi dau târcoale pe-afară. O pasăre dodo, cârâind în 
cuibul ei, dormind cu un ochi deschis, salutând epuizată 
zorii. Dar în siguranţă, în siguranţă în cuşca ei, barele 
intacte, cablurile intacte: cablul de la telefon, prin care poate 
să strige după ajutor în caz extrem, cablul de la televizor, 
prin care vine lumina lumii, cablul care cheamă muzica din 
stele. 

Televizorul. De ce mă uit la televizor? Parada politicienilor 
în fiecare seară; mi-e de ajuns să văd feţele alea fălcoase, 
goale, atât de familiare încă din copilărie, ca să simt 
deprimare şi greaţă. Bătăuşii din ultimul rând de bănci de la 
şcoală, băieţi costelivi, grei la minte, bărbaţi în toată firea 
acum şi promovaţi în fruntea ţării. Ei, cu mamele şi taţii lor, 
mătuşile şi unchii lor, fraţii şi surorile lor: un roi de lăcuste, 
o invazie de lăcuste negre ce ne-au năpădit ţara, rozând fără 
oprire, devorând vieţi. De ce, cuprinsă de oroare şi scârbă, îi 
privesc? De ce îi las în casă? Pentru că domnia familiei 
lăcustelor este adevărul Africii de Sud, iar adevărul este ceea 
ce mă scârbeşte? O legitimitate pe care nu se mai ostenesc să 
şi-o revendice. O justeţe de care nu le mai pasă. Ceea ce-i 
preocupă e puterea şi insensibilitatea puterii. A mânca şi a 
vorbi, a roade vieţi, a râgâi. Vorbire înceată, burduhănoasă. 
Aşezaţi în cerc, cufundaţi în dezbateri plicticoase, dând 
decrete ca nişte lovituri de baros: moarte, moarte, moarte. 
Netulburaţi de duhoare. Pleoape grele, ochi porcini, vicleni, 
viclenia unor generaţii întregi de ţărani. Şi uneltind unii 
împotriva altora: uneltiri încete, ca ale ţăranilor, care au 
nevoie de decenii pentru a se împlini. Noii africani, burtoşi, 
fălcoşi, cocoţaţi pe scaunele lor oficiale: Cetshwayo, Dingane 
în piei albe. Apăsând în jos: puterea stă în însăşi greutatea 



lor. Ditamai testiculele de taur apăsându-le nevestele, copiii, 
apăsându-i până scot scânteia din ei. în inimile lor, n-a 
rămas nici o scânteie de viaţă. Inimi indolente, grele ca un 
caltaboş. 

Iar mesajul lor, rezistând în mod stupid la orice schimbare, 
rămânând în mod stupid acelaşi pentru totdeauna. Isprava 
lor, după ani de meditaţie etimologică asupra cuvântului - au 
ridicat stupizenia la rangul de virtute. A stupefia; a amorţi; a 
pierde sensibilitatea; a înţepeni, a paraliza; a consterna, 
împietrire: insensibilitate, apatie, toropeală a minţii. Stupid: 
greoi la minte, indiferent, golit de gând sau sentiment. De la 
stupere, a încremeni, a rămâne uimit. De unde stupid, 
stupefiat, împietrit, transformat în piatră. Mesajul: că mesajul 
nu se schimbă niciodată. Un mesaj care-i transformă pe 
oameni în cremene. 

Privim aşa cum privesc păsările şerpii, fascinaţi de ceea ce 
urmează să ne devoreze. Fascinaţia: omagiul pe care-i 
aducem morţii. între orele opt şi nouă, ne adunăm şi ei ni se 
înfăţişează. O manifestare rituală, asemenea procesiunilor de 
călugări acoperiţi cu glugă din timpul războiului lui Franco. 
O tanatofanie: ne arată propria noastră moarte. iViua la 
muerte!, strigătul lor, ameninţarea lor. Moarte tinerilor. 
Moarte vieţii. Mistreţi ce-şi devoră odraslele. Războiul 
Mistreţilor . 6 

îmi spun că nu la minciună mă uit, ci la spaţiul din 
spatele minciunii, unde ar trebui să fie adevărul. Dar aşa e 
oare? 

Am moţăit (scriu încă despre ieri), am citit, am moţăit. Mi- 
am făcut ceai, am pus un disc. Măsură după măsură, 
Variaţiunile Goldberg se înălţau în văzduh. M-am dus la 
fereastră. Era aproape întuneric. Lângă zidul garajului, 
bărbatul stătea ciucit şi fuma, vârful ţigării lucea. Poate m-a 
văzut, poate nu. Am ascultat amândoi. 

în acest moment, m-am gândit eu, ştiu cum se simte el, 
ştiu la fel de sigur ca şi când am face dragoste noi doi. 

Deşi mi-a venit spontan gândul şi m-a scârbit, am 

6 Joc de cuvinte intraductibil: boar (mistreţ, vier) este omofon cu boer 
(bur). Aluzie la Războiul Burilor. 



cumpănit asupra lui fără să clipesc. El şi eu, cu piepturile 
lipite unul de altul, ochii închişi, mergând împreună pe 
vechiul drum. Neverosimilă tovărăşia asta! Asemenea unei 
călătorii cu autobuzul, în Sicilia, în înghesuială, faţă în faţă 
cu un bărbat străin, cu trupul lipit de al lui. Aşa o fi viaţa de 
apoi: nu un hol, cu fotolii şi muzică, ci un autobuz mare cât 
toate zilele, supraaglomerat, în drum dinspre nicăieri spre 
niciunde. Doar loc de stat în picioare: într-un picior pentru 
totdeauna, striviţi de alţi străini. Aerul greu, îmbâcsit, plin de 
oftaturi şi murmure: Pardon, pardon. Contact promiscuu. 
Pentru totdeauna urmăriţi de privirile altora. Sfârşitul vieţii 
private. 

Stătea ciucit în partea cealaltă a curţii, fumând, ascultând. 
Două suflete, al lui şi al meu, legate împreună, răvăşite. Ca 
nişte insecte care se împerechează coadă la coadă, fiecare 
având capul în partea opusă, nemişcate, în afară de pulsaţia 
toracelui ce ar putea fi luată drept simplă respiraţie. 
Nemişcare şi extaz. 

A dat un bobârnac ţigării. Explozie de scântei când a atins 
pământul, apoi întuneric. 

Casa asta, mi-am zis eu. Lumea asta. Casa asta, muzica 
asta. Asta. 

— Aceasta e fiica mea, am spus. Cea despre care ţi-am 
vorbit, care trăieşte în America. 

Şi prin ochii lui te-am privit în fotografie: o femeie 
zâmbitoare, cu chip plăcut, în jur de treizeci de ani, pe un 
fundal verde, cu mâna ridicată la părul bătut de vânt. 
încrezătoare. Asta ai tu acum: înfăţişarea unei femei care s-a 
găsit pe sine. 

— Ăştia sunt copiii lor. 

Doi băieţaşi cu şepcuţe, hăinuţe, cizmuliţe şi mănuşi, 
stând drept lângă un om de zăpadă, aşteptând clicul 
aparatului. 

Pauză. Şedem amândoi la masa din bucătărie. îl servisem 
cu ceai şi biscuiţi Mărie. Biscuiţi Mărie: hrană pentru 
bătrâni, pentru ştirbi. 

— Vreau să faci ceva pentru mine când o fi să mor. Sunt 
nişte hârtii pe care vreau să le trimit fiicei mele. Dar după ce- 



o să se întâmple. Asta e important. De aceea nu le pot trimite 
eu însămi. Cu restul mă descurc. O să le împachetez, o să 
lipesc pe ele şi timbrele potrivite. Tot ce-ţi rămâne ţie de făcut 
e să dai pachetul la poştă. O să faci asta pentru mine? 

S-a foit stânjenit. 

— N-aş cere o asemenea favoare dacă aş putea-o face eu. 
Dar nu e altă cale. N-o să fiu aici. 

— Nu poţi ruga pe altcineva? a întrebat el. 

— Ba da. însă te rog pe tine. E vorba de hârtii personale, 
scrisori personale. Sunt moştenirea fiicei mele. E tot ce pot 
să-i dau, tot ce va accepta, venind din ţara asta. Nu vreau să 
fie deschise şi citite de nimeni altcineva. 

Hârtii personale. Aceste hârtii, aceste cuvinte pe care ori le 
citeşti acum, ori nu le mai citeşti niciodată. O să ajungă la 
tine? Au ajuns la tine? Două moduri de a formula aceeaşi 
întrebare, o întrebare al cărei răspuns nu-1 voi şti niciodată, 
absolut niciodată. Pentru mine, această scrisoare va fi pentru 
totdeauna doar cuvinte sortite valurilor un mesaj într-o 
sticlă, având lipite pe ea timbrele Republicii Sud-Africane şi 
numele tău. 

— Nu ştiu, a zis bărbatul, mesagerul, jucându-se cu 
linguriţa. 

Nu vrea să promită nimic. Şi chiar dacă promite, în cele 
din urmă va face cum va vrea. Ultimele instrucţiuni, fără 
obligaţia de a fi executate. Pentru că morţii nu-s persoane. 
Asta e legea: toate contractele se anulează. Morţii nu pot fi 
înşelaţi, nu pot fi trădaţi, decât dacă îi duci cu tine în inima 
ta şi comiţi crima acolo. 

— Nu contează, am zis. Mă gândisem să te mai rog să vii şi 
să hrăneşti pisicile. Dar o să aranjez altcumva. 

Cum altcumva? în Egipt, zideau pisicile împreună cu 
stăpânii lor morţi. Oare asta vreau: ochi galbeni mişunând de 
colo-colo, în căutarea unui loc de ieşire din grota întunecată? 

— Va trebui să cer să li se facă o injecţie, am spus eu. 
Sunt prea bătrâne să fie duse într-o altă casă. 

Ca apa care se izbeşte de stâncă, aşa se izbeau vorbele 
mele de tăcerea lui. 

— Trebuie să fac ceva în privinţa lor, am continuat eu. Nu 



pot să stau cu mâinile în sân. La fel ai gândi dacă ai fi în 
locul meu. 

A clătinat din cap. Nu-i adevărat. într-adevăr, nu-i 
adevărat. într-o noapte de iarnă, mai devreme sau mai târziu, 
când focul artificial din venele lui nu mai e destul de fierbinte 
să-l ţină în viaţă, va pieri. Va muri pe-un prag sau pe-o alee, 
cu braţele încrucişate pe piept; lângă el o să găsească şi 
acest câine, sau un altul, scheunând, lingându-i faţa. O să-l 
ducă de-acolo cu o căruţă, iar câinele va rămâne în urmă, pe 
stradă, şi ăsta va fi sfârşitul. Fără aranjamente, fără 
testamente, fără mausolee. 

— îţi voi expedia pachetul, a zis el. 



2 


Florence s-a întors aducând cu ea nu numai pe cele două 
fetiţe, ci şi pe fiul ei de cincisprezece ani, Bheki. 

— O să stea mult, Florence? am întrebat-o eu. O să fie loc 
şi pentru el? 

— Dacă nu e cu mine, dă de belea, mi-a replicat Florence. 
Soră-mea nu mai poate avea grijă de el. în Guguletu e foarte 
rău, foarte rău. 

Acum am cinci în curtea din spate. Cinci oameni, un câine 
şi două pisici. Bătrâna care locuia într-un pantof. Şi care nu 
ştia ce să facă. 

Când Florence a plecat la începutul lunii, am asigurat-o că 
o să mă descurc cu gospodăria. Dar bineînţeles că am lăsat 
totul de izbelişte şi în curând o miasmă acră, jilavă s-a 
înstăpânit la etaj, o miasmă de cremă de faţă, cearşafuri 
murdare, pudră de talc. Acum a trebuit s-o urmez ruşinată 
pe Florence în timp ce făcea inspecţie. Cu mâinile în şolduri, 
cu nările adulmecând, ochelarii sclipind, a evaluat dovada 
incompetenţei mele. Apoi s-a pus pe treabă. Până la sfârşitul 
după-amiezii, bucătăria şi baia străluceau, dormitorul era 
aerisit şi pus în ordine, în aer se simţea miros de ceară de 
mobilă. 

— Minunat, Florence, am început eu cu formulele 
ritualice. Nu ştiu ce m-aş face fără tine. 

Dar bineînţeles că ştiu. M-aş cufunda în mizeria 
indiferentă a bătrâneţii. 



După ce a făcut treaba mea, s-a apucat de-a ei. A pregătit 
cina pe aragaz şi le-a dus pe fetiţe la baia de la etaj. Uitându- 
mă cum le spală, frecându-le după urechi, între picioare, 
îndemânatică, hotărâtă, surdă la scâncetele lor, m-am 
gândit: ce femeie admirabilă, dar ce bucuroasă sunt că nu-i 
mama mea! 

Pe băiat l-am găsit umblând fără rost prin curte. Odată 
ştiusem că-1 cheamă Digby, acum se numeşte Bheki. înalt 
pentru vârsta lui, având frumuseţea gravă a mamei lui. 

— Nu-mi vine să cred că ai crescut atâta, i-am spus eu. 

El n-a răspuns. Nu mai e băieţelul cu faţa deschisă care, 
când venea în vizită, dădea mai întâi fuga la cuşca iepurilor, 
scotea iepuroaica albă şi grasă şi o strângea la piept. 
Nemulţumit, desigur, că a fost despărţit de prietenii lui şi 
ascuns cu surorile lui mai mici în curtea din spate a 
oarecuiva. 

— De când s-au închis şcolile? am întrebat-o pe Florence. 

— De săptămâna trecută. Toate şcolile din Guguletu, 
Langa, Nyanga. Copiii n-au ce să facă. Decât să alerge pe 
străzi şi să dea de belea. Mai bine să fie aici, unde pot sta cu 
ochii pe el. 

— N-o să aibă astâmpăr, aşa, fără prieteni. 

Ea a dat din umeri. Nu zâmbea. Nu cred că am văzut-o 
vreodată zâmbind. Dar poate că zâmbeşte copiilor ei, când e 
singură cu ei. 

— Cine-i omul ăsta? a întrebat Florence. 

— Se numeşte Vercueil, am zis. Vercueil, Verkuil, Verskuil. 
Aşa zice el. E prima oară când aud un asemenea nume. îl las 
să stea aici o vreme. Are un câine. Spune-le copiilor că, dacă 
se joacă cu el, să nu-1 întărâte prea tare. E căţelandru, ar 
putea să muşte. 

Florence a clătinat din cap. 

— Dacă ne face probleme, o să-i cer să plece, am zis eu. 
Dar nu-1 pot alunga pentru ceva ce n-a făcut. 

Zi rece, vântoasă. Am stat pe balcon, în capot. Jos, pe 
peluză, Vercueil demonta vechea maşină de tuns iarba şi 
fetiţele îl priveau. Cea mare, care se numeşte Hope - aşa zice 



Florence (nu are încredere în mine, să-mi spună numele ei 
adevărat) - stătea pe vine la câţiva metri distanţă, în afara 
câmpului vizual al bărbatului, cu mâinile strânse între 
genunchi. Purta sandale noi, roşii. Aia mică, Beauty, 
încălţată şi ea cu sandale roşii, umbla copăcel pe peluză, 
azvârlindu-şi picioruşele în lături, uneori aşezându-se brusc. 

în timp ce priveam, fetiţa cea mică s-a îndreptat spre 
Vercueil, cu braţele desfăcute în lături şi pumnii strânşi. Era 
gata să cadă peste maşina de tuns iarbă, dar Vercueil a 
prins-o şi, ţinând-o de braţul ei mic şi durduliu, a dus-o la o 
distanţă sigură. De unde, pe picioruşe nesigur, fetiţa a pornit 
din nou spre el. EI a prins-o încă o dată, ducând-o de-acolo. 
Aproape că devenea un joc. Dar era durul Vercueil dispus să 
se joace? 

Beauty a pornit din nou spre el; şi încă o dată el a salvat-o. 
Apoi, minunea minunilor, a împins la o parte maşinăria pe 
jumătate demontată şi, oferindu-şi o mână copiliţei, cealaltă 
mână Iui Hope, a început să se răsucească în cerc, întâi 
încet, apoi din ce în ce mai repede. în sandalele ei roşii, Hope 
era nevoită să alerge pentru a ţine pasul cu el; cât despre 
fetiţa cea mică, ea se rotea în aer, ţipând de plăcere; iar 
câinele, ţinut în spatele porţii închise, sărea şi lătra. Ce 
hărmălaie! Ce agitaţie! 

în acea clipă trebuie să fi intrat Florence în scenă, pentru 
că rotirea a încetinit şi s-a oprit. Câteva cuvinte rostite în 
şoaptă şi Hope s-a desprins de mâna lui Vercueil, a convins-o 
pe surioara ei să vină cu ea şi amândouă au dispărut din 
câmpul meu vizual. Am auzit o uşă închizându-se. Câinele a 
scos scheunături de regret. Vercueil s-a întors la maşina de 
tuns iarbă. O jumătate de oră mai târziu, a început să plouă. 

Băiatul, Bheki, îşi petrece timpul şezând pe patul lui 
Florence, răsfoind reviste vechi, în timp ce, dintr-un colţ al 
camerei, Hope se uită la el cu priviri pline de veneraţie. 
Uneori, când se satură de citit, Bheki stă pe alee şi loveşte cu 
o minge de tenis în uşa garajului. Zgomotul mă înnebuneşte. 
Deşi îmi apăs o pernă pe cap, bufnetul nemilos tot ajunge 
până la mine. 

— Când se redeschid şcolile? întreb eu prost dispusă. 



— O să-i spun să înceteze, zice Florence. 

Un minut mai târziu, bufnetul încetează. 

Anul trecut, când au început problemele în şcoli, i-am 
spus lui Florence părerea mea: 

— Pe vremea mea, noi socoteam mersul la scoală un 
privilegiu. Părinţii strângeau punga şi economiseau ca să-şi 
ţină copiii Ia şcoală. Pentru noi, incendierea unei şcoli era 
nebunie curată. 

— Azi e altfel, a replicat Florence. 

— Adică eşti de acord când copiii îşi incendiază şcolile? 

— Nu le pot spune copiilor ăstora ce să facă, a zis 
Florence. Azi totul e altfel. Nu mai există mame şi taţi. 

— Ce prostie, am spus eu. întotdeauna există mame şi 
taţi. 

Pe această notă s-a încheiat schimbul nostru de replici. 

Despre tulburările din şcoli radioul nu spune nimic, 
televizorul nu spune nimic, ziarele nu spun nimic. în lumea 
pe care o proiectează, toţi copiii ţării şed fericiţi în băncile lor, 
învăţând despre pătratul ipotenuzei şi despre papagalii din 
jungla amazoniană. Ceea ce ştiu eu despre evenimentele din 
Guguletu depinde în exclusivitate de ceea ce-mi spune 
Florence şi de ceea ce aflu stând pe balcon şi uitându-mă 
spre nord-est: anume că Guguletu nu e în flăcări azi sau, 
dacă e în flăcări, arde cu flacără mică. 

Ţara mocneşte şi totuşi, cu cea mai mare bunăvoinţă de pe 
lume, eu nu pot lua parte decât pe jumătate. Adevărata mea 
atenţie este îndreptată în întregime înlăuntru, asupra 
lucrului, asupra cuvântului, cuvântul pentru lucrul care îşi 
face loc încet prin trupul meu. O ocupaţie nedemnă şi, în 
vremuri ca acestea, ridicolă, ca şi când un bancher cu 
hainele în flăcări e o glumă, iar un cerşetor cuprins de flăcări 
nu e. Dar nu mă pot abţine. „Uită-te la mine!” îmi vine să-i 
strig lui Florence: „Şi eu ard!” 

în cea mai mare parte a timpului, am grijă să ţin literele 
cuvântului despărţite unele de altele, asemenea fălcilor unei 
capcane. Când citesc, citesc precaută, sărind peste rânduri 
sau paragrafe întregi când prind cu coada ochiului cuvântul 
gata să atace pe neaşteptate. 



Dar în întuneric, în pat, singură, tentaţia să mă uit la el 
devine prea puternică. Aproape că mă simt împinsă spre el. 
Mă gândesc la mine ca la o copilă îmbrăcată într-o rochie 
lungă şi albă, cu pălărie de paie pe cap, pe o plajă imensă, 
pustie. în jurul meu zboară nisipul. îmi ţin pălăria cu mâna, 
îmi înfig bine picioarele în nisip, îmi strâng puterile să mă 
împotrivesc vântului. Dar după o vreme, în locul ăsta 
singuratic, unde nimeni nu mă vede, efortul devine prea 
mare. Mă relaxez. Ca o mână ce mi se pune în şale, vântul 
îmi dă un brânci. E o uşurare să nu mai opun rezistenţă, 
întâi mergând, apoi alergând, las vântul să mă ducă. 

Mă duce, noapte după noapte, la Neguţătorul din Veneţia. 
„Nu mănânc, nu dorm, nu respir ca tine?” strigă Shylock 
evreul. „Nu sângerez ca tine?” şi agită un pumnal cu o livră 
de carne însângerată înfiptă în vârful lui. „Nu sângerez ca 
tine?” vin cuvintele evreului cu barbă lungă şi chipă, 
dansând pe scenă, furios şi chinuit. 

Mi-aş striga strigătul către tine, dacă ai fi aici. Dar nu eşti. 
Prin urmare, trebuie să fie Florence. Florence trebuie să fie 
cea care să îndure aceste momente când o adevărată explozie 
de teamă ţâşneşte din mine, pârjolind frunza pe ram. „Totul o 
să fie bine”: astea-s cuvintele pe care vreau să le aud rostite. 
Vreau să fiu strânsă la pieptul cuiva, al lui Florence, al tău, 
al oricui, şi să mi se spună că totul va fi bine. 

Zăcând în pat noaptea trecută, cu o pernă sub şold, cu 
braţele apăsate pe piept ca să opresc durerea să se mişte, 
ceasul arătând 3:45, m-am gândit cu invidie şi alean la 
Florence în camera ei, dormind tun, înconjurată de copiii ei 
adormiţi, toţi patru respirând în cele patru ritmuri diferite ale 
lor, fiecare respiraţie puternică şi limpede. 

Odată am avut totul, mi-am zis eu. Acum ai tu totul şi eu 
nimic. 

Cele patru ritmuri continuau fără şovăire, la fel şi ticăitul 
liniştit al ceasului. 

împăturind o foaie de hârtie în două, i-am scris lui 
Florence un bilet: „Am o noapte proastă. O să încerc să dorm 
până târziu. Te rog spune-le copiilor să nu facă zgomot. 
Mulţumesc. E.C.” Am coborât şi am sprijinit biletul în 



mijlocul mesei din bucătărie. Apoi, tremurând, m-am întors 
în pat, am luat pastilele de ora patru, am închis ochii, mi-am 
încrucişat braţele şi am aşteptat somnul care n-a venit. 

Nu pot avea ceea ce doresc să-mi dea Florence. Nimic din 
ce-mi doresc nu pot avea. 

Anul trecut, când aia mică încă era bebeluş ţinut în braţe, 
am dus-o pe Florence cu maşina la Brackenfell, locul unde 
munceşte soţul ei. 

Bineînţeles că s-a aşteptat s-o las acolo şi să plec. Dar 
fiind curioasă să-i văd bărbatul, să-i văd împreună, am intrat 
cu ea. 

Era târziu într-o după-amiază de sâmbătă. Din parcare am 
urmat un drum colbuit, pe lângă două hale lungi, până la o a 
treia, unde un bărbat în salopetă albastră stătea într-un ţarc 
de sârmă şi găinile - de fapt puii de găină - i se încurcau 
printre picioare. Fetiţa, Hope, s-a smucit din mâna lui 
Florence, s-a repezit înainte şi s-a prins de plasă. Ceva ca o 
privire, o întrebare, o recunoaştere a trecut de la bărbat la 
Florence şi înapoi. 

Dar nu era timp de saluturi. El, William, soţul lui Florence, 
avea treabă şi treaba nu putea fi întreruptă. Treaba era să se 
arunce asupra unei găini, s-o ridice de picioare cu capul în 
jos, să prindă între genunchi corpul care se zbătea, să-i lege 
o sârmă în jurul picioarelor şi s-o dea mai departe unui al 
doilea tânăr care-o spânzura, în timp ce ea cârâia şi dădea 
din aripi, de un cârlig atârnat de un conveier zăngănitor de 
deasupra capului, iar conveierul o ducea şi mai în adâncul 
halei unde un al treilea tânăr, îmbrăcat într-un impermeabil 
stropit cu sânge, îi prindea capul, o apuca strâns de gât şi i-1 
reteza cu un cuţit atât de mic, încât părea o parte a mâinii 
sale, apoi azvârlea capul, din aceeaşi mişcare, într-o găleată 
plină de capete moarte. 

Asta era munca lui William şi asta am văzut înainte să fi 
avut timpul sau prezenţa de spirit să mă întreb dacă voiam 
să văd. Şase zile pe săptămână asta făcea. Lega picioarele 
găinilor. Sau poate că, pe rând, schimba locul cu ceilalţi doi 
şi atârna şi el găinile de cârlig sau le tăia capul. Pentru trei 
sute de ranzi pe lună, plus mâncare. O muncă pe care o 



făcea de cincisprezece ani. încât nu era imposibil ca unele 
găini pe care le umplusem cu miez de pâine, gălbenuş şi 
salvie, şi le unsesem cu ulei, şi le frecasem cu usturoi, să fi 
fost ţinute, în ultimele clipe de viaţă, între picioarele acestui 
om, tatăl copiilor lui Florence. Care se trezea la cinci 
dimineaţa, când eu încă dormeam, ca să spele cu furtunul 
tăvile de sub cuşti, să umple cu hrană troacele, să măture 
halele şi apoi, după micul dejun, să înceapă măcelărirea, 
jumulirea, scoaterea măruntaielor, congelarea a mii de 
carcase, împachetarea a mii de capete şi labe, kilometri 
întregi de intestine, munţi de pene. 

Ar fi trebuit să plec de cum am văzut ce se petrece acolo. 
Ar fi trebuit s-o iau din loc şi să fac tot posibilul să uit totul. 
Şi totuşi am rămas lângă ţarcul de sârmă, fascinată, în timp 
ce bărbaţii aceia trei semănau moartea printre păsările 
nezburătoare. Şi lângă mine, copila, cu degetele încleştate de 
plasă, privea cu nesaţ aceeaşi privelişte. 

Atât de greu şi totuşi atât de uşor să ucizi, să mori. 

S-a făcut şi ora cinci, sfârşitul zilei, iar eu le-am spus la 
revedere. în vreme ce eu veneam cu maşina spre această 
casă pustie, William i-a luat pe Florence şi pe copii la baraca 
unde locuia. El s-a spălat; ea a pregătit cina, pui cu orez, pe 
o sobă cu gaz, apoi şi-a alăptat fetiţa. Era o zi de sâmbătă. 
Unii dintre ceilalţi muncitori de la fermă plecaseră să facă 
vizite, să se distreze. Astfel că Florence şi William i-au putut 
culca pe copii pe un prici gol şi apoi au ieşit să se plimbe, 
doar ei doi, în amurgul cald. 

S-au plimbat de-a lungul drumului. Au vorbit despre 
săptămâna care trecuse, cum fusese, ce se mai întâmplase; 
au vorbit despre viaţa lor. 

Când s-au întors, copiii dormeau tun. Ca să aibă 
intimitate, au atârnat o pătură în dreptul priciurilor. Apoi, 
toată noaptea a fost a lor, cu excepţia jumătăţii de oră în care 
Florence s-a strecurat afară şi şi-a alăptat fetiţa în întuneric. 

Duminică dimineaţa, William - nu e numele lui adevărat, 
ci acela sub care e cunoscut în universul muncii lui - şi-a 
îmbrăcat costumul, şi-a pus pălăria şi s-a încălţat cu pantofii 
buni. El şi Florence s-au dus în staţia de autobuz, ea cu 



pruncul în spate, el ţinând-o pe Hope de mână. Au luat un 
autobuz spre Kuilsrivier, apoi un taxi până în Guguletu, la 
locuinţa surorii la care stătea fiul lor. 

Trecuse de ora zece, ziua începea să fie toridă. Serviciul 
religios se încheiase; camera de zi era plină de lume, de 
pălăvrăgeală. După o vreme, bărbaţii au plecat; era timpul ca 
Florence s-o ajute pe sora ei la gătit. Hope a adormit pe 
podea. Un câine a intrat în încăpere, a lins-o pe faţă, a fost 
izgonit; fetiţa, încă adormită, a fost ridicată în braţe şi 
culcată pe canapea. într-un moment când au rămas între 
patru ochi, Florence i-a dat surorii ei banii pentru chiria lui 
Bheki, pentru mâncare, pantofi, manuale şcolare; sora ei i-a 
pitit în corset. Apoi a apărut Bheki, şi-a salutat mama. 
Bărbaţii s-au întors de unde s-or fi dus şi cu toţii s-au aşezat 
să mănânce prânzul; pui de la fermă, sau fabrică, sau uzină, 
sau cum s-o fi numind, orez, varză, sos de carne. De afară s- 
au auzit glasurile prietenilor lui Bheki, îl strigau: el s-a grăbit 
să termine de mâncat şi s-a ridicat de la masă. 

Toate astea s-au întâmplat. Trebuie să se fi întâmplat 
astfel. Era o după-amiază obişnuită în Africa: vreme de 
lenevie, zi de lenevie. Aproape că-ţi vine să spui: Aşa ar 
trebui să fie viaţa. 

Şi a venit momentul să plece acasă. S-au îndreptat spre 
staţia de autobuz, Hope călare acum pe umerii tatălui ei. A 
sosit autobuzul, şi-au luat rămas-bun. Autobuzul le-a dus pe 
Florence şi pe fiicele ei. Le-a dus la Mowbray, de unde au 
luat un alt autobuz până în strada St. George’s şi un al 
treilea până în strada Kloof. De la Kloof au mers pe jos. Când 
au ajuns pe Schoonder, umbrele se lungiseră. Era timpul să-i 
pregătească cina lui Hope care era smiorcăită şi obosită, să-i 
facă baie pruncului, să isprăvească de călcat rufele rămase 
de cu o zi înainte. 

Măcar nu măcelăreşte vite, mi-am spus eu; măcar sunt 
numai găini, cu ochii lor smintiţi de găină şi aerele lor de 
făloşenie. Dar nu-mi puteam lua gândul de la ferma, fabrica, 
întreprinderea unde muncea soţul femeii care trăia alături de 
mine, unde zi după zi traversa ţarcul în stânga şi-n dreapta, 
înainte şi înapoi, dându-i ocol iar şi iar, în miros de sânge şi 



de pene, în vacarmul de cârâituri furioase, aplecându-se, 
ridicându-se, apucând, legând, atârnând. M-am gândit la toţi 
bărbaţii de pe toată întinderea Africii de Sud, care, în timp ce 
eu stăteam şi priveam de la fereastră, omorau găini, mutau 
pământ, roabe după roabe pline de pământ; m-am gândit la 
toate femeile care sortau portocale, coseau butoniere. Cine ar 
sta să le numere, lopeţile încărcate, portocalele, butonierele, 
găinile? Un univers al muncii, un univers al număratului. Ca 
şi când ai sta toată ziua în faţa unui ceas, omorând fiecare 
următoare secundă, cronometrând scurgerea vieţii. 

De când mi-a luat banii, Vercueil o ţine tot într-o băutură, 
dând pe gât nu numai vin, ci şi coniac. în unele zile nu bea 
până la prânz, folosind ceasurile de abstinenţă pentru a face 
capitularea ulterioară şi mai voluptuoasă. Cel mai adesea 
este deja afumat când pleacă de-acasă la mijlocul dimineţii. 

Azi soarele lucea palid când Vercueil s-a întors din 
preumblarea lui. Eu eram sus, în balcon; s-a aşezat pe jos în 
curte, fără să mă vadă, cu spatele la zid şi câinele alături. 
Fiul lui Florence era deja acolo, cu un prieten pe care nu-1 
mai văzusem înainte, şi Hope la fel, devorându-le din ochi 
fiecare mişcare. Băieţii aveau un aparat de radio căruia îi 
dăduseră drumul; scârţâitul şi bubuitul muzicii erau chiar 
mai rele decât mingea de tenis. 

— Apă! le-a strigat Vercueil băieţilor. Aduceţi-mi nişte apă. 

Băiatul cel nou, prietenul, a traversat curtea şi s-a lăsat pe 

vine lângă el. Ce şi-au spus nu am auzit. Băiatul a întins o 
mână. 

— Dă-o-ncoa, a zis el. 

Vercueil i-a dat leneş peste mână. 

— Dă-mi-o, a insistat băiatul şi, aşezat în genunchi, a 
început să tragă sticla afară din buzunarul lui Vercueil. 

Bărbatul s-a împotrivit, dar mai mult de formă. 

Băiatul a deşurubat capacul şi a vărsat coniacul pe 
pământ. Apoi a azvârlit sticla. Sticla s-a spart. Ce gest 
prostesc, aşa mi-a venit să-i strig. 

— Te transformă în câine! a zis băiatul. Asta vrei să fii, 
câine? 



Câinele, câinele lui Vercueil, a scheunat nerăbdător. 

— Du-te dracu’, a replicat Vercueil cu limba împleticită. 

— Câine! a zis băiatul. Beţivule! 

I-a întors lui Vercueil spatele şi, cu mers ţanţoş, s-a întors 
la Bheki. Ce copil îngâmfat, mi-am zis eu. Dacă aşa se poartă 
noii apărători ai oamenilor, Dumnezeu să ne ferească de ei. 

Fetiţa a adulmecat mirosul de coniac şi a strâmbat din 
nas. 

— Du-te şi tu dracului, a zis Vercueil, concediind-o cu o 
fluturare de mână. 

Ea nu s-a clintit din loc. Apoi, brusc, a făcut stânga- 
mprejur şi a fugit spre camera mamei ei. 

Muzica bubuia mai departe. Vercueil a adormit, căzut într- 
o rână, lângă zid, ţinând capul câinelui pe genunchi. Eu m- 
am întors la cartea mea. N-a trecut mult şi soarele s-a 
ascuns în nori, iar aerul s-a răcit. A început să burniţeze. 
Câinele s-a scuturat şi a intrat în magazie. Vercueil s-a 
ridicat în picioare şi l-a urmat. Eu mi-am strâns lucrurile. 

Deodată s-a auzit zarvă în magazie. întâi a ieşit câinele, s- 
a răsucit în loc şi s-a pus pe lătrat; apoi a ieşit Vercueil, cu 
spatele; apoi cei doi băieţi. Când al doilea băiat, prietenul, s- 
a apropiat de el, Vercueil s-a repezit şi l-a lovit în gât cu latul 
mâinii. Surprins, băiatul a scos un icnet şuierat: l-am auzit 
chiar şi eu, de pe balcon. L-a lovit la rândul său pe Vercueil, 
care s-a dezechilibrat şi aproape a căzut. Câinele ţopăia în 
jurul lor, hămăind. Băiatul l-a mai lovit o dată pe Vercueil şi 
de data asta i s-a alăturat şi Bheki. 

— Terminaţi! le-am strigat eu de sus. 

Nu m-au luat în seamă. Vercueil căzuse la pământ; ei îl 
izbeau cu picioarele; Bheki şi-a scos cureaua de la pantaloni 
şi a început să-l biciuiască. 

— Florence! am ţipat eu. Opreşte-1! 

Vercueil şi-a acoperit faţa cu mâinile, să se apere. Câinele 
s-a azvârlit asupra lui Bheki; Bheki i-a dat un brânci, 
aruncându-1 îndărăt, şi a continuat să-l croiască pe Vercueil. 

— Terminaţi, voi doi! am strigat, ineleştându-mă de 
balustradă. Dacă nu terminaţi acum, chem poliţia! 

Atunci a ieşit Florence. S-a răstit la ei şi băieţii au încetat. 



Vercueil s-a chinuit să se ridice în picioare. Am coborât cât 
am putut de iute. 

— Cine-i băiatul ăsta? am întrebat-o pe Florence. 

Băiatul, care vorbea cu Bheki, a tăcut şi s-a uitat la mine. 

Nu mi-a plăcut privirea lui: arogantă, combativă. 

— Un prieten de la şcoală, a răspuns Florence. 

— Trebuie să plece acasă, am zis eu. Deja e prea mult 
pentru mine. Nu admit încăierări în curtea din spate. Nu 
admit să se vânture străinii aici ca la ei acasă. 

Buza lui Vercueil sângera. Ciudat să văd sânge pe faţa aia 
cu pielea tăbăcită. Parcă era miere pe cenuşă. 

— Nu e un străin, a venit în vizită, a spus Florence. 

— Ne trebuie permis ca să venim aici? a întrebat Bheki. A 
schimbat o privire cu prietenul său. Ne trebuie permis? 

Aşteptau amândoi răspunsul meu, mă provocau. Radioul 
cânta încă: o voce inumană, obositoare: îmi venea să-mi 
astup urechile cu mâinile. 

— N-am zis nimic de permise, am ripostat eu. Dar ce drept 
are el să vină aici şi să-l atace pe omul ăsta? Omul ăsta 
locuieşte aici. E casa lui. 

Nările lui Florence au fremătat. 

— Da, am zis eu, întorcându-mă către ea, şi el locuieşte 
aici, e casa lui. 

— Locuieşte aici, a spus Florence, dar e un gunoi. Om de 
nimic. 

— Jou moer! a zis Vercueil. îşi scosese pălăria şi-i lovea 
calota pe dinăuntru, ca să-i redea forma; deodată şi-a ridicat 
mâna în care ţinea pălăria, ca pentru a o lovi pe femeie. Jou 
moer! 

Bheki i-a smuls pălăria din mână şi a aruncat-o pe 
acoperişul garajului. Câinele s-a pus pe un lătrat furios, 
încet, pălăria a alunecat în jos pe panta acoperişului. 

— Nu e un gunoi, am spus eu, coborându-mi vocea, 
adresându-mă doar lui Florence. Nu există gunoaie umane. 
Toţi suntem oameni. 

Dar Florence n-avea chef de predică. 

— Un om de nimic, bea de stinge, a zis ea. Bea, bea, bea 
toată ziua. Nu-mi place să-l văd aici. 



Un om de nimic: asta era el? Da, poate: om de nimic: bună 
expresia asta veche, auzită prea rar în ziua de azi. 

— E mesagerul meu, am zis eu. 

Florence mi-a aruncat o privire suspicioasă. 

— O să-mi ducă mesajele, am spus eu. 

A dat din umeri. Vercueil a plecat târşâindu-şi picioarele, 
cu pălărie şi câine cu tot. Am auzit zăvorul de la poartă 
clicăind. 

— Spune-le băieţilor să-l lase în pace, am zis eu. Nu face 
nimic rău. 

Ca un motan bătrân alungat de masculii tineri, Vercueil s- 
a dus să se ascundă, să-şi lingă rănile. Mă şi văd scotocind 
parcurile, strigând încet: „Domnule Vercueil! Domnule 
Vercueil!” O bătrână care-şi caută pisica. 

Florence e foarte mândră - şi nu se fereşte s-o arate - de 
felul în care Bheki s-a descotorosit de omul de nimic, dar 
prezice că o să se întoarcă de cum va începe să plouă. Eu 
una mă îndoiesc că-1 vom vedea cât băieţii sunt aici. I-am şi 
spus-o lui Florence. 

— Tu le arăţi lui Bheki şi prietenilor lui că pot să ridice 
mâna împotriva celor mai în vârstă decât ei, fără să-i 
pedepsească cineva. Asta e o greşeală. Da, orice-ai gândi 
despre el, Vercueil este mai în vârstă decât ei! Cu cât cedezi 
mai mult, Florence, cu atât se vor purta copiii mai scandalos, 
îmi spuneai că admiri generaţia fiului tău, pentru că nu se 
teme de nimic. Fii atentă: s-ar putea să nu le mai pese de 
propriile vieţi şi să sfârşească nepăsându-le de viaţa 
nimănui. Ceea ce admiri la ei nu este neapărat şi ce e mai 
bun. 

Mă tot gândesc, am continuat eu, la ce mi-ai spus deunăzi: 
că nu mai există mame şi taţi. Nu pot să cred că ai vorbit 
serios. Copiii nu pot să crească fără mame şi taţi. Incendiile 
şi fărădelegile despre care auzim, duritatea şocantă, chiar şi 
faptul ăsta de a-1 bate pe domnul Vercueil - a cui e vina, 
până la urmă? Bineînţeles că vina e a părinţilor care spun: 
„Du-te, fă cum vrei, de-acum eşti propriul tău stăpân, eu 
renunţ la orice autoritate asupra ta”. Care copil doreşte cu 



adevărat în adâncul sufletului să i se spună aşa ceva? 
Bineînţeles că le va întoarce spatele derutat, gândind: „Mamă 
nu mai am, tată nu mai am: atunci să-mi fie moartea mamă, 
să-mi fie moartea tată”. Vă spălaţi pe mâini de ei, iar ei se 
transformă în copiii morţii. 

Florence a clătinat din cap. 

— Nu, a zis ea ferm. 

— Dar îţi aminteşti ce mi-ai spus anul trecut, Florence, 
când în oraşe se întâmplau lucrurile acelea incalificabile? Mi- 
ai spus: „Am văzut o femeie care a luat foc, ardea, şi când a 
ţipat după ajutor, copiii au râs şi au turnat şi mai multă 
benzină pe ea”. Mi-ai spus: „Nu credeam că o să trăiesc să 
văd aşa ceva”. 

— Da, aşa am spus şi e adevărat. Dar cine i-a făcut aşa 
cruzi? Albii i-au făcut aşa cruzi. 

A tras aer în piept, adânc, pătimaş. Eram în bucătărie. Ea 
călca. Mâna care ţinea fierul a apăsat cu putere în jos. 
Florence m-a săgetat cu privirea. I-am atins uşor mâna. A 
ridicat fierul. Pe cearşaf se vedea un început de pată maronie 
de arsură. 

Nici un strop de milă, mi-am zis eu: un război fără milă, 
fără limite. Un război pe care merită să-l ratezi. 

— Şi când într-o bună zi vor fi mari, am zis eu încet, crezi 
că îi va părăsi cruzimea? Ce fel de părinţi vor deveni cei care 
au fost învăţaţi că vremea părinţilor a luat sfârşit? Pot 
părinţii să fie recreaţi, odată ce ideea de părinţi a fost 
distrusă înlăuntrul lor? Calcă în picioare un om şi-l lovesc 
pentru că bea. Dau foc oamenilor şi râd văzându-i cum mor 
arzând. Cum se vor purta cu propriii copii? De ce fel de 
dragoste vor fi în stare? Inimile li se preschimbă în piatră 
văzând cu ochii, şi ei ce spun? Tu spui: „Ăsta nu e copilul 
meu, ăsta e copilul omului alb, ăsta e monstrul făcut de 
omul alb”. Asta e tot ce poţi spune? Ai de gând să dai vina pe 
albi pentru ce fac ei, şi să întorci spatele? 

— Nu, a zis Florence. Nu e adevărat. Eu nu întorc copiilor 
mei spatele. 

A împăturit cearşaful de-a latul şi de-a lungul, de-a latul şi 
de-a lungul, colţurile potrivindu-se precis, hotărât, unele 



peste altele. 

— Ăştia sunt copii buni, sunt ca fierul, suntem mândri de 
ei. 

A întins pe scândura de călcat prima faţă de pernă. Am 
aşteptat-o să continue să vorbească. Dar n-a mai urmat 
nimic. N-o interesa să discute în contradictoriu cu mine. 

Copii de fier, am zis în gândul meu. Florence, şi ea, 
oarecum de fier. Epoca de fier. După care vine epoca de 
bronz. Cât va trece, oare cât va trece până când se întorc în 
ciclurile lor epocile mai blânde, epoca de argilă, epoca de 
pământ? O mamă de familie, spartană, cu inima de fier, 
aducând pe lume fii pentru naţiune. „Suntem mândri de ei.” 
Noi. Veniţi acasă fie sub scut, fie pe scut. 

Iar eu? Unde e inima mea în toate astea? Singurul meu 
copil se află la mii de kilometri depărtare, în siguranţă; în 
curând voi fi fum şi cenuşă; prin urmare, ce contează pentru 
mine că a venit o vreme în care copilăria este dispreţuită, iar 
copiii se învaţă unii pe alţii să nu zâmbească niciodată, să nu 
plângă niciodată, să-şi ridice în aer pumnii ca nişte baroase? 
E cu adevărat un timp în afara timpului, tras afară din 
pământ, nelegitim, monstruos? La urma urmei, ce-a dat 
naştere epocii de fier dacă nu epoca de granit? Nu i-am avut 
pe Voortrekkeri, generaţie după generaţie de Voortrekkeri, 
copii de buri, încrâncenaţi la chip, cu buzele strânse, 
mărşăluind, cântându-şi imnurile lor patriotice, salutându-şi 
drapelul, jurând să moară pentru patria lor? Ons sal lewe, 
ons sal sterwe. Oare nu mai există zelatori albi care 
propovăduiesc copiilor lor - dintre care unii sunt prea mici 
să-şi lege singuri şireturile - vechiul regim de disciplină, 
muncă, obedienţă, sacrificiu de sine, un regim al morţii? Ce 
coşmar, de la început până la sfârşit! Spiritul de la Geneva 
triumfând în Africa. Calvin, cu robă neagră, cu sânge subţire, 
întotdeauna rece, frecându-şi mâinile în lumea de apoi, 
zâmbind cu zâmbetul lui îngheţat. Calvin victorios, renăscut 
în dogmatismele şi vânătorii de vrăjitoare din ambele oştiri. 
Ce norocoasă eşti că ai lăsat toate astea în urmă! 

