Zaharia Stancu — Padurea Nebuna (1964)

ZAHARIA STANCU 


Pădurea nebună 


roman 


Ediţie îngrijită, prefaţă, tabel cronologic 
şi notă asupra ediţiei de Ovidiu Ghidirmic 


PREFAŢĂ 


Perspectiva asupra operei lui Zaharia Stancu s-a 
schimbat, în timp, foarte mult. Zaharia Stancu nu mai este, 
astăzi, în viziunea criticii, prozatorul pitorescului etnografic 
şi al revoltei sociale, aşa cum apărea, mai ales, din romanul 
Desculţ, care a însemnat o dată memorabilă în evoluţia 
prozei româneşti postbelice. Pe măsură ce au apărut şi 
celelalte romane ale scriitorului: Jocul cu moartea, Pădurea 
nebună, Ce mult te-am iubit, o altă dimensiune a prozei 
sale s-a impus: picarescul, Zaharia Stancu ni se relevă ca 
un prozator din familia lui Knut Hamsun, Jack London, 
Maxim Gorki şi Panait Istrati. O epicitate extraordinară, în 
sensul “faptului trăit”, un anumit “comportamentism”, ni-l 
apropie de romancierii americani, de un Hemingway sau de 
un Steinbeck. Lirismul prozei lui Zaharia Stancu este unul 
implicat, organic, conţinut, decurge din însuşi trăirea 
faptelor. Dacă adăugăm, la aceste calităţi, parcimonia 
limbajului, uşor pigmentat de termeni regionali — şi, deci, 
lesne traductibil — avem în faţă explicaţia clară a valorii 
universale, a prozei lui Zaharia Stancu. Aşa cum contată şi 
R. M. Albérés, în Istoria romanului modern, imediat după 
cel de-al doilea război mondial, se poate observa o 
resurecţie a picarescului, pe plan mondial. Romanul de 
acest tip, având caracterul de “mărturie” şi bazându-se pe 
autenticitatea faptului trăit, tinde să ia locul mai vechiului 
roman al “condiţiei umane”. Din acest punct de vedere, 
Henry Miller, Saul Bellow şi Pier Paolo Pasolini sunt 
congeneri cu Zaharia Stancu. Eroul bătrânului roman 
spaniol reînvie, într-un fel sau altul, în paginile acestor 
scriitori, ca şi în proza lui Zaharia Stancu. Cu excepția 
romanului Şatra — singura scriere de ficțiune pură —, 


putem spune că Zaharia Stancu scrie, de fapt, o singură 
carte, pe care am putea-o numi: Romanul lui Darie, din 
care fac parte şt Desculţ și Jocul cu moartea şi Pădurea 
nebună şi Ce mult te-am iubit, pentru că toate aceste 
romane narează aventura existenţială a lui Darie. Sensul 
autobiografic al prozei lui Zaharia Stancu a fost mereu 
subliniat, de toţi cercetătorii operei sale. Puţini scriitori ai 
secolului nostru ne oferă un exemplu mai concludent al 
transfigurării propriei biografii într-o operă de artă, ca 
Zaharia Stancu. Biografia propriu-zisă se transformă, prin 
efortul miraculos al creației, în biografie artistică. Darie 
trebuie inclus în galeria, uriaşă a “picarilor”, de la Lazarillo 
de Tormes, până la eroii picareşti ai zilelor noastre. 
Asemănându-se în multe privinţe cu ei, Darie se 
deosebeşte, totuşi, de toţi eroii picareşti de până la el, din 
literatura română şi universală, printr-un sens mai profund 
inoculat existenţei. Darie este un “picaro” metafizic, care 
nu abdică de la legile morale ale existenţei, fiind pasionat 
de aventura cunoaşterii. Aventura cunoaşterii este aceea 
care dă tonul înalt al scrierilor lui Zaharia Stancu şi 
prezidează traiectoriile destinului eroului principal, însetat 
de absolut şi de nemurire. 

Ce loc ocupă Pădurea nebună în cadrul prozei lui Zaharia 
Stancu? Dacă Desculţ, romanul care i-a adus lui Zaharia 
Stancu celebritatea, fiind tradus pe toate meridianele lumii, 
în 24 de limbi străine (“a colindat lumea în sandale de aur”, 
cum obişnuia să spună scriitorul), reprezintă nucleul, 
centrul de iradiere, focarul întregii sale creaţii, într-un fel, 
matricea ei stilistică, modelând, în secret, toate scrierile 
autorului (toate drumurile merg spre Desculţ şi pleacă de la 
Desculţ), nefiind cea mai “perfectă”, dar, în orice caz, cea 
mai “definitorie” carte pentru sensibilitatea scriitorului, Ce 
mult te-am iubit — cea mai pură scriere a lui Zaharia 
Stancu, cea mai rotundă, cea mai armonioasă, cea mai 
desăvârşită, fără fisuri, un adevărat poem în proză, punând 
în evidenţă un lirism liturgic, de esenţă interogativă “având 


structura bocetelor tradiționale, Şatra — o epopee, o odisee 
modernă, a secolului nostru, a unei umanităţi tragice, în 
anumite condiții social-istorice, Pădurea nebună (titlul 
constituie traducerea cuvântului turcesc “Deliorman”, 
nume dat pădurii Teleormanului, ce cuprindea, în vechime, 
o întinsă arie) rămâne romanul cel mai fascinant al lui 
Zaharia Stancu, tulburător prin “exotismul” său, prin 
romantism, prin realismul său halucinant, bătând În 
fantastic. Farmecul irezistibil, puterea de seducţie 
inegalabilă rezultă, în acest roman, din punerea în antiteză 
(procedeu exploatat, cu măiestrie, de scriitor) a două 
planuri narative, care se interferează, conform unei tehnici 
contrapunctice: pe de o parte, panorama Ruşilor-de-Vede, a 
târgului de provincie, meschin şi mizer, în care Darie vine 
să-şi dea examenele de admitere la liceu, iar, pe de altă 
parte, rememorarea episodului de dragoste cu tânăra 
tătăroaică Uruma, episod ce avusese loc cu un an în urmă, 
într-o vară dobrogeană, cu mult soare, în apropierea mării. 
Puritatea aspirațiilor eroului, concretizată în episodul de 
dragoste cu Uruma, este contrapusă, sistematic şi în 
permanență, obsesiv, realităţii plate şi prozaice a târgului 
de provincie. Planului real, scriitorul îi contrapune nu atât 
un plan ideal (conflict atât de specific literaturii romantice), 
ci tot o realitate, dar de altă extracţie mai evanescentă, 
prin trecerea timpului, căpătând puterea de seducţie a 
visului, a mirajului, a iluziei şi a poeziei. Viaţa devine, cu 
alte cuvinte, vis, în cele din urmă, la Zaharia Stancu. La 
vida es sueño, cum ar fi spus Calderon! 


* 
XX 


Panorama  Ruşilor-de-Vede se deschide cu imaginea 
unchiului Tone, mic negustor, proprietar de “birt 
economic”, agonisindu-şi, din greu, existenţa la oraş, un fel 
de Hagi Tudose, care vede un pericol în fiecare dintre 


numeroasele rubedenii care îi solicită un ajutor cât de 
neînsemnat. Confruntarea dintre Darie, care-i cere 
găzduire, şi unchiul Tone, care-l refuză, după un schimb de 
priviri foarte semnificativ (“Unchiul Tone se uită ponciş la 
mine. Mă uit şi eu la el, însă nu ponciş. Drept mă uit”; “Ne 
privim îndelung, tăcuţi. EI cu duşmănie mă priveşte. Eu, ca 
de obicei, cu dragoste”) constituie o pagină antologică de 
literatură, de un lirism dur, needulcorat, în stilul 
caracteristic lui Zaharia. Stancu, din care se desprinde o 
concluzie pe cât de neaşteptată, pe atât de potrivită cu 
temperamentul scriitorului şi cu crezul său literar, demnă 
de reținut: “În pofida câinoşeniei lui, cunoscută şi 
recunoscută de toată lumea, unchiul Tone mi-e scump. De 
când am învăţat să umblu, ştiu că mă asemui oarecum cu 
el, tot aşa cum mă asemui şi cu bunica după mamă. Cu 
mulţi din vechile spiţe de oameni din care mă trag mă 
asemui, Găsesc în mine, mai mult de cât aş fi dorit-o, şi 
tocmai când mă aştept mai puţin, câte ceva din firea lor 
iute şi sălbatică, aprinsă şi năprasnică. Uneori mi se pare ca 
aflu în mine rămăşiţe din surâsurile lor nestinse, fărâmituri 
din bucuriile lor  netrăite, cioburi din umilirile lor 
nerăzbunate şi din suferințele lor nealinate, stropi din 
arzătoarele lor lacrimi neplânse. Toate câte le-au îndurat 
inaintaşii mei, care au fost şi care acum nu mai sunt, am de 
gând să le răzbun.” Găsim, în acest scurt pasaj, rânduri 
emblematice pentru concepţia de scriitor a lui Zaharia 
Stancu, conform căreia memoria pedepseşte, interpelează, 
îndeplineşte funcţii vindicative, în literatură, lasă deschis 
posterităţii un proces peste care nu se poate aşterne 
uitarea. Tot în această secțiune panoramică a Ruşilor-de- 
Vede, care ocupă cea mai mare parte a romanului Pădurea 
nebună, în episodul morții unchiului Tone, o vom reîntâlni şi 
pe bunica de la Cârlomanu, fascinantul, seducătorul 
personaj al lui Zaharia Stancu, prin amestecul de asprime şi 
puritate sufletească, evocat şi în Desculţ: “Bunică-mea 
rămăsese tot cum o ştiam şi o prea ştiam. Dreaptă, şi 


țeapănă, pe scaun, arăta tot vânjoasă, tot ţanţoşă. Parcă n- 
ar fi împlinit, abia cu o toamnă în urmă, nouăzeci de ani! În 
urechile-i zdrenţuite mai purta încă doi galbeni de aur 
vechi, turcesc.” 

In această secţiune a romanului Pădurea nebună, 
Zaharia Stancu continuă un filon din Desculţ, în care erau 
narate peripeţiile lui Darie, plecat la oraş spre a învăța o 
meserie, din care să-şi agonisească existenţa, intrând, rând 
pe rând, ucenic la tăbăcăria lui Gogu Moţatu, la prăvălia 
“La înger” a lui Mielu Guşă, zis şi Pomneată şi la prăvălia lui 
Bănică Vurtejan (capitolul Pelin). Maniera în care ne sunt 
relatate isprăvile lui Darie, din acest capitol al romanului 
Desculţ, ne aminteşte de aceea a prozei lui Gorki, din La 
stăpân. Umilinţele îndurate, la stăpâni, îl determinaseră pe 
Darie să se întoarcă la Omida, în satul natal. Imaginea 
târgului de provincie, cu statuia, din centru, a generalului 
Mantu, care n-a câştigat nicio bătălie, cu librăria din care 
nu se vând cărțile, cu tăbăcari şi negustori, cu intelectuali 
rataţi, cu prostituate şi fete melancolice, zugrăvit în toată 
condiţia lui meschină, ucigătoare de aspirații şi idealuri, 
rămâne, în linii mari, aceeaşi. Scriitorul îi adânceşte doar 
contururile schiţate, îi completează detaliile cu noi aspecte. 

In zugrăvirea târgului de provincie, Zaharia Stancu îi are 
predecesori pe Sadoveanu, Brătescu-Voineşti şi Cezar 
Petrescu. Numai că în această întinsă literatură dedicată 
vieţii târgului de provincie, Zaharia Stancu vine cu o notă 
nouă şi originală. Târgul de provincie al lui Zaharia Stancu 
se deosebeşte de acela evocat, de pildă, de Sadoveanu în 
Locul unde nu s-a întâmplat nimic şi Însemnările lui Neculai 
Manea. Faţă de molcomul târg moldovenesc de odinioară, 
Ruşii-de-Vede ne apare în Pădurea nebună, ca un târg 
“balcanic”, ca un amestec pestrit şi colorat de neamuri 
(bragagii turci, trenţăroşi şi murdari, negustori greci şi 
macedoneni, întreprinzători şi dornici de grabnică înavuţire, 
țigani etc.), cu locuitori arţăgoşi, cărora le sare ţandăra din 
te miri ce. Provincia este mult mai violentă şi mai agresivă 


la Zaharia Stancu, după cum cu totul altul este şi 
temperamentul scriitorului. Mai subiectiv şi mai personal, 
mai malign şi de o umoare instabilă, pronunţată, Zaharia 
Stancu se dovedeşte un temperament satiric, prin 
excelenţă, în zugrăvirea racilelor târgului de provincie, 
neiertător şi caustic, de un sarcasm necruţător, împingând 
totul în grotesc şi în caricatură. Zaharia Stancu este, în 
acest sens, mai aproape de Caragiale, decât de Sadoveanu. 
Scriitorul “simte şi vede monstruos” cu simţurile ascuţite, 
mereu la pândă, exacerbate, înregistrează totul şi nu iartă 
nimic. Niciun detaliu nu scapă observaţiei sale nemiloase, 
ochiului atent, ager, al scriitorului. Lucrurile se dilată, îşi 
modifică proporțiile, ca atunci când sunt privite sub lupă. 
Rareori poate fi întâlnită o concentrare a amănuntelor şi o 
densitate a faptelor, mai mare, pe un spaţiu restrâns, ca la 
Zaharia Stancu. După ce vara sa Vastea îi dă, în absenţa 
unchiului Tone, o bucată de peşte prăjit şi un codru de 
pâine, învelite în ziar, Darie pleacă la gară, locul care 
îngăduie contemplarea, în voie, a spectacolului uman. Deşi 
flămând şi obosit, are timpul şi predispoziția necesare să 
observe un grup de soldaţi dormind pe lângă zid, cărora le 
ies degetele groase şi noduroase prin boturile căscate ale 
bocancilor, că moletierele par adunate de prin gunoaie, că, 
în fine, toată ţinuta lor se află într-o stare deplorabilă. Un 
bătrân se apropie şi-i cere o ţigară. Felul în care îi vorbeşte 
îi atrage, dintr-o dată, atenţia. Se împrietenesc repede. 
Darie îi oferă, bucuros, resturile de mâncare, îi află, 
imediat, povestea vieţii. Bătrânul este tatăl avocatului 
Olimpie Chelu, renumit, în târg, pentru rapacitate şi pentru 
averea câştigată în mod necinstit, în tot felul de procese 
dubioase. Bătrânul îi vorbeşte cu evlavie despre fiul său şi-i 
mărturiseşte că, atunci când îl apucă dorul, bate cu 
piciorul, două zile, drumul de două poşte şi jumătate, de la 
Parepa la Ruşi, numai ca să-l vadă şi să-i dea “Bună ziua”, 
pentru că nora nu-l lasă să intre în casă. Satira alunecă, 
dintr-o dată, în grotesc. La despărțire, Darie îi întinde o 


hârtie mototolită de cinci lei, ca să-şi cumpere pâine şi un 
pac de tutun, pentru drum. Comportamentul lui Darie este 
al unui “picaro” veritabil, care vrea să cunoască viaţa sub 
toate aspectele ei, inclusiv cele mai indezirabile, 
abominabile. Luând-o pe malul Vedei, ca să-şi găsească un 
loc de odihnă pentru noapte, dă peste o şatră de ţigani, cu 
care intră în vorbă, pe limba lor. Asistă la dresarea unui pui 
de urs. Doarme, apoi, în nisip. Dimineaţa înoată în susul 
apei, descoperă un crap mare în nişte vârşii, îl ia şi i-l duce 
verei Vastea, cu conştiinţa împăcată că nu-i mai este dator 
cu nimic. Toată această aglomerare de detalii şi de fapte 
formează conţinutul unui singur capitol al romanului 
Pădurea nebună. Cu o rapiditate uimitoare, galeria de 
personaje se populează de monştri, figuri desprinse din 
lumea târgului, zugrăvite cu pasta neagră a lui Goya, din 
Capricii: gemenele nimfomane Scutelnicu, lipsite de orice 
pudicitate, cu care Darie face dragoste pe rând, într-o 
noapte; prăvăliaşul Pandele Paleu, care concubinează cu 
soacra şi îşi bate nevasta, Zoie Popazu (o fostă iubită a lui 
Darie, fiinţă romanţioasă), căreia îi toarnă copii; profesorul 
Timon, un fel de satir provincial, care trăieşte cu elevele 
(provocând sinuciderea 

Despei Arăpaş, la a cărei familie, Darie trăsese în gazdă); 
Dobrică Tunsu, cu care Darie fusese ucenic la tăbăcăria lui 
Gogu Moţatu, ajuns, acum, proprietar, care-şi bate la sânge 
supuşii şi dă bani cu camătă, tip de arivist grosolan, brutal 
şi cinic, care nu cunoaşte decât valoarea banului; vărul Jorj, 
care renovează “birtul economic” al unchiului Tone, 
punând un pictor să-l reprezinte, pe firmă, în mărime 
naturală şi care îi face lui Darie nota de plată înainte de 
terminarea consumaţiei. Pe scurt, târgul geme de patimi, 
nu este decât o colcăială larvară. Luptele politice se ţin lanţ 
şi întregesc tabloid tipic al târgului de provincie. Domină 
viața politică a târgului avocatul Stănică Poleacu, deputat, 
ajuns ministru liberal, prin maşinaţțiuni de culise, care 
întreţine relaţii în lumea interlopă, printre hoţi, mardeiaşi şi 


haimanale, ca Lăpturel, care va ocupa, până la urmă, 
funcţia de şef de cabinet în noul guvern. Senzaţiile olfactive 
sunt foarte puternice la Zaharia Stancu. Mirosuri răznitoare, 
pestilenţiale, de latrine desfundate, se degajă de peste tot. 
Seara, mai ales, şi în zilele de sărbătoare, târgul miroase a 
mititei la grătar, duhneşte a ţuică, a vin, a băuturi proaste. 
Toamna, târgul se scufundă în noroi, arătând şi mai jalnic şi 
mai  dizgraţios. Atmosfera apăsătoare a târgului de 
provincie îi provoacă lui Darie sentimente de dezgust, de 
silă, de scârbă de viaţă, de amărăciune, de revoltă şi de 
disperare. După ce se desparte de fosta sa iubită, Zoie 
Popazu, dezgustul de viaţă, pe care îl resimte eroul, merge 
până la senzaţia, acută, de vomă. Tristeţea îi dă târcoale şi 
pune, adeseori, stăpânire pe sufletul, veşnic nemulţumit, 
insetat de puritate şi absolut, al lui Darie. La stabilimentul 
Aspaziei Harnik, după o puternică criză morală, când sila şi 
scârba, față de mediul trivial şi abject, ajunseseră la 
apogeu, îşi pierde cunoştinţa, trupul îi tremură, tot, cuprins 
de un intempestiv acces convulsiv. Singura figură 
luminoasă din această umanitate degradantă, a târgului de 
provincie, este aceea a Valentinei, slujnica tânără şi 
frumoasă, de la stabilimentul Aspaziei Harnik, care intrase 
la liceu odată cu Darie şi cu care eroul comunică sub raport 
spiritual. Reacţia de apărare a lui Darie în fața agresiunii 
târgului de provincie se manifestă, printre altele, prin 
regresiunea în sânul naturii. Plimbarea lui Darie cu 
Valentina, prin pădurea de la marginea târgului, o rămăşiţă 
a vechilor codrii ai Deliormanului (plimbare nescutită de 
peripeții, care nu oferă şi o securitate deplină, întrucât cei 
doi tineri scapă, cu greu, în urma atacului a doi ţigani), îi 
oferă eroului prilejul unor nostalgice reverii poetice ale 
întoarcerii la natură, prin care încearcă să regăsească 
sensurile primordiale ale unei umanităţi pierdute, mult mai 
robuste, sănătoase, existente, cândva, pe aceste 
meleaguri. Romanul ancorează, dintr-o dată, în plin registru 
mitologic. O altă formă de evadare, din realitatea plată şi 


meschină a târgului de provincie, o constituie creaţia 
literară. Încă de la examenul de admitere, după ce îl 
suspectase, mai întâi, de plagiat, profesorul Turtulă este 
nevoit să recunoască neobişnuitul talent literar al lui Darie, 
deşi, sceptic în privinţa eficacității, îl îndeamnă să nu se 
facă scriitor Din mijlocul peisajului moral trist al târgului de 
provincie, Darie incearcă, totuşi, să-şi facă un nume în 
presa literară a Capitalei, creaţia reprezentând, pentru el, 
singura rațiune de a fi. Observaţia, lucidă, satirică, 
alternează cu descrierea chinurilor legate de experienţele 
literare ale lui Darie. Romanul are, în această secţiune, şi o 
structură flaubertiană, în sensul că eroul bovarizează. Insă 
Darie are, până la urmă, puterea de a se smulge dintr-un 
cerc al iluziilor şi îşi găseşte resursele necesare pentru a se 
putea opune mediului şi a urma cursul aspirațiilor sale. 
Rememorarea episodului dragostei cu Uruma, petrecut cu 
un an în urmă, se constituie, astfel, ca un antidot, capabil 
să-l salveze din spaţiul strâmt şi sufocant al vieţii anoste şi 
lipsite de orizont, de idealuri, ucigătoare de visuri şi 
aspiratii, a târgului de provincie. In cele mai dramatice 
momente ale luptei, crâncene, cu sine şi cu semenii, ca un 
binefăcător balsam peste rănile zilnice, îi apare figura de 
abur şi fum a tinerei tătăroaice Uruma, cu obrazul galben şi 
rotund ca luna, cu ochii piezişi, mari şi verzi, ca iarba mării, 
cu sprâncenele arcuite, cu părul lung, de culoarea orzului 
copt. 


Episodul erotic cu tânăra tătăroaică Uruma formează 
celalalt plan narativ, cealaltă secţiune epică a romanului 
Pădurea nebună. Acest episod, a apărut, separat, sub 
forma unei nuvele, a unei povestiri de sine stătătoare, cu 
titlul Uruma (Scrieri, vol. V, Editura Minerva, 1974), iar sub 
titlul Uruma, fata tătarului a fost tradus în franceză, 


germană, olandeză şi bulgară. Uruma continuă filonul 
picaresc din romanul Jocul cu moartea. După peripețiile 
prin care trece în timpul primului, război mondial, în 
Peninsula Balcanică, eroul întreprinde, în stilul 
protagoniştilor literaturii picareşti, o călătorie, pe mare, în 
Italia, unde vizitează şi  contemplă monumentele 
arhitectonice. Aceasta, călătorie n-a format, însă, 
conținutul nici unui roman al lui Zaharia Stancu. Întors din 
îndelungatul său vagabondaj prin Italia, Darie ajunge la 
Sorg, într-un sat tătărăsc de pe malul Mării Negre, unde o 
cunoaşte pe Uruma, fiica lui Selim Reşit, primarul satului, 

O atracție a Dobrogei, un adevărat miraj al acestui ținut 
ciudat şi străvechi, dintre Dunăre şi Mare, a existat, 
întotdeauna, în literatura română. Dobrogea, cu farmecul ei 
intrinsec, cu peisajul ei arid, cu aspectul ei etnic compozit, 
conglomerat de neamuri şi de rase, format de-a lungul 
istoriei, satisface gustul pentru exotic, pentru pitoresc şi 
aventură, al scriitorului român. Dintre scriitorii noştri, 
Sadoveanu şi Geo Bogza i-au închinat pagini memorabile 
Dobrogei. Dar, parcă, poezia Dobrogei n-a surprins-o 
nimeni mai bine ca Zaharia Stancu. Darie simte şi el 
irepresibila atracție a Dobrogei şi poartă, cu sine, nostalgia 
locuitorilor ei: “Imi plăceau turcii. Erau chipeşi, semeți şi 
bărboşi, blajini la vorbă, înceţi la treabă — iavaş — iavaş 
— dar iuți, atunci când dreptatea lor călcată în picioare le-o 
cerea, la mânie. Li se bulbucau ochii şi li se tulburau, îşi 
scoteau cuțitul şi izbeau. Mă asemuiam, uneori, lor. Şi nu 
era de mirare. Pentru că, prin sângele care, din strămoş în 
strămoş, prin neamul mamei, ajunsese de la Baud 
Muamed până la mine, se strecurase şi un strop de sânge 
asiatic, turcesc. In ceea ce-i privea însă pe tătarii cu care 
nu aveam nici în clin, nici în mânecă, se cădea, deşi nimeni 
nu mă silea s-o fac, să mărturisesc că le păstram o 
adevărată slăbiciune. După câte ştiam, tătarii vieţuiau încă 
din vechime aici, în case scunde şi răcoroase, curate ghioc, 
fără pureci şi mirosind întotdeauna a seu proaspăt de batal. 


Mai dormisem şi altădată pe prispe ori prin case tătărăşti. 
Mai călărisem şi altădată caii lor flocoşi, mărunți şi repezi 
de picior. Mă mai săturasem şi altădată la mese tătărăşti.” 
Evenimentele naraţiunii lui Zaharia Stancu se precipită într- 
o singură vară, într-un sat tătărăsc, în care se aude 
necontenit foşnetul mătăsos al mării. Portretul tinerei 
tătăroaice este executat în linii sobre, dar sugestive. Figura 
sălbaticei tătăruşte a fost evocată şi într-un poem cu titlul: 
Obraz de lună, din volumul Albe (1937). Dând la o parte 
vălul seducător de pitoresc şi exotism, este vorba de un 
absolut al crosului, ce greu poate fi atins. Dacă absolutul 
dragostei nu se realizează, Uruma rămâne, însă, în ciuda 
structurii narative, un poem despre puritatea dragostei. Din 
sonurile poematice ale povestirii se desprind purităţi 
virginale, ca în această hârjoană în paradisul acvatic: 
“După un timp întorsei capul. Goală cum venise pe lume 
Uruma înota spre mine, despicând apa cu brațele. Vrând să 
mă feresc din calea ei, o luai într-o parte. Tătăruşca, 
văzându-mi dorința de a nu o întâlni, se dete afund. Peste 
câteva clipe, îmi răsări ca un nufăr galben în față. Mă oprii 
şi mă uitai la ea, O văzui cum îşi adună părul de culoarea 
orzului copt cu mâna şi-l aruncă pe spate. Mi se păru că 
obrazul ei rotund ca luna plină, cu pomeţii niţeluş ieşiţi 
inainte, cu nasul mic şi ochii piezişi, e plin de un farmec 
fără seamăn. Sânii, pe care tânăra-mi stăpână sălbatică nu 
se sfia să mă lase să-i văd, aveau sfârcurile mici şi roşii şi 
se asemuiau ca două picături de rouă cu gutuile date în 
pârg. Acum marea devenise verzuie şi străvezie, ca 
văzduhul din întâiul ceas al dimineţii. Lipsit cu totul de 
minte m-aş fi dovedit dacă aş fi închis ochii. Nu-i închisei. 
Dimpotrivă. li holbai cât putui mai mult. Trupul puțin al 
tătăroaicei era tot aşa de gălbui ca şi obrazul. Pântecul — 
supt. Mijlocul — subţire. Mici şoldurile. Cu mâinile lui 
iscusite, chiar Dumnezeu rareori izbuteşte să făurească 
asemenea făpturi fragile, de care, fără îndoială, până la 
urmă se miră el însuşi. Râzând, Uruma întinse mâna. Mă 


apucă de ceafă, mă apăsă. Pricepui care îi era voia şi mă 
ascunsei în afund cu ochii deschişi. Pogori neintârziat în 
adânc după mine, ca o lungă şi stranie vietate de apă. 
Amândoi eram goi, cum goi se spune că vor fi fost oamenii, 
în paradisul pe care l-au pierdut repede, atunci, la începutul 
leaturilor, când va fi fost acest fabulos început. Tătăruşca 
din Sorg, care parcă se născuse în apă şi trăise până atunci 
numai în apă, alunecă pe lângă mine ca o zvârlugă. In 
treacăt îmi dete un bobârnac peste nas şi se năpusti ca 
fulgerul în sus”. Cadrul marin, decorul tabunului, păscut de 
numeroasa herghelie a lui Selim Reşit, dau sentimentul 
unei largi participări cosmice la actul erotic. Impresia de 
atemporalitate este, de asemenea, stăruitoare. Timpul pare 
abolit, cu desăvârşire. Clipele îmbrăţişării se confundă cu 
veacurile şi mileniile. Dragostea senzuală a eroilor are, în 
chip paradoxal, suavităţi ce ne amintesc de cunoscutul 
roman idilic Paul et Virginie al lui Bernardin de Saint-Pierre. 
Dialogul dintre protagonişti conține o filozofie a 
“fatalismului”. Descrierea “sunatului” (ritualul 
“circumciziei” la tătari) este unică în literatura română. 
Cavalcada nocturnă a Urumei şi a lui Darie (devenit, acum, 
“Lenk”, după numele ilustrului han tătar), de fapt, o 
competiţie prin care posesiunea se realizează numai cu 
condiţia prinderii tinerei şi frumoasei tătăroaice, este de o 
rară poezie, prin proiecția în fantastic şi prin halucinaţiile lui 
Darie, care vede, în trupul sprinten al Urumei, întruchiparea 
întregii hoarde a lui Batu, prin pierderea sentimentului 
timpului şi spaţiului. Întreaga suprafaţă narativă a nuvelei 
este de un farmec selenar. Absolutul erotic, însă, nu poate 
fi atins, întrucât presupune participarea, în cunoaştere, a 
ambilor protagonişti. În timp ce Uruma este obsedată mai 
mult de dragoste, Darie este obsedat mai mult de 
cunoaştere. De aici, incompatibilitatea funciară. Omorârea 
armăsarului Hasan de către apriga tătăruşcă, scenă 
senzaţională, de un pitoresc crud, nu simbolizează altceva 
decât această incompatibilitate şi finalul dragostei. Darie 


este convins că atinge o clipă de nemurire, în episodul 
dragostei sale cu Uruma, dar acest episod nu poate 
reprezenta decât o clipă pasageră pentru traiectoria pe 
care o va lua existența sa. De aceea el nu poate rămâne 
prea mult timp într-un loc, este stăpânit de demonul 
călătoriilor (adică al cunoaşterii) ce nu-i dă răgazul să-şi 
găsească liniştea sufletească. Eroul nu poate rezista ispitei 
de a călători şi a cunoaşte lumea, ce pune tot mai mult 
stăpânire pe sine. Hotărârea este, în acest sens, 
implacabilă. Eroul se decide, brusc, să părăsească, pentru 
totdeauna, comunitatea  tătărască din Dobrogea, cu 
dramele ei. Darie duce cu sine, în lume, zestrea dragostei 
pure, de o vară, cu fiica lui Selim Reşit şi, totodată, un 
crâmpei de eternitate. 

Uruma este una dintre cele mai frumoase povestiri de 
dragoste din literatura lumii, iar romanul Pădurea nebună, 
în ansamblu, după cum rezultă, de altfel, şi din opiniile unor 
prestigioşi critici străini, un roman de valoare universală. 


OVIDIU GHIDIRMIC 


TABEL CRONOLOGIC 


1902 — 5 octombrie. Se naşte Zaharia Stancu, în comuna 
Salcia, judeţul Teleorman, sat aşezat pe “lunga, îngusta şi săraca 
vale a Călmățuiului”, la jumătatea distanţei dintre Roşiorii de 
Vede şi Turnu Măgurele, în apropiere de linia ferată ce leagă cele 
două localităţi. Părinţii sunt ţărani săraci, neştiutori de carte. 
Scriitorul este cel de-al treilea copil al lui Tudor Stancu Mitroi, din 
a doua căsătorie, cu Maria Delcea Bratu. In casa lul Tudor Stancu 
şi a Mariei Delcea cresc zece copii, rezultați din cele două 
căsătorii ale părinţilor: Gheorghe, Leana, Anghelina, lon, Tudora, 
Rada, Zaharia, Elisabeta, Ştefan şi Stana. 


1907 — martie. Au loc răscoalele ţărăneşti, ce cuprind întreg 
ţinutul teleormănean. Evenimentele răscoalelor din 1907 au lăsat 
urme adânci asupra sensibilităţii copilului de cinci ani, martor la 
evenimente. Ele vor fi descrise, pe larg, în romanul Desculţ. 


1911—1915 — Zaharia Stancu urmează cursurile şcolii 
primare în satul natal. Din această perioadă se manifestă 
pasiunea cititului (copilul citea tot ce îi cădea în mână, 
procurându-şi cărţile fie de la învățătorul său, fie de la alţi 
consăteni, care-şi înjghebaseră biblioteci personale). Tot din 
această perioadă datează primele încercări literare. În urma unui 
acces de paralizie infantilă, rămâne cu o infirmitate a piciorului 
stâng. Deşi dorea să-şi urmeze cursurile şcolare, din cauza 
lipsurilor materiale, se angajează ca ucenic la o tăbăcărie, în 
Roşiorii de Vede. Avatarurile existenţei, din această perioadă, 
sunt narate în romanul Desculţ. 


1916 — Intrarea României în primul război mondial. Zaharia 
Stancu se întoarce în satul natal, ocupat acum de trupele 
germane. 


1917 — Lucrează, ca argat pe moşia Lisa, de lângă Dunăre. 


Proprietarul acestei moşii este viitorul scriitor Dinu Nicodim 
(autorul romanelor: Lupii şi Revoluţia). După mai multe încercări 
neizbutite de a se stabili în Bucureşti, întreprinde o călătorie în 
Balcani. Peripeţiile acestei călătorii vor fi narate în romanul Jocul 
cu moartea. 


1918—1920 — Ajutor de arhivar la judecătoria din Turnu 
Măgurele. Debutează, ca ziarist, în paginile ziarului local Victoria, 
cu articolul Mai puţină ingratitudine, în care protestează 
împotriva pensiei precare, pe care Parlamentul o acordase 
văduvei poetului George Coşbuc. Tot din această perioadă 
datează debutul în literatură al scriitorului, prin publicarea în 
“Adevărul literar şi artistic”, de către A. de Herz, a câtorva poezii. 
În suplimentul literar al ziarului “România nouă” îi apare poezia 
Gânduri, pe aceeaşi pagină cu Toiagul lui lon Barbu. Publică mai 
multe poezii, în “Universul literar”, semnate cu pseudonime. 
Revistele bucureştene îi acordă, după cum se vede, atenţia. 


1920—1922 — Urmează cursurile liceului din Roşiorii de Vede, 
după ce, cu un an în urmă, peregrinase prin Dobrogea şi Italia. 
Intâmplările din această perioadă, ca şi cele petrecute în 
Dobrogea, sunt narate în romanul Pădurea nebună. 


1922—1923 — Se stabileşte în Bucureşti. Ajutat de Gala 
Galaction şi Vasile Voiculescu, intră slujbaş la Eforia spitalelor 
civile şi la Fundaţia culturală a revistelor “Lamura” şi “Albina”. 
Frecventează  cenaclurile lui Eugen Lovinescu şi Mihail 
Dragomirescu. Deşi nu va publica în “Sburătorul” întrucât refuză 
să-şi schimbe numele, cum îi propusese E. Lovinescu, îi va purta 
acestuia o înaltă admiraţie şi preţuire. 


1924 — Colaborează în revista “Gândirea”, condusă de Cezar 
Petrescu. 


1925 — Se căsătoreşte cu Nicolina Păun, absolventă a Şcolii 
Normale din Turnu Măgurele. Petrece câtva timp în casa şi satul 
natal. Aici se naşte unicul său fiu: Horia. 


1925—1926 — Efectuează stagiul militar la regimentul 6 
roşiori din Bălţi. Societatea scriitorilor români îi acordă un premiu 


pentru sonetul Viaţa, apărut în săptămânalul “Ţara noastră” din 
Cluj. 


1927 — Apare volumul Poeme simple, la Editura Cartea 
Vremii. Volumul cuprinde, pe lângă poeme originale, traduceri 
din Goethe, Francis Jammes şi Albert Samain. Volumul e bine 
primit de critică şi cititori şi e premiat de Societatea scriitorilor 
români. 


1928—1931 — Susţine bacalaureatul la Piteşti şi se înscrie la 
Facultatea de litere şi filosofie din Bucureşti. li are ca profesori 
pe: Ovid Densuşianu, Mihail Dragomirescu, D. Caracostea, |. A. 
Candrea; George Murnu, Tache Papahagl, Simion Mehedinţi şi N. 
lorga, cărora le va păstra o frumoasă amintire. Traduce din Knut 
Hamsun volumul de nuvele Zacheu. E funcţionar la Ministerul 
Agriculturii şi Domeniilor şi apoi la Direcţia presei din Ministerul 
Afacerilor Externe, unde-i are colegi de birou pe Gib I. Mihăescu, 
Ilarie Voronca şi Al. Philippide. Traduce din lirica lui Serghei 
Esenin. 


1932 — Apare, sub direcţia lui Zaharia Stancu, revista “Azi”, 
publicaţie lunară de literatură, critică şi artă. Revista apare până 
în septembrie 1940, când regimul fascist o suprimă. Scriitorul îşi 
ia licenţa în litere şi filosofie. 


1934 — Redactor la ziarul “Credinţa”, în care publică articole 
polemice şi pamflete. Apare volumul Tălmăciri, din Serghei 
Esenin de Zaharia Stancu, la Editura Cartea Românească. Apare 
Antologia poeţilor tineri de Zaharia Stancu, cu o prefaţă de lon 
Pillat la Fundaţia pentru literatură şi artă. 


1936 — Este secretar de redacţie şi reporter la ziarul 
“Tempo”. 


1937 — Apare volumul de poeme Albe, la Fundaţia pentru 
literatură şi artă. Apare romanul. Taifunul, Editura Naţională 
Ciornei. La 1 iunie, apare cotidianul “Lumea românească”, sub 
conducerea lui Zaharia Stancu şi Constantin Clonaru. In “Lumea 
românească”, Zaharia Stancu publică o mare parte din 
vehementele sale pamflete politice. 


1939 — Apare volumul de versuri. Clopotul de aur, Fundaţia 
pentru literatură şi artă. La 8 februarie, cotidianul “Lumea 
românească” îşi întrerupe apariţia, fiind suprimat de guvernul 
condus de Armand Călinescu. Revista lunară “Azi”, este 
transformată în săptămânal politic şi social. 


1940 — Apare volumul de versuri. Pomul roşu, Editura Azi.. 
Săptămânalul “Azi” este suprimat de către cenzura 
antonesciană. Scoate “Revista română”, cu o apariţie scurtă şi 
neregulată. 


1941 — Apare volumul de versuri larba fiarelor, Editura 
Cugetarea — Georgescu Delafras. 


1943 — Zaharia Stancu este internat în lagărul de deţinuţi 
politici de la Târgu-jiu. Volumul Zile de lagăr, apărut în 1945, 
relatează, sub formă de jurnal autobiografie, această perioadă. 
Apare romanul Oameni cu joben, Editura Cartea Românească. 


1944 — Apare volumul-de versuri Anii de fum, la Editura 
Prometeu; cu câteva luni înainte de Eliberare. 


1945 — Îşi reia activitatea publicistică în ziarele “România 
liberă”, “Ultima oră” şi altele. Apare volumul Zile de lagăr, 
Editura Socec. Traduce, împreună cu Sorana Gurian, comedia 
Prea multă minte strică de Griboedov. Devine membru al 
Partidului Comunist Român. 


1946 — Apare volumul Secolul omului de jos, selecţie din 


guy A 


director al Teatrului Naţional din Bucureşti. 


1947 — Zaharia Stancu este ales Preşedinte al Societăţii 
scriitorilor români, ce se va transforma în Uniunea Scriitorilor din 
România. 


1948 — Este ales deputat al Marii Adunări Naţionale în luna 
decembrie, apare romanul Desculţ, la Editura de Stat. Unele 
episoade ale romanului apăruseră mai înainte, în paginile revistei 


“Contemporanul”. Succesul romanului îl surprinde, după cum va 
mărturisi mai târziu Desculţ reprezintă una din operele de bază 
ale literaturii romane de după Eliberare. 


1949 — Apare povestirea Brazdă îngustă şi adâncă, în colecţia 
Cartea poporului, Nr 12. Apare ediţia a Il-a a romanului Desculţ, 
în două volume, Editura de Stat. Apar primele traduceri ale 
romanului Desculţ în maghiară, cehă şi slovacă. 


1950 — Apare volumul de impresii de călătorie: Călătorind prin 
U.R.S.S., E.S.P.L.A Apare ediţia a Ill-a romanului Desculţ, Editura 
de Stat. Este eliberat din funcţia de Preşedinte al Uniunii 
Scriitorilor din România. Locul, devenit vacant, este ocupat de 
Mihail Sadoveanu. La Amsterdam, apare traducea în limba 
olandeză a romanului Desculţ. 


1951 — Romanul Desculţ este tradus în engleză, franceză, 
germană şi polonă. 


1952 — Apare ediţia a IV-a a romanului Desculț., E.S.P.L.A. 
Părăseşte direcţia Teatrului Naţional din Bucureşti. Apare 
romanul Dulăii, la E.S.P.L.A. Fragmente ale romanului apăruseră 
mai întâi în revista “Viaţa românească”, 


1954 — Apare povestirea Florile pământului, E.S.P.L.A. la parte 
la fondarea revistei “Gazeta literară”, pe care o conduce timp de 
10 ani . Zaharia Stancu primeşte Premiul de Stat. Romanul 
Desculţ este tradus în italiană şi cehă. 


1955 — Apar volumele Sarea e dulce şi Cefe de taur, din ciclul 
“Însemnările şi amintirile unui ziarist”, E.S.P.L.A. Apare ediţia a V- 
a a romanului Desculţ, E.S.P.L.A., colecţia B.P.T. Zaharia Stancu 
este ales membru al Academiei R.P.R. Romanul Desculţ este 
tradus în daneză şi bulgară. La Berlin apare o antologie de schiţe 
şi nuvele româneşti: Povestitori români, în care Zaharia Stancu 
figurează cu un fragment din Desculţ. 


1956 — în Antologia poeziei narative româneşti, publicată la 
Moscova, Zaharia Stancu apare cu două fragmente din romanul 
Desculţ. 


1957 — Apare volumul de povestiri larbă, E.S.P.L.A. Apare 
volumul de versuri Poeme simple, E.S.P.L.A. Volumul cuprinde o 
selecţie din lirica anterioară a scriitorului. Romanul Desculţ este 
tradus în rusă, ucraineană, suedeză şi limba urdu (una din 
principalele limbi vorbite în India). 


1958 — Apare romanul Rădăcinile sunt amare, vol. \—IV, 
E.S.P.L.A. Apare ediţia a Vl-a a romanului Desculţ, E.S.P.LA. 
Zaharia Stancu este numit din nou în funcţia de director al 
Teatrului Naţional din Bucureşti. Desculţ este tradus în islandeză 
şi persană. Apar două antologii de poezie românească la Paris şi 
Moscova, în care sunt publicate poezii de Zaharia Stancu. 


1959 —Apare volumul al V-lea din Rădăcinile sunt amare, 
E.S.P.L.A. La Varşovia apare o antologie a nuvelei româneşti, al 
cărei titlu este împrumutat de o povestire a lui Zaharia Stancu: 
Liliacul. 


1960 — Apare o nouă versiune a romanului Desculţ, în trei 
volume, vol. |: Clopote şi struguri; vol. II: Printre stele; vol. III: 
Carul de foc. Apare ediţia a Vil-a a romanului Desculţ, în două 
volume, E.S.P.L.A. Colecţia B.P.T. Desculţ este tradus în limba 
slovenă. 


1961 — Romanul Desculţ este editat în America Latină, la 
Buenos Aires, în limba spaniolă. Patru noi antologii de poezie 
românească, editate în Grecia, Italia, Franţa şi Ungaria includ 
versuri de Zaharia Stancu. 


1962 — Apare romanul Jocul cu moartea, E.P.L. Apare volumul 
Costandina, E.P.L., în colecţia B.P.T, Volumul cuprinde trei 
povestiri: Grapa, Lupoaica şi Costandina. Apare ediţia a VIll-a a 
romanului Desculţ, E.P.L. Editura Tineretului publică, în colecţia 
“Cele mai frumoase poezii”, o selecţie din lirica lui Zaharia 
Stancu. Romanul Desculţ este tradus în vietnameză. In Antologia 
literaturii universale. Literatura secolului XX, apărută la 
Budapesta. Zaharia Stancu figurează cu un fragment din romanul 
Descult. 


1963— Apare romanul Pădurea nebună, E.P.L. 


1964 — Apare ediţia a IX-a a romanului Desculţ, E.P.L Apare 
ediţia a Il-a a romanului Pădurea nebună, E.P.L. 


1966 — Apare ediţia a X-a a romanului Desculţ, Editura 
Tineretului. Apare ediţia a Il-a a romanului Jocul cu moartea, 
E.P.L, Apare ediţia a Ill-a a romanului Pădurea nebună, colecţia 
B.P.T. Zaharia Stancu este ales pentru a doua oară Preşedinte al 
Uniunii Scriitorilor. 


1968 — Apare romanul Șatra, E.P.L. Apare romanul Ce mult 
te-am iubit, E.P.L. Scriitorul mărturiseşte a-l fi scris în mal puţin 
de trei săptămâni, In urma unei mari dureri personale. Apare 
ediţia a Ill-a a romanului Jocul cu moartea, E.P.L., colecţia B.P.T. 
Apare primul volum din opere, ediţie de autor, cuprinzând 
romanul Desculţ, Zaharia Stancu este reales pentru a treia oară 
Preşedinte al Uniunii Scriitorilor. La Paris apare, sub titlul Uruma, 
fala tătarului, o secvenţă din romanul Pădurea nebună. in 
Antologia poeziei româneşti, apărută la Paris, sub îngrijirea lui 
Alain Bosquet şi prefațată de Şerban Cioculescu, Zaharia Stancu 
figurează cu patru poeme. 


1969 — Zaharia Stancu este ales membru supleant al 
Comitetului Central al Partidului Comunist Român. Apare 
romanul Vântul şi ploaia, trei volume, E.P.L. Apare ediţia a Il-a a 
romanului  Şatra,  E.P.L. in Antologia poeziei române 
contemporane, apărută la Londra, Zaharia Stancu figurează cu 
mai multe poeme. 


1970 — Apare volumul de versuri Cântec şoptit, Editura Cartea 
Românească. Apare volumul. Povestiri de dragoste, Editura 
Cartea Românească. 


1971 — Editura Cartea Românească publică o nouă ediţie a 
romanului Desculţ, sub îngrijirea autorului. Zaharia Stancu 
primeşte titlul de Erou al muncii socialiste. In mai 1971, scriitorul 
este distins cu premiul internaţional Gottfried von Herder. Apare 
ediţia americană, la New York, prefațată de criticul Frank Kirk, a 
romanului Desculţ. Apar, la Editura Minerva, primele volume din 


ediţia Scrieri, îngrijită de autor, cuprinzând opera poetică a lui 
Zaharia Stanca. Romanul Desculţ este tradus In limba turcă, 
totalizând 35 de ediţii, în 24 de limbi străine, fiind difuzat pe 
toate continentele. 


1972 — Apare volumul de versuri Sabia timpului, Editura 
Eminescu. Zaharia Stancu este reales pentru a patra oară 
Preşedinte al Uniunii Scriitorilor. 


1973 — Apar volumele III şi IV din ediţia Scrieri, cuprinzând 
publicistica scriitorului. 


1974 — Apare volumul Poeme în lună, Editura Eminescu, 
Volumul include poeziile din Cântec şoptit (1970) şi Sabia 
timpului (1972), precum şi unele poezii inedite, necuprinse în 
volumele anterioare, Apare volumul V din ediţia Scrieri, 
cuprinzând povestirile lui Zaharia Stancu. La 5 decembrie, se 
stinge din viaţă Zaharia Stancu. 

Opera sa este tradusă, până astăzi, în 32 de limbi străine. 


O. G. 


NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI 


Ediţia de faţă reproduce integral textul ediţiei a doua 
(Editura pentru Literatură, 1964) a romanului Pădurea 
nebună. 

Sub această formă, adică incluzând şi episodul Uruma, 
care a fost publicat şi separat, romanul a apărut şi în 
versiuni străine (cehă, maghiară şi rusă). 


O.G. 


Unchiul Tone se uită ponciş la mine. Mă uit şi eu la el, 
însă nu ponciş. Drept mă uit. Şi uitându-mă bag de seamă 
că în anii care s-au scurs de când nu ne-am văzut a mai 
îmbătrânit, Mustăţile i-au mai albit. Nu şi le mai tunde. Nu şi 
le mai potriveşte. Le poartă zburlite. Fruntea, pe care i-o 
ştiam încruntată, i s-a mai zbârcit. | s-au mai lăsat şi obrajii. 
Creştetul capului, plin de sudoare, îi luceşte. Bietul! A 
început să chelească. Mi se pare că acum se asemuie şi mai 
mult la chip cu maică-sa, cu aspra-mi bunică de la 
Cârlomanu. Ochii bunicii, însă, au rămas tot limpezi, tot 
tineri. Bunica vede însă uliul cum se roteşte în zbor, 
deasupra satului, prin slăvile albastre. Când are ceva de 
cârpit ori de cusut, vâră singură aţa în ac. Cât despre mâini, 
nici vorbă să-i tremure. Dacă mi-ar da o pereche de palme, 
m-ar rătuti. De anul trecut nu m-am mai dus pe la ea. 
Acum, ochii căprii şi răi ai unchiului Tone au ostenit, s-au 
tulburat, au fugit şi s-au pitit în adâncul capului. Când e 
nevoit să socotească, scoate ochelarii din buzunar şi şi-i 
pune pe nas. Strâmb şi-i pune. Se chiorăşte prin sticlele lor 
tulburi, neşterse de praf şi de pete, până îl trec năduşelile. 

Ne privim îndelung, tăcuţi. El cu duşmănie mă priveşte. 
Eu, ca de obicei, cu dragoste. După ce ne saturăm amândoi 
de privit, din prag, cuprins de teamă şi de sfială, mă încilin 
şi-i dau bună ziua. Unchiul Tone nu-mi răspunde. Nici măcar 
cu o clipire din ochi nu-mi răspunde. Îmi iau inima în dinţi, 
îmi fac cruce cu limba în cerul gurii şi intru în prăvălie. 
Rămân totuşi aproape de uşă. Mai departe, cu toate că nu 
sunt fricos de felul meu, nu cutez să merg. 

În pofida câinoşeniei lui, cunoscută şi răscunoscută de 
toată lumea, unchiul Tone mi-e scump. De când am învăţat 
să umblu, ştiu că mă asemui oarecum cu el, tot aşa cum 


mă asemui şi cu bunica după mama. Cu mulţi din vechile 
spiţe de oameni din care mă trag mă asemui. Găsesc în 
mine, mai mult decât aş fi dorit-o, şi tocmai când mă aştept 
mai puţin, câte ceva din firea lor iute şi sălbatică, aprinsă şi 
năpraznică. Uneori mi se pare că aflu în mine rămăşiţe din 
surâsurile lor nesurâse, fărâmituri din bucuriile lor netrăite, 
cioburi din umilirile lor ne răzbunate şi din suferinţele lor 
nealinate, stropi din arzătoarele lor lacrimi neplânse. Toate 
câte le-au îndurat înaintaşii mei, care au fost şi care acum 
nu mai sunt, am de gând să le răzbun. Lacrimile ce vor 
încerca să-mi izvorască sub pleoape, să le înăbuş m-am 
hotărât, nu să le plâng. Nu-mi place să trec printre semeni 
ca un văicărici. Până acum m-am ţinut zdravăn. N-am 
trecut. Nădăjduiesc să mă ţin bine şi de acum înainte. 

Muţenia unchiului Tone mă doare şi mă îndârjeşte. Cu 
toate acestea, mă mai înclin în faţa lui încă o dată. Îi mai 
dau încă o dată bună ziua. Tot nu-mi răspunde. În schimb, 
mă măsoară de câteva ori cu ochii, din creştet până-n tălpi 
şi din tălpi până-n creştet. De ce m-o fi cântărind atâta? 
Poate pentru că sunt îmbrăcat în straie curate şi nepeticite. 
Poate pentru că am obrazul galben ca lămâia. Poate pentru 
că m-am tuns chilug. Arăt ca un băiat cuviincios. Dar el se 
miră. Poate se miră pentru că mă ştia jerpelit, nespălat şi 
cu chică mare, stufoasă, neţesălată. 

Intârzie cu privirile mai ales asupra mâinii în care port o 
geantă mare şi grea, doldora de cărţi. Citesc pe chipul lui 
puhav şi plin de cute nedumerirea. Nu prea înţelege ce e cu 
mine. Nu-i vine să creadă că i-am călcat pragul numai ca 
să-mi răcesc gura degeaba, zicându-i bună ziua. Are 
dreptate. Liota lui de neamuri de pe lunga, îngusta şi 
săraca vale a noastră, a Călmățuiului, şi-l închipuie 
negustor de seamă, cocă de bani. Cum îi intră o rubedenie 
în prăvălie, îi şi cere s-o miluie. 

— Bă-mi un pol, nene Tone, să-mi îngrop nevasta. 

— Dă-mi zece lei, unchiule, să-mi botez noul-născut. 

— Ajută-mă cu ceva, Tonişor, să-i fac Marandei nuntă. 


Mă bănuie şi pe mine că am venit la el cu cerşeala. Vede 
şi în mine un nemâncat, care ţine morţiş, să se înfrupte cu 
ceva din puţinul lui avut. Tace. Şi după ce se încredinţează 
că a tăcut destul, osteneala din ochi îi piere. Incruntat, 
rânjind ca un zăsvod care îşi simte ciolanul în primejdie, mă 
întreabă acru: 

— Ce e, măi beteagule? Ai isprăvit de colindat lumea? 
Am auzit că te-ai apucat să dai ocol pământului într-un 
picior! Şontorogule! Terchea-berchea! Nu cumva te-a picnit 
strechea şi-ai venit într-o fugă de la Omida să-mi cazi mie 
pe cap? 

Cuvintele lui slinoase şi bolovănoase nu mă supără. 
Zâmbesc. Dulce zâmbesc. 

— N-ai de ce să te temi, dragă unchiule. N-am de gând 
să-ţi aduc pagubă. Am de dat un examen. La liceu. 

— Dacă ai de trecut un examen, du-te la liceu. Ce cauţi la 
mine? Aici e birt, birt economic, cum scrie pe geam, nu 
liceu. 

— Va trebui să rămân în oraş o săptămână, două. 

— Rămâi. O săptămână. Două. Nouă. Cât ai chef. N-am 
nimic împotrivă. Târgul e mare. Unde trăiesc atâţia papugii, 
atâtea haimanale şi atâtea secături, poţi să faci şi tu umbră 
pământului. 

Mi se stinge zâmbetul. Mă pune în rând cu papugiii, cu 
haimanalele, cu secăturile! El, tocmai el, care, fiind frate cu 
mama, e de acelaşi sânge cu mine! Buzele încep să-mi 
tremure. Obrajii mi se roşesc şi-mi ard, îmi ard şi urechile. 
Dintr-o dată, se iscă şi creşte în mine mânia, îmi vine să-i 
strig că nu sunt papugiu, că nu sunt haimana, că nu sunt 
secătură, că nu sunt nici măcar pomanagiu, cum se pare că 
mă crede. Imi vine să uit că mi-e rudă şi să-l înjur, să-l 
spurc. S-ar cuveni chiar să-i arunc geanta în cap. Mă 
stăpânesc. Imi muşc fălcile, şi-n timp ce mi le muşc îi surâd 
iarăşi. Ca să-i câştig, bunăvoința îi surâd. Mă aud 
spunându-i: 

— N-am unde dormi, unchiule. 


Otrăvit, fratele mai mare al mamei mă povâăţuieşte: 

— Cum n-ai unde dormi? La hotel. Cărăbăneşte-te la 
hotel. Sunt atâtea hoteluri în oraş. Pentru toate soiurile de 
clienţi şi pentru toate pungile. 

— M-aş duce, însă... 

— Însă ce? 

— La hotel odăile sunt scumpe, unchiule. N-am destui 
bani ca să plătesc hotelul. 

La auzul cuvântului bani, unchiul Tone turbează. | se 
bulbucă şi i se aprind ochii. Se îneacă. Tuşeşte. Răcneşte: 

— Şi nu cumva ai vrea să-ţi dau eu? 

Îmi moi glasul. Mi-l îndulcesc. Cât pot mi-l îndulcesc. 

— Nici pomeneală de aşa ceva, unchiule. 

Auzind că nu e vorba de bani, unchiul Tone se mai 
domoli. Ochii i se liniştiră. Obrazul i se limpezi. Oftă, 
oarecum uşurat. Şi după ce oftă, mă iscodi cu viclenie: 

— Atunci, nepoate, ce-ţi pofteşte rânza! 

— Mai nimic, unchiule. Te-aş ruga să-mi îngădui să dorm 
la dumneata. Unde s-o găsi şi cum s-o putea. Chiar în curte, 
lângă zid. Acum e vară, şi nopţile sunt calde. 

— Să dormi! De! Casa e încăpătoare. Curtea e şi mai 
încăpătoare. Nu m-ar costa nimic şi n-ar fi mare lucru. 

— N-o să-ţi aduc niciun neajuns, unchiule. lţi făgăduiesc. 

Se gândi. Chibzui. Clătină din cap. Se temu să nu-l 
păcălesc şi-şi căută glasul acru. După ce-l găsi, se răsti 
iarăşi: 

— Dar de mâncat unde ai să mănânci? Tot la mine? Ce ți- 
ai zis tu când ai plecat de acasă? Imi iau picioarele la 
spinare şi — tipa-lipa, lipa-tipa — ajung la Ruşii-de-Vede. 
Acolo, nu mă doare capul. Trag la unchiul Tone. De dormit, 
dorm la unchiul Tone. De mâncat, mănânc la unchiul Tone. 
Nu mă costă nimic. 

Tăcui. Unchiul Tone continuă: 

— Nu eşti chiar aşa de nătâng cum vrei să pari, nepoate. 
Dar trebuie să-ţi intre bine în capul tău sec că socoteala de- 
acasă nu se potriveşte câtuşi de puţin cu cea din târg. 


Prinsei glas. Protestai: 

— Nu, dragă unchiule. Cu mâncarea n-o să te supăr. Este 
adevărat că sunt sărac, dar nu chiar lipit pământului. Am 
adunat câţiva gologani, îi păstrez pentru pâine. Mi-ajunge 
pâinea. lar apă... Apă am să beau, când mi-o fi sete, de la 
cişmeaua din stradă... 

Nu socotii că e cazul să-i spun mai mult. Tăcui. Şi, 
tăcând, aşteptai să arunce asupra mea o găleată de 
sudalme şi să mă ia la trei-păzeşte. Unchiul Tone, însă, nu 
mă înjură. Nici nu mă luă la goană. Uită de mine. Aşa cum li 
se întâmplă uneori oamenilor în vârstă, mintea îi lunecă în 
altă parte. Îl furară, pe neaşteptate, alte gânduri. Suspină. 
Işi duse mâna la inimă. Pe urmă privi strada pustie, 
încărcată de praf, prin geamul de lângă tejghea, pe care 
scria cu litere albe şi mari: 


LA TONE 
BIRT ECONOMIC 
SERVIM CIORBE CALDE 


ŞI 
MÂNCĂRI CU SOS 
GUSTOASE. 

SEARA SERVIM 
FRIPTURI 
şi 
MITITEI 
AVEM 
VIN — ŢUICA — BERE — SECĂRICA. 


De peste douăzeci de ani, de când vânduse cârciuma de 
la noi din sat, de la Omida, şi se mutase, în sfârşit, la oraş, 
unchiul Tone stătuse zi de zi şi seară de seară pe acelaşi 
scaun tare, cu coatele rezemate de aceeaşi tejghea de pe 
care se ştersese de mult vopseaua, privind prin acelaşi 
geam aceeaşi stradă pavată cu bolovani scoşi din albia 
râului Vedea, care trece pe lângă oraş, aceleaşi trotuare de 
cărămidă roşie, crăpată, spartă, tocită. 

Îi respectai afundarea în gânduri. Nu îndrăznii să-l mai 


tulbur cu nicio rugăminte. Ziua, care se măcina încet ca 
oricare alta, era albă, puternic însorită. Văzduhul fierbinte, 
înăbuşitor şi apăsător avea miros tare, înţepător, de 
gunoaie vechi, putrede. Liniştea se sfărâmă. Trecu pe 
stradă un bragagiu turc, cu o doniţă în mână. Fesul turcului 
— vechi şi roşu. Cămaşa zdreanţă. Şalvarii — peticiţi. 
Picioarele — negre, păroase, goale. 

— Braga... Braga rece... Cinci bani cana... Braga... Numai 
cinci bani cana... 

Altădată, în vremuri vechi, moarte şi uitate, turcii 
fuseseră stăpânii ținutului şi ai oraşului. Acum mai trăiau 
câţiva pe la margine, în case mărunte şi albe. Vindeau 
alviţă şi locum, simit şi bragă şi-şi îndurau cu resemnare 
lucia sărăcie. 

Din pricina căldurii, mă năpădiseră sudorile. Văzând 
bragagiul; mă păli setea — o sete adâncă, mistuitoare. 
Vrusei să mă iau după turcul prăpădit, să-i dau cinci bani, 
să beau o cană de bragă. Însă rupturile pe care le purta pe 
trup şi pe care le bănuii cu îndreptăţire colcăind de păduchi 
îmi retezară pofta. Setea îmi rămase, crescu şi începu să 
mă chinuie. Răbdai. Eram obişnuit să rabd foamea şi setea 
şi, la nevoie, chiar nesomnul. 

După turc, pe stradă, abia târându-se, trecu o birjă goală, 
dărăpănată. Caii, costelivi, neţesălaţi, se mişcau ca melcii. 
Pe capră, birjarul bărbos moţăia. Se ivi, ieşind dintr-un gang 
umbros şi muced, un milog fără picioare. Purta pe cap o 
capelă militară soioasă. Pe piept îi atârnau două decoraţii, 
dovezi că în războiul care abia se încheiase omul fusese 
brav. Ghemuit într-un cărucior de scânduri, tras de doi 
câini, înaintă pe trotuar ca o broască ţestoasă. Vru să 
întindă mâna, să cerşească, dar strada era tot pustie. 

Fără îndoială că unchiu-meu Tone văzu ceea ce văzusem 
şi eu. Faţa lui însă rămase nemişcată, de parcă nu văzuse 
nimic. Poate se gândea la îndepărtata lui tinereţe, când s-a 
însurat cu mătuşă-mea Finica şi a luat zestre locul îngust pe 
care, mai târziu, cheltuind toate economiile şi mai 


împrumutându-se în dreapta şi-n stânga, îşi clădise casa 
Poate se gândea la timpul petrecut altădată la noi în sat, la 
Omida. Acolo, pe îngusta, lunga şi săraca vale a 
Călmățuiului nu-i mersese prea rău. Cârciuma îl ajutase nu 
numai să-şi ducă zilele, dar chiar să pună ceva deoparte. 
Poate se gândea la vara îndepărtată în care deschisese 
birtul acesta şi la nădejdile pe care şi le pusese în 
negustoria lui. De pe când era copilandru încă, şi slugărea 
harnic şi tăcut la unul sau altul, năzuise să devină măcelar 
şi birtaş şi să strângă avere. Dacă i-ar fi dat şi norocul 
sprijin, ar fi izbutit. Norocul însă trecuse pe lângă unchi- 
meu fără să se oprească. Norocul nu se uită la săraci. Neam 
de curvă parşivă, norocul nu se uită decât la bogaţi. Pragul 
lor îl trece. În casa lor intră. 

În casa unchiului Tone, întâi la noi, la Omida, şi apoi aici, 
la Ruşii-de-Vede, plozii hulpavi şi gălăgioşi veniseră unul 
după altul. Anul şi găvanul. Apoi mătuşă-mea Finica... 
Tocmai când îi fusese lumea mai-dragă, se stinsese. O 
iubise? O iubise cu adevărat? Poate! Acum nu mai ştia. 
Acum nu-şi mai amintea. Între timp, inima i se uscase. Ca 
iasca i se uscase. 

De cum trecusem pragul unchiului Tone, înţelesesem 
dintr-o ochire că birtul tânjea cam de multişor după 
muşterii. În fundul prăvăliei, care mirosea a sărăcie cu 
lustru, se arătă, nechemată şi neaşteptată, în deschizătura 
unei uşi, vară-mea Vastea. Ne dădurăm bună ziua din ochi. 
Zăpăcita! Nu înţelese că între mine şi unchi-meu e ceartă! 
Îmi surâse. Îi surâsei şi eu. Vară-mea ajunsese codană. 
Avea pârul ca orzul copt, lung, cârlionţat. Din mucoasa pe 
care o ştiusem de pe când îmi sărea în cârcă de cum mă 
vedea, îmi ciufulea chica şi-mi răsucea urechile, anii care 
trecuseră scoseseră la iveală o mândreţe de fată. Numai de 
n-ar năpăstuli-o şi pe ea soarta! Ca mai toţi ai casei, ajuta la 
mărunta negustorie a unchiului Tone, muncind la bucătărie. 

Acum, după ce ni se stinseră amândurora zâmbetele, 
vară-mea Vastea se uită la unchiul Tone. Se uită şi la mine. 


În sfârşit, pricepu. Nu zise nimic. Întunecându-se la faţă, se 
apucă să curețe birtul. Aşeză scaunele pe mese cu 
picioarele în sus. Stropi duşumeaua. Mătură. Scutură praful 
de pe poliţe. Rândui scaunele la loc. Şterse mesele. In tot 
acest timp, în care eu rămăsei înmărmurit lângă uşă, se 
codi să-mi mai arunce vreo privire. Se arătă şi vară-mea 
Nigrita. Deschise geamul care despărţea bucătăria de sala 
birtului. După aceea începu să spele într-un lighean vasele 
ieftine. Le freca uşor cu cenuşă, le trecea prin apă limpede, 
le punea să se usuce. O! Ce înaltă era, cu mijlocul subţire, 
ca tras prin inel! Părul, castaniu îl avea, iar pe undeva pe la 
ochi, pe la gură, se asemuia mult cu mama când fusese şi 
ea tânără. Mi-era milă de mâinile vară-mi Vastea, dar mai 
milă-mi era de mâinile vară-mi Nigrita. Erau mari, roşii, 
umflate. Îţi făcea rău să le vezi. După câte îmi aduceam 
aminte, arzător şi amăgitor îi era glasul Mă simţeam furat 
de pământ şi purtat lin de puteri nevăzute prin slăvile 
nemărginite ale cerului, când se întâmpla să mă aflu pe la 
ei şi s-o ascult cântând. De mult n-o mai auzisem. Doream 
s-o aud iarăşi. 

În vreme ce unchiul Tone tăcea, şi Vastea ştergea 
ferestrele, vară-mea Nigrita, ca şi cum mi-ar fi ascultat 
gândurile, prinse să îngâne un cântec vechi. Cântecul 
pătrunse în mine ca o mireasmă tare, de pelin veşted, şi 
mă ameţi. Trecutul învie cu toate tristeţile lui, mi se înfăţişă 
şi mă copleşi. 

O mai auzisem cântând cântecul acela, demult, înainte 
de război, când, trăind trai pe vătrai, îmi câştigam viaţa aci, 
în oraş, slujind la Bănică Vurtejanu, la Mielu Guşă şi la toţi 
ceilalţi stăpâni cu care mă pricopsise soarta sau numai 
întâmplarea. Atunci, da, pe bună dreptate, cântecul îşi 
avusese faima lui! Dar acum, în întinsul, prăfuitul şi jalnicul 
târg în care mă reîntorsesem, poate că numai vară-mea 
Nigrita şi-l mai amintea şi-l mai cânta. Era prins cântecul de 
adolescenţa ei, pe care şi-o petrecuse muncind şi visând, 
oftând şi cântând şi acirând după un strop de bucurie, în 


birtul şi în curtea unchiului Tone. Birtul era şi atunci, ca şi 
acum, sărac. Curtea, îngustă şi lungă, era, şi atunci ca şi 
acum, umbrită de un singur măr zbârcit, căruia îi plesnise 
coaja şi i se uscaseră, în afară de două sau trei, ramurile 
răsucite şi scâlciate. Dând cu puţin mai înainte târcoale 
casei şi, după atâţia ani, văzând iarăşi mărul, mi se 
năzărise ca într-o nălucire că acolo, în mijlocul curţii, stă 
nemişcată o fată bătrână cu urechile clăpăuge şi cu gingiile 
ştirbe. 


Îmbătrânesc zidurile. 
Imbătrânesc copacii. 
Imbătrânesc bogații. 
Imbătrânesc săracii. 


Dacă vieţuieşti la sat, nu prea iei în seamă că arborii 
îmbătrânesc. Lângă cei vârstnici răsar alţii, şi an de an noii 
răsăriţi se înălţă în soare cu frunzişul proaspăt şi verde, cu 
tulpinile zvâcnind de sănătate. Arborii tineri acoperă cu 
frunzişul şi cu vigoarea lor bătrâneţea şi urâţenia celor din 
jur, pe care securea nu întârzie să-i doboare. Dar într-o 
curte de oraş dărăpănat, dărăpănată şi ea şi împrejmuită 
de ziduri mucede, coşcovite şi crăpate, cu tencuiala 
mâncată de ploi, cum era curtea unchiului Tone, un pom 
singur e mai frumos parcă, dacă e tânăr şi vânjos. Şi e 
grozav de neplăcut vederii după ce îmbătrâneşte şi se 
umple scoarţa de noduri, de umflături, de pleznituri şi de 
bube. 

Timpul, care lunecă într-una tolănit în sania lui cu tălpi de 
argint, se pregătea pe îndelete să aducă toamnă. Oraşul 
era năpădit de soare, ca şi câmpul fără hotare, acoperit de 
mirişti galbene şi de păduri uriaşe de porumb, pe care îl 
străbătusem la pas ca să ajung până aici, în pragul birtului 
economic al unchiului Tone. Dar, între atâtea ziduri 
răpănoase şi între atâtea acoperişuri de tablă mâncată de 
rugină şi de olane strâmbe, lumina soarelui părea ostenită 
şi ofilită faţă de lumina vie şi proaspătă care stăpânea 


şesurile de la zare la zare. Vară-mea Nigrita cânta încet, 
aproape şoptind: 


Și-atunci a plecat la război 
Călin, cel mai tânăr băiat 
A plecat la război... 


Războiul! Cu puţin timp în urmă, peste întregul pământ 
trecuse, cu tăvălugul lui de foc şi de moarte, războiul. Pe 
toţi care scăpasem ne chinuise, ne istovise, ne îmbătrânise. 
Ne păstrasem viaţa, însă rămăsesem mai goi de gânduri, 
mai abătuţi, mai seci de vlagă. Nu teama de moarte ne 
măcinase, ci mizeria, nesfârşita mizerie, cu foamea ei, cu 
păduchii ei, cu neliniştile ei, cu spaimele ei de mai rău. 

Ca să-şi adoarmă gândurile care-l sfredeleau, îl rodeau şi- 
| întunecau, unchiul Tone îşi umplu halba. Nu ştiu de ce, îmi 
veni să zâmbesc. Şi chiar zâmbii. Berea părea a fi rece. 
Gulerul halbei se umfla. Unchiul Tone duse halba la gură şi 
sorbi pe nerăsuflate. Cu dosul mâinii îşi şterse mustăţile 
pleoştite. Răcorit, se dezmetici, pogori pe pământ, minţile i 
se reîntoarseră în birt, îşi luă seama şi îmi luă seama, şi 
după aceea îşi aduse aminte de vorbele pe care le 
schimbasem între noi. Mă întrebă domol: 

— Şi de mâncat unde te lăudai că ai de gând să 
mănânci? 

— Nu te îngrijora, unchiule. O să văd eu. O să mă 
descurc. 

Vorbii dulceag. Vorbii ca un năvleg. Crezu că încerc să-l 
înşel, că vreau să-mi bat joc de el. Sări în sus de parcă i-aş 
fi pus sare pe rană. Strigă: 

— Ce să vezi? Neisprăvitele! Derbedeule! O să-mi dai 
ocol bucătăriei în fiecare zi şi n-o să te laşi până n-o să 
şterpeleşti ceva. Nemâncatule! Cară-te! Cară-te, că de nu... 

Vară-mea Nigrita îşi sugrumă cântecul. Vastea se opri din 
scuturat. Mă îndemnă din ochi să plec. Îndemnul era bun. 
Insă nu plecai. Mă încăpăţânai să mai aştept un cuvânt. Un 
cuvânt omenesc. Il aşteptai zadarnic. Unchiul Tone, ca ieşit 


din minţi, urlă: 

— N-auzi? Cară-te! Cară-te, că de nu... 

Ochii i se înviorară. Luciră. Scăpărară. Vărsară foc. Trecui 
peste istoveala care mă cuprinsese. Îmi adunai puterile şi 
izbutii să ies din încremenire. Plecai. După doi paşi, ajuns în 
prag, mă puse dracul să mă răsucesc pe călcâie şi să-i 
spun: 

— Mulţumesc, dragă unchiule. O să mă rog lui Dumnezeu 
să-ţi dea şi mai mult noroc decât ţi-a dat până acum. 

Nici n-apucai să închid bine gura, că halba pe care o 
ţinea unchiul Tone în mână zbură vâjâind pe lângă urechea 
mea şi se sfărâmă în mijlocul străzii. Fusese cât pe-aci să 
mă lovească în cap. Zâmbii. Şi-mi spusei: Mare baftă am 
avut! Era gata-gata să mă aleg cu capul spart. Numai atât 
îmi mai lipsea: să umblu bandajat, să se uite lumea la mine 
ca la un cal breaz-bâric-breaz... 

Bucuros că scăpasem ieftin, îl înjurai de la obraz de 
grijanie şi de lumânare şi o zbughii. Unchi-meu ieşi după 
mine şi, din uşa birtului, îmi dădu cu ho şi-mi strigă: 

— Oarba!... Oarba după tine!... 

Uliţa era tot pustie. Nu găsii potrivit să mă opresc din 
mers, să mă întorc şi să-i răspund. Şontâc-şontăc, mă 
îndreptai către grădina publică, să mă odihnesc acolo la 
umbră, pe-o bancă. 

O! Voi, care citiţi aceste pagini! Păcat că nu cunoaşteţi 
oraşul de pe Vedea pe care mă străduiesc să vi-l evoc! 
Păcat mai ales că nu l-aţi cunoscut în anii în care mi-am 
pierdut eu tinereţea pe-acolo! Nu l-aţi fi uitat niciodată, aşa 
cum nu l-am uitat eu. 

După lungul şi greul război cu nemţii, îl găsisem tot acolo 
unde îl ştiusem. Numai oamenii mi se păreau a fi alţii. Cei 
pe care îi cunoşteam după faţă şi după nume mai 
îmbătrâniseră. Lângă ei însă mai veniseră de prin satele din 
preajmă alţii. Apoi, în locul celor care muriseră se mutaseră 
sub coastă şi dormeau acolo împăcaţi cu soarta, 
nemaizbuciumându-se pentru deverul lor, năpădiseră şi se 


statorniciseră la centru negustoraşii de pe la mahalale care, 
îndeletnicindu-se în anii războiului cu specula ori cu 
furtişagurile, prinseseră cheag. 


Este clopotul din limbă, 
lumea se schimbă. 
Clopotul tace, 

lumea tot se preface. 


Fie că vrem, fie că nu vrem, fie că trăim vreme de pace 
ori vreme de război, timpul îşi continuă lucrarea lui, şi 
lumea, cât e ea de mare, se schimbă într-una. Numai cine 
are mintea ştirbă nu bagă de seamă. 

Mă mai schimbasem şi eu, şi nu puţin, de când plecasem 
din Ruşii-de-Vede pentru a-mi căuta prin alte ţinuturi ale 
pământului pâinea şi rostul trecuseră şi pe lângă mine, şi 
peste mine anii. Mă ciobiseră. Insă mă şi crescuseră. 
Devenisem un băieţandru înalt, subţire ca un şarpe şi slab 
scoabă. Obrajii, pe care uneori se scria tristeţea, iar alteori 
— numai umbra ei, tot galbeni şi plini de pecingini îmi 
rămăseseră. Şi se mai întâmplase ceva care mă mâhnea şi- 
mi întuneca inima: cu cât înaintam în vârstă, cu atât vechiul 
meu beteşug se înrăutăţea. Tot mai anevoie târam după 
mine piciorul lovit de boala care, cu ani în urmă, se 
năpustise asupra mea şi mă schilodise. Când vremea era 
frumoasă, trăiam zile şi nopţi în care mi se părea că piciorul 
beteag nici nu mai face parte din trupul meu. Îmi atârna de 
şold bleg şi rece, ca un lucru străin şi netrebnic. Il simţeam 
ca al meu numai pe timp câinos. Atunci mă durea. Cu 
durerile cărnii şi ale oaselor, însă, mă obişnuisem ca sacul 
cu peticul. Nu le mai luam în seamă decât atunci când erau 
deosebit de adânci. Altfel, eram în stare să tai lemne, să 
sap, să car saci, să bat cu ciocanul, să scriu, să citesc, să 
predau lecţii ori să învăţ fără să mă sinchisesc prea mult de 
ele. Soarta mă însemnase cu semn greu. Trebuia deci să 
port prin lume până la sfârşit semnul blestemat, ba chiar să 
mă bucur că scăpasem destul de ieftin din încercare, cu 


pierderea, pe jumătate numai, a unui singur picior. 

Mergând încet pe lângă zidurile coşcovite ale prăvăliilor 
de pe Strada Mare, trecui şi pe lângă dugheana “La înger”. 
Imi adusei aminte, nu fără amărăciune, că altădată 
slugărisem câteva luni şi în această prăvălie mucedă, în 
care se vindeau, pe bani gheaţă ori pe datorie, lumânări şi 
tămâie, încălţăminte cu tălpi de mucava, chimbrică, straie 
prost croite şi rău cusute pentru morţi şi sicrie pentru 
răposaţii de toate vârstele. Acum, în ceea ce privea 
îmbrăcămintea, moda se schimbase. Hainele sărăcuţe 
pentru morţi aveau şi ele altă croială. Alte fasoane aveau 
ghetele şi pantofii. Numai sicriele îşi păstraseră vechea lor 
formă: lungi, înguste la picioare şi largi spre umeri, cu 
capacul uşor boltit. Râsei ca prostul, de unul singur. Aveam, 
de când mă ştiam, acest urât obicei. Omul, care atâta timp 
cât trăieşte se zbate şi se lăcomeşte de parcă nu i-ar 
ajunge întregul pământ, o dată mort, se mulţumeşte să 
stea o veşnicie între patru biete scânduri! 

— Darie! Ai început să baţi câmpii!... 

— Să-mi fie cu iertare... 

Nu mă mai gândii la nimic. Mă uitai la firma domnului 
Mielu Guşă, spânzurată la vedere, deasupra uşii, şi observai 
că era aceeaşi. Pesemne că jupânul nu socotise că a sunat 
ceasul s-o înnoiască. În vremea în care eu nu mai trecusem 
pe aici, îngerului zugrăvit cu iscusinţă pe tabla de tinichea îi 
căzuseră aripile. Acum, acest mesager al Domnului nostru 
Savaoth — plin e cerul şi pământul de mărirea lui — mai 
păstra, agăţate de umeri, doar flendurile pelerinei. 
Vopseaua albă cu care fuseseră scrise cândva cuvintele La 
înger o rosese şi-o ştersese ploaia. Se mai desluşeau însă 
câteva litere răzlețe: ...a... nger... 

N-avea niciun haz să ţin în mine supărarea pricinuită de 
neplăcuta întâlnire cu unchiul Tone. Mă străduii deci s-o 
lepăd în drum şi să uit cât mai repede tot ceea ce păţisem. 
Incercai să cuget asupra lui Mielu Guşă şi-mi trecu prin cap 
că fostul meu stăpân ar fi trebuit să dea jos firma şi s-o 


trimită la reparat. Cheltuiala negustoraşului ar fi fost 
neînsemnată, iar folosul — mare. Un înger, chiar pictat, 
dacă-şi pierde aripile nu mal are niciun chichirez. O firmă 
scâlciată, cu litere şterse, alungă cumpărătorii. Fiecare, 
văzând-o, îşi spune! “Negustor pârlit. Nenorocos. Păgubos. 
Nici firmă n-are ca lumea, darmite marfă...” 

Îmi amintii că în oraş se afla un pictor de firme, înainte 
de război, când mai trăisem eu pe aici, pătimind multe şi 
îndurând destule, îmi încrucişasem deseori paşii cu ai lui. 
Era tânăr şi zvelt pe vremea aceea. Abia se întorsese de 
prin străinătăţi. Războiul, care înecase lumea în fum şi-n 
sânge şi-o prăpădise în parte, îl silise să se întoarcă. Purta 
pictorul lavalieră neagră şi pălărie cu gardini mari. ŞI 
mustață subţire, lipită pe buza de sus, purta. Fetele din 
târg, de familie, care trecuseră prin pensioane, când îl 
vedeau se chiorau după el. 

— Pictorul... 

— O raritate a oraşului... 

— Cum îi cheamă? 

— Caba. 

— Nu e urât. 

— De urât nu e urât. Se spune că nici prost n-ar fi. Dar... 

— Dar ce? 

— N-are după ce bea apă. 

— E talentat. 

— Mai bine-ar avea o moşioară. Cu talentul... 

— Ştiu. Se moare de foame. 

După câte pricepusem, năzuise şi, după cum auzisem, 
mai năzuia încă să ajungă un artist faimos. Mie unuia îmi 
plăcea. Numai cu lavaliera şi cu pălăria lui ciudată nu mă 
împăcăm. Pe atunci, puţin a lipsit să ne cunoaştem. Locuia 
pe una din ulicioarele de pe lângă cimitir, unde totdeauna 
mirosea dulceag, a mort proaspăt, într-o casă cu acoperiş 
ţuguiat. Pe înserate, se vântura de unul singur, îngândurat, 
prin centrul târgului. Îşi ridica ochii şi zâmbea de câte ori 
trecea pe lângă statuia generalului Mantu. O găsea, fără 


îndoială, de prost gust. Mulţi, vorbind despre el, îl luau în 
râs. 

— Domnul Caba, mâzgăliciul. 

— N-aş da pe el nici două cepe degerate. 

— Umblă cu capul în nori. 

— Visează cai verzi pe pereţi. 

Nu trecuse mult, şi prăfuitul târg se obişnuise şi cu 
tânărul pictor. Retras în coliba din apropierea cimitirului, 
Caba zugrăvea sărăcăcioase privelişti, picta copii mucoşi, 
ochioşi şi zdrenţăroşi, creiona ţărani flămânzi, desena 
milogi şi măturători, spălătorese trase şi palide, şi ofticoase 
fete de stradă, stâlpi de cafenele şi ţigăncuşe zvelte; în 
sfârşit, cam tot ce alcătuia scursura şi drojdia oraşului. 

O dată s-a apucat şi a schiţat în cărbune nişte ţărani, 
presupuşi a fi hoţi de cai, pe care îi văzuse purtaţi în lanţuri 
pe străzi de către jandarmi chipeşi. Poliţiştii l-au ridicat 
noaptea de acasă, l-au dus într-un beci, l-au bătut măr, l-au 
stâlcit aproape, şi i-au dat drumul cu povaţa: 

— Să-ţi vâri minţile-n cap. Aşa ceva nu se fotografiază şi 
nu se desenează. 

— Am desenat ce-am văzut. 

— Nu trebuie să desenezi tot ce vezi. Auzi? 

— Aud, domnule. Aud, deşi îmi vâjâie urechile. 

Atunci mi-am dat pentru întâia oară seama că un artist, 
chiar dacă trăieşte într-un târg janghinos şi răpănos ca 
Ruşii-de-Vede, vrea să ajungă să fie cunoscut. Caba era şi 
el dornic de glorie, ţinea să fie şi el admirat. Din aceste 
pricini îşi expunea din când în când lucrările în vitrina 
librăriei, unde vindea cărţi de şcoală, tăblițe şi condeie, 
creioane şi penare prietenul meu mai în vârstă, nenea 
Papagal. Nimeni nu se oprea să le privească, nici măcar 
gunoierii ori haimanalele, şi nimeni în tot oraşul acela, în 
care bogaţii se numărau cu sutele, nu se gândea să i le 
cumpere. Zăceau acolo cu săptămânile. Le scorojea şi le 
decolora soarele. Nenea Papagal îl chema pe Caba. 

— Am nevoie de vitrină, pictorule, ne-au sosit mărfuri noi. 


Caba îşi aduna cartoanele, le învăluia într-un jurnal, te 
ducea acasă. Se spunea că după ce le păstrează o vreme le 
rupe în bucăţi şi aprinde focul cu ele. Mai pe urmă, când au 
socotit că pictorului i-a ajuns cuțitul la os şi i-a căzut nasul, 
negustorii şi negustoraşii ruşani l-au chemat şi i-au 
comandat firme. Caba nu s-a arătat om năzuros. Le-a 
primit. Pentru că 


gură de om, 
gură de câine 
cere pâine. 


Când a început să lucreze firme, ruşinându-se poate, nu- 
şi scria numele pe ele. După un timp însă, i s-o fi părut că 
totuşi munca mâinilor lui nu trebuie să rămână anonimă. 
Semna firmele pe care le lucra, cu iniţiale. A sfârşit prin a le 
iscăli cu numele întreg: Dimu Caba. 

După ce în toamna lui 1916, scârbindu-mi-se şi de oraş, 
şi de orăşeni, îl părăsisem, auzisem de la ruşanii pe care-i 
întâlnisem întâmplător prin alte părţi ale judeţului că 
pictorul de firme fusese lovit de o urâcioasă boală de ochi şi 
că era pe cale să ajungă orb buştean. Ştirea, pe care nu 
aveam cum să aflu dacă era sau nu adevărată, mă 
mohorâse. Să fi văzut o dată lumea cu frumuseţile şi cu 
minunăţiile ei, cu de-alde jupân Mielu Guşă şi cu de-alde 
jupân Moţatu, cu de-alde jupân Bănică Vurtejanu şi cu de- 
alde domnul Stănică Paleacu, avocatul devenit acum 
stăpânul oraşului, cu de-alde domnul Mitiţă Bârcă şi Colţan, 
cu de-alde nu mai ştiu cine şi cu de-alde unchi-meu Tone, şi 
apoi să n-o mai poţi năzări nici măcar ca prin ceaţă, era, 
într-adevăr, o mare nenorocire, poate cea mai mare... 

Acum umblam iarăşi, ca odinioară, şontorog şi lălâu prin 
târgul de pe Vedea şi poate că multe alte întâmplări mai 
vechi sau mai noi mi s-ar mai fi vânturat prin cap dacă n-aş 
fi dat cu ochii de unul dintre foştii mei stăpâni, de jupân 
Mielu Guşă, chiar de jupân Mielu Guşă, căruia nu-i duceam 
câtuşi de puţin dorul. Sta, păcătosul, tolănit la soare pe 


banca de sub firma cioantă. Era tăbăcit rău de bătrâneţe, şi 
de mai mult de-o săptămână uitase să se radă. Barba i-o 
năpădiseră firele albe. Ochii îi adormiseră parcă şi i se 
afundaseră în cap. Ajunsei în dreptul lui şi-mi scosei pălăria. 

— Bună ziua, jupân Mielule... 

— Bună... 

Îşi ridică spre mine privirile. Apoi şi le lăsă repede. Nu 
semănăm a muşteriu. De văzut, parcă nu mă văzuse 
niciodată. Nu-i purtai pică pentru că nu mă recunoscuse. 
Mai ţinuse la casă şi la prăvălie şi alte slugi vremelnice. 

Il părăsii de îndată şi, bălăbănindu-mă de parcă aş fi fost 
beat, mă târâi mai departe prin zăpuşeala după-amiezii. 
Ajunsei la librăria “Cartea şi condeiul”. Mă oprii. Cercetai 
vitrina, barem să descopăr cărţi neştiute, noutăţi. Nu găsii 
nimic vrednic de citit şi nici măcar de răsfoit, îl întrebai pe 
un băieţandru care trândăvea în prag şi căsca dacă-mi 
îngăduie să intru în prăvălie. 

— Ce vrei să cumperi? 

— Nimic. 

— Atunci, poate vrei să cauţi vechituri prin rafturi, 

— Nici atât. Altceva aş dori: să schimb câteva cuvinte cu 
nenea Papagal, pe care nu l-am văzut cam de multişor. 

Băieţandru cu mustață răsucită la vârfuri mă privi mirat, 
de parcă tocmai atunci aş fi pogorât cu hârzobul din cer. 

— Dar pe ce lume trăieşti dumneata? 

— Pe lumea asta. Cel puţin aşa cred. 

— Şi vrei să vorbeşti cu nen-tău Papagal? 

— De ce să nu vreau? Altădată am vorbit ceasuri întregi 
cu el. 

— In acest caz, scumpule, întâi trebuie să aştepţi până ti- 
or creşte aripi. Pe urmă să-ţi dai osteneala să zbori până la 
poarta raiului. 

Zicând acestea, băieţandrul se uită la mine. Se minună 
că nu mă supăr? 

Soarele după-amiezii îneca oraşul în lumină. Mă gâtuia 
zăpuşeala. Pe lângă zidul librăriei “Cartea şi condeiul” 


mişunau furnici. Erau nişte furnici mari, negre, lucioase. 

— Când a murit nenea Papagal? 

— De mult. În timpul războiului. În chiar ziua când au 
venit nemţii dinspre Olt şi-au ocupat oraşul... 

— De moarte bună a murit? 

— Împuşcat. 

Plecai. Mă plimbai. Nu ştiui cum trece timpul. Dar timpul 
trecu. Seara căzu fumurie peste oraş, mă privi în ochi şi-mi 
surâse. Până să apuc eu să-i răspund, se puse pe treabă. 
Suflând cu grăbire printre buze, alungă amurgul şi îi luă 
locul. Cum altceva mai bun de făcut nu aveam, îi luai 
seama. Era o seară caldă şi apăsătoare, înstelată şi 
străvezie. 


De unde vine seara, 

cu întunericul ei străveziu, 
vestind groasa smoală a nopţii? 
Poate că vine, 

ca şi vântul, 

de dincolo de marginile pământului 
Poale că vine mai de aproape, 
din câmpuri. 

Poate că vine 

din pădurea de peste râu, 

ca o ciudată pasăre 

cu mii şi mii de aripi. 

Poate că vine de pretutindeni 
şi de nicăieri. 

Poate că vine de acolo 

de unde vine moartea... 


Buzele cu care rostii încet această litanie, umflate şi 
crăpate, se lipiră una de alta şi nu mă mai ascultară. Nu 
mai voiră să şoptească niciun cuvânt... Mă apucai iarăşi să 
hoinăresc. Strecurându-mă pe lângă garduri acoperite de 
frunziş ori de zorele, dincolo de care se aflau grădini cu 
miros ascuţit de busuioc, trecui din uliţă în uliţă şi ajunsei la 
grădina publică. Aci, mă plimbai ostenit mort pe sub copacii 


drepţi, groşi şi înalţi până se aprinseră luminile mărunte şi 
rare ale felinarelor. Văzduhul fumuriu şi plin de umbre sta 
neclintit. Căldura rămăsese tot înăbuşitoare. Râvnii să mă 
aşez pe o bancă, să-mi trag sufletul, să-mi scot gheata care 
mă strângea şi mă rodea. Mi-o luaseră mulţi alţii înainte. Pe 
bănci nu se afla niciun locşor gol. De atâta umblet, oasele 
îmi intraseră unul într-altul şi mă dureau. Dorii cu ardoare 
să mă întind undeva, să mă odihnesc, să se usuce sudoarea 
care-mi năclăise trupul, să mai prind puteri. Dar unde? Pe 
iarba dintre copaci nu era îngăduit nici să calci, nici să te 
aşezi. Vardiştii îmbrăcaţi în cafeniu vegheau ca legea să fie 
respectată. Moleşit şi zăpăcit cum eram, nu doream decât 
atât: să mă întind în iarbă, să trândăvesc un timp, pe urmă 
să mă ridic şi să plec încotro m-or purta paşii. Grădina 
publică din Rugşii-de-Vede nu avea niciun boschet în care, 
ferindu-mă de ochii ascuţiţi ai vardiştilor, să mă aciuiez. 
Numai copaci înalţi şi drepţi avea, iar copacii îşi înălţau 
nepăsători vârfurile mlădioase în aerul cald, vâscos şi 
apăsător de seară. 

Nu ştiu cum se făcu, dar dintr-o dată parcă mă apucă 
strechea. Nu-mi mai plăcură umbrele parcului. Nici puţina 
lui răcoare nu-mi mai plăcu. 

Plin şi îngreunat de sila mâăzgoasă pe care mi-o arunca în 
cârcă cu nedorit belşug sleiala trupului, bălăbănindu-mă şi 
ținându-mă de garduri, mă reîntorsei în târgul pleoştit peste 
care acum devenise stăpână deplină înstelata noapte. Mă 
strecurai iarăşi, cu gândurile vraişte, pe lângă fereastra 
birtului economic al unchiului Tone. Nu-i mai purtam nicio 
supărare birtaşului. Mă înjurase. Aruncase cu halba în mine. 
Amândouă aceste fapte erau adevărate. Însă unchi-meu mă 
înjurase pe mine, fiindcă se săturase tot înjurându-şi 
zadarnic nenorocul. Nu mie vrusese să-mi spargă capul cu 
halba, ci ghinionului, care, de o viaţă, se ţinuse scai de 
capul lui. Bietul unchi-meu! Dacă mi-ar fi stat în puteri l-aş 
fi încărcat cu aur şi cu fericire. 

Paşii mi se opriră. Mă sprijinii de zid şi, fără să vreau, 


aruncai o privire înăuntru. O zării la tejghea pe vară-mea 
Nigrita. Acum avea obrazul vesel şi mai frumos ca oricând. 
Se schimbase macazul! Birtul economic era aproape plin. 
Muşteriii gălăgioşi mâncau şi beau. Intr-un colţ, doi lăutari 
tuciurii scârţâiau viori. Al treilea îngâna: 


Baba mea are măsele, 
sele, sele, sele... 

Fără şapte n-are opt, 
opt, opt, opt... 


Vară-mea Nigrita mă văzu. Îmi făcu semn să intru. Mă 
înviorai. Mă prefăcui că mă bucur. Peste o clipă mă pomenii 
că mă bucur de-a binelea. 

În birt — fum! Fum acru! Miros de mititei! Miros de 
friptură de vacă şi de friptură de porc! Miros de ciorbă de 
varză! Miros de pâine proaspătă! Miros de ţuică, de vin, de 
bere, de secărică! Auzii grătarul sfârâind ademenitor în 
bucătărie. Mă ţinui tare, ca să nu ameţesc şi să cad de-a 
berbeleacul. 

— Darie, treci dincolo. O să aibe Vastea grijă de tine. 

— Dar iubitul meu unchi? 

— Tata? A băut şi-a-ntins-o la Chiriachiţa. 

Nu ştiam cine e Chiriachiţa. Îi auzeam pentru întâia oară 
numele. Zorit cum eram, n-avusei timp s-o întreb pe vară- 
mea ca să aflu. Zisei: 

— Dacă se-ntoarce şi mă găseşte la bucătărie, iese iarăşi 
scandal. 

— Când se duce la Chiriachiţa întârzie. Totuşi, mănâncă 
repede şi pleacă prin curte. 

— Mulţumesc. Ai rămas tot cum te ştiam. Bună. 

Imi zâmbi. Zâmbetul ei mă satură pe jumătate. 

— Sângele apă nu se face, dadă Nigrita. 

— Uneori se face, Darie, apă sălcie se face uneori. 

Puţina bucurie care-mi licărise în inimă se stinse. Nu-mi 
plăcea să trăiesc din pomana oamenilor, chiar dacă oamenii 
care mă miluiau îmi erau neamuri. Imi stăpânii greaţa care 


mă podidise, urcai câteva trepte şi pătrunsei, ca un câine 
plouat, în bucătărie. Acolo se aflau în plină treabă vară-mea 
Vastea şi o femeie bătrână, groasă, pe care n-o mai 
văzusem. Intorcea, când pe o parte, când pe alta, mititeii şi 
hălcile de carne puse la fript. Inţelesei că e grataragioaica. 
Vară-mea Vastea, care şi ea se temea de unchiul Tone, luă 
la repezeală dintr-o tigaie care sfârâia o bucată mare de 
peste prăjit şi o înfăşură într-un jurnal. Mi-o întinse. Îmi mai 
dădu şi un codru voinic de pâine neagră. Înainte de a apuca 
să-mi rostesc mulţumirea, vară-mea mă rugă: 

— Du-te, Darie. Dacă te prinde tata cu mâncarea la tine, 
ţi-o ia. lar pe mine... Pe mine mă omoară. 

Mă simţii umilit şi înjosit. Nu era nimic de capul meu. 
Avea oricine dreptul să se uite la mine ca la un netrebnic. 
Cu aprigă ură îmi urâi trupul schilav şi scălâmb, care 
ostenea lesne şi-mi cerea cu stăruinţă să-l hrănesc şi să-l 
păstrez, mai departe, viu. De ce eram oare osândit să 
rămân mereu robul cărnii mele, robul măruntaielor mele 
dezgustătoare, robul oaselor mele cu puţină măduvă? 


Dacă aş fi izbutit să mă lepăd de trup 
ca de o covârşitoare şi inutilă povară 
şi totuşi 

să trăiesc, 

să trăiesc! 

Să fiu umbră, 

dar să văd, 

să aud. 

Umbră să tiu, 

dar să gândesc. 

Și glas de tunet să am, 

glas de vioară să am... 


Murmurând şi alte cuvinte, care nu mai aveau înţeles şi 
care nu se mai legau între ele, ieşii în stradă cu pachetul 
unsuros şi fierbinte în mână. 

Străveziul înserării prelungi se destrămase şi se topise. 
Peste oraş, peste câmpuri, peste lume, se lăsase, deplină şi 


mângâietoare, noaptea. Tremurând încă, mă ghemuii în 
mine şi, mergând pe lângă ziduri, o apucai spre gară. Când 
treceam prin apropierea câte unui felinar, băgam de seamă 
că umbra legată de picioarele mele mă urma cu credinţă. 
Nu era chip să scap de ea. 

În cale, trecui târâş-grăpiş pe lângă cârciumi deschise, 
care duhneau a băutură de te trăsneau, şi pe lângă 
cafenele luminate, în care se jucau concine şi barbut pe 
bani gheaţă. Trecui şi pe lângă o ispititoare ulicioară 
lăturalnică. Aici se sprijineau una de alta noile case cu fete 
ale târgului, dintre care cea mai vestită era aceea ţinută de 
o bucovineancă groasă ca o putină, pe care o chema 
Aspazia Harnik. 

Răvăşit, tulburat şi învălmăşit, cu gura acră şi cu sufletul 
şi mai acru, ajunsei la gară. Sala de aşteptare, aproape 
goală, era murdară şi mirosea greu, a lignit. Imi adusei 
aminte că sunt ostenit. Cămaşa îmi era leoarcă de sudoare. 
Gheata din piciorul beteag mă strângea. O scosei şi mă 
aşezai pe o bancă. Mă podidi foamea şi mă apucai să înghit 
hulpav mâncarea pe care mi-o aruncase ca unui milog vară- 
mea Vastea. 


La orice oră din zi sau din noapte, de când mă ştiam 
hoinărind prin lume, găseam prin gări o sumedenie de 
oameni care aşteptau. Unii aşteptau un tren care întârzia. 
Alţii — un tren care trebuia să se alcătuiască şi să plece. 
Erau şi destui cască-gură, care nu aşteptau decât să se 
scurgă timpul. Se găseau şi dintre aceia care aşteptau doar 
să treacă noaptea. Nu greşeam atunci când credeam că 
pretutindeni se află oameni fără căpătâi pe care căderea 
întunericului îi sperie, pentru că nu aveam unde să-şi dea 
puţină tihnă oaselor. Drepte sau nedrepte, dar aşa erau 
rânduielile vieţii, şi nu eu singur aveam puterea să le 
schimb. 

Pe când mă gândeam la aceste nimicuri şi înfulecam la 
repezeală peştele prăjit şi pâinea neagră, amăruie, auzii pe 
cineva spunându-mi: 

— Poftă bună, băiete, poftă bună... 

Nu luasem aminte nici când venise omul, nici când se 
aciuase alături de mine. Întorsei capul şi-l privii. Era un 
unchiaş cu obraz blând, adus niţeluş de spate. Avea 
picioarele desculţe şi purta aruncată pe spinare o flanelă de 
bumbac peticită. Ţinea o traistă goală pe genunchi, legată 
la gură şi prinsă de toiag. Umerii obrajilor îi erau uscați şi 
ieşiţi mult în afară. Sprâncenele şi mustăţile le avea 
stufoase şi zburlite. 

— Mulţumesc, nene. 

— Fumezi? 

— Ca un şarpe. 

— Nu cumva ţi se întâmplă să ai la dumneata o ţigară de 
prisos? 

Vorbirea unchiaşului care mă luase cu “dumneata” îmi 


plăcu. Mă căutai prin buzunare. Scosei pachetul, în care 
ţigările nu se isprăviseră încă, şi i-l întinsei. Darului sărac îi 
adăugai un zâmbet. 

— Să te ţină Dumnezeu! N-am mai tras fum de tutun de 
ieri. 

Scoase de la brâu cremenea, amnarul şi iasca şi scăpără. 
Aprinse ţigara, îşi puse uneltele la loc şi se apucă să fumeze 
cu sete. Trăgea fumul adânc în piept, îl ţinea cât putea mai 
mult în plămâni şi abia se îndura să-l arunce afară pe nări. 
După ce fumă până nu mai rămase nimic din chiştoc, 
unchiaşul începu să-şi treacă mâinile când pe un genunchi, 
când pe altul. Îi tremurau. Îmi zisei că nu de bătrâneţe. 
Uneori îmi tremurau şi mie. Cunoşteam şi prea cunoşteam 
pricina. Cu toată foamea care mă stăpânea, când 
începusem să vorbesc cu unchiaşul nu ajunsesem să 
mănânc colţucul de pâine în întregime. Cât despre peşte, 
abia îl înjumătăţisem. Omul se uită stăruitor la fâşia de 
jurnal în care înfăşurasem restul merindelor. Îi plescăiră 
buzele. Voia parcă să-mi mai spună ceva, şi parcă nu 
cuteza. Ca să-l îndemn să-şi uşureze sufletul, mă chinuii, 
îmi strâmbai faţa şi-i mai zâmbii o dată. Zise cu glas slab: 

— Nu ştii dumneata unde se află pe aici o cişmea? Mi s-a 
cam făcut sete. 

Pricepui că întrebarea era pusă numai ca să ne aflăm în 
vorbă. li răspunsei: 

— La capătul peronului, în dreapta. Dar apa ai după ce s- 
o bei? 

— Nu prea. Câteodată însă — poate c-oi fi ştiind şi 
dumneata, deşi eşti cam tinerel şi n-ai avut când să le 
înveţi pe toate — apa mai minte foamea, o mai amăgeşte. 

— Ştiu. Am avut prilejul s-o aflu, însă mi-ar fi părut bine 
să nu-l fi avut. 

Tăcui îmi păru rău că nu-mi ţinusem gura. Tăcu şi 
unchiaşul. Pe peron, doi beţivi se răstiră unul la altul. Se 
suduiră. Pe urmă, în loc să se încaiere, cum mă aşteptam, îi 
auzii râzând şi-i văzui pupându-se pe mustăţi. 


Îi întinsei unchiaşului tot ce-mi mai rămăsese din 
mâncare. 

— Poftim. Eu... eu m-am săturat. 

— Să trăieşti, domnule! Să trăieşti şi să-ţi dea Dumnezeu 
sănătate. 

— Dacă s-o-ndura... 

— De ce să nu se-ndure? Nu-l costă nimic. 

— Numai puţină bunăvoință. 

— Asta cam aşa e, domnule. Puţină bunăvoință. 

Trecu pe lângă noi un macagiu slinos şi răpănos. Ne 
spuse bună seara. Îi răspunserăm. Dinspre oraş veni în trap 
domol o birjă goală şi se opri în apropiere. Fluieră şi apoi 
pufăi o locomotivă. În restaurantul gării chiui un chefliu. 

— Mamăăă!... Mamăăă!... De ce m-ai născut tu pe mine, 
mamă... Că eu nu ţi-am cerut să mă naşti, mamăăă!... 

Nu-i răspunse nimeni. Se lăsă tăcerea, o tăcere adâncă, 
chinuitoare. Cum nu aveam ce face, în vreme ce unchiaşul 
de lângă mine clefăia, zgâii ochii la afişele colorate care 
împodobeau pereţii sălii de aşteptare. Pe unul scria: 


PETRECEŢI-VĂ VARA LA SINAIA. 
CAZINOU. 
DANS. 


Pe altul: 
VENIȚI CU NOI LA MARE. 


Afişul care chema oamenii cu parale la Sinaia înfăţişa o 
privelişte cu munţi şi cu brazi şi o vilă mândră, cu ferestrele 
larg deschise în soare. Cel care poftea aceiaşi oameni 
bogaţi la mare îmi arăta o plajă însorită, de pe care 
surâdeau două fetişcane oacheşe, în costume de baie. Al 
treilea afiş povăţuia pe cei ce-l citeau să ia înainte de masă 
un aperitiv Martini. Mă gândii: Nu mi-ar strica Sinaia. Aer 
curat. Răcoare. Marea mi-ar prii. Mi-aş prăji trupul schilod la 
soare. Aş înota. Aş vântura nisipul cu mâinile. Şi... poate... 


Poate că aş întâlni-o iarăşi pe codana tătarului din Sorg, pe 
Uruma, pe minunata Uruma, pe ciudata Uruma... 

Amintirea tinerei tătăroaice Uruma şi a timpului petrecut 
pe ţărmul Mării Negre, printre tătari, năvăli ca o vijelie 
asupra mea, mă înfăşură, îmi umplu sufletul, iar inima mi-o 
arse şi mi-o secă. Îmi veni să gem. Îmi muşcai fălcile, îmi 
adunai voinţa şi izgonii totul cu cruzime. După ce-mi luai la 
trei-păzeşte amintirile, mă uitai cu jind în jur, să-mi agăţ 
gândurile de altceva. Sub afişe, rezemaţi de zid, se aflau 
ciuciţi câţiva soldaţi. Presupusei, după traistele doldora pe 
care le păstrau pe lângă ei, că se întorc la cazarmă din 
permisie. Dormeau toţi somn adânc de pământ şi de piatră, 
unul cu capul pe umărul celuilalt, făcând laolaltă o slinoasă 
grămadă cenuşie. Pielea mi se încreţi, şi carnea mi se 
împietri. Prin bocancii scâlciaţi, cu boturile desfăcute, li se 
vedeau degetele groase şi noduroase ale picioarelor. 
Moletierele păreau culese de prin gunoaie. Pantalonii erau 
boţiţi, plini de petice. Tunicile lor erau atât de soioase, încât 
nici nu le mai puteai ghici culoarea pe care o avuseseră 
cândva. Unul din ceată, cu gura larg deschisă, prinse să 
sforăie. Nu trecu mult, şi porniră să sforăie şi ceilalţi. 
Sforăind, căzură într-un somn şi mai deplin. Rumânii de pe 
la ţară — o ştiam din trăite şi din văzute — dorm oricum: 
întinşi pe lutul tare ca fierul, cu mâinile sub cap când e 
cald; zgribuliţi şi îndoiţi covrig când e vremea rece. Somnul 
lor, chiar când se întâmplă să fie năpădit de vise, e somn 
adânc, pentru că adâncă e istovirea trupului lor. 

Unchiaşul — pe care, furat de gânduri, îl şi uitasem, uita- 
l-ar moartea — tot mai clefăia lângă mine. Vrând să se 
mintă, să i se pară că mănâncă mult şi se satură, înainte de 
a înghiţi dumicatul îl mesteca îndelung în gură. Clefăitul 
fălcilor lui începuse să mă scoată din sărite. Mă gândii că ar 
fi potrivit să mi ridic şi să plec, ca, să nu apuc să-i spun 
cumva o vorbă urâtă, însă tocmai atunci fălcile îi osteniră 
de atâta mestecat, înghiţi ultimul dumicat şi-mi spuse 
mulţumit: 


— Ei, domnule, acum ştiu şi eu că am, cât de cât, după 
ce bea apă. 

— Dacă aş fi avut de unde, ţi-aş fi dat mai mult. 

— Când un sărac îţi dă bucăţica de la gură, e ca şi cum ți- 
ar fi dat sufletul. 

Faptul că mă mai odihnisem şi că-mi potolisem şi foamea 
nu mă linişti. Se iscă şi crescu în mine o acreală mucedă, 
care mă întunecă şi mă învenină. Mă auzii vorbind: 

— Ţi-aş da şi sufletul, unchiaşule. Bucuros ţi l-aş da. Tot 
nu-mi mai trebuie. 

Bătrânelul îşi înfipse privirile în ochii mei. Zise poruncitor: 

— Să nu mai spui niciodată vorbele astea! 

Poate o să le mai spun. 

— Dar ce? Ţi s-a urât cu viaţa? 

— Mi s-a cam urât. 

Se sculă sprinten ca un flăcău şi se aşeză drept în faţa 
mea. Puse mâna pe toiag. Mi-larătă. 

— Dumitale... Dumitale  ţi-ar trebui o  ciomăgeală 
zdravănă. Om tânăr! Om tânăr, şi să spui că ţi s-a urât cu 
viaţa! Da, da... Dumitale ţi-ar trebui o ciomăgeală 
zdravănă! 

— Crezi, într-adevăr, că mi-ar folosi la ceva? 

— Păi... Nu ştii? Bătaia e ruptă din rai. Dumitale... 
Dumitale ciomăgeala ţi-ar scoate gărgăunii din cap. 

Nu-i luai în seamă ameninţarea. Îl întrebai: 

— Pleci undeva cu trenul? 

— Cu trenul? Cum o să plec cu trenul, domnule? Dar ce? 
Picioarele pentru ce mi le-a lăsat Dumnezeu? 

Râsei. Râse şi unchiaşul. Se aşeză iarăşi pe bancă. 
Mirosul de lignit ne înţepă nările. 

— Când s-o crăpa de ziuă o să-mi iau picioarele la spinare 
şi-o să plec pe lângă linie. Şi-o să merg, taică, o să merg, 
până ce-o să ajung la Parepa. 

— Eşti din Parepa? 

— D-apoi de unde-ai vrea să fiu? 

— Şi ce te-a adus la oraş? Un necaz? O judecată? 


— Nu, domnule. M-a ferit sfântul! M-a ferit şi de necazuri, 
m-a ferit şi de judecăţi. Nu sunt cârcotaş de felul meu. De 
când am venit pe lume nu m-am încăierat cu nimeni. 

— Atunci, ai venit de la Parepa ca să te plimbi, să vezi 
oraşul... 

— De plimbare, cum spui dumneata, nu-mi arde. lar 
pentru oraş nu m-aş fi ostenit. Îl cunosc ca-n palmă. Dacă 
vrei să ştii, domnule, atunci află că eu am venit la Ruşii-de- 
Vede ca să-l văd pe fecioru-meu. 

— Ai un fecior? 

— Am. Unul singur. Să mi-l ţină Dumnezeu. Unul singur 
am şi trăieşte aici de când s-a isprăvit războiul. 

— Negustor? 

— Aş! Ce negustor? Avocat, domnule! Avocat mare. 
Poate c-oi fi auzit şi dumneata de dumnealui. 

— Poate. Dacă mi-ai spune cum îl cheamă... 

— Olimpie Chelu. 

— Olimpie Chelu!... Domnul avocat Olimpie Chelu e 
feciorul dumitale? 

Se răsuci spre mine. Cu glas aspru, care iarăşi căuta 
ceartă, îmi răspunse: 

— De ce n-ar fi? Ai putea să-mi spui dumneata mie de ce 
n-ar fi? 

— M-am mirat, pentru că avocatul Olimpie Chelu nu mai 
are nimic țărănesc în el. Seamănă cu un boier adevărat. 
Dar ce spun eu boier adevărat? Parcă ar fi os domnesc. 

— Va să zică îl cunoşti? 

— Cine nu-l cunoaşte?! Îl cunoaşte toată lumea ca pe-un 
dulău, scurt de coadă. 

Se bucură. Ochii i se luminară şi mai mult. O dată cu 
ochii i se lumină şi faţa uscată, încreţită, pământie. 

— Grozav avocat, domnule, grozav avocat! Şi, cum spui 
şi dumneata, nu mai seamănă de loc a ţăran. Ca avocat, n- 
are pereche în oraş. Poate că n-are pereche în toată ţara. 

— N-are. Fără îndoială că n-are, cu toate că e cam 
tinerel. 


Nu-l cunoşteam pe Olimpie Chelu şi nici măcar nu 
auzisem vorbindu-se despre el. Minţisem ca să-l bucur pe 
unchiaş. Uneori, spunând adevărul faci un om să sufere. 
Alteori poţi să-l fericeşti c-o minciună nevinovată. 

Unchiaşu din Parepa se hrăni îndelung cu bucuria lui. Pe 
urmă zise cu gura plină: 

— Şi ce de mai parale câştigă! Are, domnule, parale, că 
nici nu mai ştie ce să facă cu ele. Ca să nu prindă cocleală, 
le vântură din când în când cu lopata. 

— Şi dumitale nu-ţi dă? 

Tatăl avocatului Olimpie Chelu nu se aştepta la întrebare. 
Tresări. Apoi se vâri în mine şi-mi răspunse răstit: 

— De ce să-mi dea mie fiu-meu parale? A? De ce să-mi 
dea, mă? Nu-mi dă. Şi bine face că nu-mi dă. Nu-mi dă 
pentru că n-are de ce să-mi dea. Banii sunt ai lui, nu ai mei. 
Şi dacă sunt ai lui, trebuie să şi-i păstreze şi să-i 
înmulțească. 

Văzu că rămân nedumirit şi nemulţumit de explicaţii. 
Înghiţi în sec. Oftă. Şi după ce înghiţi în sec şi oftă, zise 
moale: 

— Poate că mi-ar fi, dat. Poate că mi-ar fi dat măcar 
pentru tutun şi pentru drum, dar... 

— De ce? 

— Se teme de cucoană, de nevastă. Se teme ca de foc să 
n-o supere. 

— Acum înţeleg. Dacă nu-l lasă cucoana, înţeleg. 

Între timp mi se uscase gura. Peştele pe care-l 
mâncasem îmi ardea măruntaiele. Imi aprinsei o ţigară, îi 
mai dădui şi unchiaşului una. Fumarăm şi tăcurăm. După ce 
fumarăm ţigările, zisei într-o doară: 

— Te pomeneşti că nici nu ţi-ai văzut feciorul! 

— De văzut, l-am văzut. Că altfel nu mă-ntorceam eu 
acasă. L-am văzut la poartă. 

— De ce la poartă? 

— Acum, că ne cunoaştem de un ceas şi mai bine, pot să- 
ţi spun totul, ca la popă, la spovedanie. În casa lui fecioru- 


meu, eu unul n-aş intra nici picat cu ceară. 

— Tot din pricina cucoanei? 

— D-apoi dintr-a cui? În casa lui fecioru-meu cântă, cum 
se zice, găina. Cu ani în urmă, i-am călcat o dată pragul. 
Cucoana dumnealui, cum m-a văzut, s-a-ntunecat la chip şi- 
a sărit cu gura la mine. Zicea că miros a oaie şi că i-am 
adus purici în casă. 

— Poate că miroseai... 

— Eu nu. Cojocul mirosea. Şi iacă mirosea cojocul, ce 
vină aveam eu? Toate cojoacele miros a oaie. Cât despre 
purici... Purici n-aveam. Era iarnă, şi puricii, iarna, nu se 
prea prăsesc. 

— Şi dumneata vii des la oraş să-ţi vezi feciorul? 

— Destul de des. Alt copil nu mai am. Mă apucă din când 
în când dorul de el. Două poşte şi jumătate, de la Parepa 
până la Ruşi, nu sunt cine ştie ce. Merg două zile. Merg cam 
încet, că nu prea mă mai ţin puterile. Ajung la oraş. Dau 
ocol casei băiatului. Mă reazăm de gard. Aştept. Îi văd cum 
pleacă. Uneori aştept să-l văd şi când se întoarce de la 
judecătorie. Grozav avocat fiu-meu, domnule! Pleacă la 
judecătorie cu o landră întreagă de împricinaţi după el. Se 
întoarce acasă cu altă landră. li pofteşte în casă, în salon, 
că are casă încăpătoare, cu salon. Stă cu ei de vorbă îi 
descoase. Îi vrăjeşte. Se tocmeşte. Îi uşurează de 
gologănaşi. Inainte de a intra în casă, trece pe lângă mine. 
li zic şi eu: “Bună ziua, domnule Olimpie!” “Bună ziua, 
moşule”, îmi răspunde. 

— Nu se opreşte să stea de vorbă cu dumneata? 

— Dacă s-ar opri, l-ar vedea cucoană-sa pe fereastră şi l- 
ar certa. 

— Crezi că face bine? 

— Bine. Cum nu se poate mai bine. Pentru că, vezi 
dumneata, acum el nu mai trăieşte în casă cu mine. 
Trăieşte cu nevastă-sa. De ce să aibă fiu-meu ceartă în 
casă din pricina mea? 

Unchiaşul avea mâncărici la lingurică. 


— Aşa să ştii dumneata, domnule! Mi-e dor de fecior? Vin 
şi-l văd. Mi-astâmpăr dorul? Mă-ntorc la babă. Să ştii, 
domnule, grozav avocat e feciorul meu! Dac-ăi avea 
vreodată un proces, la dumnealui să te duci. Chiar dacă 
omori om, Olimpie Chelu te scapă. Dar ce zic eu te scapă? 
Te scoate basma curată. De furtişaguri nici nu mai 
pomenesc. El e şi tata pungaşilor, şi tata hoţilor. Cu guriţa 
lui de aur, îi izbăveşte de rele. Să nu-l uiţi, domnule. 
Olimpie Chelu îl cheamă. Are casă mare, cu grădină, pe 
Calea Dunării. Ţi-o arată şi-un copil mic, Antofie Carp Chelu 
îmi zice lumea. 

— N-o să-l uit nici pe feciorul dumitale, n-o să te uit nici 
pe dumneata, moş Antofie. 

— Mulţumesc... O ţigară mai ai? 

Îl mai miluii cu o ţigară. O fumă. 

— Şi să-ţi mai spun ceva, domnule. Acum fecioru-meu s-a 
apucat şi de politică. S-a legat frate de cruce cu unul Mitiţă 
Bârcă. Vei fi auzit dumneata şi de dumnealui. E unul chior. 
Mai mare peste ei e Stănică Paleacu, tot de-aici, din Rugşi. 
Poate că ai auzit dumneata şi de Stănică Paleacu... 

— Am auzit. 

— S-ar fi putut să n-auzi?! Nu s-ar fi putut! Paleacu e şef 
de judeţ. Pe domnii care se îndeletnicesc cu politica îi 
cunoaşte toată lumea. Bine de ei! Ferice de ei! Ajung 
deputaţi. Unii, care sunt mai şmecheri şi au şi noroc mai 
mare, ajung chiar miniştri. 

— La dumneata, la Parepa, oamenii fac politică? 

— Popii. Invăţătorii. Mai fac şi cârciumarii. Şi misiţii de 
grâne. La alegeri se încaieră între ei ca dracii. 

— Ferice de ei... 

Antofie Carp Chelu nu zâmbi. Dete din cap, 

— Degeaba glumeşti. Când ajunge unul la putere fură ca- 
n codru. Se pricopseşte. Toată lumea e a lui. 

Avea dreptate. Acum toată lumea era a politicienilor. 
Izbutea cine da mai bine din gură, cine era mai viclean şi 
mai lipsit de cinste. 


— Poate şi feciorul dumitale o să ajungă ministru... 

— Cine? Olimpie al meu? De ce nu?! 

— Ai cheltuit mulţi bani cu băiatul până l-ai văzut avocat? 

— Mulţi! Tot ce-am câştigat muncind pe două moşii. Opt 
ani liceul... Patru ani universitatea... 

— Şi... nevasta lui, cucoana lui vreau să zic, cel puţin e 
fată de neam bun? 

— Este. Fata lui Zincă, acela cu magazinul de fierărie din 
gura târgului. Singură la părinţi. Când moare Zincă, fecioru- 
meu şi nevastă-sa moştenesc tot. 

Îmi adusei aminte de domnişoara Zincă. Era micuță, 
negricioasă, cu mustăţi şi cu un gheb de toată frumuseţea 
între umeri. Răutatea din mine ieşi la iveală. Zisei: 

— O ştiu pe fata lui Zincă. Poartă mustăţi. Are şi cocoaşă. 

Unchiaşul se înfipse în mine: 

— Adevărat. Are mustăţi. Are şi cocoaşă. Şi ce dacă are 
mustăţi? Şi ce dacă are cocoaşă? Mustăţile o prind, că e 
cam oacheşă, iar cocoaşa... cocoaşa, băiete, i-a umplut-o 
taică-său cu aur. Că dacă fecioru-meu lua una frumoasă, cu 
ce se alegea? Frumuseţea se ofileşte şi trece. Pe câtă 
vreme banul... 

— Acum, nene, sunt încredinţat că feciorul dumitale 
ajunge ministru. 

— Apoi de ce să n-ajungă? Cocoaşa... Cocoaşa aduce 
noroc. 

— Noroc mare aduce cocoaşa... 

Mi se făcu dintr-o dată sete. Aş fi băut o gârlă întreagă. 
Aş fi băut întregul văzduh, cu stele cu tot. Imi vârâi piciorul 
beteag în gheată. Strânsei şiretul. Mă ridicai să plec. 

— Noapte bună, unchiaşule, şi... drum bun până la 
Parepa. 

— Cum? Pleci? 

— Mă duc să-mi caut un loc mai bun de dormit 

Îl văzui că se scarpină după ceafa. Apoi, cu voce 
tărăgănată, îmi spuse: 

— Mi-ar fi prins bine dacă mi-ai fi dat doi-trei lei. Pentru 


pâine şi pentru un pac de tutun. Până la Parepa drumul e 
lung, domnule. Două zile cu piciorul. 

Îmi erau destul de goale buzunarele. Îi întinsei o hârtie 
mototolită de cinci lei. 

— Mulţumesc. Şi... să-ţi ajute Dumnezeu. 

După ce mă depărtai, îmi strigă: 

— Nu uita. Dacă ai cumva un proces, du-te la fiu-meu, la 
avocatul Olimpie Chelu. Locuieşte pe Calea Dunării. Are 
firmă la poartă. Are casă mare. [i-o arată şi-un copil. El e 
tata spărgătorilor şi-al hoţilor. Poţi să omori şi om. Te 
scoate basma curată... 

Mă săturasem până-n gât de el. Nu-i răspunsei. Intrai în 
restaurantul gării, îmi cumpărai ţigări şi chibrituri şi băui o 
bere. Noaptea era tot caldă, tot apăsătoare. Şi cum n-ar fi 
fost?! Vântul ostenise, ori poate se culcase undeva sub 
tufişuri, şi adormise. 

Dincolo de linia ferată, spre răsărit, se întindea crângul 
mărunt din preajma râului. Peste râu şi peste crâng, prin 
străveziul nopţii, se vedea ca o umbră uriaşă străvechea 
pădure de sub satul Dideşti, care se afla sus, pe deal. Mă 
oprii o clipă şi-i auzii ca prin vis freamătul adormitor. Plecai 
mai departe. Tot mergând, simţii sub tălpi iarba sălbatică. 
Nările îmi fură izbite de mirosul ei aspru şi sărat. Inălţai 
ochii. Cerul mi se păru mai înalt şi mai senin ca oricând. 
Ajunsei lângă apă. Nisipul era moale ca făina. Mă aplecai şi- 
| încercai cu mâna. Da, îmi spusei, da, este întocmai aşa 
cum mi l-am închipuit, căldicel. O să dorm bine. O să dorm 
ca şi cum m-aş culca pe o saltea de puf. 

Ferindu-mă de tufişurile de iarbă săracă şi ghimpoasă, 
care foiau de guşteri şi de şopârle, de broaşte-râioase şi de 
cârcâieci, îmi mai târâi câtva timp paşii. Ocolii un pâlc de 
tufani şi, cu mirare, dădui peste patru cai flocoşi, cu piedici 
la picioare, care păşteau. Caii mă văzură. Nu se speriară de 
mine, însă se opriră din păscut şi nechezară uşor. Un cârd 
de câini sări asupra mea şi începu să mă latre. Mă apărai cu 
geanta. Zării două căruţe cu coviltir în apropierea lor, un 


foc de vreascuri îşi fâlfâia domol aripile-i roşii. Lângă foc, 
ţigani bărboşi şi lăţoşi şi ţigănci ochioase sporovăiau şi 
trăgeau fum din lulele. Mă dusei spre ei. Câinii se ţineau 
scai de mine. Continuai să mă apăr cu îndârjire de ei, iar 
şătrarilor le dădui bună seara pe ţigăneşte. Imi răspunseră. 
Şi după ce-mi răspunseră, unul dintre ei mă întrebă: 

— Eşti de-ai noştri? 

— Nu, nu sunt, dar dacă soarta ar fi vrut să fiu, aş fi fost 
bucuros. 

Răspunsul meu le merse la inimă. Râseră. O ţigancă zise: 

— După cum vorbeşti şi după cum arăţi la faţă, ai putea 
să fii fără să te mai sinchiseşti de soartă. 

Râsei şi eu, arătându-mi dinţii mari şi laţi, care semănau 
cu ai lor, şi-i rugai să-mi facă loc. Imi făcură. Le mulţumii şi 
mă aşezai pe vine lângă foc. 

— Puradeii? Unde sunt puradeii? 

— În căruţe. Dorm. Sunt osteniţi. 

Unul luă un vătrai. Stinse focul. Curăţă vatra de jar şi de 
cenuşă. O pipăi. 

— Fierbinte? 

— Nu. Potrivită. 

— Adu puii, Ilie. 

— Şi tu, Garofiţo, vino cu daireaua. 

Plecă un ţigan. După el plecă o ţigancă tinerică. Dincolo 
de căruţe auzii mormăit de urşi. Ilie se întoarse târând după 
el doi pui de urs. Erau roşcovani şi dolofani puii de urs. Mi 
se făcu milă de ei. Mi se schimonosi fără voie obrazul. Cel 
mai bărbos şi mai lăţos dintre şătrari mă întrebă: 

— Ai ceva de zis, rumânico? 

— Nu, n-am nimic de zis. 

Garofița se întoarse şi ea cu daireaua. Ţiganul care mă 
întrebase dacă am ceva de spus apucă lanţurile şi trase de 
ele. Puii de urs mormăiră. Îi atinse cu ciomagul, îi smuci. 
Lanţurile sunară. Puii de urs ajunseră deasupra vetrei 
încălzite. Vatra le frigea tălpile goale. Înnebuniţi, ursuleţii se 
năpustiră în lături. Ciomagul şi lanţurile îi readuseră pe 


vatră. Garofița bătu daireaua cu degetele. Clopoţeii sunară 
sunete vesele. 


Hai, diri-diri, ursule, ursule! 
Joacă bine, ursule, ursule, 
Joacă bine, măi Martine, 
Că-ţi dau pâine cu măsline. 


Îi ciomăgiră, smuciră de lanţuri, le cântară şi-i siliră să 
joace până se răci vatra. Nu le deteră pâine cu măsline. Nu 
le deteră nici măcar pâine goală. Nu de deteră nimic. 

— Du-i la loc, llie. 

Întrebai: 

— ŞI... cam în cât timp învaţă ursuleţii să joace? 

— În câteva luni... 

— Şi pe urmă? 

— Pe urmă joacă de cum văd ciomagul şi aud sunând 
daireaua. 

Îşi aprinseră iarăşi lulelele. 

— Noapte bună, le spusei, noapte bună. 

— Mulţumim, rumânico. 

După ce mă depărtai destul de mult de căruțele cu 
coviltir, de caii care păşteau cu piedici la picioare, de urşii 
cu belciuge de fier în nas şi de cenuşa focului şătrarilor 
ursari, mă oprii pe malul apei şi îmi întocmii o pernă de 
nisip. Mă tolănii. Pusei geanta cu cărţi şi cu caiete lângă 
mine. Chemai somnul. Veni. Însă nu mă adormi cum aş fi 
dorit, de îndată, ci se apucă să-mi dea târcoale cu paşi de 
vulpe. Era tot cum îl ştiam: ticălos. Nu voia să se lipească 
de mine. Se scălâmbăia. Scotea limba. Se îndepărta. Şi 
iarăşi se apropia şi-mi da cu tifla. Întindeam mâinile după el 
să-l prind. 


Dar poţi să prinzi somnul cu mâinile? 
Poţi să prinzi vântul? 
Poţi să prinzi timpul? 


Mă apucai să număr stelele. Şi tot numărându-le, şi 
pierzând şirul, şi luând numărătoarea de la început, văzui 
ca prin ceaţă cum peste mine prinse să curgă, ca o adâncă 
apă neagră, noaptea proaspătă, catifelată, afinată. În 
sfârşit, adormii. 

Se doarme bine pe nisip, la malul apei? Dacă nu ştiţi, 
aflaţi de la mine că atunci când nu eşti obişnuit cu patul 
pufos se doarme bine oriunde. 

Fusesem prea ostenit ca să nu dorm adânc şi îndelung. 
Spre ziuă mă trezi răcoarea apei şi a pădurii de pe coastă. 
Mă scuturai cu îndărătnicie de nisipul lipicios, care mi se 
prinsese pe straie. Îmi spălai mâinile. Îmi spălai faţa. Trecui 
podul peste râu. Dădui o raită prin pădure. Culesei şi 
mâncai mure dulci şi răscoapte şi porumbe acrişoare până 
mi se umflă burta. După aceea mă întorsei. 

Acum râul sclipea în argintul înşelător al dimineţii. 
Noaptea îl limpezise. Mă ademeni. Pogorâi malul. Mă 
dezbrăcai Îmi pitii straiele şi încălţămintea sub pod. Mă 
aruncai în apa rece ca gheaţa. Înotând în susul râului, 
ajunsei într-un ascunziş în apropierea malului acoperit de 
sălcii pletoase. Aci văzui câteva vârşe. Mă dusei spre ele. 
Erau pline de peşti. Mă uitai în dreapta, mă uitai în stânga. 
Ţipenie! Umblai într-o vârşă. Alesei un crap mare. Îl apucai 
de cap şi-l scosei. Pe ceilalţi, mai mici, îi lăsai acolo. Crapul 
se zbătea. Rupsei o ramură de salcie şi i-o trecui prin 
urechi. Mă întorsei sub pod. Îmi culesei straiele. Urcai 
malul. Mă uscai la soare şi mă îmbrăcai. Crapul nu se mai 
zbătea. Il luai şi intrai în oraşul năpădit de soarele dimineţii. 
Negustorii îşi deschideau dughenile şi magazinele. Stăpânii 
aşezau mărfurile mai la îndemână pe tejghele. Băieţii de 
prăvălie, cu şorţuri verzi, stropeau şi măturau trotuarul. 
Câţiva negustori mă întrebară dacă nu vând crapul. Le 
răspunsei că nu. Ajunsei la birtul unchiului Tone. O văzui în 
prag pe vară-mea Vastea. 

— Ţi-am adus un crap. 

— De ce? Puteai să-l vinzi!. 


— Pentru mâncarea cu care m-ai miluit aseară. 

Intrai în birt şi-l lăsai pe tejghea. Vară-mea Vastea mă 
întrebă: 

— Ce să-i spun tatei? 

— Că l-am prins în râu şi că i l-am adus în dar. 

— Eşti nebun, Darie. Nu trebuie. 

— Ba trebuie. Nu vreau să-i fiu dator. Acum suntem chit. 

Vară-mea Vastea luă crapul. Îl cântări în mâini. Îi plăcu. Îi 
zâmbii şi-mi luai tălpăşiţa. 

Abia făcui câţiva paşi, şi-o întâlnii pe Zoie Popazu. 
Doamne! De când n-o mai văzusem? De aproape patru ani. 
După coadele de aur care-i atingeau şoldurile şi după ochii 
ei mari şi albaştri o cunoscui. Inima nu-mi spuse nimic, însă 
— teşmenita — se apucă să bată repede. Obrazul mi se 
aprinse ca focul. Simţii că mi se moaie picioarele. Mă ţinui 
bine, dar, ca să nu cad şi să nu râdă trecătorii de mine, mă 
oprii şi mă sprijinii de zidul unei dugheni. Îmi luai pearca de 
pe cap şi o salutai. 

— Bună ziua, îi spusei abia şoptit, bună ziua... 

Mergea, cum o ştiam că merge, cu mintea dusă în altă 
parte. Nădăjduii că n-o să mă vadă, că n-o să mă audă. Mi 
se păru că intru şi mă topesc în pământ. Mă văzu. Mă auzi. 
Imi răspunse: 

— Bună ziua. 

Imi zâmbi cu zâmbet şters şi adăugă: 

— Tu... 

