Nikos Kazantzakis — Christos rastignit a doua oara

W73 


I A apa LL ax Î pa. 
Kazantzakis 


Hristos 
răstignit 
din nou 


Nikos Kazantzakis 


Christos răstignit a doua oară 


Instalat în ceardacul său, de unde se vede toată piaţa satului, 
aga din Licovrisi bea rachiu și trage din ciubuc. Afară plouă 
domol, cu picături mărunte ce-i cad în barbă sau i se lipesc de 
mustața groasă, cănită proaspăt cu vopsea neagră. Aga își 
scoate limba înfierbântată de rachiu, le soarbe răcoarea, și se 
simte bine. La dreapta lui, în picioare stă seizul, o namilă de 
oriental, cu chipul fioros, cu privirile sașii și cu o trâmbiţă în 
mână; la stânga, cu picioarele încrucișate sub el pe o pernă de 
catifea, şade un turculeţ frumos și rotofei, care aprinde ciubucul 
agăi și-i umple neîncetat paharul cu rachiu, 


Aga clipește mahmur din ochâi-i somnoroși și se bucură de 
bună întocmire a vieţii omenești. Toate le-a rânduit bine Allah, 
aici pe pământ, își spune el în sinea lui; minunat lucru e această 
lume din care nu lipsește nimic: dacă ţi-e foame, ai pâine, 
friptură rumenită și pilaf cu scorţișoară; dacă ţi-e sete. Ai ra- 
chiul, dumnezeiasca licoare;. Dacă te-apucă moleșaâa, 

Allah a făcut somnul, leacul cel mai bun contra moţăielii; dacă 
te înfurii, tot el ţi-a dat gârbaciul și spinările raialelor; dacă te 
prinde urâtui, ţi-a dat maneaua cu melodia ei tărăgănată și 
tânguitoare. lar dacă vrei să uiţi de suferinţe și necazuri, îi ai pe 
lusufaehi. 


— Mare meșter este Allali! Murmură aga mișcat. 

Mare și neîntrecut meșter, cum nu se pomenește altul! De 
unde i-o fi venit lui în minte să născocească rachiul și pe 
lusufachi? 


După multele pahare de rachiu pe care 3e-a băut, ochii agăi 
se umplu de cucernicie și de lacrimi. Se apleacă peste marginea 
ceardacului și-și admiră cu mândrie supușii creștini, care se 


plimbă în sus și în jos prin piaţă; toţi sunt rași proaspăt, 
îmbrăcaţi de sărbătoare, cu brâuri late, roșii, cu șalvari scurţi 
spălaţi în ajun și cu tuzluci albaștri. Unii poartă fes, alţii turban, 
iar alţii au căciuli de piele de miel. Cei mai fuduli și-au pus la 
ureche câte un fir de busuioc sau? 

Câte o ţigară. 


E a treia zi de Paști și slujba la biserică abia s-a terminat. E o 
zi dulce, blândă, și plouă cu soare. Florile de lămâi au început 
să-și răspândească mireasma în văzduh, arborii înmuguresc, 
iarba încolţește, Hristos se întrupează în fiecare bulgăraș de 
pământ. Creștinii, se plimbă în sus și în jos prin piaţă; prietenii 
se întâlnesc pe drum, se sărută unii cu alţii, își spun 

„Hristos a înviat”, apoi intră în cafeneaua lui Costantis sau se 
așază la mesele de sub platanul mare din mijlocul pieţei, unde 
comandă narghilele și cafele, și încing, pe îndelete, taifasul 
molcom ca ploaia măruntă cu soare. 


— Uite, așa trebuie să fie și în rai, spune Haralambos, 
paracliserul. Un soare plăcut, o ploaie domoală, lămâi înfloriţi, 
narghilele câte vrei și taifasuri, taifasuri, ce nu se mai sfârșesc 
în vecii vecilor! 

În cealaltă margine a pieţei, dincolo de platan, se înalţă 
biserica satului, Răstignirea Domnului, cu drăgălașa «ei 
clopotniţă văruită de curând. Ușa de la intrare îi e împodobită 
astăzi cu ramuri de palmier și de dafin. Jur împrejur se înșiră 
dughenele şi atelierele satului: șelăria năzdrăvanului. De 
Panaiolaros, poreclit și „Ghipsofagul”; odată, cineva adusese în 

P statuetă de ghips a marelui Napoleon și el a mâncat-o; apoi 
a fost adusă o altă statuetă, a lui 

Kemal-Pașa, e care de asemem a mâncat-o; iar la urmă, când 
a apărut în sat o efigie cu chipuf lui Venizelos2 nu s-a lăsat până 
n-a mâncat-o și pe aceea. 

Alături e frizeria „Erotocritos” a lui Antonis, având înăţată sus, 
deasupra ușii, o tablă pe care scrie cu li- tere mari, roșii ca 
sângele: Se face și estracţii de dinţi! 

Mai încolo e măcelăria lui chir Dimitros, șchiopul, cu firma: La 
lrodiada. Avem căpăţâni proaspete. Înfiecare sâmbătă el taie 
câte un vițel; dar, înainte de a-l tăia, îi aurește coarnele, îi 
vopsește fruntea. li în- fășoară gâtul cu panglicuţe roșii și-l 


plimbă prin tot satul, șontăâc-șontăc, lăudând cu glas tare, ca un 
telal, calităţile viţelului. În fine, în rând cu acestea, la colţ, se 
află vestita cafenea a lui Costantis, lungă, îngustă și răcoroasă, 
care miroase plăcut a cafea și a tutun de narghilea, vara, și a 
jaleș, iarna. Pe peretele din dreapta atârnă trei mari litografii 
lucioase, mândria satului: la un capăt, Genoveva, pe jumătate 
goală, tolănită într-o pădure tropicală; în celălalt capăt, regina 
Victoria a Angliei, grasă, cu ochii ei albaștri și cu un piept 
enorm de doică; iar la mijloc, între ele, aspru, cu ochi cenușii 
încruntaţi și cu o căciulă mare de astrahan, Kemal-pașa. 


Sătenii sunt cumsecade, harnici și buni gospodari, satul e 
bogat, iar aga un om vrednic și el, căruia îi place mult rachiul, 
miresmele tari de mosc și de paciuli, dar mai cu seamă 
turculeţu! Rotofei, care şade în stingă lui pe pernă de catifea. 
Aga își privește su- 


1 Mustafa Kemal pașa, supranumit Kernal Ataturk (1880/ 

1881—1938), om de stat turc. 

2 Venizelos Eleutherios (1864—1936), om politic grec, 
conducătorul luptelor pentru eliberarea Cretei, ce) care a 
proclamat independenţa Cretei. 


Pușii creștini, așa cum un cioban își privește mieii sj oile lui 
grase, și se bucură. 

„Sunt oameni de treabă, n-am ce zice, își spune elmi-au 
umplut și anul ăsta chilerul cu peșcheșuri de 

Paști —brânzeturi, colaci cu susan, turte, ouă roșii... 

Unul, ţie-l Allah, mi-a adus și o ulcică plină cu sacâz de Hios, 
pentru lusufachi al meu, să mestece și să-i miroasă guriţa 
frumos..." 

Și gândind astfel, aruncă o privire drăgostoasă spre micul 
lusufachi, grăsuliu și moleșit, care își mestecă sacâzul în cea 
mai deplină tihnă. 

Și în timp ce se gândește la ehilerul plin de bunătăţi, în timp 
ce afară burează molcom, și pietrele lucesc, și se aud cocoșii 
cântând, iar alături de el, ghemuit la picioarele lui, lusufachi 
mestecă sacâz și-și plescăie limba de plăcere, aga simte 
deodată că-i crește inima. Își întinde gâtul, încearcă să îngâne o 
manea, dar nu se simte în stare și renunţă. Atunci își ridică ochii 


spre seiz, căruia îi face semn să sune din trâmbiţă, ca oamenii 
să contenească vorba; apoi se întoarce spre stânga și spune: 

— Cântă-mi ceva, lusufachi, și o să te răsplătesc din plin! 
Cântă-mi Dunia tabir, ruia tabir, aman, amân! Cântă-mi, 
lusufachi, fiindcă altfel simt că mă înăbuș. 

Turculeţui rotofei își scoate alene sacâzul din gură, îl lipește 
de genunchiul gol, își reazemă obrazul în palma dreaptă și 
începe cântecul tânguitor, atât de drag agăi: Lumea e un vis, 
viața e un vis, aman, amân! Cântă-mi, lusufachi, fiindcă altfel 
simt că mă înăbuș. 

Pătimașă și dezmierdătoare, vocea se ridică și coboară, 
gungurind ca o porumbiţă. Aga își închide încet ochii și tot 
timpul cât ţine melodia tărăgănată a cântecului se simte atât de 
fericit, încât uită să mai bea. 


— Aga e cu chef azi, murmură Costantis, care nu prididește cu 
servitul cafelelor. Blagoslovit fie 

— Blagoslovit fie lusufachi! Îl corectează, zâmbiiid cu 
subînţeles, lanacos, vmzătorul ambulant și poștașul satului cu o 
barbă albă, scurtă și rotundă, și cu niște ochi ageri ca de pasăre 
de pradăL 

— Blagoslovita fie soarta oarbă care l-a făcut pe el agă, iar pe 
noi supuși creștini, cu drepturi mai puţine decât ceilalți supuși 
mahomedani! Murmură fratele popii, Hagi Nicolis, învățătorul 
satului. 

Acesta e un bărbat uscăţiv, cu niște ochelari mici pe nas și cu 
mărul lui Adam ascuţit și gros, care i se ridică și coboară în 
gâtâej ori de câte ori vorbește. SO 

Aprinse, își aminti de strămoși și oftă. 

— Odinioară, adăugă cu voce tare, prin aceste locuri 
stăpâneau ai noștri, grecii. Dar roata s-a întors și au venit 
bizantinii, tot greci și ei, și pe deasupra creștini. Apoi roată s-a 
întors din nou și au venit pă» 

Gânii... Însă așa cum a înviat Hristos, băieţi, tot așa va învia și 
patria noastră! Hei, Costantis, haide, cinstește-ţi palicarii! 

In aceeași clipă, maneaua se termină, turculeţul își vâri din 
nou sacâzul în gură și se porni să morfolească iar, cu un aer 
moleșit. Trâmbiţa sună a doua oară; raialele puteau acum să 
râdă și să strige în voie. 

Căpitanul Furtunas, unul din cei cinci bătrâni de vază ai 


satului, apăru în uşa cafenelei. Înalt și vânjos, fost proprietar de 
corabie, acest lup de mare cutre- ierase ani de zile Marea 
Neagră în lung și lat, cărând grâne rusești și făcând 
contrabandă. Pe faţă nu i se vedea niciun fir de păr. Spân și 
pământm, cu obrazul bătucit și brăzdat de zbârcituri adânei, 
avea niște ochi mici, foarte negri, care-i scânteiau aprins. A 
îmbătri- nit tare mult, la fel ca și corabia lui, zdrobită de valuri, 
într-o noapte, în faţa Trebizundei; fără corabie, fără vlagă, sătul 
de viaţă și de toate, căpitanul Furtunas s-a întors în satul lui de 
baștină, hotărât să tragă la măsea cât rachiu o mai putea, până 
când i-o sosi ceasul sorocit să-și întoarcă faţa la perete și să-și 
dea ultima suflare. Ochii lui au văzut atât de multe, că-i e 
lehamite - așa zice el; de fapt, nu, nu-i e lehamite: nu mai are 
puteri, dar i-e rușine s-o mărturisească. 

Astăzi s-a gătit cu cizmele-i cu turetci înalte de căpitan, cu 
pelerina-i îngălbenită de marinar și cu căciula-i boierească de 
astrahan veritabil. În mână ţine toiagul mare de fruntaș al 
satului. Vreo doi-trei săteni s-au ridicat respectuoși în faţa lui, 
poftindu-l să șadă și să bea rachiu cu ei. 

— N-am timp, pehlivanilor n-am timp de rachiu acum, zise el. 
Hristos a înviat! Mă duc acasă la părintele, căci astăzi avem sfat 
acolo, toţi capii satului. 

Peste un ceas să veniţi și voi, cei care sunteţi chemaţi. 

să vă închinaţi și să veniţi, căci, după cum știți, astăzi avem 
de lucru. Careva dintre voi să se ducă să-l cheme și pe huiduma 
de Panaiotaros, șelarul, cu ţăcălia lui de drac, fiindcă o să avem 
nevoie de el. 

Tăcu o clipă, rânjind cu șiretenie în ochi. 

— Dacă nu-i acasă, înseamnă că-i la vădană, adăugă apoi, și 
toţi cei de faţa izbucniră în râs. 

Singur moș Cristofis, chirigiul, care învățase în tinereţele lui - 
cu toate că asta îl costase scump — 

Ce va să zic dragostea, sări în sus: 

— Ce râdeţi, mă nătărăilor, ce râdeţi? Strigă el. 

Bine face! Dă-i înainte, Panaiotaros, și nu te lua după ei! Că 
viaţa-i scurtă și moartea lungă! 

Dimitros, măcelarul cel gras, dădu din capul său ras proaspăt 
și zise: 

— Dumnezeu s-o aibă în paza lui pe vădana noastră, Caterina. 
Că numai diacu știe de câte coarne ne scapă ea! 


Căpitanul Furtunas hohoti: 

— Hei; voinicoșilor, nu vă certaţi degeaba. E nevoie de câte o 
zvăpăiată ca asta în fiece sat, ca să nu-și găsească beleaua cele 
cinstite. Ea e ca cișmeaua la margine de drum: cei însetaţi se 
opresc și beau; altfel ar bate la porţile noastre și, știți: femeile, 
când le ceri apă... 

Se întoarse și-l zări pe mvaţator. 

— . Hagi Nicolis, tot aicea ești? Ai uitat că faci parte din sfat și 
că azi avem adunare? Ai mutat școala la cafenea, palavragiule! 
Haide, termină și vino! 

— Să vin și eu? Făcu moș Cristofis, aruncând o ocheadă către 
ceilalţi. Eu mi-s bun de luda! 

Dar căpitanul Furtunas o și pornise la deal, înfingându-și 
apăsat în caldarâm toiagul de fruntaș. Astăzi nu prea era în 
apele lui: îl sfâșiau iarăși durerile reumatice și toată noaptea nu 
închisese ochii. Dis-dedimineaţă, băuse două sau trei pahare 
mari pline cu rachiu, ca medicament, dar în zadar, durerile nu 
con- teneau; nici măcar rachiul nu le mai venea de hac. 

— Lua-le-ar dracu de junghiuri! Murmură el. Dacă nu mi-ar fi 
rușine și aș începe să urlu, poate că m-aș mai ușura; dar nu mă 
lasă pârdalnica de ambiţie! Şi apoi, trebuie să umblu drept și să 
mă prefac că râd. 

lar dacă scap cumva toiagul din mână, nu trebuie să las pe 
niciun afurisit să mă ajute, ci trebuie să m-aplec eu singur să-l 
iau. Strânge din dinţi, căpitan 

Furtunas, și rabdă! Toate pânzele sus, drept înainte, contra 
valului! Ţin” te bine, să nu te faci de rușine! 

Că doar o furtună e și viața, o să treacă! 

Gemea și blestema încet, și urca dealul, hurducându-se ca un 
bastiment săltat de valuri. Se opri o clipă și privi cu coada 
ochiului în jurul lui: nu-l vedea nimeni; oftă și se mai ușura puţin. 
Își aţinti apoi ochii înainte și sus. În vârful satului văzu lucind 
printre co- paci casa albă a popii ca canatele sinelă ai€ ferestre, 
lor. 

— Tocmai acolo, în vârful satului, i s-a năzărit să-șj ridice 
casa, al dracului popă | Parcă m-ar fi blestemat pe mine | 
bombăm el, pornind din nou la deai în casa popii își făcuseră 
deja apariţia doi fruntași ai satului și stăteau tăcuțţi, așezați 
turcește pe mindir, așteptând trataţiile. Popa se dusese ia 


bucătărie să dea, ordine singurei lui fiice, Mariori, care pregătea 
tablaua cu cafele, apă rece și dulceaţă. 

Lângă fereastră, la locul de cinste, se instalase la largul lui 
primul fruntaș din Licovrisi, Trăgându-se dintr-o familie de viţă 
boierească, bine trăit, acesta avea un șalvar croit din postav 
subţire, un mintean brodat cu fir de aur și un inel gros de aur în 
arătător 

— Pecetea lui - cu cele două majuscule gravate una într-aâta, 
G. P: Gheorghios Patriarheas. Mâinile îi erau grase și moi, ca de 
mitropolit, căci n-a muncit niciodată în viaţa lui, deoarece o 
ciurdă de argaţi și de dijmași trudeau în locul său ca să-l 
hrănească. Maţul i se îngroșase, șoldurile i se lăţiseră atât de 
mult» 

Că se făcuseră ca o crupă de iapă, "burta îi crescuse, iar gușa 
îi atârna în trei straturi peste pieptul alb și păros. li lipseau doi 
sau trei dinţi din faţă - alt cusur n-avea - și când vorbea, fonfăia 
și se încurca; dar cusurul ăsta îi sporea și mai mult boieroșenia, 
căci te silea să. Te-apleci în faţa lui când vorbea, ca să înţelegi 
ce spune. 

La dreapta lui, în colț, slăbănog, cu îmbrăcăminte soioasă, cu 
capul ţuguiat, cu ochii urduroși, cu mâini late, pline de noduri, 
şedea ghemuit al doilea fruntaș, cel mai înstărit gospodar al 
satului moșneagul Ladas. De șaptezeci de ani, de când 
hălăduiește pe lume, el se încovoaie într-una deasupra 
pământului, îl sapă, îl seamănă, îl seceră, sădește mlădiţe vii, îl 
stoarce de parcă ar vrea să-i sugă și ultima picătură de sânge. 
De mic copil, de când se știe, nu i-a dezlipit niciodată de 
pământ. Lacom, nesătul, se aruncă asupra gliei, bagă în ea o 
sămânță, îi cere o mie, și nu se pomenește să spună vreodată: 
„Slavă lui Dumnezeu”, ci cârtește mereu nemulțumit. lar acum, 
la bătrâneţe, pământul nu-i mai ajunge; cu cât se apropie de 
moarte și simte că n-o să mai facă multă vreme umbră 
pământului, se grăbește să nu scape nimic din mână și să 
jupoaie toată lumea. A început deci să dea bani cu camătă 
consătenilor; oamenii nevoiași își ipotechează viile, ogoarele, 
casele, iar când vine vremea socotelii se trezesc că n-au cu ce 
plăti, și-și vând întreg avutul scos la mezat și înghiţit de 
moșneagul Ladas. 

Când îl cauţi se văicărește, niciodată nu mănâncă să se 
sature, iar nevasta îi umblă desculţă. Singura fiică pe care s-a 


învrednicit s-o aibă a lăsat-o să moară cu zile, zgârcindu-se să 
cheme, când a căzut la pat, un doctor ca s-o vadă. „Cheltuială 
mare - spuse el atunci - orașul e departe, cum să aduci un 
doftor | 

Și pe urmă, ce știu și ei! Vai de capul lor! Îl avem aici pe 
preotul nostru, el știe multe leacuri vechi, am să-i plătesc să 
facă și un maslu, fata o să se înzdrăvenească, și-o să mă coste 
și mai ieftin." 

Dar leacurile popii n-au folosit la nimic, maslul a fost zadarnic, 
căci fata a murit la șaptesprezece ani, scăpând astfel de tatăl ei. 
lar el s-a bucurat că a fost cruțat de cheltuielile mari pe care le- 
ar fi cerut o nuntă, într-o zi, la câteva luni după moartea fetei, se 
apucase să facă socoteala: „Zestre, cam atât; îmbrăcăminte, 
mese, scaune, atât; ar fi fost nevoie să chem la nuntă toate 
rudele, și ăștia vor să mănânce cu nemiluita; să punem pentru 
bucate, pâine, vinuri: atât..” 

A adunat. Foarte multă cheltuială! Fiica lui l-ar fi sărăcit. 
„Lasă, nu-i nimic c-a murit. Toţi o să murim odată... Așa. A 
scăpat de necazurile vieţii: bărbat copii, boli, spălatul rufelor. A 
avut noroc. Dumnezeu s-o odihnească în pace!” 

Mariori intră cu tablaua plină. Îi salută pe fruntași, plecându-și 
privirile în jos, și se opri mai întâi în faţa boierului. Palidă, cu 
ochii mari și cu sprâncenele ca găitanul, avea părul șaten 
împletit în două cosițe groase și aduse ca o cunună în jurul 
capului. Bătrânul boier își încărca linguriţa cu dulceaţă de vișine, 
apoi, ridicând paharul, se uită la fată și-i ură: 

— Să-ţi jucăm la nuntă, Mariori, cât mai repede, căci fecioru- 
miu e în mare dârdoră! Nu mai are răb- dare. 

Fata popii era logodită cu singurul lui fecior. Mi- helis. Popa 
era mândru că o să aibă un astfel de cuscru și că o să-și vadă în 
curând casa plină de nepoți. 

— Nu știu de ce se grăbește așa, băftosul; cică nu mai poate 
să rabde... adăugă boierul râzând și făcând cu ochiul la fată. 

Ea se roși toată; murea de rușine, dar nu fu în stare să 
rostească o vorbă. 

— Da, da, să jucăm la nuntă! Zise popa Grigoris, intrând cu o. 
Sticlă de vin tămâios în mână. Cât mai repede, și cu 
binecuvântarea lui Hristos și a preasfintei 

Fecioare! 

Popa era un om tare și voinic, care știa să trăiască bine; avea 


o barbă albă ea neaua, împărţită în două pe piept, și mirosea a 
seu și a tămâie. Văzând că fata s-a roșit, întrebă, ca să schimbe 
vorba: 

— Dar pe Lenio, fiica ta luată de suflet, când ai de gând s-o 
nuntești, boierule? 

Lenio era una din fetele din flori pe care Patriar-/ 

Heas le făcuse cu slujnicele lui. O logodise cu ciobanul său 
credincios și supus, Manolios, și o înzestrase mărinimos cu o 
turmă de oi, pe care Manolios le păștea pe muntele de lângă 
sat, muntele Sfânta Fecioară. 

— Cu voia lui Dumnezeu, zilele astea, răspunse boierul. Văd 
că Lenio se grăbește, adăugă el. Da, 

A se grăbește. l-au crescut țâţele de parcă ar vrea să alăpteze 
un prunc. „Vine luna mai, stăpâne, mi-a spus alaltăieri, vine luna 
mai și trebuie să ne grăbim”. 

Boierul izbucni într-un hohot de râs ce făcu să i se cutremure 
cutele gușii de sub bărbie. 

N Juna mai, continuă el, se însoară numai măgarii. Lenio are 
dreptate, trebuie să ne grăbim. Că doar'oameni sunt și ei, cu 
toate că nu-s decât niște slugi. 

— Manolios e băiat bun, făcu preotul. O să fie fericiți amândoi. 

— „Ţin și la el de parcă ar fi copilul meu, îl încredința boierul. 
Când l-am văzut întâia oară, la mânăstirea Sfântul Pantelimon, 
cred că nu avea mai mult de cincisprezece ani. Mă uitam la el 
cum aducea ta- blaua în odaia stareţului, să mă trateze. Părea 
un adevărat înger, doar aripile-i lipseau. Și m-a durut în suflet. 
Mi-am spus: păcat că așa mândreţe de tânăr e sortit să 
lâncezească într-o mânăstire, ca un eunuc. 

M-am dus în chilia călugărului pe care-l îngrijea el, părintele 
Manasis; acesta zăcea de ani de zile damblagit în pat. „Părinte, 
i-am spus, am să-ţi cer un hatâr, și dacă ai să mi-l faci, am să 
dăruiesc o candelă de argint mânăstirii.” - „Numai pe Manolios 
să nu mi-l ceri”, mi-a tăiat-o Manasis. „Taman pe Manolios îl 
vreau, părinte; vreau să-l iau în slujba mea.” Atunci călugărul 
oftă și-mi spuse: „E ca și copilul meu, n-am de ce să mă plâng 
de el. Sunt neputincios și singur pe lume, și n-am alt sprijin și 
tovarăș; în fiecare seară eu îi povestesc despre sfinţi și sihastri, 
iar el ascultă și învaţă, și așa, îmi petrec timpul cu dânsul.” - 
„Lasă-l, părinte, lasă-l să iasă în lume, să facă copii, să trăiască; 
și când o să se scârbească de viaţă, o să vină el singur să se 


călugărească.” După multe stăruinţe, l-am înduplecat pe călugăr 
și mi l-a dat. lar acum i-o dau de nevastă pe Leşia. Să fie într-un 
ceas bun! 

— O să-ţi toarne o droaie de nepoți... vorbi moșneagul Ladas, 
rânjind cu răutate. Apoi luă cu vârlul linguriţei O vișină, o 
mestecă prelung în gură, sorbi o înghiţitură de tăraâios și ură: 
să cinstim pentru belșug și bogăţie! Să ne-afute Dumnezeu să 
no murjit» 

De foame. Viile și semănăturile nu sunt prea bune anul ăsta, o 
să fie vai de noi! 

— Mare-i mila lui Dumnezeu! Răspunse popa cu glasul lui 
adânc și puternic. Mare și bun e Durnnezeti , 

Moș Ladas, păstrează-ţi curajul! Mai strânge-ţi ș dumneata 
cureaua, și nu te lăcomi așa, că mâncarea multă strică. Şi apoi, 
las-o mai încet cu dărnicia, nu-ţi risipi avutul la săraci! 

Boierul izbucni într-un hdhot de râs ce zgudui toat. L casa. 

— Milostiviţi-vă, blagosloviţi creștini, moș Ladai moare de 
foame! Începu să se tânguiască el cu glas jeluitor» întinzând 
raâna-i lată și grasă, în chip de cerșetor. 

Afară se auzi un mers greoi, și niște pași urcând scara, care 
seârţâia. 

— A. Sosit și căpitanul Furtunas, lupul de mare | 

Făcu popă, și se ridică să-i deschidă ușa. Stai, Mă riori, nu 
pleca, să-l tratăm și pe el. Mă duc să-i aduc un pahar mare și 
clondirul cu rachiu; că dumnealm nu se uită la vin. 

Căpitanul se opri mai întâi,. O clipă, în faţa ușii,:. 

Răsufle; apoi intră lăzând, dar fruntea îi era îmbrob nată de 
sudoare. În urma lui apăru gâfâind învăţ’ 

Torul, care alergase să-l ajungă; acesta își ţinea e ciula în 
mână și-și făcea-vânt cu ea. Tocmai atunci tvi și popă, aducând 
clondirul cu rachiu. 

— Hrâstos a înviat, evghenicosși fruntași! Zke c'!? 

Pitar») îi adresându-se celor trei capi ai satului. 

12 


Strânse din dinţi și se așeză pe mindir, căutând să nară cât 
mai sprinten cu putință. Apoi, întorcându-se spre tânăra fată: 

— Mie nu-mai da dulceţuri și cafele, dragă Mariori. Astea-s 
pentru cucoane și bătrâni. Păhărelul ăsta, despre care voi 
spuneţi că-i de apă, mie mi-ajunge. 


Să-ţi jucăm la nuntă | adăugă el și goli paharul dintr-o 
înghiţitură. 

— . Azi e zi mare, declară învățătorul sorbindu-și cafeluţa. 
Peste puţin o să se strângă aici norodul. Așa că, să ne grăbim a 
lua o hotărâre. 

Mariori ieși din odaie, ducând tablaua. Popa zăvori ușa. Faţa-i 
lată, arsă de soare, luă deodată o măreție de profet. Ochii 
începură să-i joace în cap, umbriţi de sprâncenele-i stufoase. Era 
un popă căruia îi plăcea să rnănânce bine, să bea, să spună 
vorbe deocheate când era cu chei, iar când se înfuria, știa să și 
bată. Chiar și acum, la bătrâneţe, nu se dădea în lături să se uite 
după femei. Sângele-i clocotea necontenit în vine, și gândurile, 
inima, rărunchii îi erau răscolite de patimi omenești. Dar când 
începea slujba, ori când își ridică mâna să binecuvânteze sau să 
blesteme, un suflu de aer sălbatic adia parcă peste el, și atunci 
popa Grigoris, hulpavul, beţivanul, spurcatul la gură, se 
transforma în profet. 

— Fraţi fruntași, începu el cu glasul său grav, azi e o zi 
solemnă. Dumnezeu ne vede de-acolo, de sus, și aude tot ce-o 
să spunem noi aici, în această odaie. 

El o să treacă totul în catastifele lui, așa că băgaţi de seamă! 
Hristos a înviat, e adevărat, dar în noi, în carnea noastră, el tot 
răstignit se află. Să-l înviem și în noi, fraţi fruntași!'... Leapădă- 
te, iubitul-sieu boier, măcar o clipă, de cele pământești. Ai tras 
destule foloase pentru tine și pentru ai tăi de pe urma moșiilor 
taie; ai mâncat, ai băut și ai iubit mai mult decât se cădea; 
acum ridică-ţi pentru o clipă mintea deasupra 

13 


Acestor bunuri și plăceri lumești și ajută-ne să luăm o 
hotărâre... lar tu, bătrâne Ladas, uită în această zi solemnă 
untdelemnul, vinurile și lirele de aur turcești, pe care le-ai 
îngrămădit în cuferele tale... Cât despre tine, dascăle, fratele 
meu, ție nu am ce să-ți spun; mintea ta nu se coboară niciodată 
la grijile burii, Ja lirele de aur și la femei; tu trăieşti numai cu 
gândul la Dumnezeu și la Grecia. In schimb tu, căpitane, păcătos 
îmbătrânit în rele, tu ai umplut toată Marea 

Neagră de nelegiuirile tale. Gândește-te, măcar astăzi, la 
Dumnezeu și ajută-ne, și tu, să luăm o hotărâre înţeleaptă. 

Căpitanul se făcu foc de supărare. 


— Lasă trecutul deoparte „părinte, crâcni el. Dumnezeu va 
judeca singur! Dacă am fi slobozi să vorbim ca tine, am avea, mi 
se pare, să spunem și noi multe lucruri despre sfinţia ta î 

— Vorbește, părinte, dar fii cu băgare de seamă la cele ce 
spui, că le vorbești doar unor fruntași! Rosti la rândul său 
boierul, meruntându-și sprâncenele. 

— Le vorbesc unor viermi S strigă popa înciudat. 

Și nici eu nu sunt altceva decât tot un vierme. Dar nu mă 
întrerupeţi; oamenii au să vină aici dintr-o clipă într-alta și 
trebuie ca până atunci noi să fi luat o hotărâre. Vasăzică, 
ascultați! E o datină străveche la noi în sat, rămasă din moși- 
strămoși, ca la fiecare șapte ani să alegem dintre consătenii 
noștri cinci sau șase persoane, care să retrăiască în sufletele și 
trupurile lor, în Săptămâna Mare, patimile lui Hristos. 

Și iată, șase ani au trecut, am intrat în al șaptelea. 

Astăzi noi, capii satului, avem datoria să alegem și să 
hotărâm care dintre consătenii noștri sunt vrednici să încarneze 
pe cei trei mari apostoli, pe Petru, pe lacob și pe loan, care pe 
luda Iscarioteanul și care pe 

Magdalena cea păcătoasă, iar mai presus de toate, care 
dintre ei va putea - iartă-mi cutezanţa, Doamne! 

14 


— Să-și păstreze neîntinată curăţenia inimii în tot timpul 
anului ca să poată primi rolul lui Hristos cel răstignit. 

Popa se opri o clipă să răsufle. Învățătorul găsi momentul 
potrivit să intervină, și mărul lui Adam începu să urce și să 
coboare îngâtlejul lui. 

— Qej vechi numeau aceasta o taină, explică el. 

Care începea în Duminica Floriilor, în tinda bise- râcii, și se 
sfârșea în Sâmbăta Mare, la miezul nopţii, în Oradina cu pomi 
înfloriți din faţa bisericii, o dată cu învierea lui Hristos. Păgânii 
aveau teatrele și circurile, creștinii aveau tainele... 

Dar popa Grigoris îi reteză elanul 

— Bine, bine, rosti el, toate astea le știm, dascăle, Lasă-mă să 
termin... Scripturile au să capete, așadar, formă și întrupare, iar 
noi o să vedem cu ochii noștri, o să pipăim cu mâinile noastre 
patimile lui Hristos. Din toate satele de primprejur au să se 
adune aici credincioși, care au să stea în corturi ridicate în jurul 
bisericii, și au să plângă, și au să-și bată pieptul cu mătănii toată 


Săptămâna Mare; apoi, după învierea lui Hristos, au să înceapă 
petrecerile și dansurile. Vă amintiţi prea bine, fraţi fruntași, că în 
acele zile se săvârșesc multe minuni. Mulţi păcătoși sunt atunci 
podidiţi de lacrimi și se căiesc. Nu arareori gospodari înstăriți își 
mărturisesc păcatele pe care le-au făptuit spre a se îmbogăţi și 
dăruiesc câte o vie sau câte o sfoară de pământ bisericii, pentru 
izbăvirea sufletului. Auzitu-m-ai, moș Ladas? 

— Zi-i, părinte, zi-i înainte și nu trage bobârnace, răspunse 
bătrânul Ladas oțărât. La mine nu merge cu d-astea, s-o știi! 

— Vasăzică, ne-am adunat astăzi aici să alegem, cu voia lui 
Dumnezeu, consătenii cărora le vom încredința câte un rol în 
această sfântă taină, urmă 

15 


Popă. Boierule, ești primul din sfatul de bătrâni, așa că 
vorbește cel dintâi. Te ascultăm. 

— Pe luda îl și avem! Se repezi căpitanul. Unul mai bun nici n- 
am găsi. E vlăjganul de Panaiotaros, 

Ghipsofagul. El are chip de huidumă, faţa ciupită de vărsat și 
trup vânjos, parcă-i un adevărat urangutan! Am mai văzut odată 
unul la fel, la Odesa. 

Şi principalul este că are barbă și părul așa cum ne trebuie: 
roșcate, ca ale Diavolului însuși. 

— Nu-i rândul tău, căpitane, i-o tăie popa cu severitate. Nu te 
grăbi; sunt alţii aici care au întâie- ţâţe. Deci, iubite boier? 

— Ce să-ţi spun, părinte? Răspunse boierul. Eu numai un lucru 
vreau: să-i daţi feciorului meu, Mi- helis, rolul lui Hristos. 

— Asta nu se poate! Vorbi popa răspicat. Fiul tău e fecior de 
om bogat, e prea gras și prea bine hrănit, și a fost crescut în 
belșug și tihnă. Or, Hristos a fost sărac și slab. Să mă ierţi, dar 
nu-i cel potrivit. Și apoi, este Milieâis în stare să daica la bun 
sfârșit un rol așa de greu? O să fie biciuit, o să i se pună pe cap 
o cunună de spini, o să fie răstignit pe cruce. 

— Și cel mai important, interveni din nou căpitanul, e că 
Hristos a fost blond, pe când Mihelis are părul și mustaţa negre 
ca tăciunele. 

— Pe Magdaâena de asemeni o avem, spuse la rândul său 
Ladas, rânjind iar. Este vădana Caterina. 

Această făptură păcătoasă are tot ce trebuie: curvie, 
frumuseţe și un păr lung, galben ca aurul, care-i cade până la 


genunchi. Am văzut-o mai deunăzi pieptănându-se în mijlocul 
curţii, bat-o Dumnezeu s-o bată! Până și pe-un mitropolit e în 
stare să-l bage în păcate! 

16 


Căpitanul deschise gura să spună și el o mascară, dar popa Îi 
aruncă o privire încruntată și spânul amuţi. 

— Pe cei răi, pe luda și pe Magdalena, îi găsim cu ușurință, 
asta o știu, observă popă. Dar pe cei buni? Aici să vă văd! 
Trebuie, cred eu, să trecem cu vederea peste unele neajunsuri, 
că altfel e greu să găsim - Doamne, iartă-mă! — Un om care să-i 
semene întru totul lui Hristos. Cu toate astea, trebuie să fie unul 
care să-i semene, măcar cât de cât, trupește. Eu am stat și m- 
am frământat cu gândui zile și săptămâni întregi, și nri-am 
petrecut multe nopţi fără să dorm din pricina asta. Dar mi se 
pare că Dumnezeu s-a îndurat de mine și m-a ajutat sal găsesc. 

— Pe cine? Făcu bătrânul boier eu țâfnă. la să auzim... 

— Cu voia ta, iubite boier, e chiar un om de-al tău, pe care-l 
iubești și tu: e ciobanul tău, Manolios! 

El e flăcău liniștit, dulce la vorbă, și știe și ceva carte: a fost 
doar cirac la un călugăr într-o mânăstire. Apoi are ochi albaștri și 
o mustață potrivită, blondă ca mierea. Adică așa cum e zugrăvit 
în icoane și Hristos. Unde mai pui că e și cu teamă de 
Dumnezeu: coboară în fiecare duminică de la munte să asculte 
slujba, și ori de câte ori s-a împărtășit și l-am spovedit nu i-am 
aflat nici cel mai mio păcat. 

— E puţintel sărac cu duhul, obiectă bătrânul 

Ladas cu vocea-i ascuţită. Se zice că are vedenii. 

— Ăsta-i semn bun, asigură popă. Nu uitaţi: ne trebuie un om 
cu suflet curat! 

Învățătorul întări: 

— Apoi, are un trup în stare să îndure bătaia, înţepăturile de 
spini și greutatea crucii. Pe deasu- 

17 


Pra, mai e și păstor, ceea ce e tocmai bine: Hristos nu e și el 
un păstor al turmelor de oameni? 

— Bine, îi dau voie, încuviință boierul, după ce stătu o clipă pe 
gânduri. Dar atunci, cu fiul meu cum rămâne? 

— El e cel mai potrivit pentru rolul apostolului 


loan, zise. Popa cu căldură. Pentru asta e înzestrat cu tot ce-i 
trebuie: e grăsuliu, înalt, are păr negru și ochi migdalaţi, e de 
familie bună; mă rog, așa cum a fost și ucenicul iubit al lui 
Hristos. 

— Pentru lacob, propuse învățătorul, privind sfios către fratele 
său, popă, mi se pare potrivit Constantis, cafegiul; n-aș putea 
găsi unul mai bun ca el. Are o înfățișare aspră, uscăţivă, e tăios 
la vorbă și foarte încăpățânat; așa ne este înfățișat și apostolul 
lacob. 

— Apoi, are și-o muiere care îi face zile fripte, în- trerupse din 
nou căpitanul. Era cumva însurat și apos- ţolul, ce spui, 
ilustrisime savant? 

— Nu-ţi bate joc de cele sfinte, nelegiuitule! Strigă popa iritat. 
Nu te afli pe corabie, ca să vorbești tot ce-ţi trece pe la gură cu 
marinarii tăi! Aici e vorba de o taină. 

Învățătorul prinse curaj: 

— Mi se pare că lanacos, marchitanul, e destul de bun pentru 
rolul apostolului Petru. Are capul mare, fruntea îngustă, părul 
cărunt și creţ, bărbia scur'. A; se supără și se potolește repede, 
se aprinde și se stinge ușor ca iasca; dar are inimă bună. Nu văd 
pe ni- meni altul din satul nostru mai potrivit pentru rolul ăsta. 

— Cam hoţoman, făcu boierul, dând din capul lui mare și 
greu. Dar e negustor, ce vrei? Așa că-i pu- tem trece cu 
vederea. 

— Se zice, șopti din nou bătrânul Ladas, că și-a omorât 
nevasta. l-a dat ceva ca să crape. 

18 


— Minciuni, minciuni! Strigă popă. Despre asta întrebaţi-mă 
pe mine. Răposata, împinsă de lăcomie, a mâncat într-o zi o 
copaie plină cu năut crud. După aia a apucat-o o asemenea 
aprindere, c-a turnat în ea ulciorul întreg de apă. | se făcuse 
sete, sărmana! 

Și firește, s-a umflat și-a crăpat. Nu păcătui, bătrâne 

— Așa-i trebuie! Conchise căpitanul lată ce păţești dacă bei 
apă. Mai bine bea rachiu! i 

— Ne mai trebuie un Pilat și un Caiafa, reluă învățătorul Aștia 
mi se pare cam greu de găsit. 

— Un Pilat mai bun ca tine, preacinstite boier, nu cred că vom 
găsi, făcu popa mduâcindu-și glasul 


Nu-ţi încreți sprmeeneâe, Ponţiul Pilat a fost un boier mare și 
avea aceeași înfățișare impunătoare ca tine: era de viţă nobilă, 
bine hrănit, bine îngrijit și cu o gușă mare. Pe deasupra, și om 
bun: a făcut tot ce-a putut ca să-l scape pe Hristos, și în cele din 
urmă a declarat: „Eu mă spăl pe mâini”, așa că el n-a fost părtaș 
la crime. Primește, preacinstite boier. 

In felul ăsta o să dăm și mai multă măreție tainei. 

Gândește-te ce glorie pentru satul nostru, și ce lume se va 
aduna aici când o să afle că marele boier Pa- triarheas va juca 
rolul lui Pilat. 

Boierul zâmbi măgulit și își aprinse luleaua fără să mai spună 
nimic. 

— Pe Caiafa îl va face de minune moș Ladas! Sări iarăși 
căpitanul Unde o să găsim o caiafă mai bună ca el? Dumneata, 
părinte, care și pictezi, ia spune, cum e zugrăvit Caiafa în 
icoane? 

— Mda... făcu popa puţin încurcat și înghițind în sec. Întocmai 
ca moșneagul. Ladas. Un chip sfrijit, cu niște veșminte soioase, 
cu obrajii supţi, cu un nas gălbejit... 

Și cu mustaţa mâncată de peladă? Întrebă din nou căpitanul, 
ca să-l necăjescă pe moșneag. Și nu 

19 


Dădea niciun pahar cu apă unui cerșetor? Și-și ţinea și el 
ghetele la subsuoară ca să nu li se tocească pin. 

Gelele? 

— Am să plec de aici! Se mânie Ladas și se ridică de pe 
mindir. Rolul ăsta să-l iei tu, spâaule, cu faţa ta de muiere! N- 
avem cumva nevoie și de un spân? 

— Eu am să rămân de rezervă, i-o întoarse căpitanul, rânjind 
și făcându-se că își răsucește mustata. 

S-ar putea ca în timpul anului - muritori nu suntem? 

Bătrâni nu suntem? — Unul dintre voi doi, de pildă tu, Ladas, 
mustăciosule, sau înălțimea. Să Filat, să dea ortul popii, și atunci 
am să-i iau eu locul, ca să nu se ducă taina pe gârlă. 

— Să găsiţi pe altcineva pentru Caiafa, mai mult nu vă spun! 
Strigă bătrânul zgărie-brânză. Eu am da stropit grădina și mă 
duc să-mi văd de treburile mele. 

Și se îndreptă spre ușă. Dar papa, dintr-un salt, îi tăie calea și- 
și desfăcu braţele în faţa lui. 


— Unde te duci? Îl opri el. Acuși vine poporal. 

N-ai să pleci de-aici! Ce, vrei să ne facem de râsul tuturor? 
Apoi adăugă mai moale: Trebuie să fad și tu un sacrificiu, că 
doar de-aia ești fruntaș. Gândește-te și la iad. Multe din păcatele 
ce te apasă îţi vor fi iertate, dacă o să ne-ajuţi la această operă 
care e pe placul lui Dumnezeu. Un Caiafa mai bun ca tine nu 
vom găsi, nu te împotrivi! Dumnezeu are să-ţi treacă această 
faptă în catastifele lui. 

— Eu Caiafa nu mă fac! Strigă moș Ladas îngrozit. Să găsiţi pe 
altcineva! Şi catastifele de care spui... 

Dar n-apucă să-și termine vorba. Afară se auziră sătenii 
urcând scara și popa trase zăvorul de la ușă. 

— Hristos a înviat! Salutară vreo zece săteni, ducându-și 
palmele la piept, apoi la buze, pe urmă la frunte, și se înșirară, 
în picioare, de-a lungul pere- ţelui. 

20 


— Adevărat a înviat! Răspunseră fruntașii satului, așezându- 
se pe mindir cu picioarele încrucișate sub ei 

Boierul își scoase tabachera dia buzunar și le-o întinse 
sătenilor să-și răsucească fiecare câte o ţigară, fijjoi am luat 
hotărârile noastre, fiii mei, le spuse 

«apa. Aţi sosit tocmai la timp. Bine aţi venit! 

Apoi bătu din palme și apăru Mariori. 

— Mariori, spuse el, cinstește-i pe dumnealor; adu și câte un 
ou roșu pentru fiecare, așa cum se cuvine de Paști! 

Sătenii băură, luară fiecare în raână un ou roșu și așteptară. 

— Fiii mei credincioși! Incepu popă, mângâindu-și barba 
despicată în două ca o furcă. V-am arătat ieri, după slujbă, ce 
vrem de la voi. De Pastele care vine» 

Peste' un an, e vorba să se serbeze o mare taină aici, în satul 
nostru, și trebuie ca toţi, cu mici și mari, să dăm o mină de 
ajutor. Vă amintiţi cu toţii ce frumoasă Săptămână Mare a fost 
aici acum șase ani. Vă amintiţi ce plânsete au fost atunci în fața 
bisericii noastre, ce bocete sfâșietoare. Și apoi, în Duminica 
învierii, ce veselie, ce lumânări mari aprinse, ce îmbrăţișări, cum 
ae-am prins cu toţii în horă cântând 

„Hristos a înviat din morţi” și cum ne-am simţit, toți laolaltă, 
oa fraţii | Tot așa, ba încă și mai bine, trebuie să fie, la anul 
viitor, patimile și învierea lui 


Hristos. Sântesm înţeleși, fraţiloT? 

— Înţeleși, părinte! Răspunseră toţi într-un glas» 

Cu binecuvântarea dumitale! _ 

— Cu binecuvântarea lui Dumnezeu! Întări preotul și se ridică 
în picioare. Noi, fruntașii, am ales diatre consătenii noștri pe 
aceia care vor întruchipa la amil patimile lui Hristos, hotărând 
care vor fi apostoli, care Pilat și Caiafa, și care Hristos. În numele 
lui Dumnezeu, apropie-te, Costantis! 

21 


Cafegiul își îndoi șorţul, îi prinse colțul în brâul roșu, lat, și se 
apropie. 

— Pe tine, Costantis, noi, fruntașii satului, te-am ales să fii 
lacob, fratele cumpătat al lui lisus. E o sarcină mare, 
dumnezeiască, și trebuie s-o îndeplinești cu cinste, să nu-l faci 
de rușine pe apostol. De azi încolo, Costantis, trebuie să devii un 
om nou; tu ești bun, dar să fii și mai bun, și mai dulce la gură, și 
să dai mai des pe la biserică. De aci înainte să pui mai puţin orz 
în cafea, să nu mai amesteci resturile din pahare cu vinul ce-l 
vinzi, să nu mai tai în două bucată de rahat, luând pentru 
fiecare bucăţică preţul ca pentru una întreagă. Și apoi, bagă de 
seamă, să nu-ţi mai baţi nevasta, fiindcă de azi înainte tu nu ești 
numai 

Costantis, ci și apostolul lacob. Ai înţeles? Am înţeles, să spui. 

— Am înţeles, răspunse Costantis, fâstăâcit, și se retrase la 
perete. 

Ar fi vrut să adauge: „Nu eu îmi bat nevasta, ea mă bate pe 
mine”, dar se rușina și tăcu. 

— Unde-i Mihelis? Întrebă popă. Avem nevoie de el. 

— S-a oprit puţin la bucătărie și stă de vorbă cu fiica sfinţiei- 
tale, răspunse lanacos. 

— Să se ducă unul să-l cheme, porunci popa Gri- goris. Acum 
apropie-te tu, chir lanacos! 

Marchitanul făcu un pas și sărută mâna popii. 

— ȚŢie, lanacos, îţi căzură sorții grei să faci pe apostolul Petru. 
Bagă de seamă, leapădă din tine pe omul cel vechi! E vorba 
acum de un botez tainic: 

Se botează robul lui Dumnezeu lanacos, și el devine apostolul 
Petre! la Evanghelia, tu știi niţeluș carte, citește și ai să vezi în 
ea cine a fost Petru, ce-a spus și ce-a făcut el. De altminteri, am 


să-ţi tălmăcesc câte ceva și eu, acum. lanacos, tu ai o căpăţână 
împuiată cu rele, dar la inima ești bun. Rupe-te de trecut, fă-ţi 
cruce 

22 

Apucă pe un drum nou, intră în voia lui Dum nezeu 

— Şi să nu mai desfaci scrisorile străine ori să citeşti secretele 
oamenilor. Auzi? Aud și mă supun, să spui. 

— Aud și mă supun, părinte, răspunse lanacos și retrase 
repede-repede lângă perete, de teamă că 

Şu cumva dracul de popă să înceapă să i le scoată toate pe 
nas în faţa oamenilor. 

Dar părintelui Grigoris i se făcu milă de el și tăcu. 

Atunci lanacos prinse curaj și spuse: 

— Părinte, îți cer și eu doar un hatâr... Mi se pare că în 
Evanghelie se pomenește și de un asin. Când 

Tsus a intrat în lerusalim, în ziua de Florii, dacă nu mă înșel, 
era călare pe asin. Vasăzică, aven' nevoie și de un asin: aș vrea 
ca acesta să fie măgărușul meu. 

— Facă-se dorinţa ta, Petre, și fie ca măgărușul tău să meargă 
cu tine în rai! Răspunse popă, în timp ce toţi ceilalţi izbucniră în 
râs. 

În clipa aceea intră Mihelis; fercheș și bucălat la faţă, 
îmbujorat ca o roză, avea o crăiţă prinsă la ureche și un inel de 
logodnă, de aur, în deget. Fia înfășurat numai în postav bun și în 
atlaz, și obrajii îi ardeau; cu puţin înainte, strânsesc în mâna lui 
mâna lui Mariori și-i simţea încă și acum atingerea fier- binte. 

— Bine ai venit?, Mihelis, mândreţea noastră! Spuse părintele, 
admirându-și viitorul ginere. Pe tine te-am ales, într-un singur 
glas, să întruchipezi pe iubitul ucenic al lui Hristos, apostolul 
loan. E o cinste mare, o bucurie mare, dragul meu Mibelis. Tu 
ești acela care ai să te apleci la pieptul lui Hristos ca să-i alini 
durerile; tu ai să-l urmezi, până în ultima clipă, până la cruce, în 
timp ce toţi ceilalți ucenici se vor îm- 


Praștia; și tot tu ești acela căruia Hristos o să i-o îa, credințeze 
pe maică-sa. 

— Cu bineouvântarea dumitale, părinte, spuse Mi. 

Beliş roșindu «e de mulţumire. De mic copil când îj priveam în 
icoane îl admiram pe acest apostol; era? 

Tânăr, frumos, plin de blândeţe, și mi-a plăcut. Mulţu. 


Mese, părinte! Ai să-mi dai vreo poruncă? 

— Niciuna, dragă Mihelis. Sufletul tău e curat ca o porumbiţă 
nevinovată, inima ţi-e plină d «dragoste; tu n-ai ă-l faci de rușine 
pe apostol. Ai bine- cuvântaitea mea 1 

— Acum trebuie să-l găsim pe luda lIscarioteanul, spuse pe 
urmă preotul, cercetând cu privirea lui ageră, ca de pasăre de 
pradă, pe săteni, unul câte unul. 

Aceștia se înfiorară, simțind privirea sa pătrunzătoare aţintită 
asupra lor. „Dumnezeule, ajută-mă! 

Își spunea fiecare în gând. Nu vreau» nu vreau să fiu 

luda!" 

Privirea popii se opri în barbă roșie a Ghipsofagului. 

— Panaioitaros, se auzi glasul lui. la vino mai aproape, am să- 
ţi cer un serviciu. _ 

Panaiotaros, uriașul, Işi scutură umerii și ceafa-i groasă, 
întocmai ca un bou care vrea să iasă din jug. 

O clipă îi veni să strige: „Nu, nu vin!”, dar prezenţa 
căpeteniilor satului îl făou să se sfiască. 

— La ordinele dumitale, părinte, spuse el și se apropie, 
căloând greu ca un urs. 

— Serviciul pe care ţi-l voi cere nu este ușor, dar tu n-ai să ne 
strici socotelile, începu să vorbească preotul Căci, deși pari 
foarte crunt și sucit, ai o inimă duioasă. Tu ești ca o migdală 
coaptă: coaja e tare ca piatra, dar înăuntru, în adânc, se află 
miezul dul- ce... Auzi ce spun, Panaiotaros? 


CI 

— Aud nu sunt surd, răspunse el, și chipul său ciupit de vărsat 
se împurpura deodată. 

Înţelesese prea bine ce voiau de la el și-i era silă și de 
șiretlicuri, și de lingușeli. 

— Fără luda nu poate fi Răstignire, continuă preotul, iar fără 
Răstignire nu poate fi înviere. Deci, e adevărata nevoie ca unul 
din consătenii noștri să se jertfească și să joace rolul lui luda. 
Am tras la sorţi, și sorții au căzut pe tine, Panaiotaros! 

— Eu luda nu mă fac! Rosti Ghipsofagul hotărât. 

Și își strânse tare pumnul. Oul roșu care îl avea în mină se 
făcu zob. Și cum oul era moale, pumnul i se umplu de o zeamă 
galbenă. 

Boierul tresări pe locul lui și își ridică luleaua în sus, 


ameninţător. 

— ladul și prăpădul lumii! Răcni el. Am ajuns ca fiecare să 
facă oe vrea? Sfat de bătrâni e aici, sau ne aflăm la bâăci? Dacă 
sfetnicii satului au hotărât așa, apoi așa să fie! Poporul trebuie 
să asculte. Al înţeles, Ghipsofagule? 

— Respect sfatul de bătrâni, îi întoarse vorba Pa- naiotaros, 
dar să nu-mi cereţi mie să-l vând pe Hris- tos. Eu nu fac asta! 

Boierul abia mai răsufla de furie. Voi să spună ceva, dar se 
înecă de obidă. Căpitanul folosi prilejul, la învălmășeală, să-și 
mai umple o dată paharul cu rachiu. 

— Eşti sucit și iei lucrurile prea anapoda, Panaiotaros, făcu 
popă, silindu-se să-și îndulcească glasul. 

Tu n-ai să-l vinzi pe Hristos, nătângule, ci o să ta prefaci 
numai că ești luda și că-l vinzi pe Hristos, ca noi să putem să-l 
răstignim și după aceea să-l înviem. Eşti cam tare de cap, dar fii 
atent și o să înţelegi totul. Pentru ca lumea să fie mântuiră, ’ e 
nevoie să fie răstignit Hristos; și ca să fie răstignit 

Hristos, trebuie ca cineva să-l vândă... Vezi dar că, 

4* 25 


Pentru a fi mmtuită lumea, luda este absolut nece- sar; ele 
chiar mai necesar ca oricare alt apostol 

Un apostol dacă lipsește, treaba merge înainte; dar dacă 
lipsește luda, nimic nu se mai poate face... După 

Hristos, el e cel mai important... Ai priceput? 

— Eu luda nu mă fac! Spuse din nou Panaiotaros, frământând 
în pumnu-i mare oul spart. Vreţi să mă faceţi luda, dar eu nu 
primesc, și cu asta basta! 

— Dragă  Panaiotaros, haide, fă-ne hatârul, interveni și 
învățătorul. Fă-te luda și numele tău va ră- mâne nemuritor. 

— Uite, și moș Ladas te roagă, adăugă căpitanul ștergându-și 
buzele, Zice că n-o să te zorească pentru banii pe care-i 
datorezi; ba încă o să-ţi ierte și do- bânzile... 

— Nu te amesteca în rnerchezurile altora, căpitane! Ţipă eu 
arțag bătrânul avar. Eu n-am spus nimic. Fă, Panaiotaros, cum 
te-o lumina Dumnezeu. 

Eu dobânzi nu iert! 

Se făcu tăcere. Nu se mai auzea decât răsuflarea grea a lui 
Panaiotaros, care gâfâia de parcă ar fi urcat un munte. 

— Să nu ne pierdem vremea degeaba, spuse iarăși căpitanul. 


Lăsaţi omul să se gândească, să chibzuiască bine. Lucrurile 
astea nu se fac așa, cât ai bate din palme. Nu-i puţin lucru să fii 
luda. Chestiunea cere gândire și... rachiu, dacă îmi îngăduiţi s-o 
spun. 

Unde-i Manolios, ea să terminăm mai repede? 

— L-am văzut adineauri vorbind cu logodnica lui, 

Lenio. E greu să-l dezlipești de lângă ea! Lămuri la- naeos. 

— Ba-s aici, strigă roșindu-se până în vârful urechilor Manolis, 
care intrase pe furiș și stătea retras într-un colţ. La porunca 
dumneavoastră, boieri și fruntași. 

26 


— Apropie-te, dragă Manolios, făcu popa Grigoris un glas din 
care parcă picura miere. Apropie-te, să-ţi dau binecuvântarea 
mea! 

Manolios se apropie și sărută mâna preotului. Era bărbat 
tânăr, blond, rușinos, îmbrăcat sărăcăcios. 

Mirosea a cimbru și a lapte, iar ochii lui albaștri exprimau o 
puritate feciorelnică. 

— Cei mai grei sorţi au căzut pe tine, Manolios, declară popa 
cu glas solemn. Dumnezeu te-a ales pe tine ca să încarnezi cu 
trupul, ou glasul, cu lacrimile tale cele ce scrie la Sfânta 
Scriptură... Tu o să porţi cununa de spini, tu o să fii biciuit, tu o 
să ridici cinstita cruce și ai să fii răstignit pe ea. Incepând de 
astăzi și până la anul, până în Săptămâna Mare, în capul tău nu 
trebuie să fie decât un singur gând, dragă Manolios, unul singur: 
cum să te porţi ca să fii vrednic să duci povara grozavă a crucii. 

— Nu sunt vrednic de așa ceva, părinte... murmură Manolios, 
tremurând din tot trupul. 

— Nimeni nu este vrednic de așa ceva, dar pe tine te-a ales 
Dumnezeu cel de sus. 

— Nu sunt vrednic, murmură din nou Manolios. 

Sunt logodit, m-am atins de o femeie; am păcătuit în cugetul 
meu; peste câteva zile mă însor... Cum să duc eu povara cea 
grea a lui Hristos? 

— Nu te împotrivi voinţei lui Dumnezeu! Făcu popa cu 
severitate. Nu, desigur, nu ești vrednic, dar harul dumnezeiesc 
iartă, zâmbește și alege; și el te-a ales pe tine. Așa că trebuie să 
te supui fără cârtire! 

Manolios tăcu, dar inima îi zvâcnea gata să i se spargă în 


piept de bucurie și de spaimă. Își aruncă ochii pe fereastră; 
câmpia se întindea în depărtare, luminată, aburindă, îmbrăcată 
în verdeață; ploaia încetase. Işi ridică ochii spre cer și deodată 
tresări de voioșie: un curcubeu uriaș, numai smaralde, rubine 

27 


Și aur, atârna în văzduh, impreuiund oerul cu pământul. 

— Facă-se voia lui!? Murmură Manolios, punându-și palma 
peste piept. 

— Să se apropie acum și cei trei apostoli! Porunci părintele 
Grigoris» Vino și tu, Panaiotaros, nu te încrunta, n-o să te 
mâncăm. Apropiaţi-vă să primiţi binecuvmtarea! 

Toţi patru se apropiată și se orânduiră în dreapta și în stânga 
tei Manolios. Preotul își întinse mâiaile deasupra caipetdor lor. 

— Cu binecuvântarea lui Dumnezeu t rosti el. Du- hi4 
Domnului să sufle asupra voastră, și așa cum primăvara se 
umflă pomii și se deschid mugurii, la fel 

«să se deschidă și inimile voastre, chiar dacă ar fi ca 
buturugile! Şi să se împlinească minunea, în așa fel încât, 
văzâoadit-vă în timpul Săptămânii Mari, credincioșii să se 
întrebe: „Asta-i lanacos? Astălalt Costantis? lar celălalt Mihelis? 
Nu! 1 nu! Asta-i Petru, ăsta lacob, și ăsta loan.” Și văzându-l pe 
Manolios oum urcă Golgota cu cununa dte spini pe frunte, să-i 
cuprindă groaza... Să se cutremure din nou pământul, să se 
întunece iar soarele, și catapeteasma templului să se râpa în 
adâncul-inimii lori Și ochii să li se umple de lacrimi pentru a li se 
limpezi privirile, ca să poată vedea, în sfârșit, că toţi suntem 
fraţi! Apoi să învie din nou Hristos, dar nu în curtea din fața 
bisericii, ci înlăuntru, în inimile noastre! Amin! 

Cei trei apostoli, dimpreună cu Manolios, își simţiră trupurile 
năpădite de o sudoare rece; genunchii li se înmuiară. Parcă 
deasupra lor se cumpănea un vultur uriaș, mfășurându-le 
sufletele cu umbra aripilor lui mari, și se îngroziră. Mâinile li se 
mișcară fără voie și li se încleștară; se înlănţuiră astfel, toți 
laolaltă, uniţi parcă împotriva unei primejdii comune. 

Numai Panaâotaros își strânse pumnii tare și nu voi 


«se atingă de vecinul lui; el trăgea cu ochiul spre a 
nerăbdător să se termine totul mai repede. 
— Acum duceţi-vă, le spuse preotul, și binecuvântarea lui 


Hristos însoţească-vă pașii. În faţa voastră deschide un drum 
nou, foarte greu. Fiţi tari! Faceţi-vă cruce, și Dumnezeu vă aibă 
în paza lui! 

Îndată ce popa termină de vorbit, unul câte unul se plecară în 
faţa lui, salutară pe fruntașii satului și se strecurară afară pe 
ușă. Fruntașii se ridicară și ei, întinzându-și braţele și picioarele 
să și le dezmorțească. 

— Cu voia lui Dumnezeu, spuse boierul, totul s-a terminat cu 
bine. Ai scos-o stașnic la capăt, părinte, și am ieșit cu faţa 
curată. Dă-ne binecuvântarea! 

Dar în clipa când fruntașii satului dădeau să treacă pragul, 
căpitanul Furtunas se lovi cu palma peste șolduri și izbucni în 
râs. 

— Aoleu! Exclamă el. Am uitat s-o alegem pe 

Magdalena! 

— Nu te perpeli atâta, căpitane, zise bătrânul boier cu gura 
plină de salivă. Am s-o chem eu la mine acasă și-o să stau de 
vorbă cu ea. Fac prinsoare că am s-o conving... adăugă el 
zârnbind pe sub mustață. 

— Dacă-i vorba să te spurci cu ea, boierule, spuse papa, fă-o, 
de nu te temi de Dumnezeu, înainte de a-i vorbi; că dacă apucă 
să fie Magdalena, atunci, înţelegi, o să fie mare păcat să te mai 
legi de ea. 

— Bine că mi-ai spus-o, părinte, răspunse boierul răsuflând 
ușurat, ca și când ar fi fost salvat de la o mare primejdie. 

„ladul o să ne înghită pe toţi! Murmură căpitanul 

Furtunas, care, rămas singur, cobora dealul, proptindu-se cu 
toată greutatea în toiagul lui și se îndrepta spre conacul agăi, 
unde acesta îl chemase la 

29 


Prânz să mănânee și să bea cu el. Treburile astea cer inimi 
curate, iar noi suntem aici în Sodoma și Gomora. 

Popă? Un afurisit nemaipomenit de lacom. A des- chiş o 
spiţerie, pe care o numește biserică, și-l vinde pe 

Hristos cu dramul; șarlatanul ăsta pretinde că lecuiește toate 
bolile. «Ce te doare pe tine?» «Am minţit părinte.» «la un dram 
de Hristos, costă atâţia piaștri' 

Dar pe tine?» «Am furat.» «Un dram și jumătate de 

Hristos, costă atâta. Dar tu?» «Am ucis.» «A, asta e o boală 


grea, nenorocitule! O să iei seara, înainte de culcare, câte cinci 
dramuri de Hristos, te costă cam mult, atâta.» «Nu se poate mai 
ieftin, părinte? «Asta-i tariful; plătește, că altfel te așteaptă 
frigarea din fundul iadului.» Și popa arată fiecăruia zugrăvelile 
din dugheana sa, unde e înfățișat iadul cu droaia lui de draci 
dănţuind în mijlocul flăcărilor, înarmaţi cu sulițe și căngi. Clientul 
tremură ca o frunză și-și des- face baierele pungii. 

Bătrânul Patriarheas? Un adevărat porc pe două picioare, un 
bărdăhan din creștet până-n tălpi. Cred că și capul îi e plin de 
mate. Dacă ai pune într-o parte tot ce-a mâncat în viaţa lui și de 
cealaltă parte tot ce-a dat afară pe gură sau prin dos, s-ar face 
doi munţi de scârnă, înalţi până în slava cerului. Așa o să apară 
într-o bună zi în fața lui Dumnezeu, cu cei doi munți, unul în 
dreapta și altul în stingă lui. 

Hagi Nicolis, învățătorul? O jumătate de om, nepricopsitul! 
Sărac, urât, fricos, cu o pereche de ochelari pe nas. Și se crede 
Alexandru cei Mare! Își pune pe cap o cască de hârtie și împuie 
creierii co- piilor cu tot felul de năzbâtii. Dar la ce altceva vrei să 
te-aștepţi de la el? Zi-i învăţător și dă-i pace! 

Moșneagul Ladas? Un zgripţuroi, un om lipsit ae orice 
demnitate omenească, un nenorocit. Stă pe bu- toaiele lui pline 
cu vin, pe chiupurile cu untdelemn și 

30 


Sacii cu făină și se plânge că moare de foame. El e cela care i- 
a spus nevesti-şi într-o seară, când aveau 

6 speti: «Femeie, du-te de fierbe un ou, suntem 

° te la masă». Trăiește flămând și însetat, umblă în zdrenţe și 
desculţ. Și pentru oe? Ca să crape bogat! 

Ptiu, ducă-se pe pustii! 

Cât despre mine... O scârnăvie, un netrebnic, bun de frânghie 
și de ţeapă! Umblă cu cleștele, dacă vrei să nu te murdărești pe 
mâini când ai de-a face cu mine! Și câte n-am făcut în viaţa 
mea? Am mâncat, am băut. Am furat, am ucis, m-am culcat cu o 
mulţime de neveste de-aâe altora! Când oi fi avut, oare, vreme 
să fac atâta? Dar să-mi trăiască mâinile, sireacele, și picioarele, 
și gură, și șoldurile! Că s-au achi- tat bine de toate, blagoslovi- 
le-ar Dumnezeu |l" 

Căpitanul Furtunas cobora la vale, vorbind de unul singur și 
lovind cu toiagul în pietrele ce răsunau în urma lui. Incins de 


căldură, își scosese căciula din cap și o ţinea în mână. Se opri în 
fața conacului unde stătea aga și scuipă; așa obișnuia să facă de 
fiecare dată, ca să-și potolească ura. In asemenea clipe i se 
părea că scuipă peste Turcia întreagă, că înalţă în văzduh o 
flamură a libertăţii și că se simte astfel mai descătușat. 

Scuipă deci, și după ce-și vărsă veninul din piept, bătu în 
poartă. li lăsa gura apă: astăzi o să mănânce și o să bea cu 
strășnicie. Aga e un om de viaţă, care știe să-și primească 
oaspeţii. Au să se lege din nou cu ștergare ude la cap, casă nu 
le crape fruntea de durere, și-au să bea rachiul cu pahare mari 
de apă. 

In curte se auzi un tropăit de galenţi și niște pași mici; poarta 
se deschise. Bătrâna sclavă a agăi, Mart oocoșota, îl primi pe 
căpitan cu o mutră acrită. 

31 

— Dacă ţii la legea lui Hristos, căpitane, îi spuse ea, astăzi să 
nu vă mai îmbătaţi, că nu mai pot, Ilu mai pot! 

Căpitanul zâmbi, o mângâie ușurel pe cocoașa-i mică și zise: 

— Fii liniștită, chiră Marta, n-o să ne mai îmbătăm. lar dacă o 
să ne îmbătăm, n-o să vărsăm. lar dacă o să vărsăm o să ne 
aduci ligheanul, ca să nu murdărim odaia. Ai cuvântul meu. 

Spunând acestea, păși mândru pragul. 


Il 

Către seară, Manolios și cei trei apostoli proaspăt aleși porniră 
spre micul lac Voidomata,. De lângă sat, să se plimbe și să stea 
de vorbă. Căutau singurătatea, tăcerea adâncă a naturii, ca să 
poată vorbi în ttniște, căci toţi patru simțeau o greutate dulce 
pe inimă și un fior tainic în suflet, ca după împărtășanie. 

Ploaia încetase, arborii și pietrele sclipeau de umezeală, 
câmpul jilav răspândea un miros plăcut, iar un cuc singuratic 
cânta undeva, sprinţar și fericit. Soarele își pierduse din putere 
și învăluia pământul cu razele lui calde, ca niște mââni care 
mângâie și alină. Totul era numai blândeţe și duioșie. Stropii de 
apă zburdau încă pe suprafaţa frunzeloi; întreaga fire râdea și 
plângea în același timp, în adierea vântului umed de după 
ploaie. 

O bucată de vreme, cei patru prieteni merseră în tăcere; ei 
înaintau acum prin iarba udă a potecilor de printre grădinile 
pline cu pomi. Moșmonii înfloriseră, iar prin frunzișul de un 


verde închis al lămâilor străluceau florile lor albe. Ai fi zis că e 
înainte de învierea lui Hristos, când pământul încărcat de flori 

Şi de lacrimi umple văzduhul cu parfumul buchetelor așezate 
pe trupu! Mmtui torului „în Vinerea Mare. 


Sufla un vânt căldicel, și toate rămurelele, până și cele mai 
mici, înmugureau și se înveseleau sub boarea lui binefăcătoare. 

Costantis rupse cel dintâi tăcerea. 

— Grea povară ne-a aruncat pe umeri părintele 1 

Spuse el cu glas încet. De ne-ar ajuta Dumnezeu s-o putem 
duce până la capăt 1 Data trecută - vă mai amintiţi? — Acela 
care a făcut pe Hristos a fost meșterul Haralambis, om gospodar 
și bun cap de familie; dar atât de mult s-a străduit să meargă pe 
urmele lui 

lisus, atât de mult s-a luptat, un an de zile, să se facă vrednic 
de a duce crucea, că până la urmă și-a pierdut minţile; chiar în 
ziua învierii și-a pus cununa de spini pe cap, a luat crucea pe 
umăr, a părăsit totul și s-a dus la mănăstirea Sfântul Gheorghe 
din Sumelas, lângă 

Trebizunda, unde s-a călugărit. Și de-atunci familia i s-a 
nenorocit, nevasta i-a murit, iar copiii lui cutreieră și azi satul, 
cerșind. Îți mai amintești de el, Manolios, de meșterul 
Haralambis? 

Dar Manolios tăcea; ascultă vorbele lui Costantis, însă 
gândurile îi erau adâncite într-o meditaţie grea; i se pusese un 
nod în gât și nu putea să mai scoată niciun cuvânt. Ceea ce 
jinduia de mic copil, ceea ce dorise atâtea nopţi în șir pe vremea 
când stătea la picioarele bătrânului călugăr, părintele Manasis, 
și-l asculta vorbindu-i despre viaţa și minunile sfinţilor, iată, 
Dumnezeu îi dădea acum: să calce pe urmele sfinţilor martiri, să 
înlăture din el ispitele cărnii, să moară pentru credinţa lui 
Hristos și să intre în rai ţinând în mma uneltele martiriului - 
cununa de spini, crucea și cele cinci piroane... 

— Vrei să zici că o să ne pierdem minţile și noi? 

Făcu Mihelis, zâmbind oarecum batjocoritor; dar în sinea lui 
era frământat de o neliniște ciudată, vagă. 

Zici că o să credem cu adevărat că suntem niște apostoli? 
Ferească-ne Sfântul! 

84 


— Mai știi?! Făcu lanacos, dând din capul lui mare. 

E soaie. Omul e o mașină vie dar firavă; se strică ușor; numai 
un șurub să slăbească, și... 

Ajunseră la Voidomata și se opriră. Apa lacului era de un 
verde închis, înconjurată de stufăriș, și câteva rate sălbatice 
zburătăceau în ea. Două berze se ridicară într-un zbor ușor, lin, 
și trecură pe deasupra capetelor lor. Soarele scăpata spre apus. 

Cei patru prieteni priveau lacul, izolat de restul lu- mii peste 
care se lăsa încet amurgul, dar niciunul dintre ei nu-l vedea: 
gândurile lor erau departe, stănânite de griji neobișnuite. 
Tăceau. Într-un târzius lanacos deschise gura: 

— Adevărat, Costantis, e o povară grea, copleșitoare aproape, 
zise el. M-am deprins - Doamne, iartă-nlă! — Cu obiceiuri rele, și 
cum., să mă lepăd de ele așa, dintr-o dată? Auzi, cică să nu furi 
la cântar, să nu deschizi scrisorile altora... Dar ce crede popă, că 
ăsta-i lucru ușor... Păi, dacă nu dai lipsă la cântar, cum o să faci 
parale, ca să ajungi și tu om ca toţi oamenii? Și dacă nu citesc 
scrisorile altora, spune-mi cum o să-mi omor timpul? Am căpătat 
obiceiul ăsta de când mi-a murit femeia, Dumnezeu s-o ierte! Și 
nu cu gânduri ascunse, Doamne ferește, ci doar ca să-mi treacă 
de urât... Atâta bucurie mi-a mai rămas pe lume, în afară de 
măgăruș, deie Domnul să-mi trăiască! Alte plăceri n-am, zău! 
Când mă întorc după câte o raită prin sate, mă zăvorăsc în 
bârlogul meu de om sărac, fierb apă și dezlipesc scrisorile, la 
abur... Le citesc, aflu ce face cutare sau cutare consă- tean, 
după aceea le lipesc la loc, și a doua zi dimineaţă le împart. Și 
acum popa îmi spune așa și pe dincolo... Să fiu eu afurisit, e 
greu ca cioara să se facă porumbel, Doamne iartă-mă! 

Mihelis zâmbi, mulţumit de sine, mângâindu-și mustăcioara 
subţire și neagră ca tăciunele. El nu fură 

357? 


La cântar, nu citea scrisorile altora. Popa Grigoris nu-i găsise 
niciun păcat, și era mândru de asta. Işi scoase tabachera, o 
întinse prietenilor lui, și răsuciră toți patru câte o ţigară mare; le 
aprinseră, traseră câte ua fum adânc în piept și se mai liniștiră. 

Mihelis nu se putu opri să nu-și împărtășească sirnţământul 
de mândrie ce-l stăpânea: 

— Mie părintele mi-a spus să nu-mi schimb niciun obicei, căci 
așa cum sunt n-o să-l fac de rușine pe apostol. 


Dar de îndată ce rosti aceste cuvinte, se rușina și se roși; prea 
târziu însă: vorbele se duseseră și nu le mai putea întoarce din 
zbor. 

Manolios își îndreptă ochii spre el și-4 privi cu asprime. Ax fi 
vrut să mi spună nimic; Mihelis era doar feciorul stăpânului său. 
Dar își aminti că de azi încolo el nu e numai Manolios, ci e ceva 
mai adânc, mai mare, și căpătă curaj. 

— Şi totuși, stăpâne, zise el, cine știe dacă nu trebuie să-ţi 
schimbi și tu multe dintre obiceiuri?! Mănâncă mai puţin, 
gândește-te câţi rabdă de foame în sat; nu mai umbla așa fudul, 
cu ceacșiri din postav subţire, cu mintean brodat, cu tuzluci 
scoși ca din cutie. Gândește-te câți n-au cu ce să se îmbrace și 
clănțănesc iarna de frig, goi... Și, din când în când, mai deschide 
chilerul casei boierești, să dai și săracilor... 

Că îţi prisosește destul, slavă Domnului! 

— Şi dacă bătrânul prinde de veste că dau de pomană? Făcu 
Mihelis speriat. 

— Ai douăzeci și cinci de ani, ești bărbat în toată firea, nu mai 
ești un copil, răspunse Manolios. Şi apoi, mai presus de taică-tu 
este Hristos; el e adevăratul tată; el poruncește. 

Mihelis se întoarse și se uită surprins la Manolios, sluga lui; 
era pentru prima dată că-i vorbea cu atâta îndrăzneală... „Cred 
că și-a luat-o în cap de cânda 

36 


Fost ales să facă pe Hristos, gâitdi el. O să-l pun pe tata să-l 
mai stângă în chingi..." își zvârli ţigara bosumflat și tăcu. 

— Trebuie să cumpărăm o Evanghelie, își dădu cu. 

Oărerea Costanlis. E primul lucru care ne trebuie; așa el puţin 
socotesc eu, ca să vedem pe ce drum mergem. 

— Avem noi o Evanghelie mare, rămasă de la bunicul, zise 
Mihelis. Are scoarţe de scândurele îmbrăcate în piele de porc; 
fiecare scoarță parcă-i o poartă de cetate; ba mai are și un lacăt 
și o cheie grea; când deschizi, crezi că intri într-o cetate veche. 
Să ne adunăm în fiecare duminică acasă la noi și s-o citim. 

— Ar trebui să am și eu una, sus, pe munte, adăugă 

Manolios. Până acum îmi era urât singur acolo. Strângeam 
bucăţi de lemn și chindiseam linguri, bâte, tabachere, sfinţi, 
tapi, tot ee-îmi trecea prin minte... Îmi pierdeam timpul cu ele. 
Acum însă... 


Se întrerupse și căzu din nou pe gânduri.. 

— Şi eu, zise la rândul său lanacos. Când cutreier satele cu 
măgărușul meu și mă așez sub vreun platan să mă odihnesc, n- 
ar fi rău să am și eu o Evanghelie mică și să citesc din ea. Vei 
zice că n-o să înţeleg mare lucru, dar nu-i nimica; oeva-ceva tot 
o să prind! 

— Mie mi-ar trebui și mai mult, grăi Costantis, 

Când nevastă-mea începe să ţipe la mine, făcându-mă să-mi 
sară muștarul, o să deschid Evanghelia și-o să mă potolesc. Imi 
voi spune: ce sunt pătimirile mele, ce sunt suferinţele mele faţă 
de patimile lui Hristos? 

Nu-i vorbă... să mă ierţi, lanacos, că-i sora ta, dar e o scorpie. 
O dată s-a repezit cu furculita la mine să-mi scoată ochii; 
alaltăieri a pus mâna pe oală în care fierbea bob și s-a luat cu ea 
după mine, să mă opărească, 

Până acum îmi ziceam: ori mă omoară ea pe mine, ori o omor 
eu pe dânsa; dar acum o să citesc Evanghelia, 

Şi n-are decât să ţipe până n-o mai putea! 

3? 


lanacos râse. 

— Sărmane Costantis, spuse el cu compătimire, numai 
Dumnezeu știe câtă milă mi-e de tine. Dar n-ai încotro, trebuie 
să rabzi: fiecărui om îi este hărăzită o femeie. Indur-o și taci. 

— Partea proastă, continuă Costantis, e că buchisesc cu mare 
greutate; mă lupt cu fiecare cuvinţel până m-apucă durerea de 
cap. 

— Nu-i nimica, îl asigură Manolios. Tot e bine și așa: citești o 
silabă și înţelegi cuvântul întreg. Parcă ce, apostolii știau mai 
multă carte? Cei mai mulți erau pescari. 

— Oare apostolul Petru știa carte? Intrebă cu în- frigurare 
lanacos. 

— Nu știu, lanaoos, nu știu, răspunse Manolios. O 

Să-l întfebăm pe părintele Grigoris. 

— Să-l întrebăm și dacă vindea peștele pe care-l prindea, sau 
dacă-l împărțea la săraci, murmură lana- cos. Pentru că el nu da 
lipsă la cântar asta-i sigur; dar vorba e, vindea? Aici e chestia! 
Vindea peștele, sau îl dăruia fără bani? 

— Ar fi bine să citim și niscaiva vieţi de sfinţi... 

Propuse Mihelis. 


— Nu, nu! Protestă Manolios. Suntem oameni prea neștiutori, 
și-o să le încurcăm. Eu, când eram cirac la niânăstire, citeam și 
d-astea, dar era cât p-aci să înne- bunesc. In ele era vorba 
numai de pustiuri, de lei, de boli îngrozitoare și mai ales de 
lepră; trupul lor se umplea de bube și de viermi sau se tăbăcea 
și se întărea ca o carapace de broască ţestoasă... lar uneori 

Diavolul îi ispitea în chip de femeie frumoasă. Nu, nu! Numai 
Evanghelia. 

Se plimbau încet pe marginea lacului, pe înserate, și era 
pentru prima dată în viaţa lor că purtau discuţii așa de 
neobișnuite... S-ar fi zis că în ei ţâșnește un izvor nou, cu apă 
răcoroasă, zbătându-se să sfarme ve- 

38 


Chea scoarță tare, spre a-și face drum... În mintea lor se 
sucuceau și se răsuceau vorbele acelea ciudate spuse de popa 
Grigoris: „Duhul Domnului să sufle asupra voastră...” „Așadar, 
de veeme ce suflă, duhul Domnului e un vânt, nu? Un vânt 
căldicel și umed, ca cel de pe feţele noastre!» 

Așa gândeau m sinea lor cei patru prieteni, și fiecare 
frământa, se căznea să priceapă această taină. Dar niciunul n-ar 
fi încercat, pentru nimic în lume, să-și întrebe vecinul, căci 
fiecare dintre ei simţea o plăcere ascunsă, nelămurită, să fie 
chinuit de-o asemeneatulbur are. 

Câtva timp, nimeni nu mai scoase nicio vorbă. Priveau cu toții, 
tăcuţi, cum se lasă amurgul; luceafărul își vestea sosirea în zare; 
broaștele începeau să orăcăie la marginea apei, cu frenezie, cu 
mdârjire și eu patimă. În stânga se cernea umbra blândă, 
acoperită de verdeață a muntelui Sfânta Fecioară, unde își avea 
stâiia Manolios și unde păștea el oile stăpânului său; în dreapta, 
muntele Sarachina, sălbatic, de culoarea viorelei, dădea în 
albastru-închis, iar numeroasele peșteri scobite în coastele lui 
păreau niște guri întunecate de balauri. In schimb, pe creasta 
Sarachinei, înfiptă în vârful unor stânci uriașe, sclipea bisericuţa 
Prorocul 

llie, văruită proaspăt, mică, albă, strălucitoare ca un ou. lar 
jos, pe pământul umed, printre suliţele trestiilor, scânteia din 
când în când câte un licurici, ce-și netezea pântecul fosforescent 
în așteptarea jumătăţii Im pentru împerecherile de dragoste. 

— Se înnoptează, spuse Mihelis. Să ne întoarcem. 


Dar lanaeos, care mergea în innhe, se opri deodată. 

Işi puse mâinile pllnie la ureche și ascultă cu atenţie: 

Auzea un tropot de pași, ca al unei mulţimi de oameni care 
coboară, un vuiet înfundat, depărtat, ca alun... 

Roi de albine sau ca sunetul unui bucium... și din când în 
când, se deslușea un glas puternic, care aci parcă mustra, aci 
parcă îndemna. 

— Priviţi... priviţi, băieţi! Strigă lanacos. Ce-o fj cu furnicarul 
ăla de oameni care vine dinspre câmp '? 

Parcă ar fi o procesiune. 

Toţi își ciuliră urechile și holbară ochii să zărească ceva în 
semiîntunericul ce se lăsase. 

Un convoi lung, întins pe o distanţă mare, forniat din bărbaţi 
și femei, înainta printre semănături și printre vii. Mulțimea 
aceea alerga de zor, ca și cum ar fi zărit de departe satul și se 
grăbea să ajungă mai repede la el. 

— Auziţi? Făcu Mihelis. Parcă ar cânta niște psalmi. 

— Ba parcă plâng, spuse Manolios. Da, da, se aud planșete. 

— Nu, nu, e chitare de psalmi; opriţi-vă răsuflarea, să-i 
auzism. 

Se opriră din mers, își ciuliră și mai tare urechile; în liniștea 
amurgului se auzea acum limpede, triumfător, străvechiul ison 
al troparului războinic: Mântu* 

leste, Doamne, poporul tău... 

— Sunt fraţi de-ai noștri, creștini! Strigă Manolios. 

să mergem să-i întâmpinăm! 

Și toţi patru începură să alerge într-acolo. Căpui convoiului 
ajunsese la primele case ale satului; câinii se repeziră în șosea, 
lătrând întărâtaţi. Toate porţile se deschideau, apăreau femei, 
alergau bărbaţi cu îmbucătura în gură. Era vremea cinei; sătenii 
din Licovrisi, așezați turcește în jurul mescioarelor rotunde, cu 
picioare scunde, mân. Cau. Când auziră cântările de psalmi, 
plânsetele și tropotul de pași, lăsară masa și ieșiră afară. Tocmai 
atunci sosiră și cei trei apostoli dimpreună cu Manolios. 

40; 

| 


Lumina amurgului mai dăinuia încă, și acum, când apropiară, 
văzură totui limpede. In frunte mergea un preot cu faţa arsă de 
soare, foarte slab, cu niște ochi mari, negri, care scânteiau sub 


sprâncenele-i zbâr- lite și cu o barbă ascuţită, rară și căruntă. 
Într-o mână ținea’ o Evanghelie grea, legată în scoarţe de 
argint; în cealaltă, patrafirul. La dreapta lui, un bărbat uriaș, 
lung cât o prăjină, cu mustăţi negre, pleoștite, ducea apurul 
bisericii, împodobit cu chipul mare al sfântului Gheorghe brodat 
în fir de aur. În urma lor, vreo cinci-șase bătrâni, numai piele și 
oase, ţineau drept în sus niște icoane înalte, și după ei veneau 
grupuri de femei, de bărbaţi și de copii, care ţipau și pimgeau; 
bărbaţii erau împovăraţi cu tot felul de boccele și unelte de 
muncă, sape, lopeţi, cazmale, seceri, iar femeile cu leagăne, cu 
pirostrii și cu albii. 

— Cine sunteţi, măi creștini? De unde veniţi și încotro vă 
duceţi? Strigă lanacos, oprindu-se în fața preotului tocmai în 
momenul când mulțimea începea să se reverse în piaţa satului. 

— Unde e popa Grigoris? Răspunse cu o voce răgușită preotul. 
Unde sunt fruntașii satului? 

Și întorcându-se către sătenii care alergau neliniștiţi? 

Şi surprinși, ca să-i vadă, zise; 

— Creștini suntem, fraţilor, nu vă speriaţi! Suntem creștini 
prigoniţi, greci! Chemaţi capii satului, vreau să vorbesc cu ei... 
Trageţi clopotele! 

Femeile, zdrobite de oboseală, se lăsară grămadă pe jos; 
bărbaţii își descărcară poverile, își șterseră fețele de sudoare și 
se uitară tăcuţi la preotul lor. 

— De unde veniţi și oe năpastă vă mână din urmă, tăicuţule? 
Întrebă Manolios pe un bătrân ce părea să aibă o sută de ani, cu 
părul alb ca vată, care ţinea încă în spinare un sac greu, 
încărcat. 

— Ai răbdare, băiatul taichii, răspunse bătrânul, al răbdare. 
Popa Fotis o să vă lămurească îndată.? 

5* 41 


*.' Și ce ai în sac, moșule? 

— Nimic, băiatul taichii, nimic; ia, niște lucruri de-ale mele... 
spuse el, și-și lăsă cu mare băgare rL 

Seamă, sacul la pământ. 

Preotul slătea drept, în picioare, ţinând strâns Evan ghelia în 
brațe.: un flăcău alergă la clopotniţă, apuc" 

Funia și începu să tragă din răsputeri clopotele. Cu fâlfâiri 
ușoare, două cucuvele speriate își luară zborul? 


Din rămurișul platanului și se pierdură în beznă. 

Aga apăru în ceardacul său, beat turtă. Piaţa i» 

Păru plină de oameni necunoscuţi, care nu erau din raiaua lui. 
Urechile îi vâjâiau tare, de parcă cineva ar ţipa, sau ar plâuge. 
Sau ar cânta undeva - nu putea să-și dea bine spania ce se 
petrecea. Și acest dangăt înnebunitor nu e oare al unui clopot? 
Se întoarse către căpitan. 

— Vino încoa. Bre spmule, bolborosi el. Vino de mă ajută să 
înţeleg ce s-a întâmplat. Ce-i cu gloata asta în piaţă la noi? Ce 
vuiet e ăsta, de se trag clopotele? 

Nu cumva visez? 

Căpitanul Furtunas apăru în cerdac. Avea capul legat strâns 
cu un ștergar alb, ca să nu-i plesnească. De este ori se îmbăta 
cu aga, se lega așa la cap, pentru că ţraeiiiu, zicea el, putea să-i 
spargă ţeasta în mii de 

"bucăţi. Din când în când, desfăcea ștergarul, îl muia mir-o 
căldare cu apă, să se răcească, apoi și-l înfășură din nou în jurul 
capului înfierbântat. 

Căpitanul se aplecă, holbă ochii, scrută bezna; i se părea ca 
jos, în jurul platanului, zărește o învălmășeală de bărbaţi, femei 
și prapuri. ` 

— Ce-i acolo, bre spânule? Intrebă din nou aga. Tu pricepi 
ceva din tot ce se petrece acolo jos? 

— Oameni, răspunse căpitanul. Oameni, aşa mi se pare. Tu, 
agă, ce zici? 

— Oameni mi se pare și mie că sunt... Dar de unde au răsărit? 
Ce vor? Să-i dau afară din sat? Să-i las 

42 


În pace? Să cobor cu gârbaciul la eî? la spune, tu ce zici? 

— Altă treabă n-ai, iubite aga? La ce să începi să urci și să 
cobori cu gârbaciul tocmai acum, să-ţi strici ziua! Lasă-i în pace, 
o să facem haz de ei. Mai bem câte unul? 

— lusufachi! Strigă aga. Adu aici, odorul meu, pipele mari, 
paharele și damigeana. Nu uita gustările Și vino și tu, lusufachi 
scump, vino să privești, că sunt greci și au să se încaiere 
numaidecât. 

— Unde-i popa Grigoris? Strigă din nou preotul 

Fotis. Unde sunt fruntașii satului? Nu se găsește aici niciun 
creștin cumsecade să se ducă să-i cheme? 


— Yiă duc eu | răspunse Manolios. Ai puţină răbdare, părinte! 

Şi se întoarse către Mihelis. 

— Fii bun, dragă Mihelis, și du-te de-l cheamă pe tatăl tău. 
Spune-i că au venit niite creștini, niște oameni prigoniţi, care 
cad la picioarele lui să-i ceară ajutor și ocrotire. El e bogătaș și 
are datoria să-i ajute. 

Eu mă reped la părintele Grigoris. Tu, Costantis, aleargă la 
moș Ladas; spune-i c-au sosit niște pribegi de pe alte meleaguri 
și-și vând lucrurile pe nimic, fiindcă sunt la ananghie; așa să-i 
spui, că altfel nu vine. lar tu, lanacos, rogu-te, dă o fugă până 
acasă la căpitan. Spune-i că niște naufragiaţi din Marea 

Neagră, aflând de faima lui, au venit aici... În drum, repede-te 
și la învăţător și cheamă-l și pe eî; lui să4 

Spui că sunt greci și că se află în mare primejdie | 

Un băieţaradra sări lângă el: 

— Căpitanul. Mănâncă și bea cu aga... Uite-l, a apărut în 
ceardac. Oho! Și-a legat căpăţâaa cu un ștergar; asta înseamnă 
că e beat criță! 

— lar boierul doarme și sforăie! Se auzi o von» 

Piperată, Nu-l trezești nici cu tunul! 

43 


Aceea care vorbise era Caterina, văduva durdulia cu buze 
cărnoase și ispititoare, care tocmai sosise |! 

Faţa locului, alergând ou sufletulla gură. Aveau un şal nou, 
verde, ou trandafiri mari, roșii. Obrajii îi ardeau și își frecase 
dinţii cu frunză de nuc ca să-i strălucească mai tare. 

— Boierul doarme dus, acuma e în al șaptelea cer și sforăie 1 
repetă Caterina, râzând și clipind din ochi către Manolios. 
Zadarnic îi trimiţi vestitori, Manolios! 

Manolios întoarse fața, dar când o văzu se cutremură și-și lăsă 
ochii în jos. „Asta-i o dihanie, își zise el în gând, o dihanie care 
mănâncă oameni... Piei din faţa mea, Satana!” 

Văduva se apropie de el, gudurându-se; mirosea a mosc, 
întocmai ca o fiară întărâtată. Dar auzi în spatele ei un muget 
puternic și se opri; Panaiotaros, hiuiduma, ? 

Cu o mutră bosumflată, cu niște ochi întunecaţi, stătea 

Ingă ea și b străpungea cu privirea. Pesemne că alergase și el, 
pe drum, căci abia mai răsufla; faţa lui ciupită de vărsat părea 
sălbăticită și se făcuse stacojie ca xacul. 


— Să mergem 1! Să mergem! Zise Manolios, gră- bindiu-și 
prietenii. 

Toţi patru o porniră în fugă la deal și se pierdură lepede în 
ulicioarele întunecoase. 

infuriat, ou fălcile încleștate, Panaiotaros făcu un pas, apoi 
încă unul, și se apropie de Gaterina. 

— Ce căutai, rârfo, în casa boierului acela desfră- nat? Unlă el, 
apleemdu-se cu tot trupul său uriaș, care tremura ca vargă, 
Imgă umărul ei. Ce treabă aveai, fă, acolo? Nememico, o să te 
mănânci 

— Nu sunt de ghips ca să mă mămânci! Rânji văduva și se 
strecură prin mulţime, proptindu-se lângă lunga- nul care ţinea 
prapurul. 

Intre timp, preotul se răsucea la dreapta și la stânga prin 
turma lui și strigă cu o voce puternică: 

44 


— Curaj, fiilor, curaj! Acum o să vină capii satului ,, 

— O să apară și popa Grigoris, și se termină ou sufitele' 
noastre. Am scăpat, cu ajutorul lui Dunine- din ghearele morţii. 
O să prindem iar rădăcini în mâiit și neamul nu ni se va stinge! 
Nu, neamul nos- 

Pa 'n O sj piară niciodată, fraţilor! El e nemuritori 

Se stârni un freamăt de bucurie, asemenea un «i izet de 
albine, apoi se potoli repede. Câteva femei 

Jesfăcură la piept, își scoaseră ţâţeje și își alăptară 

Șuncii ca s nu mă* Pmâlunganul cu prapur»! 

Sorijini lancea în pământ, iar bătrânul cel de o sută da ani își 
întinse mâna mare, noduroasă, spre sac și începu să 
zâmbească. 

— Slavă Domnului, o să prindem iar rădăcini i murmură el, 
închinându-se. 

Oamenii din sat se scurgeau din toate ulițele, alergând să 
vadă ce-i. Prin mulţime se rătăciseră și câteva băbuţe. Câinii, 
obosiţi de atâta lătrat, se domoliră și începură să miroasă 
picioarele străinilor. In clopotniţă, agăţat de funie, flăcăul trăgea 
de zor clopotele, și cu fiecare dangăt își simţea parcă inima mai 
ușoară. 

Albastru, pufos, ou două-trei stele mari, aprinse cerul se 
întindea deasupra, limpede, nemărginit. Pri- begii își ridicară 


ochii spre el și-l priveau cu încredere» 

Așteptând să vină capii satului și să hotărască soarta lor. O 
clipă, în liniștea care se lăsă, se auzi susurul zglobiu al apelor ce 
curgeau printre pietre. 

— Hei, căpitane, ghiaurule, toarnă să bem! Strigă aga la auzul 
apelor ce gâlgâiau undeva. Viaţa e un vis, suntem fericiţi, toarnă 
să bem și să nu ne mai trezim, 

Și bagă de seamă, oând s-or încăiera grecii, să-mi dai de 
veste, să cobor cu gârbaciul între ei. 

— Fii pe pace, agă, am eu grijă, o să-ţi dau de veste. Sunt de 
cart, pe punte! 

Și strigă] pe seiz, să vină aici cu goarna. Poate o să am nevoie 
de el. Lusufachi, aprinde-mi ciubucul, 


lusufachi îi aprinse ciubucul lung cu muștucul chihlimbar. Aga 
trase un fum, închise ochii, apoi zat pe perna mare, eu 
damigeana și cu lusufachi V 

EI, își luă zborul, într-o dulce legănare, spre 

Manolios se întorcea chiar atunci, răsuflinj A- 

Greu, și începu să strige, cu braţele ridicate: m 

— Faceţi loc, faceţi loc! La o parte, fraţilor, vine pariatele! 

Bărbaţii săriră deodată în sus, femeile își înălțară capetele, 
oftând adtoe. Prapurul se clătină ușor și « 

Apropie de preot, iar b-Jtrânii care ţineau icoanei se aliniară 
în faţă. Popa Fotis își făcu o crace mare 

— Doamne ajută! Murmură el, și aşteptă nemișcat! 

Sosi și Mihelis; se apropie de Manolios, se aplecă la urechea 
lui și-i spuse cu voce înceată: 

— Doarme, sforăie, n-a fost chip să-l trezesc. A băut și a 
mâneat până n» a mai putut. L-am zgâlţăit, dar nici nu s-a 
mișcat; i-ară ţipat în ureche, dar n-a auzit; atunci l-am lăsat în 
pace și arai plecat. 

Lală-l și pe Costajatis „care spuse cu năduf: 

— E un vulpoi dat dracului, bătrânul ăsta! A simţit capcana și 
mi-a spus că nu vine, fiindcă are treabă. 

Şi a mai spus că, d» că-i vorba să se facă colectă pentru 
zdrenţăroșii care au năpădit satul, el n-are de dat nicio para 
chioară; și să nu care cumva să-i bată cineva iii poartă, că n-o să 
desclildă. 

Abia atunci apăstii și lanaeos. 


— L-am găsii pe învăţător cu nasul în hârțoageâe sale; mi-a 
spus că după ce-o termina cu cititul o să vină. Şi a mai zis că. 
Ce-o hotărî popa Grigoris e bun hotărât.? 


— ÎVlăi, măi, halal căpetenii mai are și satul nostru’ 

Murmură Manolios, oftând adânc, Unul sforăie, celălalt se 
îmbată, al treilea citește, iar bătrântu zgripţuroi stă și-și clocește 
galbenii... Dar am toată încrederea în 

46 


— Tele Grigoris, care a spus că vine. El este glasul 

'*? Dumnezeu, care o să se facă auzit prin gura lui. 

„Δ loată, o femeie tânără, numai piele și oase, verde f, ? De’ 
foame, scoase un țipăt ascuţit și-și lăsă 

1 pe piept; nu mâncase nimic de trei zile și, însă trăiască în 
belșug, aeum, ne mai având pure leșinase.. F 

— L Ţin'te tare, Despinio, ţinte tare... Îi șopteau ce- 

| lalte femei din jur, care îi făceau vânt să-și revină. 

Am sosit în satul cel mare și bogat. Uite. S-au și dus 

— Ne aducă de mâncare, ca să prindem puteri. Ţin'te tare! 

Dar ea se lăsă moale pe spate și-și dete ochii peste caP , 

Se auziră c. Teva voci vesele; mahniica iwamata: 

— Vine! Vine! 

— Cine vine, bre spânule? Întrebă aga. Abia ridicându-și 
pleoapele îngreuiate de somn. 

— Ţi-am spus să nu-ţi strici cheful degeaba, iubite agă... Tu 
ești în răi acum, rămâi acolo. Eu stau aici, atară, și n-avea grijă, 
o să-ţi dau de veste la timp. Mi se pare că popa Grigoris vine. 

Aga schiţă un rânjet. 

— Gloata care a năpădit satul are și ea un popă? 

— Are, răspunse căpitanul, umplându-și din nou pa- harul. 

— Păi atunci o să facem haz. Ai să vezi. Cei doi popi au să se 
ia la harţă. Pe legea mea, popii sunt ca muierile: au păr lung, și 
când se îutâlnesc doi, se iau de chică. Unde-i seizul? Să se ducă 
jos și să le spună să strige tare, ca să-i aud și eu. 

Între timp, Panaiotaros, matahala, o ajunsese din urmă pe 
văduvă, lângă prapur. 

O să te mănânc, paceauro! Mărâi din nou, aplecându-se spre 
ea. Ce cauţi aici, între atâţia bărbaţi? 

47 


Du-te acasă, repede! Șterge-o de aici! Hai, du-te vin și eu 
după tine. 'tv 

Dar văduva se întoarse spre el și-i șuieră rm eătoare: *' 

— Mă, tu n-ai niciun pic de inimă? Nu vezi uf rințele 
creștinătății? Nu ţi-e milă de atâta amar d~ 

Suflete care ţipă de foame? 

Apoi tăcu o clipă și-i întoarse spatele; dar, deodată 
nemaiputându-și ţine ocara ce-i stătea pe buze, SA 

Repezi și-i strigă: 

— luda! 

Și o zbughi printre băjenari, făcându-se nevăzută 

Panaiotaros simţi că se învârtește pământul cu el? 

Ameti, ca și când i-ar fi înfipt cineva un cuţit în inimă 

Se sprijini de lancea prapurului, să nu cadă; și rămase acolo, 
aplecat, cu gura căscată, așteptând să se liniștească pământul 
sub el și să poată pleca. 

— lată-l! lată-ll Vine popa Grigoris! lzbucniră din toate părţile 
glasuri bucuroase. _ 

Mulțimea ridică ochii, îl văzu. Inalt, cu faţa înflorită de trai 
bun, impunător în anteriul lui de șaten mov, cu brâul negru, lat, 
și cu medalionul greu de argint ce i se odihnea pe pântecul 
mare, popa Grigorâs, reprezentantul lui Dumnezeu în Licovrisi, 
se opri în faţa mulţimii flămânde. 

Bărbaţii și femeile îngenuncheară, preotul cel slăbănog își 
deschise braţele și făcu un pas înainte să îmbrăţișeze, după 
datina călugărească, de umeri, pe sătulul lui frate întru Domnul. 
Dar acesta întinse o mână grăsulie, încruntă din sprâncene și, cu 
un gest scurt, îl opri. Apoi își roti privirea aspră de jur împrejur, 
văzu gloata de zdrenţăroși, de înfometați, de muribunzi, și nu-i 
fură pe plac. Intrebă cu glas sec. 

Răsunător: 

— Cine sunteţi? De ce v-aţi părăsit căminurile B 

Avutul? Ce căutaţi aici? 

48 


«r» td îi auziră glasul, femeile amuţiră; copiii aleri! Ja mamele 
lor și li se agăţară de poalele rochâi- 

Sara cjjnii începură să latre din nou. Căpitanul, sus, 

“r' ardac, își ciuli urechile mari și ascultă cu atenţie. 


111 părinte, răspunse cu un glas liniștit și hotărât tul mulţimii 
de pribegi, eu sunt popa Fotis, ?: 

Tr. Un sat îndepărtat, anume Sfântul Gheorghe, și enii din 
jurul meu sunt sufletele pe care mi le-a? 

Credinţat Dumnezeu să le păstoresc. Turcii au dat foc satului 
nostru, ne-au izgonit de pe pământurile noastre, i-au omorât pe 
toţi cei pe care i-au prins. 

Noi cei de aici am scăpat cu viaţă și am fugit, luând cu noi 
care ce-am putut. Hriștos mântuitorul ne călăuzește pașii în 
căutarea de pământuri noi, unde să ne înfiripăm iarăși. 

Tăcu o clipă; gura i se uscase, vorbele îi ieșeau greu din 
gâtlej. 

— Suntem creștini și noi, continuă apoi, după puţin. Suntem 
greci ca și voi, neam mare, și nu trebuie să pierim i 

Aplecat peste marginea ceardacului, căpitanul asculta prin 
negura beţiei glasul slab, dar mândru, al preotului ce se 
înflăcăra. Aburii rachiului începură să se împrăștie încetul cu 
încetul și mintea i se mai limpezi parcă. 

„Măi, măi, gândi el, ce neamul dracului mai suntem și noi! 
Câtă dârzenie 1 De unde om avea atâta curaj «? Parcă suntem 
caracatiţe! Ni se taie o tentaculă, ni se mai taie încă una - și noi 
scoatem altele la loc!” 

Işi desfăcu ștergarul de la cap, fiindcă se încălzise 

Și ieșeau aburi din el. II muie în căldarea cu apă de filaturi, se 
înfășură din nou la cap și se răcori. 

Popa Fotis continuă și mai tare: 

49? 


— N-o să pierim | Existăm de mii de ani și mai exista încă 
multe mii de ani. Bine v-am* ea. 

Părinte! Sit 

„Strașnic popă și ăsta! Gândi mai departe cănit nul Furtunas. 
Ce înflăcărare, ce voie bună, ce cu” 

La el, afurisitul! Jur pe toată apa mării că are drenl ţaţe... Noi, 
grecii, suntem o rasă nemuritoare. |] smulg din rădăcini, ne dau 
foc, ne măcelăresc, d»! 

Noi nu ne lăsăm! Ne luară icoanele, albiile, pirostriiie și 
Evanghelia, și pornim la drum, să ne așezăm în altă parte..." 

Il podidiră lacrimile și, cuprins de un avânt neaș- teptat, 


aplecându-se cu tot trupul peste balustrada ceardacului, strigă: 

— Bravo ţie, Papaflesasl! 

Câteva capete se ridicară spre ceardac, dar strigătul se pierdu 
în vuietul pe care-l stârniră vorbele preotului. Femeile începură 
să bocească amintindu-și de casele lor, iar copiii, jinduind după 
pâinea de acasă, se puseră și ei pe plâns. 

Dar iată că vuietul încetă deodată: popa Grigoris își ridicase 
mâna dolofană în sus. 

— Tot ce se întâmplă în lume, cu voia lui Dumnezeu se 
întâmplă, declară el cu vocea lui puternică. De acolo, de sus, el 
vede tot pământul; în mână ţine un cântar și cântărește 
necontenit păcatele și faptele noastre bune. El a hărăzit satului 
Licovrisi bucurie și belșug, satului vostru lipsă și jale. Pesemne 
că Dumnezeu cunoaște păcatele pe care le-aţi săvârșit! 

Tăcu o clipă pentru că mulţimea să pătrundă bine cuvintele 
rostite de el. Apoi ridică din nou mâna și strigă pe un ton 
mustrător: 

1 Preot care a căzut luptând eroic împotriva turcilor îri timpul 
insurecției grecilor din 1821 (n.t.), 

50 


Părinte, vreau să știu adevărul! Spune, ce fapte ăvârșit de v- 
aţi atras asupra voastră această pe-' Crigoris, răspunse celălalt 
preot, abia stăindu-şi mânia ce înc-epea să-i clocotească în 
pieptănă Grigoris, sunt și eu un slujitor al Celui de sus, 

'tesc și eu scripturile, ţin și eu în mâinile mele poti- 

1 cu trupul și sângele lui Hristos. Suntem, de vrei n e nu vrei, 
egali. Poate că tu ești bogat și eu 

'? Înt sărac; poate că tu ai pășuni grase din care îţi naști 
turma, iar eu, după cum vezi, n-am nici unde să-mi pun capul; 
însă în faţa lui Dumnezeu suntem po-aliS-ar putea chiar ca eu să 
fiu mai aproape de 

Dumnezeu, pentru că eu sunt ce ce fâăămânzesc. Vorbește 
așadar mai potolit, dacă viei să-ţi răspund. 

Popa Grigoris înghiţi în sec. Își simţi și el pieptul năpădit de 
indignare, dar se stăpâni. Își dădea prea bine seama că face o 
nedreptate și că toți sătenii care se strânseseră acolo și erau 
martori înclinau către preotul acesta necruţător, oploșit aici de 
pe meleagurile străine. 

— Vorbește, părinte, vorbește! Făcu el, domolindu-și glasul. 


Spune: cum s-a abătut urgia asupra vrtastră? Dumnezeu ne 
vede și ne aude, iar obștea e de faţă și ne aude și ea. Suntem 
creștini, ca și voi; greci, ca și voi, și o să facem tot ce ne-o sta în 
putinţă, ba chiar și mai mult, spre a mântui sufletele ce-ţi sunt 
încredințate spre păstorire. 

— Părinte Grigoris, rosti numaidecât glasul preotului străin, 
acolo, în satele noastre, auzisem de mult de numele tău și, iată, 
acum te vedem viu în faţa noastră și te admirăm; ascultăm 
cuvintele tale și căpătăm curai. M-ai întrebat cum s-a abătut 
urgia asupra satului nostru; o să-ţi dau răspuns. Ascultă, părinte 

Grigoris, ascultați, fruntași ai satului, care nu v-aţi 

51 


Învrednicit să veniți să ne vedeți, ascultați voi tot creştini din 
Licovrisi... 

Inima lui Manolios bătea cu putere; el se întoar? 

Spre cei trei prieteni ai lui și le șopti: e 

— Hai lângă el, hai lângă el, să-l auzim și săj vedem mai bine. 

— Uite. Așa mi-l închipui eu, Manolios, pe aper toiul lacob, 
spuse Costantis. 

— Și eu pe apostolul Petru, adăugă lanacos. 

Preotul începu să povestească grăbit, cu întreru peri; șovăia 
parcă să evoce trecutul, de teamă că el să nu răscolească și mai 
rău rănile prezente. Cuvintele-i săreau de la o faptă la alta și 
vocea îi tremura, ca și cum însăși amintirea acestor fapte l-ar fi 
înspăi- mântat. 

— Intr-o zi, pe deasupra acoperișurilor din satul nostru s-a 
auzit un glas: „Vine armata Greciei! Se văd fustanele în 
depărtare!”  „Trageţi clopotele de înviere! Am strigat eu 
numaidecât, și tot poporul să se adune la biserică, să-i vorbesc 
1” Dar poporul alergă mai întâi la cimitir, răscoli pământul, 
deschise mormintele și fiecare om îi striga tatălui său din 
groapă: 

„Tată, au venit! Tată, au venit!” Apoi aprinseră candelele de 
la cruci, turnară vin în morminte să învieze morţii. Şi abia după 
ce terminară, cu morţii, oamenii se înghesuiră în biserică. Mă 
urcai la amvon: 

„Fraţilor, fiii mei credincioși! Le strigai eu. Au venit grecii, 
acum pământul și cerul se unesc! Luaţi armele cu toţii, bărbaţi 
și femei, și să-i gonim pe turci până la Mărul Roșu V 


— Mai încet, părinte, mai încet, cu voia dumitale... 

Se apropie lanacos și-i șopti la ureche popii, Mai încet, căci 
aga stă sus în ceardac și aude tot. 

1 Expresie dintr-un cântec popular grec iadului (n.t.). 

Fundul 

52 


Ifhiar în clipa aceea aga tresări. Aţipise, dar ure- 

Tiea lui prinsese prin somm câteva cuvinte de răzvrătire și se 
trezi deodată. 

— Bre spâniue, nu prea îmi place ce-i acolo. Dacă u mă înșală 
urechea, parcă am auzit... 

— Nu-ţi face sânge rău degeaba, agă dragă, ţi-am j spus... 
Dormi în pace! Dormi, că eu sunt cu ochii în patru... 

— Mi-e somn, căpitane afurisit... Dar când ai să vezi că popii 
se întrec cu glumă și se încaieră, înghiontește-mă să mă trezesc 
și să cobor cu gârbaciul fă ei, ca să fac ordine. 

Apoi se întoarse către lusufachi și, coborându-și pleoapele 
grele, îi spuse:? 


— Hai, dragul meu lusufachi, treci și scarpină-mă la tălpi, ca s- 
adorm mai ușor. 

Popa Fotis cobori glasul.: 

— Am scos toate armele ascunse prin podurile caselor, am 
încins și eu o cartușieră peste cruce și-am adunat toţi bărbaţii 
din sat la arii. „Fiii mei, le-am zis, înainte de a porni, să cântăm 
cu toţii imnul grecesc!” Ce voci, de răsuna văzduhul! Ce Hristos 
a înviat a fost atunci, că s-a cutremurat pământul! Am cântat 
toţi împreună imnul... 

Și popa Fotis, uitând că trebuie să-și strunească glasul, începu 
să cânte cât îl ţineau băierile» pieptului: 

Născută din sfintele oseminte ale grecilor... 

— Mai încet, părinte, mai încet... Îi șopti lanacos din nou la 
ureche. 

În aceeași clipă, sus, în ceardac, răsună glasul puternic şi 
dogit al căpitanului: 

— ... Și că dinţii îmbărbătată, salut, o, salut, libertate! | 

Aga tresări în somn, ca și cum l-ar fi ciupit un purice; dar se 
cufundă din nou în sforăit. 

1 Versuri din imnul naţional grec (n.t.)., 


53 


Toţi cei de jos, din piaţă, amuţiră o clipă; își t cară ochii spre 
ceardac, dar căpitanul se așezase k loc pe perna-i mare, cu 
picioarele’ încrucișate sub el și-și umplea încă un pahar cu 
rachiu. 

— În sănătatea ta, Grecie! Murmură el. Tu o să stăpâneşti 
lumea! 

— Căpitanul Furtunas s-a îmbătat, spuse Costau, tis. A ridicat 
toate pânzele sus. Ferească Dumnezeu să nu cumva să pună 
mâna pe pistolul de la brâul agăl și să-l descarce în el, că 
suntem pierduţi! 

— Şi ce dacă o să pierim? Făcu Mihelis într-o pornire de 
entuziasm. Popa ăsta îmi răscolește toate măruntaiele din mine. 

— Tăceţi, fraţilor, tăceţi, să auzim... le șopti Mauolios, care 
era numai ochi și urechi la cele ce spunea preotul Fotis. 

Preotul Grigoris stătea ca pe jar. „Acest popă zdrenţăros 
tulbură inimileoamenilor, gândea în sinea lui; mi-a căzut ca o 
belea pe cap; și trebuie să găsesc mijlocul de a mă descotorosi 
de el...” 

— Vorbește, vorbește, părinte, spuse el cu un aer ocrotitor. 
De ce te-ai oprit? Te ascultăm. 

— Cele ce-au urmat, nu mă sili să le mai povestesc, părinte! 
Oftă popa Fotis cu un muget înăbușit. O 

Inimă am și eu în piept, nu o piatră, și mă tem c-o să 
plesnească... 

ÎI podidiră lacrimile, glasul îi pieri. 

Căpitanul se aplecă iarăși peste marginea ceardacului și se 
șterse la ochi cu ștergarul ud. 

— Să mă ia dracu 1 murmură el. M-am prostit de tot! 

— Așa-i vrerea lui Dumnezeu, părinte, nu blestema, că e mare 
păcat, se auzi popa Grigoris vorbind pe un ton sentenţios. 

— Nu blestem, strigă celălalt preot, care-și regăsise glasul. Și 
nu mă tem, suntem nemuritori. Mi-a veait 


La loc» am să continuu. Evzonii* au fost măce* 

Îţi Ei s-au dus, dar am rămas noi. Am rămas noi s. Aii întors 
turcii... S-au întors turcii: asta spune f*tal*** au început să ea 
OCj să căsăpească, să neinstească femeile, ca niște turci ce 
sunt. l-am adunat oe cei ce-au mai rămas vii, iată, pe aceștia pe 


care-i vedeţi îngenuncheaţi aici, în faţa voastră, iubiţi creștini 
câţiva bărbaţi, mai multe femei și foarte mulţi copii— Am luat 
icoanele, Evanghelia și prapurul sfântului Gheorghe, precum și 
tot ce-am mai putut. Eu am pornit-o în frunte, și-așa a început 
exodul... Prigoniţi, înfometați, chinuiţi de boli, mărşăluim de trei 
luni de zile; mulţi dintre noi au murit pe drum. l-am îngropat, 
apoi am pornit mai departe, atâţia câţi am mai rămas în viaţă | 
în fiecare seară cădeam frânţi de oboseală, dar eu mă ridicam, îi 
încurajam, le citeam 

Evanghelia, le vorbeam de Dumnezeu și de Grecia. 

Acestea ne mai dădeau putere, și dimineaţa marșul începea 
din nou... Am aflat că departe, lângă mun- tele Sarachina, e un 
sat bogat, cu oameni buni: Li- covrisi. Ne-am gânăit: sunt 
creștini, sunt greci, au hambarele pline, au pământ mult, n-o să 
ne lase să pierim. Şi am venit. Bine v-am găsit, fraţilor din 

Licovrisi! 

Preotul Fotis își șterse sudoarea care-i curgea pe frunte, își 
făcu cruce, se aplecă spre Evanghelia ce-o ţinea în braţe șina 
sărută. 

— Altă nădejde n-avem, altă mângâiere decât aceasta n- 
avem, adăugă el, ridicând în sus Evanghelia grea, cu scoarţe de 
argint. 

Ochii tuturor se umplură de lacrimi; oamenii se îngro2iră și se 
înfiorară. Manolios simţi că ameţește și ca să nu cadă se rezemă 
de braţul lui lanaeos, iar 

Mihelis se trăgea nervos de mustaţa-i neagră, abia stă- 

Soldaţi în armata greacă, infanteriști. 


Pânindu-șe să nu-l podidească plânsul. Până și Ocji:, 
sălbaticului Panaiotaros se tulburaseră și priveai' 

lumea din jur cu bunătate și blândeţe... Plângea pân* 

Şi văduva Caterina pentru creștinătate și pentru Grecia, 
pentru bărbaţii și femeile din jurul ei, și pentru păcatele și 
faptele sale rușinoase... lar sus, în ceardac căpitanul Furtunas își 
puse mâna mare la gură să-și oprească sughiţurile, de teamă să 
nu-l trezească din somn pe agă, care sforăia adânc. 

Numai cei doi popi nu pâângeau; unul, pentru că trăise toate 
aceste nenorociri și nu mai avea lacrimi să plângă; celălalt, 
pentru că nu se gândea decât la un singur lucru: anume, ce să 
născocească în grabă spre a se descotorosi de această gloată 


înfometată și de conducătorul ei, ale cărui cuvinte patetice 
răscoleau sufletele oamenilor. 

— Unii dintre noi, continuă preotul Fotis, stăpâisindu-și glasul, 
au apucat să se ducă la cimitir, au luat oasele părinţilor lor și le 
poartă cu ei, pentru a le îngropa la temelia noului nostru sat. 
lată, uitaţi-vă la bătrânul acesta, care are o sută de ani: le 
poartă în spinare de trei luni de zile. 

Dar popa Grigoris începu să-și piardă răbdarea. 

— Toate astea-s fapte bune și sfinte, părinte, spuse el. Dar 
acum ce vreţi de la noi? 

— Pământ, răspunse preotul Fotis. Pământ, să prindem iar 
rădăcini! Ştim din auzite că aveţi aici pământ de prisos, rămas 
pârloagă - daţi-ni-l să-l desţelenim; vom semăna, vom secera, 
vom face din e3 

Pâine, spre a ne hrăni familiile. Asta vă cerem, părinte! 

Popa Grigoris scoase un mârâit ca de câine ciobănesc. Cine 
sunt hămesiţii ăştia care vor să intre în târla lui? Își apucă încet 
cu mâna barba-i albă și căzu într-o meditație adâncă. Bărbaţii și 
femeile își ațintiră ochi la buzele lui. In piață se lăsă o tăcere 
apăsătoare. 

58 


Aga tresări și întrebă ursuz: 

De ce-au tăcut? Le-am poruncit să ţipe! 

— . Dormi, dormi, agă dragă! ÎI linişti căpitanul. 

Siu s-au încăierat încă. 

— Ce-ai păţit, ghiaurule? De ce-ţi tremură plasul? Te-ai 
îmbătat? 

T —. Eh, ghiaur e rachiul ăsta; m-a dat gata! Murmură 
căpitanul ștergându-și lacrimile din ochi. 

Manolios nu se mai putu stăpâni. De unde a căpătat argatul 
ăsta atâta cutezanţă, să iasă înaintea întregului sat și să 
vorbească? 

— Părinte, strigă el, părinte Grigoris. Ascultă-le glasul! Prin ei 
vorbește Hristos, căruia i-e foame și ne cere de pomană! 

Popa Grigoris se întoarse spre el cu ochii scăpărându-i de 
furie! 

— 'Ţine-ţi gura, mă nerodule î 

Acum liniștea se făcu și mai apăsătoare. Costantis și lanacos 
se alăturară lui Manolios, ca și cum ar fi vrut să-i ocrotească. 


Mihelis se apropie și el, tulburat. 

— Du-te de-l trezește pe taică-tu, îi șopti Manolios, 

Du-te repede. El are inimă bună, poate că. O să i se facă milă 
de ei. Ție nu ţi-e milă de ei, stăpâne? 

— Mi-e milă... Mi-e milă de ei... Dar mi-e teamă să-l trezesc pe 
tata... 

— De Dumnezeu să-ţi fie teamă, Mihelis, de 

Dumnezeu, și nu de oameni! Răspunse apăsat Ma- nolios, 

Mihelis se roși de ciudă. Cum de-și îngăduie argatul lui să 
vorbească așa? Cui îi vorbește el? Cui îi poruncește? Își încruntă 
sprâncenele. Dar nu spus 

Nimic. Şi nici nu se urni pentru a se duce să-l trezească pe 
tatăl său. _ 

Popa Grigoris continua să stea adâncit în meditaţia lui. Işi 
frământa mintea ce să spună și cum să facă 

«fe.? 57 


Pentru a izgoni acești lupi hămesiţi din târla sa. Sii ţea în jurul 
lui propria turmă răvășită, gata să-i scan' 

De sub control... Ce să facă? Să-i cheme pe a «să; 

Dar ce vor spune sătenii când or vedea că-l pune'n turc să 
judece soarta celor care au înfruntat rnoartea 

Și au rămas pe drumuri tocmai pentru că au luptat împotriva 
turcilor? Să cheme fruntașii satului? Numai în moș Ladas avea 
încredere. Cât despre ceilalţi 

Boierul e ramolit. Îl apucă ușor pâmstil, ax spune da’ 

lar celălalt, râiosul de căpitan, sigur ar spune și el da * 

Ce avea de pierdut? Apoi învățătorul, un cap sec, uri flecar cu 
ochelari, cu idei mari și frumoase, dar care 

Bvi-i în stare să împartă un braţ de paie la doi măgari... 

— Dumnezeu îirtârzie, părinte, întârzie să te lumineze, zise 
popa Fotis, care-și pierduse răbdarea. 

— Întârzie, făcu popa Grigoris awrocănos, pentru că mi-au 
fost încredințate și mie atâtea suflete, de care o să dau 
socoteală înaintea lui Dumnzeu.?? 


— Toate sufletele din lumea asta, îi întoarse vorba popa Fotis, 
sunt încredințate cuiva; nu deosebi, pă- rinte, pe ale mele de ale 
tale. 

Dacă ar fi fost singuri, numai ei doi, popa Grigoris s-ar fi 


năpustit asupra lui și i-ar fi apucat de gât să-l sugrume; dar în 
situaţia de acum ce să facă? Se stăpâni. Totuși, nu putea să tacă 
prea rrrart; toate privirile erau aţintite asupra lui și așteptau. In 
ce! E din urină, deschise gura: 

— Ascultă, părinte... 

— Ascult, răspunse popa Fotis, strângând eu amândouă 
manile Evanghelia grea, ca și cum s-ar fi pregătit s-o arunce în 
capul celuilalt. 

Popa Grigoris nu-și precizase încă bine în minte ce anume 
avea să spună; dar tocmai îtj clipa aceea, tocmai când avea mai 
multă nevoie de ea, se produse minunea pe care o aștepta. Se 
auzi un țipăt sălbatic: 


* ăra Despinio se prăvălise la pământ, ţeapănă. Cei j-l jurul ei 
se repeziră s-o ridice, dar se dădură înaânfioraţi: faţa îi era 
verde, buzele vinete, picioa- 

°) e umflate, burta rotundă ca o tobă, r Popa Grigoris își ridică 
mâinile spre cer; _ 

— Fiilor 1 strigă el, căuttnd să-și stăpânească bucuia In 
această clipă groaznică, Dumnezeu ne-a dat răspunsalprhiţi 
această femeie, aplecaţi-vă și priviţi-o biae: burta umflată, 
picioarele ca niște butuci, faţa înverzită - holeră! 

Lum «a se dădu înapoi cu groază. 

— Holeră! Strigă din nou popa Grigoris. Acești oameni străini 
aduc în satul nostru o molimă ucigătoare; suntem pierduţi! 
Călcaţi-vă pe inimă, gândiţi-vă la copiii voştri, la femeile voastre, 
la satul nostru! Nueu sunt acela care hotărăsc, ci Dumnezeu. 

Părintele a vrut un răspuns: iată-l! 

Și rostind aceste cuvinte, arătă cu mâna întinsă spre moartă 
care zăcea în mijlocul pieţei. 

Popa Fotis strânse și mai tare Evangl&lia la piept; mâinile-i 
tremurau. Făcu un salt spre popa Grigoris, încercă să vorbească, 
dar nu putu, se înăbușea. 

Căpitanul, sus, în ceardac, se ridică în picioare, câătinându-se; 
își muie încă o dată ștergarul în căl- dare; sângele i se urcase 
din nou la cap, fruntea îi ardea. Işi înfășură ștergarul strâns în 
jurul txmplelor. 

Apa îi curgea șireaie pe obrajii zbârciţi, pe bărbia spână, pe 
pieptul fără p&r, tăbăcit de vântii și apa sărată a mării. Se răcori 
și își mai veni în fire. 


— Ah, taurul de popă! Ce ţapul dracului! Murmură el, simțind, 
că i se încurcă limba în gură din cauza beţiei. Gata! l-a dat la 
cap bietului popă pribeag! Auzi colo, holeră... Ptiu, nu ţi-e 
rușine, păcătosule, să-ţi baţi joc de cele sfini '* Dar n-o să-ţi 
meargă, nu! O să cobor scara, o s; ig: „Mincinosule! 
Mincinosule! Nu uita că și t, at fruntaș, ţin 


Și eu cârma satului, am și eu un cuvânt de spus!" s; n-am să 
tac! S 

Apoi se ridică, se îndreptă bălăbănindu-se spre ușă dădu cu 
piciorul în ea și o deschise. Se opri o clip în vârful scării. Casa se 
balansa ca un vapor, când cu prora în jos, când cu ea în sus: era 
furtună mare 

Felinarul aprins în capul scării, armele de pe pereţi 
iataganele, fesurile roșii, seizul care dormea ghemuit în prag, se 
învârteau dimpreună cu toată casa îatr-ţm tangaj năprasnic. 
Căpitanul se apucă de balustrada scării, întinse un. Picior; i se 
păru că are aripi j treptele urcau și coborau singure, ca niște 
valuri. Călca în gol, se prăvăli pe scară cu capul înainte, făcând 
să se zguduie întreaga casă. 

Aga sări din somn. 

— Hei, căpitane! Ţipă el. Cine să prăbușit, bre? 

Și întinse mâinile prin întuneric, pipăi marginea ceardacului, 
dar acolo nu era nimeni. Încercă să se ridice, dar căzu din nou 
pe perna mare, alături de lusufachi, care adormise cu sacăzul în 
gură. Aga dădu cu mâna de trupul lui mic, caid și parfumat, și 
priase a zâmbi. 

— Dragul meu lusufachi, zise el duios. Dragul meu lusufachi, 
dormi? 

Își răsturnă capul peste pieptul grăsuliu al tureuleţului și 
închise ochii copleșit de fericire. 

În piaţă, glasul popii Grigoris se auzi din nou, de astă dată 
liniștit, plin de dulceaţă: 

— Părinte, am ascultat suferinţele voastre, și inimile ni s-au 
zdrobit în piept. Ai văzut, rie-au podidit lacrimile pe toţi. Tocmai 
ne deschiseserăm braţele să vă primim, dar în aceeași clipă 
Dumnezeu și-a făcut milă de noi și a trimis semnul acesta 
groaznic. Pur- taţi cu voi o molimă ucigătoare, fraţilor! Duceţi-vă 
în voia Domnului, nu ne otrăviţi satul! 

60 


R a aceste cuvinte, o jale mare se stârni în rândui pribegilor; 
femeile începură să se zbuciume și să ţipe, 

K bâţii se uitară năuciţi la preotul lor, iar locuitorii 

A’ Licovrisi fură cuprinși de groază și stăteau cu ochii 

' oniți asupra leșului, înlemnit în mijlocul satului lor, 

P— Plecaţi de-aici! Plecaţi ' se auzeau voci din toate părţile. 
Plecaţi! „— 

— Aduceţi var și aruncaţi-l peste holerica, să nu ne 
otrăvească aerul! Urlă un bătrân. 

Jsju vă temeti, fraţilor! Încercă să-i potolească eotul potis, Nu-i 
adevărat, nu-l ascultați! N-aducem cu noi molimă ucigătoare, ci 
ne e doar foame. Fe- meia asta a murit de foame. V-o jur! Pe 
urmă, se întoarse către popa Grigoris și-i strigă în faţă; 


— Popă cu burta plină și cu gușa mare! Dumnezeu, care e sus 
și ne-aude, să te ierte, că eu nu pot. 

O să ai veșnic pe suflet acest păcat! 

— Duceţi-vă în plata Domnului! Strigă un bătrâa din Licovrisi. 
Am copii, am nepoți; nu ne nenorociţi | 

Groaza începu să pună stăpânire pe săteni; inimile li se 
împietreau; își agitau braţele prin aer, strigând t 

— Plecaţi! Plecaţi! 

— Vocea poporului e vocea lui Dumnezeu! Rosti popa 
Grigoris, încrucișmdu-și braţele la piept, Duceţi-vă unde oţi știi 

— Păcatul să cadă asupra voastră! Strigă preotul 

Fofis. Plecăm | Sculaţi-vă, fiilor, curaj! Dacă ei nu ne vor, nici 
noi nu-i vrem pe ei. Pământul e mare, să mergem mai departe! 

Femeile se ridicară, clătinându-se, și își luară din nou poverile. 
Bărbaţii își strânseră de pe jos boccelele 

"Si uneltele; cel ce purta prapurul se mișcă și trecu în fruntea 
convoiului. 

Manolios plângea. Se aplecă și-l ajută pe moșneagul de o sută 
de ani să se ridice, aşezându-i sacul ca oase în spinare. 


— Aveţi curaj și încredere în Dumnezeu, bunici ţule, îi spuse 
el, nu deznădăjduiţi! Aveţi curaj și î „credere în Dumnezeu... 

Moșneagul se întoarse și-și sălta capul. 

— Dar ce, mormăi el, în oameni să avem încte dere? Nu i-ai 
văzut? Ptiu, bătu-i-ar Dumnezeu să-' 


Bată! 

În clipa când să se urnească din loc, preotul Fotis se opri 
puţin, șovăitor. Privi oamenii din jurul lui, slă biţi, istoviţi, numai 
piele și oase, și inima i se strânse de durere. 

— Fraţilor din Licovrisi, strigă el, dacă aș fi singur dacă aș 
avea să dau socoteală în faţa lui Dumnezeu numai de sufletul 
meu, nu m-a. $ umili să întind mâna ca să cerșesc. Aș muri mai 
curând de foame. Însă mi-e milă de femei și de copii, că nu mai 
au puteri, au să se prăbușească pe drum de foame. Numai de 
jalea lor înăbuș în mine orice mândrie și rușine și vă cer de 
pomană. Milostiviţi-vă, fraţi creștini! Uite, întindem o pătură, 
aruncaţi în ea cu ce vă lasă inima pe fiecare: 

Câte o bucată de pâine, o cană cu lapte pentru copii, un pumn 
de măsline... Ne e foame I 

Doi bărbaţi desfăcură o pătură și, cu ea întinsă, porniră în 
fruntea convoiului. 

— În numele lui Dumnezeu, făcu preotul închmându-se, 
pornim. Înainte, fiii mei! Curaj! O să bem și acest pahar! 
Doamne, îndură-te de noi! O să străbatem satul, o să batem la 
toate porţile. Să ne resemnăm, căci n-avem încotro, și să 
strigăm: „Miâostiviţi-vă! Milostiviţi-vă de noi! Daţi-ne ceea ce vă 
prisosește, ceea ce aţi fi aruncat la dini! Ţineţi-vă sufletul cu 
dinţii, fiii mei! Curaj! Hristos va birui.” 

Se întoarse către popa Grigoris și-i strigă *. 

— O să ne mai întâlnim într-o zi, părinte Grigorâs! O să ne 
întâlnim la judecata cea din urmă, când 


* stăm itnimiloi în faţa lui Dumnezeu, și el va judeca |. ,. 

Cea dinţii car? Se repezi să-și dea obolul iu Carjba, văduva. Își 
trase de pe umeri șalul nou, verde, trandafiri mari, roșii, și-l 
aruncă în pătura desfă- 

° t& Apoi se scotoci, mai găsi o oglinjoară și o stilută lu 
parfum, și le aruncă și pe acestea în pătură. 

— N-am nimic altceva, fraţilor, zise ea plângând. 

N-am nimic altceva, iertaţi-mă... 

Costantis stătu puţin pe gânduri, apoi, amintindu-și deodată 
că fusese însărcinat cu rolul de apostol, își descuie repede 
cafeneaua, intră înăuntru și aduse un pachet ca zahăr, o cutie 
cu cafea, o sticlă cu rom, câteva cești, un calup de săpun, și le 
depuse pe toate în pătură. 


— Ofranda e mică, spuse el, dar e făcută din toată inima. 
Drum bun! 

La fiecare poartă la care se opreau pribegii se ivea câte o 
mână, arunca în grabă ceva în pătura desfăcută, apoi închidea 
repede poarta la loc, de teamă să nu intre holera. 

Trecură și pe la casa lui Ladas. Bătură, dar nu deschise 
nimeni. O lumină ce se zărea aprinsă ia fereastră se stinse 
deodată. Lanacos, care, împreună cu cei trei prieteni ai lui, 
însoțea convoiul, bătu din nou, cu putere și strigă: 

— Moș Ladas, sunt niște creștini cărora îi-e foame; toată 
lumea le dă câte o bucăţică de pâine, dă-le și dumneata cbva! 

Dar dinăuntru se auzi glasul înfuriat al moșneagului: 

— Când ţi-e sete în casă, n-arunci apa afară | 

— Bine, bine, lasă, că de nu ţi-oi pune eu foc cu mâna mea la 
casă, Antihristule, să nu-mi zici pe nume 1 strigă lanacos, 
ridicând pumnul în sus. 

6.3 


— Să treceri) pe la boierii! Patriarheas, băiet propuse atunci 
Mihelis. Și întorcându-se către cei tr prieteni ai lui, adăugă: Dar 
să mergem repede e mai e timp. Tată doarme, o să intrăm în 
chilei’ și L 

Să luăm tot ce-om putea. 

— Şi dacă se supără bătrânul? Făcu Manolios râzând. 

— Să bea oţet și o să-i treacă, răspunse Mihelis 

Haidem! 

Toţi patru porniră veseli la vale, ca și când s-ar fi dus să prade 
o cetate dușmană. 

In acest timp, văduva se întorcea acasă la ea; îi era frig, 
umerii i se înfiorau. Dar zâmbea mulțumită. „Nu-i nimic, își 
spunea în gând, cu șalul meu o să se înfășoare altă femeie și n-o 
să-i fie frig...” 

Deodată, un strigăt puternic și sălbatic se auzi în spatele ei; o 
suflare caldă îi atinse ceafa goală și două mâini mari o înhăţară 
de gât. 

— Căţea, ţi-am cumpărat șalul cu sângele inimii mele și tu îl 
dai de pomană, ha? Te sugrum, fă | 

Uliţa era pustie; văduva se sperie. Simţea în nările ei 
răsuflarea bărbatului duhnind a vin; doi ochi ameninţători și 
totodată rugători erau ţintuiţi asupră-i. 


— Panaiotaros, ești o fiară! Murmură ea. Fie-ţi milă de mine, 
n-am să mai fac | 

— De ce, fă, mi-ai strigat „luda”? Am simţit asta ca un cuţit în 
inimă. Vrei să-mi fie milă de tine, dar ţie de ce nu ţi-e milă de 
mine? Mă lași să vin astă-seară la tine?. 

Aștepta răspunsul ei și tremura. După puţin. 'd-— 

Sul i se auzi din nou plin de rugăminte: 

— Altă mângâiere în afară de tine n-am, Cate- 

. Ri.no „, sţjasă-mă să vin. 

64 


Văduva simţea cum o înfășoară dorinţa bărbatului, fierbinte, 
aţâţată, scăldată în vin, în sudoare și la- crimi. Se înfiora. 

— Vino, spuse ea încet, și porni mamte, leganui- du. Şi 
șoldurile. 

Panaiotaros se luă după ea, mergând tiptil prin întuneric, 
gâfâind, furișându-se pe lângă ziduri. 

Convoiul de refugiaţi ajunse în faţa casei boierești; patru 
bărbaţi, încărcaţi cu patru coșuri mari, îi așteptau afară, în 
pragul porţii. 

— Fraţilor, strigă lanacos, astea nu încap în pătură; să vină 
patru voinici să le ia! 

— Mergeţi cu bine, spuse Mihelis, și iertaţi-ne! 

lertaţi-l și pe boierul Patriarheas. 

— lertați să fiți cu toţii! Răspunseră câteva gla- suri voioase 
de femei și bărbaţi, care se și repeziră la un coș și se înfruptau 
din el cu lăcomie. 

— Ce ne trebuie, fârtaţilor, ca să biruim moartea? 

Strigă lunganul care ducea prapurul. Spuneţi, ce ne trebuie? 
O bucată de pâine. Uite-o!, 

Și ridică din coș o pâine mare. 

— Bătrânul sforăie și-acum, spuse Manolios, ieșind din curte și 
închizând poarta după el. 

— Sforăie, adăugă lanacos, și visează că intră în rai; și că 
înaintea lui merg și-i deschid calea, nu patru îngeri, ci patru 
coșuri încărcate | . 

Râseră cu toții. Işi simțeau inimile ușurate. 

Convoiul ieșea acum din sat. Noaptea se lăsase pe pământ, 
blândă, azurie și plină de miresme. Câinii se opriră la ultimele 
case, mai lătrară puţin, făcându-și datoria, apoi se întoarseră 


îndărăt mulţumiţi. 

Muntele Sarachina apăru pe neașteptate în fața ceâor 
prigoniţi - sălbatic, aspru, plin de pietroaie și de prăpăstii. 

65 


— Hai să ne luăm rămas bun de la preot, le spus 

Manolios prietenilor lui. Asta nu-i popă, ci un Moise care-și 
conduce poporul prin pustiu. 

Grăbiră pasul. Manolios apucă mâna preotului Fotis și i-o 
sărută. 

— Părinte, spuse el, știu că. Satul nostru a păcătuit; roagă-te 
lui Dumnezeu să nu-și arunce blestemul asupra noastră. 

Preotul își puse cu bunătate mm a firavă pe părul blond. 

— Cum te cheamă, fiule? Întrebă el. 

— Manolios. 

— Nu blestem și nu sunt supărat pe sat, Manolios. 

Oamenii de pe aici sunt simpli și cred tot ce li se spune. Au o 
căpetenie și-o urmează întru totul; așa și trebuie. Dar, 
Dumnezeu să mă ierte, căpetenia satului vostru e rea. 

Stătu o clipă pe gânduri. 

— Mi-a scăpat din gură un cuvânt greu, adăugă el. Căpetenia 
voastră nu e rea, e sălbatică. Dar ne- norocirea o va îmblânzi. 
lar dumneata, voinieule, cine ești? Întrebă el întorcându-se spre 
Mihelis. Care-i luă mâna să i-o sărute și el. 

— El e Mihelis, boierașul satului nostru, răspunse 

Manolios. 

— Să-i spui tatălui tău, boieraș Mihelis, că Dumnezeu va 
înscrie aceste patru coșuri în catastiful pe care-l ţine acolo, sus. 
Pentru fiecare muritor; și într-o zi, în viaţa de apoi, o să i te 
plătească, și încă cu dobândă. Așa să-i spui, că Dumnezeu 
plătește; cele patru coșuri se vor înmulţi ca cele cinci pâiru din 
parabolă. 

Se apropiară Tanacos și Cost. Intis. 

— Eu sunt Tanacos, un marchitan păcătos; ia* 

Dânsul e Costantis cafegiul. Rineciil'mteaxă «e, pă- rinte! 


Popa Fotis îi binecuvântă și pe ei, punându-și 

„jâna osoasă pe capetele lor. 

\—Şj acum, fiii mei, întoarceţi-vă înapoi la casete oastre. 
Binecuvântarea lui Dumnezeu să fie cu voi! 


A: 


Apoi își roti privirea în jurul lui. Noaptea era atlâi'ă și liniștită; 
nicio frunză nu se mișca; cerul plin'de stele. In faţa lor, 
deasupra, se înălța muntele Sarachina, masiv și uriaș. 

'"— Pe Sarachina sunt multe peșteri, părinte, spuse 

lanacos. Am auzit spunâadu-se că, în anii de demult, to acele 
peşteri au trăit "cei dintâi creștini. Într-o peșteră se mai zăresc 
încă și acum, zugrăvite pe stârică, sfânta Fecioară și 
Răstignirea. O fi fost bise- râca lor. 

— E și o apă acolo, adăugă Costantis. Curge și iarna și vara 
dintr-o stâncă. După ce-o să vă urcați puţin, o să auziţi 
murmurul ei. Sunt și potârnichi. 

lar în v. Îri de tot se află biserica Prorocii 1 Ilie. 

— Deseară v-aţi putea odihni în peșterile acelea, zise 
Manolios. Muntele e plin de tufișuri și de arbuști sălbatici; o să 
aprindeţi focurile, o să faceţi de mâncare, ca să vă hrăniţi. Şi, 
dacă vă place, puteţi să și poposiţi acolo câlva timp, până vă 
mai întremaţi. Prorocul Ilie, ocrotitorul muntelui, ţine la cei 
prigoniţi. 

Preotul Fotis ridică ochii și îi fixă asupra muntelui. 

Rămase o bucată de vreme pe gânduri. Cei patru în- soţitori îl 
priveau cu emoție; pe chipul lui ascetic gândurile se succedau 
valuri-valuri; prtwrea îi era cufundată într-o genune tainică, 
tăcută?" 

Deodată, își făcu cruce, se hotări: 

— Dumnezeu a grăit prin gura ta, Manolios, spuse el. Oamenii 
ne alungă de pretutinder. |; vom împărţi deci acele peșteri cu 
jivinele. Fie numele Domnului lăudat! 

Înălță Evanghelia și binecuvântă muntele. 

67 


— Creaţie a Celui atotputernic, murmwă el, ri 

Tră mare, și tu. Apă neadormită, care picuri & 

Stânci și potolești setea lăstunilor și a șoimilor, și t* 

Foc, care dormi în lemn și aștepți pe om să te tr zească și să 
intri în slujba lui, bine v-am găsit! SarT 

Tem oameni prigoniţi de oameni. Voi, șoimi și IS~ 

Tuni, fiinţe sălbatice și milostive, primiţi-ne în rni; locul vostru! 
Aducem cu noi oasele părinţilor nos tri, și uneltele de muncă, și 
sămânţa de om. Cu voia lui Dumnezeu, fie ca această sămânță 
să se prindă în aceste pietre sterpe și poporul nostru să se 


înrădăci- neze aici! 

Preotul Fotis bâjbâi prin întuneric, găsi cărarea, se întoarse 
către turma lui, care-l aștepta, și strigă: 

— Urmaţi-mă 1 

* Apoi, adresându-se celor patru însoțitori, le zise: 

— Hristos a înviat, fiii mei! Belșug și bucurie! 

— Adevărat a înviat! Răspunseră aceștia. 

Lipiţi unul de, altul, rămaseră locului cu ochii la mulțimea de 
izgoniți care urca muntele. In frunte mergea preotul, urmat de 
cel care ducea prapurul, de bătrânii cu icoanele și de moșneagul 
de o sută de ani cu sacul lui de oase. Apoi, înșirate una după 
alta pe cărare, pășeau femeile cu pruncii în braţe, iar în coadă, 
încheind coloana, veneau bărbaţii. 

După puţin, se pierdură în întuneric. 