Celălalt băiat, prietenul lui Bheki, a sosit pe o bicicletă 



roşie, având cauciucuri groase, albastre ca cerul. Când m-am 
dus la culcare noaptea trecută, bicicleta era în curte, lucind 
umedă în lumina lunii. La ora şapte azi-dimineaţă, când m- 
am uitat pe geam afară, bicicleta era tot acolo. Mi-am luat 
pastilele de dimineaţă şi am mai dormit o oră. Am visat că 
eram prinsă într-o mulţime. Forme mă împingeau, mă 
loveau, înjurau folosind cuvinte pe care nu le puteam 
distinge, murdare, ameninţătoare. Ripostam cu lovituri, dar 
braţele mele erau braţe de copil: pff, pff, pufăiau loviturile 
mele, ca nişte pufăituri de aer. 

M-a trezit răsunetul de voci ridicate, a lui Florence şi a 
unei alte persoane. Am apăsat pe sonerie o dată, de două ori, 
de trei ori, de patru ori. în sfârşit, Florence a venit. 

— E cineva la uşă, Florence? 

Florence a ridicat de pe jos cuvertura şi a împăturit-o la 
piciorul patului. 

— Nu e nimeni, a răspuns ea. 

— Prietenul fiului tău a rămas aici peste noapte? 

— Da. Nu poate merge cu bicicleta pe întuneric, e prea 
periculos. 

— Şi unde a dormit? 

Florence s-a îndreptat de spate. 

— în garaj. Au dormit în garaj amândoi, el şi Bheki. 

— Dar cum au intrat în garaj? 

— Au deschis fereastra. 

— Nu mă pot întreba pe mine înainte să facă aşa ceva? 

Tăcere. Florence a luat tava. 

— Băiatul ăsta o să stea şi el aici, în garaj? Dorm în 
maşina mea, Florence? 

Florence a clătinat din cap. 

— Nu ştiu. Pe ei trebuie să-i întrebaţi. 

La mijlocul zilei, bicicleta era tot acolo. Din băieţi, nici 
urmă. Dar când m-am dus la cutia poştală, vizavi pe stradă 
era parcată o dubită galbenă de poliţie, iar înăuntru doi ţipi 
în uniformă, cel aşezat în dreptul meu adormit cu obrazul 
lipit de geam. 

I-am făcut semn celui aşezat la volan. Motorul a prins 
viaţă, adormitul s-a îndreptat în scaun, duba a urcat pe 



trotuar, a făcut brusc un viraj strâns şi a oprit lângă mine. 

Mă aşteptam să coboare. Dar nu, stăteau acolo fără să 
scoată un cuvânt, aşteptând ca eu să vorbesc. Sufla un vânt 
rece de la nord-vest. Mi-am strâns capotul la gât. Radioul din 
dubă a pârâit. „Vier-drie-agt”, a zis o voce de femeie. Au 
ignorat-o. Doi tineri în albastru. 

— Vă pot fi de ajutor? am întrebat eu. Aşteptaţi pe cineva? 

— Ne puteţi fi de ajutor? Nu ştiu, doamnă. Dumneavoastră 
să ne spuneţi dacă ne puteţi fi de ajutor. 

Pe vremea mea, m-am gândit eu, poliţiştii se adresau 
politicos doamnelor. Pe vremea mea, copiii nu dădeau foc 
şcolilor. Pe vremea mea: o expresie întâlnită, în ziua de azi, 
doar în scrisorile către editor. Bătrâni şi bătrâne, tremurând 
de furie justificată, iau în mână stiloul, ultima armă ce le-a 
rămas. Pe vremea mea, de-acum încheiată; în viaţa mea, de- 
acum trecută. 

— Dacă îi căutaţi pe băieţii aceia doi, vreau să ştiţi că eu 
le-am dat voie să stea aici. 

— Care băieţi, doamnă? 

— Băieţii care-au venit în vizită aici. Băieţii din Guguletu. 
Elevii. 

Din radio au izbucnit zgomote. 

— Nu, doamnă, habar n-am de băieţii din Guguletu. Vreţi 
să-i căutăm? 

Cei doi şi-au aruncat o privire, o privire amuzată. M-am 
prins de bara porţii. Capotul s-a desfăcut, am simţit vântul 
rece pe gât, pe piept. 

— Pe vremea mea, am zis eu, rostind răspicat fiecare 
cuvânt vechi, discreditat, caraghios, poliţiştii nu vorbeau aşa 
cu o doamnă. 

Şi le-am întors spatele. 

Radioul a cârâit ca un papagal în urma mea; sau poate că 
ei au făcut ca aparatul să cârâie astfel, îi cred în stare. O oră 
mai târziu, duba galbenă era tot acolo, în faţa porţii. 

— Chiar cred că trebuie să-l trimiţi acasă pe băiatul ăla, i- 
am spus lui Florence. O să-l bage în belea pe fiul tău. 

— Nu pot să-l trimit acasă, a zis Florence. Dacă pleacă el, 
pleacă şi Bheki. Aşa sunt - a mai zis ea, ridicând o mână, cu 



două degete încrucişate. Aici-s mai în siguranţă. în Guguletu 
e belea tot timpul, şi-apoi vine poliţia şi trage. 

împuşcături în Guguletu: ce-o fi ştiind Florence despre 
asta, ce-i fi ştiind tu la douăzeci de mii de kilometri 
depărtare, eu una habar n-am. în ştirile ce-mi parvin nu se 
spune nimic despre belele, despre împuşcături. Ţara ce-mi 
este prezentată e o ţară de vecini zâmbitori. 

— Dacă stau aici ca să scape de lupte, de ce-i caută 
poliţia? 

Florence a tras adânc aer în piept. De când se născuse aia 
mică, mocnea în ea o furie abia reţinută. 

— Nu pe mine trebuie să mă întrebaţi, doamnă, a declarat 
ea, de ce vine poliţia după copii şi-i urmăreşte, şi trage în ei, 
şi-i bagă la închisoare. Nu pe mine trebuie să mă întrebaţi. 

— Foarte bine, am zis, n-o să mai fac greşeala asta. Dar 
nu-mi pot transforma casa într-un liman pentru toţi copiii 
care fug din oraşe. 

— Şi de ce nu? m-a întrebat Florence, aplecându-se în 
faţă. De ce nu? 

Am dat drumul la apă caldă în vană, m-am dezbrăcat şi, 
chinuită de dureri, m-am cufundat înăuntru. De ce nu? Mi- 
am lăsat capul în piept; vârfurile părului, căzându-mi peste 
faţă, au atins apa; picioarele, cu pete, cu vene albastre, se- 
ntindeau înaintea mea ca nişte beţe. O femeie bătrână, 
bolnavă şi urâtă, agăţându-se de ceea ce i-a mai rămas. Cei 
vii, pierzându-şi răbdarea cu muribunzii care nu se lasă 
duşi; muribunzii, invidioşi pe cei vii. Un spectacol 
dezgustător: de s-ar isprăvi mai iute. 

în baie nu e sonerie. Mi-am dres vocea şi am strigat: 
„Florence!” Ţevi neizolate şi pereţi albi mi-au răspuns cu un 
ecou gol. Absurd să-mi închipui că Florence mă va auzi. Şi 
dacă m-ar auzi, de ce-ar veni? 

Dragă mamă, mi-am spus eu în gând, uită-te în jos la 
mine, întinde-ţi mâna spre mine! 

Am început să tremur din cap până-n picioare. în spatele 
pleoapelor închise am văzut-o pe mama, aşa cum arată când 
mi-apare dinaintea ochilor, în hainele ei ponosite, de femeie 
bătrână, ascunzându-şi chipul. 



— Vino la mine! am şoptit eu. 

Dar n-a vrut. întinzându-şi braţele ca un şoim care 
planează, mama a început să urce spre cer. Tot mai sus se 
înălţa deasupra mea. A ajuns la stratul norilor, l-a străpuns, 
a urcat mai departe. Cu fiecare kilometru pe care-1 urca, 
întinerea. Părul i-a devenit din nou negru, pielea proaspătă. 
Hainele vechi au căzut de pe ea ca frunzele uscate, dând la 
iveală rochia albastră cu pana la butonieră, pe care-o poartă 
în primele mele amintiri cu ea, din vremea când lumea era 
tânără şi totul era posibil. 

Şi se tot înălţa, în perfecţiunea eternă a tinereţii, 
neschimbată, zâmbitoare, visătoare, pierdută, până la 
marginea a înseşi bolţii cereşti. 

— Mamă, uită-te în jos la mine! am şoptit în baia goală. 

Ploile au început devreme anul ăsta. E a patra lună de 
ploaie. Atingi pereţii şi imediat apar pete de jilăveală. Din loc 
în loc, vopseaua se umflă şi se sparge. Hainele mele au un 
miros amar, de mucegai. Ce dor îmi este ca, măcar încă o 
dată, să îmbrac lenjerie proaspătă, mirosind a soare! De mi 
s-ar acorda încă o plimbare într-o după-amiază de vară, în 
josul bulevardului, printre trupurile oacheşe ale copiilor care 
se întorc acasă de la şcoală, râzând, chicotind, mirosind a 
transpiraţie tânără, curată, fetele tot mai frumoase în fiecare 
an, plus belles. Şi dacă e să nu fie asta, măcar să fie, până în 
ultima clipă, recunoştinţă neîngrădită, recunoştinţă venită 
din inimă, pentru că mi s-a acordat un răstimp în această 
lume de minuni. 

Scriu aceste cuvinte şezând în pat, cu genunchii lipiţi din 
pricina frigului de august. Recunoştinţă: scriu cuvântul şi-l 
citesc de la coadă la cap. Ce înseamnă? în faţa ochilor mei 
devine dens, întunecat, misterios. Apoi se întâmplă ceva. 
încet, asemenea unei rodii, inima îmi explodează de 
recunoştinţă; asemenea unui fruct ce se sparge şi lasă la 
vedere seminţele iubirii. Recunoştinţă, rodie: cuvinte înfrăţite. 

La cinci dimineaţa m-a trezit ploaia grea. Perdele de ploaie, 
revărsându-se peste marginile jgheaburilor înfundate, 



scurgându-se printre ţigle crăpate. Am coborât, mi-am făcut 
un ceai şi, învelită într-un pled, m-am apucat să fac 
socotelile cheltuielilor lunare. 

Poarta a clicăit şi paşi au înaintat pe alee. O siluetă 
cocârjată sub un sac de plastic negru s-a furişat prin dreptul 
ferestrei. Am ieşit în verandă. 

— Domnule Vercueil! am strigat în ploaia torenţială. 

Nici un răspuns. Ridicând umerii, învelindu-mă mai strâns 
în capot, am ieşit. în clipa următoare, papucii cu marginea 
aia caraghioasă de lână de oaie s-au muiat de apă. Am 
traversat curtea pleoscăind printre pârâiaşele de apă de 
ploaie. La intrarea întunecoasă în magazie m-am ciocnit de 
cineva: Vercueil, care stătea cu spatele la mine. A scos o 
înjurătură. 

— Hai înăuntru! am strigat ca să acopăr zgomotul ploii. 
Hai în casă! Nu poţi dormi aici! 

încă ţinând sacul pe cap ca pe o glugă, m-a urmat în 
bucătărie şi în lumină. 

— Lasă chestia aia udă afară, i-am zis. 

Apoi, şocată, am văzut că în urma lui mai intrase cineva. O 
femeie, mică de statură, abia îmi ajungea până la umăr, dar 
bătrână, sau cel puţin nu tânără, cu un chip puhav, o 
căutătură piezişă şi piele lividă. 

— Asta cine e? am întrebat. 

Vercueil se uita ţintă la mine, cu ochii lui galbeni, 
sfidători. Om-câine! mi-am zis eu. 

— Puteţi aştepta înăuntru până se opreşte ploaia, apoi 
vreau să plecaţi, le-am zis celor doi cu răceală şi le-am întors 
spatele. 

Mi-am schimbat hainele, m-am încuiat în dormitor şi am 
încercat să citesc. Dar cuvintele treceau de mine, foşnind ca 
frunzele. Uşor mirată, am simţit cum mi se închid pleoapele, 
am auzit cartea alunecându-mi din mâini. 

Când m-am trezit, gândul ce mi-a venit întâi în minte a 
fost să-i scot din casă. 

Nici urmă de femeie; dar Vercueil dormea în living, făcut 
covrig pe canapea, cu mâinile între genunchi şi pălăria încă 
oarecum pe cap. L-am scuturat. A tresărit, şi-a umezit 



buzele, a scos un sunet mormăit, somnoros, de protest. 
Acelaşi sunet - mi-am amintit pe dată - pe care-1 scoteai şi tu 
când te trezeam să mergi la şcoală. „Ora de sculare!” strigam 
eu în timp ce dădeam perdelele la o parte; răsucindu-te cu 
spatele la lumină, exact aşa mormăiai. „Hai, draga mea, e 
vremea să te scoli!” îţi şopteam în ureche, încă fără să trag de 
tine, dându-mi răgaz să mă aşez lângă tine şi să-ţi mângâi 
părul, mângâiere după mângâiere, vârfurile degetelor 
pulsând de iubire, în timp ce tu te agăţai până în ultima clipă 
de trupul somnului. Să fie aşa tot timpul! gândeam eu, cu 
mâna pe capul tău, curentul iubirii gonind prin ea. 

Iar acum, murmurul tău somnoros, mângâietor, renăscut 
în gâtlejul acestui bărbat! Să mă aşez şi lângă el, să-i ridic 
pălăria, să-i mângâi părul soios? M-am înfiorat de scârbă. Ce 
uşor e să iubeşti un copil, ce greu să iubeşti ceea ce devine 
un copil! Odată, demult, cu pumnii la urechi şi ochii strâns 
închişi în extaz, creatura asta a plutit şi ea într-un uter de 
femeie, i-a băut din sânge, pântec la pântec. Şi el a trecut 
prin porţile de os spre strălucirea de afară, şi lui i s-a 
îngăduit să cunoască iubirea maternă, amor matris. Apoi, cu 
trecerea timpului, a fost dezvăţat de asta, obligat să stea pe 
propriile picioare, şi a început să crească uscat, debil, 
deformat. O viaţă separată, cu lipsuri, ca toate vieţile; dar în 
cazul ăsta, fără doar şi poate, mult mai subnutrită decât 
majoritatea celorlalte. Un bărbat la mijlocul vieţii încă 
sugând din sticle, tânjind după beatitudinea iniţială, 
căutând-o în stările lui de torpoare. 

în timp ce stăteam şi-l priveam, femeia lui a intrat în 
cameră. Ignorându-mă, s-a prăbuşit la locul ei, un culcuş de 
perne pe podea. A scos un râgâit mirosind a apă de colonie: a 
mea. în urma femeii a intrat Florence, zborşită. 

— Nu-mi cere să-ţi explic, Florence, am zis eu. Lasă-i în 
pace, dorm ca să dea ceva uitării. 

Ochelarii lui Florence au scăpărat, voia să spună ceva, dar 
eu i-am tăiat-o scurt: 

— Te rog! N-o să rămână aici. 

Cu toate că am tras apa la toaletă de câteva ori, tot 
persista un miros dulceag şi dezgustător, ce-mi făcea greaţă. 



Am aruncat carpeta din baie afară, în ploaie. 

Mai târziu, când copiii se aflau în bucătărie cu Florence, la 
micul dejun, am coborât din nou. Fără nici un preambul m- 
am adresat lui Bheki: 

— Am auzit că tu şi prietenul tău aţi dormit în maşina 
mea. De ce nu mi-aţi cerut voie? 

S-a lăsat tăcerea. Bheki nu şi-a ridicat privirile spre mine. 
Florence tăia pâine. 

— De ce nu mi-aţi cerut voie? Răspunde-mi! 

Fetiţa s-a oprit din mestecat, a căscat ochii la mine. 

De ce mă purtam atât de ridicol? Pentru că eram nervoasă. 
Pentru că mă săturasem să fiu folosită. Pentru că dormiseră 
în maşina mea personală. Maşina mea, casa mea: ale mele; 
încă nu plecasem de pe lumea asta. 

Apoi, din fericire, a apărut Vercueil şi tensiunea s-a spart. 
A trecut prin bucătărie, fără să se uite nici în stânga, nici în 
dreapta, şi a ieşit pe verandă. L-am urmat. Câinele sărea pe 
el, ţopăia, dădea din coadă, plin de bucurie. A sărit şi pe 
mine, mânjindu-mi fusta cu labele ude. Ce stupid arată 
cineva care se fereşte de-un câine! 

— Te rog să-ţi scoţi prietena din casă, i-am spus eu. 

Uitându-se în sus la un cer greu de nori, Vercueil n-a zis 

nimic. 

— Dacă n-o scoţi tu imediat, o scot eu! am ţipat furioasă. 

M-a ignorat. 

— Ajută-mă, i-am cerut lui Florence. 

Femeia zăcea cu faţa în jos, pe patul ei de perne, cu o pată 
de umezeală la colţul gurii. Florence a tras-o de braţ. Femeia 
s-a ridicat ameţită. Pe jumătate ghidând-o, pe jumătate 
împingând-o, Florence i-a făcut vânt afară din casă. 

Vercueil ni s-a alăturat pe alee. 

— Asta întrece orice măsură! m-am stropşit la el. 

Cei doi băieţi erau deja în stradă, cu bicicleta. Făcându-se 
că nu observă gâlceava noastră, au pornit-o în sus pe 
Schoonder, Bheki călare pe cadru, prietenul lui pedalând. 

Cu voce răguşită, într-un potop incoerent de obscenităţi, 
femeia a început s-o înjure pe Florence. Florence mi-a 
aruncat o privire maliţioasă. 



— Gunoi, a zis ea şi s-a depărtat cu pas hotărât. 

— Nu vreau s-o mai văd pe femeia asta niciodată, i-am zis 
Iui Vercueil. 

Bicicleta cu cei doi băieţi călare a reapărut de după culmea 
dealului, pe Schoonder gonea spre noi, prietenul lui Bheki 
pedala din răsputeri. în urma lor, duba galbenă a poliţiei, cea 
de ieri. 

La curbă era parcată o camionetă, cu ţevi şi tije în 
remorcă, materiale pentru canalizare. Bicicleta avea loc 
suficient să treacă. Dar când duba a ajuns în dreptul 
băieţilor, portiera din dreptul lor s-a deschis brusc, izbindu-1 
dintr-o parte. Bicicleta s-a dezechilibrat şi n-a mai putut fi 
controlată. L-am zărit pe Bheki alunecând, cu braţele ridicate 
deasupra capului, pe celălalt băiat ridicându-se sprijinit de 
pedale, ferindu-şi faţa şi întinzând o mână, ca să se apere. 
Peste zgomotul ce venea de pe strada Mill, am auzit distinct 
bufnetul unui trup oprit în plin zbor, un „Ah!” adânc, 
surprins, de aer dat afară din plămâni, zdrangănul bicicletei 
când s-a izbit de camioneta instalatorului. 

— Dumnezeule! am ţipat cu o voce ascuţită, rămasă în 
văzduh, pe care n-am recunoscut-o ca fiind a mea. 

Timpul a părut să se oprească şi iar să se scurgă, lăsând 
în urmă o breşă: într-o clipă, băiatul a întins mâna ca să se 
salveze, în clipa următoare zăcea grămadă în şanţ. Apoi ecoul 
ţipătului meu s-a risipit şi scena s-a recompus cu toate 
elementele ei familiare: strada Schoonder într-o dimineaţă 
liniştită a unei zile de lucru, cu o dubă galben-deschis care 
tocmai dă colţul. 

Un câine, un retriever, a venit cu pas mărunt să vadă 
despre ce e vorba. Câinele lui Vercueil l-a amuşinat pe 
retriever, în vreme ce retrieverul, ignorându-1, a amuşinat 
asfaltul, apoi s-a apucat să-l lingă. Eu voiam să mă mişc, dar 
nu puteam. Era o răceală în mine, mădularele îmi păreau să 
se depărteze, mi-a venit în minte cuvântul leşin, cu toate că 
n-am leşinat în viaţa mea. Ţara asta! mi-am zis. Apoi: Slavă 
Domnului că a plecat de-aici! 

O poartă s-a deschis şi şi-a făcut apariţia un bărbat 
îmbrăcat în haine albastre de lucru. I-a dat retrieverului un 



picior, câinele a sărit în lături, surprins şi jignit. 

— Isuse! a exclamat omul. 

S-a aplecat şi a început să tragă de mădularele încurcate 
în cadrul bicicletei. 

M-am apropiat tremurând. 

— Florence! am strigat. 

Dar Florence nu se zărea nicăieri. 

Punându-şi câte un picior de-o parte şi de alta a 
trupurilor, instalatorul a ridicat bicicleta şi a dat-o deoparte. 
Bheki zăcea sub celălalt băiat. Chipul îi era foarte încruntat; 
îşi tot lingea buzele; ochii îi erau închişi. Câinele lui Vercueil 
a vrut să-l lingă. 

— Şterge-o! am şoptit, împingându-1 cu piciorul. 

Câinele a dat din coadă. 

Lângă mine a apărut o femeie, ştergându-şi mâinile de-un 
prosop. 

— Sunt băieţii cu ziarele? a întrebat ea. Sunt băieţii cu 
ziarele, ştiţi cumva? 

Am clătinat din cap. 

Cu o mână nesigură, bărbatul în albastru şi-a trecut din 
nou un picior peste trupurile lor. Ceea ce-ar fi trebuit să facă 
era să ridice greutatea inertă a celuilalt băiat care zăcea cu 
faţa în jos peste Bheki. Dar nu voia s-o facă, şi nici eu nu 
voiam s-o facă. Era ceva nelalocul său, ceva nefiresc în felul 
în care zăcea băiatul. 

— Mă duc să telefonez la salvare, a zis femeia. 

M-am aplecat şi am ridicat braţul inert al băiatului. 

— Staţi! m-a oprit bărbatul. Să fim atenţi. 

Prinzându-1 pe sub umeri, l-a tras pe băiat de pe Bheki şi 
l-a întins pe asfalt. Bheki a deschis ochii. 

— Bheki! am zis eu. 

Bheki mi-a aruncat o privire liniştită, indiferentă. 

— Totul e în regulă! am zis eu. 

Continua să mă privească, accepta minciuna, treacă de la 
el. 

— Salvarea e pe drum, am mai zis eu. 

Deodată Florence era acolo, îngenunchind lângă fiul ei, 
vorbindu-i precipitat, mângâindu-1 pe cap. El a început să 



răspundă, cuvinte încete, molfăite. Mâna lui Florence s-a 
oprit în timp ce ea asculta. 

— S-au izbit de partea din spate a camionetei ăsteia, am 
explicat eu. 

— E camioneta mea, a zis bărbatul în albastru. 

— Poliţia i-a împins, am spus eu. E incredibil, pur şi 
simplu incredibil. Aceiaşi doi poliţişti care au fost aici ieri, 
sunt sigură. 

Florence şi-a strecurat o mână pe sub capul lui Bheki. 
Băiatul s-a ridicat încet în şezut. Un pantof îi căzuse din 
picior; un crac al pantalonului se sfâşiase şi se îmbibase de 
sânge. Cu băgare de seamă, Florence a dat la o parte 
materialul sfâşiat şi s-a uitat atent la rană. Palmele lui Bheki 
erau julite, pielea îi atârna fâşii. 

— Salvarea e pe drum, am zis eu. 

— N-avem nevoie de salvare, a spus Florence. 

Greşea. Celălalt băiat zăcea răstignit pe spate. Folosindu- 
se de propria jachetă, instalatorul încerca să oprească 
sângele ce-i curgea şiroaie pe faţă. Dar şuvoiul nu se oprea. 
Instalatorul a ridicat jacheta îmbibată şi, timp de o secundă, 
înainte ca fruntea să i se întunece din nou de sânge, am 
văzut cum îi atârna carnea, ca o halcă tranşată cu un cuţit 
de măcelar. Sângele curgea compact în ochii băiatului, îi 
făcea părul să lucească; picura pe asfalt; era peste tot. Nu 
ştiam că sângele poate fi atât de întunecat, atât de gros, de 
greu. Ce inimă trebuie să aibă, mi-am spus, ca să pompeze 
sângele ăla şi să nu se oprească din pompat! 

— Vine salvarea? a întrebat instalatorul. Pentru că nu ştiu 
cum să opresc asta. 

Era transpirat din cap până-n picioare; şi-a schimbat 
poziţia şi pantoful lui, îmbibat de sânge, a scârţâit. 

îmi aduc aminte că aveai unsprezece ani când ţi-ai tăiat 
degetul mare la maşina de tăiat pâine. Te-am dus imediat la 
camera de urgenţă de la Groote Schuur. Ne-am aşezat pe o 
bancă, aşteptând să-ţi vină rândul, tu aveai degetul înfăşurat 
cu tifon şi ţi-1 strângeai ca să opreşti sângerarea. „Ce-o să mi 
se-ntâmple?” ai şoptit tu. „O să-ţi facă o injecţie şi o să-ţi 
pună copci”, ţi-am şoptit la rândul meu. „Doar câteva copci, 



doar câteva înţepături.” 

Era o zi de sâmbătă, abia se însera şi totuşi la urgenţă 
începeau să fie aduşi răniţi. Un bărbat, cu pantofi albi şi un 
costum negru şifonat, scuipa tot timpul sânge într-un vas. 
Un tânăr pe o targă, gol până la brâu, deschis la curea, ţinea 
pe pântec un ghem de cârpă udă. Sânge pe podea, sânge pe 
bănci, ce conta bietul nostru flecuşteţ pe lângă torentul 
acesta de sânge negru? Ghiocel, micuţa copilă, pierdută într- 
o peşteră de sânge, la fel şi mama ei. O ţară ce risipeşte 
sângele. Soţul lui Florence, cu şorţul lui de muşama galbenă 
şi cizme galbene, înotând în sânge, vite răsturnate, cu 
grumazurile despicate, azvârlind, ca nişte balene, ultime 
jeturi în aer. Pământul uscat sorbind sângele acestor făpturi. 
O ţară care bea râuri de sânge şi nu se satură niciodată. 

— Lasă-mă pe mine, i-am spus eu instalatorului. 

S-a dat la o parte. Am îngenuncheat şi am ridicat jacheta 
albastră îmbibată. Sângele curgea pe chipul băiatului într-un 
şiroi constant, egal. între degetele mari şi arătătoare am 
strâns cât am putut de tare marginile cărnii desprinse. 
Câinele lui Vercueil iar s-a vârât lângă noi. 

— Ia câinele ăsta de-aici, m-am răstit eu. 

Instalatorul i-a dat un şut. Câinele a scheunat şi s-a 
depărtat cu coada între picioare. Unde era Vercueil? Oare 
chiar aşa era, chiar era om de nimic? 

— Du-te şi mai dă un telefon, i-am cerut instalatorului. 

Atâta vreme cât strângeam bine, puteam stăvili şuvoiul. 

Dar cum slăbeam strânsoarea, sângele se pornea din nou, 
constant. Era doar sânge, nimic mai mult, sânge ca al tău şi 
al meu. Dar niciodată înainte nu văzusem ceva atât de roşu 
şi atât de negru. Poate că era un efect al pielii, tinere, suple, 
ca o catifea întunecată, peste care curgea; dar chiar şi pe 
mâinile mele părea mai întunecat şi mai sclipitor decât ar 
trebui să fie sângele. Mă uitam la el fascinată, 
înspăimântată, cuprinsă de o adevărată încremenire 
contemplativă. Şi totuşi era imposibil, în străfundul fiinţei 
mele era imposibil să mă las pradă acestei încremeniri, să mă 
relaxez şi să nu fac nimic să opresc şuvoiul. De ce? mă întreb 
acum. Şi răspund: Pentru că sângele este preţios, mult mai 



preţios decât aurul şi diamantele. Pentru că sângele este 
unul singur: un iaz de viaţă dispersat între noi, în existenţe 
separate, dar, prin natura lor, formând un tot: împrumutat, 
nu dat: deţinut în comun, dat spre păstrare pentru a fi 
conservat şi părând a trăi în noi, dar numai părând, căci cu 
adevărat noi trăim în el. 

O mare de sânge, în sfârşit reasamblată: aşa va fi la 
sfârşitul zilelor? Sângele tuturor: o Mare Baikal, negru- 
roşcată, sub un cer siberian albastru, iernatic, stânci de 
gheaţă în jurul ei, malurile sale albe ca zăpada spălate de 
sânge, vâscos, apatic. Sângele omenirii, redat lui însuşi. Un 
trup de sânge. Al întregii omeniri? Nu, într-un loc aparte, 
într-o ieşitură cu maluri înalte de lut, în Karoo, împrejmuit 
cu sârmă ghimpată, sub soarele dogorâtor, sângele 
africanilor şi al celor care le aduc prinos, nemişcat, stagnant. 

Sânge, sacru, detestat. Iar tu, carne din carnea mea, sânge 
din sângele meu, sângerând în fiecare lună pe pământ străin. 

De douăzeci de ani nu mai sângerez. Boala care roade 
acum din mine este uscată, fără sânge, înceată şi rece, 
trimisă de Saturn. E ceva aici greu de conceput. Am rămas 
grea cu excrescenţele astea, aceste umflături reci, obscene; 
am purtat şi am tot purtat aceste progenituri dincolo de orice 
termen firesc, neputând să le dau naştere, neputând să le 
ostoiesc foamea: copii înlăuntrul meu, mâncându-mă în 
fiecare zi, şi nu cresc, ci se umflă, au dinţi, au gheare şi sunt 
etern reci şi nesăţioşi. Uscaţi, uscaţi, să-i simt noaptea 
răsucindu-se în trupul meu uscat, nu se întind şi nu izbesc 
cu picioarele aşa cum face o progenitură umană, ci îşi 
schimbă unghiul, găsind un loc nou de ros. Asemenea ouălor 
de insecte puse într-un trup-gazdă, devenite acum viermi şi 
devorându-şi implacabil gazda. Ouăle mele, crescute în mine. 
în mine, ale mele: cuvinte pe care le scriu tremurând, dar 
sunt adevărate. Fiicele morţii mele, surori de-ale tale, fiică a 
vieţii mele. Ce cumplit când maternitatea ajunge să se 
parodieze pe sine! O hârcă aplecată deasupra unui băiat, cu 
mâinile lipicioase din pricina sângelui: o imagine 
dezgustătoare, aşa îmi pare acum. Am trăit prea mult. 
Moartea prin foc, singura moarte decentă ce a mai rămas. Să 



păşesc în foc, să iau foc asemenea unei torţe, să-i simt pe 
aceşti profitori ascunşi cum se fac mici de frică şi cum ţipă şi 
ei, în ultima clipă, cu vocile lor anemice, aspre, nefolosite; să 
ard şi să dispar, să descotorosesc lumea de mine, s-o las 
curată. Creşteri monstruoase, avortoni: semn că ţi-ai depăşit 
termenul. Ţara asta la fel: e timpul pentru foc, e timpul 
pentru un sfârşit, e timpul să crească ceea ce creşte din 
cenuşă. 

Când a venit salvarea, eram atât de înţepenită, că a trebuit 
să fiu ridicată în picioare. Desprinzându-mi degetele 
lipicioase de pe rană, am redeschis-o. 

— A pierdut mult sânge, am spus. 

— Nu-i nimic grav, a zis scurt medicul de pe salvare. A 
deschis o pleoapă a băiatului. Comoţie, a adăugat el. Cum s- 
a întâmplat? 

Bheki şedea pe pat, dezbrăcat de pantaloni, cu mâinile 
cufundate într-un lighean cu apă; Florence, îngenuncheată 
în faţa lui, îi bandaja piciorul. 

— De ce m-ai lăsat singură să am grijă de el? De ce n-ai 
stat să mă ajuţi? 

Glasul mi-era arţăgos, dar măcar o dată aveam dreptate, 
nu-i aşa? 

— Nu vreau să am treabă cu poliţia, a zis Florence. 

— Nu asta am întrebat. M-ai lăsat să am grijă singură de 
prietenul fiului tău. De ce tocmai eu trebuie să am grijă de 
el? Nu înseamnă nimic pentru mine. 

— Unde e? a întrebat Bheki. 

— L-au dus la spitalul Woodstock. Are comoţie. 

— Ce-i aia comoţie? 

— E inconştient. S-a lovit la cap. Ştii de ce-aţi căzut? 

— Ne-au împins. 

— Da, v-au împins. Am văzut. Aveţi noroc că sunteţi în 
viaţă, amândoi. O să depun o plângere. 

Bheki şi mama lui şi-au aruncat o privire. 

— Nu vrem să avem treabă cu poliţia, a repetat Florence. 
N-ai ce face împotriva poliţiei. 

încă o privire, ca şi când voia să fie sigură că fiul o aprobă. 



— Dacă nu depuneţi plângere, o să continue să se poarte 
cum vor. Chiar dacă nu rezolvaţi nimic, trebuie să-i 
înfruntaţi. Şi nu mă refer doar la poliţie. Vorbesc de cei aflaţi 
la putere. Trebuie să vadă că nu vă temeţi. Asta-i o treabă 
serioasă. Ar fi putut să vă omoare, Bheki. Ce-au cu voi? Ce- 
aţi făcut tu şi prietenul ăla al tău? 

Florence a înnodat bandajul în jurul piciorului şi i-a 
murmurat ceva băiatului. El şi-a scos mâinile din lighean. Se 
simţea miros de antiseptic. 

— E rău? am întrebat. 

Şi-a întins mâinile, cu palmele în sus. Carnea crudă 
continua să sângereze. Răni onorabile? Ar conta, pe statul de 
plată, ca răni onorabile, răni de război? Ne uitam împreună 
la mâinile sângerânde. Aveam impresia că Bheki îşi stăpânea 
lacrimile. Un copil, doar un copil, care s-a jucat cu bicicleta. 

— Prietenul tău, am zis eu. Nu crezi că părinţii lui ar 
trebui să afle? 

— Dau eu telefon, a zis Florence. 

Florence a dat telefon. O conversaţie gălăgioasă, lungă. 

— Spitalul Woodstock, am auzit eu. 

Câteva ore mai târziu, un apel de la un telefon public, o 
femeie care a cerut-o pe Florence. 

— Nu e la spital, a raportat Florence. 

— Era mama lui? am întrebat. 

— Bunica. 

Am telefonat la spitalul Woodstock. 

— Nu aveţi numele lui, era inconştient când l-au luat, am 
spus eu. 

— Nu-i înregistrat nici un pacient de felul ăsta, mi-a 
răspuns bărbatul. 

— Avea o tăietură groaznică pe frunte. 

— Nu e înregistrat. 

Am renunţat. 

— Ăştia-s mână-n mână cu poliţia, a spus Bheki. Toţi sunt 
la fel, ambulanţele, doctorii, poliţia. 

— Prostii, am zis eu. 

— Nimeni nu mai are încredere în ambulanţe. Ăştia 
vorbesc tot timpul cu poliţia la radio. 



— Prostii. 

A zâmbit, un zâmbet nu lipsit de farmec, încântat că are 
prilejul să mă dădăcească, să mă înveţe ce e aia viaţa reală. 
Iar eu, bătrâna care a trăit într-un pantof, care nu are copii 
şi nu ştie ce să facă. 

— Ba aşa e, a insistat el. Ascultaţi şi veţi auzi. 

— De ce te urmăreşte poliţia? 

— Nu mă urmăreşte pe mine. Urmăreşte pe toată lumea. 
Eu n-am făcut nimic. Da’ ei, cum văd pe unul despre care 
cred c-ar trebui să fie la şcoală, încearcă să-l prindă. Noi nu 
facem nimic, zicem doar că nu mergem la şcoală. Acum ne 
ţin sub teroarea asta. Sunt terorişti. 

— Şi de ce nu vreţi să mergeţi la şcoală? 

— La ce-i bună şcoala? Doar ca să ne facă să ne adaptăm 
sistemului de apartheid. 

Clătinând din cap, m-am întors către Florence. Pe buzele ei 
stăruia un surâs mic, crispat, pe care nu se ostenea să şi-l 
ascundă. Fiul ei marca puncte cu ochii închişi. Ei bine, n-are 
decât. 

— Sunt prea bătrână pentru lucruri din astea, i-am zis eu. 
Nu pot să cred că vrei ca fiul tău să bântuie străzile şi să taie 
frunză la câini până dispare apartheidul. Apartheidul n-o să 
moară mâine-poimâine. Băiatul ăsta îşi distruge viitorul. 

— Ce-i mai important, că apartheidul trebuie distrus, sau 
că eu trebuie să merg la şcoală? a întrebat Bheki 
provocându-mă, adulmecând victoria. 

— Nu asta-i opţiunea, am răspuns eu obosită. 

Aveam însă dreptate? Dacă nu asta era opţiunea, care era? 

— Vă duc la Woodstock, le-am propus eu. Dar trebuie să 
plecăm imediat. 

Când Florence l-a văzut pe Vercueil aşteptând, a început 
să protesteze. Dar eu am insistat: 

— Trebuie să vină, pentru cazul în care am probleme cu 
maşina. 

Prin urmare, i-am dus la Woodstock, Vercueil şezând 
lângă mine şi mirosind mai rău decât oricând, un miros ce 
părea să aibă şi ceva jalnic, iar Florence şi Bheki, tăcuţi, pe 
bancheta din spate. Maşina se opintea în sus pe clina 



domoală spre spital; de data asta, am avut prezenţa de spirit 
să parchez cu botul spre josul pantei. 

— V-am zis, nu există o asemenea persoană aici, a spus 
omul de la recepţie. Dacă nu mă credeţi, duceţi-vă şi uitaţi- 
vă în saloane. 

Deşi eram obosită, m-am târât prin saloanele bărbaţilor, în 
urma lui Florence şi Bheki. Era ora siestei; guguştiucii 

uguiau încet în copacii de afară. N-am văzut nici un băiat 
negru cu capul bandajat, doar bătrâni albi, în pijamale, 
holbându-se cu ochi goi în tavan, în vreme ce radioul 

transmitea muzică mângâietoare. Fraţii mei tainici, m-am 
gândit eu, aici e locul meu. 

— Dacă nu l-au adus aici, atunci unde puteau să-l ducă? 
am întrebat la recepţie. 

— încercaţi la Groote Schuur. 

Parcarea de la Groote Schuur era plină. Timp de-o 
jumătate de oră am aşteptat la poartă, cu motorul în ralanti. 
Florence şi fiul ei vorbeau încetişor între ei, Vercueil privea 
cu ochi goi, eu căscam. Ca într-un weekend somnolent în 
Africa de Sud, mi-am zis; ca atunci când îţi iei familia la 

plimbare cu maşina. Am fi putut juca fazan sau ceva 

asemănător, ca să ne treacă timpul, dar ce şanse aveam să-i 
conving pe cei trei? Jocuri de cuvinte, dintr-un trecut la care 
numai eu puteam privi în urmă cu nostalgie, când noi, cei 
din clasele de mijloc, clasele înstărite, ne petreceam 
duminicile la ţară, hoinărind de la un loc minunat la altul, 
încheind după-amiaza cu ceai şi scone 7 şi gem de căpşuni, şi 
frişcă, într-o ceainărie cu o privelişte frumoasă, de preferat 
spre vest, peste mare. 

A ieşit o maşină, am intrat noi. 

— Eu rămân aici, a zis Vercueil. 

— Unde ar fi dus cineva care a suferit o como ţie? am 
întrebat la recepţie. 

Am străbătut coridoare lungi, ticsite de lume, căutând 
salonul C-5. Ne-am înghesuit într-un lift cu patru femei 
musulmane, acoperite cu văluri şi ducând vase cu mâncare. 


7 Plăcintă de ovăz sau grâu, pregătită cu lapte. 



Bheki, ruşinat de mâinile sale bandajate, şi le ţinea ascunse 
la spate. Ne-am uitat în C-5, în C-6, nici urmă de băiat. 
Florence a oprit o infirmieră. 

— încercaţi în aripa nouă, a sugerat aceasta. 

Extenuată, am clătinat din cap. 

— Nu mai pot merge, am zis. Mergeţi voi doi; vă aştept la 
maşină. 

Era adevărat, eram obosită, mă durea şoldul, inima îmi 
bătea nebuneşte, aveam un gust neplăcut în gură. Dar nu 
era numai asta. Vedeam prea mulţi bătrâni bolnavi şi prea 
dintr-odată. Mă covârşeau şi mă intimidau. Negri şi albi, 
bărbaţi şi femei îşi târşâiau picioarele pe coridoare, 
aruncându-şi priviri invidioase, aţintindu-mă când mă 
apropiam, simţind, fără greş, mirosul morţii. „Impostoareo!” 
păreau să şoptească, gata să mă prindă de braţ, să mă tragă 
îndărăt. „Crezi că poţi veni aici şi pleca oricând pofteşti? Nu 
cunoşti regula? Aceasta e casa umbrei şi a suferinţei, prin 
care trebuie să treci în drum spre moarte. Asta e sentinţa ce- 
o primim cu toţii; un termen în închisoare, înainte de 
execuţie.” Dulăi bătrâni patrulând pe coridoare, având grijă 
ca nici un condamnat să nu zboare înapoi spre aer, lumină, 
lumea generoasă de deasupra. Hades e locul ăsta, iar eu o 
umbră care evadează. M-am cutremurat când am trecut 
pragul. 

Am aşteptat în maşină tăcuţi, Vercueil şi cu mine, 
asemenea unui cuplu căsătorit de prea multă vreme, care nu 
mai are ce-şi spune, morocănos. Am început chiar să mă 
obişnuiesc cu mirosul, mi-am zis în gând. Asta e ceea ce simt 
pentru Africa de Sud: nici un strop de iubire, doar un strop 
de obişnuinţă cu mirosul ei rău? Căsătoria este destin. 
Devenim ceea ce luăm în căsătorie. Noi care ne căsătorim cu 
Africa de Sud devenim sud-africani: urâţi, îmbufnaţi, apatici, 
singurul semn de viaţă în noi fiind o scurtă sclipire a colţilor, 
când suntem supăraţi. Africa de Sud: un dulău bătrân, 
ţâfnos, moţăind în prag, aşteptând să-i sune ceasul. Şi ce 
nume neinspirat pentru o ţară! Să sperăm că-1 vor schimba 
când o vor lua de la capăt. 

A trecut un grup de infirmiere, râzând, vesele, ieşeau din 



tură. De ajutorul lor fug eu, mi-am zis. Ce uşurare ar fi să 
mă dau în grija lor acum! Cearşafuri curate, mâini pricepute 
pe trupul meu, eliberarea de durere, o eliberare întru 
neajutorare - ce mă ţine de la a mă abandona? Am simţit o 
contracţie în gâtlej, lacrimile gata să izbucnească, şi mi-am 
ferit faţa. O aversă trecătoare, mi-am spus - vreme 
englezească. Dar adevărul e că plâng din ce în ce mai uşor, 
cu tot mai puţină jenă. Am cunoscut odată o femeie (te 
deranjează că mama ta vorbeşte despre asemenea lucruri?) 
care ajungea foarte uşor la plăcere, la orgasm. Zicea că 
orgasmele trec prin ea asemenea unor mici scuturături, unul 
după altul, făcându-i trupul să tremure ca apa. Cum o fi, m- 
am întrebat adesea, să trăieşti într-un asemenea trup? Să te 
preschimbi în apă: asta înseamnă extazul? Acum am un 
oarecare răspuns în aceste izbucniri de lacrimi, în aceste 
delicvescenţe ale mele. Lacrimi, nu de regret, ci de tristeţe. O 
tristeţe uşoară, capricioasă: o melancolie, dar nu neagră: mai 
curând albastru-pal, albastrul cerurilor îndepărtate, al zilelor 
senine de iarnă. O chestiune personală, o tulburare a iazului 
sufletului, pe care mă ostenesc tot mai puţin s-o ascund. 

Mi-am şters ochii, mi-am suflat nasul. 

— Nu trebuie să te simţi stânjenit, i-am spus eu lui 
Vercueil. Plâng fără motiv. Mulţumesc că ai venit cu noi. 

— Nu văd de ce-ai nevoie de mine, a zis el. 

— E greu să fii singur tot timpul. Asta-i tot. Nu te-am ales, 
dar tu eşti aici şi va trebui să mă mulţumesc cu asta. Ai 
sosit. E ca atunci când faci un copil. Nu-ţi poţi alege copilul. 
Vine pe lume, şi-atât. 

Fără să se uite la mine, a zâmbit deliberat, viclean. 

— în plus, am zis eu, împingi maşina. Dacă n-aş putea 
folosi maşina, aş sta închisă în casă. 

— Tot ce-ţi trebuie e o baterie nouă. 

