Nikos Kazantzakis — Alexis Zorba

( 


Singura traducere întegrală din limba greacă 
t F, 


Raftul 


~ ZORBA 
GRECUL 


PEO MANITAS 
îctien__ 


NIKOS KAZANIZAKIS 


ALEXIS ZORBA 


y 


virtual-project.eu 
Prietenului meu Jean Herbert 


L-AM ÎNTÂLNIT PENTRU PRIMA OARĂ LA PIREU. 

Coborâsem în port să iau vaporul pentru Creta. Mijeau 
zorile. Ploua. Bătea un vânt puternic şi împroşcăturile valurilor 
ajungeau până în dreptul micuţei cafenele. Uşile de sticlă erau 
închise, în aer plutea o duhoare de corpuri omeneşti şi mirosea 
a ceai de salvie. Afară era frig şi pâcla respiraţiilor aburea 
geamurile. Vreo cinci-şase marinari, care făcuseră de gardă 
toată noaptea, încotoşmănaţi în bluzoanele lor cafenii din piele 
de capră, îşi beau cafeaua sau ceaiul de salvie şi priveau 
marea prin geamurile întunecate. Peştii, ameţiţi de izbiturile 
mării dezlănţuite, îşi găsiseră adăpost în apele liniştite din 
adâncuri; aşteptau ca, sus, liniştea să redevină stăpână. 
Pescarii, îngrămădiţi în cafenele, aşteptau şi ei sfârşitul 
vijeliei, pentru ca peştii, potoliţi, să urce din nou la suprafaţă 
spre a muşca din momeală. Porcii de mare, calcanii se 
întorceau din expedițiile lor nocturne. Se lumina de ziuă. 

Uşa de sticlă se deschise; un docher bondoc, cu pielea 
tăbăcită, fără nimic pe cap, cu picioarele goale, plin de noroi, 
îşi făcu apariţia. 

— Hei, Kostandi! strigă un bătrân lup de mare vârât într-o 
mantie îmblănită de culoare albastră spălăcită. Ce faci, 
bătrâne? 

Kostandi scuipă. 

— Ce vrei să fac? răspunse el ursuz. Bună ziua, crâşmă, 
bună seara, casă. Bună ziua, crâşmă, bună seara, casă! Asta 
mi-e viaţa. Muncă ioc! 

Câţiva se porniră pe râs, alţii clătinară din cap suduind. 

— Lumea asta-i închisoare pe viaţă, zise un mustăcios care- 
şi făcuse studiile de filozofie la teatrul de păpuşi, da, 
închisoare pe viaţă, lua-o-ar dracii. 

O lumină blândă albastră-verzuie înmuie geamurile soioase, 
intră în cafenea, aninându-se de mâini, de nasuri, de frunţi, şi, 


3 


sărind pe vatră, aprinse sticlele. Becurile electrice îşi slăbiră 
puterea, şi cafegiul, moţăind după această noapte albă, întinse 
mâna şi le stinse. 

O clipă de tăcere. Toţi ochii se ridicară şi priviră afară ziua 
mocirloasă. Se auzeau talazurile care se spărgeau mugind şi, 
în cafenea, clipocitul câtorva narghilele. 

Bătrânul lup de marc oftă 

— Vorba-i, ce s-o fi întâmplat cu căpitanul Lemoni? 
Dumnezeu să-l aibă-n pază! 

Şi aruncă o privire încrâncenată spre mare. 

— Oh! blestemată făcătoare de văduve! urlă el, muşcându-şi 
mustaţa căruntă. 

Stăteam într-un colţ, mi-era frig, şi-am mai cerut un ceai de 
salvie. M-aş fi culcat să dorm. Mă luptam cu somnul, cu 
oboseala şi cu tristeţea apăsătoare a oricărui început de zi. 
Priveam prin geamurile aburite portul, care se trezea la urletul 
tuturor sirenelor de pe vapoare, la ţipetele surugiilor şi 
luntraşilor. Şi tot uitându-mă aşa, o plasă tainică, plăsmuită 
din mare, din ploaie şi din plecare, îmi strângea inima între 
ochiurile ei strimte. 

Stăteam cu ochii aţintiţi la prora neagră a unui mare vapor; 
toată carcasa era încă înecată în beznă. Ploua şi vedeam cum 
firele de ploaie leagă cerul cu glodul. 

Priveam vaporul negru, umbrele, ploaia şi simţeam cum mă 
cuprinde tristeţea. Mă năpădeau amintirile. În aerul îmbibat 
de apă, alcătuit din ploaie şi regrete, chipul prietenului drag 
căpăta relief. Fusese acum un an? Într-o altă viaţă? Ieri? Când 
oare coborâsem în acelaşi port pentru a-mi lua rămas bun de 
la el? Aceeaşi ploaie şi în dimineaţa aceea, mi-aduc aminte, la 
fel de frig, şi tot în zori. Şi-atunci îmi simţeam inima la fel de 
grea. 

Să te desparţi pe încetul de nişte fiinţe iubite, câtă 
amărăciune! E preferabil să tai în carne vie şi să regăseşti 
singurătatea, climatul firesc al omului. Şi totuşi, în dimineaţa 
aceea ploioasă nu mă puteam desprinde de prietenul meu. 
(Mai târziu, mult prea târziu, din păcate, am înţeles de ce.) Mă 
urcasem cu el pe vapor şi şedeam în cabina lui, printre valizele 
împrăştiate. Mă uitam la el lung, cu insistenţă, când atenţia îi 
era concentrată în altă parte, de parcă aş fi vrut să-mi notez în 


4 


memorie trăsăturile lui, una câte una - ochii aceia luminoşi 
albaştri-verzui, faţa-i rotundă, de om tânăr, acea expresie fină 
şi dispreţuitoare şi, mai presus de toate, mâinile lui 
aristocratice cu degete prelungi, subţiri. 

O clipă îmi surprinse privirea, însetată şi domoală, 
alunecând asupra lui. Se întoarse cu acel aer batjocoritor pe 
care şi-l lua când voia să-şi ascundă emoția. Mă privi, înţelese. 
Şi pentru a risipi tristeţea noastră, a amândurora: 

— Până când? mă întrebă el, zâmbind, ironic. 

— Până când... ce? 

— Până când ai să tot morfoleşti hârtia şi-ai să te mânjeşti 
cu cerneală? Vino cu mine, scumpe maestre. Acolo, în Caucaz, 
mii de oameni din neamul nostru sunt în primejdie. Să mergem 
să-i salvăm. 

Incepu să râdă, ca şi cum şi-ar fi luat în zeflemea nobilul 
proiect. 

— Poate că n-o să-i putem salva, adăugă el. Dar ne vom 
salva pe noi înşine străduindu-ne să-i salvăm pe alţii. Nu asta 
predici tu, învăţătorule? „Singurul mod de-a te salva pe tine 
însuţi e de-a lupta pentru salvarea celorlalţi...” Aşadar, înainte, 
maestre, tu, care ştii să predici atât de bine. Hai! 

Nu i-am răspuns. Sfânt pământ al Orientului, mamă a zeilor, 
munţi falnici în care a răsunat strigătul de protest al lui 
Prometeu! Ţintuit ca şi el de aceleaşi stânci, neamul nostru îşi 
striga durerea. Se afla încă o dată în primejdie şi-şi chema fiii 
în ajutor. lar eu îl ascultam, pasiv, ca şi cum durerea n-ar fi 
fost decât un vis, iar viaţa o tragedie captivantă, în care dai 
dovadă de grosolănie şi de naivitate, dacă te repezi pe scenă 
să iei parte la acţiune. 

Fără să aştepte vreun răspuns, prietenul meu se ridică în 
picioare. Vaporul şuiera acum pentru a treia oară. Îmi întinse 
mâna, ascunzându-şi din nou emoția sub masca ironiei. 

— La revedere, şoarece de bibliotecă! îmi zise. 

li tremura glasul. Ştia că e ruşinos să nu-ţi poţi stăpâni 
inima. Lacrimi, cuvinte  duioase, gesturi dezordonate, 
familiarităţi populare, toate acestea i se păreau slăbiciuni 
nedemne de un bărbat. Niciodată, noi care ne iubeam atât de 
mult, nu schimbasem un singur cuvânt cald. Ne hârjoneam şi 
ne zgâriam ca nişte fiare. El, omul fin, ironic, civilizat. Eu, 


5 


barbarul. El, stăpânindu-se, epuizându-şi cu uşurinţă toate 
manifestările sufletului printr-un zâmbet. Eu, brusc, izbucnind 
într-un râs nelalocul lui şi sălbatic. 

Am încercat, la rândul meu, să-mi ascund tulburarea printr- 
un cuvânt aspru, dar mi-a fost ruşine. Nu, nu mi-a fost ruşine, 
dar n-am reuşit. I-am strâns mâna. I-o ţineam strâns, nu-i mai 
dădeam drumul. S-a uitat la mine mirat. 

— Emoţionat? a făcut el schiţând un zâmbet. 

— Da, i-am răspuns calm. 

— De ce? Ce-am hotărât amândoi? N-am căzut de acord de 
ani de zile? Ce spun japonezii, care-ţi plac atât de mult? 
Fudoşin! Indiferenţă, calm; chipul - o mască surâzătoare şi 
nemişcată. Ce se petrece în dosul măştii, treaba fiecăruia. 

— Da, i-am răspuns din nou, în strădania de-a nu mă 
compromite lansându-mă într-o frază cât toate zilele. 

Nu eram sigur că-mi pot împiedica glasul să tremure. 

Gongul răsună la bord, izgonind, din cabină în cabină, pe 
vizitatori. Ploua liniştit. Aerul se umplu de patetice cuvinte de 
adio, de jurăminte, de sărutări prelungi, de sfaturi rostite în 
grabă şi gâfâit. Mama se arunca în braţele fiului, soţia într-ale 
soţului, prietenul într-ale prietenului. Ca şi cum se despărţeau 
pentru totdeauna. Ca şi cum această scurtă despărţire le-o 
amintea pe cealaltă, cea Mare. Şi sunetul atât de blând al 
gongului răsună deodată, de la pupă la proră, în aerul umed, 
ca un clopot de îngropăciune. Mă înfiorai. 

Prietenul se aplecă asupra mea. 

— Ascultă, a zis el în şoaptă, ai vreo presimţire funestă? 

— Da, am răspuns iarăşi. 

— Crezi în astfel de baliverne? 

— Nu, am răspuns cu toată convingerea. 

— Atunci? 

Nu era vorba de niciun „atunci”. Nu credeam, dar mi-era 
teamă. 

Prietenul îşi puse încet mâna stingă pe genunchiul meu, cum 
obişnuia s-o facă în clipa cea mai cordială a discuţiilor noastre. 
Îl îndemnam să ia cine ştie ce hotărâre, el opunea rezistenţă, 
refuza, pentru ca până la urmă să cedeze, şi atunci îmi atingea 
genunchiul, ca şi cum mi-ar fi spus: „Am să-ţi fac pe voie, din 
prietenie...” 


__Pleoapele i se bătură de două-trei ori. Mu fixă din nou. 
Inţelese că sunt îndurerat şi ezită să folosească armele noastre 
preferate: râsul, zâmbetul, ironia... 

— Bine, zise el. Dă-mi mâna. Dacă vreunul din noi s-ar afla 
în primejdie de moarte... 

Se opri, de parcă i-ar fi fost ruşine. Noi care, de ani de zile, 
luam în derâdere asemenea „incursiuni” metafizice şi vâram în 
acelaşi sac: vegetarieni, amatori de spiritism, teozofi şi 
ectoplasme... 

— Atunci? am întrebat, căznindu-mă să ghicesc. 

— S-o luăm ca pe-un joc, vrei? zise el în grabă, spre a ieşi 
din periculoasa frază în care se lansase. Dacă vreunul din noi 
s-ar găsi în primejdie de moarte, să se gândească la celălalt 
destul de intens pentru a-l preveni oriunde s-ar afla... De 
acord? 

Incercă să râdă, dar buzele lui, parcă îngheţate, rămaseră 
ţepene. 

— De acord, am zis. 

Prietenul meu, temându-se că şi-a manifestat prea mult 
tulburarea, s-a grăbit să adauge: 

— Nu cred defel, se-nţelege, în astfel de comunicări aeriene 
ale sufletelor... 

— Nu face nimic, am şoptit. Fie... 

— Ei bine! atunci, fie. Ne prindem. De acord? 

— De acord, am răspuns din nou. 

Au fost ultimele noastre cuvinte. Ne-am strâns mâinile fără o 
vorbă, degetele ni se împreunară, arzătoare, se despărţiră 
brusc, şi-am plecat în pas grăbit fără să mă întorc, de parcă aş 
fi fost urmărit. Mi-a venit o dată să întorc capul şi să-mi văd 
prietenul pentru ultima oară, dar m-am stăpânit. „Nu te 
întoarce! mi-am poruncit, mergi înainte!” 

Sufletul omului, înglodat în carne, e încă în stare brută, 
imperfectă. El e incapabil, cu însuşirile lui insuficient 
dezvoltate, să presimtă în mod limpede şi sigur. Dacă ar fi 
capabil, cât de diferită ar fi fost această despărţire. 

Se lumina tot mai mult de ziuă. Cele două dimineţi se 
contopeau. Vedeam mai limpede acum chipul drag al 
prietenului meu, rămas în ploaie, nemişcat, mâhnit, în 
ambianța portului. Uşa cafenelei se deschise, marea vuia, un 


7 


marinar intră înăuntru, rotofei, cu picioarele crăcănate, cu 
mustăţile pleoştite. Nişte glasuri răsunară voioase: 

— Salut, căpitane Lemoni! 

M-am ghemuit într-un colţ, căznindu-mă să mă concentrez 
din nou. Dar chipul prietenului meu se dizolvase în ploaie. 

Se lumina tot mai mult, căpitanul Lemoni îşi scoase 
mătăniile de chihlimbar şi începu să le numere, morocănos şi 
taciturn. Mă luptam să nu văd, să nu aud, ca să mai rețin un 
pic vedenia care se pulveriza. Să mai retrăiesc furia ce m-a 
cuprins atunci, furie şi ruşine totodată, când prietenul meu m- 
a făcut „şoarece de bibliotecă”. Mi-amintesc că de atunci în 
acest cuvânt s-a întrupat dezgustul meu pentru existenţa pe 
care-o duceam. Eu, care iubeam atât de mult viaţa, cum de mă 
putusem lăsa înglodat, de-atâta amar de vreme, în tot acest 
talmeş-balmeş de terfeloage şi foi înnegrite! În acea zi a 
despărțirii, prietenul meu m-a ajutat să văd limpede. M-am 
simţit uşurat. Cunoscând de-aci înainte numele slăbiciunii 
mele, voi fi în stare, poate, s-o înving mai uşor. Nu mai era 
stingheră şi imaterială; intrase într-un cuvânt, se întrupase în 
el, şi mi-era uşor să dau lupta cu ea. 

Cuvântul îşi croise desigur drum în mine, pe nesimţite, şi am 
căutat, de-atunci, un pretext pentru a da dracului toate 
hârţoagele şi-a mă avânta în acţiune. Mi-era silă să port pe 
blazonul meu acest jalnic rozător. Şi iată că acum o lună am 
găsit prilejul mult dorit. Am închiriat pe-un țărm al Cretei, 
dinspre Marea Libiei, o veche mână de lignit părăsită, şi acum 
porneam într-acolo să trăiesc laolaltă cu oamenii simpli, 
muncitori, ţărani, departe de orice şoareci de bibliotecă. 

M-am pregătit de plecare, foarte emoţionat, ca şi cum 
această călătorie avea în ea un sens oarecum tainic. Eram 
hotărât că-mi schimb viaţa. „Până acum, suflete, îmi spuneam, 
nu vedeai decât umbra şi te desfătai cu ea; acum am să te duc 
în miezul vieţii.” _ 

Eram, în sfârşit, gata. În ajunul plecării, cotrobăind prin 
hârtii, am dat de-un manuscris neterminat. L-am luat şi l-am 
privit, şovăind. De doi ani, în străfundurile făpturii mele 
fremăta o mare dorinţă, o sămânță: Buddha. Il simţeam tot 
timpul în măruntaie cum mă mistuie, cum se coace. Creştea, se 
zvârcolea, începuse să mă lovească cu picioarele în piept ca să 


8 


iasă afară. Acum nu mai aveam curajul să-l resping. Nu mai 
puteam s-o fac. Era prea târziu pentru un asemenea avort 
spiritual. 

Deodată, în timp ce ţineam manuscrisul în mână, nehotărât, 
zâmbetul prietenului meu, plin de şiroaie şi de tandreţe, se ivi 
în aer. „Îl voi lua! am spus înţepat. Îl voi lua, degeaba 
zâmbeşti!“ L-am învelit cu grijă, ca pe-un bebeluş în scutece, şi 
l-am luat cu mine. 

Se auzi glasul căpitanului Lemoni, grav şi răguşit. Am ciulit 
urechile. Vorbea de spiriduşii care se căţăraseră în timpul 
furtunii pe catargele caicului său, şi le lingeau. 

— Sunt moi şi lipicioşi, spunea el, şi când îi atingi, îţi iau 
mâinile foc. Mi-am răsucit mustăţile o dată, şi toată noaptea 
am sclipit ca un drac. Şi, cum vă spuneam, apa dăduse năvală 
pe vas. lÎncărcătura se înmuiase, devenise grea şi vasul 
începuse să se aplece într-o parte. Eram pierdut. Dar lui 
Dumnezeu, bunul, i s-a făcut milă de mine și mi-a trimis un 
fulger zdravăn care a aruncat în aer tambuchiurile şi, odată cu 
ele, tot cărbunele. Marea era numai cărbune de jur împrejur, 
dar vasul era mai uşor; şi-atunci s-a îndreptat. Uite-aşa se face 
c-am scăpat şi de data asta. 

Am scos din buzunar micul meu Dante, „tovarăşul de 
călătorie”. Mi-am aprins pipa, m-am rezemat de perete şi mi- 
am luat o poziţie comodă. Dorinţa mi-a stat o clipă în cumpănă: 
de unde să încep? De la smoala încinsă a Infernului, de la 
flacăra răcoritoare a Purgatoriului, sau să mă avânt de-a 
dreptul pe treapta cea mai înaltă a Speranţei omeneşti? Eram 
liber să aleg. Ţineam în mână minuscula ediţie Dante, îmi 
savuram libertatea. Versurile pe care urma să le aleg, acum, 
cu noaptea-n cap, aveau să imprime ritmul întregii zile. 

M-am aplecat asupra densei viziuni spre a lua o hotărâre, 
dar n-am avut răgazul. Deodată, neliniştit, am ridicat capul. Nu 
ştiu cum dar am avut senzaţia că două găuri mi se cască în 
creştetul capului; m-am întors brusc și m-am uitat înapoi prin 
uşa de sticlă. Speranţa dementă de a-mi revedea prietenul m-a 
străfulgerat pentru o clipă. 

Eram gata să accept minunea. Dar minunea nu s-a petrecut. 
Un necunoscut, cam la vreo şaizeci de ani, înalt de statură, 


uscăţiv, cu nişte ochi holbaţi, îşi lipise nasul de geam şi se uita 
la mine. Ţinea subsuoară o bocceluţă turtită. 

Ce m-a impresionat mai mult la el au fost ochii - trişti, 
neliniştiţi, batjocoritori şi plini de ardoare. Cel puţin, aşa mi s- 
au părut mie. 

De cum ni s-au încrucişat privirile - parcă i s-ar fi confirmat 
ideea că eu sunt cel pe care-l caută - necunoscutul a întins 
hotărât mâna şi a deschis uşa. A trecut printre mese cu un pas 
vioi şi elastic şi s-a oprit în faţa mea. 

— La drum? m-a întrebat e. Încotro? 

— In Creta. De ce? 

— Mă iei cu tine? 

Mă uitai la el cu atenţie. Obraji scofâlciţi, fălci puternice, 
pomeţi proeminenţi, un păr cărunt şi buclat, nişte ochi 
scăpărători. 

— De ce? Ce să fac cu tine? 

Ridică din umeri. 

— De ce! De ce! făcu el dispreţuitor. Oare nu se poate face 
nimic fără „de ce“? Uite-aşa, de plăcere. la-mă, hai să zicem, 
ca bucătar. Ştiu să fac nişte supe! 

Mă pufni râsul. Comportarea şi vorba lui hotărâtă îmi 
plăceau. Supele aşijderea. N-ar fi rău, mă gândeam, să iau cu 
mine namila asta deşelată pe îndepărtatul țărm singuratic. 
Supe, taifasuri. Avea aerul că vânturase ţări şi mări, un fel de 
Sindbad Marinarul... Mi-a plăcut. 

— La ce te gândeşti? făcu el bălăngănindu-și scăfârlia. Şi tu 
eşti dintr-ăia care se tot socotesc: s-o fac, să n-o fac... Ei? Cam 
aşa ceva, nu? Hai, hotărăşte-te, curaj! 

Stătea aplecat asupra mea, un lungan cât toate zilele, şi mă 
obosea să tot ridic capul pentru a-i vorbi. Am închis cartea. 

— Stai jos, i-am spus. lei un ceai? 

S-a aşezat, punându-şi cu mare atenţie bocceaua pe scaunul 
de alături. 

— Un ceai? făcu el dispreţuitor. Jupâne, un rom! 

Işi bău romul sorbind câte-un pic, păstrându-l îndelung în 
gură pentru a-l savura, apoi lăsându-l încet să-i alunece pe gât 
şi să-i încălzească  măruntaiele. „Senzual, mi-am zis, 
cunoscător rafinat...” 

— Ce meserie ai? l-am întrebat. 


10 


— Toate meseriile: ăle de se fac cu piciorul, cu mâna, cu 
capul, toate. Atâta ar mai lipsi, să stea omul şi să culeagă. 

— Unde-ai lucrat în ultima vreme? 

— Într-o mână. Sunt un miner bun, să ştii. Mă pricep la 
metale, ştiu să găsesc filoane, să deschid galerii, să cobor în 
puțuri, nu mi-e frică. Lucram bine, eram şef de echipă, n- 
aveam de ce mă plânge. Da' vezi că şi-a vârât dracu coada. 
Sâmbăta trecută, seara, eram puţin cam cherchelit şi, niciuna, 
nici două, m-am repezit la patron, care venise tocmai în ziua 
aceea în inspecţie, şi i-am tras o mamă de bătaie... 

— O mamă de bătaie? De ce? Ce-ţi făcuse? N 

— Mie? nimic! Absolut nimic, pe onoarea mea! II vedeam pe 
om pentru prima oară la față. Ba ne împărțise şi nişte ţigări, 
amărâtul. 

— Şi atunci? 

— Oh! pui şi tu nişte întrebări! Aşa mi-a venit mie. Ştii 
povestea cu morăriţa? Ce, curul morăriţei ştie carte? Curul 
morăriţei, asta-i raţiunea omenească. 

Citisem multe definiţii ale raţiunii omeneşti. Asta mi s-a 
părut însă a fi cea mai uimitoare, şi mi-a plăcut. M-am uitat la 
noul meu tovarăş cu un deosebit interes. Faţa îi era plină de 
zbârcituri, măcinată, roasă parcă de vijelii şi ploi. O altă faţă, 
câţiva ani mai târziu, mi-a făcut aceeaşi impresie de lemn 
muncit şi chinuit: cea a lui Panait Istrati. 

— Şi ce ai acolo în boccea? Mâncare? veşminte? scule? 

Tovarăşul meu ridică din umeri şi râse. 

— Îmi pari un om cu multă judecată, fie-mi îngăduit s-o 
spun, zise el. 

Mângâie bocceaua cu degetele lui lungi şi aspre. 

— Nu, adăugă el. E un santuri!. 

— Un santuri? Cânţi la santuri? 

— Când sunt la ananghie, dau o raită prin cârciumi cântând 
la santuri. Nişte vechi cântece kleftice din Macedonia. Şi după 
aia strâng cheta, uite, cu şapca asta, care se umple de parale. 

— Cum te cheamă? 

— Alexis Zorba. Mi se mai spune şi Lopată-de-brutărie, în 
bătaie de joc, fiindcă-s lung şi am un cap turtit ca o plăcintă. 
Dar oamenii-s liberi să spuie tot ce poftesc! Mi se mai spune şi 


Instrument cu coarde. 


11 


„Passa Tempo”, pentru că într-o vreme vindeam seminţe de 
dovleac. Mi se mai spune şi Mana Viţei: pe oriunde mă duc, 
pare-se că fac ravagii. Mai am şi alte porecle, dar asta pentru 
altă dată... 

— Şi cum ai învăţat să cânţi la santuri? 

— Aveam douăzeci de ani. La o serbare dată-n satul meu, de- 
acolo, de la poalele Olimpului, am auzit pentru prima oară 
cântându-se din santuri. Am simţit că mi se taie răsuflarea. 
Trei zile la rând n-am putut să bag nimic în gură. „Ce-i cu 
tine?“ mă întrebă taică-meu într-o seară. „Vreau să cânt şi eu 
la santuri!” „Nu ţi-e ruşine? Ce eşti tu, ţigan nomad? Să ajungi 
lăutar?“ „Vreau să cânt şi eu la santuri!“ Aveam ceva bani 
deoparte, să mă însor când mi-o veni sorocul. Un puşti încă, 
vezi bine, un smintit. Îmi ardea sângele în vine, voiam să mă 
însor, vai de capul meu! Aşadar, dau totul până la ultimul ban 
şi-mi cumpăr un santuri. laca, ăsta de colea. O întind cu el, 
ajung la Salonic şi mă apuc să-l caut pe-un turc, Retsep Efendi, 
un cunoscător, un maestru la santuri. Mă arunc la picioarele 
lui. „Ce doreşti, tinere ghiaur?“ mă întrebă el. „Vreau să-nvăţ a 
cânta la santuri.” „Bun, şi de ce mi te-arunci la picioare?” 
„Pentru că n-am bani să-ţi plătesc!“ „Şi zi aşa, ţi-a intrat în cap 
să cânţi la santuri?” „Da.” „Bine, rămâi atunci, băieţaş, n-am 
nevoie să fiu plătit!“ Am rămas la el un an să studiez, trebuie 
să fie mort la ora asta. Dacă Dumnezeu lasă să intre câini în 
raiul lui, poate să-i deschidă uşa şi lui Retsep Efendi. De când 
am învăţat să cânt la santuri, sunt alt om. Când sunt amărât 
sau când mă aflu la ananghie, cânt la santuri şi mă simt mai 
uşor. În timp ce cânt, poate să mi se vorbească mult şi bine, n- 
aud nimic, şi chiar dacă aud, nu pot să scot o vorbă. Oricât aş 
vrea, n-am ce-i face, nu pot şi pace! 

— Şi de ce, Zorba? 

— Eh! Pasiunea! 

Se deschise uşa. Vuietul mării răbufni din nou în cafenea; 
aveam picioarele şi mâinile îngheţate. M-am vârât şi mai tare 
în colţul meu şi m-am învelit cu pardesiul; trăiam o voluptate 
deplină. 

„Unde să mai plec? mă gândeam. Stau bine aici. De-ar putea 
dura acest minut ani întregi.” 


12 


Mă uitai la straniul personaj din faţa mea. Avea ochii aţintiţi 
asupră-mi, nişte ochi mici, rotunzi, negri ca tăciunele, cu 
vinişoare roşii în partea albă. Simţeam cum mă străpung şi mă 
scormonesc cu nesaţ. 

— Ei? făcui eu. Şi după aia? 

Zorba îşi ridică din nou umerii osoşi. 

— Lasă asta, zise el. Imi dai o ţigară? 

I-am dat. A scos din vestă un amnar, un fitil şi şi-a aprins-o. 
Ochii i se închiseră pe jumătate, satisfăcuţi. 

— Ai fost însurat? 

— Sunt bărbat, făcu el, enervat. Sunt bărbat, adică orb. Şi 
eu am căzut în capcană, ca tot omul. M-am însurat. Am călcat 
cu stângul. Am devenit cap de familie. Am clădit o casă. Am 
avut copii. Belele. Noroc de santuri, fie binecuvântat! 

— Cântai acasă să mai alungi necazurile? Aşa-i? 

— O, dragul meu! Se vede că nu cânţi la niciun instrument! 
Ce vorbe-s astea? Acasă ai griji, nevastă, plozi. Ce mănânci? 
Ce pui pe tine? Ce te mai aşteaptă? Iadul! Nu, nu, pentru 
santuri trebuie să ai chef, trebuie să fii pur. Dacă nevastă-mea 
mă bârâie la cap, cum vrei să mai am chef să cânt la santuri? 
Încearcă să cânţi când copiilor le e foame şi chiţăie. Ca să 
cânţi la santuri trebuie să-ţi fie capul la santuri, şi nu în altă 
parte, înţelegi? 

Inţelegeam că Zorba ăsta era omul pe care-l căutam de atâta 
amar de vreme fără să-l găsesc. O inimă vie, o imensă gură 
lacomă, un suflet mare în stare brută. 

Sensul cuvintelor artă, dragoste, frumuseţe, puritate, 
pasiune - acest muncitor mi-l lămurea prin cele mai simple 
cuvinte omeneşti. 

Mă uitam la mâinile lui care ştiau să se slujească de cazma 
şi de santuri - pline de bătături şi crăpate, deformate şi 
nervoase. Cu mare băgare de seamă şi gingăşie, de parcă ar fi 
dezbrăcat o femeie, ele desfăcută bocceaua şi scoaseră 
dinăuntru un vechi santuri lustruit de ani, cu o sumedenie de 
coarde, cu podoabe de aramă şi de fildeş şi cu un ciucure de 
mătase roşie. Degetele butucănoase îl mângâiau de la un cap 
la altul, încet, cu pasiune, de parcă ar fi mângâiat o femeie. 
Apoi, îl înveliră din nou, cum înveleşti un trup iubit, să nu 
răcească. 


13 


— lată santuri-ul meu! şopti el în timp ce-l punea cu 
precauţie pe scaun. 

Marinarii ciocneau acum paharele, râzând cu gura până la 
urechi. Bătrânul îl bătu amical pe spate pe căpitanul Lemoni. 

— Ai tras o spaimă zdravănă, ehe, căpitane Lemoni, spune 
drept! Numai Dumnezeu ştie câte luminări i-ai făgăduit 
Sfântului Nicolae! 

Căpitanul îşi încreţi sprâncenele stufoase. 

— Jur pe apa mării, băieţi, când am văzut moartea cu ochii, 
nu m-am gândit nici la Sfânta Fecioară, nici la Sfântul Nicolae! 
M-am întors spre Salamina, m-am gândit la nevastă-mea şi am 
strigat: „Ah! scumpa mea Katherina, dac-aş putea să fiu în 
patul tău!“ 

O dată mai mult, marinarii izbucniră în hohote de râs, iar 
căpitanul Lemoni râse şi el. E 

— Zău aşa, ciudat animal mai e şi omul ăsta! făcu el. Il are 
pe Arhanghelul Morţii cu paloşul deasupra capului, dar cu 
mintea e acolo, taman acolo, şi nu în altă parte! Pfui! Lua-l-ar 
dracu de porc! 

Bătu din palme. 

— Jupâne, strigă el, adu de băut la toată lumea! 

Zorba asculta, cu urechile-i mari ciulite. Se întoarse, se uită 
la marinari, apoi la mine. 

— Unde acolo? întrebă el. Ce tot povesteşte ăla? 

Dar deodată pricepu şi tresări. 

— Bravo, amice! făcu el admirativ. Marinarii ăştia cunosc 
taina. Pentru că se luptă zi şi noapte cu moartea, se vede 
treaba. 

Îşi agită în aer laba uriaşă. 

— Bun! zise el, asta-i altă poveste. Să ne-ntoarcem la a 
noastră: rămân sau plec? Hotărăşte. 

— Zorba, am zis, şi-abia m-am ţinut să nu-i sar în braţe, 
Zorba, de acord! Vii cu mine. Am lignit în Creta, îi vei 
supraveghea pe muncitori. Seara o să ne întindem amândoi pe 
nisip - n-am pe lume nici nevastă, nici copii, nici măcar un 
câine -, o să mâncăm şi o să bem împreună. După aceea, tu ai 
să cânţi la santuri... 

— ... Dacă o să-mi vină cheful, pricepi, dacă o să-mi vină 
cheful. Să muncesc pentru tine, asta da, cât pofteşti. Sunt 


14 


omul tău. Dar cu santuri-ul, asta-i altă mâncare de peşte. E-un 
animal sălbatic,. Are nevoie de libertate. Dacă o să-mi vină 
cheful, o să cânt, cânt şi din gură. Şi-o să joc zeimbekiko, 
hasapiko, pendozali - da” ţi-o spun verde, numai dacă-mi vine 
cheful. Socoteala dreaptă e frăţie curată. Dacă mă sileşti, s-a 
isprăvit. In treburi de felul ăsta, e bine s-o ştii, sunt bărbat. 

— Bărbat? Ce vrei să spui? 

— Ei, cum ar veni, liber! 

— Jupâne, am strigat, încă un rom! 

— Două romuri! strigă Zorba, Şi pentru tine unul, să putem 
ciocni. Ceaiul de salvie şi romul nu fac casă bună. Trebuie să 
bei şi tu un rom, ca să pecetluim înţelegerea dintre noi 

Ciocnirăm păhărelele. Se luminase acum bine de ziuă. 
Vaporul şuieră. Hamalul care-mi dusese geamantanele pe 
vapor îmi făcu semn. 

— Dumnezeu cu noi, am spus sculându-mă. Să mergem! 

— ... Şi Necuratul! completă calm Zorba. 

Se aplecă, îşi luă santuri-ul subsuoară, deschise uşa şi ieşi 
primul. 


15 


II 


MARE, BLÂNDEŢE DE TOAMNA, INSULE SCĂLDATE 
ÎN LUMINĂ, pânza diafană a unei ploi fine acoperind 
nemuritoarea goliciune a Greciei. Ferice de omul, gândeam, 
căruia îi e dat, înainte de moarte, să plutească pe apele Mării 
Egee. 

Nenumărate sunt bucuriile acestei lumi - femeile, fructele, 
ideile. Dar să străbaţi o mare ca asta, pe-o toamnă blândă, 
şoptind numele fiecărei insule, cred că nu există bucurie care 
să cufunde mai mult sufletul omului în paradis. Nicăieri 
altundeva nu treci atât de senin, nici atât de uşor, de la 
realitate la vis. Fruntariile se îngustează şi din catargele celui 
mai ponosit vapor se avântă năvalnic ramuri şi ciorchini. S-ar 
spune că aici, în Grecia, minunea e floarea de neînlăturat a 
necesităţii. 

Pe la amiază, ploaia se oprise, soarele sfâşie norii şi se 
înfăţişă blând, duios, proaspăt spălat, mângâind cu razele lui 
apele şi meleagurile îndrăgite. Stăteam la proră şi, până în 
depărtatul zărilor, mă lăsam îmbătat de minune. 

Pe vapor - grecii, pehlivani fără pereche, cu priviri lacome, 
cu gândul la tot felul de gheşefturi, meschine discuţii politice 
şi certuri, un pian dezacordat, muieri sclifosite, cinstite şi 
veninoase. Domnea o atmosferă de mizerie provincială. Iți 
venea să apuci vaporul de cele două capete, să-l deşerţi în 
mare, să-l scuturi bine-bine, ca să te-asiguri că au căzut 
înăuntru toate scârnăviile care-l pângăreau - oameni, şobolani, 
ploşniţe - şi apoi să-l aşezi din nou pe apă, proaspăt curăţat şi 
gol. 

Dar, din când în când, mă cuprindea mila. O milă budistă, 
rece ca o concluzie de silogism metafizic. Milă nu numai de 
oameni, ci de lumea întreagă, care luptă, strigă, plânge, speră 
şi nu vede că totul nu e decât o fantasmagorie a Neantului. 
Milă de greci şi de vapor, şi de mare, şi de mine, şi de mâna de 
lignit, şi de manuscrisul Buddha, de toate aceste zădărnicii 


16 


alcătuite din umbră şi lumină, care se zbat pe neaşteptate, 
infestând aerul curat. 

Mă uitam la Zorba, descompus, palid ca ceara, care şedea 
pe-un colac de frânghii la prora. Mirosea a lămâie, îşi lungea 
ditamai urechea şi-i asculta pe pasageri ciorovăindu-se unul 
pentru rege, altul pentru Venizelos. Dădea din tărtăcuţă şi 
scuipa. 

— 'Toane vechi! bombăni el dispreţuitor. Mă mir că nu lee 
ruşine! 

— Ce vrea să însemne asta: toane vechi, Zorba? 

— Păi toate astea: regi, democraţii, deputaţi. Ce bâlci! 

În conştiinţa lui Zorba evenimentele contemporane nu mai 
era decât nişte vechituri, într-atât, în sinea lui, le depăşise. 
Fără îndoială că, în mintea lui, telegraf, vapor cu aburi, drum 
de fier, morală curentă, patrie, religie apăreau, fireşte, ca nişte 
vechi puşti ruginite. Sufletul lui înainta mult mai iute decât 
lume. 

Frânghiile scrâşneau pe catarge, malurile dansau, femeile se 
îngălbeniseră mai tare ca lămâile. Depuseseră armele - 
farduri, corsaje, ace de păr, piepteni. Aveau buzele palide, 
unghiile vinete. Bătrânele palavragioaice năpârleau, penele de 
împrumut cădeau - panglici, gene false, aluniţe de frumuseţe, 
sutien - şi când le vedeai gata să verse, te încerca scârba şi-o 
nespusă milă. 

Zorba, la rândul lui, se făcu galben, după aceea verde, ochii 
sclipitori i se întunecară. Abia pe înserat privirea lui începu să 
prindă iar viaţă. Întinse mâna şi-mi arătă doi delfini care 
săreau, luându-se la întrecere cu vaporul. 

— Delfini! făcu el, vesel. 

Băgai de seamă atunci pentru prima oară că arătătorul de la 
mâna stingă îi este retezat aproape la jumătate. Am tresărit, 
oarecum tulburat. 

— Ce s-a întâmplat cu degetul tău, Zorba? am strigat. 

— Nimic! a răspuns el, şifonat că nu m-am bucurat îndeajuns 
la vederea delfinilor. 

— Ţi l-a tăiat vreo maşină? am stăruit eu. 

— Ce maşină! L-am tăiat cu mâna mea. 

— Cu mâna ta? De ce? 


17 


— Nu poţi tu să pricepi una ca asta, jupâne! a zis el dând din 
umeri. Ţi-am mai spus că am făcut toate meseriile. Aşa că o 
dată am fost şi olar. Îmi iubeam meseria ca un zănatic. Ştii ce-i 
aia să iei un bulgăre de lut şi să faci din el tot ce-ţi trece prin 
cap? Frrr! dai drumul la roată, şi lutul se învârteşte ca un 
nebun, în timp ce tu stai deasupra lui şi zici: am să fac un 
ulcior, am să fac o strachină, am să fac o lampă, şi orice 
poftesc, fir-ar să fie! Asta se cheamă să fii bărbat: libertate! 

Uitase că e pe mare, nu mai muşca din lămâie, ochii i se 
limpeziră iar. 

— Ei şi atunci? am întrebat. Ce-i cu degetul? 

— Da, iată: mă supăra la învârtit. Se vâra exact acolo unde 
nu trebuia, îmi strica socotelile. Până când, într-o bună zi, am 
pus mâna pe toporişcă... 

— Şi nu te-a durut? 

— Cum să nu mă doară? Că nu-s butuc, sunt om, se-nţelege 
că m-a durut. Da' cum ţi-am spus, mă supăra, şi-atunci l-am 
tăiat. 

Soarele cobori spre asfinţit, marea se linişti un pic, norii se 
risipiră. Luceafărul sclipi. Priveam marea, priveam cerul, 
începui să visez... Să iubeşti astfel, să apuci toporişca, să tai, şi 
să te doară... Dar mi-am ţinut emoția într-ascuns. 

— Prost sistem, Zorba! am spus eu zâmbind. Asta mi- 
aminteşte povestea din Legenda aurită. Într-o zi, un ascet a 
văzut o femeie care l-a tulburat. Atunci, a luat securea... 

— Idiotul! mă întrerupse Zorba, ghicind ce aveam să spun. 
Să tai aşa ceva! Tâmpitul! Dar treaba aia nu-i niciodată o 
piedică. 

— Şi încă cum! am insistat eu, e chiar o piedică mare de tot. 

— Piedică la ce? 

— La intrarea în împărăţia cerurilor. 

Zorba se uită la mine pieziş, cu un aer batjocoritor. 

— Ba-i tocmai, zise el, idiotul dracului, cheia raiului! 

înălţă capul, mă privi cu atenţie, că şi cum ar fi vrut să-şi 
dea seama ce părere am eu despre lucrurile astea: viaţă 
viitoare, împărăţia cerurilor, femei şi preoţi. Dar se pare că n-a 
ghicit mare lucru şi îşi bălăngăni precaut capul lui mare, 
încărunţit. 

— Schilozii nu intră în rai! zise el, şi nu mai scoase o vorbă. 


18 


Am plecat în cabina mea să mă lungesc, am luat o carte; 
Buddha continua să-mi stăpânească gândurile. Am citit 
Dialogul dintre Buddha şi Cioban, care, în ultimii ani, îmi 
umplea sufletul de linişte şi siguranţă. 


CIOBANUL - Masa mi-e gata, am muls oile. La uşa colibei 
mele zăvorul e tras, focul arde în vatră. lar tu, tu poți trimite 
oricâtă ploaie, cerule! 

BUDDHA - Fu nu mai am nevoie nici de hrană, nici de lapte. 
Vânturile sunt coliba mea, focul mi s-a stins. lar tu, tu poți 
trimite oricăâtă ploaie, cerule! 

CIOBANUL - Eu am boi, am vaci, am păşunile străbunilor 
mei şi un taur care-mi fecundează vacile. Iar tu, tu poți trimite 
oricât ploaie, cerule! 

BUDDHA - Eu n-am nici boi, nici vaci. Eu n-am păşuni. Eu n- 
am nimic. Nu mă tem de nimic. lar tu, tu poți trimite oricât 
ploaie, cerule! 

CIOBANUL - Eu am o ciobăniță supusă şi credincioasă. De 
ani şi ani de zile ea e muierea mea; sunt fericit să mă joc 
noaptea cu ea. lar tu, tu poti trimite oricâtă ploaie, cerule! 

BUDDHA - Fu am un suflet supus şi liber. De ani şi ani de 
zile il exersez şi-l învăţ să se joace cu mine. Iar tu, tu poți 
trimite oricât ploaie, cerule! 


Cele două glasuri încă mai vorbeau când m-a furat somnul. 
Vântul se pornise din nou şi valurile se izbeau de hubloul gros 
de sticlă. Pluteam ca un nor de fum între somn şi veghe. O 
furtună violentă izbucni, păşunile se năruiră, boii, vacile, 
taurul fură înghiţiţi. Vântul smulse acoperişul colibei, focul se 
stinse; muierea ţipă şi se prăbuşi moartă în noroi. Şi ciobanul 
începu să se tânguie; urla, nu înţelegeam ce spune, dar urla, 
iar eu mă cufundam tot mai adânc în somn, lunecând ca un 
peşte în mare. 

Când m-am trezit, în zori, nobila insulă se întindea la 
dreapta noastră, mândră şi sălbatică. Munţii trandafirii 
surâdeau îndărătul negurilor sub razele soarelui de toamnă. În 
jurul nostru, marea de culoarea indigoului clocotea, tot 
neliniştită. 

Zorba, învelit într-o pătură cafenie, privea nesăţios Creta. 
Privirea lui trecea în zbor de la munte la câmpie, apoi de-a 


19 


lungul țărmului, explora, de parcă toate aceste pământuri şi 
ape i-ar fi fost familiare şi s-ar fi bucurat să le mai străbată o 
dată în gând. 

M-am apropiat şi i-am atins umărul. 

— Desigur că nu vii pentru prima oară în Creta, Zorba! am 
spus. Te uiţi la ea ca la o veche prietenă. 

Zorba căscă întocmai ca unul care se plictiseşte. L-am 
simţit, n-avea deloc chef de vorbă. 

Am zâmbit. 

— N-ai chef de vorbă, Zorba? 

— Nu-i vorba de chef, jupâne, răspunse el, dar îmi vine greu 
s-o fac. 

— Îţi vine greu? De ce? 

N-a răspuns imediat. Şi-a mai plimbat o dată încet privirea 
de-a lungul țărmului. Dormise pe punte, şi din părul lui cărunt 
şi cârlionţat se prelingea rouă. Toate cutele adânci, bărbia şi 
gâtul lui erau luminate până în fund de soarele care se înălța. 

În cele din urmă, buzele-i groase, răsfrânte, ca de ţap, se 
mişcară. 

— Dimineaţa mi-e greu să deschid gura. Tare greu, să-mi fie 
cu iertare. 

Tăcu, aţintindu-şi din nou ochii mici şi rotunzi asupra Cretei. 

Clopotul sună pentru micul dejun. Feţe răvăşite, galben- 

verzui, începură să-şi facă apariţia din cabine. Femei cu cocul 
desfăcut se târau, împleticindu-se, de la o masă la alta. 
Miroseau a borâtură şi a apă de colonie şi aveau o privire 
tulbure, îngrozită şi nătângă. 
_ Zorba, aşezat în faţa mea, îşi sorbea cu voluptate cafeaua. 
Işi ungea pâinea cu unt şi miere şi mânca. Treptat, faţa i se 
lumină, i se domoli, gura i se îmblânzi. Mă uitam la el pe furiş 
în timp ce ieşea pe încetul din braţele lui Morfeu şi ochii îi 
sclipeau tot mai mult. 

Îşi aprinse o ţigară, trase fumul cu nesaţ, şi din nările lui 
păroase ţâşniră nori de fum albastru. Îşi îndoi piciorul drept 
sub el, aşezându-se comod după tipicul oriental. Acum putea 
să vorbească. 

— Dacă e prima oară când vin în Creta? începu el... (închise 
ochii pe jumătate şi privi în depărtare, prin hublou, muntele 
Ida, care se estompa în spatele nostru.) Nu, nu e prima oară. 


20 


În 1896 eram un bărbat în toată firea. Mustaţa şi părul încă îşi 
mai aveau culoarea lor adevărată, erau negre ca pana 
corbului. Aveam în gură treizeci şi doi de dinţi şi când mă 
îmbătăm, înfulecam mai întâi gustările şi, după aia, farfuria. 
Dar taman atunci a dat dracu să izbucnească o revoltă în 
Creta. Pe vremea aia făceam pe negustorul ambulant în 
Macedonia. Mergeam din sat în sat, vindeam mărunţişuri, şi, 
în loc de bani, ceream brânză, lână, unt, iepuri, mălai; mai 
apoi, le vindeam pe toate astea şi câştigam îndoit. Noaptea, în 
orice sat ajungeam pe înserat, ştiam la ce casă să poposesc. În 
fiecare sat e câte-o văduvă inimoasă. Îi dădeam fie un mosorel, 
fie un pieptene sau o basma neagră, din pricina răposatului, şi 
mă culcam cu ea. Nu era scump! Nu-i scump, jupâne, traiul 
bun. Numai că, aşa cum îţi spuneam, iată că oamenii din Creta 
pun din nou mâna pe arme. „Ei, drăcia dracului! mi-am zis eu. 
Creta asta n-o să ne dea pace niciodată?“ Am dat deoparte 
mosorelele şi pieptenii, am pus mâna pe-o flintă, m-am vârât şi 
eu printre rebeli şi-am pornit-o spre Creta. 

Zorba tăcu. Treceam acum pe lângă un mic golf rotund, 
nisipos, liniştit. Valurile îl scăldau blând, fără să se spargă, 
mulţumindu-se să depună o spumă uşoară de-a lungul plăjii. 
Norii se risipiseră, soarele strălucea şi Creta cea aprigă 
zâmbea, domolită. 

Zorba se întoarse şi-mi aruncă o privire ironică. 

— Îţi închipui acu, jupâne, c-o să m-apuc să-ţi înşir câte 
capete de turci am tăiat şi câte urechi de turci am pus în spirt 
- ăsta-i obiceiul în Creta... N-o să spun nimic! Mi-e ciudă, mi-e 
ruşine. Ce-i toată furia asta? îmi spun acu, când sunt ceva mai 
puţin smintit, ce-i toată furia asta? Te repezi la un om care nu 
ţi-a făcut nimic, îl muşti, îi tai nasu , îi smulgi urechile, îi 
spinteci burta şi toate astea chemându-l pe Dumnezeu într- 
ajutor. Cu alte cuvinte, îl pofteşti şi pe el să taie nasuri şi 
urechi şi să spintece burţi. Numai că pe vremea aceea, vezi tu, 
îmi clocotea sângele-n vine. N-am stat să despic firu-n patru. 
Ca să judeci drept şi cinstit, trebuie să fii potolit, să se-adune 
anii şi să n-ai dinţi. Când nu mai ai dinţi, îţi vine uşor să zici: 
„E ruşine, fraţilor, nu muşcaţi!“ Da” când mai ai treizeci şi doi 
de dinţi în gură... E-o fiară crâncenă, omul, când e tânăr; da, 
jupâne, o fiară crâncenă care mănâncă oameni! 


21 


Îşi clatină capul încoace şi încolo. 

— Mănâncă el şi carne de miel, şi păsări, şi porci, da' până 
nu mănâncă carne de om, nu, nu e sătul. 

Şi adăugă, strivindu-şi ţigara în farfurioara ceştii de cafea: 

— Nu, nu e sătul. Tu, înţelepciunea pământului, ce zici de 
treaba asta? 

Dar fără să aştepte răspuns: 

— Ce poţi să zici tu? făcu el, cântărindu-mă din priviri... 
După cum bănui, măria-ta n-a ştiut niciodată ce-i foamea, n-a 
ucis niciodată, n-a furat niciodată, nu s-a culcat niciodată cu 
muierea altuia. Ce poţi să ştii tu, aşadar, ce e pe lumea asta? 
Creier de om nevinovat, carne care nu ştie ce-i soarele... şopti 
el cu un vădit dispreţ. 

lar mie, mie mi-a fost ruşine de mâinile-mi delicate, de fața- 
mi palidă şi de viaţa mea, neîmproşcată cu sânge şi noroi. 

— Fie! făcu Zorba, frecându-şi mâna grea pe deasupra 
mesei, de parcă ar fi şters-o cu un burete. Fie! Aş voi totuşi să 
te întreb ceva. Trebuie c-ai răsfoit sumedenie de cărţi, poate 
că ştii... 

— Spune, Zorba, despre ce e vorba? 

— E ciudat, jupâne... Tare ciudat, mă pune în încurcătură. 
Toate mârşăviile astea, toate jafurile şi măcelurile astea pe 
care le-am făptuit noi, rebelii, l-au adus pe prinţul George în 
Creta. Libertatea! 

Mă privi cu nişte ochi holbaţi, uluiţi. 

— E-o taină, şopti el, o mare taină! Cum ar veni, pentru ca 
libertatea să se înstăpânească în lumea asta, e nevoie de astfel 
de crime, de astfel de mârşăvii? Dacă m-aş apuca acu să-ţi 
înşir toate porcăriile şi toate omorurile care s-au făptuit, ţi s-ar 
ridica părul măciucă-n cap. Şi totuşi, urmarea tuturor ăstora, 
care-a fost? Libertatea! în loc să ne pârjolească trăsnindu-ne 
din înaltul cerului, Dumnezeu ne dă libertatea! Nu mai pricep 
nimic! 

Se uită la mine de parcă ar fi cerut ajutor. Se simțea, era o 
problemă care-l frământase mult de tot şi nu-i putea da de 
rost. 

— Tu înţelegi, jupâne? întrebă el îngrozit. 


22 


Ce să înţeleg? Ce să-i spun? Sau ceea ce numim noi 
Dumnezeu nu există; sau ceea ce numim crime şi nelegiuiri e 
necesar luptei şi eliberării omenirii... 

Mă străduiam să găsesc pentru Zorba o altă expresie, mai 
simplă. 

— Cum se face că o floare încolţeşte şi creşte din bălegar şi 
gunoaie? Presupune, Zorba, că omul e bălegarul şi gunoaiele, 
iar floarea e libertatea. 

— Da” sămânţa? făcu Zorba izbind cu pumnul în masă. Ca o 
floare să-ncolţească trebuie o sămânță. Cine-a pus o sămânță 
ca asta în măruntaiele noastre puturoase? Şi de ce sămânţa 
asta nu dă flori din bunătate şi cinste? Şi-i trebuie sânge şi 
gunoaie? 

Dădui din cap. 

— Nu ştiu, am zis. 

— Cine ştie? 

— Nimeni. 

— Păi atunci, strigă Zorba, deznădăjduit, aruncând în jurul 
lui priviri sălbatice, ce-am nevoie de vapoare, de maşini şi de 
gulere tari? 

Vreo doi-trei pasageri brutalizaţi de mare şi care îşi beau 
cafeaua la masa vecină se treziră la viaţă. Adulmecară o 
gâlceavă şi ciuliră urechile. 

Faptul îl dezgustă pe Zorba. Cobori vocea: 

— Dă-o încolo, zise el. Când mă gândesc la asta, îmi vine să 
sparg tot ce am la îndemână, un scaun, sau o lampă, sau capul 
meu de pereţi. Şi după aia, ce-am câştigat? Lua-m-ar dracu! 
Plătesc oalele sparte sau mă duc la spiţer să-mi pună bandaje 
la cap. Şi dacă bunul Dumnezeu există, ei! atunci e şi mai rău: 
s-a zis cu mine! Trebuie că mă priveşte cu coada ochiului din 
înaltul cerului şi se perpeleşte. 

A dat din mână brusc, ca şi cum ar fi izgonit o muscă 
enervantă. 

— İn sfârşit, făcu el plictisit. Asta voiam sa-ţi spun: cum a 
sosit vaporul regal împodobit peste tot cu steaguri şi au 
început să se tragă salve de tun şi cum a pus prinţul piciorul 
pe pământul Cretei... Ai văzut vreodată un popor întreg nebun 
de fericire că-şi află libertatea? Nu? Ei atunci, sărmanul meu 
jupân, te-ai născut orb şi orb ai să mori. Eu, chiar dac-ar fi să 


23 


trăiesc o mie de ani, chiar dacă n-ar mai rămâne din mine 
decât o halcă de carne vie, ce-am văzut în ziua ceea n-am să 
uit o viaţă. Şi dacă fiecare om ar putea să-şi aleagă raiul în cer, 
potrivit cu gusturile lui - şi-aşa ar trebui: asta numesc eu rai -, 
i-aş spune bunului Dumnezeu „Doamne, raiul meu să fie o 
Cretă împodobită cu mirt şi steaguri şi să dăinuie secole în şir 
clipa în care prinţul George a pus piciorul pe pământul Cretei. 
Mi-e de-ajuns.“ _ 

Zorba tăcu din nou. Îşi răsuci mustaţa, îşi umplu ochi un 
pahar cu apă de la gheaţă şi-l dădu pe gât dintr-o dată. 

— Ce s-a petrecut în Creta, Zorba? Povesteşte! 

— N-o să mă apuc acu să îndrug verzi şi uscate! zise Zorba 
enervat. Dragul meu, un lucru îţi spun: că lumea asta e-o taină 
şi că omul nu e decât o mare brută. O mare brută şi-un mare 
Dumnezeu. Un ticălos de rebel, venit din Macedonia, cu mine, 
pe nume Yorga, un tip uns cu toate alifiile, un porc infect, ce 
mai, ei bine, plângea. „De ce plângi, mă Yorga, blestematule? 
i-am zis, da' şi mie-mi curgeau lacrimile gârlă. De ce plângi, 
bă, porcule?“ Şi unde nu mi se-aruncă de gât şi începe să mă 
pupe, miorlăind ca un copil. După care, zgârciobul ăsta fără 
pereche, scoate punga de bani, îşi deşartă în poală monede de 
aur şparlite de la turci şi începe să le zvârle în aer cu 
amândouă mâinile. Pricepi, jupâne, asta-i libertatea! 

M-am ridicat şi am urcat pe punte, spre a mă lăsa biciuit de 
aspra adiere a mării. 

„Asta-i libertatea, gândeam eu. Să ai o pasiune, să aduni 
grămadă monedele de aur şi, deodată, sa-ţi învingi pasiunea şi 
să-ţi azvârli comoara în cele patru vânturi. Să te eliberezi de-o 
pasiune pentru a te supune alteia, mai nobilă. Dar nu cumva e 
şi asta tot o formă de sclavie? Să te sacrifici pentru o idee, 
pentru neamul tău, pentru Dumnezeu? Sau, cu cât stăpânul se 
plasează mai la înălțime, cu-atât funia sclavului se lungeşte? 
Ar putea atunci să se zbenguie şi să zburde pe-o arenă mai 
încăpătoare şi să moară fără a da de funie. Asta se numeşte 
aşadar libertate?“ 

La sfârşitul după-amiezii am acostat la ţărmul nostru 
nisipos. Un nisip alb, extrem de fin, nişte leandri încă în floare, 
nişte smochini, nişte roşcovi şi, mai departe, la dreapta, un 
deluşor scund şi cenuşiu, fără un copac, ce semăna cu chipul 


24 


unei femei lungite pe spate. Şi pe sub bărbia ei, pe gâtul ei, 
treceau filoanele cafenii ale lignitului. 

Sufla un vânt de toamnă, nori scămoşaţi treceau domol şi 
îndulceau pământul acoperindu-l de umbră. Alţii se profilau 
ameninţători. Soarele se acoperea şi se descoperea, iar faţa 
pământului se întuneca şi se lumina ca un chip viu şi 
frământat. 

M-am oprit o clipă pe nisip şi am privit. Sfânta singurătate 
se întindea în faţa mea, tristă, fascinată, ca pustiul. Poemul 
budist urcă din pământ şi mi se strecură până în fundul 
sufletului: „Când oare mă voi retrage, în sfârşit, în pustietate, 
singur, fără tovarăşi, fără bucurie şi fără tristeţe, cu unica 
sfântă certitudine că totul nu e decât un vis? Când, cu 
zdrenţele mele - fără dorinţi -, mă voi retrage voios în creierul 
munţilor? Când, văzând că trupul meu nu e decât boală şi 
crimă, bătrâneţe şi moarte - liber, fără teamă, plin de bucurie 
-, mă voi retrage în pădure? Când? Când? Când?“ 

Zorba se apropie, cu santuri-ul subsuoară. 

— Iată lignitul! am spus eu, să-mi ascund emoția. 

Şi-am întins mâna spre dealul cu chip de femeie. 

Dar Zorba şi-a încruntat sprâncenele fără să se întoarcă. 

— Mai târziu, nu e momentul, jupâne, a zis el. Mai întâi 
trebuie să se oprească pământul. Încă se mai mişcă, fir-ar să 
fie, se mişcă, parşivul, ca puntea unui vapor. Hai degrabă în 
sat. 

Şi-o porni înainte cu paşi mari. 

Doi băieţaşi cu picioarele goale, bronzaţi ca nişte pui de 
felahi, veniră în fuga mare şi apucară geamantanele. Un vameş 
borţos cu ochi albaştri pufăia din narghilea în baraca ce 
îndeplinea rolul de vamă. Se uită la noi cu coada ochiului, 
aruncă o privire nepăsătoare asupra geamantanelor şi se 
răsuci o clipă pe scaun cu intenţia de-a se ridica parcă. Dar n-a 
avut curajul s-o facă. A ridicat încet ciubucul narghilelei: 

— Bine aţi venit! zise el cu voce adormită. 

Unul din băieţi se apropie de mine. Clipi din ochii lui negri 
ca două măsline: 

— Nu e cretan! făcu el pe-un ton de zeflemea. Un puturos, 
ce mai tura-vura! 

— Cretanii nu sunt puturoşi? 


25 


— Sunt... sunt şi ei..., răspunse micuțul cretan, dar altfel... 

— E departe satul? 

— Ah, de unde! la o aruncătură de praştie! Uite, în dosul 
grădinilor, în văgăună. Un sat frumos, boierule. O regiune 
unde curge lapte şi miere: roşcove, fasole, năut, untdelemn, 
vin. Şi colo, în nisip, cresc castraveti, şi ăi mai timpurii pepeni 
galbeni din Creta. Vântul din Africa îi umflă, boierule. Dacă te 
culci într-o grădină de zarzavat, îi auzi cum pârâie, crr! crr! şi 
cum se îngroaşă în timpul nopţii. 

Zorba mergea înainte niţeluş oblic. Mai era încă ametit. 

— Curaj, Zorba! i-am strigat. Am ieşit din încurcătură, nicio 
grijă! 

Grăbeam pasul. Pământul era plin de nisip şi de scoici. Din 
loc în loc, câte-o tamarişcă, câte-un smochin sălbatic, câte-o 
tufă de trestie, de captalan-amar. Era zăpuşeală. Norii se lăsau 
din ce în ce mai jos, vântul se potoli. 

Treceam pe lângă un smochin uriaş cu trunchiul îngemănat, 
răsucit în formă de spirală, care începea să se scorojească de 
bătrâneţe. Unul din băieţaşi se opri. Îmi indică, cu o mişcare a 
bărbiei, bătrânul arbore. 

— Smochinul Dom'şoarei! zise el. 

Am tresărit. Pe-acest pământ al Cretei, fiecare piatră, 
fiecare copac îşi are tragica poveste. 

— Al Dom'şoarei? De ce-i zice aşa? 

— Pe vremea lui bunicu-meu, fata unui grangur s-a 
îndrăgostit de-un ciobănaş. Da’ taică-su  s-a-mpotrivit; 
dom'şoara plângea, urla, se ruga, da’ bătrânul o ţinea pe-a lui! 
Şi iaca într-o seară ăi doi tineri se făcură nevăzuţi. l-au căutat 
o zi, două, trei, o săptămână, nimic! Dar au început să pută, și- 
atunci s-au luat după miros şi i-au găsit sub smochinul ăsta, 
putreziţi şi înlănţuiţi. Pricepi? I-au găsit după miros. 

Copilul izbucni în râs. Se auzea freamătul satului. Nişte 
câini se porniră să latre, câteva femei se văicăreau, cocoşii 
vesteau schimbarea vremii. În aer plutea miros de drojdie, 
răspândit de cazanele în care se distila rachiul. 

— Uite satul! strigară cei doi copii luându-şi avânt. 

Îndată ce înconjurarăm colina de nisip, cătunul ne apăru în 
faţa ochilor, cocoţat pe povârnişul văgăunii. Case scunde cu 
ceardacuri, spoite cu var, lipite una de alta; şi cum ferestrele 


26 


deschise formau pete negre, semănau cu nişte cranii albicite 
înfipte între stânci. 

M-am apropiat de Zorba. 

— Fii atent, Zorba, l-am sfătuit pe şoptite, poartă-te cum 
trebuie, acum când intrăm în sat. Să n-aibă nimeni nicio 
bănuială, Zorba! Să arătăm ca nişte oameni de afaceri serioşi: 
eu, patronul, iar tu, şeful de echipă. Cretanii, află de la mine, 
nu ştiu de glumă. De cum au pus ochii pe tine, dibăcesc îndată 
dacă scârţâie ceva, şi porecla e gata. Nu mai scapi de ea orice- 
ai face. Eşti ca un câine cu tinicheaua de coadă. 

Zorba îşi prinse mustaţa în palmă şi se scufundă într-o 
adâncă meditaţie. 

— Ascultă, jupâne, zise el în cele din urmă, dacă se află vreo 
văduvă în comună, n-are de ce să-ţi fie teamă, dacă nu... 

În clipa aceea, la intrarea în sat, o cerşetoare numai zdrenţe 
din cap până-n picioare veni în fuga mare cu mâna întinsă. 
Oacheşă, împuţită foc, cu o mustăcioară neagră şi stufoasă. 

— Ei, cumetre! îi strigă ea lui Zorba, ei, cumetre! ai suflet? 

Zorba se opri. 

— Am, răspunse el serios. 

— Atunci dă-mi cinci drahme! 

Zorba scoase din buzunar un portofel de piele ponosit. 

— Poftim! zise el. 

Şi un zâmbet îi înflori pe buzele încă amare. Se întoarse: 

— După cum văd, zise el, nu-i scump pe-aici: cinci drahme 
sufletul. 

Câinii din sat se năpustiră asupra noastră, femeile se 
aplecară pe marginea cerdacurilor, copiii se luară laic după 
noi zbierând. Unii lătrau, alţii claxonau cu maşinile, alţii ne-o 
luau înainte privindu-ne cu ochi mari, extaziaţi. 

Ajunserăm în piaţa satului: doi plopi albi uriaşi, înconjurați 
de nişte butuci grosolan ciopliţi, care slujeau drept bănci; în 
faţă, cafeneaua, având deasupra o imensă firmă decolorată: 
„Cafenea-Măcelărie Pudoarea”. 

— De ce râzi, jupâne? întrebă Zorba. 

Dar n-am apucat să-i răspund. Din uşa cafenelei-măcelărie 
ţâşniră vreo cinci-şase coloşi în nădragi albaştri şi cu 
cingătoare roşie. 


27 


— Bine-aţi venit, prieteni! strigară ei. Binevoiţi şi intraţi să 
beţi un rachiu. E încă fierbinte, acu’ scos din cazan. 

Zorba plescăi, 

— Ce zici, jupâne? 

Se întoarse spre mine şi-mi făcu cu ochiul. 

— Bem unu? 

Băurăm unul, care ne arse măruntaiele. Cafegiul-măcelar, 
un bătrân voinic, bine conservat şi sprinten, ne aduse nişte 
scaune. 

Am întrebat unde am putea locui. 

— Duceţi-vă la madam Hortense, strigă careva. 

— O franţuzoaică? făcui mirat. 

— Vine din celălalt capăt al lumii. Şi-a trăit viaţa, şi-a făcut 
de cap cam peste tot, şi când a îmbătrânit, a tras la mal aici, 
unde a deschis un han. 

— Vinde şi bomboane! se repezi un copil. 

— Se dă cu făină şi cu vopsele! strigă un altul. Are o 
panglică în jurul gâtului. Are şi-un papagal. 

— Văduvă? întrebă Zorba. E văduvă? 

Nimeni nu-i răspunse. 

— Văduvă? mai întrebă o dată, lăsându-i gura apă. 

Cafegiul îşi apucă strâns barba deasă şi căruntă. 

— Câte fire de păr ţin în mână, prietene? Câte? Ei bine, 
după atâţi bărbaţi e văduvă. Te-ai lămurit? 

— M-am lămurit, răspunse Zorba, lingându-se pe buze. 

— Te poate lăsa văduv şi pe tine. 

— la seama, prietene! strigă un bătrân, în hohotele de râs 
ale tuturor. 

Cafegiul îşi făcu din nou apariţia, aducând pe-o tavă al 
doilea rând de trataţii: pâine de orz, brânză de capră, pere. 

— Hai, daţi-le pace! strigă el. Să n-aud de nicio madam! La 
mine-o să doarmă. 

— O să-i iau la mine, Kondomanolio! zise moşul. N-am copii, 
am casă mare, e loc berechet. 

— Ba să-mi fie cu iertare, moş Anagnosti, strigă cafegiul 
aplecându-se la urechea moşului. Eu am zis ăl dintâi. 

— N-ai decât să-l iei pe celălalt, zise moş Anagnosti, eu îl iau 
pe bătrân. 

— Care bătrân? făcu Zorba, adânc jignit. 


28 


— Nu ne despărţim, zisei eu, şi-i făcui semn lui Zorba să nu 
se enerveze. Nu ne despărţim. O să mergem la madam 
Hortense... 

— Bine-aţi venit! Bine-aţi venit! 

O femeiuşcă scurtă şi bondoacă, durdulie, cu un păr 
decolorat, ca inul, îşi făcu apariţia sub plopi, legănându-se pe 
picioarele-i strâmbe, cu braţele întinse. O aluniţă zbârlită de 
câteva fire ca părul de porc îi împodobea bărbia. Purta o 
panglică de catifea roşie în jurul gâtului şi obrajii ofiliţi îi erau 
tencuiți cu pudră mov. O şuviţă de păr zglobie îi juca pe frunte, 
făcând-o să semene cu Sarah Bernhardt, bătrână, în Vulturul. 

— Incântat de cunoştinţă, madam Hortense! am răspuns eu 
pregătindu-mă să-i sărut mâna, cuprins de-o spontană bună 
dispoziţie. 

Viaţa mi-apăru deodată ca un basm, ca o comedie de 
Shakespeare, să zicem Furtuna. Abia debarcasem, udaţi din 
cap până-n picioare după naufragiul imaginar. Exploram 
tocmai uluitoarele ţărmuri şi îi salutam solemn pe locuitorii din 
partea locului. Această madam Hortense îmi apărea ca o 
regină a insulei, un fel de focă blonda şl lucitoare, care eşuase, 
pe jumătate descompusă, parfumată şi mustăcioasă, pe 
această plajă de nisip. In spatele ei, cu multiplele-i capete 
jegoase, ciufulite şi pline de voie bună, Caliban, poporul, care- 
o privea cu mândrie şi dispreţ. 

Zorba, prinţul travestit, o privea la rândul lui admirativ, cu 
ochi zgâiţi, ca pe-o veche tovarăşă, bătrână fregată ce s-a 
luptat pe mări îndepărtate, rând pe rând victorioasă şi învinsă, 
cu sabordurile năruite, cu catargele fărâmate, cu pânzele 
sfâşiate - şi care acum, brăzdată de crăpăturile pe care şi le 
călăfătuia cu cremă şi pudră, se retrăsese pe această coastă şi 
aştepta. Il aştepta, evident, pe Zorba, căpitanul cu mii de 
cicatrice pe obraz. Şi aveam plăcerea să-i văd pe-aceşti doi 
actori întâlnindu-se, în sfârşit, în acest decor cretan, montat şi 
pictat cu tuşe groase de penel. 

— Două paturi, madam Hortense! spusei eu înclinându-mă în 
faţa bătrânei actriţe a dragostei. Două paturi fără ploşniţe... 

— Fără ploşniţe, vai de mine, fără ploşniţe! strigă ea, 
aruncându-mi o lungă privire provocatoare. 

— Ba sunt! Ba sunt! strigară rânjind gurile lui Caliban. 


29 


— Ba nu sunt! Ba nu sunt! insistă ea lovind pietrișul cu un 
picioruş dolofan, îmbrăcat într-un ciorap gros azuriu. 

Purta nişte vechi pantofi de bal scâlciaţi, împodobiţi cochet 
cu o mică fundă de mătase. 

— Hu! Hu! lua-te-ar dracu, prima donna! se mai auzi o dată 
hohotul lui Caliban. 

Dar madam Hortense, plină de demnitate, o şi luase din loc, 
deschizându-ne drumul. Mirosea a pudră şi a săpun de proastă 
calitate. 

Zorba păşea în urma ei, sorbind-o din priviri. 

— Ia, jupâne, ia uite, mi se destăinui el. Cum se mai leagănă, 
păcătoasa: plaf! plaf!, ca oile alea care au coada numai 
grăsime! 

Căzură vreo două-trei picături mari de ploaie, cerul se 
întunecă. Fulgere albastre săgetară muntele. Fetiţe, înfofolite 
în micile lor glugi albe din lână de capră, mânau degrabă din 
islaz capra şi oaia familiei. Femeile, ghemuite în faţa vetrei, 
aprindeau focul de seară. 

Zorba îşi muşca nervos mustaţa, neputându-se opri să 
contemple bucile madamei, ce se legănau. 

— Hm! şopti el deodată într-un oftat. Ticăloasa asta de viaţă, 
nu e niciodată lipsită de surprize. 


30 


III 


NIŞTE VECHI CABINE DE BAIE, LIPITE UNA DE ALTA, 
alcătuiau micul hotel al doamnei Hortense. Prima cabină era 
prăvălia. Găseai aici bomboane, ţigări, alune americane, fitiluri 
de lampă, abecedare, lumânări şi smirnă. Alte patru cabine, în 
şir, constituiau dormitoarele. In spate, în curte, se afla 
bucătăria, spălătoria, poiata de păsări şi coteţele cu iepuri de 
casă. Jur împrejur, plantați în nisipul fin, nişte bambuşi stufoşi 
şi câţiva cactuşi. Toată această alcătuire exalta un miros de 
mare, de găinaţ şi de urină. Dar în răstimpuri, când trecea 
madam Hortense, aerul îşi schimba mirosul ca şi cum ţi s-ar fi 
deşertat sub nas un lighean de coafor. 

După ce ne-a făcut paturile, ne-am culcat şi am tras un pui 
de somn până dimineaţa. Nu mi-aduc aminte ce-am visat, dar, 
când m-am trezit, eram uşor şi vesel ca după o baie în mare. 

Era duminică, muncitorii urmau să vină a doua zi din satele 
învecinate pentru a începe lucrul la mână. Aveam deci răgazul 
să dau o raită în ziua aceea, spre a vedea pe ce meleaguri mă 
aruncase soarta. Abia se crăpa de ziuă când am zbughit-o 
afară. Am lăsat în urmă grădinile, am luat-o de-a lungul 
țărmului, am făcut degrabă cunoştinţă cu apa, cu pământul, cu 
acrul din partea locului, am cules plante sălbatice, şi palmele 
mi s-au impregnat cu miros de cimbru, salvie şi izmă. 

M-am urcat pe un deluşor şi am privit. Un peisaj auster de 
granit şi de calcar foarte dur. Roşcovi în tonuri întunecate, 
măslini argintii, smochini şi viţă de vie. In vâlcele adăpostite, 
grădini de portocali, de lămâi şi de moşmoni; în apropierea 
țărmului, grădinile de zarzavat. La sud, marea încă 
zbuciumată, de necuprins, ce venea mugind dinspre coastele 
Africii, se avânta muşcând din pământul Cretei. Foarte 
aproape, un mic ostrov, nisipos, de-un roz virginal sub lumina 
primelor raze de soare. 

Acest peisaj cretan se asemăna, îmi făcea impresia, cu o 
proză de bună calitate: bine lucrat, sobru, lipsit de înflorituri 
inutile, viguros şi reţinut. Exprima esenţialul cu mijloacele cele 


31 


mai simple. Nu-i ardea de şagă, refuza să utilizeze cel mai mic 
artificiu. Spunea ce avea de spus cu o virilă austeritate. Dar 
printre rândurile-i severe se desluşea o sensibilitate şi o 
gingăşie neaşteptate; în vâlcelele adăpostite, lămâii şi 
portocalii îşi răspândeau mireasma, iar mai departe, marea 
nesfârşită emana o inepuizabilă poezie. 

— Creta, am rostit în şoaptă, Creta... şi-am simţit cum îmi 
bate inima. 

Am coborât deluşorul şi-am apucat-o pe malul apei. Nişte 
fete tinere cărora le turuia gura îşi făcură apariţia, cu basmale 
albe ca zăpada, cu cizmuliţe înalte, galbene, cu poalele 
rochiţelor suflecate; se duceau să asculte slujba la mănăstirea 
care se zărea în depărtare, orbitor de albă, la marginea mării. 

M-am oprit locului. Cum dădură cu ochii de mine, le 
încremeni râsul pe buze. Din cap până în picioare, trupul li se 
puse în poziţie de apărare şi degetele li se închirciră nervoase 
de corsajele strânse pe talie. Sângele lor se afla în stare de 
alarmă. Pe toate aceste coaste ale Cretei, îndreptate spre 
Africa, piraţii au făcut, secole de-a rândul, neaşteptate 
incursiuni, răpind oile, femeile, copiii. Le legau fedeleş cu 
centurile lor roşii, le azvârleau în calele corăbiilor şi ridicau 
ancora pentru a le duce la Alger, la Alexandria sau la Beirut să 
le vândă. Secole de-a rândul, pe acest țărm brăzdat de flamuri 
îndoliate, marea a răsunat de bocete. Mă uitam cum se apropie 
cumplitele fete, lipite una de alta, formând parcă o barieră de 
netrecut. Mişcări sigure, indispensabile secolelor trecute, şi 
care revin azi fără temei, urmând ritmul unei necesităţi 
dispărute. 

Dar când fetele au ajuns în dreptul meu, m-am dat la o parte 
calm şi am zâmbit. Şi pe loc, ca şi cum ar fi simţit dintr-o dată 
că primejdia a trecut de veacuri, trezindu-se brusc în epoca 
noastră de securitate, chipurile li se luminară, linia de bătaie 
în rânduri strânse se rări, şi toate odată îmi urară bun-sosit cu 
glasuri  voioase şi cristaline. In clipa aceea, clopotele 
îndepărtatei mănăstiri, fericite, zglobii, umplură văzduhul cu 
sunetul lor triumfal. 

Soarele urcase binişor, cerul era senin. M-am vârât între 
stânci, cuibărit ca un pescăruş într-o nişă, şi am privit marea. 
Îmi simţeam trupul plin de vigoare, proaspăt, supus. lar 


32 


sufletul, urmărind valul, devenea val, supunându-se şi el, fără 
să mai reziste, ritmului mării. 

Puțin câte puţin, simţeam inima umflându-mi-se. Glasuri 
obscure urcau în mine, poruncitoare şi rugătoare. Ştiam cine 
cheamă. De cum rămâneam singur o clipă, urla în mine, 
stăpânită de presimţiri îngrozitoare, de temeri nebuneşti, de 
emoţii, aşteptând de la mine eliberarea. 

Am deschis degrabă volumul Dante, „tovarăşul meu de 
drum“, ca să nu-l mai aud şi să anihilez astfel cumplitul demon. 
Îl răsfoiam, citeam un vers de-aici, o terţină de-acolo, îmi 
reaminteam întregul cânt, şi din paginile înflăcărate se iveau 
urgisiţii urlând. Mai încolo, câteva suflete rănite se chinuiau să 
urce un munte înalt, prăpăstios. Şi mai departe, pe pajişti de 
smarald, hălăduiau sufletele preafericiţilor, aidoma unor 
licurici sclipitori. Mergeam încoace şi încolo prin cumplitul 
edificiu al destinului, circulam în voie prin Infern, prin 
Purgatoriu, prin Paradis, ca la mine acasă. Sufeream, 
nădăjduiam sau gustam fericirea deplină, lăsându-mă purtat 
pe aripile minunatelor stihuri. 

La un moment dat, am închis cartea şi mi-am aruncat ochii 
spre larg. Un pescăruş, cu burta lipită de-un val, se înălța şi 
cobora odată cu el, savurând, fericit, marea voluptate de-a fi 
purtat în neştire. Un puşti bronzat se ivi pe malul apei, cu 
picioarele goale şi fredonând cântece de dragoste. Poate că 
înţelegea câtă durere e în ele, căci glasul începu să-i 
răguşească la fel ca unui cocoş tânăr. 

Ani şi ani de zile, veacuri de-a rândul, versurile lui Dante au 
fost cântate astfel în ţara poetului. Şi aşa cum cântecul de 
dragoste îi pregăteşte pe băieţi şi pe fete pentru dragoste, 
înflăcăratele versuri florentine îi pregăteau pe efebii italieni 
pentru lupta de eliberare. Toţi, din generaţie în generaţie, îşi 
contopeau sufletul cu cel al poetului, preschimbându-şi robia 
în libertate. 

Am auzit un hohot de râs în spatele meu. M-am prăvălit 
dintr-o dată de pe culmile danteşti, m-am întors şi am dat cu 
ochii de Zorba, care se afla în picioare în spatele meu şi râdea 
cu gura până la urechi. 

— Ce-s purtările astea, jupâne? strigă el. Te caut de ore 
întregi, dar unde să te dibuiesc? 


33 


Văzând însă că tac, nemişcat, adăugă: 

— E trecut de amiază, găina e gata friptă; o să se facă 
scrum, sărăcuţa! Pricepi? 

— Pricep, dar nu mi-e foame. 

— Nu ţi-e foame! făcu Zorba, lovindu-şi coapsele. Da' n-ai 
băgat nimic în gură de azi-dimineaţă. Trebuie să-i porţi de 
grijă şi trupului, să ai milă de el. Dă-i de mâncare, jupâne, dă-i 
de mâncare, el e măgăruşul nostru, pricepi? Dacă nu-l 
hrăneşti, o să te lase baltă în mijlocul drumului. 

De ani de zile dispreţuiam plăcerile trupeşti şi dacă s-ar fi 
putut, aş fi mâncat pe furiş, cu senzaţia că făptuiesc o treabă 
ruşinoasă. Dar, ca să nu-l mai aud pe Zorba bombănind, am 
Zis: 

— Bine, vin. 

Am ponit-o spre sat. Orele petrecute printre stânci trecuseră 
ca nişte ore de dragoste, iute ca fulgerul. Simţeam încă asupra 
mea răsuflarea încinsă a poetului florentin. 

— Te gândeai la lignit? întrebă Zorba cu oarecare şovăială. 

— La ce altceva ai vrea să mă gândesc? răspunsei zâmbind. 
Mâine începem lucrul. Trebuia să fac socoteli. _ 

Zorba mă privi cu coada ochiului şi tăcu. Imi dădeam din 
nou seama că mă cântăreşte, că nu ştie încă ce să creadă sau 
să nu creadă despre mine. 

— Şi rezultatul acestor socoteli? mă mai întrebă el, 
înaintând precaut. 

— În trei luni trebuie să extragem zece tone de lignit pe zi 
ca să acoperim cheltuielile. 

Zorba se mai uită o dată la mine, de data aceasta, însă, cu 
îngrijorare. 

— Şi de ce dracu a trebuit să vii pe malul mării ca să faci 
socoteli? Să-mi fie cu iertare, jupâne, dacă te întreb, dar nu-mi 
intră-n cap. Eu, când mă lupt cu cifrele, m-aş vâri în gaură de 
şarpe, să nu văd nimic. Dacă ridic ochii şi văd marea, sau un 
pom, sau o muiere, chiar una bătrână, păi s-a dus dracului 
toate socotelile şi păcătoasele astea de cifre îşi iau zborul de-ai 
zice c-au prins aripi... 

— E vina ta, Zorba! făcui eu ca să-l sâcâi. N-ai forţa să-ţi 
concentrezi gândurile. 


34 


— Nu ştiu, jupâne. Depinde. Sunt cazuri când nici Solomon 
înțeleptul... Iaca, într-o zi, treceam printr-un sat. Un moşneag 
de nouăzeci de ani se apucase să sădească un migdal. „Ei, 
moşule, am zis eu, sădeşti un migdal?” Da' el, aşa povârnit 
cum stătea, s-a întors şi mi-a zis: “Eu, fiule, mă port de parcă 
n-o să mor niciodată”. Şi i-am răspuns: „Eu mă port de parcă 
aş muri în fiece clipă”. Care din noi doi avea dreptate, jupâne? 

Mă privi triumfător. 

— Aici să te văd, zise el. 

Am tăcut. Două poteci la fel de aride şi de cutezătoare duc 
pe culme. A acţiona ca şi cum moartea n-ar exista, a acţiona cu 
gândul în fiecare clipă la moarte, poate că e acelaşi lucru. Dar 
în momentul când Zorba mi-a pus întrebarea nu ştiam asta. 

— Ei, făcu Zorba în zeflemea. Nu-ţi face sânge rău, jupâne, 
n-ai pe unde scoate cămaşa. Să vorbim de altceva. Mie, în clipa 
asta, mi-e gândul la mâncare, la găină, la pilaful presărat cu 
scorţişoară, şi din creier îmi ies aburi ca din pilaf. Să mâncăm 
mai întâi şi-om vedea după aceea. Fiecare lucru la vremea lui. 
Acu' în fata noastră e pilaful, aşadar gândul trebuie să ne fie la 
pilaf. Mâine o să fie lignitul în faţa noastră, aşadar gândul o să 
ne fie la lignit. Niciun lucru făcut pe jumătate, pricepi? 

Intram în sat. Femeile şedeau în prag şi sporovăiau; 
moşnegii, sprijiniți în ciomege, tăceau. Sub un rodiu doldora 
de fructe o băbuţă sfrijită îşi curata nepotul de păduchi. 

În faţa cafenelei stătea un moşneag drept ca bradul, cu o 
figură aspră şi concentrată, cu nasul coroiat, cu un aspect de 
mare boier; era Mavrandoni, bătrânul satului, care ne 
închiriase mina de lignit. Trecuse în ajun; pe la madam 
Hortense ca să ne ducă la el acasă. 

— Ne crapă obrazul de ruşine, spusese el, că aţi tras la han, 
de parcă nu s-ar găsi nimeni în sat care să vă primească. 

Avea o mutră gravă, rostea cuvintele măsurat. Am refuzat. 
S-a simţit jignit, dar n-a stăruit. 

— Eu unul mi-am făcut datoria, a zis în timp ce pleca; 
sunteţi liberi. 

Nu mult după aceea, ne-a trimis două calupuri de brânză, un 
coş cu rodii, un ulcior cu stafide şi smochine şi o damigeană de 
rachiu. 


35 


— Plecăciune din partea căpitanului Mavrandoni! zise 
servitorul în timp ce descărca proviziile de pe măgar; daru-i 
mic, făcu el, da’ inima-i mare. 

Îl salutarăm pe mai-marele satului cu o avalanşă de vorbe 
cordiale. 

— Să trăiţi ani mulţi! zise el, punându-şi mâna pe piept. 

Şi nu mai scoase o vorbă. 

— Nu-i prea place să vorbească, şopti Zorba: e-un om posac. 

— Mândru, zisei eu, îmi place. 

lată că sosirăm. Nările lui Zorba fremătau bucuroase. 
Madam Hortense, de cum ne zări în prag, scoase un strigăt şi 
intră îndărăt în bucătărie. 

Zorba întinse masa în curte, sub bolta desfrunzită. Tăie felii 
mari de pâine, aduse vin, puse farfuriile şi tacâmurile. Se 
întoarse spre mine, mă privi şmechereşte şi făcu un gest spre 
masă: pusese trei tacâmuri! 

— Pricepi, jupâne? îmi şopti el. 

— Pricep, răspunsei, pricep, bătrân desfrânat ce eşti. 

— Găina bătrână face supa bună, zise el lingându-şi buzele. 
Mai ştiu şi eu câte ceva. 

Alerga, sprinten, din ochi îi scăpărau scântei şi fredona 
vechi cântece de dragoste. 

— Asta-i viaţa, jupâne, viaţa bună. Iată, în clipa asta mă port 
de parcă ar fi să mor pe loc. Şi mă grăbesc să nu dau ortul 
popii până nu mănânc găina. 

— La masă! porunci madam Hortense. 

Ridică oala de pe foc şi o puse în faţa noastră. Dar rămase 
cu gura căscată: observase cele trei tacâmuri. 

Stacojie până-n vârful urechilor de plăcere, se uită la Zorba 
şi clipi din ochişorii ei acidulaţi, albaştri ca cicoarea. 

— Are pe dracu-n ea, îmi zise Zorba în şoaptă. 

Apoi, cu o politeţe extremă, se întoarse spre doamna: 

— Frumoasă nimfă a valurilor, zise el, suntem nişte 
naufragiaţi zvârliţi de mare în regatul său. Binevoieşte să iei 
masa cu noi, sirena mea! 

Bătrâna cântăreaţă deschise larg braţele şi le aduse înapoi, 
de parcă ar fi vrut să ne cuprindă în ele pe amândoi, se legănă 
grațios, îl atinse uşor pe Zorba, apoi pe mine, şi alergă 
gângurind în camera ei. Puțin după aceea, îşi făcu din nou 


36 


apariţia, vioaie şi în pas legănat, îmbrăcată în toaleta ei 
numărul unu: o rochie veche de catifea verde, jerpelită toată, 
garnisită cu şireturi galbene, roase. Corsajul îi rămăsese cu 
generozitate desfăcut şi-şi prinsese cu un ac, în decolteu, un 
trandafir de pânză cu petalele desfoiate. Ţinea în mână colivia 
papagalului, pe care-o atârnă de boltă. 

O aşezarăm la mijloc, Zorba la dreapta, eu la stânga ei. 

Ne-am repezit cu toţii La mâncare. S-a scurs o bună bucată 
de vreme fără ca vreunul să sufle un cuvânt. Se hrănea 
animalul din noi, se adăpa cu vin, alimentele se transformau 
repede în sânge, lumea se înfrumuseţa, femeia de lângă noi 
întinerea cu fiecare clipă şi ridurile i se ştergeau. Papagalul 
atârnat în faţa noastră, într-un costumaş verde cu vestă 
galbenă, se apleca să ne privească şi ni se părea când 
întruchiparea unui omuleţ vrăjit, când a sufletului bătrânei 
cântărețe în toaletă verde cu galben. lar deasupra capetelor 
noastre bolta desfrunzită se acoperi deodată cu ciorchini mari 
de struguri negri. 

Zorba îşi roti ochii-n cap şi-şi desfăcu larg braţele, vrând 
parcă să îmbrăţişeze întreaga lume. 

— Ce se-ntâmplă, jupâne? strigă el uluit. Bei un păhărel de 
vin şi iată că lumea o ia razna. La urma urmelor, ce e şi viaţa 
asta, jupâne! Zău aşa, ăştia ce-atârnă deasupra capului, 
struguri să fie, îngeri să fie, nu-mi dau seama. Sau nu e absolut 
nimic, şi nimic nu există, nici găina, nici sirena, nici Creta? 
Vorbeşte, jupâne, vorbeşte, altfel simt că-mi pierd minţile! 

Lui Zorba începea să i se dezlege limba. Terminase cu găina 
şi o privea pe madam Hortense cu lăcomie. Ochii i se lipiseră 
de ea, urcau, coborau, se furişau în pieptul umflat, pe care-l 
pipăiau ca nişte mâini. Ochişorii bunei noastre doamne 
străluceau şi ei: îi plăcea vinul şi dăduse ceva pahare pe gât. 
lar neastâmpăratul demon al vinului o readusese în epoca 
frumoaselor zile de odinioară. Redevenind duioasă, hazlie, 
expansivă, se ridică, zăvori uşa ce da în afară, ca să n-o vadă 
sătenii - „barbariii”, cum îi numea ea - îşi aprinse o ţigară, şi 
din năsucul ei ridicat în vânt „à la française" începură să iasă 
rotocoale de fum. 

În asemenea momente, toate porţile femeii se deschid, 
santinelele aţipesc, şi-un cuvânt potrivit e la fel de puternic ca 


37 


aurul sau ca dragostea. Mi-am aprins aşadar pipa şi am rostit 
cuvântul potrivit 

— Madam Hortense, mi-o aminteşti pe Sarah Bernhardt... 
când era tânără. Nu mă aşteptam să găsesc în acest loc 
sălbatic atâta eleganţă, atâta graţie, atâta frumuseţe şi 
politeţe. Care Shakespeare te-a trimis aşadar aici, printre 
barbari? 

— Shakespeare? făcu ea zgâindu-şi ochişorii spălăciţi. Care 
Shakespeare? 

Gândul ei îşi luă zborul, rapid, spre teatrele pe care le 
văzuse, dădu într-o clipă o raită prin barurile de la Paris şi 
până la Beirut, de acolo pe toată întinderea coastei Anatoliei, 
şi, brusc, îşi aminti: era la Alexandria, o sală mare cu lustre, 
fotolii de catifea, bărbaţi şi femei, spinări goale, parfumuri, 
flori. Deodată, cortina se ridică şi un negru teribil îşi făcu 
apariţia... 

— Care Shakespeare? făcu ea din nou, mândră că până la 
urmă şi-a amintit; cel care se mai cheamă şi Othello? 

— EI, el. Care Shakespeare, nobilă doamnă, te-a aruncat pe 
aceste stânci sălbatice? 

Se uită în jurul ei. Uşile erau închise, papagalul dormea, 
iepurii de casă făceau dragoste, eram singuri. Emoţionată, 
începu să-şi deschidă inima, cum deschizi un vechi sipet plin 
de mirodenii, de scrisorele de dragoste îngălbenite, de toalete 
străvechi... 

Vorbea greceşte ca vai de lume, stâlcea cuvintele, încurca 
silabele. Cu toate acestea, o înţelegeam perfect, şi uneori abia 
izbuteam să ne ţinem râsul, alteori - trăsesem şi noi binişor la 
măsea - ni se umpleau ochii de lacrimi. 

— Ei bine (cam asta e ceea ce ne-a povestit bătrâna sirenă în 
curtea-i parfumată), ei bine, eu, cea care vă vorbesc, n-am fost 
cântăreaţă de cabaret, nu! Am fost o artistă renumită. Purtam 
combinezoane de mătase cu dantelă veritabilă. Numai că 
dragostea... 

Oftă din rărunchi, îşi mai aprinse o ţigară de la ţigara lui 
Zorba. 

— Eram îndrăgostită de-un amiral. Creta se afla în plină 
revoluţie şi flotele marilor puteri îşi aruncaseră ancora în 
portul Suda. Câteva zile mai târziu, mi-am aruncat şi eu ancora 


38 


acolo. Ah! ce măreție! Să-i fi văzut pe cei patru amirali: englez, 
francez, italian şi rus, cu fireturi de aur de sus până jos, cu 
pantofi de lac şi cu pene la chipiu. Ca nişte cocoşi. Cocoşi 
graşi, între optzeci şi o sută de kile fiecare. Şi ce bărbi! 
buclate, mătăsoase, brune, blonde, cărunte, castanii, şi ce 
frumos miroseau! Fiecare îşi avea parfumul lui, numai aşa îi 
puteam deosebi noaptea. Anglia mirosea a apă de colonie, 
Franţa a violete, Rusia a mosc şi Italia, ah! Italia se înnebunea 
după ambră. Ce bărbi, Dumnezeule, ce bărbi! Adeseori, ne 
adunam pe vasul-amiral şi vorbeam de revoluţie. Toate 
uniformele erau descheiate la nasturi, eu n-aveam pe mine 
decât o cămăşuţă de mătase care se lipea de corp pentru că 
mi-o udau cu şampanie. Era vară, înţelegi? Vorbeam deci de 
revoluţie, discuţii serioase, iar eu îi apucam de bărbi şi îi 
imploram să nu-i bombardeze pe bieţii cretani. li vedeam cu 
binoclul, pe-o stâncă, lângă Canea. Mici, mici de tot, ca nişte 
furnici, în nădragi albaştri şi cu cizme galbene. Urlau, urlau, şi 
aveau un steag... 

Trestiile care formau îngrăditura curţii se mişcară. Bătrâna 
combatantă se opri, îngrozită. Între frunze sclipiră nişte ochi 
răutăcioşi. Copiii din sat adulmecaseră zaiafetul nostru şi ne 
spionau. 

Cântăreaţa încercă să se ridice, dar nu izbuti: prea mult 
mâncase şi băuse, se aşeză din nou, lac de sudoare. Zorba 
ridică de jos o piatră: copiii se împrăştiară chirăind. 

— Continuă, frumoasa mea, continuă, comoara mea! făcu 
Zorba, apropiindu-şi ceva mai mult scaunul. 

— Îi spuneam aşadar amiralului italian, cu care îmi 
permiteam mai multe libertăţi, îi spuneam, trăgându-l de 
barbă: „Dragul meu Canavaro - aşa îl chema -, micuțul meu 
Canavaro, să nu faci bum! bum!, să nu faci bum! bum!“ De 
câte ori eu, cea care vă vorbesc, nu i-am salvat pe cretani de la 
moarte! De câte ori tunurile nu erau gata să tragă, iar eu îl 
apucam de barbă pe amiral şi-l opream să facă bum! bum! Dar 
ţi-ai găsit recunoştinţă! În loc de decorație... 