UI 

Timp de o săptămână, patimile lui Hristos şi glorioasa lui 
înviere își aruncaseră strălucirea lor peste lot satul, umplând 
fiecare casă cu colaci de Paști și cu ouă roșii. Ele își răsfrânseră 
lucirea peste grădini, năpădindu-le de flori. Razele lor luminoase 
pătrunseseră până și în scăfârliile necioplite ale ţăranilor, când 
petrecerile goniseră pentru câteva zile din min-” 

Tea lor socoteala rece a intereselor. Timp de o săptămână, 
viaţa își scuturase jugul mizeriilor sale și se făcuse mai ușoară. 
Dar după aceea își opinti grumaijii iarăși, ca o vită de povară 
care sforăie din greu, și se înhamă din nou la corvada cea de 
toate zilele. 

In ziua aceea, așadar, dis-de-dimineaţă, dat fiind că 
sărbătorile trecuseră, lanacos intră din nou în grajdul întunecos, 
unde măgărușul lui drag dormea adânc și visă. O duhoare de 
baligă și o căldură jilavă te izbeau încă de la ușă. Tot așa trebuie 
să fi fost și duhoarea lumii în primii ani ai zămislirii ei. 

— Animalul îl simţi și-și deschise ochii mari, catifelați, apoi 
întoarse capul și-l privi liniștit. II recunoscu: era lanacos - așa-l 
striga toată lumea — 

Tovarășul lui de drum și de suferinţă, care-i punea în fiecare zi 
samarul în spinare, îl plimbă prin sate, 


Pe urrnă îl aducea înapoi acasă, aici, în grajdul ăst mic, unde-i 
dădea să bea apă curată și să mănânef paie și grăunţe de orz. Il 


recunoscu, mișcă din coada și începu să ragă bucuros. 

lanacos se apropie de el, îi mângâie crupa neagră lucioasă, 
burta albă, moale ca puful, și gâtul cald apoi își vâri o mână într- 
una din urechile lui mari ca niște pâlnii. Cu auzul ascuţit, iar cu 
cealaltă i-a pucă botul, i-l întoarse spre el și începu să-i vor 
bească: 

— lusufachele meu (așa-l alinta în taină, cârnl erau numai ei 
doi, ca să nu audă aga), dragul meu lusufachi, sărbătorile s-au 
sfârșit, Hristos a înviat am petrecut bine, n-ai de ce să te plângi. 
Ti-am adus în fiecare zi câte o porţie dublă de grăunţe. Ti-ain 
strâns iarbă proaspătă, ca să ţi se deschidă pofta de mâncare, 
iar de Paști ţi-am făcut plocon un ghiordan din pietre albastre și 
ţi l-am atârnat de gât, să nu te deochi, rnititeiule. Ti-am pus la 
gât și un căţel de usturoi, ca amuletă, pentru mai multă 
siguranţă. Că, tare ești frumos, dragul meu lusufachi, iar 
oamenii au ochi răi și pizmași, mi te-ar fi deocheat. Și, zău, ce 
m-aș face eu fără tine 1 Nu se cade să uiţi că ara rămas numai 
noi amândoi. Că eu n-am pe nimeni pe lume afară de tine; copii 
nu in-ani învrednicit să fac, femeia mi-a murit, fiindcă s-a 
lăcoinit să mănânce prea mult năut, a-șa că nun tai tu mi-ai mai 
rămas, scumpul meu lusufachi! 

Dar azi îţi aduc o veste mare, care o să te bucure. 

La anul, de Pastele care vine, o să înfăţișăm în sat la noi 
patimile lui Hristos, despre care cxed că ai mai auzit vorbindu- 
se. Și cum pentru treaba asta e nsv voie și de un măgăruș, am 
cerut fruntașilor batirul ca acela să fii tu, dragul ineu, lusufachi. 
Așa că pe tine o să încalece--Hristos ca să intre în lerusalim. 

iți dai tu seama ce glorie raare te așteaptă? Nu veţi 


Fi acolo decât voi, adică lisus, apostolii și tu, băiatul meu. Tu o 
să mergi în frunte, o să-l porţi în spi* 

Nare pe Dumnezeu și oamenii vor întinde pe jos ră» 

Nturi de mirt și de dafin ca să calci pe ele, și harul 
dumnezeiesc o să pogoare asupra ta, luminându-ţi spinarea, 
burta și părul, care-ţi va străluci că mă tasea. 

lar când o să mor, dacă Dumnezeu va catadicsi să primească 
în cer și un calic ca mine, o să mă oprese la poarta raiului, o să 
sărut mâna păzitorului de-acolo și-o să-i spun: „Îţi cer numai un 
hatâr, Petre. Lasă să intre în rai și măgărușul meu; sau intrăm 
împreună, sau altfel n-o să intru nici eu!” Și apostolul o să râdă, 


o să te bată cu palma pe șold și o să zică i 

.. Hai, împlinească-se voia ta, lanacos, încalecă pe lusufachi și 
intraţi amândoi în rai; ai noroc că lui Dumnezeu îi sunt dragi 
măgărușii." 

Și să vezi atunci ce bucurie o să fie pe tine, dra gui meu 
îusafachi! Și asta în vecii vecilor! În sfâr- sit, o să te plimbi și tu 
fără coșuri încărcate, fără povară, l'firă samar, prin livezi prin 
care crește o lucernă mare, nepieritoare, ce-o să-ţi ajungă până 
la bot, ca să nu te mai ostenești, dragă lusufachi, să-ţi întinzi 
gâtul după ea. Și-în fiecare dimineaţă o să răgi în cer și-o să 
scoli îngerii din somn; ei au să râdă și au să se urce pe "tine; au 
să fie ușori ca niște i'ujgi. Și-o să te zbenguiești prin grădini, 
purtând în spinare îngerași albaștri, roșii, violeţi... Întocmai ca 
măgarul acela, pe care l-am văzut odată la târgul din 

Smirna, încărcat cu trandafiri, crini și liliac, și răspândind un 
miros îmbătător! 

O să vină. O să vină ea ziua asta, Tus’. lfăclii dragă, nu te 
teme! Dar până atunci trebuit-, băiatule, să muncim, ca să avem 
ce mânca. Așa că vino să-ţi pun samarul, vino să te încarc cu 
cele două coșuri pline de mărfuri. Vom lua din nou satele la 
rând. Ca să 

7 - Hristos răstignit a doua oară - voi, l., ~? 


Vindem mosoiele de aţă, andrele, ace, piepteni, tă- mâie, 
pânzeturi și cărţulii cu vieţile sfinţilor. Ajută-mă, dragă lusufachi, 
pentru că afacerile noastre să meargă bine. Suntem doar 
tovarăși și, pasămite, asociaţi. Tot ce câștigăm, o știi prea bine, 
împărţțim pe din două în mod cinstit: mie grâul și ţie paiele. lar 
dacă afacerile ne-or merge bine, o să comand pentru tine, la 
huiduma de Panaiotaros, un samar nou, să nu te mai roadă, și 
niște hamuri frumoase cu ciucuri purpurii. 

Hai, vino, să pornim la drum. Ti-aș mai spune: 

Fă-ţi cruce!, dar tu nu ești creștin, tu ești măgar. 

Așa că, întinde-te, desfă-ţi picioarele, golește-ţi bășica de 
pișat și vino să te încarc. S-a luminat de ziuă. Cu binecuvântarea 
lui Dumnezeu, să mergem, dragă lusufachi! 

Lanacos își încărca măgărușul, își luă băţul și mica goarnă, ce- 
o purta cu el peste tot ca să-și vestească sosirea în fiecare sat, 
deschise poarta, își făcu cruce și, voioși, odihniţi, mergând unul 


în urma celuilalt, porniră amândoi în primul lor turneu de după 
sărbători. 

Era o dimineaţă strălucitoare. Lumina dănţuia parcă și cobora 
din cer, revărsându-se peste pământ, peste sat, inundând 
pietrele, porţile, ferestrele, pul- berea drumului. Întreaga fire 
râdea. Lui lanacos i se făcu foame și-și scoase din traistă o 
bucată mare de pâine, un pumn de măsline și o ceapă, și începu 
să jnănânce fericit. Ă 

„Măi, ce dulce și plăcuţa-i lumea asta! Işi spuse el. Ca pjinea 
de grâu!” 

Ușa vecinei lui, văduva, era deschisă. Caterina, cu rochia 
suflecată, cu îlicul descheiat, spăla pragul turnând apă cu 
găleata. Picioarele-i goale până la genunchi luceau, frumoase, 
albe și rotunde, iar smii 


| se zbăteau la piept ca niște pui de fiară, gata să iasă din 
strânsoarea cămășii., 

Întâlnirea asta, dis-de-dimineaţă. - Nu-i a bună*"» 

Gândi lanacos, și-și lovi măgărușul cu băţul sub burtă, să 
iuţească pasul pentru a se îndepărta mai repede. 

Dar văduva îl zări, se ridică ușor și se rezemă aprinsă în 
pragul ușii. 

— Vânzare bună, lanacos! Îi strigă ea râzând. Măi vecine, de- 
ai ști cât te-admir eu pe tine! Cum de poţi trăi, măi omule, așa 
singur, ca un cuc? Și te văd râzând și molfăind într-una... Eu, 
una, nu pot! 

Nu pot, dragă vecine, și am numai visuri urâte., , 

— Ce comenzi ai să-mi dai, Caterino? Întrebă 

lanacos ca să schimbe vorba. O oglinjoară, o sticluţă cu apă 
de levănţică? Ce-ţi trebuie? 

Oaia văduvei apăru în faţa ușii, behăind neliniștită; în jurul 
gâtului avea legată o panglică roșie, și ugerul îi era plin de lapte. 

— Vrea s-o mulg, sărăcuţa de ea! Spuse văduva oftând. | s-au 
umflat ţâţeâe și-o dor. Ce vrei, e? © 

Meie și ea... 

Se aplecă și-o mângâie eu duioșie. 

— Numaidecât, numaidecât, se adresă ea oii. Nat te grăbi, 
așteaptă să spăl mai întâi pragul ăsta, că mi-l calcă atâtea 
picioare murdare! 

Și după ce împinse oaia în casă, se întoarse îaaf spre lanacos. 


— Cum îţi spun, vecine, am tot felul de visuri urâte, repetă ea 
oftând din nou. Uite, azi-noapte, spre; ziuă, l-am văzut în vis pe 
Manolios. Se făcea că tăia; luna felii și mi le dădea să le 
mănânc... Tu, lanacos» 

Ești om umblat prin lume; am auzit c-ai fost tocmai până la 
Smirna; te pricepi să tălmăcești visurile? 

— Destul, Caterino! Ai niţică îndurare și nu băga oamenii în 
ispită, o mustră lanacos. Crezi că nu te-am zărit aseară când îi 
făceai cu ochiul lui Manolios E 


Fiinţă fără teamă de Dumnezeu, acum vrei să te Wj și de 
făptura asta nevinovată? Nu ţi-e milă de el? 

Bietul om e logodit, nu-i strică logodna. Și-apoi, lacă namilă 
de Paaaiutaros o să simtă ceva, nu te gândești c-o să-l omoare? 
Schimbă-ţi felul de viaţă, 

Caterino; bagă-ţi minţile în cap. Nu ţi-a vorbit bo- ierul 
Patriarheas? Nu ţi-a spus că fruntașii satului au hotărât ca tu s-o 
faci pe Magdalena la taina care se va da la anul, de Pastele care 
vine. În satul nostru? 

— Dar eu. Mă lanacos, eu sunt de mult Magdaâena, spuse 
văduva, încheindu-și anume ilicul ca să arate că era descheiat. 
Ce mai e nevoie să-mi spună asta boierul? Rablagitul ăla 
mulieratic, ducă-se mai bine dracului! Pentru că am părut bălai, 
vrea să... 

— Acum însă e vorba de altceva, Caterino, o întrerupse 
lanacos. De altceva... Cum să-ţi spun, că iiici cu nu pricep prea 
bine... Uite, de-aci înainte no să mai ai de-a face cu Panaiotaros, 
ci cu Dumnezeii. Numai pe el o să-l urmezi de-acum încolo. 

O să-i speli picioarele cu miresme și-o să i le ștergi cu părul 
tău... Ai înţeles? 

— Tot aia-i, mă prostule! Ascultă ce-ţi spun eu: 

Orice bărbat, pâilă și huiduma de Panaiotaros, e 

Dumnezeu pentru o clipă. Și încă un Dumnezeu adevărat, nu 
numai așa. În vorbe! Dar după aia cade din nou și se face iar 
lanacos, sau Panaiotaros, 

«au babalâcul ăsta neputincios care-i Patriarheas. Ai înțeles? 

— Să mă ia dracu dacă am înţeles ceva... ladul și prăpădul 
lumii i cum zice bătrânul Patriarheas. 

Văduva apucă mâuioasă căldarea, zvârâi cu putere apa în 
prag, de-l stropi pe lanacos pe picioare, ba stropi și urechile 


măgărușului lusufaehi, care începu să și le scuture supărat. 


— Jrţj tu ești bărbat, zise Caterina pe un ton bat- 

"ocoritor.'Ești bărbat lanacos, și nu poţi să înţelegi!? 

Rum bun, și-ţi doresc câștiguri mari în aâaceri. 

Asta, fără doar și poate, cred că o înţelegi! 

lanacos atinse ușor cu băţul șoldul măgărușului, acesta tresări 
și peni repede la drum, urmat de stăânul său. Care se grăbea și 
el, mulțumit că a scăpat vădană. 

— Hai să bec înfâi pe la popă, să vedem dacă are să-mi dea 
vreo comandă; că dacă nu încep cu el, se face foc și pară, ca un 
turc. „întâi la mine, ordonă el, și după aia la fruntași; că eu sunt 
reprezentantul lui Dumnezeu în Licovrisi!” Așa că, să mergem 
întâi la lupul ăl mare. Să n-avem belele, întoarse capul "și-o nmi 
zări o dată pe Caterina aplecată să-și spele pragul, cu poalele 
ridicate, pe jumătate dezgolită, a el. Ce roătate dezg 

— Pacea; nunchi, ce 5 

Itii în ispit’ 

Cazi în gbe; în ţi: - 

Și-și vi i lui de capul g curte, praua unei mari tulburări; suflu 
învârtea nervos pe degete șirul de mâi limbar negru, pe care i-l 
dăduse n! 

Mariori aparii sfioasă. Şi puse pe ba'i de viță, tava cu ciueaua 


di' di. liinei'. Ta bucata de brânză. Pe care l; iă! Ei obiș; în 
fiecare zi cu gustare. După vreo oră cele două ouă moi pe carei 
le prec; a urmă bea un pahar mare plin cu viu., ,... *-... « 


Veeni. Pe care- păstra numai pentru „burticică” ’ lui. 

Murmură ei. L picioare, ce gei-a dat Dtimnezeu ca să bage 
oame- 

'?'yi. Vai de tine, Manolios, de-o să? 

Ei!. 

Mucosl-orbea așa, de imul singur. _ 

„li-ijii. Părintele (a'igoris. În anteriul mov. Încins eu brâul de 
c; itâlea, cu; 

Culț. Sv1 plimba în sus și în jos prin în taur și de chih-??? 

Pi scopul. 

'Mili bolta snsetul și, 

I să le ia nai mânca t fata. Pe din acela 

75 


Cum și-o alinta singur,. Și numai după aceea se ocupa și de 
cele sfinte. 

După ce lăsă tava pe banca de piatră, fata începu să 
stropească ghivecele cu busuioace, cu mușcate și crăițe. In 
dimineaţa aceea Mariori era din nou palidă, trasă la faţă, 
nedormită. Două cearcăne vinete îi încercuiau ochii negri, 
migdalaţi, iar buzele îi ar deau. Mama ei murise pe când era 
tânără încă, de boala aceea ascunsă ce roade plămânii omului, 
și Mariori îi mergea pe urme. Din când în când, tatăl ei o privea 
lung și oftă: „Să se mărite, își spunea el, să se mărite mai 
repede, să-mi facă un nepot, și după aceea, ce-o vrea 
Dumnezeu.  Mihelis e voinic, bine legat, dintr-o familie 
boierească și înstărită; el o să lase urmașilor săi vlagă și 
bogăție.” 

Mariori termină cu stropitul și se pregătea să intre în casă. 
Tatăl ei înghiţi repede ultima îmbucătură. 

— Stai, o strigă el aspru. Unde te duci? Vreau să-ți vorbesc. 

Popa nu-și mai putea stăpâni mânia și voia să se descarce. 
Mariori se rezemă de ușorul ușii, își încrucișa braţele la piept și 
aşteptă. Ştia ce-o să-i spună, știa despre cine o să-i vorbească și 
tremura. 

Cu puţin înainte, plecase de acolo Panaiotaros și ea prinse cu 
urechea frânturi din discuţia lor. Îl auzise pe tatăl eispunându-i 
Ghipsofagului, în timp ce-l petrecea până la poartă: „Bine ai 
făcut că mi-ai spus totul... Era datoria ta s-o faci! Las’ că ţi-l 
aranjez eu!” 

— La ordinele tale, tată, spuse Mariori, făsându-și ochii în jos. 

— Ai auzit ce mi-a spus Panaiotaros? 

— Nu, eram înăuntru și pregăteam cafeaua, răspunse Mariori. 

— Mi-a vorbit despre pricopsitul tău logodnic, despre Mihelis! 

76 


Popa răsuflă adânc; vinele de la tâmple i se umfiară, Se 
pregătea să-și dea drumul, dar tocmai în lipa aceea bătu cineva 
la poartă. Mariori tresări 

° surată. Dumnezeu a avut milă de ea, a scăpat-o de. 

Cicăleală. Alergă să deschidă. 

— Cine-i acolo? Intrebă morocănos popă. Sorbind ţn arabă 
cafeaua care mai rămăsese pe fundul ceștii. 

ZEu, lanacos, părinte. Hristos a înviat 1 Mă duc să dau o raită 


prin sate și-am venit să primesc bine- cuvântarea dumitale. 
Dacă ai vreun comision, vreo scrisoare... 

— Intră, striga popă, și închide poarta î 

„Azi e iar în toane rele. Gândi lanacos. Naiba m-a pus să 
viu?”. 

Se aplecă să sărute mâna popii. 

— Lasă sărutările de mână, nelegiuitule, tu, care-ţi baţi joc de 
cele sfinte! Îi aruncă popă, îndepărtându-l. Mai întâi să stăm de 
vorbă. Eu o să întreb și tu o să răspunzi. Ce isprăvi sunt astea 
despre care am aflat adineauri, ia spune? Se zice că ai luat și 
mătăluţă parte. Ba încă erai chiar în frunte. Ce căști gura așa? 
Nu te face că nu știi! A venit cineva s mi-a povestit totul, de-a 
fir-a-păr. Canaliilor, pângăritorilor, hoţilor | 

— Părinte... _ 

— Ce părinte! Nici na părinte! Imi furi avutul, îmi ruinezi casa 
și după aia vii la mine cu mofturi și fasoane să-mi săruți mâna! 
Făţărniciile, fariseule, păcat că te-am ales să faci pe apostolul 
Petru! la ascultă, mă. Așa îţi începi tu misiunea apostolică, 
hoţomanule? 

— Eu? ... Eu? ... murmură lanacos uimit. 

— Tu, tu, și neisprăviţii tăi de prieteni, Costan- 

't> s și Manolios! Ba l-aţi ademenit și pe nevinovatul de 
Mihelis, care-i mielul lui Dumnezeu. Ştiaţi că 

77 


Are inimă bună și-aţi găsit prilejul să-i goliți casa eu coșurile... 
Hoţilor! Lartă-măj Doarnne-Dumnezeui meu, că i-am ales ca 
apostoli! 

— Dar nu era din ehilerele dumitale, părinte îndrăzni să-i 
întoarcă vorba lanacos. 

— Nu cumva din ale tale, moșule? Ei da, din ale mele era! 
Mihelis se însoară cu Mariori, cele două case sunt de-acum 
încolo una. Așa că din ehilerele mele aţi luat brânzeturi, pâini, 
untdelemn, vin măsline și zahăr cu «tșuriâe! Și le-aţi dat de 
hărăni 

— La cine? La niște holerici! Cu asemenea prieteni și, mai 
ales, cu asemenea minte, Mihelis o să-și împartă repede-repede 
tot avutul la săracii și la. Stricaţi, și-o să-răi lase fata săracă 
lipită pământului, să doarmă pe rogojină! 

Se întoarse spre fata lui, care stătea alături, pironită de 


groază, neîndrăzituid nici măcar sâi-şi ri- dice ochii. 

— Auzi, Mariori? Îi strigă el. An zi ce fapte rușinoase pentru o 
casă ea a noastră?! Dacă pricopsitul tău de logodnic aţe 
asemenea minte, cesă-ţi spun... Bine-ar fi să judecăm mai cu 
temei lucrările înainte de-a lua o hotărâre. 

Câteva lacrimi se desprinseră din genele lurwți ale feţei și se 
rostogoliră, calde, pe obrajii ei ofiliţi; dar gura îi rămase 
încleștată. 

— Auzi, Mariori? Strică iarăși popă. 

Capul fetei se plecă acum și mai mult. Parcă ar fi spus: „Aud, 
mă supun...” 

Măgărușul, legat de stâlpul porţii, începu să ragă. 

lanacos tresări. 

— Cu iertăciune, părinte, trebuie să plec; și dacă am făcut 
vreo faptă rea, luând de la cel bogat ca să dăm săracilor, 
Dumnezeu are să ne-o ierte! 

— Dumnezeu grăiește numai prin gura mea i strigă popă, 
ridicând capul. Tu nu poţi să vorbești 

78 


I, a dreptul eu el i El nu-ţi răspunde decât prin mine. lar eu îţi 
spun: sunteţi niște hoţi, și tu, și Cosntis, și Manolios. Am să-i 
chem pe fruntași, să ve- ce-i de făcut... Abia aa venit holericii, și 
ne-au: 

Molipsit satul! 

— Cu binecuvântarea dumitale, părinte, făcu lanacos și porni. 
Grăbit spre poartă. 

Popa fierbea: mi răspunse nimic. Se întoarse către 

— . Adu-mi gliotele, potcapul și bastonul. Mă duc ă-l caut pe 
boier și pe ceilalţi fruntași. 

Intră în easă-să-și mănânee la repezeală ouăle moi. 

Mariori alergă după lanacos, pe care îl ajunse la poartă în 
timp ce-și dezlega măgărușul de la stâlp, și îi spuse iute, eu 
voce înăbușită: 

— 'lanacos, fă-mi plăcerea, cum:. Tini și mie puţină. Alifie din 
aia de care-și pun;?? Sală femeile ue la oraș s5-și roșească 
obrajii: mi-o dai pe ascuns, și cât o costa... 

— . S-a făcut, Mariori. Răspunse iaiiaccss, o să-ţi aduc.. Las’ 
că știu eu ce vrei. 

Din casă se auzi glasul popii, care continua să strige. Cu gura 


plină: 

— O să mai vorbim noi despre asta, rbir lanacos! 

— Al dracului popă, nene! Munum-ă lanacos, trântind cu pul 
ere poarta. Și mai are cutezanţa să spună că-i reprezentantul lui 
Dumnezeu! Păi, dacă 

Al de sus i-ar semăna lui, ar fi vai și-amar de sără- eime; ne-ar 
mâiiea de vii. 

Se scarpină în cap și zâmbi: 

— Pâbă una-alta, Dumnezeu nu ne mănâncă decât morţi; tot 
e bine! 

Își îmboldi încet măgărușul, îndemnându-l cu vorbă dulce: 

— " Haide, lusufacbi, mișcă-ţi piciorușele, băiawie 1 Pierdurăm 
atâta bunătate de timp cu taurul de 

79 


Popă! Dar nu te necăji, băiatule, lasă-l să urle! T să fii sănătos 
1 Hai să trecem pe la cafenea, să luU 

Comenzi și să plecăm. Auzi colo, hoţi... Pierire a" 

Piei, burtă fără fund! Să 

Cafeneaua era plină și vuia. Toţi sătenii se adu seră acolo și 
comentau întâmplările dramatice A?' 

Seara precedentă, pe care le văzuseră cu ochii lo sosirea 
convoiului de băjenari, povestirea preotulu" 

Acela aspru, cu Evanghelia în braţe, femeia care mu râse și 
pe care o acopenserâă cu var ca să nu niolin. 

Sească satul de holeră și moșneagul acela cu sacul plin de 
oase. Unii îl slăveau pe părintele Grigoris fiindcă-i scăpase de 
molima ucigătoare, alții compă timeau femeile și copiii care 
plângeau de foame, iaalţii se jurau că au văzut, la miezul nopţii, 
focuri; muntele Sarachina... 

Sosi Panaiotaros, tăcut, posac, își roti ochii în jiu lui ca un taur 
și se așeză într-un colţ, îl chemă: 

Cafegiu. 

— O cafea fără zahăr, porunci el posomorât. 

— Da mahmur mai ești, bre vecine! Zise G 

Tantis. lar n-ai dormit bine azi-noapte? 

Șelarul își încruntă sprâncenele roșcate, zbârlindu ca pe niște 
mărăcini. 

— O cafea fără zahăr! Repetă el, și se întoar cu spatele. 

Bătrânul Patriarheas intră chiar atunci, cu toiaț lui înalt și cu 


căciula-i boierească, răspunzând cu gest vag din mână la salutul 
sătenilor, care se ridic. 

In picioare, cu respect. Glasul îi era răgușit, oc! 

Cârpiţi de somn. Nu se trezise încă de-a binelea, liin în gură 
și-o simţea grea, acră, și-i era lene să v bească. 

Costantis îi aduse cafeaua groasă și dulce, ralia și un pahar cu 
apă rece. _ 

— Deșteptare bună, boierule! li spune cafegi 


Oar boierul ntî răspunse. Muie rahatul în pahar, înghiţi dintr-o 
dată, bău puţină apă, scoase o ba- ta mare și își suflă nasul în 
ea, de dudui toată cafeneaua. Se mai ușura puţin și începu să-și 
bea ca- f aua» sorbind-b zgomotos. Ochii i se dezumflau întul'cu 
încetul, mintea i se limpezea, glasul îi reve- 

C „în sâtlei. Sosi numaidecât și narghileaua; asta îl trezi de-a 
binelea. 

Se întoarse, privi în jurul său și zanndu-l pe Hagi 

Kicolis, învățătorul, îi făcu semn. |nvăţătorul își luă 
narghil'eaua, se apropie de măsuţa boierului și-i spuse bună 
ziua. 

— Ce noutăţi mai avem, învăţătomle? întrebă bătrânul 
Patriarheas. Azi-noapte am dormit adânc, și parcă am auzit prin 
somn o gălăgie mare, dar nu m-am deșteptat. lar acum, când 
veneam încoace, am prins din zbor câteva vorbe ce mi-au lovit 
urechea. Se zice că au trecut pe aici niște oameni ciudaţi, că o 
femeie și-a dat sufletul, că doi popi s-au certat... Ce iadul și 
prăpădul lumii sunt toate poveștile astea, dragă Hagi 

Nicolis? Poţi să mă lămurești și pe mine ce s-a petrecut? 

Învățătorul tuşi măgulit, se aplecă spre el şi începu să-i 
vorbească încet, făcând multe gesturi, fericit că avea de 
povestit ceva foarte patetic. Covârșit de subiect, devenea el 
însuși patetic și-l obliga și pe bătrânul boier să-l asculte cu gura 
căscată. 

Panaiotaros îi măsura din ochi, mușcându-și nervos mustata. 
Urmărea cu nerăbdare mutra pleoștită, grasă a bătrânului 
Patriarheas; aștepta să-l vadă sărind în sus, să-i svâcnească 
sângele în tâmple, să-și ia toiagul și să plece în goană acasă... 

Dar în zadar; mutra boierească nu lua foc. „învățătorul e 
fricos, mormăi Ghipsofagul, frământându-se pe scaunul lui de 
parcă ax fi avut cuie sub șezut. Invăţă- 


81 


Torul e fricos, se teme să-i spună totul, ca să rn! 

Scoată din sărite; dar o să-i spun eu!" 

Se ridică hotărât și se apropie de măsuța unde st! 

Teau cei doi fruntași. 

— Îmi dai voie, boierule? Întrebă el. Eu cred c" 

Donmiarsa, preaînvăţatul nostru dascăl, nu ţi-a SDI totul; i-e 
frică; dar mie nu mi-e fiică și am să-ţi & 

Vestesc totul, când o să rămânem numai noi doi. 

— Hagi Ni-colis, făcu boierul, lasă-ne, rogu-te clipă singuri; să 
vedem ce vrea sărmi spună șelarul 

Apoi se întoarse spre Pariaiotaros și-i zise: 

— Hai, apropie-te, și fii scurt, fiindcă învăţători mi-a spart 
urechile. 

— Eu nu. Sunt palavragiu „i-o întoarse Panaiotarij* 

Cu un aer jignit. Dumneata, mă cunoști. Gata, aleluia în două 
cuvinte am. Și'terminat. Manolios-i-a sucit minţile feciorului 
dumitale; l-au luat cu ei pe COst. Arl. Tis, cafegiul, pe care-l vezi 
Colo, și pe lanacos marchitanul' 

Au intrat toţi în chileral dumitale, au umplut cu vârf patru 
coșuri mari și le-au dat-la boieriei. lar în acest timp dumneata 
sforăiai. Asta. Voiam să-ţi spun. Și. 

Acum, te las. 

Boierul simţi că un va de sânjre îi năvălește în cap; ochii i se 
umfiară din nou, glasul îi răguși. 

— Piei din fața mea. Du-te dracului! Urlă el. Ai venit dis-de- 
dimineaţă să mă înveninezi? 

Aruncă tubul narghilelei cât colo. Privi în jurul lui*, dar nu văzu 
pe nimeni și nimic; toată cafeneaua se învârtea cu el. Se ridică, 
făcu un pas, apoi încă unul, ajunse la ușă, ieși afară și porni în 
grabă la deal, spre casă, răsuflând greu. 

— Ce dracu i-ai șoptit la ureche, măi Panaiotaros, de l-ai 
înnebunit așa? Strigară la șelar câţiva săteni, pe jumătate 
viv'nd. Pe jumătate îngrijoraţi. Nu ţi-a fost teamă de Dumnezeu? 
E om bătrân și gras, o să-l lovească damblaua. 

82 


Dar Panaiotaros trecuse pragul și se făcuse nevăzut. 
Se auzi goarna lui lanaeos, răsunând plină de voie bună și 


totodată a batjocură parcă. 

— ]jei, oameni buni! Strigă lanaeos, plantat în mij- locul pieţei 
și întinzându-și gâtul în sus ca un cocoș. 

Pornesc din nou în raitele mele pe ia oraș și prin sate. 

Care aveţi comenzi de dat, grăbiţi-vă; care aveţi scrisori de 
trimis, aduceţi-le încoace; care aveţi rude, copiiprieteni prin 
satele vecine sau mărfuri de cumpărat, apropiaţi-vă; primesc 
orice comenzi și comisioane: pl? E chiar acum, și-o să mă întorc, 
dacă vrea 

Dumnezeu, duminică, aducându-vă răspunsul! 

Câţiva săteni se ridicară, se apropiară de lanaeos și, cu 
glasuri încete, îi dădură comenzile. lanaeos, rezemat de 
măgărușul lui, înregistra totul, la rând, în min- tea sa. 

Cel din urmă se apropie Costantis, și-i șopti la ureche: 

— Bagă de seamă, să nu treci pe la bătrânul Pa- triarheas! 
Nemernicul ăsta de luda i-a îndrugat ceva 

Ja ureche și bătrânul a sărit în sus, ea ieșit din minţi, și-a 
înhăţat toiagul și s-a dus să-i tragă o chelfăneală lui Mihelis. 

— Pentru coșuri? Întrebă în șoaptă lanaeos. 

— Da, pentru coșuri; mi-e teamă cu n-o să scăpăm nici noi 
ie'tin. O să ne. Găsim beleaua. 

— Eu mi-am și găsit-o. Popa e tot așa de furios și mi-a tras 
adineauri o săpuneală... Dar puţin îmi pasă. 

Pe-o ureche mi-a intrat și pe cealaltă mi-a ieșit, Lasă-i să 
spumege cât or vrea; o să le treacă burzuluiala. 

Noi ne-am făcut datoria. 

— Şi la mine a fost bucluc; ce, se putea să scap? 

Spuse Costantis și oftă adânc. Azi-dimineaţă soră-ta s-a 
năpustit să-mi scoată ochii. „Mizerabile, descreiera- tele, 
eriminalule! M-a luat ea. Am aflat totul; ai golit cateneaua 
pentru pângăritorii și nelegiuiţii pripășiţi în 

S3 


L-a, satul nostru, pentru holericii ăia. Noi flămânzim a copiii 
tăi s-au pipernicit de-atâta trai rău, iar tu, & 

Manule, n-ai găsit altceva mai bun de făcut decât împărți 
cafeaua, zahărul și săpunul!" 

— Care dracu i-o fi suflat la ureche cu noaptea- cap? Făcu 
lanacos uimit. 

— Dracul ăla roșcat, cine altul? Nu-ţi. Amintești s-a ţinut după 


noi tot timpul aseară, apoi s-ai dus și le-a spus numaidecât 
tuturor - popii, nevesti-mi s acum, bătrânului Patriarheas. A 
turbat de când ! 

Făcut pe el luda, iar pe noi apostoli! 

— Răbdare, dragă Costantis! Zise lanacos, comn! 

Timindu-l pe bietul cafegiu pentru tot ceea ce îndâu de la 
soră-sa. Răbdare, fă’ pe prostul și taci; iar dis mânica, după ce-o 
să mă întorc, mai stăm noi d vorbă. Rămâi cu bine! F", lanacos 
își îmboldi măgărușul ou băţul și pomi I 

Drum, tircând agale uliţa satului;. 

— Tu ai noroc, bombăni Costantis, uitându-se dup' 

El cum se depărta. Tu ai noroc, ce-ţi pasă! Totul ţi, mers din 
plin; copii nu ai, nevasta ţi-a murit și ai sca pat de ea... 

Lanacos își puse, din mers, mâna pe crupa lucioasă j 
tovarășului său. 

— Eh, dragă lusufachi, noi ne înţelegem biis amândoi, 
murmură el. Şi ne iubim ca niște fraţi. Ne-ar certat noi vreodată, 
ia spune? Niciodată, slavă Dor» 

Nului! Fiindcă suntem doi oameni buni - sau doi mă gări buni, 
cam tot ăia e - și nu facem rău la nimerii. 

Hei, cea, bătrâne, cotește la dreapta, azi schimbai drumul. N- 
ai auzit ce ne-a spus Costantis? Azi nu d ducem la conacul 
boieresc. la-o de-a dreptul spre cât lui moș Ladas, care te 
admiră și moare de ciudă cân i te vede cu samarul plin... Așa. 
Așa, să terminăm mai iute! Şi când om ieși din sat, o să scăpăm 
și de frun- 

84, 


| și de toţi popii blestemaţi, și-o să fămânem iarăși numai noi 
amândoi! 

Coti la dreapta, luând-o spre casa bătrânului zgârie- 

Numai pe bietul Manolis aș vrea să-l mai văd îna-? 

Te ele plecare, ca să-i vorbesc de Caterina, își spuse el 
apoisă-și bage minţile în cap să nu intre în păcat. 

O să fie Hristos, mă înţelegi, și atunci trebuie să se ferească 
de femei ca dracul de tămâie!" 

Moș Ladas şedea în curtea lui, pe banca din dosul porţii, 
zdrenţăros, desculţ, dar mulţumit de soartă. 

Nevastă-sa, baba Penelopa, i-adusese într-o ceașcă dogită 
cafeaua de dimineaţă, făcută din năut ames- tecat cu orz, 


punându-i totodată pe bancă o felie de pâine de orz și o 
farfurioară cu măsline. Ladas își mânca măslinele și își sorbea 
băutura, vorbind cu băbuţa sa, care şedea tăcută și netulburată 
pe un scăunel, în faţa lui, și împletea la un ciorap. Baba era o 
mână de om, slabă, zdrenţăroasă, ca și moșneagul, și avea un 
nas enorm, lăsat în jos, care o făcea să semene leit cu o barză 
bătrână jumulită. 

In primii ani de căsnicie, când era tânără, îi ţinea piept 
bărbatului și se certa deseori cu el; pe atunci era frumoasă și, 
fiindcă se trăgea dintr-o familie bună, îi plăcea luxul. Dar încetul 
cu încetul, ambiția i se toci, sufletul îi obosi și trupul i se ofili. Se 
predă fără împotrivire, fără cârtire zgârceniei. Și din acel mo- 
ment, femeia lui Ladas începu să tacă. Il asculta, îl lăsa să zică 
ce vrea el, nu se supăra, și dacă uneori, mai protestă în sinea ei, 
se stăpânea și tăcea. Dar din ziua când i-a murit singură fată pe 
care o avusese, nu mai asculta trăncănelile lui Ladas, nu se mai 
supăra și nici nu mai protesta pentru orice fleac. Era ca o 
moartă care continua să mămrace, să doarmă și să se 
trezească, 

85 


Har viaţa i se scursese din trup. Căpătase liniștea, nepăsarea 
și demnitatea unui mort. 

Bătrânul Ladas își sorbea zeama de orz și își privea femeia, 
care, tăcută și absentă, împletea la ciorap, ţ vorbea despre un 
proiect măreț pe care și-l făurise peste noapte, când nu putuse 
să doarmă, și care trebuia să-i umple lada cu cercei, cu inele, cu 
salbe ș ou galbeni. 

— In mintea mea am rânduit eu totul bine, pâniș la cel mai 
mic chiţibuș, dragă Penelopa, dar nu știi cui să-i împărtășesc 
secretul. Pentru că, vezi tu, ( 

Vorba de-o afacere mare și trebuie să fim doi ea s-t ducem la 
bun sfârșit. Astăzi lumea, dragă Penelopa e pidosnică. Unde te 
întorci, nu dai decât de hămesit și de șmecheri, care vor să te 
jupoaie. Spune și tu, cu. 

Să-i împărtășesc secretul? Hagi Nicolis e un gugumar care 
vrea s-o facă pe cinstitul; și apoi, nu-i decât ui învăţător, sărac 
ca vai de el 1 La ce te poţi aștepta de la dânsul? Noroc că nu-i 
nebun de tot! Cât despre fratele lui, popa Grigoris, ăsta-i foarte 
deștept și foarte priceput, dar e hapsân, viclean, și vrea să bage 


totu! În buzunarul lui. Nu face de mine. Fiindcă și eu vreau să 
înghit totul... Dai din cap, dragă Penelopa. Vrei să-mi pomenești 
de bătrânul Patriarheas; ducă-se dra cului! Asta nu-i om, e un 
bărdăhan. A moștenit bogă ţia de la bunici și străbunici și n-a 
muncit niciodată în viaţa lui. El nu știe ce vasăzică sudoarea... 
Am au zât că există niște furnici mari, numite regine; zi și 
noapte, zac culcate fără să facă nimic, și au o armat;. 

De roabe formată din furnici mici, care le hrănesc; ia dacă 
acestea, nu le-ar hrăni, ar muri de foame... Așași el, lovi-l-ar 
damblaua; o furnică din alea mari. Nu- de mine! ... lar dacă te 
gândești cumva la celălalt frun taș, la căpitanul Furtunas, el im 
face doi bani. Nic ăsta nu-i om. Ci-i un cazan de rachiu care 
fierbe în tr-una.. | Vasăzică, trebuie, să găsesc alt tovarăș pentri 


Afacerea mea... Dar jțe cine? Ai tu vreo idee? Ştii tu pe cineva 
dragă Penelopa? 

Ea însă împletea mai departe, cufundată într-o beatitudine și 
toropeală de dincolo de lumea asta; nu auzea nimic. O clipă 
doar, își ridică ochii de la andrelele sale, niște ochi tulburi, nici 
veseli, nici triști, niște ochi morţi. Ai fi zis că privirea ei străbate 
prin pielea și oasele bătrânului Ladas, și că vede, dincolo de el, 
zidul casei, iar dincolo de zid, ulița, satul și câmpul, iar și mai 
departe, muntele Sarachina și, după Sara- china, foarte departe, 
marea, și dincolo de mare, o întindere neagră, nemărginită, 
moale ca puful, unde nimic nu se aude și nu se mișcă - neantul. 
Bătrâna își lăsă din nou ochii în jos și începu să împletească iar, 
foarte repede, ca să câștige timpul pierdut. 

In clipa aceea răsună goarna lui lanacos. Moș Ladas sări în 
sus; ochii lui mici, șireţi, scăpărară.? 


— Dumnezeu mi-l trimite! Strigă el. lată-l! Asta-i omul pe 
care-l căutam; ăsta-i de mine! Nu-i așa, Penelopa? El are tot ce 
trebuie: e marchitan, cutreieră orașe și sate. E niţel mincinos, 
niţel hoţ, meșter în combinaţii mărunte, dar prostuţ pentru cele 
mari... ce mai la dea! La vale. Un mărunţișar. Asta-i pentru 
afacerea 

' mea. El o să siringă, o să strângă, și la urmăj hap! O să-i 
suflu totul de sub nas. 

Işi frecă plin de bucurie mâinile mari, noduroase, care 
pocneau. Auzind că măgărușul se oprise în fața porţii, moș. 


Ladas alergă și deschise. 

— Bine ai venit, lanacos! Bine ai venit! Strigă el. 

Măi, Dumnezeu mi te trimite. Hai noroc, leagă-ţi măgărușul de 
belciug și vino înăuntru. Aut de vorbit ceva cu tine. 

„Ce cursălrea să-mi întindă vulpea asta bătrâna? 

Se întrebă marchitanul. Fii cu ochii-n. Patru, frate lanacos 1" 

Își legă măgărușii de belciug și intră. 

87 


— Închide bine poarta cu zăvorul, să nu ne audă cineva... Am 
să-ţi încredințez un mare secret. Șezi. 

Eşti norocos, măi lanacos! O să te îmbogăţești și n-o să mai ai 
nevoie de niciun pârlit. N-o să mai umbli ca un cerșetor din sat 
în. Sat, să vinzi mosorele cu aţă... Ascultă, lanacos, o să fii 
putred de bo- gât, cusut cu aur; mă auzi? Cu aur. 

Lanacos părea buimac. 

— Nu mă înnebuni, moș Ladas! Vorbește mai pe șleau, să 
înţeleg. Ce aur? 

— Desfundă-ţi urechile și ascultă aici 1 Holericii ăia care au 
trecut prin satul nostru au fost odată oameni înstăriți. Dar i-au 
gonit turcii și acum nu au nici după ce bea apă. Deci, ascultă ce- 
am să-ţi spun: când au fugit, nu încape îndoială că au ascuns și 
au luat cu ei toate giuvaericalele pe care le aveau - cercei, 
brățări, inele de logodnă, galbeni... 

Acum ai priceput, lanacos? 

— Încă nu... Încă nu 1 Sunt cam tare de cap. la, zi mai 
departe... 

— Ce-o să-ţi propun eu, lanacos, e o faptă creștinească, pe 
care mi-a arătat-o Dumnezeu însuși. 

Azi-noapte am văzut focuri pe muntele Sarachina; mai mult ca 
sigur că s-au aciuat acolo în peșteri. Așa că, ia-ți măgărușul și 
du-te repede la munte. Sună din goarnă, cheamă-i pe toţi, 
bărbaţi și femei, să se adune în jurul tău, și vorbește-le. Spune- 
le așa: „Fraţilor,” voi muriţi de foame; dar nu vă e milă de copiii 
voștri? Eu n-am putut dormi toată noaptea, fiindcă mă gândeam 
la voi. Mă gândeam cum să vă salvez, fraţilor. Cum să vă salvaţi 
voi singuri. Şi Dumnezeu m-a luminat. Am găsit: scoateţi-vă de 
la sân giuvaericalele pe care aţi apucat să le luaţi cu voi. Fac 
schimb: eu vă dau tot ce-i trebuie omului ca să trăiască, grâu, 
orz, undelemn, vin, voi îmi daţi ce nu-i trebuie omului, adică 


giuvaericalele voastre... Şi dacă 
88 


O fi să pierd, nu face nimic; sunteţi doar greci, sunteţi creștini 
de-ai noștri! ..." Acum ai înțeles, cap sec? 

— Încep să înţeleg... Dar abia încep. — Răspunse 

lanacos cu jumătate gură. 

Nu putea încă să se lămurească dacă cel care a vârât această 
idee în capul moșneagului Ladas a fost 

Dumnezeu sau Dracul. 

— E un gând trimis de Dumnezeu, îţi spun! Reluă 

Ladas. Dai tăoere! Să nu ne simtă nimeni. Hai, la treabă! O să 
te umpli de bani și-o să duci și tu o viaţă tihnită. Mi-e milă când 
te văd, un om ca tine, umblând, iarnă-vară. Pe drumuri și 
prăpădiridu-ţi tinerețea așa... Câţi ani ai? 

— Cincizeci, răspunse lanacos, întiiieriudu-se numai cu doi 
ani. 

— Ei, vezi! Eşti în floarea vârstei! Nxi-ţi irosi viaţa, dragă 
lanacos! E timpul să-ţi faci și tu o casă boierească, să te însori 
cu femeia care-ţi place - și cred că fata popii nu-i de lepădat - 
să ai și tu copii, ca toată lumea, să-ţi ajuţi prietenii, satul; și 
când oi trece pe drum, oamenii să se ridice în picioare cât 
respect și să te salute cu temenele... O viaţă nouă ţi se deschide 
în faţă, dragă lanacos, o viaţă de boier, nu de zdrenţăros! la 
gândește-te, câţi ani o să trăim pe lumea asta? Barem să-i trăim 
ca oamenii... Eu îţi vreau binele. Hai, grăbește-te, să nu ne-o ia 
altul înainte! Mi-e teamă de popă! 

— Mie mi-e teamă de Dumnezeu, spuse lanacos, încă 
nehotărât. Mi-e teamă de Dumnezeu, moș La- das. Ce zici? E 
drept să-i dezbrăcăm pe fraţii noștri prigoniţi? 

— N-o să-i dezbrăcăm, mă, cap de gâscă! Dimpotrivă, o să-i 
îmbrăcăm, o să-i scăpăm de la moarte... 

Ei trebuie să mănânce. Sărmanii; trebuie să trăiască; sunt 
doar fraţi de-ai noștri; am și eu o inimă de om și mă doare când 
mă gândesc la ei... Le pro- 


Piiiu'in un schimb, uu-i furăm. Firește, atât cât se poate, nu 
trebuie să uităm nici alișverișul nostru. 

Facem doar negustorie, suntem oameni cu capul pe umeri; 
câştigul e dulce, nimeni nu zice... Hai, apro- pie-te, ia o bucată 


de pâine, poftim și măsline, rnănâncă! O să fim tovarăși 
asociați: o să împărţim lotul pe din două. Uite, a mai rămas 
puţină cafea în oeașca mea, bea-o! 

— Nu mi-e foame, spuse lanaeos. Sâat ameţii. Am să stau 
niţel pe bancă, să mistui ceea ce mi-ai spus... 

Dumneata îmi deschizi un drum nou în viaţă, moș 

Ladas; lasă-mă să mă gândesc, să cântăresc bine lucrurile 
înainte de a lua o hotărâre. 

— Partea proastă e că n-avem timp de așteptat, răspunse 
Ladas. Treaba ne zorește. Ce să mai stai să eântărești? Du-te 
repede pe muntele Saracliina; să nu pierdem timptil. Ti-am spus 
că mi-e teamă de popă, care-i un lacom fără seamăn! ` 

lanacos se așeză pe bancă, își îngropa fața în palme. Işi 
rezemă coatele de genunchi și câlva timp nu mai vorbi nimic. 
Capul începu să-i liarbă ca un cazan, tâmplele îi zvâeneau, 
omitea i se zăpăcise, i se tulburase cu totul. Maldăre de cea'cei 
se desprindeau de la o mulţime de ure-ehi. Şiruri de salbe se 
desfăceau de la o mulţime de gâturi, inelele de logodnă 
alunecau singure de pe degete, mone*/i de aur se scurgeau din 
pungile legate bine eu sfoară... Și tot acest aur se îngrămădea 
în cufărul mare. Din coșmelia lui scundă, plin cu boarfe rămase 
de la răposata lui soţie... Apoi, o casă imensă, cu temelii înfipte 
bine în pământ, se înălța încet-ncet spre cer. Nu, nu era o casă, 
ci un palat, cu grădini, curţi, balcoane și cu pături moi, un palat 
în care o femeie frumoasă ieșea din baie fi se pieptăna... Şi 
poarta cea mare 


Se 'deschidea într-o duminică dimineaţa cu uu soare 
strălucitori la ceasul când sunai clopotul de slujbă. 

lanacos vedea un alt lanacos apărândm prag, îmblăcat cu 
ciaeșiri de postav, cu o căciulă de astrahan în cap. Ca de 
fruntaș, și cu un baston înalt în mână; se îndrepta cu un mers 
boieresc spre biserică, și la trecerea lui toţi-sătenii-se ridicau cu 
respect și-l să- lutau cu temenele... Apoi îl vedea.pe boierul 
lanacos așezat turcește. In. Mijlocul curţii, stând de vorbă cu 

Costantis, rămas în picioare, în faţa lui, plin de respect. Și 
scotea de la chimir o pungă plină cu lire de-aur. „Na, măi 
Costantis-, na bani, să ai și tu puţină mulţumire... Că mult ai mai 
suferit de pe urma ciumii de soru-mea. ii dau de tot!” Apoi îl 
chema pe Manolios: „Vino și tu, Manohos; Ti-am cumpărat o 


turmă de oi, ia-o, e a ta; să nu mai muncești ca-argat la 
ramolitul de  Patriarheas...” lanacos simţi un alt vârtej 
învăluindu-i capul și de astă dată zări biserica satului, iar sus, la 
clopotniţă, un orologiu uriaș, ca acela pe care-l văzuse la 
Smirna, iar deasupra, orologiului, de jur împrejur, putea citi, 
scris cu litere mari. De aur: „Donaţie de chir lanacos Papa. 

Dopulos. Mare binefăcător!" într-un nou vârtej, orologiul 
dispăru, și în mintea lui lanacos strălucea actim un samar 
moale, cu căptușeală, de catifea și cu; paiete aurii. lanacos îl luă 
în braţe și intră cu el în grajd, strigând: „Scumpul meu lusufachi, 
ţi-ain cumpărat samarul cel nou pe car'l ţi l-am făgăduit; 
privește-, nici regele nu are așa ceva. De-acum încolo să 
terminat cu suferințele noastre; o să mănânci cât ţi-e foame, o 
să bei cil i-v sete, dragă lusufachi. Și-o să te plimbi eu sumarul 
cel nou prin piaţă, în fiecare duminică, după slujbă, și toți au să 

&e de; t la o parte și au să te saluţi' eu respect, ca ss C; «. Ui 
ai îi om..." 


Aicilanacos începu "să râdă și își săltă capul înfierbântat, de 
parcă s-ar fi trezit din somn. Văzu băbuţa care împletea de zor 
la ciorapul ei, cufundată parcă într-un extaz; îl văzu apoi pe 
Ladas, stând cu ochii pironiţi asupra lui și așteptând. 

— Jumate-jumate, rosti el. Ne-am înţeles, moș 

Ladas? 

Bătrânul Ladas îi întinse mâna mare, osoasă. 

— Dă mâna, lanacos, ne-am înţeles | Jumatejumate, târg 
cinstit! In fiecare seară tu o să-mi aduci aici giuvaericalele pe 
care le-ai strâns, iar eu o să-ţi dau grâul, untdelemnul și vinul 
cuvenit pentru schimb. Și după ce-om umfla toate 
giuvaericalele, vii și ne socotim. Scrie și tu în catastiful tău ce 
dăm și ce luăm, ca să știi, să nu crezi că m-aș cotori cumva să 
te înșel. Și ca să vezi câtă încredere ani în tine, iată, îţi dau și o 
arvună de trei lire turcești de aur. 

Trase de la cingătoare o pungă legată strâns cu sforioele; o 
desfăcu, băgă mâna în ea, scoase și numără, una câte una, 
tremurmd, cele trei lire. Lanacos le luă repede în palma-i 
lacomă, cu ochii scânteindu-i de-o strălucire de aur. 

— O să pregătesc chitanţa, adăugă bătrânul Ladas, și când te- 
oi întoarce cu bine, îţi pui semnătura pe ea... Ești mulţumit? 
Acum crezi în cuvântul meu? Ceea ce-ţi spun eu nu sunt vorbe 


deșarte, ci aur. Acum, haida, să nu ne pierdem timpul; du-te, și 
Dumnezeu să te-ajute! 

Il împinse pe lanacos spre poartă și trase zăvorul. 

— Dumnezeu să te-ajute! li mai strigă el o dată, și închise 
repede poarta, că nu cumva celălalt să se răzgândească. 

Își frecă mâinile mari, osoase, şi se întoarse la baba lui. 

92, 


— Dragă Penelopa, făcu el, punându-și degetul 

Să gură, tăcere! Ai văzut ce bine m-am descurcat iar? Ai văzut 
ce cap am? Deștept, nu glumă! Ai dragă Penelopa? Ti l-am prins 
cu undița de aur; i-am dat trei lire, dar o să primesc înapoi o 
mie... 

Acum fii bună și du-te de pregătește cufărul; hai, du-te! 

Dar Penelopa n. U se mișca de pe scaun; împletea de zor și 
privea, fără să le vadă, andrelele care se întâlneau, se depărtau 
și iar se întâlneau, sporind cio- rapul pe oare-l împletea pentru 
Ladas. Și în ciorapul ce se rotunjea, zărea nu piciorul osos al 
bătrânului, ci osul gol, lung ţeapăn, mâneat pe jumătate de 
viermi. 

In acest timp, măgărușul pornise la drum, iar lanacos se ţinea 
după-el, pășind îngândurat. Simţea că o povară foarte grea îi 
apasă inima; dar totodată simţea și o altă povară, foarte dulce, 
în dreapta, în buzunarul vestei. Mergea ca un om beat. Aci 
dansa pe drum, sărind din piatră în piatră, aci se oprea deodată 
și cădea pe gânduri; măgărușul întorcea capul, îl privea lung și 
se oprea și el din mers, așteptându-l să vină. 

— Să nu văd pe nimeni, să nu mă vadă nimeni f murmură 
lanacos. Haide, lusuiachi, mergi repede, ce te-ai oprit? Cotește 
pe aici; azi schimbăm drumul, avem afaceri grozave de făcut, 
dragă lusufachi. 

Măgărușul dădu cu nedumerire din capul lui deștept, fără să 
înţeleagă nimic. Incotro se duce pe aici? Ce-a păţit stăpânul 
său? Zău. Bezmetica mai stânt și oamenii! 

— Să mi văd pe nimeni, nici măcar pe Manolăos... 

Acum am alte griji mai importante; n-are decât să-și tacă de 
cap cu Caterina, dacă-i place! ... Nu mă 

Amestec... Haide, lusufachi. Dă-i înainte! 

93 


Dar, la marginea satului, la cotitură drumului apuca spre 
câmp, se trezi faţă în faţă cu Manolios și ou alţi doi săteni, care-l 
duceau pe braţe pe căpitanul Furtunas, pășind încet, cu 
capetele în jos; înaintea lor mergea seizul, cu iataganul lui mare 
și cu fesul roșu în cap, 

lanacos își împinse măgărușul la o parte, făcânduvle loc să 
treacă, și se apropie să vadă ce-i; căpi- tanul era în nesimţire și 
avea capul înfășurat într-un ștergar. Alb, plinde sânge... 

— Gersa păţit, măi băieţi, căpitanul nostru? La spune, 
SManolies. 

— -S.— Rostogolit pe scara de la ceardacul agăi, sărăcuţul de 
el, și și-a spart capul, răspunse Mano- lios. Dacă o vezi cumva 
pe mătușă-rnea, Madalenia, spune-i să vină sii-i schimbe 
oblojeala de la rană... 

Ea se pricepe, a 'ost moașă înainte de-a se lac gkil- giuitoare. 

— Săracul! Murmură lanacos. Trebuie c-a fast beat turtă. 

Seizul se întoarse și mârâi, rrzând: 

— Nu-l căina, mă grecule, degeaba! Şi-. | spart 

«capul; ei, și ce-i cu asta? O să. Şi-U lipească Li loc. 

Spinii au șapte suflete în ei. 

— Manolios, strigă lanacos, am să-ţi spun ceva. 

— Şi. Eu, răspunse Manolios. Dar mai în'âi să- așezăm pe 
căpitan în așternutul lui; vino după "noi și așteaptă-mă afară, în 
faţa porţii; mă-nforc îndată. 

Porniră cu toţii pe același drum, păși) îi 1 îm-eL deoarece 
căpitamil mugea de durere la cea mai mică zdruncinătură. 
Ajunseră acasă la căpitan, îi băgară înăuntru, iar lanacos își 
trase măgărușul la umbra unui măslin și se puse să aștepte. 

— Măi, că multe s-au mai întâinplat în noaptea asta! Murmură 
el. Să vedem ce-o să ne mai aducă 

— 94 


Nana la urmă ziua de azi! Numai de-âr avea Dumnezeu milă 
de noi| 

Jsi se «ase tabachera, răsuci o ţigară, se rezemă de trunchi"! 
Măslinului și începu să fumeze, ca să-i treacă timpul. Se căia că 
vo-rbise cu Manolios; are să piardă timp, iar afacerile mari, pe 
care le-a pus ja cale, cer să fie făcute repede, își spunea el. Işi 
pipăi buzunarul vestei, atinse lirele și zâmbi. 


— Slavă Domnului! Murmură fericit. De data asta nu e vis. De 
câte ori n-am păţit-o în somn, când visam că aveam pumnii plini 
cu lire... lar dimineaţa, prostul de mine, căutam sub pernă! ... 
Dar acum, slavă ţie, Dumnezeule... 

Mai pipăi o dată lirele și se liniști. 

Manolios ieși din casă, ștergându-și fruntea; îl zări pe lanacos 
sub măslin și se apropie de el. 

— Tare era greu, sărmanul de el; ne-a deșelat! 

— Mă grăbesc, făcu lanacos. Am să-ţi spun două vorbe și plec; 
azi am mult de lucru... Ascultă, Manolios: întâi și întâi, să nu 
caioi azi pe la stăpânul tău; a aflat de coșuri și s-a înfuriat rău de 
tot. Şi-a luat bastonul mare și s-a dus să-și ciomăgească 
feciorul. Vasăzică ţin'te cât mai departe, până o trece vijelia! 

— Păi, dacă-i așa, mă duc să împart loviturile cii 

Mibelis; ea și eu sunt de vină. 

— De vixiă sunt și eu, dar nu mă duc. O să zici că-i rușinos; se 
poate, dar e sănătos... Stai, nu pleca; mai am să-ţi spun încă 
ceva, Caterina, văduva, caută să te prindă în mrejele ei; cică te 
vede în vis, și aseară, în piaţă, ţi-a făcut cu ochiul, dar noroc că 
n-ai băgat de seamă... Manolios, iii prevăzător! Ca-, terina-i o 
jivină în stare să-l facă până și pe un mitropolit să-și piardă 
capul... Gândește-te la Pastele care vine și la datoria ta... 
Ferește-te de păcati 

93 


Manolios își lăsă capul în jos, roșind; și e (), văzuse azi-noapte 
pe văduvă în somn, dar nu amintea prea bine cum. Când s-a 
trezit, însă, avea ochii trași. 

— Hristos o să mă ajute, murmură el. 

— Pe cine să ajute și el mai întâi, dragă Manolios? Ajută-te 
singur, și cerul o să te-ajute! Dar hai mă grăbesc, acum e rândul 
tău; parcă aveai să-mi spui ceva. 

Manolios șovăia, neștiind cum să aducă vorba, ca să nu-și 
jignească prietenul. 

— Să mă ierţi, începu el în cele din urmă, de ceea ce am să-ţi 
spun, dar noi, cei patra, avem de-aci încolo o ţintă comună, un 
scop mare, sfânt; toți patru suntem una... Dacă unul dintre noi 
va greși, ceilalți au datoria să-l aducă pe drumul cel drept; dacă 
unul e pierdut, suntem cu toţii pierduţi. De aceea îmi îngădui 
să... 


— ZIi-i, zi-i, Manolios, nu te codi! Făcu lanacos, și începu să-și 
dezlege măgărușul de la măslin. Ti-am spus că sunt grăbit. 

— Azi îţi începi din nou lucrul tău, continuă glas domol 
Manolios, apucându-l pe lanacos. 

Brat. Începi să colinzi din nou satele cu mărfu tale. Nu uita, te 
rog stăruitor, în numele lui Hris, s- im uita ce te povăţuia ieri 
părintele... 

— Ce mă povâăţuia popă? Făcu lanacos, și glasul 

lul deveni pe neașteptate aspru. 

— Te rog, dragă lanacos, n-o lua în nume de rău... 

Îţi spunea să nu furi la cântar, să nu... 

Dar lanacos nu se mai putu stăpâni; își dezlegă repede 
măgărușul, și-și înfășură cătrănit pana căpăstrului în jurul 
braţului. 

— Bine, bine, am înţeles... Sfinţia lui crede căi ușor... Dar ce- 
ar zice popa dacă l-aș povăţui și eu să-și mai strângă puţin 
cureaua, să nu mai mănânce 

96 


Un găttian și să mai dea din ce-i prisosește și săracilor? Şi să 
nu mai amestece scrobeală, făină și mirodenii, ca să facă o 
plămadă pe care o vinde apoi ca leac ce zice că vindecă toate 
bolile, șarlatanul 1 

Nu mai departe decât acum un an, nu l-a lăsat neîngropat 
timp de trei zile pe moș Mantudis, de s-a împuţit, pentru că 
sfinţia sa cerea moștenitorilor să-i plătească înainte? Și altă dată 
n-a scos tot el la me- zat via bietului lerenimos, cârpaciul, 
pentru că-i datora niște bani? Şi chiar anul ăsta, cu puţine zile 
înainte de Săptămâna Mare, nu dumnealui a lipit la biserică un 
tarif - atâta pentru botez, atâta pentru nuntă, atâta pentru 
înmormântare - spunând că altfel nu botează, nu cunună și nu 
înmormântează? 

Şi după toate astea, mai are obraz, taurul de popă, să-mi dea 
poveţe mie, unui om sărac... 

— Nu4 blestema pe părinte, îl întrerupse Manolios. Fiecare o 
să dea socoteală pentru sufletul lui. 

Tu vezi-ţi de sufletul tău, lanacos! Anul ăsta trebuie să fim 
curaţi, neprihăniţi; tu o să fii apostolul Petru, nu uita asta... Ce 
trebuie să facă omul când se împărtășește? Să postească, să nu 
mănânce carne, nici untdelemn, să nu blesteme, să nu se 


mânie... Acum și noi trebuie să facem la fel, dragă lanacos... 

Dar lanacos se făcu foc; simţea că Manolios avea dreptate, și 
asta îl scotea și mai mult din sărite. Il 

Lăsă pe popă, pentru a se lega de prietenul lui; îi șuieră 
printre dinţi: 

— lar domnia-ta, chir Manolios, nu uita că o să fii nu un 
apostol, ci Hristos în persoană. Şi asta înseamnă că trebuie să te 
atingi de femeie? Nu?! 

Cu toate astea, domnia-ta te pregătești să te însori! 

Da sau ba? Ce mi te roșești? Da sau ba? O să ne mănânce 
blestemul pe toţi, asoultă-mă pe mine; sfințenia nu-i lucru 
Ușor... 

97 


Manolios își plecă faţa îa jos, fără să mui spună o vorbă. 

— Da sau ba? Îi dădea înainte Lanacos, din ce în ce mai 
întărâtat. Cum o vezi pe Lenio, îţi lasă gura apă... lar Satana ţi-o 
trimite în somn, așa cum o vrei tu, goală-goluţă! Am fost și eu 
tânăr odată, ca tine, și cunosc tertipurile Satanei... Ţi-o trimite 
în somn și tu păcătuiești, iar dimineaţa te şcoli cu ochii 
încercănațţi... Ba, tocmai când o fi să-l reprezinţi pe Hristos 
răstignit, o să iii ginerică proaspăt... Lumea o să te răstignească, 
iar tu o să fii cu gândul în altă parte | 

O să-ţi spui că toate astea sunt doar un joc, că altcineva a fost 
răstignit, nu tu, și în clipa când o să strigi sus pe cruce: Eli, eli, 
lama sewahtani/xo să te gândești că după câteva clipe te întorci 
la căsuţa ta, unde Lenio te-așteaptă cu un lighean eu apă caldă, 
să te speli, că o să te îmbraci cu rufe curate și că o să vă culcaţi 
amâudoL după răstignire, în patul vostru... Care va să zică, să 
taci. Manolios; nu-mi da mie sfaturi! Tu, care una spui și alta 
faci... 

Manolios îl asculta cu capul plecat, tremurând. 

„Are dreptate... are dreptate, își spunea el. Sunt un mincinos, 
un mincinos, un mincinos!” 

— De ce taci? Spun cumva minciuni? Strigă lanacos, care 
simțea o bucurie răutăcioasă văzându-l pe Manolios cum 
tremură. 

— Păi chiar ieri, Liuacos... rosti Mă.???'ios cu sfiiciune. 

Dar lanacos nu-l lăsă să continue. 

— leri, Manolios. Spuse ei. Trăgându-și i.. Aratul de căpăstru, 


ieri a lost altceva. leri an lost sărbători, ne-am îndopat de ne-am 
făcut burta toba, măgărușul era legat în grajd, interesul 
dormea... ilcând azi, 

1 Dumnezeul meu, dumnezeul mei 

(Ebraică). 

98 

Ck 

Ce ni-; îi nârăsil? 


Flăcăiașule, să storci 

Altfel nu merită să iaci pe negustorul; mă puteam duce la 
muntele Athos să mă călugăresc L.Ai înțeles? 

Tăcu o clipă ușurat; trase măgărușul. Îl-privi pe 

Manolios, mulţumit că a spus tot ce avoa pe suflet și că și-a 
descărcat năduful, și zise: 

— Rămâi eu bine, Manolios. Şi tot ce-am vorbit acum să 
rămână între noi. 

Dar în sinea lui mânia nu i se potolise cu totul: 

Ţinându-şi măgărușul de căpăstru, se întoarse pentru ultima 
oară spre prietenul lui și-i spuse. 

— Negustorul, băiete dragă, e dator să fure; sfântul e dator să 
nu fure. Asta-i. Să nu le încurcăm... 

Şi să-ţi jucăm la nuntă, Manolios! Cununie bună! ... 

Haide, lusufachi! 

Manolios rămase singur. Soarele se ridicase sus pe cer. Toată 
suflarea, oameni, boi, dini măgari, se înhămase la eorvada cea 
de toate zilele. Moș Ladas își pusese ochelarii și scria încet, 
atent, cu un zâmbet strâmb pe buze, chitanţa pentru cele trei 
lire. 

Popă, tocmai când se pregătea să plece, furios, la bătrânul 
Patriarheas, fu chemat în grabă să împărtășească im muribund, 
și-și schimbă drumul. Căpita- nul Furtunas, lungit în patul lui, 
urla și-o înjura de mama focului pe bătrâna Madalenia, care-i 
schimbă cârpele și-i înfășură 'capul. „spart. Lenio, așezată la 
război, ţesea ultimele marame și cânta încet. Inima ei dansa, i 
se urca până în gât, îi cobora până la ri- nichi, îi sărea de la un 
sân la celălalt și o gâdila... 

Sus, în odaia stăpânuliii ei, Lenio auzea strigăte și răcnete: 
tatăl zbieră, fiul răspundea, și amândoi 


*jergau de colo până colo, ca și cum s-ar fi luptat, făcând 
dușumeaua de sub ei să se zguduie; dar Le- 


Nio, aplecată deasupra războiului, nu mai lua în s certurile lor 
și nici nu mai tremura când au? 

Strigătele puternice ale stăpmului... Era pe cale d (, scăpa de 
autoritatea lui; aţa se va rupe în curârul 

Lenio se pregătea să plece împreună cu dragul 

Manolios sus, pe munte, la oile lor. li era silă bătrânul 
Patriarheas, cu toate că acesta o iubea pe copila lui, cu toate că- 
i găsise un mire și ou to; că-i dădea o zestre mare; dar i se 
făcuse scârbă el, nu putea să-l mai sufere. 

Acum ceartă din odaie se înteţi. Strigătele săli tice ale 
bătrânului se auziră pentru o clipă limped 

Lenio ciuli urechea să asculte. 

— Atâta vreme cât o să mai trăiesc, urla Patri heas, eu o să 
poruncesc aici, în casa asta, nu tu! | dul și prăpădul lumii 1 

Bătrânul plesnea de mânie. Fonfăia, cuvintele | 

Încurcau în gură, astfel că Lenio nu putu să au bine urmarea. 
Dar după puţin, urechea ei prii din nou, deslușit, aceste vorbe: 

— Şi nu vreau să legi prea multă prietenie c 

Manolios; nu uita că el e un argat, iar tu ești boier ţine-ţi 
rangul! 

— Bătrân scârbos! Murmură Lenio. Hodorog: 

Rm-și respectă nici măcar părul alb din cap. $ 

Aduce aici pe putoarea de Caterina, după care-i e balele, iar 
Manolios nu-i place, de - teamă să r strice, chipurile, bunătate 
de fecior... Ah, de-aș ple de-aș pleca mai repede, să nu te mai 
văd, să no mai aud, hodorog spurcat! 

Se ridică iute, nemaiputâiid să stea îu cărnăi de jos, și ieși în 
curte să ia aer. 

— Hodorog spurcat! Murmură ea din nou. L' 

L-ar damblaua să-l lovească! 

Se duse în mijlocul curţii să scoată o găleată apă, să-și afunde 
faţa în ea. Și să se răcorească. V 

160 


Ta plinuţă, cu buze groase, cu ochi mari, jucăuși 
° a un nas ca e vutur care semăna într-adevă 


T, g jș nas ca e vutur care semăna într-adevăr h | a un nasul 
bătrânului boier. Foarte oacheșă, era plă- 

— Ja chip și ispititoare. In fiecare zi, spre seară. 

— Așeza în prag și de se întâmpla să treacă vreun 

V'rbat pe drum, întindea gâtul și-l privea cu lăcomie, 
curiozitate și compătimire; Lenio semăna atunci cu 

O fiară flămândă, ce-și ridică laba, încordată, gata să repeadă 
asupra prăzii, dar căreia pe neașteptate 

| se face milă de biata vietate ameninţată, o lasă să fugă și 
pândește alta, nerăbdătoare... O vânătoare sălbatică, neclintită 
și tăcută, șăgalnică și crudă totodată, se desfășura în fiecare 
seară în prag, iar când se înnopta, Lenio intra în casă istovită. 

Tocmai în clipa când trăsese căldarea plină cu apă din puț și 
se pregătea să-și afunde în ea faţa aprinsă, poarta cuxţii se 
deschise și intră Manolios. 

— Bine ai venit, Manolios 1 strigă Lenio, și se îndreptă de 
mijloc să se repeadă spre el. 

Dar se opri deodată. Se mulțumi să-l înfășoare 

J cu o privire plină de dor, măsurându-i fulgerător din a ochi 
braţele, gâtul, pieptul, șoldurile și genunchii, ca și cum, vrând să 
se lupte cu el, încerca să vadă oe împotrivire ar întâmpina și cât 
de greu i-ar fi să-l doboare la pământ. 

Manolios nu-i răspunse, străbătu curtea, își lăsă caţa într-un 
colţ și se pregătea să urce scara de piatră ce ducea la odaia 
stăpânului său. Auzise încă din stradă strigătele și se grăbea să 
înfrunte vijelia ală- turi de Mihelis. 

Părea obosit și neliniștit. Indată ce-o văzu pe Lenio, fu cuprins 
de-o adevărată spaimă și iniriia începu să-i zvâcnească în piept 
cu putere; tocmai pe ea nu voia s-o întâlnească În clipa aceea. 
Dădu să urce scara, dar Lenio nici nu se gândea să-l lase să 
treacă a ' 

101 


— Hei, hei! Îi strigă ea. Mai sâirtein și noi pe-ai coconule 1 

— Bună ziua, Lenio! Răspunse Manolios cu ju țațe gură, lartă- 
mă, mă grăbeam; trebuie să-l văd p boier. 

— Lasă-l în pace, ce-ai cu hodorogul ăla? Fge, 

Lenio cu o voce înăbușită, îndârjită. Se ceartă cu răl 

Fătatul de fecioru-său; lasă-i să-și scoată ochii. Vin să-ţi arăt 
maramele... * 


Îl apucă de braţ, vrând să-l tragă în casă; îl atu gea cu mâna, 
îl adulmeca, se rotea în jurul lui, s ’ 

Rezema o clipă de el, dar se retrăgea numaidecât îi dârat, 
roșie ca racul. 

— Când ne căsătorim, Manolios? Bătrânul se. Gri bește. 

— Când o vrea Dumnezeu! Răspunse Manolio străduindu-se 
să scape. 

— Mă înclin în faţa bunătăţii lui, spuse Lenio, de venind 
deodată serioasă. Mă încilin în faţa bunăâi ţii lui, dar spune-i să 
se grăbească. Că vine luna nu și în mai nu se fac căsătorii. lar 
pe urmă înseaou să așteptăm secerișul, treierișul... Pierdem 
timp. 

— Ba câştigăm timp, Lenio, nu te grăbi; că de; n-am 
îmbătrânit încă. Mai am câteva treburi de te: 

Mânat și după aceea, dacă o vrea Dumnezeu... 

— Ce treburi? Făcu Lenio surprinsă. Ce treburi. 

Manolios? Afară de păscutul oilor, tu n-ai alte treburi. 

— Am... am... făcu Manolios, înaintând pas ou pas spre scara 
de piatră. 

— Care? Cu cine? De ce nu vorbești? Mâine o să fiu nevasta 
ta, trebuie să știu. 

— Întâi să-l văd pe stăpân, și pe urmă... Trebuie să vorbesc 
întâi cu el, Lenio... Lasă-măi 

102 


.. Manolios, uită-te în ochii mei, nu privi în pământ! Ce ai? Ce- 
ai păţit? Într-o singură zi te-ai topit de tot, dragă Manolios... Ce 
ti-au făcut? 

ÎI privea neliniștită, mofluză, cu respiraţia tăiată. 

Deodată, avu o tresărire. 

— Te-au deocheat! Strigă ea. S-o chemăm pe mătușa ta, 
Madalenia, să te afume cu flori luate în 

Vinerea Mare de la sfântul Epitaf, să-ţi descânte de deochi, 
dragă Manolios... Hai, vino înăuntru să-ţi arăt maramele... 

Manolios simţea răsuflarea fierbinte a fetei înfășur, îndu-i 
gâtul; un miros puternic se desprindea din trupul ei nădușit; iar 
când pieptul tare, umflat, îi atingea braţul, sângele flăcăului 
clocotea în el, vinele i se umflau, gata să-i plesnească. 

— Mă duc s-o aduc pe bătrâna Madalenia! Nu pot să te văd 
așa ofilit. Să nu pleci! Spuse Lenio pe un ton poruncitor. 


Intră în casă, își îmbrăcă rochia cea bună, își strânse părul cu 
basmaua, puse într-un coșuleţ douătrei ouă roșii, puţină cafea, 
zahăr și o sticlă cu vin, să le dea bătrânei Madalenia pentru 
osteneala ei. 

Când ieși din nou afară, își aruncă ochii spre scara de piatră; 
Manolios urcase treptele și stătea în faţa ușii boierului, 
nehotărât. 

— Să nu pleci! Să nu pleci” îi strigă ea. Mă în- torc 
numaidecât. 

Sus, strigătele se potoliseră; pesemne că Mihelis plecase. 
Manolios nu mai auzea dincolo de ușă decât pașii grei ai 
bătrânului, căruia nu-i trecuse încă supărarea și se învârtea 
furios prin odaie, înjurând și blestemând. 

Impinse ușa și intră; cum îl văzu, bătrânul fruntaș se repezi 
asupra lui, cu pumnul ridicat. 

9 - Hristos răstignit a doua oară - voi. | 103 


*- Tu ești de vină! Mugi el. Tu mi-ademenești băiatul, tu l-ai 
pus să-mi împartă avutul, sângele inimii mele, veneticilor aceia! 

Vinele de la tâmple, de la gât și de la mâini i se învineţiră. Se 
descheie la cămașă. Pieptul bătrân i se umflă și i se dezumflă, 
de parcă sta să se spargă. 

Căzu grămadă pe marginea divanului mic, își prinse capul în 
mâini; răsufla greu și, din când în când, îl cuprindea un acces de 
tuse. 

Manolios se rezemă de perete, se uită la bătrânul boier, care 
gâfâia, și sufletul i se umplu de mâhnire. 

„Inima omului, gândea el, e o fiară; o fiară neîmblânzită... 
Isuse Hristoase, nici tu prin jertfa ta n-ai izbutit s-o 
îmblânzești...” 

Bătrânul se ridică dintr-o dată, ca și cum și-ar fi adunat 
puterile ce-i mai rămăseseră în trup, și-l înhaţă pe Manolios de 
guler. _ 

— Tu ești de vină! li strigă el din nou, împroșcându-l cu 
scuipat pe obraji și pe gât. Tu ești de vină! Te-am chemat de ia 
munte ca să te însor cu 

Lenio, pe care o iubesc ca pe fiica mea; te-am oprit aici în 
timpul sărbătorilor; n-am ţinut seama că ești slugă, și în ziua de 
Paști te-am pus la masa mea, să mănânci împreună cu mine! Și 
acum, tu, nerecunoscătorule, iată cum mi-o plătești! Ai sucit 


capul fe- ciorului meu, aţi intrat pe ascuns în chiler, în timp ce 
eu dormeam, și m-aţi jefuit! Hoţule! Hoţule! 

Și nu-i numai atât! Poftim, astăzi pentru prima dată, 

Mihelis a cutezat să mă înfrunte... „Acum sunt bărbat mi-a 
spus în faţă, fac ce-mi place!” Auzi, neruși- natul! S-a ridicat 
împotriva mea, face ce-i place! 

Și când eu i-am strigat: „Nu te temi, păcătosule, de tatăl 
tău?”, neobrăzatul mi-a răspuns fără să roșească: „Mă tem de 
Dumnezeu, de nimeni altul!” 

Auzi colo, de nimeni altul! Astea sunt isprăvile tale, 

104 


Maxioiis! Mai bine ţi s-ar îi rupt picioarele pe drum, când 
coborâi de la munte ca să vii să petreci Pastele cu noi! ... De ce 
nu vorbeşti! Ce-ţi holbezi ochii și te zgâiești așa la mine? 
Vorbește, diavole | O să mă faci să crăp de mânie! 

— Stăpâne, spuse Manolios cu glas liniștit, am venit să-ți cer 
îngăduinţa de-a mă lăsa să mă întorc la munte. 

Bătrânul făcu ochii mari; buzele îi tremurau. Bol- borosi: 

— . Ce face?! Să te întorci la munte? la mai spune o dată, 
dacă ai curaj! 

— . Am venit, stăpâne, să-ţi cer îngăduinţa de-a mă lăsa să 
mă întorc la munte. 

— Şi nunta? Strigă bătrânul, al cărui gât începu să se 
încordeze. Când o să facem nunta, mă neghiobule? În luna mai? 
In luna mai, când se însoară numai măgarii? O s-o facem chiar 
acum, în aprilie. 

Pentru asta te-am adus; eu poruncesc aici!? 


— Lasă-mă, stăpâne, încă puţin... 

— De ce? La ce să mai aștepți? Ce-ai păţit? 

— Uite, nu sunt încă pregătit, stăpâne. 

— Nu ești încă pregătit; ce vrea să zică asta? 

— Nici eu nu știu, stăpâne... Uite, simt că nu sunt încă 
pregătit. Sufletul meu... 

— Care suflet, mă? Mi se pare că ţi-a sărit o doagă... Auzi 
colo, sufletul lui! Ai și tu suflet, mă? 

— Cum să-ţi spun, stăpâne? Un glas în mine. , 

— Tacă-ţi fleanca! 

Manolios întinse mâna să deschidă ușa; bătrânul îl opri. 


— Un'te duci? Stai aici î începu să se învârtească din nou prin 
odaie; izbi cu pumnul în masă, se lovi și-și supse buzele de 


durere. 


— O să mă mâncaţi fript astăzi, amândoi! O să crape fierea în 
mine de necaz! ladul și prăpădul lumii! Fecioru-miu cică nu se 
teme de mine, că se teme numai de Dumnezeu, iar sluga asta 
nemernică vine să-mi vorbească de sufletul lui! ... 

Se întoarse furios spre Manolios: 

— Piei din fața mea! Pleacă, să nu te mai văd! 

Dacă luna asta nu s-o face nunta, să pleci din slujba mea! 
Cară-te din c'asa mea! Și-o să găsesc eu alt bărbat pentru 
Lenio, mai bun ca tine. leși afară! 

Manolios deschise ușa, cobori scara sărind câte două trepte 
deodată, și aruncă o privire în curte; 

Lenio nu se întorsese încă. Îşi luă bâta din colţ, ieși pe poartă 
și porni în goană în direcţia muntelui. 

La marginea satului, la puţul sfântului Vasile, se opri să 
răsufle. Acest puț vechi, înconjurat jur-împrejur de un stufăriș 
înalt, era renumit în toată regiunea. Ghizdurile lui de marmură 
albă erau crestate adânc de frânghiile care, de secole, trăgeau 
căldările, în fiecare zi, spre seară, fetele din sat veneau și 
scoteau din el apa răcoroasă ce izvorăște tocmai din munte; se 
spunea că apa lui e făcătoare de minuni și că lecuiește multe 
boli: piatra, ficatul, ri- nichii. In fiecare an, de Bobotează, popa 
venea aici și sfințea puţul. Tradiţia mai spunea că sfântul Vasile 
din Chesareea, încărcat cu jucării pentru copiii mici din lumea 
întreagă, înainte de a-și începe co- lindarea sa în ajun de Anul 
Noul trece mai întâi pe la puţul acesta și bea apă. Pentru ăsta 
lumea îi spunea puţul sfântului Vasile, Și tot pentru asta apă lui 
era făcătoare de minuni. 

1 în datinile poporului grec, sfântul Vasile este echivalentul lui 
Moș Gerilă și împarte copiilor jucării de Anul Nou (n. T). 

106 


Soarele, aninat în crugul cerului, își revărsa razele asupra 
pământului ca o cascadă înmărmurită. Semănăturile, verzi, 
necoapte încă, își ridicau vârfurile fragede în văzduh și sorbeau 


neclintite soarele din care își trăgeau hrana. Frunzele măslinilor 
străluceau sub ploaia de lumină; în zare, muntele Sarachina, 
înfășurat într-un văl străveziu și fierbinte, ciuruit de peșterile lui 
negre, aburea ușor, iar în vârful său, bisericuţa prorocului Ilie se 
topise și dispăruse aproape cu totul în această revărsare de 
lumină. 

Manolios apucă frânghia, scoase o găleată cu apă, își înfundă 
faţa în ea, bău și se răcori; își desfăcu cămașa la piept și se 
stropi cu apă rece. Pe urmă, își îndreptă ochii spre Sarachina. 

Deodată, chipul de ascet al preotului Fotis, numai flacără și 
lumină, ca și cum ar fi fost zămislit din soare, îi apăru aievea în 
faţă. Manolios privea această vedenie fără să se gândească la 
nimic, fără să facă nicio mișcare, adâncit într-o contemplare 
cucernică. 

Rămase mult timp așa, cu ochii aţintiţi la apariţia aceasta 
luminoasă ce luase înfățișarea ascetului și, întocmai ca spicul 
fraged și neclintit de grâu, sorbea și el lumina revărsată din tării 
și se hrănea cu ea. 

Mai târziu, peste câteva luni, într-un moment de grea 
frământare, avea să-și aducă aminte de această clipă de 
contemplare de la gura puţului și avea să-și spună că atunci a 
cunoscut cea mai mare bucurie din viaţa lui. Nu, nu o bucurie, ci 
ceva mai adânc, mai cu- prinzător și mai veșnic, ca o răstignire. 

Când se ridică să pornească spre stâna de pe muntele 
Fecioarei, soarele scăpata spre asfinţit. 

— Se vede treaba că am adormit, murmură el. 

Uite, s-a înserat... 

107 


Își întinse mădularele, îşi strânse șerparul, își luă caţa de jos; 
era nerăbdător să-și revadă tovarășii lui dragi din singurătatea 
de pe munte: oile, berbecii, câinii de stâna, precum și pe 
ajutorul său, un flăcăiandru cu chipul ars de soare și cu părul 
creţ, pe nume Nicolios. 

Dar când să pornească, trestiile foșniră pe neaș- teptate și în 
spatele lui se auzi un glas cristalin, rugător și totodată 
batjocoritor parcă: 

— Hei, Manolios, te-ai speriat și pleci? Stai, am să-ţi spun o 
vorbă. 

Manolios întoarse faţa; era văduva Caterina, care ieșea din 


stuf, cu ulciorul pe umăr. Dintr-o privire, ciobanul zări gâtul ei 
strălucitor, braţele goale, ca turnate, și buzele roșii care râdeau. 

— Ce mai vrei și tu? Făcu el, lăsându-și ochii în jos. 

— De ce mă urmărești, Manolios? Spuse văduva cu un glas 
care acum era numai patimă și plâns. Își puse ulciorul pe 
marginea fântânii și oftă: În fiecare noapte mi te-nfăţișezi în vis 
și nu mă lași să dorm. 

Uite, azi-dimineaţă, în zori, am visat că ţineai în mână luna şi- 
o tăiai în felii, ca pe un măr, și mi le dădeai să le mănânc... Ce-ai 
cu mine, Manolios? 

De ce mă urmărești? De vreme ce te văd în somn, înseamnă 
că și tu te gândești la mine. 

Manolios nu-și ridică ochii din pământ; simţea cam îl învăluie 
răsuflarea arzătoare a văduvei; tâmplele îi zvâcneau cu putere. 
Tăcea. 

— Te-ai. Roșit, te-ai roșit, Manolios! Făcu văduva cu glasul ei 
cald, puţin răgușit și vesel. Vasăzică, te gândești la mine, dragă 
Manolios; am avut dreptate! Și eu mă gândesc la tine, și eu... Şi 
când îmi apari în închipuire, mă cuprinde rușinea, parc-aș fi 


Goală și tu m-ai privi... Parc-aș fi goală și tu parc-ai fi fratele 
meu și m-ai privi...- 

— Pa? Mă gândesc la tine, răspunse Manoiios rară să-și ridice 
ochii din pământ. Mă gândesc la tine, da, și te plângtoată 
Săptămâna Mare mi-ai stăpânit gândurile. lartă-mă! 

Văduva se așeza pe ghizdul puţului; simţi deodată o oboseală 
dulce, moleșitoare; nu se mai putea ţine pe picioare. Acum 
tăcea și ea. Se aplecă deasupra fântânii și-și privi chipul ce i se 
oglindea în apa verzuie și întunecoasă. În minte îi apăru 
deodată, ca la lumina unui fulger, toată viaţa ei din trecut: 

Fată a unui popă dintr-un sat îndepărtat, rămasă orfană de 
mică, a cunoscut bărbatul care i-a devenit soţ la un bââci de 
Sfânta Maria Mare; era cu mult mai în vrâstă decât ea, aproape 
bătrân, dar era om cu stare, pe când ea era săracă. A luat-o, 
mai bine zis a cumpărat-o, și după cununie a adus-o în Licovrisi; 
că voia să aibă copii, dar el a murit înainte de a-i putea face 
vreunul. Rămasă văduvă la douăzeci de ani, Caterina nu-și 
găsea niciodată somnul când se culca seara. lar flăcăii din sat 
nu puteau nici ei să doarmă în pace; dădeau târcoale, îa miezul 
nopţii, pe la poartă, pe sub ferestrele, prin curtea ei, îi cântau 


cântece de dragoste și de inimă albastră și oftau ca niște viței; 
închisă în odaie, la fel oftă și ea.' Acest calvar a ţinut un an, 
poate doi; până când, într-o noapte, era într-o sâmbătă seara, 
nu mai rabdă; se îmbăie, își unse părul cu ulei de daftân, își privi 
trupul în oglindă și i se făcu milă de el; deschise ușa. 

Un flăcău, care avusese norocul să fie pe acoâo, intră în casă. 
Și ieși în zori, înainte ca sătenii să se trezească din somn. 
Văduva simţise o mare voluptate; își zisese atunci că viaţa e 
scurtă și că-i păcat s-o lași să treacă 

109 


Fără bucurii. Noaptea următoare deschise din nou ușa... 

Caterina își ridică faţa și-l privi pe deasupra fân- tănii. 

— De ce mă plângi, Manolios? Întrebă ea. 

— Nu știu, Caterino, nu mă întreba; ai dreptate, parc-ai fi sora 
mea, și te plâng. 

— Ti-e rușine de mine? 

— Nu știu. Nu mă mai întreba. Te plâng. 

— Ce vrei de la mine? 

— Nimic, nu vreau nimic! Strigă Manolios îngrozit, și dădu să 
plece. 

— Nu pleca, nu pleca, Manolios! Ţipă văduva eu o voce 
tremurătoare. 

Manolios se opri, fără să-și întoarcă faţa spre ea. 

Tăcură iarăși amândoi. După câteva clipe, văduva urmă: 

— Mi se pare că ești un arhanghel, Manolios; un arhanghel 
care vrea să-mi ia sufletul. 

— Lasă-mă să plec, făcu Manolios. Nu vreau nimici 

Vreau să plec! 

— Te grăbești! Rânji atunci văduva, îndârjită, cu un glas ce 
părea din nou batjocoritor. Te grăbești să te duci pe munte, să 
bei lapte, să mănânci carne și să capeţi puteri. Te însori. Te 
însori, Manolios, și Lenio nu glumește! 

— Nu mă însor! Răcni Manolios. Simţea că-l cuprinde spaima. 
Era prima dată când un asemenea gând îi trecea prin minte, dar 
adăugă: Nu mă însor, n-o să mă însor niciodată; vreau să mor! 

Şi, pe neașteptate, după ce scoase acest strigăt, se simţi 
parcă ușurat. Se întoarse, o privi pe văduvă drept în ochi, ca și 
cum nu s-ar xnai fi temut de ea, ca și cum ar fi scăpat-o de-o 
mare povară. 


— Rămâi sănătoasă, zise el cu glas potolit. Mă duc. 
110 


Văduva îl privea cum se depărtează și simţea că i se strânge 
inima. 

— Nu te mai gmdi la mine, Manolios! Strigă ea deznădăjduită. 
Nu-mi mai tulbura somnul, nu mă mai chinui! Eu am apucat pe 
un drum rău, lasă-mă în soartă mea! 

„Te plâng, te plâng, soră a mea, și nu-ţi vreau pierzania!” își 
spunea Manolios în sinea lui. Dar nu se mai întoarse spre ea și 
nici nu-i mai răspunse. Porni pe cărarea ce ducea spre munte și 
începu să urce panta. 


I” 


Cele dintâi raze ale soarelui atinseră vârful Sarachinei, și 
bisericuța sfântului Ilie căpătă o culoare trandafirie. Prin 
pripoare începură să cânte ciocârliile, încet-încet, muntele se 
lumină cu totul și icicolo, risipite prin râpile prăpăstioase, 
apărură tufe de roșcovi întortocheaţi, de peri sălbatici cu scoarța 
spinoasă și de tufani jupuiţi de vânt. 

Cândva trebuie să fi locuit și pe aici oameni. Se mai văd încă 
cioburi de ulcioare sparte, un zid ruinat și câțiva pomi roditori, 
neîngrijiţi, care, după plecarea omului ce-i îmblânzise cândva, 
au devenit iarăși sălbatici.” Uliţele s-au pierdut sub năvala 
buruienilor și a pietrișului; pereţii caselor, duraţi din chirpici, s- 
au prefăcut din nou în pământ; pomii, curăţiţi și îngrijiţi 
odinioară, au fost năpădiţi de spini. 

Lupii, vulpile și iepurii, care fugiseră de frica omului, s-au 
reîntors la bârlogurile lor. Pământul, copacii și jivinele răsuflau 
ușurate, regăsindu-și vechea lor libertate, fără să se mai teamă 
de bipedul efemer oe apăruse pentru o clipă aici, tulburând 
ordinea eternă a firii, și plecase apoi din nou... 

Dar iată că acum această dihanie neastâmpărată apărea iar. 
Jivinele se retrăseseră în dosul stâncilor înal- 

112 


De unde pândeau orice mișcare, îndată ce se arătă 

C’ r-tap de prin peșteri începură să iasă la lumina soarea, * ir 
—| "= „w. r 4., zilei oameni. O mulţime de bărbaţi, de femei și 
de copii; au dat de apa strânsă în scocurile de piatră și s-au 
aplecat asupra ei; au făcut cotloane și au aprins focuri... Apoi s- 


au ridicat în vârful picioarelor și au scrutat câmpia din vale, 
unde se întindea satul cel bogat, Ocovrisi, înconjurat de șiruri de 
coline ca niște talazuri stârnite de furtună, acoperite cu vii, cu 
smochini și măslini, iar mai departe, muntele Fecioarei, de un 
verde plăcut, cu pante dulci pe care pășteau turme de oi, iar și 
mai departe, în crestele liliachii ale munţilor ce se înălţau zare, 
spre cer. 

Părintele Fotis își făcu o cruce mare. 

— Fiii mei, rosti el, cu ajutorul celui de sus am apucat și ziua 
de azi. Acum o să avem mult de lucru, 

Sculaţi-vă să ne închinăm cu toţii lui Dumnezeu, rugându-l să 
ne asculte! 

Babele și moșnegii se târâră în jurul stâncii mici, pe care se 
urcase, în picioare, popa Fotis; feraeile se strânseră din toate 
părţile, cu copiii după ele; cei din urmă sosiră bărbaţii - 
îngânduraţi, cu pași grei, cu capetele plecate. Zdrenţăroși, cu 
obrajii supţi de oboseală și de foame, desculți, fără mijloace de 
apărare și de trăi printre aceste pietroaie neprimitoare și printre 
cei câţiva copaci fără roade, te-ai fi așteptat să auzi ieșindu-le 
din gură murmure de ru găciuni fierbinţi și de plânsete, să vezi 
mâini întins spre cer, ca pentru cerșit. Când colo, din piepturi!: 

Lor scheletice țâșni. Pe neașteptate, înălțător și dârv.. 

Imnul triumfal al unui imperiu năruit, ce răsuna deodată de-a 
lungul muntelui: 


Ridicară; unele femei se desla IOC'u - mei sivi» părintele Fotis, 
cu ajutorul lul 

— Fiu mei, sxnb'1 ră. Stvl „: cir, e novirmșu- 

Dumnezeu o să ne —dacinam alC pj). 

Xile râpoase ale acejux n] Ue k luimântr-una; femeie și 1 să 
cerşească... 

Și oase, iar bărbaţilor ie * j văzut în 

ŞO să ne înrăd-main «a 1 A- 

Is pe shntul Uneorgne, plma 

ŞO să ne înrăd-main «a 1 A 

Vis pe shntul Uneorgne, p doma cu cel pictat l» W 

Din patrie: un t, nar primăvara, călare pe 


1 m adus strălucitor că ia spate pe scăpase din sz ţinea în 
ghearele balaurului din mână o ulcică de aur și această prinţesă, 


fiii mei? Ea e sufletul elenismuim, sufletul nostru al tuturora! 
Sfântul Gheorghe ne-a luat pe crupa calului său și ne-a adus 
aici, pe acest munte pustiu, unde ne aflăm acum; și azi-noapte a 
venit și mi s-a arătat în somn, a întins mâna și mi-a pus în palmă 
sămânţa unui sătuleţ mic de tot, care încăpea în palma mea, cu 
biserica, cu școala, cu casele și cu grădinile lui; și mi-a spus: 
„Sădește-l aici”. 

În rândurile mulţimii se iscă un vuiet și un freamăt 
asemănător cu foșnetul vântului ce trece prin- 

1 Fragment dintr-un imn cântat de populaţia din Constanti- 
nopol în timpul asediului avarilor, în anul 626 (n.t.). 

114 


Tr-un stufăriș. Și, cum părintele Fotis își ţinea palma sejjisă, 
multe femei zăriră în ea un sătuleţ mic de t cât un ou de găină, 
pus la soare să se clocească. 

01— o să-l sădim aici, continuă preotul, și-și întinse braţele, 
vrând parcă să îmbrăţișeze muntele. 

Aici, în mijlocul acestor pietre, în aceste peșteri, în jurul 
acestui fir de apă, sub acești arbori sălbatici o să aruncăm 
sămânţa pe care ne-a încredinţat-o sfântul călăreț. Curaj, fiii 
mei! Ridicaţi-vă și urmaţi-mă. Azi e o zi mare pentru noi. Azi 
punem temeliile noului nostru sat! Ridică-te, bătrâne Panagos 1 

la-ţi sacul cu oseminte în spinare și haide! 

Moșneagul cel de o sută de ani își înălță către preot faţa 
sfrijită; între pleoapele-i obosite, cu ge- nele pleoștite, ochii lui 
scânteiară ascuțit. 

— De trei ori până acum, spuse el, am fost martor la 
întemeierea și pieirea satului nostru. Prima oară, satul a fost 
nimicit de ciumă, a doua oară Je un cutremur, și acum de turci. 
Dar de fiecare dată am văzut sămânţa omului încolțind din nou, 
fie pe aceleași meleaguri, fie mai departe. Un popă binecuvânta 
ţărâna, zidarii începeau să zidească, ne aruncăm cu toții asupra 
ogorului să-l arăm, tinerii se însurau și, în răstimp de un an, să fi 
văzut ce bucurie, fârtaţilor! Pământul ne dădea grâu, fumul se 
ridica din hornurile caselor, pruncii scânceau, să- tul creștea! 
Curaj, nepoților, că și acum o să crească! 

— Bravo, moș Panagos! Strigară bărbaţii cu zâm- 

. Beţele pe buze. Tu, bunicule, ești mai tare ca moar- tea! Tu 
ești ca Dighenis din poveste, cel care a do- borât moartea. 


— Fie, dacă așa vreţi voi! Răspunse bătrânul cu mândrie. 

Intre timp, părintele Fotis își puse patrafirul, făcu un părnătuf 
din cimbru și dintr-o rămurică de măs- 

115 


Lin și umplu cu apă o tigvă uscată. Chemă în jurul lui șase 
copii, pe care-i învățase să cânte și să ţină isonul. 

Toată mulţimea se ridică și veni să se rânduiască în spatele 
starostelui ei - bărbaţii în dreapta, fe- meile în stânga; deasupra 
capetelor lor, soarele, înălțat pe cer, își depăna ca un faur 
neobosit și dârz eterna lui sarcină luată în fiecare zi de la 
început. _ 

— În numele lui Dumnezeu, fiii mei 1 strigă părintele Fotis. În 
numele lui Dumnezeu și al patriei! 

Satul nostru a fost smuls din temelii, dar el se sădește acum, 
aici, din nou; rădăcina seminţiei noastre e nepieritoare 1 Cum să 
vă deslușesc, fraţilor, ce simt eu în clipa asta? Cum să vă spun? 
Sunt și eu un biet om, ca oricare altul; și când mi se întâmplă să 
trec printr-un moment fericit, mă bucur; dar și mai mult mă 
bucur când mă lovesc de greutăţi! Pentru că, în clipele grele, îmi 
spun: „Ai prilejul să arăţi, părinte Fotis, dacă ești un om demn 
de acest nume, sau dacă nu ești decât un iepure fricos”. 

Toţi ceilalţi, bărbaţi și femei, râseră. Într-o îm- prejurare grea 
ca aceasta, asemenea cuvinte pline de bărbăţie și îndemn 
aveau darul să ușureze inimile. 

Ele făceau ca în fiecare dintre cei de față să se redeștepte un 
vechi luptător, care privea spre stânci, spre arborii neroditori, 
spre gurile înfometate și se pregătea să pornească la atac. 

— Veniţi după mine, fiii mei, toţi, cu mic cu mare! Am să 
însemn hotarele satului nostru! Strigă preotul, înmuind 
pămătuful în agheasmă. În numele lui Dumnezeu, veniţi după 
mine 1 

Lunganul cel cât o prăjină ridică în văzduh prapurul cu chipul 
sfântului Gheorghe, bărbaţii înșfăcară uneltele de muncă, 
sapele, cazmalele, lopeţile, bătrânii luară icoanele în braţe; 
unchiașul își puse sacul cu oseminte în spinare și pomi înaintea 
lor. 

116 


F-tiva clini care-i întovărășeau în pribegie veneau a a ei, 


lătrând de bucurie. Se iscă o zarvă atât de re ca nimeni nu auzi 
sunetul unei goarne care îrâmb'iţa 3a poalele muntelui. 

Preotul muia pămătuful în agheasmă, stropea cu tere pietrele, 
brusturii sălbatici, tufele de roșcovi și însemna prin aer hotarele 
satului. Întemeia și sfințea pentru prima dată un sat nou; inima 
îi tresaltă de bucurie, iar frazele de binecuvântare îi ţâșneau pe 
buze de la sine. Psalmodia: 

— Doamne, Dumnezeule nostru, însemn cu apă sfințită 
hotarele noului nostru sat! Să nu calce în el picior de turc, să nu 
pătrundă ciumă, să nu-l zguduie niciun cutremur! O să-i zidim 
patru porţi ca de cetate, și pune, Doamne, patru îngeri să-i 
păzească! 

Se opri, stropi o piatră mare, făcând semnul crucii deasupra 
ei, apoi se întoarse către săteni: 

— Aici, la răsărit, o să clădim una din porţile satului, poarta lui 
Hristos! 

Și ridicându-și braţele spre cer, invocă: 

— Aceasta e poarta ta, Doamne! Pe aici o să intri tu, când vei 
binevoi să asculţi chemarea noastră și vei" voi să cobori pe 
pământ, în ceasuri de primejdie. Căci, ne știi doar, sântern 
oameni, avem un suflet, avem un glas, o să strigăm! Dar dacă 
vreodată s-o întâmpla să ne iasă din gură vreo vorbă de prisos, 
nu te supăra, Doamne! Că oameni suntem, niște făpturi chinuite 
și zbuciumate; avem prea multe griji, și vine o clipă când inima 
nu mai poate răbda și e gata să plesnească: și atunci aruncă, 
acea vorbă de prisos și se ușurează. Viaţa-i aspră, și dacă n-ai 
exista tu, Doamne, ne-am prinde de mână cu toţii, bărbaţi și 
femei, și ne-am arunca în prăpastie „ca să scăpăm de această 
povară. Dar tu exiști, 

11? 


Doamne, tu ești bucuria, și mângâierea, și răzbunarea noastră 
cea mare! Aceasta-i poarta ta, intră! i 

Convoiul se urni iar și apucă spre miazăzi. In aer fu însemnată 
o altă linie de hotar. Preotul cântă fără întrerupere cu vocea lui 
gravă, amestecată cu glăscioarele subțiri ale copiilor, ce 
semănau cu un ciripit de rândunici. 

Preotul se opri în fața unei scobituri în piatră, plină cu apă 
limpede şi curată. 

— Aici, spuse el, o să zidim poarta preasfintei Fecioare, 


ocrotitoarea neamului omenesc! Puneţi un semn! 

Intinse mâinile în văzduh și se rugă cu voce tare: 

— Fecioară născătoare de Dumnezeu, trandafir nemuritor, 
caprifoi înflorit care îmbrăţișezi stejarul vajnic, suntem niște 
oameni buni, dar suntem prigoniţi! Ascultă rugăciunea noastră! 
Tu te afli aici, în acest pământ, lângă noi, și poala ta e ca un 
cuib cald, în care stăm noi, oamenii. Ești mamă și știi ce e 
suspinul, foamea și moartea; ești femeie și știi ce e răbdarea și 
dragostea. Apleacă-te, preacurată, asupra acestui sat. Dă-le 
femeilor noastre răbdarea și dragostea trebuincioasă, ca să 
izbândească în truda cea de toate zilele și să îndure, fără să 
cârtească, pe soţii lor, pe copiii lor și toate grijile casei! Dă-le 
bărbaţilor putere să muncească fără să deznădăjduiască până la 
moarte, lăsând în urma lor case pline de copii și de nepoți! Dă, 
Doamne, un sfârșit liniștit și creștinesc bătrânilor și bătrânelor 
noastre! Aceasta e poarta ta. Presfântă Fecioară a porții, intră! 

In clipa aceea, un măgăruș încărcat cu un samar greu apăru 
în urma procesiunii, dar nimeni nu-l băgă în seamă. Măgărușul 
se opri puţin, mirat, și își întoarse ochii mari, catifelaţi spre 
însoţitorul lui, întrebându-l parcă ceva. Gâfâind, leoarcă de 
sudoare, drăcuind soarele și pietrele, lanacos se ivi lângă 
măgăruș. 

118 


C op» și el, tot atât de mirat că și lusufachi al 

Ai cântările de psalmi și prinsese cu urechea | | 

— Auzise pșp 

S timele cuvinte ale preotului. Privi în jurul lui și 

"ămase uluit: „«Aceasta e poarta ta...» a zis popă. 

Care poartă? Vor oare să zidească un sat? Dar cum or să-l 
zidească? Cu aer? In aer? la te uită la ei, unor de toarne și le mai 
arde să zidească sate! Abia se mai ţin pe picioare și cântă 
tropare războinica: 

Biruinţe asupra barbarilor dăruindu-ne! Doamne 

Dumnezeule, ăștia sunt nebuni!" 

Işi legă măgărușul de un păr sălbatic și, călcând ușor, fără să 
fie observat de nimeni, porni pe urma cortegiului, cu ochii 
holbaţi, cu urechile aţintite, ne- 

"stiind încă dacă trebuia să râdă sau să plângă. Mergea după 
ceilalţi, privind la preotul care stropea cu apă sfinţită în dreapta 


și în stingă, și însemna hotarele cu o siguranţă uimitoare, ca și 
când ar fi vă- zut de pe acum, în aer, viitoarele ulii, viitoarele 
case, biserica, primăria... 

Preotul se opri din nou, pentru a treia oară, în partea opusă 
porţii lui Hristos, spre asfinţit, și arătă o stâncă din care răsărea 
un lăstar sălbatic înflorit. 

— Aici, spuse el, o să zidim poarta simțului 

Gheorghe cel harnic! El se apleacă și cultivă pământul, paște 
caprele, păzește oiie și boii, tunde și altoiește pomii, întocmai ca 
și noi, oamenii muritori. 

Sfântul Gheorghe nu e numai un erou vestit, ci și un truditor 
harnic. Avem încredere în tine, sfinte pa- tron al satului nostru! 
Fă să le meargă bine oilor și caprelor noastre, ca să ne dea lapte 
spre a întări oasele copiilor, carne ca să ne hrănim trupurile spre 
a putea îndura frământările sufletului, lână ca să putem înfrunta 
frigul! Binecuvântează, sfinte Gheorghe, toate vitele care-l 
iubesc și-l slujesc pe om: boii, asinii, câinii, găinile, iepurii de 
casă... ApL: acă-te asupra pământului și binecuvântează-l și pe 
el; noi o 


Să punem în sânui lui sămânţa, tu o să aduci ploaia atunci 
când trebuie, și el o să rodească... Toţi laolaltă, pământ, 
oameni, sfinţi, alcătuim o singură armată! Dumnezeu merge 
înaintea noastră și ne arată drumul! Sfinte Gheorghe, aici e 
satul tău; aceasta e poarta ta? Am făcut-p înaltă, ca să poţi 
trece prin ea călare. Intră! 

lanacos asculta cu gura căscată, se freca la ochi, privea în 
jurul lui, dar nu vedea decât stânci goale, mărăcini, spini și 
cimbru: un adevărat pustiu. Doi corbi cocoţaţi în vârful unui 
roșcov se speriară și-și luară zborul, croncănind aspru, ca și 
când i-ar fi blestemat pe nepoftiţii de acolo. 

„Ce-i cu ăștia? Oameni sunt, oare, fiare sau sfinţi? 

Se întreba lanacos cu groază, privind la bărbaţii cu mustăţi 
pleoștite și la femeile cu cosiţe groase și cu șolduri late. Doamne 
Dumnezeule, ce-o mai fi și asta?!" 

Preotul se opri iarăși, la miazănoapte, în partea opusă porţii 
sfintei Fecioare, în faţa unui zid dărâmat, învăluit de ierburi. 
Ridică mătăuzul și binecuvântă de trei ori pietrele; apoi se 


întoarse spre însoțitorii lui și rosti, de data asta cu un glas 
tremurător: 

— Aici, da, aici o să zidim, fraţilor, poarta lui 

Constantin Paleologu |! Pe aici, fiii mei, sunt încre- dinţat de 
asta, o să intre într-o zi, leoarcă de sudoare, un vestitor care vă 
striga; „Fraţilor, am luat iar 

Constantinopolul!" 

Mulțimea fremăta, izbucniră strigăte sălbatice. 

Toate privirile se îndreptară spre nord, ca și când prin norul 
de praf ce se înălța dinspre câmpie s-ar fi ji zărit vestitorul care 
alerga încoace, cu aripi la pi- sioare. 

1 Ultimul împărat bizantin, căzut sub zidurile Constantina» 

Polului, apărând orașul contra turcilor în anul 1453 (n.t.). 

120 


Ggtxâne Panagos, strigă preotul, apropie-te, adu sacul tău 
aici, la poarta Paleologului! 

Pe urmă se întoarse spre bărbaţii care ţineau unel- tele în 
mâini și le spuse: 

— Săpați! 

Oamenii săpară în grabă o groapă mare, adâncă cât un om. 
Unchiașul cobori în ea. Scoase din sac, unul câte unul, oasele - 
cranii, tibii, numerale, coaste. Le așeză în groapă, migălos, cu 
evlavie, fără să spună o vorbă. Părintele Fotis turnă restul de 
agheasmă peste oseminte, apoi aruncă înăuntru și mătăuzul 
strigând cu glas tare: 

— Strămoși, aveţi răbdare! Nu putreziţi încă | 

Vine, se apropie, în curând o să auziţi Vestea cea 

Mare! 

lanacos își șterse ochii, care i se umpluseră de lacrimi; simţea 
un nod în gât. 

— Acum ieși de-acolo, bătrâne Panagos! Strigă popă. leși ca 
să astupăm groapa. 

— Lăsaţi-mă, băieţi, le zise bătrânul. Stau bine aici. La ce 
folos să aveţi o gură mai mult care să mănânce pâinea 
degeaba? Eu nu mai pot să muncesc, nici să mai fac copii. Nu 
mai sunt bun de nimic. Lăsaţi-mă aici! 

— Moș Panagos, spuse popa cu severitate, nu ţi-a sunat încă 
ceasul; nu te grăbi. 

— Părinte, răspunse bătrânul din groapă, lăsaţi-mă, mă simt 


bine aici. Se zice că dacă nu se jertfește un om la temeliile 
satului, n-o să fie zidit cu trăinicie. Ce sfârșit mai frumos mi-aș 
putea dori! 

Aruncaţi pământ peste mine! 

— Nu se poate! Rosti popa cu tărie. Dumnezeu ţi-a dat viaţa, 
tot el o să ţi-o ia; noi n-avem dreptul acesta, moș Panagos... 
Scoateţi-l afară, băieţi! 

10% 

121 


Pliil III 

Cei doi tineri se aplecară, întinseră mâinile să-l apuce, dar 
bătrânul se lungise pe burtă, peste oseminte, și striga: 

— Lăsaţi-mă, băieţi, lăsaţi-mă, mă simt bine aici! 

lanacos, zdrobit de emoție, se aplecă și el deasupra gropii și-l 
văzu pe bătrân nemișcat; acum se întorsese cu faţa în sus, spre 
lumină, își întorsese braţele pe piept și zâmbea fericit. 

— Mă simt bine aici... Mă simt bine aici... murmură el mereu. 

Nodul din gâtul lui lanacos se desfăcu; începu să suspine. 
Popa se întoarse, îl văzu și-l recunoscu. 

— Daţi-vă la o parte, fiii mei 1 strigă el. lată un om bun din 
Licovrisi 1 El a venit să ne vadă, să ne îmbărbăteze în 
nenorocirea noastră. Salutaţi-l, fraţilor 1 El este unul din cei 
patru care ne-au adus aseară coșurile cu merinde, și datorită lor 
am avut ce să mâncăm! 

Işi aminti numele lui și-i spuse, strângându-i mâna, mișcat: 

— Bine ai venit, lanacos! Datorită ţie și prietenilor tăi 
Dumnezeu n-o să pârjolească satul vostru, Li- covrisi i 

lanacos nu se mai putu stăpâni și izbucni deodată în plâns. 

— Fiule, de ce plângi? Făcu preotul, cuprinzându-l în braţe. 

— Âm păcătuit, părinte, am păcătuit! 

— Vino încoace 1 

Popa\luă de braţ și se trase cu el puţin mai îa o parte. 

— De ce plângi? Ce ai? Spune-mi toată durerea ta, fiule! Tu 
ești un binefăcător al satului nostru! 

Adăugă el, arătând cu braţele întinse viitoarea așe- zare a 
satului. 

122 


T a aceste cuvinte, mădularele lui lanacos se în- 


'ară; se să jos pe o piatră. Preotul, în picioare, îrtfaţa lui, îl 
Privea neliniștit. 

Yrej ceva? Intrebă el. Ai făcut ceva rău? Nu 

— F Am săvârșit un mare păcat, părinte! O să-ţi spun total, ca 
să mă ușurez! 

Și în grabă, cu răsuflarea tăiată, începu să-i mărturisească 
motivul pentru care a venit pe muntele 

Sarachina; târgul încheiat cu bătrânul Ladas și cele trei lire pe 
care le primise ca arvună... 

Preotul asculta cu atenţie, fără să spună un cuvânt. 

lanacos îl privea îngrozit. 

— La ce te gândești, părinte? Întrebă el cu glas tremurător, 
după ce termină de povestit. 

— Mă gândesc, fiul meu, că omul este o fiară, o fiară 
neîmblânzită... Nu plânge, căci mă gândesc totodată că 
Dumnezeu e mare și milostiv. 

— Mai rău decât o fiară... murmură lanacos, și scuipă de 
parcă l-ar fi cuprins greaţa. Omul e un vierme care se târăște în 
murdărie, o ființă josnică și de nimic, fără pic de onoare... Nu 
mă atinge, părinte; nu ţi-e scârbă de mine? 

Preotul tăcea; își retrase mânk, își înfipse ochii în pământ și 
oftă. — „”” 

lanacos sări deodată de pe piatra pe care căzuse copleșit, vâri 
vâ'rful degetelor în buzunarul vestei și scoase cele trei lire. 

— Părinte, îți cer un hatâr. la aceste trei lire și șumpără cu ele 
câteva oi pentru sat, pentru copiii care au nevoie de lapte. Şi, 
dacă te lasă inima, pune-ți mâna pe capul meu și hărăzește-mi 
iertare. 

Preotul nu făcu nicio mişcare. 

— Dacă nu le primeşti, reluă lanacos, sufletul meu n-o să-și 
mai găsească niciodată izbăvire. Şi, 

123 


După o clipă, adăugă: Ai spus că omul e o hara; umblânzește- 
o părinte! O vorbă bună o poate im- bilnzi; răscumpărarea mea 
se afla m clipa asta m irura sfinţiei tale.. ,„ 

Popa se aruncă în braţele lui lanacos și meepu să plângă și el. 

Mine? Strigă lanacos. Pentru mine 

Pentru pâângi? 

— Da, pentru tine, și pentru mine, și pentru lu- mea întreagă, 


fiule, murmură părintele Fotis, ștergându-și lacrimile. Îl sărută 
pe lanacos pe ochi, apoi își puse mâna pe părul lui creţ și 
cărunt. lartă-ţi-se ţie, lanacos! Și Petru s-a lepădat de trei ori de 
Hristos, și de trei ori lacrimile l-au salvat. Fiule, lacri- mile sunt o 
cristelniță adâncă... Primesc aurul necurat pe care vrei să mi-l 
dai; păcatul tău înseamnă lapte pentru copiii noștri care 
flămânzesc. Fii binecuvântat! 

Lanacos se aruncă la picioarele preotului să i le sărute, dar 
acesta se aplecă și-l ridică repede de jos. 

— Nu, nu, ne văd oamenii, spuse el. Uite-i că vin! 

— Taică părinte 1 Taică părinte! Se auziră câteva voci 
sugrumate de spaimă. 

— Ce s-a întâmplat, fiilor? Întrebă cu glas tare părintele Fotis, 
neliniștit. 

— Moș Panagos și-a dat sufletul, părinte; am vrut să-l tragem 
afară din groapă, dar era mort 1 

Popa își făcu cruce. 

— Dumnezeu să-l ierte, spuse el. A murit fericit. 

Peste trupul lui o să ne zidim satul... Facă Cel de 

Sus ca și noi, fiilor, să avem un sfârșit la fel cu al lui... Mă duc 
să-i dau binecuvântarea. 

Dar se întoarse către lanacos: 

— Și acum, fiul meu, du-te cu voia lui Dum- 

Hristos e cu tine! 

Nezeu. 

124 


T îacos se înclină, sărută mâna popii și se duse u?’ ia 
măgărușul, zburdând de bucurie. Sărea din 

S*"V x în piatră, ca un flăcău de douăzeci de ani. 

Simţea chiar niște furnicari prin spate, de parcă i-ar fi crescut 
aripi... me n» 

— J) ucă-se dracului hapsinul de Ladas! Murmură î Ducă-se 
dracului tot aurul lui! Eu am aripi, își mângâie măgărușul, care 
aștepta răbdător la umbra părului sălbatic, apoi îl dezlegă cu 
mișcări iuți, fredonând un cântec. 

— Haidem, dragă lusufachi, zise el, afacerile ne-au mers bine; 
am avut câștiguri bune, Domnul fie lăudat! 

Se întoarse și mai cuprinse o dată eu privirea stâncile 
sălbatice și peșterile sumbre, apoi își opri ochii la oamenii 


scheletici care stăteau în jurul gropii unchiașului, lângă viitoarea 
poartă a Paleologului, ascultând prohodul și închinându-se. 

— Dumnezeu să vă statornicească și să vă întărească satul! 
Murmură el. Am pus și eu trei lire la temeliile lui. 

Și porni, cântând, la vale, spre Licovrisi. 

„Măi, adevărat, omul e o fiară, își spunea în sinea lui. Face 
după cum îl taie capul, apucă pe drumul pe care vrea. Poarta 
iadului și poarta raiului sunt una lângă alta, și el intră unde 
vrea... Dracul nu poate intra decât în iad, îngerul nu poate intra- 
decât în rai. Dar omul alege după plac V 

Râse. 

— Să trăiești, taică Adam! Strigă apoi tare, și începu să cânte 
iarăși o melodie veche, pe care nu și-o mai amintise de ani și ani 
de zile, dar care acum îi venise pe neașteptate în minte și pe 
buze: 

Fulgerul tni-e tată, tunetul nepot; 

Vara tun și fulger, iarna cern omăt. 

125 


La poalele muntelui se opri. 

— Mi s-a făcut foame, își spuse el. Hai să mănânc oleacă. l-o fi 
foame și lui lusufachi; să-i strâng puţină iarbă, să mănânce și el, 
ca să nu mă pizmuiască. Să mâncăm împreună, cot la cot, ca 
doi frați. 

Făcu un ocol peste câmp, culese niște pir și câţiva scaieţi, sări 
un pârleaz, tăie vreo două frunze groase de varză, le puse toate 
la un loc și le aduse în braţe tovarășului său. 

— Na și mănâncă, lusufachi; o să mănânc și eu; poftă bună! 

Işi deschise traista, își scoase gustarea preferată 

— Pâine, măsline și ceapă - și începu să mestece încet, 
liniștit, ca un iepure de casă. 

— Zău, că strașnică-i pâinea asta binecuvântată 1 

Murmură el. Parcă aș mânca întâia oară. Asta nu-i pâine, e 
curată anafura. Cât e de hrănitoare! Pătrunde peste tot, până la 
măduva oaselor. 

Scoase din traistă și plosca, pe care zgăriase cu briceagul un 
vultur cu două capete. Işi dădu capul pe spate, răsturnă plosca 
la gură și ea începu să gâlgăie. 

— Parcă aș bea vin pentru întâia oară! Spuse el. 


Licoarea asta merge drept la inimă și o înveselește! 

Lăudat fie Domnul, care a făcut viile și strugurii! 

Lăudat fie și omul, fiindcă i-a dat prin cap să zdrobească 
strugurii și să scoată vin din ei! ... Să mai tragem o dușcă 1 

Duse din nou plosca la gură și închise ochii. 

— Noroc, lanacos! Se auzi în aceeași clipă o voce subţire 
lângă el. 

lanacos deschise ochii și o văzu în faţa lui pe Caterina, cu o 
boccea mare la spinare și trăgând după ea oaia legată cu 
panglică roșie la gât. 

— Caterina! Exclamă el. Ce cauţi pe-aici? În- cotro ai pornit-o 
cu oaia? Te duci s-o vinzi? 

126 


Ai 

Tocma 

Da. Răspunse văduva râzând/, 

Vino de te-așază colea, să mănânci și tu un duri nâine și să 
bei o gură de vin! Popa Fotis căuta adineauri o oaie ca s-o 
cumpere și să tocuip copiilor... Dumnezeu te-a trimis încoace! 

Văduva se așeză în genunchi pe pământ; își șterse basmaua 
neagră sudoarea de pe faţa-i roșie și de gâtul încins. Ochii îi 
străluceau de bucurie. 

Pef g cald, spuse ea. A venit vara, lanacos. 

— Mănâncă, o îndemnă din nou lanacos, tăindu-i o felie de' 
pâine și împingând măslinele spre ea. Vrei 

Şi o ceapă? — 

—U nu mamnc ceapă, răspunse văduva, luând pâine și 
măsline. 

— Ca să nu-ţi pută gura, drăcoaico! Tăcu lana- cos râzând. 

— Da, răspunse văduva cu o subită tristeţe în glas... Noi 
astea, vezi tu, vecine, trebuie să mirosim întotdeauna a săppn 
parfumat și a apă de levănţică... 

Lăsă pâinea și măslinele. 

— Nu mi-e foame, spuse ea. lartă-mă... 

Lanacos înghițea în sec, rușinat. 

— Tu trebuie să mă ierţi pe mine, Caterino, murmură el. Sunt 
un măgar. 

Măduva smulse un fir de iarbă și-l vâri între dinţi, fără să 
spună nimic. 


Tăcură câtva timp. Lanacos își strânse lucrurile și le puse în 
traistă pe care o legă la loc. Îi trecuse și lui pofta de mâncare. 

— Ce-ai în boccea, Caterino? O întrebă că să rupă tăcerea ve 
se lăsase între ei. 

— Nişte mărunțţișuri de-ale îmbrăcămintei, pentru copii. 

— Vrei să le dăruiești lor? 

— Da. 

— Şi oaia? 

127 


Îi? 


— Şi. Ca să aibă lapte. 

Lanacos înclină capul. Văduva continuă, ca șieân1 

Ar fi vrut să se explice: 

— Vezi tu, vecine, eu n-am avut copii și mj s pare că toţi copiii 
din lume sunt ai raei. 

Lanacos simţi că i se pune un nod în gât. 

— Caterino, rosti cu glas frânt, îmi vine să mă aplec și să-ţi 
sărut picioarele. 

— Alaltăieri, începu văduva, Patriarheas, bătrânui ăla spurcat, 
m-a chemat la el și mi-a vorbit de hotă- rărea sfatului de 
bătrâni: cum că eu trebuie să joc la anul, rolul Magdalenei. Și 
mi-a fost rușine. Ştiu’ 

Din auzite, ce fel de femeie a fost Magdalena; și iată c-am 
ajuns și eu să fiu Magdalena satului... Când mi-a spus hotărârea 
lor, mi-a fost rușine. Dar acum, lanacos, nu mai mi-e rușine. 
Dacă l-aș întâlni pe 

Hristos și dacă aș avea o sticlă cu apă de levănţică-— 

Aș sparge-o și i-aș spăla picioarele; apoi i le-aș șterge cu părul 
meu... Cred că așa aș face. Și aș sta alături de preasfânta 
Fecioară fără rușine, și nici ei nu i-ar fi rușine să mă vadă alături 
de ea... Înţelegi ceva din cele ce-ţi spun eu, lanacos? 

— Inţeleg, înţeleg, Caterino... răspunse lanacos cu ochii 
umeziți de lacrimi. De azi-dimineaţă, Caterino, încep să 
înţeleg... După o scurtă pauză, adăugă: Eu sunt mai păcătos ca 
tine, Caterino; și de-aia înţeleg. 

Mai înainte furam și minţeam câte niţel, așa cum îi şade bine 
unui marchitan... Azi-dimineaţă însă m-am făcut un adevărat 
ticălos... Dar acum... 


Tăcu. Își simţi inima bătându-i de parcă voia să-i iasă din 
piept. Înșfacă plosca. 

— În sănătatea ta, Caterino! Strigă el. Te-am amant, iartă- 
mă... Sunt un măgar, și fac tot felul de măgarii. 

Bău, apoi șterse cu grijă gura ploștii. 

128 


Bea și tu. Caterâuo, ca să-mi dovedești că m-ai iertat. 
Săngtatea ta, lanacos! Spuse văduva, ridi- 

" du-și gâtul alb ca neauași acum mă duc’ adăusă 

01X1 ştergându-şi buzele. Se ridică în picioare. la uify te la 
oaie, cum cată încoace și încolo, behăind cu tristețe! N-am muls- 
o, sărăcuța de ea, ca s-o mulgă el— jjO să-i simţi lipsa, 
Caterino? Știu cât de mult ţineai la ea...... O 

Y - Dacă tu ţi-ai da măgărușul, i-ai simţi lipsa? 

lanacos se întunecă, îngrozit. 

— Taci, vecino! Simt că mi se rupe inima. 

— La fel mi se rupe și mie inima, lanacos. Rămâi cu bine! Dar 
se opri, șovăi o clipă și, în cele din urmă, întrebă: O să-l vezi 
cumva pe Manolios? 

— Intâi o să-mi fac raită prin sate. La întoarcere, gândesc să 
mă abat și pe la el, să-l văd... Vrei să-i spun ceva din partea ta, 
Caterino? 

Văduva își puse bocceaua pe umăr și trase cu putere oaia, 
care nu voia să meargă. 

— Nu, răspunse ea. Nimic! 

Și pomi pe potecă ce urca spre vârful Sarachinei. 

In acest timp, Manolios urca poteca pe celălalt munte, al 
sfintei Fecioare. Câinii îl simţiră de departe și alergară în calea 
lui, dând din coadă, urmaţi de 

Nicolios, ciobănașul ars de soare, cu urechile ascuţite care 
sărea din stâncă în stâncă, ea un ied, să-l întâmpine. Crescut în 
munţi, împreună cu caprele și oile, băiatul acesta negricios avea 
o înfățișarea sălbatică; vorbele lui erau rare și semănau cu 
behăielile de berbec; părul încreţit și uns cu rășină de pin 

5\cu ssu i se ridica în cârlionţi băţoși, ca niște coarne nuci 
răsucite. Implinise cincisprezece ani și se uita 

'a oi cu niște ochi tulburi, ca un berbec. 

129 


Îndată ce ajunseră la stână, Nicolios aduse și Pu pe laviţă 
pâine, brânză și carne friptă. E 

— Mănâncă, îi spuse lui Manolios. 

— Nu mi-e foame, dragă Nicolios; mănâncă tu 

— De ce nu ți-e foame? 

— Așa. 

— Ti-au făcut ceva rău oamenii, acolo, jos? 

— Da. 

— Apăi, de ce te-ai dus la ei? 

Manolios nu răspunse. Lungit pe salteaua lui de paie, închise 
ochii. Adevărat, de ce se dusese acoâo? 

De ce se dusese? Până acum cobora în sat numai duminică, 
dis-de-dimineaţă, asculta slujba, lua anafura, apoi se grăbea să 
se întoarcă bucuros pe munte îi era silă de tot ce întâlnea acolo 
jos, la câmpie. De se întâlnea cu vreo femeie pe drum, simţea 
că se tulbură și se întărită. La cafenea, unde vedea bărbaţi care 
beau și joacă cărţi, se înăbușea în duhoarea dinăuntru și trecea 
repede mai departe, nerăbdător să iasă din nou la aer curat. lar 
acum... 

Se gândea la Lenio, îi auzea parcă râsul batjocoritor, vocea 
șăgalnică, îi vedea parcă ochii ștrengărești și, mai cu seamă, cei 
doi sâni care-i umflau ilicul trandafiriu de parcă ar fi vrut să-l 
străpungă. 

Se ridică și se așeză în capul oaselor pe salteaua de paie. Se 
încălzise; își scoase cămașa udă de nădușeală. 

„Trebuie să am răbdare, își spunea, trebuie să rămân curat, 
să nu mă ating de nicio femeie. Am de dat socoteală. Acest trup 
nu mai e trupul meu; e trupul lui Hristos.” 

Chipul lui Hristos îi apăru deodată în minte, așa cum îl văzuse 
când se dusese pentru prima dată la mânăstire, pe iconostasul 
bisericii. Hristos purta o haină lungă, albastră, era desculț și 
atingea atât de ușor iarbă pe care călca, încât firele gingașe nici 
nu 


Se 
Fana. 
A’ u! Şi era străveziu, aerian, ca o boare dia-! 
F Oin mâini, din picioare și de pe pieptul lui des- curgeau 
dâre de sânge trandafiriu... O femeie au g c? Pe" cxx părul de 
aur, despletit, tânără, ridica mâna spre ea care meie se repezea 


să-l ridica mâna spre ea și n-o lăsa să se ura lui se desfășura o 
panglică for- râ'n litere scrise. Manolios le citise, dar nu ru- bine 
rostul lor. Şi îl întrebase pe călugărul la și făcea ucenicia: „Ce 
spune Hristos acolo, paj" lar acesta îi explicase: „Nu mă atinge, 
fe- 

|" „Şi cine e femeia aceea?" „Magdalena." 

'Nu mă atinge, femeie! ...' Manolios închise ochii și 
numaidecât în gând îi apăru văduva Caterina, pășind încet prin 
aer. Dintr-o mișcare, își aruncă basmaua neagră de pe cap; 
părul ei blond se risipi pe spinare și-i căzu până la genunchi, 
acoperindu-i goliciunea. Dar deodată se stârni o adiere ușoară, 
care-i flutură părul și-i dezgoli pieptul... 

Manolios sări de pe saltea, scoțând un țipăt: 

— Ajutor! 

Ciobănașul Nicolios continua să mănânce, plescăind din buze, 
fără să se sature. Intoarse faţa liniștit, cu gura plină. 

— Ai visat ceva, baciuâe? Întrebă el. Te urmăreau? Şi eu sunt 
urmărit uneori în somn! Dar astea sunt vedenii, sunt vise. Nu fi 


prost, dormi! 
— Aprinde focul, Nicolios. Mi-e frig... 
— Păi, eu crăp de cald! ~ i-o întoarse ciobănașul, care n-avea 


chef să se despartă de pâinea și de halca lui de came. 

— Mi-e frig... repetă Manolios, clănțănind din dinţi. 

Ciobănașul se ridică bosumflat și, eontinumd să molfăie, luă 
câteva lemne dintr-un colț, le așeză cu meșteșug în vatră și 
aprinse focul. Apoi se apropie 

1S1 


De Manolios, îl privi cu băgare de seamă și dădu d" 

Cap. Lu 

— Te-au deocheat, baciule! Rosti scurt, și se j toarse din nou 
la mâncarea lui. 

Manolios se târî până în colțul încăperii, se înfășur" 

Cu o cergă și se ghemui lângă vatră. Se uita la în cum mistuia 
lemnele. Lenio, Magdalena, Hristn' 

Apăreau de-a valma printre flăcări, se întâlneau, Se 
despărţeau, se întâlneau din nou... Și deodată cele două femei 
se înălţară în fum, dispărură împreună cu el, iar Manolios nu-l 
mai vedea acum decât ne 

Hristos răstignit pe-o limbă de foc. Îl vedea limpede cu chipul 


palid aplecat peste piept, cu mâinile bătute în cuie pe lemnul 
crucii... Flacăra juca, și în jocurile ei Hristos învia, apărea din 
cenușă, se subţia, se unduia, se ridica în aer și se făcea 
nevăzut... 

Manolios obosi urmărind aceste imagini; își pyse capul pe 
genunchi și adormi. Căzu într-un somn adânc, greu, spurcat ca o 
apă stătută. Toată noaptea se luptă să străbată această 
mlaștină și să scape din ea teafăr și curat. Picioarele i se 
încurcaseră printre niște ierburi vâscoase și printre șerpi de apă 
și începu să strige după ajutor. lar spre zori, un maldăr de păr 
bălai năvăli peste el și-l aruncă în mijlocul bulboa nelor.? 
„Ajutor!” ţipă din nou, fără a izbuti să se trezească. In cele din 
urmă, se văzu lungit în albia râului, gemând greu. 

De două sau de trei ori Nicolios se trezise din somn la 
strigătele deznădăjduite ale lui Manolios. 

— Visează că-l urmăresc, sărmanul... bolborosea el râzând, și 
se întorcea pe partea cealaltă, adormind din nou. 

Când mijiră zorile, Manolios deschise ochii și, zărind prin 
băgeac cerul albastru, își făcu semnul crucii, murmurând: 

— Domnul fie lăudat, noaptea a trecut, am scăpat! 

132 


. Mădularele îi erau amorţite; ochii îl usturau; a*- de frigfocul 
din vatră se stinsese. Avea poftă dârdiia caj jj jar Nicolios 
plecase de mult cu oile să bea F greu g se scoaje jțot ocm-j în 
jurul la PȘSC ’ „nentru prima dată își vedea uneltele de 

». Lojniţele, ciuberele, cazanele; pe perete erau ro'neţe 
linguroaiele de lemn, pe care el însuși le bise și le crestase cu 
atâta artă. De mic copil, strânse orice bucăţică de lemn și 
chindisea pe ea cu bri- ceagul chiparoși și păsărele; mai târziu, 
începu să esteze femei, apoi călăreţi, iar când intră la mănăstire 
ca ucenic, sfinţi... 

— JU; băiatule, îi spusese într-o zi un călugăr care trecuse pe 
la stână, nu trebuia să te faci păstor; trebuia să te faci călugăr; 
să-ți dăm o bucată de lemn și tu să ne cioplești o icoană... 

Soarele pătrunse prin băgeac, așternând pe pământul din 
bordei o fâșie lungă de lumină. Manolios se târî și se așeză în 
dreptul ei. Începea să se încălzească, și pe măsură ce se 
încălzea, își aminti visele de peste noapte, maldăru de păr bălai, 
și fu cuprins de fiori. 


— Doamne Isuse Hristoase, murmură el, nu mă lăsa să ca, d 
în ispită! 

Se linişti puţin, se ridică și aprinse focul; apoi luă lapte din 
ciubăr, îl încălzi și îl bău. Prinse putere, ieși afară și se așeză pe 
lavița din fața bordeiului. Soarele se ridicase pe cer de-o suliță, 
toată natura se trezise. 

Muntele râdea. Departe, se auzeau fluierăturile lui 

Nicolios, care mâna oile. 

— Acum mă simt bine, murmură Manolios. Ispita vine numai 
noaptea, Soarele e sus. Slavă ţie, Dumnezeule! 

Privind în jurul lui, văzu lângă prag un butuc rotund de şoc; 
Inima-i tresări de bucurie. Se aplecă, luă butucul, îl puse pe 
genunchi și-l mângâie cu palma. Era gros și rotund ca un cap de 
om. Vinele lemnului se 

133 


Ramificau netede, în linii ondulate, ca vinele din trupni 
omului. Manolios simţi furnicari în vârful degetelor, s ridică 
numaidecât, intră în bordei, luă ferăstrăul mic cuţitașul tăios și 
pila. Își făcu semnul crucii, se aplecă” 

Sărută bucata de lemn și începu să lucreze. 

Soarele ajunsese aproape la jumătatea, drumului său și 
Manolios stătea încă aplecat, adâncit deasupra bucății de lemn, 
proptită la pieptul lui. Uitase de orice oboseală. Aerul se 
limpezise, ispitele se spulberaseră 

Acum Lenio era departe, foarte departe, undeva în dosul 
soarelui, iar cealaltă, văduva, se retrăsese în colțul cel mai 
întunecos din bordei și se prefăcuse acolo în păianjen. 

Manolios, încovoiat peste butucul pe care-l cioplea, avea 
ochiul deschis numai înlăuntrul lui. Tot sufletul i se prefăcuse în 
ochi și contemplă în adâncul inimii un chip senin, plin de 
bunătate, de tăcere și tristeţe. 

Majiolios se căznea să reproducă aidoma chipul pe care-l 
vedea în el, obrajii trași, ochii triști, fruntea 

lată cu picături groase de sânge și rana dintre sprâncene, 
care nu se vedea în icoane și pe care numai el, 

Manolios, o vedea. 

Fruntea îi era plină de sudoare; se tăiase cu cuțitul la un 
deget și sângele pătase butucul; dar Manolios nu se oprea din 
lucru. Se grăbea să cioplească și să aștearnă pe lemn, înainte de 


a dispărea, chipul sfânt pe care-l vedea înlăuntrul lui. 

Și în timp ce sculpta astfel, pe potecă apărură două femei - 
una tânără și, în spatele ei, o bătrână cu broboadă pe cap. Când 
îl zări pe cioban, tânăra se întoarse către bătrână și-i făcu un 
semn cu degetul la buze. Amândouă continuau să se apropie 
încet, ca și cum ar fi vrut să-l surprindă pe Manolios și să vadă 
ce face el acolo, încovoiat peste bucata aceea de lemn. 

134 

1? 


T a un moment dat, bătrâna se împiedică și rostogoli piatră. 
Dar Manolios se concentrase cu toată ființa lui asupra bucății de 
lemn și nu auzi nimic. 

Tânăra nu mai avu răbdare, grăbi pasul şi puse mâna pe 
umărul lui. 

— Hei, Manolios! Strigă ea. 

Manolios tresări. Chipul sfânt din el se spulberă deodată. 
Speriat, se rezemă de perete, cu capul dat pe spate. 

— Ce-ai pățit, Manolios? De ce mă priveşti așa, de parcă aș fi 
o stafie? Eu sunt, buimacule, Lenio, logodnica ta! lar ea e 
mătuşa ta, dada Madalenia; a venit să-ți descânte. 

— Un duh rău, feciorul mamii, ţi-a tulburat mintea, spuse la, 
rândul ei bătrâna, care se apropia gâfâind. 

Manolios se uita la ele aiurit. 

— Ce vreți de la mine? Întrebă în cele din urmă, răsucind 
bucata de lemn cioplită, pentru că femeile să nu vadă ce făcea 
el. 

Bătrâna se pregătea să răspundă, dar Lenio o îm- pinse la o 
parte. 

— Lasă-ne, dadă Madalenia, îi spuse ea. Du-te de culege 
ierburile de care ai nevoie și lasă-ne singuri; am de vorbit ceva 
cu el. 

Bătrâna se îndepărtă boscorodind ursuză și se duse după 
ierburi. 

Lenio se așeză pe laviţă, înghesuindu-se lângă lo- godnicul ei. 

— Manolios, îi spuse încet, apucându-i mâna, uită-te în ochii 
mei. Nu mă mai vrei? Nu mă mai iubești? 

— Ba te iubesc, răspunse Manolios liniștit. 

— Când o să ne căsătorim? 


Manolios tăcea. Doamne, ce departe era în clipa aceea 
însurătoarea de gândurile lui! 

— De ce nu vorbești? Stăpânul mi-a spus totul. 

11 - Hristos răstignit a. Două oară - voi. | 135 


— Nu voiam să vii aici, făcu Manolios, ridicuidu-se în picioare. 

— Trebuia oare să-ţi cer voie? Strigă Lenio, aprinzându-se la 
faţă. Încă nu ești bărbatul meu, așa că sunt libetă să fac ce 
vreau. 

Se ridică și ea și se postă în faţa lui. 

— Nu pleca! Îi spuse pe un ton poruncitor, tăindu-i drumul cu 
braţele întinse. 

Manolios se sprijini de perete și așteptă. Lenio îl străpungea 
cu privirea. Dragostea și ura se înfruntau cu putere în pieptul ei 
răvășit de furtună. 

— Mama a fost slugă, zise ea apoi cu o voce sugrumată, dar 
tatăl meu e boier. N-o să mă umilesc în faţa ta. Am zestrea mea, 
am tinereţea mea, o să găsesc unul mai bun ca tine! 

Manolios strângea în braţe cu atâta putere lemnul cioplit, 
încât începu să-l doară pieptul. 

— Fă cum vrei, Lenio, rosti el. ă 

În aceeași clipă, simţi că i se sfâșie inima. Îi păru rău că 
spusese cuvintele acestea grele, și se îngrozi. Nu-și mai găsea 
curajul. 

— Lenio, murmură el, coborându-și ochii în jos, lasă-mă să 
stau câteva zile aici, în singurătatea mea, înainte de-a, mă 
hotărî.. Dacă mă iubeşti, îndeplinește-mi dorinţa asta. 

— lubești pe alta? Pe cine? Spune-mi-o deschis, și-o să plec. 

— Nu, nu, Lenio; îţi jur! 

— Bine! Când te-i hotărî, să-mi trimiţi veste. O să aştept... Dar 
să știi! Pot să te iubesc toată viaţa, așa cum pot să te urăsc 
toată viața; atârnă de-un cuvânt al tău, de un da sau de un nu; 
alege 1 

Şi se întoarse către bătrână, strigându-i: 

F - Hai, dadă Madalenia, să mergem | 

Porniră pe cărare, îndreptându-se spre casă. Lenio pășea 
înainte, furioasă; nu-și mai întoarse faţa să se 

138 


Înapoi; sângele boieros ţi trufaş al tatălui ei îi fierbea cu 


putere în vine. 

Manolios se prăbuși pe laviţă. Privea cu ochi reci la ta de lemn 
de şoc. Nu mai simţea dorinţa aceea zătoare s-o cioplească; 
flacăra se stinsese, chipul a~ t dinlăuntrul lui pierise. In adâncul 
inimii nu mai 

Spdea acum nimic și nu mai putea să copieze nimic. 

Intră în bordei, luă un ștergar lung și înfășură lemnul în el, 
încet, atent, așa cum ar acoperi vatră cu cenușă, să nu se stingă 
jarul. Nu putea să mai stea singur aici, 'simţea că se înăbușă; își 
luă cața din colț și porni să-l întâlnească pe Nicolios și să-și vadă 
oițele lui dragi. 

Soarele se revărsa peste munte; văzduhul părea în- cremenit; 
umbră se pitea la picioarele copacilor, ca speriată. Ciripitul 
păsărilor amuţise; ele se ascunseseră în frunzișuri, așteptând să 
treacă sorocul călduros al zilei. 

Nicolios se? Simti pe neașteptate năpădit de-o forță 
răscolitoare. Se uită în jurul lui să vadă cu cine ar putea, să-și 
irosească prisosul de puteri. Dar se afla într-un adevărat pustiu: 
niciun bărbat cu care să se lupte, nicio femeie pe care s-o 
trântească la pământ. 

Oile dormeau liniștite la umbra stejarului, răsuflând cu limbile 
scoase; ar fi o rușine să se măsoare cu ele. Dar, deodată, apăru 
berbecul cel mare, care mergea totdea- una în fruntea turmei, 
cu coarne groase răsucite, cu lâna deasă și năclăită, și cu 
talanga-i grea, de conducător, la gât. Nicolios îl botezase 
Miţosul. Berbecul își privi cu ochi tulburi oile culcate la. Umbră, 
behăi mulţumit, apoi încet, greoi, cu mers de sultan, începu să 
dea târcoale. Aerul se îmbâăcsi de duhoarea masculului. 

Nzcolios se năpusti asupra lui ca un nebun și începu să-l 
izbească din toate puterile cu ghioaga, în spinare, m burtă, 
peste coarne. 