— Nu vreau o baterie nouă. Nu înţelegi asta, nu-i aşa? 
Trebuie să-ţi explic? Maşina asta e veche, aparţine unei lumi 
care aproape nu mai există, dar funcţionează. Eu încerc să 
mă agăţ de ceea ce a rămas din acea lume, de ceea ce încă 
funcţionează. Nu contează dacă îmi place sau detest. Fapt e 
că eu acestei lumi îi aparţin, aşa cum nu-i aparţin, slavă 



Domnului, celei care a devenit. E o lume în care nu te poţi 
bizui pe maşini că pornesc oricând ai tu chef. în lumea mea, 
dai la cheie. Dacă aşa nu merge, dai la manivelă. Dacă aşa 
nu merge, găseşti pe cineva să te-mpingă. Şi dacă nici aşa nu 
merge, te sui pe bicicletă, sau mergi pe jos, sau rămâi acasă. 
Aşa stă treaba în lumea căreia îi aparţin eu. Mă simt 
confortabil acolo, e o lume pe care o înţeleg. Nu văd de ce ar 
trebui să mă schimb. 

Vercueil n-a spus nimic. 

— Şi dacă îţi închipui că sunt o fosilă din trecut, am 
adăugat eu, e cazul să te uiţi la tine însuţi. Ai văzut ce părere 
au copiii din ziua de azi despre băutură şi tăiat frunză la 
câini şi leeglopery. Ai grijă. în Africa de Sud din viitor, toată 
lumea va trebui să muncească, inclusiv tu. Poate nu-ţi place 
perspectiva, dar ai face bine să te pregăteşti pentru ea. 

Peste parcare se lăsa întunericul. Unde era Florence? 
Durerea din spate mă dobora. Trecuse ora la care trebuia să- 
mi iau pastilele. 

M-am gândit la casa goală, la noaptea lungă ce se căsca în 
faţa mea. Ochii mi s-au umplut din nou de lacrimi, fără nici 
un efort. 

Am zis: 

— Ti-am vorbit despre fiica mea din America. Fiica mea e 
totul pentru mine. Nu i-am spus adevărul, tot adevărul 
despre starea mea. Ştie că am fost bolnavă, ştie că am suferit 
o operaţie; crede că a reuşit şi că mă simt mai bine. Când zac 
în pat noaptea şi mă uit la gaura neagră în care mă 
prăbuşesc, tot ce mă ţine întreagă la minte este gândul la ea. 
îmi zic: am adus un copil pe lume, am avut grijă de el până a 
crescut mare, a devenit femeie, am avut grijă de ea până a 
ajuns cu bine în pragul unei noi vieţi: asta am făcut şi asta 
nu-mi poate fi luat niciodată. Gândul acesta e un stâlp de 
care mă ţin când mă loveşte furtuna. Uneori îndeplinesc un 
mic ritual care mă ajută să-mi păstrez calmul. îmi zic: e ora 
două dimineaţa aici, în partea asta de lume, prin urmare e 
şase seara acolo, în partea ei de lume. Imaginează-ţi: şase 
seara. Acum imaginează-ţi restul. Imaginează-ţi tot restul. Ea 
abia a venit acasă de la serviciu. îşi pune haina în cui. 



Deschide frigiderul şi scoate o pungă de mazăre congelată. 
Goleşte punga într-o oală. Ia două cepe şi începe să le 
decojească. Imaginează-ţi lumea în care ea face aceste 
lucruri, o lume cu propriile ei mirosuri şi sunete. Imaginează- 
ţi o seară de vară în America de Nord, cu ţânţari la uşa cu 
plasă şi copii care strigă pe stradă. Imaginează-ţi-o pe fiica 
mea în casa ei, în viaţa ei, cu o ceapă într-o mână, într-o ţară 
unde va trăi şi va muri în pace. Orele trec: aici se luminează 
de ziuă, acolo se întunecă. Ea se culcă; somnoroasă, zace 
lângă trupul soţului ei, în patul lor conjugal, în ţara lor 
paşnică. Mă gândesc la trupul ei, nemişcat, viguros, viu, 
liniştit, salvat. Mi-e cumplit de dor s-o strâng în braţe. „Sunt 
atât de recunoscătoare”, vreau să spun, din adâncul inimii. 
Şi mai vreau să spun, dar n-o fac niciodată: „Salvează-mă!” 
înţelegi? înţelegi? 

Portiera era deschisă. Vercueil s-a aplecat în afară, 
sprijinindu-şi capul de cadrul portierei, cu un picior pe 
pământ. A oftat din rărunchi; l-am auzit. Fără îndoială, îşi 
dorea să se întoarcă Florence, să-l salveze. Ce obositoare 
confesiunile astea, justificările astea, pretenţiile astea! 

— Pentru că e ceva ce nu trebuie niciodată să-i ceri unui 
copil, am continuat eu: să te îmbrăţişeze, să te consoleze, să 
te salveze. Consolarea, iubirea trebuie să se reverse înainte, 
nu înapoi. Asta e o regulă, alta dintre regulile de fier. Când o 
persoană în vârstă începe să cerşească iubire, totul devine 
jalnic. Ca un părinte care încearcă să se strecoare în patul 
unui copil: nefiresc. Şi totuşi, ce greu e să te desparţi de 
atingerea aceea vie, de toate atingerile care ne leagă de cei vii! 
Ca un vapor cu aburi ce se depărtează de chei, odgoanele 
încordându-se, plesnind, căzând. Pornind într-un ultim voiaj. 
Cei dragi pleacă. Ce trist, trist! Când au trecut pe lângă noi 
infirmierele, mai adineauri, mi-a venit să cobor din maşină şi 
să renunţ, să mă predau din nou spitalului, să mă las 
dezbrăcată, vârâtă în pat şi îngrijită de mâinile lor. După 
mâinile lor mă pomenesc tânjind mai mult decât după orice 
altceva. Atingerea mâinilor. Altfel, de ce le angajăm pe fetele 
astea, de ce-i angajăm pe copiii ăştia, dacă nu pentru a 
atinge, a mângâia, în felul lor agil, carnea care a îmbătrânit 



şi nu mai e iubită? De ce le dăm lămpi şi-i numim îngeri? 
Pentru că vin în toiul nopţii să ne spună că e vremea să 
plecăm? Poate. Dar şi pentru că îşi întind mâna să 
reînnoiască o atingere ce s-a frânt. 

— Spune-i astea fiicei tale, a zis Vercueil liniştit. Va veni. 

— Nu. 

— Spune-i chiar acum. Dă-i telefon în America. Spune-i că 
ai nevoie de ea aici. 

— Nu. 

— Atunci nu-i spune după, când e prea târziu. N-o să te 
ierte. 

Dojana a fost ca o palmă peste obraz. 

— Sunt lucruri pe care nu le înţelegi, am zis eu. Nu am 
nici o intenţie s-o chem pe fiica mea înapoi. Mi-o fi dor de ea, 
dar n-o vreau aici. De-aia se numeşte dor. Doare cu toată 
durerea lumii. 

Spre lauda lui, nu a strâmbat din nas la prostia asta. 

— Trebuie să alegi, a zis el. Ori îi spui, ori nu-i spui. 

— N-o să-i spun, fii sigur de asta, am zis eu (ce mincinoasă 
sunt!). în vocea mea apărea o inflexiune aparte, un ton pe 
care nu-1 puteam controla. Dă-mi voie să-ţi amintesc, asta 
nu-i o ţară normală. Oamenii nu pot veni sau pleca după 
bunul lor plac. 

Vercueil nu făcea nimic să-mi vină în întâmpinare. 

— Fiica mea nu se va întoarce până ce nu se vor schimba 
lucrurile aici. A făcut un jurământ. Nu se va întoarce în 
Africa de Sud cea pe care o cunoaştem tu, eu şi ea. Cu 
siguranţă nu va cere - cum şi le spun? - oamenilor ăstora 
permisiunea să vină. O să se întoarcă abia când vor atârna 
cu picioarele în sus de stâlpii de lumină, zice ea. O să se 
întoarcă atunci ca să arunce cu pietre în trupurile lor şi să 
danseze pe străzi. 

Vercueil şi-a dezvelit dinţii într-un zâmbet larg. Dinţi 
galbeni, de cal. Un cal bătrân. 

— Nu mă crezi, am zis eu, dar poate că într-o bună zi o vei 
întâlni, şi atunci vei vedea. E ca fierul. N-am de gând să-i cer 
să-şi încalce jurămintele. 

— Şi tu eşti ca fierul, mi-a zis el. 



S-a lăsat tăcerea între noi. înlăuntrul meu s-a frânt ceva. 

— S-a frânt ceva în mine când ai spus asta, am zis eu, fără 
să pot stăpâni cuvintele. Nu ştiam cum să continui. Dacă aş 
fi făcută din fier, am zis, cu siguranţă nu m-aş frânge atât de 
uşor. 

Cele patru femei pe care le întâlnisem în lift au traversat 
parcarea, escortate de un omuleţ în costum albastru şi cu o 
calotă albă. Le-a poftit într-o maşină şi au plecat cu toţii. 

— Fiica ta a făcut ceva de-a trebuit să plece? a întrebat 
Vercueil. 

— Nu, nu a făcut nimic. Pur şi simplu s-a săturat. A 
plecat; nu s-a mai întors. Şi-a făcut o viaţă a ei, alta. S-a 
căsătorit şi şi-a întemeiat o familie. A fost cel mai bun lucru 
pe care-1 putea face, un lucru de bun-simţ. 

— Dar n-a uitat. 

— Nu, n-a uitat. Dar de unde să ştiu eu? Poate că omul 
uită, încet. Nu-mi pot imagina, dar poate că se întâmplă. Ea 
zice: „M-am născut în Africa, Africa de Sud”. Am auzit-o 
folosind cuvintele astea în conversaţii. Mie mi se pare ca 
prima jumătate a unei fraze. Ar trebui să fie şi o a doua 
jumătate. Atârnă în aer, ca un frate geamăn pierdut. „M-am 
născut în Africa de Sud şi n-o s-o mai văd niciodată.” „M-am 
născut în Africa de Sud şi o să mă întorc într-o bună zi.” 
Care e fratele geamăn pierdut? 

— Prin urmare, e în exil? 

— Nu, nu e în exil. Eu sunt în exil. 

învăţa să stea de vorbă cu mine. învăţa să mă 
îmboldească. Mi-a venit să-l întrerup: „Ce plăcere!” eram gata 
să-i spun. După o tăcere lungă, e o plăcere atât de mare: 
lacrimile umplu ochii. 

— Nu ştiu dacă ai copii. Nu ştiu nici dacă pentru un 
bărbat e acelaşi lucru. Dar când aduci pe lume un copil din 
propriul tău trup, îţi dai viaţa acelui copil. Mai ales primului 
copil, primului născut. Propria viaţă nu-ţi mai aparţine, ci e a 
copilului. De aceea nu murim cu adevărat: pur şi simplu ne 
dăm viaţa mai departe, viaţa care o vreme a fost în noi, şi 
rămânem în urmă. Eu sunt doar o cochilie, după cum vezi, 
cochilia pe care copilul meu a lăsat-o în urmă. Nu contează 



ce se întâmplă cu mine. Nu contează ce se întâmplă cu 
bătrânii. Totuşi - spun cuvintele, nu mă aştept să le înţelegi, 
dar nu contează - este înspăimântător să fii în prag de 
plecare. Chiar dacă e doar atingerea între două vârfuri de 
deget: unul nu vrea să dea drumul. 

Florence şi fiul ei tocmai traversau parcarea, venind repede 
spre noi. 

— Ar fi trebuit să te duci să stai cu ea, a zis Vercueil. 

Am zâmbit. 

— Nu-mi pot permite să mor în America. Nimeni nu poate, 
în afară de americani. 

Florence s-a urcat furioasă pe bancheta din spate; maşina 
s-a cutremurat când s-a aşezat ea. 

— L-aţi găsit? am întrebat-o. 

— Da, a răspuns ea. 

Faţa ei era neagră de supărare. Bheki a urcat lângă ea. 

— Şi? am întrebat eu. 

— Da, l-am găsit, e în spitalul ăsta, a spus Florence. 

— Şi e bine? 

— Da, e bine. 

— în regulă, m-am răstit eu. Mulţumesc că mi-ai spus. 

Am mers în tăcere. Doar când am ajuns acasă a catadicsit 

Florence să dea amănunte: 

— L-au pus cu bătrânii din spital. E îngrozitor. Unul e 
nebun, strigă şi înjură tot timpul, infirmierele se tem să se 
apropie de el. N-ar trebui să pună un copil într-un salon ca 
ăla. Ăsta nu-i spital unde e el, e o cameră de aşteptare 
pentru funeralii. 

Cameră de aşteptare pentru funeralii: nu-mi puteam 
scoate cuvintele astea din cap. Am încercat să mănânc, dar 
n-aveam poftă. 

L-am găsit pe Vercueil în magazie, meşterind ceva la un 
pantof, la lumina lumânării. 

— Mă duc înapoi la spital, am zis eu. Vrei să vii cu mine? 

Salonul descris de Florence se afla la capătul îndepărtat al 

vechii clădiri, unde ajungeai coborând întâi în subsol, pe 
lângă bucătării, şi urcând înapoi. 

Era adevărat. Un bărbat ras în cap, slab ca un ţâr, şedea 



în capul oaselor pe pat, bătându-şi palmele de coapse şi 
incantând cu voce tare. O centură lată neagră îi înconjura 
talia şi era prinsă sub pat. Ce cânta? Cuvintele nu 
aparţineau niciunei limbi cunoscute de mine. Am rămas în 
prag, neînstare să intru, temându-mă că în clipa următoare 
mă va fixa cu privirea lui, îşi va opri cântecul, va ridica un 
braţ negru, scheletic şi va arăta spre mine. 

— Delirium tremens, a zis Vercueil. Are delirium tremens. 

— Nu, e mai rău de-atât, am şoptit eu. 

Vercueil m-a prins de braţ. L-am lăsat să mă ducă 
înăuntru. 

în mijlocul salonului se găsea o masă lungă, plină cu tăvi. 
Cineva tuşea productiv, ca şi când plămânii îi erau plini cu 
lapte. 

— în colţ, acolo, a spus Vercueil. 

Nu ştia cine suntem şi nici eu nu l-am recunoscut din 
prima pe băiatul al cărui sânge îmi lipise degetele între ele. 
Capul îi era bandajat, faţa umflată, braţul stâng legat la 
piept. Era îmbrăcat cu o pijama albastru-pal, de spital. 

— Nu vorbi, am zis eu. Am venit doar să vedem dacă eşti 
bine. 

Şi-a deschis buzele umflate, le-a închis la loc. 

— îţi aminteşti de mine? Sunt femeia pentru care lucrează 
mama lui Bheki. V-am văzut azi-dimineaţă: am văzut tot ce 
s-a întâmplat. Trebuie să te faci iute bine. Ţi-am adus nişte 
fructe. 

Am pus fructele pe noptieră: un măr, o pară. 

Expresia de pe chip nu i s-a schimbat. 

Nu-mi plăcea de el. Nu-mi place de el. Privesc în inima 
mea şi nu găsesc nicăieri nici o urmă de sentiment pentru el. 
Aşa cum sunt oameni faţă de care simţim o simpatie 
spontană, aşa sunt şi oameni faţă de care din prima clipă 
rămânem reci. Asta-i tot. Băiatul ăsta nu e ca Bheki. N-are 
farmec. Are ceva prostesc, deliberat prostesc, mărginit, 
îndărătnic. E unul dintre acei băieţi ale căror voci se îngroaşă 
prea repede, care, la doisprezece ani, au lăsat demult 
copilăria în urmă şi au devenit brutali, dibaci. O persoană 
simplificată, simplificată în toate sensurile posibile: mai 



rapidă, mai agilă, mai neobosită decât oamenii adevăraţi, fără 
îndoieli sau scrupule, fără umor, nemiloasă, naivă. în timp ce 
zăcea în stradă, în timp ce eu credeam că murea, am făcut 
tot ce-am putut pentru el. Dar, ca să fiu sinceră, mai bine m- 
aş fi ostenit pentru altcineva. 

îmi amintesc de o pisică pe care-am îngrijit-o odată, un 
motan bătrân şi roşcat, care nu-şi putea deschide botul din 
pricina unui abces. L-am luat în casă când era prea slăbit să 
se împotrivească, l-am hrănit cu lapte printr-un tub, l-am 
îmbuibat cu antibiotice. Când şi-a recăpătat forţele, i-am dat 
drumul, dar am continuat să pun mâncare afară. Timp de un 
an, când şi când, l-am văzut prin cartier; timp de un an, 
mâncarea a dispărut. Apoi a dispărut şi el, pentru totdeauna, 
în tot acest timp, m-a tratat, fără compromis, ca pe un 
duşman. Chiar şi când era jigărit rău de tot, trupul îi era 
ţeapăn, încordat, se împotrivea atingerii mele. Lângă acest 
băiat, simţeam acum acelaşi zid de rezistenţă. Cu toate că 
ochii îi erau deschişi, nu vedea; ce-i spuneam nu auzea. 

M-am întors către Vercueil. 

— Mergem? l-am întrebat. 

Şi dintr-un impuls - nu, mai mult de-atât, cu un efort 
conştient să nu blochez impulsul ce-mi dădea ghes - am 
atins mâna liberă a băiatului. 

Nu l-am strâns, nu mi-am ţinut mult mâna pe a lui; a fost 
doar o atingere uşoară, vârfurile degetelor mele au zăbovit o 
clipă pe dosul mâinii lui. Dar l-am simţit crispându-se, am 
simţit un recul electric mânios. 

Pentru mama ta, care nu e aici, am zis în sinea mea. Iar cu 
voce tare: 

— Nu te pripi să judeci. 

Nu te pripi să judeci: cum adică? Dacă eu nu ştiam, cine- 
ar fi putut şti? în orice caz, nu el. Dar în cazul lui, eram 
sigură că lipsa de înţelegere era mult mai profundă. De cum 
erau rostite, cuvintele mele cădeau de pe el asemenea 
frunzelor moarte. Cuvintele unei femei, prin urmare 
neglijabile; ale unei bătrâne, prin urmare de două ori 
neglijabile; dar mai ales ale unei albe. 

Eu, o albă. Când mă gândesc la albi, ce văd? Văd un cârd 



de oi (nu turmă, ci cârd) mişcându-se în cerc pe o câmpie 
colbuită sub soarele dogorâtor. Aud duduit de copite, o 
cacofonie de sunete care se descompune, când urechea se 
obişnuieşte, în aceeaşi chemare behăită în mii de inflexiuni 
diferite: „Eu!”, „Eu!”, „Eu!” Şi, patrulând printre ele, 

împingându-i deoparte cu coastele lor hirsute, greoi, cu dinţi 
ca de fierăstrău şi ochi roşii, sălbaticii, neevoluaţii, bătrânii 
mistreţi grohăind: „Moarte!”, „Moarte!” Deşi îmi face bine, mă 
feresc de atingerea albă la fel de mult ca el; m-aş feri de 
bătrâna albă care-i bate uşor mâna, dacă n-aş fi eu femeia 
aceea. 

Am încercat din nou: 

— înainte să mă pensionez, am fost profesoară. Am predat 
la universitate. 

Vercueil m-a aţintit cu privirea din partea cealaltă a 
patului. Dar eu nu cu el vorbeam. 

— Dacă ai fi fost la cursul meu despre Tucidide, am 
continuat eu, poate că ai fi învăţat ceva despre ce i se poate 
întâmpla umanităţii noastre în vreme de război. Umanitatea 
noastră, cu care ne naştem, în care ne naştem. 

Ochii băiatului păreau înceţoşaţi: albul lor nu lucea, 
pupilele erau plate, întunecate, asemenea tuşului. Poate că 
era sedat, dar ştia că mă aflu acolo, ştia cine sunt, ştia că îi 
vorbesc. Ştia şi nu asculta, cum nu-şi ascultase niciodată 
nici un profesor, ci şezuse ca o piatră în clasă, surd la 
cuvinte, aşteptând să sune clopoţelul, aşteptând să-i vină 
timpul. 

— Tucidide a scris despre oameni care făceau reguli şi le 
respectau. Respectând regulile, omorau clase întregi de 
duşmani, fără excepţii. Sunt sigură că majoritatea celor care 
au murit au simţit că se făcea o greşeală cumplită, că, 
indiferent de regulă, nu pe ei îi viza. „Eu...!” - acesta era 
ultimul lor cuvânt când li se tăia gâtul. Un cuvânt de protest: 
Eu, excepţia. Erau oare excepţii? Adevărul e că, dacă li s-ar fi 
dat timp să vorbească, toţi ar fi susţinut că erau excepţii. 
Fiecare dintre noi trebuie să beneficieze de-o pledoarie. Toţi 
merităm prezumţia de nevinovăţie. Dar sunt vremuri când nu 
mai e timp pentru atâta ascultare atentă, atâtea excepţii, 



atâta milă. Nu mai e timp. Asta ai fi putut să afli de la 
Tucidide. Mare păcat când ne trezim că intrăm în asemenea 
vremuri. Ar trebui să intrăm în ele cu inima strânsă. Nu 
trebuie nicidecum primite cu braţele deschise. 

Deliberat, şi-a vârât mâna liberă sub cearşaf, ca să n-o 
mai ating. 

— Noapte bună, i-am zis. Sper să dormi bine şi să te simţi 
mai bine mâine-dimineaţă. 

Bătrânul îşi oprise incantaţia. Mâinile i se loveau la 
întâmplare de coapse, ca nişte peşti muribunzi. Ochii i s-au 
dat peste cap, pe bărbie avea dâre de scuipat. 

Maşina nu a vrut să pornească, Vercueil a fost nevoit s-o 
împingă. 

— Băiatul ăla e deosebit de Bheki, foarte deosebit, am zis 
eu, vorbind acum prea mult, oarecum necontrolat. încerc să 
n-o arăt, dar îmi dă o stare de nelinişte. îmi pare rău că 
Bheki se lasă influenţat de el. Dar presupun că sunt sute de 
mii ca el. Mai mulţi decât ca Bheki. Generaţia care vine din 
urmă. 

Am ajuns acasă, Vercueil m-a urmat fără să-l fi invitat. 

— Trebuie să mă culc, sunt epuizată, am spus eu; dar el 
nu s-a clintit, aşa că l-am întrebat: Vrei ceva de mâncare? 

I-am pus mâncarea în faţă, mi-am luat pastilele, am 
aşteptat. 

Ţinând pâinea cu mâna schilodită, a tăiat o felie, a uns-o 
cu un strat gros de unt, şi-a tăiat nişte brânză. Unghii 
murdare. Cine ştie ce-a mai atins. Şi ăstuia îi vorbesc eu din 
inimă, îi încredinţez ultimele mele dorinţe. De ce acest drum 
respingător până la tine? 

Mintea mea, un iaz în care degetul lui intră şi îl stârneşte. 
Fără acel deget, nemişcare, stagnare. 

Căi ocolite. Urmându-le, îmi găsesc ieşirea. Mers de crab. 

Unghia lui murdară intrând în mine. 

— Arăţi cenuşie, a zis el. 

— Sunt obosită. 

A mestecat, arătându-şi dinţii lungi. 

Urmăreşte, dar nu judecă. Mereu un uşor abur de alcool în 
jurul lui. Alcoolul care înmoaie, conservă. Mollificans. Care ne 



ajută să uităm. El bea şi face concesii. Viaţa lui e numai 
concesii. El, domnul V., căruia îi vorbesc. îi vorbesc şi apoi 
scriu. Vorbesc pentru a scrie. în vreme ce generaţiei care vine 
din urmă, care nu bea, nu-i pot vorbi, o pot doar dăscăli. 
Mâinile lor curate, unghiile curate. Noii puritani, care 
respectă regulile, care susţin regulile. Dispreţuind alcoolul 
care înmoaie regulile, dizolvă fierul. Suspicioşi faţă de tot 
ceea ce e inactiv, docil, sinuos. Suspicioşi faţă de discursuri 
amăgitoare, ca acesta. 

— Şi sunt şi bolnavă, am zis eu. Bolnavă şi obosită, 
obosită şi bolnavă. Am în mine un copil căruia nu-i pot da 
naştere. Nu pot pentru că nu vrea să se nască. Pentru că nu 
poate trăi în afara mea. Prin urmare, e prizonierul meu, sau 
eu sunt prizoniera lui. Bate în poartă, dar nu poate pleca. Şi 
tot timpul se întâmplă aşa. Copilul dinăuntru bate la poartă. 
Fiica mea e primul meu copil. E viaţa mea. Acesta e al doilea, 
copilul postum, nedoritul. Vrei să te uiţi la televizor? 

— Credeam că vrei să dormi. 

— Nu, aş prefera să nu rămân singură acum. Asta 
dinăuntru nu bate chiar atât de tare. Şi-a luat pastila, i se 
face somn. Doza e întotdeauna de două pastile, după cum ai 
observat, una pentru mine, una pentru el. 

Ne-am aşezat unul lângă altul pe canapea. Unui tip rumen 
la faţă i se lua un interviu. Din ce-am înţeles, avea o fermă de 
animale sălbatice şi închiria companiilor cinematografice lei 
şi elefanţi. 

„Vorbiţi-ne despre câteva personalităţi din străinătate pe 
care le-aţi întâlnit”, zicea reporterul. 

— Mă duc să fac nişte ceai, am zis ridicându-mă. 

— Altceva nu-i în casă? a întrebat Vercueil. 

— Sherry. 

Când m-am întors cu sticla de sherry, el stătea lângă raftul 
de cărţi. Am închis televizorul. 

— La ce te uiţi? l-am întrebat. 

A luat unul dintre volumele groase in-cvarto. 

— E o carte interesantă, o să vezi, i-am zis eu. Femeia care 
a scris-o a călătorit în Palestina şi Siria deghizată în bărbat, 
în secolul trecut. Una dintre englezoaicele alea cutezătoare. 



Desenele nu sunt făcute de ea. Ci de-un ilustrator 
profesionist. 

Am răsfoit împreună cartea. Printr-o iluzie optică dată de 
perspectivă, ilustratorul conferise o aură de mister taberelor 
luminate de lună, stâncilor deşertului, templelor în ruină. 
Nimeni nu făcuse aşa ceva pentru Africa de Sud, anume să o 
transforme într-o ţară plină de mister. Prea târziu acum. S-a 
fixat în minte ca un loc al luminii plate, dure, fără umbre, 
fără adâncime. 

— Citeşte ce vrei, i-am zis lui Vercueil. Sunt şi mai multe 
cărţi sus. îţi place să citeşti? 

Vercueil a pus cartea jos. 

— Mă duc să mă culc, a zis el. 

Iarăşi am fost cuprinsă de o tresărire de stânjeneală. De 
ce? Pentru că, sinceră să fiu, nu-mi place cum miroase. 
Pentru că prefer să nu mă gândesc la el în lenjerie. Şi cu atât 
mai puţin la picioarele lui: unghii cornoase, acoperite de jeg. 

— Pot să te întreb ceva? am zis eu. Unde ai trăit înainte? 
De ce-ai început să vagabondezi? 

— Am fost pe mare, a răspuns Vercueil. Ţi-am spus. 

— Dar pe mare nu se trăieşte. Nu te naşti pe mare. N-ai 
fost toată viaţa ta pe mare. 

— Am fost pe traulere. 

-Şi? 

A clătinat din cap. 

— întrebam şi eu, am zis. Ne place să aflăm câte ceva 
despre oamenii de lângă noi. E ceva normal. 

Mi-a aruncat zâmbetul acela strâmb al lui, care dezvăluie 
deodată un canin, lung şi galben. Ascunzi ceva, mi-am zis, 
dar ce anume? O iubire tragică? O condamnare la 
închisoare? Şi am zâmbit la rândul meu. 

Am stat amândoi zâmbind, fiecare cu propriul său motiv 
pentru a zâmbi. 

— Dacă vrei, poţi dormi din nou pe canapea, am zis eu. 

M-a privit neîncrezător. 

— Câinele s-a obişnuit să doarmă cu mine. 

— Noaptea trecută nu l-ai avut cu tine. 

— O să latre dacă nu mă duc. 



Nu-1 auzisem lătrând noaptea trecută. Atâta vreme cât e 
hrănit, chiar îi pasă câinelui unde doarme stăpânul? îl 
suspectez că se foloseşte de povestea cu câinele anxios aşa 
cum alţi bărbaţi se folosesc de povestea cu nevasta anxioasă. 
Pe de altă parte, poate că tocmai din cauza câinelui am 
încredere în el. Câinii, care simt după miros ce e bun şi ce e 
rău: patrule la hotare: santinele. 

Câinele nu mă agrea. Prea miroseam a pisică. Femeia- 
pisică: Circe. Iar Vercueil, după ce-a hălăduit pe mări în 
traulere, aruncă ancora aici. 

— Cum vrei, am zis şi l-am lăsat să iasă, prefăcându-mă 
că nu observ că luase cu sine sticla de sherry. 

Ce păcat, mi-am zis (ultimul gând, înainte ca pastilele să 
mă ducă departe): am putea face casă împreună, mă rog, un 
fel de, eu sus, el jos, pentru câte zile au mai rămas. Ca să-mi 
fie cineva în preajmă, noaptea. Căci, în fond, asta-şi doreşte 
omul până la urmă: să fie cineva acolo, la care poate apela în 
întuneric. Mama sau oricine e dispus să ţină locul mamei. 

Deoarece îi declarasem lui Florence că o voi face, m-am 
dus la secţia de poliţie din Piaţa Caledon şi am încercat să 
depun o plângere împotriva celor doi poliţişti. Dar se pare că 
plângerea nu poate fi depusă decât de „părţile direct 
afectate”. 

— Daţi-ne semnalmentele şi vom cerceta, a zis poliţistul de 
serviciu. Cum se numesc băieţii? 

— Nu le pot da numele fără permisiunea lor. 

Poliţistul a pus pixul jos. Om tânăr, îmbrăcat curat şi 
corect, unul din noua specie de poliţişti. A cărui pregătire 
este completată cu o stagiatură în Cape Town, pentru a le 
fortifica autocontrolul în faţa comportamentului liberal- 
umanist. 

— Nu ştiu dacă eşti mândru de uniforma asta, am zis eu, 
dar colegii tăi de pe stradă o fac de ruşine. Şi mă fac şi pe 
mine de ruşine. Mi-e ruşine. Nu pentru ei: pentru mine. Nu 
mă laşi să depun plângere pentru că spui că nu sunt 
afectată. Dar sunt afectată, direct afectată. înţelegi ce spun? 

Nu a răspuns, stătea drept, ţeapăn, precaut, pregătit 



pentru orice avea să urmeze. Bărbatul din spatele lui s-a 
aplecat peste nişte hârtii, prefăcându-se că nu ascultă. Dar 
nu aveau de ce să se teamă. N-am mai zis nimic, sau cel 
puţin n-am avut prezenţa de spirit să mă gândesc la altceva. 

Vercueil şedea în maşină, pe strada Buitenkant. 

— M-am comportat ca o caraghioasă, am zis eu, gata să 
izbucnesc din nou în plâns. Le-am spus că „Mă faceţi să mă 
simt ruşinată”. Probabil că încă râd de mine. O băbătie 
schiloadă care s-a aliat cu cafrii revoltaţi. Dar cum să te simţi 
altfel? Poate că ar trebui pur şi simplu să accept că aşa 
trebuie omul să trăiască de acum încolo: într-un stat al 
ruşinii. Poate că ruşinea nu e altceva decât numele pentru 
felul în care mă simt tot timpul. Numele pentru felul în care 
trăiesc oamenii care ar prefera să moară. 

Ruşine. Mortificare. Moarte în viaţă. 

A urmat o tăcere lungă. 

— Pot să împrumut zece ranzi? m-a întrebat Vercueil. 
Pensia de invaliditate îmi vine joi. Ţi-i dau atunci îndărăt. 




3 


La primele ore ale nopţii trecute, a sunat telefonul. O 
femeie, cu respiraţia tăiată, respiraţia tăiată a oamenilor 
graşi. 

— Vreau să vorbesc cu Florence. 

— Doarme. Toată lumea doarme. 

— Bine, dar o puteţi chema. 

Ploua, dar nu tare. Am ciocănit la uşa lui Florence. Uşa s-a 
deschis imediat, ca şi când Florence stătea lângă ea, 
aşteptând să fie chemată. Din spatele ei s-a auzit geamătul 
somnoros al unui copil. 

— La telefon, am zis eu. 

Cinci minute mai târziu, a urcat în camera mea. Fără 
ochelari, cu capul descoperit, cu o cămaşă de noapte lungă, 
albă, arăta mult mai tânără. 

— E belea, a zis ea. 

— Bheki? 

— Da, trebuie să mă duc. 

— Unde e? 

— întâi trebuie să mă duc la Guguletu, după care cred că 
la Amplasamentul C. 

— N-am idee unde-i Amplasamentul C. 

M-a privit mirată. 

— Adică, dacă îmi arăţi drumul, te pot duce cu maşina, 
am zis eu. 

— Da, a zis ea, încă ezitând. Dar nu-i pot lăsa pe copii 



singuri. 

— Atunci trebuie să vină şi ei. 

— Da. 

Nu-mi amintesc s-o fi văzut vreodată atât de nehotărâtă. 

— Şi domnul Vercueil, am confirmat eu. Trebuie să vină să 
mă ajute la maşină. 

Ea a clătinat din cap. 

— Ba da, am insistat eu. Trebuie să vină. 

Câinele zăcea culcat lângă Vercueil. Când am intrat, a lovit 
podeaua cu coada, dar nu s-a ridicat. 

— Domnule Vercueil! am zis eu cu voce tare. 

A deschis ochii; am îndepărtat lanterna de pe chipul lui. 
Vercueil a tras un vânt. 

— Trebuie s-o duc pe Florence la Guguletu. E urgent, 
trebuie să plecăm imediat. Vrei, te rog, să vii? 

N-a răspuns, ci s-a ghemuit pe o parte. Câinele şi-a 
schimbat şi el poziţia. 

— Domnule Vercueil! am zis, aţintindu-1 cu lanterna. 

— Du-te-n mă-ta, a mormăit el. 

— Nu pot să-l trezesc, am anunţat-o pe Florence. Trebuie 
să am pe cineva cu mine care să împingă maşina. 

— O împing eu, a zis ea. 

Cu cei doi copii pe bancheta din spate, acoperiţi ca să le fie 
cald, Florence a împins. Am pornit. Mijindu-mi ochii să văd 
prin parbrizul aburit de respiraţia noastră, am urcat cu greu 
şoseaua De Waal, m-am pierdut o vreme pe străzile din 
Claremont, apoi am găsit şoseaua Lansdowne. Primele 
autobuze ale zilei ieşiseră pe traseu, bine luminate şi goale, 
încă nu era ora cinci. 

Am trecut de ultimele case, de ultimele lumini ale străzii. 
Mergeam prin ploaia ce bătea persistent de la nord-vest, 
urmam razele galbene şi palide ale farurilor noastre. 

— Dacă e vreunul care vă face semn să opriţi sau dacă 
vedeţi ceva pe drum, să nu opriţi, să mergeţi mai departe, a 
zis Florence. 

— Ba nicidecum, am spus eu. Ar fi trebuit să mă avertizezi 
mai devreme. Ca să fie foarte clar, Florence: la primul semn 
că sunt probleme, mă întorc. 



— N-am spus c-o să se-ntâmple, vă zic doar să ştiţi. 

Plină de teamă, am condus mai departe prin întuneric. Dar 
nimeni nu ne-a barat drumul, nimeni nu ne-a făcut semn să 
oprim, nimic nu s-a aflat pe drum. Beleaua părea să nu se fi 
trezit încă; beleaua îşi aduna puterile pentru următoarea 
misiune. Pe marginea drumului, de-a lungul căruia, de 
regulă la acea oră, mii de oameni se târau spre muncă, nu 
era nimeni. Fuioare de ceaţă pluteau spre noi, îmbrăţişau 
maşina, pluteau mai departe. Duhuri, spirite. Aornos 8 - 
acesta era locul: fără păsări. M-am cutremurat, m-am uitat 
în ochii lui Florence. 

— Cât mai mergem? am întrebat-o. 

— Nu departe. 

— Ce-au zis la telefon? 

— Ieri s-a tras din nou. Au dat arme la witdoeke 9 şi 
witdoeke au tras. 

— Trag în Guguletu? 

— Nu, în brusă. 

— Florence, la primul semn că sunt probleme, mă întorc. îl 
luăm pe Bheki, atâta facem, şi ne ducem acasă. N-ar fi 
trebuit să-l laşi să plece. 

— Bine, însă trebuie să-ntoarceţi aici, s-o luaţi la stânga. 

Am întors. O sută de metri mai departe, o barieră cu 

girofaruri, care bloca drumul, maşini parcate pe margine, 
poliţişti cu puşti. Am oprit; s-a apropiat un poliţist. 

— Ce treabă aveţi aici? a întrebat el. 

— O duc pe menajera mea acasă, am spus, surprinsă că 
minţeam cu atâta calm. 

S-a uitat la copiii adormiţi pe bancheta din spate. 

— Unde locuieşte? 

— Cincizeci şi şapte, a răspuns Florence. 

— O puteţi lăsa aici, poate merge pe jos, nu-i departe. 

— Plouă, are copii mici, n-o las să meargă singură, am zis 
cu hotărâre. 

A ezitat, apoi cu o lanternă mi-a făcut semn să trec. Pe 

8 Aornos, cetate asediată de Alexandru cel Mare în iarna lui 327-326 î.C. 

9 Witdoeke, gardă civilă a populaţiei de culoare, organizată după model 
paramilitar, din perioada apartheidului în Africa de Sud. 



acoperişul uneia dintre maşini stătea un tânăr în uniformă 
de luptă, cu arma pregătită, uitându-se fix în întuneric. 

în văzduh se simţea miros de ars, de cenuşă udă, de 
cauciuc aprins. Am condus încet pe o stradă lată, nepavată, 
mărginită de case cât cutiile de chibrituri. O dubă de poliţie, 
blindată cu plasă de sârmă, ne-a depăşit. 

— Luaţi-o la dreapta aici, a spus Florence. Şi din nou la 
dreapta. Opriţi aici. 

Cu bebeluşul în braţe şi fetiţa, doar pe jumătate trezită, 
împiedicându-se în urma ei, a luat-o pe poteca plină de 
băltoace până la nr. 219, a ciocănit, a fost lăsată să intre. 
Hope şi Beauty. 10 Parcă trăiam într-o alegorie. Fără să opresc 
motorul, am aşteptat. 

Duba de poliţie care ne depăşise a oprit acum lângă mine. 
O lumină mi-a lucit în faţă. Am ridicat o mână să-mi feresc 
ochii. Duba s-a îndepărtat. 

Florence a ieşit din casă ţinând o haină de ploaie, din 
plastic peste ea şi copilaş, şi a urcat pe bancheta din spate. 
Fugind prin ploaie în urma ei, a apărut, nu Bheki, ci un 
bărbat de treizeci sau patruzeci de ani, zvelt, spilcuit, cu 
mustaţă. A urcat lângă mine. 

— El e domnul Thabane, vărul meu, a zis Florence. O să 
ne arate drumul. 

— Unde-i Hope? am întrebat-o. 

— Am lăsat-o cu soră-mea. 

— Şi unde-i Bheki? 

Tăcere. 

— Nu-s sigur, a zis bărbatul. Vocea lui era surprinzător de 
moale. A venit ieri-dimineaţă, şi-a lăsat lucrurile şi a ieşit. 
După care nu l-am mai văzut. N-a venit acasă să doarmă. 
Dar ştiu unde locuiesc prietenii lui. Putem să începem să-l 
căutăm acolo. 

— Asta vrei, Florence? am întrebat. 

— Trebuie să-l căutăm, a răspuns ea. Nu putem face nimic 
altceva. 

— Dacă vreţi să conduc eu, pot s-o fac, a zis bărbatul. E 


10 


,Speranţa” şi „Frumuseţea” (engl.). 



mai bine, oricum, înţelegeţi? 

Am coborât şi am urcat în spate, lângă Florence. Ploua mai 
tare acum; maşina stropea trecând prin băltoacele din 
drumul hârtopit. Am cotit la stânga şi la dreapta, pe sub 
portocaliul bolnav al felinarelor, apoi am oprit. 

— Fii atent, nu opri motorul, i-am zis domnului Thabane, 
vărul. 

A coborât şi a ciocănit într-o fereastră. A urmat o 
conversaţie lungă cu o persoană rămasă nevăzută pentru 
mine. Când s-a întors, bărbatul era ud până la piele şi 
îngheţat de frig. Cu degete înţepenite a scos un pachet de 
ţigări şi a încercat să-şi aprindă una. 

— Te rog, nu în maşină, am spus eu. 

Un schimb de priviri exasperate între el şi Florence. 

Am stat tăcuţi. 

— Ce-aşteptăm? am întrebat. 

— O să trimită pe cineva să ne arate drumul. 

Un băieţaş cu o căciulă trasă pe cap, acoperindu-i şi gâtul 
de mare ce era, a ieşit din casă, alergând spre noi cu paşi 
mici. Foarte sigur pe el, salutându-ne pe toţi cu un zâmbet, a 
urcat în maşină şi a început să-i spună şoferului pe unde s-o 
ia. Avea cel mult zece ani. Un copil al vremurilor, ca la el 
acasă în peisajul ăsta violent. Când mă gândesc la propria 
mea copilărie, îmi amintesc doar după-amiezile lungi, sub 
soarele nemilos, mirosul de colb sub bulevardele de eucalipţi, 
şipotul liniştit al apei în şanţurile de lângă drum, uguitul 
guguştiucilor. O copilărie de somn, preludiul a ceea ce urma 
să fie o viaţă fără probleme şi o cale netedă spre Nirvana. O 
să avem şi noi dreptul la Nirvana noastră, noi, copiii acelei 
epoci duse? Mă îndoiesc. Dacă există cât de cât dreptate pe 
lume, ne vom trezi opriţi la primul prag al lumii de dincolo. 
Albi precum larvele din scutecele noastre, vom fi sortiţi să ne 
alăturăm acelor suflete - copii al căror scâncet etern a fost 
luat de Enea drept plânset. Albă, culoarea noastră, culoarea 
limbului, nisipuri albe, stânci albe, o lumină albă 
revărsându-se din toate părţile. Aidoma unei eternităţi 
petrecute zăcând pe plajă, o duminică eternă printre mii 
asemenea nouă, apatici, pe jumătate adormiţi, la un pas de 



clipocitul confortabil al valurilor. In limine primo: în pragul 
morţii, pragul vieţii. Creaturi aruncate afară de mare, eşuate 
pe nisipuri, nehotărâte, nedecise, nici calde, nici reci, nici 
peşti, nici zburătoare. 

Trecusem de ultimele case, mergeam prin lumina cenuşie 
a zorilor, străbătând un peisaj de pământ pârjolit, copaci 
înnegriţi. Ne-a depăşit o camionetă cu trei bărbaţi în 
remorcă, adăpostiţi sub o prelată. La următoarea barieră, i- 
am prins din urmă. Ne-au privit, fără nici o expresie pe chip, 
i-am privit şi noi, aşteptând cu toţii controlul. Un poliţist le-a 
făcut semn să treacă, ne-a făcut nouă semn să trecem. 

Am cotit spre nord, în partea opusă munţilor, am părăsit 
şoseaua şi am apucat-o pe un drum de ţară care curând s-a 
transformat în nisip. Domnul Thabane a oprit maşina. 

— Nu putem merge mai departe, e prea periculos, a zis el. 
E ceva în neregulă cu alternatorul dumneavoastră, a adăugat 
el arătând spre lumina roşie ce lucea pe bord. 

— Las lucrurile să se strice, am zis. 

N-aveam chef să dau explicaţii. 

A oprit motorul. O vreme, am stat ascultând ploaia 
duruind pe acoperiş. Apoi Florence a coborât împreună cu 
băiatul. Legat pe spatele ei, pruncul dormea liniştit. 

— Să ţineţi portierele încuiate, e mai bine aşa, mi-a zis 
domnul Thabane. 

— Cât o să lipsiţi? 

— Nu pot spune, dar o să ne grăbim. 

Am clătinat din cap. 

— Eu nu rămân aici, am zis. 

N-aveam pălărie, n-aveam umbrelă. Ploaia mă bătea în 
faţă, îmi lipea părul pe cap, îmi curgea pe gât. Uite-aşa se 
moare de răceală, din ieşiri din astea, mi-am zis eu. Băiatul, 
călăuza noastră, se şi repezise înainte. 

— Puneţi-vă asta pe cap, a zis domnul Thabane, oferindu- 
mi pelerina de plastic. 

— Prostii, am zis eu, nu-mi pasă de puţină ploaie. 

— Totuşi, adăpostiţi-vă sub ea, a insistat el. 

Am înţeles. 

— Haideţi, a zis el. 



în jurul nostru, un deşert de nisip cenuşiu şi sălcii Port 
Jackson, şi miros greu de gunoi şi cenuşă. Fâşii de plastic, 
fier vechi, sticle, oase de animale mărgineau poteca de 
ambele părţi. Deja tremuram de frig, dar când am încercat să 
merg mai repede, inima a început să-mi bată într-un fel care 
nu-mi plăcea. Rămâneam în urmă. Oare Florence nu vrea să 
se oprească? Nu: amor matris, o forţă ce nu se opreşte pentru 
nimic în lume. 

La o bifurcaţie a potecii mă aştepta domnul Thabane. 

— Mulţumesc, am gâfâit eu, eşti amabil. îmi pare rău că vă 
ţin în loc. Am un şold suferind. 

— Luaţi-mă de braţ, a zis el. 

Pe lângă noi treceau bărbaţi, întunecaţi, bărboşi, aspri, 
înarmaţi cu bâte, mergând repede în şir indian. Domnul 
Thabane s-a ferit din potecă. Eu m-am ţinut şi mai strâns de 
el. 