— Da, eu... 

— De când nu ne-am văzuţi 

— De patru ani... De aproape patru ani... 

— Numai patru ani să fie de atunci? 

— Patru. Patru sau aproape patru. 

Tăcu. | se păru că timpul a trecut încet, încet de tot. 
Nările nasului cârn îi tremurară. Mie nu-mi tremurară nările, 
dar de tăcut tăcui şi eu. Deşi nu ne văzusem de atâta 
vreme, nu mai aveam ce să ne spunem. Socotii că şi aşa ne 
spusesem prea multe. Mă pregătii s-o salut încă o dată şi să 


plec. O auzii îngânând: . 

— Ce înalt ai crescut! Inalt şi drept. Ca un plop. 

— Înalt, da... 

Vrusei să adaug că atunci când merg, din pricina 
beteşugului, par strâmb, ba chiar că sunt strâmb de-a 
binelea, şi că asemănarea cu plopul nu-şi avea rostul. Imi fu 
ruşine. Rămăsei cu vorbele în gât. Mă stăpânii, şi între timp 
îmi mai venii în fire. Mi se dezlegă de-a binelea limba. 

— Şi tu ai crescut, Zoie. 

— Am mai crescut şi eu, Darie, dar nu cât tine. 

— Ai crescut destul. Fetele nu trebuie să fie prea înalte. 
Dacă sunt prea înalte seamănă cu stâlpii de telegraf. 

Râse. Şi, râzând, îşi mângâie sfârcurile coadelor de aur. 
Zâmbetul i se stinse. Spuse: 

— Însă. Nici bondoacele... 

— Nu eşti bondoacă... 

— Slavă Domnului! Am destule cusururi, dar bondoacă nu 
sunt. 

Nu ghicii la ce cusururi se gândea. Poate spusese aşa 
numai ca să spună ceva. Tăcerea se prăvăli din cerul senin 
şi încremeni iarăşi între noi. O clipă. Două. Trei. Abia acum 
observai că obrazul îi era galben şi stropit cu pete cenuşii. 
În acelaşi timp îmi dădui seama că Zoie avea pântecu-l 
mare, rotund, umflat peste măsură. Dropică? Nu. Nu putea 
fi vorba de dropică. 

Purta o rochie uşoară, de vară. Se chinuia, ca să câştige 
vreme, să scrie ceva cu vârful pantofului pe trotuarul de 
cărămidă. Încercai să desluşesc ce vrea să scrie. Nu izbutii. 

— Tu... Ştii? Eu... eu... m-am măritat. 

Mă uitai încă o dată la pântecul ei mare, rotund, umflat, 
gata să plesnească. 

— Mi-am închipuit de cum am luat aminte că... 

Nu-mi rostii gândul până la capăt. Înţelese. Şoptii: 

— Când te-ai măritat? 

— Mai demult. Cum se zice, am devenit femeie în toată 
puterea cuvântului. Am şi născut o fetiţă. Şi... şi... o să mai 


nasc una... 
Mi se umplu gura de cenuşă. Limba mi se aspri. Şuierai: 
— Poate o să naşti mai multe. Pari bună de prăsilă. Da, 

da. Pari chiar foarte bună de prăsilă. O duzină cred că ţi-ar 


ajunge. 
Vorbele mele colţoase o întristară. Nu ţinu seamă. 
— Poate. Pandele ţine să câştigăm mulţi copii. li sfârâie 


inima şi după băieţi. Zice că dacă nu-i nasc şi băieţi mă 
lasă. Mă lasă şi... şi se-nsoară cu alta. Când i se pare că nu-i 
fac pe plac, mă-njură de mă spurcă şi-mi aminteşte că sunt 
pline drumurile de fete mai cevasilea ca mine Zice că 
numai să le cheme cu degetul, şi aleargă la el droaie... 

Va să zică Pandele te înjură. 

— Mă înjură... Dar tu... de ce să nu mă-njure? 

— Şi-ţi spune că te lasă. 

Îmi spune. Şi nu glumeşte de loc. Pandele nu glumeşte 
niciodată. 

— Şi tu rabzi să te-njure şi să te amenințe? 

— Rabd... Dar... tu., tu... de ce să nu rabd? 

— Dar de ce rabzi? Nu înţeleg de ce rabzi. 

— Rabd. Rabd pentru că îmi închipui că aşa sunt toţi 
bărbaţii. 

Tăcurăm un timp. Pe urmă Zoie zise: 

— Tu... ştii ceva? 

— Ce să ştiu? 

— Dacă rămâi mai multă vreme în oraş, vino într-o zi pe 
la noi. Când vrei. Sunt toată ziulica acasă. Stau cu fetiţa. 
Tata... Tata nu mai trăieşte. După ce-a rămas văduvă, 
mama nu mi-a mai dat pas. Nu şi nu, să mă mărit, că nu se 
poate casă fără bărbat. 

— De ce nu s-a măritat ea? Cred că e încă tânără. Nici n- 
are patruzeci de ani. 

— Voia bărbat tânăr. Aşa că m-a măritat pe mine. 

— Nu cumva bărbatu-tău... 

Zoie îngălbeni şi mai mult. Buzele îi tremurară. Pleoapele 
începură să-i bată. | se umeziră ochii. 


— Ai aflat ceva? 

— N-am aflat nimic. Am picat în oraş ieri după masă. 

— Tu... Pandele... Pandele trăieşte cu noi amândouă. Cu 
mama se-ncurcase în ascuns încă de pe când trăia tata. 

Nu-mi veni în minte niciun cuvânt. Ca să umplu vremea, 
îmi muşcai până la sânge buzele. Zoie crezu că nu auzisem 
ce-mi spusese. Zise: 

— Da... Tu... Pandele trăieşte cu noi, cu amândouă... Însă 
copii... Copii nu ţine să aibe decât de la mine... 

— Zoie!... 

— La început mi-a fost greu. Acum... Acum nu-mi mai 
pasă. Ştie tot oraşul. O să-ţi spun eu mai multe. Vino pe la 
noi. 

— Ce să caut? 

— Să-l cunoşti şi tu pe Pandele. S-o vezi şi pe mama. Ai s- 
o recunoşti numaidecât. Tot tânără. Tot frumoasă. Nu s-a 
schimbat de loc. 

N-aveam de ce să mă amestec în viaţa ei. Ar fi trebuit să- 
i spun că-mi pare rău că am întâlnit-o. Mă pomenii dându-i 
sfaturi. 

— Nu trebuia să te măriţi. Să nu te fi pripit. 

Faţa galbenă i se îmbujoră. Buzele albe îi tremurară 
iarăşi. 

— Nu cumva vrei să-mi spui că ai fi venit tu să mă iei de 
nevastă? Aproape că n-a fost nimic între noi. lar după ce-ai 
plecat din oraş nu mi-ai trimis prin nimeni nicio vorbă, nu 
mi-ai scris niciun cuvânt. 

Glasul care-mi suna în urechi mi se păru amar. Amar şi 
uscat. Cuvintele ei mi se înfipseră în carne ca nişte cuie. Mă 
năpădi şi mai mult tristeţea. Mă frânsei. 

— Nu, Zoie. Nu era vorba de mine. Nu pe mine trebuia să 
mă aştepţi. 

Tăcui. Tăcu şi Zoie. În gară sosise trenul de Bucureşti. 
Ţigănuşi desculți alergau din dugheană în dugheană. 
Strigau: 

— Ziarele!... Ziarele... Crima din Campoduci... Crima din 


Campoduci!... 

— Ziarele!... Atacuri banditeşti la Focşani... 

— Ziarele!... Au sosit ziarele!... Bătaie la Cameră... Crima 
din Campoduci... Bătaie... Fioroasa crimă... 

În urma vânzătorilor de ziare trecură birje încărcate cu 
oameni osteniţi care-şi petrecuseră noaptea în tren. 

Cerul e albastru. Soarele pripeşte. Adie vânt. Din teii 
tineri cad, rar, frunzele îngălbenite de timpuriu. Când m-am 
încălţat, nu mi-am şters bine picioarele. Mi-au rămas fire de 
nisip lipite de piele. Acum firele de nisip lipite de piele mă 
rod, mă supără. 

— Marna, zise Zoia, numai mama m-a silit să-l iau pe 
Pandele. Ea mi-a stricat şi mi-a mâncat viaţa. Ea să-mi 
poarte păcatul. 

Tăcu iarăşi. Şi iarăşi se uită în pământ. Timpul se scurge 
lin, încet. 

— Tu, mama nici nu mi-a îngăduit să mă bucur de 
tinereţe... 

Nu prea înţeleg ce spune. Nici nu vreau să înţeleg. Ridic 
de două-trei ori din umăr. Spun prosteşte: 

— Păcat. Mare păcat. 

Zoie îşi micşoră şi mai mult glasul. Şi-l făcu ademenitor. 

— Tu... Darie... Vino pe la noi... Vino când vrei. Nu-ţi fie 
teamă de Pandele. Toată ziua stă la prăvălie. Cu mama. 
Vând. Negustoria merge. Se mai şi odihnesc. Au acolo o 
odaie... 

Îi retez vorbele: 

— De ce să viu? 

— Tu... Vreau să mai vorbim. Să mai schimb şi eu un 
cuvânt c-un om. Tot cu Pandele... Tot cu mama... Tot cu 
fetiţa... Mi s-a acrit, tu... Uneori... Uneori, când nu mai pot 
îndura urâtul, îmi vine să mă urc în podul casei şi să mă 
spânzur de-o grindă. 

Are optsprezece ani neîmpliniţi! Acasă o aşteaptă un 
copil. Mai poartă unul în pântec. Şi vrea să se spânzure! N- 
are decât. N-am poftă să-i tai frânghia. Dar nici să i-o ung 


cu săpun n-am poftă. 

În cârciuma de peste drum, pe firma căreia scrie “La 
Druţu”, ţărani desculți, cu capete de pământ ars, beau 
ţuică. Ciocnesc cinzecile. 

— Noroc! 

Le dau pe gât. Unul s-a şi ameţit. Zbiară: 

— Lăutarii!... Să vie să-mi cânte lăutarii... 

Până să vie lăutarii să-i cânte — dac-or veni — îşi cântă 
singur: 


Am un leu, 
Am un leu 
Şi vreau să-l beu... 


Fata circi umărului stă în. Prag. Se uită lung în strada 
plină de soare şi de oameni. Nu caută pe nimeni. Nu 
aşteaptă pe nimeni. Un câine jigărit se întinde şi se culcă 
lângă zid, la fereastră. 

— Acum, iartă-mă. Am ieşit nepregătită, doi paşi, pentru 
nişte cumpărături mărunte. De unde era să bănui că am să 
te întâlnesc?! Mult timp n-am ştiut nimic de tine. Credeam 
că te-ai prăpădit. Astă-primăvară am aflat de la vară-ta 
Nigrita că ai umblat prin lumea largă. Vino pe la noi, tu 
„Vino să-mi spui şi mie cum e lumea... 

Acum mie îmi tremurau buzele. 

— Am să viu. Spre seară. Dacă nu te stingheresc. 

— Te aştept, tu... Dar să nu mă faci să te aştept 
degeaba. Pe vremuri... De câte ori m-ai făcut să te aştept 
degeaba! Te aşteptam şi te drăcuiam în gând. Şi plângeam 
de mă prăpădeam, tu... 

— Ar fi trebuit să uiţi. 

— Ar fi trebuit! Multe ar fi trebuit să uit şi multe ar fi 
trebuit să fie altfel... 

— Nu chiar atât de multe. 

Plecă. O salutai şi mă uitai după ea până trecu colţul. 
Ameţii. Îmi veni să vomit. Mâncasem mure. Mă îndopasem 
cu porumbe crude. Băusem, pe când mă scăldam, apă din 


râu. Lăsai ruşinea la o parte şi mă aşezai lângă zidul 
dughenii. Mă copleşi căldura. O căldură umedă, lipicioasă, 
care izvora dinlăuntrul meu şi care îmi ciuruia şi-mi ardea 
pielea. 

Neştiind ce să mai fac, îmi scosei pălăria şi o pusei lângă 
mine, cu fundul în jos. O cocoşneaţă băcănită şi ofilită care 
se întorcea de la piaţă cu paporniţa încărcată de carne se 
opri, deschise poşeta, scoase un ban de nichel şi mi-l 
aruncă în pălărie. Aşteptai să se depărteze. Îmi luai pălăria. 
Aruncai banul. Mă uitai cu sfială în toate părţile. Ameţeala 
îmi mai trecu. Îmi mai trecu şi greaţa, îmi adunai cioburile 
puterilor, care îmi mai rămăseseră şi plecai, şchiopătând. 
Îmi pierdui numaidecât urma în mulţimea pestriță care 
forfotea pe stradă. 


Dacă stam strâmb şi judecam drept, se cuvenea să 
mărturisesc că de mulţi ani nu eram nici sănătos, nici 
bolnav, nici fericit, nici nefericit. Nu eram nici măcar 
neliniştit de soarta care mă aştepta. Îmi amintii de urşii cu 
belciuge în nas care jucau după cum li se cânta în sunetul 
dairalei. Imi păru rău că nu m-am născut urs. Nu trecu mult 
şi îmi păru bine că am venit pe lume om şi nu altceva. Îmi 
spusei că, la urma urmelor, viaţa putea fi trăită oricum, că 
merită să fie trăită chiar şi la întâmplare. De ce mă 
hotărâsem totuşi să mă apuc să învăţ carte pe brânci şi să 
trec nişte nenorocite de examene atât de târziu? Băieţii de 
vârsta mea erau în ajunul bacalaureatului ori chiar pe 
băncile facultăţilor. lar cei care se hotărâseră să prindă 
meşteşug, ieşiseră de mult calfe. Motivul era simplu ca 
bună ziua. Oriunde mă duceam să caut de lucru, la orice 
poartă băteam, cum deschideam gura şi spuneam ce 
vreau, eram întrebat: 

— Ai patalama? 

— N-am. 

— Fără patalama... Om de serviciu... Dacă-ţi convine... 

— Bine, dar eu... 

— Poţi să fii doldora de carte. Dacă n-ai patalama la 
mână, degeaba!... Ori... stai... stai... Poate ai niscaiva rude 
la lerusalim... 

— Rude la lerusalim n-am. Dar unchiul Vartolomeu Caian 
a ajuns episcop al Dunării de Jos, iar cât despre văru-meu 
Badea Daudescu — e-he-he, ce să vă mai spun? — e 
ditamai profesorul şi ditamai senatorul! Cine e prieten cu 
Badea Daudescu i-a pus Dumnezeu mâna în cap... 

— Straşnice rude! Un episcop! Un profesor care e şi 


senator! De ce nu te duci dumneata să-ncerci la ei pentru o 
proptea? 

— Nu-i cunosc la faţă. 

Mă credeau palavragiu ori chiar scrintit de-a binelea. 

Clătinau din cap. 

— Îmi pare rău, băiatule. Mi se rupe inima de mila 
dumitale. Dar... 

Plecam. Nu mă mai supăram nici că sunt luat peste 
picior, nici că sunt socotit, cam într-o ureche. Sau, dacă 
ajungeam să mă supăr, supărarea nu mi-o arătam în niciun 
fel. Bănuisem eu că, sărac şi zăpăcit cum eram, nu-mi va fi 
uşor la şcoală. Cântărindu-le însă pe toate, îmi călcasem pe 
inimă şi mă înscrisesem să dau examene particulare la 
liceu, să trec măcar câteva clase, să capăt patalama la 
mână, să muncesc undeva muncă mai uşoară, să citesc, să 
citesc şi iar să citesc, şi să intru şi eu cumva în rândul 
oamenilor. Ha-ha-ha! În rândul oamenilor! În rândul căror 
oameni? Pe pământ locuiau fel da fel de oameni. Sta în 
puterea mea să aleg? Poate sta. Dar poate nu sta. 

— Ţine minte, Darie: ce ursitorile ţi-au scris, pe fruntea ta 
stă scris. 

Pe dracu!... Aveam fruntea încreţită şi zbârcită ca 
bătrânii. Nimic nu scria pe ea. 

La Ruşii-de-Vede, unde trăisem un timp înainte de război, 
se întemeiase, în urmă cu un an, un liceu mixt, cu profesori 
de strânsură, despre care se dusese vorba că ar fi destul de 
îngăduitori cu şcolarii. Îmi părăsisem stăpânul din Turnu, 
mă dusesem la librăria lui Caracas, îmi cumpărasem 
dicţionare şi cărţi de clasa întâi, mă pregătisem în grabă şi 
plănuisem să-mi trec examenele la  Rugşii-de-Vede. 
Trimisesem o cerere cu poşta şi primisem răspuns că am 
fost înscris. 

Acum, în starea de istoveală şi de aiureală în care mă 
aflam, căutam liceul, despre care aflasem că se adăpostea 
în clădirea unei foste şcoli primare, pe o ulicioară dosnică, 
la mai puţin de cincizeci de paşi de statuia de bronz a 


generalului Mantu, care fusese cândva, înainte de a da ortul 
popii, una din gloriile politice ale târgului. Să tot fi arătat 
ceasurile opt când i-am dat de urmă. Clădirea, biata de ea, 
era veche, măruntă, dărăpănată, cu ferestre înguste, iar 
curtea — largă, strâmbă şi prăfoasă, de-ţi venea să-ți iei 
câmpii când o vedeai. Colac peste pupăză: canalul 
desfundat din ulicioară, aşezat tocmai în faţa intrării, te 
trăsnea cu mirosul lui urât. Umblătorile, lipite de calcanul 
unei case vecine, împrăştiau şi ele duhoare. Câţiva tei 
bătrâni, cu ramuri chircite şi scâlciate, se osteneau să 
umbrească o parte a curţii care era plină de băieţi şi de 
feţe. Dar ce fel de băieţi! Şi ce fel de fete! Dacă n-ar fi lipsit 
ginerele, mireasa şi lăutarii, te-ai fi crezut în plină nuntă. 

Mă apropiasem de liceu cu nerăbdare şi cu nelinişte. Mă 
temusem că printre copilandrii pe care îi voi găsi acolo, 
deşirat şi zbârcit cum eram, întocmai ca măgarul printre oi 
voi arăta. Şi ce vedeam? Mulţi dintre băieţii care veniseră 
ca şi mine să dea examene şi să se pricopsească cu câte o 
patalama aveau mustaţa groasă ca vrabia. Unii erau 
bărbaţi în toată firea, trecuţi de mult prin ciur şi prin 
dârmon şi chiar prin focul, noroaiele şi mocirla războiului. 
Cât despre fete! Lângă ghindoace zgâite cu caş la gură şi 
cu lindini în păr şi lângă codane cu obrajii băcăniţi şi buzele 
vopsite întâia oară, se aflau destule care de mult s-ar fi 
cuvenit să fie neveste cu copii legaţi de poale. Câţiva 
măgădani pletoşi şi mustăcioşi îmbrăcaţi pe jumătate civil 
şi pe cealaltă jumătate milităreşte, se tolăniseră pe lângă 
ziduri şi se uitau ca mâţele în calendar prin cărţile vechi, 
adevărate terfeloage, răpănoase, pe care ţi-era silă să le şi 
vezi. Alţii, ceva mai tinerei, se înghionteau, se îmbrânceau 
ori jucau leapşa. Doi, îndesaţi, mărunţei, asemuindu-se unul 
cu altul ca două picături de apă, băteau cu picioarele o 
minge cât dovleacul. 

Nu cunoscui pe nimeni în toată învălmăşeala aceea şi-mi 
păru bine că nici pe mine nu mă cunoscu careva. Aşadar, 
nu arătam de loc măgarul între oi. Arătam cel mult ca un 


măgar printre alţi măgari. Mă liniştii şi nu mai regretai 
hotărârea pe care o luasem de a învăţa carte oficială şi de a 
trece câteva examene. Viaţa mi se păru dulce. Lumea, 
întreaga lume mi se păru nespus de frumoasă. 

— Eşti schimbător ca vremea, Darie. 

— Sunt! Şi ce pofteşti dumneata dacă sunt? Te superi pe 
vreme că e schimbătoare? 

— Nu. 

— Atunci, cu mine ce ai? 

— Tu nu eşti vreme. Tu eşti om, Darie. Şi asta e altceva. 

— O fi. 

Pe când căutam liceul, mi se mai năzărise că, prăjină 
cum eram, când vor afla ceilalţi că m-am înfăţişat să dau 
examen pentru clasa întâi mă vor arăta cu degetul şi vor 
râde de mine până se vor prăpădi. Privind adunarea din 
curtea şcolii, mă scuturai lesne şi de această şubredă 
teamă. După cărţile pe care le răsfoiau unii sau alţii şi după 
părerile pe care le schimbau între ei, îmi dădui numai decât 
seama că erau mulţi chiar mai în vârstă decât mine care 
veniseră să dea examen tot de clasa întâi. Spus în puţine 
cuvinte, erau cu toţii, sau aproape cu toţii, flăcăi ungurești, 
de târg, şi băieţi neisprăviţi de pe la ţară care năzuiau să 
ajungă telefonişti pe la primării, notari, secretari comunali, 
contabili, ţârcovnici de biserici sau dracul mai ştie ce. 

să ajung şi eu a fi în rândul oamenilor! Acesta era rândul 
oamenilor pe care îl căutasem. Acesta, şi nu altul. Vrusei să 
râd ca prostul, de unul singur. Nu râsei. Nu râsei pentru că 
nu avui destul curaj să privesc adevărul întreg în faţă. 

După câte apucasem să aflu încă de pe când trăiam la 
Turnu, liceul acesta fusese întemeiat în urma străduinţelor 
pe care orăşenii le făcuseră pe lângă vestitul avocat 
Stănică  Paleacu, deputatul şi, într-un fel, stăpânul 
atotputernic al târgului, iar în bună parte chiar al judeţului. 
Ruşanilor şi locuitorilor din satele apropiate li se împlinise 
visul. Aveau la îndemână liceul dorit şi-şi trimiseseră fetele 
şi băieţii să dea examene, să-şi caute norocul, să încerce 


fiecare marea cu degetul. De fapt, o patalama la mână, 
care dovedea negru pe alb că ai absolvit o clasă, două de 
liceu, nu însemna mare lucru. Mi se răcori capul. Incepui să 
judec cinstit. Da. O patalama nu însemna mare lucru, dar 
patalamaua preţuia totuşi mai mult decât nimic. Inarmat cu 
ea, puteai să capeţi chiar o slujbă de copist sau de arhivar 
la o judecătorie de pace. Lefurile erau mici, dar dacă nu-ţi 
lipseau iscusinţa şi viclenia, te mai ajutai eu picuşurile. Cu 
patalama de patru clase ţi se deschideau drumuri mai largi. 
Dacă mai urmai şi o şcoală specială de câteva luni la 
Craiova, ajungeai să mănânci la Căile Ferate, ca impiegat, 
ca telegrafist, o pâine amară, dar în tot cazul o pâine, o 
pâine adevărată, cumpărată de la brutărie. Nu era de 
lepădat. Cu două-trei clase trecute în grabă, fetele găseau 
posturi de învăţătoare suplinitoare pe la sate. 

Mă trăsei într-un colţ. Privii. Ascultai. Îmi adusei fără să 
vreau aminte de Zoie. Imaginea ei mă tulbură. Mă străduii 
s-o alung din minte. Burta ei mare, rotundă, umflată mă 
dezgustă. Mă dezgustă şi obrazul ei pe care i-l ştiusem ca 
piersica dată în pârg şi pe care acum i-l văzusem pocit şi 
plin de pete mici, cenuşii. Mă dezgustă chiar Pandele, 
Pandele Paleu, pe care încă nu-l văzusem. Mă dezgustă şi 
faptul că Zoie îşi împărțea bărbatul cu maică-sa. Teleleica 
durdulie a târgului, pe care mi-o aminteam destul de bine. 
Viaţa!... 

Tocmai când îmi era mai greu şi când mă aşteptam mai 
puţin ca oricând să fiu scos din singurătate, se apropie de 
mine un băieţandru mărunt şi îndesat, cu ochelari groşi 
prinşi cu cârlige de sârmă pe după urechi. 

— Ce clasă dai, vericule? 

Mă gândii câteva clipe dacă se cade să-l las fără răspuns. 
Zisei cu gura pe jumătate: 

— A-ntâia. 

Îndesatul se bucură. Îi sclipiră ochii. Zâmbi. 

— Îmi pare bine. Îmi pare bine, vericule. Pentru că şi eu o 
dau tot pe-a-ntâia. Îmi dai voie? Mă cheamă Filipache... 


Filipache Arăpaş. 

În loc să-mi întindă mâna, mişcă din umeri, şi de sub 
haina cărămizie pe care o ţinea pe spate îmi întinse un ciot 
bont. La vederea ciotului negricios, mă zburiii. li apucai 
totuşi ciotul şi i-l strânsei. Se grăbi să mă lămurească: 

— Dreapta, cum vezi, e beteagă. De scris, scriu cu 
stânga. 

Spunându-mi acestea, începu să râdă arătându-mi un şir 
de dinţi albi şi mărunți, de pisică. 

— Dacă eşti ciung de dreapta, de ce nu mi-ai întins 
stânga? 

— Pentru surpriză. E figura mea. Când fac o nouă 
cunoştinţă, îi întind ciotul. Mulţi se miră. 

— Ar trebui să te laşi păgubaş. 

— De ce? 

— Nu ştiu. Dar cred că nu stă frumos, 

Nu mai râse. Tăcu un timp. Pe urmă zise: 

— Hai să ne plimbăm prin curte, să vorbim şi să ne 
cunoaştem. 

Începurăm să măsurăm curtea cu paşi mari. El — ciung. 
Eu — şchiop. Nici că se putea pereche mai potrivită! Câţiva 
se uitară lung în urma noastră, ne arătară cu degetul şi 
râseră. Ne simţirăm amândoi prost, însă ne prefăcurăm că 
nu ne sinchisim. 

Noua mea cunoştinţă nu-mi luă în seamă beteşugul, sau 
cel puţin aşa mi se păru. Se opri, mă privi în ochi şi mă 
întrebă: 

— Mă, spune drept, tu ai învăţat ceva în vederea 
examenului? 

— Nu mare lucru. 

— Nu vrei să-mi spui. Nu vrei să fii sincer. 

— Să zicem c-ar fi chiar aşa Dar pentru ce te osteneşti să 
mă întrebi? 

— Aş vrea să te rog ceva. 

Mă umflai în pene. Îl măsurai de sus. Îl minţii 

— Roagă-mă. Îmi place să fiu rugat. Nici nu-ţi închipui cât 


de mult îmi place să fiu rugat. Înseamnă că sunt cineva. 

— Lasă prostiile. Eu unul aş vrea să te rog să mă laşi să 
stau în bancă lângă tine. Astăzi, m-am uitat pe afiş, avem 
examen la limba română. Mă cam doare capul şi nu prea 
mă simt în stare de nicio ispravă. Am tras un chef az- 
noapte cu nişte papugii. În Ţigănie. Şi... Şi m-am cam 
afumat. 

— Cel puţin ai chefuit bine? 

Straşnic! Ah! Ce fete dulci sunt ţigăncuşele! Ce fete 
dulci! Dar degeaba îţi spun. Tu... tu n-ai habar ce fete dulci 
sunt ţigăncuşele. 

— Da, într-adevăr, habar n-am. 

Se vede că amintirea nopţii stăruia în el cu deosebită 
putere, pentru că îşi linse buzele, surâse şi adăugă: 

— Ţigăncuşele m-au istovit, iar aburul băuturii nu mi s-a 
risipit încă din cap. 

— Hai, spune-mi, n-o mai lungi atâta. Unde vrei să 
ajungi? 

— Să mă laşi să copiez după tine. Dacă mă laşi, diseară 
tragem un chef împreună. Tot în Ţigănie. Şi... bineînţeles, 
pe socoteala mea. Mai am ceva părăluţe puse deoparte. 

Nu-mi plăcea băutura, însă uneori beam de stingeam. 
Beam, ca să-mi adorm mintea, care mă chinuia, şi pe urmă, 
o dată beat, să dorm dus. Îi răspunsei: 

— Deocamdată nu-mi arde de chefuri, Filipache. Poate 
altă dată. Dar de stat, poţi să stai lângă mine în bancă. Tot 
trebuie să stea cineva. lar dacă vrei să copiezi, n-ai decât. 
Numai să ai grijă să nu te prindă profesorul. Te scoate din 
clasă şi pierzi frumuseţea de examen. 

— Cum o să mă prindă? Mă vericule, cum o să mă 
prindă? Nu întorc capul spre tine. Mi-arunc numai ochii pe 
teza ta. 

Ciungul mă câştigă. Fu, în toată viermuiala aceea 
nesuferită, întâiul băiat care se apropie de mine deschis, ba 
chiar cu prietenie. 

După îmbrăcăminte semăna şi a ţăran, şi a orăşan. 


— De unde eşti, Filipache? 

— De-aici, din oraş. Dar tu? 

— De pe valea Călmățuiului, de la Omida. 

— Ai ceva rubedenii pe-aici? 

Socotii că n-ar avea niciun rost să mă laud cu unchiul 
Tone. 

— N-am nicio rudă. 

— La cine-ai tras în gazdă? 

— La nimeni. Până acum n-ara tras la nimeni. 

Ciungul holbă ochii. 

— Cum la nimeni? Unde-o să dormi? Unde-o să mănânci? 

— Sunt ca pasările cerului, Filipache. Az-noapte am 
dormit la margine, lângă râu, pe nisip. 

Poate că ne-am mai fi întins cine ştie cât la pălăvrăgeală, 
însă auzirăm sunând clopoţelul, care ne chema în clasă. Ne 
luarăm după ceilalţi şi ne bulucirăm toţi, ca oile, la intrare. 
Ne înghiontirăm. Ne călcarăm pe picioare. Ne mai şi 
înjurarăm. 

Găsirăm o bancă goală cam pe la mijlocul clasei. Vai de 
capul şi de viaţa mea! Trecuseră ani şi ani de când nu mai 
călcasem într-o şcoală. Privii îndelung sala. Se asemuia 
oarecum cu cea de la Omida, în care învăţasem clasele 
primare Era lărguţă şi spoită proaspăt cu var. Duşumelele 
luceau şi miroseau a gaz şi a ulei rânced. Emoţionat, niţeluş 
speriat, ciungul zise: 

— Te rog să mă laşi să copiez după tine, vericule, aşa 
cum ne-am înţeles. Te cinstesc. Te duc la ţigăncuşe. Dacă 
nu-ţi plac ţigăncuşele, te duc la... 

Nu-l lăsai să spună unde m-ar mai duce. ÎI liniştii: 

— Să copiezi. N-am nimic împotrivă. Dar, cum ţi-am mai 
spus, să bagi de seamă să nu te ia la ochi profesorul. Te 
scoate din examen. 

Printre fetele de acolo îmi atrase atenţia una cărnoasă, 
voinică, mai dichisită parcă decât celelalte. 

Filipache văzu încotro îmi alunecaseră ochii. Zise: 

— Te uiţi la Valentina Bulgun!... 


— Aşa o cheamă? 

— Da! Şi află, vericule, că slujeşte la Aspazia Harnik, la... 

Nu apucă să-şi isprăvească fraza. Intră în clasă un 
profesor cu catalogul subsuoară. Era primul de la acest 
liceu pe care îl vedeam. Se duse la catedră. Ne ridicarăm în 
picioare, ca şi cum ni s-ar fi poruncit s-o facem, şi răcnirăm 
aproape toţi într-un glas: 

— Să trăiţi, domnule profesor. 

— Bună ziua, copii, bună ziua. 

Nu prea eram noi copii, dar, în sfârşit, mergea. Mă apucai 
numaidecât, după vechiul meu obicei când vedeam pentru 
întâia oară un om cu care urma să am de-a face, să-l măsor 
şi să-l cântăresc din ochi. Nu mă încălzi. Nici nu mă răci. La 
drept vorbind, părea un bărbat destul de măcinat de viaţă, 
cu toate că nu trecuse de treizeci de ani. Avea un nas 
neobişnuit de lung, asemănător ciocului de rață, şi purta 
mustață subţire, neagră. Ochelarii îi stăteau strâmb pe nas. 
Imbrăcămintea — mai mult decât modestă. Prin pletele-i 
slinoase şi încurcate, care dacă ar fi avut glas s-ar fi plâns 
că nu cunosc pieptenele, îi răsăriseră de timpuriu şi din 
belşug fire albe. Ajunse la catedră şi se aşeză tacticos, 
aproape bătrâneşte, pe scaun. Tăcut, îşi plimbă multă 
vreme privirile peste noi. După aceea tuşi sec şi îşi şterse 
gura cu batista. Mârâi: 

— Hm! Hm! Hm! Aţi venit să daţi examen, nu? Să vă 
pricopsiţi cu câte-o patalama, nu? 

— Da, domnule profesor. 

— Sunteţi cam bătrâiori... Mulţi dintre voi sunteţi cam 
bătrâiori. 

Pufnirăm în râs. Profesorul bătu cu degetul în catedră. 

— Silentium... 

Ne potolirăm şi tăcurăm. 

— Şi voi, fetelor... Şi voi sunteți cam bătrâioare. 

Fetele nu se mirară de nepoliteţea profesorului. Lăsară 
nasul în jos şi se întristară. Noi, băieţii, zâmbirăm. Cei mai 
în vârstă îşi mângâiară mustăţile. Pentru ei fetele din clasă 


nu erau nici crude, nici coapte, ci tocmai bune de strâns în 
braţe. 

— Bine! Bine! O să trecem peste asta. Dar chestiunea 
este... Chestiunea este dacă aţi şi învăţat ceva! Cât de cât! 

Acum, în clasă pogori o tăcere apăsătoare. O sparse un 
glas gros, din fundul clasei, care spuse: 

— Tobă! Suntem tobă de carte, domnule profesor. 

— Să vedem, să vedem, zise profesorul. Dar cum te 
cheamă pe dumneata? 

— Mătrăgună... Mătrăgună Iscru... 

Profesorul privi atent flăcăul care se lăudase că e tobă de 
carte. Privindu-l, începu să se scarpine încet după ceafă. 
După ce se sătură de scărpinat, îşi pieptănă laţele cu 
degetele. Zise: 

— Dumneata... Dumneata care zici că te numeşti 
Mătrăgună, ia ridică-te în picioare. 

Toţi câţi ne aflam în clasă întoarserăm capetele. Flăcăul 
se ridică. Era unul dintre cei doi îndesaţi care se jucaseră 
mai înainte cu mingea în curte. 

— Nu cumva te înrudeşti cu răposatul şi regretatul 
profesor de istorie Amos Mătrăgună? 

— Sunt fiul lui, domnule profesor. 

— Parcă avea doi fii 

— Doi, domnule profesor. 

Se ridică în picioare şi al doilea mărunţel şi îndesat. 

— lată-mă! Sunt şi eu aici. Şi mă numesc Mătrăgună 
Drubat, domnule profesor. 

— Bine. Staţi jos. Staţi jos şi aflaţi că l-am iubit mult pe 
răposatul Amos Mătrăgună. L-am iubit şi l-am stimat. Mi-a 
fost profesor. Bun profesor. 

Profesorul o văzu şi el pe fata voinică, se miră. O întrebă: 

— Dar tu, Valentina, tu ce cauţi aici? 

— Am venit să dau şi eu examen, domnule profesor. 

Clasa râse. Râse şi profesorul. 

— Da... Da... Bine... 

Filipache Arăpaş îmi şopti la ureche: 


— Tu ai auzit ceva despre pletosul ăsta? 

— N-am auzit. N-aveam cum. N-am mai fost pe aici de 
patru ani. Şi pe vremea aceea nu era liceu în oraş. Era 
numai o şcoală de meserii. 

— Mă mir. Turtulă e cunoscut în tot judeţul. E din 
Alexandria. Băiat de negustor. A făcut tot războiul pe linia 
întâia. A rămas cam scrântit la cap. Ai să vezi! O să ne- 
mpuieze urechile cu amintirile lui de pe front. 

Spusele ciungului nu se adeveriră. Cel puţin deocamdată. 
Profesorul slinos şi pletos nu mai rosti niciun cuvânt. Se 
ridică de la catedră şi se plimbă cu mâinile la spate printre 
bănci. Ne privi. Se întoarse la catedră. Se sprijini cu cotul de 
ea. 

— Aş vrea... Aş vrea să-mi povestiţi în scris câte o 
întâmplare din viaţa voastră. Din felul în care o să scrieţi o 
să-mi dau seama dacă ştiţi gramatica, dacă aţi citit ceva 
literatură şi dacă aveţi cât de cât idee de ce înseamnă 
compoziţia. 

— M-am ars, îmi şopti Filipache Arăpaş. M-am ars, 
vericule. Dacă te copiez, mă prinde. M-am ars, vericule. 
Speram că o să ne dea niscaiva analize gramaticale. M-am 
ars, vericule. 

— O s-o scoţi la capăt. Nu te nelinişti, O s-o scoţi chiar 
bine de tot la capăt. 

Profesorul bătu iarăşi cu degetul în catedră: 

— Silentium... 

După ce clasa se potoli, adăugă: 

— N-are de ce să vă fie teamă cu nişte măgădani ca voi, 
care n-au de gând să ajungă profesori, am obiceiul să fiu 
îngăduitor. Înţeleg foarte bine că nu râvniţi să deveniți cine 
ştie ce cărturari. Ştiu că umblaţi după patalamale care să 
vă mal uşureze viaţa. De altfel, chiar dacă n-o să străluciți 
la lucrarea scrisă, o să mai stăm de vorbă şi la examenul 
oral... Examenul oral va fi decisiv. 

Ne dete la fiecare câte o coală de hârtie care purta în colţ 
ştampila liceului şi semnătura lui. Apoi ne îndemnă: 


— Începeţi. Începeţi şi nu vă grăbiţi. Pentru că se ştie că 
graba strică treaba. lar timp... timp avem destul. 

Scoase o cărticică din buzunar şi, potrivindu-şi ochelarii 
pe nasul care se asemuia cu un cioc de rața, se afundă în 
lectură. 

Potrivii hârtia. Încercai peniţa. “Acum, îmi spusei, acum 
trebuia să-mi adun gândurile, să mă concentrez.” Nu apucai 
să mi le adun, pentru că, pe neaşteptate, ciungul îmi repezi 
cu mâna-i zdravănă un ghiont în coaste. Mă întorsei spre el. 
Îmi şopti: 

— Ei, nu începi? [ie nu ţi s-a întâmplat nimic mai 
deosebit în viată? Poate dacă te văd pe tine. Scriind mă 
molipsesc şi eu. 

Imi veni greu să-i spun adevărul. Abia îl cunoscusem. Nu i 
l-aş fi spus nici dacă l-as fi cunoscut mai demult şi mi-ar fi 
fost prieten. Zisei: 

— Nu, Filipache. Până acum, slavă Domnului, mie nu mi 
s-a întâmplat nimic deosebit. Dar ţie? 

— Mi s-au întâmplat multe. Dar nu ştiu ce să aleg şi cum 
să scriu. Până acum, din capul meu n-am scris nici măcar o 
carte poştală. 

Işi clătină ciotul bont şi negricios. Găsii cu cale să-i dau o 
povaţă. 

— Scrie despre împrejurarea în care ai rămas ciung. 

Se împosocă. Amintirea nu-i plăcu. Se gândi un timp. Pe 
urmă trecu peste supărare. Se sili să zâmbească. 

— Mâna!... Săraca!... Mi-am pierdut-o acum trei ani, la 
treierat. Mi-a prins-o batoza. Mi-a prins-o şi mi-a rupt-o. 
Cumplit m-a durut. Credeam c-o să-mi sară ochii din cap. 
Dar am avut noroc, vericule. Mi-au tăiat la spital mâna 
strivită şi-am scăpat cu viaţă. Se poate trăi şi cu o singură 
mână. 

— Povesteşte întâmplarea chiar aşa cum a fost şi sileşte- 
te să scrii totul cât mai limpede şi, dacă se poate, fără 
greşeli de gramatică. 

— Socoteşti c-o să ies la vopsea? 


— De ce nu? încearcă. Încercarea moarte n-are. 

Mie unuia nu-mi era greu să scriu. Purtam în minte fel de 
fel de întâmplări, unele mai ciudate decât altele. Mă decisei 
să aştern pe hârtie câteva amintiri dintre cele mai 
nevinovate. Şi fiindcă, necunoscându-mi gândurile, nu-mi 
zâmbea nimeni, îmi zâmbii singur şi, încordându-mi atenţia, 
muiai condeiul în cerneală şi mă aplecai asupra hârtiei. 
Trupul mi se strâmbă şi mă duru. Capul mi se înfierbântă. 
Faţa mi se schimonosi. Ochii mi se aprinseră şi, de cum 
începui să scriu şi până umplui cu slove mărunte, dar citeţe 
cele patru pagini, nu mai văzui şi nu mai auzii nimic din 
cele ce se petrecură în jurul meu. În tot acest timp, 
strunindu-mi şi concentrându-mi mintea, scrisei pe scurt, 
într-un stil aspru, nervos, colţuros, o poveste trăită de mine 
pe vremea ocupaţiei germane. 

Mă uitai la ciung. li trecuse teama. Scria de zor cu mâna 
stângă. Părea fericit. 

Iscălii cele scrise, mă dusei la catedră şi-i înmânai 
profesorului lucrarea. O luă şi o băgă în geantă. leşii în 
curtea şcolii şi mă apucai să mă plimb pe lângă ziduri. 
Umblătorile îşi năpustiră duhoarea asupra mea. Îmi veni 
greață. Aprinsei o ţigară şi mi se păru că duhoarea îşi mai 
pierde din putere. 

Nu trecu mult, şi Filipache Arăpaş veni după mine. 
Năduşise. Năduşise de parcă săpase singur o fântână. 

— A dracului compoziţie, vericule! Decât să scriu două 
pagini, mi-ar fi fost mai uşor să tai o pădure, cu fierăstrăul 
şi cu securea, deşi n-am decât o mână. 

— Lasă comparaţiile. Mai bine spune-mi cum ţi-a ieşit 
povestea.. 

— Cam încurcată. Toată nădejdea mi-e la bunăvoința lui 
Turtulă. Dacă ies bine cu teza, la oral, o-ncurc eu, şi până la 
urmă tot capăt nota de trecere. 

Soarele se afla drept la amiază. Curtea, acoperită de 
pietriş şi de praf făcea ca aerul să fie şi mai aprins, şi mai 
fierbinte. Ciungul îşi şterse sudoarea de pe frunte când cu 


mâna-i întreagă, când cu ciotu-i bont şi negricios. Mă 
întrebă: 

— Vrei să mergi cu mine, la noi acasă? 

— Staţi departe? 

— Pe Calea Dunării, tocmai pe lângă barieră. 

— N-au să se supere părinţii că le aduci în casă un 
musafir pe nepusă masă? 

— Care părinţi? N-am decât mamă. lar mama... dacă s-o 
supăra, treaba ei, până diseară-i trece. Cred însă că n-o să 
se supere. Vine multă lume pe la noi. 

Plecarăm. larăşi şchiopul şi ciungul! Alcătuiam amândoi o 
pereche destul de caraghioasă. Pe drum, unii întorceau 
capul şi se uitau cât de rău şchioapăt eu. Alţii priveau cu 
îndrăzneală ciotul bont, negricios al lui Filipache Arăpaş. 
Ciungul şi şchiopul!... Şchiopul şi ciungul!... 

Mergând, trecurăm pe lângă locul unde fusese odinioară 
zgomotoasa cafenea a domnului Miltiade şi faimosul 
magazin “La mireasa”. Trecurăm iarăşi pe lângă statuia 
mereu zâmbitoare, dar mereu încremenită a generalului 
Mantu. Merserăm iarăşi pe bulevardul lung şi larg, numit 
Calea Dunării şi care, dincolo de primărie, se schimbă într-o 
şosea de ţară şi străbate astfel periferia către miazăzi, până 
trece de calea ferată şi ajunge la câmp. 

După ce trecurăm de câteva mari terenuri virane 
acoperite de bălării grase şi de gunoaie urât mirositoare, 
umbrite pe alocuri de bătrâne sălcii pletoase, ciungul îmi 
arătă o uliţă ca de sat care, plecând din şoseaua străjuită 
de arbori, o lua printre arii pline de plopi şi de sălcii, de 
corcoduşi sălbatici şi de salcâmi stufoşi şi ghimpoşi. Mă 
uitai şi văzui că undeva, la margine, uliţa pe care mi-o 
arătase noul meu prieten urca dealul şi se pierdea în 
depărtare printre păduri de floarea-soarelui şi de porumb. 

— Uliţa noastră, vericule, uliţa noastră. 


IV 


Familia Arăpaş, care după câte aflasem de la ciung se 
îndeletnicea cu plugăritul, era destul de numeroasă şi trăia 
într-o casă veche, ţărănească, cu patru odăi şi cu pridvor. 
Ograda era întinsă şi arăta de la prima ochire bună 
rânduială şi chiar belşug. Dacă am fi avut noi la Omida o 
casă asemănătoare, atâtea vite şi atâtea arătoase 
acareturi, am fi fost pizmuiţi de tot satul şi socotiți pe 
dreaptă dreptate printre cei mai înstăriți rumâni de pe 
lunga, îngusta şi săraca vale a Călmățuiului. Atunci! Nici 
vorbă că dacă aşa şi nu altfel ar fi stat lucrurile, n-aş mai fi 
plecat să-mi caut norocul prin lume. Ar fi fost mai bine de 
mine? Poate ar fi fost mai bine. Poate ar fi fost mai rău. N- 
aveam cum să ştiu. 

Luând seama la toate, văzui că într-o parte a curţii se 
înălţau nu numai salcâmi strâmbi şi ghimpoşi, ci şi câţiva 
corcoduşi. Către fundul  ogrăzii zăcea în dogoarea 
neîndurătoare a zilei, pe malul unui mic lac mlăştinos, o 
adevărată pădure de plopi zvelţi şi de sălcii argintii, 
pletoase. Ceva mai la o parte, zării şi un pâlc de cireşi. 

De cum intrai cu Filipache în arie, un câine mare, lăţos, 
îşi scoase botul de după nişte coteţe şi se apucă să mă 
latre cu duşmănie. Ciungul îi strigă: 

— Nia! Ciulule! Nia! 

Câinele se apropie de stăpân şi-i mirosi picioarele. 
Ciungul îl pocni în coaste cu vârful pantofului. Câinele se 
rostogoli de câteva ori prin praf, se ridică şi se depărta 
chelălăind, cu coada între picioare. Mă uitai urât la ciung şi- 
| întrebai: 

— De ce l-ai lovit? 

— Cum de ce? Câinele de aceea e câine, ca să fie lovit. 


De altfel, dacă vrei să vezi că nu-mi poartă nici o pică, pot 
să-l chem. 

Filipache fluieră, câinele veni bucuros, se gudură pe 
lângă ciung şi-i linse picioarele. Văzusem şi oameni care 
lingeau mâna care-i lovise, aşa că nu nutrii dispreţ Ciulului. 
Supărarea care îmi răsărise în inimă nu-mi trecu, dar găsii 
că e mai cuminte să n-o arăt. Ciungul însă pricepu starea în 
care mă aflu, lăsă câinele în pace şi, politicos, mă pofti în 
casă. Îl urmai şi ajunserăm într-o odaie încăpătoare, albă, 
spoită pe jos cu lut galben. Lângă peretele orb se afla un 
pat mare, de scânduri, acoperit de rogojini. 

— Aici, vericule, dormim noi, băieţii. 

— Dar câţi sunteţi? 

— Numai cinci. Dacă ar mai fi trăit tata, am fi fost zece, 
poate chiar mai mulţi, dar aşa, suntem numai cinci. 

— Şi ţi se pare că sunteţi puţini? 

— Nu. Dar ar fi fost mai bine să fi fost zece-doisprezece. 

Tăcu un timp. Pe urmă îmi spuse: 

— În odaia din faţă doarme soră-mea. 

Tresării şi-l întrebai: 

— A!... Va să zică, aveţi şi-o soră? 

— Avem. Odrasla mai mică a mamei. Şi, bineînţeles, 
inima ei şi dragostea ei. Pe noi, băieţii, mamaca nu prea are 
ochi să ne vadă. 

— i s-o fi părând, Filipache. 

— Aş! Aşa este. Chiar aşa cum îţi spun. Dar n-are-a face. 
Nu ne prăpădim noi dintr-atâta. Trăim noi şi ne descurcăm 
şi fără dragostea ei. 

Odaia mă cuceri. Era uşor întunecoasă, răcoroasă şi 
neobişnuit de mare. Mirosea a levănţică, a busuioc, a flori 
ofilite de grădină şi a ierburi uscate de câmp. Pe pereţi se 
răsfăţau în rame simple câteva fotografii şterse, de familie: 
Arăpaş singur, flăcău; Arăpaş soldat de infanterie; Arăpaş 
ginere cu doamna Arăpaş, mireasa, alături. Nu apucai să 
întârzii cu privirile pe ele şi să desluşesc mai bine chipurile, 
că se şi arătă în prag o femeie de vârstă mijlocie, voinică, 


ciolănoasă, cu mâini de uriaşă, niţeluş roşii şi niţeluş 
umflate. Mă bucurai c-o văzui desculţă. Teama că voi găsi 
în mama lui Filipache o  mahalagioaică boită şi 
împopoţonată, plină de ifose şi doldora de nazuri, îmi pieri. 
Văzându-mă, nu rămase de piatră şi nu strâmbă din nas. 
Dimpotrivă. Îmi zâmbi. Şi cu o umbră de îngrijorare pe faţă 
— ceea ce dezminţea de la început spusele lui Filipache, că 
maică-sa n-o iubeşte decât pe fată — îl întrebă pe ciung: 

— Ce făcuşi, Filipache maică, la şcoală? 

— Scrisei, mamă. Scrisei până ostenii. 

— Şi scriseşi cum trebuie, Filipache maică? 

— Cum trebuie, mamacă, cum trebuie. Cred că am călcat 
cu dreptul. 

— Bravo, Filipache, să-mi trăieşti, Filipache maică! 

Mulțumită de răspuns, se uită şi la mine. Nu se miră că 
mă aflu acolo. Era învățată pesemne ca băiatul ei cel mai 
mic să-i aducă în casă fel de fel de neisprăviţi şi de lihniţi. 
Zise cu duioşie: 

— V-o fi foame... 

— E timpul... Mai ales după osteneala cu examenul... 

— Păi... să poftiţi la masă. _ 

Ciungul puse apă într-un lighean. Mi-l arătă. Imi spălai 
mâinile. După ce vărsai ligheanul şi-l umplui cu apă 
proaspătă, îşi spălă şi el mâna zdravănă. 

— Acum, vericule, să mergem să ne umplem burţile, c-au 
mâncat şi-ăia de-au pierdut boii. 

În tinda răcoroasă şi niţeluş jilavă ne aştepta o masă 
albă, rotundă, scundă, cu trei picioare. Luarăm fiecare câte 
o buturugă lucioasă din cele câteva care se aflau aruncate 
pe lângă pereţi şi ne aşezarăm. Doamna Arăpaş ne aduse o 
oală cu lapte acru, o jumătate de mămăligă, două străchini 
de pământ ars şi două linguri de lemn, tocite de multa 
întrebuințare la care fuseseră supuse, şi ne îndemnă: 

— Luaţi, maică, mâncaţi, maică. E bun lăpticu, maică. Şi 
mămăliguţa e bună, maică. Săturaţi-vă, maică. Şi pe urmă, 
culcaţi-vă şi odihniţi-vă, maică. 


Ciungul o întrebă: 

— Dar altceva nu mai ai să ne dai? 

— Nu mai are maica, Filipache. Dacă maica ar avea, v-ar 
da. Cu dragă inimă v-ar da maica, Filipache, dar nu mai are 
nimic altceva. 

Mâncarăm tot laptele. Mâncarăm şi jumătatea de 
mămăligă. Ni se umflară burţile. Eu îmi linsei buzele, iar 
ciungul linse lingura cu care mâncase, o puse pe masă, 
râgâi şi mă sfătui: 

— Acum, vericule, să-i tragem câte-un pui de somn. 
Altceva mai bun de făcut n-avem. Să-i tragem câte-un pui 
de somn, să mai prindem puteri, că la noapte ştiu c-o s- 
avem de furcă. 

Nu-l întrebai la ce se gândea. Nu-l întrebai nimic. Ciungul 
se întinse pe rogojină, aşa îmbrăcat cum era. Mă întinsei şi 
eu pe rogojină, tot aşa îmbrăcat cum eram. Filipache 
închise ochii şi începu de îndată să sforăie. Inchisei şi eu 
ochii. Somnul nu se lăsă nici rugat, nici aşteptat. Veni. Mă 
sărută pe obraji. Mă luă în braţe. Mă legănă câteva clipe şi 
mă adormi. Adânc mă adormi. 

Dormirăm... Dormirăm până către seară. Şi-am mai fii 
dormit cine ştie cât, dacă n-ar fi venit să ne trezească nişte 
paşi uşori pe care îi auzii umblând prin odaie şi un glas 
înţepat, pus pe arţag, care spuse: 

— Da ce, nene, ai de gând să dormi până mâine? Ziua 
dormi, noaptea... N-oi fi bivol... Dormi ca un bivol... 

— Ihî! 

Fetişcana vorbea cu Filipache. De uitat însă, se uita la 
mine. Chiondorâş se uita. Lacomă şi cruntă se uita, de 
parcă ar fi avut de gând să mă mănânce de viu. O privii şi 
eu, tot cu atâta îndrăzneală, tot cu atâta neruşinare. Vrusei 
să văd ce-o să iasă din această bătălie tăcută. Deocamdată, 
îmi spusei, deocamdată să-i iau seama, să ştiu cum arată. 
Şi-i luai seama. Bine, bine de tot îi luai seama. Avea ochi 
mari, rotunzi, negri ca smoala, nişte ochi blestemaţi cum nu 
mai întâlnisem şi care frigeau. La chip era mai mult decât 


oacheşă, era aproape negricioasă, ca o şătrăreasă. Coadele 
lungi, negre, lucioase ca de iapă tânără, împletite cu 
panglici roşii, legate la vârf, îi atârnau pe spate. Îmi adusei 
aminte că sunt băiat mare şi că atunci când vreau ştiu să 
mă port cum se cuvine cu fetele. Mă culesei repede de pe 
rogojină, mă sculai şi-mi potrivii pe trup straiele, care mi se 
cam mototoliseră. Filişcana avu o lucire în ochi. li plăcu că 
mă dovedeam a nu fi un nesimţit. Filipache însă nu se 
sinchisi de soră-sa. Rămase mai departe lungit pe rogojină. 
Se întinse. Îi trosniră oasele. Clipi des şi, arătându-mi-o cu 
ciotul bont pe negricioasă, zise: 

— Soră-mea! Am uitat să-ţi spun că e cam sărită şi cam 
ţâfnoasă felul ei. Dacă vrei să nu-ţi scoată ochii cu 
ghearele, fă bine şi sărut-o. Bineînţeles, pe obraz. 

Codanei îi scăpărară ochii. Se mânie. Îl certă: 

— De ce nu-i spui cum mă cheamă? Ce, n-am nume? Mai 
bine i-ai spune cum mă cheamă decât să mă faci sărită şi 
țâfnoasă. 

Îşi îmbună faţa, se apropie de mine, îmi întinse mâna ca 
o domnişoară binecrescută şi se recomandă: 

— Mă cheamă Despa... Despa Arăpaş... Şi să ştii că nu 
sunt aşa cum zice ciungul ăsta că sunt. Vorbeşte urât 
pentru că are gura spurcată. 

Zâmbii şi mă prefăcui mirat: 

— Despa? Zici că te cheamă Despa? 

— Despa. Aşa ţi-am spus că mă cheamă şi chiar aşa, mă 
cheamă. Ce? Până acum n-ai mai cunoscut nicio fată pe 
care s-o fi chemat Despa? Trăieşti de mult şi trebuie să fi 
văzut multe. Bag de seamă că eşti măgar mare. 

Îmi plăcu felul ei de-a fi. Îmi plăcu şi felul ei de-a vorbi. 
Nu mă supărai că mă asemui c-un măgar. Dimpotrivă. Mă 
învioră. Mă veselii. Intrai în joc. 

— Da, e adevărat. Sunt un măgar destul de mare şi 
trăiesc pe pământ de mulţi ani. Însă îţi spun cinstit că o fată 
pe care s-o cheme Despa n-am mai cunoscut până acum. 

— Vrei să spui că nici n-ai auzit? 


— De auzit am auzit, o dată sau de două ori, dar de 
cunoscut n-am cunoscut Despa, cred că o ştii şi tu, e un 
nume destul de rar. 

— Tocmai de aceea m-a botezat mama. Aşa, ca să port 
un nume rar. 

Ciungul râse. 

— Despa... Nume rar... Dar ce nevoie aveai tu de un 
nume rar? 

Râsul ciungului o supără. O supărară şi vorbele lui. 

— Tu să nu râzi le mine. Auzi? Să nu râzi de mine... 
Ciungule... 

Intervenii: 

— Nu vă certaţi, Vă rog să nu vă certaţi. 

Despa mă privi lung. Zise: 

— Bine. Dacă zici tu să nu ne certăm, n-o să ne certăm. 

Îşi scoase pieptul înainte, ca să i se vadă prin rochia 
subţire sânii ca piersica. Mă fulgeră cu ochii ei de smoală şi 
mă întrebă: 

— Cum mă găseşti? 

Întrebarea ei neobrăzată căzu ca o lovitură şi mă tulbură. 
Mă reculesei şi-i răspunsei în glumă: 

— Te găsesc drăguță. Te găsesc chiar foarte drăguță. 

— Drăguţă? Chiar foarte drăguță? De ce minţi? Abia ai 
intrat în casa noastră, şi ai şi început să torni la minciuni. 
Tu... Tu minţi de-ngheaţă apele. 

— Am spus adevărul, Despa, adevărul adevărat. 

Tăcu. Se gândi. larăşi nu mă crezu. Clătină din cap. 

— Îţi baţi joc de mine! Îți baţi joc de mine! Minţi fără nicio 
ruşine. Strâmbule! Coclitule! Gălbejitule! Află că nu numai 
Filipache e spurcat la gură. Şi eu sunt spurcată la gură. ŞI 
ca să ţi-o dovedesc, ascultă... 

Îşi puse mâinile în şolduri cum şi le pun femeile de pe la 
mahala când se ceartă una cu alta şi se ocărăsc în uliţă. 
începu să mă drăcuie şi să mă ocărască. Se pricepea. Mă 
drăcui şi mă ocări până se sătură. Plecă mânioasă şi trânti 
după ea uşa. 


Ciungul, care ascultase totul râzând, spuse: 

— Vericule, să nu cumva să faci prostia şi s-o iei în serios 
pe soră-mea. Ti-am spus eu, e cam sărită şi cam ţâfnoasă. 
Am exagerat. E numai o fire ciudată. Ciudată ca şi 
înfăţişarea ei negricioasă. E singura din familie care 
seamănă cu răposatul taică-meu şi la faţă, şi la arţag. Mai 
trebuie să ţii socoteală şi de altceva: o fată între atâţia 
băieţi! O răsfaţă maică-mea. O mai răsfăţăm şi noi. Aşa că, 
vericule, să fii băiat înţelegător şi să nu te sperii de toanele 
ei, orice ţi-ar zice şi orice ţi-ar face. De fapt are inimă bună. 
Şi... şi mai cred ceva. Cred că, ciudată cum e, i-ai căzut cu 
tronc. 

— N-o să mă sperii. Nici n-o să mă supăr. Dar ia spune- 
mi, Filipache, cam câţi ani are soră-ta? 

— Patrusprezece... 

— Arată de şaptesprezece. 

— De arătat, poate că arată şaptesprezece, dar de avut 
n-are decât patrusprezece... 

Se culese cu greu din pat şi se duse după Despa. O găsi 
în odaia ei. Îi auzii mult timp certându-se. Câte un cuvânt 
greu şi urât, rostit prea tare, ajungea până la mine şi-mi 
zbârlea părul în cap, cât îl mai aveam după ce-l tunsesem. 

Nu mă speriam eu nici de certuri, nici de cuvinte urâte. 
Încă de mic mă obişnuisem cu ele, în mijlocul oamenilor 
printre care trăisem. Nu-mi surâdea însă că urmând 
îndemnul ciungului şi venind aici nimerisem într-un cuib în 
care se afla şi o viespe. Despa mă înţepase de cum mă 
văzuse şi n-avea să contenească să mă înţepe. 

În sfârşit, într-un târziu, cearta se isprăvi. Despa trânti 
iarăşi uşa. O văzui în arie. Se depărta de casă şi se pierdu 
printre pomii strâmbi şi frunzoşi ai grădinii. Ciungul mai 
întârzie ce mai întârzie. Pe urmă se întoarse. Era vesel. 
Ochii îi sticleau. 

— Ai băut? 

— Numai o jumătate de sticlă. 

— Vin? 


— Ţuică de prune. Dacă vrei, mă duc să-ţi aduc şi ţie 
Avem totdeauna în casă un butoiaş, 

— Nu te osteni. Nu-mi prea place ţuica. 

— Păcat! Băutura dă gust vieţii. Ameţeşte. Uiţi de 
necazuri Da, da. Dacă bei, mai uiţi de necazuri. 

— Se poate. Dar dacă nu-mi place... 

— O să am grijă să te învăţ să-ţi placă. 

Se suci şi se răsuci prin odaie de câteva ori. Plecă. Mă 
aşezai pe marginea patului cu capul între mâini. Rău o 
nimerisem! Rău de tot o nimerisem! După un timp, 
Filipache se întoarse şi se aşeză şi el pe pat lângă mine. 

— Ascultă, vericule, am vorbit cu mama despre tine. 

— Ce-ai putut să vorbeşti tu cu maică-ta despre mine? 

— Multe. 

— Şi ce anume? 

— Mi-ai spus că n-ai gazdă. 

— N-am. Insă o să-mi caut şi-o să-mi găsesc. Oraşul e 
mare. 

— Vreau să te întreb dacă nu ti-ar surâde să rămâi la noi, 
să dormi şi să mănânci aici cât ţin examenele. Dacă vrei, 
poţi să rămâi şi mai mult. 

Mă gândii la fata negricioasă. Merita să-mi dau osteneala 
s-o cunosc mai bine. Nu în toate zilele aveam prilejul să 
cunosc o fiinţă mai deosebită de celelalte, mai ciudată. 
Răspunsei pripit: 

— Dacă ne înţelegem din preţ, da. A 

— Din care preţ? Noi nu suntem bogaţi, Insă nu suntem 
nici strâmtoraţi, aşa că nu prea avem nevoie de bani. Și 
chiar dacă am avea, nu ne-am bulgui la paralele tale. 

Îmi zisei că şi Filipache mă ia drept milog şi-mi sări 
ţandăra. Fui cât pe-aci să mă las stăpânit de mânie. Capra, 
spunea vechea zicală, chiar dacă e bolnavă de râie, coada 
tot ridicată şi-o ţine. Cu multe mă asemuiam. Mă asemuiam 
uneori şi cu o capră moaşă. Acum, fără niciun temei, îmi 
căşună că-i stârnisem doamnei Arăpaş mila. Nimic nu-mi 
sângera mai mult mândria ca mila oamenilor, oricine ar fi 


fost ei. În clipa dintâi îmi veni să mă scol, să plec, însă îmi 
înfrânai pornirea şi mă mulţumii să-l întreb acru pe 
Filipache: 

— Atunci, cum? Să rămân la voi şi să vă mănânc pâinea 
ca un milog? 

Ciungul holbă ochii. Se miră. Mi-o spuse de la obraz: 

— Băăă! Vericule! Dar supărăcios te-a mai fătat mă-ta! 
Nici nu mi-aş fi închipuit! Pricepe şi tu, dacă ai cap să 
pricepi, că nu e vorba de nicio pomană. Mama îţi pune la- 
ndemână casă şi masă, iar tu, deşteptule, în schimb, o 
meditezi pe fie-sa. p 

Parcă mă opări. Mă muiai. Mă frânsei. Imi păru rău că-i 
bănuisem. Mi se uscă gâtul. Intrebai: 

— Dar ce? Despa are de dat vreun examen? 

— Deşi soră-mea e măricică, mamaca s-a gândit s-o 
înscrie şi pe ea, la toamnă, la liceu. Tot avem şcoala sub 
nas. Nu strică să tragem ceva foloase. Gândeşte-te şi tu! 
Casă avem. Masă avem. Îmbrăcămintea nu ne lipseşte. lar 
cărţile şi taxele n-or să ne coste cine ştie cât. In ce te 
priveşte pe tine, vericule, unde se satură atâtea guri, se 
mai poate sătura una. Şi într-un pat mare în care dorm cinci 
inşi mai poate dormi şi al şaselea. 

Sughiţă. Se scarpină după ceafă cu mâna-i zdravănă şi 
adăugă: 

— Însă, logofete brânză-n bote, se cuvine să ştii de la 
bun început că la mijloc se află o piedică. Şi nu una uşoară. 
Soră-mea, aşa cum avuseşi plăcerea să bagi de seamă, e 
cam năzuroasă şi cam mofturoasă. Pe deasupra mai e şi 
niţeluş aprinsă la minte. Vârsta! Nici nu i-a căzut bine caşul 
de la gură, şi au şi început să-i alunece ochii după golani. 

— Dar cartea? Cum stă cu cartea? 

— Fuge de ea ca dracul de tămâie. 

Atunci, cum crezi c-o să mă descurc? 

— De ce să nu te descurci? Eşti băiat cu cap. Nădăjduiesc 
c-ai să izbuteşti să te înarmezi şi c-un dram de răbdare şi c- 
o să-ţi dai şi puţină osteneală. Vorba ceea: 


Încetul cu-ncetul 
se-acreşte oţetul. 


— Oţetul!... Oţelul e oţet, iar omul e om. 

— Aş! Câţi oameni nu cunosc eu care sunt mai acri decât 
oţetul! Soră-mea Despa, dacă o să ştii cum s-o iei, cum s-o 
câştigi şi cum s-o stăpâneşti, o să prindă gustul învăţăturii, 
şi atunci, vericule, totul, o să meargă ca pe roate. 
Închipuieşte-ţi că ai fi grăjdar şi-ai avea de învăţat cu hamul 
şi cu şeaua o mânzoacă nărăvaşă. Ce-ai face? Ai da bir cu 
fugiţii? 

Chibzuii la repezeală şi-mi schimbai gândul. Mă 
încredinţai că neaşteptata propunere a ciungului era cum 
nu se poate mai cinstită. S-o meditez pe Despa! Să trăiesc 
zi de zi lângă ea! Să încerc să-i cunosc năravurile şi 
apucăturile! Să mă trudesc şi până la urmă s-ajung s-o 
domolesc! S-o îndrept pe calea cea bună! Să-i aprind în 
inimă dorul învăţăturii!... 

Orbit de orgoliu, mă umflai în pene ca un curcan şi 
mersei atât de departe, încât mă întrebai dacă nu cumva 
dormita în mine nu numai un scriitor, ci şi un pedagog. 

— Primesc, Filipache, primesc cu dragă inimă. 

Ceea ce rostisem nu era tocmai adevărat. Primeam. Dar 
nu cu dragă inimă. Însă tot mă luase gura pe dinainte, aşa 
că mai zisei: 

— Primesc, Filipache, pentru că, gândeşte-te şi tu, dacă 
nu voi mai avea grijă cu casa şi cu masa, o să-mi fie mult 
mai uşor să rămân în oraş şi să urmez clasa a doua la 
cursuri. Socotesc că-n doi ani, muncind pe ruptelea, aş fi în 
stare să iau patru clase. Apoi m-aş duce la Craiova, aş mai 
învăţa acolo o jumătate de an şi aş deveni telegrafist la 
Căile Ferate. Aş avea astfel, şi eu, asigurată pâinea. Nici nu 
ştiu cum să-ţi mulţumesc că te-ai gândit la mine. 

— Nu te pripi cu mulţumirile. Nu eu m-am gândit că tu ai 
fi băiatul cel mai nimerit s-o dea pe soră-mea pe brazdă. 
Mamaca s-a gândit. În casa noastră, de când s-a curăţat 


tata, mamaca e înţeleapta care le gândeşte şi le 
chibzuieşte pe toate. Prin urmare, vericule, ce mai ala-bala 
portocala, îmi dai voie să-i spun mamei c-ai primit? 

— Spune-i. Şi adaugă că-i mulţumesc şi-i sărut mâna. 

— Măăă! Dar politicos mai eşti! Dacă nu te lecuieşti 
repede de meteahna asta, stricăm învoiala. 

— Abia am încheiat-o. 

Filipache plecă, îi spuse doamnei Arăpaş că i-am primit 
propunerea, se întoarse, se lungi iarăşi în pat, adormi şi 
începu să sforăie. leşii din odaie în vârful picioarelor şi 
trăsei uşurel uşa după mine. 

Afară, ziua afurisită în care mi se întâmplaseră atâtea nu 
se isprăvise, însă se afla în scădere. Zăpuşeala se mai 
ostoise. Văzduhul rămăsese tot aprins, tot înţesat de praf 
des, mărunt, înecăcios. Mă gândii să dau o raită prin oraş. 
Imi periai hainele şi plecai. Ajunsei la poartă. Aci răsuflai 
uşurat că nu m-a lătrat iarăşi Ciulul şi că nu s-a năpustit 
încă o dată asupra mea să-mi rupă cumva hainele. Mă 
pregăteam să-mi fac cruce cu limba-n cerul gurii, 
multumind sorții că pentru ziua aceea nu-mi mai hărăzise şi 
alte necazuri. Dar, tocmai atunci, mă pomenii strigat. 
Tresării şi, îngrijorat, mă oprii cu inima în gât. Întorsei 
numaidecât capul să mă lămuresc despre ce-ar mai putea fi 
vorba. O văzui pe Despa. Venise tiptil după mine. Era 
desculţă. Nu-i auzisem paşii. 

— Ai băgat de seamă? L-am pus pe Ciul în lanţ. E cel mai 
rău câine din toată mahalaua. L-am legat ca să nu te 
muşte. După ce l-am legat, i-am dat şi câteva beldii pe 
spinare. Nu l-ai auzit chelălăind? Nu? Atunci, poate vrei să 
ştii de ce l-am snopit în bătaie! 

— Nu. Nu vreau să ştiu. 

— L-am bătut pentru că trebuia să-l bat. Trebuia, auzi? L- 
am bătut să se înveţe minte şi să nu te mai latre. Acum, mi- 
a spus mama, tu eşti de-al casei. Şi mi-a mai spus mama că 
tu o să rămâi la noi mai multă vreme. Şi... şi dacă eşti de-al 
casei, şi dacă rămâi la noi în gazdă mai multă vreme, Ciul 


n-are voie să te mai latre. L-am bătut zdravăn. Ca să-i vină 
minţile la cap şi să nu te mai latre altă dată. 

Trecusem prin multe şi mă ţinusem bine. Acum, de mila 
câinelui, pe care-l bătuse şi Filipache şi Despa, inima mi se 
strânse. O simţii atârnând în piept grea ca o piatră. Bâiguii: 

— Îţi mulţumesc, Despa. Îţi mulţumesc că te-ai gândit la 
mine. Eşti foarte drăguță. Cred, totuşi, că nu se cuvenea să 
baţi câinele. O fetiţă drăguță ca tine... 

Dintr-o dată se schimbă la faţă. Ochii de smoală îi luciră 
puternic. Vru să se repeadă să mă îmbrăţişeze. Se stăpâni 
însă. Îşi muşcă buzele şi-mi spuse cu voce umilă: 

— Crezi? Într-adevăr crezi că sunt drăguță? 

— Da, Despa. Cred. Eşti drăguță. Eşti chiar foarte 
drăguță. 

Îi pieri din obraji dulceaţa. Se aspri. Şuieră printre dinţi: 

— Nu, nu e adevărat. Minţi. 

— E adevărat, Despa. 

Îmi porunci ca o stăpână: 

— Jură-te. Jură-te că mi-ai spus adevărul. 

Trecu pe uliţă, stârnind praful mărunt şi alburiu, e landră 
de câini înfierbântaţi. Se opreau. Săreau unii asupra altora. 
Se apucau cu colții de grumaji şi se sfâşiau. Aproape toţi 
erau însângeraţi. Tăcui un timp. Tăcu şi Despa. Căţeluşa 
pentru care se încăierau, o javră măruntă, cu ochi urduroşi, 
îşi ţinea coada ridicată. Despa o privi. Îi licăriră ochii. Apoi i 
se uscară şi i se stinseră întocmai ca lumina unei lămpi în 
care ai suflat. Căţeluşa o luă la goană. Landra întărâtată se 
năpusti după ea. Larma se depărta. 

— Jură-te, îmi porunci iarăşi Despa. Jură-te că mi-ai spus 
adevărul. 

Îmi adunai gândurile. Îi răspunsei: 

— N-am obiceiul să mă jur. Trebuie să mă crezi pe 
cuvânt. 

— Jură-te! Jură-te că tot ce mi-ai spus este adevărat! 
Dacă nu juri, nu te cred. Auzi? Jură-te, numaidecât, că 
altfel... Altfel te ia mama dracului... 


Lucrurile se îngreunau şi se învălmăşeau. Mă hotărâi să 
ies cu orice chip din încurcătură. Aveam un singur mijloc: să 
joc, deocamdată, cum îmi cânta codana negricioasă. 
Arborai un aer mândru. Dusei mâna dreaptă la piept. Rostii: 

— Fie cum vrei tu, Despa. lată, jur că atunci când am zis 
că eşti drăguță ţi-am spus adevărul şi numai adevărul. 

Se chiori la mine acră, înveninată, duşmănoasă. 

— Aş! Asta nu e jurământ. N-ai jurat pe nimic. Dacă vrei 
să te cred, trebuie să te juri pe viaţa ta. 

Preţul nu mi se păru prea ridicat. Mă supusei. Jurai, cu 
mâna pe inimă, aşa cum îmi ceru. Mă privi. Mă ascultă. Cu 
o mie de ochi mă privi. Cu o mie de urechi mă ascultă. 
Acum, jurământul meu, în care nu avea de unde să bănuie 
că nu credeam, o unse pe inimă. Fericită, râse. Ochii rotunzi 
şi ciudaţi, de smoală, i se limpeziră. 

Ar fi trebuit să plec. Dracul însă se vâri între noi şi mă 
îndemnă s-o întreb: 

— la spune-mi, de unde ai învăţat tu să drăcui atât de 
cumplit şi să ocărăşti atât de grozav? Eşti mare meşteră în 
drăcuit şi-n ocărât, Despa. 

Îmi închipuisem că are să-i sară ţandăra încă o dată. Nu-i 
sări. Dimpotrivă. Se îmblânzi şi se îndulci. 

— De la mama am învăţat, Gălbejitule. De la mămica 
mea. A!... Băiete-băiete, dacă ai şti tu ce-i mai drăcuie şi-i 
mai ocărăşte pe alde frate-meu! Câteodată nu se sfieşte să 
le măsoare spinarea cu reteveiul. 

— Dar de ce-i drăcuie? Şi de ce-i ocărăşte? Şi de ce-i 
bate? 

— Pentru că dacă nu i-ar mai drăcui şi nu i-ar mai ocări 
din când în când, s-ar lăsa pe tânjală, n-ar munci cum 
trebuie, şi-ar pierde vremea prin cârciumi şi prin cafenele, 
s-ar puturoşi. 

— Bine, spusei, pricep. Doamna Arăpaş e o femeie în 
vârstă. Poate să zică ce vrea. Şi să facă ce vrea. Dar tu... Tu 
nu eşti decât o fetiţă. O fetiţă ca tine se cuvine să-şi 
păstreze gura curată. Fetelor care vorbesc urât... 


— Ei, sări Despa, spune-mi, ce li se întâmplă fetelor care 
vorbesc urât? 

Nu mă aşteptasem la întrebare. Bâlbâii: 

— Le miroase gura 

Se repezi la mine: 

— De unde ştii? Tu... Tu ai sărutat multe fete? 

Vrusei să-i spun, ca să-i amărăsc inima, că nu numai am 
sărutat multe fete şi chiar multe muieri, dar că m-am şi 
culcat cu unele. Până să dau drumul glasului, îmi veniră 
minţile la loc, judecai şi socotii că n-avea niciun rost să mai 
pun gaz peste foc. Zisei moale: 

— Nu, Despa, nu. Până acum n-am sărutat încă nicio fată. 

— lar începi să-mi torni cu nemiluita braşoave? 

— Nu, Despa. Ti-am spus adevărul adevărat. Aşa cum mi- 
ai cerut. 

— Minţi! Minţi ca un măgar. Minţi de-ngheaţă apele. Nu 
se poate să nu fi sărutat fete. Filipache e mai mic decât tine 
şi totuşi a sărutat multe fete. 

Luai un aer întunecat, sever, ca omul căruia, pe nedrept, 
i s-au aruncat cuvinte grele în obraz. 

— Nu mint, Despa. Poţi să mă crezi. Nu sunt măgar şi nu 
mint. 

Poate mă crezu. Poate nu mă crezu. Mă învălui în privirea 
ei grea, de smoală, şi îşi strâmbă a silă gura cu buze albe. 
Glasul îi deveni nesuferit de acru şi grozav de batjocoritor. 

— La urma urmelor, s-ar putea să nu minţi şi să fii în 
stare să spui şi tu o dată în viaţa ta ceva adevărat. Adică de 
ce să se fi lăsat fetele sărutate de unul ca tine? Care fată ar 
fi putut fi atât de nemintoasă încât să se uite la un gălbejit, 
la un deşelat, la un zgâit şi la un deşirat ca tine? Ba mai eşti 
şi beteag. Şchiop. Şontorog. Schilod în toată puterea 
cuvântului. 

Tăcui. Tăcui şi o ascultai cu urechile ciulite. Ascultând-o, 
cântării în gând tot ceea ce auzii şi recunoscui că vorbele ei 
erau, în bună parte, adevărate. De aceea, poate, mă loviră 
în plin şi-mi răniră adânc mândria. 


Auzii, un glas venind din ogradă: 

— Despa!... Nu ţi-e ruşine obrazului? Ce ţi-a venit? 
Afurisito! Ai căpiat de tot! Cum te scap din mână, cum 
căpiezi! Lasă băiatul în pace! N-auzi? Lasă băiatul în pace! 

Întărâtată şi înrăită că încă n-a apucat să-şi verse până la 
capăt năduful pe care îl avea împotriva mea, Despa se 
răsuci pe călcâiele-i goale şi crăpate şi răspunse dârză: 

— De ce să-mi fie ruşine, mamă? De ce să-mi fie ruşine? 
Ce? N-am spus adevărat? Am spus adevărat... E urât... E 
idiot... E gălbejit... E şontorog... E un neisprăvit! E o 
secătură! E un nenorocit! Nu e bun de nimic! Ar trebui să se 
apuce de cerşit. Măgarul!... Dobitocul!... Am dreptul să-l 
drăcui şi să-l ocărăsc cum îmi vine la gură... 

— Mătur aria cu tine, Despa!... Până acum nu te-am atins 
nici c-o floare, dar acum... acum, Despa, mătur aria cu 
tine... 

Fata negricioasă nu se lăsă. O înfruntă cu îndrăzneală: 

— Tu!... Mături tu aria cu mine!... Dar ce? Nu cumva îţi 
închipui că mă asemui cu alde frate-meu? Deşi îmi sunt 
fraţi, tu ştii bine că n-am nici în clin, nici în mânecă cu 
nătărăii ăia. Tu ştii bine că nu mă asemui cu ei. Atunci, de 
ce-mi spui tu mie că mături aria cu mine? Şi pentru ce? 
Pentru snamenia asta?!... 

Scârbit de tot şi de toate, scârbit şi mai mult de mine 
însumi şi târându-mi piciorul şubred prin pulberea, adâncă 
şi moale a uliţei, îmi grăbii paşii, să mă depărtez cât mai cu 
rând de casa şi ograda Arăpaşilor. 


V 


Drumul către Zoie trecea prin fața birtului unchiului Tone. 
Ca să ocolesc birtul, să nu-i mai dau lui unchiu-meu prilej să 
mă vadă prin fereastră şi să-şi facă iarăşi inimă rea, o cotii 
pe o ulicioară lăturalnică, mărginită de case mărunte, vechi, 
poate tocmai de pe vremea stăpânirii turceşti. Mergând pe 
aci, cu glodurile când învălmăşite, când împrăştiate, şi tot 
uitându-mă în dreapta şi-n stânga, nimerii tocmai peste ce 
nu mă aşteptam. Nimerii peste domnişoarele Vurtejeanu! 

Fostele mele stăpâne stăteau aşezate, ca altădată, una 
lângă alta, pe banca de lemn pe care o cunoşteam, în faţa 
casei lor, toate patru. Aşteptau asfinţitul, care avea să 
umple, ca de obicei, îngusta şi prăfoasa uliţă de forfotă. 
Aşteptându-l, trăncăneau între ele verzi şi uscate şi 
chicoteau, fără să se teamă că li s-ar putea rupe băierile 
inimilor. Pentru ele, parcă nimic nu se schimbase sub soare 
de când nu le mai văzusem! Şi era cam multişor de atunci! 

Ajunsei în dreptul lor. Fără să-mi încetinesc paşii scâlciaţi, 
trăsei cu coada ochiului şi le luai seama. Cum se ofiliseră, 
cum se stafidiseră, cum se smochiniseră! Niciuna n- 
avusese noroc. Niciuna nu purta verighetă. 

Ridicai pearca de pe cap şi le spusei ziua bună. Văzându- 
se salutate respectuos, fapt cu care se pare că nu se 
întâlneau prea des, îşi potoliră râsul şi-mi răspunseră. 
Mulţumit că nu m-au recunoscut şi nu m-au oprit să mă 
sucălească cu cine ştie ce întrebări ne roade, mă depărtai. 
Mulţumirea venise prea devreme, pentru că o auzii pe una 
dintre ele, pe Fify, spunând: 

— Fetelor! Voi ştiţi cine ne-a salutat? Nepotul birtaşului 
Tone Brătescu, păduchiosul ăla beteag care a slugărit la noi 
înainte de război. 


Mai spuseră despre mine şi câteva cuvinte deocheate, 
însă nu le auzii limpede, pentru că gâgâiau toate deodată, 
ca gâştele. Nu încăpea îndoială: căutau gâlceavă! Căutau 
gâlceavă cu lumânarea, ca mai toate ruşancele şi ca mai 
toţi ruşanii. 

Era prea de tot! Mă îmbufnai. Rămăsei pe loc şi mă 
întorsei spre ele. Mă uitai lung. Se potoliră. Tăcură. Pe urmă 
Fify zise: 

— Ne-a auzit. Să ştiţi că ne-a auzit scâlciatul. 

— Şi ce dacă ne-a auzit? N-are decât. Cel mult o să ne 
bălăcărească. Suntem obişnuite. Câţi derbedei nu ne suduie 
şi nu ne bălăcăresc pe noi pentru că am rămas cuminţi şi 
nu ne dăm în stambă cu ei, şi iată că nu ne cade conciul! 

Mă cuprinse şi mânia. Nu mai judecai drept. Imi zisei că 
bătrâniturile întrecuseră măsura. Mă îndreptai spre ele cu 
gânduri rele, însă nu prea. Imi fuseseră cândva stăpâne. Mă 
urecheaseră. Mă porecliseră în chip şi fel. Deşi nu 
avusesem păduchi, din păduchios nu mă scoseseră. Mă 
înghiontiseră şi mă loviseră cu băţul peste degete. 
Scuipaseră în strachina mea. Adică îşi câştigaseră dreptul la 
respectul slugii. Mă hotărâi să le împlinesc dorinţa, adică să 
le fac cu ou şi cu oţet, însă de aproape şi încet, să nu mă 
mai audă şi vecinii şi să iasă cine ştie ce nuntă cu 
tămbălău, în care până la urmă să se amestece şi vardiştii. 
Făcui pe nătărăul şi, luând cea mai nevinovată înfăţişare, le 
întrebai: 

— Dumneavoastră sunteţi cumva domnişoarele 
Vurtejeanu? 

— Da, îmi răspunse Fify. Noi suntem. Dar pentru ce ne 
întrebi? 

— Mi s-a părut că vă cunosc mai de mult, însă aveam şi 
oarecare îndoieli. 

— Şi nouă ni s-a părut că te cunoaştem, dar nu prea ştim 
de unde. 

— Dacă într-adevăr sunteţi domnişoarele Vurtejeanu, mă 
cunoaşteţi. 


— Da, da, te cunoaştem, zise Bondoaca. Ai slugărit la noi. 

— Am slugărit. Înainte de război. V-am slujit cu credinţă. 

— Nu cumva cauţi stăpân şi vrei să te angajezi iarăşi la 
noi? 

— Nu. Nu caut stăpân. 

— Atunci, ce vrei? 

— Mai nimic. M-am întors din drum să vă întreb dacă v- 
aţi măritat vreuna. Pe vremuri ţineaţi mult, mult de tot, să 
nu îmbătrâniţi fără să vă dea careva cep. Vă sfârâiau 
călcâiele după măritiş. 

Se supărară, însă se şi fâstâciră. Bondoaca, după ce-şi 
bălăbăni de câteva ori capul, se dezmetici şi-mi strigă: 

— Obraznicule! la-o din loc, obraznicule, că asmuţim 
câinii pe tine! 

— N-aveţi câini, spusei, nu ţineţi câini. N-aveţi cu ce-i 
hrăni. 

— Neruşinatule! îmi strigă Bordoaca. Taci din gură, 
neruşinatule! Taci din gură, că punem beldia pe tine şi-ţi 
frângem oasele. 

Vurtejencele îşi ieşiră cu totul din minţi. Una se repezi să 
culeagă în poală pietre din curte, ca să aibă cu ce arunca în 
mine. Celelalte sloboziră ocările care le mocneau cine ştie 
de câtă vreme în beregată. Mă depărtai. Nu se luă nimeni 
după mine să-mi ceară socoteală. Îmi târâi cu grăbire 
piciorul beteag. După scurt timp ajunsei, în sfârşit, la casa 
de pe strada Răpirea Sabinelor, pe care o căutam. 

Deschisei poarta veche şi strâmbă care fusese, ori care 
numai mi se păruse mie că este, poarta dragostei mele. Nu 
mi se croi în faţă nicio cărare de aur. Nu mi se croi niciun fel 
de cărare. Pe borţoasă, care, năucă şi tembelă cum era, 
uitase să mă aştepte, o descoperii în curte, nepieptănată şi 
nedichisită. Aşternuse, ca femeile de la noi de la Omida, un 
tol vechi la umbra dudului. Părea frântă de osteneală. Se 
odihnea întinsă pe şold şi răsfoia o carte cu foile mânjite şi 
mototolite. O fetiţă cârnă, cu părul cârlionţat, se juca pe 
lângă ea cu o păpuşă de cârpă, din pântecul căreia ieşeau 


tărâţe şi scame. 

Zoie mă văzu şi ea de cum trântii în urmă poarta. Aruncă 
romanul citit şi răscitit. Se ridică greoaie. Îşi clătină capul ca 
o oaie capie. Îşi potrivi pe trup fusta galbena şi îşi pieptănă, 
în grabă, părul cu mâna. Surâse. Faţa strâmbă, veştedă şi 
plină de mici pete cenuşii, i se lumină. Şchiopătând şi 
bălăbănindu-mă, ajunsei lângă ea. Aci îmi scosei pălăria şi 
mă înclinai adânc şi respectuos, ca un adevărat crai de 
mahala. Purtarea mea vădit drăgăstoasă şi cavalerească o 
ferici. Îmi întinse mâna. Nu ţinui seamă că mâna îi mirosea 
a spălături de vase, a ceapă prăjită, şi i-o sărutai. Roşi ca 
sfecla. 

— Tu... nu trebuia să-mi săruţi mâna... Tu... 

— De ce nu? Eşti măritată... Eşti... Eşti cocoană... 

— Sunt, n-aş mai fi! Sunt... 

Ne fâstâcirăm amândoi. Şi, nemaiştiind ce să fac, îi mai 
sărutai încă o dată mâna. Zoie se bucură nespus de mult. 
Crezui că are să mă îmbrăţişeze şi mă pregătii s-o strâng la 
piept uşor şi cu gingăşie, cum se cuvenea să strâng o 
femeie borţoasă. Zoie mă dezamăgi. Nu mă îmbrăţişă. Se 
mulţumi să-mi spună: 

— Tu... îmi pare bine c-ai venit. Tu... n-am crezut că vii, 
M-ai găsit... 

Arătă spre îmbrăcămintea ei ieftină, de casă. 

— Nu face nimic, Zoie. N-am venit pentru îmbrăcămintea 
ta. Am venit pentru tine. Numai pentru tine. 

Roşeaţa care o năpădise îi mai stărui câteva clipe în 
obraz, apoi îi pieri. Fetiţa zgâi ochii la noi şi scânci. Vântul, 
care dormea în pulbere, se trezi. Se strecură printre 
ramurile bătrâne ale dudului, le izbi uşor cu aripile şi le 
clătină. Se scuturară pe lângă noi şi peste noi câteva frunze 
şi câteva dude târzii, negre şi răscoapte. Borţoasa îngână: 

— Tu, mai bine m-ar fi înghiţit pământul de vie decât să 
mă fi măritat cu Pandele... Ori să mă fi ars focul... 

Nu intra în deprinderile mele să dau oamenilor sfaturi. 
Ştiam că fiecare poate greşi după capul lui şi singur. Nici 


mic nu-mi plăcea să-mi dea alţii poveţe. Şi eu voiam să fac, 
în orice împrejurare, după capul meu, nu după al altora. 
Totuşi, acum găsii cu cale să zic: 

— Să nu mai gândeşti aşa şi să nu mai spui aşa, pentru 
că, mai devreme sau mai târziu, fie că vrem, fie că nu 
vrem, tot murim, şi atunci pământul tot ne înghite. De 
murit în niciun caz nu scăpăm. Şi atunci... Atunci de să ne 
grăbim să murim? 

Cugetarea mea de trei parale o stârni să zâmbească. 
Zâmbetul searbăd îi strâmbă, îi schimonosi şi-i urâţi şi mai 
mult obrazul galben, plin de pete. 

— Tu, ne întâlnim după atâta amar de ani şi vorbim de 
moarte. Parcă n-ar mai fi şi altceva pe lume decât moartea. 

— Tu ai început... 

— Da. Eu. Din prostie. 

— Zoie, hai să vorbim despre viaţă, despre ce ne-a dat 
până acum viaţa şi despre ce ne-ar mai putea da ea de 
acum înainte. 

Poarta scârţâi. În rama ei se arătară două ţigănci tinere, 
balaoacheşe, desculţe, cu sâni mari cât lubeniţele, pietroşi. 
De urechi le atârnau şiruri lungi de bani vechi de aramă şi 
de argint. 

— Să-i ghicim domnişoarei... Norocul-norocelul să i-l 
ghicim domnişoarei... 

— Să-i ghicim domnişorului... Norocul-norocelul să i-l 
ghicim domnişorului... 

Domnişoara era borţoasa. Domnişorul eram eu. 

— Să vă ghicim în palmă, domnişoară... Ori în ghioc, 
domnişoară. Norocul-norocelul să vi-l ghicim. Soarta să v-o 
ghicim, domnişoară. 

— Să treceţi mâine, spre seară, să-mi ghiciţi, una în 
palmă şi alta în ghioc. 

Plecară ţigăncile. Le auzirăm strigând în josul uliţei: 

— Spoim tingiri... Spoim... Ghicim în palmă... Ghicim... 

Ca o uriaşă pasăre moartă, căzu între noi tăcerea. Ca o 
uriaşă pasăre neagră împuşcată în plin zbor căzu. Mă uitai 


cu ochii minţii la stârvul greu al tăcerii şi mă gândii cum să-l 
îndepărtez, 

Abia şoptit, Zoie spuse: 

— Soarta... Să ne ghicească soarta. La ce bun? Parcă nu 
ne-o cunoaştem? Ne-o cunoaştem. Să ne ghicească 
norocul-norocelul! Care  noroc-norocel? N-avem niciun 
noroc-norocel, tu... Niciunul... 

— Atunci, de ce le-ai spus să treacă mâine? 

— Ca să scap de ele, tu... Numai ca să scap de ele... să 
nu ne mai bată la cap. 

— Nu, Zoie, nu ne cunoaştem soarta chiar atât de bine 
cât credem. Nu ne cunoaştem nici norocul. 

— Ba ne-o cunoaştem, tu... Uite... Ai venit în oraş. Nu 
credeam că ai să mai treci pe aici. Nu te mai aşteptam. Ai 
venit pentru că te-a adus soarta. Ai venit să mă vezi. Mi-ai 
adus noroc? Mi-ai adus nenoroc? Nu ştiu, tu... Nu ştiu. 

— Şi-ţi închipui cumva că asta o să ne schimbe drumul 
vieţii? 

— Tocmai că nu. Fiecare o să rămânem cu soarta 
noastră. Cu nenorocul nostru. Va fi ca şi cum nici nu ne-am 
fi întâlnit. Dar... tu... Nici nu ştii ce bine-mi pare c-ai venit 
să mă vezi. O să mai stăm de vorbă ca altădată... O să... 

— Ca altădată! Ca altădată nu se mai poate. Tu te-ai 
schimbat. M-am schimbat şi eu. Timpul schimbă oamenii. Îi 
schimbă mereu. _ 

— Nu se mai poate! Imi dau şi eu seama că nu se mai 
poate, însă aş dori să se poată. Din toată inima aş dori să 
se mai poată. Pentru mine... Pentru tine... 

Tăcu. Tăcui şi eu. Vântul se culcă, leneş, iarăşi în țarină, 
lângă picioarele noastre. De dormit însă, nu mai adormi. Ne 
ascultă. Nu ştiui ce gândeşte vântul despre vorbele pe care 
le rostisem. Se ridică, se scutură de praf, se înălţă pe 
călcâie, suflă şi clătină crengile strâmbe şi noduroase ale 
dudului. Pe urmă, ostenit parcă, se tolăni alene ceva mai 
departe de noi, în ţărână, ca un câine ostenit se tolăni 
vântul în ţărână. 


Zoie privi în jur. Căută ceva. Nu găsi. Zise: 

— Vai! Uite ce zăpăcită sunt! Ai venit mai bine de un 
sfert de ceas, şi tu te ţin încă în picioare! Nici n-ai pe ce să 
stai. Aşteaptă... Te rog aşteaptă puţin... Mă reped până-n 
casă s-aduc nişte scaune. 

Se lăudase. N-avea cum să se repeadă. Pântecul mare, 
rotund şi umflat îi atârna greu. Se mişca încet, ca o rață 
grasă, cu aripile căzute şi cu picioarele scurte şi tofoloage. 

Întârzie destul. Mă gândii dacă nu cumva au apucat-o pe 
neaşteptate chinurile facerii. Nu. Dacă ar fi apucat-o ar fi 
strigat şi aş fi auzit-o. Se întoarse gâfâind cu două scaune 
de lemn, fără spetează. Nu-mi trecu prin minte să-i sar în 
ajutor. O lăsai să le aducă singură. 

— Stai, mă îndemnă Zoie. Stai pe scaun, Darie. Stai pe 
scaun, că am să stau şi eu. 

Luarăm loc pe scaunele şubrede. Muierea tânără, cu ochi 
albaştri şi cu burta la gură, pentru care altădată îmi 
tremurase de atâtea ori inima şi-mi fugise somnul, suspină: 

— De când nu te-am văzut... De când nu te-am văzut, 
tu... Eram copilandri când ne-am cunoscut. Acum... tu... 
parcă ar fi trecut o mie de ani de atunci... O mie de ani... 

Toanta! Sta gata să plângă. De ce se apuca să-şi 
risipească lacrimile degeaba? Nu mai era nimic de plâns. 
Nimic! Anii trecuseră. Nu aveam cum să-i aducem îndărăt şi 
să-i mai trăim, încă o dată, altfel. Mintea ei puţină nu 
înţelegea un lucru atât de simplu: că timpul o dată trecut 
rămâne trecut, aşa cum un om o dată mort, mort rămâne. 
Pentru veşnicie. Mă pomenii că, în loc s-o cert, aşa cum aş 
fi vrut, spun încet şi trist: 

— Da, ai dreptate... Parcă ar fi trecut o mie de ani de 
când nu ne-am văzut. Uneori timpul trece greu. 

— Dar tu, spune-mi... spune-mi pe unde-ai fost... Tu, 
spune-mi ce-ai văzut... Of... am uitat... Nu mai ştiu ce e cu 
mine. M-am zăpăcit de tot. Am uitat să te tratez cu apă 
rece şi cu dulceaţă, ca pe un musafir ce-mi eşti. 

— Nu te osteni, Zoie, nu trebuie. 


— Tu... Nu se cade să calc obiceiurile din bătrâni. Nu stă 
frumos. Musafirul e musafir. Nu se poate să nu-l tratezi cu 
apă rece şi cu dulceaţă. Ce? Tu nu ştii? Măcar atâta lucru ar 
trebui să ştii. 

Mototoală, gâfâind, gemând uşor şi abia mişcându-se, se 
mai duse încă o dată în casă. După puţină vreme îşi scrise 
un zâmbet ostenit pe gură şi se întoarse ţinând în mână o 
tavă de tinichea cu două farfurioare cu dulceaţă de piersică 
şi cu două pahare cu apă... 

— Şi mie... şi mie... scânci fetiţa. 

Zoie îi vâri în gură un vârf de linguriţă de dulceaţă, o 
potoli şi-o lăsă să se joace mai departe în ţărână. 

— Povesteşte-mi... Tu... Povesteşte-mi tot, tot... 

Chiar tot. Mi-ar trebui o lună, ori poate chiar mai multe. 

— Cât poţi mai mult, tu.. 

N-aveam nicio poftă de povestit. N-aveam poftă de nimic, 
în clipa aceea nu-mi era poftă nici măcar de coliva 
duşmanilor mei. Inima îmi era uscată. Buzele îmi erau 
uscate. Mi-era silă de viaţă şi-mi era silă şi de moarte. Mi- 
era silă de bucurie şi-mi era silă şi de tristeţe. Mi-era silă de 
tot. Nu prea ştiam ce e cu mine. Totul mă apăsa. Totul mă 
dezgusta Oraşul, cu lâncezeala lui de smârc, cu gâlcevile, 
cu duşmăniile şi cu încăierările dintre oamenii lui, mi se 
părea fi iad. Poate că şi erai. Poate numai mi se părea mie 
că este. Până la urmă ajunsesem să mă întreb cu 
îngrijorare dacă nu cumva mi s-a bolnăvit sufletul de-o 
boală nemernică, fără leac, ca şi boala care mă pocise. 

— Bine, Zoie, dacă ţii atât de mult, am să-ţi povestesc. 
Numai să ai răbdare să mă asculţi. 

— Răbdare!... Am mai multă decât mi-ar trebui, tu... 

Surâse fericită. Surâsei şi eu. Îmi adunai amintirile 
— aveam atâtea, că de-abia le mai duceam — şi desprinsei 
din ele, la întâmplare, lunga şi fierbintea vară petrecută cu 
un an în urmă într-un sat tătărăsc, sărac şi dărăpănat, 
însorit şi prăfos, din acea parte ciudată din ţară numită, nu 
mai ştiam de când, Dobrogea... Avusesem totdeauna mare 


dragoste pentru cai. Acum, această dragoste uitată învie în 
mine şi-mi plăcu să-i povestesc pe îndelete cum îngrijisem 
herghelia pe jumătate sălbatică a tătarului Selim Reşit din 
Sorg, la care intrasem slugă, cum mă dusesem cu caii la 
păscut ziua şi noaptea, pe tabunul de lângă mare, cum îi 
adăpasem şi-i păzisem de hoţi. 

— Inţeleg, caii păşteau iarbă, se apărau cu cozile de 
muşte... Dar tu ce făceai în vremea asta? 

— Mă gândeam şi eu. Mă scăldam în mare... 

— Te gândeai!... La ce te gândeai? 

— Omul se gândeşte la fel de fel de lucruri. 

O întristă răspunsul meu. Îndrăzni: 

— Tu... La mine te-ai gândit vreodată? 

Îmi fu ruşine s-o mint. Tăcui. 

— Nu te-ai gândit. Mi-ar fi plăcut să-mi spui că te-ai 
gândit la mine măcar o singură dată. 

larăşi tăcui. Zoie zâmbi. 

— La urma urmelor, de ce să te gândeşti tu la mine? Mă 
uitasei. 

Ingânai, bâlbâindu-mă: 

— Nu te uitasem. 

— S-o lăsăm încurcată. Povesteşte-mi... 

— Mă întorsesem din Italia. Eram cam gol şi cam fără 
parale. Căutam de lucru şi când cauţi de lucru, nu mai faci 
nazuri, intri slugă la cine găseşti. 

— Tu totdeauna cauţi de lucru, iar dacă găseşti, lucrezi 
un timp, pe urmă ţi se urăşte şi-o iei din loc pe neaşteptate. 
Mi-aduc aminte că înainte de război, când te aflai aici, în 
oraş, ai schimbat într-un an cinci sau şase stăpâni. Parcă ai 
avea în tine un şarpe care te muşcă într-una de inimă şi nu- 
ţi dă pace. 

— Eu ştiu? Poate că într-adevăr, aşa cum spui tu, voi fi 
având în mine un şarpe... Poate am în mine un şarpe sau 
un vierme neadormit... Fiecare om are în el o nelinişte de 
care nu poate scăpa... Un vis... O năzuinţă... O tristeţe... 
Cum să scapi de toate astea? 


— Nu ştiu, spuse borţoasa. Dacă aş şti ţi-aş spune. 

Umbrele arborilor se lungiră. Cerul deveni gălbui. Larma 
târgului crescu. Clopotele celor douăsprezece biserici din 
târg sunară îndelung, de vecernie. Pe urmă dându-şi parcă 
seama că sună în zadar, tăcură. Văzduhul încremeni. 
Undeva prin apropiere uruiră pe bolovanii străzii roţi de 
trăsuri. 

— Spune-mi, Darie, nu ţi-a fost frică să trăieşti printre 
tătari? 

Râsei. Râsei, şi după ce mă saturai de râs zisei: 

— De ce să-mi fie frică? 

— Pentru că... pentru că, după câte-mi aduc aminte, am 
învăţat la şcoală că tătarii se hrănesc cu carne de om... 

— Nu, Zoie, tătarii nu mănâncă oameni. E adevărat că 
mâncarea lor se deosebeşte oarecum de a noastră, dar 
totuşi e mâncare. In Dobrogea, ca şi pe aici şi ca 
pretutindeni pe oameni — după ce mor — îi mănâncă 
pământul şi-i schimbă în ţărână. 

Auzindu-mă vorbind iarăşi despre moarte şi despre 
pământul care mănâncă tot ce-a fost viu, se întristă. Eu nu 
mă mai întristai. N-aveam cum. Eram trist mai dinainte. Ca 
să-şi alunge tristeţea, ori poate şi ca să-şi astâmpere dorul 
de-a afla cât mai multe despre lumea care trăia dincolo de 
marginile târgului ei, zise: 

— Tu... Spune-mi drept... tătarii au şi fete? 

Acum râsei din toată inima. De naivitatea întrebării ei 
râsei. 

— De ce să n-aibe? Nu ţi-am spus? Sunt şi ei tot oameni. 
Oameni ca noi. Aşa că au şi băieţi, au şi fete. 

— Te pomeneşti, tu, că vara trecută când ai trăit în satul 
acela te-ai îndrăgostit de-o tătăruşcă. 

Zăpăcit cum eram, uitai că între mine şi Zoie fusese 
cândva un mărunt şi sec început de dragoste naivă şi că 
spovedaniile mele, chiar nevinovate, ar putea s-o doară. Mă 
lăudai: 

— Da, Zoie, am fost îndrăgostit-lulea de-o tătăruşcă. 


— ŞI... Şi... cum o chema? 

Înţelesei că vrusese să mă întrebe altceva şi nu 
îndrăznise. 

— Purta un nume destul de ciudat, chiar pentru o 
tătăroaică. O chema... O chema Uruma. 

— Uruma... Uruma... Uruma... N-am mai auzit asemenea 
nume. S-ar putea ca pentru urechile tătarilor să sune 
frumos... Şi... Uruma asta... cum arăta ea la chip? Dar la 
făptură? 

— Nici înaltă, nici mărunţică. lar la chip... La chip era 
gălbuie. Avea faţa galbenă şi rotundă ca luna. 

— Şi cum se îmbrăca, Darie? Purta fustă? 

— Nu. Nu purta fustă. Purta, ca toate tătăroaicele, 
şalvari. 

— Şi tu vorbeai cu ea? 

— De ce să nu vorbesc? 

— Şi când vorbeai cu ea ce-ţi spunea? 

— Îmi era stăpână. Îmi poruncea să fac una, să fac alta. 
Ca orice stăpână. 

— Şi altceva nu-ţi mai spunea? 

— Ba da. Când aveam timp de pălăvrăgit îmi spunea tot 
ce-i trecea prin cap. De cele mai multe ori însă, mă 
povăţuia să-mi schimb legea, să devin tătar, să mă însor cu 
ea şi să rămân pentru totdeauna acolo, în Dobrogea, la 
Sorg... 

Zoie tăcu. Tăcu şi se uită la fetiţa care se juca în ţărână. 
Dar după ochii pierduţi şi după obrazul ei schimonosit, plin 
de pete, băgai de seamă că vrea să-mi pună încă o 
întrebare, şi că înainte de a mi-o pune se mai gândeşte, 
mai chibzuieşte. După un timp, în care îşi roase şi-şi potrivi 
unghiile cu dinţii, se hotărî să rupă tăcerea. Ridică fruntea. 

— Darie, te rog să nu mi-o iei în nume de rău... Aş vrea 
să te întreb ceva... Tu... Ceva ce nu se întreabă. 

— Nu te sfii, Zoie. Întreabă-mă. 

Se roşi toată. Îşi feri ochii de ochii mei, lăsă capul în jos şi 
spuse: 


— Tătăroaica aceea, Uruma, când ai cunoscut-o tu ştia ce 
e dragostea? 

Era tocmai întrebarea la care mă aşteptam. Răspunsul mi 
se desprinse de pe buze limpede. 

— Ştia... Ştia chiar prea mult. 

Roşeaţa îi pieri. Căzu umbră neagră peste obrazul ei. 
Căzu umbră neagră şi peste ochii ei albaştri. Se gândi... Se 
gândi... Şi după ce i se păru că s-a gândit îndeajuns şi s-a 
hotărât să cuteze, şopti: 

— Tu... Tu... Darie... Aş vrea să cunosc şi eu dragostea... 

De multă vreme nu mă mai miram de nimic. Căpătasem 
însă obiceiul ca uneori să fac pe miratul. Ridicai 
sprâncenele. Ridicai şi glasul. 

— Dragostea!... N-o cunoşti? Cum n-o cunoşti? Eşti 
măritată. Ai născut un copil. Mâine-poimâine mai naşti încă 
unul. Cum nu cunoşti dragostea? 

— Am născut un copil. O să mai nasc încă unul. Pe urmă 
o să mai nasc şi alţii. Asta e altceva. Asta e cu totul altceva. 
Dragostea... 

Cândva, pe când mă aflam, ca să spun aşa, în floarea 
vieţii, avusesem un locşor în inima mea şi pentru Zoie. 
Acum nu numai în locul acela, ci în toată inima mea se afla 
doar un pumn de cenuşă. Îmi era milă de viaţa mea. Îmi era 
milă şi de viaţa femeii tinere şi deformate de sarcină de 
lângă mine. Însă pântecul ei mare, rotund şi umflat din 
cale-afară, plin cu copilul altuia, mă înrăi. Intinsei gâtul, ca 
buzele mele să fie cât mai aproape de urechile ei, şi-o 
întrebai duios şi uşor compătimitor: 

— Ascultă, Zoie, tu... Tu nu-l iubeşti de loc pe Pandele? 

Se posomori de tot. Îşi lăsă buza. Cu glas uscat, spart, 
zise: 

— Nu. Eu nu-l iubesc pe el şi nici el nu mă iubeşte pe 
mine. 

— Şi nu l-ai iubit niciodată? 

— Nu. Nu l-am iubit niciodată. 

— Atunci, de ce te-ai măritat cu el? 


— Cum de ce m-am măritat cu el? Nu ţi-am spus? Trebuia 
să mă mărit. M-a silit mama. Mi-a pus unghia-n gât şi m-a 
silit. 

O crezui. Spusei totuşi: 

— Te-a silit! Ce fel de vorbe mai sunt şi astea? Dacă nu-l 
iubeai pe Pandele nu trebuia să te măriţi cu el. Să te fi 
zbătut. Să te fi împotrivit. Era dreptul tău. 

Istovită, Zoie se uită în ochii mei. Şopti: 

— Atâta m-a chinuit, Darie, atâta m-a chinuit mama, că 
n-am mai găsit în mine putere să mă împotrivesc. N-am 
mai găsit în mine nici pic de putere. Auzi? Nici pic de 
putere. Şi atunci... Atunci mi-am spus că n-am încotro. 
Gândeşte-te şi tu. Dacă n-aş fi ascultat-o, n-aş mai fi avut 
trai în casă cu ea. Ar fi fost rău de mine, tu... Ar fi fost mai 
rău decât acum... _ 

Işi lăsă capul în jos. Incepură să-i curgă pe obraji lacrimi 
mari, rotunde. Ştiam că lacrimile uşurează inima şi-o 
liniştesc. Tăcui îndelung. O lăsai să plângă şi tăcui îndelung. 
Tăcerea noastră trezi vântul. O dată trezit, vântul deschise 
ochii. Clipi. Işi ridică faţa în sus. Imi zâmbi şi suflă uşor spre 
ramurile dudului, întocmai ca mai înainte. Şi întocmai ca 
mai înainte se scuturară iarăşi peste noi şi pe lângă noi 
frunze veştede şi dude coapte, târzii. Mi se făcu dor de 
dude şi mi se făcu şi foame. Mă sculai. Apucai o creangă. O 
aplecai. Culesei câteva dude. Le mâncai. Dudele târzii sunt 
dulci ca mierea. Imi pieri acreala care-mi stăruia de multe 
ceasuri în gură. Borţoasa mă văzu. Se opri din plâns. 
Umplui mâna de dude. | le întinsei. Le luă. 

— Mulţumesc, tu... Pandele nu mi-a cules niciodată dude. 

— Nu te mai gândi la Pandele. Mai gândeşte-te şi tu la 
altceva, nu numai la Pandele. Mi-ai scos sufletul cu Pandele 
al tău. 

Mâncă dudele încet, una câte una. 

O întrebai apăsat: 

— Ascultă, Zoie... Tu n-ai iubit niciodată pe nimeni? Ţie 
nu ţi-a plăcut niciodată nimeni? 


Tăcu. Îşi mângâie burta. Plodul dinăuntru se potoli. Zoie 
se uită într-o parte, ferindu-şi ochii de ochii mei. Îmi 
răspunse cu un glas care parcă nu mai era alei: 

— Ba da, tu... Atunci, înainte de război, când trăiai aici, 
m-am gândit la tine. M-am gândit puţin. Ca la un vis. Ori 
poate m-am gândit la tine ca la un cireş înflorit. Îmi ziceam 
că într-o zi cireşul o să se coacă şi-o să culeg şi eu câteva 
cireşe... 0!... Nu... Nu râde de mine... Sunt o proastă... Cred 
că m-am gândit la tine nu pentru că mi-ai plăcut. Cred că 
m-am gândit la tine pentru că nu aveam pe altcineva la 
care să mă gândesc. Nu te superi? Pe urmă... Pe urmă, tu... 
Pe urmă m-am îndrăgostit de unul Sabu. Era tânăr. Era 
frumos. Şi nu şchiopăta, ca tine, tu. Nu şchiopăta de loc. 
Mergea cum merg toţi oamenii. Mergea chiar mai frumos 
decât toţi oamenii. Şi când îl vedeam, tu, simţeam că mă 
topesc după el. Nu-mi venise încă vremea măritişului. Trăia 
şi tata. N-aveam de ce să mă grăbesc, mai ales că nu 
bănuiam c-o să se întâmple ce s-a întâmplat. Sabu, tu, 
Sabu era fierar la Ateliere, aici la gară, la Căile Ferate. 
Venea uneori seara, cu alţii, şi lua masa la noi, la birt. Îmi 
făceam de lucru la tejghea şi-l priveam. Tu... Darie... Cu cât 
îl priveam mai mult, cu atât aş fi vrut să nu mai plece, să 
mă uit, să mă tot uit la el până mi s-or scurge ochii de tot. 
Bietul tata! Incepuse să-şi dea cu presupusul. Se supăra pe 
mine din nimic. Mă certa. Vedea că nu mă dezlipesc de 
tejghea. Atunci se răstea la mine. Mă apuca de coade. Mă 
trăgea şi mă trimitea să mă culc. “Nici nu ţi-a căzut caşul 
de la gură, şi-ţi pică mucul după bărbaţi! O să-mi ieşi o 
pramatie!... O s-o-ntreci pe afurisita de maică-ta...” 

— Şi mai târziu, când ai ajuns fată de măritat, de ce nu l- 
ai luat de bărbat pe Sabu? 

— Dacă ar mai fi trăit, l-aş fi luat. Aş fi lăsat sfiala 
deoparte şi m-aş fi dus la el. l-aş fi spus că mi-e drag. l-aş fi 
spus că mi-e tare drag şi l-aş fi rugat să mă ceară tatei şi 
mamei de nevastă. Dar... Sabu... Sabu a murit. L-au 
împuşcat, tu, la gară. Nemţii. Pe mulţi i-au împuşcat în 


zilele acelea. Trăgeau în ei fără nicio milă, ca-n câini, tu... 
Aşa trăgeau... Ca-n câini... Aşteptam încremenită în pragul 
birtului. Nu ştiu ce aşteptam, dar aşteptam. Auzeam 
împuşcăturile. Auzeam cum trag în ei, la gară, cum îi 
omoară pentru că nu mai voiau să lucreze pentru nemți. 
Parcă presimţeam ceva. Tremura inima în mine de frică să 
nu-l ucidă şi pe Sabu. M-a prins tata plângând. “De ce 
plângi?” “Mă doare un dinte.” “Care?” “Asta.” l-am arătat, 
tu, la nimereală, un dinte. M-a chemat în prăvălie şi mi l-a 
scos cu cleştele. După ce mi-a scos dintele, am aflat de 
moartea lui Sabu şi am plâns cât am vrut, tu... Spuneam că 
mă doare falca din care-mi scosese dintele. 

Vru să-mi mai spună ceva. Se răzgândi. Tăcu. 

Între timp, soarele se prăvălise peste acoperişuri spre 
asfinţit. Fetiţa se ghemuise pe tol cu cheala-i păpuşă în 
braţe şi adormise. Dulceata îi rămăsese spoită pe obraji, în 
jurul ei bâzâiau roiuri de muşte cu aripi străvezii, albastre. 
Mă uitai la borţoasă. Părea ostenită, istovită. 

— Parc-ai fi vrut să-mi mai spui ceva. 

— Aş fi vrut. Lasă îmi vine greu să-ţi spun, tu, îmi vine 
grozav de greu. De altfel... De altfel, tu, şi aşa mi se pare 
că ţi-am spus prea multe. 

— Atunci, nu-mi mai spune nimic. 

— Într-o zi, când voi găsi mai multă putere în mine, tu, o 
să-ţi spun. O să-ţi spun totul, ca la spovedanie. Acum, uite, 
a venit Pandele. N-o să treacă mult, şi-o să pice şi mama. O 
să pice şi căţeaua. 

Încercai să plec. Zoie mă rugă: 

— Mai stai, tu. Mai stai măcar câteva minute. Să-mi 
cunoşti şi tu podoaba de bărbat cu care m-a pricopsit 
maică-mea, căţeaua. 

Veni spre noi, nici tândălind dar nici cu grabă, un omuleţ 
cu mustață subţire, neagră, cu faţa vânătă-stafidie şi cu 
ochii mici şi negri ca nişte măsline. Avea capul mare şi 
gras. Avea şi un început de burticică. Picioarele îi erau 
crăcănate, neobişnuit de scurte. Ca îmbrăcăminte purta 


haine cenuşii, de doc, şi pălărie tare, de paie, dată pe 
ceafă. 

Borţoasa mă prezentă. Omuleţul îmi întinse mâna. 

— Pandele Paleu... _ 

Imi spusei şi eu numele. li strânsei mâna. Era uscată, 
aspră, noduroasă. Omuleţul nu se mai uită la mine. Se 
aşeză turceşte pe ţol şi îşi scoase ghetele cu potcoave de 
fier. Mă trăsni miros de picioare năduşite şi nespălate, îşi 
luă fetiţa adormită în braţe, îi sărută creştetul, o puse la loc 
şi-i porunci nevestei ca unei slugi: 

— Un rachiu!... Repede... 

Zoie plecă. Bărbatul o privi cum merge greu şi cu grijă. 
Vedea şi el că pântecu-i mare, rotund şi umflat, îi tăia 
răsuflarea. Imi spuse: 

— E cam tofoloagă nevestica mea. Şi e şi niţeluş cam 
zăpăcită. Deseori o prind că rămâne ceasuri întregi cu ochii 
rătăciţi. Numai dracul ştie la ce s-o fi gândind şi după ce-o fi 
tânjind. Că la mine nu duce lipsă de nimic. De nimic nu 
duce lipsă nevestica mea. Cred că nu trage a bine. 

— S-o fi gândind la ale ei... 

— La care ale ei? N-are la ce să se gândească. Negustoria 
merge. Nu prea bine, dar merge. Sănătoşi suntem. La ce să 
se gândească? A? Poţi să-mi spui? Şi după ce tânjeşte? A? 
Poţi să-mi spui? De nimic nu duce lipsă. La mine de nimic 
nu duce lipsă. 

Nu găsii ce să-i răspund. De altfel, chiar dacă aş fi vrut 
să-i răspund, n-aş fi avut când, pentru că negustorul zise: 

— Dar ia spune-mi, dumneata o cunoşti de mult pe 
nevastă-mea? 

— De mult. Dinainte de război. Era micşoară. 

Clătină din cap. 

— N-o înţeleg. N-o înţeleg, băiatule! Are bărbat, are casă, 
are masă, are ce-mbrăca, o are şi pe soacră-mea, care pe 
ea o ajută la gospodărie, şi pe mine la prăvălie... Copii îi 
fac, unul pe an... Să mă ia dracul dacă-nţeleg ce-i lipseşte... 
Tânjeşte... Nu ştiu după ce tânjeşte, domnule... Ar trebui 


să-i treacă prin cap că într-o zi o să mă satur de ţâfnele şi 
de aiurelile ei şi-o să-mi ies din pepeni. Nu mai pot!... Nu 
mai pot. 

Oftă. Tăcu. lar oftă. Izbucni: 

— N-am avut parte de nevastă, domnule, asta e, n-am 
avut parte de nevastă... M-a bătut Dumnezeu... Plătesc 
păcatele lui bunică-meu, care-a fost tâlhar de drumul mare 
şi-a murit înainte să fie prins şi pus în furci. Asta e. Altceva 
nu poate să fie. Asta e. Plătesc păcatele lui bunică-meu. 

Poate că mi-ar fi spus mai multe. l-o arătai însă pe Zoie, 
care îi aducea pe tavă un pahar mare, plin cu rachiu. Il luă 
şi-l sorbi pe nerăsuflate. 

— Mai adu-mi unul. 

După ce-l bău şi pe al doilea, zise: 

— Masa! Acuşi! Că... 

Poarta scârţâi. O văzu pe soacră-sa. Râse. O văzui şi eu 
Mă ridicai şi-mi scosei pălăria. 

— Sărut mâna, doamnă Popazu! Sărut mâna! 

Îmi luă seama. Mă recunoscu. Îşi întinse gura până la 
urechi. Dinţii de aur, umezi, îi sclipiră: 

A! Bată-te să te bată!... Dumneata erai! Simpatia fie-mi! 
Bună seara, Darie maică. Şi, zi, mai veni şi s-o vezi pe Zoie? 

— Venii... 

Ce mai ţaţă! Mândră. Ţanţoşă. Pe câţi îi vedea cu 
nădragi, toţi îi erau dragi. Pe vremuri birtaşul o snopea în 
bătăi. Uneori umbla cu faţa învineţită câte-o săptămână. 
Văduva aproape că nu se schimbase. Mi se păru că e tot 
tânără, tot durdulie. Ochii — mari, căprui. Gura — roşie, 
cărnoasă. Faţa — spoită proaspăt cu făiniţă. Tremura 
carnea tare şi grasă pe ea. 

— Tot slab şi urât ai rămas, Darie maică. 

— Tot. 

— Mă! Ştii la ce mă gândesc eu acum? Mă gândesc că 
lupul se întoarce totdeauna pe locul unde-a mâncat oaia. 

— Nu pricep, doamnă Popazu, nu pricep despre ce lup 
vorbeşti şi despre ce oaie. 


— Lasă... lasă... Nu mai face pe nătângul, Darie maică. 
Acum câţiva ani era cât pe-aci să-mi strici fata. 

Mă uitai cu teamă la Pandele Pateu. Nu pentru mine mă 
uitai cu teamă, ci pentru Zoie. Negustorul nu se sinchisi. 
Dacă văzui aşa, nu mă mai sinchisii nici eu. Soacra se duse 
lângă ginere, se aplecă şi-i mângâie obrazul. 

— Ostenit băieţaşul maichii.!... Ostenit!... Munceşte mult 
băieţaşul maichii! Munceşte până dă-n brânci băieţaşul 
maichii!... 

Imi spusei c-a venit timpul să mă despart de el, şi mă 
despărţi. 

— Bună seara. 

— Bună, Darie maică. 

Borţoasa mă însoţi până la poartă. 

— Tu... să mai vii pe la noi, tu... 

Se înserase de-a binelea. Către apus, cerul se aprinsese. 
Abia ieşii în stradă, că auzii în urmă ţipete: 

— Nu mă bate, Pandele. Au! Au! Au! Nu mă lovi, Pandele, 
că lepăd, Pandele, îţi lepăd copilul, Pandele. Au!... Au!... 

Chibzuii dacă n-ar fi potrivit să mă întorc şi, luând partea 
femeii bătute, să mă amestec în cearta lor şi să încerc să-i 
mut fălcile lui Pandele Paleu, ori, şi mai mult, să spăl cuțitul 
în el. Dar ce aş fi rezolvat cu asta? Nu. N-avea niciun rost să 
mă întorc din drum. Şi apoi, nu era cu neputinţă ca Zoie, 
care de fapt se împăcase cu soarta ei, cu toate că uneori se 
tânguia, tânjea şi visa cai verzi pe pereţi, să treacă de 
partea bărbatului ei. Mai ales motivul acesta din urmă mă 
făcu să nu mă întorc. Numai atât? Nu. Poate că îmi lipsi şi 
curajul să mă încaier deodată şi cu Pandele Paleu, şi cu 
soacră-sa. Lipsa de curaj — de ce să mă ascund după 
deget? — atârna şi ea destul de greu în cântar. Sa să-mi 
acopăr măcar în parte laşitatea, şoptii pentru mine, numai 
pentru mine: 

— Fiecare cu soarta lui... 

Degeaba-mi şoptii. Mi se păru că vorbele mele şoptite le 
auziră mii şi mii de urechi. Mi se păru că mii şi mii de 


degete mă arată. Mi se păru că mii şi mii de guri îmi strigă: 
— Laşul!... Laşul!... Laşul!... 
Ei! Şi ce dacă?! Mai erau şi alţi laşi pe lume. Urlai 
aproape: 
— Fiecare cu soarta lui!... 


VI 


Mă uitai în toate părţile. Uliţa era pustie. Nu mă auzise 
nimeni. Îmi păru rău că nu mă auzise nimeni. Ca să n-o mai 
aud pe borţoasa văitându-se, îmi astupai urechile şi-mi 
lungii, pe cât mă ajutau puterile, pasul. Conştiinţa mea pe 
jumătate adormită nu mai avu timp să mă mustre, pentru 
că la capătul străduţei, aproape că mă lovii nas în nas cu 
Dobrică Tunsu. Mai-mai să nu-l cunosc. Inalt, ars de soare, 
lat în umeri, fostul meu prieten devenise, în cei patru ani în 
care nu ne mai întâlnisem, un adevărat găligan. Era 
îmbrăcat ca un negustoraş cu stare. Cravată în dungi la gât. 
Pantofi galbeni cu şireturi şi bombaţi la vârf, cum era moda. 
Pălărie cafenie. Numai mănuşile şi bastonaşul îi lipseau. 

Cum dădu cu ochii de mine, se bucură de parcă l-ar fi 
prins pe Dumnezeu de-un picior. Se repezi, îşi desfăcu 
braţele, mă prinse şi mă strânse la piept până-mi trosniră 
oasele. Ba chiar mă sărută pe obraji şi mă gâdilă cu 
mustăţile. După ce-şi potoli aleanul, îmi zise: 

— Darie... Ce mai faci, măi băiete? A? Ce mai faci? 

Mă zbătui şi — cu chiu, cu vai — abia scăpai din 
îmbrăţişare. 

— Ce să fac, Dobrică? Ceac-pac. Dar tu? 

— Uită-mi-te-n faţă  şi-ntreabă-mă de viaţă! Slavă 
Domnului, bine, cum nu. Se poate mai bine. Sănătatea 
— Sănătate. Negustoria — negustorie. Totul... Totul îmi 
merge ca pe roate. 

Se depărtă ca la un pas. Mă privi. Nu-i plăcu starea mea. 
Parcă m-ar fi văzut întins pe năsălie. Se mohori. 

— Măi băiatule măi, dar tu... Aracan de viaţa ta... Tot 
gălbejit... Tot golaş... şi... să nu te superi... mai şoldiu decât 
te ştiam... 


Îi preţuii sinceritatea. Nu găsii însă că s-ar fi cuvenit să 
mi-o spună chiar aşa, de la obraz. Nu-i mulţumii. In schimb, 
mă auzi zicând acru: 

— Mai şoldiu! mai şchiop! Cu cât trec anii peste mine, cu 
atât îmi creşte beteşugul. 

— Păcat, măi băiatule măi, mare păcat! 

— Păcat-nepăcat, o să-mi duc mai departe osânda. 

— Curat osândă! Dar, ia spune-mi, ce treburi te-au mai 
adus pe-aici? 

— Dau examen la liceu. 

Auzindu-mă, Dobrică Tunsu se aprinse la faţă. [Ţipă la 
mine: 

— Neghiobule!... Te-apuci de carte!... Ce-ţi trebuie? O să 
mori tot sărac lipit pământului. O să mori plin de păduchi 
pe-o rogojină... 

— Şi tu înconjurat de familie, pe saltea de puf. Moartea, 
ori de unde te-ar lua, tot moarte rămâne. 

Începurăm să râdem amândoi. El, din toată inima, ca 
omul sănătos căruia îi merge din plin. Eu, din gât numai. Mi 
se păru c-o aud mereu pe Zoie strigând: “Nu mă bate, 
Pandele... Nu mă bate... că lepăd...” 

— Mai sunt două ceasuri până îmi pleacă trenul, zise 
Tunsu. Hai să mâncăm la Sotir 

— La Sotir? Ce-ţi veni cu Sotir? La Sotir nu se duc decât 
oamenii cu parale. 

Dobrică îşi pipăi buzunarul de la piept, unde-şi păstra 
portofelul. Se lăudă: 

— Dispun. Şi în cinstea reîntâlnirii noastre, te invit. 

Mă luă de braţ ca să mă ajute să merg mai drept şi mai 
repede. Mă lăsai în voia lui. Mergând, trecurăm pe lângă 
birtul unchiului Tone şi pe lângă multe alte birturi fără să le 
privim măcar. Intrarăm, aşa cum venisem, braţ la braţ, în 
grădina restaurantului Sotir şi ne instalarăm boiereşte la 
una din puţinele mese care aşteptau încă muşterii. 

Peste oraş veni de undeva, de departe, o adiere. Vârfurile 
salcâmilor dintre ziduri se clătinară. Pe faţa de masă albă 


pogorâră domol, ca nişte libelule ostenite, câteva foi 
galbene. Dobrică Tunsu le înlătură cu mâna, chemă un 
chelner şi-i comandă cârnaţi de porc — “dar să fie graşi, 
auzi? Să fie graşi” — şi fripturi de vițel. Îi mai spuse că 
doreşte să nu ne lipsească de la masă nici salata de ardei 
iuți cum îi plac lui, nici bateria la gheaţă. După felul în care 
vorbea cu chelnerul pricepui că se cunoşteau mai de mult şi 
că nu era întâia oară când vechiul meu prieten se ospăta cu 
bucate alese la acest restaurant cu mare căutare şi care 
era una din mândriile târgului. Chelnerul mulţumi pentru 
comandă şi plecă. Aruncai o ochire în jur. 

Grădina restaurantului era înţesată cu tot felul de 
guleraţi care veniseră aci cu familiile să asculte orchestra 
adusă “cu mari sacrificii de la Bucureşti, pentru onor, 
clientelă”, cum spunea un afiş lipit pe geam, spre stradă. 
Printre mese, doi băieţaşi care se asemuiau la chip şi la 
vestminte se jucau alergând şi strigând: “prinde-mă, 
prinde-mă, dacă poţi...” 

Orchestra, în ciuda foielii din grădină şi a gălăgiei, se 
apucă să cânte. Dobrică Tunsu îşi lăsă capul în jos. Mi-l lăsai 
şi eu. Ascultarăm tăcuţi Valurile Dunării. Vechiul şi 
fermecătorul vals, pe care nu-l valsase nici biata mama, 
nici alde soră-mea de la Omida, mă ungea pe inimă. Valsul 
romantic! Valsul melancolic! Ce bine s-ar mai fi trăit pe 
lume dacă totul ar fi fost romantic! Dar de ce s-ar fi trăit 
bine? Şi cine ar fi trăit bine? Nu-mi mai plăcu valsul. Mă 
copleşi iarăşi neplăcuta stare de acreală din care abia 
ieşisem. Zisei: 

— După câte văd, te-ai ajuns, Dobrică! Ai devenit 
negustor înstărit. 

Băiatul din Balaci scutură capul. 

— Ce-ai zis? 

— Am zis că, după câte văd, te-ai ajuns. Trebuie să fii 
cocă de bani. 

— M-am ajuns, Darie. Am muncit pe brânci şi într-adevăr 
m-am ajuns. Ar fi păcat de Dumnezeu dacă n-aş 


recunoaşte. _ 

— Bine. Spui că ai muncit pe brânci. Inţeleg. Mulţi 
muncesc, şi totuşi rămân săraci. Cum ai izbutit s-aduni 
bani? Asta aş vrea să aflu de la tine, bineînţeles dacă o să 
te-nduri să-mi spui. 

— De ce să nu-ţi spun? Nu e de ruşine. Dimpotrivă. E 
simplu. Cum ştii, după ce-ai plecat tu din oraş, n-a trecut 
mult, şi s-a pornit războiul. Apoi s-au rupt fronturile şi-au 
năvălit nemţii în ţară. Când au intrat aici, în oraş, au pus foc 
la câteva prăvălii şi-au ars o parte din Strada Mare... Atunci, 
băiete, nu m-am speriat, ca alţii, de nemți şi n-am plecat 
din oraş. Ce, parcă ei nu erau tot oameni? Erau tot oameni! 
Ba încă ce oameni! Am rămas la stăpân şi mi-am dat 
osteneala să-nvăţ cât mai bine tăbăcăria şi cojocăria. 

— Şi asta ştiu, Dobrică. 

— De unde? 

— Din auzite. M-am întâlnit cu unul, m-am întâlnit cu 
altul... Am mai vorbit de una, am mai vorbit de alta... Am 
vorbit cu câţiva şi despre tine. 

— Pentru unii ocupaţia germană a fost şi grea, şi rea. 
Pentru alţii însă a fost mană cerească! Tăbăcarii şi cojocarii, 
de pildă, s-au umplut de bani. Aici, la Ruşii-de-Vede, lucra 
cu nemţii unul Stănică Paleacu. Acum e avocat şi deputat. 
Atunci era numai avocat. Nemţii l-au făcut primar şi i-au dat 
puteri mari. Avea nu numai oraşul, dar şi satele din 
apropiere sub mâna lui. Crâcneşte, dacă poţi! Cumpăra piei 
de oaie pe nimica toată de pe la ţărani şi ne comanda nouă, 
meşteşugarilor, cojoace şi căciuli pentru armata germană. 

— Stănică Paleacu? 

— Da. Chiar domnul Stănică Paleacu. E dat dracului. 
Acum are atâţia bani, că-i vântură cu lopata. Se spune că-n 
curând se schimbă guvernul şi că Stănică Paleacu are s- 
ajungă ministru... Să vezi atunci câte matrapazlâcuri o să 
pună la cale şi câte afaceri o să-nvârtească! Până la urmă o 
să-l dea milioanele afară din casă! 

— Lasă-l pe Stănică Paleacu. Povesteşte-mi despre tine. 