11* 

137 


Mândrul mascul se întoarse spre el și-l cântări di ochi. | se 
păru că adversarul său nu e pe măsura nu terilor lui: n-avea nici 
coarne, nici lână bogată și lungă până la pământ, și umblă doar 
în două picioare; cu o singură împunsătură putea să-l dea ușor 
peste car 

Berbecul își continuă dispreţuitor plimbarea printre oile lui. 


Dar Nicolios se luă după el. Îl înşfacă de coarne și proptindu- 
se bine, voi să-l încalece. Atunci Miţosul se burzului, își scutură 
trupul cu putere, și Nicolios se prăvăli la pământ cu faţa în sus. 

— Banditule! Stai că-ți arăt eu ţie! Strigă Nicolios ridicându-se 
dintr-un salt, cu coatele zgâriate și pline de sânge. 

Își vâri capul între umeri, se aplecă în jos și-și luă avânt; dar 
berbecul își luă și el avânt. Se repeziră unul în altul. Nicolios 
văzu stele verzi, se învârti de-a-npi- cioarele și, o dată cu el, se 
învârti tot muntele; dar nu se prăbuși. Apucă repede bâta de jos, 
se aruncă asupra berbecului și începu să dea în el ca un turbat, 
cu gândul de a-i rupe coarnele. 

Tocmai atunci apăru și Manolios; își vâri două degete în gură 
și începu să fluiere. Nicolios întoarse capul și-l zări, dar, fiindcă 
se întărâtase prea tare, nu se putu opri să se mai arunce o dată 
asupra berbecului. Manolios luă o piatră și-o azvârli spre el. 

— Hei, Nicolios, cu berbecul ţi-ai găsit să te baţi? 

la vino încoace! 

Bombănind, înjurând. Cu nădușeaâa curgând pe el, 

Nicolios se apropie de Manolios. Se așezară amândoi unul 
lângă altul, la picioarele unei stânci. Ciobănașul, înfierbântat, 
sufla și răsufla pe nas ca un berbec; clin când în când, fluiera 
sau azvârlea câte o piatră, ca să-și ascundă niânia; dar în sinea 
lui fierbea de ciudă că 

Miţosul îl doborâse la pământ. 

138 


Manoui «cu ochii îndreptaţi către cer, se străduia și 
regăsească liniștea, cu dorinţa de a, însăila din 

* î „mima lui chipul sfânt pe care începuse să-l nou în inima 
lui chipul jipteze pe bucata de lemn. Ce vrajă simţise el f. S ™, 
v» in'fasfi rip toate necazurile! T.nmea începuse să-, azi- 
fieațăcum uitase de toate necazurile! Lumea disse cu totul, între 
cer și pământ nu rămăseseră t ei doi: Manolios și o bucată de 
lemn! Şi, de- 

"dată, o voce de femeie, două buze roşii... 

0—Măi, Nicolios, ia scoate tu fluierul de la brâu și cântă din 
el... Nu mă simt bine, sunt tare necăjit. Cântă din fluier, și-asta o 
să mă ușureze! 

Ciobănașul se uită la el și zâmbi ușor. 

— Şi eu tot așa, Manolios. Și eu sunt necăjit. Simt că mă 


înăbuș, și-atunci cânt din fluier, dar asta nu mă ușurează. De 
aceea m-am luat la. Trântă cu berbecul 1 

— Şi ce necazuri ai tu, măi Nicolios, tu, un băiețandru căruia 
nici nu i-au dat tuleiele? 

— Dracu să mă ia dacă înţeleg și eu ceva! Uite, așa, sunt 
singur, singur de tot, m-a. Pucă uneori un urât de moarte, și 
gata! Răspunse băiatul cu năduf. 

Își scoase fluierul și-și puse degetele înnegrite de soare pe 
găurile trestiei. 

— Ai vreun cântec în cap, Nicolios? 

— Eu? Niciunul. O să cânt ce mi-o veni. 

Duse capătul fluierului la buze și începu să cânt6. 

Plaiurile se acoperiră de turme de oi și de capre și se umplură 
de clinchetul clopoţeilor; muntele însuși începu să se miște, 
pășunând parcă și el. Natura tresărea, se topea și se scurgea ca 
o melodie dulce. Și, deodată, ţâșniră parcă niște cascade; apa 
se porni să curgă iute printre pietre, susurând. Apoi, încetul cu 
încetul, apele, clopoţeii, munţii tăcură; ba nu, nu tăcură, ci se 
prefăcură în râsete vesele, subțiri și ațâțătoare... 

Pe urmă, apăru o mare care cânta și un țărm presărat cu 
pietricele rotunde și cu femei care râdeau și se scăldau... Cu 
braţele și picioarele întinse, femeile se 

139 


Aruncau în mare, se izbeau de valuri, se rostogoleau ţipau de 
bucurie, râdeau în hohote... Tot țărmul răsuna de strigăte și 
chiote, ca un gâtlej gădilat... Manolios își ațintea urechea și 
ascultă cu tulburare. Râsetele izbucneau batjocoritoare şi 
zburdalnice din spuma mării, femeile săreau, dispăreau și 
apăreau iarăși îmbrăţișate cu valurile - și, deodată, totul tăcu, 
marea se liniști și Caterina ieși din apă, mută și goală, goală de 
sus până jos. 

— Taci! Strigă Manolios, sărind repede în picioare. 

Nicolios își întoarse ochii spre el, fără a conteni cân- tecul. 
Vrăjit el însuși de melodie, ţinea fluierul lipit de buze, căci nu-l 
lăsa inima să rupă firul viersului. 

— Taci, îţi spun! Repetă Manolios. 

— M-ai oprit tocmai când era mai dulce, spuse Ni- colios 
mofluz, ștergându-și fluierul de genunchi. 

Din ochii lui Manolios începură să curgă lacrimi. 


— Ce-ai păţit, Manolios? Plângi? Făcu ciobănașul surprins. La 
naiba, nu te trece cu firea | Nu-i decât un fluier; iar toate astea 
sunt năluciri, vânt! 

Manolios încercă să facă un pas, dar genunchii i se înmuia. 
Ră. 

— Nu mă simt bine, murmură el. Nu mă simt bine... 

— Ai auzit apă? Întrebă ciobănașul râzând. 

— Care apă? 

— Vedeam apă în mintea mea tot timpul cât am cântat din 
fluier; apă multă, fiindcă mi-era sete... 

Dintr-un salt, ajunse la mărăcinele verde, unde își atârnase 
traista cu bota mare plină de apă. l-o dăruise 

Manolios, care crestase pe ea un ţap. 

„O să mă duc să mă culc, își zise Manolios; mă trec fiori reci 
prin spate...” 

— Ai grijă de oi! Îi strigă lui Nicolios. Eu mă întorc la stână să 
strâng cașul. 

— Vezi că am pregătit* focul, răspunse Nicolios. 

Ștergându-și buzele și pieptul de apă ce se prelinsese 

140, 


. Lot în timp ce băuse. Pune de fierbe laptele. Vin și eu îndată. 

Ciobănașul îl urmări din ochi, privindu-l cum ina- 

'nta poticnindu-se de pietre, și i se făcu milă de el. 

— J) a, că nu te simţi bine, îi strigă din urmă, nu te apuca de 
caș; lasă că-l fac eu când vin; tu culcă-te 1 

V— De ce îmi vorbeşti așa? Întrebă Manolios. 

— Fiindcă ţi se împleticesc picioarele, baciule! Și ești galben 
ca lămâia! 

Sărmanul! Murmură Nicolios cu compătimire, vuzându-l pe 
Manolios cum se bălăbănea, în timp ce dispărea printre tufișuri. 
Chiar astăzi am văzut-o pe 

Lenio venind încoace. Lua-o-ar draeu s-o ia! Nenoro- citule, ea 
o să sugă toată vlaga din tine!" 

Apucă o piatră de jos și-o azvârli în sus, cu înveni- nare. 

— Să le ia dracu de muieri! Strigă apoi cu glas tare. 

Miţosul apăru din nou în faţa lui, ca și cum ar căuta să-l 
provoace. Berbecul își aplecă furios capul în jos, cu botul lui 
ascuţit, apoi se repezi cu toată puterea în Nicolios. 

Când ajunse la stână, Manolios vru să aprindă focul și să 


înceapă strângerea cașului; dar n-avea niciun pic de putere. Se 
așeză pe laviță la soare, să se încălzească; dârdâia de frig. 
Soarele coborâse acum spre apus și după puţin se auziră 
tălăngile ce se apropiau, dimpreună cu ţipetele și fluierăturile lui 
Nicolios, care mâna oile spre ţarc, aruncând cu pietre și 
fluierând după ele. 

Gândurile lui Manolios își luară zborul prin aer, coborâră la 
vale, spre sat, trecură pe lângă case, pe la cafenea, prin piaţă, 
apucară la deal, pătrunseră în casa popii. Manolios îi văzu din 
nou pe fruntașii satului împărțind rolurile apostolului Petru, al lui 
luda, al lui 

141 


Hristos. Îl văzu apoi din nou pe părintele Fotis, urmat de 
mulțimea lui de creștini dezrădăcinaţi, revăzu lupta bărbătească 
și mândră a acestuia cu celălalt preot gras și sătul, revăzu 
femeia care își dăduse sufletul scoțând un țipăt ascuţit... 
Cuvintele lui lanacos răsunară din nou în urechile lui, aspre, 
batjocoritoare, pline de adevăr: „Ai pretenţia să joci rolul lui 
Hristos, și mi te pregătești să te însori și să te spurci, hai! 
Făţarnicule! Fățarnicule! Făţarnicule!” Gândurile i se urcară apoi 
în odaia boierului, unde Manolios îl văzu pe bătrânul Patriarheas, 
după ce, cu puţin mai înainte, o văzuse în curte pe Lenio, care 
se agăţase de el, atingându-l cu vârfurile sânilor, și care-l 
întrebase pe un ion șăgalnic și nerăbdător: „Dragă Manolios, 
când o să ne căsătorim? Când? Când?” Și pe urmă... pe urmă, 
când pornise spre munte și se oprise o clipă să se odihnească la 
fântână... Inima i se topi în piept. 

— Mi-e milă de ea, murmură el. Mi-e milă de ea; a apucat pe 
drumul cel rău; o paște pierzania... 

Caterina îi apăru, în faţa ochilor, cu basmaua neagră, cu gâtul 
alb ca spumă, cu buzele cărnoase frecate cu frunză de nuc... li 
auzi din nou glasul deznădăjduit: „Nu pleca, nu pleca, dragă 
Manolios!”, ca și când de la el, numai de la el, își aștepta ea 
mân- tuirea... 

Atunci, pe negândite, în minte îi fulgeră pentru prima dată 
înţelesul limpede, neîndoielnic al visului ei. 

Da, da, avea dreptate văduva: numai el putea s-o salveze... 
Dumnezeu însuși îi vestise aceasta în somnul ei, atunci când i-l 
arătase pe Manoâios ţinând luna în mâinile lui și dându-i-o s-o 


mănânce bucată cu bucată... 

Și iată, acum dezlega deodată înţelesul ascuns al acestui vis; 
îl trecură fiori de bucurie. Luna înseamnă lumina curată, 
cuvântul lui Dumnezeu care luminează noaptea... Și e voinţa lui 
Dumnezeu, porunca lui Dum- nezeu ca el, Manoâios, să împartă 
hrana cerească. El 

142 

l, 


„caxe o va mântui pe Magdalena, văduva cea este aceia w» 

Păcătoasa murmură el. Trebuie s-o văd 

— Chip Şi fără întârziere! Fiece clipă care trece cu orice 
aâncească și mai mult în păcat. Trebuie, 

P*huie E datoria mea... 

Revăzu ulicioara îngustă pe care stătea Caterina, frta ei 
arcuită, vopsită în verde, cu clanţa rotundă îl fier.. Revăzu 
pragul ei, care strălucea de curăţe- 

Nu-i trecuse niciodată pragul, dar își amintea că 

"ntr'-o duminică, pe când poarta era deschisă, își arun- 

'ase ochii înăuntru și văzuse o curticică pavată cu pietre mari, 
spălate proaspăt, mai multe ghivece cu busuioc în jurul prispei 
și două ghivece cu garoafe lângăpuţ... 

Gândurile lui Manolios porniră în grabă pe cărarea ce ducea la 
vale, ajunseră în sat, intrară în ulicioara îngustă, trecură pragul 
ce strălucea de curăţenie... 

— Trebuie, trebuie s-o văd... repeta el fără înce- tare. E 
datoria mea... 

Fu cuprins de-o bucurie ciudată. Acum, când înţelese de ce-l 
străbătea o nevoie atât de grabnică s-o vadă, acum, când 
înţelese că totul nu era o pornire nesăbuită a lui, ci că 
Dumnezeu îi poruncea, se simţea ușurat. Acum își dădea bine 
seama de ce, ziua și noaptea, ardea de dorinţa să se ducă s-o 
vadă pe văduvă. 

Până acum credea că Ispita era, aceea care-l împingea către 
ea, și de aceea se rușina și se împotrivea; dar acum... 

Se ridică în picioare, sprinten. Nu-i mai era frig; genunchii nu i 
se mai înmuiau. Aprinse focul și umplu cazanul cu lapte, să-l 
fiarbă. 

„Ce căi ciudate urmează Dumnezeu, își spunea el, când vine 
să lumineze mintea omului! lată, v inţa lui a luat forma unui vis 


care a coborât la căpătâiul văduvei...” 
143 


Sosi și Nicolios. Văzduhul răsuna de behăitul oilo care intrau 
în ţarcul stânei. Soarele cobora liniștit” 

Mulţumit că-și terminase treaba cea de toate zilele s" 

Se întorcea la măicuţa lui să cineze... 

— Ai sosit tocmai la timp, Nicolios! Strigă Mano- 

lios, din pragul ușii, cu un glas limpede și vesel. Mulg» 

Oile și vino să pui masa; mi-e foame! * 

Toată ziua nu băgase nimic în gură și își simţise gâtul 
încleștat. Dar acum încleștarea îi dispăruse și S6 

Făcuse foame. 

Nicolios îl privi nedumerit și începu să râdă. 

— Ai înviat, baciule! Vreo vesle bună? 

— Mi-e foame. Hai, termină repede! O să te ajut și eu. 

Luară șiștarele de aramă, se așezară amândoi unul” 

Lângă altul și începură să mulgă oile, care treceau prin 
strungă una după alta, mulţumite că se ușurau de povara lor 
dulce; degetele îndemânatice ale celor doi mulgători li se 
păreau că niște guri dragi care sugeau la ugerul lor. 

După ce terminară, se spălară pe mâini. Pe urmă 

Nicolios puse masa afară, pe laviță. Amândoi își făcură cruce 
și se aruncară, lihniţi de foame, asupra pâinii, a cărnii și a urdei. 
Nicolios se gândea într-una, mânios, la Miţosul și la Lenio; 
berbecul și fă, ta durdulie se încolăceau în mintea lui, se 
înlănţuiau, în așa fel ca 

Lenio era când sus, călare pe berbec, când jos, sub el și râdea 
mereu... 

— La dracu! ... La dracu! ... murmură ciobănașul deodată și, 
luând o piatră, o azvârli în aer. 

— Ce-ai, măi, Nicolios? Ce mormăi acolo? îl întrebă Manolios 
râzând. În cine dai cu pietre? 

— la, Necuratul îmi dă târcoale! Răspunse ciobăna*. 

Șui, începând să râdă. Şi-arunc cu piatra în el. 

— L-ai văzut tu, măi Nicolios 1 

— L-am văzut, da. 

144 


Şi cum arata f 


Asta-i treaba mea j îfierbi răspunse Nicolios, ducându-se 

— „bage” capul înfierbântat într-o căldare cu apă. 

T/Lnoâios își termină masa, își făcu cruce și se ri- 

1 Nicolios, spuse el. Astă-seară cobor în sat; rămâi cu—jar m 
sat? Exclamă Nicolios, roșindu-se de ne- 

Un’ te duci, ce treburi ai acolo? Baciule, îmi pare că Necuratul 
îţi dă târcoale și ţie. 

— . YU; nu Necuratul, Nicolios, ducă-se pe pustii, ci 

Dumnezeu, răspunse Manolios. 

Işi udă părul cu apă, luă oglinjoara rotundă și se pieptănă în 
ea; intră apoi în bordei și se schimbă, îm-— _ 

Brăcându-se cu hainele cele bune, de duminică. Işi vâri în 
chimir oglinjoara, pieptenele mic și o batistă. De ce? Ce nevoie 
avea de ele? Nici el nu știa. Le luase și le ascunsese în chimir 
aproape fără să-și dea seama. 

— Necuratul e, îţi spun eu, Necuratul, cum mă vezi și cum te 
văd! Repetă băiatul înciudat, privindu-l pe 

Manolios care se gătea. 

— Nu, nu, e Dumnezeu, Dumnezeu... repetă la rândul lui 
Manolios, făcându-și cruce și pornind la dxurn. 

— Se duce s-o întâlnească pe Lenio! Blestemaţi fiți voi 
ajnândoi! Murmură Nicolios și scuipă cu năduf, văzând din nou 
în mintea lui berbecul mare și miţos încolăcindu-se cu Lenio. 


Se înserase de-a binelea. Păsările de noapte, îndrăgostite și 
înfometate, începură să scoată ţipete ascuţite 

Primele stele, cele mai mari, se agăţaseră pe cer.’ 

„Să aștept să se întunece mai bine, ca să nu mă vadă cei din 
sat”, își spunea Manolios, coborând încet cărarea întortocheată. 
În timp ce cobora, își chinuia mintea ce cuvinte să aleagă și cum 
să-i vorbească văduvei, pentru ca graiul lui Dumnezeu să ajungă 
drept la inima ei. „O să bat în poartă, Caterina o să vină să-mi 
deschidă... O să se mire când o să mă vadă, o să închidă poarta 
și o să intrăm în casă...” Manolios văzuse curtea, nu-i era frică; 
văzuse garoafele, brazdă de busuioc, puţul... Dar înăuntru, în 
casă? La gândul acesta se îngrozi; se opri să răsufle. „Acolo, 
înăuntru, o fi patul...” gândi el. 

Mintea i se tulbură. Nu mai știa ce să-i spună vă- duvei, nici 
cum să-i explice de ce a coborât de la munte ceasul ăsta, 
noaptea, ca să bată în poarta ei. lar ea, când o să-l vadă că 


roșește și se fâstâcește, o să pufnească în râs și o să-i spună: 
„Dragă Manolios, ai venit fără să știi nici tu singur de ce. Nu 
cumva ai avut și tu vreun vis? la spune Ispita ţi-a trimis visul 
acesta, sau Fecioara Maria? Ori poate amândouă? Că se 
întâmplă și asta uneori, Manolios. Dar, de vreme ce-ai 

146 


Bește-mi mai întâi de Dumnezeu și de rai, venit, ver ' aceea, 
încet-încet, fără ca nici tu să-ţi pentru ca Manolios, fără ca nici 
eu, sărmana de dai seama;? Cum sg ne pomenim amândoi 
îmbră-? 

Tu eş (i bărţ, atj iar eu femeie) 

Put Dumnezeu! Cu ce suntem noi de vină, cân (j ne aflăm 
unul lângă altul suntem cu- id jd i d ţișaţi 

A 

M 

Ne cân (j 9? 

Side amețeală, ne pierdem judecata și ne des-?! 

Rern brațele și picioarele, să ne împreunăm? ..." 

Manolios își simţi sângele năvălmdu-i la cap. Aceste v. Inte 
nerușinate îi răsunau în urechi; auzea limpede 

“um i le șoptea văduva, râzând și apropiindu-se de el... 

Ţi simţea parcă de pe acum răsuflarea, care răspândea un 
parfum de mastic și de cicoare; iar din ilicul des- chiş se ridica 
mirosul cald al trupului ei, amestecat cu mirosul de sudoare și 
nucșoară... 

* Manolios «mţi deodată o mare sfârșeală; genunchii i se 
înmuiară; se sprijini de un colţ de stâncă. 

„Cine a vorbit în mine? Se întrebă el îngrozit. Cine a râs? Al 
cui era genunchiul care m-a atins și a făcut să mi se înmoaie 
picioarele?” într-adevăr, auzise înlăuntrul lui vocea și râsetele 
văduvei; nările-i erau încă înfierbântate de parfumul ei. 

— Dumnezeule, ajutor! Tipă el, ridicându-și ochii spre cer. 

Dar în seara asta, cerul i se părea foarte înalt, foarte depărtat, 
mut, nepăsător, nici prieten, nici dușman, și se înspăimântă. 
Stelele îl priveau de sus și inima îi îngheţă. Uneori, în nopţile de 
iarnă, Manolios vedea în jurul stânei, printre crengile înzăpezite, 
ochii vreunui lup, haini și sticlind de-o lumină galbenă; așa i se 
părură și stelele de astă-seară. 

Imaginea, văduvei se revărsă din nou în mintea lui, dulce ca 


mierea. În nepăsarea și dușmănia firii era 
Parcă o mare mângâiere. De data asta, văduva nu mai 
147 


Vorbea, nul mai râdea, ci se zvârcolea întinsă în patul? 

Lat și gângurea ca o porumbiţă, copleșită de recunos' 

Ţinta și de-o jale plăcută. 

Manolios își astupă urechile, să nu mai audă nim». 

Capul îi vâjâia, vinele de la gât i se umflară. Simţi d'" 

Nou un val de sânge urcându-i-se cu furie în creștet tâmplele-i 
zvâcneau tare, pleoapele i se îngreunară s" 

Toată faţa începu să i se înfioare. Ai fi zis că mii de furnici îi 
năpădeau obrajii, bărbia și fruntea, ciupin. 

Du-i și devorându-i carnea. O sudoare rece îi scaldă tot trupul; 
își duse mâna la faţă, și-o pipăi și tresări înspăimântat. 

„Dumnezeule!” încercă el să strige. Dar glasul îi pierise. 

Işi mai ridică o dată mâna, își pipăi obrajii, buzele, bărbia. 
Toată faţa i se umflase, gura-i era încleștată, nu putea s-o mai 
deschidă. 

„Ce-i cu mine? Ce am? De ce sunt umflat?” se în- trebă 
pipăindu-și cu deznădejde faţa; tot chipul îi era umflat până la 
gât; nu-l durea însă de loc; numai ochii îl usturau și începură să-i 
curgă din ei lacrimi. 

„Trebuie să văd! Să văd ce-i! Vreau să știu V își zise el. Își 
scoase din chimir oglinjoara, se lăsă pe vine și aprinse un 
beţigaș să vadă... La lumina flăcăruii ce pââpâia își zări chipul și 
scoase un țipăt. Toată faţa i se acoperise de spumă, ochii i se 
făcuseră ca două mărgele mici, nasul i se pierduse între obrajii 
umflaţi și din gură nu-i mai rămăsese decât o mică bortă. Chipul 
lui nu mai era chip de om, ci se transformase într-o mască de 
carne hidoasă și dezgustătoare. Nu mai era carnea lui, ci o 
bucată de carne străină, lipită peste adevăratul lui chip. 

„Dumnezeule, nu cumva o fi lepră?” Gândul acesta îl îngrozi 
și-l făcu să cadă la pământ. Apucă din nou oglinjoara să se 
privească, dar își întoarse numaidecât fața cu dezgust. Să fie 
oare om ceea ce vedea, sau 

148 


9 Sari în picioare: „Nu pot să mă mai duc... 
G mă arăt în halul ăsta în faţa ei? Cum să-i 


— P Mi-e scârbă mie însumi de mine; mă în- 

V° I" Se întoarse din drum și începu să urce poteca 

Teând, ca și cum l-ar fi gonit cineva din urmă. 

Nu se'opri decât la poarta stânei; se furișă ca un hoţ bordei, 
de teamă să nu-l trezească pe Nicolios, care m aprinde lampa 
să-l vadă... „Mâine dimineaţă, dac-o a Dumnezeu, poate c0 sa 
mg fac bine...” gândi el. 

Această nădejde îl mai liniști puţin. 

Se așeză pe salteaua de paie, își făcu cruce și se rugă lui 
Dumnezeu să aibă milă de el. „Dumnezeule, omoară-mă mai 
bine, dar nu mă batjocori în ochii oamenilor De ce mi-ai lipit 
această bucată de carne pe faţă? Scoate-o, Doamne, și arunc-o 
departe de mine | 

Fă ca mâine dimineaţă chipul meu să fie iar curat, omenesc, 
așa cum era înainte!" 

Işi puse toată nădejdea în Dumnezeu și așa găsi puţină 
mângâiere. Închise ochii și în vis văzu o femeie îmbrăcată în 
negru, parcă ar fi fost Maica Domnului, aplecându-se deasupra 
lui și mângâindu-i chipul, încet, cu blânţele. Dintr-o dată, chipul i 
se răcori și se ușura. 

Manolios întinse brațele, apucă mâna miraculoasă și voi s-o 
sărute; dar în aceeași clipă se auzi un râs subţire, batjocoritor, 
vălul negru căzu, și Manolios sări din somn scoțând un țipăt. Nu 
era Maica Domnului, ci văduva... 

Nicolios, care dormea în celălalt colț, auzi ţipătul și se trezi. 
Se ridică într-un cot și-l văzu pe baciul lui culcat cu faţa la 
perete. Râse înciudat. 

— Hei, Manolios, te-ai și întors? Așa repede ţi-ai terminat 
treburile? 

Dar Manolios, cu spatele la ciobănaș, își pipăia mereu obrajii, 
deznădăjduit. Nu se dezumflaseră de loc, ba parcă i se 
umpluseră de niște răni deschise, căci 

149 


Vârfurile degetelor îi erau ude și din ele picura un v chid gros 
și lipicios. 1* _ 

„Sunt pierdut... sunt pierdut... Își spunea el. Nu nn i fi decât 
lepră!” P aţe 

Se întoarse cu faţa în jos pe saltea și-și înfunejcapul în pernă. 
A 


— Încaltea, ai petrecut bine, baciule? Întrebă N- 

Colios îndârjit. Cum ţi-au mers treburile? Te-ai vi „” 

Guiţ, sărmane; dormi. 

„Sunt pierdut... sunt pierdut, murmura Manolios cu disperare. 
Nu încape nicio îndoială, lepră e!” 

Se crăpa de ziuă și Nicolios se sculă să mâne oile la păscut. 
Când deschise ușa bordeiului, primele raze de soare pătrunseră 
înăuntru și luminară încăperea joasă? 

Ciobănașul se opri o clipă în prag: 

— Hei, Manolios, pe diseară! Zise el. Cu bine! 

Manolios, ușurat o clipă, întoarse capul să răspundă; dar 
Nicolios, de cum îi zări faţa, se răsuci pe călcâie și-o zbughi 
afară. 

— Maică Precistă, ţipă el, un strigoi! 

__ Ochii lui Manolios curgeau; fața-i crăpase toată și supura. 
Incercă să vorbească, să-i dea curaj ciobănașului, dar nu putu să 
rostească niciun cuvânt. Îi făcu doar un semn cu mâna, să-l 
liniștească. 

Nicolios își vâri pe ușa bordeiului doar capul, ţinându-și restul 
trupului afară, gata s-o ia la fugă. Îl privea uimit, cu ochii 
holbațţi... incetul cu încetul începu să se obișnuiască; inima îi 
veni la loc. 

— În numele cerului, tu ești, Manolios? Zise în cele din urmă. 
Fă-ţi cruce, ca să mă încredinţez că ești tu... 

Manolios își făcu cruce. Atunci Nicolios prinse cu- raj, trecu 
pragul, pași înăuntru, dar fără a se apropia de baciu! Lui. 

— Ce-ai păţit, sărăcuțuâe? Il întrebă cu glasul phn de milă și 
de jale. Să știi că Necuratul s-a agăţat de 

150 


"ţi-a pus pe aţ masca asta. Doamne ferește! 

DT da, Necuratul, îţi spun eu! Tot așa a păţit odată și Manolios 
dădu din cap și se întoarse din nou cu faţa erete, să nu-și sperie 
și mai rău ajutorul, căruia îi făcu semn să plece. 

Pe Aseară! Cu bine! Spuse iarăși Nicolios încet, sări din nou 
afară, luând-o la fugă peste câmp, ca și cum Diavolul l-ar fi gonit 
din urmă. 

Rămas singur, Manolios răsuflă ușurat. Se ridică dintr-o 
mișcare. Se simţea sănătos, nu-l durea nimic, nu-l mai treceau 
fiorii și, ce era mai ciudat, simţea în el o bucurie de neînțeles... 


Luă oglinjoara, se apropie de băgeac, se privi: faţa îi era umflată 
ca o tobă, pielea îi era crăpată și din ea curgea un lichid gălbui 
și tulbure, care i se închega în mustață și în barbă; obrajii îi erau 
roșii ca o bucată de carne crudă. 

Işi făcu cruce. 

„Dacă rana asta vine de la Satana, zise în sinea sa, mântuie- 
mă, Hristoase! lar dacă vine de la Dumnezeu, facă-se voia lui! 
Știu că Dumnezeu nu-mi vrea. Răul; nenorocirea mea trebuie să 
aibă un înţeles ascuns; o să am răbdare până când Cel de Sus o 
să-și întindă mâna peste fața mea s-o vindece!” 

Indată ce chibzui astfel, se liniști. Aprinse focul, puse cazanul 
pe pirostrii și turnă în el laptele muls în ajun. Îi era. Foame. 
Umplu o strachină cu lapte să mănânce, dar nu putu să 
deschidă gura; atunci luă un pai, îl afundă în lapte și începu să 
soarbă și să înghită cu lăcomie. Apoi ieși afară și se așeză pe 
laviţă. 

Soarele trezise toate păsările din somn și le umplu căpșoarele 
Zglobii cu cântece; alunecă apoi din vârful muntelui, liniștit și 
pașnic, revărsându-se peste ponoare și câmpie; pătrunse în sat, 
deschise ușile tuturor caselor și intră în ele. O surprinse pe 
văduvă culcată încă 

12 151 


În aşternutul ei, palidă după o noapte lungă de nesomn, și i se 
strecură în păr; o surprinse pe Mariori în curte stropind 
ghivecele cu flori și! Se agăţă de gâtul nesărutat încă de niciun 
bărbat; surprinse femeile din sat și le dezmierdă, ca și cum 
toate ar fi fost ale lui. 

Pe urmă, cobori și se așeză alături de Manolios, pe laviţă, iar 
acesta își întinse amândouă braţele spre el, să-i ureze bun venit. 

„De unde izvorăște această bucurie pe care o simt în mine? 
Se întreba el. De unde pornește ușurarea asta? Nu mai înţeleg 
nimic...” 

Scoase batistă și-și șterse fața brăzdată de rănile care i se 
topeau la soare, 

„Nu mai înţeleg nimic, nu mai înţeleg nimic”, repeta el în 
sinea lui, și-și întindea din timp în timp batista la soare, să se 
usuce. 

Pe când era cirac la mânăstire, bătrânul lui călugăr, părintele 
Manasis, îi vorbise într-o zi de un ascet a cărui piele era toată 


numai crăpături din care ieșeau viermi. lar dacă vreun vierme 
cădea jos, se aplecă, îl lua cu grijă și-l punea la loc, în rană. 
„Mănâncă, mănâncă, frate, carnea, ca să iasă la iveală 
sufletul...” 

Manolios uitase această poveste. Dar iată că acum, după 
atâţia ani, își aminti de ea; și ce mângâiere, ce pildă de 
resemnare și nădejde găsea într-însa! 

Se ridică, intră în bordei, luă în braţe ștergarul în care 
înfășurase bucata de şoc cioplită, luă și dalta, cuțitul, ieși din 
nou afară și se așeză iar la soare. Pe ne- așteptate, simţi cum 
chipul sfânt coboară iarăși în el și-și face culcușul în inima lui. Il 
vedea limpede, în toate amănuntele; își fixă privirea asupra 
acestei apariţii și începu să cioplească lemnul, repede, cu 
sârguinţă, ca să statornicească pe el imaginea din sufletul său. 

Ceasurile treceau ca clipele. Soarele se ridicase până în vârful 
cerului și începu să coboare iar, încet-încet... 

15a 


...je iemn săreau pe jos, buturuga se făcea tot 

Aşchii ea apărea, ca din senin, zămislit cu p j g ea apărea, ca 
din senin, zămislit cu și bunătate, chipul lui Hristos. Manolios se 
mai mult când fu să redea gura Mântuitorufcare se mișca și 
plutea înlăuntrul liii, schimbân- 

Jb'si neîncetat expresia; cu toate străduinţele lui, nu a s-o 
prindă. Gura aceasta aci zâmbea, aci se 

Tdânceau ridurile din jurul ei, aci buzele i se strângeau cu 
hotărâre, de parcă ar fi vrut să îndure suferinţa fără să se 
vaite... 

În faptul serii, când Nicolios se înapoie cu turma, îl găsi pe 
Manolios tot pe laviţă, ţinând pe genunchi bucata de şoc care 
avea acum înfățișarea lui Hristos. 

Rămăsese să mai scobească doar spatele lemnului, astfel ea 
să facă din el o mască pe care s-o poarte pe faţă la 
reprezentarea patimilor lui Hristos... 

Nicolios se opri în loc, aruncă o privire furișă către baci, apoi 
își întoarse ochii în altă parte. N-avea destulă tărie să se uite la 
el; lichidul ce picura din răni i se închegase pe obraji și în barbă 
și prinsese o coajă gălbuie. Nicolios credea că are în faţa lui un 
demon ce şedea pe laviţă și ţinea pe genunchii săi chipul lui 

Hristos. 


— Nu-i nevoie să m-ajuţi; o să mulg oile singur, zise el, de 
teamă să nu stea alături de Manolios. 

Manolios își lăsă capul pe spate, sprijinindu-l de perete, și 
închise ochii. Obosise, dar se simţea ușurat. 

Tinea strâns cu mâinile bucata de şoc sculptată și încerca o 
mulțumire adâncă, deoarece izbutise să reproducă aidoma 
viziunea ce se născuse în inima lui. 

De-acum încolo, ea n-o să mai plutească tremurătoare, gata 
să se spulbere în văzduh; de-acum încolo, n-o să-i mai scape. 
Săpase imaginea pe lemn, își săpase sufletul lui însuși pe lemn, 
și se simţea ușurat. Izbutise să reproducă gura lui Hristos așa 
cum o vedea el, tulburată și expresivă. Învârtea încet, în mâini, 
lemnul 

12* 

153 


Sculptat și admiră cu mulţumire gura aceasta a lui 

Kristos: dacă o privea din faţă, zâmbea; dacă o în. 

Torcea puţin la dreapta, plângea; dacă o răsucea la stânga, se 
strângea într-un zâmbet eroic și mândru.. 

Manolios își închidea ochii și mângâia cu vârful degetelor, 
încet, duios, chipul lui Hristos, așa cum trebuia să-l fi mângâia. T 
și Fecioara Maria pe fiul ei. Apoi luă din nou ștergarul, înfășură în 
el lemnul sculptat, legându-l bine, cu grijă, așa cum ar fi înfășat 
un prunc în scutece, și-l strânse cu dragoste la piept. 

Între timp, Nicolios terminase mulsul, intra în bor- dei fără să- 
și arunce ochii spre Manolios și începu să pregătească cina, 
„Sărăcuţul, își spunea în sinea lui cu un fel de bucurie 
nemărturisită, cu o mutră ca asta vrea el să fie mire? Păi, când |- 
o vedea Lenio, o să scoată un țipăt și-o s-o ia la fugă de-o să-i 
sfârâie călcâiele 1” 

Apăru în pragul ușii.? 


— Hei, vrei să mănânci? Ai să poţi deschide gura ca să 
mănânci? 

Manolios se ridică. Îi era foame; la prânz uitase să mănânce. 
Își umplu o strachină mă.re cu lapte, ca și dimineaţa, luă paiul, 
îngenunchie și începu să soarbă cu poftă, până o goli. Pe urmă o 
umplu din nou. 

Se întunecase, dar nu aprinseră opaițul. Prin întuneric Nicolios 


nu-i zărea faţa umflată și se bucură. 

Astă-seară era cu chef, nu știa nici el de ce; după ce-și 
termină masa, se așeză lângă vatra în care ardea focul, luă în 
mână un beţigaș și începu să răscolească spuză. 

— Să vezi, bunicul meu, cică, începu el cu un aer sfătos, 
bunicul meu, despre care ţi-am pomenit azi-dimineaţă, după ce- 
a ucis, a jefuit și a făcut toate nelegiuirile din lume, s-a călugărit. 
Ai auzit doar și tu, baciuâe. Că Dracul după ce îmbătrânește se 
călugărește! Așa și bunicul meu, Dumnezeu să-l ierte! S-a 

134 


" zică, la mânăstirea Sfântul Pantelimon, unde dus, va 
călugărie o bucată de vreme... Nu- 

Fi 

Duş, călugărie o bucată de vreme... Nuai uceni mânăstire era 
un sat, și în sat, femei... 

W1 e u lipsesc de nicăieri, lua-le-ar naiba să le ia! ` 

Fel scuipând cu osârdie în cenușă. Mă auzi, bar°Y? Intrebă 
apoi, întorcându-se să vadă, la pâlpâirile 

Văcarilor, fața lui Manolioș. 

Acesta dădu din cap, ca și cmd ar fi spus: „Te aud. 

— "gi și cică, își continuă vorba Nicolios, într-o zi 

Dracul puse stăpânire pe el. „Vreau o femeie, își zise tunci 
bunicul, vreau o femeie! O să mă duc în sat și o să găsesc eu 
una acolo, nu se poate! Măritată, nernăritată, bătrână, tânără, 
fie cum o fi, numai femeie să fie |” Și când se înnopta, vasăzică, 
și toți călugării adormiră, voinicul nostru sări zidul mânăstirii şi- 
și luă picioarele la spinare. Voia, pasămite, să-și facă cheful și să 
se întoarcă repede înapoi, fără să-l simtă nimeni. 

Alerga ca un zănatic, își suflecase anteriul și behăia ca 
berbecul vara, când zărește de departe o oaie... Dar 

Dumnezeu îl văzuse și i se făcu milă de el. Tocmai când intra 
în sat, îi trimise o boală rea, lepra - cred că ai auzit de ea, nu? 
Tot trupul i se umplu de bube mari ca niște alune - ce zic eu? Ca 
niște nuci, ca niște zarzăre stricate... Bubele sparseră și dădea. 
U din ele un puroi de împuţea lumea. Nenorocitul, Dumnezeu 
să-l ierte, se sperie. „Unde să mă mai duc așa? 

Își spuse el. Care femeie o să se mai alăture de mine? 

Hai să mă întorc acasă..." 

Manolioș asculta, asculta cu încordare și tremura. 


Întinse mâna și-l înghionti pe Nicolios, îndemnându-l să 
continue. 

— Povești de altădată! Reluă acesta zâmbind. Mi le spunea 
biata mamă - odihnească-i-se sufletul în 

P5ce ' - Și când mi le povestea, râdea și ea. Auzi colo, călugăr 
în toată regula., om cu teamă de Dumnezeu! ... 

S-a întors la mânăstire, a sărit din nou zidul și s-a as- 

155 


Cims în chilia lui... A doua 2J, călugării l-au găsit um ftat tobă. 

Manolios îl înghionti din nou, să spună mai departe 

— Vrei să știi cum, a fost până la urmă? Apoi știți și eu? Eram 
mic pe-atunci, n-am ţinut seama... Acu, săracul de el, a dat de 
mult ortul popii și a scăpat de femei! Adaugă Nicolios și izbucni 
în râs. După o clipă de tăcere, căscă: Mi-e somn. Eu mă duc să 
mă culc afară, în saiaua oilor. Aici e prea cald; mă înăbuș! 

La drept sorbind, mi-i era ca. Ld, ci se temea să doarmă în 
bordei împreună cu Manolios. Se ridică m picioare. 

— Ţi-an» pregătit patul. Cu! Că-te. Mâine. O să fii sănătos! 

Își luă cerga, o întinse în saia și-și puse o piatră drept căpătâi. 
Închise ochii și gândul îi fugi la Lenio. 

Vru s-o drăcuiască, dar era prea obosit; se întoarse pe partea, 
cealaltă și adormi. 

Manolios mai zvârli câteva vreascuri în foc; îi era frică să stea 
singur în întuneric. Privea flăcările care jucau și vâlvoiau în 
vatră. Prin ușa deschisă auzea zgomotele nopţii; cucuvăiâe care 
șuierau, animalele mici care ronţăiau pământul și, deasupra lui, 
șoarecii care alergau printre grinzile bordeiului și chițcăiau... lar 
în el, glasul acela mic, stăruitor, pe care-l auzea nu- mai 
noaptea, când se făcea liniște deplină și când ră- mânea singur. 

Se. Ridică, se duse până îa ușă și privi stelele; Calea 

Laptelui curgea încet pe boltă, Jupiter strălucea în toată 
splendoarea sa, cerul înstelat scânteia, tăcut și vesel. Se 
întoarse și se așeză din nou în faţa vetrei, simțind o bucurie și o 
ușurare nemărginită, ca și cum tot cerul s-ar fi coborât și l-ar fi 


acoperit cu hlamida lui... Își aduse aminte de povestirea lui 
Nicolios și inima începu să-i zvâenească în piept. 
158. 


Mă 


Hristaase Doamne, strigă în sinea lui, nu cumva 

„ta e un semn? Nu cumva ţi-ai întins mâna tocmai fees,. A 
cmCjJ mă îndreptam spre prăpastie,” să mă ros- togolesc în ea? 
A, „ 

Î duse mâna la rața, dar rară scârba de data asta, fărf°Toază j 
își pipăi, cu recunoștință parcă, obrajii umflaii și carnea crăpată. 

Cine știe... cine știe? ... Își spunea, mmgâindu-și rana. Poate 
că asta este izbăvirea mea." 

Înseninat, se rezemă de perete. Din vatră se ridica căldură 
plăcută; simţi că-l apucă somnul. De multe ori când sufletul i se 
zbătea în beznă, îi apărea în somn un vis și-i arăta calea pe care 
trebuia s-o urmeze. 

Poate că Dumnezeu o să vină și în noaptea asta să a 
„lumineze”, gândi el. 

Se întinse jos, închise ochii și adormi numaidecât. 

Focul se stinse. Noaptea trecu. Incepeau să cânte cocoșii 
când Manolios, clănțănind în răcoarea dimineţii, deschise ochii. 
Nu-și amintea să fi avut vreun vis; dar inima îi era senină. Işi 
făcu cruce, mișcă buzele; îl dureau, ca și când ar fi jupuit o rană 
cicatrizată; dar acum reuși să rostească limpede: „Slavă ţie, 

Doamne!" 

Se sculă, ieși afară și se așeză pe laviţă, acolo unde îi plăcea 
lui să stea deobicei. 

Soarele se ridică încet la marginea cerului, roșu, rotund, 
mulţumit. Își revedea cu bucurie moșiile sale bogate, așa cum le 
lăsase în ajun, la asfinţit: câmpia cu holdele mănoase, muntele 
Sfintei Fecioare acoperit de verdeață, Sarachina cu râpile ei, 
lacul Voidomata, în care se privea ca într-o oglindă strălucitoare, 
și satul lui drag, Licovrisi, pe ulițele căruia mișunau furnicile 
acelea ce se numesc oameni. Apoi își aruncă pieziș privirea spre 
faţa umflată a lui Manolios; aceasta se h mină, se încălzi și 
începu să supureze din nou. 


— Slavă ţie, Doamne! ... murmură Manolios, șter. 

Gându-și cu batista spuzeala de pe obraji. 

Și astfel, sus pe muntele lui, Manolios se lupta când cu bucata 
de lemn, să-i dea forma unui chip omenesc când cu Dumnezeu 
sau cu Dracul, când cu Lenio și Cu văduva... In acest timp, pe 
Sarachina, părintele Fotis punea rânduială în toate. Impărţea 
muncile pentru fie. 


Care om: unii aveau să sape și să semene puţinul păroânt 
ascuns printre pietre, alţii aveau să zidească, iar alţii să iasă la 
vânătoare, să aducă vreun iepure, vreo potârniche sau niscaiva 
pește pentru mulţimea flă-? 

Mândă. Cu cele trei lire ale lui la. Nacos cumpărase trei oi. O 
mai aveau și pe aceea dăruită de văduvă. Acum, copiii puteau 
să bea lapte... lar el, ca popă, plănuia să ia vechea icoana 
făcătoare de minuni a sfântuâui 

Gheorghe și să colinde satele și mânăstirile, ca să ceară 
ajutor. „Suntem greci, își spunea el, suntem creștini, scoborâtori 
dintr-un neam nemuritor; nu se poate să pierim S” 

Jos, în Licovrisi, căpitanul Furtunas gemea încă în patul lui, cu 
capul spart ce întârzia să i se lipească la loc. Aga îl căina și-i 
trimitea din ceas în ceas, prin seiz, alte alifii și leacuri băbești, 
urându-i să se înzdrăvenească repede ca să vină să chefuiască 
iarăși cu el. 

Bătrânul Patriarheas nu se simţea nici el bine; tușea, i se 
îngreuna respiraţia, se sufocă, pentru ca după aceea să se 
așeze în capul oaselor pe pat, să mănânce pe rupte, să vomite și 
iar să mănânce... Și trimitea mereu după Caterina, să vină, cică, 
să-l frecționeze; dar văduva îi răspundea în bătaie de joc 
întorcându-i răspuns că și ea e bolnavă și că ar avea ea însăși 
nevoie de-o frecţie. 

Popa Grigoris, la rândul său, intrase la griji cu fiica lui. O 
vedea cum se topește zi de zi ca o lumânare și 

158 


O mărite cu Mihelis, ca să apuce să-i facă se grăbea s marea 
dorinţă a vieţii lui: 

Jnăcar un nepot; să nu j se stingă neamul. Avea voi3 să aii 

Ai 

Învinge moartea. 

L 

Num ș g rnm Ghipsofagul, avea și el necazurile lui. 

" nopti’ văduva nu-i mai deschidea poarta; nu e~ 1 mai’ 
primească; ea era acum cu gândul în saducea des la biserică - 
sfânta Magdaăi P 

Voia ducea alta pa '. Aprindea luminări... Panaiotaros începu 
să, 

O uite; se întorcea în fiecare seară acasă beat își bătea 


nevasta și cele două fiice, apoi se cuica e nământ, în curte, și 
sforăia ca un mistreţ. Pe uliţă. 

— D era beat, copiii din sat se luau după el, strigândi"i în 
batjocură: „luda! ... luda! ...' Atunci se repedupă ei să-i prindă, 
dar pasul i se împleticea, se 

Poticnea și se prăvălea, cât era de lung, pe caldarâm. 

În fiecare dimineaţă, bătrânul Ladas îi ţinea același discurs 
babei lui, care stătea alături și împletea ciorapi, fără să-i spună 
niciun cuvânt, fără măcar să-l asculte... 

— Întârzie, dragă Penelopa, întârzie zăpăcitul ăla de lanacos... 
Și nu mi-a semnat barem chitanţa pentru cele trei lire. N-a venit 
să-mi aducă nici măcar un pumn de cercei... Tu ce zici, 
Penelopa, se poate ca o femeie, oricât de săracă ar fi ea, să n- 
aibă măcar un cercel de aur? Nu se poate! Dumnezeu n-ar în- 
gădui așa ceva... O să vezi, lanacos 6 să vină doldora de 
giuvaericale, nu-ţi face sânge rău, dragă Penelopa... 

Urechile bătrânului Ladas prinseră a ţiui, i se păru că bate 
cineva în poartă, că aude un măgar răgind. 

Alergă descult, deschise poarta, se uită în sus, apoi în jos pe 
uliţă: nimic. lanacos nu se zărea nicăieri! 

Marchitanul își continua raita lui prin sate; vindea 

Pleptem, mosoare cu aţă, oglinjoare, cărţulii cu vie- 

159 


A 

Tjle sfinţilor, pânzeturi, și primea în schimb grâu Ipui de 
găină, ouă; își făcea mai departe negoţu '- 

Dar gândurile îi erau acum în altă parte. Tociri'--11' 

Aceea, cântărea drept și măsura cinstit cu cotul ** o-e neva l- 
a întrebat odată pe un hoge: „Când i se; * 

Unui om păcatele?" lar hogea a răspuns: „Când * 

Para și vinde fără să uite de grădina lui Allah..." 

Durile lui lanacos erau numai la grădină! 

Din când în când, se gândea la bătrânul Ladas | răcnetele pe 
care le va scoate el, la văicărelile lui“'s a la scorpia de soră-sa, 
care-i făcea zile fripte bietul ’ 

Costantis, sau la Mano-lios, care trebuie să se fi urcat sus pe 
munte, unde se lupta să-i împace în el pe Ce' 

Doi, pe Hristos și pe Lenio, adică să rămână și cu varză 
întreagă și cu capra sătulă... Dar toate acestea îi tre. 


Ceau doar în fugă prin cap și se spulberau reped? 

Cândul lui lanacos se întorcea mereu la părintele 

Fotis, la muntele sterp și neprimitor, la sufletele care se 
agăţaseră de pietrele de acolo, de unde nici moar- tea nu le mai 
putea smulge. 

Marchitanul poposi la cafeneaua din ultimul sat. 

Cumătrul lui, cafegiul Hiroiorghis, poreclit Cunelos, îl primi cu 
veselie și voie bună; îl ajută să-și descarce marfa, luă măgărușul 
și-l duse în grajd, de unde se întoarse în grabă să-și trateze 
oaspetele și să stea de vorbă cu el... Până să vină cafegiul, toţi 
sătenii din prăvălie se strânseră în jurul lui lanacos, căci era un 
om umblat prin lume, colinda prin sate multe și aducea 
totdeauna vești noi, Orice l-ai fi întrebat, el știa să dea răspuns 
la toate. _ 

— Întrebaţi, oameni buni | striga cafegiul. Întrebaţi, căci 
mâine pleacă; dar comandati și cafele. 

Oamenii făcură cerc în jurul marchitanului și înce- pură să-i 
pună tot felul de întrebări, dornici să afle ce se mai întâmplă 
prin lume: „Chir lanacos, ce-i cu 

160 


Cum ri p. Dar cu bolșevicii ce se mai aude? ... 

V°? Oboiul? ... Ce pagube au mai făcut cu- coborând vocile, 
întrebau cu initrem lanacos; ceai mă? Afiat jn jggg mile strr' p'e 
'e grecești care au venit și au plecat ca wră CUi? Ce se petrece 
prin satele grecești pe unde fulgeru. Evzonii noștri? Ce măceluri, 
ce focuri, ce? 

" iebuie să fie pe-acolo, Doamne! Satul nostru e, 

' Licovrisi, pierdut în munţi, și rar de tot ne vin câH ve aici; 
jalea nu ajunge până la noi. Dar dum- 

V ta lanacos, umbli prin lume, auzi ba una, ba alta. 

Potolește-ne dorința, vorbește! Că tremură inima îa noi, ca la 
păsări." ` 

La fel tremura și mimă lui lanacos. Işi aduse aminte de preotul 
Fotis și de satul lui, pe care-l arseseră turcii ca să se răzbune, 
zmulgând sufletele din rădăcinile lor și împrăștiindu-le în cele 
patru colţuri ale lumii... De la Smirna până la Carahisar, ba și 
mai departe încă, satele creștine fumegau prefăcute în ruine, 
sămânţa grecească era distrusă, grecimea se afla în mare pri- 
mei die... 


Dar lanacos avea inimă bună; nu voia să-i mâhnească pe 
compatrioţii lui. 

— Nu vă temeţi, oameni buni! Le răspundea el. De câte mii de 
ani trăiește Grecia? Ea e nemuritoare. Am auzit că au fost arse 
doar câteva sate și omorâte numai câteva suflete; dar or să se 
întoarcă din nou evzonii noștri; satele vor fi zidite din nou; o să 
semănăm din nou copii și-o să umplem din nou Anatolia cu de-ai 
noștri. Cumetre, adu să bem; fac eu cinste! 

— Primește binecuvântarea mea, lanacos! li strigă un bătrân 
care şedea într-un colţ cu bărbia sprijinită m toiag și sorbea cu 
gura căscată fiecare cuvânt rostit de marchitanul umblat prin 
lume. Primește binecu- vintarea mea, lanacos! Dacă n-ai fi tu, 
satul nostru ar 

161 


? 


Trăi ca orbul; bine că te mai abațţi tu pe aici D 

Nezeu să-ți dea sănătate, și ne mai deschizi ochii în timp ce 
discuţia continua astfel, în cafenea 

Ali-aga Sulageade, ciocoiul satului, care avea la o legătură cu 
chei de la casele pe care le în chiar și casa unde se afla 
cafeneaua lui Cunelos a lui. Aflase de sosirea vestitului 
marchitan și șese în grabă papucii roșii, își luase cea mai Yu" 

Lulea și venise aici să dea ochii cu el. Il chinuia o rn &a 
nedumerire; poate că grecul ăsta mehenghiu o să ’ 

Lămurească. ° 

lanacos se ridică în picioare cu respect, își du palmă la inimă, 
apoi la buze, apoi la frunte, și-l salut" 

Cu o plecăciune adâncă. Ali-aga era doar cel mai bun 
musșteriu al lui, căci cumpăra tot felul de mărfuri 

Pentru haremul său cu multe neveste, fiice și nepoate dornice 
de parfumuri, de dresuri, de mirodenii și zaharicale; și, ceea ce 
era mai important, el nu se tocmea niciodată. Aga îl salută la 
rândul lui, și lanacos comandă o cafea și pentru el. 

— Bre marchitane, am o nedumerire...? 


— Spune-mi-o, efendi aga, și dacă pot... 

— Bre grecuţule, ce-i aia Elveţia? 

lanacos se scarpină în cap; auzise și el despre ţara asta, dar 
foarte puţin și foarte pe departe. 


— De ce întrebi, efendi Ali-aga? Făcu el ca să câștige timp, în 
speranţa c-o să-i vină în minte vreun răspuns. 

— la, fiindcă feciorul meu, Husein, s-a dus în Elveţia, Allah fie 
cu el!, S-a dus acolo, cică, să înveţe și să se facă doftor. Și uite, 
vreau să-i trimit un bidon cu spanac și orez pentru pilaf, că știu 
că-i place mult, și un bidon cu mangal pentru narghilea; dar n- 
am ha- bar ce este Elveţia aia și cum să i le trimit. 

Incet-încet, ajutat de vorbele agăi, lanacos se lumină la cap 
și-și aduse aminte câte ceva. 

162 


Di aga, Elveţia-i o ţară, la capătul lumii. 

— Ete.. Muit și unde se fac ceasornice... 

Unde-i lap fac ac00 și doftori? Întrebă aga neliniș1! ireșteţ și 
doftori, efendi aga, și încă cei mai 

— 7 -jume;'pe care moartea, de cum îi vede, se bum dâns „ți 
Spun efendi aga, ca să nu se împută ca- 

Ta? — Se scapă pe ea 

Allah fie cu tine, bre grecuţule! Mi-a venit la Joc. Dar cu cele 
două bidoane cum facem? 

G-ţ. - Spun, efendi aga; Elveţia nu dă voie să mangal; dar adu 
încoace spanacul și orezul, și? 

J pe mine, ie fac să ajungă... 

lanacos își ticluise planul său: va duce spanacul și orezul la 
Sarachina, să le mănânce flămânzii de acolo în sănătatea lui 
Husein. 

— Y reped chiar acum să ţi le aduc! Spuse bătrânul ci se 
ridică să plece. Dar în ușa cafenelei se opri gânditor; se întoarse 
spre lanacos și-l întrebă: 

— Spune-mi, ce cheltuieli o să trebuiască până ce-or ajunge în 
Elveţia? 

— Cheltuielile mă privesc pe mine! Declară lana- coş, ridicând 
palma în sus. Asta numai de hatârul dumitale, efendi Ala-aga | 

— Ce-ar fi să mâncăm noi pilaful lui Husein, propuse cafegiul 
după ce aga plecă. 

— Ferească Sfănţui! Protestă lanacos. Lucruri cin- stite, 
cumetre! 

Apoi se întoarse către săteni și spuse: 

— Pe mine să mă iertaţi, oameni buni; sunt frânt de oboseală 
din cauza drumului și-o să mă culc. Mâine, să fim sănătoși și-o 


să mai stăm de vorbă; o să mă întrebaţi tot pe vreţi să mai știți, 
apoi o să-mi daţi comenzi și scrisori. Când oţi auzi goarna, să 
trimiteţi femeile să târguiască... Noapte bună! 

163 


Se răsturnă în pat și se întoarse cu faţa la adormind 
numaidecât. 

să 

A doua zi, lanacos plecă din acel sat, unde făc afaceri 
frumoase, și pe la amiază se apropia de TS'6 

Covrisi. Măgărușul grăbea sprinten, cu toate că, Pe povara 
obișnuită, acum mai avea în samar un'bid plin cu mâncarea 
preferată a lui Husein; se bu*n adulmecând mirosul grajdului 
său drag, cu ieslea b încărcată și cu jgheabul plin de apă curată. 
În el tea o inimă ca de om; își ridică în sus coada, pre tindu-se să 
ragă, dar stăpânul i-o prinse cu mâna și puse la loc, între 
picioare. 

— Nu te grăbi, lusufachi; ia-o spre munte; O 

Trecem mai întâi pe la Manolios. 

lanacos îi vorbise cam tare lui Manoâios, alaltăieri îi spusese 
niște vorbe grele, se purtase urât cu el, și acum se căia. Era 
nerăbdător să-l vadă și să-i ceară iertare. 

— Avea dreptate, nimic de zis, murmură lanacos, 

Vlar nu se făcea să-i vorbesc chiar așa. Manolios e un băiat 
foarte gingaș, până și-un fulg e în stare să-l rănească; iar eu, 
măgarul de mine, am dat în el cu barda! 

Gândul îi zbură apoi la părintele Grigoris, la bătrânul Ladas, la 
Mihelis, la văduvă, înconjură tot satul, pe urmă se întoarse iar la 
Manolios. 

— M-am purtat cu el urât, urât de tot... murmură din nou 
lanacos. Am uitat că noi, cei patru, suntem de-aici încolo legați 
unul de altul pe tot anul, ca un fel de asociaţi, ca să zic așa, dar 
nu pentru parale, ci pentru paradis 1 

Acest joc de cuvinte ce-i veni pe negândite îl făcu mai întâi să 
râdă, apoi îl puse pe gânduri. 

„Drace, gândi el, nu cumva paralele și paradisul sunt una și 
aceeași? Nu se poate! Nu, nu se poate, 

164 


" atunci Dumnezeu și Diavolul - Doamne pentru cu f. $. Ei una 


«< 

lartă-mă. — Lui un răget de măgar. Se întoarse 

Auzi m Hristofis chirigiul, care, călare pe măgarul și. L văzu pe 
Era un bătrAQ spurcat ia gură și tare lui, ieșea însurase de trei 
ori, făcuse o mulţime de jjâtru; Se - mă. Ştia cî unii muriseră; 
alţii se ricopu, ni lume așa că scăpase de ei, și-acum era sipisera 
p era om care să auj ia pg mereu vesel m? 

Picia*nacos se opri în drum, să-l aștepte. 

1 Noroc, bade Hristofis! Il întâmpină el. Vrei 

— Mi faci un mic serviciu? O să fii răsplătit. 

Stispune, să vedem! M-am săturat să tot fac servicii la alții- 

— Oprește-te o clipă la Saracmna, e m calea dumitale, și dă 
acest bidon părintelui Fotis. lar dacă te-o întreba cine ţi l-a dat, 
spune-i doar atât; un păcătos, și nimic altceva. 

— Ce-i în el, măi lanacos? E greu? Intreba bătrânul Hristofis, 
descălecând. 

— Mâncare, spanac cu orez: 

Şi-i povesti întâmplarea. 

Feătrânul Hristofis izbucni în râs. 

— Ai binecuvântarea mea, lanacos, spuse el apoi. 

Hei, de-ar avea și Dumnezeu bunătatea ta 1 Atunci n-ar mai fi 
pe lume orfani flămânzi și văduve nemângâiate. Îl iau, ce mai 
tura-vura, și-l duc, să mănânce sărăcimea! 

— Stai, nu te grăbi, Sunt plecat de mai multe zile. 

Ce mai e nou prin sat pe la noi? Moș Ladas mai trăiește?.. 

— Nu crapă așa de ușor un zgărie-brânză ca el. Ce vrei, 
înmormântarea costă mult, nu-i. Convine. In sraumb, păcătosul 
celălalt, căpitanul Furtunas, spinul, 

163 


Nu mai are multe zile de trăit; adună răvașe lumea cealaltă. 
— Las’ că-i bine, o să se ieftinească rachiul | 

lanacos râzând. 

— Ba or să dea faliment bărbierii! Săeui 

Hristofis. 

— Dar cu barosanul de-popa Grigoris ce s-au l 

— Trăiește și huzurește, blestemul lui avea-l-aş & i 

Cică a găsit un leac nou pentru femeile sterpe. Un "" 

Lunguieţ ca un sugiuc, pe care-l vinde cu cotul o’ 

Până și femeia cea mai stearpă și mai rece face eoni dacă 


înghite un cot. *? 

Amândoi pufniră în râs. 

— Să trăieşti o mie de ani, bade Hristofis! Dac" 

Mori tu, moare și veselia. Hai noroc și sănătate! N să cumpăr 
vreo sută de câţi din sugiucul de care soui să umplu satele de 
primprejur cu fete și feciori. 

— Sănătate, dragă lanacos, și câștiguri bune! 

Se despărţiră. Dar, după puţin, glasul bătrânuluj 

Hristofis se auzi din nou, puternic ca un clopot: 

— Șarlatanul, își bate joc de cele sfinte! Păi, sugiucul ăsta, 
popă hoţoman, l-a descoperit Dumnezeu cu mii de ani în urmă și 
l-a dat lui Adam! Bombănea de unul singur și toată valea răsuna 
de râsul lui. 

Manolios îl zări de departe pe lanacos, care urcă la deal cu 
măgărușul lui. Se ridică în picioare cu inima strânsă și-și zise: 
„Manolios, acum începe martiriul; țin’ te bine!” 

O clipă se gândi să intre în bordei, să se ascuijdă în cel mai 
întunecos colţ; îi era rușine să fie văzut de oameni, la lumină, în 
halul în care se afla. Își privi din nou faţa în oglinjoară. „Numai 
un diavol, marmură el, numai un diavol poate fi așa de hâd!” 
Totuși, gura i se mai dezumflase puţin și putea vorbi. 

lanacos urca poteca, fredonând un cântec... 

166 


1 Hristofis îi deschisese inima, făcând din 

Bătrânu „veselie; dar se bucură mai ales la ea a fX&” o să-l 
vadă pe Manolios și-o să se împace cu gal ușurtodu-se astfel de 
greutatea ce-i apăsa cu geS!, nolios stătea în picioare cu faţa în 
soarele pu al amiezii. Inima îi tremura. Își aminti de 

« „” tos care își strângea buzele ca să-și stăpâneasca îl ereâ 
își strânse și el buzele cât putu mai tare. „O 

— Mă obișnuiesc, își spunea; la început e greu, dar îţi Ajutămă 
Doamne!" 

— Mă obișnu, ș p | încetul... Ajută-mă, Doamne cetul cu 

Cântecul domol al lui lanacos se apropia tot mai mult 
Deodată, răsună goarna - veselă, triumfătoare. 

lanacos se căţărase pe o stâncă și sună din ea, anunţân- du. 
Şi sosirea la prietenul drag. 

O să apară acum-acum, își spunea Manolios, și-o să mă vadă; 
țin’ te bine, inimă!" 


— Hei, Manolios, Manolios! Se auzi o voce voioasă. 

Nu-mi ieși înainte? 

— lată-mă! Strigă Manolios cu slabele lui puteri, și ieși 
înaintea lui lanacos. 

Acesta ridică ochii, deschise braţele, dar de cum îl văzu, 
rămase cu gura căscată, pironit locului. Se frecă la ochi, 
nevenindu-i să creadă ceea ce vedea. Mai făcu un pas, se uită 
bine și scoase un țipăt. 

— Manolios! Manolios! Ce-ai păţit, băiatule? 

Dădu să-l ia în braţe, dar se îngrozi și se trase îndărăt. 

— lanacos, grăi încet Manolios, dacă nu poţi în- dura, 
întoarce-te înapoi. 

Și se îndreptă spre stână, astfel ca lanacos să nu-i mai vadă 
faţa. 

lanacos își legă măgărușul de-un mărăcine și-l urmă. Manolios 
auzea în spatele lui pașii prietenului său. 

13 - Hristos răstignit a doua oară - voi. l 

107 


— Lanacos, ' îi spuse din nou, fără să-ji întoarcă '? 

Dacă nu poţi să înduri, du-te înapoi. ' d-'1' 

— Pot, pot... răspunse lanacos. Pot, nu fuuvţ 

Manolios trecu pragul, intră în bordei, astupa f restruica și se 
ghemui în colțul cel mai întunec 6" 

„M-am ţinut bine, slavă ţie, Doamne!” gândi el îs 

Nacos intră şi el și se așeză pe vine, în prag. Își căciula și-și 
șterse sudoarea de pe frunte. 

Câtva timp tăcut. 

— Ce-ai păţit, Manolios? Întrebă apoi într-u târziu, fără să-fi 
ridice ochii din pământ. 

— Nimic, răspunse Manolios. 

— Cum nimic? Strigă lanacos. Diavolul ţi s-a lipit pe faţă, 
Manolios! Ești Diavolul, nu mai ești tu! 

— Ba eu sunt, răspunse liniștit Manolios. Niciodată n-jam fost 
atât de adevărat ca acum. 

Tăcu o clipă. 

— Niciodată! Niciodată! Repetă el, ștergându-și cu batista fața 
care supura. 

— Diavolul, ascultă-mă pe mine, ţi s-a lipit pe faţă! Strigă din 
nou lanacos, străduindu-se să-și învingă spaima. Te privesc și 


mă înspăimânt... Scoală-te și hai de încalecă măgărușul; o să 
coborâm în sat. 

— Ce să fac în sat? Mă simt bine aici. 

— Să te duci la părintele Grigoris. O să-ţi facă o citanie, să-l 
izgonească pe Necuratul! 

— Ascultă, lanacos! Dacă vrei să-mi faci un bine, nu spune 
nimănui nimic. 

— O să-i spun numai popii, dragă Manolios. Dacă fie ţi-e 
rușine să cobori în sat, atunci să vină el aici să-ţi citească o 
moliftă. 

— Nu, nu 1 strigă Manolios, ridicându-se foarte tulburat. E 
nevoie să am această boală pe faţa mea, lanacos, e nevoie... 

— Nu înţeleg, striga lanacos, ridicându-se și el în picioare. De 
ce e nevoie? 

168 


VesG.. 

— Ă fiu izbăvit, lanacos; altfel nu, mă izbă- 

S te uita așa la mine, nu. Te pot face să în- 

5 E secret?.,u, 

Numai Dumnezeu știe de boala mea, răspunse r"~~ Tos 
aşezându-se din nou îa colţul său, înseninat. 

Sm°ai Dumnezeu și eu; și sânteni înţeleși. 

ÎN? (jacă la mijloc e Diavolul? Făcu lanacos cu iumătâte de 
gură. N „... V 

— Aj dreptate, lanacos, e Diavolul; ai ghicit. Ne- atul mi-a 
trimis osânda asta, dar cu îngăduirea lui 

Dumnezeu; altfel aș fi fost pierdut 

— Tsju înţeleg, nu înţeleg! Repeta lanacos cu deznădejde. 

— Nici eu nu înţelegeam la început, lanacos... Dar mai târziu 
am înţeles. Eram nenorocit, acum însă m-am liniștit. Și nu numai 
că m-am liniștit, dar ridic înâinile spre cer și-i mulţumesc lui 
Dumnezeu. 

— Ești un sfânt... murmură lanacos, cuprins deodată de 
evlavie. 

— Sunt un păcătos, un mare păcătos! Zise Mano- lios. Dar 
Dumnezeu e milostiv. 

Tăcură. În depărtare se auzeau tălăngile turmei, câmii, care 
lătrau. Soarele cobora spre așusși în bordei se furișară primele 


umbre albăstrii. Măgărușul, nedumerit că tovarășul lui nu se mai 
întoarcea, începu să ragă potolit, rugător, chemându-l. 

— Poţi mânca? Intrebă lanacos. 

— Lapte; sug cu un pai. 

— Te doare ceva? 

— Nu, nu mă doare nimic... Gata, lanacos, destul, mergi 
sănătos. Dar dă-mi cuvântul tău că n-ai să. Spui nimănui... E 
nevoie, înţelegi, lanacos? E nevoie să stau singur aici și să lupt. 

— Cu Necuratul? 

— Da, cu Necuratul. 

13% 

169 


— Şi dacă o să te doboare? 

— N-o să mă doboare, nu te teme, Dumnezeu e mine. CI1 

— Eşti un sfânt... murmură încă o dată lanao 

Văd că n-ai nevoie de nimeni... Rămâi cu bine; r să mai vin să 
te văd, să știi 1 

— Dacă poţi să înduri, lanacos dragă... 

— Pot, pot... Rămâi cu bine! 

O clipă, prin cap îi trecu gânrlul năstrușnic să?. 

Mâna lui Manolios și să i-o sărute, dar se reţinu. Treci'i pragul, 
își dezlegă măgărușul care dădea din coadă fericit și, fără a se 
mai uita înapoi, porni la vale. 

— Lumea-i o taină, o mare taină, murmură e coborând 
muntele. Nu poţi nici măcar să-l deosebești pe Dumnezeu de 
Diavol... De multe ori - Doamne iartă-mă - au aceeași înfățișare! 

A doua zi, înainte de a se lumina bine, Manolios îl zgâlțăi cu 
piciorul pe Nicolios, care dormea fericit, cu faţa în sus, în saiaua 
oilor. 

— Nicolios, scoală-te! Vreau să-mi faci un bine. 

Capul ţuguiat al ciobănașului tresări din somn, buimăcit; 
deschise pleoapele, mahmur; albul ochilor îi scânteie furios în 
umbra dimineții.: 

— Ce vrei, spune? Mormăi el, căscând. 

— Scoală-te, du-te de te spală ca să te trezești bine, și după 
aceea îţi spun... Hai, fii bun! 

Nicolios se ridică bombănind, apoi își întinse oasele, lăsând să 
i se vadă burta înnegrită de soare. Bra ţele, coapsele și pulpele 
îi erau ca brumate, acoperit cu un păr negru și lucios. Mirosea a 


cimbru și a ţap 

— Fă-ţi cruce, îi zbe Manolios. Chiar dacă nu ţi-e faci 
niciodată, astăzi trebuie să ţi-o faci, Nicolios. 

— Hm, fleacuri, baciule... mormăi ciobănașul. 

170 


'itinse din nou, de-i trosniră toate încheietu- 

Și se n munte, unde crescuse laolaltă cu berbecii, rile. Sus p 
nicjociată nevoia să-și facă cruce și nici să nU siroM biserică. Ce- 
i trebuiau lui toate astea? Nu se ducă sănătos, să se însoare 
când i-o veni voia să facă copii, să aibă o turmă a lui de oi și să 

Vni la bătrâneţe verde și tare ca tuf anul... Crucile 

Sfintele Fecioare erau pentru cei de la câmpie. 

Ş1 Manolios se așeză pe prag și aşteptă ca Nicolios să spele și 
să se trezească de-a binelea. In timpul 

Se pţii luase o hotărâre aprigă; nu închisese ochii nici 

"clipă, și Dumnezeu se luptase tot timpul, în el, cu 

Diavolul. În zorii zilei, Dumnezeu birui, și Manolios duse s'ă-l 
scoale pe Nicolios, zgâţâindu-l cu piciorul. 

Jat? Mă! Făcu Nicolios, trecându-și degetele prin nletele 
ciufulite. M-am trezit. Acum spune-mi, ce vrei? 

"—, Nicolios, zise Manolios cu o voce domoală, ascultă-mă cu 
luare-aminte. Dacă ţi-e frică, nu te uita la mine; uită-te în altă 
parte, dar ascultă bine tot ce am să-ţi spun. 

— Ascult, rosti Nicolios, și-și întoarse privirea în altă parte, ca 
să nu-l vadă pe baciul lui. 

— Ai să cobori în sat și-ai să te duci acasă la stăpânul nostru 
ăl mare. Până atunci, o să se facă ziuă bine, poarta o să fie 
deschisă și intri înăuntru. Străbaţi curtea, apoi o iei la dreapta, 
spre căsuţa de jos, unde se află războiul. Acolo o să dai de 
logodnică mea, Lenio. 

— Lenio?! Făcu Nicolios, răsucindu-se către Manolios, cu o 
strălucire ascuţită în ochi. 

— Da, o să dai de Lenio și să-i spui... Ascultă bine vorbele 
mele, Nicolios, și întipărește-ţi-le în minte. Să-i spui așa: 
„Manolios îţi trimite bineţe și te roagă să poftești sus pe munte; 
vrea să-ți vorbească”. Nimic altceva; să-i spui vorbele astea și 
să pleci numaidecât... 

Ai înţeles? 

— Am înţeles; e treabă ușoară. Am și plecat. 


171 


Şi ridică piciorul să pornească, nerăbdător să în satul din vale. 

Se vădi 

— Stai, stai, ied sălbatic! Făcu Manolios, apucţ du-l de braţ. 
Dacă te-o întreba cum o duc, spune-i n* 

O duc bine; să nu care cumva să-i mărturisești, nap* * 

Stocule, că-s bolnav. Bagă de seamă! 

— N-avea nicio grijă, baciule. Am să-i spun? Q duce bine!" și- 
am s-o iau la sănătoasa. 

— Pleacă! 

Nicolios parcă prinsese aripi la picioare. Dispăru cât ai clipi din 
ochi. 

Lenio se trezise de mult. Fiersese ceaiul de izmă turnase în el 
și puţin rom și i-l ducea stăpânuâui, bătrânul Patriarheas. 
Durdulie, nepietănată, desculţă, urca scara de piatră, ciripind ca 
un sticlete. 

Bătrânul boier se ridicase în capul oaselor pe patul lui moale; 
privea pe fereastră, de sus, de la el, acoperișurile caselor 
țărănești din Licovrisi. Îi lua la rând, în gând, pe toţi sătenii, 
bătea la fiecare ușă, intra în case, spunea câte o vorbă bună și 
plecă mai departe. Apoi ajungea cu închipuirea pe munte, 
arunca o privire grăbită pe deasupra oilor, dădea cu ochii de 
Manolios, și-l cuprindea furia. „Auzi ce îndrăzneală, să mi se 
împotrivească mie, și cine: un pârlit de argat! Cică nu-i pregătit 
sufletește... Are și el swflet! ... Hm, nenoroci- tule, dacă n-o iei 
pe. Lenio până la sfârșitul lui aprilie, să nu te mai văd în târla 
mea, să te cari înapoi la mânăstire, să trăiești acolo ca un 
eunuc. Să te duci dracului, nerecunoscătorule! Tu i-ai sucit 
minţile feciorului meu, tu! L-ai făcut să-i fie milă de sărăcime; 
cică oameni sunt și ei, frați de-ai noștri! Auzi colo! Toate astea 
sunt bune și sfinte, nu zic, dar să le asculţi la biserică, atunci 
când le spune popă, duminică, de pe amvon, iar nu să vii acasă 
și să le treci în fapte, nătângule! Numai un smintit face sșa 
ceva!” 

172 


Deschise ușa și intră cu ceaiul de izmă. Gân- 
M'"bătrânului Patriarheas se desprinseră deodată de 
Ur 1 lui Mihelis, și se opriră asupra acestei codane la nul 'piină 


de vino-ncoa', care îi aducea tava cu ștre" wănându-și trupul 
fraged și mlădios. Cu pleoa- 

CST neumătate închise, o privea printre gene cum se 

6 ia și-i admira sânii obraznici, coapsele rotunde, apr*nehii 


tari... „Ce să fac cu tine, porumbiţo? Își spugen în sinea lui. 
Păcat că ești fiica mea... Tot așa era 
„emaică-ta în tinereţe - Dumnezeu s-o ierte! — Și într-o 


noapte...” Boierul oftă adânc. 

— Qnm te simţi astăzi, stapme r îi întreba Lenio cu 

„laşul ei unduios. De ce oftezi? 

° - Cum să nu oftez, Lenio r Am de turca cu pn- copsitul de 
îecioru-miu și cu Manolios. Aștia doi or să mă bae în pământ... 
Te-ai dus alaltăieri pe munte și l-ai văzut; ce ţi-a mai spus 
sturlubaticul? 


— Ce să-mi spună, stăpâne! Făcu Lenio oftând și ea și 
aşezându-se jos lângă pat, la picioarele bătrânului. Aș crede că 
l-au călcat ielele... Abia vorbea, aiura și i se încurca îimba în 
gură... În loc să se uite la mine ca un bărbat, își iasă ochii în 
pământ sau și-i ridică la cer, ferindu-se să mă privească... Nu 
știu ce să mai zic, stăpâne. Ar fi bine să te duci cu el la părintele 
Grigoris să-i facă o citanie... 3Ski râde, stăpâne, Manolios e rău 
de tot! 

Bătrânml libidinos se uita cu râvnă la Lenio, urmărind-o cum 
se mișcă și cum se roșește. Oftă din nou. 

— İl iubeşti, fă, ia spune? O întrebă el, și începu să soarbă cu 
zgomot ceaiul de izmă. 

— Ce să-ţi spun, stăpâne? Răspunse Lenio. Pe ăsta mi l-ai 
sâes, pe ăsta îl iau, dacă mi-ai fi dat altul, aș fi luat altul. Toţi 
bărbaţii sunt la fel, după mintea mea cea îngustă. 

— Chiar și ăia bătrâni, Lenio? Întrebă boierul, clipind din ochi. 

173 


— A, nu! l-o întoarse răspicat codana, jignită V 

Bese numai de cei tineri. J 

— Până la ce vârstă? Stărui bătrânul. 

— R~ Până la vârsta când sunt în stare să facă copii " 

Punse fără șovăială Lenio, ca și cum ar fi avut o lun pricepere 
în astfel de chestiuni, rostindu-se asupra 1 

Cu hotărâre și fără ocol. 


— Lenio, tu nu ești proastă, și-o să ajungi departe ascultă-mă 
pe mine. Văd că știi ce vrei. 

Fetișcana chicoti și se ridică; luă ceașca goală și porni spre 
ușă. 

— În câte ale lunii suntem azi? Întrebă bătrânul. 

Lenio numără pe degete: duminică, luni, marți... 

— Douăzeci și șapte aprilie, răspunse ea. 

— Hm, o să mai așteptăm încă trei zile, până o binevoi să ne 
dea un răspuns excelența sa Manolios. Dacă și-o pierde minţile 
cu totul și-o să dea cu piciorul la o podoabă ca tine, fii fără grijă, 
Lenio, o să-ţi găsesc eu un bărbat mai bun, un bărbat adevărat, 
care să nu umble cu tot felul de trăsnăi și cu vorbe fără noimă; 
și-o să-ţi umple casa de copii. Tu să fii sănătoasă! Astăzi am de 
gând să mă scol și să mă duc la biserică, apoi să dau o raită prin 
sat... Adu-mi să mă primenesc. 

„Babalâc  desfrânat! Murmură Lenio coborând scara și 
chicotind de parcă ar fi grdilat-o cineva. Cum mă mai sorbea din 
ochi... Pe legea mea, dacă nu mi-ar fi tată, l-aș face pe hodorog 
să mă ia cu cununie, și de n-ar fi în stare să facă copii, pagubă 
în ciuperci, că n-a pierit lumea; sunt destui alții, slavă Domnului, 
în stare de asta. Insă Diavolul și-a vârât codiţa și a făcut așa 
cum a vrut el. Dar nu-i nimic, că nici cu Manolios nu mi-e 
rușine!” 

Chiar în clipa aceea apăru în pragul porţii Nicolis. Era 
înfierbântat, din trup îi ieșeau aburi calzi, curtea se umplu de o 
duhoare aspră de ţap. Semăna, 

174 


T cu un ţap ridicat în două picioare, lucios, pe-i drep, tjmaș. 
Dar semăna și cu un tânăr arhanţijtunf văzu, Lenio se opri în loc, 
înfiorată. 

Ghel yin j e și asta? Murmură ea. Parcă ar fi cioldf Nicolios. la 
te uită ce mare și îndrăzneţ s-a bănașu miroase de tare! A 
început să-i mi- făcut; șI. 1" 

Cine cauţi? Strigă ea tare. Tu ești, vrei k1? U smt, Nicolios! 
Răspunse tânăml păstor cu 

1 s răgușit, ca un cocoșel ce-și încearcă primul cucu- 

. Y\; h măi, te-ai făcut bărbat în toată firea! Ce rei? 

— Manolios m-a trimis cu noaptea-n cap să-ţi spun două 
vorbe. Și iată, am venit. 


— Manolios? Făcu Lenio, cu inima zvâcnindu-i în piept, și se 
apropie de Nicolios. Nu ţipa așa, că nu ești pe munte; vorbește 
mai încet. Ce ţi-a poruncit să-mi spui? 

— . lacă, Manolios îţi trimite bineţe și te roagă să poftești sus 
pe munte; cică vrea să-ţi vorbească. 

— Asta-i tot? Bine, spune-i că o să vin... Stai, nu pleca. Cum o 
duce Manolios? 

— E bine, e bine! Strigă Nicolios, și-o luă la fugă cât îl ţineau 
picioarele, împrăștiind în urma lui mirosul acela pătrunzător de 
tap. 

Mihelis ieşea tocmai atunci din casă, îmbrăcat în haine de 
duminică, proaspăt ras și pieptănat cu îngrijire. Se gătise de 
biserică, deoarece voia să asculte 

Evanghelia, dar mai întâi dorea s-o vadă pe Mariori. 

Strălucea în mijlocul curții, falnic ca un vultur. Lenio se opri o 
clipă în loc și-l privi cu admirație. „Așa trebuie să fi fost și tatăl 
meu în tinerețea lui, gândi ea; ca sfântul Gheorghe!” 

175 


— Bună dimineaţa, Lenio! Spuse Mihelis du-și în cap căciula 
pe care o avea în mână. Mă 1 n" 

Biserică. Lle 

— Să-ţi ajute Dumnezeu, stăpâne! Răspunse î cu un glas 
ironic. Numai să ai grijă să te duci dre r biserică, să nu greșești 
cumva cărarea.??' 

— Tu știu că n-o s-o greșești pe-a ta; o să te d drept la 
Manolios, după câte mi se pare... făcu MI lis, care văzuse 
curierul plecând. N-ai de ce s"*!' 

Plângi, nu-i așa? 

— Nu mă plâng de loc. Cine ţi-a spus că mă plăh „o i-o 
întoarse faţa, înțepată. Ce să faci, suntem și n slugile, oameni, și 
Dumnezeu nu vrea să ne plânoen! 

lar dacă Manolios s-ar îmbrăca cu hainele taie, *st pâne, ar fi 
și el un boieraș. 

— Ai dreptate, ai dreptate, Lenio; numai haine. 

Ne deosebesc, răspunse Mihelis ieșind pe poartă. 

În olipa aceea, bătu clopotul la biserică pentru liturghie. 

— Mă duc, Lenio, mai adăugă el. Şi să ne aduci vești bune de 
la munte! 

— lar tu de la fata popii! Strigă în urma lui Lenio, care nu 


rămânea niciodată datoare cu răspunsul. 

În biserică plutea un miros plăcut de ceară și tămâie. Icoanele 
mari de la altar străluceau; pereţii, de la lespezile de piatră până 
în vârful cupolei, erau acoperiţi de sfinţi și de îngeri cu aripi 
multicolore. Când intrai în această străveche biserică bizantină, 
aveai simțământul că pătrunzi într-un paradis plin de păsări 
minunate și de flori înalte cât omul, unde îngerii săreau din 
floare în floare, culegând mierea, ca niște albine uriașe. Sus, pe 
boltă, deasupra capetelor credincioșilor, stăruia năprasnic, 
ameninţător, Atotpu- ternicul. 

176 


Pe lespezile de piatră, oamenii se mișcau în- 

larâncolo, tot ca niște albine; treceau prin (aţa ace ȘI 'h înhia 
i | ăt coace ** *'moenuncheau, se închinau și le sărutau, icoane 
o toijeau m mijlocul mulţimii și stăteau neapol.S.6ân picioare, 
ascultând evlavioși slujba, bărbaţii clintiţi? Emei e m spate. 
Lângă masa unde se vând lu- 

"se ţine cutia de mile erau stranele frunta- 

Dar astăzi nimeni nu știa dacă boierul Pa- 

"Tsatului. D 

'heas o să vină sau nu; cât despre căpitanul Furtriars acesta 
se zvârcolea în patul lui și urlă de dureri, || hlii li îi s acesta p ș 

Numai învățătorul era acolo, cu ochelarii lui mici pe as și cu 
gulerul alb, curat, iar alături de el, moș? 

Idas, de pe buzele căruia picurau murmure înveninate, îl 
văzuse în ajun pe lanacos, care-i adusese vești proaste: 
pretindea că zdrenţăroșii, ce rătăceau pe drumuri de trei luni de 
zile, își vânduseră toate inelele și nu mai rămăseseră decât cu 
degetele. Ce să facă bătrânul Ladas cu degetele goale? Ce să 
facă el cu urechile lor, fără cercei în ele? Își blestemă soarta. 

„N-am noroc, și pace! Gândea stând în picioare în strană lui. 
Ar fi trebuit că satul distrus de turci să fi fost mai aproape de 
Licovrisi, ca să ajung mai repede la ei... Acum, cu ce m-am ales 
eu că ei au fost goniţi? 

Cu nimic! Ce ghinion! Să-i ia dracu 1" 

Credincioșii intrau în biserică, zvârleau câţiva gologani în cutia 
de mile, luau o lumânare, își făceau cruce și înaintau spre 
icoane. Dar gândul bătrânului Ladas era departe... „Bine c-a 
semnat, prostănacul, chitanţa pentru cele trei lire; dacă eram eu 


în locul lui...” 

Dar n-apucă să-și termine gândul; o statură masivă veni și se 
așeză alături de el, făcând să scârţâie strana, 

Ladas întoarse ușor fața, ofticat, și-l văzu pe bătrânul 

Patriarheas cu obrajii palizi, buhăiţi, cu ochii tulburi, cu buzele 
galbene și uscate. „Numai crapă o dată porcul ăsta de boier”, își 
zise în gând, în timp ce-l să- luta cu o înclinare a capului. 

177 


— Grabnică însănătoșire, boierule! Rosti cu i ţâţe de gură, 
apoi se întoarse din nou la neno rea lui. R°ci~ 

Peste puţin, " își făcu apariţia în biserică și MiW, întârziase, 
fiindcă trecuse mai întâi pe la Mariori 1S' 

Re-i trimisese vorbă că-l așteaptă, vrând să-i vorbeas*?" 

Era singură acasă, numai cu bătrâna ei doică, ṣu” 

Și devotată. 'a 

— Ai întârziat... Îl întâmpinase Mariori, care stat în dosul porţii 
și-l aștepta. A 

Era gătită și ea cu hainele cele mai bune; la an avea o salbă 
de galbeni cu efigia sfântului Constantin moștenite de la mama 
ei. Își înroșise obrajii palizi cu sulemeneala ce i-o adusese 
aseară, pe ascuns, lanacos 

Dar ochii îi erau umflaţi, parcă plânsese, și aveau cearcăne 
mari, vineţii. În mână ţinea o batistuţă, pe care o ducea din 
când în când la gură. 

— De ce m-ai chemat? Întrebă Mihelis neliniștit. 

De ce ești tristă, draga mea Mariori? 

— Tata se grăbeşte, răspunse Mariori, și-și lăsă ochii în jos. Se 
grăbește, vrea să ne cununăm. 

— Dar n-am spus că de Crăciun, dragă Mariori? 

Nu s-a împlinit încă anul de când a murit mama, și nu se 
cade... _ 

— Dar el se grăbeşte... repetă tânăra fată cu jumătate glas. In 
fiecare zi bombănește, se scoală noaptea, se plimbă prin odaie, 
nu mai poate dormi. 

— De ce? Ce-a păţit? De ce atâta zor? 

— Nu știu, dragul meu Mihelis, nu știu... murmură 

Mariori cu glas tremurător. 

Ştia ea bine de ce se grăbea tatăl ei s-o mărite, dar nu putea 
să-i spună asta lui Mihelis. Simţea în trupul ei, în măruntaiele 


sale chinuite, că bătrânul avea dreptate și că trebuiau să se 
grăbească. 

— Tata n-a iubit-o pe mama, vorbi Mihelis. Ea era mai mare ca 
el, îmbătrânise, începuse să-l cică- 

178 


Isju putea s-o mai sufere, și când a murit nu 

„"» ău după ea. Cu toate astea, i-e rușine să i-a PariU,. Jna. Nu 
s-a încheiat încă un an de la moarcalce da' boierul satului, 
trebuie să fie pildă... 

Tea T'Â dragă Mariori? 

Int înţeleg, înţeleg... Dar îţi spun că tata se gră- 

„ „Și se ceartă mereu cu mine... Nu mai pot 1 

Bef6 eni să tușească, dar se stăpâni; își duse batista 

„în mâna lui Mihelis, mânuţa ei slabă tremura, o °” de 
transpiraţie. Flăcăul se uită la ea și se spe- 

' într-adevăr, fata. Se topise de tot; sub piele i se ghiceau 
oasele și pe frunte i se vedea parcă ţeasta caţ— Draga mea 
Mariori... murmură el, strângându-i inâna la piept. Draga mea 
Mariori... Îi şoptea galeș, ca și cum ea ar vrea să plece și el ar 
vrea s-o ţină, și cum fata n-ar fi fost decât un pumn de nisip ce-i 
alunecă din mână. 

— Dragul meu Mihelis! Îngână tânăra fată, străduindu-se să-și 
stăpânească plânsul. Du-te, Mihelis; du-te la biserică. Vin și eu în 
urma ta... Am întârziat; hai, du-te, și Dumnezeu să ne ajute! 

Mihelis îi luă capul și i-l strânse un moment la piept. 
Trupușorul ei firav tremura tot. 

— Dumnezeu să ne ajute! Murmură ea din nou, și intră 
grăbită în casă, unde căzu, pe jumătate leșinată, în braţele 
bătrânei sale doici. 

Mihelis deschise încet poarta și porni repede spre biserică; 
simţea cum inima i se înăbușea în piept. 

Biserica se lumină parcă la intrarea lui. Înainta și se opri, în 
picioare, lângă strana tatălui său. Bătrânul își întoarse ochii spre 
el și-l privi cu admiraţie și mândrie. „Așa eram și eu, gândi în 
sinea lui. Așa eram și eu odată, cu mulţi ani în urmă... Ah, viaţă, 
viaţă ticăloasă, cum te duci ca un basm!” 

179 


Între tiinp, Lenio se pieptănase, își dăduse de flori pe păi și 


piept, își pusese năframa «alb** 

Cu i'rangjuTi roșii, pe care i-o dăruise stăpânuf e'j* 

Paști, și apateă pe ulicioarele mai dosnice ale saM 

Ca să iasă la potecă ce ducea pe muntele A? * 

Cioare. 

Slujba de la biserică se terminase. Sătenii se pâra în piaţă, cu 
straiele și cu sufletele lor de du'S-— 

Nică; unii începură să se plimbe în sus și în jos *?!" 

Intrară în cafeneaua lui Costantis să tragă o dul? 

Şi să se mai înveselească puţin. * a 

Aga stătea ca de obicei sus, în ceardac, și își fun narghileaua, 
având în dreapta lui seizul cu trâmbit'1 

lar în stânga pe lusufachi, care mesteca sacâz și? 

Turnă rachiu să bea. Bătrânul agă își închidea pe ju. 

Măfate ochii urduroși și privea printre gene jos, în piaţă, spre 
sătenii lui, așa cum își privește ciobanul turma să de oi, cu 
îngăduinţă și duioșie. Aga știa că el e om și ceilalţi nu sunt decât 
oi; că lui îi e hărăzită carnea și celorlalţi legumele. Ca atare, îi 
lăsa să pască în pace, spre a-l îndestula cu lâna și cu car- nea de 
care avea nevoie el. _ 

Lenio urca muntele sprintenă ca o căprioară. In inima ei 
simţea dinainte ce voia să-i spună Manolios: că nunta se va face 
chiar săptămâna asta, că zbuciumul lor se va sfârși, că va 
începe o viaţă nouă, o viaţă adevărată și pentru ei - ziua, cu 
grijile casei și ale gătitului mâncării, noaptea, cu îmbrăţișări, iar 
după nouă luni, legănarea pruncului... N-o să mai fie slugă, o să 
fie și ea o femeie cu adevărat, o mamă... 

Îi pâăcea tare mult de Manolios. Era liniștit, harnic, frumos, cu 
bărbuţa blondă, cu ochii albaștri, cu chipal blajin, ca un adevărat 
Hristos. Inima i se des- prindea din piept și zbură înainte, urca 
muntele, ajungea la stârtă, se rotea de câteva 011 pe sus prin 
văzduh, apoi se așeza pe umăral hâ Manolios ca o 

380 


Blândă, grasă, cu pene iranroase, cu pi- 

Qpea nnâttgâie-toir de ceafă fi de 

J pgrane că stă pe săi» ca «ea mare, unde urcușul, și mă 
așteaptă.! E bună seamă iciitia fai zboară, ca și a mea", își 
spuraea Lenio, 


CWt adevărmamoâios stătea pe sfi» ca cea mare tergea 
mereu fața umflată, care-i crăpase din n°U\fi-e milă, imne milă 
de ea, sănnaatia! Gândea el, n'-l n-am încotra... Trebuie să mă 
izbăvesc de orice ta să fiu cai sufletol oarăt, bq tâmpul fără 
prihană, 

Tsă' fiu vrednic " 

Ciuli urechea și auzi un foșnet de pași sprinteni și sori; o 
adiere le vâat îi aduse o saaixeasmă plăcută de apă de flori; 
nările îi palpitară. Cunoștea bine mi- reasma aceasta; era 
parfumul lui Lenio., 

Vine! Vine! Tremură el. Vine! Uite-o!" 

Intr-a&evăT, Băfeama galbenă se ivi pe potecă. Lenio se opri 
O clipă din mers, își puse mâna streașină la ochi, fi-l zări «uş, pe 
stânca ssa mare, pe logodnicul ei, cu fața aplecată în jos, 
așteptând-o. Işi înce- tini pasul. 

„Uite-o î” Tepetă Manolios, ridicându-și capul și sărind 
deoparte în picioare; dar rămase pe loc. 

Lenio își lăsă faţa în jos, prefăcându-se că nu-l vede, spre a-l 
sili să-i iasă înainte, ca de obicei, să o cuprindă de mijloc și să o 
ajute să urce... De data asta însă, Manolios nu se grăbea să-i 
iasă în cale. 

— Hei,  Maoolios!  Sixigă fata, nemaiputându-și stăpâni 
nerăfedarea. 

Manolios nu răspunse; stătea sus pe stâncă, tăcut, nemișcat. 
Leaio începu să alerge, se apropie de stâncă și-și ridică ©pliii 
sjpreel. Dar când îl văzu, scoase um țipăt: 

— Sfântă Fecioară | 

181 


Și se prăbuși la pământ. Manolios cobori la e ajute. Dar Lenio 
își acoperi ochii cu braţul r u să nu-l vadă, iar cu mâna dreaptă îl 
împingea de V” 

Ea, să n-o atingă. Lnsă 

— Fugi... fugi! Strigă, plângând cu hohote. Pu ,,. 

— Privește-mă, privește-mă încă o dată, Le spuse Manolios cu 
glas domol. Privește-mă' bine te scârbești de mine, să scapi... 

— Nu, nu! Plângea nefericita fată. Du-te! Futr- 

Manolios se întoarse și se așeză din nou pe stân" 

O bucată de timp tăcură amândoi. Apoi Lenio sra. ’. 


— Ce ai? Pentru numele lui Dumnezeu, spun ’ 

Ce ai? 

— Lepră... răspunse Manolios liniștit. 

— Lenio se cutremură. Işi întoarse fața spre sat. 

— Mă întorc acasă, spuse ea. Pentru asta m-ai chemat? 

— Da, pentru asta, răspunse Manolios cu același glas domol. 
Acum ești în stare să mă mai iei? Nu. 

Ești în stare să faci copii leproși ca mine? Nu. Du-te! 

Tăcură din nou amândoi. Nu se mai auzea decât scâncetul 
jalnic, dureros al tinerei fete. 

— Rămâi cu bine, Lenio! Spuse Manolios, și porni înapoi, spre 
stână. 

Lenio nu răspunse. Își șterse ochii cu năframa galbenă și privi 
în jurul ei; nu știa ce să facă, nici încotro s-o apuce. Manolios 
dispăruse; pământul începu să se învârtească iute cu ea. 

Soarele era la amiază. Nu se auzea decât clinchetul tălăngilor 
de la oile care se întorceau să se adăpostească de căldură la 
umbra stejarului mare și stufos. 

Un sunet de fluier răsună o clipă, ca un zvon în pustiu, dar 
îndată tăcu și el, mâhnit parcă. ă 

„Lepră... lepră...” repeta în sinea ei Lenio, tremurând. In 
văpaia amiezii, tremura și clănțănea din dinţi. 

182 


A stat oare prăbușită peste pietre? Nu-și putea mă | se păi'ea 
că au trecut mii de ani, dar, da să nu se scurseseră decât câteva 
clipe, deoarece, fireș e,. Jjegpiece) soarele era tot sus, la 
amiază, 

Sntit pe boltă. 

Sunetul fluierului se auzi din nou, vesel și trist, tăruitor, ca o 
fiinţă care plângea, cânta și ţipa în pus- 

Sf. Te departe de lume neputând îndura singurăta- 

Fără să știe ce face, fără voia ei, Lenio se îndreptă spre 
fluierul care striga. | se părea că pe ea o strigă, ? 

Se părea că o cheamă cineva și se îndreptă într-apolo 
zdrobită. Rămăsese și ea singură, printre aceste pietroaie 
încinse de arșița soarelui... Părăsită, mâhnită, nu putea să 
îndure nici ea pustietatea. Înainta fără să știe încotro. Sunetul 
fluierului se auzea tot mai puternic, tot mai stăruitor, tot mai 
rugător... Atrasă de-o putere de neînvins, mergea așa, în 


neștire. 

Pe neașteptate, sub un stejar uriaș, cu o coroană stufoasă, 
într-un prislop, zări oile câte răsuflau greu, cu gâturile întinse la 
pământ, după puţină răcoare. 

De departe, numai două oi se zăreau răzlețe, parcă se 
fugăreau, parcă se luptau. lar lângă ele, în picioare, ciobănașul, 
pe jumătate gol, sărea și ţopăia laolaltă cu ele, cu un caval la 
gură, din care cânta... Din când în când, se oprea din cântat și 
scotea niște strigăte sălbatice, bătea din palme, behăia 
întărâtat, apoi începea din nou să cânte, și mai cu foc... 

Vrăjită, Lenio înainta încet. Ciobănașul, cu spatele spre ea, n-o 
vedea. Lenio vedea acum totul limpede: 

Un berbec cu lână bogată, cu coarne mari, răsucite, fugărea o 
oaie albă; uneori o încăleca, oaia scăpa și fugea, berbecul alerga 
după ea, își zvârlea cu furie picioarele din faţă, o înhăţa din nou, 
se arunca asupra ei și mugea surd, ca și cum ar fi implorat-o... 
lar 

183 


Sal ciobănașul urmărea goana lor ţopăind, sărind în implorând 
o dată cu berbecul și scoţi «d niște sălbatice, spre a-l încuraja: 

— Haida, Miţosule... Pă ea, Miţosule, H-u tţ strigă el într-una, 
iar când nu striga, cânta din cav 1 

Lenio ajunse în spatele ciobănașului și își Oprj/ 

Suflarea, rămase cu gura deschisă, gâfiia. Sânii o du reau 
cumplit. 

Acum, oaia parcă obosise, parcă nu mai avea n teri să reziste 
și se dădu bătută. Miţosul sări în sr- narea ei, o acoperi toată, își 
scoase limba și încen s-o lingă și s-o muște de ceafă; lâna îi era 
udă de bale, în aer plutea o duhoare de mascul 

Nicolios zvârili fluierul, aruncă de pe el ultimul vesrnânt și, în 
pielea goală, nădușit, se porni să joace și se bâţăie din şale, 
întocmai ca berbecul. 

Vinele de la gâtul lui Lenio se umflară, ochii i se 
împăienjeniră. Deodată, în toiul dansului său, Nicolios se răsuci; 
o văzu acolo; se năpusti asupra ei și-o trânti jos, pe iarbă, alături 
de oaie și berbec. 

Lenio au făcu aici un gest de împotrivire. 


— Află, agă, că bietul căpitan Furtunas e rău de lot Oasele 


capului nu i se mai prind la loc. Și ce n-am făcut, crede-mă! L- 
ara oblojit cu buruieni, l-am uns cu alifii! Părintele Grigoris i-a 
citit rugăciuni; o ţigancă i-a dat în cărţi; am aprins o lumânare la 
icoana sfântului Pantelimpn, tămăduitorul; ba i-am dat să 
mănânce și fudulii de motan, căci se zice că pisicile au șapte 
suflete în ele. Dar totul a fost. În zadar! 

Nici Dumnezeu, nici Diavolul nu vor să-l mai vindece pe 
sărmanul căpitan. 

Aceste cuvinte fură rostite de baba Madalenia, ca- re-și 
mușcă însă numaidecât limba, ca și cum n-ar fi vrut să i se audă 
ultimele vorbe. 

— Fii, drace, surd, surd! Mormăi ea, și gura începu să-i turuie 
din nou. Azi-dimineaţă l-a chemat pe Miheris, feciorul boierului 
Patriarheas; cică vrea să-i scrie el testamentul; acum mă duc să- 
| chem pe părintele Grigoris, să-l împărtășească. Căpitanul 
nostru a ridicat ancora, agă? Se pregătește să pornească în larg. 
Adineauri m-a chemat și mi-a spus: „Tușă 

Madalenia, fă-mi plăcerea, du-te la agă și spune-i așa: 

Multe salutări de la căpitanul Furtunas, spânul cu iată de 
muiere, că ridică pânzele și pleacă; să ne în- 

14* 

185 


Tâlnim cu bine!" Și iată am venit, agă; eu sunt bab- 

Madalenia. D 

Aga, mahmur, cu ochii cârpiţi de somn, cu obra „” 

Buhăiţi, desculţ, nepieptănat, nespălat, încă, şedea n* 

Sofa și-și sorbea cafeaua, să se trezească. O ascul? 6 

Pe baba Madalenia, a cărei gură nu se mai oprea cum ar 
asculta răpăitul ploii. Când, în sfârșit, bătrân tăcu, aga căscă 
lung și mormăi plictisit: 

— Dar cu creierul cum stă, bre? 

— li merge ca un ceasornic, agă. 

Aga căscă din nou, și mai plictisit. 

— l-e frică? Întrebă el apoi cu gura încă deschisă după căscat. 

— De loc, de loc, agă. De-i vorbești de Dumnezeu sau de 
Diavol, el râde. Doamne, iartă-mă! Nu-i pasă de nimic. 

— Mai bea? T 

— Da, bea; dar puţin... 

— Bine; du-te și spune-i că după ce m-oi trezi o să vin să-mi 


iau rămas bun de la el; o să vin cu seizul să-i sune din trâmbiţă 
și cu micul lusuf să-l des- fete, cântându-i maneaua care-i place 
lui. Ştie el care. 

Acum Îmi iau cafeaua; pe urmă fumez un ciubuc și-o să beau 
un rachiu; apoi o să-l pun pe lusufachi să mă scarpine la tălpi, ca 
să mă trezesc de-a binelea; după aceea o să vin... Ascultă aici, 
baccea: să-i spui să nu care cumva să se grăbească să moară 
înainte de-a veni eu! Să mă aștepte, bre. Hai „du-te 1 

Căpitanul Furtunas, galben ca lămăia, sfrijit, nemaiavând sub 
pielea-i tăbăcită decât oasele goale, cu capul înfășurat bine într- 
un brâu lat, roșu, ca să-i oprească sângele, se rezemase cu 
spinarea de perete și stătea calm, nepocăit și neînfricat. Ochii 
lui mici, sclipitori și vioi, că ai maimuţei pe care o văzuse cândva 
la 

Odesa, își păstrau vechea lor strălucire. 

186 


El Pe ° măsuţă? Se aflau sticla de rachiu, ! 

I "o statuetă de ghips a reginei Victoria a luleţu * care Q 
cumpărase odinioară într-un port 

Angliei, sjată o boieroaică adevărată, își spusese 

'» j văzuse; o femeie bine trăită, cu piept bogat, ff. |, e" Şio 
luase. De atunci, statueta era nelip- 

'rn* le lină el. „Asta e femeia mea, zicea adesea. 

Sit'f ind în“râs; cu toate că are o mustață mai mare caj rotj 
privirea în jurul lui, contemplând interiorul smeliei sale: pereţii 
murdari, grinzile năpădite de păianjeni, poliţele goale, un cufăr 
lung plin de drente, o pereche de cizme vechi, niște flanele și 
niște fiare ruginite, o cană de apă în firidă, o damigeană cu 
rachiu într-un colţ. Îşi opri ochii, câte puţin, asupra fiecărui lucru, 
spre a-și lua rămas bun de la toate. Privirea-i stărui mai îndelung 
asupra unei fo- tografii vechi, atârnată pe peretele din faţă. Era 
o fotografie mare, îngălbenită, a corăbiei lui scufundată; se 
vedeau pânzele umflate, în vânt, drapelul grecesc la pupă, o 
sirenă cu sâni mari la proră. lar el, căpitanul de treizeci de ani, 
pe punte. 

Gmdurile i se urcară pe bord. Corabia din fotografia pătată de 
muște ridică ancora, ieși din cadrul ei și porni în larg. Dar se 
lăsase parcă o ceaţă groasă, prin care căpitanul Furtunas 
deslușea cu greu niște insule, niște ţărmuri, câţiva turci cu fesuri 


roșii, câteva femei cu sânii goi, ca niște sirene, și tavernele de 
pe cheiul unui port, îmbăcsite de nori groși de fum înăbușitor, ce 
se ridicau din pipe și din grătarele pe care se frigeau pești și 
măruntaie de miel... 

În mintea lui totul era tulbure și amestecat; nu-și mai amintea 
nici bucuriile, nici necazurile prin care trecuse, nici rănile 
căpătate în războiul din 1897, la care luase parte ca voluntar, 
transportând cu corabia să muniții și provizii în Grecia... Nici 
măcar dragos- 

187 


Tea aceea pentru o turcoaică ce-l făcuse să-și n". 

Capul cândva. Nu-și mai aducea aminte dacă pov asta se 
întâmplase la Constantinopol, la Smirn-, a 

Aivali sau la Alexandria, nici dacă ibovnica s * 

Mea Chiulsumi, Fatma sau Emine! O ceaţă? 

Se lăsase peste toate, învăluind întreaga lume ca tr-o 
negură... Din toată viaţa lui, numai o singură tâmpâare 
rămăsese limpede, străbătând această deasă și apărând într-o 
lumină strălucitoare. C 

La Batum, în luna aprilie, de Sfântul Gheoro-he dusese 
împreună cu trei prieteni într-o grădină plin" 

De niște trestii cu flori mari, roșii, unde se așezar' 

La o masă, pe prundișul răcoros, și începură să mămânce, să 
bea și să cânte încet; toţi aveau capetele înfășurate în ștergare 
albe cu franjuri; totul era scăldat în lumina soarelui și dinspre 
mare adia un iz plăcut printre ei nu se afla nicio femeie, erau 
numai între prieteni, toți băieţi voinici, blonzi sau bruneţi. Unul 
dintre ei, sărbătoritul, se numea Gheorghe, Pe când mâncau, 
beau și cântau încet, începuse o ploicică liniștită, caldă, 
înviorătoare; picăturile udau prundișul alb din grădină și făceau 
să răsune frunzele groase ale trestiilor. Pământul începu să 
miroasă plăcut, ca marea. Apărură trei armeni, cu o cobză, un 
clarinet și o dairea, se așezară pe vine sub trestiile înflorite și se 
porniră să cânte manele tărăgănate și tânguitoare... 

Ce bucurie, ce plăcere simţise el atunci! Viaţa îi palpita în 
podul palmei ca o păsărică îndrăgostită, ale cărei clipe erau 
numărate... Căpitanul Furtunas își stoarse creierul, dar nu-și mai 
amintea nimic alt- ceva. Toată viaţa i se prefăcuse în fum și se 
risipise în vânt; numai petrecerea aceea și ploicică din Batum îi 


rămăseseră vii în memorie. 

— Măi, măi, oare atâta a fost tot? Murmură ei. 

Vasăzică, asta a fost toată viața mea? O ploaie măruntă, trei 
prieteni și niște trestii... Numai atâta a ră- 

188 


Rta și nimic altceva! Și eu, care credeam că ai" cu* „ina să ia 
paharul cu rachiu de pe măsuţă, aceea se deschise ușa și intră 
aga. Se la'mare ţinută, cu șalvari roșii, cu pistoale de la 
cingătoare, cu tuzluci albaștri, își cănise 

La cu vopsea neagră și își agăţase o batistă de n1"tte la 
tâmplă, ca și cum s-ar fi dus la nuntă. In mă a lui venea 
lusufachi, rotofei, alb ca o jimblă, pe 

UIW ta te adormit, mestecând mereu, din gură, iar ei seizul, 
balcăz, cu chipul fioros și încruntat, rinând tiâmbiţa în mână. 

H - Drum bun și vânt bun, căpitan Furtunas! Strigă aa. Cu 
voioșie. Am auzit că te-ai îmbarcat, bre, și vrei să pleci! 

— Am ridicat pânzele la babord, iubite agă; suflă un vânt 
minunat din pupă. Rămâi cu bine! 

— Un’ te duci, bre spânule? Făcu aga râzând și se așeză pe 
cufărul lunguieţ... Cui lași, bre, lumea asta? 

Mai stai oleacă. Alaltăieri am primit niște rachiu de mure, tare 
ca spirtul și cu aromă foarte plăcută. Stai să-l bem împreună, și 
pe urmă n-a/decât să pleci. 

— Rămâi cu bine, iubite agă! Gata, s-a terminat 1 

Am ridicat ancora, am pus mâna pe cârmă și pornesc în larg. 
O să-l bei singur. 

— Şi un’ te duci, bre? Ştii măcar încotro pleci? 

— Să mă ia dracu dacă știu; jslec așa, la întâm- plare. 

— Bre grecule, ce scrie despre asta la legea voas- tră? 

— Ehei! Exclamă căpitanul, făcând un gest larg cu mâna. 
Dacă ar fi să cred în legea noastră, ar însemna că mă duc direct 
în iad! 

Aga râse. 

— lar eu, dacă ar fi să cred într-a mea, o să mă duc direct în 
Tai, unde mă așteaptă munţi de pilaf, 

189 

1 


Femei frumoase și băiețandri ca lusufachi! Br pitane, nu 


cumva cele două credinţe își bat i Că' 

Noi? Lumea - ia spune și tu lusufachi, n-am a ţâţe? — Lumea 
e un vis; viața e ca rachiul ne îmbătăm. Și atunci mintea noastră 
se învârt ca o morișcă în suflarea vântului; tu îl faci pe cui, eu pe 
turcul agă... Bre spânule, să lăsăm povesH 

Astea; să nu le mai scormonim; drept să-ţi sn *6 

N-au haz și nu duc la niciun chilipir! N 

Se îi toarse spre băiețandrul durduliu și-i sdusp 

— Ridică-te, dragul meu lusufachi; am zărit o da migeană în 
colţ. Ridică-te și toamă-ne să bem! 

Dar chiar atunci apăru baba Madalenia, care se aplecă la 
urechea căpitanului și-i șopti: 

— Căpitane, o să vină popa cu sfânta împărtășanie să nu bei 
rachiu. 

— Care popă, zgripţuroaico? Tacă-ţi fleanca! 

Mai bine pune mâna pe damigeana și toarnă în pahare să 
bem! 

Bătrâna bodogăni ceva; mâna îi tremura, totuși umplu 
paharele. Aga se ridică, se apropie de pat și ciocni cu căpitanul. 

— Dram bun în hagialăc, spânule 1 

— Mulţumesc, la fel, iubite agă! 

Amândoi râseră din toată inima. 

— Bre căpitane, zise aga ștergându-și mustaţa, dacă profetul 
nostru Mohamed și Hristos al vostru ar bea rachiu și ar ciocni 
paharele așa cum le ciocnim noi amândoi, precis că s-ar face 
prieteni la cataramă și n-ar mai căuta să-și scoată ochii unul 
altuia... Dar ei nu; beau și de aceea au aruncat lumea în sânge... 

Uite cum ne-am împrietenit noi amândoi. Și n-a fost bine? Am 
dus-o rău? 

— Vine popa să mă împărtășească, iubite agă, spuse 
căpitanul, care simţea că i se învârtește capul și voia să închidă 
ochii. Rămâi cu bine | 

190 


Bre; un’ te duci? Nu te grăbi. L-am adus 

— Fachi să-ţi cânte, înainte de călătorie, maneaua pe 111ȘU 
jace ţie. Să nu pleci înainte de-a asculta o caie „” * jjai 
lusufachi, dă-i drumul, ai dezlegarea să cânţi. 

T sufachi își scoase sacâzul din gură, îi lipi de gehi și-și duse 
a'e? Palma dreaptăla obraz. Toc- 


*U'"Cdeschise gurița să înceapă maneaua, când aga în- 

Se mâna spre el: 

—steaptă, lusufachi; întu să sune trâmbita. 

Și întorcându-se către seiz îi porunci: 

L Deschide ușa, ieși în prag și sună cu putere, să răsune tot 
văzduhul! 

Seizul deschise ușa, duse trâmbiţa la gură și începu să sune 
ca pentru atac. 

— Ajunge! Porunci aga. Așa, acum, scumpul meu lusufachi, 
începe tu maneaua noastră dragă. 

Glasul limpede și patetic prinse a răsuna în odaie. 

Căpitanul își încorda auzul; pieptul i se umplea de durere și 
dulceaţă, ascultând cântecul care-i plăcea lui atât de mult: 
Dunia tabir, ruta tabir... adică: Lumea e un vis, viaţa e un vis, 
amân; amân! 

Niciodată căpitanul nu simțise atât de adânc că într-adevăr 
lumea și viața sunt un vis... | se părea că a dormit și că a visat, 
că a fost căpitan și că a intrat în toate porturile din Marea Albă și 
din Marea Neagră, că a luat parte la războiul din 1897, că e grec 
și creștin și că acum trage să moară... Dar nu, nu murea, ci abia 
se trezea, visul se sfârșea, se revărsa de ziuă... 

Intinse mâna liniștit și spuse: 

— Mulţumesc, scumpul meu agă; numai tu ai în- ţeles cu 
adevărat necazurile mele. Rămâi cu bine și tu, lusufachi; gurița 
ta să nu putrezească niciodată și să se prefacă în rubin, acolo, în 
pământ! 

191 


Aga fu mișcat; își șterse o lacrimă ce-i nir-nv ochi. ’ UII 

— lartă-mă, bre căpitane. Dacă uneori ţi-am că ești spân cu 
față de muiere, ţi-am spus-o din! Fus goste, nu din răutate. Să ai 
parte de-un hagialăc feri *a 

Se aplecă spre căpitan și-l sărută; ochii amându se umplură 
de lacrimi. Ră 

— Nici eu n-am știut că te iubesc aşa dem 1 

Agă dragă, spuse muribundul cu o voce slabă. R» *? 

Cu bine! U 

Se despărţiră. Pe drum, aga se întoarse către şei și-i porunci: 

— Mai sună o dată din trâmbiţă, tot așa, ca pen tiu atac, să 
audă căpitanul și să prindă curaj... S" 


Audă sătenii și să vină să-l îngroape. Un stâlp al satu lui se 
prăbușește. 

Cerul se acoperi de nori rari de vară; căzură câţiva stropi de 
ploaie. 

— Să ne grăbim, sicarilor, făcu aga. Sunt cu hai- nele cele noi. 

Și toţi trei începură să alerge. 

Mihelis se întâlni ca ei pe drum; tânărul mergea repede, cu o 
bucată de hârtie și cu o călimară în mână. 

— Cum se simte căpitanul nostru, agă?? 


— E bine și se ţine tare, cilibiule; chiar mai bine decât cei vii. 
Du-te repede! 

Baba Madalenia deschise ușa larg; îl aștepta pe popă cu 
împărtășania; dar în locul preotului apăru 

Mihelis, abia răsuflând. 

— Nu te grăbi, băiatul maichii, făcu baba. Căpitanul are șapte 
suflete, se ţine încă... Poftește înăuntru. 

Mihelis intră în casă; ușa se închise în urma lui. 

Căpitanul, istovit, închisese ochii. Sângele-i curgea în șiroaie 
pe obraji și pe cearșafuri. Bătrâna se apropie și-l șterse; se 
aplecă la urechea lui și-i șopti: 

192 


ltane, a venit Mihelis cu călimara; haide, curaj j căzut în 
toropeală, deschise ochii, făou 

Căfort își'lidică Puâin capul spart u Bine ai venit, boierașule! 

/Toi închise din nou ochii și adormi. Mihelis se 

A? Cufăr, puse foaia de hârtie lângă el și așteptă, așeza p om 
srmanuj j Spuse încet baba 

Om 

G ș șp srmanuj j Spuse încet baba, gându-i ochii și ul care-i 
curgea. A fostun om 

1 deși părea sălbatic și aspru. Ca și bărbatul meu, tl care 
răposatul, care... 

Și începu să-și povestească necazurile ei, cu voce? 

Ceată, să se ușureze. Mihelis răsuci o ţigară, o f una Avea și 
el necazurile lui, dar nu le destăinuia nimănui... Acum o asculta 
pe babă, dar gândurile îi erau în altă parte. 

În vecini începu să urle un câine; baba tresări furioasă. 

— Blestematul! O fi simţit că vine moartea și urlă! 


Deschise ușa, se aplecă, luă o piatră, o azvârli în câine, apoi 
întră din nou în casă. 

Căpitanul deschise ochii. 

— Mihelis, șopti el, unde ești? Apropie-te; nu mai pot vorbi 
tare; ia hârtia și scrie. 

— Nu te obosi, căpitane, zise Mihelis. Nu-i nicio grabă. 

— Scrie, îţi spun, și lasă vorbele de încurajare. 

Am șapte suflete, dar șase din ele au plecat; a rămas numai 
unul, și acesta îmi flutură pe buze, gata să-și ia zborul. 
Grăbește-te, scrie cât mai sunt încă în viaţă. 

Mihelis se apropie de căpătâiul căpitanului; desfăcu hârtia și 
muie tocul în cerneală. 

— Ascult, căpitane, spuse el. 

Întâi de toate, scrie că sunt cu mintea întreagă și că sunt 
creștin ortodox. Tatăl meu se numea Teodols vapadais. N-am 
nici copii, nici căţei, fiindcă, slavă 

Aş 

193 


Domnului, nu m-am însurat niciodată. Am avut V 

Mulţi și i-am mâneat pe toţi; am avut ogoare 1 

Vândut, iar banii i-am mâneat. Nu, nu i-am în' 

l-am băut, totuna e. Am avut și o corabie, uite-o a*? ’ 

În fotografie; s-a sfărâmat în faţa Trebizundei și” °’ 

Dus la fund. Toată averea ce mi-a mai rămas e ai "1 

Și rotindu-și mina de jur împrejur, arătă spre cam buza lui. 

— Am s-o împart oamenilor din sat, să-și adu " 

Aminte de mine. Babă Madalenia, vino lângă mines8 

Să-mi spui unul câte unul toate lucrurile, ca să nu uit nimic; 
iar dacă o să uit ceva, acela să fie al tău. Care va să zică, scrie, 
Mihelis; ești gata? 

— Gata, căpitane. 

— Damigeana de rachiu, de aici din colţ, o las agăi, s-o bea în 
sănătatea mea. Am un dinte de axa în gură; să mi-l scoată și să- 
| dea văduvei Caterina, să-și facă un cercel. Luleaua cu 
tumbueul de chilimbar i-o dăruiesc lui* Costantis, s-o ţină în 
cafenea și s-o dea unui drumeţ în trecere prin satul nostru, ca să 
fumeze din ea și să uite tristeţea și necazurile singurătăţii și 
pribegiei pe meleagurile străine. Am vreo zece ocale de orz; le 
dăruiesc măgărușului lui lanacos, să le mănânce în seara când o 


să intre în lerusalim cu Hristos călare pe el... Cei câţiva bani ce 
mi-au mâi rămas să-i ia popa Grigoris, că altfel țapul ăsta e în 
stare să nu mă înmormânteze și să mă lase să mă împut. In 
cufărul pe care ședeai adineauri sunt niște zdrenţe - pelerine, 
bonete vechi, flanele, cizme marinărești, un felinar mic, o busolă 
și niște fiare ruginite; să le dați nenorociţilor care trăiesc în 
peșterile de pe Sarachina; să le mai daţi oalele, lampa de spirt, 
farfuriile și hainele astea de pe mine; de asemenea să le dați 
cafeaua, zahărul, funia de ceapă, sticla de untdelemn, brânza și- 
o ulcică de măsline... 
194 


Tot fiindcă mi-e milă de nenorociţii ăia. 

|? 

If Miheâi*? 

Așteaptă o clipă, să le scriu; nu te grăbi așa, ? 

Grăbesc, mă grăbesc ca să termin la timp. 

T~ grjede. Am și o carte de povești, O mie și una 

Scrie x' cy. Eam câte puţin din ea în fiecare dumi- 

„°ne când ceilalţi se duceau la biserică, să-mi nica'..” timpul. 
Cartea asta s-o. la Costantis cafegiul, 

'afiecare duminică, după Evanghelie când oamenii 

Insat vin la cafenea, s-o citească unul cu glas tare, a se 
lumineze și mucaliţii ăștia. Nu zic ba. Evanghelia e un lucru 
mare, dar nici poveștile din O mie mă de nopţi nu rănim mai 
prejos. Ai notat, Mihelis? 

J m notat, căpitane: continuă, dar nu te. Obosi. 

— Babă Madalenia, ia uită-te prin casă; am uitat ceva de preţ? 

— Papucii, căpitane. 

— Pff! Sunt prea jerpeliți, buni de aruncat la gunoi. Stai, pe 
aceștia o să-i dau de pomană lui moș 

Ladas, sărăcuţul. De câte ori mă duceam acasă la el, îl 
găseam desculţ. Să-i ia avarul ăla, să nu care cumva să 
răcească și să piardă lumea o comoară ca el. la mai uită-te, 
babă Madalenia. 

— Fotografia. 

— A, da, pe asta am s-o iau cu mine! Să mi-o pu- neţi în raclă, 
așa cum e, cu ramă și cu geam. O să iau cu mine și paharul de 
băut rachiu; m-a slujit bine și nu-l las. A, mai e statueta asta de 
ghips; s-o ia 


Ghipsofagul, s-o mănânce încai și pe regina Angliei. 

— A rămas lucrul cel mai important: casa, spuse 

Mihelis. 

Casă o las babei Madalenia, care m-a îngrijit 

“a o soră. Săraca, mult a mai pătimit cu mine. Am cnmuit-o, 
am înjurat-o, de câteva. Ori am și lovit-o 

195 


Cu bastonul. Babă Madalenia, iartă-mă; nu p 

Nn cumva plângi de bucurie că scapi de mine? 

Vrusă râdă, dar nu izbuti: îl durea capul, și - gele începu să-i 
curgă din nou șiroaie. ' în— 

— Asta-i toată averea mea, spuse el. Trece-o a | fi dă hifrtia 
să-mi ptin semnătura pe ea. '* 

Mihelisâi întinse hârtia în faţă: bătrâna îl spr"1 

Și, ajutat de Mihelis, care îi ţinea imha, semnă decL* 

Subt: Căpitan lacumis Capadais, fiul lui Teodoris 6 

Afară se auzi un cântec bisericesc. 

— Vine popa cu sfânta împărtășanie, spuse bătrân și alergă să 
deschidă cele două canate ale ușii. 

— Altă belea... murmură căpitanul. Dar hai şu terminăm și cu 
asta! 

Intră întâi bătrânul paracliser cu o lumânare aprinsă după el 
popa Grigoris, cu patrafirul, ţinând sus, cu amândouă mâinile, 
potirul acoperit cu o bucată de catifea vișinie brodată cu fir. 

— Domnul pășește în această casă! Rosti cu o voce solemnă 
și gravă popa Grigorios, trecând pragul. Lăsaţi-ne singuri. 

Mihelis și baba Madalenia își făcură semul crucii, sărutară 
mâna popii și ieșiră. O dată cu ei ieși și paracliserul cu 
lumânarea și așteptară toţi trei afară, în faţa ușii. 

— Căpitan Furtunas, zise popă, apropiindu-se de muribund, a 
sosit clipa cea grozavă când trebuie să te înfăţișezi înaintea lui 
Dumnezeu. Spovedește-ţi păcatele, purifică-ţi sufletul. Te ascult! 

— Cum vrei să-ţi spun păcatele mele părinte î rosti căpitanul 
aproape sfârșit. Ce parcă mi le mai amintesc? Dumnezeu are 
catastife și scrie în ele totul. Dacă el o să vrea, o să șteargă tot 
ce este însemnat în dreptul meu. Eu aș vrea să-i duc în dar, de 
aici, de pe părnmtr. - Numai un singur lucru, unul singur. 
Bănuiesc că așa ceva nu. Se găsește în cer. 

196 


T,. O asculta iritat; tonul din glasul căpitanului? 

Plăcea. 

IIU Un singur lucru, da, stărui căpitanul aș vrea 

7"~iuc plocon lai Dumnezeu. 

Sii-l je aniraae? Îwtrebă popă, încruntându-și sprhi- 

Un 

— Nu ţi-e rușine! Strigă popă. Om fără teamă de nezeu, nu te 
cutremuri nici măcar în această clipă cumplită? 

— Sântern niște biete furnici, Doamne! Continuă 

V istit căpitanul. Am mâncat un bob de grâu mai jt - o muscă 
moartă mai mult, mare ispravă! Hai, trare'cM buretele! Cu noi ți- 
ai găsit să te măsori, niște biete furnici? Tu, care efti cogeamite 
elefant! 

— Căpitane, făcu papa cu asprime, teme-te de 

Dumnezu! Nenorocitule, te afli în faţa porţii lui; o să se 
deschidă acum-acumși o să-lvezi în toată măreţia sa. Nu te 
cuprinde groaza? 

— . Păimte, răspunse căpitanul, astupându-și urechile, sunt 
obosit. A fost aici aga și m-a ţinut cam mult de vorbă; apoi ai 
venit Mihelis și mi-a scris testamentul. Uite, bine că mi-am adus 
aminte, ţi-am lăsat toţi banii ce mi-au mai rămas, ca să mă 
înmormântezi, să nu mă lași și pe mine să mă împut, ca pe 
alţii... Și acum mai vii și dumneata să mă sperii cu gogoriţa 
dumitale... Nu mai pot, sunt obosit, erede-mă, 

Rămâi cu bine! 

Apoi se întoarse cu fața la perete și închise ochii. 

Răsuflarea i se îngreuna. Incepu să horcăie. 

— Noapte bună 1 apucă să mai spună. 

Popa acoperi potirul cu bucata de catifea vișinie. 

— Nu pot să te împărtășesc cu trupul și sângele lui Hristos, 
spuse el. Dumnezeu să te ierte! 

Noapte bună! Murmură din nou căpitanul, horcăind fi mai 
gneu. 

197 


Se zvârcoli de două-trei ori în patul lui, gemu ca și când s-ar fi 
înăbușit, deschise gura; cearșafurile se umplură de sânge. 

Popa făcu semnul crucii deasupra lui. 

— Dumnezeu să te ierte, murmură el din no p n-am puterea 


asta. ' u 

Apoi deschise ușa și-o chemă pe. Baba Ma-dpl. 

Care făcea cele de trebuință morților. " enia’ 

A doua zi, când l-au îngropat, ploua mărunt și iniștit, ca în ziua 
aceea de Sfântul Gheorghe, la b'" 

Tum, când petrecea cu prietenii lui, pe prundișul g-u-— 

Dinii. Câţiva nori străvezii pluteau pe cer, se auz dangătul trist 
al clopotului, florile de românită că* 

Pândeau un miros plăcut în cimitirul mic al satului 

Toţi sătenii îl petrecură până la mormânt; în frunte mergea 
baba Madalenia, cu părul despletit jelindu-l adânc, în chip de 
bocitoare. 

lanacos voise să-și aducă măgărușul să urmeze și el cortegiul, 
căci aflase de la Mihelis că-i fusese lăsat drept moștenire niște 
orz. Dar popa Grigoris se îm- potrivi. 

— Apăi nu este și el făptura lui Dumnezeu, pă- rinte? Se 
burzului lanacos. 

— N-are suflet nemuritor! Răspunse popa Grigo- râs indignat. 

— Eu, dacă aș fi Dumnezeu, murmură lanacos, aș lăsa să intre 
și măgărușii în rai. 

— Raiul nu-i grajd; e lăcașul lui Dumnezeu! Strigă popă, 
alungându-l. 

— Eu, bombăni lanacos îndârijit, mergând în urma convoiului, 
eu l-aș lăsa pe scumpul meu lusufachi să intre în rai, dar cu o 
singură poruncă: să nu se balige ca să murdărească cerul. 

Și după ce totul se sfârși, după ce fiecare aruncă un pumn de 
ţărână în groapa proaspătă, oamenii se în- 

198 


V ja cafenea și începură să laude și să voraspre virtuțile 
răposatului căpitan. 

Sătenii se împrăștiară, lanacos, care nu să mai păstreze taina, 
îi trase deoparte pe Mi- 

Puj! Aşi pe Costantis și le spuse; 

Fraţilor» o să vă împărtășesc o veste rea, dar vstraţi secretul; 
nimeni nu știe încă... Manolios 

Să Pn boală urâtă pe faţă; parcă i s-a lipit pe chip o are catiţă, 
o mască de carne, un demon... Măi băieţi, car tju Cg să mai 
Zic... Nu cumva Manolios este un 

"f nt și abia acum s-a văzut? După câte am auzit eu, prin 


asemenea boli trec numai sfinţii și asceţii... 

— Nici vorbă, asta e numai urmarea sfinţeniei... 

Făcu Costantis. Manolios e un sfânt, un sfânt, da, și noi habar 
n-am avut atâţia ani de zile... 


— Nu te înflăcăra așa de ușor, Costantis, spuse 

Mihelis, pe care această veste îl întristase. Stai, întâi să 
cântărim bine lucrurile, să aducem și un doctor... 

— Eu zic, propuse lanacos, că duminică dupăamiază să ne 
urcăm toţi trei pe munte, să-l vedem... 

Şi atunci să-i duc și darul pe care-l am pentru el... 

Și, spunând acestea, scoase de la sân o cărticică legată, cu 
scoarţe de aur. 

— Evanghelia. Mi-a trimis-o aseară părintele Fotis, prin moș 
Hristofis. A spus s-o citim cu toţii, noi cei patru tfoșniţari - așa 
ne-a poreclit el, pentru cele patru coșuri pline cu merinde. A 
primit și spanacul cu orez de care v-am vorbit, l-a dat 
flămânzilor și ne-a trimis binecuvântarea sa, împreună cu 
Evanghelia asta. 

Trecură peste mormintele acoperite cu românite, unde 
zăceau strămoșii lor. Pământul, răcorit de ploaie, mirosea 
plăcut. Se opriră o clipă, respirară mireasma umedă și caldă, și 
sufletele li se umplură de mirosul romaniţelor stropite de ploaie. 

15 - Hristos răstignit a doua oară - voi. l 

199 


Mihelis oftă; gândul îi zbură pe neașteptate!? 

Godnica sa, Mariori, la chipul ei supt, palid. Cu *.' 

Câne vinete în jurul ochilor, la batista albă pe, Ce; ţinea lipită 
de gură ca să-și înăbușe tușea. Cdrt își amintea că în copilărie 
venise o dată ai! 

Tatăl său, pe când se dezgropau osemintele tinere, pe care o 
văzuse într-o zi la ei acasă, ăli hi Ibi ăl d p ă, frumoa grăsulie, cu 
ochi albaștri, cu părul ondulat, și f0 Sf' 

Veselă... Se oprise cu tatăl său lângă morrnântul d chiş; 
groparul arunca pământul cu lopata și-l t mădea pe marginea 
gropii Căută oasl ţi gp p p șil în mădea pe marginea gropii. 
Căută oasele tinerei fete în timp ce tatăl moartei, aplecat peste 
groapă, ţin ' 

O lădiţă de lemn ca să le pună în ea. La un moment dat, 


groparul își înfipse mâinile în pământ și scoase un craniu năclăit 
de noroi... Micul Mihelis începuse să plângă cu hohote. Acesta să 
fie oare capul frumos al tinerei fete cu părul ondulat? Ce s-au 
făcut ochii ei? Unde îi sunt buzele care râdeau într-una? 

De atunci trecuseră douăzeci de ani; Mihelis nu mai călcase 
niciodată în cimitir fără să-și amintească de fata aceea 
frumoasă, de craniul ei... g 

— De ce oftezi așa, Mihelis? Il întrebă lanacos. 

Dar Mihelis împinse poarta de fier cu o cruce în vârf. 

— Să mergem, zise el. 

Se îndreptară spre sat, tăcuți. În urma lor se auziră niște pași 
grei; întoarseră capetele. 

— Panaiotaros! Exclamă Costantis, A venit și căpcăunul ăsta 
la înmormântare! 

— O fi aflat că i-a lăsat căpitanul și lui o moște- nire, spuse 
lanacos, și acum se duce acasă la răposat să ia statueta de 
ghips a reginei Angliei, s-o mănânee. 

— Să ne oprim să-l luăm cu noi, propuse Mihelis. 

O să-l mai îmblânzim puţin. 

Se opriră. Panaiotaros, fără să-i salute, grăbi pasul ca să 
treacă înainte. Din ziua când sfatul de bătrâm 

200 


Pentru rolul ludei, pe motivul că avea barbă jj nu putea să-i 
mai vadă cu ochi buni Il II di 

'aleși să reprezinte rolurile apostolilor credin- si'ai lui Hristos. 

CiO'pe mutre, și vor să facă pe apostolii! Işi spuse el. 

„” nt mai bun decât ei, cu toate că-s totdeauna po- 

1 rât Fiindcă eu sufăr mai mult, și în casă la mine, 

S? Il afara casei, și în sufletul meu... Eu plâng când 

'n singur, pe când ei nu plâng decât când se ga- ră e în raâa 
altora... Eu știu ce vasăzică iubirea și 

SCă fac de râs din pricina ei și plâng, în timp ce dum- 

"ealor când iubesc sunt fericiţi și râd... Mi-e silă de ei, ducă-se 
dracului cu toţii! Unul își are măgărușul lui, celălalt mica sa 
cafenea, al treilea e bogat și-o are pe 

Mariori; eu n-am nimic. Imi vine să dau foc atelierului, să-mi 
arunc nevasta și fiicele în drum și să ucid femeia pe care o 
iubesc. Cine-i luda? Ei, care sunt pricopsiţi și fericiţi, sau eu?" 

— Hei, Panaiotaros, îi strigă lanacos, ne ocolești? 


— Noroc, apostoli falși! Răcni Ghipsofagul. Unde vă e falsul 
Hristos? 

— Nici acum nu te-ai împăcat cu povestea asta? 

Zise Costantis. Dar nu-i decât un joc, mă netotule! 

N-ai înţeles încă? 

— Joc, nejoc, aruncă șelarul, mie mi-aţi înfipt un cuţit în inimă. 
Nevastă-mea din luda nu mă mai scoate, copiii își bat joc de 
mine pe uliţă, femeile, când mă văd, se zăvorăsc speriate în 
dosul porţilor. Din cauza voastră, bătu-v-ar blestemul să vă 
bată, o să ajung un luda de-adevărat. Dar păcatul cadă asupra 
voastră! 

Lumea te iubește, măi, spuse Mihelis, nu te în- turia! lată, 
căpitanul, înainte de a muri, și-a adus aminte de tine și ţi-a lăsat 
moștenire... 

15% 

201 


— Ghips, ca să-l mănânc! Mi-a lăsat cu limbă moarte s-o 
mănânc și pe regina Angliei, Arde-i-a sele în focul gheenei! Oc" 

— Nu vorbi cu păcat, zise Mihelis. Trupul nic" 

| s-a răcit încă bine. la-ţi blestemul înapoi! U 

— Arde-i-ar oasele în focul gheenei! Strigă din n 

Panaiotaros, și faţa lui ciupită de vărsat se aprinse d odată. 
Lăsaţi-mă în pace, rogu-vă, lăsaţi-nlă cu necazt riâe mele | 

După ce rosti acestea, grăbi pasul și se îndepărtă ocărând. 

— Nu-i chip să prinzi un arici fără să te înţepi! Declară 
lanacos. Mai bine să nu-i mai vorbim. 

— A fost rănit în inimă, săracul! Spuse Mihelis în- tristat. 

— La mijloc mai e și văduva, adăugă Costantis. 

Apoi băutura. Acum se duce glonţ acasă, să-și ia nevasta și 
fiicele la bătaie. Le tot ameninţa mereu c-o să le dea afară din 
casă. 

— luda s-a cuibărit în sufletul lui și-l chinuiește, zise lanacos. 
O să ne descurcăm greu cu el. Mi-e teamă pentru Manolios j de- 
ar da Dumnezeu să nu fie așa cum presimt eu, și să mă înșel1 

— Pentru Manolios? Făcu Mihelis surprins. 

— Mi se pare că văduva a pus ochii pe prietenul nostru, 
explică lanacos. Am văzut-o alaltăieri vorbind cu el la put. 
Panaiotaros a aflat și și-a ieșit din fire. Când se îmbată strigă 
mereu: „O să-l omor, o să-i omor pe nemernic!”, și-și tot ascute 


cuțitul pe piatră. 

— Ce-ar fi să mergem chiar astă-seară să-l vedem pe 
Manolios? Propuse  Mihelis. Ceea ce ne-ai spus tu mă 
neliniștește, lanacos! 

— Să ne ducem chiar acum, numaidecât! Întări 

lanacos. Mi-e teamă să nu ne-o ia înainte Panaiotaros. 

202 


Pută 

Nu 

Mă-nșel, se îndrepta spre muntele sfintei 

' cotim și s-o luăm repede pe potecă, spuse jui Costantis. Nu 
amâna pe mâine ceea ce 

l 

Rotiră și apucară pe potecă; nu mai vorbeau, se și eau ca și 
cum în văzduh ar fi plutit o nenorocire, 

"riră pe Panaiotaros stând pe o piatră la poalele 

Z |! liiîâd Eli 

"rir 

Z | ţelui, cvi capul între mâini, îngândurat. El nu-i trecură 
înainte fără să-l tulbure. 

Ploaia încetase, norii se risipiseră; deasupra, se 

— Tindea bolta albastră și răcoroasă a cerului. Soarele 

Hra'âncă sus; scăpase de nori și râdea. 

Se auzi un clinchet de tălăngi; un fluier răsuna vesel și 
sprinţar. Cei trei prieteni trecură pe lângă turma de oi. Nicolios 
scoase cavalvxl din gură și se uită spre ei. 

— J-lei; Nicolios! Strigă Mihelis. Manolios e la stână? 

— Nu-i, nu l-am văzut. Dar duceţi-vă și voi să vedeţi! 

— Cum o duce? ` 

— Ca racul pe jar! Răspunse ciobănașul și pufni în râs. Il 
mistuie focul, și el cântă! 

— E cu chef iedul ăsta! Zise lanacos. Să mergem! 

Mihelis începu să râdă. 

— Acum o să vă destăinuiesc și eu un secret, vorbi el. Aseară, 
Lenio s-a dus la tatăl meu; fata asta e un drac împieliţat. A aflat, 
nu știu de unde, de boala lui 

Manolios. „Nu-l iau pe Manolios, i-a spus ea deschis și răspicat 
bătrânului.” „De ce fă? lubești pe altul?” 

» Da." „Pe cine?" „Pe Nicoâios, ciobănașul!" „Păi ăla, fă, e un 


copilandru, nvi i-a dat nici mustaţa, e ne- copt. Ce-o să faci cu 
el? Poate el să-ţi facă copii?" 

» Poate, poate! l-a strigat Lenio. E voinic, îmi place, 

203 


Și poate, știu bine!" Și-a început să se gudure se dea bine pe 
lângă bătrân. „Fie, i-a spus tata 

Şi să fiţi sănătoși, să vă bucuraţi împreună!" X 

Păi hartușca asta ar lua și-un ţap, Doamne " 

Tă-mă! Zise lanacos. Lu 

— Norocul lui Manolios c-a scăpat de ea! Adă 

Costantis, gândindu-se la nevastă-sa. 

În sfârșit, ajunseră la stână; intrară în bordei dacolo nu era 
nimeni. Ocoliră stâna, se urcară pe stân?’ 

Cea mare, strigară, dar nu răspunse nimeni. 

— Dumnezeule, murmură lanacos, nu cumva și fi făcut 
seama? 

— Ce tot îndrugi acolo, mă? Zise Mihelis. 

lanacos însă se îngrozise și el singur de vorbele pe care le 
rostise. 

— Nimic, răspunse. 

Porniră înapoi pe potecă, mergând în tăcere. Soarele 
scăpătase pe cer, era gata să apună; pe munte se lăsaseră 
umbrele. Se abătură din drum, spre a trece pe la o bisericuţă 
părăsita, ridicată în mijlocul stâncilor. Era o bisericuţă veche, 
uitată de oameni. Lumea își aducea aminte de ea doar o dată pe 
an, la 8 noiembrie, de ziua sfinţilor Arhangheli. Atunci se făcea 
acolo un mic praznic; credincioșii aprindeau câte o lumânare, și 
frescele, pe jumătate șterse, se luminau; aripile arhanghelului 
Mihail, negre, cu vârfuri roșii, se înviorau o clipă. Pe urmă, către 
seară, lumea pleca, luminările se stingeau și o dată cu ele 
dispăreau și aripile îngerilor pentru încă un an de zile... 

Cei trei prieteni intrară în bisericuță. lnăuntru se simţea un 
miros de mucezeală, ca într-un mormânt. 

Un capăt de lumânare, gata să se stingă, ardea în faţa icoanei 
lui Hristos... Cercetară prin altar, se uitară peste tot; nimeni. 

204 


Nu încape îndoială c-a trecut pe-aici, zise lana- 
"EI a aprins luminarea... Şi după aia.. 


— (s' r) umnezeu să-l ocrotească! Murmură Mihelis. 

Î tr-adevăr trecuse pe la bisericuţa părăsită, aprinluminarea și 
toată ziua stătuse îngenuncheat, în şese jjjbră, privindu-l pe 
Hristos. Voia să-i vorbească, 

Kenlu îndrăznea; îi era rușine, nu găsea cuvintele... 

TâT'stos, din iconostas, îl privea și el; voia și el să-i rbească, 
dar se temea să nu-l sperie, și tăcea. 

Toată ziua o petrecuseră așa, fără să scoată o vorbă, ui în faţa 
celuilalt, ca doi îndrăgostiţi ale căror inimi prea pline le 
înăbușeau glasul, îi amuţeau. lar seara, cu utin înainte de 
sosirea celor trei prieteni, Manolios se ridică și sărută mâna lui 
Hristos. Își spuseseră to- tul nu mai aveau nimic de spus. 
Manolios deschise uși'ţa și se îndreptă spre sat. 

Am spus tot ce-am avut de spus, gândea el cu mulţumire. Ne- 
am înţeles, mi-a dat binecuvântarea sa; mă duc!" 

. Și porni pe potecă, ușurat și bucuros. Își înfășuras'e fața cu 
batista lui mare, lăsându-și numai ochii descoperiți. Când ajunse 
în sat se înnopta. Apucă pe ulicioarele cele mai dosnice; mergea 
repede; nu întâlni niciun om. La un colţ coţi; uliţa era pustie; 
întinse mâna cu un gest hotărât și bătu în poarta Ca- terinei. 