Poteca s-a lăţit şi s-a terminat într-un iaz întins şi puţin 
adânc. Pe celălalt mal al iazului, începeau bordeiele, pâlcul 
cel mai de jos, înconjurat de ape, fiind inundat. Unele, 
construite solid, din lemn şi fier, altele doar folii de plastic 
aruncate peste schelete de ramuri, se întindeau spre nord, 
peste dune, cât vedeai cu ochii. 

La marginea iazului, am ezitat. 

— Veniţi, a spus domnul Thabane. 

Ţinându-mă de el, am păşit în iaz şi l-am traversat, cu apa 
până la glezne. Unul din pantofi mi-a ieşit, supt de mâl. 

— Atenţie la cioburi, m-a avertizat el. 

Am găsit pantoful. 

în afara unei bătrâne cu gura strâmbă, care stătea în 
pragul unei colibe, nu se vedea altcineva. Dar pe măsură ce 
înaintam, zgomotul pe care-1 auzisem, care la început ar fi 
putut fi cel al vântului şi ploii, a început să se rupă în 
strigăte, ţipete, chemări, acoperind un bas pe care-1 puteam 
numi doar oftat: un oftat adânc, repetat iar şi iar, ca şi când 
lumea cea mare ofta. 

Apoi băieţelul, călăuza noastră, a apărut din nou lângă 
noi, trăgându-1 pe domnul Thabane de mânecă, vorbind 
surescitat. Amândoi au pornit cu paşi repezi; m-am chinuit 



să mă ţin după ei, în susul dunei. 

Am ajuns la coada unei mulţimi de câteva sute de suflete, 
care privea în jos spre scena unui dezastru: colibe incendiate, 
arzând mocnit, colibe încă în flăcări, trimiţând în văzduh fum 
negru. O învălmăşeală de mobile, aşternuturi, obiecte casnice 
zăcea în ploaia insistentă. Grupuri de bărbaţi trudeau 
încercând să salveze conţinutul cocioabelor arzânde, trecând 
de la una la alta, stingând focurile; adică aşa am crezut, 
până când, şocată, mi-am dat seama că aceştia nu erau 
salvatori, ci incendiatori, că bătălia pe care vedeam că o dau 
nu era cu flăcările, ci cu ploaia. 

Oftatul de la această mulţime venea, strânsă pe marginea 
amfiteatrului de dune. Asemenea îndoliaţilor la funeralii 
stăteau în ploaie bărbaţi, femei şi copii, uzi până la piele, 
prea puţin păsându-le să se ferească, urmărind distrugerea. 

Un bărbat într-o pelerină neagră a ridicat un topor. O 
fereastră a explodat cu o bubuitură. A atacat uşa care a 
cedat la a treia lovitură. Ca scăpată dintr-o cuşcă, o femeie 
cu un prunc în braţe a ţâşnit din casă, urmată de trei copii 
desculţi. Bărbatul i-a lăsat să treacă. Apoi a început să 
lovească în rama uşii cu toporul. întreaga structură a cedat. 

Unul dintre amicii lui a intrat ducând o canistră. Femeia s- 
a repezit înăuntru după el, a ieşit cu braţele pline de 
cuverturi. Dar când a încercat să facă o a doua incursiune, a 
fost îmbrâncită brutal afară. 

Un nou oftat s-a auzit în mulţime. Fuioare de fum au 
început să se învârtejească din colibă. Femeia s-a ridicat de 
jos, s-a repezit înăuntru, dar iar a fost îmbrâncită afară. 

O piatră a zburat dinspre mulţime şi a căzut clămpănind 
pe acoperişul cocioabei cuprinse de flăcări. Alta a lovit 
peretele, alta a aterizat la picioarele bărbatului cu toporul. El 
a scos un strigăt ameninţător. El şi încă vreo şase dintre 
însoţitorii lui s-au oprit din ceea ce făceau şi, agitând bâte şi 
drugi, au înaintat spre mulţime. Ţipând, oamenii s-au întors 
să fugă, eu printre ei. Dar în nisipul lipicios, abia îmi puteam 
ridica picioarele. Inima îmi bătea, simţeam dureri în piept. M- 
am oprit, m-am aplecat, nu mai aveam aer. Chiar mi se 
întâmplă una ca asta? m-am gândit. Ce caut eu aici? Mi-a 



apărut în faţa ochilor mica maşină verde care aştepta liniştită 
lângă drum. Nu-mi doream nimic altceva decât să urc în 
maşină, să trântesc portiera, să închid afară această lume de 
furie şi violenţă, ameninţătoare. 

O fată, o adolescentă incredibil de grasă, m-a îmbrâncit 
din drumul ei. 

— Dracu’ să te ia! am gâfâit eu, căzând. 

— Dracu’ să te ia! a gâfâit la rândul ei, privindu-mă cu 
animozitate vădită. Cară-te! Cară-te! 

S-a oprit în susul dunei, iar spatele ei masiv se scutura. 

încă o asemenea trântitură, mi-am zis, cu faţa în nisip, şi 
m-am dus. Oamenii ăştia poate că sunt obişnuiţi cu 
loviturile, dar eu, eu sunt fragilă ca un fluture. 

Lângă mine auzeam nisipul scrâşnind sub tălpi. Am zărit 
cu coada ochiului o gheată mare, cu limba atârnând, iar 
talpa legată cu sfoară. Lovitura de care m-am ferit nu s-a 
abătut. 

M-am ridicat. în stânga mea se pornise o încăierare; toţi 
oamenii care, cu un minut în urmă, fugiseră spre brusă se 
întorceau acum la fel de brusc. O femeie a ţipat, ascuţit, 
strident. Cum să plec din locul ăsta îngrozitor? Unde era 
balta pe care o traversasem, unde era poteca până la 
maşină? Vedeam bălţi, peste tot iazuri, lacuri, perdele de 
ploaie; poteci cu duiumul, dar încotro duceau? 

Am auzit distinct pocnet de puşcă, una, două, trei 
împuşcături, nu în apropiere, dar nici departe. 

— Veniţi, a spus o voce şi domnul Thabane a trecut pe 
lângă mine. 

— Da, am icnit eu şi am pornit cu pas împleticit după el. 
Dar nu-1 puteam ajunge. Mai încet, te rog! i-am strigat eu. 

M-a aşteptat; şi împreună am traversat din nou balta şi 
am ajuns la potecă. 

Un tânăr s-a apropiat de noi. Avea ochii congestionaţi. 

— Unde vă duceţi? a vrut el să ştie. 

întrebare dură, voce dură. 

— Plec, o iau din loc, n-am ce căuta aici, am răspuns eu. 

— Mergem să luăm maşina, a zis domnul Thabane. 

— Vrem să folosim maşina aia, a spus tânărul. 



— Nu las pe nimeni să-mi ia maşina, am spus eu. 

— E un prieten de-al lui Bheki. 

— Nu-mi pasă, nu-1 las să-mi ia maşina. 

Tânărul - nu era încă bărbat, doar un băiat îmbrăcat ca 
un bărbat în toată firea, cu un aer de om mare - a făcut un 
gest ciudat: ţinând o mână la nivelul capului, a lovit-o cu 
cealaltă, o palmă a lovit-o pe cealaltă, pieziş. Ce semnificaţie 
avea? Avea vreuna? 

Mă durea spatele din pricina mersului. Am încetinit şi m- 
am oprit. 

— Trebuie să ajung acasă repede, am zis eu. 

Era o rugă. Auzeam nesiguranţa din propria-mi voce. 

— V-a ajuns ce-aţi văzut? m-a întrebat domnul Thabane, 
parcă mai distant ca înainte. 

— Da, mi-a ajuns. N-am venit să văd. Am venit să-l iau pe 
Bheki. 

— Şi vreţi să mergeţi acasă. 

— Da, vreau să merg acasă. Am dureri, sunt epuizată. 

Mi-a întors spatele şi a mers mai departe. L-am urmat 

şchiopătând. Apoi s-a oprit din nou. 

— Vreţi să mergeţi acasă, a zis el. Dar cum rămâne cu 
oamenii care locuiesc aici? Când vor să meargă acasă, aici 
trebuie să meargă. Ce părere aveţi despre asta? 

Stăteam în ploaie, în mijlocul potecii, faţă în faţă. Cei care 
treceau pe-acolo s-au oprit şi ei, privindu-mă curioşi. 
Treburile mele îi priveau şi pe ei, îi priveau pe toţi. 

— N-am nici un răspuns, am zis eu. E cumplit. 

— Nu e doar cumplit, a spus el, este o crimă. Când vedeţi 
că se comite o crimă în faţa ochilor dumneavoastră, ce 
spuneţi? Spuneţi: „Mi-a ajuns. N-am venit să văd, vreau să 
merg acasă”? 

Am clătinat din cap vlăguită. 

— Nu, bineînţeles că nu, a zis el. Şi-atunci ce spuneţi? Ce 
fel de crimă e asta pe care o vedeţi? Cum se numeşte? 

E profesor, mi-am zis eu: de aceea vorbeşte atât de bine. 
Ceea ce-mi face mie acum a făcut şi la clasă. E o şmecherie 
pe care o foloseşti ca să pară că propriul tău răspuns vine de 
la un elev. Ventrilogism, moştenit de la Socrate, la fel de 



despotic în Africa precum a fost în Atena. 

M-am uitat în jur, la cercul de spectatori. Erau ostili? N- 
am detectat nici urmă de ostilitate. Aşteptau doar să-mi spun 
replica. 

— Sunt sigură că aş putea spune multe lucruri, domnule 
Thabane, am zis eu. Dar trebuie să vină cu adevărat de la 
mine. Când cineva vorbeşte din constrângere - ar trebui să 
ştii asta -, arareori spune adevărul. 

A dat să răspundă, dar l-am oprit: 

— Aşteaptă. Lasă-mă un minut. Nu fug de întrebarea 
dumitale. Aici se întâmplă lucruri îngrozitoare. Dar ceea ce 
cred despre ele trebuie să exprim în felul meu. 

— Să auzim ce-aveţi de zis! Ascultăm! Aşteptăm! 

Şi-a ridicat mâinile, cerând linişte. Mulţimea a murmurat 
a consimţire. 

— Sunt scene îngrozitoare, am repetat şovăitor. Scene ce 
trebuie condamnate. Dar nu le pot denunţa folosind 
cuvintele altora. Trebuie să-mi găsesc propriile cuvinte, să 
vină din mine. Altfel nu sunt adevărate. Asta-i tot ce pot să 
spun acum. 

— Femeia asta mănâncă rahat, a zis un bărbat din 
mulţime. S-a uitat înjur. Mănâncă rahat, a repetat el. 

Nimeni nu l-a contrazis. Câţiva spectatori au luat-o din 
loc. 

— Da, am zis, adresându-mă direct lui. Ai dreptate, aşa e. 

Mi-a aruncat o privire ca şi când eram nebună. 

— Dar la ce te aştepţi? am continuat eu. Pentru a vorbi 
despre asta - am făcut cu mâna un gest spre brusă, fum, 
gunoaiele ce se îngrămădeau pe potecă - e nevoie de limba 
unui zeu. 

— Rahat, a zis el din nou, provocându-mă. 

Domnul Thabane mi-a întors spatele şi a plecat mai 
departe. Eu m-am târât după el. Mulţimea ne-a făcut loc. 
într-un minut, băiatul a trecut de mine cu pas grăbit. Apoi 
am văzut maşina. 

— E un Hillman, maşina dumneavoastră, nu-i aşa? a zis 
domnul Thabane. Nu prea se mai văd asemenea maşini. 

Am fost surprinsă. După cele întâmplate, credeam că nu 



aveam ce să ne mai spunem. Dar el nu părea să-mi poarte 
pică. 

— De pe vremea când ce era britanic era şi cel mai bun, 
am replicat eu. Regret dacă vorbesc aiurea. 

A ignorat scuza, dacă pot s-o numesc astfel. 

— A fost vreodată „ce e britanic” cel mai bun? a întrebat el. 

— Nu, bineînţeles că nu. A fost doar un slogan care a 
circulat o vreme după război. N-ai cum să-ţi aminteşti, erai 
prea tânăr. 

— M-am născut în 1943, a zis el. Am patruzeci şi trei de 
ani. Nu mă credeţi? 

S-a răsucit spre mine. Ca să văd cât de bine arăta. 
Vanitos; dar o vanitate atrăgătoare. 

Am dat la cheie. Bateria era moartă. Domnul Thabane şi 
băiatul au coborât şi au împins, chinuindu-se să-şi înfigă 
picioarele în nisip. în sfârşit, motorul a pornit. 

— Ţineţi-o drept, a zis băiatul. 

M-am supus. 

— Eşti profesor? l-am întrebat pe domnul Thabane. 

— Am fost. Mi-am abandonat profesia temporar. Până vor 
veni vremuri mai bune. Acum vând pantofi. 

— Iar tu? l-am întrebat pe băiat. 

A mormăit ceva ininteligibil. 

— E un tânăr fără ocupaţie, a zis domnul Thabane. Nu-i 
aşa? 

Băiatul a zâmbit stânjenit. 

— Cotiţi aici, imediat după magazine. 

în pustietatea aceea, trei prăvălii una după alta, devastate, 
calcinate. Pe singura pancartă încă lizibilă scria 
BHAWOODIEN CASH STORE. 

— Poveste veche, a zis domnul Thabane. De anul trecut. 

Ieşisem pe un drum de ţară lat. în stânga, câteva case, 

case adevărate, cu ziduri de cărămidă, acoperişuri de azbest 
şi hornuri. Printre ele, în jurul lor, întinzându-se până 
departe pe şesul acela, barăcile squatterilor. 

— Clădirea aia, a zis băiatul, arătând în faţă. 

O clădire lungă, joasă, o sală de întruniri sau o şcoală, 
înconjurată de un gard de sârmă. Dar porţiuni mari din gard 




fuseseră distruse şi din clădire numai zidurile înnegrite de 
fum mai stăteau în picioare. O mulţime se strânsese în faţa 
ei. Mai multe chipuri s-au întors să se uite la Hillmanul care 
se apropia. 

— Opresc motorul? am întrebat. 

— Puteţi să-l opriţi, n-aveţi de ce vă teme, a zis domnul 
Thabane. 

— Nu mă tem, am zis. 

Era adevărat? într-un fel, da; sau cel puţin după episodul 
din brusă, îmi păsa mai puţin de ceea ce se-ntâmpla cu 
mine. 

— Oricum n-aveţi de ce să vă fie teamă, a continuat el 
insinuant. Băieţii dumneavoastră sunt aici ca să vă protejeze. 

Şi a arătat cu degetul. 

Atunci i-am văzut, mai jos pe drum; trei camioane militare, 
vopsite în kaki şi maro, aproape confundându-se cu copacii, 
şi, proiectate pe cer, capete cu căşti. 

— în cazul în care credeaţi că e vorba doar de o gâlceavă 
între negri, o arenă pentru încăierări între facţiuni, a mai 
adăugat el. Uitaţi-vă: acolo e sora mea. 

Sora mea, aşa i-a spus, nu Florence. Te pomeneşti că 
numai eu, din toată lumea, îi spuneam Florence. Folosind un 
pseudonim. Acum mă găseam în teritoriul unde oamenii 
apăreau sub numele lor adevărate. 

Stătea cu spatele la zid, adăpostindu-se de ploaie: o femeie 
sobră, respectabilă, îmbrăcată cu o haină roşu-închis, cu o 
căciuliţă albă tricotată pe cap. Ne-am croit drum spre ea. 
Deşi n-a dat semn, sunt sigură că m-a văzut. 

— Florence! am strigat-o eu. 

Şi-a ridicat spre mine privirile goale. 

— L-ai găsit? 

A făcut semn din cap spre interiorul devastat, apoi şi-a 
ferit faţa, fără să mă salute. Domnul Thabane a început să se 
strecoare pe lângă mulţime, spre intrare. Am aşteptat 
stânjenită. Oamenii treceau ocolindu-mă, ca şi când le 
aduceam ghinion. 

O fetiţă într-o tunică de şcoală, verde-deschis, s-a apropiat 
de mine cu mâna ridicată, ca pentru a mă pălmui. M-am 



ferit, dar fetiţa nu voia decât să se joace. Sau mai corect ar fi 
să spun: s-a abţinut să mă pălmuiască de-adevăratelea. 

— Cred că ar trebui să vă uitaţi şi dumneavoastră, a zis 
domnul Thabane, reapărând, gâfâind. 

S-a dus la Florence şi a strâns-o în braţe. Ea şi-a scos 
ochelarii, şi-a lăsat capul pe umărul lui şi a izbucnit în plâns. 

înăuntrul clădirii era o învălmăşeală de moloz şi bârne 
carbonizate. Lângă perete, ferite de ploaie, cinci cadavre 
întinse cu grijă pe jos. Cadavrul din mijloc era al fiului lui 
Florence, Bheki. încă mai avea pe el pantalonii de flanel gri, 
cămaşa albă şi puloverul maro de la uniforma şcolii lui, dar 
picioarele îi erau desculţe. Ochii deschişi, holbaţi, gura 
deschisă şi ea. Ploaia îl bătuse ore întregi, pe el şi pe prietenii 
lui, nu numai aici, ci şi acolo unde fuseseră când şi-au găsit 
moartea; hainele lor, părul lor arătau turtite, moarte. La 
colţuri, ochii lui Bheki aveau urme de nisip. Avea nisip şi în 
gură. 

Cineva mă trăgea de braţ. Buimăcită, m-am uitat în jos la 
o fetiţă cu ochi mari, solemni. 

— Soră, a zis ea, soră... apoi n-a mai ştiut cum să 
continue. 

— Vă întreabă dacă sunteţi una dintre surori, a explicat o 
femeie zâmbind benign. 

Nu voiam să fiu nevoită să plec de-acolo, nu atunci. Am 
clătinat din cap. 

— Vrea să spună, dacă sunteţi una dintre surorile de la 
biserica catolică, a explicat femeia. Nu, s-a adresat ea fetiţei 
în engleză, nu e una dintre surori. 

A desfăcut cu blândeţe degetele fetiţei de pe mâneca mea. 

Florence era înconjurată de o mulţime de oameni. 

— Trebuie să zacă acolo, în ploaie? l-am întrebat pe 
domnul Thabane. 

— Da, acolo trebuie să zacă. Să-i vadă toţi. 

— Dar cine-a făcut una ca asta? 

Tremuram toată: trupul mi-era cuprins de frisoane, 
mâinile îmi tremurau. M-am gândit la ochii deschişi ai 
băiatului. Mi-am zis: Ce-o fi văzut în ultima lui clipă de 
viaţă? E cel mai cumplit lucru pe care l-am văzut în viaţa 



mea. Şi mi-am mai zis: Acum ochii mei sunt deschişi, 
niciodată n-o să-i mai pot închide. 

— Cine-a făcut-o? a zis domnul Thabane. Dacă vreţi să 
extrageţi gloanţele din trupurile lor, sunteţi bine-venită. Dar 
vă spun dinainte ce-o să găsiţi. „Fabricat în Africa de Sud. 
Aprobat de Biroul de Standarde din Africa de Sud”. Asta o să 
găsiţi. 

— Te rog, ascultă-mă, am zis eu. Nu sunt indiferentă la 
acest... acest război. Cum aş putea? Nu există gratii suficient 
de groase să-i ţină la distanţă. 

îmi venea să plâng; dar aici, lângă Florence, ce drept 
aveam? 

— Trăieşte în mine şi eu trăiesc în el, am şoptit. 

Domnul Thabane a dat din umeri nerăbdător. Arăta mai 

urât acum. Fără îndoială că şi eu mă fac tot mai urâtă pe zi 
ce trece. Metamorfoza ce ne învârtoşează vorbirea, ne toceşte 
sentimentele, ne transformă în animale. Unde se găseşte pe 
ţărmurile acestea planta care ne va păzi de asta? 

îţi spun povestea acestei dimineţi fără să uit că 
povestitoarea, aşezată la biroul ei, susţine că e de partea 
dreptăţii. Prin ochii mei vezi; vocea care vorbeşte în capul tău 
este a mea. Doar prin mine te afli aici, pe aceste întinderi 
pustii, miroşi fumul din aer, vezi trupurile morţilor, auzi 
vaierele, tremuri în ploaie. Gândurile mele sunt cele pe care 
le gândeşti, disperarea mea e cea pe care o simţi, ca şi 
primele tresăriri de bună primire a orice va pune capăt 
gândului: somnul, moartea. Spre mine se îndreaptă 
compasiunea ta; inima ta va bate alături de a mea. 

Acum, copila mea, carne din carnea mea, ecou al meu, mai 
bun decât fiinţa mea, te rog să te retragi. îţi spun această 
poveste nu ca să îţi fie milă de mine, ci ca să înveţi cum stau 
lucrurile. Ştiu că ţi-ar fi mai uşor dacă povestea ar veni din 
partea altcuiva, dacă în urechea ta ar răsuna vocea unui 
străin. Fapt e că n-are cine altcineva să fie. Eu sunt singura. 
Eu sunt cea care scrie: eu, eu. Prin urmare, te rog: ascultă 
ceea ce am scris, nu pe mine. Dacă printre cuvinte se 
împletesc minciuni, şi rugăminţi, şi scuze, ascultă-le. Nu le 
trece cu vederea, nu le ierta uşor. Citeşte tot, chiar şi această 



conjurare, cu ochi rece. 

Cineva a aruncat o piatră prin parbriz. Mare cât capul 
unui copil, mută, zăcea pe scaun printre cioburi ca şi cum 
devenise proprietara maşinii. Primul gând mi-a fost: Unde o 
să găsesc parbriz pentru Hillman? Apoi: Ce minunat că totul 
se sfârşeşte în acelaşi timp! 

Am împins piatra de pe scaun şi m-am apucat să 
îndepărtez cioburile rămase în ramă. Acum că aveam ceva de 
făcut, mă calmasem întru câtva. Dar eram mai calmă şi 
pentru că nu-mi mai păsa dacă trăiam sau nu. Nu mai conta 
ce putea să mi se întâmple. în gândul meu: viaţa mea ar 
putea foarte bine fi un rebut. îi împuşcăm pe oamenii ăştia 
ca şi când ar fi rebuturi, dar de fapt noi suntem cei ale căror 
vieţi nu merită trăite. 

M-am gândit la cele cinci cadavre, la prezenţa lor masivă, 
solidă, în sala distrusă de foc. Duhurile lor nu au plecat, mi- 
am zis, şi nu vor pleca. Duhurile lor şed nemişcate, posesive. 

Dacă cineva ar fi săpat un mormânt pentru mine atunci şi 
acolo, în nisip, şi ar fi arătat spre el, aş fi coborât în el fără 
nici un cuvânt, m-aş fi întins şi mi-aş fi împreunat mâinile pe 
piept, şi când nisipul mi-ar fi căzut în gură şi în colţurile 
ochilor, n-aş fi ridicat nici un deget ca să-l şterg. 

Să nu-ţi fie milă de mine când citeşti asta. Să nu-ţi laşi 
inima să bată la unison cu a mea. 

Am scos o monedă pe geam afară. Au dat năvală s-o ia. 
Copiii au împins, motorul a pornit. Mi-am golit portmoneul în 
mâini întinse. 

Trase printre tufişurile unde drumul se îngusta într-o 
simplă potecă, se găseau vehiculele militare pe care le 
văzusem, cinci, şi nu trei, cum crezusem. Sub privirile unui 
băiat cu o pelerină de ploaie oliv, am coborât din maşină, 
atât de îngheţată în hainele mele ude, încât aş fi putut fi 
goală. 

Sperasem că vorbele de care aveam nevoie vor veni de la 
sine, dar n-a fost aşa. Mi-am întins mâinile, cu palmele în 
sus. Am fost jefuită, spuneau mâinile mele, jefuită de 
cuvinte. Am venit să vorbesc, dar nu am nimic de spus. 

— Wag in die motor, ek sal die polisie skakel, a strigat el 



către mine. 

Un băiat plin de coşuri juca acest joc periculos în care 
fiecare se ia în serios. „Aşteaptă în maşină, o să chem 
poliţia.” Am clătinat din cap şi iar am clătinat din cap. 
Vorbea cu cineva din spatele lui, cineva pe care nu-1 puteam 
vedea. Zâmbea. Fără îndoială că urmăriseră totul de la 
început, îşi făcuseră o părere despre mine. O binefăcătoare 
bătrână şi nebună prinsă de ploaie, o curcă plouată. Avea 
dreptate? Sunt o binefăcătoare? Nu, nu-mi vine în minte să fi 
făcut ceva bun. Sunt nebună? Da. Sunt nebună. Dar şi ei 
sunt nebuni. înnebunim cu toţii, suntem posedaţi de diavoli. 
Când se urcă nebunia pe tron, cine din ţara asta scapă de 
contaminare? 

— Nu chema poliţia, pot să-mi port singură de grijă, am 
strigat eu. 

Dar murmurele, căutăturile piezişe au continuat. Poate că 
deja vorbeau în staţie. 

— Ce-ţi închipui că faci? i-am strigat eu băiatului. 

Zâmbetul i-a îngheţat pe buze. 

— Ce-ţi închipui că faci? am strigat şi mai tare, dar vocea 
începea să mi se spargă. 

Şocat, a privit în jos. Şocat că striga la el o femeie albă, 
destul de bătrână să-i fie bunică. 

Un bărbat în ţinută de luptă s-a îndreptat spre noi dinspre 
al doilea vehicul din şir. M-a privit calm. 

— Wat is die moeilikheid? l-a întrebat el pe băiatul din 
transportor. 

— Nee, niks moeilikheid nie. 

Nici o problemă. 

— Net hierdie dame wat wil weet wat aangaan. 

— Ăsta-i un loc periculos, doamnă, a zis el, întorcându-se 
spre mine. 

Ofiţer, clar. 

— Aici se poate întâmpla orice. O să trimit după o patrulă 
care să vă escorteze înapoi la drum. 

Am clătinat din cap. Eram stăpână pe mine, nici măcar nu 
aveam lacrimi în ochi, cu toate că nu garantam că n-aveam 
să izbucnesc în plâns dintr-o clipă în alta. 



Ce voiam? Ce voia bătrâna? Ceea ce voia era să le 
dezvăluie ceva, orice ar fi putut fi dezvăluit în acel moment, 
în acel loc. Ceea ce voia, înainte să se descotorosească de ea, 
era să scoată la lumină o cicatrice, o rană, să le-o vâre sub 
ochi, să-i facă s-o vadă cu propriii lor ochi; o cicatrice, orice 
cicatrice, cicatricea acestei întregi suferinţe, dar până la 
urmă cicatricea mea, pentru că cicatricele noastre sunt 
singurele cicatrice pe care le putem duce cu noi. Chiar mi-am 
ridicat o mână la nasturii rochiei. Dar degetele îmi erau 
vinete, îngheţate. 

— V-aţi uitat în sala aia? am întrebat cu vocea mea spartă. 

Lacrimile dădeau să ţâşnească. 

Ofiţerul a aruncat ţigara, a stins-o cu bocancul în nisipul 
ud. 

— Unitatea asta n-a tras nici un foc în ultimele douăzeci şi 
patru de ore, a zis el încet. Permiteţi-mi să vă dau un sfat: nu 
vă ambalaţi înainte să ştiţi despre ce e vorba. Oamenii ăia 
dinăuntru nu sunt singurii care au murit. Omoruri se comit 
tot timpul. Acelea sunt doar cadavrele pe care le-au adunat 
ieri. Lupta a încetat deocamdată, însă, de cum se va opri 
ploaia, o să se încingă din nou. Nu ştiu cum aţi ajuns aici - 
ar fi trebuit să închidă drumul -, dar acesta e un loc rău, n- 
ar trebui să fiţi aici. O să chemăm poliţia prin staţie, o să vă 
escorteze ei din locul ăsta. 

— Ek het reeds geskakel, a zis băiatul din transportor. 

— Ce-ar fi să puneţi armele jos şi să plecaţi acasă, toţi? am 
întrebat eu. Pentru că e limpede că nu poate fi ceva mai rău 
decât ce faceţi aici. Ceva mai rău pentru sufletele voastre, 
asta vreau să spun. 

— Nu, a zis el. 

Mă aşteptasem să nu înţeleagă, dar nu, înţelegea exact ce 
voiam să spun. 

— O să stăm aici până se termină totul. 

Tremuram din cap până-n picioare. Degetele mele, strânse 
în palme, nu voiau să se îndrepte. Vântul îmi lipea de piele 
hainele ude leoarcă. 

— îl cunoşteam pe unul dintre băieţii aceia morţi, am zis 
eu. îl ştiam de când avea cinci ani. Mama lui lucrează pentru 



mine. Sunteţi cu toţii prea tineri pentru asta. Mă scârbeşte. 
Asta e tot. 

M-am întors cu maşina la sală şi am aşteptat fără să 
cobor. Cadavrele tocmai erau scoase afară. Dinspre mulţimea 
tot mai mare, am simţit că se îndreaptă ceva spre mine: 
resentiment, animozitate. Mai rău chiar: ură. Ar fi fost alta 
situaţia dacă n-aş fi stat de vorbă cu soldaţii? Nu. 

Domnul Thabane s-a apropiat să vadă ce voiam. 

— îmi pare rău, dar nu prea ştiu cum să mă întorc, am zis 
eu. 

— Ajungeţi pe drumul asfaltat, o luaţi spre dreapta, urmaţi 
indicatoarele, a zis el tăios. 

— Da, însă care indicatoare? 

— Indicatoarele spre civilizaţie. 

Şi mi-a întors spatele. 

Am condus încet, în parte din pricina vântului ce-mi bătea 
în faţă, în parte pentru că trupul şi sufletul mi-erau amorţite. 
Am nimerit într-un cartier de care nu mai auzisem până 
atunci şi am petrecut douăzeci de minute învârtindu-mă pe 
străzi ce nu se deosebeau între ele, căutând o ieşire. într-un 
târziu, m-am pomenit pe şoseaua Voortrekker. Aici, pentru 
prima oară, oamenii au început să se uite lung la maşina 
fără parbriz. Privirile m-au urmărit până acasă. 

Casa mi s-a părut rece şi străină. Mi-am zis: Fă o baie 
caldă, odihneşte-te. Dar o letargie de gheaţă pusese stăpânire 
pe mine. Mi-a trebuit ceva efort să mă târăsc până sus, să 
trag de pe mine hainele ude, să mă învelesc într-un halat şi 
să mă vâr în pat. Nisip, nisipul gri din Cape Flats, mi se 
lipise ca o crustă între degetele de la picioare. N-o să-mi mai 
fie niciodată cald, mi-am zis. Vercueil are un câine de care să 
se lipească atunci când doarme. Vercueil ştie cum să trăiască 
în acest climat. în schimb, pe mine şi pe băiatul acela rece, 
care curând va fi pus în pământ, nici un câine nu ne va mai 
ajuta. în gura lui e deja nisip, furişându-se înăuntrul lui, 
revendicându-1. 

Şaisprezece ani de când am împărţit ultima dată un pat cu 
un bărbat ori un băiat. Şaisprezece ani singură. Te 
surprinde? 



Am scris. Scriu. Urmez stiloul, oriunde mă duce. Ce 
altceva mi-a mai rămas? 

M-am trezit buimacă. Se înnoptase din nou. Unde 
dispăruse ziua? 

La toaletă însă lumina era aprinsă. Pe closet, cu pantalonii 
coborâţi până la genunchi, cu pălăria pe cap, adormit 
buştean, şedea Vercueil. L-am privit uluită. 

Nu s-a trezit; dimpotrivă, deşi capul i se clătina şi falca îi 
atârna, dormea dulce ca un copil. Coapsa lui lungă, netedă, 
era aproape spână. 

Uşa de la bucătărie era deschisă, pe podea zăcea 
împrăştiat gunoiul din coşul răsturnat. Câinele avea treabă 
cu un ambalaj vechi. Când m-a văzut, şi-a lăsat în jos 
urechile vinovat şi a dat din coadă. 

— Prea mult! am murmurat eu. Prea mult! 

Câinele s-a furişat afară. 

M-am aşezat la masă şi m-am lăsat pradă lacrimilor. 
Plângeam, nu din pricina confuziei din capul meu, nu din 
pricina harababurii din casă, ci din pricina băiatului, a lui 
Bheki. Oriunde mă întorceam, îl vedeam în faţa mea, ochii lui 
deschişi privind cu nedumerirea copilărească cu care îşi 
întâmpinase moartea. Ţineam capul pe braţe şi suspinam 
plângându-1 pe el, plângând pentru ceea ce-i fusese luat lui, 
pentru ceea ce-mi fusese luat mie. Ce lucru bun e viaţa! Ce 
idee minunată a avut Dumnezeu! Cea mai bună idee care-a 
existat vreodată. Un dar, cel mai generos dintre toate 
darurile, reînnoindu-se la nesfârşit de la o generaţie la alta. 
Şi acum Bheki, văduvit de ea, dus, smuls din lume! 

„Vreau să mă duc acasă!” 

Aşa mă văitasem eu, spre ruşinea mea, domnului 
Thabane, vânzătorul de pantofi. O voce de copil din gâtlejul 
unei persoane bătrâne. Acasă, la casa mea liniştită, acasă, la 
patul meu de somn infantil. Am fost vreodată pe deplin 
trează? La fel de bine aş putea întreba: Ştiu morţii că sunt 
morţi? Nu: morţilor nu le e dat să ştie ceva. Dar în somnul 
nostru de moarte putem cel puţin fi vizitaţi de intuiţii. Am 
intuiţii mai vechi decât orice amintire, de nezdruncinat, 



anume că odată am fost vie. Am fost vie şi apoi am fost răpită 
vieţii. Din leagăn s-a făcut furtul: un prunc a fost luat şi în 
locul lui a fost lăsată o păpuşă, pentru a fi alăptată şi 
crescută, iar acea păpuşă este ceea ce eu numesc eu. 

O păpuşă? Viaţa unei păpuşi? Asta am trăit? îi este dat 
unei păpuşi să nutrească asemenea gând? Sau gândul vine 
şi se duce ca o altă intuiţie, scăpărarea unui fulger, 
străpungerea ceţii de către lancea inteligenţei unui înger? 
Poate o păpuşă să recunoască o păpuşă? Poate o păpuşă să 
cunoască moartea? Nu: păpuşile cresc, învaţă să vorbească 
şi să meargă, cutreieră lumea; îmbătrânesc, se smochinesc, 
pier; sunt aruncate în foc sau îngropate în pământ; dar nu 
mor. Ele există pentru totdeauna în acel moment de 
surprindere pietrificată dinaintea oricărei amintiri legate de 
răpirea unei vieţi, o viaţă ce nu e a lor, dar în locul căreia 
sunt lăsate ele, ca mărturie. Cunoaşterea lor, o cunoaştere 
fără substanţă, fără greutate lumească, precum capul unei 
păpuşi, gol, umplut doar cu aer. Aşa cum ele însele nu sunt 
prunci, doar ideea de prunci, mai rotunjori, mai rozalii, mai 
lipsiţi de expresie şi cu ochi mai albaştri decât ar putea vreun 
copil vreodată să fie sau să aibă, trăind nu viaţa, ci ideea de 
viaţă, nemuritoare, nepieritoare, asemenea tuturor ideilor. 

Hades, Iadul: tărâmul ideilor. De ce a fost necesar ca iadul 
să fie un loc în sine, în gheţurile Antarcticii sau în hăul unui 
vulcan? De ce nu poate fi iadul la piciorul Africii şi de ce nu 
pot creaturile iadului să umble printre cei vii? 

„Tată, nu vezi că ard?” implora copilul, stând lângă patul 
tatălui său. Dar tatăl său, continuând să doarmă, să viseze, 
nu vedea. 

Acesta e motivul - ţi-1 spun acum, să-l înţelegi - pentru 
care mă agăţ atât de strâns de amintirea mamei. Căci dacă 
ea nu mi-ar fi dat viaţă, nimeni nu mi-ar fi dat. Mă agăţ nu 
numai de amintirea ei, ci de ea însăşi, de trupul ei, de 
venirea mea pe lume din trupul ei. Odată cu sângele şi 
laptele i-am băut trupul şi m-am născut. Apoi mi-a fost 
furată şi de atunci a fost pierdută pentru mine. 

Există o fotografie de-a mea pe care ai văzut-o, dar poate 
nu-ţi vei aminti de ea. A fost făcută în 1918, când încă nu 



aveam doi ani. Mă ţin în picioare; par să mă întind spre 
cameră; mama, îngenuncheată în spatele meu, mă ţine de un 
fel de ham ce-mi trece peste umeri. Stând într-o parte, 
ignorându-mă, e fratele meu, Paul, cu o şăpcuţă pusă 
strâmb. 

Sprâncenele mi-s încruntate, ochii mi-s fixaţi întins asupra 
aparatului. Mă strâmb din cauza soarelui sau, asemenea 
sălbaticilor din Borneo, am un sentiment confuz că aparatul 
îmi va fura sufletul? Mai rău chiar: mama mă ţine ca să nu 
răstorn aparatul la pământ, deoarece eu, ca o păpuşă ce 
sunt, ştiu că va vedea ceea ce ochiul nu poate: anume că nu 
sunt acolo? Şi mama ştie asta pentru că nici ea nu e acolo? 

Paul, spre care m-a dus stiloul, e mort. L-am ţinut de 
mână când se stingea. I-am şoptit: „O s-o vezi pe Mama. O să 
fiţi amândoi atât de fericiţi”. Era palid, chiar şi ochii aveau 
acea aură decolorată a cerului îndepărtat. Mi-a aruncat o 
privire obosită, goală, ca pentru a spune: Ce puţin înţelegi! 
Oare Paul a trăit vreodată cu adevărat? Sora mea viata, aşa 
m-a numit el odată, într-o scrisoare, repetând cuvintele 
altcuiva. Oare la urmă şi-a dat seama că făcuse o greşeală? 
Oare ochii aceia translucizi au văzut prin mine? 

în acea zi am fost fotografiaţi într-o grădină. în spatele 
nostru sunt flori, arată ca nalbele; în stânga noastră, un 
strat de pepeni. Recunosc locul. Este Uniondale, casa din 
strada Church, cumpărată de bunicul meu când afacerea cu 
pene de struţ prospera. An după an, se făceau în grădina 
aceea fructe, flori şi zarzavaturi, revărsându-şi seminţele, 
murind, reînviind, binecuvântându-ne cu prezenţa lor 
abundentă. Dar cine le îngrijea cu iubire? Cine tundea 
nalbele? Cine punea seminţele de pepene în stratul lor cald, 
jilav? Oare bunicul se trezea la patru în dimineţile îngheţate, 
ca să deschidă stăvilarul şi să lase apa să curgă în grădină? 
Dacă nu el, atunci cine era proprietarul de drept al grădinii? 
Cine sunt fantomele şi cine, prezenţele? Cine din afara 
fotografiei, sprijiniţi în greble, sprijiniţi în hârleţe, aşteptând 
să se apuce din nou de muncă, se sprijină totodată de 
marginea dreptunghiului, îndoindu-1, împingându-1 
înăuntru? 



Dies irae, dies illa, când cel absent va fi prezent, şi cel 
prezent va fi absent. Fotografia nu-i mai arată pe cei care 
erau în acea zi în cadrul grădinii, ci pe cei care nu erau. Pusă 
la păstrare în toţi aceşti ani, în locuri de peste tot în ţară, în 
albume, sertare de birouri, fotografia aceasta şi alte mii 
asemănătoare s-au maturizat, într-un mod subtil, s-au 
metamorfozat. Fixatorul n-a rezistat sau developarea a mers 
mai departe decât şi-ar fi imaginat cineva - cine poate şti 
cum s-a întâmplat? -, fapt e că au devenit din nou negative, 
un soi de negative în care începem să vedem ce se afla de 
regulă în afara cadrului, ocultat. 

De aceea îmi încrunt eu sprâncenele, de aceea încerc să 
ajung la aparat: ştiu, într-un mod neclar, că aparatul e 
duşmanul, că aparatul nu va minţi în ceea ce ne priveşte, ci 
va dezvălui ceea ce suntem cu adevărat: poporul păpuşilor? 
Mă lupt cu hamul ca să lovesc aparatul din mâna celui - 
oricine ar fi acela - care îl ţine, înainte să fie prea târziu? Şi 
cine îl ţine? A cui umbră fără formă se apleacă spre mama şi 
cele două vlăstare ale ei, peste stratul săpat? 

Durere după plâns. Sunt goală pe dinăuntru, sunt o 
cochilie. Fiecăruia dintre noi soarta îi trimite boala pe care o 
merită. A mea, o boală care mă devoră pe dinăuntru. De m-ar 
deschide, m-ar găsi goală, ca o păpuşă, o păpuşă în care 
şade un crab lingându-şi buzele, ameţit de năvala luminii. 

Oare asta văzusem eu premonitoriu când aveam doi ani, 
crabul trăgând cu ochiul din cutia neagră? încercam să ne 
salvez pe toţi de crab? Dar ei m-au tras înapoi, au apăsat 
butonul şi crabul a sărit afară şi a intrat în mine. 

Rozându-mi acum oasele, pentru că n-a mai rămas nici un 
fir de carne. Rozând articulaţia coapsei mele, rozându-mi şira 
spinării, începând să-mi roadă genunchii. Pisicile, dacă e să 
spun adevărul, nu m-au iubit niciodată. Doar creatura asta e 
credincioasă până la capăt. Animalul meu de casă, durerea 
mea. 

Am urcat la etaj şi am deschis uşa de la toaletă. Vercueil 
era încă acolo, căzut în somnul lui adânc. L-am scuturat. 

— Domnule Vercueil! am zis. 

Un ochi s-a deschis. 



— Vino să te întinzi ca lumea. 

Dar n-a venit. întâi l-am auzit pe scări, coborând câte o 
treaptă o dată, ca un om bătrân. Apoi am auzit uşa din spate 
închizându-se. 

O zi frumoasă, una dintre acele zile de iarnă liniştite, când 
lumina pare să izvorască din toate colţurile cerului. Vercueil 
m-a dus cu maşina întâi pe strada Breda, apoi pe Orange. 
Vizavi de bulevardul Government, i-am spus să parcheze. 

— Mă gândesc să merg cu maşina până la capătul celălalt 
al bulevardului, am zis eu. După ce trec de lanţ, nu văd cum 
mă mai poate opri cineva. Dar crezi că am loc să trec? 

(Poate îţi aminteşti că sunt doi bolarzi de fontă la capătul 
celălalt al bulevardului, cu un lanţ întins între ei.) 

— Da, poţi să-i ocoleşti pe-o parte sau alta, a zis el. 

— După aia n-ar trebui decât să ţin maşina drept. 

— Chiar vrei să faci asta? a întrebat el. 

Ochii lui de găină au avut o sclipire crudă. 

— Dacă-mi găsesc curajul. 

— Dar de ce? Pentru ce? 

Greu de găsit răspunsuri măreţe când eşti încolţit de 
privirea aia. Am închis ochii şi am încercat să păstrez 
imaginea maşinii, mişcându-se suficient de repede ca 
flăcările să rămână în urmă, străbătând bulevardul asfaltat, 
prin dreptul turiştilor, vagabonzilor, îndrăgostiţilor, prin 
dreptul muzeului, galeriei de artă, grădinii botanice, până 
încetinea şi se oprea în faţa casei ruşinii, arzând şi topindu- 
se. 

— Acum ne putem întoarce, am zis eu. Voiam doar să fiu 
sigură că se poate face. 

A intrat şi el în casă şi i-am făcut un ceai. Câinele zăcea la 
picioarele lui, ciulindu-şi urechile ba spre el, ba spre mine, 
după cum vorbeam. Un câine bun: o prezenţă luminoasă, 
născut sub o stea luminoasă, cum sunt şi unii oameni. 

— Ca să-ţi răspund la întrebarea „Pentru ce?”, am zis eu, 
înseamnă să-ţi vorbesc de viaţa mea. Despre o viaţă care nu 
mai valorează mult. încerc să-mi dau seama ce pot obţine pe 
ea. 



Mâna lui se mişca liniştit pe blana câinelui, înainte şi 
înapoi. Câinele a clipit, a închis ochii. Iubire, mi-am zis eu: 
oricât de improbabil pare, ceea ce văd aici e iubire. 

Am încercat din nou: 

— Există un roman celebru în care o femeie este 
condamnată pentru adulter - adulterul era o crimă în 
vremurile de demult - şi condamnată să iasă în public cu 
litera A cusută pe rochie. Femeia poartă litera A vreme atât 
de îndelungată, încât oamenii uită ce simbolizează. Uită că ar 
avea vreo semnificaţie. Pur şi simplu devine ceva ce poartă 
femeia, asemenea unui inel sau unei broşe. E posibil însă ca 
ea să fi fost cea care a iniţiat moda de a purta înscrisuri pe 
haine. Dar nu despre asta e vorba în carte. Spectacolele 
astea publice, aceste manifestări - iată esenţa poveştii - cum 
putem şti cu siguranţă ce reprezintă? De exemplu, o bătrână 
îşi dă foc. De ce? Pentru că a înnebunit? Pentru că e 
disperată? Pentru că are cancer? M-am gândit să vopsesc o 
literă pe maşină, drept explicaţie. Dar care? AP B? C? Care e 
litera corectă în cazul meu? Şi de ce să explic? Pe cine 
priveşte pe altcineva decât pe mine? 