— Acum doi ani m-am întors, băiete, la mine la ţară, la 
Balaci. Cu ce-am pus la ciorap, cât am muncit pe-aici, mi- 
am deschis  cojocărie. După ce-am pus pe picioare 
cojocăria, mi-am făcut şi-o tăbăcărie. Acum am şase 
ucenici, Darie... Ucenici, nu glumă! Toţi băieţi harnici, 
ascultători, supuşi, aleşi pe sprânceană. Muncesc sub ochii 
mei până cad de istoveală. 

— Cu alte cuvinte, afurisitule, scoţi untul din ei. 

Dobrică Tunsu îmi gustă din plin gluma. Se însenină şi 
mai mult. Hohoti. 

— D-apoi cum? Ce? Dobrică Tunsu e prost, ca tine? Viaţa 
l-a învăţat multe pe Dobrică Tunsu. Viaţa l-a învăţat pe 
Dobrică Tunsu că dacă nu pui pe alţii să verse sudoare 
pentru tine, ajungi să verşi tu sudoare pentru alţii. A? la 
spune-mi: de ce să vărs eu sudoare pentru altul şi să nu 
verse alţii sudoare pentru mine? Cămaşa, cică, e mai lipită 
de trup decât zăbunul, iar pielea e şi mai lipită de trup 
decât cămaşa. 

— Cum văd, te-ai gândit şi te gândeşti numai la tine. 

Căscă ochii. Mă repezi: 

— Şi ce e rău în asta? Pricep eu cam încotro te bat pe 
tine gândurile. Dar află, băiete, că eu n-am timp de aiureli. 

Nu mai stăruii. Îmi înghiţii vorbele. Umplurăm paharele. 
Ciocnirăm.  Băurăm.  Isprăvirăm de mâncat cârnaţii. 
Trecurăm la fripturile ardeiate. 

In jur mai ciocneau şi alţii, mai mâncau şi alţii. Orchestra! 
N-o mai asculta nimeni! Între două îmbucături, zisei: 

— Ascultă, mă, tu mai ştii ceva de Gogu Şoric? 

— Care Gogu Şoric? 

— Acela care m-a snopit în bătaie în ziua în care am 
intrat şi eu ucenic la jupân Moţatu. Ai dat şi tu în mine 
atunci... 

— Am dat în tine? Se poate. Am dat în prea mulţi ca să-i 
mai ţin minte pe toţi. Dar ce-ţi veni să mă întrebi de Gogu 
Şoric? 

— Eu ştiu? Nu ştiu. 


— Săracul! A-nghiţit gutuia. Era om tânăr. Ar fi putut să 
trăiască şi-acum. 

— De ce-a dat ortul popii? Era bolnav? L-a-mpuşcat 
careva? 

— De bolnav, nu era bolnav şi nici nu l-a-mpuşcat nimeni. 
Ursitoarea! l-a fost ursit să moară de cuţit. 

Tăcui şi mă gândit la nenea Gogu Şoric. Era voinic. Era 
frumos. Îmi trăsese, pe când fusesem ucenic la tăbăcărie, o 
bătaie soră cu moartea. Făcuse războiul. Scăpase teafăr. Ar 
mai fi putut să trăiască. Totuşi, murise. De cuţit. Moartea 
de cuţit e ticăloasă, cu multe dureri. Dar mi se pare că orice 
moarte e ticăloasă. 

Dobrică Tunsu mă lăsă un timp să tac Pe urmă spuse: 

— L-a înjunghiat, într-o seară, la un bal, Benţe Cotelici. 

— Din ce s-au luat? 

— Parcă nu ştii pentru ce se înjunghie flăcăii ruşani pe la 
baluri? Pentru o fată. 

— Cel puţin era ceva de capul ei? 

— Macioală!... 

— Bietul nenea Gogu! Păcat de tinereţea lui. 

— Păcat-nepăcat, aşa a fost. Gogu Şoric a murit 
înjunghiat de Benţe Cotelici, cu care se certase pentru o 
fată. Mă Darie, ascultă-mă pe mine: nu se află pe lume fată 
sau fetişcană, muieruşcă sau muiere care să merite să te 
cureţi pentru ea. 

— Crezi? 

— Cred. Pentru mine muierile sunt muieri şi nimic mai 
mult. 

— Nu-mi place cum vorbeşti, Tunsule. Tocmai ţie, tânăr 
însurăţel, să-ţi treacă asemenea gânduri prin cap! Fără 
îndoială că te-ai căsătorit din dragoste. 

Pufni în râs. Mai bău un pahar. Îmi răspunse: 

— Din dragoste! i-am spus eu că tu o să mori ros de 
păduchi pe-o rogojină!... Blegule! M-am însurat pentru că 
voiam să-mi întemeiez o gospodărie. Şi oricât ai fi tu de 
lunatic trebuie să ştii măcar atât: că nu se poate întemeia o 


gospodărie ca lumea fără nevastă. 

— Bine. Inţeleg. Insă nu cumva vrei să-mi spui că te-ai 
însurat cu una care nici măcar nu ţi-a plăcut? 

— Măriuca mi-a plăcut, nu pot spune că nu mi-a plăcut. 
Dar, băiete, viaţa e viaţă. Dacă-ţi baţi joc de ea, se răzbună, 
îşi bate şi ea joc de tine. Aşa că, oricât de mult mi-ar fi 
plăcut Măriuca, dacă n-ar fi avut zestre, n-aş fi luat-o-n 
ruptul capului de nevastă. Aş fi căutat una care să-mi şi 
placă, să aibe şi zestre. 

Mai umplurăm paharele o dată. Văzându-le pline ochi, ne 
gândirăm că lucrul cel mai bun pe care l-am avea de făcut 
ar fi să le golim. Le golirăm. Până la fund le golirăm. Nu ştiu 
pentru ce, dar îmi veniră iarăşi în minte ucenicii de la Balaci 
ai vechiului meu prieten. Mi se păru chiar că-i văd; jerpeliţi, 
nemâncaţi, plini de vânătăi, desculți. 

— Şi, zi, îţi struneşti bine ucenicii, Tunsule!... 

— Mai abitir decât jupân Moţatu. 

— Te pomeneşti că-i mai şi baţi... 

— Dacă-i bat?! E puţin spus, Darie. Îi ciomăgesc zdravăn 
cel puţin o dată pe săptămână. 

— De ce? Doar spuneai că sunt cuminţi şi harnici. 

— Cum de ce? Parcă tu nu ştii? Ai fost atâta vreme 
ucenic. Ucenicul e dat dracului. Dacă nu-l înjuri şi nu-l baţi 
din când în când, se lasă pe tânjală, îşi pierde vremea. Pe 
lângă că-şi păgubeşte stăpânul, nu prinde nici meseria. Pe 
ucenicii mei îi ţin strâns. Când am zor îi iau şi la câmp, la 
muncă. 

— Ai mult pământ? 

— Am. Şapte hectare. De la tata-socru. Başca ce-am mai 
cumpărat. 

— Cumperi pământ? 

— Cumpăr, băiete, cumpăr mereu. Aproape toţi banii pe 
care-i câştig îi bag în cumpărături de pământ. 

— Pe la voi oamenii îşi vând pământurile? 

— Sărăcanii. Nu le vând bucuroşi, însă le vând. De ce le 
vând? N-au cu ce le munci. N-au vite. N-au unelte. Sunt 


înglodaţi până-n gât în datorii. Vând pământurile şi scapă 
de angarale. Rămân cu sărăcia. O îndură. Sunt obişnuiţi cu 
ea. 

Îmi lunecă gândul la bogătanii de la noi, din Omida, satul 
în care mă născusem, nu m-aş mai fi născut, de pe lunga, 
îngusta şi prăpădita vale a Călmățuiului. Storceau vlaga din 
om. Îl beleau. Nu se lăsau până nu-i scoteau sufletul. 
Bogătanii se îndeletniceau şi cu cămătăria. Nu cumva 
Dobrică Tunsu... Îl întrebai repede: 

— Te pomeneşti că dai şi bani cu dobândă. Tunsule. 

— Prost aş fi să nu dau. Banul muncit e bun, băiete, însă, 
află de la mine, banul nemuncit e şi mai bun. Parcă se 
lipeşte mai bine de degete. Parcă e mai dulce. 

— Nu ţi-e teamă că nu-i mai vezi îndărăt? 

— Dar ce? Tu crezi că dau oricui? Îmi iau toate măsurile, 
băiete. Dau cu amanet pe casă, cu amanet pe pământ... 

— Şi cu dobândă mare. 

— Cât mai mare, mă, cât mai mare. Ce? Parcă strică? 

Isprăvirăm şi ceea ce mai rămăsese şi se răcise pe masă. 
Dobrică Tunsu, obişnuit cu vinul, n-avea nimic. dar eu mă 
cam ameţisem. 

Lumea părăsi podeaua de dans. Orchestra trecu din nou 
la romanțe. Între lăutari se arătă pe estradă o cântăreaţă 
şuie, cu obrazul vopsit. Nu era tocmai urâtă. Nici glasul ei 
nu era tocmai urât. Cântă: 


Eu n-o mai iubesc, dar mă-ndeamnă 
Din vremuri un vechi obicei: 

Să trec în amurguri de toamnă 

Prin dreptul ferestrelor ei... 


Nevestele negustorilor, cărnoase, grase, ghiftuite cu 
mâncare şi cu băutură, năduşite de atâta dans şi atâta 
zăpuşeală, căzură în visare... 


Eu n-o mai iubesc... 


Cântecul li se potrivea tuturora, sau aproape tuturora. 
Da. Nimeni nu le iubea. Nimeni nu le mai iubea. Poate nu le 
iubise niciodată nimeni. Fapt e că acum toate, sau aproape 
toate, tânjeau după altceva, cum tânjea Zoie, nevasta lui 
Pandele Paleu cel mustăcios, mărunţel şi crăcănat. 

Năucit şi copleşit de băutură cum eram, mă prăvălii şi eu 
în visare. Visai şi eu altceva. Tânjii şi eu după altceva. 
Căutai să-mi dau seama după ce tânjesc. Poate că aş fi 
ajuns să mă lămuresc dacă, lângă mine, Dobrică Tunsu n-ar 
fi râgâit tocmai atunci, de sătul ce era. După ce-i trecu 
râgâitul îşi scoase ceasornicul din buzunar şi se uită la el. 
Era un ceasornic scump, de aur, cu două capace. 

— Zece! Chiar dacă nu mă grăbesc, tot ajung la timp, nu 
pierd trenul. 

Chemă chelnerul. Ceru socoteala. Se uită la notă. Plăti. 
Adăugă şi un mic bacşiş. 

— Ne-ai servit bine, şefule, să trăieşti şi să ne mai 
serveşti. 

Chelnerul, cu freză şi cu şervet alb pe mână, se înclină: 

— Mulţumesc, domnule Tunsule. Mulţumesc. 

Când să ieşim, în gangul sărac luminat ne împiedicarăm 
de nişte buturugi. Numai întâmplarea făcu să nu cădem în 
bot. Dobrică Tunsu înjură cumplit. După ce-şi răcori sufletul, 
spuse: 

— Cine dracu o fi adus buturugile astea aici? Parcă 
adineauri nu erau... 

— Eu ştiu, Dobrică? N-am de unde să ştiu. 

Ne întoarserăm să le vedem. Ne speriarăm. Buturugile 
aveau viaţă. Mişcau. Una dintre ele prinse grai: 

— Nu suntem buturugi, boierilor. Suntem oameni. 

— Oameni? se răsti Dobrică Tunsu. Ce fel de oameni 
sunteţi voi, mă? Ce fel de oameni? 

— Oameni ca toţi oamenii, zise blajină o buturugă. Numai 
că... Numai că nu mai avem picioare... 

Holbarăm ochii aburiţi de băutură. Într-adevăr, erau 
oameni, oameni fără picioare. Purtau amândoi capele şi 


tunici militare vechi. Tunsu îi întrebă: 

— Dar unde v-aţi lăsat picioarele? 

— Pe front. 

Patronul din Balaci tăcu. Tăcui şi eu. Unul îşi scoase 
capela. O întinse. 

— Poate ne miluiţi cu ceva. 

— Să vă miluim! Dar de ce să vă miluim noi? 

— Pentru că, domnilor, noi i-am bătut pe nemți şi-am 
făurit, cum scrie şi-n gazete, România Mare... 

Tunsu se mânie: 

— Şi ce? Aţi făurit-o pentru mine? 

Soldatul îşi puse capela pe cap. 

— Nu te supăra, tinere. Poate că am făurit-o şi pentru 
dumneata. 

— AŞ! Aţi făurit-o pentru alţii. Întindeţi capela să vă 
miluie alţii... Eu... Eu muncesc pentru bănişorii mei. Muncă 
grea muncesc pentru bănişorii mei... Nu-i arunc cu una, cu 
două... 

Soldaţii tăcură. Îl apucai pe vechiul meu prieten de braţ 
şi-l trăsei afară din gang. 

— N-are niciun rost să te cerţi cu ei, Dobrică. A 

— Cum să nu mă cert, mă, cum să nu mă cert? Intind 
mâna. Cerşesc. De ce nu muncesc, mă, ca mine? A? De ce 
nu muncesc? 

Băutura i se urcase la cap. Îl potolii cu greu. După ce-l 
văzui potolit, găsii cu cale să-i mulţumesc pentru masa 
îmbelşugată la care mă poftise şi pe care o împărţise 
frăţeşte cu mine. 

— Nu-mi mulţumi, mă, spune bogdaproste, spune cu 
gura plină bogdaproste. 

Cuvintele lui mi se părură ciudate. Şi pentru că nu 
înţelesei numaidecât ce vrea, zisei: 

— Dar bine, Tunsule, bogdaproste se spune la pomană, la 
pomana pe care o primeşte un sărac, la pomana care se dă 
de sufletul morţilor. 

— Aşa e, mă, chiar aşa e, însă află că mai adineauri, când 


te-am invitat la masă, eu m-am gândit la bunică-meu, 
răposatul. Doresc ca tot ceea ce ai mâncat şi tot ceea ce ai 
băut tu astă-seară, pe socoteala mea, să fie de sufletul lui 
bunică-meu. Îl chema tot ca pe mine, Dobrică Tunsu. 

Râsei. Din toată inima râsei. Aşa prieten mai ziceam şi 
eu! Aşa om mai ziceam şi eu! Îmi veni să-l pup pe obraz. Ori 
să-l pălmui. Nu făcui niciuna, nici alta. Dar, la urma 
urmelor, nu pierdeam nimic dacă rosteam cuvântul pe care 
mi-l ceruse. 

— Bogdaproste, Dobrică, bogdaproste, mă, bogdaproste. 

Tunsu se apropie şi-mi şopti: 

— Tu ştii, mă, de ce ţi-am cerut să zici bogdaproste? 

— Pentru că eşti, ca şi mine, niţeluş beat. 

— AŞ! L-am visat acum două nopţi pe bunică-meu. Se 
plângea că l-am uitat şi eu, şi taica. Zicea că rabdă de 
foame. Că nu i-am dat nimic de pomană. Mă băiete mă, ce- 
ai mâncat şi ce-ai băut tu astă-seară îi ajunge lui bunică- 
meu vreo zece ani. 

— De unde ştii? 

— Ştiu, cum să nu ştiu?! Morţii se mulţumesc cu puţin. 

Avea dreptate. Morţii se mulţumesc cu puţin. Un colac. O 
colivă. Cu viii era mai greu. Viilor le trebuia tot. Tot şi chiar 
ceva pe deasupra. Ne puparăm şi ne despărţirăm. Dacă nu 
mi-ar fi vorbit despre pomană, l-aş fi însoţit până la gară. 
Nu-l însoţii. Îi întinsei mâna. 

— La revedere, Tunsule, şi noroc, mă, îţi urez mult noroc. 
Noroc de-ăl mare, mă Tunsule! 

lar în acelaşi timp gândii: “Praful şi pulberea să se aleagă 
de tine, Dobrică, praful şi pulberea!” 

— La revedere... La revedere, beteagule... 

— La revedere, îi mai strigai, la revedere. 

Îmi pieri ciuda. Îmi păru rău că l-am blestemat. De ce-l 
blestemasem? Şi acum de ce-mi părea rău că-l 
blestemasem? Eram ametit bine. Poate că eram beat. 

Mă uitai după el până ajunse în dreptul birtului unchiului 
Tone. Pe urmă nu mă mai uitai. Ah! Doamne! Dacă aş fi 


izbutit să fiu atât de cumpătat şi atât de socotit în tot ce 
gândeam, în tot ce făptuiam, ca Dobrică Tunsu! Dacă şi eu 
aş fi mers cu picioarele pe pământ, numai pe pământ! Încă 
o dată avui dovada că, în ciuda ifoselor pe care mi le luam 
uneori, nu eram, de fapt, decât un biet zgârie-brânză, un 
zănatic, un coate-goale, un nemernic, un neisprăvit vrednic 
de plâns şi bun de luat la palme. Nu-mi găseam nicăieri nici 
astâmpărul, nici locul. Imi ardeau necontenit tălpile. Mereu 
mă mâna din urmă, împungându-mă cu coarnele lui 
bârligate, diavolul. incotro alergam cu inima-n gât şi cu 
sufletul la gură? Unde voiam să ajung? Nu ştiam. Vedeam 
numai că mă asemuiam cu o buruiană ghimpoasă care nu 
prinde rădăcini. Tânjeam şi eu, visam şi eu, ca şi Zoie, cai 
verzi pe pereţi. 


Eu n-o mai iubesc, dar mă-ndeamnă 
Din vremuri un vechi obicei: 

Să trec în amurguri de toamnă 

Prin dreptul ferestrelor ei... 


Pe cine iubisem eu în scurta-mi şi tulburea-mi viaţă? 
Acum pe cine iubeam eu? Pe sub ferestrele cui, mohorât, 
însă cu inima plină de nădejdi, s-ar fi cuvenit să trec? 
Uscată iască mi-era inima. Uscate lemn îmi erau buzele. 
Uscate lemn şi acre oţet. La Sotir parcă băusem oţet, nu vin 
tare şi vechi. Cenuşă şi câlţi parcă mâncasem. 

Până acum n-am iubit pe nimeni. Niciodată. Şi acum... 
Nici acum nu iubesc pe nimeni. Pe Filimona n-am iubit-o. Pe 
Zoie n-o iubesc. E limpede. N-am iubit pe nimeni. Nu iubesc 
pe nimeni. Mai mult: n-o să iubesc niciodată pe nimeni. 

Eram cu totul şi cu totul ameţit de neaşteptata întâlnire 
cu Dobrică Tunsu. Nu. Nu de întâlnire eram ameţit, ci de 
vinul cu aromă bătrână pe care îl băusem ciocnind 
nebuneşte cu vechiul meu prieten de la Balaci şi urându-i 
noroc cu teleguţa, fericire cu căruţa, viaţă lungă fără 
hotare, aur cu carul mare... Multe îi urasem. Dar tot ce-i 
urasem, îi urasem numai din buze. 


Mă doare capul. O să mă duc la familia Arăpaş, să-mi 
găsesc culcuş moale în iarba înaltă a grădinii. O dată culcat, 
o să număr un timp stelele. O să număr stelele până o să 
ostenesc. O dată ostenit, o să adorm. O dată adormit, o să 
dorm somn fără vise. Mâine dimineaţă mă voi trezi cu 
mintea limpede. 

Mersei cât vrusei... Mersei în neştire, fără grăbire, până 
ostenii, şi mă pomenii rătăcind pe-o uliţă de mahala văduvă 
de felinare, care mirosea ameţitor şi trăsnitor a salcâmi, a 
var şi a bălegar. 

Toată Dobrogea, de la Dunărea cea tulbure şi până la 
marea cea veşnic frământată, de la delta sălbatică şi până 
la stâncile de calcar ale Caliacrei, mirosea a soare şi a 
piatră, a ciulini şi a mărăcini, a salcâmi, a var şi a bălegar. 

In toată Dobrogea mai mirosea a mâl gras şi a bălți 
stătute, a păpuriş umed şi a peşte sărat, a ierburi putrede 
şi a oi miţoase, a găinaţ de păsări migratoare şi a gunoi de 
mistreţ. Hergheliile de cai se aţineau cu iarba aspră şi 
ghimpoasă. Aceeaşi iarbă aspră şi ghimpoasă o păşteau 
cirezile de boi şi vaci, cârdurile de bivoli negri ca smoala şi 
de asini roşcovani şi mărunți, ciurdele de catări şi de capre 
cu coarne strâmbe şi cu barbă, în miezul verii vântul venea 
de departe, legănându-se pe mari aripi, clătina nesfârşirile 
acoperite cu secară şi cu ovăz, cu orz şi cu grâne coapte, cu 
porumb şi cu floarea soarelui. Atunci Dobrogea era toată 
muiată în aur topit, părea toată făurită din aur curat, de cei 
mai vestiți dintre vestiţii meşteri. 

Uneori toamna venea dinspre mare adusă de înalte şi 
înspumate valuri. Alteori dinspre miazănoapte pogora cu 
turme de negri nori. Atunci, peste pământul straniu şi 
străvechi se năpusteau vijelii cumplite şi cădeau ploi 
năprasnice. Aurul Dobrogei îşi pierdea întreaga strălucire şi 
se schimba peste noapte în aramă veche, coclită. 

Ca o uriaşă ursoaică albă, iarna se aşeza în patru labe, 
mormăia şi sufla greu printre dinţi şi printre buze. Întărâtaţi 
de acest mormăit, asupra Dobrogei îngheţate năpădeau 


şerpii şuierători ai uriaşelor viscole. Între cer şi pământ, de 
la zare la zare, viscolele vânturau şi vânzoleau zăpezile 
neprihănite Parcă ardea pretutindeni cu freamăt, un 
fermecat foc alb, rece. Cum era atunci Dobrogea? 
Dobrogea, toată Dobrogea era atunci de argint. De argint 
era atunci Dobrogea. De argint îngheţat. Bursucii dormeau 
ascunşi în bârloguri. Dropiile grase se piteau în nămeţii cât 
casa. lepurii cu urechi ciulite rodeau tufişurile de mărunți 
măceşi ai răzoarelor. Drumurile... Drumurile, câte se 
vedeau şi câte nu se mai vedeau, erau stăpânite de haite 
de lupi flămânzi. Pe coşurile bordeielor ciobăneşti, pe 
coşurile colibelor turceşti şi ale aşezărilor tătărăşti se 
ridicau, negre, fuioare de fum. Dobrogenii, veri de ce nație 
ar fi fost, hibernau. Numai marea rămânea vie, neagră şi 
neînchipuit de sălbatică. Vuia! Vuia a pustiu şi vuia a 
pustietate. Vuia a tristeţe şi vuia a bucurie. Şi se zbuciuma. 
Se zbuciuma. Farul de la Tomis clipea, spărgând pentru o 
clipă întunericul. Îi răspundea, cu alt clipit, cel de la Tuzla. 
Osteneala farurilor era însă zadarnică. Pe mare nu se aflau 
nici luntraşi, nici corăbieri. Limpezit de nori, uneori cerul era 
ziua de sticlă albastră. Noaptea, de înstelată catifea 
fumurie era, 


— Hau-baul... 
— Hau-bau!... 


De smalţ verde şi crud era primăvara dobrogeană. 
Stâncile ei rămâneau însă mereu albe, de var. Râpile ei 
rămâneau mereu roşcate, de parcă ar fi fost zidite, chiar de 
atunci, de la începutul începuturilor, din pământ ars pe 
îndelete, cu foc domol. 

În vara care mă blagoslovise, cu arşiţa ei neîndurătoare 
şi pe care o petrecusem întreagă în acest ţinut, vestit încă 
din vechea vechime şi care de-a lungul veacurilor a fost, ca 
şi astăzi, sălaşul multor seminţii, dacă aş fi vrut şi dacă mi- 
aş fi dat silinţă să caut, aş fi găsit de lucru la bulgari ori la 
turci, la nemți ori la găgăuţi. Aş fi găsit de lucru şi la 


români, mai ales la acei bogătani ale căror gospodării le 
dărăpănase şi le risipise tăvălugul de foc şi de cenuşă al 
războiului. De streini însă... De streini eram sătul şi prea 
sătul. lar de bogătani nu mai voiam să aud. li cunoşteam de 
când deschisesem ochii pe lume şi învăţasem să umblu, de 
la noi din sat, de la Omida. Eram şi de ei sătul, mult prea 
sătul. Dintr-adins îi ocolisem. Şi-i ocolisem cum se zice că ar 
ocoli dracul tămâia. Dar... 


VII 


Întors în ţară după aproape un an de hoinăreli flămânde 
şi păduchioase prin Peninsula italică, îmi luasem, în port la 
Constanţa, rămas bun de la marinarii care avuseseră 
bunăvoința să mă readucă în ţară. Imi luasem respectuos 
rămas bun şi de la domnul căpitan Dionisie Melcu. 

— Altă dată, mă, să nu mai pleci din ţară fără paşaport şi 
fără parale. E plină lumea de puşcării. Infunzi vreuna şi cine 
ştie pe unde ajung să-ţi albească oasele. 

— N-am să mai plec, domnule căpitan. Vă mulţumesc 
pentru sfat. 

Încercasem să-mi caut de lucru printre hamalii din port. 
Vătafii mă luaseră la trei-păzeşte: 

— Nu vezi cât eşti de şubred? Ce să facem cu tine? Ca să 
lucrezi în port trebuie să ai spetele late şi tari şi picioarele 
zdravene. 

lar picioarele!... Pe puntea petrolierului jucasem barbut 
cu marinarii. Câştigasem ceva. Imi cumpărasem de la o 
brutărie o pâinişoară lunguiaţă şi o înfăşurasem într-un 
jurnal. De la o dugheană de scânduri, după ce mă 
tocmisem cam o jumătate de ceas cu un grec-parpalec, 
târguisem cu cincizeci de bani un pumn de măsline vechi şi 
uscate. După ce-i plătisem, grecul mă ademenise: 

— Nu vrei şi ceva dulciuri? 

— Nu. Sunt scumpe. 

— Scumpe? Cum scumpe? 

— Pentru buzunarul meu sunt chiar foarte scumpe. 

Aruncasem priviri fugare prin oraş, dădusem de câteva 
ori ocol statuii lui Ovidiu — aci îşi scrisese exilatul Tristele şi 
Ponticele apoi, plecând într-o doară spre miazăzi, ţinusem 
cotita potecă, de pe malul mării, de care mi-ar fi fost greu 


să mă despart. Nu-mi tândăleam pasul, însă nici nu mi-l 
grăbeam. Cu toate acestea, ostenisem. Mă odihnisem la 
far, la Tuzla, unde îmi mâncasem merindele şi schimbasem 
câteva vorbe cu paznicul care îmi înlesnise să beau o cană 
cu apă. Măslinele îmi ardeau stomacul şi-mi cereau mereu 
udătură. Vântul — îmi aduc bine aminte — adia dinspre 
răsărit. Ziua era calmă şi limpede. Marea foşnea uşor. 
Foşneau uşor şi lanurile nesfârşite de grâu şi de secară care 
se întindeau până la marginile zării până dincolo de 
marginile zării. Prin văzduhul însorit fulgerau albe stoluri de 
pescăruşi. Undeva la orizont, pe un tabun, păşteau cai 
şargi, mărunți. De după un dâmb ajunse până la mine lătrat 
de câini. Mă întrebam ce căutau câinii în pustietatea aceea. 
“Trebuie să fie şi oameni pe aproape, îmi zisei. Ce fel de 
oameni? Voi vedea.” Prudenţa mă îndemnă să culeg câteva 
pietre de pe țărm. Le culesei şi le pusei în pălărie. Mersei 
mai departe. Văzui câinii. Erau o adevărată landră. Se 
băteau între ei pe rămăşiţele unui hoit de vită. Cum erau 
grăbiţi să-şi astâmpere foamea, nu mă luară în seamă. 
Făcură bine că nu se repeziră asupra mea, pentru că eram 
hotărât să mă apăr cu străşnicia cu care m-aş fi apărat 
dacă aş fi fost atacat de oameni. Nu aveam nimic nici cu 
oamenii, nici cu câinii, dar, dacă eram atacat, obişnuiam să 
mă apăr. Vream să nu-mi vând niciodată pielea pe nimic. 
După ce mă depărtai de ei, aruncai pietrele şi-mi pusei 
pălăria pe cap. Soarele mă necăjea. Mă opream din când în 
când şi-mi răcoream faţa cu apă de mare. Necazul era altul. 
Nu băusem destulă apă la Tuzla. Pâinişoara dulce şi 
măslinele sărate cumpărate de la grec îmi aduseră o nouă 
sete, care, înteţită de arşiţa soarelui şi de osteneala 
drumului, începu să mă chinuie. Pogorâi lângă mare şi 
mersei numai pe nisip, nădăjduind că voi găsi în malul 
râpos un loc de unde să ţâşnească un izvor de apă bună de 
băut. Nădejdea mi se dovedi în curând zadarnică. Urcai 
malul şi — minune a minunilor! — dădui peste o covercă de 
nuiele învelită cu ierburi uscate. În faţa covercii, sub 


umbrar, un turc tinerel dormita lungit într-o rână. Dincolo 
de covercă se întindea un petic de pământ acoperit cu 
vrejuri. Lubeniţe pântecoase, lunguieţe şi lucioase şi pepeni 
galbeni rotunzi se odihneau în bătaia fierbinte a soarelui. Îi 
dădui bună ziua. Îmi răspunse. Îl întrebai: 

— Ai cumva lubeniţe coapte, turcule? 

— Estem, ghiaurule, estem lubeniţe, estem şi bakăr. 

— In bostănărie, sau în covercă? 

— Estem şi-n bostănărie, estem şi-n covercă. 

— Scoate din covercă, turcule. Poate cele din covercă 
sunt mai reci. 

Se târî alene în patru labe în covercă, umblă sub un 
maldăr de iarbă uscată şi se întoarse aducând o lubeniţă şi- 
un bakâr galben, cu coaja plesnită. 

— Estem bun, turcule? 

Râse şi-mi răspunse: 

— Estem. Mai buni nu estem. 

Ne tocmirăm, însă nu prea mult. Setea de care eram 
cuprins se înteţea şi nu-mi îngăduia să-i amân potolirea, îmi 
vându, pentru doi lei de argint, lubeniţa şi bakârul. 

— Estem scump, zisei. 

— leftin estem, spuse turculeţul. leftin şi bun estem. 
Mâncai întâi bakârul. Setea, în loc să se ostoiască, îmi 
crescu. Mâncai şi lubeniţa nu îndeajuns de coaptă dar 
zemoasă. Acum setea... Setea mi se potoli. Parcă mi-o luă 
cineva cu mâna. Mi se umflă şi mi se îngreună burta. 

— Venim de departe, ghiaur? 

— De departe, turcule. Dar cu negustoria cum îţi merge? 

— Mergem bine. Ziua mergem bine. Noaptea, prost 
mergem. 

— De ce? Nu faci vânzare? 

— Noaptea venim gâgăuţi. Furăm lubeniţe. Furăm bakâr. 
Găgăuţi, păcătoşi estem. 

— Şi cum te descurci? 

— Cu puşca tragem. 

Imi arătă o roajdă de puşcă ruginită, cu cocoş. 


— Şi împuşcăm gâgăuţi? 

— Ferească Allah! Nu vrem puşcăm. Vrem speriem. Mai 
cumpărăm un bakâr? 

— Nu mai cumpărăm, turcule. 

— Trece alt om. Cumpărăm acela. 

Îmi luai valea prin zăpuşeala şi soarele zilei. Scoase capul 
dintr-o gaură un popândău roşcovan. Se uită la mine. Mă 
uitai şi eu la el. Se ascunse. Piciorul bolnav mă duru. Mă 
duru şi celălalt, sănătosul. 

— Ah! Doamne! Dacă n-aş fi şchiop, cum aş mai alerga! 
Ah! Doamne! Şi ce bine aş trăi dacă n-aş fi prost!... 

Şchiop eram. Dar oare eram şi prost? De multe ori mă 
întrebasem. De multe ori aveam să mă mai întreb. 

Zări goale înainte. Zări goale în urmă. Zări goale în 
dreapta. În stânga — marea albastră-verzuie, da, marea 
care foşnea într-una, marea care nu-şi găsea niciodată 
odihna. Parcă eu mi-o găseam? Eu... Eu nu eram marea şi 
totuşi, niciodată nu-mi găseam odihna. Undeva, departe, 
marea goală se întâlnea cu cerul gol. Şontâc-şontăc. 
Şontâc-şontâc. Trecură astfel multe ceasuri. Trecu şi 
amiaza. Trecu şi prima parte a după-amiezii. Atunci văzui în 
zare, pe pământ, aproape de țărm, pâlpâind ca nişte înalte 
lumânări, salcâmi. Mai mersei ce mai mersei şi văzui şi 
nişte ziduri roşcate de pământ bătut. În acelaşi timp văzui 
şi acoperişuri de olane. “Trebuie să fie un sat turcesc, îmi 
spusei, ori poate un sat tătărăsc. Mi-ar place mai curând ca 
satul de care mă apropii să fie tătărăsc.” 

Îmi adusei aminte că atât în satele turceşti, cât şi în cele 
tătărăşti ulițele strâmbe şi prăfoase mişună de cârduri 
hămesite de javre jegoase şi râioase. N-aveam la mine 
ciomag. N-aveam decât cuțitul de care nu mă despărţisem 
de ani de zile. De câini însă nu te poţi apăra cu cuțitul. 
Adunai iarăşi pietre. Nu le mai pusei în pălărie! Le pusei în 
buzunare. “Dacă vor sări la mine câini, mă voi apăra cu 
pietre. O să schilodesc vreo doi-trei, şi ceilalţi au să mă lase 
în pace. Câinii, ca şi oamenii, dacă văd că nu fugi de ei şi că 


te aperi cu îndrăzneală şi-i poţi lovi, sfârşesc prin a-ţi da 
pace.” 

Tot mergând cum da bunul Dumnezeu şi cum mă ajutau 
sfinţii sfrijiţi, mă apropiai binişor de sat. După acoperişuri, 
după uliţe, după minaretul mărunt al moscheii, după 
împrejurimi, îmi dădui seama, că satul era locuit de tătari. 
Necheză un cal. Mai necheză încă unul. Apoi totul se linişti. 
Totul adormi adânc. Totul parcă muri. 

Intrai în sat. Mă uitai în toate părţile. Nu simţii şi nu văzui 
ţipenie de om. Mă uitai mai bine. Imi căzură ochii pe câţiva 
câini slabi scoabă şi care, leneşi, dormeau în ţărână, la 
umbra puţină a salcâmilor ori a zidurilor care înconjurau 
casele. Se treziră. Mă priviră. Căscară. De lătrat nu mă 
lătrară. “Dacă şi oamenii din acest sat — îmi zisei — vor fi 
tot atât de cumsecade ca aceşti câini ai lor, n-ar fi rău să 
rămân, măcar câteva luni, pe aici.” 

Mă apucai să cercetez mai de aproape, cu ochii, satul. Nu 
mi se păru prea arătos. Parcă nici nu era sat. Părea a fi mai 
degrabă un biet cătun, ca atâtea altele de prin Dobrogea, 
alcătuit din vreo douăzeci şi ceva de case mărunte. Ariile 
erau mari şi împrejmuite cu ziduri groase şi înalte de bucăţi 
colţuroase de piatră. Salcâmi osteniţi de zăpuşeală şi de 
nemişcare, cu coaja crăpată, cu ramuri răsucite, ghimpoase 
şi betege, cu frunze verzi-gălbui îşi aruncau umbrele subţiri 
şi serbede în uliţă. Porţile de scânduri erau închise. Cătunul 
părea cu totul şi cu totul afundat în somn, dacă nu chiar în 
moarte. 

Mă prinsesem în horă. Trebuia să joc. Mersei mai 
departe. Şi tot mergând încet, încălzit de lunga cale şi 
istovit de greaua zăpuşeală, ajunsei, în sfârşit, în mijlocul 
cătunului. Aci dădui peste o clădire măricică, clădită toată 
din piatră, neîmprejmuită, pe peretele căreia era prinsă în 
cuie o tăbliță de tinichea, pe care scria: 


PRIMĂRIA CĂTUNULUI SORG 


Peste drum de primărie se afla nelipsita geamie cu 


minaret scund, sărac. Ceva mai la o parte de geamie, dibuii 
cu privirile o cafenea cu umbrar larg, sub care se putea 
lâncezi la nesfârşit tolănit pe rogojinile întinse pe jos. Ah! 
Afurisitele de măsline ale grecului-parpalecului! Ar fi fost 
mult mai bine dacă nu le-aş fi cumpărat şi dacă nu m-aş fi 
lăcomit să le mănânc. Îmi arseră încă o dată stomacul. Şi 
încă o dată mă cuprinse o sete cumplită. Colac peste 
pupăză, mi se făcu şi poftă să fumez o ţigară şi să sorb 
legumind şi pe îndelete o gingirlie aburindă. Îmi înfrânai 
setea. Îmi înfrânai şi chinuitoarea poftă de cafea. În 
bătătura primăriei, câţiva tătari cu nasuri turtite şi ochi 
piezişi, urduroşi, grăsuni şi bărboşi, stăteau aşezaţi turceşte 
în ţărână alburie şi fierbinte şi trăgeau iavaş-iavaş din 
lulele. Mă îndreptai spre ei. Când ajunsei la trei-patru paşi, 
mă oprii, îmi scosei pălăria ca înaintea unor preaputernice 
şi preacinstite paşale şi le dădui bună ziua. Îmi răspunseră 
pe tătărăşte şi clătinând din cap. Nu mă întrebară nimic. 
Simţii că trebuie să le vorbesc şi, stăpânit de oarecare 
sfială, le mărturisii că viu pe jos, tocmai de la Constanţa, şi 
că, dorind să înnoptez la ei, în Sorg, aş vrea să-l găsesc pe 
primar, să-l rog să-mi îngăduie. Adăugai că sunt om de 
treabă de felul meu, că nu umblu nici cu cerşitul şi nici 
după furtişaguri. Tătarii întinseră gâturile şi mă ascultară 
tăcuţi. După ce isprăvii, îşi ciuguliră mustăţile, se uitară unii 
ia alţii şi râseră. Nu pricepui de ce râdeau, însă îi lăsai să 
râdă până s-or sătura. Se săturară repede de râs. Tăcură, şi 
de data asta îşi ţesălară bărbile cu degetele desfăcute. Unul 
dintre ei, smead şi adânc ciupit de vărsat pe faţă, care mi 
se păru a fi şi cel mai tânăr, se milostivi de mine şi zise: 

— Eu sunt, bre, eu sunt primarul. Şi dacă vrei să ştii şi 
cum mă cheamă, află că mă numesc Selim Reşit. 

Imi mormăi şi eu numele. Mă înclinai şi-l rugai să nu mă 
judece după înfăţişare. “Deşi colind de multă vreme prin 
lume cam fără rost, n-am nimic de-a face cu secăturile şi cu 
haimanalele de pe la marginile oraşelor. Sunt, ca şi voi, om 
de la ţară, om de treabă.” Le arătai piciorul şchiop şi 


adăugai că, deşi sunt beteag şi-aş fi fost îndreptăţit s-o fac, 
n-am cerut nimănui pomană. 

— Acum... acum caut de lucru. Dacă voi găsi undeva de 
lucru, voi fi bucuros să lucrez şi cu credinţă, şi cu hărnicie. 

Primarul mă privi tot timpul. Mă privi şi mă ascultă. ŞI 
fără îndoială, căută să-şi dea seama cam câte parale fac. 
Mă priviră şi mă ascultară şi ceilalţi tătari. 

Cum altceva nu mai aveam să le spun, tăcui. Tătarii, fără 
să se clintească de la locurile lor, se apucară să 
boscorodească. Boscorodiră între ei, boscorodiră... Tăcură. 
Primarul mă întrebă: 

— Ai ceva hârtii asupra ta, ghiaurule? 

— Am. Trebuie, cumva, să mă duc să le arăt şi 
jandarmilor? 

— N-avem post de jandarmi în cătun. Jandarmii trăiesc 
ceva mai departe de Sorg, tocmai la Tapala. Acolo au post. 
Pe aici trec la o zi, la două. Azi au trecut. Până mâine ori 
până poimâine nu-i mai vedem. Şi când i-oi vedea, o să le 
spun că ai rămas aici pe obrazul meu. Le dau plocon un 
miel gras şi te lasă în pace. Arată-mi hârtiile... 

Mă scormonii prin buzunare şi scosei câteva hârţoage 


vechi, pe care le purtam din întâmplare la mine. | le 
întinsei. Primarul se uită la ele ca mâţa-n calendar. Mi le 
înapoie. 


— Ziceai că umbli după lucru, câine necredincios. 

— Da. Umblu după lucru. 

— Ce ştii să faci? 

— Multe. La nevoie, orice. 

— La cai te pricepi? 

— Mă pricep. Altădată, când eram micşor, am avut şi noi 
cai. Îi adăpam. Îi duceam la păscut. îi ţesălam. Curăţăm 
grajdul de bălegar. 

— Atunci, ce să mai cutreieri drumurile? Dacă vrei, poţi 
să rămâi slugă la cai chiar la mine. 

— Dar cam câţi cai ai dumneata? 

— Mulţi, bre, mulţi, o adevărată herghelie. 


— Cu atât mai bine. O să am ce îngriji. 

Îl întrebai dacă mai ţine şi alte slugi la casă. 

— Am o slugă, la oi, în Munţii Măcinului. Pe lângă casă 
am avut, până acum o săptămână, un păcătos de turc de la 
Mangalia, unul Ismail. A fugit. S-a dus la Tekirghiol, 
pezevenghiul. Acolo au venit boierii la băi. Ismail o să se 
umple de parale. Duce bagaje. Văcsuieşte ghete. Scoate 
nămol din lac. 

— Aşadar, am nimerit la dumneata tocmai la ţanc. 

— Eşti norocos, bre. Pe mine mă cunoaşte o lume. Sunt 
stăpân bun. La mine munca e uşoară, iar mâncarea... 
Măcar să poţi s-o mănânci pe toată câtă o să ţi-o dau. 

— Dar leafa? 

— O să ne înţelegem noi şi cu leafa. 

Pufăi din lulea. Scuipă în ţărână alburie şi fierbinte. larăşi 
pufăi din lulea. Îmi veni să arunc cu pălăria în sus de 
bucurie. Nu aruncai. De teamă să nu mă creadă tătarii prea 
uşuratic nu aruncai. Mă lepădai de sfială. împrejurarea care 
mă aruncase acolo, pe ţărmul mării, între tătari, căpăta o 
dezlegare mult mai fericită decât sperasem. 

Dobrogea, acest vechi şi ciudat ţinut, mai mult decât pe 
jumătate sălbatic, această Dobroge pietroasă şi uscată, 
dogorită vara de soare şi bântuită de năprasnice viscole 
iarna, nu-mi era necunoscută. Mai avusesem prilejul să-i 
hoinăresc meleagurile. 

În întâia vară de după război văzusem şi eu, în fugă, 
Dobrogea!... Nu mă săturasem încă de ea şi nu aveam să 
mă satur niciodată. Îmi plăceau turcii. Erau chipeşi, semeţi 
şi bărboşi, blajini la vorbă, înceţi la treabă — iavaş-iavaş, 
iavaş-iavaş —, dar iuți, atunci când dreptatea lor călcată în 
picioare le-o cerea, la mânie. Li se bulbucau ochii şi li se 
tulburau, îşi scoteau cuțitul şi izbeau. Mă asemuiam, uneori, 
lor. Şi nu era de mirare. Pentru că, prin sângele care, din 
strămoş în strămoş, prin neamul mamei, ajunsese de la 
Daud Muamed până la mine, se strecurase şi un strop de 
sânge asiatic, turcesc. În ceea ce-i privea însă pe tătarii cu 


care nu aveam nici în clin, nici în mânecă, se cădea, deşi 
nimeni nu mă silea s-o fac, să mărturisesc că le păstram o 
adevărată slăbiciune. După câte ştiam, tătarii vieţuiau încă 
din vechime aci, în case scunde şi răcoroase, curate ghioc, 
fără purici şi mirosind totdeauna a seu proaspăt, de batal. 
Mai dormisem şi altădată pe prispe ori prin case tătărăşti. 
Mai călărisem şi altădată caii lor flocoşi, mărunți şi repezi 
de picior. Mă mai săturasem şi altădată la mese tătărăşti. 
Turtişoarele plămădite fără sare, coapte în spuză, pe vatră 
şi apoi unse cu miere erau nemaipomenit de gustoase, mult 
mai gustoase decât bucatele cu sosuri grase, în care mai 
cădeau şi muşte, din birtul economic al unchiului Tone ori 
din alte birturi economice. Cu botka eram obişnuit. După 
sutlaş, numai ce auzeam, şi îmi şi lăsa gura apă. Ca să nu 
mai vorbesc de acea prăjiturică fără pereche pe lume, 
numită în limba lor bogirdak! 

Primarul din Sorg, care-mi spusese dintr-un bun început 
că se numeşte Selim Reşit — nume măreț, vrednic de ţinut 
minte toată viaţa —, îşi răşchira degetele, îşi pieptăna cu 
ele barba înspicată şi mă întrebă: 

— Aşadar, bre, primeşti să-mi fii slugă? 

— Primesc, domnule primar, nu văd de ce n-aş primi. Dar 
aş dori să ştiu cam câtă vreme o să mă păstrezi dumneata 
slugă. 3 

— Câtă vreme o să am nevoie, ghiaurule. In niciun caz nu 
te iau pe viață, pentru că eu n-am obiceiul să tocmesc slugi 
pe viaţă. Sluga, dacă se-nvecheşte, se tâlhăreşte şi se 
leneveşte. Pe tine o să te ţiu numai până la toamnă. 
Toamna boierii pleacă şi de la Tekirghiol, şi de pe tot ţărmul 
mării. Atunci pezevenghiul de Ismail o să se-ntoarcă 
doldora de parale la mine, pentru iernat. Aşa-mi face de 
când îl cunosc. 

Bărboşii cârni şi cu ochi încrucişaţi, aşezaţi în pulbere 
lângă zid, bătură domol din palme. Din cafeneaua de peste 
drum ieşi la vedere şi se apropie de noi, venind cu paşi de 
melc, un tătăruş cu fes vechi pe cap, cu şalvari largi şi rupţi 


şi desculţ. 

— Cafele... 

Tătăruşul dădu din cap că a înţeles şi plecă. Tot cu paşi 
de melc. li spusei primarului: 

— Acum, domnule primar, ar fi potrivit să-mi spui 
dumneata cam ce leafă ai de gând să-mi dai. Nu pentru că 
aş fi lacom de câştig, dar ca să ştiu şi eu pe ce-o să 
ostenesc. 

— Să vorbim, ghiaurule, să vorbim şi să ne înţelegem. 
Uite, îţi dau mâncare, îţi dau loc de dormit... 

Tăcu. Îmi stăpânii neliniştea care mă cuprinsese şi zisei: 

— Dar... bani... bani n-o să-mi dai? 

— Am spus eu că n-o să-ţi dau? O să-ti dau... 

— Cât? 

— Treizeci de lei de argint bătuţi pe muchie. 

Treizeci de lei! Socotii repede în gând, cam ce-aş putea 
să-mi cumpăr cu treizeci de lei. Mă întristai. Zisei moale: 

— E puţin, domnule Selim Reşit... E cam puţin... E chiar 
prea puţin. Gândeşte-te şi dumneata!... Treizeci de lei de 
acum până la toamnă!... Numai treizeci de lei până la 
căderea brumei... 

Tătarul se posomori. larăşi tăcu un timp. Pe urmă, 
rupându-şi parcă vorbele din carne, spuse: 

— Cu tine, ghiaurule, se vede că mi-am găsit beleaua. Zic 
treizeci şi doi... Fie treizeci şi doi de lei până la căderea 
brumei, şi să nu ne mai stricăm gura cu tocma. 

Râsei. Se molipsi şi primarul. Se molipsiră şi ceilalţi tătari, 
Râseră cu toţii în barbă. Îmi veni inima la loc. 

— Ba să ne tocmim, domnule primar, să ne tocmim după 
obiceiul locului, şi până la urmă o să cădem la bună 
înţelegere. 

Acum, faţa păroasă a lui Selim Reşit se umplu de bucurie. 
Se umplură de bucurie şi feţele păroase ale celorlalţi tătari. 
Câţiva schimbară între ei vorbe pe care nu le înţelesei şi 
chicotiră. Primarul zise vesel: 

— Să ne tocmim, ghiaurule, dacă ţii negreşit, să ne 


tocmim, însă nu-ţi dai seama în ce daraveră-ncurcată te 
bagi singur. 

— Ba ştiu, domnule Selim, ştiu destul de bine şi nu mă 
tem. 

Bărboşii îşi ascuţiră privirile, îşi ciuliră urechile şi 
rămaseră tăcuţi, doritori ca după un ceas, două să afle care 
dintre noi doi e mai iscusit. Poate că s-ar fi bucurat dacă-l 
biruiam pe omul lor, pe primar. Eu nu aveam nicio nădejde. 
Totuşi, începui tocma. 

Primarul din Sorg, ca orice om care purta fes, cealma sau 
turban şi trăia aruncat de întâmplare prin aceste părţi ale 
lumii, se pricepea la tocmă. Nici mie însă nu-mi cerea gura 
chirie. lar viaţa... Viaţa mă învățase multe. Mă învățase şi 
să mă tocmesc mai abitir decât un geambaş de cai. 

— Să-mi mai dai ceva pe deasupra, domnule primar, 
măcar zece lei... 

— N-am să-ţi mai dau nimic. Peste ce-am spus, nu-ţi mai 
dau nicio para chioară, chiar dacă am să văd că te spânzuri 
de ciudă. Nicio para chioară. 

— De spânzurat n-am să mă spânzur, domnule primar. 
lar dumneata o să-mi dai zece lei peste ce-ai făgăduit. Nu 
mai mult decât zece lei. Numai zece lei. N-o să sărăceşti 
dintr-atâta. 

Îl fulgerai cu privirea. Mă schimonosii, mă strâmbai şi mă 
încruntai la el. Îmi îngăduii să fiu chiar necuviincios. Lăsai 
buza în semn de dispreţ pentru el şi pentru casa lui, unde 
urma să slugăresc, şi-l ameninţai cu plecarea. 

— Dobrogea e mare, iar ţara românească e şi mai mare. 
Stăpâni... Stăpâni găsesc câţi vreau, mai breji ca 
dumneata, domnule tătar. 

În loc să se supere, primarul din Sorg, se apucă cu 
amândouă mâinile de pântec şi râse. Râse şi zise că n-am 
decât să plec. Atunci mă prefăcui că sunt furios. Ridicai 
glasul, îl făcui zgârcit şi-i zisei că, deşi legea lui îl opreşte, 
îşi mănâncă din cur, ca orice bogătan. Râse mai departe, şi 
când se potoli din râs îmi spuse că sunt neobrăzat, că nu e 


nimic de capul meu, că nu sunt altceva decât un biet lihnit 
de foame, un nenorocit de coate-goale. 

— O să te pedepsească Allah că-mi furi munca. 

Mă numi câine necredincios. 

În toată vremea în care tătarul se tocmi, deşi îmi aruncă 
în obraz tot felul de cuvinte grele, vorbi domol şi nu-şi ieşi o 
singură clipă din ţâţâni. Niciunul dintre tătarii care se aflau 
de faţă nu se amestecă în cârâiala noastră. Rămaseră 
tăcuţi, sorbiră cafea, fumară, ascultară şi mă cântăriră 
îndelung cu ochii lor vicleni şi încrucişaţi, pe jumătate 
adormiţi. 

Ştiam de la început că, oricât m-aş zbate şi oricât aş 
stărui, n-aş putea scoate de la tătar o parte peste ceea ce 
hotărâse el. Tocmindu-mă, nu făcusem altceva decât să 
încerc marea cu degetul şi, în acelaşi timp, să-i dovedesc că 
nu sunt chiar un guguman oarecare. După vreun ceas şi 
jumătate, ostenind de atâta vorbit şi săturându-mă şi de 
joacă, zisei moale: 

— Mă dau biruit, domnule primar. Mă dau biruit şi mă las 
în mâinile dumitale. Să rămână cum vei voi dumneata. 

Râse iarăşi. Acum gura i se întinse până la urechi. Îi văzui 
toţi dinţii. Erau mari şi galbeni. Spuse fericit: 

— Dar ce credeai tu, bre, c-ai să mă îngenunchi? De când 
sunt eu tătar pe lume, nu m-a îngenuncheat nimeni. 

— Să nu te superi pe mine, domnule primar, am încercat 
şi eu. 

Tătarii aşezaţi în ţărână rânjiră. Unul zise: 

— Ghiaurul!... Ghiaurul nu e prost, dar i s-a făcut 
lehamite de tocmă. 

— De obicei, slugi proaste nu ţin pe lângă casă, zise 
Selim Reşit. 

Puse ceaşca de cafea lângă peretele primăriei. Se ridică. 
Îşi scutură şalvarii de praf. Veni lângă mine şi-mi întinse 
mâna. l-o strânsei. 

— Să nu uiţi, câine necredincios, că pe unde iese vorba 
iese şi sufletul. Să mă slujeşti cu hărnicie şi cu credinţă. 


Altfel... Altfel te jupoi de viu, spurcatule. Auzi? Să-ţi intre 
bine în cap. Te jupoi de viu. 

— Am să te slujesc, stăpâne. Am să te slujesc cu hărnicie 
şi cu credință., 

Se întoarse spre tătarii care sorbeau cafea şi trăgeau din 
lulele. Se ploconi adânc în faţa lor şi rosti: 

— Kairlinghig€... 

— Kairlinghig€... 

Îmi scosei pălăria, mă înclinai şi le dădui şi eu bună seara 
tătarilor. O luarăm la picior pe uliţă. Tălpile ni se afundau în 
pulberea caldă şi alburie. Selim Reşit mergea înainte. Eu. 
Ca slugă netrebnică ce-i eram, după el, cu un pas în urmă, 
întocmai cum mersesem altădată după foştii mei stăpâni 
Mielu Guşă, Moţatu, Bănică Vurtejeanu şi încă mulţi alţii. Nu 
mă simţeam câtuşi de puţin umilit, îmi spuneam că până la 
schimbarea din temelii a lumii trebuie să iau lucrurile aşa 
cum sunt. Dacă într-o zi lumea se va schimba... 

— Şi voi apuca şi eu această schimbare? 

— S-ar putea s-o apuci, Darie. 

Încetai să mai vorbesc cu mine însumi. Nu era tocmai 
momentul cel mai potrivit. Luai seama la cele din jur. 
Cătunul sărac şi sărăcăcios mi se păru tot adormit, tot 
mort. Numai marea, pe care n-o vedeam, dar o simţeam 
aproape şi o auzeam foşnind, ca o pădure bătrână cu 
frunze verzui care nu cad niciodată, era mereu vie, mereu 
neadormită. 

Primarul din Sorg o coti la dreapta. O cotii şi eu după el. 
Pe urmă o cotirăm la stânga. După aceea o cârmirăm iarăşi 
la dreapta. Cu toate că nu ne grăbeam şi nici picioarele nu 
mi le târşeam, stârneam nori de pulbere alburie, care 
pluteau mult timp deasupra pământului în aerul cald, 
vâscos şi stătut. Departe, în zare, soarele se lipi de 
marginea pământului. În tăcerea de cimitir a cătunului 
auzirăm deodată, venind dinspre geamie, glasul din 
minaret al muezinului. Tătarul care-mi devenise stăpân se 
opri din mers, se întoarse cu faţa spre miazăzi şi căzu în 


genunchi. Se ghemui tot, ca un arici fricos, şi îşi apropie 
fruntea încreţită de pământ. Cântând tărăgănat şi leneş, 
muezinul îşi spunea limpede chemarea: 


Allabu ekber, Allabu ekber. 
Eşheduen Ilailahe illallah. 
Eşheduen Ilailahe illallah... 


Mă oprii şi eu o dată cu tătarul, păstrând, bineînţeles, 
distanţa. Mă descoperii şi lăsai capul în jos, ca omul care se 
roagă. Tătarul se bătea într-una cu fruntea de pământ. De 
rugat nu mă rugai, însă ascultai până la sfârşit cuvintele 
muezinului, care-mi sunau plăcut în auz. După ce muezinul 
îşi isprăvi chemarea, Selim. Reşit se ridică din ţărână şi 
şopti: 


Allah este mare, Allah este mare. 
Recunosc că nu este alt Dumnezeu decât Allah. 


Îşi potrivi papucii în picioare, îşi scutură şalvarii de praf, 
se întoarse spre mine şi spuse: 

— Voi, câinii necredincioşi, îi spuneţi Dumnezeului vostru 
Savaoth, noi îl numim pe al nostru Allah... Dar tu, slugă 
netrebnică, să afli că nu e decât unul: Allah... Allah al 
nostru... 

Cu toate că eram grozav de ostenit şi abia îmi târam 
picioarele după mine, îmi veni să mă apuc cu mâinile de 
burtă şi să râd. Trecuse multă vreme de când nu mai 
credeam nici în Domnul Savaoth, despre care în biserică se 
spunea că “plin e cerul şi pământul de mărirea lui”, nici în 
Allah. În nimic nu mai credeam, deşi într-o vreme, în 
copilărie, mă hrănisem cu nădejdea că într-o zi, după ce mă 
voi fi călugărit şi voi fi învăţat ca pe apă Scripturile şi Vieţile 
Sfinţilor, voi ajunge mitropolit. Gândii că, în orice aş fi 
crezut ori n-aş fi crezut, viaţa avea un haz nemaipomenit. 
Numai să fi vrut, şi puteai să râzi de ea chiar în hohote. Nu 
râsei însă. Nici măcar nu zâmbii. Spusei simplu: 


— Ştiu, stăpâne, recunosc, stăpâne... Recunosc că nu 
este alt Dumnezeu decât Allah... 

Vocea mă trădase. Cuvintele care-mi ieşeau printre buze 
sunau a minciună cale de-o poştă. Tătarul cu obrazul adânc 
ciupit de vărsat tăcu. Işi dădu seama că stricase vorbele pe 
mine degeaba şi că, acum, încercam şi eu să-i vând pe 
nimic vorbe de nimic. Nu avea niciun rost să mă 
mâhnească. Cu atât mai mult nu avea rost să-l mâhnesc eu 
şi poate să-l fac să nu mă păstreze slugă. Simţisem, de cum 
intrasem în vorbă eu el, că la tătar am s-o duc mai bine 
decât la oricare alt stăpân pe care aş fi fost în stare să-l 
găsesc în acea Dobroge veche şi străveche, care mirosea a 
salcâmi şi a bălegar, a ciulini şi a mărăcini, a pământ ars şi 
a piatră. 

Cătunul în care mă afundam alături de noul meu stăpân 
rămânea mai departe tot adormit, tot mort. Marea foşni pe 
undeva pe aproape. Selim Reşit zise, arătând cu mâna 
către o poartă: 

— Am ajuns. Aici e gospodăria mea, slugă. Să intrăm. 

Deschise cu mândrie poarta. Ne strecurarăm înăuntru. 
Curtea era uriaşă. O preţuii ca întindere, la întâia ochire, 
cam la două hectare. Ziduri înalte şi groase de bolovani 
colţuroşi o înconjurau. Mirosea şi aici, mai tare decât în 
restul cătunului, a bălegar stătut, a urină iute, de cai şi a 
salcâmi arşi şi scorojiţi de dogoarea neîndurătoare a 
soarelui de vară. În bătătura casei mărunte, acoperită cu 
olane, era răcoare. Cineva stropise pământul cu apă puţin 
mai înainte. Primarul strigă: 

— Selvy€... 

La strigătul lui, ieşi din casă şi ne întâmpină o tătăroaică 
scurtă, grasă şi groasă, aproape pătrată. Purta şalvari 
albaştri şi bluză galbenă, de mătase, cu flori. Obrazul mare 
şi lat, rotund ca luna din ceruri, tătăroaica Selvye şi-l ţinea 
ascuns după un văl negru. In dreptul ochilor, vălul negru 
avea două deschizături lunguieţe. Selim Reşit se duse lângă 
ea, îi surâse şi-i spuse pe şoptite câteva cuvinte. Tătăroaica 


mă cântări câteva clipe cu privirile. După aceea bolborosi 
răspunsul. Acum tătarul râse de-a binelea şi stărui. 
Tătăroaica tăcu. Tătarul se întoarse spre mine: 

— Cadâna mea, Selvy€!... Ori de câte ori ai s-o vezi, să ai 
grijă, slugă, să te înclini adânc în faţa ei. O dată ce-ai intrat 
slugă la mine, ai intrat şi la cadâna mea. 

— Am înţeles. Am să mă înclin adânc, stăpâne. 

Zicând acestea, mă înclinai. Mă înclinai atât de adânc, 
încât puţin lipsi să nu-mi pierd echilibrul. Mă mirai singur 
cum de n-am căzut. 

Selim Reşit schimbă iarăşi un lung şir de vorbe cu 
tătăroaica. De oboseală, mi se strâmbă faţa şi mi se 
întristară ochii. Tătarul văzu schimbarea, îşi închipui că sunt 
supărat că mi-a poruncit să mă înclin în faţa neveste-si. Se 
încruntă. Mustăţile i se zburliră. Zise tăios: 

— Să fii mulţumit, câine necredincios, că nu-ţi poruncesc 
să ne săruţi picioarele. 

Îmi veni să mă răzvrătesc. Să-l înjur. De cadână să-l înjur 
Să-i înjur straşnic pe amândoi. Să le întorc spatele. Să plec. 
Da. Să plec. Dar încotro să plec? Mă ţinui bine. Nici măcar 
nu crâcnii. Clipii însă din ochi. Un roi de muşte mă bâzâiau, 
mă pişcau şi nu-mi dădeau pace. Tătarul mai rămase un 
timp în cumpănă. Apoi, deodată, se hotări să-mi spună ceea 
ce până atunci păstrase numai pentru el: 

— Cadâna mea zice că nu-i placi. Zice că tu nu-i placi 
pentru că eşti şchiop. Şi a mai zis cadâna mea că nu trebuie 
să ţinem slugă schiloadă la casă. Sluga schiloadă aduce, ca 
şi diavolul, nenoroc. 

— Atunci, să plec, domnule primar, n-aş vrea să vă aduc 
neajunsuri. 

— Ba ai să stai unde eşti, câine. Şi-ai să mă asculţi 
orbeşte, câine. 

— Dar... Cadâna dumitale... Preacinstita dumitale cadână 
trebuie să fie ascultată. 

— Nu-i purta grija. l-am amintit că aceste credinţe vechi 
nu mai au de mult nicio putere. Şi i-am mai amintit că şi 


neuitatul nostru Timur a fost şchiop şi că acest beteşug nu 
l-a împiedicat să colinde lumea, s-o bată, s-o supună şi s-o 
stăpânească prin puterea  hangerului său. Pare 
neînduplecată. Totuşi, am s-o înduplec. Chiar acum am s-o 
înduplec. 

Tătăroaica scurtă şi grasă mă privi pieziş, cu duşmănie. 
Ca să-i intru pe sub piele şi să nu mai stăruie să fiu alungat, 
mă înclinai şi mai adânc în faţa ei. Nu-i câştigai inima. 
Înţelesei că, orice-aş face, n-o să-i câştig inima. Mă 
îndreptai de mijloc şi rânjii. Întocmai ca un diavol rău, 
şchiop şi păgubos rânjii. Îmi văzu rânjetul şi se apucă iarăşi 
să sporovăiască. Acum îi mergea gura ca o meliţă. 

Tătarul se ambiţiona şi dădu semne de nerăbdare. N- 
avea de gând să se lase biruit. Morfolindu-şi mustăţile, 
aşteptă ca nevastă-sa să isprăvească ceea ce avea de 
spus. După ce, în sfârşit, tătăroaica tăcu, primarul din Sorg 
îşi crăcănă picioarele, se înfoie ca un cocoş, ridică glasul şi-i 
răspunse. Acum veni rândul ei să asculte cu urechile ciulite 
tot ceea ce-i spunea bărbatul. De uitat însă se uită, prin 
cele două deschizături ale vălului care-i acoperea obrazul, 
numai la mine. Mă uitai şi eu la ea. Cu îndrăzneală mă uitai. 
Cu neruşinare mă uitai. Şi uitându-mă văzui că ochii ei 
cenuşii, neobişnuit de mari şi neobişnuit de lucioşi, 
îngropaţi adânc în obrazul lat, rotund şi cărnos, erau uşor 
încrucişaţi. 

Tătarul, care mi se păru că e mulţumit pentru că pe 
jumătate cel puţin câştigase bătălia, mă bătu părinteşte pe 
umăr şi-mi spuse blajin: 

— Să nu-ţi pară rău, slugă. Aşa a vrut Allah, ca tu, cât vei 
trăi pe acest pământ, să târăşti după tine o umbră 
şchioapă. Cât despic picioare... In munca pe care ai s-o 
împlineşti la mine nu prea ai nevoie de picioare. Are calul 
destule şi pentru un netrebnic ca tine. 

Tătăroaica dădu semne de nelinişte. Nu-i plăcu 
blajinătatea bărbatului bărbos. Nu-i plăcu nici că mă bătuse 
pe umăr. Tropăi ca o catârcă bătrână. Papucii moi, fără 


tocuri, pe care îi purta clămpăniră în ţărâna udă din faţa 
casei. Porni iarăşi să vorbească şi, sub mătasea neagră ce-i 
acoperea obrazul rotund ca o roată, gura ei trăncăni, când 
aspru, când dulce, îndelung. Clămpăni până osteni. Selim 
Reşit mă lămuri: 

— Cadâna mea zice că, la urma urmelor, n-are poftă să 
intre în cârcotă cu mine. Că nu merită ca noi doi să ne 
certăm pentru un nenorocit ca tine. Până acum nu ne-am 
certat niciodată. Aşa că poţi să rămâi la noi. O să se roage 
lui Allah să ne ferească de rele. Insă ea ţine să-ţi poruncesc 
cu străşnicie ca nu care cumva, cât vei fi sluga noastră, să 
te-ndemne şeitan să te legi de fată, de Uruma. Şi a mai zis 
că voi, câinii necredincioşi, sunteţi uşurei la minte şi parşivi 
la vorbe, că vă legaţi de fete, le amăgiţi şi le suciţi minţile. 
Dar eu am încredinţat-o că tu, slugă netrebnică, n-o să 
cutezi să te legi, nici măcar cu gândul, de fata stăpânului 
tău. Dacă ai face-o, atât ţi-ar trebui! [i-aş zbura 
numaidecât capul cu iataganul. _ 

Auzindu-l, fu gata-gata să mă apuce râsul. Nu râsei. In 
schimb, zisei cu aerul celei mai supuse slugi: 

— Vai, stăpâne, stăpâne... 

— Ştiu, slugă, ştiu că ai să fii băiat cuminte şi-ai să fii om 
de treabă. |ţi citesc cinstea în ochi. 

lar îmi veni să râd. Îmi citise cinstea în ochi! Îmbătrânise 
şi rămăsese tot prost. Nu aflase că ochii oamenilor pot 
înşela tot aşa de bine ca şi glasul lor. 

— Am să fiu, stăpâne, ţi-o făgăduiesc. 

— Aici, la mine, cât mănânci pâine tătărască, să te porţi 
ca un tătar adevărat. 

Nu ştiam cum se poartă tătarii adevăraţi când sunt slugi 
la alţi tătari adevăraţi. Mi se făcuse însă lehamite de 
discuţie. In loc să-l rog să mă lămurească, zisei: 

— Ca un tătar adevărat am să mă port, stăpâne, întocmai 
ca un tătar adevărat. Ţi-o făgăduiesc. 

După ce spusei toate acestea, mă uitai lung la tătăroaică. 
Mă uitai lung şi la tătar. Era vădit că primarului din Sorg îi 


place cum îi vorbesc şi-i place mai ales că din stăpâne şi 
stăpâne nu-l scot. Aveam să-i fiu slugă bună, supusă, 
credincioasă. 

Tătăroaica scurtă şi groasă îşi aduse aminte că mai are 
ceva treburi de isprăvit, ori poate că i se acri cu noi. 
Bolborosi un cuvânt, se răsuci uşor pe călcâie, ne întoarse 
spatele lat şi gras şi se duse bombănind în casă. După ce 
nu-i mai auzi nici bombănelile, nici clămpănitul papucilor şi 
o văzu închizând uşa în urma ei, primarul zise: 

— Şi acum, că am rămas numai noi între noi bărbaţii 
vreau să-ţi mai spun ceva, ghiaurule. Slavă lui Allah! Ai 
crescut. E adevărat că ai crescut cam strâmb, dar ai 
crescut. Acum eşti băiat mare. Nu te-ai călugărit. Poate că, 
din când în când, o să ţi se facă dor de fete. 

incercai să protestez. Tătarul îmi făcu semn să tac. Îmi 
zâmbi. 

— Nu trebuie să-mi spui că nu. Înţeleg. Am fost şi eu 
tânăr. Te povăţuiesc aşadar ca, atunci când ţi-o veni chef 
de fete, să nu-mi ascunzi ori să te apuci să te dedai la cine 
ştie ce prostii cu vreun băieţandru de pe-aici. Intri-n bucluc. 
Mai bine să mi te înfăţişezi şi să-mi spui deschis şi cinstit: 
“Uite, stăpâne... Aşa şi pe dincolo...” Sunt om milos de felul 
meu. lţi dau voie să iei cu împrumut un cal din herghelie. Şi 
dacă eu îţi dau voie, tu iei un cal, care-ţi place ţie, încaleci 
pe el şi-i tragi o fugă până la Korgan. Acolo nu trăiesc tătari 
de-ai noştri. Acolo trăiesc găgăuţi. Fetele gâgăuţilor sunt 
slobode, n-au oprelişti, ca ale noastre. Le câştigi cu o carafă 
de băutură. Faci dragoste cu una, cu două, cu câte vrei şi 
cu câte te ţin curelele. Pe urmă, slugă, te întorci ostenit şi 
liniştit acasă. Numai să ai grijă ca atât la dus, cât şi la întors 
să nu-mi omori calul cu goana. Ai înţeles? 

— Am înţeles, stăpâne, îţi mulţumesc, stăpâne. 

Tătarul mă mângâie pe ceafă şi, în semn de încredere şi 
prietenie, mă trase destul de tare de urechi. 

— Şi acum, câine necredincios, vino să-ţi arăt aria, s-o 
cunoşti de-a fir-a-păr. 


Mă luă cu el şi-mi arătă acareturile, brazdele cu flori 
sărăcuţe, salcâmii strâmbi şi ghimpoşi, fântâna. 

Cum era tare mândru de avuţiile lui, poate că mi-ar mai fi 
arătat şi altceva şi mi-ar mai fi dat şi alte porunci, tot atât 
de plăcute şi tot atât de uşor de împlinit, însă, auzind 
apropiindu-se tropot furtunos de cai, stăpânul meu se 
smulse de lângă mine şi, cu o sprinteneală uimitoare pentru 
vârsta lui, se repezi în partea din faţă a casei. Şalvarii largi 
îi fluturară. Se îndoi, se opinti din toate puterile şi deschise 
larg poarta cea mare. Vrusei să-l ajut şi alergai după el, dar, 
din pricina piciorului beteag, ajunsei prea târziu. Îmi strigă: 

— Fereşte-te, câine!... Fereşte-te... 

Abia avusei vreme să mă feresc, lipindu-mă de zidul 
care-i înconjura curtea. Herghelia, care venise în goană 
nebună pe uliţă, se năpusti, năprasnică, în arie, înfăşurată 
într-un uriaş nor de praf. O dată intraţi în arie, caii mai 
alergară ce mai alergară în roată, se domoliră şi se opriră. 
După ei, pătrunseră în curte încă doi cai în spume. Erau doi 
armăsari, care numai că nu vărsau foc pe nări. Pe unul — 
mai târziu aveam să aflu că-l cheamă Hasan — călărea o 
fată subţirică, trasă parcă prin inel, cu părul gălbui şi lung, 
despletit şi răsfirat pe spate. Pe celălalt se afla adunat 
ghem un băieţandru cârn, cu faţa cioplită în piatră, 
pământie şi ochii piezişi. Băieţandrul purta un strai vechi şi 
avea pe cap fes roşu, ponosit, cu mot negru. Fata era 
încălţată cu o pereche de cipici moi. Băieţandrul, care nu 
părea să aibă mai mult de zece-doisprezece ani, era 
desculţ. Opriră brusc caii, plini de spumă, descălecară şi 
veniră lângă noi. Se înclinară până la pământ în faţa 
tătarului. Pe urmă clipiră des şi mă priviră cu abia stăpânită 
uimire. Primarul găsi de cuviinţă să mi-i prezinte: 

— Fata mea, Uruma. Şi fiul meu, Urpat, Ţine minte, slugă. 
Să nu-i atingi nici c-o floare. Mi-s dragi ca lumina ochilor. 

Uruma şi Urpat zâmbiră fericiţi şi se lipiră de tătar. 
Tătarul îi mângâie pe creştete. Tăcură toţi trei. Tăcui şi eu. 
In arie, caii risipiţi se apărau cu cozile de roiurile de muşte 


care năvăliseră asupra lor şi, întărâtaţi încă de goană, se 
muşcau între ei. Îi numărai. Erau peste treizeci, başca 
mânjii şi cârlanii. Tătarul mă arătă cu degetul şi le spuse 
copiilor: 

— Câinele ăsta necredincios a intrat acum un ceas slugă 
la noi. E un fel de haimana. Ştie de toate şi nu se pricepe la 
nimic. O să-l suferim printre noi, să ne facă treabă, până la 
toamnă, când se întoarce păcătosul de Ismail de la 
Tekirghiol. 3 

Uruma mă privi cu bunăvoință şi-mi surâse. Imi surâse şi 
Urpat. Amândoi îmi surâseră cum se surâde unui câine 
adevărat pe care, dacă vrei, poţi să-l ciomăgeşti ori să te 
joci cu el. Mă gândii că dacă mi-aş da puțină osteneală le-aş 
intra la amândoi pe sub piele. Nu-mi trecu prin minte că n- 
aş avea ce să fac sub pielea lor şi le surâsei, însă cu surâs 
adevărat, omenesc. Urpat rosti: 

— Câinele necredincios e dinţos. Dinţos ca un lup. 

— Da, zise Uruma râzând, e dinţos ca un lup, dar nu e 
lup, e câine necredincios. 

Le răspunsei: 

— De!... Aşa am venit pe lume. 

Selim Reşit dădu din cap şi grăi, după părerea lui, vorbe 
adânci: 

— Fiecare om vine pe lume cum îi e scris să vie. 

larăşi tăcură toţi trei. Tăcui şi eu. Tăcui şi le luai seama. 
Totdeauna luam bine seama oamenilor pe care-i slujeam. 
Voiam să nu-i uit câtă viaţă voi avea. Era, aceasta, una 
dintre multele mele ciudăţenii. Voiam să nu-i uit pe cei 
care-mi spuseseră un cuvânt bun şi cu atât mai mult pe cei 
care mă batjocoriseră şi mă loviseră. Acum mă uitam mai 
ales la Urpat. Pe Urpat nu-ţi venea să-ţi arunci nici mucii. 
Era mărunt, zgâit, crăcănat, plin de praf. Il găsii urât chiar 
pentru un pui de tătar. În schimb, tătăruşca, de cum o 
văzui, mă robi cu sufletul şi mă robi cu trupul. Dar mă robi, 
nu glumă! Şi cum nu m-ar fi robit, Doamne?! Era năltuţă, 
subţire ca trestia, şi-avea ochii verzi ca iarba. Dacă ar fi 


adiat, vântul ar fi-nfăşurat-o şi-ar fi legănat-o într-adevăr ca 
pe o trestie. Însă în seara aceea dobrogeană, şi acolo, în 
dărăpănatul sat tătărăsc Sorg, vântul nu adia. Văzduhul plin 
de pulbere era greu, apăsător, cald, vâscos, deşi soarele, 
ostenit de lunga-i călătorie, asfinţise. 

Urpat făcu ce făcu şi se topi. Uruma rămase ca din 
întâmplare prin preajma mea. Mă privi o dată, mă privi de 
două ori. După aceea se ruşină de ochii mei şi se uită într- 
adins în altă parte. Mult timp, spre adânca mea părere de 
rău, nu-şi mai întoarse faţa galbenă şi rotundă ca luna către 
mine. Tătarul îmi porunci: 

— Tu, câine necredincios, ascultă ce-ţi spun: mâine în 
zori o să-ţi arate Uruma unde e tabunul meu, tabunul pe 
care-mi pasc de obicei caii. Acum cărăbăniţi-vă. Duceţi-vă 
şi adăpaţi-i pe săturatelea. 

Porunca nu mi-o dăduse numai mie. l-o dăduse şi 
Urumei. Între timp, caii se adunaseră stol în partea din fund 
a ariei. Nu se mai muşcau între ei, ci numai se apărau cu 
cozile de muşte. Cei mai mulţi erau roibi. Văzui şi câţiva 
care aveau părul negru, de păcură. Toţi erau mărunți, 
vânjoşi, cu coame şi cozi lungi. Cârlanii şi mânjii se 
zbenguiau mai departe, neosteniţi, şi se fugăreau. 
Armăsarul Hasan, într-un colţ al ariei, înghesuia o iapă 
tânără, o mirosea şi necheza uşor, ca şi cum ar fi vrut să 
îngâne pe nas un cântec de dragoste. Stăpânul meu intră şi 
el în casă, după tătăroaică şi după Urpat. Uruma îşi înfrânse 
sfiala şi căpătă glas: 

— Vino cu mine. Caii n-au mai băut apă de azi-dimineaţă. 
Trebuie să-i adăpăm numaidecât. 

Plecă, Mâncând-o din ochi, mă dusei după ea, de parcă 
m-ar fi chemat să-mi deschidă porţile raiului lui Allah şi să- 
mi dea brânci înăuntru. De cum făcui primii paşi, îmi adusei 
aminte că sunt schilod şi încercai să şchioapăt cât mai puţin 
şi să-mi ascund, măcar în parte, beteşugul. Nu izbutii şi mă 
copleşiră deodată sila şi ruşinea. Silă mi-era de mine, 
numai de mine însumi. Ruşine mi-era doar de Uruma. 


Mergând, ca sluga după stăpân, la un pas în urmă-i, ne 
îndreptarăm în partea dinspre uliţă a ariei. Acolo se afla 
fântâna cu roată. De capătul frânghiei de cânepă spânzura, 
gol şi uscat tobă, burduful de piele de bou. Socotii, după 
lungimea frânghiei, că fântâna era, ca toate fântânile din 
câmpurile uscate şi pietroase ale Dobrogei, grozav de 
adâncă. Jgheabul de adăpat caii, de lângă fântână, era 
lung, larg şi înflorat cu semne cioplite cu dalta, care la 
prima vedere mi se părură încâlcite. Când îl cercetai mai în 
amănunt, mă dumerii că jgheabul tătarului nu era altceva 
decât un vechi sicriu grecesc, de piatră, scos, cu prilejul 
cine ştie cărei săpături, din ascunzişul pământului aspru. 

Tătarul nu se mai arătă, însă Urpat veni zburdând 
ronţăind zaharicale şi mânuind un harapnic cu vârful 
despicat în trei. Începu să-l rotească repede deasupra 
capului, cu multă îndemânare, şi să plesnească din el. li 
sticleau ochii. Pocnetele harapnicului îl întărâtau şi-l făceau 
să rânjească. În lumina puţină a serii, mi se păru că se 
asemuie unui mic zeu, cârn şi crăcănat, căruia îi place să 
dezlănţuie fulgerele şi trăsnetele spre a-i speria şi a-i 
înfricoşa pe muritorii de rând. Caii, care cunoşteau porunca 
harapnicului lui Urpat, nu numai că nu se înspăimântară, 
dar se apropiară de jgheab, bulucindu-se şi înghesuindu-se. 
Uruma îl mângâie pe coamă pe Hasan, care venise lângă 
ea, şi zise: 

— Tu, slugă, ai să scoţi apa din fântână, iar eu am să te 
ajut să răstorni burduful în jgheab. 

În gura tinerei tătăroaice, vorbele româneşti, deşi uşor 
stropşite şi scâlciate, sunară frumos. Mă sprijinii de 
buduroiul fântânii şi scosei reteveiul care împiedica roata. 
Burduful se prăvăli cu huiet în golul fântânii. Il auzii cum 
pocneşte apa, cum gâlgâie şi se încarcă. 

— Acuma învârteşte roata în cealaltă parte. 

— Ştiu, stăpână. Şi pe la noi prin Deliorman sunt destule 
fântâni cu roată şi cu burduf. 

Nu găsii de cuviinţă să-i spun cam pe unde se află 


Deliormanul. Poate nici n-ar fi vrut să-ştie. Zisei încet 
Doamne-ajută, îmi adunai puterile şi învârtii roata. Burduful 
mare, plin cu apă, era greu. Mă îndoii. Spinarea îmi trosni. 
Şalele mă săgetară. Fruntea mi se umplu de sudoare. Nu 
mă lăsai înfrânt. Urpat, care mai văzuse şi alte slugi 
scoțând apă din aceeaşi fântână, se uită la mine şi râniji. 
Uruma mă privi şi ea, încercând parcă să-mi măsoare 
vigoarea. Icnii. Îmi încleştai fălcile. Burduful ajunse la 
buduroi. Uruma prinse burduful. Îmi porunci: 

— Acuma slăbeşte roata. 

O slăbii. Tătăruşca răsturnă burduful. Armăsarul Hasan 
muşcă în dreapta şi-n stânga şi-şi făcu loc larg. Şi între cai, 
ca şi între oameni, era tot pe muşcatele. Domnea şi între ei, 
ca şi între oameni, tot legea celui mai colţos, tot legea celui 
mai tare. 

— Învață, Darie, învaţă şi ține minte învăţătura! 

Caii ceilalţi, câţi apucaseră să ajungă la jgheab, însetaţi, 
începură să licăre apa limpede şi rece. Luai burduful sleit 
din mâinile Urumei şi-i dădui iarăşi drumul în golul 
întunecat şi răcoros al fântânii. Uruma nu mai spuse nicio 
vorbă. Nici eu nu mai spusei nimic. Caii care îşi potoliseră 
setea voiau să mai stea cu botul în jgheab. Urpat, însă, îi 
alunga cu harapnicul şi-i mâna în dosul casei. Pe armăsarul 
Hasan, care părea a fi cel mai îndrăzneţ, cel mai îndărătnic, 
tătăraşul fu nevoit să-l lovească de câteva ori cu 
harapnicul. Acum lângă jgheab se înghesuiau mereu şi 
mereu alţi cai însetaţi. 

Mai bine de un ceas, asudând şi scrâşnind, scosei apă din 
fântână. Carnea mă duru. Pe urmă îmi amori. N-o mai 
simţii. Lucrai repede, cu deznădejde, pentru că, nu ştiu de 
ce, mi se păru că niciodată nu voi izbuti să scot atâta apă 
din fântână încât să satur întreaga herghelie. Caii, însă, se 
săturaseră. Rămăseseră lângă jgheab numai câţiva mâniji 
care mai mult se ţineau de hârjoană decât de băut. Urpat 
plesni de două ori cu harapnicul, îi mai lovi cu codirişca şi-i 
izgoni. Uruma mă întrebă: 


— N-ai ostenit? 

O minţii cu sânge rece: 

— Încă nu, stăpână, aş fi în stare chiar s-o iau de la 
început. _ 

Nu mă crezu. Râse. Râse şi îmi întoarse spatele. Imi 
întoarse spatele şi plecă. O dată cu ea, plecă şi Urpat. 
Asfinţitul îşi dăduse de mult duhul. lnălţai ochii şi mă 
bucurai găsind deasupra satului tătărăsc Sorg cerul drag 
inimii mele, cerul fumuriu, spuzit de stele. Pământul era 
cum era, dar cerul rămânea totdeauna frumos, chiar atunci 
când se acoperea cu nori vineţi. Era bine şi-mi era bine. 
Bine? Vrusei să spun! “Aşa bine să le fie duşmanilor mei”, 
însă nu mă îndurai. Duşmanii mei trebuia să aibă parte de 
chinuri ceva mai cumplite. 

În liniştea care se lăsase nechemată de nimeni, auzii, 
dincolo de marginea satului, spre răsărit, foşnind, ca o 
uriaşă pădure bătrână, marea. Imi adusei aminte că mai 
înainte îmi arsese gura de sete. Mă aplecai asupra 
jgheabului. Băui apă din jgheab întocmai cum băuse Hasan 
şi cum băuseră şi ceilalţi cai. Imi potolii setea şi mi-o prea 
potolii. Mi se umflă şi-mi bolborosi burta. Tătăruşca!... 
Tătăruşca Uruma, prin străveziul serii, moşmonea pe lângă 
casă. Niţeluş supărat, îi strigai: 

— Dar eu unde mă culc, stăpână? 

Eram sluga lor. Nu făcea să mai strice pe mine prea 
multe vorbe. Poate socotea că şi aşa stricase destule. Se 
întoarse şi-mi arătă cu mâna un şopron acoperit cu scaieţi. 
După aceea, se pierdu în cuprinsul casei cu o singură 
fereastră luminată. Mă dusei unde îmi arătase să mă duc. 
Acolo aflai, întinse pe pământul bătătorit, câteva piei 
uscate de oaie. Mă întinsei. Cât eram de lung mă întinsei. 
Oasele îmi pârâiră. Carnea mi se dezmorţi şi începu să mă 
doară. Parcă mă bătuse cineva cu parul. Poate de 
osteneală, poate de foame, poate şi de una, şi de alta, mi 
se împăienjeniră ochii. “Acum am să adorm, îmi spusei, am 
să mă împac cu soarta şi am să adorm.” Cu soarta mă 


împăcai, însă de adormit nu adormii. Chemai somnul. 

În locul lui veni încet, cu paşi uşori de motan desculţ, 
tătăruşul. Rânji şi îmi aruncă, aşa cum se aruncă unui 
câine, un coltuc uscat de pâine şi un hartan de oaie friptă. 
Le prinsei din zbor. Mă ridicai în capul oaselor şi mâncai. 
Foamea mi se ostoi. Mă lungii din nou pe pieile uscate, de 
oaie, şi mă gândii la Uruma. 

Nu trecu mult. Se îndură Maica Domnului de mine. Căută 
somnul. Îl găsi. Mi-l trimise. O dată venit, somnul mă 
adormi. O dată adormit, dormii îndelung. Somn netulburat 
dormii îndelung şi nu ştiui când se scurse noaptea. Mă trezii 
în zori tras de picioare. 

— Hei!... Lenk!... Lenk!... 

Înţelesei că glasul era al Urumei şi că, pentru ea, eu eram 
Lenk. Aşa binevoise să mă boteze stăpână mea cea tânără, 
Lenk, adică Şchiopul. Mă bucurai. Numele nu-i venise acum, 
şi la întâmplare, pe buze. Se gândise la mine noaptea. 
Poate nu dormise nicio clipă. Poate toată noaptea se 
gândise la mine. Numai la mine. Dar... Dar dacă mă 
înşelam? 


VIII 


Lenk!... Cuvântul vechi, pe care chiar tătarii îl foloseau 
rar, îmi gădilă plăcut urechile. Ba chiar îmi plăcu de-a 
binelea. Incepeam bine ziua. Incepeam cum nu se putea 
mai bine ziua. “Dă-mi, Doamne, zile... dă-mi Doamne, 
zile...” Mă frecai repede la ochi, ca să şterg urmele 
somnului. Uruma, văzându-mă treaz, plecă şi mă aşteptă la 
fântână. Nu mă uitai la ea. Scosei un burduf de apă, îl 
răsturnai în jgheab şi mă spălai pe mâini şi pe obraz. 
Tătăruşca nu mă scăpă din ochi. Când isprăvii, zise ca 
pentru sine: 

— Sluga Ismail nu se spăla niciodată. Din pricina asta, 
tata îl înjura mereu — şi pe turceşte, şi pe tătărăşte, şi pe 
româneşte. Aş vrea ca tu să te porţi în aşa fel încât pe tine 
să nu te înjure niciodată tata. 

O privii. Adânc de tot o privii. Ochii ei mari şi verzi, 
niţeluş strâmbi, obrazul ei galben şi rotund ca obrazul lunii 
pline, întocmai ca obrazul lunii pline, nasul ei mic şi 
sprâncenele ei arcuite — de ce n-aş spune-o? — mă 
ameţiră şi mă îmbătară. Părul lung şi gălbui ca orzul copt 
era gros şi lucios. Acum şi-l ţinea strâns în jurul capului cu o 
panglică subţire. Sânii mici i se zbăteau ca doi pui fricoşi de 
vrabie sub bluza albastră de mătase. Şalvarii!... Şalvarii 
erau galbeni, iar în picioare tătăruşca purta, ca şi seara 
trecută, cipici de postav turchez, cipici ca toţi cipicii, moi şi 
fără tocuri. Îmi dusei mâna în dreptul inimii, s-o mai 
potolesc, mă uitai sfios în jos şi îi zâmbii. Uruma se uită în 
altă parte. 

— Trebuie să adăpăm iarăşi caii, Lenk... 

— Să-i adăpăm, stăpână... 

Fântâna! Burduful gol! Burduful plin! Jgheabul! larăşi 
burduful gol! larăşi burduful plin! larăşi jgheabul! 


— Ai ostenit, Lenk!... 

— Nu, stăpână, n-am ostenit. 

— Ba ai ostenit, Lenk, eşti lac de sudoare. 

Mă prinsese cu mâţa-n sac. Nu mai aveam ce zice. Se 
cuvenea să-mi mărturisesc starea adevărată. 

— Da, am ostenit, stăpână. Am ostenit, însă nu de tot. 

Mărturisirea mea, deşi sinceră numai pe jumătate, o 
mulţumi. Zise dulce: 

— Hai, Lenk, hai să mergem. E târziu. 

Cerul era alburiu. Luna de var se uita chiorâş şi la mine şi 
la Uruma. Dinspre mare, vântul adie cu răcoare. Undeva 
prin apropiere măcăiră nişte rațe, gâgâiră un cârd de gâşte, 
lătră un câine, cotcodăciră câteva găini. Uruma deschise 
poarta. Îl prinse pe agerul armăsar Hasan, se ţinu zdravăn 
de coama lui şi încălecă. Luai şi eu un cal, la întâmplare, şi 
încălecai. Când călăreşti pe deşelate, o ştiam de mult, de la 
noi de-acasă, de la Omida, trebuie să te ţii bine de coamă şi 
să îndemni calul la mers cu călcâiele. Altfel... Altfel calul te 
trânteşte şi te alegi cu gâtul frânt sau, în cel mai bun caz, 
cu câteva scrântituri. 

O luarăm înainte şi începurăm alergarea. Herghelia 
întreagă părăsi aria şi se năpusti după noi în uliţa largă, 
întortocheată şi plină de praf moale, adânc, albicios. Cerul, 
care îşi schimba culoarea de la clipă la clipă, deveni lăptos. 
Stelele pieriră. Luna se veşteji. Cu tot tropotul copitelor 
nepotcovite, auzii iarăşi marea fremătând ca o pădure 
veche a cărei scoarță nu crapă şi nu îmbătrâneşte şi care 
nu-şi pierde niciodată frunzişul. 

După ce ieşirăm din satul încă adormit, Uruma se lungi 
pe gâtul lui Hasan şi-l atinse de câteva ori cu călcâiele. 
Armăsarul mărunt, negru ca pana corbului, îşi înteţi fuga. 
Mă ţinui la o lungime de cal în urma ei. Herghelia îşi da 
toată osteneala să ne ajungă, însă nu izbutea. Cu cât ne 
depărtam de Sorg, cu atât goana noastră şi a întregii 
herghelii se iuţea. Uruma, cu toate că-mi loveam mereu 
calul ca să ţină pasul, mi-o luase cu mult înainte. Lipită de 


spinarea şi de gâtul lui se făcuse parcă una cu el. 

Acum, deasupra mării, zarea se împurpurase. Dintr-o 
dată, acolo, departe, unde cerul se topea în mare, şi marea 
se topea în cer, se iscă, aprinsă, prevestind un răsărit 
falnic, trufaş, buza soarelui. Marea spre care aruncam din 
când în când câte o repede ochire, devenise de un verde 
închis, crud, sănătos. Câmpul, nemărginit şi el, mi se 
înfăţişă mai puţin măreț, acoperit, cum era, cu iarbă 
măruntă şi aspră, cu ciulini, cu scaieţi, cu mărăcini. Pe 
neaşteptate Uruma, roti armăsarul focos într-un larg ocol şi- 
| opri. Rotii şi-mi oprii şi eu calul. Fusei mulţumit că nu mă 
trânti, pentru că în clipa următoare herghelia lui Selim Reşit 
trecu în fugă de năluci pe lângă mine. Vrusei să mă duc 
după ea, s-o ajung şi s-o silesc să se întoarcă. Uruma 
îngrijorată, îmi strigă: 

— Nu te lua după herghelie, Lenk! O să mai alerge cât o 
să mai alerge, şi pe urmă o să se întoarcă singură. 

Intr-adevăr, herghelia mai alergă preţ de câteva sute de 
paşi, îşi domoli mersul, se întoarse aproape la pas şi se 
răsfiră pe tabun. In răcoarea înviorătoare a dimineţii, caii 
înspumaţi, din care ieşeau aburi subţiri, se apucară să 
pască iarba aspră. Tabunul, în partea dinspre răsărit, se 
mărginea cu marea sclipitoare, pe care vântul, trezit de 
răsăritul soarelui, o biciuia şi-o încreţea. Către apus, către 
miazăzi şi către miazănoapte, câmpul neted părea nesfârşit 
şi era acoperit cu iarbă aspră, ţepoasă, măruntă, cu scaieţi, 
cu ciulini şi cu mărăcini. În afară de cătunul tătărăsc, care 
abia se mai zărea pierdut lângă orizont, oricât ai fi 
scormonit cu ochii depărtările, nu mai întâlneai nimic 
altceva decât cerul alburiu al dimineţii, marea pustie de 
corăbii, soarele rotund şi încă roşcat, şi nesfârşirile de 
pământ lin pe care se legănau lanuri date în copt de grâu şi 
de orz, de secară şi de ovăz. 

Uruma nu descălecă. intoarse armăsarul, îl izbi cu 
călcâiele, se lungi pe spinarea şi pe gâtul lui şi plecă în 
goană nebună, fără să-mi mai spună vreo vorbă. Mi se 


topiră şi mi se scurseră ochii după ea, până o înghiţi 
depărtarea şi n-o mai văzui. Rămas fără ţipenie de om în 
preajma mea, mă uitai la făptura-mi jalnică şi mă scârbii. 
Până în măduva oaselor mă scârbii. Dormisem sub şopron, 
pe nişte piei uscate, de oaie, ca un vântură-lume, ca un 
derbedeu fără căpătâi, îmbrăcat şi încălţat. Straiele mi se 
pătaseră şi mi se mototoliseră de-ţi era greață să le vezi. 
Acru şi mohorât, în singurătatea câmpului şi a țărmului, mă 
dezbrăcai în grabă şi mă întinsei, gol puşcă, pe nisip. La 
început, nisipul umed şi rece îmi îngheţă trupul şi alungă 
din mine orice urmă de osteneală. Dârdâii un timp ca 
apucat de friguri. Dinţii îmi clănţăniră. Însă nu trecu mult, şi 
soarele, care abia răsărise, se ridică, prinse puteri şi prinse 
strălucire. Se încălzi nisipul. Se încălzi iarba aspră. Încetul 
cu încetul, mă încălzii şi eu. Pustietatea mării nu mai fu 
pustietate. Prin largul ei depărtat trecură, venind din altă 
lume ori plecând către altă lume, vapoare albe şi vapoare 
negre. Lăsau dâre de fum gros în urmă vapoarele. Vântul 
destrăma şuviţele întunecate, le fărâmiţa şi le risipea, până 
nu mai rămânea nimic. Trecură şi corăbii vechi, cu pânze. 
Pe tabun mânijii şi cârlanii sprinteni păşteau, însă se mai şi 
jucau. Privind când herghelia şi tabunul, când marea, când 
cerul înalt, care acum se albăstrise, ostenii. Îmi acoperii 
obrazul cu mâinile şi simţii cum soarele mă pătrunde şi mă 
umple de lumină, de vlagă şi de dorinţa arzătoare de a trăi, 
de a trăi până la sfârşitul sfârşitului, când va fi să fie acel 
sfârşit. Arşiţa se înteţi, şi peste puţină vreme nu mai fusei 
în stare s-o rabd. Mă ridicai, alergai şi mă azvârlii în valurile 
mărunte şi foşnitoare. Inotai cu o lăcomie pe care rar mi-o 
cunoscusem până atunci. Înotai. Aş fi vrut să înot până 
acolo unde marea se topea în cer şi cerul se topea în mare. 
Dar acel “acolo” nu exista. Mă afundai cu ochii deschişi. 
Când simţii că mă înăbugş, ţâşnii la suprafaţă. Făcui pluta şi- 
mi odihnii trupul. Sub cerul albastru, marea albastră- 
verzuie mă legăna. Ca pe un prunc mă legăna marea 
albastră-verzuie. Pe tabun, caii păşteau liniştiţi iarba 


măruntă, aspră, ţepoasă. 

Cum în mijlocul apelor altă îndeletnicire mai bună de 
pierdut timpul nu găsii, începui să mă gândesc şi să mă 
întreb de ce îmi plăceau mie atât de mult caii şi de ce eram 
atât de îndrăgostit de undele limpezi ale nurilor şi de 
nesfârşitele nesfârşiri ale mărilor. 


Poate că, 

în urmă cu milenii, 

făcusem parte din rasa legendară 

a centaurilor. 

Poale că, 

în cine ştie ce parte a pământului, 
fusesem luntraş ori corăbier. 

Nu ştiam. 

Nimic nu ştiam, 

dar mi se părea 

că mai trăisem şi altă dată. 

Mi se părea 

că mă mai născusem de nenumărate ori 
că mai trăisem de nenumărate ori, 
că de nenumărate ori mai murisem. 
Când? 

Unde? 

Amintirile din vieţile trăite şi pierdute 
erau tulburi 

şi niciodată nu izbutisem să le desluşesc. 
Ori 

poate că nu trăisem altă dată. 
Poate că acum trăiam întâia oară. 
Întâia oară şi ultima oară. 

Poate că imaginile de altădată, 
care mă întristau, 

mă nelinişteau 

şi-mi furau somnul, 

erau amintiri din viețile, 

cu totul necunoscute mie, 

ale miilor şi miilor de înaintaşi 

din care mă trăgeam. 


Poate... 
Poate... 


Delfini lungi şi graşi, argintii, fumurii, arămii, cu ochi 
mari, rotunzi şi sticloşi, săreau în jur. Unii se apropiau atât 
de mult de mine, că puţin lipsea să nu mă atingă cu cozile. 
Veselia lor, joaca lor mă treziră din stăruitoarea şi 
chinuitoarea mea visare. Îmi clătinai capul. Mi-l scuturai. Mă 
răsucii şi, apucându-mă să înot, tăiai cu braţele apa spre 
țărm. Mă întinsei pe nisip şi mă dezmeticii. Mă dezmeticii, 
însă numai pe jumătate. Mă ridicai în genunchi. Privii cu 
nesat minunata herghelie de cai păroşi, mărunți şi iuți de 
picior a tătarului Selim Roşit din Sorg. Şi cu cât o privii, cu 
atât aş fi tot privit-o! Oare de ce îmi plăceau mie atât de 
mult caii? 

— Cum de ce? Mai are vreun rost să te întrebi, Darie? Ţie 
îți plac caii pentru că pe cal, tu, beteagul, te simţi om 
întreg, îndemânatic şi ager ca un şoim. 

— Bine, dar de ce îmi place apa râurilor, a lacurilor şi a 
mărilor? 

Râsei de unul singur. Şi pe când râdeam, auzii celălalt 
glas al meu, glasul meu dinlăuntru, pe care numai eu mi-l 
cunoşteam, răspunzându-mi: 

— Ţie, Darie, apele râurilor şi apele lacurilor, apele 
fluviilor şi apele mărilor iţi sunt dragi pentru că ţie, 
schilodule, în apă îţi piere sfiala şi îţi piere şi stânjeneala. În 
apă mişcările tale sunt sprintene, vioaie. Îţi piere şi 
tristețea. In schimb, te cotropeşte bucuria blajină a vieții, şi 
toată făptura ta strâmbă, slabă, slută şi urâtă cântă ca o 
vioară vrăjită... 

— Vioară!... Eu şi vioară!... Ba încă vioară vrăjită... 

Pe când mă întorceam spre țărm, înotând în picioare, 
după a doua sau a treia intrare în mare, îmi dădui la o parte 
părul ciufulit care îmi căzuse peste sprâncene şi peste ochi. 
O zării pe Uruma. Tătăruşca venea spre tabun în goană 
turbată.  Armăsarul Hasan parcă zbura. Soarele se 
apropiase de cumpăna cerului. Inţelesei că tânără stăpână 


îmi aducea prânzul. Prea aproape era de țărm ca să mai am 
timp să ies din apă, să fug pe nisip şi să-mi acopăr 
goliciunea. Ajunsă lângă straiele mele, tătăruşca îl opri pe 
Hasan dintr-o singură smucitură, sări pe nisip, puse jos 
coşul cu merinde şi ulciorul. Socotind c-o să mai stea ce-o 
să mai stea pe țărm şi-apoi o să plece, mă răsucii şi înotai 
mai în larg. După un timp întorsei capul. Goală cum venise 
pe lume, Uruma înota spre mine, despicând apa cu braţele. 
Vrând să mă feresc din calea ei, o luai într-o parte. 
Tătăruşca, văzându-mi dorinţa de a nu o întâlni, se dete 
afund. Peste câteva clipe, îmi răsări ca un nufăr galben în 
faţă. Mă oprii şi mă uitai la ea. O văzui cum îşi adună părul 
de culoarea orzului copt cu mâna şi şi-l aruncă pe spate. Mi 
se păru că obrazul ei rotund ca luna plină, cu pomeţii 
niţeluş ieşiţi înainte, cu nasul mic şi ochii piezişi, e plin de 
un farmec fără seamăn. Sânii, pe care tânăra-mi stăpână 
sălbatică nu se sfia să mă lase să-i văd, aveau sfârcurile 
mici şi roşii şi se asemuiau ca două picături de rouă cu 
gutuile date în pârg. Acum marea devenise verzuie şi 
străvezie ca văzduhul din întâiul ceas al dimineţii. Lipsit cu 
totul de minte m-aş fi dovedit dacă aş fi închis ochii. Nu-i 
închisei. Dimpotrivă îi holbai cât putui mai mult. Trupul 
puţin al tătăroaicei era tot aşa de gălbui ca şi obrazul. 
Pântecul — supt. Mijlocul subţire. Mici şoldurile. Cu mâinile 
lui iscusite, chiar Dumnezeu numai rareori izbuteşte să 
făurească asemenea făpturi fragile, de care, fără îndoială, 
până la urmă se miră el însuşi. Râzând, Uruma întinse 
mâna. Mă apucă de ceafă. Mă apăsă. Pricepui care îi era 
voia şi mă ascunsei în afund cu ochii deschişi. Pogori 
neîntârziat în adânc după mine, ca o lungă şi stranie vietate 
de apă. Amândoi eram goi, cum goi se spune că vor fi fost 
oamenii, în paradisul pe care l-au pierdut repede, atunci, la 
începutul leaturilor, când va fi fost acest fabulos început. 
Tătăruşca din Sorg, care parcă se născuse în apă şi trăise 
până atunci numai în apă, alunecă pe lângă mine ca o 
zvârlugă. In treacăt îmi dete un bobârnac peste nas şi se 


năpusti ca fulgerul sus. O găsii la suprafaţă, făcând pluta. 
Îmi strigă: 

— Lenk! Eşti grozav de urât, Lenk! Eşti slab ca un tipar şi 
ai nasul lung, Lenk! Ce-ţi trebuie ţie un nas atât de lung? 

Chicoti. Îi răspunsei: 

— Sunt cârn... 

— Nu, zise râzând Uruma, m-am uitat bine de tot la tine, 
nu eşti cârn. Din nasul tău, un meşter îndemânatic ar putea 
croi cinci nasuri de tătar... 

Râsei şi eu şi mă îndreptai înotând repede spre țărm. 
Acolo, fără să mai aştept să mă usuc, mă îmbrăcai cu 
straiele mele mototolite şi pline de pete. Tătăruşca mai 
înotă un timp, pe urmă părăsi şi ea marea. Mă prefăcui că 
n-o văd. Mă depărtai şi urcai mărunta ridicătură care 
despărţea plaja de câmp. Un şarpe vărgat fugi şi se 
ascunse în iarbă. Îl căutai să-l prind, să-l descânt, să-i 
smulg dinţii şi să mă joc cu el. Avu noroc şarpele. Nu-l găsii. 
În schimb, dădui peste o broască-ţestoasă vânătă-gălbuie. 
O lăsai în pace. Deasupra mării neliniştite şi a Dobrogei 
pietroase, deasupra întregii lumi, cerul rămase tot senin, 
tot orbitor de luminos. Pe tabun, caii, moleşiţi de arşiţa 
amiezii, se adunară în stoluri şi începură să se apere de 
muşte cu cozile lor lungi şi stufoase. 

Mă plimbai pe tabun. Mă plimbai şi privii caii. Mă plimbai 
până când ostenii. Gândurile îmi erau atât de împrăştiate, 
încât nici nu băgai de seamă că ierburile aspre şi 
ghimpoase îmi înţeapă picioarele goale. Rănile, nu prea 
adânci, însă proaspete, sângerară şi mă usturară. Presărai 
peste ele ţărână fierbinte. Sângele nu mai curse, dar 
durerile continuară. Erau dureri mărunte pentru carnea 
mea puţină şi obişnuită cu chinul şi le îndurai. Ba chiar mă 
pomenii părându-mi rău că le îndur atât de uşor. 
Întorcându-mă, o găsii pe Uruma întinsă cât era de lungă 
pe nisip. După ce ieşise din mare şi se uscase îndelung la 
soare, îşi îmbrăcase numai şalvarii. Bluza se odihnea 
ghemuită ceva mai departe. Sânii mici şi gălbui şi-i 


acoperise pe jumătate cu un şal subţire de borangic, prin 
care se vedea totul ca prin sticlă. 

Mă uitai l-a ea. Mă uitai la marea neliniştită. Apoi iarăşi 
mă uitai la ea. Sfiala de care sufeream destul de des veni şi 
puse stăpânire pe mine. Îmi acoperii obrazul cu mâinile, ca 
şi cum aş fi vrut să-mi ascund fie urâţenia-mi fără leac, fie 
lacrimile. Vrusei să încep vorba, însă nu mă pricepui cum. 
Mă scoase din încurcătură tătăruşca, pe care o auzii 
spunându-mi: 

— Să mâncăm, Lenk. Ţie nu ţi-e foame? Pe mine, după ce 
înot, totdeauna mă apucă foamea. Mă apucă foamea de 
parcă aş avea şoareci în pântec. 

— Dacă zici... dacă zici şi dacă vrei... 

Desfăcui legăturica pe care o găsii în coşul de papură şi 
mă dusei lângă Uruma. Ne aşezarăm amândoi pe nisip. Îşi 
acoperi ceva mai bine pieptul. Împărţirăm pe din două 
turtişoarele coapte în cenuşă şi carnea de berbec friptă-n 
frigare la foc domol, de tizie, fără flacără. 

Turtişoarele aveau gust plăcut. Gust plăcut avea şi 
friptura grasă, de berbec bătut. lar laptele! Laptele acru, 
din ulciorul pe care Uruma îl îngropase pe jumătate în nisip, 
lângă țărm, să-l ajungă şi să-l învăluie talazurile, era destul 
de rece. Oricum, tăia şi potolea setea mai bine decât 
oricare altă băutură. 

Mâncarăm puţin şi repede. După ce înghiţi ultimul 
dumicat, tătăruşca mă întrebă: 

— De unde ai venit tu, Lenk? 

li arătai marea şi zarea depărtată. 

— Şi cum ai nimerit la noi? 

— Întâmplarea. Numai întâmplarea. 

Tăcu un timp. Pe urmă zise: 

— Eu cred, Lenk, că pe toate câte le avem noi, bune sau 
rele, ni le aduce întâmplarea, numai întâmplarea. Şi mai 
cred, Lenk, că tot întâmplarea ni le ia. 

— Poate că nu pe toate. 

— Poate. Însă eu cred, Lenk, că pe tine, într-adevăr, te-a 


adus la Sorg marea. Şi după ce marea te-a adus la Sorg, 
întâmplarea te-a pus faţă-n faţă cu tata. 

— De adus, m-a adus marea, însă eu nu sunt om de 
mare. Sunt om de câmp. 

— Am văzut de la început că eşti om de câmp. 

— Cum ţi-ai dat seama? 

— Nu era greu. Ştii să scoţi apă dintr-o fântână cu burduf. 
Ştii să umbli cu caii. Dar ia spune-mi, Lenk, cum de te-a 
aruncat pe tine tocmai aici marea? Putea să te arunce mai 
la miazănoapte sau mai la miazăzi, şi atunci noi doi nu ne- 
am fi întâlnit. Eu cred c-a fost sortit ca noi doi să ne 
întâlnim, Lenk. Oamenilor nu li se întâmplă decât ceea ce e 
sortit să li se întâmple. 

— Soarta mai e şi cum şi-o face omul. 

— Nu, Lenk, nu. Totul e hotărât mai dinainte pentru 
fiecare. 

— Chiar totul? Atunci, cum rămâne cu întâmplarea? 

— Da, Lenk totul, totul. lar întâmplarea e şi ca sortită să 
se întâmple. Sunt scrise toate astea în stele. 

— De către cine? 

Tătăruşca se uită la cerul limpede, albastru. Cu ochi verzi 
ca iarba se uită. Zise încet: 

— De către acela care locuieşte acolo, sus, şi este 
atotputernic, de către Allah. 

Când rosti numele lui Allah se îndoi şi-şi lipi fruntea de 
nisip. De trei ori şi-o lipi. Pe urmă se aşeză ca mai înainte. 
Şalul care îi acoperea pieptul îi căzu. Rămase iarăşi goală 
până la brâu. Roşii. Roşii şi mă uitai înspre cai. Uruma 
culese şalul din nisip şi-şi acoperi pieptul. 

— Să-ţi spun pe unde am fost înainte de a veni aici? 

— Spune-mi. Am să te ascult Lenk, pentru că eu n-am 
ieşit niciodată din Sorg, eu n-am fost nici măcar până la 
Constanţa. Şi apoi, nouă, tătarilor, ne plac mult poveştile... 
Poveştile adevărate şi poveştile născocite. Când eram mică, 
mama îmi spunea în fiecare seară câte o poveste. 

— Şi-acum nu-ţi mai spune? 


— Nu. Acum îmi spune că dacă am poftă de poveşti să mi 
le născocesc singură. 

— Şi ți le, născoceşti? F 

— Da. Imi spun singură poveşti. In cap. 

Râserăm. Şi după ce ne trecu râsul, îi înşirai toate câte 
mi le adusei aminte la repezeală. Uruma se uita cu ochii 
pierduţi undeva în largul mării, spre zare. Licăreau acolo şi 
abia se zăreau, ca prin ceaţă, aripile albe ale unei corăbii 
vechi. O lăsai să privească şi să tacă. La un moment dat, 
fruntea i se încreţi uşor. Se gândi la ceva. Nu ştiui la ce se 
gândea. N-avui cum să ştiu la ce se gândeşte. O auzii 
şoptind: 

— Lenk... 

— Da... 

— Eu zic aşa, că omul nici nu trebuie să umble atâta prin 
lume. Tu ai văzut câmpuri şi sate, ai văzut oraşe şi oameni. 
Şi... Şi ai mai văzut cum oamenii trăiesc laolaltă sau cum se 
ucid între ei. Multe ai văzut, Lenk, dar eu cred că oamenii 
sunt pretutindeni la fel, că viaţa e pretutindeni aceeaşi. ŞI... 
Şi dacă stăm şi ne gândim bine, cu ce ne alegem noi din 
viaţă? Cu puţină visare. Cu puţină bucurie. Cu puţină 
tristeţe. Şi uneori... Uneori ne alegem şi cu puţină 
dragoste... 

Cuvântul “dragoste” rostit pe neaşteptate de buzele ei 
mari şi cărnoase îmi fripse inima uscată şi seacă. Cum 
stăteam acolo pe nisip, sub arşiţa soarelui, mă întrebai 
dacă n-ar fi potrivit să arunc straiele de pe mine, să intru în 
apă, să înot în larg, departe, cât mai departe, să ajung 
acolo unde nu ajunge nimeni, acolo unde apele mării se 
topesc în cer, şi cerul se topeşte în apele mării, ori să mă 
afund undeva în adânc şi să mă las de buna mea voie 
pradă vietăţilor niciodată sătule ale mării. Tânjisem mereu 
după dragoste, însă niciodată nu avusesem parte de ea. 
Ursitoarele mă ursiseră să n-am parte de dragoste. 
Ursitoarele!... Erau şi ele doar o închipuire. O închipuire ca 
atâtea alte închipuiri omeneşti.. Căzui într-o tristețe 


chinuitoare. Îmi luai capul între mâini şi-mi sprijinii bărbia 
de genunchi. 

— Lenk... 

— Da... 

— Ai auzit ce-am spus? 

— Am auzit... 

Capul mi se înfierbântă şi mi se tulbură. Mă întrebai din 
care înaripat şi plin de vrajă basm arab se iscase Uruma şi 
pe ce covor fermecat călătorise ca de lângă albele minarete 
ale Bagdadului până la mine? Poate lângă mine nu se afla 
nimeni. Poate Uruma era numai o umbră. Poate nu era nici 
măcar o umbră, ci doar o înşelătoare plăsmuire a 
imaginaţiei mele arzătoare. 

— Lenk... 

— Da... 

Nu. Uruma nu era o plăsmuire. Uruma nu era o umbră. 
Uruma era o fetişcană din cătunul Sorg. O tătăruşcă 
adevărată. Şi această tătăruşcă, cu ochi strâmbi, gălbuie şi 
puţină la trup, biata, tânjea şi ea, ca orice neînsemnată 
făptură omenească, după dragoste... Căci orice făptură 
omenească, oricât de măruntă, oricât de neînsemnată, ştie 
că după viaţă vine moartea şi că viaţa trăită fără dragoste e 
ca şi cum n-ar fi trăită. 

O privii. Acum se uita spre mare. Ochii verzi ca iarba 
sălbaticei câmpii dobrogene i se întristaseră şi i se 
umeziseră. Buzele i se uscaseră şi-i tremurau. Da... Da... 
Tânjea după dragoste. După un singur strop de dragoste 
tânjea. Dar după ce fel de dragoste tânjea Uruma, nu-mi 
dădui seama. Imi amintii că tătăruşca era fata stăpânului 
meu. Şi-mi mai amintii că mă legasem faţă de tătar prin 
cuvânt că o voi respecta ca pe o icoană şi că nu o voi 
atinge nici măcar cu o floare. Lăsai ochii în jos şi mă 
înfăşurai în dureroasă tăcere. Marea se frământă, se supără 
şi vui. Indelung şi mânios vui marea. Un val înalt şi 
înspumat se sparse de țărm. Se prelinse până lângă noi. Ne 
răcori tălpile. Capetele ne rămaseră tot înfierbântate, tot 


întărâtate, tot tulburi. Abia izbutii să îngân: 

— Să nu-mi vorbeşti niciodată de dragoste, Uruma. Auzi? 
Niciodată. M-am legat faţă de... 

Îmi luă vorba din gură: 

— De tata... 

— Da. Mi-am dat cuvântul. 

— Cuvântul!... L-a luat şi l-a risipit vântul... În cele patru 

colţuri ale lumii l-a risipit vântul, Lenk... 
__ Ochii îi luciră. Râse. Şi râzând îşi arătă dinţii mici şi albi. 
Işi dezgoli pieptul. Marea se zbătu. Dar nisipul țărmului pe 
care ne aflam rămase tot nemişcat, tot fierbinte. Nemişcat 
rămase întregul pământ. Cu şesurile lui. Cu dealurile lui. Cu 
munţii lui. Cu apele lui limpezi şi cu apele lui întunecate. 
Nemişcat râmase şi cerul. Da. Şi cerul, cât era el de cer, 
rămase tot nemişcat. Mi se păru că întreaga lume ar fi 
pustie. Lumea însă nu era pustie. De undeva din larg se 
apropiară şi zburară în jurul nostru pescăruşi. Fâlfâiră din 
aripi. Se depărtară. 

— Lenk, vino lângă mine. 

— Nu. N-am să viu. 

— De ce? Dacă te chem... Dacă te chem trebuie să vii. 
Nu uita că sunt stăpână ta. Şi dacă sunt stăpână ta, când te 
chem, trebuie să vii. 

Gândurile mi se frânseră. Parcă mi se frânse şi trupul. 
Soarele se prăvăli asupra mea. Cu toate flăcările lui se 
prăvăli asupra mea soarele. Mă aprinse. Bălmăjii prosteşte: 

— Nu viu... Nu viu pentru că... Pentru că au să ne vadă... 

— Nu e nimeni, Lenk. N-are să ne vadă nimeni, Lenk. 
Nimeni. 

— Ba da, Uruma. Au să ne vadă... Au să ne vadă... caii... 

Spunând acestea, cu cel mai şovăitor şi mai stupid glas 
omenesc, îi privii obrazul galben, rotund ca luna plină, cu 
nas mic, cu ochi niţeluş piezişi, cu buze mari, cărnoase. Pe 
faţa tătăroaicei acum nu era scrisă, cum mă aşteptam, 
bucuria, însă nu era scrisă nici tristeţea. Nu era scris nimic, 
aşa cum nimic nu era scris pe nisipul mărunt şi fierbinte 


care ne înconjura, aşa cum nimic nu era scris pe cerul 
albastru şi rotund care atârna neclintit deasupra noastră. 
Cu glas încet, uscat, sec, care nu mai era al ei, răspunse: 

— Caii... Da... Caii au ochi mari... Au să ne vadă... Are să 
ne vadă şi Hasan. Dar nu trebuie să ne fie teamă de cai, 
Lenk. Caii au să ne vadă, dar n-au să ne spună nici mamei, 
nici tatei, nici lui Urpat. Nimănui n-au să ne spună caii. 

Deşi mă chemase şi, după câte pricepui, tot mă mai 
aştepta, nu cutezai să m-apropii de ea. Marea verzuie foşni 
iarăşi, ca o pădure bătrână. Talazurile ne răcoriră iarăşi 
tălpile goale. Cu ochiul lui uriaş, de foc, soarele se uită la 
noi. Nici soarele n-avea grai. Mal mult: soarele, cât era el de 
mândru şi de puternic, nu era în stare nici măcar să 
ciripească, cip-cirip, cip-cirip, ca vrăbiile. Şoptii: 

— Uruma... 

— Da, Lenk... 

— Cine te-a învăţat pe tine dragostea? Sluga Ismail? 

Tătăruşca se posomori. Lăsă buza în jos. Se scutură 
toată, cu scârbă, de parcă aş fi azvârlit asupra ei un făraş 
de gunoi. 

— Nu. Ismail, ţi-am mai spus-o, era nespălat. Altcineva. 
Anul trecut. Dar tu... Lenk.. Nu mă întreba. Îmi sfarmi inima 
dacă mă mai întrebi... Nu mă mai întreba, Lenk... 

— N-am să te mai întreb nimic. Niciodată. 

Se lungi pe nisip şi se întinse cu faţa în sus. Pântecul supt 
i se zbătu. Ca marea i se zbătu. Ca să n-o supere soarele, 
închise ochii. Buzele... Buzele uscate îi tremurară. 

Nu ştiu cum se făcu, dar îmi veniră în amintire câteva 
întâmplări mai vechi, cu băieţi şi cu fete, care avuseseră loc 
mai demult, la noi în sat, la Omida, pe lunga, îngusta şi 
săraca vale a Călmățuiului. Mă cuprinse frica. O întrebai pe 
tătăruşcă încet de tot, de parcă mi-ar fi fost mie însumi 
ruşine de ceea ce-o întrebam: 

— Uruma, ţie nu ţi-e teamă că dacă faci dragoste s-ar 
putea ca într-o zi să aduci pe lume un tătăruş? 

— Nu... Nu-mi duce grija, Lenk. Ştiu eu... mă pricep eu... 


N-o să rămân cu burta mare. 

larăşi zburară în jurul nostru pescăruşi. Vântul ne trimise 
un talaz înalt şi verzui. Înainte de a ajunge la tălpile 
noastre, îl supse nisipul. Rămăseseră pe deasupra câteva 
flori de spumă albă. Le topi soarele. Cât ai bate de trei ori 
din palme le topi soarele. Soarele topeşte spuma. Pământul 
topeşte trupurile îngropaţilor. 

— Totuşi, Uruma... 

— Nu te mai gândi la nimic, Lenk. Cunosc o tătăroaică 
bătrână care... Dar de ce vrei tu să afli toate urâţeniile 
astea? Vino, Lenk, vino lângă mine. Acum, Lenk... 

Buzele cărnoase i se albiră şi-i plesniră. Pântecul puţin i 
se zbătu iarăşi. Acum i se zbătură şi sânii mici, cât gutuile 
date-n pârg. Mă uitai, încă o dată, cu teamă, în toate 
părţile. Marea era pustie. Pescăruşii pieriseră. Pustiu era 
câmpul nesfârşit. Numai caii mărunți şi păroşi moţăiau în 
arşiţă şi se apărau de muşte cu cozile. Hasan dormita. Mă 
dezbrăcai pripit şi, dârdâind, mă târâi lângă tătăruşcă. Se 
întoarse. Se năpusti asupra mea ca o flămândă vietate a 
mării. Imi muşcă, până la sânge, gura. Izbutirăm, cu destulă 
stânjeneală, să ne îmbrăţişăm. Şi atunci, deodată, cerul 
limpede şi albastru se amestecă şi se topi în marea verzuie. 
Şi tot atunci cerul limpede şi albastru şi marea verzuie se 
făcură una cu nisipul mărunt şi fierbinte pe care ne aflam, 
cu ierburile aspre şi ghimpoase, cu trupurile noastre de foc 
şi de lut. 


Toate cântecele sunt noi 

Când ajung întâia oară la noi. 

După ce ne adorm în urechi, 

Toate cântecele se-nvechesc şi sunt vechi. 


După o clipă, după un veac, ori poate după un mileniu — 
cine măsoară cu... adevărat timpul şi cu ce măsură? — 
simțind că suntem peste fire de istoviţi, ne descleştarăm. 
Ca un blestem, năvăli, asupra noastră, a amândurora, şi ne 
cuprinse — sila. Ne ferirăm ochii. Ne lungirăm pe nisip. 


Ascultarăm  foşnetul de pădure, care nu-şi leapădă 
niciodată frunzişul, al mării, până ni se mai liniştiră bătăile 
inimilor. După aceea, ne ridicarăm fără niciun cuvânt şi ne 
repezirăm să ne ascundem netrebnica goliciune în apă. Ca 
doi duşmani care se urăsc de moarte, ne ţinurăm departe 
unul de altul şi înotarăm fără să ne dăm răgaz, până 
ajunserăm în larg. Aci ne afundarăm, şi când, în adânc, 
văzurăm mişunând în jur multele şi ciudatele făpturi ale 
mării, ni se făcu teamă şi ne căutarăm. Ne întâlnirăm şi ne 
despărţirăm. leşirăm la suprafaţă. Sorbirăm o gură de aer. 
larăşi ne afundarăm şi iarăşi ne căutarăm. Chindia ne găsi 
cu desăvârşire sleiţi. Acasă izbutirăm totuşi să scoatem din 
fântână cele peste douăzeci de burdufuri de apă, câte ne 
trebuiau să adăpăm caii. Imbucai sub şopron codrul de 
pâine uscată şi bucata de brânză iute pe care mi le aduse şi 
mi le aruncă de departe, ca unui câine, întocmai ca unui 
câine, tătăruşul Urpat. Mă culcai pe pieile uscate de oaie şi 
aşteptai somnul. 

— Doamne!... Doamne! Îţi mulţumesc că m-ai adus pe 
lume, Doamne şi că mi-ai îngăduit să trăiesc... 

De aci înainte, zile de-a rândul adăpai în fiecare 
dimineaţă herghelia şi o dusei la tabun. O adusei acasă şi o 
adăpai în fiecare seară. Trăii zile în care Uruma îmi aduse la 
prânz merindea. Trăii zile în care nu-mi aduse. Mă scăldai în 
mare. Mă prăjii, pe plajă, la soare. Mă bucurai. Mă întristai. 
Deseori mă bucurai. Şi timpul... Timpul trecu. Pentru că de 
aceea e timpul timp, ca să treacă. Uneori venea vântul. Din 
depărtări. Aducea pe aripile lui timp. Şi lua pe aripile lui 
timp. Când vântul dormea, timpul venea singur şi pleca 
singur. Nu-i auzeam paşii când venea. Nu-i auzeam paşii 
nici când pleca. Nimeni, niciodată, n-a auzit paşii timpului. 
Dar timpul n-a stat niciodată o singură clipă pe loc. 

În saţul tătărăsc Sorg, nici Selim Reşit, nici Selvyé nu 
simţiră şi nu bănuiră nimic. Nu simţi şi nu bănui nimic nici 
măcar băieţandru Urpat. lar caii... Caii, aşa cum spusese 
Uruma, tăcură. De la o vreme însă, cam intrai la gânduri. 


Observai că tătăruşul pare a avea ceva pe suflet, că nu-şi 
găseşte astâmpărul. II întrebai pe ocolite dacă ascunde 
vreo taină în inimă ori dacă-i chinuie sau îl nelinişteşte 
ceva. Imi răspunse că n-are nicio taină şi că nu se gândea 
decât la ziua apropiată în care va fi sărbătoarea lui, “nunta” 
lui, “sunatul” lui. Ştiam eu ce era “sunatul”? li spusei că 
ştiam din auzite şi-l ispitii: 

— Ai să mă chemi şi pe mine la nuntă, Urpat? 

— Poate. Să mă mai gândesc. Poate... 

— De ce trebuie să te mai gândeşti? 

— Pentru că... Pentru că, slugă, tu eşti câine 
necredincios. Şi voi, câinii necredincioşi, nu vă tăiaţi 
împrejur. De aceea vă şi spunem noi câini necredincioşi. 
Cine crede în Profet se taie împrejur. 

— Totuşi, Urpat, ai putea să mă chemi. 

Trecură multe zile. Trecură multe nopţi. După fiecare zi 
urmează o noapte. Şi după fiecare noapte urmează o zi. 
Chiar după ce noi vom muri, tot aşa va fi. Numai că noi nu 
vom mai şti. Intr-o seară, după ce adăparăm caii, găsii o 
clipă prielnică şi o întrebai pe tătăroaica cea tânără: 

— Te simţi bine, Uruma? 

— Bine, Lenk, cum nu se poate mai bine. 

— Totuşi, te văd cam abătută. Nu cumva ai nevoie de 
bătrână ta prietenă? 

— Nu, Lenk, n-am. ` 

Mai mult nu-mi spuse. Imi dărui un surâs, însă surâsul nu- 
mi plăcu Era umbrit de tristețea ochilor verzi, verzi ca iarba 
crudă. 


IX 


Timpul merse mai departe cu paşi nevăzuţi şi neauziţi şi 
ne trezirăm în plin miez al verii. Soarele se apropie de 
pământ şi îşi mări arşiţa. Se coapse orzul. Se coapse 
secara. Dete-n pârg grâul, şi ovăzul. Primarul mă chemă şi- 
mi spuse: 

— Te-am tocmit slugă la cai, câine necredincios. Acuma 
însă, o să am mare zor cu seceratul şi cu treieratul. Din 
mila lui Allah şi a Profetului, anul a fost unul de belşug. Să- 
mi dai o mână de ajutor. 

— Bucuros. Nu sunt papugiu de oraş. Mă pricep şi la 
secerat şi la treierat. 

— Atunci, ne-am înţeles. Mâine în zori laşi caii în seama 
Urumei şi a lui Urpat, şi tu mergi cu mine la secerat, să 
secerăm orzul. 

Nu-mi era de muncă. Îmi părea rău că mă despărţeam 
pentru un timp de Uruma. Încercai să mă împotrivesc. 
Spusei ţanţoş: 

— Te ajut la secerat. Te ajut şi la treierat, însă, stăpâne, 
dumneata pentru munca asta trebuie să-mi dai ceva pe 
deasupra lefii. 

— De ce să-ţi dau ceva pe deasupra lefii? Eşti sluga mea? 
Eşti! 

— Este adevărat că sunt sluga dumitale, însă noi doi ne- 
am tocmit să-ţi fiu slugă la cai. Atât. Şi, adu-ţi aminte, 
stăpâne, ne-am tocmit şi ne-am învoit faţă de martori. 
Munca la câmp, pe care mi-o ceri acum, e altă mâncare de 
peşte. N-a intrat în învoială. 

Cadâna Selvye care era de faţă la ciorovăiala mea cu 
Selim Reşit, bodogăni ceva sub voalul negru care-i 
acoperea obrazul. Întinsei gâtul. Auzii ce spune, însă de 


înţeles nu înţelesei nimic. 

Tătarul, râzând de neştiinţa mea, zise: 

— Mi-ai supărat cadâna, câine spurcat. Mi-ai supărat-o 
rău de tot. Diavolul pocit care se află în tine te îndeamnă să 
te bulgui la paralele noastre. 

— Nu face nimic. Zică ce-o zice. Stăpână are dreptul să 
mă ocărască oricât şi oricum, Însă dumneata să-mi plăteşti 
ceva în plus pentru munca la câmp. M-ai tocmit să-ţi văd de 
cai, şi eu îţi văd de cai. Nu m-ai tocmit nici pentru secerat, 
nici pentru treierat. Este? 

Tătarul lăsă capul în jos. Mărâi: 

— Este. 

Prinsei curaj. Ridicai glasul: 

— Păi, dacă este, trebuie să-mi plăteşti, domnule primar, 
Dacă am căuta legea, am vedea că aşa scrie şi la lege. 

— Să lăsăm legea. 

— În niciun caz, domnule primar, nu mă poţi sili să lucrez 
la câmp, 

Apăsai într-adins pe rangul lui, la care Uruma îmi spusese 
că ţine mult. Se apucă să vorbească tătărăşte cu cadâna. 
Nu trecu mult, şi începură să se ciondănească. Cam un ceas 
şi ceva se ciondăniră. Ostenit, stăpânu-meu oftă. Işi 
frământă fălcile. Scuipă. Scuipatul îmi trecu ca un glonţ pe 
lângă ureche. Nu mă clintii. Nu clipii. 

— Da, ai dreptate, câine spurcat. N-am ce-ţi face. Ai 
dreptate. O să-mi rup din carne şi-o să-ţi plătesc. Până la 
urmă, tot eu o să fiu în câştig. Un găgăuţ m-ar costa mai 
scump. Aşa, că, vrând-nevrând, o să-ţi mai dau ceva pe 
deasupra lefii. 

Biruinţa nu mă bucură. Aveam să mai câştig nişte bani, 
însă, câştigul acesta îl plăteam nu numai cu muncă, îl 
plăteam, şi cu despărţirea de Uruma. Totuşi, mă repezii să-l 
întreb: 

— Cât? 

Tătarul tăcu. Crezui că a amuţit Repetai întrebarea: 

— Cât? 


Ca trezit din somn, îngână: 

— Zece lei. Zece lei pe deasupra lefii. 

— Puțin. Prea puţin, stăpâne. 

Il mai lăsai, să se macine în el. După aceea îi cerui 
douăzeci de lei. Ne tocmirăm până la miezul nopţii, el 
zicându-mi când câine necredincios, când diavol şchiop, iar 
eu nescoţându-l din stăpâne şi din domnule primar. Când 
amândurora ni se făcu somn, ne înţeleserăm la 
cincisprezece lei. 

— Mai biruit, diavole. 

— Întâia oară m-ai biruit dumneata, stăpâne. 

Băturăm palma. Îl întrebai: 

— O să putem secera bucatele la timp numai noi doi? 

— Nu. Am mai tocmit încă cinci oameni. 

— Tot câini necredincioşi? 

— Da, tot. Dar de altă nație decât tine. 

Mai mult nu vorbirăm. Vorbisem destul în seara aceea. 

A doua zi în zori, cei cinci câini necredincioşi, tocmiţi 
pentru secerat, bătură la poarta tătarului. Noi ne trezisem 
ceva mai înainte şi-i aşteptam. leşirăm şi-i întâmpinarăm în 
faţa casei, lângă fântână. Le luai seama. Aveam să 
muncesc laolaltă cu ei, aşa că le luai bine seama. Erau nişte 
găligani rupti şi peticiţi, jegosi şi cu scrofuri pe la gât, însă 
voinici. La nevoie, puteau să spargă pietre-n mâini. 
Inhămarăm patru cai la căruţă, ne urcarăm în ea şi 
plecarăm spre câmp. Inaintea noastră, Selim Reşit mergea 
călare pe pintenoaga iapă Ifa. Din vorbă-n vorbă, pe drum, 
aflai că găliganii sunt din Korgan, satul găgăuţilor, care nu 
se afla departe de Sorg. De herghelie, cât timp aveam să 
fim prinşi cu seceratul, urma să se îngrijească Uruma şi 
Urpat. 