După câteva clipe, în curte se auziră galenţii vă- duvei.? 


— Cine-i? Întrebă glasul ei subţire. 

— Deschide, răspunse Manolios, și inima începu săi tremure în 
piept. 

— Cine-i? Întrebă ea din nou. 

— Eu, eu, Manolios. 

Poarta se deschise repede și văduva întinse braţele. 

205 


| 

[e) 

— Tu ești, Manolios? Făcu ea cu veselie PP» 

Te-aduce? Intră. ' e VIr- 

Manolios intră și închise poarta în urma lui AK- 

Atunci îl apucă spaima. Se opri, privi cele două 1 

Vece cu garoafe și pietrele mari, albe, din curte e luceau prin 
întuneric. Tremura din tot trupul. ' au* 

— De ce ţi-ai acoperit faţa așa? Intrebă văduv 

Ţi-a fost teamă să nu te vadă cineva? Ţi-e rușin i 


Poftim în casă. Hai, intră, Manolios, nu-ţi fie frică să te 
mănânc. 

Manolios rămase nemișcat, tăcut, în mijlocul curţi” 

Deslușea prin beznă faţa strălucitoare a văduvei, braţele ei, 
albe, pieptul ei pe jumătate desfăcut... 

— Zi şi noapte mă gândesc la tine, Manoâios, spuse văduva. 
Mi-am pierdut și somnul din pricina ta. lar când se întâmplă să 
adorm, te văd în vis... Zi și noapte te chem: Vino! Vino! Și astă- 
seară, iată, ai venit! 

Bine-ai venit, dragul meu Manolios | 

— Am venit ca să scapi de mine, Caterina, spuse liniștit 
Manolios. Să nu te mai gândești la mine, să nu mă mai chemi. 
Am venit ca să te scârbești de mine 

Caterina, sora mea. 

— Eu să mă scârbesc de tine, dragul meu Mano lios?? Strigă 
văduva. Dar tu ești singura mea nădejde pe lumea asta. Fără să 
știi, fără să vrei, fără să vreau nici eu, tu ești izbăvirea mea. Nu 
te speria, Manolios; nu trupul meu, oi sufletul din mine îţi 
vorbește. Pentru că am și eu un suflet, Manolios. 

— In casă e opaițul aprins; să mergem înăuntru să mă vezi. 

— Să mergem, spuse văduva, și-l luă de mână cu duioșie. 

Intrară. Patul larg al văduvei, frumos împăturit, ocupa toată 
încăperea; deasupra atârna icoana sfintei 

Fecioare, sub care ardea o candelă mică de sticlă pur- 

208 


lar jos era aprins un sfeșnic înalt cu trei lumi- 

' preoătește-ţi inima, Caterina, spuse Manolios, r-"ndue sub 
cele trei luminări. Vino mai aproape mă privește. 

Cr începu să-și desfacă încet batista. Mai întâi apă- 

\buzele umflate, crăpate și vinete; apoi obrajii ini de răni, 
sfârtecaţi, din care curgea un lichid galâi n și gros ca Puroual' 
după aceea fruntea întinsă, roșie, ca o bucată de carne vie 

Văduva deschise ochii mari și-l privi, îi privi bine... 

Deodată, își acoperi fața cu mâinile, căzu în braţele lui și 
începu să bocească: 


— Manolios, Manolios, dragostea mea! 
Manolios o împinse încet de lângă el. 
— Privește-mă | Privește-mă! Nu plânge, nu mă îmbrăţișa! 


Privește-mă! 

— Dragostea mea! Dragostea mea! Strigă ea, ne- voind să se 
depărteze de lângă trupul lui. 

— Nu ţi-e scârbă? 

— Cum ar putea să-mi fie scârbă de tine, dragul meu? 

— Trebuie, trebuie, Caterina, sora mea; ca să scapi... și ca să 
scap și eu. 

— Nu vreau să scap; dacă scap de tine, Manolios, sunt 
pierdută. 

Manolios se prăbuși pe o ladă, alături de pat, dez- nădăjduit. 

— Ajută-mă, Caterina, spuse el rugător, ajută-mă să mă 
mântui... Și eu mă gândesc la tine, și n-am puterea să scap. 
Ajută-mă să-mi feresc sufletul, să nu mi-l pângăresc! 

Văduva se rezemă de perete, foarte palidă; îl pri- vea pe 
Manolios și inima i se sfâșia, ca și cum ar fi auzit în toiul nopţii 
strigătele propriului ei copil gata să se înece... 

207 


— Ce pot să fac eu pentru tine, dragul meu? 

Mură în cele din urmă. Ce vrei să fac? ' 

Manolios tăcea. 

— Vrei să mă omor? Întrebă văduva Vrpi c- omor, ca să scapi 
tu r * 

— Nu! Nu! Strigă Manolios îngrozit Sufletul ta ar fi atunci 
pierdut pentru totdeauna și nu vreau a-t 1 

Tăcură din nou; după câteva clipe, Manolios continuă: 

— Vreau să te mântui. Numai așa mă voi mântui și pe mine, 
sora mea. Izbăvirea sufletului tău atârnă de mine. 

— Sufletul meu atârnă de tine, dragul meu Manolios? Strigă 
văduva cu inima tresărindă. la-l atunci du-l unde vrei tu. 
Gândește-te la Hristos; și sufletul 

Magdalenei atârnă, tot așa, de el. 

— La el mă și gândesc! Strigă Manolios, care se simţi deodată 
ușurat. La el mă și gândesc, ziua și noaptea, sora mea. 

— Calcă pe urmele lui, dragul meu Manolios. Cum a făcut el 
de a mântuit-o pe Magdalena cea păcătoasă? Ştii? Eu nu știu. Fă 
din mine tot ce vrei tu. 

Manolios se ridică. 

— Plec. Ai rostit o vorbă care m-a ușurat, sora mea. 

— Și tu dragul meu Manolios, și tu ai rostit o vorbă care m-a 


ușurat; mi-ai spus „sora mea”... 

Manolios începu să-și înfășoare din nou faţa cu batista; numai 
ochii îi rămaseră descoperiţi, ca și mai înainte. 

— Rămâi cu bine, sora mea, spuse el. O să mai vin.? 

Văduva îl apucă din nou de mână; străbătură împreună 
curtea; Caterina culese pe întuneric un mănunchi de garoafe și i 
le puse în mână. 

— la-le, spuse ea. Hristos să fie cu tine, Manolios! 
208 


Deschise poarta, se uită de-a lungul străzii; nu să 

“rea niciun om. 

Za pe azj încolo n-o să mai deschid poarta nimă-? 
Puse văduva. O să aștept până te întorci tu* 
Nimnezeu să te binecuvânteze! 

Manolios ieși în drum și se pierdu în întunericul noptii- 


VII 

A sosit și luna mai; vremea s-a făcut frumoasă. În holdele 
mănoase grânele dau în copt; măslinele leagă și se îngroașă. In 
vii, agurida atârnă de butuci, iar smochinii mustesc în 
smochinele verzi, transformând laptele otrăvitor în miere. 
Licovrisioţii mănâncă usturoi ca să fie sănătoși și tot satul 
duhnește de un miros urât. Bătrânul Patriarheas s-a pus iar pe 
îndopat, înfulecând cu lăcomie orice, de parcă i se bat calicii la 
gură; se îngrașă peste măsură, sângele i se urcă la cap și cu 
două zile mai înainte, Antonis, bărbierul, i-a pus ventuze cu 
sânge, să nu-l lovească damblaua. Moșneagul Ladas molfăie și 
el un căţel de usturoi, smerit și chibzuit, îngropat până la gât în 
calculele sale: socotește câte chiupuri de untdelemn, câte 
butoaie de vin și câţi saci de grâu va recolta anul acesta; își 
numără datornicii, adaugă dobânzile, se gândește cum să-și 
încaseze banii. N-a uitat nici cele trei lire date lui la- nacos și 
plănuiește să-i scoată măgărușul la mezat, ca să pună mâna pe 
el. 

Logodnicii se înarmează cu răbdare. În luna mai nu se fac 
nunţi, în iunie vine secerișul, muncile câmpului se înteţesc, ele 
nu suferă întârziere și nimănui nu-i e atunci gândul 
tajnsurătoare; în luna următoare începe treieratul; după treierat, 
culesul viilor. Deci 


210 


— Ostilii trebuie să aștepte până la mijlocul lui indrag 2iua 
Crucii; atunci toate muncile se septeo jucatele de pe câmp sunt 
strânse și preotul teronna ţjinecuvânteze perechile de tineri 
însură- 

P*. Rnjf estea nu vor mai avea pe urmă alte griji decât 

' nânce grâul și untdelemnul strânse peste vară, să să mă 
cunoască bucuria de a zămisli și de a 

DLce pe lume copii. 

Părintele Grigoris are o mulţime de necazuri. Manu s-a 
cununat încă, iar Mihelis a apucat pe un rău. N-a strălucit 
niciodată prin deșteptăciune, jacum Manolios și prietenii lui l-au 
smintit de tot 

1 cap, abuzând de slăbiciunea lui; Mihelis a început a împartă, 
fără știrea tatălui său, făină și untdelemn săracilor, și din când în 
când măgărușul acela bleste- mat al lui lanacos - dar-ar 
Dumnezeu să crape! — 

Cară metecilor de pe Sarachina coșuri pline cu merinde... Cu 
așa minte, cobea părintele Grigoris, prostănacul ăsta o să-și 
risipească repede tot avutul, și atunci ce-o să se facă faţa mea?" 

Dar e ceva și mai grav încă: ţapul de popă de pe 

Sarachina slujește în fiecare duminică într-o peșteră și după 
aceea ţine predici; multe oi de-ale preotului din 

Licovrisi fug din turma lui și se duc să asculte palavrele acelui 
gură spartă... „Un sat e ca un stup de al- bine, murmura 
părintele Grigoris. In el nu e loc pentru două regine. Să-și ia 
tălpășița cu roiul lui și să se aciueze unde o ști. Sarachina e 
stupul meu!” 

A sosit luna mai și pe Sarachina, dar acolo ea e hămesită de 
foame și îmbrăcată într-o haină sărăcăcioasă: 

Câteva flori de câmp rătăcite printre pietre, câteva tufișuri 
înflorite și o mulţime de șopârle verzi și cenușii, care au ieșit să 
se încălzească la soare... Acolo nu-s nici măslini, nici vii, nici 
livezi; nimic altceva decât stânci aspre și sălbatice; din loc în 
loc, doar câte un arbore cocoșat de vânt, cu trunchiul răsucit și 
scorburos, și cu 

211 


Niște fructe acre și pline de sâmburi, măslini salh v roșcovi, 


peri pădureţi, încărcaţi cu ghimpi și puv'j'1 

Dușmănie faţă de om.*" 

Era o zi de duminică; peștera cu frescele pe ju ţaţe șterse se 
umpluse de lumini. Pe pereţi, ascet * 

Treziseră din somnul lor, unii cu barba și bărbia' *** 

'cate de vreme și de igrasie, alții fără piept, fără °î" 

Cioare, schilodiți ca vai de ei; din scena Răstignirii mai 
rămăsese decât chipul lui Hristos, înverzit, acon*U 

Rât de mucegai, și o frântură de cruce, cu două restu * 

De picioare galbene, din care curgea o șuviţă de sân» e 

Bărbaţii și femeile se strânseseră în peșteră dis-ded' „” 

Mineaţă. Au cântat și s-au rugat cu toţi laolaltă, apoi au ieșit și 
s-au așezat la soare. Părintele Fotis stătea în picioare în mijlocul 
lor. In fiecare duminică, după slujbă, obișnuia să vorbească 
turmei sale de credincioși, îmbărbătându-i. Întâi îi salută pe toţi 
la rând adresa fiecăruia în parte câte o vorbă bună, apoi începea 
să predice cuvântul lui Dumnezeu și cuvântul lui propriu. La 
început, glasul îi era potolit, dar încetul cu încetul devenea 
aspru; vorbele lui se rostogo- leau parcă din vârful stâncilor și se 
opreau drept în sufletele oamenilor. 

— Suntem încă în viaţă, nu ne dăm bătuţi! Să trăiţi, fiii mei! 
Le spuse el în ziua aceea pe un ton vesel, spre a le da curaj. 

Uneori le povestea parabole, alteori le vorbea despre viaţa lui, 
despre câte a văzut și-a îndurat el; cel mai adesea lua 
Evanghelia, o deschidea la. Intâmplare, citea două-trei fraze din 
ea și-și luă avânt, în faţa ochilor extaziaţi ai refugiaților se 
deschideau atunci deodată cele șapte ceruri, zdrenţele de pe ei 
se trans* 

Formau în aripi, măruntaiele din ei uitau de foame. 

— Adevărurile cele mai mari le numim de obicei povești, își 
începu în ziua aceea părintele Fotis predica sa. Astăzi o să vă 
spun o poveste, fiii mei. Veniţi 

212 


Hei, voi, femeilor care plângeţi, pentru fvorw Apropiaţi-văi 

V roeile se apropiară, cu copiii pe lângă ele, și se a ios, pe 
vine, în jurul lui; bărbaţii rămaseră în 

8? E? Oare în'spatele lor, iar bătrânii, rezemaţi în toiege, 

PIC1 egâteau să asculte cele ce avea să le spună popă. 

86 J Au fost odată, începu părintele Fotis, doi vânză- 


"” de păsări care s-au urcat pe un munte și și-u capangele 
acolo. Le-au întins și-au plecat, iar au venit a doua zi dimineaţa, 
ce să vadă? Ca- d b Ib Bl jnd au ven ţ nffele kr erau Pne de 
porumbei sălbatici Bietele păsări se zbăteau deznădăjduite să 
scape, dar ochiurile plaselor erau foarte midi În cele din urmă, 
porumbeii se ghemuiseră unul într-altul și stăteau așa, 
tremurând. „Sunt numai oase și piele, prăpădiţii! Spuse unul din 
vânzători. Cum o să-i vindem în târg?” „Să-i hrănim bine câteva 
zile, să se îngrașe”, zise celălalt. 

Le-au dat grăunţe din belșug, le-au adus apă. Porumbeii se 
repeziră să mămnce și să bea cu lăcomie. Numai unul nu voia să 
mămnce și stătea flămând. Câteva zile la rând le-au dat mereu 
grăunţe și apă; porumbeii începeau să se îngrașe văzând cu 
ochii. Numai cel îndărătnic slăbea și se căznea într-una să iasă 
din plasă. 

Peste câteva zile, vânzătorii au venit să-i ia și să-i ducă la 
târg. Porumbelul care stătuse tot timpul flămând slăbise atât de 
mult, că, repezindu-se o dată, a trecut prin plasă și și-a luat 
zborul liber în văzduh... Asta-i povestea, fiii mei. Oare de ce v- 
am spus-o? Cine ar putea să mi-o tălmăcească? Voi, bătrânilor, 
ce ziceți? 

la stoaroeţi-vă puţin mintea! 

Dar bătrânii tăceau. Atunci vlăjganul care purtase prapurul 
glăsui: 

— Eu, părinte, cred că te gândești la foametea noastră și vrei 
să spui că ea o să ne-ajute să ne recăpătăm libertatea... Vrei să 
spui că noi suntem asemenea 

213 


Porumbelului care postea... Dar restul nu-l 

Mintea mea nu poate pătrunde mai mult; iartă’ 

— Ai înţeles ce era mai de seamă, Luca; ai cuvântarea mea, 
spuse preotul. O să vă tali restul, fiii mei. Noi, în satul nostru 
bogat, î: 

să ne îngreuiem, să ne ghiftuim și să ne î peste măsură 
sufletul cu trupul care se îngră 

Trăind în pace, liniște și huzur, trupul a prins osî ' 

Și ne-a copleșit sufletul. Ne spuneam: totul Za bine, dreptatea 
domnește în lume, nimeni nu ,„,, 

Zește, nimeni nu suferă de frig, o lume mai bună că se află... 


Atunci Dumnezeu aavut milă de noi și'i-L 

Trimis pe turci, care ne-au pustiit satul, ne-au azvârlăt pe 
drumuri. Am fost năpăstuiţi și am văzut că lumea e plină de 
nedreptăţi. Am flămânzit, am suferit de frie și am văzut că pe 
lume există foame și frig; iar ală- turi de oamenii care suferă de 
foame și de frig sunt alţii - o văzurăm și p-asta! — Care 
mănâncă cât patru, stau la căldură lângă vetrele lor, unde focul 
nu se stinge niciodată, și se uită râzând la cei goi și flămânzi... 
Nenorocirea ne-a deschis ochii și am văzut limpede totul. 
Foamea ne-a întins aripile și am scăpat din plasa nedreptăţii și a 
traiului ușor! Acum suntem liberi, putem să începem o viaţă 
nouă, mai curată, mai cinstită. Lăudat fi© Domnul! 

Nimeni nu scoase o vorbă. Bătrânii dădeau din cap, femeile 
continuau să plângă încet Numai bărbaţii se uitau în ochii 
preotului și simțeau că vitejia și dârzenia începeau să prindă 
iarăși aripi în sufletele lor. 

Deodată, purtătorul prapurului ridică din nou glasul: 

— Părinte, bine ai spus: Dumnezeu a avut milă de. Noi și ne-a 
trimis nenorocirea, așa după cum și călăreţul bun biciuiește 
calul leneș... Nenorocirea ne-a biciuit sângele, ne-a deschis 
inima; ea ne-a izbăvit. 

Dar vorba e, cum o să biruim acum nenorocirea? Asta 

214 


„cmii nărinte. Că dacă n-o doborâm noi pe ea, 

" ne doboare ea pe noi. Nenorocirea o să ne dea 

° Sa nărinte! Strigă el cu ochii plini de lacrimi, degata, y 
aminti de băieţașul lui, lorgos, care murise oarece i? 1 

„p drum. Tae se 

V ţqu te teme, Luca, nenorocirea o s-o stapmim, o nunem la 
jug, răspunse preotul. Ea o să intre în 

Și“iba noastră, o să vezi. Muncă, răbdare, iubire, iată 

S mele noastre! Trebuie să aveţi numai încredere. 

Uite eu îmi închid ochii și văd în jurul meu case zidite din 
piatră, o biserică cu clopotniţa, o școală cu două rânduri și o 
curte mare, plină de copii, iar în jurul satului văd grădini, vii și 
lanuri cu semănături... 

Începutul l-am și făcut; am găsit printre pietre puţin pământ și 
l-am însămânţat; apa izvoarelor am zăgăzuit-o în șanțuri; am 
altoit pomii pădureţi; am purces să zidim... In satul acesta 


bogat, Licovrisi, care-și merită numele 1, se mai găsesc totuși 
doi-trei oameni buni la suflet, care-și aduc aminte de noi. lată, 
unul ne-a dat tot avutul lui, trei lire de aur; altul ne-a trimis 
câteva coșuri cu de-ale mâncării; o femeie păcătoasă ne-a 
dăruit oaia ei... lar un alt păcătos, care a murit alaltăieri, s-a 
gândit la noi în clipa când își dădea sufletul și ne-a lăsat prin 
testament un cufăr plin cu lucruri folositoare - Dumnezeu să-i 
ierte toate păcatele! Ne înrădăcinăm, fiii mei; ne prindem din 
nou de pământ, o să creștem iarăși. Aveţi încredere! 

— Şi-o s-o luăm iar de la capăt, părinte? Strigă un tânăr 
ţâfnos, cu faţa vânătă de foame și cu o zdreanţă înfășurată în 
jurul mijlocului. Înseamnă că nu s-a schimbat nimic şi că o s-o 
luăm iar de la capăt? Îţi amintești prea bine, părinte, că în satul 
nostru nu erau numai bogaţi, erau și săraci; mama a murit de 
foame, pe când satul înota în untdelemn și în vin și toate cup- 

Lieovrisi, izvorul lupului (în limba greacă). 

16 215 


Toarele vecinilor erau pline de pite, iar manta le mereu din 
pricina mirosului de pâine coaptă pqlriâ w. U. V r* u r v~. U *? *" 
-*t*re va să zică, tot așa o să ţie, părinte r O să avem iar gați și 
săraci? 8~ 

Părintele Fotis înclină capul; rămase câtva tim gânditor. P 

— Petros, spuse el în cele din urmă, ești deschis iute la vorbă; 
îmi placi. Ceea ce mă întrebi tu mine, îl întreb și eu, zi și noapte, 
pe Dumnezeu sH E 

Rog să mă lumineze. li strig: „Doamne, vrem să întemeiem 
satul nostru pe temelii noi! Să nu mai fi” 

Nedreptăţiri! Sau toţi să flămânzească și să sufere de frig, sau 
toţi să mănânce și să se îmbrace. Nu se poate oare, Doamne, ca 
dreptatea să domnească pe lume?'? 


— Și ce ţi-a răspuns Dumnezeu? Întrebă tânărul cu voce 
aspră. 

— Stai încet! Nu mă lua prea repede 1 Mintea mea slabă nu 
poate primi lumina dumnezeiască decât într-o mică măsură. 
Nenorocirea ne-a făcut pe toţi egali; mulţumită ei, am ajuns cu 
toţii săraci. Nimeni nu mai are cuptorul plin de pâine și nimeni 
nu mai poate cădea în păcatul de-a nu da și vecinei care 
flămânzește. Ceea ce mai înainte era greu, acum, fiii mei, poate 


fi înfăptuit! Sufletele ni s-au eliberat de sub povara burţilor prea 
pline, ele pot zbura acum cu propriile lor aripi. 

Popa se întoarse către un bătrân, care asculta rezemat în 
toiagul lui, clătinând din cap, și-i spuse: 

— Cine ar fi fost în stare, moș Harilaos, să-ţi ia, acum trei luni, 
viile și măslinii și să le împartă săracilor? Le-ai fi dat? 

— Să mă ierte Dumnezeu, niciodată! Răspunse bătrânul. 
Spune și dumneata, părinte, ţi-ai fi tăiat oare mâinile, picioarele 
și bojocii, să le împărţi vecinilor? 

Ei bine, tot aşa’ țineam și eu la măslinii și la viile mele. 

216 


Jar dumneata, moș Pavilis, ţi-ai fi deschis cufăy împărţi lirele 
din el sărăcimii? 

TTbătrân din faţa popii încreţi din sprâncene și nu 

„nse; dar scoase un oftat dureros, aducându-și 

— Ivbte de sipetul de acasă. 

Al—Qe\ce are pământuri, strigă părintele Fotis, în-? 

Indu-se pe neașteptate, cel ce are pământuri și îi se face 
pământ și pom, și sufletul lui pierde înfățișarea dumnezeiască. 
Cel ce are cufere se face cui" tu te-ai făcut cufăr, nefericitule 
Pavlis, iar tu, rmane Harilaos, te-ai făcut pământ înainte de a 
saurj ţ j) ar, lăudat fie Domnul, acum am scăpat! În sfârșit, acum 
aţi văzut și voi, cei bogaţi, ce vasăzică 

«alichinea și foamea; acum aţi înţeles și voi durerea celui 
sărac. 

— Da, suspină batonul Pavlis, am înţeles. 

— . Acum o să punem totul laolaltă, continuă părintele Fotis. 
N-o să mai fie nimic al meu și nimic al tău; n-o să mai existe 
garduri, lacăte și cufere. Aici o să muncim toţi și-o să mmcăm 
toţi. Fiecare o să muncească ce poate și cât poate; unul va 
prinde pește în Voidomata, altul se va duce la vânătoare, 
celălalt o să lucreze pământul, altul o să pască vitele pe care o 
să se îndure Dumnezeu să ni le trimită. Fraţi suntem. 

Nu-i așa? Alcătuim o singură familie, avem un singur tată, pe 
Dumnezeu... Să zidim temelii noi în sufletul nostru! Strigă 
preotul, deschizându-și larg braţele spre mulţime. A zidi temelii 
noi nu-i lucru ușor! Ajutaţi-mă, fraţilor! Muncă, răbdare și iubire 
- și credinţă în 

Dumnezeu! ... Cum trăiau oare primii creștini? Se adunau în 


catacombe săpate adânc în pământ și puneau temelii noi lumii 
noastre. Peșşterile acestea. În care ne adăpostim acum, în 
măruntaiele pământului, sunt catacombele noastre; îl avem și 
noi pe Hristos alături; am văzut nedreptatea și-o s-o înlăturăm! 
Nu te teme, Petros, fiul meu! Uită trecutul, blestemai; fie 

16* 217 


El! Puneţi umărul cu toţii laolaltă, să clădim o În nouă 1 me 

Subjugaţi de cuvintele preotului, cei de faţă se dicară și se 
strânseră în jurul lui. 

— Cu toţii laolaltă! Mai strigă o dată preotul p toţii laolaltă! 
lată cuvântui nou care o să ne izb" 

Vească '. 

— Cu toţii laolaltă 1 strigară femeile și bărbaţii ridicându-și 
braţele, ca și cum ar fi rostit un jurământ 

Bătrânul Harilaos își făcu o cruce mare. 

— Sărăcia mi-a lărgit inima, spuse el cu ochii plini de lacrimi. 
Nu mai vreau bogăţie, Doamne, căci ea o să mă facă iar hain. 

— Nu te teme, moș Harilaos! Strigă Petros râzând. 

Nu te teme, nu te-om lăsa noi să te mai îmbogăţești! 

Popa își scoase patrafirul, îl împături și-l dădu unei bătrâioare, 
pe care o însărcinase cu slujba de paradiseră. 

— Fiii mei, spuse el, astăzi e duminică; odihniţi-vă! Mâine vom 
porni din nou la muncă. Voi, tinerilor, întreceţi-vă la aruncarea 
cu pietre; voi, bărbaţilor, adunaţi-vă și tăifăsuiţi; voi, femeilor, 
dezlegați-vă gurile și alinaţi-vă durerea una alteia. Eu trebuie să 
mă duc pe muntele din faţă, unde mă așteaptă prietenii noștri 
buni, coșniţarii. Pe diseară, fiii mei 1 

Dumnezeu să fie cu noi! 

Cu aceste cuvinte, își luă toiagul și porni la drum. 

Cei trei apostoli, Petru, lacob și loan, strânși în jurul lui 
Manolios, deschiseseră Evanghelia mică pe care o adusese în 
dimineaţa aceea lanacos și se pregăteau să înceapă lectura. 

După ce prima impresie de groază le trecu, se obișnuiră cu 
fața spuzită de răni a lui Manolios, și acum puteau să se uite la 
ea fără scârbă și fără teamă. 

lanacos se dusese, fără știrea lui Manolios, la părin- 

218 


Fotis și-l rugase să vină să vadă boala prietenului ţe, sg. Și 


dea cu părerea. Popa era un om care um- 

° e mult prin lume și îndurase multe; cunoștea te bolile 
trupului și ale sufletului; ar putea - cine t'). A 9—să găsească 
vreun leac și pentru asta... Poate n-are nevoie de alifii și 
buruieni; poate | d 

Manol p 

°t această boală neașteptată are alte rădăcini. Dacă e 

“umva isprava vreunui demon, popa ar putea i/goni jesiffur 
duhul necurat. 

Deci toţi trei se urcară în ziua aceea pe munte, fie- care 
aducând câte un dar pentru prietenul lor bolnav: 

lanacos îi aduse mica Evanghelie, Costantis o cutie 

Je rahat, Mihelis o icoană ce reprezenta Răstignirea. 

Era o icoană foarte veche, moștenită de la mama lui; îl 
înfățișa pe Hristos răstignit, iar de jur împrejurul lui erau pictate 
mii de rândunici - rândunici, nu îngeri; acestea stăteau pe 
braţele și în vârful crucii, cu ciocu- rile deschise, ca și când ar fi 
ciripit... Şi crucea întreagă îmbobocise, de jos până sus; era 
acoperită de floricele trandafirii și părea un migdal înflorit. In 
mijlocul florilor și al păsărilor, Hristos răstignit zâmbea; iar la 
picioarele crucii ședea singură Magdalena, păcătoasa, și ștergea 
cu părul ei despletit sângele care curgea din gleznele 
Mântuitorului... 

Manolios stătea pe laviţa din faţa stânei și-i aștepta. 

Se spălase și se gătise cu hainele de duminică. In mână ţinea 
masca pe care o sculptase în lemnul de şoc și privea cu luare- 
aminte gura lui Hristos. O privea din faţă, apoi o sucea când la 
dreapta, când la stânga, spre a contempla plânsul, durerea și 
zâmbetul Mântuitorului. 

Manolios luă darurile aduse de prietenii lui, se închină în faţa 
Evangheliei și privi îndelung Răstignirea din icoana lui Mihelis. 

Asta nu-i Răstignirea, e primăvara, murmură el. 

219 


Privi apoi femeia de la picioarele lui Hristo părul ei blond 
despletit, și suspină. Își aplecă bi'T 

Și sărută picioarele celui răstignit, dar se r* 

Deodată, cutremurat: i se păru că sărutase blond și ceafa 
goală a păcătoasei. 

lanacos luă icoana din mâinile lui Manolios 


— Hai, Manolios, spuse el, deschide Evanghelia ’ 

Citește. *| 

— Ce să citim, lanacos? Întrebă Manolios. 

— Deschide la întâmplare! Şi ceea ce n-om inte lege, o să 
stăm și-o să ne gândim împreună, până om găsi dezlegarea... 

Manolios luă Evanghelia, se aplecă, o sărută și O 

Deschise la întâmplare. 

— În numele Tatălui: ; i al Fiului și-al sfântului Duh rosti el și 
începu să citească, silabisind cuvânt cu cuvânt: „Văzând însă 
lisus mulțimile, s-a suit în munte; și dacă a șezut, au venit la 
dânsul ucenicii lui; iară el, desehizându-și gura, îi învăţa pre ei 
zicând: Fericaţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia 
cerurilor”. 

— Nu-i greu, făcu lanacos cu un aer mulțumit. 

Slavă Domnului, am înţeles totul. Tu, Costantis? 

Costantis avea însă o nedumerire: 

— Ce vrea să zică: „cei săraci cu duhul?” întrebă el. 

— Cei neștiutori de carte, explică lanacos. Cei ce nu s-au dus 
la școli mari, să le sară o doagă de la cap. 

— Nu, nu neștiutori de carte, îndreptă Manolios. 

Că poţi să fii învăţat, ca părintele Fotis, și să intri în împărăţia 
cerurilor. Şi poţi să fii fără știință de carte și să nu intri, ca 
moșneagul Ladas... Eu cred că altceva vrea să zică aici, dragă 
lanacos. Tu ce spui, 

Mihelis? 

— „Săraci cu duhul” trebuie să fie cei fără răutate, răspunse 
Mihelis. Cei cu mintea simplă, curată, care 

220 


E firul de păr în patru, dar cred cu nevinovăție nUledere. Așa 
mi se pare mie; o să-l întrebăm f tve părintele Fotis... 

Mai departe! Spuse lanacos, care se grăbea, i dt! 

. Mai dp p rata cu asta; mai departe! 

Manolios continuă cititul: 

— Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia." 

— Asta-i mai greu, spuse lanacos scărpinându-se 

. Capce-o fi vrând să zică, „se vor mângâia”? 

— Q o să fie mângâiaţi... explică Costantis. Dar cine o să-i 
mângâie? Şi pe cine? Nu înţeleg. 

— Eu cam înţeleg, spuse Manolios. „Cei ce plâng”, vrea să 


zică cei care suferă și pătimesc; aceștia nu trebuie să fie 
îngrijoraţi, Dumnezeu o să-i mângâie. 

— O să-l întrebăm și de asta pe părintele Fotis, spuse din nou 
lanacos, care stătea ca pe ghimpi. Mai departe! „..». 

— „Fericiţi cei bhnzi, că aceia vor moșteni pământul.” 

— Ei, asta-i limpede ca lumina zilei! Strigă lanacos. Fericiţi cei 
care sunt blânzi, adică buni, moi, pașnici; aceia vor birui până la 
urmă, și pământul întreg o să fie al lor. Dar asta nu înseamnă că 
prin lăzboi, ci cu dragostea vor cuceri ei lumea. Jos cu răz- boiul! 
Toţi oamenii suntem fraţi! 

— Și turcii? Întrebă Costantis, căruia îi venea greu să admită 
această idee. 

— Şi turcii! Răspunse lanacos în avântul său. Da, și aga, și 
micul lusuf, și seizul, toţi! 

— Chiar și aceia care au nimicit din temelii satul părintelui 
Fotis? Întrebă Costantis stăruitor. 

lanacos se scarpină din nou în cap. 

— Asta nu știu, răspunse el. O să-l întrebăm pe pă- rintele 
Fotis... Mai departe! 

„ Fericiţi cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, că aceia 
se vor sătura." 

221 


— Ah 1 făcură toţi într-un glas. Să dea Durnnezp să ne 
săturam de dreptate! U lanacos se aprinse. Se ridică în picioare 
și str " 

— „Fericiţi cei ce flămânzesc și însetează de dr ţâţe!” Noi 
suntem ăștia, băieţi! Nouă ne vorbes? 

Hristos, nouă, cărora ne e foame și sete de dreptat "' 

Inima mea a prins aripi, fraţilor, ca și cum Hrist și-ar fi întors 
faţa spre mine și mi-ar fi vorbit... Cur” 

Băieți! Mai departe, dragă Manolios. 

— „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” 

— Ascultă asta, bătrâne Patriarheas! Strigă lanacos ridicându- 
se din nou. Ascultă asta, nesătulule, tu, care nu ne mai saluţi 
când ne întâlnești pe drum, din pricină că am dat de pomană 
patru coșuri cu merinde săracilor! Ascultă asta, popă Grigoris, 
tu, care te-ai înverșunat să-i gonești pe cei înfometați, pentru ca 
masa ta să fie încărcată și burta-ţi plină, gata să plesnească și 
să impută lumea! Auzi-o și tu, Ladas, zgârie-brânză, tu, care nu 


dai un pic de apă nici măcar îngerului tău păzitor! Bravo ţie, 
Mihelis, că nu semeni cu tatăl tău! Tu o să intri în împărăţia 
cerurilor cu cele patru coșuri, pentru că bunătăţile din ele erau 
ale tale, nu ale noastre... Mai departe! 

— „Fericiţi cei cu inimă curată, că aceia vor ve- dea pe 
Dumnezeu.” 

— Eu nu pricep toate vorbele, spuse Costantis, dar le înţeleg 
bine rostul. Numai acest „vor vedea” mă pune în încurcătură. 
Cum vine asta: „vor vedea”? 

— Vor vedea faţa lui Dumnezeu, mă blegule! Răspunse 
lanacos. Aceia care au inimă curată vor vedea faţa lui 
Dumnezeu. Simplu 1 

— Dar unde ai învăţat tu toate astea, lanacos? 

Făcu uimit Costantis. la te uită, ești în stare să spui că ai o 
minte mai înţeleaptă ca a lui Solomon 1 

— Mă, nu cu mintea le* tălmăcesc, răspunse lana- coş, ci cu 
inima; ea e Solomonul meu 1 Mai departe 1 

222 


Fericiţi veţi fi când vă vor ocări și vă vor priăâ' vor zice tot 
cuvântul rău, minţind împotriva stră, pentru mine. Bucuraţi-vă și 
vă veseliţi, că 

“a. A voastră multă este în ceruri, căci așa au prigonit 

P.* prorocii care au fost înainte de voi." 

S1? — Citește încă o dată, dragă Manolios, ceru lana- 

Și mai rar, rogu-te! Crâmpeiul ăsta îmi pare, 

Dumnezeu să mă ierte, cam încâlcit. 

Manolios citi încă odată pasajul. 

— . Jie mi se pare cât se poate de limpede, spuse 

1 Toţi fruntașii satului, toţi bogătanii, mincinoșii și potlogarii 
ne vor prigoni într-o zi pe noi patru și ne vor osândi pentru că o 
să spunem adevărul. Vor aduce martori falși ca-să jure împotriva 
noastră. Poate că or să dea cu pietre în noi, poate chiar că or să 
ne ucidă; n-au făcut la fel și cu prorocii? Dar noi trebuie să 
simțim o mare bucurie în asta, fraților, fiindcă o să ne dăm viața 
pentru Hristos. Oare nu și-a dat și el viaţa pentru noi? Asta e 
înţelesul de aici. 

— Ai dreptate, Manolios | sări lanacos, ai cărui ochi scăpărau 
de mânie. Il și văd pe popa Grigoris mergând înainte, în chip de 
Caiafa. Il și aud pe Ladas strigând din urmă-i: „Omorâţi-i! 


Omorâţi-i! Vor să ne spargă cuferele și să împartă săracilor lirele 
noastre de aur!” îl aud și pe bătrânul Patriarheas - iartă-mă, 
dragă Mihelis! — Zicând că un Pilat i „Eu mă spăl pe mâini, nu 
mă bag, nu m-amestec; omorâţi-i 1” Dar în el, în inima lui o să 
se bucure, pentru că noi îi încurcăm socotelile: nu-l lăsăm să-și 
ronţăie în tihnă purceii de lapte, să ciupească slujnicele de buci 
și s-o cheme pe văduva Caterina să-l frece pentru că e, cică, 
răcit! ... Hei, ticăloșilor, ciufuţilor și iezuiţilor, o să vină, se 
apropie, a sosit dreptatea lui Dumnezeu! 

lanacos se aprinse de-a binelea. Se întoarse cu fața spre sat și 
arătă cu pumnul într-acolo, ameninţător. 

223 


Păr în aceeași clipă îl văzu înaintea lui pe păriiy, 1 

Fotis; amuţi deodată, mușcându-și limba în «.F 

— lartă-mă, părinte! Se bâlbâi el. Tocmai ciţe' 

Evanglielia și ni s-au încins inimile. Ani 

Preotul se apropiase în vârful picioarelor, astfel?" 

Cei patru prieteni, cufundaţi în lectura lor, nU-l Sj, Ca ţiseră; 
se oprise în loc și-i asculta zâmbind. 

— Să fie într-un ceas bun, fiii mei! Rosti preotul înaintând spre 
ei. Dumnezeu fie cu voi! 

Se ridicară bucuroși și-i făcură loc să stea pe laviţă 

Dar preotul, văzându-l pe Manolios, se zgudui. 

— Ce ai, fiul meu? ÎI întrebă el. Ce-ai păţit? 

— Dumnezeu mă pedepsește, părinte! Răspunse 

Manolios, lăsându-și capul în jos. Nu te uita la mine întoarce- 
te spre Evanghelie și lămurește-ne-o! Așteptam pe sfinția-ta să 
ne ajuţi. Noi suntem niște bieţi nepricepuţi. Ce putem înţelege 
singuri? 

— Creierul nostru, adăugă Costantis, e o buturu «ă necioplită; 
vino de-o cioplește sfinţia-ta, părinte! 

— Să vă ajut, eu? Făcu părintele Fotis. Dar toți înţelepţii lumii 
ar trebui să vină aici și să vă asculte pe voi. Auzindu-vă, ar 
înțelege și ei, sărmanii, cuvintele lui Hristos. Ai dreptate, 
lanacos. Evanghelia nu se citește cu mintea; mintea nu înţelege 
mare lucru. 

Evanghelia se citește cu inima; inima înţelege totul. 

Intr-o duminică, lanacos, o să te chem la biserica noastră, în 
catacombă, să ne deslușești cuvântul lui 


Dumnezeu. Nu râde, îţi vorbesc serios. 

Apoi se întoarse din nou către Manolios. 

— Toate bolile, fiul meu, pornesc de la suflet. El stăpânește 
trupul. Pesemne că sufletul ţi-e bolnav, Manolios; pe el trebuie 
să-l vindeci! Trupul, vrândnevrând, o să-l urmeze... Dar, mai 
întâi, să stăm puţin ele vorbă. De ce m-aţi chemat? Cu ce pot să 
vă ajut? 

Vă ascult, spuneţi-mi... După aceea o să vorbim împreună noi 
doi, Manolios. 

124 


Părinte, răspunse Mihelis, dar tocmai pentru i jui Manolios te- 
am chemat. Ne-am spus că s-ar tea să fie vreun duh rău carei 
s-a lipit de față și 

P. Tţata trebuie să știe vreo rugăciune pentru alun- garea lui 
0—șj apoi, părinte, interveni lanacos, sunt multe 

1 cruri pe care eu nu le pricep. Toate vin de la Dum- eu, aș. 
Ai? Atunci de ce nenorocirea asta a căzut capul luimanolios, și 
nu, să zicem, pe capul agăi, al părintelui Grigoris sau al 
moșneagului Ladas? Ce fel de dreptate e asta? Zău că nu pricep. 
Și întorcându-se spre Manolios: De ce nu strigi și tu? De ce nu-ţi 
ridici glasul spre Dumnezeu, să-l întrebi? Stai cu braţele 
încrucișate, cu capul în pământ și zici: 

Dumnezeu mă pedepseşte". Dar ce-ai făcut tu, să te 
pedepsească? Ridică-te; nu ești o oaie, ești un om; întreabă, 
cere socoteală! Asta înseamnă să fii om: 

Un lucru viu, care se ridică și întreabă! 

Părintele Fotis se răsuci, întinse braţul și închise cu mâna gura 
lui lanacos. A 

— Lanacos, zise el, întrebi prea multe. lţi ridici prea des 
glasul, și vrei ca Dumnezeu să coboare în faţa ta să-ţi dea 
socoteală? Dar cine ești tu ca să-i ceri lui Dumnezeu să. Coboare 
pe pământ? 

— Vreau să înţeleg... murmură lanacos cu sfiiciune. 

— Să înţelegi gândurile lui Dumnezeu, lanacos? 

Făcu popa cu groază. Dar omul este un vierme orb căzut la 
picioarele lui Dumnezeu. Ce poate să înţeleagă el din măreţia lui 
nemăsurată? Și eu, când eram tânăr, strigam tot așa ca tine și 
întrebam; nu înţelegeam nici eu. Până când într-o zi, la muntele 
Athos, bătrânul călugăr, la care îmi făceam ucenicia, mi-a spus o 


poveste; Dumnezeu să-l odihnească în pace, el își arăta adesea 
gândul cu ajutorul poveștilor! Cică a fost odată un sătuc pierdut 
în deșert; toţi locuitorii lui erau orbi, Întâmplarea făcu să treacă 
pe acolo, cu 

225 


Armata sa un rege mare, care meigea călare elefant uriaș. 
Orbii au aflat de acest lucru; auzisev multe despre elefanți și-i 
cuprinse o dorință nestâv* 

Liţa să se ducă să atingă animalul, să-l cerceteze amănunţit, 
ca să-și facă o idee despre el. Au pornit așadar, vreo zece, 
căpeteniile satului să zicem, și s. Ay dus la faţa locului. S-au 
prosternat în faţa regelui și! 

S-a dat voie să atingă și să pipăie elefantul. Unul îi pipăi 
trompa, altul piciorul, al treilea coastele; pentru al patrulea orb 
a fost adusă o scară și s-a urcat să pipăie urechea; pe un altul l- 
au suit și l-au așezat pe spinarea elefantului, plimbându-l 
puţin... După aceea oamenii noștri au plecat bucuroși, toţi 
împreună, așa cum veniseră, și s-au întors în sat la ei. Toţi oxbii 
s-au strâns în jurul lor, nerăbdători să afle cum și ce fel era 
dihania aceea nemaipomenită. Primul spuse. „E o ţeava inare, 
care se ridică în sus cu putere și se răsucește; dacă te înhaţă, e 
vai de tine!” Al doilea mărturisi: „E o coloană acoperită cu păr”. 
Al treilea zise: „E un zid, ca de fortăreață, acoperit tot cu păr”. 

Al patrulea, care pipăise urechea, se împotrivi: „Nu-i 
nicidecum un zid! E un covor cu lâna mare, cu ur- zeala groasă, 
care se mișcă atunci când îl atingi.” în sfârșit, ultimul strigă: „Ce 
tot îndrugaţi acolo? E un munte uriaș care se mută din loc în 
loc.” 

Cei patru prieteni râseră de răspunsurile orbilor. 

— Noi suntem orbii, zise lanacos. Ai dreptate, părinte; iartă- 
mă! Ne învârtim în jurul unghiei de la degetul cel mic al 
piciorului lui Dumnezeu și spunem: 

„Dumnezeu e tare ca o piatră”. De ce? Fiindcă nu suntem în 
stare să mergem mai sus. 

— Nu trebuie să punem întrebări, adăugă Mihelis. 

Pesemne că Dumnezeu a avut pricinile lui ca să-l lovească pe 
Manolios. Dar cum să vedem noi aceste pricini, că suntem orbo. 

226 


Pgri, spuse Manolios, ridicându-și fața, noi suntem anul ăsta 
legaţi unul de altul în așa fel, nu ne mai poate despărți. Așa că e 
bine, dfld 

Ca d să mă spovedești în faţa lor, să vedem toţi îm- cr” g care 
e vina pentru care mă pedepsește Dum- 

Pr u și cum m-aș putea lecui... Altminteri, gândesc a atâta 
vreme cât o să am ăst demon pe faţă, în-? 

Amnă că nu m-am căit: destul și că Dumnezeu nu mă vrea... 

Ai vorbit înţelept, Manolios, fiul meu! Spuse f i iii iiâi ăi 

A 

Eotul. Așa făceau și. Primii creștini; își mărturiseau oăcatele 
faţă de toţi fraţii lor și toți împreună găseau drumul mântuirii... 
Deci, în numele lui Dumnezeu, te ascultăm, dragă Manolios. Nu 
uita că toţi suntem păcătoşi și că, în clipa asta, Dumnezeu se 
află deasupra noastră și te ascultă. 

Manolios își lăsă capul în jos, să se reculeagă o clipă. Mintea 
lui flutură peste toată viaţa sa: se revăzu sărac și orfan, își 
aminti suduielile și bruftuielile în care l-a crescut mătușă-sa, 
Madalenia, apoi liniștea dulce din mânăstire, închinăciunile în 
chilie, bătrânui călugăr Manasis, care-i vorbea cu vocea lui 
adâncă și plăcută despre asceţii din Tebaida, despre apostolii de 
la lacul Ghenizaret și despre Hristos răstignit... Ce bucurie 
încerca el atunci! | se părea că împărăţia cerurilor coboară pe 
pământ! Și, pe neașteptate, într-o dimineaţă, sosise boierul 
Patriarheas cu alaiul lui, și curtea mânăstirii se umpluse de 
catâri, de velinţe roșii și de glasuri voioase... 

Manolios își ridică iar faţa în sus și zise: 

— Părinte, nu știu de unde să încep... Toată viaţa mi se 
perindă prin minte... Ajută-mă, părinte; pune-mi întrebări și eu 
am să-ţi răspund. Întrebaţi-mă 

Și voi, fraţilor! 

— Nu căuta începutul, Manolios, răspunse părintele Fotis. Nu 
există început, nici sfârșit! Deschide 

227 


Gura, spune ce-ţi vine mai întâi în minte; apoi, O - vezi, 
vorbele sunt ca cireșele: una le trage pe’ cel lalte și se împletesc 
de la sine... la închide ochii, M6 

Nolios. Spune, ce vezi? Unde te afli? Nu te oând-— 

Răspunde imediat | & 


— În casa părintelui Grigoris. Toţi fruntașii satului sunt 
adunaţi acolo și iau hotărâri. Împart fiecărui sarcina pentru 
Săptămâna Mare a anului care vine 

Pentru taina cea grozavă care o să se joace în tinda bisericii... 
Părintele Grigoris se apropie de mine. Ţspune mâna pe creștetul 
capului meu și mă binecuvântează. „Pe tine, Manolios, îmi 
spune, te-a ales Dum nezeu să duci povara cea grea a crucii...” 
Inima mi se sfărâmă în mii de bucăţi... 

Manolios deschise ochii, clipi din pleoape; rever lângă 
tovarășii lui. 

— Adevărat, inima mi s-a sfărâmat în clipa acee. 

În mii de bucăţi, adăugă el, întocmai ca sticluţa cu miresme 
din mâna păcătoasei Magdalena, pe care a spart-o ca să-i spele 
picioarele lui Hristos... Încă de când eram copil, aveani o mare 
închipuire, citeam vieţi de sfinţi și mintea mi se înflăcăra. Voiam 
să mă fac și eu sfânt... Și când am intrat în mănăstire, mă 
gândeam numai la schimnici, voiam să mă duc și eu în 

Tebaida, să trăiesc ca ei, să nu mănânc, să nu beau nimic și 
să fac minuni... Vedeţi, fraţilor, și când eram mic păcătuiam. 
Satana îmi părjolea inima, mă mistuiam. Și eram atât de trufaș, 
că voiam - Doamne, iartă-mă! — Să fac și eu minuni! ... lar când 
am ieșit din casa părintelui Grigoris, tâmplele îmi zvâcneau; mi 
se părea că satul se îngustase, că nu mai încăpea și că eu nu 
mai eram Manolios, sluga bătrânului Patriaxheas, un om îngust 
la minte, un nepricopsit, ci că devenisem, chipurile, alesul lui 
Dumnezeu, care avea o mare menire: să meargă pe urmele 
sfinte ale lui 

Hristos și să-i semene lui | 

228 


— Îngrozitoare trufie! Murmură Costantis. Tu, 

Manolios, care ești așa de blând, așa de smerit... 

— Costantis, fiul meu, spuse preotul, inima lui 

Manolios e plină; las-o mai întâi să se golească și după aceea 
o să-l judeci. 

— lertaţi-nlă, fraţilor! Continuă Manolios. Il 

Eam în mine pe Satana... Mi-e rușine că v-o spun, 

Tar mă spovedesc; nu trebuie să ascund nimic, pentru r-ă 
Dumnezeu mă ascultă și mă aude. | 

— Vorbește, vorbește, Manolios! Il îndemnă preoţi, Nu te 


rușina! Inima omului e o groapă plină de seroi, de broaște și de 
porci. Golește-ţi inima, ca s-o ușurezi! 

Manolios prinse curaj. 

— Mă înfoiam ca un curcan, mă învârteam încolo și încoace, 
mă fuduleam și îmi spuneam mereu: „Ma- nolios, pe tine te-a 
ales Dumnezeu, pe tine!” Dar într-o zi, datorită ţie, dragă 
lanacos... 

Apucă mâna lui lanacos și vru să i-o sărute, dar la- nacos o 
retrase mirat. 

— Ce-i cu tine, dragă Manolios? Mie vrei tu să-mi săruţi mâna? 

— Da, ţie, lanacos, răspunse Manolios. Pentru că tu mi-ai 
deschis ochii... Datorită ție am văzut că eram un făţarnic și un 
mmemos. Îţi amintești, lanacos, când m-ai întâlnit în faţa casei 
căpitanului și mi-ai spus — 

Vorbe pentru care-ţi mulţumesc și-acum: „Mincinosule! 
Mincinosule! Pretinzi că-i semeni lui Hristos și te pregătești să te 
însori... lar, după Răstignire, 

Lenio o să-ţi aducă apă caldă să te speli, rufe curate să te 
primenești și o să te culei cu ea, după Răstig- nire, în pat!" 

— A m’ dragă Manolios! Strigă lanacos, aruacmdu-se în 
braţele prietenului său. Tu nu știi ce diavol pusese stăpânire pe 
mine în ziua aceea... Intra 

229 


Zi o să mă spovedesc și eu în fața voastră și O şaf îngroziţi. 
Părintele Fotis știe... Va 

— Lăsaţi-l, fraţilor, să dea totul în vileag., |s o să-l ușureze, 
repetă preotul, silindu-l pe lanacos " 

Se așeze la locul lui. Vorbește, dragă Manolios! Nu simţi că te- 
ai mai ușurat oleacă? 

— Pe măsură ce vorbesc, părinte, pe măsură vorbesc, mă 
ușurez... Spovedania e o taină, o tain mare! Acum am căpătat 
curaj; o să spun totul, totuli 

— Te ascultăm, fiul meu 1 spuse preotul, punându-și mâna pe 
umărul lui Manolios, ca și când ar fi vrut să-i dea putere din 
puterea lui. Hai, vorbește fiule! 

— Din clipa când lanacos mi-a despuiat inima așa m-am 
zguduit; am văzut prăpastia și m-am oprit 

„Nu ţi-e rușine, Manolios, mi-am spus; crezi că Răstignirea e o 
joacă? Crezi oare că o să-ţi baţi joc dt 


Dumnezeu și de oameni? O iubeşti pe Lenio, ești nerăbdător 
să te culci cu ea, și vrei să faci pe Hristosul? 

Ruşine să-ţi fie, mincinosule! Trebuie să te hotărăști, să alegi, 
făţarnicule!" Și în clipa aia m-am hotărât! 

N-o să mă mai însor! N-o să ating nicio femeie! O 

Să rămân neprihănit 1 

lanacos iarăși nu se putu stăpâni și strigă: 

— Bine-am zis eu, Manolios; tu ești un sfânt! 

— Așteaptă, așteaptă, spuse Manolios. Ai să vezi și-ai să te 
îngrozești! N-am ajuns încă la păcatul cel mai cumplit... Luasem 
hotărârea s-o rup cu Lenio; mă certasem cu stăpânul și 
pornisem să mă întorc pe munte, în singurătate, departe de 
ispite. Aici pe munte, îmi ziceam, în aer curat, o să mă dăruiesc 
numai lui 

Hristos... Dar iată că în clipa când era să apuc pe potecă, să- 
mi găsesc mântuirea, la puţul sfântului Vasile, din marginea 
satului, ispita îmi stătea în cale și mă aștepta. 

230 


Manolios oftă, Își șterse cu featista faţa, care îrasă supureze 
din nou. Tăcu o bucată de timp; e îi tremurau. 

Curaj, Manolios! Făcu preotul. Eu sunt mai pă* 

S ca tine. Într-o zi o să mă spovedesc și ea în ţaţa oastră, și- 
atunci o să vi se zbârlească părul în cap. 

Eu așa cum mă vedeţi, am mâinile mânjite cu sânga de om: 
odată, Dracul pusese stăpânire pe mine; eram tânăr, sângele 
îmi fierbea în vine. Eram păstor 

| 'coborâsein în sat să sărbătoresc Pastele împreună cu 
prietenii mei; adusesem pe umeri un miel gras, să-l nunem în 
frigare. Era amiază, pomii înfloriseră, păniântul împrăștia un 
miros plăcut. Toţi oamenii din sat ieșiseră la iarbă verde, 
aprinseseră focuri și învârteau mieii deasupra jeraticului. Noi 
pregătiserăm mai întâi în jerăgaia din marginea vetrei frigărui 
de măruntaie pentru gustări și le mâncarn cu poftă, golin4 

Paharele de vin și simțind cum ne crește inima. Cândt mielul a 
fost gata, l-am pus pe iarbă cu burtă în sus j am luat un cuţit 
lung, l-am ascuţit și mă pregăteam să-l tai în bucăţi. Tocmai în 
clipa aceea Dracul sa agăţat de mine; nu știu ce mi-a venit, că 
am strigat» 

Râzând: „Să fiu afurisit, dacă aș avea” acum un popă 


Sn mină, l-aș spinteca 1' Numai Necuratul mă făcuse să 
vorbesc așa; eu însumi eram fecioș de papă și. | respectam pe 
preoţi; de câte ori mtâlnearn vreunul’ 

Pe drum, mă repezeam și-i sărutam mâna, Dar atunci 
spusesem așa doar în glumă băuserăm și eram cu chef. Cineva, 
un om beat din grupul vecin, mă auzi, izbucni în râs și-mi strigă: 
„Uite, bă, un popă în s-patele tău; ţine-ţi vorba dacă te fălești că 
ești bărbat P 

M-am întors și am dat cu ochii de un popă. Fără să; mai stau 
pe gânduri, m-am năpustit asupra lui și i-ana, înjunghiat.? 

Părinteli V'otis își făcu cruce și tăcu. Cei patrii prieteni ţ; a și 
ej îngroziți. Fiecare se întoarse în el 

17 - Brisio tigait a doua oară - voi. L?;, rj 


Însuși, își privi sufletul și se înfiora. Ce crane, ce n* 

Ecnuiri și mârșăvii mocnesc în sufletul omuhu 1 Dă, până la 
urmă rămâi cinstit, numai fiindcă ţi-e f „că. 

Toată viaţa te rumegă patimile ascunse, nepotolite, îrâncene, 
otrăvindu-ți sângele; te stapmesșt! IU înșeli 

Senii/mori onorat și virtuos; în fapt, s-ar zxce ca 

» -S Lut nimic rău în viaţă; dar pe Dumnezeu nu-j 

3? Oi-llEusânt și mai păcătos ca dumneata, părinte, zise într- 
un târziu Mihelis, cu o voce înăbușită, de nerecunoscui rupând 
tăcerea. Eu, când tatăl meu se imbol- 

— C"Î; Xt o bucurie satanică; un demon șendid 

*' A mine, și nu pot să-l mai sufăr pe tatăl meu, mi se pare că- 
mi stă ca o piedică m câte și ept să moară - să moară omul care 
rm-a dat aţă și pe care-l iubesc! Nu știu cum o fi sufleul viaţa și 
pe —* suoetul omului cinstit, al omului 

IZ e unâdi U iad Z Le sălășluiesc toţi demonii bun, e unîaait 
buni și crestau adevă- 

*5 re? To demonii ascunși în ei și nu-i ksă să taţi pe coi ce tm 
a nelegiuiri, spre a fura,» 

Imii noastre toți, toți - Doamne, niște nelegiuiţi, niște ucigași 
și niște boţi 1— iin, de îâns. Își scrutase să ne spovedim; acum 

Fe 

'? *'*de lacrimi * 

M v pătând curaj, continuă i 


— Ispita şedea, fraţilor, pe ghizdul puţului şi-mi 


— Bea: nu era alta decât văduva Caterina, păcătoasa 

ZI? Îlui nostru. Avea buzele sulemenite, piepul pa nătate 
desfăcut; când i-am văzut scobitura dintr» 

«însele mi-a năvălit dintr-o dată la cap; am sân *] &iv, ,, 

Metit. Ea îmi vorbea, mă ruga s-o ajut, în timp ce en 

* eam poftă să mă arunc asupra ei, dar mi-era frică 

oameni, rni-era frică de Dumnezeu și am luat-o la f, că 
Fugeam, dar o purtăm cu mine, în cugetul eu în sângele meu. Zi 
și noapte nu mă mai gândeam decât la ea. Mă prefăceam doar 
că mă gândesc la 

Hristos; minciună! Minciună! Mă gândeam numai la 

Și într-o seară nu m-am mai putut stăpâni. M-am spălat, m- 
am pieptănat, am apucat pe cărăruie, spre sat; mă duceam la 
văduvă. Îmi ziceam: mă duc să-l mântui sufletul, mă duc să-i 
vorbesc și s-o aduc pa calea cea bună a lui Dumnezeu... 
Minciuni! Minciuni! Mă duceam să mă culc cu ea. Și atunci... 

Manolios se opri din nou. Respira greu. Ceilalţi s® 

Întoarseră spreel și-l priviră cu milă. Manolios s «s topea sub 
ochii lor; pe chipul lui, din carnea umflată, s. E scurgea picătură 
cu picătură un lichid tulbure, car» 

| se închega în mustață și în barbă. 

— Şi atunci a venit mântuirea... completă preotul, apucând 
mâna lui Manolios și mângâind-o între ale lui. 

Am înţeles, am înţeles, Manolios. Am văzut cărarea ascunsă 
pe care a ales-o Dumnezeu ca să te mân-— 

Tuiască... Asta e o adevărată minune, fraţilor! Nimeni nu 
poate bănui ce căi ciudate, neașteptate, ia uneori mântuirea ca 
să ajungă la noi... Atunci deodată - îasă-mă să termin eu, 
Manolios - te-ai simţit obosit. 

Atunci, deodată, ai simţit că faţa ţi se umflă, că se umple de 
cărnuri respingătoare, că se preface într-o rană și curge... Nu 
Diavolul s-a lipit de tine, dragă 

Manolios, ci Dumnezeu ţi-a pus pe faţă această mască» 

Spre a te salva. Dumnezeu a avut milă de tine. 


— Nu pricep, nu pricep... murmură Costantis 

— Nici eu... Nici eu... murmurară și ceilalți prieteni. 

Numai Manolios tăcea și oftă. Părintele Fotis "? 

Mângâia mina, ca și cum ar fi vrut să-i îndulcească durerea. 

— Te  îndreptai; dragă Manolios, spre prăpastie erai la 


marginea prăpastiei; dar Dumnezeu ţi-a lipi» 

Această masca de carne pe faţă și te-ai oprit la tirnn 

Te duceai să păcătuiești în patul văduvei, dar cu ase- menea 
chip cum te-ai mai li putut duce s-o vezi? 

Cum te-ar mai fi primit ea? Ti-a fost rușine și te-ai întors din 
drum. Te-ai întors și ai scăpat de păcat! 

Manolios își ascunse faţa în batista-i mare și tăcea. 

Din când în când, pieptul i se zguduia de suspine. La un 
moment dat, murmură: „Mulţumeseu-ţi ţie, 

Doamne!" Apoi tăcu din nou. 

Cei trei prieteni își plecară și ei capetele îngroziţi. 

Fură străpunşi de un fior. începeau să înţeleagă că 

Dumnezeu se învârtește în jurul omului ca un leu la pândă; 
din când în când, omul îi simte suflarea, îi aude mugetul, îi vede 
ochii strălucind prin întuneric. 

Popă, ca și cum le-ar fi ghicit gândurile, spuse: 

— În noi, fiii mei. E un ochi deschis ziua și noaptea, cartne 
vede; în adâncul inimii noastre e o ureche care ne ascultă; 
acesta-i Dumnezeu. 

Mihelis strigă: 

— Cum de ne mai rabdă Dumnezeu pe pămuitul ăsta? Cum de 
nu ne omoară, ca să curețe lumea de păcate? 

— Pentru că, dragă Mihelis, răspunse preotul 

Dumnezeu e ca olarul: lucrează cu noroi. 

Dar lanacos începea să-și piardă răbdarea. 

— Tot ce ne spui e bun, părinte, dar aici avem ui bolnav. Nu 
poţi să-ţi pui mâna p© capul lui și să-i ri 

2,14 


Găciune? lar noi, cu toţii, o să-l rugăm pe 

J să aibă milă de el... 

— Manolios n-are aevoie de rugăciuni, nici de 

A "dntece sau de talismane, răspunse părintele Fotis. 

A/doi nu rugile altora îl vor vindeca pe el. Mântuirea lucrează 
înăuntrul lui încet, fără grabă, zi și noapte. 

"Ati văzut vreodată, fiii mei, cum intră viermele de mătase în 
gogoașa lui și stă acolo toată iarna? El își schimbă forma, se 
urâţește, nu se mai mișcă de loc. 

Dar în măruntaiele lui, în întuneric, viaţa își urmează încet 


cursul. În dosul acestei urâţenii, ea zămislește cu migală puful 
moale, Ochiul strălucitor și aripile. lar feitr-o bună dimineaţă, 
primăvara, fluturele sparge go- goașa și-și ia zborul. La fel 
lucrează și mântuirea în noi, în întuneric... Curaj, dragă 
Manoâios, urmează-ţi drumul! În dosul acestor obraji umflaţi, 
mântuirea își croiește drumul ei. Ai încredere! 

— Până când, părinte? Până când? Întrebă Manolios, 
ridicându-și ocini rugători către bătrânul preot. 

— Te grăbești., fiul meu? ,„ 

— Nu, nu, răspunse Manolios rușinat. Faeă-se voia lai 
Dumnezeu, cum o vrea și când o vrea el. 

— Dumnezeu nu se zorește niciodată, continuă preotul. El e 
netulburat, el vede viitorul ca și cum icesta ar fi trecutul, el 
lucrează în veșnicie. Numai creaturile trecătoare nu știu ce-o să 
se întâmple mâine, și se tem, se grăbesc, Lasă-l pe Dumnezeu 
să lucrez» 

În tăcere, așa precum îi place lui; nu ridica fruntea, nu 
întreba; orice întrebare «un păcat. 

Soarele ajunsese în crugul cerului; se revărsa în linii drepte, 
picătură cu picătură, deasupra celor cinci capete. Acestea. Se 
apropiară unul lângă altul; privirile li se încrucișară cu o 
dragoste mută, în partea cealaltă a muntelui, fluierul lui Nicolios 
din nou vesel, viu, cântând cu foc» 

235 


— ÂĂsta-i Nicolios... spuse Mihelis zâmbind. Are sj " 

El oful lui, și-și varsă aleanul 1 

Toţi ciuliră urechile. Melodia ciobănească se zbenguia, râdea, 
dansa în văzduhul dogorâtor. Un fluture alb cu pete portocalii se 
învârti o clipă pe deasupra celor cinci capete, apoi se așeză în 
pletele părintelui i 

Fotis. Dădu de câteva ori din aripi, își afundă trompa în părul 
cărunt, ca și cum l-ar fi luat drept un tufiș înflorit, pe urmă, 
deodată, își reluă zborul, se înălță drept în sus și se pierdu în 
soare. 

După câteva clipe, Manolios grăi: | 

— Părinte, și voi, fraţilor, iertaţi-mă, și să vă ierte și pe voi 
Dumnezeu'Sunt ușurat, ca și cum mi s-ar fi luat o mare greutate 
de pe inimă. Datorită dumitale, părinte, mi s-au deschis ochii; 
am înţeles, îmi plec capul'Acum, această boală mi se pare că o 


cruce; o ridic și urc drumul calvarului. Știu că după Răstignire 

Yine învierea. O să am oare puterea să-mi port crucea? 
Ajutaţi-mă și voi, prietenii mei, să nu cad 1 

— Cu toţii laolaltă 1 strigă preotul. Azi-dimineaţă le vorbeam 
alor mei pe munte. Urcăm și noi drumul calvarului, purtăm și noi 
crucea noastră grea; ne mai poticnim, mai cârtim, ne grăbim... 
Dar le vorbeam și-i îndemnam: cu toţii laolaltă 1 Aceste cuvinte, 
le spuneam eu, o să ne salveze. Cu toţii laolaltă'Cu toţii laolaltă) 
Și-o să fim izbăviţi. 

— Dar, făcu lanacos, cu durerea, cu boala, cu păcatul cum 
rămâne? 

— Toţi vierimii aceștia, răspunse preotul, pot să se prefacă în 
fluturi. 

Şi, amintindu-și cele ce citeau cei patru prieteni la sosirea lui, 
adăugă: 

— „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.” 

Costantis sări de la locul lui, bucuros: preotul o să-i 
lămurească acum cuvintele acelea greu de înţeles. 


— Părinte, ce vrea să zică „se vor mângâia”? Îatrebă el. 

— Aceia vor fi îmbărbătaţi, alinaţi; aceia vor găsi un leac 
pentru durerea lor. Fericiţi cei ce suferă, pentru că aceia vor 
simţi cât de mare și dulce este mila lui Dumnezeu; pe când cei 
ce nu suferă nu vor cu- noaște niciodată această mare bucurie 
cerească. Durerea e o binefacere dumnezeiască... Auzi, dragă 
Ma- nolios? 

Dar Manolios, istovit, se lăsase pe umărul lui Mihelis, 
închisese ochii și încet, liniștit se cufundă pe nesimţite în somn. 
Prietenii săi îl luară cu băgare de seamă pe braţe și-l „duseră 
de-l așezară pe salteaua lui din bordei; apoi ieșiră iar afară, 
călcând în vârful picioarelor. 

— Harul lui Dumnezeu a coborât în chip de somn îl s-a 
revărsat asupra lui Manolios, spuse preotul, 

cum, fiii mei, să-l lăsăm în paza Domnului. Să mer- gem! 

Porniră în șir, unui după altul, pe potecă și începură să 
coboare la vale, tăcuți. In frunte mergea preotul, cu capul 
descoperit și cu părul cărunt și despletit itârnându-i pe umeri. 

Pe la chindii, când Manoâios se trezi din somn și leschise 
ochii, văzu în semiîntunericul încăperii că ineva stătea pe vine la 


căpătâiul lui și-l privea cu niște ochi sălbatici, neclintiţi, foarte 
injectaţi; răsu- flarea lui duhnea puternic a vin. Era Panaiotaros. 

— Frate Panaiotaros, bine-ai venit! Făcu Manolăos surâzând. 

Dar Panaiotaros nu răspunse. Aplecat deasupra lui 

Manolios, continua să-l privească nemișcat. Capul lui inare, cu 
păr roșcat îl atingea aproape pe al bolnavii 

'ui; buza de jos îi atârna grea, descoperindu-i dinţi; taţi. 
Îngălbeniţi. 

237 


— Ce vrei de la mine? Întrebă Manolios, încliiteindu-şi trupul, 
ca și cum ar îi visat ceva urât. 

Panaiotaros abia deschise gura și cu un glas greoi răgușit din 
pricina beţiei, bâigui: 

— Stau aici de un ceas, aplecat deasupra ta, și te privesc. 

— Ce vrei de la mine, frate? Întrebă din nou 

Manolios. De ce mă privești așa? 

— Nu pot să te privesc altfel, mormăi Panaiotaros cu mânie și 
durere totodată. Nu pot 1 

Şi, drapa o clipă de tăcere, adăugă: 

— Tu o să mă omori cu zile, mă băiatule! 

— Eu?! Tăcu Manolios și se ridică în capiii oaselor i pe 
salteaua de paie. Eu?! Dar ce ţi-am făcut eu V 

— Răul cel mai mare ce mi-l putea face un om, tu mi l-ai 
făcut, blestematule! Aveam și eu, sărmanul de mine, o bucurie 
pe lumea asta; tu mi-ai. Ucis-o.! 

Dar nu mai pot să rabd. Am venit să-yi aduc un peșcheș. 
Așteptam să te trezești, ca să ţi-l dau. lată-ll 

Își băgă mâna sub cămașă, scoase un satâr și-l puse pe 
genunchii lui Manolios. 

— la-l, bâlbâi el, ia-l, blestemat să fii, și omoară-mă! 

Termină-ţi treaba pe care ai început-o. O să faci o faptă bună. 
Omoară-mă 1 

— Panaiotaros, frate, strigă Manolios, ce ţi-am făcut eu? De 
ce-mi vorbeşti așa? Eu să te omor? ... 

Și dădu să-i apuce mâna, dar Panaiotaros îl respinse 
înspăimântat. 

— Nu mă atinge! Mugi el. Și lasă vorbele dulcă', mi-e silă de 
ele. Omoară-mă 1 Termină, îţi spun, treaba pe care ai început-o 
1 La ce bun să mai trăiesc așa, ? Omoară-mă! 


Manolios izbucni în plâns, munmirmd printre suspine: 
— Ce ţi-am făcut eu? Ce ţi-am făcut eu, Panaio* 
Taros, frate? 


— Am pus niște oameni -o urmărească pas cu pas ne Caterina 
peste tot pe unde se duce, răspunse Panaiotaros. Ain pus o 
bătrână, o vecină de-a ei, pe care o plătesc pentru asta, să stea 
pitită în dosul porţii și s-o pândească, zi și noapte. Te-a zărit 
alaltăieri noapte intrând pe ascuns la Caterina; ai stat un ceas și 
jumă- ţaţe cu ea. Din noaptea aceea, Caterina nu-mi mai 
deschide poarta, nu vrea să mă mai vadă, stă toată ziua în casă 
și plânge - așa îmi spune vecina ei... Din pricina cui plânge? Din 
pricina cui nu vrea să mai înănânce și se topește văzând cu 
ochii? Din pricina cui nu-mi mai deschide poarta? Din pricina ta, 
a ta, bubosule, că de te vede cineva i se face scârbă! Aflasem 
de halul în care ai ajuns și mă bucuram. Imi zi- ceam: am scăpat 
de potlogarul ăsta care face pe sfântul! Când l-o vedea Caterina, 
o să i se întoarcă maţele pe dos și-o să scape de el; și-o să scap 
și eu... 

Dar tu, tu tot nu te-ai sfiit să te duci., cu mutra pe care o ai, la 
ea acasă; ba ai mai și stat un ceas și jumătate acolo. Spune, mă, 
leprosul dracului, ce farmece i-ai făcut, că în loc să-i fie silă de 
tine, ea nu te mai poate uita, își smulge părul din cap și te strigă 
mereu? În fiecare zi o chelfănesc pe nevastă-mea, dar asta nu 
mă ușurează; îmi bat fiicele, dar nici asta nu mă ușurează! Mi- 
am închis atelierul, mă îmbăt, umblu fără rost pe uliţi. Copiii se 
iau după mine și-mi strigă un nume care mi se înfige drept în 
inimă, ca un cuțit... Știi tu care... Ştii! Blestemat să fie ceasul 
când ţapul de popă m-a atras în vizuina lui! Din ziua aceea sunt 
pierdut! Sunt pierdut și nu mai pot să rabd. lată, ţi-am adus 
satirul; scoală-te, Manolios, scoală-te dacă zici că ești bărbat, și 
omoară-mă! Îţi sărut mâna, te rog în genunchi, omoară-mă, ca 
să-mi găsesc liniștea! 

Manolios își rezemă capul de genunchi; nu-și mai putea 
stăpâni hohotele de plâns. 

239 


— 0» *S 
5 


Să scape de ea? 

Mai vrea iosule | strigă Panaio- 

N° te | iiolios. 

— Ce-aș câjtiga? 

Cent de deznădejde 

. U «eV,. M, panaiotaros cu un ac- nenorocirea, iar pe una 
Singură i o să ne *fen ««n în i iadizbucni și el în pbns. Pltogea cu 


Mor, în ce hal am o. * * 

Gest iute, " 

IdvSS 

Prăbuși cât era de doi paşi spre «şfejmto el, e și 
sculasepovm'ș muntelui, 

240 


Tocmai atunci apăru Nicolios ou turma. Panaiotaros se năpusti 
asupra lor și începu să le fugărească, aruncând cu pietre după 
ele; oile călcându-se una pe alta, se împrăștiară speriate. 

— Hei, hei 1 strigă Nicolios furios. Lasă oiâe îd pace! 

Dar Panaiotaros - adună toate pietrele de pe jos și le arunca 
după oi, înjurând. 

— Pă el! Şo 1 Şo 1 asmuţi atunci ciobănașul cei doi câini care 
veneau în fugă cu limbile scoase. 

Câinii se repeziră la Panaiotaros; el se refugie jângă o stâncă, 
aruncând cu bolovani în dulăii care lătrau și-l asaltau. Incepu să 
latre și el și se încaieră cu ei; dar genunchii i se îndoiră. Se 
prăbuși, se ridică din nou și iar căzu. Câinii, întărâtaţi, se 
aruncară asupra lui, unul își înfipse colții într-o coapsă, ţinându-l 
strâns, celălalt îi sări în față și-l mușcă de falcă; barba lui 
Panaiotaros se umplu de sânge. 

— Pă el, mă! Pă el! Strigă Nicolios și mai înfu- riat 

Manolios, auzind hărmălaia și lătrăturile câiniâor, alergă să-l 
scape. Ciobănașul privea scena făcmd haz. Strigă către 
Manolios: 

— Lasă-i, baciule! Lasă-i să-l sfâșie! 

Manolios ţipă la câini, luă un băț și-i alungă. Apoi se duse să-l 
ajute pe Panaiotaros, dar acesta o luase la fugă pe costișă, 
eoborând la vale într-un potop de înjurături. 

Nicolios se urcă pe stânca cea mare, își puse mât- nile pâlnie 
la gură și strigă: 


— luda! ... luda! ... 

Strigătul lui răsună în toată valea. 

— Tacă-ți gura, măi! Răcni Manolios. Nu ţi-e milă de el? 

— luda! ... mai strigă o dată Nicolios, apoi aruncă o piatră 
mare după Panaiotaros. 

241 


— «p xidioe dinspre câmpie; ina începu să se xh» 
Doamne: 
1 


VIII 

Trecură câteva zile de la acea duminică a spovedaniei cum 
numiră ei mai îârziu ziua cinci Manolios își deschisese inima și și- 
o dezertase în fața prietenilor săi. 

Intre timp, pământul și soarele lucrau laolaltă să coacă 
semănăturile; spicele lăptoase prinseră a se întări; câmpia se 
împurpura de roșcata macilor. Păsărele, zburdând gălăgioase, 
adunau lut, paie și fire de păr și-și zideau cuiburile în care 
femela, cu aripile întinse, clocea ouăle; lângă ea, aninat pe o 
ramură, masculul ciripea, în semn de încurajare. Din când în 
când, câte o ploicică întârziată răcorea pământul, dar 
oumaidecât soarele apărea din nou, alunga norii și-și continua 
sarcina străveche, spre folosul oamenilor și al păsărilor. 

Bătrânul Patriarheas mânca, bea și se certa toată ziua când 
cu Lenio, care, făcându-i-se de măritiș, lăsa baltă treburile casei 
și plecă să hoinărească pe munte, când cu feciorul lui, Milelis, 
care se cufunda în citit, ca un moșneag sau ea un om de nimic. 

— Cărţile sunt făcute pentru călugări și pentru învăţători, îi 
spunea Patriarheas fiului său. Un fiu de boieae făcut pentru 
rmnearea bună, pentru vinul 

243 


T», MD* 

Ori; dar de fiecare dată M cap cu a și posac; bătrânul dădea * 
încăleca iapa ș _ 

Sie. „Tatăl meujeT ibovnice; Iți lega iapa tele pnn care a ibiei 
vedea cap ec _ 

Sie. „Tatăl meujeT ibovnice; Iți lega iap cutreiera satele pnn 
care a ibovnioei vedea ca- de stâlpul porţu iar cândbaro până fi 


acolo se întorcea din drun ș. A de stâlpul porţu iar ful acolo, se 
întorcea din dr ș ca să între Și ei i 


Ascuns dondănea: 
Apoiea cele trei i nu se vtea 
244 


Mort, și-o ameninţa mereu; flăcăii erau mistuiţi de dorinţă; 
nemaiavând unde să-și descarce vigoarea, începură să se 
învârtească prin junii caselor cinstite. 

— Blestemată să fie văduva | murmurau bărbaţii cu femei 
frumoase. De când o face pe cinstită, nu mai e chip să plecăm 
de acasă. Ziua și noaptea serenadele pe sub ferestrele noastre 
nu mai contenesc | Cinstea satului e în primejdie! 

Trudiţi după lupta cu pământul, cu scosul apei, cu udatul 
grădinilor de zarzavat și cu stropitul livezilor, să nu se usuce, 
sătenii se adunau în fiecare seară la cafeneaua lui Costantis, 
unde-și fumau narghilelele în tihnă, schimbau câte o vorbă, 
două, ursuzi, pe urmă se aștemeau pe tăcere. In sat nu se găsea 
niciun nebun care să-i tachineze și să-i facă să râdă, nicio 
coțofană sau mierlă care să fluiere ca omul spre a le ţine ele 
urât. Zilele treceau neschimbate, cea de azi îa fel cu cea de ieri 
și cu cea de mâine. Licovrisioţii păreau oamenii cei mai cuminţi 
și mai la locul lor. Nici măcar 

Panaiotaros nu-i mai înveselea, deoarece, când se îm- bata, 
devenea arțăgos și, dacă te legai de el, punea numaidecât 
mâna pe pietre și azvârlea cu ele după tine. 

Nu mai departe decât alaltăieri îi spărsese ochelarii 
învățătorului, care, aflându-se din întâmplare în cafenea, se 
pomenise ou o pietricică drept între sprân- cene! 

Uneori, aga, ca să-și alunge urâtul, îi punea să joace câte o 
giurgiună sub platani. Dar oe joc putea să fie acela, cu de-a silă? 
Ţăranii se saturau repede și lăsau jocul, pentru a se furișa unul 
câte unul în cafenea, puneau dirfmou mâna pe narghilele și 
începeau să sporovăiască, până când tăceau iarăși, mohorâţi. 
Când cineva se îmbăta, sau își rupea vreun picior, sau prindea 
vreun hot în livada lui, întâraplarea stârnea pentru 

345 


F clipi o vâlvă nemaipomenită; Har îuxeșui se potolea jtepede 


și oamenii cădeau din nou în amorţeală, 

Până când, într-o bună dimineaţă, o veste îngrozi* 

Toare zbură pe neașteptate din gură în gură, din poartă în 
poartă: turculeţul lusuf fusese găsit, în zorii 

Zilei, ucis în patul lui 1 

Bateria sclavă a agăi, Marta se strecurase din casă pe când se 
crăpă de ziuă și se dusese, tremurând ea yarga, la baba 
Madalenia, vechea ei prietenă. 

— Satul nostru e pierdut! li strigă acesteia, după te avu grijă 
să încuie ușa în uxma ei. E pierdut, Ma- dalenial Micul lusuf a 
fost omorât! 

— Cine-a făcut «na ca asta, Marta? Vestea ce-mt ftduci e un 
adevărat phjol și-o să ne ardă’ pe toți. 

Cine-a putut să facă una ca asta? 

— Nimeni n-a intrat în agie peste noapte. În caşi mu eram 
decât aga, lusufachi, seizul și eu; nimeni alt» 

Cineva 1 Spune-le creștinilor să fie cu ochii-n patru. 

Care poate să fugă, să fugă cât mai repedeiEu, să-ţi spun 
drept, am o bănuială, dar nu Viat sigură: așa că mai bine tac) 

Cocoșată se întoarse la agie, furișându-se pe lângă feiduri, și 
se zăvori în odaia ei. 

Baba Madalenia își luă basmaua neagră și alerga 

9in poartă în poartă, tăspindind cu o bucurie tainică și 
nemărturisită groaza în sat. Bărbaţii își lăsară baltă toate 
treburile. Și se strânseră la cafenea, să vadă ce-o să se 
întâmple. Trăgeau eu coada ochiului spie ceardacul agăi; dar 
totul era închis - porți, uși și ferestre. Din când în când, înăuntru 
se auzeau urlete sălbatice, sau o împușcătură de pistol, sau un 
zgomot puternic, ca și cum cineva ar fi spart ceva; apoi sq făcea 
din nou tăcere» 

246 


Fruntașii și bătrânii se adunaseră acasă la popa Gri* 

Goris. Erau foarte neliniștiți. Inima bătrânului Patri* 

Frheas bătea tare, gata să i se spargă în piept de frică. 

— Dacă n-o să se descopere ucigașul, spunea el abia putând 
să mai lege vorbele, suntem pierduţi! Aga o să ne arunce pe toţi 
în temniţă. lar dacă s-o mai și îmbăta: e în stare să ae spânzure 
pe toți! 

— O să ne strivească cu beilâcurile, ca să plătim omorul! Oftă 


moș Ladas. 


— O să închidă biserica și școala și-o să pornească prigoana 
împotriva elenismului, făcu învățătorul. 

Popa Grigoris umbla în sus și-n jos prin curte, în* 

Vârtind nervos șirul de mătănii între degete. Avea impresia că 
tot satul i se agăţase de gât și-l trăgea la pă- inânt. 

„O mare răspundere apasă acum asupra umerilor mei, își 
spunea în gând. Dumnezeu mi-a dat în pază sufletele din acest 
sat. El mi-a poruncit: ia oile mele și du-le la păscut. Trebuie, 
deci, ca ucigașul să fia neapărat descoperit.” 

Îi lua la rând pe toţi sătenii, unul câte unul. Şi se întreba: care 
o fi fost în stare să-l ucidă pe blestematul ăla de turculeț? Işi 
frământa mintea, cerceta, dar nu putea învinui pe nimeni. Cu 
toate astea, nu încap © _ 

Îndoială că ucigașul trebuie să fie un creștin. În sat nu erau cu 
totul decât trei turci: aga, seizul și lusufachi. Toţi ceilalţi erau 
creștini. Ucigașul e, deci, un creștin, și satul o să plătească 
scump de tot o faptă că asta! 

Costantis sosi gâfâind. 

— Aga umblă prin casă cu revolverul în mină. Traggr și sfarmă 
tot ce întâlnește în cale: scaune, damigene, oale; apoi se aruncă 
peste trupul neisufleţit a] micului lusuf și urlă... Așa mi-a spus 
Marta, cocoșată. 

Peste puţin, poarta se deschise iar și apăru lana- feos, 

247 


Sez a ieșit în cerdac și sună din trâmbita. 

Un alt mesager anunţă: 

— Aga a trimis rin pristav în sat. În clipa asta e în piaţă și 
strigă... 

— Ce strigă, nenorocitule? 

— Nu știu, părinte, m-am zăpăcit; am auzit nișt6 

Nume, dar nu mai știu care... 

— Să te ia dracu! Mârâi bătrânul Patriarheas și vinele gâtului i 
se umflară gata să plesnească. 

— Să se ducă cineva să afle, propuse popa Grigoris, 

Du-te, rogu-te, tu, lanacos! 

Dar în clipa aceea se auzi glasul pristavului, care se apropia... 
Toţi alergară spre poartă; o întredesehi seră. Pristavul se oprise 


la răscruce. Tuși, spre a-și drege glasul, bătu cu toiagul în 
pietrele din drum, apoi mtinzându-și gâtul spre cer, începu să 
strige cu un accent prelung, monoton, psalmodie. Toate porţile 
se crăpară ușor, cu teamă, ? 


— Hei, săteni! Hei, supuși creștini! Deschideţi-vă urechile, 
ascultați! Din ordinul agăi, părintele Grigorăs, fruntașii chir 
Patriarheas, chir Ladas și Hagi Ni- colis, învățătorul, dimpreună 
cu Panaiotaros, șelarul, zis și Ghipsofagul, zis și luda, să meargă 
pe dată la agie! lar ceilalţi supuși creștini să vă închideţi în 
casele voastre; nimeni la cafenea, nimeni pe uliți! Toii să staţi 
acasă și să așteptați! Hei, supuși creștini! Hei săteni! Am spus. 
Luaţi aminte 1 

Costantis îl sprijini pe bătrânul Patriarheas, care era gata să 
cadă la pământ; îl duse și-l așeză pe o bancă. 

Marioxi alergă să-i facă vânt, ca să nu leșine. Moș Ladas se 
rezemă de zid, galben ca lămâia, cu gura căscată. Lui lanacosi 
se făcu milă și se apropie de el. 

— Curaj, coane fruntaș 1 Ai vreun comision să-ţi lac? Cu ce te 
pot servi? 

Moș Ladas îl privi năuc. 

248 


— Tu eşti, lanacos? Care ești, mă? Întrebă el. În timp ce balele 
îi curgeau șiroaie din gură. 

— .?) a, eu sunt, lanaoos, marchitanul; te întreb dacă ai vreun 
comision să-ţi fac. 

Ochii moșneagului Ladas se înviorară. 

— . Nenorocitule, bolborosi el, să-mi înapoiezi cela i rei lire, că 
de nu, te mănânc de viu! 

Între timp, popa intrase în casă. Își petrecu po 

După gât medalionul de argint, care avea gravată pe o parte 
Răstignirea, iar pe cealaltă parte învierea, își luă toiagul înalt cu 
mânerul de fildeș și se duse să se închine la icoana lui Hristos. 

— Hristoase Dumnezeule! Murmură el. Trec prin- tr-o clipă 
foarte grea. Ajută-mă; ajută-i pe creștinii tăi! Întinde-ţi mâna 
deasupra satului nostru. Nu mă lăsa să fiu copleșit, Doamne! 

Îngenunehe în faţa icoanei, privi chipul calm, plin de blândeţe 
al lui lisus, și repetă: 

— Hristoase Dumnezeule, nu mă lăsa să fiu copleșit! 


Își făcu din nou cruce și se întoarse în curte. 

— Să mergem, fraţilor, spuse cu o voce senină și lemnă. la-o 
înainte, bătrâne Patriarheas; nu uita că ești boier. Boier nu este 
acela care mănâncă și bea mai bine că ceilalți, ci acela caro la 
primejdie se pune în fruntea poporului și-l conduce. lată, aoum e 
clipa să arăţi că ești un adevărat boier. Mergi în frunte! Și tu, 
moșneagule Ladas, să nu ne faci satul de rușine! Curaj! Să nu 
începi să te smiorcăi în faţa agăi. Fii dârz, ca un palicar! Suntem 
nevinovaţi, dar dacă va trebui să murim pentru a mântui satul, 
moartea ne va fi dulce! Îmi place și mie viaţa pământească, dar 
mai mult îmi place viața cerească. Suntem în pragul ei; îa 
spatele nostru-i pământul; înaintea noastră, cerul. Facă-se voia 
Celui atotputernic! Tie, Hagi Nicolis, n-am nimic să-ţi spun; ceea 
ce-i înveţi tu de atâţia ani pe 

M* 249 


| 

"? 

Copiii noștri despre eroii Greciei și despre martirii 
creștinătății, iată, a sosit clipa să ţi le amintești toate și să le pui 
acum în practică. Ai grijă, să nu te vadă elevii * 

Tăi pălind și tremurând. Înfruntă moartea ca un erou și ca un 
martir 1 Sunteţi gata, fraţilor? 

— Gata, răspunse bătrânul Patriarheas, care se ridică de jos 
cu greutate. Fii liniștit, părinte; trapul se teme, dar sufletul se 
rușinează. N-am să fac satul de rușine. | 

Popa Grigoris se uită pe nud la însoțitorii lui. 

— Brâul lui moș Ladas s-a desfăcut, spuse el, și-q să-i cadă 
nădragii. la vezi, dragă lanacos, strânge-i tu bine brâul, 
ajustează-l, să nu ne facă de râs. 

lanacos se apropie și strânse bine brâul în jurul mijlocului lui 
Ladas, care-și ridicase raâiuue în sus și se lăsa înfășurat ca un 
copil. îi 

— ŞȘterge-i și gură, lanacosimai porunci popă. li curg balele. 
Cu bine, draga mea Maviort 1 

— Să pornim, spuse Hagi Nicolis. Sântero capii satului, toată 
lumea se uită la noi. În numele lui Dumnezeu și al Greciei, 
înainte 1 

Iși făcură toţi cruce, apoi trecură pragul. Popa ieși 

«el dinţii, după el cei trei fruntași, iar la urmă lanacos și 


Costantis. 

— La ce dracii l-o fi chemat aga și pe Imiuuma de 

Panaiotaros? || întrebă lanacos pe Costantis. Ce caută el în 
rândul fruntașilor? 

— Cică l-a văzut cineva pe la miezul nopţii învâxtindu-se în 
jurul agiei, beat turtă și ameninţmă... 

— Dar ce legătură avea el cu lusucachi? Lui îi dimie călcâiele 
după vădană... 

— Ce vrei să-ţr răspund, dragă lanacos V Aga și-a ieșit din 
minţi, nu mai știe ce face. Marta, slujnica lui. 

Mi-a spus că zbiară și ameninţă c-o să încalece p' 

lapă, o să iasă pe uliţă și-o să taie capul la toţi cei p care-i va 
întâlni în cale. Feraască-ne Dumnezeu 1 

250 


Porţile se deschideau rând pe rând, pe fuxiș. Oamenii se uitau 
după fruntașii care se îndreptau încet spre reședința agăi. Toată 
lume-a se închina, ca și când pe drum ar fi trecut o 
înmormântare. 

— Să le fie de bine cu tot ce au mâncat și au făcut acești 
fruntași în viaţa lor 1 șopti un bătrân. Acum plătesc totul dintr-o 
dată și sunt chit 1 

Fruntașii înaintau cu pași domoli, fără grabă, ca și când și-ar fi 
luat rămas bun de la lume. Din când în când, popa Crigoris se 
întorcea, spre câte o poartă întredeschisă sau își ridică ochii la 
vreo fereastră. 

— Nu vă temeti, fraţi creștini! Spunea el. Dumnezeul nostru e 
mare și milostiv! 

Moș Ladas, cel mai nenorocit, se agăţase de braţul bătrâniului 
Patriarheas. 

— lubite boier, scâncea el. Să stai lângă mine, ca să mă 
sprijini. 

Bătrânul boier se aplecă spre el. 


— Ţi-e frică? ÎI întrebă. 

— Da, răspunse Ladas cu o voce stinsă. 

— Și mie mi-e frică, spuse boierul, dar mă prefae că-s tare; ce 
vrei, asta-i datoria mea. 

Zgripţuroml dădu din cap, fără să mâi zică nimic. 

Pe când treceau prin faţa casei văduvei, Caterina leschise 


poarta. Ar fi vrut "Să le strige; „Curaj, boieri, curaj!", dar nu 
îndrăzni. 

Niciunul nu se întoarse s-o vadă ci grăbiră pasul, ca și cum ar 
fi trecut printr-o ulicioară ce mirosea urât; n-a lipsit mult să-și 
astupe și nasurile. Numai lanacos fi Costantis se opriră puţin. 

— Bună ziua, Caterina! Zise Costantis. N-ai auzit pristavul? 
Intră în casă. 

— Nu l-ai văzut cumva pe Panaiotaros? O întrebă 

» ai mult în șoaptă lanacos. Aga l-a chemat și pe el 

— Nu l-am mai văzut de mult, vecine, răspunse 

Văduva, Dar trebuie să fie pe aici, pe aproape, căci 

251 


Acum o clipă i am auzit strigătele; îl înjura pe seiz, care alerga 
după el să-l prindă. 

— Intră în casă și îneuie-te, îi spuse din nou 

Gostantis. 

Și își continuară drumul. La intrarea în piaţă apăru 

Mihelis în fuga mare; se apropie de tatăl său. 

— Dragul meu Mihelis, exclamă bătrânul, rămâi cu bine! 

— Curaj, tată! Strigă fiul și-i sărută mâna. 

Părintele Grigoris se întoarse către ei. 

— Mihelis, și voi ceilalți doi, lanacos și Costantis, duceţi-vă 
acasă! Noi intrăm în vizuina leului. Dar să nu vă fie teamă; o 
dată cu noi intră și Dumnezeu. 

Poarta agiei era larg deschisă. 

— In numele lui Dumnezeu! Făcu popa și, pășind nu dreptul 
înainte, trecu pragul. 

Ceilalţi trei îl urmară. Ladas se poticni, dar bătrâmâl boier îl 
tinu să nu cadă. 

Curtea mare, cu lespezile năpădite de iarbă, era pustie. lapa 
agăi își scoase capul pe ușa mică a grajdului și necheză; un dine 
lăţos, culcat pe un morman de gunoi, săltă capul și începu să 
hămăie furios; dar, de lene, rai se ridică de jos. 

Seizul apăru în pragul ușii, palid, privind ponciș cu ochiul 
drept, cu bărbia tremurândă; astăzi n-avusese timp să-și 
cănească mustaţa și în ea i se vedeau câteva fire albe, ca părul 
de măgar. Era în ţinută oficială, cs și cum ar fi fost o mare 
sărbătoare; iataganul vârât pe sub brâul, lat, roșu, îi atârna la 
șold. 


Cum îi văzu pe fruntași, încruntă din sprâncene. 

— Descălţaţi-vă, ghiauri! Urlă el. Aga vă așteaptă. 

Bătrâna Marta, cocoșata, veni de le ajută fruatașflor să se 
descalţe și înșiră papucii în faţa pragului. 

— Guraj, boierii șuieră ea printre dinţi. Cm i 

Fruntașii urcară, susţinându-se unsul pe altul, o de ternii 
îngustă, și ajunseră îa sala cea mare, i 

252 


Se opriră. Toate ferestrele erau închise cu obloane. La început 
nxi putură să distingă nimic, dar simțeau cu toţii că undeva, în 
fund, stătea la pândă o fiară, cu ochii pironiţi asupra lor, gata să 
sară și să-i înhaţe. 

Bătrânul Ladas, tremurând ca frunză, strânse braţul boierului 
Patriarheas. Popa Grigoris făcu un pas, apoi încă umil, și 
străpunse întunericul cu ochii, să vadă unde sade aga. Odaia 
duhnea a rachiu, a fum și a sudoare de om. 

Deodată, în colțul din dreapta, în fund, se auzi un glas 
înspăimântător, răgușit, ca un muget: 

— Ghiauri! 

Cei patru oameni se întoarseră, toţi o dată, spre colţul de 
unde venea strigătul, și-l zăriră pe agă ghemuit pe o pernă, cu 
spinarea rezemată de perete. La brâu îi străluceau pistoalele 
mari de argint. În faţa lui lucea o sticlă lunguiaţă de rachiu. 

— lubite agă, răspunse liniștit popă, suntem la or- dinele 
dumitaâe. 

— Ghiauri! Răcni din nou glasul. Seiz, vino aici î 

Seizul, care stătea în pragul ușii așteptând porunci» 

Alergă și se postă lângă agă, în picioare. 

— Pregătește-ţi iataganul și așteaptă! 

— lubite agă... dădu să vorbească iar popă. 

Dar aga nu-l lăsă să continue. 

— Ghiauri, strigă el din nou, unul dintre voi mi-a împlântat 
cuțitul în inimă. Scumpul meu lusufachi... 

Dar glasul i se împiedică, înăbușit de plâns. Își șterse ochii cu 
un gest furiș, își umplu, paharul de rachiu și-l dădu pe gât. Oftă, 
zvârli paharul în perete „sfărâmându-l în rnii de bucăţi. 

— Cine mi l-a omorât? Urlă el. Aici în sat nu sunt decât 
ghiauri. Prin urmare, numai un ghiaur mi l-a u «s! Tu, 
Panaiotaros, beţivule, ucigașule? Spune, tu? 


Din colțul opus, în spatele fruntașilor se auzi un ut surd. Toţi 
se întoarseră și-l văzură în penumbră 
253 


Pe uriașul Panaiotaros, îngrămădit pe podea, legat de un 
belciug fixat în perete. Probabil că avea eapui spart, deoarece 
învățătorul, care stătea mai în urmă observă că-i curgeau șiroaie 
de sânge de pe frunte și de la gât. 

Aga se adresă din nou fruntașilor: 

— Am să vă arunc pe toţi în temniţă, răcni el, vi în fiecare 
dimineaţă o să spânzur câte unul de platan, până când o să-mi 
găsiţi făptașul. Întâi o să vă spânzur pe voi, capii satului; după 
aceea o să-i spânzur și pţ ceilalţi; voi spânzura și femeile, voi 
stârpi tot satul, dacă nu-mi găsiți ucigașul! Auzi, barbă de tap? 
Auziţi, ghiaurilor? Ce v-a făcut, blestemaţilor, micul meu lusuf? 
S-a legat el vreodată de cineva? A spus el vreodată un cuvânt 
rău cuiva? Şedea pe ceardac, mesteca sacâz și cânta. Ce rău 
era în asta, ghiaurilor? 

De ce mi l-ați omorât? 

— lubite agă, mai încercă o dată părintele Grigoris, jur pe 
Atotputernicul... 

— Gura! Am să-ţi smulg firele din barbă, unul câte unul. Pe 
tine n-am să te spânzur; am să te trag în ţeapă, taur de popă! 
Ce-aţi avut, bre, cu lusufachi al meu? 

Și începu din nou să pâângă. 

— lubite agă! Făcu bătrânul Patriarheas. Căruia îi era rușine 
să-l lase pe popă să îndure singur furtuna. 

lubite agă, eu, după cum știi, ţi-am fost întotdeauna 
credincios... 

— Tacă-ţi fleanca, porc bătrân! Urlă aga. Ștreangul 

€ prea subţire ca să poată ţine un lioit ca tine! Am să iau un 
satâr ruginit și-o să te ciopârțesc o săptârnână întreagă, pentru 
plăcerea mâmilor mele. Știu bine că nu l-ai omorât tu, ghiaur 
spurcat, dar. Mă apucă turba» 

Xea când văd că voi sunteţi vii, în timp ce lusufachi, odorul 
meu scump, zace în odaia de alături, mort* 

254 


O să mă scol și-o să dau foc satului det la un capăt la altul, ca 
să vă ard pe toţi, seminţie blestemată 1 


Aga se ridică deodată în picioare mâiiios. 

— Cine-i în spatele tău, Patriarheas? Să vină în faţă | 

— Eu sunt, iubite agă, bolborosi moșneagul Ladas, care 
simţea că i se înmoaie genunchii. 

— A! A! Răgi aga. Am să-i fac lui lusufachi o înmormântare 
regească! Am să-i aduc imami de la Stambul să-i cânte 
rugăciuni, am să comand luminări la 

Smirna și o raclă din lemn de chiparos, care miroase frumos... 
Dar pentru asta am nevoie de bani, de bani mulţi? Am să-ţi 
deschid cuferele, zgripţuroiule, și-am să-ţi umflu toate lirele din 
ele... Oare pentru cine ai crezut că le siringi de atâţia ani, 
pezevenghi bătrân? 

Pentru lusufachi al meu cel scump! 

Bătrânul Ladas căzu în genunchi pe podea. 

— Aman de mine, iubite agă! Miorlăi el. Omoară-mă înainte 
de-a mă face să văd asemenea neno- rocire! 

Dar aga se și întorsese spre Hagi Nicolis. 

— lar ţie, învăţătorule, care aduni copii de greci la școală și le 
deschizi mintea, ţie am să-ţi tai limba și am s-o arunc câinelui 
meu. Nu meritaţi să mai trăiţi niciunul, nu! De ce voi să trăiţi, în 
timp ce drăgălașul meu lusufachi zace mort? Ilnima-mi nu poate 
îndura așa ceva; simt că am să crăp! Seiz, adu-mi gârbaciul! 

Seizul se repezi, smulse gârbaciul agăţat într-un cui și-l întinse 
agăi. 

— Deschide o fereastră, să le văd mutrele! 

Aga, nebun de furie, ridică gârbaciul. La lumina care pătrunse 
pe fereastră i se zări fața scofâlcită, îmbătrânită, răvășită de 
durere. În câteva ceasuri durerea îl desfigurase. Mustaţa i se 
albise, îi cădea pe gură; 

Şi-o mușca și mugea ca un turbat, 

255 


Învârti gârbaciul și începu să-i lovească pe oei patru supuși 
creștini peste faţă, peste mâini, peste piept. Ladas se rostogoli 
la pământ şi aga se urcă pe el. Îl călca în picioare, îl lovi fără 
milă, aci plângând, aci râzând, și scoțând niște ţipete 
înfiorătoare. 

Obrajii bătrânului Patriarheas fură scăldaţi în la- crimi, dar 
strânse din buze și nu scoase niciun strigăt, învățătorul se 
sprijini de perete, ținându-și capul sus, cu tâmplele și fălcile 


pline de sânge. În mijlocul lor, cu mâinile încrucișate la piept, 
popa primea loviturile de gârbaci și murmură: 

— Hristoase Dumnezeule, nu mă lăsa să fiu copleșit! 

Aga spumegă, se năpustea asupra lor, lovea cu însetare. Dar 
braţul îi obosi și zvârli gârbaciul din mână. 

— În temniţă! Zbieră el. În temniţă! Și mâine la 
spânzurătoare! 

Se apropie de Panaiotaros și-l scuipă în faţă. 

— In temniţă 1 zbieră din nou. Spânzurătoarea o să înceapă 
cu ăsta, cu Ghipsofagul! 

Se întoarse apoi spre seiz și-i zise cu o voce înăbușită: 

— Adu-mi-l pe lusufaclii... 

Seizul deschise o ușă; după câteva clipe se auzi curo trage 
patul mic de fier, în care, în zori, fusese găsii scăldat în sânge 
turculeţul rotofei. 

Aga se aruncă asupra leșului și începu să-l sărute și să 
bocească. 

Seizul îl dezlegă pe Panaiotaros de la belciugul din perete, luă 
biciul de jos și-l pocni în aer, strigând: 

— In temniţă, ghiauri 1 

Şi-i îmbrânci pe toţi cinci pe scară. 

Asupra întregului sat se abătuse groaza. Uliţele erau pustii, 
dughenele închise. Creștinii se zăvorâseră în ca sele lor, tăcând 
chitic, tremurând de frică și scrotând 

256 


Liniștea cu urechile ciulite. Din când în când, câte o umbi'ă se 
strecură din poartă în poartă și aducea vești noi: „Fruntașii n-au 
ieșit încă de la agă... S-au auzit ţipete și pocnituri de pistol...” 
Puțin mai târziu, cineva anunţă: „Fruntașii au fost aruncaţi în 
temniţă... Seizuf a coborât în piaţă cu o funie și săpun și le-a pus 
jos „sub platan..." Imediat apăru alt vestitor, spunând: ; 

„Aga ameninţă că, de nu s-o găsi ucigașul, o să dea foc 
satului de la un capăt la altul să ne ardă devii pe toți 1” 

— Suntem pierduţi! S-a sfârșit cu noi! Tipau femeile, 
strmgându-și copiii la piept. 

Bărbaţii își lăsau capetele în jos și-și blestemau zilele, 
spunând că mai bine nu s-ar fi născut pe lume decât să fie 
creștini supuși sultanului. 

Numai chira Penelopa ședea pe banca de piatră din curte sub 


bolta de viţă, și împletea mai departe la ciorap, liniștită și 
absentă, ca o moartă. Prinsese și ea cu urechea că moș Ladasa 
fost închis, că e ameninţat să fie spânzurat de platan și că aga o 
să radă tot satul de pe faţa pământului... Dar nu se sinchisi. Se 
opri doar o clipă din lucru, dădu din cap și își zise cu nepăsare: 
„O văzurăm și p-asta...” Apoi se porni să împletească iar, 
repede, ca o mașină, ciorapul bărbatului ei. 

Lanacos se ascunsese în fundul grajdului și stătea de vorbă cu 
măgărușul lui: 

— Ce zici de toate astea, lusufachi? Lucrurile nu merg tocmai 
bine, au luat o întorsătură cam proastă, 

Nu-i așa? ... Umblă vestea că aga vrea să ardă satul, 
dimpreună cu tine, dragul meu băieţel. Ei, ce zici? 

Dacă am șterge-o noi astă-seară de aici? Noi n-avem nici 
copii, nici căţei, care să ne ţină pe loc. La urmaurmei, ce ne 
pasă nouă? Atâta doar, că nu-i tocmai cinstit să ne părăsim 
consătenii taman acum, când sunt ia amân! la spune, tu ce 
crezi? Nu te am decât pe 

257 


Tine ca să mă sfătuiesc și de aceea îţi împărtășesc toate 
grijile și necazurile mele. Ce părere ai, lusufaehi spune?! 

Dar măgărușul își înfundase capul în iesle până la urechi și-și 
ronțăia paiele fericit. Se bucura că aude glasul stăpânului său, 
care i se părea că murmură ca apa unui izvor... Credea că 
lanacos îi spune, ca de obicei, vorbe de mângâiere și mișca 
vesel din coadă 

Spre înserat, porţile începură să se întredeschidă cu sfială și 
ici-colo se zărea câte un cap de om apărând prin crăpătura lor. 
Cel dintâi deschise poarta Mihelis; o apucă la deal, spre casa 
popii, ducându-se să-și îm bărbăteze logodnica. Costantis se 
duse și el să-și deschidă cafeneaua; dar în clipa când să vâre 
cheia în lacăt, zări sub platan un scaun, iar pe scaun niște lu- 
cruri, pe care, de departe, nu le distingea, bine. Se apropie să 
vadă ce-i, și deodată sări înapoi îngrozit t era o funie și niște 
săpun! Işi vâri din nou cheia la brâu și se întoarse repede acasă, 
fofilându-se pe lângă ziduri. 

La ceasul acesta, când, o dată cu umbrele înserării, peste 
lume se lăsa o dulce visare, aga obișnuia să se instaleze în 
ceardacul său, dimpreună cu lusufachi, care-i aprindea ciubucul 


și-i turna rachiu să bea. Astă-seară, însă, ușile și ferestrele agiei 
erau închise, iar ceardacul pustiu. În dosul lor, aga, gemea și se 
văicărea cu jale. Cât de amar și de neadevărat i se părea acum 
cântecul care altădată îi plăcea atât de mult t 

Lumea e un vis, viaţa e un vis... Aga strângea în braţe trupul 
tânăr, fără viaţă și-și zicea în gând: „Asta nu-i un vis, ăsta nu-i 
un vis. O, blestem! Asta este adevărul...” Și plângea cu lacrimi 
fierbinţi... 

Seizul, ștergându-și ochii sașii cu dosul mâinii, umbla de colo- 
colo și bocea și el cu voce înceată: „Scumpul meu lusufachi...”, 
dar tremurând da teamă să nu-l audă stăpânul. Din când în când 
se înfuria, punea tnâna 

258 


Pe șârbaci și cobora în beciul casei, unde se năpustea asupra 
celor închiși și începea să-i lovească și să răcnească la ei, 
întocmai precum făcea și aga... 

Apoi se întorcea iar sus, răcorit, și se învârtea în furul 
pătucului de fier. Într-un rând, îl găsi pe agă adormit, doborât de 
durere și beţie, și atunci se aplecă peste trupul răcit al micului 
lusuf, îi sărută cu înfocare gura, îi supse cu însetare buzele 
palide și fragede, care miroseau încă a sacâz, apoi se rotogoli și 
el pe podea... 

În temniţă, părintele Grigoris se ridică în capul oaselor și-l 
înghionti cu cotul pe Panaiotaros. 

— ludă blestemat, îl sfredeli el, nu cumva tu l-ai omorât pe 
lusufachi? Spune, căpcăunule! Ne scapi și pe noi, și scapi și 
satul... Mărturisește, dacă vrei să-ţi dau binecuvântarea, și 
atunci toate păcatele îţi vor fi iertate. 

— Să vă ia dracu pe toţi! Mugi Ghipsofagul, ștergându-și 
sțagele care-i curgea din ţeasta spartă. Ducă-se dracului și 
sătul! Să vă ardă pe toţi, și împreună cu voi n-am decât să ard și 
eu. Numai așa o să-mi răcoresc năduful din suflet. 

— Tu l-ai omorât, criminalule! Murmură la rândul lui 
Patriarheas, rezemându-se de perete istovit. Tu, tuiuda! 

— Vipere! Răcni șelarul. Ce legături aveam eu cu 

Unul ca ăla? 

Tăcu, dar în sinea lui fierbea. După o clipă, strigă clin nou: 

— Numai voi m-aveţi pe conștiință, tâl'harilor! Tu, popă 
puturos, și voi, fruntașilor, și tu, învăţătorule | 


Voi, dimpreună cu netrebnica aia de văduvă, care au vrea să- 
mi mai deschidă ușa! Voi, voi toţi! 

. Peste puţin, izbucni iar: 

' Aţi vrut să faceţi din mine luda! Lată, xn-am- 

Jraeut luda! 

259 


— Mărturisește că l-ai omorât, repetă preotul, îndulcindu-și 
glasul, și Hristos o să te ierte. Panaiotaros, 

Până acum, salvarea sufletelor din satul nostru atârna de 
mine; acum atârnă de tine, Panaiotaros. Ttidică-te și 
mărturisește, și le vei salva! 

Atunci, Ghipsofagul începu să râdă sarcastic. 

— Uite ce, acum. Că mi-aţi băgat în cap girului ăsta, jur pe toţi 
dracii din iad că a, ș fi vrut să-l omor eu, ca să vă târăsc pe toţi, 
o dată cu mine, în prti paştie 1 Dar altul - blagoslovită fie-i 
nuna! Mi a luat-o înainte. Las* că-i bine și așa | Fiindcă, poftim, 
boier, popă, zgripţuroi, învăţător, acum veţi pieri toţi împreună 
cu mine! 

Moșneagul Ladas își ridică ușor capul ţuguiat; i. A îi era 
umflată de loviturile biciului. 

— Hai, Panaiotaros, mărturisește, șuiera el priuire dinţi, și-am 
să-ţi dau trei lire de aur. lanacos îmi tluto rează trei lire; am să-i 
vând măgarul, o să-mi seot lirele și-o să ţi le dau ţie „. Auzi? 

Dar Panaiotaros își desfăcu cele cinci degete de la mână și-i 
dădu cu tifla. 

— Na, ţine, zgârie-brânză; na cinci lire! 

Tocmai atunci se deschise ușa temniţei. Intră aga» 

— Ghiaurilor, strigă el, mâine începe spânzurătoaâea! Am și 
pus funia, săpunul și scaunul sub platan, 

Mâine e miercuri; am să încep cu cel mai ticălos dintre voi; 
am să te spânzur întâi pe tine, Panaiotaros, 

Ghipsofagule, cel mai neînsemnat. Joi, pe tine, zgrip- ţuroi 
afurisit! Vineri, pe tine, prea evghenicos învă- tător '. Sâmbătă, 
pe tine, efendi Patriarheas, bros bătrân! Duminică, în timpul 
slujbei de la bise voastră, pe. Ţine, câine de popă! Pentru cele e 
gâturi ale voastre am pregătit cinci ștreanguri sub tăn. Asta-i 
doar primul lot. După aceea o să înhaţ cinci ghiauri, care s-o 
întâmpla să-mi cadă în mii apoi alţii și alţii... ptnă voi da de 
ucigaș. Și am să-i 


Aduc sub platan pe lusuiaehi; n-am să-l îngrop, n-am să- 
iânchid ochii, ca să vadă cum îl răzbun, să i se veselească 
sufleţelul! 

După aceste vorbe se retrase, trântind cu mânie ușa după el. 
Seizul aștepta afară, cu biciul în mână. 

— Seizule, sărmane, și tu plângi? | se adresă aga. 

Șterge-ţi ochii, să nu ne vadă ghiaurii că plângem. 

Du-te de-l caută pe lanacos, marchitanul. Să-i spui să se ducă 
într-o goană la oraș și să-mi cumpere cea mai scumpă tămâie, 
luminări, facle, un văl negru și zaharicale, și să mi le aducă 
mâine dimineaţă. Să mai ia și un colac de funie groasă, pentru 
că ţapul de popă și porcul de Patriarheas sunt prea grei. Hai, du- 
te! 

Dar seizul bătu în zadar în poarta marchitanului, îanacos nu 
era acasă. O ștersese, o apucase spre munte și se ducea în pas 
grăbit să-l întâlnească pe Manolios, să-i spună veștile și să-l 
înștiințeze să nu coboare în sat, dacă n-ar chef să fie băgat la 
beci. 

Manolios tocmai mulsese oile. Pusese cazanul cu lapte la foc, 
iar Nicolios luase inelesteul și-l învârtea prin lapte, cântând. 

— Ce ai, măi Nicolios, de tot cânţi într-una și sări ca un ied, că 
nu-ţi mai ajunge muntele? Îl întreba 

Manolios, care se bucura de veselia și zburdălnicia ajutorului 
său. 

— Eh, Manolios, îi răspundea ciobănașul, ai uitat că am 
împlinit cincisprezece ani? Cum vrei, baciule, să fiu potolit? 

Numai Lenio îl potolea; când venea pe ascuns la munte și-l 
întâlnea, Nicolios se lăsa pradă braţelor ei, se îngemăna cu ea și 
nu voia să se mai dezlipească de trupul ei. 

După ce laptele fierse, Manolios se așeză lângă vatră, la 
licărirea focului, și se apucă să citească mică 

Evanghelie... Aceasta era acum singura lui bucurie. 

26! 


Ici-colo, nu înţelegea câte e frază, dar o pătrundea cu inima; 
sensul versetelor ţâșnea cu toată puritatea lor și se răspândea 
în el, răcorindu-i măruntaiele ca o ap& 

De izvor. Simţea că prinde aripi, că sufletul i se ușu rează! | se 
părea că-l întâlnește pe Hristos pentru prima dată, că pentru 


prima dată îi aude glasul! Și7 

Într-adevăr, pentru prima dată îl vedea pe Hristos ridicând 
ochii spre el și spunându-i cu un glas blând, fermecător: 
„Urmează-mă 1” Și atunci Manolios, te ricit ca nimeni altul, îl 
urmă în tăcere, pășind prin iarbă proaspătă din Galileea, 
mergând pe malurile nisipoase ale lacului Ghenizaret sau 
călcând pe pietrele tari din ludeea. Seară își întindea picioarele 
sub un măslin șiprivea, printre frunzele lui argintii, cum tre 
murau stelele pe boltă. În tovărășia lui Hristos, w albastru și 
adânc era cerul, ce curat și ușor, ca, o şu fiare dulce, părea 
văzduhul și cum mirosea de frumo pământul! 

Alaltăieri fuseseră împreună într-un sătuleţ ce s* 

Numea Cana, la o nuntă. Hristos intrase în casă și p» 

Rea un mire; când îl văzură, toate sufletele se? Uci tară și 
roșiră ca niște fecioare. Mirele și mireasa s ridicară, făcură 
jurămintele de credință, apoi oaspeţ se întinseră pe pătucuri și 
începură să mănânce și:?;,. 

Bea. Hristos ridică paharul, ură tinerilor căsătoriţi fe- ricire; 
rosti doar câteva cuvinte, foarte simple, dar mirii înţeleseră din 
ele că săvârșirea căsătoriei e o taină mare, că femeia și bărbatul 
sunt cele două coloane care susţin pământul și nu-l lasă să 
cadă... Petrecerea se încinse, și la un moment dat vinul se ter- 
mină. Atunci mama lui Hristos se întoarse către fiul ei și-i zise: 
„Fiul meu, nu mai e vin...” O forță neprihănită încă de nimic 
fremăta în pieptul lui Hristos; pentru prima oară avea să întindă 
mâna, poruncind naturii să-și schimbe legile. Asemeni puiului de 
vultur ce-și deschide aripile spre ași lua pentru prima dată 

262' 


Oborul, Hristos se ridică încet și ieși în curte. Acolo,: 

Aplecă pe rând deasupra celor șase vase umplute cu apă. 
Oglindindu-și chipul în ele. Și de îndată ce chipul său se 
oghndea în apă, apa se prefăcea în vin. Pe urmă, Hfâstos se 
întoarse către Manolios, care îl urmase'ân curte, și-i zâmbi... 

Manolios își mai amintea că într-altă zi, pe o căldură 
înăbușitoare, mii de oameni se adunaseră pe ma- lurile lacului. 
Hristos se urcase într-o barcă, în care se sui și el, simțind 
cuvintele blânde căzând în inima lui ca niște boabe de grâu... 
Semănătorul pornise să-și semene sămânţa... Manolios își 
simţea inima ca o ţărână bună, în care sămânţa încolţea, 


creștea în formă de iarbă, iarba se făcea spic, și spicul o pâine 
cu o cruce mare încrustată adânc în ea. 

lar în altă zi. Se plimbau cu toţii prin lanurile coapte. Era 
amiază, li se făcuse toarne. Hristos întinse mâna și rupse un 
spic; ucenicii rupseră și ei câte unul; la fel făcu și Manolios. 
Strujiră boabele de grâu și le mâncară unul câte unul. Ce dulce 
era grâul acela verde, plin încă de lapte, și cum îndestula el 
trupul și sufletul! Deasupra lor, rândunelele ciripeau și-l urmau 
și ele pe Hristos ca niște ucenici tineri, iar la picioa- rele lor 
florile umile de câmp erau îmbrăcate în veș- minte mai bogate 
decât ale regelui Solomon. 

Un fariseu îi invită odată acasă la el; Manolios rămase în 
pragul ușii, de unde privea cu luare-aminte. 

Cu câtă îngăduinţă dispreţuitoare îl primi fariseul pe 

Hristos în locuinţa lui boierească! El nu-i spălă picioarele, nu-i 
unse părul cu miresme, nu-i dădu sărutul. 

De pace... Dar iată că, pe când mâncau tăcuţi, aerul se umplu 
deodată de parfum. O femeie cu pieptul desfăcut și cu părul 
blond ca aurul intră în casă, ţinând în mână un vas de alabastru, 
încărcat cu parfum 

19 - Hristos răstignit a doua oară - voi. | 26& 


De preţ. Manolios, cum o zări, se sperie... Cine-, această 
femeie? O mai văzuse undeva, dar nu-și amin- tea unde! Femeia 
îngenunche la picioarele lui Hristos sparse vasul, vărsă parfumul 
peste picioarele sfinte, apoi își desfăcu părul și le șterse cu el, 
plângând... lar 

Hristos se plecă, își puse mâna pe capul ei blond și zise cu un 
glas foarte dulce: „lertate îți sunt toate păcatele, sora mea, 
pentru că mult ai iubit...” 

Manolios închise mica Evanghelie; inima i se re- vărsa, prea 
plină. Se uită în jurul lui: focul ardea încă vesel, în bordei plutea 
o umbră albăstruie, iar Nico- lios umbla de colo-oolo, cântând 
mereu și pregătind cina. 

Inima lui Manolios se revărsa de prea multă dragoste, 
blândeţe și fericire. Nu-și mai putea stăpâni dorinţa de a-și 
împărţi bucuria cu toată lumea. În adâncul sufletului său simţea 
o pornire nestăvilită să se ridice și să predice cuvântul bun în 
faţa pietrelor, a oilor, a oamenilor. 

— Hei, Nicolios, strigă el, lasă mâncarea și vino de stai aici, 


lângă mine, să auzi și tu cuvântul lui Dumnezeu și să te faci om; 
că acum ești o sălbăticiune, mai! 

Ciobănașul se întoarse, se uită la Manolios și-l pufni râsul. 

— Dar ce nevoie am eu de asta, Manolios? Lasă-mă într-ale 
mele; mă simt bine și-așa... Tii cu tot dinadinsul să-mi pierd 
cheful? 

— Am să-ţi citesc un crâmpei din Evanghelie, să vezi dulceaţa 
ei... 

— O să mi-l citeşti când oi fi bolnav; acum mă simt bine, ţi-am 
spus... Am pus sofraua, hai să mâncăm. 

— Nu mi-e foame., mănâncă tu... zise Manolios. 

Și deschise din nou mica Evanghelie, se aplecă și citi la 
lumina flăcării din vatră: „De voiește cineva 

264 


să vină cu mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea, sa și să 
mă urmeze. Căci cine voiește să-și mântuiască sufletul său, îl va 
pierde; iar cine-și pierde sufletul său pentru mine, îl va afla. Căci 
ce va folosi omul, de ar dobândi lumea toată, iar sufletul și l-ar 
pierde?" 

Manolios înțelegea foarte bine sensul acestor cuvinte, închise 
Evanghelia, închise și ochii; de o parte e sufletul, de cealaltă 
parte e lumea întreagă, dar sufletul cântărește mai mult. De ce 
să te temi de moarte? De ce să te încovoi în faţa celor puternici? 

De ce să tremuri la gândul că o să-ți pierzi viaţa 
pământească? Sufletul e nemuritor; de ce să te temi? 

Sufletul singur e acela pe care trebuie să-l salvezi! 

lanacos apăruse în ușă și se opri nemișcat în prag, litându-se 
la cei doi, ciobani. Niciunul nu-l văzuse oca. Nicoâios, cu spatele 
la ușă, era aplecat deasupra jiidului său. Il golea, îl umplea din 
nou; mânca să caiete putere. Lenio o să vină poate chiar astă- 
seară pe imite și trebuie să aibă multă putere ca să se lupte eu 
ea... În ce-l privește pe Manolios, eî închisese ochii și. Se 
afundase într-o beatitudine de negrăit... 

„Asta-i acum tocmai în fundul raiului, își spuse îa- nacos. Dacă 
nu-i vorbesc, n-o să mai iasă niciodată de-acolo! Hai să-l 
trezesc!” 

— Hei, Manolios! Strigă el, și trecu pragul. Hei5 

Manolios, bine te-am găsit! 

Manolios tresări; glasul acesta de om îl sperie. 


— Cine-i? Întrebă, deschizând cu mare silă ochii. 

— Ce, mi-ai uitat glasul, Manolios? Eu sunt, îanacos. 

— Lartă-mă, dragă îanacos; eram foarte departe, nu te-am 
simţit. Ce vânt te-aduce la ceasul ăsta pe munte? 

— Un vânt rău, dragă Manoăâios! Tu ești acum în rai; eu, să mă 
ierti, îţi aduc vești din iad.? 


— Din sat? 

/. - Da, âin sat. Azi-dimineaţă, micul lusuf a fost găsit mort, 
aga a înnebunit de furie, i-a arestat pe părintele Grigoris, pe 
fruntași și pe Panaiotaros, i-a aruncat în beci, și mâine o să 
înceapă să-i spânzure, unul câte unul. Ștreangurile au și fost 
atârnate de erăcile platanului și mâine o să facă începutul cu 
bietul 

Panaiotaros... După ei, cică o să prindă pe alţii, pe urmă pe 
alţii, o să spânzure tot satul, până s-o găsi ucigașul. De-ai ști ce 
jale-i în sat! Toate porțile sunt zăvorâte. Suntem pierduţi! Am 
venit să-ţi spun, Manolitis, să nu care cumva să cobori în sat, că 
te înhaţă. 

Stai pe loc, aici ești la adăpost! 

Ochii lui Manolios străfulgerară, „lată clipă, își 

Zise în gând, iată clipa să arăţi că ai un suflet nemuritor!" Dar 
im-și dădu bucuria pe faţă. In timp ce-l asculta pe prietenul său, 
care-i vorbea cu răsuflarea tăiată, deznădăjduit, repeta în sinea 
lui: „lată clipă, iată clipa! Dacă o lași să treacă, ești pierdut!" 

— Ai mâncat, lanacos? Întrebă el.? 


— Nu, dragă Manolios, dar nu-mi arde de mâncare. 

— Nici mie nu mi-era foame, dar acuma mi-este. 

Hai să mâncăm împreună, o să mai vorbim, și după aceea o 
să te culci aici în noaptea asta. lar mâine, când s-o lumina de 
ziuă, om vedea ce-i de făcut, lanacos își privi mirat prietenul. 

— Cum de poţi vorbi cu atâta liniște, Manolios? 

N-ai înţeles? Satul e în primejdie. , 

— Îl cunosc pe ucigaș, răspunse Manolios. Nu te teme, satul 
nu va pieri. 

— ÎI cunoști pe ucigaș?! Făcu lanacos holbtmi ochii. Cum de-l 
cunoști? Cine e? Cine e?? 


— Nu te grăbi, făcu Manolios zâmbind. De ce te grăbești? 
Mâine o să afli totul; ai răbdare | Acum 
266 


să mâncam,. Să vorbim și să* ne culcăm. Totul o să fie bine, 
cu ajutorul lui Dumnezeu! Hei, Nicolios, fă-ne loc, ne e foame și 
nouă | 

Se așezară cu picioarele cruciș pe pământ, se închinară și 
începură să mănânce. Lanacos ridica din când în când capul și 
se uita la Manolios: pe faţa spuzită» 

Înfundațţi în carne& roșie, umflată și purulentă, îi dis~ 

Tingea ochii ce sclipeau liniștiți, veseli. 

„Zău dacă înţeleg ceva... Zău dacă înţeleg ceva”? 

Își spunea în gând lanacos. 

Nu mai putea răbda tăcerea; vorbi: 

— Cum o duci în singurătatea asta, Manolios? 


— Dar nu sunt de loc singur, răspunse Manolios arătând 
Evanghelia. Hristos îmi ţine tovărășie. 

— Şi boala? 

Manolios tresări; uitase de ea. 

— Care boala? A, da! Ea stăruie; înseamnă că încă sunt 
păcătos, dragă lanacos. Înseamnă că n-am scos tot răul din 
mine. Dar Dumnezeu o să aibă milă î 

— Eu vă las, spuse Nicolios, ștergându-și buzele eu mâna. A 
răsărit luna, nu pot să dorm; mă duc să mai dau o raită pe-afară. 

Işi luă bâta și plecă fluierând. 

— Dragă lanacos, mâine trebuie să ne trezim dis- de- 
dimineață, spuse Manolios. Să ne culcăm dar. Somnul e un lucru 
bun. Tot aici, în singurătate, am învăţat ceva: anume, că 
Dumnezeu le vorbește mai des oamenilor care dorm decât 
acelora care stau treji. 

Așternură o velință mare, afară, ca să aibă mai multă răcoare, 
și se culcară. Văzduhul mirosea a cimbru, glasurile nopţii se 
treziră și măreau tăcerea, luna se urcă pe cer ciuntită. 

— Mă gândesc la sărmanul Panaiotaros, vorbi la- nacos, de 
care somnul nu se lipea cu niciun chip ,„ 

2.6 


— Şi eu, spuse cu voce înceată Manolios. Mă gândesc la el 


mai mult decât la ceilalţi. 

— La fel și eu; dar de ce oare? 

— Fiindcă, dragă lanacos, ceea ce l-a pierdut pe 

Pa, naiotaros este că a iubit mult. E un suflet aspru și păcătos; 
s-a lăsat prins în' mreaja patimilor, s-a în- curcat în ele; acum se 
înfurie, se zvârcolește să scape, dar, vai! Se afundă și mai 
mult... Bate, se îmbată, înjură, crezând că astfel se ușurează; 
dar, de fapt, își îngreuiază mai rău sufletul... Dacă iubea mai 
puţin... 

Nu, nu mai puţin, se corectă repede Manolios. Dacă ar fi iubit 
mai mult, poate că ar fi putut să fie salvat... 

— Îmi pun capul că nu l-a omorât el pe micul lusuf, zise 
lanacos, care avea poftă de vorbă. Spune-mi, logu-te, Manolios, 
ca să mă liniștesc: Panaiotaros e? 

— Hai, lanacos, dormi. Nu, nu este el. 

— Slavă ţie, Dumnezeule! Făcu lanacos mulţumit și închise 
ochii. 

Manolios închise și el ochii. Era nerăbdător să rămână singur. 
În ultima vreme îi plăcea să stea cu ochii închiși, chiar și ziua; i 
se părea că așa privește mai limpede în sufletul său. 

Adesea își amintea, mai cu seamă în timpul din armă, o 
poveste pe caxe i-o spusese bătrânul călugăr 

Manasis. Odată, venise să-l vadă în mânăstire un sihastru și a 
stat toată ziua împreună cu el. Sihastrul își deschidea ochii o 
clipă, apoi și-i închidea repede din nou. „Deschide-ţi ochii, sfinte 
părinte, îi spuse călugărul Manasis. Deschide-i, să admiri 
creaţiile mi- nunate ale lui Dumnezeu.” „Când îmi închid ochii, 
îăspunse sihastrul, îl văd pe acela care le-a făcut.’ 

Tot astfel și Manolios, de la o vreme încoace închidea ochii ca 
să-l vadă pe Hristos și să-i audă glasul. Citea o frază din 
Evanghelie, apoi închidea oehn, 


Vj în mintea lui continua să umble pe cele tărâmuri. În 
întunericul proaspăt îl deslușea bine pe Hristos, îm- brăcat într- 
un strai alb, pășind înainte, urmat de uce- 

Bâcii lui; iar el, Manolios, se furișa printre ei și intră în 
cortegiul lor. 

— Mâine ne așteaptă o sarcină mare, murmură el înehizând 
ochii. O sarcină mare și grea. Ajută-mă, 

Hristoase i... Hristoase, ajută-mă! Repetă oftând, ca și cum i- 


ar fi chemat pe Hristos prin întuneric. 

Și Hristos îl ascultă. Când, înainte de a se crăpa de ziuă, se 
trezi și se închină, Manolios trăia încă un vis ce strălucea în 
mintea lui ca luceafărul de dimineaţă. 

Se făcea că umblă pe ţărmul unui lac albastru de tot. 

Se grăbea; dădea la o parte trestiile și mlaja, croindu-și drum 
printre ele. Dar pe măsură ce înainta, trestiile și mlaja se 
transformau, în urma lui, în bărbaţi și în femei, în mii de fiinţe 
omenești, ce se ţineau după el. Se stârni o furtună, și-atunci 
toată suflarea aceea începu să strige: „Omorâţi-l! Omorâţi-l!” El 
dădu să fugă, dar o mână îl prinse de umăr și un glas îi întrebă: 
„Crezi?” „Cred, Doamne!” răspunse Manolios, și dintr-o dată 
furtuna încetă, bărbaţii și femeile se făcură din nou trestii și 
mlajă. Apoi, în faţa lui se ridică un platan plin de rândunele; tot 
arborele ciripea. De o cracă a lui atârna un trup care se legăna 
în aer. Manolios făcu un salt, dând să fugă înapoi; dar glasul se 
auzi din nou: „Nu te opri, mergi înainte!” 

Scoase un țipăt și se trezi. „Nu te opri, mergi înainte!” Era 
vocea lui Dumnezeu: înainte! 

Se sculă numaidecât, se spălă pe faţă, se pieptănă, își puse 
hainele de sărbătoare, vâri Evanghelia la sân, sub cămașă, și-l 
zgâlţâi pe lanacos. 

— Hai, lanacos! Îi strigă voios. Trezeşte-te, som- 

«orosule î 

289 


Îanacos deschise ocini; dud îl văzu pe rămase uluit Manolios, 
zise el, poţi să-mi spui și d-ieriseua 
Şi te la groaza din sat. Haide, vmo | lui 


IX 

Ce bucurie poate fi mai mare decât să te scoli într-d' 

'dimineaţă frumoasă de vară cu o hotărâre nestrămutată în 
gând? Manolios cobora muntele, sprinteri, parcă ar fi zburat; 
tălpile nici nu-i atingeau pământul. 

La un moment dat, avea impresia că arhanghelii își 
întinseseră aripile în jurul lui și-l purtau la vale, dia stâncă în 
stâncă, asemeni unui norișor minat prin văzduh de un vântuleţ 
uşor. 

la, nacos alerga după el gâfâind, dar nici vorbă să-l ajungă din 


urmă. 

— Măi Manolios, s-ar zice că ţi-au crescut aripi la picioare, îi 
strigă el. Oprește-te oleacă, să te ajung și eu! 

Dar Manolios simţea într-adevăr că are aripi la picioare și mi 
era chip să aștepte. Cum putea oare să le spună aripilor: „Opriţi- 
vă, să-l așteptăm pe lana* 

Cos"? 

— Aţ vrea să mă opresc, dragă lanaeov dar nu pot, îi 
răspunse. Mă grăbesc spre sat. 

Erau aceleași aripi care-l purtau și atunci când, în-' 

Chizând ochii, îl urmă pe Hristos să semene cuvântul roditor 
în ţărâna roditoare și în piatră seacă. Ce iute zbura din 
Ghenizaret în ludeea, ţinându-se după Finis- 


Tos 1 Cu un pas ușor, străbătea nenumărate sate mici și 
dragi, unde întâlnea prieteni credincioși: Caper- naum, Cana, 
Magdala, Nazaret; apoi, dintr-un salt, ajungea în Samaria, și de- 
acolo, la așezările și mai dragi din jurul Ierusalimului: Betania, 
Bethleem, le-: 

Rihon, Emmaus... Tot astfel și astăzi, Manolios zbura spre 
Licovrisi, de parcă ar fi coborât spre sat împreună cu Hristos. 
Trupul i se făcea din ce în ce mal tișor; simţea o mâncărime pe 
faţă, ca și când cojile rănilor de pe obraji și din jurul gurii îi 
cădeau una câte una; simţea că i se curăţă carnea și-i crește la 
loc altă, fragedă și moale ca măduva din miezul trestiei. 

Mariolios se opri deodată înmărmurit; inima începu să-i bată 
cu putere. O mână, o văzu cu ochii lui, îi trecu peste, faţă și i-o 
mângâie, blândă, răcoroasă, ca adierea de dimineaţă pe 
munte... Era sigur, dar nu îndrăznea încă să-și pipăie obrazul 
pentru a se încredința pe deplin. 

„Minunea! Minunea 1” își spunea el tremurând. 

lanacos îl ajunse din urmă cu sufletul la gură. Ridică ochii spre 
Manolios, îl privi și scoase un țipăt 

— Dragul meu Manolios! Dragul meu Manolios 1 

Și se aruncă în braţele lui. 

Manolios își duse mâna la faţă; pipăi cu degetele, nerăbdător, 
peste tot; carnea aceea seârnavă se topise ca ceară, faţa 
spuzită i se dezumflase; își căpătase din nou chipul de om. 

— Lăudat fie Domnul! Murmură el, făcându-și cruce. Lăudat 
fie Domnul, mi-a iertat păcatele... 


— Dragul meu Manolios, strigă lanacos cu ochii plini de 
lacrimi, lasă-mă să-ţi sărat mâna... Ai răpus 

Ispita, sufletul ţi s-a mântuit, pecetea Satanei ţi s-a șters de 
pe faţă! 


Apoi îşi întinse palma aspră și mângâie obrajii pri©- 

Tenului său, îndelung, fără să scoată nicio vorbă. 

— Haide, îl grăbi Manolios. Să nu pierdem timpul! 

Soarele se ivi la orizont. Jos, înspre eâmpie, se auzea cântecul 
cocoșilor și lătratul dinilor; în curând, pria ceața ușoară, zăriră 
primele case ale satului. 

Manolios se întoarse către tovarășul său de drum și-i zise: 

— lanacos, orice-aș spune și oriee-aș face acum, câr «1 

Om ajunge în sat, tu să nu fii împotrivă. Află că nu eu sunt 
acela care vorbesc, ci Hristos îmi poruncește totut eu nu fac 
decât să împlinesc poruncile lui, nimic altceva. Ai înţeles dragul 
meu lanacos? _ 

— Dar ce-ai de gând să faci? Ce-ai să spui? Intrebă 

lanacos neliniștit, părându-i-se deodată că prietenă!. 

Său își lua rămas bun de la el. 

— Ceea ce-mi poruncește Hristos, îţi spun; nimic altceva. Nici 
eu nu știu încă prea bine ce anume, dar sunt încredințat că mă 
supun voinţei lui Hristos. Fii șt tu încredinţat de asta dragul meu 
lanacos, și spune-le, lui Mihelis și lui Constantis, să nu înceapă 
să ţipe... 

— Ce-ai să faci? Ce-ai să spui? Intrebă lanaeos duo. 

Nou, înspăimântat. Oprindu-se din mers. 

— „Nu te opri, mergi înainte!” Așa mi-a strigat azânoapte, în 
somn, Hristos. Nu te opri, mergi înainte șt tu, dragul meu 
lanacos! Și ai încredere în mine. N-ai văzut adineauri cum s-a 
șters pecetea Satanei de pe faţa mea? Oare ce crezi tu, de ce? 
Pentru că am dat as- cultare poruncii lui Hristos și, dis-de- 
dimineaţă, am pornit la drum; dar nu cârtind, ci dansând. ȘI tu, 
care îmi tot strigai: „Oprește-te!” Cum vrei să mă opresc. 

Dragul meu lanacos? Hristos merge înaintea mea ca pași 
mari. 

273 


Totuși, lanacos dădu din cap. 
— In tine am încredere, dragă Maiiolios, spuse eî. 


'Am văzut cum s-a săvârșit minunea pe chipul tău, am pipăit- 
o cu mâna mea. Dar n-am încredere în mine; dacă o să faci 
ceva, care întrece puterea omului, o să strig! O să strig, dragă 
Manolios; că nu sunt decât un biet om, și dacă o fi să păţești 
ceva, n-am să te las. O să mă opun! 

— Şi dacă Dumnezeu poruncește așa? 

— O să mă opun, repetă lanacos, o să mă opun, și 

Dumnezeu o să mi-o ierte! 

— Mai bine să nu mai vorbim, spuse Manolios. Tăcerea, e mai 
bună. Haide! 

Grăbiră pasul. Pe când se apropiau de sat, Costantis le apăru 
în cale, alergând cât putea. g 

— Fraţilor, strigă el de cum îi văzu, unde vă duceți? Intoarceţi- 
vă înapoi! Chiar acum veneam spre munte să vă spun să nu 
coborâți. Mare nenorocire o să fie azi în satul nostru! 

— Ce-i cu Panaiotaros? Intrebă Manolios. 

— Îl aşteaptă ștreangul sub platan. Seizul a sunat în zori din 
trâmbiţă, chemând pe toţi sătenii, bărbaţi și femei, să se adune 
în piaţă, în jurul platanului, ca să fie de faţă la spânzurătoare și 
să intre spaima în ei. Aga vrea să ne prigonească pe toţi! 

— Hai îndărăt! Strigă lanacos îngrozit și se și întoarse cu fața 
spre munte. Vino și tu, Costantis 1 

— Eu am nevastă și copii, nu pot să-i părăsesc; dar voi, pentru 
numele lui Dumnezeu, întoarceţi-vă îndărăt! 

— Noi. Spuse Manolios, continuându-și drumul, noi, în numele 
lui Dumnezeu, vom merge înainte | Vino, 

lanacos, nu-ţi fie teamă! Cineva înaintea noastră, b-3 

Face semn. Nu-l vezi? E Hristos» Haide 1 


Mna atunci Costantâs văzu faţa limpede, curata, a lui 
Manolios. 


— Manolios, strigă el, cum s-a înfăptuit minunea? 

— Așa cum se înfăptuiesc toate minunile, răspunse 

Manolios zâmbind. Foarte ușor, foarte simplu, pe 
neașteptate... Dar să nu ne pierdem timpul, fraţilor; haide î îl luă 
de braţ pe Costantis și porniră repede îna- inte, spre sat; 
lanacos venea în urma lor, bolborosind ceva. 

— Să nu-ţi fie teamă, Costantis! li spuse Manolios. 

Satul n-o să piară. Eu îl cunosc pe ucigaș; de aceea mă și 


grăbesc așa. 

— Cine e? Cine? Strigă Costantis, oprindu-se în loc de bucurie, 
Ți l-a arătat Dumnezeu în vis? Spune-mi, cine e? 

— Nu mă întreba, nu te opri, umblă! Răspunse Manolios pe un 
ton de poruncă și iubire. 

Toţi trei porniră repede la vale și, după puţin, intracă în sat ca 
trei telegari la trap. 

Trâmbiţa seizului răsuna furioasă, într-un ritm precipitat. 
Toate porțile se deschideau, bărbaţii și femeile ieșeau 
înspăimântați din case, își făceau cruce și se îndreptau spre 
piaţă. 

— Curaj, fraţilor! Le strigă lanacos. Dumnezeu e mare! 

— Mai bine vezi-ţi de capul tău, flaâmucule! Bombăni un 
bătrân. Care fugea cu nepoţelul de mână. Dacă 

Dumnezeu e mare, s-o arate acum: să-l dezvăluie pe ucigaș! 

Moș Hristofis trecu pe lângă ei și le strigă: 

— Chiar acum îl aduc pe lusufachi sub platan, cu luminări, 
tămâie și cofeturi. De când a rămas văduv, aga parcă-i lovit cu 
leuca Î 


Creștinii treceau grupuri-grupuri la vale. Mihelis își zări de 
departe prietenii şi alergă să-i întâlnească; era palid, 
deznădăjduit. Dar când văzu fața lui Manolios, scoase un chiot 
de bucurie și-și îmbrățişa prietenul.? 


— Manolios, te-ai vindecat! Te-ai vindecat! Slavă ţie, 
Dumnezeule! 

— Ce-i cu Panaiotaros? Întrebă Manolios. 

— Au să-l aducă îndată. L-au stâlcit în bătăi, că nu mai e în 
stare de nimic, bietul de el... 

Se apropiau de piaţă. Soarele se urcase de-osuliţă pe cer. Era 
o vreme dumnezeiesc de frumoasă; sufla o adiere ușoară, satul 
era inundat de o lumină proaspătă. Bătrânul platan, cu frunzele 
lui tinere, verzi, foșnea vesel în bătaia vântului. Oamenii mai în 
vârstă ridicau ochii și se uitau cu groază la copac; de câte ori nu 
văzuseră ei, dimineaţa, când se trezeau, câte un trup de creștin 
legănându-se de crăcile lui, fiindcă îndrăznise să ridice capul și 
să ceară libertate... 


Glasul brutal al seizului răsună tare: 
de) 


— Faceţi loc, faceţi loc, ghiaurilor! 

Pășea în frunte, croindu-și drum prin mulţime cu trupul lui 
masiv. După el veneau doi hamali, care purtau patul mic de fier 
cu leșul turculeţului; aga îl acoperise din cap până-n picioare cu 
trandafiri și flori de iasomie; nu i se vedea decât faţa galbenă, 
cu păru pieptănat frumos, cu buzele încleștate. Aga pusese, 
alături de cadavru și o ulcică de lut, plină eu sacâz 

Je Hios, pentru ca lusufachi să aibă ce mesteca pe lumea 
cealaltă... 

La urmă, cu mâiniâe legate la spate, cu capul zdro- bit, cu 
faţa brăzdată de vânătăile loviturilor de bici, e târa Panaiotaros. 
Numai ochii îi mai rămaseră teferi și-i săgetau în dreapta și în 
stânga, culira, pe. Săteni 


— Nu ţi-e milă, mă, nenorocitule, de femeile șt copiii noștri? Îi 
strigă unul, Mărturisește-ţi crima! 

Panaiotaros se opri din mers. 