Era mâhnită, madam Hortense, de ingratitudinea oamenilor. 
Lovi în masă cu pumnuleţul ei moale şi zbârcit. lar Zorba, 
întinzându-şi mâna expertă spre genunchii depărtaţi, îi atinse, 
cuprins de-un simulacru de emoție. Şi strigă: 


39 


— Bubulina? mea, te rog, să nu faci bum! bum! 

— Jos labele! făcu preabuna noastră doamnă cotcodăcind. 
Drept cine mă iei, amice? 

Şi-i aruncă o privire languroasă. 

— Există un Dumnezeu, zicea bătrânul pehlivan, nu te 
amăgi, Bubulina mea. Aici suntem, draga mea, nu-ţi fie teamă! 

Bătrâna sirenă ridică spre cer ochişorii și albaştri acidulaţi; 
îşi văzu papagalul cel verde dormind în colivie. 

— Canavaro, micuțul meu Canavaro!  gânguri ca 
drăgăstoasă. 

Papagalul, recunoscându-i vocea, deschise ochii, se prinse 
cu ghearele de gratiile coliviei şi se apucă să strige cu un glas 
răguşit, de om care se îneacă: 

— Canavaro! Canavaro! 

— Prezent! strigă Zorba punând din nou mâna pe genunchii 
care slujiseră atât de mult, de parcă ar fi vrut să-i ia în 
stăpânire. 

Bătrâna cântăreaţă se frământă pe scaun şi-şi deschise din 
nou guriţa încreţită. 

— Am luptat şi eu, piept la piept, vitejeşte... Dar-au venit 
zilele negre. Creta a fost eliberată, flotele au primit ordin să 
plece. „Şi eu, ce mă fac? am strigat apucând cele patru bărbi. 
Unde mă lăsaţi? M-am obişnuit cu măreţia, m-am obişnuit cu 
şampania şi cu puii fripţi, m-am obişnuit cu drăguţii de 
marinari care mă salutau cu mâna la beretă. Ce mă fac, de 
patru ori văduvă, domnilor amirali?“ Ei făceau haz. Ah! 
bărbaţii! M-au umplut de lire englezeşti, de lire italiene, de 
ruble şi de napoleoni. I-am vârât prin ciorapi, prin corsaj, prin 
pantofi. În ultima seară, cum plângeam şi urlam, amiralilor li s- 
a făcut milă de mine. Au umplut cada de baie cu şampanie, m- 
au aruncat înăuntru - eram foarte familiari, vă daţi seama - şi 
după aia au băut toată şampania în cinstea mea, şi s-au 
îmbătat. Apoi, au stins luminile... Dimineaţa am simţit toate 
mirosurile suprapuse: violete, apă de colonie, mosc şi ambră. 
Cele patru mari puteri - Anglia, Franţa, Rusia şi Italia - le 
tineam aici, în poală, şi le jucam aşa, uite-aşa! 

Madam Hortense, desfăcând micuţele-i braţe durdulii, le 
mişcă de jos în sus, ca şi cum ar fi săltat un bebeluş în poală. 


2 Eroină din timpul războiului de independenţă al Greciei (1821—1828). 


40 


— Aşa, uite-aşa! uite-aşa! Când s-a luminat de ziuă, au pus 
să se tragă salve de tun, nu vă mint, zău, pe cinstea mea, şi o 
barcă albă cu douăsprezece rame m-a luat să mă ducă pe 
uscat. 

Şi-a scos batista şi a început să plângă, nemângâiată. 

— Bubulina mea, strigă Zorba înflăcărat, închide ochii... 
închide ochii, comoara mea. Eu sunt Canavaro! 

— Jos labele, îţi spun! scheună din nou preabuna noastră 
doamnă, fandosindu-se. Ia te uită la el! Unde sunt epoleţii de 
aur, tricornul, barba parfumată? Ah! Ah! 

Strânse uşurel mâna lui Zorba şi se porni iar pe plâns. 

Se răcorise. Am tăcut cu toţii o clipă. Marea, în dosul 
trestiilor, ofta, în sfârşit, liniştită şi duioasă. Vântul se potoli, 
soarele asfinţi. Doi corbi de seară trecură pe deasupra noastră 
şi aripile lor fâlfâiră ca şi cum ar fi sfâşiat o țesătură de 
mătase, să zicem cămaşa de mătase a unei cântărețe. 

Asfinţitul se lăsa ca o pulbere de aur, presărând întreaga 
curte. Bucla nebunatică a doamnei Hortense se aprinse şi 
fâlfâi în adierea de seară de parcă ar fi vrut să-şi ia zborul spre 
a da foc capetelor învecinate. Pieptul ei pe jumătate dezvelit, 
genunchii depărtaţi, umflaţi de vârstă, zbârciturile gâtului, 
pantofii scâlciaţi se acoperiră cu aur. _ 

Pe bătrâna noastră sirenă o trecu un fior. Închizând pe 
jumătate ochişorii înroşiţi de lacrimi şi de vin, se uita când la 
mine, când la Zorba, care, cu buzele uscate, stătea cu ochii 
pironiţi pe pieptul ei. Se întunecase binişor. Ne privea pe 
amândoi cu un aer interogativ, căznindu-se să-şi dea seama 
care din noi e Canavaro. 

— Bubulina mea, o alinta pătimaş Zorba, proptindu-şi 
genunchiul de genunchiul ei, nu există Dumnezeu, nu există 
Diavol, n-avea teamă. Ridică-ţi căpşorul, sprijină-ţi obrazul de 
mânuţă şi zi-ne un cântec. Trăiască viaţa, ducă-se pe pustii 
moartea!... 

Zorba se aprinsese. În timp ce cu mâna stângă îşi răsucea 
mustaţa, mâna dreaptă i se plimba pe cântăreaţa ameţită. 
Vorbea cu răsuflarea întretăiată şi ochii i se înmuiaseră. Fără 
îndoială, nu mai avea în faţa lui o bătrână stafidită şi 
sulemenită foc, ci întreaga „gintă muierească“, cum obişnuia 
să numească femeia. Individualitatea dispărea, chipul se 


41 


estompa. Tânără sau decrepită, frumoasă sau urâtă, nu mai 
erau acum decât variante lipsite de importanţă. Indărătul 
fiecărei femei se înălța sever, sacru, plin de mister, chipul 
Afroditei. 

Acesta era chipul pe care-l vedea Zorba, lui îi vorbea, pe el îl 
dorea; madam Hortense nu era decât o mască vremelnică şi 
transparentă, pe care Zorba o sfâşia pentru a săruta buzele 
eterne. 

— Ridică-ţi gâtul alb de nea, comoara mea, îşi reluă el glasul 
implorator şi gâfâit, ridică-ţi gâtul alb de nea şi cântă-ne ceva I 

Bătrâna cântăreaţa îşi propti obrazul de mâna-i dolofană, 
crăpată de leşie, privirea îi deveni languroasă. Scoase un țipăt 
jalnic şi sălbatic şi începu cântecul ei preferat, de mii de ori 
cântat, privindu-l pe Zorba - de fapt îl şi alesese - cu nişte ochi 
leşinaţi, pe jumătate stinşi: 


Pe al vieţii mele fir 
De ce te-am întâlnit... 


Zorba sări în picioare, se duse să-şi ia santuri-ul, se aşeză 
turceşte, scoase instrumentul din husă, îl sprijini de genunchi 
şi-şi întinse labele groase. 

— Ohe! Ohe! zbieră el, ia un cuţit şi omoară-mă, Bubulina 
mea! 

Când începu să se lase întunericul, să sclipească pe boltă 
luceafărul, să se înalțe, seducător şi complice, glasul santuri- 
ului, madam Hortense, ghiftuită de găină şi orez, de alune 
prăjite şi de vin, se prăvăli greoaie pe umărul lui Zorba şi oftă. 
Se frecă uşor de şoldurile-i ciolănoase, căscă şi mai oftă o dată. 

Zorba îmi făcu un semn, şoptindu-mi 

— Are pe dracu-n ea, jupâne, du-te! 


42 


IV 


SE IVIRĂ ZORILE, DESCHISEI OCHII ŞI-L VĂZUI ÎN 
FAŢA MEA PE ZORBA, stând cu picioarele îndoite la 
extremitatea patului său; fuma, cufundat într-o adâncă 
meditaţie. Ochii lui mici şi rotunzi priveau ţinta gemuleţul, 
căruia primele licăriri îi dădeau o nuanţă alburiu-lăptoasă. 
Avea ochii buhăiţi, gâtul lui gol şi descărnat, anormal de lung, 
stătea întins ca gâtul unei păsări de pradă. 

În ajun mă retrăsesem devreme şi-l lăsasem singur cu 
bătrâna sirenă. 

— Mă duc, spusesem, distracţie plăcută, Zorba, şi curaj, 
voinicule! 

— La revedere, jupâne, răspunsese Zorba. Lasă-ne să punem 
treburile la punct, bună seara, jupâne, somn uşor! 

Aparent, le puseseră bine la punct, căci, în somn, mi s-a 
părut că aud uguituri înăbuşite şi, la un moment dat, nişte 
zguduituri în camera alăturată. Apoi am adormit la loc. Mult 
după miezul nopţii, Zorba a intrat desculţ şi s-a lungit pe patul 
lui, încetişor, să nu mă trezească. 

Acum, când se crăpa de ziuă, stătea acolo, cu ochii pierduţi 
în depărtare, spre lumină, cu o privire încă stinsă. Il simţeai 
cufundat într-o uşoară toropeală; tâmplele nu i se eliberaseră 
încă de somn. Calm, pasiv, se lăsa pradă unui curent de 
penumbră densă ca mierea. Universul se scurgea, pământuri, 
ape, gânduri, fiinţe, spre o mare îndepărtată, şi Zorba se 
scurgea odată cu ele, fără vreo împotrivire, fără să întrebe, 
fericit. 

Satul începea să se trezească - rumoare confuză de cocoşi, 
de porci, de măgari, de oameni. Am vrut să sar din pat, să 
strig: „Ei, Zorba, azi avem de lucru!“, dar încercam eu însumi 
o mare mulţumire de-a mă lăsa pradă astfel, fără cuvinte, fără 
gesturi, îndoielilor, rumenelor insinuări ale zorilor. În aceste 
minute magice, viaţa întreagă pare uşoară ca un fulg. Ca un 
nor, nestatornic şi flasc, pământul se plămădeşte şi se 
replămădeşte la adierea vântului. 


43 


L-am văzut pe Zorba fumând, mi-a venit şi mie pofta să 
fumez, am întins mâna şi mi-am luat pipa. O priveam cu 
emoție. Era o groasă şi prețioasă pipă englezească, un dar pe 
care mi-l făcuse prietenul meu - cel cu ochi verzi-cenuşii şi cu 
degete prelungi - cu mulţi ani în urmă, în străinătate, într-o 
amiază. Îşi terminase studiile şi pleca chiar în seara aceea în 
Grecia. „Dă-o încolo de ţigară, îmi spusese el; o aprinzi, o 
fumezi până la jumătate şi o lepezi ca pe-o târfă. E-o ruşine. 
Însoară-te cu pipa, asta e-o soţie credincioasă. Când o să te 
întorci acasă, o s-o găseşti întotdeauna acolo, aşteptându-te 
neclintită. O s-o aprinzi, o să priveşti fumul înălțându-se în aer, 
şi-o să-ţi aduci aminte de mine!“ 

Era într-o amiază, ieşeam dintr-un muzeu din Berlin unde se 
dusese să-şi ia rămas bun de la scumpul lui Războinic de 
Rembrandt, cu cască de bronz, cu faţa suptă, cu o privire 
îndurerată şi voluntară. „Dacă o să săvârşesc vreodată în viaţă 
o faptă demnă de-un bărbat, şopti el cu ochii la războinicul 
neîndurător şi deznădăjduit, lui o să i-o datorez.” N 

Ne aflam în curtea muzeului, rezemaţi de-o coloană. In faţa 
noastră, o statuie de bronz - o amazoană goală călărind cu o 
graţie de nespus pe-un cal sălbatic. O păsărică cenuşie, o 
codobatură, se aşeză o clipă pe capul amazoanei, se întoarse 
spre noi, îşi scutură coada prin scurte mişcări vioaie, fluieră de 
două-trei ori cu un aer batjocoritor şi-şi luă zborul. 

M-au trecut fiorii şi m-am uitat la prietenul meu. 

— Ai auzit pasărea? l-am întrebat. Făcea impresia că ne 
spune ceva. 

Prietenul meu zâmbi. 

— „E-o pasăre, las-o să cânte, e-o pasăre, las-o să spună”, 
răspunse el citând un vers din baladele noastre populare. 

Cum se face că în clipa asta, la revărsatul zorilor, pe această 
coastă a Cretei, această amintire mi-a revenit în memorie cu 
acest vers funebru, umplându-mi sufletul de amărăciune? 

Mi-am umplut încet pipa şi am aprins-o. Totul arc un sens 
ascuns în lumea asta, gândeam. Oameni, animale, pomi, stele, 
toate nu sunt decât nişte ieroglife; ferice de cel care începe să 
le descifreze şi să ghicească ce spun, dar vai de el. Când le 
vede, nu le înţelege. Crede că sunt oameni, animale, pomi, 


44 


stele. Abia după ani şi ani de zile, prea târziu, le descoperă 
adevărata semnificaţie. 

Războinicul cu cască de bronz, prietenul meu rezemat de 
coloană, lumina opacă a acelei amiezi, codobatura şi cele ce 
ne-a spus piuind, versul cântecului funebru, toate acestea, 
gândeam eu acum, s-ar putea să aibă un sens ascuns, dar 
care? 

Urmăream din priviri fumul care se răsucea şi se desrăsucea 
în lumina clar-obscură, împrăştiindu-se domol. Sufletul mi se 
împletea cu acest fum şi se pierdea încet în rotocoale albăstrii. 
A trecut aşa o bună bucată de timp şi am simţit, fără 
intervenţia logicii, cu o negrăită certitudine, zămislirea, 
înflorirea şi dispariţia lumii. Ca şi cum m-aş fi cufundat din 
nou, de data aceasta însă fără cuvintele înşelătoare şi jocurile 
acrobatice şi insolente ale spiritului în Buddha. Fumul acesta 
constituie esenţa învăţăturii lui, spiralele acestea pieritoare e 
viaţa care năzuieşte, calmă, senină şi fericită, spre nirvana 
azurie. Nu meditam, nu căutam nimic, n-aveam nicio îndoială. 
Trăiam o certitudine. 


Am oftat uşor. Readus parcă din acest oftat în clipa 
prezentă, am privit în jurul meu şi am zărit jalnica baracă de 
scânduri şi, agăţată de perete, o oglinjoară pe care tocmai 
atunci se anină, împroşcând scântei, prima rază de soare. În 
faţa mea, pe celălalt pat, Zorba stătea cu spatele la mine şi 
fuma. Dintr-o dată mi-a apărut în minte, cu toate micile-i 
păţanii tragi-comice, ziua din ajun. Miros de violete răsuflate - 
de violete, de colonie, de mosc şi de ambră; un papagal, o 
făptură aproape omenească preschimbată în papagal, care 
bătea din aripi în colivia lui de sârmă chemând un vechi 
amant; şi o bătrână fregată, unica supraviețuitoare a unei 
întregi flote, care istorisea străvechi lupte navale... 

Zorba îmi auzi oftatul, dădu din cap şi se întoarse spre mine. 

— Nu ne-am purtat cum se cuvine, şopti el, nu ne-am purtat 
cum se cuvine, jupâne. Ai făcut haz pe socoteala ei, eu la fel, şi 
şi-a dat seama, sărmana! Şi ai plecat fără să-i faci măcar 
avansuri, de parcă ar fi o babă de-o mie de ani, ce ruşine! Nu e 
politicos, jupâne, nu aşa se poartă un bărbat, dă-mi voie să-ţi 
spun! E-o muiere, la urma urmelor, nu? O făptură slabă, 
plângăreaţă. Noroc că am rămas eu s-o mângâi. 

45 


— Ce tot îndrugi, Zorba, am spus eu râzând, crezi serios că 
toate femeile n-au gândul decât la asta? 

— Da, n-au gândul decât la asta. Crede-mă, jupâne. Eu unul, 
care am văzut şi-am făcut câte-n lună şi-n stele, am, cum s-ar 
zice, oareşcare experienţă. Muierii nu-i stă gândul la altceva, 
e-o făptură bolnavă, cum îţi spun, smiorcăită. Dacă nu-i spui c- 
o iubeşti şi c-o doreşti, începe să plângă. Poate să zică nu, se 
poate să nu-i placi, să-i faci greață, asta-i altă chestie. Da’ cei 
care-o văd trebuie s-o dorească. Asta vrea, sărmana, aşa că 
poţi să-i faci plăcerea. Aveam o bunică, trebuie să fi numărat 
optzeci de ani. Un adevărat roman povestea acestei bătrâne... 
Da' mă rog, asta-i altă căciulă... Trebuie aşadar să fi numărat 
vreo optzeci de ani, şi în faţa casei noastre locuia o fată 
rumenă ca o floare. Krystalo îi zicea. În fiece sâmbătă seară, 
noi, bobocii satului, mergeam să bem un păhărel, şi vinul ne 
dispunea. Ne puneam câte-un fir de busuioc după ureche, un 
văr de-al meu îşi lua chitara şi-o porneam să-i facem o 
serenadă. Ce înflăcărare! Ce pasiune! Mugeam ca nişte bivoli. 
Toţi o voiam, şi în fiece sâmbătă scară o porneam în cârd 
pentru ca ea să aleagă pe unul dintre noi. Ei bine! Mă crezi, 
jupâne? E-aici o taină năucitoare, are muierea în ea o rană 
care nu se-nchide niciodată. Toate rănile se-nchid, asta, nu te 
uita Ia ce stă scris în terfeloagele tale, nu se-nchide niciodată. 
Ce dacă muierea are optzeci de ani? Rana tot deschisă 
rămâne. Aşa că, în fiece sâmbătă, bătrâna îşi trăgea patul în 
faţa ferestrei, îşi lua pe furiş oglinjoara, şi pune-te de-ţi 
piaptănă cele câteva fire de păr rămase, şi fă-ţi cărarea... Se 
uita în jurul ei într-ascuns, de teamă să nu fie văzută; dacă se 
apropia careva, se ghemuia uşurel ca o mironosiţă şi se făcea 
că doarme. Da’ cum să doarmă? Ea aştepta serenada. La 
optzeci de ani! Vezi, jupâne, azi, când mă gândesc, îmi dau 
lacrimile. Da' pe vremea aia nu eram decât un zăbăuc, nu 
pricepeam şi făceam haz. Într-o bună zi m-am înfuriat pe ea. 
Mă ocăra că alerg după fete, şi-atunci i-am zis-o pe şleau: „De 
ce-ţi freci buzele cu frunză de nuc în fiece sâmbătă şi-ţi faci 
cărare? Gândeşti poate că pentru tine facem serenada? Nu, pe 
Krystalo o vrem. Tu, tu miroşi a mort!“ Să mă crezi, jupâne! în 
ziua aceea, când am văzut două lacrimi mari pe obrajii bunică- 
mi, am înţeles pentru prima oară ce e aia o muiere. S-a 


46 


ghemuit în colţişorul ei ca un câine şi-i tremura bărbia. 
„Krystalo! am urlat eu apropiindu-mă de ea ca să audă mai 
bine. Krystalo!“ Tinereţea e-o fiară sălbatică, inumană şi care 
nu înţelege. Bunică-mea şi-a ridicat braţele descărnate la cer şi 
mi-a strigat: „Te blestem din tot sufletul”. Din ziua aceea, a 
luat-o pe povârniş în jos, s-a ofilit şi peste două luni era pe 
moarte. Pe când era în agonie, m-a zărit. Gâfâia ca o broască 
ţestoasă şi a întins mâna uscată să mă înhaţe: „lu m-ai 
omorât, Alexis, tu m-ai omorât, blestematule. Blestemul să 
cadă asupra ta, să înduri şi tu ce-am îndurat eu!“ 

Zorba zâmbi. 

— Ah! Nu s-ar putea spune că nu m-a ajuns blestemul 
bătrânei, zise el mângâindu-şi mustaţa. Am şaizeci şi cinci de 
ani, cred, da' şi dac-aş trăi o sută, tot n-o să fiu mai înţelept. 
Şi-atunci o să port o oglinjoară în buzunar şi-o să alerg după 
ginta muierească. 

Zâmbi din nou, aruncă ţigara pe ferestruică şi se lungi. 

— Am o grămadă de cusururi, zise el, da' din ăsta o să mi se 
tragă moartea! 

Sări din pat. 

— Ajunge, destul cu vorbăria. Azi avem treabă! 

Se îmbrăcă într-o secundă, îşi puse pantofii şi ieşi. 

Cu capul în piept, rumegam vorbele lui Zorba şi deodată îmi 
veni în minte un oraş îndepărtat troienit de zăpadă. Mă 
oprisem să privesc, într-o expoziţie cu operele lui Rodin, o 
uriaşă mână de bronz, Mâna lui Dumnezeu. Palma era pe 
jumătate închisă şi în această palmă, extatici, înlănţuiţi, luptau 
şi se contopeau un bărbat şi o femeie. 

O fată se apropie şi se opri alături de mine. Tulburată şi ea, 
privea neliniştitoarea şi eterna înlănţuire a bărbatului şi a 
femeii. Era zveltă, bine îmbrăcată, cu un păr bogat, auriu, 
bărbie voluntară, buze ţuguiate. Avea ceva hotărât şi viril. Şi 
eu, care detest să angajez discuţii frivole, nu ştiu ce m-a 
îmboldit. M-am întors spre ca. 

— La ce vă gândiţi? o întrebai. 

— Dacă am putea scăpa! şopti ea înciudată. 

— Pentru a te duce unde? Mâna lui Dumnezeu e 
pretutindeni. Nicio scăpare. Vă pare rău? 


47 


— S-ar putea ca dragostea să fie bucuria cea mai puternică 
pe-acest pământ. E posibil. Dar acum, când văd această mână 
de bronz, aş vrea să scap. 

— Preferaţi libertatea? 

— Da. 

— Dar dacă numai supunându-te mâinii de bronz eşti liber? 
Dar dacă cuvântul „Dumnezeu” n-are înţelesul comod pe care 
i-l dă mulţimea? 

Mă privi, tulburată. Avea nişte ochi cenuşii metalici, nişte 
buze uscate şi amare. 

— Nu înţeleg, zise ea, şi se îndepărtă, parcă înfricoşată. 

Se făcu nevăzută. De atunci mi-a ieşit complet din minte. Cu 
toate acestea, trăia desigur în mine, sub lespedea pieptului 
meu - şi azi, pe-acest tărâm pustiu, iat-o ieşind din străfundul 
făpturii mele, palidă şi tânguitoare. 

Da, nu m-am purtat cum se cuvine, Zorba avea dreptate. 
Putea fi un bun pretext acea mână de bronz, prima luare de 
contact era izbutită, primele dulci cuvinte pornite de pe buze, 
şi-am fi putut, încet-încet, fără a ne da seama niciunul nici 
celălalt, să ne înlănţuim şi să ne unim cu toată seninătatea în 
palma lui Dumnezeu. Numai că eu mă avântasem brusc de la 
pământ spre cer, şi femeia, înfricoşată, o luase la fugă. 

Bătrânul cocoş cântă în curtea doamnei Hortense. Ziua intra 
acum, luminoasă, pe ferestruică. M-am ridicat dintr-un salt. 

Muncitorii începeau să sosească cu cazmalele, răngile şi 
târnăcoapele lor. Îl auzeam pe Zorba dând porunci. Se dăruise 
imediat muncii; simţeai în el omul care ştie să poruncească şi 
îndrăgeşte munca de răspundere. 

Am scos capul pe ferestruică şi i-am văzut în picioare, un 
lungan cât toate zilele în mijlocul a vreo treizeci de oameni 
slabi, duri, arşi de soare, subţiri în talie. Mâna i se întindea 
autoritară, vorbele erau scurte şi precise. La un moment dat, l- 
a apucat de guler pe-un tinerel care mormăia şi înainta 
şovăind. 

— Ai ceva de spus? îi strigă el. Spune-o tare! Nu-mi plac 
mormăielile. Ca să munceşti trebuie să fii voios. Dacă nu eşti 
aşa, cară-te la cârciumă. 

În clipa aceea îşi făcu apariţia madam Hortense, despletită, 
cu obrajii buhăiţi, nefardată, cu o imensă cămaşă soioasă pe ea 


48 


şi târând un fel de lungi papuci scâlciaţi. Tuşi o dată, o tuse 
răguşită de bătrână cântăreaţă, ca un răcnet, se opri şi-l privi 
pe Zorba cu mândrie. Ochii i se împăienjeniră. Mai tuşi o dată 
s-o audă Zorba şi se apropie de el legănându-se şi dând din 
poponeaţă. De-un fir de păr a ţinut să nu-l atingă cu mâneca ei 
largă. Dar el nu s-a învrednicit să-i arunce nici măcar o privire. 
A luat de la un muncitor o bucată de pâine de orz şi un pumn 
de măsline. 

— Să mergem, băieţi, strigă el, închinaţi-vă! 

Şi pornind cu paşi mari, duse cu el echipa în linie dreaptă 
spre munte. 


N-am să descriu aici lucrul la mină. Pentru asta e nevoie de 
răbdare, şi eu n-am aşa ceva. Construisem din stuf, din răchită 
şi din bidoane de benzină o baracă la marginea mării. Când se 
crăpa de ziuă, Zorba se trezea, înşfăca hârleţul, se ducea la 
mină înaintea muncitorilor, săpa o galerie, o părăsea, găsea un 
filon de lignit strălucitor ca păcura şi dansa de bucurie. Dar, 
câteva zile mai târziu, filonul se pierdea, Zorba se arunca la 
pământ şi; zvâcnind din mâini şi din picioare, dădea cerului cu 
tifla. 

Îşi luase munca în serios. Nici nu-mi mai cerea sfatul. Din 
primele zile, toată grija şi toată răspunderea trecuseră din 
mâinile mele într-ale sale. Lui îi revenea sarcina să hotărască 
şi să înfăptuiască. Mie, să plătesc oalele sparte - ceea ce, de 
altfel, nu-mi displăcea defel - căci, îmi dădeam bine seama, 
aceste luni aveau să fie, în viaţa mea, printre cele mai fericite. 
Îmi făcusem bine socoteala: aveam conştiinţa că-mi cumpăr 
fericirea cu destul de puţină cheltuială. 

Bunicul meu din partea mamei, care locuia într-un târguşor 
din Creta, îşi lua în fiecare seară felinarul şi dădea o raită prin 
localitate, să vadă dacă n-a sosit din întâmplare vreun străin. Îl 
lua la el, îi dădea din belşug să bea şi să mănânce, apoi se 
aşeza pe divan, îşi aprindea ciubucul, se întorcea spre oaspete 
- pentru care sosise clipa să se achite - şi i se adresa 
poruncitor: 

— Povesteşte! 

— Ce să povestesc, nea Mustoyori? 

— Ce eşti, cine eşti, de unde vii, ce oraşe şi ce sate au văzut 
ochii tăi, tot, tot, povesteşte tot. Hai, vorbeşte! 

49 


Şi oaspetele începea să povestească, alandala, lucruri 
adevărate şi minciuni, în vreme ce bunicul meu îşi fuma 
ciubucul, îl asculta şi călătorea cu el, stând tacticos pe divan. 
Iar dacă oaspetele îi era pe plac, îi spunea: 

— Ai să rămâi şi mâine, nu pleci. Mai ai încă lucruri de 
povestit. 

Bunicul meu n-a ieşit niciodată din târguşorul lui. Nu s-a dus 
nici măcar până la Candia sau până la Canea... Să mă duc 
acolo ca să fac ce? zicea el. Sunt cancloţi şi candioţi care trec 
pe-aici, Candia şi Canea vin ele la mine. N-am nevoie să mă 
duc acolo!“ 

Eu perpetuez acum pe-acest țărm cretan apucăturile 
bunicului meu. Şi eu am găsit un oaspete, ca şi cum l-aş fi 
căutat cu lumânarea. Nu-l las să plece. Mă costă mult mai mult 
decât o masă, dar merită. În fiecare scară, îl aştept după lucru, 
îl pun să se aşeze în faţa mea, mâncăm, vine clipa când trebuie 
să plătească şi îi spun: „Povesteşte!“ îmi fumez pipa şi-l ascult. 
A explorat în lung şi-n lat pământul, acest oaspete, a explorat 
mult şi bine sufletul omenesc, nu mă mai satur ascultându-l. 

— Povesteşte, Zorba, povesteşte! 

De cum deschide gura, întreaga Macedonie mi se dezvăluie, 
se desfăşoară în spaţiul îngust dintre Zorba şi mine, cu munţii 
ei, cu pădurile şi puhoaiele ei, cu comitagiii ei, cu femeile ei 
aprige în muncă şi cu bărbaţii ei zdraveni şi duri. Şi muntele 
Athos cu cele douăzeci şi una de mănăstiri, arsenalele şi 
trântorii ei cu fundul mare. 

Zorba îşi scutură gulerul după ce-şi termină poveştile cu 
călugări şi spune în hohote de râs: „Să te ferească Dumnezeu, 
jupâne, de partea dinapoi a catârilor şi de partea dinainte a 
călugărilor!“ 

În fiecare seară, Zorba mă plimbă de-a lungul şi de-a latul 
Greciei, Bulgariei şi Constantinopolului, închid ochii şi văd. A 
străbătut Balcanii, întortocheaţi şi accidentaţi, a observat totul 
cu ochişorii lui de şoim, pe care-i holbează în fiecare clipă, 
uluit. Lucrurile cu care noi ceilalţi ne-am obişnuit şi pe lângă 
care trecem nepăsători capătă în ochii lui Zorba proporţiile 
unor redutabile enigme. Vede trecând o femeie şi se opreşte 
năucit. 


50 


— Ce taină e asta? întreabă el. Ce e o muiere, şi de ce ne 
suceşte astfel capul? Ce-o mai fi şi asta, zi-mi un pic? 

Se întreabă cu aceeaşi uimire în faţa unui bărbat, a unui 
pom înflorit, a unui pahar cu apă rece. Zorba vede în fiecare zi 
toate lucrurile pentru prima oară. 

Ieri şedeam amândoi în faţa barăcii. Bând un pahar de vin, 
s-a întors spre mine alarmat: 

— Ce-o mai fi şi apa asta roşie, jupâne? Ia zi!!! Unui butuc îi 
cresc ramuri, încep să-i atârne un soi de ciucuri acri, şi timpul 
trece, soarele-i coace, devin dulci ca mierea şi atunci le zicem 
struguri; îi stoarcem, scoatem o zeamă pe care-o punem în 
butoaie, fermentează de una singură, o scoatem de Sfântul 
Gheorglie-Băutorul, şi s-a făcut vin! Ce minune o mai fi şi asta? 
Dai pe gât zeama ceea roşie şi vezi cum îţi creşte sufletul, cum 
nu mai încape în vechiul trup şi-i gata să se ia la trântă cu 
Dumnezeu. Ce-o mai fi şi asta, jupâne? Ia zi! 

Nu spuneam nimic. Ascultându-l pe Zorba, simţeam 
reînnoindu-se virginitatea lumii. Toate lucrurile cotidiene şi 
decolorate recăpătau strălucirea pe care-o avuseseră în prima 
zi, când ieşiseră din mâna lui Dumnezeu. Apa, femeia, steaua, 
pâinea reveneau la tainicul izvor primitiv, şi vârtejul divin se 
declanşa din nou în văzduh. 

lată de ce în fiecare seară, întins pe plajă, îl aşteptam pe 
Zorba cu nerăbdare. Plin de noroi, mânjit de cărbune, ieşea 
din măruntaiele pământului ca un şobolan uriaş, cu mersul lui 
tărăgănat şi deşelat. De departe ghiceam cum a mers treaba în 
ziua aceea: după poziţia corpului, după cum îşi ţinea capul, în 
piept sau ridicat, după cum își bălăngănea braţele lungi. 

La început, mă duceam cu el; îi studiam pe muncitori. Mă 
străduiam să merg pe-un drum nou, să mă interesez de treburi 
practice, să cunosc, să îndrăgesc materialul uman care-mi 
picase în mână, să încerc bucuria de-atâta vreme jinduită de-a 
nu mai avea de-a face cu cuvinte, ci cu oameni în carne şi oase. 
Şi-mi făceam planuri romantice - dacă extracția de lignit va 
merge bine - să organizez un fel de comună în care vom mânca 
împreună aceeaşi mâncare şi vom purta aceleaşi veşminte, ca 
nişte fraţi. Făuream în mintea mea un nou ordin religios, 
germenii unei vieţi noi... 


51 


Dar nu eram încă hotărât să-i împărtăşesc lui Zorba aceste 
planuri. Enervat, mă vedea foindu-mă printre lucrători, 
întrebând, intervenind şi luând regulat partea muncitorului. 

Zorba îşi încreţea buzele. 

— Jupâne, îmi zicea el, ce-ar fi să mai dai o raită pe-afară? E- 
un soare, o minune! 

Dar eu, în primele zile, stăruiam, nu plecam. Puneam 
întrebări, stăteam la taifas, cunoşteam viaţa fiecărui muncitor: 
câţi copii are de hrănit, câte surori de măritat, câţi părinţi 
bătrâni şi neputincioşi; grijile, metehnele, frământările lor. 

— Nu scormoni aşa în viaţa fiecăruia, jupâne, îmi spunea 
Zorba încruntat. C-o să ţi se înmoaie inima, o să-i iubeşti mai 
mult decât trebuie şi decât e în folosul muncii noastre. O să le 
treci cu vederea orice... Şi atunci, vai de capul lor de 
asemenea, să ştii de la mine. Când patronul e sever, muncitorii 
se tem de el, îl respectă şi-şi văd de treabă. Când patronul e 
slab, îl iau în băşcălie şi se culcă pe-o ureche. Pricepi? 

Intr-altă seară, după terminarea lucrului, şi-a azvârlit 
cazmaua în faţa barăcii şi mi-a strigat scos din fire: 

— Ştii ce te rog, jupâne, nu te mai amesteca deloc. Ce 
construiesc eu, vii tu şi dărâmi. Ce mai sunt şi balivernele 
astea pe care le îndrugai azi? Socialism şi alte bazaconii! Ce 
eşti tu: duhovnic sau capitalist? Ai de ales. 

Dar cum să aleg? Eram mistuit de dorinţa naivă de-a uni 
cele două lucruri, de-a găsi sinteza prin care ireductibilele 
opoziții ar putea fraterniza, spre a dobândi în acelaşi timp 
viaţa terestră şi împărăţia cerurilor. E o poveste care dura de 
ani de zile, de la cea mai fragedă vârstă. Incă de pe băncile 
şcolii, împreună cu prietenii mei cei mai apropiaţi, pusesem 
bazele unei „Fraternităţi Amicale”, acesta e numele pe care i-o 
dădusem, şi făcusem jurământul, închişi cu cheia în camera 
mea, că ne vom închina întreaga viaţă luptei împotriva 
nedreptăţii. Lacrimi imense ne curgeau din ochi în clipa când, 
cu mâna pe inimă, rosteam jurământul. 

Idealuri puerile! Totuşi, vai de cel care râde la auzul lor! 
Când văd ce-au ajuns membrii „Fraternităţii Amicale” - medici 
şarlatani, avocăţei, băcani, politicieni perfizi, ziarişti de mâna a 
doua - mi se rupe inima. E aspru şi dur, pare-se, climatul pe 
acest pământ, seminţele cele mai preţioase nu încolţesc sau 


52 


sunt năpădite de mărăcini şi urzici. Eu, îmi dau bine seama azi, 
tot necumpătat am rămas. Bogdaproste! Sunt oricând gata să 
mă avânt în expediţii donquijoteşti. 

Duminica ne găteam amândoi ca nişte flăcăi de însurat: ne 
bărbieream, ne puneam câte-o cămaşă albă curată şi-o 
porneam, spre sfârşitul după-amiezii, la madam Hortense. În 
fiecare duminică tăia pentru noi câte-o găină şi ne puneam din 
nou toţi trei pe mâncare şi pe băutură; după care Zorba îşi 
întindea labele lungi pe sânul ospitalier al preabunei doamne, 
luându-l în stăpânire. Când ne întorceam, noaptea târziu, pe 
malul nostru, viaţa ni se părea simplă şi plină de bune intenţii, 
bătrână, dar foarte plăcută şi primitoare, la fel ca madam 
Hortense. 

Într-una din aceste duminici, întorşi de la îmbelşugatele 
noastre  chiolhanuri, m-am hotărât să-i vorbesc şi să-i 
împărtăşesc lui Zorba planurile mele. M-a ascultat cu gura 
căscată, căznindu-se să-şi păstreze răbdarea. Doar din când în 
când dădea din groasa-i scăfârlie cu enervare. De la primele 
cuvinte s-a trezit din băutură, mintea i s-a limpezit. Când am 
isprăvit, şi-a smuls nervos vreo două-trei fire de mustață. 

— Să-mi fie îngăduit, jupâne, zise el, pare-mi-se că n-ai un 
creier prea vârtos, curată piftie. Câţi ani ai? 

— Treizeci şi cinci. 

— Ei! atunci nu se mai îndeasă niciodată. 

După care a izbucnit în râs. M-am simţit jignit. 

— Tu nu crezi în om? i-am strigat. 

— Nu te supăra, jupâne. Nu, nu cred în nimic. Dac-aş crede 
în om, ar însemna să cred şi-n Dumnezeu, să cred şi-n Diavol. 
Şi-ar fi mare dandana. Lucrurile s-ar încurca atunci, jupâne, şi 
mi-ar căşuna o groază de belele. 

Tăcu, îşi scoase basca, se scarpină în cap cu frenezie, se 
trase din nou de mustață de parcă s-ar fi hotărât s-o smulgă. 
Voia să spună ceva, dar se abţinea. Mă privi cu coada ochiului, 
mă mai privi o dată, şi se hotări. 

— Omul e-o brută! strigă el lovind furios pietricelele cu 
ciomagul. O mare brută. Măria-ta nu ştie, după cât se pare 
totul a fost uşor pentru tine, dar întreabă-mă pe mine. O brută, 
m-auzi? Eşti rău cu el: te respectă şi-ţi ştie de frică. Eşti bun cu 
el: îţi scoate ochii. Păstrează distanţa, jupâne, nu le da 


53 


oamenilor prea mult nas, nu te-apuca să le spui că sunt toţi 
egali, că avem toţi aceleaşi drepturi. De îndată îţi vor călca în 
picioare drepturile tale, îţi vor fura pâinea şi te vor lăsa să 
crăpi de foame. Păstrează distanţa, jupâne, în interesul tău o 
spun! 

— Tu nu crezi aşadar în nimic? am strigat exasperat. 

— Nu, nu cred în nimic, de câte ori să-ţi mai spun? Nu cred 
în nimic şi în nimeni; numai în Zorba. Nu pentru că Zorba ar fi 
mai bun ca alţii, nici vorbă de-aşa ceva! O brută şi el. Dar cred 
în Zorba pentru că e singurul pe care-l am sub stăpânirea mea, 
singurul pe care-l cunosc; toţi ceilalţi, nişte năluci. Cu ochii lui 
văd, cu urechile lui aud, cu maţele lui mistui. Toţi ceilalţi îţi 
spun, nişte năluci. Când o să mor eu, totul o să moară, 
întreaga lume zorbească se va nărui! 

— Vorbeşti cu un egoism! am zis eu sarcastic. 

— N-am ce-i face, jupâne! Asta e: ce e în guşă şi-n căpuşă; 
sunt Zorba, vorbesc ca“ Zorba. 

N-am mai scos o vorbă. Simţeam cuvintele lui Zorba ca pe 
nişte lovituri de bici. Îl admiram că e capabil de atâta tărie, că- 
i poate disprețul în asemenea hal pe oameni şi în acelaşi timp 
că are o asemenea poftă să trăiască şi să lucreze cu ei. Eu, sau 
aş fi devenit un ascet sau i-aş fi împodobit pe oameni cu pene 
false spre a-i putea suporta. 

Zorba se întoarse şi se uită la mine. La lumina stelelor i-am 
desluşit gura lăţită de-un zâmbet până la urechi. 

— Te-am jignit, jupâne? zise el oprindu-se brusc. 

Ajunsesem la baracă. Zorba mă privi cu duioşie şi teamă. 

N-am răspuns. Simţeam că mintea mea era de acord cu 
Zorba, dar inima mea rezista, voia să se înalțe, să evadeze din 
brută, să-şi croiască un drum. 

— Nu mi-e somn astă-seară, Zorba, am zis. Du-te şi te culcă. 

Stelele scăpărau, marea ofta şi lingea prundişul de scoici, un 
licurici îşi aprinse micul felinar erotic de sub burtă. Din părul 
nopţii rouă curgea şiroaie. 

M-am întors cu faţa-n jos, m-am cufundat în tăcere, fără să 
mă gândesc la nimic. M-am contopit pe deplin cu noaptea şi cu 
marea, îmi simţeam sufletul ca un licurici care, cu micul său 
felinar de aur verde aprins, s-a aşezat pe pământul jilav şi 
negru şi aşteaptă. Stelele călătoreau, orele treceau - şi, când 


54 


m-am ridicat, gravasem în mine definitiv, fără să înţeleg cum, 
dubla sarcină pe care-o aveam de îndeplinit pe acest țărm: să 
scap de Buddha, să mă descotorosesc prin cuvinte de toate 
preocupările mele de ordin metafizic, eliberându-mi sufletul 
de-o spaimă zadarnică; să stabilesc, din clipa aceea, un contact 
profund şi direct cu oamenii. 

„Poate, îmi ziceam, încă nu e timpul pierdut.” 


55 


V 


— MOŞ ANAGNOSTI, BĂTRÂNUL SATULUI, vă salută şi 
vă întreabă dacă aţi binevoi să vă daţi osteneala de-a veni până 
Ia el acasă să luaţi o gustare. Jugănarul va trece azi prin sat să 
castreze porcii; kyra Marulia, consoarta moşului, va frige 
pentru  domniile-voastre nişte <fudulii». Îi veţi ura şi 
nepoţelului lor Minas la mulţi ani, pentru că e ziua lui. 

E o mare bucurie să intri în casa unor ţărani din Creta. Tot 
ce te înconjoară e patriarhal: vatra, lampa de petrol, ploştile 
înşiruite de-a lungul peretelui, o masă, câteva scaune şi, cum 
intri, pe stânga, într-o firidă, ulciorul cu apă proaspătă. De 
grindă stau spânzurate şiruri de gutui, de rodii şi de plante 
aromatice: salvie, izmă, rozmarin, cimbru. 

În fund, trei-patru trepte de lemn duc pe-un fel de estradă, 
unde se află patul cu picioare înalte şi, deasupra, sfintele 
icoane cu candela neîntrerupt aprinsă. Casa îţi pare goală şi cu 
toate acestea posedă tot ce e strict necesar, atât de puţine 
lucruri îi sunt de trebuinţă omului adevărat. 

Ziua era magnifică, soarele de toamnă extrem de blând. Ne- 
am aşezat în faţa casei, în grădiniţă, sub un măslin încărcat de 
fructe. Printre frunzele argintate marea sclipea în depărtare, 
liniştită, hieratică. Nori diafani treceau pe deasupra noastră. 
Ei acopereau soarele, îl lăsau descoperit: să fi jurat că 
pământul, când vesel, când trist, respiră. 

În fundul grădiniţei, într-un ţarc îngust, porcul jugănit 
chirăia de durere, asurzindu-ne. Dinspre vatră ne venea fumul 
„Fuduliilor” care se frigeau pe jeratic. 

Vorbeam despre lucruri veşnice: cereale, viţă de vie, ploaie. 
Eram siliţi să urlăm: bătrânul notabil nu auzea bine. Era, 
spunea el, foarte fudul de-o ureche. Viaţa acestui bătrân 
cretan fusese lineară şi liniştită ca cea a unui copac dintr-o 
văgăună ferită de vânturi. Se născuse, crescuse, se însurase. 
Avusese copii şi nepoți. Câţiva muriseră, alţii trăiau: 
posteritatea era asigurată. 


56 


Bătrânul cretan îşi aminti de vremurile apuse, când turcii 
tăiau şi spânzurau, de vorbele lui taică-său, de minunile care 
se petreceau pe vremea aceea pentru că oamenii trăiau cu 
frica lui Dumnezeu şi aveau o credinţă. 

— Iaca, eu care vă vorbesc, eu, moş Anagnosti, n-am născut 
dintr-o minune. Da, dintr-o minune. Şi când o să vă povestesc 
cum, o să vă cruciţi şi-o să spuneţi: „Doamne miluieşte!“ şi-o să 
vă duceţi la mânăstirea Preacuratei să aprindeţi o luminare. 

Işi făcu semnul crucii şi începu sfătos, cu glasul ui blând: 

— Pe vremea ceea, aşadar, trăia în satul nostru o turcoaică 
bogată - blestemul pe capul ei! Într-o bună zi, iacăt-o cu burta 
la gură, afurisita. Când îi veni sorocul, o aşezară într-un jilţ, 
unde se porni să mugească ca o vacă vreme de trei zile şi trei 
nopţi. Da’ copilaşul nu ieşea neam. O prietenă de-a ei - 
blestemul şi pe capul ei! — îi sfătui aşa: „Izafer Hanum, ar 
trebui s-o chemi pe Maica Meire într-ajutor!“ Maica Meire, aşa 
o numesc turcii pe Maica Precistă. „S-o chem pe-aia? zbieră 
căţeaua de Tzafer, pe-aia? Mai bine crăp!“ Da’ durerile: rău 
tare păcătoase. Mai trecu aşa o zi şi-o noapte. Mugea întruna, 
da' nu năştea nicicum. Ce să facă? Nu mai putea răbda 
durerile. Se-apucă să strige: „Maică Meire! Maică Meire!“ A 
strigat ea frumuşel aşa cât au ţinut-o puterile, numai că 
durerile n-o lăsau defel şi copilul tot nu ieşea. „Nu te-nţelege, 
îi zise atunci prietena ei, se vede că nu ştie turceşte. Cheam-o 
pe numele creștinesc.“ „Fecioară a ghiaurilor! strigă atunci 
căţeaua, fecioară a ghiaurilor!“ De pomană, durerile sporeau. 
N-o strigi cum trebuie, Tzafer Hanum, îi zise iar prietena, n-o 
strigi cum trebuie şi de-aia u vine.“ Atunci, căţeaua asta 
păgână, văzând primejdia, strigă cât o ţinură puterile: „Maică 
Precistă!“ Şi, ca la un semn, iată copilul ţâşnindu-i din 
mădulare ca un ţipar. Asta se petrecea într-o duminică, şi 
duminica ce-a urmat maică-mea era tot la fel, în durerile 
facerii. li era rău şi ei, sărăcuţa, o durea, mugea, biata maică- 
mea. Striga: „Maică Precistă! Maică Precistă!“ dar uşurarea n- 
o vedea venindu-i defel. Taică-meu şedea pe jos în mijlocul 
bătăturii, şi-era atât de cătrănit, că nu-i venea nici să bea, nici 
să mănânce. Era înciudat pe Maica Precistă. „Data trecută, 
vezi dumneata, căţeaua aia de Tzafer a chemat-o şi a dat iute 
fuga s-o uşureze. lar acu...“ A patra zi, taică-meu a simţit că nu 


57 


mai poate. Niciuna, nici două, îşi ia ciomagul şi iată-l pornit 
spre mănăstirea Sfintei Fecioare Sugrumate. Să ne vină într- 
ajutor! Ajunge acolo, intră în biserică fără măcar să-şi facă 
semnul crucii, atât de mâniat era, închide uşa după el cu 
zăvorul şi se opreşte în faţa icoanei: „la zi, Maică Precistă, s- 
apucă el să strige, e vorba de nevastă-mea, Krinio, o ştii, că-ţi 
aduce untdelemn în fiecare sâmbătă seară şi-ţi aprinde 
candelele, nevastă-mea Krinio e în durerile facerii de trei zile 
şi trei nopţi şi te cheamă; n-ai urechi s-o auzi? Se vede treaba 
c-ai surzit de n-o auzi. Bun înţeles, dacă era vorba de-o căţea 
ca Tzafer, o lepădătură turcească, dădeai iute fuga s-o scapi. 
Da' pentru nevastă-mea, o creştină, ai surzit, n-o auzi! Ei bine, 
dacă n-ai fi Maica Precistă, ţi-aş arăta eu, uite, cu bâta asta!“ 
După care, fără nicio închinăciune, i-a întors spatele să iasă. 
Da’ în aceeaşi clipă icoana a început să scârţâie cu putere, de 
ziceai că se rupe-n bucățele. Aşa scârţâie icoanele când fac 
minuni, află dacă n-o ştiai. Taică-meu a priceput îndată, aşa că 
s-a întors, a îngenuncheat şi s-a închinat: „Am păcătuit, Maică 
Precistă, a strigat el, tot ce-am zis mai înainte ducă-se pe 
pustii.!” Nici n-a ajuns bine în sat c-a şi aflat vestea cea bună: 
„Să fie într-un ceas bun, Kostandi, a născut nevastă-ta, e băiat” 
Eu eram ăla, moş Anagnosti. Da' m-am născut puţin fudul de-o 
ureche. Taică-meu, vezi dumneata, săvârşise păcatul de-a fi 
făcut-o pe Maica Precistă surdă. „Aha, aşa care va să zică? 
trebuie c-a zis Maica Precistă. Ei bine! Stai tu niţeluş, o să ţi-l 
fac pe fiu-tău surd, să te saturi să mai blestemi!” 

Şi moş Anagnosti se închină. 

— Da’ tot e bine, zise el, că putea să mă facă orb, sau 
tâmpit, sau cocoşat, sau şi mai rău - ferească Dumnezeu!: - 
putea să mă facă fată. Tot e bine, fie-i numele lăudat! 

Umplu paharele: 

— Să ne-ajute Domnul! zise el ridicându-l pe-al său. 

— În sănătatea dumitale, moşule, să trăieşti o sută de ani, s- 
apuci să-ţi vezi strănepoţii! 

Bătrânul îl dădu pe gât dintr-o dată, ștergându-și mustăţile. 

— Nu, fiule, zise el, e de-ajuns. Mi-am văzut nepoţii, mi- 
ajunge! Să nu cerem prea mult. Mi-a sunat ceasul. lată-mă 
bătrân, prieteni, cu şalele deşertate, nu mai pot, nu că n-aş 


58 


avea chef, da' nu mai pot să fac copii; şi-atunci la ce bun să 
trăieşti? 

Umplu din nou paharele, scoase de la brâu nişte nuci şi 
smochine uscate învelite în frunze de laur şi ni le împărţi. 

— Tot ce-am avut am dat copiilor, zise el. Am rămas săraci, 
da, săraci, dar puţin îmi pasă. Mare e Dumnezeu! 

— Mare e Dumnezeu, moş Anagnosti, zise Zorba la urechea 
bătrânului, mare e Dumnezeu... da’ noi, noi sântem mititei! 

Bătrânul notabil îşi încruntă sprâncenele. 

— S-avem iertare, nu-l ocări aşa, prietene, zise el cu 
asprime. Nu-l ocări! Şi el se bizuie pe noi, sărmanul! 

În clipa aceea, tăcută, supusă, maica Anagnosti aduse pe-o 
strachină de lut „fuduliile” porcului şi o stacană groasă de 
aramă plină cu vin. Puse totul pe masă, rămase în picioare, 
încrucişă mâinile la piept şi lăsă ochii în jos. 

Mi-era silă să pun gura pe asemenea gustări, dar, pe de altă 
parte, mi-era ruşine să refuz. Zorba mă privi cu coada ochiului, 
zâmbind ironic. 

— E carnea a mai gustoasă, jupâne, mă asigură el. Nu face 
nazuri. 

Moş Anagnosti schiţă un zâmbet. 

— Adevărat, adevărat, încearcă şi-ai să vezi. Zici că-i creier! 
Când prinţul George a trecut pe la mănăstire, colo sus, în 
munţi, călugării au pregătit o masă regească cu carne pentru 
toată lumea. Pentru prinţ nu era decât o farfurie cu ciorbă. 
Prinţul a pus mâna pe lingură şi a început s-o învârte prin 
ciorbă: „Fasole? întrebă el mirat. Fasole albă?“ „Mănâncă, 
Maria-la, îi zise bătrânul egumen, mănâncă şi-om vorbi după 
aceea." Prinţul a gustat o lingură, două, trei, a golit farfuria şi 
s-a lins pe buze. „Ce e minunea asta? a întrebat. Grozavă 


fasole!  Parc-ar fi creier!" „Nu-i fasole, măria-ta, făcu 
egumenul, nu-i fasole. Am claponit toţi cocoşii din 
împrejurimi!" 


Râzând, bătrânul vâri furculita într-una din „fuduliile” 
porcului. 

— Mâncare de prinţ! zise el. Deschide gura. 

O deschisei şi el îmi vâri bucata în gură. 

Umplu din nou paharele şi băurăm în sănătatea nepotului 
său. Bunicului îi străluceau ochii. 


59 


— Ce-ai vrea să ajungă nepotul dumitale, moş Anagnosti? l- 
am întrebat eu. Spune, se cade să-i facem urări. 

— Ce-aş putea să vreau, fiule? Ei, s-o apuce pe calea cea 
bună, să fie om aşa cum trebuie, un bun cap de familie, să aibă 
şi el copii şi nepoti, şi unul din copii să-mi semene. Pentru ca 
bătrânii, uitându-se la el, să zică: „Ia uite ce bine seamănă cu 
moş Anagnosti! Fie-i țarina uşoară, c-a fost om de treabă.” 
Marulia, făcu el fără să se uite la nevastă-sa, Marulia, mai adu 
o stacană de vin! 

În clipa aceea, împinsă cu putere, portiţa ţarcului se 
deschise şi porcul dădu buzna în grădiniţă, grohăind. 

— Îl doare, bietul animal... făcu Zorba milos. 

— Se-nţelege că-l doare! strigă bătrânul cretan râzând. Dacă 
ţi s-ar face şi ţie la fel, nu te-ar durea? 

Zorba bătu în lemn. 

— Înghite-ţi limba, surd bătrân! şopti el, înspăimântat. 

Porcul se vântura încolo şi încoace prin faţa noastră şi ne 
privea furios. 

— Pe cinstea mea, parc-ar înţelege că i le mâncăm! zise iar 
moş Anagnosti, în vervă după stropul de vin pe care-l băuse. 

În vreme ce noi, calmi, satisfăcuţi, mâncam ca nişte canibali, 
bând vin roşu, şi priveam, printre ramurile argintate ale 
măslinului, marea colorată toată acum, la asfinţit, în nuanţe 
trandafirii. 

Când, după lăsarea întunericului, am părăsit casa 
veteranului din sat, Zorba, şi el în vervă, avea chef de vorbă. 

— Ce vorbeam alaltăieri, jupâne? făcu el. Voiai să luminezi 
poporul, cum ziceai, să-i deschizi ochii! Ei, iaca! Încearcă să-i 
deschizi pe-ai lui moş Anagnosti! Ai văzut cum stătea nevastă- 
sa în faţa lui. Şi aştepta poruncile, ca un câine care face sluj? 
Apucă-te acum şi învaţă-l că e-o cruzime să stai colo şi să 
mănânci o bucată din carnea porcului în vreme ce porcul e viu 
şi geme în faţa ta, sau că muierea are aceleaşi drepturi cu 
bărbatul. Ce-o să câştige un amărât ca moş Anagnosti din 
toate palavrele tale lămuritoare? Ai să-i pricinuieşti numai 
belele. Şi maica Anagnosti ce-o să câştige din asta? O să se işte 
gâlceavă, găina o să vrea să devină cocoş, şi toată ziulica n-o 
să facă altceva decât să se ia la harţă... Lasă oamenii în pace, 
jupâne, nu le deschide ochii. Dac-o să le deschizi ochii, ce-o să 


60 


vadă? Mizeria în care trăiesc! Lasă-i încolo să viseze mai 
departe! 

Tăcu pentru o clipă, se scarpină în cap. Reflecta. 

— Afară numai dacă, făcu el în cele din urmă, afară numai 
dacă... 

— Ce? Hai să vedem. 

— Afară numai dacă, când ar deschide ochii, le-ai putea 
arăta o lume mai bună decât lumea de bezne în care trăiesc 
acum. Ai aşa ceva? 

Nu ştiam. Ştiam bine ce s-ar nărui, nu ştiam însă ce se va 
construi pe aceste ruine. Asta nimeni n-o poate şti cu 
certitudine, gândeam eu. Lumea veche e palpabilă, solidă, o 
trăim şi ne luptăm cu ea în fiecare clipă, ea există. Lumea 
viitorului nu s-a născut încă, ea e insesizabilă, fluidă, făcută 
din lumina din care sunt ţesute visele, e-un nor bătut de 
vânturi năprasnice - dragostea, ura, imaginaţia, întâmplarea, 
Dumnezeu... Nici cel mai mare profet nu poate oferi oamenilor 
decât o lozincă, şi, cu cât această lozincă va fi mai imprecisă, 
cu atât profetul va fi mai mare. 

Zorba mă privea cu un surâs batjocoritor. M-am înfuriat. 

— Am, i-am răspuns ţâfnos. 

— Ai? Spune, să vedem! 

— Nu pot să-ţi spun, n-ai înţelege. 

— Eh! pentru că n-ai! făcu Zorba dând din cap. Crezi că-s 
unul din ăia pe care-i duci de nas, jupâne? Cine ţi-a spus-o te-a 
păcălit. Sunt la fel de neînvăţat ca moş Anagnosti, dar nu-s la 
fel de prost, ah! Nu! Şi-apoi, dacă n-aş pricepe eu, cum ai vrea 
să priceapă ei, moşneagul ăsta mititel şi deşteaptă de nevastă- 
sa? Şi toţi Anagnoştii din lume? Să vadă, cu alte cuvinte, noi 
bezne? Atunci lasă-le pe ălea vechi; cu astea-s deprinşi. Au 
scos-o la capăt cu ele până acu, nu găseşti? Trăiesc, şi trăiesc 
bine, fac copii şi chiar nepoți. Dumnezeu îi face surzi, orbi şi ei 
strigă: „Lăudat fie Domnul!“ Se simt bine în mizerie. Aşa că 
lasă-i şi taci din gură. 

Am tăcut. Treceam prin faţa grădinii văduvei. Zorba se opri 
o clipă, oftă, dar nu spuse nimic. Trebuie să fi plouat pe 
undeva. Un miros de pământ, plin de prospeţime, înmiresma 
aerul. Se iviră primele stele. Luna nouă strălucea, gingaşă, 
galben-verzuie, cerul îşi revărsa dulceaţa. 


61 


„Omul ăsta, gândeam eu, n-a fost la şcoală şi creierul lui nu 
s-a deformat. A fost supus la toate încercările, i s-a deschis 
mintea, i s-a lărgit inima, fără a-şi pierde cutezanţa primitivă. 
Toate problemele complicate, de nesoluţionat pentru noi, el le 
rezolvă printr-o lovitură de sabie, ca Alexandru cel Mare, 
compatriotul său. E foarte greu ca el să alunece, pentru că se 
sprijină în întregime, din cap până în picioare, de pământ. 
Sălbaticii din Africa adoră şarpele pentru că stă cu tot corpul 
lipit de pământ şi află în felul acesta toate tainele lumii. Le află 
cu burta, cu coada, cu capul. O atinge, se amestecă, se 
contopeşte cu mama. La fel şi Zorba. Noi, oamenii instruiți, nu 
suntem decât nişte păsări smintite ale văzduhului” 

Stelele se înmulţeau. Crâncene, dispreţuitoare, aspre, fără 
pic de milă pentru oameni. Nu mai vorbeam. Priveam amândoi 
cerul cu groază, vedeam în fiecare clipă alte stele aprinzându- 
se la răsărit şi întinzându-se pârjolul. 

Ajunserăm la baracă. N-aveam niciun chef de mâncare şi mă 
aşezai pe-o stâncă la marginea mării. Zorba aprinse focul, 
mâncă, fu cât pe-aci să vină lângă mine, dar se răzgândi, se 
culcă în patul lui şi adormi. 

Marea era împietrită. Nemişcată sub tirul stelelor; pământul 
tăcea şi el. Niciun câine nu lătra, nicio pasăre de noapte nu se 
jelea. O linişte totală, perfidă, primejdioasă, încropită din mii 
de urlete, atât de îndepărtate sau atât de profunde în noi că nu 
se auzeau. Percepeam numai freamătul sângelui meu 
zvâcnindu-mi în tâmple şi în venele de la gât. 

„Melodia tigrului!“ mi-a trecut prin minte şi m-am înfiorat. 

În Indii, când se lasă întunericul, se intonează încet o 
melodie dureroasă şi monotonă, un cântec sălbatic şi 
tărăgănat, ca un îndepărtat căscat de fiară - melodia tigrului. 
Sufletul omului se revarsă de atâta fremătătoare aşteptare. 

Şi în timp ce gândul mă purta la teribila melodie, golul din 
piept a început treptat să mi se umple. Urechile mi se trezeau, 
tăcerea devenea strigăt. Ai fi zis că sufletul, plămădit şi el din 
aceeaşi melodie, evada din trup pentru a asculta. M-am 
aplecat, mi-am umplut palma cu apă de mare şi mi-am muiat 
fruntea şi tâmplele. M-am simţit răcorit, în străfundul făpturii 
mele răsunau strigăte amenințătoare, confuze, neliniştite - 
tigrul se afla în mine şi ragea. 


62 


Şi, deodată, am auzit limpede glasul. 

— Buddha! Buddha I strigai, ridicându-mă dintr-un salt. 

Am pornit-o cu pas grăbit, pe malul apei, de parcă voiam să 
mă văd scăpat. De-un timp încoace, când sunt singur în noapte 
şi domneşte liniştea, îi aud glasul - trist la început, tânguitor 
ca un bocet; încet-încet, se enervează, mârâie, porunceşte. Îl 
simt în piept dând din picioare ca un făt căruia i-a venit 
sorocul. 

Trebuie să fi fost miezul nopţii. Nori negri se îngrămădiseră 
pe cer, picături mari îmi cădeau pe mâini. Dar nu le dădeam 
nicio atenţie. Eram cufundat într-o atmosferă dogoritoare, 
simţeam la dreapta şi la stânga, la tâmple, două inele de foc. 

A sosit clipa, gândeam tremurând, roata budistă mă trage 
după ea, a sosit clipa să mă eliberez de minunata povară. 

M-am întors repede în baracă şi am aprins lămpiţa. Zorba, 
izbit de lumină, clipi de câteva ori, deschise ochii, se uită Ia 
mine cum mă aplec asupra hârtiei şi scriu. Mormăi ceva ce n- 
am înţeles, se întoarse brusc cu faţa la perete şi dormi mai 
departe. 

Scriam foarte repede, eram grăbit. Buddha în întregime era 
în mine, îl simţeam desfăşurându-se din cugetul meu ca o 
panglică albastră acoperită de semne. Se desfăşura repede şi 
mă grăbeam să-l ajung din urmă. Scriam, totul devenise uşor, 
extrem de simplu. Nu scriam, copiam. O întreagă lume îmi 
apărea dinainte, alcătuită din milă, din renunțare, din vânt - 
palatele lui Buddha, femeile din harem, caleaşca de aur, cele 
trei întâlniri fatale cu bătrânul, cu bolnavul, cu mortul; fuga, 
asceza, eliberarea mântuirii. Pământul se acoperea cu flori 
galbene, cerşetorii şi regii îmbrăcau veşminte galbene, 
pietrele, lemnul, trupurile îşi pierdeau greutatea. Sufletele 
deveneau duh, deveneau spirit, spiritul se spulbera. Degetele 
obosiră, dar nu voiam, nu puteam să mă opresc. Viziunea 
trecea repede, alerga; trebuia s-o ajung din urmă. 

Dimineaţa, Zorba m-a găsit dormind cu capul pe manuscris. 


63 


VI 


SOARELE SE RIDICASE DE DOUĂ SULIŢE când m-am 
trezit. Mâna dreaptă mi-era anchilozată de cât scrisesem şi nu 
puteam să-mi lipesc degetele. Furtuna budistă se abătuse 
asupra mea, lăsându-mă sleit şi golit 

M-am aplecat să adun paginile împrăştiate pe jos. N-aveam 
nici pofta, nici forţa să le privesc. Ca şi cum toată această 
aprigă inspiraţie n-ar fi fost decât un vis pe care nu voiam să-l 
văd prizonierul cuvintelor, degradat de ele. 

Ploua în ziua aceea, liniştit, alene. Zorba aprinsese focul 
înainte de plecare, şi-am stat toată ziua cu picioarele 
ghemuite, cu mâinile întinse deasupra focului, fără să bag 
nimic în gură, nemişcat, ascultând şiroitul blând al celei dintâi 
ploi. Nu mă gândeam la nimic. Creierul meu, făcut ghem ca o 
cârtiţă într-un sol desfundat, se relaxa. Auzeam mişcările 
uşoare, freamătul, scrâşnetele pământului, şi ploaia care 
şiroia, şi seminţele care se umflau. Simţeam cerul şi pământul 
împerechindu-se ca în epocile primitive, când se uneau ca un 
bărbat şi o femeie şi făceau copii. În faţa mea, de-a lungul 
țărmului, auzeam marea mugind şi lipăind ca o fiară care 
scoate limba şi se adapă. 

Eram fericit, ştiam. Câtă vreme trăim o fericire, o simţim cu 
greutate. Abia după ce a trecut şi când privim în urmă, simţim 
deodată - uneori cu mirare - cât de fericiţi am fost. Numai că 
eu, pe această coastă a Cretei, trăiam fericirea şi eram 
conştient că sunt fericit. 

O mare albastră ca cerneala, vastă, întinzându-se până la 
ţărmul african. Adeseori sufla un vânt foarte fierbinte, dinspre 
sud, livas, venit din îndepărtatele nisipuri încinse. Dimineaţa, 
marea îşi răspândea mireasma ca un harbuz; la amiază 
fumega, încremenită, cu uşoare vălurele ca nişte sâni abia 
schiţaţi. Seara, ofta, de culoarea trandafirului, a vinului, a 
pătlăgelei vinete, albastru-închis. 

Mă amuzam, după-amiaza, umplându-mi palma cu nisip fin 
auriu, pe care-l simţeam alunecându-mi şi scurgându-mi-se, 


64 


cald şi moale, printre degete. Mâna, o clepsidră de unde viaţa 
se scurge şi se pierde. Se pierde, şi eu privesc marea, îl aud pe 
Zorba şi-mi simt tâmplele plesnind de fericire. 


Mi-amintesc că într-o zi, nepoţica mea Alka, o fetiţă de patru 
ani, în clipa când ne uitam, în ajunul Anului Nou, la o vitrină cu 
jucării, s-a întors spre mine şi mi-a spus această frază 
uimitoare: „Nene Căpcăunule, aşa-s de mulţumită, că mi-au 
crescut coarne!“ Am rămas trăsnit. Ce miracol extraordinar e 
viaţa şi cum toate făpturile, când îşi înfig adânc rădăcinile, se 
contopesc şi se confundă! Căci mi-am amintit deodată capul lui 
Buddha în lemn de abanos pe care-l văzusem într-un muzeu 
îndepărtat. Buddha se eliberase şi era invadat de-o bucurie 
supremă, după o agonie de şapte ani. Venele frunţii, la dreapta 
şi la stânga, erau atât de umflate, că ţâşniseră din piele afară 
şi deveniseră două coarne viguroase răsucite ca două arcuri de 
oţel. 

Spre sfârşitul după-amiezii ploaia încetase, cerul redevenise 
pur. Mi-era foame, mă bucuram că mi-e foame, căci trebuia să 
pice Zorba care să aprindă focul şi să înceapă ceremonia 
zilnică a gătitului. 

— Încă o poveste fără sfârşit, şi asta! spunea adeseori 
Zorba, punând tigaia pe foc. Nu numai muierea - arză-o-ar 
focu’ - e-o poveste fără sfârşit, mai e şi crăpelniţa. 

Pe acest țărm am simţit pentru prima oară savoarea 
mâncării. Seara, Zorba aprindea focul între două pietre şi 
pregătea masa; ne puneam pe mâncare şi pe băutură, discuţia 
se însufleţea; am înţeles, în sfârşit, că mâncatul este şi o 
funcţie spirituală şi că pâinea, carnea, vinul sunt materiile 
prime ale spiritului. 

Înainte de-a apuca să mănânce şi să bea, seara, după 
oboseala lucrului, Zorba era lipsit complet de vioiciune; 
vorbele-i erau de om ursuz, trebuia să i le smulgi cu cleştele. 
Avea gesturi dizgraţioase, de om obosit. De cum îndopa însă, 
cum spunea el, maşina cu cărbune „întreaga uzină toropită şi 
istovită a trupului său prindea iarăşi viaţă, îşi lua avânt şi 
începea să lucreze. Ochii îi scăpărau în cap, memoria se 
revărsa năvalnică, prindea aripi la picioare, dansa. 

— Spune-mi ce iese din ce mănânci, ca să-ţi spun cine eşti. 
La unii se transformă în osânză şi în scârnă, la alţii în muncă şi 

65 


voie bună, iar la alţii, cum am auzit spunându-se, în 
Dumnezeu. Aşa că-s trei soiuri de oameni. Eu unul nu-s nici din 
ăi mai răi, nici din ăi mai buni. Între astea două. Ce mănânc eu 
se transformă în muncă şi voie bună. Nu-i chiar aşa rău! 

Mă privi ironic şi începu să râdă. 

— Tu, jupâne, zise el, ce mănânci cred că te căzneşti să 
transformi în Dumnezeu. Dar nu izbuteşti, şi-asta te chinuie. Ţi 
se întâmplă cum i s-a întâmplat corbului. 

— Ce i s-a întâmplat corbului, Zorba? 

— El, vezi tu, înainte vreme mergea cinstit, cum se cuvine, 
ca un corb, ce mai. Da' într-o zi şi-a băgat în cap să umble 
umflându-se în pene, ca o potârniche. De-atunci, sărmanul, şi-a 
uitat mersul de-a binelea, nu mai ştie ce-i cu el, şi şchioapătă. 

Am ridicat capul. Am auzit pasul lui Zorba care se întorcea 
din galerie. Scurt timp după aceea l-am zărit apropiindu-se, cu 
o mutră plouată, încruntat, bălăngănindu-şi braţele lungi, 
dezarticulate. 

— “seara, jupâne! zise el din vârful buzelor. 

— Salutare, bătrâne. Cum a mers treaba azi? 

Niciun răspuns. 

— Să aprind focul, zise el, să fac ceva de mâncare. 

A luat un braţ de uscături dintr-un ungher, a ieşit afară, a 
aşezat artistic crăcile mănunchi între două pietre şi le-a dat 
foc. A pus deasupra oala de pământ, a turnat apă în ea, a 
aruncat înăuntru ceapă, roşii, orez, şi-a început bucătăreala. 
Eu, în vremea asta, am întins un ştergar pe masa rotundă şi 
joasă, am tăiat felii groase de pâine şi am umplut cu vin, din 
damigeană, tigva împodobită cu desene pe care moş Anagnosti 
ne-o dăruise în primele zile. 

Zorba se aşezase în genunchi în faţa oalei, se uita la foc, cu 
ochii holbaţi, şi nu scotea o vorbă. 

— Ai copii, Zorba? l-am întrebat brusc. 

S-a întors spre mine. 

— De ce mă întrebi? Am o fată. 

— Măritată? 

Zorba a pufnit în râs. 

— De ce râzi, Zorba? 

— Ce întrebare mai e şi asta? zise el. Se-nţelege, măritată. 
Nu e tâmpită. Lucram într-o mână de cupru, la Pravitsa, în 


66 


Calchidia. Într-o bună zi, primesc o scrisoare de la frate-meu 
Iannis. Adevărat, am uitat să-ţi spun că am un frate, gospodar, 
om cu judecată, bisericos, cămătar, prefăcut, aşa cum scrie la 
carte, stâlpul societăţii. E băcan la Salonic. „Frate Alexis, îmi 
scria el, fie-ta Frosso a luat-o pe-o cale greşită, ţi-a făcut 
numele de râs. Are un gagic, a făcut un copil cu el, s-a zis cu 
faima noastră. O să mă duc în sat s-o strâng de gât.“ 

— Şi tu ce-ai făcut, Zorba? 

Zorba a ridicat din umeri. 

— Pff! muierile! am zis, şi-am rupt scrisoarea. 

A amestecat orezul, a pus sare şi a rânjit. 

— Da’ stai numai, să vezi nostimada. După două luni, 
primesc de la nepricopsitul de frate-meu o a doua scrisoare: 
„Sănătate şi voie bună, dragă frate Alexis! scria idiotul. 
Suntem iar la mare cinste, acu poţi sta cu fruntea sus, bărbatul 
în chestiune s-a însurat cu Frosso!“ 

Zorba s-a întors şi m-a privit. La lumina ţigării, îi vedeam 
ochii lucind. A mai ridicat o dată din umeri. 

— Pff! bărbaţii! făcu el cu vădit dispreţ. 

Şi îndată după aceea: 

— Ce poţi să te-aştepţi de la nişte muieri? zise el. Să toarne 
copii cu primul venit. Ce poţi să te-aştepţi de la nişte bărbaţi? 
Să cadă-n cursă. la aminte, jupâne! : 

Luă oala de pe foc şi ne apucarăm să mâncăm. Il chinuia un 
gând. Mă privea, deschidea gura, o închidea la loc. La lumina 
lămpii de gaz îi vedeam limpede ochii contrariaţi şi îngrijoraţi. 

N-am mai putut. 

— Zorba, i-am zis, tu ai ceva să-mi spui, spune. Ai ceva pe 
suflet, mărturiseşte! 

Zorba tăcea. Luă o pietricică de pe jos şi-o azvârli cu putere 
afară, pe uşa deschisă. 

— Lasă pietrele, vorbeşte! 

Zorba îşi lungi gâtul brăzdat de riduri. 

— Ai încredere în mine, jupâne? întrebă el neliniştit, 
uitându-se în ochii mei. 

— Da, Zorba, am răspuns. Orice-ai face, tu nu te poţi înşela. 
Chiar dacă ai vrea, tot n-ai putea. Eşti ca un leu, să spunem, 
sau ca un lup. Animalele astea nu se poartă niciodată ca oile 


67 


sau ca măgarii, nu se abat niciodată de pe făgaşul firii lor. La 
fel şi tu: eşti Zorba până-n vârful unghiilor. 

Zorba dădu din cap. 

— Da’ nu mai ştiu unde naiba o să ducă! zise el. 

— Ştiu eu, nu-ţi fie teamă. Dă-i înainte! 

— Mai spune o dată, jupâne, să prind curaj! strigă el. 

— Dă-i înainte! 

Ochii lui Zorba scăpărară. 

— Acu pot să-ţi vorbesc, zise el. De câteva zile mi se-nvârte 
un plan grozav în cap, o idee năstruşnică. S-o înfăptuim? 

— Mai întrebi? De aceea am şi venit aici: să înfăptuim idei. 

Zorba îşi întinse gâtul, privindu-mă cu bucurie şi teamă. 

— Vorbeşte limpede, jupâne! strigă el. Nu pentru cărbune 
am venit? 

— Cărbunele e un pretext, pentru ca oamenii să nu fie 
intrigaţi. Ca să ne ia drept nişte înţelepţi antreprenori şi să nu 
ne primească cu ouă clocite. Pricepi, Zorba? 

Zorba rămase cu gura căscată. Se străduia să înţeleagă, nu-i 
venea să creadă într-o atare fericire. Deodată, pricepu. Se 
repezi la mine şi mă apucă de umeri. 

— Dansezi? mă întrebă el cu pasiune. Dansezi? 

— Nu. 

— Nu? 

Lăsă braţele să i se bălăngăne, uimit. 

— Bine, zise el după a clipă. O să dansez eu atunci, jupâne. 
Așează-te mai încolo, să nu te izbesc. Ohe! Ohe! 

Sări dintr-un salt afară din baracă, zvârli pantofii, haina, 
vesta, îşi sumese pantalonii până la genunchi şi începu să 
danseze. Faţa lui, încă mânjită de cărbune, era neagră ca 
tuciul. Ochii, albi, îi luceau în cap. 

Se avântă în vârtejul dansului, bătând din palme, sărind, 
făcând piruete în aer, prăvălindu-se la pământ cu genunchii 
îndoiţi, ţâşnind din nou în sus cu picioarele strânse, ca şi cum 
ar fi fost din gumilastic. La un moment dat, sări atât de sus, de 
parcă ar fi voit să înfrângă legile de fier ale naturii şi să-şi ia 
zborul. Simţeai în trupul acela măcinat de vreme un suflet care 
luptă să târască după el carnea şi să se avânte cu ea în beznă, 
ca un meteor. Îşi azvârlea trupul care recădea la pământ, 
neputincios să se menţină prea multă vreme în aer, îl azvârlea 


68 


din nou, fără milă, ceva mai sus de data aceasta, dar recădea 
iarăşi, bietul de el, gâfâind. 

Zorba încruntă sprâncenele, pe faţa lui se citea o gravitate 
îngrijorătoare. Nu mai scotea niciun chiuit. Cu fălcile strânse, 
se căznea să atingă imposibilul. 

— Zorba! Zorba! i-am strigat. Ajunge! 

Mi-era teamă că, deodată, trupu-i bătrân nu va rezista la 
atâta ardoare, se va rupe în bucățele şi se va împrăştia. 

Puteam să strig mult şi bine. Cum aţi fi vrut ca Zorba să 
audă nişte strigăte de pe pământ? Nu mai era om, era pasăre. 

Urmăream cu uşoară îngrijorare dansul sălbatic şi 
deznădăjduit. Când eram copil, imaginaţia mea nu cunoştea 
graniţe şi le povesteam prietenilor mei adevărate grozăvii în 
care credeam şi eu, la rândul meu. 

— Cum a murit bunicul tău? mă întrebară într-o zi amicii mei 
colegi de la şcoala comunală. 

M-am apucat, pe loc, să făuresc un mit; şi pe măsură ce-l 
făuream, credeam în el: N 

— Bunicul meu purta ghete de cauciuc. Intr-o bună zi, când 
barba i-a albit de tot, a sărit de pe acoperişul casei. Dar când a 
atins pământul, a ţâşnit ca un balon şi s-a înălţat mai sus decât 
casa, mai sus, tot mai sus, şi-a pierit în nori. Aşa a murit 
bunicul meu. 

Din ziua în care am născocit acest mit, ori de câte ori mă 
duceam la bisericuţa Sfântul Minas şi vedeam, în partea de jos 
a iconostasului, înălţarea lui Hristos, întindeam mâna şi le 
spuneam camarazilor mei: 

— Uite, uite-l pe bunicul meu cu ghete de cauciuc. 

În seara aceea, după ani şi ani, văzându-l pe Zorba cum sare 
în aer, am retrăit visul acela de copil cu spaimă, de parcă m-aş 
fi temut să nu-l văd pe Zorba pierind în nori. 

— Zorba, Zorba! i-am strigat. Ajunge! 

Zorba se ghemuise acum la pământ, cu respiraţia tăiată. 
Chipul îi strălucea, fericit. Părul cărunt i se lipise de frunte şi 
sudoarea îi curgea pe obraji şi pe bărbie, amestecată cu praf. 

M-am aplecat spre el, îngrijorat: 

— M-a uşurat, zise el după un scurt răgaz, parcă mi s-ar fi 
luat sânge. Acu pot să vorbesc. 


69 


A intrat înapoi în baracă, s-a aşezat în faţa sobei şi m-a 
privit, cu faţa luminoasă. 

— Ce te-a apucat să dansezi? 

— Ce voiai să fac, jupâne? Simţeam că mă înăbuşă bucuria, 
trebuia să mă descarc. Dar cum? În vorbe? Pff! 

— Ce bucurie? 

I se întunecă faţa. Buza începu să-i tremure: 

— Cum ce bucurie! Aşadar, tot ce-ai spus adineauri ai spus 
aşa, în vânt fără să pricepi nici tu? N-am venit aici pentru 
cărbune, spuneai. Aşa ai spus, nu? Am venit să treacă vremea. 
Zvârlim praf în ochii oamenilor, să nu ne ia de ţicniţi şi să 
arunce cu ouă clocite în noi! Dar pe noi, când om, fi singuri şi 
nu ne-o vedea nimeni, o să ne umfle râsul! Pe cinstea mea, 
asta voiam şi eu, dar nu pricepeam prea bine. De nu ştiu câte 
ori m-am tot gândit la cărbune, la tuşa Bubulina, la tine... un 
talmeş-balmeş. Când  străpungeam o galerie, ziceam: 
„Cărbune, asta vreau!“ Şi, din cap până-n picioare, eram 
numai cărbune. Da' după aia, odată treaba terminată, când mă 
zbenguiam cu scroafa aia bătrână, tot lignitul şi toţi patronii 
din lume puteau să se spânzure cu panglicuţa de la gâtul ei; şi 
Zorba cu ei. Îmi pierdusem capul. Când, la urmă, rămâneam de 
unul singur şi n-aveam nimic de făcut, mă gândeam la tine, 
jupâne, şi simţeam că mi se rupe inima. Mă apăsa o greutate 
pe suflet: „E ruşine, Zorba, zbieram eu, e ruşine să-ţi baţi joc 
de bietul om şi să-i toci paralele. Câtă vreme o să mai fii un 
ticălos? Sunt şi-aşa destui pe lumea asta îţi spun drept, jupâne, 
îmi pierdusem capul. Diavolul mă trăgea într-o parte, bunul 
Dumnezeu în cealaltă; şi între ei doi, la mijloc, mă simţeam 
sfâşiat. Acu’ jupâne, ai vorbit cum trebuie şi văd limpede. Am 
priceput! Ne-am înţeles. Acu’ îi dăm drumul! Câte parale mai 
ai? Dă tot, păpăm capitalul! 

Zorba îşi şterse sudoarea şi căută în jurul lui. Resturile 
mâncării mai erau încă răspândite pe mescioară. Întinse mâna 
lui uriaşă. 

— Cu îngăduinţa ta, jupâne, zise el. Nu m-am săturat. 

Luă un codru de pline, o ceapă şi un pumn de măsline. 

Mânca lacom; îşi turna direct în gură, fără să atingă tigva cu 
buzele, vinul ce gâlgâia. Zorba plescăi satisfăcut 

— Mi-a venit inima la loc, zise el. 


70 


Şi-mi făcu cu ochiul. 

— De ce nu râzi, jupâne? întrebă el. Ce te uiţi aşa la mine? 
Asta-s eu. E în mine un diavol care strigă, şi eu fac ce zice el. 
De câte ori sunt gata să mă înăbuş, strigă: „Dansează!“, şi eu 
dansez. Şi asta mă uşurează! Odată, când mi-a murit 
Dimitraki, micuțul, în Calchidia, tot aşa m-am ridicat şi-am 
dansat. Rudele, prietenii, când m-au văzut dansând în faţa 
cadavrului, s-au repezit să mă oprească. „A înnebunit Zorba! 
strigau el. A înnebunit Zorba!” Da’ eu, dacă nu dansam în clipa 
aia, înnebuneam de durere. Pentru că era primul meu fecior, 
avea trei ani, şi nu puteam să îndur moartea lui, Pricepi ce-ţi 
spun, jupâne, sau vorbesc la pereţi? 

— Pricep, Zorba, pricep, nu vorbeşti la pereţi. 

— Altă dată, tot aşa... Eram în Rusia, lingă Novorosisk, 
pentru că am fost şi-acolo, tot pentru nişte mine. De aramă, de 
data asta. Invăţasem şi eu acolo cinci-şase cuvinte ruseşti, atât 
cât îmi trebuia să-mi pot face treaba: ” Nu, da, jnine, apă, te 
iubesc, vino încoa”, câte parale?” Legasem prietenie cu un rus, 
bolşevic înfocat. Ne duceam în fiece seară într-o tavernă din 
port, goleam câteva bune clondiraşe de vodcă şi prindeam 
chef. De cum începeam să ne înveselim, simţeam că ni se 
deschid inimile. EI ţinea să-mi povestească cu de-amănuntul 
tot ce i se întâmplase în timpul revoluţiei, eu, pe de altă parte, 
tineam să-l pun la curent cu isprăvile mele. Ne îmbătăm 
laolaltă, vezi tu, eram cum s-ar zice fraţi. Cu gesturile, de bine 
de rău, ne-am pus de acord. El vorbea cel dintâi. Când nu mai 
înţelegeam, îi strigam: Stop! Atunci se ridica să danseze. 
Pricepi, jupâne? Să danseze ce voia să-mi spună. Şi eu, acelaşi 
lucru. Tot ce nu puteam spune cu gura, spuneam cu picioarele, 
cu mâinile, cu burta sau prin strigăte sălbatice: Hai! Hai! Hop- 
la! Ohe! Rusul a început: cum au pus mâna pe arme, cum s-a 
întețit războiul, cum au sosit la Novorosisk. Când nu mai 
înţelegeam ce-mi spune, ridicam mâna şi strigam: Stop! Îndată 
rusul ţâşnea, şi ţine-te! Pune-te pe dansat! Dansa ca un apucat. 
lar eu mă uitam la mâinile, la picioarele, la pieptul, la ochii lui, 
şi înţelegeam tot: cum au intrat în Novorosisk şi i-au căsăpit pe 
boieri, cum au jefuit dughenele, cum au intrat prin case şi-au 
răpit muierile. La început se văicăreau, putorile, se zgâriau pe 
ele, îi zgâriau pe ceilalţi, da’, încet-încet, se îmblânzeau, 


71 


închideau ochii şi scheunau de plăcere. Muieri, deh... Ei, şi 
după aia venea rândul meu. De la primele cuvinte, se vede 
treaba că era niţeluş astupat la cap şi că nu-i funcţiona 
creierul prea grozav, rusul striga; Stop! Eu, atâta aşteptam. 
Ţâşti în picioare, dădeam deoparte scaunele şi mesele şi mă 
puneam pe dansat. Ah! dragul meu! Au decăzut rău oamenii, 
puah! Şi-au lăsat trupurile să amuţească şi nu mai vorbesc 
decât cu gura. Da' ce-ai vrea tu să zică gura? Ce poate ea să 
zică? Dac-ai fi fost acolo să vezi cum mă asculta, din cap până- 
n picioare, rusul, şi cum înţelegea totul! li descriam, dansând, 
necazurile pe care le-am avut, drumurile pe care le-am făcut, 
de câte ori m-am însurat, meseriile pe care le-am învăţat: 
muncitor la cariera de piatră, miner, negustor ambulant, olar, 
comitagiu, cântăreţ la santuri, vânzător de passatempo, 
potcovar şi contrabandist; cum m-au vârât în închisoare, cum 
am evadat, cum am ajuns în Rusia. Tot înţelegea, tot, aşa 
astupat la cap cum era. Vorbeam cu picioarele, cu mâinile, şi 
cu părul, şi cu hainele. Şi briceagul care-mi atârna la 
cingătoare, şi el vorbea. Când am isprăvit, prostănacul m-a 
strâns în braţe, m-a pupat, am umplut iarăşi paharele cu 
vodcă, am plâns şi am râs, unul în braţele celuilalt. Când se 
crăpa de ziuă, ne despărţeam şi plecam la culcare 
bălăngănindu-ne. Şi seara ne întâlneam din nou. Îţi vine a 
râde? Nu mă crezi, jupâne? Ce ţi-oi fi zicând: ce aiureli mai 
înşiră şi Sindbad Marinarul ăsta? Să vorbeşti dansând, e oare 
cu putinţă? Şi cu toate astea, aş putea să bag mâna-n foc că 
aşa trebuie să-şi vorbească zeii şi diavolii. Dar văd că ţi-e 
somn. Eşti foarte delicat, nu rezişti. Hai, du-te să faci nani şi- 
om mai vorbi mâine. Am un plan, un plan măreț; o să-ți 
vorbesc mâine despre el. Eu mai fumez o ţigară, poate chiar 
să-mi vâr capul în mare. M-am aprins, trebuie să mă sting. 
Noapte bună! 

Nu puteam să adorm. Mi-am ratat viaţa, gândeam. Dacă aş 
putea să iau un burete şi să şterg tot ce-am învăţat, tot ce-am 
văzut şi am auzit, şi apoi să intru în şcoala lui Zorba şi să încep 
cu marele, cu adevăratul alfabet! Cât de diferită ar fi calea pe 
care aş apuca-o! Mi-aş exersa perfect cele cinci simţuri, pielea 
întreagă, pentru a se desfăta şi a înţelege. Aș învăţa să alerg, 
să lupt, să înot, să călăresc, să canotez, să şofez, să trag cu 


72 


arma. Mi-aş umple sufletul cu carne. Mi-aş umple carnea cu 
suflet. I-aş împăca în mine, în sfârşit, pe aceşti doi duşmani de 
veacuri... 

Lungit în pat, mă gândeam la viaţa care mi se iroseşte 
zadarnic. Prin uşa deschisă, îl zăream nedesluşit, la lumina 
stelelor, pe Zorba ghemuit, ca o pasăre de noapte, pe-o stâncă. 
Il invidiam. El e cel care a găsit adevărul, gândeam, asta e 
calea cea bună! 

In alte epoci primitive şi creatoare, Zorba ar fi fost şef de 
trib, ar fi mers în frunte, deschizând drum cu toporişca. Sau ar 
fi fost un trubadur vestit, vizitând castelele, şi toată lumea i-ar 
fi sorbit cuvintele cu sufletul la gură, seniori, slujitori şi nobile 
doamne... În epoca noastră ingrată dă târcoale, flămând, în 
jurul arcului, ca un lup, sau decade într-atât încât devine 
bufonul unui şoarece de bibliotecă oarecare. 

Deodată, văzui că Zorba se ridică în picioare. Se dezbrăcă, 
îşi azvârli ţoalele pe plajă şi se aruncă în mare. Îi zăream când 
şi când, la lumina slabă a lunii abia ivite, scăfârlia enormă 
ivindu-se la suprafaţă şi dispărând din nou. Din când în când, 
trăgea câte-un chiot, lătra, necheza, imita cântecul cocoşului - 
sufletul lui, în această noapte pustie, îşi întorcea faţa spre 
animale. 

Încet, pe nesimţite, m-a furat somnul. 

A doua zi, în zori, Zorba, zâmbitor, odihnit, veni să mă tragă 
de picioare. 

— Scoală-te, jupâne, zise el, să-ţi împărtăşesc planul. 
Asculţi? 

— Ascult. 

S-a aşezat pe jos turceşte şi a început să-mi explice cum ar 
instala el un teleferic din vârful muntelui până la țărm; am 
cobori în felul acesta lemnul de care avem nevoie pentru 
galerii şi am putea vinde restul ca lemn de construcţie. Ne 
hotărâsem să arendăm o pădure de pini aparţinând mănăstirii, 
dar transportul era costisitor şi nu se găseau catâri. Zorba 
imaginase aşadar deschiderea unui şantier pentru construirea 
unui teleferic cu cabluri groase, piloni şi scripeţi. 

— De acord? m-a întrebat el când a terminat ce-a avut de 
spus. Iscăleşti? 

— Iscălesc, Zorba, de acord! 


73 


Mi-a aprins focul în sobă, a pus ibricul pe foc, mi-a făcut 
cafeaua, mi-a aruncat o pătură pe picioare să nu răcesc şi a 
plecat satisfăcut. 

— Azi, zise el, săpăm o nouă galerie. Am dat de-un filon! 
Curat diamant negru! 

Am deschis manuscrisul Buddha şi m-am înfundat în 
propriile mele galerii. Am lucrat cât a fost ziua de lungă şi, pe 
măsură ce înaintam, mă simţeam eliberat, încercam o emoție 
complexă - uşurare, trufie şi silă. Dar mă lăsam furat de 
muncă, pentru că ştiam; din clipa când voi isprăvi, sigila şi 
lega manuscrisul, voi fi un om liber. 

Mi-era foame. Am mâncat câteva stafide, câteva migdale şi o 
felie de pâine. Îl aşteptam pe Zorba să se întoarcă, purtător al 
tuturor bunurilor care fac bucurie omului - un râs sănătos, o 
vorbă bună, o mâncare gustoasă. 

Pe seară şi-a făcut apariţia. A pregătit masa, am mâncat, dar 
gândul lui rătăcea aiurea. S-a aşezat în genunchi, a înfipt nişte 
beţişoare în pământ, a: întins o sfoară, a agăţat de-un scripete 
minuscul un chibrit, căznindu-se să găsească înclinația pe care 
s-o dea firului pentru ca nu cumva să se prăbuşească totul. 

— Dacă înclinația e mai mare decât trebuie, îmi explică el, 
ne-am dus pe copcă. Dacă e mai mică decât trebuie, aşijderea. 
Trebuie găsită înclinația Ia fix. Şi pentru asta, jupâne, trebuie 
vin şi schepsis. 

— Vin avem berechet, dar schepsis... 

Zorba pufni în râs. 

— Nu eşti băiat prost, jupâne, zise el privindu-mă cu duioşie. 

S-a aşezat să se odihnească şi a aprins o ţigară. Era iarăşi 
bine dispus şi i se dezlegă limba. 

— Dacă ar izbuti chestia asta cu telefericul, zise el, am 
aduce la vale toată pădurea, am deschide o uzină, am face 
scânduri, stâlpi, bârne, am strânge bani cu toptanul, după aia 
am pune în lucru un vaporaş, ne-am lua catrafusele, şi-am 
colinda lumea în lung şi-n lat! 

Lui Zorba îi luciră ochii în cap, potopiţi de femei 
îndepărtate, de oraşe, de reclame luminoase, de clădiri uriaşe, 
de maşini, de vapoare. 

— Mi-a albit păru-n cap, jupâne, şi. Dinţii au început să mi 
se clatine, nu mai am timp de pierdut. Tu, tu eşti tânăr, mai 


74 


poţi aştepta. Eu nu pot. Pe cinstea mea, cu cât îmbătrânesc 
mai mult, cu atât devin mai sălbatic! Să nu vină careva să-mi 
spună mie că bătrâneţea îl înmoaie pe om şi că-i potoleşte 
fierbinţeala. Nici că, văzând moartea, acesta întinde gâtul şi-i 
zice: „Taie-mi capul, dacă ai poftă, să urc la cer!“ Eu unul, cu 
cât trece vremea, cu atât sunt mai răzvrătit. Nu mă dau bătut, 
vreau să cuceresc lumea! 

Se ridică, luă santuri-ul agăţat în perete. 

— Vino niţeluş încoa', diavole, zise el. Ce tot faci acolo, pe 
perete, fără să scoţi o vorbă? Ia cântă un pic! 

Nu mă săturam văzând cu câtă băgare de seamă, cu câtă 
duioşie scotea Zorba santuri-ul din cârpele cu care-l învelise. 
Parcă ar fi curăţat o smochină, ar fi dezbrăcat o femeie. 

Puse santuri-ul pe genunchi, se aplecă asupră-i, îi mângâie 
uşor corzile - să fi jurat că-l consultă asupra melodiei pe care 
avea s-o cânte, că-l roagă să se trezească, că-l ia cu duhul 
blândeţii spre a veni să ţină tovărăşie sufletului său chinuit, 
obosit de singurătate. Incepu un cântec: nu mergea, îl 
abandonă, începu un altul; corzile scârţâiau de parcă le-ar fi 
durut, de parcă n-ar fi vrut. Zorba se rezemă de perete, 
ştergându-şi sudoarea, care începuse deodată să i se prelingă 
pe frunte. 

— Nu vrea... şopti el, uitându-se cu stăruinţă la santuri, nu 
vrea. 