Acum, pentru mine, începu cu adevărat greul. Ziua 
seceram cu găgăuţii. La prânz mâncam cu găgăuţii. Seara 
mă întorceam acasă, în căruţă, cu găgăuţii şi, tot cu ei, 
dormeam sub şopron, unde tătarul aruncase câteva 
maldăre de fân uscat, din celălalt an. Observai din prima zi, 


cu spaimă, că găliganii se scarpină cam des pe la subsuori 
şi pe la brăcinare. Mişună orătăniile pe ei, îmi spusei, şi mă 
ţinui cât mai departe. Numai Allah, cu marea lui bunătate, 
mă feri de păduchii lor. Găgăuţii, din pricina ostenelii de 
peste zi, dormeau somn de piatră. Somn de piatră dormii şi 
eu, şi în tot acest timp niciun vis nu-mi tulbură odihna. Ne 
trezeam o dată cu venirea zorilor, îmbucam ceva, înhămam 
caii la căruţă, ne urcam în ea şi plecam la câmp, fiecare cu 
câte o secere. La prânz, tătarul, care nu muncea laolaltă cu 
noi, ci numai ne supraveghea, încăleca pe pintenoaga iapă 
Ifa, se ducea în sat şi ne aducea mâncare într-un coş: 
pâine, brânză, ardei, lapte acru. Uneori, în loc de brânză ne 
aducea peşte sărat fript pe cărbuni de tizic. Ceva din 
mirosul acru al tizicului pătrundea în carnea puţină a 
peştilor şi ne îngreţoşa. Foamea însă ne făcea să trecem 
uşor peste greață şi-i mâncam cu poftă, în grabă, cu oase 
cu tot. Goi până la brâu şi desculți, târându-ne pe genunchi 
pe pământul plin de ţepi şi bolovani de pământ tari ca 
piatra, udând cu sânge şi cu sudoare fiecare petic de loc, 
de la răsăritul soarelui până la asfinţitul lui, izbutirăm ca, în 
trei săptămâni, să secerăm holdele bogate de orz şi de 
secară, de grâu şi de ovăz ale lui Selim Reşit din Sorg. La 
ceilalţi tătari, care îşi secerau lanurile cu fiii şi cu fiicele lor, 
nu prea avurăm vreme să ne uităm. Snopii îi cărarăm cu 
căruţa, în săptămână din urmă, în aria tătarului şi, risipind 
şi aci râuri de sudoare, îi făcurăm clăi. Stăpânul nostru nu 
puse mâna nici pe secere, nici pe furcă. Rămase neclintit în 
preajma noastră, pufăi din lulea şi din când în când ne 
îndemna: 

— Haida!... Daţi zor!... Daţi zor, câini necredincioşi... 
Haida! Zor... Zor... 

Găsii că tătarul nu se deosebea cu nimic sau aproape cu 
nimic de logofeţii şi vechilii din Deliorman, pe care-i 
cunoscusem de cum făcusem ochi pe lume şi care, atunci 
când seceram pe moşiile boierilor ai căror dijmaşi eram, tot 
aşa ne strigau: 


— Haida!... Daţi zor... Daţi zor... 

Ne ajută timpul frumos şi isprăvirăm totul fără niciun 
necaz deosebit. Tătarul îi chemă pe găgăuţi lângă fântână 
— de casă nu-i lăsă să se apropie — le încheie socoteala şi 
le plăti cinstit în bani de argint şi de nichel, până la ultima 
para. Găgăuţii mulţumiră şi îşi luară bun rămas de la noi 
fără să ne întindă mâna. Nu ne întinseră mâna nu din 
mândrie, ci pentru că ştiau din alţi ani că tătarul s-ar 
preface că nu vede mâna întinsă. Işi traseră pălăriile 
slinoase pe ceafă şi plecară împleticindu-se, de parcă ar fi 
fost beţi. Munca aprigă, sub soarele neîndurător al 
Dobrogei, îi slăbise, îi istovise şi-i dăulase. Acum, şi ei şi eu 
arătam, într-adevăr, ca nişte câini, dar nu ca nişte câini 
necredincioşi, cum îi plăcea lui Selim Reşit să ne numească, 
ci ca nişte câini adevăraţi, lihniţi şi hămsesiţi, slinoşi şi 
jegosi. 

Mă uitai îngrijorat la clăile rotunde şi înalte din arie. 

— Dar _ treieratul? Cine o să treiere atâtea bucate, 
stăpâne? 

— Cum cine? Noi doi. Cu treieratul o să ne îndeletnicim 
noi doi, câine necredincios. La treierat n-am grabă şi am să 
dau şi eu o mână de ajutor. 

Se întâmplase să isprăvim lucrul la câmp într-o sâmbătă 
seară. După ce-mi mâncai coltucul de pâine şi coasta de 
berbec friptă, sub şopron, tătarul mă chemă în arie, departe 
de urechile ascuţite, care auzeau totul, ale cadânei, şi-mi 
spuse: 

— Ai muncit bine, slugă. Sunt mulţumit de tine. Sunt 
chiar foarte mulţumit. Ai muncit cu hărnicie. Sper să-mi 
munceşti tot atât de bine şi la treierat. 

— Am să muncesc, stăpâne. 

Tăcu. Şi în timp ce tăcea, eu aşteptai să mă numească, 
aşa cum îi era obiceiul, câine necredincios ori câine spurcat 
şi să scuipe. Impotriva aşteptărilor mele, nu făcu niciuna, 
nici alta. Se căută în pungă, scoase o carboavă de cinci lei 
de argint şi mi-o întinse. Nu înţelesei şi-l întrebai: 


— De ce-mi dai bani? Nu ţi-am cerut. Şi nici n-am nevoie. 
Mărunţişul pentru ţigări nu-mi lipseşte. Dumneata... 
Dumneata să-mi plăteşti întreaga simbrie atunci când o fi 
să plec. N-aş vrea să-mi iau tălpăşiţa de la cinstita dumitale 
casă cu mâna goală. 

Rânji în barbă. 

— Diavol pocit şi prost! Ce-ţi dau acum nu-ţi dau din 
simbrie, ci-ţi dărui... 

— Dar n-am nevoie de bani, stăpâne. Nu-mi trebuie. 

— Ba ai nevoie, pezevenghiule! Am băgat de seamă că 
ai. Parşivule, parşivule! De câtva timp văd cum îţi lasă gura 
apă şi cum îţi sticlesc ochii. Jinduieşti după fete. Te usuci de 
dorul fetelor. Ei!... Tinerețe, tinereţe!... Te înţeleg... Te 
înţeleg, pezevenghiule! Du-te la Korgan. Petrece. Tinereţea 
îşi are drepturile ei şi nu e bine să nu ţinem seamă de ele. 

De  jinduit, jinduiam eu, dar nu după găgăuţele din 
Korgan, care îmi erau cu totul necunoscute, ci după Uruma, 
cu care, de când începuse secerişul, abia schimbasem pe 
furiş câteva vorbe. Fără îndoială că tătarul îmi citise dorinţa 
în ochi. Dacă n-aş fi luat banii, ar fi căzut la bănuială. Nu-mi 
era de mine. La nevoie, o întindeam la sănătoasa, şi 
domnul primar din Sorg n-avea decât să prindă orbul şi să-i 
scoată ochii. De tătăruşcă-mi era, să nu intre în cine ştie ce 
bucluc. Întinsei mâna şi luai banii. 

— Mulţumesc, stăpâne, mulţumesc şi... să-ţi dea Allah 
sănătate şi fericire. 

Urpat căpătă şi el, câţiva gologani de la tătar. Vesel că s- 
a-nvârtit de parale, veni la mine şi mă rugă să mă joc cu el 
de-a trânta. 

— Dar prieteni de vârsta ta nu ai? 

— Ba am. Însă ei nu vor să se joace cu mine de-a trânta 
până nu-mi fac “nunta”. Abia după “nuntă” mă vor socoti 
bărbat în toată legea şi se vor lua cu mine la trântă şi la- 
ntrecut caii. 

— Bine, Urpat, hai să ne jucăm, dar să ştii că am multă 
putere. O să te trântesc numaidecât. 


— Poate n-ai să mă trânteşti, câine necredincios. Şi eu 
am multă putere. Aşa că s-ar putea să te trântesc eu pe 
tine. 

Ne apucarăm la trântă. Jucându-ne, mă înfierbântai. Mi se 
făcu dor de Uruma, un dor care-mi aprinse ochii, îmi arse 
buzele şi-mi secă inima. Nu. N-o iubeam pe Uruma. Şi nici 
Uruma nu mă iubea pe mine. Ceea ce se petrecea între noi 
nu era dragoste. Era ceva, dar nu era dragoste. 

Il luai pe Urpat în braţe şi după ce-l ridicai de câteva ori 
în sus şi mă prefăcui că dau cu el de pământ îi îngădui să 
mă trântească. Tătăruşul se sui cu picioarele pe mine şi, 
obrăznicindu-se, începu să mă calce pe burtă, îl certai şi-l 
trimisei la culcare. Adăpai caii cu Uruma. Îi şoptii că 
primarul mi-a dăruit o carboavă şi m-a îndemnat să mă duc 
să beau şi să petrec cu găgăuţele din Korgan. Crezui că are 
să se supere. Nu se supără. Râse. Şi după ce-şi ucise râsul 
zise: 

— Du-te, Lenk, du-te. Petrece cât vrei. Am auzit că acolo, 
în sat, se află o cârciumă. Du-te la cârciumă şi ai grijă să nu 
te îmbeţi prea tare şi mai ales să nu te atingi de fetele din 
Korgan. 

— De îmbătat n-am să mă îmbăt, însă cu fetele... 

— Sunt toate bolnave de sfrenţie. 

— Nu-mi vine să cred, Uruma. Tu... tu... vrei să mă sperii. 

— Vreau să te apăr, Lenk. Tu n-ai băgat de seamă? Cât 
au lucrat la noi, găgăuţilor nu li s-a îngăduit să se apropie 
de casă şi li s-a dat să mănânce din străchini abia 
cumpărate de la olari. Ă 

— Ba da, am băgat de seamă. Insă mi s-a părut că aşa se 
şi cuvenea. 

— După ce au plecat găgăuţii, mama a adunat străchinile 
acelea, a adunat şi ulcelele din care bătuseră ei apă şi le-a 
spart. lar cioburile le-a îngropat adânc, în pământ, lângă 
zid, în fundul ariei 

— N-am ştiut. 

Luarăm harapnicele, alungarăm caii de lângă jgheab şi 


ne despărţirăm. Uruma îl urmări pe Hasan în arie şi nu se 
lăsă până nu-l plesni de câteva ori cu sete. Mă întrebai de 
ce-o face. Îmi fu ruşine de răspunsul care-mi fulgeră prin 
cap. 

Noaptea de sâmbătă spre duminică trecu greu. Mi se 
păru că m-am umplut de păduchi şi mă scărpinai degeaba 
până-mi sângerai pielea. Ostenit şi de munca scursei zile, şi 
de nesomn, dimineaţa mă trezii mai devreme şi-mi căutai 
de lucru pe lângă casă, măturând în duşmănie cu târnul 
întreaga arie şi spălând umblătoarea. Către prânz încălecai 
pe calul pe care îl oprisem şi, în drum spre Korgan, mă 
abătui pe la tabun. Pe Uruma o găsii întinsă pe nisip. Vorbii 
cu ea, însă nu izbutirăm să ne spunem mare lucru, pentru 
că Urpat se ţinu scai de noi. Plin de nerăbdare, de nelinişte 
şi chiar de frică, îmi amintii iarăşi de “nunta” lui, de 
“sunatul” lui, care se apropia. Uruma rămase tristă. Îmi 
strigă din urmă: 

— Ai grijă, Lenk, ai grijă să nu te îmbeţi! 

Mă întâlnii în drum cu jandarmii din Tapala. Îi văzui mai 
de departe, dar nu avui cum să-i ocolesc. Erau îmbrăcaţi în 
haine albastre şi călăreau cai înalţi, voinici şi lucioşi. Pe 
umeri purtau arme. li salutai. Imi răspunseră ducând câte 
un deget la chipiu. Unul mă întrebă: 

— Eşti băiatul care lucrează la primarul din Sorg? 

— Da, îi răspunsei, chiar acela. 

— Aminteşte-i primarului să mai treacă pe la noi. Dar să 
nu vie cu mâna goală. 

— Am înţeles. 

Fui bucuros că nu mă mai întrebară şi altceva. Zorii calul, 
şi peste un ceas de trap uşor pe drumul prăfos, ajunsei. 
Satul nu părea mai arătos la înfăţişare decât al tătarilor, 
însă era mult mai întins. Primăria, de cărămidă, era învelită 
cu tablă, ca şi şcoala din apropierea ei. Clopotele sunau 
bucuroase sfârşitul slujbei, iar găgăuţi slinoşi, cu bărbile 
nepotrivite şi nepieptănate de ani, tocmai ieşeau din 
biserică. N-aveam nimic cu biserica. Nu venisem la Korgan 


să mă rog şi să mă închin. Venisem să petrec. Stăpânul 
meu Selim Reşit mă trimisese să petrec. Plin de 
îndrăzneală, o întinsei drept la cârciumă, descălecai şi legai 
calul tătarului la gard. Mă aşezai la o masă ca un muşteriu 
cu bani la chimir şi cerui o ţuică şi măsline. Cârciumarul mă 
servi. Nu trecu mult, şi cârciuma scundă şi cam întunecoasă 
se umplu de lume. Veniră bărbaţi vârstnici şi veniră 
muieruşti pieptoase şi durdulii, dar veniră şi fetişcane 
uscăţive, cărora nici nu le căzuse caşul de la gură. Printre 
picioarele lor se amestecară copii zdrenţăroşi şi mucoşi. 
Popa găgăuţ se înfăţişă şi el. Barba-i mare, sălbatică, 
răsfirată şi roşie ca o flacără, mă vrăji. De când venisem pe 
lume, nu mai văzusem o asemenea barbă. Ochii lui albaştri 
şi rotunzi, pe jumătate ieşiţi din cap, mă ameţiră. Întreaga 
lui făptură, însă, mă înspăimântă. Era o namilă de om, 
ciolănos, înalt şi lat în spate cum încă nu mai întâlnisem. De 
cum intră în cârciumă, îşi dete potcapul pe ceafă, scoase 
din sân o icoană de lemn, căută cuiul pe care îl ştia de mult 
în care perete e bătut şi atârnă în el icoana. Spuse, cântând 
pe nas: 

— lartă-mă, sfinte Varnav, iartă-mă... Că iarăşi te-am 
adus într-un loc de petrecere şi de stricăciune... lartă-mă, 
sfinte Varnav, iartă-mă... 

Se închină de trei ori. Şi tot de trei ori se înălţă pe vârful 
picioarelor şi sărută icoana mâncată pe la colţuri de carii. 
Pe urmă îşi bolovăni ochii şi o întrebă răstit: 

— Mă ierţi, sfinte Varnav, ori nu mă ierţi? Că dacă nu mă 
ierţi, sfântuleţule, să ştii că te dau dracului! 

Sfântul negricios-gălbui din icoană nu-i răspunse. Popii, 
însă, i se păru că-i răspunde. Se mai închină de trei ori. Se 
mai înălţă pe vârful picioarelor de trei ori, şi tot de trei ori 
mai sărută icoana. 

— Mulţumesc, sfinte Varnav, îţi mulţumesc. Şi să trăieşti, 
mă sfântule... Să trăieşti... Că mult ai suferit cât ai fost în 
viaţă... Acum am să mă veselesc şi pentru tine. Că mult ai 
mai fost trist şi necăjit înainte de a deveni sfânt, sfinte 


Varnav! 

In tot acest timp nu se auzi în cârciumă, în afară de 
glasul popii cu barbă roşie, decât bâzâitul muştelor care 
roiau în jurul şirurilor de covrigi atârnate de tavan. 

— Şi acum, cârciumare, ţuică... Ţuică veche şi tare, 
cârciumare... 

— Veche, părinte  Tripon... Tare, părinte  Tripon. 
Cunoaştem noi gusturile sfinţiei-tale, părinte Tripon. 

— Gusturile mele?  Gusturile sfântului  Varnav, 
cârciumare. Eu beau pentru sfântul Varnav, cârciumare, 
numai pentru sfântul Varnav. Eu vreau să mă veselesc 
pentru sfântul Varnav, cârciumare. Pentru că sfântul Varnav 
îmi luminează mintea. Pentru că... sfântul Varnav mă ajută 
când mă aflu la greu. Pentru că... 

— Cunoaştem, părinte Tripon. Bei pentru sfântul Varnav, 
dar de îmbătat te îmbeţi sfinţia-ta. 

Părintele Tripon nu luă în seamă gluma proastă a 
cârciumarului. Ciocni, peste măsură de vesel, cu toată 
lumea. Ciocni şi cu mine. 

— Tu, îmi zise, tu eşti sluga primarului din Sorg? 

— Da, părinte, sluga tătarului. 

— Apăi... şi tătarul tot om e... Cu toate că nici nu vine la 
biserică, nici nu se atinge de vin. Dar cu tătarul din Sorg o 
să avem noi o socoteală. Tătarul din Sorg şi-a luat slugă 
creştin... 

— De buna mea voie am intrat slugă la tătar. 

— Cu tine n-am nimic, mă, dar cu tătarul din Sorg o să 
am eu o socoteală, câtu-i el de primar. 

_ Toţi şi toate beau rachiu. Beau rachiu pe săturatelea. 
intocmai cum aş fi băut eu apă, beau ei rachiu. În prima 
jumătate de ceas, ca un strein de sat cum eram, mă ţinui 
mai deoparte. Câteva muieri — nici tinere, nici bătrâne, nici 
urâte, nici frumoase — îmi dădură ocol cu oarecare sfială. 
Până la urmă se aleseră două dintre ele — două ciume, 
osoase, slăbănoage şi cu capete mari, lunguieţe, ca de cal 
— se apropiată, râseră, mă loviră cu cotul şi se vârâră în 


mine. Una dintre ele zise: 

— Nu ne dai nimic de băut, fluturaşule? 

Traseră două scaune. Una mi se aşeză în dreapta, alta în 
stânga mi se aşeză. 

— După ce ne dai de băut, alegi una dintre noi. Care-ţi 
place. Că noi nu ne supărăm. Fiecare cu gustul lui. 

— Dar voi n-aveţi bărbaţi? 

— Avem, dar până-ntr-un ceas bărbaţii noştri au să se 
îmbete turtă şi-au să rămână aici să chefuiască până la 
noapte. 

Mi-i şi arătară. Amândoi erau voinici, spătoşi, cu scrofuri 
la gât, cu nasurile mâncate pe sfert, cu buzele pline de 
bube. Nu se sinchiseau că stau de vorbă cu nevestele lor. 
Acum, de masa noastră se apropie nechemat cârciumarul. 
Găgăuţele cerură rachiu şi covrigi. Cârciumarul se uită la 
mine. Nu eram prea arătos. Mă întrebă: 

— Plăteşti? 

— Totul. Până la o centimă. 

— Arată banii. 

Îi arătai carboava de argint. Îi plăcu. Plecă. Se întoarse 
repede. Aduse şi puse pe masă un clondir mare, burticos, 
plin ochi cu rachiu tare, trei pahare, o farfurioară cu 
măsline şi un sfert de şir de covrigi uscați şi tari ca piatra. 
Găgăuţele se apucară să ronţăie covrigi. La măsline nu mă 
mai uitai. Erau mai mult sâmburii de ele. Nici găgăuţele nu 
se uitară la măsline. Începui să ronţăi şi eu covrigi. Băură. 
Nu băui. Mă prefăcui însă că beau. Ţuica aluneca pe gâtul 
muierilor mai uşor decât untdelemnul. 

— Noroc, fluturaşule! 

— Noroc... 

Tocmai când ne ridicasem în picioare să ciocnim, după 
îndemnul părintelui Tripon şi cu sfântul Varnav din icoană, 
intră în cârciumă un om pe care se păru că nu-l aştepta 
nimeni. Era un mocârţan cu iţari albi strânşi bine pe picior 
şi cu o pălărioară tare, cu margini mici pe creştet. Bărbatul 
era înalt şi arătos. 


Ochişorii lui, 
Mura câmpului. 
Mustăcioara lui, 
Pana corbului. 
Obrăjorii lui, 
Spicul grâului. 


Mijlocul îl avea, e drept, subţire, dar şi-l strânsese în brâu 
lat şi ghintuit, de piele. În picioare, opinci cu ciucuri purta, 
iar în brâu ţinea înfipt la vedere un cuţit cu mâner de os. La 
subsuoară, mocârţanul strângea cu dragoste un cimpoi cât 
toate zilele, gata umflat. 

Găgăuţii şi găgăuţele se bucurară. 

— A venit Pintea... A venit Pintea... 

— Cu cimpoiul... cu cimpoiul... 

— Unde ţi-e măgarul, Pinteo? 

— L-am legat la gard. 

— De ce n-ai intrat cu el în cârciumă, Pinteo? 

— Măgarul meu e supărat. Astăzi nu bea rachiu. Numai 
eu am să beau rachiu astăzi. 

Se repeziră, îl înconjurară: 

— De mult nu te-ai mai arătat pe la noi, Pinteo. 

— Se auzea c-ai fi murit, Pinteo. 

— Bine-ai venit, Pinteo! 

— Noroc, spuse în gura mare mocârţanul, noroc bun la 
toată lumea! 

— Noroc, frate, zise părintele Tripon, care se apropie de 
mocârţan să-l îmbrăţişeze, noroc bun, frate! 

Părintele Tripon îl îmbrăţişă pe mocârţan. Trosniră oasele 


mocârţanului. Îl îmbrăţişă şi mocârţanul pe popă. Oasele 
popii găgăuţ trosniră şi mai tare. Il măi îmbrăţişară pe 
mocârţat şi alţi găgăuţi. II îmbrăţişară şi-l sărutară, şi-l 


umplură de bale, mai ales găgăuţele. Pintea strânse câteva 
muieri mai tinerele în braţe, până le auzi şi lor oasele 
pârâind. Pe urmă ceru un clondir de rachiu şi ciocni bucuros 
cu toată lumea. Bău. Zise: 

— Tocmai de la Tulcea am venit. Călare pe măgar am 


venit, că mie, fraţilor, atâta mi-a mai rămas: măgarul şi 
samarul... 

— Dar oile? 

— Mi le-au furat nişte ticăloşi de tâlhari. Turci, or fi... 
Machedonţi or fi... Nu ştiu. 

— Şi te pomeneşti că ai plecat în căutarea lor!... 

— Am plecat. Dar... vorba ceea: 


Geaba vii, geaba ta duci, 
Geaba rupi bieţii papuci... 


Găgăuţele şi găgăuţii plânseră în glumă şi chiar jeliră oile 
pierdute ale lui Pintea. Pe urmă băură. Pe urmă iar 
plânseră. Şi iar jeliră oile mocârţanului... 


Au pierit bârsanele, 
Au pierit bălanele... 


Mocârţanul îşi păstră firea. Zise: 

— No! Să lăsăm jalea. În seama diavolului s-o lăsăm. Mai 
bine să vă zic ceva din cimpoi. 

— Zi-ne, Pinteo, zi-ne... 

Umflă bine cimpoiul. Îi dete drumul. Cimpoiul ţipă 
piţigăiat. Pintea însoţi piţigăitul cimpoiului cu vorbe: 


Când am adormit, 
hoţii m-au pândit, 
hoţii au venit; 

mi-au furat oile, 

să-i facă popii voile... 


Oftă cimpoiul. Oftă şi Pintea. Oftă din adâncul inimii şi 
sfinţia-sa părintele Tripon. Oamenii din cârciumă tăcură. 
Una dintre găgăuţe întinse gâtul. Îmi şopti la ureche: 

— Acum o să fie frumos. lese ori cu bătaie cu cuţitele, ori 
cu-mpăcare şi cu pupături mustăciosule. 

— Nu înţeleg. 

— Dacă ai fi de prin partea locului, ai înţelege, 


fluturaşule... Păi cine altul e tata hoţilor din Dobrogea dacă 
nu părintele nostru Tripon? Înainte de a veni popă la noi, la 
Korgan, a tăiat zece ani la sare, la Târgu-Ocna. 

— Pentru care păcat? 

— Furt de vite, cu omor de om, în Delta, şi furt de mărfuri 
din vapoare, la Sulina. Mare hoţ părintele nostru Tripon, 
fluturaşule, mare tâlhar părintele nostru Tripon, dar şi un 
mare sfânt. 

— Sfânt? 

— Bărbatul care nu se leagă de muieri e sfânt, şi 
părintele Tripon, deşi e văduv, nu se leagă de muieri. 

— Palavre! Nu se poate, zisei, ca un popă care-a tăiat 
sare la ocnă să mai slujească la biserică. Şi nu se poate ca 
un popă văduv să nu se lege de muieri. Vreţi să vă bateţi 
joc de mine. 

— Ba se poate, fluturaşule. Părintele Tripon e omul 
cuconului Biţu, prefectul de Constanţa. Hoţii îi dau dajdie 
părintelui Tripon, şi părintele Tripon dă dajdie prefectului. 

— Aşa da, mai înţeleg. Dar muierile... cu muierile cum 
rămâne? 

— Nu se leagă de ele. Ţine un turculeţ spân pe lângă 
casă... Şi părintele Tripon cu acela... 

Îmi spuseră totul, pe şleau. Mă prefăcui că nu pricep şi 
mă uitai la cârciumar. Cârciumarul!... Cârciumarul era, ca 
toţi cârciumarii, numai ochi şi numai mâini; ochi ca să nu fie 
înşelat de careva, mâini ca să servească repede. Cu toată 
silinţa pe care şi-o dădea, abia prididea să-şi slujească 
muşteriii. Prăvălia se umplu de fum de mahorcă. Găgăuţele, 
înfierbântate de rachiul care ardea gâtul şi măruntaiele, 
lăsară orice bună cuviinţă deoparte şi se apucară să mă 
înghesuie, să mă gâdile şi să mă pipăie. Le izbii destul de 
tare cu coatele şi se mai potoliră. Vrusei să văd ce se 
întâmplă cu părintele Tripon şi cu oier şi-mi îndreptai 
întreaga atenţie spre ei. Popa găgăuţ, liniştit şi nepăsător 
ca la o înmormântare — toţi suntem liniştiţi şi nepăsători la 
înmormântarea altuia —, îşi răsfiră cu degetele barba roşie 


şi stufoasă şi grăi: 

— Şi zi, Pinteo taică, ţi-au furat tâlharii oile. Ai rămas fără 
oi. Ce-o să te faci acum dumneata fără oi, Pinteo taică? 
Ciobanul fără oi nu mai e cioban, 

Mocârţanul clipi des. Ochii de mure îi sticliră. 

— Am rămas, am rămas fără oi, dar mi-o ajuta Dumnezeu 
şi cuțitul ăsta să le găsesc. Din sat în sat şi din om în om le- 
am mirosit urma hoţomanilor. Sunt numai la o palmă de loc 
de ei. 

— Dar câinii... Ce s-a întâmplat cu câinii, cu câinii turmei, 
Pinteo? 

— Otrăviţi. Au murit toţi otrăviţi de furi. Îmi pare rău de 
câini, dar mai rău îmi pare de oi, părinte Tripon. 

După ce spuse acestea, scoase din chimirul ghintuit 
cuțitul lat, cu vârful ascuţit şi cu două tăişuri, şi începu să 
se joace cu el. Părintele Tripon nu luă în seamă cuțitul. Nici 
măcar nu se uită la el. Se apropie de peretele cârciumii în 
care prinsese icoana, se închină de trei ori, şi tot de trei ori 
se înălţă pe vârfurile picioarelor şi sărută chipul negru- 
gălbui al sfântului Varnav. Apoi se întoarse spre mocârţan: 

— Pinteo, Pinteo, n-ai minte, Pinteo! În loc să umbli cu 
cuțitul, mai bine ai umbla cu argintul, Pinteo, Aşa mi-a 
şoptit la ureche acuşi-acuşica patronul meu puternic şi 
înţelept, sfântul Varnav. 

— Aşa? Am şi argint, părinte Tripon, şi dacă l-aş cunoaşte 
ca sfântul Varnav pe tata hotilor, aş fi gata să-ncep tocma' 
cu el şi până la urmă să cad şi la învoială. Să dau ceva şi 
să-mi capăt îndărăt oile. Aşadar, vezi că nu după sânge 
umblu eu, ci după turma de oi care mi-a fost furată. 

— Poate nu ţi-a furat-o nimeni, Pinteo. Poate oile tale 
numai s-au rătăcit... 

— Poate... Zic poate ca să-ţi fac plăcere, părinte Tripon. 

— Da, Pinteo, oile tale s-au rătăcit. Sfântul Varnav mi-a 
şoptit că oile tale s-au rătăcit. 

— Atunci, aş vrea să mă tocmesc şi să mă-nvoiesc cu cel 
care le-a găsit, cinstite părinte. Roagă-l pe sfântul Varnav 


să mă pună pe urmele turmei, şi l-oi răsplăti prin sfinţia-ta. 

— Nu te grăbi, Pinteo. E timp şi pentru tocmă, e timp şi 
pentru învoială. Acum sfântul Varnav ne face cu ochiul, ne 
sfătuieşte să ne îmbunăm inima şi ne porunceşte să bem. 

— Să bem, părinte, să bem pentru găsirea oilor mele şi 
pentru sănătatea sfântului Varnav. 

Băură. Băui şi eu cu găgăuţele mele. În sănătatea 
noastră băurăm. Una spuse: 

— Să ştii că oile lui Pintea sunt în bălțile Dunării. 

Cealaltă îşi clătină îndelung capul lunguieţ, de cal. 

— Aş! Cleante-al meu zicea că le-au dus în pădurea de la 
Tapala. 

— Atunci, spusei, nu le-au furat turcii? 

— Turcii! Altădată, pe când erau mari şi tari pe lume, le- 
ar fi furat ei. Turcii dobrogeni de astăzi — săracii! — sunt 
mai fricoşi decât iepurii de pârloagă şi se tem până şi de 
umbra lor. Jandarmii! Le-au băgat frica-n oase jandarmii. 
Turcii n-ar pune mâna pe vită streină, de-ar şti că mor. 

— Atunci... 

— Atunci ce? Noi, sărăcanii de lângă mare, din ce vrei să 
trăim? N-avem nicio palmă de pământ. Nicio palmă, iar 
pescuitul ne aduce numai cât să nu murim de foame. De 
când a venit aici părintele Tripon ne merge şi nouă mai 
bine. Oamenii noştri... 

— Ei nu se tem de jandarmi? 

— Nu, spuse una dintre ele, nu se tem de nimic, pentru 
că îi apără sfântul Varnav. 

Cealaltă râse. Şi după ce i se păru că a râs îndeajuns, 
zise: 

— Îi apără nu numai sfântul Varnav. Îi apără şi domnul 
prefect Biţu. Îi apără chiar şi jandarmii. Închid ochii când 
trebuie, şi le mai pică şi lor câte ceva în pungă. Banul nu 
strică la casa omului, şi când îl ai nu te întreabă nimeni de 
unde-l ai. 

Părintele Tripon bău cu Pintea şi plăti el. Pe urmă plăti 
Pintea şi bău cu părintele Tripon. Niciunul nu se îmbătă. 


— Mai avem ceva de plată, cârciumare? 

— Nimic, părinte. 

— Atunci, noroc bun, cârciumare! 

— Noroc bun, sfinţia-ta! Noroc bun, Pinteo! 

Părintele Tripon desprinse icoana din perete, o vâri în sân 
şi plecă spre biserică cu Pintea. Învoiala — ca să fie ţinută şi 
de unul, şi de altul — se cădea să fie încheiată la biserică, 
în altar, şi întărită cu jurământ pe sfintele evanghelii. 

Dobrogea” Dobrogea sălbatică şi pietroasă! Dobrogea de 
aur şi de argint! Dobrogea de foc şi de aramă! Dobrogea 
bogată şi Dobrogea săracă. Dobrogea mândră şi Dobrogea 
umilă. Dobrogea sălaş de veacuri şi de milenii al atâtor şi 
atâtor seminţii! 

Fără să se grăbească, găgăuţele mele ronţăiră covrigii, 
băură tot rachiul din clondir şi se cam ameţiră. Cârciumarul, 
care le cunoştea obiceiul, luă clondirul, plecă şi se întoarse 
cu el plin. Plătii ţuica. Plătii covrigii. Plătii şi măslinele 
uscate de care nu ne atinsesem. 

Una dintre ele cârâi: 

— Mergi cu noi. Trebuie să mergi cu noi negreşit, 
fluturaşule. Nu se poate să ne părăseşti aşa... 

Le privii de aproape buzele crăpate, pline de bube, şi 
gurile strâmbe şi ştirbe. Deşi la nevoie eram în stare să trec 
prin foc fără să clipesc, acum mi se făcu frică — o frică 
stranie, rece, amestecată cu scârbă —, dar, ca să nu iasă 
cine ştie ce tămbălău, acolo în văzul lumii, şi să mă mai 
aleg şi cu capul spart, le urmai. După ce ieşirăm din 
cârciumă, le auzii vorbind: 

— Îl ducem la tine, sau la mine? 

Se opriră. Se gândiră Mă uitai la picioarele lor. Erau 
groase, pline de ulcere care supurau, aveau labe mari, 
lăbărţate. 

— Mai bine să mergem la margine, lângă mare, printre 
râpi ori pe lângă bărcile de pescuit. Acasă ne văd copiii şi, 
draci cum îi ştim, zgâiesc ochii la noi pe fereastră. Orişicât, 
copiii sunt copii. Nu se cade să vadă chiar totul... 


Străbăturăm satul. Abia acum îl văzui cât era de scălâmb, 
de dărăpănat şi de prăpădit. Case de paiantă, şoldii. Colibe 
de care mă mirai că nu le lua şi nu le împrăştia vântul. 
Bordeie în care se intra pe brânci. Arii pline de gunoaie. 
Garduri rupte şi pe alocuri căzute. În două cuvinte: sărăcie 
lucie. Pe la porţi, la umbra săracă de sfrijiţi salcâmi, 
trândăveau, ciuciţi în praful uliţei, bărbaţi bărboşi şi muieri 
osoase, slăbănoage. N-aveau sfant. Cârciumarul din Korgan 
nu da băutură pe datorie. Mânca-l-ar iadul să-l mănânce! 
Copii pe jumătate goi, cu burţile umflate, mai găseau în ei 
puţină putere să se joace de-a capra. Unul, îndoit de mijloc, 
făcea pe capra. Ceilalţi se repezeau în şir şi săreau peste el. 
Cine-l atingea pe cel îndoit de mijloc devenea, la rândul lui, 
capră. 

Găgăuţele bombănind într-una, iar eu tăcând, ieşirăm din 
urâţenia satului, şi după ce trecurăm printr-un câmp 
acoperit de balegă şi gunoaie ajunserăm la malul râpos al 
mării. Câteva bărci de pescari zăceau în soare pe nisip. 
Erau vechi şi şubrede. Nu m-aş fi urcat într-una din ele nici 
mort. Imi luai repede ochii de la bărci. Privii marea. Marea 
în care înotasem cu Uruma... Găgăuţele căutară un culcuş 
ascuns între două frânturi de stânci. 

Din larg, vântul mă văzu, se îndură de mine, veni şi-mi 
aduse câţiva stropi de răcoare. Marea mă văzu şi ea. 
Văzându-mă şi supărându-se că mă vede acolo, se ridică 
mânioasă din adânc şi vui. Mă mâniai şi eu pe mare. Îmi 
întorsei faţa şi mă uitai la găgăuţe. Muierile duseră pe rând 
clondirul la gură şi nu se lăsară până nu-l goliră. Li se 
împăienjeniră ochii. Nu mă mai văzură. Uitară de mine. 
Căscară. Adormiră. Începură să sforăie. Veni în zbor un roi 
de muşte mari, verzui. Se repeziră asupra lor muştele şi li 
se aşezară pe bube. Mă dusei lângă ele. Le trăsei fustele în 
jos şi le acoperii până aproape de glezne. Pe urmă îmi 
spălai îndelung mâinile şi faţa în apa sărată a mării şi mă 
simţii mulţumit că am scăpat atât de ieftin Le lăsai 
afundate în somn şi sforăind. Mă întorsei în sat. Dezlegai 


calul încălecai pe el şi o luai spre Sorg. În faţa bisericii îl 
văzui pe părintele Tripon. Îl văzui şi pe mocârţan. Se 
strângeau în braţe şi se sărutau unul pe altul pe mustăţi. 
Îmi spusei că sfântul Varnav i-a spus popii, iar popa i-a spus 
mocârţanului unde se aflau oile pierdute. 

— Diii!... Diii, gloabă... 

Pe la jumătatea drumului, mă întâlnii iarăşi cu jandarmii. 
Caii lor graşi, înalţi şi lucioşi mergeau la pas. Intre cai, cu 
mâinile legate la spate, abia îşi târau picioarele desculţe 
prin pulberea drumului doi flăcăiandri turci, cu şalvari 
peticiţi şi cu fesuri vechi, slinoase. li salutai pe jandarmi şi 
îndrăznii să-i întreb: 

— Au furat ceva? 

— Au furat, îmi răspunse unul, au furat oile lui Pintea 
mocârţanul. 

Zâmbii, deşi îmi venea să le plâng turcilor de milă, zâmbii 
şi adăugai: î 

— Pe mocârţan l-am văzut la Korgan. Işi căuta oile. S-a 
dus cu părintele Tripon la biserică... 

— O să-i ducem şi noi pe tâlharii ăştia tot la biserică, să-i 
boteze părintele Tripon. 

larăşi râsei. De frica jandarmilor râsei. Râseră şi 
jandarmii, însă ei râseră de plăcere. Caii lor nu râseră. Nu 
râse nici calul meu. Caii nu râd niciodată. Nici nu plâng. 
Numai oamenii râd. Şi numai oamenii plâng. Turcii erau şi 
ei oameni. Acum însă, nici nu râseră, nici nu plânseră. 
Plecară mai departe între caii graşi, înalţi şi lucioşi ai 
jandarmilor. Auzii un chiot. Întorsei capul şi mă uitai. După 
cei doi jandarmi rotofei şi după turcii pe care-i duceau ei 
între cai mă uitai. Acum turcii desculți, cu mâinile legate la 
spate, nu se mai aflau între cai. Alergau înaintea cailor. 
Jandarmii le strigau: 

— Fugiţi!... Fugiţi cât puteţi de repede... 

— Fugiţi, că dacă vă ajungem vă călcăm în copitele 
cailor. 

Turcii fugeau. Cât puteau fugeau turcii. Dar caii graşi, 


înalţi şi lucioşi ai jandarmilor erau la numai un pas în urma 
lor. 

— Fugiţi... fugiţi cât puteţi, că dacă vă ajungem vă 
călcăm în copitele cailor... 

Se jucau cu ei numai? Sau aveau de gând să-i calce în 
copitele cailor şi să-i omoare? Dobrogea! Dobrogea de aur 
şi de argint. Dobrogea mândră şi umilă, Dobrogea 
majestuoasă şi sălbatecă... 

— Diii!... Diii, gloabă... 

Mă depărtai în grabă. Pe drumul care ducea la Sorg mă 
depărtai în grabă. 

Cu toate că-mi sunau în urechi copitele nepotcovite ale 
calului pe care alergam spre Sorg, auzii pocnet de puşcă. 
Nu oprii calul. Nu întorsei capul. Mai auzii un pocnet de 


puşcă. 
— Diii!... Diii, gloabă... 
Gloaba mă asculta. li sfârâiră picioarele. Curând, 


spinarea calului pe care alergam se umplu de spumă. 

Dobrogea sălbatică! Dobrogea bolovănoasă şi arsă de 
soare! Dobrogea ciudată! Dobrogea de aur, de aramă şt de 
argint! Dobrogea! Pământ aspru, frumos şi crud! Dobrogea 
bogată şi săracă! Dobrogea păduchioasă şi minunată în 
acelaşi timp! Dobrogea! Dobrogea!... 

Trăsei calul de coamă şi-l îndemnai să meargă la trap 
mărunt. Numai la trap mărunt. Mă ascultă calul. Merse 
întocmai cum voisem eu să meargă, în trap mărunt, şi, 
după o trecere nu prea lungă de vreme, ajunsei la casa 
cinstită a cinstitului meu stăpân. 

Selim Reşit mă văzu, mă chemă, aruncă un scuipat pe 
lângă urechea mea stângă şi mă întrebă: 

— Ai petrecut bine, câine necredincios? . 

Dacă i-aş îi spus adevărul nu m-ar fi crezut. II minţii. Mă 
hotărâi să râd şi râsei cu gura până la urechi: 

— Bine, stăpâne, cum nu se poate mai bine. 

Îi spusei că m-am întâlnit cu jandarmii şi că mi-au 
poruncit să-i amintesc domnului primar din Sorg de ei. 


— Bine, bine... O să le duc plocon un batal. 

Despre cei doi flăcăiandri turci nu-i pomenii nimic. Nu-i 
pomenii nimic nici despre ameninţarea părintelui Tripon. Se 
făcu seară, seară dobrogeană plină de farmec şi plină de 
taine. Uruma şi Urpat veniră cu herghelia de la tabun. O 
adăparăm. Uruma nu-mi spuse un cuvânt. Se uită tot timpul 
la mine cu ochii ei mari, uşor încrucişaţi, mustrători, trişti şi 
verzi ca sălbatica iarbă a sălbaticei Dobroge. Se uită la 
mine cum s-ar fi uitat la un stârv spurcat. 

Nu mâncai nimic. Nu-mi udai buzele, deşi le simţii 
fierbinţi. Mă întinsei pe pieile uscate de oaie şi aşteptai 
somnul. Veni, însă de lipit nu se lipi de mine. Nu-l lăsară să 
se apropie de mine părintele Tripon şi Pintea mocârţanul, 
cârciumarul şi găgăuţele roase de sfrenţie până-n măduva 
oaselor. Mă luptai cu aceste vedenii şi, după multă 
osteneală, izbutii să le alung. Atunci mi se înfăţişă câmpia 
dobrogeană, sălbatică şi pustie, dintre Sorg şi Korgan. Şi pe 
pustiul ei îi văzui iarăşi pe cei doi jandarmi rotofei, călări pe 
caii lor graşi, înalţi şi lucioşi, strigând turculeţilor cu mâinile 
legate la spate: 

— Fugiţi!... Fugiţi cât vă ţin puterile, că dacă vă ajungem 
din urmă vă călcăm în copitele cailor... 

Auzii o împuşcătură... Şi încă o împuşcătură... De ce mai 
trăiam încă o dată ziua trăită? Zilele, o dată trăite, nu se 
mai întorc. Pentru ce ziua aceea se întorcea? Poate 
jandarmii se jucaseră numai cu turcii aceia. Vruseseră să-i 
sperie. Poate îi împuşcaseră. Nu cumva îi împuşcaseră 
pentru că eu le spusesem că Pintea se întâlnise cu părintele 
Tripon? 

Zorile mă găsiră treaz. Selim Reşit alese doisprezece cai 
din herghelie şi nu-i mai trimise la tabun, la păscut. li 
înhămă şase câte şase la două mari tăvăluguri de piatră. 

— Începem treieratul, câine spurcat, 

— Să fie-ntr-un ceas bun, stăpâne... Dar... Dar de ce nu l- 
ai oprit aici, să-l punem la muncă, şi pe Hasan? 

— Hasan?... Pe Hasan nu-l pun la muncă. S-ar supăra 


Uruma. 

Mai mult nu-mi spuse şi-mi porunci, niţeluş încruntat, să 
iau cu furca snopi de orz din stog, să-i dezleg şi să-i risipesc 
în arie în formă de roată. 

— Ai mai treierat vreodată cu caii? 

— Da, stăpâne, am mai treierat. 

— Atunci, să te văd. 

Snopii erau grei. Spinarea îmi trosnea şi se îndoia. Şalele 
mă dureau. Trupul, deşirat şi slab, mi se năclăia în sudoare. 
Soarele arunca asupra mea flăcări. Zidul înalt, de piatră, 
care înconjura aria tătarului oprea adierea dinspre mare a 
vântului şi, încălzit, mă dogorea şi el, de parcă ar fi fost un 
zid de foc. 

Peste un sfert de ceas, când pe arie fură desfăcuţi destui 
snopi, stăpânul pocni din harapnic, şi caii porniră în trap. 
Copitele lor late, crăpate şi nepotcovite şi tăvălugurile de 
piatră, care se învârteau ameţitor, zdrobeau paiele, 
dezghiocau spicele roşcate şi mari cât vrabia şi scoteau la 
iveală boabele lunguieţe, pline şi bălane. Din când în când, 
tătarul răcnea, smucea hăţurile şi oprea caii, din care 
ieşeau aburi alburii, să se mai odihnească. In timp ce el îi 
freca pe spinare şi pe la pulpe cu şomoioage de fân uscat 
şi-i curăța de spumă, eu, abia respirând aerul încărcat cu 
praf des, usturător şi cu pleava care mă orbea, culegeam 
paiele cu furca, le căram într-o parte a ariei şi le stivuiam 
acolo. Tătăroaica ieşise şi ea la lucru. Infăşurată toată într-o 
feregea neagră şi cu obrazul acoperit, după obiceiul 
turcesc, alegea boabele şi le împingea cu o lopată de lemn 
lângă zidul care împrejmuia curtea. Tătarul se uita la noi, 
mulţumit, ca la nişte robi care nu-i mănâncă pâinea 
degeaba. După ce curăţăm astfel aria cu tătăroaica, luam 
furca, mă opinteam, desfăceam şi risipeam alţi snopi. Mi- 
era dulce viaţa? Mi-era. Uitasem de găgăuţe şi de jandarmi. 
Uitasem totul, în afară de Uruma, la care mă gândeam. 

Alergarea cailor şi rostogolirea tăvălugurilor începeau 
iarăşi. 


Lucrai aşa toată ziua, cu o scurtă pauză la prânz, pentru 
masă. Inainte de scăpătatul soarelui, deshămai caii, le 
dădui orz şi-i adăpai. Dar, cum până la încheierea zilei mai 
era timp, vânturai orzul cu tătăroaica scurtă şi grasă, alesei 
boabele curate de pleavă şi le pusei în saci. Când tătarul 
vedea că am umplut un sac, venea, îl lua în spinare, îl 
ducea şi-l vărsa în hambar. Văzduhul fierbinte era şi mai 
îmbâăcsit cu praf des şi cu pleavă ca mai înainte. Seara îmi 
trebui mult timp, după ce adăpai herghelia, ca să mă spăl. 
Praful şi pleava îmi intraseră adânc în urechi şi pe sub 
cămaşă, pe piele. Mi se păru că pleava ascuţită îmi 
pătrunsese chiar pe sub piele, în carne şi în sânge. Cu 
Uruma abia schimbai două-trei vorbe. Îl bătu cu harapnicul 
pe Hasan. N-o întrebai de ce-l bate, fiind pe deplin 
încredinţat că oricât aş încerca s-o trag de limbă n-o să-mi 
răspundă. Nu mai aşteptai să mi se arunce sub şopron 
coltucul uscat — pâinea mea cea de toate zilele — şi 
hartanul fript, de oaie grasă ori de batal. Plecai, străbătui 
satul şi mă dusei la cafeneaua din apropierea primăriei. O 
găsii plină de tătari şi de fum. Parcă se adunase acolo tot 
satul. Tătarii bărboşi stăteau ciuciţi pe rogojini, beau cafele, 
fumau şi, împotriva obiceiului lor de a rămâne ore întregi 
tăcuţi, pălăvrăgeau şi se văicăreau. După ce-mi cumpărai o 
pungă de dulciuri uscate, şi cafegiul Vuap îmi aduse o dată 
cu tutunul o ceaşcă mare de cafea fierbinte, mă ciucii şi eu 
pe rogojină. Il întrebai pe Vuap: 

— S-a întâmplat ceva deosebit? Văd că muşteriii dumitale 
par cam neliniştiţi. 

— Nenorocire, îmi răspunse cafegiul, nenorocire mare. 
Jandarmii au arestat doi turci de la Ismir, sub învinuirea că 
ar fi furat oile unuia Pintea... 

— ŞI... mai departe? 

— İn drum spre postul din Tapala i-au împuşcat. Spun că 
arestaţii ar fi încercat să fugă şi că ei, jandarmii i-au 
împuşcat. 

— Şi... Acum... Acum ce-o să se mai întâmple? 


— Nimic, îmi răspunse Vuap, n-o să se mai întâmple 
nimic. O să mai treacă un timp, şi atunci jandarmii o să mai 
împuşte iarăşi doi turci ori doi tătari ori doi bulgari. 
Treburile astea sunt destul de obişnuite în Dobrogea... 

Ronţăii zaharicalele. Băui cafeaua. Fumai cinci ţigări. 
Plătii. Plecai. Sub şopron găsii aruncate coltucul de pâine şi 
friptura de oaie. Le pusei deoparte Mă întinsei pe pieile 
uscate. Poate... Poate cei doi turci n-au murit din pricina 
mea. Poate cei doi turci au murit şi din pricina mea... Nu. 
Au murit pentru că aşa le era scris: să moară de tineri şi de 
gloanţele jandarmilor. Aşa le era scris!... Nu le era scris în 
niciun fel. Nimănui nu-i e scris nimic. Atunci, de ce-au 
murit? Au murit pentru că au fost împuşcaţi. 

Stăpânul veni şi mă întrebă: 

— Ai fost la cafenea? 

— Da. Mi-era poftă de cafea şi de zaharicale. Mi se 
isprăvise şi tutunul. 

— Ai auzit de cei doi turci care au fost împuşcaţi? 

— Am auzit. 

— Bine că erau turci! Bine că n-au fost tătari de-ai noştri! 

Dacă era bine... era bine... În acelaşi chip, cu caii şi cu 
tăvălugurile, am treierat orzul şi secara, griul şi ovăzul. 
Paiele le-am clădit în patru şuri, în arie, şi le-am acoperit cu 
iarbă uscată. Pe Uruma o vedeam seara când venea cu 
herghelia de la tabun şi adăpam împreună caii la fântână. O 
vedeam, în fugă, dimineaţa. De vorbit cu mine, acum nu 
mai vorbea de loc. lar pe Hasan, care nu-mi dădeam seama 
cu ce i se făcuse vinovat, nu era seară să nu-l biciuie. 
Tocmai când răsuflai mulţumit că am isprăvit cu toate 
treburile grele, Selim Reşit mă chemă la el şi-mi porunci: 

— De mâine, câine necredincios, îngrijeşti iarăşi de 
herghelie. 


X 


Dobrogea!... Dobrogea!... Multe mi se mai întâmplaseră 
mie de când plecasem din satul tătărăsc Sorg şi din 
Dobrogea. Poate că o să mi le amintesc, pe toate, într-o zi. 
Ori poate că n-o să mi le mai amintesc niciodată. Acum mă 
aflam, de două zile numai, la noi în Deliorman, la Rugşii-de- 
Vede, unde venisem pentru nişte biete examene. lar acum, 
acum chiar, pe o noapte cu lună şi pe o uliţă copleşită de 
salcâmi, hoinăream ars de gânduri şi ros de amintiri... 
Uruma! Uruma!... Pe neaşteptate, făptura de fum a 
tătăroaicei din Sorg îmi pieri din minte. În mohoreala care 
nu mă slăbea şi de care căutam zadarnic să scap, căzu 
norocul peste mine când mă aşteptam cel mai puţin. 
Năzării, în umbră, pe bancă, la o poartă, două codane 
dolofane. Ameţit cum eram încă de vedenii şi de băutură, 
îmi spusei că nu mi-ar strica să încerc să-mi omor vremea 
mai plăcut intrând în vorbă şi trăncănind cu ele până voi 
rămâne siteav. Nu apucai însă să le dau bună seara, că una 
dintre ele sări cu gura la mine: 

— Gaie! Ei! Gaie!... Incotro te duci, mă derbedeule? 

Cuvintele dolofanei îmi risipiră tristeţea. Mă pufni râsul. 
Doctorul Ganciu, de la Omida, ca să nu se ostenească prea 
mult când mă striga şi mă trimitea să-i aduc o cafeluţă de 
la ţaţa Lenca, îmi scurtase numele cu o singură literă, îmi 
spusese |... In călătoria mea silită, prin Balcani, bărbatul 
întru totul ciudat, deşucheat şi stricat, care mă însoțea şi 
care se jura că-l cheamă Filodor, mă botezase Scaurus... 
Unii Dinţosul mă porecliseră... Doamna Elvira Cârlan îmi 
spusese, nu înţelesesem niciodată pentru ce, Cioacă. La 
Turnu, Vasilica nu mă scosese din Gicu... Uruma îmi 
spusese Lenk, fără să se gândească măcar că m-ar lovi 


tocmai unde mă durea mai tare. Despa, cum mă văzuse, 
îmi dăduse numele de Gălbejitul... Acum, drăcoaicele ale 
căror chipuri în lumina albăstrie a lunii pline care cădelniţa 
peste oraş abia le desluşisem, mă strigaseră, tam-nesam... 
Gale. Nu mă supărasem niciodată de poreclele pe care mi 
le dăduseră în glumă sau în bătaie de joc semenii mei. 
Acum nu numai că nu mă supărai: mă bucurai din toată 
inima. Răspunsei: 

— Nu sunt Gaie. Sunt frate-su... 

— Zexe... grăi cealaltă. Gaie n-are niciun frate. 

— Ba are... Are, dar nu-l cunoaşteţi voi. 

— Ne-am mira!... Cunoaştem pe toată lumea din oraş. 

— Vă lăudaţi. Pe mine nu mă cunoaşteţi. 

Râseră. Imi plăcu râsul lor. Era cald, vesel, râs de fete 
sănătoase care se pricepeau să-şi alunge uşor necazurile şi 
să-şi trăiască viaţa. Dacă şi eu aş fi râs aşa n-ar fi fost rău 
de mine. Poate că ar fi fost chiar bine. Se opriră din râs. Se 
sfătuiră pe şoptite. Mă auzii strigat: 

— Deşi ni se pare că eşti cam zăbăuc, vino-ncoace, să te 
vedem cum arăţi la obraz. 

N-aşteptai să mă cheme de două ori. Mă dusei. Ajuns la 
un pas de ele, mă înclinai adânc, întocmai cum mă 
înclinasem în faţa nevestei lui Pandele Paleu. 

— la te uita la el! Ce spui, Marghioale, de caraghiosul 
ăsta? Ne crede frizerese. Se înclină în faţa noastră ca în 
faţa unor frizerese. 

Marghioala se răsti la mine: 

— Îndreaptă-te, că-ţi creşte cocoaşa! Îndreaptă-te şi vino 
să stai între noi, Puiule... Într-adevăr, nu e Gaie. Bibino, e 
Puiu, Puiu Şontorogul... 

— Aş! Taci, ghia... Nu e Puiu... E frate-său, Mogâlea. Puiu 
are picioare zdravene, Mogâlea şchioapătă. 

— Nu, zisei cu glas şugubăţ. Nu sunt nici Puiu, nici 
Mogâlea. Sunt amândoi. 

Râseră de se prăpădiră. Le întrebai: 

— Am avut dreptate când am spus că nu mă cunoaşteţi? 


— Ai avut. 

Tăcură. Tăcui şi eu Undeva, pe altă uliţă, fluieră un 
vardist, Câţiva câini din vecini se treziră şi lătrară la lună. 

Fetele şuşotiră. Se mişcară, îmi făcură loc. Le mulţumii şi 
mă aşezai între ele. Se zgâiră la mine prin lumina albăstruie 
a lunii şi mă înghesuiră. 

— E slab, tu, spuse Bibina, e slab ca un ţăr. 

— E şi chel, tu, zise Marghioala, 

Bibina întinse mâna şi-mi pipăi ţeasta, 

— Nu, nu e chel. E tuns chilug. O fi fost în puşcărie. O fi 
furat niscaiva găini şi-o fi stat la puşcărie. 

— Crezi? 

— De crezut nu cred nimic, însă văd că e tuns ca 
puşcăriaşii. ă 

— Tuns-netuns, vorba e ce facem cu el. Il păstrăm între 
noi, ori îi legăm tinicheaua de coadă şi punem câinii pe el? 
întrebă Marghioala. 

— Să-l păstrăm, îi răspunse Bibina. 

Banca de lemn era scurtă. Fetele — dolofane. Aproape că 
mă striviseră. Întâi mă luă de gât şi mă sărută, încercând 
să-mi soarbă sufletul, Marghioala. Pe urmă mă luă de gât şi 
Bibina. Mă sărută şi ea. Încercă şi ea să-mi soarbă sufletul. 
Nu izbutiră. Sufletul nu mi se lăsă sorbit. Se ţinu bine. Ori 
poate nu-l mai aveam. Poate-l pierdusem şi nu băgasem de 
seamă că l-am pierdut. Timpul însă, slab şi ostenit, se lăsă 
învins. Mă înfăşură şi mă pătrunse dintr-o dată un puternic 
val de căldură. Le întrebai: 

— Dar cum de staţi noaptea singure la poartă? Aţi rămas 
văduve, ori v-au părăsit amurezii? 

— De măritat, n-am fost măritată, aşa că nici vorbă nu 
poate fi de văduvie, iar amurezii... Amurezii, într-adevăr, 
ne-au cam părăsit, spuse Marghioala. Au zis că... 

Taci, tu, o întrerupse Bibina, întinzând mâna pe la spatele 
meu şi înghiontind-o. Nu-i spune tainele noastre. Abia l-am 
cunoscut şi nu ştim dacă e sau nu în stare să le păstreze. _ 

Păstram multe taine în inima mea, poate prea multe. In 


loc să mă laud, zisei: 

— Ai dreptate. Nu pot să păstrez tainele altora. Nu sunt 
în stare să le păstrez nici pe ale mele. Tocmai când mă 
aştept mai puţin, mă ia afurisita de gură pe dinainte şi mă 
dau, ca un prost, de gol. 

Gogonata mea minciună le plăcu. Râseră în hohote. 
Râsei şi eu. Tot în hohote. Când eram ameţit de băutură, 
râdeam uşor. Altfel... Altfel râdeam greu de tot sau nu 
râdeam de loc. Fetele căzură în capcană şi nu prea. Una 
ciripi: 

— E sincer, tu. 

Cealaltă, însă, o contrazise: 

— Aş! E un parşiv de n-are pereche. N-are pereche-n 
târg. Ne duce, tu. Se preface. 

Mă scărpinai, ţărăneşte, la ceafă, ridicai din umeri, zisei 
cu nepăsare: 

— Credeţi ce vreţi. V-am spus adevărul. 

Marghioala mă apucă iarăşi de gât şi mă întrebă: 

— Tu, Puiule, eşti ruşan? 

— Nu. Sunt mămăligar de la Omida, de pe valea 
Călmățuiului. 

— M-aş fi mirat să fii ruşan, zise Marghioala. 

— De ce? 

— Pentru că dacă ai fi te-am fi văzut pe undeva. 

Bibina îmi trânti un pumn în coaste. 

— Hoţule, îmi zise, tu vrei să ne duci cu preşul. N-ai de 
loc mutră de ţăran-bădăran. 

Îmi adulmecă obrazul. Adăugă: 

— Nu miroşi a ceapă. Nu miroşi nici a usturoi. Mirosi a 
cârnaţi şi a vin. Ai băut şi-ai mâncat. 

Îmi pipăi burta. Adăugă: 

— Ai băut şi-ai mâncat, dar de umflat nu te-ai umflat. 

— Da. Am băut câteva pahare de vin vechi la Sotir. Am 
luat masa la grec c-un prieten. 

— Poate. Însă tu nu eşti ţăran-bădăran cum nu sunt eu 
nevastă de protopop. Nu te asemeni c-un ţăran şi nici 


măcar n-aduci a ţăran. 

Ar fi trebuit să le las să creadă ce vor. Nu ştiu ce-mi veni 
însă şi mă încăpăţânai: 

— Sunt ţăran, ţăran get-beget de la coada vacii, dar am 
umblat prin lume, am mai trăit şi pe la oraş... 

— Aşa da... Mai merge... Ţăranii, dacă umblă prin lume şi 
mai locuiesc şi pe la oraş, se schimbă, nu prea mai 
seamănă a ţărani. 

Luna făcu ce făcu şi ajunse între două stoluri înalte de 
salcâmi. Ne privi. O privirăm şi noi. Mie îmi zâmbi. Ca unei 
vechi cunoştinţe îmi zâmbi. La cele două fete dolofane se 
încruntă. Le spuse: 

— Aveţi grijă să nu-mi stricaţi băiatul. Aveţi grijă... 

Auzii limpede cuvintele lunii. Fetele dolofane, deşi aveau 
ca şi mine urechi, nu le auziră. Veni şi vântul. Se furişă 
printre noi şi se repezi în sus. Clătină vârfurile salcâmilor. 
Răsucindu-se uşor, şi parcă vrând să întârzie atingerea cu 
pământul, căzură în preajma noastră şi peste noi, frunze 
galbene. Fetele deveniră şi mai îndrăzneţe. Mă strânseră. 
Mă înghesuiră. Mă ciupiră. Mă-înghiontiră. Luarăm foc. Mai 
trecu ce mai trecu, şi ne înfierbântarăm de-a binelea. Nu 
mai băgarăm în seamă luna. Nu mai băgarăm în seamă 
uliţa. Nu mai băgarăm în seamă nici vântul. Gurile începură 
să ne turuie. Vorbirăm multe şi vorbirăm de toate, până 
ajunserăm, aşa cum voisem eu încă de la început, la verzi şi 
uscate. Ostenită de atâta veghe, luna îşi adună părul lung, 
şi-l înfăşură în jurul capului, căscă şi se pregăti să scapete. 
Tristeţea, care între timp mai colindase şi pe alte uliţe, se 
întoarse. Mă uitai la ea. Cu frică mă uitai şi pe bună 
dreptate. Tristeţea avea obrazul strâmb şi era grozav de 
urâtă. Scoase limba la mine, se schimonosi şi se apucă să- 
mi dea târcoale. Se repezi şi muşcă din mine ca dintr-un 
măr. Nu se mulţumi cu atât. Muşcă şi din cele două fete 
dolofane. Fetele nu ţipară, cum nu ţipasem nici eu. Tăcură 
şi se posomorâră. Pe mine, însă, muşcătura mă duru adânc. 
Gura mi se umplu de cenuşă. Vântul se supără, se zburli şi 


clătină salcâmii. larăşi căzură peste noi şi pe lângă noi 
frunze. Mă smulsei dintre fete şi mă ridicai, încercai să le 
sărut mâna, să le urez noapte bună şi să-mi iau tălpăşiţa. 
Bibina mă apucă de braţ: 

— Hai să mai stăm de vorbă şi în casă, Puiule. Tot am 
pierdut noaptea. 

Zisei într-o doară: 

— Poate n-am pierdut-o. Poate am câştigat-o. 

Tristeţea se scălămbăi iarăşi la mine. Se scălămbăi şi la 
fete. Bibina, cu gura amară şi uscată, îmi spuse: 

— Tu, Puiule, eu zic să nu ne mai gândim la nimicuri. Mai 
bine hai în casă. Să mai vorbim. 

— Locuiţi singure? 

— Singure-singurele, îmi răspunse Marghioala. 

— Şi nu vă temeţi că într-o noapte s-ar putea să vă calce 
hoţii? 

— Nu, nu ne temem. Are Dumnezeu grijă de noi. Ne 
păzeşte. 

— Dumnezeu are cam prea multe case în grijă. 

— Are» însă pe noi ne păzeşte cu deosebită luare-aminte. 

— Sunteţi cumva bisericoase? 

— Bisericoase? Doar credincioase. 

Cu glas care se voia batjocoritor, le întrebai: 

— Cum aşa? 

— Am fost crescute în frica lui Dumnezeu. 

— Asta e altceva. Asta e cu totul altceva. Mă scuzaţi. 

Tăcură. Tăcui şi eu. Trecu pe deasupra noastră o pasăre 
de noapte. O stea se desprinse din cer şi căzu. Se aprinse 
steaua. Lăsă în urma ei o panglică de lumină albastră. Pieri 
steaua. Pieri şi panglica. De undeva de la marginea 
târgului, veni un val de răcoare. Bibina mă apucă de braţul 
drept. De braţul stâng mă apucă Marghioala. Mă strânseră 
ca doi vardişti care m-ar fi arestat şi mă târâră după ele în 
curte. Mă lăsai târât fără nicio împotrivire. Trecurăm printre 
steble de fiori care ne îmbătară cu balsamul lor şi printre 
corcoduşi mărunți şi chirciţi, cărora pământul nisipos nu le 


pria. Casa, ascunsă într-o mare de verdeață atinsă de 
timpurie vestejire, era măruntă şi avea acoperişul ţuguiat. 
Ajunserăm în prag. Cu toată starea de ameţeală şi 
nedumerire în care mă aflam, băgai de seamă că pe prispă 
dormea, făcut covrig, un om. 

— Parcă ziceaţi că locuiţi singure, spusei ţâfnos şi le 
arătai omul adormit: 

Îmi răspunse Marghioala: 


— Bunicul!... Are somnul greu. Mai e şi surd. lar când 
vede ceva se face că nu vede. 
— Vă iubeşte? 


— El ne-a crescut. 

Lămurirea mi se păru mulţumitoare. Nu mai stăruii. 
Străbăturăm tinda bâjbâind şi pătrunserăm într-o odaie în 
care mirosea a vechituri şi a flori de vară uscate. Bibina 
dibui butonul şi-l întoarse. Se aprinse un bec cu pălărie 
verde, care atârna din tavan. Marghioala mă pofti să mă 
aşez pe marginea patului. O ascultai. Singurul scaun care 
se găsea în odaie mi se păru şubred. Fetele dolofane îşi 
potriviră părul în oglindă. Le observai mai bine. Marghioala 
era bucălată şi avea doi negi mici pe obraz. Tot bucălată 
era şi Bibina, însă negii îi iertaseră obrazul. Frumoase nu 
erau, însă în lumina şi în odaia aceea gătită după gustul şi 
priceperea lor mi se păru că nici urâte nu sunt. În odaie se 
mai aflau: un dulap cu oglindă, o masă ieftină, de lemn, o 
maşină de cusut Singer şi, prins în perete, un ceas cu cuc. 
Pe zidul dinspre răsărit stăteau cuminţi patru icoane 
înşiruite una lângă alta: Naşterea, Botezul, Răstignirea şi 
învierea. Sub icoane spânzurau o candelă mică şi câteva 
fotografii de familie pe jumătate şterse de timp. 

Bibina aprinse o maşină de spirt, care începu să pâlpâie 
într-un colţ, pe duşumea. Marghioala căută pe o policioară 
din tindă ibricul şi ceştile şi pregăti trei gingirlii. Aveau şi 
ţigări, ba încă ţigări scumpe, Pelişor. 

Sorbii cafeaua fierbinte din câteva înghiţituri. 

— Tu... că nici nu mai ştim cum să-ţi zicem... Ai să rămăi 


mai mult în oraş? 

— Două-trei săptămâni. 

— Şi pe urmă? 

— Nu ştiu. Poate plec la noi la ţară, la Omida, poate în 
altă parte. Nu m-am hotărât. Pot să mă duc unde am poftă. 

— Cum aşa? 

— Da. Pot să mă duc unde am poftă, pentru că tot 
pământul este al meu. 

Râseră. Râseră şi băură cafeaua încet, trăgând rar din 
ţigară, ca nişte bătrâne cu tabiet. Se uitară la înfăţişarea 
mea, se uitară la straiele bunişoare cu care eram îmbrăcat, 
se uitară şi la picioarele mele. Mi se păru că vor să mă 
întrebe ceva şi nu cutează, de, tocmai ele, care până atunci 
cutezaseră totul. Le ghicii gândul. 

— Poate vreţi să mă întrebaţi de ce sunt şchiop. 

— Da, spuse Marghioala. Aşa ai venit pe lume, sau... ţi s- 
a întâmplat ceva mai târziu? 

— Mai târziu. Aveam doisprezece ani. Din boală. 

— De! zise Bibina. O să trăieşti greu. O să trăieşti greu, 
cu toate că spui că tot pământul e al tău. 

— Greu, uşor... totuna... Însă eu cred că o să trăiesc greu 
nu din pricina piciorului, ci dintr-a capului. 

— De ce din pricina capului? Ce are capul tău? Văd că l-ai 
tuns chilug. 

— E cam tulbure, zisei, şi nu totdeauna mă înţeleg cum 
trebuie cu el. 

— De! N-avem ce-ţi face. La lecuit capetele zăpăcite nu 
ne pricepem. Dacă ne-am pricepe le-am fi lecuit întâi pe-ale 
noastre. 

Nu ştiu ce le trecu prin minte, că se înduioşară. 
Amândouă se înduioşară. Eu nu mă înduioşai. Râsei. 
Nădăjduii că se vor molipsi şi ele de la râsul meu. Nu se 
molipsiră. Rămaseră abătute. Zisei, ca să rup tăcerea: 

— Miezul nopţii!... E timpul să plec. 

Marghioala privi acele ceasului din perete. 

— AŞ! Miezul nopţii a trecut de mult. Se apropie cinci- 


şase dimineaţa. 

Bibina pregăti patul — un pat mare, lat, ca pentru cinci- 
şase oameni, ademenitor. Fetele se întoarseră cu faţa la 
icoane. Se închinară. Mă închinai şi eu. Marghioala scoase 
din dulap un ştergar de borangic, îl desfăcu şi acoperi cu el 
icoanele. Pe urmă se duse lângă uşă, trase ivărul şi întoarse 
butonul. Năvăli peste noi întunericul. Prin întuneric, auzii 
cum cad, uşoare, straiele de pe trupurile lor durdulii. 
Tristeţea se apropie de mine. Văzui, prin întuneric, că ia 
chip de şarpe. Mă înfăşură. Mă strânse. Începu să-mi muşte 
carnea puţină. Bibina şopti; 

— Ce faci, Puiule, tu nu te culci? 

Răspunsei cu un glas care nu era al meu, cu un glas care 
mă sperie, pentru că nu era al nimănui: 

— Ba da. 

Se luminase binişor de ziuă când le părăsii. Fetele, în 
cămăşi lungi, de noapte, cu papuci în picioare şi cu câte-o 
broboadă de lână pe umeri, mă însoţiră până la poartă. 
Inainte de a ne despărţi, rupseră o garoafă şi mi-o prinseră 
la butonieră. Lăsai nasul în jos. Obrazul începu să-mi ardă şi 
mi se roşi. 

— Să mai vii pe la noi. Seara. Ne găseşti la poartă. 

— Şi dacă nu vă găsesc singure? 

— Treci, ne dai bună seara şi-ţi vezi de drum. Nu te 
superi şi nu-ţi pierzi nădejdea. Incerci seara următoare. 

— Şi dacă tot nu sunteţi singure? 

— Incerci până ai noroc, ca aseară. 

— Ciudate fete mai sunteţi şi voi! 

Bibina râse. Imi răspunse Marghioala: 

— Dacă-ţi place. Altele mama nu mai face. Nu că n-ar 
vrea, frumuşica de ea, dar s-a prăpădit la un ceas după ce 
ne-a adus pe lume. 

— O să mai trec. 

Mă uitai la ele. Simţii că dacă m-aş mai uita la ele mi s-ar 
topi şi mi s-ar scurge ochii. Şoptii: 

— Fetelor! Aş vrea să mor! Acum. Chiar acum. 


— Prostule! Omul nu moare când vrea. Moare când îi vine 
sorocul să moară. Şi... la urma urmelor, ce-ţi veni să vrei să 
mori chiar acum? E timp şi de murit. 

— Totuşi... Totuşi mie îmi vine să mor acum. Chiar acum. 

— Amână. Amână pentru mai târziu. Amână pentru cât 
mai târziu, tu... pentru cât mai târziu. 

Îmi întinseră gurile cărnoase. O sărutai întâi pe Bibina. Pe 
urmă o săturai şi pe Marghioala. 

Surdul dormea, tot făcut covrig, pe prispă. 

În lungul drum spre gazdă, mă întâlnii cu soarele. Mă 
uitai la el. Se uită şi el la mine. Nu se miră. De când mă 
cunoştea, tot treaz mă găsea când răsărea, tot pe poteci şi 
pe drumuri. Nu mă întrebă nimic. Nici eu nu-i spusei nimic. 
Mai departe, mă întâlnii cu negustorii şi cu negustoraşii 
care se duceau să-şi deschidă prăvăliile. Mă întâlnii şi cu 
lăptăresele şi zarzavagiii care se grăbeau să ajungă cu 
marfa la piaţă. Cu unii mă cunoşteam şi mă salutam. Cu 
alţii nu. În sfârşit, după multă osteneală, ajunsei şi la casa 
Arăpasilor. Intrai fără teamă în ogradă, deşi Ciul era slobod. 
Câinele se repezi la mine, mă lătra, însă de muşcat nu 
cuteză să mă muşte. Gazdele se treziseră de mult. Doamna 
Arăpaş stropise şi măturase curtea, şi acum, dintr-un ciurel 
pe care îl ţinea în mână, arunca găinilor boabe de porumb. 
Flăcăii zdraveni înjugaseră boii la car şi plecaseră înainte de 
răsăritul soarelui să cosească fânul din luncă. Ciungul, gol 
până la brâu, se spăla pe prispă. Lua cana cu apă, o ducea 
la buze, îşi umplea gura, punea cana pe scaun, slobozea 
apa din gură în palmă şi se freca pe obraz, pe gât, pe ciotul 
negricios şi bont. Cum dădu cu ochii de mine, mă luă peste 
picior. 

— Îmi trăseşi chiulul, vericule. Din prima noapte. Să ştii 
că nu se cade. Am fost nevoit să caut alte cunoştinţe să 
petrec. Dar, ia spune-mi, pe unde şi cu cine te-ai încurcat? 
De ce n-ai venit acasă mai devreme? 

Am vrut să viu, însă m-am întâlnit pe nepusă masa cu 
unul Dobrică Tunsu de la Balaci. Înainte de război am 


ucenicit împreună la tăbăcăria lui jupân Moţatu. El a spus 
una, eu am zis alta, ca oamenii care nu s-au văzut de ani 
întregi. Avea punga doldora de parale. M-a poftit la Sotir. 
Am mâncat şi-am băut ca boierii, pe săturatelea. 

— Se mănâncă şi se bea bine la grec. 

— Bine? E puţin spus, Filipache, la Sotir se mănâncă mai 
mult decât bine. 

Doamna Arăpaş trecu pe lângă noi, lipăindu-şi papucii. 
Ciungul fluieră a mirare, căscă ochii şi se-apropie de mine. 
Clătină din cap. Mă luă la rost. 

— Dar garoafa? Tot vechiul tău prieten de la Balaci ţi-a 
agăţat-o la butonieră? 

Prins pe neaşteptate cu fofârlica, mă fâstăcii, scosei 
garoafa şi o strivii. Mi se umeziră degetele. Minţii: 

— Mi-a pus-o în piept, la restaurant, o ţigancă ochioasă. 
O florăreasă de care n-am putut să scap. Ştii şi tu cum sunt 
florăresele. Nu scapi de ele. 

Ciungul, supărat de lipsa de încredere pe care i-o arătam, 
lăsă buza şi se uită la mine cu dispreţ. 

— Pe altul să încerci tu să-l duci cu mâia şi să-l 
îmbrobodeşti, vericule. Prietenul tău Filipache nu e tont, 
cum îl crezi. E ciung, dar tont nu e. Filipache n-a trăit până 
acum degeaba. Filipache cunoaşte toate chichiţele şi toate 
cotloanele oraşului... 

— Nu mă îndoiesc... 

— Că te îndoieşti ori că nu te îndoieşti, mie puţin îmi 
pasă. Dar, vericule, să nu încerci să tăgăduieşti. 

— N-am să încerc, Filipache. 

Râse. Ochii i se luminară. | se scrise bunătatea pe faţă. 

— Tu ţi-ai petrecut noaptea cu surorile Scutelnicu, cu 
croitoresele. Bravo! Mă bucur, mă! Mă bucur pentru că 
amândouă dolofanele sunt, cum zice cântecul: 


harnice 
şi darnice... 


Hoţomanul! Mă dibuise. Nu mai avea nici un rost să-i 


ascund faptul. Mărturisii: 

— E-adevărat. Dar nu înţeleg. Cum de-ai ghicit? 

— După garoafă, vericule. Numai după garoafă. Ele au 
obiceiul. Cine-şi petrece noaptea la surorile Scutelnicu 
pleacă în zori cu garoafă la butonieră. Dar, ia spune-mi, mă, 
le cunoşteai mai dinainte? 

— Nu. După ce m-am despărţit de Dobrică Tunsu nu-mi 
era somn. M-am plimbat la întâmplare pe uliţe, să-mi 
dezmorţesc trupul a să-mi treacă durerea de cap. 

— Băusei? 

— Băusem. Erau la poartă, pe bancă. M-au văzut şi m-au 
luat drept altul. Nu ştiu ce le-a apucat, că m-au strigat. Cum 
n-aveam altceva mai bun de făcut, am intrat în vorbă cu 
ele. Pe urmă... 

Ciungul rânji şi mi-o reteză cu răutate: 

— Nu trebuie să te osteneşti să-mi spui ce-a mai urmat. 
Cunosc. 

— Din trăite, sau din auzite? 

Tăcu un timp. Tăcu până simţi că i s-a acrit gura. Atunci 
zise: 

— Din auzite. Se pare că ciungii sunt mai puţin norocoşi 
la femei decât şchiopii. 

— Filipache... 

— Nu te supăra... Am glumit. Dar... să-ţi mai spun ceva. 

— Spune-mi. 

— Bine că n-a dat peste voi Timon! Dacă vă prindea, 
ieşea o dandana de vuia oraşul. În afară de asta, nu mai 
pupai tu examen, vericule... 

— Timon? Cine e Timon? 

— Profesorul de franceză. De când s-a stabilit aici, a 
devenit un fel de crai al oraşului. E încurcat cu multe. De 
câteva luni trăieşte şi cu surorile Scutelnicu. 

— Cu amândouă? 

— Dar ce? Strică? Tu nu te-ai culcat cu amândouă? 

Dintr-o dată, îmi pieri pofta de vorbă. Îmi pieri şi puţina 
poftă de viaţă pe care o căpătasem. Mă pomenii că-mi sug 


buzele. Ciungul mi se păru urât, vrednic de luat la înjurături 
şi la palme. li lăsai să se spele mai departe şi să se 
îmbrace. Mă dusei în odaie. Începui să-mi adun cărţile. 
Simţii că a intrat cineva după mine. Întorsei capul. O văzui 
pe Despa. Părea nedormită. Ochii îi erau umflaţi şi tulburi. 
Venise cum se ridicase din aşternut: desculţă, cu părul lung 
şi negru despletit. N-avea pe ea decât o cămaşă de noapte 
albă, subţire, lungă până la călcâie. Mânioasă, se uită 
câteva clipe la mine. Apoi se repezi asupră-mi ca o pisică 
sălbatică. Mă cuprinse cu braţele pe după gât. Mă încolăci. 
Îmi muşcă gura. Până la sânge mi-o muşcă. Înainte de a 
izbuti să mă dezmeticesc, sări îndărăt. Din prag îmi şopti: 

— Ei, spune-mi! Imi miroase mie gura urât? Gălbejitule! 
Nu-mi miroase! Schilodule! Lipiciosule! Gălbejitule! Lua-te- 
ar de o mie de ori dracul! Pe tine şi pe cine te-a adus pe 
lume. Lua-te-ar de o mie de ori dracul! Astăzi şi mâine... 
Astăzi... şi mâine... şi poimâine... 

Trânti după ea uşa. Răsună casa. Veni Filipache. Mă privi. 
Râse: 

— Soră-mea! E cam ciudată soră-mea Despa. [i-a zis 
ceva? 

— Nu. Nu mi-a spus nimic. M-a ocărât. 

— Nu-ţi pune mintea cu ea, vericule. Nu te supăra. 

— Nu mă supăr. 

Plecai la şcoală cu ciungul. Pe drum tăcurăm tot timpul. 
Parcă ne-am fi dus la spânzurătoare. 


XI 


La examenul oral, Filipache Arăpaş o încurcă rău de tot. 
De citit, citi frumos, însă la gramatică se pierdu, se fâstăci 
şi nu fu în stare să răspundă la nicio întrebare. Avu noroc. 
Profesorul Turtulă era în toane bune, îi dădu notă de 
trecere şi nu-l certă. 

Dincolo de ferestrele şcolii ziua era neobişnuit de 
frumoasă, albastră, limpede, însorită. Uneori se întâmplă ca 
şi pe la noi prin Deliorman să mai fie şi asemenea zile. 

Şi alţi şcolari mai ştiură câte ceva. Printre toţi însă, 
străluci în chip deosebit Valentina Bulgun. Dichisită. 
Pieptănată strâns. Cu coc mare pe ceafă. Fruntea îi părea şi 
mai înaltă şi mai senină ca de obicei. Ochii îi erau uşor 
osteniţi, dar obrajii îşi păstraseră frăgezimea. Se îmbrăcase 
cu o rochie subţire, care-i ascundea destul de bine trupul, 
mare, cărnos şi-i scotea mult în afară sânii rotunzi. Turtulă 
o sorbi din ochi. Roşi tulburat şi, cu gura plină de bale, 
începu să-i pună întrebări. Fata voinică răspunse rar şi 
limpede, ca din carte. Pe deasupra, cunoscând slăbiciunea 
profesorului pentru versurile lui Cerna, spuse pe de rost 
Chemarea. Crezurăm că o să-i pună notă şi-o s-o trimită la 
loc. Profesorul o privi pe sub ochelari. 

— Pe dumneata... pe dumneata trebuie să te examinez 
mai mult. Eşti... Eşti un caz... Ba încă un caz foarte... foarte 
interesant. Lucrezi acolo unde lucrezi şi... Şi vrei să înveţi 
carte. Lăudabil, Mai mult decât lăudabil... 

— Examinaţi-mă, domnule profesor, 

— la creta. 

Fata voinică se apropie de tabla mare şi neagră din colţ, 
luă creta şi aşteptă. Profesorul pletos şi slinos îi dictă clar 
câteva fraze voit complicate Slujnica frumoasă de la 


faimosul local al doamnei Aspazia Harnik scrise totul fără 
nicio greşeală. După aceea, la cererea lui Turtulă, deschise 
cartea de limba română şi citi câteva pagini nemaiauzit de 
fermecător. Ne încântă şi ne cuceri pe toţi. Deşi nu se 
obişnuia, că doar nu ne aflam la teatru, o răsplătirăm cu 
bătăi din palme. Profesorul nu ne certă. Zise cald: 

— Bravo, Valentino! Bravo, fetiţo! Dacă te duceai mai de 
mică la şcoală, ajungeai artistă. Te-ai dus... Te-ai dus acolo 
unde te afli... 

— M-am dus să lucrez acolo unde m-a împins nevoia, 
domnule profesor... 

Prin încăperea în care începuse să miroasă puternic a 
trupuri calde şi nespălate, a sudoare şi a încălţăminte 
veche pluti câteva clipe un văl subţire de fericire care ne 
mângâie tuturor, în treacăt, obrajii. Profesorul, cu ochii încă 
aprinşi, îi spuse fetei că nu mai are de pus nicio întrebare. 
Valentina trecu printre bănci, cu capul în jos, mulţumită 
însă în acelaşi timp şi uşor întristată de succesul ei. 
Încurajat de chipul binevoitor al profesorului, Filipache 
Arăpaş ridică mâna şi rugă cuviincios să mai fie examinat o 
dată, ca să-şi crească nota. Rugămintea îi fu primită. 
Ciungul ieşi la tablă, agitându-şi ciotul negru, şi acum se 
descurcă ceva mai bine. 

— Meriti şapte. lată, ţi-am schimbat cinciul în şapte. 

— Va mulţumesc, domnule profesor, vă mulţumesc din 
toată inima. 

Turtulă cercetă catalogul. Alese un nume la nimereală. 
Mă auzii strigat. Nu mă aşteptam. Tresării, mă sculai în 
picioare şi rostii ca la cazarmă: 

— Prezent!... 

Mă pofti lângă catedră, ca să mă audă mai bine. 
Văzându-mă cum şchioapăt, zâmbi iarăşi. Şi, zâmbind, zise 
către clasă: 

— Stăm bine! Stăm cum nu se poate mai bine! După ce 
am examinat un ciung, o să examinăm acum şi un şchiop. 
Deie Domnul să răspundă cum trebuie! Să ne răspundă 


cum trebuie şi să nu ne strice bucuria zilei. 

Nu-i făcusem nimic. Cu nimic nu-l supărasem. De ce-şi 
râdea de mine? Vrusei să-l întreb. Mă gândii însă că i-ar 
putea să nu-i placă înfăţişarea mea, aşa că mă stăpânii, 
însă nu deplin, pentru că mă pomenii uitându-mă urât la el. 
Nu băgă de seamă. Căută printre hârtiile din geantă 
lucrarea mea scrisă, o scoase, se aplecă asupra ei şi se 
apucă s-o citească. Sala, în care pe lângă fetele şi băieţii 
veniţi aci pentru examene se mai aflau şi o sumedenie de 
orăşeni, hohotea încă de gluma cu ciungul şi cu şchiopul, 
care păruse bună şi plină de haz. Văzui că lucrarea îl 
prinde. Rămăsei liniştit. Profesorul se afundă în lectura ei şi 
— lucru neobişnuit la el — o citi de la un capăt la altul. 
Reciti pagina întâi. Apoi se întoarse cu scaun cu tot spre 
mine. Imi spuse acru: 

— Mi-ai umblat cu pezevenglâcuri dumneata. Mi-ai 
umblat cu pezevenglăcuri! Ai încercat să mă înşeli cu 
neruşinare, boierule de trei parale! Ai vrut cu bună ştiinţă 
să mă păcăleşti pe mine, tocmai pe mine, ostaş care am 
îndurat şi-am câştigat războiul! Ostaş care am contribuit cu 
lupta şi cu suferinţele mele la făurirea României Mari! 
Logofete brânză-n bețe! Să-ţi baţi dumneata joc, cu 
îndrăzneală, de obrazul meu! Eu sunt profesor cu practică, 
domnule... lar dumneata... Dumneata nu eşti decât o 
simplă plevuşcă!... Ai copiat. Da... Da... Ai co-pi-at! Ai venit 
cu cine ştie ce cărţulie în buzunar şi, profitând de neatenţia 
mea, ai deschis-o şi-ai copiat din ea cu neobrăzare. De ce-ai 
făptuit asta? V-am spus doar că mă mulţumesc cu puţin! 

II ascultai. Il ascultai şi tăcui. Pe măsură ce vorbea, 
profesorul slinos şi pletos se aprindea şi se înfierbânta tot 
mai mult, se mânia tot mai aprig. Chipul i se înroşea. Glasul 
i se asprea. Urlă: 

— Deşucheatule! Tâlharule! La lucrarea scrisă, îţi dau 
nota 2. Auzi? Nota 2.  Derbedeule!  Neisprăvitule! 
Netrebnicule!... iți dau nota 2, ca să te înveţi minte şi altă 
dată să nu mai umbli cu necinstea. Şi acum, domnule 


cioflingar, ia-o din loc şi să nu mai aflu c-ai pus picioru-ţi 
şontorog pe la şcoală, că-ţi rup spinarea cu nuiaua. Da! Da! 
îţi rup spinarea cu nuiaua... 

Imi strigă în auz încă multe alte vorbe, şi mai pline de 
mânie, şi mai sălbatice. Ce s-o mai lungesc? Mai mult de 
jumătate de oră, mă batjocori, mă bălăcări, mă ameninţă 
cu bătaia, până-şi sără inima... 

In oraş circ nu era. Nici teatru. La cinematograful 
Giuvelea rula, o dată pe săptămână, un film vechi. 
Târgoveţii simțeau nevoia de petrecere. Unii dintre ei 
aflaseră că au îngăduinţă să asiste la examenele orale de la 
liceu. Veniseră şi umpluseră ochi sala, cu gândul că se vor 
spune, de către elevii nepregătiţi, gugumănii şi că vor avea 
astfel prilejul să râdă şi să se veselească. Spectacolul dat 
de profesorul Turtulă îi bucură şi-i ferici. Zâmbiră. Chicotiră. 
Râseră cu hohote. Se zvârcoliră de plăcere în bănci cât 
vrură. Eu... Eu privii şi ascultai totul fără să mă sinchisesc. 
Cunoşteam şi prea cunoşteam oamenii. Trecusem, în scurta 
până atunci şi cotita mea viaţă, prin întâmplări şi mai grele. 
Mă obişnuisem ca în asemenea cazuri să tac şi să rabd. 
Sunt unele împrejurări când tăcerea e mai dulce decât 
mierea şi când cu răbdarea treci marea. Tăcui şi răbdai şi 
de data asta. Insă, muşcându-mi fălcile, tăcând şi răbdând, 
nu-l slăbii nicio clipă din ochi pe profesor. Se născu dintr-o 
dată în mine dorinţa arzătoare de a nu uita niciodată cele 
ce auzeam şi vedeam şi nedreptele învinuiri ce mi se 
aduceau faţă de atâţia orăşeni care-l ştiau pe Turtulă drept 
om cam sărit la minte, dar cinstit până în vârful unghiilor, 
şi-i credeau spusele. Faptul că rămâneam nemişcat, că-mi 
păstram obrazul împietrit, că nu mă răzvrătisem, că nici 
măcar nu crâcnisem, că nu mă ruşinasem şi nu roşisem, îl 
scoase, în cele din urmă, pe profesor din pepeni. Sări fript 
de pe scaun. Se apropie de mine. Îmi urlă în urechi: 

— Ce să-ţi fac? A? Ce să-ţi fac, mă janghinosule? Te 
elimin din examen. Ai umblat să mă înşeli. Papugiule! 
Pungaşule! Banditule! Ai umblat, cu bună ştiinţă, să mă 


înşeli. Pe mine! Tocmai pe mine, care sunt om de treabă. 
Om de treabă şi român verde ca stejarul! Tocmai pe mine! 
Tocmai pe mine! Tocmai tu!... Şi tocmai pe mine, care... 
care... 

Sângele îi luă foc şi-i năvăli în obraz. Ochii i se roşiră şi-i 
ieşiră din cap, ca două cepe mari, de apă. Înnebunit parcă, 
ridică mâna să mă pălmuie. Îmi zisei că acum întrecea 
marginile oricărei îndrăzneli. Hotărâi să nu-i îngădui să mă 
lovească. Şovăi. Poate că într-o licărire a minţii, care i se 
întunecase, îşi dădu seama că a mers prea departe. Se 
stăpâni. Şi în loc să se lase dus de mânie şi să treacă la 
atac, îşi pieptănă părul slinos cu degetele, îşi şterse 
sudoarea de pe frunte şi se aşeză îmbufnat pe scaun. 

Clasa tăcu. Lui Turtulă, pe care tăcerea îl sperie, i se mai 
muie glasul. Tot nu-l slăbii din ochi. Sudoarea care mai 
înainte îmi scălda pielea pieri. Trupul mi se uscă şi mi se 
încorda. Simţii carnea pe mine tare ca piatra. Mă durură, cu 
durere seacă şi ascuţită, rădăcinile dinţilor, rădăcinile 
măselelor, cerul gurii. Tâmplele mi se zbătură. Vinele 
gâtului îmi zvâcniră. Mă rugai de mine însumi: “Stăpâneşte- 
te, Darie, stăpâneşte-te, Darie! Trebuie! Auzi tu? Trebuie!” 
Turtulă aproape că mă imploră: 

— Mărturiseşte-mi, netrebnicule, după ce carte ai copiat. 
Mărturiseşte-mi, băiatule, pentru că păcatul mărturisit e pe 
jumătate iertat. Mărturiseşte-mi, măi copile, nu te codi. 
Mărturiseşte-mi... 

Vocea lui abătută mă frânse. Îmi trecu ciuda. Îmi trecu şi 
supărarea. În fundul sufletului meu rămase numai 
amărăciunea, ca un strat subţire de cenuşă. Mi se făcu milă 
de el, o milă caldă, care parcă mă rupea în bucăţi. Eu, 
dinţosul, eu, colţosul, îi răspunsei cu glasul celui mai blajin 
băiat din lume: 

— N-am copiat, domnule profesor. N-am copiat. Am 
povestit, cum m-am priceput, nişte întâmplări. Nişte 
întâmplări trăite. Atât. De altfel, asta ne-aţi şi cerut. Aşa că 
m-aţi certat, m-aţi batjocorit şi-aţi vrut să mă loviți fără 


niciun motiv. 

— Întâmplări trăite! Întâmplări trăite de dumneata! Minţi, 
mă, minţi de-ngheaţă apele. Mă mir că te mai rabdă 
pământul. 

Spuse totul moale. Se vedea că acum nu-şi crede nici el 
în întregime vorbele care-i ieşeau din gură. 

— Nu mint, domnule profesor, nu mint. 

Simţii că profesorului îi trecuse mânia. O simţiră şi 
ceilalţi. Ciungul prinse curaj. Se ridică în picioare şi zise: 

— Domnule profesor, colegul învinuit de dumneavoastră 
că şi-ar fi copiat teza a stat în bancă aici, lângă mine. N-a 
copiat. Nu s-a uitat nici măcar pe-o fiţuică. A scris, dracu 
ştie cum, din cap şi dintr-o răsuflare. Zău, domnule 
profesor, tot ce-a povestit acolo a scris din capul lui. O fi 
scris adevărat? O fi scris minciuni? Nu ştiu. Dar am văzut că 
tot ce-a scris, din capul lui a scris. Credeţi-mă, domnule 
profesor! 

Acum, aproape toată clasa strigă întărâtată, pusă pe 
scandal: 

— N-a copiat, domnule profesor! Vă asigurăm că n-a 
copiat! 

Vântul trânti undeva o fereastră. Geamurile, sparte, 
căzură zuruind. Unul dintre gemenii Mătrăgună spuse: 

— S-a spart ghina... 

Toată lumea râse. Binevoi să râdă şi Turtulă. 

— Poate că măgarul n-a copiat, zise în cele din urmă 
profesorul. Poate că printr-o minune dumnezeiască ne 
aflăm în faţa unei secături înzestrate cu o bună ţinere de 
minte. Ştiţi voi în cazul acesta cum a procedat puşlamaua 
care face aci, în faţa noastră, pe sfântul? Să vă spun eu, 
care am văzut multe şi care sunt, cum s-ar zice, trecut prin 
ciur şi prin dârmon. Dumnealui, deşucheatul, a învăţat 
câteva pagini din cine ştie ce carte pe dinafară. Când s-a 
apucat să-şi lucreze teza a transcris exact ceea ce învățase. 
Exact... 

Ridică hârtia din faţa lui în sus, o flutură ca pe o zdreanţă 


şi adăugă: 

— Compoziţia asta prea e frumoasă ca să fi ieşit din 
căpăţâna seacă a unuia ca el. Aici, pe aceste patru pagini, 
este viaţă trăită, domnilor, este talent, domnişoarelor, este 
meşteşug literar, doamnelor. He-he! Cunoaştem noi! Ştim 
noi! Nu ne lăsăm noi duşi. He-he! He-he! Uitaţi-vă la figura 
lui tunsă chilug! Cum o să se găsească asemenea comori în 
tigva lui, tocmai în tigva lui! 

Mătrăgună, cel care spusese puţin mai înainte: că “s-a 
spart ghina”, strigă cu glas gros: 

— Probă, domnule profesor, ce mai atâta vorbă?? Treceţi 
la probă. Puneţi-l la probă. Să scrie în faţă dumneavoastră 
şi a noastră, a tuturor, altă lucrare. 

— Da, da, probă, puneţi-l la probă, mai ziseră şi alţii, 
veseli, că povestea se-ncurca şi se-ntindea. 

Soarele bătea din plin în ferestre. Căldura deveni grea, 
apăsătoare, înăbuşitoare. Mirosul de sudoare, de trupuri 
nespălate, de încălţăminte veche, purtată zi de zi, îmi 
aduse dureri de cap. Invins, mai mult de această căldură şi 
de acest miros greu decât de rugămintea clasei, profesorul 
spuse moale, în glas care se voia părintesc: 

— S-ar putea să aveţi dreptate, copii, şi s-ar putea să n- 
aveţi. Dar, în sfârşit, ca să nu spuneţi mâine-poimâine 
despre mine că sunt rău şi încăpățânat, vă împlinesc voia. 
Primesc propunerea. Să punem puşlamaua la probă. 

Se răsuci cu scaun cu tot către mine. 

— Primeşti, domnule şcolar, proba? 

— O primesc, domnule profesor. O primesc şi vă 
mulţumesc. 

Râse toată lumea din bănci. Râse şi Turtulă. Mă gândii 
dacă trebuie să râd şi eu. Hotărâi că nu trebuie. Nu riscai. 
Mai mult: mă prefăcui tulburat şi îngrijorat, de parcă m-aş fi 
aflat la numai un pas de pierzare. Profesorul scormoni încă 
o dată în geanta lui mare, umflată, şi scoase de acolo o 
coală de hârtie niţeluş mototolită, însă curată. O iscăli la 
colţ. Mi-o întinse cu bunăvoință: 


— Poftim, domnule cioflingar! Aşează-te aici, la catedră, 
în locul meu, pe scaunul meu, să te văd şi eu şi să te vadă 
toată sala... cum te inspiri şi cum... compui... Şi să-mi scrii 
dumneata, să-mi scrii, domnule, despre... Ba, nu. Să-mi 
aşterni pe hârtie impresiile dumitale... Impresiile pe care le- 
ai avut ieri şi azi aici, la şcoală... Din viaţă, domnule, să-mi 
scrii aşa cum spusei mai adineauri, din viaţă. Să vedem şi 
noi dacă te pricepi, să ne dăm şi noi seama dacă te ţin ori 
nu te ţin curelele să alcătuieşti din capul dumitale — da, da, 
din capul dumitale tuns chilug, din capul dumitale, care 
după toate aparențele e sec — o compoziţie mai acătării. 

li mulţumii cuviincios, mă aşezai la măsuţă, îmi adunai 
mintea răvăşită şi risipită. Din pricina încordării, mi se 
împietri trupul. Numai mâna dreaptă nu mi se împietri. 
Încercai peniţa. Mergea. Mă aplecai asupra hârtiei şi mă 
aşternui pe scris. Căutai să fiu calm şi izbutii. Nimeni, 
oricâtă osteneală şi-ar fi dat, nu putea să citească nimic pe 
obrazul meu. În tăcerea care se lăsă îmi dădui numaidecât 
seama că toţi cei ce se găseau acolo stăteau cu ochii zgâiţi 
la mine. Turtulă trimise pe careva să-i aducă un scaun din 
cancelarie. Când avu scaunul, îşi găsi loc lângă fereastră şi 
începu examinarea orală după catalog. Nu se mai uită la 
mine. Nici eu nu mă mai uitai la el. La nimeni nu mă mai 
uitai. De altfel, şi dacă aş fi vrut, n-aş fi avut cum. Ochii mei 
se uitau în urmă, la ceea ce se întâmplase, la ceea ce 
aveam eu de reconstituit, de povestit. Scriind mărunt, 
concentrat, dar cu litere clare, aproape caligrafice, povestii 
cum îl cunoscusem cu o zi înainte pe Filipache Arăpaş, cum 
şi de ce ne împrietenisem, descrisei sugestiv curtea 
bolovănoasă şi prăfoasă a şcolii şi întârziai ceva mal mult 
asupra grupurilor de şcolari în vârstă pe care îi găsisem 
aici, conturai amuzat şi amuzant câteva figuri care mi se 
păruseră mai deosebite, între care şi pe gemenii, robiţi de 
sport, Mătrăgună. După aceea zugrăvii, folosind cuvintele 
cele mai potrivite, impresia uşor ridicolă pe care mi-o 
făcuse el, Turtulă, când intrase în clasă. Îi încondeiai 


îngroşând voit expresiile, chica, obrazul, ochelarii, mâinile. 
După aceea, îi pictai în amănunt straiele. Nu-i uitai nici 
pantofii, nici şireturile vechi, cu noduri. Ticurile pe care i le 
observasem şi care făceau parte din mica lui personalitate 
nu i le iertai, dimpotrivă, i le subliniai cu adevărată cruzime. 
Mâniei care clocise tot timpul în mine şi pe care o 
stăpânisem mai înainte îi dădui acum drumul ca unui cal 
nărăvaş. Toată suferinţa pe care o îndurasem în tăcere din 
pricina batjocurilor lui Turtulă înflori, rodi şi mă ajută să mă 
răzbun din plin, în slove a căror asprime, în alte împrejurări, 
m-ar fi înspăimântat. De asistenţa care hohotise în timp ce 
el, Turtulă, mă învinovăţise că am copiat lucrarea îmi bătui 
joc numai în câteva fraze, care-mi ieşiră de sub condei 
destul de usturătoare, ba chiar otrăvite. În încheiere arătai 
cum fusesem batjocorit în chiar ziua aceea, acolo, în clasă. 
Nu-i uitai niciun cuvânt, nicio ameninţare şi nu-i trecui cu 
vederea nici încercarea, cu totul neîndreptăţită şi nelalocul 
ei, de a mă pălmui. După o oră, mă ridicai şi-i spusei: 

— Am isprăvit, domnule profesor... 

Lăsai buza, ca omul supărat că n-a făcut cine ştie ce 
ispravă, îi întinsei hârtia şi mă dusei în bancă. Găsii un loc 
gol lângă Valentina. Mă aciuai acolo. Turtulă întrerupse 
examinarea fraților Mătrăgună, le mulțumi pentru 
răspunsuri, le dete notă de trecere şi-i trimise la loc. După 
aceea luă lucrarea, îşi potrivi ochelarii pe nas şi se adânci în 
lectura ei. O citi o dată. O citi de două ori. Părăsi scaunul. 
Merse câţiva paşi. Se opri. Şovăi câteva clipe. Apoi spuse: 

— Să mă scuzi, tinere, te rog să mă scuzi. Nu mi s-a mai 
întâmplat. Până acum, de când sunt profesor, aşa ceva nu 
mi s-a mai întâmplat. Eu... Eu, vezi dumneata, sunt un om 
cinstit. Nu pot suferi necinstea. Racila vieţii noastre politice 
şi sociale stă în minciună şi în necinste. Da... Da... |n 
minciună şi în necinste. Acestea sunt rădăcinile răului care 
mănâncă patria noastră şi-o împiedică să progreseze. 
Minciuna... Necinstea... Am crezut sincer că ai vrut să mă 
înşeli. Am crezut, cu adevărat, că eşti necinstit. De unde 


puteam să bănui că în căpăţâna dumitale se află ceva? Că 
de căpăţâna dumitale tunsă chilug e ceva? Acum, 
dumneata... Dumneata m-ai făcut de ruşine... Recunosc 
deschis că am greşit faţă de dumneata. Eu... Eu, care în 
război am omorât, nu o dată, om. 

Tăcui. Profesorului nu-i venea la îndemână tăcerea mea. 
Stărui: 

— Să mă scuzi, tinere, te rog călduros să mă scuzi. 

— Nu face nimic, domnule profesor. Chiar 
dumneavoastră mi-aţi spus adineauri că păcatul mărturisit 
e pe jumătate iertat. Eu, cu voia dumneavoastră, merg mai 
departe, şi spun că păcatul mărturisit este pe de-a-ntregul 
iertat. 

Profesorul se lumină la fată. 

— Copii! Vă rog să păstraţi tăcere. Vreau să vă citesc ce- 
a scris dumnealui... dumnealui... cum ziceai că te cheamă? 

— Mi-am scris numele dedesubtul ultimului rând al tezei. 

— Da... Da.. L-ai scris... M-am fâstăcit, domnule... M-am 
fâsticit... Eu, eu, care nu mi-am pierdut firea în luptele cu 
inamicul... 

— Vă ascultăm, domnule profesor. 

Citi. Şi nu citi de loc rău. lar sala care râsese şi petrecuse 
pe socoteala mea ascultă cu urechile ciulite. Profesorul 
isprăvi lectura. Sala aplaudă. Turtulă îşi scoase ochelarii: şi- 
şi şterse ochii. Apoi, emoţionat, spuse: 

— Acuzându-l pe dumnealui c-a încercat să mă tragă pe 
sfoară, m-am pripit, domnilor, am greşit, domnilor. M-am 
pripit şi am ponegrit băiatul pe degeaba... 

Veni mai aproape de mine. 

— Dumneata, tinere, cum te cheamă... s-ar părea că ai 
talent... Vrei cumva să devii scriitor şi să trăieşti de pe 
urma scrisului? 

Găsii că nu e nici cazul, nici locul potrivit să-i mărturisesc 
adevărul. Spusei, ca şi cum aş fi fost cuprins de indignare: 

— Nu, domnule profesor, până acum nu mi-a trecut prin 
cap aşa ceva. Am o năzuinţă mai modestă: să ajung 


telegrafist la Căile Ferate. Bineînţeles, dacă voi reuşi să-mi 
trec examenele pentru două-trei clase şi să urmez, o iarnă, 
şcoala specială de la Craiova. 

— Aşa... Aşa... Telegrafist... Dar dacă nu vei izbuti să 
ajungi telegrafist, mai bine să te faci căcănar decât 
scriitor... Căcănar... În ţara asta n-are nimeni nevoie de 
scriitori... 

Vrând să-i fiu pe plac, îi făgăduii că am să-i ascult cu 
sfinţenie sfatul şi că n-am să-ncerc niciodată să devin 
scriitor: însă, chiar în vreme ce mă legam să-i urmez 
îndemnul, în capul meu ostenit de păţaniile zilei reînviară 
minunatele şi totuşi tristele privelişti ale toamnei 
dobrogene. Şi în mijlocul acestor privelişti minunate şi 
totuşi triste, ciudate şi sălbatice, bogate şi sărace în acelaşi 
timp mi se arătă ca prin vis Uruma, tătăroaica din Sorg, cu 
obrazul ei galben şi rotund ca obrazul lunii pline, cu ochii ei 
mari şi verzi ca verdea iarbă, niţeluş piezişi, cu sânii ei mici 
şi tari, asemuitori gutuilor date în pârg, cu întregul ei trup 
de fum, de miere şi de aur. Fermecătoarea şi strania ei 
făptură îmi surâse şi îmi şopti la ureche o chemare 
ademenitoare: “Vino... Vino cu mine, Lenk.” Careva tuşi la 
spatele meu, o tuse adâncă, uscată, de ofticos nefericit. 
Vrăjita vedenie pieri. Visul se destramă. Mă întristai. Insă în 
mintea mea începură să se închege versuri: 


Cerul e vânăt, câmpul gol şi sur, 
Vântul uscat miroase a mour... 


— Pentru această excelentă compoziţie, dar şi pentru 
îndrăzneala de a mă fi zugrăvit fără cruţare, îţi dau nota 
zece, domnule. Nota zece şi scutire de oral... 

— Vă mulţumesc, domnule profesor. 

— N-ai să-mi păstrezi râcă pentru... pentru... Sper să nu- 
mi păstrezi nicio râcă pentru... 

Înţelesei că-i vine greu să se tot scuze şi nu-l lăsai să-şi 
isprăvească fraza. 

— Nu, domnule profesor. Nu sunt ranchiunos. 


Îmi mulţumi din cap. Pe urmă îşi pieptănă cu degetele 
părul lăţos, şi plin de mătreaţă şi zise: 

— Reîncepem examinarea la ora trei. Acum mergem la 
masă. 

— Poftă bună, domnule profesor. 

— Mulţumesc, copii, asemenea. 

Îşi luă catalogul subsuoară şi, adus niţeluş de spinare, 
plecă târşâindu-şi picioarele grele. Aşteptarăm să se 
depărteze. După aceea ne bulucirăm şi noi spre ieşire. 
Afară, văzduhul era vâscos şi fierbinte. Straturi groase de 
pulbere pluteau în aerul greu şi urât mirositor. Soarele se 
năpusti asupra noastră cu dogoare. Îl înfruntarăm. Înainte 
de a ieşi din curtea şcolii în uliţa pavată cu bolovani albi, 
Valentina Bulgun, scăldată toată în sudoare acră, se 
apropie de mine cu faţa luminoasă, îmi apucă mâna 
dreaptă şi mi-o mângâie. Cum eram ostenit, copleşit de 
arşiţă şi nu-mi ardea de nimic, mă prefăcui că nu bag de 
seamă. Fata voinică mă întrebă dulce: 

— Încotro? 

— La gazdă. Pe Calea Dunării. Cu Filipache Arăpaş. 

— Dacă nu eşti grăbit, lasă-l pe ciung să se ducă singur 
acasă şi însoţeşte-mă. Mi-a plăcut ce-ai scris şi cum ai scris 
şi-aş vrea să ne cunoaştem mai bine. 

Nu vrusei s-o contrazic. O rugai să mă aştepte în uliţă şi-l 
căutai pe ciung. li spusei că am să iau masa în oraş şi că n- 
am să mă întorc la ei decât spre seară. Filipache se uită la 
mine. Se uită şi la fată. 

— Şmechere! Te-ai pus bine cu Valentina. Pleci cu ea! 
Dar să ştii, vericule, că slujnica doamnei Harnik nu 
seamănă cu surorile Scutelnicu. O să-i tragi clopotele 
degeaba. Ascultă-mă pe mine. O cunosc. Vrea să- 
mbătrânească şi să moară fată mare. 

— Nu mă gândesc să-i trag clopotele. 

Obrazul lui Filipache se înrăi şi se întunecă. Scrâşni: 

— Nătărăule! Atunci, de ce te duci să-ţi pierzi timpul cu 
ea? Uiţi că viaţa e scurtă? Viaţa e scurtă, trebuie trăită! 


— Nu uit nimic, Filipache, însă tocmai de aceea mă duc 
cu Valentina, ca să-mi pierd timpul... Să mi-l pierd, cum zici 
tu, degeaba. Uneori îmi place să-mi pierd timpul degeaba. 

Încredinţat că-i sunt prieten adevărat, la toartă, mă înjură 
şi mă batjocori. Până la urmă înţelese că, oricât m-ar sucăli 
şi m-ar împunge cu vorbe pipărate, mai mult de la mine n-o 
să scoată. Mă mai înjură de două-trei ori, mă făcu dobitoc, 
îmi zise că sunt blegul blegilor şi mă lăsă în pace. Plecă 
însoţit de gemenii Mătrăgună. Ajuns în poartă, se întoarse 
şi-mi strigă: 

— Dacă te răzgândeşti, vino la berăria Giuvelca. Ne afli 
acolo. Ne ducem să ne răcorim. 

Pe Valentina o găsii în ulicioară. Câteva lăzi cu gunoaie 
zăceau în lumina orbitoare a zilei. Fata voinică se lipi de 
mine şi-mi şopti: 

— Măi, ce bine-mi pare! Măi băiete măi! Mi-a plăcut că 
te-ai stăpânit când urla şi te înjura Turtulă. Măi băiete măi! 
Tu trebuie să fi trecut prin multe. Te-ai călit. 

— M-am călit, dar nu îndeajuns. 

— Măi băiete măi! Mi-a plăcut cum ai scris şi cum l-ai 
băgat în cofă pe Turtulă! Profesorul nu e prost. Dar să ştii 
de la mine că nici prea deştept nu este. Şi-i place să 
pisălogească oamenii... li place să se ştie că e om cinstit şi 
că-n război s-a purtat ca un erou. 

— Acum, zisei, acum, că războiul a trecut, le place şi 
altora să treacă drept eroi, eroi care nici măcar n-au văzut 
frontul... 

— Mai ales acelora, spuse Valentina, mai ales acelora... 
Câte văd eu!... Câte aud eul... 

Plecarăm spre gară. Grăii: 

— Se pare însă că Turtulă e cinstit, că într-adevăr s-a 
purtat bine cu soldaţii pe front. 

— De cinstit, o fi cinstit, nu zic nu. Însă cui îi trebuie 
cinstea lui? Cinstea, în vremea noastră, n-are nicio căutare. 
Banii da. Cu banii e altceva. 

La auzul cuvântului bani, mă posomorâi. Mă şi înrăii. Mă 


posomorâi şi mă înrăii fără să vreau. Şi tot fără să vreau mă 
auzii spunând: 

— Îţi plac banii? Tu... Tu ai putea să-i câştigi uşor... 

Valentina se opri. Mă oprii şi eu. Se uită la mine cu 
supărare. 

— Ştiu la ce te-ai gândit când ai spus ce-ai spus. Află, măi 
băiete, că mie banii nu-mi plac, însă ar fi bine dacă nu mi-ar 
lipsi. N-aş mai munci ce muncesc şi unde muncesc. Crezi 
că-mi face plăcere să duc apă caldă şi prosoape curate la 
odăi, atunci când fetele primesc clienţii? E o treabă destul 
de scârboasă. Dacă aş avea ceva bani, aş trăi altfel, 
omeneşte, şi aş învăţa mai uşor carte. 

Îmi păru rău că-i amintisem de bani în chipul stupid în 
care-i amintisem. Valentinei, supărarea, câtă îi pricinuisem, 
îi trecu. Îşi reluă mersul. Îmi reluai şi eu mersul alături de 
ea. O întrebai: 

— Te-ai supărat? Te rog să mă ierţi. 

— M-ai supărat. Însă, la urma urmelor, ai dreptul să mă 
întrebi orice. Mă cunoşti prea puţin. Pot spune chiar că nu 
mă cunoşti de loc. Şi ce pretenţii pot să am eu de la un om 
care nu mă cunoaşte de loc? 

— N-am să te mai întreb nimic. 

Tăcui. Tăcu şi Valentina. Se gândi. Spuse: 

— Într-un fel, tu ai dreptate. Ai chiar mare dreptate. Dacă 
aş vrea, aş putea să câştig bani şi fără să muncesc. Acolo... 
doamna Harnik are destui clienţi care umblă după 
prospături. Şi eu... eu aş fi o prospătură. Aş putea să câştig 
mulţi bani fără să muncesc. Dar nu vreau. Mi-ar fi scârbă şi 
de trupul, şi de sufletul meu. 

— Celorlalte fete de... de acolo... le e scârbă? 

— Unora da. Altora nu. Cu timpul se obişnuiesc cu 
meseria. Nu mai simt nimic. Nu mai gândesc nimic. Trăiesc 
ca nişte vite. Ca nişte vite care au grai omenesc şi trup 
omenesc. 

Nu găsii nimic de spus. Ca să nu tac, o îngânai: 

— Ca nişte vite... 


Valentina nu luă în seamă ce rostisem. Adăugă: 

— Măi băiete măi! Noi, ăştia săracii, avem un singur lucru 
de făcut: să ne punem cu burta pe carte. Să învăţăm carte 
şi să ne purtăm cinstit. Să ne păzim viaţa şi să ne păzim şi 
cinstea. Altfel... Altfel, ori ne stricăm şi ne înjosim şi noi, ori 
murim pe rogojină, slugărind pe la uşile altora. 

Multe îmi umblau prin cap şi aş fi vrut să i le spun pe 
toate. Socotii însă că nu e potrivit. Abia ne cunoscusem. Mă 
mulţumii să-mi rumeg singur gândurile. Valentina spuse 
pripit: 

— Eu. Una, mai curând m-aş spânzura decât să trăiesc 
fără cinste. 

Poate spunea ceea ce credea. Poate nu era decât o 
fanfaroană ambițioasă, care se lăuda. Văzusem eu destui 
oameni care, cu cât erau mai necinstiţi şi mai stricaţi, cu 
atât vorbeau mai cu înflăcărare despre cinste şi despre 
curăţenie. Dar de ce eram atât de bănuitor, atât de rău cu 
Valentina? Eram. Şi gata! Însă pentru ce n-aş fi fost 
bănuitor şi pentru ce aş fi fost bun? Oamenii! Oamenii mă 
învăţaseră să fiu totdeauna prudent şi să suflu — dacă 
voiam să nu mă ard — nu numai în ciorba fierbinte, ci şi în 
iaurt... Târgoveţii cu care ne întâlnirăm şi vânătorii 
neciopliţi care în aşteptarea muşteriilor, trândăveau în 
pragurile prăvăliilor şi ale dughenilor ne priveau şi făceau 
har. Unora le stârni râsul mersul meu şchiop, şoldiu. Altora 
le aţâţa pofta de culcat făptura cărnoasă, proaspătă, 
frumos croită şi plăcută a Valentinei. Eu... Eu eram 
neobişnuit de mândru că merg în văzul lumii alături de o 
fetişcană atât de arătoasă, atât de zdravănă şi atât de 
ademenitoare ca slujnica doamnei Harnik. 

— Valentina s-a dus la şcoală, spuse o secătură din 
pragul stămbăriei. “Vindem cu cotul”, Valentina s-a dus la 
şcoală... 

— Te pomeneşti c-o fi vrând să ajungă profesoară, îi 
răspunse altul. Profesoară de... 

S-ar fi cuvenit, poate, să ne punem mintea cu ei, să ne 


oprim, să le întoarcem vorbele, să le cerem socoteală şi să-i 
facem cu ou şi cu oţet. Ne ziserăm însă că e mai potrivit să 
ne purtăm ca şi cum n-am fi priceput că e vorba de noi şi să 
ne vedem de drum. Cu puţin mai înainte, îi făgăduisem 
Valentinei că n-am s-o mai întreb nimic. Mă prefăcui că mi- 
am uitat făgăduiala. O întrebai: 

— Valentino, ia spune-mi — bineînţeles, dacă vrei să-mi 
spui —, de ce ai intrat tu slugă tocmai la doamna Aspazia 
Harnik? Cum de-al făcut tu acest pas? 

— Acum doi ani, când am venit aici de la Merigoala, n-am 
găsit nicăieri de lucru. După o săptămână de căutare, n-am 
avut încotro. Am intrat şi eu unde am fost primită. Nu 
numai doamna Harnik, dar şi alţii şi-au închipuit că o să mă 
stric repede şi-o să devin şi eu ce-au devenit celelalte... 
fete. l-am lăsat să-şi închipuie ce vor şi să vorbească ce le 
place. M-am ţinut tare. Şi-o să mă ţin şi mai departe. Pentru 
că, măi băiete măi, pe mine nu mă îmbie deşueberea pe 
care o văd acolo. Dimpotrivă. Tot ce văd acolo mă întăreşte 
şi mă-mpiedică să nu lunec. Şi, poţi să mă crezi, n-am să 
lunec. Am să învăţ carte. Am să învăţ. De altfel, învăţătura 
nici nu mi se pare grea. _ 

Mă apucă de braţ. Mă strânse lângă ea. Imi surâse. 

— Ar fi bine să înveţi şi tu. Şi orice s-ar întâmpla, să ai 
grijă să nu te dai bătut. Poate într-o zi... Poate într-o zi 
lumea va fi a noastră. Întreagă. Cu toate frumuseţile şi cu 
toate bucuriile ei 

N-o iscodii pe Valentina pe ce-şi întemeiază ea nădejdile 
de mai bine. Mă mulţumii să-i dau un răspuns călduț: 

— Am să-mi dau toată osteneala, Valentino. 

Mi se păru, împotriva trupului ei mare şi sănătos şi a 
vârstei pe care o avea, naivă şi copilăroasă. Imi supsei 
buzele amare şi nu cutezai să-i spun nimic din ceea ce îmi 
rodea şi-mi otrăvea inima. O simţeam lângă mine zdravănă, 
pietroasă, veselă, plină de nădejdi. Uneori şi eu eram vesel 
şi plin de nădejdi, însă acum mă simţeam ca un butoi gol şi 
dogit şi îmi lipsea până şi gustul vieţii. Văzduhul fierbinte 


mă scălda în sudoare. Soarele, cu ciocanele lui de foc, mă 
izbea drept în creştet. Curțile şi gangurile, prăvăliile 
arătoase şi dughenile netrebnice pe lângă care treceam 
revărsau asupra noastră o duhoare mucedă. 

Tot vorbind, timpul se topi şi ajunserăm în apropierea 
gării. Soarele de amiază, ca o uriaşă căldare de aur, vărsa 
flăcări asupra oraşului. Vărsa flăcări neîndurătoare şi 
asupra noastră. Căldura deveni de neîndurat. Atât eu cât şi 
Valentina eram scăldaţi în sudoare. La colţul unei ulicioare, 
fata se opri. 

— Acolo, în dreptul felinarului, e casa în care trăiesc şi 
muncesc eu, faimoasa casă a doamnei Aspazia Harnik. Ne 
revedem mâine dimineaţă la şcoală. Ţine minte că vom fi 
examinaţi la geografie. Mai uite-te prin carte, ca să fii în 
stare să răspunzi cum trebuie la întrebări. 

Acum, când scriu aceste pagini; mi se pare că nimic din 
toate câte mi se mai întâmplară în zilele următoare n-ar 
mai fi vrednic de povestit. Se cade totuşi să amintesc 
măcar în treacăt că examenele pentru care venisem în 
jalnicul oraş, care încă din vechime purta numele de Ruşii- 
de-Vede, erau destul de uşoare şi le luai fără vreo 
osteneală deosebită. Cam peste două săptămâni de la 
sosirea mea în târg, mă pomenii trecut în clasa a doua de 
liceu. Între timp, ciocnirea dintre mine şi profesorul Turtulă, 
străbătând dincolo de pereţii clasei în care avusese loc, se 
schimbase din ţânţar în armăsar şi-mi făurise o mică faimă, 
care nu-mi prinse de loc bine. Târgoveţii mă priveau cu şi 
mai multă băgare de seamă când mă vedeau şi râdeau şi 
mai cu poftă de bietul meu trup. 

Casa cu ogradă mare a familiei Arăpaş se linişti. În chip 
cu totul neaşteptat şi ca prin minune, Despa se cuminţi. Se 
purtă faţă de toţi ai familiei, faţă de vecini şi chiar faţă de 
mine ca o fetiţă harnică şi ascultătoare. În fiecare zi îi dădui 
lecţii. Mă ascultă. Râvna pedagogică îmi crescu, o pusei să 
scrie, să înveţe, să memoreze. Toţi se mirară. Îi auzii 
spunând: 


— Despa învaţă... 

— S-a potolit Despa... 

— Despei i-au venit minţile la cap... 

— La toamnă, Despa o să se ducă la liceu şi-o să fie o 
şcolăriţă model. 

— Bucuria noastră! 

Negricioasa ascultă laudele tăcută, cu ochii în jos, 
smerită ca o călugăriţă. Mulţumirea se lipi de toţi ai casei, 
nu însă şi de mine. Nu ştiu cum se făcu, dar îmi intră un cui 
în inimă şi căzui în cea mai neagră îngrijorare. Îmi dădui 
seama fără niciun pic de îndoială că Despa se preface, 
pune ceva la cale, cloceşte cine ştie ce năzdrăvănie. Mersei 
până acolo încât ajunsei să-mi fie frică de ea şi mă apucai 
s-o pândesc. Despa mă simţi, însă se ţinu tare, obrazul îi 
rămase neclintit şi nu-şi dezgoli gândurile. Ciungul mă găsi 
citind şi mă întrebă: 

— Şi acum, vericule, după ce ţi-ai luat examenele, încotro 
plănuieşti s-o ştergi? 

— Am să mă duc la noi acasă, la Omida, până în 
septembrie, când începe şcoala. Atunci am să mă întorc aici 
şi-am să urmez clasa a doua la curs, iar la vara viitoare am 
să dau clasa a treia. Mai urmez pe a patra la curs, şi gata. 

— Şi la toamnă, când ai să revii în oraş, unde ai să 
locuieşti? 

— Târgul e mare. O să-mi caut o gazdă. 

— Şi din ce-o să trăieşti? 

— Nădăjduiesc să găsesc câţiva elevi, să-i meditez. 

— Am stat de vorbă cu mama. Ea îţi propune să fii băiat 
cu judecată şi să nu mai pleci la Omida, să rămâi la noi şi s- 
o meditezi mai departe pe Despa. 

— Chiar după ce intră la liceu? 

— Mai ales atunci o să aibe nevoie de meditator. 

Rămăsei aşadar în gazdă la familia Arăpaş şi îmi dădui 
toată osteneala s-o pregătesc pe Despa pentru examenul 
de admitere la liceu. Timpul pe care îl mai avui îl folosii 
pentru mine. Citii. Învăţai. Scrisei. Seara, mă apucai, ca şi 


mai înainte, să bat străzile, să dau ocol casei în care 
Pandele Paleu o bătea pe Zoie şi să trec, din când în când, 
după înnoptat, pe la durduliile surori Scutelnicu. Pentru 
întâia oară mi se întâmplă să nu mai observ cum se scurge 
timpul. Pe Valentina n-o uitai, însă nu o căutai. Nu simţii 
nevoia s-o văd şi să-i vorbesc. Ce-mi trebuie mie Valentina? 
Aveam, şi fără ea, destule cunoştinţe în oraş. 

Acum Filipache, vesel că a trecut clasa, dormea cât era 
ziua de lungă. După căderea nopţii, se îmbrăca, se 
ferchezuia şi pleca în oraş să petreacă. De întors se 
întorcea în zori, băut şi istovit. Într-o zi, trezit de doamna 
Arăpaş pentru masa de prânz, căscă până îşi auzi fălcile 
trosnind şi îmi spuse: _ 

— Înţelegi? Cu şcoala, vericule, o să meargă strună. În 
doi ani, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al prietenului meu 
Lăpturel, secretarul lui nenea Stănică Paleacu, luam la 
mână câte o patalama de patru clase. Pe urmă... Pe urmă 
viaţă să avem, să tot petrecem şi să ne-o tot trăim. Ne 
ducem la ţară şi ne facem învăţători. Leafa — leafă. 
Băuturica — băuturică. Muierile — muieri. Când ni se urăşte 
mai venim şi mai dăm câte-o raită pe la oraş. 

De când nu mai auzisem de Lăpturel!... De aproape patru 
ani!... Atunci, înainte de război, îl cunoscusem. Spărgător 
de capete pe la baluri de mahala. Cuţitar de cafenea şi 
măsluitor de cărţi Papugiu faimos. Haimana. Ştia să se vâre 
sub pielea omului... Ciungul îmi aştepta răspunsul. Zisei: 

— Bine. Pricep. Ne vom pricopsi fiecare cu câte patru 
clase în doi ani. Dar ce legătură are lepădătura de Lăpturel 
cu trecerea ta dintr-o clasă în alta? 

— Păi cine crezi tu că m-a trecut pe mine clasa? Lăpturel, 
ţine-l-ar Dumnezeu! Cu influenţa lui. Cu puterea lui. l-a mai 
trecut clasa şi pe alţii. 

— Tot nu-nţeleg. 

— Măăă!... Dar tare mai eşti de cap! Lăpturel a întocmit o 
listă cu protejaţii lui, s-a dus la director şi i-a cerut să-i 
treacă. 


— Şi vrei să-mi spui că directorul a ascultat rugămintea 
unuia ca Lăpturel? 

— Mă, eşti nu numai tare de cap, dar eşti şi prost. 
Lăpturel nu l-a rugat pe director, i-a dat ordin. 

— Dar Lăpturel... 

— Vrei să-mi spui că Lăpturel nu e deocamdată decât un 
terchea-berchea. 

— Da. Tocmai asta aveam de gând să-ţi spun. 

— Află de la mine, vericule, că, de fapt, Lăpturel are mai 
multă putere chiar decât prefectul. Lăpturel e omul de casă 
al lui Stănică Paleacu. 

— Şi ce dacă e omul de casă al lui Stănică Paleacu? 

— Tontule!... Mâine-poimâine, nenea Stanică Paleacu, 
care acum e numai deputat, ajunge ministru, intră în 
guvern, şi atunci, aici la noi, la Ruşii-de-Vede, Lăpturel va 
tăia şi va spânzura. Va fi vai de mama aceluia pe care 
Lăpturel nu va avea ochi să-l vadă. Lăpturel nu uită nimic. E 
cel mai răzbunător om pe care-l cunosc. 

— Va să zică aşa merg lucrurile pe-aici? 

— Parcă numai pe-aici? În toată ţara, mă, în toată ţara. 
Ce? Tu nu trăieşti pe pământ? Tu nu-ţi dai seama ce şi cum 
se trăieşte pe lume? 

Îmi plăcu să-l las pe ciung să se creadă mai ştiutor decât 
mine. Zisei: 

— Dar ia spune-mi, Filipache, de ce a intervenit Lăpturel 
la director? Din bunătate? 

— Bunătatea!... La ce i-ar folosi lui Lăpturel să fie bun cu 
oamenii? Puşlamaua a luat şperţ. la şperţuri. Nu trăieşte 
decât din şperţuri şi din matrapazlăcuri. 

— Şi i-ai dat şi tu şperţ? 

— Până aici n-a mers el cu neobrăzarea. Pentru mine a 
intervenit din prietenie. Bem uneori împreună. Alteori 
chefuim împreună în Ţigănie. 

— Pe punga ta, sau pe a lui? 

— Lăpturel nu bea decât atunci când are prilej să bea pe 
punga altuia. 


XII 


Trăii în casa familiei Arăpaş — şi nu trăii de loc rău — 
aproape tot timpul. Cu Filipache nu mă ciocnii, iar cu ceilalţi 
fraţi Arăpaş, care erau prinşi de treburi, aproape că nu mă 
văzui. Cât despre Despa... Cu Despa mă înţelesei de 
minune. Totuşi, după o oarecare trecere de vreme, mi se 
acri şi de casă, şi de ograda Arăpaşilor. Atunci îmi luai 
picioarele la spinare şi colindai ca un năuc oraşul. Uneori 
mă abătui şi pe la surorile Scutelnicu. Alteori le ocolii cu tot 
dinadinsul. Când şi oraşul îmi căzu urât şi-mi căzură urât şi 
arţăgoşii lui locuitori, rătăcii îndelung pe câmpurile 
nemărginite din jur ori mă pierdui visând prin desişurile 
pădurii de dincolo de râu. Aci, după vechiul meu obicei, 
privii atent aricii şi codobaturile, veveriţele şi bursucii. Aş fi 
privit de aproape şi iepurii, dacă iepurii n-ar fi fugit de 
mine. Aş fi privit de aproape şi urşii, dacă în pădure ar fi 
trăit urşi. Vulpi trăiesc în pădure, dar vulpile se feresc de 
om, pentru că ştiu că oamenilor le trebuie blănurile lor şi 
stufoasele lor cozi. 

La sfârşitul lui august, în lunca îngustă şi nisipoasă dintre 
calea ferată şi râu începură să se audă din zori şi până 
seara târziu bocănituri. Se înălţară, văzând cu ochii, barăci 
lângă barăci. Năpădiră din toate părţile căruţe mari, cu 
coviltire, încărcate cu mărfuri. Negustorii deschiseră 
dugheni. Mărfurile erau proaste, însă se vindeau la preţ mic 
şi aveau căutare. O dată cu negustorii, cu căruțele şi cu 
băieţii lor de prăvălie, se arătară prin oraş şi prin preajma 
lui tot soiul de haimanale: covrigari şi alviţari, plăcintari şi 
bragagii, hoţi de buzunare şi măsluitori de cărţi. 

— Bâlciul!... începe bâlciul de Sântă-Măria mică... 

— Ruşani, feriţi-vă buzunarele... 

Într-o seară poposiră în bâlci şi două circuri. Panorame. 


Bărci. Căluşei. Se deschiseră cârciumi şi restaurante, 
bodegi şi chiar cafenele. Văzduhul se umplu de miros de 
pâine caldă şi de mititei ardeiaţi, fripţi la repezeală pe 
cărbuni. Şi se umplu curând văzduhul şi de mirosuri 
greţoase. Auzirăm cobze scâncind. Auzirăm viori suspinând. 
La circuri cântară fanfare. 

— Veniţi!... Intraţi!... Ce vedeţi afară zugrăvit pe pânză, 
înăuntru e viu şi natural. 

— Veniţi!... Intraţi!... 

Năvăliră, ca aduşi de vânt, schilozii, milogii, cerşetorii. 

Pe la cârciumi, mahalagiii se îmbătară şi se certară. 
Câţiva se înjunghiară. Pe malurile râului, printre râpe şi prin 
stuhărişuri, pe sub tufani şi pe marginile şanţurilor 
acoperite cu iarbă aspră şi ţepoasă de lângă calea ferată, 
multe fetişcane cunoscută întâia dragoste şi tot pentru 
întâia oară cunoscură dezamăgirea. Călăreaţa Rozi de la 
“Circul Imperial” — o fată înaltă, ciolănoasă, zâmbată — 
pricopsi cu boli urâte o sumedenie de băieţanari care-şi 
pierduseră capul după ea. Ţiganii din Dideşti, fericiţi că, în 
sfârşit, au de lucru, sparseră câteva prăvălii şi furară, chiar 
de sub nasurile negustorilor, mărfuri. 