Aş fi putut continua, dar în acel moment zăvorul de la 
poartă a clicăit şi câinele a început să mârâie. Două femei - 
pe una am recunoscut-o ca fiind sora lui Florence - s-au 
apropiat pe alee, ducând valize. 

— Bună ziua, a zis sora. Mi-a arătat o cheie: Am venit să 
luăm lucrurile surorii mele. Florence. 

— Da, am zis eu. 

Au descuiat uşa şi au intrat în camera lui Florence. La 
scurt timp le-am urmat şi eu. 

— Florence e bine? am întrebat eu. 

Sora, care scotea hainele dintr-un sertar, s-a îndreptat de 
spate, răsuflând din greu. Era limpede că îi făcea plăcere 
această întrebare prostească. 

— Nu, nu pot să spun că e bine, a zis ea. Câtuşi de puţin 
bine. Cum poate fi bine! 

Cealaltă femeie, făcându-se că nu aude, continua să 
împacheteze haine de copil. în cameră se găseau prea multe 
lucruri ca să încapă în două valize. 



— Nu asta am vrut să spun, am zis eu, dar nu contează. 
Pot să te rog să-i duci ceva lui Florence din partea mea? 

— Da, pot să-i duc, dacă nu e ceva mare. 

Am completat un cec. 

— Spune-i lui Florence că îmi pare rău. Spune-i că nici nu 
pot exprima în cuvinte cât de rău îmi pare. Mă gândesc la 
Bheki tot timpul. 

— Vă pare rău. 

— Da. 

încă o zi de cer senin. Vercueil, într-o stare ciudată de 
surescitare. 

— Azi e ziua? a întrebat el. 

— Da, am răspuns, crispându-mă în faţa nerăbdării lui 
indecente şi fiind gata să adaug: „Dar ce treabă ai tu?” 

Da, am zis: azi e ziua. Dar azi a trecut şi eu n-am împlinit 
ceea ce promisesem. Căci atâta vreme cât dâra de cuvinte 
continuă, poţi fi sigură că nu am pus în practică 
promisiunea: o regulă, încă o regulă. Moartea ar putea fi într- 
adevăr ultimul mare duşman al scrisului, dar şi scrisul e 
duşmanul morţii. Prin urmare, scriu, ţin moartea la distanţă 
şi-ţi pot spune că într-adevăr am vrut să merg până la capăt, 
începusem să merg până la capăt şi n-am mers. Şi-ţi pot 
spune mai mult. îţi pot spune că am făcut baie. îţi pot spune 
că m-am îmbrăcat. îţi pot spune că, pregătindu-mi trupul, o 
vagă lucire de mândrie a început să se întoarcă în el. între a 
aştepta în pat ca respiraţia să se oprească şi a ieşi pentru a-ţi 
provoca propriul sfârşit, ce diferenţă! 

Am vrut să merg până la capăt: acesta e adevărul? Da. Nu. 
Da-nu. Există un asemenea cuvânt, dar nu s-a permis 
niciodată introducerea lui în dicţionare. Da-nu: orice femeie 
ştie ce înseamnă, pentru că îl dezarmează pe orice bărbat. „Ai 
de gând s-o faci?” a întrebat Vercueil, cu ochii lui de om 
scăpărând. „Da-nu”, ar fi trebuit eu să răspund. 

Purtam alb şi albastru: costum albastru-deschis, bluză 
albă cu o fundă la gât. M-am fardat cu grijă, mi-am aranjat 
părul. în tot acest timp, am şezut în faţa oglinzii şi am 
tremurat uşor. Nu simţeam nici o durere. Crabul încetase să 



roadă. 

Iradiind de curiozitate, Vercueil m-a urmat în bucătărie şi 
s-a învârtit cât am luat micul dejun. La un moment dat, 
iritată, neliniştită, am explodat: 

— Vrei te rog să mă laşi singură? 

La care s-a răsucit cu o expresie de jignire copilăroasă, 
ceea ce m-a făcut să-l trag de mânecă. 

— Nu asta am vrut să spun, am zis. Dar te rog, aşază-te: 
îmi dai o stare de agitaţie tocmai când am nevoie de calm. 
Oscilez atât de mult! Acum mă gândesc: Să mă grăbesc, să 
pun capăt vieţii ăsteia fără valoare. în clipa următoare: Dar 
de ce să port eu vina? De ce trebuie eu anume să fiu mai 
presus de vremurile pe care le trăiesc? Din vina mea sunt 
vremurile atât de ruşinoase? De ce trebuie eu, bătrână cum 
sunt şi bolnavă, şi cu dureri în tot trupul, să mă ridic fără 
nici un ajutor din groapa asta a ruşinii? Vreau să mă 
dezlănţui în faţa bărbaţilor care au creat aceste vremuri. 
Vreau să-i acuz că mi-au stricat viaţa, aşa cum un şoarece 
ori un gândac strică mâncarea fără măcar s-o mănânce, pur 
şi simplu umblând pe ea şi adulmecând-o, şi satisfăcându-şi 
nevoile trupului pe ea. E copilăresc, ştiu, să arăţi cu degetul 
şi să dai vina pe alţii. Dar de ce să accept că viaţa mea n-ar fi 
făcut doi bani indiferent cine ar fi fost la putere în ţara asta? 
Puterea e putere, la urma urmei. Invadează. Aşa e natura ei. 
îţi invadează viaţa. Vrei să ştii ce se petrece cu mine şi eu 
încerc să-ţi spun. Vreau să mă vând, să mă răscumpăr, dar 
sunt foarte nehotărâtă cum s-o fac. Asta e, dacă vrei, 
nebunia ce mi-a intrat în cap. Să nu fii surprins. Cunoşti 
ţara asta. Aici nebunia pluteşte în aer. 

Cât a ţinut discursul ăsta, Vercueil şi-a păstrat aceeaşi 
expresie închisă, misterioasă, cu ochii mijiţi. Iar acum a spus 
un lucru ciudat: 

— Vrei să ne plimbăm cu maşina? 

— Nu putem să ne plimbăm cu maşina, domnule Vercueil. 
Dintr-o mulţime de motive. 

— Putem vizita una-alta şi să ne întoarcem până-n ora 12. 

— Nu putem face turism într-o maşină cu o gaură în 
parbriz. E ridicol. 



— Scot parbrizul. E doar sticlă, n-ai nevoie de el. 

De ce am cedat? Poate că ceea ce m-a câştigat până la 
urmă a fost noua atenţie pe care mi-o arăta. Era ca un 
puştan într-o stare de excitaţie, excitaţie sexuală, iar eu eram 
ţinta lui. Eram flatată; şi chiar oarecum amuzată, în ciuda a 
toate. Poate că, oarecum, mi se părea şi ceva dezgustător în 
starea asta a lui, era ca excitaţia unui câine care sapă după 
un cadavru ce n-a fost îngropat suficient de adânc. Dar nu 
eram în condiţia de a face mofturi. Ce voiam, la urma urmei? 
Voiam o suspendare. Suspendare a gândului, durerii, 
îndoielilor, temerilor, până la prânz. Până ce tunul amiezii va 
bubui pe colina Signal şi, cu o sticlă de benzină pe locul de 
lângă mine, fie voi trece cu maşina, fie nu voi trece dincolo de 
lanţ şi apoi de-a lungul bulevardului. Dar să n-am nici un 
gând până atunci; să aud păsările cântând, să simt aerul pe 
piele, să văd cerul. Să trăiesc. 

Aşa că m-am predat. Vercueil şi-a învelit un prosop în 
jurul mâinii şi a mai spart o bucată de sticlă, până când 
gaura s-a făcut suficient de mare să treacă un copil prin ea. 
I-am dat cheia. O împingere, şi am pornit la drum. 

Asemenea unor îndrăgostiţi care vizitează din nou locurile 
unde şi-au făcut primele declaraţii, am luat-o pe drumul de 
munte ce urcă pe Muizenberg. (îndrăgostiţi! I-am împărtăşit 
eu ceva vreodată lui Vercueil? Că ar trebui să se lase de 
băut. Mi-a împărtăşit el ceva mie? Nimic: cred că nici numele 
lui adevărat nu mi l-a spus.) Am parcat în acelaşi loc ca 
înainte. Acum: bucură-te pentru ultima oară cu aceste 
privelişti, mi-am spus, înfîgându-mi unghiile în palmă, 
privind golful False, golful falsei speranţe, şi spre sud, peste 
apele iernatice întunecate ale celui mai oropsit ocean. 

— Dacă am avea o barcă, ai putea să mă duci pe mare, am 
murmurat eu. 

Spre sud: Vercueil şi cu mine, singuri, plutind până am 
ajunge la latitudinile unde zboară albatroşii. Unde m-ar 
putea lega de-un butoi sau de-o scândură, n-are importanţă 
de care din ele, şi m-ar lăsa să salt pe valuri, pe sub marile 
aripi albe. 

Vercueil a dat înapoi maşina pe drum. Greşeam sau 



motorul chiar torcea mai dulce în mâinile lui decât în ale 
mele? 

— îmi pare rău dacă bat câmpii, am zis eu. Fac tot ce pot 
să nu pierd direcţia. încerc să-mi conserv simţul urgenţei. 
Acest simţ mă părăseşte încetul cu încetul. Şezând aici în 
mijlocul acestei frumuseţi, sau chiar şezând acasă, printre 
lucrurile mele, mi-e aproape imposibil să cred că peste tot în 
jurul meu există o zonă de omoruri şi degradare. îmi pare un 
vis rău. Ceva presează în mine, mă înghionteşte. încerc să nu 
bag de seamă, dar acel ceva insistă. Cedez un pic; presează şi 
mai tare. Mă predau, respir uşurată, şi deodată viaţa e din 
nou banală. Răsuflând uşurată, mă dăruiesc din nou 
banalului. Mă bălăcesc în el. Pierd sentimentul ruşinii, ajung 
fără ruşine, ca un copil. Ruşinea acestei lipse de ruşine: asta 
nu pot uita, asta e ceea ce nu pot suporta mai apoi. De aceea 
trebuie să redevin stăpână pe mine, să mă repun pe calea 
cea bună. Altfel, mă pierd. înţelegi? 

Vercueil s-a aplecat deasupra volanului ca şi când nu 
vedea bine. El, cel cu ochi de vultur. Avea importanţă dacă 
nu înţelegea? 

— E ca atunci când te laşi de alcool, am insistat eu. 
încercând, încercând, mereu încercând, dar ştiind în oasele 
tale, de la bun început, că o să aluneci înapoi. Cunoaşterea 
asta lăuntrică are ceva de ruşine, o ruşine atât de caldă, atât 
de intimă, atât de mângâietoare că face să se reverse şi mai 
multă ruşine. Se pare că nu există limite la ruşinea pe care o 
poate simţi o fiinţă umană. Dar cât de greu e să te sinucizi! 
Te agăţi cu atâta disperare de viaţă! îmi pare că ceva diferit 
decât voinţa trebuie să intervină în ultima clipă, ceva străin, 
ceva nechibzuit, ca să te împingă peste margine. Trebuie să 
devii altcineva decât tu însuţi. Dar cine? Cine mă aşteaptă să 
păşesc în umbra lui? Unde-1 găsesc? 

Ceasul meu arăta 10:20. 

— Trebuie să ne întoarcem. 

Vercueil a încetinit. 

— Dacă asta vrei, te duc înapoi, a zis el. Sau, dacă vrei, 
putem merge mai departe. Putem să dăm ocol peninsulei. 
Ziua e frumoasă. 



Ar fi trebuit să răspund: Nu, du-mă imediat înapoi. Dar 
am ezitat şi în acea clipă de ezitare cuvintele au murit în 
mine. 

— Opreşte aici, am zis. 

Vercueil a tras pe marginea drumului şi a oprit. 

— Vreau să-ţi cer o favoare, am zis. Te rog să nu râzi de 
mine. 

— Asta-i o favoare? 

— Da. Nici acum, nici în viitor. 

A ridicat din umeri. 

Pe partea cealaltă a drumului, un om în zdrenţe şedea 
lângă o stivă de lemne de foc pentru vânzare. S-a uitat la noi, 
şi-a întors privirile. 

Timpul trecea. 

— Ţi-am spus odată o poveste despre mama mea, am zis în 
sfârşit, încercând să vorbesc mai încet, cum, pe vremea când 
era mică, a zăcut în întuneric neştiind ce se rostogolea 
deasupra ei, roţile carului sau stelele. M-am agăţat de 
povestea asta toată viaţa mea. Dacă ar fi practic posibil, aş 
propune să mergem cu maşina până la Eastern Cape, la 
munţii Outeniqua, până la acel loc de popas din vârful 
pasului Prince Alfred. Aş zice chiar, lasă hărţile deoparte, 
mergi spre nord şi est, luându-te după soare, o să-i recunosc 
când ajungem acolo: locul de popas, locul de început, locul 
buricului, locul unde mă unesc cu lumea. Lasă-mă acolo, în 
vârful trecătorii, şi pleacă, lasă-mă acolo să aştept noaptea şi 
stelele, şi carul fantomatic să se rostogolească peste mine. 
Dar adevărul e că nu mai pot găsi locul, cu sau fără hărţi. De 
ce? Pentru că o anumită dorinţă m-a părăsit. Acum un an 
sau acum o lună ar fi fost altfel. O dorinţă, poate cea mai 
adâncă dorinţă de care sunt în stare, ar fi zburat din mine 
spre acel loc de pe pământ, călăuzindu-mă. Asta e mama 
mea, aş fi spus, îngenunchind acolo. Asta e ceea ce-mi dă 
viaţă. Pământ sfânt, nu cum e sfânt un mormânt, ci un loc 
de reînviere: eterna reînviere, ieşind din pământ. Acum acea 
dorinţă, care poate fi numită iubire, m-a părăsit. Nu mai 
iubesc această ţară. Pur şi simplu. Sunt ca un bărbat care a 
fost castrat. Castrat la maturitate. încerc să-mi închipui cum 



e viaţa pentru un bărbat care a păţit aşa ceva. Mi-1 închipui 
văzând lucruri pe care le-a iubit înainte, ştiind din memorie 
că încă ar trebui să le iubească, dar nemaiputând să 
retrezească în el acea iubire. Iubire: ce-a fost asta? s-ar 
întreba el, scotocind în memorie după vechiul sentiment. Dar 
totul ar fi acum plat, imobil, calm. Am avut odată ceva ce a 
fost trădat, si-ar zice în sinea lui şi s-ar concentra, încercând 
să simtă acea trădare în toată acuitatea ei. Dar nici măcar 
acuitate n-ar mai exista. Acuitatea e cea care va fi dispărut 
din toate şi din tot. în locul ei, el ar simţi o zvâcnitură, 
uşoară dar continuă, vecină cu stupoarea, detaşarea. 
Detaşat, şi-ar zice el, pronunţând cuvântul tăios, şi ar 
întinde mâna, să-i încerce tăişul. Dar şi aici va fi apărut o 
estompare, o tocire. Totul se îndepărtează, şi-ar zice el; într-o 
săptămână, într-o lună voi fi uitat totul, voi fi printre 
mâncătorii de lotus, separat, în derivă. Pentru o ultimă dată 
ar încerca să simtă durerea acestei separări, dar nu l-ar 
cuprinde decât o tristeţe trecătoare. Nu ştiu dacă sunt 
suficient de limpede, domnule Vercueil. Vorbesc despre 
hotărâre, despre încercarea de a mă ţine de hotărârea luată 
şi despre eşec. Sinceră să fiu, mă înec. Şed aici lângă tine şi 
mă înec. 

Vercueil s-a rezemat cu toată greutatea de portieră. 
Câinele a scheunat încetişor. Stătea cu labele pe scaunul din 
faţă şi privea înainte, nerăbdător să pornim din nou. A trecut 
un minut. 

Apoi, din buzunarul jachetei, Vercueil a scos o cutie de 
chibrituri şi mi-a întins-o. 

— Fă-o acum, a zis el. 

— Să fac ce? 

— Ce-ai hotărât. 

— Asta vrei? 

— Fă-o acum. Eu cobor. Fă-o aici, acum. 

La colţul gurii lui dansa o bulă de scuipat. Fie, e nebun, 
mi-am zis eu. Asta să se poată spune despre el: că e crud, 
nebun, un câine nebun. 

Mi-a scuturat în faţa ochilor cutia de chibrituri. 

— îţi faci griji de ăla? şi a arătat spre omul cu lemnele de 



foc. N-o să se bage. 

— Nu aici, am zis eu. 

— Putem merge sus pe Vârful lui Chapman. Poţi să 
plonjezi cu maşina peste margine, dacă asta vrei. 

Parcă eram închisă într-o maşină cu un bărbat care, 
încercând să mă seducă, se supără că nu-i cedez. Parcă mă 
întorceam în cea mai rea perioadă a adolescenţei. 

— Putem merge acasă? am întrebat eu. 

— Credeam că vrei s-o faci. 

— Nu înţelegi. 

— Credeam că vrei să te împingă cineva pe drum. Te 
împing eu. 

în faţa hotelului din golful Hout, a oprit din nou maşina. 

— Poţi să-mi dai nişte bani? m-a întrebat. 

I-am dat o bancnotă de zece ranzi. 

A intrat în prăvălie şi s-a întors cu o sticlă ambalată în 
hârtie maro. 

— Bea o gură, m-a îndemnat el, desfăcând capacul. 

— Nu, mulţumesc. Nu-mi place coniacul. 

— Nu-i coniac, e medicament. 

Am luat o gură, am încercat să înghit, m-am înecat şi am 
tuşit; mi s-a desprins proteza dentară. 

— Ţine-1 în gură, a zis el. 

Am mai sorbit o dată şi am ţinut lichidul în gură. Am 
simţit arsură pe gingii şi în cerul gurii, apoi nu le-am mai 
simţit. Am înghiţit şi am închis ochii. Ceva începea să se 
ridice în mine: o perdea, un nor. Asta e, prin urmare? m-am 
întrebat eu. Asta-i tot? Aşa îmi arată Vercueil drumul? 

A întors maşina, a urcat din nou dealul şi a parcat într-o 
zonă de picnic, sus, deasupra golfului. A băut din sticlă şi 
mi-a dat-o înapoi. Am băut prudentă. Vălul cenuşiu ce 
acoperise totul se lumina vizibil. Nesigură, uimită, m-am 
întrebat: E chiar atât de simplu - adică nu-i o chestiune de 
viaţă şi de moarte? 

— Să-ţi mai spun un lucru, ultimul, am zis eu. Ceea ce m- 
a provocat n-a fost starea mea, boala mea, ci cu totul altceva. 

Câinele protesta încetişor. Vercueil a întins o mână leneşă; 
câinele i-a lins degetele. 



— Fiul lui Florence a fost împuşcat marţi. 

El a dat din cap. 

— I-am văzut cadavrul, am continuat eu, luând încă o 
gură de băutură şi gândind: Acum devin limbută? Fereşte- 
mă, Doamne! Şi dacă eu devin limbută, devine şi Vercueil? El 
şi cu mine, băuţi şi limbuţi în maşinuţă? M-a cutremurat, 
am rostit apoi. Nu pot să spun îndurerat, pentru că n-am 
dreptul să folosesc acest cuvânt, aparţine alor săi. Dar totuşi 
sunt - cum? - tulburată. Are legătură cu faptul că e mort, cu 
greutatea lui lipsită de viaţă. Ca şi când, murind, a devenit 
foarte greu, asemenea plumbului sau asemenea noroiului 
ăluia dens, fără pic de aer în el, pe care-1 găseşti la baza 
barajelor. Ca şi când, murind, a scos un ultim oftat şi toată 
uşurătatea a ieşit din el. Acum zace întins pe mine, cu toată 
greutatea asta a lui. Nu mă apasă, doar zace întins. La fel a 
fost când prietenul ăla al lui sângera în stradă. Aceeaşi 
greutate şi atunci. Sânge greu. încercam să-l opresc să nu 
curgă pe canal la vale. Atât de mult sânge! Dacă l-aş fi strâns 
pe tot, n-aş fi fost în stare să ridic găleata. Ca şi când ai 
ridica o găleată de plumb. Până acum n-am văzut negri 
morţi, domnule Vercueil. Ştiu că mor tot timpul, dar mereu 
în altă parte. Cei pe care i-am văzut murind erau albi, şi au 
murit în patul lor, uscându-se şi devenind uşori acolo, 
căpătând consistenţa hârtiei şi densitatea aerului. Au ars 
bine, sunt sigură de asta, au lăsat puţină cenuşă care să fie 
măturată mai apoi. Vrei să ştii de ce mi-am pus în gând să- 
mi dau foc? Pentru că m-am gândit că o să ard bine. Câtă 
vreme oamenii ăştia, Bheki şi ceilalţi morţi, n-or să ardă. Ar 
fi ca şi când ai încerca să arzi figurine din fontă sau plumb. 
Poate că ar pierde din precizia formei, dar, când flăcările s-ar 
domoli, ei tot acolo ar fi, la fel de grei ca întotdeauna. Dacă îi 
laşi oarece vreme, s-ar putea să se cufunde, milimetru cu 
milimetru, până când pământul s-ar închide peste ei. După 
care nu s-ar mai scufunda. Ar rămâne acolo, săltând încet 
sub suprafaţă, ca sub valuri. Ar fi de-ajuns să freci puţin cu 
pantoful şi i-ai descoperi: chipurile, ochii morţi, deschişi, 
plini de pământ. 

— Bea! m-a îndemnat Vercueil, întinzându-mi sticla. 



Chipul i se schimba, buzele i se umflau, îmbibate, ude, 
privirea i se tulbura. Semăna cu femeia pe care o adusese 
acasă. Am luat sticla şi am şters-o la gură cu mâneca. 

— Trebuie să înţelegi că tulburarea asta despre care-ţi 
povestesc nu este doar o chestiune personală, am continuat 
eu. De fapt, nu-i deloc personală. Am ţinut la Bheki, desigur, 
când a fost mic, dar n-am fost fericită văzând ce s-a ales de 
el. Altceva sperasem. El şi amicii lui spun că au lăsat 
copilăria în urmă. N-or mai fi ei copii, dar ce-au ajuns? Nişte 
mici puritani neînduplecaţi, care dispreţuiesc râsul, care 
dispreţuiesc jocul. Aşa că de ce să plâng după el? Răspunsul 
e că i-am văzut chipul. După moarte, a devenit iarăşi copil. 
Masca o fi căzut de surpriză pur copilărească atunci când şi- 
a dat seama, în acea ultimă clipă, că aruncatul cu pietre şi 
trasul cu puşca nu erau de fapt un joc; că uriaşul care se 
apropia greoi de el, cu o labă plină de nisip, care avea să se 
oprească în gura lui, nu va fi alungat cu incantaţii şi 
sloganuri; că la sfârşitul lungului coridor unde el se îneca, 
vomita şi nu mai putea respira nu exista lumină. Acum, acel 
copil e îngropat şi noi călcăm pe el. îţi spun că, atunci când 
păşesc pe acest pământ, pe această Africă de Sud, am tot 
mai puternic sentimentul că păşesc pe chipuri negre. Sunt 
moarte, dar spiritul lor nu le-a părăsit. Zac acolo grele, 
inflexibile, aşteptând să treacă tălpile mele, aşteptându-mă 
să plec, aşteptând să revină la viaţă. Milioane de figurine de 
fontă plutind sub pielea pământului. Epoca de fier aşteptând 
să revină. îţi zici că sunt mâhnită, dar că o să-mi treacă. 
Lacrimi ieftine, zici tu, lacrimi sentimentale, azi aici, mâine 
dispărute. Ei bine, aşa e, am fost mâhnită în trecut, mi-am 
imaginat că mai rău nu are cum să fie, apoi însă a venit ce 
era şi mai rău, de fiecare dată se întâmplă la fel, şi am trecut 
şi peste asta, cel puţin aparent. Dar tocmai aici e buba! 
Pentru a nu fi paralizată de ruşine, a trebuit să trăiesc o 
viaţă întreagă de trecut peste ce-i şi mai rău. De acum însă 
nu mai pot trece peste acest trecut peste. Dacă şi de data 
asta trec peste, n-o să mai am niciodată şansa să nu mai trec 
peste. De dragul propriei mele reînvieri, de această dată nu 
pot trece peste. 



Vercueil mi-a întins sticla. Se golise mai mult de zece 
centimetri. I-am dat mâna la o parte. 

— Nu mai vreau să beau, i-am zis. 

— Haide, a insistat el. îmbată-te şi tu o dată. 

— Nu! am exclamat eu. 

M-a cuprins o mânie aghezmuită împotriva cruzimii, a 
indiferenţei lui. Ce făceam eu aici? în maşina ajunsă la 
capătul puterilor, noi doi nu cred că arătam altfel decât ca 
doi ultimi refugiaţi din platteland, de pe vremea Marii Crize. 
Nu ne lipseau decât o saltea din fibră de cocos şi o cuşcă 
plină cu găini, legată pe tavanul maşinii. I-am smuls sticla 
din mână; dar în timp ce coboram geamul, ca s-o arunc 
afară, el mi-a smuls-o înapoi. 

— Jos din maşina mea! m-am răstit eu. 

Scoţând cheia din contact, a coborât. Câinele a sărit după 
el. Chiar în faţa ochilor mei, Vercueil a azvârlit cheia în 
tufişuri, a făcut stânga-mprejur şi, cu sticla în mână, a 
pornit cu pas apăsat în josul dealului, spre golful Hout. 

Am aşteptat clocotind de furie, dar el nu s-a întors. 

Minutele se scurgeau. O maşină a tras la marginea şoselei, 
oprind în dreptul meu. Muzica răsuna din ea asurzitoare, 
metalică. în vacarmul acela stătea un cuplu, admirând 
marea. Africa de Sud în orele de relaxare. Am coborât din 
maşină şi le-am ciocănit în geam. Mestecând gumă, bărbatul 
mi-a aruncat o privire goală. 

— Poţi da muzica încet? l-am întrebat eu. 

A umblat la ceva sau numai s-a prefăcut, dar volumul a 
rămas acelaşi. Am ciocănit din nou. A mimat cu buzele 
câteva cuvinte prin geam, apoi, într-un vârtej de praf, a dat 
maşina cu spatele şi a parcat pe partea cealaltă a drumului. 

Am căutat în tufişuri, acolo unde aruncase Vercueil cheia, 
dar fără succes. 

Când cealaltă maşină a plecat în sfârşit, femeia s-a răsucit 
să se uite la mine. Chipul îi era urât, dar nu neapărat 
neatrăgător: încuiat, încruntat, ca şi când se temea că 
lumina, aerul, viaţa însăşi se vor strânge laolaltă şi o vor lovi. 
Nu un chip, ci o expresie, dar o expresie purtată atât de 
mult, încât a ajuns să fie a ei, ea însăşi. O îngroşare a 



membranei între lume şi şinele ei lăuntric, o îngroşare 
devenită grosime. Evoluţie, dar în sens invers. Peştii din 
adâncurile primitive (sunt sigură că ştii despre ce vorbesc) au 
dezvoltat petice de piele sensibile la atingerile luminii, petice 
care cu timpul s-au transformat în ochi. Acum, în Africa de 
Sud, văd ochi ce se estompează din nou, solzii se îngroaşă 
peste ei, pe măsură ce exploratorii pământului, coloniştii, se 
pregătesc să se întoarcă în adânc. 

Ar fi trebuit să vin când m-ai invitat? în momentele mele 
de slăbiciune, mi-am dorit adesea să mă las în voia milei tale. 
Ce noroc am avut amândouă că m-am ţinut tare! Nu ai 
nevoie de un albatros din lumea veche agăţat de gâtul tău; 
cât despre mine, chiar aş scăpa de Africa de Sud dacă aş fugi 
la tine? De unde ştiu că solzii nu mi se îngroaşă deja peste 
ochi? Femeia aia din maşină: poate că, în timp ce se 
îndepărtau, i-a spus companionului ei: „Ce creatură bătrână 
şi acră! Ce mutră încuiată!” 

Şi-apoi, ce gest de onoare e s-o ştergi în vremurile astea, 
când corabia roasă de carii se scufundă văzând cu ochii, să 
te alături jucătorilor de tenis, escrocilor din lumea finanţelor 
şi generalilor cu buzunare grele de diamante, care pleacă să- 
şi construiască locuri de refugiu în ţinuturile mai liniştite ale 
lumii? Generalul G, ministrul M, pe domeniile lor din 
Paraguay, rumenind hălci de vită pe cărbuni, cântând 
cântece din vechea lor ţară, aşteptându-se să moară în somn 
la o vârstă foarte înaintată, cu nepoţi şi peoni cu pălăriile în 
mână la piciorul patului: afrikaanderii din Paraguay 
alăturându-se afrikaanderilor din Patagonia, în diaspora lor 
sumbră: bărbaţi rumeni în obraji, cu burdihane şi neveste 
grase, şi colecţii de arme pe pereţii din living, şi casete de 
depozit în Rosario, vizitându-se reciproc, în după-amiezile de 
duminică, cu fiii şi fiicele lui Bărbie sau Eichmann: huligani, 
gangsteri, torţionari, ucigaşi - halal companie! 

în plus, sunt prea obosită. Obosită dincolo de orice 
explicaţie, obosită ca o armură ce îndură evurile, tânjind să 
închid ochii, să dorm. La urma urmei, ce-i moartea altceva 
decât o ascensiune spre ultimele stadii ale oboselii? 

îmi amintesc de ultimul tău telefon. „Cum te simţi?” m-ai 



întrebat. „Obosită, altfel bine”, am răspuns. „Iau totul încet. 
Florence este stâlpul meu de sprijin, ca întotdeauna, şi am 
pe cineva nou, un bărbat care mă ajută la grădină.” „Mă 
bucur”, ai zis tu cu accentul tău american energic. „Trebuie 
să te odihneşti mult şi să te concentrezi să-ţi recapeţi 
puterile.” Mama şi fiica la telefon. Linia însă la fel de bună ca 
şi când ai vorbi din vecini. Cuvintele noastre luate unul câte 
unul, azvârlite în văzduh, reasamblate întregi, fără cusur. S- 
a dus cablul submarin care te lega de mine, acum e o 
conexiune eficientă, abstractă, creată în spaţiul celest: ideea 
de tine conectată la ideea de mine; nu mai schimbăm 
cuvinte, răsuflare vie, ci idei de cuvinte, ideea de răsuflare, 
codate, transmise, decodate. La urmă ai spus: „Noapte bună, 
mamă”, iar eu, „La revedere draga mea, mulţumesc pentru 
telefon”, la draga mea lăsându-mi vocea să se oprească (ce 
răsfăţ!) cu toată greutatea iubirii mele, rugându-mă ca 
fantoma acestei iubiri să supravieţuiască lungilor trasee din 
spaţiu şi să ajungă până la tine. 

La telefon, iubire, nu şi adevărul. în această scrisoare de 
oareunde (ce scrisoare lungă!), adevărul şi iubirea în sfârşit 
împreună. în fiecare tu pe care-1 scriu, iubirea clipeşte şi 
tremură asemenea focului Sfântului Elmo; eşti cu mine nu 
aşa cum eşti tu azi în America, nu cum erai când ai plecat, ci 
cum eşti într-o formă mult mai adâncă şi mai 
neschimbătoare: ca aceea mult iubită, ca aceea care nu 
moare. Sufletului tău mă adresez eu, aşa cum sufletul meu 
va rămâne cu tine când această scrisoare se va încheia. Ca o 
molie ieşind din crisalidă, vânturându-şi aripile: asta sper eu 
să sesizezi citind: sufletul meu se pregăteşte pentru 
următorul zbor. Un fluture alb, o fantomă ieşind din gura 
figurinei aflate pe patul de moarte. Lupta asta cu boala, 
depresia şi sila de mine însămi din aceste zile, ezitarea, 
mersul de colo-colo (mai am ceva de spus despre episodul de 
la golful Hout - Vercueil s-a întors beat şi arţăgos, a găsit 
cheia, m-a dus acasă şi cu asta basta; poate că, în realitate, 
câinele l-a adus înapoi) - totul face parte din metamorfoză, 
din faptul că mă eliberez din învelişul muribund. 

Şi după aceea, după moarte? Nu te teme, n-o să te bântui. 



Nu va fi nevoie să închizi geamurile şi să zideşti coşul ca nu 
cumva fluturele alb să zboare înăuntru în timpul nopţii şi să 
se aşeze pe fruntea ta sau pe fruntea vreunuia din copiii tăi. 
Fluturele este doar ceea ce-ţi va atinge uşor obrazul când vei 
pune jos ultima pagină a acestei scrisori, înainte să 
pornească în zbor în noua lui călătorie. Nu sufletul meu va 
rămâne cu tine, ci spiritul sufletului meu, respiraţia, vibrarea 
aerului din jurul acestor cuvinte, cea mai slabă turbulenţă 
resimţită în văzduh la trecerea fantomatică a stiloului meu pe 
hârtia pe care o ţin acum degetele tale. 

Renunţând la mine, renunţând la tine, renunţând la o 
casă care încă pulsează de amintiri: grea treabă, dar învăţ. 
Muzica însă o s-o iau cu mine, măcar asta, pentru că e 
întreţesută cu sufletul meu. Ariosourile din Pasiunea după 
Matei, întreţesute şi înnodate de o mie de ori, încât nimeni şi 
nimic nu le poate desface. 

Dacă Vercueil nu va trimite paginile acestea, tu nu le vei 
citi niciodată. Nu vei şti nici măcar că au existat. O anumită 
porţie de adevăr nu va căpăta niciodată consistenţă; adevărul 
meu: cum am trăit în aceste vremuri, în acest loc. 

Şi-atunci, care-i pariul pe care-1 fac cu Vercueil, pe 
Vercueil? 

Pariul pe încredere. O rugăminte atât de mică, să duci un 
pachet la poştă şi să-l depui pe tejghea. Atât de mică, încât 
aproape că nu există. între a lua pachetul şi a nu-1 lua 
diferenţa este tot atât de uşoară ca o pană. Dacă, după 
dispariţia mea, va mai exista cea mai firavă urmă de 
încredere, obligaţie, respect, Vercueil o să-l ia. 

Şi dacă nu? 

Dacă nu, nu există încredere şi noi nu merităm nimic mai 
mult, nici unul dintre noi, decât să cădem în groapă şi să 
pierim. 

Pentru că nu pot avea încredere în Vercueil, trebuie să am 
încredere în el. 

încerc să ţin un suflet în viaţă, în vremuri neospitaliere 
faţă de suflet. 

E uşor să arăţi milostenie orfanilor, nevoiaşilor, 
flămânzilor. Mai greu e să arăţi milostenie celor cu sufletul 



înveninat (mă gândesc la Florence). Dar milostenia pe care i- 
o arăt lui Vercueil este cea mai grea dintre toate. Nu mă va 
ierta pentru ceea ce-i dau din milostenie. în el nu există 
milostivire, nu există iertare. (Milostivire ? zice Vercueil. 
Iertare?) Fără iertarea lui, eu dăruiesc fără milostivire, slujesc 
fără iubire. Ploaie căzând pe sol sterp. 

Când eram mai tânără, poate că m-aş fi dat lui trupeşte. E 
genul de lucruri care se fac, care se făceau, oricât de greşit ar 
fi fost. Acum în schimb, îmi pun viaţa în mâinile lui. Asta e 
viaţa mea, aceste cuvinte, aceste urme ale mişcărilor 
degetelor ce înaintează precum crabii pe pagină. Cuvintele 
acestea, pe măsură ce le vei citi, dacă le vei citi, pătrund în 
tine şi încep din nou să respire. Dacă vrei, sunt felul meu de 
a continua să trăiesc. A fost odată când tu ai trăit în mine, 
aşa cum a fost odată când eu am trăit în mama mea; aşa 
cum ea continuă să trăiască în mine, iar eu să cresc spre ea, 
aşa să trăiesc şi eu în tine. 

îi dau lui Vercueil viaţa mea, să o ducă mai departe. Am 
încredere în Vercueil pentru că nu am încredere în Vercueil. 
îl iubesc pentru că nu-1 iubesc. Pentru că el este trestia 
slabă, mă sprijin pe el. 

Poate las impresia că înţeleg ce spun, dar, crede-mă, nu 
înţeleg. De la bun început, când l-am găsit zăcând în spatele 
garajului, în casa lui de carton, dormind, aşteptând, n-am 
înţeles nimic. îmi pipăi drumul de-a lungul unui tunel care 
se întunecă din ce în ce mai mult. îmi pipăi drumul spre tine; 
cu fiecare cuvânt îmi pipăi drumul. 

Acum câteva zile am răcit, şi răceala mi s-a lăsat în piept, 
s-a transformat într-o tuse uscată, bate acolo ca un ciocan, 
mă ţine câteva minute bune, mă lasă gâfâind extenuată. 

Atâta vreme cât povara este doar povara durerii, o suport 
ţinând-o la distanţă. Nu eu sunt cea care suferă durerea, îmi 
zic: cel care suferă este altcineva, un alt trup care împarte 
patul ăsta cu mine. Astfel, printr-o şmecherie, o ţin la 
distanţă, o ţin în altă parte. Şi când şmecheria nu 
funcţionează, când durerea insistă să mă stăpânească, o 
suport, n-am ce face. 



(Când valurile se vor înălţa, nu mă îndoiesc că şmecheriile 
mele vor fi luate de ele, asemenea digurilor din Zeeland.) 

Dar acum, în timpul acestor spasme de tuse, nu mă mai 
pot ţine la distanţă de mine însămi. Nu există minte, nu 
există trup, nu exist decât eu, o creatură care se zvârcoleşte, 
se zbate după aer, se îneacă. Groază şi ignominia groazei! 
încă o vale ce trebuie străbătută în drumul spre moarte. Cum 
de mi se poate întâmpla una ca asta? mă întreb când tuşea e 
mai aprigă: E drept aşa? Ignominia naivităţii. Nici măcar un 
câine cu spinarea frântă, care-şi dă ultima suflare la 
marginea drumului, n-ar gândi: E oare drept aşa? 

Pentru a trăi, spunea Marcus Aurelius, e nevoie de arta 
luptătorului, nu a dansatorului. Totul e să stai pe picioarele 
tale; nu e nevoie de paşi drăguţi. 

Ieri, având cămara goală, a trebuit să mă duc la 
cumpărături. Târându-mă cu sacoşele înapoi spre casă, am 
avut o criză rea de tuse. Trei elevi care treceau pe acolo s-au 
oprit să se uite la bătrâna sprijinită de un stâlp de iluminat, 
cu toate cumpărăturile risipite în jurul ei. între accesele de 
tuse, am încercat să-i alung. Nu-mi pot imagina cum arătam. 
O maşină a încetinit şi femeia de la volan m-a întrebat: 

— Vă simţiţi bine? 

— Am fost la cumpărături, am gâfâit eu. 

— Ce? s-a încruntat ea, încordându-se să audă. 

— Nimic! am suspinat eu. 

Femeia a plecat mai departe. 

Ce urât creştem, încât nu mai suntem în stare să gândim 
bine despre noi înşine! Chiar şi reginele frumuseţii arată 
iritate. Urâţenia: ce este altceva decât sufletul care se arată 
prin carne? 

Apoi, noaptea trecută s-a întâmplat ceva cum nu se poate 
mai rău. în confuzia somnolenţei mele sedate, dezagreabile, a 
pătruns un zgomot de lătrat. Care a continuat fără să 
slăbească în intensitate, fără pauză, mecanic. De ce nu-1 
oprea Vercueil? 

Nu mă simţeam în stare să cobor pe scări. Am ieşit pe 
balcon în halat şi papuci. Era frig, ploua mărunt. 

— Domnule Vercueil! am strigat eu cu voce răguşită. De ce 



latră câinele? Domnule Vercueil! 

Lătratul s-a oprit, apoi a început din nou. Vercueil nu s-a 
arătat. 

M-am întors în pat şi am zăcut acolo neînstare să dorm, 
lătratul îmi lovea timpanele. 

Aşa cad bătrânele şi-şi fracturează şoldurile, mi-am spus 
eu ca avertisment: aşa se pregăteşte capcana, aşa sunt ele 
prinse. 

Ţinându-mă de balustradă cu ambele mâini, m-am târât în 
jos pe scări. 

în bucătărie era cineva, şi nu era Vercueil. Oricine ar fi 
fost, nu a încercat să se ascundă. Dumnezeule, mi-am zis, 
Bheki! Am simţit cum mă ia cu frig. 

în lumina lugubră ce venea din frigiderul deschis, s-a 
întors cu faţa la mine, cu rana de glonţ de pe frunte acoperită 
de un bandaj alb. 

— Ce vrei? am şoptit eu. Vrei mâncare? 

Atunci a vorbit: 

— Unde-i Bheki? 

Vocea era mai joasă decât a lui Bheki, mai groasă. Cine 
putea fi? Am căutat un nume în mintea mea înceţoşată. 

A închis uşa frigiderului. Acum eram în întuneric. 

— Domnule Vercueil! am hârâit eu din nou. 

Câinele lătra fără oprire. 

— O să vină vecinii, am murmurat eu. 

Trecând pe lângă mine, umărul lui s-a frecat de-al meu. 
M-am ferit şi atunci i-am simţit mirosul şi am ştiut cine e. 

A ajuns la uşă. Lătrăturile s-au dezlănţuit ca turbate. 

— Florence nu mai este aici, am zis. 

Am aprins lumina. 

Nu era îmbrăcat cu hainele lui. Sau poate că aşa e moda. 
Haina părea a fi a unui adult, iar pantalonii erau prea lungi. 
Un braţ al hainei era gol. 

— Ce-ţi face braţul? l-am întrebat. 

— Nu trebuie să-l mişc, a răspuns el. 

— Dă-te la o parte din uşă, am zis. 

Am crăpat uşa. Câinele sărea ca apucat. L-am bătut uşor 
pe nas. 



— Opreşte-te! i-am poruncit eu. 

A scheunat încetişor. 

— Unde ţi-e stăpânul? 

Şi-a ciulit urechile. Am închis uşa. 

— Ce cauţi aici? l-am întrebat pe băiat. 

— Unde-i Bheki? 

— Bheki a murit. A fost omorât săptămâna trecută, în 
timp ce tu erai în spital. A fost împuşcat. A murit pe loc. La o 
zi după povestea cu bicicleta. 

Şi-a lins buzele. Avea o privire încolţită, nesigură. 

— Vrei ceva de mâncare? 

A clătinat din cap. 

— Bani. N-am bani, a zis el. Pentru autobuz. 

— îţi dau bani. Dar unde vrei să te duci? 

— Trebuie să mă duc acasă. 

— Nu face asta, te rog. Ştiu ce vorbesc, am văzut ce se 
întâmplă acolo, în Flats. Stai departe până intră lucrurile în 
normal. 

— Lucrurile n-o să fie niciodată normale... 

— Te rog! Ştiu argumentul, n-am timp şi nici nu mă 
interesează să-l întorc din nou pe toate feţele. Rămâi până te 
faci mai bine. De ce-ai plecat din spital? Te-au externat? 

— Da. M-au externat. 

— Ale cui sunt hainele astea? 

— Ale mele. 

— Nu-s hainele tale. De unde le-ai luat? 

— Sunt ale mele. Mi le-a cumpărat un prieten. 

Minţea. Minţea la fel de prost ca orice puşti de 
cincisprezece ani. 

— Şezi. O să-ţi dau ceva de mâncare, apoi te culci. 
Aşteaptă până mâine-dimineaţă ca să te hotărăşti ce să faci 
mai departe. 

Am pregătit nişte ceai. El s-a aşezat fără să-mi acorde nici 
o atenţie. Nu-1 deranja câtuşi de puţin că nu credeam în 
povestea lui. Ce credeam eu nu conta. Ce gândea despre 
mine? Se gândea oare la mine? Era capabil de vreun gând? 
Nu: în comparaţie cu Bheki, era o fiinţă lipsită de capacitatea 
gândirii, a vorbirii, a imaginaţiei. Doar că el era viu, iar 



Bheki, mort. Cei plini de viaţă sunt doborâţi, cei apatici 
supravieţuiesc. Bheki, prea repezit, şi de aceea a păţit-o. De 
Bheki nu m-am temut niciodată; în privinţa prietenului, n- 
am nici o siguranţă. 

I-am pus în faţă un sandvici şi o ceaşcă de ceai. 

— Mănâncă, bea, i-am zis eu. 

Nu s-a clintit. Cu capul sprijinit pe braţ, cu ochii daţi peste 
cap, dormea dus. L-am bătut pe obraz. 

— Trezeşte-te! i-am zis. 

A tresărit, s-a îndreptat în scaun, a muşcat din sandvici, a 
mestecat rapid. Apoi din ce în ce mai încet. Cu gura plină, a 
rămas nemişcat, toropit de oboseală. I-am luat sandviciul din 
mână, spunând în sinea mea: Când dau de necaz, dau fuga 
la o femeie. La Florence vine el, dar Florence nu mai e. N-are 
şi el o mamă? 

Şi-a mai venit în fire în camera lui Florence. 

— Bicicleta, a murmurat el. 

— E la loc sigur, am pus-o bine. Trebuie reparată, asta-i 
tot. O să-l rog pe domnul Vercueil să se uite ce are. 

Prin urmare, casa asta, care odată a fost casa mea şi a ta, 
devine o casă de refugiu, o casă de tranzit. 