— Dar de mine cine are milă? Mugi el furios. 

Ajunse, în sfârșit, lângă platan și se rezemă istovit cb 
trunchiul lui bătrân. Se căznea să-și șteargă cu umărul sudoarea 
care-i curgea pe frunte. 

In același timp, hamalii îl lăsară pe lusufachi jos, sub platan, la 
umbră; apoi aprinseră două luminări mari la picioarele lui și 
aruncară un pumn de târnâie într-o tipsie plină cu cărbuni 
aprinși. 

Manolios și tovarășii lui se strecurară prin mulţime și se opriră 
în rândul din faţă, lângă coșciug. La un moment dat, Panaiotaros 
se întoarse și-i văzu; ochii i se injectară deodată; își smuci 
braţele, vrând parcă, să rupă frânghiile, făcu un pas înainte și, 
pe neașteptate, izbucni într-un muget fioros: 

— Blestemat să fii tu Manolios! 

Apoi se sprijini din nou, zdrobit, de platan. 

— Curaj, frate! li răspunse Manolios, Ai încredere în. 
Dumnezeu! 

Panaiotaros deschise gura să spună ceva, dar îs. 

Clipa aceea un murmur de groază porni dinspre poarta agiei 
și trecu din gură în gură, răscolind văz- duhul: 

— Aga! 

Imbrăcat în șalvarii lui de postav brodaţi cu fir do 

Argint, cu brâul lat, roșu, sub care își înfipsese pistoalele de 


argint și iataganul cu mânerul negru, cu capul gol, cu ochii 
umflaţi de plâns, aga înainta singur, cu pași grei, și înceţi, având 
grijă să nu se clatine și să se facă de râs. Toţi creștinii aveau 
privirile aţintite asupra lui. Se străduia să meargă drept, spre a 
nu! 


Arăta că e beat sau îndurerat. Își cănise mustaţa și 
sprâncenele groase cu vopsea neagră și, din când îrt când, 
ridica mâna dreaptă, își smulgea câte un fir din mustață și-l 
aruncă în jos. Privea pe sub sprâneene, ca un T: aur, și ochii îi 
erau roșii ca hurmuzul. Işi dăduse cu mosc pe păr și la subsuori 
și lăsa în urma lui im miros greu de fiară mtărâtată. 

Se ferea să-și întoarcă faţa și să se uite la lusufachi de teamă 
să nu-l podidească plânsul. Se opri sub platan. Seizul îl înșfacă 
pe Panaiotaros, îl trânti la picioarele agăi, își înfipse călcâiul în 
trupul nemișcat al șelarului și așteptă. 

Aga ridică mâna. Cu o voce spartă, răgușită, pro-» 

Clamă:? 


— Ghiauri! Am să spâ.iizur în fiecare zi pe câte unul dintre voi, 
până când o să-mi spuneţi cine-i ucigașul. Am să trec tot satul 
prin ștreang! Într-un taler al balanței va sta scumpul meu 
lusufachi, în celălalt taler satul întreg. Am să vă spânzur pe toţi, 
ghiaurilor 1 

Pe măsură ce vorbea, se înfuria și bătea pământul cu piciorul, 
ca un cal. Ochii i se opreau pe rând asupra bărbaţilor, asupra 
femeilor; părea grăbit să termine cât mai repede cu toţi. Din 
gură, din păr, de la subsuori îi ieșeau aburi. Se aplecă și începu 
să-l lovească și să-l calce în picioare pe Panaiotaros. La colţurile 
gurii îi șiroia o spumă verzuie. 

— Ghâaur mârșav! Îi strigă înâutiat. Tu l-ai omorât? Tu, gealat 
spurcat, tu l-ai omorât pe lusufachi al meu? 

Panaiotaros nu scotea o vorbă; mugea și gernes. 

'Aga era leoarcă de nădușeală; obosise. Atunci se întoarse 
către seiz și-i porunci j 

aia Spânzură-ll 


Dar în clipa aceea se „. Auzi o voce: 
— Opriţi-vă! Opriţi-vă! Știu eu cine-i ucigașul î 


Seizul își descleștă mâna din grumazul lui Panaiotaros; 
mulţimea fremăta bucuroaâsă, mișcându-se să vadă de unde 
venea vocea. Aga se întoarse și el și strigă tare: 

— Care, i vorbit? Să vină aici, în faţă! 

Manolios maintă liniștii: și se opri în faţa agăi. Seâzul sări 
lângă el, ascuţindu-și urechea să audă mai bine; bărbia îi 
tremura, faţa i se făcuse galbenă ca pucioasa. 

— Tu, mă, oropsitul:1, îl cunoști tu pe ucigaș? Făcu aga, 
apucând braţul lui Manolios și seuturindu-i-l cu turbare. 

— Da, îl cunosc. 

Cine e? 

Eu. 

Mulțimea se vânzoli, străbătută ele un val de bucurie; femeile 
începură să se închine, toţi oamenii se luminară la faţă; satul 
era salvat! 

— Liniște, ghiauri! Răcni aga, învârtind biciul prin aer, 

lanacos dădea run mâiâii, strigmad: „Nu-i adevărat 1 

Nu-i adevărat T’ Costautis. Şi Nlibelis se luptau să ajungă la 
agă, zbierau, se zbăteau, dar mulțimea se aruncă asupra lor, 
ulăbușindu-le strigătek. 

— Liniște! Gura! El este, el! Nu mai spuneţi nimic, lăsaţi-l, și 
scăpăm de năpastă! 

Seizu! Râujca. Se reţuezi la Manolios săi treacă laţul de gât, 
dai aga îl împinse la o parte, se apropie? 

«ie Manolios și-l privi în ochi. 

— Tu ești, ghiaurule? Urlă el. 

— Eu. 

— Tu l-ai omorât? 


"— Eu l-am omorât, Spânzură-mă și lasă-l în pace pe 
Panaiotaros; el e nevinovat. 

Panaiotaros se uita la Manolios cu ochii bulbucaţi; deschidea 
gura, o închidea iar, stătea buimăcit, nu era în stare să mai 
scoată o vorbă... „Oare Manolios să-l fi omorât? Nu! Nu! Protestă 
în sinea lui; nu-i cu putinţă! Nu cumva, parșivul, face asta numai 
că săi mă scape pe mine?”. 

— Nu vreau! Nu vreau! Începu apoi să strige tare și să bată 
din picioare. 

Seizul luă biciul în mână. _ 

— Tacă-ţi fleanca, ghiaurule! li porunci el. 


Aga se trezi de-a binelea din beţie. Îl măsura încruntat pe 
Manolios și se străduia să înţeleagă ce se întâmplă. 

— De ce l-ai omorât, mangafa? Ce ţi-a făcut el?. 

— Nimic, slăvite agă! Nu mi-a făcut nimic. Șeitanul m-a 
împins să-l omor. Noaptea trecută, pe când dormeam, am auzit 
un glas: „Omoară-l î” și-am coborât în sat, la miezul nopţii, și l- 
am omorât. Nu mă mai întreba nimic, agă. Spânzură-mă! 

Seizul se repezi cu ștreangul în mână și-l înhaţă pe 

Manolios de braţ. In momentul acela, din rândurile femeilor 
ţâșni un strigăt ascuţit, ţipând cu deznă- dejde: 

— E nevinovat, slăvite agă; uu-l asculta! E nevi- novat, 
nevinovat, nevinovat! 

— Taci, stricato! Se auziră în jurul ei mai multe voci, și femeile 
se năpustiră asupra Caterinei să-i închidă gura. 

— Se învinuiește singur ca să scape satul! Strigă văduva. Nu 
vă e milă de el? 

Dar femeile o trântiră la pământ și o izbiră cu pi- cioarele, 


— Dragă Manolios! Dragă Manolios! Strigă vă- 

3uva, zbătându-se să scape. 

— E nevinovat! E nevinovat! Strigară atunci și cei trei prieteni, 
care reușiseră să-și croiască drum prin mulţime și să răzbată 
până la agă. 

— Slăvite agă, spuse Mihelis, să-mi tai capul dacă acest om e 
ucigașul... El e ciobanul nostru; e un sfânt, nu-l atinge! 

Aga se zăpăci cu totul. Strigătele îi spărgeau urechile. Se uita 
la lusufachi, se înfuria, nu știa ce hotărâre să mai ia. Totul se 
învârtea și se încurca în mintea lui. „Are ăsta mutră de ucigaș? 
Se întreba în sinea lui, privindu-l pe Manolios. Nu cumva e 
nebun sau poate chiar sfânt? Dracu să mă ia, nu mai pricep 
nimica |” 

Se aprinse, se mânie iar. Se întoarse către seiz și, arătând cu 
degetul spre Manolios, îi porunci: 

— La beci cu el! O să văd mâine ce hotărâre iau! 

Apoi, către mulţime: 

— Să vă mănânce blestemul pe toţi, ghiaurilori 

Ștergeţi-o de-aici, să nu vă mai văd în faţa mea 1 

Sictir! 

Mulțimea se împrăștie, speriată și bucuroasă totodată. Vecinii 


și vecinele se strângeau pe la porţi să comenteze cele 
întâmplate și să-i mulțumească lui 

Dumnezeu că, în sfârșit, ucigașul a fost descoperit. 

— Crezi că-i Manolios? Se întrebau unii pe alţii. 

Păi ăsta e un sfânt... 

— Nu-ţi bate capul, vecine, răspundea câte unul. 

Că-i el sau că nu-i el, ce ne pasă nouă? Destul că a mărturisit. 
O să fie spânzurat, și-așa o să scăpăm noi. 

Aasta-i principalul; restul, vorbe fără noimă. Dum- 

Sezeu să-l ierte 


F~- Dar de ce se învinuiește. Singur? lată ce na pricep. Că, 
fără doar și poate, nu-i el ucigașul; și chiar dacă ar fi..* 

F— Ei, nu-l cunoști pe Manolios? Bietul de eî, e cam scrântit la 
cap. Cică o face ca să scape satul... 

Auzi colo! Să piară el, ca să scape ceilalţi... Păi, dacă ar fi în 
toate minţile, ar face așa ceva? Nici pomeneală! Lasă-l în plata 
Domnului; să se descurce 

Singur! 

Cei trei prieteni se adunară acasă la Mihelis. lana-* 

Cos își dădea cu pumnii în cap. 

— Numai eu sunt de vină; numai eu! Nătângui, prostul de 
mine! Nu trebuia să-l las să coboare de la munte. Nu trebuia să-i 
spun nimic... Dar cui i-ar fi trecut prin cap una ca asta?! 

— E un sfânt... murmură Mihelis. Îşi dă viaţa ca să scape 
satul... 

— Trebuie să-l scăpăm! Strigăm Gostantis deznădăjduit. 
Trebuie... trebuie! 

— Eu, de-aș fi avut puterea, să fac. Ceea ce a făcut 

Manolios, n-aş fi vrut să mă salveze nimeni, spuse Mihelis. Ați 
văzut cum îi străluceau ochii? Cum îi lucea toată faţa, liniștită și 
fericită? El a intrat de pe acum în rai; de ce să-l coborâm din nou 
pe pământ? Bi « 

Ne-ar fi dacă am fi și noi cu el! 

— Dar putem să fim cu el! Strigă lanaeos cuprins ele exaltare. 
Să mergem chiar acum, toii trei, și să-i spunem agiii că ne-am 
furișat cu toţii, noaptea, în re-* 

Şedinţa lui și l-am omorât pe lusufachi. Să ne spânzurt pe toţi 
patru, la rând. De platan; și vom intra toţi împreună, unul după 
altul, în rai î 


Mihelis dădu din cap. 
— Eu n-am curaj, dragă lanaeos, /. Ist; el. Cum s-d las pe 
Mariori t 


„Nici eu, gândi în sinea lui îanacos. Eu am măgărușul meu, 
unde să-l las?” 

Dar se mulţumi să tacă. 

În timpul acesta, cei patru fruntași așteptau în beci,: 

U spinările rezmate de perete. Nici vuietul, nici strigătele 
mulţimii de afară nu ajungeau până la ei; prin- tr-un gârlici 
rotund, de lângă tavan, pătrundea doar o fâșie de lumină slabă, 
mohorâtă. 

— Mi-e foame... suspină bătrânul Patriarheas. 

— La toţi ne e ioafne și sete, făcu popa Grigoris, iar să 
îndurăm totul până la capăt, cu răbdare. Dum- nezeu e cu noi în 
această groapă a leilor; aveţi încre- dere în el | 

— În clipa asta probabil că-l spânzură pe sărmanul 

Panaiotaros, adăugă învățătorul. Mâine e rândul nostru. Dar 
să arătăm că suntem bărbaţi; să biruim foamea, setea și frica. Și 
întorcându-se către vecinul său: 

Curaj, moș Ladas! Acum vezi că aveam dreptate? De câte ori 
nu ţi-am spus: „La ce bun să aduni atâta avere, moș Ladas? Că 
n-ai să-ţi iei cufereâe cu aur în mormânt! Fă mai bine o faptă 
bună; ea o să te urmeze până în faţa judecății lui Dumnezeu, şi- 
acolo o să te apere.” Ei. Acum iv zici? Nu te căiești că nu m-ai 
ascultat? 

Moș Ladas oftă adâne; își întoarse capul mic, goiaș, și-i aruncă 
învățătorului o privire plină de ură, fără să sufle o vorbă. 

— Mâine e rândul tău, moș Ladas. Adăugă popă 

Grigoris. În curând o să apari în faţa lui Dumnezeu; ar trebui 
să te spovedești. Reculege-te, adu-ţi aminte ce fapte bune ai 
făcut în viaţă, adu-ţi aminte ce fapte 

Tele ai săvârșit și cere iertare lui Dumnezeu. Până mai 

Ai timp J, 


„12- 

— N-am făcut rău nimănui, murmură Lada» ca în ghearele 
supliciului. Nici bine n-am făcut nimănui; n-am omorât pe 
nimeni; sunt un om nevinovat. 

— N-ai făcut rău nimănui, moșnege Ladas? 


Bucni Patriarheas. Acum, că suntem pe marginea gi o să ţi le 
torn pe toate, o dată pentru totdeaurii m oiai pot să le ţin! Zici 
că n-ai făcut rău nimănii i ţomanule? Dar cine a vândut casa 
văduvei Âne/n. A? 

Și cine a scos la mezat și a înghiţit viile și ogoarele bătrânului 
Anestis? Și cine a lăsat pe drumuri atâţia or- fani? Ba chiar pe 
propria ta fiică, Arghirula, cine a omorât-o? Tu, tu însuţi, cu 
zgârcenia ta! Acum du-te în faţa lui Dumnezeu; ai să-i dai lui 
socoteală! 

Ladas se făcu albastru de furie, se învioră deodată, își mișcă 
trupul și se ridică lângă perete. 

— Râde ciob de oală spartă! Șuieră el. Tocmai boieria ta s-a 
găsit să pârască pe alţii? Fiindcă, nenorocitule, dacă oi începe să 
scot și eu la lumină fărădelegile tale, n-o să mai termin nici 
mâine! la spune, ce-ai făcut tu pe lumea asta, porc boieresc? Ai 
mâncat ca. 

Un căpcăun, îndesind în bărdăhanul ăla ca într-un sac fără 
fund. Ai turnat în tine ca într-o gaură. Ai siluit o mulțime de 
femei, de ne-ai umplut satul cu copii din flori... Ai trândăvit și ai 
lenevit ca un câine puturos toată viaţa. Te-ai dat cu turcii, 
lingușindu-i cu temenele și plocoane... Boieri, mitropoliți, popi, 
toți v-aţi dat cu turcul... Și chiar pe femeia ta, care era o sfântă, 
cine a trimis-o pe lumea cealaltă? Sărmana, ai băgat-o în 
rnormânt că nu mai putea să-ţi rabde destrăbălările! 

Bătrânul Patriarheas se repezi să-l strângă de gât» 

Dar ceilalţi doi săriră între ei și-i despărțiră. 

Unehiașul Ladas turba de mânie. Toată viaţa lui înghiţise, 
tăcuse, o făcuse pe prostul, că nu vede și că nu înţelege nimic; 
umblase și el cu temeneli fi prefacă- 

284. 


Torâi, ca să se pună bine cu cei puternici. Dar acum, în faţa 
morţii, nu mai putea să rabde și izbucni. Voia să spună totul, să 
vers «tot veninul din el, să se răzbune. Ce cred dumnealor, că 
sunt mai buni decât el? 

Vom vedea! Va da totul pe faţă. Ce-o să piardă! Și ce nevoie 
mai are acum de ei? 

Se întoarse către popă; 

— Și mătăluţă, sfinte Sisoe, care ai pretenţia să mă 
spovedești pe mine, ia spune, ce mutră o să faci când o să apari 


în faţa lui Dumnezeu? Mi te tot învârtești prin sat și te tot 
fudulești ca un curcan! Sfinţia-ta te îmbuibi până nu mai poţi, iar 
dacă vine un sărac și-ţi bate’ la poartă în clipa când îţi îndopi 
burta, îţi îndulcești glasul, făţarnicule, și-i spui: „Dumnezeu să te 
ajute, iubite frate, și mie mi-e foame!”, fără să vezi că barba ţi-e 
plină de untură, ţap de popă! Și vai de săracul care moare fără 
să fi pus deoparte bani de înmormântare; îl lași să se împută! 
Stai cu mâna întinsă cât e ziulica de mare și-l vinzi pe Hristos cu 
preţ bun: 

Atâta sfeștania, atâta botezul, atâta maslul, atâta cunu- nia! 
Ai făcut și un tarif, cămătarule, de-i despoi până și pe sfinţi cu 
el; l-ai lipit de poarta raiului, unde pândești și strigi ca un telal: 
„Plătește, creștinule, plătește, altfel nu intri!” Poftim, cine vrea 
să mă spovedească pe mine, Ladas, care sunt un sfânt, care am 
răbdat toată viaţa de foame și nu m-am îndurat să beau un 
păhărel de vin, care am umblat zdrenţăros și desculț și cu burta 
goală, ca un adevărat apostol... S-ar cădea mai degrabă să te 
spovedesc eu pe tine, trântorule! 

Popa Grigore asculta cu capul plecat, simulând o mare 
resemnare creștinească. Dar în sinea lui fierbea, îi venea să se 
repeadă la gâtlejul acesta osos, să-i răsucească, să nu-l mai 
audă vorbind. De unde adunase el, ticălosul ăsta, atâta venin? 
Ha, prin urmare 


Asta clocea în el, de atâțâa ani, zgripţuroiul! lar aeunt își 
varsă sufletul aici, își dă arama pe faţă! 

— Vorbește, vorbește, moș Ladas | spuse eî, prefă» 

Cându-se că suspină. Hristos a suferit mai mult ca mine, care 
nu sunt decât un biet păcătos. El a fost ocărât, ponegrit, biciuit, 
răstignit și n-a scos o vorbă... 

Și tacmai eu o să mă plâng? Spune, continuă, bă- trâne 
Ladas! _ 

Bătrânul Ladas nu se lăsă rugat a doua oară. Işi deschise din 
nou pliscul să-i mai tragă o săpuneală, dar interveni învățătorul: 

— Ruşine, fraţilor! Strigă el. Mai avem de trăit doar câteva 
ceasuri și în loc să ne înălțăm sufletelecătre Dumnezeu, noi ni le 
scufundăm în patimile pământești... Taci o dată, bătrâne Ladas, 
ai vorbit, ai beștelit, ţi-ai vărsat focul; acum destul! Tăceţi și voi, 
fraţilor; păcatele omului, dacă începi să le înșiri, nu se mai 
sfârșesc niciodată. 


Dar Ladas râuji.? 

— Învățător nepricopsit, făcju el, despre tine ce să mai spun? 
Rufele curate și cele murdare, la tine sunt la fel. Cu mintea ta de 
găină, n-ai fost în stare să faci nici prea mult bine, nici prea mult 
rău. Ai fi vrut, oropsitule, să faci și tu un pie de bine, dar n-ai 
putut; ai fi vrut să faci un pic de rău, dar nici asta n-ai putut. 

Te-ai mulţumit cu trebușoare mărunte. Cu sufletul tău de 
mărunţișar, vândeai, ca să te afli în treabă, tăblițe, condeie, 
abțibilduri, gume. Caiete... Ce mai încoace-încolo. Învățător, și 
pace! Vindeai și baloane pline cu aer, adică vorbe goale, și 
credeai în ele. Halal să-ţi fie! 

Ladas era grăbit să spună totul, pentru a apuca să-și verse 
năduful; se întoarse iar către ceilalţi doi.? 


— Ce-s mutrele astea posomorâte? Piui el, și ochii mici îi 
scânteiară. Găina, tot scormonind și scormonind 


Baereu, ajunge dfe-și scoate singură ochii... Poftim, și yoi v-aţi 
scos ochii. Să vă fie de bine! " 

Popă Grigoris făcu un semn spre Patriarheas: „Nu-i 
yăspunde!” Bătrânul boier își înăbuși mânia și tăcu. 

Învățătorul tresări: auzi niște pași apropiinduse. 

— Vin... murmură el, și inima îi îngheţă în piept. 

Popa Grigoris se întoarse către bătrânul Ladas, întinzând 
mâna să-l binecuvânteze.? 


— lertat să fii, frate! Rosti el cu voce solemnă. 

lertat să fii pentru tot ce-ai spus adineauri. Ai aruncat toate 
murdăriile ce-ţi împovărau sufletul, ţi l-ai ușurat. Nefericitule, 
fără să vrei, te-ai spovedit; să te ierte Dumnezeu pentru toate 
relele pe care le-ai făcut în viaţă. Ridică-te, moș Ladas; ţi-a venit 
rândul! 

Dar Ladas căzu grămadă la pământ, zbătându-se și horcăind. 

Afară se auziră suduieli, strigăte, bufnituri. Ușa se deschise și 
seizul îi îmbrânci cu umărul pe Panaiotaros și pe Manolios, care 
se rostogoliră înăuntru, izbindu-se de perete; apoi ușa se închise 
la loc. 

— Manolios, strigă Patriarheas, ce cauţi aici? De ce te-au adus 
aici? 

— Panaiotaros, făcu învățătorul, ești încă în viață? 


Nu te-au spânzurat? Domnul fie lăudat! 

— Sunt, de n-aș mai fi! Mugi Panaiotaros și se ghei mui în 
colţul lui. 

Ladas săltă capul, zgâi ochii la Panaiotaros și întinse mâna să- 
| atingă. 

— Trăiești, mă? Cârâi el. De ce nu te-au spânzurut? 

S-a răzgândit aga? S-a răzgândit, mă? Întrebă cu inima 
tremurândă. Răspunde! 

T. Dar nu primi niciun răspuns. 

— Întinde-te aici. Dragă Manoh'os, făcu popa Grt « 

Goris. Răsuflă... 


— la spune, Manolios, porunci boierul, a fost găsit ucigașul? 
Spune repede, nu te mai ţine pe jar! 

— A fost, rosti Manolios. 

— Cine e? Cine e? Strigară într-un glas cei patru fruntași, 
repezindu-se spre el. 

— Eu! Răspunse Manolios. 

— Tu?! 

Toţi patru se traseră înapoi, uitându-se la Mano- lios cu gurile 
căscate. Câtva timp nimeni nu mai spuse nimic. 

— Nu-i cu putinţă! Strigă în cele din urmă bătrânul boier, după 
ce cântări în mintea sa întreaga viaţă a lui Manolios. Nu, nu! 
ladul și prăpădul lumii! Nu-i cu putinţă! 

— Nici eu nu cred una ca asta, bâigui învățătorul. 

De ce să-l omori tocmai tu? Ești tu în stare, Manoâios, să 
omori un om? Nu, tu nu poţi face așa ceva. 

Numai popa Grigoris îl privea pe Manolios fără 

Să scoată o vorbă. 

— De ce nu răspunzi, Manolios? Întrebă Patriar- heas. 

— Ce să răspund, boierule? Făcu Manolios, ștergându-și 
sudoarea de pe faţă. Eu sunt ucigașul; n-am nimic altceva de 
spus. Nu-i de ajuns? 

— E de ajuns! Strigă Ladas. E de ajuns, Manolios, băiatule! S-a 
găsit ucigașul! Înseamnă că noi am scăpat; înseamnă că există 
un Dumnezeu! 

Manolios se târî până la fâșia mică de lumină ce pătrundea 
prin gârliciul pivniţei, scoase de la sân Evanghelia mică, o 
deschise la întâmplare și începu să citească. Oamenii rămâneau 
undeva, departe, în urma îui... Se strecură printre ucenici, se 


urcă în barcă împreună cu Hristos, porniră pe lacul Ghenizaret, 
se 
Stârni un vânt puternic... Hristos, obosit din pricină că 


Vorbise toată ziua mulțimilor, se culcase la proră, pe năvoade, 
și adormise... Intre timp, vântul care bătea dinspre munţii 
Galaad se înteţi, răscoli lacul, și valurile loveau furioase barcă 
mică de pescar. Ucenicii păliră de groază. 

„Suntem pierduţi! Murmurau ei. Suntem pierduţi 

Să-l trezim pe învățătorul nostru!" 

Dar nimeni nu îndrăznea să-i tulbure somnul. Pe- tra se 
apropie, se aplecă, și, la ultima unui fulger, văzu chipul lui 
Hristos - senin, fericit, zâmbitor. 

„Trezește-l! Trezește-l!” strigau ucenicii înghesuiți în spatele 
lui. 

Petru își luă inima în dinţi, întinse mâna, atinse ușor umărul 
lui Hristos. 

„Doamne, îi șopti, trezește-te, că pierim V 

lisus deschise ochii, privi la apostolii care tremu- rău, dădu din 
cap și murmură cu amărăciune: 

„Am stat atâta vreme cu voi și încă n-aveţi credinţă?” 

Oftă, se ridică în picioare 3a proră, întinse mâna și porunci 
vântului: 

„Oprește-te 1” 

Apoi cobori mâna spre lacul înfuriat. 

„Potolește-te I” 

Și dintr-o dată vântui se opri, valurile se potoliră „cerul se 
însenină din nou și toată firea se înveseli, 

Manolios clătină din cap, privi în jur la cei cinci tovarăși din 
beci: ochii lui albaștri străluceau fericiţi, liniștiți că apele lacului 
Ghenizaret. 

Moș Ladas își recăpătase viaţa; se ridicase în picioare și 
umblă de colo până colo, frecându-și mâinile. 

— S-a găsit ucigașul, slavă Domnului! Am scăpat! 

Sărmane Manolios, îmi pare rău de tine! Dar, stând și 
judecând drept, e bine că s-a întâmplat așa: tu erai 

289 


Sărac, fără niciun rost; și-apoi, ești feânăr încă, n-ai apucat să 
guști din dulceaţa vieţii. N-are de ce sâuți pară rău că mori. 


Noroc că ai mărturisit și am scă- pat eu! 

Se opri din mers, se uită chiondărâș la tovarășii lui și își încreţi 
gura. 

„Cum naiba să dreg lucrurile? Ehibzui în sinea lul. 

Acum, că am scăpat, cum naiba să mă împac cu ţapul de 
popă și cu stricatul de Patriarheas, pe care l-am făcut porc 
boieresc f Cât despre învăţător, pe el nu dau nici doi bani; dar 
ce mă fac cu ceilalți doi? 

M-am pripit, mi-am aprins paie în cap, nu mai e ni- mic de 
făcut! Dar lasă, bine că am scăpat |" 

Bătrânul Patriarheas îl privea pe Manolios. Care stă- tea 
adâncit în citirea Evangheliei. Boierul își simțea inima 
tulburmdu-i-se și se aplecă la urechea preotului. 

— Părinte, îi șopti, nu știu ce să zic, dar mă roade o bănuială... 

Popa Grigoris înţelese și tuși sec: 

— Nu mai scormoni lucrurile, boierule! Ştie ei 

Dumnezeu ce face... 

— Dar dacă e nevinovat? Dacă face asta numai ca să scape 
satul? Să-l lăsăm? Nu-i păcat? Îţi iei asupra ta o crimă ca asta? 

— Dumnezeu e milostiv, spuse popa O să mă ierte. 

— Dumnezeu o să te ierte, părinte, se prea poate; dar 
oamenii? 

— Atâta vreme câf stau bine cu Dumnezeu, făcu popa 
umflându-și pieptul, de oameni du mi-e teamă. 

— Prin urmare, vasăzică... 

Învățătorul, care se apropiase să asculte discuţia lor, 
interveni; 

290 


— Să nu tăiem firul în patru; să lăsăm cum a liotărât 
Dumnezeu... Și-apoi, să nu uităm că Manolios, recunoscându-și 
fapta, și-a salvat sufletul. Ce, asta nu-i destul? 

— E foarte mult! Întări popă. El își pierde viaţa asta 
trecătoare, dar și-o câștigă pe cea veșnică... E ca și cum ai da 
un ban de aramă și-ai încasa un milion de lire de aur... Fiţi fără 
grijă, Manolios știe ce face... 

— În fond, e niţeluș viclean... conchise învățătorul, priviri du-l 
pe Manolios cu un zâmbet șiret. 

Maiiolios ridicaseochii din Evanghelie; faţa lul strălucea de-o 
lumină pură. În aceeași clipă apăru seizui, care se năpusti 


asupra lui, și-!'ânșfacă de umăr. 

— Vino-ncoa', ghiaurule! li strigă el. Aga vrea să te vadă. 

— În numele Tatălui! Murmură Manolios, făcându-și cruce, și 
se lăsă în voia cumplitului temnicer. 

Aga şedea cu picioarele încrucișate sub el, în odaia de 
primire, eu leșul lui lusufachi alături, și fuma din ciubucul lung. 
Era amiază, se făcuse foarte cald. 

lusufachi începuse să miroasă. Marta cocoșată se strecură 
înăuntru fără zgomot, cu braţul plin de tranda- firi, capriloi și 
iasomii proaspete, înainta spre raclă, aruncă florile peste trupul 
putrezit pe jumătate și ieșirepede, neputând să îndure 
duhoarea. 

Dar aga, cufundai în durerea lui, nu simţea mirosul; el își fuma 
ciubucul, adâneit în gânduri. Părea mai obosit, mai calm. „Așa i- 
a (ost scrisă, își spusese azi-dimineaţă. Așa i-a fost scrisă...” Şi 
gândul ăsta îl mai îmblânzi puţin. Nu mai dădea vina pe oameni, 
ci pe Allah, împotriva voinţei căruia nu avea ce face. 

Poţi să te pui cu Allah, dacă așa a vrut, dacă așa a hotărât el? 
Tot ce se îivtâmplă în lumea asta e vrerea lui Allah: tu pleacă-ţi 
capul și taci... Allah a hotărât 


Ca aga din Licovrisi să-l întâlnească pe micul lusuf la Smirna; 
tot el a hotărât ca lusufachi să fie omorât, și de către cine 
anume; și tot el a hotărât dacă ucigașul o să fie descoperit sau 
nu... Totul e scris de la 

Allah... 

Când îl văzu pe Manolios ihtrmd, aga își puse ciubucul pe 
rogojină pe care ședea turcește și își încrucișa mâiniâe la piept. 

— Ascultă bine la ce-am să-ţi spun, Manolios, rosti el cu glas 
potolit. Se întoarse către seiz: N-am nevoie de tine, du-te și stai 
afară, la ușă. 

Apoi i se adresă iar lui Manolios, privindu-l drept în ochi: 

— Am visat că nu l-ai omorât tu pe scumpul meu îusufachi... 
Taci, ghiaurule, lasă-mă să vorbesc! ... lei vina asupra ta numai 
ca să scapi satul. Pesemne că ești un deliu sau un sfânt... 
Treaba ta... Fii pe pace, dorinţa o să ţi se împlinească, o să te 
spânzur. Dar vreau să știu un lucru, Manolios: să-mi spui adevă- 
rât, tu l-ai omorât, bre, pe dragul meu lusufachi? 

Lui Manolios i se făcu milă de agă; niciodată nu mai văzuse o 
asemenea durere; aga nu mai era o fiară turbată; durerea 


făcuse din el un om. Șovăi o clipă, dar își reveni repede și ridică 
faţa. 

— lubite agă, zise cu tărie, Diavolul m-a împins șa fac asta; 
așa mi-a fost scris, eu l-am omorât. 

Aga se rezemă cu spatele de perete și închise ochii. 

„Allah, Allah, murmură el, lumea e un vis, am rămas orfan...” 

Redeschise ochii și bătu din palme. Seizul apăru în ușă. 

— la-l de-aici! Porunci aga. La apusul soarelui să-i spânzuri de 
platan. 


În acest timp, cei trei prieteni - Mihelis, Costantts și lanacos - 
cutreierau satul, bătând la toate porţile și conjurând sătenii să 
nu rămână muţi la pieirea unui ne- vinovat. 

— Manolios e nevinovat. Nevinovat! Face asta nu- mai ca să 
scape satul, striga lanacos. 

— Şi ce vreţi să facem noi? Ripostă un bătrân. Să ne ducem la 
agă și să-i arătăm că ucigașul nu-i Manolios? Și după aia? Aga o 
să înceapă să spânzure în șir, până o prăpădi tot satul; în loc de 
unul, au să piară mii de nevinovaţi... E drept? Ne trebuie nouă 
asta? Nu-i mai bine să piară unul, decât mii? Mai cu seamă că el 
singur vrea să moară? Lăsaţi-l, băieţi, îăsaţi-l să moară, ca să ne 
scape pe noi; după aceea, o să-i facem o icoană, o să-i aprindem 
o candelă și-o să ne închinăm la el ca la un sfânt. Dar întâi să 
moară, 

Un alt cap de familie se întoarse către Mihelis şi-i întrebă cu 
pornire: 

— la spune-mi, boierașule, tu ai copii? 

— Nu. 

— Atunci n-ai dreptul să vorbești; lasă-ne-n pace! 

lar o bătrână, care-și legăna nepotul pe genunchi, îi aruncă lui 
lanacos: 

— la nu ne mai zăpăci cu vorbele tale, lanacos,. 

N-au decât să moară o mie de-alde Manolios, numai nepotul 
meu să trăiască! 

— N-am pomenit așa fiare; sunt mai răi decât lupii și vulpile! 
Murmură lanacos, ștergându-și ochii. 

— Ce fiare, dragă lanacos? Întări Mihelis. Zi-le oameni, și 
pace! ... Să mergem, ne pierdem timpul degeaba. Facă-se ce-o 
vrea Dumnezeu! 

— Te gmdești la taică-tu, mârâi lanacos îndărjit. Ai vrea să-ţi 


scapi bătrânul! 


Dar Mihelis se întoarse spre el cu ochii plini de lacrimi. 

— lartă-nlă, dragă Mihelis! Strigă lanaeos. Nu mai 

Ştiu ce spun. 

În clipa când se aproiau de piaţă, o văzură pe Caterina, 
spălată, dichisită, înaintând spre ei ca o fregată cu toate pânzele 
întinse. 

— Încotro ai pornit, Caterino! Știu că parfumezi bine uliţa! O 
întâmpina lanacos. 

— Fricoșilor! Aveţi de gând să-l lăsaţi pe Mano- 

3ios să piară? Ţipă văduva și ochii mari i se umplură de 
lacrimi. Dar eu n-am să-l las; mă duc la agă! 

— La agă! Exclamă Costantis. Ge să faci acolo? 

Ţi-ai pus în gând să te spurci iar cu ei? Tiai adus aminte de 
amorurile vechi? 

— De durere te-ai scrintit și tu la cap, Caterino î zise lanacos. 
Du-te,. Și fă și tu ce-i putea... Hrisros să fie cu tine! _ 

— În furia lui. Aga o să te omoare, sărmano! Întoar- co-te 
înapoi... Îi spuse Costantis, căindu-se de vorbele urâte ce i le 
aruncase mai înainte. 

— La ce-mi mai folosește viața? De-a. $ pntea încaltea să-l 
scap pe Manolios! Zise văduva, ahiaeeând încet, ca o fregată, 
printre cei trei bărbaţi. 

— E mai bună decât noi toţi... murmură Milielis, privind-o cum 
intră, cu capul sus, în reședința agăi. A cărei ușă era din 
întâmplare deschisă. 

Se făcuse o căldură mare, zăduf; de sus, din odaia de primire, 
venea un miros greu de trandafiri și de cadavru în 
descompunere... Aga își rezemase capul de patul mic de fier și 
adormise, zâmbind prin somn. 

Visa, se vede treaba, că toată această nenorocire era doar un 
coșmar și că în momentul când s-o trezi din 


Nou îl va găsi pe tnicuj lusuf alături de el, în ceardac, 
umplându-i paharul cu rachiu... 

Doi porumbei se jucau pe marginea ceardacului, eiugulindu- 
se și gmgurind: aga îi auzea prin somn și surâdea. Jos, în curte, 
cișmeaua rămăsese deschisă și curgea în gol; câinele se lungise 
pe lespezile fier- binţi și sufla greu, cu limba scoasă. Un cotoi 


negru, mare și gras se ghemuise la umbră; ochii verzi îi sclipeau 
languros, trăgând cu neastâmpăr spre dulău. 

Caterina străbătu repede curtea, de teamă să nu fie văzută 
de seiz sau să n-o latre câinele. Dar seizul nu se arătă, iar 
câinele, după ce o adulmecă puţin, o recunoscu și dădu din 
coadă prietenos. Văduvei i se înecă răsuflarea în gură: o 
duhoare ciudată, grețoasă îi înăbușea pieptul; aerul mirosea 
când foarte urât, când foarte frumos... Cunoștea bine casa, căci 

Marta îi deschisese de multe ori poarta, în taină, pentru a se 
furișa înăuntru, noaptea, pe vremea când aga trăia singur... 
Adică înainte de a se fi dus la Smirna, unde l-a găsit pe scumpul 
lui lusufachi, în mahalaua turcească, stând pe un scaun cu 
incnistaţii de sidef, în mijlocul cafenelei, și câniând manele. De 
cum îl zărise, aga își și pierdu capul; de atunci nu se mai gândea 
la Caterina! Seizul îi amintea adesea de văduvă, dar aga se 
mulțumea să râdă. „Ascultă, seizule, îi spuse într-o zi acestuia, 
se zice că odată pașa a chemat la sine pe un prieten să bea 
rachiu cu el; drept gustări li s-a servit o chisea de măsline și o 
chisea de icre negre. Prietenul mânca numai icre negre, și de 
măsline nici nu se atingea. «Mănâncă și măsline, bei efendi», îl 
îmbie pașa. «Lasă, că-s bune și icrele, pașă efendi», răspunse 
prietenul. Ai. Priceput seizule? Lasă, că-i bun și micul meu 
lusuf.” Seizul tăcu mâlc și din ziua aceea nu-i mai pomeni 
niciodată de văduvă.?! 


*»: 

Cateriua străbătu curtea și intră în casă. Dar de la primul pas 
se  înspăimântă: oglinda cea mare, canapelele, scaunele 
tapisate, talgerul de aramă pentru mangal, sofaua, toate erau 
sparte: aga le luase ca ţintă și le făcuse ţăndări. „Tot așa ar fi 
făcui și Panaiotaros 

la mine..." se gândi văduva și o trecură fiorii. 

Auzi pași și se ascunse după canapeaua sfărâmată. 

Seizul apăru în prag: părea o adevărată fantomă: cu obrajii 
scofâlciţi, cu ochii înfundaţi în orbite, cu spumă la gură. Se opri 
o clipă, privi de jur împrejur fără să vadă nimic, oftă, apoi 
străbătu curtea clătinându-se și se duse de se lungi lângă dulăul 
întins la soare, punându-se pe plâns. 

Văduva își făcu cruce. „Doamne-Dumnezeule, murmură ea, 
numai tu înţelegi femeia și o ierți în toate câte face ea. lată, 


sunt pregătită să apar în faţa ta.” 

Se îmbăiase, își schimbase rufele de pe ea, își pusese rochia 
cea bună, își stropise părul cu apă de flori... 

„Doamne, murmură din nou, sunt pregătită...” 

— Caterina! Ce cauţi tu aici? Întoarce-te numaidecât acasă, 
nenorocito! 

Văduva se răsuci și o văzu pe Marta, cu părul despletit, 
nedormită, cu braţul plin de flori, dând să urce în odaia de 
primire... 

— Draga mea Marta. Vreau să-l văd pe agă... 

Zise ea. 

— Cum? Micul lusuf nici nu s-a răcit bine și îndrăznești să... O 
să te sfâșie, nenorocito! 

— Marta, vreau să-l văd pe agă... stărui văduva. 

Am să-i destăinuiesc o mare taină: știu cine-i ucigașul! 

Bătrâna sclavă rânji. 

— Manolios? Făcu ea cu un aer sarcastic. 

— Nu, nu, altcineva... O să vezi și-o să te-nfiori | 


Sclava lăsă florile pe o treaptă a scării, se apropie de văduvă 
și se ridică în vârful picioarelor ei mici. 

— Cine? Cine? lIntrebă, șuierând printre dinţi, cu ochii 
scăpărând. Așadar, și tu îl bănuiești? Și eu | 

Şi eu! 

— Pe cine? Făcu văduva surprinsă. 

Dar bătrâna o măsură cu privirea, dădu din cap, se aplecă și 
strânse din nou florile în braţe. 

— Nimic, n-am spus nimic, murmură ea. Mă duc să pun florile 
pe blestematul ăla, că a început să pută. 

Și scuipă cu scârbă. Dar, deodată, dădu drumul răutăţii din 
ea: 

— Şi tu, și tu ești plină de viermi, frumoaso! Şi tu, ca și mine. 
Ce mi te împăunezi așa? Toţi suntem la fel. 

In odaia de primire se auzi un zgomot mare și o yoce furioasă 
care urlă: 

— Cine-i acolo jos, Marta? Cu cine vorbești acolo cocoșat-o? 
Fă liniște! 

Bătrâna amuţi pe loc, în timp ce văduva înainta curajoasă pe 
scară. 

— Eu sunt, dragă agă; eu, Caterina! 


— Sictir de-aici, șteoalfă! 

Dar văduva începu să urce sprintenă, abia atmgâiid treptele 
scării. 

— Căţea, îi șuieră de jos bătrâna, nu mai ai frică de nimic? 

Caterina dădu din umeri și urcă treptele. Nu se opri decât în 
faţa agăi. 

— lubite agă, iartă-mă, iartă-mă! Strigă ea, arancându-se la 
picioarele lui. 

Aga, orbit de furie, o lovi cu piciorul, o răsturnă și se repezi s- 
o îmbrâncească în josul scării. Dar văduva se agăţă de drugii 
balustradei, întinsă pe burtă, și strigă: 


— lubite agă, ascultă-mă; nu pot să mai ţin taina în mine şi- 
am venit să cad la picioarele tale. lubite agă, eu l-am omorât! 

— Tu, spurcato? Tu, curvă? Răcni aga și se în- toarse spre 
perete, căutându-și iataganul. 

— Eu, iubite agă, eu, păcătoasa, eu l-am omorât, îin 
dragoste... din gelozie... Eram geloasă pe el: din ziua când a pus 
piciorul aici, nici nu te-ai mai uitat la mine. N-ai mai trimis-o pe 
Marta să mă cheme să vin la tine... Şi din pricina asta plângeam 
într-una... 

Mă topeam... Stăteam zi și noapte închisă în casă și așteptam 
înnebunită... Dar nimic... niciun semn... Tu îl aveai lusufaehi și 
pe mine m-ai uitat... M-am dus și la vrăjitori, ţi-am pus farmece 
noaptea în prag și așteptam... Dar tu îl aveai pe lusufachi și la 
mine nici nu te mai gândeai... Te doream atât de tare, fier~ 

Beam așa de mult de gelozie, că mi-am pierdut minţile; și ieri, 
la miezul nopţii, am pus mâna pe-un cuţit... 

Se tâii la picioarele agăi, i le îmbrăţișa și începu să scoată 
niște ţipete ascuțite: 

— lubite agă, agă dragă, omoară-mă! La ce bun să mai 
trăiesc? Omoară-mă! 

Așa își roti privirile de jur împrejurul pereţilor, căutând 
iataganul. Casa începu să se învârtească cu el, ochii i se 
încețoșară, nu mai vedea nimic. Văduva scoase un cuţit de la 
sân. 

— lată, cu cuțitul ăsta l-am omorât... 

Se ridică în genunchi, întinse cuțitul spre agă. 

— lată, cu cuțitul ăsta... repetă ea, aplecându-și gâtul. 

Ochii agăi se injectară de sânge. Ridică faţa. Il re- văzu pe 


micul lusuf zăcând în pat, livid, cu ochii des- 


Eirișî, cu gura căscată; văzu muștele mari, vineteverzui, care i 
se puneau pe buze, îi intrau și-i ieșeau din gură, din nări. 

Apoi întoarse iar capul și o văzu la picioarele lui pe văduva. Se 
năpusti asupra ei, smulse cuțitul pe care î-l întindea, îl ridică în 
sus și dintr-o lovitură îl înfipse, până în plasele, în inima femeii. 
Pe urmă îi dădu brânci cu piciorul, făcând-o să se rostogolească 
pe treptele scării. 


llustraţia copertei: Albin Stănescu 


Nikos kazantzakis hristos răstignit a doua oară 
ROMAN 
x 


TRADUCERE DE 

PERICLE MARTINESCU Și 

IOAN HALIANIS 

1968 
EDITURA PENTRU LITERATURÄ 


Sângele scurs din trupul văduvei îl înfurie și mai rău pe agă. 
Vedea roșu înaintea ochilor, un val de sânge i se urcă la cap. In 
el se trezi dorința străveche să taie cu nemiluita oameni și 
vietăți în jurul trupului iubit ce-i fusese ucis, și ca să-și ușureze 
inima. Ţinea încă în mână cuțitul; braţul îi era mânjit de sânge 
până la cot. Il chema pe seiz. 

— Coboară-n beci, ia-l pe Manolios și du-l la platan. Sună din 
trâmbiţă să se adune toți ghiaurii și să vadă! Să-l duceţi și pe 
scumpul meu lusufachi la platan, să vadă și el... Spânzură-l pe 
păcătosul ăla, fie că e, fie că nu este el ucigașul! Și adu-mi 
gârbaciul; o să cobor să-i rup cu mâna mea oasele. Numai așa 
mă voi ușura! Poate c-o să-i spânzur astă-seară pe toţi cinci, la 
rând, de-or fi sau n-or fi vinovaţi. Am să-i 

„ Spânzur, pe toţi, să nu mai rămână niciunul! De ce, adică, 
ghiaurii să trăiască, iar lusufachi, odorul meu, să zacă mort aici? 
Pleacă! 

Ochii i se umplură de lacrimi; se răsuci și puse cuțitul plin de 


sânge pe trupul micului lusuf, între florile de trandafiri și 
iasomie, spunând: 

— la-l cu tine, lusufachi iubit. 

Apoi se așeză jos, cu picioarele încrucișate, se rezemă de 
micul pat de fier și începu să fumeze, în- 


Chise ochii. Prin mintea lui începură să se perinde câmpii, 
sate, munți. Refăcu, în gând, călătoria de la 

Licovrisi până la Smirna, mergând când în harabale, când 
călare pe un catâr, când cu mașinăria aceea drăcească adusă 
de frâncil, blestemaţi fie ei! Și deodată, într-o dimineaţă - o 
minune! — Geamii, pa- late, bazare, mii de oameni, zvonuri de 
meterhanele, mulţime de grădini și apa mării! ... Dar, pe 
negândite, toate se scufundară brusc; pe ţărmul mângâiat de 
spumă mării nu mai rămase decât o cafenea. Ușile erau 
deschise; era cald, soarele se pregătea să apună; agalele abia 
ieșiți din baie, gătiţi în hainele cele mai bune, cu mustăţile 
cănite cu vopsea neagră, se așezaseră în cerc pe rogojini și 
fumau din narghilele. 

Aga din Licovrisi intră în cafenea, și ce-i fu dat să vadă 
ochilor? În mijlocul lor, stând într-un tron pe un scaun înalt, 
micul lusuf cânta? Dunia tabir, mia tabir, aman, aman/Căt ai 
bate din palme, totul dispăru - cafeneaua, agalele, rogojinile, 
narghilelele; din întreaga Smirnă nu mai rămăseseră decât el și 
scumpul lui lusufachi; unul care se ruga în genunchi, celălalt 
făcând nazuri și fite și mestecând sacăz... 

Seizul se întoarse, aduse gârbaciul și-l lăsă pe genunchii agăi; 
acesta se aplecă, își ridică pleoapele grele, privi biciul, dar nu se 
clinti. Unde să se ducă? 

Pe ce să plece din colţul acela plăcut, de la marginea mării, 
unde se afla alături de micul lui lusuf? În- chise din nou ochii și 
se trezi iarăși la Smirna. 

Afară trâmbiţa seizului răsună furioasă. Soarele scăpătase pe 
cer, dar căldura nu se domolise încă. 

Nicio frunză nu se mișca. Înmărmurit, fără apărare, satul se 
chircise și picotea în văpaia asfinţitului. 

La sunetul trâmbiţei, porţile se deschideau una câte una; 
sătenii ieșeau din curţi și se adunau în jurul 

1 Europeni din apus (n. T). 


Platanului. Unii tăceau, apăsați de gânduri grele; alţii umblau 
de colo până colo, neliniștiţi, și se între- bau: „Manolios a 
omorât, sau nu? El e ucigașul, sau nu?” 

— Ferește-te de apă liniștită! Spunea un ţăran, dând din cap. 
Eu, unul, îl bănuiam de mult pe Manolios ăsta: într-o zi cu 
văduva, într-o zi cu lusufachi... Ptiu! Ce destrăbălare! 

Bătrânul paracliser sosi în piaţă cu sufletul la gură; aducea o 
veste nouă care avea să facă vâlvă; părea foarte bucuros. 

— Trecând prin faţa casei agăi, începu el, m-am apropiat de 
zid. Când colo, o văd în curte pe Marta cocoșată bătându-se cu 
pumnii-n piept și văicărindu-se. „Ce ai, fă?” o întreb. „A omorât- 
o pe văduvă!” îmi răspunde ea. „Cine, fă?” „Aga. A înjunghiat-o 
ca pe un miel și-a aruncat-o pe scări în jos. 

Cheamă creștinii să vină s-o ia... că doar era și ea creștină, 
săraca... Spune-le săvină s-o îngroape.'" 

— Auzi, auzi, s-o îngroape! Rânji unul cu faţa gălbejită. N-are 
decât să se topească în smoală iadului)! 

Soarele se apropia de pământ. Păsărelele dornice să se culce 
între ramuri dădeau târcoale în jurul platanului, dar văzând 
mulţimea de oameni sub frunzișul lui și auzind vuietul de jos se 
speriară; zburătăceau încoace și încolo cu neastâmpăr și 
așteptau să dispară gloata de oameni, spre a se întoarce la 
cuiburile lor. 

Pe neașteptate, poarta grea a agăi scârțâi prelung și se 
deschise. Toate capetele se întoarseră spre ea și un „Ah!” adânc 
se ridică din mijlocul mulţimii, străbătând văzduhul ca un val de 
durere. Calm, zâmbitor, 

Manolios apăru în prag, cu mâinile legate la spate, cu faţa și 
braţele brăzdate de șuvițe de sânge. 

Se opri o clipă, de parcă ar fi vrut să-și ia rămas bun de la 
săteni, dar seizul, care pășea în urma lui 


Încruntat, îl plesni amarnic cu harapnicul; Manolios, fără să 
scoată o vorbă, trecu pragul. 

În spatele lui apărură din nou cei doi hamali, care duceau 
patul mic de fier, pe care zăcea, acoperit de flori, lusufachi, pe 
jumătate putrezit. 

Manolios înainta liniștit; privirea îi alunecă încet, în semn de 
adio, pe feţele oamenilor din jurul lui, apoi se îndrepta spre 
case, spre copaci și, în depărtare, spre grânele care își întorceau 


spicele coapte și strălucitoare ca aurul către soarele ce asfinţea. 
„Domnul fie lăudat, își spunea el, o să fie o recoltă bună anul 
ăsta; sărăcimea o să aibă ce mânca 1” 

Deodată, zări sub platan pe cei trei prieteni ai lui, care-l 
priveau cu lacrimi în ochi. Manolios le zâmbi și făcu un semn de 
salut din cap. Apoi se opri o clipă, privi spre mulţime și strigă: 

— Oameni buni, plec; rămâneţi cu bine! 

Și se întoarse din nou către cei trei tovarăși. 

— Fraţilor, tu Mihelis, și tu, lanacos, și tu, Cos- tantis, plec. 
Rămâneţi cu bine! 

— E nevinovat! Nevinovat! Nevinovat! Strigară cei trei 
prieteni cu glasuri sugrumate. 

— N-aveţi, mă, niciun pic de inimă? Strigă lanacos către 
sătenii care priveau scena amuţiţi. Ar trebui să îngenuncheaţi și 
să vă închinaţi în faţa lui, nesimţiţilor! Că doar pentru noi 
moare; pentru noi, ca să scape satul; nu înţelegeţi? El ia asupra 
lui toate păcatele noastre, ca Hristos. Fraţilor... 

Dar n-apucă să termine: seizul se repezi la el cu harapnicul, 
ale cărui curele i se înfășurală de două ori în jurul gâtului. 

Aga apăru în poartă; văzduhul se umplu de duhoarea suflării 
lui. Se lăsă o tăcere mormântală. Mulțimea se dădu la o parte și- 
i făcu loc să treacă. Cu pas greoi, mohorât, aga înainta încet, cu 
ochii înfipţi în 


Pământ Se opri lângă platan și, fără să se uite la 

Manolios, întinse mâna către seiz și-i porunci: 

— Spânzură-l! 

Brută se repezi la Manolios și-l înșfacă de ceafă. 

Dar în clipa aceea se auzi un strigăt ascuţit, șuierător, de 
groază și de bucurie: 

— Agă! Agă! 

Bătrâna Marta se târa spre el șchiopătând, gâfâind, cu un 
maldăr de boarfe în braţe. Seizul păli, scăpă din mână laţul pe 
care-l pregătea, se sprijini de platan, cu falca de jos 
tremurându-i tare. Cocoșată se prăbuși la picioarele agăi, țipând 
cu glasul ei strident: 

— Agă, privește! Privește! 

Și desfăcu bocceaua, întinzând pe pământ, în faţa agăi, o 
cămașă, niște șalvari scurţi, o pereche de tuzluci, toate pătate 
de sânge. Aga se plecă spre ele: 


— Ale cui sunt, hoașcă, bulendrele astea? 

Ale seizului 1 răspunse bătrâna. Ale seizului, agă! 

Aga se întoarse și-l străpunse. Cu privirea pe seiz. 

Acesta simţi că-l părăsesc puterile și se lăsă la pământ, la 
picioarele platanului. Sătenii rămaseră cu răsuflarea tăiată. 

Dintr-o săritură, aga se aruncă în spinarea seizului j îl 
frământa cu picioarele, urâând: 

— AU Iduhtar! Husein Muhtar! 

Seizul, încovrigat la pământ, își ascunse fața în mâinile mari, 
păroase. 

— Amân! Gemu el ca un vițel. 

Cei trei prieteni se apropiară; inima le bătea în piept de da să 
se spargă. Toată mulţimea se mișcă, st vjnzou Și făcu cerc m 
Jurul agăi, al seizului și al bătrânei Marta. Fără să fie văzut de 
nimeni, lanacos se strecură lângă Manolios, îl dezlegă, îi apucă 
mâna 

Şi i-o sărută. 


Aga ridică faţa; văzu ţăranii strânși în jurul lui, văzu feţele lor 
strălucind de bucurie și ridică biciul. 

— Ghiaurilor, urlă el, sictir! Căraţt-vă de-aioi! 

O să vă mănânc de vii pe toţi! 

Se năpusti ca un orb asupra mulţimii și începu să lovească în 
femei, în bărbaţi, la nimereală. Spumega de mânie. 

Piaţa se goli cu iuţeala fulgerului; ţăranii dădeau buzna unii 
peste alţii, se călcau în picioare, fugeau spre casele lor; cei mai 
cutezători se pitiră pe la colţuri și stăteau la pândă. Cei trei 
prieteni îl luară pe Manolios și se duseră de se lipiră cu toţii de 
zidul din capătul celălalt al pieţei, de unde puteau să vadă și să 
audă totul. 

— Tu, mârșavule? Tu, câine?! Urla aga. 

Se urcase cu picioarele pe trupul seizuâui, îl zdro- bea, îl 
scuipă, cu spume la gură. Scotea hangerul din teacă, îl băga la 
loc, se aplecă, lua câte un pietroi de jos, îl arunca în capul 
seizuâui. Işi ieșise cu totul din minţi și nu știa ce moarte mai 
cumplită să aleagă pentru slujitorul său. 

Bătrâna Marta nu-și mai găsea locul; ţopăia, dansa, zburda 
sprintenă și bucuroasă; întindea veșmintele pe jos, le împăturea, 
le despătuiea, le scutură în aer și le întindea din nou pe pământ, 
ca să se vadă bine petele de sânge. Și rostea mereu, ea într-un 


cântec de jale, aceleași și aceleași cuvinte: 

— L-am auzit, agă, cum a urcat la miezul nopţii... 

Am auzit și un țipăt subţire, subţire de tot, ca de pui pe care-l 
taie cineva, agă... Dar nu îndrăzneam să crâcnesc, sărmana de 
mine! Și acum, iată, iată, i-am găsit boarfele! 

Și se pornea să le despăturească iar, să le întindă pe pământ 
și să arate petele de sâtige... 


Dar aga se satură deodată de trăncănelile ei. Îi dădu o 
lovitură de picior în șale, bătrânica scoase un 
10 


Țipăt ascuţit și, șontâc-șontăc, se târî până ta poarta casei și 
se ghemuli în prag; de aeoio privea cu ochi mici, sfredelitori, ca 
de pasăre de pradă, spre aga și seizul rămași în mijlocul pieţei. 

— Acum răfuiţi-vă între voi, păgânilor! Murmură ea. Eu mi-am 
făcut datoria, am găsit ceea re căutam, de celelalte nu-mi mai 
pasă! 

Aga se așeză jos, cu picioarele încrucișate sub el, și-l sili pe 
seiz să se așeze și el la fel; stăteau așa amândoi, faţă în faţă; 
nasurile li se atingeau. Rămaseră mult timp acolo nemișcaţi, 
unul în fața celuilalt. 

Soarele apusese; păsările, văzând că mulţimea omenească 
dispăruse, prinseră curaj și se întoarseră la bătrânul platan, 
lăcașul lor strămoșesc, cu puzderie de cuiburi ascunse între 
ramuri. 

Cei mai îndrăzneţi dintre sătenii care pândeau pe la colţuri și 
cei patru prieteni care se lipiseră de zid își ţineau răsuflarea și 
așteptau urmarea, simțind că ceva înspăimântător are să se 
întâmple dintr-o clipă îrtir-alta. 

— Mi-e milă de bietul seiz, murmură Manolios. 

— Lui Dumnezeu nu-i e milă, răspunse lanacos. 

Taci, să nu ne-audă! 

Dintr-o dată, aga sări în vârtul picioarelor, ca un leu, și mugi: 

— Scoală sus, câine 

Seizul se ridică și el dintr-o săritură. Aga scoase hangerul și-l 
repezi o dată, de două, de trei ori în seiz, retezându-i nasul și 
cele două urechi, pe care le strânse apoi de pe jos și le azvârli 
cât colo. Orientalul, cu chipul lui fioros, nu făcu nicio mișcare, nu 
suflă nicio vorbă; stătea în picioare, drept, ca un arbore pe care 
cineva l-ar curăța de crăci. Sângele-i curgea șiroaie la pământ și 


se închega în ţărâna care se pre* 
Făcea într-un fel de aluat la picioarele lui. 
Aga ridică harapnicul, 
II 


— Aleargă 1 răcni el. 

Seizul începu să alerge, poticnindu-se la fiecare pas, în jurul 
platanului. 

— Oprește-te! Răcni din nou aga. 

Seizul se opri. Aga se năpusti asupra lui, îi dădu jos ceacșirii 
scurți, îi înșfacă boașele, i le tăie dintr-o lovitură de hanger și le 
zvârli peste cadavrul turculeţului ucis, printre florile de iasomie. 

Orientalul scoase un muget înfiorător și se rostogoli la 
pământ. Aga îl înhaţă de ceafă, îl înghesui pe scăunel, îi trecu 
ștreangul pe după gât, dădu cu piciorul în scăunel și seizul 
rămase atâraat în aer, cu trupul ciuntit, hărtănit, șiroind de 
sâuge. 

Cu mâna plină de sânge, aga își șterse sudoarea de pe frunte 
și faţa i se mânji de pete roșii. Apoi se așeză din nou jos, 
gâfâind, mugind ca un bivol, și-și contemplă câtva timp seizul. 
După ce-și răcori bine sufletul, se ridică încet și, fără a se mai 
uita nici la ceiz nici la lusufachi, porni spre casă, şontâcăind, 
clătinându-se, crezând că nu-l vede nimeni. Izbind poarta cu 
piciorul să se închidă în urma lui, alunecă deodată și se prăvăli, 
cât era de lung, pe lespezile de piatră, făcând să răsune toată 
curtea. _ 

— Ce s-o fi întâmplând oare sus, afară? li întreba în aceeași 
clipă boierul Patriarheas pe tovarășii lui. 

Intinși pe jos, cu spinările rezemate de perete și cu ochii 
aţintiţi spre ușa scundă a beciului, așteptau toţi cu înfrigurare. 

— Să-ţi spun eu, boierule dragă, răspunse moșneagul Ladas, 
care încerca să repare gafele făcute și să-i lingușească iar pe cei 
puternici. In clipa asta, Manolios - Dumnezeu să-l ierte! — Se 
leagănă în aer, pe drept sau pe nedrept, ce ne pasă nouă? 
Principalul e că noi am scăpat. Și acum o să apară seizul și-o să 
zbiere: „Afară, ghiaurilor, sictir, acasă!” O 


Să ne dea câte un picior în spate și-o să ieșim iar la lumină să 
ne vedem de treburile noastre. Cât despre cele ce ne-am spus 
aici, dragă boierule și dragă părinte Grigoris, gata, să le socotim 


duse că sărea în apă! 

„Ele s-or duce, dar tu n-o să te duci niciodată în rai, bătrân 
scârnav!” își spuse în sinea lui popa Gri- goris; dar amintindu-și 
că era creștin și preot, își îndulci și chipul și glasul, și zise: 

— Să dea Dumnezeu să scăpăm, moș Ladas, și-o să uităm 
totul. Că doar oameni suntem! Am trecut printr-o încercare 
grea, și ne-a ieșit din gură o vorbă, două mai mult; eu, unul, le- 
am și uitat! 

— Eu n-am să uit niciodată că m-ai făcut porc boieresc, zise 
bătrânul Patriarheas cu parapon. 

Porecla îl atinsese drept la inimă, pentru că i se potrivea ca o 
mănușă. 

— Am spus eu asemenea lucru, dragă boierule? 

Murmură Ladas, prefăcându-se, chipurile, că se miră. 

lacă, îmi iau vorba înapoi. M-am zăpăcit, săracul de mine; de 
frică încurcam vorbele, nu mai știam ce spun. Voiam să zic boier 
și am zis porc boieresc. 

Panaiotaros înălță căpăţâna lui mare, spartă. 

— Să vă ia dracu de fricoși și nemernici! Strigă el. Vă temeţi 
unul de altul, vă urâţi unul pe altul, dar vă codiţi s-o mărturisiţi 
pe faţă. Vreţi să vă aveţi bine între voi, trântorilor, ca să 
despuiați lumea nevoiașă! 

Eu însă, să știți, cu toate că-s om de nimic, nu mă tem de voi; 
popi, mitropoliți, boieri, fruntași, învăţători — 

Toţi sunteţi o apă și-un pământ. Mi-e scârbă! 

Invăţătorul tocmai se pregătea să intervină ca să împace 
lucrurile, când ușa se deschise deodată și în dreptul ei apăru 
bătrâna Marta, cu ochii mici, pătrunzători, strălucindu-i în 
penumbră și aruncând scântei. 

— Ce vești ne-aduci din lumea de-afară, Marta? 

Strigă Patriarheas, ridicându-se de jos. 

13 


Bătrâna sclavă rânji satanic, întinzând mâna în chip de 
cerșetoare: 

— Dacă nu-mi umpleţi pumnul de galbeni, răspunse ea, nu 
scot o vorbă. 

— Fă, zgripţuroaico, se tângui Ladas, nu ţi-e milă de noi? 
Suntem oameni săraci; vrei să ne sugi tot sângele din vine? 

— Ne-aduci vești bune, sau proaste? O întrebă popa Grigoris. 


Mai întâi spune-ne și pe urmă om vedea. 

— Nu suflu o vorbă, părinte, am zis! Sfinţia-ta nu întinzi tot 
așa mâna, înainte de a începe cu Kyrie eleison? De ce, adică, eu 
să fiu mai bună ca sfinţia-ta? 

Dezlegaţi-vă baierele pungilor, boierilor; nu vă vreau decât 
binele! 

Bătrânul Patriarheas își dezlegă cel dintâi punga și scoase o 
liră de aur. Apoi se întoarse spre popă: 

— Haide, părinte, spuse el, ai auzit, te-a făcut popă-boier, nu 
te calici. Deschide-ţi teșehereaua și mătăluţă, moș Ladas, care 
mă numești porc boieresc; o să-ţi facă bine dacă o să ţi se ia 
puţin sânge; s-ar putea să te lovească damblaua, moșneagule. 
Hai și domnia-ta, învăţătorule, dă-i și tu ceva, cât poţi, că ești 
sărac - și să terminăm. Bătrâna ne aduce vești bune; nu vedeţi 
cum îi sticlesc ochii? 

Popa și învățătorul își desfăcură pungile; bătrânul 

Ladas oftă. 

— Nu s-ar putea să-ţi rămân dator, buna mea 

Marta? Întrebă el rugător, îţi semnez o chitanţă. 

— Halal să-ţi fie, zgârie-brânză 1 făcu bătrâna. Viaţa ta nu 
merită nici măcar o nenorocită de liră? Hai, fă-ţi puţin curaj! 
Deschideţi punga, dar bagă de seamă să nu te lovească 
damblaua! 

Și întorcându-se către Panaiotaros: 

— Ţie, sărmane Ghipsofag, nu-ţi cer niciun ban; știu că 
văduva te-a lăsat lefter de bani. 

14 


— Tacă-ţi botul, baborniţă! Urlă Panaiotaros. Stai așa, să-ți iau 
măsura cocoașei și să-ţi fac un samar, să nu te roadă, viespe! 

— Nu te mânia degeaba, Ghipsofagule, am și pentru tine o 
veste: ai scăpat! Ai scăpat, ibovnic păcătos! 

Caterina s-a dus pe lumea cealaltă! 

Panaiotaros holbă ochii; vru să spună ceva, dar vorbele i se 
înecară în gât. 


— Da, continuă bătrâna, aga a omorât-o adineaun; i-a înfipt 
cuțitul în inimă; s-a sfârșit cu ea! 

Namilă de Panaiotaros se rostogoli la picioarele zidului și 
începu să se dea cu capul de perete, mugind ca o fiară și 


chemând-o pe văduvă. Bătrâna cocoșată, încovoiată în prag, îi 
întărită. 

— Cine a pus-o să fie frumoasă? Cine a pus-o să fie stricată? 
Cine a pus-o să se ducă la agă? Ce-a căutat, a găsit! l-a înfipt 
cuțitul în inimă și a dat-o de-a berbeleacul pe scări în jos. 

Dar Panaiotaros n-auzea nimic; trânttt cu burta la pământ, își 
mușca mâinile, din care începu să curgă sânge, și o chema 
mereu pe văduvă. 

In acest timp, Patriarheas strânse banii și de la ceilalți și 
umplu pumnul bătrânei Maita de galbeni. 

Abia atunci cocoșată își deschise gura mică și începu să 
povestească totul cu de-amănuntul. În timp ce gura îi turuia, 
cocoșată râdea, dansa, răcnea și rânjea, imitând pe agă și pe 
seiz... Popa Grigoris își făcu cruce. 

— Să mergem, spuse el. Binecuvântai fie numele lui 
Dumnezeu! Am intrat aici ca niște simpli oameni și ieșim cu 
aureolă de eroi și de martiri pentru Hris- tos! 

— Să mergem, zise la rândul lui bătrânul boier. Am scăpat 
destul de ieftin! 

— Afacerea asta m-a costat o liră, bombăni zgâr- citul de 
Ladas. Dar când m-oi vedea afară, mi-o scot 

15 


Eu! Voi începe cu ticălosul de lanacos; am să-i umflu 
măgărușul! 

Pe când trecea pragul, popa Grigoris se întoarse către 
tovarășii lui: 

— Mâine, fraţilor, va trebui să facem în taină o slujbă de 
mulțumire către Cel de sus. Ne-am ţinut tari ca niște bărbați 
adevăraţi și ca niște creștini; am ieșit biruitori din această 
cumplită încercare, slăvit fie numele lui Dumnezeu! 

— lar eu, spuse învățătorul, am să pun copiii să facă o 
compunere în legătură cu martiriul și eroismul gintei grecești. 

Popa Grigoris ieși primul, cu capul sus, mergând ţanţoș ca un 
tap în fruntea turmei; după el venea bătrânul Patriarheas, 
murdar ca vai de el și mort de foame; în urma lui, învățătorul 
mergea cu pieptul înainte, mândru că a dat dovadă de atâta 
eroism și că nu și-a făcut strămoșii de rușine; ultimul se târa 
moșneagul Ladas, ţinându-se cu mâinile de brăcinar, fiindcă i se 
rupseseră baierele de la nădragi. 


— Hai, Ghipsofagule, ieși și tu! Strigă bătrâna cocoșată, care 
aștepta în ușă cu cheia în mână. Ai rămas văduv, nenorocitule! 
Dar și aga a rămas văduv, așa că du-te de-i ţine de urât. 

— Așteaptă să plece întâi măgarii ăi mari, urlă șelarul. Eu 
vreau să ies de-aicea singur. 

Se ridică în picioare și arătă cu pumnul la ceilalţi; 

— Popi, mitropoliți, ciocoi, fruntași, învăţători, sunteţi toți 
niște scârnăvii! Ptiu! 

Preotul nu se mai putu stăpâni și se întoarse spre șelar: 

— ludă! Îi strigă în faţă, zbughind-o pe ușă, 

Panaiotaros se repezi să-l înhaţe de barbă, dar popa ajunsese 
afară și străbătea cu pași mari curtea, urmat de ceilalţi trei, care 
călcau pe urmele lui. 

16 


Se înnoptase. Uliţele erau pustii; sătenii se încinseseră în 
casele lor, unde cinau și beau un pahar mai mult ca de obicei, 
sărbătorind ziua de astăzi. Manolios, seizul, văduva, aga, micul 
lusuf, bătrâna Marta, stârneau discuţii aprinse. Toate casele 
vuiau, satul se înviorase. Bătrânii veau ce să povestească 
urmașilor lor, femeile ce să clevetească pe la porţi, copiii ce să 
asculte și să-și amintească mai târziu... 

Bătrânul Patriarheas se așezase la masa lui încărcată de 
bucate; se spălase, se primenise și se dichisise bine. Lenio, 
durdulie și voioasă, cu obrajii rumeni, era într-un veșnic du-te- 
vino. Îi fiersese o găină și-t făcuse o supă dreasă cu ou și 
lămâie, ca să-și revină în fire. 

Mihelis şedea în fața tatălui său și-l privea cum înfulecă cu 
lăcomie, asudat, grăbit, nerăbdătoar să-și refacă forţele 
pierdute... Îl asculta cum vorbește, cum râde, cum mestecă și-l 
măsura cu privirea. „Asta-i taică-miu, gândea el; omul ăsta-i 
taică-miu...” 

— Am scăpat ieftin, spunea boierul cu gura plină. 

Acum, că am văzut moartea cu ochii, am înţeles, dragă 

Mihelis, ce vra să zică viața... Nu trebuie să ne pierdem 
timpul, fătul meu: să mâncăm, să bem, să petrecem, să nu ne 
trezim că suntem luaţi pe nepregătite... 

la închipuiește-ţi, bunăoară, că n-aş fi scăpat; găina asta n-ar 
fi acum pierdută în zadar? 

Dar Mihelis continua să-l privească în tăcere și să-și spună: 


„Asta-i taică-miu... ăsta-i taică-miu...” 

Părintele Grigoris se instalase în curtea lui, sub bolta de viţă 
încărcată de struguri, și mânca și el. 

Sufla un vântișor dulce de vară; busuiocul și iasomia miroseau 
frumos; cotoiul venise la picioarele stăpânului său și se freca de 
el, torcând. Mariori stătea în picioare, cu ulcica de vin în mână, 
și umplea mereu paharul tatălui său; pe obrajii ei palizi curgeau 
la- crimi de bucurie. 

2 17 


Boierul-popă bea, mânca și nu-și mai încăpea în piele. 

— Nicio clipă nu mi s-a înfricoșat inima; m-am purtat ca un 
adevărat conducător, ca un reprezentant vrednic al lui 
Dumnezeu în Licovrisi. l-am vorbit deschis agăi, am apărat 
creștinătatea, iar în închisoare am stat drept și am privit 
moartea în față... Draga mea Mariori, poţi să fii mândră de tatăl 
tău... 

Moșneagul Ladas ședea și el pe banca de piatră din curtea lui; 
descult, neîncins, își molfăia pâinica de orz, lua din când în când 
și câte o măslină, și-i vorbea într-una Penelopei lui: îi povestea 
de-a fir-a-păr ce a făcut, ce i-au făcut, ce a spus, ce i-au spus, și 
cât îl costase toată afacerea asta... 

La gândul că dăduse o liră, oftă cătrănit, intră în casa, 
deschise cufărul, scoase catastifele și se apropie de lumina 
opaiţului. Scuipă în deget și începu să întoarcă filele: controla 
numele datornicilor, cine și cât îi datora fiecare, când se încheia 
termenul de plată și câtă dobândă avea să capete. Controlul 
acesta îl mulțumi, și surâse fericit. 

— Mâine dimineaţă, dragă Penelopa, o să mă răzbun. Am fost 
la doi pași de moarte, dar acum, că am scăpat, s-a terminat cu 
bunăvoința și hatăârurile! 

Îţi datorez, înghite-mă; îmi datorezi, te-nghit eu - și repede, 
cât mai suntem încă în viaţă. Ce zici, dragă 

Penelopa? 

Dar Penelopa lui, nepăsătoare, moartă parcă, își aţinti ochii în 
gol pe iglițele sale și împletea de zor, ca și cum ar fi văzut și ea 
moartea în faţă, iar acum se grăbea să-și termine ciorapul. Nu 
se neliniștise cttuși de puţin că-i dispăruse bărbatul, după cum 
nici nu se bucurase că se întorsese și umblă de colo-colo prin 
curte,  ţinându-și  nădragii cu  neiâna, scărpinându-se și 


trăncănind într-una. 
18 


Taclaleâe au ţinut până târziu în seara aceea, opaiţele au 
rămas aprinse până la miezul nopţii. Apoi luminile s-au stins una 
câte una, satul și-a închis toţi ochii și s-a pornit să sforăie. 

La vestea ieșirii fruntașilor din temniţă, Mihelis se despărţise 
numaidecât de prietenii lui; se grăbise să-și vadă tatăl 

— Haidem acasă la mine, să mâncăm astă-seară împreună! 
Le propuse Costantis celorlalţi doi prieteni, după ce Mihelis 
plecase. Se cuvine să-ţi sărbă- torim învierea, Manolios! 

Pe chira Costantis o nimeriseră în toane bune în seara aceea; 
nu strâmbă din nas când îi văzu intrând pe toţi trei; își suflecă 
mânecile, aprinse focul, pregăti cina, puse masa, aduse vin și 
cobori un ulcior cu apă în puț, ca să fie rece. 

— Sora ta, șopti Costantis la urechea lui lanacos, n-are 
pereche în lume ca gospodină, când e în toane bune; după cum 
n-are pereche, păcatele mele, și când e în toane rele. Slavă 
Domnului, am avut noroc astă-seară... Bine ați venit fraţilor! 
Rosti apoi cu glas tare. 

— In sănătatea ta! Răspunseră oaspeţii. _ 

Toţi trei erau flămânzi și începură să mănânce și să bea. In 
picioare, în spatele lor, stăpâna casei îi servea cu inimă largă. 

lanacos și Costantis ridicară paharul și ciocniră cu 

Manolios. 

— Hristos a înviat! Strigară amândoi, privindu-l eu duioșie pe 
prietenul lor. 

Dar Manolios nu vorbea și nu râdea; era adâncit în gândurile 
lui. Se bucura că mai trăia, că se ospăta, că bea și petrecea cu 
prietenii lui; se bucura că simte boarea serii mângâindu-i 
fruntea asudată... Totuși, crezuse, că avea să fie în altă parte 
astă-seară, și o expre- 

2* 19 


Sie de mâhnire, luminată de seninătatea de dincolo de lumea 
asta, îi învălui chipul. _ 

— Nu te pierde cu firea, dragă Manolios! li spuse 

lanacos. O fi bine în rai, nu zic, dar nici pe pământ nu-i rău... 
Ştiu că-n rai n-o să-i mai găsești pe Costantis și pe lanacos | 
adăugă el râzând. Că noi doi, dragă 


Costantis, după cum merg lucrurile, suntem candidaţi la iad - 
dar nu chiar în fund, ci ceva mai sus, mai pe la faţă! 

Toţi trei râseră și își umplură din nou paharele. 

— Îmi pare rău de biata văduvă, zise cu voce înceată 
Costantis, ca să nu-l audă nevastă-sa. Păcat de ea, că era 
frumoasă 1 

— Cine știe? Făcu lanacos. În clipa asta, când noi stăm aici și 
vorbim, Caterina se află poate în rai, împreună cu Maria 
Magdalena. Se plimbă amândouă, braţ la braţ, prin iarba cea 
veșnică și privesc lumea asta, de aici, de jos, râzând... 

— Numai de n-ar ofta după ea, neică lanacos, pentru că tare 
mult a iubit-o, spuse Costantis. Tu ce zici, 

Manolios? 

— Eu o pizmuiesc pe văduvă, răspunse Manolios, o pizmuiesc, 
n-o plâng. De ce-aș plânge-o? De bună seamă, se plimbă acum 
în rai împreună cu îngerii și nici nu râde, nici nu oftează după 
lumea asta, că a uitat-o cu totul, i s-a șters din minte dintr-o 
dată, iaca, așa cum s-a șters și lepra de pe faţa mea, fără să 
lase nicio urmă. 

Chira Costantis, auzind ultimele lui cuvinte, se în- toarse spre 
el, și pentru prima dată îi văzu faţa, despre care se spunea că se 
umflase și se umpluse de lepră, dar care acum strălucea mai 
curată ca oricând. 

Vru să-l întrebe cum s-a întâmplat minunea, dar bărbaţii se 
încinseseră la vorbă, și cum ea era în toane bune astă-seară, nu 
voi să se mai amestece în discuţia lor. Se mulţumi să-și 
ciulească urechile și să asculte; 

20 


Când bărbaţii pomeniră de frumuseţea văduvei, se cătrăni și- 
și arătă colții; dar își acoperi din nou dinţii cu buzele, renunțând 
să mai muște. _ 

— lar săracul seiz, ce zici de el, Manolios? Intrebă 

Costantis. Era un câine turbat, dar în fundul inimii mi-a fost 
milă de el. 


— De-ar fi fost creștin, răspunse Manolios, și de s-ar fi căit, 
cine știe, dragă Costantis, Dumnezeu i-ar fi pus poate mâna pe 
cap și i-ar fi spus: „lertat să fii, pentru că mult ai iubit”. 

— Păi dacă ar fi așa după cum spui tu, dragă Manolios, ar fi 


prea din cale-afară, strigă lanacos. Raiul ar ajunge vraiște și ar 
intra în el care cum vrea! 

— Raiul e făcut pentru păcătoşi... murmură Ma- nolios. 

— Să bem atunci în sănătatea seizului! Făcu Cos- tantis, care 
prinsese acum chef. Să bem în sănătatea agăi, care a rămas 
văduv, fiindcă și el a iubit mult. 

Să bem și pentru lusufachi, cel ucis pe nedrept! Ce vină avea, 
sărăcuţul de el? Mesteca sacâz de Hios și cânta manele! 
Făcut-a el altceva? 

— Şi chiar dacă a făcut, zise lanacos pufnind în râs, treaba lui, 
halal să-i fie! 

Costantis își duse îngrijorat degetul la gură și arătă cu. Ochiul 
spre nevasta lui, care se făcea că privește stelele pe fereastra 
deschisă. lanacos înţelese și tăcu chitic. 

— Numai în sănătatea lui Ladas să nu-mi spuneţi să beau, sau 
în sănătatea popii Grigoris! Declară Co- stantis. Aștia sunt niște 
fiare sălbatice. 

lanacos, care se cam cherchelise și el, strigă: 

— Vinul tău e prea bun, dragă Costantis, așa că eu am să 
beau și în sănătatea lor. 

Și își mai umplu o dată paharul. 

— İn sănătatea lui moș Ladas! Să-i fiarbă oasele în cazanele 
cu smoală din iad! 

21 


Și goli dintr-o sorbitură paharul, pe care îl umplu apoi din nou. 

— În sănătatea părintelui Grigoris! Să-i fiarbă oasele în 
cazanele cu smoală din iad! 

Și dădu încă o dată paharul pe gât. 

— Mai e vreun păcătos în sănătatea căruia aș putea să beau? 
Întrebă pe urmă. 

Vinul turnat din belșug le înflăcăra inimile; piep- turile li se 
umpleau de iubire. 

„Hristos e ea vinul, își zicea în sinea lui Manolios. 

El deschideântocmai ca vinul, inimile oamenilor, ca ele să 
îmbrăţișeze lumea întreagă; și tot așa va deschide și raiul, ca să 
intre în el toți păcătoşii..." 

Manolios se uita cu dragoste la prietenii lui, care căzuseră 
unul în braţele celuilalt și râdeau cu hohote. 

— A, mai e namilă de Panaiotaros! Strigă lanacos. 


L-am uitat pe luda. În sănătatea lui, apostole lacob! 

— În sănătatea lui, apostole Petre! Răspunse Costantis, și 
goliră amândoi deodată paharele. 

Chira Costantis se întoarse către ei cu un ochi aspru: ăștia ar 
fi în stare să-i bea tot vinul; începea să se cam supere. 

— Bei cam mult, Costantis! Zise ea pe un ton tăios. 

Costantis se făcu mic de tot. 

— Bine, spuse el, nu te supăra, nevastă! Adă-ne ulciorul cu 
apă, să ne răcorim. 

Femeia ieși să aducă ulciorul de la puț. Costantis își duse iar 
degetul la gură. 

— Băgaţi de seamă, prieteni, făcu el cu voce înceată. Băgaţi 
de seamă, o să-i sară ţandăra. 

— Atunci să plecăm, zise lanacos. Să plecăm, ca să nu-ți 
găsești beleaua... 

22 


— Nu, măi băieţi, staţi, dar să Jira cuminţi. Să bem apă în 
sănătatea ei, poate s-o înmuia. Eh, lanacos, tu nu cunoști 
femeile! 

Femeia intră cu ulciorul, luă paharele de vin, le dăți și le 
umplu cu apă rece. Bărbaţii ridicară paharele pline cu apă și 
închinară. 

— În sănătatea ta, dragă surioară! Rosti lanacos. 

Dumnezeu să-ţi răcorească sufletul, așa cum ne-ai răcorit și 
tu astă-seară pe noi! Nu există pe lume o soră mai bună ca tine 
și o nevastă mai cumsecade. 

Costantis, oriunde s-ar afla, nu face decât să-ţi laude 
meritele! 

— În sănătatea ta, nevastă! Rosti la rândul lui Costantis, cu 
sfială. Pe legea mea, mai bine să mă duc cu tine în iad, decât 
singur în rai! Adăugă apoi, făcând cu ochiul către prietenii lui. 

— În sănătatea dumitale, chiră Costantis! Spuse și Manolios. 
lartă-ne, astăzi e o zi mare pentru noi, satul a scăpat. Dumnezeu 
o să-ţi răsplătească mai târziu osteneala la care te-am pus astă- 
seară. 

Băură apă, se răcoriră; își mai potoliră puţin vă- paia ce le 
încingea vinele. Costantis scoase tabachera, răsuci o ţigară, pe 
urmă dădu tabachera și celorlalţi. 

Se ridicară, ieșiră în curte și se așezară pe piatra ce ţinea loc 


de laviţă. Femeia începu să strângă masa, bodogănind. 

Aerul de afară mirosea plăcut; dinspre câmp adiau miresmele 
grânelor coapte; în mijlocul curţii se afla un smochin și noaptea 
mirosea a smochine. 

Cineva se opri la poartă și bătu în ea. Costantis se ridică 
tulburat. 

— Cine-i acolo? 

— Eu sunt, Mihelis! Deschide, Costantis! 

Costantis deschise foarte bucuros. Mihelis apăru în întuneric. 

23 


— L-am lăsat pe bătrânul acasă, spuse el. A mâncat, a băut și 
i s-a făcut somn; am plecat și am venit aici. 

Se așeză și el pe laviţa de piatră; simţea în jurul lui o liniște 
foarte dulce, pe care nu voia s-o tulbure; tăcu. 

Manolios își rezemă capul de perete; privea cerul și gândurile 
i se scăldau în lumina blândă a nopţii în- stelate. Apoi încet, prin 
întuneric, i se auzi glasul: 

— Omul își pune în gând una, și Dumnezeu hotărăște alta, 
zise el. Dumnezeu n-a vrut ca eu să mor astă-seară, fraţilor; n-a 
vrut să vă părăsesc. Cine știe. 

Poate că are gândurile lui; pesemne că nu ne-am terminat 
încă truda aici pe pământ și trebuie să mai ostenim încă mult ca 
să ne mântuim sufletele. Drept aceea, astă-seară, fraţilor, eu 
am luat o mare hotărâre. 

După ce spuse aceste vorbe, tăcu din nou și-și ridică iarăși 
ochii spre Calea Laptelui, a cărei dâră de lumină brăzda ceru! 
Drept la mijloc. 

lanacos și Costantis începură să se dezmeticească; vinul, care 
li se urcase mai întâi la cap, se răspândea acum și le pătrundea 
prin tot corpul, învăluindu-i ase- meni unui cuget bun. Mihelis 
atinse genunchiul lui 

Manolios, ca pentru a-i spune: „Și eu am luat o hotărâre o 
dată cu tine!” 

Erau singuri-singurei în întunericul nopţii, departe de restul 
lumii. Adia un vântișor subţire; stelele atâr- nau pe bolta cerului 
și luminau slab cele patru chipuri omenești; abia se zăreau unul 
pe celălalt prin întu- neric. 

Manolios prinse curaj și continuă: 

— Când eram ucenic la mânăstire, înainte de a veni boierul 


Patriarheas să mă ia și să mă arunce în lume, părintele Manasis 
- ţie-l Domnul, dacă mai trăiește,: 


Dumnezeu să-i sfințească osemintele, dacă a murit! — Mi-a 
vorbit într-o zi de o poveste care i s-a întâmplat, 
24 


Zicea el, unui călugăr, prieten de al său. Mulţi ani de atunci nu 
mi-am mai amintit de ea; astă-seară însă, 

Dumnezeu știe de ce, mi-am adus aminte de această poveste 
și ea nu-mi mai dă pace... 

Dar se întrerupse, deoarece prietenii lui tăceau; și cum nu 


A 


deslușea bine chipurile lor prin întuneric, îi întrebă: 


— Vă e somn? 
— Pentru numele lui Dumnezeu! Strigă Costantis, ca și când s- 
ar fi speriat. Ce-ţi veni să ne întrebi așa ceva, Manolios? 


— Niciodată sufletul nostru n-a fost mai treaz ca acum, 
Manolios, zise și lanacos. Hai, fii bun, spune mai departe. 

— Vă vorbeam, dar, de acel călugăr, prietenul părintelui 
Manasis. El avea o singură dorinţă arzătoare în viaţa lui: să-l 
învrednicească Dumnezeu să ajungă la Sfântul Mormânt și să se 
închine în faţa lui. Și începu să cutreiere satele, cerând de 
pomană. După mulţi ani, când ajunsese bătrân, izbuti să adune 
treizeci de lire, cât îi trebuiau pentru călătorie. Făcu canon, luă 
încuviințarea stareţului și porni la drum... 

Dar nici nu ieși bine din mânăstire, că văzu un om zdrenţăros, 
palid, slab și foarte amărât, care se tot aplecă la pământ și 
culegea buruieni. Omul, auzind toiagul călugărului cum izbea 
pietrele, ridică faţa. 

„Unde te duci, părinte?” îl întrebă el. „La Sfântul 

Mormânt, frate, răspunse călugărul. Mă duc să fac trei ocoluri 
în jurul Sfântului Mormânt și să mă închin." 

„Câţi bani ai?” „Treizeci de lire.” „Dă-mi mie cele treizeci de 
lire, fiindcă am nevastă și copii care-mi mor de foame. Dă-mi-le 
mie, apoi fă. Trei ocoluri în jurul meu, îngenunchează și închină- 
te în faţa mea.” 

Călugărul își scoase punga cu cele treizeci de lire, o dădu 
celui sărac, făcu de trei ori ocolul în jurul lui, 

25 


Îngenunche și se închină. După aceea se întoarse la 
mânăstire. 

Manolios își înclină capul și tăcu. Cei trei prieteni, care-i 
sorbeau cuvintele, tăceau și ei, răscoliți până în adâncul inimii. 

Manolios ridică din nou capul. 

— Mai târziu, continuă el, am aflat că acel călugăr care 
pornise spre Sfântul Mormânt a fost chiar părintele Manasis; dar, 
din smerenie, n-a îndrăznit să mi-o mărturisească. Și abia astă- 
seară, după atâţia ani, ara înţeles cine a fost săracul acela pe 
care l-a întâlnit când a ieșit din mânăstire. 

Manolios tăcu iar; glasul începuse să-i tremure. 

Cei trei prieteni se dădură mai lângă el, pe lavița de piatră. 

— Cine a fost? Întrebară ei cu înfrigurare. 

Manolios șovăia să le spună; dar, într-un târziu, asemenea 
unui măr copt care cade noaptea într-o gradină, de pe buzele lui 
se desprinse un nume: 

— Hristos. 

Cei trei prieteni tresăriră, ea și cum l-ar fi văzut apărând 
deodată, în mijlocul lor, în întuneric, pe Hristos însuși, amărât, 
îmbrăcat în zdrenţe, prigonit de oameni, cu picioarele 
însângerate de’ drumul lung, fără adăpost. Simţeau, cu groază 
și bucurie, prezenţa lui nevăzută alături de ei. Câtva timp 
rămaseră înmărmuriţi, fără să scoată o vorbă. Ce-ar fi putut să 
spună? 

Încotro să se întoarcă? Cui să-i vorbească? Nu vedeau pe 
nimeni; și totuși, niciodată o întrupare nu li s-a părut mai reală, 
mai ușor de atins, ca acea umbră ce luase formă umilă de om, 
între ei. 

lanacos deschise cel dintâi gura, aţintindu-și pri- virea în 
întuneric, ca și cum cineva ar fi bătut în poartă: 

— Cine-i? Cine-i acolo? Strigă de două ori, întinzând mâna 
înainte. 

26 


Frunzele smochinului foșniră încet. Noaptea se îmbălsăma 
încă o dată de mireasma grânelor de pe câmp.. 

Rje parfumul caprifoiului, de aromă smochinelor coapte. Și 
trăgând adânc în plămâni aceste miresme, toţi patru simţiră 
cum apariţia nevăzută pătrunde în ei și li se răspândește în tot 


trupul, din creștet până-n tălpiâși amintiră cu toţii cum, în 
copilărie, pe când erau cu inima neprihănită, aceeași putere 
nevăzută pătrundea în ei și punea stăpânire pe sufletul lor, în 

Joia Mare, când se împărtășeau. 

Mihelis vru să-și îmbrăţișeze prietenul, dar se stăpâni. 

— Manolios, zise el, astăzi, în clipa când te-am văzut ieșind pe 
poarta agăi, cu mâinile legate la spate și mergând liniștit, 
bucuros, spre moarte, ca să salvezi satul, am simţit că te 
învăluia un suflu nou, o strălucire ciudată. S-ar fi zis că 
crescuseși, că te subţiaseși, ca și cum te-ai fi prefăcut într-o 
flacără. Din clipa aceea am luat o hotărâre: oriunde ai să te duci 
tu* 

Am să vin și eu; ori încotro mă vei îndruma, am să mă supun; 
tot ce o să-mi poruncești tu, am să fac. 

Tăcu un moment, ca și cum ar fi șovăit; apoi continuă îndată, 
pe un ton hotărât, coborându-și glasul: 

— Când l-am văzut pe taică-miu cum mânca, cum bea și cum 
i s-a făcut somn, am înţeles că sunt mai legat de tine, dragă 
Manolios, decât de el. Că nu trebuie să mai ascult de el, ci doar 
de tine. 

lanacos și Costantis vrură să vorbească și ei dar glasurile li se 
înăbușiră și începură să plângă. 

Nevasta lui Costantis apăru în prag, dar când îi auzi cum 
plâng, dădu din cap cu nedumerire și intră din nou în casă. 
Manolios luă mâna lui Mihelis și o strânse într-ale lui. 

— Frate, zise el, tu ești mai bun decât mine, mai curat la 
suflet, mai aproape de Hristos. Pe tine nu te irământă chemări 
drăcești și vezi într-un chip mai 

27 


Simplu și mai adevărat calea cea dreaptă. Tot ceea ce eu m- 
am trudit, ani de zile, să ating, fără să izbutesc, tu ai atins dintr- 
o dată, cu un pas sigur, fără să te zorească nimic. Și jertfa ta e 
mai valoroasă decât oricare: 

Tu ai o casă de stăpân, un tată care e boierul satului, ești 
bogat și ai un nume; eu n-am nimic. Eu nu-i jertfesc nimic lui 
Dumnezeu; dar chiar așa, mă chinuiesc din răsputeri să-i 
jertfesc și-acest nimic... Ca și părintele Manasis, îmi făcusem și 
eu; păcătosul de mine, planuri mari: nu-mi ajungea stâna, nu-mi 
ajun- gea satul, jinduiam să mă urc pe un vapor și să mă duc la 


capătul lumii, să-mi găsesc izbăvirea. Îmi în- chipuiam că Sfântul 
Mormânt e foarte departe, la capătul lumii, și mi-era silă de 
acest colțișor de pământ în care m-a aruncat Dumnezeu... Dar 
acum am înţeles: Hristos e pretutindeni, umblă prin satul nostru, 
bate la porţile noastre, se oprește și cerșește în faţa inimilor 
noastre. În satul ăsta mare și bogat, unde trăiesc și stăpânesc 
alde aga, alde Ladas și părintele 

Grigoris, Hristos e sărac, flămând și fără adăpost. El e sărac și 
are mulţi copii care rabdă de foame. Cerșește, bate la toate 
porțile și la toate inimile, dar toţi îl alungă din poartă în poartă, 
din inimă în inimă. 

Manolios se ridică în picioare; chipul îi strălucea acum în 
întuneric. 

— Fraţilor, rosti el ceva mai tare, noi o să-l adăpostim, noi o 
să-i deschidem porţile și inimile noastre. 

Mai înainte, nici eu nu-l vedeam și nu-l auzeam; acum îl văd 
și-l aud. leri seară, când lanacos a venit pe munte să mă caute 
în singurătatea mea, l-am auzit limpede pe Hristos cum mă 
cheamă, spunându-mi pe nume, și atunci am coborât în sat. 
Credeam că m-a chemat ca să mor; dar nu m-a chemat pentru 
asta. 

Acum știu de ce m-a chemat; și am luat hotărârea cea mare. 

28 


Prin întuneric se auzi un glas; se părea că era al lui Costantis. 

— Ce hotărâre, dragă Manolios P 

— Ce hotărâre? Făcu Manolios, și rămase o clipă pe gânduri. 
Cum să v-o spun prin vorbe? Nu mă simt în stare. Cred că nu pot 
să v-o arăt decât prin fapte, dacă o vrea Dumnezeu. Fraţilor, am 
luat hotărârea să-mi schimb viaţa pe de-a-ntregul, să mă lepăd 
de trecut, să-l urmez pe Hristos pe orice drum. Mă voi face 
crainicul lui: voi merge înainte sunând din goarnă și strigând. Ce 
anume o să strig, nu știu încă. 

Dar nici nu-mi bat capul cu asta: când o să deschid gura, 
Hristos o să-mi pună pe limbă vorbele care trebuie. Fraţilor, iată, 
asta-i hotărârea pe care am luat-o. 

Tăcu. Câtva timp în curte nu se auzi decât fâșâitul nedeslușit 
al frunzelor smochinului. Dar, după puţin, glasurile se ridicară 
din nou, și întrebările începură să ţâșnească una după alta. 

— Şi noi? Eu cu măgărușul meu, cu mărfurile și cu afacerile 


mele mărunte, ce să fac? Întrebă lanacos. 

— Și eu, cu nevasta, cu copiii și cu cafeneaua mea? 

Întrebă Costantis. 

— Eu nu mai întreb nimic, zise Mihelis. Mi-am luat și eu 
hotărârea mea. Înainte de a veni astă-seară să vă întâlnesc aici, 
îmi și luasem această hotărâre. Vreţi să știți care: am să 
părăsesc casa tatălui meu. 

Manolios tăcea. La lumina slabă a stelelor de pe cer zărea 
feţele lui lanacos și Costantis aplecate spre chipul lui, întrebând 
încă și așteptând un răspuns. Ce să le răspundă? Putea oare el 
să ia o hotărâre pentru ei și să le tulbure viaţa? Fiecare își are 
ceasul lui de izbăvire; fiecare are dreptul să judece și să 
hotărască singur când și pe ce drum să pornească. 

— Fraţilor, spuse în cele din urmă Manolios, hotărârea omului 
e ca rodul pomului. Încet, cu răbdare, ajutat de soare, de ploaie 
și de aer, rodul se coace pe 

39 


Îndelete și într-o bună zi cade singur. Aveţi răbdare, fraţilor! 
Nu întrebaţi pe nimeni altul decât pe voi înșivă. Ceasul 
binecuvântat o să vină și pentru voi, și atunci n-o să mai 
întrebaţi; pe nesimţite, fără să încercaţi nici cea mai mică 
durere, o să vă lăsaţi femeia, copiii, părinţii, dughenele, o să 
părăsiţi toate aceste mici mărgăritare, și-o să găsiţi Mărgăritarul 
cel mare, pe Hristos. 

— Tu ne deschizi calea, Manolios, zise lanacos. 

Am să mă ţin după tine. 

— Nu te grăbi, lanacos! Spuse Manolios, strângând mâna 
prietenului său nerăbdător. Lasă-mă să lupt și să sufăr mai întâi 
eu, singur. 

— Nu cumva ai de gând să pleci? Făcu Costantis, întinzând 
braţul spre el, ca spre a-l opri. Să nu ne părăsești, Manolios! 

— Unde să mă duc, dragă Costantis? Ai uitat unde a găsit 
părintele Manasis Sfântul Mormânt? Cine luptă și suferă pe o 
bucăţică de pământ, luptă și suferă pe pământul întreg. Am să 
fiu cu voi, mereu! 

Aici, în Licovrisi, și pe munte, pe pământurile noastre. Aici voi 
semăna și voi culege; aici m-a pus Dumnezeu să stau, aici mi-a 
poruncit să lupt. Pentru mine, aici este Sfântul Mormânt. 

Nevasta lui Costantis apăru din nou în prag și murmură ceva. 


Manolios se ridică, privi stelele.? 


— Fraţilor, spuse el, trebuie să fi trecut de miezul nopţii și a 
sosit vremea să mă întorc la munte. Rămâneţi cu bine, plec. 

— Şİ noi o să plecăm, spuse lanacos. Mi se pare că surorii 
mele i s-a făcut somn. 

— E trecut de miezul nopţii, mormăi femeia. 

Cei trei prieteni o salutară pe stăpâna casei și încercară s-o 
înmoaie cu vorbe dulci; le era milă de bietul Costantis, pe care 
aveau să-l lase fără nicio apărare în ghearele ei. 

30 


— Cu bine, băieţi! Spuse Costantis, petrecându-i până la 
poartă. Hristos să vă aibă în paza lui! 

— N-aș vrea să fiu în pielea ta, sărmane Costantis! 
murmură lanacos, după ce poarta se închise în urma lor. 

În noaptea de primăvară, blândă și liniştită, satul dormea 
adânc. Un câine lătra undeva, departe. Stelele atârnau deasupra 
celor trei prieteni ca niște săbii. Merseră o bucată de drum 
împreună, în tăcere. Ce și-ar mai fi putut spune? Își spuseseră 
totul. 

Rămas singur, cu pas. Sprinten, ușor, ca și când ar fi fost 
purtat de niște aripi de îngeri, Manolios apucă potecă ce ducea 
la munte. 


XI 

În timp ce oamenii, prinși în lanţul patimilor lor, omorau și 
erau omorâţi, băteau și erau bătuţi, sau se străduiau să se urce 
la cer, grâneie se coceau în liniște și tăcere; boabele prindeau 
miez, spicele creșteau și-și aplecau spre pământ fruntea 
îngreuiată, așteptând să fie secerate. | 

Într-o bună dimineaţă, fetele din sat se legară la cap cu 
basmale albe, ca să nu le ardă soarele, puseră mâna pe seceri și 
se revărsară, o dată cu zorile, pe ogoare. Ele dăduseră uitării 
primejdia ce se abătuse asupra satului lor; șușoteau și râdeau 
pe socoteala văduvei; sau se roșeau și se înfiorau, amintindu-și 
de seiz, pe care-l văzuseră, joi, în dimineaţa următoare, ; 
atârrund de platan, pe jumătate gol și ciopârţit ca vai - de el. In 
dimineaţa aceea sufla un vânt ascuţit și ' 

Groaznicul hoit se legăna de crăci, scârțâind; limba; ce-i 


atârna de-un cot din gură îi era vânătă și plină de mușcături. 

Dar fețele lor se înseninau iar când își aduceau aminte de 
Manolios. Mamele se întorseseră în fugă din piaţă, când aga 
gonite lumea de acolo, și le povestiseră pe nerăsuflate cum 
apăruse Manolios pe poarta agiei, cât era de mândru, de frumos 
și de blond, că semăna cu un arhanghel; cât despre ceea ce 
spun 

32 


Rile rele, că avea faţa plină de lepră, erau minciuni îL dă, 
soro, minciuni! Faţa lui strălucea limpede și 

"Jurată’ ca o rază de soare. 

Fetele intrară în lanuri și începură să mânuiască îndemânatice 
seceriâe, de parcă vânau sau parcă îmbrăţișau; apucau cu mâna 
firele de grâu, mănunchi-mănunchii, din ele făceau braţe, din 
braţe snopi, și snopii îi înn-ămădeau în clăi în urma lor. Și 
cotcodăceau, nu le mai tăcea gura, aruncând tot felul de glume 
în dreapta și-n stânga. Luau în râs flăcăii din sat și se leau de 
cusururile lor: ba că ăla-i gârbovit, ba că ălălalt are picioare 
strâmbe, ba că altul vorbește peltic... lar cele mai multe 
cusururi le avea acela după care, în sinea ei, tânjea în taină 
fiecare. 

Nevasta lui Panaiotaros ieșise cu cele două fiice ale ei, 
Pelaghia și Hrisula, să-și secere și ele peticul lor de pământ. 
Lungă ca o prăjină, cu o gură smochinită, îmbătrânită înainte de 
vreme, nenorocita femeie se înfășurase ca o văduvă cu o basma 
neagră și mergea înainte, foarte obosită șrtăcând ca o mută. De 
ce s-a mai născut pe lume, ce rău i-a făcut ea lui Dumnezeu de 
o chinuiește așa? lar bărbatul ei ce crimă a săvârșit oare de-a 
ajuns în halul în care se află - beţiv, risipitor și de râsul satului? 
Tocmai, el, flăcăul ambițios, măsurat la vorbă, harnic, care 
trecea prin faţa porţii viitoarei lui soţii tremurând, fără a cuteza 
măcar să ridice ochii s-o privească! Căci ea era dintr-o familie 
de gospodari, iar el era sărac. Dar într-o zi, răposatul ei tată îl 
chemase la sine pe flăcău și-i spusese: „Panaiotaros, îmi place 
de tine; ești sărac, dar muncitor și cinstit; știu că o iubești pe 
fata mea; ia-o și să fiţi fericiţi!” Și el o luă. Totul merse bine 
până în ziua blestemată când în cale i-a apărut văduva. 

— Blestemată fie ea! Murmură femeia. Căţeaua asta mi-a 
nenorocit viaţa... Doamne, dacă îți pleci urechea la femeile 


cinstite, ascultă-mă și pe mine: _ 
3 - Hristos răstignit a doua oară - voi. II 33 


Arunc-o în iad să ardă în focul gheenei împreuna cu 

luda! 

Dar îndată ce rosti acest nume, se cutremură: ela ca și cum s- 
ar fi rugat lui Dumnezeu să nu-l despartă pe bărbatul ei de 
văduvă nici măcar în iad. Se opri din mers înspăimântată. 

În urma ei, cele două fiice, durdulii, oacheșe, pline de vino- 
ncoace, sulemenite ca niște ardei roșii, cu un puf des, negru pe 
obraji și pe buza de sus, împrăștiind în jurul lor un miros greu de 
sudoare, cleveteau și chicoteau. 

— Bătrâna iar își pune ceva în gând; ia te uită cum s-a oprit 
înlemnită 1 spuse cea mai tânără, Hrisula. 

— Fac prinsoare că se gândește tot la văduvă, spuse 

Pelaghia, și amândouă începură să râdă cu hohote, 

Moșneagul Ladas, gârbovit, desculț, împovărat de gânduri, 
tocmai trecea pe-acolo; întoarse capul și le văzu pe cele trei 
femei intrând pe bucăţica lor de pământ, pregătindu-se să 
înceapă seceratul. 

— Asta-i tot pământul vostru, nu mai aveţi altul? 

O întrebă el pe dosădita mamă. 

— Asta-i, moș Ladas; ăsta-i tot ce ne-a mai rămas, că pe 
celelalte le-a vândut, s-au dus pe copcă. „răspunse femeia și 
oftă. 

Ladas aruncă o privire peste holdă, o măsură în gând, socoti 
cam cât rod o să dea, clătină din capul lui ţuguiat și porni mai 
departe. Batjocoririle lui Panaiotaros îi ţiuiau încă în urechi ca 
niște șuierături de viperă; în fiecare zi își aducea aminte de ele 
și în fiecare zi se jura să-i înghită via și palma de pământ ce-i 
mai rămăsese: „Am să te-nvăţ eu, neobrăzatele, ce vasăzică 
omenia! Am să-ţi arăt eu cine-i Ladas!” 

Și își continuă raită. Se oprea câte puţin în capul fiecărui lan și 
îl cântărea în minte. În fiecare an, la se- ceriș, ieșea la câmp și 
făcea astfel de inspecții; apoi, mai ieșea o dată la culesul viilor, 
și încă o dată la cu- 


lesul măslinelor. Creierul lui era un catastif. În care trecea cu 
regularitate cam cât grâu, cam cât vin, cam 
— T untdelemn va recolta fiecare sătean, precum și 


Hâcă o vor putea scoate la capăt cu ceea ce au, sau dacă vor 
fi nevoiţi să ceară bani cu împrumut; și 

Ladas calcula dacă merită să-i împrumute, cu cât să-i 
împrumute și ce dobândă să ia de la fiecare. 

Așa făcea în fiecare an; dar anul acesta moș Ladas ieșise în 
inspecţie cu gânduri mai hrăpăreţe ca oricând. 

Din ziua când scăpase din ghearele morții, îl cuprinsese o 
poftă nebună să ia pe nimica toată orice i-o cădea în mână; 
ogoare, vii, livezi de măslini, să îngrămădească în cuferele lui 
cât mai multe lire, să nu i-o ia altul înainte. De asemeni, se 
hotărâse să-și strângă și mai mult cureaua, să mănânce cât mai 
puţin - de ieri scosese din program mizilicul de măsline - să nu 
bea decât apă, pe care Dumnezeu o dă pe de gratis tuturora, și 
să nu-și mai facă veșminte, ca să nu risipească banii fără 
socoteală. 

— N-avem timp, dragă Penelopa, îi spunea tovarășei lui veșnic 
absente. Dintr-o clipă într-alta s-ar putea să murim și trebuie să 
ne grăbim. Tu ce zici, dragă Penelopa? 

— Măi moșnege, măi Ladas, tu vrei să înghiţi totul? Ce-ai să 
faci cu-atâta avere? Ce-ai să iei cu tine? 

Un cot de pânză, și-atâta tot! Mai lasă și pe ăi săraci să 
mănânce! 

Bătrânul hrăpăreţ întoarse capul oțărât și-l văzu ală- turi de el 
pe boierul Patriarheas, gras, ghiftuit, roșu ca racul; avea pe cap 
o pălărie de paie cu boruri largi și un ștergar alb care-i acoperea 
ceafa, ca să-l apere de arșiţa soarelui. Se ducea și el la ogoarele 
lui, să supravegheze femeile care secerau, ; văzându-l acolo, nu 
vor îndrăzni să lase secerile din mână; cu acest prilej, dumnealui 
se va desfăta privindu-le cum muncesc cu dosurile ridicate spre 
cer și cu sânii asudați 

35 


V atârnându-le în cămăși; din când în când, le va arunca și 
câte o vorbă deocheată, ca să le ațâţe și să se aţâţe și el. 

Ladas îl privi cu ciudă și năduf, dar nu scoase o vorbă. Boierul 
Patriarheas ieșina de râs, văzând botul stafidit de foame al 
bătrânului zgârie-brânză și nădragii scurţi și prăpădiţi, care abia 
se mai ţineau pe el. 

— Ştiu că ţi le-a turnat bine în temniţă ursul ăla de Ghipsofag, 
adăugă boierul, ca să-l scoată și mai rău din sărite pe Ladas. 


— Las'că și boieroșeniei tale ţi-am tras eu o săpuneală 
zdravănă! Șuieră moș Ladas. Mă tem că n-ai uitat-o. 

— Vrei să zici că m-ai făcut porc boieresc? Ce să-ţi spun, măi 
frate Ladas, cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât îmi dau 
seama că ai nimerit-o în plin, parșivule... O să mă crezi? Din 
clipa când am ieșit din temniţă, am o poftă de mâncare mai 
dihai ca un căpcăun; mănânc și iar mănânc; Lenio nu mai 
prididește cu tăiatul găinilor, Nicolios cu adusul mieilor și 
brânzei, grădinarul cu căratul poamelor și zarzavaturilor... Nu 
mă mai satur, măi Ladas; dar, la drept vorbind, nici nu vreau să 
mă satur; iar dacă m-oi sătura vreodată, o să iau drogul ce mi l- 
a dat popa Grigoris - deie-i Domnul sănătate, că se îndoapă și el 
| - vărs totul, mă golesc și o iau de la în ceput. Ai înţeles? 

— Am înţeles, am înţeles, răspunse Ladas, seui pând. Viermii, 
când te văd, își scot capetele din pă mint, se uită la tine cum te 
îndopi, cum îţi crește osânza, cum te-ngrași, și își spun: „Ce mai 
ospăț o să facem din el!” Tu te ghiftuiești, eu mă subţiez, ș la 
urmă o să ne ia dracu pe amândoi! 

După acestea, mai scuipă o dată, apoi își văzu d drum, 
plecând mai departe. 

36 


În timp ce supușii creștini, risipiţi pe câmp împreună cu fiii și 
cu fiicele lor, secerau de zor, aga stătea zăvorât în reședința lui 
și nici nu se mai gândea să iasă pe poartă. Aci măsura odaia în 
sus și în jos, beat turtă, poticnindu-se și căzând; aci se trântea 
pe perna lui mare, cu picioarele încrucișate sub el, și stătea așa 
ceasuri întregi, fără să mai bea și să mai nlănânce nimic, ci doar 
fumând din ciubuc și gândindu-se la această lume de zădărnicii, 
adâncit în con- templarea fumului ce se ridica din ciubuc și 
descria inele mari prin aer, înainte de a se pierde cu totul, pâilă 
într-o dimineaţă, când se sculă, se îmbrăcă și o strigă pe 
bătrâna cocoșată: 

— Hei, baccea, pregătește-mi iapa, umple-mi traista cu pâine 
și came și pune și-o sticlă de rachiu; mă duc la târg să iau 
mașinăria aia drăcească și să mă reped până la Smirna. Ai grijă 
de casă; să nu calce nimeni înăuntru și nimeni să nu afle că 
lipsesc. Că de nu, nenorocito, când m-oi întoarce, am să-ţi tai și 
ţie nasul, urechile și cocoașa. Auzi? 

— Aud, agă; călătorie bună și să te ocrotească 


Allah! Răspunse bătrâna Marta. 

Dar în sinea ei rânji: „Se duce să-mi aducă de la 

Smirna vreun alt lusufachi, arde-l-ar focul să-l ardă!" 

Când se înnopta de-a binelea, aga încalecă pe iapă, ca să nu-l 
vadă nimeni, și ieși din sat ca un hoţ. 

„Bre, că prost mai sunt! Să stau în casă atâtea zile și să nu-mi 
treacă prin cap una ca asta!” murmură el și se lovi cu palma 
peste frunte. 

Peste câteva zile, secerișul se termină. Sătenii aduseră clăile 
la arii și începură să treiere, să vânture și să care grâul în 
hambare. Panaiotaros își duse toată recolta la moară, o macină, 
aduse sacii cu făină acasă și porunci femeii și fiicelor sale să 
frământe pâine și s-o coacă în cuptor; după aceea, își luă 
pistolul, ieși în 

37 


Mijlocul curții și începu să tragă în aer. Se aflase că aga lipsea 
din sat; Panaiotaros nu se mai temea acum de nimeni. |și scoase 
pistolul din ascunzătoarea din tre bârnele tavanului, unde-l ţinea 
pitit, și se porni să împuște și să strige la nevasta și fiicele lui: 

— Afară! Afară, pe poartă! Plecaţi, duceţi-vă unde oți ști! 
Vreau să rămân singur! 

Vecinele săriră să-l împace, îi căzură la picioare, rugându-l să 
se potolească. Nevastă și fiicele plângeau în curte. Dar furia lui 
Panaiotaros creștea și mai mult. 

Continua să strige: 

— Afară! Afară! 

Le înhaţă de păr, le aruncă în uliţă, zăvori poarta, scoase o 
damigeană de rachiu din chileT, luă toţi câtnaţii ce-i păstra ca 
merinde de rezervă, înșiră în jurul lui pe pământ pâinile calde și 
se întinse sub măslin, în mijlocul curții. 

Bea și mânca, din când în când ridică pistolul și trăgea în aer, 
după aceea se răsturna cu faţa în sus, pe jumătate dezbrăcat, și 
dădea cu tifla cerului din mâini și din picioare: 

— Na, na, firoscosule! Na! 

Apoi începea iar să bea și să mănânce. 

Câteva zile și nopţi la rând, vecinii îl auzeau cum mugea și 
împușca, pe urmă cum se apuca de cântat. 

Dar pe măsură ce timpul trecea, glasul îi răgușea, loviturile de 
pistol se răreau. Într-o zi, vecinii își vârâră ochii prin gaura porţii 


și se uitară în ogradă: Panaiotaros, gol pușcă, cu barbă roșcată 
năclăită de vărsături, zăcea pe spate și dădea cu tifla cerului, 
urlând răgușit: 

— Na, firoscosule! Na! Na, firoscosule! 

A doua zi, se mai auzi dimineaţă o împușcătură, apoi niște 
mugete surde și niște oftaturi; după care se lăsă o tăcere 
apăsătoare. Vecinii se strânseră în fața porţii și priviră prin 
gaura cheii: Panaiotaros zăcea 

38 


Jat cu faţa în jos, nemișcat, într-o baltă de vărsături și de 
urină, în mijlocul unei grămezi de coji de pâine. 

— Să spargem poarta, fu de părere Antonis, bărbierul. Dacă 
moare, o să se împută și cine știe ce molimă o să se mai abată 
peste sat. 

—. Să-l întrebăm întâi pe părintele Grigoris, propuse 
paracliserul, care o și porni în pas alergător spre casa preotului. 

Popa Grigoris nu uitase încă batjocurile pe care i le aruncase 
în față Ghipsofagul, în temniţă. 

— Spargeţi-i poarta; pesemne că și-a dat sufletul și l-a luat 
dracu! Ingropaţi-l singuri; eu nu mă amestec! Decretă popă. 

Nevastă și fiicele lui Panaiotaros se întorseseră acasă. 
Sparseră poarta și-l ridicară din murdăria în care zăcea. Era 
galben ca un mort și slăbise groaznic de mult. Se vede treaba că 
se tăvălise prin cioburi de sticlă spartă, căci avea faţa plină de 
răni; dar trăia încă. Nevasta îl spală așa cum ar spăla un cal; 
fetele cărau apă de la puţul din curte și-o turnau peste el cu 
găleţile. Șelarul își reveni puţin, deschise ochii, dat când văzu 
femeile în jurul lui, fu cuprins de furie. 

— Afară! Afară! Strigă el. 

Şi se răsuci, cu chiu cu vai, să caute pistolul. Dar cum nu mai 
avea nicio putere, se prăbuși la pământ. 

Il apucară de mâini și de picioare, îl duseră în casă și îl culcară 
pe salteaua lui. Antonis, bărbierul, vru să-i pună ventuze cu 
sânge, dar vecinele nu-i dădură voie. 

— Ce sânge să-i mai iei, mă Antonis? Nu vezi că-i galben ca 
lumânarea? ... Mai bine s-o chemăm pe baba Madalenia; o să-i 
descânte și-o să alunge Diavolul, care s-a cuibărit în el. 

Un băiețandru își luă picioarele la spinare și se duse s-o caute 
pe bătrâna vrăjitoare. 


39 


Până una-alta, o vecină propuse să-i dea să bea o limonadă 
fără zahăr, alta să-i pună o cărămidă caldă pe burtă, iar o 
băbușcă fu de părere să-l scuipe toate femeile, de câte trei ori, 
ca să sperie Diavolul din el și să se ducă pe pustii. 

Dar până să ia ele o hotărâre, iată că baba Madalenia se și 
înființase sprintenă, bine dispusă, cu toate marafeturile ei 
băbești. Avea trei săculeţe: unul, cel alb, plin cu fel de fel de 
buruieni mirositoare; celă- lalt, cel negru, plin cu prafuri și 
sticluțe; al treilea, cel albastru, cu bobi negri, cu cioburi de sticlă 
verde, cu catran, cu o bucată mare de lemn din Sfânta Cruce. 

Cu flori de la Epitaful din Vinerea Mare și cu un oscior de liliac. 

Baba se aplecă deasupra lui Panaiotaros, îl privi cu atenţie, 
dădu din cap; apoi o trase deoparte într-un colţ pe nevasta 
șelarului. i 

— Că multe mai înduri și tu, fata maichii! li spuse ea în 
șoaptă; mi se rupe inima de tine... Asta nu-i om, draga maichii, 
e o fiară. Acum l-au lăsat pentru o clipă puterile și s-a îmblânzit, 
dar când s-o trezi, o s-o ia de la început, ba încă și mai rău. Așa 
era și răposatul bărbatu-meu, dar s-a îndurat Cel de sus de l-a 
luat dracu-, Am să-ţi spun în taină două vorbe, dar jură-te c-o să 
le ţii numai pentru tine; nici Dum- nezeu din cer nu trebuie să 
audă! 

— Jur, murmură nefericita femeie, care începu să tremure. 

— Uită-te aici, îi spuse bătrâna, arătându-i săculeţul negru. 
Am aici un praf făcător de minuni; dacă i-l dăm, în câteva zile, 
pe nesimţite, fără dureri, o să dea ortul popii. Ce zici? Scapi și 
tu, sărmano, și scapă și el de păcate. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, să nu mai spui una ca asta! 
Strigă nenorocita. 

40 


— Cum dorești, făcu bătrâna dând din umeri. Eu îţi vreau 
binele, dar dacă tu nu vrei... 

Vâri nemulțumită săculeţul negru la sân, îl scoase pe cel alb, 
cu buruieni, și începu să pregătească leacurile. Fierse repede 
niște buruieni și dădu bolnavului să înghită băutura; apoi luă 
puţin untdelemn de la candela de sub icoana Maicii Domnului, îl 
amestecă cu piper și-l trase pe șelar cu el. Cineva îi spuse de 


cărămidă; îi puse și o cărămidă caldă pe burtă. După aceea, 
scoase din săculeţul albastru catranul, îl topi și făcu o cruce pe 
pragul ușii. La sfârșit, dădu toată lumea afară din odaie, închise 
ușa, se apropie de Pa- naiotaros, îl scuipă de trei ori și-și întinse 
palma cu degetele rășchirate peste faţa lui, într-un gest de bles- 
tem: 

— Să te ia dracu, ludai 

— Şi ieși afară. 

— Nu-l tulburaţi, zise ea. l-am spus o rugăciune; în trei zile, o 
să fie că puiul de potârniche. 

Luă, ca răsplată, cojile de pââne uscată ce stăteau risipite 
prin curte și un capăt de cârnat ce atârna încă de o cracă a 
măslinului, își făcu cruce și plecă. 

— Bărbaţii sunt niște fiare sălbatice, mânca-i-ar blestemul să-i 
mănânce! Murmură de una singură în timp ce se depărta. Hei, 
de-ar fi după mine, le-aș da la toţi câte un prăfuleţ de-ăsta de 
care știu eu, și i-aș trimite, unul câte unul, pe lumea cealaltă! 

In clipa când da să bage cheia în broască, acasă la ea, îl văzu 
pe lanacos cu măgărușul lui mergând repede și posomorât. 

— Hei, lanacos, ia stai o clipă, să te văd un pic la faţă! II strigă 
baba. Ce mai face pricopsitul de nepotu-meu? Nu vă e milă, mă, 
de el? l-aţi sucit minţile de tot, și acum stă singur pe munte, ca 
un cuc. 

Și cică citește Evanghelia... Auzi colo! Evanghelia... 

In loc s-o umple de copii pe Lenio... 

Al 


— Asta-i în loc de mulţumire, babă Madalenia? 

Răspunse lanacos furios. Care va să zică, nu s-a găsit niciun 
om în tot sătul să se arunce și să-i sărute pi- cioarele? Aleagă-se 
praful de voi, babalăciloi și baborniţelor, maimuțe bătrâne! 

Dar baba, care apucase să treacă pragul, scoase capul pe ușă 
și-i strigă: 

— Lasă, lasă, o să te-mbolnăvești tu într-o zi și-o să-mi pici în 
gheare! Să vezi ce-am să-ţi lac t 

Şi închise ușa rânjmd. 

Dar lanacos n-avea chef să se întoarcă din drum și să se ia la 
harţă cu ea. Mintea lui era la oamenii de pe Sarachina; tocmai 
trecuse pe acolo, cu puţin înainte, și i se strânsese inima, 
îndurerată, de ce văzuse. Refugiații zidiseră câteva căsuțe, dar 


nu aveau lemnărie să le învelească. Copiii, palizi și slabi, stăteau 
pe pietre la intrarea peșterilor; nu mai erau în stare nici măcar 
să se joace; posomorâţi și îngânduraţi, ca niște bătrâni, priveau 
în jos, spre câmpia de la poalele muntelui, plină de grâne și de 
fete cu bas- male albe, care secerau. Câteva femei adunau 
buruieni, altele aprindeau focul, dar nu aveau nici untde- lemn, 
nici pâine, nici măsline; mâncau buruieni fierte numai cu apă. 
Bărbaţii se împrăștiaseră prin satele de primprejur ca să caute 
de lucru. Părintele Fotis luase 

Evanghelia și un sac, și colinda satele ca un cerșetor, cerând 
de pomană pentru oamenii lui. _ 

— Cum o duceţi, moșule? Cum merge satul vostru ăl nou? Il 
întrebase lanacos pe un bătrân, care strângea apă dintr-o 
scobitură a stâncii și uda o brazdă de pământ, pe care o 
scormonise și-o însămânţase 

Dumnezeu știe cu ce. 

— Slavă Domnului, răspunsese bătrânul. Trăim încă. 

— Pe copii îi văd cam slabi; li s'-au subţiat picioarele ca niște 
trestii. 

42 


Jrjl5 Ojsă se întărească ei, nu te necăji de asta, a să moară 
câțiva, dar nu-i nimica; bărbaţii să fie 

— Tosi, și-au să facă alţii! Sămânţa omului nu piere 

Niciodată! Ai copii? 


— Nu. Tf 

— Nu? Atunci ce mai aștepți? De ce nu faci? Că femei sfat 
destule, slavă Domnului! Du-te de fă copii, nu lăsa focul să se 
stingă! 

lanacos plecă mai departe; câţiva refugiaţi îl recunoscură și 
alergară să-l întâmpine cu bineţe. Femeile făcură cerc în jurul 
măgărușului și priveau cu jind la coșurile pline... O fetișcană 
întinse mâna, trase o pan- 

«licuță roșie, o privi cu admiraţie, o mângâie cu vârful 
degetelor, apoi oftă și o băgă din nou în coș... O femeie mică, 
oacheșă, cu burtă mare, scoase dintr-un coş un pieptene de os, 
alb; nu se mai sătura privindu-l și n-o lăsa inima să se despartă 
de el; ochii îi fugeau lacomi de la pieptene la lanacos. In curând, 
începu să aiureze: se vedea aâergând cu pieptenele în mână, 


crezând că n-o observase nimeni, și așezându-se în fața peșterii, 
pregătindu-se să se pieptene, liniștită, la soare. 

lanacos stătea de vorbă cu bărbaţii, dar din când în când 
trăgea cu ochiul spre femeile care se învârteau în jurul 
măgărușului și scotoceau lacome prin coșuri, pentru ca la urmă 
să-și lase mâinile să cadă goale în jos, întris'tându-se. Deodată, 
lanacos se răsuci în vârful picioarelor; ochii îi străluceau de 
bucurie. Işi desprinse goarna de la cingătoare și sună din ea; pe 
urmă își duse mâinile pâlnie la gură și începu să strige tarei 

— Piepteni, panglicuţe, oglinzi, aţă, ace, igiițe, pânzeturi! 
Alegeţi și îuaţi ce vreţi, jupâneselor! Nu vreau bani; o să-mi 
plătiţi pe lumea cealaltă! 

Femeile, tulburate, dădură să se arunce asupra coșurilor, dar 
se stăpâniră. 

43 


— Glumește, spuse una dintre ele. O să ne facem de rușine; 
jos mimile î 

— Ba nu, nu glumește! Făcu femeia cea mică, oacheșă, și-o 
luă numaiaecit la fugă, ţinând pieptenele strâns la piept. 

Fetișcana băgă și ea din nou mâna în coș și trase panglicuţa 
roșie. 

— O iau și eu p-asta! Strigă bucuroasă, și începu să alerge ca 
o iadă, sărind din piatră în piatră. 

Lanacos le privea și râdea. Se urcase pe un colţ de stâncă și 
striga: 

— Luaţi, goliţi coșurile! Curaj, dragi gospodine! 

Vorbesc serios, nu vreau parale; o să-mi plăt-ţi pe lumea 
cealaltă! Am încredere! 

Abia atunci femeile se aruncară asupra coșurilor; nu mai 
alegeau nimic, apucau ce le cădea în mină, scoteau ţipete de 
bucurie și se depărtau numaidecât, fugind cât le ţineau 
picioarele. Cele două coșuri fură golite cât ai bate din palme. 

— Măi băiete, ești nebun? Ești sfânt? Ce ești, măi frate 
lanacos? Îl întrebă un bătrânel. 

— Sunt un cămătar 1 răpunse lanacos râzând. Dumnezeu o 
să-mi plătească cu dobândă. 

— Am auzit și eu spunându-se că bunicii noștri dădeau bani 
cu împrumut și făceau zapis să fie plătiți pe lumea cealaltă; dar 
ei credeau în asta, măi 


— Şİ eu cred, spuse lanacos, luându-și măgărușul de 
căpăstru. Rămâneţi cu bine! 

La poalele Sarachinei, cu puţin înainte de a se întâlni cu baba 
Madalenia, dădu peste Nicolios, care se îndrepta în pas 
alergător spre sat, cu un miel pe umeri. 

— Hei, Nicolios! Strigă lanacos. Ce mai face Ma- nolios? 

Nicolios se întoarse către el, râzând: 

44 


— Citește, citește într-una, sărăcuţul, și gândește... 

Fă mă duc să-i duc mielul ăsta stăpânului și mă-nsor. 

Se învârti de câteva ori în jurul lui, stârnind praful din drum, 
apoi se porni să joace cu mielul pe umeri; fata îi strălucea în 
soare ca bronzul, dinţii îi luceau de albi ce erau. Juca ce juca și 
deodată începu să strige: 

— Mă-nsor, neicuţule, cu Lenio! Ai auzit de Le- nio??? „. 

Și izbucni din nou în râs, 


— Vrei să-ţi spun un proverb, nene lanacos? 

— la spune, mă Nicoâios; văd că ai chef de vorbă. 

— „Cine pleacă-n sat, rămâne nemâncat!” 

Râsul proaspăt al ciobănașului ţâșni încă o dată ca o cascadă. 

Într-adevăr, Manolios citea zi și noapte Evanghelia și stătea 
ceasuri întregi pe gânduri. Se lupta din răsputeri cu textul sfânt. 
La început, îl treceau toate nădușelile până pătrundea fiecare 
cuvânt, ca să dea de înţelesul lui cel mai adânc; fiecare cuvânt i 
se părea ca o migdală, al cărei sâmbure trebuia să-l spargă în 
dinţi pentru a descoperi și gusta miezul cel atât de dulce. Dar, 
îiicet-îneet, cu timpul, prin puterea iubirii, cuvintele se făceau 
mai moi, mai ușoare; se deschideau singure sub răsuflarea lui 
caldă. Și, de la o vreme, totul i se părea foarte simplu, iar 
Hristos însuși era ca un cuvânt blând ce coborâse pe pământ 
spre a fi auzit și înţeles de oamenii simpli și neînvăţați. 

Din clipa aceea, Manolios îl urmă pe Hristos pas cu pas, fără 
poticniri, începând din ziua când se născuse în Bethleem, unde 
păstorii - printre care se afla și 

Manolios - veniseră să cânte osanale în jurul ieslei, și până în 
ziua cea mare, scăldată în soare, a învierii, când Hristos ieșise 
din mormânt și intrase în inima cio- banului. 


Manolios luă bucata de şoc în care sculptase chipul lui Hristos 
și începu s-o scobească pe partea cealaltă, ca s-o facă în așa fel 
încât să se potrivească pe aţa lui. In timp ce scobea lemnul, își 
aduse deodată aminte de o întâmplare de pe. Vremea când era 
ucenic la părintele Manasis: un teolog foarte învăţat din 

Constantinopol venise să-și petreacă sărbătorile de 

Paști la mânăstirea lor. In Sâmbăta Mare, dimineaţa, acesta 
se urcă pe amvon cu o sumedenie de cărţi groase legate în aur 
ia subsuoară și timp de două cea- suri întregi le vorbi fără 
întrerupere călugărilor simpli de-acolo, folosind niște cuvinte 
rare și neînţelese, explicându-le, chipurile, taina învierii. Până 
atunci, călugării știau că învierea lui Hristos e un lucru limpede, 
firesc, și niciodată nu-și puseseră întrebări cu privire la asta... 
Invierea lui Hristos li se părea tot așa de simplă ca și răsăritul 
soarelui, dimineaţa, după trecerea nopţii. Și iată că teologul 
acela savant, cu ceasloavele lui multe, cu știința lui mare, le 
zăpăcea minţile... lar la sfârșit, când se întoarseră în chilia lor, 
bătrânul călugăr Manasis îi spuse lui Manoâios: 

— Să mă ierte Dumnezeu, fiul meu, dar e pentru prima dată 
în viața mea, anul ăsta, că nu l-am simţit pe Hristos înviind. 

Din timp în timp, Manolios își punea bucata de lemn sculptat 
pe faţă, să vadă dacă i se potrivește. 

Odată, Nicolios dădu peste el tocmai când avea masca pe 
faţă, și-l pufni râsul. 

— Mă, Manolios, mi se pare că tu ai dat în mintea copiilor; te 
joci cu măști și păpuși! 

Manolios zâmbi; răspunse simplu: 

— Nu mă joc. 

De câteva zile, Nicolios îi tot dădea târcoale lui Manolios; voia 
să-i spună ceva, dar vorbele i se opreau în gâtlej și-l înăbușeau. 
Acum însă își luă inima în dinţi; se apropie, se așeză alături de 
baciul lui, se 


Aplecă, prefăcându-se că privește bucata de lemn sculptai, 
dar gânduri'e îi erau în altă parte. In cele din urmă, îi dădu una, 
cu genunchiul său puternic, lui Manolios. 

— Manolios! Hei, Manolios! li strigă cu toată puterea, ca și 
când l-ar fi chemat tocmai de pe mun- tele celălalt. 

— Spune, Nicolios. Dar nu striga așa, vorbește încet, că doar 
nu sunt surd. 


— Am să-ţi spun ceva, dar să nu te superi, auzi? 

— N-am să mă supăr, Nicolios, spune; și nu mă mai izbi cu 
genunchiul, că mă doare. 

— Mă-nsor cu Lenio! Strigă Nicolios, ţinând bâta cu amândouă 
mâânile, gata să-l pocnească dacă Ma- nolios s-ar fi aruncat 
asupra lui. 

Manolios zâmbi. 

— Știu, spuse el. 

— Ştii? Făcu Nicolios, holbând ochii. Ştii, și nu taberi pe mine? 
Eu, să n-am parte de pâinea ce-o mănânc, te-aș fi omorât. 

— Eu vă dau binecuvântarea la ainmdoi. Să fiți sănătoși și să 
vă veseliți în pace! Să trăiţi, să-mbătrâniţi, să aveţi copii mulţi și 
să faceţi din ei oameni mândri și cumsecade. 

— Zău dacă mai pricep ceva „marmură Nâăcolios, după ce 
stătu câtva timp pe gânduri. Care va să zică, nu mă omori? 

Manolios întinse mâinile și-l îmbrăţișa pe tânărul păstor. 

— Care va să zică, nu mă omori? Repetă Nicolios, care 
începea să se cam neliniștească. 

— Nu, nu, dragă Nicolios, nu te omor, spuse Mă nolios râzând. 

Nicolios se ridică deodată în picioare, cuprins de spaimă; 
aruncă o ultimă privire spre Manolios, care 

47 


Se apucase să scobească mai departe bucata sa de lemn. 

„Săracul, nu-i în toate minţile! l-a sărit o doagă 1 

Mai bine s-o şterg", gândi ciobănașul. Sări de câteva ori din 
stânca în stâncă, își vâri degetele în gură, șuieră; câinii alergară 
îndată, oile se adunară în cârd. Nicolios se văzu din nou în 
mijlocul animalelor lui dragi, pe care le cunoștea bine și care-l 
cunoșteau bine — 

Şi se potoli. 

O clipă, lui Manolios îi apăra în minte imaginea lui 

Lenio, grăsulie, cu obrajii pufoși, focoasă, la fel ca 

Nicolios. Puse bucata de lemn pe care o cioplea pe genunchi 
și rămase câtva timp gânditor. 

— Le dau binecuvântarea mea din toată inima, murmură el. Ei 
au apucat calea pe care a lăsat-o Dumnezeu omului pe pământ. 
Eu mă străduiesc să iau altă cale - fără femeie, fără copii, fără 
bucurie; renunţ la lume, îmi scutur ţărâna de pe picioare... Am 
oare dreptate? Hristos avea dreptate, dar el era 


Dumnezeu. Au nu-i oare o mare înfumurare când omul 
încearcă să calce pe urmele lui Dumnezeu? 

Nu putea să dea un răspuns la această întrebare. 

In momentele hotărâtoare nu sta să se întrebe; în asemenea 
momente înainta, era sigur de el. Niciodată nu simţise atâta 
încredere și ușurare, atâta fericire că în ziua când se îndrepta, 
cu mâinile legate le spate, spre spânzurătoare. Dar în 
împrejurări mai puţin însemnate, când nu era înălţat de un elan 
pornit din adâncul sufletului lui, se întreba, gândea, se temea. 

Alaltăieri se dusese la Sarachina să-l caute pe părintele Fotis 
și să-i ceară sfatul poate că preotul trecuse și el prin aceleași 
neliniști sufletești, poate că ar putea să-i dea o mână de ajutor. 
Dar părintele Fotis nu era acolo ț plecase să colinde satele de 
primprejur, ca să strângă de pomană. Manolios se întoarse în 
sin- 

48 


Gurătatea lui și luă iar Evanghelia; ea avea să dea răspunsuri 
la toate întrebările lui. 

Deschise micuța carte, așa cum ai deschide, în toiul 
căldurilor, o ușă ce dă spre mare. Și Manolios începu să se 
scalde din nou în textul sfânt, răcorindu-se. Dintr-o dată, uită 
toate întrebările ce-l chinuiau; acum nu-și mai punea întrebări, 
inima îi era pună de răspunsuri. 

Se ridică, luă masca lui Hristos, o mai scobi puţin, adâncind-o 
atât cât trebuie, apoi și-o puse pe faţă; i se potrivea leit. 

— Mulţumescu-ţi ţie, Doamne! Spuse el. E gata. 

Se închină și sărută masca, apoi intră în bordei și o agăţă în 

perete, alături de icoana veche a Răstignirii, zugrăvită cu stoluri 
de rânduneâe de jur-împrejur. 
_ — Anul acesta, Caterina, văduva, nu se va mai duce la hram... 
In fiecare an, de ziua asta, își spăla trupul de cu seară, își ungea 
părul cu ulei de dafin, își freca dinţii cu frunză de nuc, își punea 
în jurul gâtului un șirag de mărgele albastre, care o fereau de 
deochi; apoi apucă potecă ce urca la bisericuţa sfântului Ilie. 

Urca totdeauna singură; în văzul lumii, nu se apropia nimeni 
de ea. Acolo se prosterna și se închina în fața icoanei celei mări 
a sfântului. Teribilul proroc o privea cu un aer furios, dar nu-i 
putea face nimic, deoa- rece nu se putea desprinde din icoana 
bătută în plăci de argint, unde credincioșii îl ţineau captiv. 


Văduva știa asta, și-l săruta fără teamă cu buzele ei roșii... 

Anul ăsta însă, Caterina dormea cu faţa în sus, acoperită de 
pământ; toate podoabele ei dispăruseră — 

Și părul, și buzele, și obrajii, și gâtul; nu-i mai rămăseseră 
decât dinţii, care luceau în tina rnormântului ca 

* 49 


li "I 

Nişte pietricele rotunde și șlefuite, rătăcite pe malul mării. 

Anul acesta, nici Panaiotaros nu mai pornise la deal să ia 
parte la hram; zăcea încă pe salteaua lui și blestema într-una. 
Dar cele două fiice ale lui ieșiseră pe poartă, în taină, și se 
îndreptau spre bisericuţă. Erau oacheșe, grăsuţe, și puful des de 
pe buza de sus le strălucea de sudoare, iar subsuorile le 
miroseau a mosc, Păreau niște animale cărora le-a sosit vremea 
împerecherii și nu mai pot sta în culcușul lor, ies afară și aruncă 
priviri sălbatice și rugătoare în dreapta și-n stingă, căutând 
masculul. Dacă ar fi fost vaci, ar fi mugit trist; dacă ar fi fost 
leoaice, ar fi răcnit noaptea, de s-ar fi cutremurat pădurea; dacă 
ar fi fost pisici, s-ar fi tăvălit cu picioarele în sus prin praf și ar fi 
miorlăit pe acoperișuri. Dar, fiindcă erau femei, își lăsau ochii în 
jos când se întâlneau cu vreun flăcău, pentru ca apoi, la spatele 
lui, să chicotească și să-și bată joc de el: „la te uită cum bagă 
capul între umeri, sărăcuţul! La te uită ce șolduri are! Ce 
minarete de flăcău!” Și prindeau pică pe flăcău fiindcă nu s-a 
oprit și n-a tăbărât pe ele, să le răstoarne în marginea drumului. 

Antonis, bărbierul, urca și el spre bisericuţă. Era nebărbierit, 
pentru că avusese mult de lucru și n-apucase să-și radă și barba 
proprie. Avea o mare vene- raţie pentru prorocul Ilie, deoarece 
toți sătenii, înainte de a se duce la hram, se rădeau la frizeria 
lui, iar după aceea, când se întorceau de la hram, unii dintre ei 
răceau, fiindcă se îmbătau, ba căpătau și câte o aprindere, și-l 
chemau în grabă a doua zi, să le pună pahare cu sânge. Era cel 
mai mare rușfet al lui 

Antonis; după cum știm, scotea și diaţi, dar mărlanii de ţărani 
aveau dinţii tari, de spărgeau migdalele în ei; iar când se 
întâmpâa să li se miște vreunul, se învăţaseră - cine dracu i-o fi 
povăţuit! — Să-l lege 

50 


Cu o sfoară, să-l tragă afară și să scape de el, după care beau 
câte o cană plină cu rachiu și apoi începeau să spargă din nou 
migdale în măsele. 

Cei trei prieteni ai noștri pășeau încet, în coada gloatei, și 
vorbeau liniștiți între ei. La început, Mihelis și lanacos porniră la 
drum alături de părintele 

Grigoxis - unul ca să fie lângă măgărușul lui, pe care se 
urcase Mariori, și să-i spună din când în când câte o vorbă dulce, 
pentru ca animalul să înţeleagă că stăpânul său e lângă el, iar 
faţa să stea fără teamă pe spinarea lui - celălalt, ca să ţină de 
urât dragei lui 

Mariori, să se privească unul pe altul cu un dor mut și să se 
bucure dinainte, pe ascuns, de fericirea lor viitoare. Mihelis era 
mândru de blândeţea, sfiala și noblețea logodnicei lui; iar fata 
nu se mai sătura să admire chipul tânăr, părul negru, creţ și 
înfățișarea falnică a flăcăului; și astfel, în lumina îmbietoare și 
complice a chindiei, în mijlocul mulțimii zgomotoase care urca 
panta, cei doi îndrăgostiți uitau de restul lumii, și în extazul lor, 
deodată, ca într-o sclipire de fulger, li se părea că se îmbată de 
pe acum cu dulceaţa îmbrăţișărilor ce va să vină. 

Mariori, cu ochii întredeschiși, privea drept îna- inte, în zare, 
unde vedea îndeaievea o Mariori ţinând la pieptul ei un prunc, 
căruia îi dădea să sugă ţâţă. 

— Sfinte proroc llie, murmură în clipa când zări vârful sălbatic 
al muntelui, îmi înalt ruga către tine; învrednicește-mă, sfinte 
llie, să zămislesc și eu un fiu! 

Costantis venea ceva mai la urmă, cu întreaga lui familie; 
nevastă-sa era călare pe măgar, cu cei doi copii îa spate, iarel 
mergea pe jos, după ea, în tăcere. Ce-ar putea să-și mai spună? 
Își spuseseră doar totul de repetate ori, când cu binele, când cu 
arțag. 

Adesea, femeia își ieșea din sărite și căuta ceartă; dar 

Costantis depusese pentru totdeauna armele și se re- 

**? 51 


Fugia în împărăţia cerurilor, sau, cum spunea el, în tăcere. 

Cei trei prieteni merseră o bucată de drum în felul acesta; 
dar, încetul cu încetul, se desprinseră, unul câte unul, de cele 
ce-i ţineau legaţi de lume și căutaxă să rămână în urma 
convoiului, unde se întââniră iarăși toţi trei, cu un simțământ de 


ușurare. 

— Unde-i Mandios? Nu-i cu voi? Întrebă Cos- tantis. El n-o să 
vină la hramul bisericii? 