După o săptămână se isprăvi şi cu bâlciul. Locul dintre 
calea ferată şi râu rămase plin de gropi şi de gunoaie. lar 
târgul nostru mai vorbi ce mai vorbi despre întâmplările 
care avuseseră loc, şi intră într-ale lui. Mă înscrisei să 
urmez clasa a doua la curs. Se înscrise şi Filipache. Se 
înscrise şi Valentina Bulgun. O dată cu începutul lui 
octombrie şcoala noastră îşi deschise larg porţile. Liceul era 
mixt. Fetele — şi încă ce fete! — învățau laolaltă cu noi. 

În primele zile mi se păru ciudat să stau atent, tăcut şi 
aproape nemişcat în bancă atâtea ore în şir, să mă tem de 
profesori şi de profesoare, să fiu strigat pe nume, scos la 
lecţie, lăudat dulceag sau certat aspru în faţa atâtora. Mă 
obişnuisem altădată cu multe. Mă obişnuii acum şi cu 
şcoala. Inţelegătoare, direcţia nu ne obliga să purtăm 
uniforme. Veneam la şcoală îmbrăcaţi cu ce aveam, însă 


trebuia să purtăm pe mâneca dreaptă a hainei, ca 
puşcăriaşii, un număr. Fetele erau obligate să vină la şcoală 
în şorţuri negre, ceea ce le da un aer de călugăriţe. 
Valentina 

Bulgun se prezentă în fiecare dimineaţă la şcoală, însă 
acum nu mai arăta bine la faţă. Era mereu ostenită şi cu 
ochii roşii de nesomn. Cu toate acestea, nimeni n-o prinse 
nici întârziind, nici căscând, nici cu mintea dusă în altă 
parte, nici măcar picotind. Dacă era cazul, schimbam 
câteva cuvinte, şi atât. Într-o zi o întrebai: 

— Cum de izbuteşti să munceşti şi... acolo, să înveţi şi să 
mai vii şi la scoală? 

— Acasă la noi, la Merigoala, munceam şi mai mult. ŞI 
apoi, măi băiete măi, nu uita că sunt voinică şi sănătoasă 
ca o vacă. N-o să mă doboare slujba la doamna Harnik, şi 
cu atât mai puţin prăpădita asta de şcoală. Ţin negreşit să 
isprăvesc tot liceul în patru ani. Pe urmă, cu banii pe care o 
să-i mai pun la ciorap între timp, o să mă duc la Bucureşti 
şi-o să mă înscriu la universitate. Îmi place chimia. Măi 
băiete măi, nu mă las până nu-mi fac un rost în lume. 

— Şi cu osteneala ce-o să faci? 

— Osteneala? O să-mi treacă. Atunci când o să am timp 
de odihnă, o să mă odihnesc, şi osteneala o să-mi treacă. 

La familia Arăpaş, unde toate mergeau cum nu se poate 
mai bine, aveam asigurată masa şi casa, însă acum eram 
băiat mare, ca să nu zic chiar flăcău. Îmi trebuiau şi ceva 
bani de buzunar. Profesorul Turtulă, care căpătase pentru 
mine o adevărată slăbiciune, mă chemă la el acasă, îmi 
dărui câteva cărţi şi o pereche de ghete vechi — ale mele 
se scâlciaseră şi se rupseseră — şi-mi propuse să meditez 
un elev din clasa întâi, pe care-l chema Antim Izvoraş. 

Primii şi mulţumii. Noul meu elev, care avea să-mi dea 
mult de furcă, era un băieţandru sfios, lunatic, bolnăvicios, 
fiu unic al unui ţăran mai înstărit, din partea de 
miazănoapte a judeţului. Domnul Savu Săvian, şeful gării, 
care nu ştiu de unde auzise de mine, mă chemă şi el şi-mi 


aruncă în grijă doi nepoți frumuşei, care, mofturoşi, 
râzgâiaţi şi năzuroşi, se cam lăsau pe tânjală atunci când 
era vorba de învăţătură. Cum începusem să mă spurc la 
bani, mă bulguii la câştig şi nu mă dădui în lături. Cât 
despre Despa, mă ocupai de ea cu nesfârşită răbdare, dar, 
de la o vreme, ajunsei iarăşi să-mi blestem zilele. Fata 
gazdei, la puţin timp după ce se văzu şcolăriţă, îmbrăcată 
cu şorţ negru şi cu număr cusut pe braţ, redeveni sălbatică 
şi capricioasă. Încercă în toate chipurile, şi chiar izbuti, să- 
mi facă viaţa de neîndurat. Prins de cleştele atâtor şi atâtor 
ore de meditaţie, o îndurai totuşi şi nu luai seama că timpul 
trece. Dar timpul trecu. Se uită la mine cu ochii holbaţi, 
râse de tembelismul în care mă văzu şi-şi căută de rostul 
lui. Pădurea chinuită şi vrăjită de la marginea târgului se 
ofili şi îngălbeni. Câmpul învineţi şi se goli. Toamna de aur 
se zbârci, îmbătrâni, se înrăi, şi aruncă asupra oraşului 
lapoviţă, ceaţă şi negură. Târgul din şesul Deliormanului se 
mohori peste noapte, se urâţi şi mai mult, se scâlcie şi se 
afundă în noroaie. Atunci jilăveala care pătrundea 
pretutindeni se năpusti asupra mea şi-mi înfăşură trupul 
firav şi şubred. În oase învie vechiu-mi reumatism şi se 
apucă să mă tortureze. În carne reapărură durerile. Îmi veni 
să-mi scuip sufletul. Îmi adunai voinţa şi răbdai totul fără 
să-mi întrerup alergătura prin oraş, meditaţiile şi şcoala, 
fără să oftez şi fără să mă vait. Insă pe faţa mea palidă şi 
strâmbă, oricât încercai să mă împotrivesc, mi se scrise 
tristeţea şi mi se zugrăvi suferinţa. O uitai cu totul pe Zoie, 
care, între timp, mai născuse o fetiţă şi pe care, în fiecare 
seară, şi acum, ca şi altădată, o snopea în bătăi mărunţelul 
şi părosul Pandele Paleu. Rareori, când din întâmplare îmi 
aduceam aminte de ea, îmi spuneam, ca să stârpesc în 
mine orice părere de rău, orice remuşcare, “fiecare cu 
soarta lui...”. Sufletul mi se uscă. Atât de tare mi se uscă 
sufletul, încât o uitai chiar pe Uruma din Sorg, pe Uruma 
cea de neuitat. Gălbuia şi plăpânda tătăroaică nu mi se mai 
arătă nici măcar în vis. Lucru de mirare la un băiat ca mine, 


le uitai şi pe croitorese, pe dulcile surori Scutelnicu. Uitai 
totul sau aproape totul. Numai pe Despa n-o uitai. N-o uitai 
pentru că nu aveam cum s-o uit. Trăiam sub acelaşi 
acoperiş. Mâncam la aceeaşi masă. Eram obligat s-o ajut în 
fiecare zi să-şi pregătească lecţiile. Negricioasa parcă 
înnebunise. Se ţinea toată ziua scai de mine, mă sâcâia şi 
mă batjocorea, mă drăcuia şi mă ocăra, puţin lipsind să nu 
sară să-mi scoată ochii. Îi intrase în cap că ea n-a venit pe 
lume decât ca să-mi învenineze şi să-mi scurteze viaţa. 
Izbutise. În parte numai, însă izbutise. Ca să nu stârnesc 
prin înfăţişarea mea jalnică şi deprimată disprețul sau — 
ceea ce mă umilea şi mai mult — mila oamenilor, îmi făurii 
cu multă grijă un surâs optimist, mi-l lipii pe gură şi nu mă 
despărţii de el nici în somn. Incepui să mă asemui cu o 
paiaţă de circ surâzătoare profesional, dar nu mă sinchisii 
de acest fapt. Poate că şi alţii jucau acelaşi joc. Foştii mei 
stăpâni de la Rugşii-de-Vede se certau cu nevestele lor, se 
încăierau, însă îndată ce ieşeau din casă şi plecau spre 
prăvălii arborau chipuri vesele. Nu se cădea să-i vadă 
lumea nici abătuţi, nici trişti. Reuşeau. Cu puţină osteneală 
reuşii şi eu. Dintre toţi cei ce mă cunoşteau, numai 
Valentina Bulgun bănui că nu sunt în apele mele. Nu mă 
compătimi, nu încercă să mă scoată din starea în care mă 
aflam, însă din când în când îmi strângea mâna şi-mi 
şoptea: 

— Odată şi-odată o să fie bine, măi băiete. O să fie 
grozav de bine. 

Vorbele ei nu se lipeau de mine, nu mă încălzeau. 
Treceau pe alături şi se pierdeau în văzduhul nemărginit, 
cum se pierd toate vorbele omeneşti — şi cele bune, şi cele 
rele. Casa unchiului Tone o ocoleam într-adins, cu dibăcie, 
şi eram bucuros că în nenumăratele mele drumuri prin oraş 
nu-mi întâlneam rubedeniile. O dată îl întâlnisem totuşi pe 
nenea Ghincu Pavelescu, bărbatul ţaţei Alina, fata cea mai 
mare a unchiului Tone. Într-o seară pe când ieşeam de la 
şeful gării îl întâlnisem. 


— N-ai mai venit de mult pe la noi, Darie. 

— N-am avut vreme. 

— Păcat! Ţaţă-ta Alina te aşteaptă. Ţi-a pregătit un 
maldăr de cărţi. 

— Nu prea citesc. Acum nu prea mai citesc. 

— Aş mai fi avut şi eu ceva de vorbit cu tine. 

— O să trec într-o seară. 

— Când? 

— Nu ştiu. Însă o să trec cât de curând. 

Cu Filipache Arăpaş, deşi la şcoală stam în aceeaşi bancă 
şi acasă dormeam în acelaşi pat, abia schimbam din când 
în când câteva cuvinte goale, iar dacă uneori se întâmpla 
să-mi pomenească de tot mai strânsa lui prietenie cu 
Lăpturel, mă apuca greaţa, îl rugam să tacă mâlc şi-i 
întorceam spatele. 

În oraş şi prin împrejurimi, toamna se adâncea, se înrăia 
şi se ticăloşea tot mai mult şi mă aşteptam ca târgul în care 
vieţuiam şi care acum era necontenit năpădit de lapoviţă — 
să se înece şi mai tare în ceaţă, să se afunde şi mai greu în 
noroaie, să adoarmă şi, dacă s-ar putea, să cadă chiar în 
somnul de veci. Însă, tocmai atunci, se întâmplă ceva cu 
totul neprevăzut, care-l umplu de larmă, de mişcare, de 
spaimă... 

Într-o zi aflai din ziarele din Bucureşti, care soseau în târg 
cu trenul de dimineaţă, că aproape în întreaga ţară 
agitaţiile politice se înteţiseră şi luau, de la un ceas la altul, 
aspecte îngrijorătoare pentru stăpânire. Se spunea deschis 
că monarhul a intrat în panică şi că guvernul se pregăteşte 
să treacă la represalii. Multe se spuneau. Poate prea multe. 
Intre altele, se vorbea şi de o grevă a tuturor muncitorilor 
din Bucureşti, care s-ar întinde în toată ţara şi ar deveni 
generală. “Guvernul va trece la represalii nemiloase. Poliţia 
şi armata au primit înalt ordin să facă uz de arme. Va curge 
sânge? Fără îndoială că da.” Mi se uscă gura şi mi se 
strânse inima. Văzusem represalii la noi la Omida şi pe 
întreaga vale a Călmățuiului, la 1907. Văzusem represalii la 


Bucureşti, în timpul ocupaţiei germane. Mai văzusem 
represalii tot la Bucureşti, la 13 decembrie, cu mai puţin de 
doi ani în urmă. Îmi păru rău că mă aflu la Ruşii-de-Vede. Aş 
fi vrut ca acum să fiu la Bucureşti, să văd totul, cât mai de 
aproape şi cât mai bine. Şi dacă s-ar fi putut... Dacă s-ar fi 
putut să dau şi eu o mână de ajutor... 

Peste noapte fură lipite pe zidurile oraşului afişe care 
anunțau greva generală. 

ingheţă gara. Îngheţă poşta. Telefoanele amuţiră. 
Motoarele uzinei electrice tăcură, şi lumina nu se mai 
aprinse. Lucrătorilor de la Căile Ferate şi de la uzina 
electrică, ieşiţi în stradă cu steagurile lor roşii, li se 
alăturară calfele din ulițele cojocarilor, zăbunarilor şi 
tăbăcarilor, aducând şi ucenicii plăpânzi şi golaşi. Pe cele 
două străzi principale ale oraşului nostru şi în centru, unde 
sta neclintită în zloată statuia generalului Mantu, avură loc 
demonstraţii şi fluturară steaguri roşii. Fluturară în ploaie şi- 
n zloată pretutindeni steaguri roşii. Grupuri mărunte de 
muncitori, de calfe, de ucenici străbătură străzile şi ulițele. 
Ţinând ridicate sus, deasupra capetelor, steagurile, oamenii 
cântau, cu glasuri puternice: 


Sculaţi, voi, oropsiţi ai vieţii, 
Voi, osândiţi la foame, sus... 


Vechea chemare la luptă, pe care o cunoşteam de la 
Bucureşti încă din vremea ocupaţiei germano-austriece, îmi 
dezmorţi şi-mi încălzi inima. Aruncai toate necazurile şi 
toate tristeţile. Imi părăsii fără nicio explicaţie elevii. O lăsai 
în plata Domnului chiar pe Despa. Închisei cărţile şi caietele 
în care tot mâzgăleam când versuri, când proză şi le 
aruncai într-o ladă. Mă fură şi pe mine, cum îi mai fură şi pe 
alţi băieţi, strada. 


Sculaţi, voi, oropsiţi ai vieţii, 
Voi, osândiţi la foame, sus... 


Boiernaşii din oraş, arendaşii şi funcţionarii de pe la 
bănci, negustorii şi  negustoraşii se  înfricoşară. Se 
înfricoşară şi autorităţile. Proprietarii rurali care locuiau în 
oraş îşi amintiră de sângerosul an 1907, se adunară la club 
şi învinuiră guvernul de slăbiciune. Până la urmă, cerură să 
fie apăraţi de îndată de către armată. Primarul oraşului, 
Traian Gheţa, deputatul Stănică Paleacu şi senatorul Viadi 
Golţan, mare angrosist de cereale, se întoarseră în grabă cu 
automobilele de la Bucureşti. O dată cu ei, se întoarse şi îşi 
arătă mutra în oraş şi secătura de Lăpturel. Căile Ferate 
fură preluate de militari, şi în gară sosiră trenuri cu soldaţi. 
Dintr-o dată, târgul, prăbuşit sub ploaie şi zloată, dărăpănat 
şi afundat în noroaie până în gât, fu copleşit de armată. 
Poliţia căpătă curaj şi începu să se arate când ici, când colo. 

Mă aflam pe Calea Dunării. Larga stradă era mult mai 
plină de lume decât de obicei. Vrusei să mă duc spre 
cofetăria lui Ferdinand Sinatra, să beau o cafea. In 
apropierea berăriei Giuvelca mă opri afişul mare, scris de 
mână, lipit pe fereastra dinspre stradă a Clubului 
muncitoresc: 


Cetăţeni, 
Astăzi, la orele 4 
are loc aici 
o mare întrunire. 
Va vorbi tovarăşul 

Anghel Socol 
arătând motivele pentru care 
s-a declarat greva generală. 
Vor mai lua cuvântul 
şi alţi tovarăşi. 


Cu toate că mai era cel puţin un ceas până la ora 
anunţată pentru deschiderea întrunirii, mă grăbii şi intrai în 
curte. O găsii aproape plină de oameni. Mi se făcu ruşine. 
De mine însumi mi se făcu ruşine. De ce nu-i căutasem eu 
pe oamenii aceştia mai de mult? De ce nu-i cunoscusem? |n 
oraşul acela, dărăpănat, îngropat până la genunchi în 


noroaie, oamenii pe care îi vedeam acolo alcătuiau o altă 
lume. Un grup de ucenici cu straie rupte şi feţe galbene 
începură să cânte cu glasuri subţiri: 


Sculaţi, voi, oropsiţi ai vieţii, 
Voi, osândiţi la foame, sus... 


Aproape toată ţara era plină de oropsiţi ai vieţii. Aproape 
toţi oamenii care munceau în ţară erau osândiţi la foame. 
De ce în curtea şi în sala aceasta veniseră acum atât de 
puţini? 

Încercai să mă strecor în sală. Doi flăcăiandri care păzeau 
uşa mă opriră. Unul dintre ei mă întrebă: 

— Unde lucrezi? 

— La liceu. Sunt elev de liceu. Nu-mi vezi numărul de pe 
mână? 

— Intră. Ne pare bine c-ai venit. Ar fi fost bine să-i mai fi 
adus şi pe alţii. 

— N-am ştiut de întrunire, spusei. Treceam pe stradă, am 
citit afişul şi am venit. 

Mă strecurai în sală. Era o sală afumată, cu tavanul 
coşcovit şi scund, îngustă. Abia îmi găsii un loc în picioare, 
lângă ferestre. Unii se înghesuiau ca şi mine, în picioare, 
alţii, care veniseră mai din vreme, apucaseră locuri pe 
bănci. În fund se afla o estradă. Pe estradă, o masă lungă 
acoperită cu pânză roşie şi câteva scaune. Oamenii 
înghesuiți fumau, vorbeau între ei, citeau ziare vechi. Aerul 
era greu, închis, încins. 

Timpul trecu greu, dar trecu. Sosi ora patru. Auzirăm 
strigăte din curte: 

— Trăiască greva generală... 

— Trăiască muncitorimea... 

— Trăiască greva generală... 


Sculaţi, voi, oropsiţi ai vieţii, 
Voi, osândiţi la foame, sus... 


Oamenii din sală se ridicară în picioare, se descoperiră ca 
la biserică şi începură şi ei să cânte. Glasurile subţiri din 
curte se uniră cu glasurile viguroase, bărbăteşti ale mulţimii 
din sală. 


Să fiarbă-n inimi răzvrătirea, 
Să-nceapă al lumii vechi apus. 
Hai la lupta cea mare, 

Rob cu rob să ne unim, 
Internaționala prin noi s-o făurim. 


Intrară în sală cinci bărbaţi. Fură întâmpinați cu aplauze. 
Se urcară pe estradă şi se aşezară pe scaune. Unul dintre ei 
anunţă: 


— Tovarâăşi, 


Cunoaşteţi scopul întrunirii noastre de astăzi. Dau 
cuvântul tovarăşului Anghel Socol, care va vorbi... Care ne 
va vorbi despre cauzele care ne-au împins să declarăm 
greva generală şi care ne va arăta pentru ce greva noastră 
generală trebuie să biruie. 

— Trăiască greva generală... 

— Trăiască muncitorimea noastră... 

— Trăiască tovarăşul Anghel Socol... 

— Să vorbească tovarăşul Socol... 


Hai la lupta cea mare, 
— Jos călăii clasei muncitoare! 
Internaționala... 


Lozincile izbucneau când dintr-o parte a sălii, când din 
alta, şi toate erau urmate de furtuni de aplauze. 

De la masa acoperită cu pânză roşie, de pe estradă, se 
ridică un bărbat între două vârste, cu mustață subţire pe 
buză, cu ochi mari, negri şi cu sprâncene stufoase. 


— Să vorbească tovarăşul Anghel Socol... 

— Să trăiască tovarăşul Anghel Socol... 

Omul ridică mâna dreaptă. Sala tăcu. Tăcu şi aşteptă. 
Omul de pe estradă vorbi: 


— Tovarâăşi, 


Vă mulţumesc că astăzi aţi venit aici în număr atât de 
mare. Este adevărat că oraşul nostru nu este un centru 
industrial important. Şi tot atât de adevărat este că în 
oraşul nostru suntem cam puţini aceia care ne putem numi 
muncitori organizaţi. Totuşi, tovarăşi, suntem destui ca să 
ne aducem şi noi partea noastră de contribuţie la izbutirea 
grevei generale. Căci greva noastră generală, care a 
început ieri, şi care, după ştirile primite, se desfăşoară cu 
succes în toată ţara, trebuie să izbândească. 


— Tovarâăşi, 


Unii oameni de bună-credinţă, dar necunoscători ai 
problemelor noastre, şi chiar unii tovarăşi muncitori s-au 
întrebat şi se mai întreabă: de ce-au declarat muncitorii din 
toată ţara greva generală şi ce avem noi, clasa muncitoare, 
de câştigat din această grevă? Din izbutirea grevei avem 
multe de câştigat, dar despre aceasta voi vorbi ceva mai la 
urmă. Întrebarea este: putem noi să mai răbdăm şi să 
îndurăm mai departe silniciile la care suntem supuşi de 
oligarhie şi de uneltele ei reprezentate de guvernul 
generalului Averescu, care în 1907 a vărsat sângele a peste 
unsprezece mii de ţărani răzvrătiți? Nu, tovarăşi, nu putem. 
Noi am cerut guvernului să ne respecte dreptul de asociaţie 
şi dreptul de a înfiinţa în întreprinderile în care lucrăm case 
muncitoreşti de cultură. Noi am cerut guvernului să retragă 
armata din fabrici, din uzine şi din ateliere. Vrem să lucrăm 
ca nişte oameni liberi, nu ca până acum, cu baionetele 
soldaţilor în coaste. Noi am cerut guvernului să avem 
dreptul la întruniri, drept câştigat de mult în alte ţări. Şi-am 


mai cerut guvernului să avem presa noastră liberă, să ne 
spunem cuvântul în mod deschis, fără teama cenzurii. Noi 
am cerut, de asemenea, guvernului să ne îmbunătăţească 
salariile pentru a putea şi noi să trăim şi să ne întreţinem 
familiile fără spectrul foamei, care ne pândeşte în 
permanenţă. Guvernul a respins dreptele noastre cereri şi 
ne-a răspuns că dacă vom trece la greva generală, vom fi... 

— Jos guvernul criminal al lui Averescu... 

Jos oligarhia... 

— Jos!... Jos!.. 


Hai la lupta cea mare, 
Rob cu rob să ne unim, 
Internaționala prin noi s-o făurim. 


Omul de pe estradă ascultă în tăcere vechiul cântec de 
luptă. Ridică mâna. Adăugă: 

— Guvernul ne-a ameninţat cu împuşcarea. 

Din toate piepturile izbucniră strigăte de mânie şi de 
indignare: 

— Jos guvernul criminal... 

— Jos Averescu... 

— Jos oligarhia.. 

În stradă răsunară împuşcături dese. În curte se auziră 
ţipete. Printre ţipete şi împuşcături, glasurile ascuţite ale 
corului ucenicilor se ridicară o clipă, ca o înaltă şi repede 
trecătoare flacără albastră, fâlfâitoare peste o comoară 
bogată, dar adânc îngropată. 


Sculaţi, voi, oropsiţi ai vieţii, 
Voi, osândiţi la foame, sus... 


Glasurile subţiri fură strivite şi reduse la tăcere, 
împuşcăturile continuară. 

— De ce dai, mă? 

— Dar de ce să nu dau? Trebuie să dau! 

Uşile săriră din ţâţâni. Geamurile ferestrelor, izbite cu 


paturile puştilor şi cu mânerele pistoalelor, zuruiră şi 
căzură. Atât pe uşă cât şi pe ferestre, soldaţi duhnind a 
băutură şi poliţiştii năvăliră înăuntru şi începură să lovească 
în dreapta şi-n stânga. 

— De ce dai, mă? 

— Dar de ce să nu dau? Am ordin să dau, şi iaca dau... 

Unii muncitori se apărară cu pumnii. Alţii cu scaunele, 
sau cu băncile pe care stătuseră până atunci. Încăierarea fu 
îngrozitoare. 

— Pe Socol... 

— Puneţi mâna pe Anghel Socol!... 

Mă stârcisem într-un colţ. Înghesuit cum mă aflam, n- 
aveam cum să lovesc. Fui mulţumit că pot totuşi să mă 
feresc, să nu cad şi să fiu strivit în picioare. De încasat, 
încasai câteva lovituri în coaste şi câţiva pumni în burtă. 
“Ar fi bine, îmi spusei, ar fi grozav de bine dacă m-aş alege 
numai cu atât.” 

— Pe Socol!... 

— Puneţi mâna pe Anghel Socol!... 

— Băgaţi de seamă să nu-l scăpaţi tocmai pe Anghel 
Socol!... 

— L-am şi scăpat, domnule comisar. 

— Idioţilor! 

— A plecat prin uşa din fund. 

— Mulţi au scăpat prin uşa din fund. 

— După ei!... Ce mai aşteptaţi? Alergaţi după ei şi să mi-i 
aduceţi vii sau morţi. 

Poliţiştii escaladară estrada, găsiră uşa din fund a sălii şi 
dispărură. Câţiva poliţişti mai rămaseră în sală şi câtorva 
oameni care fuseseră loviți mai grav le puseră, la ordinul 
comisarului, cătuşe. Pe noi, ceilalţi, soldaţii ne îmbrânciră 
afară, în curte, şi vrură să ne înconjoare şi să ne aresteze. 
Muncitorii se strânseră repede, făcură un grup, îi împinseră 
pe soldaţi, rupseră cordonul şi ieşiră în stradă. Câţiva 
fugiră. Cei mai mulţi însă se amestecară cu orăşenii care, 
atraşi de împuşcături şi de zgomotul busculadei se 


strânseseră aci. Mă strecurai şi eu printre târgoveţi, mă 
pierdui printre ei şi aşteptai plin de curiozitate să văd ce-o 
să se mai întâmple. Soldaţii rupseră afişul care mă atrăsese 
la întrunire şi sparseră şi geamurile dinspre stradă ale 
clubului. Arestaţii fură scoşi şi mânaţi spre primărie de 
soldaţii care, la îndemnul unui ofiţeraş care-i comanda, îi 
tot împungeau cu ţevile puştilor între spete. 

— Huo!... Ruşine!... Să vă fie ruşine! Huo!... Ce fel de 
soldaţi sunteţi voi? 

Mai urmară câteva fluierături din mijlocul celor adunaţi în 
stradă. Se mai auziră câteva strigăte. Soldaţii care-i mânau 
din urmă pe arestaţi se depărtară şi, intrând în parcul 
primăriei, nu se mai văzură. În faţa clubului rămaseră să 
facă de pază câţiva vardişti, în timp ce, în club, alţi câţiva îl 
ajutau pe comisarul Chirnoagă să facă percheziţie. 

Vardiştii aduseră pe trotuar mese şi scaune sfărâmate, 
câteva portrete înrămate şi o sumedenie de cărţi şi de 
broşuri. 

— Ce facem cu vechiturile astea, domnule comisar? 

— Îngrămădiţi-le în mijlocul străzii. 

— Dar... se... se întrerupe circulaţia. 

— Şi ce dacă? 

Vardiştii grămădiră scaunele şi mesele rupte în mijlocul 
străzii, aruncară peste de portretele înrămate, şi deasupra 
aruncară şi tipăriturile, după ce avură grijă să le rupă una 
câte una, ca să ardă mai uşor. 

— Gata? 

— Gata, domnule comisar. 

Daţi-le foc şi isprăviţi o dată cu ele. 

Un vardist aprinse focul. Se înălţă fum. Se înălţară şi 
flăcări. Cărţile, aşa rupte cum erau, ardeau totuşi greu. 

— Uite-aşa!... Uite-aşa o să-i ardem şi pe bolşevicii noştri, 
dacă n-o să le vină mintea la cap şi n-or să se astâmpere. 

— Să-i ardem, domnule comisar Chirnoagă, de ce să nu-i 
ardem, dacă aşa sună ordinul?! 

— Huo!... Ruşine!... Să vă fie ruşine!... Huo!... 


Mulţi strigară. Din ce în ce strigară mai mulţi. Îmi alăturai 
şi eu glasul: 

— Huo!... Ruşine!... Să vă fie ruşine!... Huol!... 

Careva aruncă o piatră. După aceea mulţi se aplecară, 
căutară pietre şi aruncară cu ele în poliţişti. Unii aruncară 
chiar în comisarul Chirnoagă. Viteazul intră în club şi se 
adăposti după perete. Scoase fluierul din buzunar şi fluieră 
lung şi jalnic. Vardiştii sloboziră câteva focuri în aer. Acum 
erau puţini şi le lipsi curajul să tragă în carne vie. Focurile 
pistoalelor, strigătele oamenilor atraseră atenţia unor 
patrule care străbăteau ulițele din apropiere. 

— Soldaţii!... Vin soldaţii!... 

Intr-adevăr, dinspre statuia generalului Mantu veneau în 
pas alergător şi, cu puştile în cumpănire un grup de peste 
douăzeci de soldaţi. Oamenii părăsiră strada. Unii alergară 
şi se adăpostiră prin curţile apropiate, alţii o luară la 
sănătoasa şi în curând se risipiră şi-şi pierdură urma prin 
oraşul vechi, dărăpănat, afundat, până la genunchi în 
noroiul şi în bălțile adormite şi stătute ale toamnei. 

Din ziua aceea, soldaţii începură să patruleze prin oraş. 
Erau soldaţi mărunți, sfrijiţi şi piperniciţi şi aveau toţi, sau 
aproape toţi, trupuri scheletice şi chipuri pământii. 
Miroseau crâncen a băutură, şi ochii le luceau sub 
sprâncene, de parcă ar fi fost ochi de lupi, nu de oameni. 
Purtau capele bleojdite, mantale vechi, slinoase şi chiar 
peticite şi bocanci rupţi. Îndobitociţi de mizeria cazărmilor şi 
de rachiul care li se dădea fără măsură, ascultau orbeşte de 
ofiţeri. In chiar ziua în care veniseră, ocupaseră cu focuri de 
armă atelierul gării şi mica uzină electrică din apropierea 
birtului economic al unchiului Tone. După aceea haite 
înarmate, pornite pe harţă şi jaf, împânziră oraşul din 
centru până la mahala. La colţuri fură aşezate străji. Pe 
ziduri se lipiră afişe, în care se arăta că nimeni nu mai 
poate să intre ori să iasă din oraş fără o aprobare specială 
de la comandantul militar. Peste ferestrele prăvăliilor şi ale 
dughenilor căzură obloanele. Se închise, spre bucuria 


multora, şi liceul nostru. Rămaseră să primească muşterii 
numai cârciumile, berăriile, cafenelele, restaurantele şi 
birturile economice. Preoţii deschiseră bisericile ca în zilele 
marilor sărbători creştine şi porunciră paracliserilor să tragă 
clopotele. Chemară lumea şi-o îndemnară de pe amvoane 
să se roage lui Dumnezeu pentru “rege şi ţară” şi să nu se 
amestece cu greviştii, care, “lăsându-se stăpâniţi de 
diavoli, s-au ridicat împotriva stăpânirii şi a capului 
încoronat al statului”. Preoţii, îmbrăcaţi în odăjdii, cu mari 
cruci de aur sau de argint prinse la gât, spuseră fără să se 
ruşineze că toţi cei ce vor lua şi de acum înainte parte la 
grevă şi vor continua să se împotrivească stăpânirii vor fi 
înscrişi în catastifele bisericilor, iar după moarte nu vor fi 
înmormântați în cimitire alături de străbunii lor, ci la 
margine, în maidanele pline de buruieni, unde se îngroapă 
de obicei câinii. 

— Blestemat să fie, el şi tot neamul lui până-ntr-a noua 
spiţă, cine nu ascultă glasul bisericii lui Dumnezeu. 

— Blestemat să fie cine... 

Mai mult de o săptămână, răsunară împuşcături când 
într-o parte a oraşului, când în alta. O dată lătrară şi 
mitralierele, ca nişte căţele. Toţi orăşenii pricepeau că 
larma avea un singur scop: să vâre spaima în oasele celor 
care se răzvrătiseră ori care nutreau gânduri de răzvrătire. 
Oamenii însă — şi cei care erau pentru grevă, şi cei care 
erau împotriva ei — abia ieşiseră dintr-un război lung, care 
pe prea puţini îi scutise de suferinţe şi nenorociri. Erau 
aşadar, aproape toţi, obişnuiţi să vadă soldaţi, să audă 
grăind chiar tunuri, nu numai pistoale, puşti şi mitraliere. 

Umblând prin târg plin de neastâmpăr şi de mânie, 
şontorog şi biciuit de zloată, ca să văd cât mai multe din 
cele ce se întâmplau, auzii, şi nu numai de la unul, că greva 
a cuprins toată ţara, că nu circulă decât trenurile militare şi 
că la Bucureşti a fost vărsare de sânge. Mă gândii cu 
îngrijorare la prietenii şi cunoscuţii pe care îi lăsasem acolo 
şi mă temui pentru viaţa fiecăruia dintre ei. Îmi păru nespus 


de rău că printre oamenii aceia care fluturaseră steagurile 
roşii nu cunoşteam pe nimeni în afară de nenea Ghincu 
Pavelescu. Dar unde era acum nenea Ghincu Pavelescu? ÎI 
căutai acasă. Tanti Alina ridică din umeri. 

— Nu ştiu, Darie, nu ştiu. Nu l-am mai văzut de când a 
venit armata în oraş. Dar tu, dacă voiai să-l vezi pe Ghincu, 
de ce n-ai trecut pe la noi mai înainte de a începe greva? 
Te-a aşteptat. Câteva seri la rând te-a tot aşteptat. 

— Să vezi, tanti Alina... 

— Ceea ce era de văzut, am văzut, Darie. N-ai venit. N-ai 
venit, şi Ghincu te-a aşteptat. Voia să te roage... Ei! Dar 
acum de ce să-ţi mai spun eu ţie ce voia să-ţi spună 
Ghincu? 

Nenea Ghincu mă aşteptase. Nu-i mai răspunsesem vară- 
mi Alina. Plecasem. Dar de ce nu mă dusesem eu pe la 
nenea Ghincu? Şi acum... Acum, după izbucnirea grevei, 
pentru ce mă mulţumisem numai să asist la întrunirea 
aceea, să huidui de câteva ori şi să arunc trei-patru pietre? 

— Te întrebi zadarnic, Darie. 

— De ce zadarnic? 

— Pentru că n-ai curaj să recunoşti adevărul. 

— Puteam oare să fac mai mult? 

— Dacă ai fi vrut, ai fi putut, Darie. 

— Poate am început să ţiu prea mult la pielea mea. 

— Lucrurile mari nu le fac cei ce ţin în primul rând la 
pielea lor, Darie. Bagă-ţi bine în cap ce-ţi spun acum. 

— Bine. Am înţeles. Dar greva aceasta cum va fi ea 
câştigată? Greviştii n-au arme, iar armata are arme. 
Greviştii vor fi înfrânți. 

— Vor fi înfrânți, Darie. Acum poate că vor fi înfrânți. Dar 
greva aceasta va deschide o cale care într-o zi va duce la 
biruinţă. 

— Şi ce folos voi avea eu dacă în ziua aceea a biruinţei 
nu voi mai trăi? 

— Tu! Mereu tu! Cu viaţa ta! Cu foloasele tale! Nu pricepi 
nimic, Darie... 


— Ba... Ba mi se pare că pricep. 

— Ţi se pare numai. 

— Totuşi, eu nu-mi pierd speranţa. 

— S-ar putea ca, într-o zi, să pricepi cu adevărat. 

Obrazul îmi ardea. Mi se părea că, într-adevăr, în zilele 
acelea aş fi fost în stare să fac mai mult decât făcusem. 


Hai la lupta cea mare, 
Rob cu rob să ne unim, 


Mă liniştii singur, spunându-mi: 

— Vor mai fi şi alte lupte... Şi atunci... 

La puţin timp după începutul grevei, în târgul de pe 
Vedea se înteţiră împuşcăturile. Poliţia trecu la noi şi noi 
arestări. La fel trebuia să se petreacă lucrurile şi în celelalte 
oraşe ale ţării, cu atât mai vârtos la Bucureşti. Mă închisei 
în casă. Şi ca să-mi omor timpul, îmi pierdui zilele şi nopţile 
scriind zeci şi sute de pagini. Scrisei, fără nicio tragere de 
inimă şi fără niciun talent, versuri lirice, leşinate şi neroade, 
şi le scrisei, ba chiar le cizelai, numai ca să nu-mi fugă 
mintea la ceea ce se petrecea în ţară. Din când în când, şi 
doar la stăruinţele doamnei Arăpaş, mă mai ţinui şi de 
capul Despei, să înveţe, să-şi scrie lecţiile şi — culmea! — o 
povăţui să nu se teamă de împuşcături. 

— Gălbejitule, mi-e frică. Nu mai pot de frică, Gălbejitule! 

— De ce ţi-e frică? 

— Mi-e frică de moarte, Gălbejitule. 

— Nu te omoară nimeni, Despa. N-are nimeni nimic cu 
tine. 

— Dar ţie... Ţie, Gălbejitule, nu ţi-e frică? 

Îmi săltai fruntea şi-i spusei în glumă: 

— Nu, Despa, mie nu mi-e frică. Mie nu mi-e frică de 
nimeni şi de nimic... 

— Nici de moarte? 

— Mai ales de moarte nu mi-e frică. 

— Asta s-o creadă surorile Scutelnicu, Gălbejitule. Eu, 
una, n-o cred. 


Ciungul se aciuă pe undeva pe la nişte muieri şi nu mai 
trecu pe acasă. Ceilalţi fraţi Arăpaş se închiseseră în odaie, 
încălziseră soba şi se puseseră pe mâncare şi pe băutură. 
Găsii în mine puterea să-i întreb: 

— De ce nu vă duceţi prin oraş? Nu sunteţi curioşi că 
vedeţi ce se întâmplă? 

— Nu, îmi răspunse Gâţă. Nu suntem curioşi. Nu vrem să 
vedem nimic şi nu vrem s-auzim nimic. Pe noi nu ne 
interesează câtuşi de puţin ce se întâmplă în oraş. 

— Mai bine spuneţi drept: vă temeţi de gloanţe. Vă 
temeţi să nu vă nimerească din întâmplare gloanţele 
soldaţilor. 

Râseră de se prăpădiră. După ce râseră, îmi răspunse 
Andrucă: 

— Măi băiatule, noi am făcut războiul, măi băiatule... Pe 
linia întâi, măi băiatule. Doi ani încheiaţi. De la început şi 
până la sfârşit. Şi nu s-a atins glonţul de noi. Am mers nu 
mai ştim de câte ori la atacul cu baioneta. Şi-am scăpat, 
toţi patru, teferi, cum ne vezi. Mă, ne-a păzit de moarte 
Dumnezeu şi Maica Domnului. Acum, de ce să ne 
amestecăm într-o treabă care nu e a noastră? N-avem nici 
în clin, nici în mânecă cu muncitorii de la Căile Ferate şi cu 
atât mai puţin cu ceilalţi. Noi, măi băiatule, aşteptăm să ne 
dea stăpânirea pământ, câte un lot de cinci-şase pogoane 
la fiecare. Ni s-a făgăduit pământ când ne aflam pe front. 
Mai aşteptăm. Trebuie să mi se dea ce mi s-a făgăduit. 

Parcă intraseră dracii în Despa. Îmi da mereu târcoale: 

— Gălbejitule, mi-e frică de moarte, Gălbejitule. Mor de 
frică, Gălbejitule. 

— Şi ce vrei să-ţi fac ca să nu-ţi mai fie frică? 

— la-mă lângă tine, Gălbejitule. 

Mă făceam că nu pricep ce vrea. Schimbam vorba. 
Negricioasa, însă, nu se lăsa. Mă cicălea. Mă batjocorea. Mă 
îmbrâncea. Mă întărâtă. Mă ispitea. Mă ademenea. Mă 
scârbi. În ciuda pe care o prinsei pe ea, mi se păru că se 
asemuie cu o broască lucioasă, mare şi neagră. 


— Tu Gălbejitule, de ce nu mă săruţi? 

— Pentru că nu vreau. 

— Tu, Gălbejitule, dar de strâns, de ce nu mă strângi în 
braţe? i se pare că sunt prea mică? 

— Nu, nu pentru asta. Eşti destul de mare. Ţi-am mai 
spus. Ai putea să te şi măriţi. 

— Atunci, pentru ce te sfieşti? Nu-ţi plac? Surorile 
Scutelnicu îţi plac mai mult? 

— Dar ce ştii tu despre surorile Scutelnicu? 

— Ştiu ce ştie toată lumea, ba chiar ceva mai mult. 

— Te lauzi, Despa, zău că te lauzi. Ce-ai putea să ştii tu 
despre surorile Scutelnicu? 

Afară — ploaie şi zloată; zloată şi ploaie. Se mai auzeau 
şi împuşcături. Pe ploaie, împuşcăturile sunt şi mai lugubre 
decât de obicei. Mi se uri în casă. Imi făcui obiceiul să 
colind, cât era ziua de lungă, oraşul, începând cu ulițele 
mărginaşe, până spre centru. Devenii numai ochi şi numai 
urechi. Simţeam de departe patrulele. Mă piteam pe după 
câte un colţ ori săream gardul în vreo curte. Aşteptam să 
treacă soldaţii şi abia după aceea o porneam iarăşi la drum, 
rămânând însă mereu cu ochii în patru. În aceste lungi şi 
obositoare hoinăreli, avui prilejul să văd multe şi să aud 
destule. Văzui oameni bătuţi şi văzui oameni cu capetele 
sparte. Văzui oameni cu mâinile legate la spate şi văzui 
oameni în lanţuri. Soldaţi ori poliţişti îi mânau pe arestaţi 
din urmă spre primărie. De la colegul meu de şcoală, 
Amedeu Purcel, al cărui frate mai mare era ajutor de 
primar, aflai că în palatul primăriei arestaţii erau bătuţi cu 
vine de bou şi cu frânghii ude şi după aceea aruncaţi 
printre şobolanii din beciurile vechi. 

— Frate-meu spune că bine le face, că de ce au declarat 
grevă? Frate-meu mai zice că... 

— Mai dă-l dracului pe frate-tău... 

Pe Calea Dunării, în apropierea Ingerului fusei nevoit să 
părăsesc trotuarul pentru a ocoli cadavrul unui om care 
căzuse împuşcat cu puţin mai înainte şi fusese lăsat acolo, 


întins. Nimerii spre uzina electrică. Dădui peste alt mort. Şi 
pe când mă uitam la el, mă întâlnii nas în nas cu Zoie. Biata 
de ea! Avea obrazul umflat într-o parte şi negru-tăciune. 
Ochii îi erau osteniţi şi de un albastru şters. 

— Tu... Tu... Ştii. Am născut... o fetiţă. A treia zi după ce 
ai venit tu la noi. 

— Am auzit, Zoie, am auzit chiar de atunci. De la vară- 
mea Vastea am auzit. Am auzit şi m-am bucurat. 

Minţeam. Auzisem. De la altcineva auzisem, nu de la 
vară-mea Vastea. lar de bucurat nu mă bucurasem de loc. 
Ce-mi pasă mie că Zoie Paleu îi măi născuse lui Pandele 
Paleu încă o fetiţă? Putea să-i nască şi două. Putea să-i 
nască şi trei. Oricâte... 

Zoie nu prinse de veste c-o mint. Spuse: 

— Tu... de ce n-ai mai trecut pe la noi? Nu cumva, tu, te- 
ai speriat de Pandele? 

— Nu, nu m-am speriat. Am vrut să trec. De câteva ori 
am vrut să trec, însă n-am avut vreme. 

— Tu... Tu... Trebuie să ştii că Pandele totuşi e băiat bun. 
Tu... De ce n-ai mai trecut pe la noi? 

— Nu ţi-am spus? N-am mai trecut pe la voi pentru că n- 
am avut timp. 

— Tu... Nu se prinde, tu... Dacă ţi-ar fi fost dor de mine, 
găseai tu timp... Dar ţie nu ţi-a fost dor de mine. Niciun pic 
nu ţi-a fost dor de mine, tu... 

Burta i se trăsese, îi scăzuse, însă obrazul îi rămăsese tot 
galben, tot plin de pete, tot strâmb, tot urât. Îmi veni chef 
s-o sâcâi: 

— Cine te-a lovit? A? Spune-mi, cine te-a lovit? 

— Cine? Parcă nu ştii! Pandele! Acum, de când cu greva, 
că nu-i mai merge prăvălia, c-a tras obloanele, stă toată 
ziulica închis în casă. Mănâncă şi se umflă. Bea, tu, bea şi 
se îmbată. Şi ca să-şi alunge necazul, mă bate de mă 
snopeşte. 

Îi căzură privirile pe trupul udat de ploaie al mortului. 
Tremură. O trecură lacrimile. 


— Tu... Aşa l-au împuşcat şi pe Sabu... De ce împuşcă 
oamenii oameni? De ce? Când o să se isprăvească o dată 
cu împuşcatul oamenilor? Tu... Dacă ştii, spune-mi... 
Pandele zice că Paleacu, Gheţa şi Colţan sunt hotărâți să-i 
omoare pe toţi dacă nu se astâmpără... Tu, Darie, spune-mi 
şi mie, de ce-i omoară? 

Nu apucai să-i răspund. Spre gară sunară şi răsunară 
împuşcături. Auzirăm Împuşcături şi în cealaltă parte a 
târgului, spre grădina publică. 

Zoie tresări şi se chirci. Şopti: 

— Mi-e frică, tu! Mor de frică. 

Tresării şi eu, însă nu mă chircii. Mă ţinui drept. Simţii 
însă că-mi piere sângele din obraz şi că pălesc, îmi păru 
rău. Nu mai eram cel de altădată. Mi se tociseră nervii? Îmi 
slăbise voinţa? Poate. La capătul străzii zărirăm o ceată 
buimacă de soldaţi. Alergau, ca la atac, cu baionetele la 
arme. Ne despărţirăm. Zoie se adăposti într-un gang. Eu mă 
întorsei, fugii cu sufletul la gură vreo două sute de paşi şi- 
mi căutai scăparea în curtea îngustă şi lungă a unchiului 
Tone. De la o fereastra se zgâi la mine văru-meu Mişu. 
Crescuse. Devenise şi el flăcăiandru. Spre deosebire de 
mine, văru-meu purta pe buza de sus puf de mustață. 
Norocosul! Işi împlinise visul! Ajunsese tâmplar de mobile 
de lux! După felul în care îşi dichisea mustata, îmi dădui 
seama câtă plăcere îi face să arate că nu mai e un 
băieţandru, ci bărbat în lege. Îmi făcu semn să intru în casă. 
Ba chiar îmi ieşi în întâmpinare în capul scării. Nu-mi 
surâse, cum avea obiceiul. Îmi şopti: 

— Calcă încet. Doar în vârful picioarelor 

— Pentru ce? Doarme vară-mea Nigrita? 

— Nu. Nu doarme nimeni. Tata... 

— Ce face unchiul Tone? Nu l-am văzut de mult. 

— Nimic, ce să facă! Trage să moară!... 

Vrusei să-i spun ceva ori să-l întreb ceva, dar nu găsii 
cuvintele potrivite. Vânătă şi tristă, cădea peste lume 
înserarea. Acum, aproape în tot oraşul răsunau împuşcături 


răzlețe. Văru-meu Mişu, neluând în seamă împuşcăturile, 
zise şoptit: 

— Am fost la Înger să caut cele de cuviinţă pentru 
îngropăciune. Să nu ne prindă moartea tatei nepregătiţi. 
Am găsit lacăt la uşă. Va trebui să mă duc mâine dimineaţă 
la jupân Mielu Guşă acasă, să-l conving să vină cu mine la 
prăvălie. Noroc că Vastea a descoperit pe undeva prin casă 
câteva lumânări! 

Intrarăm încetişor în casă — văru-meu Mişu înainte, eu 
după el. Birtul era închis. În bucătărie, vasele spălate se 
odihneau lucioase pe rafturi. Focul era stins. Obloanele — 
lăsate. Simţii cum se abate şi asupra mea suflarea morţii, şi 
dintr-o dată, toată ciuda pe care i-o păstrasem crâncenului 
meu unchi se stinse. Il întrebai pe văru-meu; 

— Aş putea să merg să-l văd şi eu pe unchiul Tone? L-am 
supărat de multe ori. Dacă într-adevăr trage să moară, aş 
vrea să-i cer iertare, să ne iertăm... Să ne iertăm după 
obicei, creştineşte. 

— De ce nu? Se află aici şi bunica de la Cârlomanu. Din 
întâmplare! Venise după cumpărături. A trecut să ne vadă 
şi n-a mai avut cum să plece. 

Tăcu un timp. Tăcui şi eu. Apoi văru-meu Mişu zâmbi şi 
zise: 

— Închipuieşte-ţi, Darie, bunica de la Cârlomanu a venit 
pe jos, prin ploaie şi prin zloată. Peste treizeci de kilometri! 


— Şi de ce te miri? N-o cunoşti? 

— O cunosc. Totuşi! Treizeci de kilometri? La vârsta ei! 
Pe jos, pe ploaie şi prin zloată! Treizeci de kilometri!... 

— Ţine la drum, bunica. O să ne-ngroape pe toţi. 

— Glumeşti, Darie. Chiar pe toţi n-apucă ea să ne- 
ngroape. 

— Mai ştii? Minunile lui Dumnezeu sunt mari. 

— Astea n-ar fi minunile, ci mai curând mâniile lui 
Dumnezeu. 

Din liota de copii pe care îi născuse şi-i crescuse, trei îi 


mai rămăseseră bunicii în viaţă: mama, nenea Dumitrache, 
căruia ţaţa Anica îi umpluse casa de copii, şi unchiul Tone, 
adică cel mai vârstnic dintre băieţii ei, acest unchi Tone 
care acum, după spusele vărului Mişu, sta gata să moară. 
Mă păli, mohorâtă, mâhnirea... Dar... sucită făptură mai 
eram şi eu! Începu să-mi dea glas nesătula mea curiozitate. 
Mă întrebai dacă acum s-o fi trezit un pic de înduioşare în 
inima asprei bunici de la Cârlomanu. Vrusei să aflu dacă 
măcar acum şi-o fi adus ea aminte de anii tineri şi de ceasul 
în care, necoaptă încă, voinică şi frumoasă, căsătorită abia 
de un an cu bunicu-meu Delcea, şi-a privit pentru întâia 
oară copilul, primul ei copil. 

Pe când ne îndreptam spre odaia în care zăcea unchi- 
meu, dădu peste noi vară-mea Nigrita. Ţinea în mână o 
sticlă burticoasă plină cu ţuică. Ochii îi erau plânşi, osteniţi. 
N-avea chef de vorbă, dar şi ea, ca să nu tacă, zise: 

— N-ai mai trecut de mult pe la noi. Darie... 

— N-am vrut să-l supăr pe unchiul Tone. 

— De acum înainte nici n-o să-l mai superi. Hai să-l vezi. 
Mai cunoaşte. O să-i pară bine. 

Intrarăm încet, călcând în vârful picioarelor, fără să 
batem în uşă. Îmi izbi nările aerul gros, greu şi mirosul 
dulceag de sânge uscat amestecat cu miros de seu şi de 
tutun. 

Unchiul Tone! Mai bine i-aş fi aşteptat moartea jos, în 
curte, lângă zid. Zăcea lungit în pat, cu ochii larg deschişi, 
îndreptaţi spre uşă, să vadă cine vine, să vadă cine iese. 
Ştiam mai demult că dacă omul care trage să moară se află 
într-o odaie, se uită spre uşă, până în clipa din urmă. Păstra 
în mâini, pe piept, o lumânare aprinsă. Flacăra luminării, 
mică şi galbenă, se clătina la fiecare suflare. 

Unchiul Tone mă văzu şi, minune, nu se încruntă. Ba încă 
încercă să-mi zâmbească. Găsii că era cam târziu. Pentru 
că acum, când se afla pe ducă, nu mai aveam nevoie de 
zâmbetul lui. Ca să nu par păcătos, îi zâmbii şi eu, însă cu 
zâmbet trist. Vară-mea Vastea se aşeză pe un scăunaş 


lângă unchiul Tone. Rămase aplecată asupra lui şi se osteni 
să-i ferească mâinile încă vii de picurii de ceară fierbinte ai 
lumânării. Pe un scaun mai năltişor şi ceva mai departe 
înţepenise apriga-mi bunică de la Cârlomanu. li căutai ochii, 
şi când îi găsii spusei: 

— Sărut mâna, bunico. 

Îşi feri ochii de ochii mei şi nu-mi răspunse. Nu mă 
învrednici nici măcar cu un semn din cap. Nu mă supărai pe 
ea. Vară-mea Nigrita răsuci un buton. Lampa cea mare 
atârnată de tavan nu se aprinse. 

— A! Da!... spuse. Uzina! Nu merge uzina. 

Aduse din bucătărie o lampă de gaz. O aprinse. O atârnă 
într-un cui, în perete. După aceea mai scăpără un chibrit şi 
începu să-şi pâlpâie lumina mică, deasupra patului în care 
zăcea lungit unchiul Tone, o candelă veche, de argint. 
Unchiul Tone se zbătu. Inţeleserăm că văzuse moartea şi se 
bătea cu ea. Răsuflă greu. Moartea se mai îndură de el şi-l 
mai slăbi. Omul se mai linişti şi, cu glas slab, îi spuse vară- 


mi Nigrita: 
— Ţuică... Ţuică bătrână, tare... 
Vară-mea umplu paharul şi i-l întinse. Cum mâna 


unchiului Tone nu mai avea snagă şi tremura, vară-mea fu 
nevoită să i-l ducă la gură. li săltă capul. 

— Buuun!... Buuun... Mai dă-mi unul, fată. 

Îi mai dete vară-mea încă un pahar de ţuică. Tot plin. Îmi 
aruncai iarăşi ochii la cumplita-mi bunică. Timpul, care pe 
mine mă crescuse şi pe alţii îi veştejise, pe ea o cruţase. 
Bunică-mea rămăsese tot aşa cum o ştiam şi-o prea ştiam. 
Dreaptă şi ţeapănă, pe scaun, arăta tot vânjoasă, tot 
ţanţoşă. Parcă n-ar fi împlinit, abia cu o toamnă în urmă, 
nouăzeci de ani! In urechile-i zdrenţuite mai purta încă doi 
galbeni de aur vechi, turcesc. Atât îi mai rămăsese din 
şiragul cel lung cu care se mândrise în tinereţe şi care-i 
zornăise multă vreme deasupra umerilor. Ochii îi erau tot 
mari, tot frumoşi, tot proaspeţi şi limpezi ca roua. De sub 
marama albă cu care îşi acoperise capul îi ieşea în dreptul 


fiecărei tâmple câte-o şuviţă de păr înspicat. Nu ştiu ce-o 
apucă. După o tăcere îndelungată, bunica se îndură să mă 
miluie cu o privire. Grăbindu-mă să nu scap rarul prilej, 
şoptii pentru a doua oară: 

— Sărut mâna, bunico. 

Spre mirarea tuturor celor ce se aflau acolo, îmi întinse 
mâna ei cu degete lungi, subţiri şi albe şi, aspră, îmi 
porunci: 

— Sărut-o! Sărut-o, dacă te-ai spălat bine pe gură azi 
dimineaţă. Dacă nu, lasă-te păgubaş. 

— M-am spălat, bunico, de trei ori m-am spălat. 

Îi apucai mâna, o dusei la gură şi i-o sărutai. Şi pe când i- 
o sărutam, mă străbătu ca fulgerul un rece fior. Deşi de 
multă vreme eram lipsit de credinţă, mi se păru că sărut 
mâna Maicii Domnului. Da. Mi se păru că bunica se asemuia 
cu o Maică a Domnului bătrână, cum nu fusese zugrăvită de 
niciun zugrav în nicio biserică şi pe nicio icoană, o Maică a 
Domnului cumplită, dar şi blândă şi nespus de dulce. Mă 
trase lângă ea. Cu dragoste mă trase. Mă înduioşai adânc 
şi-mi lipii capul de pieptul ei. L-a pieptul acela îi alăptase pe 
unchiul Tone, pe nenea Dumitrache, pe mama şi pe toţi 
ceilalţi copii ai ei care de mult nu mai erau în viaţă. li auzii 
inima bătând. Bunicii i se năzări cu suspin. Mă îmbrânci. 
Zise răstit: 

— De ce te smiorcăi? 

— Nu mă smiorcăi, bunico. Mă bucur că mi-ai îngăduit să- 
ţi sărut mâna. 

— Am crezut că te smiorcăi. Nu sufăr oamenii care se 
smiorcăie. N-am ochi să-i văd. 

Mă apropiai de patul unchiului Tone. Acum, omul care îşi 
aştepta sfârşitul era acoperit cu pătura până la bărbie. 
Obrazul lui, neras de câteva zile, era lipsit de sânge. Ochii 
împăienjeniţi îi ardeau şi i se topeau clipă de clipă. Mustaţa 
i se muiase şi i se lipise de obraz. Broboane mari de 
sudoare îi izvorau pe frunte şi pe chelie. 

— Cum te simţi, unchiule? 


— Bine... Cum nu se poate mai bine... 

Îmi plăcu gluma. Îmi plăcu şi glasul care parcă n-ar mai fi 
fost al lui. Blând. Liniştit. Adăugă: 

— Aş vrea să se simtă aşa toţi duşmanii mei. 

Râsei şi-l întrebai: 

— Dar ce, dumneata ai duşmani, unchiule? 

— Nu e om pe lume fără duşmani, Darie. 

Tăcu un timp. Pe urmă mai ceru un pahar cu ţuică 
bătrână. | se dădu. Îl bău. Şi după ce-l bău, îşi linse buzele 
plesnite de fierbinţeală. Spre mirarea noastră, unchiul Tone 
mai căpătă ceva puteri. Surâse de-a binelea. larăşi îmi 
vorbi: 

— Nu te-am văzut de mult, nepoate. Tot în oraş? 

— Tot. N-am mai trecut pe-aici, pentru că am avut multă 
treabă. z 

— Treabă! Oricum! Ar fi trebuit să treci să mă vezi. |ţi 
sunt unchi! Îți sunt unchi şi-mi eşti nepot. Nepot de soră. 
Dar... Dar cu ce te îndeletniceşti tu acum? Mi se pare că 
înveţi carte. Tragi a cioclovină. Mulţi din neamul nostru au 
tras a cioclovină. Unii au şi ajuns. 

— Învăţ la liceu. 

— E bună cartea. Să te ţii cu dinţii de ea. Fără carte, 
viaţa e mai grea. Vai! Nepoate, nepoate! Ce grea a fost 
viaţa mea! 

— A fost, unchiule, ştiu. 

— Ştii! Nimeni nu poate să ştie în afară de mine. Viaţa m- 
a sălbăticit şi m-a înrăit. 

— Dumneata nu eşti om rău, unchiule. 

— Acum, e adevărat, acum nu mai sunt. Acum nu mai 
sunt nici rău, nici bun. Nu mai sunt decât un biet om care 
trage să moară. Dar de rău am fost rău, nepoate. 

Osteni. Vară-mea Nigrita îi şterse sudoarea de pe frunte 
şi de pe chipul neras. Unchiul Tone îmi şopti: 

— Vino şi aşează-te aici, lângă mine, pe pat... 

Mă aşezai pe marginea patului, lângă picioarele unchiului 
Tone, care erau acoperite cu pătura. 


— Mă simt rău, Darie. Mă simt rău de tot. Şi mi e frig. Mi- 
e frig cum nu mi-a fost niciodată. Parcă na-ş mai avea 
sânge, parcă n-aş mai avea sânge de loc în trup. Parcă aş 
avea gheaţă. Mă duc... Mă duc. Pe drum fără întoarcere mă 
duc. 

— Poate nu mori, unchiule. Poate mai trăieşti. 

— Nu. N-o să mai trăiesc. Mă duc. Pe lumea cealaltă mă 
duc. Acolo o să mă-ntâlnesc cu tata. Mereu îl visez. Cum 
aţipesc o clipă, îl visez. Se face... se face că sunt băieţandru 
şi se face că tata e tânăr... Aşa cum îl ştiam eu de când am 
deschis ochii pe lume. Mă pomenesc cu el. Se aşează lângă 
mine, pe pat, cum te-ai aşezat tu, dar patul e altul: un pat 
larg, acoperit cu rogojină, cum aveam noi la Cârlomanu. Imi 
prinde mâinile într-ale lui. Are mâinile reci. Îmi spune: “Hai, 
Tone. Hai cu mine, Tone. Acolo unde mă aflu eu e bine. 
Acolo n-o să te mai doară nimic, Tone. Nimic n-o să te mai 
doară...” Mă ajută să mă ridic. Mă simt uşor, uşor ca fulgul. 
Vreau să mă duc cu tata. Şi atunci, dintr-o dată, mă taie un 
junghi aici... Aici, în capul pieptului, pe unde a trecut 
glonţul. Şi mă trezesc scăldat în sudori. Şi o văd lângă mine 
pe Vastea ori pe Nigrita. Săracul tata! De gândit m-am 
gândit deseori la el, însă până acum nu i-am dat nimic de 
pomană. Nu m-am îndurat să-i fac nici măcar o colivă. Şi-aş 
fi avut de unde. Dar... m-am calicit. Săracul! Mi-a trecut cu 
vederea păcatul. M-a iertat. 

Bunica ascultă. Strâmbă din nas şi ascultă. Nu-i place 
tânguirea. Nu-i place nici povestea cu visul. Nu se mai 
poate stăpâni. Sare cu gura pe unchi-meu: 

— Tone! Ce e cu tine, mă băiatule? Te ştiam om în toată 
firea! Ce-ţi veni să te iei după vise şi să ne-mpuiezi capul cu 
ele? Nu ţi-e ruşine obrazului? Pun ciomagul pe tine dacă 
mai spui prostii în faţa copiilor! Ce-or să creadă copiii de 
tine dacă te aud vorbind aşa? Că ţi-ai pierdut minţile! Nu e 
bine să-ţi pierzi minţile tocmai acum. Dacă e să mori, cel 
puţin să mori cu minţile întregi. 

Niciun ciomag n-are în mână bunica. Şi chiar dacă ar 


avea, greu îmi vine a crede că ar tăbări cu el pe omul 
acesta bătrân, galben şi slab, care e fiul ei şi care acum îşi 
trăieşte aici, între cei patru pereţi ai odăii, cele din urmă 
ceasuri ori poate cele din urmă clipe. Unchi-meu, mustrat, 
tace. Bunica, răstită, spune către noi: 

— Auziţi! Visează! Şi se ia după vise! Omul cârd doarme 
visează tot felul de visuri, unele mai năzdrăvane şi mai 
prosteşti decât altele. He-he! E mai mult de o jumătate de 
veac de când o visez noapte de noapte pe maică-mea. ŞI 
ea tot aşa mă ademeneşte: “Vino cu mine, fetiţo. Unde mă 
aflu eu e bine, fetiţo. Hai cu mine, fetiţo.” Dar eu îmi dau 
seama că visez. Şi-o iau la goană pe mama. Îi spun “Tu stai 
în groapă, cu pământul pe piept şi la întuneric. Cum o să fie 
bine unde te afli tu? Întoarce-te în groapa ta, auzi?!” Pleacă 
mama. Cam supărată pleacă, dar pleacă. Şi eu nu mă duc 
cu ea. N-am nicio poftă să mă duc cu ea. Mama doarme în 
cimitir cu pământ pe piept. Să doarmă. Odată şi-odată toţi 
o să dormim somnul morţii. O să-l dormiţi şi voi, o să-l 
doarmă şi copiii voştri, o să-l dorm şi eu, dar până atunci, 
cel puţin în ce mă priveşte pe mine, mai va. 

Vară-mea Nigrita o întrebă: 

— Dar pe bunicul nu-l visezi niciodată? 

— ÎI visez. Şi el, nătângul, tot aşa îmi spune: “Vino cu 
mine. Hai cu mine!” Uneori, de, parcă m-ar trage inima să-l 
ascult, să mă duc. Delcea mi se arată în vis tânăr, frumos, 
cu mustaţa subţire, galbenă, cum era când l-am cunoscut. 
Mă ridic să plec cu el. Şi deodată, mă fulgeră un gând: cum 
o să mă duc eu după Delcea? Delcea, ca şi mama, a murit 
şi-a putrezit de mult. Unde mă cheamă el pe mine? Asta nu 
poate să fie aievea. Asta e vis. Şi. Mă trezesc. Arunc o ţoală 
pe mine. les în grădină. Mă plimb. Cerul e înstelat. Grădina 
miroase a flori şi a frunze. În pârâul care o taie în două 
cântă broaşte. Mă bucur că trăiesc. Îmi pare bine că trăiesc. 
Şi-mi pare rău că nu mai trăieşte şi Delcea. Dar dacă a 
murit, pot cu să-l înviez? Nimeni nu poate să învieze morţii, 
oricât i-ar jeli. 


Afară, vântul zgâlţâie obloanele. Întunericul atârnă peste 
oraş. Unchiul Tone tace. Suflă greu şi tace. Sudoarea 
fierbinte îi năpădeşte iarăşi faţa. Bunica îşi priveşte fiul în 
ochi. Nu vrea să-l lase să moară în minciună cu vreo 
nădejde cât de cât în învierea din ziua; de apoi. Zice: 

— Tot ce se naşte, moare, Tone. Aşa e legea lumii: ca tot 
ce s-a născut, să moară. Tu, băiete, cât ai fost în toate 
doagele te-ai uitat vreodată noaptea pe cer? Stelele par 
neclintite. Le priveşti şi spui: ce frumoase sunt! Şi crezi că 
stelele sunt fără moarte Dar deodată, steaua la care te uiţi, 
sau alta din apropierea stelei la care te uiţi, tremură, se 
desprinde, aşa cum se desprinde mărul prea copt de pe 
ramură, şi cade. In cădere, steaua arde şi se stinge. Şi dacă 
arde şi se stinge, dacă e muritoare steaua, care e stea, cum 
o să fie fără moarte bietul om, care nu e decât o mână de 


ţărână?!... 
Unchiul Tone a ascultat cu urechile ciulite tot ce-a grăit 
bunica. Buzele încep să-i tremure. li tremură şi mâna 


dreaptă, în care vară-mea Nigrita îl ajută să ţină lumânarea 
aprinsă. Dintr-o dată, se lasă cuprins de mânie. Zvâcneşte 
în sus. Îşi smulge mâna dintre mâinile vară-mi Nigrita. 
Zvârle lumânarea. O izbeşte de perete. Lumânarea se 
stinge. Unde-o mai fi găsit unchi-meu atâta putere? Urlă: 

— Stelele!... Mor şi stelele! Să moară!... Să le ia dracu de 
stele... Dar eu... Eu de ce să mor?... Eu sunt om, nu stea. 
Pentru o stea e totuna dacă arde ori dacă se stinge. Steaua 
nu ştie că arde. Şi nici nu ştie că într-o zi dă stingerea peste 
ea. Dar eu... Eu sunt om. Abia am împlinit şaptezeci şi trei 
de ani. Până la sută mai aveam de trăit. De ce să mor 
acum? Tocmai acum? De ce m-au împuşcat? Am ieşit din 
birt să las obloanele. M-au văzut. M-au luat la ochi şi m-au 
împuşcat... De ce-au tras în mine? De ce m-au împuşcat? 
Nu le făcusem, nimic. Mai aveam de trăit. Aş fi vrut să mai 
trăiesc! 

Pieptul, înfăşurat în bandaje şi acoperit cu pătura, îi 
hârâie. Speriat de hârâiala pieptului, se mai potoli unchi- 


meu. Dar după ce vară-mea Nigrita îi şterse buzele, pe 
care-i năvălise spumă roşie, se apucă iarăşi să vorbească: 

— De ce au tras în mine? De ce m-au împuşcat? Am fost 
om de treabă. 

Bunica se încruntă. Îi taie vorba: 

— Tone 

— Da. Ştiu la ce te gândeşti. E adevărat că în negustoria 
mea am mai păcălit pe unul sau pe altul. Că am mai înşelat 
şi la cântar când eram măcelar. Dar aşa e viaţa. Am avut 
nevastă. Am avut copii. Am avut o droaie de copii de 
crescut. Numai Dumnezeu ştie cum i-am crescut. Acum îi 
văd mari. Unii sunt mai buni, alţii sunt mai răi. Dar toţi sunt 
odraslele mele. Toţi sunt copiii mei. Şi eu... eu îi iubesc pe 
toţi la fel. Pentru ei am mai înşelat pe unii sau pe alţii la 
socoteli şi la cântar. Pentru ei. Pentru ei şi pentru mine. Să 
trăim. Să trăim ceva mai bine. 

Vară-mea Vastea încearcă să-i spună unchiului Tone ceva 
plăcut, ceva care să-l facă să zâmbească, ceva care să-l 
facă să uite starea în care se află. O ia însă gura pe dinainte 
şi-o nimereşte ca leremia cu oiştea-n gard. 

— Lasă, tată, nu te mai lăuda. Niciodată nu te-ai prăpădit 
dumneata de dragul nostru. Ne-ai bătut de ne-ai spetit 
pentru nimica toată. De când s-a prăpădit biata maică-mea 
până acum, am trăit mereu cu frica-n sân. Unchiul Tone 
ascultă. Tace. Vară-mea Nigrita îi şterge iarăşi buzele. O 
ceartă pe Vastea: 

— Ce-ţi veni să-i spui toate astea tatei tocmai acum? 
Proasto! 

— Când ai fi vrut să i le spun? Peste un ceas, două dă 
ortul popii. lar după aceea, chiar dacă i le-aş spune, nu m- 
ar auzi. Oamenii, cum mor, trec în lumea morţilor. Nu mai 
aud ce vorbesc viii. 

Bunica de la Cârlomanu o mustră. Cu asprime o mustră. 

— Mai bine ai muri tu în locul lui, fleorţotino. Tot umbreşti 
pământul degeaba. 

Auzirăm Împuşcături prin apropiere.. Pe urmă auzirăm 


paşi de om care fuge prin curte şi se îndreaptă spre casele 
mărunte din fundul curţii. În clipa următoare, în curte 
năvăliră poliţişti. 

— Pe aici a fugit. Pe aici... 

— După el... 

— Uite-l. Sare la vecin... 

Pocniră câteva pistoale. 

— După el... după el... 

Paşii poliţiştilor se îndepărtară. 

— Acum, zise văru-meu Mişu, curcanii s-au urcat pe casă. 
Sar în curtea lui nenea Socol. Pe nenea Anghel Socol îl 
caută. L-au încolţit. 

Vară-mea Nigrita îi răspunse: 

— Până la urmă, au să-l prindă şi pe nenea Socol. Ăstora 
nu le scapă nimeni. 

Zâmbii. Zâmbii şi spusei: 

— Ba le scapă. Nenea Anghel Socol o să le scape. 
Negreşit o să le scape. 

— De ce? 

— Pentru că... Pentru că aşa trebuie. 

Se mai auziră câteva împuşcături. După aceea nu se mai 
auzi decât vântul şuierând peste acoperişuri şi zgâlţâind 
obloanele închise. Unchiul Tone zâmbi cu zâmbet larg, 
amar. 

N-o mai certa, mamă, pe Vastea. E fată bună şi e 
cuminte. 

Bunica tace. Unchiul Tone o caută cu ochii pe Vastea şi-i 
spune: 

— Ai dreptate, Vastea. Te-am bătut şi pe tine, i-am bătut 
şi pe ceilalţi. V-am bătut când v-aţi ţinut de drăcovenii şi m- 
aţi scos din sărite. Dar de iubit, să ştiţi, v-am iubit 
totdeauna. Pe toţi v-am iubit. Poate că cel mai mult v-am 
iubit atunci când v-am bătut. Am vrut să scot oameni din 
voi. 


XIII 


Crâncenă, împietrită parcă, bunica stă dreaptă în scaun. 
Parcă peste întregul pământ ar fi împărăteasă şi parcă ar 
sta pe un tron de aur. 

Tăcerea e grea, apăsătoare. Moartea, care între timp ne 
părăsise şi mai umblase cu folos pentru ea prin oraş, se 
întoarse. Toţi simţirăm că moartea s-a întors în casă. Acum, 
iată, casa intră în stăpânirea ei. 

Vară-mea  Nigrita ia lumânarea de pe duşumea, o 
îndreaptă, o aprinde, i-o pune în mână unchiului Tone. În 
mâna dreaptă i-o pune. În mâna cu care unchiul Tone, 
birtaş şi măcelar, a înjunghiat şi-a ciopârţit mii şi mii de boi, 
de vaci şi de viței, în mâna cu care unchiul Tone a 
înjunghiat mii şi mii de oi şi de miei, mii şi mii de capre şi 
de iezi. 


Moartea se află lângă noi, 

printre noi. 

N-o vedem. 

O simţim numai, 

ca pe o nevăzută pasăre de plumb, 
ca pe o rece suflare. 


Bunica îşi dă seama că unchiul Tone vede, în sfârşit, 
chipul galben, strâmb şi urât al morţii. Încearcă, acum, să-i 
dea curaj, să-i mângâie. Zice, fără nicio convingere, numai 
ca să zică ceva: 

— Poate n-o să mori, maică.. Poate n-o să mori, Tone... 
Glonţul nu ţi-a atins inima. A trecut numai pe lângă ea. 
Poate n-o să mori, băiete. 

— Ba am să mor, mamă. Glonţul nu mi-a atins inima, însă 
mi-a rupt ceva aici înăuntru. Am pierdut prea mult sânge. 


Doctorul m-a pansat. A plecat tăcut, cu capul în piept. Nu 
mi-a dat nici o nădejde. O să mor. N-apuc dimineaţa. Poate 
n-apuc nici mărar miezul nopţii. 

Afară s-a lăsat şi mai deplin întunericul. Un întuneric 
greu, gros, apăsător. Dincolo de fereastră, casa vecină a 
rămas şi ea întunecată. Tot oraşul e copleşit de întuneric. 
Nicăieri nu pâlpâie un felinar, o lampă, o lumină. Şi în tot 
oraşul răsună Împuşcături. 

Vară-mea Nigrita şopteşte: 

— Măreşte lumina, Vastea... 

Vastea creşte puţin lumina lămpii de gaz. 

— Ce faci, fată? De ce nu măreşti lumina? A năvălit 
întunericul în odaie. Nu mai văd nimic... 

Unchiul Tone îşi vâră mâna stângă sub pătură. Îşi apasă 
pieptul, acolo unde îl strânge bandajul. 

— Mă-năbuş. Deschideţi fereastra. Îndată. Să intre aer!... 

Mă reped şi deschid fereastra. Cum o deschid, pătrunde 
în odaie un şuvoi proaspăt, jilav de aer rece. 

Unchiul Tone şopteşte rugător: 

— Mi-e frig. Închideţi fereastra. 

Eu m-am repezit şi-am deschis-o. Tot eu mă reped şi-o 
închid. Bunica, fără să se clintească de pe scaunul ei, îi 
porunceşte vară-mi Vastea: 

— Cheamă-i repede şi pe ceilalţi. Băiatului meu i s-a 
apropiat sfârşitul. 

Vastea iese, dă fuga la casele mărunte din fundul curţii şi 
se întoarce însoţită de fraţi. Unchiul Tone deschide ochii 
mari, arşi, bolnavi şi îşi priveşte odoarele. Întreabă 
îngrijorat: 

— Unde e Alina? De ce n-a venit şi Alina? Vreau s-o văd şi 
pe Alina. 

Îi răspunde vară-mea Nigrita: 

— Cum o să vie, tată? N-are cui lăsa copilul în grijă. 
Pavelescu e la gară. Dac-o mai fi. Dacă nu l-or fi împuşcat şi 
pe el. S-aude că pe mulţi i-au împuşcat la gară. Şi se mai 
aude... Şi se mai aude că pe alţii i-au arestat. 


Lumânarea pâlpâie în mâna unchiului Tone. Flacăra mică 
se clatină, se înalţă, se coboară, iar se clatină. Aşteptăm 
toţi, în picioare, sfârşitul, care n-o să mai întârzie. Numai 
bunica rămâne neclintită pe scaun, Dar obrazul i se albeşte. 
Ca varul i se albeşte obrazul. Buzele îi joacă. Ochii, însă, îi 
sunt tot uscați. Poate bunică-mea nu mai are lacrimi. Poate 
bunică-mea n-a avut niciodată lacrimi. Acum iese din 
încremenire. Se mişcă. Se trage cu scaun cu tot lângă fiul 
ei. Îşi scoate batista. Şterge fruntea încreţită şi obrazul 
chinuit al unchiului Tone. 

— Te simţi rău, băiete? 

— Acum mă simt mai bine, mamă. 

Sprintenă, bunica se ridică de pe scaunul cu speteze 
înalte, în care stătuse până acum dreaptă şi mândră, face 
trei paşi prin odaie. N-are nimic bătrânesc în mersul ei. 
Nimic bătrânesc. Se aşează pe pat, lângă unchiul Tone. li ia 
mâinile şi i le ţine strâns între mâinile ei. Cunoşteam 
mâinile bunicii de la Cârlomanu. Nu o dată mă pălmuiseră. 
Nu o dată mă plesniseră. Acum mi se păru că sunt 
neobişnuit de lungi şi neobişnuit de albe. Peste oasele 
degetelor, vinele se văzură vinete şi subţiri. Mâinile 
unchiului Tone sunt mari, aspre, pline de vechi bătături şi 
au degete neruşinat de groase şi de butucănoase. Bat în 
galben. Mă întrebai dacă nu cumva mâinile îi şi muriseră. 
Bunica se apucă să i le mângâie. Nu ne aşteptam. 
Căscarăm ochii. Unchiul Tone simţi târzia şi amara 
mângâiere. Surâse. 

— Până acum nu m-ai mângâiat decât o singură dată, 
mamă. ii minte când? 

Cuvintele unchiului Tone o opăriră parcă. Se aspri iarăşi. 
Răspunse crâncenă. 

— Poate. 

— Atunci... când mă  bolnăvisem de vărsat... la 
Cârlomanu... Să tot fi avut zece ani... 

Bunica îl ascultă. Tace. Se gândeşte un timp. Pe urmă, 
tot aspră, zice: 


— Nouă ani şi jumătate aveai, nu zece. Numai nouă ani şi 
jumătate Te-ai prostit de tot. Te-a lăsat ţinerea de minte. 

— M-a cam lăsat, spune unchi-meu. M-au cam lăsat şi 
puterile. Dar vezi, mamă, tot mi-am amintit că atunci când 
eram micşor m-ai mângâiat. 

— Îmi închipuisem că am să te pierd. Fără această 
închipuire, nu te-aş fi mângâiat. Nu e bine să mângâi copiii. 
Cum îl mângâi, cum se obrăznicesc. Şi dacă se obrăznicesc, 
pas de-i mai ţine în frâu. 

Unchiul Tone tace. Clipeşte. Şopteşte: 

— Acum... Acum, mamă, dumneata mă mângâi a doua 
oară... 

— Da, E adevărat. A doua oară, spune bunica. Pentru că, 
de când te ştiu, acum pentru a doua oară te paşte 
primejdia morţii. Însă acum, Tone, acum cred că nu mă mai 
înşel. Acum cred că, într-adevăr, ai să mori. 

— Ar fi bine dacă te-ai înşela şi acum; mamă. 

— Nu, Tone, acum nu mă mai înşel. Ai să te prăpădeşti. 
Chiar în noaptea asta ai să te prăpădeşti, băiatule. 
Mâinile... cred că mâinile ţi-au şi murit, Tone. Sunt reci ca 
gheaţa. 

Unchiul Tone închide ochii. Rămâne mult timp tăcut şi cu 
ochii închişi. Tăcem şi noi. Bunica îşi iese din răbdări... Il 
întreabă pe unchi-meu: 

— Ai murit, Tone? 

— Nu, mamă, n-am murit, încă n-am murit. 

— Dacă n-ai murit, deschide ochii. După ce-ai să mori o 
să tot stai cu ochii închişi. O să stai cu ochii închişi până o 
să te schimbi în ţărână. 

Deschide unchi-meu Tone ochii. De teamă să nu-l mai 
mustre bunica îi deschide. Se uită îndelung la fiecare dintre 
noi, de parcă ar vrea să ne ţină bine minte şi pe cealaltă 
lume. Osteneşte de atâta uitat. Cu glas blajin, de om care 
şi-a încheiat pentru totdeauna socotelile cu viaţa şi nu mai 
are nimic de împărţit cu nimeni, spune: 

— Atunci, mamă, dacă dumneata zici c-o să mă 


prăpădesc chiar în noaptea asta, ar fi tocmai timpul să ne 
luam iertările unul de la altul. 

— Să ne luăm, Tone. 

Zicând acestea, bunică-mea se aplecă şi-l sărută pe 
unchiul Tone pe obraz. Unchi-meu duce mâna bunicii la 
gură şi i-o sărută. Pe urmă spune: 

— Să mă ierţi, mamă. Pentru tot ce ţi-am greşit să mă 
ierţi. 

— Să fii iertat:, Tone, şi să mă ierţi şi tu pe mine. 

Pentru tot ce ţi-am greşit să mă ierţi, băiatule. 

— Să fii iertată, mamă. 

Unchi-meu Tone schimbă pupături şi se iartă cu alde 
vară-mea, schimbă pupături şi se iartă cu alde văru-meu. 
Mă cheamă şi pe mine. 

— Nepoate, vino să mă iert şi cu tine. 

— Să mă ierţi, unchiule. 

— Să fii iertat, Darie. 

— Şi dumneata să fii iertat, unchiule. 

Îi sărut mâna rece. Unchiul Tone mă sărută pe obraz. 
Acum bazele lui sunt reci. Reci ca gheaţa. Numai suflarea i- 
a mai rămas caldă. O să i se răcească în curând şi suflarea. 
Într-o zi, ori poate într-o noapte, o să mi se răcească şi mie 
suflarea. Văru-meu Mişu îşi şterge nasul. Văru-meu Jorj, cu 
sprâncenele mari şi groase — ce mult seamănă văru-meu 
Jorj la faţă cu bunica! — rămâne împosocat, dârz. 
Întâmplarea nu-l doare. Îl supără. Mărunt, cu faţa rotundă 
ca un pepene şi lucioasă, văru-meu Codin stă nepăsător 
alături de mine, cu gândul în altă parte, poate la 
împuşcăturile care se aud răpăind într-una, poate la goarna 
care sună răguşit. Vară-mea Nigrita se ţine bine. Dar dintr-o 
dată, se rupe înăuntrul ei un zăgaz. li năvălesc şiroaie de 
lacrimi în ochi. Tace. Îşi muşcă fălcile. Caută să se 
stăpânească. Neroada de Vastea îşi lăsă capul în jos şi se 
apucă să numere pe şoptite scândurile duşumelei. 

— Una, două, trei, patru... 

Lângă patul în care zace unchiul Tone se află întins peste 


duşumea un covoraş lung şi îngust, cu un desen stângaci: o 
barză cu aripile întinse, stând parcă să zboare. Dar păsările 
zugrăvite pe covoare nu zboară. Nici păsările zugrăvite pe 
firme nu zboară. Unchi-meu Tone îngână: 

— Mă duc, mamă... Plec... Mă duc, mamă... 

Vocea lui ajunge la urechile noastre slabă. Parcă ar veni 
nu de la o palmă de loc, ci din adâncul unei gropi. Groapa! 
.„. Groapa întunecată! Toţi oamenii sfârşesc prin a se odihni 
şi a se topi în pământ, într-o groapă întunecată. Gândul 
acesta îmi dă ocol. Ca un lup îmi dă ocol. Din când în când 
se repede asupra mea şi mă muşcă, rupe hălci de carne din 
trupul meu. Ca să scap de el, mă uit la unchiu-meu. Vreau 
să ţin minte tot ce se petrece acum cu el. lată: buzele îi 
tremură; faţa îi e înecată de sudoare. Bunica îi ţine mâinile 
într-o singură mână. Flacăra lumânării se clatină, joacă. Cu 
cealaltă mână, bunica, îi şterge unchiului Tone, cu o batistă 
mare, vărgată, fruntea, obrajii, bărbia, pe care i-a crescut, 
țţepoasă, barba. Îl roagă — ea, care până acum n-a rugat 
niciodată pe nimeni nimic, nici măcar pe Dumnezeu: 

— Nu... Nu... Nu muri... Nu muri... Tone... Nu muri, 
băiatule. 

Unchi-meu Tone o priveşte. O priveşte şi tace. Bunica se 
apleacă peste el, peste acest fiu al ei, care acum pare atât 
de bătrân şi din care n-a mai rămas decât o mână de oase 
înfăşurată în piele galbenă, şi-l sărută. 


Îi sărută întâi fruntea. 

După aceea îi sărută obrajii. 
Se satură repede de obrajii lui. 
Cu buzele albe ca varul, 

Ochii aproape stinşi i-i sărută, 
Colţurile gurii i le sărută 

Și mustăţile groase,- nspicate. 


Acum, unchiul Tone geme, scrâşneşte din dinţi, încearcă 
să se scoale. Şopteşte înspăimântat: 
— Boii!... S-au repezit asupra mea... Uite.-i... Mă iau în 


coarne... Mă calcă în copite... Mă-mpung... Mă-mpung... 

— Ţi se pare, Tone... Ţi se pare, băiatule... Nu suntem în 
casă decât noi... Noi şi cu tine, Tone... 

— Mai e cineva, mamă.. 

— Nu mai e nimeni, Tone. 

— Mai e... moartea... 

Bunică-mea iarăşi se aspreşte: 

— Moartea!... Fără îndoială că mai e şi moartea... Dar tu 
nu trebuie să te sperii de ea, bâiatule... A venit să te ia... 

Unchi-meu Tone se răsuceşte. Încearcă să se ridice din 
pat, să iasă din casă, să se piardă în întunericul gros şi greu 
de afară, să fugă de moarte. Se potoleşte. Şopteşte: 

— Nimeni nu poate să fugă de moarte. Nimeni... 

Ochii i se umezesc. Lacrimi mari încep să-i izvorască din 
ei. După aceea... 


Scoate un geamăt uşor, 
Icneşte de câteva ori 
Se frânge. 

Se moaie. 

Se răceşte. 


Bunica, ageră ca o fetişcană, sare în picioare şi dă chiot 
de spaimă. N-am auzit strigăt mai grozav. Îngheţai. 
Ingheţară şi ceilalţi. Ştiurăm că bărbatul bătrân şi galben, 
cu capul plecat într-o parte, lungit în pat, a rămas fără 
suflet. Bunica îşi muşcă buzele. Îşi sugrumă în clipă 
barbaru-i strigăt. Se făcu ghem şi începu să suspine. Apoi 
se năpusti la mâinile reci ale unchiului Tone, care 
încremeniseră pe lumânare, şi se apucă să i le potopească 
cu sărutări. 

— Băiatul meu... Copilul meu... Dragul meu drag... 
Tone... Tonişor... Tone... 

Vară-mea Nigrita fu năpădită de plâns. Fu năpădită de 
plâns şi vară-mea Vastea. Văru-meu Codin şi văru-meu Jorj 
îşi păstrară ochii uscați, însă văru-meu Mişu lăcrima. Ca nu 
cumva să mă podidească plânsul şi să mă fac şi eu de râs, 


îl luai pe văru-meu Mişu de braţ şi-l îndemnai: 

— Hai cu mine, Mişule. Hai afară. Aici e prea cald. 

— Cald? Ba nu e cald de loc. 

Se lăsă totuşi târât. Streşinile duruiau. Zuruiau burlanele. 
Ploaia şi zloata alergau prin curte cu picioarele lor lungi şi 
subţiri. Mărul sfrijit îşi lepăda cele din urmă foi. Văru-meu 
Mişu se înghesui în mine. Mă întrebă: 

— Nu cumva ai nişte ţigări, Darie? 

— Cred că da. 

— Dă-mi şi mie una. 

Scosei pachetul şi chibritul. Aprinzând ţigară de la ţigară, 
fumarăm mai mult de jumătate de pachet. Fumarăm până 
ne simţirăm gurile amare şi uscate. Ne pătrunse frigul şi 
umezeala şi ne hotărârăm să ne întoarcem în casă, în odaia 
mortului. Auzirăm însă prin apropiere un plâns înăbuşit. Ne 
uitarăm prin întuneric şi năzărirăm o femeie stârcită lângă 
zid. O şfichiuia ploaia. O biciuia zloata. Ea însă rămânea 
chircită şi plângea. Mişu se duse lângă ea. O întrebă aspru: 

— Tu eşti, Chiriachiţo? 

— Eu, domnule Mişule... 

— Ce cauţi aici? 

— A... A murit domnul... Aş vrea să-l văd... 

Văru-meu Mişu îi repezi un pumn în coaste. 

— Curviştino!... la-o din loc! 

Femeia se ridică. Umilă ca o vită obişnuită cu loviturile, 
plecă scâncind prin ploaie, prin zloată, prin întuneric. Mi se 
muie inima. Vrusei să alerg după ea, s-o mângâi. Nu 
alergai. Îmi fu ruşine. De văru-meu îmi fu ruşine. Mă 
mulţumii să-l întreb: 

— Cine era? 

— Chiriachiţa... O slugă din vecini. Spală vasele şi 
duşumelele la cârciuma lui Bonciu. Se avea bine cu 
răposatul. Îi mai încălzea din când în când oasele. 

— Şi de lovit de ce-ai lovit-o? 

— Ce era să fac? Dacă o lăsam să pătrundă în casă o 
păruiau alde soră-mea. De altfel, au mai păruit-o de câteva 


ori. Ziceau că-i mănâncă tatei banii. 

— Şi tu crezi că într-adevăr îi mânca? 

— Nu, nu cred. Îl... îl iubea. 

Râse văru-meu Mişu. Eu nu râsei. Îmi înghiţii saliva 
amară, care, între timp, îmi umpluse gura. Văru-meu Mişu o 
luă înainte. O luai şi eu după el. Urcarăm scara. Intrarăm în 
odaia mortului. Acum, bunica de la Cârlomanu era tăcută şi 
liniştită. Priveghea mortul. Fetele îşi şterseseră ochii. Vară- 
mea Nigrita întrebă încet, de parcă s-ar fi temut să nu-l 
trezească pe unchi-meu Tone din somnul lui de veci: 

— Să pregătim apă caldă şi să-l scăldăm, bunico? 

— Trebuie. Însă ar fi fost mai potrivit să-l scalde o muiere 
streină. 

— N-avem pe cine chema. Dacă ar fi murit în alte 
împrejurări... 

— Atunci, scăldaţi-l voi. 

Mă pomenii spunând: 

— Chiriachiţa... E-n faţa birtului... Dă târcoale casei. 
Poate că ar vrea să spele ea mortul. Să mă duc s-o chem? 

Vară-mea Nigrita mă fulgeră. 

— Ce-ţi veni cu scârba ceea? 

— Ca să nu vă osteniţi voi... Şi, după câte ştiu, nici nu se 
cade. 

— Ba o să ne ostenim. lar cât despre ce se cade şi ce nu 
se cade... în împrejurările de acum, n-avem ce face. 

Plecă vară-mea Nigrita supărată pe mine. Se duse şi puse 
apă la încălzit într-un cazan. Vară-mea Vastea şi cu văru- 
meu Mişu aduseră în odaie albia în care se spălau de obicei 
rufele. Văru-meu Jorj şi cu văru-meu Codin plecară să se 
culce în casele din fund. Unchi-meu Tone murise. Aveau ei 
putere să-l învieze? N-aveau! Atunci, de ce să-şi mai piardă 
ei doi noaptea? 

Se încălzi repede apa. Alde vară-mea aduseră cazanul în 
odaie. Spălară albia, vărsară apa tulbure într-un lighean de 
tinichea şi se apucară să dezbrace mortul. Bunica se trase 
mai la o parte. Se trase mai deoparte, dar de luat ochii de 


la unchiul Tone nu şi-i luă. Locul pe unde intrase glonţul 
abia se cunoştea. Trupul îngheţat şi fără suflare era plin de 
sânge uscat. Vară-mea Nigrita se întoarse spre mine şi spre 
văru-meu Mişu şi spuse: 

— Ajutaţi-ne şi voi. 

Le ajutarăm. Văru-meu Mişu apucă mortul de umeri. Eu 
de picioare îl apucai. Îl luarăm din pat şi-l culcarăm în albie. 
Mi se făcu scârbă de mort. Pusesem mâinile pe picioarele 
lui, şi parcă ceva din înţepenirea unchiului Tone trecu şi în 
trupul meu. Nu mă întristai. Dimpotrivă. Mă bucurai. Mă 
bucurai că nu eu, ci altul a fost luat de moarte. 

Vară-mea Nigrita ceru o bucată de săpun. l-o aduse vară- 
mea Vastea. Se apucară să-l frece cu o cârpă şi să-l spele. 
Apa din albie se înroşi îl trecură de trei ori prin apă curată. 

— Gata, zise vară-mea Nigrita. Puneţi-l în pat. 

II scoaserăm din albie şi-l puserăm în pat. larăşi mi se 
făcu scârbă de mort. De ce? Mortul nu era un strein. Mortul 
era fratele mai mare al mamei. Aş! Mortul e mort. Rudă ori 
strein, mortul rămâne mort. Vară-mea Vastea privi şi ea 
spre mortul pe care-l spălase. Şi văzu că mortul e slab şi 
galben. Vară-mea Nigrita se duse la casa din fundul curţi; şi 
se întoarse de acolo cu rufe şi cu o pereche de haine vechi, 
tocite. Il îmbrăcară. Il încălţară. Apoi vară-mea Nigrita 
întrebă: 

— Cum rămâne cu barba? Tata n-a purtat niciodată 
barbă. Ar fi păcat să-l îngropăm cu barbă. Pe lumea cealaltă 
mortul arată aşa cum a fost îngropat. 

Vară-mea Vastea zise: 

— Şi ce dacă? 

— Proasto! Poate se-ntâlneşte cu mama. Şi dacă poartă 
barbă nu-l mai recunoaşte, spuse vară-mea. Nigrita. 

Vastea nu se lăsă: 

— Cum o să-l întâlnească? Lumea cealaltă e mai multă 
decât lumea de pe pământ. Gândeşte-te şi tu! Pe lumea 
cealaltă se află toţi oamenii care au trăit aici, pe pământ, şi 
au murit, de la începutul începuturilor până azi. 


Avea dreptate mucoasa. Moartea a tot cules oameni, a 
tot cules... Şi pe toţi i-a dus dincolo, pe lumea cealaltă. 

ÎI auzii pe văru-meu Mişu spunând: 

— Nu vă mai cârâiţi atâta, gaiţelor. O să mă duc eu 
mâine dimineaţă să caut un bărbier şi să-l aduc. Tata a fost 
la viaţa lui un bărbat frumos. Barba nu-l prinde. Să-l 
îngropăm cu mustaţa potrivită şi ras cu perdaf. 

Bunica tăcu. O lăsarăm să tacă şi să vegheze mortul 
împreună cu alde vară-mea. Plecai cu văru-meu Mişu. Prin 
ploaie, prin zloată şi prin întuneric, călcând fără să ne mai 
ferim prin băltoacele din curte, ne duserăm şi ne culcarăm 
în casele mărunte din fund. Văru-meu Mişu adormi îndată 
ce puse capul pe pernă. De mine somnul nu se apropie 
decât târziu de tot. lar de dormit, dormii ca vai de lume. 
Visai soldaţi. Visai goarne. Visai gloanţe. Visai morţi. ÎI visai 
şi pe Turtulă şi îl întrebai dacă, atunci când se afla pe front, 
a omorât om. Îi mai întrebasem — şi nu în vis — şi pe alţii. 
Căpătasem această manie. Manie? Poate nu era manie. 
Poate era altceva. Toţi, sau aproape toţi oamenii care 
luaseră parte la război omorâseră om. Dar, o dată războiul 
isprăvit şi ei întorşi acasă, se purtau parcă nu omorâseră pe 
nimeni. Chiar la Ruşii-de-Vede umblam printre oameni care 
omorâseră om. De ce mi se părea ciudat? De aceea era 
războiul război: ca oamenii să omoare oameni. 

Adormii. Adânc adormii. Spre ziuă, somnul se îndură de 
mine şi-mi dărui un vis frumos. Visai satul tătărăsc Sorg. 
Visai marea albastră şi nesfârşită. Îl visai pe tătăruşul 
Urpat. Până la urmă o visai şi pe Uruma. Tătăruşca alerga 
călare, pe jumătate  despuiată, cu părul  despletit 
fluturându-i în vânt. Hasan era vesel. Câmpul dobrogean 
era galben, sălbatic şi nehotărnicit. Am încercat să alerg şi 
eu după ea. N-aveam cal. După câţiva paşi m-am 
împiedicat de nişte mărăcini, am căzut şi-a început să-mi 
curgă sânge din nas. De ce a trebuit ca acest vis, carea 
început atât de frumos, să se isprăvească aşa? Nu ştiut ce 
să-mi răspund şi nici pe cine să întreb. Sunt atât de singur! 


Atât de singur! Dar şi ceilalţi oameni nu sunt şi ei singuri? 
Nu ştiu. Nici asta nu ştiu. Dar... Poate nu sunt... M-am trezit 
mahmur şi mai ostenit decât atunci când mă culcasem... 
Nu mă mai dusei la gazdă. Rămăsei toată ziua la neamuri. 
In vreme ce văru-meu Mişu umblă prin târg după bărbier, 
după popi şi după ţârcovnici, după lumânări şi după tămâie, 
după sicriu şi nu mai ştiu după ce, o ajutai pe vara-mea 
Vastea să aleagă grâul, să-l spele şi să-l fiarbă. Coliva!... 
Dulcea colivă a mortului!... 

Ca o stană de piatră, bunica nu mâncă nimic. Nu bău 
nimic... La moartea bunicului — îmi aduceam aminte de 
parcă s-ar fi petrecut ieri — mâncase zdravăn şi băuse 
teapăn. “Morţii cu morţii, zisese, şi viii cu viii”. Acum nici 
măcar nu se mai vaită şi nu se mai căină. Vârsta înaintată 
pe care o avea trebuia s-o clatine totuşi pe undeva. De 
ţinut se ţine bine, dar nu se putea ca gândul că nici 
moartea ei nu e prea departe să n-o tulbure. Se uită la 
mort. Îl privi într-una cu ochii ei mari, frumoşi, încă tineri. 
Văru-meu Jorj şi văru-meu Codin se duseră la primărie, îi 
scoaseră unchiului Tone act de înmormântare, şi pe urmă 
alergară la cimitir pentru loc şi pentru gropari. Se 
întoarseră la amiază şi, cum intrară în casă, cerură de 
mâncare. Le pregăti, la repezeală, vară-mea Nigrita ochiuri 
la capac. Tot ochiuri la capac ne pregăti şi nouă, adică mie 
şi lui văru-meu Mişu. Vastea se mulţumi cu două-trei linguri 
de grâu fiert. Vară-mea Nigrita nu puse nimic în gură. O 
văzui cu ochii roşii. Găsii că dacă i-aş spune o vorbă bine 
simțită iar mai trece mâhnirea. Îmi luai aer de înţelept şi-i 
zisei: 

— Nu mai plânge, că unchiul Tone tot nu mai înviază. 

Se uită la mine în silă, ca la unul care s-a apucat să bată 
câmpii. 

— Dar ce? Tu crezi că eu după tata plâng? 

— Atunci, după cine? 

— După Drăguş. După secătura de Drăguş. 

— Care Drăguş? 


— Şoferul lui Colţan. 

— A murit? 

— Mai rău. A fugit din oraş. Cu fata lui stăpânu-său. 

— O fi iubind-o. 

— Da. O fi iubind-o. Dar pe mine cui m-a lăsat? 

— Te logodisei cu el? 

— Nu. De logodit nu mă logodisem, însă am trăit cu el. 

Îşi mângâie burta rotundă şi adăugă: 

— Îmi făgăduise că mă ia de nevastă. 

Începu iarăşi să plouă mărunt. Târgul vechi, umed şi urât 
se mai linişti, însă nu de tot. Pe străzi şi pe uliţe mai umblau 
încă patrule, dar soldaţii, deşi ameţiţi de băutură, nu mai 
loveau şi nici nu mai arestau oameni. Nu se mai auzeau 
împuşcături. De moarte nu mai vorbirăm, însă în casă se 
găsea un mort şi asupra lui nu aveam, deocamdată, cum să 
păstrăm tăcerea. Bunica îl veghea şi avea grijă ca 
lumânările să fie mereu aprinse. Căzurăm la înţelegere să-l 
ducem până la cimitir, ca la ţară, la spinare, noi patru: alde 
văru-meu şi cu mine. Găsii nimerit să spun: 

— E departe cimitirul, iar mortul atârnă greu. O să ne 
alegem cu oasele frânte. 

— Da, mortul e greu, zise văru-meu Jorj. Dar n-avem ce 
face. O să ne mai oprim pe drum, o să-l punem jos şi-o să 
ne mai odihnim. 

Tot nu-mi plăcu. Mărâii printre dinţi: 

— Măcar de n-ar ploua! 

Bunica se uită la mine urât. 

— Şi ce dacă plouă? Şi când a murit bărbatu-meu ploua. 
Cu găleata ploua. Şi ploaia nu m-a împiedicat să-l duc la 
cimitir şi să-l îngrop. Mortul e mort şi trebuie îngropat. 

Văru-meu Mişu se duse în stradă, să aştepte în faţa 
birtului popii şi ţârcovnicii pe care-i tocmise să-i cânte 
unchiului Tone rugăciunile de îngropare. leşii după el şi 
rămăsei în curte, la adăpost de ploaie. Văru-meu Mişu mă 
strigă: 

— Vino încoace, Darie! Ai să te bucuri. 


— Te pomeneşti c-o fi-nviat bunicul de la Cârlomanu şi 
vine s-o ia pe bunica acasă! 

Văru-meu Mişu râse. 

— Nu, Darie, altcineva vine. 

Până să ajung la poartă, intră în curtea birtului o căruţă. 
Caii erau ai noştri. Tot a noastră era şi căruţa. În căruţă se 
aflau tata, mama şi soră-mea Elisabeta. Mă dădui în lături, 
să le fac loc să treacă. Trase tata căruţa în curte, deshămă 
caii, le puse sub boturi un maldăr de coceni. Mama şi soră- 
mea se deteră jos din căruţă. Se uită la mine mama. Se uită 
la mine soră-mea. Parcă aş fi fost stâlp, nu om. Nici una nu- 
mi spuse nimic. În sfârşit, se uită la mine şi tata. Mă uitai şi 
eu la ei. Tata mă întrebă: 

— Ce faci, mă? 

— Bine, îi spusei, cum nu se poate mai bine, dar acum 
sunt mâhnit c-a murit unchiul Tone. 

Tata clătină din cap cu neîncredere. 

— Nu prea se vede c-ai fi mâhnit. 

— Lasă-l în pace, omule, tu nu-l cunoşti? Are firea 
ascunsă. Nu ştiu cu cine s-o fi asemuind băiatul ăsta. De 
când a plecat de acasă s-a schimbat cu totul. 

— Cu tine, cu cine vrei să semene?! Tu eşti tăcută şi 
sanchie când te apasă ceva pe suflet. 

— Ba tu eşti tăcut şi sanchiu. Tu, nu eu. 

Soră-mea Elisabeta îi rugă: 

— Lăsaţi cârâiala. V-aţi cârâit tot drumul. Mi-aţi făcut 
capul calendar de cât v-aţi cârâit. 

Tăcură. Tăcui şi eu. Vântul se năpusti asupra mea şi mă 
pălmui. Cu palme ude mă pălmui vântul. Tata, mama, soră- 
mea Elisabeta arătau ca vai de capul lor. Şi nici nu puteau 
să arate altfel. Cu toate că se feriseră de ploaie, ţinând 
nişte cergi de cânepă pe cap, erau uzi leoarcă. Încercară să 
se scuture de apă şi intrară în casă. Urcară scara şi 
ajunseră în odaia mortului. Intrai şi eu după ei. Tata îşi 
scoase căciula din cap. Priviră mortul. Se închinară. Spuseră 
câte un “Dumnezeu să-l ierte” şi începură să vorbească cu 


bunica de la Cârlomanu şi cu vară-mea Nigrita. Despre 
împuşcarea unchiului Tone auziseră din întâmplare de la 
nişte oameni din Băneasa, care plecaseră din oraş cu o zi 
mai înainte. Mama ţinuse morţiş să fie adusă să-şi vadă 
fratele. Nădăjduise să-l apuce în viaţă, să se certe cu 
unchiu-meu pentru nişte bani pe care acesta i-i datora de 
ani de zile şi pe urmă să se ierte cu el. Ca să scape de gura 
ei, tata înhămase caii la căruţă şi pornise la drum. O 
luaseră cu ei şi pe soră-mea Elisabeta, să se mai 
întâlnească şi ea cu rubedeniile din târg şi să le întrebe de 
sănătate. O mai îndemnase să vină la oraş şi gândul ascuns 
că din acest drum s-ar putea să se aleagă cu câţiva coţi de 
stambă, dacă nu pentru o rochie întreagă, cel puţin pentru 
o fustă. Mama şi soră-mea se luară cu mâinile de cap şi se 
puseră pe plâns şi pe jelit: 

— Aoleu... frate-meu... Aoleu... nene Tone... 

— Aoleu... unchiule... De ce-ai murit, unchiule... Ce-o să 
ne facem noi fără tine, unchiule... 

Bunica de la Cârlomanu le răbdă cât le răbdă. Pe urmă îşi 
ieşi din ţâţâni şi se răsti la ele: 

— Gata! Nu vă mai pişaţi ochii şi nu mai zbieraţi ca nişte 
măgăriţe, că mi s-a făcut lehamite de atâtea vaiete, iar pe 
deasupra mi-aţi mai asurzit şi urechile! 

Vorbele bunicii mă unseră pe inimă. Avui încredințarea 
că-l unseră pe inimă şi pe tata. Soră-mea Elisabeta, 
fricoasă, tăcu. Îşi şterse de îndată ochii. Ba şi zâmbi. Mama 
se mai căină de câteva ori. După aceea o cuprinse şi pe ea 
frica de bunica şi se adânci în tăcere. Insă nu fu în stare să 
se stăpânească deplin şi prea multă vreme. Mai avea un of. 
Simţea că, dacă nu voia să plesnească, trebuia să scape de 
el. Era clipa din urmă şi tocmai cea mai potrivită. Se 
apropie de mortul liniştit, gătit şi dichisit ca un ginere 
sărăcuţ şi-i strigă: 

— Nene, nene! Ai murit, nene Tone, te-ai prăpădit, nene 
Tone, şi tot nu mi-ai dat îndărăt boii! Când încă nu- 
mplinisem nici douăzeci de ani şi-am rămas văduvă după 


Radu Ochian, cu doi copii în braţe, nene Tone, ţi-am 
încredinţat boii. Ţi i-am încredinţat să nu-i vinzi, nene Tone. 
Şi tu, nene Tone, mi i-ai vândut la oborul de vite şi mi-ai 
mâncat banii, nene Tone! Mi-ai mâncat boulenii, nene 
Tone! Nu-ţi ajungea ce-aveai! Te-ai bulguit la bănişorii mei, 
nene Tone! Nu te-ai gândit că sunt văduvă şi săracă, nene 
Tone! Nu ţi-a fost frică de Dumnezeu, nene Tone, şi mi-ai 
mâncat bănişorii. O părăluţă nu mi-ai dat şi mie, nene Tone. 
Toţi bănişorii mi i-ai mâncat, nene Tone. Până la unul, nene 
Tone!... 

Tatei i se făcu ruşine. Nu-i plăcu purtarea mamei. Roşi. O 
înghionti şi-o sudui printre dinţi. Mama nu se lasă. Parcă nu- 
| văzu. Parcă nu-l auzi. Se tângui mai departe: 

— Acum spune-mi, nene Tone, cine îmi mai dă mie 
bănişorii îndărăt? 

Mânios, tata o apucă de mânecă şi-o smuci de lângă 
mort. Îi spuse scrâşnind: 

— Taci, femeie... Ce-ţi veni cu boii? 

— Cum ce-mi veni? Parcă tu nu ştii? Mi-a mâncat 
părăluţele luate pe bouleni! Şi-acum a murit! Cine-o să-mi 
dea mie bănişorii îndărăt? Cât a trăit el, tot mai aveam o 
nădejde. Dar acum... Acum nădejdea mea s-a dus pe apa 
Sâmbetei. Cum o să-mi mai dea el mie bănişorii îndărăt 
dacă a murit? 

Tatei îi scăpărau ochii. Mă gândii c-o să-i dea cu ceva în 
cap. La fel gândi şi vară-mea Nigrita. O văzui că se apropie 
de mama şi o auzii că-i spune: 

— Lasă, tuşă Mario, după ce-l îngropăm pe tata o să 
vindem casele, o să împărţim moştenirea şi-o să punem 
mână de la mână să-ţi plătim datoria. Nu vrem ca 
dumneata să-i păstrezi tatei o amintire urâtă. 

Dracul o pusese să vorbească? Mai bine tăcea. Văru-meu 
Jorj se învineţi la faţă, ieşi din muţenie şi zise arţăgos: 

— De ce umbli cu minciuni? De ce-i făgăduieşti tuşii 
Maria ceea ce n-o să facem? De vândut prăvălia, o s-o 
vindem. Să vedem cui şi cu cât. De împărţit banii între noi 


în părţi egale, o să-i împărţim. Însă tuşii Maria n-o să-i dăm 
nimic. Nici măcar o para chioară. Pentru că... pentru că... în 
primul rând pentru că tuşa Maria n-are niciun act la mână 
că tata i-ar fi dator cu ceva. Şi în al doilea rând, pentru că... 
Pentru că dacă o să ne apucăm să plătim datoriile tatei, o 
să fim nevoiţi să scoatem la mezat nu numai prăvălia, ci şi 
pieile de pe noi. Nu suntem nebuni să mergem atât de 
departe cu filotimia. 

Cearta între îndoliaţii moştenitori se înteţi. Văru-meu 
Codin se vâri şi el în cârcotă. Trecu de partea lui frate-său 
Jorj şi luă şi el pe nu în braţe. Nu se lasă mai prejos nici 
văru-meu Mişu. 

— Cine l-a împrumutat pe tata cu bani trebuia să-i fi 
cerut tatei, pe când trăia, nu acum şi nu nouă. Datornici 
fără acte la mână sunt mulţi. O să le dăm cotul şi pişcotul. 
Praful de pe tobă o să le dăm noi datornicilor. 

Vastea încercă să potolească cearta: 

— Gândiţi-vă şi la tuşa Maria, nu numai la voi. Nu fiţi 
câinoşi. Ea nu e fitecine. E ruda noastră. 

Ce-i auziră urechile!... Ce ne auziră tuturor urechile! O 
batjocoriră, îi spuseră mucoasă, o drăcuiră. 

Bunica de la Cârlomanu nu se clinti. Ascultă totul tăcând. 
Ascultă şi îşi privi cu ochii uscați fiul căruia moartea îi 
ştersese zbârciturile de pe obraz, îi descreţise fruntea şi-l 
întinerise. Mama, căreia între timp tata îi mai trăsese 
câteva ghionturi în coaste, se sperie. O copleşi cu adevărat 
tristeţea şi părerea de rău. Din pricina ei, acum se strica 
buna rânduială a îngropăciunii mortului. Era păcat. Căzuse 
în mare păcat. Blajină şi supusă, zise încet: 

— Nu vă supăraţi, maică! Nu vă supăraţi. Că supărarea e 
de la Ucigă-l-toaca. Şi nu vă mai dondăniţi atâta, nici, la 
căpătâiul răposatului, că nu stă frumos. Nu vă fie teamă. 
Am aruncat şi eu o vorbă proastă. Mi-a fost necaz că nenea 
Tone mi-a mâncat bănişorii... Bănişorii mei munciţi şi curaţi. 
Uite, m-am liniştit. Liniştiţi-vă şi voi. N-o să vă mai cer 
nimic. Nici acum n-o să vă mai cer nimic şi nici mai târziu. 


Ce-a-nghiţit lupul, să rămână bun înghiţit. 

Văru-meu Jorj bolovăni ochii şi se repezi la ea: 

— Atunci, de ce-ai zis, tuşă, ce-ai zis? 

— Nu vă spusei? Parcă vă spusei! Am aruncat şi eu o 
vorbă proastă. Am zis şi eu aşa. Mi-a fost necaz. Nenea 
Tone mi-a mâncat banii. Mi-a mâncat bănişorii. M-a lăsat 
săracă... Mi-a mâncat banii luaţi pe bouleni... 

S-ar fi aprins iarăşi vrajba între neamuri acolo, în odaia 
mortului şi chiar lângă mort, şi ar mai fi ţinut cine ştie cât, 
dacă n-ar fi venit popii cu ţârcovnicii după ei. li numărai. 
Dintr-o ochire îi numărai. Erau trei popi bărboşi şi 
mătăhăloşi. Ţârcovnicii erau tot trei, căci fiecare popă 
venise cu ţârcovnicul lui. Bărbile, odăjdiile, cădelniţele, 
mirosul de lumânări aprinse şi de tămâie, care făcea să se 
mai micşoreze izul dulceag de mort, ne îndemnară să ne 
potolim. Din colţul în care mă aflam, mă uitai cu băgare de 
seamă la noii-sosiţi. Erau tocmai cei trei popi de la biserica 
Sfânta Vineri care îmi citiseră şi mie maslul, înainte de 
război, când mă bolnăvisem şi rămăsesem şchiop. Da. 
Chiar aceia erau, şi nu alţii. De-a lungul anilor care 
trecuseră, deseori mă gândisem la ei. De ce mă gândisem 
la ei? Nu ştiu. Ştiu numai atât: că mă gândisem. Amintirea 
învie în mine. Mă văzui uscat şi încărcat de dureri, 
îngenuncheat pe lespezile reci ale bisericii. Căutam leac 
bolii mele fără leac. Fără să vreau, începură să-mi joace 
buzele. Îmi veni să-i înjur ca să-mi sar inima şi să închei o 
dată pentru totdeauna socotelile mele cu ei. Poate aş fi şi 
făcut-o, însă tata prinse de veste. Mă chemă lângă el. Mă 
dusei. Îi licăreau ochii. Se plecă spre urechea mea şi mă 
întrebă: 

— Îţi mai aduci aminte de ei? 

— Cum să nu?! Sunt cei trei ţapi care te-au batjocorit în 
biserică, după ce mi-au slujit maslul. Erau nemulţumiţi că 
nu le-ai dat destui bani pentru rugăciunile lor. 

Mama trase cu urechea. 

— Uită şi tu, omule, au trecut atâţia ani de atunci. 


— Dar tu cum n-ai uitat că frate-tău ţi-a mâncat banii 
luaţi pe boi? 

— Asta e altceva. Preoţii sunt oamenii lui Dumnezeu. 

— Chiar dacă sunt nişte ticăloşi? 

— Chiar. 

— Cap sec de muiere! 

— Să nu-mi zici tu mie aşa. Auzi? 

Popii se grăbeau. Işi cerură plata. O avea pregătită şi le-o 
întinse vară-mea Nigrita. Numărară banii şi-i împărţiră între 
ei. 

— Dar cu ţârcovnicii cum rămâne? 

— Am pus ceva deoparte şi pentru ei, părinte Laţ. 

Le plăti vară-mea Nigrita şi ţărcovnicilor. 

— In regulă, zise părintele Laţ, acum totul e în regulă 
Putem începe rugăciunile şi cântările. 

Ţârcovnicii cerură câţiva cărbuni. Îi aduse Vastea din 
bucătărie pe făraş. Ţârcovnicii îi luară cu degetele şi-i 
puseră în cădelniţe. După aceea puseră peste cărbunii 
aprinşi câte un bob de tămâie. Fumul albăstrui cu miros 
plăcut şi trist umplu odaia. S-ar fi cuvenit să ne copleşească 
mâhnirea. Nu ne copleşi. Totuşi, ne aflam lângă un mort şi 
poate chiar lângă moarte. Se spune că moartea uneori se 
întoarce lângă omul căruia i-a luat sufletul şi se mai uită la 
el, să vadă dacă-i stă bine ori îi stă urât. Din obicei pentru 
mort şi din teamă faţă de moarte ne lăsarăm capetele în jos 
şi ne închinarăm. Cădelniţele de argint zornăiră. Preoţii 
începură să cânte rugăciunea. Mama, aşa cu capul în jos 
cum se afla, şi printre închinăciuni, se hărţui îndelung cu 
tata. Bunica, alde vară-mea şi alde văru-meu ascultară 
slujba tăcuţi şi închinându-se din când în când. Mortul sta 
tot încremenit, tot cu faţa aspră, mohorâtă, uşor întinerită. 
Afară vâjâia vântul. Ploaia se oprise. Norii vineţi şi groşi 
alergau nebuneşte pe deasupra târgului dărăpănat, umed, 
afundat până în gât în noroaie. Preoţii şi ţârcovnicii 
bolborosiră cam preţ de un sfert de ceas rugăciunile 
potrivite cu împrejurarea în care se aflau şi tăcură. Grasul şi 


mătăhălosul părinte Laţ zise: 

— Să mergem, preacinstiţi fraţi, să nu întârziem. Astăzi şi 
mâine mai avem şi alţi răposaţi de îngropat. 

Vară-mea Nigrita se supără. | se păru că preoţii au 
scurtat slujba, deşi primiseră plată ca pentru una întreagă. 

Le spuse, de la obraz, ţâfnoasă: 

— N-o să întârziaţi. Până diseară mai e mult. Puteţi să 
îngropaţi tot oraşul. Cântaţi slujba până la capăt. 

— Nu vrem să îngropăm chiar tot oraşul, domnişoară 
Brătescu, zise popa Laţ cel gras. Ca să dăinuie, biserica lui 
Dumnezeu are nevoie şi de oamenii vii, nu numai de 
morţi... lar în ce priveşte slujba, ne-am rugat destul. Ne-am 
rugat cât a trebuit. 

— V-aţi rugat!... V-aţi rugat prea puţin. Pentru cât v-am 
plătit, v-aţi rugat prea puţin. Sfinţiile-voastre, care luaţi şi 
de la vii şi de la morţi, ar trebui să slujiţi totdeauna cum se 
cuvine. Că de aceea luaţi şi de la vii şi de la morţi. 

Părintele Laţ o repezi: 

— Să nu ne înveţi tu, fată, cât şi cum să slujim. Ştim noi 
mai bine... Cu luatul... Cu luatul, luăm şi noi de la cine 
putem lua. Dacă vrei să trăieşti, trebuie să iei de la cineva. 
Şi cu cât iei mai mult şi de la mai mulţi, cu atât e mai bine. 
Fiecare meserie cu ponoasele şi cu foloasele ei. Crezi că ne 
face plăcere să slujim la capetele stârvurilor? Nu, taică, nu 
ne face nicio plăcere şi, iaca, slujim. 

Vară-mea Nigrita tăcu. Era totuna. Tăcurăm şi noi. 
Oamenii lui Dumnezeu plecară. Întâi popii, pe urmă 
ţârcovnicii . Plecând, nu se mai uitară nici la noi, nici la 
mort. 

— Bine că s-a isprăvit şi cu popii! zise văru-meu Codin. 

— Fără popi nu se poate, spuse vară-mea Nigrita. Daca s- 
ar fi putut să-l îngropăm pe tata fără popi, înmormântarea 
ne-ar fi costat mai puţine parale. 

— Acum, la treabă! spuse văru-meu Mişu. Ce mai tura- 
vura! O dată moare omul! 

împreună cu văru-meu Codin, cu Mişu şi cu Jorj, 


apucarăm sicriul greu cu mâinile, ne opintirăm şi-l 
scoaserăm, pe scara îngustă, în curte. Tata se repezi, 
înhămă caii şi întoarse căruţa. Puserăm sicriul în căruţă, pe 
paie, şi-l acoperirăm cu capacul. 

Se porni iarăşi ploaia. Acum cădea măruntă şi deasă, ca 
o adevărată ploaie de toamnă, iar vântul rece o învârtejea, 
o învălmăşea şi o arunca asupra noastră. Popii şi ţârcovnicii 
nu se mai vedeau. Se duseseră să-şi cânte rugăciunile la 
căpătâiul altor morţi. Un băieţandru fără căpătâi, pe care 
nu ştiu de unde-l pescuise şi-l adusese văru-meu Mişu, 
unsuros şi zgrunţuros, bubos şi zdrenţăros de-ţi venea să 
verşi numai când te uitai la el, se năpusti, înhăţă crucea şi 
se puse în capul convoiului. Lovi tata caii cu biciul. Căruţa 
porni scârţăind. O luarăm cu toţii din loc, întâi bunica de la 
Cârlomanu şi noi după ea. Incârduiţi astfel după căruţa 
veche şi strâmbă, care scrâşnea din toate încheieturile, 
trecurăm prin oraşul tăcut. Prăvăliile şi dughenile erau încă 
închise. Obloanele caselor erau lăsate. Întreg oraşul Ruşii- 
de-Vede părea mort şi înmormântat adânc în noroi. Puţinii 
oameni pe care îi întâlnirăm se descoperiră. Unul întrebă: 

— Cine-a murit? 

— Tone Brătescu, cel cu birtul, 

— Aha... Era bătrân... Dumnezeu să-l ierte... 

Peste sicriul acoperit, în care dormea somn de veci 
mortul, peste cai, peste căruţă, peste noi toţi şi peste 
oraşul dărăpănat, ploaia cădea învălmăşită de vânt, 
măruntă şi deasă. Uzi până la piele sau aproape până la 
piele, ne blestemarăm în gând zilele. Bunica de la 
Cârlomanu îşi ridică fusta deasupra gleznelor şi merse după 
mort dreaptă, ţanţoşă, la numai un pas în urma căruţei. Pe 
cap îşi pusese un cimber negru, iar în spate un sac, s-o mai 
ferească de ploaie. Auzi ce spusese omul de pe trotuar. 
Intoarse capul către el. 

— Fiul meu nu era bătrân. Avea numai şaptezeci şi trei 
de ani. L-au împuşcat. Dacă nu-l împuşcau ar fi atins suta. 
Poate c-ar fi şi trecut-o. Aşa să ştii, omule. Fiul meu n-a 


murit de bătrâneţe. Fiul meu nu era bătrân... A murit 
pentru că l-au împuşcat. 

— Timpurile sunt de vină, bunicuţo. l-au împuşcat şi pe 
alţii mai tineri. 

— N-am nimic cu aceia. Nu erau fiii mei. Dar... Dar eu zic 
aşa: să dea Dumnezeu să se aleagă praful şi pulberea de 
cei care împuşcă oameni! 

Şi pentru ca blestemul ei să se împlinească, îl întări 
închinându-se. Mama, vară-mea Vastea, vară-mea Nigrita, 
soră-mea Elisabeta se ţineau după bunica. Încercară şi ele 
să se adăpostească de ploaie sub nişte umbrele. Vântul le 
întoarse pe dos. Se lăsară păgubaşe. Ploaia le izbi, le udă. 
După ele venea văru-meu Jorj, la braţ cu văru-meu Codin. 
Erau îmbrăcaţi în pardesie. Tata mâna caii. Călca încet şi 
apăsat pe lângă ei, şi din când în când, mai mult din 
obişnuinţă decât de nevoie, îi atingea cu biciul şi-i îndemna 
la drum. 

— Diii, bălane... Diii, şargule... 

Tatei nu-i păsa de ploaie. Îşi pusese căciula în cap. De 
cojocul lui slinos apa nu se prindea. Convoiul îl încheiam eu 
cu văru-meu Mişu. Eram amândoi uzi ciuciulete. Văru-meu 
îşi muşcă până la sânge buzele. 

— Mă doare. Al dracului mă doare. 

Crezui că suferă din cauza morţii unchiului Tone şi-mi fu 
ruşine că nu sufăr şi eu. Nu ca să aflu, ci mai mult ca să-i 
uşurez durerea c-o vorbă, îl întrebai: 

— Ce te doare?... 

— Mâna!... M-am lovit azi-dimineaţă la tâmplărie, din 
greşeală, c-o teslă... Ciopleam crucea tatei. 

— Nu băgasem de seamă. 

Tot mergând prin ploaie şi prin vânt, ajunserăm cu 
mortul prin dreptul grădinii publice. Ne bucurarăm. Ne 
bucurarăm pentru că nici marginea oraşului, nici cimitirul 
nu mai erau departe. Mai aveam niţel, şi scăpăm de unchiul 
Tone, scăpăm de povară şi puteam iarăşi să ne vedem 
fiecare de-ale noastre. Venind parcă dintr-un pustiu de 


gheaţă, vântul se iuți, se schimbă în vijelie şi se azvârii 
asupra oraşului. Copacii se îndoiră şi vuiră. Deasupra 
noastră, norii se îndesară unii într-alţii şi se întunecară şi 
mai mult. Incepură să se asemuie cu păcura norii. Ploaia se 
înrăi şi ea, îşi spori şi-şi aspri firele. Văru-meu Mişu întoarse 
capul şi se uită îndărăt. Se opri. Mă oprii şi eu. Mă uitai şi eu 
îndărăt. O femeie mărunţică şi îndesată, cu un sac în cap, 
se ţinea ca un câine prost şi credincios după noi. O 
aşteptarăm. Ajunse în dreptul nostru. Văru-meu Mişu se 
răsti la ea: 

— Ce vrei? Pentru ce te ţii scai de noi? 

Femeia răspunse umil: 

— Nimic, domnule Mişule, nimic nu vreau. 

— Atunci, de ce te ţii după noi? 

— Să-l văd, vreau să-l mai văd o dată pe domnul Tone 
înainte de îngropare. 

Văru-meu Mişu o înjură ca în seara trecută. Şi tot ca în 
seara trecută o îmbrânci. Întâmplarea mă necăji. Mă vârâi 
între ei şi-l rugai pe văru-meu s-o lase în pace. Văru-meu 
Mişu o mai înjură ce-o mai înjură. Î se făcu şi lui lehamite de 
atâta tărăboi şi-i întoarse spatele. Îi întorsei şi eu spatele. 
Fugirăm să ajungem căruţa. O ajunserăm. Îl întrebai pe 
văru-meu: 

— Chiriachiţa era? 

— D-apoi cine?... 

Dacă n-aţi fost niciodată la Ruşii-de-Vede, nu cunoaşteţi 
oraşul şi dacă nu cunoaşteţi oraşul, nu cunoaşteţi nici 
cimitirul. Se cuvine deci să vă spun că el se găseşte pe-o 
coastă de deal, tocmai la marginea dinspre apus a târgului. 
Nu ştiu cimitir mai liniştit şi nici mai frumos. Vara, arborii 
crescuţi printre morminte sunt umbroşi. Trandafirii sălbatici 
înfloresc în voie pe morminte şi printre morminte uitate şi 
răspândesc mireasmă tare, ameţitoare. lar iarba... larba, 
care îşi trage puterea din ceea ce au fost altădată pătimaşe 
trupuri omeneşti, e grasă şi înaltă, plesnind parcă de voie 
bună şi de sănătate. Abia se văd din ea vârfurile crucilor. 


Acum însă, în plină toamnă, cimitirul de care ne apropiam 
cu paşi grei şi înceţi era, ca şi oraşul pe care îl lăsasem în 
urmă, peste măsură de urât. Poarta cimitirului era larg 
deschisă şi parcă ne spunea tuturor: “Bun venit şi pentru 
totdeauna”. Vijelia ne înfăşură în pale reci. Ploaia ne izbea 
din toate părţile. Noroiul cleios ni se lipea de picioare şi ni 
le îngreuna. După ce intrarăm cu mortul în cimitir, vijelia 
vui în crengile negre şi goale. Noroiul adânc şi cleios ni se 
prinse şi mai tare de picioare şi ni le îngreună şi mai mult. 
Toţi eram sleiţi de osteneală, în afară, bineînţeles, de 
mortul care rămăsese neclintit, ca toţi morţii, şi de 
crâncena-mi bunică de la Cârlomanu, care mergea tot 
dreaptă, tot ţanţoşă, tot sprintenă. Ploaia o udase şi pe ea 
până la piele, însă frigul n-o pătrunsese. Nu tremura şi nu 
dârdâia, ca noi. Tata lovi caii cu biciul, urcă o parte din 
coastă şi opri căruţa. Dintr-un cavou boieresc, de piatră, 
mare şi înalt cât o casă, ieşi un paznic zgribulit. Prin urgia 
ploii şi a vijeliei se apropie de noi şi ne spuse să luăm sicriul 
la spinare şi să ne ducem după el. Incărcarăm mortul pe 
umeri. Acum unchiul Tone ni se păru şi mai greu decât 
înainte. Începurăm să mergem împleticindu-ne şi temându- 
ne să nu ne lunece picioarele în clisa lipicioasă şi să cădem. 
Atunci mortul ar fi ieşit afară din sicriu şi am fi avut de furcă 
cu el până să-l culegem din noroi şi să-l aşezăm iarăşi între 
cele patru scânduri şubrede. 

— Ţine-te bine, vere. 

— Mă tiu, n-aveţi grijă. 

Suflând greu, văru-meu Mişu întrebă: 

— E departe groapa? 

Paznicul cimitirului îi răspunse: 

— Departe. 

Ne oprirăm de două-trei ori, să mai răsuflăm şi să mai 
prindem puteri. În sfârşit, ajunserăm. Paznicul zise: 

— Aici. 

Ne arătă groapa. Era la marginea dinspre miazănoapte a 
cimitirului, săpată la repezeală între bălării galbene şi 


câteva tufe uscate şi strâmbe de măceş. Aici paznicul jigărit 
ne ajută să pogorâm mortul în groapă şi să-l acoperim cu 
pământ cleios şi noroios. Băieţandrul slinos îi înfipse 
unchiului Tone crucea la cap. Vară-mea Nigrita îi dădu 
câţiva lei. li primi şi începu să alerge spre oraş. Banii îi 
aduseră aminte de ceva vară-mi Nigrita. Işi duse mâna la 
frunte şi spuse: 

— Vai! Nu ştiu unde mi-a fost capul.! M-am luat cu 
treburile şi am uitat să-i leg tatei un bânuţ de deget pentru 
luntraş. N-o să-l treacă “dincolo”. 

— O să-l treacă, zise bunica. 

— Cum o să-l treacă dacă n-are bănuţ pentru plată? 

— Când îţi spun eu c-o să-l treacă, o să-l treacă, însă 
trebuie să aveţi grijă ca atunci când va muri unul dintre voi 
să-i legaţi la deget doi bănuţi, unul pentru Tone şi altul 
pentru... 

Se uită la nepoţii şi la nepoatele ei. Adăugă: 

— Nu ştiu care va muri dintre voi mai înainte, dar să 
ţineţi minte şi să faceţi aşa cum v-am spus. 

— Bine, aşa o să facem... 

Mama, tata şi soră-mea Elisabeta lăsară la cimitir, în 
ploaie, rudele, să bătătorească bine pământul pe mormânt. 
O lăsară acolo şi pe bunica. Poate voiau să caute 
mormântul uitat al mătuşă-mi Finica, ori mormintele altor 
rubedenii. Ori poate nu mai voiau nimic. Inainte de a pleca, 
îşi luară ziua bună de la toţi. După aceea se duseră la 
căruţă, se urcară în ea şi se adăpostiră de ploaie sub cerga 
mare, cenuşie, de cânepă aspră, cu care veniseră de acasă. 
Pe mine ori nu mă văzură, ori se făcură că nu mă văd. Sau 
poate mă uitară. Imi plăcu să cred că mă uitaseră şi nu mă 
supărai pentru un lucru atât de mărunt. Imi luai picioarele 
ude şi îngheţate la spinare şi alergai după ei. Caii erau 
osteniţi, noroiul — adânc. Mergeau încet. Nădăjdui! să-i 
ajung din urmă. Lângă poartă o găsii pe Chiriachiţa. Sta, 
ghemuită, în ploaie, cu sacul în cap. 

Mă dusei lângă ea şi, blajin, o întrebai: 


— Ce faci aici? 

— Aştept, domnule. Aştept să plece familia ca să mă duc 
să-l plâng şi eu pe domnul Tone. 

— O să te vadă văru-meu Mişu şi-o să te bată. 

— N-o să mă mai bată... Acum n-are de ce să mă mai 
bată. Nu fac niciun rău nimănui. Vreau să mă duc să-l plâng 
şi eu pe domnul Tone. 

Îmi ajunsei părinţii şi sării în şuşleţul căruţei. Cu toată 
vijelia care nu mai contenea şi cu toată ploaia, tata izbuti 
să-şi aprindă o ţigară. Fumul negru al ţigării nu alungă însă 
mirosul dulceag, de mort, care îmi rămăsese în nări şi care 
se ţinea după mine ca umbra. Umbra! Nu strălucea soarele. 
Norii erau negri. Negri de parcă ar fi fost de păcură. Nu mai 
aveam umbră. Nu mai aveam umbră pentru că tot ţinutul 
peste care ploua era umbrit de uriaşa umbră a norilor. Nu 
mai fumasem de mult. Imi lăsa gura apă după un şuvoi de 
fum. Aş fi tras şi eu fum dintr-o ţigară, însă îmi fu ruşine. 
Părinţii nu mă văzuseră încă fumând, şi dacă m-ar fi văzut 
m-ar fi certat straşnic, cum numai ei se pricepeau să mă 
certe, ori poate m-ar fi şi urecheat. 

— Diii, bălane... Diii, şargule... 