Il înveli din nou cu mare atenţie, ca pe-o fiară de care se 
temea să nu fie muşcat, se ridică încet şi-l agăţă în perete. 

— Nu vrea... mai şopti el o dată, nu vrea... Nu trebuie forţat. 

Se aşeză din nou pe jos, vâri câteva castane în jar, umplu 
paharele cu vin. Trase o duşcă, mai trase una, coji o castană şi 
mi-o întinse. 

— Tu înţelegi ceva din treaba asta, jupâne? mă întrebă el. 
Eu, nu. Toate lucrurile au un suflet, lemnul, pietrele, vinul pe 
care-l bem, pământul pe care păşim... toate, toate, jupâne. 

Ridică paharul: 

— În sănătatea ta! 

Îl goli şi-l umplu din nou. 

— Parşivă e viaţa asta! şopti el. Parşivă! E şi ea la fel ca tuşa 
Bubulina. 

Mă pufni râsul. 


75 


— Ascultă ce-ţi spun, jupâne, n-o lua în glumă. Viaţa e ca 
tuşa Bubulina. E bătrână, hai? Ei bine, cu toate astea, nu-i 
lipsită de atracţie. Cunoaşte ea anumite trucuri care te fac s-o 
iei razna. Dacă închizi ochii, zici că ai în braţe o fată de 
douăzeci de ani. Douăzeci de ani, nu mai mult, ţi-o jur, 
prietene, dacă eşti în formă şi ai stins lumina. Ai să-mi spui că 
e pe jumătate fleşcăită, că a dus o viaţă desfrânată, că a 
chefuit cu amirali, cu marinari, cu soldaţi, cu ţărani, cu actori 
de bâlci, cu popi, cu pescari, cu jandarmi, cu învăţători, cu 
duhovnici, cu judecători de pace. Ei şi ce? Ce-i cu asta! Uită 
repede, târâtura; nu-şi mai aminteşte de niciunul din iubiții ei, 
şi redevine, nu-i glumă ce-ţi spun, o porumbiţă nevinovată, o 
gâsculiţă naivă, un porumbel, şi roşeşte, te rog să mă crezi, 
roşeşte şi tremură ca şi cum ar face-o prima oară. E-o taină 
muierea, jupâne! Poate să pice de-o mie de ori, de-o mie de ori 
se va ridica de jos fecioară. Şi de ce, o să mă întrebi? Ei bine, 
pentru că nu-şi aminteşte. 

— Îşi aminteşte papagalul, Zorba, spusei eu ca să-l tachinez. 
Strigă întruna un nume care nu-i al tău. Nu-ţi vine să turbezi 
auzindu-l pe papagal cum strigă: „Canavaro! Canavaro în clipa 
când eşti cu ea în al nouălea cer? N-ai avea chef să-l apuci de 
gât şi să-l sugrumi? În definitiv, ar fi timpul să-l înveţi să 
strige: „Zorba! Zorba!“ 

— Vai, vai, vai! că demodat mai eşti! strigă Zorba 
astupându-şi urechile cu labele lui groase. De ce să-l sugrum? 
Îmi place la nebunie să-l aud strigând numele pe care-l 
spuseşi. Noaptea, îl atârnă deasupra patului, putoarea, şi nici 
n-apucă bine să ne vadă intrând în tratative, pentru că are 
nişte ochi, pungaşul, care străpung întunericul, că-l şi auzi 
strigând: „Canavaro! Canavaro!“ În clipa aia, ţi-o jur, jupâne, 
da' cum să pricepi tu, care eşti stricat de aceste preasfinte 
terfeloage, una ca asta! Ţi-o jur, simt că am pantofi de lac în 
picioare, pene la pălărie şi-o barbă moale ca mătasea care 
miroase a ambră. Buon giorno! Buona sera! Mangiate 
macaroni? Devin cu-adevărat Canavaro. Urc pe puntea vasului- 
amiral ciuruit de mii de găuri, şi dă-i drumu... foc la cazane! 
Începe canonada! 

Zorba izbucni în hohote de râs. Clipi cu ochiul stâng şi mă 
privi. 

76 


— Să-mi fie cu iertare, jupâne, zise el, da' eu semăn cu 
bunicu-meu, căpitanul Alexis, Domnul să-l aibă-n pază! La 
vârsta de o sută de ani, se aşeza seara în faţa porţii să tragă cu 
coada ochiului la fetişcanele care se duceau la fântână. 
Vederea îi slăbise, abia mai desluşea lucrurile. Aşa că le striga 
pe fete: Ia spune, care eşti tu? — Lenio, fiica lui Mastrandoni! 
— Vino un pic aci să pun mâna pe tine! Vino, hai, nu-ţi fie 
teamă!“ Fata abia îşi ţinea râsul şi se apropia. Bunicu-meu 
ridica atunci mâna până-n dreptul obrazului fetei şi-l atingea 
domol, duios, lacom. Şi-i curgeau lacrimile. „De ce plângi, 
bunicule?“ l-am întrebat o dată. „Ei, gândeşti că n-am de ce să 
plâng, fiule, când eu sunt gata să mor şi las în urma mea 
atâtea fete frumoase?” 

Zorba oftă. 

— Ah! sărmane bunic, zise el, ce bine te-nţeleg! Mi se 
întâmplă deseori să-mi spun: „Ah! porcărie! Dacă măcar toate 
fetele frumoase ar putea muri odată cu mine!“ Dar putorile 
astea o să trăiască, o să trăiască bine, bărbaţii o să le ia în 
braţe, o să le pupe, şi Zorba n-o să fie decât praf, ca să aibă ele 
pe ce să calce!! 

Scoase câteva castane din jar şi le coji. Ciocnirăm paharele. 
Stăturăm acolo îndelung, bând şi mestecând tacticos, ca doi 
iepuri mari, şi auzeam afară marea vuind. 


77 


VII 


AM RĂMAS AMÂNDOI TĂCUŢI LÂNGĂ SOBA DE TUCI 
până noaptea târziu. Simţeam din nou ce lucru simplu şi 
cumpătat e fericirea: un păhărel de vin, o castană, o amărâtă 
de sobă, freamătul mării. Atât şi nimic mai mult. Şi, pentru a 
simţi că în asta constă fericirea, nu trebuie decât o inimă 
simplă şi cumpătată. 

— De câte ori ai fost însurat, Zorba? am întrebat. 

Eram amândoi uşor ameţiţi, nu că am fi băut prea mult, cât 
din pricina acelei mari fericiri cu neputinţă de exprimat care 
dăinuia în noi. Nu eram decât două mici insecte efemere, bine 
cramponate de scoarţa pământului, şi-o simţeam până în 
adâncul sufletului, fiecare în felul lui. Găsisem un colţişor 
plăcut, la marginea mării, îndărătul stufului, scândurilor şi 
bidoanelor goale, ghemuindu-ne unul lângă celălalt, în faţa 
noastră se aflau lucruri plăcute şi de-ale mâncării, iar în noi 
seninătatea, afecțiunea şi siguranţa. 

Zorba nu mă auzi. Cine ştie pe ce oceane, unde glasul meu 
nu-l putea ajunge, îl purta gândul! Intinzând braţul, l-am atins 
cu vârful degetelor: 

— De câte ori ai fost însurat, Zorba? l-am întrebat din nou. 

Tresări. De data asta auzise şi, făcând o mişcare cu laba lui 
groasă: 

— Oh! răspunse el, ce ţi-a venit acum? La urma urmei, sunt 
bărbat. Am făcut şi eu Marea Prostie. Aşa numesc eu 
însurătoarea. Să mă ierte toţi oamenii căsătoriţi. Am făcut 
aşadar Marea Prostie, m-am însurat. 

— Bun, dar de câte ori? 

Zorba se scărpină nervos pe gât. Reflectă o clipă. 

— De câte ori? făcu el în cele din urmă. Cinstit, o dată, o 
dată pentru totdeauna. Pe jumătate cinstit, de două ori. 
Nelegiuit, de o mie, de două mii, de trei mii de ori. Cum ai vrea 
să ţiu socoteala? 

— Povesteşte un pic, Zorba! Mâine e duminică, ne 
bărbierim, ne punem hainele de sărbătoare şi mergem la tuşa 


78 


Bubulina. N-avem nicio treabă, aşa că ne putem culca mai 
târziu în seară asta. Povesteşte! 

— Ce să povestesc? Astea nu-s lucruri de povestit, jupâne! 
Căsătoriile consfinţite prin lege n-au niciun gust, mâncare fără 
sare. Ce să povestesc? Că îmbrăţişarea n-are niciun haz când 
te privesc sfinţii de pe icoane şi-ţi dau binecuvântarea? La noi 
în sat e-o vorbă: „Numai carnea furată are gust”. Nevasta, asta 
nu-i carne furată. Acu, căsătoriile nelegiuite, cum să le mai ţii 
minte? Cocoşii parcă ţin socoteală? Spune şi tu! Cu toate 
astea, când eram tânăr, aveam trăsnaia să iau câte-o şuviţă de 
păr de la fiecare muiere cu care mă culcam. Pe-atunci purtam 
totdeauna foarfecele Ia mine. Şi când mă duceam la biserică 
aveam foarfecele în buzunar! Bărbaţi suntem, nu se ştie 
niciodată ce se poate întâmpla, aşa-i? Aveam dar o adevărată 
colecţie de şuviţe; negre, blonde, castanii, uneori şi cu fire 
albe. Atâtea am strâns că am umplut cu ele o pernă. Da, o 
pernă, şi-o puneam sub cap să dorm; da’ numai iarna, vara mă 
încingea. Apoi, după câtăva vreme, mi s-a făcut greață: a 
început să pută, aşa că i-am dat foc. 

Pe Zorba îl pufni râsul: 

— Era, cum s-ar zice, registrul meu de socoteli, jupâne, 
spuse el. Şi-a pierit în flăcări. Eram sătul până-n gât. Credeam 
că n-o să mai ţină, dar când am văzut că nu se isprăveşte, am 
aruncat foarfecele. 

— Şi căsătoriile pe jumătate cinstite, Zorba? 

— Ei! Astea, ce să zic, nu-s lipsite de farmec, răspunse el 
rânjind. Ah! muierile slave! Ce libertate! Niciun fel de „Unde- 
ai fost? De ce-ai întârziat? Unde-ai dormit? Nu te întreabă 
nimic şi nu le întrebi nimic. Libertate, ce mai încolo-încoace! 

Întinse mâna, apucă paharul, îl goli, coji o castană. Mesteca 
în timp ce vorbea. 

— Era una care se numea Sofinka, alta Nuşa. Pe Sofinka am 
cunoscut-o într-un târg mărişor de lingă Novorosisk. Era iarnă, 
zăpadă multă, mă duceam să caut de lucru într-o mână şi, 
trecând prin satul acela, m-am oprit. Era zi de târg şi, din toate 
satele învecinate, muieri şi bărbaţi porniseră la drum să 
cumpere şi să vândă. O foamete cumplită, un frig de crăpau 
pietrele, oamenii vindeau tot ce aveau, până şi icoanele de pe 
pereţi, să poată cumpăra pâine. Mă învârteam şi eu prin târg, 


79 


când zării o ţărăncuţă sărind dintr-o şaretă, un drac de fată, 
înaltă de doi metri, cu nişte ochi albaştri ca marea şi cu nişte 
şolduri... o mânzoaică!... Am rămas cu gura căscată. „Ei, 
sărmane Zorba, mi-am zis, eşti pierdut!“ M-am luat pe urmele 
paşilor ei. Şi o sorbeam din ochi... nu era chip să mă potolesc! 
Trebuia să-i vezi bucile, care se legănau ca nişte clopote de 
Paşti. „Unde-ai pornit să cauţi mine, prăpăditule! îmi ziceam. 
Ai greşit drumu', om nehotărât ce eşti! lată adevărata mină: 
vâră-te în ea şi străpunge galerii!“ Fata se opreşte, se 
tocmeşte, cumpără o grămăjoară de lemne, o ridică - ce braţe, 
Dumnezeule Doamne! — şi-o zvârle în şaretă. Cumpără puţină 
pâine şi vreo cinci-şase peşti afumaţi. „Câte parale? întreabă 
ea - Atât...“ îşi desface cercelul de aur să plătească. Cum n- 
avea bani, trebuia să-i dea cercelul. Atunci, am simţit că mă 
loveşte damblaua. Să laşi o muiere să-şi dea cerceii, 
podoabele, săpunul de toaletă, sticluţa de parfum... Dacă-şi dă 
toate astea, lumea e pierdută! E ca şi cum ai smulge penele 
unui păun. Ai avea inimă să smulgi penele unui păun? In ruptul 
capului! Nu, nu, câtă vreme Zorba e-n viaţă, mi-am zis, aşa 
ceva n-o să se întâmple. Mi-am desfăcut punga şi am plătit. 
Era pe vremea când rublele ajunseseră nişte petice de hârtie. 
Cu o sută de drahme cumpărai un catâr, şi cu zece, o muiere. 
Plătesc dar. Codana se întoarce şi mă măsoară cu coada 
ochiului. Îmi ia mâna să mi-o sărute. Da' eu mi-o trag înapoi. 
Cum adică, mă lua drept un moşneag? „Spasiva! Spasiva!” mi- 
a strigat; asta înseamnă: Mulţumesc! Mulţumesc! Şi iacăt-o 
dintr-un salt în şaretă; apucă hăţurile şi ridică biciul. „Zorba, 
mi-am zis atunci, ia seama, băieţaş, că-ţi scapă de sub nas!“ 
Dintr-o săritură am fost în şaretă lângă ea. Fata n-a zis nimic. 
Nici nu s-a întors să se uite la mine. Un bici calului, şi iată-ne 
plecaţi. Pe drum a priceput că vreau să-mi fie muiere. 
Bălmăjeam şi eu trei cuvinte pe ruseşte, dar pentru treburi de- 
acest fel nu-i nevoie de vorbă multă. Ne vorbeam cu ochii, cu 
mâinile, cu genunchii. Pe scurt, ajungem în sat şi ne oprim în 
faţa unei izbe. Coborâm. Cu o lovitură de umăr, fata deschide 
poarta şi intrăm. Descărcăm lemnele în curte, luăm peştii şi 
pâinea şi intrăm în cameră. Se afla acolo o bătrânică aşezată 
lângă vatra stinsă. Dârdâia. Era înfofolită în nişte saci, cârpe, 
piei de oaie, dar dârdâia. Era un frig din ăla de crăpau 


80 


pietrele, pe cinstea mea! M-am aplecat, am vârât un braţ 
zdravăn de lemne în vatră şi-am aprins focul. Bătrânica se uita 
la mine zâmbind. li spusese fiică-sa ceva, dar n-am priceput o 
boabă. Am aprins focul, bătrâna s-a încălzit şi a început să 
prindă un pic de viaţă. Între timp, fata punea masa. Aduce un 
strop de vodcă, şi-l bem. Aprinde samovarul, face ceaiul, 
mâncăm, dându-i şi bătrânei partea ei. După asta, face iute 
patul, pune albituri curate, aprinde candela din faţa icoanei 
Sfintei Fecioare şi-şi face de trei ori semnul crucii. Apoi mă 
cheamă printr-un gest; îngenunchem în faţa băbuţei şi îi 
pupăm mâna. Ea îşi pune mâinile scheletice deasupra 
capetelor noastre, murmurând ceva. Se vede treaba că ne 
dădea binecuvântarea. „Spasiva! Spasiva!” am răcnit eu, şi, 
dintr-un salt, iată-mă-n pat cu fetişcana. 

Zorba se opri. Înălţă capul şi privi în depărtare, în direcţia 
mării. 

— O chema Sofinka... zise el nu mult după aceea şi se 
cufundă din nou în tăcere. 

— Atunci? am întrebat eu nerăbdător, atunci? 

— Niciun fel de „atunci”! Ce obicei ai, jupâne, cu i, atunci“- 
urile şi cu „de ce'-urile astea! Sunt lucruri care nu se 
povestesc, vezi bine! Muierea e-un izvor proaspăt; te apleci, îi 
vezi chipul şi bei, şi bei, până-ţi pârâie oasele. După aia vine 
un altul, care moare şi el de sete; se apleacă, îi vede chipul şi 
bea. Şi după aia altul... Muierea e-un izvor, te-asigur, 

— Şi după aceea ai plecat? 

— Ce-ai fi vrut să fac? E-un izvor, nu spusei? şi eu sunt un 
trecător: mi-am văzut de drum. Am rămas cu ea trei luni. Dar 
la capătul celor trei luni mi-am adus aminte că plecasem în 
căutarea unei mine. „Sofinka, i-am zis într-o dimineaţă, eu am 
o treabă, trebuie să plec. 

— Bine, zise Sofinka, du-te. Te-aştept o lună şi, dacă nu te- 
ntorci după o lună, sunt liberă. Şi tu la fel, Dumnezeu să te- 
ajute! şi-am plecat. 

— Şi după o lună te-ai întors..: 

— Că prost mai eşti, jupâne, să-mi fie cu iertare? strigă 
Zorba. Cum să mă-ntorc? Da’ ce, te lasă putorile-n pace? Zece 
zile după aia, la Kuban, am întâlnit-o pe Nuşa. 

— Povesteşte! Povesteşte! 


81 


— Altă dată, jupâne. Nu şade bine să le amestecam, 
sărmanele! În sănătatea Sofinkăi! 

Dădu vinul pe gât dintr-o mişcare. Apoi rezemându-se de 
perete: N 

— Bun, zise el, să-ţi spun atunci şi de Nuşa. În seara asta mi- 
e capul doldora de Rusia. Hai să-l deşertăm! Fă-te-ncoace! 

Îşi şterse mustaţa şi aţâţă jarul. 

— Pe Nuşa, aşadar, cum îţi spuneam, am cunoscut-o într-un 
sat din Kuban. Era vară! Munţi de pepeni, verzi şi galbeni; mă 
aplecam, luam unul şi nimeni nu zicea nimic. ÎI tăiam în două 
şi-mi vâram botul înăuntru. Totul din belşug acolo, în Rusia, 
jupâne, totul cu grămada; alegi şi iei! Și nu numai pepeni 
galbeni şi pepeni verzi, dar şi peşti, şi unt, şi muieri. Trecând, 
vezi un pepene verde, îl iei. Vezi o muiere, o iei şi pe ea. Nu ca 
aici, în Grecia, unde, cum ai şterpelit cea mai mică coajă de 
pepene, te târăşte pe la tribunale, şi cum te-ai atins de-o 
muiere, frate-su scoate cuțitul şi te ciopârţeşte. Puah! oameni 
meschini, nişte zgârie-brânză... Să-ţi pui laţul de gât şi mai 
multe nu! Șleahtă de păduchioşi! Du-te, mă rog, puţintel în 
Rusia să vezi ce-nseamnă aia nobleţe! Treceam aşadar prin 
Kuban şi văd o muiere într-o grădină de zarzavat: Mi-a plăcut. 
Trebuie să ştii, jupâne, că muierea slavă nu e ca grecoaicele 
astea hrăpăreţe care-şi vând dragostea cu linguriţa şi fac totul 
ca să te ducă de nas şi să te-nşele la cântar. Muierea slavă, 
jupâne, îţi mai dă şi pe deasupra. Că-i vorba de somn, de 
dragoste sau de mâncare, e aproape ca animalele şi ca 
pământul: e darnică, îţi dă cu amândouă mâinile, nu e ca 
grecoaicele astea cârcotaşe! O întreb: „Cum te cheamă?” Cu 
muierile, vezi tu, începusem s-o rup binişor pe ruseşte. „Nuşa, 
şi pe tine? — Alexis. Imi placi, Nuşa!“ Mă priveşte cu atenţie, 
cum te uiţi la un cal pe care vrei să-l cumperi. „Nu-mi pari un 
terchea-berchea nici tu, ce să zic? Ai dinţi zdraveni, mustăţi 
stufoase, eşti lat în spate, ai braţe tari. Imi placi." Mai multe 
nu ne-am spus, şi nici nu era nevoie. Cât ai bate din palme, am 
căzut la învoială. Chiar în seara aia aveam să mă duc la ea în 
haine de sărbătoare. „Ai şi-o şubă îmblănită? mă întrebă Nuşa. 
— Am, da’ pe căldura asta... — N-are a face. Ad-o cu tine, e 
arătoasă.” Seara mă înţolesc aşadar ca un ginerică, pun şuba 
pe braţ, iau cu mine şi bastonul cu măciulie de argint pe care-l 


82 


aveam, şi iată-mă plecat. Era o casă mare ţărănească, cu mai 
multe curţi, vaci, teascuri, focuri aprinse în curte, cu ceaunuri 
puse pe foc. „Ce fierbe aici? întreb eu. — Must de pepene 
verde. — Şi aici? — Must de pepene galben.” „Ce ţară, îmi zic 
eu în gândul meu, auzi dumneata! must de pepene verde şi de 
pepene galben; asta-i Ţara Făgăduinţei! Halal de tine, Zorba, 
ai picat cum trebuie, ca un şoarece într-un calup de brânză.” 
Urc scara, o scară uriaşă de lemn, care scârţâia. În capul 
scării, tatăl şi mama Nugşei. Purtau un fel de nădragi verzi şi o 
cingătoare cu ciucuri: oameni de vază, ce mai. Desfac amândoi 
braţele şi trage-i o pupătură pe-un obraz, şi încă o pupătură pe 
celălalt obraz. Eram numai un scuipat pe toată faţa. Îmi 
vorbeau foarte iute şi nu înţelegeam prea bine, da’ după mutră 
îmi dădeam seama că-mi vor binele. Intru în sală şi ce-mi văd 
ochii? Mese puse, încărcate ca nişte corăbii cu pânze. Toată 
lumea era în picioare: rubedenii, muieri şi bărbaţi, şi în faţă, 
Nuşa, boită, dichisită, şi cu pieptul scos în afară ca un vârf de 
proră. Sclipitoare de-atâta frumuseţe şi tinereţe. Purta un 
tulpan roşu în jurul capului şi-şi brodase în dreptul inimii o 
seceră şi-un ciocan. „Cum, Zorba, băftosule, am zis în sinea 
mea, pentru tine e carnea asta? Trupul ăsta o să-l ţii tu astă- 
seară în braţe?“ Ne-am pus cu toţii pe mâncare şi pe băutură, 
muierile ca şi bărbaţii. Mâncam ca nişte porci, înghiţeam vinul 
ca nişte butoaie fără fund. „Şi popa? l-am întrebat eu pe tatăl 
Nuşei, care şedea lingă mine şi care nu mai avea mult până să 
plesnească, atâta băgase în el. Unde e popa care să ne dea 
binecuvântarea?  —Nu-i niciun popă, îmi răspunse el 
împroşcându-mă cu salivă, nu-i niciun popă. Religia e opiu 
pentru popor." Apoi se ridică în picioare umflându-şi pieptul, 
îşi dădu drumul la cingătoarea cea roşie şi ridică mâna să se 
facă tăcere. Ţinea în sus paharul, plin-ochi, şi mă privea ţintă. 
După aia începu să vorbească, să vorbească; mi-a ţinut un 
discurs, vorba aia, pe cinste! Ce spunea? Dumnezeu ştie! Mă 
săturasem de-atâta stat în picioare, şi-apoi începusem să mă 
ciupesc şi eu un pic. Mă aşed la loc pe scaun şi-mi lipesc 
genunchiul de cel al Nuşei, care era în dreapta mea. Nu mai 
isprăvea de vorbit bătrânul şi era lac de sudoare. Atunci se 
repeziră cu toţii la el şi-l strânseră în braţe doar-doar l-or face 
să tacă. Nuşa îmi făcu semn: „Hai, zii şi tu ceva!“ Mă ridic 


83 


aşadar la rândul meu şi ţin un discurs, jumate ruseşte, jumate 
greceşte. Ce spuneam? Să mă trăsnească Dumnezeu dacă ştiu. 
Mi-aduc aminte doar că, la sfârşit, m-am avântat în nişte 
cântece kleftice. Am început fără nicio noimă să răcnesc: 


Klefţii s-au urcat pe munte 
Ca să fure nişte cai 

Cai, vezi bine, n-au găsit 
Și-au răpit-o atunci pe Nuşa! 


Se-nţelege, jupâne, o mai aduceam niţeluş din condei, să se 
potrivească cu împrejurarea. 


Și s-au dus, şi s-au tot dus..; 
(aloeu, maică, cum s-au dus!) 
Ah! Nuşa mea, 

Ah! Nuşa mea, 

Văleu! 


Şi zbierând „Văleu!“, mă reped la Nuşa şi-o sărut. Era taman 
ce trebuia. Ca şi cum aş fi dat semnalul pe care-l aşteptau, şi 
atâta aşteptau, câţiva vlăjgani voinici cu barbă roşie se 
repeziră şi stinseră lumina. Putorile de muieri se porniră să 
schelălăie, chipurile că le-ar fi teamă. Apoi, deodată, pe 
întuneric, începură să se audă chirăituri scurte. Se gâdilau, se 
hârjoneau. Ce s-a petrecut, jupâne, numai Dumnezeu a ştiut. 
Da’ cred că nici el n-a ştiut, altfel ne-ar fi trăsnit pe toţi. 
Bărbaţi şi muieri, claie peste grămadă, se tăvăleau pe jos. Eu 
unul m-am apucat s-o caut pe Nuşa, da' a fost cu neputinţă s-o 
găsesc! Am găsit pe alta şi mi-am făcut treaba cu ea. În zori 
mă scol să plec cu nevastă-mea. Era încă întuneric şi nu 
vedeam bine. Pun mâna pe-un picior, trag de el: nu era al 
Nuşei. Pun mâna pe alt picior: nici ăla nu era! Trag de-un altul: 
nici ăla nu era! Trag de-un altul, şi încă de-unul şi, până la 
urmă, după mult chin, dau de piciorul Nuşei, trag de el, o 
eliberez de sub vreo două-trei dihănii care-o striviseră, 
sărmana, şi-o trezesc: „Nuşa, îi zic, să mergem! — Nu-ţi uita 
şuba! îmi răspunde ea. Să mergem!“ Şi-am plecat. 

— Atunci? am întrebat din nou, văzând că Zorba nu mai 
spune nimic. 

— Iar cu „atunci'“-urile tale? făcu Zorba enervat. 


84 


Oftă. 

— Şase luni am trăit cu ea. De-atunci, ţi-o jur, nu mă mai 
tem de nimic. Da’ de nimic, dacă-ţi spun! De nimic afară de un 
singur lucru: ca Diavolul sau Dumnezeu să nu-mi şteargă cele 
şase luni din amintire. Pricepi? 

Zorba închise ochii. Părea foarte mişcat. Era pentru prima 
oară că-l vedeam atât de tulburat din pricina unei amintiri 
îndepărtate. 

— Ai iubit-o, aşadar, atât de mult pe-această Nuşa? am 
întrebat după câteva clipe. 

Zorba deschise ochii. 

— Tu eşti tânăr, jupâne, zise el, eşti tânăr, nu poţi să pricepi. 
Când o să ai şi tu părul alb, o să mai vorbim de-această veşnică 
poveste. 

— Care veşnică poveste? 

— Muierea, Doamne iartă-mă! Da’ de câte ori trebuie să ţi-o 
mai spun? Muierea e-o poveste fără sfârşit. Deocamdată tu eşti 
ca unul din cocoşii ăia tineri care calcă găinile în doi timpi şi 
trei mişcări şi-apoi se umflă-n pene, se urcă pe grămada de 
gunoi şi încep să chirăie şi să se fudulească. Nu la găină se 
uită, ci la creasta lor. Aşa că ce pot ei să înţeleagă din 
dragoste? Absolut nimic. 

Scuipă pe jos dispreţuitor. Apoi, întoarse capul; nu mai voia 
să mă vadă. 

— Atunci, Zorba? am întrebat iarăşi. Şi Nuşa? 

Zorba, cu privirea pierdută în depărtări, către mare: 

— Într-o seară, răspunse el, întorcându-mă acasă, n-am mai 
găsit-o. O ştersese cu un militar chipeş care sosise în sat de 
câteva zile. S-a isprăvit! Am simţit că mi se rupe inima-n două. 
Dar s-a lipit foarte iute la loc, ticăloasa. Ai văzut desigur pânze 
din acelea peticite cu bucăţi roşii, galbene, negre, cusute cu 
sfoară groasă şi pe care nu le mai rup nici ăle mai grozave 
furtuni? Aşa e şi inima mea. Mii şi mii de găuri, mii şi mii de 
bucățele: nu se mai teme de nimic! 

— Şi nu ţi-a fost ciudă pe Nuşa, Zorba? 

— De ce să-mi fie ciudă? Poţi să zici ce-oi vrea, muierea e 
altceva, nu-i făptură omenească. De ce să-mi fie ciudă pe ea? 
Muierea e ceva de neînțeles, şi toate legile statului şi ale 
religiei greşesc. N-ar trebui să trateze muierea aşa cum o 


85 


tratează, nu! Sunt prea aspre, jupâne, prea nedrepte! Dac-ar fi 
să fac eu legile, nu le-aş face la fel pentru bărbaţi şi pentru 
muieri. Zece, o sută, o mie de porunci pentru bărbat. Bărbatu-i 
bărbat, vorba aia, poate să le îndure. Dar niciuna pentru 
muiere. Pentru că, de câte ori să ţi-o repet, jupâne? muierea e- 
o făptură slabă. In sănătatea Nuşei, jupâne! În sănătatea 
muierii! Şi ca Dumnezeu să ne dea înţelepciune, nouă, 
bărbaţilor! 

Dădu paharul pe gât, ridică braţul şi-l lăsă brusc să cadă, de 
parcă ar fi ţinut o secure. 

— Să ne dea înţelepciune, repetă el, sau să ne facă o 
operaţie. Altfel, te rog să mă crezi: s-a zis cu noi! 


86 


VIII 


AZI PLOUA ÎNCET, CERUL SE UNEŞTE cu pământul 
neînchipuit de gingaş. Mi-aduc aminte de-un basorelief indian, 
în piatră cenuşiu-închisă: bărbatul îşi are braţele aruncate în 
jurul femeii şi se uneşte cu ea atât de blând şi cu atâta 
resemnare încât ai impresia, trupurile fiind linse şi aproape 
roase de vreme, că vezi două insecte strâns înlănţuite, peste 
care a început să cadă o ploaie fină, absorbită cu voluptate şi 
în tihnă de pământ. 

Stau în cabană. Privesc cerul întunecându-se şi marea 
căpătând un luciu de cenuşă verde. De la un capăt la altul al 
plăjii niciun om, nicio pânză, nicio pasăre. Doar mirosul 
pământului intrând pe fereastra deschisă. 

M-am ridicat şi am întins mâna în ploaie ca un cerşetor. Mi-a 
venit deodată să plâng. O tristeţe, nu pentru mine, nu din 
mine, mai adâncă, mai obscură, urca din pământul înmuiat. O 
panică de care trebuie să fie cuprins animalul care paşte 
liniştit şi care deodată, fără să vadă nimic, adulmecă în jurul 
lui, în aer, că e blocat şi nu poate scăpa. 

Era cât pe-aci să trag un țipăt, ştiind că asta m-ar fi uşurat, 
dar mi-a fost ruşine. 

Cerul se lăsa tot mai jos. Priveam pe fereastră; inima îmi 
tremura încet. 

Cât de voluptuoase şi încărcate de tristeţe sunt aceste ore 
de ploaie lină! În minte ţi se redeşteaptă toate amintirile 
amare, îngropate în suflet - despărţiri de prieteni, zâmbete de 
femei care s-au stins, speranţe ce şi-au pierdut aripile ca nişte 
fluturi din care n-a rămas decât viermele. Şi acest vierme s-a 
aşezat pe frunzele sufletului meu şi le roade. 

Puțin câte puţin, din ploaia şi pământul jilav prinse iarăşi 
contur amintirea prietenului meu, exilat acolo, în Caucaz. Am 
pus mâna pe toc, m-am aplecat asupra hârtiei şi m-am apucat 
să stau de vorbă cu el, pentru a sfâşia plasa stropilor de ploaie 
şi a putea respira. 


87 


„Scumpul meu, îţi scriu de pe un țărm singuratic al Cretei, 
unde am convenit, Soarta şi cu mine, să rămân câteva luni 
pentru a mă juca: a mă juca de-a capitalistul, de-a proprietarul 
unei mine de lignit, de-a omul de afaceri. Dacă jocul îmi 
reuşeşte, voi spune că n-a fost un joc, ci am luat o mare 
hotărâre, aceea de a-mi schimba viaţa. 

Ţi-aminteşti, la plecare m-ai făcut «şoarece de bibliotecă». 
Atunci, de ciudă, am luat hotărârea să las încolo hârţoagele 
pentru un timp - sau pentru totdeauna? — şi să mă avânt în 
acţiune. Am închiriat un deluşor care conţine lignit, am 
angajat muncitori, am cumpărat hârleţe, lopeţi, lămpi cu 
acetilenă, coşuri, roabe, am străpuns galerii şi mă vâr în ele. 
Aşa, ca să te fac să turbezi. Şi din şoarece de bibliotecă, tot 
săpând şi făcând galerii în pământ, am devenit cârtiţă. Sper că 
vei aproba metamorfoza. 

Bucuriile mele aci sunt mari, pentru că sunt foarte simple, 
alcătuite din elemente veşnice: aer curat, soare, mare, pâine 
din făină de grâu. Seara, aşezat turceşte în faţa mea, un 
extraordinar Sindbad Marinarul vorbeşte; vorbeşte şi lumea 
devine mai surprinzătoare. Uneori, când vorba nu-i mai e de 
ajuns, se ridică dintr-un salt şi dansează. Şi când nici dansul 
nu-i e de ajuns, îşi pune santuri-ul pe genunchi şi începe să 
cânte. 

Câteodată e-un cântec sălbatic, şi simţi că te înăbuşi, pentru 
că-ţi dai deodată seama că viaţa e searbădă şi mizeră, 
nedemnă de om. Câteodată e-un cântec dureros, şi simţi că 
viaţa trece şi se scurge ca nisipul printre degete, şi că nu 
există scăpare. 

Inima mi se zbate de la un capăt la altul al pieptului, ca o 
suveică. Ea ţese aceste câteva luni pe care le voi petrece în 
Creta, şi - să mă ierte Dumnezeu! — cred că sunt fericit. 

Confucius are o vorbă: «Mulţi caută fericirea mai presus de 
om; alţii, mai prejos. Dar fericirea e pe potriva omului.» 
Adevărat. Există aşadar tot atâtea fericiri câte soiuri de 
oameni sunt. Astfel se înfăţişează, scumpul meu discipol şi 
maestru, fericirea mea de azi: o măsor o dată, şi încă o dată, 
neliniştit, spre a şti la ce dimensiuni mă aflu. Pentru că, după 
cum bine ştii, dimensiunile omului nu sunt întotdeauna 
aceleaşi. 


88 


Oamenii văzuţi din singurătatea mea, de aici, nu-mi apar ca 
nişte furnici, ci dimpotrivă, ca nişte monştri uriaşi, ca nişte 
dinozauri şi pterodactili trăind într-o atmosferă saturată de 
acid carbonic şi de dens putregai cosmogonic. O junglă de 
neînțeles, absurdă şi jalnică. Noţiunile de «patrie» şi de «rasă» 
pe care le îndrăgeşti, noţiunile de <«superpatrie» şi de 
«umanitate» care m-au sedus, dobândesc aceeaşi valoare în 
vijelia atotputernică a distrugerii. Simţim că ne-am ridicat spre 
a rosti câteva silabe şi câteodată nici măcar silabe, sunete 
dezarticulate, un «a»! un «u»! — după care ne sfărâmăm. Şi 
ideile cele mai înalte, chiar dacă le despicăm burta, vedem că 
sunt, în ele, nişte păpuşi umplute cu tărâţe, şi, pitit în tărâţe, 
găsim un arc de tinichea. 

Ştii bine că aceste crude reflecţii, departe de-a mă face să 
dau înapoi, sunt, dimpotrivă, nişte surcele indispensabile 
flăcării mele interioare. Pentru că, aşa cum spune maestrul 
meu Buddha, «am văzut». Şi pentru că am văzut şi m-am 
înţeles dintr-o ochire cu nevăzutul director de scenă, plin de 
bună dispoziţie şi de fantezie, pot de-aci înainte să-mi joc până 
la capăt, cu coerenţă şi fără descurajare adică, rolul ce-mi 
revine pe pământ. Căci, văzând, înseamnă că am colaborat şi 
eu la opera pe care-o joc pe scena lui Dumnezeu. 

Aşa se face că plimbându-mi privirea pe scena universală, te 
văd acolo, în bârlogurile legendare ale Caucazului, jucând, la 
rândul tău, rolul ce-ţi revine; te străduieşti să salvezi câteva 
mii de suflete din neamul nostru aflate în primejdie de moarte. 
Un pseudo-Prometeu, dar care trebuie să îndure un adevărat 
martiriu dând lupta contra forţelor întunecate: foamea, frigul, 
boala, moartea. Numai că tu, uneori, orgolios cum eşti, te 
bucuri probabil de faptul că forţele întunecate sunt atât de 
numeroase şi de invincibile; căci, în felul acesta, proiectul tău, 
fiind aproape lipsit da speranţă, devine mai eroic, şi sufletul 
tău dobândeşte o măreție mai tragică. 

Consideri, desigur, această viaţă pe care-o duci drept o 
fericire. Şi pentru că aşa o consideri, aşa este. Ţi-ai croit, şi tu, 
fericirea după dimensiunile tale; şi dimensiunile tale acum - 
slavă Domnului! — le depăşesc pe-ale mele. Un bun învăţător 
nu doreşte o răsplată mai strălucită ca aceasta: să formeze un 
elev care să-l depăşească. 


89 


În ce mă priveşte, uit adeseori, ponegresc, mă rătăcesc, 
credinţa mea e-un mozaic de necredinţe; îmi vine uneori pofta 
să fac un schimb: să primesc o clipită şi să-mi dau toată viaţa. 
În vreme ce tu, tu ţii ferm cârma şi nu uiţi, chiar în cele mai 
dulci clipe muritoare, încotro ţi-ai îndreptat nava. 

Ţi-aduci aminte de ziua aceea când treceam amândoi prin 
Italia, pentru a ajunge în Grecia? Hotărâsem să ne ducem în 
regiunea Pontului, pe-atunci în primejdie, ţi-aduci aminte? 
Într-un orăşel am coborât din tren în mare grabă - n-aveam 
decât o oră până la sosirea trenului următor. Am intrat într-o 
grădină mare stufoasă din apropierea gării: copaci cu frunze 
late, banani, trestii în mohorâte culori metalice, albine agăţate 
de-o cracă înflorită care tremura, fericită că le vede sugând. 

Păşeam muţi, în extaz, ca într-un vis. Deodată, la o cotitură a 
aleii înflorite, două fete care mergeau citind şi-au făcut 
apariţia. Nu mai mi-aduc aminte dacă erau frumoase sau 
urâte. Mi-aduc aminte doar că una era blondă, alta brună, şi că 
purtau amândouă rochii primăvăratice. 

Şi cu îndrăzneala pe care-o ai în vis, ne-am apropiat de ele şi 
le-ai spus râzând: «Oricare ar fi cartea pe care-o citiţi, hai să 
discutăm despre ea». Citeau Gorki. Atunci, la mare repezeală, 
căci eram grăbiţi, ne-am apucat să vorbim despre viaţă, despre 
mizerie, despre revolta sufletului, despre dragoste... 

N-am să uit niciodată bucuria şi necazul nostru. Eram deja, 
noi şi cele două tinere necunoscute, vechi prieteni, vechi 
îndrăgostiţi, responsabili faţă de sufletele şi faţă de trupul lor, 
ne grăbeam: peste câteva minute aveam să le părăsim pentru 
totdeauna. În aerul ce fremăta simţeai răpirea prin seducţie şi 
moartea. 

Trenul a sosit, a fluierat. Am tresărit ca treziţi din somn. Ne- 
am dat mâna. Cum să uiţi intimitatea şi disperarea cu care ne- 
am strâns mâinile, cele zece degete care nu voiau să se 
despartă? Una din fete era foarte palidă, cealaltă râdea şi 
tremura. 

Mi-aduc aminte că ţi-am spus atunci: «lată adevărul. Grecia, 
patrie, datorie, iată cuvinte care nu spun nimic.» lar tu mi-ai 
răspuns: «Grecia, patrie, datorie, într-adevăr, nu spun nimic, 
dar pentru acest nimic am pornit de bunăvoie să ne dăm 
viaţa». 


90 


Dar pentru ce îţi scriu toate acestea? Ca să-ţi spun că n-am 
uitat nimic din tot ce-am trăit împreună. Şi pentru a avea 
prilejul să exprim ceea ce niciodată, din pricina bunului sau 
prostului obicei pe care l-am deprins să ne stăpânim, nu pot 
dezvălui când suntem împreună. 

Acum, când nu te afli în faţa mea, când nu-mi vezi chipul şi 
nu risc să-ţi par caraghios, îţi declar că te iubesc mult." 


Am terminat scrisoarea. Mai schimbasem o vorbă cu 
prietenul meu şi mă simţeam uşurat. L-am strigat pe Zorba. 
Ghemuit sub o stâncă să nu-l ude ploaia, îşi încerca telefericul. 

— Vino, Zorba, i-am strigat. Ridică-te şi hai să facem o 
plimbare prin sat. 

— Eşti bine dispus, jupâne. Plouă. N-ai vrea să te duci 
singur? 

— Exact, şi nu vreau să-mi pierd buna dispoziţie. Dacă 
suntem împreună, nu risc nimic. Vino. 

Râse. 

— Sunt fericit, zise el, că ai nevoie de mine. Să mergem! 

Îşi îmbrăcă scurta de lână cu glugă ţuguiată, specific 
cretană, pe care i-o dăruisem, şi-o pornirăm pe drum, 
bălăcindu-ne prin noroaie. 

Ploua. Piscurile munţilor erau ascunse; nicio adiere; pietrele 
luceau. Micul munte cu lignit era acoperit de ceaţă. Să fi jurat 
că o amărăciune omenească învăluie chipul de femeie al 
colinei, ca şi cum acesta ar fi dispărut sub ploaie. 

— Inima omului suferă când plouă, zise Zorba, nu trebuie să- 
i purtăm pică! 

Se aplecă la picioarele unui gard de mărăcini şi culese 
primele narcise sălbatice. Le privi o bună bucată de timp, nu 
se mai sătura privindu-le, de parcă vedea narcise pentru prima 
oară; le mirosi închizând ochii, oftă şi mi le dărui. 

— Dac-am şti, jupâne, zise el, ce spun pietrele, florile, 
ploaia! Poate că ele cheamă, poate că ne cheamă, şi noi n- 
auzim. Când se vor destupa urechile oamenilor? Când vom 
avea ochii deschişi să vedem? Când vom deschide braţele să 
îmbrăţişăm totul, pietrele, florile, ploaia, oamenii? Ce zici de 
asta, jupâne? Şi terfeloagele tale, ele ce zic? 

— Să le ia dracu, am zis, slujindu-mă de expresia preferată a 
lui Zorba, să le ia dracu! 

91 


Zorba mă luă de braţ. 

— Să-ţi spun acu o idee care mi-a venit, jupâne, da’ să nu fie 
cu supărare: adună-ţi grămadă toate terfeloagele şi dă-le foc. 
După asta, cine ştie, nu eşti prost de felul tău, eşti om de 
treabă, poate mai iese ceva din tine! 

„Are dreptate, are dreptate! striga cu glas în mine, are 
dreptate, dar nu pot!“ 

Zorba şovăi, reflectă. Apoi, după o clipă: 

— Eu... pricep eu ceva şi... zise el. 

— Ce anume? Spune! 

— Nu ştiu exact. Mi se pare, aşa, că pricep ceva. De când 
încerc să rostesc acel ceva, se duce totul de râpă. Într-o zi, 
când oi fi în formă, o să ţi-l dansez. 

Ploaia se înteţi. Sosirăm în sat. Fetiţele aduceau oile de la 
păscut, plugarii deshămaseră boii, părăsind ogorul pe jumătate 
lucrat, femeile alergau după plozi pe uliţe. O panică sprintenă 
pusese stăpânire pe sat la căderea ploii torențiale. Femeile 
scoteau strigăte ascuţite şi le râdeau ochii în cap; din bărbile 
stufoase, din mustăţile răsucite ale bărbaţilor picurau stropi 
mari de ploaie. O mireasmă aspră urca din pământ, din pietre 
şi din iarbă. 

Muraţi până la oase, am dat amândoi năvală în cafeneaua- 
măcelărie „Pudoarea”. Era plină de oameni, unii jucau, cărţi, 
alţii discutau cu glas tare, de parcă îşi vorbeau de pe un munte 
pe altul. La o măsuţă din fund, pe-o bancă de lemn, tronau mai 
marii satului: moş Anagnosti, în cămaşa lui albă cu mâneci 
largi; Mavrandoni, tăcut, sever, fumându-şi narghileaua, cu 
ochii ţintiţi în pământ; învățătorul, între două vârste, uscăţiv, 
impunător, sprijinit în toiagul lui gros şi ascultând cu un 
zâmbet binevoitor un colos cu plete care tocmai sosise din 
Candia şi istorisea minunăţiile marelui oraş. Cafegiul, în 
picioare după tejghea, asculta şi râdea, supraveghindu-şi 
ibricele cu cafea aliniate pe foc. 

De cum dădu cu ochii de noi, moş Anagnosti se ridică în 
picioare: 

— Aveţi bunătatea să veniţi aci, dragi compatrioți, zise el. 
Sfakianonikoli e pe cale de-a ne istorisi tot ce-a văzut şi-a auzit 
la Candia; e tare hazliu, veniţi aci. 

Se întoarse spre cafegiu. 


92 


— Două rachiuri, Manolaki! zise el. 

Ne aşezarăm. Ciobanul sălbatic, văzând nişte străini, se 
chirci şi nu mai scoase o vorbă. 

— Şi atunci, ai fost şi la teatru, căpitan Nikoli? îl întrebă 
învățătorul ca să-l facă să vorbească. Cum ţi s-a părut? 

Sfakianonikoli întinse mâna-i groasă, apucă paharul cu vin, îl 
dădu pe gât dintr-o mişcare şi prinse curaj: 

— Şi de ce să nu fi fost, strigă el. Am fost, vezi bine. Auzeam 
întruna: „Kotopuli* în sus, Kotopuli în jos“. Aşa că, într-o seară, 
mi-am făcut semnul crucii şi-am zis: mă duc acolo, pe cinstea 
mea, mă duc şi eu s-o văd. 

— Şi ce-ai văzut, voinicule? întrebă moş Anagnosti. Spune, 
hai! 

— Nimic. N-am văzut nimic, asta mi-e crucea. Auzi pe unu şi 
pe altu' vorbind de teatru şi-ţi închipui că-i cine ştie ce 
grozăvie. Ba nicidecum. Păcat de banii pe care i-am dat. E-un 
soi de cafenea mare-mare, şi rotundă, ca o stână, plină de zici 
că crapă de oameni, de scaune şi de sfeşnice. Nu mă simţeam 
în apele mele, nici de văzut nu vedeam bine, că mi se 
împăienjeniseră ochii. „Aolică, Doamne! mi-am zis, aici sigur 
mă deoache careva. Ia s-o întind eu.“ În clipa aia, o demoazelă 
sprintenă ca o codobatură se apropie de mine şi mă ia de 
mână. „la zi, tu, i-am strigat, unde mă duci, muiere?“ Da' ea 
nici n-auzea ce-i ziceam, m-a tras ea ce m-a tras, şi după aia s- 
a întors spre mine şi-a zis: „Stai jos!“ Am stat. Erau oameni 
peste tot: în faţă, în spate, la dreapta, la stânga, în tavan. Aici 
mă înăbuş, pe cinstea mea, gândeam, crăp dracului, nu-i pic de 
aer! Mă întorc spre cel de lângă mine: „Pe unde ies, prietene, 
permandonele“? — Iaca, pe-acolo“, face el, şi-mi arată o 
perdea. Şi chiar aşa a fost! Mai întâi s-a auzit un clopot, s-a 
ridicat perdeaua şi iat-o pe Kotopuli. Da’ în loc de Kotopuli era 
o muiere, o muiere ca toate muierile, ce mai! Şi care a început 
să umble şi să se fandosească încolo şi-ncoace. Ba se ducea, ba 
venea, până s-au săturat oamenii, au început să bată din 
palme, şi muierea şi-a luat tălpăşiţa. 

Ţăranii se prăpădeau de râs. Sfakianonifcoli se simţi jignit şi 
se încruntă. Se întoarse spre uşă. 


3 Actriţă celebră în Grecia. 
1 Stâlcire a cuvântului primadone 


93 


— Plouă! zise el ca să schimbe vorba. 

Toate privirile se întoarseră odată cu a lui. Chiar în clipa 
aceea, cu fustă neagră suflecată până la genunchi, cu părul 
răsfirat pe umeri, o femeie trecea alergând. Voinică, 
unduioasă, cu rochia lipită de corp, vădind un trup provocator 
şi robust. 

_ Am tresărit. Ce fiară sălbatică mai e şi asta? gândeam eu. 
Imi părea suplă, primejdioasă, o mâncătoare de bărbaţi. 

Femeia întoarse o clipă capul şi aruncă pe furiş o privire 
scăpărătoare în interiorul cafenelei. 

— Maică Precistă! şopti un tinerel cu câteva fire de barbă, 
care stătea lângă fereastră. 

— Blestemul pe capul tău, fâşneaţo! zise Manolakas, 
pândarul, roşind. Focul pe care-l aprinzi nu ştii să-l stingi. 

Tinerelul aflat lângă fereastră se porni să fredoneze, domol 
la început, şovăitor; încet-încet, glasul i se înăspri: 


Perna văduvei miros de gutui are. 
Mi-a ajuns şi mie în nări 
Si nu mai pot dormi. 


— Gura! strigă  Mavrandoni fluturând în aer ţeava 
narghilelei. 

Tinerelul tăcu chitic. Un moşneag se aplecă asupra lui 
Manolakas, pândarul. 

— Uite-l pe unchi-tu ce se mai burzuluieşte, zise el cu glas 
şoptit. Ar tăia-o-n bucățele, nefericita, dacă i-ar sta în puteri! 
Dumnezeu s-o ocrotească! 

— Ei, bade Andruli, făcu Manolakas, după cum văd, te ţii şi 
tu agăţat de fusta văduvei. Nu ţi-e ruşine, coşcogea ţârcovnic? 

— De ce să-mi fie? Ţi-o repet: Dumnezeu s-o ocrotească. N-ai 
văzut cumva ce copii vin pe lume în satul nostru de câtăva 
vreme? Frumoşi de zici că-s îngeri. Poţi să-mi spui de ce? Ei 
bine, mulţumită văduvei! E cum s-ar zice iubita întregului sat: 
stingi lumina şi-ţi închipui că nu-i nevastă-ta cea pe care-o ţii 
în braţe, ci văduva. De-aia, vezi tu, trânteşte satul nostru copii 
aşa frumoşi. 

Badea Andruli tăcu o clipă; apoi: 


94 


— Ferice de ăl de-o strânge-n braţe! şopti el. Ah! dragul 
meu, dac-aş avea douăzeci de ani ca Pavli, feciorul lui 
Mavrandoni! 

— Acu îl vedem venind! zise careva râzând. 

Se întoarseră spre uşă. Ploua cu găleata. Apa gâlgâia pe 
pietricele; în răstimpuri, cerul era brăzdat de fulgere. Zorba, 
înmărmurit de trecerea văduvei, simţi că nu mai poate şi-mi 
făcu semn: 

— Nu mai plouă, jupâne, zise el. Să mergem! 

În uşă se ivi un flăcău tare tânăr, cu picioarele goale, cu 
părul zburlit, cu nişte ochi mari, buimaci. În felul acesta îl 
înfăţişează pictorii de icoane pe Sfântul Ioan Botezătorul, cu 
nişte ochi măriţi la culme de foame şi rugăciune. 

— Salutare, Mimitho! strigară unii în râs. 

Fiecare sat îşi are nerodul lui, şi, dacă n-are, născoceşte 
unul, să treacă timpul. Mimitho era nerodul satului. 

— Prieteni, strigă cu glasul lui gângav şi subţirel, prieteni, 
văduva Surmelina şi-a pierdut oaia. Pentru cine-o găseşte, 
cinci litri de vin răsplată! 

— Şterge-o! strigă bătrânul Mavrandoni, şterge-o! 

Mimitho, îngrozit, se ghemui într-un colţ, lingă uşă. 

— Stai jos, Mimitho, vino să bei un rachiu, să te mai 
încălzeşti! zise moş Anagnosti înduioşat. Ce-ar ajunge satul 
nostru fără nerodul lui? 

Un tânăr bolnăvicios, cu nişte ochi albaştri spălăciţi, apăru 
în prag, gâfâind, cu părul, din care picura ploaia, lipit pe 
frunte. 

— Salutare, Pavli! strigă Manolakas, salutare, vere! Intră. 

Mavrandoni se întoarse, se uită la fiu-său, încruntă 
sprâncenele. 

„Fiu-meu să fie ăsta? îşi zise el. Neisprăvitu' ăsta? Cu cine 
dracu o fi semănând? Îmi vine să-l apuc de gât, să-l ridic în sus 
şi să dau cu el de pământ cum faci cu o caracatiţă!“ 

Zorba stătea ca pe jeratic. Văduva îi aprinsese minţile şi 
simţea că nu mai poate să rămână între cei patru pereţi. 

— Să mergem, jupâne, să mergem, îmi şoptea el la fiece 
clipă, o să crăpăm aici! 

Se părea că norii s-au risipit şi să soarele a reapărut. 

Se întoarse spre cafegiu: 


95 


— Ce-i cu văduva asta? întrebă el chipurile cu nepăsare. 

— O iapă, răspunse Kondomanolio. 

Puse un deget pe buze şi-l arătă din ochi pe Mavrandoni, 
care stătea din nou cu privirea pironită în pământ. 

— O iapă, repetă el, să nu vorbim de ea, ca să nu cădem în 
păcat. 

Mavrandoni se sculă în picioare şi înfăşură ţeava în jurul 
gâtului narghilelei. 

— Vă rog să mă iertaţi, zise el. Am plecat acasă. Vino, Pavli, 
hai cu mine! 

Îl luă pe fiu-său şi amândoi dispărură de îndată în ploaie. 
Manolakas se ridică şi se luă după ei. 

Kondomanolio se instală pe scaunul lui Mavrandoni. 

— Bietul Mavrandoni, o să crape de amărăciune, zise el în 
şoaptă, să nu fie auzit la mesele învecinate. O mare pacoste a 
dat pe capul lui. leri l-am auzit pe Pavli cu urechile mele 
spunându-i: „Dacă nu mă ia de bărbat, mă omor!” Da' ea, 
putoarea, nu-l vrea. „Mucosul!“ aşa-i zice. 

— Să mergem, repetă Zorba, care, auzind vorbindu-se de 
văduvă, se aprindea din ce în ce. 

Cocogşii se porniră să cânte; ploaia se potoli un pic. 

— Să mergem! spusei eu ridicându-mă. 

Mimitho ţâșni din colţul lui şi se luă pe urma paşilor noştri. 

Pietricelele luceau, porţile udate de ploaie deveniseră toate 
negre la culoare, băbuţele ieşeau cu coşurile să adune melci. 

Mimitiho se apropie de mine şi-mi atinse braţul cu mâna: 

— Dă-mi o ţigară, jupâne, zise el, o să-ţi poarte noroc în 
dragoste. 

I-am dat o ţigară. Întinse mâna-i slabă, arsă de soare. 

— Dă-mi şi-un foc! 

I-am dat şi-un foc; trase fumul până-n fundul plămânilor, îl 
dădu afară pe nări şi închise ochii pe jumătate. 

— Fericit ca un paşă! şopti el. 

— Unde te duci? 

— În grădina văduvei. A zis că-mi dă să mănânc, dacă dau de 
ştire cu oaia. 

Mergeam cu pas grăbit. Norii se mai răzleţiseră puţin, 
soarele se ivi pe boltă. Tot satul surâdea, proaspăt spălat. 


96 


— Îţi place văduva, Mimitho? întrebă Zorba lăsându-i gura 
apă. 

Mimitho râse gâlgâit: 

— De ce nu mi-ar place? Nu-s şi eu ieşit tot dintr-o cloacă? 

— Dintr-o cloacă? făcui eu mirat. Ce vrei să spui, Mimitho? 

— Ei, dintr-o burtă de femeie. 

Am rămas năucit. Numai un Shakespeare, gândeam, ar fi 
putut, în clipele lui cele mai creatoare, să găsească o expresie 
de-un realism atât de crud pentru a zugrăvi obscura şi 
respingătoarea taină a procreării. 

Mă uitam la Mimitho. Avea nişte ochi mari, goi, niţeluş 
zbanghii. 

— Cum îţi treci zilele, Mimitho? 

— Cum vrei să mi le trec? Ca un paşă. Dimineaţa mă scol, 
mănânc o bucată de pâine şi după aia mă pun pe treabă, fac 
corvezi, oriunde, orice. Fac servicii, car gunoi, strâng bălegar 
de cal şi pescuiesc cu prăjina. Cu casa stau la mătuşă-mea, 
ţaţa Lenio, bocitoarea. Gândesc c-o cunoașteţi, toată lumea o 
cunoaşte, A fost trasă-n poză. Pe seară mă întorc acasă, 
mănânc un blid de ciorbă şi beau un strop de vin. Dacă nu e 
vin, beau apă, apa lui Dumnezeu bunul, pe săturate, de fac o 
burtă cât o tobă. După aia, noapte bună! 

— Şi nu te însori, Mimitho? 

— Eu? Ce-am căpiat? Ce vorbeşti, amice? Să-mi iau beleaua 
pe cap? Muierii îi trebuie pantofi! De unde să-i iau? Iaca, eu 
umblu cu picioarele goale. 

— N-ai ghete? 

— Cum să n-am? Alea pe care mătuşă-mea Lenio le-a tras 
din picioare unui ins care-a murit acu un an. Da’ le încalţ 
numai de Paşti, când mă duc la biserică şi mă stric de râs 
uitându-mă la popi. După aia le descalţ, le atârn pe după gât şi 
mă întorc acasă. 

— Care e lucrul care-ţi place, cel mai mult pe lume, 
Mimitho? 

— Întâi şi-ntâi, pâinea. Ah, că tare-mi mai place! Caldă, 
proaspătă, când se fărâmă cu zgomot între dinţi, mai ales 
pâinea din făină de grâu! După aia, vinul. După aia, somnul. 

— Şi femeile? 


97 


— Pff! Să mănânci, să bei şi să te culci, ţi-am zis. Tot restul, 
belele! 

— Şi văduva? 

— Las-o în plata Domnului, e tot ce poţi să faci mai bine! 
Vade retro Satanas! 

Scuipă de trei ori şi-şi făcu semnul crucii. 

— Ştii să citeşti? 

— Defel! Când eram mic, m-au târât cu forţa la şcoală, dar 
m-am îmbolnăvit numaidecât de tifos, şi-am rămas tâmpit. Aşa 
am scăpat! 

Zorba se săturase de întrebările mele; nu-i era gândul decât 
la văduvă. 

— Jupâne... îmi zise el luându-mă de braţ. 

Se întoarse spre Mimitho: 

— Ia-o înainte! îi porunci el, avem ceva de vorbit. 

Cobori glasul, părea emoţionat: 

— Jupâne, zise el, acu să te văd. Să nu faci de râs ginta 
bărbătească! Diavolul, sau bunul Dumnezeu îţi trimite porția 
asta grozavă; ai dinţi în gură, aşa că n-o refuza! Întinde mâna 
şi ia-o! De ce ne-a dat Ziditorul mâini? Ca să luăm! Aşadar, ia. 
Muieri, am văzut cu duiumul în viaţa mea. Da’ văduva asta 
rupe inima târgului, blestemata! 

— N-am nevoie de belele, am răspuns enervat. 

Eram nervos pentru că în forul meu intim jinduisem şi eu 
după acest trup atotputernic, care-mi trecuse pe dinainte ca o 
sălbăticiune în perioada rutului. 

— N-ai nevoie de belele? făcu Zorba năucit, dar de ce-ai 
nevoie atunci? 

N-am răspuns. 

— Viaţa e-o belea, continuă Zorba; moartea, nu. Viaţa, ştii tu 
ce vra să zică asta? Să-ţi desfaci cureaua şi că cauţi gâlceavă. 

Nu spuneam nimic. Ştiam că Zorba are dreptate, ştiam, dar 
îmi lipsea curajul. Viaţa mea apucase pe-un drum greşit şi 
contactul meu cu oamenii nu mai era decât un monolog 
interior. Decăzusem până într-atât, încât dacă aş fi avut de ales 
între a mă îndrăgosti de-o femeie sau a citi o carte bună 
despre dragoste, alegeam cartea. 

— Nu mai face socoteli, jupâne, continuă Zorba, lasă-ncolo 
cifrele, fă praf nenorocita aia de balanţă, închide dugheana, îţi 


98 


spun eu. Acum ai prilejul să-ţi mântui sau să-ţi osândeşti 
sufletul. Ascultă, jupâne, ia două-trei livre, dar livre de aur, 
alea de hârtie nu bat la ochi, înnoadă-le într-o batistă şi 
trimite-le văduvei prin Mimilho. Învaţă-l ce trebuie să spună: 
„Patronul minei îţi trimite salutări şi această batistuţă. E-un 
lucru mic, a spus el, dar dragostea e mare. A mai spus să nu-ţi 
faci sânge rău din pricina oii; dacă s-a pierdut, nu te necăji, îl 
ai pe el, nu-ţi fie teamă! Te-a văzut trecând prin faţa cafenelei 
şi de-atunci nu se gândeşte decât la tine.” lată! Apoi, în 
aceeaşi seară, baţi la uşa ei. Trebuie să baţi fierul cât e cald. [i 
spui că ai rătăcit drumul, că te-a apucat noaptea şi că ai avea 
nevoie de-un felinar. Sau că ţi s-a făcut deodată rău şi că ai 
vrea un pahar cu apă. Sau şi mai bine: cumperi o oaie, i-o duci 
şi spui: „Uite, frumoasa mea, iată oaia pe care ai pierdut-o, am 
găsit-o!“ Şi te rog să mă crezi, jupâne, văduva te va răsplăti şi 
vei intra - ah! ce n-aş da să fiu şi eu pe calul tău! — vei intra 
călare în rai. Alt rai decât ăsta, dragul meu, te-asigur, nu 
există. N-asculta ce zic popii, alt rai nu există! 

Se vede că ne apropiam de grădina văduvei, căci Mimitho 
oftă şi se porni, cu glasul lui bâlbâit, să-şi cânte durerea: 


Trebuie vin pentru castane 
şi miere pentru nuci 

Pentru un fecior o fecioară 

şi pentru o fecioară un fecior. 


Zorba grăbi pasul. Nările îi fremătau. Se opri, trase cu 
putere aer în piept şi se uită la mine: 

— Ei? făcu el nerăbdător, 

— Să plecăm! am răspuns tăios şi-am pornit-o în pas grăbit. 

Zorba dădu din cap şi răcni ceva ce n-am auzit. 

Când am ajuns la baracă, s-a aşezat, cu braţele încrucişate, 
şi-a pun santuri-ul pe genunchi şi a plecat capul, cufundat în 
meditare. S-ar fi zis că asculta nenumărate cântece şi că 
încerca să aleagă unul, cel mai frumos, sau cel mai 
deznădăjduit. În sfârşit, alese unul şi intonă o melodie 
tânguitoare. Din când în când, mă privea cu coada ochiului. 
Simţeam că tot ce nu putea sau nu îndrăznea să-mi spună prin 
cuvinte, exprima cu santuri-ul. Că mi-am ratat viaţa, că văduva 


99 


şi cu mine suntem două insecte care nu trăiesc decât o 
secundă sub soare, apoi crapă pentru totdeauna. 

Zorba se ridică dintr-un salt. Işi dădu deodată seama că se 
oboseşte de pomană. Se sprijini de perete, aprinse o ţigară; 
apoi, după o clipă: 

— Jupâne, zise el, am să-ţi împărtăşesc ceva ce mi-a spus un 
hogea într-o zi la Salonic; chiar dacă nu slujeşte la nimic. Pe 
vremea aceea eram negustor ambulant în Macedonia. 
Mergeam din sat în sat să vând mosoare de aţă, ace, vieţile 
sfinţilor,  smirnă, piper. Aveam un glas, adevărată 
privighetoare. Şi trebuie să ştii că muierile se lasă cucerite şi 
de glas. (Da' de ce nu se lasă putorile astea cucerite!) 
Dumnezeu ştie ce se-ntâmplă prin măruntaiele lor! Poţi să fii 
nasol, şchiop, cocoşat, dacă ai un glas dulce şi ştii să cânţi, le 
suceşti capul. Făceam negoţ ambulant şi în Salonic şi treceam 
chiar şi prin cartierele turceşti. Şi, după cât se pare, glasul 
meu o vrăjise într-așa hal pe-o musulmană bogată, că nu mai 
ştia ce-i somnul. Atunci, l-a chemat pe-un bătrân hogea şi i-a 
umplut mâna cu parale. „Aman, i-a zis ea, spune-i 
negustorului ghiaur să vină la mine, aman! Trebuie să-l văd! 
Simt că nu mai pot!“ Hogea veni la mine: „Asculta, tinere 
ghiaur, mi-a zis el, vino cu mine. — Nu vin, i-am răspuns. Unde 
vrei să mă duci? — E o fată de paşă, ca o apă proaspătă, care 
te-aşteaptă în camera ei, tinere ghiaur, vino!“ Dar eu ştiam că 
tinerii creştini sunt ucişi, seara, în cartierele turceşti. „Nu, nu 
vin, am zis. — Nu ţi-e teamă aşadar de Dumnezeu, ghiaurule? 
— De ce să-mi fie teamă? — Pentru că, tinere ghiaur, cel care 
se poate culca cu o femeie şi n-o face, săvârşeşte un mare 
păcat. Când o femeie te cheamă să împărţi culcuşul cu ea, 
tinere, şi nu te duci, sufletul tău e pierdut! Femeia aceea va 
ofta În ziua marii judecăţi a lui Dumnezeu, şi oftatul acela, 
oricine-ai fi tu, şi oricâte fapte bune ai fi săvârşit, te va prăvăli 
în iad!“ 

Zorba oftă. 

— Şi iadul există, zise el, voi merge în iad, şi asta-i pricina. 
Nu pentru că am furat, am ucis sau m-am culcat cu muierile 
altora. Nu, nu! Asta nu-i nimic. Bunul Dumnezeu iartă toate 


3 Interjecţie exprimând o rugăminte. 


100 


astea. Dar voi merge în iad pentru că, în noaptea aceea, o 
muiere mă aştepta în patul ei şi nu m-am dus... 

Se ridică, aprinse focul, se apucă să facă mâncare. Se uită la 
mine cu coada ochiului şi zâmbi batjocoritor: 

— Nu există surd mai rău decât cel care nu vrea să audă! 
şopti el. 

Şi, aplecându-se, începu să sufle cu îndârjire în lemnul 
umed. 


101 


IX 


ZILELE SE  MICŞORAU, LUMINA SCĂDEA CU 
REPEZICIUNE, inima devenea tot mai temătoare cu fiecare 
după-amiază. Eram cuprinşi de groaza primitivă a strămoşilor, 
care vedeau soarele stingându-se, în timpul lunilor de iarnă, 
un pic mai devreme în fiecare seară. „Mâine se va stinge de 
tot“, gândeau ei, disperaţi, şi-şi petreceau toată noaptea pe 
înălţimi tremurând. 

Zorba resimțea această nelinişte mai profund şi mai primitiv 
decât mine. Pentru a scăpa de ea, nu ieşea din galeriile 
subterane decât atunci când stelele scăpărau pe cer. 

Găsise un bun filon de lignit, fără multă cenuşă, puţin umed, 
bogat în calorii, şi era mulţumit. Căci, instantaneu, câştigul 
suferea în imaginaţia lui transformări miraculoase - devenea 
călătorii, femei şi noi aventuri. Aştepta cu nerăbdare ziua când 
va câştiga mult, când aripile îi vor fi destul de mari - aripile, 
aşa numea el banii - spre a-şi putea lua zborul. De aceea 
petrecea nopţi întregi experimentându-și minusculul teleferic, 
căutând înclinarea potrivită, pentru ca buştenii să coboare 
domol, zicea el, ca transportaţi de îngeri. 

Intr-o bună zi, luă o foaie lungă de hârtie, creioane colorate 
şi desenă muntele, pădurea, telefericul şi buştenii coborând 
suspendaţi de cablu, fiecare din aceştia înzestrați cu două aripi 
mari albastre ca azurul. În micul golf rotunjit, desenă câteva 
vaporaşe negre cu marinari verzi ca nişte papagali şi câteva 
şlepuri transportând buşteni galbeni. Patru călugări erau 
postați în cele patru colţuri, şi din gurile lor îşi luau zborul 
panglici roz, pe care se afla scris cu litere mari, negre: „O, 
Doamne, că mare eşti şi minunate sunt faptele tale!“ 

De câteva zile, Zorba aprindea focul în grabă, pregătea 
masa, mâncam şi o zbughea pe drumul care ducea în sat, După 
câtva timp, se întorcea încruntat. 

— Unde ai mai fost, Zorba? îl întrebam.. 

— Lasă asta, jupâne, zicea el, şi schimba vorba. 

Intr-o scară, întorcându-se, mă întrebă înspăimântat: 


102 


— Există Dumnezeu, da sau nu? Ce părere ai, jupâne? Şi 
dacă există - totul e cu putinţă - cum ţi-l închipui? 

Am ridicat din umeri fără să răspund. 

— Eu, să nu râzi, jupâne, mi-l închipui pe Dumnezeu ca pe 
mine. Doar că mai mare, mai puternic, mai într-o ureche. Şi pe 
deasupra, nemuritor. Şade în tihnă pe blăniţe moi de miel, şi 
baraca lui e cerul. Nu e din bidoane vechi de benzină, ca a 
noastră, ci din nori. În mâna dreaptă ţine, nu o spadă sau un 
cântar - astea-s unelte pentru măcelari şi băcani - ţine un 
burete gros îmbibat cu apă, ca un nor de ploaie. La dreapta lui 
e Raiul, la stânga e Iadul. Când un suflet, sărăcuţul, vine la el, 
gol-goluţ, că şi-a pierdut trupul, tremurând, Dumnezeu îl 
priveşte, zâmbind în barbă, dar făcând pe muma-pădurii: „Vino 
aici, îi zice, îngroşându-şi glasul, vino aici, blestematule!“ Şi 
începe interogatoriul. Sufletul se aruncă la picioarele lui 
Dumnezeu. „Iertare! strigă el, iartă-mă!“ Şi iată-l apucându-se 
să-şi înşire păcatele. E-un şir lung şi nu se mai isprăveşte. 
Dumnezeu e sătul de ele până-n gât. Cască de plictiseală. „Ia 
mai taci din gură, strigă el, că mi-ai împuiat capul!” Şi hop! 
odată cu buretele şi şterge toate păcatele. „Cară-te, şterge-o, 
marş în Rai! îi zice. Petre, las-o să intre şi pe ea, biata fată! 
Pentru că, trebuie să ştii, jupâne, Dumnezeu e-un mare senior, 
şi nobleţe asta înseamnă: să ierţi! 

În seara aceea, mi-aduc aminte, în timp ce Zorba îmi turuia 
aceste profunde baliverne, râdeam. Dar această „Nobleţe” a 
lui Dumnezeu, compătimitoare, generoasă şi atotputernică, 
prindea viaţă şi se cocea în mine. 

Într-altă seară, când ploua şi ne ghemuisem în baraca 
noastră, îndeletnicindu-ne cu prăjirea castanelor în sobă, 
Zorba întoarse ochii spre mine şi mă privi o bună bucată de 
timp, ca şi cum ar fi vrut să lămurească cine ştie ce mare 
taina. Până la urmă, nu s-a mai putut ţine. 

— Aş vrea să ştiu, jupâne, zise el, ce-oi fi găsit la mine. Ce 
aştepţi ca să mă apuci de urechi şi să mă zvârli afară? Ţi-am 
mai spus că mi se zice „Mana viței“ pentru că peste tot pe 
unde trec nu las piatră pe piatră... Afacerea ta o să se ducă de 
râpă. Dă-mă afară, îţi spun! 

— Îmi placi, am răspuns. Nu întreba mai mult. 


103 


— Nu pricepi aşadar, jupâne, că creierul meu n-are 
greutate? Creier oi fi având eu mai mult sau mai puţin, dar 
greutatea care trebuie, cu siguranţă, nu! Iaca, ai să înţelegi: 
uite, în prezent, zile şi nopţi întregi, văduva nu-mi lasă un pic 
de răgaz. Nu pentru mine, nu, ţi-o jur. Eu, e lucru sigur, n-am 
s-o ating niciodată. Nu e de nasul meu, lua-o-ar dracu! Dar nici 
nu vreau să fie pierdută pentru toată lumea. Nu vreau să se 
culce singură. Ar fi păcat, jupâne, asta nu pot să îndur... Şi 
atunci, dau târcoale noaptea în jurul grădinii ei. Ştii de ce? Să 
văd dacă vreunul se culcă cu ea şi să mă liniştesc! 

Mă pufni râsul. 

— Nu râde, jupâne! Dacă o muiere se culcă singură- 
singurică, e vina noastră, a bărbaţilor. Toţi va trebui să dăm 
socoteală în ziua judecății de apoi. Dumnezeu iartă toate 
păcatele, după cum ţi-am zis, e cu buretele în mână, dar 
păcatul ăsta nu-l iartă. Vai de bărbatul care se poate culca cu o 
muiere şi care n-o face, jupâne! Vai de muierea care se poate 
culca cu un bărbat şi care n-o face! Aminteşte-ţi ce spunea 
hogea. 

Tăcu pentru o clipă şi, brusc: 

— Când moare un om, se poate întoarce pe pământ sub altă 
formă? întrebă el. 

— Nu cred, Zorba. 

— Nici eu. Dar dacă ar putea, atunci oamenii ăştia de care-ţi 
vorbesc, cei care au refuzat să servească, să le zicem dezertori 
ai dragostei, s-ar întoarce pe pământ, ştii cum? În chip de 
catâri! 

Tăcu din nou şi reflectă. Deodată îi sclipiră ochii în cap. 

— Cine ştie, zise el, excitat de găselniţă, poate că toţi catârii 
pe care-i vedem azi în lume sunt oamenii aceia, molâii, care în 
timpul vieţii au fost bărbaţi şi muieri fără să fie cu adevărat 
astfel, şi pentru asta au ajuns catâri. Tot pentru asta zvârlă 
întruna din picioare. Ce părere ai despre asta, jupâne? 

— Că creierul tău are cu siguranţă o greutate mai mică 
decât trebuie, Zorba, am răspuns eu râzând. Scoală-te, ia 
santuri-ul. 

— Niciun fel de santuri în seara asta, jupâne, să nu te 
superi. Vorbesc, vorbesc, spun tot felul de prostii, da’ ştii de 


104 


ce? Pentru că am griji mari. Belele mari. Noua galerie, mi-e 
teamă că-mi face figura. Şi tu, tu-mi vorbeşti de santuri... 

După care, scoase castanele din cenuşă, îmi dădu câteva, şi 
umplu paharele cu rachiu. 

— Să ne-ajute Dumnezeu! zisei eu ciocnind paharele. 

— Să ne-ajute Dumnezeu, repetă Zorba, dacă vrei... Dar 
până acu n-a dat nicio dovadă. 

Dădu pe gât dintr-o mişcare focul lichid şi se întinse pe pat. 

— Mâine, zise el, va trebui să am multă putere. Voi avea de 
luptat cu mii de draci. Noapte bună I 
_ A doua zi, cu noaptea-n cap, Zorba a intrat adânc în mână. 
Inaintaseră mult cu galeria în filonul cel bun, apa picura din 
tavan, muncitorii se bălăceau în mocirla neagră. 

Zorba adusese, cu două zile înainte, buşteni, să întărească 
galeria. Dar era îngrijorat. Trunchiurile copacilor nu erau cât 
ar fi trebuit de groase şi, cu instinctul lui nemaipomenit, care-l 
ajuta să simtă ce se întâmplă în acel labirint subteran de parcă 
era vorba de propriul lui trup, ştia că lemnăria nu e sigură; 
auzea, încă slabe, scârţâieli imperceptibile pentru alţii, ca şi 
cum armătura tavanului ar fi gemut sub apăsarea unei 
greutăţi. 

Mai era ceva care sporea în ziua aceea îngrijorarea lui 
Zorba: în clipa când se pregătea să intre în galerie, popa din 
sat, părintele Ştefan, trecea pe catârul lui îndreptându-se în 
mare grabă spre mănăstirea vecină pentru a da ultima 
împărtăşanie unei călugăriţe care-şi dădea sufletul. Zorba avu 
din fericire timp, mai înainte ca popa să-i adreseze cuvântul, să 
scuipe de trei ori pe jos. 

— Bună ziua, părinte! răspunse el din vârful buzelor la 
salutul popii. 

Şi, cu un glas ceva mai coborât: 

— Afuriseşte-mă! şopti el. 

Simţi totuşi că aceste vrăji nu sunt suficiente şi se înfundă, 
nervos, în noua galerie. 

Un miros greu de lignit şi de acetilenă. Muncitorii se şi 
apucaseră să consolideze stâlpii de susţinere ai galeriei. Zorba 
le spuse bună ziua, brusc, încruntat; îşi suflecă mânecile şi se 
puse pe treabă. 


105 


Vreo zece muncitori străpungeau filonul cu târnăcoapele, 
adunau grămadă cărbunele la picioarele lor, alţii îl luau cu 
lopata, şi cu ajutorul unor roabe mici, îl transportau afară. 

Deodată, Zorba se opri, făcu semn muncitorilor să facă la fel 
şi ciuli urechea. Aşa cum călăreţul se confundă cu calul său, 
face una cu el, aşa cum căpitanul se contopeşte cu vasul lui, 
Zorba făcea una cu mâna; simţea galeria ramificându-se ca 
nişte vene în carnea lui, şi ceea ce masa întunecată a 
cărbunelui nu putea să simtă, Zorba simţea cu o conştientă 
luciditate omenească. Ciulindu-şi urechea mare şi păroasă, 
pândea. Tocmai atunci am sosit şi eu ca şi cum aş fi avut o 
presimţire, ca şi cum o mână m-ar fi împins, mă trezisem brusc 
din somn. Mă îmbrăcasem în mare grabă şi o zbughisem afară, 
fără să ştiu de ce eram atât de grăbit şi nici încotro aveam să 
merg; dar corpul meu, fără şovăire, o apucasem pe drumul ce 
ducea la mână. Sosisem chiar în clipa când Zorba, neliniştit, 
ciulea urechea să asculte. 

— Nimic... zise el după o clipă, mi s-a părut... La treabă, 
copii! 

Se întoarse, dădu cu ochii de mine, îşi ţuguie buzele: 

— Ce cauţi pe-aici cu noaptea-n cap, jupâne? 

Se apropie de mine: 

— Ce-ar fi să urci să iei puţin aer, jupâne? îmi şopti el. Vii tu 
altă dată să-ţi faci plimbărica pe-aici 

— Ce se întâmplă, Zorba? 

— Nimic... scorneli de-ale mele. Am văzut un popă azi- 
dimineaţă cu noaptea-n cap. Du-te I 

— Dacă ar fi vreun pericol, n-ar fi ruşine să plec? 

— Ba da, răspunse Zorba. 

— Tu ai pleca? 

— Nu. 

— Atunci? 

— Măsurile pe care le iau pentru Zorba, făcu el, enervat, nu 
sunt aceleaşi ca pentru alţii. Dar dac-ai priceput că ar fi ruşine 
să pleci, nu pleca. Rămâi. Pagubă-n ciuperci! 

Îşi luă barosul, se ridică pe vârful picioarelor şi începu să 
fixeze în piroane scheletul de scânduri al acoperişului. Am luat 
lampa de acetilenă agăţată de-un stâlp şi mă învârteam prin 
mocirlă, uitându-mă la filonul cafeniu-închis care strălucea. 


106 


Păduri nesfârşite au fost înghiţite, s-au scurs anii cu 
milioanele, pământul s-a macerat, şi-a transformat odraslele. 
Copacii au devenit lignit, lignitul cărbune şi a venit Zorba... 

Am agăţat lampa la loc şi m-am uitat, la Zorba cum lucrează. 
Muncea din tot sufletul; nu mai avea nimic altceva în cap, se 
contopise cu pământul, cu târnăcopul şi cu cărbunele. Făcea 
corp comun cu barosul şi cu cuiele, pentru a lupta contra 
lemnului. Suferea odată cu acoperişul galeriei care se 
încovoia. Lupta cu tot muntele pentru a-i smulge cărbunele fie 
prin vicleşug, fie cu forţa. Zorba simţea materia cu o infailibilă 
siguranţă şi-o lovea fără greş acolo unde era mai slabă şi putea 
fi îngenuncheată. Şi, aşa cum îl vedeam în clipa aceea, mânjit, 
plin de praf, având curat numai albul ochilor care-i sclipea, mi 
se părea că s-a camuflat în cărbune, că a devenit cărbune, 
pentru a se putea mai uşor apropia de inamic şi a pătrunde în 
liniile lui de apărare. 

— Dă-i înainte, bravul meu Zorba! am strigat cuprins de-o 
admiraţie naivă. 

Dar el nici n-a catadicsit să se întoarcă. Cum ar fi putut să 
stea de vorbă în clipa aceea cu un şoarece de bibliotecă, care, 
în loc de târnăcop, ţinea în mână un toc prăpădit? Era ocupat, 
nu găsea de cuviinţă să vorbească. „Nu-mi vorbi când lucrez, 
mi-a spus într-o seară, aş putea să mă fărâm. — Să te fărâmi, 
Zorba, de ce? — Iar îmi vii cu de ce-urile tale! Ca un ţânc. Cum 
să-ţi explic? Sunt cufundat până peste cap în muncă, încordat, 
ţeapăn, din vârful degetelor de la picioare până-n creştetul 
capului, lipit de piatră, sau de cărbune, sau de santuri. Dacă 
mă atingi atunci brusc, dacă-mi vorbeşti şi mă întorc, pot să 
dau greş. Asta e.“ 

M-am uitat la ceas: ora zece. 

— E timpul să mâncaţi ceva, prieteni, am zis. Aţi depăşit ora. 

Muncitorii îşi aruncară degrabă uneltele într-un colţ, îşi 
şterseră faţa de sudoare, pregătindu-se să iasă din galerie. 
Zorba, cufundat în muncă, nu auzise. Chiar dacă ar fi auzit, tot 
nu s-ar fi mişcat. Ciulea din nou urechea, neliniştit. 

— Stati, le-am zis muncitorilor, o ţigară! 

Scotoceam prin buzunare; în jurul meu muncitorii aşteptau. 

Deodată, Zorba tresări. Lipi urechea de peretele galeriei. La 
lumina acetilenei i-am zărit gura convulsiv deschisă. 


107 


— Ce te-a apucat, Zorba? am strigat. 

Dar în clipa aceea, parcă întregul tavan al galeriei ar fi 
fremătat deasupra noastră. 

— Căraţi-vă! a strigat Zorba cu glas spart. Căraţi-vă! 

Am dat buzna spre ieşire; dar n-am ajuns la prima şarpantă, 
că un al doilea pârâit, mai puternic, ne-a răsunat deasupra 
capetelor. Zorba, în timpul ăsta, ridica un trunchi masiv de 
copac pentru a propti o şarpantă care ceda. Dacă izbutea s-o 
facă destul de iute, poate mai reţinea câteva secunde tavanul 
şi ne dădea răgazul să ne salvăm. 

— Căraţi-vă! se auzi din nou glasul lui Zorba, înăbuşit de 
data aceasta, ca ieşit din măruntaiele pământului. 

Toţi, cu laşitatea care pune adeseori stăpânire pe oameni în 
momentele critice, ne-am năpustit afară, fără să ne gândim la 
Zorba. Dar după câteva secunde mi-am revenit şi m-am repezit 
spre el. 

— Zorba! am strigat. Zorba! 

Mi s-a părut însă că strigasem, mi-am dat ulterior scama că 
din gura mea nu ieşise niciun strigăt. Spaima îmi sugrumase 
glasul. 

Mi-a fost ruşine. 

M-am dat un pas îndărăt şi am întins braţele. Zorba 
isprăvise cu consolidarea masivei proptele; lunecând prin 
mocirlă, făcu un salt spre ieşire. În semiobscuritate, antrenat 
de elanul său, s-a izbit de mine. Fără să vrem, am căzut unul în 
braţele celuilalt. 

— S-o ştergem! urlă el cu glasul sugrumat. S-o ştergem! 

Am luat-o la goană şi am ieşit la lumină. Muncitorii, adunaţi 
la intrare, pândeau fără un cuvânt, livizi. 

S-a auzit un al treilea trosnet, mai puternic, ca de copac 
doborât de furtună. Deodată, un muget formidabil, vuind ca un 
uruit de tunet, muntele se zgudui şi galeria se prăbuşi. 

— Doamne miluieşte! şoptiră muncitorii închinându-se. 

— V-aţi lăsat târnăcoapele înăuntru? strigă Zorba mânios. 

Muncitorii tăceau mâlc. 

— De ce nu le-aţi luat? strigă din nou, furios. Ei, vitejilor, aţi 
făcut în pantaloni! Păcat de unelte! 

— Nu e momentul să ne îngrijim de târnăcoape, Zorba, m- 
am vârât eu în vorbă. Să fim bucuroşi că toţi oamenii au scăpat 


108 


teferi! Meriţi să aprindem pentru tine o luminare barosană, 
Zorba, mulţumită ţie suntem cu toţii în viaţă. 

— Mi-e foame! făcu Zorba. Povestea asta mi-a deschis pofta 
de mâncare. 

Apucă desaga cu mâncarea de dimineaţă aşezată pe o 
piatră, o desfăcu, scoase pâine, măsline, ceapă, un cartof fiert, 
o mică ploscă cu vin. 

— Hai, să mâncăm ceva, băieţi! zise el cu gura plină. 

Înfuleca cu poftă, în grabă, de parcă şi-ar fi pierdut brusc 
forţele şi-ar fi vrut să şi le refacă din plin. 

Mânca încovoiat, tăcut; apucă plosca, dădu capul pe spate şi 
turnă vinul gâlgâind în gâtlejul uscat. 

Muncitorii își recăpătară şi ei curajul, îşi desfăcură traistele 
şi se apucară să mănânce. Se aşezaseră cu toţii, cu picioarele 
încrucişate, în jurul lui Zorba; şi mâncau uitându-se la el. Ar fi 
vrut să i se arunce la picioare, să-i sărute mâinile, dar îl ştiau 
impulsiv şi ciudat şi niciunul dintre ei nu cuteză să înceapă, 

La sfârşit, Michelis, cel mai în vârstă, care avea nişte 
mustăţi groase cenușii, îşi luă inima-n dinţi şi glăsui: 

— Dacă nu lucrai aici, meştere Alexis, copiii noştri ar fi fost 
orfani la ora asta. 

— Gata! făcu Zorba cu gura plină, şi nimeni nu mai îndrăzni 
să scoată o vorbă. 


109 


X 


„CINE OARE A CREAT ACEST LABIRINT AL 
NESIGURANTȚEI, acest templu al trufiei, acest ulcior cu 
păcate, acest ogor semănat cu mii de vicleşuguri, această 
poartă a iadului, acest coş plin până la refuz de şiretlicuri, 
această otravă care aduce cu mierea, acest lanţ care-i ține pe 
muritori înlănţuiţi de pământ: femeia?” 


Copiam, încet, în linişte, acest cânt budist, stând pe Jos, 
lângă soba aprinsă. Mă înverşunam, îngrămădind vrajă lângă 
vrajă, să izgonesc din conştiinţa mea un trup muiat de ploaie, 
legănându-şi şoldurile care, în toate aceste nopţi de iarnă, îmi 
trecea întruna pe dinainte în aerul umed. Nu ştiu cum se face 
că, îndată după prăbuşirea galeriei, când a fost cât pe-aci ca 
viaţa să mi se curme brusc, văduva a început să-mi clocotească 
în sânge; mă chema ca o fiară sălbatică, poruncitoare, plină de 
imputare. 

— Vino, vino! striga ea. Viaţa nu e decât un fulger. Vino 
repede, vino, vino, până nu e prea târziu! 

Ştiam prea bine că era Mara, duhul Necuratului, sub 
aparențele unui trup de femeie cu coapse vânjoase. Luptam. 
Mă apucasem să scriu cuvântul „Buddha“, precum sălbaticii în 
grotele lor scrijeleau cu piatra ascuţită sau zugrăveau în roşu 
şi alb crâncenele fiare care le dădeau târcoale, hămesite. Se 
străduiau, şi ei. Scrijelindu-le, zugrăvindu-le, să le ţintuiască în 
stâncă; dacă n-ar fi făcut-o, fiarele s-ar fi năpustit asupra lor. 

Din ziua când era cât pe-aci să fiu strivit, văduva trecea prin 
aerul încins al singurătăţii mele şi-mi făcea semn legănându-şi 
voluptos şoldurile. În timpul zilei mă ţineam tare, conştiinţa 
mi-era trează, izbuteam s-o izgonesc. Scriam în ce fel 
Ispititorul se înfăţişa lui Buddha, cum se îmbrăca în femeie, 
cum îşi apăsa de genunchii ascetului sânii tari, în sfârşit, cum 
Buddha a văzut primejdia, a proclamat mobilizarea întregii lui 
făpturi şi l-a pus pe Necurat pe fugă. Şi izbuteam, la rândul 
meu, să-l pun pe fugă. 


110 


Cu fiecare frază pe care o scriam, mă simţeam uşurat, 
prindeam curaj, îl simţeam pe Necurat retrăgându-se, izgonit 
de vraja atotputernică, cuvântul. Luptam, în timpul zilei, din 
toate puterile, dar, în timpul nopţii, conştiinţa mea depunea 
armele, porţile interioare se deschideau şi văduva îşi făcea 
intrarea. Dimineaţa, mă trezeam vlăguit şi înfrânt, şi războiul 
reîncepea. Uneori ridicam capul... era sfârşitul după-amiezii; 
lumina, prigonită, se făcea nevăzută, întunericul se năpustea 
brusc asupra mea. Zilele se micşorau. Crăciunul bătea la uşă, 
mă luptam cu îndârjire şi-mi spuneam: „Nu sunt singur. O 
mare forţă, lumina, luptă şi ea, când biruită, când biruitoare, 
fără să dispere. Lupt şi nădăjduiesc odată cu ea!“ 

Mi se părea, şi asta îmi dădea curaj, că luptând contra 
văduvei mă supun unui mare ritm universal. Trupul, gândeam 
eu, e cel pe care materia cea vicleană l-a ales pentru a micşora 
încet şi a stinge flacăra liberă ce se înalţă în mine. Îmi 
spuneam: „Divină e forţa nepieritoare care transformă materia 
în spirit. Fiecare om are în el o părticică din această divină 
viitoare şi de aceea izbuteşte să transforme pâinea, apa şi 
carnea în gândire şi în acţiune. Zorba are dreptate: Spune-mi 
ce faci din ceea ce mănânci ca să-ţi spun cine eşti!“ 

Mă căzneam aşadar, cu durere, să transform această 
violenta dorinţă carnală în Buddha. 

— La ce te gândeşti? Nu-ţi sunt boii acasă, jupâne, îmi zise, 
într-o seară, în ajunul Crăciunului, Zorba, care bănuia cu ce fel 
de demon dau lupta. 

Mă făcui că nu aud. Dar Zorba nu se lăsa cu una cu două. 

— Eşti tânăr, jupâne, zise el. 

Şi deodată glasul lui căpătă un timbru amar, de om enervat: 

— Eşti tânăr, eşti voinic, mănânci bine, bei bine, tragi în 
piept aerul mării care înzdrăveneşte, aduni forţe, ca să faci cu 
ele ce? Ca să te culci de unul singur. Păcat de Dumnezeu! Hai, 
du-te chiar în seara asta, nu pierde timpul, totul e simplu în 
lumea asta, jupâne. De câte ori să ţi-o spun? Nu mai complica 
totul! 

Aveam, deschis în faţa mea, manuscrisul, Buddha şi-l 
răsfoiam; ascultam cuvintele lui Zorba şi ştiam că ele deschid o 
cale sigură. Odată cu ele mai era şi spiritul Marei, vicleanul 
codoş, care se făcea auzit. 


111 


Îl ascultam fără să scot o vorbă, hotărât să rezist, răsfoind 
tacticos manuscrisul, şi fluieram ca să-mi ascund tulburarea. 
Dar Zorba, văzând că tac din gură, izbucni: 

— Suntem în noaptea de Crăciun, dragul meu, grăbeşte-te, 
du-te s-o găseşti înainte de pleacă la biserică, în noaptea asta 
se naşte Hristos, jupâne, fă şi tu o minune! 

M-am ridicat iritat: 

— Termină, Zorba, am zis eu. Fiecare îşi urmează calea lui. 
Omul, află de la mine, e ca pomul. Te-ai supărat vreodată pe 
smochin că nu face cireşi? Aşa că taci din gură! E aproape de 
miezul nopţii, hai şi noi la biserică să vedem cum se naşte Isus 
Hristos. 

Zorba îşi înfundă până la urechi căciula lui groasă de iarnă: 

— Mă rog! zise el plictisit, să mergem! Dar ţin să-ţi aduc la 
cunoştinţă că bunul Dumnezeu ar fi mult mai mulţumit dacă te- 
ai duce în seara asta la văduvă, ca arhanghelul Gavril. Dacă 
bunul Dumnezeu ar fi urmat aceeaşi cale ca tine, jupâne, nu s- 
ar mai fi dus niciodată la Maria, şi Hristos nu s-ar mai fi născut 
nicicând. Dacă m-ai întreba ce cale urmează bunul Dumnezeu, 
ti-aş spune: cea care duce la Maria. Maria e văduva. 

Tăcu şi aşteptă în zadar răspunsul. Deschise uşa cu putere şi 
ieşirăm; cu vârful bastonului izbea nerăbdător pietricelele. 

— Da, da, repetă el cu îndărătnicie, Maria e văduva! 

— Hai, mergi înainte! zisei eu. Nu striga! 

Mergeam cu paşi mari în noaptea de iarnă, cerul era de-o 
puritate extraordinară, stelele sclipeau, mari, mult coborâte, 
ca nişte bulgări de foc suspendaţi în aer. Noaptea mugea, în 
timp ce înaintam de-a lungul apei, ca o uriaşă fiară neagră 
întinsă la marginea mării. 

„Începând din seara asta, îmi ziceam, lumina, pe care iarna 
o încolţise, începe să-şi redobândească superioritatea. Ca şi 
cum s-ar naşte în noaptea asta odată cu fiul lui Dumnezeu.” 

Toţi sătenii se îngrămădiseră în biserica înmiresmata şi 
caldă ca un stup. În faţă, bărbaţii; în spate, cu mâinile 
împreunate, femeile. Popa Ştefan, mătăhălos, adus la 
disperare de cele patruzeci de zile de post, îmbrăcat în 
patrafirul greu de aur, alerga de colo-colo, cu paşi mari, 
cădelniţa, cânta cât îl ţinea gura, grăbit să-l vadă pe Hristos 


112 


născut şi să ajungă acasă pentru a se arunca asupra supei 
grase, a rimaţilor şi a afumăturilor... 