Copilul meu preaiubit, sunt prinsă într-o ceaţă a erorii. 
Ora e târzie şi eu nu ştiu cum şi mă salvez. în măsura în 
care mă pot confesa, ţie mi confesez. Care e eroarea mea? 
întrebi tu. Dacă aş putea-o pune într-un borcan, ca pe-un 
păianjen, şi să ţi-o trimit ca s-o cercetezi, aş face-o. Dar e ca 
o ceaţă, peste tot şi nicăieri. N-o pot atinge, n-o pot prinde, 
nu-i pot da un nume. Totuşi, dă-mi voie să spun, încet, 
împotriva inimii, primul cuvânt. Nu-1 iubesc pe copilul ăsta, 
pe copilul care doarme în patul lui Florence. Te iubesc pe 
tine, nu şi pe el. Nu e nici urmă de suferinţă în mine pentru 
el, nici cea mai mică. 

Da, răspunzi tu, nu poate fi iubit. Dar oare n-ai contribuit 
şi tu la faptul că nu poate fi iubit? 

Nu neg asta. Şi în acelaşi timp nu cred în asta. Inima mea 
nu-1 acceptă ca pe copilul meu: mai simplu de-atât nu se 
poate. în inima mea vreau să plece şi să mă lase în pace. 

Acesta e primul meu cuvânt, prima mea confesiune. Nu 



vreau să mor în starea în care sunt, în starea de urâţenie. 
Vreau să fiu salvată. Cum să fiu salvată? Făcând ceea ce nu 
vreau să fac. Acesta e primul pas: că ştiu. Trebuie să-i 
iubesc, în primul rând, pe cei care nu pot fi iubiţi. De 
exemplu, trebuie să-l iubesc pe copilul ăsta. Nu pe 
minunatul şi micul Bheki, ci pe acesta. Se află aici dintr-un 
anume motiv. Face parte din salvarea mea. Trebuie să-l 
iubesc. Dar nu-1 iubesc. Nici nu vreau să-l iubesc într-atât 
încât să-l iubesc în ciuda mea. 

Tocmai pentru că nu vreau cu suficient de multă 
convingere să fiu altfel, bâjbâi încă în ceaţă. 

Nu pot găsi în inima mea capacitatea de a iubi, de a vrea 
să iubesc, de a vrea să vreau să iubesc. 

Mor pentru că în inima mea nu vreau să trăiesc. Mor 
pentru că vreau să mor. 

Prin urmare, dă-mi voie să rostesc al doilea meu cuvânt 
echivoc. Nevrând să-l iubesc pe el, cât de adevărată pot 
spune că e iubirea mea pentru tine? Căci iubirea nu este ca 
foamea. Iubirea nu se satură, nu se astâmpără niciodată. 
Când iubeşti, iubeşti tot mai mult. Cu cât te iubesc mai 
mult, cu atât mai mult s-ar cuveni să-l iubesc pe el. Cu cât îl 
iubesc pe el mai puţin, cu atât te iubesc poate pe tine mai 
puţin. 

Logică în formă de cruce, ducându-mă unde nu vreau să 
merg! Dar m-aş lăsa bătută pe cruce dacă n-aş vrea cu 
adevărat? 

Când am început această scrisoare lungă, am crezut că 
forţa ei va fi la fel de mare ca a mareei, că sub valurile care 
lovesc ba ici, ba colo, pe suprafaţa ei, va fi o atracţie între 
tine şi mine, între mine şi tine, la fel de constantă ca a lunii: 
atracţia simplă între fiică şi mamă, între femeie şi femeie. Dar 
cu fiecare zi pe care i-o adaug, scrisoarea pare să devină tot 
mai abstractă, mai abstrasă, genul de scrisoare pe care o 
scrii din stele, din vidul îndepărtat, imaterială, cristalină, 
lipsită de sânge. Asta va fi soarta iubirii mele? 

îmi amintesc că atunci când băiatul a fost rănit, a 
sângerat din abundenţă, violent. Cât de subţire, prin 
comparaţie, este sângerarea mea aici, pe hârtie. Problema 



unei inimi sfrijite. 

Am mai scris despre sânge, ştiu. Am scris despre tot, m- 
am pus toată pe hârtie, mi s-a scurs tot sângele, şi totuşi 
continui. Această scrisoare a devenit un labirint, iar eu, un 
câine în labirint, alergând cu paşi mărunţi în susul şi în josul 
ramificaţiilor şi tunelurilor, zgâriind şi scheunând în aceleaşi 
vechi locuri, obosind, obosită. De ce nu cer ajutor, de ce nu 
mă adresez lui Dumnezeu? Pentru că Dumnezeu nu mă 
poate ajuta. Dumnezeu este un alt câine, într-un alt labirint, 
îl adulmec pe Dumnezeu, Dumnezeu mă adulmecă pe mine. 
Eu sunt căţeaua în călduri, Dumnezeu, masculul. Dumnezeu 
mă adulmecă, nu se poate gândi la nimic altceva decât să mă 
găsească şi să mă posede. Ţopăie în sus şi-n jos prin 
ramificaţii, zgrepţănând plasa. Dar s-a pierdut, aşa cum m- 
am pierdut şi eu. 

Visez, însă mă îndoiesc că pe Dumnezeu îl visez. Când 
adorm, începe o mişcare necurmată de forme în spatele 
pleoapelor, forme fără trup sau contur, acoperite de o ceaţă, 
gri sau maro, sulfuroasă. Borodino este cuvântul ce-mi vine 
în gând în somn: o după-amiază de vară fierbinte, pe câmpia 
rusă, fum peste tot, iarba uscată, arzând, două armate care 
au pierdut orice coeziune, oameni târându-se, arşi, 
înnebuniţi de groază pentru vieţile lor. Sute de mii de 
bărbaţi, fără chip, fără voce, uscaţi ca oasele, prinşi ca în 
capcană pe un câmp al carnagiului, repetând noapte după 
noapte marşul lor înainte şi înapoi pe acea câmpie pârjolită 
în duhoare de sulf şi sânge: un iad în care mă cufund când 
închid ochii. 

Sunt aproape sigură că de vină sunt pastilele roşii, 
Diconalul, ele aduc la viaţă aceste armate în mine. Dar fără 
pastilele roşii nu mai pot dormi. 

Borodino, Diconal: mă uit fix la cuvinte. Sunt anagrame? 
Arată ca nişte anagrame. Dar pentru ce şi în ce limbă? 

Când mă trezesc din somnul Borodino, strig, sau plâng, 
sau tuşesc, scoţând sunete care-mi vin din adâncul 
pieptului. Apoi mă liniştesc şi zac privind în jurul meu. 
Camera mea, casa mea, viaţa mea: o reconstituire mult prea 
perfectă ca să fie o imitaţie: totul e autentic: m-am întors: de 



fiecare dată mă întorc, scuipată afară din pântecul balenei. 
Un miracol de fiecare dată, nerecunoscut, necelebrat, nebine¬ 
venit. Dimineaţă după dimineaţă sunt scuipată afară, 
aruncată pe ţărm, dându-mi-se încă o şansă. Şi eu ce fac cu 
ea? Zac nemişcată pe nisipuri, aşteptând să revină fluxul 
nopţii, să mă împrejmuiască, să mă ducă înapoi în pântecele 
întunericului. Nu născută ca lumea: o creatură liminală, 
neînstare să respire în apă, lipsindu-i curajul să lase marea 
în urmă şi să devină o locuitoare pe pământ. 

La aeroport, în ziua în care ai plecat, m-ai prins strâns şi 
te-ai uitat fix în ochii mei. „Nu mă chema înapoi, mamă”, ai 
spus tu, „pentru că n-o să mă întorc.” Apoi te-ai şters pe 
picioare de praful acestei ţări. Ai avut dreptate. Cu toate 
acestea, o parte din mine este permanent în alertă, 
permanent întoarsă spre nord-vest, tânjind să te întâmpine, 
să te îmbrăţişeze, dacă te vei răzgândi şi, indiferent sub ce 
formă, vei veni în vizită. E ceva cumplit şi în acelaşi timp 
admirabil în voinţa asta a ta, în scrisorile pe care le scrii şi în 
care - dă-mi voie să fiu sinceră - nu e destulă iubire, sau cel 
puţin nu suficientă din acea abandonare tandră care lasă 
iubirea să pătrundă în viaţă. Afectuoase, bune, chiar intime, 
pline de grijă pentru mine, şi totuşi sunt scrisorile cuiva care 
a devenit un străin, s-a înstrăinat. 

E o acuzaţie? Nu, dar e un reproş, un reproş din toată 
inima. Iar această scrisoare lungă - o spun acum - este un 
strigăt în noapte, înspre nord-vest, ca să te întorci la mine. 
Să vii şi să-ţi îngropi capul în poala mea, aşa cum face un 
copil, aşa cum făceai odată, nasul tău săpând, ca al unei 
cârtiţe, după locul din care ai ieşit. Vino, zice această 
scrisoare: nu te rupe de tot de mine. Al treilea cuvânt al meu. 

Dacă ai spune că ai ieşit din mine, n-ar trebui să spun că 
am ieşit din pântecul balenei. 

Nu pot trăi fără copil. Nu pot muri fără copil. 

Ceea ce aduc pe lume, în absenţa ta, este durere. Produc 
durere. Tu eşti durerea mea. 

E asta o acuzaţie? Da. J’accuse. Te acuz că m-ai 
abandonat. Arunc această acuzaţie, spre tine, spre nord-vest, 
în colţii vântului. îmi arunc durerea în tine. 



Borodino: o anagramă pentru vino înapoi, în cine ştie ce 
limbă. Diconal: Strig. 

Cuvinte vomitate din pântecul balenei, deformate, 
misterioase. Fiică. 

în mijlocul nopţii, am telefonat la Lifeline. 11 

— Livrări la domiciliu? s-a mirat femeia. Nu ştiu să mai 
facă cineva livrări la domiciliu, în afară de Stuttafords. Vreţi 
să încercaţi Mâncare pe Roţi? 

— Nu e vorba de mâncare gătită, am spus eu. Pot să 
gătesc singură. Am nevoie doar ca produsele alimentare să- 
mi fie aduse acasă. îmi este greu să duc sacoşe. 

— Daţi-mi numărul dumneavoastră de telefon şi o să-l rog 
pe un asistent social să vă sune mâine-dimineaţă, a zis 
femeia. 

Am pus receptorul în furcă. 

Sfârşitul se apropie în galop. Nu mă gândisem că atunci 
când cobori dealul mergi din ce în ce mai repede. Credeam că 
tot drumul ar putea fi străbătut la pas. Greşit, complet greşit. 

E ceva degradant în felul în care se sfârşeşte totul - 
degradant nu numai pentru noi, ci şi pentru ideea pe care o 
avem despre noi înşine, despre umanitate. Oameni care zac 
în dormitoare întunecoase, în propria lor scârnă, neajutoraţi. 
Oameni care zac în garduri vii, în ploaie. Tu nu poţi înţelege 
asta, deocamdată. Vercueil poate. 

Vercueil a dispărut din nou, lăsând câinele acasă. Ce 
păcat de Vercueil ăsta. Nu-i Odiseu, nu-i Hermes, poate că 
nu-i nici măcar un mesager. Doar unul care se învârte în 
jurul cozii. Un şovăitor, în ciuda aspectului său vârstat de 
vreme. 

Iar eu? Dacă Vercueil a picat testul, al meu care a fost? 
Oare testul meu a fost dacă am avut curajul să-mi dau foc în 
faţa Casei Minciunilor? L-am frământat în minte acel 
moment de o mie de ori, momentul în care aprind chibritul, 
când urechile mi-s uşor lovite şi eu şed uimită, chiar 
încântată, în mijlocul flăcărilor, neatinsă, hainele îmi ard fără 


11 


Linia vieţii”, serviciu telefonic pentru urgenţe. 



să se pârlească, flăcările sunt de un albastru rece. Ce uşor e 
să dai sens vieţii tale, mă gândesc surprinsă, gândesc foarte 
repede în ultima clipă, înainte să mi se aprindă genele, 
sprâncenele, şi să nu mai văd. Apoi nici un alt gând, doar 
durere (căci totul are un preţ). 

Durerea va fi mai rea decât o durere de dinţi? Decât 
naşterea? Decât durerea din şoldul ăsta? Decât naşterea 
înmulţită cu doi? De câte pastile de Diconal e nevoie s-o 
potolească? Oare respect regulile jocului dacă înghit tot 
flaconul de Diconal înainte să o iau cu maşina pe bulevardul 
Government, strecurându-mă pe lângă lanţ? Trebuie să mori 
pe deplin conştient, stăpân pe toată fiinţa ta? Trebuie să-ţi 
naşti propria moarte fără anestezic? 

Adevărul e că de la bun început impulsul acela a avut ceva 
fals, profund fals, indiferent de furia sau disperarea care îl 
provocase. Dacă murind în pat, după săptămâni şi luni, într- 
un purgatoriu de durere şi ruşine, nu-mi va salva sufletul, de 
ce aş fi salvată dacă aş muri în două minute, într-o coloană 
de flăcări? Oare se va pune capăt minciunilor pentru că o 
bătrână se sinucide? A cui viaţă se va schimba, şi cum? Mă 
întorc cu gândul la Florence, ca de atâtea alte ori. Dacă 
Florence ar trece pe-acolo, cu Hope de mână şi Beauty în 
cârcă, ar fi impresionată de spectacol? 

Ar catadicsi măcar să se uite? Un jongler, un clovn, un 
comediant, ar zice Florence. Nicidecum o persoană serioasă. 
Şi ar merge mai departe. 

Pentru Florence, ce reprezintă o moarte serioasă? Ce i-ar 
câştiga aprobarea? Răspuns: o moarte ce încoronează o viaţă 
de muncă cinstită; sau ce vine de la sine, irezistibil, 
neanunţat, ca un bubuit de tunet, ca un glonţ între ochi. 

Florence este judecătorul. în spatele ochelarilor, ochii ei 
sunt liniştiţi, măsurând totul. O linişte pe care le-a transmis- 
o deja fiicelor ei. Tribunalul este al lui Florence; eu sunt cea 
examinată cu atenţie. Dacă viaţa pe care o trăiesc este o viaţă 
examinată e pentru că timp de zece ani am fost examinată cu 
atenţie în tribunalul lui Florence. 

— Aveţi Dettol? 

Vocea lui m-a speriat - şedeam în bucătărie şi scriam. 



Vocea lui, a băiatului. 

— Du-te sus. Caută în baie. Uşa pe dreapta. Caută în 
dulapul de sub chiuvetă. 

Am auzit nişte pleoscăituri, apoi băiatul a coborât. 
Bandajul dispăruse; am constatat surprinsă că încă mai avea 
copcile. 

— Nu ţi-au scos copcile? 

A clătinat din cap. 

— Dar când ai plecat din spital? 

— Ieri. Alaltăieri. 

De ce era nevoie să mintă? 

— De ce n-ai rămas acolo, să aibă grijă de tine? 

Nici un răspuns. 

— Trebuie să ţii rana acoperită, altfel se infectează şi-ţi 
rămâne cicatrice. 

Cu un semn ca de lovitură de bici pe toată fruntea, pentru 
tot restul vieţii. Un memento. 

Ce reprezintă el pentru mine, ca să-l cicălesc? Şi totuşi i- 
am pus la loc halca tăiată şi am ţinut-o strâns, am stăvilit 
scurgerea sângelui lui. Ce persistent impulsul de a îngriji ca 
o mamă! Aşa cum o cloşcă, dacă şi-a pierdut puii, adoptă un 
boboc de raţă, chiar dacă are puful galben şi ciocul lat, şi îl 
învaţă să facă baie în colb şi să ciugulească viermi. 

Am scuturat faţa de masă roşie şi m-am apucat să tai din 
ea. 

— N-am bandaj în casă, am zis eu. Dar asta e destul de 
curată, dacă nu te deranjează roşul. 

I-am trecut fâşia de două ori în jurul capului şi am 
înnodat-o la spate. 

— Trebuie să te duci curând la un doctor sau la o clinică, 
să-ţi scoată copcile. Nu le poţi lăsa acolo. 

Gâtul îi era ţeapăn ca un băţ. Trupul lui răspândea un 
miros, mirosul care trebuie să-l fi stârnit pe câine; nelinişte, 
teamă. 

— Capul nu mă doare, a zis el dregându-şi glasul, dar 
braţul... - şi-a mişcat prudent umărul - ...trebuie să-mi 
sprijin braţul. 

— Ia spune-mi, fugi de cineva? 



A rămas tăcut. 

— Vreau să stau serios de vorbă cu tine, am zis eu. Eşti 
prea tânăr pentru treburi din astea. I-am spus-o şi lui Bheki, 
ţi-o spun şi ţie. Trebuie să mă asculţi. Sunt în vârstă, ştiu ce 
spun. încă sunteţi copii. Vă sacrificaţi inutil vieţile, înainte să 
ştiţi ce poate fi viaţa. Cât aveţi, cincisprezece ani? La 
cincisprezece ani sunteţi prea tineri să muriţi. La optsprezece 
- prea tineri. La douăzeci - prea tineri. 

S-a ridicat, şi-a trecut degetele peste fâşia roşie. Un semn 
de bunăvoinţă. în vremurile cavalerilor, bărbaţii ciopârţeau 
alţi bărbaţi, purtând coifuri împodobite cu semne de 
bunăvoinţă primite de la femei. Inutil efortul de a-1 învăţa pe 
băiatul ăsta ce înseamnă prudenţa. Instinctul pentru bătălie 
e mult prea puternic în el, îl împinge înainte. Bătălie: felul în 
care natura îi lichidează pe cei slabi şi le oferă perechi celor 
puternici. întoarceţi-vă acoperiţi de glorie şi dorinţele vă vor fi 
îndeplinite. Sânge şi femei, moarte şi sex. Iar eu, o femeie 
bătrână, hârca morţii, îi leg băiatului în jurul capului un 
semn al bunăvoinţei mele! 

— Unde-i Bheki? m-a întrebat el. 

I-am scrutat chipul. Nu pricepuse ce-i spusesem? Uitase? 

— Aşază-te, i-am zis. 

S-a aşezat. 

M-am aplecat peste masă. 

— Bheki e în pământ, am zis. E într-o ladă, într-o groapă, 
cu un morman de pământ peste el. N-o să mai iasă niciodată 
din groapa aia. Niciodată, niciodată, niciodată. înţelege: ăsta 
nu e un joc aşa ca fotbalul, în care, după ce cazi, te ridici şi 
continui să joci. Oamenii împotriva cărora te joci nu-şi spun 
unii altora: „Ăla e doar un copil, hai să tragem în el cu un 
glonţ pentru copii, un glonţ de jucărie”. Ei nu se gândesc la 
tine ca la un copil. Ei văd în tine duşmanul şi te urăsc la fel 
de mult pe cât îi urăşti tu. N-o să aibă scrupule să te 
împuşte; dimpotrivă, o să zâmbească încântaţi când o să cazi 
şi-o să mai facă o crestătură pe patul puştii. 

Se uita la mine ca şi când îl plesneam peste faţă, palmă 
după palmă. Dar stătea neclintit, cu maxilarele încleştate şi 
buzele strânse. Peste ochii lui, pelicula aia fumurie. 



— Crezi că le lipseşte disciplina, am continuat eu. Te 
înşeli. Sunt foarte disciplinaţi. Ceea ce-i reţine de la a-i 
extermina pe toţi copiii de sex masculin, de a vă extermina 
până la ultimul, nu este compasiunea sau sentimentul de 
camaraderie. Ci disciplina, nimic altceva: ordine de sus, care 
se pot schimba oricând. Compasiunea s-a evaporat. Ăsta e 
război. Ascultă-mă ce-ţi spun! Ştiu ce vorbesc. Crezi că vreau 
să te conving să renunţi la luptă. Ei bine, da. Asta fac. Şi-ţi 
zic: Aşteaptă, eşti prea tânăr. 

S-a foit - îşi pierduse astâmpărul. Vorbe, vorbe! Vorbăria 
ţinuse sub papuc generaţia bunicilor lui şi generaţia 
părinţilor lui. Minciuni, promisiuni, linguşiri, ameninţări: se 
încovoiaseră de spate, apăsaţi de povara întregii vorbării. Nu 
şi el. El s-a descotorosit de vorbărie. Moarte vorbăriei! 

— Zici că e vremea pentru luptă, am zis eu mai departe. 
Zici că e vremea să câştigi sau să pierzi. Dă-mi voie să-ţi 
spun ceva despre a câştiga sau a pierde. Dă-mi voie să-ţi 
spun ceva despre acest sau. Ascultă-mă. Ştii că sunt 
bolnavă. Ştii care e suferinţa mea? Am cancer. Am cancer din 
pricina ruşinii pe care am îndurat-o în viaţa mea. Aşa apare 
cancerul: dispreţuindu-se, trupul devine malign şi începe să 
se autodevore. O să zici: „De ce să te laşi măcinată de ruşine 
şi dispreţ? Nu vreau să aud cum te simţi, e doar o altă 
poveste, de ce nu faci ceva?” Şi dacă zici asta, eu îţi răspund 
„Da”. îţi răspund „Da”. îţi răspund „Da”. Nu am cum să-ţi 
răspund altcumva decât cu „Da” la această întrebare. Dar 
dă-mi voie să-ţi spun ce înseamnă să rosteşti acest „Da”. E 
ca şi când ai fi judecat toată viaţa şi nu ai voie să zici decât 
două cuvinte, Da şi Nu. De câte ori tragi aer în piept ca să 
vorbeşti, judecătorii te avertizează: „Da sau Nu: fără 
discursuri”. „Da”, zici tu. Şi totuşi mereu simţi cum alte 
cuvinte încep să mişte în tine, aidoma vieţii în pântec. Nu ca 
loviturile de prunc, nu încă, ci asemenea începutului dintâi, 
asemenea primului semn, în adâncul adâncului, al 
recunoaşterii, pe care îl simte femeia când e însărcinată, în 
mine nu e numai moarte. E şi viaţă. Moartea e puternică, 
viaţa e slabă. Dar datoria mea e faţă de viaţă. Trebuie s-o ţin 
în viaţă. Trebuie. Tu nu crezi în vorbe. Crezi că numai 



loviturile sunt reale, loviturile şi gloanţele. Dar ascultă-mă: 
chiar nu auzi că vorbele pe care le rostesc sunt reale? 
Ascultă! Poate că sunt doar aer, dar vin din inima mea, din 
pântecul meu. Nu sunt Da, nu sunt Nu. Ceea ce trăieşte în 
mine este altceva, alt cuvânt. Şi eu mă lupt pentru el, în felul 
meu, lupt ca să nu fie sufocat. Sunt ca una dintre mamele 
acelea chinezoaice care ştiu că pruncul le va fi luat, dacă e 
fată, şi ucis, pentru că nevoia, nevoia familiei, nevoia satului, 
este de a avea fii cu braţe puternice. Ele ştiu că, după 
naştere, va veni cineva în încăpere, cineva care îşi ascunde 
chipul şi care va lua pruncul din braţele moaşei şi, dacă 
sexul nu e cel care trebuie, se va întoarce cu spatele la ele, 
din delicateţe, şi-l va sufoca pur şi simplu, strângându-1 de 
nas şi ţinându-i gura închisă. Un minut, şi s-a isprăvit. N-ai 
decât să jeleşti, i se spune apoi mamei: jelitul e ceva firesc. 
Dar nu întreba: Ce e lucrul acela care se numeşte fiu? Ce e 
lucrul acela care se numeşte fiică şi care trebuie să moară? 
Să nu mă înţelegi greşit. Tu eşti un fiu, fiul cuiva. Nu am 
nimic împotriva fiilor. Dar ai văzut vreodată un nou-născut? 
Dă-mi voie să spun că ţi-ar fi greu să faci deosebirea între 
băiat şi fată. Toţi pruncii au acelaşi plin umflat între picioare. 
Cioculeţul, cârcelul despre care se spune că îl distinge pe 
băiat e doar un chiţibuş, crede-mă. Mult prea puţin pentru a 
face diferenţa între viaţă şi moarte. Restul însă, orice 
nedefinit care cedează când apeşi, este condamnat fără drept 
de apel. Eu pentru cei fără drept de apel pledez. Văd că te-ai 
săturat să asculţi oameni bătrâni. Abia aştepţi să devii 
bărbat şi să faci ce fac bărbaţii. Te-ai săturat să te pregăteşti 
pentru viaţă. Crezi că a sosit timpul pentru viaţa adevărată. 
Ce greşeală faci! Viaţa nu înseamnă să te iei după un băţ, o 
prăjină, o prăjină de steag, o armă, şi să vezi unde te va 
duce. Viaţa nu e după colţ. Eşti deja în toiul vieţii. 

A sunat telefonul. 

— E-n regulă, nu am de gând să răspund, am zis. 

Am aşteptat amândoi în tăcere să înceteze ţârâitul 
telefonului. 

— Nu ştiu cum te numeşti, am zis eu. 

— John. 



John: un nom de guerre, de bună seamă. 

— Ce planuri ai? 

M-a privit fără să-nţeleagă. 

— Ce plănuieşti să faci? Vrei să rămâi aici? 

— Trebuie să mă duc acasă. 

— Unde anume acasă? 

M-a privit din nou, îndărătnic, prea obosit să se gândească 
la o altă minciună. 

— Biet copil, am şoptit eu. 

N-am vrut să trag cu ochiul. Dar purtam papuci, uşa la 
camera lui Florence era deschisă, el stătea cu spatele la 
mine. Şedea pe pat, concentrat asupra unui obiect pe care-1 
ţinea în mână. Când m-a auzit, a tresărit şi a aruncat 
obiectul sub aşternut. 

— Ce-ai acolo? l-am întrebat. 

— Nimic, a zis, aruncându-mi o privire din aceea de-ale 
lui, forţat dură. 

Nu aş fi insistat dacă n-aş fi observat că o bucată de plintă 
fusese desprinsă din perete şi acum zăcea pe podea, lăsând 
la vedere cărămida netencuită. 

— Ce pui la cale? am întrebat. De ce demolezi camera? 

Tăcea. 

— Arată-mi ce ascunzi. 

A clătinat din cap. 

M-am uitat la perete, cu ochii mijiţi. între cărămizi era o 
gaură, unde fusese montat un ventilator; prin gaura acea se 
putea ajunge sub scândurile podelei. 

— Ascunzi obiecte sub podea? 

— Nu fac nimic. 

Am format numărul de telefon pe care mi-1 lăsase Florence. 
A răspuns un copil. 

— Pot să vorbesc cu doamna Mkubukeli? am întrebat. 

Tăcere. 

— Doamna Mkubukeli. Florence. 

Murmure, apoi o voce de femeie: 

— Cu cine vreţi să vorbiţi? 

— Cu doamna Mkubukeli. Florence. 



— Nu-i aici. 

— Sunt doamna Curren, am zis. Doamna Mkubukeli a 
lucrat pentru mine. Telefonez în legătură cu prietenul fiului 
ei, băiatul care spune că se numeşte John, nu-i cunosc 
numele adevărat. E ceva important. Dacă Florence nu-i 
acolo, pot vorbi cu domnul Thabane? 

Iarăşi o tăcere lungă. Apoi o voce de bărbat: 

— Da, Thabane la telefon. 

— Sunt doamna Curren. Ne-am cunoscut. Ţii minte. 
Telefonez în legătură cu prietenul lui Bheki, de la şcoală. 
Poate nu ştii, dar a fost în spital. 

— Ştiu. 

— Acum a plecat din spital, sau a fugit, şi a venit aici. Am 
motive să cred că are o armă, nu ştiu exact ce fel de armă, pe 
care el şi Bheki trebuie s-o fi ascuns în camera lui Florence. 
Cred că din această pricină s-a întors. 

— Da, a zis el sec. 

— Domnule Thabane, nu îţi cer să îţi impui autoritatea 
asupra băiatului. Dar nu se simte bine. A fost rănit destul de 
rău. Şi cred că e într-o stare de tulburare emoţională. Nu ştiu 
cum să iau legătura cu familia lui, nu ştiu nici dacă are 
familie în Cape Town. Nu vrea să-mi spună. Tot ce te rog este 
să vină cineva şi să stea de vorbă cu el, cineva în care are 
încredere, şi să-l ia de aici înainte să se întâmple ceva cu el. 

— E într-o stare de tulburare emoţională. Ce vreţi să 
spuneţi? 

— Spun că are nevoie de ajutor. Spun că s-ar putea să nu 
fie responsabil pentru acţiunile lui. Spun că are o lovitură la 
cap. Spun că nu pot să am grijă de el, mă depăşeşte. Trebuie 
să vină cineva. 

— O să văd. 

— Nu mă satisface. Vreau o promisiune fermă. 

— O să rog pe cineva să vină să-l ia. Dar nu vă pot spune 
când anume. 

— Azi? 

— Nu pot să spun că azi. Poate azi, poate mâine. O să văd. 

— Domnule Thabane, vreau să lămuresc o chestiune. Nu 
încerc să dau sfaturi, nici băiatului ăstuia, nici altcuiva, cum 



să-şi ducă viaţa. E destul de mare şi de îndărătnic să facă ce 
va vrea. Dar aceste omoruri, această vărsare de sânge în 
numele camaraderiei, le detest din tot sufletul şi din toată 
inima. Le consider o barbarie. Asta vreau să spun. 

— Linia nu e bună, doamnă Curren. Vocea dumneavoastră 
este foarte slabă, foarte slabă şi foarte departe. Sper că 
dumneavoastră mă auziţi. 

— Te aud. 

— Bine. Atunci daţi-mi voie să vă spun, doamnă Curren, 
că nu înţelegeţi prea multe despre camaraderie. 

— înţeleg destule, mulţumesc. 

— Nu, nu înţelegeţi, a spus el, sigur de sine. Când eşti 
trup şi suflet angrenat în luptă, aşa cum sunt aceşti tineri, 
când eşti gata să-ţi dai viaţa pentru celălalt, fără nici o 
ezitare, atunci se creează o legătură mai puternică decât 
orice legătură pe care o vei mai cunoaşte vreodată. Asta e 
camaraderia. O văd în fiecare zi cu propriii mei ochi. 
Generaţia mea n-a cunoscut niciodată ceva comparabil. De 
aceea trebuie să ne dăm la o parte din calea lor, a tinerilor. 
Să ne dăm înapoi, dar să le stăm aproape. Asta nu puteţi 
înţelege, pentru că sunteţi prea departe. 

— Fără doar şi poate sunt departe, am zis, departe şi 
foarte slabă. Cu toate acestea, mă tem că ştiu prea bine ce 
înseamnă camaraderia. Germanii au avut camaraderie, la fel 
şi japonezii, şi spartanii. Şi războinicii cafri ai lui Shaka, sunt 
sigură. Camaraderia nu e altceva decât mistica morţii, 
omuciderii, pierderii vieţii, sub masca a ceea ce dumneata 
numeşti legătură (ce fel de legătură? De iubire? Mă îndoiesc). 
N-am nici o simpatie pentru această camaraderie. Greşiţi, 
dumneata, şi Florence, şi toţi ceilalţi, că vă lăsaţi prostiţi de 
ea şi, mai rău, că încurajaţi aşa ceva la copii. E doar încă o 
construcţie de-a bărbaţilor, rece ca gheaţa, exclusivă, 
fascinată de moarte. Asta e opinia mea. 

Am mai vorbit mult, dar nu mai repet aici totul. Am făcut 
schimb de păreri. Am fost de acord că avem opinii diferite. 

După-amiaza a trecut. N-a venit nimeni să-l ia pe băiat. 
Am zăcut în pat, buimăcită de medicamente, cu o pernă sub 
spate, încercând cu fiecare nouă aranjare, oricât de mică, să- 



mi uşurez durerea, tânjind după somn, temându-mă de visul 
despre Borodino. 

Atmosfera a devenit apăsătoare, a început să plouă. Din 
streaşină înfundată, apa picura constant. Mirosul de urină 
de pisică îmbibat în carpeta de pe palier a pătruns înăuntru. 
Un mormânt, mi-am zis: un mormânt din epoca burgheză 
târzie. Capul mi s-a răsucit într-o parte, în alta. Păr cărunt 
pe pernă, nespălat, lins. Şi în camera lui Florence, în 
întunericul tot mai dens, băiatul, zăcând pe spate, în mână 
cu bomba sau ce-o fi, cu ochii larg deschişi, nu înceţoşaţi 
acum, ci limpezi: gândind, mai mult decât gândind, creând 
viziuni. Având viziunea momentului glorios când se va ridica, 
după ce şi-a venit în sfârşit în fire, drept, puternic, 
transfigurat. Când floarea de foc se va deschide, când 
coloana de fum se va înălţa. Bomba de pe pieptul lui, aidoma 
unui talisman: aşa făcuse şi Cristofor Columb în întuneric, în 
cabina lui, ţinând pe piept compasul, instrumentul mistic ce- 
1 va călăuzi spre Indii, Insulele Binecuvântaţilor. Trupe de 
fecioare, cu sânii goi, îi cântă, îşi deschid braţele când el se 
apropie de ele prin apa mică, ţinând în faţa lui acul care nu 
şovăie niciodată, care arată întotdeauna într-o singură 
direcţie, spre viitor. 

Bietul copil! Bietul copil! De undeva, lacrimile au ţâşnit, 
tulburându-mi vederea. Bietul John, care în vremurile de 
altădată ar fi fost sortit să ajungă ajutor de grădinar şi să 
mănânce pâine şi magiun de prânz, la uşa din spate, şi să 
bea dintr-o conservă, se luptă acum pentru toţi cei jigniţi şi 
răniţi, călcaţi în picioare, batjocoriţi, pentru toţi ajutorii de 
grădinar din Africa de Sud! 

în primele ceasuri reci ale dimineţii, am auzit cum e 
încercată poarta de la curte. Vercueil, mi-am zis: s-a întors 
Vercueil. Apoi a sunat soneria, o dată, de două ori, lung, 
imperativ, nerăbdător, şi am ştiut că nu e Vercueil. 

în ziua de azi am nevoie de multe minute să cobor la 
parter, mai ales dacă sunt drogată de pastile. în timp ce mă 
târâm în jos prin semiîntuneric, soneria continua să sune, 
cineva bătea în uşă. 

— Vin! am strigat cât am putut de tare. 



Dar mă mişcăm prea încet. Am auzit poarta de la curte 
deschizându-se. Au răsunat bubuituri în uşa de la bucătărie 
şi voci vorbind în dialectul afrikaans. Apoi, un zgomot sec, 
banal, ca o piatră care loveşte altă piatră, o împuşcătură. 

S-a lăsat o tăcere în care am auzit distinct ţiuit de sticlă ce 
se sparge. 

— Staţi! am strigat şi am alergat, chiar am alergat - n-am 
ştiut că sunt în stare de aşa ceva - la uşa de la bucătărie. 
Staţi! am strigat, bătând în ochiul de geam, încurcându-mă 
în zăvoare şi lanţuri. Nu faceţi nimic! 

Pe verandă stătea cu spatele la mine cineva îmbrăcat cu 
un palton albastru. Cu siguranţă m-a auzit, dar nu s-a 
întors. 

Am tras ultimul zăvor, am deschis uşa, am apărut între ei. 
Uitasem să-mi pun halatul, eram desculţă. Stăteam acolo în 
cămaşa albă de noapte, ca un cadavru sculat din morţi, aş 
zice. 

— Staţi! am zis. Nu faceţi nimic, e doar un copil! 

Erau trei. Doi în uniformă. Al treilea, purtând un pulover 
cu o friză cu reni alergând de-a latul pieptului, ţinea un 
pistol îndreptat în jos. 

— Daţi-mi şansa să vorbesc cu el, am zis, pleoscăind prin 
bălţile nopţii. 

Se uitau uimiţi la mine, dar n-au încercat să mă oprească. 

Fereastra camerei lui Florence era spartă. Camera, 
cufundată în întuneric; dar, mijindu-mi ochii prin gaura 
geamului, am distins o siluetă ghemuită lângă pat, în partea 
cealaltă a camerei. 

— Deschide uşa, băiete, am zis. Nu-i las să-ţi facă nici un 
rău, îţi promit. 

Minţeam. Era pierdut, n-aveam puterea să-l salvez. Şi 
totuşi, ceva s-a stârnit în mine pentru băiatul ăsta. Simţeam 
o teribilă nevoie să-l îmbrăţişez, să-l protejez. 

Unul dintre poliţişti a apărut lângă mine şi s-a lipit de 
perete. 

— Spuneţi-i să iasă, a zis el. 

M-am întors furioasă spre el. 

— Cară-te! am urlat şi brusc m-a apucat o criză de tuse. 



Soarele răsărea, rozaliu, pe un cer plin de nori mişcători. 

— John! am strigat printre accesele de tuse. Ieşi! Nu-i las 
să-ţi facă ceva. 

Acum s-a ivit lângă mine şi bărbatul cu pulover. 

— Spuneţi-i să ne predea armele, a zis el cu voce joasă. 

— Ce arme? 

— Are un pistol şi nu mai ştiu ce. Spuneţi-i să scoată totul 
afară. 

— întâi să-mi promiteţi că n-o să-i faceţi nici un rău. 

Degetele lui mi s-au strâns pe braţ. M-am împotrivit, dar el 

era prea puternic. 

— O să faceţi pneumonie aici, afară, a zis el. 

Ceva a coborât pe mine din spate: o haină, un palton, unul 
din paltoanele poliţiştilor. 

— Neem haar binne, a murmurat el. 

M-au dus înapoi în bucătărie şi mi-au închis uşa în nas. 

M-am aşezat, m-am ridicat din nou. Haina mirosea a fum 
de ţigară. Am lăsat-o să cadă pe podea şi am deschis uşa. 
Picioarele mi se învineţiseră de frig. 

— John! am strigat. 

Cei trei bărbaţi stăteau strânşi în jurul unui radio. Cel 
care-mi dăduse haina s-a răsucit spre mine cu un aer 
exasperat. 

— Doamnă, e periculos aici, afară, a zis el. 

M-a împins din nou înăuntru, dar n-a găsit cheia să încuie 
uşa. 

— E doar un copil, am zis eu. 

— Lăsaţi-ne să ne facem treaba, doamnă, a replicat el. 

— Sunt cu ochii pe voi, am zis. Sunt cu ochii pe tot ce 
faceţi. Vă spun, e doar un copil! 

A tras aer în piept, ca pentru a răspunde, apoi l-a dat 
afară într-un oftat şi a aşteptat să spun eu mai departe ce- 
aveam de spus. Un bărbat tânăr, solid, cu oase mari. Fiul 
cuiva, văr cu mulţi. Mulţi veri, multe mătuşi şi unchi, 
strămătuşi şi străunchi, stând în jurul lui, în spatele lui, 
deasupra lui, ca un cor, călăuzindu-1, admonestându-1. 

Ce puteam spune? Ce aveam în comun pentru a face 
dialogul posibil, în afara faptului că era aici ca să mă apere, 



să-mi apere interesele în sens mai larg? 

— Ek staan nie aan jou kant nie, am zis eu. Ek staan aan 
die teenkant. 

Eu stau de partea cealaltă. Dar şi pe celălalt mal, celălalt 
mal al râului. Pe malul îndepărtat, uitându-mă în urmă. 

S-a răsucit, a inspectat aragazul, chiuveta, rafturile, 
ţinând-o pe die ou dame ocupată în timp ce prietenii lui îşi 
vedeau de treabă afară. Foarte meticulos. 

— Asta-i tot, am zis. Am terminat. Oricum nu cu 
dumneata vorbeam. 

Şi-atunci cu cine? Cu tine: mereu cu tine. Cum trăiesc, 
cum am trăit: povestea mea. 

S-a auzit soneria. Şi mai mulţi bărbaţi, cu cizme şi şepci, 
în uniforme de camuflaj, tropăind prin casă. S-au strâns toţi 
la fereastra bucătăriei. 

— Hy sit daar in die buitekamer, a explicat poliţistul, 
arătând spre încăperea lui Florence. Daar’s net die een deur 
en die een venster. Camera are doar o uşă şi o fereastră. 

— Nee, dan het ons hom, a zis unul dintre nou-veniţi. 

— Vă avertizez, sunt cu ochii pe voi, am zis. 

S-a răsucit spre mine: 

— îl cunoaşteţi pe băiatul ăsta? 

— Da, îl cunosc. 

— Ştiaţi că are arme? 

Am dat din umeri: 

— Dumnezeu să-i ocrotească pe cei neînarmaţi în ziua de 
azi. 

A intrat altcineva, o tânără în uniformă, aducând cu ea aer 
rece şi curat. 

— Is dit die dame die? a întrebat ea; apoi, către mine: O să 
eliberăm casa o vreme, până se termină povestea asta. Aveţi 
unde merge, prieteni sau rude? 

— Nu plec. Asta e casa mea. 

Expresia ei prietenească şi grijulie nu s-a schimbat când 
mi-a spus: 

— Ştiu, dar e prea periculos să rămâneţi. Suntem nevoiţi 
să vă rugăm ca pentru o perioadă foarte scurtă de timp să 
plecaţi. 



Bărbaţii de la fereastră se opriseră din vorbit. Erau 
nerăbdători să plec. 

— Bel die ambulans, a zis unul dintre ei. Ag, sg kan 
sommer by die stasie wag, a zis femeia şi s-a întors către 
mine: Haideţi, doamnă... 

A aşteptat să-i spun cum mă numesc. Ceea ce n-am făcut. 

— O ceaşcă de ceai bun şi cald, mi-a oferit ea. 

— Nu plec. 

Nu au acordat vorbelor mele mai multă atenţie decât ar fi 
acordat vorbelor unui copil. 

— Gaan haal ’n kombers, a zis bărbatul, sy’s amper blou 
van die koue. 

Femeia a urcat la etaj şi s-a întors cu pătura de pe patul 
meu. Mi-a aşezat-o în jurul umerilor, m-a îmbrăţişat şi m-a 
ajutat să-mi pun papucii. Nici un semn de dezgust la vederea 
picioarelor mele, a labelor. Fată bună, crescută să fie o soţie 
bună pentru cine ştie cine. 

— Aveţi pastile sau medicamente, sau orice altceva ce vreţi 
să luaţi cu dumneavoastră? a întrebat ea. 

— Nu plec, am repetat, prinzându-mă de scaun. 

Femeia şi bărbaţii au murmurat între ei. Fără avertisment, 
am fost ridicată pe la spate, pe sub braţe. Femeia m-a apucat 
de picioare. M-au dus la uşa de intrare ca pe un covor. 
Durerea mi-a săgetat spatele. 

— Lăsaţi-mă jos! am strigat eu. 

— într-o clipă, a zis femeia blând. 

— Am cancer! am urlat eu. Lăsaţi-mă jos! 

Cancer! Ce plăcere să le arunc în faţă cuvântul! I-a oprit în 
loc asemenea unui pumnal. 

— Sit haar neer, dalk kom haar iets oor, a zis bărbatul care 
mă ţinea. Ek het mos gesejy moet die ambulans bel. 

M-au pus cu grijă pe canapea. 

— Unde vă doare? s-a încruntat femeia. 

— în inimă, am zis. 

S-a uitat la mine contrariată. 

— Am cancer la inimă. 

Atunci a înţeles; a clătinat din cap ca pentru a alunga 
muşte. 



— Vă doare când sunteţi dusă în braţe? 

— Mă doare tot timpul, am zis eu. 

Femeia a prins privirea bărbatului din spatele meu; 
schimbul de priviri a avut ceva atât de amuzant, încât femeia 
nu şi-a putut stăpâni zâmbetul. 

— L-am luat după ce-am băut o ceaşcă de amărăciune, am 
continuat eu să bat câmpii. 

Şi ce dacă mă credeau sărită de pe fix? 

— într-o bună zi s-ar putea să-l luaţi şi voi. Nu prea aveţi 
cum scăpa. 

S-a auzit zgomot de sticlă spartă. Amândoi au ieşit în fugă 
din cameră; m-am ridicat şi i-am urmat şchiopătând. 

Nu se schimbase nimic, în afară că încă un ochi de geam 
dispăruse. Curtea era pustie; poliţiştii, vreo şase-şapte acum, 
se ghemuiseră pe verandă, cu armele pregătite. 

— Weg! a strigat unul dintre ei furios. Kry haar weg! 

Femeia m-a împins în casă. în clipa în care a închis uşa, a 

răsunat o explozie scurtă, o canonadă de împuşcături, apoi o 
tăcere lungă, buimacă, apoi un schimb de cuvinte cu voci 
joase şi, de undeva, lătratul câinelui lui Vercueil. 

Am tras de uşă, încercând s-o deschid, dar femeia o ţinea 
bine. 

— Dacă l-aţi rănit, n-o să vă iert niciodată, am zis eu. 

— E-n regulă, o să telefonăm încă o dată după ambulanţă, 
a zis ea, încercând să mă liniştească. 

Dar ambulanţa era deja acolo, trasă pe trotuar. O mulţime 
de oameni se strângea surescitată din toate părţile, vecini, 
trecători, tineri şi bătrâni, negri şi albi; oamenii priveau şi de 
la balcoanele apartamentelor. Când poliţista şi cu mine ne¬ 
am făcut apariţia de la uşa din faţă, bărbaţii împingeau în jos 
pe alee targa cu un cadavru acoperit cu o pătură, apoi l-au 
urcat în ambulanţă. 

Am dat să urc şi eu în ambulantă; unul dintre asistenţi 
chiar m-a apucat de braţ, ca să mă ajute; dar un poliţist a 
intervenit: 

— Aşteaptă, pentru dânsa chemăm o altă ambulanţă. 