— leri, pe-nserate, m-am dus la stână, dar nu l-am găsit acolo, 
răspunse Mihelis, L-am chemat pe Nicolios și el mi-a spus: „A 
plecat în zori la prorocul 

Ilie; a luat cu el o cană da untdelemn, un braţ de ramuri de 
laur și nu s-a întors nici până acum» Nu-i în toate minţile lui, 
săracul 1 Tine minte ce-ţi spun eu, stăpâne, o să-nnebunească; 
a luat-o razna de peacum. l-am spus-o în faţă că mă însor cu 
Lenio și nu m-a omorât. Azi citește și oântă într-una, dar mâine 
o să înceapă să zvârle cu pietre peste casă." 

Cei trei priejteni pufniră în râs. 

— E adevărat, spuse lanacos. Manoâios nu mai e așa cum îl 
știm noi. O să vă povestesc una, și dac-oţi vrea, m-oţi crede, 
dacă nu, nu; poate că m-au înșe- lat ochii; tot ce se poate... Dar 
într-o noapte, cum ședeam cu el pe laviţă și cum își rezemase 
capul de perete, am văzut deodată în jurul chipului său o 
strălucire curioasă, o cunună de lumină, așa cum au sfinţii în 
icoane... O credeţi? 

— Eu o cred, spuse Mihelis.? 


— Şi eu, adăugă Costantis. 

Toţi trei tăcură. Bisericuța, văruită proaspăt, de un alb 
strălucitor, se profila pe cer, înfiptă în vârful unei stânci înalte. 
Tot așa era înfățișat în icoane și prorocul cel cumplit, între doi 
munţi care se înălţau în dreapta și în stânga lui ca niște aripi; 
într-adevăr, stânciâe 

52 


Prăpăstioase ale muntelui aceluia singuratic semănau cu niște 
aripi ce parcă înălţau bisericuţa la cer. 

Alături de bisericuţă se mai zăreau încă ruinele unei chilii, în 
care trăise odinioară un sfânt pustnic; banca de lemn pe care 
ședea el era roasă de carii, iar pe peretele stâncii, atârnată într- 
un cui, se afla și acum cingătoarea lui slinoasă, cu o cruciuliță 
de pânză neagră cusută pe ea; ceva mai încolo, o cruce de fier 
și o lespede de mormânt arătau locul unde era îngropat 
pustnicul; pe lespede fusese săpat un nume, dar acum se 
ștersese. 


ljătrânul paracliser se urcase pe munte de cum se crăpase de 
ziuă, ca să pregătească bisericuţa, să aprindă candelele, s-o 
împodobească cu lauri. Dar când deschise ușița, scoase un țipăt 
și se dădu îndărăt înspăimântat., J? Yrie eleison | Kyrie eleison!" 
murmură el, făcându-și la repezeală câteva cruci. Toată 
bisericuţa strălucea de curăţenie; era spălată și măturată; 
sfeșnicele erau lustruite, candelele pline cu unt- delemn, iar 
icoana împodobită cu lauri. Fuseseră aprinși până și cărbunii pe 
care ardea tămâia; bisericuţa era plină de un miros plăcut. 

Paracliserul își șterse sudoarea ce-i îmbrobonase fruntea; nu 
îndrăznea să intre înăuntru; se temea că nu cumva vreun înger 
să se fi ascuns în altar. Odată, într-o dimineaţă, ducându-se să 
facă ordine în biserica din sat, îl văzuse pe arhanghelul Mihail, în 
stânga catapetesmei, dând încet din aripi. De spaimă, leșinase; 
de atunci nu voia în ruptul capului să mai vadă cu ochii lui vreun 
înger, iar minunile îi îngheţau sângele în vine numai cât se 
gândea la ele. 

Se așeză deci în prag și, din când în când, își arunca privirile 
speriate spre altar; dar ceasurile treceau și niciun înger nu se 
arăta; atunci se mai liniști. Cum i se făcuse foame, își dezlegă 
traista, scoase o felie de pâine și o bucată de brânză și se apucă 
să mănânce; 

53 


Dar i se pusese un nod în gât și dumicatul nu aluneca 

Luă ploscuţa de vin și bău câteva înghiţituri: își re. 

Veni; nodul din gât i se dusese și începu să mestece încet. 
După ce mâncă și bău bine, bătrânul paracliser prinse curaj, își 
făcu cruce și trecu vitejește pragul. 

Se plecă, se închină în faţa prorocului Ilie, împinse cu teamă 
ușile împărătești și-și strecură privirea în altar; nimeni! 

— Slavă ţie, Doamne! Spuse el. A venit, a rostuit biserica și a 
plecat; am scăpat! 

Și începu să măture din nou, să spele podeaua, să frece 
sfeșnicele, să alinieze cutiile de mile pe masa de luminări, ca să- 
i treacă timpul. Bătrânul paracliser ţinea mult la această 
bisericuţă, pentru că de ea era legată însăși viaţa lui. Era o 
dărâmătură când răposatul taică-său făcuse juruire prorocului 
llie să i-o zidească din nou dacă-l însănătoșea pe unicul și 
scumpul lui copil abia născut; adică pe el, pe ba- tonul paracliser 


de azi. Copilul se vindecă și tatăl se ţinu de cuvânt. 

Paracliserul își aminti de acest trecut și oftă. La nașterea lui 
se făcuseră prevestiri mari. Se născuse acum șaptezeci de ani, 
într-o Vinere Mare, la amiază, în ceasul când Hristos era răstignit 
pe cruce; moașa declarase îndată că acest copil o să ajungă 
mitropolit; și din clipa aceea, tatăl său. Care era un bun creștin 
și un gospodar cu stare. Își făurise ca ţel al vieţii să-l înveţe 
carte pe unicul lui fecior, spre a-și împlini me- nirea cea mare. 
Toate mergeau ca pe roate; viitorul mitropolit învăţa bine, era 
dezgheţat la minte și cu teamă de Dumnezeu; terminase cu 
„foarte bine” gimnaziul din thgul cel mare și se pregătea să 
intre la înalta Școală de Teologie din Chalki. Dar iată că într-o 
seară, într-o ulicioară pustie, apăru în faţa lui 

Diavolul, care purta numele de Chiriacula. Era o fată de 
doisprezece ani. Scundă, oacheșă ca fundul ocea- 

54 


«ului, cu ilicul bombat de sâni și cu trei aluniţe mari în obraji. 
Viitorul mitropolit își pierdu numaidecât capul; se fâstăci cu totul 
și se luă după ea; mai ales cele trei aluniţe din obraji îl 
înnebuniseră. In zadar plângea nenorocitul său tată și-l rugă 
stăruitor să nu se abată de la drumul pe care i-l hărăzise 
Dumnezeu; viitorul mitropolit declară că fata aceea este aleasa 
lui și că, dacă nu se va însura eu ea, se omoară. Și se însura cu 
ea. 

— Slavă ţie, Doamne! Își spunea el adesea în chip de 
mângâiere. Slavă ţie, Doamne, m-am făcut paracliser; asta 
înseamnă că tot nu mi-am trădat soarta. 

Astfel se gândea paracliserul la sarcinile lui din pre- zent și la 
amintirile din trecut, iar ceasurile se scurseră, soarele cobori pe 
cer și cel ce fusese sortit cândva să ajungă mitropolit se așeză 
iar în prag și privi cu mândrie șirul de credincioși care urcau 
muntele. | se părea că-și sărbătorește el însuși ziua numelui și 
că prietenii veneau acasă la dânsul să-i spună „La mulţi ani” 

Nu trecu mult și auzi în apropiere răgetele măgarilor; se 
ridică, apucă frânghia și începu să tragă clo- potul mic de 
sărbătoare. 

Cel dintâi apăru părintele Grigoris, tronând pe măgărușul lui; 
paracliserul alergă să-l întâmpine și să-i ţină scara de la șa ca să 
coboare. 


— Ai rânduit, ai măturat, ai șters bine sfeșnicele? 

Întrebă popă, încă înainte de a-și pune piciorul pe pământ. 

— Totul e în ordine, părinte, răspunse umil fostul viitor 
mitropolit. 

Nu cuteza să povestească minunea; voia să arate că ela 
aranjat biserica.? 


— Ai pus cutiile de mile pe masa de luminări, așa cum ţi-am 
poruncit eu? Ti-am spus să fie trei; una 
55 


Pentru preot, alta pentru sfânt, și a treia pentru luminări. 

— Totul e în ordine, părinte, repetă paracliserul cu același 
glas supus. 

Între timpr sosiră și ceilalți credincioși. Intrau în biserică și 
depuneau pe masa de lumânări câte-o mână de spice de grâu și 
câte un ciorchine de strugure; apoi își scoteau punga de la brâu 
și fiecare își depunea ofranda, după cum îl lăsa inima, în cele 
două cutii de mile, a preotului și a sfântului, pe urmă cumpăra 
lumânări, se apropia cu evlavie și se închina în faţa temutului 
proroc. Acesta era pictat stând în picioare, într-un car de foc tras 
de patru cai roșii ca purpura, la marginea unei prăpăstii; sfântul 
era îmbrăcat într-o hlamidă purpurie și din capul lui ţâșneau 
flăcări; carul se înălțase deasupra muntelui și zbura prin văzduh; 
un pustnic căzuse cu faţa în sus peste niște pietre, își dusese 
mâna la ochi ca să nu-l orbească lumina flăcărilor și aștepta cu 
groază să se depărteze carul. 

— Ăsta-i soarele! Murmură o femeie, privind cu admiraţie 
icoana. ÂĂsta-i soarele, lele! 

— Ba nu, e sfântul llie, nu vorbi cu păcat, Ma- riora, spuse 
alta. 

— Tot aia-i, făcu o a treia. Închinaţi-vă și să terminăm mai 
repede! 

Soarele apusese, dar stelele nu apăruseră încă; ultimele 
licăriri ale zilei se luptau cu deznădejde să nu moară. Se ridicau 
în sus, spre creștetul muntelui, să scape, dar noaptea ţâșnită din 
pământ le fugărea din stâncă în stâncă, până la cel din urmă 
meterez: bisericuţa albă a profetului Ilie din vârful muntelui. Și 
deodată, nemaiputând să lupte cu bezna, lumina făcu un salt 
spre cer și dispăru. 


56 


În clipa aceea sosiră la hram și băjenarii de pe Sarachina, 
săraci, zdrenţăroși, cu obrajii scofâlciți de foame; părintele Fotis 
mergea în fruntea lor, cu toiagul său călugăresc, de fier, în 
mână. Intrară cei din urmă în biserică; și cum nu aveau ce să 
pună în cutiile de mile, înaintară cu mâinile goale spre icoana 
sfântului Ilie și se închinară în faţa ei. 


— lartă-ne, cumplitule profet! Murmură părintele 

Fotis, privind cu evlavie sfântul. Ai fost și tu sărac, ca și noi; ai 
purtat și tu zdrenţe, ca și noi; nu aveai nici tu decât flacăra asta 
mare. Din această flacără avem astăzi o scânteie și noi, bejeniţii 
de pe Sarachina. 

Slavă ţie, sfinte și tovarășe llie! 

După ce se închinară cu toţii, ieșiră din nou afară și se risipiră 
printre stânci, în spatele licovrisioţilor sătui și bogaţi. 

— lertaţi-i pe sătenii noștri | spuse Mihelis rușinat. 

Ei au traistele pline. 

— Să-i ierte Dumnezeu! Răspunse părintele Fotis pe un ton 
aspru. Dumnezeu, nu noi! 

Atâta spuse, dar ochii lui aruncau flăcări. Azi-dimineaţă se 
întorsese din raita lui cu sacul gol, fără să fi căpătat nicio 
pomană. Și după cum privea, de aici, de sus, din vârful stâncilor, 
spre câmpia plină de miriști, semăna aidoma cu prorocul lâie 
gonind în carul său de foc. 

— Pământul e al lor, continuă părintele Fotis. Să se bucure de 
el! Deie Dumnezeu ca noi să avem partea noastră în cer! 

Şi după acestea, nu mai scoase nicio vorbă. 

Credincioșii întinseră pe jos, în jurul bisericuţei, cuverturile lor 
bălţate, își desfăcură traistele ticsite cu merinde și fălcile 
începură să lucreze. Ploștile erau duse la gură, vinul gâlgâia, 
gâlgâiau și gâtlejurile, și în curând singurătatea austeră a 
prorocului se umplu de 

57 


Strigăte ascuţite, de râsete și de zarva oamenilor bine dispuși. 
Câteva opaițe se aprinseră printre pietre, luminând chipuri de 
femei înflăcărate, piepturi de fete tinere, mustăţi negre, 
răsucite. Agăţat de peretele bisericii, un opaiț mare, cu trei 


flăcări, lumina obrajii puhavi și gușa în trei straturi a boierului 
Patriarheas, iar alături de el, o barbă albă în formă de furcă și 
niște dinţi tăioși, care mestecau de zor. Cei doi starosti ai satului 
se așezaseră unul lângă altul: din când în când, la razele 
opaiţului se zăreau mâinile slabe și îndemânatice ale lui Mariori, 
care tăiau friptura în bucăţi și o serveau celor două perechi de 
fălci bătrâne, neobosite. 

Apoi, unul câte unul, opaiţele se stinseră; umbrele se 
strecurau de-a bușilea prin jurul stâncilor sfinte și în curând nu 
se mai vedea nimic; se auzeau doar rî- sete și chicotiri. Peste 
puţin, se lăsă o tăcere încărcată de înfiorări. Oamenii se 
întâlneau pe furiș, printre pietre, ca scorpiile, sărbătorind în felul 
lor pe prorocul înconjurat de flăcări. 

Se revărsă de ziuă; soarele apăru pe cer într-un car de foc, 
întocmai ca prorocul cu același nume *. Oamenii săriră în 
picioare, își întinseră mădularele, căscară, tușiră, își frecară 
ochii, băură cafele să se trezească. Micul clopot cu timbru de 
argint răsună din nou, într-un ritm vesel și zglobiu; dangătele lui 
pline de prospeţime se rostogoleau pe plaiurile muntelui ca apa 
unui izvor și se răspândeau până departe, de-a lungul câmpiei. 

Sprijinit în caţa lui, Manolios se ivi între două stânci senin și 
voios. Își roti privirea de jur-împrejur și-și descoperi prietenii 
cățăraţi pe o stâncă, scrutând neliniștiţi zarea în direcţia 
muntelui său. Bucurându-se 

1 În limba gteacă Helios, soare și Die (n.t.). 

58 


Că-i vede, păși peste câteva trupuri care dormeau încă, se 
apropie de ei, pe la spate, și-și puse mâinile pe umerii lor. Cei 
trei prieteni se întoarseră, îl văzură și scoaseră un chiot de 
bucurie. 

— . Toată noaptea te-am așteptat, zise lanacos. De ce n-ai 
venit? Ne spuseseși că... 

— Totul e gata? l-o tăie Manolios. 

— Gata? Ce? Pentru ce? Întrebară ceilalți nedumeriţi. 

— Vi-s sufletele gata să se înalțe? Făcu Manolios drept 
răspuns, râzând. Spinările vi-s gata să fie bătute? 

Gurile vi-s gata să strige? _ 

— Ţi-ai pus oare ceva în gând? Intrebă lanacos, apucând 
braţul prietenului său. Ştii doar, la viaţă și la moarte, suntem 


alături cu tine! 

— Eu nu mi-am pus nimic în gând, răspunse Manolios. Dar 
poate să-și fi pus Dumnezeu; trebuie să fim gata. 

Și privi în jurul lui. 

— Îmi place acest vârf de munte, spuse el și acest proroc care 
și-a ales focul drept bidiviu, și care cu o lovitură de pinten s-a 
desprins de pământ... Îmi plac și sătenii, așa cum sunt astăzi, 
curaţi, gătiţi și cu ochii strălucitori; sunt gata să ia foc repede și 
să-și pună pumnii la treabă. Sunteţi gata? 

Dar din fundul bisericii se auzi glasul răsunător al părintelui 
Grigoris; începea slujba. Cei patru prieteni tăcură. 

În micul schit intrară atâţia credincioși câţi încăpeau; ceilalţi 
rămaseră afară, în picioare, cățăraţi pe dâmburi și pe stânci. Pe 
ușa și pe ferestruica altarului începură să se reverse melodiile 
dulci, patetice, ca un ecou îndepărtat al rugilor strămoșești de 
altădată. 

După ce slujbă se sfârși, credincioșii ieșiră din nou afară. 
Învățătorul, puţin palid, puţin răgușit, se urcă pe o stâncă și se 
porni să vorbească, făcând elogiul pro- 

59? 


Îi rocuiui. Apoi, pe neașteptate, cam stângaci, dar plir) 

De avânt, sări la elogiul gintei grecești, făcu repede o legătură 
între prorocul llie și zeul Apollo, apoi îl puse în legătură cu 
lumina și, în cele din urmă, cu spiritul nemuritor al elenilor, care 
au luptat și au învins bezna barbarilor. După aceea se întoarse - 
cu multă precauţie - la Turcia, bolborosi și aici ceva, pe urmă, 
deodată, scăpând hăţurile de la caii oratoriei, se aprinse și 
începu să intoneze, colac peste pupăză, imnul naţional. 

Toată lumea încremeni. Dar glasul lui răscoli sângele 
pelerinilor, și toţi deodată, înflăcăraţi, se pomeniră cântând în 
cor, cu emoție și cu un suveran dispreţ faţă de notele false: 

Libertate, te cunosc după al spadei crunt tăiș... 

Prorocul Ilie fusese transformat subit într-un haiduc, într-un 
poteraș de munte, încălţat cu ţaruhil și înarmat cu flintă și 
cartușieră. 

Manolios se plecă spre cei trei prieteni ai lui.’ 

— Sunteţi gata? Îi întrebă el din nou. 

— Suntem i răspunseră toţi trei deodată. Cu Dumnezeu 
înainte! După tine, Manolios! 


Nu știau prea bine cam ce voia să spună Manolios și de ce-i 
tot întreabă dacă sunt gata, dar în piepturile lor simțeau că 
sufletele le erau treze, erau gata. 

Învățătorul își terminase, în sfârșit, discursul și cobori de pe 
stânca, clocotind încă. Ochii bătrânului Patriarheas se umplură 
de lacrimi; popa Grigoris ridică mâna să-și binecuvânteze turma: 
oile sale își făcuseră datoria faţă de Dumnezeu, acum puteau să 
se pună pe mâncare și pe băutură. 

În acel moment, Manolios înainta, se înclină, sărută mâna 
părintelui Grigoris și-i ceru voie să vorbească. 

1 Opinci de culoare roșie, eu un canal" în vârf, pe care le 
poartă ţăranii munteni din Grecia și fac parte din costumul 
naţional (n.t.), 

60 


R 

Îndată ce-l văzură pe Manolios, sătenii se tulburară; astăzi 
aveau suflete de sărbătoare. Amintindu-și că tânărul acesta 
bălai luase hotărârea să-și dea viața pentru a scăpa populaţia 
satului, o larmă voioasă ţâșni din mulţimea de guri care-i urau 
bun venit. 

Popa Grigoris încreţi din sprâncene și se aplecă spre 

Manolios. 

— Ce-o să le spui? ÎI întrebă el. Eşti tu în stare să vorbești? Și 
despre ce? 

— Despre Hristos, răspunse Manolios. 

— Despre Hristos? Făcu popa uimit. Dar asta e treaba mea |I 

— Hristos mi-a poruncit să vorbesc, stărui Ma- nolios. 

— Nu te-a povăţuit și cam ce să spui? Ripostă popa pe un ton 
sarcastic. 

— Nu, dar o să mă povăţuiască de înadtă ce-o să deschid 
gura. 

Mihelis făcu un pas înainte. 

— Părinte, spuse el, Manolios vrea să le vorbească sătenilor; 
noi, toţi de aici, te rugăm să-i dai voie. 

Când satul întreg era în primejdie, Manolios n-a pre- getat să- 
și jertfească viaţa ca să scăpăm noi; așa că are dreptul să 
vorbească. 

— Dă-i voie, părinte Grigoris, adăugă bătrânul Pa- triarheas. E 
un băiat cumsecade. 


— O să vorbească de lucruri pe care nu le cunoaște, se 
împotrivi preotul. 

— Nu face nimic, sări atunci lanacos. Sfinţia ta le cunoaște și 
o să-l lumineze. 

— Să vorbească! Să vorbească! Strigă Costantis. 

Sătenii prinseră curaj; sări și Dimitros, măcelarul; 

Antonis, bărbierul, și moș Hristofis începură să bată din palme 
și să strige: 

— Să vorbească! Să vorbească! 

Popa Grigoris dădu din umeri enervat. 

61 


— Bine, bine, mormăi el. Să înceteze zarvă! 

Și își puse, în silă, mâna pe capul lui Manolios. 

— Dumnezeu să te lumineze! Ingână el. Vorbește! 

Apoi își încrucișa braţele la piept, pregătindu-se să asculte. 

Manolios făcu un pas înainte, se opri în mijlocul mulţimii; 
lanacos și Costantis rostogoliră o piatră mare până la picioarele 
lui, iar el se urcă pe ea. Sătenii, bărbaţi și femei, se stvânseră 
cerc în jurul lui. Se apropie și părintele Fotis, urmat de turma să; 
înclină ușor capul, salutându-l pe popa Grigoris, dar acesta se 
făcu că nu-l vede. 

Manolios se întoarse cu faţa spre răsărit, se închină, apoi 
începu să vorbească: 

— Fraţilor, vreau să vă vorbesc despre Hristos. Vă rog să fiţi 
îngăduitori: sunt fără învăţătură și nu mă pricep să potrivesc 
vorbele. Dar alaltăieri, pe când ședeam în fața stânei mele, la 
asfinţitul soarelui, Hris- tos a venit și s-a așezat alături de mine, 
pe laviţă, liniștit, domol, așa cum ar fi făcut un vecin de-al meu. 

Avea în mână un sac gol; a oftat și a lăsat sacul să cadă la 
pământ. Picioarele îi erau pline de colb, iar cele cinci răni pe 
care i le făcuseră cuiele i se deschiseseră și din ele curgeau 
șiroaie de sânge. „Mă iubeşti?” m-a întrebat el cu un glas trist. 
„Doamne, 

Isuse, i-am răspuns eu, poruncește-mi să mor pentru tine și 
voi face precum dorești." El a dat din cap, a zâmbit, dar nu mi-a 
spus nimic. Câtva timp am rămas amândoi așa, unul lângă altul; 
eu eram sfios și nu îndrăzneam să spun nimic. Dar după puţin, 
mi-am luat inima în dinţi și l-am întrebat: „Ești obosit, Ravi? 

Picioarele îţi sunt pline de colb și de sânge; de unde 


Vii?" „Colind satele, mi-a răspuns Hristos. Am trecut și prin 
Licovrisi; copiii mei flămânzesc; am luat cu mine acest sac, să 
pun obolurile în el. Dar uite, mă întorc, și sacul e gol. Sunt 
obosit..." Şi a tăcut din nou. 


Hoi priveam soarele, care asfințea. Și deodată 

Hristos a început cu glasul plin de mustrare: „Zici că mă 
iubești, și stai aici, liniștit, tihnit, cu braţele încrucișate? 
Mănânci, bei, te bucuri când citești cu- vintele pe care le-am 
rostit eu, plângi cu lacrimi când îţi amintești că am fost răstignit, 
dar pe urmă te duci să te culci în așternutul tău și dormi adânc. 
Nu ţi-e rușine? Așa mă iubeşti? Asta numești tu iubire? 

Seoală-n picioare!" M-am ridicat dintr-o săritură și m-ani 
aruncat la picioarele lui, strigând: „Doamne, iartă-mă! Lartă-mă! 
Poruncește-mi și am să te ascult." 

„la-ţi caţa și du-te de întâlnește oamenii, mi-a spus 

Hristos. Nu-ţi fie teamă, vorbește-le!". Atunci eu i-am răspuns: 
„Ce să le spun, Doamne? Sunt un om neînvăţat, sărac și sfios; 
când văd mai mulţi oameni adunaţi laolaltă mă cuprinde frica și 
fug. Și tu acum mă trimiţi să le vorbesc; ce să le spun?" „Du-te 
și spune-le că mi-e foame, că bat la porţile lor, că întind mâiia și 
de strig: Fie-vă milă, creștini!" 

Popa Grigoris începu să-și piardă răbdarea și să se agite 
neliniștit. Bătrânul Patriarheas căscă lung și privi cu coada 
ochiului în jurul lui, să vadă clacă n-ai" 

Putea s-o șteargă pe furiș; i se făcuse foame. Moș 

Ladas se apropie de popă. 

— Treaba asta o să sfârșească rău, murmură el. 

Spune-i să facă. 

Dar sătenii ascultau cu gurile căscate; începură să-și simtă 
sufletele dezmorțindu-se și încet-încet fură cuprinși de un fel de 
teamă ciudată. Li se părea că-l 

Văd îndeaievea pe Hristos, în carne și oase, umblând descult, 
bătând la porţile lor, cerând de pomană, iar ei îi strigau 
dinăuntru: „Să te miluiască Dumnezeu!” 

ŞI-I alungau... Oare n-a trecut așa, chiar alaltăieri. 

Părintele Fotis, desculț, cu un sac gol pe umeri prin satul lor. 
Şi ei l-au gonit? 


Manolios răsuflă o clipă; pe frunte îi străluceau broboane mari 


de sudoare. Îşi roti ochii asupra mulţimii și privi stăruitor pe 
fiecare sătean în parte. 

Chipul lui exprima atâta tristeţe, atâta amărăciune și totodată 
atâta nobleţe, încât cei de faţă rămaseră înmărmuriţi. O bătrână 
își făcu cruce și șopti la urechea vecinei sale: 

— Doamne, iartă-mă! Asta să fie Manolios, cio- banul boierului 
Patriarheas, nepotul babei Madale- nia? Sau - iartă-mă, 
Doamne! — E chiar Hristos, în carne și oase, care a coborât din 
nou pe pământ pentru păcatele noastre? Tu ce zici, fetico? 

— Taci, lele Persefono 1 Taci, că se pregătește să vorbească 
iar, 

Manolios întinse braţele spre mulțime. 

— Fraţilor și surorilor, bărbaţi și femei din Licovrisi, strigă el. 
N-am venit aici pentru că așa am vrut eu. Cum aș fi cutezat să 
vorbesc și să dau sfa- turi - tocmai un sărântoc ca mine - 
bogaţilor, fruntașilor și celor mai în vârstă decât mine? Nu, n-am 
venit pentru că așa am vrut eu. Hristos m-a trimis | 

Vorbele pe care mi-a poruncit el să vi le spun, alea vi le spun: 
„Mi-e foame! Strigă Hristos. Fie-vă milă, creștini!” Cine miruiește 
un sărac, îl împrumută pe 

Dumnezeu. Acum câteva zile, unul dintre sătenii noștri s-a dus 
la fugarii de pe Sarachina, care n-au ce să mănânce, n-au cu ce 
să se îmbrace și n-au unde să doarmă; și-a cărat acolo tot avutul 
lui și le-a strigat năpăstuiţilor: „Veniţi, fraţilor, luaţi, împărţiţi-vă 
tot ce am; nu vă cer bani în schimb, dar nici de pomană nu vă 
dau; vă împrumut doar, și 

Dumne-zeu o să-mi plătească totul pe lumea cealaltă 1" 

Moș Ladas nu se mai putu stăpâni; se înăbușea, 

De câtva timp, îi tot făcea semne părintelui Grigoris să-i 
astupe gura, dar în zadar; atunci se hotărî să intervină personal. 


— Care va să zică, mătăluţă spui să împărţim tot ce-am 
agonisit în mod cinstit, cu sudoarea frunţii noastre, și să facem 
poliţe ca să fim plătiţi pe lumea cealaltă, ha? Halal de-așa creier, 
n-am ce zice | Ascultă-mă pe mine, băiatule, mi se pare că n-ai 
înţeles bine ce ţi-a spus Hristos, dacă nu te superi. Eu, unul, nu 
dau vrabia din mână nici pe o mie de pe gard. 

Asta-i! 

— Lasă-l, moș Ladas, lasă-l să vorbească, strigă 

lanacos. N-ai auzit cine l-a trimis? Prin gura lui vor- bește 


Hristos. 

— Tocmai tu te-ai găsit să deschizi pliscul, lanacos? l-o 
întoarse furios moșneagul. Ai puţintică răbdare, c-o să ne 
socotim noi! 

Învățătorul sări să-i împace: 

— Bune și sfinte sunt spusele tale, Manolios, numai că ele nu 
se pot împlini; tu clădești pe nori. Noi nu sânteiii zei, suntem 
oameni; așa că trebuie să luăm măsura omenească și pe ea să 
ne sprijinim! 

— Păi așa și fac, domnule învăţător, răspunse Manolios. Cu ea 
măsor. Câţi dintre dumneavoastră, cei care aţi venit astăzi la 
hram, sunteţi creștini? Creștini sunt numai aceia care cred în 
lumea cealaltă. Ce vrea să zică: cred în lumea cealaltă? Asta 
vrea să zică că toate faptele noastre de aici, de pe pământ, au 
să fie cântărite pe cealaltă lume - cele fele au să fie pedepsite, 
cele bune, răsplătite. Cine o să miluiască pe fraţii lui aici, în 
viaţa asta trecătoare, o să fie răsplătit cu viaţa cea veșnică. Așa 
că, moș Ladas, mai bine o mie de vrăbii pe gard, decât una în 
mână. 

— Apăi, ai minte cât un cocoș, ce să zic! Bombăni bătrânul 
zgârie-brânză și rânji cu răutate. 

— Atunci, ce-i de făcut? Strigară câţiva săteni cu teamă de 
Dumnezeu. Ce ţi-a poruncit Hristos? 

Spune limpede, să înțelegem și noi, să vedem dacă se poate. 

5 - Hristos răstignit a doua oară - voi. II 63 


— Să nu ne spui să împărţim totul | strigă un moșneag care se 
ținea încă destul de bine. Asta nu se poate 1 Să fim înţeleși! 

— Secerișul s-a terminat, răspunse Manolios. Slavă 

Domnului, anul a fost bun. Peste puţin se termină și culesul 
viilor, apoi al măslinelor. Ascultaţi glasul lui 

Hristos, care-mi sfâșie inima: „Hei, oameni buni din 

Licovrisi, la porţile voastre au venit niște fraţi de-ai voștri, 
prigoniţi; iarna se apropie; au să moară de foame, de frig și de 
obidă...' Dumnezeu își va deschide catastifele, va căuta la 
lâcovrisioţi și vă scrie în dreptul numelui fiecăruia data, ce avere 
are și cât a dat săracilor. Bunăoată, el vă serie: Anastasios 
Ladas, fiul lui 

Mihail, în cutare zi a lunii avea atât, a dat atât; o să fie 
răsplătit cu atâta dobândă la Judecata de apoi. 


Moș Ladas rânji din nou sarcastic.? 


— Paște, murgule, iarbă verde... 

— Așadar, continuă Manolios, poftim, domnule învăţător, iată 
măsura omenească de care vorbeai: fiecare gospodar, după 
fiecare recoltă, să ia a zecea parte și şo împrumute, așa cum am 
spus, lui Dumnezeu. 

Să-i ajutăm pe fraţii noștri de pe Sarachina un an, doi ani, 
până o să iasă din greu. Și încă ceva: avem atâtea ogoare 
înţelenite, pline de pir, lăsate-n paragină, pe care nu dovedim să 
le muncim; nu-i păcat de Dumnezeu să le lăsăm așa? Să le dăm 
lor să le are, să le semene, să le muncească pe din două; va 
câștiga și satul și vor avea ce să mănânce și cei care suferă de 
foame. Vai de lieovrisiotul care mănâncă pe săturate și nu se 
gândește la copiii de pe Sarachina! Fiecare suflet pe care-l 
lăsăm să moară de foame la poarta noastră se agaţă de gâtul 
nostru și ne trage cu toată greutatea în cazanul cu smoală din 
iad. Câţi oameni stntem aici» în Licovrisi? Două mii? Pentru 
fiecare 


Suflet care moare de foame pe Sarachina vor fi două mii de 
schelete, câte unul de fiecare din noi, care ni se vor agăța de 
gât. Cu asemenea salbe la gât, o să fim mândri când ne-om 
înfățișa înaintea lui Dumnezeu, ce ziceţi? 

Sătenii simţiră că li se zbârlește părul în cap. Câţiva duseră 
fără să vrea mâna la gât și se pipăiră. Cei cu mai multă 
închipuire parcă și vedeau cu ochii lor, în cer, două mii de 
licovrisioți înaintând în șir, unul după altul, la Judecata de apoi; 
la. Gâtul fiecăruia atârnau, ca niște mătănii, zece, cincisprezece, 
douăzeci de schelete; iar îngerii care îi mânau din urmă își 
astupau nările de mirosul urât ce-l răspândeau. 

Antonis, bărbierul, care nu avea decât câteva palme de vie și 
de ogor, strigă: 

— Mă învoiesc! la și tu, Manolios, un catastif și scrie: Eu, 
Antonis  lanidis, fiul lui Trasivuios, bărbierul din Licovrisi, 
făgăduiesc să dau a zecea parte din recoltă fraţilor noștri de pe 
Sarachina. Îl împrumut pe Dumnezeu; scrie, Manolios, că o să 
scrie și Dum- nezeu; am încredere! 

Câteva mâini se ridicară în sus; se auziră și alte voci: 

— Şi eu! Și eu! Scrie, Manolios! 


Mulţi ochi se umplură de lacrimi; în alţii se citea neliniște și 
groază; alţii îl pironeau pe Manolios cu ură. Bătrânul Patriarheas 
izbutise s-o șteargă hoţește și se pitise după o stâncă, unde 
desfăcu traista cu merinde și întinse pe niște frunze de lămăi 
friptura de purcel de lapte ce-i mai rămăsese de la masa de cu 
seară. 

— Şi-a făcut-o singur, nătângul de Manolios, murmură el 
molfăind. Au să-l ia la goană cu pătlăgele stricate | 

În același timp, părintele Grigoris ridică furios mâna în sus; 
sprâncenele i se înălţau și se lăsau în- 

S* 67 


Cruntate; da; a le-ai fi atins cu vârful degetului, ar scos 
scântei. 

— Hei, săteni, strigă el, nu vă lăsaţi amăgiţi de vorbele 
acestui uzurpator! Fiţi cu băgare de seamă! 

Lumea are patru temelii de căpetenie: mai întâi credinţa, apoi 
patria, apoi onoarea, și a patra mare temelie - averea. De 
aceasta din urmă să nu vă atingeţi! Dumnezeu împarte bogăţiile 
după legi tainice, cunoscute numai de el. Una-i dreptatea lui 
Dumnezeu, alta a oamenilor. Dumnezeu a lăsat oameni bogaţi și 
Oameni săraci; vai de acela care încearcă să răstoarne lânduiala 
și așezările din veac; el calcă vrerea lui Dumnezeu! Hei, 
Manolios, rău am făcut că ţi-am îngăduit să vorbești; dă-te jos 
de-acolo! 

Du-te de-ţi paşte oile tale; aceea e sarcina pe care ţi-a dat-o 
Dumnezeu; rămâi la treaba ta, nu te băga unde nu-ţi fierbe oala. 
Și tot ce ne-ai îndrugat aici este împotriva vrerii lui Dumnezeu. 
El singur este stăpânul și tot ce se face-n lume se face așa după 
cum vrea el. 

Popa Grigoris luă avânt; se întoarse către părintele 

Fotis, care stătuse tot timpul nemișcat, cu capul plecat, numai 
ochi și urechi. 

— Ascultă, părinte Fotis, strigă el, în satul nostru totul mergea 
bine până mai deunăzi; domneau ordinea și bună înţelegere. 
Dar într-o zi ne-ai căzut pe cap dumneata cu oamenii dumitale, 
și din ziua aceea nu mai avem liniște 1 Plânsetele, zarvă și 
furturile se ţin lanţ; apoi, cei săraci încep să ridice capul, iar 
celor bogaţi nu le mai tihnește somnul! Dar, bagă de seamă! 
Aga o să se întoarcă iar acasă și sfatul de bătrâni o să-i ceară să 


vă izgonească, spre a ne regăsi liniștea. Duceţi-vă în altă parte; 
vă dorim tot binele, dar nu vrem să vă mai vedem în ochi! Am 
zis! 

Preotul Fotis înălţă capul. 

C fi 

68 


— Părinte, spuse el cu o voce blajină, ai dreptate: 

Tot ce se face-n lume se face așa după cum vrea 

Dumnezeu. Manobos a vorbit, a spus ce avea pe inima lui, 
pentru că Dumnezeu a vrut așa. Câteva suflete din Licovrisi s-au 
înduioșat auzind de durerea noastră, câţiva ochi s-au umplut de 
lacrimi, câteva chilere s-au deschis, pentru că Dumnezeu a vrut 
așa. lar dacă noi am venit să aducem tulburarea în satul vos-? 

Tru liniștit, așa cum zice sfinția-ta, și asta este tot vrerea lui 
Dumnezeu. Căci, dacă apa stă prea mult timp liniștită, se face 
mocirlă; tot astfel și sufletul omului: 

Dacă stă prea mult timp liniștit, se face mocirlă. Deie 

Domnul ca noi să fim vântui care stârnește furtuna și 
reînsufleţește apele! 

Apoi se întoarse către licovrisioţi. 

— Fraţilor, am fost și noi odată oameni cu stare, gospodari 
acum am ajuns niște cerșetori. Eu însumi am colindat prin satele 
de primprejur, am bătut pe rând la toate porţile, dar m-am 
înapoiat la oamenii mei cu mâinile goale. Nu-mi pasă de mine, 
pot să mor chiar mâine; nu-mi pasă de bătrâni, ei și-au trăit 
traiul, pot să moară. Dar mi-e milă de copii; în fie- care zi moare 
câte unul de foame; iar cei care mai trăiesc încă, nu se mai pot 
ţine pe picioare. Ce le lipsește oare? O bucată de pâine uscată, 
o picătură de untdelemn, o zdreanţă să se îmbrace. Dacă ar 
avea aceste lucruri de nimic, pe care dumneavoastră le azvârliţi 
la câini și la gunoi, n-ar mai muri. Pentru copiii ăștia cerșesc; 
pentru ei întind mâna și strig: Fie-vă milă, creștini! 

Părintele Fotis își lăsă din nou capul în jos și tăcu. 

Fața i se topise ca ceară, ochii i se făcuseră mari; mâinile 
încrucișate pe piept îi străluceau; prin pielea străvezie i se 
vedeau oasele. 

69 


Din toate părțile izbucniră deodată hohote de pââns. Mariori 


suspina, acoperindu-și fața cu mâna. O 

Femeie măritată de curând își scoase salba de galbeni de la 
gât și o ascunse, rușinată, ca și când o avea de furat. In pieptul 
plin de osândă al lui chir Dimitros, măcelarul, se trezi evlavia 
fostului călugăr cu teamă de Dumnezeu și strigă; 

— Pentru duminica ce vine aveam de gând să tai un viţeluș 
gras, să-l Vând oamenilor din sat; acum o să-l tai și-o să mă duc 
să-l împart celor de pe Sara- cliina. Pentru că mi-e rușine să văd 
că noi mâncăm, în timp ce fraţii noștri rabdă de foame. 

Antonis, bărbierul, se entuziasma: 

— O să mă duc și eu sâmbătă seară pe Sarachina și-o să-i rad 
pe toţi pe gratis; am să le scot și dinţii stricaţi, tot pe gratis! 

Învățătorul, molipsit și eL nu se mai temu de fratele său, 
popă, și strigă: 

— Am și eu câteva abecedare, câteva cărţi de citit pentru 
copii, niște tăblițe, mai TOtâlte condeie și o hartă a Greciei mari, 
cu toate provinciile de dincolo de hota- rele patriei-rnume. Am 
să te donez obștii de pe Să- raehina. 

— Să te iadracn! Bombăni? Moș Ladas și scuipă indignat. 

Popa Grigoră se întoarse și-l sfredeli cu privirea pe fratele său, 
dar nu «puse aimie, 

Manolios cobori de pe bolovanul de piatră, se apre pie de 
părintele Fotis și-i şătruţa mâna. 

— Părinte, spuse el cu voce tare, vezi, niciodată nu trebuie să 
deznădăjduiefti Hristos trăiește încă și umblă pe pământ; câteva 
inimi l-au văzut și s-au des- chiş. Curaj | 

Cei trei prieteni se apropiară de Manolios, urma cu sfială de 
chir Dknitros, măcelarul, și de Ântoniss bărbierul; alți câţiva 
săteni» după ce șovăiră puţin» 

N 


Veniră şi ei lângă ceilalţi. Învățătorul, cu inima tremuxându-i 
în piept, dar cu un pas hotărât, făcu la fel. 

Părintele Fotis se întoarse spre ei. Îi privi cu blân- dete, își 
făcu cruce și le spuse: 


— Să mergem, dragii mei fii! Avem și noi bisericuța noastră, 
într-o peșteră unde se slujea în vremurile de demult. Să mergem 
cu toţii acolo și să-l slă- vim pe Dumnezeu; astăzi e o zi mare, în 
care inima omului a fremătat 


Apoi se întoarse spre mulţimea de oameni, care începuseră să 
se împrăștie și să-și deschidă traistele, scoțând din ele bucăţi de 
carne friptă și sticle de vin* 

Pregătindu-se să se ospăteze. 

— Rămâneţi cu bine, licovrisioi; poftă bună! Blagoslovește, 
părinte Grigoris! 

— Vă blestem, nu vă blagoslovesc, răzvrătiţilor | 

Răcni popa-boier. Blestemat să fii dimpreună cu aceia care te 
urmează, ticălosufe | 

— Dumnezeu, răspunse cu cafea preotul cel zdren- ţăros și 
flămând, Dumnezeu, care știe să deosebească grâul de neghină, 
are să judece; noi ne punem toată încrederea în el! 

Şi, rostind aceste cuvinte, arătă spre cer cu degetul lui 
descărnat. 


Xn 

Părintele Fotis și cei patru prieteni ședeau în fața peșterii ce 
servea de lăcaş bisericesc, pe lespezile cioplite odinioară în 
scâncă de creștinii care, spre a scăpa de prigoană dezlănțuită 
împotriva lor de duşmanii lui 

Hristos, se refugiaseră în aceste grote din adâncul muntelui. 
Se înnoptase; muntele mirosea a izmă și a cimbru; o umbră 
albastră și străvezie învăluia pământul. Nu se mai auzea decât 
fâlfâitul vreunei păsări de noapte ce alerga după omizi, șoareci 
sau melci, ori ţipătul vreunei alte vietăţi, rănită de dragoste. 
Astă-seară parcă și stelele coborâseră mai jos ca de obicei și 
atârnau pe boltă, undeva, între cer și pământ. 

Cei cinci prieteni rămaseră câtva timp tăcuţi. Toată ziua 
umblaseră din peșteră în peșteră, stând de vorbă cu fraţii lor 
prigoniţi și minunându-se că oamenii au putut să se rostuiască 
aici, în aceste găuri, ca niște cârtiţe. Părintele Fotis, neobosit, 
plin de iubire, povăţuia și mângâia în dreapta și în stânga; el îl 
chema pe 

Hristos, îl ruga să coboare pe Sarachina și în Licovrisi, ca să 
vadă, să asemuiască și să judece. 

Acum, amărâţi și morţi de oboseală, ședeau pe lespezile 
cioplite și priveau în noarjte. Toţi erau cuprinși de o tulburare 
ciudată. Li se părea că fuseseră alungaţi din lume și că se 
refugiaseră aici, pe ascuns, în 

72 


Fața acestei peșteri, și unelteau. Ce unelteau? Nici ei înseși nu 
știau. Ce puteau să facă aceste cinci suflete simple? Ce erau în 
stare să răstoarne ele? Ce lume nouă ar putea să zidească? ... Și 
totuși, văzduhul era plin de vibrația celor cinci suflete, care 
zburau, și se în-, torceau de la unul la celelalte ca niște săgeți. 

— Astă-seară e o noapte frumoasă, grăi în sfârșit 

lanacos, căutând să-și ascundă tulburarea. 

Ceilalţi tresăriră, ca și cum tăcerea ar fi fost un vis adânc, pe 
care zgomotul unei voci omenești, apărut pe neașteptate, l-ar fi 
speriat și destrămat. Sufletele se aciuară din nou, fiecare în 
pieptul în care sălășluâa, și cei cinci se închiseră iarăși, fiecare 
în graniţele fiinţei lui. 

Costantis își luă inima în dinţi și rupse tăcerea. 

— Părinte, curând se împlinesc patru luni de când fruntașii 
satului ne-au chemat și ne-au spus ce are de făcut fiecare dintre 
noi, atunci când o să reprezentăm taina Patimilor în tinda 
bisericii. Până acum, alte necazuri ne-au abătut din cale și am 
uitat de sarcina pe care ne-am luat-o. Acum, însă, a sosit timpul 
să ne pregătim... Dar cum? Ce trebuie să facem? Sfinţia-ta 
poate că știe și-o să ne spună. 

Părintele Fotis întârzia să răspundă, ca și cum gândurile lui 
erau undeva, foarte departe, și le trebuia timp mult până să se 
întoarcă din nou aici. În cele din urmă, se trezi lângă prietenii 
lui, auzi întrebarea și zâmbi. 

— Ce trebuie să faceţi? Murmură el. Nimic altceva decât ceea 
ce aţi făcut și până acum. Nu se află o pregătire mai bună, mai 
potrivită cu Patimile și Răstig- nirea. 

— Dar ce-am făcut până acum? N-am făcut nimic, părinte, îi 
răspunse Mihelis cu amărăciune. 

— Ai uitat coșurile, Mihelis? Zise preotul, strângând cu duioșie 
mâna tânărului boier. Şi tu, lanacos, ai 

73 


Uitat că, chiar alaltăieri, te-ai dus la săraci și le-ai spus că le 
dai lor mărfurile tale, bucurându-te când îi vedeai cum le 
împart? ... Și tu, Costantis, care îţi lași treburile și te pui în 
fruntea luptei împotriva nedreptăţii, tu omul simplu, care până 
mai ieri nu erai decât un biet cafegiu, iar acum ești gata să 
mori, în orice clipă, pentru credinţa în Hristos? ... Și Manglios, 


care a luat asupra lui toate păcatele semenilor săi și a fost gata 
să-și dea viaţa ca să mântuiască satul? ... Chiar și Panaiotaros, 
ce altceva face, nenorocitul de el, decât să se pregătească 
pentru rolul greu, cumplit al lui 

luda? Vă pregătiţi, fiii mei, vă pregătiţi fără să știți s asta-i 
calea cea mai bună. 

Tăcură din nou toţi. Manolios oftă și-și aţinti ochii la o stea 
mare, care râdea și dansa pe cer; ciobanul cunoștea bine 
această stea și-i era dragă; de câte ori nu-l înșelase ea, pe 
vremea când era tânăr păstor, făcându-l să creadă că e 
luceafărul de ziuă și să-și scoată oile la păscut cu noaptea-n 
cap? Steaua aceea era 

Jupiter. „Pe bună dreptate i se spune Steaua înșelătoare”, își 
zicea el astă-seară, privind astrul de sus ca pe un vechi prieten 
și tovarăș de joacă. 

Costantis își înclină capul; o mare tristeţe puse deodată 
stăpânire pe el; dintre toţi, numai el singur nu făcuse nimic; 
rămăsese în urma celorlalţi; până și 

luda i-o luase înainte. 

Cât despre lanacos, el dădea din cap cu deznădejde. „Nimic, 
nimic n-am făcut, se mustră în sinea lui. A da bani, a-ţi dărui 
mărfurile, toate astea nu înseamnă nimic; a-l da pe lusufachi, 
iată ce se cheamă jertfă 1 Aici te vțeau, lanacos! Să te văd, ești 
în 

Stare? Toate celelalte sunt fleacuri!" 

In acest timp, gândurile părintelui Fotis începură să 
hoinărească iarăși pe alte meleaguri; ele se pierdeau în 
depărtare, cutreierau locuri și priveliști cunos- cute de mult, apoi 
se întorceau dirt nou la locul de 


Unde plecaseră, pe un munte pustiu care se numea 

Sarachina. Și era noapte, iar preotul zărea la lumina slabă a 
stelelor patru chipuri dragi rezemate de stâncă. 

Vocea părintelui Fotis sparse tăcerea; vorbea liniștit, adânc, 
cu duioșie. 

— Fiii mei, mi se pare câteodată că sufletul omului e ca o 
floare de noapte; toată ziua stă închisă, și când se lasă noaptea, 
capătă curaj și se deschide. De aceea, astă-seară, așa cum vă 
simt lângă mine, în întuneric, simt că mi se deschide și mie 
sufletul. Odată, pe muntele lui Manolios, vă făgăduisem - dacă 


vă mai amintiţi - că am să vă înșir într-o zi povestea vieţii mele, 
fiindcă, să vă spun drept, mi-e rușine când văd că vă aplecaţi 
să-mi sărutaţi mâna, fără să știți cine sunt și ce mână sărutaţi. 

— Astă-seară și sufletele noastre sunt deschise, părinte, 
spuse Manolios mișcat. Te ascultăm. 

Părintele Fotis își începu povestirea cu un glas tărăgănat, 
vorbind fără grabă, ca și cum ar fi depănat un basm. 

— Undeva, la țărmul Mării Marmara, în fața 
Constantinopoluâui, se află un sat mic, încântător, plin de 
grădini, care se numește Artachi. Acolo m-am născut eu. Tatăl 
meu era popă; era un om aspru, zgârcit îa vorbă și ursuz, ca 
pustnicii aceia pe care îi vedem zugrăviți pe pereţii bisericilor 
vechi. Tatăl meu era popă, bunicul tot popă, și voiau să mă facă 
și pe mine popă. Dar, în sinea mea, eu nu voiam; eu doream să 
călătoresc, să fac negustorie, să-mi umplu cuferele cu aur, să 
cumpăr puști, să înarmez oameni și să elibe- rez satul Artachi de 
sub turci. Mă născusem» după cum vedeţi, răzvrătit, și capul mi- 
era plin de gânduri mari, greu de înfăptuit... Dar îmi era frică de 
tata ,„ 

Singurul om de care mi-a fost frică toată viața mea. 

Mă duceam regulat la școală și eram cel mai bua 

78 


Clev, nu din tragere de inimă, ci de frică. lar după ce iun 
terminat școala de la Artachi, răposata maică-mea 

— O femeie sfântă | - îmi și pregăti cufărul; îmi puse în el 
niște cămăși, o icoană care înfățișa botezul tui Hristos, niște 
pesmeţi, câţiva pumni de alune, sta- fide și smochine uscate 
presărate cu susan, și m-au trimis la Constantinopol, la Şcoala 
de teologie. Dar de unde atâta răbdare, de unde atâta dragoste 
de 

Dumnezeu, să mă înham la teologie? Eu eram un răzvrătit; 
străbăteam în lung și-n lat Constantinopo- lul ca un îndrăcit; 
ochii mi se minunau de frumuseţile lui, iar în cap aveam un 
singur gând: cum să fie eliberate de sub turci aceste pământuri 
și ape sfinte... 

Și iată că într-o bună zi izbucnește războiul blestemat din 971. 
M-am aprins și eu. A sosit clipa, îmi spuneam, să-i gonim pe 
turci până la capătul lumii! Am reușit să mă îmbarc, fără forme, 
pe o corabie și am debarcat pe un țărm grecesc; m-am echipat 


ca partizan, am pus mâna pe o pușcă, m-am încins cu o 
cartușieră, m-am încălţat cu ţaruhi și am plecat la război contra 
Turciei! 

Părintele Fotis oftă; glasul îi deveni amar și sar- castic. 

— Am pornit șapte hoţi de căi să cucerim un imperiu! 
Blestemat fie statul, fiii mei; el o să ducă de râpă națiunea! 

Căzu o clipă pe gânduri. Dar numaidecât făcu un gest eu 
mâna, ca și cum ar fi împins la spatele lui această rușine 
naţională, și continuă: 

— Acum să venim la prostiile mele. Grecia e nemuritoare, ea 
poate să facă și prostii, fiindcă are destul timp înaintea ei să le 
îndrepte. Pe când eu, un biet 

1 In 1897, guvernul grec, împins de o mișcare de opinie, 
dezlănţui un război contra Turciei, spre a recuceri provinciile 
grecești care făceau parte din Imperiul otoman. Acest război, 
pornit cu ușurință, se termină prin înfrmgerea grecilor (n.t.). 

76 


Vierme trecător... Să nu lungesc vorba, am să vă spun pe 
scurt ce mi s-a întâmplat: într-o zi, rătăcind prin 

Pireu, cu ţaruhii găuriţi, cu burta goală, umil și sfrijit, ca o ţiplă 
dezumflată, în căutarea vreunui caic care să mă ducă înapoi la 
Artachi, numai ce văd că debarcă dintr-un caic niște familii 
ovreiești, gonite din 

Voios. Eu, ca fecior de popă ce eram, nu puteam să văd un 
ovrei fără să-mi amintesc că ei l-au răstignit pe Hristos, și 
gândul acesta făcea să mi se urce sân- gele la cap. Totuși, în 
ziua aceea am stat pe chei, să fac haz privind la ovrei; aveau 
niște nasuri mari, coroiate, niște bărbuţe roșcate și rare, ochii 
umflaţi și acriţi, și purtau niște gherocuri lungi, verzui; strigau 
toți laolaltă, se împingeau și se îmbrânceau, fiecare luptându-se 
să debarce mai întâi. Când, deodată, răsună un țipăt sfâșietor; o 
ovreicuţă alunecase pe scară, căzuse în mare și se dusese la 
fund; nimeni nu sări în apă s-o scape. Nu m-am putut stăpâni: e 
o fiinţă omenească, mi-am zis, și chiar dacă-i ovreică, are și ea 
un suflet! M-am aruncat în apă, așa îmbrăcat cum eram, am 
apucat-o de păr și am tras-o pe chei. Femeile se repeziră, o 
frecară să-și revină în fire, iar eu stăteam la soare să mi se 
usuce hainele și o priveam de departe: era roșcată, avea nasul 
ascuţit și fața ciupită de vărsat. Dar când a deschis doi ochi 


mari, verzi-albaștri, și i-a îndreptat spre mine, și când i-au spus 
că eu eram acela căruia îi datora viața - m-am cutremurat de 
parcă eu cădeam, la rândui meu, îa « 

Tr-o mare verde-albastră și mă înecam. 

Glasul preotului se înăbuși: scutură din cap. 

— Lumea-i o mare taină, reluă el după câteva clipe. 

Hotărârile lui Dumnezeu i se par micului creier omenesc atât 
de încâlcite, atât de curioase, izbăvirea și pieirea vin pe căi atât 
de neașteptate, încât nu putem niciodată ști dacă cutare drum 
duce în iad său duce în rai. Eram încredinţat că am făcut o faptă 
bună j 

77 


Scăpasem o viaţă omenească. Or, din clipa aceea, am apucat 
de-a drepul pe drumul care duce în iad, Până atunci nu mă 
atinsesem de nicio femeie; sunteţi mai tineri ca mine și mi-e 
rușine să vorbesc în faţa voastră despre păcatul cărnii. În două 
vorbe - am păcătuit cu fata aceea tânără. Din ziua aceea, 
pentru mine lumea s-a schimbat la gust: apa, vinul, pâinea, 
ziua, noaptea au căpătat o dulceaţă nouă; am uitat și de 

Dumnezeu, am uitat și de tată și de mamă, am uitat de orice 
virtute și de orice nădejde. Unul din compatrioţii mei, văzând 
decăderea în care mă aflam, îi aduse la cunoștință tatălui meu; 
și bătrânul nu știa multe: mi-a trimis următoarea misivă arsă în 
patru colţuril: „Dacă o să te spurci cu ovreica aia, te blestem și 
nu vreau să te mai văd în ochii mei!” Citeam împreună cu 
ovreica mea această scrisoare și ne prăpădeam de râs. Şi într-o 
zi - v-am mai povestit asta 

— Ne duseserăm într-un sătuc, unde aveam niște prieteni, să 
sărbătorim învierea. Ne așezarăm cu toţii într-o livadă și ne 
pregăteam să mâncăm și să bem. 

Când am luat cuțitul să tai bucăţi din miel, am strigat în 
glumă: „De-aș avea acum în mână un popă, l-aș înjunghia”. 
„lată urmi în spatele tău!” mi-a strigat cineva dintr-un grup 
vecin. M-am întors, am văzut un popă, am tăbărât pe el și l-am 
înjunghiat. De ce? 

Pentru că ovreica era cu mine și mi-a fost rușine să par laș în 
faţa ei. Am fost aruncat în închisoare. 

Ovreica venea să mă vadă în fiecare zi; îmi spăla rufele, îmi 
aducea mâncare și ţigări, îmi mângâia faţa și părul, printre 


gratii, și plângea. Plângea, tânjea, se topea văzând cu ochii... 
Într-o zi nu veni, nici a doua zi, nici a treia zi... Aunci am avut un 
vis: se făcea că sfânta Fecioară, îmbrăcată în negru, venea spre 
mine 

1 Scrisoarea arsă în patru colţuri e semn de mare supărare la 
greci (n. T). 

N 


De departe, de la capătul zării; era mică de tot, dar pe 
măsură ce se apropia, creștea, se făcea tot mai mare; buzele ei 
se mișcau, murmurau ceva, însă era încă prea departe și nu 
auzeam ce spune; am ciulit urechea, vocea se întărea, sfânta 
Fecioară creștea puţin câte puţin, și în cele din urmă se opri în 
faţa mea și atunci am auzit-o limpede spunându-mi: „O să 
moară... O să moară... A murit! O să moară... O să moară... A 
murit!” Am sărit în sus, înţelesesem totul. Era o noapte 
întunecoasă și ploua tare; m-am strecurat în curte. Îmi 
pierdusem capul, nu mai știam ce făceam, în mine se prăbușise 
orice simțământ despre hotarele puterii omenești. Ceva îmi 
spunea că dintr-un salt puteam să sar zidul închisorii și să fug, 
să trec prin faţa gardianului fără să mă vadă; iar dacă o să mă 
vadă și o să tragă, n-o să mă nimerească... 

De durere și d «dragoste, nu mai știam pe ce lume mă aflam. 
De mai multe zile cercetasem toate ungherele și ochisem locul 
pe unde numai un nebun sau un deznădăjduit ar fi putut să se 
caţere și să sară zidul. Am bâjbâit prin întuneric până am dat de 
zid, in-am lipit de el, am început să mă agăţ de pietre și să mă 
caţăr că o pisică. Dacă ar fi fost ziua, m-ar fi cuprins groaza; dar, 
v-am spus, nu mai știam unde îacepe și unde se termină 
puterea omului; m-am pomenit în vârful zidului, am sărit jos, 
dincolo; plouă cu găleata, nimeni nu m-a sirnţă; am rupt-o la 
fugă. Se crăpă de ziuă când am ajuns acasă la ovreică; am bătut 
în poartă, dar câne să audă pe asemenea potop? 

Am sărit zidul, am străbătut curtea, am urcat seara ca un hoţ; 
am deschis ușa camerei ei, am strigat-o cu voce înceată... dar 
niciun răspuns! Atunci am aprins hd chibrit; ovreica zăcea în 
pat, nemișcată, albă ca pânza, cu gura strâinbată și plină de 
spumă, ou ochii deschişi, încremeniţi într-o privire îngrozitoare... 
Luaso 


Otravă chiar în noaptea aceea. Fiindcă nu mai putea să îndure 
despărţirea, își pusese capăt zilelor... 

Părintele Fotis se ridică, privi roată în jurul lui, ca și cum ar fi 
vrut să fugă. Apoi se așeză din nou, istovit, de parcă se întorcea 
de la capătul lumii, și rămase mult timp așa, tăcut. 

— Şİ pe urmă, părinte? Intrebară cei patru prieteni, cu 
răsuflarea tăiată. 

— Asta-i tot, răspunse preotul. 

— Ce-ai făcut după aceea? Intrebă Manolios. Cum ai găsit din 
nou drumul lui Dumnezeu? 

— Sufletul omului e o taină! Dragostea mă îndepărtase de 
Dumnezeu, durerea - binecuvântată fie ea! — M-a adus din nou 
la el. M-am dus la Sfân- tul Munte. La început, singurătatea mi-a 
făcut bine; sufletul mi s-a mai liniștit puţin. Dar, încet-încet, 
singurătatea mea începu să se umple iar de ovreice, de strigăte 
vesele și de plânsete. Nu mai puteam să îndur; m-am spovedit 
starețului, am primit binecuvântarea lui și am plecat. Nu știam 
încotro mă duc. 

Am ajuns într-un sătuc; acolo, o voce lăuntrică mi-a poruncit 
să mă opresc. M-am oprit, m-am căsătorit, am fost hirotonisit 
preot. Mi-am zis că necazurile o să mă facă să uit; și am avut 
parte de multe neca- zuri. Au venit bolile, femeia mi-a murit, 
copiii mi-au murit, am rămas iarăși singur. Și m-am pomenit 
stând în picioare, cu sufletul zdrobit, în faţa lui Dumnezeu. 

Apoi au venit grecii, pe urmă turcii... Restul îl știți. 

Slavă lui Dumnezeu! 

Cei patru prieteni se plecară și sărutară mâna preotului. 

— Am ostenit, murmură părintele Fotis, oftând adânc... Mi-am 
retrăit întreaga viaţă; ce martiriu, ce tristeţe 1 Ce otrăvitoare e 
mierea pământului! Dumnezeule, îmi spun uneori în gând, ce 
iad ar fi această 

80 


Viaţă dacă n-ar exista speranţa cea mare, împărăţii cerurilor! 

Se făcu din nou tăcere. Părintele Fotis se ridică în picioare, 
privi spre răsărit și se închină. Mijea de ziuă. 

Toată noaptea aceea, bătrânul Patriarheas, întins în pat, 
pândise să audă poarta deschizându-se și pașii feciorului său în 
curte... De câte ori auzea pași în uliţă, sărea, se ducea la 
fereastră, dar nimeni | Aprindea o ţigară, apoi încă una, pe urmă 


se lungea din nou, cu toată greutatea lui, în pat. În zori îl 
cuprinse somnul. Visă că un erete se repezi în ogradă și răpi 
cocoșul alb la care ţinea atât de mult și pe care-l păstra pentru 
prăsilă. Eretele îl înhăţase cu ghearele și-l ridică spre cer, iar 
cocoșul cânta, cânta bucuros, ca și când ar fi vestit că se face 
ziuă... Boierul tresări speriat și un fior rece îl străbătu prin șira 
spinării. 

— Piei, drace! Murmură el, și-și făcu cruce. 

Bătu din palme și o chemă pe Lenio. Fata veni, somnoroasă, 
îmbrăcată doar pe jumătate, cu părul vâlvoi, cu pleoapele 
zbătându-i-se peste ochii jucăuși; și cum pășea apăsat, sânii îi 
săltau la piept, voind parcă să iasă din cămașa albă. 

— A venit, fă, Mâhelis? Unde umblă toată noaptea? Unde a 
dormit? 

— N-a venit, stăpâne. Am fost în odaia lui, am deschis ușa, m- 
am uitat înăuntru, dar era goală. Patul era nedesfăcut. 

Și după puţin, cu un zâmbet ce-i înflorea la colţul gurii, 
adăugă: 

— "Văduva e moartă. Dumnezeu știe pe unde și-or fi 
petrecând acum noaptea flăcăii! 

81 


— Când o veni, să-i spui că vreau să-l văd... Stai, nu pleca! 
Unde-ai fost ieri, la hram? Că te-am pierdut din ochi. 

Lenio se r. Oși, rânji, dar nu răspunse. 

— Nerușinato! Nu te mai poţi stăpâni câteva zile? 

Âm hotărât că poimâine, duminică, să se facă nunta, să ne 
liniștim - tu să scapi de-o grijă, năbădăioaso, iar Nicolios să intre 
la jug..; Auzi ce-ţi vorbesc? De ce ţi se închid ochii; unde ţi-s 
gândurile, descreierato, spune? 

Lenio râse, legănându-se pe picioare, șăgalnică. 

— La munte, răspunse ea. 

Spusese adevărul; gândurile îi erau la munte, sub tufanul cel 
mare... Venise în goană de la Sarachina, plină de nădușeală, cu 
faţa aprinsă; Nicolios, auzindu-i pașii, se întorsese spre ea, 
behăise ca un berbec, 

"o înșfăease de ceafă și, fără o vorbă, o trântise numaidecât 
la pământ... Berbecul mare, Miţosul, se apropiase, o mirosise și, 
recunoscând-o, behăise și el întocmai ca stăpânul lui și se oprise 
alături de ei, lingându-și botul ,,. 


Deodată, Lenio auzi glasul aspru al stăpânului ei și tresări. 

— Te-a apucat strechea, juncano? Unde ţi-s gândurile? N-auzi 
că-ți vorbesc? Tot la munte te gândești? 

— La porunca dumitaâe, stăpâne, răspunse Lenio, revenind 
de la munte. lartă-mă, n-am auzit. 

— Du-te de fă-mi o cafea groasă și dulce; am amețeli, nu mă 
simt bine... Poate să fie și de foame. , 

Lenio o zbughi pe ușă și cobori în goană treptele, tropăind cu 
saboţii ei grei. 

Bătrârral închise iar ochii; își aduse aminte de visui său... „Ce 
poate să însemne eretele acela? Murmură el. Nii înţeleg. 
Miluiește, Doamne, și ocrotește-mi casa V 


Soarele se ridicase de-o suliță pe cer; ulițele satului se 
umplură de strigătele ţăranilor, ale oilor, ale măgarilor. Oameni 
și animale porneau la treburile lor, întâmpinând cu însufleţire și 
curaj ziua cea nouă. 

Lenio aduse cafeaua groasă și dulce; bătrânul boier se așeză 
în faţa ferestrei și sorbi cu înghiţituri mici băutura magică ce-i 
limpezea mintea. Fuma o ţigară, cu ochii aţintiţi spre poartă. Din 
când în când, își răsucea mustaţa și mugea înăbușit. 

De ieri seară nu se mai putea potoli. Muștruluiala părintelui 
Grigoris îl scosese din sărite: „In timp ce tu te ghiftuiai cu 
purcelul de lapte, îi spusese popă, 

Manolios aţâţa sătenii, le spunea că Hristos poruncește să 
dăm fiecare dintre noi a zecea parte din bucate la zdrenţăroșii 
de pe Sarachina. lar câţiva mai slabi de înger l-au și crezut; 
lotrul de popa Fotis, care face pe schimnicul, s-a amestecat și el; 
satul s-a împărţit în două tabere, de o parte. Răzvrătiţii, de alta 
oamenii gospodari. Şi ceea ce-i mai rău e că feciorul tău, 
Mihelis, s-a înhăitat cu golănimea, ba încă cel dintâi | 

Blestematul ăsta de Manolios, care pare smerenia întrupată, 
și-a luat nasul la purtare. Face pe șeful și l-a atras de partea lui 
și pe feciorul tău; iar pârâitul ăla de popă îi pune la cale, 
îndemnându-i la rele. Tare mă tem că dacă Dumnezeu nu 
intervine la timp o să avem cine știe ce dandana." „Lasă că o să 
intervin eu, îi răspunsese bătrânul Patriarheas. Dumnezeu nu se 
sinchisește pentru atâta lucru; de unde să aibă și el atâta timp 
să se ocupe de toată lumea? Aici, în Licovrisi, eu o să fac ordine! 
Mai întâi, o să-i iau din scurt pe golanii din sat, apoi pe isteţul de 


fiu-meu, și pe urmă pe derbedeul ăla de Manolios, șarpele ve- 
ninos!" 

Afară se auzi poarta deschizându-se și Mihelis intră în curte, 
furișându-se ca un hoţ. Bătrânul sări, se aplecă la fereastră și 
strigă: 

6* 


— Bine ai venit, băiatul taichii! Ai dormit bine azi-noapte? Nu- 
mi faci hatârul să urci puțin până sus, să te mai văd și eu la 
față? 

„Fii cu băgare de seamă, Mihelis, își zise tânărul în gând. E 
tatăl tău; ferește-te, să nu-l superi!” 

— Vin, tată, răspunse el. 

Urcă scara de piatră și-i dădu bineţe bătrânului. 

Acesta nici nu se întoarse să-l privească; se străduia să-și 
păstreze mânia. Până mai adineauri era furios pe feciorul său; 
dar acum, văzându-l că intră hoţește, așa cum intra și el în 
tinereţea lui, în aceeași casă părintească, atunci când se 
întorcea din crailâcurile lui, și privindu-l cum străbate curtea 
sprinten, apoi auzindu-l cum urcă treptele, două câte două, 
bătrânul simţi că i se înduplecă inima. „Așa eram și eu, gândi el 
5 dar eu hoinăream noaptea pentru că mă ţineam de 
berbantlâcuri, pe când el stă și vorbește cu prietenii lui numai 
de Dumnezeu. La urma-urmei, și ăsta-i tot un berbantlăc, e 
tânăr, o să-i treacă l...” Totuși, continua să stea cu spatele la 
feciorul său și se căznea să se înfurie. Dar văzând că furia 
întârzia să vină, se întoarse brusc, mâniat că nu izbutea să se 
supere, și răcni: 

— Ce înseamnă asta, domnișorule? Ce-s toate po- veștile 
astea? Nu mai ai niciun pic de rușine? Îți calci rangul? Uiţi al cui 
fecior și nepot ești? 

Se bucură simțind că, pe măsură ce vorbea, furia îi creștea. 
Strigă și mai tare: 

— De azi încolo să nu te prind că-l mai vezi pe 

Manoâios! 

Mihelis nu se grăbea să răspundă; se sfătuia și își repetă în 
sinea lui: „E tatăl tău, fii răbdător! Tare nu e acela care 
izbucnește, ci acela care se stăpânește; stăpânește-te!” 

— De ce nu răspunzi? Continuă bătrânul. Unde-ai hoinărit 
toată noaptea? Pe Sarachina, hai? Cu zdren- 


84 


Tărosul ăla de popă și cu gugumanul de Manolios, arcaţii! 
Nostru? Halal tovărășie! Brava! Unde ai ajuns, cap sec! 

— Tată, răspunse liniștit feciorul, nu batjocori niște oameni 
care sunt mai presus de noi... 

De data asta, bătrânul boier se înfurie de-a bine- lea; sări în 
sus: 

— Ce-ai spus? Mă, ţi-ai pierdut mintea de tot 1 

Mai presus de noi? Cine? Un popă zdrenţăros și golanul din 
târla noastră? 

— Acest popă zdrenţăros, cum îi spui dumneata, e un sfânt; 
noi, boierii Patriarheas, nu merităm nici să-i desfacem curelele 
de la încălțări. 

Bătrânul aruncă ţigara; sângele i se urcă la cap. 

— lar cât despre Manolios, continuă fără milă Mihelis, pe 
același ton liniștit, știi foarte bine că atunci când voi toţi - 
fruntași, popi, învăţători - stăteațţi încovrigaţi în beci și tremuraţi 
ca vargă, gândindu-vă la un singur lucru, nu în ce fel să salvaţi 
satul, așa cum aveaţi datoria s-o faceţi, ci cum să vă salvaţi 
pielea voastră - atunci Manolios, argatul, a ieșit și a spus: „Eu, 
eu l-am omorât pe turculeţ, spânzuraţi-mă!” 

Numai ca să salveze norodul. Așadar, cine s-a purtat, în acea 
clipă de mare primejdie, ca un adevărat conducător al satului? 
Dumneata, boierul Patriarheas, sau sfinţia-sa, părintele Grigoris? 
Aș! Nu 1 Mano-liosi 

Bătrânul căzu pe spate de-a lungul patului; își desfăcu 
braţele, își deschise și își închise gura de vreo două ori ca să 
tragă aer; se înăbușea. 

Miheâis tăcu; îi era rușine că uitase sfaturile pe care și le 
dăduse adineauri; fără să vrea, îl înfruntase pe tatăl său. Se 
apropie de el, îi potrivi pernele la cap și-l întrebă: 

— Vrei ceva, tată? Să-ţi facă Lenio o limonadă? 

85 


— Eşti la fel ca maică-ta, murmură bătrânul privindu-și 
feciorul, teșmenit. Da, ești la fel ca maică-ta: 

Pe dinafară miere, dar pe dinăuntru numai venin. 

Mihelis clipea din ochi. Intre el și tatăl său parcă se lăsase 
ceva greu. In faţa kii apăru, pe negândite, un chip palid, slab și 


chinuit, plin de nobleţe și smerenie. „Mamă!”, murmură fiul, 
privind umbra aceea neașteptată. Dar aerul se mișcă, lumina se 
tulbură și chipul cel sfânt dispăru. 

— La ce te gândești? Intrebă bătrânul. 

— La mama, răspunse feciorul. Mama, pe care mult ai mai 
chinuit-o, tată. 

— Sunt bărbat, răspunse bătrânul cu ţâfnă* Chinuiese 
muierile; așa le place lor. Dar tu nu poţi să înţelegi asta; tu ai 
încă pe buze laptele maică-tii. 

— Să dea Dumnezeu ca niciodată să nu-mi piară de pe buze 
laptele de care vorbești. 

Între ei apăru din nou, de data asta mânioasă, umbra mamei. 
Ea făcu un semn de aprobare către fe- cior, își întinse mâna 
deasupra capului lui, ca și când îi dădea binecuvântarea, ca și 
când îi spunea: „Sus capul, băiatul meu; nu te teme de el, așa 
cum m-am temut eu; tot ce n-am îndrăznit să-i spun eu, spune-i 
tu; răzbună-ţi mama, Mihelis; ai binecuvântarea mea!” 

Acum, vrăjmășia dintre ei ajunsese până la izvoare, 
pătrunsese până la rădăcini. Feciorul se rezemă de fereastră și 
așteptă. Bătrânul se sculă în picioare oftând 

Şi se apropie și el de fereastră. 

— Ascultă, rosti scurt. 

— Ascult, răspunse Miholis privindu-și tatăl drept în ochi 

— Eu ain luat o hotărâre. Acum e rândul tău să iei una: sau 
eu, sau Manolăos; alege! Ori o rupi ou 

Manoâios și cu șleahta lui, ori pleci din casa mea! 

— Plec din casa dumitale, răspunse feciorul, 


Bătrânul holbă ochii înspăimântat. 

— Între mine și el, îl alegi pe argat? Zbieră Pa- triarheas. 

— Nu-l aleg pe Manolios, nu! Ce amestec are 

Manolios în toată treaba asta? Hristos e acela pe care-l aleg; 
așa m-ai întrebat, fără să-ţi dai seama, și așa îţi răspund. 

Bătrânul tăcu, măsură odaia cu pași mari, în sos și în jos, apoi 
se opri din nou în faţa feciorului său. 

— Ce-ai cu mine? Făcu el cu un glas jalnic. 

— N-am nimic cu dumneata, dar mă silești să aleg și am ales. 
Ce-s eu de vină? 

Bătrânul căzu cu toată greutatea pe pat; își prinse capul cu 
amândouă mâinile; măruntaiele din el se via- zoleau. 


— Du-te! Murmură după câteva clipe. Du-te, să nu te mai văd! 

Feciorul întoarse fața; îl văzu pe bătrân ţinându-și capul în 
mâini și i se făcu milă de el. Dar în sinea lui un glas neînduplecat 
striga: „Du-te!” Se apropie de tatăl său, îngenunche înaintea lui 
și spuse: 

— Tată, plec; vrei să-mi dai binecuvântarea ta? 

— Nu, răspunse bătrânul. Nu vreau. 

Mihelis se ridică, se îndreptă spre ușă; tatăl vru să strige: 
„Copilul meu I”, dar se temu să nu pară slab, 

Feciorul deschise ușa, se mai întoarse o dată sprQ 

Tatăl lui și, pășind pragul, zise 4 

— Rămâi cu bine, tată 1 c 

Ceva mai târziu, Lenio, nemaiauzând strigăte sus, se urcă în 
vârful picioarelor, își Bpi urechea la gaura broaștei, dar nu auzi 
decât un sforăit greu, amestecat cu oftaturi, și patul care 
scârțâia. 

— Babaââcul a adormit după ce s-au certat și acuna visează 
urât, murmură ea. O să se scoale li amiază și-o să zbiere că-i e 
foame; mă duc să-i mai tai o 


Găină... Are o burtă, că nu dovedesc să-l satur niciodată! 
Bagă, bagă în el, și nu se mai umple; parcă-i un hârdău. 

Cobori scara și se duse la coteţ să aleagă o găina bună de 
tăiat. Cocoșul alb stătea ţanţoș în picioare, mândru de creastă 
lui roșie și gușa-i largă; în jurul lui găinile ciuguleau și 
ootcodăceau. Lenio așteptă puţin, dornică să vadă vreo găină 
cum se chircește, lăsmd cocoșul să sară pe ea; apoi cocoșul se 
va da jos, se va plimba fudul pe lângă găină și va scutura din 
aripi, cântând și umflându-se în pene. De ani de zile, aceasta 
era una din plăcerile ei; privea ou nesaţ, se roșea până în vârful 
urechilor și începea să i se pară că se chircește și ea, sub 
apăsarea unei greutăţi foarte dulci, ca a unui bărbat. Dar care 
bărbat? 

La început, pe când era încă prea tânără, el nu avea un chip 
lămurit; apoi luase, pentru câtva timp, chipul lui Manolios; după 
aceea, chipul lui Nicolios; și, de câteva săptăniâni, acel chip nu 
se mai schimbase. 

Lenio alese din ochi o găină bătrână, pestriță; dar în clipa 
când întinse mâna s-o prindă, pestrița se chirci și cocoșul sări pe 
ea cu aripile desfăcute. Lenio își umezi buzele uscate și privi 


ațâţată. După ce dragostea se termină, trecând repede ca 
fulgerul, feţei i se făcu milă de găină și alese alta. 

La amiază puse masa, drese supa cu un ou și-l aşteptă pe 
stăpân să coboare. Dar astăzi întârzia. 

— Hârdăul nu s-a sculat încă, murmură Lenio. Aş avea haz s-o 
fi mierlit?! 

La gândul acesta se neliniști. 

— Doamne, mai ține- măcar până duminică seara, până luni 
dimineaţa; altfel,. Când o să facem nunta? 

Nu mai pot să aștept. 

Se urcă din nou sus, deschise încet ușa și privi 
boierul stătea întins pe pat, cu ochii des- 


A 


năuntru: 


Ichiși, pironiţi în tavan; nu se mișca, nu gemea. Lenio se 
sperie și intră în odaie. 


— Stăpâne, strigă ea, am pregătit supa; hai, coboară! 
Bătrânul își întoarse ochii spre ea. 


— Nu mi-e foame, răspunse el. Azi nu mă simt bine, Lenio. 
Du-te de-. L cheamă pe părintele Grigo- rios. 

Lenio scoase un țipăt. Bătrânul se ridică în capul oaselor; 
fatali era vânătă, brăzdată de dungi roșii. 


— Taci, proasto, că n-am să mor; vreau doar să-i vorbesc. 
Miheilis e jos? 

— Nu. A intrat în odaia lui, s-a schimbat, s-î». Îm- brăcat cu 
hainele de toate zilele, a luat o boccea și a plecat. 

— N-a tspus nimic? 

— Nimic. 

— Să se ducă cineva la munte să-l cheme pe Manolios, fir-ar 
el blestemat! Să se prezinte numaidecât în fața mea, înainte de 
asfinţitul soarelui. Auzi? 

Pleacă | 

— Şi nu vii să măinânoi? 

Bătrânul se gândi o clipă. 

— Ceai gătit? 

— O găină fiartă, așa cum îţi place. 

— Bine. Pune multă lămâie în supă; o să cobor îndată. 

Lenio porni veselă pe scări: „O să ţină până luni dimineaţă. 


Dar nu-mi place fața lui; am să-l chem pe Antonis să-i pună 
pahare cu sânge, să nu moară înainte de vreme.” 

Între timp, Mihelis se urcase la munte, cu bocceaua la 
subsuoară. Nu-l găsi pe Manolios la stână; se așeză afară, pe 
laviță. Umbră se scurtă, se apropia de amiază. Pe muntele din 
faţă, bisericuţa prorocului 

89 


Îlie se topise în lumina orbitoare „care cădea drept în jos. 

Mihelis închise ochii. Era istovit, foarte trist și foarte fericit, ca 
și cum s-ar fi sculat după o boală grea. „Totul s-a sfârșit, 
murmură el, și totul începe. 

Tu mi-tai deschis calea, Hristoase; ajută-mă să merg pe ea 
până la sfârșit. Știu că stai la capătul drumului și mă aștepți." 

Desfăcu bocceaua și scoase din ea Evanghelia mare, legată în 
piele de porc, cu închizători de argint, pe care o moștenise de la 
mama lui. Însemnase o pagină cu o frunză de dafin; o deschise 
la pagina aceea, se aplecă și citi: 

„De vine cineva după Mine și nu urăște pe tatăl său, pe 
mama, pe femeie, pe copii, pe fraţi și pe surori și chiar viaţa sa, 
acela nu poate să-Mi fie ucenic. 

De nu-și ia cineva crucea sa și să vie după Mine, acela nu 
poate să-Mi fie ucenic..." 

De zile și zile la rând, citea și recitea aceste cuvinte ale lui 
Hristos și se străduia să le înţeleagă. La început ele i se 
păruseră aspre, neomenoase. „Nu există oare, se întreba el, 
cale mai netedă, mai ușor de împăcat cu inima omului? Trebuie 
oare să plătim așa de scump izbăvirea? De ce oare tatăl și 
mamă sunt piedici pe această cale? Nu se poate să-i iubim și pe 
ei, și totodată să ne înălțăm spre Dumnezeu? 

De ce trebuie să smulgem din pământ rădăcinile cele mai 
adânci că isă ne putem urca la cer?" 

Mihelis învârtea aceste întrebări și pe o parte și pe alta în 
mintea lui, dar nu putea găsi un răspuns, încetul cu încetul însă, 
simţea că inima i se ușurează, că se rupe din rădăcini, că 
înţelege. Și, de alaltăieri seară, se pomeni plutind deodată între 
cer și pământ... 

Când soarele era la amiază, Manoâios se întoarse de la oi, pe 
©axe le lăsase în paza lui Nicolios. Nu 

90 


jnâcă-i fu mirarea văzându-iși prietenul aici pe munte, a 
ceasul ăsta. 

— Am părăsit casa tăiţei, îi explică Mihelis. Bă- 

(trânul m-a pus să aleg, și am ales calea lui Hristos. 

Bine te-am găsit, Manolios! 


— E o cale grea, dragă Mihelis, spuse Manolios gjniditor. Grea 
pentru cei bogaţi. Fii binevenit! 

Puse masa, dar nu mânoară niciunul decât o bucăţică de 
pâine. Mihelis povesti cele întâmplate între el și tatăl Sui și cum 
ajunsese la hotărârea pe căire o luase. 

— Nu mai puteam, Manolios. Duceam o viațS 

Prea tihnită; lumea mi se părea prea mincinoasă și nedreaptă, 
dramul pe care apucasem prea strâmb. 

Nu mai puteam; mi-era rușine. 

— Fii binevenit, repetă Manolios. Drumul e plin de pietre, 
urcușul greu, La început o să-ţi zgării picioarele, dragă Mihelis. 
Dar, încetai cu încetul, o să ţi se pară că-ţi cresc aripi la picioare 
și că nu te mai unei singur, ci că te iau îngerii de subsuori și ta 
ridică în văzduh. 

Se sculă în picioare și își luă caţa. 

— Taică-ita mi-a trimis vorbă să mă prezint numaidecât în 
faţa lui. Îmi închipui pentru ce mă cheamă. Pe deseară 1 

— Dumnezeu să fie ou. Tine! Zise Mihelis, 

Lenio, îngenuncheată în mijlocul curţii, cu mâne- ciâe 
suflecate, îmbujorată la față, freca arămurile pe care i le dăduse 
de zestre stăpânul ei, din dărnicie, dar mai mult din trufie. Le 
freea de zor, e? Ntând. Vo- cea ei străbătea văzduhul și ajungea 
până la munte. 

Aici, Nicolios, în picioare, isub tufanul verde și stu- fos, își 
ciulea urechile spre sat și asculta; apoi, aprinzftadu-se și el, lua 
fluierul său lung și răspundea... 

. Cele două glasuri se întâlneau pe deasupra aeoperi- 

91 


Șurilor satului; babele bombăneau, femeile tinere, măritate 
de curuid, zâmbeau, iar feţele mari suspinau. 

Când ajunse la colţul uliţei, Manolios auzi ciripitul lui Lenio și 
zâmbi. „Lenio e o jivină mică, își spuse el, o mică jivină 


sălbatecă, dar flăcăiandrul are s-o îmblânzească.” 

Lenio își ridică faţa aprinsă și se uita spre Manolios, care intra 
fei curte. 

— Sănătate și bucurie, Lenio! Spuse fostul logodnic. Văd că te 
pregătești de nuntă. Să fie într-un oeas bun! 

— Şi ţie la fel! Răspunse Lenio pe un ton înţepător, îţi doresc 
să te fure o mireasă frumoasă! Hai, grăbește-te, că stăpânul te 
așteaptă. N-aș vrea să fiu în pielea ta, sărmanule! 

După aceste vorbe, începu să cânte și mai cu chef; voia să-i 
arate fostului logodnic că nu-i pasă de el, că a găsit unul mai 
bun, ca să-l facă să crape de ciudă. 

Bătrânul Patriarheas răsucea ţigară după ţigară și fuma, 
mistuindu-și găina și așteptându-l pe Manolios. Se îmbrăcase în 
halatul lung de boier, dar stătea cu picioarele goale; îi era cald. 
Chipul său căpătase o culoare care bătea în vânăt și vinele de la 
gât i se umflaseră. Se plimba de colo până colo, sufla și răsufla 
ca un bivol, și din timp în timp se lăsa istovit pe pat. 

— Eu sunt de vină... numai eu... Işi spunea fără încetare. Eu, 
care am avut milă și l-am scos din mânăstire, unde trăia ca un 
eunuc, vrând să fac din el, cum s-ar zice, un om. Așa-mi trebuie! 
Mi-am vârât singur șarpele la sân... Pe dracu, avea dreptate 
zgripţuroiul ăla de Ladas. De câte ori nu mi-a spus: „De le faci 
rău, se tem de tine și te respectă; de le faci 


Bineiîţi găsești beleaua!" Râdeam de el, dar acum, poftim, mi- 
am găsit beleaua! 

Deodată, cântecul lui Lenio îl zgârie pe nervi. 

— Da' mărită-se o dată și năpârstoaea asta înfierbântată, să 
se potolească; de-o să mai stea mult așa, 

O să întoarcă pe dos tot satul! Murmură el, și alergă la 
fereastră să-i strige să tacă. 

Tocmai în clipa aceea ușa se deschise și se pomeni faţă în 
faţă ou Manolios. Bătrânul tresări, ochii îi aruncară scântei. 

— Intră! Se răsti el, și trânti ușa cu putere în urma argatului, 
căruia îi dete apoi un brânci de-l izbi de perete. 

— Asta ţi-e recunoștinţa, mă, nemernicule? li strigă el. Te-am 
adus în casa mea și tu îi dai foc? 

Toate mergeau bine înainte de-a veni tu; casa mi-era liniștită, 
satul era liniștit. Și-ai venit tu, proroc mincinos, ca să tulburi 
ordinea... De ce? Cu ce drept te-ai găsit tocmai tu să ieși zilele 


trecute în frunte și să zici că mântuiești satul? Asta era treaba 
mea. Ce te bagi tu să răstarni rânduiala veche? Vrei să-ţi spun 
eu de ce? Ca să pari un sfânt, să orbești ochii prostimii, să te 
împopoţonezi cu faimă, pentru ca, pe urmă, să te sui pe munte, 
la hramul prorocului 

Ilie, și să predici revoluţia! 

— Revoluţia?! Făcu Manoâios uluit. 

— Păi dar! Ce altceva erau acele vorbe nerușinate pe care ni 
le-ai turnat alaltăieri pe munte? Auzi colo, să dăm haraci 
zdrenţăroșilor, să ne facem egali, fraţi cu ei - care va să zică să 
fim toţi zdrenţăroși? 

Ba pe deasupra să le dăm și ogoarele pe din două; de unde 
până unde? Ogoarele sunt ale noastre, mă! 

Le-am moștenit din ţâţă-n fiu, ele sunt sângele nostru! 

Auzi, auzi, să tăiem bucăţi din carnea noastră ca să ghiftuim 
niște calici! ladul și prăpădul lumii! 

93 


ÎI zgâlțâi pe Manolios de guler; era înnebunit de furie. 

— Ce vrei, măr-să ajungem ca în Rusia, unde se mănâncă unii 
pe alţii, unde nu mai e niciun Dumnezeu, unde stăpânii și slugile 
s-au făcut otova, și unde păduchele - Doamne, iartă-mă! — A 
crescut cât broasca ţestoasă? Și mătăluţă vii de-mi pui acest 
păduche în așternut, să-mi sugă tot sângele? 

Viziunea păduchelui îl înspăimântă. Se întoarse spre sluga lui 
și continuă: 

— Odată - nu ţi-a spus nimeni până acum povestea asta, cap 
de gâsca? — Burta s-a răzvrătit și s-a cățărat în locul capului, ca 
să ia comanda; murdăriile ieșeau atunci pe nări, pe gură și pe 
ochi, și omul a crăpat. Așa că nu încercaţi să răsturnaţi 
rânduiala statornicită de Dumnezeu; burta să rămână la locul ei, 
iar capul la locul lui, ca să poruncească! 

Şi capul smt eu I 

Umbla în sus și în jos, ca o fiară închisă în cușcă, lovea cu 
pumnul în pereţi, scuipa pe dușumea. 

— Dacă ar fi după tine, bogaţii ar trebui să piară. 

Dar dao-ar pieri bogaţii, mă, zevzecule, cine ar mai avea grijă 
de săraci? La asta nu te-ai gândit? La cine ar mai munci cu ziua 
mătuşa-ta Madalenia? Şi toi, oropsitule, la cine ai mai intra 
argat? 


Bătxânul Patriarheas se dezlănţui: 

— Păduchioșilor, râioșilor, haimanalelor! N-aveţi nicio fișteică 
de pământ, dar strigaţi: „Suntem fraţi |” Cu ce scop? Cu scopul 
să împărţim totul, chipurile, frăţește și să ne șterpeliţi jumătate 
din avere... 

Cine ţi-a băgat în cap asemenea prostii, mă șturliu- baticule? 

— Hristos, răspunse Manolios. 

— Vai de capul tău! Care Hristos, mă? Al vostru, nu al meu! V- 
aţi făcut un Hristos bolșevic, pe măsura mutrelor voastre, 
păduchios, flămând, răz- 


Vrătit, îi puneţi în gură tot felul de vorbe care vă vin vouă la 
socoteală și pe urmă îl ridicaţi în sus, ca prapurul bisericii, și 
strigaţi: „Toţi avem același tată; așa că, jos moștenirea; s-o 
împărțim | Toţi suntem fraţi; aduceţi friptura, s-o mâncăm 
împreună I” 

Puneţi-vă pof ta-n oui, n-o s-o mâneaţi! 

Jsi'aruncă ţigara pe fereastră, scuipă în curte; apoi se apropie 
de Manolios, îl apucă din nou de gu. 

Jer ji-i strigă în faţă: 

— Să-ţi iei tălpășița numaidecât, și să pleci din târla mea! 
Numaidecât, m-ai înţeles? Astă-seară! 

Du-te la zdrenţăroșii de seamă ta! Înipărţiţi-vă între voi râia, 
păduchii voștri și împărăţia cerurilor voastre! 

În timp ce vorbea, ușa se deschise și în prag apăru, măreț ca 
un mitropolit, părintele Grigoris. 

— lubite boier, zise el, iartă-Hlă dacă am întâr- ziat, dar 
Mariori, fiica mea, nu se simţea bine. 

Zărindu-l pe Manolios, popa încreţi din sprâncen& 

— Părinte, i-o luă înainte bătrânul Patriarheas, lu* 

Mea noastră s-a stricat de tot, s-a întors pe dos. Coconul 
Manolios, aci de faţă, a ridicat steagul răzvrătirii și vrea să dea 
foc lumii. Pricopsitul de feciorumiu s-a răzvrătit și el, și azi- 
dknaneaţă mi-a spus-o verde în față: „Plec de acasă, te 
părăsesc, bătrâne 

Patriarheas; aleg drumul lui Hristos..." Parcă dramul meu ar fi 
al lui Antihrist. ladul și prăpădul lumii! Bine că ai venit, părintele 
dragă, să punem lu- crurile la punct. 

Popa Grigoris întinse mâna și arătă cu degetul spre 

Manolios. 


— Ăsta-i de vină | făcu el. Ăsta dă foc satului; ăsta umple 
capetele oamenilor cu tot felul de năz- bâţii 1 Ce era, mă, 
mascaraua aia? Ce erau vorbele alea pe care le-ai rostit la 
hram? De când s-au ridi- cât, mă, picioarele să dea în cap? 

95 


— Erau vorbele lui Hristos, răspunse Manolios. 

Aveţi milă de cei săraci; cel ce are două cămăși să dea una; 
toţi suntem fraţi. Asta am spus, și nimic altceva. 

Ochii popii se umplură de venin, dar nu catadicsi să stea la 
discuţie cu o slugă; se întoarse către bă- trânul boier. 

— Individul ăsta e un om primejdios, zise el. Trebuie să-l 
alungi imediat, să-l dăm afară din sat. Să nu-i molipsească pe 
toţi! El i-a sucit capul feciorului tău. Cu tertipurile lui se întărește 
și-o să ne sfâșie cu dinţii. Să plece! Asta nu-i un păstor, nu-i o 
oaie; ăsta-i un lup! 

Manolios se dezlipi de perete, făcu un pas spre cei doi 
fruntași, își duse mâna la piept, se înclină și spuse: 

— Rămâneţi ou bine, iubite preot și iubite boier; eu plec. 

— Blestemat de Dumnezeu! Proferă popă, ridicând pumnul în. 
Sus. 

— Blestemat de fruntași și de popi, i-o întoarse 

Manolios. Voi, popii, l-aţi răstignit pe Hristos; dacă ar cobori 
din nou pe pământ, l-aţi răstigni a doua oară. Rămâneţi cu bine! 

Se îndreptă liniștit spre ușă, o deschise, apoi se mai întoarse o 
dată către ei. 

— Rămâneţi cu bine! Repetă el. 

Cobori scara cu un pas ușor; i se părea, ca și altă dată, că e 
purtat pe sus de îngeri. 


XIII 

Când Manolios porni din nou spre munte, se făcuse noapte. 
Cerul se acoperise de nori groși; dinspre răsărit sufla un vânt 
căldicel; primele picături de ploaie căzură pe faţa și pe mâinile 
lui Manolios și stropiră pământul fierbinte. Carnea și trupul 
flăcăului se înviorară; erau însetate și ele, la fel ca muntele și 
câmpia, căci se contopeau acum cu acestea. Manolios era ca o 
coloană de humă întărită cu pietriș, care se mișca însă și umbla 
pe pământ. A 

„Ce mare minune e lumea aceasta! Işi spunea el în timp ce 


urca la deal. Dacă deschid ochii, văd munţii, norii și ploaia care 
cade de sus; dacă închid ochii, îl văd pe Dumnezeu, care a creat 
munţii, norii și ploaia; pretutindeni, și în lumină și în întuneric, 
ne înconjoară harul lui Dumnezeu!” 

Uitase de boieri și de popi, se rupsese de grijile mărunte și 
zadarnice, îndeobște atât de apăsătoare, se ridicase mai presus 
de bucuriile mici și de micile mâhniri, și ajunsese la cea mai 
înaltă bucurie și mâh- nire, dincolo de graniţele bucuriei și 
mâhnirii, la o seninătate pe care nimic nu o mai tulbură. 

A doua zi, în zori, trebuia să-și ia rămas bun de la muntele pe 
care-l îndrăgise atâta și de unde îl 

7 - Hristos răstignit a doua oară - voi. Il 

97 


lzgonea acum stăpânul său, pe oare-l slujise cu cinste și 
credinţă; era silit să-și ia bocceluţa sărăcăcioasă la umăr și oaţa, 
și să apuce, ca un orfan, fără niciun sprijin și fără nicio apărare, 
pe un drum pustiu și greu, ce urca necontenit, fără popasuri... 
Cu toate acestea, i se părea caşi poartă pașii printr-o lume 
locuită nu de oameni, ci de îngeri. 

Picăturile de ploaie se înteţiră; în depărtare se auziră câteva 
tunete surde, și Manoflios grăbi pasul. 

Vmtul, care sufla din spate, îl împingea înainte; ou câtă 
bucurie simţea că vântul avea parcă și el mâini, un piept și o 
suflare de om! 

De departe, zări lumina ce licărea în băgeascul bordeiului de 
la stmă. „La vremea asta, gândi el, Nicoilios trebuie că a muls 
de mult oile, a cinat, și acum doarme; pesemne că lumina o ţine 
aprinsă Milielis, care mă așteaptă pe mine,” Amintindu-şi de 
prieteaul său drag, inima începu să-i bată cu putere. 

— Mihelis n-o să poată rămâne aici, murmură Mă « 

Naâios. El e învăţat să trăiască, boierește, e deprins cu 
mâneare bună, cu pătuŢ moale, cu tihna și căldura de acasă; ar 
face mai bine să se întoarcă la tatăl lui 

Să mai aibă puţină răbdare; n-a sosit încă vremea pentru el. 
Cu voia sau fără voia lui, bogăţia îi împovărează sufletul, îl 
împiedică să pășească liber înainte. Și apoi mai e și Maxiori, 
care, fără voia tai, îl trage la pământ... 

Își aminti vorbele aspre, fără putinţă de a fi răstălmăcite, ale 
lui Hristos: „E mai ușor să treacă o cămilă prin urechle acului» 


decât să iatre un bogat în împărăţia cerurilor...” 

ÎI găsi pe Miheâis stând în faţa vetrei, privind fo- cal care 
ardea. 

— Bună seara, boieraș de munte! Spuse el pe un ton voios, 
ștergându-și părul și faţa udate de ploaie, 

Mâine dimineaţă îmi iau rsmas bun dfe la această va- 


Txă iubită și plec în lumea largă; taică-tu mă go- nește de aici. 

Se așeză jos, în fața focului, alături de Mihelis, și începu să-i 
povestească, încet și potolit, cât de supărat îl ffăsise pe bătrânul 
boier, cum îl probozise înainte de a-l izgoni și cum îl blestemase 
popa Grigoris. 

— Totul s-a petrecut, spuse el, sfârșind, așa cum mă 
așteptam, așa cum trebuia să se întâmple. Nu mă vaiet; taică-tu 
trebuia să mă izgonească, popa trebuia să mă blesteme, iar eu 
trebuia să plec. 

— Şi unde o să te duci? Făcu Mihelis, strângmd mâna 
prietenului său cu o dragoste plină de neliniște. 

— Noaptea o să-mi dea o povaţă. Dumnezeu coboară adesea 
în somnul nostru, pe calea visului, și ne arată drumul. N-am luat 
nicio hotărâre. Cum o vrea Cel de sus. Vom vedea. Nu mă pierd 
cu firea. 

— Îţi amintești de ce ţi-am spus eu într-o seară, în curtea lui 
Costantis? Îl întrebă Mihelis. Ţi-am spus, dacă îţi mai aduci 
aminte., că unde o să te duci tu, Manolios, o să vin și eu cu tine. 
Îţi spun din nou, la fel, și astă-seară. 

— Nu te grăbi, nu te grăbi, dragă Mihelis. Noaptea e sfântă și 
nemărginită; așteaptă, și o să vedem mâine dimineaţă. 

Erau obosiţi amândoi; se culcară. Afară, ploaia izbucni cu un 
ropot năvalnic și sprinţar. Prin ferestruica deschisă vijelia 
pătrundea înăuntru ca un zvon de bucurie străveche și veșnic 
reînnoită a pământului, care primește la sânul lui cerul. lerburile 
uscate de pe munte se îmbălsămară de miresme; vântul aducea 
de departe izul de miere al pinilor; pământul se deschise și 
umplu văzduhul de mirosuri. Inima lui 

Manolios se deschise și ea, ca un bulgăre de pământ, pentru a 
sorbi ploaia înviorătoare. 

U Să fie, oare, acesta răspunsul lui Dumnezeu? Tatăl ceresc 
să coboare, oare, astă-seară, în inima lui, 

M 


|* 


Sub forma unei ploi repezi și calde? Manolios îl prj. 

Mea pe Dumnezeu cu braţele deschise și tot trupul îui, din 
creștet până-n tălpi, era năpădit de fericire. 

Păsările de noapte trebuie să se fi pitulat pe sub stânci și prin 
scorburile copacilor, unde-l primesc și ele pe Dumnezeu pe 
aripioarele lor burate până îa piele. 

Mihelis asculta și el ploaia și trăgea adânc în piept mireasma 
pământului reavăn. In gând îi apăru Mariori; sufletul lui își luă 
zborul, îngrijorat, pe deasupra pământului ud, spre lumea de îa 
câmpie. Ultima dată când o văzuse pe Mariori, o surprinsese 
nesule- menită, palidă și trasă la faţă; își ţinea batistuţa la gură 
și tușea mereu; batista nu mai era albă; o înlocuise cu una roșie, 
ca să nu se vadă sângele. „Dragul meu Mihelis, îi spusese fata, 
eu am să plec; tata mă duce la târg, să mă arate la doctori; nu 
mă simt bine...” 

Mihelis sorbea acum mireasma pământuâui adăpat și inima 
începu să-i tremure. „Inima mea e încă legată de pământ, 
murmură el. Da, e încă legată de țarină...” 

Incet-încet. În cântecul ploii ţ de noapte, îi cuprinse somnul pe 
amândoi. Dimineaţa, când deschiseră ochii, muntele surâdea, 
proaspăt și înviorat; rămășițe de nori albi călătoreau pe cer; 
picăturile de apă străluceau încă, jucăușe, pe ramurile 
tufișurilor. 

Manolios desprinse din cui icoana Răstignirii, împodobită cu 
stoluri de rândunici, pe care i-o dăduse 

Miheâis, apoi luă masca lui Hristos, pe care o sculptase el, 
împături câteva lucruri de îmbrăcămibte, făcu o boccea și o 
puse pe laviţa de piatră din faţa bor- deiului. 

Mihelis se uita la el în tăcere. Se așezară unul lângă altul și 
băură câte un șiștar de lapte, fără să 

100 


Nună nimic. Manolios se ridică în picioare, privi îndelung 
bordeiul, lavita de piatră, stâna dimprejur, muntele: își lua 
rămas bun de la ele. Apoi trase cața ciobănească din colţ. 
Mihelis se ridică și el. 

— Te-ai hotărât, Manolios? Pleci? Unde te duci? 

— Rămâi cu bine, dragă Mihelis. 


— Unde te duci? 

— Pe Sarachina. Mă duc să împart foamea cu ei. 

— Nu vrei să vin și eu cu tine? 

— Încă nu. Mai așteaptă; tu ai un tată, ai o logodnică. Eu n-am 
nimic; pentru mine e ușor. 

— „Acela care nu va uri pe tatăl său și pe mama sa, pe femeia 
și copiii săi, nu este vrednic să fie ucenicul meu...” 

— Ştiu, dragă Mihelis. Dar inima ta a rupt, oare, rădăcinile 
care o ţin legată de pământ, de tată, de femeie? Incă nu; așa că 
mai ai răbdare. O să vină 

Și ceasul tău, nu te grăbi; el vine ca potâmichea, ușor, pe 
neașteptate. 

— N-am să mă mai întorc niciodată acasă la tatăl meu. 

— Bine, nu te mai întoarce; rămâi aici, între Sarachina și 
Licovrisi, până o veni potârnichea de care vorbeam - ceasul cel 
bun. Să ne vedem sănătoși! 

Îi întinse mâna. Mihelis îl cuprinse în braţe și-i spuse: 

— Dragă Manolios, o să vin în curând să rămân alături de tine; 
ţi-o jur. Să ne vedem sănătoși! 

Manolios își luă bocceluţa sub braţul stâng, își făcu cruce și 
porni la drum. Aripile îngerilor îl purtau din nou pe sus, făcându-l 
să zboare din piatră în piatră. 

Bisericuța  prorocului Ilie se apropia văzând cu ochii; 
împlântată între stânci, pe creștetul muntelui, strălucea și 
surâdea în bătaia primelor raze trandafirii ale soarelui, dreaptă, 
semeațţă, ca o strajă. Manolios o 

101 


Salută, ridicmdu-și caţa ciobănească în sus, și scoase 

\m chiot de veselie, aidoma unui șoim care-și zărește cuibul în 
înălțimea piscului, 

Bătrânul Patriarheas așteptă oa feciorul lui să se întoarcă 
acasă. Așteptă o zi, două, trei; apoi trimise oiște rude să stea de 
vorbă cu el; după aceea îl trimise și pe învăţător; în cele din 
urmă, se adresă lui 

lanacos: 

— lanacos, fii bun, fă-mi un pustiu de bine, du-te de-l caută pe 
fedoru-meu și vorbește-i și tu; sunteţi din aceeași șleahtă, vă 
potriviţi la minte, s-ar putea ca pe tine să te-asculte. 


lanacos dădu din cap. 

— Mă tem, boierule, răspunse el, că așa cum merg lucrurile, 
în curmd o să iau și eu drumul munţilor; trimite pe altcineva, 

Panaiotaros veni să-i raporteze lui Patriarheas: 

— Boierule, am aflat de la cineva de încredere că Manolios și- 
a ales bârlogul pe Sarachina; acolo îi adună pe băjenari în jurul 
lui, le vorbește, îi ațâţă, strigă că cei ce flămânzesc au dreptul 
să-i prade pe cei ce nu flămânzesc. Ţine bine minte ce-ţi spun, 
boierule: când o să-i răzbească foamea, ăștia au să coboare în 
sat și au să4 prade, ca lupii. 

Se opri o clipă, ca și cum ar fi șovăit, oftă, trase ou ochiul în 
juml lui, apoi se aplecă spre bătrân, șoptindu-i la ureche: 

— Îmi trece prin cap o bănuială, boierule... 

— Vorbește, Panaiotaros, te ascult. Tu nu ţii la nimeni, așa că 
le vezi bine pe toate. Spune! 

— Manolios e bolșevici 

— Bolșevic? Făcu boierul scărpinându-se în cap, 

Ge vrea să mai zică și asta? 

102 


Aş vrea să zică așa: înhaţă dacă vrei să mănânci și fură dacă 
vrei să ai! E o bandă de tâlhari care cutreieră de câțiva ani 
încoace lumea. 

— Şi zici că...? 

— Cum te văd și cum mă vezi. Tâlharii ăștia au oameni de-ai 
lor în orișicare ţară și în orișicare sat, nana la capătul 
pământului. Dacă te duci și în pustiu, ai să dai și-acolo de ei; 
dacă te duci și pe insulele nelocuite din mijlocul mării, șiacolo ai 
să dai de ei; în dosul orișicărei stânci ai căta, vei găsi măcar 
unul. 

Ce mai încoace-încolo, la Licovrisi l-au trimis pe 

Manolios. 

— . ladul și prăpădul lumii, ce tot îndrugi acolo, măi 
Panaiotaros? Dar ăsta nu e lucru de șagă... Tu mă faci să-mi 
pierd capul! Vorbește mai limpede. 

— Are și de ce să-și piardă omul capul! De-ai ști cu ce 
iscusinţă lucrează satanele astea 1 Nu l-ai văzut pe Manolios? 
Face pe sfântul; cică nu-a place vinul, cică nu spune minciuni și 
că nu se duce la femei. Ba încă de la o vreme umblă hojma cu o 

Evanghelie mică în mână, și îndată ce vede pe cineva o 


răsfoiește de zor și se face că citește. Dar toate astea-s 
prefăcătorii, boierule! lar mai zilele trecute, când era să fie 
spânzurat, știi ce-am aflat? Să auzi și să ţi se facă părul 
măciucă, nu alta! Se înţelesese cu Marta, cocoșată, care găsise 
hainele pătate de sânge ale seizului, să nu le dea la iveală decât 
în ultima clipă. De ce crezi? Ca să vadă sătenii că 

Manolios era gata să-și dea viaţa pentru a scăpa satul, și asta 
numai așa, ca să-i meargă vestea în lume, să tragă oamenii de 
partea lui, și când o primi ordine de la Moscova, având poporul 
de partea lui, să-l aţâţe la răscoailă și să-i măcelărească pe 
boieri și pe fruntași... 

Bătrânul Patriarheas căzu pe scaun, se luă cu mâinile de cap 
și bolborosi i 

103 


— Doamne, Dumnezeule, se apropie sfârșitul lu- 

Mu 

Apoi sări deodată în sus, holbându-și ochii bulbucaţi. 

— Dar atunci, cu fecioru-meu cum €...? Făcu ei cu un rânjet 
ce-i schimonosi toată fața. 

— Manolios îl duce de nas, boierule; i-a împuiat capul cu tot 
felul de bazaconii și s-a făcut și ei, fără să-și dea seama, 
bolșevic. N-ai văzut cum a plecat din casa dumitale și s-a dus pe 
munte să-l întâlnească pe cioban? Curând - ai să vezi - o să se 
ducă și 

lanacos; ba încă și Gostantis o să-și lase nevasta și capiii, și-o 
să se ducă și el... E ca o boală molipsitoare, boierule; unul îl 
molipsește pe celălalt. Antonis, bărbierul, nu mai are mult. Şi 
nici burtosul de 

Dimitros, măcelarul; da’ ce să-ţi mai spun? Chiar și 
învățătorul... 

— Ce tot spui, măi Panaiotaros? Apăi, ăsta-i sfârșitul lumii... 
Am să mă duc să stau de vorbă cu popă 

Grigoris, să facem ordine... 

— Cât despre popa Fotâs și zdrenţăroșii pe care-i târăște după 
el, nu încape niciun pic de îndoială că p-ăștia i-a trimis Moscova 
de-a dreptul la noi în Licovrisi. Cică i-au năpăstuit turcii... cică s- 
au jertfit pentru patrie... Vorbe! Îţi spun eu, Moscova i-a trimis! 
Manolios le-a făcut o scrisoare și le-a dat de veste că aici, în 
Lieovrisi, e pâine din belșug, sunt bogății - veniţi să jecmănim! 


Avem aici și un boier ramolit, el n-o să ne stea în cale. De ce 
crezi că 

Manolios și popa Fotis s-au unit așa de repede și s-au 
împrietenit numaidecât? N-ai văzut cum își făceau semne cu 
ochiul unul la altul? Se înțelegeau că doi hoţi! De aceea, 
alaltăieri, când i-ai alungat pe 

Manolios unde crezi că s-a dus? De-a dreptul pe 

Sarachina | Ce mai, lucrurile sunt limpezi, boierule 1 

104 


Bătrânul Patriarheas măsura odaia cu pași iuți în și în jos. 
Deodată, se opri în loc; prin cap îi trecu o idee. 

— Du-te și spune-i părintelui Gngoris că trebuie gă-i văd cu 
orice chip; chiar astă-seară! 

— . Popa Grigoris a plecat azi după-prânz cu fiică-sa la târg! O 
să se înapoieze mâine. S-a dus s-o arate 

la doctori, că tușește într-una și scuipă sânge. E bolnavă de 
oftică, săraca! 

— Dracu să te ia.' strigă bătrânul furios. Altceva n-ai găsit să 
vii să-mi spui, nemernicule, decât neno- rociri? 

— Astea am aflat, boierule., astea îți spun. Dacă vrei, crezi; 
dacă nu, nu; te privește. Te-am ţinut destul; să mă ierţi; acum 
mă duc. 

„Du-te dracului, ludă |!” făcu în sinea lui bătrânui; iar pe faţă: 

— Mergi cu bine, Panaiotaros, ' și tot ce afli... 

— Fii pe pace, boierule; aici suntem! 

leşi cu pași grei, ca de urs; pe faţa-i ciupită de vărsat se citea 
o mare bucurie. 

Bătrânul Patriarheas se întinse, răsturnat pe spate, în pat: în 
gând repeta mereu cuvintele lui Panaio- taros, care nu-i mai 
dădeau pace. 

„ladul și prăpădul lumii, era cât pe-aci s-o păţim! 

Şi Dumnezeu ne-a orbit pe toţi, nimeni n-a prins de veste, nici 
popă, eare-z mare pișicher, nici învăţăto- rul cu toată știința lui 
de carte, nici chiar eu L. Și 

" când te gândești că tineam în tââla mea o iscoadă!.. ,„ 

Tocmai din casa mea era să țâșnească focul ce-avea să ardă 
satul! Halal așa boier, halal așa creier, ce să zic! Și tocmai ursul 
ăsta, bruta asta, să vină să ne deschidă ochii L. Trebuie să-l 
alungăm pe ticălosul de Manolios de pe meleagurile noastră; e 


musăi să-și ia tălpășiţa și zdrenţăroșii de pe Sarachina, bolșevicii 
ăștia zoioși, să curățăm ţinutul de ei, să 
105 


Domnească din nou în satul nostru cinstea și dreptatea! 
Mâine, când o veni popă, o să facem ordine!" 

Aceste gânduri îl mai liniștiră puţin. Închise ochii să doarmă. 
Dar cum să-l prindă somnul? Jos, Lenio cânta și gungurea ca o 
porumbiţă; nu-i mai ajungea curtea, deschidea mereu poartă, 
ieșea și se uita pe uliţă; își aștepta prietenele să vină să-i admire 
zestrea. Ca să pară mai multe, întinsese cu dibăcie în tindă 
pânzeturile și macaturile, împreună cu cununile, cofeturile și 
luminările mari, albe, pentru cununie. 

Astă-seară Nicolios trebuie să coboare de la munte, îmbrăcat 
în straiele lui noi, pe care stăpânul i le făcuse dar de nuntă, și cu 
baticul roșu de mătase, pe care i-l dăruise Lenio, legat în jurul 
capului cu păr negru ca pana corbului. Mâine, duminică, 
urmează să se facă nunta, după care tânăra căsătorită, nevasta 
lui Nicolios, călare pe un catâr acoperit cu o velinţă roșie, va 
urca la munte, în regatul ei. 

Bătrânul, lungit cu faţa în sus pe pat, o auzea, jos pe Lenio, 
care cânta, le auzea pe prietenele ei, care veneau, scoteau 
exclamaţii de bucurie și chicoteau cu glasurile lor de fetișcane... 
Își aduse aminte de nunta lui de odinioară; era un flăcău de 
douăzeci și doi de ani, sprinten pe vremea aceea și frumos ca 
sfântul Gheorghe. Venise în satul miresei, pentru cu- nunie, 
călare pe un cal bălan. Mireasa apăruse în pragul casei 
părintești acoperită cu un văl alb, așa cum cerea obiceiul, ca să 
nu i se vadă faţa. Dar ginerele, în mare pârpără, le strigase 
socrilor: „Daţi norul ăsta la o parte, să apară soarele 1” Și 
bătrâna mamă, cu ochii plini de lacrimi, se ridică în vârful 
picioarelor și trase vălul. Patriarheas își amintea cum tot alaiul 
acela - ginere, socri, prieteni, cai, catări, velinţe multicolore - i 
se păruse atunci că strălucește, de parcă s-ar fi arătat cu 
adevărat soarele. 

106 


Și apoi, cu o fâlfâire lungă de aripi, gândul batonului 
Patriarheas se strămută în altă parte. 
Anii trecuseră, soarele se întunecase, sfântul Gheorghe se 


îngrășase, făcuse burtă; dar sângele clocotea încă în vinele lui... 
Avea în casa-i boierească o slujnică, bine legată la trup, cu 
numele de Garufalia; femeiușcă aceea avea un piept ce-i 
spărgea cămașa, niște coapse ce puteau să cuprindă o lume 
întreagă și niște călcâie rotunde și roșii că mărul fraged 1 într-o 
noapte, boierul cobori scara, călcând ca un motan, să nu 
scârțâie treptele și s-o trezească pe nevastă-sa, îrnbătrânită 
înainte de vreme; intră în odăiţa unde domnea Garufalia și se 
întinse în așternut alături de ea; în noaptea aceea o zămislise pe 
Leaiio... 

Şi iată că acum Lenio se mărita. 

Bătrânul Patriarheas zâmbi; uitase tot ce-i spusese | 

Panaiotaros, uitase că feciorul său părăsise casa. In el se 
treziră anii morţi și îngropaţi de mult, învioră plăcerile de 
odinioară, craiââourile și chiolhanurile pe care le făcuse în viaţa 
lui, găinile, curcanii, curcile, iepurii, potsrnichile, barbunii, 
purceii de lapte și nenumăraţii miei la frigare pe care îi 
mâncase, precum și pilafurile, macaroanele la cuptor, frigăruile, 
stridiile, baclavalele, cataifurile, pandișpanurile, șerbeturile, 
vinurile vechi, caviarurile... 

— Slavă ţie, Doamne, murmură el, că bine mi-ara petrecut 
viața! 

Cu aceasta, închise ochii și adormi. 

lu acest timp, părintele Grigoris, călare pe eatârul său. Șarg, 
împreună cu fiica lui, Mariori, urcată pe măgărușul lui lanacos, 
se abăteau pe la muntele unde se retrăsese Mâhelis. Tânăra 
fată ceruse tatălui ei să-i facă hatârul ăsta. 

— Vreau să-l văd, tată, că nu știu dacă o să mă întorc de 
acolo de vinde mă duc... 

107 


— Nu spune asemenea vorbe, copila mea! Răspunse tatăl, 
căutând să-și înăbușe suspinele. O să te faci bine, că mare-i mila 
lui Dumnezeu 1 Şi de 

Crăciun o să-ţi jucăm la nuntă. Am să joc și eu, numai de 
dragul tău. 

— Să trecem pe la munte, tată, să-l mai văd măcar o dată... 
stărui tânăra fată. 

— Facă-se așa cum vrei tu, copila mea; pot eu să-ţi stric 
cheful? Spuse popa și trase de dârlog pentru a îndemna catârul 


să apuce spre munte. 

Mihelis şedea pe laviţa de piatră, singur. Nicolios se gătise cu 
hainele de ginerică, își strânsese pă- rul, spălat și încreţit, în 
baticul roșu de mătase, își pusese caţa pe umerii arşi de soare și 
cu mâinile pe după ea îi strigă lui Mihelis, caie-l urmărea din 
ochi fără să scoată o vorbă: 

— Bună seara, stăpâne! Bună seara! Mă duc să mă-nsor. 
Spune-le noapte bună din partea mea cucuvelelor 1 

Și tot muntele răsună de râsul lui. 

Trecu pe lângă turmă, își vâri degetele în gură și scoase o 
fluierătură puternică, salutându-și oile. Dar văzând că Miţosul, 
berbecul cu coarnele răsucite, își ia vânt și se repede spre el, nu 
se putu stăpâni, îi ieși 

' în cale, îl apucă de coarne și începu să se lupte cu el. 

— Gata, cornutule, îi strigă după ce se satură de luptă, acum 
du-te la oile tale; eu mă duc la Lenio a mea\Pe luni dimineaţa! 
Dă-mi blagoslovirea ta, 

Miţosule 1 

Și porni iute la vale, șuierând ca un cintezoi. 

Mihelis auzi zvon de glasuri și se ridică de pe laviţa de piatră. 
Printre stânci îl zări pe părintele Gri- 

108 


Ţroris care venea spre el, urmat de Mariori. Inima ficepu să-i 
zvâcnească în piept, îngrijorată. 

— . Tjnde s-or fi ducând? Oare ce caută aici? Pesemne că s-a 
întâmplat vreo nenorocire! Murmură el și alergă să-i întâmpme. 

*—gjne te-am găsit în singurătatea ta, Mihelis! 

Rosti preotul. Noi ne ducem la târg, dar Mariori nu voaia să 
plecăm înainte de-a trece să te salutăm; ea e puţintel suferindă 
și ne ducem să vedem ce are. 

— Bine te-am găsit, Mihelis, spuse la rândui ei, cu voce stinsă, 
tânăra fată și se roși toată privindu-și cu admiraţie iubitul. 

Mihelis îi ajută să descaleee și toţi trei se așezară pe laviţa de 
piatră. Soarele era încă sus. În depărtare câmpia aburea, 
înecată în lumină. Doi corbi trecură pe deasupra lor croncănind; 
preotul îi văzu, își încreţi sprâncenele, dar tăcu mâlc. Cei doi 
tineri nu observară nimic. Mihelis ţinea în mâinile lui degetele 
subţiri ca niște condeie aâe logodnicei sale. In care lucea 
verigheta de aur. 


— Eu mă reped puţin înăuntru să-ţi văd palatul, spuse popa și 
intră în bordei ca să-i lase singuri. 

— Scumpa mea Mariori, zise Mihelis cu tulbu- rare, nu te simţi 
bine? Dumnezeu e mare, scumpa mea; ai încredere în el; osăte 
vindeci; doar n-ai nimic. Nu-ţi pierde curajul, lunile trec repede; 
până la Crăciun nu mai e mult. 

— Da, făcu încet Mariori, până la Crăciun nu mai e mult. 

Și după o clipă de tăcere, îl întrebă: 

— Te-ai certat cu tatăl tău? 

— Lasă-l pe taică-miu. E o poveste tristă pentru mine, să nu 
mai pomenim de ea, scumpa mea Maxiori. Te iubesc! Nu vreau 
să te pierd. Numai tu mă mai legi de pământ, nimeni altcineva; 
numai tu. Să știi. 

109 


— Şi dacă n-am să mai fiu eu, ce-ai să faci? 

Mihelis întinse braţul și-i astupă gura cu palma. 

— Taci... 

Mariori avu destul timp ca să sărute palma lui Mi~ 

Helis. 

— Dragostea mea... murmură ea, și în ochii mari, 
deznădăjduiţi se iviră lacrimile. 

Părintele Grigoris reapăru în prag. 

— Mardori, să nu ne-apuce noaptea pe drum. Cu yoia lui 
Dumnezeu, să mergem. 

Şi întorcându-se către Mihelis: 

— Voiam să stau de vorbă cu tine, dragă Mihelis; dar să lăsăm 
după ce-oi veni de la târg. Când ai de gând să te întorci la taică- 
tu? 

— Când o vrea Dumnezeu, părinte, răspunse Mihelis, 
aplecându-se să-i sărute mâna. 

— Dumnezeu așteaptă uneori ca inima omului să-i facă semn, 
Mihelis 1 rosti preotul, privindu-l cu seve- ritate. 

Ar fi vrut să-i spună mai multe, dar se stăpâni. 

— Mergeţi cu bine! Le ură Mihelis. Dumnezeu să vă aibă în 
paza lui 1 

Tinu o olipă mânuţa slabă a lui Mariori în cele două mâini ale 
lui. 

— Scumpa mea Mariori, spuse foarte încet, numai tu... 

Și întoarse faţa, ca să-și ascundă lacrimile. Apoi se urcă pe o 


stâncă înaltă și-i privi îndelung cum se duc la vale. „Da, 
murmură el, inima mea e încă legată de pământ...” 

Dădu o raită pe munte, cobori puţin spre câmpie. 

Începuse culesul viilor și văzduhul răsuna de cântecul voios al 
fetelor în care se trezise dorul de dragoste. 

Fetele tăiau ciorchinii copţi și-i aruncau în coșuri; mâinile lor 
erau mânjite de zeamă de struguri, roșie ca sângele; în timp ce 
munceau, trăgeau cu ochiul la 

130 


Flăcăii care cărau coșurile: unele oftau, altoie abia își 
gtâpâneau. Neastâmpăral, «i toate eântao cu jiuniitate glas, ca 
să-și aline dorul, 

JVlihelis se opri m loc. Acum îi auzea pe riacan care 
răspundeau ca niștecocoși răgușiţi la eântecele fetelor? Simţea 
o naâhnire sfâșietoarece-i cuprindea ini- mă ’ Asculta în fiecare 
an aceste câotece de la cuib" ` 

Sul viilor, dar amil ăsta ele îi răsunai! In urechi ca un bocet de 
jale. 

În picioare, nemișcat Minele simțea cum începe să-i 
clocotească iarăși în piept viața năvalnică și ne înduplecatăroata 
anotimpurilor se mvârtea fără în- cetare?;? Acum era îa culesul 
viilor; pe urmă o să vină rândul măslinilor; după aceea o să vana 
naște rea. Lui: Bristos... lar după aceea, or să înflorească din 
aou migdalii, o '? Firească din nou grâul, o să vină iar vremea 
scer îi... Mifaelis era parcă legai de o roată? — Urca m A: ora, 
când pe vreme cu soare câiiâ: ploaie.! Te-eeași roată erau, 
legate ziua și noap care urcau și coborau și ele, o dată cu el. 

Însus 'istos. Se năştea, creştea-, devenea bărbat, pornea?? 
Cmene fără teamă și prihană cuvânttil lai 

Duws !'. U, era răstignit, învia, apoi cobora din nou, anul 
următor, din eer, și. Era din nou răstignit... 

Tâmplele lui Mihelis se învârteau ca o morișcă; ameţi. Se 
agăţă de o stâncă, vrând parcă să oprească di t-?, roata aceea, 
să nu se mai învârtească. , 

S? Și ta pământ și, deodată, fără să știe de ce, i hohote de 
pâins. 

Tidon & zi, duminică, bătrânul Paferiarheas nu se putu scula 
din pat. Nu închisese ochii toată noaptea; câte apuca să 
ațipească o clipă, îl năpădeau coșmarurile, sângele îi năvălea la 


cap, se înăbușea. Trimisese vorbă feciorului său să vină la nunta 
lui Lenio, dar Mfhelis îi răspunsese - „Dacă ar fi vorba de 


Moarte, aș veni, dar pentru o nuntă nu mă ostenesc". 

Bătrânul primise acest răspuns că pe o lovitură de cuţit. 

— Ce i-am făcut oare, ce i-am făcut? Murmură ca un 
nenorocit, cu ochii împăienjeniţi de lacrimi. 

Numai pe el îl mai iubesc pe lumea asta. De ce mă urăște? Ce 
i-am făcut eu? 

Depăna în gând întreaga sa viaţă; își aminti de tatăl său, pe 
vremea când îmbătrânise. Veșnic înfuriat, cu gura veșnic 
încleștată, fără să scoată o vorbă, umbla toată ziua cu biciul în 
mână și-și bătea argaţii și slujnicele sau azvârlea cu pietre în 
feţele care se duceau la izvor, ca să le spargă ulcioarele. Se 
îndopa ca un căpcăun și bea ca un bivol. Niciodată nu știuse ce 
înseamnă boala; începuseră să-i crească dinţi noi, spre groază 
tuturor. Dar într-o bună zi, bătrânul se rostogoli de pe munte și 
muri. Amintindu-și cele ce au urmat după aceea, Patriarheas fu 
cuprins de groază. Gând i se adusese vestea: „Tatăl tău s-a 
prăpădit!” îl apucase un râs nervos, că tot satul rămase uluit de 
ferocitatea feciorului. Dar el râse mai de- parte până se uşura; i 
se părea că o stâncă ce-l apăsase până atunci se prăvălise 
deodată și că răsufla, în sfârșit, liber, și nu-și mai putea stăpâni 
bucuria. 

lar acum, bătrânul boier, amintindu-și de această 

. Întâmplare, se înfiora. 

„Nu cumva și Mihelis simte că eu sunt o stmcă pentru el, 
care-l apasă și nu-l lasă să răsufle? Nu cumva totul se plătește 
în lumea aceasta? Nu oumva și Mihelis o să râdă cu hohote la 
rândul lui?” 

Holbă ochii, înspăimântat. 

„Cu toate astea, eu îl iubeam pe taică-miu... Dar și Mihelis mă 
iubește pe mine... Atunci? Zău dacă pricep ceva 1 Să fie oare 
scris ca feciorul să urască își până la sfârșit să se scârbească de 
omul care i-a dat yiaţă? De ce? lată ce nu pot să pricep!” 

112 


Bătrânul Patriarheas era frământat de aceste gânduri și oftă; 
se răsucea în pat, când pe o parte, gând pe alta făcând să se 
zdruncine toată odaia. Abia către seară, când afară se 


deschiseră porţile și începură să vină oaspeţii, când sosi și 
părintele Grigoris și când auzi cântările bisericești, se sculă, se 
spălă, se îmbrăcă gemând, se găti cu multă grijă, își căni cu 
mult dichis mustaţa și sprâncenele, își stropi părul cu apa de 
flori și cobori să-și cunune fiica și argatul. 

Mărâi străluceau de spălaţi și curaţi ce erau, în veșmintele lor 
de sărbătoare; erau puţin nădușiţi și răspândeau un miros 
înțepător, ca niște căi ce ies din mare. Uitându-te la ei, îţi venea 
să zici că, dacă aceste două trupuri ar rămâne numai ele 
singure pe lume, lumea s-ar umple repede, din nou, de oameni. 

Bătrânul boier se duse și se așeză alături de miri; era nașul lor 
și trebuia să le schimbe cununiile. Părintele Grigoris începuse să 
cânte, dascălul legăna ritmic cădelnița de argint, oaspeţii 
stăteau de jur împrejur și priveau cu admiraţie ceremonia, două 
fetițe așteptau cu două tăvi pline de cofeturi. 

Părintele Grigoris se grăbea să termine mai repede; nu era în 
apele lui astăzi; gmdul îi zbură la fiică-sa; chiar în dimineaţa 
aceea o cercetaseră doctorii și dăduseră din cap. Ginta repede, 
mâncâhd cuvintele pe jumătate. Mireasa și mirele erau de 
asemenea nerăbdători să rămână singuri; nu se dume- reau de 
fel la ce era nevoie de toate acestea pentru ceea ce aveau să 
facă ei pe urmă. Bătrânul Patriarheas era și el nerăbdător să se 
termine totul mai iute, deoarece simţea că i se înmoaie 
genunchii; dar strângea din dinţi, se ţinea tare, să nu se facă de 
rușine. 

— Prieteni, vorbi el la sfârșitul ceremoniei, Lenio și Nicolios fac 
astăzi nunta. Fiţi bineveniţi în casa mea! Mâncaţi și beţi, 
petreceţi pe-ndelete! Am tăiat miei ca s-ajungă la toată lumea, 
iar vin, slavă Domnu- 

8 113 


Lui, avea» din belșug, A început culesul viilor, ce să. 

Umplem, din nou butoaiele până la cep, Așa că betj cât poate 
să încapă în burţile voastre î 

Apoi se întoarse către nouă pereche şi-i ură; 

— Să trăiţi fericiţi, eopiii mei, să-mbătrâniţi, să faceţi copii, să 
apucaţi nepoti! Creșteţi și vâă-mnulţiţi, ca să nu se stingă neamul 
omenesc 1 Să nu lăsăm moartea să ne-o ia înainte! Ea seceră, 
noi semănăm; să-vedem care-o să fie mai tare. Mă auzi, 
Nicolios? 


Folosește bine sămânţa; seamănă cât poţi mai mult I 

Eu, prieteni, să mă iertaţi, mă duc sus să mă cule, că na mă 
simt tocmai bine. Dar voi vedeţi-vă de treabă f 

Mâncaţi și beţi; vreau că nunta asta să rămână de pomină. 
Petreceţi până la ziuă! Şi voi, fetișcanelor, și voi, flăcăilor, cărora 
nu v-a mijit încă mustaţa, să vă jucăm și vouă la nuntă, și cât 
mai repede! lar ea aș vrea să fiu atunci un flăcăiandru fără 
mustață și să vă car vinul cu ciurul! 

Toţi cei de faţă pufniră în râs. Boierul ridică mâna dreaptă și 
salută asistenţa; o fată alergă să-i deschidă ușa, dar el se opri în 
prag, se întoarse către părintele 

Grigoris, care își împăturea tăcut patrafirul și-și strâiigea 
lucrurile sfinte, și-i spuse: 

— Taică părinte, după ce iei o gustărică». Te rog să poftești 
până sus, c-avem de vorbit ceva. 

Dar popa se ridică numaidecât şi-i urmă. 

— Vin chiar acum cu domnia-ta, boierule, răspunse el. Domnul 
fie eu voi, fiii mei i lar vouă, tinerilor însurăţei, vă spun bune și 
cinstite cununii! 

Cei doi bătrârâi fruntași plecară. Oamenii răsuflară ușuraţi, 
simțindu-se îa largul lor, și se puseră pe mâncare și pe băutură. 

Cei doi capi ai satului se urcară în odaie și să încuiară pe 
dinăuntru. Jos, petrecerea era în toi; carnea și vinul date pe gât 
se transformau în cântece, în locuri, în râsete și în chiote 
șăgalnice. Dar sus, cei doi 


Jbătrâni nici vorbă să Je audă; ei erau adânciţi în grijile lor 
apăsătoare. 

Bătrânul Patriarheas, întins în patul lui, își dădu drumul la 
gură. Vorbea despre bolșevici. În închipuirea lui; aceștia erau 
niște fiinţe fabuloase, cu trupuri corcite: jumătate oameni, de la 
brâu în sus, jumătate lighioane. Se revărsau de undeva, din 
nord, aveau pot- coave la picioare, încât pietrele aruncau 
scântei pe unde călcau, iar satele luau foc în urma lor. Manolios 
gonea în fruntea hoardei; se făcuse și el jumătate fiară, 
jumătate om, și arunca văpăi pe gură și pe nări, iar cu braţul 
întins înainte arăta spre satul LicovrisL 

— Şi popa Fotis, apostatul, e cu el, spuse părintele 

Grigoris. Ala-i capul bandei! 

— Nu numai popa Fotis, părinte dragă, ci toţi zdrenţăroșii de 


pe Sarachina. Toată Sarachina s-a pus în mișcare și a pornit să 
dea năvală asupra satului nostru. Bine ai spus domnia-ta o dată: 
s-au ridicat picioarele să înfrunte capul... De-aia voiam, părinte, 
să te văd și să chibzuim împreună, să vedem ce măsuri putem 
lua, ca să facem ordine. 

Părintele Grigoris asculta ce asculta, și din când în când 
începea să fiarbă de furie; dar numaidectt gândul îi zbura din 
nou la Mariori; atunci ochii i se tulburau, urechile îi vâjâiau și nu 
mai auzea nimic. _ 

Se sfătuiră așa până la miezul nopţii. In cele din urmă, obosiră 
amândoi; se saturară unul de celălalt și începură sră se 
privească cu ură. „De i-ar putrezi limba în gură, să tacă o dată!” 
își spunea în sinea lui popa Grigoris. „N-are de gând să se mai 
care odată? 

Se întreba celălalt. Sunt mort de oboseală, și taurul de popă 
nici gând să plece |" 

Părintele Grigoris își aduse aminte de Mariori. O 

Lăsase la spital, într-o cămăruţă în care te înăbușeai, cu o 
ferestruică îngustă ce dădea într-o curte. „Trebuie să stea câtva 
timp aici”, spuseseră medieM. „Sunt motive 

8* 115 


De temere?" întrebase preotul, cu glas tremurând. 

„Sunt și motive de temere, sunt și motive de nădejde, 
părintele dragă; o să vedem. In sângeâe fiicei dumitale se dă o 
luptă între două puteri, o să vedem care va birui.” „Spuneţi-mi 
tot adevărul”, îi rugase preotul stăruitor și călduros. „Ți l-am 
spus, părintele; mai treci pe aici peste o lună.” „O să mă rog lui 
Dumnezeu pentru eas”, spusese preotul. „Fă tot ce crede de 
cuviinţă cuvioșia-ta; noi aici o să facem tot ce ne-o sta în puteri. 
Mergi sănătos și să dea Dumnezeu să fie bine.” 

Se grăbeau să scape de el, fiindcă mai aveau și alţi bolnavi de 
îngrijit. 

Popa se ridică deodată și-i întinse mâna lui Pa- triarheas. 

— Noapte bună, boierule | spuse el oftând. O să mai vorbim 
mâine. 

— Nu mai stai, părinte? De ce ești așa grăbit? 

Lartă-mă, am uitat să te întreb de Mariori; ce-au spus 
doctorii? 

— Se pare că n-are nimic; e fată tânără, tânjește și ea, de 1 S- 


ar zice că trebuie să se mărite cât mai repede. 

Și ca să schimbe vorba, întrebă: 

— Dar Mihelis ce mai face? Sunt tare îngrijorat din p'Tia lui, 
boierule. 

— Nu te îngrijora, părinte, răspunse bătrânul cu oţărâre. E 
tânăr, are și el toanele lui; o să-i treacă. Să ne descotorosim de 
Manolios și totul se îndreaptă... 

Noapte bună, părinte! 

— Şi dintr-o mișcare se întoarse cu faţa la perete. 

Il auzi pe popă cum coboară scara de afară cu pași grei. 

— Tapul de popă! Murmură el. Auzi colo, cică-i îngrijorat! Eu, 
mă, eu sunt îngrijorat din pricina fiicei tale, Mariori! Dacă-i vorba 
ca feciorul meu să se În- soare cu o ofticoasă și să-mi 
molipsească neamul, apăi mai bine să-ţi moară podoabă de fată 
și să scăpăm. 

116, 


Mi-e milă de ea, sărmana; numai Dumnezeu știe cât mi-e de 
milă, dar mai bine să moară 1 

În timp ce fruntașii din Licovrisi chibzuiau cum să se 
descotorosească de Manolios, acesta, împreună cu părintele 
Fotis, se străduia să găsească un mijloc ca băjenarii din 
Sarachina să poată ieși din iarnă ce bătea la ușă și să nu moară 
de frig și de foame. 

— Numai munca ne poate scăpa, spunea părintele 

Fotis. Numai munca și iubirea. 

Îi strânseră pe toţi bărbaţii și femeile care erau în stare să 
muncească și-i împărţiră în mai multe grupuri separate, cu 
caracter de frăţii; în fruntea fiecărei frăţii puseră câte un 
conducător, primul frate sau prima soră, și-i trimiseră prin satele 
din împrejurimi să se angajeze cu simbrie și să lucreze pe la 
oameni. Pe 

Sarachina nu mai rămâneau decât bătrânii și bătrânele, ca să 
aibă grijă de copii. 

— Binecuvântarea lui Dumnezeu fie cu voi, fiii mei! Le spuse 
părintele Fotis, petrecându-i o bucată de drum. Munciţi, 
strângeţi tot ce puteţi: grâu, untdelemn, vin, îmbrăcăminte; să 
aveţi mereu gândulnumai la noua noastră așezare. Uitaţi-vă la 
albine: ele își părăsesc stupul și se împrăștie prin munţi și pe 
câmpii ca să adune hrană, apoi se întorc, încărcate cu miere, în 


chilioarele lor de ceară, unde și-au lăsat urmașii. Tot așa să 
faceţi și voi, fiii mei. Haide, duceţi-vă, și bine- cuvântarea lui 
Dumnezeu fie cu voi! 

Adesea, se ducea cu ei și Manolios, le vorbea pe drum, îi 
îmbărbăta, le spunea ce sate sunt primprejur, ce nevoi au 
oamenii de pe acolo, la ce porţi să bată. 

După ce le găsea de lucru, se întorcea din nou la Sarachina. 
Aici îl ajuta pe părintele Fotis să strângă laolaltă toţi copiii și, 
slujindu-se de tăblițele pe care le pri- miseră de la Hagi Nicolis, 
învățătorul, îi învățau alfabetul 

117 


lar când se lăsa noaptea» se așezau ammdoi pe pia f. Ta din 
faţa schitului și stăteau de voabă până târziu, 

» Chiar și în cea mai mică pietricică, îi spuse într-o seară 
părintele Fotis, chiar și în cea mai umilă floare, chiar și în cel 
mai întunecat suflet, Dumnezeu sălășluiește viu și întreg, dragul 
meu Manolios. Să facem tot ce ne stă în putinţă ca acest mic 
sătuc al nostru, acest stup al nostru să strălucească de lumina 
durnnezeirii prin hărnicie, prăsilă și iubire. Sătucul nostru să fie 
așa cum am vrea să vedem că e lumea întreagă 1 Căci, s-o știi, 
chiar și în cel mai îndepărtat pustiu, o faptă bună își are 
răspunsul ei în lumea întreagă, 

Manolios ridică ochii și se uită la părintele Fotis; 

Se părea că faţa kri slabă, străvezie, strălucea în întuneric, și 
că mâinile lui, așa cum le ţinea întinse spre cer, se mișcau prin 
aer ca niște flăcări. 

— Şi fiecărei om, adăugă Manolios ou însufleţire, îi stă m 
putinţă să scape de nevoi o lume întreagă. De tnuite ori stan și 
mă gândesc la asta, părinte, și mă cuprind fiorii. Care va să zică, 
avem noi o răspundere atât de mare? Și ce trebuie să facem 
înainte de a muri? Care-i drumul ce trebuie să-l urmăm? 

Tăcu. Se făcuse noapte de-a binelea; bătrânele aprinseseră 
focurile în vetre și pregăteau cina, iar copiii stăteau pe vine în 
jurul lor și așteptau, flămânzi. 

Manolios întinse braţul și atinse ușor genunchiul părintelui 
Fotis, care, cufundat în gmdurile sale, nu-l răspunsese k 
întrebări. 

— Cum trebuie săi iubim pe Dumnezeu, părinte? 

Întrebă din nou Manolios. 


— luibindu-i pe oameni, fiule. 

— Și cum trebuie să-i iubim pe oameni? 

— Străduindu-ne să-i aducem pe calea cea bună. 
— Și care-i calea cea bună? 

— Aceea care urcă. 


XIV 

A doua zi, către amiază, aga se întoarse de k 

Smirna. Nu venea singur. În urma lui, călare pe un căluţ murg, 
aducea un alt turculeţ. Acesta era ursuz, năbădăios, plin de o 
sălbatică vigoare bărbătească. 

Nu mesteca sacâz de Hios, ci era veșnic flămând și însetat, 
astfel că bea și mânca într-una. Nu cânta Lu- mea e un vis, ci 
zbieră, înjura, avea tot felul de toane și-i dădea porunci agăi, 
care, amorezat de el, îl mângâia din ochi și-i făcea toate 
hatârurile. Numele lui era Ibrahim, dar aga îi spunea Braimachi. 
Avea cincisprezece ani și deasupra buzelor arcuite abia îi 
dăduseră ruleiele. 

Aga îl descoperise într-un cartier rău famat, unde fieoare casă 
avea atârnat în faţa porții un felinar mic, roșu. Stătea Lângă un 
coș din care vindea, una peste alta, seminţe de dovleac, 
prezervative englezești, crabi prăjiţi și iasomie. Către seară, în 
acea străduţă îngustă se revărsau din toate mahalalele șiruri de 
bărbaţi, tineri și bătrâni, ovrei, musulmani, creștini, care veneau 
aici să se desfete o clipă și să uite necazurile de peste zi. 
Femeile îi adulmecau din pragul ușilor, peste măsură de 
sulemenite, pe jumătate dezbrăcate, artu câudu-le ocheade 
provocatoare. 

139 


Aga îl văzu pe micul Ibrahim și-i plăcu. Se apropie de el, îi 
făcu propuneri, se tocmiră, și până la urmă căzură la învoială. li 
cumpără un căluţ murg pentru călărie; îi mai cumpără apoi un 
costum nou-nouţ din postav scump, un ceas de argint cu 
lânţișor, o sticluţă de mosc și un săculeţ de cuișoare și flori de 
scorțișoară, lî duse la hamam, îi spălă și-i turnă în apa în care se 
îmbăia ulei parfumat. Pe urmă, îl duse la bărbier, îi tunse părul 
și-i turnă pe cap apă de levănţică. După aceea îl dădu pe mâna 
unui vechi prieten de al lui. Un hoge bun de ștreang și de ţeapă, 
să-i înveţe câteva ţaehismete de înaltă artă. 


După ce micul Ibrahim fu îmbăiat astfel, parfumat cu mosc și 
instruit bine, aga îl luă în primire și-l aduse în beilicul lui. 

Marta mtâmpină nouă pereche bombănind; dar când îi 
cercetă mai îndeaproape pe noul oaspete, râni a mulţumire: 
„Corcitura asta o să sugă toată vlaga din aga...” 

— Ce mai e nou pe aici, Marta? Intrebă aga descălecând în 
mijlocul curţii. Â mai murit cineva în sat, s-a mai căsătorit 
cineva? Cum au mers secerișul și culesul viilor? Cioclovina de 
Patriarheas și ţapul de popa Grigoris mai sunt încă în viață? 
Grecii s-au încăierat, și-au scos ochii? Bre, bre, mi se pare că au 
trecut ani de zile de când am plecat! 