Caii, flămânzi şi uzi, abia îşi târau picioarele. Căruţa, 
veche şi strâmbă, zdroncănea. Ploaia nu ne ierta... Ne 
lovea. Ne izbea. După noi scai se ţinea. 

— Brrr!.., 

Sughiţam... Tremuram. Dârdâiam. Maţele îmi chiorăiau. 
Dinţii îmi clănţăneau. Intrarăm în oraş. Tata zise: 

— Pentru că tot ne-am ostenit până aici, ar fi bine să 
trecem şi pe la nepoata Alina. N-a venit la înmormântarea 
lui taică-său. Te pomeneşti că i s-o fi întâmplat ceva lui 
Pavelescu... 

— Să trecem, omule, de ce să nu trecem?! L-or fi 
împuşcat şi pe Pavelescu, zise mama. Am auzit că pe mulţi 
i-au împuşcat zilele astea la gară. 

Îşi aduse tata aminte că mă aflu şi eu în căruţă. Fără să- 
şi întoarcă faţa spre mine, mă întrebă: 


— Darie, tu ştii unde s-a mutat Pavelescu? 

— Ştiu, tată. M-am dus astă-vară de vreo două-trei ori pe 
la ei, după cărţi. [aţa Alina are o sumedenie de cărţi şi-mi 
mai dă şi mie câte una cu împrumut. 

— Dar ce? Alina tot nu s-a lăsat de citit? 

— Nu s-a lăsat. Mai citeşte şi-acum, însă mai puţin ca 
înainte de măritiş. Se vaită mereu că n-are timp. Casa... 
Copilul... 

Soră-mea Elisabeta râse. 

— Eu n-am citit nicio carte... N-am citit nicio carte, şi-am 
crescut ditamai fata. 

Tata se întoarse spre ea şi-i spuse aspru: 

— Pentru asta ar trebui să plângi, nu să râzi. Toanto! 

— Dar ce? zise soră-mea, ţâfnoasă. Parcă voi aţi citit? 

— Noi... Noi nu ştim să citim. Poate, dacă învăţam carte 
la timp, altfel ne-ar fi fost viaţa. 

Mai vorbind, mai tăcând, merserăm drept, apoi, cotind şi 
ocolind pe uliţe desfundate, noroioase, ajunserăm cu căruţa 
în strada Răsurilor. 

— Aici, tată... 

Băturăm cu sfială în uşă, intrarăm în casă şi căzurăm toţi 
patru peste tinerele noastre rubedenii pe neaşteptate. 
Ostenită, vlăguită şi veştejită cu mult înainte de vreme, 
vară-mea Alina se trudea să-şi adoarmă copilul într-un 
leagăn de tinichea lung şi îngust, care semăna mai curând 
a sicriu decât a leagăn. Mă zgâii la el. Să tot fi avut cinci- 
şase luni plăpândul băieţaş. Pe un perete, între două 
ferestre, pline de praf, se aflau câteva rafturi încărcate cu 
cărţi vechi, rupte şi jerpelite. Un băieţandru ceva mai 
vârstnic decât mine se tot răsucea pe un scaun în faţa 
patului, iar pe pat, întins cât era de lung, se odihnea, ori 
poate zăcea, nenea Ghincu Pavelescu. Văzându-ne, se 
bucurară din toată inima. 

— Bine-aţi venit! Luaţi loc. Bine-aţi venit... 

Tata îl avea drag pe nenea Ghincu. Drag îl avea şi mama. 
Omul era tânăr, harnic, cinstit şi, mare şi nepreţuit lucru, îl 


dăruise soarta cu fire veselă, plăcută. Tata îl privi, clătină 
din cap şi-l întrebă: 

— Te văd cam bolnăvior, nepoate. Nu cumva te-au lovit 
acolo, la gară? 

— M-au lovit, şi nu prea. Mi-au stâlcit coastele cu patul 
puştii. Am avut, cum se spune, noroc. Puteau să mă 
omoare. Nu le cerea nimeni socoteală. De altfel, de aceea îi 
şi trimisese peste noi, să ne omoare. Ceara mamei lor de 
câini! Parcă turbaseră. Degeaba însă. Nu mă las. Nu mă las 
nici mort. Într-o săptămână o să fiu iarăşi pe picioare. O să 
mă duc la lucru. N-am încotro. Mai târziu, când se va 
putea... Mai târziu ne vom ridica din nou îl împotriva 
stăpânirii... 

Era om dintr-o bucată. Făcuse războiul pe front, ca 
soldat. Multe gloanţe şi multe ţăndări de obuze muşcaseră 
din el. Nu se speria cu una, cu două. După câte ştiri 
ajunseseră până la urechile lui, greva fusese în toată ţara 
înăbuşită. Tata spuse: 

— Va să zică, e adevărat ce-am aflat: soldaţii au tras... 

— Au tras! Or fi fost şi unii care n-au tras. Nu ştiu. Ce 
ştiu, însă, este că s-au găsit destui care au tras. Dar au mai 
fost aruncaţi împotriva noastră şi jandarmii. 

Tata căzu pe gânduri. Tăcu un timp. Pe urmă spuse: 

— Soldaţii n-ar fi trebuit să tragă. Niciun soldat n-ar fi 
trebuit să tragă. _ 

— N-ar fi trebuit să tragă. Sigur. N-ar fi trebuit. Insă au 
tras. Ţăranii... Boierii au izbutit să-i rupă pe ţărani de noi. l- 
au momit şi i-au amăgit cu făgăduiala c-o să le dea pământ. 
Ţăranii sunt lihniţi după pământ. 

— Păi, fără pământ, zise mama, fără pământ cum să 
trăiască? 

— Azi-dimineaţă soldaţii păzeau încă bariera, spuse tata 
Abia m-am strecurat în oraş. Întâmplarea a făcut să dau 
peste nişte ostaşi mai cumsecade. Erau de pe Călmățui. Mă 
cunoşteau... Mi-au dat drumul. l-am înduplecat cu 
rugămintea. 


Tata voise să schimbe vorba. Pe nenea Ghincu nu-l 
interesa însă cum pătrunsese tata în oraş. Rămânea la ale 
lui. 

— N-o să le meargă domnilor şi coconaşilor la nesfârşit, 
cu toate armatele, cu toate poliţiile şi cu toate jandarmeriile 
lor. N-o să le mai meargă cine ştie cât. Ne-a ajuns cuțitul la 
os. 

Tata ridică din umeri. 

— Del... 

Nenea Ghincu Pavelescu se uită la mine cu înţeles. 

— Cu tine, Darie eu aş avea ceva de vorbit. Să treci 
mâine seară, ori cel mai târziu poimâine seară pe la mine. 

Bănuii pentru ce mă cheamă. li răspunsei: 

— O să trec, nene Ghincule, negreşit o să trec. 

Nu ştiui dacă mă crezu ori nu. Nu ştiui nici dacă mă voi 
ţine ori nu de cuvânt. Mirosul de mort continua să mă 
tulbure. Sămânţă, ucenicul de la Atelierele Căilor Ferate, 
unde lucra şi nenea Ghincu Pavelescu, se trăsese şi se 
stârcise într-un colţ al odăii. Făcând zâmbre, se apucase să- 
i dea târcoale cu ochii soră-mi Elisabeta. Soră-mea, focoasă 
şi sfioasă, ochioasă şi sprâncenată, se chiora şi ea pe sub 
gene la băiat. Se aprinseseră amândoi destul de repede. 
Ardeau. Aproape că se mâncau din priviri. Nenea Ghincu îi 
văzu, zâmbi şi zise în glumă: 

— Ce e, Sămânţă? Ti-au luat foc călcâiele după nepoată- 
mea? Într-adevăr, e frumoasă de pică. Are pentru ce să-ţi 
dea inima brânci. 

Ucenicul, prins asupra faptului, se îmbujora. Cuteză să 
răspundă: 

— Îmi place, meştere. Ar însemna să-ţi ascund adevărul 
dacă ţi-aş spune că nu-mi place. 

— Dar te-ai întrebat dacă şi ea te place pe tine? Eşti cam 
smolit, Sămânţă, şi după câte ştiu, fetelor nu le prea plac 
băieţii smoliţi. 

— Nu ştiu, meştere. Dar aş da mult să ştiu. 

Tata o fulgeră cu ochii pe mama. La rândul ei, mama o 


fulgeră cu ochii pe soră-mea. Nenea Ghincu Pavelescu nu 
băgă de seamă. Zise: 

— Dacă vă plăceţi, să aşteptaţi să mai creşteţi. Vă cunun. 
Acuma, însă, se cade să vă arătaţi cuminţi. Sunteţi cam 
cruzi. 

Soră-mea Elisabeta se înflăcăra la obraji. Lasă nasul cârn 
în jos şi duse mâna la gură, să-şi ascundă zâmbetul. 
Ucenicul, mulţumit că nu-l ceartă nimeni, zise: 

— Peste un an, meştere, după ce ies calfă. Sunt gata să 
mă însor şi să nuntesc, cu dumneata şi cu tanti Alina ca 
nuni mari, peste un an. 

Mama abia se stăpâni. Nu-l repezi pe ucenic. Şi, cu atât 
mai mult, nu-l repezi nici pe nenea Ghincu Pavelescu. Insă 
le spuse amândurora cu glas ascuţit: 

— Mai avem şi noi un cuvânt. Fata e necoaptă. Să mai 
crească. Să vedem dacă n-o mai cer şi alţii. Oricum, noi n- 
am venit la oraş cu fata la vedere. Am venit pentru 
înmormântarea lui frate-meu. 

În faţa cuvintelor mamei, nenea Ghincu Pavelescu găsi 
cu cale să-şi laude ucenicul: 

— Sămânţă e băiat bun dadă Mario. S-a ridicat sub mâna 
mea. 

— O fi, îi răspunse tata, nu zicem că n-o fi, însă noi 
suntem hotărâți să nu ne grăbim. Întâi trebuie s-o mărităm 
pe Riţa, care e mai mare cu trei ani decât Elisabeta. Şi cum 
n-avem pământ să-i dăm de zestre, o s-o mărităm destul de 


greu. 
_ Şi tata nu se mulţumi numai cu rostirea acestor cuvinte. 
Il apucă pe ucenic de ureche şi — mai în glumă, mai în 


serios — îl trase zdravăn. 

— Să nu te grăbeşti nici tu, flăcăule, pentru că graba 
strică treaba. 

Nenea Ghincu Pavelescu îl întrebă pe tata: 

— După câte înţeleg, aţi fost la înmormântarea lui socru- 
meu. 

— De-acolo venim, 


Dar văd că v-a plouat, nu glumă. 

— Ne-a plouat, Ghincule. Însă noi suntem învăţaţi şi cu 
ploaia, şi cu vântul, şi cu noroaiele. În ploaie şi în vânt 
muncim, şi prin noroaie până la genunchi ne târâm 
picioarele aproape toată viaţa. 

Mama se duse în săliţă, căută apă, săpun şi lighean şi se 
spălă pe mâini. Se întoarse în odaie şi scoase din traistă 
pâinea şi brânza pe care le adusese de acasă. Ne spălarăm 
şi noi pe mâini. Eu mă spălai şi pe faţă, însă nu-mi folosi la 
nimic. De mirosul dulceag de mort şi de mirosul trist, de 
cimitir, care-mi rămăsese în nări, nu scăpai. Băieţaşul 
plăpând adormise în leagănul lui de tinichea şi zâmbea prin 
somn. Tanti Alina văzu brânza şi văzu şi pâinea mare, 
rotundă şi răscoaptă, de casă. Îi sticliră ochii. Bucuroasă că, 
flămânzi cum eram, nu acirăm să ne înfruptăm din bucatele 
lor — poate nici nu aveau — tanti Alina se ridică şi întinse 
masa lângă pat. Nenea Ghincu se sculă şi el şi se sprijini cu 
spinarea de perete. Mama frânse pâinea în două. Pe urmă o 
rupse în bucăţi, câte o bucată mare de fiecare, şi ne îmbie 
din ochi, fără cuvinte. Ne apucarăm să mâncăm cu poftă 
aprigă, poftă pe care o simt toţi oamenii după ce se întorc 
de la o înmormântare. Începură să se bată calicii la gurile 
noastre. Pâinea... Pâinea era neagră şi cam uscată, dar 
avea gust bun, iar dinţii noştri erau tăioşi şi sănătoşi. Nici 
brânza nu era rea. Cam iute, cam sărată, dar nu era de loc 
rea. După ce înghiţi cinci-şase dumicaţi la repezeală, nenea 
Ghincu Pavelescu spuse: 

— Adă vin, Alino, să bem pentru pomenirea lui socru-meu 
şi ca să ne mai astâmpărăm setea. Pâinea tare şi brânza, 
mai ales când e sărată şi iute, stârnesc setea. Grozav o 
stârnesc! 

Aduse tanti Alina o bărdacă de vin. Aduse, pe o laviţă, şi 
câteva pahare. Le umplu. 

— Dumnezeu să-l ierte pe cumnatu-meu Tone, zise tata. 

— Să-i fie ţărâna uşoară, adăugă mama, să-i fie ţărâna 
uşoară lui frate-meu. Acum, că a murit şi-a fost îngropat, nu 


mai am nimic cu el, dar nu pot ascunde că-mi pare rău că 
mi-a mâncat bănişorii şi că a murit înainte de a mi-i da. Nu 
era drept să mi-i mănânce şi n-ar fi trebuit să mi-i 
mănânce. Ar fi trebuit să mi-i dea. Erau banii mei şi-ar fi 
trebuit să mi-i dea. Apucător şi lacom cum era, răposatul s- 
a bulguit la bănişorii mei şi i-a mâncat. 

— Uită şi tu, spuse tata. Închipuieşte-ţi că ţi i-a furat 
careva şi nu te mai gândi la ei. 

— Păi mi i-a şi furat. Nenea Tone mi i-a furat. Dacă mi i-a 
mâncat e ca şi cum mi i-ar fi furat. De lăsat păgubaşă 
acum, că frate-meu a murit, vreau, nu vreau,trebuie să mă 
las. Cât despre uitat!... Cum o să uit eu, omule, că frate- 
meu mi-a mâncat bănişorii?! 

Văzând că tata nu mai stăruie, mama tăcu. Ne ridicarăm 
în picioare, vărsarăm câte o picătură de vin pe duşumea, 
pentru sufletul mortului, ne aşezarăm iarăşi la masă şi 
golirăm paharele. Până la fund le băurăm. Pe urmă îl 
uitarăm cu totul pe unchiul Tone. Uitarăm şi înmormântarea 
de la care abia venisem. Uitarăm şi cimitirul. Uitarăm tot ce 
ne putea aminti de moarte. Râserăm. Glumirăm. Ciocnirăm. 
Băurăm. 

Pâinea şi brânza, la care adăugarăm câteva căpăţâni de 
ceapă dulce, de apă, ne săturară. Vinul ne încălzi. Către 
sfârşitul mesei însă, băutura mă ameţi. Vinul era tare. 
Poate era şi vechi. Beam rar, şi încă nu mă pricepeam la 
băutură. 

Ne apucarăm să sporovăim. Sporovăirăm de una, de alta, 
ca oamenii. In cele din urmă, ne amintirăm iarăşi de mortul 
abia îngropat, dar ne amintirăm de el ca de cineva care ar 
mai fi trăit şi cu care noi am fi avut de pus la cale niscaiva 
treburi ori de încheiat nişte socoteli. Timpul nu se opri în 
loc. Niciodată timpul nu se opreşte în loc. Ziua scăzu. 
Vântul se micşoră. Ploaia se rări. Pe urmă încetă. Se 
apropie cu paşi mari seara. Mama spuse: 

— E tocmai ceasul să plecăm, omule, dacă vrem să 
ajungem acasă înainte de miezul nopţii. Drumul e lung, 


noroios. Caii sunt osteniţi. 

— Au mai prins puteri caii, zise tata. Au mâncat coceni. 

— Ar fi fost mai bine dacă le-ai fi dat ovăz. 

Tata se supără. 

— Cap de găină! Dacă aş fi avut, le-aş fi dat. Dar tu nu 
ştii că n-avem ovăz? 

— Ba ştiu, dar zic ar fi fost mai bine dacă le-ai fi dat cailor 
ovăz. Ovăzul e mai bun decât cocenii, aşa cum pâinea e 
mai bună decât mămăliga. ) 

Se ciondăniră. Cam un sfert de oră se ciondăniră. li 
împăca nenea Ghincu. 

— Lasă, nu vă mai certaţi. O să aveţi şi ovăz. Când s-or 
schimba timpurile o să aveţi tot ce vă trebuie. 

Tata se îmbrăcă. Îşi puse cojocul îşi puse căciula. Se duse 
în curte şi înhămă caii. O strigă pe mama: 

— Hai! Ce tot moşmoneşti acolo? Ai vrut să plecăm, hai 
să plecăm! 

Mama şi soră-mea Elisabeta, cu pupături şi cu 
îmbrăţişări, îşi luară bun rămas de la rubedenii şi se urcară 
în căruţă. Sămânţă rămase cu buzele umflate. 

— Diii, bălane... Diii, şargule... 

De la mine nu-şi luară rămas bun. Nu mă întrebară nici 
unde stau, nici cum trăiesc, nici cu ce mă îndeletnicesc în 
oraş. Aveau tot dreptul să fie supăraţi pe mine. Crescusem 
băiat mare şi nu-mi făcusem încă niciun rost pe lume. 
Plecară. Mă lăsară în poartă. Mă mângâiai spunându-mi că 
mă uitaseră. Că iarăşi mă uitaseră. Cum să mă uite? Mă 
aflam numai la un pas de ei! Într-adins nu-şi luaseră bun 
rămas de la mine, ca să-mi arate că nu sunt mulţumiţi de 
mine, că-mi poartă ciudă. Aşteptai să se depărteze. Mă 
pomenii apucat de mânecă de ucenicul smolit, care venise 
să mă caute. 

— Hai în casă. 

— Am fost. De ce să mai viu? 

— Ne cheamă nenea Ghincu. 

Mă dusei. Cu inima îndoită mă dusei. Ucenicul rămase în 


tindă cu tanti Alina. Nenea Ghincu Pavelescu mă întrebă: 

— Tu, Darie, ce-ai făcut zilele astea? 

— Mai nimic, nene Ghincule. 

— Am auzit c-ai fost atunci, la întrunire, atunci când a 
vorbit tovarăşul Anghel Socol. 

— Am fost, nene Ghincule. 

— Te-a speriat cumva faptul că greva noastră a fost 
înăbuşită? 

— Nu. Dar aş fi vrut să izbutească. 

— A fost, totuşi, necesară. Ne-am verificat forţele. Le-am 
dovedit tuturor că suntem o forţă... Numai că... Numai că 
trebuie să ne organizăm mai bine. 

— Ce vrei să-mi spui? 

— Tovarăşul Socol mi-a spus că acum, când ştim încotro 
trage fiecare, a sosit ceasul să ne despărţim de cei şovăitori 
şi călduţi şi să ne făurim un partid al nostru, un partid 
revoluţionar, un partid comunist. 

Mi se încălzi inima. Nenea Ghincu adăugă: 

— Dar despre asta şi despre altele vom mai vorbi noi doi. 
Să mai treci pe la mine, Darie. 

Îi făgăduii. leşii şi cum ieşii din casa lui nenea Ghincu, mă 
învălui întunericul şi umezeala serii. 


XIV 


Începând cu a doua zi, în oraşul de pe neteda şi 
nesfârşita câmpie a Deliormanului toamna se înteţi şi se 
ticăloşi cu totul. Cerul se învineţi, se înnegri, se apropie de 
pământ şi-l înecă sub şuvoiul ploilor. Oraşul mărunt se 
dărăpănă şi se afundă şi mai mult într-un orcan de bălți, de 
smârcuri şi de noroaie. Copacii îşi plânseră cele din urmă 
frunze, se întristară şi se despuiară, începură să tremure şi 
îşi arătară, ca nişte milogi de bâlci, trupurile acoperite de 
scoarță plesnită şi buboasă şi ramurile strâmbe, răsucite, 
chinuite. Totul se întunecă şi se urâţi. Peste case şi peste 
ogrăzi, peste străzi şi peste ulite năpădiră lapoviţele şi 
zloatele, şi după ele veni, năpustindu-se sălbatic asupra 
târgului, vântul uscat şi rece care aduse zăpadă. Şcoala se 
deschise. Îmi reluai şi munca de meditator. Drumurile 
desfundate pe care trebui să le străbat zilnic ca să ajung 
dimineaţa la şcoală şi după amiaza la casele în care 
meditam elevi mă gârboviră şi mă istoviră. Ajunsei curând 
într-o stare jalnică. Abia mă mai ţinui pe picioare. Nu mai 
băui, însă nici nu mai scrisei. Mă mulţumii să-mi pregătesc 
lecţiile. Cu toate acestea, era cât pe-aci să cad la pat. “Nu, 
îmi spusei, nu trebuie să mă las să cad la pat. Dacă m-aş 
lăsa... Dacă m-aş lăsa aş fi pierdut. Boala atât aşteaptă.” 
Îmi încordai voinţa, îmi adunai bruma de puteri pe care o 
mai aveam şi-n cele din urmă îmi biruii slăbiciunea. Aerul 
iernii, curat, mişcarea la care mă supuneau distanţele 
măsurate zilnic cu pasul, soarele, care uneori spărgea norii 
şi-mi stropea cu pulbere de aur obrazul, mă mai întremară. 
Chipul mi se aspri, dar galbenul spălăcit care mă făcea să 
par ros şi prăpădit de boală pieri. Hrănindu-mă, spre 
bucuria doamnei Arăpaş, mai bine şi dormind mai mult ca 


de obicei, adică patru-cinci ore pe noapte, izbutii spre 
miezul iernii să mă înviorez de-a binelea. Orele pe care 
eram obligat să le petrec alături de fetişcana negricioasă a 
gazdei treceau tot greu. Doamna Arăpaş venea pe 
neaşteptate în odaia Despei, să ia seama cum ajut fata să- 
şi pregătească lecţiile. Se aşeza tăcută pe scaun, cârpea o 
cămaşă sau torcea lână. Prefăcându-mă că n-o văd, mă 
străduiam din răsputeri să-mi învăţ eleva cum se 
desenează o hartă, îi repetam de câteva ori lecţia de ştiinţe 
naturale ori de istorie, îi dezlegam problemele şi-o 
îndemnam să le copieze curat pe caiet. Despa, mereu 
încruntată şi mereu posomorâtă, nici măcar nu-şi arunca 
ochii la mine. Ajunsesem să cred că, dusă cine ştie unde cu 
mintea, nu mă auzea. Se uita pe fereastră la viscolul aprig 
de afară şi număra cu glas tare ciorile care cârâiau în 
salcâmi, ori îşi vâra mâna în gură şi-şi rodea până la sânge 
unghiile şi buricele degetelor. 

— Ai înţeles, Despa? Ai înţeles ce ţi-am spus? 

— N-am înţeles nimic. Nu mi-ai explicat nimic. Explică-mi 
bine totul, mai limpede, de la început... 

— Chiar de la început? 

— De la început... 

Mi se părea ciudat că-mi păstrez firea, să nu izbucnesc în 
urlete, că nu mă reped asupra ei şi că n-o sugrum. Gazda, 
pe care mă pomenisem c-o urăsc, se oprea din lucru, mă 
scălda în priviri drăgăstoase şi-mi spunea mieros: 

— Mai spune-i o dată, maică, te rog, mai spune-i, numai o 
dată, maică, o dată mai explică-i. 

Mă treceau sudori reci, îmi muşcam limba, mă 
stăpâneam, surâdeam şi-i mai explicam lecţia o dată, încă o 
dată şi încă o dată. Îmi mâncam timpul, şi o dată cu timpul 
îmi mâncam şi viaţa, şi-mi răceam gura degeaba. Doamna 
Arăpaş, mâhnită, pleca. Nici nu apuca gazda să închidă bine 
uşa în urma ei, că Despa mă şi întreba: 

— Ei, Gălbejitule, ţi-a plăcut? 

— Ce să-mi placă? 


— Cum i-am dovedit mamei că nu ştii să meditezi... Că 
nu eşti în stare să explici aşa ca să înţeleg... Că, la urma 
urmelor, nu e mare lucru de dovleacul tău... De dovleacul 
tău — pentru că tu n-ai cap între urechi, cum au toţi 
oamenii, tu ai un dovleac, un simplu dovleac 

Mă încruntam. Îi vorbeam pietros, aspru: 

— Dacă nu-ţi schimbi purtarea, am să plec de la voi. 

— Şi unde ai de gând să te muţi? La surorile Scutelnicu? 

— Nu. Nu la surorile Scutelnicu La altcineva. Găsesc eu. 
Târgul e mare. 

— Te lauzi, Gălbejitule. N-ai să pleci. Atâta vreme cât 
vreau eu să rămâi aici, ai să rămâi aici. Tu ai să pleci de la 
noi numai atunci când am să vreau eu să pleci. Şi, 
deocamdată, eu nu vreau să pleci de la noi. Auzi? Nu vreau 
să pleci. 

Se împosoca şi izbea cu pumnul ei negru în masă, ca o 
mică şi stranie regină neînduplecată. Mă uitam la ea. Şi 
cum mă uitam la mica spurcăciune, îmi trecea supărarea. 
Îmi trecea şi ciuda. Mă domoleam. Zâmbeam. Şi-o 
îndemnam: 

— la caietul şi scrie-ţi lecţia... 

— Nu vreau... Mai bine spune-mi tu mie: cum sunt 
surorile Scutelnicu? De ce se duc băieţii seara pe la surorile 
Scutelnicu? _ 

O lăsam fără răspuns. Plecam. Imi striga: 

— Mâine mă duc la şcoală. Dar să ştii, nu răspund la nicio 
întrebare, Gălbejitule. Auzi? La nicio întrebare. Fac pe 
leneşa şi pe tâmpita. 

— N-ai decât. Insă o să rămâi repetentă. 

— Asta şi vreau... 

— O să râdă lumea de tine. O să te creadă toantă. 

— Ba de tine o să râdă. De tine, nu de mine. De tine. Că 
n-ai ştiut să mă meditezi. Că nu te-ai priceput să mă 
convingi să-nvăţ. 

Fraţii Arăpaş culeseseră la timp bucatele de pe câmp, 
araseră, semănaseră, aduseseră nutreţul în arie şi-l 


clădiseră în stoguri. Acum îngrijeau cu rândul de vite. Ziua 
dormeau sforăind, cu păturile în cap. Seara mâncau ţeapăn, 
beau zdravăn, îşi luau cojoacele pe ei şi plecau să-şi 
petreacă noaptea prin cafenelele oraşului, în care se jucau 
cărţi. Jucau şi ei, cu patimă. Trişau şi câştigau. Cu banii ce 
să facă? li duceau la şantanuri ori la cârciumile din Ţigănie, 
cârciumi mult căutate şi mult vestite, cu lăutari, cu fripturi 
grase şi cu vinuri vechi, tari. Îl pofteau să meargă cu ei şi 
pe ciung. Uneori, ca să-mi arate că sunt largi la mână, mă 
ademeneau şi pe mine. 

— Hai cu noi... 

— Merge şi Filipache? 

— De ce să nu meargă? Ce? El nu e om? 

— Ba este. 

După multe ezitări din partea mea şi după şi mai multe 
stăruinţe din partea lor, cedai şi mă dusei. Şi, spre ruşinea 
mea, se cuvine să mărturisesc că nu mă dusei la petrecerile 
fraţilor Arăpaş o singură dată. Nu-mi păru rău. Şi nu-mi 
păru rău pentru că avusei astfel prilejul să cunosc şi mai 
bine ca înainte, să cunosc chiar de-a fir-a-păr drojdia 
oraşului. Când te afli între lupi, trebuie să urli ca lupii. Altfel, 
te mănâncă haita. Când te afli între haimanale, trebuie să 
te porţi ca haimanalele. Imi însuşii aceste vechi zicale. Băui, 
aşadar, ca şi haimanalele în mijlocul cărora mă găseam şi, 
pe jumătate beat, pe jumătate treaz, luai parte la cârcote, 
care se isprăviră cu capete sparte, şi la destule încăierări, 
care se sfârşiră cu coaste rupte. Lovii cu sete în dreapta şi- 
n stânga şi, la rându-mi, fusei şi eu, în câteva rânduri, 
crâncen lovit. Sângerai, însă totdeauna mă ferii şi mă 
îngrijii să nu mă aleg cu un cuţit în burtă ori în piept. 

— Ajunge mare meşter, spuse despre mine Gâţă Arăpaş 
după ce mă văzu că ţin piept, la jocul de cărţi, unui parlagiu 
viclean, cu nasul crestat adânc, până la rădăcină, şi care, la 
cea mai mică bănuială de înşelăciune, scotea şişul. 

Andrucă Arăpaş mă compătimi. 

— Ce ştie el, săracul?! Nimic nu ştie! Noroc c-a dat peste 


noi, să mai capete ceva învăţătură, să se mai legene şi el 
pe-ale lumii valuri, să afle şi el că viaţa omului atârnă de un 
fir de păr, se-nşiră pe aţă şi se strânge pe mosor... 

Manciu Arăpaş fu de-altă părere. 

— Ştie destule, şi dacă rămâne unghie şi carne cu noi, 
până la primăvară ajunge calfă. 

Arăpaşul cel mare, nenea Mincă, tăcea. Tăcea şi Arăpaşul 
cel mic, prietenul meu la toartă, ciungul. 

Fraţii Arăpaş, cu toate că, în afară de ciung, aveau 
armata făcută, ba chiar trecuseră prin război, ca soldaţi de 
rând, nu se gândeau la însurătoare. Ne cuprinse pe toţi 
mirarea când, a doua zi de Crăciun, unul dintre ei, cel mai 
în vârstă, nenea Mincă, aduse mireasă în casă. Până la 
capătul uliţei, nenea Mincă venise cu mireasa de mână. 
Acolo, privind uliţa plină de zăpadă şi noroi, fata se codise. 

— lubitule! Dacă întru în uliţă o să-mi rămână pantofii în 
noroi! 

Nici nu aşteptase ca mireasa să spună tot ce avea de 
spus, că zăplanul o şi luase, ca pe un fulg, pe umăr. De frică 
ori de bucurie, fetişcana chiuise: 

— Uiuul!... Uhiuu!... 

Mincă Arăpaş străbătuse uliţa cu mireasa cocoţată pe 
umărul lui lat, intrase cu ea în ogradă şi numai după ce 
ajunsese în prag, la uscătură, îi spusese: 

— Sări! Sări, căpriţo!... 

Căpriţa sărise. Nenea Mincă o apucase de mână şi 
pătrunsese cu ea în casă. Mă ţinui după ei ca umbra, să văd 
dacă iese cu bucurie ori iese cu bucluc. Il auzii pe vlăjgan 
urlând: 

— Mamăăă... Mamăăă... M-am însurat, mamăăă... 

Ţopăia. Striga. Se trăgea de vârfurile mustăţilor. Parcă-i 
luase Dumnezeu minţile. Maică-sa, care spăla în apă caldă 
nişte străchini la bucătărie, auzise şi venise. 

— Ce e, mă afurisitule? Ce urli? Ce te scălămbăi? 

— M-am însurat... Ti-am adus mireasă... M-am însurat, 
mamă!... M-am însurat!... 


— Fir-ai să fii! Aşa... pe neaşteptate... 

În odaie era cald. Citisem aproape toată ziua, îl privisem 
pe Filipache cum doarme dus, îi ascultasem sforăiturile şi, 
spre seară, scrisesem câteva pagini dintr-o povestire care- 
mi stăruia în cap mai de mult. Pe urmă ieşisem la poartă, la 
aer curat. Vestea însurătorii celui mai în vârstă dintre 
Arăpaşi îmi plăcu. Îmi plăcu şi mireasa. Era o fetişcană 
bălăioară, cu păr aspru, roşcat, firavă, s-o ia vântul pe 
aripile lui ca pe-o frunză şi s-o tot poarte pe deasupra 
pământului. Bălăioara făcea pe ruşinoasa, încercând, fără 
îndoială în glumă, să se ascundă în spatele găliganului, şi 
numai botişorul ascuţit, ca de vulpe, şi-l scosese pe sub 
braţul lui. Doamna Arăpaş, uimită şi fâstâcită, îşi certa mai 
departe feciorul. 

— Fir-ai să fii! Aşa... pe neaşteptate... Fără să-mi spui un 
cuvânt... Să mă fi pregătit şi eu cu de-ale mâncării, cu de- 
ale băuturii, cu lăutari... 

— N-am avut când, mamă. Abia acum un ceas m-am 
hotărât. 

Doamna Arăpaş privi, ca şi mine, mireasa. O cântări 
îndelung din ochi. Pe urmă spuse: 

— N-am mai văzut-o. Te pomeneşti că nici n-o fi de la noi 
din târg. 

— Ba da, mamă, e ruşancă de-a noastră, ruşancă get- 
beget 

— Din ce mahala? 

— Dintr-a Duzilor. 

— Să fie-ntr-un ceas bun, maică, şi să v-ajute Dumnezeu 

Nu mai zise nimeni nimic. Ceilalţi fraţi, înnebuniţi parcă 
de bucurie, luară la rând mireasa în braţe, o aruncară în sus 
ca pe o minge, o prinseră, o pupară, o mototoliră. Ciungul 
se mărgini s-o sărate pe frunte. Despa tăcu. Tăcu, se 
încruntă şi încruntată rămase toată seara, cu obrazul aspru, 
ca de pământ. Gâţă şi Andrucă se duseră la târlă, aleseră o 
oaie stearpă, o tăiară la repezeală şi o jupuiră cu meşteşug, 
cât ai bate din palme. Jumătate o puseră la fiert, şi 


jumătate la fript. Manciu plecă prin vecini şi se întoarse cu 
nişte oameni după el, care duceau la spinare două butoiaşe 
de tămâios. Trebuia să dea şi ciungul o mână de ajutor. Se 
scutură de somn şi de lene şi alergă cât îl ţinură picioarele 
după lăutari. Nu trecu mult, şi începu, după obiceiul 
oraşului şi al mahalalei, tămbălăul. Unii flăcăi traseră cu 
pistoalele în lună, cu toate că în seara aceea cerul era 
acoperit cu nori şi luna nu se vedea. Alţii încercară, cu 
puştile de vânătoare, să nimerească stelele, cu toate că nu 
se vedeau nici stelele. Mai toţi mâncară până se săturară, 
se veseliră, chefuiră şi băură până ameţiră. De strigat, ce 
să mai spun, strigară până rămaseră sitevi. Despa o prinse 
pe mireasă într-un colţ. Scoase limba la ea, o ocări şi o 
înghesui. Pe urmă se duse şi se închise în odaia ei. 
Tămbălăul se isprăvi abia spre ziuă. În zilele care urmară 
trecu Anul Nou cu vasâlcile şi cu sorcovele lui, trecu 
geroasa Bobotează, şi vacanţa de iarnă se isprăvi. Parcă 
nici nu fusese. Mă dusei la şcoală cu Filipache. Veni cu noi 
şi Despa. Timon, care n-o văzuse de două săptămâni, 
fiindcă Despa nu ieşise din casă, deschise catalogul şi o 
chemă. Negricioasa îi răspunse: 

— Pot să stau şi în bancă. N-am învăţat nimic. Nu ştiu 
nimic. N-am de ce să mă ostenesc până la tablă. 

— Dar cu ce te-ai îndeletnicit în vacanţă de n-ai învăţat? 

— Am dormit. Şi când n-am dormit am căscat. După ce- 
am căscat până m-am săturat am dormit din nou. 

— Am să-ţi pun nota 4. 

— Poţi să-mi pui şi zero, iar dacă nu-ţi ajunge zero, poţi 
să-mi pui şi zero tăiat. 

Profesorul o privi îndelung cu ochii lui frumoşi şi tăioşi, 
vrând parcă s-o domolească, s-o îmblânzească ori poate 
chiar s-o hipnotizeze. Despa se sili să-l înfrunte, iar atunci 
când i se păru că Timon e gata s-o biruie, îl repezi! 

— Ce te zgâieşti aşa la mine? Fă bine şi nu te mai zgâi la 
mine. Dacă o să te zgâieşti mereu la mine o să rămâi cu 
ochii încrucişaţi. 


Timon ridică din umeri şi tăcu O lăsă în pace şi scoase pe 
altcineva la lecţie. Clasa se miră, însă îşi ţinu gura. La ora 
de franceză, glumele şi gălăgia nu erau îngăduite. Cine 
călca disciplina impusă de Timon era bătut cu nuiaua la 
palmă. In recreatie, Despa se certă cu câteva fete mai mari. 
Pe Marulis n-o scoase din broască râioasă şi măslinăreasă, 
iar pe Pomoran o trase de urechi şi-i jumuli părul. Cu 
Valentina se purtă şi mai urât: îi repezi doi pumni în coaste. 
Fetele pricepură că negricioasa nu se află în apele ei şi nu-i 
spuseră nimic. 

Aflai despre toate isprăvile Despei încă înainte de prânz. 
Află şi Filipache. Hotărârăm să nu-i spunem nimic doamnei 
Arăpaş. Pentru că totuşi îmi era greu să dau ochi cu gazda 
şi să tac, mă lipsii de mâncare. li trimisei vorbă gazdei că 
mă supără durerea de cap. 

Aşteptai cu răbdate să-i treacă şi această ţâfnă, cum îi 
trecuseră şi altele. Aşteptai însă zadarnic. Despa rămase 
toată ziua închisă în odaia ei şi ascultă glasul Petriţei şi 
glasul lui Mincă. Perechea luată de curând se giugiulea şi îşi 
spunea cuvinte de dragoste în odaia vecină. Pereţii care 
despărţeau odăile erau subţiri, de paiantă, şi uneori, dacă 
era linişte deplină în casă, se auzeau prin ei până şi 
şoaptele. A doua zi, atât eu cât şi Filipache ne duserăm la 
şcoală cu inimile îndoite. Ne temurăm că Despa va face o 
nouă năzbâtie. Ceea ce se şi întâmplă. Timon veni iarăşi în 
clasă. Şi iarăşi deschise catalogul. Şi iarăşi, tot ca din 
întâmplare, voi s-o scoată pe negricioasă la tablă, s-o 
asculte. Fără să se ridice în picioare, Despa râse cu gura 
până la urechi. Şi după ce se sătură de râs, se răsti la 
profesor: 

— Nu mă mai chema la tablă, că nu ies. Nu înţelegi că nu 
vreau să răspund? Degeaba încerci să faci pe grozavul cu 
mine. Nu-ţi răspund, Du-te la surorile Scutelnicu. Intreabă- 
le pe ele ce vrei să mă întrebi pe mine. Să-ţi răspundă 
surorile Scutelnicu. Du-te la ele şi scoate-le la lecţie. Du-te 
la ele dacă te mai primesc. Dar eu una am auzit că nu te 


mai primesc. Că şi-au bătut joc de tine şi ţi-au atârnat 
tinicheaua de coadă. 

li mai spuse multe alte cuvinte cu două înţelesuri. Îi 
spuse şi cuvinte urâte, ba chiar şi câteva măscări pipărate, 
de şatră. 

La început, clasa, alcătuită din băieţi şi din fete, tăcu. 
După câteva clipe însă, nu se mai temu de profesor, îşi 
dădu drumul şi râse de se zguduiră băncile. Timon se 
înfurie, puse mâna pe nuia şi-i bătu la palme pe toţi, dându- 
le, cu sete, câte patru nuiele la fiecare palmă. Ajunse la 
banca Despei. li făcu semn negricioasei să se scoale în 
picioare şi să întindă palmele, cum făcuseră toţi ceilalţi, şi 
să-şi primească porţia. Despa nu se sinchisi. Rămase 
nemişcată. | se uită drept în ochi şi, tutuindu-l ca şi în ziua 
trecută, îi spuse liniştită: 

— Timon, dacă mă atingi cu nuiaua sau cu palma, plec de 
la şcoală şi mă arunc în fântâna din faţa casei tale. Auzi? 
Mă arunc şi mă înec în fântâna din faţa casei tale. Să ştii că 
nu glumesc. Eu nu ştiu de glumă. Eu nu sunt ca surorile 
Scutelnicu, Timon! Dacă mă atingi cu nuiaua sau cu palma 
mă duc şi mă înec în fântâna din faţa casei tale. Dai de 
dracu, Timon. N-o să mai ai pe unde scoate cămaşa, Timon. 

Profesorul învineţi. Işi muşcă mustaţa scurtă. Tăcu. 
Aruncă nuiaua. Îşi luă catalogul şi o tuli la cancelarie. Veni 
secretarul liceului — unul ghindoc — care era şi profesor de 
muzică, şi trimise şcolarii acasă. 

— Să trăieşti, Despa. 

— Bravo, Despa. 

— l-ai dat peste bot lui Timon. 

Despa nu spuse nimic. Îşi adună cărţile şi caietele, le vâri 
în ghiozdan şi plecă. Aflai despre noua şi penibila 
întâmplare în prima recreaţie. O dată cu mine află nu 
numai Filipache, ci întreaga şcoală. 

— Aşa ceva cu s-a mai pomenit de când e şcoala noastră, 
şcoală!... 

Şcolarii şi şcolăriţele comentară faptul în toate chipurile. 


Fraţii Mătrăgună fură de părere că o să se întărească 
disciplina în şcoală. Adamian şi Chinovici spuseră că, 
dimpotrivă, o să slăbească. Pe o singură chestiune fură cu 
toţii de aceeaşi părere: că Despa va fi eliminată din şcoală. 
Spre mirarea multora însă şi chiar a mea şi a ciungului, nu 
se întâmplă nimic. A doua zi Despa veni iarăşi la şcoală. 
Timon nu se mai legă de negricioasă şi îşi ţinu lecţia. 

Zvonul despre ciocnirea dintre fată şi profesor se 
răspândi în oraş, umblă un timp din gură în gură, până se 
stinse. Seara, acasă, fui martor când Filipache o întrebă pe 
soră-sa: 

— De ce-ai fost obraznică cu Timon? Nu ţi-a fost teamă 
de el? 

— Obraznică? Eu obraznică? Dimpotrivă. Timon a fost 
obraznic cu mine. Şi teamă? De ce să-mi fie teamă de el? 
Lui să-i fie teamă de mine. Şi-o să am eu grijă să-i fie. Ştiu 
eu ce ştiu. 

Nu înţelesei nimic. Căzui pe gânduri. Ce putea fi la 
mijloc? Nici Filipache nu înţelese nimic. El însă nu era omul 
care să-şi facă inimă rea din toate fleacurile. Ridică din 
umeri şi spuse: 

— Eşti o proastă! 

— Mi se pare că dintre noi doi tu eşti prostul. 

Eu n-o întrebai nimic pe Despa şi nici ea nu găsi de 
cuviinţă să-mi mărturisească ceva. Fiersese îndelung. 
Izbucnise în două rânduri faţă de atâta lume. Acum se 
cuminţi. Din nou se cuminţi. Era de văzut pentru câtă 
vreme. Învăţă. Rămase însă tot aspră, tot încruntată, tot 
fără nicio umbră de zâmbet ori de bucurie pe faţa-i 
negricioasă, ca de pământ. În schimb, Petriţa, care se 
dusese cu Mincă la primărie şi se căsătoriseră cum scrie la 
lege, se arătă harnică, blajină, cuminte şi se purtă în totul 
cu atâta iscusinţă, încât intră pe sub pielea soacrei şi pe 
sub pielea noastră, a tuturor. Nenea Mincă era atât de 
fericit, de parcă-l apucase pe Dumnezeu de-un picior. 
Deveni alt om. Chibzuit. Cuminte. Cumpătat. Nu mai intră 


nici în cârciumi, nici în cafenele.. Nu mai jucă. Nu mai bău. 
Nu mai plecă nopţile de acasă. Pe ceilalţi fraţi, însă, îi lăsă 
să se ducă unde vor şi să-şi facă de cap cât vor pofti. Nu 
dori nici măcar să le audă isprăvile. Dacă avea drum după 
treburi ori după cumpărături prin oraş, îşi ruga nevasta să 
se dichisească, să-şi bâcânească obrajii şi să-şi rujeze 
buzele, şi o lua cu el. Până la capătul desfundatei uliţe o 
purta, ca pe un paner cu mere rumene, pe umăr. Mai 
departe mergeau ţinându-se de mână. Într-o zi, doamna 
Arăpaş mă întrebă: 

— Ce zici tu, o să-l ţină mult pe Mincă-al meu dragostea 
pentru nevastă? 

— De! S-ar putea să-l ţină şi s-ar putea să nu-l ţină. Omul 
e schimbător. 

— Aşa s-a purtat cu mine Dudu Arăpaş la începutul 
căsniciei. Noastre. 

— Şi mai pe urmă? 

— Mai pe urmă! mai pe urmă a ţinut-o tot într-o beţie, 
până s-a-ndurat Dumnezeu de mine şi-a trimis moartea de 
i-a ridicat sufletul. 

— Te-ai rugat mult la Dumnezeu ca să-ţi împlinească 
această dorinţă? 

— Mult. M-a ajutat însă şi părintele Laţ de la biserica 
Sfânta Vineri. 

— Părintele Laţ? Mătăhălosul? Cum a putut să te ajute pe 
dumneata părintele Laţ să scapi de bărbat? 

— S-a rugat şi el. l-am dat doi curcani plocon şi s-a rugat 
la biserică şase săptămâni. S-a rugat lui Dumnezeu să 
trimită moartea să-l ia pe bărbatu-meu, pe Dudu Arăpaş. 

Vrusei se aflu cum a murit Dudu Arăpaş. 

— Soţul dumitale a murit acasă? 

— Nu. Pe uliţă. L-a înjunghiat careva pe uliţă. Nici acum 
nu se ştie cine. Şi când mi l-au adus acasă era mort. 

— Atunci, a murit de cuţit? 

— A murit pentru că a venit moartea să-l ia. Şi pentru că 
moartea nu putea să-i scoată sufletul — era om tare, 


puternic, bărbatu-meu — a pus pe careva să vâre cuțitul în 
el. 

— Şi de când a murit Dudu Arăpaş trăieşti mai bine? 

— Mai bine, mai rău, dar vorba e că nu mă mai suduie şi 
nu mă mai bate nimeni. 

— Dumneata însă... Dumneata însă îţi certi destul de des 
feciorii. 

— N-ar munci cum trebuie. Dacă n-aş mai sta cu gura pe 
ei din când în când, s-ar trândăvi. 

— Inţeleg. Mi-a vorbit şi Despa despre aşa ceva. 

— Despa! li seamănă leit răposatului. Şi acela era tot 
aşa. Într-o zi miere, în altă zi fiere. Am dat-o la şcoală să 
capete şi ea o spoială. S-o mărit c-un băiat de pe la gară 
sau cu vreun negustoraş, să nu mi-o scoată la câmp, la 
muncă. Despa nu e făcută pentru munca la câmp. 

— Negustoraşul o să-ţi ceară zestre. 

— Are maica. Pentru Despa are maica mulţi bănişori puşi 
deoparte. Numai că trebuie să bag de seamă când voi 
mărita-o să nu-ncapă banii pe vreo mână spartă. 

Despa se cuminţise! Nu mă liniştii. Îmi adusei aminte că 
se mai cuminţise şi altă dală, însă cuminţenia îi trecuse 
repede. Şi acum, ca şi atunci, ori poate şi mai mult decât 
atunci, clocea ceva. Dar ce anume clocea? Nu aveam cum 
să bănui, aşa că rămăsei tot îngrijorat, tot cu ochii pe ea, şi 
observai că, la puţină vreme după ce se cuminţi, Despa îşi 
pierdu somnul. Incepu să slăbească şi să se jigărească. 
Cercuri vinete şi adânci i se iviră în jurul ochilor de smoală. 
Pofta de mâncare îi scăzu. Deveni lingavă şi ligavă. 
Şoldurile însă i se lăţiră şi, cu o repeziciune neobişnuită, îi 
crescură şi i se rotunjiră sânii. 

— Vrei să înveţi, Despa? 

— Vreau, Gălbejitule, tu nu vezi că vreau? 

Ne sârguiam amândoi cu lecţiile, dar se vedea cât de 
colo că mintea ei rătăceşte pe altă lume. Uneori, biciuindu- 
şi cu sălbăticie voinţa, izbutea să-şi ţină trează atenţia, mă 
asculta, ba chiar îmi şi răspundea la întrebări. Eram 


mulţumit de cum mergeau lucrurile şi mă rugam sorții s-o 
ţină aşa până la vacanţa mare, când plănuiam să plec 
pentru totdeauna, dacă nu din oraş, cel puţin din casa 
Arăpaşilor. Dar mulţumirea mea nu avu viaţă lungă, într-o 
seară mă pomenii cu Despa, care veni lângă mine, mă 
apucă de nasturele hainei şi mă întrebă: 

— Spune-mi, Gălbejitule, cum a reuşit Pitcoacea să-l 
robească pe nenea Mincă, ditamai găliganul, şi să-l 
obişnuiască s-o asculte orbeşte? 

— Care Pitcoace? 

— Cumnată-mea. 

— Nu ştiu, într-adevăr nu ştiu... 

— Minti. larăşi minţi... 

— Nu mint, Despa. Crede-mă că n-am de ce să te mint. 

— Ştii. Ştii, dar nu vrei să-mi spui. Nimeni nu vrea să-mi 
spună. Mă consideraţi... Mă consideraţi copil... Dar să vă 
intre bine-n cap că nu mai sunt... 

Aşteptai să mă pună să mă jur, ca altă dată. Nu mă puse. 
De drăcuit însă şi de ocărât, mă drăcui şi mă ocări până i se 
umplu gura de clăbuci. 

— Nu vreau să te mai văd. Auzi? Şi tu eşti ca toţi ceilalţi. 
Ca toţi ceilalţi... Mi-e scârbă de tine. Mi-e scârbă de tine ca 
de-un hoit. Nu vreau să te mai văd în ochi. 

— Bine. N-ai să mă mai vezi. Am să plec chiar acum din 
casa voastră. 

— Ai să pleci când am să vreau eu să pleci, nu acum. 

Ne văzurăm în fiecare zi şi în fiecare seară. Încercai să-i 
intru în voie. Nu izbutii. Despa rămase mai departe tăcută, 
abătută, încruntată. Încetai să-i dau lecţii. Doamna Arăpaş 
se nelinişti, şi mă rugă să nu părăsesc casa, să am răbdare. 

— O să-i treacă, maică. O să-i treacă toanele. Despa e 
fată bună... Dar... Are toane, maică, are toane, ca răposatul 
taică-său. 

Fraţii Arăpaş nu luară în seamă lâncezeala în care căzuse 
sora lor. Crezură şi ei, ca şi maică-sa, că nu poate fi vorba 
decât de o toană trecătoare, ca toate toanele. Doamna 


Arăpaş însă se îngrijoră în cele din urmă. 

— O fi de vină şcoala. Nu te mai duce la şcoală, fată. 

Auzind îndemnurile acestea, Despa se asprea şi mai mult 
şi-i răspundea uscat: 

— Mă duc. M-am obişnuit cu şcoala şi mă duc. 

— Crezi c-ai să treci clasa? 

— N-am s-o trec. Şi nici nu vreau s-o trec. Dar de învăţat 
tot am să învăţ ceva. 

— O să râdă lumea de tine, maică. 

— Lumea? Să râdă lumea de mine? N-are să râdă. Pot să 
te încredinţez că n-o să râdă lumea de mine. 

— Dar ce? Crezi că o să plângă? 

— Poate. 

Nici până atunci nu dusesem lipsă de ger şi de zăpadă, 
însă de pe la jumătatea lui ianuarie, iarna, în loc să 
slăbească, crescu în puteri şi se încrâncenă. Deasupra 
oraşului în care trăiam şi a întregii câmpii a Deliormanului 
se aşeză un strat gros vânăt de noroi. Vântul ostenit se 
culcă şi dormi somn adânc prin cine ştie ce păduri ori prin 
cine ştie ce tainice văgăuni. Prin văzduhul întunecat 
începură să cadă fulgi mari şi albi de zăpadă din norii 
neclintiţi. Ninse zile de-a rândul şi ninse, fără contenire, şi 
nopţi de-a rândul. Nămeţii crescură pufoşi şi frumoşi cât 
gardurile şi, pe alocuri, mai înalţi chiar decât gardurile. 
Făcurăm pârtii până la grajdurile boilor, până la târla oilor, 
până la coteţe, până la fântână, şi făcurăm pârtie şi până la 
poartă. Desfundarăm uliţa, iar alţi ruşani desfundară strada 
cea largă care ducea spre centru. Cei trei fraţi Arăpaş care 
rămăseseră becheri lăsară grija casei şi a vitelor în seama 
lui Mincă — tot era el însurat şi nu se îndura să iasă din 
ogradă — şi, luându-l şi pe ciung cu ei, lipsiră din ce în ce 
mai des de acasă. Plecau de cum se lăsa noaptea, umblau 
pe unde le plăcea lor să umble şi se întorceau cu paşi 
împleticiţi abia când se crăpa de ziuă. Ciul le ieşea înainte 
fără să-i latre, iar ei, mulţumiţi, se furişau pe tăcute în 
odaie, se descălţau şi se dezbrăcau, se culcau şi adormeau 


de îndată. Mincă şi Petriţa îşi aveau acum odaia tor, care 
era despărțită de un perete subţire de odaia Despei. Sătul 
de drojdia oraşului, de băutură şi de încăierări, şi trezit 
parcă dintr-un vis urât, nu-i mai urmai pe fraţii Arăpaş la 
petrecerile lor de zi ori de noapte. 

— Na mai mergi cu noi, Darie? 

— Sunt ostenit. 

Mă folosii din plin de prilejul cu care nu mă mai 
întâlnisem de multă vreme, acela de a rămâne peste 
noapte stăpân pe toată încăperea. Indopai în fiecare seară 
soba oarbă cu paie, o încălzii tocmai cât trebuia şi mă 
afundai, cu sufletul răvăşit şi aproape bolnav, în lectură. 
Citii cărţi după cărţi şi-mi apropiai şi mai mult obiceiul de a 
nu-mi îngădui să las să treacă o singură zi fără să scriu 
câteva pagini. Mă convinsesem deplin că nu am talent 
deosebit la pictură. Marile muzee, în care întârziasem 
îndelung pe vremea lunaticelor mele hoinăreli prin Italia, 
îmi făcuseră cunoscută Renaşterea cu toate frumuseţile ei 
neasemuite şi cu toate uimitoarele ei minuni. Cunoaşterea 
lui Andreescu şi a lui Luchian, după întoarcerea mea în ţară 
şi popasul la tătarii din Sorg, precum şi câteva vizite în 
straniul atelier al lui Tonitza mă îndemnaseră să mă las 
păgubaş. Ca pictor, n-aş fi fost niciodată ursit succesului. 
Stăruind, aş fi ajuns cel mult profesor de desen în vreun 
liceu prăpădit din provincie, cum ajunsese profesorul nostru 
Alburiu, sau zugrav de biserici şi de firme, ca ridicolul Caba. 
Când mă gândeam la un asemenea viitor, mă apucau 
crampele şi mi se împietrea carnea. Imi spusesem că, în 
schimb, aş putea ajunge la oarecare izbutire în literatură. 
Mă apucasem aşadar, cu îndârjirea şi încăpăţânarea care- 
mi făceau parte din fire, de scris. Acum, mai mult ca 
oricând mâăzgălii în lungile nopţi de iarnă, cu litere mărunte 
şi înghesuite, maldăre uriaşe de hârtie. Fraţii Arăpaş mă 
crezură sucit. Să-mi pierd atâta vreme înşirând slove!... Ar 
fi fost mai bine dacă-mi petreceam viaţa altfel. Ca ei. Ca ei 
sau ca alţii. Doamna Arăpaş îşi închipui că învăţ, că mă 


pregătesc să devin profesor. Filipache râse de mine: 

— Creangă!... Poate vrei să-l întreci pe Creangă!... 

Nu. Nu voiam să-l întrec pe Creangă. Nu voiam să întrec 
pe nimeni. Şi nici nu voiam să ajung scriitor pentru a trăi 
din scris, cum mă bănuise profesorul Turtulă. Atunci... 
Atunci poate că voiam să câştig faimă, glorie... La acest 
gând mă apuca râsul. Scriam pentru că simţeam nevoia să 
scriu. Numai pentru atât? Poate voiam să spun ceva nou 
oamenilor... Dar ce anume voiam să le spun eu nou 
oamenilor, nu ştiam. Încă nu ştiam... 

Pe la sfârşitul lui februarie, vântul se trezi din somn. 
Zbură până la slăvile cerului, se apropie de soare şi se 
încălzi zdravăn. Şi după ce se încălzi se năpusti asupra 
norilor şi-i risipi. Nămeţii uriaşi se topiră încetul cu încetul. 
Nu înecară oraşul cum ne aşteptasem, însă îi umplură 
ulițele şi ogrăzile de noroaie şi de bălți mocirloase. Când 
văzui că nu mai e urmă de zăpadă pe pământ şi că 
văzduhul începe să miroase a crud şi a proaspăt, scosei 
hârtiile din lada în care le aruncasem şi, setos, citii cu 
nesfârşită răbdare tot ceea ce însăilasem în nebuna febră 
de care fusesem cuprins. Nimic nu-mi plăcu. Nici măcar o 
pagină. Găsii totul vechi, şters, neinteresant. Asemenea 
lucrări mai dăduseră şi alţii la iveală. De ce nu izbutisem? 
Poate nu aveam talent... Poate... Veni deznădejdea şi mă 
luă în braţe. “Voi fi toată viaţa o mediocritate... O 
mediocritate”... Nu. Nu voiam aceasta. Dar ce voiam? 
Trebuia să aflu dar ce voiesc. Trebuia. Dintr-o dată, capul 
mi se goli de gânduri şi începu să-mi uruie ca o moară 
stricată şi să-mi vâjâie. Îmi pieri foamea. Îmi pieri setea. Îmi 
pieri somnul. Îmi pieri până şi pofta vieţii. Nu eram bun de 
nimic. De nimic! Atunci, pentru ce să umbresc mai departe 
pământul cu şoldia-mi şi nătânga-mi umbră? Şi pentru ce 
să mă ostenesc atâta scriind pagini care dacă nu-mi 
plăceau mie nu aveau cum să placă altora? Voința îmi slăbi, 
şi multă vreme mă tiraniza gândul sucit al sinuciderii. Nimic 
mai simplu decât să te sinucizi! Îţi atârni laţul de gât, îţi dai 


drumul în gol, şi... gata. Vine şi te ia moartea. 

Bine. De venit, vine. De luat, te ia. De dus, te duce. Dar 
unde te duce? Moartea! Ce-o mai fi şi cu moartea? Dar cu 
viaţa... Ce-o mai fi şi cu viaţa? Mă zbătui. Plânsei. Râsei. Şi 
iarăşi plânsei şi mă zbătui. Ca peştele pe uscat mă zbătui. 
leşii zi de zi din oraş. Străbătui cu picioare de plumb 
nesfârşitele câmpuri jilave din jur. Văzui cum se ridică aburi 
alburii din pământul sănătos şi gras. Văzui cum încolţesc şi 
cum se ivesc iarba şi grâul, rapiţa şi secara, ovăzul şi orzul, 
pălămida şi scaieţii, sipica şi ciuboţica-cucului. Văzui cum 
răsare şi cum apune soarele. Văzui cum pâlcuri de nori 
plutesc veseli prin slăvile fără hotare ale cerului. Vântul, 
vechiul meu prieten, trecu deseori pe lângă mine. Nu-mi 
zâmbi şi nu-mi şopti. Vântul nu avu ochi pentru mine. Nu 
avui nici eu ochi pentru el. Ascultai ţărâitul greierilor în 
brazdele negre şi ascultai clopoţeii de argint pe care îi 
sunau în văzduhul albastru, ciocârliile. Ascultai foşnetul 
sălciilor şi al plopilor, al salcâmilor şi al măceşilor. De ce 
răsărea din pământ, în fiecare primăvară, iarba şi de ce 
înflorea, galbenă ca aurul, rapiţa? De ce alerga 
pretutindeni, cu tălpile lui desculţe, vântul? De ce ţârâiau 
greierii şi de ce clămpăneau din ciocurile lor lungi şi late 
berzele? Viaţa! Ce-o mai fi şi cu viaţa? Nu ştiam. Incă nu 
ştiam. Dar totul, totul îmi spunea că trebuie să-mi păstrez 
viaţa. Cu orice preţ trebuia să-mi păstrez viaţa. Da. Cu orice 
preţ. Una singură aveam. Una. Nu două. Bine. Dar preţuia 
chiar atât de mult viaţa? Preţuia. Nespus de mult preţuia 
dacă ştiam cu ce s-o umplu. Trăisem. Mai puţin de douăzeci 
de ani trăisem. Totuşi trăisem. Şi acest timp pe care-l 
trăisem cu ce-l umplusem? Cu ce umplusem eu fagurii vieţii 
mele? Cu miere îi umplusem? Cu bălegar îi umplusem? Nu. 
N-o să-mi răspund acum. O să mă gândesc mai mult, şi într- 
o zi ori într-o noapte o să-mi răspund. Ba nu. Chiar acum 
trebuie să-mi răspund. Eu îmi umplusem fagurii vieţii mai 
mult cu bălegar decât cu miere. Fără îndoială că erau de 
vină şi împrejurările în care trăiam, dar eram de vină şi eu. 


În tot ce scrisesem de-a lungul iernii, găsisem frazele fără 
vigoare,  mălăieţe, betege. Sărmanele! Se târau pe 
pogoanele mele de hârtie ca nişte râme slinoase, mute şi 
oarbe, ori ca nişte melci cenuşii şi băloşi. Imi lipsea ceva. 
Fără îndoială că-mi lipsea ceva. Nu cumva îmi lipsea focul 
sacru? Dar ce era focul sacru? Ciuda îmi venea de acolo, că 
nu prea ştiam ce-mi lipsea. larăşi mă zbuciumai. larăşi râsei 
şi iarăşi plânsei. Mersei mai departe şi îmi muşcai şi-mi 
rosei vârfurile degetelor. Imi băui sângele. Mi se păru sărat 
şi totuşi dulceag, Până la urmă, îmi fu ruşine că mă 
zbucium, că râd ca nebunul şi că plâng ca bezmeticul în 
acelaşi timp. Puţina carne pe care o mai aveam pe mine se 
topi şi ea în flăcările negre ale nopţilor de nelinişte şi 
nesomn. Gazda, care-mi urmărea toate mişcările, sfârşi prin 
a mă crede ieşit din minţi şi atins de oftică. Obrazul nu mă 
mai ascultă şi mi se schimonosi. Buzele mi se umflară şi-mi 
crăpară. lar ochii!... Ochii stinşi şi afundaţi în cap stârniră 
mila câtorva cunoscuţi şi a câtorva rubedenii. Vară-mea 
Nigrita, pe care o întâlnii pe stradă, în loc să mă întrebe de 
sănătate, se uită la mine lung, clătină din cap şi-mi spuse: 

— Până la vară bei zeamă de clopot şi te duci la odihnă 
lângă unchi-tău Tone, dragă Darie. Până la vară... 

Nu mai era mult până la vară. Primăvara venise. O 
întâlnisem pe câmp. O întâlnisem în pădure. Avea să treacă 
repede primăvara. Pentru că toate primăverile trec grozav 
de repede. 

Avea dreptate vară-mea Nigrita. Trebuia să-mi câştig 
iarăşi sănătatea. Trebuia să scap de febră, de nesomn, de 
nelinişte. Şi, mai presus de orice, trebuia să izbutesc. 
Pentru izbutire însă, se cuvenea să muncesc pe brânci, nu 
să mă istovesc, zbuciumându-mă zadarnic, ca un nătâng. 
După ce luai această hotărâre şi-mi făgăduii s-o duc la 
îndeplinire, mă aplecai iarăşi cu îndârjire asupra hârtiei. 
Căutai... Căutai fapte şi căutai oameni. Căutai privelişti. 
Căutai cuvinte dulci ca mierea şi gingaşe ca mătasea. 
Căutai cuvinte limpezi ca limpezile izvoare şi căutai cuvinte 


străvezii ca străveziile aripi ale libelulelor. Căutai cuvinte 
înflorate. Căutai cuvinte aspre, bolovănoase. Căutai însă şi 
cuvinte acre şi amare. Uneori găsii ce căutam, alteori nu. 
Îmi scormonii cu gheare de foc memoria, blestemând-o 
pentru tot ce-a păstrat înăuntrul ei şi pentru tot ce n-a 
păstrat. Numai țelul pentru care voiam să scriu nu-l căutai. 
Şi nu-l căutai pentru că nu mă pricepeam să-l caut. Dar tot 
blestemându-mi memoria şi tot scormonind-o într-un negru 
miez de noapte, îmi adusei iarăşi 

aminte de pământul pietros şi ghimpos, sălbatic şi straniu 
al Dobrogei, de marea plină de vietăţi, care fremăta într- 
una ca o pădure bătrână, de răsfiratul sat tătărăsc Sorg, de 
herghelia lui Selim Reşit şi de sprintenul Hasan, de 
tătăroaica Selvye şi de fiul ei Urpat. Imi adusei aminte şi de 
tătăroaica cea tânără, de firava şi gălbuia Uruma. Poate o 
iubisem... Poate n-o iubisem... Făptura ei ademenitoare, 
înaltă şi subţire ca trestia, cu obrazul rotund ca luna, cu 
ochii puţin piezişi şi verzi ca verdea iarbă a câmpului, învie 
dintr-o dată în amintirea mea şi mă umplu de fierbinţeală 
şi, în acelaşi timp, de înfrigurare. Imaginaţia mea o luă 
razna, începu să bată câmpii. Mi se păru, dintr-o dată, că 
mă asemui cu un stup rotund pe care mii şi mii de albine de 
aur l-au încărcat cu dulce şi tristă miere. După săptămâni şi 
săptămâni de nopţi nedormite şi de zile zăpăcite, în care 
dacă m-ar fi întrebat cineva cum mă cheamă ar fi trebuit să 
stau să mă gândesc înainte de a răspunde fără greş, zâmbii 
iarăşi. Din toată inima zâmbii. lar zâmbetul mă limpezi şi 
mă învioră. Cuprins de febră şi stăpânit de amintirea 
ciudatei tătăroaice, scrisei dintr-o singură răsuflare o duzină 
de sonete de dragoste, le iscălii cu un nume de împrumut şi 
le pusei într-un plic. Lipii plicul şi notai pe el o adresă. 
Dimineaţă îl timbrai şi-l aruncai într-o cutie poştală. 

Mă liniştii, însă nu de tot. Îmi spusei că în curând voi 
avea, în sfârşit, dovada că sunt văduv şi de talent literar. 
Mă voi lăsa, aşadar, păgubaş şi de literatură. Voi căuta un 
alt făgaş pentru a-mi împlini rostul pe lume. Dacă îmi era 


ursit să am un rost pe lume. Însă nu trecu mult după ce 
aruncai plicul în cutia poştală, că şarpele neadormit al 
îndoielii pătrunse iarăşi în mine şi mă învenină. Dar dacă?... 

Trăii două săptămâni încheiate perpelindu-mă pe uriaşul 
rug al nerăbdării şi al incertitudinii. După aceste chinuitoare 
două săptămâni, într-o duminică, mă trezii cu noaptea-n 
cap şi alergai la gară. Aşteptai trenul de Bucureşti. Ca pe 
ghimpi îl aşteptai. Avui noroc. Nu întârzie. La călători nu mă 
uitai. Mă repezii în faţă, lângă locomotivă, şi mă apucai să 
dau târcoale pachetelor cu ziare, şi reviste. Mi se păru fără 
sfârşit vremea care se scurse până când vânzătorul desfăcu 
pachetele. Cumpărai revista pe care o aşteptam. O desfăcui 
şi, în sfârşit, îmi văzui sonetele tipărite. Îmi stăpânii emoția. 
Destui de bine mi-o stăpânii. Îmi aruncai ochii pe pagina 
ultimă la Poşta redacţiei. Aci, o însemnare mă îndemna: 
“Mai trimiteţi...” Mă trăsei mai la adăpost, pe peron, şi-mi 
citii sonetele. Abia desluşii slovele. Sonetele mele de 
dragoste erau imprimate cu litere mici, pe jumătate şterse 
şi înghesuite undeva, pe ultimele coloane, dar erau 
imprimate. Văzuseră, cum se spune, lumina tiparului. Mă 
bucurai câteva clipe, nu însă aşa cum mă aşteptam, ci cu o 
bucurie  măruntă, palidă,  meschină, amestecată cu 
amărăciune. Mi se făcu silă. Îmi trecu bucuria. Îmi trecu şi 
sila. Începu iarăşi să mă roadă neîncrederea. Tipărirea 
sonetelor mele într-o revistă din Bucureşti, ba încă într-o 
revistă de mâna a doua, dacă nu chiar a treia, nu dovedea 
nimic sau aproape nimic. Poate redactorii îmi tipăriseră 
versurile din greşeală. Poate mi le tipăriseră din lipsa altora 
mai bune. Făcui mii şi mii de presupuneri, unele mai 
smintite şi mai absurde decât altele. Presupunerile mă 
osteniră şi mă sleiră. Mă trecură rânduri de sudori — când 
reci, când fierbinţi. Mai citii încă o dată sonetele, cuvânt cu 
cuvânt. Acum mi se părură, de-a dreptul stupide. Scrisese 
sonete  nepieritoare Petrarca.  Scrisese Shakespeare. 
Scrisese câteva şi Eminescu. Aduceau oare sonetele mele 
ceva în plus faţă de ale marilor maeştri care trăiseră cu 


mult înaintea mea? Nu. Atunci, de ce le mai scrisesem şi de 
ce mă grăbisem să le trimit spre publicare? Idiot! Nu eram 
nimic altceva decât un biet idiot cu capul plin de fumuri. 
Căzui dintr-o dată într-o apatie a trupului şi a minţii. Carnea 
mă duru. Gândurile mă arseră ca nişte fulgere albe. 
Impăturii revista, care-mi publicase sonetele, o ascunsei în 
buzunar şi mă întorsei la gazdă, clătinându-mă ca un om 
beat. 

Avusei noroc. N-o întâlnii pe Despa. Filipache îmi spuse 
că e plecată de acasă. 

— Unde? 

— La nişte prietene. 

— Despa n-are prietene. 

— Şi-o fi făcut în vremea din urmă. N-ai băgat de seamă 
că de la un timp lipseşte destul de des de acasă? 

Ziua fu mohorâtă şi trecu greu. Mâncai în silă. Dormii în 
silă. Visai vise năprasnice. lar mâncai. lar dormii. După 
câteva nopţi chinuite şi după câteva zile lâncede, mă 
hotărâi, mai mult pentru a ieşi din această stare, să mă 
aştern iarăşi pe lucru. Mă aşezai la masa de scris şi înşirai 
pe câteva pagini o povestire care pleca de la sâmburul unui 
fapt divers. Copiai citeţ manuscrisul şi-l trimisei, sub alt 
nume, la aceeaşi revistă. Apăru şi povestirea. O citii 
tipărită. Mi se păru neverosimilă, fadă, neroadă. Dacă aş fi 
iscălit-o cu numele meu, aş fi avut pentru ce să mă 
spânzur. Acum, mă moleşii. Saliva mi se acri. Stomacul mi 
se strânse şi primi cu greu hrana. Mă părăsi şi somnul 
deplin. Dormii puţin şi pe apucate. Copleşit de tristeţe şi 
deznădejde, mă lăsai în voia sorții. Părăsii pentru mult timp 
încercările mele de a scrie literatură. Mă ocupai de fata 
gazdei, de negricioasă Mă întorsei şi la ceilalţi şcolari care- 
mi ceruseră să-i meditez. lIntrai până-n gât în această 
muncă stupidă, care mă obosea, mă prostea şi mă 
îndobitocea. Uitai să mă tund şi mă pomenii purtând, 
întocmai ca profesorul Turtulă, chică cu mătreaţă. Totuşi, 
îmi mai rămânea timp. Ca să-l umplu într-un fel, mă plimbai 


ca un gură-cască prin oraş. Hoinării, mai ales, prin mahalale 
şi-mi trecui zilele trândăvind printre zarzavagii, printre 
lăptari, printre ţiganii fierari şi lăutari. Fetele se uitau la 
mine ca la un căzut din lună, flăcăii ciomăgaşi — ca la un 
terchea-berchea. La cârciuma deocheată a lui Zgaibă, în 
care se puneau la cale spargeri de case şi furturi de cai, 
ţigănci tinere, pietroase şi ochioase, oacheşe şi trupeşe, îmi 
ghiciră în palmă şi în ghioc, în bobi şi în cafea, îmi 
prevestiră, toate, o viaţă de rând, cenușie şi leşietică. 

— N-ai venit pe lume cu noroc, creştine De altfel, se vede 
chiar de pe acum. Hai, scoate leul... 

Bani nu le dăruiam. Nu din zgârcenie, însă nu prea 
aveam, şi nici de nu stăruiau. Prostindu-mă de tot, începui 
să le cred şi mersei până acolo încât mă surprinsei că le 
urăsc. Le jurai răzbunare. Şi chiar mă răzbunai pe unele, 
înghesuindu-le, noaptea prin colţuri întunecate de uliţă, pe 
sub sălcii, prin bălării, pe unde se nimerea. 

Într-o seară, tocmai când petreceam c-o tuciurie grăsună 
pe genunchi, cine credeţi că intră în cârciumă? Nenea 
Laurenţ Piele de la Secara, cu Avendrea de la Omida, 
prietenul fratelui meu lon. Mai îmbătrânise Laurenţ Piele, 
dar se ţinea încă bine. Avendrea... Fusese luat la militărie. 
Dezertase. La Omida şi pe întreaga vale a Călmățuiului îl 
căutau de zor jandarmii. Aveau ordin să-l prindă şi să-l ducă 
la Turnu, la regiment, legat fedeleş. Dar nu numai eu îi 
văzui. Nici lor nu le lipseau ochii, aşa că mă văzură şi ei pe 
mine. Se făcură însă că nu mă cunosc. Schimbară pe 
şoptite câteva vorbe cu Zgaibă. După aceea se strecurară 
într-o odaie mai singuratică. Mă fulgera un gând păcătos. O 
întrebai pe Mărgeluşa: 

— l-ai mai văzut pe-aici? 

— l-am mai văzut. 

— Vin după muieri? 

— Nu. Cred că vând cai. Poate... 

— Nu-i cunoşteam de geambaşi. 

— Nici nu sunt. 


— Atunci, cum de vând cai? 

— Of! Of! Nu înţelegi? Vând cai furaţi. 

Îmi spuse pe larg cum se aduceau, noaptea, la Zgaibă în 
arie, cai furaţi şi cum aci meşteri pricepuţi le schimbau 
culoarea părului de nu-i mai cunoşteau nici foştii lor 
stăpâni. 

— Ţi-am spus pentru că-mi placi, dar dacă sufli o vorbă 
mă omoară cârciumarul. 

— Nu vreau să te omoare nimeni, Mărgeluşo... Dar ia 
spune-mi tu mie, cum de nu se ştie nimic? 

— Ba se ştie, însă nu se bagă nimeni. Nu se leagă nimeni 
de cârciumar. Zgaibă e omul lui domnu Stanică Paleacu. La 
alegeri, Zgaibă risipeşte băutură şi-i aduce voturi, nu 
glumă, lui domnu Paleacu. Toată ţigănimea, când sunt 
alegeri, votează cu domnu Stănică Paleacu. 

Mă gândii mult la toate câte mi se întâmplaseră. În 
singurătatea unei nopţi recitii sonetele scrise cu gândul la 
Uruma, şi pentru Uruma. Nu. Pe Uruma, oricât aş mai fi 
dorit-o, nu se cădea s-o mai văd. N-aveam dreptul să mă 
mai amestec în viaţa ei şi să i-o stric. Poate i-o şi stricasem. 
Dacă totuşi va fi să mă reîntorc vreodată în pietroasa 
Dobroge, va trebui să ocolesc satul tătărăsc de lângă mare. 
O Urumă măritată cu un tătar cârn! O Urumă cu patru-cinci 
plozi învârtindu-se în jurul şalvarilor el largi! O Urumă 
grasă, puhavă, îmbătrânită înainte de timp! Îmi ajungea şi- 
mi prea ajungea că o văzusem cum o văzusem, bătută măr 
şi cu burta la gură, pe biata Zoie. Pe tătăroaica din Sorg 
voiam s-o păstrez în amintire aşa cum o cunoscusem, cu 
faţa rotundă şi galbenă ca luna, cu ochii strâmbi şi cu mijloc 
subţire, cu părul de orez, despletit, înotând pe valurile şi pe 
sub valurile străveziei mări. Voiam s-o păstrez în amintire 
aşa cum o cunoscusem pe nisipul fierbinte. Şi mai ales 
voiam să mi-o amintesc cum... Dar nu. Mai departe, chiar 
dacă aş fi jupuit de viu, n-aş merge cu spovedania. Pot, 
totuşi, să spun că târziu, după ani şi ani, când amintirea 
Urumei se stinsese cu totul în inima mea, şi când numele 


meu devenise destul de cunoscut, am scris un mic poem, 
pe care l-am numit Obraz de lună. 


Îţi mângâi obrazul de lună, 
Obrazul de lună, 

Feriga părului, fildeşul trupului, 
Feriga părului. 


Visele tale prin mine le treci 
Negre şi reci. 

Stâncile tale de var şi mărgean 
In mine le clatini ca-ntr-un ocean. 


De unde izvorâse poemul? Pe cine cunoscusem eu cu 
obrazul rotund şi galben ca luna? Pe nimeni altcineva decât 
pe Uruma. Ori poate mai cunoscusem şi pe altcineva, dar 
uitasem. Multe ţine omul minte, însă şi mai multe uită. 
Dacă n-ar fi uitarea!... Dar ce-o mai fi şi cu uitarea? Dar cu 
ţinerea-de-minte ce-o mai fi? 


XV 


Acolo, la Sorg, într-o zi, după ce secerasem, culesesem 
bucatele de pe câmp, le treierasem cu caii şi le pusesem la 
păstru în hambare, Selim Reşit mă chemase şi-mi spusese: 

— Câine necredincios, m-am plimbat ieri pe tabun şi-am 
văzut că s-a uscat iarba. N-a mai plouat de mult. lar ziua e 
prea cald. 

— Da, stăpâne, ziua e prea cald. Arşiţă. Adevărată arşiţă. 

— Aşa a vrut Allah, câine spurcat, ca această vară, pe 
care tot din mila lui o trăim, să fie cu mare arşiţă. 

— Da, stăpâne, aşa a vrut Allah. Şi împotriva voinţei lui 
Allah n-avem dreptul să cârtim nici cât negru sub unghie. 

— Caii mei, slugă, nu se mai satură de iarbă, deşi pasc 
cât e ziua de mare. 

— Da, stăpâne, caii dumitale nu se mai satură. Rămân 
cam flămânzi. 

— Rămân flămânzi, ghiaure. Şi ca să nu-mi mai rămână 
caii flămânzi, tu trebuie să-i duci şi noaptea la păscut. 

Îmi plăcu să-l sâcâi şi încercai să-l ating unde-l doare: la 
pungă. 

— Dar eu, stăpâne, m-am tocmit cu dumneata să-ţi duc 
herghelia la păscut numai ziua. 

Tătarul mă  dezamăgi. Împotriva aşteptărilor mele, 
rămase liniştit. 

— Ai dreptate, câine spurcat. O să mai adaug câţiva lei 
lângă leafă. Să-mi faci hatărul... 

— Dacă e vorba de hatâr, stăpâne, nu pot să nu te ascult. 
Ai fost omenos cu mine... 

— Hogea zice că am fost chiar prea omenos c-un 
vântură-lume ca tine... 

— Hogea zice multe... 


Oigun îl chema pe hogea tătărăsc din prăpăditul sat 
tătărăsc Sorg. Oigun Gemil... Era bărbat între două vârste. 
Avea picioarele scurte şi strâmbe. Capul mare îi era, faţa — 
lată, şi barba — lungă şi aspră, ca un fuior de cânepă. Îmi 
scoteam respectuos pălăria în faţa lui ori de câte ori îmi 
încrucişam paşii cu el prin sat. Purta turban. Clipea şi-mi 
răspundea dând din cap somnoros. Nu-i plăcea că m-am 
aciuat, fie şi vremelnic, printre tătarii de sub ocrotirea lui şi 
am intrat slugă la Selim Reşit. Poate că pe somnoros îl mai 
întărâtase împotriva mea şi grasa Selvy6, mama Urumei. 
Poate că-l întărâtaseră şi flăcăii din sat, care nu o dată îmi 
trimiseseră vorbă că au să-mi reteze capul cu iataganele 
dacă nu părăsesc cât mai degrabă meleagurile lor. Bietul 
meu cap! Mulţi se supăraseră pe mine din te miri ce, mă 
urâseră şi râvniseră să mi-l sfărâme. Mi-l păstrasem în 
pofida tuturor şi-aveam să-l mai păstrez. Dacă-mi era frică 
de iataganele tinerilor tătari? Nu. Nu-mi era frică. Câtorva 
dintre ei, mai îndrăzneţi, care mă pândiseră în drum spre 
cafeneaua de unde-mi cumpăram tutun, le arătasem 
cuțitul. Rânjiseră. Mă luaseră şi peste picior. 

— Ce ştii să faci cu el? Poate ştii să tai oi şi să le jupoi. 

— Dacă vreţi să aflaţi, pot să vă arăt. 

— Arată-ne, câine spurcat, arată-ne, dacă ai ce să ne 
arăţi. 

Il rugai pe unul să-şi înfigă ciomagul în pământ şi să pună 
în vârf un fes. Nu pricepu ce vreau să fac, dar se supuse şi- 
mi împlini dorinţa. Îi sfătuii pe toţi să se dea mai la o parte 
şi să privească. Mă ascultară. Atunci mă trăsei zece paşi în 
urmă, ochii şi aruncai cuțitul. Oţelul şuieră prin aer şi 
reteză, ca o sabie, moţul fesului. 

— Vă place? 

— Nu ne place. 

— Pot să-l arunc în voi de la o depărtare de trei ori mai 
mare. 

— Dracul!... Dracul cel şchiop!... 

— Da, le spusei râzând, sunt chiar dracul, dracul în carne 


şi oase, dracul cel şchiop. 

Mă lăsară în pace. Sau cel puţin aşa mi se păru în ziua 
aceea. Tătarul cel mic, Urpat, fierbea de nerăbdare. Nu 
înţelegeam pentru ce şi nici nu mă gândeam să-l descos. A! 
Da!... Inţelegeam! | se apropia “nunta”... 

În zori şi în amurg, hogea se urca în minaretul moscheii, 
se arăta şi îşi chema credincioşii la rugăciune. 


Allabu ekber, Allabu ekber, 
Eşheduen Ilailahe illallah, 
Eşheduen Ilailahe illallah, 


Auzindu-l, tătarii bătrâni îşi stingeau lulelele, părăseau 
cafeneaua şi, lipăindu-şi papucii peticiţi prin pulberea 
alburie şi adâncă a uliţei, se îndreptau către moscheea cu 
pridvor răcoros. 

— Uruma, tu de ce nu te duci niciodată la moschee, să te 
rogi? 

— Am să mă duc. La bătrâneţe. Şi-o să mă şi rog. 

— Şi ce ai să-i ceri tu atunci lui Allah? 

— Poate o să mă rog pentru iertarea păcatelor mele. 
Poate o să mă rog pentru sănătatea ta. Nu ştiu, Lenk. Mai e 
până atunci. 

Nu ştia Uruma cum o să fie viitorul. Nici eu nu ştiam. 
Niciun om de pe lume nu ştie ce-i aduce ziua de mâine, ce-i 
aduce viitorul. Dând ascultare poruncii stăpânului, după 
asfinţitul soarelui adunam herghelia de pe tabun şi o 
mânam în goană către sat. Călare pe un cal pe jumătate 
sălbatic, nu aveam decât să mă ţin bine de coamă, să chiui 
din când în când şi să plesnesc din harapnic. Atunci, 
aţâţată, herghelia lui Selim Reşit se asemuia cu o herghelie 
de năluci. Copitele nepotcovite, sfărâmau pământul uscat şi 
pietros şi stârneau uriaşi nori de praf, care rămâneau în 
urmă şi pluteau multă vreme în văzduh. Băieţandrul Urpat 
mă auzea venind. Se repezea şi deschidea larg poarta. In 
apropierea casei nu mai chiuiam şi nici din harapnic nu mai 
pocneam. Caii îşi domoleau paşii, intrau îmbulzindu-se în 


larga arie a tătarului şi se adunau în jurul fântânii. 
Descălecam şi învârteam la roată. Uruma venea să mă 
ajute. Scoteam din fântână burdufuri după burdufuri pline 
cu apă limpede, rece, niţeluş sălcie. Uruma le deşerta în 
jgheab, iar caii însetaţi nu făceau nazuri. Beau până se 
săturau. Tătarul mă hrănea cu carnea friptă de oaie ori de 
batal, cu acelaşi şi acelaşi lapte acru, cu aceleaşi şi aceleaşi 
turtişoare dulci, coapte în spuză. Zilele treceau unele după 
altele. Nopțile treceau şi ele, tot unele după altele. Se 
apropie sfârşitul verii. În tătăruş intră neliniştea, o nelinişte 
ciudată, împletită cu o şi mai ciudată bucurie ascunsă. 
Seara, după adăpatul cailor, se învârtea în jurul meu ca un 
titirez. Parcă voia să-mi spună ceva, şi parcă nu voia. Până 
la urmă nu mai fu în stare să-şi păstreze taina. Îmi şopti: 

— Lenk... ştii, peste două săptămâni... 

Pentru Urpat, ca şi pentru toţi ceilalţi tătari din sat, 
rămâneam mai departe un ghiaur, un câine spurcat, care 
nu se cuvenea să le cunoască viaţa până-n adânc. 

— Ei, ce-o să se petreacă peste două săptămâni? 

— Hogea... mă schimbă în bărbat.. Voi deveni bărbat 
adevărat. 

— Te lauzi, Urpat. Cum o să te schimbe pe tine hogea în 
bărbat? Trebuie să mai aştepte, să mai creşti. Acum nu eşti 
decât un băieţandru. 

— Ba nu mă laud, Lenk. Mi-a spus tata. Peste două 
săptămâni ai să vezi singur că nu m-am lăudat. 

— N-am să văd nimic, Urpat, nici peste două săptămâni, 
nici peste patru. 

Se posomora. Se depărta de mine şi-mi striga cu 
duşmănie: 

— Câine!... Câine necredincios!... Câine spurcat!... 

In fiecare seară, tătăroaica cea grasă se trăgea în 
culcuşul ei. Stăpânul îşi fuma luleaua şi după aceea se 
ducea după ea. Urpat şi Uruma se făceau şi ei nevăzuţi. 
Deschideam larg poarta. Caii ieşeau în uliţă. Închideam la 
loc poarta. Cu picioarele goale, îngropate până mai sus de 


glezne în praful alburiu al uliţei, aruncam o privire în sus. 
Nemărginitul cer, în care Uruma îmi spusese că îşi are lăcaş 
de aur atotputernicul Allah, se acoperea, ca în fiecare 
seară, cu stele. Dinspre mare se iscau adieri care aduceau 
răcoare. De minunatul Hasan mă feream. Da cu dinţii. N-o 
suferea în apropierea lui decât pe Uruma. Incălecam la 
nimereală un sireap, chiuiam şi plesneam din harapnic. Mi 
se părea, în zăpăceala mea, că sunt Han-Tătar, că pe 
fiecare cal se află un războinic şi că am să alerg cu ei până 
la marginea lumii. Nu alergam cu herghelia primarului din 
Sorg până la marginea lumii, ci numai până la tabunul pe 
care iarba era din ce în ce mai rară şi mai aspră. Pe drum 
îmi aduceam aminte că nu sunt decât netrebnica slugă a lui 
Selim Reşit şi că lumea nu are margini. Mă întristam, 
plesneam din harapnic, loveam fără milă caii şi-i mânam 
repede, cât mai repede, de parcă aş fi vrut să le scot 
tuturor sufletul. După ce socoteam că i-am ostenit îndestul, 
îi lăsam în pace. Ajungeam la tabun. Aci, caii plini de spumă 
se răsfirau şi se apucau să pască. Mă întindeam pe nisipul 
țărmului. Ascultam foşnetul mării. Vântul, care dormise în 
cine ştie ce cotlon ascuns toată ziua, se trezea şi se înteţea. 
Valurile creşteau, se învălmăşeau, vuiau, izbeau şi muşcau 
ţărmul. Mai târziu, zarea dinspre răsărit licărea. Răsărea 
luna galbenă, rotundă, şi arunca pod de aur peste mare, din 
marginea unde cerul se împreuna cu apele până lângă 
tălpile mele goale şi crăpate. Măreţia nopţii dobrogene mă 
ameţea şi mă năucea. Mă ridicam în picioare şi azvârleam 
uşoara îmbrăcăminte de pe mine. Mă repezeam în apă. Aci, 
înfruntând valurile spumoase, încercam să merg pe podul 
de aur către depărtarea nedesluşită, care mă chema. Dar 
eu eram Lenk şi n-aveam nici în clin, nici în mânecă, cu 
lisus. Apele nu mă ţineau deasupra lor. Mă afundam până 
simţeam sub picioare nisipul. In adânc, marea tăcea. 
Speriat de tăcerea ei, ieşeam la suprafaţă şi-mi scuturam 
capul pletos. Mă năpusteam în larg şi înotam până 
osteneam. Mă întorceam. leşeam din apă. Răcoarea nopţii 


îşi înfigea dinţii în trupul meu slăbănog şi mă muşca. 
Fugeam pe țărm, zgândărind guşterii şi ţestoasele, şerpii şi 
şopârlele, până mi se tăia răsuflarea şi mă încălzeam. Mă 
îmbrăcam şi aprindeam o ţigară. Cum somnul nu venea să 
se lipească de mine, ca să-mi treacă mai uşor timpul, mă 
duceam la marginea tabunului şi mă apucam să număr caii 
şi mânjii lui Selim Reşit, să văd dacă nu cumva s-a rătăcit 
vreunul sau dacă n-au venit tiptil hoţii şi-au furat câţiva. În 
anii aceia de după război, neobişnuit de tulburi, pietroasa 
Dobroge era înţesată de hoţi de cai şi de tâlhari de drumul 
mare, care nu se sfiau să omoare om. Războiul lăsase în 
urma lui morminte şi schilozi, însă lăsase şi arme de foc, pe 
care numai cine nu vrusese nu le culesese de pe câmpurile 
de luptă. Acum, la Constanţa şi la Babadag, la Tulcea şi la 
Sulina, la Bazargic şi la Turtucaia, haidamaci înarmaţi, 
adunaţi în cete, cu căpetenii îndrăzneţe, spărgeau noaptea 
case şi hambare, furau ţoale şi bani, bucate şi vite. Uneori, 
între hoţi şi locuitori aveau loc încăierări sângeroase. Răul 
se întinsese. Nimeni nu vedea de unde ar putea veni leacul. 
Se spunea că jandarmii sunt, aproape pretutindeni, părtaşi 
cu jefuitorii. Fină acum nu ştiam din ce pricină, dar hoţii 
încă nu se apropiaseră de Sorg. Se temeau cumva de 
pistoalele cu ţeavă lungă, de arcanele şi de hangerele 
necruțătoare ale tătarilor? N-am aflat. Ceea ce cunoşteam 
de la tătari era că, în vara trecută, o liotă de hoţomani 
încercase să fure cai de la tătarii din Cobila. Ba chiar 
izbutiseră să rupă un sfert dintr-o herghelie. Simţindu-i la 
timp, tătarii se înarmaseră cu pistoale şi cu arcane, cu 
iatagane şi cu hangere, încălecaseră pe cai repezi şi 
porniseră tăcuţi ca nişte umbre pe urmele hoţilor. Gonind 
cu îndârjire caii, îi ajunseseră pe hoţi. Îi înconjuraseră şi-i 
învălmăşiseră. li căsăpiseră până la unul. După aceea le 
culeseseră trupurile şi le aruncaseră în Dunăre. A doua zi se 
întoarseră acasă cu caii regăsiţi. 

— De noi, tătarii, îmi spusese stăpânul, hoţii se ating mai 
rar şi numai atunci când, într-adevăr, se găsesc la 


ananghie. 

Cu mine, viaţa se arăta blajină. De când intrasem slugă 
la primarul din Sorg, nimeni nu se atinsese de herghelia pe 
care mi-o încredinţase Selim Reşit. Într-una din acele nopţi 
cu lună galbenă şi rotundă ca faţa Urumei, în care nici eu n- 
aveam de gând să mă apropii de somn, dar nici somnul nu 
voia să se apropie de mine, mă odihneam pe țărm după ce 
înotasem până la istovire. Văzduhul fumuriu, plin de vinul 
lunii, era deosebit de prielnic celor mai smintite închipuiri. 
Prielnică închipuirii era şi marea cea veşnic neliniştită. 
Inchipuirii îi era prielnic şi asprul, pietrosul şi netedul câmp 
dobrogean, pe care caii tătarului, risipiţi, prindeau iarba 
sărată şi uscată în bot. Mi s-a părut... 

Stând pe țărm cu ochii larg deschişi, mi s-a părut că văd 
venind grăbite pe valuri din alt mileniu, care se stinsese cu 
mult în urmă, corăbii cu botul larg şi înalt. După croială şi 
după lopeţi, mi-am dat seama că erau greceşti. Apoi mi s-a 
părut că văd venind către țărm trireme romane, galere 
bizantine împodobite cu semnul crucii, nave cu semiluna 
turcă, purtate de pânze verzi, umflate de vânt... 

lar ţărmul... 

Ţărmul, care era aidoma aceluia pe care dormitam şi 
visam, era plin de făpturi omeneşti bărboase, încălţate cu 
opinci şi învăscute în miţoase straie... Mărunţi şi miţoşi erau 
şi caii acestor băştinaşi. 


Suliţele pe care le clătinau în mâini, 

multe şi dese ca o pădure, 

erau atât de lungi, 

că purtau în vârfurile lor stele. 

Stelele erau vârfurile suliţelor. 

Luna — o tobă de piele galbenă de vițel era, 
în care cineva 

bătea cu îndârjire alarma... 


Poate că dacă aş fi dormitat şi aş fi visat mai departe, aş 
fi văzut, cu închipuirea, una dintre acele vechi bătălii de 


care pomeneşte în cuvinte zgârcite istoria. Mi se mai 
întâmplase. În seara aceea însă, norocul meu n-a fost 
deplin. Şi nu mi-a fost deplin norocul pentru că, tocmai 
când doream ca singurătatea să nu-mi fie cu nimic 
tulburată, răsări, ca din pământ, lângă mine o umbră. Mă 
temui că este a unuia venit cu gând duşman şi vrusei să 
scot cuțitul, să sar în picioare şi să mă apăr. Insă, până să 
apuc să mă mişc, umbra mlădioasă mi se şi lungi alături. 

— Nu te speria, Lenk, sunt eu... Uruma... 

— Dar cum de ai venit tu acum, noaptea? 

— Tata a plecat la Constanţa. Se întoarce abia mâine 
dimineaţă. Mama şi frate-meu Urpat dorm somn greu. 
Mie... Mie mi s-a făcut dor de cai. 

— Numai de cai? 

— Da. Numai de cai... 

De mult timp nu mai aveam faţă de ea nicio sfială. 
Lacom, vrusei s-o trag lângă mine şi s-o prind în braţe. 


— Nu, Lenk... Nu. _ 
Tăcui. Tăcu şi Uruma. li căutai obrazul gălbui şi rotund ca 
obrazul lunii. l-I mângâiai. Tătăruşca se zburli, se încordă ca 


un arc şi într-o clipă sări la cinci paşi de mine. Vântul se 
potolise şi se culcase în ierburi. Marea foşni ca o pădure din 
vechea vechime. Parcă totul încremenise. Încremenii şi eu. 
Mă uitai la tătăruşcă şi-i văzui în lumina lunii dinţii albi şi 
ochii verzi ca iarba crudă, piezişi, care mă tulburau atât de 
mult. Spuse şoptit: 

— Lenk... Vreau... Dar nu ca de obicei... Numai dacă mă 
prinzi... Am să încalec pe un cal, la întâmplare. Şi am s-o 
rup la fugă... Ai să încaleci şi tu pe un cal... tot la 
întâmplare... Să alergi după mine... Şi... dacă mă prinzi... 
dacă mă prinzi, sunt roaba ta, Lenk, faci cu mine ce vrei, 
Lenk. 

Nu ascultă răspunsul meu. Fugi spre tabun şi se aruncă 
pe primul cal care îi ieşise în cale. Îşi înfipse mâinile în 
coama lui şi i se lungi pe spate, se făcu una cu calul. Din 
nefericire pentru mine, nu aveam nici picioarele sprintene 


ale Urumei, nici zveltul şi agerul ei trup. Ispita era mare. 
Alergai destul de repede. Cu sufletul la gură alergai. Ajunsei 
la tabun şi încălecai şi eu pe un cal. Uruma se întoarse, îşi 
aşeză calul lângă al meu fără să mă fure nici măcar cu o 
jumătate de bot şi mă întrebă: 


— Gata, Lenk? 

Mă prinsei bine cu mâinile de coama calului şi-i 
răspunsei: 

— Gata. 


Şuieră subţire, ca o şerpoaică. Sirepii, care numai atâta 
aşteptau, îşi ridicară boturile spre lună, se rupseră de 
herghelie şi se aşternură nălucă drumului. Prin noaptea 
dobrogeană de aur coclit şi de argint topit, peste câmpul 
nesfârşit, neted ca-n palmă, acoperit de ierburi aspre, 
începu o alergare fantastică. Rămase repede în urmă 
tabunul. Rămase în urmă şi marea cea mare cu clătinatul ei 
pod de aur, care ademenea spre depărtări. Rămase în 
urmă, Şi nu se mai văzu nimic din el, şi satul tătărăsc Sorg. 

Uneori o ajungeam. Mă aflam în urmă-i numai la un pas. 
Uruma, cu păru-i de orez fluturând despletit, auzea 
tropotele nebuneşti ale calului meu nepotcovit şi din când 
în când întorcea capul. În lumina lunii, faţa ei rotundă mi se 
părea şi mai galbenă de cum o ştiam. Îi desluşeam dinţii 
albi. Şi-i mai desluşeam şi ochii piezişi, la care clipeau şi se 
încrucişau fulgere. Mi se păru nepotrivit că nu ridică în 
văzduh un hanger de oţel albastru şi că nu scoate din piept 
chiot de luptă, că nu-şi întoarce cu meşteşug tătărăsc calul 
şi nu-mi retează căpăţâna. Din partea Urumei, atunci şi 
acolo, chiar moartea mi s-ar fi părut dulce. Da. Chiar 
moartea mi s-ar fi părut dulce... 

Pe când alergam în noapte şi pe sub luna, închipuirii 
mele înflăcărate, ţinută lungă vreme în cătuşe, îi crescură 
aripi. Mi se năzări că Uruma nu e numai Uruma, ci că în ea 
se întrupase întreaga hoardă a străbunului ei Bati. Dar Bati 
murise de veacuri şi veacuri. Murise şi războinica lui 
hoardă. Praful şi pulberea se alesese, prin timp, de uriaşul 


imperiu tătărăsc de odinioară. Din toţi şi din toate 
rămăsese parcă numai tânăra tătăroaică, după care 
alergam sleind calul de sub mine. După ce îmi rânjea, 
Uruma şuiera iarăşi şerpeşte, mă ocolea tocmai când mă 
aşteptam mai puţin, şi deşucheata goană, domolită o clipă, 
reîncepea cu o şi mai sporită sârguinţă. 

Străbăturăm astfel nenumărate alte tabunuri şi ne 
ferirăm de câteva herghelii streine, pe care, fără să vrem, 
le speriarăm şi le risipirăm. Era cât pe-aci să dăm buzna 
într-un sat bulgăresc, cu crini răi şi cu locuitori aspri, ageri, 
bărbaţi şi bătăioşi. 

Uruma, deşi ameţită de alergare şi îmbătată de lună, îşi 
dete seama la timp de primejdie şi îşi întoarse calul într-un 
ocol larg. Mi-l întorsei şi eu. Şi, după o goană şi mai 
sălbatică, şi mai smintită, în care n-am avut cum să măsor 
scurgerea vremii, ne pomenirăm amândoi, dintr-o dată, 
faţă-n faţă cu ţărmul nisipos şi cu podul de aur întins de 
lună către zarea unde marea se împreuna cu cerul, plin de 
stele. Uruma sări pe nisip, şi calului, din care ieşeau văpăi, 
îi făcu vânt spre tabun. Sării şi eu pe nisip. 

— Nu m-ai prins, Lenk. N-ai avut norocul să mă prinzi, 
Lenk. 

Râse scurt. Şi, înainte de a-şi stinge râsul, adăugă: 

— Nici nu mă aşteptam să mă prinzi, Lenk. Eşti un om 
fără noroc, Lenk. Eşti un om fără niciun pic de noroc... 

Fără noroc! Fără niciun pic de noroc! Într-adevăr, eram 
un om fără noroc. Mă născusem unde mă născusem, la 
Omida. Mă născusem din cine mă născusem. Mă născusem 
cum mă născusem. Îmi păru încă o dată rău că venisem pe 
lume şi că, o dată venit, nu găsisem în mine tăria să-mi 
lepăd sufletul. Vechea mea duşmancă, mâhnirea, care încă 
de la căderea nopţii îmi da târcoale, mă luă în stăpânire. Nu 
mă ostenii s-o îmbrâncesc şi s-o izgonesc. Mă culcai ca de 
obicei pe nisip, simulând nepăsarea, de parcă Uruma nici 
nu s-ar fi aflat acolo. Tătăruşca, mirată de purtarea mea, 
tăcu ce tăcu... Pe urmă îmi şopti: 


— Lenk, fă-mi loc lângă tine. M-a înfierbântat fuga. E 
răcoare. Mi-e teamă să nu răcesc. 

M-am supus poruncii fără să-mi arăt bucuria. l-am făcut 
loc. Fata şuie, cu obrazul rotund şi galben ca luna, se lipi de 
mine. Îi simţii inima. Îi bătea tare, tare de tot. După un 
timp, în care niciunul dintre noi nu spuse nimic, inima i se 
mai potoli. În schimb, trupul firav i se aprinse şi începu să 
ardă ca focul. Tătăruşca îmi căută gura. Nu era greu să mi- 
o găsească, şi mi-o găsi. Şi după ce mi-o găsi, mi-o muşcă 
până la sânge. Se sătură repede de gura mea amară. Imi 
luă obrazul între mâinile ei mici, de copil, şi zise: 

— Lenk... Omoară-mă, Lenk... Te rog, omoară-mă... 

— De ce să te omor? Am pierdut prinsoarea. Ştii bine că 
am pierdut prinsoarea. 

— Omoară-mă, Lenk. Omoară-mă şi înviază-mă, Lenk. Şi 
pe urmă omoară-mă iarăşi, Lenk. 

Mă ruga. Ca pe Dumnezeu mă ruga. Eu nu eram 
Dumnezeu, să-i trec cu vederea rugămintea. 

Mai târziu plecarăm, goi şi năuci, ţinându-ne de mână, pe 
podul de aur pe care luna îl întinsese peste mare. Tălpile 
noastre desculţe călcau pe acel pod de aur, subţire, 
străveziu, care se legăna în ritmul lin al mării. 


XVI 


La noi, în Deliorman, sosise primăvara. Se osteni şi sosi şi 
în târg, la Ruşii-de-Vede. Într-un miez de noapte sosi. 
Dimineaţă, când mă trezii, mă pomenii cu ea. Îmi zâmbi 
prin fereastră. Îi zâmbii şi eu. O! Cât o aşteptasem! Când o 
văzui nu mai fusei în stare să-mi stăpânesc bucuria. leşii 
afară din casă, mă repezii la ea cu gândul s-o îmbrăţişez şi 
să-i sărut obrajii proaspeţi. Primăvara se feri. Imi spuse: 

— Altă dată, Darie. 

— Când altă dată? 

— Peste un an. Poate peste doi. Ai sa mai mă vezi tu încă 
mulţi ani de-aci înainte. 

— Lasă-mă, primăvară, lasă-mă să te prind de mijloc şi să 
te sărut. 

Primăvara avea trup de fum. Se destramă. Pieri. Deşi n-o 
mai văzui, o simţii prin apropiere. Îi strigai: 

— Şi tu, ca toate celelalte primăveri pe care le-am trăit, 
ai trup de fum. O să te treci şi-o să pieri ca şi ele. 

Mă auzi primăvara şi-mi răspunse dintre pomii grădinii, 
care-şi desfoiau mugurii: 

— Pier şi oamenii, Darie, cu toate că trupurile lor nu sunt 
de fum. Pier şi oamenii, nu numai primăverile. 

— Ştiu, îi răspunsei, ştiu. Nu mi-o mai spune şi tu. 

Cu toate că eu rămăsei tot întunecat la chip, pomii 
înverziră, înfloriră şi acoperiră cu horbota albă a florilor şi 
cu frunzişul lor bogat casele strâmbe, zidurile crăpate, 
gardurile prăpădite. Urâţenia oraşului se văzu mai puţin, şi 
pe alocuri nu se mai văzu de loc. La mahalale şi prin satele 
din împrejurimi bântuiră boli şi molimi. Unii copii muriră, ca 
la noi la Omida, cu gâturile umflate. Alţii se sfârşiră de 
vărsat negru. Mulţi se stinseră de pântec. Jupân Mielu Guşă 


făcu afaceri bune şi-i aprinse lui Dumnezeu o lumânare 
mare la biserica Sfintei Vineri. Hapsânul vându o 
sumedenie de sicrie mici şi vându la preţ ridicat şi multe 
suluri de chimbrică. Albastră şi roză. Nu se mai plânse că-i 
lipsesc muşteriii şi adună bani scumpi. Chemă un zugrav şi- 
i vopsi faţada prăvăliei. Se îndură şi de firmă. Trimise după 
Caba şi-i comandă un Inger nou. Negustorul de sicrie, de 
haine şi de încălţăminte pentru morţi avu încă o dată noroc 
cu carul. Pictorul pe jumătate orb nu mai lucrase de mult. 
Munci îndelung, cu râvnă şi chiar cu înflăcărare. Ceea ce 
ieşi de data aceasta din mâinile lui fu o adevărată 
capodoperă. 

De când cu greva, armata se statornicise în oraş. Prin 
apropierea gării se ridicase în grabă o cazarmă de paiantă. 
Orăşenii înstăriți erau mulţumiţi. 

Pe vreme bună şi pe vreme rea, goarne, instrucţie, 
împuşcături. Acum auzeam în fiecare zi, de dimineaţă până 
seara târziu, cum latră mitralierele mânuite de soldaţii puşi 
să facă exerciţii până la istovire. Dar totul era zadarnic. Nu 
se mai speria nimeni. Zgomotele armatei se pierdură în 
vuietul obişnuit al oraşului şi nu le mai luă nimeni în seamă. 
Hotelierii avură câştig. Avură folos şi fetele din 
negustorime. Între ofiţeri şi familiile cu vază se legară 
prietenii. Se puseră la cale căsătorii. Prin casele arătoase şi 
bogate ale târgului se înteţi jocul de cărţi şi se încinseră 
petreceri. Se organizară baluri în sala cea mare a primăriei 
şi chefuri la iarbă verde în pădurea de dincolo de râu. La 
baluri, ca şi la petreceri, ofiţerii pudraţi şi chipeşi îşi dădură 
toată osteneala să danseze domnişoarele şi cuconiţele care 
tânjeau şi se ofileau în vechea lâncezeală a oraşului. 
Domnul Sotir aduse din Capitală orchestră după orchestră. 


AVEM PROGRAM NOU. 
__ ORCHESTRĂ NOUĂ. 
ASTĂ SEARA CÂNTĂ MAMZEL JEANETTE. 


Patronul berăriei “La Giuvelca” nu se lăsă nici el mai 


prejos. Angajă pentru vasta-i şi umbroasa-i grădină de vară 
fanfara militară. Niciodată prăfosul şi somnorosul târg din 
câmpia Deliormanului nu cunoscu mai multă forfotă şi mai 
multă hărmălaie. 

— Se schimbă Rugşii-de-Vede văzând cu ochii. 

— Creşte. Înfloreşte. 

Se apropie ziua când vom muta aici capitala judeţului. 

— Trebuie. De altfel, domnul Stănică Paleacu ne-a 
făgăduit-o pe cuvânt de onoare. 

— Când Rugşii-de-Vede o să fie capitala judeţului... 

Se schimbă ceva şi în viaţa mea tulbure. Meditaţiile cu 
care îmi mâncam timpul şi care uneori mă osteneau peste 
măsură îmi aduseră răsplată destui bani de buzunar. 
Dispusei şi eu — ca să folosesc cuvântul lui Dobrică Tunsu 
— aşa că din când în când îmi îngăduii să-l poftesc pe ciung 
la Sotir, ca să ascultăm romanţele vechi şi cântecele 
pătrâneşti, care-mi plăceau, şi să mai stăm laolaltă cu 
lumea ceva mai spălată şi mai dichisită decât noi. 

— Mergem astă-seară la Sotir, Filipache? 

— Dacă vrei. Şi dacă plăteşti. 

Ne lustruirăm ghetele, ne periarăm hainele, trecurăm şi 
pe la frizer, să ne mai potrivească părul, ne luarăm nasul la 
purtare şi ne duserăm. 

— Aici sunt numai oameni de soi, zise Filipache. 

Ridicai, în glumă, glasul: 

— Dar ce? Noi nu suntem oameni de soi? Suntem! 

— Pe dracul! 

— Niciun dracu, Filipache. Tot omul care are în buzunar 
câţiva gologani începe să se creadă om de soi. De ce n-aş fi 
şi eu mai breaz decât alţii, dacă nu-mi lipsesc banii? 

Chelnerul nu se miră. Mă mai văzuse pe acolo cu Dobrică 
Tunsu. Mă mai văzuse de două-trei ori şi singur. Pe când 
stăteam la masă, ascultând orchestra şi aşteptând să ni se 
aducă bucatele comandate, ciungul se plecă spre mine: 

— Vericule, te-a făcut maică-ta cu lipici. 

— De ce, Filipache? 


— Te mănâncă din ochi o cocoşneaţă. 

— Pe mine? începi să ai haz. 

— Zău. De când am venit aici te mănâncă din ochi. Mă 
mir chiar c-o rabdă inima şi nu sare la tine să te hăpăie. 

— Care? 

— Aceea... cu plutonierul. 

Îmi aruncai ochii încotro-mi arătase ciungul şi-i dădui 
dreptate. O muieruşcă dolofană, cam între două vârste, 
tare băcăniţă, şi care purta pe cap o pălărie bleagă cu 
margini mari, se chiora la mine. Cum îmi prinse ochii, îmi şi 
zâmbi şi-mi arătă două şiruri de dinţi, îmbrăcaţi toţi în aur. 
Ce era să fac? li zâmbii şi eu, părându-mi rău că nu pot la 
rândul meu să-i arăt şi eu două şiruri de dinţi îmbrăcaţi în 
aur. Muieruşca se încovoie peste masă şi-i spuse ceva pe 
şoptite bărbatului. Plutonierul de infanterie era scurt, 
burticos, mustăcios şi-şi păstrase capela pe cap, pusă cam 
pe-o ureche. O ascultă şi se miră. Intoarse şi el faţa spre 
mine, se holbă şi-mi surâse. De data asta, îmi ferii ochii şi, 
oarecum dezamăgit, îi mărturisii ciungului: 

— Mi se pare că e o cunoştinţă. 

— Ce fel de cunoştinţă? 

— O cunoştinţă veche, de care acum nu-mi mai aduc 
aminte. 

Muieruşca nu se sinchisi de muşteriii de la celelalte 
mese. Imi strigă peste capetele tuturor, de parcă nu ne-am 
fi aflat în local decât noi doi: 

— Ce... frateo... nu mă mai cunoşti?: 

l-am făcut semn că nu. 

— Sunt Sita! Ţaică-ta Siţa. Fosta nevastă a lui nen-tău 
lancu... 

Burticosul îmi zâmbi din nou şi-mi arătă un scaun gol de 
lângă el. Cu alte cuvinte, mă pofti la masa lor. La rândul 
meu, i-l arătai pe ciung. Se sculă şi trase de la o masă la 
care încă nu se aşezase nimeni încă un scaun, pe care îl 
puse lângă celelalte. 

— Filipache, ne invită pe amândoi la masa lor. Ce zici? 


— Zic să-i primim poftirea. Dacă plutonierul ne cheamă la 
masă, înseamnă că plăteşte. Aşa că, vericule, avem prilejul 
să petrecem pe gratis. Cu banii pe care te hotărâsei să-i 
cheltui astă-seară aici, facem noi doi mâine seară un chef 
straşnic. 

Îi spuserăm chelnerului că ne mutăm la altă masă şi-l 
rugarăm să ne aducă acolo comanda. Când ajunserăm 
lângă el, plutonierul se ridică, ne salută ducându-şi mâna la 
capelă şi, bătându-şi călcâile, se prezentă: 

— Imi daţi voie: plutonier-major Burtan; din infanterie. 

Ne arătă femeia 

— Nevastă-mea: madam Burtan, Madam Siţa Burtan. 
Plutoniereasă. 

— Ne pare bine, rosti ca un băiat binecrescut, Filipache. 

Mătuşă-mea Siţa nici nu-mi îngădui să mă aşez bine pe 
scaun, că se şi repezi să mă certe: 

— Frateo, frateo! Să nu mă mai cunoşti tu pe mine! Te-ai 
prostit de tot, frateo! Să n-o mai cunoşti tu pe ţaică-ta Siţa! 

Vinovat, îmi lăsai capul în jos şi tăcui. Muieruşca îşi 
îndulci glasul: 

— Frateo, frateo! Să nu mă mai cunoşti tu pe mine! Parcă 
te văd cum veneai la noi, la nen-tău lancu, şi cum băteai cu 
ciocanul fierul cald, frateo, până te speteai. 

— Dumneata eşti ţaica Siţa?! 

— D-apoi cine năbădăile credeai că sunt? De câte ori 
trebuia să ţi-o mai spun ca să-nţelegi? Ori... Ori nu-ţi sunt 
boii acasă? 

Plutonierul umplu paharele. Ciocniră pentru noroc. Ciocnii 
şi eu cu ei şi cu ţaică-mea Siţa. Şi în timp ce dădui vinul 
acrişor pe gât, închisei ochii. Îl văzui, sau mai curând mi se 
păru că-l văd ca prin ceaţă, pe văru-meu lancu mânuind 
ciocanul. Tot ca prin ceaţă mă văzui şi pe mine aşa cum 
fusesem cu ani în urmă, lung şi deşirat, trăgând din 
răsputeri la foale şi uneori mânuind cu destulă destoinicie şi 
ciocanul. Văzui jarul roşu, focul de cărbune, cu aripi 
mărunte şi neliniştite, roiul de scântei roşii care-mi cădeau 


în părul neţesălat şi mi-l pârlea. Pe toate câte fuseseră 
altădată şi care acum nu mai erau le văzui. De teamă să nu 
mă-nduioşez şi să-mi stric seara, deschisei ochii. Ţaică-mea 
Siţa, care între timp mă privise adânc şi-mi citise gândurile, 
zise: 

— Am vândut casa de la Omida. Cu fierărie cu tot am 
vândut-o, frateo. Ne-am cumpărat casă aici, la Ruși, să fim 
şi noi în rând cu lumea bună. 

Trezit din amintiri şi din năzăriri, îmi stinsei zâmbetul şi-i 
aruncai o întrebare: 

— Ţi-au ajuns banii? 

— Mi-a mai dat taica. La măritiş nou, zestre nouă. Are de 
unde. 

Plutonierului nu-i plăcu să ne audă vorbind despre zestre. 
Îşi mângâie mustata groasă şi ne-o reteză scurt şi nervos: 

— Ei, cum o găseşti pe ţaică-ta? Schimbată? 

— Schimbată, domnule plutonier. Dacă nu mi-ar fi spus 
cine e, mai-mai că n-aş fi recunoscut-o. 

— Am învăţat-o să facă baie o dată pe săptămână şi să 
se băcănească, să se dichisească, am deschis băierile 
pungii şi-am îmbrăcat-o ca la oraş. Ce mai calea-valea! Am 
scos din ea alt om. Nu-i aşa că se vede? 

— Se vede. De la o poştă se vede. 

Ţaică-mea Siţa zâmbi. 

— Frateo! Nu bagi de seamă? Dumnealui mi-a pus şi 
pălărie. Dosăditul de nen-tău lancu nici nu se gândea să-mi 
pună pălărie. Mă îngropase de vie în noroaiele de la voi de 
la Omida. Dumnealui m-a adus la oraş. Mi-a pus pălărie. 
Cum m-a luat, cum mi-a pus pălărie şi m-a făcut cucoană. 

— Te  pomeneşti, zisei, te pomeneşti că aveţi şi 
ordonanţă. 

— Avem. Câte ordonanţe vrem să avem, atâtea avem. 
Plutonierul se frecă pe pântec. 

— De, Siţo! Trăim şi noi în societate. Suntem şi noi 
cinevaşilea. Am căpătat şi decoraţiuni. 

Mă uitai la el plin până în măduva oaselor de respect. 


— Decorații de război, fără îndoială. Dumneata ai luptat 
pe front. Şi de vreme ce ţi s-au dat decoraţii trebuie să fi 
luptat ca un viteaz, trebuie să fi omorât mulţi inamici. 

Eram pus pe petrecere. Mă ridicai şi mă înclinai adânc în 
faţa lui. Ciungul se uită urât la mine. Nu-l luai în seamă. 
Plutonierul mă dezamăgi. Lăsându-şi buza în jos şi 
dispreţuindu-mă, zise: 

— Nu, domnule. N-am luptat pe nici în front. Ce? Eram 
prost să-mi las oasele pe-acolo? În război mor numai proştii. 
Deştepţii se fac frate cu dracul până trec puntea. Adică 
până ajung ziua păcii. Eu, domnule, eu în timpul războiului 
am slujit în administraţie. Şi pe noi, cei din administraţie, nu 
ne-au decorat. Decoraţiile, domnule, decoraţiile mi le-am 
căpătat pentru ce-a fost aici astă-toamnă. Pentru 
sfărâmarea grevei. A fost, ca să zic aşa, tot ca pe front, ori 
poate chiar mai primejdios ca pe front. 

Încercai să-mi stăpânesc limba, însă nu izbutii: 

— Astă-toamnă ai cam împuşcat oameni, domnule 
plutonier, oameni neînarmaţi, oameni cu mâinile goale. Şi 
nu v-aţi zgârcit de loc la gloanţe. 

— De ce să fim zgârciţi la gloanţe şi de ce să nu-i 
împuşcăm? E adevărat că nu erau înarmaţi, dar nu se 
potoleau. Dacă s-ar fi potolit, nu-i împuşcăm. N-au înţeles 
de vorbă. S-au ţinut dârji. Au agitat. Şi dacă n-au înţeles de 
vorbă trebuia să-i împuşcăm. Aveam ordin. Se ridicaseră 
împotriva stăpânirii. lar generalul este aşa cum îl ştie toată 
lumea: nu îngăduie să nu i se respecte ordinele. 

— Şi dumneavoastră, militarii... 

— Slujim stăpânirea. Ne _ împlinim datoria. Ne ţinem 
jurământul. N-am făcut nimic altceva decât că ne-am 
împlinit jurământul. 

Îmi veni să răstorn masa peste el şi să stric toată 
petrecerea, ba să-l mai supăr şi pe ciung. Îmi adusei însă 
aminte că atunci nici eu nu făcusem cine ştie ce scofală şi 
mă cuprinse ruşinea. 

Simţii că ar fi trebuit să-mi storc bine de tot capul. Ca pe 


o rufa udă să mi-l storc. Cu duşmănie. Să nu-mi mai rămână 
în el nicio amintire. Niciuna. N-aveam cum. Din vălmăşagul 
de amintiri care mă chinuiau se desprinse sprinten un gând, 
îşi desfăcu aripile-i mari şi zbură iarăşi la văru-meu lancu 
Brătescu, pictorul fierar care-şi pierduse viaţa în război. 
Bietul de el! Trăise câţiva ani lângă ţaica Siţa. O iubise. O 
sărutase. Se culcase cu ea. li îndurase cicălelile şi 
ciondănelile, vorbele proaste şi purtările grosolane. Mai 
bine că se mutase lângă străbuni. 

Mai demult citisem în nu mai ştiu care carte că atunci 
când te afli la masă cu alţi oameni e potrivit să fii vesel, ca 
să nu-i alungi nimănui pofta de mâncare. De obicei nu mă 
purtam cum scria în cărţi că trebuie să te porţi. Acum însă 
mă hotărâi să fiu vesel. Ba chiar încercai. Mă schimonosii. 
Zâmbii. Mâncai. Băui. Glumii. Cu alte cuvinte, mă purtai, cel 
puţin în aparenţă, cum se cuvenea să se poarte un băiat 
binecrescut. Mulţumit de ţaica Siţa, mulţumit de ciung şi 
mulţumit chiar de mine, plutonierul intră în apele lui. Se 
lumină la chip. Deveni peste măsură de vorbăreţ şi, între 
pahare, ne povesti cu şart o mulţime de anecdote cazone, 
una mai pipărată decât alta. Ţaica Siţa, deşi le cunoştea, 
râse cu gura până la urechi şi atâta se zbânţui, încât mă 
mirai că, sub şezutul ei mare şi gras, nu se rupse scaunul. 
Cherchelit mai mult decât pe jumătate, ciungul îi ţinu 
hangul. l-I ţinui şi eu. In sfârşit, seara petrecută la Sotir fu 
una dintre acele seri care se zugrăvesc singure, pentru 
totdeauna, pe gingaşa pânză a amintirii. Numai inima îmi 
rămăsese încărcată cu zgură. Dar aşa era inima mea şi nu 
aveam cum s-o schimb. Dacă şi-ar putea schimba omul 
inima!... După ce ne saturarăm şi de mâncare, şi de 
pălăvrăgeală, ascultarăm romanțe vechi, sentimentale. 
Ascultarăm cântece bătrâneşti cu haiducul Toma Alimoş şi 
cu Lion Alion, viteazul vitejilor. 

Până la urmă, tristeţea care îmi dăduse toată seara 
târcoale se resemnă şi îşi luă tălpăşiţa. Îi dădui cu tifla. 
După ce n-o mai simţii pe aproape, îmi dădui drumul şi mă 


veselii în lege. Tot ciocnind şi tot bând toţi patru, ne 
ameţirăm de-a binelea şi ne despărţirăm abia când se 
crăpă de ziuă. Ţaica Siţa se ridică şi ne întinse mâna să i-o 
pupăm. l-o puparăm. Fericită, ne pofti s-o vizităm şi acasă. 
Ne pofti şi domnul plutonier Burtan şi ne spuse adresa: 
strada Steluţei nr. 17. Ne înclinarăm, le mulţumirăm şi le 
făgăduirăm c-o să le respectăm destul de curând dorinţa. 
Abia ne depărtarăm de local, că Filipache îmi mărturisi: 

— Să ştii, vericule, că eu am să mă ţin de cuvânt. Ţaică- 
ta Siţa face parale, nu glumă. Multe parale face ţaică-ta 
Siţa. 

— De unde ştii? Aseară habar n-aveai de ea. 

— Am ciupit-o de picioare pe sub masă şi i-a plăcut. Mi-a 
făcut şi cu ochiul. Într-un fel, suntem ca şi înţeleşi. 

— Să-i puneţi plutonierului coarne? 

— De cerb, vericule, de cerb. 

Până acasă, tăcui. Ciungul vorbi într-una. Nu-l ascultai. 

Nu ştiu de ce îmi adusei aminte de unchi-meu Tone. Fapt 
e că-mi adusei. Imi adusei aminte de agonia şi de 
înmormântarea lui. Şi-mi mai adusei aminte că, a doua zi 
după îngroparea lui, bunica de la Cârlomanu adunase 
moştenitorii la sfat: 

— Stau cu voi până mâine, le spusese, să împărţiţi de 
faţă cu mine averea răposatului. Băgaţi de seamă să nu vă 
apucaţi la ceartă, că acum nu mai avem mort în casă şi pun 
băţul pe voi! 

Aduseră ţuică din restaurant. Umplură ţoiurile. Băură. Se 
încălziră şi începură tocma. Bunica îşi mângâia toiagul şi 
nu-i scăpa din ochi. Zise: 

— Nu uitaţi că sunteţi fraţi. Dacă nu vă înţelegeţi şi 
ajungeţi să vă judecaţi vă mănâncă moştenirea avocaţii şi 
râde lumea de voi. N-aş putea îndura să râdă lumea de fiii 
şi de fiicele băiatului meu. 

Temându-se de bunica, moştenitorii vorbiră, se sfătuiră şi 
hotărâră, în amintirea mortului, să nu vândă birtul unui 
străin. Vară-mea Nigrita, care făcuse propunerea, se 


gândise la Codin, care avea ceva economii puse deoparte, 
dar, înainte ca văru-meu Codin să apuce să deschidă gura, 
se ridică văru-meu Jorj şi le ceru să i-l vândă lui, de îndată şi 
pe bani gheaţă. Il întrebară: 

— Dar ce? Ai bani? De unde ai tu bani? 

— N-am. Acuma n-am. Dar în mai puţin de-o săptămână 
găsesc. 

— Eşti nebun! Cine o să-ţi împrumute ţie, un biet 
tâmplar, atâţia bani? Vremurile sunt grele... 

— Mă însor... 

— Mare lucru! Orice prost se însoară. 

— Mă însor cu fată cu zestre. 

Familia căscă ochii. Îi căscai şi eu. Aşadar, văru-meu Jorj 
nu era prost. Nu era prost de loc. Bunica rămase tăcută, dar 
vară-mea Nigrita îl întrebă: 

— Cu cine? 

— Cu Cernicica. Fata lui Bogov, fabricantul de brânză. Cu 
viitoru-mi socru, dacă vreţi să ştiţi, m-am şi înţeles. 

Acum ne uitarăm la el cu mândrie. Numai bunica îşi 
păstră mai departe ochii reci şi obrazul de piatră. Văru-meu 
Mişu izbucni: 

— Brava, Jorj, brava! Ai dat lovitura! Ţi-a pus Dumnezeu 
mâna-n cap! 

Bunica se răsti la văru meu Mişu: 

— Dobitocule! Nu-l amesteca pe Dumnezeu în fleacurile 
voastre. 

— Căsătoria mea nu e un fleac, bunico, zise văru-meu 
Jorj. 

Moştenitorii râseră. De amenințările bunicii râseră. 

— N-o să ne certăm, bunico. 

— Să văd. 

Tăcu bunica. Ne gândirăm la Bogov. Înainte de război îl 
văzusem alergând pe ulițele oraşului cu cobiliţa la spinare 
şi strigând: 

— laurtul!... laurgiul!... laurtul!... 

Mai pe urmă, după ce prinsese cheag, în timpul 


războiului, machedonţul deschisese dugheană. La vreme de 
război, unii mor ori rămân schilozi, alţii se-nvârtesc şi se 
pricopsesc. Bogov era dintre aceştia din urmă şi nu-i găsea 
nimeni nicio vină. Machedonţul ajunsese regele brânzei din 
Deliorman. Fabrica Bogov nu numai că îndestula oraşele 
judeţului, dar ajunsese să-şi desfacă brânzeturile, laptele 
covăsit şi borcănaşele cu iaurt chiar, la Bucureşti. Avocaţii 
Stănică Paleacu şi Mitiţă Bârcă umblaseră pe lângă brânzar 
cu şosele, cu momele şi-l atrăseseră în politică. Se vorbea, 
fără ca să dea careva drum zâmbetului, că, la cele mai 
apropiate alegeri, Bogov va candida pentru locul de 
senator. Deocamdată, brânzarul vărsa gologani pentru 
fondurile electorale de care avea nevoie partidul lui Stănică 
Paleacu. 

Otrăvita de vară-mea Vastea nu-şi stăpâni ciuda: 

— O să-ncepi să miroşi şi tu a urdă şi-a lapte covăsit, 
nene Jorj. Cernicica miroase totdeauna a urdă şi-a lapte 
covăsit. 

Bunica o chemă lângă ea şi-o trase de urechi. 

Văru-meu Jorj nu găsi cu cale să poarte doliu după taică- 
său. Peste câteva zile se cunună la primărie. Nunta o 
amână pe mai târziu. Intră în stăpânirea zestrei, cumpără la 
repezeală birtul, cumpără firma, cumpără brevetul de 
băuturi spirtoase şi îşi luă un aer grav, de negustor chibzuit 
care e hotărât să adune avere. Inchise “pentru renovare” 
localul, aduse meşteri, îi puse la lucru şi dădu întregii case 
o înfăţişare nouă, sprintenă, veselă, atrăgătoare. Schimbă 
şi firma. Caba îl zugrăvi pe geamul cel mare dinspre stradă 
pe însuşi văru-meu Jorj în mărime naturală, cu zâmbetul pe 
buze şi cu un şervet alb pe mâna stângă, iar în dreapta 
purtând o tavă încărcată de farfurii cu bunătăţi. Alături de 
chipul vărului Jorj, Caba scrise: 


LA JORJ 
RESTAURANT 
DESCHIS 
DE LA 6 DIMINEAŢA 


PÂNĂ LA 2 NOAPTEA 
SERVIM PROMPT 
PREŢURI MODERATE 
POFTIŢI ÎN PRĂVĂLIE 

„ŞI 
ÎNCERCAŢI 


Înăuntrul prăvăliei lustrui tejgheaua şi repară mobilierul. 
Pe pereţi atârnă portretele familiei regale, de la rege şi 
regină până la răposatul prinţişor Mircea. Cumpără altă 
veselă. In ziua în care restaurantul renovat îşi deschise 
uşile, faţa vărului Jorj, fără a-şi pierde nimic din gravitate, 
deveni în chip miraculos zâmbăreaţă, ca să se asemuie cu 
faţa zugrăvită de pictor pe geamul care da spre stradă. Nu 
se zgârci la personal. Mugşteriii se cuvenea să fie serviţi, aşa 
cum scria pe fereastră, prompt. Angajă doi băieţandri de la 
tară, pe mâncare şi pe dormit, îi tunse, îi învăţă să se spele, 
îi boteză picoli, şi peste straiele sărăcuţe îi puse să îmbrace 
halate albe. Mai mare peste bucătărie deveni Cernicica, 
nevasta oacheşă, voinică, sănătoasă de-ar fi putut să 
spargă pietre în mâini, a vărului Jorj. Văzuse de la ea de 
acasă că banul se câştigă cu trudă. Era obişnuită de mică 
să muncească şi să chivernisească. Se hotărî ca acum, 
când îşi avea bărbatul ei şi casa ei, să nu se cruţe şi să nu 
lase să-i scape printre degete nici măcar un bănuţ. 

— Trebuie să adunăm avere, bărbate. 

— O să adunăm, nevastă. In privinţa asta n-am nicio 
grijă. 

Vară-mea Nigrita şi vară-mea Vastea îşi luară partea lor 
de moştenire în bani, mai întârziară câteva luni în oraş, apoi 
plecară să-şi încerce norocul la Bucureşti. Auziseră şi ele, 
cum auzisem şi eu altădată, că în Capitală pe toate ulițele 
şi pe toate străzile umblă câinii cu covrigii-n coadă. Tanti 
Alina puse moştenirea la păstru, să se folosească de ea la 
vreme de lipsă. Văru-meu Mişu râmase în oraş şi se mută la 
gazdă. Când, mai târziu, îl înlâlnii şi schimbai câteva vorbe 
cu el, îmi mărturisi că umblă să găsească şi el, ca frate-său 


Jorj, fată cu zestre. După ce se va însura, cu zestrea îşi va 
deschide tâmplărie. Îi urai, din toată inima, noroc. 

— Crezi, într-adevăr, c-o să am noroc? 

— De ce să n-ai? 

— Eu ştiu?! Frate-meu Jorj râde de mine. 

— De ce râde? 

— Spune că sunt urmărit de piaza-rea. Că n-o să leg 
două-n trei niciodată. 

— De ce? 

— Pentru că... Nu bagi de seamă? Mi-a ieşit albeaţa în 
ochiul stâng. N-o să treacă mult, şi-o să chiorăsc. 


XVII 


Râul se afla la răsărit de oraş. Dincolo de râu, pe luncă şi 
pe coasta dealului, foşnea în bătaia vântului pădurea 
întunecată, rămasă din vechime ca o vânjoasă şi trainică 
mărturie a vechimii. Nicio taină nu mai avea pentru mine 
pădurea de lângă Ruşii-de-Vede. Îi cunoşteam copacii cu 
scorburi şi copacii fără scorburi, îi cunoşteam cărările şi 
potecile, îi cunoşteam poienile şi luminişurile şi-i cunoşteam 
şi umbroasele ascunzişuri. 