— Nu vreau o altă ambulanţă, am zis. 

Poliţistul şi-a luat o expresie perplexă, plină de 



solicitudine. 

— Vreau să merg cu el, am zis şi iar am dat să urc. 

Cuvertura mi-a căzut la picioare. 

El a clătinat din cap: 

— Nu. 

A făcut un gest, iar asistentul a închis uşile. 

— Doamne, iartă-ne! am suspinat eu. 

M-am înfăşurat în cuvertură şi am pornit pe jos, pe strada 
Schoonder, îndepărtându-mă de mulţime. Aproape 
ajunsesem la colţ, când poliţista m-a ajuns fuga-fuguţa. 

— Acum trebuie să vă întoarceţi acasă! mi-a ordonat ea. 

— Nu mai e casa mea, am replicat cu furie şi am continuat 
să merg. 

Ea m-a prins de braţ; eu m-am smuls din strânsoare. 

— Sy’s van haar kop af, a spus ea fără să se adreseze 
cuiva anume şi s-a dat bătută. 

Pe Buitenkant, sub şoseaua suspendată, m-am aşezat să 
mă odihnesc. Prin faţa mea trecea un şir nesfârşit de maşini 
care se îndreptau spre oraş. Nimeni nu-mi arunca vreo 
privire. Poate că pe strada Schoonder eram o apariţie cu 
părul meu zburlit şi cuvertura roz; dar aici, printre gunoaie şi 
resturi, făceam parte din lumea de umbre a oraşului. 

Un bărbat şi o femeie mergeau pe partea cealaltă a străzii. 
O cunoşteam pe femeie, sau doar mi s-a părut? Era oare 
aceea pe care Vercueil o adusese la mine acasă, ori toate 
femeile care îşi făceau veacul în jurul hotelului Avalon şi al 
magazinului de spirtoase Solly Kramer’s aveau picioare 
emaciate, ca de păianjen? Bărbatul care ducea peste umăr o 
pungă de plastic înnodată nu era Vercueil. 

M-am înfăşurat mai strâns în cuvertură şi m-am întins pe 
asfalt. Simţeam în oase vibrarea traficului de pe şoseaua 
suspendată. Pastilele rămăseseră acasă, casa aflată acum în 
alte mâini. Puteam supravieţui fără pastile? Nu. Dar voiam 
să supravieţuiesc? începeam să încerc pacea indiferentă a 
unui animal bătrân care, simţind că i se apropie sfârşitul, se 
târăşte, rece, apatic, în vizuina din pământ, unde totul se va 
reduce la înceata pulsaţie a unei inimi. în spatele unui stâlp 
de beton, într-un loc unde soarele nu pătrunsese de treizeci 



de ani, m-am ghemuit pe şoldul bun, ascultând zvâcnetul 
durerii care la fel de bine putea fi zvâcnetul pulsului. 

Cred că am adormit. Şi a trecut timpul. Când am deschis 
ochii, un copil stătea îngenuncheat lângă mine, pipăind 
înăuntrul cuverturii. Mâna i se ţâra pe trupul meu. „N-ai să 
găseşti nimic”, am încercat să-i spun, dar proteza dentară mi 
se desprinsese. N-avea mai mult de zece ani, ţeasta rasă, 
desculţ, o expresie dură pe chip. în spatele lui, alţi doi, şi mai 
mici ca vârstă. Mi-am scos proteza. 

— Lasă-mă-n pace, am zis. Sunt bolnavă, o să te 
molipseşti de la mine. 

încet, s-au îndepărtat de mine, dar au rămas în aşteptare, 
ca nişte ciori. 

Trebuia să urinez. Nu m-am mai stăpânit şi mi-am dat 
drumul acolo unde zăceam. Slavă Domnului că-i frig, mi-am 
zis, şi slavă Domnului că-s amorţită: toate lucrurile îşi dau 
mâna pentru o naştere uşoară. 

Băieţii iar s-au apropiat. Am aşteptat pipăiala iscoditoare a 
mâinilor lor, fără să-mi pese. Vuietul roţilor mă legăna; ca o 
râmă într-un muşuroi am fost atrasă în zumzetul lumii ce se 
învârtea. Văzduhul gros de zgomote. Mii de aripi trecând iar 
şi iar, fără să se atingă. Cum de era loc pentru toate? Cum de 
e loc în cer pentru sufletele tuturor celor plecaţi? Pentru că, 
spune Marcus Aurelius, se contopesc între ele; ard şi se 
contopesc şi astfel se întorc în marele ciclu. 

Moarte după moarte. Cenuşă de albine. 

Un colţ al cuverturii a fost dat la o parte. Am simţit lumină 
pe pleoape şi răceală pe obraji acolo unde-mi curseseră 
lacrimile. Ceva mi-a fost apăsat între buze, împins între 
gingii. Am simţit că mă sufoc şi m-am tras îndărăt. Cei trei 
copii erau grămadă pe mine, în întuneric; or mai fi fost şi 
alţii, în spatele lor. Ce făceau? Am încercat să împing mâna 
la o parte, dar ea apăsa şi mai tare. Un sunet urât mi-a ieşit 
din gâtlej, un hârâit uscat, ca de lemn care se rupe. Mâna s-a 
retras. 

— Nu... am zis, dar cerul gurii mi-era carne vie, îmi era 
greu să articulez cuvinte. 

Ce voiam să spun? Nu face asta!? Nu vezi că nu am nimic?? 



N-ai pic de milă?? Ce prostie. De ce-ar fi milă pe lume? M-am 
gândit la gândaci, la gândacii ăia mari, negri, cu spinarea 
cocoşată, murind, abia mişcându-şi picioruşele ca nişte fire, 
şi furnicile năpustindu-se asupra lor, rozând din locurile 
moi, încheieturile, ochii, smulgând carnea gândacului. 

Un băţ, nimic mai mult, un băţ de câţiva centimetri 
lungime, asta îmi vârâse cu de-a sila în gură. Simţeam gustul 
particulelor de pământ pe care le lăsase în urmă. 

Cu vârful băţului mi-a înălţat buza superioară. M-am tras 
îndărăt şi am încercat să scuip. S-a ridicat de pe mine 
impasibil. A izbit cu piciorul desculţ şi o mică ploaie de colb 
şi pietricele m-a lovit în faţă. 

A trecut o maşină, decupând siluetele copiilor în lumina 
farurilor. Apoi au pornit-o în jos, pe Buitenkant. S-a făcut 
din nou întuneric. 

Toate astea s-au întâmplat cu adevărat? Da, s-au 
întâmplat. Nu am ce să spun mai mult. S-au întâmplat la o 
aruncătură de piatră de strada Breda, de strada Schoonder, 
de strada Vrede, unde, cu un secol în urmă, patricienii din 
Cape Town porunceau să fie înălţate case spaţioase pentru ei 
şi descendenţii lor din toate timpurile, fără să întrevadă că 
într-o bună zi, la umbra lor, vor culege ce au semănat. 

în capul meu era o pâclă, o confuzie cenuşie. Tremuram 
toată; şi căscam paroxistic. O vreme am fost în niciunde. 

Apoi ceva mi-a adulmecat faţa; un câine. Am încercat să-l 
alung, dar şi-a găsit drum peste degetele mele. Aşa că l-am 
lăsat, gândindu-mă că erau lucruri mai rele decât botul 
umed al unui câine şi răsuflarea lui nerăbdătoare. L-am lăsat 
să-mi lingă faţa, să-mi lingă buzele, să-mi lingă sarea 
lacrimilor. Sărutări, în fond le puteam lua şi drept sărutări. 

Câinele nu era singur. Am recunoscut mirosul? Era oare 
Vercueil sau toţi vagabonzii de pe străzi miros a frunze 
mucegăite, a lenjerie putregăind pe mormanul de cenuşă? 

— Domnul Vercueil? am hârâit eu şi câinele a scheunat 
surescitat, strănutându-mi în faţă cu toată puterea. 

S-a aprins un chibrit. Da, era Vercueil, cu pălărie cu tot. 

— Cine te-a pus aici? m-a întrebat el. 

— Eu însămi, am zis, ferind rana din cerul gurii. 



Chibritul s-a stins. Iar mi-au dat lacrimile, pe care câinele 
le-a băut pe loc. 

Cu omoplaţii lui înalţi şi pieptul la fel de îngust ca al unui 
pescăruş, n-aş fi bănuit că Vercueil putea fi atât de puternic. 
Dar m-a ridicat în braţe, cu tot cu pătura udă, şi m-a purtat, 
în gândul meu: patruzeci de ani de când am fost dusă ultima 
oară în braţe de un bărbat. Ghinionul unei femei înalte. Aşa 
se va sfârşi povestea: fiind dusă de braţe puternice peste 
nisipuri, prin apele puţin adânci, dincolo de diguri, în 
străfunduri întunecate? 

Ne depărtaserăm de şoseaua suspendată, ajunseserăm în 
liniştea binecuvântată. Totul devenea dintr-odată mult mai 
suportabil! Unde era durerea? Oare şi durerea era în toane 
mai bune acum? 

— Să nu te întorci pe Schoonder, i-am cerut eu. 

Am trecut pe sub un stâlp de electricitate. Am văzut 
încordarea muşchilor de la gâtul lui, i-am auzit respiraţia 
precipitată. 

— Lasă-mă puţin jos, i-am zis. 

M-a lăsat jos şi s-a odihnit. Când va veni momentul în care 
haina va cădea la pământ şi din umerii lui vor creşte aripi 
mari? 

M-a purtat în sus pe Buitenkant, am traversat Vrede, o 
stradă paşnică, şi, mergând mult mai încet, pipăindu-şi 
fiecare pas, am pătruns într-un spaţiu întunecat, cu mulţi 
copaci. Printre ramuri, am văzut stelele. 

M-a pus jos. 

— Sunt atât de fericită că te văd, i-am zis, vorbele venindu- 
mi din inimă, din tot sufletul. Apoi: Am fost atacată de nişte 
copii, înainte să vii tu. Atacată, sau violată, sau explorată, nu 
ştiu exact. De aceea vorbesc atât de ciudat. Mi-au vârât cu 
de-a sila un băţ în gură, nu înţeleg nici acum de ce. Ce 
plăcere puteau găsi în asta? 

— Voiau dinţii tăi de aur, a răspuns el. Primesc bani 
pentru aur la prăvăliile de amanet. 

— Dinţi de aur? Ce ciudat. N-am dinţi de aur. Oricum, mi- 
am scos dinţii. Uite-i. 

De undeva din întuneric, a adus un carton, o cutie de 



carton aplatizată. L-a pus pe jos şi m-a ajutat să mă întind. 
Apoi, fără grabă, fără nici o ceremonie, s-a întins şi el jos, cu 
spatele la mine. Câinele s-a cuibărit între picioarele noastre. 

— Vrei şi tu din cuvertură? l-am întrebat. 

— Sunt OK. 

Timpul trecea. 

— îmi pare rău, dar mi-e cumplit de sete, am şoptit. E apă 
aici? 

S-a ridicat şi s-a întors cu o sticlă. Am mirosit-o: vin dulce, 
sticla pe jumătate plină. 

— E tot ce am, a zis el. 

Am golit-o. Nu mi-a potolit setea, dar pe cer stelele au 
început să înoate. Totul s-a îndepărtat: mirosul de pământ 
jilav, frigul, bărbatul de lângă mirte, propriul meu trup. Ca 
un crab după o zi lungă, obosit, închizându-şi cleştii, chiar şi 
durerea a adormit. M-am cufundat înapoi în întuneric. 

Când m-am trezit, bărbatul se răsucise şi-şi pusese un 
braţ peste gâtul meu. Aş fi putut să mă eliberez, dar am 
preferat să nu-1 deranjez. Astfel, în vreme ce noua zi se ivea 
încet-încet, am zăcut cu faţa la el, fără să mă mişc. Ochii i s- 
au deschis, alerţi, ca ai unui animal. 

— Nu m-am dus, am murmurat. 

Ochii i s-au închis. 

Mi-a venit gândul: Dintre toate fiinţele de pe pământ, pe 
cine cunosc cel mai bine la această oră? Pe el. Fiecare fir din 
barba lui, fiecare cută de pe fruntea lui mi-erau cunoscute. 
Pe el, nu pe tine. Pentru că el e aici, lângă mine, acum. 

Iartă-mă. A rămas puţin timp, trebuie să-mi pun inima la 
încercare şi să spun adevărul. Oarbă, ignorantă, merg acolo 
unde mă duce adevărul. 

— Eşti treaz? am murmurat eu. 

— Da. 

— Amândoi băieţii sunt morţi la ora asta. I-au omorât pe 
amândoi. Ştiai? 

— Ştiu. 

— Ştii ce s-a petrecut acasă? 

— Da. 

— Te deranjează dacă vorbesc? 



— Vorbeşte. 

— O să-ţi spun atunci: l-am întâlnit pe fratele lui Florence 
în ziua în care a fost omorât Bheki - frate sau văr sau ce-o fi. 
Un om educat. I-am spus că aş fi vrut ca Bheki să nu se fi 
implicat în - cum s-o numesc? - în luptă. „E doar un copil”, 
am zis, „nu e pregătit. De n-ar fi fost prietenul ăsta al lui, n- 
ar fi fost implicat şi el.” Mai târziu am vorbit din nou cu el la 
telefon. I-am spus deschis ce credeam eu despre camaraderia 
pentru care amândoi copiii sunt morţi acum. O mistică a 
morţii, aşa am numit-o. I-am învinovăţit pe oameni ca 
Florence şi el că nu fac nimic s-o descurajeze. M-a ascultat 
politicos. Aveam dreptul la opiniile mele, a zis el. Ceea ce nu 
l-a făcut să-şi schimbe el opiniile. Dar acum mă întreb: Ce 
drept am eu la opinii despre camaraderie sau despre orice 
altceva? Ce drept am eu să doresc ca Bheki şi prietenul lui să 
nu se bage în belea? Să ai opinii într-un vacuum, opinii care 
nu ating pe nimeni, e egal cu zero, aşa mi se pare. Opiniile 
trebuie auzite de alţii, să fie auzite şi cântărite, nu doar 
ascultate din politeţe. Iar pentru a fi cântărite, trebuie să 
aibă greutate. Domnul Thabane nu cântăreşte ceea ce spun. 
Ce spun nu are nici o greutate pentru el. Florence nici măcar 
nu mă aude. Pentru Florence nu contează câtuşi de puţin ce¬ 
rni trece mie prin cap, ştiu asta. 

Vercueil s-a ridicat, s-a dus în spatele unui copac, a 
urinat. Apoi, spre surprinderea mea, s-a întors şi s-a întins la 
loc. Câinele s-a cuibărit lângă el, cu nasul în furca 
picioarelor. Cu limba am pipăit locul dureros din gură, 
simţind gustul sângelui. 

— Nu mi-am schimbat opiniile, am zis. Şi acum detest 
aceste apeluri la sacrificiu, care se sfârşesc cu tineri care 
sângerează în noroi până îşi dau sufletul. Războiul nu e 
niciodată ceea ce pretinde a fi. Zgârii suprafaţa şi dai, 
invariabil, peste bărbaţi în vârstă care trimit tineri la moarte 
în numele cine ştie cărei abstracţiuni. în ciuda a ceea ce 
spune domnul Thabane (nu-1 condamn, viitorul ne apare 
deghizat, şi dacă ne-ar apărea în pielea goală, am fi îngroziţi 
de ceea ce-am vedea), rămâne un război al celor bătrâni 
împotriva celor tineri. Libertate sau moarte! strigă Bheki şi 



prietenii lui. Ale cui sunt cuvintele? Nu-s ale lor. Libertate 
sau moarte!, nu mă îndoiesc că cele două fetiţe repetă 
cuvintele astea în somn. Nu!, vreau eu să spun: Salvaţi-vă! A 
cui e vocea adevărată a înţelepciunii, domnule Vercueil? Cred 
că a mea. Dar cine sunt eu, cine sunt eu să am o voce? Cum 
pot eu să-l îndemn, într-un mod onorabil, să întoarcă spatele 
acelei chemări? Ce drept am eu altul decât să şed într-un colţ 
şi să ţin gura-nchisă? Eu n-am voce; am pierdut-o cu mult 
timp în urmă; poate că n-am avut niciodată. N-am nicio voce, 
şi cu asta basta. Restul ar trebui să fie tăcere. Dar cu asta - 
ce e -, cu vocea care nu e voce, cu asta merg mai departe. Şi 
tot mai departe. 

Vercueil zâmbea? Chipul îi era ascuns. Cu şoaptă ştirbă, 
lipicioasă de atâtea sibilante, am continuat: 

— Cu mult timp în urmă, a fost comisă o crimă. Cu cât 
timp în urmă? Nu ştiu. Dar cu siguranţă cu mult înainte de 
1916. Cu atât de mult timp în urmă, încât ştiu de ea de când 
m-am născut. Face parte din moştenirea mea. Face parte din 
mine, fac parte din ea. Ca orice crimă, are şi asta un preţ. 
Odată gândeam că acest preţ trebuie să fie plătit în ruşine: 
într-o viată de ruşine şi într-o moarte ruşinoasă, nejelită, 
într-un colţ obscur. Am acceptat asta. N-am încercat să mă 
dau deoparte. Deşi nu era o crimă comisă la cererea mea, a 
fost comisă în numele meu. Am tunat şi am fulgerat la 
vremea respectivă împotriva oamenilor care au făcut treaba 
murdară - ai văzut, o furie ruşinoasă, la fel de prostească 
precum motivul ce-o declanşase -, dar am acceptat şi faptul 
că, într-un anumit sens, oamenii aceştia trăiau în mine. 
încât, atunci când în accesele mele de furie le doream 
moartea, îmi doream şi mie moartea. în numele onoarei. în 
numele unui onorabil concept de onoare. Honesta mors. Nu 
am idee ce este libertatea, domnule Vercueil. Nici Bheki şi 
nici prietenul lui nu aveau idee, sunt sigură. Cu toate 
acestea, recunoaştem nelibertatea când o vedem - nu-i aşa? 
Bheki nu a fost liber, şi o ştia. Tu nu eşti liber, cel puţin nu 
pe acest pământ, eu nu sunt liberă. M-am născut sclavă şi 
aproape sigur voi muri sclavă. O viaţă în cătuşe, o moarte în 
cătuşe: face parte din preţ, nu ai cum te eschiva, nu ai cum 



să te plângi. Ceea ce nu ştiam, ceea ce nu ştiam - ascultă-mă 
bine! - era că preţul era şi mai mare. Calculasem greşit, 
Unde a intervenit greşeala? Avea legătură cu onoarea, cu 
noţiunea de care mă ţineam cu dinţii, formată prin educaţie, 
prin lecturi, anume că, în sufletul său, omul onorabil nu 
poate fi rănit. Aspir întotdeauna la onoare, la o onoare 
personală, folosind ruşinea drept călăuză. Atâta vreme cât 
îmi era ruşine, ştiam că nu mă rătăcisem în dezonoare. 
Acesta era rostul ruşinii: o piatră de încercare, ceva ce va fi 
mereu acolo, ceva la care te poţi întoarce, asemenea unui 
orb, ca s-o atingi şi ea să-ţi indice unde anume te afli. în rest, 
am păstrat o distanţă decentă faţă de ruşinea mea. Nu m-am 
bălăcit în ea. Ruşinea n-a devenit niciodată o plăcere 
ruşinoasă; n-a încetat niciodată să mă roadă. N-am fost 
mândră de ea, mi-a fost ruşine de ea. Ruşinea mea, a mea şi 
numai a mea. Cenuşă în gura mea, zi după zi după zi, care 
niciodată n-a avut alt gust decât de cenuşă. Aceasta este o 
confesiune pe care o fac în această dimineaţă, domnule 
Vercueil, o confesiune cum nu se poate mai sinceră din 
partea mea. Nu ţin nimic ascuns. Am fost o persoană bună, 
mărturisesc deschis. Sunt şi acum o persoană bună. Ce 
vremuri sunt astea în care nu e de ajuns să fii o persoană 
bună! Ceea ce nu am luat în calcul e că ar fi nevoie de mai 
mult ca să fii bun. în ţara asta sunt o mulţime de oameni 
buni. Ne găseşti pe toate drumurile, şi buni, şi aproape buni. 
Dar în vremurile astea e nevoie de altceva decât de bunătate. 
Vremurile cer eroism. Un cuvânt care, acum când îl pronunţ, 
îmi sună străin pe buze. Mă îndoiesc să-l fi folosit vreodată 
înainte, nici măcar în vreo prelegere. De ce nu? Poate din 
respect. Poate din ruşine. Aşa cum îţi pleci privirea în faţa 
unui bărbat gol. în schimb, aş fi folosit în prelegere sintagma 
statură eroică. Eroul cu statura sa eroică. Eroul, acea siluetă 
nudă antică. 

Un geamăt adânc a ieşit din gâtlejul lui Vercueil. Mi-am 
întins gâtul să văd mai bine, dar n-am zărit decât firele de 
barbă de pe obrazul lui şi o ureche păroasă. 

— Domnule Vercueil! am şoptit eu. 

Nu s-a clintit. Adormise? Se prefăcea că doarme? Cât din 



ce spusesem trecuse neauzit pe lângă el? Auzise ce spusesem 
despre bunătate şi eroism? Despre onoare şi ruşine? Mai e 
sinceră o confesiune sinceră dacă nu e auzită? Tu mă auzi, 
sau te-am făcut şi pe tine să adormi? 

M-am dus în spatele unui tufiş. Păsările cântau peste tot 
în jur. Cine-ar fi crezut că e atâta păsăret în suburbii! Parcă 
eram în Arcadia. Nu-i de mirare că Vercueil şi amicii lui 
trăiau sub cerul liber. La ce altceva e bun un acoperiş, decât 
să te ferească de ploaie? Vercueil şi amicii lui. 

M-am întins din nou lângă el, cu picioarele îngheţate şi 
murdare de noroi. Se luminase bine între timp. Pe cutia 
noastră de carton aplatizată, pe terenul acela viran, ne putea 
vedea orice trecător. Aşa apărem probabil în ochii îngerilor: 
oameni care locuiesc în case de sticlă, fiecare act al nostru la 
vedere. Inimile noastre la vedere şi ele, bătând în piepturi de 
sticlă. Cântecul păsărilor se revărsa asemenea ploii. 

— Mă simt cu mult mai bine în această dimineaţă, am zis 
eu. Dar poate că acum ar trebui să ne întoarcem. Faptul că 
mă simt bine este de obicei un avertisment că o să mă simt 
rău. 

Vercueil s-a ridicat, şi-a scos pălăria, şi-a scărpinat 
creştetul cu unghiile lungi, murdare. Cu pas mărunt, câinele 
a venit de oareunde şi s-a învârtit nerăbdător în jurul nostru. 
Vercueil a îndoit cartonul şi l-a ascuns în tufişuri. 

— Ştii că mi s-a tăiat un sân? am spus deodată. 

Vercueil s-a foit, avea un aer stânjenit. 

— Acum îmi pare rău, bineînţeles. Regret că sunt 
însemnată. E ca şi când ai încerca să vinzi o piesă de 
mobilier care are o zgârietură sau o urmă de arsură. Scaunul 
e încă foarte bun, zici tu, dar oamenii nu sunt interesaţi. 
Oamenilor nu le plac obiectele cu semne. Vorbesc de viaţa 
mea. N-o fi ea desăvârşită, dar e totuşi o viaţă, nu o jumătate 
de viaţă; m-am gândit s-o vând sau s-o cheltuiesc pentru a- 
mi salva onoarea. Dar cine o va accepta în starea de-acum? E 
ca şi când încerci să cheltuieşti o drahmă. O monedă foarte 
bună în altă parte, nu şi aici. Are semne suspecte. Dar încă 
n-am renunţat de tot. încă mai caut ce să fac cu ea. Ai vreo 
sugestie? 



Vercueil şi-a pus pălăria, trăgând tare de bor în faţă şi în 
spate. 

— Mi-ar plăcea să-ţi cumpăr o pălărie nouă, am zis eu. 

El a zâmbit. L-am luat de braţ; încet, am pornit împreună 
pe strada Vrede. 

— Dă-mi voie să-ţi povestesc visul pe care l-am avut, am 
zis eu. Bărbatul din visul meu nu purta pălărie, dar cred că 
tu erai bărbatul. Avea păr lung, gras, pieptănat peste cap. 

Lung şi gras; şi murdar, atârna pe spate în cozi subţiri, 
urâte; asta n-am mai spus. 

— Eram la mare. Mă învăţa să înot. Mă ţinea de mâini, mă 
trăgea, în timp ce eu stăteam pe burtă şi dădeam din 
picioare. Aveam un costum tricotat, ca acelea pe care le 
purtam în vremurile de altădată, bleumarin. Eram copil. Dar 
în vise suntem întotdeauna copii. Mă trăgea, el înainta cu 
spatele în mare, mă fixa cu ochii. Avea ochi ca ai tăi. Valuri 
nu erau, doar un tremur al apei, sclipind în soare. De fapt, şi 
apa era uleioasă. Unde trupul lui spărgea suprafaţa mării, 
uleiul se lipea de el cu luciul său greu. în sinea mea mi-am 
zis: ulei de sardine: sunt o sardină mică; iar el mă duce în 
ulei. Voiam să spun întoarce-te, dar nu îndrăzneam să 
deschid gura, de teamă să nu-mi intre în ea uleiul şi să-mi 
umple plămânii. Să mă înec în ulei: nu aveam curaj pentru 
aşa ceva. 

Am tăcut, să-l las pe el să vorbească, dar n-a zis nimic. Am 
dat colţul pe strada Schoonder. 

— Bineînţeles că nu-ţi spun visul ăsta fără un gând 
ascuns, am continuat eu. Scopul relatării unui vis e 
întotdeauna acela de a obţine ceva. întrebarea e ce anume? 
Ziua în care te-am văzut prima oară în spatele garajului a 
fost ziua în care am primit vestea proastă despre mine, 
despre cazul meu. Coincidenţa era prea mare. M-am întrebat 
dacă nu erai cumva - iartă-mi cuvântul - un înger venit să- 
mi arate drumul. Bineînţeles că nu erai, nu eşti, nu poţi fi - 
văd asta. Dar e numai jumătate din poveste, nu-i aşa? 
Percepem pe jumătate, dar şi creăm pe jumătate. Aşa că am 
continuat să-mi spun poveşti în care tu arăţi drumul şi eu te 
urmez. Şi dacă nu scoţi un cuvânt e pentru că - îmi zic eu - 



îngerul e mut. îngerul merge în faţă, femeia merge după el. 
Ochii îi sunt deschişi, vede; ai ei sunt închişi, ea e încă 
scufundată în somnul lumii. De aceea mă tot întorc la tine, 
pentru a fi călăuzită, pentru ajutor. 

Uşa de la intrare era încuiată, însă poarta spre grădină 
stătea deschisă. Cioburile de geam nu fuseseră măturate, 
uşa încăperii lui Florence atârna într-o balama. Mi-am 
îndreptat privirile în jos, păşind atentă, încă nu eram 
pregătită să mă uit prin cameră, nu eram destul de 
puternică. 

Uşa de la bucătărie era descuiată. Nu găsiseră cheia. 

— Intră, i-am zis lui Vercueil. 

Casa era şi nu era aşa cum fusese. în bucătărie, nimic nu 
era la locul său. Umbrela atârna unde nu atârnase niciodată. 
Canapeaua fusese mutată, lăsând la vedere o pată veche pe 
covor. Şi peste tot, un miros ciudat: nu numai miros de fum 
de ţigară şi transpiraţie, ci şi ceva înţepător, pătrunzător, pe 
care nu-1 puteam defini. îşi lăsaseră urma pe tot, mi-am zis: 
lucrători temeinici. Apoi mi-am amintit de dosarul de pe 
birou, scrisoarea, paginile de până acum. Şi acela! Mi-am zis: 
şi în acela se uitaseră, mai mult ca sigur! Degete soioase care 
au dat paginile, ochi lipsiţi de iubire au trecut peste cuvintele 
nude. 

— Ajută-mă să urc, i-am spus lui Vercueil. 

Dosarul, lăsat deschis când scrisesem ultima oară, era 
închis. încuietoarea fişierului fusese spartă. Pe rafturi, locuri 
goale între cărţi. 

Broaştele de la cele două camere nefolosite fuseseră şi ele 
forţate. 

Răscoliseră dulapul, scrinul. 

Nimic nu rămăsese neatins. La fel ca la ultima vizită a 
hoţilor. Căutarea, un simplu pretext. Scopul principal: 
atingerea, pipăirea. Spiritul răuvoitor. Ca violul: un mod de a 
murdări o femeie. 

M-am întors către Vercueil, mută, îngreţoşată. 

— E cineva jos, mi-a spus el. 

De pe palier auzeam pe cineva vorbind la telefon. 

Vocea s-a oprit. Un tânăr în uniformă a apărut în hol şi m- 



a salutat cu o mişcare a capului. 

— Ce cauţi în casa mea? am strigat spre el. 

— Doar în control, a răspuns el destul de vesel. N-am vrut 
să intre străini aici. 

Şi-a luat şapca, haina, carabina. Ăsta era mirosul pe care-1 
simţisem, de carabină? 

— Detectivii vor sosi la opt, a mai zis el. O să aştept afară. 

A zâmbit; aparent, era convins că-mi făcuse un serviciu şi 

părea că aşteaptă să-i mulţumesc. 

— Trebuie să fac o baie, i-am zis lui Vercueil. 

Dar n-am făcut baie. An închis uşa dormitorului, am luat 
două pastile din cele roşii şi m-am întins, tremurând din cap 
până-n picioare. Tremurul a devenit mai violent, acum mă 
scuturam ca o frunză în furtună. îmi era frig, dar nu din 
pricina asta tremuram. 

Câte un minut odată, mi-am zis eu: nu te face ţăndări 
tocmai acum: gândeşte-te doar la minutul următor. 

Tremuratul a început să se potolească. 

Omul, mi-am spus eu: singura creatură cu o parte a 
existenţei sale în necunoscut, în viitor, asemenea unei umbre 
aruncate în faţă. încercând continuu să prindă din urmă 
umbra mişcătoare, să-şi facă sălaş în imaginea speranţei lui. 
Dar eu nu-mi pot permite să fiu om. 

Trebuie să fiu ceva mai mic, mai orb, mai aproape de 
pământ. 

Un ciocănit în uşă şi în cameră a intrat Vercueil, urmat de 
poliţistul care ieri purtase puloverul cu reni şi acum purta 
jachetă cu cravată. Tremuratul a început din nou. Poliţistul i- 
a făcut semn lui Vercueil să părăsească încăperea. M-am 
ridicat în capul oaselor. 

— Nu pleca, domnule Vercueil, i-am zis eu, iar poliţistului: 
Ce drept ai dumneata să intri în casa mea? 

— Ne-am făcut griji din pricina dumneavoastră. 

Nu arăta deloc îngrijorat. 

— Unde aţi fost noaptea trecută? 

Şi pentru că eu n-am răspuns, a continuat: 

— Sunteţi sigură că vă descurcaţi singură, doamnă 
Curren? 



Deşi strângeam pumnii, tremuratul s-a înteţit, dându-mi 
convulsii. 

— Nu sunt singură! am ţipat la el, dumneata eşti singur! 
Nu s-a arătat dezarmat. Dimpotrivă, părea să mă 

încurajeze să continui. 

Ţine-ţi firea! mi-am zis. O să te interneze, o să spună că 
eşti nebună şi-o să te ia de-aici! 

— Ce cauţi aici? am întrebat mai calmă. 

— Vreau doar să vă pun câteva întrebări. Cum l-aţi 
cunoscut pe băiatul ăsta, Johannes? 

Johannes: ăsta era numele lui adevărat? Cu siguranţă că 
nu. 

— Era prieten cu fiul menajerei mele. Prieten de şcoală. 
Din buzunar a scos un mic reportofon şi l-a pus pe pat, lângă 
mine. 

— Şi unde-i fiul menajerei? 

— Mort şi îngropat. Sunt sigură că ştiţi aceste lucruri. 

— Cei s-a întâmplat? 

— A fost îngropat în Flats. 

— Şi mai sunt şi alţii despre care aveţi cunoştinţă? 

— Care alţii? 

— Alţi prieteni. 

— Mii. Milioane. Mai mulţi decât puteţi voi număra. 

— Adică alţii din celulă. Mai sunt şi alţii care au folosit 
casa dumneavoastră? 

— Nu. 

— Şi ştiţi cum au ajuns aceste arme în mâinile lor? 

— Care arme? 

— Un pistol. Trei detonatoare. 

— Nu ştiu nimic despre detonatoare. Nu ştiu ce e aia un 
detonator. Pistolul era al meu. 

— L-au luat de la dumneavoastră? 

— Eu li l-am împrumutat. Nu lor, băiatului, lui John. 

— I l-aţi împrumutat? Pistolul era al dumneavoastră? 

— Da. ’ 

— De ce i-aţi împrumutat pistolul? 

— Ca să se apere. 

— împotriva cui să se apere, doamnă Curren? 



— Să se apere împotriva atacurilor. 

— Şi ce pistol era, doamnă Curren? Puteţi să-mi arătaţi 
licenţa? 

— Nu mă pricep la mărci de pistoale. îl am de multă 
vreme, dinaintea aiurelii ăsteia cu permisele. 

— Sunteţi sigură că dumneavoastră i l-aţi dat? Ştiţi că 
acum vorbim despre un delict. 

Pastilele începeau să-şi facă efectul. Durerea din spate se 
îndepărta, mădularele mi s-au relaxat, orizontul începea să 
se lărgească din nou. 

— Chiar vrei să continui cu prostia asta? am întrebat eu. 

M-am culcat înapoi pe pernă şi am închis ochii. Capul mi 

se învârtea. 

— Vorbim despre nişte oameni morţi. Nu mai aveţi ce să le 
faceţi. Sunt în siguranţă. Aţi comis execuţia. De ce vă mai 
osteniţi cu un proces? De ce nu închideţi pur şi simplu 
cazul? 

A luat reportofonul, a apăsat pe nişte butoane, l-a pus 
înapoi pe pernă. 

— Am verificat ceva, a explicat el. 

Cu un braţ molatic, am împins reportofonul deoparte. El 1- 
a prins înainte să cadă pe podea. 

— Mi-aţi umblat prin hârtiile personale, am zis. Aţi luat 
cărţi care-mi aparţin. Le vreau înapoi. Vreau totul înapoi. 
Toate lucrurile mele. Nu vă privesc. 

— N-o să vă mâncăm cărţile, doamnă Curren. La urmă o 
să vă primiţi totul înapoi. 

— Nu-mi vreau lucrurile înapoi la urmă. Le vreau acum. 
Sunt ale mele. Sunt lucruri personale. 

A clătinat din cap. 

— Asta nu-i personal, doamnă Curren. Ştiţi doar. Nimic nu 
mai e personal. 

Moliciunea îmi cuprindea limba. 

— Lasă-mă-n pace, am molfăit eu. 

— încă două-trei întrebări. Unde aţi fost noaptea trecută? 

— Cu domnul Vercueil. 

— Acesta e domnul Vercueil? 

Mi se cerea un efort prea mare, să deschid ochii. 



— Da, am murmurat eu. 

— Cine e domnul Vercueil? Apoi, pe un cu totul alt ton: 
Wie is jy? 

— Domnul Vercueil are grijă de mine. Domnul Vercueil 
este mâna mea dreaptă. Vino aici, domnule Vercueil. 

Am întins mâna şi am dat peste un crac al pantalonilor 
domnului Vercueil, apoi peste mâna lui, mâna vătămată, cu 
degetele încârligate. Cu apucătura amorţită, ca de labă 
îngherată, a bătrânilor, m-am încleştat de ea. 

— In Godsnaam, a zis detectivul undeva foarte departe. 

Pentru numele lui Dumnezeu: doar exasperare sau o 

sudalmă la adresa lui şi a mea? Mâna mi s-a desfăcut, am 
început să alunec. 

Un cuvânt mi-a apărut dinaintea ochilor: Thabanchu, 
Thaba Nchu. Am încercat să mă concentrez. Nouă litere, 
anagrama cui? Cu un efort mare, am pus b la început. Apoi 
dusă am fost. 

M-am trezit însetată, groghi, cu dureri peste tot. Faţa 
ceasului se holba la mine, dar nu desluşeam braţele. Casa 
era cufundată în linişte, liniştea caselor părăsite. 

Thabanchu: banch?, bath? Cu mâini împiedicate m-am 
dezvelit din cearşaf. Trebuia să fac baie? 

Dar picioarele nu m-au dus la baie. Ţinându-mă de 
balustradă, aplecându-mă peste ea, gemând, am coborât şi 
am telefonat la Guguletu. Telefonul a sunat îndelung. într-un 
târziu a răspuns cineva, un copil, o fetiţă. 

— Domnul Thabane e acolo? am întrebat. 

— Nu. 

— Atunci pot vorbi cu doamna Mkubuleki - nu, nu 
doamna Mkubuleki, ci doamna Mkubukeli? 

— Doamna Mkubukeli nu locuieşte aici. 

— Dar o cunoşti pe doamna Mkubukeli? 

— Da, o cunosc. 

— Pe doamna Mkubukeli? 

— Da. 

— Tu cine eşti? 

— Eu sunt Lily. 

Lii-lii. 



— Eşti singură acasă? 

— Mai e şi sora mea. 

— Câţi ani are sora ta? 

— Şase. 

— Iar tu - câţi ani ai? 

— Zece. 

— Poţi să-i transmiţi un mesaj doamnei Mkubukeli, Lily? E 
vorba de fratele ei, domnul Thabane. Trebuie să-i spună 
domnului Thabane să fie atent. Spune-i că e foarte 
important. Domnul Thabane trebuie să fie atent. Numele 
meu este doamna Curren. Poţi să-ţi notezi asta? Şi ăsta e 
numărul meu de telefon. 

I-am spus numărul, i-am dictat numele meu pe litere. 
Doamna Curren: nouă litere, anagramă pentru ce? 

Vercueil a ciocănit şi a intrat. 

— Vrei să mănânci ceva? m-a întrebat el. 

— Nu mi-e foame. Dar tu ia-ţi ce găseşti pe-acolo. Voiam 
să rămân singură. Dar el a zăbovit, privindu-mă curios. 
Şedeam în capul oaselor în pat, cu mâinile vârâte în mănuşi 
şi carnetul de notiţe pe genunchi. Şezusem timp de o 
jumătate de oră cu pagina goală în faţa mea. 

— Aştept să mi se încălzească mâinile, am zis eu. 

Dar nu degetele reci mă împiedicau să scriu. Ci pastilele, 
din care acum iau mai multe şi le iau mai des. Sunt ca nişte 
bombe fumigene. Le înghit şi ele eliberează o ceaţă în mine, o 
ceaţă a dispariţiei. Nu pot să iau pastilele şi să continui să 
scriu. Prin urmare, fără durere, nu pot scrie: o regulă nouă şi 
cumplită. Doar că după ce am luat pastilele, nimic nu mai e 
cumplit, totul mi-e indiferent, totul este totuna. 

Şi totuşi scriu. în toiul nopţii, cu Vercueil dormind la 
parter, reiau această scrisoare ca să-ţi mai spun ceva despre 
„John”, băiatul acela mofluz pentru care n-am simţit nici cea 
mai mică afecţiune. Vreau să-ţi spun că, în ciuda antipatiei 
faţă de el, îmi pare mult mai desluşit, mai pregnant decât a 
fost vreodată Bheki. E cu mine sau eu sunt cu el: cu el sau 
cu urma lui. E miezul nopţii, dar e şi cenuşiul ultimei lui 
dimineţi. Sunt aici, în patul meu, dar sunt şi în camera lui 



Florence, cu singura ei fereastră şi o singură uşă, şi nicio 
altă ieşire. în faţa uşii aşteaptă nişte bărbaţi, ghemuiţi ca 
vânătorii, să-i facă băiatului cunoştinţă cu propria-i moarte. 
Băiatul şi-a pus în poală pistolul care, deocamdată, îi ţine pe 
vânători la distanţă, pistolul care a fost marele secret al lui şi 
al lui Bheki şi care urma să facă din ei bărbaţi în toată firea; 
lângă el stau eu, ori plutesc deasupra lui. Ţeava pistolului se 
află între genunchii lui; îl mângâie în sus şi-n jos. Ascultă 
murmurul vocilor de afară, eu ascult împreună cu el. Se 
pregăteşte pentru fumul care-i va îneca plămânii, lovitura de 
picior care va izbi uşa de perete, torentul rafalei ce-1 va 
mătura. Se pregăteşte să ridice pistolul în acea clipă şi să 
tragă singurul foc pe care va apuca să-l tragă în inima 
luminii. 

Ochii lui nu clipesc, sunt fixaţi pe uşa prin care va părăsi 
lumea. Gura îi e uscată, dar lui nu-i e frică. Inima îi bate 
neîntrerupt, ca un pumn care i se încleştează şi i se 
descleştează în piept. 

Ochii lui sunt deschişi, iar ai mei, deşi scriu, sunt închişi. 
Ochii îmi sunt închişi ca să pot vedea. în acest interval nu e 
timp, deşi inima lui măsoară timpul. Sunt aici, în camera 
mea noaptea, dar sunt şi cu el, tot timpul aşa cum sunt şi cu 
tine, peste mări, rotindu-mă deasupra ta. 

Un timp plutitor, dar nu eternitatea. Un moment, o 
suspendare, înainte de întoarcerea timpului în care uşa se 
izbeşte de perete şi ne trezim în faţă, întâi el, apoi eu, cu o 
mare scăpărare albă. 



4 


Am avut un vis cu Florence, un vis ori o viziune. în vis o 
văd mergând din nou cu paşi mari pe bulevardul 
Government, ţinând-o pe Hope de mână şi ducând-o pe 
Beauty în spate. Toate trei poartă mască. Şi eu mă aflu acolo, 
şi în jurul meu este strânsă o mulţime de oameni, de toate 
felurile şi condiţiile. Atmosferă festivă. Urmează să prezint un 
spectacol. 

Dar Florence nu se opreşte să privească. Pironindu-şi 
privirile în faţă, ea trece ca printr-o congregaţie de duhuri. 

Ochii măştii ei sunt asemenea ochilor din picturile 
mediteraneene străvechi: mari, ovali, cu pupilele în centru; 
ochii migdalaţi ai unei zeiţe. 

Stau în mijlocul bulevardului, vizavi de clădirile 
Parlamentului, înconjurată de oameni, făcându-mi 
scamatoriile cu focul. Deasupra mea se ridică stejari măreţi. 
Dar mintea nu-mi stă la scamatorii. O urmăresc cu atenţie 
pe Florence. Haina ei de culoare închisă, rochia ei simplă au 
căzut la pământ. Rămasă într-un furou alb ce flutură în 
vânt, cu picioarele goale, capul dezvelit, sânul drept dezvelit, 
ea trece mai departe, un copil, cu mască, în pielea goală, 
mergând iute alături de ea, celălalt întinzând un braţ peste 
umărul ei, arătând ceva. 

Cine-i această zeiţă care îmi apare într-o viziune, cu un 
sân dezvelit tăind aerul? Este Afrodita, dar nu Afrodita cu 
zâmbet drăgăstos, patroana plăcerilor: ci un chip mai bătrân, 



o imagine a îngrijorării, a strigătelor în întuneric, scurte, 
ascuţite, a sângelui şi pământului, care îşi face apariţia preţ 
de o clipă, se arată, trece. 

Dinspre zeiţă nu vine nici o chemare, nici un semnal. 
Ochiul ei e deschis, gol. Vede şi nu vede. 

Arzând, executându-mi spectacolul, rămân încremenită. 
Flăcările ce zboară din mine sunt albastre ca gheaţa. Nu simt 
nicio durere. 

E o viziune din timpul visului de noaptea trecută, dar şi 
din timpul din afara acestuia. Zeiţa trece etern, iar eu, prinsă 
într-o atitudine de surpriză şi regret, n-o urmez niciodată. Cu 
toate că privesc intens în vârtejul din care vin viziunile, dâra 
zeiţei şi a copiilor ei divini rămâne goală, femeia care ar 
trebui să-i cerceteze nu-i acolo, femeia cu şerpi de foc în 
părul ei, care îşi zbate braţele şi strigă, şi dansează. 

I-am povestit lui Vercueil visul. 

— E real? a întrebat el. 

— Real? Bineînţeles că nu. Nu e nici măcar autentic. 
Florence n-are nici o legătură cu Grecia. Siluetele din vis au 
altfel de semnificaţii. Ele sunt semne, semne ale altor lucruri. 

— Erau reale? Ea era reală? a repetat el, tăindu-mă scurt, 
nelăsându-se abătut de la întrebare. Ce-ai mai văzut? 

— Ce-am mai văzut? Mai e ceva? Ştii tu? am întrebat eu 
încet, luându-mă după el acum. 

A clătinat din cap, încurcat. 

— în fiecare zi, de când mă ştii, am zis, stau pe malul 
râului, aşteptându-mi rândul. Aştept să vină cineva să-mi 
arate calea spre malul celălalt. Fiecare minut din fiecare zi 
sunt aici, aşteptând. Asta mai văd. Vezi şi tu asta? 

N-a zis nimic. 