Dacă s-ar fi spus: „Azi se naşte lumina”, ideea n-ar fi ajuns la 
inima omului; n-ar fi devenit legendă şi n-ar fi cucerit lumea. 
N-ar fi exprimat decât un fenomen fizic normal şi nu ne-ar fi 
răvăşit imaginaţia, vreau să spun sufletul. Dar lumina care se 
naşte în miez de iarnă a devenit copil, copilul a devenit 
Dumnezeu, şi iată că de douăzeci de veacuri sufletul nostru îl 
ţine la sân şi-l alăptează... 

Puțin după miezul nopţii, ceremonia religioasă luă sfârşit. 
Hristos se născuse. Sătenii alergau degrabă acasă, înfometați, 
voioşi, hotărâți să-i tragă un chef şi să simtă până-n cele mai 
adânci măruntaie taina încarnării. Burta e baza cea mai solidă: 
pâine, vin şi carne înainte de orice; numai din pâine, vin şi 
carne poate fi zămislit Dumnezeu. 

Stelele sclipeau, mari ca nişte îngeri, deasupra albei cupole 
a bisericii. Calea lactee, ca un fluviu, curgea de la un capăt la 
altul al cerului. O stea verde scăpăra deasupra noastră ca un 
smarald. Am oftat, tulburat. 

Zorba s-a întors spre mine: 

— Tu crezi asta, jupâne, că Dumnezeu s-a făcut om şi că s-a 
născut în staul? Crezi sau puţin îţi pasă? 

— E greu de răspuns, Zorba, am zis eu. Nu pot să spun că 
am această credinţă, nici nu pot să spun că nu cred. Dar tu? 

— Nici eu, zău aşa, nu ştiu ce să mai cred. Când eram ţânc, 
nu credeam defel în basmele cu zâne ale bunicii şi, cu toate 
astea, tremuram de emoție, râdeam, plângeam, ca și cum aş fi 
crezut. Când au început să-mi dea târcoale, am întors spatele 
la toate aceste poveşti, ba chiar făceam haz pe seama lor. Iată 
însă că acum la bătrâneţe, m-am ramolit, jupâne, iar am 
început să cred... îndrăcită maşinărie mai e şi omu' ăsta! 

O luasem pe drumul care ducea la madam Hortense 
lungeam pasul ca nişte cai lihniţi de foame care adulmecă 
mirosul grajdului. 

— Mari şmecheri şi Părinţii Bisericii! făcu Zorba. S-apucă de 
burtă; şi-atunci, cum să le scapi? Timp de, patruzeci de zile, zic 
ei, n-ai să mănânci carne, n-ai să vin: post. De ce? Ca să ţi se 
scurgă balele după carne şi după vin. Ah! pehlivanii, cunosc 
toate şmecheriile! 


113 


Iuţind şi moi mult pasul: 

— Grăbeşte-te, jupâne, zise el, curcanul trebuie să fie gata! 

Când intrarăm în cămăruţa preabunei noastre doamne cu 
patul ei mare ademenitor, masa era acoperită cu un ștergar 
alb, curcanul fumega, cu picioarele în sus, depărtate; sobiţa 
aprinsă răspândea o căldură foarte plăcută. 

Madam Hortense îşi ondulase părul şi purta un capot roz 
decolorat, lung, cu nişte mâneci uriaşe şi cu dantele 
scămoşate. O panglică lată de două degete, galben-canar în 
seara aceea, îi înfăşură strâns gâtul încreţit. Işi dăduse pe Ia 
subsuori cu apă de flori de portocal. 

„Cât de perfect potrivite sunt toate pe-acest pământ, 
gândeam eu. Ce bine se potriveşte pământul cu sufletul 
omului! Iat-o pe această bătrână cântăreaţă care a dus o viaţă 
deşucheată; acum, eşuată  pe-acest țărm singuratic, 
concentrează în această cameră mizeră întreaga sfântă 
solicitudine şi căldură a femeii.“ 

Mâncarea, servită din belşug şi pregătită cu grijă, duduitul 
focului în sobă, trupul înfrumusețat, împodobit, mireasma 
florilor de portocal, toate aceste mici plăceri corporale atât de 
omeneşti, cât de simplu şi de, repede se preschimbă într-o 
mare bucurie a sufletului! 

Deodată, mi se umplură ochii de lacrimi. Am simţit că, în 
seara aceea solemnă, acolo, la marginea mării pustii, nu sunt 
singur cuc. O făptură feminină mă întâmpina, plină de 
devotament, de gingăşie şi răbdare: era mama, sora, femeia. Şi 
eu, care îmi închipuiam că n-am nevoie de nimic, am simţit 
deodată că am nevoie de tot. 

Zorba trebuie să fi simţit şi el acea blinda emoție, căci, abia 
intraţi, s-a repezit s-o strângă în braţe pe cântăreaţa 
împopoţonată: 

— S-a născut Hristos! a strigat el. Te salut, femeie! 

S-a întors spre mine râzând: 

— Ce ţi-e şi cu muierea, creatura asta şireată! Până şi pe 
bunul Dumnezeu a reuşit să-l îmbrobodească! 

Ne-am aşezat la masă, ne-am repezit la mâncare, am băut 
vin; ne simţeam trupurile satisfăcute şi inima sălta în noi de 
bucurie. Zorba se entuziasmă din nou. 


114 


— Mănâncă şi bea, îmi striga la fiecare clipă, mănâncă şi 
bea, jupâne, veseleşte-te. Cântă şi tu, prietene, cântă ca 
păstorii: „Slavă Celui de sus!...“ S-a născut Hristos, nu-i o 
treabă de colea. Cântă cu putere, pentru ca bunul Dumnezeu 
să te-audă şi să triumfe. 

Îşi regăsise buna dispoziţie, îşi dăduse drumul. 

— S-a născut Hristos, dragul meu şoarece de bibliotecă, 
iubitul meu înţelept. Nu căuta nod în papură: s-a născut, nu s-a 
născut? Dragul meu, s-a născut, nu fi prost! Dacă te uiţi cu 
lupa la apa pe care-o bei - mi-a spus un inginer - ai să vezi că 
apa e plină de viermi, mici-mici de tot, care nu se văd cu ochiul 
liber. O să vezi viermii şi n-o să mai bei. N-o să mai bei şi-o să 
crăpi de sete. Sparge lupa, jupâne, sparge-o, ca viermişorii să 
dispară pe dată, să poţi bea şi să te răcoreşti! 

Se întoarse spre matroana noastră bălţată şi, ridicând 
paharul plin: 

— Eh, zise el, scumpă Bubulina, bătrâna mea tovarăşă de 
luptă, am să beau acest pahar în sănătatea ta! In viaţa mea am 
văzut capete de proră o sumedenie: stau pironite în partea din 
faţă a vasului, cu sânii ţanţoşi, şi au obrajii şi buzele boite ca 
para focului. Au străbătut toate mările, au intrat în toate 
porturile, şi când vaporul a putrezit, debarcă pe pământul 
sigur şi stau rezemate până la sfârşitul zilelor lor de zidul unei 
cârciumi de pescari unde vin căpitanii să bea. Bubulina mea, în 
seara asta, văzându-te pe acest țărm, acum, după ce-am 
mâncat şi am băut bine, şi mi s-au deschis ochii, mi-apari ca un 
cap de proră al unui mare vapor. lar eu, puicuţa mea, sunt 
ultimul tău port, sunt cârciuma în care vin căpitanii să bea. 
Vino, reazemă-te de mine, coboară pânzele! Beau tocul pahar 
de vin, sirena mea, în sănătatea ta! 

Madam Hortense, emoţionată, tulburată, se porni pe plâns şi 
se sprijini de umărul lui Zorba. 

— Să vezi acu, îmi suflă Zorba la ureche, cu discursul ăsta 
frumos al meu o să am neplăceri. Putoarea n-o să mă lase să 
plec în seara asta. Da' ce să-i fac, mi se rupe inima de ele, 
sărăcuţele, da, mi-e milă de ele! S-a născut Hristos! îi strigă el 
sirenei cu putere. În sănătatea noastră! 


115 


Îşi petrecu braţul sub cel al preabunei doamne şi goliră 
amândoi vinul dintr-o dată, cu braţele înlănţuite, privindu-se 
extaziaţi. 

Zorile nu mai aveau mult până să se ivească când am părăsit 
de unul singur cămăruţa caldă cu pat mare şi-am pornit-o 
înapoi spre casă. Tot satul prăznuise, şi acum dormea, cu uşile 
şi ferestrele închise, sub stelele mari de iarnă. 

Era frig, marea mugea, luceafărul stătea suspendat la 
răsărit, jucăuş şi zglobiu. Mergeam de-a lungul țărmului, 
hârjonindu-mă cu valurile: ele se repezeau la mine să mă ude, 
eu mă feream; eram fericit şi-mi spuneam: 

„lată adevărata fericire: să n-ai nicio ambiţie şi să lucrezi pe 
deşelate, ca şi cum toate ambițiile te-ar încerca. Să trăieşti 
departe de oameni, să n-ai nevoie de ei şi să-i iubeşti. Să fie 
Crăciunul şi, după ce-ai băut şi ai mâncat bine, să te vezi 
scăpat de toate capcanele, să ai deasupra capului bolta 
înstelată, pământul la stânga, marea la dreapta; şi, deodată, 
să-ţi dai seama că, în sufletul tău, viaţa a săvârşit ultima ei 
minune: că a devenit un basm cu zâne.“ 

Zilele treceau. Mergeam cu nasu-n vânt, făceam pe viteazul, 
dar în străfundul inimii mă simţeam trist. În această 
săptămână de sărbători mă copleşiseră amintirile, umplându- 
mi pieptul cu acordurile unei muzici îndepărtate şi cu chipuri 
dragi. O dată mai mult îmi dam seama cât de adevărată e 
străvechea legendă: inima omului e o groapă plină de sânge; 
pe marginile acestei gropi cei ce ţi-au fost dragi şi au murit 
stau lungiţi pe burtă să bea din sânge şi să reînvie; şi cu cât 
mai dragi îţi sunt, cu atât mai mult sânge îţi vor bea. 

Ajunul Anului Nou. Un grup de prichindei din sat, purtând 
cu ei un mare vapor de hârtie, veniră până în dreptul barăcii 
noastre şi se porniră, cu glasurile lor piţigăiate şi voioase, să 
cânte kalandef: Sfântul Vasile sosise din orăşelul lui de 
baştină, Cesareea. Se afla acolo, în faţa acestei mici plăji 
cretane de culoarea indigoului. Se sprijinea în toiag, toiagul se 
acoperea îndată de frunze şi flori, şi cântecul de Anul Nou 
începea să răsune: „Să-ţi fie casa, stăpâne, plină de grâu, de 
ulei şi de vin; consoarta, ca o coloană de marmură, să fie 
sprijin acoperişului casei tale; iar feciorii tăi să elibereze 


6 Colinde de Anul Nou. 
116 


Constantinopolul, oraşul domnitorilor noştri! La mulţi ani. 
Creştini!“ 

Zorba asculta vrăjit; apucase tamburina copiilor şi-o izbea 
frenetic. 

Eu priveam, ascultam, fără să scot o vorbă. Simţeam cum mi 
se desprinde din inimă o nouă filă, un alt an. Încă un pas spre 
groapa cea neagră. 

— Ce-i cu tine, jupâne? întrebă Zorba, care cânta de zor cu 
băieţii şi bătea în tamburină. Ce-i cu tine, băieţaş? Eşti 
pământiu la faţă, ai îmbătrânit, jupâne Eu unul, într-o zi ca 
asta, mă simt iar copilandru, renasc, ca Hristos. Nu se naşte şi 
el în fiecare an? Şi eu la fel. 

M-am lungit pe pat şi am închis ochii. În seara aceea mi-era 
inima încrâncenată şi n-aveam chef de vorbă. 

Nu puteam să adorm. Ca şi cum aş fi avut, în seara aceea, de 
dat socoteală pentru faptele mele, întreaga-mi viaţă mi se 
depăna pe dinainte, cu iuţeală, dezlânată, nesigură, ca un vis, 
şi-o priveam disperat. Ca un nor pufos, bătut de vânturile din 
tării, viaţa mea lua forme diverse, se desfăcea, se realcătuia. 
Se metamorfoza - lebădă, câine, diavol, scorpion, maimuţă - şi 
norul se destrăma şi se împrăştia fără încetare, plin de 
curcubeie şi de vânt. 

Se lumină de ziuă. Stăteam cu ochii închişi; mă străduiam 
să-mi concentrez dorinţa arzătoare, să rup crusta creierului şi 
să pătrund în întunecatul şi primejdiosul canal pe unde fiecare 
frântură omenească se amestecă cu marele ocean. Eram grăbit 
să sfâşii vălul spre a vedea ce-mi va aduce noul an... 

— Bună ziua, jupâne, la mulţi ani! 

Glasul lui Zorba mă readuse cu brutalitate pe pământ. 
Deschisei ochii şi avui răgazul să-l văd pe Zorba aruncând pe 
pragul barăcii o rodie uriaşă. Proaspetele rubine ţâşniră până 
în patul în care mă aflam, strânsei câteva, le mâncai şi-mi 
răcorii astfel gâtlejul. 

— Fac pentru amândoi urarea să câştigăm din gros şi să fim 
răpiți de fete frumoase! strigă Zorba plin de voie bună. 

Se spălă, se bărbieri, îşi puse hainele lui cele mai frumoase - 
pantaloni verzi de postav, haină de dimie groasă cafenie şi o 
scurtă făcută dintr-o piele de capră pe jumătate roasă. Puse şi 
căciula rusească de astrahan, îşi răsuci mustaţa şi: 


117 


— Jupâne, zise el, mă duc să-mi fac apariţia la biserică, ca 
reprezentant al Companiei. N-ar fi în interesul minei să ne ia 
drept francmasoni. N-am ce pierde, nu? Şi apoi, mai trece 
vremea. 

Se aplecă şi-mi făcu cu ochiul. 

— Poate dau cu ochii şi de văduvă, şopti el. 

Dumnezeu, interesele Companiei şi văduva formau un 
amestec armonios în mintea lui Zorba. L-am auzit 
îndepărtându-se cu paşi uşori şi am sărit din pat. Vraja era 
spulberată, sufletul mi-era din nou prizonier trupului. 

M-am îmbrăcat şi am luat-o pe malul mării. Mergeam repede 
şi eram vesel, ca şi cum aş fi scăpat de-o primejdie sau de-un 
păcat. Dorinţa indiscretă din zori de-a iscodi şi a intui viitorul 
mai înainte de-a se fi iscat mi-a apărut deodată drept un 
sacrilegiu. 

Mi-am amintit de-o dimineaţă în care am descoperit gogoaşa 
unui vierme de mătase în scorbura unui copac în clipa când 
fluturele sfărâma învelişul şi se pregătea să iasă. Am aşteptat o 
bună bucată de timp, dar prea întârzia să iasă, şi eram grăbit. 
Enervat, m-am aplecat şi am început să-l încălzesc cu 
răsuflarea mea. Îl încălzeam, nerăbdător, şi minunea a început 
să se înfiripe sub ochii moi, într-un ritm mai rapid decât al 
naturii. Învelişul s-a desfăcut, fluturele a ieşit târându-se, şi n- 
am să uit niciodată dezgustul de care am fost cuprins atunci: 
aripile îi erau încă lipite şi se chinuia zbătându-se cu tot 
trupuşorul lui să şi le desfacă. Aplecat asupra lui, îl ajutam cu 
răsuflarea mea. În zadar. O răbdătoare maturaţie era 
necesară, şi desfacerea aripilor trebuia să se facă încet, la 
soare; acum era prea târziu. Răsuflarea mea obligase fluturele 
să se ivească, mototolit, înainte de soroc. Se zbătea, disperat, 
şi, după câteva secunde, mi-a murit în palmă. 

Cred că acel mic cadavru e cea mai mare greutate pe care-o 
am pe conştiinţă. Pentru că, azi înţeleg foarte bine, forțarea 
marilor legi e un păcat de moarte. În treburi din acestea nu 
trebuie să ne grăbim, să fim nerăbdători, ci să urmăm cu 
încredere ritmul veşnic. 

M-am aşezat pe-o stâncă pentru a asimila în linişte deplină 
acest gând de Anul Nou. Ah! dacă acel fluturaş ar putea să-mi 
zboare mereu pe dinainte şi să-mi indice calea! 


118 


XI 


M-AM RIDICAT VOIOS DE PARCĂ AŞ FI PRIMIT UN 
DAR. Vântul era rece, cerul limpede şi marea strălucea. 

Am apucat-o pe drumul care ducea în sat. Slujba ora 
probabil pe sfârşite. În timp ce înaintam, mă întrebam cu o 
tulburare absurdă care va fi prima persoană - fastă? nefastă? 
— pe care-o voi întâlni în acest început de an. Dacă ar fi putut 
să fie un copilaş, îmi spuneam, cu braţele încărcate de jucării 
primite de Anul Nou; sau un bătrân viguros în cămaşa lui albă 
cu mâneci largi brodate, mulţumit şi mândru că şi-a făcut, plin 
de curaj, datoria pe acest pământ! Cu cât înaintam şi mă 
apropiam de sat, cu atât sporea această absurdă frământare. 

Simţii deodată că mi se înmoaie genunchii: pe drumul ce 
ducea în sat, sub măslini, mergând în pas legănat, îmbujorată 
toată, cu basmaua-i neagră pe cap, zveltă şi suplă, văduva îşi 
făcu apariţia. 

Mersul ei unduios era într-adevăr cel al unei tigroaice negre 
şi mi s-a părut că împrăştie în aer o aspră mireasmă de mosc. 
Dac-aş putea să fug! gândeam. Simţeam că fiara aceea aţâţată 
nu ştie ce-i mila şi că singura victorie posibilă asupra ei era 
fuga. Dar cum să fug? Văduva se apropia. Mi se părea ca 
pietricelele scrâșnesc ca la trecerea unei armate. Mă zări, îşi 
smuci capul, broboada îi alunecă şi părul i se ivi, sclipitor, 
negru ca smoala. Îmi aruncă o privire languroasă şi zâmbi. O 
blândeţe sălbatică i se citea în ochi. Îşi trase grăbită broboada 
la loc, ruşinată parcă de-a fi lăsat la vedere profunda taină a 
femeii - părul. 

Aş fi vrut să-i vorbesc, să-i urez „la mulţi ani”, dar mi-era 
gâtul uscat, ca în ziua când s-a prăbuşit galeria şi mi-a fost 
viaţa în primejdie. Stuful care-i împrejmuia grădina se mişcă, 
soarele de iarnă se abătu asupra lămâilor de aur şi a 
portocalilor cu frunzişul întunecat. Întreaga grădină străluci ca 
un paradis. 


119 


Văduva s-a oprit, a întins mâna, a împins violent poarta şi a 
deschis-o. În clipa aceea am trecut prin faţa ei. S-a întors şi mi- 
a aruncat o privire cu un joc al sprâncenelor. 

A lăsat poarta deschisă şi a dispărut în dosul măslinilor, 
legănându-şi şoldurile. 

Să treci pragul, să închizi poarta, să dai fuga după ea, s-o 
apuci de mijloc şi, fără un cuvânt, s-o duci spre patul ei cel 
mare, iată ce se cheamă a acţiona ca un bărbat! Asta ar fi făcut 
bunicul meu, şi nădăjduiesc că nepotul meu o să facă la fel. Eu 
am rămas pironit în loc, drămuind şi reflectând... 

„Într-o altă viaţă, am şoptit, zâmbind cu amărăciune, într-o 
altă viaţă am să mă port mai bine!“ 

M-am înfundat în văgăuna împădurită şi mă apăsa o 
greutate pe inimă, de parcă aş fi săvârşit un păcat de moarte. 
Rătăceam încolo şi încoace, mi-era frig, dârdâiam. Degeaba 
încercam să alung din minte unduirea, zâmbetul, ochii, pieptul 
văduvei, ele reveneau fără încetare şi simţeam că mă înăbuş. 

Pomii încă n-aveau frunze, dar mugurii începuseră să se 
umfle şi plesneau, plini de sevă. In fiecare mugur se simţea 
prezenţa tinerelor mlădiţe, a florilor, a fructelor viitoare, aflate 
la pândă, concentrate şi gata să ţâşnească spre lumină. Sub 
scoarţa uscată, pe tăcute, pe furiş, zi şi noapte, se urzea în 
miezul iernii marele miracol al primăverii. 

Deodată, am scos un chiot de veselie. În faţa mea, într-o 
râpă adăpostită, un migdal plin de îndrăzneală înflorise în 
miezul iernii, deschizând drum tuturor copacilor şi vestind 
primăvara. 

Am simţit o mare uşurare. Am respirat adânc mireasma uşor 
piperată, am părăsit drumul şi m-am pitit sub ramurile 
înflorite. 

Am stat acolo o bună bucată de timp, fără să mă gândesc la 
nimic, eliberat de orice grijă, fericit. Şedeam, de-a pururi, sub 
un pom al raiului. 

Deodată, un glas sălbatic mă azvârli din nou pe pământ. 

— Ce faci în gaura aia, jupâne? Te caut de nu ştiu când. Mai 
e olecuţă până la amiază, haidem! 

— Unde? 


120 


— Unde? Mai întrebi? La maica Purceluș de lapte, auzi 
vorbă! Nu ţi-e foame? Purcelul de lapte a fost scos din cuptor! 
Un miros, dragul meu... de-ţi lasă gura apă. Haidem! 

M-am ridicat şi am mângâiat trunchiul aspru al migdalului 
plin de mister care ştiuse să înfăptuiască acea minune 
înflorită. Zorba mergea înainte, sprinten, plin de ardoare şi 
înfometat. Nevoile fundamentale ale omului - hrană, băutură, 
femeie, dans - rămâneau încă inepuizabile şi proaspete în 
trupul lui voinic şi nesăţios. 

Ţinea în mână un obiect învelit în hârtie roz şi legat cu 
sfoară aurie. 

— Un dar? am întrebat zâmbind. 

Zorba a început să râdă, străduindu-se să-şi ascundă emoția. 

— Ei, ca s-o răsfăţ un pic, sărmana! zise el fără să se 
întoarcă. O să-şi aducă aminte de vremurile bune de 
odinioară... E-o muiere, ţi-am mai spus, o făptură aşadar care 
se tânguie întruna. 

— O fotografie? 

— Ai să vezi... ai să vezi, nu te pripi. Făcut de mâna mea. 
Hai mai repede! 

Soarele de amiază bucura mădularele. Marea se încălzea şi 
ea la soare, fericită. În depărtare, insuliţa pustie, învăluită într- 
o pânză subţire de ceaţă, părea că s-a ridicat deasupra mării şi 
că pluteşte. 

Ne apropiam de sat. Zorba veni lângă mine şi, cu glas 
scăzut: 

— Ştii, jupâne, zise el, persoana în chestie a fost la biserică. 
"Stăteam în picioare, lângă ţârcovnic, când deodată văd 
sfintele icoane luminându-se. Hristos, Sfânta Fecioară, cei 
doisprezece apostoli, totul strălucea... „Ce-o fi? mi-am zis, 
făcându-mi semnul crucii. Soarele?“ Mă întorc, era văduva. 

— Destulă vorbărie, Zorba, ajunge! am zis eu grăbind pasul. 

Dar Zorba alergă în urma mea: 

— Am văzut-o de-aproape, jupâne. Are o aluniţă pe obraz! 
Să-ţi ia minţile, şi alta nu! Încă o taină, aluniţa pe obrajii 
muierilor! 

Îşi holbă ochii, cu o mutră de om uimit. 

— Spune, ai mai văzut aşa ceva, jupâne? Pielea e întinsă- 
întinsă şi, dintr-o dată, un punct negru. Ei bine, de-ajuns ca să- 


121 


ţi ia minţile! Tu pricepi ceva din treaba asta, jupâne? Ce spun 
terfeloagele tale? 

— Dă-le dracului de terfeloage! 

Zorba pufni în râs, pe deplin mulţumit. 

— Aha, zise el, iată, începi să înţelegi. 

Trecurăm iute prin faţa cafenelei, fără să ne oprim. 

Preabuna noastră doamnă pregătise la cuptor un purcel de 
lapte şi ne aştepta în prag. 

Işi petrecuse din nou în jurul gâtului aceeaşi panglică 
galben-canar şi, astfel, cu pudră de două degete pe faţă, cu un 
strat gros stacojiu pe buze, arăta înfiorător. Cum dădu cu ochii 
de noi, toată carnea i se puse în mişcare, înveselită, ochişorii îi 
jucară sprinţari şi se fixară asupra mustăţii răsucite a lui 
Zorba. 

De îndată ce uşa dinspre stradă se închise, Zorba o apucă de 
mijloc. 

— La mulţi ani, Bubulina mea! îi zise el. Iată ce ţi-am adus! 
şi-o sărută pe gâtul durduliu şi încreţit 

Bătrâna sirenă se înfioră ca o femeie uşor gâdilată, dar nu-şi 
pierdu cumpătul. Era cu ochii pironiţi pe cadou. Il luă în mână, 
desfăcu sfoara aurie, privi şi scoase un țipăt. 

M-am aplecat să văd: pe-un carton gros, smintitul de Zorba 
pictase în patru culori - galben, castaniu, cenuşiu şi negru - 
patru mari cuirasate pavoazate plutind pe-o mare indigo. In 
faţa cuirasatelor, lungită pe valuri, albă în întregime, goală- 
puşcă, cu părul despletit, cu pieptul ţanţoş, cu o coadă de 
peşte în spirală şi o panglicuţă galbenă la gât, plutea o sirenă, 
madam Hortense. Ea ţinea patru frânghii trăgând cele patru 
cuirasate ce arborau pavilioanele engleze, rus, francez şi 
italian. In fiecare colţ al tabloului atârna câte-o barbă - una 
blondă, una castanie, una cenuşie şi una neagră. 

Bătrâna cântăreaţă pricepu imediat. 

— Eu! zise ea, indicând sirena cu mândrie. 

Şi oftă. 

— Ah-la-la! făcu ea, am fost şi eu o mare putere, cândva. 

Desprinse din perete oglinjoara rotundă pe care-o avea 
deasupra patului, Ungă colivia papagalului, şi agăţă în locul ei 
opera lui Zorba. Sub fardul gros probabil că faţa îi pălise. 


122 


Zorba, în vremea asta, se strecurase în bucătărie. Îi era 
foame. Aduse tava cu purcelul de lapte, îşi puse în faţă o sticlă 
de vin şi umplu cele trei pahare. 

— Haideţi la masă! strigă el, bătând din palme. Să începem 
cu principalul, burta. După aia, preabuna mea, om cobori mai 
jos! 

Dar atmosfera era tulburată de suspinele bătrânei noastre 
sirene. Îşi avea şi ea, la fiecare început de an, mica ei Judecată 
de apoi, îşi drămuia probabil şi ea viaţa şi găsea că şi-a irosit-o. 
În scăfârlia aceea de femeie decăzută, marile oraşe, bărbaţii, 
rochiile de mătase, sticlele de şampanie, bărbile parfumate se 
sculau, pare-se, din mormintele inimii sale şi urlau. 

— Nu mi-e foame deloc, şopti ea pe-un ton de alintare. Nu 
mi-e foame... deloc... deloc. 

Îngenunche în faţa sobiţei şi aţâţă jarul: pe obrajii ei fleşcăiţi 
se reflectă lumina focului. O şuviţă de păr îi alunecă pe frunte, 
atinse uşor flacăra şi în cameră se răspândi un miros greţos de 
păr pârlit. 

— Nu mi-e foame... mai şopti ea o dată, văzând că n-o 
băgăm în seamă. 

Zorba strânse nervos pumnul. Rămase o clipă nehotărât. 
Putea s-o lase să bombăne cât pofteşte, în timp ce noi ne 
înfruptam pe rupte din purceluşul fript. Dar mai putea să 
îngenunche în faţa ei, s-o ia în braţe şi, cu o vorbă duioasă, s-o 
îmbuneze. Mă uitam la el şi vedeam succedându-se valuri 
contradictorii pe expresia mobilă a feţei lui tăbăcite. 

Deodată, o încremenire a figurii. Luase o hotărâre. Se lăsă 
pe vine şi-o apucă pe sirenă de genunchi: 

— Dacă nu mănânci, puiculiţa mea, rosti el cu glas sfâşietor, 
e sfârşitul lumii. Fie-ţi milă, dragoste, şi mănâncă picioruşul 
ăsta de purcel! 

Şi-i vâri în gură picioruşul crocant şi îmbibat de unt. 

O luă în braţe, o ridică şi-o instala cu blândeţe pe scaun, 
între noi doi. 

— Mănâncă, zise el, mănâncă, comoara mea, pentru ca 
Sfântul Vasile să vină în satul nostru! Altfel, ştii, nu vine. Se 
întoarce înapoi în ţara lui, în Cesareea. Şi ia cu el hârtia şi 
cerneala, darurile de Anul Nou, jucăriile copiilor, până și 


123 


purceluşul ăsta şi, pe-aci ţi-e drumu’! Aşa că, puişorul meu, 
deschide guriţa şi mănâncă! 

Intinse două degete şi-o gâdilă la subsuoară. Bătrâna sirenă 
chicoti, îşi şterse ochişorii înroşiţi şi începu să mestece încet 
picioruşul crocant... 

În clipa aceea, două pisici în călduri se apucară să urle pe 
acoperiş, deasupra capetelor noastre. Urlau cu o înverşunare 
indescriptibilă, cu glasuri când ascuţite, când baritonale, pline 
de ameninţare. Brusc, le auzirăm rostogolindu-se şi sfâşiindu- 
se cu încrâncenare. 

— Miau, miau... îl auzii şi pe Zorba, făcându-i cu ochiul 
bătrânei sirene. 

Ea zâmbi şi-i strânse mâna pe furiş sub masă. Gâtlejul i se 
descleştă şi începu să mănânce voioasă. 

Razele soarelui, la asfinţit, intrară pe ferestruică şi se 
aşezară pe picioarele preabunei noastre doamne. Sticla era 
goală. Mângâindu-şi mustăţile de motan sălbatic, răsucite în 
sus, Zorba se apropiase de madam Hortense. Aceasta, chircită, 
cu capul între umeri, simţea asupra ei, înfiorată, calda 
răsuflare duhnind a vin. 

— Ce-o mai fi şi taina asta, jupâne? făcu Zorba întorcându-se 
spre mine. Totul e pe de-a-ndoaselea la mine. Când eram puşti 
arătam pare-se ca un bătrânel: eram greoi, vorbeam puţin, 
aveam o voce groasă de moşulică. Oamenii ziceau că-s leit 
bunicu-meu! Dar cu cât mă făceam mai mare cu-atât eram mai 
aiurit. La douăzeci de ani m-am apucat de trăsnăi, dar nu prea 
mari, ca toţi oamenii la vârsta asta. La patruzeci de ani am 
început să mă simt în plină tinereţe, şi atunci am făcut ăle mai 
mari năzbâtii. lar acu, la şaizeci de ani - şaizeci şi cinci, 
jupâne, dar asta rămâne între noi - iar acu, c-am pornit pe 
şaizeci, pe cinstea mea, lumea a devenit prea mică pentru 
mine! Cum vine asta, jupâne? 

Ridică paharul şi, întorcându-se grav spre madam Hortense 
a lui: 

— În sănătatea ta, Bubulina mea, zise el solemn. Îţi urez ca 
în anul care vine să-ţi crească dinţi, nişte sprâncene grozave, 
lungi şi subţiri, şi să ai iarăşi o piele catifelată ca piersica! Să 
poţi da dracului porcăriile astea de panglicuţe! Îţi urez să ai 
parte de-o nouă revoluţie în Creta şi cele patru mari puteri să 


124 


se întoarcă, dragă Bubulina, cu flota lor, şi fiecare flotă să-şi 
aibă amiralul el, şi fiecare amiral barba lui cârlionțată şi 
parfumată. Iar tu, sirena mea, să te mai iveşti o dată din valuri 
cântându-ţi minunata melodie. 

Spunând acestea, îşi puse laba groasă pe sânii căzuţi şi 
fleşcăiţi ai preabunei doamne. 

Zorba luase din nou foc, glasul i se înăsprise de poftă. Mă 
pufni râsul. Odată, la cinema, văzusem un paşă turc 
zbenguindu-se într-un cabaret parizian. Ţinea pe genunchi o 
midinetă blondă şi, când se încingea, ciucurele fesului său 
începea să se ridice încet, se oprea în poziţie orizontală, şi, 
luându-şi deodată avânt, se ridica ţeapăn în aer. 

— De ce râzi, jupâne? mă întrebă Zorba. 

Dar preabuna doamnă era încă cu gândul la vorbele lui 
Zorba. 

— Ah! făcu ea, se poate aşa ceva, dragul meu Zorba? 
Tinereţea se duce... nu se mai întoarce. 

Zorba se apropie şi mai mult, cele două scaune se atinseră. 

— Ascultă, puicuţa mea, zise el, încercând să desfacă al 
treilea nasture - hotărâtor, acesta - al corsajului doamnei 
Hortense. Ascultă ce dar grozav o să-ţi fac: există acum un 
doctor care face minuni. Are el un leac, nişte picături sau 
prafuri, nu ştiu prea bine, şi ai din nou douăzeci de ani, ăl mult 
douăzeci şi cinci. Nu plânge, dulceaţa mea, îţi comand eu 
leacul din Europa... 

Bătrâna noastră sirenă tresări. Pielea lucioasă şi roșietică a 
craniului ei străluci între firele de păr răzlețe, îşi petrecu 
dolofanele-i braţe în jurul gâtului lui Zorba. 

— Dacă-s picături, scumpeteo, gânguri ea frecându-se de 
Zorba ca o pisică, dacă-s picături, să-mi comanzi o damigeană. 
Şi dacă-s prafuri... 

— Un sac plin, făcu Zorba descheind al treilea nasture. 

Pisicile, care amuţiseră o clipă, începură din nou să urle. 
Una din voci se tânguia şi implora, cealaltă era nervoasă, 
amenințătoare... 

Preabuna noastră doamnă căscă şi ochii îi deveniră 
languroşi. 

— Le-auzi, lighioanele astea scârboase? n-au pic de ruşine... 
şopti ea, aşezându-se pe genunchii lui Zorbş. 


125 


Se lăsă în braţele lui şi oftă. Băuse cam mult şi ochii i se 
împăienjeniseră. 

— La ce te gândeşti, pisicuţa mea? făcu Zorba, apucându-i 
sânul cu toată mâna. 

— Alexandria... murmură smiorcăindu-se sirena călătoare, 
Alexandria... Beirut... Constantinopol... turci, arabi, şerbeturi, 
sandale aurite, fesuri roşii... 

[li mai trase un oftat. 

— Când Ali-bei rămânea noaptea cu mine - ce mustăţi, ce 
sprâncene, ce braţe! — chema cântăreții din tamburină şi 
flaut, le arunca bani pe fereastră şi-mi cântau în curte până-n 
zori. Şi vecinele crăpau de ciudă; le-auzeai spunând: „Ali-bei e 
şi-n noaptea asta cu dama...” După aia, la Constantinopol, 
Suleiman-paşa nu mă lăsa să ies la plimbare vinerea. li era 
teamă să nu mă vadă sultanul pe când se ducea la moschee şi, 
uluit de frumuseţea mea, să nu mă răpească. Dimineaţa, când 
ieşea de la mine, punea trei negri la uşa mea, să nu se apropie 
niciun bărbat... Ah! micuțul meu Suleiman! 

Scoase din corsaj o batistă mare în carouri şi-o strânse cu 
dinţii, gâfâind ca o broască ţestoasă. 

Zorba se descotorosi de ea depunând-o pe scaunul de alături 
şi se ridică iritat. Măsură în lung şi-n lat camera de vreo două- 
trei ori, gâfâind la rândul lui; camera îi păru dintr-o dată prea 
strimtă, îşi luă bâta, se repezi în curte, rezemă scara de zid şi-l 
văzui urcând furios treptele două câte două. 

— Pe cine vrei să iei la bătaie, Zorba? am strigat eu. Pe 
Suleiman-paşa? 

— Scârbele astea de pisici, urlă el, nu vor deloc să-mi dea 
pace! 

Şi, dintr-un salt, fu pe acoperiş. 

Madam Hortense, beată, cu părul vâlvoi, închisese acum 
ochii de-atâtea ori sărutaţi. Somnul o luase şi-o dusese cu el în 
marile oraşe ale Orientului - în grădini închise, în haremuri 
obscure, la vreun paşă îndrăgostit. O ajuta să străbată mările 
şi se visă pescuind. Zvârlise patru undiţe şi prinsese patru 
mari cuirasate. 

Scăldată, răcorită de apa mării, bătrâna sirenă zâmbea în 
somn, fericită. 

Zorba intră înăuntru bălăngănindu-și bâta. 


126 


— Doarme? făcu el văzând-o. Doarme, putoarea? 

— Da, îi răspunsei, a răpit-o Voronoff, cel ce-i întinereşte pe 
bătrâni, adică somnul, Zorba-paşa. Acum, are douăzeci de ani 
şi se plimbă la Alexandria, la Beirut... 

— S-o ia dracu de jigodie bătrână! bombăni Zorba, şi scuipă 
pe podea. Ia te uită cum zâmbeşte! Hai să plecăm, jupâne! 

Îşi trase căciula pe ochi şi deschise uşa. 

— Să mâncăm ca nişte porci, am zis eu, şi după aia să 
plecăm lăsând-o singură? Nu se face! 

— Nu e singură, se răsti Zorba, e cu Suleiman-paşa, nu vezi? 
E în al noulea cer, păcătoasa! Hai, să mergem! 

leşirăm în aerul rece. Luna plutea pe cerul senin. 

— Ah! muierile! făcu Zorba dezgustat. Puah! Dar nu e vina 
lor, e vina noastră, a noastră, a descreieraţilor, a zvăpăiaţilor, 
a celor de teapa lui Suleiman şi a lui Zorba! 

Şi după o clipă: 

— Şi nici măcar a noastră, adăugă el furios, e vina unuia 
singur, a marelui Descreierat, a marelui Zvăpăiat, a lui 
Suleiman-paşa cel Mare... ştii tu care! 

— Dacă există, am răspuns eu; dar dacă nu există? 

— Atunci ne-am dus pe copcă! 

Înaintam de mai multă vreme cu paşi mari, fără să scoatem 
o vorbă. Zorba rumega desigur gânduri cumplite, căci, la 
fiecare moment, izbea pietricelele cu ciomagul şi scuipa. 

Deodată se întoarse spre mine: 

— Bunicu-meu - fie-i ţărâna uşoară! — zise, el unul se 
pricepea la muieri. Îi plăceau mult, nefericitul, şi numai el ştia 
câte pătimise din pricina lor. Îmi spunea: „Micul meu Alexis, 
odată cu binecuvântarea mea, am să-ţi dau un sfat: să nu te- 
ncrezi în muieri. Când bunul Dumnezeu a vrut s-o facă pe 
muiere dintr-o coastă a lui Adam, Diavolul s-a prefăcut în şarpe 
şi, la momentul potrivit, a sărit şi-a şterpelit coasta. S-a repezit 
bunul Dumnezeu la el, dar Diavolul i-a alunecat printre degete 
şi nu i-a lăsat decât coarnele. «În lipsa furcii, a zis bunul 
Dumnezeu, o bună gospodină toarce şi cu o lingură. Ei bine, eu 
o s-o fac pe femeie din coarne de drac!» Şi aşa a făcut-o, spre 
nefericirea noastră, micul meu Alexis! Aşadar, când atingi o 
muiere, ori în ce loc, coarnele de drac sunt cele pe care le 
pipăi. Să nu te-ncrezi, băieţaş! Tot muierea o cea care-a furat 


127 


merele din rai şi le-a vârât în sân. Şi-acu se vântură cu ele 
fudulindu-se. Ciumă! Dacă te-nfrupţi din merele astea, 
nefericitule, s-a zis cu tine. Dacă nu te-nfrupţi din ele, tot aia e. 
Ce sfat să-ţi dau, copilaş? Fă cum ţi-o place!” Iată ce mi-a spus 
răposatu bunicu-meu, dar cu asta nu m-am făcut mai deştept. 
Am apucat-o pe acelaşi drum ca el şi iaca unde-am ajuns! 

Străbăturăm satul în grabă. Clarul de lună era tulburător. 
Închipuiţi-vă că, ameţiţi de băutură şi ieşind afară să luaţi aer, 
aţi găsi dintr-o dată lumea schimbată. Că drumurile ar deveni 
fluvii de lapte, că scorburile, că urmele lăsate de căruţe ar fi 
năpădite de var, că munţii s-ar acoperi de nea. Că aţi avea 
mâinile, obrazul, gâtul fosforescente ca o burtă de licurici. Că, 
precum o medalie rotundă, exotică, luna ţi-ar sta atârnată pe 
piept. 

Mergeam în pas vioi, tăcuţi. Ameţiţi de clarul de lună, 
ameţiţi de vin, aveam impresia că nici nu atingem pământul cu 
picioarele. În urma noastră, în satul adormit, câinii se 
cocoţaseră pe acoperişuri şi lătrau jalnic, cu ochii ţintă la lună. 
Ne încerca pofta, fără motiv, să întindem gâtul şi să ne pornim 
şi noi pe urlat... 

Treceam acum prin faţa grădinii văduvei. Zorba se opri. 
Vinul, mâncarea bună, luna i se urcaseră la cap. Întinse gâtul 
şi, cu glasul lui gros de catâr, se apucă să răcnească un distih 
indecent, pe care, în exaltarea lui, îl improvizase pe loc: 


Că drag mi-e trupul tău frumos, de la mijloc şi de mai jos! 
Primeşte în el ţiparul viu şi dintr-un foc mi-l face sos! 


— Tot un corn de drac şi-asta! zise el. Să mergem, jupâne! 

Se crăpa de ziuă când am ajuns la baracă. Mă azvârlii pe 
pat, istovit. Zorba se spălă, aprinse sobiţa şi făcu cafeaua. Se 
aşeză pe vine în faţa uşii, aprinse o ţigară şi se apucă să 
fumeze calm, cu spinarea dreaptă, nemişcat şi privind marea. 
Avea o figură gravă şi concentrată. Semăna cu o pictură 
japoneză care-mi plăcea: un ascet stând la pământ cu 
picioarele încrucişate, învelit într-o mantie lungă portocalie; 
chipul îi luceşte, ca tăiat din lemn tare dăltuit cu fineţe, 
înnegrit de ploi; cu gâtul întins, zâmbitor, senin, priveşte drept 
înainte noaptea întunecoasă... 


128 


Mă uitam la Zorba luminat de lună şi admiram cu câtă 
cutezanţă, cu câtă simplitate se adapta lumii, modul în care 
trupul şi sufletul lui alcătuiau un tot armonios, şi cum toate 
lucrurile, femeile, pâinea, apa, carnea, somnul se uneau 
voioase cu carnea lui şi deveneau Zorba. Nicicând nu mai 
întâlnisem o atât de amicală înţelegere între om şi univers. 

Luna cobora acum spre asfinţit, perfect rotundă, verzuie. Un 
calm de nedescris puse stăpânire pe mare. 

Zorba zvârli ţigara, întinse braţul, scotoci într-un coş, scoase 
nişte sfoară, nişte bobine, nişte surcele, aprinse lampa de gaz 
şi se mai apucă o dată să facă proba telefericului. Aplecat 
asupra jucăriei lui primitive, era cufundat în calcule fără 
îndoială dificile, căci în fiecare clipă se scărpina furios în cap 
şi-i trăgea câte-o înjurătură. : 

Deodată, simți că nu mai poate. li dădu un picior şi 
telefericul se nărui. 


129 


XII 


M-A LUAT SOMNUL, CÂND M-AM TREZIT, ZORBA 
plecase. Era frig, n-aveam niciun chef să mă scol din pat. Am 
întins braţul spre o mică etajeră de deasupra mea şi am scos o 
carte care-mi plăcea şi pe care-o luasem cu mine: poemele lui 
Mallarme. Am citit tacticos, la întâmplare, am închis cartea, 
am redeschis-o, am dat-o deoparte, în ziua aceea, totul aici îmi 
apărea, pentru prima oară, lipsit de vlagă, de miros, de 
savoare şi de substanţă omenească. Cuvinte  albăstrii 
decolorate, goale, aninate în aer. O apă distilată absolut pură, 
fără microbi, dar şi fără substanţe nutritive. Fără viaţă. 

Aşa cum, în religiile care şi-au pierdut suflul creator, zeii 
ajung să nu mai fie decât motive poetice sau simple podoabe 
menite să decoreze singurătatea omenească şi pereţii, la fel şi 
această poezie. Aspiraţia înfocată a sufletului doldora de 
pământ şi seminţe a devenit un impecabil joc intelectual, o 
arhitectură aeriană, savantă şi complicată. 

Am redeschis cartea şi m-am apucat să citesc. De ce, vreme 
de-atâţia ani, poemele acestea m-au emoţionat? Poezie pură! 
Viaţa devenită un joc lucid, transparent, lipsită până şi de 
povara unui strop de sânge. Elementul uman e încărcat de 
dorinţă, tulbure, impur - dragostea, trupul, ţipătul; să fie 
sublimat aşadar în idee abstractă şi, în furnalul înalt al 
spiritului, din alchimie în alchimie, să se imaterializeze şi să se 
pulverizeze! 

Toate acele lucruri care mă fascinaseră atât de mult 
odinioară îmi apărură, în dimineaţa aceea, nişte simple 
acrobaţii şarlataneşti! Întotdeauna, în perioada de declin a 
oricărei civilizaţii, acesta e modul în care se desăvârşeşte, prin 
jocuri de prestidigitaţie, pline de măiestrie - poezie pură, 
muzică pură, gândire pură - spaima omului. Ultimul om - care 
s-a eliberat de orice credinţa şi orice iluzie, care nu mai 
aşteaptă nimic, nu se mai teme de nimic - vede lutul din care e 
plămădit redus la spirit, şi spiritul nu mai are unde să-şi înfigă 
rădăcinile spre a sorbi şi a se hrăni. Ultimul om e golit; nici tu 


130 


sămânță, nici tu excremente, nici tu sânge. Toate lucrurile au 
devenit cuvinte, toate cuvintele jonglerii muzicale. Ultimul om 
merge încă şi mai departe: se aşază la capătul singurătăţii lui 
şi descompune muzica în mute ecuaţii matematice. 

Am tresărit. „Buddha e ultimul om! am strigat în sinea mea. 
Acesta e sensul lui tainic şi înspăimântător. Buddha e sufletul - 
«pur» care s-a deşertat; în el e neantul, el e Neantul. 
Deşertaţi-vă măruntaiele, deşertaţi-vă cugetul, deşertaţi-vă 
inima! strigă el. Oriunde pune piciorul, apa nu mai ţâşneşte, 
niciun fir de iarbă nu mai creşte, niciun copil nu se mai naşte. 
Trebuie să-l împresor, gândeam eu, mobilizând cuvinte 
vrăjitoreşti, apelând la cadenţe magice şi făcându-i o vrajă 
spre a-l izgoni din măruntaiele mele! Trebuie să azvârlu asupra 
lui plasa imaginilor, spre a-l înşfăca şi a mă elibera!“ 

A scrie Buddha înceta, în sfârşit, să mai fie un joc literar. 
Era o luptă pe viaţă şi pe moarte împotriva unei mari forţe de 
distrugere ce sta la pândă în mine, un duel cu marele Nu care- 
mi mistuia inima, de rezultatul acelui duel atârnând mântuirea 
sufletului meu. 

Sprinten, hotărât, am luat manuscrisul. Aflasem ţinta, ştiam 
acum unde să lovesc! Buddha e ultimul om. Noi, noi nu suntem 
decât la început; nici n-am mâncat, nici n-am băut, nici n-am 
iubit îndeajuns, n-am apucat încă să trăim. Ni s-a ivit mult prea 
de timpuriu acest delicat moşneag aflat la capătul puterilor. S- 
o ia degrabă din loc! 

M-am apucat voios de scris. Nu, nu scriam. Nu mai era 
vorba de scris: era un adevărat război, o vânătoare nemiloasă, 
un asediu şi o vrăjitorie, pentru a determina fiara să iasă din 
bârlogul ei! Asta e într-adevăr incantaţie magică. Nebuloase 
forţe de omucidere stau pitite în măruntaiele noastre, porniri 
funeste de-a ucide, de-a distruge, de-a uri, de-a necinsti. 
Atunci, cu fluierul ei blând, apare arta şi ne eliberează. 

Am scris, am iscodit şi am luptat cât a fost ziua de lungă. 
Seara eram istovit, dar simţeam că am progresat şi că am pus 
stăpânire pe câteva din posturile înaintate ale inamicului. 
Eram grăbit acum să-l văd venind pe Zorba, pentru a mânca, a 
dormi, a căpăta forţe noi şi a reîncepe lupta odată cu 
revărsatul zorilor. 


131 


Se înnoptase de-a binelea când s-a întors Zorba. Avea o 
înfăţişare luminoasă. „A găsit, şi el a găsit!“ mi-am zis eu, şi- 
am aşteptat. 

Cu câteva zile în urmă, începând să mi se facă lehamite, îi 
spusesem mânios: 

— Banii sunt pe isprăvite, Zorba. Fă repede ce trebuie făcui! 
Să instalam telefericul: dacă nu reuşim cu cărbunele, să ne- 
apucăm de pădure. Altfel suntem în aer. 

Zorba se scărpinase în cap: 

— Banii sunt pe isprăvit, jupâne? a întrebat el. E jale! 

— S-a isprăvit, am păpat totul, Zorba. Descurcă-te! Cum 
merg experienţele cu telefericul? Tot nimic? 

Zorba lăsase capul în jos fără să răspundă. Se simţise 
ruşinat în seara aceea. „Teleferic afurisit, mormăise el, îţi vin 
eu de hac!“ Şi astă-seară se întorcea cu figura luminoasă. 

— Am găsit, jupâne! strigă el de departe. Am găsit înclinarea 
care trebuie. Mi-aluneca printre degete, nu voia să se lase 
prinsă, scârba, dar am pus mâna pe ea! 

— Atunci grăbeşte-te să-i dai drumul, Zorba! De ce ai 
nevoie? 

— Mâine, cu noaptea-n cap, trebuie să mă duc la oraş să 
cumpăr materialul necesar: cablu gros de oţel, scripeti, 
cuzineti, cuie, cârlige... Mă întorc cât ai bate din palme! 

Aprinse focul în grabă, pregăti masa; mâncarăm şi băurăm 
cu o poftă grozavă. Lucrasem bine şi unul şi altul în ziua 
aceea. 

A doua zi de dimineaţă l-am întovărăşit pe Zorba până în sat. 
Tăifăsuiam ca nişte oameni cu scaun la cap şi simţ practic 
despre exploatarea lignitului. La o coborâre Zorba s-a izbit de- 
o piatră, care-o porni de-a dura la vale. S-a oprit locului, 
cuprins de uimire, ca şi cum ar fi asistat pentru prima oară în 
viaţă la un asemenea spectacol surprinzător. S-a întors spre 
mine, m-a privit şi am desluşit în privirea lui o uşoară spaimă, 

— Ai băgat de seamă, jupâne? îmi zise el în cele din urmă: la 
coborâre pietrele dobândesc suflet. j 

N-am spus nimic, dar eram foarte bucuros. „In felul acesta, 
gândeam eu, marii vizionari şi marii poeţi văd toate lucrurile 
pentru prima oară. În fiecare dimineaţă ei au în faţa ochilor o 
lume nouă creată de ei înşişi.” 


132 


Universul constituia pentru Zorba, ca pentru primii oameni, 
o viziune copleşitoare şi compactă; astrele îi treceau pe 
deasupra capului, valurile mării i se spărgeau de tâmple, trăia, 
fără intervenţia deformantă a raţiunii, existenţa pământului, a 
apei; a animalelor şi a lui Dumnezeu. 

Madam Hortense fusese înştiinţată şi ne aştepta în poartă, 
boită, călăfătuită cu pudră, îngrijorată. Era pavoazată ca o sală 
de bal sâmbătă seara. Catârul se afla în faţa porţii; Zorba îi 
sări în spinare şi apucă hăţurile. 

Bătrâna noastră sirenă se apropie timid şi-şi puse mânuţa 
dolofană pe pieptul animalului, ca şi cum ar fi vrut să 
împiedice plecarea iubitului. 

— Zorba... gânguri ea, ridicându-se pe vârful picioarelor, 
Zorba... 

Zorba întoarse capul în altă parte. Giugiulelile astea în 
mijlocul drumului nu erau pe gustul lui. Biata femeie întâlni 
privirea lui Zorba şi se îngrozi. Dar continua să proptească cu 
mâna, plină de duioasă rugă, pieptul animalului: 

— Ce pofteşti? făcu Zorba enervat. 

— Zorba, îl imploră ea pe şoptite, să fii cuminte... Să nu mă 
uiţi, Zorba, să fii cuminte... 

Zorba smuci hăţurile, fără să-i răspundă. Catârul o luă din 
loc. 

— Drum bun, Zorba! am strigat. Trei zile, ai auzit? Nu mai 
mult! 

Se întoarse şi-mi făcu semn cu mâna, cu mâna lui uriaşă. 
Bătrâna sirenă plângea, lacrimile croindu-şi dâre adânci în 
stratul de pudră. 

— Dacă am spus o vorbă, jupâne, e vorbă! strigă Zorba. La 
revedere! 

Şi dispăru după măslini. Madam Hortense plângea şi se uita 
cum luceşte şi se stinge treptat, prin frunzişul argintiu, vesela 
învelitoare roşie pe care-o aşternuse, sărmana, pentru ca 
iubitul ei să şadă pe moale. După o clipă dispăru şi ea. Madam 
Hortense privi în jurul ei: lumea devenise pustie. 


N-am luat-o înapoi spre plajă; mi-am îndreptat paşii spre 
munte. În clipa când s-o pornesc pe cărare în sus, am auzit o 
trompetă. Factorul poştal îşi vestea sosirea în sat. 

— Patroane! îmi strigă el agitându-şi mâna. 

133 


Se apropie şi-mi dădu un teanc de ziare, reviste literare şi 
două scrisori. Pe una din ele am vârât-o imediat în buzunar, ca 
s-o citesc seara, la ora când ziua e pe sfârşite şi când cugetul 
se domoleşte. Ştiam de la cine e scrisoarea şi voiam, pentru a 
o face să dăinuiască mai mult, să amân bucuria. 

Cealaltă scrisoare, am recunoscut-o după scrisul repezit şi 
hotărât şi după timbrele exotice. Venea din Africa, de pe un 
munte sălbatic de lângă Tanganica, trimisă de unul din foştii 
mei colegi de şcoală: Karaianis. Un tânăr ciudat, impulsiv, 
oacheş, cu nişte dinţi foarte albi. Unul din canini îi stătea mai 
în afară, ca la mistreți. Nu vorbea niciodată: striga. Nu 
discuta: se lua la hartă. Îşi părăsise de foarte tânăr patria, 
Creta, unde fusese profesor de teologie în anteriu. I-a făcut 
curte uneia dintre elevele sale şi-au fost surprinşi într-o zi, pe 
câmp, sărutându-se; au fost huliţi. În aceeaşi zi, tânărul 
profesor s-a răspopit şi a luat vaporul. S-a dus în Africa, la un 
unchi al său, s-a avântat cu trup şi suflet în muncă, a deschis o 
fabrică de funii şi a câştigat o mulţime de parale. Din când în 
când îmi scria şi mă invita să stau la el şase luni. Ori de câte 
ori deschideam câte-o scrisoare de-a lui, şi mai înainte chiar 
de-a o citi, simţeam năpustindu-se, din filele întotdeauna 
numeroase şi cusute cu aţă, un vifor aprig care-mi zbârlea 
părul. Luam regulat hotărârea să plec în Africa să-l văd, şi nu 
plecam niciodată. 

M-am aşezat pe-o piatră, ceva mai încolo de cărare, am 
desfăcut plicul şi am început să citesc: 


„Când oare, stridie lipită de stânca grecească, ai să 
catadicseşti să vii? Şi tu, ca toţi ceilalţi greci, ai devenit un 
stâlp de cafenea. Te-ai afundat în cafenele la fel ca în cărţile, 
deprinderile şi faimoasele tale ideologii. Azi e duminică, n-am 
nimic de făcut; stau acasă, în casa mea, şi mă gândesc la tine. 
Soarele e încins ca un cuptor. Nicio picătură de ploaie. Aici, 
când plouă, în aprilie, mai, iunie, e-un adevărat potop. 

Sunt singur cuc şi-mi pare bine. Sunt destui greci pe-aici, 
dar îi ocolesc. Mă dezgustă, căci, scumpi metropolitani, lua-v- 
ar dracu, până şi aici ne-aţi trimis lepra voastră, patimile 
voastre politice. Politica, iată pacostea grecului. Mai e şi jocul 
de cărţi, apoi incultura şi poftele trupeşti. 


134 


Îi urăsc pe europeni; iată de ce hălăduiesc pe-aici, prin 
coclaurii Vassambei. Îi urăsc pe europeni, dar, mai mult decât 
pe toţi ceilalţi, îi urăsc pe greci şi tot ce e grecesc. Cât oi trăi 
nu mai pun piciorul în Grecia voastră. Aici o să-mi putrezească 
oasele; am şi pus să-mi sape mormântul, în faţa colibei, pe-un 
munte pustiu. Am aşezat cu mâna mea piatra funerară, pe care 
am gravat cu litere mari: AICI ODIHNEŞTIE UN GREC CARE-I 
URĂŞTE PE GRECI. 

Mă umflă râsul, scuip, blestem, plâng, când mă gândesc la 
Grecia. Ca să nu-i mai văd pe greci şi tot ce e grecesc, mi-am 
părăsit pentru totdeauna patria. Am venit aici, mi-am adus cu 
mine soarta - nu soarta m-a adus pe mine: omul face ce vrea! 
— mi-am adus cu mine soarta, am muncit şi muncesc ca un 
negru. A curs de pe mine şi continuă să curgă şiroaie de 
sudoare. Mă lupt cu pământul, cu vântul, cu ploaia, cu 
lucrătorii, negri şi roşii. 

Nu cunosc nicio bucurie. Ba da, una singură să muncesc. Cu 
trupul şi cu mintea, dar mai ales cu trupul, îmi place să 
obosesc, să transpir, să aud cum îmi pârâie oasele. Jumătate 
din banii pe care-i câştig îi fac praf, îi risipesc, unde şi cum îmi 
place. Nu sunt sclavul banului: banul e sclavul meu. Eu, şi 
consider că e o laudă, sunt sclavul muncii. Dobor copaci: am 
un contract cu englezii. Fabric funii; acum plantez şi bumbac. 
Aseară, printre negrii mei, două triburi - Vayai şi Vanguoni - s- 
au luat la harţă pentru o femeie: pentru o târâtură. Amorul 
propriu, mă-nţelegi. La fel ca la voi, o, grecilor! Înjurături, 
mardeală, ciomăgeală, a curs sânge. Femeile au alergat în 
plină noapte şi m-au trezit din somn chelălăind, să mă duc să 
le fac dreptate. M-am enervat, le-am trimis pe toate la dracu, 
apoi la poliţia engleză. Numai că ele au rămas toată noaptea în 
faţa uşii mele, urlând. Dimineaţa am ieşit şi m-am dus să le fac 
dreptate. 

Mâine, luni, de cum s-o lumina, am să mă caţăr pe munţii 
Vassamba, cu păduri dese, cu izvoare proaspete, cu vegetaţie 
veşnică. Ei, grecoteiule, când ai să te rupi odată de acest 
modern Babilon, de «prostituata ce se lăfăie pe întinsele ape, 
cu care toţi regii şi-au făcut mendrele»: Europa? Când ai de 
gând să vii, să urcăm împreună munţii aceştia pustii şi 
neprihăniţi? 


135 


Am un copil cu o negresă: o fată. Pe urmă am izgonit-o: îmi 
punea coarne în public, ziua-n amiaza mare, sub fiecare pom 
înverzit. Mi s-a făcut lehamite şi am dat-o pe uşă afară. Dar pe 
fetiţă am păstrat-o; are doi ani. Umblă, a început să vorbească 
şi o învăţ greceşte: prima frază pe care am învăţat-o să spună 
e: «Te scuip în faţă, Grecie împuţită!» 

Îmi seamănă, hoţomana. Numai nasul mare, turtit, e de la 
maică-sa. O iubesc, dar aşa cum îţi iubeşti pisica sau câinele. 
Vino şi tu. Să faci un băiat cu o vassambeză şi într-o bună zi să- 
i căsătorim." 

Am lăsat scrisoarea deschisă pe genunchi. Din nou am simţit 
izbucnind în mine dorinţa arzătoare de a pleca. Nu din nevoia 
de a pleca. Mă simţeam bine pe acest țărm cretan, eram în 
largul meu, fericit şi liber. Nu duceam lipsă de nimic. Dar o 
dorinţă arzătoare m-a ros de când mă ştiu: să văd şi să ating 
cât mai mult pământ şi cât mai multă mare cu putinţă până o fi 
să închid ochii. 

M-am ridicat, mi-am schimbat părerea şi, în loc să escaladez 
muntele, am coborât grăbit spre plajă. Simţeam în buzunarul 
de la piept al hainei cealaltă scrisoare, şi n-am mai rezistat. „A 
durat destul, mi-am zis, senzaţia premergătoare bucuriei, atât 
de dulce şi de îngrijorătoare.” 

Ajuns la baracă, am aprins focul, mi-am făcut un ceai, am 
mâncat pâine cu unt şi miere şi câteva portocale. 

M-am dezbrăcat, m-am lungit în pat şi am deschis 
scrisoarea: 


„Îl salut pe maestrul şi pe discipolul meu neofit! 

Am aici de lucru cu ghiotura, o muncă grea, slavă 
«Domnului» - pun cuvântul primejdios între ghilimele (ca pe-o 
fiară în cuşcă), ca să nu te enervezi de cum deschizi 
scrisoarea. Aşadar, o muncă grea, slavă «Domnului»! O 
jumătate de milion de greci se află în primejdie în Rusia de sud 
şi în Caucaz. Mulţi din ei nu vorbesc decât turca sau rusa, dar 
inima lor vorbeşte limba greacă cu fanatism. Sunt sânge din 
sângele nostru. E de-ajuns să-i vezi - felul în care le sclipesc 
ochii, sfredelitori şi hrăpăreţi, modul în care zâmbesc, cu 
maliţie şi senzualitate, şi în care au izbutit să devină patroni, 
aici, pe acest pământ rusesc de necuprins, şi să-i pună pe 


136 


mujici în slujba lor - ca să-ţi dai seama că sunt nişte veritabili 
descendenţi ai preascumpului tău Ulise. Aşa că-i iubim şi nu-i 
lăsăm să piară. 

Căci îi pândeşte primejdia să piară. Au pierdut tot ce aveau, 
sunt înfometați şi goi. Pe de o parte, sunt urmăriţi de trupe; pe 
de altă parte, de kurzi. Refugiaţi veniţi de pretutindeni se 
înghesuie în câteva oraşe din Georgia şi Armenia. Niciun fel de 
alimente, de veşminte sau medicamente. Se adună în porturi şi 
scrutează orizontul cu groază, să vadă dacă nu cumva sosesc 
vapoare greceşti să-i ia şi să-i ducă în patria-mumă, Grecia. O 
porţiune a neamului nostru, adică o porţiune a sufletului 
nostru, se află în panică. 

Dacă-i lăsăm în plata Domnului vor pieri. E nevoie de multă 
dragoste şi înţelegere, de entuziasm şi spirit practic - cele 
două calităţi care-ţi plac atât de mult când le vezi reunite - 
pentru a izbuti să-i salvăm şi să-i transplantăm pe pământul 
nostru, acolo unde va fi cel mai în folosul neamului nostru - 
sus, la graniţa cu Macedonia, mai departe, la graniţa cu 
Tracia. Numai aşa vor fi salvaţi sute de mii de greci, salvându- 
ne şi noi odată cu ei. Căci, din clipa în care am ajuns aici, am 
trasat un cerc, după cum m-ai învăţat, cerc pe care l-am numit: 
«datoria mea». Am zis: «Dacă salvez tot acest cerc, sunt 
salvat; dacă nu-l salvez, sunt pierdut». Numai că în acest cerc 
se află cei cinci sute de mii de greci. 

Străbat oraşe şi sate, îi adun pe greci, redactez rapoarte şi 
telegrame, mă străduiesc să-i hotărăsc pe mandarinii noştri de 
la Atena să trimită vapoare, hrană, veşminte, medicamente şi 
să transporte aceste creaturi în Grecia. Dacă a lupta cu râvnă 
şi tenacitate este o fericire, sunt fericit. Nu ştiu dacă, aşa cum 
spui, mi-am «croit» fericirea pe măsura mea; să dea 
Dumnezeu, căci ar însemna că sunt de talie înaltă. Prefer 
totuşi să-mi întind măsura până la graniţele cele mai 
îndepărtate ale Greciei, care sunt şi limitele fericirii mele. Dar, 
destul cu teoriile! Tu, în schimb, stai lungit pe plaja ta cretană, 
asculţi marea şi santuri-ul, tu ai timp, eu nu. Activitatea mă 
mistuie, şi asta mă bucură. Acţiunea, altă salvare nu există. 

Subiectul meditaţiilor mele este acum foarte simplu, dintr-o 
bucată, îmi spun: aceşti locuitori ai Pontului şi Caucazului, 
aceşti ţărani din Kars, aceşti mari şi mici negustori din Tiflis, 


137 


din Batum, din Novorosisk, din Rostov, din Odesa, din 
Crimeea, sunt de-ai noştri, sânge din sângele nostru: pentru ei 
- ca şi pentru noi - capitala Greciei e Constantinopolul. Avem 
cu toţii acelaşi conducător. Tu îl numeşti Ulise, alţii Constantin 
Paleologul, nu cel care a fost ucis la porţile Bizanțului, ci 
celălalt, cel din legendă, cel prefăcut în marmură, care 
aşteaptă, în picioare, îngerul libertăţii. Eu, cu îngăduinţa ta, 
pe-acest conducător al neamului nostru, îl numesc Akritas”! 
Cuvântul acesta îmi place mai mult, e mai sobru şi mai 
războinic. De cum îl aud, îl simt în mine ridicându-se, înarmat 
până-n dinţi, pe veşnicul elen, care luptă fără răgaz, în 
provinciile de graniţă, la frontieră. La toate frontierele: 
naţionale, intelectuale, spirituale. Şi dacă adăugăm Dighenis, 
realizăm o descriere şi mai temeinică a neamului nostru, 
această minunată sinteză dintre Orient şi Occident. 

Mă aflu în prezent la Kars, unde am venit să-i strâng pe 
grecii din toate satele învecinate. Chiar în ziua când am sosit, 
kurzii puseseră mâna, în împrejurimile Kars-ului, pe doi greci, 
un popă şi un învăţător, şi-i potcoviseră ca pe nişte catâri. 
Ingroziţi, mai-marii satului s-au refugiat în casa unde am fost 
cazat. Auzim, tot mai aproape, tunurile kurzilor care se 
apropie. Toţi stau cu ochii aţintiţi asupra mea, ca şi cum eu, de 
unul singur, aş avea forţa să-i salvez. 

Imi făcusem socoteala să plec mâine la Tiflis, dar acum, în 
faţa primejdiei, mi-e ruşine să-mi iau tălpăşiţa. Rămân aşadar. 
Nu susţin că nu mi-e frică; mi-e frică, dar mi-e ruşine. 
Războinicul lui Rembrandt, hRăzboinicul meu, n-ar fi făcut 
acelaşi lucru? Ar fi rămas; rămân aşadar şi eu. Dacă intră 
kurzii în oraş, e firesc şi drept să fiu cel dintâi pe care să-l 
potcovească. Cu siguranţă că nu te aşteptai, învățătorul meu, 
ca elevul tău să aibă acest sfârşit de catâr. 

După o nesfârşită discuţie specific grecească, am hotărât să 
ne adunăm cu toţii astă-seară, cu catârii, caii, boii, oile, 
femeile şi copiii lor, şi în zori, laolaltă, s-o pornim la drum spre 
miazănoapte. Voi merge în frunte ca berbecul, călăuză a 
turmei. 


7 Dighenis Akritas, erou legendar al unei epopei greceşti (Dighenis - aparținând a două 
neamuri: grec şi oriental). 


138 


Patriarhală emigrare a unui popor de-a lungul lanțurilor 
muntoase şi al câmpiilor cu nume legendare! Iar eu voi fi un fel 
de Moise - Pseudo-Moise - conducând poporul ales spre Ţara 
Făgăduinţei, aşa cum numesc naivii aceştia Grecia. Ar fi 
trebuit, desigur, pentru a fi la înălţimea misiunii mele mozaice 
şi spre a nu te face de râs, să înlătur elegantele mele jambiere, 
obiect al zeflemelilor tale, şi să-mi înfăşor picioarele cu fâşii 
din piele de oaie. Să mai am şi-o barbă lungă, vijelioasă şi 
unsuroasă, şi, ce e mai important: două coarne. Dar să-mi fie 
cu iertare, n-am să-ţi fac această plăcere. Mi-e mai uşor să-mi 
schimb sufletul decât veşmântul. Port jambiere, mi-e faţa 
netedă ca un cotor de varză şi nu m-am însurat. 

Scumpe maestre, sper că vei primi această scrisoare, care 
poate că e ultima. Nimeni n-o ştie. N-am încredere în forţele 
tainice care, pretind unii, îi apără pe oameni. Cred în forţele 
oarbe care lovesc în dreapta şi în stânga, fără răutate, fără 
scop, şi ucid pe oricine se află în raza lor de acţiune. Dacă 
părăsesc pământul (spun «părăsesc» ca să nu te înspăimânt pe 
tine şi nici pe mine folosind cuvântul propriu), aşadar, dacă 
părăsesc pământul, să fii sănătos, să fii fericit, scumpe 
maestre! Mi-e ruşine s-o spun, dar sunt nevoit, iartă-mă: şi eu 
te-am iubit mult." 


Şi dedesubt, cu creionul, scris în grabă, următorul post- 
scriptum: 


„P.S. - înţelegerea pe care am stabilit-o pe vapor, în ziua 
plecării mele, n-am uitat-o. Dacă va trebui să «părăsesc» 
pământul, te voi preveni, s-o ştii, oriunde te-ai afla; nu-ţi fie 
teamă.“ 


139 


XIII 


TREI ZILE, PATRU ZILE, CINCI ZILE SE SCURSERĂ: 
Zorba nu se întorcea. 

A şasea zi, am primit din Candia o scrisoare pe mai multe 
pagini, o adevărată peltea. Era scrisă pe hârtie roz parfumată, 
cu o inimă străpunsă de-o săgeată într-un colţ. 

Am păstrat-o cu grijă şi o transcriu păstrând expresiile 
radicale răspândite ici-colo. N-am făcut decât să-i îndrept 
fermecătoarele greşeli de ortografie. Zorba ţinea tocul ca pe-o 
cazma, lovind cu putere; iată de ce, în câteva locuri, hârtia era 
găurită sau împroşcată cu cerneală. 


„Dragă jupâne, Domnule capitalist! 

Am luat tocul mai întâi ca să te întreb dacă o duci bine cu 
sănătatea şi al doilea ca să-ţi spun că şi noi, bogdaproste, o 
ducem bine. 

Cât despre mine, e mult de când am băgat de seamă că n-am 
venit pe lume cal sau bou. Numai dobitoacele trăiesc ca să 
mănânce. Ca să scap de-o atare învinuire, îmi fac de lucru zi şi 
noapte, îmi pun în joc agoniseala pentru o idee, răstorn 
proverbele şi zic: «Nu da cioara din mână pe vrabia de pe 
gard». 

Mulţi sunt patrioţi, că nu-i costă nimic. Eu unul nu-s patriot, 
chiar dacă asta îmi pricinuieşte neajunsuri. Mulţi cred în rai şi 
sunt siguri că o să-şi ducă măgarul pe mănoasele-i păşuni. Eu 
unul n-am măgar, şi sunt liber; nu mă tem de iad, unde mi-ar 
crăpa măgarul; dar nici nu-mi pun nădejdea în rai, unde s-ar 
ghiftui cu trifoi. Nu sunt învăţat, nu mă pricep să le zic aşa 
cum trebuie, dar tu, jupâne, mă-nţelegi. 

Multora le e teamă de zădărnicia lucrurilor; eu n-am nevoie 
să chibzuiesc. Nu mă bucur de cele bune şi nu mă amărăsc de 
cele rele. Mi-ar fi totuna dacă aş afla că grecii au pus mâna pe 
Constantinopol sau turcii pe Atena. 


140 


Dacă după cele ce înşirui gândeşti că m-am ramolit, scrie- 
mi. Intru prin prăvăliile din Candia să cumpăr cablu pentru 
teleferic şi mă umflă râsul. 

«Ce găseşti de râs, amice?» mă întreabă unii. Cum să fac să 
le explic? Râd pentru că, în clipa când întind mâna să văd dacă 
sârma e bună, deodată îmi trece prin cap: ce e omul? de ce-a 
fost adus pe lume? la ce slujeşte?... La nimic, după mintea 
mea. Toate-s o apă şi-un pământ: dacă am muiere ori dacă n- 
am, dacă-s cinstit ori necinstit, dacă-s paşă ori hamal. Numai 
dacă-s viu ori mort, acolo e-o deosebire. Dacă Diavolul sau 
Dumnezeu mă cheamă - ce să fac, pentru mine e totuna - o să 
crăp, o să devin un hoit puturos, o să-i împut pe oameni şi-o să 
fie siliţi să mă îngroape la patru metri adâncime ca să nu se 
înăbuşe. 

Fiindcă veni vorba, jupâne, o să te întreb un lucru de care 
mi-e teamă - singurul - şi de care nu-i chip să scap nici zi, nici 
noapte: mi-e frică, jupâne, de bătrâneţe, ferească-ne cerul! 
Moartea-i un fleac, un simplu pfff! şi candela se stinge. Dar 
bătrâneţea e-o ruşine. 

Găsesc că-i tare ruşinos să recunosc că-s bătrân şi fac tot ce 
pot ca să nu priceapă nimeni c-am îmbătrânit: ţopăi, joc, mă 
dor şalele, dar joc mai departe. Beau, îmi vine ameţeală, totul 
se învârte, dar nu mă clintesc, de parcă totul ar fi în ordine. 
Mă trec năduşelile, mă arunc în mare, răcesc, îmi vine să 
tuşesc, guh! guh! ca să mă uşurez, dar mi-e ruşine, jupâne, 
înghit tusea în mine - m-ai auzit vreodată tuşind? Niciodată! Şi 
nu doar atunci, cum s-ar putea crede, când sunt alţii de faţă, 
dar şi când sunt singur. Mi-e ruşine de Zorba, jupâne. Mi-e 
ruşine de el! 

Într-o zi, la muntele Athos - că şi-acolo am fost, mai bine îmi 
frângeam un picior! — am cunoscut un călugăr, părintele 
Lavrentio, de fel din Chios. Ăsta, vai de capul lui, credea că are 
un diavol în el, şi-i dăduse şi-un nume: îi zicea Hogea. «Hogea 
vrea să mănânce carne în Vinerea mare», zbiera bietul 
Lavrentio şi se izbea cu capul de pragul bisericii. «Hogea vrea 
să se culce cu o muiere, Hogea vrea să-l răpună pe egumen. 
Hogea, Hogea, nu eu!» Şi se izbea întruna cu fruntea de 
piatră. 


141 


Şi eu, jupâne, tot aşa, am un diavol în mine, şi-l cheamă 
Zorba. Zorba dinăuntru nu vrea să îmbătrânească, nu, el n-a 
îmbătrânit, n-o să îmbătrânească niciodată. E mâncău, are un 
păr negru ca pana corbului, treizeci şi doi de dinţi (32 la 
număr) şi-o garoafă roşie după ureche. Dar Zorba dinafară s-a 
scorojit, pârlitul de el, i-au ieşit peri albi, s-a zbârcit, s-a sfrijit, 
îi cad dinţii, şi urechea lui cât toate zilele s-a umplut de firele 
albe ale bătrâneţii, de păr lung ca de măgar. 

Ce-i de făcut, jupâne? Până când or să se tot ia cei doi Zorba 
la trântă? Care-o să izbândească până la urmă? Dacă crăp în 
scurtă vreme, e-n regulă, n-am nicio grijă. Dar dacă mai 
trăiesc mult, s-a zis cu mine. S-a zis cu mine, jupâne, că vine o 
zi când o să înceapă batjocura. O să-mi pierd libertatea; noră- 
mea şi fie-mea o să mă pună să văd de-un mormoloc, de-un 
monstru afurisit, plodul lor, să nu se ardă, să nu cadă, să nu 
facă pe el. Şi dacă face, o să mă pună să-l curăâţ! Puah! 

Şi pe tine, şi pe tine te paşte ruşinea asta, jupâne. Cu toate 
că eşti tânăr, ia seama! Ascultă ce-ţi spun, mergi pe acelaşi 
drum ca mine. Că altă scăpare nu e, decât să străpungem 
munţii, să scoatem din ei cărbune, aramă, fier, calamină, să 
câştigăm gologani, ca neamurile să ne respecte, ca prietenii să 
ne lingă cizmele, ca burghejii să-şi scoată pălăriile în faţa 
noastră. Dacă nu izbutim, jupâne, mai bine crăpăm, mai bine 
ne mănâncă lupii şi urşii, sau orice altă dihanie ne iese înainte. 
Că de-aia a lăsat Dumnezeu pe pământ fiarele: să-i înfulece pe 
ăi de teapa noastră, ca să nu ajungă de batjocură.” 


În locul acela Zorba desenase cu creioane colorate un om 
înalt, costeliv, alergând sub nişte pomi verzi, urmărit de şapte 
lupi roşii, şi dedesubt, scris cu litere groase: „Zorba şi cele 
şapte păcate capitale”. 

Şi continua: 


„După scrisoarea asta, ai să pricepi ce om necăjit sunt. 
Numai când stau de vorbă cu tine gândesc că mai scap un pic 
de ipohondrie. Că şi tu eşti ca mine, dar n-o ştii. Şi tu ai un 
diavol în tine, dar încă nu ştii cum îl cheamă, şi, fiindcă nu ştii, 
te înăbuși. Botează-l, jupâne, şi uşurează-te! 

Spuneam aşadar cât sunt de necăjit. Toată deşteptăciunea 
mea văd limpede că-i prostie toată ziua şi nimic altceva. Cu 


142 


toate astea, mi se întâmplă zile întregi să am idei de om mare, 
şi dac-aş putea atunci să duc la înfăptuire tot ce porunceşte 
Zorba dinăuntru, lumea ar rămâne cu gura căscată! 

De vreme ce n-am contract pe termen fix cu viaţa, dau 
drumul hăţurilor când ajung la povârnişul cel mai primejdios. 
Viaţa omului e un drum cu urcuşuri şi coborâşuri. Toți oamenii 
cu scaun la cap înaintează cu mâna pe hăţuri. Dar eu, şi aici e 
meritul meu, jupâne, am azvârlit de mult hăţurile, pentru că nu 
mă tem de carambolaje. Noi, muncitorii, deraierilor le zicem 
carambolaje. Să mă ia dracu dacă dau vreo atenţie 
carambolajelor pe care le fac. Zi şi noapte mă năpustesc cu 
toată viteza, fac ce-mi trăsneşte: atâta pagubă dacă-mi frâng 
gâtul. Ce-am de pierdut? Nimic Oricum, şi dacă le-aş face cum 
scrie la carte, tot mi-l frâng! Asta-i sigur! Păi atunci, să-i dăm 
zor cât putem! 

În clipa asta, parcă te văd cum faci haz pe socoteala mea, 
jupâne, dar eu îţi scriu prostiile mele, sau, dacă vrei, gândurile 
sau slăbiciunile mele - care e deosebirea între acestea trei, zău 
aşa, nu văd - stau şi-ţi scriu, iar tu poţi să râzi cât pofteşti. Şi 
eu râd la gândul că tu râzi - şi uite-aşa pe pământ râsul nu 
conteneşte niciodată. Fiecare om are câte-o nebunie, dar cea 
mai mare nebunie, după mine, e să n-ai niciuna. 

Aşa că, vezi bine, eu aici, la Candia, îmi chibzuiesc nebunia 
şi-ţi scriu totul cu de-amănuntul, pentru că, vezi tu, vreau să-ţi 
cer un sfat. Eşti încă tânăr, jupâne, e-adevărat. Dar i-ai citit pe 
vechii înţelepţi şi ai devenit, să-mi fie cu iertare, o ţâră 
moşneguţ; aşa că am nevoie de sfatul tău. 

Aşadar, eu unul gândesc că fiecare om are un miros al lui: 
nu-l desluşim pentru că mirosurile se amestecă şi nu ştim care 
e al tău, care e al meu... Ce pricepem e că-i vorba de-o putoare 
şi că asta se cheamă - «omenire», vreau să zic: putoare 
omenească. Sunt unii care-o adulmecă de parc-ar fi levănţică. 
Pe mine mă face să vărs. Dar, lăsăm, asta-i altă mâncare de 
peşte. 

Voiam mai ales să zic, şi iar era să scap hăţurile, că 
şmecherele astea de muieri au nasul fin, precum căţelele, şi 
că-l simt degrabă pe bărbatul care le doreşte şi pe cel care nu 
le doreşte. Din pricina asta, în orice oraş am pus piciorul, şi 
acu chiar, aşa bătrân cum sunt, şi pocit ca o maimuţă, şi înţolit 


143 


ca vai de lume, tot s-au găsit două-trei muieri să alerge după 
mine. Vezi tu, mi-adulmecă urma, potăile. Domnul să le aibă în 
pază! 

Aşadar, în prima zi când am ajuns cu bine la Candia era 
seară, în amurg. Am alergat degrabă la prăvălii, dar totul era 
închis. Am tras la un han, i-am dat de mâncare catârului, am 
mâncat şi eu, m-am spălat, m-am curăţat, am aprins o ţigară, 
şi-am ieşit să dau o raită. Nu cunoşteam o pisică în tot oraşul şi 
nimeni nu mă cunoştea, eram liber. Puteam să fluier pe stradă, 
să râd, să vorbesc de unul singur. Am cumpărat nişte seminţe; 
ronţăiam, scuipam, umblam lela. Era vremea când se aprind 
felinarele pe străzi. Bărbaţii îşi luau gustărica, femeile se 
întorceau acasă, aerul duhnea a pudră, a săpun de toaletă, a 
frigărui, a rachiu de anason. Îmi ziceam: «la spune, Zorba 
băieţaş, cât mai ai de trăit şi cât o să-ţi mai freamăte nările? 
Că multă vreme să tragi aer pe nas nu ţi-a mai rămas, Puişor, 
haide, respiră cu putere!» 

lată ce-mi spuneam în timp ce mă învârteam prin piaţa mare 
pe care-o cunoşti. Deodată, aud nişte chiuituri, dansuri, sunete 
de tobă şi cântece. Ciulesc urechile? I-o pornesc degrabă spre 
partea de unde venea zgomotul. Era un şantan. Atâta 
aşteptam, intru înăuntru. Mă aşed la o măsuţă, în faţă de tot. 
De ce m-aş fi sfiit? Cum am mai spus, niciun suflet nu mă 
cunoştea, libertate deplină! 

O gloabă cât toate zilele ţopăia pe scenă; îşi tot da fustele ba 
în sus, ba în jos, dar n-aveam treabă cu ea. Comand o sticlă de 
bere, şi numai ce văd o puicuţă că se așază lângă mine, 
drăguţică, brunetă, boită foc. 

— «Îmi dai voie, bunicule ?» face ea hlizindu-se. 

Am simţit că mi se urcă sângele la cap. Aveam un chef 
nebun să-i sucesc gâtul secăturii! Dar m-am stăpânit, mi-a fost 
milă de ea, şi-am chemat chelnerul. 

— «Şampanie!» 

(Să-mi fie cu iertare, jupâne! am cheltuit din banii tăi, dar 
prea era mare batjocura, trebuia salvată onoarea, a ta şi a mea 
deopotrivă, trebuia s-o pun cu botul pe labe în faţa noastră pe 
mucoasa asta! Trebuia neapărat. Ştiu prea bine că nu m-ai fi 
lăsat aşa, baltă, fără apărare, în asemenea clipe. Aşadar, 
şampanie, chelner!) 


144 


Aduce şampania, comand şi nişte prăjituri, şi pe urmă iar 
şampanie. Trece un tip cu iasomie, cumpăr tot coşul şi-l deşert 
în poala neisprăvitei care cutezase să ne ia în batjocură. 

Am băut de ne-am rupt, dar ţi-o jur, jupâne, n-am atins-o nici 
cu un deget. Ştiu cum vine treaba. Când eram tânăr, primul 
lucru pe care-l făceam era să pun mâna. Acu că-s bătrân, 
primul lucru pe care-l fac e să cheltuiesc, să fac pe galantonul, 
să arunc banii cu toptanul. Muierile-s nebune după aşa ceva, 
se dau în vânt după asta, putorile, şi poţi tu să fii şi ghebos, 
poţi să fii o căzătură boşoroagă, pocit ca dracu, uită tot. Nu 
mai văd nimic, târâturile, nimic altceva decât mâna din care se 
scurg bănişorii ca dintr-un coş găurit. Ziceam dar că am 
cheltuit o groază de bani, Dumnezeu să te binecuvânteze şi să- 
ţi dea însutit, jupâne, şi fetişcana nu se mai dădea dusă. Se 
apropia binişor, şi-şi lipea genunchiul mititel de gionatele mele 
barosane. Eu, sloi de gheaţă, dar pe dinăuntru fierbea fierea-n 
mine. Asta le face pe muieri să-şi piardă capul, e bine s-o ştii 
pentru cazul când ţi se va înfăţişa vreodată prilejul: să simtă că 
arzi pe dinăuntru, dar că nu le-atingi, ferit-a sfântu, nici cu un 
deget. 

Ca s-o scurtez, trecu şi miezul nopţii. Luminile se stinseră 
una câte una, şantanul îşi închidea porţile. Am scos hârtiile de- 
o mie purcoi şi-am plătit, lăsând chelnerului un bacşiş gras. 
Micuța se agăţă de braţul meu. 

— «Cum te cheamă?» m-a întrebat ea cu un glas leşinat. 

— «Bunicul!» i-am răspuns eu înţepat. 

Micuța îmi trase o ciupitură zdravănă. 

— <Vino.. Mi-a zis în şoaptă, vino...» 

I-am luat mânuţa, am strâns-o cu tâlc şi i-am răspuns: 

— «Hai, puişor...» 

Aveam un glas spart. 

Restul trebuie că-l bănuieşti. Şi după aia ne-a luat somnul. 
M-am trezit, cred, pe la amiază. Mă uit în jurul meu şi ce văd? 
O odăiţă drăguță foarte curată, fotolii, o chiuvetă, săpunuri, 
sticluţe mai mari şi mai mici, oglinzi mai mari şi mai mici, 
rochii bălţate agăţate de perete şi o sumedenie de fotografii: 
marinari, ofiţeri, căpitani de vas, jandarmi, dansatoare, muieri 
având drept unic veșmânt două săndăluţe în picioare. Şi, lângă 
mine, în pat, caldă, parfumată, ciufulită, fetişcana. 


145 


«Ah! Zorba, mi-am zis eu pe şoptite închizând ochii, ai intrat 
de viu în rai. Locul e bun, nu te mişca de-aici!» 

Ţi-am mai spus-o şi altă dată, jupâne, fiecare cu raiul lui. 
Pentru tine, raiul va fi ticsit de cărţi şi de mari damigene de 
cerneală. Pentru altul, va fi plin cu butoaie de vin, de rom, de 
coniac. Pentru altul, cu teancuri de lire sterline. Pentru mine 
raiul înseamnă asta: o odăiţă parfumată cu rochii bălţate, 
săpunuri de toaletă, un pat foarte lat cu arcuri şi, lângă mine, 
o muiere. 

Păcatul mărturisit e pe jumătate iertat. N-am scos nasul 
afară cât a fost ziulica de mare. Ca să mă duc unde? Ca să fac 
ce? Gândeşte-te! Stăteam bine acolo. Am făcut o comandă la 
cel mai bun han şi ni s-a adus o tavă cu de-ale gurii, numai 
lucruri întăritoare: icre negre, cotlete, peşte, citronade, cataif. 
Am mai făcut dragoste o dată şi iar i-am tras la aghioase. Ne- 
am trezit pe înserat, ne-am îmbrăcat şi am pornit-o de braţ la 
şantan, unde lucrează fata. 

Ca să nu întind vorba şi să nu te ameţesc cu-atâtea cuvinte, 
îţi spun doar că programul ăsta continuă. Dar nu-ţi face sânge 
rău, mă ocup şi de treburile noastre. Din când în când intru să- 
i trag câte-o ocheadă prin prăvălii. O să cumpăr cablul şi tot ce 
trebuie, fii pe pace. Cu o zi mai devreme, sau cu o săptămână, 
chiar cu o lună mai târziu, nu-i totuna? Cum s-ar zice, graba 
strică treaba. Aşa că nu fi prea grăbit. În interesul tău, aştept 
să mi se destupe urechile, să mă dezmeticesc, ca să nu-mi 
pună nimeni cioc. Cablul trebuie să fie a-ntâia, altminteri 
dracu ne-a luat. Aşadar, o ţâră de răbdare, jupâne, ai încredere 
în mine. 

Şi, mai ales, nu-mi purta de grijă cât priveşte sănătatea. 
Aventurile îmi fac bine. În câteva zile am devenit un tânăr de 
douăzeci de ani. Simt în mine o atare putere, te asigur, că n-ar 
fi de mirare să-mi crească dinţi noi. Şalele mă supărau ele un 
pic, acum sunt sănătos tun. În fiecare dimineaţă mă uit în 
oglindă şi mă prinde mirarea că încă nu mi s-a înnegrit părul 
ca smoala. 

Dar o să te întrebi de ce-ţi scriu toate astea. Pentru că tu 
eşti pentru mine ca un fel de duhovnic şi nu mi-e ruşine să-ţi 
mărturisesc toate păcatele. Şi ştii pentru ce? După cum îmi 
pare, că fac ceva de bine sau de rău, tu unul nu te sinchiseşti 


146 


nici cât negru sub unghie. Stai, ca şi bunul Dumnezeu, cu un 
burete muiat în apă, şi flap! flop! că-i bun, că-i rău, ştergi totul. 
Asta mă îmboldeşte să nu-ţi ascund nimic. Aşadar, ascultă! 

În capul meu e-o adevărată brambureală şi simt că-s gata s-o 
iau razna. Te rog, cum primeşti scrisoarea asta, pune mâna pe 
toc şi scrie-mi. Până o să primesc un răspuns, o să stau ca pe 
jeratic. Gândesc că-s destul de mulţi anişori de când nu mai 
figurez în registrul bunului Dumnezeu. Nici în cel al Diavolului, 
de altfel. Numai în registrul tău figurez, aşa că n-am pe 
altcineva căruia să mă adresez în afară de măria-ta; pleacă 
aşadar urechea la ce-am să-ţi spun. lată ce se întâmplă: 

Ieri era praznic într-un sat, lângă Candia; să mă ia dracu 
dacă ştiu praznicul cărui sfânt. Lola - aşa e, am uitat să ţi-o 
prezint: o cheamă Lola - îmi zice: 

«— Bunicuţule (îmi zice din nou bunic, dar acu ca un fel de 
alintare), bunicuţule, aş vrea să merg şi eu la praznic.» 

«— Du-te. Bunicuţo, i-am zis, du-te.» 

«— Dar vreau să merg cu tine.» 

«— Nu pot să merg, am treabă. Du-te singură.» 

«— Bine, atunci nu mă duc nici eu.» 

Am holbat ochii. 

«— Nu te duci? De ce?» 

«— Dacă vii cu mine, mă duc. Dacă nu vii, nu mă duc.» 

«— Dar pentru ce? Nu eşti o persoană liberă?» 

«— Nu, nu sunt.» 

*— Nu vrei să fii liberă?» 

«— Nu!» 

Pe cinstea mea, am simţit că-mi pierd minţile. 

«— Nu vrei să fii liberă?» am strigat. 

«— Nu, nu vreau! nu vreau! nu vreau!» 

Jupâne, îţi scriu din camera Lolei, pe hârtia Lolei; pentru 
numele lui Dumnezeu, ia seama, rogu-te. Eu unul gândesc că 
numai acela care vrea să fie liber e făptură omenească. 
Muierea nu vrea să fie liberă. Aşadar, muierea e făptură 
omenească? 

Te implor, răspunde-mi numaidecât. Te îmbrăţişez din toată 
inima, bunul meu patron. 

Eu, Alexis Zorba.“ 


147 


După ce am isprăvit de citit scrisoarea lui Zorba, am rămas 
o bună bucată de vreme nehotărât. Nu ştiam dacă trebuie să 
mă supăr, să râd sau să-l admir pe acest om primitiv care, 
spărgând coaja vieţii - logică, morală, onestitate - atinge 
substanţa. Toate micile virtuţi, atât de folositoare, îi lipsesc. 
Nu i-a mai rămas decât o virtute incomodă, dificilă şi 
primejdioasă, care-l împinge irezistibil spre limita extremă, 
spre prăpastie. 

Acest muncitor ignorant, când scrie, rupe peniţele în graba 
lui plină de nerăbdare. La fel ca pe oamenii care şi-au lepădat 
primii pielea de maimuţă, sau pe marii filozofi, problemele 
fundamentale îl domină. Le vede ca pe nişte necesităţi 
imediate şi urgente. Asemenea copilului, vede toate lucrurile 
pentru prima oară. Fără încetare, se miră şi întreabă. Totul îi 
pare miraculos şi, în fiecare dimineaţă, când deschide ochii şi 
vede pomii, marea, pietrele, o pasăre, rămâne cu gura căscată. 

„Ce e minunea asta? strigă el. Ce sunt toate aceste taine 
care poartă numele de pom, mare, piatră, pasăre?“ 

Mi-aduc aminte că într-o zi, pe când ne îndreptam spre sat, 
am întâlnit un moş călare pe-un catâr. Zorba şi-a holbat ochii 
lui rotunzi uitându-se la animal. Atât de mari trebuie să fi fost 
flacăra şi intensitatea privirii sale, că ţăranul a strigat 
înspăimântat: 

— Pentru Dumnezeu, să nu-l deochi! 

Şi-şi făcu semnul crucii. 

M-am întors spre Zorba: 

— Ce i-ai făcut bătrânului de-a strigat aşa? l-am întrebat. 

— Eu? Nu i-am făcut nimic! M-am uitat la catâr, atâta tot! Pe 
tine, jupâne, nu te miră? 

— Ce anume? 

— Ei bine, că există catâri pe lume. 

Altă dată, în timp ce citeam, lungit pe plajă, Zorba s-a aşezat 
în faţa mea, şi-a pus santuri-ul pe genunchi şi a început să-i 
strunească coardele. Am ridicat ochii şi m-am uitat la el. Incet- 
încet chipul lui căpătă o altă înfăţişare, o bucurie sălbatică 
puse stăpânire pe el, îşi clătină gâtul lung plin de zbârcituri şi 
se porni să cânte. 