Uneori, pe vreme frumoasă, mă duceam şi-mi pierdeam 
după-amiezile rătăcind şi amăgindu-mă cu visuri printre 
copacii bătrâni cu scoarţa crăpată. Copacii încep să 
îmbătrânească de la scoarță. Dar oamenii? Nu ştiam de 
unde încep să îmbătrânească oamenii. Găliganii care-şi 
petreceau timpul jucând în luncă oina şi poarca spuneau 
despre mine, când voiau să mă ia peste picior, că sunt cam 
într-o ureche. Eram. Fără nicio îndoială că eram. Mie îmi 
plăcea pădurea, iar lor nu le plăcea. 

— Pădurea!... Pădurea miroase a copaci şi-a iarbă. Nouă 
ne prieşte mai bine mirosul acru al cafenelei şi cel înţepător 
al bodegii. Vinul... Ţuica... Berea... 

— Să fiţi sănătoşi... 

Pădurea nu le plăcea nici ruşanilor mai în vârstă. Când 
târgoveţii aveau timp de risipit, înfundau cârciumile, 
umpleau berăriile, înţesau cafenelele. Tinerii, care nu se 
spurcaseră încă la băutură şi la chefuri, se plimbau în 
fiecare seară, în haite mai mari sau mai mici, pe Strada 
Mare şi pe Calea Dunării, se zgâiau la vitrine, în care se 
aflau aceleaşi mărfuri decolorate de soare pe care le mai 
văzuseră de sute şi mii de ori, se învârteau în jurul statuii 
generalului Mantu, şi când osteneau se duceau să se 


odihnească şi să se înfrupte cu dulciuri, cu siropuri şi cu 
îngheţate la “Cofetăria Tiroleză” a domnului Ferdinand 
Sinatra. După ce cădea întunericul, băieţii şi fetele 
năvăleau — gălăgioşi unii, sfioşi alţii — în parcul neluminat. 
Acolo, prin colţurile mai ferite, se legau şi se dezlegau 
serbedele şi lâncedele lor iubiri. 

Pădurea dintre Rugşii-de-Vede şi satul Dideşti nu semăna 
nici pe departe cu Pădurea nebună, care stăpânise 
odinioară, în vechea vechime, întinderile uriaşe care 
începeau lângă Dunăre şi se isprăveau acolo unde se 
ridicau dealurile de sub greul şi mândrul lanţ de piatră al 
Carpaţilor. O! Dacă aş fi avut norocul să viețuiesc cu 
veacuri ori chiar cu milenii în urmă, fără îndoială, prin alte 
păduri mi-aş fi purtat paşii, pe sub umbra altor copaci aş fi 
trecut, în iarba înaltă a altor luminişuri m-aş fi culcat la 
soare. Aş fi purtat în mâini, ca toţi oamenii din acel veac al 
meu, arc şi suliţă,iar pe umăr — tolba cu săgeți. Aş fi vânat 
bouri de păcură şi cerbi de aramă, lupi cenuşii şi jderi 
sprinteni, urşi roşcovani şi urşi negri. Urşii! Urşii se 
asemuiau cu oamenii. Se spune că şi azi, dacă întâlnesc 
ciobăniţe singure culegând prin hăţişuri afine ori mure, le 
iau în braţe, le strâng şi le iubesc. Ciobăniţele rămân grele 
şi nasc copii voinici, vânjoşi, niţeluş păroşi şi cu dinţii cam 
mari. Poate că dacă aş fi trăit în acele timpuri, care astăzi ni 
se par de basm, n-aş fi fost strâmbătura care sunt. Înalt şi 
mlădios ca plopul, însă ca stejarul de tare, cutezător ca un 
haiduc, m-aş, fi luat la trântă şi cu urşii. Cine ştie?! Zimbrii, 
oricât ar fi fost ei de puternici şi de firoşi, şi-ar fi găsit 
pieirea cu pântecul însângerat de sulița mea şi cu grumazul 
gras tăiat de securea mea. Pe mândrii cerbi i-aş fi săgetat, 
iar pe căprioare le-aş fi iertat. La vulpi, oricât ar fi fost ele 
de codate, şi la bursuci nici nu m-aş fi uitat. Zânelor de prin 
poieni... Zânelor de prin poieni le-aş fi mânjit obrajii cu 
mure. 

Duminică. Mă întorceam de la gară, unde fusesem să-mi 
cumpăr ziare. Doream să mă duc la gazdă, să mă ascund 


undeva în grădină, sa rămân toata după-amiaza singur- 
singurel. Pe neaşteptate însă, îmi ieşi în faţă Valentina. Era 
prea târziu ca să mă prefac că n-o văd sau ca s-o ocolesc. 
De la întâia ochire mi se păru mai puţin veselă ca de obicei. 
Mi se păru chiar mohorâtă, ceea ce nu se potrivea de loc cu 
firea ei. Mă întrebă: 

— Darie, ce-ai de gând să faci tu azi după-amiază? 

Nu-mi plăcu întrebarea. Valentina încerca să se amestece 
în viaţa mea. Ca să scap de ea, minţii: 

— O să mă duc să mă plimb prin pădure. 

— Singur? 

— Nu. Cu ciungul. 

— N-ai vrea să mergi cu mine? Numai cu mine? 

— O să se supere Filipache. 

— N-o să se supere. lar dac-o să se supere, o să-i treacă. 
Ştii? Până acum n-am fost niciodată în pădure. Şi pe urmă... 
Pe urmă mi s-a urât! Aşa mi s-a urât!... 

Rostind acestea, se întristă. Dintr-o dată se întristă. Sunt 
oameni cărora le stă bine când li se scrie pe obraz tristeţea. 
Valentina nu făcea parte dintre aceştia. 

— Valentino, zisei, nu te mai recunosc, Valentino! Nu-mi 
spuneai tu că trebuie să muncim, să învăţăm, să ajungem 
să ne facem şi noi un rost? Ce s-a întâmplat? 

— Mare lucru nu. Dar mi s-a urât, tu, să tot văd ce văd, 
să tot aud ce aud şi să tot slujesc unde slujesc. 

— O să vorbim mai pe-ndelete după amiază, în pădure. 
La ce oră să trec să te iau? 

— Pe la trei. 

— De la doamna Aspazia Harnik? 

— D-apoi de unde? N-aş vrea să te aştept la colţ de 
stradă. 

| se mai lumină obrazul. 

— Nu te speria, Darie, de mâhnirea mea. O să-mi treacă. 
Până după-amiază o să-mi treacă. 

— Nădăjduiesc. 

Ne despărţirăm. Ca să nu mă mai ostenesc până la 


marginea oraşului, la gazdă, intrai în restaurantul renovat 
al vărului Jorj. Pe tânărul şi bucălatul patron îl găsii cam 
împosocat. Stătea înţepenit pe scaun după tejghea şi, ca 
altădată unchiului Tone, i se scurgeau ochii de dorul 
muşteriilor. Îi dădui bună ziua. Vrusei mă duc la el, să-i 
întind mâna şi să-l întreb de sănătate. Observai însă că la 
vederea mea i se împietrise faţa. Mă lăsai păgubaş şi mă 
aşezai la o masă, ca orice muşteriu, Văru-meu Jorj se miră. 
Ridică sprâncenele. Le lăsă. lar le ridică. Picolii, ale căror 
halate erau acum negre ca cenuşa, stropeau trotuarul în 
faţa birtului. Lui văru-meu Jorj îi trecu mirarea. Işi aduse 
aminte că e birtaş, îşi ţuguie buzele, veni la mine şi mă 
întrebă, ca şi cum nu m-ar fi cunoscut: 

— Ce doreşte domnul? 

— Doresc să iau masa la dumneata. 

Tăcui. Văru-meu înghiţi în sec şi se duse să-mi aducă lista 
de bucate. Când se întoarse cu ea, adăugai: 

— M-a atras firma. E grozav de ademenitoare, birtaşule. 

Se prefăcu a nu mă auzi. Imi puse lista sub ochi. O citii de 
câteva ori de la cap la coadă şi de la coadă la cap, ca să-l 
oblig să stea cât mai mult în picioare. Pe urmă alesei două 
feluri ieftine şi i le arătai. Dete din cap că a înţeles şi strigă 
comanda cu glas tare, să fie auzită la bucătărie. Picolii 
isprăviră de stropit trotuarul. Văru-meu îi porunci unuia 
dintre ei: 

— Miţ, serveşte-l tu pe domnul. 2 

Băiatul aduse tacâmul. Aduse pâinea. Imi aduse şi 
mâncarea, amândouă felurile deodată. Nici nu apucai să 
gust din ciorba care-mi aburea sub nas, că văru-meu Jorj se 
şi înfăţişă cu nota de plată. Îl întrebai: 

— Aşa e obiceiul la restaurantul dumitale? Clienţii plătesc 
înainte? 

— Nu, îmi răspunse văru-meu. Favoarea asta n-o fac 
oricui. 

— Numai rudelor. 

— Pentru că o veche zicală spune: rude-rude, dar brânza 


pe bani. 

— N-am venit să-mi dai de pomană. 

— Banii! Să văd banii! 

— Şi dacă nu am? 

Intinse mâinile spre farfuriile cu mâncare. Nu-i îngăduii să 
se atingă de ele. Rostii: 

— Hapsân eşti, vere Jorj! 

— Hapsân-nehapsân... 

Scosei banii din buzunar şi-i plătii. 

— Trebuie să-ţi dau şi bacşiş? 

— Nu. Dacă te lasă inima să dai bacşiş, să i-l dai 
picolului... 

Nu-i răspunsei. Mă apucai că mănânc şi mâncai în lege. 
Cerui un pahar de bere. ÎI băui. II plătii. Mă ştersei la gură. 

Plecai. Şi mă târâi un timp, cu umbra-mi lungă legată de 
picioare, pe străzile care erau aproape goale. La ora 
hotărâtă  pătrunsei pentru prima oară în curtea 
deocheatului stabiliment al doamnei Aspazia Harnik. Se 
arătă în prag Valentina. Era îmbrăcată simplu şi frumos, 
pentru plimbare. O luai la braţ şi plecarăm. După ce ieşirăm 
din curtea stabilimentului, Valentina, mândră, îşi ţinu 
fruntea sus. Tăcea. Tăceam şi eu. Tăceam nu pentru că aş 
fi vrut să tac. Nu ştiam ce să-i spun. Câţiva ruşani care o 
cunoşteau şi cu care ne întâlnirăm o salutară scoţându-şi 
pălăriile. Eu... Cum mergeam pe lângă ea târându-mi greu 
piciorul beteag, mă simţii întocmai ca un câine plouat. 
Ajunserăm în Strada Mare. Trecurăm de gară. Ajunserăm 
dincolo de linia ferată. Trecurăm şi râul. Apele erau tulburi. 
Cu o zi înainte plouase undeva departe, spre miazănoapte. 
Podul de lemn sună sub tălpile noastre. Îl lăsarăm în urmă 
şi ne apropiarăm de pădure. Vântul alungă norul alburiu 
care ne umbrea. Se arătă soarele şi cum ne văzu ne 
învăscu în lumină. Umbrele legate de picioare ni se târau 
când în stânga, când înaintea noastră. Un câine răzleţ ne 
lătră. Nu-l luarăm în seamă. Îşi vâri coada între picioare şi 
se depărta. Fata voinică de lângă mine rupse tăcerea 


— Avem şi noi un prieten pe lume. Darie. 

Nu pricepui despre ce prieten era vorba, 

— Care? _ 

Valentina se răsuci pe călcâie. Mă răsucii şi eu. Imi arătă 
soarele. 

— Îmi place atât de mult soarele! Atât de mult... 

— Tuturor oamenilor le place soarele. 

— Nu tuturor. Şi nu totdeauna. Atunci când e secetă, 
oamenii de la ţară blesteamă soarele. 

— ÎI blesteamă, însă nu soarele este de vină. 

— Dar cine? 

— Ploaia. Pentru că nu se arată începurăm amândoi să 
râdem de cuvintele fără haz pe care le rostisem. După ce 
ne săturarăm de râs, Valentina îmi spuse: 

— Ne plimbăm şi noi o dată singuri, departe de ochii 
lumii, şi vorbim despre soare, despre secetă, despre 
ploaie... 

Nu-i mai răspunsei. Îmi muşcai limba şi mă adâncii în 
tăcere. Se adânci şi Valentina în tăcere. Nu mai auzirăm 
zgomotul oraşului, pe care îl lăsasem în urmă. Nu mai 
auzirăm nici zgomotul gării. Auzirăm numai lipăitul paşilor 
noştri prin pulberea moale şi alburie a drumului. Tăcerea 
începu să mă apese. O spărsei şi o alungai, spunând: 

— N-a fost lung drumul. 

— Nu, Darie, n-a fost lung. Am ajuns. 

Părăsirăm şoseaua plină de praf. Călcând iarba aspră şi 
uscată, căutarăm o potecă. Nu găsirăm. Intrarăm în pădure 
ferindu-ne de hăţişurile cu tufe ghimpoase. Pădurea se uită 
la noi fără mirare, tăcu de parcă ar fi fost împietrită şi ne 
primi cu răcoare. Mai adânc, ghionoaiele ciocăneau în 
scoarţa veche şi crăpată a bătrânilor arbori. Parcă tocau 
toaca în clopotniţele unor biserici vechi. Copacii sunau. 
Pământul, acoperit de iarbă rară şi săracă, tăcea. Ca 
totdeauna, pământul aspru tăcea şi ne asculta, ne pândea 
şi ne aştepta. Într-o zi, tot ai lui aveam să fim. Ne uitarăm în 
sus. Văzurăm o veveriţă. Ne privi o clipă cu ochi mari. Se 


sperie. Fugi şi se ascunse în frunziş. Un cuc îşi spuse de 
două ori numele. Zbură şi nu-l mai auzirăm. Valentina chiui 
şi se opri. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu vezi? Era cât pe-aci să calc în ghimpii ariciului. 

— Care arici? 

— Ăsta. 

Ariciul roşcovan, nu mai mare decât un pepene lunguieţ, 
ne auzi şi ne văzu. Pătrunse spaima în el. Se ghemui. ÎI 
rostogolirăm ca pe-o minge, lovindu-l uşor cu boturile 
pantofilor. Imi adusei aminte cum mă jucam altădată pe 
câmp, la noi la Omida, cu aricii. Din băiatul cârn care 
fusesem altădată, nimic nu mai rămăsese în mine în afară 
de amintiri. Deşi îmi simţii gura plină de cenuşă, mă apucai 
să-i cânt: 


Arici, arici 

Pogonici, 

Mergi la moară, 

Şi te-nsoară 

Cu grăsana lui Cicoară... 


Ariciul săltă botul. Se dezghemui. Cântecul meu îi plăcu. 
Nu plecă spre moara lui Cicoară, pentru că nu ştia unde se 
află. Nici eu nu cunoşteam niciun Cicoară. M-aş fi găsit la 
ananghie dacă ariciul ar fi avut grai omenesc şi m-ar fi 
întrebat. N-avea grai omenesc. N-avea, după câte ştiam, 
niciun fel de grai. Nu mă întrebă unde e moara lui Cicoară 
şi n-o întrebă nici pe Valentina. Se mulţumi să ne arate 
botul ascuţit şi roşu şi să clipească din ochii mici, 
înconjurați de cearcăne vişinii, subţiri... Încremenirăm. 
Poate crezu că suntem copaci. Îmi păru rău că nu sunt 
copac. Poate că şi ariciului îi părea rău că nu e copac. Fugi 
cu paşi mărunți şi se piti sub pavăza frunzişului albăstrui al 
desişurilor. 

— Tu, Darie, zise Valentina, tu te asemui cu ariciul. 

li tremura vocea. Poate că voise să-mi spună altceva. Nu 


încercai s-o iscodesc. Zâmbii. 

— Cu ariciul? De ce tocmai cu ariciul? 

— Da, cu ariciul. Cum vezi omul, te ghemui în tine şi nu-ţi 
laşi la vedere decât ţepii. Eu cred că ţie, de fapt, îţi e teamă 
de oameni. 

— Se poate. 

— De ce să-ţi fie ţie frică tocmai de oameni? 

— Pentru că omului numai omul poate să-i facă rău. 

Îmi omorâi zâmbetul. Îmi omorâi zâmbetul şi tăcui. Tăcu 
şi Valentina. Vântul se trezi şi suflă uşor printre buzele-i 
subţiri. Vârfurile copacilor se clătinară. Adăugai: 

— Să nu mi-o iei în nume de rău. Şi nici să nu mă înţelegi 
greşit. Oamenii îmi sunt dragi. Însă... Mi s-au întâmplat 
multe. Au dat prea mulţi în mine. Fiecare a dat cu ce-a 
nimerit. Unii cu pumnii, alţii cu parul. 

— Oricărui om i se întâmplă câte ceva. Unii pătimesc mai 
mult. Alţii pătimesc mai puţin. Numai că tu eşti grozav de 
ciudat. La tine totul lasă urme adânci, de neşters. Tu... Tu 
n-o să fii niciodată nici mulţumit, nici fericit. Prea le pui 
toate la inimă. 

Nu mai zisei nimic. Nu-mi plăcea să vorbesc nici despre 
fericire, nici despre nefericire. Intrarăm adânc în pădure. li 
arătai arborii roşi de bătrâneţe. 

— Parcă ar fi oameni împovăraţi de vârstă. 

— Parcă... 

Pierdurăm câtva timp, ţinându-ne după un roi de albine 
care căutau o scorbură unde să se aşeze. După aceea 
întârziarăm prin poieni acoperite cu ierburi proaspete şi 
înalte, mustind de sevă. Ostenind, ne oprirăm şi ascultarăm 
neliniştea pădurii. Plecarăm şi iar ne oprirăm, şi iar 
plecarăm, şi ajunserăm într-o parte a pădurii, pe coastă, 
unde pământul era roşcat, bolovănos şi pietros. Aici, toţi 
copacii crescuseră strâmbi, răsuciţi, chinuiţi şi aveau coaja 
încărcată de bube umede. Vorbirăm. Tăcurăm. lar 
vorbirăm. Pe urmă, ţinându-ne de mâini şi sprijinindu-ne 
unul de altul, urcarăm coasta. Trupul tânăr şi cărnos al 


Valentinei mă aprinse şi mă întărâtă. Plecasem cu ea la 
pădure fără niciun gând necuviincios. Roşii. Mă bâlbâii. Mă 
cuprinse ruşinea că puteam să fiu atât de slab şi că eram 
atât de puţin stăpân pe biata-mi carne, puţină şi uscată, 
acoperită de netrebnică piele. Valentina pricepu ce mi se 
întâmplă. Se desprinse de mine. Mări paşii. Se depărtă. Se 
agăţă de ramurile răsucite şi chinuite ale arborilor strâmbi 
şi buboşi. Mi-o luă înainte. Pe culme se opri. Aci se întindea 
o poiană aşternută cu iarbă deasă, sănătoasă, măruntă, de 
parcă de curând ar fi trecut peste ea coasa. Imi arătă 
pădurea din care abia ieşisem şi tot ce se vedea mai 
departe. Lunca. Râul. Oraşul cu plopi şi turle de biserici. Imi 
arătă şi soarele rotund, care se prăvălea către apus şi-şi 
răsfira lumina peste vârfuri. 

— Tu, Darie, niciodată n-am văzut o privelişte atât de 
frumoasă! Niciodată! 

Tăcui. Mă gândii. Umblasem prin lume. Văzusem 
răsărituri pe mări. Văzusem şi apusuri. Fiecare zi are un 
răsărit şi are un apus, care sunt numai ale ei. Trăisem zori 
în munţi şi trăisem şi amurguri în munţi. Pe lacuri adânci şi 
limpezi, pescuisem din luntre, la lumina faclelor, peşti cu 
solzi de argint şi peşti cu solzi de aur. Alergasem călare cu 
Uruma, ca nălucile, peste câmpul aspru şi sălbatic al 
Dobrogei, sub cornul de ceară şi prin lumina de miere a 
lunii. Socotii că n-am dreptul s-o dezamăgesc. 

— Mi se pare că nici eu n-am văzut ceva mai frumos, 
Valentino. 

larăşi îmi tremură glasul. Şi iarăşi mă ruşinai. De mine 
însumi mă ruşinai. Plecai de lângă Valentina. Mă afundai în 
pădure. Scosei cuțitul din buzunar, tăiai o ramură tânără de 
arțar, mlădioasă, ceva mai groasă decât degetul, şi o 
curăţai de lăstari. Mă întorsei şi mă apucai să mă joc cu ea 
şfichiuind aerul proaspăt şi tare, care mă tulbura şi mă 
ameţea. 

— Ţi-ai pregătit ciomag, zise Valentina. Crezi că o să ai 
nevoie de el? 


— S-ar putea, ca la întoarcere să ne iasă în cale o landră 
de zăvozi. Nu strică niciodată să ai în mână un ciomag ori 
măcar o nuia cu care să te aperi. 

— Aş! Nu văd nicio primejdie. Pădurea e pustie. 

— Pădurea, poate. Insă mai e şi drumul până la gară. 

— Tot pustiu o să fie, Darie. 

Se culcă în iarbă. Cu faţa la pământ se culcă. Mă trântii şi 
eu într-o rână, la câţiva paşi de ea. Căutai creionul şi hârtia. 
Totdeauna aveam la mine un creion şi câteva petice de 
hârtie. Incepui să mâăzgălesc. Valentina mă pândi, dar nu se 
clinti de la locul ei. Când mă văzu că bag creionul şi hârtia 
în buzunar, se târî lângă mine şi mă întrebă: 

— Ce-ai scris? 

— Nimic de seamă. 

— Bănuiam eu de mult, chiar de atunci când te-ai 
înfăţişat la examen şi te-ai certat cu Turtulă, că scrii. Dar 
nu-mi închipuiam că eşti poet. 

— Nu mă cred poet, însă uneori scriu şi poezii. 

— Citeşte-mi ce-ai scris acum. Te rog. 

Nu citisem nimănui versurile pe care le scriam. Din sfială. 
Citii: 


La mine-n pădure 

Galbeni sunt iepurii, vulpile — sure, 
Cerbii au coarnele-ntoarse, 

Mult rămuroase. 


La mine-n pădure 

Nu-i niciun topor, nu-i nicio secure, 
Ursoaicele grase, domoale, 
Umblă-ncălţate-n sandale. 


La mine-n pădure 

Aricii au ochi roşii, de mure, 
Cocoşii sălbatici şi sprinteni 
Scapără, bezmetici, din pinteni. 


La mine-n pădure 


Copacii au prins să gungure, 
Dar — aşa e legea firească — 
N-au să poată-nvăţa să vorbească. 


Citind, îmi dădui seama că versurile erau publicabile, dar 
nu preţuiau cine ştie ce. Valentina mă ascultă fără să mişte. 
Ascultându-mă, îşi muşcă de câteva ori buzele mari, roşii, 
cărnoase. Obrazul i se învălui în umbră. 

— Credeam, rosti, credeam c-ai scris despre mine. 
Adineauri, la urcuş, mi s-a părut că... 

Inţelesei ce vrea să-mi spună. Mă temui s-o ascult mai 
departe. Îi retezai vorba: 

— Ţi s-a părut. Din pricina urcuşului, îmi bătea inima 
ceva mai repede ca de obicei. 

— Numai din pricina urcuşului? 

— Da. Numai din pricina urcuşului. 

— Şi ochii-ţi sticleau tot din pricina urcuşului? Ca unui lup 
turbat îţi sticleau ochii. 

— Dacă într-adevăr îmi sticleau ochii, nu ştiu de ce-mi 
sticleau. Dar nu-mi sticleau. Nu. Nu-mi sticleau. Aş fi simţit. 
Când îmi sticlesc ochii simt că-mi sticlesc. 

— Atâta lucru am învăţat şi eu acolo... Acolo unde 
slujesc. Să ştiu pentru ce le sticlesc uneori bărbaţilor ochii. 
să pricep pentru ce turbează uneori bărbaţii. 

Mă năpădi ciuda împotriva ei. Devenii ticălos. De altfel, 
trebuie să mărturisesc că nu mi se întâmpla întâia oară. 
Insă înainte de a apuca să mişc buzele şi să-i vărs în cap 
căldura de venin care mă îneca, auzii lângă noi glasuri 
streine. 

— Îndrăgostiţi, Stroie. Am călcat cu dreptul când am 
plecat de-acasă. Am dat peste o pereche de îndrăgostiţi. 

Sării ca ars în picioare. Sări şi Valentina. Şi amândoi 
văzurăm că la o depărtare de numai câţiva paşi de noi se 
opriseră doi ţigani tuciurii, tineri, zdraveni, botoşi şi 
mustăcioşi, îmbrăcaţi orăşeneşte. Se uitau la noi cu ochii 
lacomi, aprinşi de poftă, îşi ţineau mâinile în şolduri şi 
păreau că se pregătesc să se năpustească asupra noastră. 


— Ce facem cu ei, Naie? 

— Parcă tu nu ştii? Ştii... 

Chipurile aspre ale ţiganilor, hotărârea lor, cuvintele pe 
care le rostiră mă fâstăciră. Valentina însă spre marea mea 
mirare, îşi păstră sângele rece şi le spuse liniştită: 

— Vedeţi-vă de drum, derbedeilor. Vedeţi-vă de drum şi 
lăsaţi-ne în pace. 

Ţiganii voinici se uitară unul la altul şi râseră. Stroie rânji: 

— Ce spui, frumuşico? De ce să ne vedem de drum? Nu 
ne întâlnim noi în fiecare zi cu gogeamite chilipirul. 

Îşi scuipară în palme. Apoi, cu paşi rari şi apăsaţi, se 
îndreptară spre noi, fără să ne slăbească din ochi. Stroie 
întinse mâinile să mă prindă. Îmi căută gâtul. Mă ferii. Naie 
făcu o săritură neaşteptată şi se aruncă asupra Valentinei. 
Fata se feri şi ea. Văzând că nu mă las prins, că a n-am 
poftă să fiu gâtuit şi că nici n-o întind de frică la sănătoasa, 
Stroie ridică fulgerător pumnul şi căută să mă lovească în 
moalele capului. Nu era întâia oară când vedeam că cineva 
sare asupra mea cu gânduri rele. Lâncezeala îmi pieri din 
trup. Îmi pieri şi osteneala. Îmi spusei în gând: “O să vedem 
acum care pe care”. Mă încordai ca o fiară de codru şi iarăşi 
încercai să-mi feresc capul. Izbutii. Insă pumnul de plumb al 
ţiganului îmi căzu ca un ciocan pe umăr. Imi trosni umărul. 
Ameţii. Mă împleticii. Mă prăbuşii. Ţiganul se aplecă asupra 
mea şi vru să mă lovească cu dosul mâinii peste ochi. Il 
pocnii peste mână şi i-o înlăturai. Atunci ridică, pumnul. 
Rânji. Avea dinţi mari şi albi, de lup. Îi urmării mişcările, şi 
când îşi repezi pumnul spre obrazul meu cu toată forţa, 
îndreptai cuțitul, pe care între timp îl dibuisem şi-l 
scosesem din buzunar, cu vârful în sus şi-i strânsei, cu 
nădejde, mânerul. Pumnul negricios şi încleştat al ţiganului 
se izbi cu putere în ascuţiş. Urlă. Fusei nevoit să strâng şi 
mai tare cuțitul pentru a-l scoate din mâna lui. Se trase 
îndărăt. Durerea cumplită care-l pălise şi grija-i de a opri 
sângele care ţâşnea ca apa dintr-o stâncă spartă îl făcură, 
pentru câteva clipe, să mă uite. Mă temui că durerea şi 


mânia ar putea să-i întunece mintea şi să-l îndemne să se 
repeadă iarăşi asupra mea. Ar fi fost potrivit să i-o iau 
înainte. Mă adunai iute din iarbă, mă ridicai sprinten, în 
pofida  beteşugului meu, şi mă apropiai de el cu 
îndrăzneală, să-i caut coastele, să-l înţep de câteva ori şi 
să-l sânger şi mai mult. Nu avui noroc. Ţiganul, văzându-mi 
îndârjirea şi dorinţa de a-i împlânta cuțitul în coaste ori în 
pântec, cântări într-o fulgerare primejdia şi o rupse 
iepureşte la fugă. Îmi amintii că erau doi. Mă întorsei de 
îndată în partea cealaltă şi-l văzui pe Naie. Găliganul o 
biruise pe Valentina, îi pusese piedică şi, îmbrâncind-o cu 
putere, o răsturnase în iarbă. Cu ochii cât cepele ieşiţi din 
cap şi cu balele curgându-i pe bărbie, ţiganul se căznea să-i 
desfacă genunchii, pe care fata îi ţinea strânşi, şi s-o 
despice. Valentina nu scosese nici măcar un strigăt. 
Găliganului, care acum sângera, icnea înfundat şi se lupta 
din răsputeri cu ea. Valentina îi gherăise adânc de tot 
obrazul El însă nu se sinchisea de gherăituri. Rosti apăsat: 

— Aşa! Aşa!... 

Mi se păru că fata a şi fost înfrântă. O auzii râzând râs 
ciudat şi o văzui desfăcându-şi picioarele. Şi mai văzui cum 
îl apucă pe ţigan de după gât, ca şi cum i-ar fi cerut gura să 
i-o sărute şi să i-o muşte cu sete. Tuciuriul căzu în cursă, se 
crezu biruitor, se muie şi o slăbi o clipă. Atunci Valentina, 
care se pregătise şi îşi jucase bine jocul, zvâcnindu-şi 
fulgerător genunchiul în sus, îl lovi puternic în boaşe. 
Ţiganul icni scurt şi căzu. Crâncena luptă dintre cei doi se 
desfăşurase atât de repede, încât mă uluise şi mă 
înlemnise. Acum vrusei să mă năpustesc şi eu asupra 
ţiganului şi să-l împung cu vârful cuţitului în coaste. Intre 
timp, balaoacheşul îşi mai venise în doage, se ţinea cu 
mâinile de locul unde fusese izbit şi, de durere, se 
rostogolea prin iarbă. Valentina îmi făcu semn să nu mă 
amestec, îşi potrivi fusta mototolită, se ridică şi mă întrebă: 

— Unde ţi-e voinicul? 

— A fugit... 


Se uită la cuțitul din mâna mea. 

— L-ai înţepat adânc? 

— Adânc. 

— Unde? 

— În mână. Şi-a repezit-o singur în cuțitul meu. 

— Straşnic! De ăsta nu te lega. Lasă-mi-l mie. Vreau să-l 
învăţ minte, să-i dau o lecţie, să n-o uite toată viaţa. 

Căută nuiaua mlădioasă şi noduroasă pe care o tăiasem 
cu puţin mai înainte din pădure. O găsi. O luă. 

Îi încercă tăria. După aceea, aprigă, cu sprâncenele 
încruntate, se apropie de neputinciosul ţigan. Întâi îi dete 
câteva lovituri în coaste cu boturile pantofilor. Îl lovi cu ură, 
zicând: 

— Mai na! Mai na! Mai na, prăpăditule! 

Silit de izbituri, ţiganul se întoarse cu faţa în sus şi rânji. 
Văzându-i dinţii albi şi ascuţiţi, de lup, şi rânjetul lipsit de 
ruşine, în Valentina se aprinse şi mai mult mânia. 

Îi iertă coastele şi se apucă să-l izbească peste obraz, cu 
nuiaua de arțar. Îl pocni peste nas, peste ochi, îl lovi 
năprasnic, până văzu că-l năpădeşte sângele. Tuciuriul 
încercă de câteva ori să-şi acopere faţa cu mâinile. Prinse 
să geamă şi să se văicărească: 

— Aoleu!... Aoleu!... 

Ar fi trebuit să mă bucur de suferinţa lui. Nu mă bucurai. 
Însă nici nu mă întristai. În sfârşit, ostenită şi scăldată toată 
în sudori, fata se aplecă asupra ţiganului, îl scuipă şi aruncă 
nuiaua în iarbă. Îl întrebă: 

— Te-ai săturat? Nemernicule! Dacă nu te-ai săturat, 
spune-mi. Sunt gata s-o iau de la început. 

Omul se ghemui ca un arici şi nu crâcni. Valentina veni 
lângă mine: 

— Hai, Darie. Viteazul tău, care fugea de rupea 
pământul, o fi ajuns în sat. S-ar putea să fi întărâtat 
ţigănimea din Dideşti şi să vină cu toată liota înşirată după 
noi. Dacă ne prind la loc închis şi pustiu, în pădure, ne 
omoară. 


— Hai... 

Îşi potrivi încă o dată fusta, care i se mototolise. Îşi potrivi 
şi bluza. Părul şi-l lăsă încâlcit, amestecat cu iarbă şi cu 
țărână. Ne luarăm de mână şi, ferindu-ne de mărăcinişuri şi 
de bolovani, de râpi şi de gropi, pogorârăm coasta în 
goană. 

Pe când fugeam, Valentina îşi aduse aminte să sunt 
şchiop şi-mi spuse: 

— Bagă de seamă să nu te împiedici 

Cuvintele ei mă arseră. Îmi luai mâna din mâna ei. Şi 
deodată, mă apucă o adâncă părere de rău că nu m-am 
lăsat sugrumat de ţigan. Rămăsei mai în urmă. Valentina se 
opri şi mă aşteptă. Plecarăm iarăşi împreună, însă fără să 
ne ţinem de mână. Trecurăm prin luminişuri cu iarbă înaltă, 
şi iarăşi furăm nevoiţi să ne strecurăm printre hăţişuri şi 
arbori bătrâni şi spâni, noduroşi şi gheboşi. Peste pădure se 
prăvălise, plin de măreție, roşul asfinţit al zilei. Când 
ieşirăm din codru, şi umbrele negre ale copacilor pieriră din 
jurul nostru, ne bucurarăm pe tăcute. Şi tot pe tăcute ne 
uitarăm în toate părţile. Nu se vedea pe nicăieri ţipenie de 
om. Aşadar, ţiganii din Dideşti nu veniseră aici să ne 
aştepte şi să ne pândească. Răsuflând uşuraţi, liniştindu-ne 
şi alungând din noi orice teamă, ne potolirăm mersul şi 
ajunserăm la podul de peste râu. 

— Darie, ar fi fost bine dacă... 

li auzii destul de limpede cuvintele. Şi pe cele rostite, şi 
pe cele pe care voise să le rostească şi, luându-şi seama 
sau ruşinându-se singură, şi le înghiţi la timp. li răspunsei 
abia şoptit: 

— Dacă aş fi încercat... Dacă aş fi încercat să te 
îmbrăţişez, tu... 

— Vrei să spui că m-aş fi împotrivit? 

— Nu numai că te-ai fi împotrivit, dar te-ai fi şi supărat pe 
mine... 

— Dobitocule... 

— Valentino... 


— Da, da, de când sunt n-am întâlnit băiat mai dobitoc ca 
tine. 

Mă acoperi cu ocări tot una şi una. Nu uită nimic din tot 
ce auzise în stabilimentul doamnei Aspazia Harnik. Mă uitai 
la ea şi parcă nici n-o mai recunoscui. Ochii i se spălăciseră 
şi i se urâţiseră. Obrazul i se strâmbase. Gura cu care 
rostea cuvinte urâte i se asemuia cu gura plină de bale a 
unei căţele intrate în fierbinţeli. Nu ştiu de ce, îmi veni s-o 
întrerup şi s-o întreb: 

— Ascultă, Valentino... 

— Ascult... 

— Nu e aşa că acolo, pe deal, în iarbă, acum un ceas... 

Nu mă lăsă să isprăvesc întrebarea. Râse cu râs de 
golancă. Râse şi-mi răspunse: 

— Da. E adevărat. La un moment dat, ţiganul care se afla 
deasupra mea, şi cu care mă luptam, începuse să-mi placă. 
Mă întărâtase... 

— Numai atât? 

— A mai fost ceva. Când am descleştat picioarele eram 
hotărâtă să mă dau lui. Pe urmă... Pe urmă mi s-a făcut 
ruşine de tine. Te aflai la numai doi paşi de noi. Mi s-a făcut 
ruşine de tine şi l-am izbit... 

— Dar după ce te-ai ridicat de jos de ce l-ai bătut? 

— Ei! Asta e bună! Cum de ce l-am bătut? Nu pricepi? De 
ciudă. Şi ca să mă răcoresc. Vrei să mai afli şi altceva? 

— Nu. Mulţumesc. Imi ajunge. 

Venise de-a binelea seara. Văzduhul se mohorâse. 
Deasupra oraşului de care ne apropiasem spânzura în 
văzduh o lună mare şi rotundă de aur. 

Valentina observă că se petrece ceva neobişnuit cu mine. 
Nu dădu niciun semn de mirare. Închipuindu-şi că s-ar 
putea să fiu prins de ameţeală, să mă împleticesc şi să mă 
prăbuşesc, se grăbi să mă apuce de mână şi să mă-ntrebe: 

— Ce s-a întâmplat cu tine, Darie? 

Nu-i răspunsei. Îi îndepărtai mâna pe care încerca să mi-o 
pună pe frunte. Mă oprii şi mă aşezai, în praf, pe marginea 


drumului. Valentina veni. Se aşeză şi ea, în praf, lângă 
mine. Tăcurăm. Multă vreme tăcurăm. Auzeam unul 
respiraţia  gâfâită a celuilalt. Gara învie. Fluieră o 
locomotivă. Străluciră felinare verzi. Străluciră felinare 
galbene. Străluciră şi felinare roşii. Apoi totul se potoli. 
Valentina spuse: 

— Să mergem, Darie. E târziu. O să mă certe patroana. 

Nu-i răspunsei. Nici acum nu-i răspunsei. Aşteptă un 
timp. Pe urmă se ridică. Plecă. îi ascultai paşii cum se 
depărtează prin întunericul străveziu. Îi ascultai până nu-i 
mai auzii... 

Întinsei gâtul. Ciulii urechile. Nădăjduii că voi simţi paşii 
Valentinei făcând drum întors. Şi în tot timpul în care îmi 
hrănii carnea aprinsă şi flămândă cu această nădejde, privii 
pământul aspru şi negru din faţa mea. Îmi pierdui nădejdea. 
Nu era întâia nădejde pe care o pierdeam. Dusei degetele 
la gură şi începui să mi le rod. Le rosei cu îndârjire, cum aş 
fi ros nişte morcovi tari, până simţii în gură gustul dulceag 
al sângelui. Nu mi le mai rosei. Prinsesem de mic acest 
obicei: să-mi rod, până la sângerare, degetele. Ar fi trebuit 
să mă dezvăţ. De multe apucături ar îi trebuit eu să mă 
dezvăţ. Incepui să număr. Şi numărai... numărai... Pierdui 
şirul. O luai de la început. Şi iar pierdui şirul. Mi se păru că, 
începând cu cerul gurii şi cu buzele, trupul mi se schimbă 
într-un maldăr de cenuşă. Era caldă cenuşa? Era caldă. Dar 
avea să se răcească. Prin văzduhul vâscos al serii veni 
dinspre pădure o pală de vânt. Deşi de multă vreme nu mai 
cunoşteam mirarea, acum mă mirai că pala de vânt nu mă 
spulberă. Mă mirai că-mi răcoreşte obrazul. Aşadar, mai 
aveam obraz. Mă mirai că văd. Mai aveam văz. Mă mirai că 
aud. Mai aveam deci şi auz. Cutezai să mă uit spre cer. Îmi 
surâse luna. Cu surâs galben îmi surâse. Îmi surâseşi 
steaua din apropierea lunii. Orice stea la care mă uitam îmi 
surâdea. Mi se făcu frică de tăcerea care începu să-mi ţiuie 
în urechi. Pe urmă mi se făcu frică de mine însumi. 

Ce era cu mine? Nimic, ce să fie?! Cu mine nu era nimic... 


Ajuns în oraş, mă îndreptai fără nicio şovăire spre 
stabilimentul doamnei Aspazia Harnik. Îi aruncai omului 
fără picioare, care păzea scara, un leu de argint. Imi 
mulţumi şi mă pofti înăuntru. În salonul luxos al 
stabilimentului se dansa de zor. Lângă pianul, negru găsii o 
masă. Nici nu apucai să mă aşez bine, că se şi înfiinţă lângă 
mine o fetişcană smeadă, cu ochi cenușii. 

— Mă cheamă Mioara... 

Îi spusei că-mi pare bine de cunoştinţă şi-o poftii să-mi 
ţină de urât. Veni şi Valentina să ia comanda. Era îmbrăcată 
într-o rochie neagră, cu dungi albe, subţire, lungă, bine 
turnată şi strânsă pe trup, încheiată până sub bărbie. 
Semăna în parte cu o smerită şi tânără călugăriţă. O 
întrebai pe smeadă. 

— Ce doreşti? 

— Vin. Vin vechi. 

Valentina aduse o sticlă de vin vechi. O desfundă. Ne 
umplu paharele. Mai târziu aduse a doua sticlă şi-o 
desfundă. Se uită la mine cu ochi reci, streini, de parcă nu 
m-ar fi cunoscut. Nu zise nimic. Îmi umplu paharul. ÎI dădui 
peste cap. Obrazul mi se încălzi de băutură. Ochii mi se 
aprinseră. Tot din pricina băuturii mi se aprinseră ochii. 
Parcă nu mai văzui şi nu mai auzii nimic. Deodată, în capul 
meu năucit şi smintit de băutură prinseră să freamăte 
arborii pădurii. Peste arbori se rostogoli şi se sparse în 
tăndări luna. Cerul rămase plin de stele, dar ca o roată 
uriaşă cu spiţe de aur, începu să se învârtească şi să vâjâie. 
Din acest cer nemărginit, care se învârtea şi vâjâia, se 
desprinseră şi stelele. Căzură toate deodată peste pădure şi 
o aprinseră. Flăcările pădurii mă ajunseră şi mă orbiră. Ţipai 
şi căzui. Picioarele începură să-mi bâţâie. Incepură să-mi 
bâțâie şi mâinile. Pianul tăcu şi simţii cum chefliii şi fetele 
se strânseră roată în jurul meu. Speriată, smeada strigă: 

— Are boala copiilor... Are boala copiilor... 

După aceea gândul mi se rupse. Mă prăbuşii într-un 
întuneric gros şi adânc. Nu mai auzii şi nu mai ştiui nimic. 


Mă pomenii treaz. Era târziu? Nu-mi dădui seama cât 
timp trecuse de când îmi pierdusem cunoştinţa. Acum, un 
miros tare şi iute îmi gâdila şi-mi înţepa nările încercai să- 
mi aduc aminte unde mă aflu şi de când. Nu-mi adusei. Mi 
se făcu frică. Rămăsei un timp nemişcat. Apoi îmi făcui 
curaj. Deschisei ochii şi văzui ca prin ceaţă că mă găsesc 
întins pe o canapea într-o odaie cu perdele groase la 
ferestre. În tavan ardea un bec sărac. Lângă mine — 
Valentina. Îşi suflecase mânecile şi-mi freca de zor tâmplele 
cu oţet. Observă cum clipesc des din ochi. Mă auzi 
scâncind. Spuse încet: 

— Slavă Domnului! Te-ai trezit! Credeam c-ai să dai ortul 
popii. 

Tăcui. Auzisem şi eu, nu numai Valentina, scâncetul pe 
care îl scosesem. Şi mă înfricoşasem. Fusese un scâncet 
slab, topit, de pisoi abia născut ori de om pe patul de 
moarte. Valentina plecă. Vrusei s-o strig şi s-o rog să nu mă 
lase singur, însă vorbele se mototoliră ca nişte cârpe ude şi- 
mi rămaseră în gât. Mă cuprinse iarăşi frica, însă peste 
puţină vreme, văzând-o că se întoarce cu o ceaşcă mare în 
care fumega fiertură neagră, îmi veni inima la loc şi mă 
liniştii. Mi se muie şi mi se descleştă gâtul. Intrebai: 

— Cafea? 

— Cafea. Amestecată cu cenuşă. 

— Cu cenuşă? De ce cu cenuşă? 

— Aşa trebuie. Bea. Bea şi taci. 

— M-am îmbătat? 

— Turtă. 

Băui cafeaua. Aşteptai. Băui încă o dată. Aşteptai. Băui 
până golii ceaşca. Mi se mai ogoi şi mi se mai limpezi 
mintea. Îmi acoperii obrazul cu mâinile şi începui să 
scâncesc. 

— Nu! Nu scânci, zise Valentina. Nu scânci şi nu-ți 
acoperi ochii. Se întâmplă. Omul nu e înger. E om. 

Îmi luă mâinile într-ale ei. Mi le mângâie. Mi le strânse. 
Îmi veni greu să mă uit în ochii ei. Privii în tavan. Fata mă 


mustră dulce: 

— Nu te uita în tavan. Uită-te în ochii mei, Darie. 
Îndrăzneşte! Pe tavan n-ai să găseşti nimic. Nici măcar 
muşte. Patroana ţine mult la curăţenie. 

Îngăimai: 

— Dacă vrei... 

Mă uitai în ochii ei. Cu sfială mă uitai, dar mă uitai. Erau 
mari şi grozav de trişti. Faţa bucălată îi era trasă, obosită, 
tristă. Mai triste mi se părură buzele ei cărnoase, roşii, 
ademenitoare. 

— Darie, n-am să te cert. Te priveşte ce faci şi ce nu faci. 
Pentru cele petrecute în noaptea asta am şi eu partea mea 
de vină. Poate că într-o zi va trebui s-o discutăm. Până 
atunci însă, eu vreau să te întreb: de ce ai plecat tu de la 
voi de acasă, de la Omida? Ca să intri prin localuri, să bei şi 
să ajungi de râsul oamenilor? A? De ce ai plecat tu de 
acasă? Spune-mi. Trebuie să-mi spui, Darie. 

— De ce am plecat... Am plecat pentru că... 

Îmi smiorcăii nasul şi mi se înnegură mintea. Ruşine mai 
mare nu mi se întâmplase niciodată. Nu-mi adusei aminte 
pentru ce plecasem de acasă şi din sat. 

Valentina nu mă iertă. 

— Hai, spune-mi! Spune-mi şi nu te mai smiorcăi ca un 
mucos. 

Ca să n-o las fără răspuns, zisei într-o doară: 

— Eşti şi tu vinovată, Valentino. Ai şi tu partea ta de vină 
în toate astea. Singură ai spus-o. 

— Da. Am partea mea de vină. Dar acum e vorba de 
altceva. Tu... Tu... Orice s-ar întâmpla cu tine, tu trebuie să 
rămâi tare, tare ca piatra. Trebuie să-ţi stăpâneşti în orice 
împrejurare  pornirile... Trebuie să... Poate că noi doi 
deocamdată nu avem dreptul la nimic. Poate că nu avem 
dreptul nici la dragoste... Nici la dragoste, Darie... Da, da... 
Noi... Acum... Noi doi... acum, n-avem dreptul nici la 
dragoste. 

— Da, zisei, repetându-i ca un nătâng cuvintele, acum 


noi doi n-avem dreptul nici la dragoste. 

Îmi mai venii în fire. Adăugai: 

— Atunci... Atunci, pentru ce trebuie să trăim? 

— Trebuie, Darie, trebuie să trăim, să trăim... 

— Argumentează-mi. De ce trebuie să trăim? 

— Nu ştiu. Dar simt că trebuie să trăim. 

Dârzenia i se topi. Faţa, chinuită, i se strâmbă. Buzele îi 
tremurară. Tocmai acum, când eu izbutisem să-mi opresc 
lacrimile, izbucni ea în plâns. Se dezlipi de lângă mine, căzu 
pe un scaun şi plânse, plânse... 

O lăsai să plângă. Nu plânse mult. Se linişti. Zise, mai 
mult pentru ea decât pentru mine: 

— Oamenii au porcit viaţa, Darie. Oamenii au porcit până 
şi dragostea. 

Vrusei să-i spun că pe lume mai sunt şi oameni 
cumsecade. Imi dădui însă seama că acum n-ar înţelege. 
Tăcui. Şi o privii. Parcă se rupse ceva înăuntrul ei. Işi 
acoperi obrazul mare şi pufos cu mâinile. O podidiră iarăşi 
lacrimile. Pieptul începu să i se zbată. Nu mă mai simţii îi 
stare să îndur. Tremurând de milă şi poate şi de silă, 
aruncai haina pe mine, trântii uşa, ieşii în stradă şi mă 
apucai să fug de parcă aş fi fost urmărit de un haitic de 
lupi. Pe când alergam aşa, ca scăpat din puşcă, mă văzu un 
păcătos de vardist. Işi închipui că sunt un răufăcător. Mă 
fluieră. Îmi strigă să mă opresc. Nu mă oprii. Dimpotrivă, 
fugii şi mai repede. Atunci, vardistul trase un foc de pistol 
în aer. Fugii mai departe. Fugii până mă depărtai. După ce 
o luai după colţ şi nu mai auzii fluierăturile vardistului, îmi 
încetinii mersul. Piciorul beteag mi se îngreună. Abia îl târâi 
după mine. Ca pe o jalnică povară îl târâi. 


XVIII 


În casa Arăpaşilor era bucurie, dar era şi grijă. Petriţei, 
care părea încă o copilandră, îi crescuse pântecul şi-i 
răsăriseră pete galbene pe obraz. 

— O să am un copil, mamă-soacră. 

— Să ai, noră, de ce să n-ai? 

Petriţa îşi pipăi pântecul şi zise: 

— AŞ vrea să mai am şi la anul unul. 

— Să ai, maică, de ce să n-ai? Eu, dacă nu mi s-ar fi 
prăpădit bărbatul, nu m-aş fi lăsat până n-aş fi câştigat cel 
puţin doisprezece. 

— Cam mulţi, mamă-soacră. Eu şi cu Mincă ne-am vorbit 
să ne mulţumim cu zece. 

— De ce numai cu zece? O dată ce sunteţi tineri şi 
sănătoşi... 

Mincă nu-i mai îngădui nevestei să muncească. Nu-i mai 
îngădui nici măcar să se plimbe prin arie. 

— Să stai liniştită. Să nu cumva să se întâmple vreo 
nenorocire cu fetiţa. 

— N-o să fie fetiţă, îi spuse Petriţa, şireată. O să fie un 
băiat, voinic, zdravăn ca tine. Un fel de pui de urs. 

— De unde ştii? 

Petriţa râse. Îi arătă pântecul. 

— Nu vezi? Ori te-a lovit orbul găinilor? Am pântecul 
tuguiat. O să nasc băiat. 

Ciungul râse, însă Despa se aspri la faţă, azvârli cartea 
pe care o avea în mână şi scrâşni: 

— Cine mai e ca tine? O să-i naşti lui frate-meu băiat! Un 
băiat cu două capete. Poate chiar cu trei. Un băiat bun de 
expus la bâlci, la panoramă. 

— De ce să nasc eu un băiat cu două capete? A? De ce? 


Petriţa se roşi toată. Despa îi replică: 

— Toţi copiii care se nasc înainte de timp... 

Mincă urlă: 

— Despa!... Dacă mai rosteşti o singură vorbă te omor... 

Bărbatul Petriţei cuteză ceea ce până acum în afară de 
doamna Arăpaş nu cutezase nimeni în casă: ridică mâna. 

— Obrăznicătură! Te omor. Auzi? Te omor... 

Negricioasa ne întoarse spatele, se duse la ea în odaie, 
trânti uşa şi se închise pe dinăuntru cu zăvorul. 

Doamna Arăpaş, care tot timpul cât durase cearta între 
copii rămăsese liniştită, începu să socotească pe degete. Se 
gândea că în cearta lor Despa îl înfruntase pe Mincă dându- 
i să înţeleagă că şi-a adus nevasta gata borţoasă... 

— Şase luni! Sunt numai şase luni de când v-aţi luat. N- 
am bănuit nimic. N-am băgat de seamă nimic. Numai 
Despa. Despa e un copil, şi totuşi a băgat de seamă. 

Namila se muie şi se roşi până în vârful urechilor. 
Îngăimă fără convingere. 

— Să nu te superi, mamă, să nu te superi pe mine că nu 
ţi-am spus mai înainte. O cunoşteam pe Petriţa mai de 
mult. Copilul din pântecul ei e al meu. M-am hotărât s-o iau 
de nevastă când am aflat c-o lăsasem însărcinată. 

— Trebuia s-o iei de când ţi-a căzut dragă, Mincă. Atunci 
trebuia să te fi însurat cu ea, băiatule. 

Plecai, ca să nu mai aud şi altele. Mă dusei după Despa. 
Bătui în uşă. O rugai să-mi deschidă. 

— Ce vrei? 

— Lecţiile. Să pregătim lecţiile pentru mâine. 

— Du-te şi te culcă, Gălbejitule. Ori dă o fugă până la 
surorile Scutelnicu şi pierde-ţi timpul cu ele, dacă surorile 
Scutelnicu au timp de pierdut. 

Nu mai stăruii. În zilele care urmară, Despa îl ocări într- 
una pe frate-său Mincă. Nu-i trecu nici nevasta cu vederea. 
Multe îmi auziră urechile şi multe-mi văzură ochii în casa 
familiei Arăpaş. Zic că e bine să nu le mai pomenesc aci pe 
toate, ci să trec mai departe. 


Nu ştiui nici de ce, nici de cine mi se făcu dor. Răsfoii 
cărţile şi începui să trec mai des pe la liceu. Elevii cu chici şi 
mustăţi şi elevele voinice, cu buzele vopsite, erau cum 
erau. Sărăcanii învățau pe brânci, să capete note mari, şi se 
pregăteau să dea pe vară examene pentru încă o clasă. 
Trândavii, mai ales dacă aveau părinţi cu oarecare stare, se 
lăsau pe tânjală. În târgul vechi şi coclit din câmp, viaţa era 
leneşă şi dulce. Oricum, profesorii tot aveau să-i treacă, 
pentru că plăteau taxe mari. Atunci, de ce să-şi mai 
trudească minţile cu învăţătura? La şcolarii vârstnici şi de 
strânsură care eram, ministerul trimisese profesori pe 
măsura noastră. Parcă-i culesese cu cârligul de pe maidane 
ori cu făraşul de prin şanţuri. La cererile stăruitoare ale 
alegătorilor — votul universal, votul universal —, se 
întemeiaseră gimnazii şi licee în mai toate târgurile, ba 
chiar şi în unele sate mai mari din ţară. Era deci cu 
neputinţă să se găsească, chiar dacă cineva s-ar fi ostenit 
să-i caute cu lumânarea, atâţia profesori bine pregătiţi 
dintr-o dată. La liceul din Ruşii-de-Vede, în afară de Turtulă, 
numai Tuie, profesorul de matematici, care era şi director, 
trecuse pe la universitate. Turtulă venise la Ruşii-de-Vede 
pentru că încă nu-şi dăduse licenţa şi niciunul din liceele 
mai vechi, cu faimă, nu-l primise. Pe Tuie, despre care se 
spunea că în tinereţe ar fi fost o mare capacitate, îl 
doborâse şi-l prăpădise beţia. In epoca în care ne preda 
nouă matematicile nu mai rămăsese din el decât o biată 
epavă. La 8 dimineaţa era treaz. Dar cu ochii tulburi şi cu 
glasul răguşit. În prima recreaţie se repezea la cârciuma lui 
Ciubuc, care se întâmplase să fie cea mai apropiată de 
liceu, şi din două-trei cinzeci de drojdie se ameţea. Ştiinţele 
fizico-chimice şi  naturalele ni le preda domnişoara 
Dezideria Găzaru. Era trupeşă, pieptoasă, înaltă ca un 
soldat din garda regală. Unii spuneau că s-ar fi născut şi-ar 
fi crescut pe malul Dunării, la Giurgiu, alţii — că ar fi de pe 
la Câmpulung. Gurile rele ale târgului — şi erau destule — 
spuneau lucruri de necrezut, care nu erau totuşi departe de 


adevăr. Cu catedra de la Ruşii-de-Vede o pricopsise 
senatorul Colţan. In clasă, profesoara noastră punea ochii 
pe câte un vlăjgan. Pe mine, din pricină că eram şchiop, 
şoldiu şi slab scoabă, mă socotea nevrednic de atenţie. Nu 
mă poftea să-mi dea lecţii între patru ochi şi să-i văd casa. 
Dimpotrivă. Mă lua în coarne. 

— Mie nu mi-ai scris nicio poezie. 

— Nu scriu poezii, domnişoară. 

— Lasă-lasă... Ştiu eu că scrii. Am auzit că toată noaptea 
îti tragi muza de ciuf. Să-mi scrii şi mic o poezie... Ca 
Geraldy!.. 

— Nu l-am citit pe Geraldy. 

— Cum? Scrii poezii şi nu l-ai citit încă pe Geraldy? Ar fi 
trebuit să-l ştii pe dinafară. 

— Am să-i caut cărţile, domnişoară. 

— Nu e nevoie să te osteneşti. O să ţi le aduc cu mâine. 
Geraldy e mon amour... mon amour... Să-l citeşti, băiete. Şi 
să scrii ca el, dacă vrei să te iubească domnişoarele şi 
cuconiţele. 

Timon purta barbă şi mustață cu vârfuri răsucite, subţiri. 
Dacă-i luai mai bine seama, aducea cu un tap când speriat, 
când întărâtat, gata să-mpungă-n dreapta şi-n stânga. Era 
smead, voinic, aproape rotofei. Trecea, în ochii tuturor, 
drept regele crailor din târg. N-avea liceul isprăvit, însă 
umblase mult prin lume. Se spunea că ar fi călătorit prin 
Italia, prin Spania, prin Portugalia, ba chiar că o vreme ar fi 
locuit în Corsica. Turtulă, lăudându-l, ne spusese într-o zi, în 
clasă, că Timon e singurul om din ţară care a citit Os 
Lusiadas a lui 
Camoëns în original... Nu ştiu de ce, dar mie unuia nu-mi 
venea să cred. Franceza o învățase în timpul războiului. 
Căzuse prizonier la nemți din prima lună şi-şi petrecuse 
prizonieratul la o fermă din Alsacia. Se zicea că ar fi lăsat şi 
pe acolo câţiva urmaşi. Profesorul Turtulă auzise că 
Dezideria Găzaru mă povăţuise să-l citesc pe G&raldy. Într-o 
zi, după ce mă ascultase, mă întrebase: 


— Ei, l-ai citit pe Geraldy? 

— Da, l-am citit, domnule profesor. 

— Ţi-ai pierdut timpul degeaba. Un mălăieţ. Să-l citeşti 
pe Balzac, domnule. Şi pe Victor Hugo, domnule. Şi pe 
Goethe, domnule... Geraldy... auzi... să ţi-l recomande pe 
Geraldy! Şi cine! Tocmai domnişoara Dezideria Găzaru, 
care, orişicât, e şi ea profesoară! Ce gust! Ce gust!... 

Timpul nu se opri în loc. Orice s-ar întâmpla pe lume, 
timpul nu stă pe loc, merge înainte. Cu paşi mari merge 
timpul înainte. 

Mai trecu ce mai trecu, şi soarele verii începu să-şi 
crească dogoarea. Oraşul căzu în toropeală. Prăvăliile vechi 
şi dughenile coşcovite răspândiră miros putred, tare, 
ascuţit. Curțile duhniră şi mai puternic a gunoaie şi a lături. 
Uneori vântul se trezi din somn, adie şi aduse de la margine 
mireasmă de pământ sănătos, de grâu copt şi de iarbă 
înaltă, uscată. Fiecare zi trăi cât îi fusese dat la începutul 
începuturilor să trăiască, şi muri. Fiecare noapte trăi cât îi 
fusese dat la începutul începuturilor să trăiască, şi muri. 
Făcând cu luare-aminte socoteala, găsii că mai aveam o 
lună până la vacanţă. Mă liniştii. Mă cuminţii. Mă apucai cu 
ardoare să mă pregătesc nu numai pentru examenele de 
sfârşit de an, dar şi pentru clasa pe care voiam s-o dau ca 
elev particular peste vară. Cu Valentina mă împăcasem. Nu 
mai călcai pe la stabilimentul unde slujea şi nu-i mai trecui 
nici măcar pe la poartă. Mă văzui cu fata voinică numai la 
şcoală. Într-o zi îmi spuse: 

— Darie, trebuie să câştigăm negreşit timpul pe care l- 
am pierdut. Altfel, rămânem de căruţă. 

— Timpul! O dată trecut, nu te mai întâlneşti cu el 
niciodată. 

— Tot neagră ţi-a rămas inima. 

Mai departe nu ne mai spuserăm nimic. Înţelesei, şi eu şi 
înţelese şi Valentina că între noi nu rămăsese decât un 
pumn de cenuşă amară. 

Mă afundai cu nasul în cărţi şi, preocupat să-mi trec 


examenele, mă silii să-mi măresc cât mai mult cunoştinţele. 
Se întâmplă însă că tocmai atunci târgul vechi şi prăfos din 
câmpia Deliormanului începu să fiarbă. Se făptuise oare 
vreo crimă? Citii gazetele, a căror lectură o cam părăsisem 
şi, în sfârşit, aflai ceea ce ştia toată lumea: că la Bucureşti 
se schimbase peste noapte guvernul şi că, în locul 
generalului Averescu, venise la putere lonel Brătianu. Se 
anunţară noi alegeri, iar avocatul Stănică Paleacu, aşa rum 
prevăzuseră mulţi orăşeni, îl părăsi pe general, trecu de 
partea liberalilor cu întreaga-i organizaţie şi deveni 
ministru. Peste câteva zile numai ne pomenirăm că vine la 
noi, la Ruşii-de-Vede, cu maşina ministerială. 

— A venit ministrul!... A venit ministrul nostru!... 

Avocaţii  Mitiţă Bârcă şi Olimpie Chelu trimiseră 
haidamaci, care, străbătând mahalalele şi desfundându-le, 
golind  cârciumile şi lăsând pustii casele cu fete şi 
cafenelele, adunară ceva lume în centrul oraşului, la statuia 
generalului Mantu. Avocatul Olimpie Chelu se căţără pe 
soclu, se prinse cu mâna de gâtul de bronz al generalului şi 
tinu o scurtă dar înflăcărată cuvântare. După ce Olimpie 
Chelu învioră adunarea tăcu. Atunci, ridicat pe umeri de 
câţiva parlagii vânjoşi, rosti câteva cuvinte bine potrivite şi 
adânc simţite şi Mitiţă Bârcă. Monoclul negru, pe care îl 
purta sub sprânceană, îi sta cum nu se poate mai frumos. 
Cum se întâmpla ca în ziua aceea să nu am chef de învăţat 
sau de lucrat ceva, mă amestecai şi eu în gloată şi căscai 
gura. 

— Să ne încârduim şi să mergem acasă la domnul 
ministru, propuse Olimpie Chelu, să-l felicităm în numele 
nostru şi al întregului oraş. E întâia oară în istorie, cinstiţi 
concetăţeni, când capul încoronat al statului, după o 
matură chibzuială, şi-a ales un sfetnic din sânul acestui 
oraş. Mare cinste ni s-a făcut, domnilor! Mare cinste! Ce 
spun mare cinste? Enormă cinste! Colosală cinste! 

Câţiva îl aprobară. Cei mai mulţi târgoveţi tăcură. 

Careva mârâi printre dinţi: 


— Ferice de el! O să se îmbogăţească de n-o să mai aibe 
ce face cu banii. 

Olimpie Chelu îl puse la punct: 

— Da, dar o să îmbogăţească şi judeţul. O să 
îmbogăţească şi oraşul. O să ne îmbogăţească pe toţi. 

— E mai aproape pielea decât cămaşa! 

— Ce să ne mai pierdem timpul? Hai! 

Ca să nu mai dea şi altora prilej pentru cine ştie ce alte 
cârteli, Mitiţă Bârcă şi Olimpie Chelu închiseră întrunirea şi 
o luară, mândri şi băţoşi, înainte. Se vâri între ei şi-i luă de 
braţ şi profesoara noastră, Dezideria Găzaru. Işi boise 
obrazul şi buzele ca o paţachină şi se îmbrăcase ca de 
nuntă. Creţurile din jurul ochilor izbutise să le scoată mai 
tare în evidenţă cu pudră, iar guşii care-i atârna sub bărbie 
n-avusese ce-i face. Mulțimea gălăgioasă se împărţi în 
două. Unii rămaseră pe loc ori intrară să se răcorească prin 
bodegile şi cafenelele din apropiere. Alţii — de-alde 
obişnuiţii cascăgură — se înşiruiră în dezordine, ca după 
mort, şi-i urmară pe avocaţi în jos, pe Calea Dunării. Se 
văzu îndată că totul fusese bine pus la punct. De cum se 
porni manifestaţia, după colţ se ivi o ceată de muzicanți şi 
câţiva golani jerpeliţi, câţiva bine cunoscuţi stâlpi de 
cafenele şi câţiva pungaşi de buzunare, care purtau, 
atârnat în vârful unei prăjini, un tricolor spălăcit. Alergară, 
îngrămădindu-se care mai de care, şi luară loc în fruntea 
zgomotosului convoi. Muzicanţii suflară în alămuri. Golanii 
fluturară steagul şi strigară: 

— Urraaa!... 

— Urraaa!... 

Unul spuse: 

— Să strigăm şi noi ura. Poate ne pică ceva în căciulă. 

Altul: 

— Oricum, să mergem. Stăpânirea e stăpânire. Nu strică 
dacă te pui bine eu ea, iar domnul Paleacu, îl cunoaştem 
noi bine, cu banii statului nu e zgârcit. 

Mascarada, care la început mă atrăsese şi mă înveselise, 


mă scârbi. Prea întrecea în neruşinarea ei orice măsură! 

Cum mergeam tontălău pe mijlocul străzii şi mă 
gândeam la cele ce vedeam şi la cele ce auzeam, mai-mai 
că nu mă călcă o limuzină. Avui noroc. Şoferul frână la timp. 
Lincolnul,  albastru-deschis, era de toată frumuseţea. 
Şoferul mă certă: 

— Ce? Eşti chior? Era cât pe-aci să te strivesc. 

Vru să mă înjure, însă puşlamaua de Lăpturel, care se 
lăfăia pe pernele din fund, îl opri la timp. 

— Lasă-l în pace, Năstase. Nu te uita că are înfăţişare de 
coate-goale. E băiat deştept şi l-am învrednicit cu prietenia 
mea. 

Şoferul îşi înghiţi ciuda. Lăpturel, mândru de maşină, mă 
chemă: 

— Urcă-te lângă mine, frate-meu şi spune-mi unde să te 
duc. 

De văzut, văzui. Tot ce era de văzut văzui. De crezut 
însă, vă spun drept, în primele clipe nu-mi crezui ochilor. 
Lepădătura de Lăpturel, secătura de Lăpturel, papugiul şi 
prăpăditul de Lăpturel, în limuzină!... Şi încă în ce limuzină! 
În Lincoln! 

Faţa mea arătă nedumerire. Arătă şi nehotărâre. Otreapa 
stărui: 

— Nu te sfii! Vino! Te duc unde ai drum. Unde vrei. Că nu 
mă dor roatele căruţei. 

— Dar... 

— Suntem la putere... Suntem mari... 

— Cum adică? 

— Ce mai calea-valea! Ai rămas tot un biet nătărău care 
nu ştie ce se petrece pe lume. Tot o secătură ai rămas. O 
secătură care umblă cu capul prin nori. Urcă-te! Nu mă face 
să te aştept. Că n-am timp. O să te lămuresc eu. 

Imi veni greață. Mă prefăcui că nu aud vorbele urâte pe 
care mi le aruncase în obraz, îmi călcâi pe inimă, deschisei 
uşa maşinii şi mă urcai lângă nemernic. Aci însă se cuvine 
să mărturisesc că, o dată urcat şi aşezat — firea omului, fir- 


ar a dracului să fie firea omului! — mă simţii cum nu se 
poate mai bine pe pernele moi ale maşinii. Lăpturel, ca un 
boier adevărat, întinse gâtul şi-i porunci şoferului: 

— Năstase, ocoleşte mulţimea, caută un drum lăturalnic 
şi mână în aşa fel încât să ajungem înaintea ei acasă la 
domnul ministru. 

— Am înţeles, cucoane. 

Maşina se cutremură, din toate încheieturile. Pufăi. Pocni. 
Pocni. Lăpturel, în semn de veche şi statornică prietenie, 
uită să mă întrebe unde vreau să fiu condus, îmi trase un 
ghiont în coaste şi-mi spuse: 

— Cine s-ar fi gândit astă-iarnă când jucam cărţi 
măsluite, cu fraţii Arăpaş, la cafeneaua împuţită a lui Gogu 
Turcitu, că n-are să treacă anul, şi-o să se milostivească 
Dumnezeu de mine? 

Făcui pe niznaiui. Zisei domol, ca unul care, intr-adevăr, 
trăieşte cu capu-n lună şi n-are habar de ce se petrece pe 
pământ: 

— Nu-nţeleg, Lăpturel, nu-nţeleg de loc ce vrei să-mi 
spui. 

— Zănatic cum te ştiu, zise puşlamaua, nici nu m-am 
aşteptat să mă înţelegi din câteva vorbe. Dar de văzut în 
maşină, nu mă vezi? 

— Ba te văd, Lăpturel, te văd 

— Şi asta nu-ţi spune nimic? 

— Nimic. 

— Boule! Sunt la putere. 

— Cum? 

— M-a luat nenea Stănică Paleacu şef de cabinet, la 
Ministerul Comunicaţiilor. Nenea Stănică Paleacu ministru! 
Lăpturel şef de cabinet!... 

Încercai să-i tulbur bucuria şi să-i aţâţ lăcomia. Strâmbai 
din nas; 

— Şef de cabinet! Parcă ar fi ceva şi parcă n-ar fi! Dacă 
Paleacu ţinea cu tot dinadinsul să te pricopsească c-o 
slujbă, să te fi numit cel puţin secretar general. 


— Habar n-ai, băiete. Uneori un şef de cabinet e mai 
puternic decât un secretar general, e mai puternic chiar 
decât un ministru. Numai să aibe minte. 

— Nu-ţi lipseşte. 

— Nu-mi lipseşte, însă, din păcate, nici nu-mi prisoseşte. 

Limuzina alerga suflând şi guiţând pe ulite mărginaşe 
pline de gropi şi de hârtoape, de praf şi de bulgări mari şi 
tari ca piatra. Lăpturel suspină dulce: 

— Avem ţara în mână. Toată ţara. Avansări. Contracte. 
Furnituri. Afaceri peste afaceri! Afaceri! Una mai bănoasă şi 
mai mustoasă decât alta! Sănătoşi să fim, mă! Sănătoşi să 
fim! Adunăm avere la repezeală. Mă folosesc de prilej şi mă 
şi însor. 

Îi privii cu înţeles costumul vechi, nearătos cu care era 
îmbrăcat. Îi privii şi pantofii, mai scâlciaţi decât ai mei. 
Dădui din cap. Neisprăvitul pricepu la ce mă gândesc. Rosti: 

— Ai dreptate să dai din cap şi să te gândeşti la ce te 
gândeşti. Întâi şi-ntâi, se cade să mă-nţolesc, să arăt ca un 
adevărat om de lume, ca un adevărat politician. Dar află, 
băiete, că la Bucureşti nu mi-am pierdut timpul degeaba. 
Am luat de la casierul ministerului un avans din leafă şi, 
cum am pus mâna pe parale, m-am dus întins la cel mai 
renumit croitor — la Pangl, poate-ai auzit de el — şi mi-am 
comandat şase costume de haine... Pe urmă m-am dus la 
Ene şi mi-am comandat pantofi. Pe urmă... 

— Când o să te-mbraci în straie noi o să arăţi grozav de 
elegant, Lăpturel. 

— Da, o să arăt. 

— Nu înţeleg de ce spuneai că un şef de cabinet isteţ... 

— A, da. Un şef de cabinet isteţ e mai puternic chiar 
decât un ministru. Acum, nenea Stănică Paleacu şi cu mine 
suntem stat. Acum, nenea ministrul şi cu mine suntem ţară. 

Limuzina ieşi în Calea Dunării, gemu, guiţă, stârni praful 
şi-l aruncă în ochii oamenilor. La poarta casei domnului 
ministru — casă mare, cu ogradă — Lăpturel se dădu jos. 
Mă dădui şi eu jos. O slugă deschise poarta. Şoferul intră cu 


maşina în curte. Câţiva mahalagii îşi scoaseră pălăriile. 
Lăpturel le răspunse ridicând un deget în sus. Pe urmă îşi 
aprinse o ţigară, se întoarse spre mine şi mă întrebă: 

— Doreşti să te duci acasă? Mi se pare că stai pe 
aproape. 

— Nu. N-am nicio grabă. Dacă nu te-aş fi întâlnit aş fi 
hoinărit prin oraş. 

— Atunci, aşteaptă aici, măcar până vin ruşanii cu Bârcă 
şi Chelu. O să auzi ce n-ai mai auzit. Nenea ministrul o să 
citească un discurs senzaţional. A ajutat şi puţinătatea mea 
la compunere. 

— Nu ştiam că te pricepi la scris. 

Lăpturel făcu pe modestul. Işi ţuguie buzele. Supse un 
fum. 

— Nu e mare lucru să scrii. Aşterni pe hârtie ce-ţi trece 
prin minte. Vorbă după vorbă. Frază după frază... 

Fumându-şi ţigara, îmi întoarse spatele şi intră în curte. 
Rămas singur în stradă, găsii că nu aveam altceva mai bun 
de făcut decât să ascult povaţa puşlamalei: să aştept. Imi 
aprinsei şi eu o ţigară şi mă aşternui pe aşteptat. Din 
fericire, nu aşteptai mult. Abia trăsei două-trei fumuri, că 
auzii fanfara sunându-şi alămurile. După aceea văzui 
steagul şi pe cei ce-l purtau. Văzui, în sfârşit, toată liota. 
Văzduhul se cutremură: 

— Ura!... Uraaa!... Uraaa!... 

Muzicanţii, stegarii, Mitiţă Bârcă, Dezideria Găzaru, 
Olimpie Chelu şi toţi cei ce-i urmau, mari şi mici, se 
apropiară şi o dată ajunşi în faţa casei lui Stănică Paleacu, 
năvăliră ca un puhoi în curte, se strânseră în faţa 
cerdacului, se înghiontiră, se îmbrânciră, se opriră. 

— Ura!... Uraa!... Uraaa!.. Să trăiască... Uraaa!... 

Orchestra îşi înteţi sunetele. Careva se repezi, smulse 
prăjina, în vârful căreia steagul se cam blegise, şi începu s- 
o învârtească pe deasupra capetelor. Tricolorul fâlfâi. 

— Ura!... Uraa!... Uraaa!... 

— Să trăiască excelenţa-sa, domnul ministru Stănică 


Paleacu! 

Strigase  Mitiţă Bârcă. Strigase Olimpie Chelu. Mai 
strigase Biriş, secretarul primăriei. Alţi câţiva răcniseră 
numai. 

Ministrul Stănică Paleacu ieşi în prag. Ridică de pe capu-i 
pleşuv pălăria de paie. Soarele rotund şi galben, arzător, de 
vară, îi învălui obrazul vineţiu şi rotofei, adânc ciupit de 
vărsat. Proaspătul ministru căută să-şi stăpânească emoția 
care, vădit, îl stăpânea. Îşi muşcă mustaţa înspicată, tunsă 
scurt. Scoase o hârtie din buzunar. O desfăcu. 

— Cetăţeni!... Vă mulţumesc pentru dragostea ce mi-o 
arătaţi. Vă mulţumesc şi pentru încrederea pe care o aveţi 
în mine... Am ajuns ministru... M-a ajutat Dumnezeu şi mi- 
am împlinit visul... Ca ministru al majestăţii-sale regelui, o 
să am grijă de ţară. Ca om din Teleorman, însă, voi avea 
deosebită grijă de acest judeţ. Dar ca ruşan, voi avea şi mai 
multă grijă de oraşul nostru, în care până şi pietrele m-au 
văzut crescând... 

Se opri să-şi tragă sufletul. 

— Bravo!... Bravooo!... Bravooo!... 

Un derbedeu oarecare, bun — după părerea lui Lăpturel 
— de luat la palme şi vrednic de înfipt în ţeapă, căţărat pe 
uluci, folosi clipa de tăcere care se ivise şi strigă: 

— In primul rând, domnule Stănică, vei avea grijă de 
dumneata... Te vei pricopsi, domnule Stănică... O să ajungi 
cocă de bani, domnule Stanică. 

De undeva de la margine, câţiva hăndrălăi, înarmaţi cu 
ciomege noduroase, se năpustită asupra îndrăzneţului. Cât 
ai clipi, îi măsurară spinarea. II doborâră de pe uluci, îl 
înghesuită, îi umplură capul de cucuie. Când nenorocitul nu 
mai avu putere nici măcar să se vaite, îl luară de mâini şi 
de picioare, trecură drumul şi-l aruncară pe un maldăr de 
gunoaie. 

Excelenţa-sa găsi că e timpul să citească mai departe: 

— Am să fac din judeţ, din judeţul nostru, o grădină, iar 
din oraşul nostru... din oraşul nostru... Voi aţi auzit ce e 


Parisul?... Din oraşul nostru am să fac un Paris... Un Paris 
mai ceva ca Parisul... 

— Ural... 

— Brava!... 

— Să ne trăieşti!... 

— Să ne trăieşti, că ne mai trebuieşti!... 

Pe când domnul ministru Stanică Paleacu se înclina plin 
de mulţumire în faţa adunării, un stol de ţigănuşi năvăli în 
curte. Stolul rămase un timp tăcut şi nemişcat. Apoi, unul 
dintre ei şuieră scurt. [igănuşii ocoliră mulţimea. Se 
strecurară cu dibăcie printre oameni. Câţiva ajunseră chiar 
lângă ministru. Aci, împuindu-ne şi asurzindu-ne urechile cu 
tot felul de vorbe nedesluşite, cerşiră, întinzând mâinile 
goale, negre: 


Nene Stănică Paleacu, 
ai grijă şi de săracu. 
Nene Stănică Paleacu, 
miluieşte săracu. 

Nene Stănică Paleacu... 


Nu mai avură când să-şi termine cântecul născocit pe loc, 
pentru că îl văzură pe Lăpturel cum pune mâna pe ciomag 
să-i atingă şi să-i alunge. Ministrul îi strigă şefului său de 
cabinet. Cu voce blândă îi strigă: 

— Lasă-i în pace, Lăpturel. Trebuie să le arunc ceva. N-ai 
băgat de seamă? Mi-au făcut şi un cântec. Notează-l, să-l 
dăm la gazetă. Va ajuta la popularizarea mea... 

Se scurmă voios în buzunar şi le aruncă ţiganilor o mână 
de bani mărunți, de nichel. Bănuţii se risipiră în praf. 
Ţigănuşii despuiaţi se repeziră să-i caute şi să-i culeagă. 
Umblară în patru labe. Se scuipară între ei. Se înjurară. 
Până la urmă se gherăiră şi se încăierară. 

Hărmălaia tinu destul de puţin, însă fu supărătoare. La 
chemarea lui Lăpturel, veniră în grabă doi vardişti. Se 
puseră cu vinele de bou pe cerşetori. Îi scoaseră cu grăbire 
din curte şi-i alungară până-i pierdură din ochi. După ce 


totul se potoli, unul mai mărişor se furişă îndărăt. Se urcă 
pe poartă. Cântă: 


Don’ Stanică Paleacu 
asupreşte săracu. 

Don’ Stănică Paleacu 
bate săracu. 

Pe don’ Stănică Paleacu 
să-l ia dracu. 


Ministrul îi şopti ceva la ureche lui Mitiţă Bârcă. Avocatul 
cu monoclu negru tuşi, îşi drese glasul şi luă cuvântul. 
Vorbind, îi ponegri pe rând pe toţi ceilalţi politicieni din 
judeţ şi din oraş, iar la urmă, răcnind de parcă ar fi avut în 
faţă surzi, îl unse pe Stănică Paleacu cu toate alifiile şi-l 
ridică în slăvile cerului, îi lăudă inteligenţa şi energia. li 
preamări bunătatea inimii şi dărnicia. Îi cădelniţă până şi 
frumuseţea trupească. 

— Domnul Stănică al nostru, nenea Stănică al nostru, e 
mai frumos ca un zeu. Mai frumos ca un zeu şi mai puternic 
decât toţi zeii la un loc. Domnul Stănică al nostru... 

Excelenţa-sa domnul ministru îl ascultă cu privirile în jos, 
plin de mulţumire şi modestie. Când oratorul isprăvi 
înflorata-i vorbire, vărsând o lacrimă din ochiu-i sănătos, 
Stănică Paleacu se duse la el şi-l sărută. Il sărută şi pe 
Olimpie Chelu. Dezideria Găzaru ieşi din rânduri, îşi desfăcu 
picioarele, se propti în ele şi întinse braţele: 

— Şi pe mine, excelenţă... Şi pe mine... Sfinţeşte-mă şi 
pe mine c-o sărutare. 

La Ruşii-de-Vede eram crai de plai, şi când voiam îmi 
foloseam întregul timp după pofta inimii. Aş fi putut deci să 
rămân acolo cât aş fi vrut, să aud tot ce se mai spune şi să 
văd tot ce se mai întâmplă până la sfârşitul întrunirii. Însă 
dintr-o dată mă cuprinse sila şi urâtul. Ferindu-mă de 
Lăpturel, îmi luai tălpăşiţa şi mă strecurai afară din curte. 

Oraşul de pe întinsa câmpie a Deliormanului trăi zile 
mari. Aflai din ziare că întreaga ţară trăieşte zile 


asemănătoare şi că alegerile vor fi sângeroase. Guvernul 
de mână tare al lui lonel Brătianu ţinea să le câştige cu 
orice preţ. Vardiştilor li se dădură arme noi şi uniforme mai 
arătoase. Pe străzi şi pe uliţe se iviră iarăşi, zi şi noapte, 
patrule militare. Printre muncitorii de la Căile Ferate, printre 
tăbăcari şi cizmari, printre zăbunari şi croitori se făcură, pe 
tăcute şi în miez de noapte, arestări. Uneltele lui Stănică 
Paleacu spuseră cu glas tare prin toate cârciumile şi prin 
toate cafenelele: 

— Brătianu are ordin de la rege şi de la regină să iasă cu 
orice preţ la alegeri. 

— Şi dacă ţara nu-l vrea? 

— Trebuie să-l vrea. Altfel o sminteşte în bătăi. 

— O să treacă şi la omoruri? 

— De ce nu? N-ar fi întâia oară. 

Încolo... Încolo, totul merse ca mai înainte. Soarele răsări 
în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară avu grijă să 
asfinţească. La fel se purtă şi luna. O privii uneori noaptea 
şi, fără să-mi mai dau osteneală, băgai de seamă că obrazul 
ei era tot galben şi tot rotund, şi se asemuia, ca şi altădată, 
uimitor, cu obrazul Urumei, fata tătarului Selim Reşit din 
Sorg. Vântul, moleşit şi copleşit de arşiţă, dormi îndelung în 
umbra pădurii. Din când în când se trezi, adună nori şi-i 
năpusti cu fulgere, cu trăsnete şi cu ploaie asupra oraşului. 
Găinile ciuguliră mai departe prin ogrăzi. Rațele şi gâştele 
plutiră pe bălți. Câinii lătrară leneşi şi dormiră. Copacii 
rămaseră liniştiţi. Ciungul chefui în fiecare noapte — când 
cu ţigăncuşele de la mahala, când cu ţaică-mea Siţa şi cu 
plutonierul Burtan. lar cât despre Despa... Despa rămase 
tot încruntată, tot crâncenă. Îmi fripse şi-mi mâncă mai 
mult ca oricând zilele. 

Între oamenii din Ruşii-de-Vede, care erau din moşi- 
strămoşi certăreţi şi gâlcevitori, se iscară, din pricina 
alegerilor care se apropiau, noi dihonii şi noi duşmănii. Se 
iscară noi dihonii şi noi duşmănii şi între profesorii liceului 
nostru. În profesorul Turtulă, care începuse să-mi fie 


simpatic, se trezi peste noapte bărbatul politic pătimaş care 
şi-a pus de gând să îndrepte răul din ţară. Candida pe lista 
grupării independente a lui Vergu Banaoaie. Alburiu, tăcutul 
şi sfiosul profesor de desen, îşi încercă norocul pe lista care 
nu avea nicio şansă, a conservatorilor. Timon, căruia acum 
tot târgul îi zicea Ţapul, intră tam-nesam în cârdăşie cu 
câţiva învăţători şi cu câţiva popi şi se înscrise la ţărănişti. 
Işi aduse aminte că s-a născut într-un cătun din Gorj, şi 
duminica, pe la întruniri, se arăta îmbrăcat în straie 
ţărăneşti. 

— Noi, ţăranii, trebuie să luăm puterea în stat... Noi, 
țăranii, care am suferit şi suferim încă şi cărora boierii nu 
ne-au dat încă pământurile făgăduite în ceasul cel mai greu 
al războiului, noi, ţăranii, trebuie să ne strângem 
rândurile... 

Prin unele sate, ţăranii îl ascultară. Prin altele aruncară în 
el cotoare de varză şi cu ouă clocite şi-i alungară, asmuţind 
câinii. 

In jurul lui Tuie, directorul liceului, avu loc o adevărată 
bătălie. Secătura de Lăpturel îl căută şi încercă să-l atragă 
cu onoruri şi cu bani la liberali, partid în care, trădându-l pe 
generalul Averescu în schimbul unui portofoliu ministerial, 
se înscrisese Stănică Paleacu. Beţivanul, în pofida multor 
aşteptări, se ţinu bine. 

— Să-i spui domnului ministru Stănică Paleacu că nu-mi 
plac mascaradele. Până acum m-am păstrat departe de 
politică. Am să mă păstrez departe şi de acum înainte. Mi-e 
scârbă. Auzi, domnule? Mi-e scârbă de politică aşa cum se 
face la noi. Trăim vremuri noi. Vremuri noi. Şi politicienii fac 
tot politică veche. Făgăduieli demagogice. Minciuni. 
Panglicării... 

— O să te căieşti, domnule Tuie... 

— Viaţa cuprinde şi căinţe. Şi, la urma urmelor, cât mai 
am eu de trăit? Cel mult un an. lar nevastă-mea... Nevastă- 
mea chiar acum trage să moară, 

Lăpturel se înfurie: 


— Un an zici? Pentru noi e destul ca să te facem să simţi 
unghia pe care o să ţi-o băgăm în gât. 

Mâniat că a fost înfruntat de profesor, Lăpturel se urcă în 
Lincoln cu Dezideria Găzaru şi plecă la Bucureşti. Pe drum 
de noapte, uită că e cam ofilită şi că poartă şi guşă, o 
înghesui şi o smotoci cât vru şi cum vru în maşină. Ajunşi la 
Bucureşti, traseră la un hotel deocheat de pe cheiul 
Dâmboviţei, şi a doua zi se duse cu ea, în numele lui 
Paleacu, la filosoful Petroniu, ministrul instrucţiunii. În doi 
timpi şi trei mişcări, Dezideria Găzaru fu numită directoare 
a liceului nostru în locul lui Tuie, pe care-l destituiseră. | se 
aminti că vine beat la şcoală şi nu se mai pricepe să-şi facă 
datoria de profesor. 

Muncitorilor li se interzise să-şi pună candidaţi. Între 
partide lupta se ascuţi şi se înteţi. Profesorii se răspândiră 
ca potârnichile prin judeţ, să organizeze întruniri, să ţină 
cuvântări şi să câştige adepţi. Pe unii, din ordinul lui Stănică 
Paleacu, îi prinseră şi-i bătură până la sânge jandarmii. Pe 
alţii îi ciomăgiră, îi schilodiră şi-i alungară ţăranii, sătui de 
atâtea palavre. Timon mâncase bătaie la Scrioaştea, la 
Merigoala, iar la Belitori abia scăpase cu viaţa. Se cam 
săturase şi se cam speriase. Avocatul Jean Stolojean, şeful 
ţărăniştilor din judeţ, nu-l mai scoase în lume. 

— N-ai priză la ţărani, profesorule. Te miroase de la o 
poştă că vrei să-i duci cu mâia. Nu te mai scot la întruniri. 

— Atunci... cum rămâne cu candidatura mea? 

— O menţinem. 

— Fără să vă aduc niciun folos? 

— O să ne aduci folos. Şi nu puţin. Partidul nostru are 
nevoie de un ziar local, să atacăm şi să răspundem la 
atacurile adversarilor. Dumneata, profesore, să ni-l scrii şi 
să ni-l dirijezi. 

Timon numai că nu chiui de bucurie. 

— De când aştept eu, şefule, să am un ziar la îndemână. 
Să scriu la un ziar! Am umblat mult prin streinătăţi. Pot zice 
că am colindat jumătate lume. Condeiul mi-e sprinten. O să 


vă placă ziarul, domnule Stolojean. 

Timon căpătă bani, semnă un contract de tipărire cu 
tipografia “Lumina”, şi peste câteva zile scoase, scriind-o 
singur de la un cap la altul, o gazetă săptămânală botezată 
fioros Barda. În toate cele patru pagini micuţe şi cenuşii ale 
Bardei îl bălăcări pe Stănică Paleacu şi-i aruncă albii de 
lături în cap şi lui Colţan. Nu-i uită nici pe Mitiţă Bârcă, nici 
pe Olimpie Chelu. Pe un sfert de coloană îl portretiză şi pe 
Lăpturel. Pe ultima pagină o înfăţişă pe Dezideria Găzaru. 
Din paţachină, şi din guşată, din băbătie şi din căzătură n-o 
scoase. Printre rânduri strecură şi câteva aluzii străvezii 
privitoare la legăturile ei intime cu senatorul Colţan şi cu 
Lăpturel. Articolul se isprăvea cu o învinuire gravă: 
profesoara cheamă la domiciliu, sub pretextul că le dă lecţii 
suplimentare, băieţii din clase şi-i viciază. Nu-l iertă nici pe 
Turtulă. Scrise despre el că e, ca profesor, o nulitate şi că 
acum colindă satele nu atât ca să câştige voturi, ci mai 
mult ca să caute o fată cu zestre şi să se căpătuiască. 
Despre Alburiu scrise puţin, cu milă, ca despre un nătâng. 

Oraşul primi ziarul cu oarecare interes, însă Bârcă şi 
Chelu se alarmară şi trimiseră de îndată un curier special la 
Bucureşti, cu câteva numere din Barda. Excelenţa-sa 
domnul ministru Stănică Paleacu se sperie de-a binelea, se 
urcă în maşină cu Lăpturel, şi în trei ore ajunseră la Ruşii- 
de-Vede. inu o scurtă consfătuire cu avocaţii Bârcă şi 
Chelu şi-l trimise pe comisarul Chirnoagă după tipograf. 

— Să mi-l aduci aici la trap. 

Veni tipograful. Adus de comisar veni. Era un bătrânel 
pirpiriu, chel şi cu ochelari. Excelenţa-sa îi spuse: 

— N-ai să mai tipăreşti Barda. 

— Dacă n-o tipăresc, n-am de lucru, domnule ministru, 
Constituţia noastră asigură tuturor libertatea tiparului. 

Stănică Paleacu învineţi: 

— Ce-ai spus, mă? Constituţia ai spus? Constituţia? 

— Exact, domnule ministru. Constituţia am spus. Chiar 
constituţia. 


Excelenţei-sale îi crescu mânia. Râse. Râse până se 
sătură de râs. Ca să-i facă plăcerea ministrului, râse şi 
Bârcă, râse şi Chelu, râse şi Lăpturel. 

— Acum, tipografule, acum eu sunt constituţia. Auzi? Eu 
sunt constituţia. Şi-ţi poruncesc să nu mai tipăreşti Barda. 
lar în ce priveşte lucrul, o să ai de lucru. 

Tipograful se mai linişti. Întrebă: 

— Ce anume? 

— Ai să tipăreşti Glasul ruşanilor. 

— Dar, domnule ministru, această gazetă nu există... 

— Ba există, o scrie Garofescu. Mâine poţi pune sub tipar 
primul număr. Te asigur că va fi o bombă. 

Garofescu era un institutor cu condei otrăvit, care 
trecuse şi el la liberali o dată cu Stănică Paleacu. Se făcuse 
cunoscut prin două cărticele, cu povestiri duioase, pentru 
copii. Râvnea să ajungă, deocamdată, revizor şcolar. 

Peste trei zile apăru şi se puse în vânzare Glasul 
ruşanilor. De cum se lumină, de ziuă Timon începu să dea 
ocol tipografiei. Cumpără primul număr care ieşi de sub 
tipar şi-l citi la cafenea pe nerăsuflate. O băgă pe mânecă. 
Garofescu, pe care îl dispreţuia pentru obrazul lui senin şi 
lăptos, de fetiţă, îl întrecuse şi în violenţă, şi în infamii. 
Foaia îl numea tap bărbos şi-l acuza făţiş de stricăciune. 
Apăruseră în proaspăta gazetă,  siluetele surorilor 
Scutelnicu. Se vorbea pe larg de casa deocheată a doamnei 
Aspazia Harnik şi de Ţap, clientul ei cel mai statornic, de 
care aveau teamă şi silă până şi profesionistele în amurg. 
Mergând cu îndrăzneală şi mai departe, Glasul ruşanilor îl 
învinovăţea pe profesorul Timon de ademenirea de minore. 
Nu se scrisese negru pe alb niciun nume, dar se 
făgăduiseră amănunte senzaţionale şi scandaloase pe 
săptămâna viitoare. 

— O să avem de ce râde, spuseră ruşanii pe care 
preocupa, mai mult sau mai puţin, politica. Timon o s 
batjocorească şi mai mult pe Paleacu. lar Garofescu o s 
facă pe Timon albie de porci. 


i 
ă-l 
a-l 


— Am auzit că Timon se pregăteşte să dea în vileag toate 
matrapazlăcurile senatorului Colţan! Ah! Ce bine! Ce bine! 
O să-i mai cadă clonţul senatorului Colţan. Profesorul n-o să 
se lase până nu-i face pe toţi de râsul lumii. 

— Nu numai atât. Timon o să descrie pe larg cum l-a 
trădat Paleacu pe Averescu pentru o friptură, adică pentru 
un portofoliu ministerial. 

— Se zice c-o să publice şi fotografii picante. 

— Dacă o avea fotografii picante, o să le publice. 

— Aşa e când îşi vâră dracul coada 

În zilele care urmară, în târgul vechi şi prăfuit din bogatul 
şi totuşi săracul câmp al Deliormanului nu se întâmplă însă 
nimic din toate câte le prevăzuseră guralivii. Căzut pradă 
fricii şi urmând şi o povaţă a părintelui Laţ de la biserica 
Sfânta Vineri, profesorul cu barbă de ţap se repezi la 
Bucureşti cu un tren de noapte, şi în prima oră a dimineţii 
năvăli în minister peste şeful de cabinet Lăpturel. 
Puşlamaua îi strânse mâinile cu căldură şi-l introduse 
numaidecât la ministru. Excelenţa-sa Stănică Paleacu îl 
primi grav. Îl bătu pe umăr. Îl mustră părinteşte. Pe urmă îi 
vorbi de sus. 

— Dacă vrem, putem să te distrugem, profesorule. Avem 
documente strivitoare împotriva dumitale. Strivitoare. 

— De ce să mă distrugeţi, excelenţă? Pot să vă fiu util. 
Sunt om talentat, valoros. lată, înclin capul. Cer umilit 
iertare şi cer pace. 

— Atunci... Atunci... Ei... iacă. Ţi-a venit minţea la cap. 
Bravo! Bravo, profesorule! O să ne avem ca fraţii... Ca 
fraţii... 

Îl îmbrăţişă, îl sărută, îi făgădui marea cu sarea şi-l 
înregimentă în organizaţia lui. 

— Cu dumneata în partidul nostru... nu ne mai temem de 
nimeni şi de nimic, domnule profesor. 

— ŞI... Şi cu documentele cum rămâne? 

— A! Aceea e altceva. Le păstrez. Sub cheie. 

Timon, fericit că scăpase ieftin, nu mai ridică nicio 


pretenţie. Oftă numai şi se întoarse la Ruşii-de-Vede. 
Anunţă prin cafenele că a suspendat Barda, îşi retrase 
zgomotos candidatura de pe lista ţărăniştilor, şi în cel de-al 
doilea număr al Glasului, în locul făgăduitelor amănunte cu 
privire la “Timon, ademenitor de minore”, ruşanii citiră, 
făcând haz de necaz, pe o pagină întreagă, o spovedanie 
intitulată: “Pentru ce lupt alături de d-l Stănică Paleacu”, 
iscălit de însuşi Timon. Unii, după ce citiră, ziseră: 

— Toţi sunt o apă şi-un pământ. 

Alţii dovediră înţelepciune: 

— Aşa e politica. Dacă vrei să ajungi ceva, trebuie să 
trădezi. 


XIX 


În multe buzunare prin care mai înainte fluiera vântul, 
acum se iviră, ca prin minune, bani, bani mulţi, bani 
sunători, de argint, şi bani — tot atât de buni — foşnitori, de 
hârtie. Birtaşii, cafengiii, cârciumarii făcură strălucite aliş- 
velişuri. La petreceri omul vrea să-i gâdile auzul o scripcă, 
un flaut, o vioară. Le pică ceva şi lăutarilor. Într-o zi, pe 
când hoinăream prin oraş numai de dragul hoinărelii, trecui 
şi pe la văru-meu Jorj. II găsii vesel şi rotofei, îi mergea din 
plin. Uitai vechea cârcotă. Comandai un litru de vin şi trei 
pahare, îi plătii şi-l băui cu el şi cu Cernicica. În timpul 
băutului vorbirăm şi de unchiu-meu Tone, răposatul. De 
pupat nu ajunserăm să ne pupăm, însă de împăcat ne 
împăcarăm. 

— Tu, îmi spuse Cernicica, am auzit că pe mormântul lui 
socru-meu a răsădit cineva busuioc şi garoafe. 

— Le-o fi pus tanti Alina, zisei. 

Mă scoase din nedumerire văru-meu Jorj. 

— Ţi-ai fi închipuit, mă? Ţi-ai fi închipuit? 

— Ce să-mi închipui? 

— Cotoiul bătrân avea o amurează. 

— De unchiul Tone vorbeşti? 

— D-apoi de cine? Trăia cu una, Chiriachiţa. 

— Am aflat-o mai demult de la văru-meu Mişu. 

Abăturăm vorba asupra prosperității care începuse să se 
arate în oraş, discutarăm şi despre alte birturi din centru, şi 
până la urmă, fără să ne ferim de Cernicica, ajunserăm să 
pălăvrăgim şi despre stabilimentul doamnei Aspazia Harnik. 
Văru-meu Jorj zise: 

— Casa Harnik a devenit o adevărată mină de aur. 

ÎI înţepai: 


— Nu cumva ai vrea să deschizi şi tu o casă 
asemănătoare? 

— Nu mi-ar strica. 

Cernicica se încruntă. 

— Jorj 

— Banii n-au miros, dragă, zise văru-meu. Dacă banii ar 
avea miros, toată averea lui socru-meu ar mirosi a brânză. 

— Eşti mojic, Jorj, se vede cât de colo că te-ai născut la 
ţară. Bădăranul tot bădăran rămâne. 

— Cernicico!... 

În timp ce rubedeniile se certară dulce, mă pomenii 
gândindu-mă la Valentina. Biata de ea! Abia prididea cu 
munca. Venea la şcoală ostenită, nedormită!... Mai cerui un 
litru de vin. Îl plătii şi pe acesta, îndată ce-mi fu adus. 

— Bea-l cu Cernicica, zise văru-meu. Eu mai am ceva 
treabă. 

Şi văru-meu Jorj plecă în oraş. Se întoarse repede, 
aducând subsuoară o fotografie mare, înrămată, a 
domnului ministru Stănică Paleacu. Dedesubtul fotografiei 
scria: 


MÂNDRIA ORAŞULUI NOSTRU 
Excelenţa-sa domnul 
STANICA PALEACU 
Ministrul Comunicaţiilor 
în noul şi 
puternicul guvern 
al domnului 
IONEL BRATIANU 


O puse la vedere, în vitrină. Trecătorii îşi încetiniră 
mersul şi se zgâiră la ea. Unul chiar se opri şi după ce 
clătină din cap intră în birt şi-i spuse lui văru-meu: 

— O să se supere ţărăniştii că l-ai pus pe Paleacu în 
vitrină. Trebuia să-l pui pe domnul lon Mihalache. El e şeful 
ţărăniştilor. Pe lângă domnul lon Mihalache, Stănică 
Paleacu e un simplu zgârie-brânză. 


— Nu te lega de brânză. Socru-meu... 

— AI... Uitasem. Am spus-o fără nicio aluzie. Scuzaţi. 

— Mă rog. 

— Află, domnule Jorjule, că după ce cade Paleacu de la 
putere, ţărăniştii au să te ducă la faliment. 

Văru-meu Jorj nu se înfricoşa. Răspunse: 

— Nene Covrig, spune-i domnului Stolojean că atunci 
când vor veni ţărăniştii la putere o să pun şi portretul 
domnului Mihalache în vitrină. Şi-o să mai pun la mine în 
vitrină chiar portretul conului Stolojean. Acum, ce vrei 
dumneata să fac? Socru-meu e cu Paleacu. Aproape tot 
oraşul e cu Paleacu. Dacă mă declar de partea ţărăniştilor, 
mă mănâncă de viu oamenii lui Paleacu. Plus că mă stric cu 
socru-meu. Ştii că e vorba să candideze la Senat pe lista lui 
Paleacu. Şi apoi eu, ca negustor, trebuie să fiu totdeauna 
cu guvernul. Totdeauna, nene Covrig, totdeauna. 

Afurisitul de Lăpturel văzu noul înger spânzurat deasupra 
dughenii lui Mielu Guşă. Şi cum îl văzu îi şi veni o idee. Îşi 
aduse aminte de Caba. Il chemă şi-i comandă un panou. 

— Mi s-au stricat ochelarii, spuse pictorul. Văd ca prin 
ceaţă. Dacă vreţi să vă execut panoul, să-mi faceţi rost de o 
pereche de ochelari buni. 

Şeful de cabinet al ministrului Stănică Paleacu se afla 
când la Bucureşti, când la Rugşii-de-Vede, să vadă la faţa 
locului cum merge pregătirea alegerilor. Strica maşină după 
maşină. Nu-l durea capul. Maşinile erau ale statului. lar 
statul avea de unde, că doar de aceea era stat. Se juca cu 
soarta oamenilor Lăpturel şi se juca şi cu banii. Acum era 
înţolit tot, din creştet până-n tălpi. Parcă ar fi fost desprins 
proaspăt dintr-un jurnal de modă. Buzunarele îi erau 
totdeauna doldora. Il ferici pe Caba. li trimise ochelari, îi 
trimise pânză, îi trimise vopsele. 

— Nenea ministrul vrea să iasă ceva frumos. Preţuieşte 
arta. 

Nu trecu mult, şi în faţa berăriei Giuvelca de pe Calea 
Dunării se ridică într-o noapte un panou înalt de zece metri 


şi lat de vreo şase. Pe panou surâdea chiar excelenţa-sa 
domnul ministru Stănică Paleacu, rezemat cu o mână de o 
masă. Cu cealaltă saluta o mulţime de ţărani şi târgoveţi 
care se uitau la el ca la Dumnezeu şi-l implorau cu braţele 
deschise. Pe masă se aflau uriaşe pachete de bani. In 
dreapta domnului ministru Stănică Paleacu se înghesuia o 
cireadă de boi voinici, de Piatra-Neamţ, care-şi aşteptau cu 
lanţurile în coarne stăpânii. Caba le zugrăvise boilor ochi 
omeneşti, plini de viclenie şi de ascunsă bucurie. Pe 
boturile argintii ale boilor, pictorul schiţase fericite surâsuri. 
În cealaltă parte a ministrului se înşirau pluguri şi grape, 
secerători şi semănători, vânturători şi batoze, de treierat. 
În partea de jos a panoului scria, cu litere mari, aurii, pe un 
mătăsos fond verde: 


VOTAŢI-L PE 
STANICA PALEACU, 
CARE 
PRIN “BANCA TUTUROR”, 

DE SUB CONDUCEREA D-SALE, 
VA ASIGURA 
ÎMPRUMUTURI CU DOBÂNDA FRĂŢEASCA, 

„ASTFEL, 
PRIN BUNĂVOINȚA EXCELENŢEI-SALE 
STANICĂ PALEACU, 
VĂ PUTEŢI CUMPĂRĂ . 
BOI, UNELTE AGRICOLE ŞI TOT CE VĂ 
POFTEŞTE SUFLETULI!... 
VOTAŢI-L... VOTAŢI-L... VOTAŢI-L... 


Lumea, ca lumea! Se adună ca la urs. Multe văzuse Ruşii- 
de-Vede, dar aşa ceva încă nu. 

— Reclama lui Stănică Paleacu e mai tare ca a lui Mielu 
Guşă cu “Îngerul” lui, care poartă sufletele răposaţilor spre 
cer. 

— Ideea a fost a lui Lăpturel. 

— Trebuie să-l fi plătit bine pe Caba. 

— AŞ! l-au făgăduit zugrăvirea bisericii de la Vârtoape. 


— Apoi, biserica din Vârtoape nici nu s-a ridicat. 

— Tocmai de aceea i-a promis Paleacu lui Caba ce i-a 
promis. 

Un timp găsii în mine destulă putere ca să mă ţin 
deoparte. Însă mascarada politică din Ruşii-de-Vede era 
grozav de atrăgătoare. Mă lăsai prins. Nu mai lucrai nimic. 
În schimb, urmării zi de zi jurnalele din Bucureşti, foile din 
Turnu şi cele din oraşul în care vieţuiam. Citii astfel cu 
nesat articole şi pamflete, reportaje şi simple dări de seamă 
ale întrunirilor. 

Nu se mai ţinu o singură adunare publică în oraşul din 
câmpia Deliormanului la care să lipsesc. Nu-mi păru rău de 
timpul pierdut. Văzui multe şi auzii destule. Văzui înflorind 
pe buzele multor oameni minciuna. Simţii cum se aprind în 
atâtea suflete orgoliul şi pofta de mărire, setea de putere şi 
goana după bunul uşor câştigat, nemuncit. Mă încredinţai 
că rareori există cinste care să nu poată fi mânjită, 
întunecată şi ucisă prin calomnie. Fusei de faţă când se 
rupseră vechi prietenii şi când se înnodară peste noapte, 
din interes, altele. Cu alte cuvinte, aflai şi cunoscui multe şi 
mă străduii ca din toate să învăţ câte ceva. 

Tineretul universitar se molipsi şi el de politicianism. La 
Bucureşti grupul studenţesc Moloz-Colan-Valiu, care luase 
numele de “Generaţia nouă”, îşi anunţă, cu surle şi tobe, 
intrarea în bătălia alegerilor. Lansă un manifest. “Până când 
va fi guvernată ţara de vechii politicieni necinstiţi, corupți şi 
afacerişti? Până când generaţia tânără va fi ţinută deoparte 
de putere şi de onoarea de a conduce? A sosit timpul 
tineretului”. O parte din studenţi părăsiră universităţile şi se 
întoarseră în oraşele lor de baştină. 

Max Sinatra, fiul cofetarului vienez, Candid Feratos, 
fratele mai mic al morarului, Şerban Petrian, moştenitorul 
moşiei Poroschia, Benedict Berindu — cărora li se alăturase 
în chip neaşteptat vechiul meu prieten Marin Sărăcilă din 
Turnu, ai cărui părinţi erau goi şi săraci lipiţi pământului — 
se arătară pe neaşteptate în oraşul de pe Vedea. 


Împrăştiară în negustorime şi pe la mahala o foaie 
studenţească a grupului Moloz-Colan-Valiu, şi noaptea 
umplură zidurile de afişe. “Generaţia nouă” se declară cu 
violenţă împotriva tuturor partidelor politice vechi. Pe 
comunişti, afişele studenţilor din “Generaţia nouă” îi atacă 
mârşav şi ceru să fie stârpiţi de pe faţa pământului până la 
unul. Alt rând de afişe vesti venirea pe curând, în Ruşii-de- 
Vede, pentru “a se sfătui cu românii adevăraţi”, a 
faimosului agitator naţionalist, profesorul Mitridat Velinski 
din laşi. 

Studenţii, conduşi de Max Sinatra, nu-şi pierdură vremea 
cu nimicuri. Amăgiră şi cumpărară cu băutură şi cu parale 
câţiva parlagii de la abator şi chiar câţiva elevi de liceu, 
dintre cei mai vârstnici şi mai voinici, şi-i atraseră de partea 
lor. Vânjosul Adamian şi gemenii Mătrăgună părăsiră şcoala 
şi fură văzuţi prin cârciumi, prin bordeie şi pe uliţe ţinându- 
se de brâu cu cei cinci studenţi şi cântând: 


Noi suntem urmaşii Romei, 
Suntem oamenii cei noi, 
Cine vrea dreptate-n ţară 
Să se aşeze-n rând cu noi, 
Să se-aşeze-n rând cu noi. 


Părându-li-se că vorbele nu sunt de-ajuns, într-o noapte, 
tinerii  naţionalişti, urmaşii Romei, trecură la fapte: 
devastară o farmacie. În altă noapte, încercară să 
incendieze o dugheană şi două prăvălii cu pânzărie din gura 
oborului. Din fericire, aci fură descoperiţi la timp de vardişti. 
Fugiră. Vardiştii traseră câteva focuri de armă după ei. 
Pompierii prinseră de veste, veniră, stinseră focul, şi 
pagubele rămaseră mărunte. Dintr-o dată, în vechiul, 
dărăpănatul şi prăfosul oraş din neteda câmpie a 
Deliormanului se răspândi panica. Pe unele străzi se 
semnalară încăierări şi se auziră pocnete de pistoale. La 
biserica Sfintei Vineri fură trase clopotele în miez de 
noapte, într-o dungă, ca pe vremea bătrână, când 


năvăleau, după jaf, turcii. Târgul se trezi din somn şi trase 
cu urechea. Nu trecu mult, şi patrulele militare deschiseră 
focul, trăgând în vânt. 

— Ce vremuri, Doamne, ce vremuri! Am ajuns să trăim 
cu frica-n sân, ca pe vremea lui Pazvante. 

Gazda mea, doamna Arăpaş, aprinse candela la icoane, 
se închină şi trecu din odaie în odaie, să vadă dacă-i sunt 
toţi feciorii acasă. Erau toţi şi dormeau adânc, în afară de 
ciung. 

— Tu, Darie, nu ştii pe unde-o fi acum Filipache al meu? 

— N-am cum să ştiu, doamnă Arăpaş. Filipache nu mi-a 
spus nimic. De altfel, nici nu l-am văzut când a plecat. 

Despa, care n-avea somn, spuse: 

— Nu-ţi fie frică, mamă. N-ai să rămâi fără pramatia de 
nenea ciungul. Îl cunosc eu bine pe nenea ciungul. Nu se 
bagă el unde nu-i fierbe oala. 

— Atunci, unde ar putea să fie? 

— La vreo văduvioară, în pat. 

— Despa!... Cum poţi vorbi aşa? 

— Dar ce? N-am voie? Nu mai sunt copil şi pot vorbi 
orice, mamă. 

Aruncai o haină pe mine şi le lăsai să se certe între ele 
cât vor pofti. leşii în arie. Mă culcai sub salcâmi pe un 
maldăr de fân şi dormii până la ziuă. 

Prin cârciumi, prin berării, prin cafenele şi prin casele cu 
fete, ruşanii înfierbântaţi de patimile pe care le iscase 
schimbarea de guvern şi alegerile se certară, se înjurară, se 
încăierară, se ciomăgiră, se înţepară cu şişurile, şi unii mai 
arţăgoşi se spintecară cu cuţitele. 

Într-o dimineaţă se vesti că, în sfârşit, soseşte în oraş 
profesorul de la laşi, naţionalistul Mitridat Velinski. Studenţii 
din “Generaţia nouă”, care-l aşteptau ca pe-o cireaşă 
coaptă, se încolonară în dreptul cofetăriei şi o porniră spre 
gară. Aci îl primiră pe faimosul profesor cu pâine şi sare, cu 
flori şi cu discursuri. 

— Dumneavoastră, care sunteţi lumina neamului nostru 


şi soarele sfânt al acestei ţări, iubite domnule profesor şi 
scump al nostru părinte... 

De la gară şi până în centrul oraşului îl aduseră pe braţe 
şi cu lăutari, care cântară numai vechi cântece româneşti. 


Corbea şi Jianu, 
Tunsu şi Munteanu, 
Toţi haiduci de frunte, 
Au trăit în munte... 


La statuia generalului Mantu, atât studenţii, cât şi lăutarii 
cântară Deşteaptă-te, române! 

Sub ochii iscoditori ai trecătorilor care, împinşi de 
curiozitate, se opriseră din drum, profesorul Mitridat 
Velinski se întoarse cu faţa la răsărit, se închină, 
îngenunche şi sărută pământul. Pe urmă se ridică mândru, 
de parcă ar fi săvârşit cine ştie ce rară şi sfântă ispravă, se 
urcă pe o bancă şi vorbi. Aminti despre Dragoş 
întemeietorul Ţării Moldovei şi despre Ştefan cel Mare, care 
se luptase o viaţă întreagă cu păgânii. II pomeni pe Vasile 
Lupu şi pe Matei-voievod, care ridicaseră trainice lăcaşuri 
de închinare. Îl slăvi pe Vlad Ţepeş. 

— Acum, fraţilor, acum, mai mult ca oricând, avem 
nevoie de un Vlad Ţepeş. Greşeşte careva? Fură careva? 
Oamenii stăpânirii vin şi-l trag în ţeapă. Românul e dat 
dracului. Nu înţelege de cuvânt. Nu-l poţi îndrepta decât 
dacă-l faci să-i fie frică de stăpânire. Vorba ceea: frica 
păzeşte via. 

— Dumneata, profesore, numai dumneata ai mai putea 
salva biata noastră ţărişoară. 

Profesorul Mitridat Velinski se uită recunoscător la 
găliganul care-l încurajase şi lăsă să-l podidească plânsul. 
Printre lacrimi, descrise nenorocirea adâncă în care a căzut 
biata noastră ţară din cauza... 

Înşiră multe cauze... Ridică glasul şi tună: 

— Moarte bolşevicilor... 

Câţiva băieţandri strigară şi ei “moarte, moarte”, însă nu 


precizară a cui moarte o doreau. Un stol de vrăbii, care se 
oprise pe creştetul statuii generalului Mantu, se sperie şi 
zbură. Într-o curte vecină, unui câine i se păru că vede pe 
cer nu soarele, ci luna. Intinse botul şi urlă a nelinişte şi-a 
pagubă. 

Studenţii se apucară să urle şi ei: 

— Profesore, dumneata eşti tatăl nostru. 

— Eşti patriarhul nostru. 

— Eşti Vlad Ţepeşul nostru. 

— Eşti mântuitorul nostru. 

Cu glas neobişnuit de blajin, jupân Guşă strigă din uşa 
prăvăliei lui încărcată de sicrie, haine şi încălţăminte pentru 
morţi: 

— Eşti chiar Cristos, profesore... Chiar domnul nostru 
lisus Cristos în carne şi oase... 

Mulţi râseră. Dar Velinski se făcu a nu băga de seamă. Se 
uită spre cer şi se închină. Apoi răcni din nou: 

— Moarte bolşevicilor... 

— Acum, lumea tăcu adânc. Tăcură chiar golanii adunaţi 
mai pe la marginea mulţimii. In această adâncă tăcere, 
profesorul Mitridat  Velinski, cei câţiva studenţi din 
“Generaţia nouă” şi puţinii ruşani pe care aceştia îi 
câştigaseră într-un fel sau altul de partea lor îngenuncheară 
în pulberea alburie a străzii, se închinară şi rostiră cu glas 
tare o rugăciune. Rugăciunea o rostea Velinski, iar ceilalţi o 
repetau după el frază cu frază. Mă strecurai printre nătărăii 
îngenuncheaţi şi mă rezemai cu spinarea de zidul unei 
dugheni. După ce isprăviră lunga rugăciune, se ridicară. 
Prietenul meu din Turnu, studentul Marin Sărăcilă, strigă: 

— Aşa să ne-ajute Dumnezeu! 

După aceea veni lângă mine, cu ochii ieşiţi din cap. 

— Tu de ce n-ai îngenuncheat? 

— De ce să îngenunchi? Încă n-am înnebunit. 

— O s-o iei după ceafă. 

— Numai atât? 

— Deocamdată. Mai târziu... Mai târziu ştreangul, glonţul 


ori poate chiar ţeapa. 

Râsei. Mărin Sărăcilă se întoarse la ai săi. Atunci nu ştiu 
ce se întâmplă în capetele lor şi nici nu-mi dădui seama 
cine luă iniţiativa. Dar îi văzui pe studenţi încârduindu-se şi 
agitându-şi bâtele. Până să pricepem ce au de gând să 
facă, sparseră uşile şi geamurile la câteva prăvălii. In 
învălmăşeală ciomăgiră pe toţi cei care li se părură că au 
părul roşcat. După ce se mai răcoriră, unul dintre ei duse 
degetele la gură şi fluieră haiduceşte. Ca la semnal bine 
cunoscut, tinerii se adunară repede din nou lângă statuia 
generalului Mantu şi cântară: 


Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte, 
în care te-adânciră barbarii de tirani... 


Dar, tocmai când tinerii exaltaţi şi proaspeţii lor adepţi 
strigau şi răcneau mai cu foc, veni pe o uliţă lăturalnică şi 
se năpusti asupra lor o ceată de ciomăgaşi de-ai lui Stănică 
Paleacu. Ceata, care chiar de la prima vedere părea 
turbată, avea în fruntea ei pe Garofescu cel cu obraz dulce, 
de cuminte fetişcană, şi pe Timon. Câţiva vardişti cu 
pistoale păzeau marginile. Ciomăgaşii lui Stanică Paleacu îi 
învăluiră din toate părţile pe tinerii din “Generaţia nouă” şi 
se apucară să-i izbească la mir. Rămăsei mai departe lipit 
de zidul dughenii unde mă aciuisem şi fui bucuros că nu se 
atinge nimeni de mine. Printre ciomegele care se ridicau şi 
cădeau fulgerător, luciră în soare şi câteva cuțite. Bătăuşii 
însă nu erau destul de băuţi ca să le înfigă în studenţi. Se 
mulţumiră numai cu ameninţarea. Unii dintre tineri deteră 
bir cu fugiţii şi scăpară. Alţii încercară să se împotrivească 
şi fură zdrobiţi. Profesorul Mitridat Velinski, care păţise şi 
pătimise multe, se făcu nevăzut în chip miraculos încă de la 
început. Vardiştii chemară birjarii. Răniţii fură culeşi din 
ţărână, aruncaţi în trăsuri şi trimişi la spital. Armata nu se 
arătă şi nu se amestecă. Restul zilei trecu în linişte. 
Noaptea, cu toate că vardiştii rămaseră cu ochii-n patru, se 
făptuiră spargeri şi se încercă aprinderea câtorva dughene. 


— Foc! Foc! 

— Hoţii! Spărgătorii! 

— Tâlharii! 

Se auzi iarăşi, când dintr-o parte a oraşului, când din alta, 
Deşteaptă-te, române, cântat de aceleaşi glasuri. Desluşii 
de departe vocea lui Adamian. După ce ciulii mai bine 
urechile desluşii şi vocile gemenilor Mătrăgună. 

Peste câteva zile îl văzui iarăşi pe Lăpturel. Mă văzu şi el 
pe mine. Se dete jos din maşină şi-i spuse şoferului să-l 
aştepte. Ne plimbarăm un sfert de oră pe Calea Dunării. Pe 
urmă mă invită la “Cofetăria tiroleză”. 

— Cu ce vrei să te ospătezi, săracule? 

— Un carac. 

Chemă chelneriţa O ciupi. Fata râse. 

— Domnule Lăpturel... 

— Pentru dumnealui un carac. Pentru mine şase cataife. 

— Ai să le mănânci pe toate? 

Lăpturel făcu un cap trist şi-mi zâmbi. 

— Pe toate. Acum, mă, că sunt la putere, trebuie să-mi 
astâmpăr foamea străbună. Trebuie să mănânc pentru toţi 
bunii şi străbunii mei care au flămânzit. 

— Ai dreptate. Numai să bagi de seamă, să nu te 
lăcomeşti prea mult. S-ar putea să-ţi strici stomacul. 

— Nicio grijă, mă, l-am verificat. Rezistă. 

Mâncai caracul. Lăpturel îşi devoră cataifele. 

— O să aveţi greutăţi, îi spusei. Averescanii... Ţărăniştii... 
Conservatorii... Acum s-au mai ivit şi naţionaliştii lui 
Velinski... Tulburările... 

| se învineţi obrazul. Ochii mici, ascunşi adânc sub frunte, 
i se aprinseră de mânie. 

— Tulburări? Tulburări zici? La noi, în Teleorman? Tocmai 
acum, când nenea Stănică Paleacu e ministru? Lasă, că le 
arăt eu tuturor câte parale face francul! Am să-i învăţ eu 
minte pe toţi. Au să mă ţină minte toată viaţa. 

— De fapt, ce vrei să faci ? 

— O să vezi tu. Aşteaptă numai câteva zile, şi-o să vezi 


tot, Deocamdată... Deocamdată sunt obligat să păstrez 
secretul. 

Acum, parcă toată lumea deveni a jandarmilor. Li se mări 
raţia de mâncare şi li se mări şi raţia de rachiu. Solda li se 
dublă. Căpătară uniforme noi, ca să fie mai arătoşi, mai 
impunători. În oraş se află că primiseră ordin ca, la nevoie, 
să nu se sfiască să tragă în carne vie. Armata îşi înteţi şi ea 
activitatea. Păzi podurile şi localurile autorităţilor. Se 
puseră soldaţi de gardă la casa lui Stănică Paleacu, a lui 
Olimpie Chelu, a lui Mitiţă Bârcă şi chiar la a lui Lăpturel. 
Patrulele nu lăsară să le scape din ochi nici o singură uliţă. 
Mă întâlnii din întâmplare cu plutonierul Burtan, bărbatul 
taică-mi Sita. Se mai îngrăşase. Plutea parcă într-al nouălea 
cer. 

— Mai capăt o decorație, domnule... 

— Bravo, îi spusei luându-l peste picior, bravo... Dar ţaica 
Siţa cum o mai duce? 

— Bine! Bine de tot. Se distrează cu Filipache. Grozav 
băiat prietenul dumitale. Păcat că e ciung. Dacă n-ar fi 
ciung ar fi ieşit din el un ofiţeraş de toată frumuseţea. 

Ca să arate oraşului că sunt la putere şi ca să-şi facă 
singuri curaj, Timon şi Garofescu nu se mai despărţiră de 
pistoale. Le scoteau din buzunare, se jucau cu ele, le 
puneau la loc. 

— Cum se agaţă cineva de noi, tragem. 

Târgul vechi şi dărăpănat din câmpia Deliormanului trăi 
zile şi nopţi de pomină, iar satele pe care propagandiştii lui 
Stănică Paleacu nu le putură convinge să treacă de partea 
guvernului fură declarate contaminate de boli molipsitoare 
şi puse sub straşnică pază militară. 

— La Marigoala a izbucnit exantematicul. 

— La Peret, holera. 

— Ciuma face victime la Scrioaşte. 

— Buba neagră nu s-a arătat încă? 

— Nu. Dar n-are să mai întârzie mult. O aruncă mâine- 
poimâine asupra satelor de pe Călmățui excelenţa-sa 


domnul ministru Stănică Paleacu. A 

Cu toate măsurile aspre luate de Lăpturel. Intr-o 
dimineaţă oamenii citiră pe zidurile oraşului afişe mici, roşii, 
pe care scria: 


TRĂIASCĂ PARTIDUL COMUNIST DIN ROMÂNIA 


Lăpturel turbă de-a binelea. Porunci ca peste afişele mici 
şi roşii să se lipească îndată altele mai mari, cu fotografia 
ministrului din Ruşii-de-Vede. 

— La noapte... La noapte le-arăt eu afişe... 

Peste noapte fură arestaţi cei bănuiţi a fi capii 
muncitorilor. Soldații  traseră focuri la întâmplare. 
Cutreierară ulite şi ulicioare. Zadarnic! A doua zi de 
dimineaţă, pe ziduri apărură iarăşi aceleaşi afişe mici, roşii. 

— Ei, ce spui, Lăpturel? 

Şeful de cabinet al lui Stănică Paleacu se strâmbă la 
mine. 

— O să pun să-i omoare pe toţi. 

— Pe care toţi? 

— Pe toţi care vor fi prinşi asupra faptului. 

Soldaţi înarmaţi colindară fără odihnă, ziua şi noaptea, 
străzile şi ulițele. Câte o fată mai prostănacă de pe la 
mahala se urca pe gard şi-i întreba pe soldaţi: 

— Ce căutaţi ostaşilor, cu atâta străşnicie? 

— Ziua de ieri, fetiţo, ziua de ieri... 

— Apoi, cu ziua de ieri n-o să vă mai întâlniți. 

Întruniri. Vorbărie. Scandaluri. Coaste rupte. Capete 
sparte. Arestări. Şi iarăşi vorbărie. Şi iarăşi scandaluri. Şi 
iarăşi coaste rupte, capete sparte, arestări... Să tot trăieşti, 
să vezi şi să nu crezi! Ă 

Într-o seară mă întâlnii cu Sămânţă. Îmi spuse că de 
câteva săptămâni se duce în fiecare duminică la noi acasă, 
la Omida, şi stă de vorbă cu soră-mea Elisabeta. 

— Ţii negreşit să-mi devii cumnat!... 

Ucenicul smolit râse: 

— De ce nu? 


Pe urmă mă întrebă: 

— Ai văzut afişele noastre? 

— Le-am văzut. Fereşte-te să nu te prindă. 

Sămânţă râse iarăşi: 

— Pe mine? Ar fi cam greu. Şi chiar dacă mă vor prinde 
pe mine, tot degeaba. Rămân alţii. Suntem mulţi... Suntem 
mult mai mulţi decât cred domnişorii că suntem. 

In ziua sortită alegerilor, fraţii Arăpaş plecară de acasă, 
cu reteveie subsuoară, înainte de revărsatul zorilor. Acum 
deveniseră toţi patru câinii credincioşi ai lui Paleacu şi ai lui 
Lăpturel. Ciungul rămase să doarmă, şi dormi până spre 
seară. Petriţa, bolnavă, zăcu cu burta-n sus. 

Mă apucai să citesc. Negricioasa veni la mine în odaie şi 
mă întrebă: 

— Tu nu te duci să votezi? 

— Nu.. Nu mă duc. 

— Imi pare rău că n-ai vârsta. 

— De ce-ţi pare rău? 

— Dacă te-ai fi dus, poate că te omora careva. Scăpa 
lumea de-un gălbejit şi de-un nenorocit ca tine. 

— Alde frate-tău s-au dus. 

— De ce să nu se ducă? Paleacu le-a făgăduit câte un lot 
de pământ la fiecare. 

Alegerile căzură într-o duminică. Ziua fu năclăită în 
sânge. Lăpturel rechiziţionă birjele târgului, şi ciomăgaşii 
excelenţei-sale alergară de la o secţie de votare la alta. 
Prinseră mâini. Rupseră picioare. Dăulară spinări. Crăpară 
căpăţâni. Mulţii şi bărboşii popi ai târgului avură iarăşi 
pentru cine cânta şi ce îngropa. 

Peste o zi, ziarele din Bucureşti vestiră marea biruinţă în 
alegeri a guvernului. 


DOMNUL IONEL BRĂTIANU E STĂPÂN 
PE SITUAŢIE. LIBERALII SUNT MAI TARI 
CA ORICÂND. ÎNCEPE O LUNGA GUVERNARE 
DE MÂNA FORTE 


Excelenţa-sa domnul ministru Stănică Paleacu, care 
condusese operaţiile alegerilor de la Teleorman din localul 
prefecturii, se umplu de glorie. În niciun alt judeţ din ţară 
opoziţia nu fusese pusă cu botul pe labe ca în acest judeţ. 
Primul-ministru îl dădu pe Stanică Paleacu, în plin consiliu 
de miniştri, drept exemplu de energie şi pricepere politică. 
“In toate judeţele, opoziţia a luat ici un loc, dincolo două. La 
Teleorman însă, unde îşi are fieful său electoral noul nostru 
adept, ministrul nostru Stănică Paleacu, guvernul nu numai 
că nu a pierdut niciun loc, dar putem spune, s-a bucurat de 
o desăvârşită unanimitate. Opoziția nu a câştigat niciun 
vot, unul măcar, de leac”... 

Ţara, ca o uriaşă făptură îngenuncheată, îşi linse un timp 
rănile. După aceea dădu oarecare semne că s-a liniştit. Mi 
se păru că s-a liniştit şi oraşul din nesfârşita câmpie a 
Deliormanului, oraş în care trăiam şi treceam de câteva ori 
pe zi şi de câteva ori pe noapte pe lângă statuia de bronz a 
generalului Mantu. 

Armata părăsi străzile, şi soldaţii fură puşi, ca mai 
înainte, să facă instrucţie pe luncile acoperite cu iarbă 
săracă şi aspră de lângă râul Vedea. Jandarmii se făcură şi 
ei nevăzuţi. Profesorul Mitridat Velinski plecase din oraş, în 
ascuns, şi multă vreme nu se mai auzi nimic despre el, dar 
sămânță urii aruncată printre târgoveţi rămase. Trebuia să 
văd dacă avea să încolţească şi dacă mai târziu urma să 
dea sau să nu dea otrăvite roade. Adamian şi ceilalţi tineri 
care deveniseră învăţăceii profesorului se întâlneau între ei 
şi pe faţă, şi pe ascuns. Sediul lor văzut era la “Cofetăria 
tiroleză” a domnului Sinatra. 

Negustorii deschiseră prăvăliile şi tânjiră, ca şi mai 
înainte, după muşterii. Liceul nostru se redeschise. Osteniţi 
de atâta alergătură şi de atâta vorbărie, profesorii se 
întoarseră la catedre. Se mai înjurară un timp, prin 
cancelarie şi prin cafenele. Se mai ciondăniră. Sfârşiră prin 
a se împăca. Glasul ruşanilor îşi încetă apariţia. Talentele 
publicistice şi pamfletăreşti ale lui Garofescu şi ale lui 


Timon nu mai avură unde înflori. Directoarea Dezideria 
Găzaru, care umbla îmbrăcată după ultima modă, le ceru 
profesorilor să pregătească serbarea de încheiere a anului 
şcolar. Profesorul Turtulă alese câţiva elevi mai răsăriţi şi 
câteva eleve mai chipoase, printre care şi pe Valentina, şi 
se apucă să pună în scenă — ca unul care văzuse pe 
vremea studenţiei lui patru-cinci spectacole la teatrele din 
Bucureşti — piesa Se face ziuă a lui Zaharia Bârsan. Pe 
Adamian îl povăţui să-nveţe pe dinafară două poezii 
patriotice, iar pe Iscru Mătrăgună — să recite anecdote. 
Turtulă avea să ţină o conferinţă, la început, despre 
“Pastelul în literatura română”. Alburiu se îndatoră să 
decoreze sala şi scena. 

— Dar să-ţi pui la bătaie tot talentul, îi porunci 
directoarea. 

— Tot, domnişoară, tot... 

Lepădătura de Lăpturel mai veni de vreo două-trei ori cu 
automobilul prin oraş. Inspectă primăria. Vizită liceul. Trecu 
şi pe la Şcoala de meserii. Aci, el, tocmai el, neisprăvitul 
care carte nu învățase şi nici vreun meşteşug cinstit nu se 
ostenise să deprindă, ţinu un înflorit discurs, în care le 
aminti elevilor că “meseria este brățară de aur”. Şcolarii, 
îmbrăcaţi în bluze vechi, ponosite şi peticite, tăcură, însă 
profesorii îl aplaudară până li se înroşiră palmele. 

— Te rugăm, domnule Lăpturel, să-i spui excelenţei-sale 
domnului ministru Stănică Paleacu că l-am votat cu dragă 
inimă. 

— la să fi-ncercat să nu-l votaţi pe nenea Stănică! zise 
Lăpturel. Să fi-ncercat, că vă lua mama dracului! 

Unul dintre profesori, care-i învăţa pe şcolari gramatica, 
se grăbi să exclame: 

— Bună!... Bună glumă... se vede cât de colo că domnul 
Lăpturel este, ca şi noi, om din popor. 

Mă întâlnii cu Lăpturel prin oraş, pe lângă statuia 
generalului Mantu. Cum mă văzu, i se luminară ochii. 

— Am slăbiciune pentru tine, mă, de astă-iarnă. Hai la 


cofetărie, să te cinstesc. 

— Sunt cam grăbit. 

— Grăbit? De ce eşti grăbit? Poţi să tai frunză câinilor şi 
mai târziu, săracule. 

Fleacul de om care era mă înhăţă de braţ şi intră cu mine 
în cofetăria lui Sinatra. Nu mă mai întrebă ce poftesc să 
mănânc. Comandă baclavale. 

— Sunt dulci, săracule, şi satură. 

Mâncai una. Lăpturel mâncă cinci. Băurăm şi o sticlă de 
sirop de portocale. 