Apoi se întoarse către Braimachi și-i explică: 

— Dânsa-i baba Marta, sclava noastră; femeie cumsecade, 
gospodină bună, știe să tacă, cinstită... 

Puțin cocoșată, dar o să te obișnuiești. Fă din ea tot ce vrei; 
poţi s-o omori, s-o încaieci; e a ta. 

Braimachi își încreţi gura arcuită, dădu un dupac în cocoașa 
bătrânei și se prăpădea de râs. 

— Ce să fac cu ea? E o cămilă; ţi-o las plocon S 

Și intră în casă spre a se instala în noua lui locuinţă. 

120 


— Nu te supăra pe el, Marta, spuse aga. E încă un mânz 
neîmblânzit; dă din picior și mușcă. Nu-i spune nimic; și eu fac la 
fel. Răbdare, Marta, și-o să-i dăm noi pe brazdă. 

Braimaehi, după ce dădu o raită prin casă, apăru iar în curte. 

— Sunt ceva femei frumoase în satul ăsta al tău? 

Il întrebă pe agă. Intr-o zi să le pui să joace, ca să le văd și să- 
mi aleg una. 

Aga sări ca ars. 

— A, nu 1 Toate oa toate, dar asta nu! Aici sunt numai greci; 
nu vreau să am belele. Cată-ţi de-ale tale! 

— Ba să mi le caute ele! l-o întoarse cu nerușinare mânzul, și 
izbucni în râs. Hei tu, babă cocoșată, pune masa să mâncăm; 
mi-e foame! 

Aga oftă. Își aduse aminte de micul lui lusuf; avea și el gură, 
dar nu scotea o vorbuliță; îi spuneai: 

„Cântă”, și cânta; îi spuneai: „Aprinde-mi ciubucul”, și-l 
aprindea; „Vino să ne culcăm”, și venea... Asta-i un drac 
împeliţat; dar, oe să-i faci. E gingirliu, pehli- vanul! 


— Bine, dragul meu Braimachi, spuse aga. Totui o să se facă; 
iavaș-iavaș... Haide, Marta, du-te și tăie repede o găină. 

O oră mai târziu, aga și băiețandrul, după ce mânoară și 
băură bine, se încuiară în odaie, întorcând cheia de două ori în 
broască. Nu se știe ce s-a petre- cut acolo, între cei patru pereţi; 
destul că spre seară, aga ieși din odaie mulțumit, pocâltit, cu 
ochii trași în fundul capului, și-o strigă pe Marta: 

— Du-te, bre, de-i spune lui Patriarheas să poftească până 
aici. Vreau să-i vorbesc. Braimachi ţine morţiș să vadă femeile 
cum joacă; se poate să nu-i facem hatârul? Hai, pune-ţi 
basmaua pe cap și mână! 

121 


Marta găsi casa boierească a lui Patriarheas cu susul în jos. Pe 
ușa ce dă în curte intrau și ieșeau câinii slujnicele strângeau 
resturile de mâncare, spălau farfu'. 

Riile, ștergeau mesele, curăţau odâile... Lenio și mirele 
plecaseră, se duseseră să ia în stăpânire stâna lui Manolios; 
casa boierească intrase pe mâinile babei Madalenia, care 
supraveghea și dădea sfaturi și ordine în dreapta și-n stânga. 
Făcuse rost de o traistă și vâra în ea tot ce-i cădea în mână, 
lucrând și pe faţă și pe furiș. Din când în când, urca scară mare 
de piatră și se ducea să vadă cum se mai simte stăpânul. 

Bătrânul boier nu se simţea de loc bine în ziua aceea. Se 
trezise din somn pe jumătate înţepenit; nu-și putea mișca nici 
braţul drept, nici piciorul drept, iar gura îi rămăsese strâmbă. 

— Nu-i nimic, îi spunea baba Madalenia. Nu-i ni- mic, nu-ţi 
face sânge rău, boierule. Am să te trag puţin și-o să-ţi treacă; e 
o răceală... 

Dar bătrânul stătea cu privirile pironite la fereastra din faţa 
lui, și pe la colţurile gurii îi curgeau șiroaie de bale. 

Baba Madalenia, de cum o zări pe bătrâna Marta că trece 
pragul, alergă înaintea ei, oprind-o să intre în casă. Nu putea s-o 
sufere și era geloasă pe ea. 

— Ce drum te-aduce încoace, Marta? S-a abătut iar vreo 
nenorocire asupra satului nostru? S-a întors aga? Vorbește, fă, 
nu mă lăsa să crăp! 

— Ai puţină răbdare! Lasă-mă întâi să răsuflu, vrăjitoareo | 
Vreau să-l văd pe boier; trebuie să-l văd cu orice chip. 

— N-o să-l vezi! Nu, îți spun, nu mai stărui degeaba, n-o să-l 


vezi. E bolnav rău de tot; nici nu poate să se mai miște; a trimis 
vorbă feciorului său să vină acasă; l-a lovit damblaua; abia mai 
vorbește, bolborosește, îi curg balele. N-o să4 vezi! 

122 


— Liisă-ină, baccea afurisită, să-l văd cu ochii mei; altfel aga 
n-o să mă cceadă! 

— Nu te lasi 

— Ba o să mă laşi! 

Se încăierară. Slujnicele alergară și îs despărțiră. 

Cocoșată făcu ce făcu și se agăţă de balustradă, urcă scara 
repede-repede, ghemuindu-se, lăbărțându-se, ca uli păianjen 
care își deapănă pânza. Deschise ușa de la odaie, se strecură 
înăuntru; bătrânul boier întoarse ochii, o văzu, dar nu se mișcă,. 

— Boierule, spuse bătrânica, eu sunt Marta. Aga îţi trimite 
multe bineţe și zice să poftești până la dânsul; vrea să-ţi 
vorbească. 

Bătrânul întoarse capul; buzele! Se mișcară, bol- borosi ceva. 
Marta se apropie de pat, dar tocmai atunci baba Madalenia intră 
furioasă, o îmbrânci la o parte și se plecă spre bătrân. 

— Ai spus ceva, boierule? 

Bătrânul își mișcă din nou buzele strâmbe și baba 

Madalenia se întoarse către cocoșată. 

— Zice să te duci dracului! Asta a spus. 

Dar bătrânica stărui: 

— Ce răspuns să-i duc agăi, boierule? 

Bătrânul mai mișcă o dată din buze, după pare 

Madalenia se întoarse din nou: , 

— Spune-i să se ducă dracului și el. Asta-i răspunsul. 

Cocoșată dădu din cap; se apropie și se aplecă spre bolnav. 

— Boierule, îi șopti ea, aga a pus gând rău satului. 

A adus de la Smirna altă unealtă a Satanei, care-o să ne ardă 
de vii pe toţi, Nerușinatul, cică Vrea să se adune toate fetele în 
piaţă, la platan, și să joace sub ochii lui, ca să aleagă... Ceasul 
rău a făcut să tp îmbolnăvești tocmai acum» boierule! 

123 


Bătrânul își bulbucă ochii și se aprinse la faţă. Îşi adună toate 
puterile și strigă: 
— Niciodată! 


Şi căzu istovit pe pernă. 

— O să-l ucizi, cocoșată blestemată; du-te dracului de-aici! 
Piui baba Madalenia. 

O înhaţă pe Marta de cocoașă și o zvârli pe ușă afară. Apoi se 
întoarse la patul bătrânului și începu să-l tragă cu ulei de 
camfor; bolnavul se mai ușura puţin și deschise ochii. 

— Trimite vorbă părintelui Grigoris să vină să mă vadă, spuse 
el și închise din nou ochii. 

Tocmai atunci se deschise ușa și intră Mihelis. 

— leși afară de-aici, hârcă! Strigă el către babă și se repezi la 
pat. 

Madalenia își strânse toate leacurile ei băbești și dispăru pe 
ușă. 

Mihelis, nemișcat, se uita la tatăl său; ochii i se umplură de 
lacrimi. Faţa bătrânului, acoperită de bale, avea o paloare de 
mort; gușa-i în straturi se golise și se întindea fleșcăită pe gât; 
gura îi era strâmbată în partea dreaptă și buzele îi atârnau în 
jos. 

Bătrânul deschise ochii, îl văzu pe feciorul său și zâmbi. 

— Tu ești? Ai venit? Mormăi el, întinzându-i mâna stângă. 

Mihelis se aplecă și o sărută. Bătrânul își fixă ochii la feciorul 
lui, îl privi adânc, cu deznădejde, de parcă își luă adio de la 
dânsul. 

— Rămâi cu bine, rosti încet, abia auzindu-se. 

Apoi își adună toate puterile, ce-i mai rămăseseră și se strădui 
să spună cât mai limpede cu putinţă: 

— Fătul meu, eu mă duc. Mă ridic de la masă, îmi împăturez 
șervetul, am terminat... Dacă s-a întâmplat să-ţi spun vreodată 
vreun cuvânt aspru, 

124 


lartă-mă; orice tată își iubește fiul, și adesea iubirea nu Ştie 
ce spune. Numai un singur lucru te rog... 


— Spune, tată. 

— Mariori... 

Tăcu. Sudoarea îi brobonă fruntea; feciorul se aplecă, luă 
batista și-i șterse faţa. 

— Mariori are, mi se pare, o boală rea; dacă e așa cum cred 
eu, să n-o iei de nevastă; o să ne molipsească sângele... Auzi? 


— Aud, tată. 


— O să faci așa cum îţi spun? 

Mihelis tăcea. 

— E singura mea dorinţă. O să mi-o împlinești? 

Spune da, ca să mor liniștit. 

Se scurseră câteva secunde; bătrânul își privea feciorul cu 
neliniște. 

— Da... murmură în cele din urmă Mihelis. 

Bătrânul închise ochii. 

— Numai atât îți cer, murmură el. Nimic altceva | 

Mihelis se duse la fereastră, privi afară. Se însera. 

Ţăranii se întorceau obosiţi de la culesul viilor; câteva 
fetișcane trecură pe drum, ciripind, cu ulcioarele pe umeri; moș 
Ladas străbătu uliţa gârbovit, desculț, cu mâinile mânjite de 
must; își culegea și el via. 

Patriarheas se mișcă în patul lui și oftă; Mihelis se întoarse 
spre el; bătrânui îi făcu semn să se apropie. 

— Să nu pleci, îi spuse. Stai aici. 

— Nu plec; dormi, tată... 

Undeva, departe, înspre puţul sfântului Vasile, se auzi un glas 
de fată cântând un cântec de dragoste, tărăgănat, tânguitor, 
încărcat de tristețe, de parcă niciodată ua bărbat și o femeie nu 
se uniseră până atunci, de parcă niciodată o pereche 
omenească nu se săturase de îmbrăţișări; glasul fetei era plin de 
jale și de dor. 

Mihelis își aminti de logodnică lui și-i venea să scoată 

125 


Un chiot din adâncul pieptului spre a-l uni cu cântecul 
îndepărtat al fetei aceleia. 

Pe neașteptate, jos, la intrarea în curte, zări stătură de 
mitropolit și barbă albă, despicată în două a părintelui Grigoris. 
Străbătu odaia în vârful picioarelor spre a nu-l trezi pe bătrân, 
deschise ușa și-l așteptă pe preot în capul scării. 

— Ce-au spus doctorii, părinte? Întrebă Mihelis cu îngrijorare, 
după ce popa urcă scara cu pas încet, solemn. 

— N-are nimic, fiul meu; după o lună o să fie de nerecunoscut, 
ai să vezi! 

Și își furișă privirea în odaie prin ușa deschisă. 


— Pare-se că-i bolnav; mi-a trimis vorbă să vin. 

— Nu se simte bine, părinte. Intră înăuntru... Încet, să nu-l 
trezim. 

Dar bătrânul nu dormea; auzise glasuri în jurul lui și deschise 
ochii. 

— Bine ai venit, taică părinte, murmură el. 

— Ce-ai păţit, boierule? Nu-i nimic; curaj! 

— Nu-i nimic, părinte, ai dreptate; o să mor. Stai jos, vreau să- 
ţi vorbesc. Apropie-te și tu, Mihelis. 

Și bolborosind, stâlcind și mâncmd cuvintele, începu să le 
spună că aga i-a trimis vorbă să se ducă numaidecât la el, sub 
motiv că noul lusufachi vrea să pună toate fetele din sat să 
joace în faţa lui ca să aleagă una. 

— Niciodată! Strigă părintele Grigoris, sărind în sus. Mai 
degrabă să moară toate! 

— Mai degrabă să murim cu toţii 1 întări Mihelis, nu mai puţin 
înfuriat. 

— Faceţi-vă datoria, spuse muribundul. Eu n-am să mai fiu cu 
voi; în locul meu o să rămână Mihelis. 

Închise ochii, istovit; întinse mâna spre părintele 

Grigoris. 

— Vino deseară să mă împărtășești. 

Popa se îndreptă spre ușă; Mihelis îl urmă. 

126 


„Nu4 părăsi, stai lângă el, dragă Mihelis. Nu se simte bine. 
Domnul să-fl aibă în paza lui! 

Pregetă o clipă, apoi spuse: 

— O să mă duc chiar acum să-l văd pe agă și o să-i vorbesc. 
să ne ferească Eţumnezeu de-așa rușine! 

Mihelis se întoarse înăuntru și se așeză Lângă bătrânul său 
tată. Contemplă, eu privirile aţintite asupra lui, chipul 
îmbătrânit, cu buzele strâmbate, eu obrajii fleșcăiţi, cu părul alb 
năclăit de sudoare. 

„Asta a fost tatăl meu, gândea el, ăsta a fost tatăl meu— lată 
ce a mai rămas din falnicul boier Patriarheas, care în tinereţea 
lui era frumos ca sfântal 

Gheorghe, care chiar când mergea pe jos părea semeţ ca un 
cavaler în șa, care a mâncat cele mai bune bucate și a băut cele 
mai alese băuturi, care s-a 


Culcat cu slujnice și cu nevestele altora, care a ispitit două 
călugărițe și o stareță și a umplut casele oamenilor cu fete și 
băieţi din flori..." 

Ceasurile treceau încet; satul adormise. Popa veni o olipă, îl 
spovedi în grabă pe bătrânul boier, îi iertă păcatele, îl împărtăși, 
pe urmă Mihelis rămase din nou singur Lângă trupul greu și 
amorţit care fusese cândva tatăl lui... Stătu de veghe toată 
noaptea. Spre revărsatul zorilor, un câine din vecini începu să 
urle. Mihelis se ridică, se apropie de fereastră; la răsărit cen4 

Incepuse să se învăpăieze; copacii, păsările și apele dormeau 
încă; dăinuia o liniște adâncă, pe care n-o tulbura decât urletul 
sinistru al javrei 

Bătrânul Fatriarhgas auzi urletul câinelui, deschise ochii și 
văzu un arhanghel cu aripile negre plutind deasupra patului său; 
scoase un țipăt și-și dete deodată sufletul, fără să mai încerce 
nicio împotrivire. 

Ușa se dădu de perete și părintele Grigoris apăru în prag. Se 
apropie de pat, puse mâna pe inima bătrânuâui boier: nu mai 
bătea. Atunci popa se întoarsa mânios către Mihelis. 

127 


— Tu l-ai omorât! Îi spuse cu glas înăbuşit. Tu! 

Mihelis înălță capul, îl privi pe popă în albul ochilor, dar nu 
rosti nicio vorbă. 

Unul din stâlpii care susțineau satul Licovrisi pe acest pământ 
se prăbuși. Tot satul se cutremură când se zvoni din poartă în 
poartă: „Bătrânul Patriarheas a murit I” Chiar și aga, care abia 
se trezise și ședea în ceardac cu ochii pe jumătate închiși, 
gândindu-se la tot ce văzuse și făcuse peste noapte, chiar și el 
tresări, cuprins de un fior, când bătrâna Marta îi aduse neagră 
veste. 

— Cum, a murit?! S-a dărâmat așadar turnul? A 

Rămas satul șontorog? Bre, trebuie să fi dormit adânc, de n- 
am auzit nimic 1 

— Toţi câinii din sat au urlat, agă, toată noaptea, îi spuse 
bătrânica. Eu am priceput din capul locului și mi-am zis: 
pesemne că Arhanghelul a intrat în sat ca să ia vreun suflet și 
câinii l-au simţit și s-au speriat. 

— Era un om de ispravă, zise aga, sorbindu-și ca- feaua. Era 
unul din aceia care se duc drept în rai: 


Mâncău, puţin chefliu, petrecăreţ... Dar, săracul, n-a avut 
noroc să fie musulman: ar fi intrat în raiul nostru, unde ar fi găsit 
munţi de pilaf, băieţandri ca micul lusuf și cadâne, pe alese. 
Acolo, bre Patriarheas, acolo trebuia să te strecori tu; dar acum 
e prea târziu 1 

Lângă el apăru Braimachi, cu părul ciufulit, mahmur, cu 
pieptul dezgolit; o alluniță îi strălucea la rădăcina gâtului. 
Gândurile agăi apucară alte căi; întinse braţul, mângâie părul 
vâlvoi, obrajii băieţandrului, apoi alunita de pe gât și ochii îi 
sticliră. 

— Când au să joace femeile? Făcu turculeţul plictisit, apucând 
cu dispreţ mâna agăi și azvârlind-o cât colo. 

— Nu te grăbi, rogu-te; o să-ţi fac hatârul, dar nu vreau să dau 
foc satului așa, netam-nesam... Aseară a 

128 


Venit hogele lor și mi-a spus: „Cruţă-ne de asemenea rușine, 
iubite agă | O să dai foc satului. Mai ai răbdare, și-o să găsim noi 
un mijloc...” Așadar, mai ai puţină răbdare, scumpul meu 
Braimachi; o să fie într-o zi un bâlci, și-atunci ele au să joace 
singure, fără să le zorim, și-o să le vezi... 

Dar pe măsură ce vorbea, aga se înfierbânta. 

— Şi, la urma-urmei, strigă el furios, să fim înţeleși: nu te-am 
adus aici ca să te-nsor! 

Între timp, ușa cea mare de la casa boierească a lui 
Patriarheas fusese larg deschisă; mortul fusese coborât în 
mijlocul curţii și oamenii din sat intrau pe rând să-și ia rămas 
bun de la el. Toate cusururile răpo- satului fură date uitării; 
lumea nu-și mai amintea decât de calităţile lui și toţi se 
întreceau în a i le lăuda; până și Panaiotaros, când veni să-l 
sărute pe mort, nu putu să-și ascundă o lacrimă: „lartă-mă, și 

Dumnezeu să te ierte", murmură el, punându-și buzele groase 
pe fruntea rece a răposatului. Venise și bătrânul Ladas să-i dea 
ultimul sărut; cercetă cu ochii săi iscoditori ograda boierească; 
prin gând i se perindară într-un cortegiu bogat viile, ogoarele, 
măslinii, grădinile mortului și oftă: „Păcat de atâta avere! Mihe- 
lis are s-o dea repede de istov. Trebuie să fiu cu ochii-n patru... 
Nu mi-e teamă decât de popă 1" 

Baba Madalenia vru să înceapă un bocet; își trase basmaua 
neagră de pe cap și-și despleti părul, dar 


Mihelis întinse braţul și. O dădu deoparte: 

— Să nu aud niciun țipăt! Spuse el. 

La marginea gropii, săpată proaspăt, învățătorul rosti o 
cuvântare. Drept început, o porni de la Grecia antică, de la 
Miltiade, Temistocle şi războaiele medice; apoi trecu la 
Alexandru cei Mare și la vremea lui Hristos, făcu istoricul 
Imperiului bizantin, stărui mult când aduse vorba despre sfânta 
Sofia și despre 

129 

9 - Hristos răstignit a doua oară - voi. Il 


Împăratul Vasile Bulgaroctonul; în sfârșit, foarte emoţionat și 
leoarcă de sudoare, ajunse la căderea Con- stantinopolului. La 
acest punct, izbucni în hohote de plâns... Și tot poporul vui ca o 
furtună, când îl auzi că strigă într-un delir frenetic: „Din nou, 
după ani, după secole, el o să fie din nou al nostru!” Răsuflă o 
clipă, își șterse sudoarea de pe faţă și, luându-și avânt, trecu 
repede peste anii de robie și se opri la revoluţia naţională din 
1821, De aici, un salt îndrăzneţ îl readuse pe marginea gropii 
deschise de la pi- cioarele lui, la boierul Patriarheas. 

Obosit de lunga incursiune prin istorie și veacuri, făcu o pauză 
să răsufle din nou și să-și șteargă ochelarii mici, care se 
aburiseră de sudoare; apoi își adună toate puterile și începu să-l 
laude pe răposat. 

— Regretatul Gheorghios Patriarheas, strigă el, a fost un 
strănepot neaoș al grecilor antici; a fost un nepot neaoș al 
marelui imperiu bizantin; a fost un fiu neoaș al eroilor din 1821. 
Acest boier evghenicos năzuia spre împlinirea misiunii veșnice a 
neamului nostru grecesc: lupta omului pentru libertate! În 
ceasurile de primejdie era cel dintâi care făcea din pieptul său 
pavăză împotriva gloanţelor dușmanului, fiind totdeauna gata 
să-și jertfească viaţa. Asemenea lui Alexandru cel Mare, 
Gheorghios Patriarheas păstra nestinsă făclia gmdirii, aici, în 
străfundurile Asiei, și nu lăsa barbarii să înăbușe lumina 
elenismului. 

Moartea lui Gheorghios Patriarheas ar fi pentru nea- mul 
nostru o catastrofă naţională dacă n-ar lăsa în urma lui un fiu 
vrednic de el, Miheâis, care va continua tradiția eroică a 
gloriosului său părinte... 

Toţi sătenii crezură pentru un moment cele ce spu- 


— Nea învățătorul; văzură, pentru întâia oară, ce mare erou le 
era dat să piardă, și începură să plângă. Mihelis, nemișcat pe 
marginea mormmtului, privea sicriul care era coborât în 
pământ; nu se gândea decât la un singur 


Jucru - la vorbele acuzatoare ale popii: „Tu l-ai omorât; tu...” 
lanacos și Costantis îl luară fiecare de câte un braț și-l 
conduseră în tăcere acasă, la gospodăria rămasă orfană. Dar în 
urechile lui Mihelis răsu- nau tot timpul vorbele acelea cumplite: 
„Tu l-ai omorât; tu...” și nu era în stare să rostească un cuvânt. 

Oând ajunseră acasă și închiseră poarta în urma lor, 

Mihelis se duse și se prăbuși în mijlocul curţii, acolo unde 
fuseseră depuse dimineața rămășițele pământești ale tatălui 
său. Se plecă, sărută ţărâna ogrăzii, apoi se ridică deodată într- 
un salt ușor, stăpânit de o bucurie nemăxturisită, ce pornea din 
fibrele cele mai adânci ale fiinţei lui, de la rădăcina măruntaielor 
sale. O chemă pe baba Madalenia. 

— Fă-ne trei cafele, porunci el. Taie cocoșul alb și pregătește- 
ne masa; repede! 

Cei doi prieteni îl priveau îngrijorați și uluiţi. Mihelis avea ochii 
plini de lacrimi, dar vocea îi era hotărâtă și voioasă. Străbătu în 
goană toată casa, din hrubă și până în pod, ca și' cum ar fi 
cercetat-o pentru prima oară; intră în chilere, destupă 
chiupurile, ciocăni butoaiele să vadă dacă sunt pline, deschise 
sipetele... 

Apoi veni și se așeză la masă; îl puse pe lanacos în dreapta și 
pe Costantins în stânga lui, umplu paharele cu vin, îl ridică pe al 
său și zise: 

— Tot ce a îndrugat învățătorul la cimitir despre tatăl meu 
erau minciuni. Tatăl meu n-a fost un erou, nu și-a făcut 
niciodată pieptul pavăză în faţa primejdiei, n-a izbutit niciodată, 
în toată viaţa lui, să ia o hotărâre curajoasă; a fost un om de 
treabă, atâta tot, căruia îi plăcea viaţa liniștită și traiul bun. Dar 
tot ce a spus învățătorul despre neamul nostru grecesc e 
adevărat. Orice grec de pe această lume, chiar și cel mai umil, 
chiar neștiutor de carte, este, fără s-o știe, un bărbat mare; 
drept aceea, el are și o mare răspundere. Orice grec care nu ia, 
măcar o singură dată 

131 

9* 


În viaţa lui, o hotărâre curajoasă își trădează neamul, în timp 
ce vorbea învățătorul, mi-am dat seama că eram în primejdie să 
apuc și eu pe drumul pe care a mers tatăl meu, pe drumul cel 
mai neted, cel mai ușor. Și atunci am înţeles dintr-o dată ce am 
de făcut: 

Vreau să apuc drumul pe care a apucat neamul nostru cu mii 
de ani în urmă... 

— Care drum? Întrebă lanacos, ascultând cu tulburare 
cuvintele prietenului său. Care drum, 

Mihelis? 

— Acela care urcă. Pentru aceea vă cer să-mi daţi o mână de 
ajutor, dragi tovarăși și prieteni. Deseară, când s-o întuneca, să 
ne urcăm pe Sarachina și să-i căutăm pe Manolios și pe 
părintele Fotis. Toată noaptea, în timp ce-l privegheam pe tatăl 
meu, în cap mi se învârtea într-una un gând, fără să pot lua vreo 
hotărâre; dar azi, la cimitir, am luat hotărârea. Deseară, când o 
să ne întâlnim laolaltă toţi cinci, o să vă spun despre ce e vorba. 
Fraţilor, vă cer să fiţi alături de mine. 

— Vom fi cu tine, Mihelis, până la moarte! Exclamară într-un 
glas cei doi prieteni. 

Ciocniră paharele și nu mai scoaseră nicio vorbă. 

Către seară, părintele Fotis și Manolios ședeau în faţă peșterii 
lor și discutau. Abia se înapoiaseră din satele de primprejur, 
unde se duseseră să-și ajute tovarășii Să găsească de lucru; 
erau obosiţi amândoi, fiindcă mărșăluiseră toată ziua prin colbul 
de la câmpie, topiţi de văpaia soarelui. La întoarcere se 
întâlniseră cu moș Hristofis și aflaseră că boierul Patriarheas 
murise și că fusese înmormântat chiar în ziua aceea. 

— Păcat de așa bunătate de moară, că a încetat să mai 
lucreze și să producă scârnă și bastarzi! Spuse chirigiul cel hâtru 
de gură. Știu că au rămas la vă- 

132 


Duve pe meleagurile noastre! ... Să-i fie ţărâna ușoară! 

lar voi, șteoalfelor, să aveţi parte de o viaţă cât mai lungă i 

— Când a murit? Cum s-a întâmplat? Vorbește ca lumea, moș 
Hristofis! 

— Păi să vedeţi! După câte am auzit, cică a mâncat în ajun, la 
nunta fiicei lui, doi purcei de lapte; se pare că voia să 


pregătească aceeași soartă și unui curcan, dar taman când a 
vrut să pună mâna pe ei, i-a amorţit braţul drept. E-au întins în 
patul lui, iar dimineaţa l-au găsit ţeapăn. Imvăţătorul a rostit un 
logos ca de zile mari, acoperindu-l cu laude și preamărindu-l în 
neam de neamul lui, dar să fiu al dracului dacă am priceput o 
iotă! Am început să plâng și eu, pentru că vedeam că așa 
făceau toţi. După aceea, am luat un pumn de pământ și l-am 
aruncat peste el. Mă tem că i s-a aplecat’ de atâta pământ! Asta 
i-a fost cel din urmă purcel de lapte! Dumnezeu atotputernicul 
odihnească-i pântecul acolo, în mormânt! 

După ce spuse acestea, chirigiul dădu să plece; dar se opri, 
șovăi o clipă șistrigă, prăpădindu-se de râs: 

— O fi adevărat, taică părinte Fotis, că poarta raiului e îngustă 
de tot? Cică âia grași nu pot să treacă neam prin ea. Dar noi 
ăștia trei, noi o să trecem, nu-i așa? Trăiască sărăcia! 

Chirigiul se dusese în treaba lui și acum, în faţa peșterii lor, 
părintele Fotis îi spunea lui Manolios: 

— Moș Hristofis are o gură păcătoasă, dar tot ce-a spusele 
adevărat. Omul bogat e foarte greu să fie izbăvit. Pentru 'eă nu-i 
de ajuns să fie cumsecade; căci, deși știe foarte bine că pe lume 
există mulţi flă- mânzi, el nu se îndură să-și împartă avuţiile la 
cei sărmani: o face pe prostul, fiindcă s-a obișnuit rău, nu are 
curaj... Acum să vedem ce-o să facă Mihelis; acum are prilejul să 
arate ce-i în sufletul lui! 

— Eu am încredere în Mihelis, spuse Manolios. 

133 


— Să te-audă Dumnezeu! Numai că eu am văzut atâtea în 
viața mea... 

Napucă să-și termine vorba, că cei trei prieteni sosiră la 
peșteră; preotul și Manolios se ridicară în picioare. 

— Mângmerile noastre, Mihelis! Ziseră ei. Dumnezeu să-i 
odihnească sufletul în pace! 

Apoi se așezară iar jos, toţi cinci. Câtva timp nu spuse niciunul 
nimic. În cele din urmă, Mihelis grăi: 

— Părinte, fraţilor și tovarășilor, trebuie să vă spun că l-am 
plâns pe tatăl meu; sunt carne din carnea lui; m-a durut când a 
murit, Dar totodată am simţit — 

Dumnezeu să mă ierte! — Că am devenit deodată mai liber, 
parcă am scăpat de o greutate care mă apăsa. Simt că de acum 


încolo eu singur, și numai eu, am să dau socoteală pentru 
fiecare din faptele mele. 

In fața mea se deschid două drumuri: unul pe care mă târa 
tatăl meu, și altul, mult mai greu, pe care mă cheamă Hristos... 
Pe care din cele două drumuri să-l aleg? Azi-dimineaţă, la 
cimitir, am ales - și am venit să vă împărtășesc, aici, astă-seară, 
care e hotărârea mea și să vă cer, durnitale, părinte, și vouă, 
prieteni, să mă ajutaţi. 

Tăcu și puse mâna pe genunchiul părintelui Fotis, ca și cum i- 
ar fi cerut ajutor. Preotul luă mâna lui 

Mihelis și i-o strânse în palmele lui străvezii, descărnate. 

— Fiule, spuse ei, suntem alături de tine în ceasul ăsta greu. 
Vorbește; ai încredere în noi. 

— Tatăl meu a moștenit de la tatăl lui, care și el, la rândul lui, 
a moștenit de la bunicii săi, mult pământ și mulţi pomi roditori. 
Inaintașii mei sau bucurat din plin de toate acestea. Din când în 
când, aruncau câfe o fărâmitură săracilor și închideau ochii 
mulţumiţi că și-au făcut datoria. Așa credeau ei... Așa credeam 
și eu... până în ziua când, datorită lui Manolios și păria- 

134 


Ţelui Fotis, Dumnezeu mi-a deschis ochii, și atunci am văzut; 
mi-a deschis inima, și atunci am suferit. Astăzi am luat o 
hotărâre: vreau să-mi împart averea întreagă săracilor. N-am să 
păstrez pentru mine nici măcar fărâmitura pe care strămoșii mei 
o aruncau celor flămânzi. Dau totul, părinte, obștii dumitale de 
pe Să- rachina. la totul! 

Ceilalţi patru ascultau cu capetele plecate. Când 

Mihelis termină, multă vreme niciunul dintre ei nu înălţă 
capul. Pe neașteptate, în întunericul nopţii ce se lăsase, se 
auziră suspinele părintelui Fotis, care plângea. Atunci lanacos, 
nemaiputându-se stăpâni, se aruncă, îl cuprinse pe Mihelis în 
braţe și-l strânse cu putere; încercă să spună ceva, dar vorbele i 
se încurcau în gură, și începu să râdă și să joace. La urmă, izbuti 
să lege câteva cuvinte: 

— Dăruiesc și eu măgărușul meu obștii de pe Să- rachina! N- 
am nimic altceva pe lume. la-l, părinte! 

Părintele Fotis se ridică și își puse amândouă mâinile pe capul 
plecat al lui Mihelis. 

— Fiul meu, spuse el, în viaţa mea am fost adăpat cu multe 


amărăciuni, dar acum am uitat totul. Să-ţi răsplătească 
Dumnezeu, dragul meu Mihelis, și în lumea asta și în cea 
veșnică! In clipa asta tu mântuiești de la rușine și moarte mii de 
suflete, pe fugarii de aci și pe copiii lor, și pe copiii copiilor lor, 
generaţii și generaţii întregi. Fii binecuvântat Mihelis | 

Manolios încă nu-și ridicase capul; plângea. Niciodată nu 
simţise o bucurie mai mare, nici măcar atunci când apăruse în 
poarta agiei și se îndrepta spre platanul de care trebuia să fie 
spânzurat... Acum vedea că sămânţa lui Hristos este 
atotputernică și biruia toate avuţiile pământului. E ușor să aduci 
jertfă lui 

Dumnezeu când n-ai nimic, dar e greu atunci când stăpânești 
totul. Mihelis jertfea totul. Și Manolios, gâtuit de bucurie și 
emoție, stătea nemișcat, cu capul 

135 


Plecat, fără să poată rosti o vorbă... Deodată, se ridică, îl 
strânse în braţe pe Mihelis și-l sărută. 

Costantis privea și ascultă cu inima strânsă. „Eu n-am dat 
nimic, își spunea el; n-am făcut nimic; n-am părăsit nimic de 
dragul lui Hristos, nici pe copiii mei, nici pe femeia mea, nimic, 
nimic...” 

Noaptea era frumoasă în seara aceea. Luna apăruse pe 
neașteptate și se ridica pe cer liniștită, zâmbitoare, revărsându- 
și mierea albă peste muntele Sarachina. 

Mihelis privea tăcut luna, care își răspândea lumina dulce 
deasupra lumii. Işi simţea și el inima strânsă: 

„N-am niciun merit, niciunul, își spunea în sinea lui. Tot ce fac, 
fac nu din bunătate, ci de teamă. Mi-e teamă că mi-am ucis tatăl 
prin purtarea mea. Îmi simt cugetul încărcat cu un păcat 
îngrozitor. Şi dau totul ca să mă ușurez, ca să uit, ca să pot 
dormi, ca să nu mai aud acele cuvinte înspăimântătoare: «Tu l- 
ai omorât; tu!»” 

A doua zi, când în sat explodă bombă că Mihelis își lăsa toată 
averea zdrenţăroșilor de pe Sarachina, pă- rintele Grigoris se 
repezi în uliţă cu papucii lui prăpădiţi, fără brâu, fără potcap, cu 
părul vâlvoi, și alergă la casa boierului, în nădejdea că-l va mai 
găsi pe Mi- helis acolo. 

Găsi poarta deschisă, urcă treptele scării două câte două și 
dădu peste Mihelis așezat în faţa ferestrei, scriind. li scria lui 


Mariori; se chinuia de mult timp să ticluiască o frază prin care 
să-i spună logodnicei lui cât de tare o iubește și, în același timp 
că e nevoit s-o părăsească. Scria, ștergea cu condeiul și scria 
din nou; frazele i se păreau prea aspre, prea crude; unul și 
același cuvânt nu putea să cuprindă laolaltă dulceaţa dragostei 
și amărăciunea despărțirii; „veșnic” și „niciodată” erau două 
vorbe cu totul deosebite; ceea ce căuta Mihelis era un singur 
cuvânt care să cuprindă 
136 


Laolaltă aceste două prăpăstii ameţitoare din străfundul inimii 
omenești. 

In clipa aceea, părintele Grigoris năvăli în cameră ca un 
uragan întunecat, cu anteriul fâlfâindu-i în vânt. 

— Ce-i această nouă nenorocire de care aflu, Mihelis? Strigă el 
gâfâind. Faci pomană cu averea tatălui tău, dând-o 
zdrenţăroșilor de pe Sarachina? Săvârșești o crimă! O crimă! 
Rușine 1 

Mihelis strânse și rupse scrisoarea pe care o scria. 

Se uita la preotul ce-și ieșise din fire și tăcea. 

— N-ai niciun pic de respect pentru memoria lui taică-tu? Nu-i 
de ajuns că l-ai omorât, acum îl mai tai Și în bucăţi, să-l împărţi 
desculţilor și haimanalelor? Nu ţi-e teamă de Dumnezeu? 

— Dar tocmai pentru că mi-e teamă de Dumnezeu, părinte, 
fac ceea ce fac. La ce-ţi folosește, spune 

Hristos, să ţii toate poruncile? Numai atâta nu-i de ajuns. 
Vinde-ţi avutul și împarte-l săracilor, dacă vrei să intri în 
împărăţia cerurilor. Așadar, părinte, nu fac decât să mă supun 
poruncii lui Hristos. De ce ţipi la mine? 

Popa Grigoris înnebunea de furie; se învârtea prin odaie ca o 
fiară în cușcă și-și mușca mâinile de tur- bare. 

— De ce nu-mi răspunzi, părinte? Mă supun, da sau nu, 
poruncii lui Hristos? Da, sau nu? Răs- punde 1 

— Surpi temeliile societăţii, asta pot să-ţi spun 1 

Declar desfăcută logodna cu fiică-mea, poftim răspunsul meu! 
Nu vreau să te mai am de ginere. N-o să treacă mult și-o să te 
văd cutreierând ulițele satului cu o traistă pe umăr, cerșind! 

— Şi ce pierd cu asta, dacă o să câștig împărăţia cerurilor? 
Rosti Mihelis liniștit. Ce preţ are viaţa asta de aici, de pe 
pământ, părinte? 


137 


— Ești nebun; nu știi ce vorbești; ești un zălud! 

— Sunt creștin, părinte, și nimic altceva. 

— Am să te afurisesc de pe amvon, pe tine și ne dascălul tău, 
Manolios. Sunteţi niște trădători. Da, niște trădători; amândoi; 
ba toţi trei, împreună cu banditul de popa Fotis! Da, da, nu 
căsca ochii ca niște cepe! Știu secretul! 

— Secretul? Făcu Mihelis mirat. Care secret? 

— Bolșevicilor | Primiţi îndemnuri de la Moscova ca să surpaţi 
religia, patria, familia și proprietatea, cele patru mari temelii ale 
lumii! Manolios - bleste- mat fie el în vecii vecilor! — Este șeful 
vostru; - iar popa Fotis a venit de la mama dracului și 
propovăduiește drept o nouă Evanghelie ordinele Moscovei 1 

— Atunci înseamnă că și Hristos e bolșevic! Făcu 

Mihelis. 

— Așa cum l-aţi pocit voi, după chipul și asemănarea voastră, 
este! Dar acela nu-i Hristos, ci Anti- hrist! 

Mihelis își pierdu cumpătul și sări în sus. 

— Ba așa cum l-aţi pocit voi, popii, mitropoliţii, bogătașii! Prin 
voi, Hristos a devenit un biet moș 

Ladas, cămătar, șiret, făţarnic, mincinos și laş, cu lăzile pline 
de lire turcești și englezești... Şi apoi, Hristosul acesta al vostru 
a căzut la învoială cu toți puternicii pământului, ca să-și pună la 
adăpost pielea și punga! 

— Ne declari război, chir Mihelis? Mugi popă, împroșcând tot 
peretele cu scuipat. 

— Nu declar niciun război, ci predic dreptatea. 

Dar dacă o să tăbărâţi pe noi, o să ne luptăm. Adevăratul 
Hristos e cu noi; și-o să vezi că într-o zi Sara- china cea 
zdrenţăroasă o să doboare Licovrisi, satul bogat al cuconilor! 

Popa sări ca ars; își lovi fruntea cu mâna, ca și când ar fi 
priceput pe neașteptate despre ce e vorba. 

138 


— De aceea, care va să zică, ţi-ai împărţit ogoarele și easele 
sarachinioţilor! Ca să-și pună piciorul în 

Lieovrisi și să ne înghită pe toţi! Dar n-o să intre ei în satul 
nostru, nu! N-o să le meargă! lar dac-or veni, o să-i gonim. Cât 


despre măslinii, grădinile și ogoarele tale, au să rămână 
nesăpate, neudate și au să se usuce, pustiite. lată, ridic mâinile 
și jur! Duminica ce vine o să mă urc pe amvon și o să arunc 
anatema asupra voastră! 

Cu această ameninţare, popa plecă, trmtind ușa după el. 
Mihelis îl privea de la fereastră cum străbate curtea, târșâindu-și 
papucii vechi și ponosiţi; anteriul ce-i flutura în vânt umplu o 
clipă poarta, apoi dispăru în uliţă. Mihelis auzi câtva timp dinii 
care lătrau speriaţi la trecerea sfinţiei sale. 

Se așeză din nou în faţa ferestrei și se apuca iar de scrisoarea 
pentru Mariori. De data asta, găsea cuvintele care-i trebuiau; îi 
scrise logodnicei sale cum tatăl ei, preotul, plecase chiar atunci, 
furios pe el din pricină că s-a hotărât să urmeze cuvintele lui 
Hristos și să-și împartă averea săracilor, și cum i-a spus că strică 
logodna... Şi, aici, Mihelis începu să-i vorbească deschis despre 
dragostea lui; îi explică lui Mariori că ea îi stăpânește gândul și 
inima zi și noapte și că viaţa lui fără dânsa ar fi aspră, ca un 
urcuș greu și fără bucurii. li mărturisi dragostea lui și, pe măsură 
ce i-o mărturisea, această dragoste creștea sau, mai degrabă, îi 
umplea inima eu o pasiune pe de-a-ntregul nouă. 

S-ar fi zis că fiece cuvânt de dragoste, așternut pe hârtie ca s- 
o mângâie pe Mariori, stârnea un simțământ care, cu o clipă mai 
devreme, înainte de a fi expri- mat, nu exista... Și, pe 
neașteptate, lui Mihelis i se păru că viaţa fără Mariori ar fi un 
martiriu de nesuportat... Ochii i se umplură de lacrimi. 

— Nu știam că o iubesc atât de mult. Murmură el. 

Nu știam ,, 

189 


În această vreme, părintele Grigoris trecu pe la fra- tele său, 
învățătorul, apoi pe la moș Ladas, și după aceea pe la gospodarii 
mai înstăriți din sat. Le arătă cum stau lucrurile, le spuse că-i 
păștea o mare primejdie pe toţi, îi convinse că oamenii cinstiţi și 
gos- podarii cu stare trebuie să se unească și să-l lovească pe 
Antihrist în moalele capului, și cât mai repede, înainte de a-l lăsa 
să se întărească și să molipsească satul. Numai învățătorul făcu, 
sfios, câteva obiecţii, dar fratele lui se burzului, ţipă la el, și 
învățătorul tăcu mâlc. 

Se înţeleseră că în ziua când sarachinioţii vor veni să pună 
stăpânire pe proprietăţile lui Patriarheas, să-i gonească cu forţa, 


iar duminică viitoare, după slujbă, părintele Grigoris să 
rostească anatema, la început nu- mai împotriva lui Manolios, 
șeful lor, și apoi, dacă n-or să se căiască, și împotriva tovarășilor 
lui: Mihelis, lanacos, Costantis și ceilalți. „Toată neghina, strigă 
părintele Grigoris, să fie aleasă și aruncată din satul nostru, să 
nu rămână decât grâul curat 1” Apoi, după ce totul fu pus la 
cale, popa se grăbi să se întoarcă acasă pentru a-i scrie fiicei 
sale. li povesti halul în care a decăzut pricopsitul ei de logodnic 
și-i atrase luareaaminte că ar fi bine să-l șteargă din inima ei. O 
să-i găsească el, adăugă popă, un bărbat mai înţelept și mai 
evlavios atunci când, cu puterea lui Dumnezeu, o să se facă 
bine și o să se întoarcă din. Nou acasă. Și, în încheiere, îi mai 
spunea că trebuie să-i mulţumească numai lui Dumnezeu că 
Mihelis și-a dat arama pe faţă și s-a arătat ce ticălos e, înainte 
de a apuca să se facă nunta! 

După aceea, părintele Grigoris îl chemă la sine pe 

Panaiotaros, căruia îi spuse: 

— Bagă de seamă, Panaiotaros, îţi dau o sarcină mare. Du-te 
din când în când și aruncă-ţi ochii printre cei de pe Sarachma. 
Caută de vezi ce fac și ce 

140 


Nun; Pe urmă, vino să ne dai de veste. Ne ameninţă ne toți 
aceiași dușmani, dar tu ai mâini vânjoase și s-ar 

— Î «ti? Î-n ri cq alrpm nfM/r» i» Nc fina putea ca în curând 
să avem nevoie de tine. 

Mi-e scârbă de voi, de toţi, răspunse Panaiota- ros. Dar ce 
care m râcâie mai mult sunt icioglanul ăla'de Manolios, care 
face pe Hristos, și neisprăviţii lui de părtași, cărora le-a intrat în 
cap că-s apostoli. Numai pentru asta intru în slujba voastră, că 
altfel mi-e scârbă de voi! 

Popa îi întinse mâna să i-o sărute, dar Panaiotaros îi întoarse 
spatele și deschise ușa. 


— Eu n-am sărutat niciodată mâini și poale pișate, pufni el, și 
păşi pragul. 

In duminica următoare, satul întreg se adunase, disde- 
dimineaţă, la biserică. Printre bărbaţii și femeile de acolo, unii 
erau neliniștiți, alţii veseli. Fuseseră cărați până și bolnavii, ba 
chiar și copiii mici, ca să vadă bine și să nu uite niciodată ce 


păţesc aceia care îl reneagă pe Hristos. 

Biserica vuia ca un stup de albine, răvășit de un bărzăune 
care a pătruns în el să-l jefuiască. Moș Ladas stătea în picioare, 
în strană epitropilor, cu pieptul umflat. În cinstea acestei zile 
solemne se îndurase să-și încalțe ghetele; le cumpărase de la 
târg în vre- mea de demult când fusese ginere, și nu le încălţa 
decât o dată pe an, la Paști. Acum picioarele i se îngroșaseră și 
ghetele îl strângeau, îl rodeau, astfel că mergea cu ele ca un 
șontorog. De aceea, când pleca de acasă, le lua în mână și nu le 
încălța decât când ajungea la biserică; iar după ce se termina 
slujba, le scotea din picioare și se întorcea acasă cu ele la 
subsuoară. 

Venise acolo și Panaiotaros, care nu mai călcase în biserică de 
luni de zile; faţa ciupită de vărsat îi strălucea de bucurie; își 
pusese o ţigară la ureche, s-o ruineze după ce se va termina cu 
anatema. 

141 


Baba Madalenia, foarte tulburată, îmbrăcată în negru, venise 
și ea să ia parte la umilirea nepotului ei, Antihristul, ale cărui 
nelegiuiri umpleau de rușine neamul ei de oameni cinstiţi. 
Spusese totdeauna că învăţătura multă înseamnă pierzania 
acestei secături de băiat, și acum se bucura că prezicerea i se 
adeverise și că zevzecul încăpuse pe mâna Satanei. 

Venise și Mihelis, palid, mâhnit, îmbrăcat în doliu, în ultimele 
nopţi nu putuse să închidă ochii de loc de câte ori ațipea câte 
puţin, în zori, își vedea îh vis tatăl, care îl privea aspru și dădea 
din cap, de parcă îl blestema. Impreună cu el veniseră și lanacos 
cu Costantis, urmaţi la câţiva pași de Antonis, bărbierul, și de 
grăsanul Dimitros, măcelarul. 

— Am să tai un miel, îi spunea Dimitros bărbierului, și am să-l 
duc pe Sarachina, să sărbătorim afurisirea. Vino și tu să guști o 
bucăţică. 

— lar eu am să mă duc să-l rad pe Manolios și să-i dau pe cap 
cu apă de levănţică, din aceea bună, de- clară bărbierul. Chiar 
am în buzunar sculele de râs și sticluța. 

Invăţătorul se așeză alături de strana ţârcovnicului, în 
dreapta, ca să ţină isonul. Era posomorât, deoarece nu aprobă 
câtuși de puţin această ceremonie neomenoasă, în sinea lui își 
spunea că era un lucru nedrept, o răzbunare personală, pornită 


dintr-o patimă josnică, dar nu cuteza să ridice capul. De când 
era mic prin- şese frica popii G'rigoris, fratele lui mai mare, care- 
| bătea fără milă; nici acum nu se dezbărase de teama acestuia, 
cu toate că era flăcău tomnatic, ajuns la șaizeci de ani. 

Părintele Grigoris apăru în biserică furios, pornit, cu barba-i 
albă despicată în două, ca un proroc. Incepu slujba și o termină 
repede, dând-o peste cap; era grăbit; și sătenii erau grăbiţi. Se 
urcă apoi pe amvon; toţi oamenii ridicară feţele și-l priviră cu 

142 


Groază. Clopotul începu să sune ca de moarte, ca și s-ar fi 
prăpădit un suflet, d | m pp pe sus, din înălțimea amvonului, 
părintele Grigorâs își roti ocnu P6 deasupra turmei sale. Işi 
înăspri privirea, își îngrașă glasul. 

— Fraţi creștini! Strigă el cu o voce tare, ce răsună până în 
înaltul boitei. Fraţi creștini, biserica e o stână, credincioșii sârrt 
oile, Hristos e păstorul, iar preotul e reprezentantul lui Hristos. 
Când o oaie e atinsă de molimă, păstorul o scoate din stână, ca 
să nu le molipsească și pe celelalte, și-o alungă departe, în 
prăpastie, ca să moară acolo, îl doare inima că pierde o suflare, 
dar are datoria să fie nemilos, spre a-și salva restul turmei... O 
oaie din stâna noastră creștinească are râie, fraţi creștini; 
acesta e Manolios. Eî s-a ridicat împotriva lui Hristos; suntem 
datori să-l lovim fără milă în creștetul capului. S-a ridicat 
împotriva patriei, a familiei, a proprietăţii și flutură un steag al 
lui, un steag roșu, ca să ne arunce pe toţi în sânge. Primește 
ordine de la Moscova; credinţa, patria, cinstea sunt în primejdie. 
Manolios e un bolșevic! 

Suntem datori să aruncăm asupră-i anatema, să-l despărţirn 
de oile sănătoase și să-l izgonim în prăpastia 

Satanei, să-i dăm brânci în ea, ca să ne salvăm noi, ceilalţi. 
Acum am să mă dau jos din amvon și-am să-i alung! 

Cobori din amvon. Paracliserul îi ieși înainte cu o căklărușă 
plină de agheasmă. Popa muie pămătuful de busuioc în 
căldărușă, stropi în sus și strigă cu glas tunător:? * 

— Piei din mijlocul nostru, piei din mijlocul nostru, afurisituăâe! 

Făcu un pas, stropi din nou în toate ungherele și strigă iarăși: 

— Piei din mijlocul nostru, piei din mijlocul nostru, afurisituâe! 

143 


Străbătu astfel biserica de la un capăt la altul, ca și cum 
Manolios s-ar fi aflat acolo, nevăzut, în aer, și slujitorul lui 
Dumnezeu îl alungă pas cu pas. Ajunse până la ușa bisericii, 
stropind neîncetat aerul. Sătenii se dădeau la o parte cu groază, 
ca și cum s-ar fi temut să nu-i atingă umbra blestemată ce se 
retrăgea pas cu pas și era izgonită din biserică. 

Ajuns la ușă, popa mai scutură o dată cu toată puterea 
pămătuful, apoi se întoarse către săteni. 

— Strigaţi de trei ori, fraţi creștini, strigaţi cu toţii: „Afurisit să 
fie Manolios!” 

Din toate piepturile ţâșni un strigăt ce cutremură biserica; 
întreaga asistenţă ridică mâinile ameninţător și strigă de trei ori: 

— Afurisit să fie Manolios! 

Popa stropi prin biserică pentru ultima oară, strigând: „Piei din 
mijlocul nostru, piei din mijlocul nostru, afurisitule 1” și închise 
ușa apăsat. Cei de faţă răsuflară ușuraţi, ca și când Demonul ar 
fi ieșit afară și aerul s-ar fi însănătoșit. 

Popa se întoarse și se opri în mijlocul bisericii. 

— De azi încolo, fraţi creștini, nimeni, nimeni să nu se apropie 
de el! Nimeni să nu întindă braţul să-i dea o bucată de pâine sau 
un pahar de apă! Nimeni să nu deschidă gura să-i spună bună 
ziua! lar cine îl întâlnește, să scuipe de trei ori la pământ și să-l 
ocolească. S-a lepădat de Hristos, și Hristos se leapădă de el 1 A 
călcat în picioare religia, patria, familia, proprietatea, și ele îl 
calcă acum în picioare! 

Piei din mijlocul nostru și să ai parte de focul ghee- nei! Amin! 

— Amin! Strigă mulţimea într-un urlet de bucurie. 

— Amin 1 mugi mai tare decât toate celelalte, vo- cea 
înfricoșătoare a lui Panaiotaros. 

În aceeași clipă, un glas potolit, desprins de cele- lalte, se auzi 
în mijlocul bisericii. 

144 


— Părinte, Manolios nu e singur. Și eu sunt împreună cu el 1 
Afurisește-mă și pe mine, Mihelis Pa- triarheas. 

Numaidecât răsună un alt glas, vibrând de mânie: 

— Și pe mine, lanacos, marchitanul și factorul. Și eu sunt 
împreună cu el! 

— Şi pe mine, Costantis, cafegiul. Şi eu sunt împreună cu el! 

In biserică se produse deodată o mare vânzoleală. 


Sătenii se dădură la o parte, făcând gol în jurul celor trei 
prieteni și lăsându-i singuri în mijlocul bisericii. 

Glasul popii Grigoris tună: 

— O să vină și râhdul vostru, îngeri ai Satanei, nu vă grăbiţi! 
Biserica lui Hristos e îngăduitoare și milostivă; ea vă lasă timp 
să vă căiţi. Trăsnetul lui 

Hristos atârnă deasupra capetelor oamenilor și așteaptă cu 
răbdare. Vă las, deci, în milostivirea Celui de sus! 

— Cel de sus o să ne judece cu dreptate, părinte, strigă 
lanacos. Avem încredere în el. Dumnezeu e acela care o să ne 
judece, nu dumneata! 

— Dumnezeu v-a judecat prin gura mea! Răgi popă, din ai 
cărui ochi ţâșneau scântei. Eu, preotul vostru, sunt în Licovrisi 
glasul lui Dumnezeu! 

— Numai o inimă curată e glasul lui Dumnezeu î îi întoarse 
vorba Mihelis. Şi inima noastră, părinte, e curată! 

Apoi, întorcându-se către cei doi prieteni ai lui, le zise: 

— Haideţi, fraţilor, să plecăm. Să ne scuturăm picioarele de 
colbul din Licovrisi. Rămâneţi cu bine, consăteni! 

Nimeni nu scoase o șoaptă. Femeile se închinau îngrozite, își 
scuipau în sân și murmurau: „Kyrie eleison! Kyrie eleison!” 

— Rămâneţi cu bine, consăteni! Repetă Mihelis. 

145 

10 


Lărktosul nostru e sărac, prigonit; bate la porţi și nimeni nu-i 
deschide. Hristosul vostru e urţ boier bo* 

Gât; se are bine cu aga; își zăvorăște poarta și mănâncă pe 
săturate, Hristosul vostru, ghiftaftul, trâmbiţează:, Această lume 
e dreaptă, cinstită, milostivă; îmi place de ea. Afurisit să fie 
oricine va cuteza să ridice mâna și să o zdruncine!" Hristosul 
nostru, desculțul, privește trupurile flămmzite, sufletele asuprite 
și strigă: „Această lume e nedreaptă, necinstită, nemiloasă; 
trebuie dărâmată!" 

Părintele Grigoris își snmeţi odăjdiile de pe el și se repezi la 
cei trei, răcnind: 

— Bolșevicilor, pieriţi din sălașul lui Dumnezeu! 

Sătenii erau aţâţaţi. Moș Ladas sări din strana epitropuor, 
Panaiotaros ridică pumnul, câteva glasuri strigară cu tulburare: 

— Plecaţi de aici! leșiţi afară | Pieriţi din mij- locul nostru! 


Lanacos se repezi să dea cu pumnii, dar Mihelfe îl apucă de 
braț. 

— Să mergem, zise el. Să-l lăsăm pe Dumnezeu să judece! 

Și ieși din biserică, însoțit de lanacos și de Costantis. Antonis, 
bărbierul, şi Dimitros, măcelarul, se desprinseră pe furiş din 
mulțime și porniră după ei, ceva mai în urmă. 

In spatele celor trei prieteni se auri deodată o voce 
șuierătoare: _ 

— Ne părăsești, Costantis, hai? lţi lași femeia și copiii de 
izbeliște, și pleci, afurisituâe? 

Costantis se întoarse să vadă cine-i. Zărindu-șj, nevasta, care 
alerga cu părul despletit în vânt, se opri din dram și șovăi. Dar 
lanacos îl trase cu forţa s 

— Haide, haide, nu te mai uita în urmă! 


XV 

Părintele Grigoris e întoarse acasă mâniat foc, ca și când 
trăsnetul pe care îl dezlănțuise împotriva celorlalți s-ar fi abătut 
asupra lui. 

„Cuvântul preotului ar trebui să aibă puterea de a ucide, 
gândea el. Să zică: «Anatemă!», și omul pe care-l blestemă să 
cadă pe loc mort! Numai așa lumea ar scăpa de lepădături și pe 
pământ ar domni pacea și dreptatea.” 

li defilară prin minte oamenii pe care i-ar ucide, dacă ar avea 
această putere. Intâi și întâi, pe Mano;; lios; ăsta e cel mai 
primejdios, pentru că nu-i poţi găsi niciun cusur; nu fură, nu 
blestemă, nu minte, nu păcătuiește cu femeile... Deci, el ar fi 
primul. 

Imediat după el, sau mai bine împreună cu el, ar urma canalia 
aceea de popa Fotis. Il ura de moarte pe preotul fugarilor; dacă 
ar putea, i-ar scoate ochii. Totul la el îl călca pe nervi: chipul de 
ascet, ochii sfredelitori, glasul înflăcărat, cumpătarea la 
mâncare și la băutură, viţa fără de prihană și veneraţia de care 
se bucura în mijlocul alor săi - ah, cum l-ar dobori la pământ, 
cum i-ar smulge barba, cum i-ar reteza nasul! Cu cât părintele 
Grigoris se gândea la potrivnicul lui, cu atât turba mai tare de 

147 


Furie; până la urmă, nu mai știa pe care să-l omoare întâi, pe 
popa Fotis, sau pe Manolios. 


După aceea, veneau la rând lanacos și Costantis; aceștia au 
apucat pe un drum rău, dau o pildă rea, ar fi bine să mântuie 
satul de ei. Dar Mihelis? Popa chibzui o clipă; „Să mai așteptăm 
puţin...” murmură el. Pe moș Ladas, firește, l-ar ucide fără să 
mai stea pe gânduri; nu pentru că era zgârcit, hapsân și a 
aruncat pe drumuri o droaie de orfani, ci pentru că-i strigase în 
faţă, în ziua aceea, în temniţă „tap de popă” și-l făcuse de două 
parale, spunându-i că-i fățarnic și iezuit. 

Pe ăștia cinci i-ar băga în primul lot; apoi, zi de zi, ar tăia 
piuitul oricui ar cuteza să i se împotrivească. Mai avea de pus la 
punct niște socoteli vechi și la episcopia din târg, cu câţiva 
arhimandriţi și protopopi și chiar cu vlădica însuși; le-ar veni și 
ăstora de hac... Și nu s-ar opri aici: pe vremea când își făcea 
studiile, câţiva din colegii lui se tot legau de el; dacă mai sunt 
încă în viaţă, s-ar răfui și cu aceia... 

Părintele Grigoris oftă: preotul ar trebui să aibă această 
putere; da, ar trebui... 

Sătenii se împrăștiaseră; unii se duseseră în piaţă, alţii 
stăteau încă în faţa bisericii și vorbeau cu mare însufleţire. Mu 
se putea spune că nu erau bucuroși; existenţa lor devenise 
deodată bogată în întâmplări: 

Văzuseră un om spânzurat, văzuseră un fruntaș al satului 
îngropat, un turculeţ omorât, o văduvă înjunghiată; iar acum le- 
a fost dat să vadă și o afurisire! 

Panaiotaros, așezat sub platan, își aprinse ţigara și și-o fuma 
fericit. „Totul merge ca pe roate, își zicea el în gând. Pâra mea a 
prins. O să le fac de petrecanie la toţi, și Hristos și apostoli. Să 
se ducă în braţele 

Diavolului!" Trase cu nesaţ cele din urmă pufăituri, scoase 
fumul pe nări, scuipă și se ridică spre a se 

148 


Duce să dea o raită pe Sarachina, ca să vadă ce se mai 
petrece acolo. 

Apucă pe o potecă puţin umblată, pe care o cunoștea însă 
bine, și începu să urce. Pe drum se întâlni cu un bătrânel de pe 
Sarachina, care adună surcele și vreascuri pentru aprins focul. 

— Hai noroc, moșule! Făcu Panaiotaros. Ce mai nou pe la voi? 

— Toate bune, băiatule! N-ai aflat? Se zice că cineva ne-a 
dăruit ogoare și vii, ca să nu murim și noi, sărmanii, de foame. 


Domnul fie lăudat! Chiar mâine coborâm în Licovrisi să începem 
culesul viilor. 

— Şi-or să vină oameni de-ai voştri să culeagă, moșule? 

— Păi cum crezi! Că doar avem și noi flăcăi și fete vrednice. O 
să-i vedeţi mâine la treabă! 

Panaiotaros își continuă drumul. „Bine că am aflat, gândi el; o 
să mă duc să-i dau de veste ţapului de popă...” 

Ajunse la stânca unde își făcuse postul de pândă și de unde 
putea să vadă tot ce se petrece în peșteri; se întinse pe burtă, 
își rezemă bărbia în mâini și începu să caște ochii. 

Părintele Fotis terminase pesemne slujba, căci o mulțime de 
moșnegi, de femei bătrâne și de copii se adunaseră în faţa 
peșterii cu zugrăveli, în jurul preotului și în jurul lui Manolios, 
care le vorbeau pe rând. 

Panaiotaros își ascuţi auzul. Din timp în timp, ajungeau până 
la urechile lui unele cuvinte răzlețe, dar nu le auzea bine. Totuși, 
legând frânturile de frază între ele, înţelese, în mare, cam ce 
spunea Manolios; „Nu m-a afurisit Dumnezeu, m-a afurisit 
părintele Grigo- râs; nu-i totuna!” 

Ceva mai încolo, ardea un foc zdravăn; grăsanul 

Dimitros, în genunchi, învârtea o oaie în frigare, iar 

149 


lariacos*. În picioare, lângă el, ţinea un cuţit în mână și din 
când în când înţepa oaia. Să vadă dacă era destul de friptă; 
ainândoi spuneau ceva de haz, că râdeau. La eâţiva pași de ei, 
Antonis pregătea clăbucul de săpun, pentru a râde un bătrân 
care stătea alături. In jurul lui se strânseseră mai mulţi copii, să 
le taie părul, și ţopăiau de bucurie, așteptând să le vină rândul. 
Costantis, ajutat de două-trei bătrâne, căra apă cu ciuberele. 

— Mai, să. Fie! Bombăni Panaiotaros. Nici nu le pasă l-Ai zice 
că la ei e sărbătoare... Unde ţi-e, popă 

Grigoris, trăsnetul de care vorbeai cu atâta tărie? 

Unde ţi-s focurile iadului? Vai de capul tău! 

Se târî mai aproape, ca să poată vedea și auzi mai bine, și-și 
propti căpăţma în marginea stâncii. 

„Unde-o fi Mihelis? Se întrebă el. Nu-l văd. Și-o fi plângând 
soarta prin vreun colţ, flaimucul. Toate i-au ieșit pe dos: pe 
porcul de taică-su l-a pierdut, averea și-a împărțţit-o, popa i-a 
spus în faţă că nu-l mai vrea de ginere și a desfăcut logodna - 


ce mai: 

A rămas orfan, sărac și văduv!" 

Se auziră strigăte, râsete; un bejenar adusese o cobză și o 
acorda. Lanaeos și Dimitros ridicară oaia de pe jar jși-o puseră 
pe niște pietre; mulţimea înfometată dădu fugă, făcu cerc în 
jurul fripturii; eâţiva începură să bată în niște tiâgiri vechi, 
dănţuind de bucurie... Părintele Fotis se apropie, își făcu cruce, 
binecuvântă oaia și îneepâi să împartă bucăţelele, de parcă ar fi 
împărţit anafura. Toată lumea se așeză pe jos, se porni veselia, 
cobza zdrăngănea voioasă. 

Deodată, Manolios sări în sus și cată cu ochii în jurul lui. 
Neliniștit. 

— Miheâis! Strigă ei. Hei, Mihelis | 

Dar în zadar; nimeni nu răspunse. 

150 


Părintele Fotis dădea mereu din mâini plin de voie bună și 
vorbea tare. Panaiotaros îl auzea acum deslușit. 

— Fiii mei, spunea popă, binecuvântată fie această zi! Ceea 
ce a prezis Hristos pentru ucenicii lui, iată, pogoară astăzi că o 
binecuvântare deasupra capetelor noastre! Hristos a spus: 
„Fericiţi veţi fi și voi când veţi fi ocărâţi și prigoniţi și în tot felul 
grăiți de rău. - Pe nedrept, pentru Mine. Bucuraţt-vă. Și vă 
veseliți, că plata voastră multă este în eeruri, căci așa au 
prigonit și pe prorocii care au fost înainte de voi!” Acestea sunt, 
fiii mei, cuvintele lui Hristos. Și iată că astăzi oamenii ne ocărăsc 
și ne învinuiesc pe nedrept și ne izgonesc din pricina lui Hristos; 
iar prietenul nostru Manolios a fost afurisit astăzi de popă. Dar, 
Domnul fie lăudat, am apucat pe calea cea bună, Hristos merge 
înainte și noi pășim pe urmele lui. Bucuraţi-vă și vă veseliţi, fiii 
mei! Hristos a înviat încă o dată! 

După aceste cuvinte, preotul umplu o bărdacă cu apă și o goli 
dintr-o sorbitură._ 

— Măi, să fie! Aștia nu-s oameni, ci lighioane 1 

Bombăni iarăși Panaiotaros. Clopotul a sunat de moarte, au 
fost afurisiţi, au fost daţi afară din biserică, și ei se prăpădesc de 
râs, ba chiar se îngâmfează... Unde-or fi găsind atâta voie bună 
P.Să-l aibă oare în ei pe Hristos sau pe Dracul? Să fiu tăiat în 
bucăți dacă pricep ceva! 

Işi lăsă capul mai în jos, ca să audă și mai bine. 


Dar, pe neașteptate, simţi o mână înfigându-i-se în eeafă ca 
un clește. Se răsuci gata să ridice pumnul; 

Mihelis era aplecat deasupra lui și-i zâmbea. 

— Ce spionezi aici, Panaiotaros? Îl întrebă el cu blândeţe. De 
ce nu vii să guști o bucăţică de oaie cu noi? Hai, vino cu mine... 

151 


Şi-l trase încet de mână. Dar Panaiotaros se zbârli ca un arici. 

— Nu viu! Strigă el. Nu-mi trebuie oaia voastră nu vreau 
tovărășia voastră, afurisiţilor! Lăsaţi-mă în pace, lăsaţi-mă în 
singurătatea mea! 

— Nu ţi-e rușine, Panaiotaros, tu, care ești un om adevărat, 
deschis la inimă și cinstit, nu ţi-e rușine să te înhăitezi cu 
ticăloșii și trântorii? Nu-i așa că ei te-au trimis aici ca să ne 
iscodești? 

— Nu mă înhăitez cu nimeni. Trăiesc singur și retras în vizuina 
mea, ca un urs. Nu pricepi atâta lucru! Mi-e scârbă de toţi, și de 
voi și de ei. Taci, nu mai scoate o vorbă, că mușc! 

— Ce-ai păţit, dragă Panaiotaros? Spuse Mihelis, așezându-se 
în capul oaselor lângă el. De câteva luni de zile te-ai schimbat, 
te-ai făcut altul. Intotdeauna ai fost tu repezit, dar nu erai om 
rău. Cine te-a înrăit, Panaiotaros? Cine-i vinovat? Ce s-a întâm- 
plat cu tine? 

— Multe, multe, știi prea bine. La ce mă mai în- trebi? Le știi 
pe toate! 

— Că te-au ales pentru rolul lui luda? Întrebă sfielnic Mihelis. 
Dar ăsta nu-i decât un joc, măi frate, un joc sfânt, nu-i de- 
adevărat... Parcă ce, Manolios e 

Hristos? Sau eu, nevrednicul de mine, sunt loan, ucenicul iubit 
al lui Hristos? Cum de-ai putut să cazi în asemenea păcat? S-a 
întâmplat așa numai fiindcă ai barbă roșcată... 

— Am s-o rad! Strigă Panaiotaros cuprins de furie. Am s-o râd, 
parșivenia ei! 

Mihelis râse. 

— Prea bine! Hai cu mine, tocmai avem bărbierul aici... Vino 
să ţi-o radă; abia o să-ţi liniștești su- fleţul! 

— Am s-o rad eu cu mâna mea, cu un cărbune aprins! Am să-i 
dau foc, s-o ia dracu! Mă duc! 

152 


Puse Panaiotaros, ridicându-se brusc, de parcă s-ar fihotărât 
deodată să plece. 

— Vino la noi, îi rugă din nou Mihelis cu vocea lui blândă. Vino 
la noi. Şi-o să vezi cum o să te primim toţi cu braţele deschise; 
numai tu lipsești dintie noi, ca să fim pe deplin fericiţi. 

Dar Panaiotaros cobori de pe stâncă și o porni la vale. 
Întoarse o clipă capul, îl văzu pe Mihelis, care-l privea trist, de 
sus, de pe stâncă, și strigă: 


— Duceţi-vă dracului toți, și voi și ăia de-acolo! 

Și arătă, cu mâna-i uriașă, mai întâi spre Sarachina, apoi spre 
Licov/risi. 

În noaptea aceea, Mihelis se culcă în aceeași peșteră în care 
dormea și Manolios. Peste zi, adusese pe munte așternuturile și 
hainele pe care apucase să le ia din casa părintească; pe cele 
mai multe le împărţise acelora care nu aveau nici de unele; 
pentru el păstrase doar câteva lucruri, și-i spusese părintelui 

Fotis: 

— Părinte, de azi încolo părăsesc Licovrisi și mă aciuiez aici, 
sub aripa dumitale ocrotitoare. Am să muncesc, am să lupt și 
am să înving, sau am să fiu învins împreună cu voi. Nu-mi mai 
priește aerul de la câmpie. 


— Fii binevenit în oastea noastră, fiul meu! Îi răspunse 
preotul. O să facem împreună urcușul; sus, în vârf, o să-l găsim 
pe Dumnezeu. Tu ești obișnuit cu traiul bun, dar ai un suflet 
viteaz și o inimă mare. 

Ai să fii cel mai bun dintre noi, în luptă. Fii bine- venit! 

— Vino cu mine, dragă Mihelis, îi spuse apoi Ma- nolios. Vom 
împărţi amândoi palatul meu, adică peștera de lângă biserica 
noastră. Ai să găsești acolo 

Răstignirea înconjurată de stoluri de rândunici, pe care mi-ai 
dăruit-o tu. 

353 


Mihelis își tlusese în peșteră puţinele lucruri pe care le avea, 
printre care Evanghelia mare, îmbrăcată în argint, și dormi acolo 
în noaptea aceea. Dar avu un vis urât, care-l înspăimântă. Se 
făcea că Mariori era închisă într-un turn înalt și păzită de doi 
zăvozi mari negri. Mihelis stătea la picioarele turnului și cânta’ 


Pentru ca ea să-i audă vocea și să se arate. Deodată’ 

Văzu porţile de fier ale turnului deschizându-se, și Mariori 
apăru îmbrăcată cu o rochie albastră ca marea a cărei coadă 
lungă se târa pe jos. Avea trei trandafiri mari, roșii - unul în 
dreptul inimii, altul la brâu, și al treilea la genunchi; zăvozii 
aceia negri alergau tăcuţi, cu limbile scoase, unul înaintea, 
celălalt în urma ei. Mariori ţinea în mână batistuţa ei albă și-și 
ștergea gura cu ea. Deodată, la picioarele turnului se ivi un caic 
îngust, îngust de tot, ca un sicriu; jur-împrejur, pământul se 
retrase și se făcu numai o mare; Mariori se urcă în caic și plecă. 
Dar înainte de a pleca, întoarse capul, îl văzu pe Mihelis și 
flutură batista ei mică, plină de pete roșii. Mihelis scoase un 
țipăt puternic, sfâșietor, și sări din somn. 

— Ce-i, dragă Mihelis? Îl întrebă Manolios, care se trezise și el 
la auzul ţipătului.. 

— Am visat ceva rău, Manolios; am văzut niște câini negri, o 
corabie și pe Mariori, care plecă. 

Manolios simţi un fior, dar tăcu; auzea fâlfâind prin aer aripa 
arhanghelului Mihail. 

O șuviţă de lumină pătrundea pe gura peșterii și mângâia cu 
atingerea ei ușoară cele două chipuri, precum și Evanghelia cu 
scoarţe de argint a lui Mihelis, care se afla într-o firidă a stâncii. 

— Astăzi avem mult de lucru, zise Manolios, dându-se jos din 
pat. Am trimis vorbă unei tovărășii de douăzeci de oameni, care 
lucrează într-un sat din apropiere, să vină să culeagă viile pe 
care tu le-ai dăruit obștii. Multe suflete ai salvat pu asta, Mihelis! 

154 


— Nu mi-a fost de loc greu să dau tot ce aveam, 

Manolios; de aceea cred că n-am făcut nimic ca 

'ă-mi izbăvesc sufletul. Numai jertfa are valoare; or, eu n-ani 
făcut nicio jertfă. lanacos, dăruindu-și măgărușul, a făcut o jertfă 
mult mai mare. 

Manolios cântări o clipă în minte cuvintele prietenului său, 
înainte de a răspunde: 

— . Cred că ai dreptate, dragă Milielis. 

Un grup de vreo zece întovărășiți și cam tot atâtea femei 
sosiseră deja și stăteau de vorbă, plini de voioșie, în faţa 
peșterii. Indată ce-l văzură pe Mihelis, alergară să-i strângă 
mâna. 


— . Mulțumită ţie, acum avem din nou pământuri, îi spuseră 
ei. Dumnezeu să odihnească în pace sufletul tatălui tău! 

O clipă, Mihelis văzu plutind în aer chipul tatălui său, umflat, 
cu lacrimi în ochii care-l priveau mustrători și cu buzele 
strâmbate,  mișcându-i-se neputincioase, vrând parcă să 
grăiască și să-i spună: „De ce m-ai omorât? De ce?” Dar buzelor 
le era milă de ei și tăceau. 

— Am făcut-o pentru odihna sufletului său. Murmură Mihelis, 
plecându-și capul. Dumnezeu să-l ierte de păcate... 

Șovăi o clipă, apoi se hotărî și spuse: 

— Asta a fost ultima dorinţă a tatălui meu. Mi-a lăsat cu limbă 
de moarte să împart toată averea lui la săraci... 

Manolios întoarse fața, își privi prietenul în ochi. Se apropie de 
el şi-i strânse mâna; dar Milielis dădu din cap, mâhnit, și-și lăsă 
faţa în jos, " ca să-și ascundă tulburarea. 

Apăru părintele Fotis. 

— Fiii mei, zise el, faeeţi-vă cruce ca niște bun! 

Creștini și duceţi-vă să culegeţi, cu binecuvântarea lui 

Dumnezeu, viile noastre; Manolios o să vină cu voi să 

155 


Vă călăuzească. Fiii mei, începem să avem iar pământ și să 
prindem rădăcini. Ceea ce până acum era un vis începe să 
capete întrupare. Acum avem și noi pământuri și pomi; o să le 
muncim împreună, ca să ne bucurăm de ele împreună. Niciunul 
dintre noi n-o să fie bogat, niciunul n-o să fie sărac; toţi o să 
alcătuim o singură familie, unită și iubitoare. Facă Dumnezeu să 
putem arăta cum trebuie să trăiască oamenii între ei și cum 
poate domni dreptatea pe pământ. Cu binecuvântarea lui 
Dumnezeu și a preasfintei Fecioare, fie ca această zi să însemne 
un început bun! Du-te cu ei, dragă Manolios; călăuzește.-i, căci 
tu știi unde sunt viile. Eu o să mă duc cu Mihelis la târg, să 
întocmim actele oficiale prin care obștea noastră va intra în 
stăpânirea averii boierului Patriarheas. 

Întovărășiţii se închinară cu toţii; Manolios trecu în fruntea lor 
și porniră. Coborau veseli la vale, cântând cântecele culesului de 
vii, fără să bănuiască ce-i aștepta" în Licovrisi. 

În ajun, îndată ce se întoarse de pe Sarachina, Panaiotaros 
alergă la părintele Grigoris să-i dea raportul. 

— Marţafoii se pregătesc să vină mâine să culeagă viile. la 


măsuri! 

Părintele Grigoris era tocmai la masă; aruncă fur- culiţa cât 
colo. 

— N-am să-i las să intre în sat! Strigă el. Nu, n-o să culeagă 
nimic! N-o să-i las să pună stăpânire pe satul meu. Mă duc la 
agă. 

Își îmbrăcă anteriul cel nou, își agăţă la gât crucea mare de 
argint, își luă toiagul înalt cu mânerul de fildeș și se îndreptă, cu 
pas încet și solemn, spre conacul agăi. 

Aga abia terminase masa și-și sorbea cafeaua; alături de el, 
Braimachi răsucea o ţigară. Turculeţul stătea cu spatele întors la 
agă; desigur că se certaseră 

156 


Bietul agă își sorbea cafeaua schimonosindu-și faţa, de 
parcă ar fi băut otravă. 

Părintele Grigoris intră în odaie și făcu un salama- lec adânc. 

— Ziua bună, aga! 

Aga nu catadicsi să întoarcă capul. 

— . După glas, aș zice că ești popă, făcu el apelpi- sit. Ce 
belele noi îmi mai aduci pe cap? Treci în fața mea, să te văd. la 
un scaun și șezi. 

Bătu din palme; bătrâna cocoșată apăru pe ușă. 

— O cafea pentru efendi popă, porunci el. 

Apoi, spre popă: 

— Vorbește! 

— Scumpe agă, începu el, după cum prea bine știe domnia ta, 
lumea atârnă de un fir de aţă; dacă acest fir ar fi tăiat, lumea ar 
cădea de sus și s-ar sfărâma în mii de bucăţi. 

— Astea le știe și catârca mea, spuse aga enervat. 

Mai departe. 

— Firul ăsta, iubite agă, cineva vrea să-l taie. 

Aga se însufleţi deodată, apucă iataganul și sări în picioare, 
gata să lovească. 

— Cine-i ăla, strigă furios, să-i retez capul! Da, jur pe 
Mohamed! Spune-mi, popo, cine-i, și-o să vezi 1 

— Moscovitul, răspunse popă. 

Aga lăsă braţul în jos, încremenit. Cum să plece el tocmai 
acum din Licovrisi, să-l părăsească pe Braimachi, să lase huzurul 
de aici și să se ducă la mama dracului, la capătul lumii, să 


orbecăiască prin nămeţii din miazănoapte, ca să-l ucidă pe 
moscovit?! 

— Departe-i ghiaurul! Zise aga, punând iataganul la loc. E 
prea departe; cum o să mă duc eu până acolo? Fă-te că nu știi 
nimic, popo; e lucrul cel mai bun. O să mă fac și eu că nu știu 
nimic până o să ne petrecem din viaţă, și așa scăpăm de bucluc. 

157 


— Dar nici nu e nevoie să te mişti din Licovrisi ' 

lubite agă. Moscovitul și-a trimis oamenii lui chiar aici, în satul 
nostru. Ei au să înceapă să taie firul (Je aici, din Licovrisi. În ce 
mă privește, eu mi-am făcut datoria, azi-dimineaţă, în biserică. 
Acum fă-ţi-o cj domnia-ta 1 

— Aha, da, da, mi-a îndrugat ceva cocoșată, dai n-am priceput 
nimic. 

— L-am afurisit pe Manolios, moscovitul; l-am alungat din 
rândurile turmei lui Hristos. 

— De ce, bre popă? Că doar e un băiat bun, să racul de el! Și-i 
puţin agiamiu, după câte știu. Nue! 

Voia să fie spânzurat, nu el spunea că l-a omorât p ( 

lusufachi, numai ca să scape satul? 

— Făţărnicie, scumpe agă, făţărnicie! Era o capcană, ca să 
amăgească poporul. 

Aga se scarpină în cap; începea să se înfurie. 

— Carnaxi! Exclamă el. Să vă ia dracu de greci, cu tot neamul 
vostru. Nu vă întrece nici tatăl șeitanilor în farafastăcuri! Cum 
naiba să mai priceapă, bre, un om cinstit ce vreţi voi? Bașca 
gândiţi, bașca vorbiţi îi bașca faceţi! Haide, popo, nu mă zăpăci; 
lasă-mă-l pace; astăzi sunt ciufut! Vezi bine, mai am de-a faci și 
cu pezevenghiul ăsta... adăugă el, arătându-l p; 

Braimachi. 

Braimachi fuma în liniște și nu scotea o vorbă făcea rotocoale, 
le aruncă în tavan și scrâșnea di: 

Dinţi - niște dinţi albi și ascuţiţi, ca de câine. Dn auzind că se 
vorbea de el, se întoarse spre agă, în cruntat. 

— Spune-i popii ce ne-a fost vorba, că de nu, plec mă duc 
înapoi la Smirna; aici o să turbez dacă nu stau așa! 

Dădu să se ridice, dar aga îl apucă de umăr:?? 


— Stai jos, pehlivane! Stai aci; am să-i spun 1 


Şi se suci către părintele Grigoris. 
158 


— Efendi popă, la urma urmei ce vrei de la mine? 

RAA venit să-mi ceri vreun hatâr? Ce anume? Spune, noate c- 
o să facem alișverișul. Dar spune pe șleau, în î*orbe puţine, fără 
marazuri, ca să înţeleg. Nu umbla ocolișuri, pricepi? N-o să-mi 
screm acum mintea ca să înţeleg ce vrei tu. Te ascult. 

— lubite agă, spuse popa Grigoris, trăgându-și scaunul mai 
aproape, zăludul de fecior al răposatului patriarheas și-a dat 
toată averea zdrenţăroșilor de pe 

Sarachina. 

— . E dreptul lui. - Spuse aga. De vreme ce averea e a lui, e 
liber să facă cu ea ce vrea. 

— Da, dar toţi zdrenţăroșii ăia sunt oamenii moscovitului; ăsta 
i-a trimis aici ca să taie firul. 

— Ce-mi îndrugi acolo, bre popo? Vorbește limpede! Toţi? 

— Toţi. Și au ca șefi pe părintele Fotis și pe Ma- nolios. Mâine 
au să vină să culeagă, cică, viile lor... 

înţelegi ce vrea să zică asta? Își pun piciorușul în satul nostru, 
în satul tău, scumpe agă, și încet-încet o să ne azvârle frumușel 
pe toţi afară; și s-a dus firul! 

— Și atunci? Ce vrei? 

— Mâine, când or veni moscovițţii, să binevoiești a te osteni să 
ieși la marginea satului și să-i alungi. 

— Dar cum, bre, popo? Viile nu sunt ale lor?; 

— Nu! 

— Cum nu? Allah! O să-mi pierd capul! Parcă spuneai că 
Mihelis le-a dăruit lor? Nu sunt ale lor acum? 

— Nu, așa cum îţi spun, agă! O să-l declarăm pe 

Mihelis dezechilibrat... 

— Dezechilibrat? Ce mai e și asta, bre? Vorbește-mi pe șleau. 

— Asta e așa. Că-i nebun; adică nu mai știe ce face, ca unul 
care și-a pierdut minţile, și prin urmare donația e nula, 

159 


— Care va să zică, Mihelis e nebun? Pe legea mea mie mi se 
pare că-i un om cu mintea întreagă și ca! 

Ştie ce vrea. E 

— De la cuminţenie până la nebunie, scumpe agă nu e decât 


un pas. Poate să spună cineva unde se sfi ' 

Șeștei cuminţenia și unde începe nebunia? Așa că să găsim 
noi mijlocul să dovedim că Mihelis e nebun 

Aga se luă cu mâinile de cap și izbucni deodată în hohote de 
râs. 

— Am priceput, strigă el, am priceput! Bre, voi grecii sunteţi 
tare mehenghii! Sunteţi gata să luaţi lumea în pumn și s-o vârâțţi 
în buzunarul vostru i 

— Așadar, scumpe agă?; 

— Ascultă, popă Grigoris, să vorbim deschisdă-mi, să-ţi dau. O 
să mă duc la marginea satului, așa cum spui, și-o să-i alung pe 
blestemaţii ăia de sarachinioţi. Dar domnia-ta, la rândul tău... 
Că doar am spus; dă-mi, să-ţi dau! 

Popa înţelese: se îngălbeni. 

— Auzi? Reluă aga. O să-ţi fac hatârul, popo. Dar o să mi-l faci 
și tu pe al meu? 

— Vorbește, scumpe agă, făcu popa cu jumătate de gură. 
Dacă îmi va sta în putinţă...? 


— E vorba de un lucru simplu; nu-ţi face sânge rău. Uite, 
Braimachi, aci de faţă, ţine morțţiș să vadă într-o zi fetele din sat 
jucând, ca să-și aleagă una. 

— Lucru grav, scumpe agă. / 

— Grav, negrav, altfel nu se poate. Uită-te la el. 

E un zamparagiu de cincisprezece ani. Cine-i poate ţine piept? 
Tu? Eu? Ar termina cu noi cât ai zice pâs. Numai o femeie e în 
stare să-i vină de hac. Deci, să-i găsim o femeiușcă să-l 
îmblânzească. El e acum ca un mânz sireap; încerci să-l încaleci, 
te azvârle cât colo; dar când s-o îmblânzi, o să-l încaleci în voie, 
ba o să dea și din coadă! 

160 


Braimachi asculta și chicotea, de parcă l-ar fi gi- dilat cineva. 


— Nenorocirea e că a murit văduva... murmură preotul. 

— Să-i găsim altă, popo... 

Aici Braimachi interveni: 

— Vreau una tânără și grasă, fără cocoașă, și să fie cu pielea 
albă ca o franzelă. Vreau una care să nu se lase de bună voie; 
vreau să mă lupt cu ea, s-o trântesc la pământ, să tipe, să 


plângă și să se zbată, ca să fac haz... Ai înţeles, popo? 

Popa căzu pe gânduri. 

— Trebuie să găsim o orfană care să nu aibă rude în sat, 
spuse el în cele din urmă, ca să nu se facă tărăboi... Numai de 
tărăboi mă tem, scumpe agă, de nimic altceva... Dă-mi un mic 
răgaz... 

— Ce zice că vrea? Făcu Braimachi cu ner- vozitate. 

— Câteva zile de răgaz, ca să-ți găsească femeia pe care o 
vrei, corcitură! Dumnealui, hogea, are dreptate. Ce crezi, că le 
ţine închise în coteţ, ca pe niște găini, și poate să ţi-o aleagă 
așa, la repezeală, pe aceea pe care o vrei tu? Nu face mutre că, 
pe 

Mohamed, am să te snopesc, să te potolești, diavole, și să ne 
găsim și noi liniștea. Auzi ce-ţi spun? Să-ţi tacă fleanca! lar dacă 
nu te mai poţi ţine, poftim, o ai pe Marta. 

— Ptiu! Făcu Braimachi, scuipând în perete. N-am nevoie de 
ea! g 

— Bine, popo, și nu te uita la el. Iți dau câteva zile de răgaz... 
Ai auzit cum o vrea: tânără, baldără, bălană și cinstită. 

Popa oftă adânc. 

— Ne-am înţeles, scumpe agă, spuse el și se ridică. 

Mâine, când or apărea moscoviţii... 

— S-a făcut; dar și domnia-ta, la rândul tău... 

11 - Hristos răstignit a doua oară - voi. Il 

161 


— Ani să încerc să caut... și Dumnezeu să mă ierte... 

— Nu-ţi fie teamă, bre popo; o să. Te ierte. Allah are şale 
mari! Zise aga izbucnind în râs. 

Popa ieși din casa agăi împovărat de gânduri. Afa- cerea asta 
nu-i convenea de loc, dar n-avea încotro, 

Decât să lase sătul să se prăpădească și să cadă în ghearele 
părintelui Foţis... decât să pună în primejdie religia, patria, 
cinstea și proprietatea... decât să vadă tăiat firul care ţine 
lumea să nu cadă și să se zdrobească în bucăţi... 

Ajuns acasă, chemă la sine pe gospodarii mai înstăriți și le 
tinu următoarea vorbire: 

— Mâine au să dea năvală zdrenţăroșii să culeagă viile pe 
care le-a donat nătărăul ăla de Mihelis... Dar noi, toţi cei de aci, 
suntem în măsură să mărturisim - și, dacă o fi nevoie, cu 


prestare de jurământ - că Mihelis, încă de când era mic, nu era 
în toate minţile - mă înţelegeţi? — Că vorbește în bobodă, că-i 
năuc, tehui, scrântit. Fitece șiret, să zicem un om ca părintele 
Fotis, poate să-l ducă de nas și să-l pună să semneze orice... 
Drept care eu — 

Martor mi-e Dumnezeu! — Am și desfăcut logodna lui cu fiică- 
mea. Asta înseamnă că donația lui e nulă; viile nu-s ale lor, nici 
ogoarele, nici livezile și nici casele... Și cum Patriarheas n-avea 
alte rude, averea lui o să revină comunei... Ne-am înţeles? 

— Ne-am înţeles! Răspunseră într-un glas ţăranii, adrnirând 
șiretenia preotului lor. 

— Acum vin de la agă, și m-am înţeles și cu el. 

L-am convins, după multă stăruinţă și cu mare greutate, să 
iasă singur la marginea satului și să nu-i lase pe zdrenţăroși, pe 
bolșevici, să intre. O să vă adunaţi și voi, cu toţi argaţii v. Știri, 
cu dinii, cu ciomegele, să-l ajutaţi pe agă... Dar băgaţi de 
seamă; nicio 

162 


Picătură de sânge! Suntem creștini și se cuvine să-i iubim 
chiar și pe dușmanii noștri... 

Pe urmă, părintele Grigoris îl chemă pe Panaâotaros. Acesta 
veni abia spre seară și era într-un hal 

Je nerecunoscut. Își pârlise barba cu un cărbune aprins, încât 
obrajii și gâtul îi erau plini de arsuri și de bășici; pe deasupra, își 
tăiase și părul cu o foarfecă mare de tuns oile. 

Popă, cu toate grijile pe care le avea pe cap, nu-și putu 
stăpâni râsul. 

— Panaiotaros, nenorocituâe, ce-i" halul ăsta pe tine? 

— Treaba mea! Mugi Panaiotaros. Nu te băga unde nu-ţi 
fierbe oala, popo, că plec și te las baltă; și știu că ai nevoie de 
mine. 

— Nu te supăra, Panaiotaros; doar nu te-am jignit! Ascultă: 
mâine vreau să fii la datorie. La-ţi bâta, și dacă o veni cumva eu 
ei Manolios, tabără pe el și dă-i la mir. L-am afurisit, așa că n-ai 
să dai soco- teală nimănui. Poţi să-l și omori. Dumnezeu e de 
partea ta. 

— Lasă-l pe Dumnezeu în pace, popo; nu-l amesteca în 
potlogăriile noastre. Tu, te temi de părintele 

Fotis; eu, îl urăsc de moarte pe Manolios; și cu asta basta! N- 


amesteca în treburile astea niciun Dumnezeu și nicio sfântă 
Fecioară; că așa ceva la mine nu se prinde. Ești destul de 
șmecher să pricepi ce vreau să zic. 

Se îndreptă spre ușă ca să plece, dar se întoarse, făcu cu 
ochiul către popa Grigoris și-i aruncă cu un rânjet drăcesc: 

— Înghiţi-ne-ar iadul pe amândoi! 

Sarachinioţii coborau, după cum am spus, de la munte 
cântând; dar Manolios, care mergea în fruntea 

11* 163 


Lor, era îngândurat. „De-ar da Dumnezeu, își spunea el, să nu 
întâmpinăm împotrivire.” 

Când se apropiată însă de sat, zăriră o liotă de oameni 
adunaţi lângă puţul simțului Vasile; unii ședeau pe jos, alţii 
umblau de colo-colo cu reteveiele în mână; se auzeau chiar 
strigătele și amenințările lor furioase. 

Manolios se opri și se întoarse către însoțitorii lui. 

— Băieți, mi se pare că vor să ne taie drumul... 

Femeile să rămână aici și să aștepte, iar noi, bărbaţii, să 
înaintăm - și ce-o vrea Dumnezeu 1 Să nu căutăm gâlceavă; 
dreptatea e de partea noastră. lar dacă vor cu tot dinadinsul 
ceartă, n-o să ne batem cu dânșii, căci sunt fraţi de-ai noștri, ci 
o să ne ducem la agă. 

El e cel mai mare în sat și o să judece; și, fiindcă viile sunt 
acum ale noastre, nu poate decât să ne dea dreptate. Care va 
să zică. In numele lui Dumnezeu, înainte 1 

Femeile se așezară pe pietrele din jur, unde rama- seră să 
aștepte; bărbaţii înaintară. Dar nu făcură nicio sută de pași, că o 
piatră vâjâi pe deasupra capului lui Manolios; apoi alta, și alta; 
atacul începuse-. Liotă de oameni din jurul puţului se puse în 
mișcare, îndreptându-se spre ei; în frunte mergea 

Panaiotaros, călcând greu ca un urs, cu o privire de fiară 
întărâtată și cu părul ciopârțit ca vai de lume. 

— Ce facem? Răcni Luca, Prăjină-lungă. Să așteptăm până ne 
doboară pe toţi, unul câte unul? Puneţi mâna pe pietre, băieţi, și 
peeil 

Dar Manolios îi opri: 

— Staţi! Să nu facem vărsare de sânge, fraţilor S 

Din partea cealaltă se auziră nişte țipete sălbatice: 

— Înapoi! Înapoi! N-o să intrați în sat! Înapoi! 


Manolios înainta spre ei, făcând semn cu mâna că vrea să le 
vorbească. 

— Fraţilor, fraţilor, ascultaţi-mă! 

164 


— Afurisitule! Hoţule! Ueigașule! Bolșevicule! 

Banda, spumegând de furie, se repezi spre el. Dar 

Panaiotaros făcu zid cu braţele-i mari și strigă: 

— Să nu-l atingă nimeni! E al meu; eu mă ră- fuiesc cu el! Și 
scoțând un muget înfricoșător, dădu să tabere pe Manolios. 
Atunci sarachinioţii se strânseră în jurul șefului lor. 

— Cui s-o atinge de Manolios, striga Luca, punmd mâna pe un 
pietroi, îi sparg capul ca pe un pepene 

Totuși, paracliserul, pus la cale de părintele Grigoris, dădea 
din mâini și din picioare și ţipa cât îl ţinea gura: 

— A fost afurisit! Lovește-l, Panaiotaros! O să-ţi fie mina 
sfinţită! 

Tocmai atunci sosi și învățătorul, alergând cu sufletul la gură. 


— Pentru numele lui Dumnezeu, oameni buni! 

Strigă el. Ce se întâmplă aici? Opriţi-vă! 

— Vor să ne calce satul! Zbieră paraciliserul. Să ne 
cotropească! 

— Vem să culegem: viile! Strigau sarachinioţii. 

Sunt ale noastre, ni le-a dăruit Mihelis! 

— Miheâis a fost declarat nebun, donația e nulă! 

Scheună cu vocea-i ascuţită moș Ladas, ascuns în dosul 
învăţătorului.? 


— Donaţia e nulă! În lături! În lături, bolșevicilor, vânduţilor, 
trădătorilor! 

Între timp, Panaiotaros,. Cu capul înainte, ca un taur, se 
năpusti asupra lui Manolios. Dar Luca ridică pietroiul în sus, cu 
amândouă mâinile, și-l azvârli cu toată puterea. Bolovanul de 
piatră îl lovi pe Panaiotaros în fluierul piciorului; acesta se 
clătină, își pierdu echilibrul și căzu la păraânt. Luca sări 
numaidedt, încăleca pe ol și se porni a-l buși cu mânie. 
Panaiotaros își adună toate forţele, se smuci o dată, se 

165 


Ridică de jos și își înșfacă adversarul de mijloc. Cei doi 
vlăjgani se luptau înerâncenaţi, se rostogoleau pe jos, când unul 
sus, când celălalt, și scoteau niște mu- gete înfiorătoare. 

Paracliserul luă o piatră și-l ţinti pe Manolios, strigând: 

— Afurisitule, bolșevicule! 

Piatră îl nimeri pe Manolios drept în frunte; sin- gele ţâșni 
deodată în șiroaie și-i acoperi toată faţa. 

— Il omoară pe Manolios, pe ei! Urlată sarachinioţii, 
aruncându-se asupra licovrisioţilor. 

Incăierarea începu de-a binelea, într-o larmă asurzitoare. Moș 
Ladas o rupse la fugă; învățătorul voi să treacă între cele două 
tabere, dar fu otânjit, fără milă, din amândouă părțile. Un drac 
de băiat alergă în sat, trâmbițând în gura mare; 

— L-a omorât pe Manolios! L-a omorât pe afuri- situl 1 L-a 
omorât pe bolșevicul! 

Costantis își înhaţă bâta și ieși ca vârtejul pe ușa cafenelei 

— Unde? Unde, mă? Urlă el după băiatul care alerga la vale. 

— La puţul sfântului Vasile! 

Costantis se avântă într-acolo, Pe drum se mtâlni cu lanacos; 
nu schimbară o vorbă; alergau amândoi în goana mare. 

În jurul puţului, sarachinioţii și licovrisioţii erau prinși într-un 
vălmășag de nedescris, ce se mișca încoace și încolo printre 
pietre, umplând văzduhul de urlete. Femeile de pe Sarachina se 
aruncară în lupta cu osârdie; erau călite, aveau pumni tari și 
brațe oţelăte de muncile casei și ale cârnpului; loveau și erau 
lovite, la fel ca și bărbaţii. 

— Manolios! Manolios! Se auziră două voci răgușite, 
deznădăjduite. 

186 


Manolios,. Care ședea pe o piatră și-și legă rana, recunoscu 
vocile și întoarse capul. 

— Sunt aici, fraţilor! Strigă el. Nu vă speriaţi î în clipa aceea, 
moș Ladas, care se căţărase pe o stâncă, scoase un țipăt de 
bucurie: 

— „Vine aga! Vdne aga 1 

Se auzi un nechezat de iapă; pietrele de pe drum scăpărau 
scântei. Aga sosi la fața locului, proptit îri scări, cu pistoalele lui 
de argint, cu iataganul lui lung, cu fesul lui roșu; era beat turtă. 
Smuci dârlogii, și iapa sări în două picioare; dar aga se prinse cu 


amândouă mâinile de gâtul ei și izbuti să rămână în șa. Scoase 
un pistol de la brâu, trase un foc în aer și răcni cu vocea-i 
răgușită, ca un smintit: 

— Ghiauri! 

Dintr-o dată, vălmășagul se descâlci. Sarachinioţii se rânduiră 
într-o parte, licovrisioţii în cealaltă; erau ciufuliţi, plini de praf și 
de sânge. Învățătorul rămăsese la mijloc, lungit la pământ, cu 
trupul sfâșiat de răni; se căznea să se ridice și să-l salute pe 
agă, dar puterile îl părăsiră. 

— Ghiauri! Strigă din nou aga, sfredelind cu ochii injectaţi 
grupul sarachfnioţilor. Ce căutaţi în satul meu? Ștergeţi-o! 
Ştergeţi-o, ghiaurilor 1 

Manolios ieși din rând. 

— Agă, spuse el, avem vii în Licovrisi; am venit să le culegem; 
sunt ale noastre! 

— Pe dracu, pezevenghilor! De când sunt ale voastre? Cine vi 
le-a dat? Unde le-aţi găsit, zdrenţăroșilor? 

Moș Ladas se plecă sus, pe marginea stâncii, ca să vadă mai 
bine, și rânji. 

— Ni le-a donat Mihelis! Răspunse Manolios. 

— Zapisul lui n-are valoare, zurbagiilor; el e minor! Făcu aga. 

167 


— Nu minor, agă, îl îndreptă moș Ladas de sus, din cuibul lui. 
Nu minor, ci nebun! 

— Tot dracu ăla-i, bre, ciufut bătrân! Tacă-ţi fleanca! 

Şi scoase pistolul, mdreptându-l spre moș Ladas. 

— Amân! Amân! Strigă moșneagul, pitindu-se pe după stâncă. 
Ai dreptate, scumpe agă, ai dreptate, e minor! 

Aga vâri din nou pistolul în sileaf, prăpădindu-se de râs. Se 
întoarse spre sarachinioţi. 

— Care dintre voi e Manolios? Strigă el. S-a înnorat și nu văd 
bine. Să iasă la față 1 

— Eu îs, făcu Manolios, apropiindu-se de iapă. 

— Tu ești un om bun, bre Manolios, orice-ar zice ei! Vino mai 
încoace, ghiaurule! Spune-mi, pe legea ta, ce-i aia bolșevic? Mi- 
au împuiat urechile de două zile cu vorba asta. Carnaxi! Ce-i aia, 
bre? 

E om, e fiară, e o boală ca holera? Eu nu pricep... 

Tu pricepi? 


— Da, agă, pricep, răspunse Manolios. 

— Atunci spune, bre, în numele lui Allah, fă-mă să înţeleg și 
eu! 

— Cei dintâi creștini, agă... 

— Lasă-i în pace pe cei dintâi creștini, ghiaurule; nu mă ameţi 
și tu, destul m-a ameţit rachiul! Asta-mi lipsește, să mai am de-a 
face și cu cei dintâi creștini... Eu te întreb, ce vrea să zică aia 
bolșevic? 

— Să-ţi spun eu, agă, piui moș Ladas. Bolșevic vrea să zică: să 
nu mai fie bogaţi și săraci, ci numai săraci; să nu mai fie agale și 
raiale, ci numai raiale; să nu se mai zică: femeia ta și femeia 
mea, ci toate pentru toţi! 

— Să nu fie agale și raiale?! Răcni aga. Care va să zică, să se 
strice rânduiala lui Allah? O, la, la! 

Își desfăcu cele cinci degete de la mână și i le vâri sub ochi lui 
Manolios. 

168 


— Belește ochii, bulibașă, și privește: degetele astea sunt 
toate la fel? Unele sunt mai mici, altele mai mari; așa le-a făcut 
Allah. Tot așa și la oameni, bre, el a făcut pe unii mici, și pe alţii 
mari; pe unii boieri, și pe alţii robi. Tot așa a făcut și cu peștii: 

Peștele cel mare înghite pe cel mic. Tot așa a făcut 

Allah oile, și alături de ele a făcut lupii, pentru ca lupii să 
mănânce oile. Asta-i rânduiala lui Allah! Și acum veniţi voi, 
bolșevicii... Sictir! 

Apoi își trase iataganul, dădu pinteni iepei și se năpusti 
asupra sarachinioţilor. 

Femeile începură să ţipe și o luară la fugă spre munte; 
bărbaţii se retraseră și ei, speriaţi; numai 

Manolios rămase neclintit. 

— Ghiaur parșiv, îi strigă aga, șterge-o, să nu-ţi retez capul. 
Nu ţi-e frică? 

— Mi-e frică, răspunse Manolios, dar numai de 

Dumnezeu; de oameni nu mi-e frică. 

— Pe legea mea, tu ești agiamiu, bre, bun de îegat! Se răsti 
aga și izbucni din nou în râs. Dar ești șoitar cu haz. Ascultă, nu 
vrei să vii la mine, ca să mă faci să-mi treacă timpul mai ușor? 
La Coranul nostru scrie că între nebuni și sfinţi nu-i nicio 
deosebire: sunt totuna. Tu, bre, ești și nebun și sfânt; șoitar cu 


haz, așa cum ţi-am spus. Hai, vino îa mine, am să-ţi dau de 
mâncare, am să-ţi dau de băut, am să te îmbrac, am să scot din 
tine om... Ce? Nu vrei? 

Păcat de tine3 bre! Atunci, du-te, șterge-o de-aici! 

M-am răzgândit; nu te mai omor! 

Apoi se întoarse către licovrisioţi, care se bucurau auzindu-l 
pe agă că le ia apărarea. 

— Voi, ghiaurilor, nu sunteţi nici nebuni, nici sfinţi. Căraţi-vă la 
dracu! Ciorbagii, zgârcili, trân- tori... Sictir! 

Licovrisioţii o zbughiră, și speriaţi și veseli. lanacos 

Și Costantis îl ridicară pe învăţător, îl luară de sub- 

169 


Suori și-l duseră acasă la el; nenorocitul șchiopăta și se văieta 
că-l doare tot trupul. 

— Așa-mi trebuie! Se tânguia el. Nu sunt nici oaie, nici lup; 
sunt un fel de corcitură; lupii mă mușcă și oile se baligă pe 
mine. Eu, măi lanacos și 

Costantis, știu bine care-i calea cea dreaptă, dar n-am curaj s- 
o urmez; știu de partea cui e adevărul, dar mi-e teamă s-o spun. 
Nu îndrăznesc, sărmanul de mine, să ridic niciodată capul. 
Totdeauna mi-e frică... 

Și rezultatul, uite-l: m-au stâlcit în bătaie și licovrisioţii și 
sarachmioţii. Au dreptate! Au dreptate! 

Așa-mi trebuie, bine mi-au făcut! 

Întoarse pe rând faţa către cei doi prieteni care-l ajutau să 
meargă. 

— Vouă nu vă e frică? Îi întrebă cu un accent de admiraţie. 

— Şi nouă ne e frică, învăţătorule, răspunse la- nacos, dar o 
facem pe vitejii... Nu știu cum să-ţi spun mai lămurit ce se 
petrece înăuntrul meu... O fac pe viteazul, însă inimioara 
tremură în mine ca piftia; dar, să vezi, încet-încet - e o taină! — 
Făcând pe viteazul, mă pomenesc că-s viteaz! Pricepi, 
învăţătorule, ce vreau să zic? Eu, să-ţi spun drept, nu prea! 

Învățătorul, deși îl înţepau durerile, zâmbi. 

— Aș da toată știința mea de carte, spuse el, ca să semăn cu 
tine, lanacos... Dar tu, Costantis? 

— Cu mine-i mai rău decât cu lanacos, învăţătorule. Eu nu 
sunt viteaz și nici nu fac pe viteazul; mi-e frică, dârdâi, îmi 
îngheaţă, sângele în mine, dar de rușine mă ţin mândru. lar 


dacă într-o bună zi o să părăsesc totul și o să apuc calea lui 
Hristos, n-am s-o fac din bunătate, nici din vitejie, ci din 
mândrie. O să-mi fie frică, o să tremur de groază, dar n-o să dau 
înapoi. 

Ai înţeles, învăţătorule? 

— Manolios e mai bun ca noi toţi, spuse lanacos,., 

El n-o face pe viteazul, el este. 


XVI 

A doua zi, dis-de-dimineaţă, Mihelrs cobora de la munte, 
fierbmd de mânie. Își zicea: „Am să mă duc la popă și am să-i 
smulg barba fir cu fir. O să-i înjur pe fruntași, să mă ţină minte. 
Am să trag clopotul de la biserică, am să chem tot satul, să mă 
asculte.” 

Se aprindea, se potolea iar, căuta vorbele cele mai 
usturătoare și nu știa cu ce să înceapă mai întâi... Toată 
noaptea nu izbutise să închidă ochii; în zori ațipise puţin, dar îi 
apăruse iarăși mortul, care se oprise în faţa lui și-l privea cu 
mâhnire, dând din cap a învinuire și mișcându-și buzele, vrând 
parcă să spună ceva... 

Mihelis îi auzise glasul, un glas slab, stins, venind de pe 
celălalt tărâm și mtrebându-l cu repeziciune: „De ce? De ce? De 
ce?” Atât. Mihelis sărise din pat, își luase bățul și, tremurând tot, 
pornise la vale, spre sat. ` 

Se duse de-a dreptul la popă. Impinse poarta, intră, străbătu 
curtea. Îl găsi pe părintele Grigoris stând în fața ferestrei, în 
fâșia de lumină, apleca. T deasupra unei scrisori pe care o citea 
plângând. Cum îl văzu pe Mihe- lis, ascunse numaidecât 
scrisoarea la sân; dar Mihelis avu timp să vadă și să recunoască 
scrisul. Dintr-o dată, înţelese kilul. Furia i se domoli; vedea 
aidoma moartea plutind în aer și inima i se strânse de durere. 

171 


Popa își reveni repede, lacrimile 5 se uscară; îl măsură din 
ochi pe Mihelis. _ 

— Ce vânt te-aduce aici, boierule? Intrebă el pe un ton 
batjocoritor. Te-ai săturat așa iute de Sarachina? 

Călugăria e grea, băiatule 1 Cată-ţi de treabă; întoarce-te în 
sat, la averea ta... Ai făcut actele? Adăugă apoi cu un aer 
îngrijorat. 


— Nu mai am nimic, răspunse Mihelis. M-am ușurat de orice 
povară, sunt liber. 

— Ai făcut actele? Intrebă din nou preotul cu înfri- gurare. 

— Da. 

— Ești nebun! Nebun de legat! Mugi popă, izbind mânios cu 
pumnul în pervazul ferestrei. Ești un om pierdut, nenorocitule 1 
De-acum o să fii robul șarlatanului ăla de popă. Păcat de atâta 
bogăţie adunată de înaintașii tăi! 

— Sunt liber, repetă Mihelis, al cărui piept începu să se umfle 
din nou de furie. Dumneata ești rob, părinte! Păcat de haina 
preoțească pe care-o porţi 1 

Popa răspunse încet, cu amărăciune: 

— Eu luptam pentru binele tău și al fiicei mele... 

Acum, totul e pierdut | 

— Ce-ţi scrie? 

— Citește! Făcu preotul, scoțând scrisoarea de la sân și 
aruncându-i-o lui Mihelis. 

Acesta o luă în mână: hârtia era udată de lacrimi — 

Ale preotului, sau ale feţei? O citi încet, cu greutate; ochii i se 
înceţoșară. 

„... Nu mă simt bine, tată. lartă-mă că îţi fac griji, dar nu mă 
simt bine. Mă topesc zi de zi, pier. Doctorii trec acum prin faţa 
patului meu și nici nu-și mai întorc capul să mă vadă. M-au șters 
din rândul celor vii, ia* 

Eu stau întinsă, cu ochii pironiţi în tavan, de parcă aș vedea 
acolo cerul. Alt cer nu mi-a mai rămas decit 

172 


"ta tavanul. Și aș fi liniștită, poate chiar fericită că 

° or dacă n-ai fi tu, tată, care rămâi în urma mea, sin- 

11 r fâra- să mai ai pe nimeni care să-ţi dea un pahar de 
apăde ne *m* Pare ră „u' de tine și de fostul meu loaodnic. 
Toate că lui nu-i pare rău că plec, dar eu nkng, plâng de câte ori 
mă gândesc la el. De ce P De ce? Cu ce am păcătuit, Doamne? 
Voiam să am un cămin și un copil. Și acum...”? 

Mihelis nu putu citi mai departe; lăsă scrisoarea pe marginea 
ferestrei și se îndreptă spre ușă. 

— . Bine, spuse el. Mă duc. 

— Ce voiai de la mine? De ce-ai venit? 

— Așa, într-o doară. Nu voiam nimic de la dumneata. Ce-aș 


putea să vreau? Rămâi cu binei 

— Dumnezeu e crud; lovește fără milă în oameni... 

Oare cu ce sunt eu vinovat? 

Mihelis ajunsese în pragul porţii, dar se opri. Se întoarse din 
drum și spuse cu năduf: 

— Pe dumneata, părinte, care ești plin de patimi jos- nice, pe 
dumneata trebuia să te lovească Dumnezeu, nu pe faţa 
dumitale! 

— Ştie el unde să mă lovească, și m-a și lovit... 

Murmură popă, din ochii căruia începură să curgă din nou 
lacrimi. 

Dar deodată se înfurie; dintr-un salt fu în mijlocul curții, 
desculți. 

— Voi toţi, Manolios, ţapul ăla de popă și tu, numai voi sunteţi 
de vină. Voi sunteţi de vină, cu nelegiuirile și trădările voastre! 
Trăiam liniștiți aici, toate mergeau așa cum a lăsat Dumnezeu. 
Fiică-mea și-ar fi recăpătat sănătatea; tu nu l-ai fi răpus pe 
taică-tu cu purtarea ta; iar eu, după un an, aș fi ţinut în braţe 
nepoţelul... 

Dar Manolios, prefăcutul, ţi-a sucit capul; colac peste pupăză, 
a mai venit și scârnăvia aia de popă - și tai-' 

Ca-tu a murit de supărare, tu ţi-ai irosit averea, eu am 
desfăcut logodnă, iar fata mea, cum a aflat, s-a îmbol- 

173 


Năvit și mai rău; acum e pierdută, e pierdută, nu mai e nicio 
nădejde... O ai și pe ea pe suflet, blestematele... Inainte, 
sărmana, mai avea curaj să 'lupte dar acum... 

Umblă de colo până colo prin curte, blestema și ©fta și din 
ochi îi curgeau lacrimi. Se repezi din nou, cu vocea gâtuită de 
mânie. 

— Bine am făcut eu când am spus la toată lumea că ești 
smintit la minte și că semnătura ta n-are nicio valoare. Am să-ţi 
iau toate bunurile și am să le dau co- munei! Șleahta de 
blestemaţi de pe Sarachina xi-o să pună mâna pe niciun bob de 
strugure, pe nicio măslină, pe niciun grăunte de grâu... Nu, nu, 
n-o să-ţi meargă! Am să te răpun, ţi-o jur, așa cum l-ai răpus și 
tu pe taică-tu, așa cum ai răpus-o pe fiică-mea... 

Ai să vezi, ai să vezi; nu râde! Am să mă duc la mitropolit și- 
am să-i spun totul; am martor satul întreg; și aga e "de partea 


mea. N-o să-ţi meargă, nu! 

— Da, ai toată lumea de partea dumitale, spuse Mihelis, al 
cărui suflet se rupea de milă în fața durerii și răutăţii preotului. 
Ai toată lumea de partea dumitale, numai pe Dumnezeu n. U-l 
ai... Cum te rabdă inima, părinte, să lași atâtea suflete să moară 
de foame pe Sarachina? Nu ţi-e teamă de Dum- nezeu? 

— Dacă fiică-mea Mariori o să moară, am să devin o fiară 
sălbatică, n-o să-mi fie teamă de nimeni, nici de oameni, nici de 
Dumnezeu! Am să azvârl rasă de pe mine, am să iau pușca și 
am să omor pe cine mi-o ieși în cale. Adică de ce s-o omoare 
Dumnezeu pe Mariori? Ce i-a făcut ea? Era pe lume o făptură 
mai nevinovată, mai cuminte, mai bună ca dânsa? Întâi și întăi, 
am să-l omor pe Manolios; dinele ăsta mi-a. Adus pierzarea! 
Dacă nu l-a. Spânzurat aga, o să-l spânzur eu! 

Face pe sfântul, pe mucenicul, pe eroul, și când colo e vândut 
Moscovei 1 Trădător, ateu, bolșevic 1 

174 


Spumega; strânse pumnii, îi ridică deasupra capului 

Ini Mâhelis și urlă: 

— Piei din fața mea. Să nu te mai văd | Pleacă 

— Aici, că de nu, îmi zdrobesc capul de perete! 

Se rostogoli jos, pe pietrișul curţii, cu gura plină de baleân 
casă nu era njmeni; Mihelis se aplecă, își încorda puterile și-l 
ridică de jos, îl duse înăuntru ști întinse pe canapea. Apoi intră în 
bucătărie', umplu un pahar de apă și i-l aduse. Părintele Grigoris 
luă repede paharul* bău cu înghiţituri mici, deschise ochii. 

— Mihelis, murmură el, sunt un om pierdut. Dură" 

Nezeu mă lovește dxept în față, dar nu pot să mă căiesc 
niciodată, nu pot.. Nu pot să iert pe nimeni, pe niibeni! Du-te, nu 
vreau să te mai văd! 

Se învioră din nou, se ridică, ieși afară, străbătu curtea, și 
deschise poarta. 


— Du-te, și să nu mai calci în casa mea! Spuse &\ 

Trântind poarta cu putere în urma lui Mihelis, 

Mibelâs rătăcea pe ulițele satului, ca și cum picas « 

Atunci, pe neașteptate, într-un loc necunoscut, ca și cum 
umbla printr-o lume de năkiciri și vedea pentru îfrtâia oară 
aceste case, aceste dughene și platanul din piaţă, Când trecu 


prin dreptul casei părintești, se opri și o privi îndelung, de parcă 
se străduia să-și amintească ceva... Dădu să intre pe poartă, dar 
îl cuprinse deodată groaza, ca și cum în mijlocul curţii, dintre 
buruienile ce crescuseră acolo sălbatice, un mort înalt și gras 
întindea braţele și nu-l lăsa să intre... | se zbârâi părul în cap; 
grăbi pasul și plecă. O clipă, i se păru că vorbele cumplite ale 
preotului; „Tu l-ai omorât; tu...” se transformaseră în oameni, în 
morţi, în schelete, și-l goneau din urmă, pas cu pas. 

La marginea satului se opri, „De ce am venit aici? 

Sf 'ntr, ebă e). De ce?? Eram furios; acum de ce nu mai 
sunt?" Deodată, chipul lui Mariori îi apăru în faţă, ri- 

175 


Dicându-se în văzduh palidă, cu ochii mari deschişi, Cu o 
batistă roșie la gură... „Satul ăsta-i plin de morţi, își spuse el, 
plin de năluci; mă duc de-aici.” 

Cerul se mohori; soarele se ascunse în nori; vântul se stârni 
pe neașteptate; arborii începură să se clatine; frunzele ce 
dădeau în veștejit se scuturară și pământul se umplu de pete 
galbene, ca un trup mă.re, bolnav. 

Câţiva săteni trecură pe drum; se făcură că nu-l văd pe 
Mihelis și cotiră repede pe uliţa cea mai apropiată. 

Un copil întoarse capul, îl văzu și începu să plângă și să ţipe. 
O bătrânică deschise poarta, se uită după el, își făcu cruce și 
închise numaidecât poarta la loc. Bătrânica se duse după 
moșneagul ei, care umbla prin cuite în căutarea unei raze de 
soare, să-și încălzească mădularele amorţite. 

— Fostul nostru boieraș e afară, în uliţă, îi șopti ea. 

Dacă l-ai vedea... Ţi se rupe inima de milă. În ce hala ajuns, 
Doamne păzeşte | A slăbit, a pălit și axe niște ochi sticloși... 

Bătrânul clătină din cap. 

— Așa-i trebuie, spuse el. Și-a împărţit averea și acum 
rătăcește pe uliţi... E descult? 

— Nu, mai are încă ghetele-i vechi... Săracul de el, nu 
degeaba zice lumea că-i cam într-o doagă 1 

— S-a terminat cu neamul lui Patriarheas! Făcu bătrânul 
rânjind. Au supt lumea, și acum, iată unde au ajuns! Orice s-ar 
zice, Dumnezeu îi drept, știe el ce face! Ascultă, femeie: mâine- 
poimâine, când o începe să bată pe la porţi, dă-i o bucată de 
pâine. Așa, o să putem spune și noi, că am miluit pe unul din 


neamul lui Patriarheas! Se închină și murmură, cu satisfacţie: 

Slavă ţie, Dumnezeule! 

Câteva tunete bubuiră în depărtare. Vântul se ră- cori; 
mirosea a ploaie. Mihelis se zgribuli. 

— Mă duc să-l caut pe lanacos! Hotărf el deodată și intră din 
nou în sat. 

176 


Începură să cadă picături maxi de ploaie; ulițele erau acum 
pustii. Trecând prin faţa casei văduvei, se opri, împinse poarta; 
în curtea părăsită, garoafele roșii se veștejiseră. Mihelis intră în 
casă; oamenii furaseră ţoalele, scaunele și singura la. Dă pe 
care o avea văduva; îi stricaseră patul și scoseseră din balamale 
toate canatele ferestrelor; numai unul singur mai rămăsese, și-l 
trântea vântul, făcându-l să scârţăie strident. 

Trecătorii de pe drum luaseră obiceiul să se abată în această 
casă și să-și facă treburile prin colţuri, să stropească pereţii... 

— Sărmană Gaterină... murmură Mihelis. Câte plăceri ai dat 
bărbaţilor, câte plăceri ai avut de la ei î 

Câte o fi văzut și auzit această odaie părăginită! Ah, scârnavă 
mai e lumea asta! 

Un șoricei chițcăi undeva; se vârâse în tavanul de trestie, pe 
care-l rodea cu patimă, ca și cum Dumnezeu i-ar fi dat să 
îndeplinea, scă această sarcină, plătindu-l cu ziua și fixându-i un 
termen până când s-o gate; și șoricelul se zorea să-și ducă 
sarcina la bun sfârșit. 

Mihelis închise ușa în urma lui și se îndreptă spre casa lui 
lanacos. Pe drum, își spunea în sinea lui: 

„Mai degrabă o să intre Caterina în rai, cu toate desfrânările 
ei, decât părintele Grigoris, cu toate odăjdiile lui preoțești... 
Poate că ea a și intrat, și acum stă de vorbă acolo cu Maria 
Magdalena...” Cu inima ceva mai liniștită la gândul acesta, bătu 
în poarta lui la- nacos. 

De cum mijise de ziuă, lanacos intrase în grajd, pentru a-și lua 
rămas bun de la măgărușul lui. Făgăduise să-l dea izgoniţilor de 
pe Sarachina, dar în ajun primise un bileţel de la. Moș Ladas: 
„Sau îmi dai înapoi cele trei lire, sau îţi iau măgărușul. Fă-ţi bine 
socoteala, dacă nu vrei să te bag în pușcărie.” 

12 177 


Strângea îu braţe gâtul cald și lucios al măgărușului, îi' vorbea 
și îl bocea, îl mângâia cu vorbele cele mai duioase: 

— Scumpul meu iusufachi, oamenii sunt răi și pix* 

Maşi și vor să ne despartă. Cine-o să mai vină, lusu* 

Făcilii, în fiecare dimineaţă, să-ţi vorbească, să te dezmierde și 
să-ți umple căldarea cu apă limpede și ieslea cu fân? Cine o să 
se mai ducă la câmp să-ţi aducă iarbă cu rouă ca să te 
răcorești? ... Nu te-a, veam decât pe tine pe lumea asta! Zău 
dacă-mi păsa de toate necazurile pe care mi le făceau oamenii 
și de toate răutăţile pe care mi le spuneau ei 1 li ascultam și 
zâmbeam, fiindcă știam că, întorcându-mă acasă, te găsesc aici 
pe tine, dragul meu lusufachi, așteptându-mă și întâmpinându- 
mă eu ochii tăi nevinovaţi și dând din codiţa ta, bucuros... Și 
știam că aveam să pornim amândoi, tu înainte, eu în urma ta, să 
colkfdăm satele, să ne vindem marfa și să cumpărăm altă, 
câștigându-ne astfel în mod cinstit, cu sudoarea frunţii noastre, 
pâinea. Cea de toate zilele... Și acum, ce-o să te faci tu în 
nninile ciufutului ăluia de zgârcit, care vrea să ne despartă? Ce- 
o să mă fac eu, singur pe lume? S-a zis cu noi, lusufachele meu 
scump! Bles temui să cadă asupra oamenilor răi, asupra lirelor 
lor și asupra soartei care ne-a făcut săraci și fără apă- rare 
împotriva nedreptăţii... Adio, dragul meu lusu- fachi... 

Se aplecă și SSrută gâtul cald și lucios al animalului, își trecu 
încet, adânc, mâna prin puful alb de pe burta lui, îi mângâie 
crupa, îl trase de coadă, cu ochii plini de lacrimi... lusufaelii, 
fericit de mmgâierile stăpânului său, întorcea cu mândrie capul, 
dădea din coadă și necheză dulce și șăgalnic. 

Se auzi o bătaie în poartă. lanacos tresări speriat, dar când îl 
văzu pe Mihelis îi veni inima la loc. 

178 


— Bună ziua, Mihelis, spuse el ușurat, cu ochii tocă măriţi de 
spaima prin care trecuse. _ 

Ce-ai păţit, dragă lanacos? Intrebă Mihelis. 

Plângeai?, 

lanacos își șterse ochii, rușinat. _ 

— Yii se pare că am dat în mintea copiilor, spuse el. Imi luam 
rămas bun de la măgărușul meu... Mi-l ia' moș Ladas, înghiţi-l-ar 
pământul să-l înghită! 

Şi-i arătă lui Mihelis răvașul pe care-l primise. 


— Ai ceva de mâncare? Întrebă Mihelis. Mi-e foame.. Am 
plecat din zori de la munte și, iată, se apropie amiaza. Ascultă, 
lanacos, o să mă duc chiar acum la moș Ladas; măgărușul e al 
Sarachinei, așa că n-o să-liael! 

lanacos dădu din cap neîncrezător; aflase că popa se 
înțelesese cu aga, că-i scrisese și mitropolitului și că n-o să-l 
lase pe Mihelis să hotărască de soarta moștenirii înainte de a se 
face judecata, spre a se ști dacă semnătura lui e valabilă sau nu. 
Tot satul era gata să depună mărturie mincinoasă cum că 
feciorul lui Patriarheas nu era în toate minţile. 

— Dacă mi-l ia, zise pe neașteptate marchitanul, să nu-mi 
spună mie lanacos dacă n-am să-i dau foc la gospodărie! 

Intră în casă, prăji niște ouă, aduse pâine, struguri și brânză. 
Ploaia încetase. Se așezară amândoi în curte, în faţa grajdului, și 
începură să mănânce. Măgărușul mânca și el alături de ei, fericit 
de tovărășia lor. 

— Ce bine ne simţim așa, toţi trei laolaltă! Suspină 

lana, cos. Și când te gândești că ciufutul de bătrân vrea să ne 
despartă... 

— Mă duc chiar acum la ei, spuse Mihelis, ștergându-și buzele. 

Şi se ridică. 

— Dumnezeu să fie cu tine, Mihelis 1 Vezi, fă tot ce poți... 

12% m 


Moș Ladas ședea jos, pe pământul din casă, cu picioarele 
încrucișate sub el, alături de băbuţa lui, în faţa mescioarei 
scunde și mâncau. Chira. Penelopa lăsase lângă ea, pe un 
scăunel, ciorapul la care împletea, și arunca în gură, ca într-o 
gaură, dumicaturi mici, pe care le mesteca încet, plictisită, fără 
să scoată o vorbă. Moșneagul ei avea chef de vorbă și turuia de 
unul singur: 

— Toate merg bine, dragă Penelopa, Domnul fie lăudat! Popa 
e un drac în sutană; l-a îmbrobodit pe agă, i-a scris și 
mitropolitului. Ai să vezi că averea, bătrânuâui Patriarheas o să 
intre repede în mâinile mele. Cică o s-o ia comună! Aș! ... Nu da 
ascultare la ce spun oamenii, dragă Penelopa, că eu m-am 
aranjat cu popă; o să scoatem totul la mezat; popa o să-și ia 
partea lui - ticălosul voia să înghită totul numai dânsul; da, ' ce 
credea el, c-o să-l las? — Eu o să-mi iau partea mea. Am căzut la 
învoială: să împărţim pară, pe din două. Peste câteva zile o să 


pun mâna și pe măgărușul lui lanacos, afurisitul; urechia. - Tul o 
să fie al tău, dragă Penelopa; o să-l încalecă, ca să te duci să te 
plimbi pe moșiile noastre. E un dobitoc liniștit, blând, bine 
hrănit, și are un samar mic 

— L-ai văzut? — Moale ca putul; o să stai pe el ca o regină! N- 
avem nici copii, nici căţei, dragă Penelopa, nicio belea, nicio 
cheltuială, suntem niște regii 

Ah, de-aș mai trăi încă o sută sau două sute de ani, tot 
Licovrisi ar cădea în ghearele mele. Ştii de ce 't 

Fiindcă toți oamenii de-aici sunt fuduli și zăpăciţi, își fac haine 
și ghete noi în fiecare an, și toarnă la copii. 

Toate astea cer cheltuieli mari; or, banul e rotund și se 
rostogolește... Pe când noi... In sănătatea ta, draga mea 
Penelopa! 

Își umplu paharul ou apă rece și-l goli dintr-o înghiţitură, 
plescăind din limbă cu plăcere. 

180 


— Doi bani nu face vinul pe lângă apșoara lăsată de 
Dumnezeu! Spuse el. 

Mihelis împinse poarta fără să mai bată și intră în curte. Moș 
Ladas, cum îl văzu, se bosumflă. „O fi voind să se certe, se 
gândi el; nu-mi place mutra lui; s-o fac pe prostul!” 

— J? Îi binevenit, boier Mihelis, îl întâmpină el. 

Șezi. Gândesc că ai mâncat. 

Chira Penelopa se ridică, strânse masa, luă ciorapul, se așeză 
într-un colţ și începu să împletească. 

— Preacinstite fruntaș, spuse Mihelis, ce-ai de gând să faci cu 
toate ogoarele, viile, măslinii, casele și cuferele pline de aur pe 
care le-ai adunat? Ai să le iei cu dumneata în mormânt? Ești cu 
un picior în groapă și tot nu te-ai mai săturat? Acum vrei să iei 
cu japca și măgărușul sărmanului de lanacos... Nu ţi-e frică de 

Dumnezeu? Nu ţi-e rușine de oameni? 

„Pe legea mea, își zise în gând bătrânul, scărpinându-se în 
capul ţuguiat, pare-mi-se că într-adevăr și-a pierdut minţile: 
iată-l că amestecă din nou pe Dumnezeu în treburile mele. Să-l 
iau cu duhul blândeţii, că de-l apucă furia e în stare să-mi tragă 
vreuna...” 

— Dragă Mihelis, răspunse el ou o voce dulce și plângăreaţă, 
ce vrei să fac? Ce-i drept nu-i păcat: îmi datorează trei lire 


turcești de aur. Spune-mi, ce vrei să fac? Am și eu nevoi, ca 
toată lumea... 

— Uite, să-ţi fac un act cum că ţi le datorez eu; am să-l 
semnez... 

Bătrânul tuși. 

— Gurile rele spun, dragul meu Mihelis, să-mi fie cu iertare, 
că, pentru moment, semnătura ta... Nu te supăra, pentru 
numele lui Dumnezeu! Eu, unul, nu cred nimic din toate astea; 
dar, vezi tu, omul e o mașinărie gingașă; e de ajuns să 
slăbească un șurub... 

Mihelis sări în sus; apucă scăunelul pe care ședea 

Și-l trânti cu putere de pământ, „Așa cum merg kicru- 

181 


Rile, gândi el, sunt în stare să mă scoată nebun." Se apropie 
de bătrân, cu ochii holbaţi, roșii de mânie. 

Moș Ladas se retrase de-a-ndăratelea, până în colţul odăii, 
puse mâna pe clanţa ușii și-și aruncă ochii în curte... „Slavă 
Domnului, își zise, poarta e deschisă; la nevoie, fug în uliţă...” 

— Dacă ai fi avut să-mi dai bani peşin... se smiorcăi el. 

— O să mă duc acasă, hodorog bătrân, să ţi-i aduc! 

Strigă Mihelis, apropiindu-se din ce în ce mai mult de 
moșneag. Zgărie-brâinză, cămătarule, tâlharule! 

— Casa tatălui tău a fost pecetluită astăzi cu ceară roșie de 
agă... făcu bătrânul, care însă își mușca numaidecât limba... 

„Nu trebuia să i-o spim, nu trebuia... O să se facă foc și pară! 
Dar acum e prea târziu, gata, ani păţit-o 1” 

Mihelis se luă cu manile de cax; simţea că-i plesnește ţeasta 
de furie. 

— Pentru numele foii Dumnezeu, strigă el, o să înnebunesc! 
Vorbește limpede, moș Ladas! Care va să zică, sunt gonit din 
casă tatălui meu?'"'Asta le întrece pe toate! Axn să iau un bidon 
cu gaz, am să stropesc satul și-am să-i dau foc! Nu fugi, 
zgripţuroi bătrân! 

Unde te duci? Stai aici, nemernicule! 

Se repezi să pună mâna pe el, dar bătrânul, dintr-un salt, fu 
afară. Mihelis fugi după el, îl ajunse la poartă și-l înhaţă de 
ceafă; bătrânul căzu în genunchi și începu să ţipe ca din gură de 
șarpe. 

— Cine-a pus la cale una ca asta? Popă? 


Aga? Tu? 

— Nu, mi eu, dragă Mihelis, om eu! Întreab-o și pe 

Penelopa mea; eu am stat acasă, ou ușa încuiată... 

Tot ce știu e din auzite doar. Intreab-o și pe Penelopa... Cică, 
azi-dimineaţă, aga s-a dus la tine acasă cu părintele Grigoris... O 
să vină, cică, și mitropolitul de la târg ou doctori... 

182 


Mihel avu o tresărire: 

— Doctori? 

— Lasă-mă, dragă Mihelis, fii îndurător, nu mă 

«trânge... Am să-ţi spun totul; nu mă gâtui! 

Mihelis îl ridică de ceafă și-l puse să stea în pi- 

01—. Vorbește, ticălosule! Spune-mi totul! Totul | 

— Penelopa, dă-mi un pahar de apă... Mă înăbuș! 

Dar chira Penelopa împletea la ciorapul ei și nu se urni de pe 
scaun; împletea de zor, zâmbind liniștită, neclintită, absentă din 
lumea aceasta. 

— Lasă-mă să închid poarta, să nu ne audă vecinii, spuse 
bătrânul. 

O zbughi în uliţă și începu să fugă la vale de-i sfârâiau 
călcâiele, strigând în gura mare: 

— Săriţi 1 Ajutor 1 Ajutor 1 Mihelis vrea să mă sugrume! 

Porţile din jur se zăvorâră cu groază. Moș Ladas alerga și ţipa, 
împrăștiind spaima în sat. Ajunse la părintele Grigoris; popa 
apăru în poartă. 

— Ajutor, părinte! Pe Mihelis l-au apucat pandaliile, vrea să 
mă gâtuiască! Lasă-mă să intru, să mă odihnesc. 

Dar popa se propti cu amândouă mâinile în poartă și nu-l lăsă 
să treacă. 

— Fugi, moș Ladas, îi spuse el, strigă cât poţi mai tare, ridică 
satul în picioare! Haide, du-te, strigă tare, să audă toată lumea, 
să vadă cu ochii lor. Haide, nu mai sta, fugi 1 

Şi-i închise poarta în nas. 

Ploaia începu din nou. Ladas înţelese șiretlicul popii; alerga, 
alerga cât putea, se oprea la fiecare colţ și ţipa cât îl ţinea gura. 
Găsise pe jos un capăt de funie și-l arăta peste tot, ca mărturie 
de nedezminţit; 

183 


— Mihelis a venit să mă sugrume, uite funia 1 Săriţi fraţilor 1 
Ajutor! Deschideţi-mi o poartă ca să intru î 

Vine, vine Mihelis! Vine cu un bidon de gaz! 

Dar cum se deschidea o poartă, fugea mai departe și continua 
să strige cât putea: 

— A luat un bidon de gaz ca să dea foc satului! 

Săriţi 1 Ajutor 1, 

Tot satul fu răscolit. Câţiva ţărani puseră mâna pe 
pușcoaceâe lor vechi și se pitiră în dosul porţilor, cu degetele pe 
trăgaci. Aga apăru în cerdac. 

— Să se ducă doi bărbaţi cu braţele vânjoase să-i prindă! 
Unde-i Panaiotaros? 

— La ordinele dumitale, agă! 

Aga îi aruncă de sus o frânghie: 

— Ţine ici 1 Du-te de-l prinde și să mi-i aduci aici legat cobză. 
Și ascultă, Panaiotaros: începând de astăzi, te iau la mine ca 
seiz. Ești vânjos, ursuz și cu păr roșcat: ai tot ce-i trebuie unui 
bun seiz. Stai, stai niţel, să-ţi arunc fesul înaintașului tău 
blestemat. 

De-acum încolo să nu te văd decât cu fesul ăsta. Hai, să-l 
porți sănătos! 

Aga smulse dintr-un cui fesul mare, xoșu al seizului spânzurat 
și i-l azvârli lui Panaiotaros. 

— Na, prinde-l! Să-ţi aducă noroc! 

Apoi se întoarse către Braimaehi, care fuma alene în spatele 
lui, scoțând vaâuri de fum pe nări. 

— Cred că acum l-au înnebunit de-adevărateâea, nenorocitul 
1 

— Când o să-mi aducă femeia? Făcu năpârstocul cu 
obrăznicie. Pe Mohamed, sunt gata-gata să înnebunesc și eu 1 

Panaiotaros prinse din zbor frânghia, apoi fesul roșu, și porni 
în goană spre casa bătrânului Ladas. 

Dar Mihelis nu mai era acolo. Plecase și se fofila prin 
ulicioarele cele mai dosnice, de rușine să nu-l vadă 

184 


Îi Porţile se zăvorau la trecerea lui, iar femeile tinau ca 
apucate. 

C'nd ajunse h potecă ce urca spre munte, se opri 

.. Fugg) gâfâind. După vijelia de mai înainte, acum 


1 ua liniștit, monoton; muntele era învăluit într-o 

*nză ușoară, câmpia era înecată de ploaie. Mihelis se rT şti 
isuţj o stâncă, așteptând să se mai liniștească 

P privea cu ochii încremeniţi cum plouă; ascultă șiroaiele de 
apă care curgeau la vale, revărsându-se din piatră în piatră. Pe 
nesimţite, gmdui începu să-i alerge după șiroaiele de apă, să se 
coboare cu ele spre câmpie, să se confunde cu ele. Se 
rostogolea și el la vale, creștea se umfla, primea afluenţi din 
toate părţile, devenea cascadă și îneca satul. Pieptul lui Mihelis 
se înălţă cu înfiorare. Din pământ se ridicau prin ploaie 
sumedenie de fiinţe, și vii și moarte, acoperite de sus până jos 
de glod; dinspre câmpie se urcă la deal încet, so- lemn, venind 
drept spre el, o procesiune nesfârşită. In fruntea ei mergea un 
om mort, înalt, gras, cu un pântece umflat, ailbasitru-verzud: 
boierul. Totul semăna cu Judecată cea din urmă: îngerii 
sunaseră din trâmbiţe și viermii omenești scoteau capetele din 
noroiul lumii... 

În zilele din urină, Mihelis citise Apocalipsul. Capul îi exa plin 
de îngeri, de trânbiţe, d© femei desfrânate care spurcau apele, 
de mări prefăcute în munţi de sticlă și de călăreţi urcați pe cai 
verzi, negri, albi și roșii, care înotau în sânge... Mihelis privea 
ploaia, asculta șiroaiele de apă, și tâmplele îi zvâcneau cu 
putere. Deodată, i se păru că întreaga lume se năruie. Se 
întuneca, începea să se însereze. Ploaia continua mo- notonă, cu 
încăpățânare, ou răbdare, rozând și fărâmiţțând pământul 
bucată cu bucată. 

— Dumnezeule, numai tu ești nestrămutat! Murmură Mihelis, 
și ochii i se umplură de lacrimi. Dacă 

185 


N-ai fi tu, Doamne, în ce s-ar mai rezema omul? Căc' 

Totul se fărâmiţează, se năruie și se pierde. In ce s-ar mai 
rezema? In femeia pe oare o iubește? In părintele care i-a dat 
viață? In oameni? Toate putrezesc, se fărâmiţează și se 
spulberă. Numai tu, Dumnezeule, ' rămâi nestrămutat! Lasă-mă 
să mă rezem de tine! Ţi» 

Ne-mă bine, Doamne, căci simt că-mi pierd minţile 1 

Părintele Fotis și Manolios așteptau de câteva ceasuri în 
peșteră întoarcerea lui Mihelis; erau foarte îngrijoraţi. 

— O să trebuiască multă luptă, părinte, ca să ne putem 


căpăta dreptul nostru, spunea Manolios. Dar mă întreb: face 
oare să irosim atâta timp pentru cele pământești? 

— Face, face, Manolios! Răspunse părintele Fotis, ai cărui ochi 
sclipiră în întuneric. Cândva, spuneam și eu ca tine: de ce să 
lupt pentru cele pământești? Ce am eu ou această lume? Sunt 
un surghiunit al cerului și mă grăbesc să mă întorc în patria 
mea. Dar, încetâncet, mi-am dat seama de un lucru: că nimeni 
nu poate să ajungă la cer dacă nu izbândește mai întâi aici, pe 
pământ, și nimeni nu poate izbândi pe pământ dacă nu luptă cu 
îndârjire, cu răbdare și fără să dea înapoi. Numai pe pământ 
poate să-și ia omul avânt și să se ridice până la cer. Oameni ca 
popă 

Grigoris, ca Ladas, ca aga, ca bogătanii satului sunt forţe ale 
răului, iar menirea noastră este să luptăm împotriva lor; dacă 
depunem armele, e vai de noi, aici, jos, pe pământ, și acolo, sus, 
în cer. 

— Mihelis e prea gingaș, prea obișnuit cu traiul îndestulat; n-o 
să poată... 

— O să putem noi. Mai întâi, să vedem ce vești ne-aduce astă- 
seară. Dacă sunt proaste, o să pornesc inâine la drum și-o să mă 
dac să-l caut pe mitropolit, 

186 


R? Cer dreptul nostru. Se apropie iama și răi trebuie 

Tne găsească dezbrăcaţi și fără adăpost. 

— De-aș putea, mi-aş da viaţa ca să scap sufletele se află în 
primejdie... murmură Manolios. 

**— g mai ușor să-ți dai viaţa o dată pentru totdeauna, decât 
să ţi-o dai picătură cu picătură în lupta 

A toate zilele. Dacă m-ar întreba cineva care druin duce la 
cer, aș răspunde: cel mai greu. Să apucăm dar acest drum, 
Manolios! Curaj | 

Manolios tăcu; își dădea seama că popa avea dreptate dar era 
nerăbdător. Nu putea să uite nici acum bucuria dumnezeiască 
pe care o încercase atunci când pornise să-și sacrifice propria sa 
viaţă; această bucurie stăruia încă în el, foarte depărtată, ca iun 
paradis pierdut; și apoi, lupta de toate zilele i se părea lâncedă, 
fără'strălucire. Era grăbit 

Tăceau amândoi. Ascultau, ploaia care cădea și apa care 
susura printre pietre. Din când în când, un fulger sfâșia 


întunericul, raza lui pătrundea în peșteră și lumina două chipuri 
palide, un gât, o mână, apoi numaidecât totul se cufunda din 
nou în beznă, 

Deodată, se auziră niște pași ce veneau repede pe cărare. 

— E Mihelis! Strigă Manolios, sărind afară. 

Cei doi prieteni se îmbrăţișară pe întuneric, apoi intrară în 
peșteră. 

— Fii binevenit, dragul nostru Mihelis! Îl întâm- până părintele 
Fotis. Ce vești ne aduci de la Li- covrisi? 

— Că semnătura mea nu-i valabilă, că agii a pecetluit casa 
tatălui meu, c-o să vină niște doctori să mă vadă... și că Mariori 
e pe moaxte... lată ce-aduc | 

N-aveţi de ce vă plâmge! Aveţi destule de făcut, slavă 

Domnului! *- 

Se lăsă jos, se rezemă de stlacă și tăcu. 


— N-aveţi de ce vă plânge! Repetă după o clipă, prefăcându- 
se că zâmbește. Mă întorc cu mâinile pline. 