Arii macedonene, cântece kleftice, urlete sălbatice, o 
revenire a glasului omenesc la timpurile preistorice, când 


148 


urletul era o înaltă sinteză condensând tot ceea ce numim 
astăzi: muzică, poezie şi gândire. „Ah! Ah!“ urla Zorba din 
străfundul rărunchilor şi tot învelişul subţire pe care-l numim 
civilizaţie se crăpa, dând frâu liber fiarei nemuritoare, zeului 
păros, înfricoşătoarei gorile. 

Lignit, profit şi pierdere, madam Hortense şi proiecte de 
viitor, totul dispărea. Urletul lua cu el totul, nu mai aveam 
nevoie de nimic. Nemişcaţi şi unul şi altul pe această coastă 
solitară a Cretei, purtam pe umerii noştri toată amărăciunea şi 
dulceaţa vieţii; nu mai exista nici amărăciune, nici dulceaţă, 
soarele se deplasa, noaptea se lăsa, Ursa-Mare dănţuia în jurul 
axei nemişcate a cerului, luna se înălța şi privea înspăimântată 
la cele două gângănii care cântau pe nisip şi nu se temeau de 
nimeni. 

— Ei, dragul meu, omul e o fiară sălbatică, făcu deodată 
Zorba, surescitat din pricina cântatului, dă-le încolo de 
terfeloage, nu ţi-e ruşine? Omul e o fiară sălbatică, şi fiarele nu 
citesc. 

Tăcu o clipă şi începu să râdă 

— Ştii, zise el, cum l-a făurit bunul Dumnezeu pe om? Ştii 
care sunt primele cuvinte pe care acest animal care e omul le- 
a adresat lui Dumnezeu? 

— Nu. De unde vrei să ştiu? N-am fost acolo. 

— Eu am fost! strigă Zorba, şi ochii îi luceau în cap. 

— Să auzim atunci! 

Pe jumătate extaziat, pe jumătate în zeflemea, se porni să 
făurească fabuloasa povestire a creării omului: 

— Ei bine, ascultă, jupâne! Intr-o dimineaţă, bunul 
Dumnezeu s-a trezit cătrănit de tot. „Ce soi de Dumnezeu oi 
mai fi şi eu? N-am nici măcar un om care să mă tămâieze sau 
să jure pe numele meu şi să mai treacă vremea! M-am săturat 
să tot trăiesc de unul singur ca o cucuvea bătrână!“ Scuipă în 
palme, îşi suflecă mânecile, îşi pune ochelarii, ia un bulgăre de 
pământ, scuipă deasupra, să-l facă lut moale, îl frământă bine, 
aşa cum se cuvine, plămădeşte din el un omuleţ şi-l pune la 
soare. După şapte zile, îl scoate de-acolo. Era copt. Bunul 
Dumnezeu se uită la el şi-l pufneşte râsul „Să mă ia dracu, zise 
el, dacă ăsta nu e-un porc aşezat pe labele din spate! Nu-i 
defel ce-am vrut eu să fac. Am sfeclit-o!“ Il apucă de pielea 


149 


gâtului şi-i arde un picior. „Hai, cară-te! întinde-o! N-ai decât 
să faci alţi purceluşi acum, al tău e pământul. Dă-i drumul! Un, 
doi, înainte marş!“ Dar, să-mi fie cu iertare, nu era defel un 
porc. Purta o pălărie moale, o haină aruncată într-o doară pe 
umeri, un pantalon cu dungă şi nişte papuci cu ciucuri roşii. Şi 
mai avea la cingătoare - Diavolul trebuie că i l-a dat, cu 
siguranţă - un pumnal bine ascuţit pe care sta scris: „Te 
aranjez eu!“ Era omul. Bunul Dumnezeu i-a întins mâna să i-o 
sărute, dar omul şi-a răsucit mustaţa şi a zis: „Hai, moşulică, 
dă-te la o parte, că vreau să trec!” 

Zorba s-a oprit văzând că mă tăvălesc de râs. S-a burzuluit. 

— Nu râde, făcu el, aşa s-a întâmplat! 

— Dar de unde ştii? i 

— Aşa simt eu, şi aşa aş fi făcut şi eu în locul lui Adam. Imi 
pun capul că Adam n-a făcut altfel. Şi nu te mai încrede în tot 
ce povestesc terfeloagele tale, pe mine trebuie să mă crezi! 

Şi-a întins laba uriaşă fără să mai aştepte vreun răspuns şi a 
cântat mai departe din santuri. 


Continuam să ţin în mână scrisoarea parfumată a lui Zorba 
cu inima străpunsă de-o săgeată şi retrăiam toate acele zile, 
bogate în substanţă omenească, petrecute în preajma lui. 
Alături de el timpul dobândise o nouă savoare. Nu mai era o 
succesiune matematică de evenimente, nici, în mine, o 
problemă filozofică de nesoluţionat. Era nisip cald, cernut cu 
fineţe, şi-l simţeam scurgându-mi-se tandru printre degete. 

— Binecuvântat fie Zorba! am şoptit eu, căci a ştiut să dea o 
formă dragă şi caldă noţiunilor abstracte care dârdâiau în 
minte. Când nu e aici, încep din nou să tremur. 

Am luat o foaie de hârtie, am chemat un muncitor şi am 
trimis o telegramă urgentă: 

„Intoarce-te numaidecât“. 


150 


XIV 


SÂMBĂTĂ DUPĂ-AMIAZĂ, 1 MARTIE. Stăteam rezemat 
de-o stâncă cu faţa la mare şi scriam. În ziua aceea văzusem 
prima rândunică, eram vesel, exorcismul contra lui Buddha se 
aşternea fără nicio piedică pe hârtie, lupta pe care-o duceam 
împotriva lui se potolise, nu mai eram grăbit şi mă simţeam 
sigur de eliberare. 

Deodată, am auzit paşi pe pietriş. Am ridicat capul şi am 
zărit-o, venind val-vârtej de-a lungul țărmului, pavoazată ca o 
fregată, înfierbântată, gâfâind, pe bătrâna noastră sirenă. 
Părea îngrijorată. 

— E vreo scrisoare? a strigat ea cu spaimă. 

— Da! am răspuns eu râzând, şi m-am ridicat să-i ies în 
întâmpinare. Îţi trimite multe salutări, se gândeşte la tine zi şi 
noapte, zice că nu mai poate nici să mănânce, nici să doarmă şi 
că nu suportă despărţirea. 

— Asta-i tot ce zice? a întrebat nefericita cu sufletul la gură. 

Mi s-a făcut milă de ea. Am scos scrisoarea din buzunar şi 
m-am făcut că citesc. Bătrâna sirenă deschidea gura ştirbă, 
clipea din ochişori şi asculta, gâfâind. 

Mă prefăceam că citesc, şi pentru că mă încurcam, făceam 
ca şi cum aş fi descifrat greu scrisul: „Ieri, jupâne, m-am dus 
să iau masa într-un birt. Mi-era foame. Am văzut intrând o 
tânără persoană de toată frumuseţea, o adevărată zeiţă, 
Doamne Dumnezeule! Ce mult semăna cu Bubulina mea! Şi, 
deodată, ochii au început să-mi curgă ca nişte fântâni, mi s-a 
pus un nod în gât, n-am mai putut să înghit nimic! M-am 
ridicat, am plătit şi am plecat. Pasiunea m-a cuprins cu-atâta 
putere, jupâne, încât eu, care mă gândesc la sfinţi din joi în 
paşti, am dat fuga la biserica Sfântului Minas să aprind o 
lumânare. «Sfinte Minas, am zis în rugăciunea mea, fă să 
primesc veşti bune de la îngerul pe care-l iubesc. Fă ca în 
curând aripile noastre să fie reunite!» “ 

— Hi! Hi! Hi! făcu madam Hortense, al cărei chip se lumină 
de bucurie. 


151 


— De ce râzi, draga mea? am întrebat-o oprindu-mă ca să-mi 
trag sufletul şi să combin noi minciuni. De ce râzi? Mie îmi 
vine să plâng. 

— Dacă ai şti... dacă ai şti... cotcodăci ea pufnind în râs. 

— Ce anume? 

— Aripile... aşa le zice el picioarelor, ticălosul. Aşa Ie zice 
când suntem numai noi doi. Aripile noastre să fie reunite, zice 
acolo... hi! hi! hi! 

— Dar ascultă urmarea, draga mea, ai să rămâi cu gura 
căscată... 

Am întors foaia şi m-am făcut din nou că citesc: 

„Azi am trecut prin faţa dughenii unui frizer. In clipa aceea, 
bărbierul deşerta afară un lighean plin cu apă săpunită. Toată 
strada mirosea. M-a purtat din nou gândul la Bubulina mea şi 
m-am pornit pe plâns. Nu mai pot rămâne departe de ea, 
jupâne. Simt că înnebunesc. Iaca, m-am apucat să fac şi poezii. 
Alaltăieri n-am putut dormi şi i-am făcut o poezioară. Te rog să 
i-o citeşti, ca să vadă cât de mult sufăr: 


Ah! de ne-am putea întâlni pe-o potecă, tu şi eu, 

Pe-o potecă îndeajuns de lată să poată cuprinde intreaga 
noastră durere! 

De-as fi tăiat în bucățele sau ciopârțit mărunt, 

Și atunci tot către tine oasele-mi sfărâmate ar căta să 
alerge!“ 


Madam Hortense, cu ochii melancolici şi pe jumătate închişi, 
asculta, fericită, numai urechi. Îşi scosese chiar de la gât 
panglicuţa, care-o strângea, acordând libertate ridurilor. 
Tăcea, surâzătoare. Simţeai că spiritul ei pluteşte, voios, 
fericit, foarte departe, la voia întâmplării. 

Martie, iarbă proaspătă, floricele roşii, galbene, violet, ape 
cristaline pe care cârduri de lebede albe și negre se împreună 
cântând. Albe femelele, negri masculii cu ciocurile purpurii 
întredeschise. Murenele albastre se iveau sclipitoare din apă şi 
se uneau cu mari şerpi galbeni. Madam Hortense avea din nou 
paisprezece ani, dansa pe covoare orientale la Alexandria, 
Beirut, Smirna, Constantinopol, şi apoi în Creta pe parchetele 
cernite ale vapoarelor.... Nu-şi mai aducea foarte bine aminte. 
Totul se amesteca, pieptul i se umfla, țărmurile trosneau. 


152 


Şi deodată, în timp ce ea dansa, marea se acoperi de 
vapoare cu prore de aur, cu pupe acoperite de corturi 
multicolore, cu flamuri de mătase. Din ele coborau paşale cu 
ciucuri de aur ţâşnind din fesurile lor roşii, bei bătrâni înstăriți 
veniţi în pelerinaj, cu mâinile pline de bogate ofrande şi feciori 
de bei spâni şi melancolici. Coborau din ele amirali cu 
tricornurile lor strălucitoare şi marinari cu gulerele albe ca 
zăpada şi cu pantaloni largi fâlfâitori. Coborau din ele tineri 
cretani cu nădragi bufanţi din pânză albastră ca cerul, cu 
cizme galbene, cu o batistă negară în jurul capului. Cobora din 
ele şi Zorba, uriaş, jigărit de amor, cu un inel gros de logodnă 
în deget, cu o coroană de flori de portocal pe chica lui 
căruntă... 

Dintre toţi bărbaţii pe care-i cunoscuse în decursul vieţii ei 
aventuroase nu lipsea niciunul, nici măcar bătrânul luntraş, 
ştirb şi cocoşat, care-o plimbase într-o scară în largul 
Constantinopolului. Noaptea se lăsase, şi nimeni nu-i vedea. 
Toţi, coborau cu toţii, în timp ce, în spatele lor, murenele, 
şerpii şi lebedele se împreunau. 

Coborau şi îi ieşeau în întâmpinare, toţi grămadă, ca şerpii 
în călduri primăvara, care se lipesc mănunchi, în poziţie 
verticală, şuierând. Şi, în centrul grămezii, albă din cap până-n 
picioare, goală, lac de sudoare, cu buzele întredeschise pe 
dinţişorii ascuţiţi, nemişcată, nesăţioasă, cu sânii ţanţoşi, 
şuiera o madam Hortense de paisprezece, de douăzeci, de 
treizeci, de patruzeci, de şaizeci de ani. _ 

Nimic nu se pierduse, niciun amant nu era mort. În pieptu-i 
fleşcăit înviau cu toţii, în poziţie de drepţi. Ca şi cum madam 
Hortense ar fi fost o fregată înaltă cu trei catarge, iar toţi 
iubiții ei - lucra femeia de patruzeci şi cinci de ani - se căţărau 
pe ea, pe cale, pe bordură, pe hobane, în timp ce ea plutea, 
ultragăurită, ultracălăfătuită, spre ultimul port, îndelung cu 
ardoare dorit: măritişul. Şi Zorba căpăta mii de chipuri: 
turceşti, occidentale,  armeneşti, arabe, greceşti, şi, 
strângându-l la piept, madam Hortense strângea întreaga 
sfântă şi nesfârşită procesiune. 

Bătrâna sirenă realiză deodată că m-am oprit; viziunea ei se 
întrerupse brusc; îşi ridică pleoapele împovărate: 


153 


— Nu mai zice nimic altceva? şopti ea cu ton de imputare, 
lingându-şi pofticios buzele. 

— Ce vrei mai mult, madam Hortense? Nu vezi? Toată 
scrisoarea nu vorbeşte decât de tine. lată, priveşte, patru file. 
Şi mai e şi o inimă, uite, aci, în colţ. Zorba, zice că a desenat-o 
cu mâna lui. Priveşte, dragostea o străbate dintr-o parte într- 
alta. Şi dedesubt, priveşte, doi porumbei care se giugiulesc, şi, 
pe aripile lor, cu litere micuţe invizibile, două nume înlănţuite 
sunt scrise cu cerneală roşie: Hortense-Zorba. 

Nu erau niciun fel de porumbei, niciun fel de inscripţie, dar 
ochişorii bătrânei sirene erau plini de lacrimi şi vedeau tot ce 
pofteau. 

— Nimic altceva? Nimic altceva? mai întrebă ea o dată, 
nemulțumită. 

Toate astea erau bune şi frumoase - aripile, apele săpunite 
ale bărbierului, porumbeii - vorbe ca atâtea altele, vorbe în 
vânt Dar creierul ei practic de femeie căuta ceva mai concret, 
mai sigur. De câte ori, în decursul vieţii ei, nu auzise asemenea 
vorbe frumoase! Şi ce folos a tras de pe urma lor? După atâţia 
ani de muncă grea, se trezise singură-singurică, în mijlocul 
drumului. 

— Nimic altceva? mai şopti ea o dată cu imputare. Nimic 
altceva? 

Mă privi în ochi ca o căprioară încolţită. Mi-a fost milă de ea. 

— Mai zice ceva foarte, foarte important, madam Hortense, 
am spus, eu. De aceea am lăsat-o la sfârşit. 

— Să auzim.., făcu ea sfârşită. 

— Scrie că, de cum s-o întoarce, ţi se va arunca la picioare 
să te roage, cu lacrimi în ochi, să-l iei de bărbat. Nu mai poate 
răbda. Vrea să te facă soţioara lui, madam Hortense Zorba, ca 
să nu vă mai despărțiți niciodată. 

De data asta, ochişorii acidulaţi se porniră pe plâns de-a 
binelea. Asta era marea bucurie, portul atât de mult dorit, ăsta 
era regretul întregii sale vieţi! Să-şi găsească tihna, să se 
lungească pe-un pat cinstit, nimic altceva! 

Işi acoperi ochii cu palmele. 

— Bine, zise ea, cu condescendenţa unei doamne din înalta 
societate, accept. Dar scrie-i, dacă eşti bun, că aci, în sat, nu 
se găsesc coroniţe cu flori de lămâiţă. Trebuie să le aducă el 


154 


din Candia. Să mai aducă şi două lumânări albe cu panglici roz 
şi nişte drajeuri cu migdale de soi. După aia, să-mi cumpere o 
rochie de mireasă, albă, nişte ciorapi de mătase şi pantofiori 
de satin. Cearşafuri sunt, scrie-i să nu aducă. Avem şi-un pat. 

Pusese la punct lista comenzilor, îl şi transformase pe soţul 
ei în comisionar. Se ridică în picioare, luând deodată o 
înfăţişare demnă de femeie măritată. 

— Am să-ţi fac o propunere, ceva serios, zise ea, apoi se 
opri, emoţionată. 

— Spune, madam Hortense, sunt la ordinele tale. 

— Zorba şi cu mine ţinem mult la tine. Eşti un om darnic şi 
n-o să ne faci de ruşine. Vrei să ne fii martor? 

M-a trecut un fior. Aveam odinioară acasă, la părinţi, o 
servitoare bătrână, Diamandula, trecută de şaizeci de ani; o 
fată bătrână, pe jumătate nebună din pricina fecioriei, 
nervoasă, sfrijită, fără piept şi mustăcioasă. Îi căzuse cu tronc 
Mitso, băiatul de prăvălie al băcanului din cartier, un ţăran 
tânăr jegos, bine hrănit şi spân. 

_ — Când mă iei de nevastă? îl întreba ea în fiecare duminică. 
Însoară-te cu mine! Cum poţi să rabzi, ia spune? Eu una nu 
mai pot! 

— Nici tu, îi răspundea băcanul ironic, care o liniştea ca să- 
şi asigure clientela, nici eu, draga mea Diamandula, dar mai ai 
un pic de răbdare. Mai rabdă până îmi creşte şi mie mustaţa... 

Anii treceau în felul acesta şi bătrână Diamandula răbda. 
Nervii i se potoliră, durerile de cap o mai lăsară, buzele-i 
amare ce nu cunoşteau sărutul începură să zbârcească. Spăla 
cu mai multă grijă rufăria, spărgea mai puţine farfurii şi nu 
mai lăsa mâncarea să se ardă. 

— Vroi să ne fii martor, domnişorule? mă întrebă ea într-o 
seară pe furiş. 

Povestea aceea mă întristase tare mult; iată de ce, auzind-o 
pe madam Hortense rostind din nou aceleaşi cuvinte, m-a 
trecut un fior. 

— Sunt de acord, am răspuns. E o cinste pentru mine, 
madam Hortense. 

S-a sculat în picioare, şi-a aranjat buclele care-i ieşeau din 
pălărioara pe care-o purta şi şi-a lins buzele. 


155 


— Noapte bună, prietene, zise ea. Noapte bună şi să ni se 
întoarcă degrabă! 

O vedeam cum se îndepărtează, legănându-se, îndoindu-şi 
bătrâna talie cu fandoseli de fetişcană. Bucuria îi dădea aripi, 
şi vechii ei pantofiori scâlciaţi lăsau în nisip găurele adânci. 

Nu trecu bine de promontoriu că pe plajă se auziră nişte 
urlete stridente şi nişte bocete. 

M-am ridicat şi am alergat degrabă. Acolo, pe promontoriul 
opus, nişte femei boceau de parcă s-ar fi aflat la căpătâiul unui 
mort. M-am căţărat pe-o stâncă şi m-am uitat să văd ce se 
întâmplă. Din sat, bărbaţi şi femei veneau alergând, iar în 
spatele lor câinii lătrau. Vreo doi-trei călăreţi mergeau înainte 
ridicând un nor gros de praf. 

„S-a întâmplat o nenorocire”, mi-am zis, şi-am coborât în 
grabă spre promontoriu. j 

Zgomotul devenea tot mai intens. In razele soarelui care 
asfinţea, doi-trei nori trandafirii de primăvară stăteau 
nemişcaţi pe boltă cerească. Smochinul Dom'şoarei te 
acoperise de frunze verzi tinere. 

Madam Hortense se întorcea din drum, despletită, gâfâind, 
cu unul din pantofiori lipsă, îi ţinea în mână şi alerga 
plângând. 

— Dumnezeule Doamne... Dumnezeule Doamne... îmi strigă 
ea. 

S-a poticnit şi era gata să cadă peste mine. Am tinut-o cu 
mâna. 

— De ce plângi, mă rog? Ce s-a întâmplat? 

Şi am ajutat-o să-şi încalţe pantoful scâlciat. 

— Mi-e frică... mi-e frică... 

— De ce? 

— De moarte. 

Adulmecase în aer mirosul morţii, şi groaza pusese 
stăpânire pe ea. 

Am apucat-o de braţul fleşcăit, dar bătrânul trup rezista şi 
tremura. 

— Nu vreau... nu vreau... urla ea. 

Se temea, nefericita, să se apropie de-o regiune în care 
moartea îşi făcuse apariţia. Caron nu trebuia s-o vadă şi să-şi 
amintească de ea... Ca toţi bătrânii, biata noastră sirenă se 


156 


străduia să se ascundă în iarba pământului căpătând culoarea-i 
verde, să se ascundă în pământ căpătând culoarea-i cafeniu- 
închisă, numai să n-o poată dibui Caron. Cu capul vârât între 
umerii ei graşi şi cocârjaţi, tremura ca varga. 

Se târî lângă un măslin şi îşi întinse mantoul peticit 

— Învelește-mă, prietene, zise ea, înveleşte-mă şi du-te să 
vezi. 

— Ţi-e frig? 

— Mi-e frig, înveleşte-mă. 

Am învelit-o cu cât mai multă îndemânare, în aşa fel încât să 
facă una cu pământul, şi am plecat 

Mă apropiam de promontoriu şi desluşeam acum limpede 
cântecele funebre. Mimitho trecu prin faţa mea alergând. 

— Ce s-a întâmplat, Mimitho? am strigat 

— S-a înecat! S-â înecat! mi-a răspuns el fără să se 
oprească. 

— Cine? 

— Pavli, feciorul lui Mavrandoni. 

— De ce? 

— Văduva... 

Cuvântul rămase pironit în aer. Din umbra serii se iscă 
trupul primejdios şi mlădios al văduvei. 

Ajunsesem în dreptul stâncilor unde se adunase tot satul. 
Bărbaţii stăteau tăcuţi, cu capetele descoperite, femeile, cu 
broboadele zvârlite pe umeri, îşi smulgeaţi părul din cap 
scoțând urlete ascuţite. Livid şi umflat, un trup zăcea pe 
pietre. Bătrânul Mavrandoni stătea aplecat deasupra lui, 
nemişcat, şi-l privea. Cu mâna dreaptă sta sprijinit în toiag. Cu 
mâna stingă îşi apucase barba căruntă şi cârlionţată. 

— Blestemul asupra capului tău, criminalo! se auzi deodată 
un glas pătrunzător. Te face el bunul Dumnezeu s-o plăteşti! 

O femeie se ridică dintr-un salt şi se întoarse spre bărbaţi: 

— Cum, nu se află adică niciun bărbat printre voi să-i 
sucească gâtul pe genunchi ca unui miel? Puah! adunătură de 
fricoşi! 

Şi scuipă înspre bărbaţii care-o priveau fără să scoată o 
vorbă. 

Kondomanolio, cafegiul, ripostă: 


157 


— Nu se cade să ne batjocoreşti, Delikaterina, strigă el, nu 
se cade, sunt oameni de nădejde în satul nostru şi ai să vezi! 

Nu m-am putut reţine: 

— E ruşinos, prieteni! am strigat eu. Ce vină are femeia 
asta? Aşa a fost să fie. Voi nu vă temeti de Dumnezeu? 

Dar n-a răspuns nimeni. 

Manolakas, vărul înecatului, îşi încovoie trupul uriaş, ridică 
în braţe cadavrul şi apucă cel dintâi drumul satului. 

Femeile scheunau, se zgâriau, îşi smulgeau părul. Când 
văzură că trupul mortului a fost luat, gata să fie dus, se 
repeziră să se agaţe de el. Dar bătrânul Mavrandonj, ridicând 
ameninţător toiagul, le îndepărtă şi se aşeză în fruntea 
cortegiului. Ele îl urmară atunci intonând tradiţionalele 
bocete. În urmă, tăcuţi, veneau bărbaţii. 

Se făcură nevăzuţi în lumina asfinţitului. Se auzi din nou 
paşnica răsuflare a mării. M-am uitat în jurul meu. Rămăsesem 
singur. 

„Mă voi întoarce acasă, mi-am zis. Încă o zi care şi-a avut 
partea ei apreciabilă de amărăciune!“ 

Am apucat-o pe potecă, visător. Îi admiram pe aceşti 
oameni, atât de strâns, atât de intim legaţi în durerile 
omeneşti: madam Hortense, Zorba, văduva şi lividul Pavli care 
se aruncase curajos în mare să-şi înece durerea. Şi 
Delikaterina, care urla să fie sugrumată văduva ca un miel, şi 
Mavrandoni, care refuză să plângă sau chiar să vorbească în 
faţa celorlalţi. Numai eu eram neputincios şi raţional, mie nu- 
mi fierbea sângele în vine, nici nu iubeam, nici nu uram cu 
pasiune. Doream şi acum să potrivesc lucrurile, aruncând 
totul, cu laşitate, în spinarea soartei. 

In lumina amurgului am desluşit figura lui moş Anagnoste 
care mai era acolo, aşezat pe-o piatră. Stătea cu bărbia 
sprijinită în toiagul lui cel lung şi privea marea. 

L-am strigat, nu m-a auzit. M-am apropiat, m-a văzut şi a 
clătinat din cap: 

— Biată omenire! şopti el. O tinereţe prăpădită! Numai că 
nepricopsitul n-a putut să îndure durerea, s-a aruncat în apă şi 
s-a înecat. lată-l scăpat. 

— Scăpat? 


158 


— Scăpat, fiul meu, scăpat. Ce pricopseală ar fi putut să facă 
din viaţa lui? Dacă se însura cu văduva, gâlceava n-ar fi 
întârziat să se ivească şi poate chiar necinstea. E ca o 
mânzoaică, dezmăţata. Cum vede un bărbat începe să necheze. 
Şi dacă nu se însura cu ea, ar fi fost amărăciunea vieţii lui 
întregi, i s-ar fi învârtit tot timpul în cap gândul că a lăsat să-i 
scape o mare fericire! Prăpastie în faţă, hău în spate. 

— Nu vorbi aşa, moş Anagnosti, înseamnă să-l descurajezi 
pe oricine te-ar asculta. 

— Haida-de! nu-ţi fie teamă. Nu m-aude nimeni. Şi dacă m- 
ar auzi, nu mi-ar da crezare. laca, a fost cândva om mai 
norocos ca mine? Am avut pământ, vii, măslini şi o casă cu 
două caturi, am fost bogat. Am avut parte de-o nevastă bună şi 
supusă, care mi-a făcut numai feciori. N-am văzut-o o dată 
ridicând ochii să mă privească în faţă, şi feciorii mei sunt toţi 
oameni de nădejde, capi de familie. Nu mă pot plânge, am avut 
parte şi de nepoți. E tot ce mi-am dorit. Mi-am înfipt adânc 
rădăcinile. Şi cu toate astea, dac-ar fi s-o iau de la capăt, mi-aş 
atârna un pietroi de gât ca Pavli şi m-aş azvârli în mare. Viaţa 
e grea, e grea şi pentru ăi de au noroc, păcătoasa! 

— Dar ce-ţi lipseşte, moş Anagnosti? De ce te plângi? 

— Nu-mi lipseşte nimic; ţi-am zis! Dar pofteşte numai să 
întrebi inima omului! 

Tăcu o clipă, privi din nou marea care începea să se 
întunece. 

— Ei, Pavli, bine-ai făcut! strigă el fluturând toiagul în aer. 
Lasă muierile să urle, că-s muieri, vorba aia, puţintele la 
minte. lată-te scăpat, Pavli, şi tătâne-tu o ştie prea bine, de-aia 
n-a scos un oftat. 

Îşi plimbă privirea pe tot cerul şi peste munţii care începeau 
să se adumbrească. 

— Iaca noaptea, zise el, să ne întoarcem. 

Deodată se opri locului, părând că regretă toate vorbele ce-i 
scăpaseră, de parcă ar fi trădat cine ştie ce mare taină, pe care 
încerca acum s-o redobândească. 

Îşi puse mâna uscăţivă pe umărul meu. 

— Eşti tânăr, îmi zise el zâmbind, nu asculta ce spun 
bătrânii. Dacă lumea ar pleca urechea la spusele bătrânilor, s- 
ar duce iute de râpă. Dacă îţi iese vreo văduvă în cale, dă 


159 


buzna peste ea! Însoară-te, fă copii, nu şovăi. Necazurile-s 
pentru tinerii voinici! 

Am ajuns pe plaja mea, am aprins focul şi mi-am făcut ceaiul 
de seară. Eram istovit, mi-era foame, m-am apucat să mănânc 
cu lăcomie, dăruindu-mă cu totul acestei fericiri animalice. 

Deodată, Mimitho îşi vâri căpşorul teşit pe ferestruică, se 
uită la mine cum mănânc, ghemuit lingă focul din sobă, şi 
zâmbi ironic. 

— Pe cine cauţi, Mimitho? 

— Jupâne, ţi-am adus ceva din partea văduvei... Un coş de 
portocale. A zis că-s ultimele din grădina ei. 

— Din partea văduvei? făcui eu tulburat. Şi de ce mi le 
trimite? 

— Pentru vorba bună pe care ai spus-o astă-seară oamenilor 
din sat, a zis ea. 

— Care vorbă bună? 

— Eu de unde să ştiu? Spun şi eu ce mi-a zis ea, asta-i tot! 

Deşertă coşul cu portocale pe pat. Toată baraca era numai o 
mireasmă. 

— Să-i spui că-i mulţumesc pentru darul ei şi să se păzească! 
Să se păzească, să nu se arate în sat, mă auzi? Să stea la ea 
acasă, câtva timp, până ce se uită nenorocirea! Ai priceput, 
Mimitho? 

— Asta-i tot, jupâne? 

— Asta-i tot, du-te. 

Mimitho îmi făcu cu ochiul. 

— Asta-i tot? 

— Cară-te! 

Plecă. Am curăţat o portocală, zemoasă, dulce ca mierea. M- 
am lungit, am adormit, şi toată noaptea m-am plimbat pe sub 
portocali; adia un vânt cald, pieptu-mi gol se umfla larg şi 
aveam un fir de busuioc după ureche. Eram un tânăr ţăran de 
douăzeci de ani, mă învârteam de colo până colo prin grădina 
de portocali şi aşteptam fluierând. Pe cine aşteptam, nu ştiu, 
dar îmi simţeam inima gata să plesnească de bucurie. Imi 
răsuceam  mustăţile şi auzeam, toată noaptea, îndărătul 
portocalilor, cum oftează marea ca o femeie. 


160 


XV 


SUFLA ÎN ZIUA ACEEA UN VÂNT ASPRU DIN SUD, 
fierbinte, venit de dincolo de mare, din deşerturile Africii. Nori 
de nisip fin se învolburau în aer, pătrunzând în gât şi în 
plămâni. Dinţii îţi scrâşneau, ochii îţi ardeau, trebuia să închizi 
bine uşile şi ferestrele ca să poţi mânca o bucată de pâine care 
să nu fie presărată cu nisip. Ă 

Era o vreme apăsătoare. Mă simţeam cuprins şi eu. In acele 
zile chinuitoare în care urcă seva, de mahmureala primăverii. 
O oboseală, o nelinişte în piept, o furnicare în tot corpul, 
dorinţa - dorinţă sau aducere-aminte? — unei simple şi mari 
fericiri. _ 

Am pornit-o pe poteca stâncoasă a muntelui. Imi veni 
deodată pofta să mă duc la mica cetate minoiană care se ivise 
din pământ după trei sau patru mii de ani, şi se desfăta din nou 
sub razele binefăcătoare ale soarelui din Creta. Poate că, îmi 
ziceam, după un marş de trei-patru ore, oboseala îmi va atenua 
mahmureala de primăvară. 

Stânci cenuşii şi golaşe, o luminoasă goliciune, muntele 
aspru şi pustiu, aşa cum îmi place mie. O cucuvea, orbită de 
lumina intensă, cu ochii ei galbeni perfect rotunzi, sta cocoţată 
pe-o stâncă, gravă, fermecătoare, plină de mister. Păşeam 
domol, dar pasărea se sperie, îşi luă zborul fără zgomot printre 
stânci şi se făcu nevăzută. 

In aer plutea miros de cimbrişor. Primele flori galbene şi 
gingaşe de drobiţă îşi deschideau petalele între spini. 

Când am ajuns la ruinele micii cetăţi, am încremenit. 
Trebuie să fi fost ora amiezii, lumina cădea perpendicular şi 
inunda dărâmăturile. In vechile oraşe aflate în ruină există o 
oră primejdioasă. Văzduhul e plin de chirăituri şi duhuri. E de- 
ajuns să trosnească o creangă, să lunece o şopârlă, să treacă 
un nor proiectându-şi umbra - ca să intri în panică. Fiecare 
petic de pământ pe care calci e un mormânt, şi morţii se 
tânguie. 


161 


Încet-încet, ochiul se deprindea cu lumina orbitoare. Printre 
pietre desluşeam acum mâna omului: două străzi late pavate 
cu dale lucitoare. La dreapta şi la stânga, nişte stradele 
înguste, întortocheate. În mijloc, o piaţă circulară, agora, şi 
chiar alături, într-un spirit de condescendenţă cu totul 
democratic, palatul regelui, cu un dublu şir de coloane, cu 
scări late de piatră şi numeroase acareturi. 

În inima cetăţii, unde pietrele caldarâmului sunt cel mai 
mult tocite de picioarele oamenilor, se înălța probabil 
sanctuarul; Marea Zeiţă se afla acolo, cu sâni năvalnici, 
depărtaţi, cu braţele încolăcite de şerpi. 

Pretutindeni dughene şi magherniţe minuscule - prese de 
ulei, covălii, tâmplării, ateliere de olărie. Un furnicar cu 
dibăcie ticluit, bine adăpostit, bine amenajat, ale cărui furnici 
au pierit de mii de ani. Într-o magherniţă, un meşter sculpta o 
amforă dintr-o piatră cu vinişoare, dar n-avusese timp s-o 
isprăvească: dalta îi căzuse din mâini şi o regăseai, cu mii de 
ani mai târziu, lângă opera neterminată. 

Veşnicele, zadarnicele, stupidele întrebări: „De ce? La ce 
bun?" revin încă o dată să-ţi otrăvească sufletul. Această 
amforă neterminată pe care pălise, în timp ce se înălța voioasă 
şi sigură, înflăcărarea artistului mă umplea de amărăciune. 

Deodată, un ciobănaş, bronzat de soare, cu genunchii 
înnegriţi, cu o năframă mărginită de franjuri înfăşurată în jurul 
părului său buclat, răsări pe-o piatră de lângă palatul năruit. 

— Ei, prietene! strigă el spre mine. 

Voiam să rămân singur. M-am făcut că nu aud. Dar 
ciobănaşul pufni într-un râs zeflemitor. 

— Ei, te faci că nu auzi! Ei, prietene! ai ceva ţigări? Dă-mi şi 
mie una; aci, în pustiul ăsta, mi-e cam lehamite. 

Rosti cuvântul „lehamite” cu atâta patetism că mi-a fost milă 
de el. 

N-aveam ţigări, voiam să-i dau bani. Dar ciobănaşul se 
burzului. 

— Dă-i dracu de bani! strigă el. Ce să fac eu cu ei? De 
lehamite mă plâng, ţi-am zis, dă-mi o ţigară! 

— N-am aşa ceva, făcui eu deznădăjduit, n-am aşa ceva! 


162 


— N-ai aşa ceva! strigă, scos din fire, ciobănaşul, izbind cu 
sete în pământ cu botăul. N-ai aşa ceva! Şi atunci, ce-ai în 
buzunare? Că-s umflate doldora. 

— O carte, o batistă, hârtie, un creion şi un briceag, 
răspunsei eu scoțând unul câte unul toate obiectele pe care le 
aveam în buzunar. Vrei briceagul? 

— Am şi eu unul. Am de toate; pâine, brânză, măsline, un 
cuţit, o sulă, piele de bocanci şi o ploscă cu apă, de toate, de 
toate! Dar n-am ţigări: e ca şi cum n-aş avea nimic! Şi tu ce 
cauţi aici între dărâmături? 

— Privesc antichităţile. 

— Şi ce pricepi din ele? 

— Nimic. 

— Nimic, nici eu. Aia au murit, noi trăim. Hai, du-te! 

Să fi jurat că e duhul acelor locuri care mă izgonea. 

— Mă duc, am zis eu, docil. 

Am luat-o înapoi degrabă pe potecă, niţeluş înspăimântat. 

Am întors capul pentru o clipă şi l-am zărit pe ciobănaşul 
căruia îi era lehamite tot în picioare pe piatră. Părul lui buclat 
scăpase de sub năframa neagră şi flutura în vântul de sud. De 
la frunte până la picioare era numai un şuvoi de lumină. Mi se 
părea că am în faţa mea statuia de bronz a unui efeb5. Îşi 
petrecuse acum botăul de-a latul umerilor şi fluiera. 

— Am şi eu unul. Am de toate: pâine, brânză, măscoastă. 

Din când în când, îmi treceau pe deasupra adieri calde şi 
parfumuri venite din grădinile apropiate. Pământul înmiresma, 
marea râdea, cerul era albastru, sclipitor ca oţelul. 

Iarna ne închirceşte trupul şi sufletul, dar iată venind 
căldura care ne dilată pieptul. În timp ce înaintam, am auzit 
deodată nişte ţipete răguşite în aer. Am ridicat ochii şi ani 
asistat la minunatul spectacol care întotdeauna, din copilărie, 
a avut darul să mă răscolească: cocorii, rânduiţi ca o armată în 
ordine de bătaie, înapoindu-se din ţările calde şi, cum spune 
legenda, purtând rândunelele pe aripi şi în scobiturile adânci 
ale trupurilor lor ciolănoase. 

Ritmul infailibil al anului, roata în veşnică mişcare a lumii, 
cele patru feţe ale pământului care, una după alta, sunt 


8 (În Grecia antică) Adolescent care își făcea educaţia într-o efebie. Tânăr ajuns la pubertate; 
adolescent. (Azi) Tânăr de o deosebită frumuseţe. 
163 


luminate de soare, viaţa care se duce, toate acestea mă 
umpleau iarăşi de-o nelinişte chinuitoare. Răsuna din nou în 
mine, odată cu ţipătul cocorilor, înfiorătorul avertisment că 
viaţa asta e unică pentru om, că nu există alta, şi că tot ce 
constituie prilej de bucurie numai aici putem dobândi. Că n-o 
să ne mai fie dat, în vecii vecilor, niciun alt prilej. 

O conştiinţă care aude această înştiinţare nemiloasă - şi în 
acelaşi timp plină de atâta compasiune - ia hotărârea să-şi 
înfrângă meschinăriile şi slăbiciunile, să învingă lenea, marile 
speranţe deşarte, şi să se cramponeze, în întregime, de fiecare 
din secundele care aleargă fără întoarcere. 

Pilde măreţe îţi vin în minte şi-ţi dai seama limpede că nu 
eşti decât un om pierdut, că viaţa se consumă în bucurii 
mărunte, în necazuri mărunte şi în vorbe lipsite de miez. Ai 
avea poftă să strigi: „Ce ruşine“! muşcânduc-ţi buzele. 

Cocorii au trecut pe cer, au pierit spre nord, dar continuă 
să, mi se jeluie cu glasul lor răguşit şi să-mi zboare fără răgaz 
de la o tâmplă la alta. 

Am ajuns la marginea mării. Mergeam foarte aproape pe 
mal cu paşi grăbiţi. Cât de neliniştitor e să mergi de unul 
singur pe malul mării! Fiecare val, fiecare pasăre te cheamă şi- 
ţi aminteşte ce datorie ai. Când mergi întovărăşit de alţii, mai 
râzi, mai tăifăsuieşti, şi zgomotul acesta te împiedică să auzi ce 
spun valurile şi păsările. S-ar putea, de altminteri, să nu spună 
nimic. Se uită la tine cum treci, învăluit de trăncăneală, şi tac 
chitic. 

M-am întins pe pietriş şi am închis ochii. 

„Ce este aşadar sufletul, gândeam eu, şi ce corespondenţă 
tainică există între el şi mare, nori, miresme? Ca şi cum 
sufletul n-ar fi, şi el, decât mare, nor şi mireasmă...” 

M-am ridicat, am pornit-o iar la drum, de parcă aş fi luat o 
hotărâre. Care anume? Nu ştiam. 

Deodată, am auzit un glas în spate: 

— Unde te duci, patroane? La mănăstire? 

M-am întors. Un bătrân viguros, scundac, fără toiag, cu o 
năframă neagră răsucită în jurul părului său alb, îşi agita mâna 
spre mine zâmbind. În urma lui mergea o femeie bătrână, şi 
mai în spate fiica lor, oacheşă şi cu nişte ochi sălbatici, cu o 
basma albă pe cap. 


164 


— La mănăstire? întrebă din nou bătrânul. 

Şi dintr-o dată mi-am dat seama că luasem hotărârea să mă 
duc într-acolo. De luni de zile voiam să merg la mica mănăstire 
de călugăriţe înălţată pe malul mării, fără a mă putea vreodată 
hotărî. În seara aceea trupul meu luase brusc hotărîrea. 

— Da, am răspuns, mă duc la mănăstire să ascult imnurile 
închinate Sfintei Fecioare. 

— Mila ei să coboare asupră-ţi! 

Grăbi pasul şi mă ajunse din urmă. 

— Tu eşti Societatea, cum îi zice, pentru cărbune? 

— Eu sunt. 

— Atunci să te-ajute Preacurata să ai câştig bun! Că mult 
bine faci satului, mai câştigă şi capii familiilor sărace o pâine 
de pe urma ta. Fii binecuvântat! 

Şi, după câteva clipe, bătrânul şiret, care trebuie să fi ştiut 
că afacerile nu merg prea bine, adăugă aceste cuvinte de 
mângâiere: 

— Şi chiar dacă nu-ţi aduce cine ştie ce, fiule, nu te amări, 
lasă! Tot în câştig eşti, pentru că sufletul tău va merge drept în 
rai... 

— Asta doresc şi eu, moşulica. 

— Eu unul n-am multă ştiinţă de carte, dar o dată am auzit 
la biserică ceva ce-a zis Hristos. Mi s-a întipărit în minte şi nu 
mai uit: „Vinde, a zis el, vinde tot ce ai, ca să cumperi Perla 
cea Mare“. Perla asta Mare e mântuirea sufletului, fiul meu. 
Tu, patroane, eşti pe calea cea bună pentru Perla cea Mare. 

Perla cea Mare! De câte ori n-a strălucit ea în cugetul meu, 
în plină beznă, asemenea unei lacrimi uriaşe? 

Am pornit-o la drum, cei doi bărbaţi înainte, femeile, cu 
mâinile împreunate, în urmă. Din când în când rosteam câte-o 
frază: „Florile de măslini o să mai ţină? O să cadă oare ploaia, 
să se umfle bobul de orz? Ne era probabil foame la amândoi, 
pentru că aduceam întruna vorba de mâncare, şi nu voiam să 
schimbăm subiectul. 

— Şi care e mâncarea care-ţi place cel mai mult, moşulică? 

— Toate, toate, fiule. E mare păcat să zici asta-i bună, asta-i 
rea! 

— De ce? Nu poţi să alegi? 

— Nu, vezi bine, nu se cade. 


165 


— De ce? 

— Pentru că există oameni înfometați. 

Am tăcut, ruşinat. Nicicând sufletul meu n-a putut atinge un 
asemenea grad de nobleţe şi de compasiune. 

Micul clopot al mănăstirii răsună, voios, poznaş, ca un râs de 
femeie. 

Bătrânul îşi făcu semnul crucii. 

— Să ne-ajute Sfânta Fecioară înjunghiată! şopti el. Că 
preasfânta a primit o lovitură de cuţit în beregată şi-i curge 
sânge. Pe vremea piraţilor... 

Şi unde mi se apucă bătrânul să ticluiască o poveste cu 
patimile Sfintei Fecioare, ca şi cum ar fi fost vorba de-o femeie 
adevărată, de-o tânără refugiată persecutată, pe care păgânii 
au înjunghiat-o şi care, plângând, ar fi venit din Orient cu 
pruncul ei. 

— O data pe an îi curge sânge cald adevărat din rană, 
continuă bătrânu. Mi-aduc aminte că o dată, de ziua 
praznicului ei, pe vremea aia nu-mi dăduse încă mustaţa, au 
coborât oamenii din toate satele să se închine Preacuratei. Era 
în 15 august. Noi, bărbaţii, ne lungisem în curte şi dormeam. 
Femeile, înăuntru. Odată o aud în somn pe Fecioară cum 
strigă. Mă scol degrabă, dau fuga la icoana ei, îi pun mâna la 
beregată, şi ce-mi fu dat să vad? Degetele mi-erau pline de 
sânge... 

Bătrânul se închină, se întoarse şi se uită la femei. 

— Haideţi, muierilor! strigă el. Curaj, că ajungem! 

Cu un glas mai coborât: 

— Nu eram încă însurat. Mă arunc cu faţa în jos, mă închin 
în faţa preasfântei şi mă hotărăsc să întorc spatele lumii ăsteia 
de minciuni şi să mă fac călugăr... 

Incepu să râdă. 

— De ce râzi, moşule? 

— Că am şi de ce râde, fiule! Taman în ziua aceea, de 
praznic, Necuratul şi-a pus pe el ţoale de muiere şi s-a proţăpit 
în faţa mea. Era ea! 

Şi, fără să se întoarcă, îndoindu-şi degetul mare către spate, 
o desemnă pe băbuţa care ne urma tăcută. 

— Nu te uita că acu a ajuns în halul ăsta, zise el. Pe vremea 
aceea era o fetişcană zglobie ca un peşte. „Frumoasa cu 


166 


sprâncene multe”, aşa-i zicea, şi era îndreptăţită porecla, 
ochioasa! Acu, eh, vai de capul nostru! Unde-i mai sunt 
sprâncenele? Au căzut toate una câte una! 

În clipa aceea, în spatele nostru, băbuţa scoase un mârâit 
înăbuşit, ca de câne arţăgos ţinut în lanţ. Dar nu rosti o vorbă. 

— Colo, iaca mănăstirea! făcu bătrânul întinzând braţul. 

La malul mării, înfiptă între două stânci mari, micuța 
mănăstire strălucea, albă ca neaua. În centru, bolta bisericii 
proaspăt văruită, mică şi perfect rotundă, ca un sân de femeie. 
În jurul bisericii, vreo cinci-şase chilii cu uşi albastre; în curte, 
trei chiparoşi înalţi şi, de-a lungul gardului, câţiva uriaşi 
smochini sălbatici înfloriţi. 

Grăbirăm pasul. Psalmodieri melodioase ne ajunseră la 
urechi prin fereastra deschisă a bisericii, aerul sărat se 
parfumă cu tămâie. Poarta exterioară, sub formă de boltă 
semicirculară, era larg deschisă spre curtea extrem de curată, 
înmiresmată, presărată cu dale negre şi albe. La dreapta şi la 
stânga, de-a lungul pereţilor, şiruri de ghivece cu rozmarin, 
maghiran şi busuioc. 

Câtă seninătate! Ce desfătare! Soarele cobora acum spre 
asfintit şi pereţii albi, văruiţi, căpătară o nuanţă trandafirie. 

Bisericuța, caldă, slab luminată, mirosea a ceară. Bărbaţi şi 
femei se mişcau în fum de tămâie, şi cinci-şase maici, strâns 
înfăşurate în rasele lor negre, cântau cu duioase glasuri 
piţigăiate: „Doamne  atotputernice”. In fiece clipă 
îngenuncheau şi foşnetul poalelor se auzea ca un fâlfâit de 
aripi. _ 

De mulţi ani nu mai auzisem imnurile închinate Fecioarei. În 
timpul revoltei din prima tinereţe, treceam prin faţa bisericilor 
plin de dispreţ şi de mânie. Cu vremea m-am îmblânzit. Mă 
duceam chiar, când și când la anumite sărbători solemne: 
Crăciunul, ajunul marilor sărbători, învierea, şi mă bucuram să 
văd cum reînvie copilul din mine. Fiorul mistic de odinioară 
decăzuse în plăcere estetică. Sălbaticii cred că un instrument 
muzical, când nu mai slujeşte riturilor religioase, îşi pierde 
forţa divină şi emite atunci sunete armonioase. Tot aşa, religia 
se degradase în mine: devenise artă. 

M-am aşezat într-un colţ şi m-am sprijinit de strana lucioasă, 
pe care mâinile dreptcredincioşilor o făcuseră netedă ca 


167 


fildeşul. Ascultam, vrăjit, venind din adâncurile timpului, 
melopeele bizantine: „Slavă ţie! înălţime ce nu poate fi 
cuprinsă de cuget omenesc. Slavă ţie! adâncime ascunsă până 
şi privirii îngerilor... Slavă ţie! Mireasă nenuntită, o, Trandafir 
neofilit...” 

Şi iar mătănii ale maicilor, cu fruntea la pământ, şi din nou 
foşnetul raselor precum fâlfâitul aripilor. 

Minutele treceau, aidoma îngerilor cu aripi mirosind a 
smirnă, în mâini cu boboci de crin şi slăvind frumuseţea 
Mariei. Soarele apunea, se lăsa asfinţitul, pufos şi azuriu. Nu- 
mi amintesc cum am ajuns în curte, unde am rămas singur cu 
bătrâna Maică Stareţă şi cu două tinere măicuţe, sub cel mai 
înalt dintre chiparoşi. O tânără novice mi s-a înfăţişat cu 
linguriţa de dulceaţă, apa rece şi cafeaua, şi conversaţia 
paşnică a început. 

Am vorbit despre minunile Sfintei Fecioare, despre lignit, 
despre găini care, acum, primăvara, încep să ouă, despre sora 
Eudoxia, atinsă de ducă-se pe pustii. Se prăbuşea pe lespezile 
bisericii şi se zbătea ca un peşte, făcea spume la gură, hulea 
şi-şi rupea veşmintele de pe ea 

— Are treizeci şi cinci de ani, adăugă Maica Stareţă cu un 
oftat, vârstă blestemată, ceasuri grele! S-o ajute Preasfânta 
Fecioară înjunghiată şi se va lecui. În zece-cincisprezece ani se 
lecuieşte. 

— Zece-cincisprezece ani... am şoptit eu îngrozit. 

— Ce sunt zece-cincisprezece ani? zise Maica Stareţă cu 
severitate. Gândeşte-te la veşnicie! 

N-am răspuns nimic. Ştiam că veşnicia e fiecare din 
minutele care trec. Am sărutat mâna stareţei, o mână alba şi 
grasă, mirosind a tămâie, şi am plecat. 

Era noapte. Doi-trei corbi se întorceau, grăbiţi, Ia cuiburile 
lor ; cucuvelele ieşeau din scorburile copacilor să mănânce; 
melcii, omizile, viermişorii, şoarecii de pădure ieşeau din 
pământ ca să-i mănânce cucuvelele. 

Şarpele misterios care-şi muşcă coada mă închise în cercul 
lui: pământul îşi zămisleşte şi-şi mistuie în felul acesta 
progeniturile, apoi aduce altele pe lume şi le mistuie la fel. 

Priveam în Jurul meu. Se făcuse întuneric. Ultimii săteni 
plecaseră, singurătate deplină, nu mă vedea nimeni. M-am 


168 


descălţat, mi-am vârât picioarele în mare, m-am dat de-a dura 
pe nisip. Simţeam nevoia să ating cu corpul gol pietrele, apa, 
cerul. Cuvântul rostit de Maica Stareţă, „veşnicie”, mă adusese 
Ia disperare, îl simţeam prăvălindu-se asupra mea ca un lasou 
cu care sunt prinşi caii sălbatici. Am făcut un salt să scap. 
Simţeam nevoia să ating, fără nimic pe mine, pieptiş, pământul 
şi marea, şi să simt cu certitudine că aceste lucruri vremelnice 
şi atât de dragi există. 

„Tu singur, Pământule, exişti! am strigat în forul meu 
interior. Şi eu sunt ultimul tău prunc, sug la pieptul tău şi nu 
dau drumul sfârcului. Nu mă laşi să trăiesc decât un singur 
minut, dar minutul devine mamelă şi sug. 

M-a trecut un fior. Ca şi cum m-aş fi expus primejdiei să fiu 
azvârlit în acest cuvânt antropofag: „veşnicie”. Mi-aminteam 
de câte ori, altădată - când? şi anul trecut! - mă aplecam cu 
înflăcărare deasupra lui, cu ochii închişi şi cu braţele întinse, 
cu dorinţa de-a mă azvârli în el. 

Când eram în clasa întâi, la şcoala comunală, aveam ca 
lectură, în partea a doua a abecedarului, un basm: 

Un copilaş căzuse într-un puț. Acolo dăduse de-o cetate 
minunată cu grădini înflorite, un lac de miere, un munte de 
orez cu lapte şi jucării de toate culorile. Pe măsură ce 
buchiseam, fiecare silabă făcea să mă afund tot mai mult în 
basm. Şi într-o zi, la amiază, întorcându-mă de la şcoală, am 
venit alergând acasă, m-am aplecat pe marginea puţului din 
curte, sub umbrarul de viţă şi-am început să privesc, fascinat, 
suprafaţa netedă şi neagră a apei. Mi s-a părut de îndată că 
văd oraşul minunat, case şi străzi, copiii, şi-un umbrar de viţă 
încărcat de struguri. Am simţit că nu mai rezist. Mi-am lăsat 
capul să atârne, am întins braţele, lovind în acelaşi timp 
pământul cu picioarele, ca să-mi dau vânt şi să cad. Dar, în 
clipa aceea, m-a zărit mama. A tras un țipăt, a venit în fuga 
mare şi a sosit la timp ca să mă poată prinde de curea... 

Copil fiind, era cât pe-aci să cad în puț. Om mare, era cât pe- 
aci să cad în cuvântul „veşnicie”, şi în multe alte cuvinte: 
„dragoste”, „speranţă”, „patrie”, „Dumnezeu”. La fiecare 
cuvânt depăşit, aveam impresia că am scăpat de-un pericol şi 
că am înaintat un pas. Dar nu. Nu făceam decât să schimb 


169 


cuvântul, şi asta numeam eu eliberare. Şi iată-mă de doi ani 
încheiaţi suspendat deasupra cuvântului „Buddha“. 

Dar am sentimentul puternic că, mulţumită lui Zorba, 
Buddha va fi ultimul puț, ultimul cuvânt-prăpastie, şi că voi fi, 
în sfârşit, eliberat pentru totdeauna. Pentru totdeauna? Aşa 
spuneam de fiecare dată. 

M-am ridicat dintr-un salt. Eram fericit până în vârful 
unghiilor. M-am dezbrăcat şi m-am avântat în mare. Valurile 
zburdau zglobii, zburdam şi eu cu ele. Când, în cele din urmă, 
obosit, am ieşit din apă, m-am lăsat uscat de vântul nopţii, apoi 
am pornit-o la drum cu paşi mari, uşori, cu senzaţia că am 
scăpat de-o mare primejdie şi că am înhăţat mai strâns ca 
niciodată mamela Pământului. 


170 


XVI 


DE CUM AM ZĂRIT PLAJA CU LIGNIT, m-am oprit brusc: 
era lumină în baracă. 

„Zorba trebuie să se fi întors!” m-am gândit plin de voioşie. 

Era cât pe-aci s-o iau la fugă, dar m-am reţinut. 

„Trebuie să-mi ascund bucuria, mi-am zis. Trebuie să fac o 
mutră de om supărat şi să încep prin a-l ocări. L-am trimis 
acolo pentru treburi urgente, şi el a aruncat banii pe fereastră, 
s-a înhăitat cu cântărețe şi a întârziat douăsprezece zile. 
Trebuie să arborez o mutră de om furios, trebuie...” 

Am pornit-o iar la drum cu pasul rar. Să-mi dau răgazul de-a 
mă înfuria. Mă căzneam să fiu enervat, încruntam sprâncenele, 
strângeam pumnii, făceam toate gesturile omului mânios spre 
a mă înfuria, dar de pomană. Dimpotrivă, cu cât distanţa se 
micşora, cu atât bucuria mea sporea. 

M-am apropiat în vârful picioarelor şi m-am uitat pe 
ferestruica luminată. Zorba stătea în genunchi pe jos, 
aprinsese sobiţa şi făcea cafea. 

Mi s-a muiat inima şi am strigat: 

— Zorba! 

Uşa s-a deschis dintr-o dată. Zorba, cu picioarele goale, fără 
cămaşă, a ţâşnit afară. Şi-a lungit gâtul în întuneric, m-a zărit, 
a desfăcut braţele, dar s-a reţinut îndată şi le-a lăsat în jos. 

— Bucuros de revedere, jupâne! a zis el cu un ton şovăielnic, 
nemişcat în faţa mea şi cu mutra alungită. 

Mă căzneam să fac pe supăratul: 

— Bucuros că ţi-ai dat osteneala să te întorci, am zis eu, 
ironic. Nu te apropia, miroşi a săpun de toaletă. 

— Ah! dac-ai şti cum m-am spălat, cu toate astea, jupâne, a 
mormăit el. M-am frecat, mi-am râcâit nenorocita asta de piele 
păcătoasă înainte de-a mă înfăţişa înaintea ta! Iaca, de-o oră 
mă tot curăţ. Numai că mirosul ăsta afurisit... Dar, cu toate 
astea, ce poate face? Nu-i prima oară, va trebui vrând-nevrând 
să dispară. 

— Să intrăm, am zis eu, gata să pufnesc în râs. 


n” 
! 


171 


Am intrat. Baraca mirosea a parfum, a pudră, a săpun, a 
femeie. 

— Ia spune, fleacurile astea ce sunt, ai? am întrebat eu pe- 
un ton ascuţit văzând, aliniate pe-o ladă, poşete, săpunele, 
ciorapi, o umbreluţă roşie şi o sticluţă mică de parfum. 

— Daruri.. „a mormăit Zorba cu capul plecat. 

— Daruri? am făcut eu, forţându-mă să mi se simtă furia în 
glas. Daruri? 

— Daruri, jupâne, nu te supăra, pentru biata Bubulina. Se 
apropie Paştele, sărmana... 

Am mai izbutit o dată să-mi stăpânesc pofta de râs. 

— Ce e mai important nu i-ai adus... am zis eu. 

— Ce? 

— Ei, pirostriile! 

l-am relatat atunci farsa pe care i-o jucasem sirenei 
îndrăgostite. 

Zorba s-a scărpinat în cap şi a reflectat o clipă. 

— N-ai făcut bine, jupâne, a zis el în cele din urmă, n-ai făcut 
bine, să-mi fie cu iertare. Glume ca astea, jupâne... Muierea e- 
o făptură slabă, delicată, de câte ori trebuie să ţi-o spun? Un 
vas de porțelan trebuie mânuit cu mare băgare de seamă. 

M-am simţit ruşinat. Şi eu regretasem, dar era prea târziu. 
Am schimbat vorba. 

— Şi cablul? am întrebat. Uneltele? 

— Am adus tot, tot, nu te amări! „Strachina e întreagă şi 
câinele sătul. “ Teleferic, Lola, Bubulina, jupâne - totul e în 
regulă! 

A scos ibricul de pe foc, mi-a umplut ceaşca, mi-a dat din 
colacii cu susan pe care-i adusese şi halva cu miere, după care 
ştia că mă dau în vânt. 

— Ţi-am adus în dar o cutie mare de halva! mi-a zis el cu 
duioşie. Nu te-am uitat. Uite, am luat şi-un săculeţ de alune 
pentru papagal. N-am uitat pe nimeni Vezi dar că nu mi-am 
pierdut capul, jupâne! 

Am mâncat colaci şi halva, am băut cafeaua, stând pe jos, 
Zorba sorbea la rândul lui din cafea, fuma, se uita la mine şi 
ochii lui mă fascinau ca aceia ai unui şarpe. 

— Ai rezolvat problema care te chinuia, bătrâne ticălos? l- 
am întrebat îndulcindu-mi glasul. 


172 


— Care problemă, jupâne? 

— Dacă femeia e sau nu făptură omenească. 

— Oh! s-a isprăvit cu asta! a răspuns Zorba făcând o mişcare 
cu laba-i groasă. E făptură omenească şi ea, o făptură 
omenească ca şi noi - încă mai dihai! Când îţi vede portofelul o 
apucă ameţeala, se lipeşte de tine, îşi pierde libertatea şi e 
încântată să şi-o piardă, pentru că, vezi tu, în buzunarul de la 
spate e portofelul care străluceşte. Dar după aia iute-iute... 
Las-o baltă, jupâne! 

Se ridică şi aruncă ţigara pe fereastră. 

— Acu să vorbim ca nişte bărbaţi, zise el. lată că se apropie 
Săptămâna Patimilor, cablu avem, a sosit timpul să urcăm la 
mănăstire, să-i găsim pe burtă-verzii ăia şi să semnăm actele 
pentru pădure... înainte de apucă să vadă telefericul şi le vine 
mintea la cap, pricepi? Timpul trece, jupâne, nu e cazul să ne 
lăsăm pe tânjeală, acum mai trebuie să şi recoltăm ceva, 
trebuie ca vapoarele să înceapă să încarce, pentru a compensa 
cheltuielile... Drumul la Candia a costat o grămadă. Diavolul, 
mă-nţelegi... 

S-a oprit. Mi-a fost milă de el. Era ca un copil care, făcând 
năzbâtii şi nemaiștiind cum să le dreagă, tremură din tot 
sufletul lui micuţ. 

„Nu ţi-e ruşine, mi-am strigat mie însumi, laşi să tremure de 
spaimă un suflet ca acesta? Ridică-te, unde-ai să mai găseşti 
vreodată un al doilea Zorba? Ridică-te, ia buretele şi şterge 
tot!“ 

— Zorba, am izbucnit eu, lasă Diavolul, n-avem treabă cu el! 
Ce-a fost a fost. Ia santuri-ul. 

Desfăcu braţele ca şi cum ar fi vrut din nou să mă 
îmbrăţişeze. Dar le aduse la loc, şovăind încă. 

Dintr-o săritură fu la perete. Se ridică în vârful picioarelor şi 
luă din cui santuri-ul. În clipa când s-a apropiat de lumina 
lămpii cu gaz, i-am văzut părul: era negru ca smoala. 

— Ia spune, puşlama, am strigat eu, ce e cu părul ăsta în 
capul tău? De unde l-ai scos? 

Pe Zorba l-a pufnit râsul. 

— L-am cănit, jupâne, nu te mira, l-am cănit, trădătorul... 

— De ce? 


173 


— Din amor-propriu, se-nţelege! Într-o zi, mă plimbam cu 
Lola, ţinând-o de braţ. Adică nu tocmai... Uite, numai aşa, cu 
vârful degetelor! Şi iată că un puşti spurcat, un mucos, o 
stârpitură acolo, se apucă să ne ia în batjocură. „Hei, moşulică, 
numai ce-l aud că strigă, lepădătura dracului, hei! moşulică, 
unde-ai plecat cu nepoţica?“ Lola, pricepi tu, s-a simţit 
ruşinată, şi eu la fel. Şi ca să nu mai păţească vreo ruşine din 
pricina mea, m-am dus chiar în seara aia la frizer să-mi 
cănească chica. 

Am început să râd. Zorba m-a privit cu gravitate. 

— Găseşti că-i lucru de şagă, jupâne? Cu toate astea, iaca, 
să vezi, năzdrăvănia dracului, ce soi de făpturi suntem. Din 
ziua aceea m-am simţit alt om. Să fi jurat, şi-mi venea şi mie 
unul să cred, că am părul negru de-adevărat - vezi tu, uităm 
uşor ce nu ne vine la socoteală - şi ţi-o jur, m-am simţit mai în 
putere. Lola a băgat şi ea de seamă. Şi un junghi pe care-l 
aveam aci în şale, ţi-aminteşti? s-a dus, nu-l mai am! Nu-ţi 
vine-a crede. Lucrurile astea, vezi tu, nu stau scrise în 
terfeloagele tale... 

Avu un râs ironic, dar se căi îndată: 

— Să-mi fie cu iertare, jupâne, a zis el. Eu, singura carte pe 
care-am citit-o în viaţa mea e Sindbad Marinarul, şi folosul pe 
care l-am tras de pe urma ei... 

Şi-a desprins santuri-ul din cui, l-a dezvelit încet, cu duioşie. 

— Hai afară, zise el. Aci, între patru pereţi, santuri-ul nu e la 
largul lui. E-o fiară sălbatică, are nevoie de spaţiu. 

Am ieşit afară. Stelele scăpărau ca nişte amnare. Calea 
lactee curgea de la un capăt la altul al cerului. Marea clocotea. 

Ne-am aşezat pe pietre. Valurile ne lingeau tălpile 
picioarelor. 

— Când ţi-e de jale, trebuie să-ţi veseleşti inima, zise Zorba. 
Păi cum adică? Ce-şi închipuie ea, c-o să ne dăm bătuţi? Hai 
încoa', santuri-ule! 

— Un cântec macedonean, din regiunea ta, Zorba, am zis eu. 

— Un cântec cretan, din regiunea ta! a făcut Zorba. Am să-ţi 
cânt un cuplet pe care l-am învăţat la Candia, şi, de când îl 
ştiu, viaţa mea e alta. 

A reflectat o clipă: 

Nu, nu e alta, a zis el, dar acum pricep că am avut dreptate. 


174 


Şi-a pus degetele butucănoase pe santuri şi a întins gâtul. 
Vocea lui sălbatică, aspră, dureroasă, a prins aripi: 


Când ai luat o hotărâre, n-avea teamă, înainte! 
Dă bici tinereţii tale, n-o cruța! 


Grijile se risipiră, necazurile mărunte îşi luară zborul, 
sufletul îşi atingea propriile sale culmi. Lola, lignitul, 
telefericul, „veşnicia”, micile şi marile belele, toate deveneau 
un fum albastru care se risipea în aer, lăsând în urmă doar o 
pasăre de oţel, sufletul omului care cântă. 

— Ţi le fac cadou pe toate, Zorba! am strigat eu când 
mândra cântare a luat sfârşit; tot ce-ai făcut, socoteşte-l un dar 
din partea mea - cântăreaţa, părul cănit, banii pe care i-ai 
cheltuit, totul, totul! Cântă mai departe! 

Şi-a întins din nou gâtul uscăţiv: 


Haide, dă-i înainte, întâmplă-se ce-o vrea! 
Sau loveşti în bară, sau vei câştiga! 


Vreo zece muncitori care dormeau lângă mână auziră 
cântecele. Se treziră, coborâră tiptil şi se aciuiră în jurul 
nostru. Îşi ascultară cântecul preferat şi simțeau că-i furnică în 
picioare. 

Şi deodată, incapabili să mai rabde mult, se iviră din 
întuneric, pe jumătate goi, ciufuliţi, cu nădragii lor bufanţi, se 
orânduiră roată în jurul lui Zorba şi al santuri-ului şi se 
apucară să încingă un joc pe pietre. 

Emoţionat, îi priveam mut: 

„lată, gândeam eu, adevăratul filon pe care-l căutam. N-am 
nevoie de altul” 


A doua zi, cu noaptea-n cap, galeriile răsunau de loviturile 
târnăcoapelor şi de strigătele lui Zorba. Muncitorii lucrau cu 
frenezie. Numai Zorba îi putea însufleţi în felul acesta. Cu el, 
munca devenea licoare, cântec, dragoste, şi se îmbătau. 
Pământul căpăta viaţă în mâinile lor. Pietrele, cărbunele, 
lemnul, muncitorii adoptau ritmul lui, un război izbucnea în 
galerii, sub lumina albă a acetilenei, şi Zorba păşea în frunte, 
luptând corp la corp. Dădea câte-un nume fiecărei galerii şi 
fiecărui filon, dădea chip forţelor lipsite de înfăţişare şi, prin 
asta, le venea greu să-i scape. 


175 


— Când ştiu, spunea el, că asta e galeria Canavaro (aşa 
botezase prima galerie), sunt liniştit. O cunosc după nume, nu- 
i mai dă mâna să-mi joace vreo festă. Nici „Stareţei", nici 
„Picioarelor strâmbe", nici „Pişăcioasei". Le ştiu pe toate, cum 
zic, pe fiecare după numele ei. 

Mă strecurasem în ziua aceea în galerie fără să mă observe. 

— Hai, băieţi! Hai, băieţi! le striga el muncitorilor, cum avea 
obiceiul când era cuprins de înflăcărare. Înainte, flăcăi, al 
nostru e muntele! Suntem bărbaţi, ce dracu! fiare sălbatice, 
bunul Dumnezeu ne vede şi intră spaima-n el. Voi, cretani, eu, 
macedonean, al nostru e muntele, că n-o fi el mai dihai ca noi! 
Am răzbit noi Turcia, ehei, şi-o să ne temem acu de-un 
prăpădit de munte? Inainte! 

Careva veni alergând spre Zorba. La lumina acetilenei, am 
desluşit mutriţa lui Mimitho. 

— Zorba, făcu el cu glasul lui bolborosit, Zorba... 

Dar acesta, întorcându-se, dădu cu ochii de Mimitho şi 
înţelese. Îşi ridică mâna uriaşă: 

— Cară-te! strigă el. Întinde-o! 

— Viu din partea doamnei... dădu să spună idiotul. 

— Cară-te, am zis! Avem treabă! 

Mimitho îşi luă picioarele la spinare. Zorba scuipă, 
exasperat. 

— Ziua e pentru muncă, zise el. Ziua e bărbat. Noaptea e 
pentru benchetuială. Noaptea e muiere. Să nu le amestecăm! 

În clipa aceea am făcut un pas înainte. 

— Prieteni, am zis, e amiază, e timpul să încetaţi lucrul ca să 
luaţi masa. 

Zorba se întoarse; mă văzu şi se încruntă. 

— Cu îngăduinţa ta, jupâne, zise el, lasă-ne. Du-te tu să iei 
masa. Am pierdut douăsprezece zile, trebuie să le recuperăm. 
Poftă bună! 

Am ieşit din galerie şi am coborât spre mare. Am deschis 
cartea pe care-o ţineam în mână. Mi-era foame, am uitat de 
foame. „Meditaţia e şi ea o mână, mi-am zis... Dă-i drumul!“ şi 
m-am cufundat în marile galerii ale creierului. 

O carte neliniştitoare despre munţii acoperiţi de zăpadă ai 
Tibetului, despre misterioasele mănăstiri, despre călugării 


176 


taciturni în rase galbene, care, concentrându-şi voinţa, silesc 
eterul să capete forma dorințelor lor. 

Culmi ameţitoare, un văzduh populat de duhuri. Freamătul 
zadarnic al. Lumii nu ajunge până acolo, sus. Marele ascet îşi 
ia discipolii, băieţi între şaisprezece şi optsprezece ani, şi-i 
conduce în miez de noapte până la un lac îngheţat al muntelui. 
Se dezbracă, sparg gheaţa, îşi înmoaie veşmintele în apa 
îngheţată, le reiîmbracă şi aşteaptă să se usuce pe ei. Le 
înmoaie din nou şi le usucă în acelaşi fel, asta de şapte ori. 
După care se întorc la mănăstire pentru slujba de dimineaţă. 

Se urcă pe un vârf, la cinci-şase mii de metri înălţime. Se 
așează calmi, respiră adânc, regulat, goi până la brâu, şi nu le 
e frig. Ţin în palme un pocal cu apă îngheţată, se uită la el, se 
concentrează; îşi proiectează forţa asupra apei îngheţate şi 
apa începe să clocotească. Apoi îşi fac ceaiul. 

Marele ascet îşi adună în jurul lui discipolii şi le zice: 

„Vai de cel care nu poartă în el izvorul fericirii! 

Vai de cel care vrea să placă altora! 

Vai de cel care nu simte că viaţa de aici şi cea de dincolo nu 
e decât una!” 

Se lăsase întunericul, nu mai vedeam bine să citesc. Am 
închis cartea şi am privit marea. „Trebuie, mi-am zis, trebuie 
să mă eliberez de toate nălucile... Vai de cel, îmi strigam 
singur, care nu se poate elibera de Buddha, de zei, de patrii, 
de idei!“ 

Marea devenise dintr-o dată neagră. Secera lunii cobora iute 
spre asfinţii în depărtare, în grădini, câinii urlau a pagubă şi 
toată albia puhoiului lătra. 

Zorba îşi făcu apariţia, mânjit, plin de noroi; cămaşa îi 
atârna, zdrenţuită. 

Se aşeză pe vine lângă mine. 

— A mers bine azi, zise el satisfăcut, am făcut treabă bună. 

Auzeam cuvintele lui Zorba fără a le putea dibăci înţelesul. 
Eram cu gândul încă la îndepărtatele şi misterioasele stânci 
abrupte. 

— La ce te gândeşti, jupâne? Eşti cu mintea pe cine ştie 
unde. 

Mi-am adunat gândurile şi m-am întors spre el. Mi-am privit 
tovarăşul şi am dat din cap. 


177 


— Zorba, am răspuns eu, tu îţi închipui că eşti un formidabil 
Sindbad Marinarul, şi faci pe grozavul pentru că ai străbătut 
lumea în lung şi-n lat. Şi n-ai văzut nimic, nimic, nimic, nimic, 
prăpăditule! Nici eu, de altfel. Lumea e mult mai vastă decât 
ne închipuim noi. Călătorim, străbatem mări şi ţări, şi încă n- 
am trecut cu vârful nasului nici de pragul casei noastre. 

Zorba îşi ţuguie buzele, dar nu zise nimic. Se mărgini să 
mormăie, ca un câine credincios când îl loveşti. 

— Există munţi, am continuat eu, foarte înalţi, uriaşi, 
acoperiţi de mănăstiri. Şi în aceste mănăstiri trăiesc călugări 
în rase galbene. Ei stau, cu picioarele încrucişate, o lună, două 
luni, şase luni, şi nu se gândesc decât la un singur şi unic 
lucru. Unul singur, pricepi? Nu două, unul! Nu se gândesc, ca 
noi, la femeie şi la lignit, sau la cărţi şi la lignit: îşi 
concentrează mintea asupra unuia şi aceluiaşi lucru, şi 
săvârşesc minuni. Aşa se petrec minunile. Ai văzut, Zorba, 
când pui o lupă la soare şi aduni toate razele într-un singur 
punct? Curând punctul acela ia foc. De ce? pentru că forţa 
soarelui nu se mai risipeşte, ea e adunată în întregime asupra 
unui singur punct. La fel şi mintea omului. Săvârşeşti minuni 
concentrându-ţi mintea asupra unuia şi aceluiaşi lucru. 
Pricepi, Zorba? 

Zorba gâfâia. O clipă, se scutură de parcă ar fi vrut s-o ia la 
goană. Dar se stăpâni. 

— Zi-i mai departe, mormăi el cu un glas strangulat. 

Dar se ridică deodată, dintr-o săritură, în picioare. 

— Taci! Taci! strigă el. De ce-mi spui toate astea, jupâne? De 
ce-mi otrăveşti sufletul? Mi-era bine aici, de ce mă hărţuieşti? 
Mi-era foame, şi bunul Dumnezeu sau Diavolul (să plesnesc 
dacă fac vreo deosebire) mi-a azvârlit un os, pe care-l ling. Şi 
dădeam din coadă strigând: „Mulţumesc! Mulţumesc!“ Acu... 

Izbi cu piciorul în pământ, îmi întoarse spatele, făcu o 
mişcare ca şi cum s-ar fi îndreptat spre baracă, dar tot mai 
fierbea. Se opri în loc. 

— Pff! Grozav os... zbieră el. O scârbă de cântăreaţă 
bătrână! O veche baracă împuţită! 

Apucă un pumn de pietre şi le aruncă în mare. 

— Dar cine e ăla, strigă el, cine e ăla care ne azvârle oasele? 


178 


Aşteptă un pic, dar, văzând că nu vine niciun răspuns, se 
enervă. 

— Nu spui nimic, jupâne? strigă el. Dacă-l ştii, spune-mi-l, 
să-i cunosc şi eu numele, şi n-avea grijă, că ţi-l aranjez eu să-i 
treacă pofta! Dar aşa, la întâmplare, pe unde s-o apuc? îmi 
frâng gâtul. 

— Mi-e foame, am zis. Ocupă-te de masă. Să mâncăm mai 
întâi! 

— Nu poate să treacă nicio seară fără să mâncăm, jupâne? 
Eu aveam un unchi care era călugăr şi în zilele săptămânii nu 
băga în gură nimic, decât apă şi sare. Duminica şi de marile 
sărbători adăuga un pic de păsat. Ei bine, a trăit o sută 
douăzeci de ani. 

— A trăit o sută douăzeci de ani, Zorba, pentru că avea o 
credinţă. Işi găsise Dumnezeul, n-avea nicio grijă. Dar noi, 
Zorba, n-avem un Dumnezeu care să ne hrănească, aşa că. 
Aprinde focul, mai avem câteva dorade. Fă o fiertură groasă, 
cu multă ceapă şi cu piper, cum ne place nouă. După aia vom 
vedea. 

— Ce vom vedea? făcu Zorba turbat de mânie. Când om fi cu 
burta plină, o să uităm de toate celea. 

— Asta şi vreau! în asta constă valoarea hranei, Zorba. Hai, 
du-te, fă-ne o fiertură de peşte, dragul meu, că altfel ne crapă 
capul! 

Dar Zorba nu se mişca. Stătea pe loc, neclintit, şi mă privea. 

— Ascultă, jupâne, făcu el, ştiu eu ce planuri ai. Iaca, 
adineauri, în timp ce-mi vorbeai, am avut ca o străfulgerare, 
am văzut! 

— Şi ce planuri am, Zorba? am întrebat eu intrigat. 

— Vrei să înalţi o mănăstire, asta-i! o mănăstire în care să 
pui, în loc de călugări, nişte şoareci de bibliotecă de felul 
măriei-tale, care să-şi treacă timpul mâzgălind zi şi noapte. Şi 
după aia, ca la sfinţii care se văd pe icoane, să vă iasă pe gură 
panglici tipărite. Ei, aşa-i c-am ghicit? 

Am lăsat capul în jos, mâhnit. Vechi vise de tinereţe, aripi 
largi ce şi-au pierdut penele, dorinţe naive, generoase, 
nobile... Să înălţăm o comunitate spirituală, să ne închidem în 
ea vreo zece camarazi - muzicieni, pictori, poeţi... — să lucrăm 
cât e ziua de lungă, să nu ne întâlnim decât seara, să mâncăm, 


179 


să cântăm împreună, să citim, să punem marile întrebări, să 
năruim vechile răspunsuri. Redactasem până şi regulamentul 
comunităţii. Găsisem şi clădirea, la Sfântul-loan-Vânătorul, 
într-un defileu al Hymettei... 

— Am ghicit! făcu Zorba, foarte mulţumit văzându-mă că 
tac. Ei bine, atunci am să-ţi cer o favoare, sfinte Egumen: în 
mănăstirea aceea să mă iei portar, ca să fac contrabandă şi să 
las înăuntru când şi când anumite lucruri ciudate: niscaiva 
muieri, mandoline, damigene cu rachiu, purceluşi fripţi... Şi 
astea toate ca să nu-ți iroseşti viaţa numai cu fleacuri! 

Râse şi se îndreptă vioi spre baracă. Am dat fuga după el. A 
curăţat peştii fără să-şi descleşteze dinţii. Eu am adus lemne, 
am aprins focul. Când fiertura a fost gata, ne-am luat lingurile 
şi ne-am apucat să mâncăm direct din oală. 

Nu scoteam o vorbă niciunul, nici altul. Nu băgasem nimic 
în gură toată ziua şi înfulecam amândoi cu lăcomie. Am băut 
vin şi ne-am recăpătat voioşia. Zorba deschise gura: 

— Ar fi nostim, jupâne, s-o vedem venind acum pe madam 
Bubulina! Numai ea lipseşte. Şi cu toate astea, vrei să ştii 
ceva, între noi fie vorba, jupâne, mi-a fost dor de ea, pe cinstea 
mea! 

— Nu mai întrebi acum cine îţi azvârle osul ăsta? 

— Ce te sinchiseşti atâta de treaba asta, jupâne? Un purice 
într-un car cu fân. Apucă osul şi nu te mai gândi la mâna care-l 
zvârle. E bun la gust? Are şi-o ţâră de carne pe el? Asta-i 
chestia. Tot restul... 

— Hrana şi-a săvârşit minunea! am zis eu bătându-l pe 
umăr. Trupul înfometat s-a liniştit? S-a liniştit atunci şi sufletul 
care întreba. Adu santuri-ul! 

Dar în clipa când Zorba se ridică, se auziră paşi mărunți şi 
grăbiţi pe pietre. Nările păroase ale lui Zorba începură să 
palpite. 

— Vorbeşti de lup şi lupul la uşă! zise el şoptit, lovindu-şi 
coapsele. Uite-o! Căţeaua a adulmecat în aer miros de Zorba şi 
se prezintă. 

— Eu am plecat, am zis ridicându-mă. Mă plictiseşte. Mă duc 
să dau o raită. Descurcaţi-vă! 

— Noapte bună, jupâne! 


180 


— Şi nu uita, Zorba! I-ai făgăduit măritişul, nu mă face de 
mincinos. 

Zorba oftă. 

— Încă o însurătoare, jupâne? Sunt sătul până-n gât! 

Mirosul săpunului de toaletă se apropia. 

— Curaj, Zorba! 

Am ieşit degrabă. O şi auzeam afară pe bătrâna sirenă 
gâfâind. 


181 


XVII 


A DOUA ZI, ÎN ZORI, GLASUL LUI ZORBA MĂ TREZI 
DIN SOMN. 

— Ce te-a apucat să strigi aşa cu noaptea-n cap? 

— Asta nu-i treabă serioasă, jupâne, zise el umplându-şi 
traista cu merinde. Am adus doi catâri, scoală-te, trebuie să ne 
ducem la mănăstire să semnăm hârtiile, ca să punem pe roate 
telefericul. De-un singur lucru se teme leul: de păduche. Ne 
mănâncă păduchii, jupâne! 

— De ce-o faci păduche pe biata Bubulina? zisei eu râzând. 

Dar Zorba se făcu că nu aude. 

— Haide, zise el, până nu se înalţă soarele prea sus. 

Doream din toată inima să fac o plimbare în munţi, să simt 
miros de pin. Am încălecat pe dobitoace şi am început urcuşul. 
Ne-am oprit niţeluş la mină, unde Zorba a dat instrucţiuni 
muncitorilor: să-i facă săpături „Stareţei”, să-i facă un şanţ 
„Pişăcioasei” pentru evacuarea apei, să-l curețe pe 
„Canavaro”. 

Ziua strălucea ca un diamant cu ape frumoase. Pe măsură ce 
urcam, sufletul se înălța şi el, se purifica. Simţeam, o dată mai 
mult, influenţa pe care o are asupra sufletului aerul curat, 
respiraţia uşoară, orizontul nemărginit. Să fi jurat că sufletul e, 
şi el, un animal cu plămâni şi nări, că are nevoie de mult 
oxigen şi că se înăbuşă în praf şi printre prea numeroase 
răsuflări. 

Soarele urcase. Binişor când am intrat în pădurea de pini. 
Aerul avea aici miros de miere. Vântul sufla pe deasupra 
noastră, şopocăind ca marea. i 

Zorba era atent, pe parcurs, Ia înclinarea muntelui. In gând, 
înfigea stâlpi din loc în loc, ridica ochii şi vedea deja cablul 
lucind la soare şi coborând drept până la țărm. 

Agăţate de cablu, trunchiurile doborâte lunecau, ţiuind, ca 
nişte săgeți. 

Îşi freca mâinile. 


182 


— Straşnică afacere! zicea el. O afacere de aur. O să 
adunăm biştarii cu lopata şi-o să facem ce-am zis. 

Mă uitai la el uimit. 

— Ei, te faci c-ai uitat! înainte de ne construim mănăstirea 
plecăm pe muntele ăl mare. Cum spuneai că-i zice? Teba? 

— Tibet, Zorba, Tibet... Dar numai noi doi, atât. Locul acela 
nu suportă femei. 

— Dar cine-ţi vorbeşte de muieri? Şi, dacă-i vorba, sunt tare 
folositoare, sărăcuţele, nu le vorbi de rău; tare folositoare când 
bărbatul n-are o treabă bărbătească de făcut: să extragă 
cărbune, să ia oraşe cu asalt, să stea de vorbă cu bunul 
Dumnezeu. Ce-i rămâne de făcut în cazuri de-astea ca să nu 
crape? Bea vin, joacă zaruri, mângâie muierile. Şi aşteaptă... 
Aşteaptă să-i vină vremea - dacă vine. 

Tăcu o clipă. 

— Dacă vine! repetă el iritat. Că s-ar putea prea bine să nu 
vină niciodată. 

Şi o clipă mai târziu: 

— Treaba asta nu mai poate să ţină mult aşa, jupâne, zise el; 
una din două: sau pământul trebuie să se îngusteze, sau eu să 
mă lăţesc. Altminteri, s-a zis cu mine! 

Un călugăr îşi făcu apariţia între brazi, roşcat, gălbejit la 
faţă, cu mânecile suflecate, cu o tichie rotundă de dimie în cap. 
Ţinea în mână o nuieluşă de fier cu care izbea pământul şi 
mergea cu paşi rari. Când ne-a văzut, s-a oprit şi a ridicat 
nuieluşa. 

— Unde mergeţi, voinicilor? a întrebat el. 

— La mănăstire, a răspuns Zorba. Mergem să ne închinăm. 

— Faceţi cale-ntoarsă, creştini! a strigat călugărul, în timp 
ce ochii lui albaştri spălăciţi se congestionară. Faceţi cale- 
ntoarsă, că de bine vi-o spun! Nu livada! Preacuratei, ci 
grădina Satanei e mănăstirea. Sărăcie, umilinţă, curăţenie, 
cununa călugărească, cum s-ar zice! Hi! Hi! Hi! Plecaţi, vă 
spun. Bani, trufie, fecioraşi! lată sfânta lor Treime. 

— E nostim individul ăsta, jupâne, îmi şopti Zorba încântat. 

Se aplecă spre el: 

— Cum te numeşti, frate călugăr? întrebă el. Şi ce vânt te- 
aduce? 


183 


— Mă numesc Zaharia. Mi-am făcut bocceaua şi am plecat. 
Am plecat, am plecat, că nu se mai putea! Fii bun de-mi spune 
care ţi-e numele. 

— Canavaro. 

— Nu se mai putea, frate Canavaro. Cât e noaptea de lungă 
Hristos se tânguie şi nu mă lasă să dorm. Şi eu mă tângui 
odată cu el, şi atunci Egumenul - focurile iadului să-l arză! — 
m-a chemat azi-dimineaţă cu noaptea-n cap:, Ei, Zaharia, 
numai ce-mi spune, n-ai de gând să-i laşi pe fraţi să doarmă? 
Am să te izgonesc.” „Eu nu-i las să doarmă, zic, eu sau 
Hristos? El e cel care se tânguie!” Atunci şi-a ridicat cârja, 
anticristul, şi, iaca, priveşte! 

Îşi scoase tichia, lăsând la vedere o rană cu sânge închegat 
în păr. 

— Atunci mi-am scuturat praful de pe încălțări şi am plecat. 

— Hai cu noi înapoi la mănăstire, zise Zorba, te împac eu cu 
Egumenul. Vino, o să ne ţii tovărăşie şi-o să ne arăţi drumul. 
Cerul te-a trimis. 

Călugărul medită o clipă. Ochii îi luciră. 

— Ce-mi daţi? zise el în cele din urmă. 

— Ce vrei? 

— Un kil de morun sărat şi-o sticlă de coniac. 

Zorba se aplecă şi se uită la el: 

— Nu cumva, din întâmplare, ai vreun diavol în tine, 
Zaharia? zise el. 

Călugărul avu o tresărire. 

— Cum ai ghicit? întrebă el uluit. 

— Viu de la muntele Athos, răspunse Zorba, şi mai ştiu şi eu 
câte ceva în privinţa asta! 

Călugărul lăsă capul în jos. Abia i se auzea glasul. 

— Da, răspunse el, am unul. 

— Şi vrea morun şi coniac, aşa-i? 

— Da, blestemat fie el de trei ori! 

— Bine, de acord! Poate că şi fumează? 

Zorba îi aruncă o ţigară, pe care călugărul o prinse cu 
lăcomie. 

— Fumează, fumează, lovi-l-ar ciuma! zise el. 

Scoase din buzunar un amnar cu fitil, îşi aprinse ţigara şi 
trase fumul adânc în piept. 


184 


— Lăudat fie Hristos! zise el. 

Ridică nuieluşa de fier, făcu cale-ntoarsă şi deschise drumul. 

— Şi cum se cheamă diavolul din tine? întrebă Zorba 
făcându-mi cu ochiul. 

— Iosif! răspunse călugărul fără să se întoarcă. 

Tovărăşia acelui călugăr pe jumătate nebun nu-mi plăcea 
defel. Un creier infirm, ca şi un trup infirm, îmi provoacă milă 
şi dezgust totodată. Dar n-am spus nimic. L-am lăsat pe Zorba 
să facă după capul lui. 

Aerul curat ne-a deschis pofta de mâncare. Ne-am, instalat 
sub un pin uriaş şi am desfăcut traista. Călugărul s-a aplecat 
cu lăcomie, scotocindu-i din ochi conţinutul. 

— Ei, ei! strigă Zorba, nu te linge pe buze dinainte, Zaharia! 
E Lunea Mare azi. Noi suntem francmasoni, aşa că o să 
mâncăm un pic de carne, un puişor, Dumnezeu să ne ierte! Dar 
avem şi nişte halva şi măsline pentru sfinţia ta, poftim! 

Călugărul îşi mângâie barba jegoasa. 

— Eu, zise el cu pocăință, eu, Zaharia, postesc; o să mănânc 
măsline cu pâine şi-o să beau apă proaspătă... Dar! Iosif, că-i 
diavol, o să mănânce o bucăţică de carne, fraţilor; îi place tare 
mult carnea de pui şi-o să bea vin din plosca voastră, 
blestematul! 

Îşi făcu semnul crucii, înfulecă pe nerăsuflate pâinea, 
măslinele, halvaua, se şterse la gură cu dosul mâinii, bău apă, 
apoi îşi mai făcu o dată semnul crucii ca unul ce-a isprăvit de 
mâncat. 

— Acu, zise el, e rândul lui Iosif, de trei ori blestemat... 

Şi se repezi la pui. 

— Mănâncă, blestematule! mormăi el mânios, înfulecând 
bucăţi mari, mănâncă! 

— Bravo, călugăre! făcu Zorba entuziasmat. Ai un arc cu 
două coarde, după cum văd. 

Şi întorcându-se spre mine: 

— Cum ţi se pare, jupâne? 

— Îţi seamănă, am răspuns eu râzând. 

Zorba îi întinse călugărului plosca de vin: 

— Iosif, trage-i o duşcă! 

— Bea, blestematule, făcu călugărul, care apucă plosca şi-şi 
lipi gura de ea. 


185 


Soarele frigea tare, ne-am vârât ceva mal la umbră. 

Călugărul duhnea a sudoare acră şi a tămâie. Se lichefia în 
bătaia soarelui şi Zorba îl trase la umbră să nu împută prea 
tare aerul. 

— Ce ţi-a venit să te faci călugăr? îl întrebă Zorba, care 
mâncase zdravăn şi simţea nevoia să sporovăiască. 

Călugărul avu un rânjet. 

— Gândeşti poate că de sfinţenie? Vezi-ţi de treabă! De 
mizerie, frate, de mizerie. Cum n-aveam ce mânca, ce mi-am 
zis: n-ai decât să intri la mănăstire şi nu mai crapi de foame! 

— Şi eşti mulţumit? 

— Numele Domnului fie lăudat. Oftez adesea, dar nu lua în 
seamă. Nu după pământ oftez; pe ăsta mă... vorba aia, să mă 
scuzi, în fiecare zi. După cer oftez eu. Spun snoave, fac tumbe, 
călugării se prăpădesc de râs când mă văd. Zic că-s stăpânit de 
duhul rău şi mă blestemă. Dar eu unul îmi zic aşa: „Nu e cu 
putinţă. Că lui Dumnezeu îi place gluma, e lucru sigur. Intră, 
paiaţă, intră, puişorule! o să-mi zică într-o bună zi. Vino încoa' 
să mai râd şi eu un pic!“ Uite-aşa, vezi tu, o să intru şi eu în 
rai, ca măscărici. 

— Dragul meu, cred că ai capul bine proptit pe umeri! zise 
Zorba ridicându-se. Hai, să nu ne-apuce noaptea! 

Din nou, călugărul deschise drumul. În timp ce urcam 
muntele, mi se părea că urcă în mine peisaje psihice, trecând 
de la preocupări mărunte la altele mai înalte, de la comode 
adevăruri campestre la teorii abrupte. 

Deodată, călugărul se opri. 

— Maica Precistă a Răzbunării! zise el arătându-ne o capelă 
micuță cu o cupolă rotundă, graţioasă. 

Bătu o mătanie şi se închină. _ 

Am descălecat şi am intrat în capela răcoroasă. Intr-un 
ungher, o străveche icoană înnegrită de fum, plină de 
inscripţii: plăcuţe subţiri de argint pe care erau grosolan 
gravate picioare, mâini, ochi, inimi... O candelă de argint 
ardea, neistovită, în faţa icoanei. 

M-am apropiat tăcut: o fioroasă madonă războinică, cu un 
gât ţeapăn, cu o uitătură severă şi îngrijorată de fecioară, în 
mână nu cu pruncul divin, ci cu o suliță lungă şi dreaptă. 


186 


— Vai de cel ce se atinge de mănăstire! zise călugărul 
îngrozit. Se năpusteşte asupra lui şi-l străpunge cu sulița. Pe 
vremuri, au venit algerienii şi-au dat foc mănăstirii. Dar stai 
numai să vezi ce-au păţit, păgânii: în clipa când au trecut prin 
faţa capelei ăsteia, Sfânta Fecioară a ţâşnit din icoană şi s-a 
repezit afară. Şi unde mi s-a pus să lovească cu sulița în stânga 
şi-n dreapta; pe toţi i-a căsăpit. Bunicu-meu îşi mai amintea de 
oasele lor răsfirate prin toată pădurea. De pe vremea aceea i s- 
a dat numele de Maica Precistă a Răzbunării. Mai înainte îi 
zicea a îndurării. 

— Şi de ce nu şi-a săvârşit ea minunea înainte de-a i se da 
foc mănăstirii, frate Zaharia? întrebă Zorba. 

— Voia Atotputernicului! răspunse călugărul, închinându-se 
de trei ori. 

— Halal Atotputernic! mormăi Zorba urcând în şa. La drum! 

Nu după multă vreme, pe un podiş, se ivi, înconjurată de 
stânci şi pini, mănăstirea Sfintei Fecioare. Senină, zâmbitoare, 
departe de lume, în căuşul acestei înalte trecători inundate de 
verdeață, armonizând profund noblețea înălţimii cu blândeţea 
câmpiei, mănăstirea aceasta mi se înfăţişa drept un minunat 
refugiu ales pentru reculegerea omului. 

„Aici, gândeam eu, un suflet curat şi blând ar putea face ca 
extazul religios să fie pe măsura omului. Nici vreo culme 
abruptă şi supraomenească, nici vreo câmpie voluptuoasă şi 
leneşă, ci exact ce trebuie pentru ca sufletul să se înalțe fără 
să-şi piardă blândeţea umană. O asemenea privelişte, îmi 
spuneam eu, nu plămădeşte nici eroi, nici porci. Plămădeşte 
oameni.” 

Aici s-ar potrivi perfect un grațios templu al Greciei antice 
sau o gingaşă moschee musulmană. Dumnezeu trebuie să 
coboare aci într-un simplu veşmânt omenesc. Probabil că 
merge desculţ prin iarba primăvăratică şi stă liniştit la taifas 
cu oamenii. 