Fumarăm. Ne uitarăm la lumea care se plimba. Lui 
Lăpturel îi lunecau ochii după frumoasele târgului. Pe 
neaşteptate, mi se spovedi: 

— Mă însor, băiete. Mă însor, mă. Pun capăt burlăciei. Mi- 
a venit timpul să mă-nsor, şi mă-nsor. 

— Cu o ruşancă? 

— AŞ! Nu mă-nsor eu c-o sărăcie de-aici. 

— Atunci, cu cine? 

— Cu una din Câmpina. Odraslă de petrolist. Şi, pe 
deasupra, unică la părinţi. 

Cum eram de felul meu cam ciudat, auzind de Câmpina 
mi se năzări dintr-o dată că văd întreaga vale a Prahovei. 
Păduri de sonde. Cisterne cu petrol. Rafinării. Mi se mai 
năzări că însăşi baclavaua muiată în miere, care se mai afla 
în faţa mea şi de care nici gând n-aveam să mă ating, 
miroase a păcură. leşii din vis şi-l întrebai repede: 

— Câte sonde? 

— Douăsprezece, deocamdată. Cu timpul... Cu timpul 
sondele mele au să fete pui. 

Nu eram om cu inima slabă. Mă înduioşam greu, dar 
acum mă păli pe neaşteptate mila, o milă stupidă, o milă 
mai mult decât stupidă, dar milă. După milă mă năpădi şi 
dezamăgirea. Lăsai buza în jos. Zisei: 

— De ce te grăbeşti? Poate îţi cade în palmă o mireasă cu 
douăzeci şi patru de sonde. Ori poate chiar cu patruzeci şi 
opt. Ce pot însemna pentru un tânăr preţios ca tine 


douăsprezece sonde? Numai douăsprezece sonde!... 

— Ai dreptate sută la sută, săracule, dar aş face o prostie 
mai mare decât mine dacă aş mai aştepta. 

— De ce? Să mă bată Dumnezeu dacă înţeleg de ce. 

Lăpturel se uită împrejur, să vadă dacă nu cumva i-ar 
mai auzi şi altcineva mărturisirea gravă pe care voia să mi- 
o facă. Îmi şopti: 

— Cu toate că noi sporovăim pe toate drumurile că 
suntem tari, să ştii, băiete, că stăm prost. Stăm cum nu se 
poate mai prost. Guvernul e şubred. Se clatină de pe acum. 
Muncitorii pregătesc noi greve. Lipsa de bani se întinde. 
Criza... Nenea ministrul zice că nu ne-apucă Anul nou la 
putere. 

— Bine, să zicem că aşa e, cum spui tu. Dar nenea 
Stănică Paleacu ce paşte? O să se mulţumească el, după 
atâta luptă aprigă, numai cu câteva luni de guvernare? Abia 
s-a dedulcit la putere. 

— Nici vorbă, săracule! Nenea ministrul se tocmeşte de 
pe acum, în taină, cu Mihalache. Cum cade guvernul, cum 
trecem la ţărănişti, cu organizaţie cu tot. 

— Dar, ce? Domnul Paleacu crede că vin ţărăniştii, la 
putere? 

— Trebuie să li se dea şi lor un os de ros. Nu pot fi ţinuţi 
mereu în opoziţie. 

— Atunci, tot eu am dreptate. Nu trebuie să te grăbeşti 
să te însori. 

— Aparent, da, ai dreptate. În fapt, nu, şi uite de ce: s-ar 
putea ca ţărăniştii să nu se ţină de cuvânt. S-a mai văzut. II 
trag pe sfoară pe nenea ministrul şi nu-l vâră în guvernul 
lor. Şi eu, într-o asemenea situaţie, cum rămân? Să dau 
vrabia din mână pentru cioara de pe gard? Nu, băiete. Nici 
nu mă gândesc. Mai bine mă însor acum. Douăsprezece 
sonde sunt, totuşi, douăsprezece sonde! 

Lăpturel plăti consumaţia. Ne despărţirăm afară, în 
forfota străzii. 

— La revedere. Plec chiar acum la Bucureşti. Afaceri. 


Treburi de stat. 

— Mai ales, treburi de stat, Lăpturel. 

— Păi să ştii tu. Treburile de stat sunt treburi de stat, nu 
fleacuri. 

Nu găsii potrivit să-i urez drum bun, pentru că nici nu-l 
doream. Dacă aş fi auzit c-a intrat cu maşina într-un gard şi 
şi-a rupt gâtul, poate că o lacrimă, două aş fi vărsat, dar 
mai multe nu. 

Serbarea de sfârşit de an avu loc într-un entuziasm 
general. Parcă niciodată nu fuseseră ciorovăieli, cârcote şi 
mâncătorii între profesori. Turtulă, pletosul, conferenţie trei 
ore în faţa unei săli atât de pline, că dacă ai fi aruncat un 
ban ar fi căzut pe cap de om. Biletele fuseseră vândute de 
elevi, pe la neamuri şi pe la prieteni. O parte din lumea 
adunată între pereţii sălii Giuvelca ascultă ce ascultă, pe 
urmă căscă şi adormi. Chițu rogojinarul îşi ieşi din pepeni, 
se ridică şi-i ceru profesorului să-şi scurteze pălăvrăgeala. 

— Am plătit bilet. Să nu mă toci la cap mai mult decât 
pot răbda. 

Sala se trezi. Hohoti. Aplaudă. 

Bietul Chițu! Habar n-avea ce fel de om e profesorul 
nostru! Turtulă se apropie de marginea scenei, îşi potrivi 
ochelarii pe nas şi spuse: 

— N-am s-o scurtez. Vă rog s-o ascultați până la sfârşit. 
Trebuie. Inţelegeţi? E lucrarea mea de licenţă. Muncesc la 
ea de zece ani. Am muncit la ea şi în timpul războiului, pe 
front, pe când îmi puneam viaţa în primejdie, să fac 
România Mare ca să ai dumneata unde să-ţi vinzi rogojinile 
pe preţ de speculă. 

Nu se lăsă nici Chițu. Urlă: 

— Şi eu am fost pe front. Ba încă m-am ales şi cu nişte 
beteşuguri. 

Atunci, gătită ca o sorcovă şi boită ca un ou de Paşte, ieşi 
pe neaşteptate din culise Dezideria Găzaru. Sala se potoli. 

— Domnilor, zise directoarea, e ruşine. Aude excelența- 
sa domnul ministru Stănică Paleacu că nu v-aţi purtat 


frumos şi se supără... 

Careva din fund strigă: 

— Trăiască domnul ministru Stănică Paleacu, tata 
oraşului! Uraaa! 

Unii oameni bătură din palme Alţii fluierară. Sala se răcori 
şi se linişti. 

O dată ce-şi aminti de război, Turtulă nu mai fu în stare 
să se oprească. Cu marele dar al vorbirii pe care îi avea, îşi 
depănă pe larg amintirile de pe front. Câţiva sughiţară. 
Muierile mai în vârstă retrăiră suferinţele din timpul 
ocupaţiei germane şi lăcrimară. Dar, tocmai când Turtulă 
povestea mai cu foc, un haidamac de la galerie strigă: 

— Alecsandri!... Întoarce-te la Alecsanări!... Erai la 
“Noroc bun!... pe câmpul neted...” 

— Mă întorc... Mă întorc... 

Profesorul îşi încheie în grabă amintirile de pe front şi, în 
adevăr, se întoarse la subiectul conferinţei. Nu mai vorbi 
decât un ceas, însă vraja se rupsese şi se împrăştiase. Unii 
tuşeau. Alţii se mişcau, se scărpinau şi făceau să scârţâie 
scaunele de sub ei. 

După conferinţa profesorului Turtulă urmară, aşa cum 
scria în program, recitările de versuri şi îndrăcitele dansuri 
populare. Recitările, răcnite din gât şi din rărunchi, 
înviorară sala, însă dansurile populare, cu băieţii îmbrăcaţi 
în ciobănaşi şi cu fetele travestite în ciobăniţe, o 
înfierbântară de-a binelea şi o zguduiră. Praful de pe mica 
scenă a cinematografului Giuvelca sări în grindă. Umplu 
sala. Ne intră tuturor în urechi, în nări şi în ochi. Piesa Se 
face ziuă se sfârşi tocmai pe când afară se făcea, într- 
adevăr, ziuă. 

Surorile Scutelnicu, pe care nu le mai văzusem cam de 
mult, veniseră şi ele la serbare. Îmi pierdui toată seara 
încercând să mă apropii de ele ori măcar să le smulg o 
privire. Imi fu cu neputinţă. Bibina nu mă luă în seamă. Nu 
mă luă în seamă nici Marghioala. Aşezate în primul rând pe 
scaune, chiar la mijloc, una îl ţinea pe Timon de braţul 


drept, iar cealaltă de braţul stâng îl ţinea. Profesorul 
mustăcios şi cu bărbuţă ascuţită, de tap, îşi împărțea 
amândurora şoaptele, surâsurile, drăgălăşeniile. Fetele, 
fericite, aveau ochii luminaţi, de parcă toată lumea ar fi fost 
numai a lor. Când, cum şi de ce se împăcaseră? N-o ştiam şi 
n-aveam s-o ştiu niciodată. 

Cu toate că mă aflam în mijlocul atâtora, singurătatea 
mă căută, mă găsi şi pătrunse, ca într-un cald culcuş, în 
inima mea. Nu totdeauna mă împăcăm cu singurătatea. 
Acum nu-mi plăcu de loc. Mă strecurai pe lângă zid şi intrai 
în spatele scenei. Dădui peste Valentina. Luase premiul 
întâi, cu cunună. Jucase în piesă. Acum, tăcută, frântă de 
osteneală şi beată de bucurie, îşi mistuia triumful. 

— Aş vrea să stau de vorbă cu tine, Valentino. 

Se uită la mine cu nişte ochi mari, streini, pe care nu-i 
văzusem până atunci. 

— Acuma nu. 

— Dar când? 

— Peste două-trei zile. 

— Unde? 

— Cum unde? La madam Harnik. 

— N-am să mai calc pe-acolo niciodată. 

O lăsai în pace. Serbarea se isprăvi. Petrecerea, cât 
fusese petrecere şi cât nu fusese, se sparse. Lumea se 
risipi. 

O luai pe îndelete spre gazdă, pe sub castanii bătrâni şi 
pletoşi. Pe drum mă întâlnii cu lăptarii, cu brânzarii şi cu 
zarzavagiii, care îşi duceau, în coşuri mari, mărfurile la 
piaţă. Aveau toţi, sau aproape toţi, feţe proaspete, vesele, 
de oameni care dormiseră adânc şi pe care îi aştepta o zi 
bună. Nu ştiu ce-mi veni, că mă apucai din plin senin să mă 
gândesc la Despa. Ceva i se întâmplase negricioasei, însă 
ce anume, aş fi dat mult cu multul să pricep. Într-atât se 
schimbase deşucheata în vremea din urmă, că devenise, 
chiar pentru mine, care-i cunoscusem toate bâzdâcurile şi-i 
îndurasem toate hachiţele, de nerecunoscut. Bolnavă de 


căzut la pat nu era, însă nici în toate doagele nu rămăsese. 
Lâncezea. Târomea. lar de vorbit, ea, care de obicei avea 
gură de caţă, abia rostea un cuvânt, două pe zi. O poftisem 
cu glas dulce la serbare. Imi răspunsese acră: 

— Dar ce? Crezi că de serbare-mi arde mie? Ce să caut 
eu acolo? 

— Ce caută toată lumea care se duce. 

— N-am nimic cu lumea. 

Mergând mai departe, trecui prin dreptul unui castan 
lovit de trăsnet. Arsese castanul. Din ramuri îi rămăseseră 
prinse de trunchi numai nişte cioturi negre. Cioturile mi-l 
amintiră pe ciung. La începutul serbării Filipache se 
învârtise, ca un titirez, prin sală. Pe urmă, ia-l de unde nu-i. 
Se topise. 

Deasupra oraşului, cerul mi se arăta limpede ca lacrima. 
Şi albastru. Aproape tot atât de albastru ca şi cerul de vară 
al Dobrogei. A... Da... Dobrogea... 


XX 


Nu ştiu cum se făcea, însă de la un timp, mereu reînvia în 
amintirea mea Dobrogea... Dobrogea şi tătarul din Sorg... 
Dobrogea şi minunatul Hasan... Dobrogea şi Urpat... Mi se 
încreţi pielea când îmi adusei aminte de Hasan şi de Urpat. 
Imi trecu prin faţa ochilor şi Uruma... Uruma cea cu obrazul 
rotund şi plin ca obrazul lunii... Uruma şi Urpat... Urpat şi 
“nunta”, multaşteptata lui “nuntă”... 

Adăpasem herghelia şi o lăsasem să se mai odihnească 
în larga arie a tătarului. Caii, liniştiţi, se apărau de muşte cu 
cozile. Pe Hasan parcă-l apucaseră pandaliile. 

O muşca într-una pe Ifa, însă iapa, care prinsese de 
curând mânz, n-avea chef de hârjoană şi rămânea mai 
departe bleagă. Uruma luase o beldie în mână şi se 
repezise să-l alunge pe Hasan de lângă Ifa. Ar fi putut s-o 
facă luându-l de gât şi îndepărtându-l. Nu ştiam şi nu 
înţelegeam ce-o apucase. Il lovea cu duşmănie şi-l certa cu 
vorbe aspre, tătărăşti. 

Nu-mi plăcea s-o văd pe tătăruşca bătând tocmai calul 
care ştiam că-i este cel mai drag din herghelie. Şi nu-mi 
plăcea că, de la un timp, mi se înfăţişa altfel decât o 
cunoscusem: o Urumă aspră, brutală, care se pricepea să şi 
izbească, nu numai să mângâie. Nemaiputând suferi să văd 
ceea ce vedeam, l-am rugat pe stăpânul meu Selim Reşit 
să-mi îngăduie să mă reped până în sat, la cafenea, să-mi 
cumpăr tutun. 

— Du-te, câine necredincios, dacă ţi s-a isprăvit tutunul, 
dar bagă de seamă să nu întârzii. Herghelia pare flămândă 
şi aşteaptă s-o mini iarăşi la păscut. 

— Mulţumesc, stăpâne, am să mă întorc repede. 

Pe drum auzii paşi sprinteni şi mărunți, stârnind pulberea 


alburie în urma mea. Întorsei capul. Urpat venea alergând. 
Mă oprii să-l aştept. Se apropia gâfâind. Când ajunse lângă 
mine se opri şi rânji. Îl întrebai: 

— Ce s-a întâmplat, tătăruşule? Te-a trimis cumva 
stăpânul să mă chemi îndărăt? 

— Nu. Mi-a dat voie să merg şi eu cu tine la cafenea să- 
mi cumpăr dulciuri. 

— Te-a pricopsit şi cu ceva mărunţiş? 

Îmi arătă un leu de hârtie. Îl păstrase mototolit în podul 
palmei. 

— ţi ajunge. 

La cafenea îmi cumpărai pachetul obişnuit de ţigări, îmi 
cumpărai şi chibrituri. Urpat luă în schimbul leului o bucată 
de alviţă şi începu s-o ronţăie. In faţa cafenelei, pe rogojini, 
la lumina puţină a unui felinar prins de perete, aşezaţi 
turceşte, câţiva tătari bătrâni şi bărboşi trăgeau alene din 
lulele şi din când în când sorbeau cafea fierbinte din ceşti 
rotunde. Imi veni şi mie poftă de cafea şi-l rugai pe cafegiul 
Vuap să mi-o pregătească. 

— Facem, ghiaurule, facem şi pentru tine o gingirlie. 

Când mi-o aduse, mă aşezai şi eu pe rogojină, ca tătarii, 
dar ceva mai departe de ei, şi-mi aprinsei ţigara. Urpat 
isprăvi de ronţăit alviţa şi îmi şopti la ureche: 

— Lenk, cumpără-mi o baclava. Mi s-a făcut poftă de 
baclava. 

— Spune-i lui Vuap să-ţi dea. 

— N-o să vrea. Fără bani n-o să vrea. Vuap nu vinde 
nimic dacă nu-i dai bani. 

— Spune-i că am să i-o plătesc eu. 

In timp ce-mi sorbii pe-ndelete cafeaua, niciun tătar nu 
scoase vreo vorbă, însă când intrai în cafenea să-i plătesc 
cafegiului consumaţia, îi auzii şoptind între ei cuvinte 
bolovănoase. La întoarcere, Urpat îmi spuse: 

— l-ai auzit pe bătrânii aceia vorbind? 

— l-am auzit, dar de înţeles n-am înţeles nimic. Vorbeau 
pe limba voastră. 


Tătărusul râse: 

— Dar pe ce limbă ai fi vrut să vorbească? 

Râsei şi eu. Urpat, vesel, mă apucă de mână. Imi şopti: 

— Lenk, bătrânii aceia se uitau la mine. Se uitau la mine 
şi vorbeau despre “sunatul” meu, despre “nunta” mea care 
o să aibe loc peste câteva zile. 

— Şi altceva ce-şi mai spuneau? 

— Ziceau că tata, fiind primar şi bărbat cu stare, şi pe 
deasupra având numai un singur băiat, o să-mi facă 
“nuntă” mare... 

— Şi tu ce crezi, Urpat, o să-ţi facă într-adevăr, primarul 
chiar o “nuntă” mare? 

— Nu ştiu. Tata nu mi-a spus nimic, dar cred că bătrânii 
au judecat drept. 

— Îmi pare rău că n-am să-ţi văd şi eu “nunta”! Ca un 
câine necredincios ce sunt, pe mine domnul Selim Reşit n-o 
să mă poftească la “nunta” ta. 

— Te-ar putea pofti, Lenk, dacă... 

Tăcu. Îl lăsai să tacă un timp. După aceea zisei: 

— Nu e frumos să începi să-i spui unui om ceva şi, la 
jumătate, să rămâi cu vorbele-n gât... 

— Chiar când omul acela e un câine necredincios? 

— Mai ales atunci. 

Urpat lăsă ochii în jos. 

— As vrea să-ţi spun, Lenk. Tu ai fost bun cu mine. Mai 
ales în vremea din urmă tu ai fost bun cu mine. Te-ai luat 
cu mine la trântă când alţii n-au vrut să se ia. Şi astă- 
seară... Astă-seară tu mi-ai dăruit dulciuri cumpărate de la 
Vuap cu banii tăi. Dar... să vezi. Mi-e teamă să nu te 
superi... 

— N-am să mă supăr, Urpat, orice mi-ai spune n-am să 
mă supăr. 

— Tu, Lenk, tu ai putea să iei parte la “nunta” mea 
dacă... Dacă până atunci te-ai face... tătar. 

— Până-n câteva zile? 

— Da, Lenk. Pentru că “nunta” mea o să aibe loc curând 


de tot. 

— Cum o să mă fac eu tătar? 

— De ce să nu te faci? 

Era greu să-i arăt lui Urpat de ce nu voiam să mă fac 
tătar. Îi răspunsei într-o doară: 

— Nu ştiu tătărăşte. Şi dacă nu ştiu tătărăşte n-am cum 
să mă fac tătar. 

— Înveţi tu. Cu mine. Cu Uruma. Înveţi tu. Numai să vrei 
şi înveţi. Însă nu e vorba de ştiut tătărăşte. Poţi să înveţi şi 
mai târziu. 

Mă prefăcui că nu pricep. 

— Atunci despre ce este vorba? 

— Nu ştii? 

— Nu, Urpat, nu ştiu. 

Se opri. Mă oprii şi eu. Tătăruşul se uită la mine cu ochii 
lui prelungi şi niţeluş piezişi. 

— Ca să te faci tătar, trebuie... Trebuie să treci pe la 
hogea. O să-ţi spună el mai bine decât mine ce se cade să 
faci tu ca să devii tătar. Făgăduieşte-mi, Lenk, făgăduieşte- 
mi c-ai să treci pe la hogea, să te-nveţe el cum să devii 
tătar. 

—0O să mă gândesc la propunerea ta, Urpat, îţi 
făgăduiesc să mă gândesc. Şi dacă hogea Oigun va vroi... 

— Uruma s-ar bucura mult. Poate că Uruma s-ar bucura 
şi mai mult decât mine dacă tu ai deveni tătar. 

Cuvintele lui Urpat mă arseră. “Uruma s-ar bucura şi mai 
mult decât mine dacă tu ai deveni tătar”... De ce-mi 
pomenise Urpat de Uruma? Nu cumva tătăruşul aflase ori 
măcar mirosise ceva? Îi spusei încet şi uscat, însă oarecum 
poruncitor:. 

— Hai acasă, Urpat. Am întârziat cam mult la cafenea. Și 
pe mine mă aşteaptă herghelia. lar stăpânul... Stăpânul s- 
ar putea să mă certe. 

— Era ostenit, zise Urpat. S-a culcat. O fi şi adormit. 

— De unde ştii tu că era ostenit? 

— L-am văzut căscând. Când cască e ostenit. Şi când e 


ostenit se culcă. Şi dacă se culcă ostenit adoarme 
numaidecât. 

În zilele care urmară nici Uruma, nici primarul din Sorg 
nu-mi pomeniră vreun cu vânt, despre “nunta” băiatului, 
dar în casa şi în aria tătarului începură pregătirile, în 
spatele casei şi în apropierea salcâmilor strâmbi şi 
ghimpoşi, cu umbră rară şi săracă, câţiva săteni — fără 
îndoială rubedenii de-ale primarului — măturară ţărâna cu 
târnurile, udară pământul şi-l bătătoriră bine cu nişte maiuri 
de lemn. Undeva, mai departe, zidiră din cărămidă nearsă, 
un cuptor. Şi tot din cărămidă nearsă întocmiră o vatră 
neobişnuit de mare. Într-o dimineaţă Selim Reşit înhămă 
doi cai la căruţă şi se duse la Constanţa de unde se întoarse 
cu câteva oale mari, de pământ ars, cu o sumedenie de 
străchini şi cu câteva linguri noi, de lemn. Pe urmă primarul 
plecă iarăşi de acasă şi abia a doua zi, către seară, se 
întoarse de la târlă, aducând în căruţă patru berbeci bătuţi, 
mari, graşi, cu coarnele întoarse. După aceea trimise un 
vecin la moara de la Tapala să-i macine grâu nou. Işi mai 
umplu casa şi cu alte cumpărături: orez şi stafide, curmale 
şi smochine şi câteva pungi mari de hârtie pline cu tot solul 
de zaharicale. Urpat le da ocol şi făcea zâmbre. Tătăroaica 
cea grasă îl opri sub pedeapsă grea să se atingă de ele. 

Cu o zi înainte, primarul îşi pofti musafirii din Sorg, 
mergând cu fesul pe ceafă, din poartă în poartă. Pe 
rubedeniile din alte sate tătărăşti le pofti prin trimişi — 
nişte flăcăiandri cârni, veri de-ai lui Urpat. Seara, găgăuţii 
din Korgan veniră cu două hârdaie mari, încărcate cu peşti. 

— l-am pescuit chiar azi pentru dumneata, domnule 
primar, şi ţi i-am adus vii, în apă de mare. 

Primarul îi întrebă de preţ. Găgăuţii îi răspunseră. La 
auzul sumei, stăpânul meu strânse din ochi, dar nu se 
tocmi, aşa cum avea obiceiul în alte împrejurări. Scoase 
punga din brâul lat şi înflorat şi plăti totul, până la para. 
Peştele îl dete în primire cadânei, iar mie şi Urumei ne 
spuse să ducem hârdaiele în tinda casei. Călcai atunci, 


pentru întâia oară, peste pragul casei stăpânului meu. 
Selim Reşit se apucă să taie, să spargă şi să stivuie nişte 
lemne. Pe Urpat îl trimise după bătrânul Kevil, bucătarul. Il 
întrebai dacă mai are să-mi dea vreo poruncă pentru seara 
aceea sau pentru a doua zi. Neîntrerupându-se din lucru, 
zise: 

— Tu, câine necredincios, te duci astă-seară, ca de 
obicei, cu caii pe tabun. Mâine dimineaţă vine şi te schimbă 
Uruma. 

— Şi mâine? Ce voi avea de făcut mâine? 

— Mâine? Mai nimic. O să îngrijeşti de focuri Şi-o să mai 
dai o mână de ajutor unde se va simţi nevoie. 

— Aşadar, o să pot vedea “nunta” lui Urpat? 

— De văzut, o s-o poţi vedea, câine necredincios, dar nu 
cumva să-ţi închipui c-o să te şi poftesc la masă. 

— Vai, stăpâne, cum o să cutez eu să mă gândesc la aşa 
ceva? 

— Se vede că de când munceşti la mine, s-a îndurat de 
tine Allah. Şi te-a mai pricopsit cu ceva minte... 


Allabu ekber, Allabu ekber. 
Eşheduen Ilailahe illallah. 
Eşheduen Ilailahe illallah... 


Plecai cu herghelia la tabun. Toată noaptea mă gândii la 
tătăruşcă. Ce-o înrăise? De ce se arăta mereu atât de 
crâncenă cu Hasan? Mi se păruse că-i cunosc bine de tot 
firea. 

Tătăruşca veni înainte de revărsatul zorilor. Mă găsi 
treaz, Era şi ea nedormită. Vrusei să-i vorbesc, s-o descos, 
s-o omor şi s-o înviez, s-o domolesc şi s-o îmblânzesc. Mă 
simţi. Şi îmi spuse, ca o stăpână, poruncitoare: 

— la un cal şi grăbeşte-te, Lenk. Astăzi o să ai o zi grea. 

Mă înclinai şi zisei batjocoritor: 

— Am înţeles, stăpână, să trăieşti, stăpână. 

Nu-mi răspunse. Îmi întoarse spatele şi-şi îndreptă paşii 
spre plajă. Marea era liniştită, limpede, străvezie. Marea era 


străvezie, pentru că şi cerul era străveziu. În fiecare zi şi în 
fiecare noapte marea împrumută culoarea cerului. 

Alesei un cal din herghelie. Încălecai. Privii încă o dată 
marea. O văzui pe Uruma înotând în larg, spre răsărit, unde 
geana zării se înroşise. Se ducea, ca şi în alte dimineţi, să 
întâmpine soarele. Mă lungii pe gâtul calului mărunt şi 
miţos şi slobozii un chiot lung, tătărăsc. Calul se aşternu 
drumului ca o nălucă. 

La Sorg mă luă în primire bucătarul Kevil. Era un tătar 
bătrân, ştirb şi bărbos, pe care îl mai văzusem de câteva ori 
la cafenea. 

— Hai, bre.. Ai întârziat, bre... 

Peste noapte, berbecii fuseseră căsăpiţi, jupuiţi şi 
hărtăniţi. O grămadă de carne grasă aştepta să fie aruncată 
în oale ori înşirată pe lungi frigări de lemn. Doi băieţanari 
tătari se învârteau, în jurul bucătarului aşteptând, ca şi 
mine, porunci. 

— Tu, Jemal, ajută-mă la oale, iar tu, Omir, aprinde 
focurile cu câinele necredincios. 

Omir veni lângă mine 

— Ştii să aprinzi focul? 

Râsei. Râse şi Omir. 

— O să încerc. 

Omir râse mai departe. Kevil strigă la noi: 

— Apucaţi-vă de treabă şi nu vă mai hliziţi. 

Pe vatra proaspătă, de cărămizi nearse, îngrămădii 
lemne. Kevil şi Jemal aleseră hartanele cele mai grase şi le 
aruncară în oalele mari care erau umplute pe trei sferturi cu 
apă. Pe urmă le apucară de toarte şi le-aşezară pe vatră 
lângă grămezile de lemne uscate, de salcâm. 

— Acum aprindeţi focurile şi aveţi grijă să ardă domol. 

Aprinserăm focurile unul câte unul. Izbucniră flăcările şi 
fum negru. Răsări soarele. Hogea, urcat în minaret, cântă: 


Allabu ekber, Allabu ekber. 
Eşheduen Ilailahe illallah. 
Eşheduen Ilailahe illallah... 


Tătarii îngenuncheară în pulberea ariei, cu faţa spre 
soare şi începură să bată mătănii. După ce se ridicară, îl 
văzurăm pe Selim Reşit, cu cadâna şi cu Urpat. Erau toţi 
trei gătiţi de sărbătoare. Primarul îl întrebă pe bucătar: 

— O să fie totul gata la timp? 

— Fiţi fără grijă. 

— Tătăroaica cea grasă, cu obrazul acoperit, iscodi, prin 
deschizăturile din dreptul ochilor, oalele care începuseră să 
se încălzească, iscodi focurile şi iscodi şi grămada de carne 
grasă care aştepta să fie înşiruită pe frigări şi friptă. Ne 
întoarseră câteşitrei spatele şi plecară, târşâindu-şi cipicii 
prin pulbere spre moschee. 

Între timp, mă uitasem la Urpat. Ochii lui prelungi şi 
niţeluş piezişi erau plini de bucurie, dar şi de îngrijorare. Îmi 
zâmbise, iar eu, răspunzându-i tot cu zâmbet, eram fericit 
de fericirea lui. 

Flăcările mistuiră repede lemnele uscate. 

— Acum, ne spuse Kevil, s-a făcut destul jar în jurul 
oalelor. E tocmai vremea să acoperiţi jarul cu tizic, însă 
trebuie să băgaţi de seamă ca nu cumva tizicul să înăbuşe 
şi să stingă focurile. 

Aleserăm brazde uscate din uriaşa stivă de tizic din arie 
şi urmarăm întru totul înţeleptele sfaturi ale bucătarului. 
Focurile de lângă oale, acoperite de tizicul uscat ca iasca, 
îşi pierdură şi fâlfâietoarele aripi roşii şi-şi pierdură şi 
strălucirea. Fumul focurilor acum ascunse deveni negru. 
Kevil ne strigă: 

— Fumurile trebuie să fie albastre. 

Stârnirăm cu nişte bețe lungi focurile, ferindu-ne să nu 
atingem oalele. Tizicul se aprinse. Focurile prinseră puteri şi 
arseră domol, fumul se subţie şi se albăstri. Kevil se bucură. 

— Aşa, băieţi, aşa să păstraţi focurile până la sfârşit. 

Clocotul din oale se mai potoli. Omir îmi dete în grijă 
toate focurile. 

— Dar tu, îi strigai, tu ce-ai să faci? 


— Aşteaptă, îmi răspunse Omir. Aşteaptă, câine 
necredincios, şi-ai să vezi. 

Îngrămădi, ceva mai la o parte, pe aceeaşi vatră, 
uscături. Între timp, Kevil şi Jemal se apucaseră să 
pregătească frigările. Hălci uriaşe şi grase de carne de 
berbec fură puse în lungile frigări de lemn care semănau 
mai curând a ţepoaie decât a frigări. Kevil se apropie de 
oale. Scoase cu o lingură de lemn o halcă de carne, suflă în 
ea să se mai răcească, o duse la gură şi începu s-o molfăie. 
Bucătarul nu mai avea niciun dinte în gură. Halca de carne 
o molfăi între gingii. Zâmbi mulţumit şi-o aruncă la loc, în 
oală. Îl chemă pe Jemal, şi peste carnea fierbinte şi grasă 
puseră orez. 

— Şi acum, spuse bucătarul, acum să ne ocupăm de 
peşte. 

Aduseră hârdaiele, cocârjindu-se sub greutatea lor. Peştii, 
încă vii, se zbăteau. Erau peşti rotunzi şi turtiţi şi peşti lungi 
şi subţiri, ca şerpii. Erau peşti albi şi peşti arămii. 

Îi spintecară, le scoaseră măruntaiele şi-i curăţară de 
solzi. Pe urmă îi spălară în apă dulce, de fântână. 

— Tigaia... 

Jemal aduse din casă o tigaie mai mare decât lopata. 

— Untul... Ai uitat untul... 

Jemal pieri iarăşi şi după câteva clipe se întoarse c-o oală 
de pământ ars, negru. _ 

Prăjiră încet şi cu băgare de seamă peştii în unt. li puseră 
într-un coş, lângă peretele casei. Acoperiră coşul cu o 
pânză. Mirosul de peşte prăjit şi de unt stărui multă vreme 
în văzduhul neclintit. Nu adia nici măcar o şuviţă de vânt. 
Nici măcar una. 

— Pâinea, spuse Kevil. Pâinea. 

Luară făină şi apă. Frământară coca în căpistere. O lăsară 
să se dospească puţin. După aceea făcură o mulţime de 
pâinişoare ceva mai mari decât podul palmei. Le aşezară pe 
cârpător şi le băgară rând pe rând în cuptorul din care 
scoseseră jarul. Acum, mirosul de peşte prăjit şi de unt se 


amestecă repede cu mirosul de pâine şi de pământ ars. 

Soarele, la care nu mai avusesem vreme să mă uit, se 
ridicase din mare şi rămăsese atârnat ca un uriaş talger de 
aur deasupra mării albastre, deasupra satului tătărăsc 
Sorg, deasupra  nesfârşitelor şi  netedelor întinderi 
dobrogene. 

Mai pusei tizic pe foc. Căldura soarelui de vară şi a 
focurilor care ardeau pe lângă oale în aria tătarului ne 
copleşi. Sudoarea porni să curgă şiroaie de pe feţele 
noastre. Ne şterserăm feţele şi mâinile cu nişte ştergare de 
cânepă cenuşie. 

Primarul din Sorg, cadâna lui scurtă, groasă şi grasă, şi 
băieţandrul Urpat se întoarseră de la moschee. Veniră iarăşi 
între noi. Peştele prăjit aştepta în coşuri. Oalele fierbeau, 
toate, aşa cum le orânduise Kevil, la foc domol. În cuptorul 
nou, pâinişoarele vârâte înăuntru, cu lopăţica de lemn, se 
coceau şi se rumeneau. Mirosul de pâine care se coace şi 
se rumeneşte şi mirosul de pământ ars care emana de la 
cuptor se amestecau acum în zăpuşeala zilei şi cu mirosul 
orezului fiert şi al cărnii grase din oalele în clocot. Le plăcu. 
Totul le plăcu. Selim Reşit îmi porunci să scot apă şi să ud 
acea parte a ariei lui care fusese bătătorită cu maiul. Omir 
înţelese că porunca primarului era greu de îndeplinit de 
unul singur şi-i ceru lui Selim Reşit îngăduinţa să mă ajute. 
Primarul din Sorg ridică din umeri: 

— Dacă vrei... 

Ne apucarăm de lucru. La întreţinutul focurilor trecu 
Jemal. Pe când stropeam des aria, Urpat veni lângă mine şi- 
mi şopti: 

— Lenk, mi-e frică. Mor de frică, Lenk. 

— Du-te în casă, îi spusei, şi caută să te stăpâneşti. O să 
te doară puţin şi-o să-ţi treacă. 

— Ştiu c-o să-mi treacă, Lenk, dar acum mi-e frică. 

— Nu trebuie să-ţi fie frică. Auzi? Încordează-ţi voinţa. 
Când va fi să fie, să-ţi strângi fălcile şi să taci. Nu stă bine 
unui tătar adevărat să ţipe şi nici măcar să se vaiete. 


Omir ne auzi. Se apropie de Urpat, rânjind: 

— O să te doară, Urpat, o să te doară tare de tot. 

— Pe tine, Omir, pe tine te-a durut? 

— Oho-ho! Parcă mi-ar fi tăiat gâtul. Am tipat cât am 
putut şi pe urmă... 

— Pe urmă ce ţi s-a mai întâmplat? 

— Am leşinat. Au turnat o găleată de apă rece peste 
mine şi m-au trezit din leşin. 

Mă repezii la Omir şi-l luai de piept: 

— Prostule, îi zisei scrâşnit, prostule! De ce sperii băiatul? 
A? De ce sperii băiatul? 

Omir ridică pumnul: 

— Nu-l sperii. Este adevărat că m-a durut. Şi tot atât de 
adevărat este că am leşinat... 

Vru să mă lovească. Bătrânul Kevil băgă de seamă, luă 
un ciomag şi veni la noi. Ne certă şi ne despărţi. Urpat privi. 
Ascultă. Holbă ochii înguşti şi piezişi: 

— Lenk, să ştii că n-o să te uit niciodată. Nu Omir, ci tu 
te-ai purtat astăzi ca un adevărat tătar. Imi pare rău, Lenk, 
că nu te-ai făcut tătar. 

— Poate într-o zi o să mă fac, Urpat. Să mă mai gândesc. 

ÎI trimisei în casă. De altfel, era tocmai timpul. Hogea 
Oigun intra în aria lui Selim Reşit având încârduit după el 
aproape tot satul. Intrară cu toţii în casa primarului. 
Stăpânul îi aştepta în prag, se înclina adânc în faţa lor şi-i 
poftea să intre. Câţi nu mai avură loc în casă, adică cei mai 
mulţi, se înghesuiră pe lângă uşă şi pe la ferestre. Omir luă 
de sub şopron câteva rogojini noi, care zăceau acolo făcute 
sul, le aduse la spinare şi le aşternu peste pământul 
bătătorit şi ud şi le potrivi în aşa fel ca umbra salcâmilor, 
atâta câtă era, să cadă întreagă peste ele. Două rogojini le 
întinse ceva mai departe, în soare şi în praful ariei. Jemal 
îmi spuse: 

— Acum îl dezbracă pe Urpat la piele şi apoi îl îmbracă 
într-o cămaşă nouă, largă şi lungă până la călcâie. 

— Şi după aceea? 


— După aceea hogea cântă pe nas o rugăciune şi când 
isprăveşte rugăciunea îi dă un hanger. 

— Şi mai departe? 

— ÎI taie împrejur. 

— Cu briciul? 

— Nu. Îl taie c-o spărtură de trestie. 

— Şi într-adevăr doare? 

— Doare. Doare grozav. 

Nu trecu mult şi-l auzirăm pe hoge cântând. Era o 
rugăciune care se asemuia cu un cântec domol, larg, 
tărăgănat, adormitor. Tătarii, tineri şi bătrâni, care 
apucaseră să pătrundă în casă, ca şi cei care rămăseseră 
să se înghesuie pe lângă uşă şi pe lângă ferestre, îl 
îngânau. Încetul cu încetul, cântecul se schimbă într-un fel 
de murmur, apoi se stinse. Primarul ieşi din casă însoţit de 
hogea Oigun şi de ceilalţi oaspeţi. Veniră în arie şi se 
aşezară jos, pe rogojini. Lângă primar se aşeză hogea, iar 
lângă hoge tătarii care, dând urmare poftirii, veniseră la 
Sorg de prin alte sate încă de cu zori. 

Kevil puse frigările cu carne grasă la fript şi le lăsă în 
grija lui Jemal. Aşternu lungi şervete de cânepă cenuşie 
între rândurile de musafiri. După aceea scoase pâinişoarele 
din cuptor şi le duse la masă, aşa, fierbinţi cum erau. 
Mirosul de pâine coaptă şi bine rumenită umplu văzduhul. 
Tătarilor care purtau pe cap unii cealmale, alţii fesuri, 
începură să le tremure nările. Primarul bătu din palme, 
nerăbdător. Kevil îl rugă să aibe răbdare. Acum focurile de 
pe lângă oale se domoliseră cu totul. Niciunul nu mai 
scotea fum. Dar carnea grasă care se frigea la focul cel 
mare sfârâia. Picături rotunde de grăsime se scurgeau şi 
cădeau pe jarul roşu. Mireasma pâinii fu alungată curând de 
mirosul tare şi ademenitor al cărnii fripte. Kevil mă chemă. 
O dată cu mine îl chemă şi pe Omir, 

— Voi doi duceţi coşul cu peşte la masă. 

Întrebai: 

— Unde să-l aşezăm? 


— Daţi-l stăpânului casei. 

Luai coşul, ajutat de Omir. Primarul îl puse în faţa hogii. 
Hogea Oigun îşi culese câţiva peşti fripţi şi împinse coşul 
mai departe. Coşul trecu din mână în mână până făcu 
ocolul mesei. Când ajunse la Selim Reşit era aproape gol. Işi 
luă şi stăpânul câţiva peşti. Pe urmă îmi porunci: 

— Ce-a mai rămas duci la masa copiilor. 

Pe rogojinile întinse în praf şi la soare se aflau copiii 
— prieteni de joacă ai lui Urpat, verii lui din Sorg, verii de 
prin alte sate tătăreşti se buluciră asupra coşului şi luă 
fiecare ce apucară la înghesuială Mulţi nu se aleseră cu 
nimic. Se mulţumiră numai cu mirosul. 

Tătarii mâncau peşte gol. Puţini dintre ei se mai atingeau 
şi de pâinişoare. Clefăiau încet, alegeau oasele şi le înşirau 
pe masă. 

Se isprăvi cu mâncatul peştelui. Oaspeţii îşi linseră şi-şi 
supseră degetele. Bucătarul Kevil ne chemă din nou. 

— Acum, flăcăi, a venit rândul orezului. Acum trebuie să 
le duceţi cinstiţilor oaspeţi străchinile. Băgaţi de seamă să 
nu vârâţi degetele în ele, că vă frigeţi. 

Cu o mare lingură de lemn umplu cu vârf fiecare 
strachină. Luam câte două străchini fierbinţi şi le duceam 
musafirilor. Oricât ne ferirăm, degetele tot ne intrară în 
orezul în care zăceau marile hălci de carne de berbec atât 
de fierte că se topeau în gură. li servirăm pe rând, începând 
cu hogea, cu primarul şi cu cei mai bătrâni şi terminând cu 
copiii. Kevil le pusese oaspeţilor şi linguri. Din loc în loc 
pusese şi câte un cuţit, dar nimeni nu se atinse nici de 
linguri, nici de cuțite. Degetele le erau, tuturor, deajuns. 
Intrară în curte, duseră la gură instrumente vechi, de alamă 
şi începură să cânte sălbatec cinci turci. Tătarii holbară 
ochii şi-şi mângâiară bărbile. 

— Meterhaneaua!... Meterhaneaua!... 

Selim Reşit le făcu semn să tacă. Tăcură turcii. Erau 
rupţi, jegosi şi bărboşi. Praful le albise straiele. Căldura zilei 
şi drumul străbătut îi istovise şi-i umpluse de sudoare. 


Stăpânul se ridicase de la masă, se dusese la ei şi-i certa. 
Turcii îngânau cuvinte domoale. Îl întrebai pe Jemal ce se 
întâmplă. 

— Turcii au întârziat şi Selim Reşit îi ceartă şi-i ameninţă 
că, la sfârşitul ospăţului, o să-i pedepsească. 

— Cum o să-i pedepsească '? 

— Nu ştiu nici eu. O să vedem. 

Primarul se întoarse şi se aşeză iarăşi, pe rogojină, lângă 
hoge. Turcii zâmbiră umili, îşi duseră instrumentele la gură. 
Suflară în ele. Îngrozitorul tapaj reîncepu. Tătarii îşi 
clătinară capetele, îşi mângâiară bărbile şi se apucară să 
mănânce. Luau din străchini, cu degetele, orezul fierbinte, 
mustind de grăsime, îl cocoloşeau în podul palmei, îl 
duceau la gură şi, înainte de a-l înghiţi, îl mestecau încet şi 
îndelung. 

După ce mâncară orezul, trecură la hartane. Roaseră şi 
înghiţiră totul. Le umplurăm o dată şi încă o dată 
străchinile. Unii, ca şi atunci când mâncaseră peşte, se 
atinseră şi de pâinişoare, însă cei mai mulţi se mulţumiră s- 
o miroase. 

— Băutura! spuse Selim Reşit. Aduceţi băutura. 

Kevil ne arătă ulcioarele rânduite mai din vreme la 
umbră, lângă peretele casei. Le luarăm şi le împărţirăm 
mesenilor. Era dulce cumisul? Era acrişor? Nu ştiam. Nu 
ştiam, pentru că, deşi trăiam de atâta vreme pe lângă casa 
primarului din Sorg, încă nu-l gustasem. Ulcioarele trecură 
de la gură la gură. Oaspeţii îşi pipăiră pântecele. Le găsiră 
goale. Unii râgâiră. Alţii îşi linseră buzele şi-şi pieptănară 
bărbile lungi şi stufoase cu degetele pline de grăsime. 
Ascultând mai departe chinuitoarele sunete pe care le 
scoteau din alămurile lor turcii, sleiţi de osteneală şi poate 
că şi de foame, se apucară să sporovăiască. Îşi trecură 
iarăşi unul altuia ulcioarele. Kevil îmi porunci mie şi lui Omir 
să strângem străchinile şi grămăjoarele de oase din dreptul 
fiecărui tătar. Strânserăm străchinile şi le rânduirăm la 
fereală, lângă peretele casei. Oscioarele le făcurăm, tot 


acolo, grămadă. La o nouă poruncă a bucătarului, puserăm 
pe şervetele întinse pe rogojini câteva talere mari, de lemn. 
Acum, Kevil lua de la foc o frigare, venea cu ea, îşi făcea loc 
printre oaspeţii aşezaţi, pe rogojini şi, cu un cuţit mare, 
care semăna mai curând a sabie decât a cuţit, tăia în două 
hartanele grase şi bine fripte şi le făcea să cadă pe talerele 
de lemn. Curând toate frigările fură despuiate astfel de 
carne. Oaspeţii atacară pâinişoarele şi mormanele de 
hartane din faţa lor. Mâncau ca şi mai înainte, încet, cu 
grijă, ca niciun strop de grăsime şi nicio fărâmitură de 
carne să nu se piardă, şi cu o poftă pe care până atunci 
rareori o mai văzusem. Parcă erau flămânzi de la începutul 
lumii. Mi se făcu şi mie foame. Poate că i se făcuse foame şi 
lui Kevil. Poate li se făcuse foame şi celorlalţi doi — lui 
jemal şi lui Omir — însă la foamea noastră nu se gândi 
nimeni. 

Culeserăm ulcioarele goale şi le înlocuirăm cu altele 
pline. Masa era în toi. Meterhaneaua chiuia şi guita, icnea şi 
urla, scâncea şi se văita şi iarăşi chiuia triumfătoare şi guiţa 
veselă. Muzica le mergea tuturor oaspeţilor la inimă. 
Zăpuşeala era grea. Soarele trecuse de mult de amiază şi 
rogojinile care la începutul mesei aveau puţină umbră, 
acum se găseau în plină bătaie a soarelui. Nimeni însă nu 
lua în seamă nici arşiţa greu de îndurat a soarelui, nici 
zăpuşeala vâscoasă care stăruia în văzduhul neclintit. 
Printre urletele orchestrei turceşti, auzirăm grăbit tropot de 
cai. Tătarii nu se sinchisiră. Tropotul de cai, atât ziua cât şi 
noaptea, era, într-un sat tătărăsc, în firea lucrurilor. Gândul 
meu era la Uruma. Îmi fu lesne să-mi închipui că tătăruşca, 
lăsând herghelia singură pe tabun, în zăpuşeala zilei, se 
repezise până acasă pentru a-şi lua ceva de mâncare. Mă 
strecurai repede în partea din faţă a casei, s-o văd, să-i 
deschid poarta şi, dacă va fi cu putinţă, să schimb câteva 
vorbe cu ea. Nu mică îmi fu mirarea pomenindu-mă faţă în 
faţă cu doi jandarmi pe care îi întâlnisem în drum spre 
Korgan şi care-i împuşcaseră pe turcii tineri. Jandarmii îşi 


opriseră caii şi-mi cerură să le deschid poarta. M-am repezit 
şi le-am deschis. Mândri de hainele lor albastre, de 
carabinele lucioase pe care le purtau şi de puterea pe care 
o aveau asupra satelor dobrogene, jandarmii intrară în arie, 
îşi mânară caii înalţi, graşi şi lucioşi şi nu se opriră decât la 
doi paşi de blajinii tătari. Jerpeliţii muzicanți turci tăcură de 
parcă le-ar fi scos cineva sufletele din trup în aceeaşi clipă. 
Tătarii holbară ochii, se ridicară cu greu, unii din pricina 
bătrâneţii, alţii din pricina pântecelor prea pline. Cel dintâi 
se ridicase stăpânul meu, Selim Reşit. Primarul se înclină 
adânc în faţa jandarmilor, mult mai adânc decât izbuteam 
să mă înclin eu în faţa lui sau în faţa grasei şi groasei 
cadâne Selvy€. Ceilalţi meseni se înclinară şi ei. Kevil, Omir 
şi Jemal încremeniră. Unul dintre jandarmi îl întrebă pe 
primar: 

— Nunta lui Urpat? 

— Da, domnule jandarm... Nunta... 

— Văd că ai mulţi musafiri, primarule. 

— Câţi mi-a dăruit Allah, domnule jandarm... 

— Dar pe noi ai uitat să ne pofteşti, primarule. Pe noi ne- 
ai socotit nevrednici să mâncăm la o casă tătărască, 
primarule. Noi, pentru tine, am rămas ca şi sluga ta — şi 
mă arătă cu degetul — tot nişte câini necredincioşi, ori 
poate chiar nişte câini spurcaţi... 

Selim Reşit se mai înclină o dată în faţa lor şi în faţa 
cailor lor, înalţi, graşi şi lucioşi, însă de data aceasta 
primarul din Sorg se înclină atât de adânc, încât puţin lipsi 
să nu cadă în nas. Rămânând înclinat, zise: 

— Allah m-a povâăţuit să nu vă poftesc, domnule jandarm. 
lar Mahomed, profetul atotputernicului Allah, mi-a spus: 
“Selim Reşit. Tu nu eşti vrednic să pofteşti la masa ta 
săracă şi printre oaspeţii tăi săraci pe multluminaţii şi 
multcinstiţii jandarmi de la Tapala. Ai face mai bine, Selim 
Reşit, dacă le-ai trimite acolo, la reşedinţa lor, un curcan şi- 
ai însoţi curcanul de cei mai gras batal din turma ta.” 

Jandarmul râse şi-l întrebă: 


— Şi tu, Selim Reşit, ai urmat înțeleptul sfat al profetului 
vostru? 

— Îl voi urma în zorii zilei de mâine, domnule jandarm, 
dacă Allah şi preaînţeleptul său profet ne va ajuta să 
trecem cu mulţumire sfânta zi de astăzi şi s-o apucăm 
sănătoşi şi pe cea de mâine. 

Acum râseră amândoi jandarmii. 

— Aşteptăm, spuse unul dintre jandarmi. 

Intoarseră caii cu cozile spre noi şi plecară. Alergai şi 
închisei poarta în urma lor. Mă folosii de prilej şi, ştiind-o pe 
tătăroaica Selvye singură şi zăvorâtă în odaia ei, mă 
strecurai tiptil la Urpat. Îl găsii ghemuit în pat, îmbrăcat 
într-o cămaşă albă ca zăpada, largă şi lungă. Văzându-mă, 
tătăruşul se bucură. Imi arătă un hanger vechi, cu mâner 
de argint: 

— Inainte de a mă tăia acolo, Lenk, tata mi-a dăruit acest 
hanger. De acum înainte sunt bărbat în toată legea, Lenk, 
bărbat în toată legea. Pot să mă iau la trântă cu băieţii. Pot 
să iau parte la întrecerile de cai. Pot să învăţ să joc dacă 
vreau, Lenk. lar peste puţini ani... Oho!... peste puţini ani 
pot să-mi iau şi cadână, Lenk... 

— Dar de durut, te doare? 

— Mă doare, Lenk, grozav mă doare. 

— Când te-a tăiat hogea Oigun ai plâns? 

Se încruntă şi ridică hangerul sclipitor: 

— Cum era să plâng? De ce mă întrebi tu pe mine dacă 
am plâns? Eu sunt tătar adevărat, Lenk, şi un tătar 
adevărat se ţine tare, nu plânge, nu ţipă, oricât l-ar durea. 

— Omir... Şi Omir e tătar adevărat şi totuşi mărturisea că 
atunci când i s-a întâmplat lui, a ţipat, s-a zbătut, a plâns şi 
a leşinat... 

— Omir! Omir nu e tătar adevărat. Bunica după mamă a 
lui Omir a fost turcoaică... 

Tătăruşul mângâia uşor, cu degetele, ascuţişul de brici al 
vechiului hanger moştenit cine ştie de la cine şi cine ştie de 
când de familia lui Selim Reşit, hanger trecut la “sunat” din 


tată în fiu... jucându-se cu hangerul, tătăruşul încerca să-şi 
facă singur curaj, dar se vedea limpede că durerea îl 
chinuia îngrozitor. Întregu-i trup îi dârdâia de parcă ar fi fost 
bolnav de friguri, 

— Să-ţi aduc ceva de mâncare? 

— Nu. Astăzi n-am voie să mă ating decât de dulciuri. 

Omir veni după mine. 

— Nu sta de vorbă cu Urpat! Astăzi nu sta de vorbă cu el. 
Dacă află, Selim Reşit se supără. 

Îl urmai îndată. Acum, scăpaţi uşor de teama jandarmilor, 
oaspeţii se aşezaseră iarăşi la masă. Infulecau carnea 
friptă. Rodeau oasele. Le sugeau măduva. Muzicanţii turci, 
care rămăseseră pieriţi tot timpul cât jandarmii se aflaseră 
în aria primarului, îşi veniseră în fire, duseseră vechile şi 
jalnicele lor instrumente la gură şi se apucaseră, ca pentru 
a-şi scoate paguba, să sufle în ele din toate puterile. 
Tapajul la care se dedau era greu de închipuit. Muzica 
aceea, când tărăgănată până la adormire, când icnită şi 
repezită ca o năvală, le aţâţa oaspeţilor lui Selim Reşit 
pofta de mâncare, le stârnea şi le aprindea şi setea. 

Tătarilor le trebui mai bine de un ceas până isprăviră de 
mâncat carnea, de ros oasele şi de supt măduva. Tot nu 
osteniseră mâncând şi bând cumisul din ulcioarele 
burticoase. 

Soarele trecuse de mult de amiază, însă nu-şi pierduse 
nimic din strălucire şi căldură. Ţărâna ariei se înfierbântă şi 
mai mult, cerul deveni şi mai albastru, văzduhul ajunse şi 
mai vâscos, şi mai stătut decât înainte. Meterhaneaua 
turcească ţipa. Adormea, se trezea şi iarăşi ţipa. 

Selim Reşit îl chemă pe bucătarul Kevil, care era tot baltă 
de sudori, şi-l trimise să aducă din casă, împreună cu cei 
doi flăcăiandri tătari, dulciurile. Mie îmi porunci să curăţ 
încă o dată masa. Culesei la repezeală talgerele de lemn 
pline de seul rece sleit, cu miros ascuţit, le dusei lângă 
străchini şi mă apucai să adun cu hărnicie şi grămăjoarele 
de oase roase şi cu măduva suptă până la cel din urmă 


strop. Kevil şi băieţandrii tătari aşezară în faţa oaspeţilor 
coşuleţele cu stafide şi cu smochine şi pungile cu 
zaharicale. Stăpânul îmi porunci: 

— Du-te fuga la cafegiul Vuap şi spune-i că e tocmai 
timpul să vie. Ajută-i şi tu la adusul calabalâcurilor, câine 
necredincios! 

Lui Jemal îi porunci să umple încă o dată ulcioarele cu 
băutură, iar lui Omir să reaprindă unul din focurile care 
erau pe stinse. 

Plecai şi mă silii să ajung cât mai repede. Călcând pragul 
cafenelei mă bucurai văzând că Vuap mă aşteaptă. 

— Te cheamă stăpânu-meu, îi spusei. Zice că e tocmai 
timpul să... 

— Ştiu. Ştiu şi sunt gata, bre... 

Incuie uşa cafenelei şi, arătându-mi un coş mare, plin cu 
ceşti, cu farfurioare, cu ibrice şi cu ibricele, zise: 

— Ajută-mă, ghiaure... 

Luai coşul ce-mi arătase. Al doilea coş, încărcat cu pungi 
de zahăr şi de cafea, binevoi să şi-l ducă singur. 

Mă chinuia îngrozitor căldura. Mă chinuia şi mai îngrozitor 
zăpuşeala. Mi se părea că aerul pe care-l sorb cu nesaţ nu e 
aer, ci plumb fierbinte, topit. Pe deasupra, mă mai chinuia 
şi praful pe care-l stârneam mergând şi care-mi rămânea în 
nări şi pe buze, pe gene şi pe sprâncene şi care-mi 
pătrundea adânc, în urechi. Mergeam în pas cu Vuap, dar, 
de oboseală şi din cauza piciorului meu beteag, mergeam 
niţeluş împleticit, de parcă aş fi fost beat. Vuap, grijuliu, 
zise: 

— Vezi să nu cazi, ghiaure. 

— Ei şi? Ce-ar fi dacă aş cădea? Mai nimic. M-aş ridica, m- 
aş scutura de praf şi-aş merge în pas cu tine mai departe. 

— Şi ceştile mele care s-ar sparge? Şi farfurioarele mele 
care s-ar sparge? Cine mi le-ar plăti? Altă avere n-am, 
ghiaure. 

II asigurai că n-o să se întâmple nimic şi se linişti. 

Muzicanţii ne primiră cu urletele alămurilor. Ah!... Să-l fi 


văzut pe Vuap cum alegea cărbunii! Să-l fi văzut cu ce 
gingăşie mânuia ibricele! Cum potrivea cafeaua şi zahărul! 
Şi cum aşeza fiecare ibric când pe o grămadă de cărbuni, 
când pe o grămăjoară! Nu era de mirare că fiecare ceaşcă 
îşi avea caimacul ei, gustul ei, după dorinţa fiecărui 
musafir. Căci pentru Vuap nu era acolo, la masa lui Selim 
Reşit, niciun oaspete, fie din Sorg, fie din oricare alt sat 
tătărăsc, pe care el să nu-l fi cunoscut şi ale cărui gusturi, 
în ceea ce priveşte cafeaua, să nu le fi ştiut pe de rost, mai 
abitir decât cunoştea hogea Oigun versetele sfântului 
Coran. 

O dată cu servitul cafelelor se aprinseră lulele. Fumul lor 
albastru şi ascuţit, usturător aproape, îndepărtă muştele 
care tot timpul cât ţinuse masa zburaseră în roiuri negre pe 
deasupra cealmalelor verzi ori galbene şi pe deasupra 
fesurilor roşii. 

Meterhaneaua nu-şi micşora de loc tapajul. Dimpotrivă. 
ŞI-I înteţea. 

Tătăruşii, deşi fuseseră serviţi cei din urmă, se săturaseră 
înaintea vârstnicilor şi cum ei nu aveau încă parte nici la 
cafea şi nici la lulele, se ridicaseră de la locurile lor şi 
începuseră să se zbânţuie, gălăgioşi, prin arie. 

Selim Reşit îşi mângâie pântecul şi iar râgâi mulţumit. 
Făcu semn meterhanelei să tacă. Turcii, plini de praf, sleiţi 
şi copleşiţi de sudoare, îşi luară alămurile vechi, strâmbe şi 
coclite de la gură. Primarul se ridică alene de la masă. O 
dată cu el se ridică şi hogea Oigun. Câţiva bărboşi mai bine 
îmbrăcaţi şi cu brâie mai late îi imitară. Ceilalţi se răsuciră 
pe şezut, întorcându-se cu feţele bărboase şi mustăcioase 
spre muzicanți, iar după aceea rămaseră, ca şi mai înainte, 
neclintiţi, pe rogojini. Turcii îi urară viaţă lungă şi fericită lui 
Urpat. Selim Reşit le mulţumi ploconindu-se. Turcii, la 
rândul lor, se ploconiră adânc în faţa tătarului şi-i mai urară, 
încă o dată, viaţă lungă şi fericită lui Urpat. Pe urmă, 
rămânând tot aduşi de spate, întinseră mâinile uscate şi 
negre şi spuseră: 


— Bacşiş!... 

Primarul râse: 

— Bacşiş!... Fără îndoială că am să vă dau şi bacşiş. Dar 
pentru ce aţi întârziat? Întâia parte a ospăţului am fost 
lipsiţi de cântece. Era vorba să nu întârziaţi. 

Turcii se îndreptară de mijloc. Li se ivi în ochii mari şi 
melancolici o adâncă mâhnire. Unul dintre ei grăi 
tărăgănat: 

— Drumul!... Noi n-avem cai. Şi n-a vrut nimeni să ne- 
mprumute cai. Cine să împrumute cai unor turci săraci? De 
la Topraisar până aici am venit pe sub soarele arzător al lui 
Allah şi prin pulberea deasă a lui Allah, pe jos. Ne rugăm de 
iertare şi ne mai rugăm şi de bacşiş. Şi rugându-ne pentru 
iertare şi pentru bacşiş, ne mai rugăm încă o dată lui Allah 
şi înţeleptului său profet Mahomed să-i dăruie viaţă lungă 
fiului tău Urpat, la al cărui “sunat” am cântat astăzi. 

Selim Reşit se sfătui cu hogea Oigun. Şoptiră îndelung 
între ei, barbă stufoasă lângă barbă stufoasă. 

Isprăviră sfatul. Primarul zise: 

— Pentru întârziere vă iertăm. V-aţi ostenit îndeajuns şi 
cântările voastre ne-au bucurat sufletele. Însă iertarea este 
iertare numai pe jumătate. Bacşişul va întrece aşteptările 
voastre, însă... 

Turcii înţeleseră ce-i aştepta. Se duseră tăcuţi, abia 
târşindu-şi picioarele şi-şi puseră alămurile lângă peretele 
casei, apoi se întoarseră şi se aşezară la rând, ca soldaţii, 
înţelesei fără greutate că tot ceea ce avea să li se întâmple 
acum li se mai întâmplase de nenumărate ori în umila şi 
chinuita lor viaţă. Selim Reşit vâri mâna în brâu, scoase o 
pungă plină cu bani de argint şi o sună. Sunau frumos 
arginţii. Turcii ieşiră din amorţeală şi îşi arătară dinţii mari 
şi albi de parcă s-ar fi pregătit să muşte. 

— Primarul tot îi pedepseşte, îmi şopti Jemal. 

— Cum? 

— Ai să vezi. Numaidecât ai să vezi, ghiaure. 

Selim Reşit scoase un leu de argint din pungă şi-l aruncă 


în sus. Banul rotund sclipi o clipă în soare. Turcii se repeziră 
şi unul din ei izbuti să-l prindă, din zbor, în dinţi. Tătarii 
chiuiră de bucurie. Selim Reşit mai aruncă un leu. Îl prinse, 
din zbor, între dinţi, alt turc. 

De mai bine de douăzeci de ori stăpânul meu aruncă lei 
de argint în sus. Niciunul nu căzu în ţărână. Turcii se 
încordau, erau numai ochi, şi în timp ce banul sfârâia şi 
sclipea în văzduhul vâscos, când unul, când altul se 
pregăteau să-l prindă între dinţi, îi pândeau căderea şi-l şi 
prindeau. Fiecare izbândă a turcilor era însoţită de lungi 
chiuituri de bucurie. 

Stăpânul meu îşi puse punga goală în brâu. Veni rândul 
hogii Oigun să arunce bani. Dar hogea era mai sărac decât 
Selim Reşit, iar Urpat, care acum tremura vargă în casă 
cuprins de dureri, nu lui îi era fiu, aşa că nu le aruncă 
turcilor decât câţiva bănuţi găuriţi de nichel. Muzicanţii se 
ţinură mai departe încordaţi şi-i prinseră şi pe aceia, tot din 
zbor şi tot între dinţi. 

După hogea se mai îndurară şi alţi tătari şi le aruncară şi 
ei muzicanţilor, unii bani de nichel, alţii bănuţi mici de tot, 
de aramă care, atunci şi pe meleagurile acelea, îşi aveau şi 
ei preţul lor. 

In sfârşit, jocul acesta, care la început mă încântase şi 
mă interesase şi care, prelungindu-se, ajunsese să mă 
umple de silă prin cruzimea şi sălbăticia lui, se isprăvi. 

Turcii, leoarcă de sudori, se duseră lângă zidul casei, se 
aşezară în ţărână, scoaseră banii pe care-i primiseră bacşiş 
pentru osteneală şi-i făcură o singură grămadă. Îi numărară 
cu mare băgare de seamă, îi rânduiră în grămăjoare egale 
şi-şi luă fiecare partea dreaptă. Se sculară mulţumiţi de 
câştig, se înclinară adânc în faţa tătarilor, le mulţumiră, îşi 
adunară alămurile, se încârduiră şi plecară cântând, 
urmăriţi de tătăruşii care se ospătaseră la “nunta” 
prietenului şi vărului lor Urpat. Plecă şi hogea Oigun. 
Ploconindu-se în faţa lui Selim Reşit şi mulţumindu-i pentru 
cinstea arătată lor, plecară şi ceilalţi musafiri. 


Se lăsă seara. Vuap îşi primi plata şi bacşişul. ÎI ajutarăm 
pe Kevil să-şi adune calabalâcurile. Stinserăm focurile şi 
strânserăm cenuşa. Aruncarăm într-un colţ al ariei, pentru 
câini, resturile. Mă dusei la fântână, scosei apă şi mă spălai. 
Mâncai o pâinişoară. Pe când Kevil, Jemal şi Omir se 
socoteau cu Selim Reşit, sosi, în goană mare, herghelia 
adusă de la tabun de Uruma. 

Peste o săptămână Urpat era sănătos tun. Sărea şi 
zburda şi mă ruga să mă iau mereu la trântă cu el. 

— Ei, Lenk, când ai de gând să te faci tătar? M-aş bucura. 
lar Uruma s-ar bucura chiar mai mult decât mine. 

— Am să mă mai gândesc, Urpat, şi într-o zi poate o să 
mă hotărăsc să devin tătar. 

Multe spune omul la veselie sau la necaz şi puţine 
înfăptuie. 

Mulţumit că dusesem la bun capăt, în miez de vară, 
greaua muncă pe care mi-o ceruse seceratul şi treieratul 
recoltelor stăpânului meu Selim Reşit, mulţumit şi de faptul 
că “nunta” lui Urpat trecuse cu bine şi că acum băieţandrul 
era mai vesel, mai curajos şi mai mândru decât înainte, m- 
am tot văzut şi m-am tot întâlnit cu Uruma, am tot păscut 
pe tabun şi am tot adăpat la fântâna cu roată herghelia 
tătarului, până când s-a pogorât asupra Dobrogei sălbatica 
toamnă. Odată cu sosirea ei, vijelii aprige au început să 
bată şi ploi năprasnice s-au prăvălit asupra nesfârşirilor. 
Ţărmul mării a rămas pustiu, aspru, cenuşiu. Cât despre 
mare... Marea înnebuni cu totul. Vuia şi se zbătea. Însă caii 
primarului din Sorg nu voiau să ştie de timpul urât. 
Tremurau, alergau şi se încălzeau şi iarăşi tremurau. 
Trebuiau să fie, cu orice chip, păscuţi şi adăpaţi mai 
departe. N-aveam încotro. 

Tremuram şi eu mai abitir decât ei, fluieram a pagubă, 
îmi puneam un sac gros, de cânepă, în spinare, încălecam 
şi-i duceam la păscut. Mă adăposteam... Nu. Nu mă 
adăposteam nicăieri, pentru că nu aveam unde mă 
adăposti. Uneori, îndurând urgia ploii şi a vântului, venea 


Uruma. Îmi aducea masa de prânz: o bucată de pâine 
uscată şi o ciosvârtă de carne de oaie, friptă. După ce 
vedea că am isprăvit de mâncat, intra sub sacul meu şi mă 
mai încălzea. 

— Lenk... E-atât de frumoasă viaţa, Lenk... 

— Dar ce? Am spus eu vreodată că nu e frumoasă? 

— Nu ştiu dacă ai spus-o, dar tu eşti amar, Lenk, amar ca 
zeama de cucută. Şi mi se pare că nici nu te mai iubesc, 
Lenk. 

— Nu mă mai iubeşti de loc? 

— N-aş putea spune că nu te mai iubesc de loc, dar simt 
că nu te mai iubesc aşa cum te-am iubit atunci, la început. 

Îmi păru rău. Îmi păru mai mult decât rău. Îmi muşcai pe 
tăcute buzele. Mi le muşcai până le simţii sângerând. Tăcui 
un timp. Marea vui. Ploaia răpăi. Ne strânserăm unul într- 
altul. Parcă ne făcurăm una. Buzele îmi tremurară şi mi se 
uscară. O întrebai: 

— Uruma, şi cam de când nu mă mai iubeşti tu pe mine 
ca atunci... Ca atunci... la început...? 

Işi trecu mâna pe după mijlocul meu şi mă strânse şi mai 
mult lângă trupu-i puţin şi sprinten. Şopti: 

— Cred că dragostea mea pentru tine, Lenk, a început să 
scadă din seara aceea... Din seara aceea când te-ai întors 
ameţit de băutură de la găgăuţele din Korgan. 

— Dar tu ştii bine că nici nu m-am atins de fetele de 
acolo. 

— Ştiu, Lenk. Dar găgăuţele au stat lângă tine, au băut 
cu tine, te-au râvnit, te-au privit îndelung, Lenk.. 

— Şi ce rău vezi tu în asta? 

Îşi trase mâna. Se îndepărtă uşor de mine. Mă privi cu 
ochi mari, miraţi. 

— Cum de nu înţelegi, Lenk? Găgăuţele te-au privit 
îndelung, Lenk... 

— Ei, şi? 

— Tot nu înţelegi, Lenk, tot nu înţelegi? 

— Dar ce este aici de înţeles ori de neînțeles? 


Îşi holbă ochii prelungi şi piezişi, verzi ca verdea şi aspra 
iarbă a Dobrogei. Se miră şi mai mult. Pe urmă spuse cu 
tristeţe: 

— Privindu-te îndelung, femeile ori fetele acelea — că nici 
acum nu ştiu bine ce-or fi fost — te-au spurcat, Lenk. 

Veni rândul meu să mă mir. Ridicai din umeri. 

— Tu uiţi, Lenk, că eu sunt o biată tătăruşcă pe jumătate 
sălbatecă. Am şi eu gândurile mele, pe care tu nu le 
cunoşti, felul meu de a vedea şi de a judeca lumea pe care 
tu nu-l pricepi. lar cât despre dragoste... Eu te-am iubit 
altfel decât ghiaurele. Nu e aşa că eu te-am iubit altfel? 

— Da, îngânai, într-adevăr, tu m-ai iubit altfel decât m-a 
iubit ori m-ar fi iubit oricare altă fată. 

Răspunsul meu, care nici măcar pe sfert nu era adevărat, 
o mulţumi şi o încântă. Câteva clipe fu fericită. Nu trecu 
mult şi-i pieri lumina din ochi. Se întunecă. 

— Ştii, Lenk, atunci când ai venit la noi, la Sorg, şi mi-ai 
spus că te-a adus marea, eu am crezut adânc că într- 
adevăr te-a adus marea... Că te-a adus marea pe valurile ei 
cu creste de spumă. Şi am mai crezut că marea te-a adus 
pe valurile ei cu creste de spumă la Sorg, anume pentru 
mine. Din voia şi din porunca lui Allah... 


Şi şopti: 


Allabu ekber, Allabu ekber. 
Eşheduen Ilailahe illallah. 
Eşheduen Ilailahe illallah... 


După ce tăcu, spusei încet: 

— Poate că marea m-a adus anume pentru tine, Uruma... 
Din voia şi din porunca lui Allah, deşi nu m-a adus pe 
creasta valurilor, ci pe puntea unui vas. 

— Nu, Lenk, marea nu te-a adus pentru mine. Sunt multe 
săptămâni de când ştiu că marea nu te-a adus pentru mine. 

Nu ştiu de ce o întrebai: 

— Nu cumva tu ştii că marea nu m-a adus pentru tine de 
atunci de când ai început să-l baţi pe Hasan? 


| se păru ciudat că încerc să-i pătrund tainele ei cele mai 
ascunse. Ridică glasul: 

— De ce-mi pomeneşti de Hasan? 

— Pentru că aş vrea să ştiu de ce-l baţi. 

— Hasan e calul tatălui meu. Şi dacă e al tatălui meu 
înseamnă că e şi al meu. Şi dacă Hasan e şi al meu, pot să 
fac ce vreau cu el. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare, Uruma. 

— Nici n-am vrut să-ţi răspund. 

Se înteţi vântul. Marea se zbătu. Un val uriaş veni şi se 
sparse lângă picioarele noastre. Ploaia izbi cu duşmănie în 
sacul de cânepă sub care ne adăposteam. Mi se făcu frig. | 
se făcu frig şi Urumei. Ne strânserăm iarăşi unul într-altul, 
să ne mai încălzim. 

— Uruma... 

— Da, Lenk. 

— De ce crezi tu că marea nu m-a adus pentru tine? 

— Dacă te-ar fi adus pentru mine, Lenk, aşa cum am 
crezut eu atunci, la început, nu te-ai mai gândi să pleci de- 
aici. Şi nici nu te-ai fi dus la găgăuţele din Korgan, să te 
spurce cu privirile lor. 

Nu voii să mai pomenesc de fetele din Korgan a căror 
amintire mă înfiora. Mă mulţumii să spun: 

— Într-o zi tot va trebui să plec de aici, Uruma. 

— De ce să pleci? Nu te sileşte nimeni să pleci. 

— Nu pot sta mult timp într-un loc. Se pare că sunt ursit 
să nu-mi găsesc niciodată nici rostul, nici astâmpărul. Să 
umblu mereu prin lume... Să umblu... Să umblu... 

— Vezi? Vezi? Acum cred că tu nu m-ai iubit de loc, Lenk! 
Acum cred că tu nu m-ai iubit pe mine niciun pic. 

Dacă o iubisem! Dacă o iubisem! Nici eu singur nu ştiam 
dacă o iubisem; şi acum... nici acum nu ştiam dacă o 
iubesc. Dragostea se prindea greu de inima mea. Şi mereu 
se desprindea şi mă lăsa singur... Sau... Sau cel puţin aşa 
mi se părea. Nu puteam să-i spun toate astea Urumei. 
Îngăimai fără niciun pic de convingere: 


— Ba te-am iubit, Uruma, te-am iubit cum nu mai iubisem 
pe nimeni mai înainte. 

— Poate, Lenk, poate că m-ai iubit. Dar nu cine ştie cât. 
Poate mă mai iubeşti şi acum, dar nu cine ştie cât. Poate că 
voi, ghiaurii, nici nu sunteţi în stare să iubiţi cu adevărat. 
Poate... Nu... N-am să-ţi mai spun nimic. 


Veniră zile cu soare. Veniră şi nopţi cu stele şi cu lună. Pe 
urmă veniră iarăşi zile cu ploaie şi nopţi cu ploaie, 

— Cum a păscut as-noapte herghelia, câine spurcat? 

— Bine, stăpâne, cum nu se poate mai bine. Ploile au 
înviorat pământul şi iarba a înverzit şi a crescut iarăşi, ca 
primăvara. 

— N-a încercat nimeni să se apropie de herghelia mea, 
câine necredincios? 

— Nimeni, stăpâne, nimeni. 

— Noaptea trecută hoţii au încercat să spargă nişte case 
tătărăşti la Mangalia. 

Într-o zi Uruma veni pe ploaie, călare, purtând în mână o 
furcă de fier cu patru colţi ascuţiţi. Avea obrazul liniştit, 
niţeluş strâmb. Mi se păru mai îmbietoare decât oricând. O 
întrebai: 

— De ce ai adus furca? Ce-ţi trebuie? 

Încruntă sprâncenele. Crezând că mă tem, zâmbi. Zâmbi 
şi-mi răspunse încet: 

— O să vezi, Lenk. O să vezi numaidecât 

Mă gândii la multe, numai la ce avea să se întâmple 
peste câteva clipe nu mă gândii. Pătrunse în mijlocul 
hergheliei şi-l căută pe Hasan. Şuierat şi chemat pe nume, 
Hasan întoarse capul şi se apropie de ea nechezând 
bucuros şi uşor. Tătăruşca îl mângâie îndelung pe bot şi pe 
coamă şi-l sărută pe frunte, drept între ochi. Hasan se 
cutremură de plăcere. Nările începură să-i tremure. Atunci, 
Uruma se îndepărtă câţiva paşi, ridică furca şi, năpustindu- 
se cu toate puterile, i-o înfipse în coaste. Calul, icni adânc, 
se săltă înnebunit de durere, pentru o clipă, în două 


picioare, apoi se întoarse şi o rupse la fugă cu furca înfiptă 
adânc în trupul lui. Fugi... Fugi.. După ce mai osteni făcu un 
larg ocol, se apropie în goană de țărm, se răsuci de două- 
trei ori şi se prăbuşi pe nisip pe partea în care nu fusese 
lovit. Încremenii. Uruma se duse încet la Hasan, se opinti, 
scoase furca şi i-o mai înfipse de câteva ori tot între coaste, 
căutându-i parcă inima. Hasan mai zvâcni de câteva ori din 
picioare şi, într-o baltă de sânge, îşi dădu duhul. Alergai la 
tătăruşcă. 

— Ce-ai avut cu Hasan? De ce l-ai omorât? 

— Aşa mi-a fost pofta, câine necredincios. 

Uitai că mi-e stăpână. Urlai la ea: 

— Spune-mi!... De ce l-ai omorât pe Hasan? A? De ce l-ai 
omorât? 

Tăcu un timp. Tăcui şi eu. Dar cum nu mai eram în stare 
să îndur tăcerea, urlai încă o dată la ea: 

— Spune-mi... Spune-mi de ce l-ai omorât pe Hasan? 

Tătăruşca îşi împietri faţa şi-mi răspunse aspră: 

— Am crezut că înţelegi. Dar pentru că văd că nu-nţelegi, 
iată, am să-ţi spun: l-am omorât pe Hasan, câine 
necredincios, ca să nu te omor pe tine... 

Era întâia oară când tătăruşca mă numea “câine 
necredincios”. Până atunci, numai primarul îmi spusese 
aşa, şi nu chiar totdeauna, ci doar când era întors pe dos 
din cine ştie ce pricină, ori când ţinea cu tot dinadinsul să- 
mi arate că eu, creştinul, eram sluga lui şi că mă aflam la 
cheremul lui. Îmi mai spunea câteodată şi Urpat câine 
necredincios. 

— Dar... Dar... Ce va spune primarul? 

— Ce va spune tata? Asta, câine necredincios, asta mă 
priveşte numai pe mine. 

— Mai bine mă omorai pe mine, îi spusei. Da. Era mai 
bine dacă mă omorai pe mine. 

— Tu poţi să te omori şi singur, dacă vrei. Şi chiar o să te 
omori singur. Poate mai curând. Poate mai târziu. Dar eu 
cred, câine necredincios, că ai face bine să te omori cât mai 


curând. 

— Plecă. Încălecă la întâmplare un cal din herghelie, i se 
prinse de coamă, şuieră şerpeşte, îl izbi cu călcâiele şi 
porni, în goana mare, spre Sorg, cu furca plină de sânge în 
mână. 

Rămăsei singur. Herghelia nu se întristă de moartea lui 
Hasan. Nici măcar n-o luă în seamă. Păscu mai departe în 
ploaie. Cerul parcă nu văzu nimic şi parcă nu auzi nimic. 
Rămase tot atât de întunecat. Nu se întristă de moartea lui 
Hasan nici marea. Vui întocmai ca mai înainte, şi întocmai 
ca mai înainte spumă albă răsări pe crestele valurilor. 
Seara, acasă, Selim Reşit nu-mi pomeni de Hasan. Cum 
stam ca pe ghimpi, nerăbdător să aflu dacă Uruma i-a 
mărturisit ori nu despre grozava ei ispravă, zisei: 

— Stăpâne, ştii că nu-l mai avem pe Hasan? 

— Am aflat. Uruma auzise că vreau să-l vând. Mi se 
oferise pe el un preţ mare. Fata n-a vrut ca Hasan să încapă 
pe mâini străine şi l-a ucis. Poate a făcut bine. 

ÎI întrebai: 

— Ce facem? Îl jupuim, sau îl îngropăm cu piele cu tot? 

— N-am nevoie de pielea lui, slugă, n-am nevoie de 
pielea lui Hasan, cum n-am nevoie nici de pielea ta. 

Scuipă spre mine. Scuipatul îmi trecu pe lângă ureche. 
Nu mă ferii. Tătarul îmi porunci: 

— Să iei mâine dimineaţă o cazma şi să-l îngropi adânc în 
nisip. Adânc de tot. Să nu-l dezgroape câinii. 

— Am să-ţi împlinesc întocmai porunca, stăpâne. 

Tătarul rânji. 

— Te cred. De aceea te-am tocmit slugă: ca să-mi 
împlineşti poruncile. 

Mai mult nu-mi spuse, dar şi atât mi se păru îndeajuns. 
Nu primii pâinea uscată şi fărâma de brânză albă pe care 
mi-o aduse Urpat în şopron. Mă culcai şi dormii. A doua zi, 
ploaia se rări şi se opri. Vântul se mai domoli şi el şi spălă 
cerul de nori. Se domoli şi marea. Toamna deveni călduţă şi 
dulce. larba încolţise şi, sub soarele veşted, răsărise iarăşi, 


verde şi grasă ca iarba primăverii. Nu mai vorbirăm de loc 
despre Hasan. Tătăruşca mă ocoli, nu se mai uita la mine, 
cum nu te uiţi la un stârv. Începu să mănânce mult şi mai 
ales dulciuri, să prindă carne pe ea, să se îngraşe, să se 
umfle, şi să-şi piardă, văzând cu ochii, sprinteneala. In 
schimb, eu rămăsei fără poftă de mâncare, mă uscai şi mă 
gălbejii ca şi cum aş fi fost bolnav de lingoare. 

Dorul de ducă, dor care mă iertase o vreme, se năpusti 
iarăşi asupra mea şi-mi arse somnul. 

În lipsă de altceva, stam ore întregi pe ţărmul mării. 
Acum nisipul mărunt şi galben era uscat şi chiar călduţ. 
Marea foşnea. Soarele, care se afla în cumpăna cerului, 
pripea uşor. Mormântul lui Hasan, ajuns şi măcinat peste 
noapte de talazuri, abia se mai cunoştea. Nu mai rămăsese 
din el decât o biată moviliţă de nisip. Pe când mă aflam 
acolo şi mă întrebam cam cum aş putea să-mi ucid mai 
uşor timpul, văzui cum spre răsărit creşte din mare parcă şi 
acoperă încet-încet marginea zării o dungă de nori negri. 
Vântul se înteţi. Talazurile începură să crească. “Vine 
furtuna, îmi spusei, cel mult într-un ceas, două vine furtuna. 
Până atunci... Până atunci să mă mai scald o dată. Mâine 
am să-i spun stăpânului să-mi încheie socotelile. O să plec. 
Negreşit o să plec. Şi, o dată plecat, cine ştie când o să mă 
mai întorc pe aici?! Poate că soarta o să vrea să nu mă mai 
întorc niciodată.” Mă descălţai. Aruncai straiele de pe mine. 
Intrai în apă. Era rece ca gheaţa. Incepui să înot. Cu toate 
acestea, nu mă încălzii. Dimpotrivă. Mă cuprinse frigul. Mă 
cuprinse şi tristeţea. Unde era Uruma? De ce-l ucisese pe 
Hasan şi de ce, după ce-l ucisese, mă ocolea? Şi de ce-mi 
spusese că l-a omorât pe Hasan ca să nu mă omoare pe 
mine? Nu înţelegeam! Poate înţelegeam, însă mi-era teamă 
să-mi mărturisesc că am înţeles. Pe țărm rămăsei multă 
vreme gol, să mă usuce şi să mă încălzească soarele. De 
uscat, mă uscă repede soarele, de încălzit însă, nu mă 
încălzi. Din pricina vântului ascuţit şi rece nu mă încălzi. Mă 
îmbrăcai. Vântul se înteţi şi mai tare. Nori groşi acoperiră 


soarele. Văzduhul se împosocă. Pe tabun, caii păşteau, ca şi 
mai înainte, liniştiţi. Valurile crescură uriaşe, izbiră tot mai 
des şi cu tot mai multă putere ţărmul. Nu trecu mult, şi din 
movila fragilă, de nisip, care acoperea trupul frumos al lui 
Hasan, nu mai rămase nimic. Reîncepu ploaia, o ploaie 
măruntă, deasă şi învălmăşită de vânt, o ploaie urâcioasă 
de toamnă. Imi pusei sacul de cânepă în cap şi pe spinare, 
să mă mai apere de vânt şi de ploaie, mă întorsei cu faţa 
spre tabun şi-mi aprinsei o ţigară “Da, îmi spusei, mâine 
trebuie să cer negreşit socoteala şi să plec de la tătar. Intr- 
o zi, două o să se întoarcă turcul de la Tekirghiol şi-o să 
aibă el grijă de herghelie. Mie. Mie mi s-a urât...” 

Intr-adevăr, mi se urâse până peste cap. Numărai caii, să 
văd dacă nu cumva lipseşte vreunul. Nu lipsea. Niciunul nu 
lipsea, în afară de Hasan. Dar Hasan murise. Adică nu. 
Hasan nu murise. Hasan fusese omorât de Uruma, cu furca 
de fier. Oricum se cheamă că nu mai trăia. lar stăpânul... 
Stăpânul ştia că eu nu aveam nicio vină. Selim Reşit din 
Sorg era încredinţat că Uruma l-a ucis pe Hasan — la care 
ţinea — ca să nu-l ştie intrat pe mâini străine. Selim Reşit 
din Sorg voise să-l vândă pe Hasan, fiindcă i se oferise un 
preţ bun. Selim Reşit din Sorg... A!... Dar cine să fie omul 
acela care sleieşte calul sub el alergând ca o nălucă dinspre 
Korgan spre Sorg? Şi de ce este atât de grăbit? Strigai: 

— Hei, omule, încotro alergi ca un nebun? Are să-ţi crape 
calul de atâta alergătură nebună. 

Vântul, ploaia, poate şi slăbiciunea glasului meu îl ajutară 
să nu mă audă. Mici măcar nu întoarse capul spre mine. 
Trecu pe lângă herghelia lui Selim Reşit şi se pierdu spre 
Sorg. Pogori în mine o adâncă nelinişte. Ce s-o fi întâmplat 
la Korgan? Ei, n-avea ce să se întâmple, iar dacă, totuşi, 
acolo, în satul găgăuţilor, s-o fi întâmplat ceva, ce-mi păsa 
mie? Ce legătură putea să aibă întâmplarea aceea, oricare 
ar fi fost ea, cu viaţa mea şi cu rosturile mele pe lume, 
admițând, totuşi, că eu aveam un rost pe lume? Aprinsei 
încă o ţigară şi-i supsei cu sete fumul amar şi acru. Mă mai 


liniştii. Acum, vântul mă înfăşură din toate părţile, şi ploaia 
nu mă ierta. Tare aş fi vrut să încalec pe un cal şi să mă 
duc la Korgan, să trag la cârciumă, să beau un sfert de 
ţuică fiartă îndulcită cu zahăr şi să mă mai încălzesc! Adică, 
la urma urmelor, de ce să nu mă duc? Până când urma să 
cadă înserarea, aveam destul timp şi de dus, şi de întors. 
Tătarul n-o să ştie nimic, iar dacă până acum nimeni nu s-a 
atins de herghelie, de ce ar face-o tocmai astăzi? Mă 
scuturai de orice grijă, încălecai pe un cal şi plecai, în 
goana mare, spre Korgan. Ploaia se mai subţie, dar vântul 
suflă mai departe cu aceeaşi duşmănie. Ajunsei. Sub ploaie, 
satul Korgan mi se păru şi mai sărac, şi mai prăpădit decât 
în vară. Descălecai. Legai calul la gard. Intrai în cârciumă. 
Părintele Tripon bea rachiu de unul singur la o masă. 
Sfântul Varnav, ocrotitorul hoţilor, sta atârnat, în icoană, în 
cui. Cârciumarul, la tejghea, scria ceva într-o condică. 

— Un sfert de ţuică fiartă, cu zahăr, zisei, 

Părintele Tripon mă chemă: 

— Vino şi bea cu mine, frate. 

— Dacă vrei... 

Cârciumarul îmi aduse ţuica. Ciocnii cu părintele Tripon. 
Băui. Mă întrebă părintele cu barbă roşie: 

— Ai mai fost pe aici? 

— Am fost. În ziua aceea în care te-ai întâlnit cu Pintea. 

— A... cu Pintea... Cu mocârţanul acela, căruia i se furase 
oile... 

— Le-o fi găsit'? 

— Le-a găsit. Pe toate le-a găsit. 

— Cu ajutorul sfântului Varnav? 

Părintele Tripon zâmbi. 

— Mai cu ajutorul sfântului Varnav, mai cu ajutorul meu, 
dar fapt e că le-a găsit şi că nu i-a lipsit niciuna. 

Intră în cârciumă unul dintre găgăuţii cu care secerasem 
orzul şi secara, grâul şi ovăzul tătarului din Sorg. Părintele 
Tripon îl întrebă: 

— Ei! Ce se mai aude, Terint? L-a aruncat marea la țărm 


pe înecat? 

— Încă nu, părinte. 

ÎI întrebai pe găgăuţ;: 

— Dar ce? Aici la voi s-a înecat astăzi un om? 

— Nu chiar un om, zise Terint, un băieţandru — un pui de 
tătar din Sorg. Îl ştii. Băiatul lui stăpânu-tău. 

— Urpat? 

— D-apoi cine?... 

— Dar ce căuta Urpat aici, la Korgan? 

— L-a trimis primarul după nişte afurisite de cumpărături. 
Băiatul s-a înhăitat cu alţi copii de pe la noi, s-au urcat într- 
o barcă şi-au ieşit în larg. Dracii! Copiii sunt draci 
neastâmpăraţi. l-a prins furtuna tocmai pe când se 
întorceau. Ai noştri au scăpat. Tătăruşul s-a înecat. Aproape 
de mal s-a înecat. Poate nu ştia să înoate prea bine. Poate i 
s-o fi pus un cârcel la picioare. N-ai cum să ştii. Acum tot 
satul e pe țărm. Se joacă marea cu trupul lui, în adânc. O să 
se mai joace ce-o să se mai joace, şi-o să-l arunce pe nisip. 
Marea n-are ce face cu oamenii. li îneacă, îi umflă, şi după 
aceea îi aruncă la mal. 

— Aţi trimis veste la Sorg? 

Am trimis. 

Ştirea morţii lui Urpat mă întristă şi mă îndureră. Simţii 
că mi se strânge inima. Mă făcui că nu bag de seamă şi, 
destul de liniştit, ciocnii cu părintele Tripon până îmi isprăvii 
sfertul de ţuică. Popa cu barbă roşie zise: 

— Dacă mortul era creştin de-ai noştri, mă alegeam şi eu 
cu ceva. Dar aşa, norocul hogii din Sorg, norocul lui Oigun. 

Plătii. Îmi luai calul, încălecai şi mă dusei la ţărmul mării. 
Terint nu minţise. Tot satul sau aproape tot satul se afla 
acolo. Totdeauna, oamenii se adună să vadă cum este 
omorât un om sau să vadă omul pe care l-a omorât o 
întâmplare oarecare. Cu câte un sac de cânepă sau cu câte 
un ţol gros pe cap, găgăuţele şi găgăuţii din Korgan — cu 
mic, cu mare — aşteptau răbdători în ploaie să vadă cum 
aruncă marea afară din sânul ei trupul vânăt şi umflat al 


bietului Urpat. 

— Uite-l... Uite-l colo... Se joacă valurile cu el. 

— Nu. Nu se vede nimic. Ţi se pare. 

— Ba nu mi se pare de loc. 

— Ba ţi se pare. 

— Mi se pare, nu mi se pare, n-o să ne certăm pentru 
atâta lucru. 

Cercetai cu ochii toată mulţimea aceea. Nicio faţă nu era 
tristă. Niciun ochi nu lăcrima. Niciun glas nu rostea un 
singur cuvânt de jale. 

— Uite-l... Uite-l colo... 

— Ţi se pare. 

— Ba nu mi se pare. 

Veniră călări, scoțând sufletul din cai, stăpână mea 
Uruma şi stăpânul meu, Selim Reşit, primarul din Sorg. 
Descălecară. Găgăuţii le făcură loc. Selim Reşit se repezi 
spre țărm. 

— Uite-l... 

— Unde? 

— Colo... 

La mai bine de cincizeci de paşi de malul mării, printre 
valurile înalte care se zbăteau, îşi adunau şi-şi risipeau 
jerbele de spumă albă, ieşea la iveală, din când în când, 
trupul lui Urpat. Tătarul din Sorg se descălţă şi se dezbrăcă 
până rămase numai în izmene. Se năpusti şi se zvârli în 
valuri. Cu o clipă în urma lui se năpusti şi se aruncă în valuri 
şi Uruma. Tătăruşca îşi păstrase pe ea numai cămaşa 
scurtă, de borangic subţire şi galben, pe care i-o ştiam. 
Uimiţi, găgăuţii adunaţi pe mal tăcură. Nu se mai auzi un 
timp niciun glas. Nu se auzi decât vântul care se izbea de 
salcâmii strâmbi şi sfrijiţi ai satului Korgan, ploaia care 
răpăia peste noi şi pe lângă noi, marea nesfârşită, care se 
zbuciuma şi gemea şi care, totuşi, rămânea, ca şi mai 
înainte, nepăsătoare. Careva strigă : 

— Se îneacă tătarul... 

Altul: 


— N-o să scape nici tătăruşca. 

Pentru Selim Reşit, pe care nu-l văzusem niciodată 
scăldându-se în mare, nu cutezam să mă pun chezaş, însă 
pentru Uruma aş fi băgat şi mâna-n foc că nu i se întâmplă 
nimic. Mă gândii dacă n-ar fi potrivit să arunc hainele de pe 
mine şi să-mi urmez stăpânii pentru a încerca să le dau o 
mână de ajutor. Ar fi meritat poate să-mi dau osteneala şi 
poate chiar să-mi pun viaţa în primejdie dacă Urpat ar mai 
fi avut suflare în el şi dacă ar mai fi existat o cât de 
măruntă speranţă de salvare. Urpat însă murise mai 
demult, iar leşul lui, chiar dacă tătarul şi tătăruşca n-ar fi 
izbutit să-l prindă acum, peste un ceas, sau peste cel mult 
două, tot l-ar fi aruncat valurile pe nisip. 

Tătarul, izbit de valuri, se ţinea încă bine şi se apropia 
încet, totuşi se apropia, de trupul înecatului. Fata însă 
pierise. Muierile urlară: 

— Nu se mai vede tătăruşca. 

— Au înghiţit-o valurile. 

— S-a dus. S-a înecat. S-a zis cu ea. 

Veni lângă mine găgăuţul Terint. Şi cum veni, mă întrebă: 

— Ce zici, slugă? Ţi-a murit, ori nu ţi-a murit stăpâna? 

— N-a murit. O să iasă acum la suprafaţă. 

Abia rostii aceste cuvinte, că lumea de pe mal dădu 
iarăşi un chiot: i 

— Uite-o! Uite-o pe tătăruşcă. Il apucă pe frate-său de 
păr. 

Mă înălţai pe călcâie. Văzui capul tătăroaicei deasupra 
apei. O văzui cum îl apucă pe Urpat de păr şi cum îl trage 
după ea în adânc. Ştiam ce avea să urmeze. Mă bucurai. 
Din toată inima mă bucurai. 

— S-a dus la fund! S-a înecat şi tătăruşca. 

— Nu, strigai din toate puterile, nu s-a înecat. 

Luptându-se cu valurile, stăpânul meu, care, atunci când 
era supărat, din “câine necredincios” şi din “câine spurcat” 
nu mă scotea, dădea vădite semne de osteneală. 

— Se îneacă şi tătarul. Acuşi-acuşi se îneacă şi tătarul. 


— În loc de un mort, o să avem trei. 

— Mare nenorocire! 

— Nenorocirea e pentru ei. Pentru noi nu e nicio 
nenorocire. Trei tătari mai mult sau mai puţin pe lume... 

Când totul părea pierdut, Uruma ieşi iarăşi la suprafaţă, 
tocmai lângă tătar. Tătarul apucă el mortul de păr şi, la 
rându-i se lăsă apucat de păr de Uruma. 

Tătăruşca îi aduse pe amândoi la mal. Cămaşă subţire de 
borangic galben i se lipise pe trupul mai împlinit acum dar 
încă zvelt. Alergară câteva găgăute, făcură cerc în jurul ei 
s-o ferească de privirile bărbaţilor, care o mâncau din ochi, 
şi o ajutară să se îmbrace. Primarul bărbos se desmetici, şi 
aşa, aproape gol, cum era, îngenunche lângă Urpat şi-l 
despuie. După ce-l apucă de picioare, sări în sus şi începu 
să-l scuture şi să-l legene. Din gura deschisă a tătăraşului 
curseră câteva fire de apă tulbure. Pe urmă nu mai curse 
nimic. Tătarul, sleit de lupta cu marea, osteni repede. 
Atunci trecu trupul băieţandrului în mâinile câtorva găgăuţi, 
care, ţinându-l pe Urpat mereu cu capul în jos, continuară 
să-l scuture şi să-l legene. Înecatul era tot vânăt, tot umflat, 
iar picioarele lui, strâmbe şi crăcănate, prinseseră să bată 
în verde. Selim Reşit îi întrebă pe cei din jur: 

— Cam când să se fi înecat? 

— Să tot fie trei ceasuri de atunci. 

Lăsa capul în jos. Murmură: 

— Nu mai avem nicio nădejde. S-a stins. 

Mortul fu lungit pe nisip. Tătarul se îmbrăcă. Între timp îşi 
pusese straiele pe ea şi Uruma. Cerură caii. Încălecară. 
Selim Reşit îşi luă băiatul în braţe, pe cal. Plecară. După ce 
se depărtară, loviră caii cu călcâiele, şi aceştia se aşternură 
la drum grăbit spre Sorg. 

Cum stătusem tot timpul amestecat în mulţime şi cum 
stăpânii mei fuseseră preocupaţi numai de Urpat, nu mă 
văzuse nici primarul, nici Uruma. Copleşit de tristeţe şi 
măcinat de durere, mă întorsei la cârciumă şi mai băui încă 
un sfert de ţuică fiartă îndulcită cu zahăr. 


Urpat!... N-ai avut parte de viaţă lungă, şi fericită, Urpat. 
N-ai apucat să te iei la trântă cu tătăruşii... N-ai apucat să 
mai creşti, Urpat, să mai râzi, să te mai bucuri... 

Părintele Tripon nu mai era singur. O sumedenie de 
găgăuţe şi de găgăuţi luaseră loc la masa lui. Beau vin, 
bere, rachiu. 

— Grozavă a fost tătăruşca! De unde o fi găsit în ea atâta 
putere? 

— Înota ca un peşte, întocmai ca un peşte. 

Mi se acri de cârciumă. Îmi luai bună ziua de la părintele 
Tripon şi de la ceilalţi. În trecere îl salutai şi pe sfântul 
Varnav, care sta crunt şi neclintit în icoana atârnată în 
perete. Afară se lăsă asfinţitul, un asfinţit plin de vânt şi de 
ploaie, un asfinţit în care îmi venea să-mi scuip sufletul. 
Ajunsei pe întuneric la tabun. Mă înfăşurai cât mai bine în 
sacul aspru, de cânepă şi mă întinsei pe pământul gol şi ud, 
aşteptând să treacă noaptea. Mă dusei la Sorg după ce se 
lumină de ziuă. Casa tătarului era înţesată de oameni — 
bărbaţi, femei, copii. Primarul mă zări. Nu-mi spuse nimic. 
Intră în casă şi se întoarse repede. Îmi aruncă de departe, 
de parcă i-ar fi fost teamă să nu se molipsească de la mine 
de cine ştie ce boală, o punguliţă de pânză plină cu bani 
sunători, de argint. 

— la-ţi leafa, slugă, ia-ţi leafa şi du-te. Cadâna mea nu 
vrea să te mai vadă. Zice că tu ne-ai adus nenorocirea în 
casă, tu, câine necredincios şi spurcat, tu, diavol şchiop. 

— Stăpâne... Eu... 

— Du-te. De herghelie o să aibă grijă vechea slugă, 
păcătosul de Ismail, care s-a întors aseară de la Tekirghiol. 

Mă înclinai supus, pentru cea din urmă oară, în faţa lui. 
După aceea mă învârtii, prin vânt şi ploaie, mult timp în 
jurul casei. Nădâăjduii s-o văd pe Uruma, să-mi iau rămas 
bun de la ea. Mă învârtii în jurul casei tătarului până mi se 
uri şi-mi pierdui şi nădejdea. Abia atunci mă îndurai să plec. 

La întoarcerea spre Constanţa urmai acelaşi drum pe 
care-l cunoşteam, pentru că-l străbătusem cu luni în urmă 


la venire. Pe înserat mă aflai în oraş. Pogorâi spre port, şi 
aci umblai pe ulițele strâmbe, înguste şi sărac luminate, 
până găsii, o cârciumă, în care intrai. Era plină de hamali şi 
de marinari cârciuma. Un bărbat adus de spate zdrăngănea 
la un pian. Câteva perechi scălămbăiau un dans la modă. 
Mă aşezai la o masă lângă soba caldă şi-mi uscai straiele. 
După aceea mâncai tocană de purcel cu mămăliguţă şi băui 
o sticlă de vin roşu. Acum, noaptea stăpânea cerul şi 
pământul, oraşul şi marea. Nu mai aveam ce face în port. 
Mă dusei la gară, îmi luai un bilet, mă urcai în trenul de 
Bucureşti, căutai un colţ mai călduros în vagon şi adormii 
înainte ca trenul să plece din gară. Dormii toată noaptea. 
Somn fără vise dormii. Tun dormii. 


XXI 


Anul trăit în târgul din câmpul nehotărnicit al 
Deliormanului mi se păruse grozav de lung. Miezul verii era 
arzător, apăsător. Peste case şi peste grădini pluteau nori 
uriaşi de praf alburiu. Totul — până şi copacii, până şi iarba, 
până şi steblele de flori de prin grădini — mirosea urât. 
Greu îmi venea totuşi să plec din oraş, iar de rămas îmi 
venea şi mai greu. 

Profesorii, în cap cu directoarea liceului, domnişoara 
Găzaru, se dovediră a fi chiar mai indulgenţi decât ne 
aşteptasem şi ne-o dorisem noi. Nu lăsară nici repetenţi, 
nici corijenţi. Şcolarii, buni şi răi, trecură laolaltă clasa. Cei 
mai vârstnici furăm chemaţi la cancelarie, lăudaţi pentru 
sârguinţa pe care o arătasem la învăţătură şi sfătuiţi să ne 
înscriem şi să mai dăm o clasă la toamnă. Bineînţeles, dacă 
voiam. Şi dacă... Dacă eram în măsură, să depunem la 
cancelarie, o dată cu cererea de înscriere, şi taxa pentru 
examene. Careva întrebă: 

— Dar pentru ce e nevoie să plătim taxa înainte? 

Secretarul ne lămuri: 

— Domnii profesori sunt osteniţi. Se duc în vacanţă. Le 
trebuie mărunţiş. Dacă nu le lipsesc paralele pot să-şi 
petreacă vacanţa undeva la munte sau la mare, iar la 
toamnă se vor întoarce bine dispuşi... Aşa că... Aşa că... 

— Înţelegem... 

Îmi venea peste mână să mă duc la noi acasă, la Omida, 
pe lunga, săraca şi îngusta vale a Călmățuiului. Ce aveam 
de făcut acolo? Să mă cert iarăşi cu părinţii? Să mă iau 
iarăşi în colţi şi-n furci cu fraţii şi cu surorile? Să dau iarăşi 
buzna peste rude şi peste rubedenii? Să-mi umplu iarăşi 
burta cu ciorbă de ştevie, de ştir şi de urzici, cu mămăligă? 


Mi se cam făcuse lehamite de toate. Mă înţelesei din două 
vorbe cu doamna Arăpaş, care era mulţumită că Despa 
trecuse şi ea clasa, şi rămăsei mai departe în oraş. f 
Despa sta tot posomorâtă, tot aspră, tot închisă. Işi 
păstra ceasuri întregi fălcile încleştate şi ne privea pe sub 
sprâncene, cu duşmănie. Mă obişnuisem atât de mult cu 
Despa, încât ochii mei nu mai luau în seamă schimbările 
prin care trecea. Dar într-o zi, după ce ne aruncarăm unul 
altuia urâte cuvinte de cârcotă, nu ştiu ce-mi veni s-o 
privesc mai amănunţit. Observai cu uşurinţă că i s-a lungit 
niţeluş faţa şi că pe pielea ei lucioasă şi negricioasă s-au 
ivit mici pete gălbui. Mai observai că i s-a cam îngroşat 
mijlocul şi i s-au lăţit şoldurile. Nu-mi trecu prin minte nicio 
presupunere. De altfel eram grozav de obosit. Mă 
apucasem să scriu un roman al mahalalei ţigăneşti, în care 
de câtva timp căpătasem iarăşi obiceiul să mă învârtesc 
seară de seară. Căutam să prind cu urechea cuvinte, zicale 
şi mă chinuiam să cunosc viaţa oamenilor de aici până în 
cel mai ascuns miez ai ei. Întârziind astfel voit printre 
ţigănci şi printre ţigani, ascultai sunând şi răsunând 
ciocanele şi baroasele care cădeau pe fierul înroşit şi ţinut 
cu cleştele pe nicovale, ascultai suflând foalele de piele 
neagră, ascultai însă, şi nu numai o dată, şi cobzele care, 
ciupite de coarde, chirăiau şi lăutele care suspinau ca nişte 
inimi rănite. În ciuda voinţei mele, cartea, pe care o scriam 
nu ca s-o public, ci pentru a mă deprinde cu masa de lucru 
şi cu scrisul, ieşea deşirată şi romantică. Cum aveam silă de 
deşirătură şi de romantism, rupeam paginile scrise, le 
ardeam şi luam totul de la început. 
Afundat în adâncul nopţii şi nebăgând de seamă că s-au ivit 
zorile, rămâneam adeseori în plină lumină a soarelui cu 
lampa aprinsă şi, încordat ca un arc, omorând cu bună 
ştiinţă visul şi poezia, alungând cu biciul cuvintele 
aromitoare şi adormitoare, transcriam brutal faptele aşa 
cum le văzusem şi aşa cum le auzisem. In aceste jalnice 
împrejurări, când mă băteam cumplit cu hârtia, cu cerneala 


şi cu haita de lupi a cuvintelor, nazurile fetei negricioase 
rămaseră cu totul dincolo de marginile preocupărilor mele. 
Dar într-o zi, buna mea gazdă, doamna Arăpaş, mă întrebă 
pe neaşteptate şi cu oarecare îngrijorare în glas: 

— Da ce-o fi cu fata mea, maică? S-a schimbat! Şi să mă 
bată Dumnezeu dacă pricep de ce. S-a schimbat de parcă 
n-ar mai fi ea. 

Drept răspuns, îi aruncai la întâmplare câteva vorbe: 

— Creşte. E firesc să se schimbe. Ai fost şi dumneata 
fată. Poate că tot atât de plină de hachiţe şi de nazuri. 

— M-a ferit Dumnezeu, maică. Eram cinci fete la casa 
mamei. Munceam pe ruptelea. N-aveam vreme nici să ne 
fandosim, nici să ne sclifosim. Despa!... Cu Despa trebuie 
să fie ceva la mijloc. Cu Despa trebuie să se fi petrecut 
ceva. Nu mai mănâncă. Nu mai doarme. Are greţuri. Are şi 
ameteli. Te pomeneşti c-o fi bolnavă. 

— Poate. Du-te şi dumneata cu ea la un doctor. 

— Am vrut. Am vrut s-o duc. La domnul doctor Secărică 
am vrut s-o duc. Despa mi-a răspuns că merge, dar că, o 
dată ajunsă acolo, în cabinet, îl ia pe doctor la palme. 

— N-o cunoşti pe Despa? Dumneata o cunoşti mai bine 
ca oricine. Eşti mama ei. Glumeşte. Cum o să-l ia la palme 
pe doctor? Doctorul e om bătrân. Are şi barbă. 

— O să încerc, Darie maică, dar n-am nicio nădejde. 
Despa e mai încăpăţânată decât un catâr. Leită răposatul 
Apăpaş. 

Trecu o zi. Trecură două zile. Trecură trei. Cu toate 
stăruinţele maică-si, Despa nu vru să se ducă la doctor. 

În aria uriaşă a familiei Arăpaş se afla o adevărată 
pădure de salcâmi şi de sălcii. În partea apropiată de 
mlaştina încă nesecată răsărise şi crescuse o sumedenie de 
plopi. Mlădioşi, înalţi şi îmbrăcaţi în bogat şi argintiu frunziş 
sunător, plopii aceştia erau mândria mahalalei. Noaptea, 
când mă ajungea osteneala şi-ncepea să-mi dea târcoale 
urâtul, puneam condeiul la odihnă lângă maldărul de hârtie, 
aruncam o haină pe umeri, ieşeam tiptil din casă, ca să nu 


tulbur somnul nimănui, mă duceam şi mă lungeam în iarbă 
în apropierea lor. Acolo, pentru că altă îndeletnicire mai 
bună nu găseam, îmi ciuleam urechile şi ascultam cu nesaţ 
zbaterea neliniştită a frunzelor. Această zbatere neliniştită 
era şi a mea. 

In cealaltă parte a curţii Arăpaşilor, unde pământul era 
mai negru, mai gras şi mai sănătos, gazdele sădiseră, cu 
ani şi ani în urmă, pomi roditori. Nucii prinseseră rădăcini, 
însă cu vremea se uscaseră. Merii şi corcoduşii, vişinii şi 
cireşii se păstraseră. Unii dintre ei îmbătrâniseră, dar 
înfloreau încă şi îşi mai încărcau ramurile cu fructe bogate 
şi gustoase în fiecare an. In ziua aceea, al cărei sfârşit avea 
să ne facă martorii unei întâmplări pe care niciunul dintre 
noi nu o presimţise, fraţii Arăpaş plecară la câmp dis-de- 
dimineaţă, cu secerătoarea. Se copsese secara şi orzul. 
Grâul era şi el pe cale de-a se coace. Zorul era mare şi nu 
trebuia să se piardă niciun ceas de muncă. Il luaseră, ca să 
mâne boii, fiindcă de altceva nu era în stare, şi pe ciung. 
Doamna Arăpaş le puse traista cu merinde în car şi le 
deschise poarta. 

— Diii! 

— Să fie-ntr-un ceas bun! 

Soarele răsări peste oraş şi peste lume şi începu să se 
înalte. Rațele măcăiră. Gâgâiră gâştele. Găinile se apucară 
să scurme prin gunoaie. Intrai în răcoroasa odaie şi mă 
apucai de scris. Despa nu se arătă. 

Scrisei. Scrisei până ostenii. 

Ziua trecu anevoie, dar trecu. Gândurile nu mi se mai 
legară. Mâna nu mă mai ascultă. O căutai pe Despa prin 
casă, prin arie, prin grădină. N-o găsii. Doamna Arăpaş îmi 
spuse: 

— A plecat în oraş. 

Se topi înserarea. Mă dusei în arie şi mă lungii, după 
vechiul meu obicei, pe iarbă, în apropierea plopilor. Răsări 
luna. Aşteptai ca, plutind lin prin văzduh, să ajungă în vârful 
plopilor.  Ascultai cum  susură frunzele. Şi, uitând 


personajele romanului la care ostenisem, în cap mi se 
închegară versuri: 


Plopii mi-au ieşit în drum; beti 
Îşi legănau vârfurile moi 

In vântul ce rostogolea scaieţi 
Și fum de păpădie spre zăvoi. 


Plopilor, le-am spus, plopi de platină, 
Ca şi voi sunt drept şi înalt. 
Creştetul zburlit mi se clatină, 

De parcă-s pe tărâmul celălalt. 


Ca şi voi sunt legat de pământ, 

In pământ ca şi voi m-oi întoarce. 
Am cu ţărâna un legământ, 

Pe care nimeni nu-l poate desface. 


Poate-mi sunteți frati; vă ascult, 
Dar frunza voastră nimic nu-mi mai spune 
Strămoşii care-au vieţuit demult 
Incep în mine oasele să-şi sune. 


Poate că în mintea mea zănatică s-ar mai fi iscat şi s-ar 
mai fi închegat şi altele. Starea de visare şi de uşoară 
tristeţe care mă stăpânea era prielnică. Mă pomenii cu 
Despa lângă mine. Totul se sfărâmă şi se risipi. Cu ochi 
mari mă uitai la ea prin văzduhul albăstrui plin de umbre. 
Se îmbrăcase cu o rochie lungă, albă, pe care n-o mai 
văzusem. Parcă ar fi fost mireasă, sau mai curând nălucă. 

O întrebai: 

— Unde-ai fost toată ziua? 

— În oraş. 

— Dar ce-ai putut să faci tu în oraş atâta timp? 

— Nu te priveşte. 

— Da. E adevărat. Nu mă priveşte. Nimic din ce faci tu nu 
mă priveşte. 

Căutai luna. Avea obrazul tot cum i-l ştiam: rotund şi 


galben ca obrazul Urumei, întocmai ca obrazul Urumei. Mă 
duru inima. Imi spusei în gând: “Poate că era mai bine dacă 
rămâneam acolo, la Sorg, printre tătari... Poate că era mai 
bine dacă îl ascultam pe Urpat şi mă făceam tătar. Poate 
era mai bine dacă...” O auzii pe Despa zicând încet: 

— Tu, Gălbejitule, vreau să te întreb ceva. 

— Întreabă-mă. 

— Tu, Gălbejitule, ce crezi tu despre Timon? 

— Dacă ai să stai jos, am să-ţi spun. Nu-mi place să te 
văd lângă mine în picioare, ca o făclie aprinsă. 

Vorbele din gură îmi ieşiseră la întâmplare. Nu mă speriai 
de ele. Nu se sperie nici Despa. Rosti cu răceală: 

— Ca o făclie aprinsă... 

Se plimbă prin iarba moale şi înaltă. Se uită la fiecare 
copac şi la fiecare pom. Se opri lângă un plop, îl luă în 
braţe, ca şi cum plopul ar fi fost un bărbat viu, înalt, 
puternic, plin de viaţă şi de sănătate. Îşi lipi obrazul de 
scoarţa lui netedă, lucioasă. Adie vântul. Plopul se clatină 
şi, neliniştit, îşi sună frunzele de argint. Despa îl izbi cu 
pumnul, îl părăsi. Veni. Se culcă pe o rână, ceva mai 
departe de mine. Rupse câteva fire de iarbă. Le făcu ghem. 
Le duse la gură şi începu să le mestece. Le aruncă. 

— Amare. larba e amară. 

Tăcui. Plopii se liniştiră. Despa îşi pipăi sânii. Îşi pipăi 
pântecul. Intocmai ca Petriţa şi-l pipăi. Zisei: 

— Ce vrei să ştii despre Timon? 

— Multe. Însă în primul rând aş vrea să ştiu dacă e sau 
nu om de treabă. 

— De ce te interesează pe tine Timon? 

— De ce mă interesează? Uite... 

Se târî de-a buşilea până la un pas de mine. Se aşeză 
turceşte. 

— Vino mai aproape, îmi spuse. 

Mă dusei. Imi luă mâna şi mi-o lipi de pântecul ei. Mă 
arse un gând. Nu-l schimbai în cuvinte. Mă mulţumii s-o 
întreb pripit: 


— Ce-nseamnă asta? 

Despa mă lovi peste mână. Fruntea i se încreţi. Faţa i se 
aspri. | se aspri şi glasul. 

— Cum poţi să fii atât de idiot, Gălbejitule? Nu-l simţi? 
Mişcă. Tocmai acum mişca! 

— Cine? 

— Copilul! Copilul lui Timon. E aici. Şi de câtăva vreme a 
început să mişte. 

Mi se opri inima. Îmi secă glasul. Gura mi se uscă. Mi se 
uscă şi limba. Mă duru cerul gurii. Buzele mă usturară. 
Plopii tăcură. Imi dusei mâna la piept. Inima începu iarăşi 
să-mi bată. Îmi mişcai fălcile şi buzele şi mă auzii întrebând 
cu un glas care nu mai era al meu: 

— Dar de când trăieşti tu cu Timon? 

Răspunsul căzu repede şi limpede: 

— De la sfârşitul toamnei. N-ai ştiut? Tot oraşul ştie. Am 
crezut că ştii şi tu. 

— N-am ştiut. 

Uluiala îmi trecu. Rânjii. 

— Fără îndoială că sunt nătâng şi bleg. Mai mult: cred că 
sunt prost de nu mai am pereche pe lume. 

— Eşti. 

Luna ajunse în vârfurile plopilor. Se uită la noi şi ne 
scăldă în lumina ei de aur vechi. Obrazul Despei se strâmbă 
şi se urâţi. Ochii de smoală, cu toate că ardeau, se urâţiră şi 
ei. 

— Lui Timon i-ai spus că te-a pricopsit cu un copil? 

— l-am spus! 

— Şi ce-a zis? 

— Mi-a, spus că nu se amestecă. Ar fi primejdios pentru 
el. M-a povăţuit să mă descurc singură. Cum voi şti. 

— Cum să te descurci singură? 

— Să-l lepăd. Să caut o moaşă. Să mă tragă şi să-l lepăd. 

Işi pipăi cu amândouă mâinile pântecul, în care copilul 
începuse iarăşi să mişte. Îşi pipăi şoldurile. Îşi pipăi şi sânii, 
să vadă dacă nu cumva mustesc. Zise şoptit: 


— Şi mi-a mai spus Timon că dacă nu cutez să mă duc la 
o moaşă să mă tragă, să-l lepăd, să-i mărturisesc mamei 
că-l am de la tine şi să-l nasc. Mama, zicea Timon, o să mă 
creadă. lar pe tine, zicea tot el, o să te silească alde frate- 
meu să mă iei de nevastă. 

Întâi îmi veni să plâng. Nu plânsei. Pe urmă îmi veni să 
râd. Şi râsei. Râsei ca un nebun. Dar deodată, râsul îmi 
îngheţă pe buze. Şi ca să nu-mi îngheţe şi buzele, spusei: 

— Şi dacă n-o să vreau? 

— Au să te hărtănească cu cuţitele. 

Mi se opri răsuflarea. Ascultai plopii. Sunau de parcă ar fi 
fost viori lungi şi subţiri, de argint, viori care cântau singure 
la nunta mea cu Despa. Vântul lin ţinea loc de arcuş. 

Vrusei s-o întreb pentru ce s-a uitat ea la unul ca Timon. 
Vrusei s-o întreb cum au început legăturile dintre ei. Multe 
vrusei s-o întreb. Dar răspunsurile, dacă Despa mi le-ar fi 
dat, ce folos mi-ar fi adus? Nu mai îndreptau nimic. Mă lăsai 
păgubaş. Spusei însă cu hotărâre: 

— Am să mă duc să vorbesc cu Timon. Mie nu mi-e 
teamă de Timon. Am să mă duc la el şi-am să-i pun mâna în 
gât. Am să-l silesc să spună adevărul. Să mărturisească 
adevărul şi să tragă consecinţele. Să te ia de nevastă... 

Auzindu-mă, ochii i se umplură de nădejde şi-i sclipiră. 
Trecu repede sclipirea. Şopti: 

— Bine, Gălbejitule, bine. Te cred că nu ţi-e teamă de 
Timon. Dar unde ai să-l găseşti? Am stat la el toată ziua. 
Am văzut cum şi-a făcut bagajele. Auzi? Şi-a făcut bagajele 
şi-a plecat din oraş. Chiar astă-seară a plecat din oraş. Mi-a 
spus că n-o să se mai întoarcă niciodată aici. Vorbise cu 
Lăpturel şi cu Paleacu. La toamnă... La toamnă au să-l 
numească în alt oraş, la alt liceu, departe, poate tocmai în 
Transilvania. 

Plecasem, cu un an în urmă, din Turnu şi venisem la 
Ruşii-de-Vede, să învăţ carte, să-mi fie mai bine. După cum 
băgăm acum de seamă, sărisem, ca broasca, din lac în puț. 
Mânia câtă o avui împotriva Despei se risipi ca fumul în 


bătaia vântului. Poate că nu eram un om chiar atât de rău 
cum îmi plăcea uneori să mă închipui. Mi se muie inima. De 
mila mea şi de mila Despei mi se muie inima. Devenii de 
cârpă. Căutai cuvinte calde care să mă liniştească şi cu 
care să-i dau şi fetei o nădejde, fie ea cât de slabă totuşi o 
nădejde. Până să le găsesc, Despa zise veninoasă: 

— Acum, Gălbejitule, mie nu-mi rămâne altceva de făcut 
decât să le spun alor mei că tu, tu şi numai tu porţi 
răspunderea. Tu te-ai legat de mine. Tu mi-ai sucit minţile. 
Tu m-ai amăgit. Tu m-ai siluit. Mai pe urmă, eu m-am supus 
de frică. lar copilul... Copilul pe care-l port în pântec e al 
tău. 

Vorbele Despei căzură grele, ca nişte bolovani. Mă loviră. 
Vântul înfăşură plopii. Îl legănă. Frunzele de argint sunară. 
Ca nişte clopoței sunară. Luna, rotundă şi galbenă ca 
obrazul Urumei, se împosocă. Zisei resemnat: 

— Bine, Despa. N-ai decât să spui. Să spui tot ce vrei. Şi 
cui vrei. 

lar îi sclipiră ochii. 

— Şi ai să recunoşti, nu? Ai să recunoşti că e copilul tău, 
nu? Ai să te însori cu mine, nu? Şi ai să mă iubeşti, nu? 

O lăsai să-şi guste puţina şi trista bucurie a biruinţei, însă 
când văzui că-şi desface braţele şi-şi întinde gâtul negru, de 
găină, ca să mă ajungă cu buzele şi să mă sărute; mă grăbii 
s-o dezmeticesc: 

— Nu, Despa, n-am să recunosc nimic, chiar dacă aş fi 
pus în frigare şi fript de viu la foc domol. Nu pot şi nici nu 
vreau să mint. lar de însurat... Gândeşte-te şi tu! Sunt eu 
om de însurat? 

Pe deasupra plopilor scăldaţi ca şi noi în lumina lunii 
trecură păsări de noapte. Sclipiră în iarbă licurici. 

— AI... Ştiu!... Ştiu de ce nu vrei să mă iei de nevastă. 

— Ce ştii? 

— Tu, Gălbejitule, tu nu mă iubeşti. De altfel... te înţeleg. 
De ce m-ai iubi? Sunt neagră şi lucioasă ca fundul căldării. 
Şi acum, pe deasupra, mai sunt şi însărcinată. 


Rămăsese un timp adusă de spate, copleşită parcă adânc 
de nenorocirea în care se afla. După aceea se îndreptă, se 
îmbăţoşă şi-mi zise scârbită: 

— Nu, Gălbejitule, să nu-ţi mai fie frică. M-am răzgândit. 
N-am să arunc vina pe tine. Ar râde mahalaua. Ar spune: 
“Despa s-a culcat c-un strâmb. C-un şontorog. Nu se uita 
nimeni la ea. Era urâţică. Şi prea neagră... Şi-atunci s-a 
culcat şi ea cu cine s-a nimerit să-i iasă în cale.” 

— Dar atunci ce-ai să faci? N-ai să poţi să-ţi mai ascunzi 
multă vreme sarcina. 

Vorbi apăsat, ameninţător, cu ură: 

— O să vezi tu... 

Plecă spre casă. Plecai şi eu după ea. Acum luna 
lunecase dincolo de vârfurile plopilor. Se deschise poarta. 
Fraţii Arăpaş intrară cu carul şi cu secerătoarea în curte. 
Doamna Arăpaş ne pofti la masă. O pofti şi pe Despa. Veni. 
Mă uitai la ea îngrijorat de acel “o să vezi tu” pe care mi-l 
spusese în grădină. După ce o privii câteva clipe, 
îngrijorarea îmi pieri. Ochii de smoală ai negricioasei erau 
liniştiţi. Liniştită îi era şi faţa. Ne aşezarăm, pe prispă, la 
masă. Începurăm să mâncăm. Mămăliga era fierbinte. 
Brânza — sărată, iute. 

Despa se uită la noi toţi îndelung. Cu milă parcă. Pe urmă 
îşi însenină faţa. Ba chiar râse. Spuse: 

— Mi-e foame. De multă vreme nu mi-a fost foame ca 
astă-seară. 

— Mănâncă, maică, mănâncă pe săturatelea. Slavă 
Domnului, avem destulă mâncare! spuse doamna Arăpaş 
veselă. Avem atâta mâncare, că mai putem da şi la alţii. 

Despa se uită la mine cu înţeles şi zise cu gura plină! 

— Păi mai şi dăm. Şi nu de ieri, de alaltăieri, ci mai bine 
de un an. 

— Despa! Nu ţi-e ruşine? 

— De ce, mamă, de ce să-mi fie ruşine? 

— Nu face nimic, zisei, nu merită să ne certăm pentru 
atâta lucru. De multe ori, Despa mi-a spus şi cuvinte mai 


urâte. 

— Ei, maică, Darie, iartă şi tu, Despa e de-abia o copilă. 

Ciungul holbă ochii. 

— Dar ce e cu tine, Despa? Mănânci de parcă ai mânca 
de frica morţii. 

Negricioasa râse. Râse şi spuse: 

— Mănânc pentru că mi-e foame, Cât despre moarte, să 
ştii, nene, că mie nu-mi e frică de moarte. 

— Pe dracu! zise ciungul. Toţi oamenii au frică de 
moarte. De ce-ai fi tu, tocmai tu, mai brează? 

— De-aia, spuse Despa. 

Se ridică. Unul dintre fraţii Arăpaş strânse masa. 
Aprinserăm ţigări şi ne apucarăm să fumăm. 

Despa ieşi din casă şi trecu pe lângă noi purtând în mână 
un coşuleţ în care se afla un pachet lunguieţ, înfăşurat în 
jurnal. Mamă-sa o întrebă: 

— Unde te duci, Despa? 

— În grădină. Să culeg cireşe. Am văzut mai devreme c- 
au mai rămas pe ramuri cireşe negre, neculese. 

— Şi-ai să te caţări în cireş acum noaptea? 

— De ce nu? E lună plină. Mi s-a făcut poftă de cireşe şi 
vreau să mănânc măcar câteva. 

— Adu-ne şi nouă. De gustare... 

Nu răspunse. Nu întoarse capul. Mergând dreaptă, 
mândră, se pierdu printre pomii înecaţi în fumul alburiu al 
lunii. 

Şi cum stam cu toţii pe prispă, în adâncul grădinii, tocmai 
acolo unde se aflau cireşii copţi, izbucni şi se ridică printre 
ramurile încărcate de rod dulce şi roşu o flacără înaltă. 
Auzirăm şi un strigăt scurt, care vădea mai mult mirarea 
decât spaima. Flacăra începu să alerge împleticit. Oarbă, se 
izbi de un cireş şi se opri zbuciumându-se mai departe, de 
parcă ar fi fost suflată de vânt din toate părţile. Ne 
repezirăm cu toţii într-acolo. Până să ajungem la ea, flacăra 
scăzu şi se prăbuşi. Ne lovi nările miros puternic de păr ars, 
de carne arsă, de benzină. Ajunserăm. Privirăm. Nu ne veni 


să ne credem ochilor. Despa sta chircită lângă trunchiul 
bătrân al unui cireş încărcat de cireşe negre, răscoapte. 
Flăcările îi arseseră părul, rochia, carnea. Trupul gol era 
negru, negru. Mai negru de cum i-l ştiam. Ne aplecarăm. Ne 
uitarăm cu ochii mari. Nedumeriţi. Nu mai era nimic de 
făcut. Aşteptarăm să i se răcească rămăşiţele. 

Doamna Arăpaş nu strigă. Nu se jeli. Nici măcar nu 
plânse. Rămase tăcută, nemişcată, ca de piatră. Intr-un 
târziu, întoarse faţa aspră, încărcată de durere, spre mine. 
Mă întrebă: 

— Tu, de ce s-o fi omorât Despa? Ce i s-o fi întâmplat? 

Ridicai din umeri. 

— De unde vrei să ştiu eu? 

O vecină, care, văzând flacăra, sărise gardul în aria 
Arăpaşilor, spuse: 

— Ce burtă mare!... 

Alta, care intrase în arie pe poartă, încercă să-i risipească 
mirarea. 

— Din pricina focului, tu. | s-au încălzit măruntaiele şi i s- 
au umflat. 

Ciungul se repezi în casă şi se întoarse cu un cearşaf. O 
înfăşurară. Unul dintre fraţi o luă în braţe şi o duse în casă. 

Intrai în odaie. Îl găsii pe ciung. Plângea. Nu mă întrebă 
nimic. Nici eu nu-l întrebai nimic. 

Îmi adunai boarfele. Erau puţine. Le înghesuii în geanta 
mea, de piele, cu care mă dusesem la şcoală. 

Filipache zise: 

— Dar cu hârţoagele ce-ai de gând? Nu ţi le iei? 

— Nu, îi răspunsei, nu le iau. 

— Dar nici să nu mi le laşi mie ca suvenire. N-am ce face 
cu ele. 

— N-o să ţi le las. 

Adunai hărtiile pe care tot măzgălisem verzi şi uscate 
vreme de un an. Le rupsei bucăţi-bucăţele. Căutai un coş. Il 
umplui. Mă dusei în fundul grădinii. Aruncai hârtiile rupte în 
mlaştina care se găsea acolo. Dar hârtiile nu se afundau în 


noroi. Luai o ramură. Mestecai noroiul, îl mestecai până 
înghiţi toate bucăţile de hârtie. După aceea mă dusei la 
fântână. Scosei o ciutură de apă. Mă spălai pe mâini. Mă 
spălai şi pe obraz. Spălându-mă pe mâini şi pe obraz cu apă 
rece ca gheaţa şi curată ca lacrima, îmi spălai parcă şi 
sufletul. De toată zgura şi de toate necurăţeniile care mi se 
lipiseră de el în ultimii ani mi-l spălai. 

Aruncarea şi afundarea în noroi a manuscriselor la care 
ostenisem atâta, însemna un sfârşit. Dar în acelaşi timp 
trebuia să însemne şi un început. Trebuia să plec din oraş. 
Repede. Cât mai repede. Avui impresia că dacă aş mai 
întârzia o singură zi acolo, o mare de noroaie şi un ocean 
de gunoaie s-ar năpusti asupra mea şi m-ar duce în adâncul 
lor pentru totdeauna. Nu! Nu voiam aceasta! Trebuia să 
plec. Repede. Cât mai repede. Să încerc să duc o altfel de 
viaţă, Să caut altceva, şi să mă ostenesc să scriu altfel. 
Cum? Aveam să mă trudesc s-o aflu. 

— Trebuie, Darie. Auzi tu? Trebuie! 

Mulţi îmi spuseseră cuvintele acestea. Mi le spusese într- 
o zi care acum mi se păru grozav de depărtată, şi Valentina 
Bulgun. Acum ajunsesem să mi le spun singur. Cât despre 
Valentina!... Trebuia s-o uit şi pe Valentina. Trebuia să uit 
totul şi să schimb totul, dacă voiam să birui. 

Şi voiam să birui. 

Voiam să umplu cu miere aurie fagurii vieţii mele. 

Şi tot cu miere aurie voiam să umplu şi vieţile altora. 

— Trebuie, Darie. Auzi tu? Trebuie! 

Intrai în casă. Ciungul văzu că-mi iau geanta. Mă întrebă: 

— Pleci? 

— Plec. 

— Dar unde-o să te culci? E miezul, nopţii. 

— Găsesc eu. 

Când trăsei după mine poarta, Ciul se repezi şi mă lătră. 
Ştia că murise Despa şi că nu mai ara cine să-l certe şi să-l 
lovească. 

Mi se păru că sunt beat. Pe urmă mi se păru că sunt 


treaz. Şi iarăşi mi se păru că sunt beat. 

Mergeam încet, clătinându-mă, pe Calea Dunării, în sus, 
spre centrul oraşului, unde se afla statuia de bronz, a 
generalului Mantu. Pe sub castanii bătrâni mergeam. Trecui 
pe lângă un vardist. Nu-mi spuse nimic. Nici eu nu-i spusei 
nimic. Îmi aprinsei o ţigară. Mi se păru că fumul ei miroase 
a carne arsă. Îi strivii vârful aprins între degete şi-o aruncai. 
Şi iarăşi mersei mai departe. Mersei până ostenii. Atunci mă 
aşezai pe marginea trotuarului. Mă podidi plânsul. Plânsei. 
Oraşul dormea adânc. După, în timp, lacrimile încetară să- 
mi curgă. Mă sculai şi mergând domol, din când în când 
clătinându-mă ca un om beat, mă dusei la gară. Aşteptai, 
plimbându-mă pe peronul gol, până în zori. O dată cu zorile 
veni şi trenul de Turnu, trenul care mergea spre Bucureşti. 

Mă urcai în tren. După câteva minute locomotiva fluieră 
şi plecă, târând după ea şirul lung de vagoane. Părăsii 
pentru totdeauna târgul vechi şi dărăpănat din câmpul 
neted şi nesfârşit care altădată, în vechea vechime, fusese 
acoperit de uriaşa şi înspăimântătoarea pădure pe care o 
hoardă de năvălitori, ce stăpânise vremelnic ţinutul dintre 
Dunăre şi Carpaţi, o numise pe limba ei Deliorman, adică 
Pădurea nebună. 


1958 - 1963