— Motivul pentru care mă împotrivesc să mă întorc la 
spital este că în spital o să mă „adoarmă”. Aşa spun ei 
referitor la animale, în semn de bunătate, dar la fel de bine 
pot spune acelaşi lucru referitor la oameni. O să mă facă să 
dorm un somn fără vise. Drept hrană o să-mi dea 
mătrăgună, până devin somnoroasă şi cad în râu, mă înec şi 
mă duc apele. în felul ăsta n-o să trec niciodată pe malul 
celălalt. Nu pot îngădui una ca asta. Am ajuns prea departe. 



Nu pot să stau cu ochii închişi. 

— Ce vrei să vezi? a întrebat Vercueil. 

— Vreau să te văd pe tine, aşa cum eşti cu adevărat. 

A dat din umeri timid. 

— Cine sunt eu? a întrebat el. 

— Un bărbat, atât. Un bărbat care a venit fără să fie 
invitat. Mai mult nu pot spune deocamdată. Tu poţi? 

A clătinat din cap: 

— Nu. 

— Dacă vrei să faci ceva pentru mine, am zis eu, poţi să 
repari antena de la radio. 

— Nu vrei mai bine să-ţi aduc televizorul aici sus? 

— N-am nici un chef să mă uit la televizor. îmi face numai 
greaţă. 

— Televizorul n-are cum să-ţi facă greaţă. Sunt numai 
imagini. 

— Nu există aşa ceva, „numai imagini”. în spatele 
imaginilor sunt oameni. Ei trimit imaginile care le fac greaţă 
oamenilor. Ştii la ce mă refer. 

— Imaginile nu-ţi pot face greaţă. 

Aşa e el uneori: mă contrazice, mă provoacă, ciobeşte câte 
un pic din mine, aşteaptă semne de iritare. Aşa tachinează el, 
atât de lipsit de tact şi farmec, încât mă înduioşează pur şi 
simplu. 

— Te rog, repară antena, asta-i tot ce-ţi cer. 

A coborât. Câteva minute mai târziu, a urcat tropăind, cu 
televizorul în braţe. L-a pus în priză cu ecranul spre pat, l-a 
deschis, a umblat la antenă, s-a dat la o parte. Era mijlocul 
după-amiezii. Un steag flutura pe un cer albastru. O 
orchestră de alămuri intona imnul Republicii. 

— închide-1, i-am cerut eu. 

El a dat volumul mai tare. 

— închide-l! am ţipat eu. 

S-a răsucit spre mine, mi-a înfruntat privirea furioasă. 
Apoi, spre surpriza mea, a început să-şi târşâie uşor 
picioarele. Legănându-şi şoldurile, întinzându-şi braţele în 
lături, pocnind din degete, a dansat, a dansat de- 



adevăratelea, pe o muzică despre care nu-mi imaginasem 
vreodată că poate fi muzică de dans. Buzele lui mimau 
cuvinte. Ce fel de cuvinte? Cu siguranţă nu cuvintele pe care 
le ştiam eu. 

— închide-l! am ţipat din nou. 

O bătrână, ştirbă, cuprinsă de furie: ce spectacol ofeream! 
Vercueil a dat volumul mai încet. 

— De tot! 

L-a închis de tot. 

— Nu te supăra în halul ăsta, a murmurat el. 

— Atunci nu face pe prostul, Vercueil. Şi nu-ţi bate joc de 
mine. Nu mă trivializa. 

— Bun; dar de ce te enervezi aşa? 

— Pentru că mi-e teamă că merg în iad unde va trebui să 
ascult etern Die Stern. 

A clătinat din cap. 

— Nu-ţi face griji, a zis el, totul o să se sfârşească. Ai 
răbdare. 

— Nu mai am timp pentru răbdare. Tu vei fi având, nu şi 
eu. 

El a clătinat din nou din cap. 

— Poate că şi tu ai, a şoptit el şi mi-a aruncat zâmbetul lui 
ştirb. 

Preţ de o clipă, parcă s-ar fi deschis cerurile şi lumina m-a 
orbit. Flămândă să primesc veşti bune după o viaţă întreagă 
de veşti proaste, n-am fost în stare să-mi stăpânesc un 
zâmbet. 

— Chiar aşa? am întrebat eu. 

El a dat din cap. Ne zâmbeam ca doi ţicniţi. El a pocnit din 
degete sugestiv; nedibaci ca un vultur-de-mare, doar pene şi 
oase, a repetat un pas al dansului său. Apoi a ieşit din casă, 
a urcat pe scară şi a legat capetele sârmei rupte, iar eu am 
putut din nou să ascult radioul. 

Dar ce să ascult la radio? Lungimile de undă sunt atât de 
pline în ziua de azi de naţiunile care-şi vând mărfurile, încât 
pentru muzică aproape că nu mai e loc. Am adormit pe Un 
american la Paris şi m-am trezit cu o păcăneală constantă de 
morse. De unde venea? De la un vas pe mare? De la un vapor 



cu aburi din alte vremuri, care tăia valurile între golful 
Walvis şi insula Ascension? Punctele şi liniile se înşirau fără 
grabă, fără ezitare, într-un şiroi ce promitea să curgă până la 
Sfântu Aşteaptă. Care era mesajul lor? Conta? Păcăneala, 
aidoma ploii, o ploaie de înţelesuri, mă mângâia, făcea 
noaptea suportabilă în timp ce zăceam aşteptând să se facă 
ora pentru următoarea pastilă. 

Spun că nu vreau să fiu „adormită”. Adevărul e că fără 
somn nu pot îndura. Indiferent ce alte efecte are, Diconalul 
cel puţin îmi aduce somn sau un simulacru de somn. Odată 
cu retragerea durerii, cu accelerarea timpului, cu ridicarea 
orizontului, atenţia mea, concentrată precum o lentilă 
convergentă asupra durerii, se relaxează puţin; pot să respir, 
să-mi desfac pumnii încleştaţi, să-mi întind picioarele. 
Mulţumeşte acestei milostiviri, îmi zic: pentru trupul bolnav, 
amorţire, pentru suflet, pe jumătate ieşit din colivia lui, 
începând să plutească, somnolenţă. 

Dar momentul ăsta de răgaz nu e niciodată îndelungat. 
Norii se strâng, gândurile încep să se îngrămădească, să 
capete viaţa densă, mânioasă, a unui roi de muşte. Scutur 
capul, încercând să scap de ele. Asta e mâna mea, îmi spun, 
deschizând ochii mari, holbându-mă la venele de pe dosul 
mâinii; asta e cuvertura de pat. Apoi, la fel de rapid precum 
trăsnetul, ceva loveşte. într-o clipă, m-am dus, în clipa 
următoare, mi-am revenit, holbându-mă încă la mână. între 
aceste clipe, a trecut poate o oră sau doar o clipire din ochi, 
un interval în care am fost absentă, dusă, luptându-mă cu 
ceva gros, ca un cauciuc, ce-mi invadează gura şi-mi 
încleştează limba la rădăcina ei, ceva ce vine din adâncurile 
mării. Ies la suprafaţă, îmi scutur capul ca un înotător. în 
gâtlej am gust de bilă, de sulf. Nebunie! îmi spun: ăsta-i 
gustul pe care-1 simţi când eşti nebun! 

Odată mi-am venit în fire şi eram cu faţa la perete. în 
mână ţineam un creion, cu vârful rupt. Peste tot pe perete, 
litere mâzgălite, şui, fără sens, venite din mine sau din 
cineva aflat în mine. 

I-am telefonat doctorului Syfret. 



— Am impresia că reacţia mea la Diconal se înrăutăţeşte, 
am zis eu şi am încercat să descriu starea. Mă întreb dacă 
nu-mi puteţi recomanda o alternativă. 

— Nu ştiam că încă vă consideraţi pacienta mea, a replicat 
doctorul Syfret. Ar trebui să fiţi în spital, să fiţi tratată cum 
trebuie. Nu pot executa o operaţie chirurgicală la telefon. 

— Cer foarte puţin, am zis. Diconalul îmi dă halucinaţii. 
Nu pot să iau altceva? 

— Iar eu spun că nu vă pot trata fără să vă văd. Eu nu 
lucrez aşa, nici un coleg de-al meu nu lucrează aşa. 

Am rămas tăcută atât de mult timp, încât el şi-o fi 
închipuit că închisesem. Adevărul e că eram în cumpănă. Nu 
înţelegi? voiam să spun: Sunt istovită, istovită de moarte. In 
manus tuas: ia-mă în mâinile tale, ai grijă de mine sau, dacă 
nu poţi, fă ce se mai poate face. 

— Daţi-mi voie să vă mai pun o ultimă întrebare, am zis. 
Reacţiile pe care le am le au şi alţi oameni? 

— Pacienţii reacţionează în multe feluri diferite. Da, e 
posibil ca reacţiile dumneavoastră să fie cauzate de Diconal. 

— Atunci, dacă printr-o întâmplare vă schimbaţi totuşi 
sentimentele faţă de mine, am zis eu, aţi putea telefona la 
farmacia Avalon, din strada Mill, să le dictaţi la telefon o 
reţetă nouă? Nu-mi fac iluzii în privinţa stării mele, domnule 
doctor. Nu de tratament am nevoie, ci de ajutor împotriva 
durerii. 

— Iar dacă vă răzgândiţi şi vreţi să veniţi să vă consult, 
doamnă Curren, zi sau noapte, nu trebuie decât să daţi 
telefon. 

O oră mai târziu, a sunat soneria de la uşă. Era curierul 
de la farmacie, îmi aducea un nou medicament pentru o 
perioadă de paisprezece zile. 

I-am telefonat farmacistului şi l-am întrebat: 

— Tylox este cel mai puternic? 

— Cum adică? 

— Adică ăsta se prescrie în ultimă instanţă? 

— Nu aşa se face, doamnă Curren. Nu există primă 
instanţă şi ultimă instanţă. 

Am luat două pastile din cele noi. Din nou, miraculoasa 



dizolvare a durerii, euforia, sentimentul de a fi redată vieţii. 
Am făcut o baie, m-am vârât înapoi în pat, am încercat să 
citesc, am zăcut într-un somn confuz. După o oră, m-am 
trezit. Durerea se ţâra înapoi, aducând cu ea ameţeală şi 
primul semnal al familiarei umbre a depresiei. 

Drogul peste durere: o rază de lumină, apoi întunericul de 
două ori mai negru. 

în cameră a intrat Vercueil. 

— Am luat pastilele noi, i-am spus eu. Nu-s mai bune. 
Poate doar ceva mai tari; asta-i tot. 

— Mai ia, a zis Vercueil. Nu trebuie să aştepţi patru ore. 

Sfat de beţiv. 

— Sigur o să iau, am zis. Dar dacă pot să le iau când am 
chef, de ce să nu le iau pe toate odată? 

S-a lăsat tăcerea între noi. 

— De ce m-ai ales pe mine? l-am întrebat. 

— Nu te-am ales. 

— De ce ai venit aici, la casa asta? 

— Nu aveai câine. 

— Şi de ce altceva? 

— M-am gândit că n-o să-mi faci probleme. 

— Şi ţi-am făcut probleme? 

S-a apropiat de mine. Faţa îi era buhăită, simţeam miros 
de alcool în răsuflarea lui. 

— Dacă vrei să te ajut, te ajut, a zis el. 

S-a aplecat şi m-a prins de gât, degetele lui mari 
aşezându-mi-se uşor pe laringe şi cele trei degete bolnave 
încârligate sub urechea mea. 

— N-o face, am şoptit eu şi i-am dat mâinile la o parte. 

Ochii îmi înotau în lacrimi. I-am luat mâinile într-ale mele 

şi i le-am lovit de pieptul meu, într-un gest de lamentare ce 
nu-mi stătea în fire. 

M-am liniştit în clipa următoare. Continua să stea aplecat 
asupra mea şi mă lăsa să-l folosesc. Câinele şi-a pus botul 
peste marginea patului, adulmecându-ne. 

— îl laşi pe câine să doarmă cu mine? l-am întrebat. 

— De ce? 

— Să-mi ţină de cald. 



— N-o să stea aici. Doarme unde dorm eu. 

— Atunci dormi şi tu aici. 

O aşteptare lungă, timp în care el a coborât. Am mai luat o 
pastilă. Apoi s-a stins lumini de pe palier. L-am auzit că-şi 
scoate pantofii. 

— Scoate-ţi şi pălăria aia măcar o dată, am zis eu. 

S-a întins la spatele meu, peste cuvertură. Mi-a ajuns la 
nas mirosul picioarelor lui murdare. Vercueil a fluierat 
încetişor; câinele a sărit în pat, şi-a executat dansul în cerc, 
s-a instalat între picioarele lui şi ale mele. Asemenea săbiei 
lui Tristan, păzindu-ne onoarea. 

Pastila şi-a făcut efectul-minune. Timp de o jumătate de 
oră, în timp ce el şi câinele dormeau, eu am rămas 
nemişcată, scăpată de durere, cu sufletul treaz, zburând. 
Prin faţa ochilor mi-a trecut o viziune cu fetiţa Beauty venind 
spre mine călare pe spatele mamei ei, săltând, cu privirile 
aţintite imperios înainte. Apoi viziunea a pălit şi nori de praf, 
praful de la Borodino, s-au rostogolit peste vederea mea 
precum roţile de la carul morţii. 

Am aprins lumina. Era miezul nopţii. 

în curând voi trage un văl. N-am vrut niciodată ca aceasta 
să fie povestea unui trup, ci a sufletului pe care trupul îl 
găzduieşte. N-o să-ţi arăt ceea ce nu vei putea să înduri: o 
femeie într-o casă cuprinsă de flăcări, fugind de la o fereastră 
la alta, strigând printre gratii după ajutor. 

Vercueil şi câinele lui, dormind atât de calm lângă 
torentele acestea de suferinţă. îndeplinindu-şi sarcina, 
aşteptând ieşirea la lumină a sufletului. Sufletul, neofit, ud, 
orb, ignorant. 

Acum ştiu povestea despre cum şi-a pierdut capacitatea de 
a-şi folosi degetele. Din pricina unui accident pe mare. 
Trebuiau să abandoneze vasul. în toată agitaţia stârnită, 
mâna lui a fost prinsă într-un scripete care i-a zdrobit-o. A 
zăcut toată noaptea în agonie, pe o plută cu alţi şapte bărbaţi 
şi un băiat. A doua zi, au fost pescuiţi de un trauler rusesc, 
şi mâna lui a primit îngrijiri. Dar era prea târziu. 

— Ai învăţat ceva ruseşte? l-am întrebat eu. 



Mi-a spus că tot ce-şi amintea era haraşo. 

— N-a pomenit nimeni de Borodino? 

— Nu-mi amintesc de Borodino. 

— Nu te-ai gândit să rămâi cu ruşii? 

Mi-a aruncat o privire ciudată. 

De atunci n-a mai fost niciodată pe mare. 

— Nu ţi-e dor de mare? l-am întrebat. 

— N-o să mai pun niciodată piciorul într-o barcă, mi-a 
răspuns el hotărât. 

— De ce? 

— Pentru că data viitoare n-o să mai am norocul ăsta. 

— De unde ştii? Dacă ai avea încredere în tine, ai putea 
merge pe apă. Nu crezi în minunile pe care le face credinţa? 

A tăcut. 

— Sau va veni un vârtej şi te va scoate din apă şi te va 
depune pe uscat. Şi mai sunt delfinii. Delfinii îi salvează pe 
marinarii în pericol de înec, nu-i aşa? De ce te-ai făcut 
marinar? 

— Nu te gândeşti întotdeauna la ce va să vină. N-ai de 
unde şti. 

I-am ciupit uşor inelarul. 

— Nu simţi nimic? 

— Nu. Nervii sunt morţi. 

Am ştiut de la bun început că are o poveste a lui, iar acum 
începe s-o spună, pornind de la degetele unei mâini. Povestea 
unui marinar. îi dau crezare? Sincer, nu-mi pasă. Nu există 
minciună care să nu aibă un miez de adevăr. Trebuie doar să 
ştii cum să asculţi. 

A muncit şi la docuri, a ridicat obiecte, a încărcat obiecte, 
într-una din zile, descărcând o ladă, au simţit o duhoare şi, 
când au deschis lada, au găsit leşul unui om, un pasager 
clandestin care murise de foame în ascunzătoarea lui. 

— De unde venea? am întrebat. 

— Din China. De foarte departe. 

A lucrat şi pentru SPCA 12 , la cuşti. 

— Acolo ai început să iubeşti câinii? 

12 Society for Prevention of Cruelty to Animals, Societatea pentru 
Prevenirea Cruzimii faţă de Animale (engl.). 



— întotdeauna m-am împăcat cu câinii. 

— Ai avut câine în copilărie? 

— Mm, a mormăit el fără sens. 

Demult a hotărât că putea să se fofileze alegându-şi 
întrebările pe care să le audă şi pe cele pe care să nu le audă. 

Cu toate acestea, am însăilat bucată cu bucată povestea 
unei vieţi la fel de nebuloase ca oricare alta pe pământ. Oare 
ce-1 aşteaptă, mă întreb, când se va încheia episodul cu 
bătrâna din casa cea mare? Cu o mână invalidă, nefiind în 
stare să facă tot ce i s-ar cere. Şi-a pierdut dexteritatea 
marinărească de a face noduri. Nu mai e îndemânatic, nici 
prezentabil nu e. Ajuns la mijlocul vieţii, fără o soţie lângă el. 
Singur: stoksielalleen: un băţ pe o câmpie stearpă, un suflet 
singur, solo. Cine o să aibă grijă de el? 

— Ce-o să te faci când eu n-o să mai fiu? 

— O să merg mai departe. 

— Sunt sigură că aşa vei face; dar cine o să fie în viaţa ta? 

A zâmbit prudent: 

— Am nevoie de cineva în viaţa mea? 

Nu o ripostă. Ci o întrebare autentică. Habar n-are. Pe 
mine mă întreabă omul ăsta rudimentar. 

— Da. Aş zice că ai nevoie de o femeie, dacă ideea nu ţi se 
pare excentrică. Chiar şi femeia aia pe care ai adus-o aici, 
atâta vreme cât există un sentiment în inima ta. 

A clătinat din cap. 

— Să trecem. Nu vorbesc de căsătorie, ci de altceva. Eu ţi- 
aş promite să veghez asupra ta, doar că n-am o idee clară 
despre ce e posibil după moarte. Poate că vegherea nu va fi 
permisă sau foarte puţin. Locurile astea îşi au regulile lor şi, 
indiferent ce-ţi doreşti tu, nu va fi posibil să le ocoleşti. Poate 
că nici secretele nu vor fi permise, nici vegherea în taină. S- 
ar putea să n-ai cum păstra în inima ta un loc aparte pentru 
tine însuţi sau pentru altcineva. S-ar putea ca totul să fie 
şters. Totul. Un gând îngrozitor. Suficient să te facă să te 
revolţi, să zici: Dacă asta va fi să fie situaţia, mă retrag. 
Poftim biletul, îl returnez. Dar tare mă îndoiesc să fie permisă 
returnarea biletelor, indiferent din ce motiv. De aceea nu ar 
trebui să fii atât de singur. Pentru că s-ar putea să fiu 



obligată să dispar de tot. 

Şedea pe pat, cu spatele la mine, aplecat în faţă, ţinând 
capul câinelui între genunchi, mângâindu-1. 

— Mă înţelegi? 

— Mm. 

Mm -ul ăsta care putea să însemne da, dar care, în fapt, nu 
înseamnă nimic. 

— Nu, nu înţelegi. Nu înţelegi deloc. Nu singurătatea ta mă 
înspăimântă. Ci perspectiva singurătăţii mele. 

Pleacă în fiecare zi la cumpărături. Seara găteşte, apoi stă 
în preajma mea, cu ochii aţintiţi asupra mea, să fie sigur că 
mănânc. Nu mi-e niciodată foame, dar n-am sufletul să i-o 
spun. 

— Mi-e greu să mănânc dacă stai cu ochii pe mine, îi spun 
cât pot eu de blând, apoi ascund mâncarea şi hrănesc 
câinele cu ea. 

Combinaţia de mâncare preferată de el este pâine albă 
prăjită în ou, cu ton pe pâine şi suc de roşii pe ton. Regret că 
n-am fost destul de prevăzătoare să-l învăţ să gătească. 

Deşi are toată casa la dispoziţie, să se întindă cât şi unde 
pofteşte, el locuieşte practic în camera mea, cu mine. Aruncă 
pe podea pachete goale, ambalaje vechi. Când se face curent, 
gunoaiele astea se mişcă de colo-colo, ca nişte fantome. 

— Scoate gunoiul de-aici, îl rog eu. 

— O să-l scot, promite el, şi uneori chiar îl duce afară, apoi 
face şi mai multă mizerie. 

împărţim acelaşi pat, pliaţi unul pe altul, asemenea unei 
foi de hârtie împăturite în două, ca două aripi strânse: vechi 
colegi, colegi de prici, reuniţi, conubiali. Lectus genialis, 
lectus adversus. Unghiile lui de la picioare, atunci când îşi 
scoate pantofii, sunt galbene, aproape maro, ca nişte coarne. 
Picioare pe care le fereşte de apă de teamă să nu-i cadă: să 
cadă în adâncuri, unde nu poate respira. O creatură uscată, 
o creatură de aer, asemenea acelor elfi-lăcuste din 
Shakespeare, care au codirişte din os de greier şi bici din fir 
de păianjen. Roiuri uriaşe purtate de vânt peste mare, 
nezărind uscatul, obosite, aşternându-se unul peste celălalt 
peste celălalt, gata să sufoce Atlanticul cu armiile lor. 



înghiţite toate, până la ultimul. Aripi delicate pe fundul 
mării, oftând ca o pădure de frunze; ochi morţi, milioane de 
ochi morţi; şi crabii mişcându-se printre ei, apucând cu 
cleştii, măcinând. 

Sforăie. 

De lângă soţul ei umbră scrie mama ta. 

Iartă-mă dacă tabloul te jigneşte. Omul trebuie să 
iubească ce-i este aproape. Omul trebuie să iubească ce-are 
la îndemână, aşa cum iubeşte un câine. 

Doamna V. 

Septembrie 23, echinocţiul. Ploaie mocănească ce cade 
dintr-un cer care s-a închis strâns în jurul muntelui, atât de 
jos că poţi să-l atingi cu coada măturii. Un sunet mângâietor 
care amortizează, ca o mână mare, o mână de apă, 
aşezându-se peste casă; păcănitul pe ţiglele acoperişului, 
clipocitul în jgheaburi nu mai sunt zgomote, ci o îngroşare, o 
lichefiere a aerului. 

— Ce-i asta? m-a întrebat Vercueil. 

Avea în mâini o casetă mică din lemn de trandafir, cu 
balamale. Dacă o ţii deschisă în lumină, într-un anumit 
unghi, vezi un tânăr cu păr lung, îmbrăcat într-un costum de 
modă veche. Dacă schimbi unghiul, imaginea se descompune 
în fâşii argintii în spatele unei suprafeţe de sticlă. 

— E o fotografie foarte veche. Dinainte să fi existat 
fotografii. 

— Cine e? 

— Nu sunt sigură. Poate că unul dintre fraţii bunicului 
meu. 

— Casa ta e ca un muzeu. 

(Scotocise prin camerele în care poliţia intrase cu forţa.) 

— într-un muzeu obiectele au etichete. Ăsta e un muzeu în 
care etichetele au căzut. Un muzeu în stare de decădere. Un 
muzeu care ar trebui să se găsească într-un muzeu. 

— Ar trebui să vinzi vechiturile alea dacă n-ai nevoie de 
ele. 

— Vinde-le, dacă vrei. Vinde-mă şi pe mine. 

— Pentru ce? 



— Pentru oase. Pentru păr. Vinde-mi şi dinţii. Dacă nu 
cumva crezi că nu valorez nimic. Ce păcat că nu avem un 
cărucior din ăla în care copiii îl plimbau pe Guy 13 . Ai putea 
să mă duci pe Bulevard cu o literă prinsă în piept. Apoi mi-ai 
putea da foc. Sau m-ai putea duce într-un loc mai izolat, la 
groapa de gunoi, de exemplu, să mă arunci acolo. 

înainte ieşea pe balcon când voia să fumeze. Acum 
fumează pe palier, fumul intră înapoi în cameră. Nu-1 suport. 
Dar e timpul să mă obişnuiesc cu lucruri pe care nu le 
suport. 

A venit peste mine în baie, tocmai când îmi spălam lenjeria 
în chiuvetă. Aveam dureri din cauza poziţiei aplecate: sunt 
sigură că arătam îngrozitor. 

— Lasă-mă să le spăl eu, mi-a zis. 

Am refuzat. Apoi însă n-am putut ajunge la frânghie, aşa 
că a trebuit să le atârne el: lenjeria unei femei bătrâne, 
cenuşie, lăbărţată. 

Când durerea muşcă în adânc, iar eu mă cutremur şi 
pălesc, şi mă acopăr de o sudoare rece, mă ţine uneori de 
mână. Mă zvârcolesc în strânsoarea lui ca un peşte în cârlig; 
sunt conştientă de grimasa urâtă de pe chipul meu, grimasa 
pe care o au oamenii în extazul actului sexual: brutală, 
prădalnică. Nu-i place expresia asta; îşi fereşte ochii. Iar eu 
îmi spun în sinea mea: Lasă-1 să vadă, lasă-1 să afle ce- 
nseamnă asta! 

Duce un cuţit în buzunar. Nu un briceag, ci un tăiş 
ameninţător, cu vârful ascuţit vârât într-un dop. Când se 
culcă în pat, îl pune pe podea lângă el, dimpreună că banii. 

Prin urmare, sunt bine păzită. Moartea s-ar gândi de două 
ori înainte să treacă de câinele ăsta, de omul ăsta. 

— Ce e latina? m-a întrebat el. 

13 Referire la Noaptea lui Guy Fawkes, sărbătorită în Regatul Unit şi în 
unele ţări ale Commonwealth-ului în ziua de 5 noiembrie, pentru a 
comemora eşuatul Complot al Prafului de Puşcă din 1605, pus la cale de 
un grup de restauraţionişti catolici, împotriva guvernării protestante din 
Anglia. în timpul festivităţii se arde o păpuşă ce-1 reprezintă pe Guy 
Fawkes (1570-1606) - unul dintre complotişti, arestat şi condamnat la 
moarte. Pentru a scăpa de spânzurătoare, Fawkes s-a aruncat de pe 
eşafod şi şi-a frânt gâtul. 



— O limbă moartă, i-am răspuns eu, o limbă vorbită de 
morţi. 

— Serios? s-a mirat el. 

Ideea părea să-l amuze. 

— Da, serios, am zis. în ziua de azi n-o mai auzi decât la 
funeralii. La funeralii şi uneori la nunţi. 

— Poţi să-mi zici ceva în latină? 

Am recitat din Vergilius, din Vergilius despre morţii 
neîmpăcaţi. 

nec ripas datur horrendas et rauca fluenta 
transportare prius quam sedibus ossa quierunt. 
centura errant annos uolitantque haec litora circum; 
turn demum admissi stagna exoptata reuisunt. 14 

— Ce-nseamnă? m-a întrebat. 

— înseamnă că dacă nu-i trimiţi fiicei mele scrisoarea, n-o 
să-mi găsesc odihna timp de o sută de ani. 

— Nu-i adevărat. 

— Ba-i adevărat. Ossa e cuvântul pentru jurnal. Ceva pe 
care sunt înscrise zilele vieţii tale. 

S-a întors mai târziu. 

— Mai zi o dată în latină, m-a rugat el. 

Am recitat versurile şi i-am privit buzele mişcându-se în 
timp ce asculta. Le memorează, mi-am zis eu. Greşeam. 
Ritmul dactilului zvâcnea în el, cu forţa lui de a mişca pulsul, 
gâtlejul. 

— Asta ai predat? Asta ţi-a fost slujba? 

— Da, asta mi-a fost slujba. Aşa mi-am câştigat pâinea. 
Dând glas morţilor. 

— Şi cine te plătea? 

— Contribuabilii, Sud-africanii, mari şi mici. 

— M-ai putea învăţa şi pe mine? 

14 „însă dincolo de râul sălbatec, dincolo de râpă, / Nimeni nu trece cât 
timp n-au oasele-n groapă repaos. / Jalnici o sută de ani ei umblă şi- 
aşteaptă pe maluri; / Numai atunci îi primeşte şi Charon şi balta dorită” 
(Vergilius, Eneida, ediţie critică, traducere de George Coşbuc, ediţie 
îngrijită, note şi prefaţă de Stela Petecel, Editura Univers, Bucureşti, 
1980, Cântul 6, v. 327-330, p. 202). 



— Te-aş fi putut învăţa. Te-aş fi putut învăţa mai totul 
despre romani. Poate că nu şi despre greci. încă te-aş mai 
putea învăţa, dar n-aş mai avea timp pentru tot. 

Era flatat, se vedea cu ochiul liber. 

— Ai vedea că latina e uşoară, i-am zis eu. Ţi-ai aminti 
multe lucruri. 

încă o provocare pe care o lansez, încă o aluzie că ştiu. 
Sunt ca o femeie cu un soţ care întreţine pe ascuns o 
amantă, şi îl ceartă, vrea să-l facă să mărturisească. Dar 
aluziile mele trec pe lângă el. Nu ascunde nimic. Ignoranţa 
lui e reală. Ignoranţa lui, inocenţa lui. 

— E ceva ce nu vine de la sine, nu-i aşa? am întrebat eu. 
Ce-ar fi să vorbeşti, pur şi simplu, şi să vezi încotro te duc 
vorbele? 

Dar el se găsea în faţa unui prag pe care nu-1 putea trece. 
Stătea proţăpit, mut, ascunzându-se în spatele fumului de 
ţigară, mijindu-şi ochii, pentru ca eu să nu văd înăuntrul lor. 

Câinele i-a dat ocol, a venit la mine, s-a îndepărtat din 
nou, agitat. 

Oare câinele e cel trimis, şi nu el? 

îmi vine să cred că n-o să ajungi să-l vezi. Mi-ar fi plăcut 
să-ţi trimit o fotografie, dar aparatul mi-a dispărut la ultimul 
jaf. în orice caz, nu e genul de persoană fotogenică. I-am 
văzut fotografia pe cartea de identitate. Arată ca un prizonier 
smuls din întunecimea unei celule, aruncat într-o încăpere 
inundată de lumină orbitoare, împins într-un perete, apoi 
urlându-i-se să stea nemişcat. Portretul îi este luat prin viol, 
prin forţă. E asemenea uneia dintre creaturile acelea pe 
jumătate mitice apărând în fotografii doar ca nebuloase, 
forme vagi care dispar în tufişuri şi pot fi luate drept om, sau 
fiară sau o pată pe emulsie: nedovedit, neatestat. Sau care 
dispar peste marginea fotografiei, lăsând în urmă, în capcana 
diafragmei, un braţ sau un picior, sau o ceafă. 

— Ai vrea să mergi în America? l-am întrebat. 

— De ce? 

— Ca să-mi duci scrisoarea. în loc s-o pui la poştă, ai 
putea-o duce personal: zbori până în America şi înapoi. Ar fi 
o aventură. Mai bine decât cu vaporul. Fiica mea te-ar 



aştepta şi ar avea grijă de tine. Ţi-aş cumpăra eu biletul în 
avans. Te-ai duce? 

A zâmbit curajos. Dar unele glume de-ale mele ating un loc 
sensibil, ştiu asta. 

— Vorbesc serios, am zis eu. 

Adevărul e că propunerea mea nu-i serioasă. Vercueil 
tuns, cu haine cumpărate de la magazin, mişcându-se ca un 
somnambul în dormitorul tău pentru oaspeţi, dorind cu 
disperare să bea ceva. Prea timid să ceară; iar tu în camera 
alăturată, copiii adormiţi, soţul tău adormit, tu absorbită de 
această scrisoare, această confesiune, această nebunie - nu 
merită să te gândeşti la ea. N-am nevoie de asta, spui tu 
printre dinţii încleştaţi. Am venit aici să scap tocmai de asta, 
de ce mă urmăreşte? 

Având timp la dispoziţie, m-am uitat prin fotografiile pe 
care le-ai trimis din America de-a lungul anilor şi am privit 
fundaturile, toate lucrurile ce intră vrând-nevrând în cadru 
în clipa în care apeşi butonul. Bunăoară, în fotografia pe care 
mi-ai trimis-o cu cei doi băieţi în canoe, ochiul îmi trece de la 
chipurile lor la vălurelele de pe lac şi la verdele adânc al 
brazilor, şi înapoi la vestele de salvare portocalii pe care le 
poartă, ca nişte aripi de apă din străvechime. Luciul stins, 
blând al suprafeţelor lor mă hipnotizează. Cauciuc, sau 
plastic, sau ceva între cele două: o substanţă aspră la pipăit, 
tare. Oare de ce acest material, necunoscut mie, poate 
necunoscut omenirii, căruia i s-a dat formă, a fost etanşeizat, 
apoi umflat, apoi legat de trupurile copiilor tăi, semnifică 
pentru mine, cu mare intensitate, lumea în care trăieşti tu, şi 
de ce mă deprimă? N-am idee. Dar pentru că scrisul ăsta m-a 
tot dus dintr-un punct în care nu am nicio idee spre un 
punct în care încep să am o idee, dă-mi voie să-ţi spun, cu 
toată sinceritatea, că probabil mă deprimă faptul că aceşti 
copii ai tăi nu se vor îneca niciodată. Toate lacurile alea, 
toată apa aia: o ţară de lacuri şi râuri; dar dacă prin cine ştie 
ce ghinion cad din canoele lor, vor sălta fără probleme în apă, 
ajutaţi de aripile lor portocaliu intens, până va veni o barcă 
motorizată să-i pescuiască şi să-i ducă pe mal, şi iar e totul 
bine. 



O zonă de recreere, scrii tu pe spatele fotografiei. Lacul 
îmblânzit, pădurea îmblânzită, rebotezată. 

îmi spui că nu vei mai avea copii. Linia se sfârşeşte, prin 
urmare, în aceşti doi băieţi, sămânţă plantată în zăpezile 
americane, care nu se vor îneca niciodată, a căror speranţă 
de viaţă este de şaptezeci şi cinci de ani şi continuă să 
crească. Până şi pe mine, care trăiesc pe ţărmuri unde apele 
înghit oameni în toată firea, unde speranţa de viaţă scade în 
fiecare an, mă aşteaptă o moarte fără iluminare. Ce speranţă 
pot să aibă aceşti doi băieţi sărmani, defavorizaţi, care 
vâslesc în zona lor de recreere? Vor muri la şaptezeci şi cinci 
de ani sau la optzeci şi cinci, la fel de neghiobi ca atunci 
când s-au născut. 

Dacă vreau moartea nepoţilor mei? Oare acum, chiar în 
această clipă, arunci pagina cât colo, dezgustată? Babă 
nebună! strigi tu, nu-i aşa? 

Ei nu sunt nepoţii mei. Sunt prea departe ca să fie copii 
din spiţa mea, indiferent de ce soi. Nu las în urmă o familie 
numeroasă. O fiică. Un consort şi câinele lui. 

Nicidecum nu le doresc moartea. Cei doi băieţi ale căror 
vieţi au atins-o uşor pe-a mea sunt oricum deja morţi. Nu, 
copiilor tăi le doresc viaţă. Dar aripile pe care le-ai legat în 
jurul lor nu le vor garanta viaţă. Viaţa e colb între degetele de 
la picioare. Viaţa e praf între dinţi. Viaţa înseamnă să muşti 
ţărâna. 

Sau: viaţa este înec. Cădere prin apă, până la fund. 

Se apropie vremea când voi depinde de ajutor pentru cele 
mai intime lucruri. E timpul, prin urmare, să pun punct 
acestei poveşti triste. Nu că mă îndoiesc de ajutorul pe care 
mi-1 va da Vercueil. Când e vorba de sfârşit, nu mă îndoiesc 
de el câtuşi de puţin. întotdeauna a manifestat faţă de mine 
o solicitudine chiar dacă ezitantă, pe care nu mă puteam 
baza, o solicitudine neînstare, el, s-o arate. Am căzut şi m-a 
prins. Acum înţeleg că nu el a ajuns în grija mea când a venit 
aici, şi nici eu n-am ajuns în grija lui: am ajuns amândoi 
unul în grija celuilalt, şi de atunci ne-am rostogolit şi ne-am 
ridicat în zborurile şi picajele acelei alegeri reciproce. 



Cu toate acestea, nici pe departe nu mi-1 pot imagina în rol 
de nursă, nourrice, doică. E uscat. El nu bea apă, ci foc. 
Probabil că de aceea nu-mi pot închipui vreun copil de-al lui: 
pentru că sperma lui ar fi uscată, uscată şi maro, asemenea 
polenului sau asemenea prafului din ţara asta. 

Am nevoie de prezenţa lui, de mângâierea lui, de ajutorul 
lui, dar şi el are nevoie de ajutor. Are nevoie de ajutorul pe 
care numai o femeie i-1 poate da unui bărbat. Nu seducţie, ci 
inducţie. Nu ştie cum să iubească. Nu mă refer la mişcările 
sufletului, ci la ceva mai simplu. Nu ştie cum să iubească, la 
fel cum nu ştie un băiat să iubească. Nu ştie ce fermoare şi 
nasturi şi clape se pot ivi. Nu ştie ce în ce se potriveşte. Nu 
ştie cum să facă ceea ce are de făcut. 

Cu cât se apropie sfârşitul, cu atât îmi este mai devotat. 
Dar încă trebuie să-i călăuzesc mâna. 

îmi amintesc de ziua când am stat amândoi în maşină, 
când mi-a întins chibriturile şi mi-a spus Fă-o. Am explodat. 
Dar oare am fost dreaptă cu el? Acum îmi pare că el n-are 
nici o noţiune despre moarte, aşa cum o virgină n-are nici o 
noţiune despre sex. Dar manifestă aceeaşi curiozitate. 
Curiozitatea unui câine care adulmecă vintrele, dând din 
coadă, lăsându-şi limba să atârne roşie şi caraghioasă ca un 
penis. 

Ieri, în timp ce mă ajuta să intru în cadă, halatul mi s-a 
deschis şi l-am surprins pe Vercueil căscând ochii mari. 
Asemenea copiilor de pe strada Mill: fără pic de decenţă. 
Decenţa: inexplicabilul: temeiul întregii etici. Lucruri pe care 
nu le facem. Nu ne holbăm când sufletul părăseşte trupul, ci 
coborâm peste ochi vălul lacrimilor sau ni-i acoperim cu 
mâinile. Nu ne holbăm la cicatrice, locurile prin care sufletul 
s-a luptat să plece şi a fost împins înapoi, închis, cusut 
înăuntru. 

L-am întrebat dacă mai hrăneşte pisicile. „Da”, mi-a 
răspuns, minţind. Căci pisicile au dispărut, au fost alungate, 
îmi pasă? Nu, nu-mi mai pasă. După ce mi-a păsat de tine, 
de el, n-a mai prea rămas loc în inima mea. Restul trebuie să 
meargă pe copcă, parcă aşa se spune. 

Noaptea trecută, făcându-mi-se foarte frig, am încercat să 



te chem la mine, ca să-mi iau rămas-bun. Dar n-ai venit. Ţi- 
am şoptit numele. „Fiica mea, copilul meu”, am şoptit în 
întuneric; dar tot ce mi-a apărut dinaintea ochilor a fost o 
fotografie: o imagine de-a ta, nu tu. Retezată, mi-am zis: şi 
legătura asta e retezată. Acum nu mai e nimic să mă ţină. 

Dar am adormit şi m-am trezit tot aici, iar azi-dimineaţă 
m-am simţit în puteri. Aşa că e posibil să nu fiu eu singura 
care strigă. Poate că atunci când mi se face frig sunt chemată 
să ies din trup, să trec mările, şi eu nu ştiu asta. 

După cum vezi, încă mai cred în iubirea ta. 

în curând, te voi elibera din această frânghie a cuvintelor. 
N-are de ce să-ţi pară rău pentru mine. Dar păstrează o 
fărâmă de gând pentru acest bărbat lăsat în urmă, care nu 
ştie să înoate şi încă nu ştie să zboare. 

Am adormit şi m-am trezit rece: pântecul, inima, înseşi 
oasele, reci. Uşa de la balcon era deschisă, perdelele fluturau 
în vânt. 

Vercueil stătea în balcon, cu privirile aţintite peste o mare 
de frunze foşnitoare. I-am atins braţul, umerii înalţi, ascuţiţi, 
creasta osoasă a şirei spinării. Şi am spus printre dinţii care- 
mi clănţăneau: 

— La ce te uiţi? 

Nu mi-a răspuns. M-am apropiat şi mai mult. O mare de 
umbre sub noi, şi paravanul frunzelor, mişcător şi foşnitor, 
ca nişte solzi acoperind întunericul. 

— E timpul? l-am mai întrebat eu. 

M-am întors în pat, în tunelul dintre cearşafurile reci. 
Perdelele s-au dat la o parte; a intrat şi el, s-a culcat lângă 
mine. Pentru prima oară n-am mai simţit nici un miros. M-a 
luat în braţe şi m-a strâns atât de tare, că mi-a ţâşnit afară 
răsuflarea din piept. O îmbrăţişare ce nu dăruia nici un strop 
de căldură. 


1986-1989 



Lydie Salvayre, Să nu plângi 

Yoko Ogawa, Profesorul şi menajera 

Evgheni Vodolazkin, Soloviov şi Larionov 

Kyung-sook Shin, Voi fi acolo 

Alessandro Baricco, De trei ori în zori 

Thomas Mann, Lotte la Weimar 

Cees Noteboom, Pierdutul paradis 

Yukio Mishima, După banchet 

Yasunari Kawabata, Ţara zăpezilor 

Anthony Burgess, Moartea la Deptford 

David Mitchell, Omul de ianuarie 

Bob Dylan, Cronica vieţii mele 

Patrick Siiskind, Porumbelul 

Ismail Kadare, Firida Ruşinii 

Alain de Botton, Sex, shopping şi un roman 

Care Santos, Poftă de ciocolată 

Yasushi Inoue, Nobila doamnă din Yodo 

Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Sirena şi alte povestiri 

J.M. Coetzee, Foe 

Katja Petrowskaja, Poate Estera 

Nikos Kazantzakis, Sărăcuţul lui Dumnezeu 

Akira Yoshimura, Naufragii 

Alessandro Baricco, Mireasa tânără 

Anthony Doerr, Toată lumina pe care nu o putem vedea 

Franz Kafka, Scrisoare către tata 

Paula McLain, Zbor în jurul soarelui 

Boualem Sansal, 2084. Sfârşitul lumii 

Ricardo Piglia, Calea Idei Brown 

W.B. Yeats, Roşa Alchemica 

Yasunari Kawabata, Sunetul muntelui 

Maureen Lindley, O fată ca tine 

Jim Fergus, Amintirea dragostei 

Dario Fo, Fiica papei 

Dave Eggers, O hologramă pentru rege 

J.M. Coetzee, Epoca de fier 



John Maxwell Coetzee s-a născut pe 9 februarie 1940 la 
Cape Town, în Africa de Sud. îşi încheie strălucit studiile de 
literatură engleză şi matematică la University of Cape Town 
în 1961, apoi se mută în Anglia, unde lucrează ca 
programator. îşi ia doctoratul cu o analiză stilistică pe 
calculator a operelor lui Samuel Beckett la University of 
Texas, Austin (1965-1969), ţine cursuri de literatură la State 
University of New York, Buffalo, până în 1971, apoi la 
University of Cape Town până în 2002. Debutează cu 
romanul Dusklands (1974), urmat de In the Heart of the 
Country (1977) şi Aşteptăndu-i pe barbari (Waiting for the 
Barbarians, 1980; Humanitas Fiction, 2014), care îi aduce 
James Tait Black Memorial Prize. Publică apoi Viaţa şi 
vremurile lui Michael K (Life & Times of Michael K, 1983; 
Humanitas Fiction, 2009), distins cu Booker Prize şi Prix 
Femina Etranger, Foe (1986 - Jerusalem Prize, 1987; 
Humanitas Fiction, 2016), Epoca de fier (The Age of Iron, 
1990 - Sunday Express Book of the Year; Humanitas Fiction, 
2010, 2016) şi Maestrul din Petersburg (The Maşter of 
Petersburg, 1994 - Irish Times International Fiction Prize, 
1995; Humanitas Fiction, 2008, 2015). Copilărie (Boyhood, 
1997; Humanitas Fiction, 2010), Tinereţe (Youth, 2002; 
Humanitas Fiction, 2011) şi Miezul verii (Summertime, 2009; 
Humanitas Fiction, 2012) fac parte din ciclul autobiografic 
Scene de viaţă provincială (Scenes from Provincial Life). 
Romanul Dezonoare (Disgrace, 1999; Humanitas Fiction, 
2011) îi aduce un noul Booker Prize, iar Elizabeth Costello 
(2003; Humanitas Fiction, 2015) şi Slow Man (2005) se 
bucură de o foarte bună receptare. în 2007 apare Jurnalul 
unui an prost (Diary of a Bad Year; Humanitas Fiction, 2009). 
Romanul Copilăria lui Isus (The Childhood of Jesus; 
Humanitas Fiction, 2014) vede lumina tiparului în 2013, iar 
în 2016, The Schooldays of Jesus. J.M. Coetzee este autorul 
unor volume de eseuri filozofice şi literare. Din 2002 trăieşte 
în Australia, fiind profesor emerit la University of Adelaide. în 
2003 i se atribuie Premiul Nobel pentru literatură.