— Ce minune, câtă singurătate, câtă fericire! am şoptit. 

Am descălecat, am intrat pe poarta boltită, am urcat la 
vorbitor, unde ni s-a adus tava tradiţională cu rachiu, dulceaţă 
şi cafea. Fratele arhondar şi-a făcut apariţia, călugării s-au 
strâns roată în jurul nostru, am început să vorbim. Ochi 


187 


iscoditori, buze nesăţioase, bărbi, mustăţi, subsuori mirosind a 
tap. 

— Un ziar n-aţi adus? a întrebat un călugăr neliniștit. 

— Un ziar? am făcut cu mirat. Ce să faceţi cu el aici? 

— Un ziar, frate, să vedem ce se mai întâmplă în lume! 
săriră cu gura vreo doi-trei călugări indignati. 

Agăţaţi cu mâinile de balustrada balconului, croncăneau ca 
nişte ciori. Vorbeau de Anglia, de Rusia, de Venizelos”, de 
rege, cu patimă. Lumea se lepădase de ei; ei, însă, nu se 
lepădaseră de lume. Mintea le era doldora de metropole, de 
prăvălii, de femei, de ziare... 

Un călugăr rotofei şi păros s-a sculat în picioare trăgând 
zgomotos aerul pe nas. 

— Vreau să-ţi arăt ceva, mi-a zis el, să-mi spui ce părere ai şi 
tu. Mă duc s-o aduc. 

A pornit-o, cu mâinile-i scurte şi păroase pe burtă, 
târșâindu-și papucii de pânză, şi a dispărut în dosul uşii. 

Călugării rânjiră pizmaşi. 

— Părintele Dometios, a zis fratele ospitalier, o să-şi aducă 
iarăşi maica de lut. Necuratul a îngropat-o anume pentru el în 
pământ şi într-o zi, când Dometios săpa în grădină, a dat de ea. 
A adus-o în chilia lui şi de-atunci, bietul om, nu mai ştie ce-i 
odihna. Nu mai e mult să-şi piardă şi minţile. 

Zorba s-a ridicat. Simţea că se înăbuşă. 

— Am venit să-l vedem pe sfântul Egumen, a zis el, şi să 
semnăm nişte acte. 

— Sfântul Egumen nu-i aci, a răspuns fratele arhondar, a 
plecat azi-dimineaţă în sat. Trebuie să ai răbdare. 

Părintele Dometios îşi făcu din nou apariţia, cu mâinile 
întinse şi unite, de parcă ar fi adus sfântul potir. 

— Iată! a zis el întredeschizându-şi mâinile cu multă băgare 
de seamă. 

M-am apropiat. O statuetă micuță de Tanagra surâdea, 
cochetă, pe jumătate goală, în palmele durdulii ale călugărului. 
Cu singura-i mână pe care o mai avea, îşi sprijinea capul. 


? 23 august 1864 - t 18 martie 1936) a fost un remarcabil revoluţionar elen, om de stat 
remarcabil și lider carismatic de la începutul secolului al XX-lea 
188 


— Şi-arată capul, a zis Dometios, vrea să zică că are 
înăuntru o piatră prețioasă, poate un diamant, sau o perlă. Ce 
crezi? 

— Eu cred, s-a băgat în vorbă un călugăr veninos, că o doare 
capul. 

Dar rotofeiul Dometios, cu nişte buze lăsate ca de ţap, mă 
privea şi aştepta nerăbdător. 

— Eu aş zice s-o sparg, ca să văd, a zis el. Nu mai pot să 
închid un ochi... Dacă e înăuntru un diamant? 

Mă uitam la graţioasa fecioară cu sâni mici şi tari, exilată aci 
printre mirosurile de tămâie şi zeii crucificaţi care afuriseau 
carnea, râsul şi sărutul. 

Ah! dacă aş fi putut s-o salvez! 

Zorba a luat statueta de lut, a pipăit firavul trup de femeie, 
degetele lui s-au oprit fremătătoare pe sânii ascuţiţi şi pietroşi. 

— Dar tu nu vezi, frate călugăr, că e Necuratul? El în 
persoană, nu mai încape vorbă. Nicio grijă, îl cunosc eu bine, 
blestematul. Uite-aici la sânul ei, părinte Dometios, rotund, 
pietros, fraged. Ăsta-i sânul Necuratului, mai ştiu şi eu câte 
ceva! 

Un călugăr tinerel apăru în prag. Soarele îi lumina părul 
bălai şi chipul oval şi pufos. 

Călugărul cu limba de viperă îi făcu cu ochiul fratelui 
arhondar. Avură amândoi un zâmbet ironic. 

— Părinte Dometios, au zis ei, ţi-a venit novicele, Gavril. 

Călugărul a apucat degrabă fecioara de lut şi s-a îndreptat 
spre uşă, rostogolindu-se ca un butoi. Frumuşelul novice 
mergea înainte, tăcut, cu pas legănat. Au dispărut amândoi de- 
a lungul coridorului dărăpănat. 

I-am făcut un semn lui Zorba şi am ieşit afară. Era un aer 
călduţ foarte plăcut. În mijlocul curţii, un portocal înflorit îşi 
răspândea mireasma. Lângă el, dintr-un antic cap de berbec 
din marmură, apa curgea şopotind. Mi-am vârât capul 
dedesubt şi m-am răcorit. 

— la spune, ce fel de indivizi sunt ăştia? făcu Zorba 
dezgustat. Bărbaţi nu, muieri nu, catâri te pomeneşti, Puah! 
să-i ia dracu! 

Şi-a vârât şi el capul sub apa rece şi a izbucnit în râs. 


189 


— Puah! să-i ia dracu! a mai spus o dată. Au cu toţii un 
diavol în ei. Unul vrea o muiere, altul un morun, altul parale, 
altul ziare.., adunătură de nătăfleţi! De ce n-or fi venind în 
mijlocul oamenilor, să se sature de toate astea şi să-şi curețe 
creierii? 

Şi-a aprins o ţigară şi s-a aşezat pe bancă sub portocalul 
înflorit. 

— Eu, a zis el, când am poftă de ceva, ştii ce fac? Mă îndop 
până mi se face greață, ca să mi se facă lehamite şi să nu-mi 
mai fie gândul acolo. Sau să mă gândesc la lucrul acela cu 
dezgust. Când eram puşti, mă înnebuneam după cireşi. Nu 
prea aveam bani, nu puteam sa cumpăr multe odată, aşa că, 
după ce le mâncam, aveam poftă să mănânc altele. Zi şi 
noapte, numai la cireşi mi-era gândul, îmi curgeau balele după 
ele, un adevărat chin! Dar într-o bună zi m-am înfuriat, sau mi- 
a fost ruşine, nu ştiu bine. Am simţit că cireşile fac ce vor din 
mine şi că sunt un caraghios. Atunci, ce-am făcut? M-am sculat 
noaptea tiptil, am scotocit în buzunarele lui taică-meu, am 
găsit o megidie! de argint, am umflat-o, şi dimineaţa cu 
noaptea-n cap m-am dus la unu cu fructe. Am cumpărat un coş 
întreg de cireşe, m-am instalat într-un şanţ şi m-am pus pe 
mâncat. Am vârât şi-am tot vârât în mine la cireşi până m-am 
umflat. Nu mult după aia, mi-a fost rău la stomac şi am vărsat. 
Am vărsat, am vărsat până m-au luat toţi dracii, jupâne, dar 
din ziua aceea s-a isprăvit cu cireşile. Nu le mai puteam suferi. 
Eram eliberat. Mă uitam la ele şi spuneam: nu mai am nevoie 
de voi! Acelaşi lucru l-am făcut mai târziu cu vinul şi cu 
tutunul. Beau şi-acu, fumez şi-acu. Dar când vreau, hap! am 
tăiat-o. Nu mă las stăpânit de patimă. Cu patria, acelaşi lucru. 
Am avut chef, m-am vârât până-n gât, am vărsat şi mi s-a făcut 
lehamite. 

— Dar cu femeile? am întrebat eu. 

— O să le vină şi lor rândul, putorile, o să le vină! Dar când 
oi avea şaptezeci de ani. 

S-a gândit o clipă, i s-a părut puţin. 

— Optzeci, s-a corectat el. Îţi vine-a râde, jupâne, dar, mă 
rog, poţi să râzi cât pofteşti! Aşa se eliberează omul, ascultă 
bine ce-ţi spun, aşa se eliberează: îndopându-se cu toate până 


10 Moneda turcească. 


190 


peste cap, nu făcându-se ascet. Dragul meu, cum vrei să te 
lepezi de diavol dacă nu devii tu însuţi un drac şi jumătate? 

Dometios, gâfâind, apăru în curte, urmat de tânărul călugăr 
bălai. 

— Parcă-i un înger mânios, a şoptit Zorba, admirându-i 
sălbăticia şi graţia de efeb. 

S-au apropiat de scara de piatră care ducea la chiliile 
superioare. Dometios s-a întors, s-a uitat la tânărul călugăr şi i- 
a zis ceva. Acesta a dat din cap că nu. Dar îndată s-a înclinat 
supus. L-a apucat de mijloc pe bătrân şi au urcat încet scara. 

— Te-ai prins? m-a întrebat Zorba. Te-ai prins? Sodoma şi 
Gomora! 

Doi călugări au scos nasul afară. Şi-au făcut cu ochiul, au 
şuşotit ceva şi au început să râdă. 

— Câtă răutate! a mormăit Zorba. Lupii nu se mănâncă între 
ei, dar călugării da! Uite-i cum se muşcă unul pe altul. 

— Unul pe altul, am spus eu râzând. 

— Dragul meu, aci e acelaşi lucru ca peste tot, nu-ți 
frământa creierii! Nişte catâri, pe cinstea mea, jupâne! Poţi să 
zici, după cum ţi-e pofta, Gavril sau Gabriela, Dometios sau 
Dometia. Să plecăm, jupâne, să semnăm actele degrabă şi să 
plecăm. Aici, pe cinstea mea, ajungi să-ţi fie scârbă şi de 
bărbaţi şi de muieri. 

Cu un glas coborât: 

— Am şi un plan... a adăugat el. 

— lar vreo năzbâtie, Zorba. Găseşti că n-ai făcut destule? 
Hai, să-ţi aud planul. 

Zorba ridică din umeri: 

— C-oi fi prost să ţi-l spun, jupâne! Tu, să nu fie cu supărare, 
eşti un băiat de treabă, grijuliu cu oricine. Dacă găseşti iarna 
un purice lângă plapumă, îl vâri dedesubt să nu răcească. Cum 
să înţelegi tu un bandit înrăit ca mine? Eu, dacă găsesc un 
purice, ţac! îl strivesc. Dacă găsesc o oaie, hap! îi tai gâtul, o 
pun la frigare şi-o înfulec cu tovarăşii. Ai să-mi zici: nu e oaia 
ta! Recunosc. Dar lasă-mă, frăţioare, s-o mănânc mai întâi, şi 
ne-om explica după aia, om vorbi în toată liniştea despre ce-i 
„al tău“ şi ce-i „al meu“. Ai să vorbeşti cât ţi-o fi pofta, în timp 
ce eu o să mă scobesc în dinţi cu un chibrit. 


191 


În curte răsunară hohotele lui de râs. Zaharia îşi făcu 
apariţia, îngrozit. Puse un deget la buze şi se apropie în vârful 
picioarelor. 

— Şşşt! făcu el, nu râdeţi! Uite, colo sus, în dosul ferestruicii 
deschise, lucrează episcopul. E biblioteca. Scrie. Scrie cât e 
ziulica de mare, sfinţia-sa, nu strigaţi! 

— A, taman cu tine voiam să dau ochii, frate Iosif! făcu 
Zorba, luându-l pe călugăr de braţ. Hai la tine în chilie, avem 
de vorbit un pic. 

Şi, întorcându-se spre mine: 

— Tu, în vremea asta, zise el, du-te să vizitezi biserica şi să 
te uiţi la vechile icoane. Eu îl aştept pe Egumen, trebuie să 
pice dintr-o clipă într-alta. Şi, mai ales, nu te băga; să nu faci 
vreo boroboaţă! Lasă-mă pe mine, am eu planul meu. 

Mi se aplecă la ureche: 

— O să avem pădurea la jumătate preţ... Să nu scoţi o vorbă! 

Şi-o porni în grabă, de braţ cu călugărul cel smintit. 


192 


XVIII 


AM TRECUT PRAGUL BISERICII ŞI M-AM AFUNDAT 
ÎN clarobscurul răcoros şi parfumat. 

Biserica era goală. Candelabrele de bronz luceau slab, 
iconostasul migălit cu fineţe ocupa tot fundalul, înfăţişând o 
boltă aurită plină cu ciorchini. Pereţii, de sus până jos, 
acoperiţi de fresce pe jumătate şterse: înfricoşători asceţi 
scheletici. Părinţii Bisericii, îndelungile patimi ale lui Hristos, 
îngeri zdraveni şi sălbatici, cu părul strâns în late panglici 
decolorate. 

Sus de tot, pe boltă, Sfânta Fecioară, cu braţele întinse, a 
rugă. Lumina pâlpâitoare a unei candele de argint masiv, care 
ardea în faţa ei îi lingea molcom şi îi mângâia frământatul chip 
prelung. Nu-i voi uita niciodată ochii îndureraţi, gura ţuguiată 
şi rotunjită, bărbia puternică şi voluntară. lată, îmi spuneam 
eu, Mama pe deplin satisfăcută, pe deplin fericită, chiar în cea 
mai chinuitoare durere a ei, conştientă că din măruntaiele ei 
pieritoare a ieşit ceva nemuritor. 

Când am trecut din nou pragul bisericii, soarele apunea. M- 
am aşezat sub portocal, fericit. Domul se coloră în roz, ca în 
zori. Călugării, retraşi în chiliile lor, se odihneau. Noaptea asta 
nu vor dormi, trebuiau să capete puteri. Hristos va începe, în 
seara asta, să urce Golgota, şi călugării aveau s-o urce odată 
cu el. Două scroafe negre cu ţâţe trandafirii moţăiau, întinse 
sub un roşcov. Porumbeii, pe acoperişuri, se împerecheau. 

Până când, gândeam eu, voi putea trăi şi simţi această 
dulceaţă a pământului, a ferului, a tăcerii şi a parfumului de 
portocal înflorit? O icoană a sfântului Bachus, pe care-o 
privisem în biserică, îmi umpluse inima de bucurie. Tot ce mă 
emoţionează mai profund; unitatea în dorinţă, coerenţa în 
străduinţă, mi se înfăţişă din nou pe dinaintea ochilor. 
Binecuvântată fie acea graţioasă iconiţă a efebului creştin cu 
păr buclat atârnându-i în jurul frunţii ca nişte ciorchini negri. 
Dionisos, frumosul zeu al vinului şi al extazului, şi sfântul 
Bachus se amestecau în mine, căpătau acelaşi chip. Sub 


193 


frunzele de viţă şi sub rasa de călugăr zvâcnea acelaşi trup 
fremătător, pârguit de soare - Grecia. 

Zorba se înapoie. 

— A sosit Egumenul, mi-a strecurat el în grabă, am vorbit 
niţeluş, se lasă greu: nu vrea să cedeze pădurea pe-o nimica 
toată, zice; cere mai mult, canalia, da-i vin eu de hac. 

— De ce se lasă greu? Nu eram înţeleşi? 

— Nu te-amesteca, jupâne, te implor! se rugă Zorba. Strici 
totul. Parcă te-aud vorbind de vechea înţelegere, care e 
înmormântată! Nu te încrunta, e înmormântată, dacă-ţi zic! O 
să avem pădurea la jumătate preţ. 

— Dar ce mai cloceşti, Zorba? 

— Nu te priveşte, treaba mea. O să ung osia şi-o să meargă, 
te-ai prins? 

— Dar de ce? Nu înţeleg. 

— Pentru că am cheltuit mai mult decât trebuia la Candia, 
uite de-aia! Pentru că Lola mi-a păpat, adică ţi-a păpat o 
groază de biştari. Crezi c-am uitat? Fiecare cu amorul lui 
propriu, ce-ţi închipui? Nu-mi place să mi se păteze cinstea! 
Am cheltuit, plătesc. Am făcut socoteala: Lola a costat şapte 
mii de drahme, le virez asupra pădurii. Egumenul, mănăstirea, 
Maica Precistă vor plăti pentru Lola. Asta mi-e planul, îţi 
place? 

— Absolut deloc. Cu ce e răspunzătoare Maica Precistă de 
cheltuielile tale nechibzuite? 

— E răspunzătoare, chiar mai mult decât răspunzătoare. Ea, 
ea şi-a zămislit fiul: pe bunul Dumnezeu. Bunul Dumnezeu m-a 
făcut pe mine, Zorba, şi mi-a dat daraverile pe care le ştii. 
Daraverile astea blestemate, ele mă fac să-mi pierd capul şi să- 
mi deschid punga de câte ori dau cu nasul de-o muiere. 
Pricepi? Aşa că Preasfânta născătoare de Dumnezeu e 
răspunzătoare, chiar mai mult decât răspunzătoare. Să 
plătească! 

— Nu-mi place, Zorba. 

— Asta-i altă căciulă, jupâne. Să salvăm mai întâi cele şapte 
miişoare, şi-om vorbi după aia. „Dă-mi un pup, iubitule, după 
aceea îţi voi fi iar mătuşă...” Cunoşti cântecul? 

Bondocul frate arhondar îşi făcu apariţia. 


194 


— Aveţi bunăvoința şi intraţi, zise el cu glas mieros, 
ecleziastic, masa e servită. 

Am coborât în sala de mese, o sală mare cu bănci şi mese 
lungi, înguste. Un miros de ulei rânced şi de acreală plutea în 
aer. În fund, o frescă veche înfăţişa Cina cea de taină. Cei 
unsprezece apostoli credincioşi, îngrămădiţi ca oile în jurul lui 
Hristos, şi, în faţă, cu spatele la privitor, de unul singur, 
roşcovanul cu fruntea cocârjată, cu nasul acvilin, Iuda, oaia 
cea râioasă. Şi Hristos cu ochii numai la el. 

Fratele arhondar se aşeză, eu în dreapta, Zorba în stânga 
lui. 

— Suntem în postul Paştelui, zise el, şi-o să ne iertaţi: nici 
untdelemn, nici vin, cu toate că sunteţi călători. Fiţi bineveniţi! 

Ne închinarăm; ne-am servit în tăcere cu măsline, ceapă 
verde, linte proaspătă şi halva. Mestecam toţi trei încet, ca 
nişte iepuri. 

— Aşa e viaţa la noi aici, zise fratele arhondar, o răstignire, 
un post. Răbdare, însă, fraţilor, răbdare, veni-va şi învierea cu 
Mielul Domnului, veni-va împărăţia Cerurilor. 

Am tuşit. Zorba m-a călcat pe picior ca un fel de: „Tacă-ți 
gura!“ 

— L-am văzut pe fratele Zaharia... a zis Zorba, ca să 
schimbe vorba. 

Fratele arhondar a avut o tresărire. 

— Ţi-a zis cumva ceva, blestematul? a întrebat el îngrijorat. 
Are în el şapte diavoli, nu-i da ascultare! Are un suflet murdar 
şi nu vede pretutindeni decât murdărie. 

Clopotul sună, lugubru, priveghiul. Fratele arhondar îşi făcu 
cruce şi se ridică. 

— Eu mă duc, zise el. Încep Patimile Domnului, ne ducem să 
purtăm crucea odată cu el. În seara asta vă puteţi odihni, 
sunteţi obosiţi de drum. Dar mâine la utrenie... 

— Puşlamale! mormăi Zorba între dinţi de cum ieşi 
călugărul. Puşlamale - mincinoşi! catâri! catâri! 

— Ce-i cu tine, Zorba? Ţi-a spus ceva Zaharia? 

— Lasă, jupâne, n-avea grijă, dacă nu vor să iscălească, o să 
vadă ei cu cine au de-a face! 


195 


Am intrat în chilia pregătită pentru noi. Într-un colţ, o icoană 
a Sfintei Fecioare cu obrazul lipit de cel al fiului ei şi cu ochii 
plini de lacrimi. 

Zorba dădu din cap. 

— Ştii de ce plânge, jupâne? 

— Nu. 

— Pentru că vede. Eu, dac-aş fi pictor de icoane, aş zugrăvi- 
o pe Maica Precistă fără ochi, fără urechi, fără nas. Pentru că 
mi-e milă de ea. 

Ne-am întins amândoi pe culcuşurile tari. Grinzile aveau 
miros de chiparos; pe fereastra deschisă intra blânda răsuflare 
a primăverii încărcată de parfumul florilor. În răstimpuri, 
funebrele melodii veneau din curte ca nişte rafale de vânt. O 
privighetoare s-a pornit să cânte lângă fereastră şi, 
numaidecât, puţin mai departe, încă una, şi încă una. Noaptea 
se revărsa de dragoste. 

Nu puteam adormi. Cântul privighetorii se amesteca cu 
tânguirile lui Christ şi mă străduiam, printre portocalii înfloriţi, 
să urc, şi eu, Golgota, călăuzindu-mă după stropii mari de 
sânge. În noaptea primăvăratică şi albastră vedeam sudoarea 
rece a lui Hristos curgându-i şiroaie pe tot trupul palid şi 
sfârşit. Îi vedeam mâinile întinzându-i-se, tremurătoare, de 
parcă cerea îndurare, de parcă cerşea. Oamenii sărmani din 
Galileea veneau grăbiţi în urma lor şi strigau „Osana! Osana!“ 
Avea ramuri de palmier în mână şi-şi întindeau mantiile sub 
paşii lui. El îi privea pe cei pe care-i iubea, dar niciunul dintre 
ei nu-i bănuia disperarea. El singur ştia că merge la moarte. 
Sub licărul stelelor, plângând, în taină, îşi mângâia biata inimă 
omenească încolţită de spaimă: 

„Precum bobul de grâu, inimă, trebuie şi tu să intri în 
pământ şi să mori. Nu-ti fie teamă. Altminteri, cum ai putea 
ajunge spic? Cum i-ai putea hrăni pe oamenii care mor de 
foame?“ 

Dar, în pieptul lui, inima de om tremura, fremăta şi nu voia 
să moară... 

În curând, în jurul mănăstirii, pădurea răsună toată de 
trilurile privighetorilor ce se înălţau din frunzişul umed, 
plămădite din dragoste şi patimă. Şi, laolaltă cu ele, biata 
inimă omenească tremura, plângea, se tânguia. 


196 


Încet-încet, fără să bag de seamă, odată cu Patimile lui 
Hristos, cu cântul privighetorii, am intrat în lumea viselor aşa 
cum intră pare-se sufletul în rai. 

N-am apucat să dorm o oră că m-am trezit brusc, 
înspăimântat. 

— Zorba, am strigat eu, ai auzit? Un foc de revolver! 

Dar Zorba şedea deja în capul oaselor pe pat şi fuma. 

— Nu-ţi face sânge rău, jupâne, zise el, căznindu-se să-şi 
stăpânească furia; lasă-i să-şi încheie socotelile. 

Se auziră strigăte pe coridor, zgomot de papuci târşiţi, de 
uşi care se deschideau şi se închideau şi, de departe, geamătul 
unui rănit. 

Am sărit din pat şi am deschis uşa. Un moşneag uscăţiv se 
ivi în faţa mea. Întinse braţul ca pentru a-mi bara drumul. 
Purta o tichie albă ascuţită şi o cămaşă de noapte care-i 
ajungea până la genunchi. 

— Cine eşti? 

— Episcopul... răspunse el, şi glasul îi tremura. 

Cât pe-aci să pufnesc în râs. Un episcop? Unde îi erau 
podoabele: patrafirul de aur, mitra, cârja, falsele pietre 
preţioase multicolore?... Era pentru prima oară când vedeam 
un episcop în cămaşă de noapte. 

— Ce e cu focul ăsta de revolver, preasfinţia-ta? 

— Nu ştiu, nu ştiu... se bâlbâi el, împingându-mă uşurel în 
cameră. 

Din patul lui, Zorba izbucni în râs. 

— Ți-e frică, părinte? făcu el. Intră, hai, sărmane bătrân. Noi 
nu suntem călugări, nu-ţi fie frică. 

— Zorba, i-am zis în şoaptă, vorbeşte cu mai mult respect, e 
episcopul. 

— Dragul meu, în cămaşă de noapte nimeni nu-i episcop! 
Intră, am zis! 

Se ridică, îl luă de braţ, îl băgă înăuntru şi închise uşa. 
Scoase din traista lui o sticlă de rom şi umplu un păhărel. 

— Bea, moşule, făcu el, asta îţi dă curaj. 

Bătrânul pirpiriu goli paharul şi simţi că-i vine inima la loc. 
Se aşeză pe patul meu şi se rezemă de perete. 

— Preasfinţia-ta, am zis eu, ce era cu focul acela de 
revolver? 


197 


— Nu ştiu, fiule... Am lucrat până la miezul nopţii şi mă 
dusesem să mă culc, când am auzit, alături, în chilia părintelui 
Dometios... 

— Ah! ah! făcu Zorha pufnind în râs. Ai avut perfectă 
dreptate, Zaharia. 

Episcopul lăsă capul în jos. 

— Trebuie să fi fost vreun hoţ, mormăi el. 

Pe coridor, vânzoleala încetase, mănăstirea era cufundată 
din nou în tăcere. Cu ochii lui blânzi îngroziţi, episcopul mă 
privi cu un aer implorator. 

— Ți-e somn, fiule? mă întrebă el. 

Îl simţeam, n-ar fi vrut să plece şi să rămână singur în chilia 
lui. Îi era frică. 

— Nu, am răspuns, nu mi-e somn, rămâi. 

Ne-am apucat să vorbim. Zorba, sprijinit de pernă, îşi 
răsucea o ţigară. 

— Pari un tânăr cultivat, mi se adresă bătrânelul. Aci nu 
găsesc pe nimeni cu care să stau de vorbă. Am trei teorii care- 
mi îndulcesc viaţa. Aş vrea să ţi le împărtăşesc, fiule. 

Nu aşteptă răspunsul meu şi începu: 

— Prima mea teorie este asta: formele florilor influenţează 
asupra culorilor lor; culoarea lor influenţează asupra 
proprietăţilor lor. Aşa se face că fiecare floare are o acţiune 
diferită asupra corpului omenesc şi, prin urmare, asupra 
sufletului. Iată de ce trebuie să luăm bine seama când trecem 
printr-o poiană înflorită. Ș 

Tăcu de parcă mi-ar fi aşteptat părerea. Il vedeam parcă pe 
moşulică hoinărind prin poiana înflorită, privind pe jos, cu un 
tainic fior, florile, forma, culoarea lor. Bietul bătrân era 
probabil cutremurat de-o teamă mistică: primăvara, poiana se 
popula în ochii lui cu îngeri şi diavoli de toate culorile. 

— lată acum cea de-a doua teorie: orice idee care posedă o 
reală influenţă posedă şi o reală existenţă. Există ca atare. Nu 
circulă nevăzută în aer. Posedă un corp real - ochi, o gură, 
picioare, burtă. E bărbat sau femeie, îi urmăreşte pe bărbaţi şi 
pe femei. lată de ce stă scris în Evanghelie: „Şi Cuvântul s-a 
întrupat...” 

M-a privit din nou cu nelinişte. 


198 


— A treia teorie, zise el grăbit, neputându-mi suporta 
tăcerea, e aceasta: există veşnicie până şi în viaţa noastră 
vremelnică, dar ne e foarte greu s-o descoperim singuri. Grijile 
de fiecare zi ne tulbură. Doar câţiva, făpturile alese, izbutesc 
să trăiască veşnicia până şi în viaţa lor vremelnică. lar pentru 
că ceilalţi s-ar duce de râpă, Dumnezeu a avut milă de ei şi le-a 
trimis religia - astfel că norodul poate trăi şi el veşnicia. 

Terminase şi era vădit uşurat de-a fi putut vorbi. Ridică spre 
mine ochii lui mici lipsiţi de gene şi mă privi zâmbind. Ca şi 
cum ar fi spus: „lată, îţi dau tot ce am, primeşte!“ M-am simţit 
profund mişcat văzându-l pe-acest bătrânel oferindu-mi astfel, 
de bunăvoie, unuia pe care abia îl cunoscuse, roadele întregii 
sale vieţi. 

Avea lacrimi în ochi. 

— Ce părere ai despre teoriile mele? mă întrebă el luându- 
mi mâna între palmele sale şi uitându-se la mine. 

De parcă răspunsul meu avea să-i dezvăluie dacă viaţa îi 
slujise sau nu la ceva. 

Ştiam să dincolo de adevăr există o datorie mult mai 
importantă, mult mai omenească. 

— Aceste teorii pot mântui multe suflete, am răspuns eu. 

Episcopul s-a luminat la faţă. Era justificarea întregii sale 
vieţi. 

— Mulţumesc, fiule, şopti el strângându-mi mâna cu duioşie. 

Zorba sări atunci din colţul lui: 

— Eu am oa patra teorie! strigă el. 

L-am privit îngrijorat. Episcopul s-a întors spre el: 

— Vorbeşte, fiule, binecuvântată fie-ţi ideea! Care teorie? 

— Că doi şi cu doi fac patru! făcu Zorba cu toată 
seriozitatea. 

Episcopul îl privi uluit. 

— Şi o a cincea teorie, iubitul meu, continua Zorba: că doi şi 
cu doi nu fac patru. Alege-o pe cea care-ţi convine! 

— Nu înţeleg, se bâlbâi episcopul uitându-se la mine 
interogativ. 

— Nici eu! făcu Zorba pufnind în râs. 

M-am întors spre bătrânelul descumpănit şi am schimbat 
vorba: 

— Căror studii vă dedicați aci, la mănăstire? am întrebat. 


199 


— Copiez vechi manuscrise ale mănăstirii, fiule, şi, zilele 
acestea, culeg toate epitetele cu care Biserica noastră a 
împodobit-o pe Sfânta Fecioară. 

A oftat. 

— Am îmbătrânit, zise el, nu mai pot să fac nimic altceva. 
Îmi uşurez sufletul făcând inventarul tuturor acestor podoabe 
ale Fecioarei şi uit mizeriile lumii. 

Se rezemă cu coatele de pernă, închise ochii şi începu să 
murmure, ca unul ce aiurează: 

— „Trandafir ce nu se ofileşte, Pământ rodnic, Viţă-de-vie, 
Fântână, Izvor făcător de minuni, Scară ce urcă la Cer, 
Fregată, Cheie a Raiului, Auroră, Candelă veşnică, Stâlp 
arzător, Turn neclintit, Fortăreaţă de neînvins, Mângâiere, 
Bucurie, Lumină a orbilor, Mamă a orfanilor, Masă, Hrană, 
Pace, Seninătate, Lapte şi miere.. 

— Aiurează moşulică... făcu Zorba în şoaptă. Să-l acopăr cu 
ceva să nu răcească... 

Se sculă, azvârli pe el o pătură şi-i ridică perna. 

— Există şaptezeci şi şapte de soiuri de nebunie, cum am 
auzit, făcu el, ăsta e al şaptezeci şi optulea. 

Se lumina de ziuă. Se auzea toaca. M-am aplecat pe 
ferestruică. În primele raze ale zorilor am zărit un călugăr 
uscăţiv, cu un văl lung şi negru pe cap, dând ocol cărţii cu paşi 
rari şi lovind cu un ciocănel o stinghie lungă de lemn 
neînchipuit de melodioasă. Plină de blândeţe, de armonie şi de 
chemare, toaca se revărsa în acrul matinal. Privighetoarea 
amuţise şi, în copaci, primele păsărele începeau să ciripească. 

Ascultam, fermecat, duioasa şi sugestiva melodie a toacei. 
lată cum, chiar în descompunere, gândeam eu, ritmul unei 
vieţi înalte îşi poate păstra intactă forma exterioară, 
impunătoare şi plină de nobleţe! Sufletul îşi ia zborul, dar lasă 
neatins locaşul pe care, veacuri de-a rândul, asemenea unei 
scoici, l-a modelat, vast, complicat, spre a-l putea locui în voie. 

Astfel de scoici golite, îmi spuneam eu, sunt minunatele 
catedrale pe care le întâlnim în marile oraşe zgomotoase şi 
păgâne. Nişte monştri preistorici din care n-a rămas decât 
scheletul, ros de ploi şi de soare. 

Cineva a bătut în uşa chiliei noastre. Glasul graseiat al 
fratelui arhondar s-a făcut auzit: 


200 


— Hai, sculaţi-vă pentru utrenie, fraţilor! 

Zorba făcu un salt. 

— Ce-a fost focul ăla de revolver? strigă el, scos din fire. 

Aşteptă puţin. Linişte. Călugărul trebuie să fi fost tot în 
dosul uşii, căci i se auzea respiraţia grea. Zorba lovi cu piciorul 
în podea. 

— Ce-a fost focul ăla de revolver? a mai întrebat o dată, 
mânios. 

S-au auzit paşi care se îndepărtau în grabă. Dintr-un salt, 
Zorba a fost la uşă şi a deschis-o. 

— Adunătură de imbecili! făcu el, şi trase un scuipat spre 
călugărul care-o luase la sănătoasa. Popi, călugări, maici, 
epitropi, ţârcovnici, vă scuip pe toţi între sprâncene! 

— Să plecăm, am zis eu, aici miroase a sânge. 

— Dac-ar fi numai sânge! mormăi Zorba. Tu du-te la utrenie, 
jupâne, dacă ai poftă. Eu o să scotocesc pe-aici, poate 
descopăr ceva. 

— Să plecăm! am spus din nou, dezgustat, iar tu, fă-mi 
plăcerea şi nu-ţi vâri nasul unde nu-ţi fierbe oala. 

— Ba chiar acolo vreau să mi-l vâr! strigă Zorba. 

Reflectă o secundă şi zâmbi ironic: 

— Diavolul ne face un serviciu pe cinste! zise el. Cred că a 
potrivit lucrurile aşa cum trebuie. Ştii, jupâne, cât poate să 
coste mănăstirea acest foc de revolver? Şapte miişoare! 

Coborârăm în curte. Parfum de pomi înfloriţi, dimineaţă 
blândă, fericire paradisiacă. Zaharia ne pândea. Veni în fugă 
şi-l apucă pe Zorba de braţ. 

— Frate Canavaro, şopti el tremurând, vino, să plecăm! 

— Ce-a fost focul ăla de revolver? L-a ucis pe careva? Hai, 
călugărule, vorbeşte sau te strâng de gât! 

Călugărului îi tremura bărbia. Se uită jur împrejur. Curtea 
era pustie, chiliile zăvorite; din biserica deschisă melodia se 
revărsa în valuri. 

— Veniţi cu mine amândoi, şopti el. Sodomia şi Gomora! 

Strecurându-ne de-a lungul zidurilor, am străbătut curtea şi 
am ieşit în grădină. La vreo sută de metri de mănăstire se afla 
cimitirul. Am intrat înăuntru. 

Am păşit peste morminte, Zaharia a împins uşiţa capelei, 
unde am intrat după el. În mijloc, pe-o rogojină, era întins un 


201 


corp, învelit într-o rasă călugărească. O luminare îi ardea la 
căpătâi, alta la picioare. 

M-am aplecat asupra mortului. 

— Micul călugăr! am şoptit eu înfiorat. Micul călugăr bălai 
al părintelui Dometios! 

Pe uşa altarului strălucea chipul arhanghelului Mihail, cu 
aripile întinse, cu spada scoasă, cu sandale roşii în picioare. 

— Arhanghele Mihail! strigă călugărul, aruncă-ţi focul şi 
flăcările, pârjolește-i pe toţi! Arhanghele Mihail, loveşte odată 
cu piciorul, ieşi afară din icoană! Ridică-ţi spada şi loveşte! N- 
ai auzit focul de revolver? 

— Cine l-a ucis? Cine? Dometios? Vorbeşte, bărbos spurcat! 

Călugărul scăpă din mâinile lui Zorba şi se aruncă cu faţa în 
jos la picioarele arhanghelului. Rămase o bună bucată de timp 
nemişcat, cu capul ridicat, cu ochii ieşiţi din orbite, cu gura 
deschisă de parcă ar fi plodit ceva. 

Deodată, se ridică în picioare voios. 

— O să le dau foc! declară el cu hotărâre. Arhanghelul a 
mişcat, l-am văzut, mi-a făcut un semn! 

S-a apropiat de icoana şi şi-a lipit buzele, groase de spada 
arhanghelului. 

— Lăudat fie Domnul! zise el, m-am uşurat. 

Zorba îl apucă din, nou pe călugăr de braţ. 

— Vino aici, Zaharia, zise el, hai, o să faci ce ţi-oi spune eu. 

Şi întorcându-se spre mine: 

— Dă-mi banii, jupâne, semnez eu actele. Aici sunt toţi lupi, 
tu eşti un miel, or să te înghită. Lasă-mă pe mine. N-avea grijă, 
îi am în mână pe toţi burtă-verzii. La prânz plecăm cu pădurea 
în buzunar. Hai, Zaharia, dragul meu! 

Se strecurară pe furiş spre mănăstire. Eu m-am dus să fac o 
plimbare pe sub pini. 

Soarele urcase binişor, roua scânteia pe suprafaţa frunzelor. 
O mierlă îşi luă zborul în faţa mea, se cocoţă pe-o cracă de păr 
sălbatic, dădu din coadă, deschise ciocul, mă privi şi fluieră de 
vreo două-trei ori cu un aer batjocoritor. 

Printre pini îi zăream în curte pe călugări ieşind rânduri- 
rânduri, încovoiaţi, cu văluri negre pe umeri. Slujba se 
terminase, se îndreptau acum spre sala de mese. 


202 


„Ce păcat, îmi spuneam, că o atare austeritate şi o atare 
nobleţe sunt în prezent golite de suflet!“ 

Eram obosit, dormisem prost, m-am lungit pe iarbă. 
Violetele sălbatice, drobiţa, rozmarinul, salvia îşi răspândeau 
mireasma. Insectele bâzâiau, înfometate, se vârau înăuntrul 
florilor ca nişte pirați şi sugeau mierea. În depărtare, munţii 
străluceau, străvezii, senini, ca o boare mişcătoare în lumina 
arzătoare a soarelui. 

Am închis ochii, liniştit. M-am simţit cuprins de-o bucurie 
discretă, misterioasă - de parcă toată acea minune verde care 
mă învăluia ar fi fost raiul, de parcă toată acea prospeţime, 
acea uşurătate, acea sobră beţie ar fi fost Dumnezeu. 
Dumnezeu îşi schimbă chipul în fiece clipă. Ferice de cel ce-l. 
poate recunoaşte sub fiecare din aceste măşti! O dată e un 
pahar cu apă rece, altă dată e un fiu care-ţi sare pe genunchi, 
s-au o femeie seducătoare, sau pur şi simplu o mică plimbare 
matinală. 

Încet-încet în jurul meu, fără să-şi schimbe forma, totul 
devenea vis. Eram fericit. Nu mai deosebeai pământul de rai. 
O floare de câmp cu o picătură groasă de miere în mijloc, aşa 
mi se înfăţişa viaţa. Şi sufletul meu, o albină sălbatică ce-şi 
strânge prada. 

Pe neaşteptate, am fost smuls cu violenţă din această 
beatitudine. Am auzit în spate paşi şi şuşoteli. In aceeaşi clipă 
un glas voios: 

— Mergem, jupâne! 

Zorba stătea în faţa mea şi ochii lui mici aveau în ei o 
sclipire diabolică. 

— Plecăm? făcui eu uşurat. S-a isprăvit totul? 

— Totul! făcu Zorba, bătându-se peste buzunarul de la piept 
al hainei. O am aici, pădurea. Să fie într-un ceas bun! Şi iată 
cele şapte miare pe care ni le-a păpat Lola! 

Scoase din buzunarul interior un teanc de bancnote. 

— Ia-le, zise el, îmi achit datoriile, nu-mi mai e ruşine în faţa 
ta. Sunt aici înăuntru şi ciorapii, şi poşetele, şi parfumurile, şi 
umbrela Bubulinei. Chiar şi alunele papagalului! Şi halvaua pe 
care ţi-am adus-o, pe deasupra! 


203 


— Ţi-i fac cadou, Zorba, am zis eu, du-te şi aprinde o 
luminare cât tine de mare în cinstea Sfintei Fecioare pe care ai 
batjocorit-o. 

Zorba s-a întors. Fratele Zaharia înainta în rasa lui 
călugărească înverzită şi împuţită şi cu ghetele scâlciate. 
Trăgea cei doi catâri de căpăstru. 

Zorba îi aruncă teancul de bancnote. 

— Îi împărţim, frate Iosif, zise el. Să cumperi o sută de 
kilograme de morun şi să mănânci, sărmanul de tine, să 
mănânci până ţi-o plesni burta. Pân-o să verşi şi-o să fii 
eliberat! Vino-ncoa', desfă palma. 

Călugărul înşfacă bancnotele soioase şi le vâri la piept. 

— O să cumpăr gaz, zise el. 

Zorba cobori glasul şi se aplecă la urechea călugărului: 

— Trebuie s-o faci noaptea, când toată lumea doarme şi 
când suflă tare vântul, îl povăţui el. Să stropeşti pereţii în toate 
cele patru colţuri. N-ai decât să înmoi zdrenţe, cârpe, câlţi, ce- 
oi găsi, în gaz, şi să le dai foc. Ai priceput? 

Călugărul tremura. 

— Ce tremuri aşa, dragul meu? Nu arhanghelul ţi-a dat 
porunca? Aşadar gaz, mult gaz!... Şi să fii sănătos! 

Ne-am urcat în şa. Am aruncat o ultima privire mănăstirii. 

— Ai aflat ceva, Zorba? am întrebat. 

— Cu focul de revolver? Nu-ţi pune la inimă, jupâne, ascultă- 
mă pe mine. Are dreptate Zaharia: Sodoma şi Gomora! 
Domelios l-a ucis pe micul şi frumosul călugăr. Asta-i i 

— Dometios? Pentru ce? 

— Nu răscoli prea mult, jupâne, ţi-o spun, că nu-i decât 
murdărie şi împuţiciune. 

Se întoarse cu faţa spre mănăstire. Călugării ieşeau din sala 
de mese, cu capetele plecate, cu mâinile la piept, şi se duceau 
să se închidă în chiliile lor. 

— Blestemul vostru asupra mea, sfinţi Părinţi! strigă ei. 


204 


XIX 


PRIMA PERSOANA PE CARE AM ÎNTÂLNIT-O CÂND 
am descălecat pe plaja noastră, cu toate că înnoptase, a fost 
Bubulina, ghemuită în faţa barăcii. După ce-am aprins lampa şi 
am văzut-o la faţă, m-am îngrozit. 

— Ce e cu dumneata, madam Hortense? Eşti bolnavă? 

Din clipa când în mintea ei încolţise marea speranţă, 
măritişul, bătrâna noastră sirena îşi pierduse tot inexplicabilul 
şi îndoielnicul ei farmec. Se străduia să şteargă tot trecutul și 
să zvârle cât colo penele ţipătoare cu care se împopoţonase 
despuind paşale, bei, amirali. Unica ei năzuinţă era acum să 
devină o cioară serioasă şi respectabilă. O femeie cinstită. Nu 
se mai farda, nu se mai aranja, se neglija complet. 

Zorba nu scotea o vorbă. Işi răsucea nervos mustaţa 
proaspăt cănită. Se aplecă, aprinse sobiţa şi puse apă la fiert 
pentru cafea. 

— Om crud ce eşti! răsună deodată glasul spart al bătrânei 
cântărețe. N 

Zorba ridică capul, se uită la ea. Ochii i se îmblânziră. li era 
peste putinţă să audă o femeie adresându-i-se cu glas sfâşietor 
fără a fi răscolit până-n adâncuri. S-ar fi putut îneca într-o 
lacrimă de femeie. 

N-a spus nimic, a pus cafeaua şi zahărul şi a început să 
amestece. 

— De ce mă faci să tânjesc atâta până să mă iei de nevastă? 
gânguri bătrâna sirenă. Nici nu mai îndrăznesc să mă arăt în 
sat. Sunt dezonorată! dezonorată! Am să mă omor! 

M-am lungit, obosit, în patul meu. Cu coatele sprijinite în 
pernă, savuram comica şi sfâşietoarea scenă. 

— De ce n-ai adus cununiile? 

Zorba simţi mâna durdulie a Bubulinei tremurând pe 
genunchiul său. Era, acest genunchi, ultima palmă de pământ 
statornic de care se crampona această făptură de mii de ori 
naufragiată. 


205 


Ai fi zis că Zorba înţelegea şi că i se înmuia inima. Dar, nici 
de data asta, nu zise nimic. Turnă cafeaua în trei ceşcuţe. 

— De ce n-ai adus cununiile, scumpul meu? repetă ea cu 
glasul tremurat. 

— Nu erau frumoase la Candia, răspunse Zorba scurt. 

Oferi fiecăruia ceşcuţa şi se ghemui într-un colţ. 

Am scris la Atena să ne trimită de-alea frumoase, continuă 
el. Am comandat şi nişte luminări albe, şi drajeuri de şocolată 
cu migdale prăjite. A 

Pe măsură ce vorbea, imaginaţia îi lua foc. li sclipeau ochii 
şi, precum poetul în clipa înflăcărată a creaţiei, Zorba opera la 
nişte înălţimi unde ficţiunea şi adevărul se amestecă şi se 
recunosc surori. Ghemuit astfel, se odihnea. Sorbi zgomotos 
din ceaşcă şi îşi aprinse o a doua ţigară - fusese o zi bună, 
avea pădurea în buzunar, îşi plătise datoriile şi era mulţumit. 
Işi luă avânt: 

— Trebuie să avem o nuntă de pomină, micuță Bubulina. Să 
vezi ce rochie de mireasă ţi-am comandat! De-aia am stat aşa 
de mult la Candia, dragostea mea. Am chemat două mari 
croitorese din Atena şi le-am zis: „Femeia cu care mă însor n- 
are asemănare nici în Orient, nici în Occident! A fost regina 
celor patru mari puteri, dar azi e văduvă, marile puteri au 
răposat, şi ea consimte să mă accepte drept soţ. Vreau aşadar 
ca rochia ei de mireasă să n-aibă nici ea asemănare: numai din 
mătase, perle şi stele de aur!“ Cele două croitorese au sărit în 
sus: „Dar va fi prea frumoasă! Toţi invitaţii la nuntă vor fi 
orbiţi! — Să le fie de bine! am zis, ce-mi pasă? Aleasa inimii 
mele să fie mulţumită!“ 

Rezemată de perete, madam Hortense era numai urechi. Un 
zâmbet larg, cărnos, i se întipărise pe mutriţa fleşcăită şi 
boţită, şi panglica roz de la gât nu mai avea mult până să se 
rupă. 

— Vreau să-ți spun ceva la ureche, şopti ea aruncându-i lui 
Zorba o ocheadă leşinată. 

Zorba îmi făcu cu ochiul şi se aplecă. 

— Ţi-am adus ceva, astă-seară, îi şopti Viitoarea soţie, 
vârându-şi limbuţă în urechea mare şi păroasă. 

Şi scoase din sân o batistă înnodată într-un colţ pe care i-o 
întinse lui Zorba. 


206 


Acesta apucă cu două degete batistuţa şi-o puse pe 
genunchiul său drept, apoi, întorcându-se spre uşă, privi 
marca. 

— Nu desfaci nodul, Zorba? zise ea: Văd că nu eşti deloc 
grăbit! 

— Lasă-mă întâi să-mi beau cafeaua şi să-mi fumez ţigara, 
răspunse el. L-am şi desfăcut, ştiu ce e înăuntru 

— Desfă nodul, desfă nodul! se rugă sirena. 

— Să-mi fumez întâi ţigara, am zis! 

Şi-mi aruncă o privire plină de dojană, de parcă mi-ar fi 
spus: „Tu eşti vinovat de tot buclucul ăsta!“ , 

Fuma tacticos şi dădea fumul pe nas privind marea. 

— Mâine o să avem siroco, zise el. S-a schimbat vremea. 
Pomii se vor umfla, sânii fetelor aşijderea, n-or să mai încapă 
în corsaje. Ticăloasa de primăvară, ce mai, născocirea 
Diavolului! 

Tăcu. Apoi, după câteva clipe: 

— Tot ce e bun în lumea asta e născocit de Diavol! muierile 
frumoase, primăvara, purcelul prăjit, vinul, în toate astea e 
mâna Diavolului. În vreme ce bunul Dumnezeu i-a făcut pe 
călugări, posturile, ceaiul de muşeţel şi muierile urâte, pfui! 

Spunând acestea, îi aruncă o privire crâncenă bătrânei 
sirene, care-l asculta, ghemuită într-un colţ. 

— Zorba! Zorba! îl implora ea în fiece clipă: 

Dar acesta îşi mai aprinse o ţigară şi continuă să contemple 
marea. 

— Primăvara, zise el, e domnia Necuratului. Se desfac 
curelele, se descheie corsajele, bătrânele oftează..: Ei, madam 
Bubulina, jos labele! 

— Zorba! Zorba!... se rugă din nou biata femeie. 

Se aplecă, luă batista şi-o vâri în mâna lui Zorba. 

Acesta azvârli atunci ţigara, apucă nodul şi-l desfăcu. Ţinea 
acum mâna deschisă şi privea. 

— Ce e asta, Bubulina? făcu el dezgustat. 

— Inele, ineluşe, comoara mea. Verighete, şopti bătrâna 
sirenă tremurând. Martor avem, noaptea e frumoasă, bunul 
Dumnezeu ne priveşte... Să ne logodim, Zorba, iubitule! 

Zorba se uita când la mine, când la madam Hortense, când 
la verighete. O mulţime de diavoli se luptau în el şi, 


207 


deocamdată, niciunul nu-l biruise. Nefericita îl privea cu 
groază. 

— Zorba, iubitule! Zorba, iubitule!... gângurea ea: 

Mă ridicasem în capul oaselor şi aşteptam. Dintre toate căile 
deschise în faţa lui, pe care-o va alege Zorba? 

Îşi clătină deodată capul. Hotărârea era luată. Se lumină la 
faţă. Bătu din palme şi se ridică dintr-un salt 

— Să ieşim afară! strigă el. Să mergem sub stele, să ne vadă 
bunul Dumnezeu! Jupâne, ia verighetele; ştii să ţii isonul? 

— Nu, răspunsei amuzat. Dar o să meargă! 

Sărisem deja jos din pat şi-o ajutam pe bătrâna sirenă să se 
ridice. 

— Ştiu eu. Am uitat să-ţi spun că am fost şi ţârcovnic; îl 
însoţeam pe popă la nunţi, la botezuri, la înmormântări, şi-am 
învăţat cântările pe dinafară. Vino, Bubulina mea, hai, 
puişorule, vino-ncoa', fregata mea franceză, așează-te la 
dreapta mea! 

Dintre toţi diavolii lui Zorba, tot diavolul năzdrăvan şi inimos 
ieşise până la urmă biruitor. Lui Zorba i s-a făcut milă de 
bătrâna cântăreaţă, a simţit că i se rupe inima când i-a văzut 
privirea ofilită fixată asupra lui cu atâta nespusă îngrijorare. 

„La naiba, a şoptit el hotărându-se, mai pot să fac o bucurie 
gintei muiereşti, haide!“ 

A pornit vijelios pe plajă, a luat-o de braţ pe madam 
Hortense, mi-a dat verighetele, s-a întors cu faţa spre mare şi a 
început să cânte popeşte: 

— „Binecuvântat este Domnul Dumnezeul nostru în vecii 
vecilor, amin!“ 

S-a întors spre mine: 

— Fii atent, jupâne. Când m-oi auzi strigând: „Ohe! Ohe!“ ne 
pui verighetele. 

Începu din nou să cânte cu vocea-i groasă de măgar: 

— „Pentru robul lui Dumnezeu, Alexis, şi pentru roaba lui 
Dumnezeu, Hortense, uniţi unul cu altul şi pentru mântuirea 
lor, Domnului să ne rugăm!“ 

— Kyrie eleison! Kyrie  eleison!!! fredonam eu, abia 
stăpânindu-mi râsul şi lacrimile. 


u Doamne miluieşte! Doamne miluieşte! 


208 


— Mai sunt şi alte versete, zise Zorba, dar să mă ia dracu 
dacă le tiu minte! Să intrăm dar în miezul chestiunii. 

Execută o săritură de peşte şi strigă: 

— Ohe! Ohe! întinzând spre mine laba-i groasă. 

— Întinde şi tu mânuşiţa, aleasă a inimii mele, îi zise el 
logodnicei. 

Mâna durdulie, roasă de leşie, se întinse tremurând. 

l-am petrecut inelul în deget, în timp ce Zorba, nemai- 
încăpându-şi în piele, striga ca un derviş: 

— „Robul lui Dumnezeu, Alexis, s-a logodit cu roaba lui 
Dumnezeu, Hortense, în numele Tatălui şi-al Fiului şi-al 
Sfântului Duh, amin! Roaba lui Dumnezeu, Hortense, s-a 
logodit cu robul lui Dumnezeu, Alexis...” Asta e, s-a isprăvit! 
Vino aici, puişor, să-ţi dau primul sărut cinstit din viaţa ta! 

Dar madam Hortense se prăvălise la pământ. li cuprinsese 
picioarele lui Zorba şi plângea. Zorba clătină din cap cu milă: 

— Bietele muieri! şopti el. 

Madam Hortense se ridică, îşi scutură fusta şi desfăcu 
braţele. 

— Ei, ei! se burzului Zorba. Suntem în Marţea Mare, fii 
cuminte! E postul Paştelui! 

— Zorba, iubitule... şopti ea, leşinată. 

— Răbdare, scumpo, aşteaptă să vină Paştile, o să mâncăm 
carne. Şi-o să ciocnim ouă roşii. Acum e timpul să te întorci 
acasă. Ce-or să zică oamenii dacă te văd hoinărind la ora asta? 

Bubulina îl imploră din priviri. 

— Nu, nu! făcu Zorba. De Paşti! Hai cu noi, jupâne. 

Mi se aplecă la ureche: 

— Nu ne lăsa singuri, pentru numele lui Dumnezeu! şopti el. 
Nu-s deloc în formă. 

O luarăm pe drumul ce ducea în sat. Cerul scăpăra, mirosul 
mării ne învăluia, păsările de noapte chirăiau. Bătrâna sirenă, 
atârnată de braţul lui Zorba, se lăsa târâtă, fericită şi 
melancolică. 

Intrase, în sfârşit, în portul atât de mult visat. Toată viaţa 
cântase, chefuise, le luase în bătaie de joc pe femeile cinstite, 
dar nu fusese niciodată fericită. Când trecea, parfumată, boită 
din belşug, în toalete ţipătoare, pe străzile Alexandriei, 
Beirutului,  Constantinopolului, şi vedea câte-o femeie 


209 


alăptându-şi pruncul, pieptul îi furnica, se umfla, sfârcurile i se 
îmbăţoşau, tânjind, la rândul lor, după o guriţă de copil. „Să 
mă mărit, să mă mărit, să am un copil...” şi-a spus, oftând, de-a 
lungul întregii sale vieţi. Dar nu şi-a destăinuit niciodată 
durerea, nimănui. lar acum, slavă Domnului! puţin cam târziu, 
dar mai bine aşa decât niciodată: intra răvăşită, lovită de 
valuri, în portul mult visat. 

Ridica când şi când ochii şi se uita într-ascuns la lunganul 
deşirat care mergea alături de ea. „Nu e un paşă bogat, îşi 
spunea ea, cu fes şi cu ciucure de aur, nu e un chipeş fecior de 
bey, dar e mai bun decât nimic, slavă Domnului! Va fi soţul 
meu, soţul meu de-adevărat.“ 

Zorba o simţea agăţată de el şi o trăgea, grăbit să ajungă în 
sat şi să scape de ea. Nefericita se poticnea în pietre, să-şi 
smulgă unghiile de la picioare şi alta nu, bătăturile o dureau, 
dar nu crâcnea. De ce să vorbească? De ce să se plângă? Totul 
era bine, la urma urmei! 

Trecurăm de smochinul Dom'şoarei şi de grădina văduvei. 
Se zăreau primele case din sat. Ne oprirăm. 

— Noapte bună, comoara mea, făcu bătrâna sirenă, calină, 
ridicându-se în vârful picioarelor ca să ajungă la buzele 
logodnicului ei. 

Dar Zorba nu se apleca. 

— Să mă arunc la picioarele tale şi să ţi le sărut, dragostea 
mea? făcu femeia, gata să se lase la pământ. 

— Nu! nu! protestă Zorba, mişcat, luând-o în braţe. Eu sunt 
cel care trebuie să-ţi sărut picioarele, inimioara mea, eu, dar 
mi-e lene. Noapte bună! 

Ne-am despărţit de ea şi am pornit-o tăcuţi înapoi trăgând 
până-n fundul plămânilor aerul înmiresmat. Zorba s-a întors 
deodată spre mine; 

— Ce e cazul să facem, jupâne? să râdem? să plângem? Dă- 
mi un sfat. 

N-am răspuns. Aveam, la rândul meu, un nod în gât şi nu-i 
ştiam pricina: hohot de plâns? rânjet? 

— Jupâne, făcu deodată Zorba, cum se numea pramatia aia 
de zeu din vechime care nu lăsa nicio muiere să se vaite? Mi-a 
ajuns mie pe la urechi ceva despre treaba asta. Şi el, pare-mi- 
se, îşi cănea barba, îşi tatua braţele cu inimi, săgeți şi sirene; 


210 


se travestea, şi devenea taur, lebădă, berbec, măgar. Ia zi, cum 
îl chema? 

— Cred că te referi la Zeus. Cum ţi-ai adus aminte de el? 

— Fie-i ţărâna uşoară! zise Zorba, ridicând braţele la cer. A 
trecut prin încercări grele ăsta! Că multe trebuie să fi îndurat! 
Un mare martir, cu-adevărat, te rog să mă crezi, jupâne, ştiu 
eu ce spun! Tu înghiţi acolo tot ce spun terfeloagele tale. Dar 
ăi de le scriu sunt nişte caraghioşi! Ce ştiu ei despre muieri şi 
despre ăi de-aleargă după muieri? Nişte încuiaţi! 

— De ce nu te-apuci tu să scrii, Zorba, ca să ne explici toate 
tainele lumii? am întrebat rânjind. 

— De ce? Pentru bunul motiv că eu trăiesc toate tainele 
astea de care vorbeşti tu şi că n-am timp să le scriu. Bae 
război, ba-s muierile, ba vinul, ba santuri-ul când, să mai pui 
mâna şi pe flecarul ăsta de toc? Şi uite-aşa se face că treaba a 
încăput pe mâinile unor şoareci de bibliotecă. Toţi ăi de trăiesc 
tainele, vezi tu, n-au timp să scrie, şi toţi ăi de au timp, nu 
trăiesc tainele. Pricepi? 

— Să revenim la oile noastre! Şi Zeus? 

— Ah! bietul de el! făcu Zorba cu un oftat. Numai eu ştiu 
câte-a îndurat. Îi plăceau muierile, se-nţelege, dar nu aşa cum 
credeţi voi ăştia, şoarecii de bibliotecă! Nici vorbă! Le 
compătimea. Pricepea durerea fiecăreia, se jertfea pentru ele. 
Când zărea în cine ştie ce provincie împuţită vreo fată bătrână 
ofilindu-se de poftă şi părere de rău, sau vreo muieruşcă 
drăguță - zău aşa, chiar dacă nu era drăguță, chiar dacă era 
un monstru - care nu-şi găsea odihna fiindcă ducea lipsă de 
bărbat, îşi făcea semnul crucii, inimă de aur, ce mai, îşi 
schimba hainele, lua înfăţişarea pe care muierea o avea în 
minte şi intra în odaie. Uneori, n-avea niciun chef de asemenea 
giugiuleli. Adeseori chiar era vlăguit, şi nu-i greu de priceput: 
cum să facă faţă atâtor capre, bietul tap! Dar de câte ori nu-i 
era lene! nu era omul în apele lui şi pace; ai văzut vreodată un 
tap după ce-a călcat câteva capre? li curg balele, are ochii 
tulburi şi urduroşi, icneşte, abia se mai ţine pe picioare. Ei 
bine, în starea asta jalnică era de multe ori şi bietul Zeus! 
Când se crăpa de ziuă, se întorcea la el acasă zicând: „Ah, 
Doamne Dumnezeule! Când o să pot şi eu odată să mă culc şi 
să dorm pe săturate? Simt că nu mă mai ţin picioarele!“ Şi-şi 


211 


ştergea întruna balele. Dar iată că deodată auzea un geamăt: 
jos, pe pământ, o muiere azvârlise lucrurile de pe ea, ieşise pe 
terasă aproape goală şi scosese un oftat. De îndată, pe bunul 
meu Zeus îl cuprindea mila. „Mizeria dracului, iar trebuie să 
cobor pe pământ! numai ce-l auzeai gemând. E-o muiere care 
se tânguie, trebuie să mă duc s-o mângâi!“ Azi aşa, mâine aşa, 
până ce l-au uscat de tot muierile. Şi-a paradit şalele, a început 
să verse, a paralizai şi a murit. Atunci a venit Hristos, urmaşul 
lui. Văzând în ce stare jalnică a ajuns bătrânul, a strigat: 
„Feriţi-vă de muieri!“ 

Admiram agerimea de spirit a lui Zorba şi mă tăvăleam de 
râs. 

— Poţi să râzi mult şi bine, jupâne! Dar dacă Dumnezeu- 
Diavolul o face aşa încât să fie meargă bine afacerile - nu văd 
cum, dar în sfârşit - ştii ce prăvălie deschid? O Agenţie de 
căsătorii! Toate bietele muieri care nu şi-au putut dibui un soţ 
or să vină la mine: fetele bătrâne, pocitele, cele cu picioarele 
strâmbe, zbanghiile, şontoroagele, cocoşatele, iar eu o să le 
primesc într-un salonaş cu o grămadă de poze pe pereţi 
înfăţişând băieţi care mai de care mai chipeşi, şi-o să le zic: 
„Alegeţi-l, dragele mele, pe cel care vă place, alegeţi-l, şi eu 
voi face demersurile să vă devină soţ“. După aia, dau eu de-un 
voinic să semene cât de cât cu ăla, îl înţolesc ca-n poză, îi dau 
parale şi-i zic: „Strada cutare, numărul cutare, dai fuga la 
Cutare şi-o giugiuleşti. Fără mutre, eu plătesc. Te culci cu ea. 
Îi înşiri toate drăgălăşeniile pe care bărbaţii le spun muierilor 
şi pe care ea, biata creatură, nu le-a auzit niciodată. Jură-i că 
te însori cu ea. Dă-i un pic de plăcere, nefericitei, din acea 
plăcere pe care şi caprele o cunosc, până şi broaştele țestoase, 
şi urechelnițele.“ Şi dacă s-ar ivi cumva vreo mârţoagă bătrână 
în genul Bubulinei noastre, pe care nimeni, nici pentru tot 
aurul din lume, n-ar primi s-o consoleze, ei bine, mi-aş face 
semnul crucii şi mi-aş lua eu sarcina, eu, directorul Agenţiei. I- 
ai auzi atunci pe toţi nătăfleţii zicând: „la uite la el! Boşorog 
stricat! Dar n-are ochi să vadă, nici nas să miroasă? — Ba da, 
şleahtă de gugumani, am ochi! Ba da, oameni fără inimă, am 
nas! dar mai am şi-o inimă şi mi-e milă de ea! Şi când ai inimă, 
poţi să ai toate nasurile şi toţi ochii din lume, n-ajută la nimic!“ 
Iar când oi ajunge şi eu neputincios de tot de-atâta zbenguială, 


212 


şi-oi da ortul pupii, Sfântul Petru, cel ce ţine cheile, o să-mi 
deschidă porţile raiului: „Intră, sărmane Zorba, o să-mi zică, 
întră, Zorba, mare martir, vino să te aşezi alături de confratele 
tău Zeus! Odihneşte-te, viteazul meu, ai trudit pe pământ de-ai 
dat în brânci, primeşte binecuvântarea mea!“ 

Zorba vorbea. Fantezia lui întindea curse în care se prindea 
singur. Începea, încet-încet, să creadă în propriile scorneli, 
amuzat şi emoţionat. În clipa când trecurăm prin faţa 
smochinului Dom'şoarei oftă şi ridică mâna de parcă ar fi 
depus un jurământ: 

— Nicio grijă, Bubulina mea, bătrână luntre putredă şi 
maltratată! Nicio grijă, te voi alina! Cele patru mari puteri te- 
au părăsit, tinereţea te-a părăsit, bunul Dumnezeu te-a părăsit, 
eu, Zorba, n-o să te părăsesc! 

Trecuse de miezul nopţii când am ajuns pe plaja noastră. 
Începu să bată vântul. De-acolo, din Africa, venea vântul cald 
de miazăzi care umfla pomii, - viile, sânii Cretei, întreaga 
insulă, scăldată în mare, primea înfiorată adierea călduţa a 
vântului care împingea în sus seva. Zeus, Zorba şi vântul de 
miazăzi se contopeau şi desluşeam, foarte precis, în noapte, un 
chip grav de bărbat cu barbă neagră, cu păr negru uleios, care 
se aplecă cu buzele roşii şi calde asupra doamnei Hortense, 
Pământul. 


213 


XX 


DE CUM AJUNSERĂM, NE CULCARĂM, Zorba îşi frecă 
mâinile cu satisfacţie. 

— A fost o zi bună, jupâne! O zi plină, ce mai. la gândește un 
pic: azi dimineaţă am fost la dracu-n praznic, la mănăstire, şi l- 
am vârât pe Egumen în cofă - n-are decât să ne afurisească! 
După aia, am coborât, am găsit-o pe madam Bubulina, ne-am 
logodit. Poftim, iaca inelul. Aur de prima calitate. Îi mai 
rămăsese două lire englezeşti, zicea ea, dintre cele pe care i le 
dăduse amiralul englez la sfârşitul veacului trecut. Le păstra 
pentru înmormântare, dar a preferat să le dea bijutierului să 
facă inele. Taină de nepătruns omul ăsta! 

— Culcă-te, Zorba, am zis. Linişteşte-te! De-ajuns pentru azi. 
Mâine avem o ceremonie solemnă: înfigem primul stâlp al 
telefericului. I-am trimis vorbă părintelui Ştefan să vină. 

— Bine-ai făcut, jupâne, bine gândit! Să vină popa cioc-de- 
tap, să vină şi dregătorii satului; o să împărţim şi luminările, să 
le aprindă. Una, alta, face impresie: ne consolidează afacerea. 
Nu te uita ce fac eu; eu am un Dumnezeu al meu şi un Diavol 
al meu. Dar oamenii... 

Pufni în râs. Nu putea să doarmă, creierul lui era în fierbere. 

— Iaca, răposatul bunicu-meu, zise el după o clipă, fie-i 
ţărâna uşoară I Era un destrăbălat, şi el, ca mine; şi cu toate 
astea, şnapanul s-a dus la Sfântul Mormânt şi a devenit hagiu, 
Dumnezeu ştie cu ce scop! Când s-a înapoiat în sat, unul din 
cumetrii săi, un hoţ de capre, care nu făcuse nimic bun în viaţa 
lui, i-a zis: „Ei, cumetre, mi-ai adus şi mie o bucată din Sfânta 
Cruce a Mormântului? — Se putea să nu-ți aduc? a zis bunicu- 
meu viclean. Cum era să te uit taman pe tine? Vino diseară la 
mine, ia-l şi pe popă să-şi dea binecuvântarea şi ţi-o dau. Adu 
şi un purceluş fript şi nişte vin, să cinstim treaba cum se 
cuvine." Seara bunicu-meu se întoarce acasă. Taie din uşa lui 
roasă toată de carii o bucăţică de lemn, nu mai mare decât un 
bob de orez, o înveleşte într-un ghemotoc de câlţi, toarnă 
deasupra o picătură de ulei şi aşteaptă. Nu după multă vreme, 


214 


iată-l şi pe cumătru venind cu popa, cu purceluşul şi cu vinul. 
Popa îşi pune patrafirul şi-şi dă binecuvântarea. Are loc 
înmânarea preţioasei bucățele de lemn, după care se reped cu 
toţii la purcel. Ei bine, poţi să mă crezi, poţi să nu mă crezi, 
jupâne! Cumătrul s-a ploconit în faţa bucăţelei de uşă, după 
aia şi-a legat-o de gât şi din ziua aceea a fost alt om. S-a 
schimbat de nu-l mai cunoşteai. A apucat calea munţilor, s-a 
unit cu armatolii!? şi cu klefţii, a dat foc satelor turceşti. 
Alerga, neînfricat, prin noianul împuşcăturilor. De ce s-ar fi 
temut? Purta o bucată din Sfânta Cruce la el, nu-l putea atinge 
glontele. 

Zorba izbucni în hohote de râs. 

— Ideea e totul, zise el. Ai credinţă? Atunci o aşchie de uşă 
ponosită devine moaşte sfinte. N-ai credinţă? Toată Sfânta 
Cruce nu-i decât o uşă ponosită. 

Îl admiram pe acest om, al cărui creier funcţiona cu atâta 
siguranţă şi îndrăzneală şi al cărui suflet, în orice loc l-ai fi 
atins, scăpăra scântei. 

— Ai fost vreodată în război, Zorba? 

— Parcă mai ştiu? răspunse el încruntându-se. Nu-mi aduc 
aminte. Care război? 

— Mă rog, vreau să spun, te-ai luptat pentru patrie? 

— Ce-ar fi să schimbi vorba? Prostii trecute, prostii uitate. 

— Tu numeşti asta prostii, Zorba? Nu ţi-e ruşine? Aşa 
vorbeşti tu despre patrie? 

Zorba ridică capul şi se uită la mine. Stăteam lungit în pat şi 
deasupra mea ardea lampa cu gaz. Mă privi o bună bucată de 
timp cu asprime, apoi, apucându-și mustăţile cu toată mâna: 

— Eşti un naiv şi un pedant, jupâne, să-mi fie cu iertare, zise 
el în cele din urmă. Tot ce-ţi spun eu, degeaba îţi spun. 

— Cum aşa? protestai eu. Înţeleg foarte bine, Zorba! 

— Da, înţelegi cu capul. Zici: „Asta-i drept, asta nu-i drept; 
asta-i aşa sau asta nu-i aşa; ai dreptate sau n-ai dreptate”. Dar 
cu asta ce-am făcut? Eu, în timp ce vorbeşti tu, mă uit la 
mâinile, la pieptul tău. Ei bine, ce fac ele? Rămân mute. Nu 
spun nimic. Parcă n-ar avea nicio picătură de sânge în ele. Şi 
atunci, cu ce vrei să înţelegi? Cu capul? Pff! 


12 Rebel din nordul Greciei în timpu dominaţiei turcești: armatolii sau clefţii au avut un rol 
însemnat în războiul independeţă al Greciei. 
215 


— Hai, vorbeşte limpede, Zorba, nu încerca să te eschivezi! 
m-am răstit eu ca să-l aţâţ. Cred că nu-ţi stă prea mult la inimă 
patria, pungaşule! 

Se înfurie şi izbi cu pumnul în perete de făcu să zbârnâie 
bidoanele de tinichea. 

— Eu, aşa cum mă vezi, vociferă el, am brodat cu fire de păr 
din capul meu biserica Sfânta Sofia pe-o bucată de pânză şi-am 
purtat-o asupra mea, legată de gât, la piept, ca talisman. Aşa 
cum mă vezi, dragul meu, cu labele astea groase am brodat-o, 
şi cu păr din chica asta, care era pe vremea aceea neagră ca 
smoala. Eu, ăsta care-ţi vorbesc, am colindat cu Paolo Melas!5 
prin toţi coclaurii Macedoniei - un voinic zdravăn, un găligan 
mai înalt decât baraca, aşa arătam - cu fustanelă, fes roşu în 
cap, cu podoabe de argint; cu talismane, cu un iatagan, cu 
cartuşiere şi pistoale la brâu. Eram acoperit cu zale de fier, de 
argint, cu tot felul de cuie, şi când păşeam, zdrăngănea totul 
pe mine de ziceai că trece o armie! lată, priveşte... priveşte! 

Işi desfăcu cămaşa şi-şi dădu jos pantalonii. 

— Adu încoa' lampa! porunci el. 

Am apropiat lampa de trupul uscăţiv şi bronzat: cicatrice 
adânci, urme de gloanţe, tăieturi de sabie, un ciur în toata 
puterea cuvântului. 

— Priveşte acu’ în partea ailaltă! 

Se întoarse şi-mi arătă spinarea. 

— Vezi, pe spate nici cea mai mică zgârietură. Pricepi? Acu 
poţi să iei lampa. Prostii! urlă el furios. O ruşine! Dragul meu, 
când o să devină omul cu-adevărat om? Imbrăcăm pantaloni, 
ne punem gulere scrobite, pălării în cap, dar tot măgari 
suntem, lupi, vulpi, porci. Croiţi, vezi dumneata, după chipul şi 
asemănarea Domnului! Cine? Noi? Să mori de râs! 

Părea că amintiri înspăimântătoare îi vin în minte şi-l aduc 
tot mai mult la disperare; bolborosea printre dinţii şubrezi şi 
găunoşi cuvinte de neînțeles. 

Se ridică, luă sticla de apă, bău cu înghiţituri rare; după 
care, răcorit, se linişti un pic. 

— Oriunde mă atingi, zise el, urlu. Sunt tot numai o rană şi-o 
umflătură, şi tu-mi vorbeşti de muieri! Eu, când am simţit că 
sunt un bărbat cu-adevărat, nici n-am mai întors capul să mă 


13 Ofiţer grec care s-a distins în luptele cu comitagii bulgari. 


216 


uit la ele. Le-atingeam un minut, aşa, în treacăt, ca un cocoş, 
şi-o tuleam. „Şirete împuţite, îmi ziceam, vor să-mi sugă toată 
vlaga, puah! Ducă-se pe pustii!“ Aşa că am luat arma în mâini 
şi pe-aci ţi-e drumul! Am intrat în rezistenţă ca luptător. Într-o 
bună zi, pe înserat, intru într-un sat bulgăresc şi mă pitesc 
într-un staul de vite, chiar în casa popii, el însuşi un crâncen 
comitagiu, o fiară setoasă de sânge. Noaptea, îşi lepăda 
anteriul, se îmbrăca în cioban, se înarma şi intra în satele 
greceşti. Dimineaţa, se întorcea înainte de ivirea zorilor, 
şiroind de sânge şi noroi, şi se ducea să slujească liturghia. Cu 
câteva zile înainte de sosirea mea, omorâse un învăţător grec 
în pat, în timp ce dormea. Aşa că intru în staulul popii, mă 
întind pe bălegar, în dosul boilor, şi aştept. Pe seară, iacătă-l 
pe popa meu intrând să dea de mâncare la vite. Mă năpustesc 
asupra lui, îl înjunghii ca pe-o oaie, îi tai urechile şi le vâr în 
buzunar. Făceam colecţie de urechi bulgăreşti, pricepi; aşa că 
iau urechile popii şi o şterg. Câteva zile mai târziu intru în 
acelaşi sat, ziua-n amiaza mare, chipurile ca negustor 
ambulant. Îmi lăsasem armele sus în munţi și coborâsem să 
cumpăr pâine, sare şi cizme pentru camarazi. În faţa unei case 
zăresc cinci ţânci îmbrăcaţi în negru, cu picioarele goale, care 
se ţineau de mână şi cerşeau. Trei fetiţe şi doi băieţaşi. Al mai 
mare cred că n-avea mai mult de zece ani, ăl mai mic era încă 
bebeluş. A mai mare dintre fete îl ţinea în braţe, îl săruta şi-l 
mângâia să nu plângă. Nu ştiu cum, vreo inspiraţie divină se 
vede treaba, mi-a dat prin cap să mă apropiu de ei. 

„Ai: cui sunteţi voi, copilaşi?” îi întreb pe bulgăreşte. 

Al mai mare dintre băieţi înălţă căpşorul: 

„Al popii pe care l-au înjunghiat zilele trecute în staul”, 
răspunse el. 

M-au podidit lacrimile. Pământul a început să se rotească ca 
o moară de vânt. M-am rezemat de perete şi nu s-a mai rotit. 

„Apropiaţi-vă, copii, zic cu, veniţi lângă mine.“ 

Scot punga de la brâu; era plină de lire turceşti şi de 
megidii. Îngenunchez şi-o deşert toată pe jos. 

„Ia, luaţi, strig eu, luaţi! luaţi!“ 

Copiii se aruncă la pământ şi încep să adune lirele şi 
megidiile. 

„Sunt pentru voi, sunt pentru voi! strigam eu. Luaţi totul!” 


217 


După aia le-am lăsat coşul cu ce fleacuri mai aveam prin el: 

„Şi astea toate-s pentru voi, luaţi-le!” 

Şi dispar degrabă. Ies din sat, desfac cămaşa, o smulg de la 
gât pe Sfânta Sofia pe oare-o brodasem, o rup în bucățele, o 
zvârl în aer şi-o iau la goană. Mai gonesc şi-acu... 

Zorba se rezemă de perete şi se întoarse spre mine: 

— Aşa m-am eliberat, zise el. 

— Eliberat de patrie? 

— Da, de patrie, răspunse el cu un glas hotărât şi calm. 

Şi după o clipă: 

— Eliberat de patrie, eliberat de popi, eliberat de bani. Trec 
prin ciur. Cu cât trece vremea, cu-atât e sita mai deasă. Lepăd 
tot ce-i rău în mine. Cum să-ţi spun? Mă eliberez, devin bărbat. 

Ochii lui Zorba străluceau, râdea satisfăcut cu gura până la 
urechi. 

După o clipă de tăcere a reînceput. Simţea inima 
revărsându-i-se, nu-i putea porunci: 

— A fost o vreme când ziceam: ăsta-i turc, ăsta-i bulgar, 
ăsta-i grec. Am săvârşit lucruri de ţi se ridică părul măciucă, 
jupâne. Am înjunghiat, am jefuit, am dat foc satelor, am siluit 
muieri, am nimicit familii întregi. Pentru ce? Pe motiv că-s 
bulgari, că-s turci! Puah! lua-te-ar dracu de ticălos, îmi spun 
adeseori în sinea mea ocărându-mă. Lua-te-ar dracu de idiot! 
Acu îmi zic aşa: ăsta-i om de treabă, ăsta-i un nemernic. Că-i 
bulgar, că-i grec, nu fac deosebirea. E om bun? E om rău? E 
tot ce întreb azi. Şi chiar întrebarea asta, acu că îmbătrânesc, 
ţi-o jur pe bucata de pâine pe care-o mănânc, îmi pare că încep 
să n-o mai pun. Dragul meu, că-s buni sau răi, îi plâng pe toţi. 
Când văd un bărbat, chiar când mă fac că nu-mi pasă, se rupe 
inima-n mine. laca, îmi zic, şi nefericitul ăsta mănâncă, bea, 
iubeşte, se teme; şi el are un Dumnezeu al lui şi un Diavol al 
lui, şi el o să-şi pună într-o bună zi mâinile pe piept şi-o să fie 
vârât ţeapăn în pământ, şi-o să-l mănânce viermii. Ei, 
sărmanul! Toţi suntem fraţi. Toţi, carne pentru viermi! Şi dacă- 
i o muiere, ah! atunci, te-asigur, îmi vine să urlu. Măria-ta mă 
sâcâie la tot momentul că-mi sunt dragi muierile. Cum să nu- 
mi fie dragi, omule? Că-s făpturi slabe, care nu ştiu ce fac şi 
care se dăruie fără nicio împotrivire numai ce le apuci de-un 
sân. Altă dată, intru tot aşa într-un sat bulgăresc. Un grec, 


218 


mai-marele satului, care mă văzuse, un ticălos, mă denunţă, şi 
încep să împresoare casa în care locuiam. Mă urc pe terasă, 
mă strecor de pe-un acoperiş pe altul; era lună plină, sar din 
terasă în terasă ca o pisică. Dar îmi dibăcesc umbra, se caţără 
pe acoperiş şi deschid focul. Atunci, ce fac? Mă arunc într-o 
curte. Acolo, o bulgăroaică culcată, în cămaşă de noapte. Mă 
vede, deschide gura să ţipe, dar eu întind braţul şoptindu-i: 
„Fie-ţi milă! Fie-ţi milă! Nu ţipa!“ şi-o apuc de sân. Muierea 
păleşte, o lasă puterile: „Intră, îmi zise ea încetişor, intră, să 
nu ne vadă...“ Intru, ea mă ţine strâns de mână: „Eşti grec?“ 
mă întreabă. „Da, grec, să nu mă denunţi.“ O apuc de mijloc, 
ea nu zice nimic. M-am culcat cu ea şi-mi tremura inima de 
duioşie: „lată, îmi ziceam, iată, Zorba, afurisitule, asta 
înseamnă muiere, asta înseamnă făptură omenească! Ce neam 
e? Bulgăroaică? Grecoaică? Papuaşă? Totuna-i, băieţaş! E-o 
făptură omenească, o făptură omenească care are o gură, sâni, 
care iubeşte. Nu ţi-e ruşine să ucizi? Ticălosule!“ Iată ce-mi 
spuneam în timp ce eram cu ea, la căldura trupului ei. Dar 
patria nu-mi dădea pace. Am plecat de dimineaţă cu hainele pe 
care mi le-a dat bulgăroaică, care era văduvă. A scos din cufăr 
hainele răposatului, mi le-a dat şi mi-a cuprins genunchii cu 
braţele rugindu-mă să mă întorc. Da, da, m-am întors, noaptea 
următoare. Eram patriot, pricepi, o fiară sălbatică, m-am întors 
cu un bidon de gaz şi-am dat foc satului. Trebuie să fi ars şi ea, 
nefericita. O chema Ludmila. 

Zorba oftă. Îşi aprinse o ţigară, trase două-trei fumuri şi-o 
azvârli. 

— Patria, spui... Dai crezare tuturor balivernelor din 
terfeloagele tale! Mie trebuie să-mi dai crezare. Câtă vreme 
vor fi lupte, omul va rămâne o fiară, o fiară crâncenă... Eu însă, 
slavă Domnului! sunt eliberat, s-a isprăvit! Dar tu? 

N-am răspuns. Îl invidiam pe omul care se afla acolo, în faţa 
mea, şi care trăise cu-adevărat - luptând, ucigând, îmbrăţişând 
- tot ceea ce eu mă străduiam să aflu cu ajutorul hârtiei şi al 
cernelii. Toate problemele pe care eu mă sileam să le dezleg, 
nod cu nod, singuratic şi pironit în scaun, omul acesta le 
rezolvase în creierul munţilor, sub cerul liber, cu sabia în 
mână. 

Am închis ochii, nemângâiat. 

219 


— Dormi, jupâne? făcu Zorba necăjit. Şi eu, dobitocul, care 
stau şi-mi bat gura! 

S-a lungit, mormăind şi, puţin după aceea, l-am auzit 
sforăind. 

N-am putut să închid ochii toată noaptea. O privighetoare 
care se auzea pentru prima oară în seara aceea umplu 
singurătatea noastră cu o tristeţe neîndurătoare şi simţii 
deodată că-mi curg lacrimile. 

Mă înăbuşeam. În zori m-am sculat şi, din uşă, am 
contemplat marea şi pământul. Mi se părea că lumea se 
schimbase într-o noapte. În faţa mea, pe nisip, o mică tufă de 
scaieţi, ieri încă prăpădită şi mohorâtă, se acoperise de 
minuscule floricele albe. În aer plutea un îndepărtat şi suav 
parfum de lămâi şi portocali înfloriţi. Am înaintat, am făcut 
câţiva paşi. Nu mă mai săturam de minunea veşnic reînnoită. 

Deodată, am auzit în spate un strigăt voios. M-am întors. Gol 
până la brâu, Zorba se sculase, se repezise şi el la uşă şi 
privea, emoţionat, noua primăvară. 

— Ce e asta? exclamă el, uimit. Minunea asta, jupâne, 
albastrul care se mişcă acolo, cum se cheamă? Mare? Mare? Şi 
ăsta cu şorţ verde înflorat? Pământ? Cine e artistul care le-a 
făcut? Pe cinstea mea, jupâne, e prima oară că văd asta. 

I se umeziseră ochii. 

— Ei! Zorba, i-am strigat, ai înnebunit? 

— De ce râzi? Nu Vezi? E-o vrăjitorie pe undeva, jupâne. 

O zbughi afară, începu să ţopăie, se dădu de-a dura prin 
iarbă, ca un mânz de primăvară. 

Soarele îşi făcu apariţia. Am întins palmele să se 
încălzească.  Crengile înmugureau, piepturile se umflau, 
sufletul înflorea şi el ca un copac; simţeai că sufletul şi corpul 
sunt plămădite din aceeaşi substanţă. 

Zorba se ridicase, cu părul plin de rouă şi de pământ. 

— Iute, jupâne! îmi strigă el, să ne îmbrăcăm, să ne facem 
fercheşi. Azi e sfeştania. Popa şi dregătorii satului se vor grăbi 
să vină. Dacă ne-ar vedea tăvălindu-ne prin iarbă, ce ruşine 
pentru Societate! Haide, să scoatem gulerele scrobite şi 
cravatele! Să scoatem măştile de oameni serioşi! Nu face 
nimic dacă n-ai cap; pălărie să ai. Jupâne, lumea asta merită 
un scuipat. 


220 


Ne îmbrăcarăm, muncitorii sosiră, dregătorii satului îşi 
făcură apariţia. 

— Fii cuminte, jupâne, ţine-ţi râsul, nu trebuie să ne facem, 
zău aşa, de batjocură. 

În faţă mergea popa Ştefan în anteriu-i jegos cu buzunare 
adânci. La sfeştanii, înmormântări, căsătorii, botezuri, arunca 
în aceste hăuri, una peste alta, tot ce i se oferea: stafide, 
colaci, brânzoaice, castraveți, chifteluţe de carne, drajeuri, iar 
seara, baba Papadia, consoarta lui, îşi punea ochelarii pe nas şi 
descâlcea totul ronţăind. 

În spatele popii, dregătorii: Kondomanolio, cafegiul, om 
umblat, căci se dusese până la Canea şi-l văzuse pe prinţul 
George; moş Anagnosti, în cămaşa lui cu mâneci largi albă ca 
zăpada, calm şi zâmbitor. Grav, solemn, învățătorul cu 
reteveiul lui; şi, ultimul, cu mersul lui tacticos şi apăsat, 
înainta Mavrandoni. Purta o năframă neagră pe cap, o cămaşă 
neagră, cizme negre. Salută din vârful buzelor, amarnic şi 
fioros, şi se ţinu deoparte, cu spatele la mare. 

— In numele Domnului nostru Isus Hristos! rosti Zorba cu 
un ton solemn. 

Porni în fruntea cortegiului şi toţi îl urmară într-o reculegere 
religioasă. 

Amintiri seculare ale unor sărbători magice se trezeau în 
acele piepturi ţărăneşti. Stăteau toţi cu ochii aţintiţi asupra 
popii de parcă s-ar fi aşteptat să-l vadă înfruntând şi izgonind 
puteri invizibile. Cu mii şi mii de ani în urmă, vrăjitorul ridica 
braţele, stropea aerul cu sfeştocul, bolborosea cuvinte tainice 
şi atotputernice, iar duhurile rele se făceau nevăzute, în timp 
ce, ivite din ape, din pământ, din aer, duhurile binefăcătoare 
dădeau fuga în ajutorul omului. 

Sosirăm în dreptul gropii săpate lângă mare, sortită să 
primească primul stâlp al telefericului. Muncitorii ridicară un 
mare trunchi de pin şi-l înfipseră în groapă. Popa Ştefan îşi 
puse patrafirul, apucă sfeştocul şi se porni, cu ochii la stâlp, 
să-şi cânte ruga: 

— „Aşază-l, Doamne, pe-o stâncă tare, pentru ca nici vântul, 
nici apa să nu-l poată clinti... Amin!“ 

— Amin! vociferă Zorba închinându-se. 

— Amin! mormăiră notabilii. 


221 


— Amin! făcură muncitorii, ultimii. 

— Dumnezeu să vă binecuvânteze munca şi să vă dea 
bunurile lui Abraham şi ale lui Isaac! făcu urarea popa Ştefan, 
şi Zorba îi vâri în mână o bancnotă. 

— Doamne ajută! rosti popa mulţumit. 

Ne-am întors la baracă şi Zorba a oferit câte-un pahar cu vin 
şi gustări de post - calcan prăjit, calmari fripţi, fasole bătută, 
măsline. După care, oficialităţile s-au întors acasă alene, de-a 
lungul țărmului. Ceremonia magică luase sfârşit. 

— Am scos-o bine la capăt! făcu Zorba frecându-și mâinile. 

Se dezbrăcă, îşi puse hainele de lucru şi luă cazmaua. 

— Haideţi, băieţi! le strigă el muncitorilor, să ne facem 
cruce şi înainte! 

Cât a fost ziua de lungă, Zorba n-a ridicat capul. A muncit cu 
frenezie. Din cincizeci în cincizeci de metri, muncitorii săpau 
gropi şi înfigeau stâlpi, îndreptându-sc în linie dreaptă spre 
vârful muntelui. Zorba măsura, calcula, dădea ordine. N-a 
mâncat, n-a fumat, nu şi-a tras sufletul toată ziua. Era cufundat 
în muncă. 

— Pentru că se face treaba pe jumătate, îmi spunea el 
uneori, că-şi spun oamenii of-ul pe jumătate, că-s păcătoşi sau 
cinstiţi pe jumătate, de-aia e lumea în starea jalnică în care e 
acum. Mergi până la capăt, loveşte cu putere, nu-ţi fie teamă, 
şi vei birui. Bunului Dumnezeu îi e de-o sută de ori mai scârbă 
de-o jumătate de drac decât de-un drac şi jumătate! 

Seara, când s-a întors de la lucru, s-a culcat pe nisip, zdrobit 
de oboseală. 

— O să dorm aici, zise el, până s-o face ziuă şi-om lua treaba 
de la capăt. O să alcătuiesc şi nişte echipe de noapte. 

— Dar de ce atâta grabă, Zorba? 

Şovăi o clipă. 

— De ce? Ei bine, ca să văd dacă am calculat bine înclinarea. 
Dac-am sfeclit-o, suntem pierduţi, jupâne. Cu cât o s-o ştiu mai 
iute, cu-atât mai bine. 

Mâncă zorit, cu lăcomie, şi, nu mult după aceea, ţărmul 
răsună de sforăiturile lui. În ce mă priveşte, am mai stat o 
mulţime să urmăresc stelele pe cer. Il vedeam întreg, 
mișcându-se încet, cu toate constelaţiile lui - şi ţeasta capului 
meu, ca o cupolă de observator astronomic, se mişca, şi ea, în 


222 


același timp cu stelele. „Priveşte mersul astrelor ca şi cum te- 
ai roti odată cu ele...“ Această frază a lui Marc-Aureliu îmi 
umplu sufletul de armonie. 


223 


XXI 


ERA PRIMA ZI DE PAŞII, ZORBA SE FĂCUSE 
FERCHEŞ. Îşi pusese nişte ciorapi groși de lână, de culoarea 
pătlăgelei vinete, pe care i-i tricotase, spunea el, una din 
cumetrele lui macedonene. Se foia încolo şi încoace, 
nerăbdător, pe-un dâmb de lângă plajă. Punea mâna streaşină 
la ochi, pe deasupra sprâncenelor stufoase, şi pândea, colo, 
spre sat. 

— Intârzie, bătrâna otarie, întârzie, putoarea, întârzie, 
flamura zdrenţuită... 

Un fluturaş nou-născut îşi luă zborul şi dădu să se aşeze pe 
mustaţa lui Zorba. Dar, gâdilat, acesta pufni pe nări şi 
fluturaşul fâlfâi domol, pierzându-se în lumină. 

O aşteptam pe madam Hortense în ziua aceea să sărbătorim 
Paştele cu ea. Pregătisem un miel la frigare, întinsesem o faţă 
albă de masă pe nisip, vopsisem ouă. Luasem hotărârea, 
jumătate în glumă, jumătate emoţionaţi, să-i facem în ziua 
aceea o primire de gală. Pe plaja aceea solitară, sirena noastră 
durdulie, parfumată; uşor stafidită, exercita asupra noastră o 
ciudată atracţie. Când nu era cu noi, lipsea ceva - un miros de 
colonie, o pată roşie, o legănare icnită, ca de rață, un glas 
răguşit şi doi ochi acidulaţi şi spălăciţi. 

Tăiasem aşadar câteva crengi de mirt şi de dafin şi 
înălţasem un arc de triumf pe sub care trebuia să treacă. 

Deasupra arcului înfipsesem patru drapele - englez, francez, 
italian, rusesc - şi la mijloc, mai sus, o lungă pânză albă cu 
dungi albastre. Evident că n-aveam tun, dar hotărâsem să ne 
urcăm pe movilă şi să tragem o salvă cu nişte puşti 
împrumutate, de îndată ce otaria noastră îşi va face 
legănătoarea-i apariţie pe țărm. Spre a-i reînvia pe acea plajă 
solitară măreţia de odinioară, pentru ca şi ea, nefericita, să se 
amăgească o clipă şi să-şi închipuie că a redevenit femeie 
tânără, rumenă, cu sâni pietroşi, cu pantofiori de lac şi ciorapi 
de mătase. Ce preţ ar avea, nu-i aşa, învierea Mântuitorului, 
dacă n-ar da semnalul reînvierii în noi a tinereţii şi a bucuriei? 


224 


Dacă n-ar ajuta unei bătrâne cocote să-şi regăsească cei 
douăzeci de ani ai ei? 

— Întârzie, hoaşca bătrână, întârzie, putoarea, întârzie, 
flamura zdrenţuită... bombănea la fiece clipă Zorba, ridicându- 
și ciorapii de culoarea pătlăgelei vinete care-i cădeau. 

— Vino şi te-aşază, Zorba! Vino să fumezi o ţigară la umbra 
roşcovului. Trebuie să se ivească dintr-o clipă într-alta. 

Aruncă o ultimă privire plină de speranţă drumului dinspre 
sat şi veni să se aşeze sub roşcov. Se apropia amiaza, era cald. 
În depărtare se auzeau, voioase, zglobii, clopotele de Paşti. 
Când şi când, vântul aducea cu el sunetele lirei cretane, 
întregul sat fremăta ca un stup de primăvară. 

Zorba dădu din cap. 

— S-a isprăvit, s-a dus vremea când sufletul meu învia de 
fiecare sărbătoare a Paştilor odată cu Hristos, s-a isprăvit! zise 
el. Acu numai carnea din mine învie. Natural, se găseşte câte 
unul să plătească un rând, şi încă un rând; numai ce-aud: ia 
bucăţica asta, mai ia-o şi pe-asta, şi mă îndop cu crăpelniţă mai 
multă, mai gustoasă, care nu devine toată murdărie. Mai 
rămâne câte ceva, mai scapă câte ceva, care devine haz, 
dansuri, cântece, ciondăneală - şi cam asta numesc eu înviere. 

Se sculă în picioare, privi în zare, se încruntă: 

— Un puştan care vine alergând, zise el, şi-o porni în 
întâmpinarea mesagerului. 

Băieţelul, ridicându-se în vârful picioarelor, şopti ceva la 
urechea lui Zorba, care sări furios. 

— Bolnavă? urlă el. Bolnavă? Cară-te de-aci că-ţi rup gâtul! 

Şi întorcându-se spre mine: 

— Jupâne, mă reped până în sat să văd ce-a păţit bătrâna 
otarie... Un pic de răbdare. Dă-mi două ouă roşii, să ciocnesc 
cu ea. Mă întorc! 

Vâri ouăle roşii în buzunar, îşi ridică ciorapii de culoarea 
pătlăgelei vinete şi plecă. 

Am coborât dâmbul şi m-am lungit pe pietrele reci. Adia un 
vânt slab, marea făcea vălurele, doi pescăruşi se aşezară pe 
ele şi începură să se legene, cu guşa umflată, însoţind cu 
voluptate ritmul mării. 

Bănuiam, cu invidie, marea satisfacţie cu care îşi înmoaie 
burţile în apa răcoroasă. În timp ce mă uitam la pescăruşi, 


225 


gândeam: „lată calea de urmat, să găseşti ritmul cel mare şi 
să-l urmezi, încrezător”. 

După o oră Zorba îşi făcu apariţia, mângâindu-şi mustăţile 
cu un aer satisfăcut. g 

— A răcit, săraca. O nimica toată. In ultimele zile, cât a ținut 
Săptămâna Mare, cât e ea de franțuzoaică, s-a dus la denii, în 
cinstea mea, zicea. Şi a răcit. Aşa că i-am pus nişte ventuze, 
am frecţionat-o cu ulei de candelă, i-am dat un păhărel cu rom 
şi mâine o să fie sănătoasă tun. Ei, mârţoaga, e nostimă în felul 
ei: s-o fi auzit cum mai gângurea ca o porumbiţă în timp ce-o 
frecţionam, o gâdila chipurile! 

Ne-am aşezat la masă şi Zorba a umplut paharele. 

— În sănătatea ei! s-o ia dracu cât mai târziu cu putinţă! zise 
el cu duioşie. 

Mâncam şi beam de-o bună bucată de timp fără să scoatem 
o vorbă. Vântul ne aducea, ca un bâzâit de albine, sunetele 
îndepărtate şi pasionate ale lirei. Hristos învia şi pe terase, 
mielul pascal şi colacii de Paşti se transformau în cântece de 
dragoste. 

După ce a mâncat şi a băut bine, Zorba a ciulit imensa-i 
ureche păroasă: 

— Lira... a şoptit el, se joacă în sat! 

S-a ridicat brusc. I se urcase vinul la cap. 

— Ia spune, ce stăm noi doi aici singuri cuc? strigă el. Hai la 
joc! Ţie nu ţi-e milă de miel? Cum adică, îl laşi să se ducă pe 
apa sâmbetei! Hai, vino! să se transforme în joc şi cântec! 
Zorba a înviat! 

— Potoleşte-te, Zorba, zănaticule, ce, ai înnebunit? 

— Pe cinstea mea, nu de mine-i vorba, jupâne, dar mi-e 
ciudă pentru miel, mi-e ciudă pentru ouăle roşii, pentru colacii 
de Paşti şi pentru brânza cu smântână! Ţi-o jur, dacă n-aş fi 
mâncat decât pâine cu măsline, aş fi zis: „Ei, hai Ia culcare! Ce 
nevoie am să petrec?“ Nu-s decât nişte măsline şi pâine, nu-i 
aşa? ce te poţi aştepta de la ele? Dar e păcat, te asigur, să-ţi 
baţi joc de-un chiolhan ca cel de azi! Hai să prăznuim învierea, 
jupâne! 

— N-am chef azi. Du-te tu, joacă şi pentru mine! 

Zorba mă apucă de braţ şi mă ridică: 


226 


— Hristos a înviat, băieţaş I Ah! de ce n-am eu anii tăi! Să 
mă avânt cel dintâi în toate! În muncă, în vin, în dragoste, şi să 
n-am teamă nici de Diavol, nici de Dumnezeu. lată ce înseamnă 
tinereţea! 

— Vorbeşte mielul din tine, Zorba! A devenit sălbatic, s-a 
transformat în lup! 

— Dragul meu, mielul s-a transformat în Zorba. Zorba e cel 
care-ţi vorbeşte, te-asigur! Ascultă-mă! O să mă blestemi după 
aia. Eu sunt Sindbad Marinarul. Nu că am străbătut lumea în 
lung şi-n lat, nu, nicidecum! Dar am jefuit, am ucis, am minţit, 
m-am culcat cu o grămadă de muieri, am încălcat toate 
poruncile. Câte-s la număr? Zece? Ah! aş fi vrut să fie 
douăzeci, cincizeci, o sută, şi să le încalc pe toate! Şi cu toate 
astea, dacă există un Dumnezeu, n-am teamă nici atâtica să mă 
înfăţişez înaintea lui, în ziua sorocită. Nu ştiu cum să-ţi explic 
ca să pricepi. Toate astea, după mine, n-au nicio importanţă. 
Catadicseşte bunul Dumnezeu să-şi bată capul cu nişte râme şi 
să le ţină socoteală? Şi să se supere, să tune şi să fulgere, să-şi 
facă inima rea că ai făcut un pas greşit şi ai nimerit peste 
muierea viermelui de-alături? Sau că ai mâncat o bucată de 
carne în Vinerea Mare? Puah! Fugiţi de-acolo, popi umflaţi de 
ciorbă! 

— Bine, Zorba, am zis eu, ca sa-l scot din sărite, bine, 
Dumnezeu nu te întreabă ce-ai mâncat, dar ce-ai făcut? 

— Ei bine, află de la mine că nici asta nu întreabă. Şi de 
unde ştii tu una ca asta, mă Zorba, cizmă neinstruită ce eşti? o 
să mă întrebi. Uite că, ştiu, sunt sigur de asta, pentru că eu, 
dacă aş fi avut doi feciori, unul cuminte, la locul lui, econom, 
cucernic, şi altul puşlama, mâncău, curvar, tâlhar, i-aş fi primit 
pe amândoi la masa mea, poţi să fii sigur, dar nu ştiu de ce, 
mai la inimă mi-ar fi stat cel de-al doilea. Poate fiindcă-mi 
seamănă? Dar cine îţi spune că eu nu semăn mai mult cu bunul 
Dumnezeu decât popa Ştefan, care-şi petrece zilele şi nopţile 
bătând mătănii şi adunând parale? Bunul Dumnezeu 
prăznuieşte, după aia, făptuieşte nedreptăţi, face dragoste, 
munceşte, îi plac lucrurile imposibile, la fel ca mie. Mănâncă 
ce-i place, ia muierea pe care-o vrea. Vezi trecând o muiere 
frumoasă de pică, îţi saltă inima-n piept, şi hop! se cască 
pământul şi o înghite. Unde s-a dus? Cine a luat-o? Dacă e una 


227 


cuminte, se spune: a luat-o Dumnezeu. Dacă e-o stricată, se 
spune: a luat-o Diavolul. Dar eu, jupâne, ţi-o spun şi ţi-o repet: 
ce mi-e Dumnezeu, ce mi-e Diavolul, totuna! 

Am tăcut, muşcându-mi buzele de parcă aş fi vrut să 
împiedic cuvintele să iasă. Cuvintele şi un strigăt puternic. Un 
strigăt care să exprime ce? Blestem, bucurie, deznădejde sau 
eliberare? Nu ştiam. 

Zorba îşi luă ciomagul, îşi puse mândru căciula puţin într-o 
parte, mă privi cu nespusă milă, şi avu o uşoară mişcare a 
buzelor, de parcă ar fi vrut să adauge ceva. Dar nu zise nimic 
şi se îndreptă cu paşi repezi, cu capul sus, spre sat. 

Îl vedeam, în lumina după-amiezii în declin, mişcându-se pe 
pietre, umbra uriaşă ce legăna ciomagul. Toată plaja, la 
trecerea lui Zorba, prindea viaţă. Destul de multă vreme, am 
stat cu urechea aţintită, pândindu-i paşii care se pierdeau 
treptat. Deodată, în clipa în care m-am simţit singur, m-am 
ridicat dintr-un salt. De ce? Să mă duc unde? Nu ştiam. Mintea 
mea nu luase nicio hotărâre. Trupul era cel care se ridicase 
brusc. El, el singur era cel care lua o hotărâre fără să-mi ceară 
părerea. 

— Înainte! zise el cu putere, ca şi cum ar fi dat o poruncă. 

Am pornit spre sat cu un pas hotărât şi grăbit. Din, Când în 
când, mă opream și respiram primăvara. Pământul mirosea a 
romaniță, şi pe măsură ce mă apropiam de grădini, parfumul 
de lămâi, de portocali şi de dafini înfloriţi mă întâmpina în 
valuri. La apus, luceafărul de seară ţopăia plin de voioşie. 

„Mare, muiere, vin, muncă îndârjită!“ Cuvintele lui Zorba 
îmi veneau, fără să vreau, pe buze în timp ce mergeam. „Mare, 
muiere, vin, muncă îndârjită! Să mă avânt cu capul înainte în 
muncă, în vin, în dragoste, să n-am teamă nici de Diavol, nici 
de Dumnezeu... iată ce înseamnă tinereţea!“ Mi le spuneam şi 
mi le repetam ca şi cum aş fi vrut să-mi dau curaj, şi 
continuam să înaintez. 

Deodată, m-am oprit brusc, de parcă aş fi ajuns unde voiam. 
Unde? Am privit: mă aflam în faţa grădinii văduvei. În dosul 
îngrăditurii de stuf şi smochini un glas dulce de femeie 
fredona. M-am apropiat, am dat frunzişul deoparte. Sub un 
portocal se afla o femeie îmbrăcată în negru, cu piept bogat, 


228 


care tăia crengi înflorite şi cânta. În lumina asfinţitului i-am 
zărit pieptul lucitor pe jumătate dezvelit. 

Mi s-a tăiat respiraţia. „E o fiară sălbatică, mi-am zis, o fiară 
sălbatică, şi o ştie. Ce biete creaturi, nebune, extravagante, 
lipsite de rezistenţă sunt bărbaţii în faţa ei! La fel ca anumite 
insecte - călugăriţa, lăcusta, păianjenul - şi ea, ghiftuită şi 
nesăţioasă, trebuie, să-şi devoreze masculii în zori.“ 

Văduva îmi simţise oare prezenţa. Se întrerupse brusc din 
cântat şi se întoarse. Intr-o străfulgerare, privirile ni se 
încrucişară. Am simţit că mi se înmoaie genunchii, ca şi cum, 
în dosul stufului, aş fi zărit o tigroaică. 

— Cine e acolo? făcu ea cu glasul sugrumat. 

işi trase broboada, acoperindu-şi pieptul. Se întunecă la 
faţă. 

Era cât pe-aci să plec. Dar cuvintele lui Zorba îmi umplură 
dintr-o dată sufletul. Mi-am recăpătat puterile. „Mare, muiere, 
vin...“ 

— Eu sunt, i-am răspuns. Eu sunt, deschide-mi! 

Nici nu mi-au ieşit bine vorbele pe gură, că m-a cuprins 
groaza. Am fost din nou gata s-o iau la fugă „dar m-am 
stăpânit, ruşinat. 

— Cine eu? 

Făcu un pas, încet, prudent, înăbuşit, îşi lungi gâtul, închise 
ochii pe jumătate să desluşească mai bine, şi mai făcu un pas, 
aplecată înainte, la pândă, 

Deodată chipul i se lumină. Scoase vârful limbii şi îşi linse 
buzele. 

— Patronul? zise ea cu un glas blând. 

Mai înaintă un pas, ghemuită, gata să sară. 

— Patronul? mai întrebă o dată, surd. 

— Da. 

— Vino! 


Se luminase binişor. Zorba se întorsese şi fuma, aşezat în 
faţa barăcii, privind marea. Părea că mă aşteaptă. 

De cum îmi făcui apariţia, ridică capul şi mă fixă. Nările îi 
fremătară ca unui ogar. lÎntinse gâtul, aspiră adânc, mă 
adulmecă. Şi dintr-o dată chipul i se lumină de parcă ar fi 
putut să adulmece în mine mirosul văduvei. 


229 


Se ridică încet, zâmbi cu gura până la urechi şi întinse 
braţele: 

— Binecuvântarea mea! făcu el. 

M-am culcat, am închis ochii. Auzeam răsuflarea liniştită a 
mării, în ritm legănat, şi mă simţeam urcând şi coborând pe 
suprafaţa ei ca un pescăruş. Astfel, legănat domol, am adormit 
şi am avut un vis: se făcea că un soi de negresă uriaşă stă pe 
vine; mi se părea că e un vechi templu ciclopic de granit 
negru. Mă învârteam înspăimântat în Jurul ei, ca să găsesc 
intrarea. Nu eram mai mare decât degetul ei mic de la picior. 
Deodată, în timp ce-i ocoleam călcâiul, am zărit o poartă 
neagră, asemenea unei grote. Se auzi o voce groasă care 
poruncea: „Intră!“ 

Şi am intrat. 

Pe la amiază m-am trezit. Soarele, intrat pe fereastră, 
inunda cearşafurile şi izbea cu atâta forţă într-o oglindă 
agăţată de perete încât părea c-o s-o fărâme în mii de 
bucățele. 

Visul cu negresa uriaşă mi-a venit din nou în minte, marea 
fremăta, am închis ochii şi mi s-a părut că sunt fericit. Îmi 
simţeam trupul uşor şi satisfăcut, ca un animal care se linge pe 
buze, întins la soare, după ce şi-a devorat prada. Mintea, ca un 
trup şi ea, mi se odihnea, ghiftuită. Se părea că, la întrebările 
sfâşietoare care o frământau, găsise un răspuns minunat de 
simplu. 

Toată bucuria nopţii trecute se revărsa din străfundul fiinţei 
mele, se ramifica şi uda din belşug lutul din care sunt 
plămădit. Lungit astfel, cu ochii închişi, mi se părea că aud 
cum pârâie şi mi se lăţeşte fiinţa. În noaptea asta, pentru 
prima oară, simţisem cu limpezime că sufletul e şi el carne, 
mai mobilă, poate, mai diafană, mai liberă, dar carne. Şi că, la 
rândul ei, carnea e suflet, niţeluş somnolentă, istovită de lungi 
drumuri, supraîncărcată de grele moşteniri. 

Am simţit o umbră aplecată asupra mea. Am deschis ochii: 
Zorba stătea în prag şi mă privea, mulţumit. 

— Nu te trezi, băieţaş! nu te trezi... îmi zise el blând, cu o 
gingăşie maternă. Şi azi e sărbătoare, dormi! 

— Am dormit destul, zisei eu ridicându-mă. 


230 


— Am să-ţi fac un gălbenuş frecat cu zahăr, rosti Zorba 
zâmbind, e întremător. 

Fără să-i răspund, am dat fuga pe plajă, m-am azvârlit în 
mare şi m-am uscat la soare. Dar simţeam încă un parfum 
dulce şi stăruitor în nări, pe buze, în vârful degetelor. Mirosul 
apei de flori de portocal, sau al uleiului de dafin, cu care 
femeile din Creta îşi ung părul. 

Văduva tăiase în ajun un braţ de flori de portocal pentru a le 
aduce astă-seară lui Hristos, la ora când sătenii joacă sub 
plopii albi din piaţă şi când biserica e pustie. Iconostasul de 
deasupra patului ei era încărcat cu flori de lămâi şi, între flori, 
se ivea chipul Fecioarei îndurerate, cu ochi mari, migdalaţi. 

Zorba veni să-mi pună alături ceaşca cu gălbenuşul de ou, 
două portocale mari şi un cozonăcel de Paşti. Mă servea tăcut, 
fericit, cum îşi îngrijeşte o mamă fiul întors de pe front. Mă 
privi cu un aer mângâietor şi plecă. 

— Mă duc să înfig câţiva stâlpi, zise el. 

Mestecam tacticos la soare şi simţeam o profundă fericire 
fizică, de parcă aş fi plutit pe-o mare răcoroasă şi verde. Nu 
îngăduiam minţii să acapareze această bucurie carnală spre a 
o măcina între roţile ei şi a o face gând. Imi lăsam tot trupul să 
exulte din cap până-n picioare, ca un animal. Doar uneori, 
extaziat, priveam în jurul meu, în interiorul meu, minunea 
lumii: „Ce se petrece? îmi spuneam. Cum e cu putinţă ca 
lumea să fie atât de perfect adaptată picioarelor, mâinilor, 
pântecului nostru?“ Şi din nou închideam ochii şi tăceam. 

Deodată, m-am ridicat, am intrat în baracă, am luat 
manuscrisul Buddha şi l-am deschis. Ajunsesem la sfârşit. 
Buddha, culcat sub pomul înflorit, ridicase mâna şi poruncise 
celor cinci elemente care îl compuneau - pământ, apă, foc, aer, 
duh - să se dizolve. 

Nu mai aveam nevoie de acest chip al spaimei mele, îl 
depăşisem, îmi încheiasem îndatorirea faţă de Buddha - am 
ridicat la rândul meu mâna şi i-am poruncit lui Buddha să se 
dizolve în mine. 

Cât mai în grabă, cu ajutorul atotputernicelor exorcisme, 
cuvintele, i-am pustiit trupul, sufletul, spirtul. Am aşternut pe 
hârtie, neîndurător, ultimele cuvinte, am dat un ultim strigăt şi 
mi-am scris numele cu un creion mare roşu. Era gata. 


231 


Am luat o sfoară groasă şi am legat solid manuscrisul, 
încercam o bucurie stranie, ca şi cum aş fi legat mâinile şi 
picioarele unui duşman nemilos, sau ca sălbaticii când îşi leagă 
fedeleş morţii dragi ca să nu poată ieşi din morminte şi să se 
transforme în strigoi. 

O fetiţă, cu picioarele goale, sosi alergând. Purta o rochie 
galbenă şi ţinea, strâns în mână, un ou roşu. 

Se opri şi mă privi, înspăimântată. 

— Ce este? am întrebat-o Zâmbind, ca să-i dau curaj. Vrei 
ceva? 

Ea se smiorcăi şi-mi răspunse cu un glăscior gâfâit 

— M-a trimis doamna să-ţi spun să vii. E în pat. Tu eşti 
Zorba? 

— Bine, vin. 

I-am vârât un ou roşu în cealaltă mânuţă; a strâns palma şi a 
luat-o la fugă. 

M-am ridicat şi-am pornit-o la drum. Freamătul satului se 
apropia încet-încet: blânde sunete de liră, chiote, focuri de 
armă, cântece voioase. Când am ajuns în piaţă, flăcăi şi fete se 
adunaseră sub plopii cu frunzişul proaspăt şi se pregăteau să 
încingă jocul. Bătrânii se aşezaseră jur împrejur, pe bănci, cu 
bărbia sprijinită în ciomag, şi priveau. Băbuţele stăteau în 
picioare, mai în spate. În mijlocul dansatorilor trona faimosul 
cântăreţ din liră, Fanurio, cu un trandafir timpuriu după 
ureche. Cu mâna stingă îşi ţinea lira aşezată pe genunchi, cu 
mâna dreaptă îşi încerca arcuşul cu zurgălăi stridenti. 

— Hristos a înviat! am strigat în trecere. 

— Adevărat a înviat! a răspuns un murmur voios. 

Am aruncat o scurtă privire. Flăcăi vânjoși, traşi ca prin inel, 
purtau nădragi bufanţi şi o năframă pe cap, ai cărei ciucuri 
atârnau pe frunte şi pe tâmple ca nişte şuviţe buclate. Fetele, 
cu salbe de aur în jurul gâtului, cu basmale albe brodate, cu 
ochii plecaţi, fremătau de nerăbdare. 

— Nu binevoieşti să rămâi cu noi, patroane? întrebară 
câteva glasuri. 

Dar trecusem deja de ei. 

Madam Hortense stătea culcată în patul ei mare, singura 
mobilă ce-i rămăsese credincioasă. li ardeau obrajii de febră şi 
tuşea. 


232 


Cum mă văzu, oftă trist: 

— Şi Zorba, prietene, şi Zorba?.. 

— N-a putut. Din ziua când ai căzut la pat bolnavă s-a 
îmbolnăvit şi el. Stă cu fotografia ta în mână şi-o priveşte 
oftând. 

— Mai spune, mai spune... şopti biata sirenă închizând ochii 
fericită. 

— M-a trimis să te întreb dacă doreşti ceva. O să vină el 
însuşi diseară, mi-a zis, cu toate că abia se târăşte. Nu mai 
poate îndura să te ştie departe de el. 

— Spune, spune, mai spune... 

— A primit o telegramă din Atena. Rochia de mireasă e gata, 
şi cununiile, au fost încărcate pe vas, sosesc... şi lumânările 
albe legate cu fundă roz... 

— Mai departe, mai departe... 

A doborât-o somnul, respira altfel; a început să aiureze. 
Camera duhnea a apă de colonie, amoniac şi sudoare. Pe 
fereastra deschisă intra mirosul acru al găinaţului şi al urinei 
de iepure din curte. 

M-am ridicat şi am ieşit uşurel din cameră. La poartă am dat 
de Mimitho. Purta, în ziua aceea, cizme şi nădragi noi-nouţi. Îşi 
pusese la ureche un fir de busuioc. 

— Mimitho, i-am zis, dă fuga în satul Kalo şi cheamă 
doctorul! 

Mimitho îşi scosese deja cizmele ca să nu le strice pe drum 
şi le ţinea strâns subsuoară. 

— Caută-l pe doctor, transmite-i salutări din partea mea, 
spune-i să încalece iapa şi să vină degrabă. Madam Hortense e 
grav bolnavă, să-i spui. A răcit, sărmana, are fierbinţeală, e pe 
moarte. Aşa să-i spui. Fuga! 

— Hop! Hop! Am întins-o. 

A scuipat în palme, şi le-a lovit vesel una de alta, dar nu s-a 
clintit. Se uita la mine zâmbăreţ. 

— Şterge-o, am zis! 

Stătea mai departe pironit. Mi-a făcut cu ochiul şi a zâmbit 
satanic. 

— Jupâne, a zis el, ţi-am adus acasă o sticlă cu apă de flori 
de portocal, în dar. 


233 


S-a oprit o clipă. Aştepta să-l întreb cine mi-a trimis-o, dar 
eu tăceam. 

— Ei, nu mă întrebi de la cine e, jupâne? s-a bâlbâit el. Ca 
să-ţi dai pe păr, a zis ea, să miroşi frumos! 

— Şterge-o, iute! Tacă-ţi gura! 

A râs, a scuipat din nou în palme: 

— Hop! Hop! a mai strigat o dată. Hristos a înviat 1 

Şi s-a făcut nevăzut. 


234 


XXII 


PE SUB PLOPI, JOCUL DE PAŞII ERA ÎN TOI. Era 
condus de-un efeb voinic, oacheş, de vreo douăzeci de ani, ai 
cărui obraji acoperiţi de puf nu ştiau încă ce e briciul. In 
deschizătura cămăşii pieptul lui făcea o pată neagră, acoperit 
pe de-a întregul de păr creţ. Avea capul dat pe spate, 
picioarele îi sfârâiau pe pământ ca nişte aripi; când şi când, 
arunca câte-o ocheadă vreunei fetişcane, şi albul ochilor săi 
lucea, nemişcat, neliniştitor, pe faţa-i tuciurie. 

Eram vrăjit şi înfricoşat. Mă întorceam de la madam 
Hortense. Chemasem o femeie să aibă grijă de ea şi acum mă 
duceam, liniştit, să-i văd pe creştini jucând. M-am apropiat de 
moş Anagnosti şi m-am aşezat lângă el pe bancă, 

— Cine e voinicul ăsta care conduce jocul? l-am întrebat la 
ureche. 

Moş Anagnosti a început să rida. 

— E-un drac împieliţat, ştrengarul! a zis el admirativ. Ei 
bine! e Sifakas, ciobanul. Tot anul păzeşte turmele pe munte şi 
doar de Paşti coboară să dea ochi cu oamenii şi să joace. 

A oftat. 

— Ah! să am eu tinereţea lui! şopti el, să am eu tinereţea lui, 
pe cinstea mea, aş lua cu asalt Constantinopolul. 

Flăcăul dădu din cap, trase un chiot, behăit, inuman, ca un 
berbec în perioada rutului. 

— Cântă, Fanurio! strigă el, cântă să moară Moartea! 

Moartea murea în fiece clipă, renăscând în fiece clipă, ca şi 
viaţa. De mii şi mii de ani, flăcăi şi fete joacă sub copacii cu 
frunziş proaspăt - plopi, brazi, stejari, platani și palmieri zvelţi 
- şi vor juca încă mii şi mii de ani, cu chipul mistuit de dorinţă. 
Chipurile se schimbă, de istovesc, se întorc în pământ; dar se 
ivesc altele, care le iau locul. Nu e decât un singur dansator cu 
nenumărate măşti, nemuritor, şi care are întotdeauna douăzeci 
de ani. 

Flăcăul ridică mâna să-şi răsucească mustăţile, dar n-avea 
aşa ceva. 


235 


— Cântă! mai strigă el o dată, cântă, Fanurio, băieţaş, că 
altfel plesnesc! 

Cântărețul din liră îşi agită braţul, lira răsună, zurgălăii se 
încinseră şi flăcăul făcu o săritură, îşi lovi de trei ori picioarele 
în aer, la înălţimea unui bărbat, şi atinse cu vârful cizmelor 
năframa albă de pe capul vecinului său, pândarul Manolakas. 

— Bravo, Sifakas! se auziră strigăte, iar fetele se înfiorară şi 
lăsară ochii în pământ. 

Dar flăcăul, fără o vorbă, fără a privi pe nimeni, crâncen şi 
disciplinat, se sprijinea acum cu mâna stingă de şalele-i zvelte 
şi robuste şi juca, cu ochii timid aţintiţi în jos. 

Brusc, jocul se întrerupse; bătrânul ţârcovnic, Andiulio, 
venea în fugă, cu braţele la cer. 

— Văduva! Văduva! Văduva! striga el. 

Pândarul Manolakas se repezi primul, oprind jocul. Din piaţă 
se vedea în jos, biserica, tot împodobită cu mirt şi dafin. 
Dansatorii se opriră, aprinşi la faţă, bătrânii se ridicară de pe 
bănci. Fanurio îşi culca lira pe genunchi, îşi scoase de la 
ureche trandafirul şi-l mirosi. 

— Unde, bade Andrulio? strigară ei fierbând toţi de furie. 
Unde e? 

— În biserică, colo, a intrat acu, blestemata; cu un buchet de 
flori de lămâi în braţe. 

— Haideţi, flăcăi! strigă pândarul năpustindu-se primul. 

În clipa aceea, văduva apăru în pragul bisericii cu o basma 
neagră pe cap. Se închină. 

— Mizerabilo! Ticăloaso! Ucigaşo! se auzi strigându-se în 
piaţă. Mai are neobrăzarea să se arate! Ea care a necinstit 
satul! 

Unii se repeziră spre biserică în urma pândarului, alţii, de 
sus, începură să arunce cu pietre în ea. Unul din proiectile o 
izbi în umăr. Ea dădu un țipăt, îşi acoperi faţa cu mâinile şi se 
repezi, aplecată înainte, pentru a încerca să fugă. Dar flăcăii 
ajunseseră deja la poarta bisericii şi Manolakas scosese 
cuțitul. 

Văduva se dădu înapoi ţipând, se îndoi până la jumătate şi 
alergă împleticindu-se să se adăpostească în biserică. Dar 
acolo, în prag, se afla bătrânul Mavrandoni, cu braţele 
încrucişate, sprijinite de cadrul uşii. 


236 


Văduva făcu un salt la stânga şi cuprinse cu braţele înaltul 
chiparos din curte. O piatră şuieră în aer, îi atinse capul şi îi 
smulse broboada. Părul i se desfăcu şi i se rostogoli pe umeri. 

— Pentru Dumnezeu! Pentru Dumnezeu! strigă ea, 
strângând cu putere chiparosul. 

Aşezate în şir, sus, în piaţă, fetele îşi muşcau năframele albe 
şi priveau cu nesaţ. Bătrânele, cu mâinile prinse de gard, 
chelălăiau. 

— Omorâţi-o, hai! Omorâţi-o! 

Doi flăcăi se năpustiră asupra ei, o prinseră, îi sfâşiară 
bluza, lăsând la vedere sânu-i sclipitor, alb ca zăpada. Sângele 
îi șiroia acum din vârful capului pe frunte, pe obraji şi pe gât. 

— Pentru Dumnezeu! Pentru Dumnezeu! striga ea gâfâind. 

Sângele care curgea, pieptul care strălucea excitară flăcăii. 
Cuţitele fură scoase de la brâu. 

— Stati! strigă Manolakas. E a mea! 

Mavrandoni, aflat tot în pragul bisericii, ridică mâna. 

Se opriră cu toţii. 

— Manolakas, zise el cu voce gravă, sângele vărului tău cere 
răzbunare. Ajută-l să-şi găsească pacea! 

O zbughii de lângă gardul de care mă agăţasem, repezindu- 
mă spre biserică; mă împiedicai de-o piatră și căzui cât eram 
de lung. 

În clipa aceea trecu şi Sifakas. Se aplecă, mă apucă de spate 
cum sunt apucate pisicile şi mă ridică în picioare. 

— Ce cauţi aici, filfizonule? făcu el. Şterge-o! 

— Ție nu ţi-e milă de ea, Sifakas? îi zisei. Fie-ţi milă de ea! 

Munteanul, crâncen, pufni în râs. 

— Nu-s muiere să-mi fie milă! zise el. Sunt bărbat! 

Şi, dintr-un salt, fu în curtea bisericii, unde l-am urmat. 

Văduva era acum înconjurată de toţi. Linişte apăsătoare. Nu 
se auzea decât gâfâiala înăbușită a victimei. 

Manolakas se închină, făcu un pas înainte şi ridică cuțitul; 
hoaştele îşi traseră năframele şi-şi acoperiră faţa. 

Văduva ridică ochii, văzu cuțitul deasupra ei, mugi ca o 
viţea. Se prăvăli la picioarele chiparosului şi-şi vâri capul între 
umeri. Părul i se răsfiră pe jos, îl lucea gâtul scăpărător. 

— Împlinească-se dreptatea Celui-de-sus! strigă bătrânul 
Mavrandoni, închinându-se la rândul lui. 


237 


Dar chiar în clipa aceea, o voce groasă răsună în spatele 
nostru: 

— Jos cuțitul, ucigaşule! 

Se întoarseră cu toţii, năuciţi. Manolakas ridică fruntea: 
Zorba stătea în faţa lui, bălăngănindu-şi braţele, furios. Strigă: 

— Ia spuneţi, nu vă e ruşine? Mare vitejie! Un sat întreg ca 
să ucidă o muiere! Faceţi de râs toată Creta, luaţi seama! 

— Vezi-ţi de-ale tale, Zorba! Nu te băga în treburile noastre! 
răcni Mavrandoni. 

Şi, întorcându-se către nepotu-său: 

— Manolakas, zise el, în numele lui Hristos şi-al Sfintei 
Fecioare, loveşte! 

Manolakas făcu o săritură. O înşfăcă pe văduvă, o aruncă la 
pământ, îi puse genunchiul în piept şi ridică cuțitul. Dar cât ai 
clipi, Zorba apucase braţul lui Manolakas şi, cu batista-i uriaşă 
înfăşurată în jurul mâinii, se căznea să-i smulgă cuțitul. 

Văduva se ridică în genunchi, căutând în jurul ei pe unde s-o 
ia la fugă, dar sătenii baraseră poarta şi făcuseră cerc în jurul 
curţii şi pe bănci; când o văzură că încearcă să scape, făcură 
un pas înainte şi cercul se îngustă. 

Între timp, Zorba lupta pe înfundate, sprinten, hotărât, cu 
sânge rece. În picioare, lângă poartă, urmăream lupta, 
îngrozit. Chipul lui Manolakas se învineţea de furie. Sifakas şi 
un alt uriaş se apropiară să-i dea o mână de ajutor; Dar 
Manolakas, furios îşi roti ochii: 

— Înapoi! înapoi! urlă el, să nu se apropie unul! 

Se repezi din nou cu furie asupra lui Zorba şi-i dădu o 
lovitură cu capul, ca taurul. 

Zorba îşi muşcă buzele fără să crâcnească. Strângea ca într- 
o menghină braţul drept al pândarului şi se pleca la dreapta şi 
la stânga să pareze loviturile de cap. Furios la culme, 
Manolakas se repezi, apucă cu dinţii urechea lui Zorba şi trase 
cu toată puterea. Sângele începu să curgă. 

— Zorba! strigai eu înspăimântat, repezindu-mă să-l salvez. 

— La o parte, jupâne! îmi strigă el. Nu te băga! 

Strânse pumnul şi-l izbi vârtos pe Manolakas în burtă. 

Dintr-o dată, fiara sălbatică dădu drumul la strânsoare. I se 
descleștară dinţii, eliberară urechea pe jumătate desprinsă, şi 


238 


faţa-i vânătă deveni lividă. Cu o lovitură neaşteptată, Zorba îl 
culcă la pământ; îi smulse cuțitul şi-l rupse în două. 

Işi tampona cu batista urechea însângerată; îşi şterse faţa 
şiroind de sudoare şi-şi mânji tot obrazul cu sânge. Se ridică, 
aruncă o privire în jurul lui; avea ochii umflaţi şi injectaţi. li 
strigă văduvei: 

— Ridică-te, hai cu mine! 

Şi se îndreptă spre poartă. 

Văduva se sculă în picioare; îşi încorda toate puterile, îşi luă 
avânt să se repeadă înainte. Dar nu avu răgazul. Ca un şoim, 
bătrânul Mavrandoni se năpusti asupra ei. O azvârli la pământ, 
își înfăşură de trei ori lungile-i plete negre în jurul braţului şi, 
cu o singură lovitură de cuţit, îi reteză capul, 

— Al meu să fie păcatul! urlă el şi zvârli capul victimei pe 
pragul bisericii. 

După care se închină. 

Zorba se întoarse. Mânios, îşi smulse un smoc de păr din 
mustață. M-am apropiat de el şi l-am luat de braţ. S-a aplecat, 
m-a privit ţintă. Două lacrimi groase îi atârnau la marginea 
pleoapelor. 

— Să mergem, jupâne! zise el cu glasul sugrumat. 

În scara aceea, Zorba n-a vrut să bage nimic în gură. 

„Am un nod în gât, a spus el, nu trece nimic.“ Îşi spălă 
urechea cu apă rece, înmuie o bucată de vată în rachiu şi-şi 
puse un pansament. Aşezat pe saltea, cu capul în mâini, stătea 
pe gânduri. 

Întins pe jos, stăteam rezemat de perete şi simţeam 
lacrimile curgându-mi, domoale şi calde, pe obraji. Creierul nu- 
mi funcţiona; nu mă gândeam la nimic. Eram parcă stăpânit 
de-o profundă mâhnire de copil, plângeam. . 

Deodată, Zorba ridică capul, izbucni. Incepu să strige 
continuând cu glas tare crâncenul său monolog interior: 

— Ţi-o spun, jupâne, tot ce se petrece în lumea astă e 
nedrept, nedrept, nedrept! Eu, râma, melcul Zorba, nu 
semnez! De ce trebuie ca tinerii să moară, iar boşorogii să 
rămână? De ce sunt copilaşi care mor? Eu am avut un băieţel, 
micuțul Dimitri, pe care l-am pierdut la trei ani, şi niciodată, 
niciodată, m-auzi, n-o să i-o iert bunului Dumnezeu! În ziua 
când oi muri, dacă o să aibă îndrăzneala să dea ochii cu mine, 


239 


şi-dacă într-adevăr e Dumnezeu, n-o să-i vină bine! Da, da, o 
să-i crape obrazul de ruşine în faţa mea, melcul Zorba! 

Avu o strâmbătură, ca de durere. Sângele începu iar să-i 
curgă din rană. Îşi muşcă buzele să nu răcnească. 

— Stai, Zorba! zisei eu, să-ţi schimb pansamentul 

I-am spălat din nou urechea cu rachiu, am luat apa din flori 
de portocal pe care mi-o trimisese văduva şi pe care-o găsisem 
pe pat, şi-am îmbibat bucata de vată. 

— Apă de flori de portocal? făcu Zorba, aspirând-o cu nesaţ. 
Toarnă-mi pe păr, aşa, foarte bine! Şi în palmă vars-o toată, 
hai! A 

Se trezise la viaţă. II priveam buimăcit. 

— Parc-aş intra în grădina văduvei, zise el. 

Şi începu iar să se vaite. 

— De câţi ani a fost nevoie, mormăi el, de câţi ani, ca 
pământul să poată plămădi un trup ca ăsta! Te uitai la ea şi-ţi 
spuneai: „Să ai douăzeci de ani, să rămâi singur cu ea pe 
pământ şi să torni la copii, să umpli lumea cu ei! Nu, na copii, 
draci împieliţaţi!“ în vreme ce acu... 

Sări în picioare. Ochii i se umplură de lacrimi. 

— Nu pot, jupâne, zise el, trebuie să umblu, trebuie să urc şi 
să cobor muntele de două-trei ori ca să obosesc, să mă 
liniştesc un pic... Biata văduvă! mă-ncearcă pofta să trag un 
bocet! 

O zbughi afară, o apucă spre munte şi se topi în beznă. 

M-am lungit în pat, am stins lampa şi m-am apucat o dată 
mai mult, după păcătosul şi inumanul meu obicei, să tălmăcesc 
realitatea, să-i extrag sângele, carnea, oasele, s-o reduc Ia idee 
abstractă, s-o leg de legi generale, până ce ajung la oribila 
concluzie că ceea ce s-a întâmplat era necesar. Mai mult chiar, 
că era util armoniei universale. Ajungeam, în sfârşit, la acea 
ultimă şi mârşavă consolare: că aşa era drept să se întâmple, 
cum s-a întâmplat. 

Măcelărirea văduvei pătrunse în creierul meu, acest stup în 
care de câţiva ani orice otravă se preschimbă în miere, şi-l 
răvăşi. Dar filozofia mea puse de îndată stăpânire pe-acest 
înfiorător avertisment, îl învălui în imagini, în artificii, şi-l făcu 
inofensiv. Aşa cum albinele îl învelesc în ceară pe bărzăunul 
lacom venit să le prade mierea. 


240 


La capătul câtorva ore, văduva se odihnea în memoria mea, 
calmă, zâmbitoare, preschimbată în simbol. O şi învelisem 
sufleteşte în ceară, nu mai putea să provoace în mine panică şi 
să-mi prade creierul. Înfiorătoarea întâmplare a unei zile se 
lărgea, se întindea în timp şi spaţiu, se identifica cu marile 
civilizaţii dispărute, civilizațiile se identificau cu destinul 
pământului, pământul cu destinul universului - astfel că, 
revenind la văduvă, găseam că o supusă legilor fundamentale, 
reconciliată cu ucigaşii ei, imobilă şi senină. 

Timpul îşi regăsise în mine adevăratul sens: văduva murise 
cu mii de ani în urmă, în epoca civilizaţiei egeene, iar 
fecioarele din Cnosos, cu păr buclat, muriseră azi-dimineaţă, la 
marginea acestei mări surâzătoare. 

Somnul puse stăpânire pe mine aşa cum într-o zi, cu 
siguranţă - nimic nu e mai sigur -, o va face moartea, şi m-am 
cufundat alene în beznă. Nu ştiu nici când s-a întors Zorba, 
nici măcar dacă s-a întors. Dimineaţa l-am găsit pe munte, 
strigând, tunând şi fulgerând contra muncitorilor. 

Nimic din ceea ce făcuseră nu-i plăcea. Dădu afară trei 
muncitori care-l înfruntară, apucă el însuşi cazmaua şi se 
apucă să deschidă calea pe care-o trasase pentru stâlpi printre 
scaieţi şi stând. Urcă muntele, găsi nişte tăietori de lemne care 
doborau pini şi se porni iar să tune şi să fulgere. Unul dintre ei 
pufni în râs şi mormăi ceva. Zorba îi luă de piept. 

Seara cobori sleit de puteri, zdrenţuit, şi se aşeză lângă 
mine pe plajă. li venea greu şi să deschidă gura; când, în 
sfârşit, o deschidea, o făcea ca să vorbească despre lemnul de 
construcţie, despre cabluri şi lignit, ca un antreprenor 
hrăpăreţ, grăbit să pustiască locul, să obţină un profit cât mai 
mare şi să plece. 

La un moment dat, în starea de consolare la care ajunsesem, 
fui cât pe-aci să-i vorbesc de văduvă; Zorba îşi întinse laba 
groasă şi-mi închise gura. 

— Taci! zise el cu glas înăbuşit. 

Am tăcut, ruşinat. lată un bărbat în adevăratul înţeles al 
cuvântului, îmi spuneam, invidios pe durerea lui Zorba. Un 
bărbat cu sânge cald şi oase zdravene, care, când suferă, lasă 
să-i curgă lacrimi groase pe obraz; când e fericit, nu-şi 
alterează bucuria trecând-o prin sita fină a metafizicii. 


241 


Trei-patru zile trecură în felul acesta. Zorba muncea din 
răsputeri, fără să sufle o vorbă, fără să mănânce, fără să bea. 
Se topea văzând cu ochii. Într-o seară i-am spus că Bubulina e 
tot bolnavă, că medicul nu venise, că aiurează rostindu-i 
numele. 

A strâns pumnii. 

— Bine, a zis el. 

A doua zi, în zori, a plecat în sat şi s-a înapoiat imediat. 

— Ai văzut-o? l-am întrebat. Cum îi merge? 

— N-are nimic, a zis el, o să moară. 

Şi se îndreptă cu paşi mari spre munte. 

În aceeaşi seară, fără să bage nimic în gură, şi-a luat 
ciomagul şi a ieşit. i 

— Unde te duci, Zorba? am întrebat. În sat? 

— Nu. Plec să dau o raită şi mă întorc. 

A pornit-o spre sat cu paşi mari, hotărâți. 

Eram obosit, m-am culcat. M-am apucat din nou să troc, cu 
mintea, în revistă tot pământul, înfiripare de amintiri, dureri 
reînviate, gândul meu pluti deasupra celor mai îndepărtate 
idei şi veni să se aşeze în sfârşit asupra lui Zorba. 

„Dacă se întâlnește cumva, în drum, cu Manolakas, îmi 
spuneam, uriaşul ăsta cretan, furios la culme, se va năpuşti 
asupra lui. Pare-se ca în ultimele zile n-a scos nasul din casă, 
văicărindu-se. Îi era ruşine să se arate în sat și nu încetează să 
dea asigurări că, dacă pune laba pe Zorba, «îl sfâşie ca pe-o 
sardea». Şi ieri, în miez de noapte, un muncitor l-a văzut dând 
târcoale, înarmat, în jurul barăcii. Dacă se întâlnesc cumva în 
seara asta, iese un măcel." 

M-am ridicat dinar-un salt, m-am îmbrăcat şi am pornit în 
goană pe drumul ce duce în sat. Noaptea blânda, umedă, 
mirosea a micsandră sălbatică. După o clipă, în întuneric, l-am 
zărit pe Zorba, care înainta încet, ca un om obosit. Când şi 
când se oprea, se uita la stele, asculta; apoi pornea repede mai 
departe şi îi auzeam ciomagul pe pietre. 

Se apropia de grădina văduvei. Aerul mirosea a floare de 
lămâi şi a caprifoi. În clipa aceea, printre portocalii din 
grădină, ţâşni, ca un limpede susur de izvor, cântecul sfâșietor 
al privighetorii. Cânta, cânta în beznă, şi simţeai că-ti se taie 
respiraţia. Zorba se opri brusc, sufocat şi el de atâta gingăşie. 


242 


Deodată, stuful ce forma îngrăditura sc mişcă; frunzele lui 
tăioase sunară ca nişte lame de oţel. 

— Ho, cumetre! se auzi o voce groasă, crâncenă, ho! 
zaharisitule, în sfârşit, am dat de tine! 

Am îngheţat. Recunoscusem vocea. 

Zorba făcu un pas, ridică ciomagul şi se opri din nou. La 
licărul stelelor, îi distingeam fiecare mişcare. 

Dintr-un salt, un voinic cât toate zilele ţâşni în afara 
îngrăditurii. 

— Cine-i acolo? strigă Zorba întinzând gâtul. 

— Eu, Manolakas. 

— Vezi-ţi de drum, ia-o din loc! 

— M-ai necinstit, Zorba! 

— Nu cu te-am necinstit, Manolakas, ia-o din loc, îţi spun. 
Eşti un tip voinic, dar aşa a vrut norocul, care-i orb, nu ştii? 

— Noroc sau nenoroc, orb sau nu, făcu Manolakas (auzeam 
cum îi scrâşnesc dinţii), eu unul ţin să-mi spăl ruşinea. Chiar în 
scara asta. Ai un cuţit? 

— Nu, răspunse Zorba, n-am decât o bâtă. 

— Du-te şi ia-ţi cuțitul. Te-aștept aici. Du-te! 

Zorba nu se mişca. 

— Ţi-e frică? şuieră glasul zeflemitor al lui Manolakas. Du-te 
când îţi spun! 

— Ce să fac cu cuțitul, măi omule? zise Zorba care începuse 
să se înfierbânte. Ce să fac cu el, ia spune? Ţi-aduci aminte, la 
biserică, tu aveai cuţit şi eu n-aveam nimic, aşa-i? Şi cu toate 
astea, pare-se c-am scos-o bine la capăt. 

Manolakas zbieră: 

— ţi mai baţi şi joc de mine, pe deasupra, hai? Ai ales bine 
prilejul, pentru că eu sunt înarmat şi tu nu. Adu-cţi cutitul, 
macedonean împuţit, să ne încercăm puterile. 

— Zvârle cuțitul, zvârl şi eu bâta, şi ni le încercăm! răspunse 
Zorba, cu glasul tremurat de mânie. Hai, să te vedem, cretan 
împuţit! 

Zorba ridică braţul, zvârli ciomagul, îl auzii căzând în trestii. 

— Zvârle cutitul! strigă din nou Zorba. 

În vârful picioarelor, încetişor, mă apropiasem. La lumina 
stelelor, avui răgazul să zăresc sclipirea cuţitului zvârlit de el 
în trestii. 


243 


Zorba scuipă în mâini. 

— Haide! strigă el sărind să-şi ia avânt. 

Dar mai înainte ca cei doi voinici să apuce să se ia la bătaie, 
mă aruncai între ei. 

— Staţi! am strigat. Vino aici, Manolakas, vino şi tu Zorba. 
Nu vă e ruşine? 

Cei doi adversari se apropiară cu paşi lenți. Am apucat mâna 
dreaptă a fiecăruia dintre ei. 

— Daţi mâna! am spus. Sunteţi amândoi băieţi buni şi 
curajoşi, împăcaţi-vă. 

— M-a necinstit... zise Manolakas dând să-şi tragă mâna. 

— Un om ca tine nu poate fi necinstit atât de uşor, căpitan 
Manolakas! zisei eu. Tot satul știe cât eşti de viteaz. Nu te 
gândi la ce s-a întâmplat zilele trecute la biserică. A fost ceasul 
cel rău. E-un fapt trecut, s-a isprăvit! Şi-apoi, nu uita, Zorba e 
un străin, un macedonean, şi e o mare ruşine pentru noi, 
cretanii, să ridicăm mâna la un oaspete venit pe insula 
noastră... Hai, dă-i mâna, asta înseamnă vitejie, şi să mergem 
la baracă, să ciocnim un pahar de vin şi să prăjim un metru de 
cârnaţi pentru a întări prietenia, căpitan Manolakas! 

Îl luai pe Manolakas de mijloc şi-l trăsei mai la o parte. 

— E bătrân, bietul om, îi şoptii la ureche; unul tânăr şi 
voinic ca tine să se măsoare cu el, nu face! 

Manolakas se domuoli. 

— Fie, făcu el, să-ţi fac ţie plăcerea! 

Înaintă un pas spre Zorba şi îi întinse laba groasă şi greoaie: 

— Hai, cumetre Zorba, zise el, lucru săvârşit, lucru uitat, 
bate laba! 

— Mi-ai halit urechea, zise Zorba, să-ţi fie de bine, iaca, îţi 
dau mâna! 

Îşi strânseră mâinile îndelung, cu putere. Şi le strângeau din 
ce în ce mai tare şi se priveau în ochi. Mi-a fost teamă că iar se 
iau la bătaie. 

— Strângi tare, zise Zorba, eşti un tip solid, Manolakas! 

— Şi tu strângi tare, strânge şi mai tare, dacă poţi! 

— Gata! strigai eu. Hai să bem pentru prietenie. 

M-am aşezat la mijloc, cu Zorba la dreapta, cu Manolakas la 
stânga, şi ne-am întors pe plaja noastră. 


244 


— Avem o recoltă pe cinste anul ăsta... zisei eu, să schimb 
vorba. A plouat mult. 

Dar niciunul dintre ei n-a comentat reflecţia. Simţeau încă o 
greutate pe inimă. Toată speranţa mi-era de-aci înainte în vin. 
Sosirăm la baracă. 

— Fii binevenit sub acoperişul nostru, căpitan Manolakas! 
zisei eu. Zorba, prăjeşte nişte cârnaţi şi adu ceva de băut. 

Manolakas se aşeză în faţa barăcii pe o piatră. Zorba luă un 
braţ de uscături, prăji cârnaţii şi umplu trei pahare. A 

— În sănătatea voastră! am zis eu ridicând paharul. În 
sănătatea ta, căpitan Manolakas! în sănătatea ta, Zorba! 
Ciocniţi! 

Ciocniră, Manolakas vărsă câteva picături de vin pe jos: 

— Să-mi curgă sângele ca vinul ăsta, zise el solemn, să-mi 
curgă sângele ca vinul ăsta, dacă oi ridica mâna asupra ta, 
Zorba! 

— Să-mi curgă, şi mie, sângele ca vinul ăsta, rosti Zorba, 
vărsând la rândul lui câteva picături pe jos, dacă n-am şi uitat 
urechea pe care mi-ai halit-o, Manolakas! 


245 


XXIII 


LA REVĂRSATUL ZORILOR, ZORBA SE RIDICA ÎN 
CAPUL OASELOR în pat şi mă trezi: 

— Dormi, jupâne? 

— Ce se întâmplă, Zorba? 

— Am avut un vis. Un vis năstruşnic. Cred că nu peste multă 
vreme o să fac o călătorie. Ascultă, să mori de râs. Se făcea că 
aici în port e un vapor mare cât un oraş. Şuiera, gata de 
plecare. Şi eu veneam în fugă din sat să nu-l scap, şi ţineam un 
papagal în mână. Sosesc, mă urc pe vapor, dar căpitanul 
aleargă degrabă. „Biletul! îmi strigă el. — Câte parale? întreb 
eu scoțând un pumn de bani din buzunar. — O mie de drahme. 
— Spune-mi, le rog, nu se poate cu opt sute? îi zic eu. — Nu, o 
mie. — N-am decât opt sute, ia-le. — O mie, niciun ban mai 
puţin! Altfel, şterge-o degrabă!“ Atunci mi-a sărit muştarul: 
„Ascultă, căpitane, îi zic, în interesul tău, ia cele opt sute de 
drahme pe care ţi le dau, altminteri mă trezesc, vai de capul 
tău, şi pierzi tot!“ 

Zorba pufni în râs: 

— Curioasă maşinărie şi omul ăsta! zise el uimit. ÎI îndopi cu 
pâine, cu vin, cu peşte, cu ridichi de lună, şi din asta ies 
oftaturi, râsete şi visuri. O uzină! Cred că în capul nostru e un 
cinema sonor şi vorbitor. 

Deodată, Zorba sări din pat. 

— Dar de ce papagalul? strigă el îngrijorat. Ce-o fi 
însemnând asta, papagalul pe care-l duceam cu mine? Ah! 
Teamă mi-e că... 

Nici n-apucă să-şi termine vorba. Un sol, scurt, bondoc şi 
roşcovan, un drac şi jumătate intră abia trăgându-şi sufletul. 

— Pentru Dumnezeu! biata madam Hortense ţipă să vină 
doctorul! E gata să moară, zice, da, să moară, şi-o s-o aveţi pe 
suflet. 

Mi-a fost ruşine. În toată agitația în care ne aruncase 
văduva, uitasem cu desăvârşire de bătrâna noastră prietenă. 


246 


— Îi e rău, sărmana, continuă roşcovanul cu mâncărime la 
limbă, tuşeşte aşa de tare că i se zguduie tot hanul! Da, da, 
domnilor, ca o tuse de măgar! guh! guh! de se scutură tot 
satul! 

— Nu-i de râs, mă răstii eu la el, tacă-ţi gura! 

Am luat o bucată de hârtie şi am scris. 

— Iute, du scrisoarea asta doctorului şi să nu pleci de-acolo 
până nu-l vezi cu ochii tăi că s-a urcat pe mârţoagă. Ai 
priceput? Fuga! 

Apucă scrisoarea, o vâri la brâu şi dispăru. 

Zorba se şi sculase. Se îmbrăcă în grabă, fără să scoată o 
vorbă. 

— Aşteaptă, viu cu tine, i-am zis. 

— Sunt grăbit, a răspuns el, şi a pornit-o. 

Puțin mai târziu, am apucat-o şi eu pe drumul ce ducea în 
sat. Grădina văduvei îşi răspândea mireasma pustie. Mimitho 
şedea în faţă, ghemuit, fioros, ca un câine bătut. Se jigărise, 
ochii îi intraseră adânc în orbite şi ardeau. Se întoarse, mă zări 
şi luă o piatră de jos. 

— Ce faci aici, Mimitho? am întrebat, aruncând o privire 
mâhnită asupra grădinii. 

Amintirea a două braţe calde şi vânjoase mă năpădi... 
Parfumul florii de lămâi şi al uleiului de dafin plutea în aer. 
Zăream într-o lumină crepusculară frumoşii ochi negri ai 
văduvei, aprinşi de dorinţă, şi dinţii ei frecaţi cu frunze de nuc, 
sclipitori, ascuţiţi şi albi ca zăpada. 

— De ce mă întrebi asta? bombăni Mimitho. Du-te, Vezi-ţi de 
treburile tale. 

— Vrei o ţigară? 

— Nu mai fumez. Sunteţi toţi nişte ticăloşi. Toţi! Toţi! Toţi! 

Tăcu, gâfâind, căutând pare-se cuvinte pe care nu le găsea. 

— Ticăloşi... mizerabili... mincinoşi... ucigaşi... 

Ca şi cum ar fi găsit cuvântul pe care-l căuta, păru uşurat, 
lovi din palme. 

— Ucigaşi! ucigaşi! ucigaşi! strigă el cu glas ascuţit, şi 
izbucni în râs. 

Am simţit o strângere de inimă. 

— Ai dreptate, Mimitho, ai dreptate, şoptii eu îndepărtându- 
mă cu paşi grăbiţi. 

247 


La intrarea în sat dădui cu ochii de moş Anagnosti, aplecat 
asupra ciomagului, privind cu luare-aminte, cu un zâmbet până 
la urechi, doi fluturi galbeni care se urmăreau în iarba 
primăvăratică. Acum că era bătrân şi nu-l mai tulbura grija 
ogorului, a femeii sau a copiilor, avea răgazul să-şi preumble 
asupra lumii o privire dezinteresată. Îmi zări umbra pe pământ 
şi ridică capul. 

— Ce vânt te-aduce dar atât de dimineaţă? mă întrebă el. 

Trebuie să fi citit însă pe chipul meu îngrijorarea, şi fără să 
aştepte răspuns: 

— Du-te degrabă, fiule, zise el. Nu ştiu dacă o mai găseşti în 
viaţă... Ei, nefericita! 

Patul lat, care slujise atât de mult, tovarăşul cel mai 
credincios al doamnei Hortense, fusese tras în mijlocul 
camerei, pe care-o umplea în întregime. Deasupra ei stătea 
aplecat, visător şi îngrijorat, devotatul consilier particular, cu 
aripa-i verde, ciuful galben, ochiul rotund şi răutăcios, 
papagalul. Se uita în jos la stăpâna lui întinsă şi gemând şi-şi 
răsucea căpşorul aproape omenesc niţel intr-o parte ca să 
asculte. 

Nu, nu, nu erau veselele chicoteli de dragoste pe care le 
cunoştea atât de bine, nici duioasele gângureli de porumbiţă, 
nici râsetele celei care se gâdilă. Picăturile de sudoare rece 
care se prelingeau pe chipul stăpânei lui, părul încâlcit, 
nespălat, necoafat, lipit de tâmple, răsucelile acelea convulsive 
în pat, papagalul le vedea pentru prima oară, şi era îngrijorat. 
Voia să strige: „Canavaro! Canavaro!“, dar sunetele nu-i ieşeau 
din gâtlej. 

Nefericita lui stăpână gemea, braţele-i ofilite şi fleşcăite 
ridicau şi lăsau în jos cearşaful; se sufoca. Fără fard, buhăită, 
mirosea a sudoare acră şi a carne care începe să se 
descompună. Pantofiorii ei scâlciaţi, deformaţi, stăteau cu 
vârfurile ieşite de sub pat, şi ţi se rupea inima văzându-i. 
Pantofiorii aceştia te îndurerau mai mult chiar decât stăpâna 
lor. 

Zorba, aşezat la căpătâiul bolnavei, se uita la cei doi 
pantofiori şi nu-şi putea lua ochii de la ei. Strângea buzele ca 
să-şi poată stăpâni lacrimile. Am intrat, m-am aşezat în spatele 
lui, dar nu m-a auzit. 


248 


Nefericita respira greu, se sufoca. Zorba scoase din cui o 
pălărie cu trandafiri artificiali să-i facă vânt. Îşi mişca laba 
groasă foarte iute şi neîndemânatic, de parcă ar fi suflat peste 
nişte cărbuni umezi ca să-i aprindă. 

Ea deschise ochii, înspăimântată, privi în jurul ei. Totul era 
înecat în beznă, nu distingea pe nimeni, nici pe Zorba, care 
ţinea în mână pălăria înflorată. 

Totul era înspăimântător şi sumbru în jurul ei; aburi albăstrii 
urcau din pământ şi luau forme diferite, deveneau guri 
schimonosite, labe cu gheare, aripi negre. 

Îşi înfipse unghiile în perna pătată de lacrimi, salivă şi 
sudoare şi strigă din toate puterile: 

— Nu vreau să mor! Nu vreau! 

Dar cele două bocitoare ale satului mirosiseră deja cum stau 
lucrurile şi se înfiinţaseră. Se strecurară în cameră şi se 
aşezară pe jos, rezemate de perete. 

Papagalul, cu ochiul lui rotund, le zări; se înfurie, îşi lungi 
gâtul şi strigă: „Canav...“, dar Zorba, enervat, întinse mâna 
spre colivie şi pasărea tăcu chitic. 

Din nou răsună urletul de disperare: 

— Nu vreau să mor! Nu vreau! 

Doi tineri spâni şi bronzaţi îşi vârâră nasul pe uşă, se uitară 
atent la bolnavă, schimbară între ei, satisfăcuţi, un semn de 
tacită înţelegere şi se făcură nevăzuţi. 

Îndată după aceea, se auziră în curte cotcodăceli 
înspăimântate şi fâlfâit de aripi; careva fugărea găinile. 

Prima  bocitoare, baba Malamatenia, se întoarse spre 
tovarăşa ei: 

— Îi văzuşi, tuşă Lenio, îi văzuşi? Sunt grăbiţi, hămesiţii, o 
să le sucească gâtul găinilor şi-o să le înfulece. Toţi derbedeii 
din sat s-au adunat în curte, şi-acu îi vezi că dau iama! 

Apoi, întorcându-se spre patul muribundei: 

— Mori, draga maichii, grăbeşte-te, şopti ea nerăbdătoare, 
grăbeşte-te, să mai apucăm şi noi câte ceva. 

— Dacă-i vorba şi-i vorba, zise tuşa Lenio, ţuguindu-şi guriţa 
ştirbă, dacă-i vorba şi-i vorba, maică Malamatenia, apăi bine 
fac... „Vrei să mănânci, ciupeşte; vrei să ai, fură!“ mă povăţuia 
răposata maică-mea. Să-i dăm mai iute cu bocitul, să punem şi 
noi mâna pe-un pumn de orez, pe-o ţâră de zahăr, pe-o cratiţă, 


249 


şi-om pomeni-o. Nu tu copii, nu tu părinţi, şi-atunci, cine să 
mănânce găinile şi iepurii? Cine să-i bea vinul? Cui să-i rămână 
toate mosoarele, pieptenii şi bomboanele? He! pe cinstea mea, 
maică Malamatenia, să mă ierte Dumnezeu, da' parcă îmi vine 
să pun mâna pe ce-oi putea! 

— Aşteaptă, soro, nu te grăbi aşa! făcu baba Malamatenia, 
apucându-şi tovarăşa de braţ. Şi eu, zău aşa, gândesc 
deopotrivă, da’ las-o mai întâi să-şi dea sufletul. 

În vremea asta, muribunda scotocea nervoasă sub pernă. 
Simţind primejdia, scosese din cufăr crucifixul din os alb, 
strălucitor, şi-l luase cu ea în pat. De ani şi ani de zile, îl uitase 
cu desăvârşire printre bluzele ferfeniţite şi zdrenţele de 
catifea, în fundul cufărului, ca şi cum Hristos ar fi fost o 
doctorie pe care n-o iei decât în caz de boală grea. Câtă vreme 
duci o viaţă bună, mănânci, bei şi iubeşti, nu serveşte la nimic. 

Găsi până la urmă crucifixul, pe dibuite, şi-l strânse la 
pieptul muiat de sudoare. 

— Micuţul meu Isus, scumpul meu Isus... şopti ea pătimaşă, 
strângându-şi la piept ultimul iubit. 

Papagalul o auzi. Simţi tonul vocii schimbat, îşi aminti 
nopţile albe de odinioară şi înălţă capul voios: 

— Canavaro! Canavaro! strigă el cu glas răguşit, ca un cocoş 
care cheamă soarele. 

Zorba, de data asta, nu mai făcu nicio mişcare să închidă 
pliscul papagalului. Se uită la femeia care plângea şi-şi 
îmbrăţişa Dumnezeul crucificat, în timp ce o blândeţe 
neînchipuită i se aşternea pe faţa vlăguită. 

Se deschise uşa şi moş Anagnosti intră încetişor, cu căciula 
în mână. Se apropie de bolnavă, se înclină, îngenunche: 

— Ilartă-mă, buna mea doamnă, îi zise el, şi Dumnezeu te va 
ierta. lartă-mă dacă vreodată ţi-am zis vreo vorbă aspră. 
Oameni suntem. 

Dar buna doamnă stătea acum lungită, împăcată, cufundată 
într-o nespusă fericire şi nu-l auzea pe moş Anagnosti. Toate 
amărăciunile ei erau înlăturate, jalnica bătrâneţe, batjocurile, 
vorbele usturătoare, serile mohorâte când se aşeza în pragul 
pustiu al uşii ei şi tricota ciorapi ţărăneşti ca o cumătră 
oarecare, această pariziancă elegantă, această cochetă 


250 


irezistibilă, care jucase în poală cele patru mari puteri şi 
fusese salutată de patru mari escadre! 

Marea e albastră ca cerul, valurile spumegă, fortărețele 
plutitoare se clatină, drapele de toate culorile pocnesc în vânt 
pe catarge. Se simte miros de potârniche la frigare şi de 
rândunică de mare pe grătar, se aduc fructe de la gheaţă în 
vase de cristal şlefuit şi dopul de şampanie sare până în 
tavanul de fier al cuirasatului. 

Bărbi negre, castanii, cărunte, blonde, patru soiuri de 
parfum, colonie, violete, mosc, ambră, uşile cabinei metalice se 
închid, draperiile grele se lasă, luminile se aprind. Madam 
Hortense închide ochii. Toată viaţa ei de dragoste, toată viaţa 
ea de zbucium, ah! Doamne, n-a durat decât o secundă... 

Trece de pe un genunchi pe altul, strânge în braţe tunici 
brodate cu fir de aur, îşi vâră degetele prin stufoase bărbi 
parfumate. De numele lor nu-şi mai aduce aminte. Ca şi 
papagalul ei, nu-şi aminteşte decât de Canavaro, pentru că era 
cel mai tânăr şi pentru că numele lui era singurul pe care 
pasărea îl putea rosti. Celelalte erau complicate, dificile, şi s- 
au pierdut. 

Madam Hortense oftă din rărunchi şi strânse crucifixul cu 
patimă. 

— Canavaro, micuțul meu Canavaro... şoptea ea în delir, 
strivindu-l de sânii ei fleşcăiţi. 

— Începe să nu mai ştie ce spune, şopti ţaţa Lenio. Trebuie 
că şi-a văzut îngerul păzitor şi s-a înfricoşat... Să ne desfacem 
broboadele, să ne apropiem. 

— Tu nu te temi de Cel-de-sus? făcu tuşa Malamatenia. Ce-ai 
vrea, să începem cu bocitul cât e încă în viaţă? 

— Hei! tuşă Malamatenia, mormăi pe înfundate ţaţa Lenio, 
în loc să-ţi fie gândul la cuferele şi ţoalele ei, ia mărfurile din 
dugheană, la găini şi iepuri, te-apuci să mă bârâi că trebuie să- 
şi dea mai întâi sufletul. Fură cine apucă! 

Acestea zise, se sculă în picioare, şi cealaltă veni după ea 
inimoasă. Îşi deznodară basmalele negre, îşi despletiră rarele 
fire de păr alb şi se prinseră de marginea patului. [aţa Lenio 
dădu cea dintâi semnalul, scoțând un țipăt lung, ascuţit, să te 
treacă fiorii şi mai multe nu: 

— Ţiiii! 

251 


Zorba se repezi, le apucă pe cele două hoaşte de păr şi le 
împinse cât colo. 

— Tacă-vă fleanca, mori stricate! strigă el. Nu vedeţi că mai 
trăieşte? 

— Hodorogul! bombăni ţaţa Malamatenia, legându-şi înapoi 
broboada. De unde ne-a mai picat şi pisălogul ăsta? 

Madam Hortense, bătrâna sirenă atât de încercată, auzi 
ţipătul strident; blânda viziune se spulberă, vasul-amiral fu 
înghiţit de valuri; fripturile, şampania, bărbile parfumate 
dispărură şi recăzu în patul ei cel de pe urmă, împuţit, la 
capătul lumii. Dădu să se ridice, de parcă ar fi vrut să scape, 
dar se prăbuşi la loc şi începu din nou să strige, blând, pe-un 
ton plângăreţ;: 

— Nu vreau să mor! Nu vreau... 

Zorba se aplecă asupra ei, îi atinse cu palma groasă şi aspră 
fruntea încinsă şi-i desprinse părul de pe faţă; ochii lui de 
pasăre se umplură de lacrimi: 

— Taci, taci, draga mea, şopti el; sunt aici, eu, Zorba, nu-ţi 
fie teamă! 

Şi iată că dintr-o dată viziunea se ivi iarăşi, ca un fluture 
uriaş de culoarea mării, acoperind tot patul. Muribunda apucă 
mâna groasă a lui Zorba, îşi întinse braţul alene şi-l petrecu pe 
după gâtul aplecat. Buzele i se mişcară: 

— Canavaro, micuțul meu Canavaro... 

Crucifixul se rostogoli de pe pernă, căzu jos şi se sfărâmă. 
Un glas de bărbat răsună în curte: 

— Ei! camarade, hai, pune găina, apa e-n clocot! 

Mă aşezasem într-un colţ al camerei şi, din când în când, mă 
podideau lacrimile. Asta e viaţa, îmi spuneam, pestriță, 
incoerentă, nepăsătoare, perversă. Nemiloasă. Aceşti ţărani 
primitivi din Creta o împresoară pe bătrâna cântăreaţă venită 
de la celălalt capăt al pământului şi o privesc murind cu o 
bucurie sălbatică, de parcă n-ar fi, şi ea, o făptură omenească. 
Ca şi cum o mare pasăre exotică şi multicoloră ar fi căzut, cu 
aripile frânte, pe ţărmul lor şi s-ar fi adunat în jurul ei s-o 
privească. Un păun bătrân, o bătrână pisică de angora, o 
otarie bolnavă... 

Zorba îşi eliberă încet gâtul de braţul doamnei Hortense. Se 
ridică, palid. Se şterse la ochi cu dosul mânii. Se uită la 


252 


bolnavă, dar nu desluşea nimic. Nu vedea. Se şterse din nou la 
ochi şi-o văzu atunci dând din picioarele moi şi umflate şi 
schimonosindu-şi gura cu spaimă. Se scutură o dată, de două 
ori, cearşafurile alunecară pe jos şi se înfăţişă privirilor pe 
jumătate goală, lac de sudoare, umflată, galben-verzuie. Dădu 
un țipăt scurt, ascuţit, strident, ca de pasăre gâtuită, apoi 
rămase nemişcată, cu ochii mari deschişi, îngroziţi şi sticloşi. 

Papagalul sări în partea de jos a coliviei, se agăţă cu 
ghearele de bare, privi, şi-l văzu pe Zorba întinzând laba 
groasă spre stăpâna lui şi, cu o nespusă gingăşie, închizându-i 
pleoapele. 

— Iute, o mână de-ajutor, hai, voi de colo, a crăpat! 
scheunară bocitoarele năpustindu-se spre pat. 

Dădură un răcnet prelung, legănându-şi bustul înainte şi 
înapoi, strângând pumnii şi lovindu-şi pieptul. Incet-încet, 
această lugubră şi monotonă oscilație le provoca o uşoară 
stare de hipnoză, dureri străvechi le năpădeau ca o otravă, 
coaja inimii crăpa şi bocetul ţâşnea 

— „Şi mi-a rupt firul vieţii, şi m-a dat pradă morţii...” 

Zorba ieşi în curte. li venea să plângă, dar se ruşina s-o facă 
în faţa femeilor. Mi-aduc aminte că într-o zi îmi spusese: „Nu 
mi-e ruşine să plâng, nu, dar numai în faţa bărbaţilor. Noi 
bărbaţii formăm un fel de gaşcă, nu-i aşa? Nu-i ruşine. Dar de 
faţă cu muierile trebuie să te arăţi totdeauna viteaz. Altfel, 
dacă ne-apucăm şi noi că miorlăim, ce-o să se aleagă de 
nefericitele astea? Are să vie sfârşitul lumii.” 

O spălară cu vin, baba care se îngrijea de pregătirea 
morţilor deschise cufărul, scoase rufărie curată, o schimbă şi 
deşertă pe ea o sticluţă cu apă de colonie. Din grădinile 
învecinate sosiră muştele necrofile care-şi depuseră ouăle în 
nările, în jurul ochilor şi la colţurile buzelor ei. 

Soarele cobora spre asfinţit. Cerul, la apus, era extrem de 
blând. Norişorii roşii, ca nişte fulgi, tiviţi cu aur, pluteau alene 
în violetul întunecat al serii, transformându-se fără încetare - 
vapoare, lebede, monştri fantastici încropiţi din vată şi din 
mătase scămoşată. Printre trestiile din curte se zărea sclipind 
în depărtare marea zbuciumată. 


253 


Doi corbi bine hrăniţi îşi luară zborul de pe ramurile unui 
smochin şi se apucară să măsoare în lung şi-n lat lespezile din 
curte. Zorba se înfurie, puse mâna pe-o piatră şi îi goni. 

In celălalt capăt al curţii, borfaşii satului încinseseră un chef 
la toartă. Scoseseră masa cea mare din bucătărie, scotociseră 
pretutindeni şi găsiseră pâine, farfurii, tacâmuri, aduseseră 
din pivniţă o damigeană cu vin, puseseră la fiert câteva găini, 
şi acum, veseli, flămânzi, mâncau şi beau, ciocnind paharele. 

— Să fie de sufletul răposatei! Fie-i ţărâna uşoară! 

— Şi toate dragostele ei, băieţi, să se facă îngeri, să-i ducă 
sufletul la cer! 

— Ia staţi numai, uitaţi-vă o ţâră la moş Zorba, zise 
Manolakas, zvârle cu pietre în corbi! A rămas văduv, să-l 
chemăm la un pahar de vin în amintirea gagicii lui! Hei, 
căpitan Zorba, hei, consătene! 

Zorba se întoarse. Văzu masa pusă, găinile aburind în 
farfurii, vinul lucind în pahare, pe flăcăii zdraveni, pârliţi de 
soare, cu năframe în jurul capului, plini de nepăsare şi 
plesnind de tinereţe. 

— Zorba! Zorba! şopti el, ţine-te bine. Acu să te văd! 

Se apropie, bău un pahar de vin, apoi încă unul, şi încă unul, 
pe nerăsuflate, şi mâncă o pulpă de găină. 1 se vorbea, nu 
răspundea. Mânca şi bea de zor, cu lăcomie, vârând în gură 
ditamai bucăţile, cu gesturi largi, pe tăcute. Îşi arunca privirea 
spre odaia în care-i zăcea, ţeapănă, bătrâna prietenă, şi 
asculta bocetul care-i ajungea la urechi pe fereastra deschisă. 
Din când în când, cântul funebru se întrerupea şi se auzeau 
ţipete, niscaiva ciorovăieli, scârţâitul uşilor de la dulap ce se 
deschideau şi se închideau, tropăieli apăsate şi repezite, ca de 
oameni care se luptă. Şi din nou bocetul monoton, sfâşietor, 
tărăgănat, ca un bâzâit de albină. 

Bocitoarele se foiau de colo-colo prin camera moartei şi-şi 
intonau cântul scotocind cu frenezie. Deschiseră un dulăpior, 
în care găsiră vreo cinci-şase linguriţe, un pic de zahăr, o cutie 
de cafea şi alta de rahat. [aţa Lenio se repezi, înhăţă cafeaua 
şi rahatul, tuşa Malamatenia - zahărul şi linguriţele. Sări, 
apucă să ia şi două bucăţi de rahat, le băgă în gură şi, prin 
pasta îndulcită, bocetul ieşi de data aceasta înăbuşit, gâtuit: 

— „la-ţi, femeie, ziua bună, de la soare, de la lună...” 


254 


Două babe se furişară în cameră, se năpustiră asupra 
cufărului, îşi vârâră mâinile în el, înhăţară câteva batistuţe, 
două-trei şervete, trei perechi de ciorapi, o jartieră, şi le 
vârâră în sân, se întoarseră spre moartă şi se închinară. 

Tuşa Malamatenia le văzu pe babe jefuind cufărul şi se 
mânie. 

— Zi tu mai departe, soro, zi mai departe, vin acuşica! îi 
strigă ţaţei Lenio şi-şi vâri la rândul ei, mai întâi capul, în 
cufăr. 

Câteva boarfe de mătase zdrenţuite, o rochie mov-închis 
decolorată, nişte săndăluţe roşii străvechi, un evantai rupt, o 
umbrelă roşie nou-nouţă şi, la fund de tot, un vechi tricorn de 
amiral. Un dar primit cândva. Când era singură, şi-l punea pe 
cap, în faţa oglinzii, şi, gravă, melancolică, se admira. 

Careva se apropie de uşă. Bătrânele se retraseră, ţaţa Lenio 
se prinse din nou de patul răposatei şi începu să se bată cu 
pumnul în piept strigând: 

— „C-ai pornit o cale lungă...” 

Zorba intră, se uită la moarta care zăcea liniştită, împăcată, 
lividă, acoperită de muşte, cu mâinile încrucişate pe piept, cu 
panglicuţa de catifea în jurul gâtului. 

„Un pumn de ţărână, gândi el, un pumn de ţărână căruia îi 
era foame, care râdea, îmbrăţişa. Un bulgăre de lut care 
plângea. Şi acum? Cine naiba ne-aduce pe lume şi cine naiba 
ne ia?“ 

Scuipă şi se aşeză. 

Afară, în curte, tinerii se şi pregătiseră să încingă jocul. 
Iscusitul cântăreţ din liră, Fanurio, sosi şi el; dădură deoparte 
masa, bidoanele de gaz, hârdăul, coşul de rufe, făcură loc și 
începură să joace. 

Notabilităţile satului îşi făcură apariţia, moş Anagnosti cu 
lunga-i bâtă îndoită şi în cămaşa-i largă de culoare albă; 
Kondomanolio, rotofei şi jegos; învățătorul, cu un penar gros 
de tablă la brâu şi cu un plaivas verde după ureche. Bătrânul 
Mavrandoni lipsea. Luase calea codrilor, ca unul aflat în afara 
legilor. 

— Mi se bucură ochii că vă văd, copii! făcu moş Anagnosti 
ridicând mâna. Mă bucur tare când văd că vă veseliţi! Mâncaţi 


255 


şi beţi, Domnul să vă binecuvânteze! dar nu ţipaţi aşa. Nu se 
cade. Mortul aude, aude, ştiţi bine! 

Kondomanolio dădu lămuriri: 

— Am venit să facem inventarul bunurilor răposatei, ca să le 
împărţim săracilor satului. Aţi mâncat şi aţi băut pe săturate, 
ajunge! N-o să faceţi acu jaf din toate, neisprăviţilor, că 
altminteri... luaţi seama! zise el agitându-şi ciomagul 
ameninţător. 

În spatele celor trei notabili se iviră vreo zece femei 
despletite, desculţe, în zdrenţe. Fiecare din ele avea câte-un 
sac gol sub braţ şi câte-o paporniţă în spinare. Se apropiară 
tiptil, pas cu pas, fără să scoată o vorbă. 

Moş Anagnosti se întoarse, dădu cu ochii de ele şi izbucni: 

— Hei! smolitelor, înapoi! Ce? Aţi venit să daţi năvală? Aci 
va să fie trecute toate lucruşoarele, unul câte unul, pe hârtie, 
şi după aia împărţite cu socoteală şi după dreptate, între ăi 
săraci. Înapoi, am zis! 

Învățătorul scoase de la brâu penaru-i lung de tablă, 
despături o foaie mare de hârtie şi se îndreptă spre mica 
dugheană să înceapă inventarul. 

Dar în clipa aceea se auzi un zgomot asurzitor - ca de cutii 
de tablă izbite, ca de mosoare date de-a dura, ca de ceşti lovite 
şi sfărâmate. Şi în bucătărie o larmă uriaşă de crătiţi, farfurii, 
furculiţe. 

Bătrânul Kondomanolio dădu să se repeadă cu ciomagul 
ridicat. Dar de unde s-o apuci? Babe, bărbaţi, copii ţâşneau pe 
uşă ca glonţul, săreau pe fereastră, peste gard, îşi dădeau 
drumul de pe terasă, ducând fiecare cu el ce-apucase să 
şterpelească: oale, crătiţi, saltele, iepuri... Unii smulseseră din 
ţâţâni uşi şi ferestre şi le cărau în spinare. Până şi Mimitho se 
făcuse stăpân pe cei doi pantofiori ai răposatei, legându-i cu o 
sfoară pe care şi-o petrecuse după gât - să fi jurat că madam 
Hortense e dusă în cârcă şi că nu i se văd decât pantofiorii... 

Învățătorul îşi încruntă sprâncenele, vâri penarul înapoi la 
brâu, împături la loc foaia de hârtie rămasă albă şi, fără o 
vorbă, cu o vădită expresie de demnitate jignită, trecu pragul 
şi plecă. 

Bietul moş Anagnosti urla, implora, îşi agita toiagul 
ameninţător: 


256 


— E ruşine, oameni buni, mare ruşine, vă aude mortul! 

— Să dau o fugă să chem popa? întrebă Mimitho. 

— Ce popă, dobitocule? se răsti Kondomanolio furios. Era 
din Francia; n-ai văzut cum îşi făcea cruce? Cu patru degete, 
nelegiuita! Haidem, s-o îngropăm degrabă, până nu începe să 
miroasă şi să împută satul! 

— A început să colcăie viermii pe ea, ia uite, asta mi-e 
crucea! făcu Mimitho închinându-se. 

Moş Anagnosti îşi clătină capul lui cu trăsături fine de 
sătean de viţă veche. 

— Te prinde mirarea, smintitule? Adevăru-i că omul e plin de 
viermi de când se naşte, dar nu-i vedem. Când bagă ei de 
seamă că începi să puti, odată ies din găurile lor - albi, albi ca 
ăi din brânză! 

Primele stele se iviră şi rămăseseră agăţate în aer, pâlpâind, 
ca nişte clopoței de argint. Noaptea întreagă era plină de 
clinchetul lor. 

Zorba desprinse colivia papagalului din cârligul de deasupra 
patului răposatei. Pasărea orfană se ghemuise într-un colţ, 
înspăimântată. Se holbase de tot şi nu putea să înţeleagă. Îşi 
vâri capul sub aripi şi se chirci. 

Când Zorba scoase colivia, papagalul îşi veni în fire. Voi să 
vorbească, dar Zorba întinse mâna spre el. 

— Taci din gură, îi şopti el cu glas mângâietor, taci din gură, 
vino cu mine. 

Zorba se aplecă şi privi moarta. O privi îndelung, cu un nod 
în gât. Schiţă mişcarea de-a se apleca şi a o săruta, dar se 
reţinu. 

— Hai, Dumnezeu s-o ierte! şopti el. 

Apucă colivia şi ieşi în curte. Mă zări şi se apropie de mine. 

— Să mergem... îmi zise el încet, luându-mă de braţ. 

Părea calm, dar îi tremurau buzele. 

— Aici ajungem cu toţii... spusei eu ca să-l consolez. 

— Grozavă mângâiere! şuieră el, sarcastic. Să mergem. 

— Aşteaptă, zisei, trebuie, s-o ridice. Să vedem şi noi... Te 
mai ţin puterile? 

— Mă mai ţin, răspunse el cu glas înăbuşit. 

Puse colivia jos şi-şi încrucişă braţele. 


257 


Din camera mortuară ieşiră, cu capetele descoperite, moş 
Anagnosti şi Kondomanolio, care se închinară. În urma lor, 
patru dintre dansatori, cu trandafirul de aprilie tot după 
ureche, veseli, pe jumătate beţi, ţineau fiecare de câte-un colţ 
uşa pe care era întinsă moarta. În spate urmau cântăreţul din 
liră cu instrumentul lui, vreo doisprezece oameni uşor afumati 
care continuau să molfăie şi cinci-şase femei în mână ba cu 
câte-o cratiţă, ba cu câte-un scaun. Mimitho venea ultimul cu 
pantofiorii scâlciaţi pe după gât. 

— Ucigaşi! Ucigaşi! Ucigaşi! striga el, hazos nevoie mare. 

Bătea un vânt cald şi umed, şi marea se stârni. Cântărețul 
din lira ridica arcuşul - plin de prospeţime, de voioşie, 
sarcastic, glasul lui ţâşni în noaptea caldă: 

— „De ce, o, soare blând, te-arăţi aşa grăbit să asfinţeşti?...“ 

— Hai! zise Zorba. S-a isprăvit... 


258 


XXIV 


MERGEAM, TĂCUŢI, PE ULIŢELE ÎNGUSTE DIN SAT. 
Casele cu luminile stinse erau ca nişte pete negre, undeva 
lătra un câine, ofta un bou. Când şi când ne ajungeau la 
urechi, pe aripile vântului, clinchetul vesel al clopoţeilor lirei, 
ţâşnind ca nişte şuvoaie zvăpăiate. 

— Zorba, zisei eu, să rup tăcerea apăsătoare, ce vânt e ăsta? 
Din sud? 

Dar Zorba mergea în faţa mea, ţinând colivia papagalului ca 
pe-un felinar, şi nu-mi răspunse. Când ajunserăm pe plajă, se 
întoarse. 

— 'Ţi-e foame, jupâne? întrebă el. 

— Nu, nu mi-e foame, Zorba. 

— 'Ţi-e somn? 

— Nu. 

— Nici mie. Să ne-așezăm un pic pe pietre. Vreau să te 
întreb ceva. 

Eram amândoi obosiţi, dar nu voiam să dormim. Nu voiam 
să pierdem otrava acelei zile. Somnul ne apărea ca o fugă în 
momentul primejdiei, şi ne era ruşine să mergem la culcare. 

Ne-am aşezat pe malul mării. Zorba şi-a pus colivia între 
genunchi şi a rămas o bună bucată de timp tăcut. O 
neliniştitoare constelație se ivi de după munte, monstru cu mai 
mulţi ochi, cu coada în spirală. Câte-o stea se desprindea în 
răstimpuri şi cădea. 

Zorba privi cerul extaziat, cu gura deschisă, ca şi cum îl 
vedea pentru prima oară. 

— Ce s-o fi petrecând oare acolo sus? şopti el. 

O clipă mai târziu se hotări să vorbească. 

— Poţi sa-mi spui, jupâne, făcu el, şi glasul îi răsună solemn, 
emoţionat, în noaptea caldă, poţi să-mi spui ce înseamnă toate 
lucrurile astea? Cine le-a făcut? De ce le-a făcut? Şi mai ales 
(glasul lui Zorba vibra de mânie şi de teamă): de ce murim? 


259 


— Nu ştiu, Zorba! răspunsei, ruşinat de parcă m-ar fi 
întrebat lucrul cel mai simplu, cel mai indispensabil, şi pe care 
mi-era cu neputinţă să-l explic. 

— Nu ştii! făcu Zorba, şi ochii i se rotunjiră, aşa cum i se 
rotunjiseră în noaptea când îi mărturisisem că nu ştiu să 
dansez. 

Rămase tăcut o clipă şi, deodată, izbucni: 

— Păi atunci, toate terfeloagele alea împuţite pe care le 
citeşti, la ce-ţi folosesc, hai? De ce le citeşti? Şi dacă nu 
vorbesc despre asta, despre ce vorbesc? 

— Vorbesc despre nedumerirea omului care nu poate 
răspunde la ce întrebi tu, Zorba. 

— Mă doare-n cot de nedumerirea lor! strigă el exasperat, 
izbind cu piciorul în pământ. 

Papagalul, la acest strigăt, tresări pe neaşteptate. 

— Canavaro! Canavaro! chirăi el ca un strigăt de ajutor. 

— Fleoanca! făcu Zorba, dând cu pumnul în colivie. 

Se întoarse spre mine: 

— Eu vreau să-mi spui de unde venim şi unde mergem. De- 
atâţia ani de când tot buchiseşti la terfeloagele alea, gândesc 
c-oi fi tescuit vreo două-trei mii de kile de hârtie, şi cu ce 
zeamă te-ai ales? 

Era atâta spaimă în glasul lui că mi s-a tăiat respiraţia. Ah! 
ce n-aş fi dat să-i pot răspunde! 

Aveam sentimentul profund că piscul cel mai înalt pe care-l 
poate atinge omul nu e nici Cunoaşterea, nici Virtutea, nici 
Bunătatea, nici Izbânda. Ci altceva, mult mai mare, mult mai 
eroic şi mai deznădăjduit: Groaza sfântă. 

— Nu răspunzi? făcu Zorba cu teamă. 

Incercai să-l fac pe tovarăşul meu să înţeleagă ce este 
Groaza sfântă: 

— Noi suntem nişte viermişori, Zorba, nişte viermişori mici, 
mici de tot, pe frunza îngustă a unui pom uriaş. Această frunză 
îngustă e Pământul nostru. Celelalte frunze sunt stelele pe 
care le vezi mişcându-se noaptea. Umblăm pe frunzişoara 
noastră cercetând-o cu teamă. O mirosim - miroase frumos sau 
urât. O gustăm e bună de mâncat. O lovim - ea răsună şi strigă 
ca o făptură vie. Unii oameni, cei mai cutezători, ajung până la 
capătul frunzei. De acolo, ne aplecăm, cu ochii mari deschişi, 


260 


cu urechile ciulite, spre vid. Ne înfiorăm. Bănuim sub noi 
înfricoşătoarea prăpastie, auzim de departe foşnetul altor 
frunze ale pomului uriaş, simţim cum urcă seva de la rădăcina 
pomului şi ne creşte inima. Aplecaţi astfel deasupra prăpastiei, 
cu tot corpul, cu tot sufletul, tremurăm de groază. Din clipa 
aceea începe... 

M-am oprit. Voiam să spun: din clipa aceea începe poezia, 
dar Zorba n-ar fi înţeles. Am tăcut. 

— Ce începe? se auzi glasul neliniştit al lui Zorba. De ce te- 
ai oprit? 

— ... începe marea primejdie, Zorba. Pe unii îi apucă 
ameţeala şi aiurează, altora le e frică, se chinuie să găsească 
un răspuns care să le întărească sufletul, şi zic: „Dumnezeu”. 
Alţii, la capătul frunzei, privesc prăpastia, liniştiţi, curajoşi, şi 
zic: „Îmi place”. 

Zorba reflectă îndelung. Se străduia din răsputeri să 
înţeleagă. 

— Eu, zise el în cele din urmă, privesc în fiecare clipă 
moartea în faţă. Mă uit la ea, şi nu mi-e frică. Cu toate astea 
niciodată, dar niciodată nu zic „îmi place”. Nu, nu-mi place 
defel! Nu sunt de acord! 

Tăcu, dar curând izbucni din nou: 

— Nu, nu sunt eu ăla să întind gâtul în faţa Morţii, ca o oaie, 
şi să-i zic: „Taie-mi capul, ca să merg degrabă în rai!“ 

U ascultam pe Zorba, nedumerit. Ce înţelept se străduia 
oare să-i înveţe pe discipolii săi să facă de bunăvoie ce ordonă 
legea? Să zică „da“ necesităţii, să transforme inevitabilul în 
voinţă liber consimţită? — aceasta e, poate, singura cale a 
omului spre eliberare. E jalnică, dar nu există alta. 

Şi revolta, atunci? Mândra tresărire donquijotească a omului 
pentru a birui Necesitatea, pentru a supune legea exterioară 
legii interioare a sufletului său, pentru a nega tot ce există şi a 
crea, după legile dictate dă inima lui, care sunt potrivnice 
legilor inumane ale naturii, o lume nouă - mai pură, mai 
morală, mai bună? 

Zorba se uită la mine, văzu că nu mai aveam nimic să-i spun, 
apucă încet colivia ca să nu se trezească papagalul, o puse la 
cap şi se lungi. 

— Noapte bună, jupâne! zise el. Ajunge. 


261 


Bătea un vânt puternic de la miazăzi, venit de jos, din Africa, 
pârguind legumele, fructele şi piepturile Cretei. Simţeam cum 
îmi mângâie fruntea, buzele, gâtul şi, ca un fruct, creierul îmi 
pârâia şi se umfla. 

Nu puteam, nu voiam să dorm. Nu mă gândeam la nimic. 
Simţeam numai, în noaptea aceea caldă, cum ceva, cineva, se 
coace în mine. Trăiam limpede surprinzătorul spectacol: 
simţeam cum mă schimb. Ceea ce de obicei se petrece în cele 
mal tainice unghere ale măruntaielor noastre, se petrecea de 
data aceasta pe faţă, deschis, în faţa ochilor. Ciucit pe vine la 
malul mării, priveam minunea. 

Stelele păliră, cerul începu să se învăpăieze, şi pe acel 
fundal de lumină, ca desenaţi fin cu peniţa, se iviră munţii, 
copacii, pescărugşii. 

Se lumină de ziuă. 


Trecură câteva zile. Spicele se copseseră şi-şi aplecau 
capetele doldora de boabe. Pe ramurile măslinilor fierăstraiele 
greierilor despicau aerul, insecte scânteietoare bâzâiau în 
lumina arzătoare. Un abur se ridica din mare. 

Zorba, tăcut, pleca cu noaptea în cap pe munte. Instalarea 
telefericului era pe sfârşite. Stâlpii fură înfipţi, cablul întins şi 
scripeţii agăţaţi. Zorba se întorcea de la lucru la căderea 
nopţii, frânt de oboseală. Aprindea focul, pregătea masa şi 
mâncam. Evitam amândoi redeşteptarea groaznicilor demoni 
interni: dragostea, moartea, spaima. Nu aduceam vorba nici 
despre văduvă, nici despre madam Hortense, nici despre 
Dumnezeu. 'Tăcuţi, priveam în depărtare marea. 

În faţa tăcerii lui Zorba, eternele şi zadarnicele glasuri se 
trezeau în mine. Din nou îmi simţeam pieptul potopit de 
groază. Ce e lumea asta? mă întrebam, care e scopul ei şi în ce 
măsură vieţile noastre vremelnice pot năzui să-l atingă? Scopul 
omului e să prefacă materia în bucurie, pretinde Zorba; s-o 
prefacă în spirit, zic alţii; ceea ce, pe alt plan, înseamnă acelaşi 
lucru. Dar pentru ce? În vederea cărui lucru? Şi când trupul se 
spulberă, rămâne ceva din ceea ce numisem suflet? Sau nu 
rămâne nimic din el, şi nepotolita noastră sete de nemurire 
provine nu de acolo că suntem nemuritori, ci din faptul că, în 
scurtul răstimp în care respirăm, ne aflăm în slujba a ceva de 
esenţă veşnică? 

262 


Într-o zi, m-am trezit şi mi-am făcut toaleta. Să fi jurat că şi 
pământul s-a trezit şi-şi face toaleta. Strălucea, plin de 
prospeţime. Am pornit-o pe drumul ce ducea în sat. La stânga, 
marea de culoarea indigoului era nemişcată. La dreapta, în 
depărtare, ca o armată cu suliţi de aur, lanurile de grâu. Am 
trecut de smochinul Dom'şoarei, plin de frunze verzi şi de 
smochine mititele, am străbătut în mare grabă, fără să întorc 
capul, grădina văduvei şi am intrat în sat. Acum, micul han era 
părăsit, pustiu. Lipseau uşi, lipseau ferestre; în curte, câinii 
intrau şi ieşeau în voie, odăile erau goale, în camera mortuară 
nu mai exista nici pat, nici cufăr, nici scaune. Nu mai rămăsese 
decât, într-un colţ, un papuc zdrenţăros, scâlciat, cu un 
ciucure roşu. Credincios, păstra încă forma piciorului stăpânei 
lui. Jalnicul papuc, mai compătimitor decât sufletul omului, nu 
dăduse încă uitării piciorul atât de drag şi de brutalizat. 

M-am înapoiat târziu. Zorba aprinsese focul şi se pregătea 
să facă mâncarea. De cum a ridicat capul, a priceput de unde 
veneam. Şi-a încruntat sprâncenele. După atâtea zile de 
tăcere, şi-a deszăvorât inima, în seara aceea, şi a vorbit: 

— Toate amărăciunile, jupâne, zise el ca şi cum ar fi vrut să 
se justifice, îmi frâng inima în două. Dar ea, sfârtecată, 
ciuruită toată, se lipeşte îndată la loc şi nu se mai vede rana. 
Sunt, din cap până-n picioare, numai o rană cicatrizată, de-aia 
tin piept. 

— Prea repede ai uitat-o, Zorba, pe biata Bubulina, am rostit 
eu cu glas devenit, fără voia mea, brutal. 

Lui Zorba i-a sărit muştarul, a ridicat tonul: 

— Cale nouă, a strigat el, proiecte noi! Am încetat să-mi mai 
amintesc ce s-a întâmplat ieri, am încetat să mă mai întreb ce- 
o să fie mâine. Ce se întâmplă azi, în clipa de faţă, asta mi-e 
grija. Îmi zic „Ce faci în clipa asta, Zorba? — Dorm. — Apăi 
dormi zdravăn! — Ce faci în clipa asta, Zorba? — Muncesc. — 
Apăi, munceşte zdravăn! — Ce faci în clipa asta, Zorba? — Ţin 
în braţe o muiere. — Apăi ţine-o zdravăn, Zorba, uită tot restul, 
nu mai există nimic altceva pe lume, nimic decât ea şi cu tine, 
dă-i bătaie!“ 

Şi după o clipă: 

— Niciun Canavaro n-o făcut-o pe Bubulina noastră să 
cunoască o atare plăcere ca mine, ăsta care-ţi vorbeşte, 


263 


zdrenţărosul, bătrânul Zorba. De ce? o să mă întrebi. Pentru că 
toţi Canavaro din lume, chiar în clipa când o ţineau în braţe, 
erau cu gândul la flota lor, la Creta, la regele lor, la tresele sau 
la nevasta lor. Dar eu uitam totul, totul, şi ea, putoarea, îşi da 
bine seama - şi află de la mine, preaînvăţatule, pentru muiere 
nu există plăcere mai mare. Adevărata muiere, ascultă bine, 
să-ţi fie de învăţătură, se bucură mai mult de plăcerea pe care- 
o dă decât de plăcerea pe care-o are de la bărbat. 

Se aplecă să mai bage un lemn în sobă şi tăcu. 

Mă uitam la el şi mi se umplea inima de bucurie. Simţeam 
întreaga bogăţie, simplitate, profunda valoare umană a acestor 
clipe, petrecute aici pe plaja pustie. Şi masa noastră de fiecare 
seară era ca acelea ale marinarilor debarcaţi pe-un țărm 
pustiu - cu peşti, stridii - mai gustoase decât orice alte bucate 
şi fără asemănare în ce priveşte hrana sufletului omenesc. Aici, 
la capătul lumii, eram şi noi ca doi naufragiaţi. 

— Poimâine e inaugurarea  telefericului, zise Zorba 
continuându-şi ideea. Nu mai calc pe pământ, sunt aerian, îmi 
simt scripeţii pe umeri! 

— Ţi-aminteşti, Zorba, am zis, cu ce momeală ai încercat, în 
cafeneaua din Pireu, să mă prinzi în plasă? Că ştii chipurile să 
faci nişte supe grozave - şi într-adevăr asta-i mâncarea care-mi 
place cel mai mult. Cum de-ai ghicit? 

Zorba a dat din cap cu oarecare dispreţ: 

— Nu ştiu, jupâne! Mi-a venit şi mie aşa. Când te-am văzut 
şezând în colţul cafenelei, liniştit, rezervat şi aplecat peste o 
cărţulie aurită pe margini - nu ştiu, mi-am zis că trebuie să-ţi 
placă supele. Mi-a venit şi mie aşa, cum îţi spun, nu încerca să 
pricepi! 

Tăcu, ciulind urechile. 

— Taci, zise el, vine cineva! 

Se auziră paşi grăbiţi şi gâfâială de om care aleargă. 
Deodată, în lumina flăcării, se ivi în faţa noastră un călugăr cu 
rasa sfâşiată, cu capul gol, cu barba pârlită şi o jumătate de 
mustață. Răspândea un puternic miros de gaz. 

— Ei! bine-ai venit, părinte Zaharia! strigă Zorba. Ce te-a 
adus în halul ăsta? g 

Călugărul se prăvăli la pământ, lângă foc. Îi tremura bărbia. 

Zorba se aplecă şi-i făcu cu ochiul. 


264 


— Da, răspunse călugărul. 

— Bravo, călugăre! strigă el. Acu intri la sigur în rai, nu-ți 
mai scapă, şi cu un bidon de gaz în mână. 

— Amin! mormăi călugărul închinându-se. 

— Cum s-a întâmplat? Când? Povesteşte! 

— L-am văzut pe arhanghelul Mihail, frate Canavaro. Mi-a 
dat poruncă. Ascultă numai. Eram singur în bucătărie, cu uşa 
închisă, şi curăţăm nişte fasole verde. Fraţii erau la vecernie, 
linişte peste tot. Auzeam păsărelele cântând şi mi se părea că-s 
îngeri. Eram liniştit, pregătisem totul şi aşteptam. 
Cumpărasem un bidon de gaz şi-l pitisem în capela din cimitir, 
sub Sfânta Masă, ca arhanghelul Mihail să-l binecuvânteze. 
Aşadar, ieri după-masă curăţăm nişte fasole verde, îmi umbla 
raiul prin cap şi-mi ziceam: „Isuse Hristoase, fă aşa încât să fiu 
şi eu vrednic de împărăţia cerurilor, şi-oi fi gata să curăţ la 
zarzavaturi o veşnicie în bucătăriile raiului!“ Iată la ce mi-era 
gândul, şi-mi curgeau lacrimile pe obraji. Când, deodată, am 
auzit fâlfâit de aripi deasupra mea. Am priceput numaidecât. 
Mi-am plecat capul tremurând. Atunci am auzit un glas: 
„Zaharia, ridică-ţi ochii, nu-ţi fie teamă!“ Dar eu tremuram şi- 
am căzut la pământ. „Ridică-ţi ochii, Zaharia!“ s-a auzit din 
nou glasul. Am ridicat ochii şi-am văzut: uşa se deschisese şi în 
prag stătea arhanghelul Mihail, aşa cum e zugrăvit pe uşa 
altarului, întocmai; cu aripi negre, sandale roşii şi cască de 
aur. Doar că în loc de suliță ţinea în mână o făclie aprinsă! 
„Ziua bună, Zaharia! îmi zice. — Sunt robul lui Dumnezeu, îi 
răspund, porunceşte! — la făclia aprinsă şi Domnul să te- 
ajute!“ Am întins mâna şi-am simţit că-mi arde palma. Dar 
arhanghelul pierise. N-am văzut, în deschizătura uşii, decât o 
dâră de foc pe cer, ca o stea căzătoare. r 

Călugărul îşi şterse sudoarea de pe faţă. Devenise livid. i 
clănţăneau dinţii de parcă avea fierbinţeală. 

— Şi atunci? făcu Zorba. Curaj, călugăre! 

— În clipa aia fraţii ieşeau de la vecernie şi intrau în sala de 
mese. În trecere, Egumenul îmi dădu un picior, ca unui câine. 
Fraţii pufniră în râs. Eu, nimic. De când trecuse arhanghelul 
era în aer un miros de pucioasă, dar nimeni nu băga de seamă. 
Se aşezară la masă. „Zaharia, îmi zice fratele ospătar, nu vii să 
mănânci?” Eu, buzele lipite. „Pâinea îngerilor îi e de-ajuns!“ 


265 


zice Dometios, sodomitul. Fraţii se pun iarăşi pe râs. Atunci mă 
ridic şi-o pornesc spre cimitir. Mă arunc cu faţa în jos la 
picioarele arhanghelului. Ore în şir i-am simţit pe gât piciorul 
greu. Timpul a trecut ca un fulger. Aşa or să treacă orele şi 
veacurile în rai. S-a făcut miezul nopţii. Era o linişte ca de 
mormânt. Călugării se duseseră la culcare. M-am ridicat. Mi- 
am făcut cruce şi am sărutat piciorul arhanghelului. „Facă-se 
voia ta!“ am zis. Am apucat bidonul de gaz şi l-am destupat. 
Rasa mi-era ticsită de cârpe. Am ieşit afară. Era o noapte ca de 
smoală. Luna încă nu se ivise. Mănăstirea era neagră ca iadul. 
Am intrat în curte, am ridicat scara, am ajuns la camera 
Egumenului, am stropit cu gaz uşa, ferestrele, pereţii. Am dat 
fuga la chilia lui Dometios. De-acolo am început să inund 
chiliile şi cerdacul lung de lemn - aşa cum m-ai învăţat. După 
aia am intrat în biserică, am aprins o luminare de la candela 
lui Hristos şi-am dat foc. 

Călugărul, cu respiraţia tăiată, tăcu. Ochii i se umplură de 
văpăi. 

— Domnul fie lăudat, răcni el închinându-se. Domnul fie 
lăudat! Dintr-o dată mănăstirea a fost învăluită în flăcări. 
„Focurile iadului să vă mistuie!“ am urlat şi-am luat-o la 
sănătoasa. Fugeam de rupeam pământul şi auzeam clopotele 
sunând şi călugării urlând... S-a făcut ziuă. M-am ascuns în 
pădure. Dârdâiam. Soarele s-a înălţat şi-i auzeam pe călugări 
scotocind prin mărăcini să dea de mine. Dar bunul Dumnezeu 
zvârlise o negură asupra mea şi nu mă vedeau. Pe la asfinţit 
am auzit un glas: „Coboară până la mare, fugi! — Arhanghele, 
călăuzeşte-mă!“ am strigat şi iată-mă iarăşi pe drum. Nu ştiam 
încotro merg, arhanghelul îmi îndruma paşii, când sub formă 
de fulger, când sub formă de pasăre neagră în pomi, sau chiar 
de potecă ce coboară. Eu alergam cât mă ţineau puterile în 
urma lui, cu toată credinţa. Şi iaca, mare-i fu bunătatea! te-am 
găsit, dragă Canavaro. Asta mi-e scăparea. 

Zorba nu zicea nimic, dar pe tot chipul lui se aşternuse un 
zâmbet larg, carnal, tăcut, pornind de la colţurile gurii până la 
urechile-i de măgar pline de păr. 

Mâncarea era gata, o luă de pe foc. 

— Zaharia, întrebă el, ce-nseamnă aia „pâinea îngerilor”? 

— Duhul, răspunse călugărul închinându-se. 


266 


— Duhul? cu alte cuvinte, vânt? Asta nu hrăneşte, dragul 
meu, vino să mănânci ciorbă de peşte şi-o bucată de carne, să 
prinzi puteri. Ai lucrat bine; aşadar, mănâncă! 

— Nu mi-e foame, zise călugărul. 

— Lui Zaharia nu-i e foame, dar lui Iosif? Nici lui Iosif nu-i e 
foame? 

— Iosif, zise călugărul cu glas şoptit, de parcă cine ştie ce 
mare taină ar fi dezvăluit, Iosif, blestematul, a ars. Domnul fie 
lăudat! 

— A ars! strigă Zorba în hohote de râs. Cum? Când? L-ai 
văzut? 

— Frate Canavaro, a ars în clipa când am aprins luminarea 
de la candela lui Hristos. L-am văzut cu ochii mei ieşindu-mi 
din gură, ca o panglică neagră cu litere de foc. Flacăra 
lumânării s-a aplecat asupra ei, a răsucit-o ca pe-un şarpe şi a 
făcut-o scrum. Ce uşurare! Îmi pare că am şi intrat în rai! 

Se ridică din colţul focului unde sta ghemuit. 

— Plec să mă culc la marginea mării, aşa am primit poruncă. 

Făcu câţiva paşi pe malul apei şi pieri în noapte. 

— Răspunzi de el, Zorba, am zis; dacă-l găsesc călugării, e 
pierdut. 

— N-o să-l găsească, n-ai grijă, jupâne. Mă pricep la 
şiretlicuri de soiul ăsta. Mâine cu noaptea-n cap îl bărbieresc, 
îi dau haine omeneşti şi-l îmbrac. Nu-ţi face sânge rău, mai 
mare daraua decât ocaua. Ciorba e bună? Mănâncă cu poftă 
pâinea oamenilor şi nu te zbuciuma. 

Zorba mâncă cu poftă, bău şi-şi şterse mustaţa. Avea acum 
chef de vorbă. 

— Ai văzut, zise el, diavolul din el a murit. Şi iată-l gol, 
complet gol, nefericitul, s-a zis cu el! Acu e ca toţi ceilalţi. 

Reflectă o clipă şi deodată: 

— Gândeşti, jupâne, că diavolul ăsta era... 

— Desigur, răspunsei. Ideea de-a da foc mănăstirii pusese 
stăpânire pe el, i-a dat foc şi s-a potolit. Ideea aceea voia să 
mănânce carne, să bea vin, să se coacă, să devină acţiune. 
Celălalt Zaharia n-avea nevoie nici de carne, nici de vin. El s-a 
copt postind. 

Zorba suci şi răsuci ideea asta în capul lui. 


267 


— Se-nţelege! cred că ai dreptate, jupâne, îmi pare că am 
vreo cinci-şase diavoli în mine! 

— Cu toţii avem, Zorba, nu te teme. Şi cu cât avem mal 
mulţi, cu atât mai bine. E de-ajuns să năzuiască toţi spre 
acelaşi scop pe căi diferite. _ 

Cuvintele acestea îl tulburară pe Zorba. Îşi sprijini capul lui 
mare între genunchi şi medită. 

— Care scop? întrebă el în cele din urmă ridicând ochii. 

— Nu ştiu, Zorba, mă întrebi lucruri foarte grele, cum să-ţi 
explic? 

— Spune-o simplu, să pricep. Eu până în prezent mi-am lăsat 
diavolii liberi să facă ce vor, şi s-o apuce pe calea care le place 
- de-aia unii mă ţin de necinstit, alţii de cinstit, alţii de smintit, 
alţii de înţelept ca Solomon. Eu sunt toate astea şi încă multe 
altele, o adevărată salată orientală. Aşa că lămureşte-mă dacă 
poţi, care scop? 

— Cred, Zorba, dar s-ar putea să mă înşel, că există trei 
soiuri de oameni: cei care-şi fixează drept scop să-şi trăiască 
viaţa, cum zic ei, să mănânce, să bea, să iubească, să se 
îmbogăţească, să devină celebri. Apoi, cei care-şi fixează drept 
scop nu propria lor existenţă, ci aceea a tuturor oamenilor. 
Aceştia simt că toţi oamenii sunt o apă şi-un pământ şi se 
străduiesc să-i lumineze, să-i iubească atât cât pot şi să le facă 
bine. În sfârşit, sunt cei al căror scop e să trăiască viaţa 
întregului univers: toţi, oameni, animale, plante, astre, suntem 
făuriţi din aceeaşi plămadă, nu alcătuim decât aceeaşi 
Substanţă, care duce aceeaşi luptă crâncenă. Care luptă! De-a 
transforma materia în spirit. 

Zorba se scărpina în cap: 

— Sunt tare de cap, nu pricep aşa lesne... Ah! jupâne, dac-ai 
putea să dansezi tot ce spui, ca să pricep! 

Imi muşcam buzele, consternat. Toate aceste gânduri 
deznădăjduite, dacă le-aş fi putut dansa! Dar eram incapabil s- 
o fac, îmi irosisem viaţa. 

— Sau dac-ai putea, jupâne, să-mi spui toate astea ca un 
basm. Cum făcea Hussein Aga. Era un turc bătrân, vecin cu 
noi. Tare bătrân, tare sărac, fără nevastă, fără copii, singur 
cuc. Hainele îi erau jerpelite, dar sclipeau de curăţenie. El le 
spăla, el îşi gătea şi curăța podeaua. Seara venea la noi. Se 


268 


aşeza în curte cu bunică-mea şi alte babe şi împletea ciorapi. 
Acest Hussein Aga era un sfânt. Într-o bună zi m-a luat pe 
genunchi şi mi-a pus mâna pe creştet, eh şi cum m-ar fi 
binecuvântat: „Alexis, mi-a zis, am să-ţi destăinuiesc ceva. Eşti 
prea mic să pricepi, dar ai să pricepi când oi fi mare. Ascultă- 
mă, fiule: pe bunul Dumnezeu, vezi tu, nici ăle şapte caturi ale 
cerului, nici ăle şapte caturi ale pământului nu-l pot cuprinde. 
Dar inima omului îl cuprinde. Aşa încât, ia scama, Alexis, să nu 
răneşti niciodată inima omului!“ 

ÎI ascultam pe Zorba în tăcere. Dacă aş putea, gândeam, să 
nu deschid gura decât atunci când ideea abstractă ar ajunge 
pe treapta ei cea mai înaltă - când ar deveni basm! Dar la aşa 
ceva numai un mare poet poate năzui, sau un popor, după 
veacuri întregi de surdă dospire. 

Zorba se sculă în picioare. 

— Mă duc să văd ce face artificierul nostru, şi să arunc o 
pătură pe el, să nu răcească. O să iau şi-o foarfecă, s-ar putea 
să-mi slujească. 

Înarmat cu aceste obiecte, plecă, râzând, de-a lungul 
țărmului. Luna se ivise, răspândind pe pământ o culoare lividă, 
bolnăvicioasă. 

Rămas de unul singur lângă focul stins, mă gândeam la 
vorbele lui Zorba - bogate ca sens şi răspândind un cald miros 
de ţărână. Simţeai că izvorăsc din străfundul măruntaielor sale 
şi mai păstrează căldura făpturii umane. Vorbele mele erau de 
hârtie. File izvorau, din cap, abia împroşcate cu un strop de 
sânge. Şi dacă aveau vreo valoare, acelui strop de sânge o 
datorau. g 

Lungit pe burtă, scormoneam În cenușa caldă, când deodată 
Zorba se înapoie, bălăbănindu-şi braţele, uluit. 

— Jupâne, păstrează-ţi cumpătul... 

Dintr-un salt am fost în picioare. 

— A murit călugărul, zise el. 

— A murit? 

— L-am găsit lungit pe stâncă. Era luminat-de lună. Am 
îngenuncheat şi-am început să-i tai barba şi restul de mustață. 
Tăiam, tăiam, dar el nu mişca ioc. Cuprins de avânt, i-am tăiat 
şi părul din cap, de l-am lăsat chilug. Trebuie că i-am scos un 
kil de păr. Şi când l-am văzut aşa, tuns ca o oaie, m-a pufnit 


269 


râsul. „Ei, signor Zaharia, i-am strigat zgâlţâindu-l, trezeşte-te 
să vezi minunea Sfintei Fecioare!” Ţi-ai găsit! Nu mişca neam. 
Il mai zgâlţâi o dată, nimic! N-o fi dat ortul popii, zău aşa, 
bietul de el, mi-am zis. li desfac rasa, îl deschei la piept, îi pun 
mână pe inimă: niciun tac-tac! Nimic! Se oprise maşina. 

Pe măsură ce vorbea, voia bună punea stăpânire pe Zorba. 
Moartea îl tulburase o clipită, dar a pus-o degrabă în banca ei. 

— Şi-acu ce-i de făcut, jupâne? Eu zic să-i dăm foc. Cine va 
ridica gazul de gaz va pieri, nu zise aşa Scriptura? Şi vezi bine, 
cu ţoalele-i scorţoase de jeg şi muiate în gaz pe deasupra, o să 
ia foc ca Iuda în Joia Mare. 

— Fă ce pofteşti, am zis, stingherit. 

Zorba se cufunda intr-o profundă meditatie.. 

— E încurcată treaba, făcu el în cele din urmă, tare 
încurcată... Dacă-i dau foc, ţoalele o să-i ardă ca o făclie, dar 
el, bietul, nu e decât pielea şi osul! Slăbănog cum e, o să 
treacă o groază până se face cenuşă. N-are pic de grăsime pe 
el să ajute focul. 

Clătinând din cap, adăugă: 

— Dacă bunul Dumnezeu ar exista, nu crezi că ar fi prevăzut 
toate astea şi l-ar fi făcut mau rotofei, cu mai multă grăsime, 
să ne scoată din încurcătură? Ce crezi? 

— Nu mă băga în povestea asta, îţi zic. Fă ce vrei, dar 
repede. 

— Cel mai bine ar fi să iasă o minune din toată treaba asta! 
Ar trebui ca fraţii călugări să creadă că bunul Dumnezeu în 
persoană s-a făcut frizer şi că, după ce l-a ras, L-a ucis ca să-l 
pedepsească pentru stricăciunile pricinuite mănăstirii. 

Se scărpină în cap: 

— Dar ce minune? Ce minune? Aici să te văd, Zorba! 

Cornul lunii, pe punctul de-a asfinţi, era acum la marginea 
orizontului, aur şi purpură, ca o bucată de metal înroşit în foc. 

Obosit, am plecat să mă culc. Când m-am trezit în zori, l-am 
văzut lângă mine pe Zorba făcând cafeaua. Era palid şi avea 
ochii injectaţi şi bulbucaţi, ca după o noapte nedormită. Dar 
buzele-i groase de ţap zâmbeau maliţios. 

— N-am închis ochii toată noaptea, jupâne, am avut treabă. 

— Ce treabă, descreieratule? 

— Am ticluit minunea. 


270 


Râse şi duse un deget la buze. 

— Nu-ţi spun! Mâine e inaugurarea telefericului. Borţoşii vor 
veni să-şi dea binecuvântarea şi atunci se va afla noua minune 
săvârşită de Maica Precistă a Răzbunării. 

Servi cafeaua. 

— Dragul meu, aş fi bun de egumen, continuă el. Dac-aş 
deschide o mănăstire, mă prind pe orice că le-aş sili pe toate 
celelalte să-şi închidă porţile şi le-aş lua toţi clienţii. Ai chef de 
lacrimi? Un mic burete muiat în dosul icoanelor şi toţi sfinţii s- 
ar porni pe plâns. De tunete? Aş vâri sub Sfânta Masă un 
mecanism cu pocnitoare. De strigoi? Doi dintre călugării mei 
de încredere ar colinda noaptea pe acoperişurile mănăstirii, 
înveliţi în cearşafuri. Şi în fiecare an aş pregăti pentru 
praznicul Preasfintei o liotă de şontorogi, de orbi şi de 
paralitici care să-şi redobândească lumina ochilor şi să-şi 
îndrepte astfel picioarele încât să înceapă a ţopăi. Ce găseşti 
de râs, jupâne? Un unchi de-al meu găsise un catâr bătrân ce 
trăgea să moară, îl lepădaseră în creierul muntelui să crape 
acolo. Şi l-a luat cu el. În fiecare dimineaţă îl ducea să pască şi, 
seara, îl aducea acasă. „Ei, bade Haralambos, i-auzeai pe 
oamenii din sat, ce-ai de gând să faci cu hodoroaga asta de 
catâr? — îmi slujeşte ca fabrică de bălegar!“ răspundea 
unchiu-meu. Ei bine, mie, jupâne, mănăstirea mi-ar sluji ca 
fabrică de minuni. 


271 


XXV 


ACEL AJUN DE 1 MAI NU-L VOI UITA CÂT VOI TRĂI. 
Telefericul era gata, stâlpii, cablul şi scripeţii străluceau în 
razele soarelui de dimineaţă. Trunchiuri groase de pin stăteau 
îngrămădite în vârful muntelui şi muncitorii aşteptau sus clipa 
când să le prindă de cablu şi să le dea drumul spre mare. 

Un steag mare grecesc flutura în vârful stâlpului de pornire, 
pe culmea muntelui, şi-un altul în vârful stâlpului de sosire, pe 
coastă. In faţa barăcii, Zorba instalase un butoiaş de vin. 
Alături, un muncitor frigea un miel gras. După sfeştanie şi 
inaugurare, oaspeţii urmau să ciocnească câte un pahar de vin 
spre a ne face urările de belşug. 

Zorba scosese din cui colivia papagalului, aşezând-o pe-o 
stâncă înaltă de lângă primul stâlp. 

— E ca şi cum aş vedea-o pe stăpâna lui, şopti el privindu-l 
cu duioşie. 

Scoase din buzunar şi-i dădu un pumn de alune americane. 

Era în straie de sărbătoare, cămaşă albă cu gulerul răsfrânt, 
haină verde, pantalon gri şi frumoasele-i ghete cu elastic. Işi 
cănise, în plus, mustaţa, care începea să se decoloreze. 

Dădu fuga să-i întâmpine, ca un mare senior alţi seniori, pe 
dregătorii satului care soseau, explicându-le ce e ăla un 
teleferic, ce folos va trage ţinutul de pe urma lui şi cum Maica 
Precistă îi luminase mintea pentru această desăvârşită 
înfăptuire. 

— E-o lucrare însemnată, zicea el. Trebuie găsită înclinarea 
bună - o ştiinţă întreagă! Mi-am stors creierii luni şi luni de 
zile, dar nimic. Pentru marile lucrări nu-i de-ajuns mintea 
omului, trebuie să dăm crezare că-i necesar sprijinul Cerului, 
Atunci, Preasfânta Fecioară a văzut cum mă chinuiesc şi i s-a 
făcut milă de mine: bietul Zorba, şi-o fi zis, e-un om de treabă, 
face asta pentru binele satului, am să-l ajut un pic. Şi... 
minune! 

Zorba se opri şi se închină de trei ori. 


272 


— Minune! într-o noapte, în somn, mi s-a înfăţişat o femeie 
în negru - era Maica Precistă. Ținea în mână o cale ferată 
aeriană atâtica, nu mai mult. „Zorba îmi zice ea, ţi-am adus 
macheta. Uite, ia-te după înclinarea asta şi primeşte 
binecuvântarea mea!“ Şi cu-asta se făcu nevăzută. Mă trezesc 
brusc din somn. Dau fugă unde-mi făceam probele, şi ce văd? 
Sfoara luase singură înclinarea cea bună! şi mirosea a tămâie, 
probă că mâna Sfintei Fecioare o atinsese! 

Kondomanolio deschise gura să pună o întrebare, când, pe 
poteca plină de pietre, se iviră cinci călugări călare pe catâri. 
Un al şaselea, purtând o cruce mare de lemn pe umăr, alerga 
în faţa lor strigând. Ce anume striga? Nu ne puteam da încă 
scama. 

Se auzeau psalmodieri, călugării dădeau din mâini, se 
închinau, pietrele scăpărau scântei. 

Călugărul care mergea pe jos ajunse în apropierea noastră, 
ud leoarcă de sudoare. Ridică sus de tot crucea. 

— Creştini, minune! strigă el. Creştini, minune! Fraţii o aduc 
pe Sfânta Fecioară Maria. Îngenuncheaţi şi slăviţi-o! 

Sătenii veniră degrabă extrem de emoţionaţi - notabili şi 
muncitori - făcură roată în jurul călugărului închinându-se. Eu 
unul stăteam deoparte. Zorba îmi aruncă o privire rapidă şi 
scânteietoare. 

— Apropie-te şi tu, jupâne, îmi zise el; să auzi ce minune a 
săvârşit Preasfânta Fecioară! 

Călugărul, grăbit, gâfâind, începu să povestească: 

— Îngenuncheaţi, creştini, ascultați minunea dumnezeiască! 
Ascultaţi-o, creştini! Necuratul a pus stăpânire pe sufletul 
blestematului ăla de Zaharia, şi alaltăieri l-a îmboldit să 
stropească sfânta mănăstire cu gaz. În miez de noapte am 
văzut flăcări. Ne-am sculat în mare grabă. Stăreţia, ceardacul, 
chiliile ardeau de zor. Am tras clopotele strigând: „Ajutor, 
Maică Precistă a Răzbunării!“ şi ne-am repezit cu ulcioarele şi 
găleţile. În zori, focul era stins. Ne-am dus la capela unde 
domneşte icoana-i făcătoare de minuni şi am căzut în 
genunchi, strigând: „Fecioară a Răzbunării, ridică-ţi sulița şi 
loveşte-l pe vinovat!“ Apoi ne-am adunat în curte şi am 
constatat lipsa lui Zaharia, luda. Strigam: „El a dat foc, el!“ Şi- 
am pornit în căutarea lui. Am cotrobăit toată ziua, nimic; toată 


273 


noaptea, nimic. Dar iată că azi, când s-a crăpat de ziuă, ne-am 
mai dus o dată la capelă, şi ce ne-a fost dat să vedem, fraţilor? 
Minunea minunilor! Zaharia zăcea mort la picioarele sfintei 
icoane şi sulița Fecioarei avea încă în vârf o picătură mare de 
sânge! 

— Doamne, Dumnezeule, fie-ţi milă de noi! şoptiră ţăranii 
îngroziţi. 

— Şi încă un lucru de spaimă! continuă călugărul înghiţindu- 
şi saliva: Când ne-am aplecat să-l ridicăm pe blestematul de 
Zaharia, am rămas cu gura căscată: Maica Precistă îi răsese 
păr, mustață şi barbă - ca unui popă catolic! 

Abia ţinându-mi râsul, m-am întors spre Zorba. 

— Pungaşule! i-am şoptit. 

Dar el se uita la călugăr cu ochii holbaţi şi, plin de gravitate, 
se închina la nesfârşit, semn al celei mai depline uimiri. 

— Că mare eşti, Doamne! Mare eşti, Doamne, şi mare ţi-e 
puterea! şoptea el. 

În clipa aceea sosiră ceilalţi călugări şi descălecară. Fratele 
arhondar ţinea icoana în braţe. Se căţără pe-o stâncă şi cu 
toţii, îmbulzindu-se, alergară să se închine în faţa Fecioarei 
făcătoare de minuni. În spate, Dometio, grăsanul, cu o tavă în 
mână, strângea banii şi stropea cu apă de trandafiri frunţile 
aspre ale ţăranilor. Trei călugări se aţineau în jurul lui, cu 
mâinile lor păroase, aşezate una peste alta pe burţile 
revărsate, transpirând din belşug şi intonând imnuri religioase. 

— Vom da o raită prin satele din Creta, zise grăsanul de 
Dometios, spre a da prilej credincioşilor să se închine în faţa 
Preasfintei şi să-şi aducă ofranda. Ne trebuie bani, mulţi bani 
ca să restaurăm sfânta mănăstire... 

— Burlă-verzii! mormăi Zorba, mai ies şi-n câştig până la 
urmă. 

Se apropie de Egumen: 

— Sfinte Egumen, totul e gata pentru ceremonie. Fie ca 
Maica Precistă să ne binecuvânteze opera! 

Soarele urcase binişor, nici cea mai slabă adiere de vânt, era 
foarte cald. Călugării se aşezară în jurul stâlpului cu drapel. Îşi 
şterseră frunţile cu mânecile largi ale anteriului şi începură să 
intoneze rugăciunea pentru „temeliile casei”: 


274 


„Doamne, Doamne, înalţă această unealtă pe-o stâncă tare, 
pentru ca nici vântul, nici ploaia să n-o poată nărui...” 

Inmuiară sfeştocul în căldăruşa de aramă şi stropiră lucruri 
şi oameni, stâlpul, cablul, scripeţii, pe Zorba şi pe mine, apoi 
pe ţărani, pe muncitori şi marea. 

După aceea, cu băgare de seamă, de parcă ar fi fost vorba 
de-o femeie bolnavă, ridicară icoana, o aşezară lângă papagal 
şi făcură cerc în jurul ei. De cealaltă parte se plasară 
notabilităţile şi, în mijloc, Zorba. Eu mă retrăsesem lângă 
mare, şi aşteptam. 

Proba urma să fie făcută cu trei copaci: o sfântă treime. I se 
adăugă totuşi un al patrulea în semn de recunoştinţă faţă de 
Maica Precistă a Răzbunării. 

Călugări, săteni, muncitori se închinară. 

— În numele Sfintei Treimi şi a Fecioarei! şoptiră ei. 

Dintr-o săritură, Zorba se afla lângă primul stâlp. Trase de 
sfoară şi cobori drapelul. Era semnalul pe care-l aşteptau 
muncitorii sus pe munte. Toţi cei de faţă se dădură înapoi şi-şi 
îndreptară privirile spre vârful muntelui. 

— În numele Tatălui! strigă Egumenul. 

Cu neputinţă de descris ce s-a petrecut atunci. Catastrofa se 
dezlănţui ca trăsnetul. Cei prezenţi abia avură timp să se 
salveze. Întregul teleferic se clătină. Pinul pe care muncitorii îl 
agăţaseră de cablu se avântă cu o impetuozitate diabolică. 
Scăpărară scântei, bucăţi mari de lemn fură proiectate în aer, 
iar când ajunse jos, câteva secunde mai târziu, nu mai 
rămăsese din el decât un ciot pe jumătate ars. 

Zorba îmi aruncă o privire de câine bătut. Călugării şi 
sătenii se trasară înapoi cu prudenţă. Catârii care erau legaţi 
se porniră să zvârle din picioare. Dometios grăsanul se gârbovi 
gâfâind. 

— Doamne, fie-ţi milă de mine! şopti el înspăimântat. 

Zorba ridică braţul. 

— Nu e nimic, dădu el asigurări. Aşa e întotdeauna cu 
primul buştean. Acum maşina se va roda, priviţi! 

Inălţă drapelul, dădu din nou semnalul şi o zbughi. 

— Şi-al Fiului! strigă Egumenul cu un glas oarecum 
tremurat 


275 


Se dădu drumul celui de-al doilea buştean. Stâlpii 
tremurară, lemnul îşi luă avânt. Sălta ca un delfin, se năpustea 
drept spre noi. Dar nu apucă să ajungă prea departe că se 
pulveriză la jumătatea muntelui. 

— Lua-o-ar dracu! bombăni Zorba muşcându-şi mustaţa. Nu 
e încă pusă la punct înclinarea asta blestemată! 

Făcu un salt spre stâlp şi, cu un gest de furie, cobori 
drapelul pentru a treia plecare. Călugării, pitiţi în dosul 
catârilor, se închinară. Notabilii aşteptau, cu un picior în aer, 
gata s-o ia la fugă. 

— Şi-al Sfântului Duh! bolborosi Egumenul suflecându-şi 
anteriul. 

Al treilea buştean era uriaş. Nici nu i se dădu bine drumul 
că un zgomot îngrozitor se făcu auzit. 

— Pe burtă, nenorociţilor! urlă Zorba spălând putina. 

Călugării se aruncară la pământ, sătenii o luară la picior. 

Buşteanul făcu un salt, căzu din nou pe cablu, zvârli jerbe de 
scântei şi, mai înainte de-a fi avut timpul să vedem ceva, 
depăşi muntele şi ţărmul, pierind, într-o ţâşnire de spumă, în 
largul mării. 

Stâlpii vibrau îngrijorător. Mulţi dintre ei se înclinaseră. 
Catârii îşi rupseră frânghiile cu care erau priponiţi şi-o luară la 
sănătoasa. 

— Nu-i nimic! Nu-i nimic! strigă Zorba enervat peste 
măsură. Acum maşina e rodată, înainte! 

Înălţă drapelul încă o dată. Simţeai că e deznădăjduit şi 
grăbit să vadă sfârşită odată toată treaba. 

— Şi-al Maicii Preciste a Răzbunării! bâigui Egumenul 
luând-o la goană. 

Al patrulea buştean îşi luă avânt. Un „trosc!“ înfiorător se 
auzi răsunând, un al doilea „trosc!“, şi toţi stâlpii, unul după 
altul, se năruiră ca un castel de cărţi de joc. 

— Doamne, miluieşte! scheunară muncitorii, ţăranii şi 
călugării, fugind care încotro. 

O aşchie îl răni pe Dometios în coapsă. Alta era cât pe-aci 
să-i scoată ochiul Egumenului. Sătenii dispăruseră. Numai 
Sfânta Fecioară rămăsese neclintită pe piatră, cu sulița în 
mână şi privindu-i pe oameni cu ochii ei severi. Lângă ea, cu 


276 


penele-i verzi zbârlite toate, bietul papagal dârdâia, mai mult 
mort decât viu. 

Călugării o apucară pe Maica Precistă strângând-o în braţe, 
îl ridicară pe Dometios care gemea de durere, îşi adunară 
catârii, urcară în şa şi bătură în retragere. Muncitorul cu 
frigarea îşi părăsise, în spaima lui, oaia, gata-gata să se ardă. 

— Oaia se face scurm! strigă Zorba plin de îngrijorare, 
alergând degrabă s-o răsucească. 

M-am aşezat lângă el. Nu măi era nimeni pe țărm, 
rămăsesem singuri. Se întoarse spre mine şi îmi aruncă o 
privire nesigură, şovăitoare. Nu ştia cum voi primi catastrofa, 
nici cum se va sfârşi această aventură. 

Luă un cuţit, se aplecă din nou peste oaie, tăie o bucată din 
ea, o gustă, luă repede animalul de pe foc şi-l rezemă în 
picioare, înfipt în frigare cum era, de-un copac. 

— Tocmai bună, zise el: tocmai bună, jupâne! Vrei o 
bucăţică? 

— Adu şi vinul, şi pâinea, răspunsei; mi-e foame. 

Zorba se repezi sprinten, rostogoli butoiaşul lângă oaie, 
aduse o pâine albă rotundă şi două pahare. 

Apucarăm fiecare câte un cuţit, tăiarăm două hălci mari de 
carne, felii groase de pâine şi ne puserăm lacomi pe mâncat. 

— Vezi ce bună e, jupâne? Se topeşte-n gură! Pe-aici, vezi 
tu, nu există păşuni grase, animalele pasc iarbă uscată, de-aia 
au carnea aşa de gustoasă. O carne pe cinste ca asta n-am mai 
mâncat decât o singură dată. Mi-aduc aminte, era pe vremea 
când îmi brodasem din fire de păr o Sfântă Sofia pe care-o 
purtam drept talisman. [i-am mai povestit, e-o întâmplare 
veche! 

— Povesteşte, povesteşte! 

— Întâmplări de demult, cum îţi spun, jupâne! Toane de 
grec, toane de nebun! 

— Hai, povesteşte, Zorba, că-mi place! _ 

— Aşadar, în seara aia bulgarii ne încercuiseră. Îi vedeam de 
jur împrejurul nostru pe clina muntelui aprinzând focuri. Ca să 
vâre spaima în noi, se apucaseră să bată din talgere şi să urle 
ca lupii. Trebuie să fi fost cam la trei sute. Noi eram douăzeci 
şi opt, plus căpitanul Ruvas - fie-i ţărâna uşoară, dac-a murit, 
straşnic băiat! — şeful nostru. „Ei! Zorba, numai ce-mi zicea, 


277 


pune oaia la frigare! — E mult mai gustoasă friptă în groapă, 
căpitane, zic eu. — Fă-o cum vrei, dar iute, că ne e foame!“ 
Săpăm o groapă, îndesăm în ea pielea oii, punem deasupra un 
strat bun de cărbuni aprinşi, ne scoatem pâinea din raniţe şi 
ne aşezăm în jurul focului. „Poate că-i ultima pe care-o 
mâncăm! face căpitanul Ruvas. Îi e cuiva frică pe-aici?“ Pufnim 
cu toţii în râs şi nimeni nu catadicseşte să răspundă. Apucăm 
plosca. „În sănătatea ta, căpitane!“ Îi trage o duşcă, îi mai 
trage una, scoatem oaia din groapă. Ah! dragul meu, ce oaie, 
jupâne! Când mă gândesc, îmi lasă gura apă şi-acu! Bomboană 
fondantă, rahatul ăl mai gustos! Ne repezim cu toţii hămesiţi. 
„N-am mâncat de când mă ştiu o carne aşa de gustoasă! zice 
căpitanul. Să ne-ajute Cel-de-sus!“ Şi iată-l dând pe gât 
paharul dintr-o mişcare, el care nu bea niciodată. „Ziceţi-i un 
cântec kleftic, copii! dă el poruncă. Äi de colo urlă ca lupii; noi, 
să cântăm ca oamenii. Să cântăm Dimos Bătrânul!” Înfulecăm 
la repezeală, îi mai tragem o duşcă. Cântecul se înalţă, creşte, 
făcând să răsune ecoul văgăunilor: M-am gârbovit, flăcăi, de 
patruzeci de ani de când sunt kleft... O veselie năvalnică. „Hei, 
hei! câtă voie bună! zice căpitanul. De-ar ţine numai! Ia vezi, 
Alexis, uită-te un pic la spinarea oii... Ce ne prevesteşte?“ M- 
apuc să desfac cu briceagul spinarea oii şi mă apropii de foc să 
văd mai bine. „Nu văd morminte, căpitane, strig eu. Nu văd 
morţi. O scoatem noi la capăt şi de data asta! — Să te-audă 
Domnul, zice şeful nostru, proaspăt însurat. Să ajung măcar să 
fac un fecior, şi după aia, fie ce-o fi!” 

Zorba tăie o bucată groasă din jurul rinichilor: 

— Era bună oaia aceea, zise el, dar nici asta, drăguţule, nu-i 
mai prejos! 

— Serveşte băutură, Zorba, zic eu. Umple paharele ochi şi 
să le dăm pe gât! 

După ce-am ciocnit, ne-am savurat vinul, un delicios vin 
cretan, purpuriu ca sângele de iepure. A-l bea însemna a te 
împărtăşi cu sângele pământului. Simţeai cum devii căpcăun! 
Vinele plesneau de putere, inima de bunătate. Mielul se 
preschimba în leu. Uitai josniciile vieţii, cadrele înguste 
plesneau. Unit cu oameni, cu animalele, cu Dumnezeu, simţeai 
cum te contopeşti cu universul. 


278 


— Să vedem şi noi ce ne prezice spinarea oii, făcui eu. Hai, 
Zorba, dă-i drumul! 

Roase cu grijă spinarea, o scobi cu cuțitul, o apropie de 
lumină şi privi cu atenţie. 

— E în regulă, zise el. O să trăim o mic de ani, jupâne, o 
inimă de oţel! 

Se aplecă, o mai examina o dată. 

— Văd o călătorie, zise el, o lungă călătorie. Văd, la capătul 
călătoriei, o casă mare cu multe uşi. Trebuie să fie capitala 
vreunui regat, jupâne, sau poate mănăstirea unde o să fiu 
portar şi unde o să fac contrabandă, cum spuneam. 

— Umple paharele, Zorba, şi lasă profeţiile. Îţi spun eu ce 
înseamnă casa asta mare cu multe uşi: e pământul cu 
mormintele, Zorba. Acesta e capătul călătoriei. În sănătatea ta, 
pehlivane! 

— În sănătatea ta, jupâne! Se spune că norocul e orb. Nu 
ştie încotro o apucă, se izbeşte de trecători, şi cel pe care cade 
îl numim băftos. Ducă-se pe pustii aşa noroc! Nouă nu ne 
trebuie aşa ceva, jupâne, aşa-i? 

— Nu ne trebuie, Zorba, în sănătatea ta! 

Beam şi mâncam rămăşiţele oii. Lumea devenea mai uşoară, 
marea râdea, pământul se clătina ca puntea unui vapor, doi 
pescăruşi mergeau pe pietre, tăifăsuind ca nişte oameni. 

M-am ridicat în picioare. 

— Hai, Zorba, am strigat eu, învaţă-mă să dansez! 

Zorba sări în sus, chipul îi strălucea. 

— Să dansezi, jupâne? făcu el. Sa dansezi? Hai! Vino! 

— Hai, Zorba, viaţa mea e alta, hai! 

— Pentru început am să te învăţ zeimbejdko. Un dans 
sălbatic, războinic; îl dansam înainte de luptă. 

Şi-a scos pantofii, ciorapii de culoarea pătlăgelei vinete, n-a 
păstrat pe el decât cămaşa. Dar tot se sufoca, a scos-o şi pe ea. 

— Uită-te la picioarele mele, jupâne, îmi porunci el, fii atent! 

Întinse piciorul, atinse uşurel pământul, îl întinse şi pe 
celălalt; paşii se amestecară violent, cu voioşie, şi pământul 
răsună. 

Mă apucă de umăr. 

— Hai, băieţaş, zise el, acum amândoi! 


279 


Ne-am prins în joc. Zorba mă corija, serios, răbdător, cu 
gingăşie. Prindeam curaj şi simţeam cum picioarele mele 
greoaie prind aripi. 

— Bravo, eşti un as! strigă Zorba bătând din palme pentru a 
marca măsura. Bravo, băieţaş! Dă-le dracului de hârţoage şi de 
călimări! La dracu cu bunurile şi interesele! Acum că şi 
dansezi şi-mi înveţi limba, câte n-o să ne putem spune? 

Lovea pietrele cu picioarele-i goale şi bătea din palme. 

— Jupâne, strigă el, am multe lucruri să-ţi spun, n-am iubit 
pe nimeni niciodată cum te iubesc pe tine, am multe lucruri să- 
ti spun, dar cu limba nu izbutesc. Aşa c-o să le dansez! Dă-te la 
o parte, să nu te calc în picioare! înainte, hop! hop! 

Făcu un salt, picioarele şi mâinile îi deveniră aripi. Cum se 
avânta, drept, deasupra pământului, pe acel fundal de cer şi 
mare, semăna cu un bătrân arhanghel revoltat. Căci dansul 
acela al lui Zorba era numai provocare, îndărătnicie şi revoltă. 
Să fi jurat că strigă: „Ce poţi să-mi faci, Atotputernice? Nu poţi 
să-mi faci nimic, decât să mă omori. Omoară-mă, atâta pagubă. 
Mi-am vărsat oful, am spus tot ce-am avut de spus; am avut 
răgazul să dansez şi nu mai am nevoie de tine!“ 

Privindu-l pe Zorba dansând, am înţeles pentru prima oară 
strădania himerică a omului de-a înfrânge gravitatea. li 
admiram rezistenţa, vioiciunea, mândria. Pe pietrele acelea, 
paşii lui Zorba, năvalnici şi iscusiţi, gravau istoria demonică a 
omului. 

Se opri, se uită la telefericul năruit într-un şir de mormane. 
Soarele cobora spre asfinţit, umbrele se alungeau. Zorba holbă 
ochii de parcă şi-ar fi amintit deodată ceva. Se întoarse spre 
mine şi, cu un gest care-i era familiar, îşi astupă gura cu 
palma. 

— Vai, vai, vai! jupâne, făcu el, ai văzut ce scântei scoate 
dumnealui? 

Ne-a pufnit râsul pe amândoi. 

Zorba se repezi la mine, mă luă în braţe şi începu să mă 
sărute. 

— Şi tu faci haz? îmi strigă el tandru. Şi tu faci haz, jupâne? 
Bravo, băieţaş! 


280 


Tăvălindu-se de râs, ne-am zbenguit îndelung ţopăind pe 
pietre. Apoi, trântindu-ne. Amândoi la pământ, lungiţi pe 
pietriş, am adormit înlănţuiţi. 


Când s-a crăpat de ziuă, m-am sculat şi am pornit degrabă, 
de-a lungul apei, spre sat; îmi sălta inima în piept. Rareori în 
viaţă mai simţisem o atare bucurie. Nu era propriu-zis o 
bucurie, era o sublimă, absurdă şi nejustificată voioşie. Nu 
numai nejustificată, dar contrară oricărei justificări. Pierdusem 
de data aceasta toţi banii, muncitori, teleferic, vagonete; 
construisem un mic port pentru a exporta cărbunele, şi acum 
n-aveam nimic de exportat. Totul era pierdut. 

Şi tocmai în acest moment încercam o senzaţie neaşteptată 
de eliberare. De parcă aş fi descoperit în sinuozităţile dure şi 
morocănoase ale necesităţii libertatea ţopăind într-un colţ. Şi 
țopăiam odată cu ea. 

Când totul merge anapoda, ce bucurie să-ţi pui sufletul la 
încercare pentru a vedea dacă dă dovadă de rezistenţă şi de 
valoare! S-ar zice că un duşman invizibil şi atotputernic - unii 
îl numesc Dumnezeu, alţii Diavol - se năpusteşte să ne 
doboare; iar noi rămânem în picioare. Ori de câte ori e 
învingător în interior, în timp ce în afară e bătut măr, omul 
adevărat resimte o mândrie şi o bucurie de nespus. 
Calamitatea exterioară se transformă într-o supremă şi aspră 
mulţumire. 

Mi-aduc aminte ce mi-a povestit Zorba într-o seară: 

„Intr-o noapte, pe un munte din Macedonia, acoperit de 
zăpadă, se pornise un vânt aprig. Zgâlţâia de mamă focului 
micuța cabană unde mă cuibărisem, încercând s-o dea de-a 
dura. Dar eu o întărisem bine. Stăteam de unul singur în faţa 
vetrei în care ardea focul. Râdeam şi-i făceam în necaz 
vântului strigându-i: - «N-ai să intri în cabana mea, n-o să-ţi 
deschid uşa; n-ai să-mi stingi focul, n-o să mă dobori!» “ 

La aceste cuvinte ale lui Zorba înţelesesem cum trebuie să 
se comporte omul şi pe ce limbă trebuie să-i vorbească 
necesităţii puternice şi oarbe. 

Mergeam iute pe țărm, vorbeam şi eu duşmanului nevăzut, 
strigam „N-ai să intri în sufletul meu, n-o să-ţi deschid uşa, n-ai 
să-mi stingi focul, n-o să mă dobori!“ 


281 


Soarele nu se ridicase încă deasupra munţilor, culorile jucau 
pe cer şi pe întinsul mării; albastre, verzi, trandafirii şi sidefii; 
dincoace, în măslini, păsărelele se trezeau şi ciripeau îmbătate 
de lumină. 

Mergeam de-a lungul apei pentru a-mi lua rămas bun de la 
acest țărm solitar, spre a mi se întipări în conştiinţă şi a-l duce 
cu mine. 

Cunoscusem multe bucurii pe această coastă, traiul cu 
Zorba îmi lărgise inima; unele din vorbele lui îmi liniştiseră 
sufletul. Omul acesta, cu instinctul lui infailibil, cu privirea lui 
primitivă de vultur, o apuca pe scurtături sigure şi ajungea, 
fără a-şi pierde suflul, la efortul maxim - dincolo de efort. 

Un grup trecu, bărbaţi şi femei, purtând coşuri pline şi 
clondire mari de vin. Se duceau în grădini să prăznuiască ziua 
de 1 Mai. Un glas de fată se înălţă ca o ţâşnitură de apă şi 
cântă. O fetiţă, cu pieptul de timpuriu umflat, trecu prin faţa 
mea, gâfâind, şi se refugie pe-un pietroi înalt. Un bărbat cu 
barbă neagră o urmărea, livid şi iritat. 

— Dă-te jos, dă-te jos, îi striga el cu un glas răguşit. 

Dar micuta, cu obrajii îmbujoraţi, ridică braţele, le încrucişă 
deasupra capului şi, legănându-şi încet corpul pe de-a-ntregul 
jilav, îşi continuă cântecul: 


Spune-mi-o glumind, spune-mi-o făcând fasoane, 
Spune-mi că nu mă iubeşti, şi-ţi declar că nici nu-mi pasă. 


— Dă-te jos, dă-te jos... îi strigă bărbatul ca barbă şi glasul 
lui răguşit implora şi ameninţa. 

Deodată, sărind, o apucă de picior, o strânse puternic, şi 
fata, ca şi cum n-ar fi aşteptat decât acest gest brutal pentru a 
se uşura, izbucni în lacrimi. 

Mergeam cu pas vioi. Toate aceste bucurii îmi zgândăreau 
inima. Bătrâna sirenă răsărea în cugetul meu, grasă şi 
parfumată, sătulă de sărutări, întinsă sub pământ. Trebuie să 
se fi umflat, să se fi înverzit deja, pielea o fi început să-i crape, 
umorile trebuie să i se fi scurs, viermii făcându-şi apariţia. 

Mi-am scuturat capul cu scârbă. Uneori pământul devine 
străveziu şi-l zărim limpede pe marele stăpân, Viermele, 
lucrând zi şi noapte în atelierele-i subterane. Dar ne grăbim să 


282 


întoarcem privirea, căci omul poate îndura orice, numai 
vederea minusculului vierm alb, nu. 

La intrarea în sat m-am întâlnit cu poştaşul, care se 
pregătea să ducă trompeta la gură. 

— O scrisoare, patroane! mi se adresă el întinzându-mi un 
plic albastru. 

Am tresărit vesel, recunoscând scrisul fin. Am străbătut 
satul în grabă, am intrat în pădurea de măslini și am deschis 
scrisoarea cu nerăbdare. Era scurtă şi grăbită, am citit-o dintr- 
o suflare: 


„Am atins graniţele Georgiei, am scăpat de kurzi, totul 
merge bine. Ştiu, în sfârşit, ce înseamnă fericirea. Sentința 
veche cât lumea: fericirea înseamnă a-ţi face datoria, şi cu cât 
datoria e mai dificilă cu atât e mai mare fericirea, abia acum o 
pot înţelege, căci o trăiesc. 

În câteva zile, aceste creaturi hăituite şi muribunde se vor 
găsi la Batum şi am primit chiar o telegramă: — - Primele 
vapoare sunt pe drum!» 

Mii şi mii de greci inteligenţi şi harnici, cu nevestele lor late 
în şolduri şi cu copiii lor cu ochi de foc vor fi în curând 
transplantaţi în Macedonia şi în Tracia. Vom face o infuzie de 
sânge proaspăt şi viteaz în vinele bătrâne ale Greciei. 

Am obosit un pic, mărturisesc, dar ce importanţă are? Am 
luptat, maestre, am învins, sunt fericit. “ 


Am ascuns scrisoarea şi am grăbit pasul, eram fericit şi eu. 
Am apucat-o pe cărarea abrupta a muntelui, frecând între 
degete un fir aromat de cimbrişor înflorit. Era aproape de 
amiază; neagră ca smoala, umbra se îngrămădea la picioarele 
mele, un erete plana la mare înălţime, bătând atât de repede 
din aripi încât părea nemişcat. O potârniche auzi zgomotul 
paşilor mei, ţâşni din mărăcini şi zborul ei metalic zbârnâi în 
văzduh. 

Eram fericit. Dacă aş fi putut, aş fi cântat ca să mă uşurez, 
dar nu izbuteam să scot decât nişte strigăte nearticulate. „Ce 
te-a apucat? mă întrebam eu însumi, luându-mă în derâdere. 
Erai oare atât de patriot fără s-o ştii? Sau îţi iubeşti atât de 
mult prietenul? Nu ţi-e ruşine? Stăpâneşte-te, linişteşte-te.“ 


283 


Dar eu, în al nouălea cer de bucurie, continuam să urmez 
cărarea chelălăind. Răsună un zgomot de zurgălăi, caprele 
negre, cafenii, cenușii îşi făcură apariţia pe stânci, şiroind de 
soare. În faţă, cu gâtul ţeapăn, mergea ţapul. Mirosul lui 
împuţea aerul. 

Un cioban sări pe-o stâncă şi mă chemă șuierând în degete: 

— Ei, prietene! Unde te duci? După cine alergi? 

— Am treabă, răspunsei continuând urcuşul. 

— Opreşte-te, vino să bei o ţâră de lapte să te răcoreşti! mai 
strigă ciobanul, sărind din stâncă în stâncă. 

— Am treabă, strigai din nou; nu voiam, vorbind, să-mi retez 
bucuria. 

— Ei! îmi dispreţuiești laptele! făcu ciobanul atins în amorul 
propriu. Atunci, drum bun, atâta pagubă! 

Vâri degetele în gură, îşi fluieră turma şi, nu mult după 
aceea, cu toţii - capre, câini și ciobani - dispărură în dosul 
stânelor. 

Am ajuns curând în vârful muntelui. Numaidecât, de parcă 
această culme mi-ar fi fost ţinta, m-am liniştit. M-am lungit pe- 
o stâncă, la umbră, şi am privit în depărtare câmpia şi marea. 
Respiram adânc, aerul mirosea a salvie şi a cimbrişor. 

M-am ridicat, am cules un braţ de salvie, mi-am făcut din ea 
căpătâi şi m-am culcat. Eram obosit, am închis ochii. 

Pentru o clipă, spiritul meu şi-a luat zborul, într-acolo, spre 
înalte podişuri acoperite de zăpadă, mă căzneam să-mi 
imaginez turma de bărbaţi, de femei, de vite îndreptindu-se 
spre nord şi pe prietenul meu mergând în frunte, ca un berbec- 
cap-de-rând. Dar foarte iute creierul mi s-a înceţoşat şi-am 
simţit o poftă irezistibilă de a dormi. 

Voiam să rezist, să nu mă cufund în somn, am deschis ochii. 
Un corb s-a aşezat în faţa mea pe stâncă, chiar în vârful 
muntelui. Penele lui negre-albăstrii luceau în soare şi îi 
distingeam limpede ciocul mare şi galben. M-am enervat, 
corbul ăsta mi se părea de prost augur; am luat o piatră şi am 
aruncat-o în el. Pasărea şi-a desfăcut, calm, domol, aripile. 

Am închis din nou ochii, nemaiputând rezista, şi dintr-o dată, 
fulgerător, m-a furat somnul. 

Nu cred să fi dormit mai mult de câteva secunde, când am 
dat un țipăt şi m-am ridicat dintr-un salt. Corbul trecea în clipa 


284 


aceea deasupra capului meu. M-am rezemat, tremurând tot, cu 
coatele de stâncă. Un vis violent, ca o lovitură de sabie, îmi 
fulgerase spiritul. 

Se făcea că mă aflu la Atena, mergând pe strada Hermes, de 
unul singur. Soarele dogorea, strada era pustie, prăvăliile 
închise, singurătate deplină. În timp ce treceam prin faţa 
bisericii Kapnikareea, îl văzui venind în grabă, dinspre Piaţa 
Constituţiei, pe prietenul meu, palid la faţă şi cu respiraţia 
tăiată; venea în urma unui bărbat foarte înalt, foarte slab, care 
mergea cu paşi uriaşi. Prietenul meu era îmbrăcat în uniforma 
lui solemnă de diplomat; mă zări şi-mi strigă de departe, 
gâfâind: 

— Ei, maestre, ce mai faci? Nu te-am mai văzut de-un veac; 
vino în seara asta să stăm de vorbă. 

— Unde? am strigat la rândul meu cât am putut de tare, ca 
şi cum prietenul meu ar fi fost la cine ştie ce depărtare şi 
trebuia să strig din toate puterile ca să mă audă. 

— În Piaţa Concordiei, astă-seară, la ora şase. La cafeneaua 
„Fântâna Raiului”. 

— Bine, am răspuns, voi veni. 

— Aşa spui tu, făcu el pe-un ton de imputare, aşa spui tu, 
dar de venit nu vii. 

— Vin sigur! am strigat. Dă-mi mâna! 

— Sunt grăbit. 

— De ce eşti grăbit? Dă-mi mâna. 

A întins braţul care, deodată, s-a desprins din umăr şi s-a 
îndreptat, plutind prin aer, să-mi apuce mâna. 

Înspăimântat de această atingere de gheaţă, am dat un 
strigăt şi m-am trezit brusc. 

M-am pomenit atunci cu corbul plutind deasupra capului 
meu. Simţeam pe buze gust de venin. 

M-am întors spre răsărit, mi-am aţintit privirea în zare, de 
parcă aş fi vrut să străpung distanţa şi să văd... Prietenul meu, 
eram sigur de asta, se afla în primejdie. I-am strigat de trei ori 
numele: 

— Stavridaki! Stavridaki! Stavridaki! 

Ca şi cum aş fi vrut să-i dau curaj. Dar glasul mi se pierdu la 
câţiva paşi depărtare şi se topi în văzduh. 


285 


Am pornit înapoi. Coboram muntele val-vârtej, încercând, 
prin oboseală, să înlătur durerea. Creierul meu îşi dădea 
zadarnic silinţa să adune misterioasele mesaje care izbutesc 
uneori să străpungă trupul şi să ajungă la suflet, în străfundul 
fiinţei mele, o certitudine primitivă mai profundă decât 
raţiunea, pe de-a-ntregul animală, se umplea de groază. 
Aceeaşi certitudine pe care o au anumite animale, oile, 
şoarecii, înainte de cutremur. Se trezi în mine sufletul celor 
dintâi oameni, aşa cum era el înainte de-a se desprinde cu 
totul de univers, pe când simţea încă direct, fără intervenţia 
deformată a raţiunii, adevărul. 

— E în primejdie! în primejdie... şopteam. Va muri. Poate că 
nici el n-o ştie încă. Dar eu o ştiu, sunt sigur de asta... 

Coboram muntele alergând, m-am împiedicat de nişte pietre 
adunate grămadă şi m-am prăvălit de-a dura, antrenând în 
cădere pietrişul. M-am ridicat, cu mâinile şi picioarele zdrelite, 
acoperite de zgârieturi. Cămaşa mi se rupsese, dar mă 
simţeam oarecum uşurat. 

„Va muri, va muri!“ îmi spuneam, şi simţeam un nod în gât. 

Omul, nefericitul de el, a înălţat în jurul prăpăditei sale 
existenţe o fortăreață înaltă, de necucerit, pretinde el, e locul 
în care se refugiază şi se străduie să aducă un pic de ordine şi 
de securitate. Un dram de fericire. Totul aci trebuie să urmeze 
căile bătătorite, sacrosancta rutină, să se supună unor legi 
simple şi sigure. În această împrejmuire întărită contra 
incursiunilor violente ale misterului se târăsc, atotputernice, 
micile certitudini cu mii de labe. Nu există decât un singur 
duşman colosal, temut şi urât de moarte: Marea Certitudine. 
Numai că această Mare Certitudine sărise acum zidurile şi se 
năpustise asupra sufletului meu. 

Când am ajuns pe plajă, am respirat o clipă uşurat. „Toate 
aceste mesaje, gândeam, sunt iscate de propria noastră 
nelinişte, căpătând în timpul somnului strălucitoarea podoabă 
a simbolului. Dar noi suntem cei care le făurim...' M-am mai 
liniştit. Rațiunea a înstăpânit iarăşi ordinea în sufletul meu, a 
tăiat aripile ciudatului liliac, l-a ciopârţit, l-a ciopârţit, până a 
făcut din el un şoricel obişnuit. 

Când am ajuns la baracă, zâmbeam de câtă naivitate 
putusem să dau dovadă; mi-era ruşine cât de iute spiritul meu 


286 


se putea lăsa cuprins de panică. Recădeam în realitatea 
rutinieră, mi-era foame, mi-era sete, mă simţeam istovit şi 
rănile provocate de pietre mă usturau. Dar, mai ales, simţeam 
o mare uşurare: înfiorătorul duşman care escaladase zidurile 
fusese oprit într-a doua linie de apărare a sufletului meu. 


287 


XXVI 


SE SFÂRŞISE. ZORBA STRÂNSE CABLUL, UNELTETE, 
vagonetele, fierăraia, lemnul de construcţie, şi le adună 
grămadă pe plajă aşteptând caiacul să vină să le ia. 

— Ți le dăruiesc, Zorba, am zis eu, sunt ale tale, noroc bun! 

Zorba înghiţi în sec de parcă ar fi vrut să-şi stăpânească 
plânsul. 

— Ne despărțim? întrebă el în şoaptă. Unde-ai să te duci, 
stăpâne? 

— Plec în străinătate, Zorba; capra din mine mai are multe 
hârţoage de ronțăit. 

— Tot nu ţi-a venit mintea la cap, jupâne? 

— Ba da, Zorba, mulţumită ţie, dar merg pe acelaşi drum ca 
tine, am să fac cu cărţile ce-ai făcut tu cu cireşele: o să înghit 
la hârtie până o să mi se facă greață, o să vomit şi-o să mă 
eliberez. 

— Şi eu, eu ce mă fac, jupâne, fără tovărăşia ta? 

— Nu-ţi face inimă rea, Zorba, ne mai întâlnim noi, şi, cine 
ştie, puterea omului e uriaşă! Vom înfăptui într-o bună zi 
marele nostru proiect; vom construi o mănăstire, a noastră, 
fără Dumnezeu şi fără Diavol, cu oameni liberi; iar tu, Zorba, 
vei sta la poartă, cu cheile în mână, ca Sfântul Petru, să 
deschizi şi să închizi... 

Zorba, stând pe jos, cu spatele rezemat de baracă, îşi 
umplea la nesfârşit paharul, bea şi nu spunea nimic. 

Se lăsase întunericul, isprăvisem de mâncat şi stăteam 
pentru ultima oară la taclale, sorbind vinul din pahare. A doua 
zi, devreme în zori, urma să ne despărţim. 

— Da, da... făcea Zorba, trăgându-se de mustață şi dând 
vinul pe gât. Da, da... 

Cerul era puzderie de stele, noaptea şiroia albastră 
deasupra noastră; în noi, inima căuta tămăduitoare, dar se 
stăpânea. 


288 


„la-ţi rămas bun de la el pentru totdeauna, îmi spuneam, 
uită-te bine la el, niciodată, niciodată ochii tăi n-or să-l mai 
vadă pe Zorba!“ 

Cât pe-aci să mă arunc la pieptul lui bătrân şi să plâng în 
hohote, dar mi-a fost ruşine. Am încercat să râd ca să-mi 
ascund emoția, dar n-am izbutit. Mi se pusese un nod în gât. 

Mă uitam la Zorba cum îşi întinde gâtul lui de pasăre 
răpitoare şi cum bea în tăcere. Mă uitam la el şi mi se 
împăienjeneau ochii; ce este aşadar această crâncenă taină, 
viaţa? Oamenii se întâlnesc şi se despart ca nişte frunze gonite 
de vânt; în zadar se osteneşte privirea să păstreze chipul, 
trupul, gesturile făpturii iubite; în câţiva ani nu-ţi mai 
aminteşti dacă avea ochi albaştri sau negri. 

„Din bronz, din oţel ar trebui să fie plămădit sufletul omului, 
strigam în mine însumi, nu din vânt!“ 

Zorba bea, îşi ţinea capul - capul lui mare - drept, nemişcat. 
S-ar fi zis că ascultă în noapte paşi care se apropie sau paşi 
care se îndepărtează în străfundul fiinţei lui. 

— La ce te gândeşti, Zorba? 

— La ce vrei să mă gândesc, jupâne? La nimic. La nimic, 
dacă-ţi spun! Nu mă gândesc la nimic. 

Şi după o clipă, umplându-și din nou paharul: 

— În sănătatea ta, jupâne! 

Ciocnirăm. Simţeam amândoi că o atât de amară tristeţe nu 
mai poate dăinui mult. Trebuia să izbucnim în lacrimi, sau să 
ne îmbătăm, sau să începem a dansa nebunește. 

— Cântă, Zorba! l-am îndemnat. 

— Santuri-ul, ţi-am mai spus-o, jupâne, santuri-ul cere un 
suflet bucuros. Am să cânt peste o lună, peste două, peste doi 
ani, mai ştiu şi eu? Am să cânt atunci cum se despart două 
făpturi pentru totdeauna. 

— Pentru totdeauna! am strigat înspăimântat. 

Repetam în sinea mea acest cu vânt fără leac, dar nu mă 
aşteptam să-l aud rostit. M-am îngrozit. 

— Pentru totdeauna! a repetat Zorba, înghiţindu-şi saliva cu 
greutate. Da, pentru totdeauna. Ce-mi tot îndrugi tu acolo, c-o 
să ne mai întâlnim, c-o să mai clădim o mănăstire, astea-s 
mângâieri nevrednice; nu le primesc! N-am nevoie de ele! Cum 


289 


adică? Suntem niscaiva muieruşti ca să avem nevoie de 
mângâieri? Da, pentru totdeauna! 

— Poate că o să rămân cu tine, aici... am zis, înfricoşat de 
duioşia sălbatică a lui Zorba. Poate chiar c-o să merg cu tine, 
sunt liber! 

Zorba dădu din cap: 

— Nu, nu eşti liber, a zis el. Funia cu care eşti legat e-un pic 
mai lungă ca a celorlalţi. Asta-i tot. Tu, jupâne, ai o sfoară 
lungă, te duci, vii, crezi că eşti liber, dar nu tai sfoara. Şi câtă 
vreme nu tai sfoara... 

— O voi tăia într-o bună zi! am spus cu sfidare, căci 
cuvintele lui Zorba atinseseră în mine o rană deschisă şi mă 
dureau. 

— Grea treabă, jupâne, foarte grea. Pentru asta trebuie 
olecuţă de nebunie; de nebunie, pricepi? Să pui totul la bătaie! 
Numai că tu, tu ai un creier zdravăn, şi ăsta o să-ţi vină de hac. 
Creierul e-un băcan, el ţine registre, am plătit atât, am încasat 
atât, iaca profiturile, iaca pierderile! E-un mic băcan 
prevăzător; el nu pune totul la bătaie, păstrează întotdeauna 
rezerve. Asta nu taie sfoara, nu! o ţine strâns în mână, canalia. 
Dacă-i scapă, e pierdut, nefericitul, s-a zis cu el! Dar dacă nu 
tai sfoara, fii bun şi spune-mi, ce gust mai are viaţa? Gust de 
muşeţel, de muşeţel searbăd! Nu de rom, care te face să vezi 
lumea de-a-ndăratelea! 

Tăcu, îşi turnă de băut, dar îşi schimbă părerea. 

— Iartă-mă, jupâne, zise el, sunt un bădăran. Cuvintele mi se 
lipesc de dinţi ca glodul de tălpi. Nu mă pricep la fraze 
meşteşugite şi la politeţuri. Nu mă pricep. Dar tu, tu înţelegi. 

Goli paharul şi se uită la mine. 

— Tu înţelegi! strigă el, ca stăpânit brusc de mânie, tu 
înţelegi, şi-asta o să te ducă la pierzanie! Dacă n-ai înţelege, ai 
fi fericit. Ce-ţi lipseşte? Eşti tânăr, deştept, ai parale, sănătate, 
eşti om de treabă, nu-ți lipseşte nimic, paştele şi dumnezeii! 
Nimic afară de-un lucru, nebunia. Şi când lipseşte ăsta, 
jupâne... 

Îşi clătină scăfârlia enormă şi tăcu din nou. 

Din puţin s-a ţinut să nu mă podidească lacrimile. Tot ce 
spunea Zorba era adevărat. Copil fiind, eram plin de elanuri 


290 


nebuneşti, de dorinţe care-l depăşesc pe om, iar lumea era 
prea strâmtă pentru mine. 

Încet-încet, cu timpul, am devenit mai înţelept. Fixam limite, 
separam posibilul de imposibil, omenescul de dumnezeiesc, 
tineam strâns zmeul să nu-mi scape. 

O mare stea căzătoare trase o dâră pe cer; Zorba tresări, 
holbă ochii, ca unul care vede pentru prima oară o stea 
căzătoare. 

— Ai văzut steaua? făcu el. 

— Da. 

Am tăcut amândoi. 

Deodată, Zorba şi-a întins cât a putut gâtul slab, şi-a umflat 
pieptul şi a dat un țipăt sălbatic şi deznădăjduit. Şi îndată 
ţipătul s-a transformat în cuvinte omeneşti, şi din măruntaiele 
lui Zorba a ţâşnit un vechi cântec turcesc tânguitor, plin de 
tristeţe şi de singurătate. Inima pământului s-a sfâşiat, 
preadulcea otravă orientală s-a răspândit; am simţit putrezind 
în mine toate firele care mă mai legau de virtute şi de 
speranţă. 


Iki kiklik bir tepende otiyor; 
Otme de, kiklik, benim dertim yetiyor, aman! aman! 


Deşert, nisip cu bob mărunt cât vezi cu ochii, aerul vibrează, 
trandafiriu, albastru, galben, tâmplele s-au deschis, sufletul 
scoate un strigăt dement, resimţind o imensă bucurie pentru 
faptul că niciun strigăt nu-i răspunde. Mi s-au umplut ochii de 
lacrimi. 


Două potârnichi cântau pe-un deal; 
Nu cânta, potârniche, mi-e de-ajuns jalea mea, aman! aman! 


Zorba se opri din cântat; printr-un gest scurt îşi şterse cu 
degetul sudoarea de pe frunte. Se aplecă şi privi ţintă în 
pământ. 

— Ce cântec turcesc e ăsta, Zorba? am întrebat după o bună 
bucată de timp. 

— Al cămilarului. E cântecul cămilarului în deşert. Sunt ani 
şi ani de când mi s-a şters din minte. Şi astă-seară... 

Înălţă capul şi mă privi, glasul îi era uscat, gâtuit 


291 


— Jupâne, zise el, e vremea să mergi la culcare. Mâine te 
scoli cu noaptea-n cap să pleci la Candia, să prinzi vaporul. 
Noapte bună! 

— Nu mi-e somn, am răspuns. Am să rămân cu tine. E ultima 
seară pe care-o petrecem împreună. 

— Păi tocmai de-aia trebuie s-o isprăvim iute, strigă el, şi 
întoarse paharul gol, semn că nu mai voia să bea. lac-aşa, cum 
o retează adevărații bărbaţi cu tutunul, cu vinul sau cu jocul de 
cărţi, vitejeşte. Taică-meu, trebuie s-o ştii, era viteaz ca nimeni 
altul. Nu te uita la mine, eu nu-s decât un laş, nu-i ajung nici la 
degetul cel mic. Era unul din grecii ăia de odinioară. Când îţi 
strângea mâna, îţi fărâma oasele. Eu unul vorbesc când şi 
când, în vreme ce taică-meu răcnea, necheza şi cânta. Rar îi 
ieşea pe gură vorbă cu-adevărat omenească. Ei bine, nu era 
patimă să n-o aibă, dar o lichida dintr-o lovitură. De pildă, 
fuma ca un turc. Într-o bună dimineaţă se scoală şi se duce la 
munca câmpului. Soseşte, se propteşte în gardul de nuiele şi 
vâră plin de nerăbdare mâna la brâu să-şi ia punguţa de tutun 
şi să răsucească o ţigară înainte de-a începe lucrul. Trage 
punguţa... era goală; uitase s-o umple acasă. A făcut spume la 
gură de mânie, a răcnit şi, deodată, făcând un salt, a luat-o la 
goană spre sat. Era, vezi tu, stăpânit de patimă. Dar iată că 
brusc, în timp ce alerga - omul e-o taină, cum îţi spun - se 
opreşte în loc, ruşinat, apucă punguţa de tutun şi-o sfâşie cu 
dinţii în mii de bucățele. O calcă în picioare, îi trage un 
scuipat: „Târâtură! târâtură! zbiera el, târfa dracului!“ Şi 
începând din clipa aia, până a închis ochii, n-a mai pus o ţigară 
în gură. lac-aşa fac bărbaţii adevăraţi, jupâne, noapte bună! 

S-a ridicat în picioare, a străbătut plaja cu paşi mari. N-a 
întors o dată capul. A ajuns în partea cea mai îndepărtată a 
coastei şi s-a lungit pe-o stâncă. 

N-am mai dat ochii cu el. Înainte de cântatul cocoşului omul 
cu catârul şi-a făcut apariţia. Am încălecat şi am plecat. 
Bănuiesc, dar se poate să mă înşel, că s-a pitit în dimineaţa 
aceea pe undeva, să mă vadă când plec, căci nu mai era pe 
stâncă, dar n-a dat fuga să înşire obişnuitele cuvinte de bun 
rămas, să ne înduioşăm şi să ne smiorcăim, să fâlfâim mâini şi 
batiste, şi să ne facem jurăminte. 

Despărțirea a fost lichidată dintr-o lovitură. 


292 


La Candia mi s-a înmânat o telegramă. Am luat-o şi am 
privit-o îndelung, cu mâna tremurândă. Ştiam ce veste mi- 
aduce; vedeam cu a certitudine înspăimântătoare câte cuvinte 
conţine, câte litere. 

Îmi venea grozav s-o rup fără a o desface. De ce s-o mai 
citesc, dacă ştiam? Dar n-avem, din păcate, încredere în 
sufletul nostru. Rațiunea, acest băcan, îşi bate joc de suflet aşa 
cum ne batem noi joc de babele care fac farmece sau de 
vrăjitoare. Am desfăcut aşadar telegrama. Era din Tiflis. O 
clipă literele îmi jucară prin faţa ochilor; nu desluşeam nimic. 
Dar puţin câte puţin se opriră în loc şi am putut să citesc: 


Ieri după-amiază, în urma unei pneumonii, Stavridaki a 
murit. 


Cinci ani s-au scurs, cinci ani interminabili şi înfiorători, ani 
în care timpul s-a avântat nestăvilit. Granițele geografice au 
intrat într-un adevărat iureş, statele se umflau şi se micşorau 
ca nişte armonici. Un timp oarecare, Zorba şi cu mine am fost 
luaţi de vijelie; când şi când, în primii trei ani, primeam câte-o 
ilustrată de la el cu câteva cuvinte. 

Una de pe muntele Athos - înfăţișând-o pe Sfânta Fecioară, 
Păzitoarea Porții, cu ochii ei mari şi trişti, cu bărbia ei 
energică şi voluntară. În partea de jos a imaginii, Zorba îmi 
scria cu pana-i apăsată şi groasă care rupea hârtia: „Aici nu-i 
rost de nicio afacere, jupâne. Aici până şi purecii sunt potcoviţi 
de călugări. O să-mi iau valea!“ După câteva zile, altă ilustrată: 
„Nu pot să colind mănăstirile cu papagalul în mână ca un 
saltimbanc; l-am dăruit unui călugăr ciudat care şi-a învăţat 
mierla să cânte Doamne miluieşte. Cântă ca un călugăr sadea, 
individa. Să vezi şi să nu crezi! Aşa c-o să-l înveţe să cânte şi 
pe bietul nostru papagal. Ah! multe a mai văzut şi ştrengarul 
ăsta în viaţă! Şi-acu, iată-l devenit călugărul Papagal! Te 
îmbrăţişez prieteneşte. Călugărul Alexios, sfântul anahoret.” 

După vreo şase-şapte luni, am primit o ilustrată din România 
înfăţişând o femeie planturoasă, decoltată: „Mai trăiesc, 
mănânc mămăligă, beau bere, lucrez la puţurile de petrol, sunt 
murdar, put ca un şobolan din canalul de scurgere. Dar ce-are 
a face! Se află aici din belşug tot ce inima şi burta îşi poate 
dori. Un adevărat rai pentru nişte bătrâni pehlivani ca mine. 


293 


Mă înţelegi, jupâne: trai bun, găini şi puiculiţe pe deasupra, 
slavă Domnului! Te îmbrăţişez prieteneşte, Alexis Zorba, 
şobolan din canalul de scurgere.” 

Trecură doi ani, am primit o nouă scrisoare; din Serbia de 
data aceasta: „Tot mai trăiesc, e-un frig de crapă pietrele, aşa 
că am fost silit să mă însor. Uită-te alături să-i vezi mutra, o 
mândreţe de muiere. Are burta niţeluş umflată pentru că, mă 
rog, îmi pregăteşte un mic Zorba. Eu, ăla de lângă ea, sunt în 
costumul pe care mi l-ai dăruit tu, şi verigheta pe care-o vezi în 
degetul meu e cea de la biata Bubulina, ce să-i faci, fie-i ţărâna 
uşoară! Pe-asta o cheamă Liuba. Paltonul cu blană de vulpe pe 
care-l port e din zestrea muierii. Mi-a mai adus o iapă şi şapte 
porci dintr-o rasă, o bazaconie. Şi doi copii de la primul soţ, 
căci am uitat să-ţi spun, e văduvă. Am găsit într-un munte, 
aproape de-aici, o carieră de piatră albă. Am mai îmbrobodit 
un capitalist. Huzuresc ca un paşă. Te îmbrăţişez prieteneşte. 
Alexis Zorbietch, ex-văduv.“ 

Pe dos, fotografia lui Zorba, înfloritor, îmbrăcat ca un 
ginerică, cu căciula lui de blană, cu un bastonaş de fante şi cu 
un palton lung nou-nouţ. Atârnată de braţul lui, o slavă 
drăguță de douăzeci şi cinci de ani cel mult, o mânzoaică 
sălbatică cu şolduri generoase, provocatoare, îndrăzneață, cu 
cizme înalte în picioare şi înzestrată cu nişte sâni doldora. 
Dedesubt, aceleaşi litere groase, parcă cioplite, ale lui Zorba: 

„Eu, Zorba, şi povestea fără de sfârşit, muierea; de data asta 
se cheamă Liuba“. 

În toţi aceşti ani călătoream prin ţări străine. Aveam şi eu 
povestea mea fără de sfârşit. Dar ea n-avea nici sâni doldora, 
nici palton pe care să mi-l dăruiască, nici porci. 

Într-o bună zi, la Berlin, am primit o telegramă: „Găsit piatră 
verde grozavă, vino degrabă. Zorba.“ 

Era în perioada foametei cumplite din Germania. Marca se 
devalorizase în aşa hal încât pentru a cumpăra cel mai mic 
lucru - un timbru poştal - erai nevoit să cari milioanele cu 
valiza. Foamete, frig, haine rupte, pantofi scâlciaţi, dolofanii 
obraji germani păliseră. Sufla vântul şi, ca nişte frunze, 
oamenii cădeau pe străzi din picioare. Bebeluşilor li se dădea 
să mestece o bucată de cauciuc ca să nu mai plângă. În timpul 


294 


nopţii poliţia păzea podurile peste fluviu pentru ca mamele să 
nu se arunce în apă împreună cu copiii, să pună capăt chinului. 

Era iarnă, ningea. În camera lipită de-a mea, un profesor 
neamt, orientalist, se căznea, pentru a se încălzi, să recopieze 
câteva poeme vechi chinezeşti sau vreo cugetare a lui 
Confucius, cu ajutorul unui lung penel, după tipicul dificil 
folosit în Extremul Orient. Vârful penelului, cotul ridicat şi 
inima savantului formau un triunghi. 

— După câteva minute, îmi spunea el satisfăcut, îmi curge 
sudoarea pe la subsuori, şi în felul acesta mă încălzesc. 

În toiul unor asemenea zile de amărăciune am primit eu 
telegrama lui Zorba. La început m-am supărat. În timp ce 
milioane de oameni se umileau şi se încovoiau pentru că n- 
aveau nici măcar o bucată de pâine cu care să-şi ţină sufletul, 
eu primeam telegrame prin care eram poftit să străbat mii de 
kilometri spre a vedea o piatră verde frumoasă! Dă-o dracului 
de frumuseţe! am strigat în sinea mea, căci n-are inimă şi nu 
se sinchiseşte de suferinţa omenească. 

Dar în curând m-am îngrozit: odată furia potolită, am băgat 
de seamă cu dezgust că la această chemare inumană a lui 
Zorba răspundea în mine o altă chemare inumană. Eram 
sălaşul unei păsări care bătea din aripi să-şi ia zborul. 

Şi totuşi nu mi-am luat zborul. N-am dat ascultare urletului 
divin şi crâncen care urca în mine, n-am întreprins niciun fel 
de acţiune generoasă şi nechibzuită. Am ascultat glasul 
moderat, rece, omenesc, al logicii. Am pus deci mâna pe toc şi 
i-am scris lui Zorba pentru a-i da explicaţii. 

Şi el mi-a răspuns: 

„Eşti, fără supărare, jupâne, un şoarece de bibliotecă. Puteai 
şi tu, prăpăditule, să vezi o dată în viaţă o piatră verde pe 
cinste şi n-ai văzut-o. Mi s-a întâmplat, zău aşa, când n-aveam 
de lucru, să-mi pun întrebarea: «O fi existând sau n-o fi 
existând iadul?» Dar ieri, când am primit scrisoarea ta, am zis: 
«Există sigur un iad pentru şoareci de bibliotecă ca tine.»” 

De-atunci nu mi-a mai scris. Din nou, evenimente groaznice 
ne-au despărţit, lumea a continuat să se clatine ca un rănit, ca 
un om beat, prietenii şi probleme personale au fost înghiţite. 

Le vorbeam adeseori prietenilor mei despre acest suflet 
mare; admiram cu toţii acţiunile pline de mândrie şi siguranţă, 


295 


ce făceau abstracţie de judecată, ale acestui om neinstruit. 
Culmi spirituale pentru care ne trebuiau ani şi ani de luptă 
acerbă spre a le cuceri, Zorba le atingea dintr-un salt. 
Spuneam atunci: „Zorba e un suflet mare”. Sau trecea dincolo 
de aceste culmi, şi atunci spuneam: „Zorba e un nebun”. 

În felul acesta trecea timpul, otrăvit de amintiri. Cealaltă 
umbră, cea a prietenului meu, mă apăsa şi ea pe suflet; nu mă 
părăsea - căci nu voiam eu s-o părăsesc. 

Dar despre această umbră nu vorbeam nimănui. Conversam 
cu ea într-ascuns şi, mulţumită ei, mă împăcăm cu moartea. 
Era puntea mea secretă spre tărâmul de dincolo. Când sufletul 
prietenului meu o trecea îl simţeam istovit şi palid; nu mai 
avea puterea să-mi strângă mâna. 

Mă gândeam uneori cu spaimă - poate că prietenul meu n-a 
avut răgazul pe pământ să sublimeze în libertate robia trupului 
său, să-şi plăsmuiască şi să-şi oţelească sufletul, pentru a nu fi, 
în clipa supremă, cuprins de panica morţii şi nimicit. Poate, 
gândeam eu, n-a avut răgazul să imortalizeze ceea ce era în el 
imortalizabil. 

Dar când şi când prindea puteri - sau poate că mi-l aduceam 
eu deodată în memorie cu duioşie mai intensă? —, venea 
atunci întinerit şi pretentios, şi-i auzeam chiar, mi se părea 
mie, paşii pe scări. 

În iarna aceea am făcut, de unul singur, un pelerinaj în 
munţii înalţi ai Engandinei, unde, cândva, prietenul meu şi cu 
mine, împreună cu o femeie pe care o iubeam amândoi, 
petrecusem ore încântătoare. 

Am luat o cameră în acelaşi hotel la care trăsesem şi atunci. 
Dormeam. Razele lunii intrau şuvoaie prin fereastra deschisă, 
simţeam cum îmi pătrund în cugetul adormit munţii, brazii 
acoperiţi de nea şi blânda noapte albastră. 

Eram cuprins de-o încântare nespusă, ca şi cum somnul ar fi 
fost o mare adâncă, liniştită şi străvezie, iar eu aş fi stat lungit 
în poala ei, nemişcat şi fericit; eram atât de sensibil încât o 
barcă lunecând pe suprafaţa apei, la mii de metri deasupra 
mea, mi-ar fi crestat trupul. 

Deodată, o umbră se aplecă asupra mea. Am priceput cine 
era. Glasul ei a răsunat plin de mustrare: 

— Dormi? 


296 


Am răspuns pe acelaşi ton: 

— Te laşi aşteptat; sunt luni şi luni de zile de când n-am mai 
auzit sunetul glasului tău. Pe unde-ai colindat? 

— Sunt tot timpul lingă tine, dar tu eşti cel care mă dai 
uitării. N-am întotdeauna forţa să te chem şi tu încerci sa mă 
părăseşti. Clarul de lună, bine, şi pomii acoperiţi de nea, şi 
viaţa pe pământ; dar, te implor, nu mă uita! 

— Nu te uit niciodată, ştii bine. În primele zile când m-ai 
părăsit, străbăteam munţi sălbatici, îmi istoveam trupul, 
treceau nopţi întregi fără să închid ochii, cu gândul la tine. Am 
compus chiar câteva poeme ca să nu mă înăbuş. Dar erau nişte 
poezii prăpădite care nu-mi alinau durerea. Una din ele 
începea aşa: 


În timp ce păşeai alături de moarte, admiram statura, 
Supleţea voastră a amândurora pe poteca povârnită. 
Ca doi camarazi care se trezesc în zori şi-o pornesc la drum. 


Şi într-un alt poem, tot neterminat, îţi strigam: 
Încleştează-ţi fălcile, iubitul meu, să nu-şi ia zborul sufletul! 


Îmi zâmbi amar. Îşi aplecă faţa spre mine şi m-am 
cutremurat văzându-i paloarea. 

Mă privi îndelung cu scobiturile orbitelor în care nu mai 
existau ochi. Doar două cocoloaşe de lut. 

— La ce te gândeşti? am şoptit. De ce nu vorbeşti? 

Glasul îi răsună din nou ca un oftat îndepărtat: 

— Ah! ce rămâne dintr-un suflet pentru care lumea era prea 
strâmtă! Câteva versuri ale altuia, răzlețe şi schiloade, nici 
măcar un catren întreg! Rătăcesc pe pământ, îi vizitez pe cel 
care mi-erau dragi, dar inima lor s-a închis. Pe unde să intru? 
Cum să mă reînsufleţesc? Dau ocol ca un dulău în jurul unei 
case cu uşile închise. Ah! dac-aş putea trăi liber, fără să mă 
agăţ, ca un înecat, pe trupurile voastre calde şi însufleţite! 

Lacrimile îi ţâşniră din orbite; cocoloaşele de lut deveniră 
noroi. 

Dar în curând glasul i se întări: 

— Cea mai mare plăcere pe care mi-ai făcut-o, zise el, a fost 
odată, de ziua mea, la Zurich, ţi-aminteşti? Când ai ridicat 


297 


paharul şi-ai băut în sănătatea mea. Ţi-aduci aminte? mai era o 
persoană cu noi... 

— Mi-aduc aminte, am răspuns, era cea pe care-o numeam 
doamna noastră... 

Am tăcut amândoi. Câte veacuri se scurseseră de-atunci! 
Zurich, afară ningea, flori pe masă, eram trei. 

— La ce te gândeşti, dragă maestre? întrebă umbra cu o 
uşoară ironie. 

— La o mulţime de lucruri, la tot... 

— Eu mă gândesc la ultimele tale cuvinte; ai ridicat paharul 
şi-ai rostit aceste vorbe, cu glas tremurat: „Prietene, când erai 
bebeluş, bătrânul tău bunic te ţinea pe unul din genunchi, iar 
pe celălalt punea lira cretană şi cânta cântece de palicar. Beau 
astă-seară în sănătatea ta: fie ca soarta să facă în aşa fel încât 
să stai totdeauna în felul acesta pe genunchii lui Dumnezeu!“ 
Domnul ţi-a împlinit foarte iute ruga! 

— Ce importanţă are? am strigat. Dragostea e mai tare ca 
moartea. 

A zâmbit amar, dar n-a zis nimic. Simţeam cum i se topeşte 
trupul în beznă, cum devine plâns, suspin şi zeflemea. 

Zile întregi mi-a rămas gustul morţii pe buze. Dar m-am 
simţit uşurat. Moartea intrase în viaţa mea sub forma unui 
chip cunoscut şi drag, ca un prieten venit să ne ia şi care 
aşteaptă într-un colţ, fără nerăbdare, să ne isprăvim treaba. 

Dar umbra lui Zorba, geloasă, îmi dădea întruna târcoale. 

Într-o noapte, eram singur acasă, la marginea mării, în 
insula Egina. Mă simţeam fericit; fereastra dinspre mare era 
larg deschisă, lumina lunii pătrundea în cameră, marea 
suspina, fericită şi ea; trupul meu, voluptuos, obosit de prea 
mult înot, dormea adânc. 

Şi iată că în toiul unei asemenea fericiri, către dimineaţă, 
Zorba îmi apăru în vis. Nu mi-aduc aminte ce-a zis, nici de ce 
venise. Dar când m-am trezit, inima îmi bătea să-mi spargă 
pieptul şi alta nu; fără să ştiu de ce, mi se umplură ochii de 
lacrimi. O dorinţă irezistibilă m-a cuprins îndată să reconstitui 
viaţa pe care-o dusesem amândoi pe coasta cretană, să forţez 
memoria pentru a-şi aminti, pentru a aduna toate cuvintele, 
strigătele, gesturile, râsetele, plânsetele, dansurile Iui Zorba, 
pentru a le salva. 


298 


Atât de violentă era acea dorinţă încât mi-a fost teamă să nu 
fie un semn că pe undeva, pe pământ, în zilele acelea, Zorba îşi 
trăieşte ultimele clipe. Căci îmi simţeam sufletul atât de mult 
legat de-al lui încât îmi părea cu neputinţă ca unul din noi să 
moară fără ca celălalt să nu fie zguduit şi să nu urle de durere. 

Am şovăit o clipă să grupez toate amintirile lăsate de Zorba 
şi să le formulez în cuvinte. O teamă copilărească m-a cuprins. 
Îmi spuneam: „Dacă o fac, înseamnă că Zorba e cu adevărat în 
primejdie de moarte. Trebuie să rezist mâinii care mi-o 
forţează pe-a mea.“ 

Am rezistat două zile, trei zile, o săptămână. M-am avântat 
în alte scrieri, am plecat în excursii, am citit mult. Cu astfel de 
stratageme mă străduiam să înşel prezenţa nevăzută. Dar 
cugetul meu întreg se concentra cu o apăsătoare îngrijorare 
asupra lui Zorba. 

Într-o bună zi stăteam pe terasa casei mele, deasupra mării. 
Era pe la amiază, soarele frigea şi priveam în faţa mea 
coastele golaşe şi graţioase ale Salaminei. Deodată, îmboldit 
de-o mână invizibilă, am luat hârtie, m-am lungit pe lespezile 
încinse ale terasei şi m-am apucat să relatez faptele şi 
gesturile lui Zorba. 

Scriam cu înfocare, reînviam în grabă trecutul, încercam să 
mi-l amintesc şi să-l reînviu pe Zorba din cap până-n picioare. 
De parcă, dacă ar fi dispărut, răspunderea ar fi căzut asupra 
mea; lucram zi şi noapte pentru a-i fixa, neştirbită, înfăţişarea. 

Lucram ca vrăjitorii triburilor sălbatice din Africa care îl 
desenează pe pereţii grotelor pe Strămoşul care le-a apărut în 
vis, căznindu-se să-l redea cât mai fidel cu putinţă, pentru ca 
sufletul Strămoşului să-şi poată recunoaşte trupul şi să reintre 
în el. 

În câteva săptămâni legenda lui Zorba a fost terminată. 

În ziua aceea stăteam tot aşa, la sfârşitul după-amiezii, pe 
terasă şi priveam marea. [ineam manuscrisul terminat pe 
genunchi. Mă simţeam bucuros şi uşurat, ca de-o greutate de 
care am scăpat. Eram ca o femeie care-a născut şi care-şi ţine 
pruncul în braţe. 

Soarele, roşu ca focul, asfinţea în dosul munţilor 
Peloponezului. Sula, o ţărăncuţă care-mi aducea poşta din 
oraş, urcă pe terasă. Îmi întinse o scrisoare şi plecă alergând. 


299 


Am înţeles. Cel puţin mi se părea că am înţeles, căci, 
deschizând scrisoarea şi citind-o, nu m-am ridicat să urlu, n-am 
fost cuprins de groază. Eram sigur. Exact în clipa când 
stăteam cu manuscrisul terminat pe genunchi şi priveam 
asfinţitul soarelui, ştiam că voi primi această scrisoare. 

Calm, fără nicio grabă, am citit-o. Mi-era trimisă dintr-un sat 
din apropiere de Skoplije, din Serbia, şi era redactată într-o 
germană ca vai de lume. Am tradus-o. 

„Sunt învățătorul din sat şi vă scriu pentru a vă anunţa trista 
veste că Alexis Zorba, care stăpânea aici o carieră de piatră 
albă, a murit duminica trecută, la ora şase după-amiază. Pe 
patul de moarte m-a chemat şi mi-a zis: «Vino aici, 
învăţătorule; am un prieten în Grecia; după ce-oi muri, scrie-i 
că până în ultima clipă am fost cu mintea întreagă şi că m-am 
gândit la el, că nu regret nimic din ce-am făcut, să fie sănătos 
şi că nu-i timpul pierdut să-şi bage minţile în cap. Ascultă bine 
aici. Dacă o veni vreun popă să mă spovedească şi să-mi dea 
sfânta împărtăşanie, spune-i s-o şteargă degrabă şi să mă 
blesteme! Am făcut în viaţă o groază de lucruri, şi găsesc că 
tot nu e de ajuns. Oameni ca mine ar trebui să trăiască o mie 
de ani. Noapte bună!» Au fost ultimele lui cuvinte. Îndată după 
aceea, s-a ridicat în capul oaselor, a dat pătura deoparte şi a 
vrut să se dea jos din pat. Ne-am repezit să-l oprim, Liuba, 
nevastă-sa, eu şi câţiva vecini mai zdraveni. Dar ne-a dat brusc 
la o parte, a sărit din pat şi s-a dus până la fereastră. Acolo, s-a 
agăţat de cercevea, a privit în depărtare spre munţi, a holbat 
ochii şi a început să râdă, apoi să necheze ca un cal. Aşa, în 
picioare, cu unghiile vârâte în cerceveaua ferestrei, şi-a dat 
sufletul. Nevastă-sa, Liuba, mi-a încredinţat sarcina să vă scriu 
că vă salută, că răposatul îi vorbea adeseori de dumneavoastră 
şi că a dat poruncă să vi se dea santuri-ul, drept amintire, după 
moartea lui. Văduva vă roagă aşadar, când veţi avea prilejul să 
treceţi pe la noi prin sat, să aveţi bunăvoința de-a veni să 
înnoptaţi la ea iar dimineaţa, la plecare, să luaţi santuri-ul. “ 


300