— Nu ne plângem, răspunse preotul, înălțându-și capul. Să fii 
om înseamnă să suferi, să înduri nedreptatea, să lupţi și să nu 
te lași doboxât! Noi n-o să ne lăsăm doborâţi, dragă Mihelis. 
Mâine o să mă duc la târg și-o să lupt. 

Mihelis dădu din cap. 

— Fă tot ce te luminează Dumnezeu, părinte. Eu îmi 
încrucișez braţele la piept; nu sunt în stare de nimic... Pentru o 
clipă, acolo, jos, mă apucase turbarea, pornisem să-l gâtuiesc pe 
moșneagul Ladas, îmi venea să stropesc satul cu gaz și să-i dau 
foc; dar numaidecât, ca și când aș fi îndeplinit totul, m-am simţit 
copleșit de oboseală, de mâhnire, m-a cuprins frica și am luat-o 
la fugă. 

— Lasă-ne pe noi să luptăm, părintele și cu mine, dragă 
Mihelis, spuse Manolios, strângând prin întuneric mâna 
prietenului său, care ardea. 

Ploaia încetase. Părintele Fotis se ridică în picioare. 

— Noapte bună, spuse el. Mă duc să mă oulc și să mă 
gândesc la cele ce-avem de făcut mâine. O să pornim dis-de- 
dimineață, Manolios. 

Cu aceste cuvinte, preotul dispăru în întunericul nopții. 

— Ah, grea e viaţa! Oftă Mihelis. Am o rugăminte, 

Manolios: fiindcă mâine tot o să vă duceţi la târg, treci s-o 


vezi pe Mariori și dă-i bineţe din partea mea. Ni- mic altceva. 

Se întinse în așternut și închise ochii, ca să-l vadă din nou pe 
tatăl său apărându-i în vis. 

A doua zi, părintele Fotis și Manolios nu schimbară decât 
foarte puţine vorbe pe drum. Cerul era mohorât, dar nu plouă. 
Cum însă în ajun plouase cu găleata, pământul era plin de 
băltoace, și cei doi drumeţii înotau 

188 


Desculţi, prin noroi, înaintârid cu greutate, unul după 

Trecură printre  lanuri mănoase, cultivate din timpuri 
străvechi, printre livezi și vii; aci se întindea o câmpie netedă, 
aci un tăpșan ușor ondulat. O clipă, spre răsărit, norii se răriră și 
apăru o fâșie de cer albastru, răzătoare, caldă, plină de 
prospeţime și blân- jeţe. Pe un dâmb străluceau două coloane 
antice de marmură. 

— Toate aceste pământuri au fost ale noastre odată... oftă 
Manolios. 

Părintele Fotis se opri puţin, se uită la cele două coloane 
zdrumicate de vreme și-și făcu cruce, ca și cum ar fi trecut prin 
faţa unei biserici dărăpănate. Mintea îi fu năpădită de un fel de 
flăcări, dar nu rosti niciun cuvânt. 

Preotul, cu sutana-i roasă, și Manolios, cu straiele-i de ciobaai 
croite grosolan, mărșăluiau tăcuţi, fiecare cu câte o trăistuţă 
atârnată de umăr. Când ajungeau în vreun sat, câinii lătrau la ei, 
unele porţi se deschideau, apăreau chipuri care îi priveau cu 
mirare, uneori le aruncau chiar câte o vorbă bună: „Să vă dea 
Dumnezeu sănătate! Încotro aţi pornit? Cale bună!”, apoi porţile 
se închideau numaidecât din nou, și cei doi soli ai sărăcimii, de 
care atârna soarta tuturor sufletelor de pe Sarachina, se 
pomeneau iarăși singuri în mijlocul drumului. 

La amiază se opriră sub un plop cu frunzele îngălbenite ca 
niște ţechini de aur, ca să ia câte o îmbucătură și să-și 
împrospăteze forțele. Găsiră două pietre și se așezară pe ele. 
lerburile din jur, plantele mirositoare, cimbrul, izmă sălbatică, 
jaleșul, săpunelul, bi- ciuite de ploaia puternică din ajun, 
răspândeau o mireasmă plăcută. Soarele zâmbi câteva clipe și 
un curcubeu uriaș se întinse de la un capăt la celălalt al cerului. 

189 


Cu un surâs larg pe faţa-i palidă și asprită, părintele 

Fotis contempla frumuseţea de după ploaie a cerului și a 
pământului. 

— Odată, începu să povestească el, am întrebat pe? 

Un călugăr, pe părintele Sofronios, care trăia în pustnicie, 
departe de mânăstire, într-*m schit, sus pe o stâneă 
prăpăstioasă: „Gum ai făcut, părinte Sofronios, de ai găsit calea 
izbăvirii?” - „Parcă știu și eu, fiule, mi-a răspuns el. Mi-a apărut 
așa, fără să-mi dau seama... 

Într-o dimineaţă m-am sculat din pat; plouase mult în timpul 
nopţii; și am privit pe fereastră. Asta a fost tot." - „Numai atât, 
părinte Sofronios?'" - „Ce vrei mai mult, fiul meu? L-am văzut pe 
Dumnezeu pe fereastra mea..." De atunci, de câte ori mă scol 
dimineaţa și privesc pământul după ploaie, îmi aduc mereu 
aminte de acel pustnic sfânt. El trebuie să-și fi dat de mult 
sufletul în mâinile lui Dumnezeu și acum se plimbă de bună 
seamă prin rai, și poate că, spre a-i face pe plac, Dumnezeu 
trimite ploaia, uneori, noaptea, chiar și în rai.. 

Aceste cuvinte făcură ca văzduhul să fie străbătut deodată de 
o luminozitate fermecătoare. Manolios își simţi inima pe de-a- 
ntregul răcorită. 

— Mulţumesc, părinte, spuse el după o clipă de admcă tăcere. 
Eu îl caut pe Dumnezeu numai în întâmplări mari, în clipele 
grele; dumneata mi-l ai aţi în fiece clipă care trece. Eu îl caut în 
moartea nemiloasă; dumneata mă faci să-l văd în lupta umilă de 
toate ziiele. Abia acum înţeleg de ce ne ducem la târg și pe cine 
o să găsim acolo. 

— Omul im găsește niciodată decât ceea ce caută. 

Noi, așa cum prea bine ai simţit-o și tu, dragul meu 

Manolios, o să-l găsim pe Dumnezeu acolo unde ne ducem; și- 
o să-l găsim nu așa cum îl înfățișează cei care nu l-au văzut 
niciodată - ca un moșneag cu obraji rumeni, care şade fericit pe 
niște nori pufoși 

190 


Și poruncește - ci ca im glas mic, care ţâșnește din 
măruntaiele noastre și declară război, ieri împotriva 

«<ărintelui Grigoris și a lui Ladas, astăzi - poate — 

*nrnotriva mitropolitului, iar mâine, orn trăi și-om vedea... Te 
grăbești? 


Porniră din nou la drum. Pe la chindii, ajunseră la târg. De 
departe, zăriră mulțime de cupole, de giamii și două minarete, 
care se înălțau cu ardoare și graţie spre cer. In momentul când 
intrau pe poarta cetăţii, auziră glasul muezinului, poruncitor 
parcă și totuși plin de o adâncă dulceaţă. 

Nişte nizami stăteau. Și păzeau poarta cetăţii. Străzile 
gemeau de turci care forfoteau în toate părţile și la tot pasul 
vedeai numai narghilele și bei, stând turcește pe rogojini, și 
băiețandri rotofei, cu glasuri subțiri ca de fetiţe, care cântau 
manele și băteau în dairele... Turcoaice cu feţele acoperite de 
feregele călcau ou pași domnii, pline de taină și nuri. Turcălăi 
desculți vindeau cu»; aţe | ornice salepuri groase și aro- mate 
sau pi H i i... 

Cei doi d:'ă la un Ban ținut de niște creștini. Jos, hi*.. De 
măgari și catâri; sus, avea o odaie maiiruri iungi de mindire de 
paie. 

Părintele F kvtea pe hangiu, chir Gherasimos - unuraliv și 
pișicher, fost căpitan de corabie. Aease ancora aici. In inima us- 
catului, unc.. E la bătrâneţe cu o fiică a Ana- toliei, voirii! H. 
Saşa, care-i, făcuse o casă de copii. Acest: ir Cu;, isimos 
deschisese un han; fe- meia gătea niirieăruri, iar el se ciondănea 
toată ziua cu oamenii și dl Cioacele, " lovind cu pumnii, glumind 
și înjurâhd pe: t. Lumea. Era gras, chel, și avea o burtă 
enormă, ? L împiedica, așa cum spunea el, să vadă cu ochii i-? 
lacă-i bărbat sau femeie... 

Ee îndată e? Ri pe părintele Folis, se repezi de la tejghea și 
alt;,.:, ă-i întâmpine. 

Lin? 


— Ai picat la ţanc! Strigă el voios. Taman aveam nevoie de 
dumneata, taică părinte! Am săvârșit iar un fpăcat greu; 
alaltăieri, un marchitan și-a uitat aici punga, doldora de lire de 
aur, și eu i-am dat-o înapoi de atunci sufletul meu nu-și mai 
găsește liniștea; care va să zică, a păcătuit, sărmanul, și-i vine 
să crape de ciudă! 

Dar părintele Fotis n-avea chef de glume. 

— O să rămânem două zile aici, chir Gherasirnos spuse el. Dă- 
ne două porţii de mâncare și două așternuturi curate, să 
dormim... Bani n-avem; scrie toate cheltuielile ce le facem la 


condică; o să-ţi pâj. 

Tesc totul într-o zi, căpitane. 

— Cine-ţi cere bani, taică părinte? Spuse fostul lup de mare, 
izbucnind în râs. Dacă n-ai sfinţia-ta, în schimb au gospodarii 
evghenicoși, care trag la hanul meu; o să le iau lor dublu, și-o să 
fiu plătit și pentru dumneata, ba chiar cu prisosinţă; iar de-o să 
mai găsesc vreo pungă, n-o s-o mai dau înapoi... Fiţi bineveniţi! 
Astă-seară o să mâncăm împreună; dumneavoastră nu sunteţi 
mușterii, sunteți oaspeții noștri... Hei, 

Crustalenia! 

O anatoliotă impunătoare, cu ochi mari migdalaţi, apăru din 
bucătărie cu o cratiţă în mână. 

— Sărută mâna părintelui! Porunci chir Gherasimos. Astă- 
seară am să mănânc cu dânsul. Ai priceput ce vrea să zică asta: 
antricoate de porc! 

Chira Crustalenia se apropie legănându-și șoldurile, sărută 
mâna popii, apoi dădu să se întoarcă în bucătărie. 

— Hei, unde fugi, nevestică? li strigă chefalonitul cu un accent 
șăgalnic. Stai niţel, să te vedem, că doar nu te mănâncă nimeni! 

Și făcând cu ochiul către părintele Fotis, o întrebă: 

— la să ne spui, câte pere încap într-un desăgel? 

192 


— Nu ţi-e rușine, om bătrân ce ești 1 făcu femeia, 
Și intră în bucătărie bombănind. Chir Gherasimos se prăpădea 
de râs. 


— Eh, ce ţi-e și cu muierile astea | pufni el. Nu știu ce scrie 3a 
Sfânta Scriptură, dar eu știu una și bună: că Dumnezeu l-a creat 
pe bărbat, și Dracul pe femeie. Vreţi să vă dovedesc? Am 
întrebat toată lumea câte pere încap într-un desăgel și nimeini 
n-a fost în stare să-mi spună. Dar nevastă-mea, bașoldina, a 
ghicit: două, mi-a răspuns ea, două 1 Auzi, a dracului muiere | A 
brodit-o la fix! 

A doua zi dimineaţă, părintele Fotis își făcu cruce, apoi, în 
sutana-i sărăcăcioasă, roasă, și desculţ, se îndreptă spre 
mitropolie. O ţărăncuţă durdulie veni și-i deschise poarta; îl 
cercetă din ochi pe popă, îl văzu cu mâinile goale și strâmbă din 
nas. li spuse că nu se vine așa de dimineaţă: vlădica nu s-a 
sculat încă. 


Părintele Fotis se așeză pe banca de piatră. Din curte și 
așteptă. 

Unul câte unul, soseau și alți oameni, bărbaţi și fe- mei, 
fiecare cu peșcheșul în mână - un coșu'âeţ cu ouă, un iepure de 
casă, o roată de caşcaval sau o găină. Tărăncuța durdulie le luă, 
zâmbea, și le ducea înăuntru; apoi dădea noului sosit un scaun 
sau un scăunel, după peșcheșul adus. 

— Nepoata lui... șușoti un bătrâne. 

După vreun ceas, în curte se răspândi din gură în gură zvonul 
că mitropolitul se trezise din somn: unul auzise un pat scârţâind, 
altul auzise un tușit, altul cum își făcea gargara de dimineaţă. 

— Acum bea un ou ca să-și dreagă glasul... Işi dădu cu 
părerea bătrânelul. 

Toţi ceilalți dădură din cap cu respect și ridicară sfioși ochii în 
sus, spre fereastra cu obloanele trase. Se 

13 - Hristos răstignit a doua oară - voi. Il 

193 


Auzi o tuse puternică, apoi niște smiorcăieli prelungi niște 
grohăituri ușoare, și la urmă un zgomot de apă care curgea. 

— Acum se spală... explică și de data asta bă- trânelul. 

Toţi ceilalţi tăceau și ascultau cum preasfântul își spăla trupul. 

După încă un sfert de ceas, se auzi un zornăit de cești, 
farfurii, tacâmuri și un zgomot de scaune mutate dintr-o parte 
într-alta. 

— Acum își bea cafeaua... 

Peste încă o jumătate de ceas, se auziră niște strU 

Gate ascuţite, urmate de plânsete. 

— Acum își bate nepoata... ' „”? 

Nu mai trecu mult și se auzi cum scârțâie scara și cineva care 
își suflă zgomotos nasul. 

— Acum coboară! Spuse de data asta, ceva mai tare, 
bătrânelul, care se ridică dintr-o mișcare. 

Toată lumea se sculă în picioare și-și aţinti ochii la ușă. 
Răsună o voce puternică de bas: 

— Anghelichi, cine a venit întâi? Să poftească 1 

Ușa se deschise; tânăra fată durdulie apăru în dieptul ei, cu 
ochii înroșiţi, și-i făcu semn părintelui Fotis să se apropie. Acesta 
înainta și intră pe ușa care se închise iar. 

Mitropolitul stătea în faţa unei mese rotunde; eră bondoc, 


bine legat, cu o barbă căruntă, scurtă și creaţă, și cu un neg pe 
nas. Semăna cu un rinocer. 

— Te ascult, rosti el. Dar fii scurt! Pare-mi-se că te-am mai 
văzut; nu ești tu bejenitul? Spune! 

O clipă, părintele Fotis se gândi să plece; să plece, trântind 
ușa. Acesta să fie oare reprezentantul lui 

Hristos? Ăsta-i omul care predică semenilor lui dreptatea și 
iubirea? De la ăsta așteaptă el dreptate? ... 

Dar se stăpâni; își aduse aminte de copiii de pe Sarachina și 
de iarnă care se apropia. Deschise gura să vorbească, dar 
mitropolitul întinse mâna și-l opri: 

Altădată, zise el, când o să mai vii în faţa mitropolitului, să te- 
ncalţi cu ghetele. 

— N-am, răspunse părintele Fotis. Am avut, dar acum nu mai 
am; îţi cer iertare. Și Hristos umbla desculţ, înalt preasfinţite. 

Mitropolitul încreţi din sprâncene. 

— . Mi-a vorbit de tine părintele Grigoris, zise el da* 

Ţinând din cap ameninţător. Se pare că vrei să faci pe 

Hristosul și să aduci dreptate și egalitate pe lume... 

Nu ţi-e rușine? Vrei să nu mai fie nici bogaţi, nici săraci și, 
desigur, nici mitropoliți... Răzvrătitule 1 

Tâmplele preotului începură să zvâcnească; își strânse 
pumnii, dar își aminti din nou de Sarachina și se stăpâni. Nu 
răspunse nimic. 

— Ai terminat Şcoala de teologie din Halchi? 

— Nu, înalt preasfinţite. 

— Atunci cu ce drept vorbești? Nici nu vreau să* 

Discut cu un popă ca tine... Ai venit să-mi ceri vreun 

. Hatâr, desigur. Hai spune, ce vrei? Dar repede, mai sunt și 
alţii care așteaptă. Și măsoară-ţi cuvintele! 

— N-am venit să-ți cer vreun hatâr; am venit să-ţi eer 
dreptate. 

— Privirea ta e plină de trufia lui Lucifer 1 Lasă-ţi ochii în jos și 
vorbește! 

Părintele Fotis privi în jurul lui: rafturi pline de cărţi legate în 
aur; la spatele mitropolitului, agăţat în perete, un Hristos 
răstignit; iar în faţa lui, o pic- tură, mai mare decât imaginea lui 
Hristos, care-l reprezenta pe vlădică în odăjdiile lui de mitropolit 
bro- date cu fir de aur, cu mitra grea pe cap, cu cârja-i înaltă. 
Părintele Fotis tăcea; simandicoasa faţă bisericească se enervă. 


Părinte, sau vorbești, sau pleci. N-am vreme de pierdut! 
195 


— Nici eu, înalt preasfinţite. Flec. Aveam de gând să-mi cer 
dreptul, dar acum am înţeles; am să-l cer de lael 1 

Şi arătă cu degetul spre crucifixul din dosul mitro- politului. 

— De la cine? Făcu acesta, întorcându-și capul spte peretele 
din spatele lui. 

— De la Hristos cel răstignit. 

Mitropolitul nu se mai putu stăpâni și bătu cu pumnul în masă. 

— Are dreptate părintele Grigoris, ești bolșevic | 

— Da, dacă este și El 1 răspunse popă, arătând din nou spre 
crucifix. 

— Anghelichi 1 strigă mitropolitul. 

Nepoata durdulie apăru în ușă. 

— Uitare bine la acest popă. Altădată, dacă o mai yeni pe-aici, 
să nu-l mai lași să intre. 

— Dumnezeu o să ne judece, înalt preasfinţite, rosti caia 
părintele Fotis. O să vină o zi când o să na înfăţișăm în faţa 
Mântuitorului amândoi desculți. Ră- mâi cu bine 1 

Deschise ușa și plecă. 

Rătăci ceasuri întregi prin oraș, intră în piaţa acoperită din 
centru, se opri în curtea giamiei, trecu peste un pod boltit, se 
pomeni într-o grădină, se întoarse, pomi din nou pe străzi. Se 
uita, privea peste tot, dar nu vedea nimic. Urechile îi vâjâiau, 
ochii i să înceţoșară. Nu vedea nimic; se gândea la mitropolit, la 
copiii de pe Sarachina și la iarnă care se apropia. 

Fără să-și dea seama, se trezi deodată în faţa ha» 

Nului lui Gherasimos. Intră. Manolios nu era acolo. 

— Păsărică a zburat! Îi strigă hangiul. A plecat și el dis-de- 
dimineaţă să se plimbe. 

Părintele Fotis se lăsă pe o laviţă, frânt de oboseală; i se 
părea că se întoarce tocmai de la capătul lumii. Se rezemă de 
perete, închise ochii și oftă adânc. 

196 


În același timp, Manolios stătea la căpătâiul lui Maiori și se 
""ta a ea teut ° prinsese cu puţin înainte somnul, și Manolios 
aștepta nemișcat să se trezească......... a 

Se uita la ea, și mimă în piept 1 se strângea: tata slăbise, 


două cearcăne mari vinete îi înconjurau ochii, fata îi era palidă, 
străvezie, pielea i se lipea de oase.; umerii obrajilor, bărbia, 
fruntea i se ascuţiseră, ca și cum pământul începuse să-i sugă și 
să-i roadă chipul încă de pe-acum. Fata aceasta se înălţase 
pentru o clipă din pământ, se jucase, râsese, plânsese, se 
logodise, luase în mână paharul plin, dar, înainte de a apuca să- 
și atingă buzele de el, pământul o chemă din nou la sine... 

Deodată, Mariori suspină, deschise ochii și-l văzu pe Manolips. 

— Bine ai venit, Manolios, rosti în șoaptă. El te-a trimis? 

— Da, Mariori. Mihelis. 

— Te-a rugat să-mi spui ceva? 

— Da, Mariori; multe salutări. 

— Atât? 

— Atât. 

Mariori zâmbi cu tristeţe și amărăciune. 

— Ce altceva mi-aş mai dori acum? Salutări, atâta mi-e de 
ajuns, întoarse capul în partea cealaltă; o podidiră lacrimile. Dar 
se stăpâni, își înăbuși pâânsul și întoarse din nou faţa spre 
Manolios. 

— Am să te rog și eu ceva, Manolios, spuse ea. 

Căută sub pernă, găsi și scoase o foarfecă. 

— Ajută-mă să mă ridic puţin, dacă vrei. 

Manolios o luă de subsuori, îi puse perna la spate 

Și o rezemă de vergelele patului. Mariori își trase năframa de 
pe cap, apoi dezlegă panglică neagră de mă- tase, care îi lega 
cele două cozi groase. Deschise foar- 

197 


Feca și încercă să taie cele două cozi; dar, deși își puse toată 
puterea, nu izbuti. 

— Nu pot, spuse ea. Nu pot, Manolios; ajută-mă. | 

— Vrei să le tai? Făcu Manolios înspăimântat. 

— Taie-le tu! Zise ea cu o voce înecată. 

Manolios luă în mână cozile calde, vii încă. Ale tinerei fete; 
braţul îi tremura. 

— Taie-le! Spuse încă o dată, Mariori. 

Manolios auzi clămpănâtul foarfecii, care tăia o cosiţă, apoi 
alta; se înfiora, ca și cum ar fi tăiat carne vie. 

Mariori luă cosiţele, care-i umplură pumnii, și le privi câteva 
clipe, mișcându-și încet capul ou părul ciuntit. Deodată, nu se 


mai putu stăpâni și izbucni în hohote de plâns. Se plecă, își 
șterse lacrimile cu cosiţele, pe urmă luă năframa, le înfășură 
încet, cu băgare de seamă în ea, ca și cum ar fi înfășat un 
pruneuleţ mort și foarte drag; după aceea înnodă colţurile 
năframei și o întinse lui Manolios. 

— la-le, zise ea, și dă-i-le lui. Și spune-i așa: Mariori îţi trimite 
salutări. Atât, 


XVII 

„Totul e bine, totul e bine, murmură în sinea lui părintele Fotis 
pe drumul întoarcerii, înotând prin noroaie. Totul e bine, fie 
numele Domnului lăudat!” 

Manolios pășea în urma lui, cu ochii în pământ. Îl trecea un 
fior rece de câte ori se gândea la năframa albă și la cele două 
cosiţe din traistă, ca și cum ar fi purtat în spinare o moartă... 

Cerul se întunecă, deveni ameninţător, se auziră câteva 
bubuituri de tunet; ploaia începu iar să răpăie tare, cu violenţă. 

— Totul e bine, totul e bine! Spuse cu glas tare părintele Fotis, 
grăbind pasul. 

Acestea fură singurele cuvinte ce-i ieșiră din gură. 

Işi plecase capul în jos și fugea cu pași iuți prin ploaie. Un cârd 
de cocori trecu pe deasupra lui; dar nu ridică ochii să-i vadă. 
Alergă înainte. Abia spre seară, când se zări, în sfârșit, prin 
ploaie, piscul ascuţit al Sarachinei, se întoarse către Manolios și-i 
zise: 

— Vom avea de luptat, Manolios. Într-o parte vor fi toți 
oamenii - mitropoliți, popi, fruntași, un norod orbit; de cealaltă 
parte, noi, singuri, o mână dedesculţi, și Hristos. Dar nu te teme; 
o să biruim! 

Și, pornind să înoate mai departe prin noroaie, pufni în râs: 


— Mă întreba, auzi colo, de ce nu m-am încălţat cu gâietele! 
Pun rămășag că la fel trebuie să-l fi întrebat și Caiafa pe Hristos. 

Şi începură să urce coasta Sarachinei. 

De două zile, Mihelis umbla tehui încoace și încolo fără să-și 
găsească liniștea. Nu îndrăznea să se mai culce în așternutul lui 
ca să doarmă; cum aţipea puţin, îi apărea tatăl lui în vis, aprig, 
mânios, gol pușcă. 

„Cred că dacă o să mai stau câteva zile singur, o să 
înnebunesc de-a binelea”, își spunea în gând, cutremurându-se. 


Lua Evanghelia, o deschidea și încerca să citească, spre a goni 
vedenia îngrozitoare, dar literele îi fugeau pe dinaintea ochilor și 
nu izbutea să le prindă cu niciun chip; atunci închidea cartea la 
loc și începea să se învârtească din nou, în sus și în jos, prin 
peșteră. 

În ziua aceea, în amurg, venise învățătorul să-i ţină, zicea el, 
de urât. Îi vorbi mai întâi de tatăl lui, de lo- godnică; apoi 
discutară despre iarnă care bătea la ușă, de felul cum au s-o 
scoată la capăt nefericiţii obijduiţi sepe Sarachina... După 
aceea, învățătorul suci convorbirea pe marginea unor chestiuni 
mai în- semnate - ce e viața, ce e moartea, care e datoria 
omului... Mihelis răspundea în silă; de data asta, abia aștepta să 
rămână singur. Învățătorul îl privea stăruitor în albul ochilor. 
Deodată, Mihelis înţelese; sări în sus furios. " 

— Învăţătorule, îl luă el din scurt, spune drept, ai venit aici ca 
să vezi dacă-s nebun? 

— Dragul meu  Mihelis, ce-s vorbele astea? Pro- testă 
învățătorul, roșindu-se.? 


— Eşti un om cinstit, știu; cugetul nu-ţi dă pace și ai venit aici, 
astă-seară, să te convingi dacă fratele tău, popă, e un ticălos și 
un mincinos. Ce gândești, 

200 


Spune, după această cercetare, tu, Hagi Nicolis. Omul cinstit? 

Învățătorul tăcea. 

— Sărman suflet slab și cinstit, murmură Mihe- îs privindu-l cu 
compătimire, mu îndrăznești să răs- punzi... 

— Așa-i, ai dreptate, făcu încet învățătorul. Nu îndrăznesc... 

— Dacă te întreabă o să spui adevărul? 

— Da, dar n-o să mă întrebe. 

— Şi dacă nu te întreabă n-o să te ridici, din propriul tău 
îndemn, să spui adevărul? 

Invăţătorul tuși; se codea să răspundă. 

— Nu! Sfârși prin a mărturisi după o clipă, jalnic. 

Lui Mihelis i se făcu milă de el, dar furia nu i se potoli încă. 

— Așa lecţie le dai tu copiilor? Îi strigă el. Tocmai ţie s-au 
găsit să-ți încredințeze luminarea celor mici? 

Invăţătorul se ridică în picioare; părea zdrobit. 

— Sufletul e totdeauna gata să meargă pe drumul cel bun, 


dar trupul... 

— Dacă sufletul ar fi gata să meargă pe drumul bun, n-ar ţine 
seamă de trup; ar face ceea ce simte că trebuie să facă J 

Dacă Mi&elis se supărase atât de tare, era numai pentru că își 
dădea seama că el însuși semăna cu în- văţătorul; și dacă îi 
vorbea cu atâta asprime, era numai ca să se biciuiască și să se 
umilească pe sine. 

— De ce, oare, cei răi sunt așa de puternici în lumea asta? 
Continuă Mihelis. De ce, oare, cei buni sunt așa de bicisnici? Poţi 
să-mi lămurești ăsta, învăţăto- rule? 

— Nu, nu pot, răspunse Hagi Nicolis. 

Şi după o clipă, adăugă: 

M-ai făcut să-mi fie rușine de mine, Miheâis, și 

Pe bună dreptate; dar fratele meu, popă, e mai tare 

201 


Ca mine; el a fost întotdeauna mai taie, și când eram mici mă 
bătea; chiar și acum, nu cutez să ridic capul în faţa lui... Dacă n- 
ar îi el, poate că... 

Muielis își simţea buzele arse d «o întrebare; șovăi o clipă, 
înainte de a se hotărî: M 

— Nu simţi câteodată, Hagi Nicolis, că te furnică 9 

O ispită îngrozitoare: să-l omori? « 

Învățătorul sări înspăimântat. 

— Uneori... uneori... bolborosi el, dar foarte rar, și numai în 
viS... 

Abia rosti aceste vorbe, că se și căi; se înfurie pe 

Mihelis că-l zgândărise. Se îndreptă spre gura peșterii. 

Afară ploua încă; lumea era învăluită în beznă. 

— Mă duc, zise el. Bună seara. 

— E noapte, învăţătorule, spuse pe un ton sarcastic 

Mihelis. E noapte, nimeni, n-o să vadă că te întorci de pe 
Sarachina, ca să te pârască fratelui tău. Mergi sănătos 1 

La poalele muntelui, învățătorul zări doi oameni care urcau pe 
potecă; se abătu din drum și se ascunse după o stâncă, să nu fie 
văzut. După ce oamenii 

. Aceia trecură, porni din nou la vale, clătinmdu-se. 

În timp ce cobora, vorbea de unul singur: 

— Mihelis are dreptate; fratele meu e un ticălos și un 
mincinos, iar eu un omuleţ cinstit și bicisnic... Dar o să-mi iau 


inima în dinţi și-o să mă duc chiar astă-seară să-l văd; am să-i 
trmtesc în faţă adevărul întreg. Așa să-mi ajute Dumnezeu! 
Părintele Fotis și Manolios îl găsiră pe Mihelis în fața peșterii, 
aștaptându-i să se întoarcă. Indată ce-i văzu, inima i se întări: nu 
se mai simţea singur. Lumea se îmblânzi parcă deodată, iar 
mortul se spulberă în văzduh. 
— Bine aţi venit, spuse ei. Taxe grea mi-a fost singurătatea. 
202 


— Şi călătoria noastră a fost grea, Mihelis, spuse părintele 
Fotis. Dar Dumnezeu ne-a făcut-o ușoară. 

Și în câteva cuvinte, în picioare, îi povesti cum îl văzuse pe 
mitropolit, schimbul de vorbe pe care-l avu- şese cu el „. „0. W. 

— . Război, care va să zică r zise Mihelis. 

Şi atmosfera deveni din nou apăsătoare, plină de vedenii. 

— Da, război! Răspunse părintele Fotis. Până acum aveam de- 
a face numai cu turcii, cu agalele; acum avem de-a face cu ai 
noștri, cu bogătanii. Aștia sunt oamenii cei mai răi; dar Hristos, 
desculțul, este cu noi. 

Apoi se întoarse către Manolios: 

— lar Hristos nu-i întotdeauna, dragă Manolios, așa cum i-ai 
făcut tu într-o zi chipul dintr-o bucată de lemn: blajin, pașnic, 
gata să-și întoarcă și obrazul stâng când cineva îi dă o palmă pe 
cel drept Se întâmplă uneori să se răzvrătească și el, și atunci se 
pune în fruntea tuturor nedreptăţilor de pe pământ. „Să nu 
socotiți că am venit să aduc pace pe pământ, n-am venit să 
aduc pace, ci sabie!” Ale cui crezi că sunt cuvintele astea? Ale 
lui Hristos! Acesta-i chipul pe care-l ia de-acum înainte, pentru 
noi, Hristos, dragă Mano- lios! 

Ochii preotului străluceau în întunericul peșterii ca doi cărbuni 
aprinși. După o clipă de tăcere, adăugă: 

— Mă bucur, mă bucur, fiii mei, că avem în frun- tea noastră 
un asemenea conducător. E bine să fii blând ca un miel; dar 
când în junii tău sunt lupi, e mai bine să ai alături un leu. 

În clipa aceea, o umbră se profila în gura peșterii; prin 
întuneric se deosebiră un chip de om, două mâim întinse. 

— Cine-i acolo? Strigă Mihelis. Cuprins de fiori. 

203 


. Drept răspunsun glas plin de mânie și tristeţe ss ridică în 
noapte și în ploaie - glasul lui lanacos:. U 

— Eu sunt, fraţilor 1 Am părăsit satul acela nevred*” 

Nic; vin să caut adăpost pe muntele vostru. 

— Fii binevenit, lanacos 1 strigară toţi trei și alergară să-l 
îmbrăţișeze. _ 

— Ce-ai păţit, lanacos? Il întrebă Manolios. Ce s-a întâmplat 
de-ai venit la noi în toiul nopţii, pe un ase- menea potop? 

lanacos apucă mâna părintelui Fotis și o sărută cu căldură. 

— Am auzit ultimele dumitale cuvinte, părinte: „E 

Bine să fii blând ca un miel; dar când în jurul tău sunt lupi, e 
mai bine să ai alături un leu 1" Gândesc la fel ou dumneata, 
părinte! 

Işi șterse părul din caxe curgeau șiroaie de apă, puse jos 
bocceaua adusă cu sine și se așeză pe ea. 

Toţi patru tăceau. 

— Astă-seară a venit la mine Panaiotaros, noul nostru 
vistavoi, începu să le spună în cele din urmă lanacos. Mi-a vârât 
sub ochi o ţidulă, cu ştampila agăi. 

— Și mi-a luat măgărușul; cică-i datoram niște bani 
hoţomanului ăla de Ladas... 

Nu-și mai putu stăpâni lacrimile; dar dintr-o dată își recapătă 
tăria și sări în picioare strigând: 

— Intr-o noapte am să cobor de-aici și am să-i dau foc la casă; 
da, jur pe Hristos c-așa am să fac! 

— O să coborâm cu toţii, lanacos, spuse preotul. 

Nu fi așa grăbit; o să coborâm cu toții 1 

— A sosit cumva ceasul cel bun, părinte? Intrebă 

lanacos cu înfrigurare. 

— N-a sosit încă, dar se apropie cu pași repezi. 

De aceea, vreau ca de mâine încolo toate femeile și toţi copiii 
să înveţe să tragă cu praștia. Trebuie să ne pregătim. 

Se îndreptă spre gura peșterii. 


— . Destul, fiii mei, pentru astă-seară, spuse el Astăzi oamenii 
ne-au adăpat cu tot veninul de pe lumea asta; ne-ajunge | E 
timpul să ne culcăm. Somnul ne va alina rănile; să ne pregătim 
să primim altele, mâine... Vino cu mine, lanacos; o să împărțim 
amândoi chilia mea săracă. Fii binevenit | 

lanacos își aruncă din nou bocceaua la spinare și-l urmă pe 


preot. 
Ceilalţi doi prieteni rămaseră singuri; Mihelis se întoarse spre 
Manolios și-i luă mâna. 


— Ei? Spune! Îl îndemnă în șoaptă. 
Manolios scoase din traistă năframa tinerei fete. 


— Mariori îţi trimite salutări, zise el. 

Mihelis apucă repede durerosul dar, îl pipăi ou mâicile 
tremurânde și înţelese totul. Apoi se aplecă deasupra celor două 
cosiţegroase, își afundă faţa în ele și începu să plângă și să le 
acopere de sărutări. Rămase așa mult timp, fără să-și mai ridice 
capul. 

— Moare? Întrebă într-un târziu. 

Manolios nu răspunse nimic. 

În timp ce prietenii de pe Sarachina stăteau de vorbă astfel, 
învățătorul, învingmatr-și frica, se duse la fratele său, părintele 
Grigoris. Cuvintele lui Mihelis îl făcură să-i fie rușine de el însuși; 
batjocoririle însă îi dădură curaj. Pentru prima dată în viaţa lui, 

Hagi Nicolis luă hotărârea să-l înfrunte pe fratele său. 

II găsi la masă. Popa avea o cină bună: friptura era gustoasă, 
vinul din belșug; aprinsese o ţigară și pufăia ou un aer mulţumit. 
Aga îi trimisese vorbă ieri că-i îndeplinise dorinţa, că-i izgonise 
pe sarachinioţi și că pusese sigiliul pe casa lui Patriarheas; acum 
era timpul să se achite și el, îndeplinind dorinţa pe care o avea 

Braimachi. Trei zile și trei nopţi, părintele Grigoris se chinuise 
amar, dar nu izbutise să găsească vreo 

*ata pe care ar putea s-o introducă pe furiș în casă 

205 


Agăi fără să dea loc la cine știe ce tărăboi. Și iată că, tocmai 
astă-seară, în timp ce-și fumă ţigara, găsi soluția și se simţi 
deodată ușurat. 

— Asta e! Murmură, umplându-și paharul cu vin. 

Inspirație dumnezeiască 1 Faţă e trupeșă și rea de muscă, 
astfel că n-o să se facă vâlvă. Aga o să fie mulţumit și-o să-l 
avem de partea noastră. Domnul fie lăudat! 

Chiar în clipa aceea intră învățătorul. 

— Bună seara, Nicolis, făcu popă, fără să se miște de la locul 
lui. De unde vii? Eşti plin" de noroi. 


— De pe Sarachina! Răspunse plin de curaj învăţă- torul. 

Popa sări de pe scaun. 

— Ce-ai căutat în viesparul acela blestemat? Nu știi că 
Sarachina și Licovrisi sunt la cuțite? 

„Curaj, învăţătorule! Îşi spuse în sinea lui Hagi 

Nicolis. Acum să te văd! Arată că ești vrednic urmaș al lui 
Alexandru cel Mare!" 

— M-am dus să-l văd pe Mihelis, spuse el. Voiam să mă 
încredinţez dacă este într-adevăr nebun, sau nu. 

— Aha, răcni popă, voiai să te încredinţezi 1 Și? 

— Am stat de vorbă cu el timp de un ceas despre tot felul de 
lucruri mari și mici... 

— Şi? Și?! 

— E tot așa de teafăr la minte ca mine și ca tine. 

Popa se repezi la el. 

— Să-ţi vezi de trebușoarele tale, dascăle, strigă, și să nu-ţi 
bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala! Ti-am spus eu să te duci la 
Mihelis? De ce te-ai dus? 

— Aveam o greutate pe suflet... murmură învățătorul. Aveam 
bănuieli. Nu e drept... 

— O să-mi spui tu mie ce-i drept și ce nu-i? Mihelis e nebun; 
iată ce-i drept! 

206 


Învățătorul 

Dar nu-i nebun de loc... Îndrăzni să i-o întoarcă 

Este, îţi spun eu! Tu nu ești în stare să vezi dincolo de vârful 
nasului, dincolo de indivizi; eu însă nU mă sinchisesc de indivizi; 
eu am grijă de colectivitate; eu sunt conducător de mulţime! Ai 
priceput, dascăle? 

Invăţătorul tăcea. 

— . Când un individ e nedreptăţit, reluă părintele 

Grigoris și dacă de pe uana acestei nedreptăţi trage folos 
colectivitatea, atunci e drept să fii nedrept ca el I Dar cum o să 
priceapă așa ceva creierașul tău cât un găinaţ de curcă?! 

Se propti cu mâinile în șolduri în faţa învățătorului, care 
asculta cu capu plecat. 

— Dacă te-ntreabă cineva, asta trebuie să spui! la* 

Dacă nu poţi, taci! 

— Am să tac, se bâlbâi învățătorul, ridicându-se. 


Dar în sinea mea.. 

Popa pufni într-un râs sarcastic. 

— În sinea ta fă ce vrei! Nu mă interesează! În sinea ta ești 
liber; dar în afară, fii cu ochii-n patru î 

Continuă, cu glasul îndulcit: 

— Suntem fraţi, Nicolis; față de lume trebuie să avem aceeași 
părere, a rnea. Ai înţeles? 

Învățătorul ar fi vrut să strige: „Până când? Până când? Am și 
ea un suflet, am și eu o părere. Nu sunt de acord ou tine, nu 
subscriu la nedreptate. Am să ies în mijlocul satului și am să 
strig adevărul!” Dar în loc să spună toate acestea, se îndreptă 
spre ufă și nti rosti decât: 

— Noapte bună! 

Popă, rămas singur, dădu paharul peste cap şi-i goli dintr-o 
înghiţitură. 

— la te uită la el! Ce îndrăzneală! Murmură. | s-a năzărit că 
are și domnia-lui o Darere! 

20? 


Își împături şervetul, își făcu cruce, mulţumi lui 

Dumnezeu, bunul, care trimite oamenilor mâncare și băutură 
din belșug, și se duse să se culce. 

„Mâine dis-de-dimineaţă, își spuse el, am s-o chem aici pe Mar 
ta.” 

A doua zi, înainte de răsăritul soarelui, cocoșată intra pe 
poarta popii, bodogănind: „Ce dracu o fi vrând ţapul, eu noaptea 
în cap? Acasă, o să se scoale acuși blestemata de corcitură, și-o 
să înceapă a strica: 

Ba că vreau aia, ba că vreau ailaltă, fără să știe măcar ce 
vrea, ca o femeie borțoasă... Deschide-ţi ochii bine, babă Marto; 
ia seama | Să știi că ţapul de popă s-a înţeles cu Dracul în 
uneltirile lui! Vrea să-ţi întindă o capcană; ferește-te să nu cazi 
în ea, nenorocito |" 

Intră în casă. Popa ședea turcește pe canapeluţă și-și sorbea 
cafeaua; ochii îi erau încă umflaţi de somn. Marta se înclină 
până la pământ, sărută mâna popii, apoi se retrase într-un colţ 
al odăii, așteptând cu braţele încrucișate. 

Popa sucea și răsucea frazele în mintea lui, neștund cum s-o 
înceapă. In cele din urmă, se hotărî: 

— Eh, chiră Marta, o să intri într-o zi în rai, dreaptă ca o 


lumânare. De atâţia ani îi slujești pe osmanlâi, dar niciodată n-ai 
uitat creștinătatea; iar noi, creștinii, de câte ori avem vreo belea 
pe cap te chemăm pe tine. De aceea te-am chemat și eu astăzi, 
chiră 

Marta. 

„Al dracului popă, își zicea în gând cocoșată; acum pregătește 
capcana, a pus bucăţica de brânză și a deschis ușița... Bagă de 
seamă, sărmană Marta! Nu te lăsa ademenită 1” 

— Părinte, făcu ea, ouvântul tău e cuvântul lui 

Dumnezeu. Poruncește și te ascult. 

— După cum știi, Braimaehi vrea o femeie. Cere să punem 
toate femeile din sat să joace în faţa lui, ca 

20.8 


A-şi aleagă una, javră! Dar mai bine moartea decât o 
asemenea rușine | Nu-i așa, chiră Marta? 

— Y ai bine moartea! Declară, la rândul ei, coco- 

Şata, cu toată convingerea w 

*—Par, pe de altă parte, nu trebuie să ne punem râu cu aga; 
comună are interese mari de apărat și e bine să-l avem de 
partea noastră. Or, aga a declarat-o răspicat: dacă nu găsiţi o 
femeie pentru Braimachi, pornesc război împotriva comunei! 
Înţelegi prea bine, chiră Marta, că, dacă nu-i împlinim dorinţa, 
suntem pierduţi. Ce-i de făcut? Să găsim o femeie pentru 
Braimachi, sau să lăsăm comună să piară? 

După părerea ta, chiră Marta, ce-ar trebuisă alegem? 

— Să piară comună! Răspunse baba, care credea că și popa 
era de aceeași părere. 

— Doamne fereşte Ce-ţi trece prin cap, Marta? 

Să piară comună? Să piară creștinătatea?! Doamne păzeşte! 
Nu, nu, Marta! la gândește-te mai, bine! 

— M-am gândit mai bine, spuse numaidecât Marta. 

Să-i găsim o femeie. 

— Bravo! Acum îmi placi, fiica mea. Ştii cum vrea să fie? 
Grasă, bălaie ca franzela și cinstită... 

— Grasă, bălaie ca franzela și cinstită... Hm, ce să-ţi spun, 
părinte? Nu știu pe niciuna așa cum vrea el. 

— la te mai gândește puţin, fiica mea. O să-mi faci un mare 
bine... 

— Ce să-ţi spun, părinte. Le trec pe toate prin mintea mea; 


una-i grasă și cinstită, dar nu-i bălaie; alta-i bălaie și cinstită, dar 
nu-i grasă... 

— Ştii la cine m-am gândit eu? La Pelaghia, fata a mai mare a 
lui Panaiotaros; și să-ţi spun de ce... 

— Dar nu-i bălaie, părinte; e poreclită, de vrei să știi, 
arăpoaica... 

— N-are a face, dragă Marta; asta se îndreaptă. 

Am să-ţi caut eu o cutie cu praf de talc; o să-și dea 

14 209 


Pe faţă cu făină de-asta dimineaţa și seara și-o să se facă albă 
ca franzela... 

— Ei, păi atunci, părinte, totul o să meargă strună. 

— Dar ce zici, ea o să vrea? 

— Ea? Ehei, de asta răspund eu, părinte. E navărlie rău 1 Un 
Braimachi în fuste! Numai că Braimachi e bărbat. Are chef de-o 
femeie? O spune și cere. 

Pe când Pelaghia e femeie. Are chef de-un bărbat? 

N-o spune și tace. Îţi dai seama ce-o să se întâmple când s-or 
întâlni laolaltă două lighioane ca astea? Au să dărârne odaia 
peste mine! 

Bătrâna cocoșată rânji, apoi își șterse cu mâneca na- sul care- 
i curgea. 

— Bine, bine, făcu popa pe un ton sever. Nu te gândi la 
scârnăvii, Marta! ... Să vedem împreună, și în chip serios, cam 
cum au să se petreacă-lucrurile. Panaiotaros s-a făcut acum 
seiz. Care va să zică, nimănui n-o să-i dea de bănuit dacă 
Pelaghia o să vină în casa agăi ca să-l vadă, chipurile, pe tatăl 
ei. Atunci, o să faci tu în așa fel, chiră Marta - te pricepi doar la 
treburi de-astea - ca s-o vadă Braimachi; dar trebuie să-i 
trimitem mai întâi talcul... 

Se ridică, deschise un dulăpior și scoase o cutie cu talc. 

— Ţine-o 1 zise el, punând cutia în palma Martei. 

Spune-i că poate s-o amestece cu puţină făină, ca să-i ajungă 
mai mult. 

Baba clătină din cap. Văzând la ce matrapazlâc o împinge 
popă, fu cuprinsă deodată de frică. 

— Toate bune, părinte, spuse ea, daT un lucru am uitat; ăl 
mai de seamă... 

— . Care, chiră Marta? 


— Dacă o să afle Panaiotaros? Întâi și întâi, o să mă omoare 
pe mine, apoi pe Braimachi, pe urmă pe sfinţia-ta, și la urmă o 
să dea foc satului... la gândește-te. 

210 


Popa se scarpină în cap. 

— Că bine zici, îngăimă el. E în stare să mă omoare și pe 
mine... Dar n-avem încotro. Cum să facem? Aha! Am o idee | Am 
să-i spun agăi să-l trimită pe Panaiotaros pe undeva, prin 
împrejurimi., 


— Şi dacă o să rămână cu burtă mare? 

— Cine? 

— Păi cine altcineva, părinte? Pelaghia, ce naiba! 

— Dracu să te ia! Altceva nu știi decât să cobești, hoașco? 
Strigă popa oţărât. N-o să rămână... 

"- De unde știi? 

— Dumnezeu e mare, răspunse popă, care nu-și mai dădea 
seama ce spune. 

— Hm... făcu bătrâna cocoșată. Crezi că Dumnezeu se 
amestecă în astfel de treburi spurcate, părinte? 

— Bine; dacă s-o întâmpla așa, atunci o să te înţelegi cu 
Madalenia; găsește ea niscaiva leacuri... 

„Piei din fața mea, Satană, murmură în sinea ei cocoșată; tu 
nu ești slujitorul lui Dumnezeu, ci Dracul gol!” 

— La ce te gândești, fiica mea? 

— Părinte, tu ești slujitorul lui Dumnezeu, așa că ce vrei să-ţi 
spun eu? Fă cum te-o lumina Cel de sus. 

— Eu mă zbat pentru binele creștinătății, chiră 

Marta; Dumnezeu o știe; el o să ne-ajute, și totul o să iasă 
bine... Hai, curaj, fiica mea! O să fii răsplătită pentru ostenelile 
tale... 

Ochii babei străluciră. „Tap afurisit, își zise ea, așa trebuia să 
spui de la început...” 

— Bine, adăugă tare, mă joc cu viaţa mea, dar o să fac tot ce- 
oi putea. Fă și sfinţia-ta tot ce-i putea, că,. Ştii, sunt femeie 
săracă... 

— Fii fără grijă, chiră Marta, n-o să rămâi păgubită. Hai, acum 
du-te cu bine! O să mai stăm noi de vorbă; că doar aici suntem! 

Baba se plecă și sărută mâna popii. * 


14* 2n 


— Dă-mi bineeuvântarea, părinte, spuse ea. Am priceput ce 
vrei; și sfinţia-ta a priceput ce vreau eu... 

O să mă duc chiar astăzi să vorbesc cu Pelaghia; o să sară în 
sus de bucurie muierușoa 1 

— Dumnezeu să fie cu tine 1 Du-te, și să-mi aduci repede 
vești bune. 

O bătu ocrotitor pe umăr și pe cocoașă. 

— Şi să-ţi jucăm la nuntă, chiră Marta 1 adăuga. 

Am să-ţi găsesc și ţie un flăcău bun, însă cinstit, cu cununie 1 
Să scapi din mâinile turcului. 

— Să te-audă Dumnezeu, părinte 1 spuse baba mișcată de 
vorbele popii, și se opri o clipă la ușă. De-o fi așa, o să te 
răsplătească Cel de sus 1 

Și ieși din casă, ștergându-și nasul, care începuse să-i curgă 
din nou. 

„Auzi, baborniţa 1 mormăi popa după ce închise ușa în urma 
ei. A luat-o de bună 1 Mai zică cineva că femeia nu-i o taină 1 
Păzește-mă, Doamne, de asemenea făpturi 1” 

Așteptă o zi, așteptă două zile, cu neliniște. X 

Treia zi, ușa se deschide și intră Panaiotaros, cu fes roșu pe 
cap. Cum îl văzu, popii îi sări inima din loc 

— Ce este, Panaiotaros? Întrebă el ridicându-se. 

— M-a trimis aga, părinte. 

— Şi ce ţi-a poruncit să-mi spui? 

— Habar n-am... Se petrec lucruri anapoda. Agă îţi trimite 
salutări și cică Braimachi s-a făcut blând ca un mielușel. 


XVIII 

Pe meleagurile acelea sosi deodată iarna. Faţa lumii se 
schimbă de la o zi la alta. Ploua într-una și suflă un vânt rece, în 
rafale. Frunzele copacilor se în- gălbeniseră și cădeau la 
pământ; vârtejurile le adunau în grămezi, unde putrezeau și se 
descompuneau, întorcându-se la sânul materiei-mume. În 
brazdele ogoarelor, sămânţa, încărcată de apă, se umfla, 
mustea de lapte și încolţea încet, înfigându-se cu trăinicie în 
ţărână și în pietre, de unde va ţâșni la suprafaţă, primăvara. 
Șopărlele se ghemuiră în fundul găurilor lor, albinele se zăvorâră 
în stupi, liliecii se agăţară, ciorchini, de bolta cavernelor. 


Întreaga fire se închidea în sine și aștepta. 

Sătenii se întorceau acasă devreme, aprindeau focurile, 
scoteau din chilere grâu, untdelemn și vin, agonisite în cursul 
verii; mâncau și beau, mulţumiţi. 

La lumina opaiţelor, femeile torceau lână, împleteau ciorapi 
sau alegeau grâu, depănând povești vechi și spunând glume 
fără perdea, să le treacă timpul mai ușor. 

Nicolăos își băgase oile în saivan și stătea lângă vatră alături 
de Lenio, care torsese un coș de sculuri și acum pregătea 
flaneluţe și scufii pentru prunc; îi crescuse burta până la gură. 
Nicolios o privea cu mân- 

213 


Drie, așa cum își privesc ţăranii, în zilele de ploaie, ogoarele 
arate și însămânţate bine. 

— Să-l botezăm Gheorghe, ca pe bunicul lui, bă- trânul 
Patriarheas, spunea Lenio. 

— Ba o să-l botezăm Haridimos, ca pe tata, zicea, la rândul 
lui, Nicolios. 

— Nu, eu vreau să-l botezăm Gheorghe! 

— Bărbatul poruncește în casă: o să-l botezăm 

Haridimos 1 4 

Se certau, se hârjoneau în patul care se afla lângă cuptor, 
apoi se împăcau iar. 

De câte ori vremea se mai însenina, părintele Grigoris 
încăleca pe catâr și se ducea la târg s-o vadă pe 

Mariori; de fiecare dată se întorcea însă mai întunecat și mai 
amărât. Trăsăturile feţei i se înăspriseră, inima i se împietrise. 
Intr-o zi, pe când se întorcea acasă, o văzu pe Pelaghia umblând 
cu picioarele goale prin noroi, cu obrajii roșii ca trandafirul. Popa 
crâeni: 

— De ce, Doamne, ești nedrept cu mine? Asta-i bunătatea ta? 
Mariorj se topește ca lumânarea la foc, iar putorilor ăstora le pui 
în obraji culoarea bujorilori 

Braimachi stătea și el cu picioarele încrucișată lângă vatră. 
Slăbise, se îmblânzise; aprindea supus ciubucul agăi și-i umplea 
necontenit paharul cu ra- chiu, fără să scoată o vorbă... Aga îi 
privea cu coada ochiului și-l întreba cu un zâmbet șiret: 

— Cum ţi se pare traiul pe aici, bre Braimachi? 

Te-ai mai întoarce la Smirna? 


— Mă simt bine și-n Licovrisi. Nu mă mișc de-aici. 

— Nu; femeia ţi-a venit de hac, Braimachi. Eu ţi-am spus să te 
ferești de femei, dar tu ai vrut zotnevoie să ai una și iată unde ai 
ajuns. Așa-ţi trebuie | 

Moș Ladas, pe care zgârcenia îl călise de-a binelea, pornea 
desculț, de îndată ce se arăta soaiele, să dea câte o raită pe la 
proprietăţile sale. Împreună cu bă- 

214 


Fouţa lui, care mergea înainte, cocoţată pe măgărușul lui 
lanacos. 

— Vezi, dragă Fenelopa, îi spunea el, Dumnezeu e drept și le 
rostuiește pe toate cu chiverniseală, ca și mine; se pricepe la 
afaceri. N-am pierdut cele trei lire de aur, așa cum te temeai tu; 
acum avem și noi măgărușul nostru și poţi să privești lumea de 
sus... 

Ah, să fiu al naibii, de-aș mai trăi numai două sute de ani, zău 
c-aș face din tine o regină! 

Sătenii se adunau la cafeneaua la Costantis, unde beau ceai 
de jaleș, fumau din narghilele și jucau cărţi, iar cei mai tineri, 
table. Cafeneaua duhnea a jaleș și a tutun de narghilea. In 
fiecare sâmbătă seara venea și învățătorul; ţăranii se strângeau 
roată în jarul lui și-l ascultau cum povestește despre isprăvile 
măreţe ale străbunilor. Încetul cu încetul, în cursul povestirii, 
învățătorul se înflăcăra; atunci se ridica în picioare, dădea din 
mâini și se pornea să strige. Punea mâna și îngrămădea într-o 
parte a cafenelei scau- nele pe care se aflau narghilelele, iar în 
cealaltă parte măsuţele pe care erau tablele. 

— Aici, la dreapta, spunea apoi, stau la rând per- șii; dincoace, 
la stânga, grecii. Eu, să zicem, sunt 

Miltiade. Câţi perși se găsesc acolo? Un milion. Câţi greci 
suntem noi? Zece mii. Gata, începe iureșul! 

Invăţătorul se repezea în scaune și le răsturna unul după 
altul. Narghilelele se aflau în mare primejdie. 

Costantis intervenea în toiul bătăliei și-și aduna lu- crurile de 
pe jos. 

— Au fost zdrobiți pentru totdeauna! Trâmbiţa învățătorul 
leoarcă de sudoare. l-am aruncat în mare, la Maraton. Trăiască 
Grecia! 

La începutul jocului, sătenii făceau haz și nu-l prea luau în 


serios; dar, încetul cu încetul, se aţâţan, intrau în joc. Niciunul 
nu voia să treacă la dreapta, cu 
215 


Perșii; toţi se încolonau în spatele lui Hagi Nicolis, 

Miltiadele lor. 

— Bravo, căpitan Miltiade 1 urlau sătenii la sfârșitul bătăliei, 
și-l cinsteau cu câte o ceașcă de jaleș. 

Într-o zi, lanacos cobori de la munte. Ningea și zăpada se 
topea repede; ulițele sitului erau pustii. 

lanacos privea hornurile pe care ieșea fum; adulmecând 
mirosul mâncărurilor pe care le făceau gospodinele și știa după 
fum ce pregătește fiecare: iei se prăjeau cartofi, dincolo se 
frigeau pe vatră câmaţi, mai încolo se stropea pilaf cu unt 
încins... „O duc bine, ghior- lânii 1 murmură el. Știu că se 
ghiftuiesc!” Ceva mai departe, cineva scotea pâine din cuptor; 
mirosul de pâine caldă îi întărită nările. „Pâine, își spuse el. 

Pâine caldă..." Îi lăsa gura apă; buzele i se lipiră de poftă. 
Simţind că e gata să leșine, grăbi pasul și-și văzu de drum. 

Ajunse în faţa casei lui moș Ladas, Trecu o dată în sus, apoi în 
jos, pe urmă încă o dată. Inregistra cu de-amănuntul în minte 
Mul cum era așezată ogradă, studia zidurile, ferestrele, grădina 
mică din dos. „Aci, își spunea el, zidul e mai scund; tocmai 
bine...” Deodată, se opri locului; inima începu să-i bată cu 
putere. Auzi în grădină răgetul lui lusufachi, al scumpului său 
lusufachi, ca și cum animalul ar fi simţit că stăpânul lui e prin 
apropiere. lanacos se lipi de zid, ciuli urechea, ascultă cu 
sufletul tulburat. Niciodată nu auzise o voce mai dulce, niciodată 
nu-l auzise pe micul lui lusnf răgind cu atâta pasiune. Işi 
amintea serenadele pe care le făcuse în tinereţea sa pe sub fe- 
restrele fetei de care era îndrăgostit, viitoarea lui nevastă, azi 
răposată; dar ceea ce auzea acum era cu totul altceva; câtă 
pasiune, câtă durere, câtă chemare în răgetul animalului 1 

216 


— Fii cuminte, lusufachi! Murmură el cu lacrimi în ochi. O să 
te scap eu de-acolo, n-avea grijă! _ 

Când se întoarse din nou pe munte, se făcuse noapte li era 
roame Și frigdădu o raită prin peșteri. Femeile, ghemuite prin 


colţuri, își strângeau pruncii la sân, să-i încălzească. lanacos le 
arunca din mers câte un'cuvânt de îmbărbătare: „Curaj, 
prietene și prieteni! Ţineţi-vă sufletul cu dinţii încleștaţi. O să 
treacă și asta!” Bărbaţii mormăiau, fără să răspundă; femeile 
ridicau capetele și oftau. 


— Femei, aveţi încredere în Dumnezeu | le spunea el. 
— Până cmd, lanacos r 
Neștiind ce să le răspundă, tăcea și trecea mai de- parte. 


— Ce mai fac cei din Licovrisi, lanacos? Vii de-acolo, mi se 
pare? 

— Din toate hornurile iese fum; petrec, mârţohanii! Ne-au 
cules viile și beau vinul nostru; au strâns măslinele și se îngrașă 
cu untdelemnul nostru. 

Dar Dumnezeu, căruia nu-i scapă nimic, îi vede. 


— Când o să-și întoarcă ochii și la noi, lanacos? 

lanacos tăcea și trecea mai departe. 

Îngrămădiţi unul într-altul, ca să se încălzească, trei bărbaţi 
sporovăiau în întunericul unei peșterL 

Printre ei se afla și Luca, vlăjganul care ducea prapurul. 

— Aţi băgat de seamă, întrebă unul din ei, că băieţașii noștri 
au început să se umfle din pricină că nu mai au ce mânca? Al 
meu nici nu se mai poate ţine pe piciorușe. 

— Până acum, zise al doilea, ne-am pus nădejdea în 
Dumnezeu, însă... 

— Sfinte Gheorghe, ajută-ne! Murmură Luca. 

Dă-ne și tu o mână de ajutor. Că a sosit vremea să 

217 


Ne punem nădejdea în noi înșine, să coborâm în sat și să luăm 
cu de-a sita ce-ora putea... Cine-i acolo? 

— Eu7 lanacos, băieţi! 

— Bine ai venit, trate! Lipește-te de noi, să te încălzești. 

— Nu mi-e frig» răspunse lanacos. Ard, fierb, mă înăbuș! Vin 
din Licov/risi. 

— Când o să se facă treaba de care am vorbit? 

Intrebă Luca. 

— Poate și astă-seară, răspunse lanacos. Băieți, sunteţi de 


părere să mergem astă-seară? 

— Suntem gata! Răspunseră cei trei bărbaţi într-un glas. la tu 
hotărârea; să batem fierul cât e cald. 

— S-a făcut | Ne vom duce chiar astă-seară. Plouă și-i 
întuneric beznă. Ghiorlănimea se cocoloșește în plăpumi, după 
ce-a mâncat fiecare cât patru, și tot satul sforăie ca o moară. N- 
o să întâlnim nici ţipenie de om... N-o să ne simtă nimeni. 

— Suntem gata! Repetară cei trei tovarăși. Te așteptăm aici; 
vino și ne ia. 

— Bun. Pregătiţi sacii și burdufurile, iar tu, Luca, fânarul. 

— Toate sculele sunt gata, aici. Vino repede. 

lanacos porni spre peștera lui Manolios. In drum, la gura unei 
alte peșteri, îl zări pe Mihelis; aprinsese câteva surcele și ţinea 
în braţe ceva la care se uita cu priviri încremenite. 

De câteva zile, Mihelis era foarte tăcut. Adâncit în gmdurile 
lui, rătăcea de unul singur din peșteră în peșteră, privindu-și 
prietenii lung, dar fără să ie spună niciun cuvânt. 

lanacos se apropie în vârful picioarelor și se aplecă peste 
umărul lui Mihelis. Acestea ţinea în braţe un copil ca de trei ani. 
Sărmanul copilaș era numai piele și oase, avea burta umflată și 
picioarele subţiri ca trestia, iar la bărbie îi crescuseră niște peri 
lungi. 

318 


— Mihelis... făcu lanacos încet, ca să nu-și sperie prietenul. 
Ce-i asta? 

Mihelis se întoarse spre el; plângea. 

— Priveşte, lanacos, murmură, îi crește baiba... 

N-are decât trei ani, dar de foame îi crește barba! 

L-am găsit pe marginea drumului. 

— Ce-i asta? Repetă lanacos. 

— L-am găsit pe marginea drumului, spuse iar 

Mihelis. Am ajuns la capătul răbdării, nu mai pot... 

Tu mai poţi îndura toate astea? 

— Hai cu mine, zise lanacos. Apucându-l de braț. 

— Stai niţel... Nu vezi? Își dă sufletul. Ă 

Copilul voia parcă să ţipe, dar n-avea putere. Işi căscă gura, 
ca un pește aruncat pe uscat, își smuci minutele și, deodată, 
rămase ţeapăn în braţele lui 

Mihelis. 


— Hai, repetă lanacos. Lasă-l aici; mâine o să-i săpăm o 
gropșoară... 

— Nu mai am putere să rabd, lanacos... Tu mai ai? 

Dar lanacos nu răspunse; îl înșfacă pe Mihelis de braț și-l 
trase după el. Intrară la Maaolios, care stătea jos, în colţul unei 
peșteri, cu umerii ghemuliţi de frig. 

— Ce vești, Manolios? Intrebă lanacos. 

— Proaste, lanacos. Tovarășii care muncesc prin satele de 
primprejur au adus ceva pâine, dar prea puţină! Am trimis 
câțiva oameni la Licovrisi. „N-aveţi decât să crăpaţi!” i-a 
întâmpinat moșneagul Ladas. 

„Popa Fotis al vostru să facă minuni, dacă poate l'f le-a 
răspuns părintele Grigoris. Dimitros, măcelarul, ne-a trimis 
puţină carne, iar Costantis și-a golit chilerul și ne-a dat tot, însă 
obolul lor n-ajunge să dăm nici măcar câte un dumicat fiecărui 
copil. 

— Unde-i părintele Fotis? 

— lată-l că vine! 

219 


Părintele Fotis tocmai intră în peșteră și se așeză jos, pe 
pământ, tăcut și îngândurat. Ingropase chiar atunci doi copii, doi 
fraţi, care muriseră de foame în același timp, unul în braţele 
celuilalt. Tatăl copiilor pusese cele două trupuri reci într-o albie 
de rufe și le acoperise cu frunze uscate, căci n-avea nici măcar 
pânză de giulgiu. Preotul luase cele două trupuri cu multă 
băgare de seamă, ca să nu le desfacă din îmbrăţișarea lor, le 
așezase pe pământ și le citise o rugăciune de înmormântare, în 
timp ce, la câţiva pași de el, tatăl le săpa o groapă mică. 

Nimeni nu vorbea; cel dintâi deschise gura părin- tele Fotis. 

— Vai de omul care se încumetă să măsoare faptele lui 
Dumnezeu după micimea inimii lui, căci acela e pierdut! Oftă 
preotul. Nu-și mai poate stăpâni gura și cade în păcat, începe să 
blesteme și să crâcnească împotriva Celui de sus... 

Se opri. Vorbele îi năvăleau cu atâta furie pe buze, că se 
înspăimântă. Dar, până la urmă, nu se mai putu stăpâni și 
murmură, ridicându-se în picioare: 

— Cel fel de Dumnezeu e ăsta care lasă copiii să moară de 
foame? 

— Părinte, zise lanacos, eu n-am ambiția să măsor faptele lui 


Dumnezeu; eu le măsor pe-ale oamenilor. Le-am măsurat pe-ale 
licovrisioților, le-am judecat, le-am osândit și astă-seară mă duc 
să iau ceea ce ei n-au vrut să dea de bunăvoie. 

Preotul stătu o clipă pe gânduri; imaginea celor doi frăţiori 
înlănţuiţi îi stăruia în minte. 

— Îţi dau binecuvântarea mea, lanacos, spuse el. 

lau asupra mea toată greutatea păcatului acesta. 

— Nu, părinte, o iau asupra mea, protestă lanacos. Nu ţi-o las 
dumitale. 

Şi se ridică și el în picioare, adăugând: 

220 


— . Ceilalţi mă așteaptă. Armatolii și clefții mei m-așteaptă! U 
"A 

— Duceţi-vă cu bmecuvmtarea lui Dumnezeu. 

Ti-o să treacă mult și-o să coborâm în sat cu toţii, pe lumina 
zilei | 


— Merg și eu, zise Mehelis, ieșind din muţenia lui. 

— Da, da, vino, Mihelis. Asta o să-ți mai îmbu- neze sufletul. 

Îl apucă de mână. Înaintau pe bâjbâite prin întu- neric. Lui 
lanacos îi sfârâia inima în piept de nerăbdare. 

— Să ne dezmorţim niţel, Mihelis. Până acum am așteptat să 
ne cadă totul mură-n gura. Dar nimic nu-ţi cade de la sine în 
gură; trebuie să întinzi mâna și să iei! Nu trebuie să așteptăm 
totul de la Dumnezeu j el e bun, nu zic ba, dar mai are și alte 
griji pe cap! Să ne mișcăm niţel și singuri. Ajută-te singur, ’ și te 
va ajuta și cerul | Vorba aia: „Lupule, de ce ești gras? 

— Fiindcă-mi înhaţ singur prada |" 

Niciodată nu mănânci mai bine ca atunci când îţi pui singur 
masa. Să ne pregătim dar și noi, astă-seară, singuri masa... Hei, 
prieteni, sculaţi, haidem la treabă | 

Ceilalţi se așezaseră în jurul unui foc mic și-l așteptau pe 
lanacos să vină. Când îl văzură, săriră în picioare toți deodată, 
ca unul singur. 

— Cu voia lui Dumnezeu, pornim 1 le spuse lana- cos. 
Părintele Fotis ne-a dat binecuvântarea sa. Dar să nu vă încălţaţi 
cumva cu ciubotele și nici cu cizmele, ca să nu facem zgomot! 

Izbucniră toţi în râs: nici vorbă nu putea fi de cizme sau de 
ciubote; aveau picioarele înfășurate doar în niște biete cârpe. 


— Luca, ai luat fânarul?? 


— Poate să lipsească martie din post? Uite-ll 
221 


Lanacos se uită la fânar și începu să râdă. 

— E moștenire de la sărmanul căpitan Furtunas! 

Poate că acum el ne privește din iad și se prăpădește de râs I 

Lanacos și Luca porniră în fruntea grupului; ceilalţi doi veneau 
după ei. Mihelis, mai la urmă, mergea singur. 

— Vedeţi-vă de treaba voastră, băieţi! Zise el. Nu vă îngrijiţi 
de mine. Eu mă abat puţin prin sat. 

Era întuneric beznă. Ploua; apa se strângea în șiroaie și cădea 
în cascade din înălțimea stâncilor. Din vreme în vreme, în vreo 
scorbură a muntelui, câte o pasăre de noapte scotea un țipăt 
moale și plin de durere: o apăsa singurătatea și chemă un 
tovarăș să-i țină de urât. Deodată, undeva departe, spre vârful 
muntelui, spre bisericuţa prorocului Ilie, răsună un urlet prelung; 
cei patru bărbaţi se opriră în loc. 

— E un lup, zise lanacos. l-e foame și lui. 

— Poate-i sfântul Ilie, zise Luca. ȘI lui i-o fi foame. 

— Sfinte Lup, vino-ne în ajutor! Făcu lanacos. 

Haideţi, băieţi, că ne-așteaptă mieii, jos, în sat. 

Porniră din nou la drum. Luca îl apucă pe lanacos de braţ. 

— Ai hotărât unde vom da lovitura? 

— Da. La cel mai bogat, la cel mai urâcios și mai zgârcit, la 
moșneagul Ladas. Vom umple sacii și burdufurile cu vârf, pentru 
ca sărmana Sarachina să aibă ce mânca pe săturate și să nu 
mai urle. 

După câteva clipe, adăugă: 

— Rândul viitor vom cobori să furăm gaz. 

— Pâine și gaz! Ai dreptate, lanacos. Omul are nevoie de 
aceste două lucruri ca să trăiască și să se răzbune; fiindcă nu e 
destul numai să trăiască î 

— Ajunseră la marginea satului. Lanacos se opri și 

«e întoarse către însoțitorii lui. 

222 


— Gu o iau înainte, căci cunosc locul. Voi veniţi 
A Da mine, unul câte unul, răsfiraţi. Să mă lăsaţi pe mine să 


mă caţăr primul. 

Intrară în sat; ulițele erau pustii. Se apropia de 

'ezul nopţii; toată lumea dormea somnul cel dinţii. 

Numai de nu m-ar simţi lusufachi și să nu înceapă să 
necheze! Își spuse lanacos când ajunse lângă casa lui Ladas. Dă, 
Doamne, să doarmă..." 

Se lipi de zid și își așteptă tovarășii; sosiră și ei, unul câte 
unul. 

— . S-o luăm pe dindos, prin gradină, zise lanacos jjj şoaptă. 
Acolo zidul e mai scund. Dă-mi fânarul. 

Luca. 

— Veniţi după mine. Dar fiţi cu băgare de seamă! 

— Are câine r întreba unul dintre ei. 

— Crine! Zgripţuroiui ăsta? Un câine cere de mâncarel făcu 
lanacos. 

— Tu, lunganule, rămâi aici, să ne slujești de scară; ne vom 
urca pe umerii tăi și vom sări în grădină. Dacă auzi ceva, să faci 
ca bufnița... Gata» 

Băieți? 

— Gata! 

Lunganul se sprijini de zid și-l ajută pe lanacos să se caţere pe 
umerii lui. 

— În numele sfântului Lup, sari! Zise el. 

lanacos încalecă zidul, apoi sări în grădină. Acoâo se opri 
lângă zid, așteptându-i pe ceilalți doi, care săriră și ei, unul după 
altul, cu sacii și burdufurile pe umeri. 

— Veniţi după mine, cunosc drumul... Dar cu mare băgare de 
seamă, m-auziţi? 

Străbătură grădina; portiţa ce dădea spre curtea casei era 
deschisă; intrară în eurte. Sus, în odaie» 

Moșneagul dormea dus. Se auzea cum sforăie. 

— Sforăie, zise lanacos. Avejn noroc. 

223 


Aprinse felinarul, dădu de ușa chilemlui și o îm- pinse încet. 
Din chiler năvălea un miros de untdelemn, de vin, de smochine 
uscate, de gutui veștede. 

La lumina felinarului apăru un rând de chiupuri pântecoase, 
înșirate pe lângă perete, și un alt rând de butoaie cu vin așezate 
pe podvale. 


— Daţi-i drumul, băieţi! Repede!. Spuse în șoaptă 

lanacos. Încărcaţi! 

Unul dintre însoțitori suci caneaua unui butoi și-și umplu 
burduful cu vin; al doilea își încarcă sacul cu grâu; lanacos lua 
un bidon de ulei și-l goli în burduful lui, apoi își încarcă și el sacul 
cu grâu. Se uită în jur și zări o scară rezemată de perete. 

— Fie numele Domnului lăudat! Exclamă el. lată scara 
moșneagului! Cum am fi trecut toate astea peste zid fără scară? 
S-ar zice că Dumnezeu e înţeles cu noi! Gata, băieţi! Inapoi! 

Își urcară poverile în spinare, luară scara, străbătură din nou 
grădina, sprijiniră scara de zid și se suiră unul după altul pe ea, 
cu prada lor grea și prețioasă. Luca întinse mâinile, apucă sacii 
și burdufurile și le puse jos, pe pământ; apoi făptașii se lăsară 
pe umerii lui și ajunseră din nou în uliţă. lanacos rămase la 
urmă, călare pe zid; nu-l lăsa inima să sară dincolo. 

— O clipă, băieţi, zise el. Mă duc să-mi văd măgărușul și mă 
întorc numaidecât. 

— Lasă măgărușul în pace, zise Luca. Vino în* 

Coace, cine știe ce-o să mai iasă din asta... 

— Nu pot, mă seacă la inimă, protestă lanacos. 

Numai o clipă, băieţi, și mă întorc degrabă... 

Cobori din nou în grădină. Ceilalţi se uitară unul la altul 
încruntaţi, "dar n-avură încotro și tăcură mâlc; stăteau cu 
urechile încordate, de teamă să nu vină cineva pe drum sau să 
nu se deschidă vreo poartă. 

224 


— Voi porniţi-o înainte, le spuse Luca celorlalți doi. E mai bine 
să ne împrăștiem. Eu stau și-l aștept aici. 

Le ajută s&-și ia sacii la spinare, și cei doi porniră spre munte. 
Luca rămase singur; se ghemui la picioarele zidului, în ploaie, și 
așteptă răbdător. Deodată, în noapte răsună un răget vesel, 
triumfător, ca trâmbiţa Judecăţii de apoi. 

— Să-l ia dracu de urechiat! Murmură Luca. O 

Să scoale tot satul. 

Se deschise o fereastră; se auzi o voce; era alui 

Ladas. 

— Penelopa, dormi? Ei, Penelopa, auzi măgarul? 

Ce are de zbiară? 

Dar nu răspunse nimeni. Răgetul încetă. Nu se mai auzea 


decât răpăitul ploii; turnă eu găleata. 

Luca ridică faţa în sus: în vârful zidului apăruse o umbră. Sări 
repede în picioare, se sprijini de zid și-l apucă pe lanacos de 
picioare. 

— S-o ștergem, Luca. Mi se pare că moșneagul s-a trezit. 

Își aburcară burdufurile pe umeri și o luară la sănătoasa. 

— Acum ești mulţumit? Întrebă Luca după ce ieșiră din sat. 

— Da, răspunse lanacos. Dacă aș fi putut să-l ridic pe scară, l- 
aș fi luat și pe el, să mor eu... Dar cu Mihelis ce-o fi? Intrebă apoi 
cu neliniște. 

— Pesemne că s-a dus unde avea de duş și s-a întors pe 
munte. Să ne grăbim! 

Şi nu-și mai spuseră nimic. 

Părintele Fotis și Manolios nu se culcaseră încă; așteptau. 
Începeau să se ridice zorile; la răsărit se deslușea o geană de 
lumină. Ploaia stătuse, dar cerul rămânea închis. 

15 - Hristos răstignit 8 două oară - voi. Îl 225 


Deodată, pe potecă se auziră strigăte și șuierături vesele. 

— lată-i i zise Manolios, repezindu-se pe gura peșterii. 

Cei patru corsari apărură încărcaţi cu poveri. 

Aprinseseră felinarul ca să lumineze cărarea; la flăcăruia lui, 
feţele le străluceau voioase. lanacos mer- gea în frunte, cu 
burduful de vin în spinare. 

— Moș Ladas vă trimite multe salutări! Strigă el. 

Omul ăsta cumsecade e dărnicia întruchipată! Vă trimite vinul 
ăsta, să-l beţi în sănătatea lui! Nu-i mare lucru, ne-a spus, dar îl 
dă din toată inima! 

— lată și niște untdelemn, să vă ungeţi maţele cu el, ne-a mai 
spus! Strigă la rândul său Luca, lăsând jos, la picioarele popii, 
burduful cu untdelemn. Și a mai spus că dacă vreţi mai mult, să 
nu vă rușinaţi: 

Are chiupurile pline! 

— lată și grâu, să vă hrăniţi copiii slăbănogi, de care mi se 
rupe inima, a mai spus moșul! Declarară și ceilalţi doi, lăsându- 
și și ei sacii jos. 

— Binecuvântat fie el, răspunse părintele Fotis râzând, și 
Dumnezeu să-l răsplătească însutit! O să-i trimit numaidecât o 
scrisoare, să-i spun că patru îngeri au intrat azi-noapte în curtea 
lui, au luat aceste da- ruri preţioase, le-au pus pe aripile lor și ni 


le-au adus aici. O să adaug și o chitanţă - așa-i cinstit! — Ca să 
fie plătit pe lumea cealaltă. 

— Mai scrie-i, părinte, zise lanacos pufnind în râs, că unul din 
îngerii ăia voia să-i spargă chiupurile și să-i găurească butoaiele, 
dar că în ultimul moment i s-a făcut milă, nu de el, ci de vin și 
de untdelemn. 

Părintele Fotis se întoarse către Manolios. 

— Manolios, du-te și adu o cană. Se cuvine să le dăm ceva de 
băut îngerilor. Intraţi înăuntru, să vă scuturaţi aripile, că vi îe-a 
udat ploaia. 

226 


Intrară în peșteră. Umplură paharul și băură rând pe rând; 
erau plini de voioșie. 
— In sănătatea lui moș Ladas, acest om de bine i zise popă. 


— În sănătatea îngerilor! Zise Manolios. 

— În sănătatea sfântului Lup! Zise Luca. Datorită urletelor lui, 
pe care le-am auzit în vârful Sara- chinei tocmai când plecăm, 
am prins curaj. 

— Dar Mihelis? Se îngrijoră lanacos. Nu l-am mai văzut deloc. 

— S-a întors plin de noroi, s-a culcat fără să spună o vorbă și 
acum doarme, răspunse Manolios. 

Dimineaţa, când s-a trezit, moș Ladas s-a dus să dea mai întâi 
o raită prin grădină. Dar când a văzut scara sprijinită do zid, l-a 
luat cu răcori. Strigă către babă, care, așezată în faţa ferestrei, 
privea spre lume cu ochii ei sticloși: 

— Ei, Penelopa, cine a pus scara la zid? Tu? 

Chira Penelopa însă se și apucase să împletească la ciorapul 
ei; nici măcar nu întoarse capul. 

Bătrânul luă scară pe umeri și o duse în chilar. 

Aruncă o privire înăuntru: toate erau la locul lor 

— Și chiupurile, și butoaiele și smochinele, și gutuile. 

— Slavă Domnului! Murmură el. Noroc că hoţii n-au prins de 
veste că scara era la zid ca să intre în casă! ... Baba mea nu mai 
e în toate minţile, săraca! 

Trebuie să fiu cu ochii-n patru. E în stare să dea foc casei, 
într-o zi. 

Se duse la grajd; măgărușul era legat la iesle. 

— Ce te-a apucat, mârţoagă, să răgi în toiul nopţii și să-mi 


strici somnul? Zise moșneagul, dându-i un picior în burtă. 
Măgarul nu întoarse nici el capul, la fel ca și bătrâna. Ochii lui 
mari erau învăluiţi într-o ceaţă ciudată. Visase că azi-noapte 
venise să-l vadă adevăra- 
15% 22? 


Tul lui stăpân și că-i mângâiase gâtul, burta și crupa, ușor, cu 
dragoste, așa cum făcea de obicei, iar el, lusufachi, ridicase 
coada în sus și începuse să ragă de bucurie; atunci stăpânul lui 
îl apucase de bot cu amândouă mâinile, ca să tacă, îl sărutase 
pe urechi și pe gât, apoi își luase zborul prin cucuveaua rotundă 
a grajdului... 

Măgărușul cel cuminte și evlavios își lăsă capul îri jos, închise 
ochii și înălță o rugă către Dumnezeul lui - un Dumnezeu 
înzestrat cu o coadă lungă, stufoasă și cu un cap mare de 
măgar, și încărcat cu un samar aurit și cu un ham roșu bătut în 
perle de ar- gint, ca niște stele: „Doamne, fă ca visul de 
azinoapte să se adeverească!” 

În acest timp, vestea minunii se răspândi ca fulgerul de la un 
capăt la altul al muntelui Sarachina: 

Patru îngeri le aduseseră înfometaţilor, în cursul 

— Nopţii, grâu, untdelemn și vin 1 Cei mai firavi la minte 
crezură în această minune și începură să se închine; cei mai 
ageri se uitară la lanacos și la Luca, făcându-și semne din coate. 
Femeile se aruncară asupra griului și se puseră să-l aleagă, 
murmurând, cu voci încete, un cântec duios, ca și cum ar fi 
adormit un copil, ca și cum ar fi legănat un prunc sfânt din 
vremurile de demult. Când un bob de grâu cădea pe jos, se 
aplecau și-l luau repede, de parcă ar fi fost o părticică dintr-un 
trup dumnezeiesc, care se spurcă în atingere cu pământul. 
Pisară la iuțeală puţin grâu între două pietre, frământară o turtă, 
o ooapseră în cenușă, o stropiră cu câteva picături de 
untdelemn să-i dea mai mult gust și împărțţiră fiecăruia câte un 
dumicat, ca și când ar fi fost anafura. 

Și, într-adevăr, toți de-acolo simţiră cum li se întăresc oasele 
și cum li se frăgezește carnea, ca și cum s-ar fi împărtășit cu 
trupul Mântuitorului. După ce 

228 


Băură și câte o înghiţitură de vin, femeile nu se putură 


stăpâni să nu dea în plâns. 

— . Doamne, spuneau ele, un dumicat de pâine și o 
înghiţitură de vin, ce puţin îi trebuie sufletului că să prindă aripi 
1 

Seara, o dată cu lăsatul nopţii, doi bărbaţi duseră grâul la 
moară. Femeile se ţinură după ei o bucată de drum, 
neîncrezătoare, ca și cum s-ar fi temut că n-au să-i mai vadă 
niciodată întorcându-se acasă. 

— Când o să veniţi îndărăt? Îi întrebară ele pe cei doi bărbaţi. 

— Mâine în zori. N-aveţi teamă! Răspunseră ei rizând. 

lanacos fu însărcinat cu funcţia de econom al Să- rachinei. El 
era acela care păstra merindele, și în fiecare dimineaţă 
împărțea femeilor numai atâta cât a- veau nevoie pentru hrana 
de o zi. 

— Folosiţi tainul eu măsură, le spunea tuturora. 

Strângeţi cureaua până ieşim din iarnă. Ingerii mai au și alte 
treburi pe capul lor, pricepeţi? Nu pot să se ţină numai de noi și 
să ne-aducă merinde în fie- care zi... 

În trupuri nu pătrunseseră decât puţină pâine și puţin 
untdelemn, dar flacăra, care era gata să se stingă, se însufleţi 
deodată. Copiii începură să se dezumfle, obrajii lor prindeau din 
nou culoare. Fe- meile căpătară lapte și pruncii nu mai scânceau 
de foame toată noaptea. Bărbaţii se înzdrăveniră și își 
recăpătară forţele; începură să care din nou pietre spre a 
termina meremetisitul caselor. Din când în când, se auzea chiar 
și câte un râs sau câte o șotie, ba uneori dădeai în câte o 
peșteră mai retrasă peste câte o pereche care avea iar puterea 
să se strângă în braţe și să se sărute. 

— Grâul, vinul și untdelemnul ăsta trebuie să se prefacă în 
sânge, îi spunea în ziua aceea părintele 

229 


Fotis lui Manolios. E nevoie să căpătăm puteri noi, ca să 
pornim la atac. Nu trebuie să stăm așa, să răbdăm de foame și 
să furăm mereu. În curând va trebui să coborâm în sat și să 
luăm în stăpânire, cu binele sau cu de-a sila, ogoarele pe care ni 
le-a dat Mihelis, 

Numai așa vom putea trăi pe muntele acesta sterp și numai 
așa vom prinde rădăcini. 

— Peste puţin, zise Manolios, o să vină timpul să tăiem via, să 


curățim măslinii, să îngrășăm ogoarele. 

Cât o să le mai lăsăm în paragină? Ar însemna să pierdem un 
an. Ce mai aștepți, părinte? 

— Aștept să primesc dezlegare, Manolios. Aștept să aud 
înăuntrul meu glasul care să-mi poruncească: 

„Du-te!” Niciodată în viața mea n-am luat vreo hotărâre mare 
înainte de a fi auzit glasul acesta. Or, îio- tararea de care 
pomenești tu, Manolios, e mare: ar putea fi cu vărsare de sânge. 

— Ştiu, părinte, dar se poate face oare ceva în astă lume, 
înrăită și nedreaptă, fără vărsare de sânge? Imi spusesem: dacă 
licovrisioţii ar vedea în ce hal sunt copiii noștri, dacă le-ar vedea 
pântecele umflate, obrajii scofâlciţi, picioarele pipernicite, li s-ar 
face milă de ei. Drept aceea, am trimis acum câteva zile câţiva 
copii în Licovrisi. Ştii cum i-au primit? Unii i-au gonit cu bățul, 
alţii le-au aruncat o coajă de pâine uscată, ca la câini... Unul 
singur a avut milă de ei. Ştii cine, părinte? Aga! El i-a văzut din 
ceardacul său răscolind pământul ca să adune niscaiva boabe 
risipite, niscaiva coji de cartofi și de lămâi. „Ei, drăcie, ce-i cu 
ființele acelea de-acolo? 

A strigat aga. Ce-s ăia, bre, pui de maimuţă, sau pui de om?" 
A coborât, a deschis poarta și i-a băgat în curte. Apoi a chemat- 
o pe Marta și i-a zis: „Pune-i 

la masa, Marta. Dă-le să mănânce, să se facă oa- meni! ..." 

230 


— Nu știam... Nu știam asta! Strigă popă, ai cărui ochi fură 
podidiţi de lacrimi și scăpărau scântei. 

— Nu ţi-am spus-o părinte, ca să nu te întristez. 

Inima dumitale e plină de fierea pe care ţi-o dau s-o bei 
oamenii. La ce-aș mai fi turnat și eu altă amărăciune peste ea? 
Ca să se reverse? 

— Trebuie să se reverse! Trebuia să-mi spui, Manolios. Dacă 
inima omului nu se revarsă de dragoste și de mânie, află că 
nimic nu se poate face în lumea asta! 

Tăcu, năpădit parcă de o slăbiciune neașteptată; se așeză pe 
o piatră și-și lăsă capul să-i cadă în piept. 

Stătu așa câtva timp; s-ar fi zis că ascultă cu urechea un zvon 
foarte depărtat. Manolios se așeză în faţa lui și își aruncă ochii 
spre câmpia care se întindea în zare. Ploaia încetase; pământul 
era negru, clisos, sătul de apă. Sufla un vânt ușor; măslinii se 


ondulau încet în văzduh, apărând când argintii, când de un 
verde întunecat. Viile păreau și ele negre ca pământul. Un vultur 
își luă zborul din vârful muntelui sfântului Ilie și rămase 
nemișcat, cu aripile întinse, deasupra câmpiei. 

Părintele Fotis se ridică în picioare. 

— Inima mi s-a revărsat! Strigă el. Mă duc. 

Manoâios nu zise nimic. Simţea că toată ființa popii e 
încordată, gata să plesnească. „Mai bine nu-i spuneam nimic...” 
se mustră în sinea lui. 

Părmtele Fotis sări peste pietre și apucă potecă ce ducea în 
vârful muntelui. Acolo sus, bisericuţa rjrorocului Ilie strălucea de 
albeaţă. Popa urca, sprinten și drept, ca un flăcău de douăzeci 
de ani. Din când în când, dispărea în dosul stâncilor, apoi apărea 
iar, ceva mai departe. Işi luase potcapul în mână, și părul îi 
flutura în vânt. 

231 


Peste puțin, Manolios îl zări lângă bisericuță, negru în dreptul 
zidului alb, și mititel de tot, ca un vultur. 

Numaidecât după aceea, o altă pată neagră apăru pe zid: 
popa deschisese ușa. Dispăru înăuntru. 

Manolios intră în peștera lui, luă o bucată mare de lemn de 
stejar și începu să cioplească de sârg un chip nou al lui Hristos. 


XIX 


Se făcuse noapte, dar popa nu se mai întorcea. Un vânt rece 
sufla în rafale; cerul se învineţise. Urletul unui lup sfâșia bezna 
în depărtare. 

— Să mergem, să vedem dacă nu i s-a întâmplat ceva... zise 
Mihelis. 

Erau primele cuvinte pe care le rostea după atâta vreme. Cu 
fiecare zi, se adâncea și mai mult în gândurile lui sumbre; aci 
suspina, aci își ridică ochii spre bisericuţa din vârful muntelui și 
zâmbea înseninat. Păstra la sân, lângă inimă, cosiţele ce i le 
dăduse Mariori; din când în când tresărea, se temea că le 
pierduse și se pipăia, speriat, sub cămașă. Noaptea sărea din 
somn, scotea un țipăt de groază, apoi se zbătea până la ziuă să 
rămână treaz. 

— Să mergem, să vedem dacă nu i s-a întâmplat ceva... ii 


spuse iar lui Manolios, care stătea liniștit într-un ungher al 
peșterii. 

Era, poate, miezul nopţii. 

— Nu i s-a întâmplat nimic, răspunse Manolios. 

După felul cum l-am văzut că s-a ridicat și a pornit pe cărare, 
nu poate să i se întâmple nimic; mi s-a părut, în empa aceea, că 
e nemuritor. 

233 


— Dar de ce întârzie atâta? ... De ce întârzie? ... Ce face 
acolo? Murmură Mihelis, pe care vorbele prietenului său nu-l 
linișteau de loc. 

— Se sfătuiesc, Mihelis; fac planuri împreună, el și cu sfântul 
llie. Nimeni nu trebuie să-i tulbure. lau amândoi o hotărâre 
mare. _ 

— Dar ce mănâncă? Unde doarme? In noaptea asta e îngheţ. 

— Nu mănâncă nimic, nu doarme, mi simte frigul. 

În starea în care este el acum, poţi «încredinţat că n-are 
nevoie de nimic. E ca și mort, sau ca și nemuritor, nu știu cum 
să spun... N-are nevoie de nimic. 

Pe când vorbeau ei așst, apăru lanacos încruntat, mormăind, 
înjurând. 

— Ce ai, lanacos? Îl întrebă Manolios. lar nu ești în toane 
bune? Cum îţi merg treburile ca econom al 

Sarachinei? 

— Hm, parcă m-ai întreba: Corbule, ce-ţi fac puii? Mulţumesc, 
se înnegresc pe zi ce trece... Merindele sunt pe sfârșite - iată ce 
am! Am ajuns la fundul sacului... Ce-i de făcut? Să strâng iar 
șoimii și să mă reped încă o dată cu ei la câmpie? Acum e rândul 
popii Grigoris! 

— Mai așteaptă puţin! Zise Manolios. O să fie lândul satului 
Licovrisi! 

Lanacos sări în sus de bucurie și bătu din palme. 

— A sosit oare ceasul? Strigă el. Părintele Fotâs a spus ceva? 

— N-a spus încă nimic, dar cred că ceasul se apropie. A spus 
că inima i s-a revărsat. 

Manolios povesti convorbirea pe care o avusese cu preotul. 

— Dacă ar putea să mai aștepte niţel... murmură lanacos, 
înseninându-se deodată. Nu sunt încă gata. 

Manolios și Mihelis cătară spre el prin întuneric. 


— Îţi lipsește ceva, lanacos? ÎI întrebă Manolios. 


— Da, îmi lipsește. 

— Ce? 

— Gaz. l-am făgăduit lui Dumnezeu să dau foc casei lui moș 
Ladas. 


— Eşti prea rău... făcu Mihelis. 


— Sunt drept, răspunse lanacos. Dacă Hristos ar cobori astăzi 
pe pământ, pe pământul ăsta, așa cum este el acum, ce crezi că 
ar purta pe umeri? O cruce? 

Nu! Un bidon de gaz 1 

Manolios se cutremură; se sprijini de peretele peș- terii. 

— Tu ce crezi, Manolios? Il întrebă lanacos. Văd că nu spui 
aiaiic. 

— De unde știi tu asta, lanacos? Rosti Manolios cu vocea 
tremurândă. 

— Nu o știu precis de nicăieri, că n-am învăţat carte și nimeni 
nu mi-a spus-o, dar în inima mea simt că așa ar fi. Și după o 
clipă de tăcere, continuă: 

Copiii de aici, care, peste eâteva-zile, se vor târî dia nou în 
cârje pe ulițele din Licovrisi pentru a scormoni prin gunoaie ca 
să strângă coji și alte porcării, să-și omoare foamea cu ele, și 
care vor stârni râsul îmbuibaţilor văzându-i cu ce se ocupă - ei 
bine, copiii ăștia numai așa îl văd pe Hristos în somnul lor. 

Și numai pe acest Hristos îl cheamă ei, și-i spun să coboare pe 
pământ; însă, dimineaţa, când se trezesc, îl uită și nu se mai 
gândesc la el. Nu-s decât niște copii, ce vreți? Nu știu, sărmanii, 
decât să scormonească prin gunoaie... 

Manolios asculta cu răsuflarea tăiată, fără să spună o vorbă; 
inima îi bătea atât de tare, că-i zguduia tot trupul. Noaptea 
trecută îl văzuse și el pe Hristos, în vis, sub aceeași înfățișare; 
absolut aceeași, dar nu îndrăznea s-o mărturisească. Hristos 
cobora descult de pe un munte pleșuv și scăldat în soare, ca 
Sara- china; pe umeri nu purta o cruce, ci un bidon do 

235 


Gaz; privirea îi era aspră, îndurerată, plină de mânie, și căta 
spre Licovrisi... Se întoarse către lanacos. 


— Ai dreptate, prietene, zise el. Nu cruce, ci gaz 

Mă duc să-mi caut șoimii; n-avem timp de pierdut. 

In gura peșterii se opri și adăugă, râzând: 

— Părintele Grigoris are lămpi de gaz; prin urmare, trebuie să 
aibă în chiler și un bidon, poate chiar două, cu gaz. Mă duc să-l 
iau pe Luca: vlăjganul ăsta e o scară minunată. Pe mâine 
dimineaţă! 

Se luminase de-a binelea când Manolios îl zări pe părintele 
Fotis coborând din vârful muntelui. Sărea din stâncă „în stâncă, 
cu pulpanele anteriului fluturând în vânt ca niște aripi negre și 
cu pletele desfăcute pe umeri. Părea întruchiparea prorocului 
llie: în spatele lui, aurora brăzda cerul cu străluciri purpurii; ai fi 
zis că popa coboară de sus învăluit în flăcări. 

Câteva femei, ce se duceau să-și umple ulcioarele cu apă la 
izvor, îl văzură, se speriară și strigară: 

— Săriţi, coboară sfântul Ilie de pe munte! 

Bărbaţii săriră din somn și ieșiră din peșteri; Manolios trecu în 
fruntea lor și porniră să-l întâmpine pe părintele Fotis; 
presimţiră cu toţii, deodată, că preo- tul le aducea o veste mare. 

— Ce ţine în braţe? Strigă lanacos. 

Marchitanul nici n-apucase să se culce; somnul îi frigea 
pleoapele. N-apucase nici să se spele pe mâini, care îi miroseau 
tare a gaz. 

— A.să-i, are ceva în braţe, observă, la rândul lui, 

Mihelis. Dar ce? 

— O icoană! O icoană! Strigă Luca, vlăjganul, care răspândea 
și el miros de gaz în jurul lui. 

„Ne aduce icoana sfântului Ilie! E semn bun!” își spuse 
Manolios. 


Acum se deslușeau bine trăsăturile preotului. Faţa îi era aspră 
și întunecată, ca și cum nu vedea oamenii ce veneau înaintea 
lui, ca și cum n-auzea strigătele ce se urcau spre el, ca și cum 
gândurile sale nu părăsiseră încă singurătatea aprigă din vârful 
muntelui. 

— La o parte, fraţilor, faceţi-i loc să treacă! Zise 

Manolios. Nu-i spuneţi nimic; nu și-a terminat încă vorbirea cu 
Dumnezeu. 

Se înșirară de o parte și de alta a cărării, lăsând trecerea 
liberă. Popa cobora la vale cu pași iuți, rostogolind pietrele în 


urma lui. Icoana făcătoare de minuni a prorocului, pe care o 
ţinea dreaptă, cu amândouă braţele, la piept, se vedea acum 
bine. 

— Mie îmi miroase a praf de pușcă... zise lanacos către Luca, 
însoțitorul său de azi-noapte. Uită-te la faţa lui! 

— Bine că am făcut treaba! Răspunse Luca. Tocmai la timp! 
Cele mai multe case sunt de lemn; două bidoane ajung. 

Femeile alergară și ele și ajunseră din urmă bărbaţii; le 
mergeau gurile ca niște melițe. Nu vorbeau decât de minuni, de 
sfinţi, de ceea ce visaseră-peste noapte. Întindeau gâturile să-l 
vadă pe popă; una spunea că are niște aripi negre și că zboară; 
alta zicea că nu-s aripi, ci anteriul, dar susţinea că pe umeri i se 
pusese un corb cu un cărbune aprins în cioc și că-i dădea popii 
să muște din el. Deodată, tărăboiul încetă; preotul se apropiase 
de mulțime. 

— Veniţi după mine! Strigă către bărbaţi, fără a se opri din 
mers. Veniţi și voi, femeilor! 

Trecu repede la vale, cu prorocul în braţe, Toată lumea 
rămase înmărmurită, ca și cum prin mijlocul ei ar fi trecut o 
cumplită pasăre de pradă, atingând oamenii cu aripile ei 
tăioase. Zăpăciţi, se luară după popă, bărbaţii înainte, femeile 
după ei. Soarele, jucându-se printre norii subţiri, se ridicase pe 
cer și 

237 


Strălucea ca o minge de foc. Jos, câmpia era încă înecată într- 
o ceaţă tulbure. Câteva bătrâne, rămase în peșteri, ieșiră și ele 
afară, punându-și mâinile streașină la ochi, și se uitau în bătaia 
soarelui la mulţimea care cobora. 

Când ajunse în dreptul peșterilor, părintele Fotis se opri și 
așeză icoană pe o stâncă. Bărbaţii, femeile și copiii se strânseră 
roată în jurul lui. Popa întinse braţele către turma lui și începu 
să-i vorbească. Mai întâi, glasul îi era răgușit; își simţea gâtul 
înfundat; vorbele se ciocneau, se încăâecau unele pe altele, se 
grăbeau să-i iasă toate o dată din gură, dar nu ieșea niciuna; 
încetul cu încetul însă, gâtul i se desfundă, glasul i se întări, 
vorbele se cuminţiră. 

— Ascultaţi-mă, bărbaţi! Strigă popă. lar voi, femeilor, luaţi-vă 
copiii în braţe, să audă și ei! Cobor dintr-un car de foc. Acolo 
unde m-a dus el, am să vă duc și eu pe voi; sfaturile pe care le- 


am primit în taină, am să vi le spun acum și vouă. Viaţa nueo 
apă stătută; răbdarea și supunerea în fața soartei nu sunt 
virtuțile cele mai bărbătești și nici cele mai plă- cute lui 
Dumnezeu! Un bărbat adevărat nu poate sta cu mâinile în sân 
când vede cum copiii mor de foame sub ochii lui; el trebuie să 
se ridice și să ceară socoteală, chiar și lui Dumnezeu! ... M-am 
urcat acolo sus, în vârf, pentru a mă întâlni cu stăpânul netemut 
al muntelui, pentru a sta de vorbă cu el și a găsi un leac 
împotriva răului. Copiii noștri sunt acum copiii lui, nu-i așa? Prin 
urmare, e răspunzător de soarta lor! 

Părintele Fotis se întoarse spre icoană, arătând cu degetul la 
sfânt. 

— Eşti răspunzător de soarta lor, proroc de foc! 

M-am urcat la lăcașul tău spre a-ţi spune asta. Ca un dijmaș 
care vine să dea socoteală moșierului său, la sfârșitul anului, 
încărcat cu dajdia bogată culeasă 

238 


Din rodul viilor și grădinilor sale, așa și eu m-am îm- povărat 
cu durerile și plânsetele turmei mele și ţi le-am adus la picioare, 
stăpâne! ... Toată noaptea, fiii mei, am stat față în faţă cu 
prorocul. l-am spus cine suntem, de unde venim, cum ne-am 
pripășit aici, pe muntele lui, și cum am căutat adăpost sub ocro- 
tirea sa. El știa toate astea, fiindcă îi mai vorbisem și altă dată 
despre ele, dar nu strică să i le mai amintesc o dată. Și mă 
ascultă, fără să sufle o vorbă. Pe urmă, i-am vorbit de vecinii din 
vale, din Licov/risi. 

l-am povestit cum s-au purtat cu noi, cum ne-am gonit - popă, 
fruntașii, gloata - cum ne-au hăituit și nu ne-au lăsat să muncim 
ogoarele pe care ni le-a dat Mihelis - slăvit fie numele lui! ... l- 
am spus tot, mi-am descărcat dinaintea lui sacul până la fund. 
Şi mă ascultă, fără să sufle o vorbă. Pe urmă, i-am vorbit de 
pătimirile pe care le îndură norodul lui, de foame, de frig, de 
boli... „Nerușinarea bogaţilor a întrecut orice matgim; ceafa 
celor sătui s-a îngroșat peste măsură; cuțitul a ajuns la os, 
aprigule cercetaș al flăcărilor! Pune-ţi bidiviii de foc la ham și hai 
să coborâm în Licovrisi!” Așa i-am strigat în față. Și mă ascultă, 
fără să sufle o vorbă. Atunci, nu m-am mai putut stăpâni și m- 
am făcut roșu la față de mânie. Mă uitam la el și îmi spuneam: 
Cum de nu i se zdrobește inima? Cum poate îngădui atâta 


suferință, atâta nedreptate și atâta nerușinare? N-are de gând 
să sară din icoană? Nu vrea să-și pună la ham caii de foc, apoi 
să mă ia de ceafă și să mă așeze alături de el, ca să coborâm 
împreună în Lieovrisi? 

M-am apropiat de icoană, m-am aplecat spre proroc și i-am 
strigat în urechi: „Hei, Ilie, călăraș Ilie, ascultă ce-am să-ţi spun 
acum: copiii noștri nu mai au ce mânca și nu se mai pot ţine pe 
picioare de slabi ce sunt. Au luat toţi, care un băț, care o cârjă 
și, cron- cănind ca niște corbi făămânzi, au coborât în Lico- 

230 


Vrisi să ceară de pomană... Ştii, ai auzit, te-ai ostenit să te uiţi 
din vârful muntelui tău și să vezi cum au fost primiţi?" Simţeam 
cum sub văpaia buzelor mele trupul prorocului începe să se 
încălzească, să se trezească la viață; atunci am prins curaj. „Ai 
catadicsit, i-am strigat și mai tare, să te apleci puţin din carul de 
foc în care te lăfăiești și să arunci o privire spre câmpie, ca să 
vezi cum au fost primiţi de licovrisioți? 

Unii i-au gonit, ameiiinţându-i cu bâta, alţii nu s-au dat îndărăt 
chiar să-i ciomăgească."' Abia am apucat să rostesc aceste 
vorbe, că am și sărit la o parte. Mi s-a părut că icoana mă lovise 
cu o copită, ca și cum cei patru cai de foc ar fi căpătat viaţă. 
Apoi mi s-a părut că văd buzele prorocului mișcându-se și am 
auzit un strigăt: „Haide 1" Și, dintr-o dată, m-am pomenit cu 
icoana în braţe. 

Mulțimea se vânzohV murmurând. Femeile căzură în genunchi 
la picioarele icoanei făcătoare de minuni și scoaseră ţipete 
ascuțite. Bărbaţii, mișcaţi de cuvintele preotului, se apropiară şi- 
| priviră de aproape pe prorocul înconjurat de flăcări, care 
cobora din vârful unui munte; acum își dădeau seama, fără nicio 
umbră de îndoială, că muntele acela din icoană era 

Sarachina. 

Din toate părțile ţâșniră strigăte puternice: 

— Când? Când. Părinte? Nu mai e timp! 

— Repede, părinte! Strigă lanacos. Repede, cât mai avem 
puţintică pâine care să ne dea putere; me- rindele sunt pe 
terminate! 

Manolios se apropie de popă, îi luă mâna și i-o sărută. 

— Ridică mâna, părinte! Zise el. Dă semnalul; suntem gata! 

Părintele Fotis întinse mâna spre turma lui și strigă\- f 


— Peste trei zile, fiii mei! În ajunul Crăciunului | 
240 


Atunci se naște lumina, atunci e ziua de naștere a prorocului 
llie; e o zi mare! Pregătiţi-vă, că vom porni la vale! 

Bărbaţii dădură jos icoana de pe stâncă și începură să 
îngenuncheze rând pe rând în faţa ei și s-o sărute. 

Culorile din ea se înviorau, prorocul se mișca, mantia îi fâlfâia 
în aer ca o limbă de foc bătută de vânt. 

Femeile zăreau cu ochii lor strălucindu-i pe frunte broboane 
de sudoare, iar copiii se apropiau de el, dar când vedeau cum îi 
cresc ochii și cum se încruntă, începeau să ţipe și nu mai voiau 
să înge- nuncheze în faţa lui. 

Părintele Fotis, sleit de puteri, se duse și se întinse în peștera 
lui. Inchise ochii și aşteptă să-l prindă somnul, pentru ca 
Dumnezeu să-i apară în vis și să-i vorbească. Manolios luă în 
braţe icoana prorocului de foc și intră cu ea în peșteră, așezând- 
o jos, în fund, în întuneric, alături de icoana Răstignirii, 
împodobită cu stoluri de rândunici. 

Din clipa aceea, Sarachina începu să vuiască asemenea unui 
câmp de bătălie în ajunul atacului. Cei ce n-aveau bâte se 
răspândiră prin coclaurile muntelui în căutarea unei joarde bune 
de tufan sălbatic; cei ce știau să tragă cu praștia învățau femeile 
și copiii s-o mânuiască și ei. Părintele Fotis împărţi celor mai 
voinici armele de care dispunea. Neobosit, preotul trecea de la 
unul la altul, împărțind sfaturi și dând încurajări. 

Către seară, Costantis urcă pe munte, venind din sat; fu uimit 
când auzi zarva de acolo și când văzu că toţi bejeniţii, bărbaţi și 
femei laolaltă, cu mânecile suflecate, învățau să arunce cu 
praștia sau își ciopleau de zor câte o măciucă de tufan, ca și 
cum s-ar fi pre- gătit de război. Pe Manolios îl găsi aplecat 
deasupra bucății de lemn, sculptând cu însufleţire un chip nou 

16 241 


Al lui Hristos, ca și cum ar fi făcut o armă pe car 

Se grăbea s-o termine mai repede spre a o pune îa mâna 
poporului. 

Costantis se aș «ză alături de el; părea foarte abătut. 

— Manolios, zise, dacă ai timp, ridică-ţi o clipă capul și 
ascultă-mă. Aduc vești rele. 


— Fie binevenite, dragă Costantis. Suntem obișnuiți cu veștile 
rele, ca ponoarele cu nămeţii. Spune i 

— Mariori a murit. S-a aflat ieri la prânz. 

Manolios puse bucata de lemn la o parte; surprinderea și 
teama îi năpădiră dintr-o dată privirile. 

— A murit? Făcu el ca și cum ar fi auzit pentru prima dată 
vorbindu-se de moarte. 

— Vestea a sosit ieri, pe neașteptate. Tatăl ei a scos un urlet 
de s-a cutremurat tot satul. Apoi a plecat numaidecât călare pe 
catârul lui. Azi-dimineaţă s-a întors. Când a ajuns la târg, pe fată 
o și înmormântaseră; n-a avut nici măcar mângâierea de a-i în- 
chide ochii cu mâinile lui. Bătrânul popă a ajuns de nu-l mai 
cunoști. Durerea i-a zdruncinat mintea. 

L-am văzut bătând la toate porţile, mi-era și milă și teamă. 
Mergea din casă în casă, desculț, cu părul vâlvoi, chemând 
lumea la biserică, spunând că are de dat o știre. Paracliserul a 
tras clopotul ca de îngro- păciune. Ne-am lăsat toţi treburile 
baltă și ne-am dus la biserică. Părintele Grigoris ne-a adunat 
afară, în curtea bisericii, unde s-a suit pe un zid dărâmat. Un 
tremur așa de puternic îi scutura barba, că nici nu putea vorbi; 
dar din ochii înroșiţi îi ieșeau flăcări. 

Până la urmă, a izbutit să se stăpânească și atunci i-a ţâșnit 
din gât un glas ca un tunet: „Fiii mei, am să vă spun numai două 
vorbe; nu pot să vă spun mai multe, căci inima din mine e 
zdrobită... Sara- china o să ne piardă! Sarachina o să ne ducă la 
pieire! Sus 1 Puneţi mâna pe arme! Eu voi fi în 


Fruntea voastră. Spre dușman, fiii mei, să-l gonim! 

Izgoniţii ăia ne-au deocheat satul. Din ziua blestemată când 
au pus piciorul aici, nenorocirile și doliul abătute asupra noastră 
se ţin lanţ! Cel mai vinovat dintre toţi e Manolios, pe care l-am 
afurisit! El i-a împuiat capul lui Mihelis și l-a înnebunit; din 
pricina lui, logodna fiicei mele Mariori s-a desfăcut; el e acela 
care a ucis-o 1" Voia să mai spună ceva, dar l-a apucat 
ameţeala; a întins mâinile să se agate de zid, însă nu mai vedea 
nimic; s-a clătinat și s-a prăvălit cu toată greutatea la pământ. 

Costantis tăcu. Manolios trase un capăt ai batistei pe care o 
purta pe cap și începu s-o muște cu toată gura, ca să nu urle. 
„Mariori a murit; Mariori a murit...” repeta în sinea lui, fără a 
putea da vreun înţeles acestor cuvinte. Se întoarse către Cos- 


tantis. 

— Și pe urmă? Întrebă că pierdut. 

— Am venit să te previn, Manolios, ca să luaţi măsuri. 
Cuvântarea popii i-a răscolit pe săteni; acum se pregătesc să vă 
atace. Caută un motiv, pe care l-au și găsit... Bogaţii se tem de 
voi, fiindcă, cică, sunteţi bolșevici; săracii vă urăsc, fiindcă cei cu 
stare i-au orbit și nu mai știu ce fac... Sunt mulţi și au arme; 
luaţi seama! 

— Costantis, du-te, rogu-te, de-l caută pe Mihelis și spune-i și 
lui; eu nu mă simt în stare să-i spun... 

Uar ia-l mai pe ocolite, căci de la o vreme încoace nu știu ce-i 
cu el; se frământă în sinea lui ca sub povara unui păcat greu, 
fără să-și descleșteze buzele; se uită la tine, dar gândul îi e în 
altă parte; îl întrebi ceva, el parcă nici n-aude... Noaptea nu 
îndrăznește să se mai culce, i-e frică să doarmă. Intr-o zi l-am 
întrebat: „De cine ţi-e frică, Mihelis?” S-a zbuciumat mult până 
mi-a răspuns, cu jumătate 

16* 243 


Gură: „De mort, Manolios... De mort...” Așa că ia-ţi inima în 
dinţi, Costantis, și du-te de-l caută. Eu mă duc la părintele Fotis. 

— Totul s-a sfârșit, făcu Mihelis închizând Evan- ghelia. Nu 
mai am nevoie de nimic, dragă Costantis. Dumnezeu a tăiat 
jumătate din viața mea și a băgato în pământ; acum se 
pregătește să bage și cealaltă jumătate. Sunt ușurat. 

Costantis rămase ca trăsnit când văzu cu câtă nepăsare 
primea Mihelis vestea cumplită pe care io aducea; simţea că în 
dosul chipului său încremenit se prăbușea o lume. 

— Asta-i, totul s-a sfârșit! Repetă cel ce fusese până nu 
demult thi&rul boiernaș. 

Înnoda o sfoară de un colţ al stâncii și legă Evanghelia cu ea, 
strângând-o tare, ca și cum ar îi legat o fiară primejdioasă ce 
trebuia priponită, să nu muște. Apoi se întoarse către Costantis, 
dând din cap. 

— Încotro să-ți mai întorci ochii, spune și tu, 

Costantis? Către om? Putreziciune și putoare. Către 

Dumnezeu? BI îl lasă pe moșneagul Ladas să trăiască și să se 
îmbogăţească, în timp ce pe Mariori o ia la cer. Către tine însuţi? 
Un vierme zgribulit ce se încălzește la soare, dar, în clipa când 
să-și spună: 


„Sunt fericit, mă încălzesc...”, trece cineva și-l strivește sub 
talpă. Tu înţelegi ceva din toate astea, 

Costantis? 

Costantis avea acasă doi copii; ce putea să înţeleagă el din 
toate astea? Se ridică în picioare. 

— Mă duc să-l văd pe lanacos, zise și plecă. 

În peștera pe care o transformase în chiler. lanacos măsura 
untdelemnul și făina ce-i mai rămăseseră; provizia de vin se 
terminase încă de acum câteva zile. 

244 


— . Mai e pentru două, cel mult pentru trei zile, mormăia el. 
Dacă ne mai ţine până marţi 1 După aceea războiul, și pe urmă 
om vedea ce-o mai fi! 

Viaţa e o boală care se lecuiește mereu; așa că, atâta vreme 
cât trăiesc, atâta vreme cât mai pot să-mi spun că sunt în viaţă, 
și știu că și lusufachi trăiește, eu, unul, nu-mi pierd nădejdea; va 
veni o zi când ne vom întâlni iar. Moartea însă n-are niciun leac | 

— Noroc, lanacos! Rosti cineva în spatele lui. 

Ce-i cu tine, măi? Nu mai cobori de loc în sat... 

lanacos întoarse capul. 

— Noroc, Costantis! Răspunse cu voioșie. Ba cobor destul de 
des în sat, dar tu n-ai cum să mă vezi, că e întuneric de-ţi bagi 
degetele în ochi când vin. 

Şi-i povesti, râzând, cum a fost de două ori în sat, ca un lup, și 
cum a sărit zidurile. 

— Uite, spuse în încheiere, rodul hoţiei noastre se apropie de 
sfârșit; dar gazul e neatins, colo, în colț; așteaptă să-și facă 
datoria. 

— Ce datorie? Întrebă Costantis îngrijorat. 

— Să se aprindă, Costantis. Nu asta-i datoria lui? 

Altfel, de ce l-a mai lăsat Dumnezeu pe lume? 

Se gândi o clipă, apoi se lovi cu mâna de frunte. 

— Bine c-ai venit 1 Dumnezeu mi te-a trimis. Vrei să-mi faci 
un bine? Azi e duminică; poimâine, marţi, ai putea să-mi iei 
măgărușul de la blestematul de 

Ladas? Spune-i că ai nevqie de el; dacă îi plătești, zgripţuroiul 
o să ţi-l dea fără multă vorbă. la-l și ţine-l la tine. Pricepi? N-aș 
vrea să-l pun în primejdiexde a-i pârli nici măcar un perișor. La 
tine va fi în siguranţă. 


— Ai de gând să dai foc casei lui moș Ladas? Exclamă 
Costantis cutremurându-se. 

— Dar despre ce altă vorbim de când ai venit aici? Nu asta-i 
datoria gazului? Dumnezeu, știe el ce face. 

245 


| 

— Cântărește bine lucrurile, lanacos. Să nu-ţi găsești beleaua 
| 

— Am cântărit și-am răscântărit, Costantis; și mi-a ieșit totul 
la ţanc, ca la comandă. l-am spus și prorocului Ilie, călărașului 
Ilie al nostru, cum îi zice popă; s-a învoit și el. 

Costantis se scărpina în cap.; 

— Nu prea picep ce vrei să spui, zise el. 

— Nu pricepi, fiindcă tu ai cafenea, ai nevastă și copii, nu 
rabzi de foame și, de bine-de rău, o scoţi la capăt cu 
trebușoarele tale... La urma-urmei, de ce-ai pricepe? Nu ti-ar 
sluji la nimic. Te-ai deprins să-ţi îndoi șira spinării. Dar, 
Costantis, cel ce n-are nimic, nu-și încovoaie șira spinării; ăsta-i 
tot secretul... Marţi o să coborâm în sat. Și ce-o vrea Dum- 
nezeu) 

— Sunt cu inimă lângă voi, lanacos! Zise Costantis după o 
clipă de tăcere, oftând. Adesea stăm și vorbim despre voi, eu, 
cu Antonis și cu burtosul de 

Dimitros, Cu ce vă putem fi de folos? 

— Du-te și-l întreabă pe părintele Fotis; el o să-ţi spună. Eu 
nu-ți cer decât un lucru: marți, măgărușul să fie la tine... Şi bagă 
de seamă, nenoroci- tule, să-ţi ţii gura: să nu care cumva să-ţi 
scape vreo vorbuliță! 

Duminica trecu. Veni ziua de luni; spre amiază începu să cadă 
o zăpadă măruntă. Vârful muntelui se albi, prorocul se înfășură 
în zeghea lui albă. Zăpada se îngrămădea prin scobiturile 
stâncilor. Corbii se lăsau spre câmpie, înfometați. Cerul era de 
un roșu- închis, ca aramă. 

Încovoiat de dimineaţă asupra buturugii de stejar, cu toate 
fibrele fiinţei sale încordate, Manolios tăia, scobea, cioplea de 
zor; tot sufletul îi era concentrat în cuţitașul de oţel; se lupta cu 
bucata de lemn, 

246 


Străduindu-se să scoată la lumină chipul lui Hristos îngropat în 
adâncul fiinţei lui. Imaginea sfântă stătea nemișcată înăuntrul 
lui, așa cum o văzuse ieri noapte în vis, cu o înfățișare aspră, 
îndurerată, mânioasă; o cicatrice adâncă îi brăzda fruntea, drept 
la mijloc, mustaţa îi cădea peste gură, sprâncenele îi erau 
încruntate de indignare și durere. 

Manolios se lupta din zorii zilei să dea lemnului o înfățișare 
aidoma cu aceea din sufletul său; tăia cu repeziciune, așchiile 
săreau în dreapta și-n stânga... 

Abia când se lăsă seara, chipul sfânt sclipi în lumina palidă a 
iernii; ţâșni deodată din buturugă de stejar și în aceeași clipă se 
pierdu din mintea lui Manolios, ca și cum ar fi coborât din vis și 
s-ar fi statornicit în lemn. 

Tocmai atunci intră Mihelis, cu un pas ușor, cu o expresie de 
deznădejde; privi buturuga cioplită și se dădu un pas îndărăt. 

— Al cui e chipul ăsta? Strigă el. E răzvrătirea! 

— Nu, e Hristos, răspunse Manolios, ștergându-și fruntea 
acoperită de sudoare. 

— Atunci ce deosebire e între el și răzvrătire? 

— Niciuna, răspunse Manolios. 

Se făcu noapte. Acum ningea cu fulgi mari, încet, liniștit. Jos, 
la poalele muntelui, câmpia dispăruse. 

Cerul apăsa văzduhul și se îmbina eu pământul. 

Manolios aprinse opaițul cu ulei, luă vechea ima- gine a lui 
Hristos, pe care o cioplise mai demult într-o bucată de şoc, și o 
puse lângă cea nouă. 

— Ce deosebire! Murmură Mihelis oftând. E 

Același? 

— Același. Mai înainte era bjând, răbdător, în- durător; acum e 
mâniat. Ești în stare să pricepi ceva, 

Mihelis? 

Mihelis tăcu o clipă, înainte de a răspunde i 


— Altădată, nu; dar acum înţeleg... 

Și căzu din nou în muţenia lui. 

Marţi dimineaţa nici nu se făcuse ziuă bine, când toţi 
sarachinioţii erau în picioare. Vârful muntelui era acoperit de 
zăpadă; prorocul dormea încă sub mantia lui groasă. Dar prima 
lucire a aurorei atinse piscul, care căpătă o culoare trandafirie, 
și prorocul se trezi. 


Părintele Fotis adună poporul. 

— Fiii mei, zise el, astăzi se va hotărî soarta noastră. Am 
răbdat cât am putut, acum am ajuns la marginea prăpastiei. 
Incă puţină răbdare, și ne vom rostogoli în fundul genunii, mai 
întâi copiii, apoi bărbaţii, și pe urmă femeile. Avem de ales: într- 
o parte moartea, în cealaltă parte lupta pentru viaţă. 

Am ales lupta. Ne-am înţeles? 

— Da, părinte, ne-am înţeles! 

— Am întrebat straja care stă de veghe deasupra capetelor 
noastre, pe călărașul Ilie: asta e și vrerea lui. Mi-am întrebat 
inima; și ea spune la fel. Ceea ce vom face astăzi, nu o vom face 
orbește, ci cu ochii bine deschiși, cu mintea limpede, ca niște 
oameni liberi. Ne vom duce să cerem ceea ce ni se cuvine; nu 
vrem milă, ci dreptate! Jos, la câmpie, avem livezile, ogoarele și 
viile noastre; avem măslini și case; cerem să ne fie date! Nu 
vrem să intrăm în pământurile altora; vrem să muncim 
pământurile noastre, ca să trăim. Nu suntem o hoardă de 
jegmănitori, suntem o ceată de prigoniţi, victimele nedreptăţii, 
și nu vrem să mai fim lăsaţi la voia întâmplării. N-o să lovim noi 
cei dintâi, dar dacă vom fi loviți, vom dovedi că avem și noi 
braţe. Dumnezeu ne-a dat și nouă braţe, vom lovi și noi. Ce 
poate să facă dreptatea, cum poate să triumfe ea într-o lume 
nedreaptă și necinstită dacă nu e înarmată? Vom înarma, deci, 
dreptatea; ceilalți nu înarmează oare nedreptatea? 


Vom arăta astăzi că și cinstea are braţe să se bată 

— U elehristos nu este numai miel; este și leu. Și ca leu va 
păși el astăzi alături de noi. Manolios i-a cioplit chipul; iată-l! 
Acesta e Hristosul care va păși în fruntea noastră, care va fi 
conducătorul nostru! _ 

Preotul ridică deasupra capului său chipul cel mâniat. In 
lumina dimineţii, figura lui Hristos se înălță amenințătoare 
deasupra mulţimii. In ultimul minut, Manolios vopsise cu roșu 
rana din mijlocul frunţii. În felul acesta, Hristos apărea în ochii 
mulțimii ameţite ca un luptător dintr-o epocă îndepărtată, care 
fusese rănit cândva, în timpurile de demult, și care acum se 
pregătea din nou de luptă. 

— lată conducătorul nostru! Strigă popă. Ridicaţi braţele, 
salutați-l! 

Se întoarse spre Luca, purtătorul prapurului. 


— Luca, înfige chipul acesta sfânt în vârful lăncii de la. Prapur, 
să meargă în fruntea noastră, să ne croiască drumul! Și acum, 
treceţi la locurile voastre 1 _ 

S-a făcut ziuă. Inainte! In cap, Luca, cu prapurul; după el, 
bărbaţii înarmaţi; la coadă, femeile și copiii, cu praștiile! 

Trupa se rândui în ordine de bătaie. Toată lumea se închină. 
Părintele Fotis luă icoana prorocului Ilie în braţe; Manolios trecu 
în faţă, cu oamenii lui; 

lanacos îi urmă, cu bidonul de gaz la subsuoară. Mihelis 
privea mulţimea din vârful unei stânci. 

— Eu nu vă întovărășesc, părinte, îi spusese preotului Fotis. 
Mie mi-s braţele tăiate. 

Privea mulțimea pornind la drum, zdrențăroasă, mai toată 
desculţă, numai câţiva cu picioarele înfășurate în hârșii de oaie 
sau în fâșii de saci, toți cu obrajii scofâlciţi, cu pomeţii și bărbiile 
ascuţite, cu ochii înfundaţi în orbite, ca în fundul unor găuri 
negre. Le era foame și frig; se duceau să se în- 

249 


Călzească... Nu urau pe nimeni; voiau doar sălse încălzească 
și să mănânce, ca să nu moară... 

Lanacos lăsă o clipă bidonul la pământ și își frecă una de alta 
mâinile îngheţate. 

— Hei, băieţi, strigă el, nu cântăm ceva? Așa se merge la 
praznic, cu gura cusută? Un cântec de vi- tejie, o manea, un 
tropar, ce vreţi voi. Dar să cântăm, frr-ar al ciorilor, să ne mai 
încălzim oleacă! 

Ca la un semn, toate piepturile se umflară, toate gurile se 
deschiseră. |lmbărbătată de părintele Fotis, întreaga trupă 
intonă, cu voce tare, străvechiul cântec de război pe care-l 
cântau strămoșii de odinioară, atunci când porneau să 
izgonească barbarii: 

Miluiește, Doamne, poporul tău și hinecuvintează moștenirea 
ta, biruinţă asupra barbarilor dăruindu-ne... 


La ceasul acela, licovrisioţii începeau să se trezească din 
somn și să se întindă în paturi. Era un ger de cră- pau pietrele; 
la munte ninsese. Gospodarii nu se în- durau să se ridice din 
aștemuturile lor calde. In ajun, fiecare își tăiase porcul, îl părlise, 
îl spălase, îl spintecase și-l dăduse, proaspăt și curat, pe mâna 


femeilor și a fetelor. Acum era rândul lor să toace carnea, să 
umple câraaţii, să facă piftie, să pună mușchii la sare, să afume 
șuncile, să topească osânza și s-o toarne în oale și în chiupuri. 

Gospodinele se sculară deci înaintea bărbaţilor în dimineaţa 
aceea. Îşi sumeseră mânecile, aprinseră focuri mari sub 
căldările de aramă și se apucară, cu noaptea-n cap, să piseze 
piper și chimion pentru a da mai mult gust cârnaţilor, sau să 
stoarcă lămâi și na- ramze pentru a le pune în piftie. Până una- 
alta,. Porcul, gras, spăâat și răzuit bine, aștepta în tindă, atâr- 
nat în cârlig, cu capul în jos. 

În seara din ajun, aga, care auzise toată ziua guâţatul porcilor 
cărora li se tăia beregata, îi spusese 

Martei: 

— Să nu te prind că-mi aduci porc în casă, să mă spurci! Ptiu! 
Hulpavilor, nu vă e rușine să mâncaţi 

251 


Carne spurcată de porc, să frigeți cârjiați și să împuţiţi aerul 
cu mirosul lor 1 

Agăi îi lăsa gura apă după cârnaţi; îi plăceau mai mult ca 
orice, căci mergeau de minune cu rachiul, în fiecare an, 
cocoșată, șireată, îi aducea câte un cârnat proaspăt, dar avea 
grijă să-i spună că e din carne de cămilă. Aga știa el ce știa, dar 
făcea pe prostul. 

Mânca și se lingea pe degete, rămânând totodată în bună 
rânduială și cu legea Profetului. Nu voia să recunoască nici 
măcar în sinea lui că această carne atât de gustoasă era de 
porc; în fiecare an, la Ignat, o chema pe bătrâna cocoșată și-i 
spunea cu încruntare: 

— Să nu te prind, Marto, că-mi aduci porc în casă, să mă 
spurci! 

Prin asta voia să spună: „Du-te și cumpără, ca pentru tine, 
niscaiva cârnaţi, și dă-mi-i la masă, spurundu-mi că-s de 
cămilă”. 

— Fii pe pace, agă, nu-ţi face sânge rău 1 răspundea 
cocoșată, fără să schiţeze nici cel mai mic zâm-— 

Bet. Anul ăsta am să-ţi cumpăr și mai mulţi cârnaţi de cămilă. 
Că doar trebuie să mănânce și Braimachi, nu? ... 

In acest timp, zdrenţăroșii cu burta goală coborau în goană de 
pe munte. La un moment dat, lanacos se întoarse către cei din 


jurul lui. 

— Ce ziceţi, fraţilor, popa a ales bine ziua, nu-i așa? Astăzi 
porcii stau atârnaţi în cârlige, gata să intre la cuptor; 
gospodinele au aprins focurile și pregătesc cele de cuviinţă, ca 
să sature niţel maţele săracilor 1 Oare zgripţuroiul de Ladas s-o 
fi îndurat să taie și el vreun porc? 

Dar însoțitorii lui lanacos, însufleţiți de cumplitul tropar de 
război, nu răspunseră. Ajunseră la poalele muntelui, intrau în 
câmpie. Satul se întindea în fața 


Lor, acoperit de zăpadă; din toate hornurile ieșea fum. Nările 
flămânzilor începură să freamăte; sor- beau cu plăcere și cu 
poftă mirosul cărnii puse la fiert pentru piftie. Femeile se 
gândeau la căminurile lor distruse, își aminteau truda la care 
erau supuse 

«i ele într-o zi ca asta, și oftau. 

Înainte de a ajunge la puţul sfântului Vasile, pă- rintele Fotis 
se opri și făcu semn că vrea să vorbească. 

— Fiii mei, strigă el, fiţi gata! Vom merge mai întâi la bătrânul 
Patriarheas, ca să ne întărim cu ce-om găsi acolo. Dacă poartă 
vă fi închisă, o vom sparge; casa e a noastră, așa că vom intra 
de-a dreptul în ea. 

Pe urmă, ne vom împrăștia prin grădinile, prin viile și ogoarele 
noastre, să le luăm în stăpânire... Să dea 

Dumnezeu să nu ne atace! Dar dacă ne vor ataca, vom ataca 
și noi; e război; nu cerem decât ceea ce ni se cuvine; Dumnezeu 
o să ne ierte! Satul s-a trezit din somn; zăresc niște oameni care 
se strâng grămadă; aud clopotul de la biserică sunând. Fiţi gata! 
Înainte, cu toții! 

Intr-adevăr, clopotul de la biserică dăngănea de zguduia 
cerul, răscolind tot satul. Uriașul Panaiotaros nu închisese ochii 
toată noaptea; el, pasămite, presimţise ceva. In zori, se suise în 
ceardacul agăi, cu privirile aţintite spre munte, și nu trecu mult 
până zări, prin lumină tulbure a dimineţii, cârdul de oameni ce 
coborau de pe Sarachina... Se repezi pe scară, sărând câte trei 
trepte deodată, străbătu piaţa în goană, intră în clopotniţa 
bisericii, apucă frânghia și începu s-o tragă cu turbare, ca să dea 
alarma. 

In aceeași clipă, baba Madalenia, care se dusese să-și umple 
ulciorul cu apă la puţul sfântului Vasile, zări în depărtare turma 


desculţilor și o rupse la goană înapoi, chelălăind: 
— Vin! Vin afurisiţii 1 Puneţi mâna pe puști J 
253 


Sătenii fură zgâlţăiți în somnul lor dulce de dangătele 
clopotului; în același timp, în urechi le răsunară ţipetele babei 
Madalenia. Săriră din paturi, își aruncară câte un așternut pe 
umeri, dădură buzna pe porţi și se îndreptară în fugă spre 
biserică. Gospodinele uitară și de piftie, și de caltaboși, ieșiră în 
pragul ușilor sau scoaseră capetele pe ferestre, cu pă- rul 
dezmăţat, și strigară după bărbaţii care alergau la vale: 

— Ce se întâmplă? De ce bate clopotul? 

Dar nimeni n-avea timp să răspundă; toată lumea fugea. 

Popa Grigoris sosise printre primii la biserică. Se opri îi faţa 
ușii, cu pletele desfăcute, gâfâind, și strigă: 

— Puneţi mâna pe arme, fiii mei! Vin bolșevicii! 

Coboară de pe Sarachina; să nu-i lăsăm să intre în sat! 
Duceţi-vă la casele voastre și luaţi-vă puștile 1 

Cu toţii la puţul sfântului Vasile) 

Apoi se întoarse către Panaiotaros, care trăgea ca un turbat 
de funia clopotului. 

— Panaiotaros, du-te de-l scoală pe agă 1 Spune-i să încalece 
pe iapă și să vină în galop la puţul siintului Vasile. Bolșevicii au 
pornit de pe Sarachina! 

Învățătorul sosi cu sufletul la gură; își uitase ochelarii acasă și 
se poticnea la fiecare pas; era galben ca ceară de groază. 

— Nu luaţi puștile! Strigă el din toate puterile. 

Arii să le vorbesc eu; o să-i iau cu binișorul! Sunt fraţi de-ai 
noștri; să nu înecăm satul în sânge! 

— Vezi-ţi de treburile tale, învăţătorule! Răgi popa ca scos din 
fire. Niciun binișor! A sosit ceasul să-i stârpim! Pe dușman, fiii 
mei! La arme, fraţilor 1 

Moarte zdrenţăroșilor! 

Spiritele se aprinseră. Sătenii alergară pe la casele lor, se 
înarmară cu ghioage, pistoale, coase; mulţi luară cuţitele cu 
care tăiaseră în ajun porcii. Apoi se 

254 


Adunară clin nou, popa Grigoris se puse în fruntea lor și toată 
gloata porni cu pași iuți spre puț. 


Uriașul Panaiotaros îi ajunse din urmă, alergând cât putea, și 
trecu lângă popa Grigoris; învârtea câte un pis- ţol în fiecare 
mână și trăgea mereu în aer. 


— Pe ei, băieţi | Să-i jupuim de vii! 

Aga se trezi din somn în bubuitul împușcăturilor. 

Bătu cu bastonul în dușumea; Marta apăru îndată sus. 

— Ciumo! Ce-i cu împușcăturile astea? 

— Bolșevicii au năvălit în sat, agă! _ 

— Care bolșevici, cocoșato? Vorbește limpede, bre! Aia din 
Rusia? 

— Nu, agă, ăia de pe Sarachina. Ar fi bine să încaleci iapa și 
să te duci să... 

Aga o întrerupse cu un hohot de râs; îi era somn; se întoarse 
pe partea cealaltă, cu faţa spre Braima- chi, mormăind: 

— Când or să vină din Rusia, atunci să mă trezești. Acum, du- 
te dracului! 

Văzând că licovrisioţii înaintau în pas de atac, ca niște 
apucaţi, părintele Fotis se desprinse din turma să și păși de unul 
singur, fără arme, cu icoana pro- rocului Ilie în braţe. 

— Fraţilor, strigă el, vreau să vă spun o vorbă. 

Opriţi-vă! În numele lui Hristos, ascultați-mă! Să nu facem 
vărsare de sânge! 

Cele două tabere dușmane se opriră. Părintele Fotis mai 
înainta câţiva pași. 

— Ţie, părinte Grigoris, am să-ţi spun o vorbă, 

Apropie-te! 

— Ce vrei, popă nelegiuit? Răspunse părintele 

Grigoris înaintând. lată-mă! 

Cei doi popi se opriră unul în faţa celuilalt, între cele două 
tabere. Unul era înalt, gras, plesnind de 

255 


Sănătate ca un taur; celălalt era numai piele și oase; avea 
obrajii scofâlciţi și picioarele slăbănoage; semăna cu o mârțoagă 
leșinată, bolnavă de răpciugă. 

— Părinte, zise preotul Fotis cu voce tare, ca să fie auzit de 
toată lumea, e un mare păcat să ne aruncăm fraţii în război; 
sângele vărsat se va abate asupra capetelor noastre, al meu și 
al tău... Vreau să-ţi spun o vorbă, părinte; ascultă! Ascultaţi și 


voi, fraţilor! Lăsaţi armele jos, nu începeţi lupta, așteptați. Noi, 
cei doi popi, părintele Grigoris și cu mine, ne vom bate aici, în 
faţa voastră, fără arme, ca șefi ai celor două tabere. Și vom face 
un jurământ: dacă părintele Grigoris m-o trânti și m-o pune cu 
amândoi umerii la pământ, atunci lăoi toţi ne vom întoarce 
pașnici, cu niâinile goale, pe Sarachina; dacă eu îl voi trânti pe 
părintele Grigoris și-l voi pune cu amândoi umerii la pământ, 
atunci vom lua în stăpânire pământurile pe care Mihelis 
Patriarheas le-a donat obștii noastre. Întru acestea, Dumnezeu 
va fi judecător în- tre noi doi. 

Acest discurs fu întru totul pe placul licovrisioţilor; se uitară la 
faţa jigărită a popii Fotis, la braţele și picioarele lui de lăcustă, și 
strigară rânjind: 

— Ei, părinte Grigoris, e destul să sufli o dată, ca să-l dobori la 
pământ! 

Sarachinioţii însă înlemniră. 

— Nu, nu, părinte! Strigă Luca. Nu așa. Cel mai viteaz dintre 
ei să iasă din rând și să vină să se lupte cu mine! Să vedem 
care-i mai tare. Să vină Panaiotaros, care o face pe grozavul și 
se fudulește cu pistoalele și cu fesul lui turcesc! Să vină să se 
măsoare cu mine dacă are curaj 1 

Dădu prapurul să-l ţină vecinul lui și își suflecă mânecile. 

— Vin, trădătorule, vin, bolșevicule! Mugi Panaiotaros. lată- 
mă, nemernicule! Piftie te fac! 

256 


Sări un pas înainte, învârtind pistoalele în mâini. 

Dar popa Grigoris strigă: 

—. Staţi! Lăsaţi-ne pe noi să ne măsurăm! Răspund la 
provocarea ta, popă nelegiuit! Jur în faţa lui 

Dumnezeu: dacă te pun cu umerii la pământ, atunci șterge-o, 
cărăbănește-te de aici. Dacă mă pui tu cu umerii la pământ, 
atunci ia-ţi averea pe care v-a dat-o zăludul de Mihelis. II chem 
pe Dumnezeu să coboare din cer și să fie judecător! 

— În numele Tatălui, al Fiului și-ai sfântului Duh, rosti 
părintele Fotis, făcându-și cruce. 

Se întoarse către unul dintr-ai săi și-i făcu semn să vină să ia 
icoana prorocului. Apoi își scoase anteriul zdrenţuit, îl strânse cu 
grijă și-l puse pe o piatră. Pe dedesubt avea o cămașă neagră, 
plină de găuri și niște pantaloni din care curgeau peticele; 


ţurloaâele îi erau subţiri ca trestia, slabe de tot și semănau cu 
niște beţigașe noduroase, pline de răni. 

Părintele Grigoris aștepta cu picioarele crăcănate și cu braţele 
la piept ca adversarul lui să termine pregătirile. Sub 
sprâncenele-i zbârlite, ochii îi străluceau de mânie și dispreţ; 
bătea cu talpa în pământ, ca un cal care dă din copită; era 
nerăbdător să termine mai iute. Dar când îl văzu în faţa lui pe 
părintele Fotis, îmbrăcat în zdrenţe, numai oase și piele, cu ochii 
înfundaţi în cele două găuri negre, îl trecu un fior rece prin șira 
spinării, ca și cum dinaintea lui ar fi apărut deodată spectrul 
morții. 

— Fă-ţi cruce, părinte, sunt gata 1 zise cu glas potolit 
părintele Fotis. 

Popa Grigoris își făcu mecanic semnul crucii și aşteptă fără să 
se miște. 

— Hai, lăcustă blestemată, îndrăznește și lovește! 

Strigă el pe un ton batjocoritor. 

17 - Hristos răstignit a doua oară - voi. Îl 257 


— Gura ta nu știe să rostească decât înjurături, părinte? Cu 
buzele astea ridică sfinția-ta osanale lui 
Dumnezeu? Cu mâinile astea ţii sfântul potir? 


— Sunt mâini care vor zdrobi oasele unor nemernici ca tine 1 
ripostă popa Grigoris, repezindu-se spre ad- versarul lui, eu 
capul în jos, ca un taur. 

Ridică pumnul și lovi cu sete, dar părintele Fotis sări ușor într- 
o parte, și pumnul căzu în gol; popă 

Grigoris era cât p-aci să se prăbușească la pământ. Înnebunit 
de furie, se aruncă din nou asupra părintelui 

Fotis, îi prinse o bucată din barbă și i-o smulse din rădăcini; 
părintele Fotis avu însă prilejul să tragă o lovitură cu pumnii lui 
uscați, dar tari ca oţelul, în burta rotundă a adversarului său; 
burta răsună ca o tobă și popa Grigoris scoase un muget de 
durere; ochii i se împăienjeniră, se făcu galben ca ceară. Dar se 
înzdrăveni repede, îl prinse pe părintele Fotis de mijloc și, lipit 
de el, începu să-l muște de gât, încercând să-l sugrume. Cei doi 
adversari se luptau în tăcere; nu se auzea decât popa Grigoris, 
care mârâia din când în când ca o fiară ce-și sfâșie prada, 

Sarachinioţii priveau cu răsuflarea tăiată, cu tru- purile 


aplecate înainte, cu gâturile întinse. 

— S-a terminat cu părintele nostru! Murmură lanacos. 
Blestematul de ţap o să-l sugrume! 

— Nu-ţi pierde firea, lanacos! Îl mustră Manolios. Nu vezi vă 
Dumnezeu e deasupra capului său? 

Nu-și termină Manolios bine vorba, că părintele 

Fotis își înfipse o mână în barba lată a popii Grigo- râs și cu 
cealaltă mână îi dădu, cât putu de tare, un pumn drept în gură. 
Preotul din Licovrisi gemu, se îndoi din șale și scuipă o pală de 
sânge amestecată cu bucăţi de dinţi. Fără să-i lase timp să-și 
vină în fire, părintele Fotis îl cuprinse de mijloc, îl scutură ca pe 
un zarzăr, apoi, dintr-o smucitură, îl răsturna 

258 


Peste cap și se prăvăli peste el, cât era celălalt ele 

Părintele Fotis dădu să se ridice pe jumătate, ca să-și înfigă 
genunchiul în pieptul învinsului, dar n-avu timp să-și ducă 
gândul la îndeplinire: Panaiotaros sărise asupra lui și-l lovea cu 
pumnii în cap furios. 

Atunci Luca sări și el, urmat de Manolios și de lanacos. Într-o 
clipită, învălmășeala fu generală. Pietrele zvârlite cu praștiile 
șuierau prin văzduh, bâtele vâji- iau, cuţitele sclipeau, gloanţele 
găureau aerul și carnea. La început, adversarii ţipau și se înjurau 
unii pe alţii, dar în curând nu se mai auziră decât mâărâituri și 
mugete, ca într-o încăierare de fiare sălbatice. 

Costantis, Antonis și grasul Dimitros sosiră și ei, înarmaţi cu 
ghioage, și trecură de partea sarachinioţilor. 

— Costantis, strigă lanacos, ieșind din învălmășeală, ai făcut 
ce ţi-am spus eu? 

Costantis îl privi cu nedumerire: ce-i spusese să facă? Nu-și 
mai aducea aminte. 

— Măgărușul meu... 

— E în regulă, lanacos; e la mine acasă. 

— Bun! Atunci mă duc! Strigă lanacos, aâergând să-și ia 
bidonul cu gaz. 

— Pă ei, băieţi! Strigă Luca, învârtind bâta în dreapta și-n 
stânga. l-am topit! 

Într-adevăr, licovrisioţii începeau s-o ia la sănă- toasa. La 
început se retrăgeau pas cu pas, apoi mulţi dintre ei o rupeau la 
fugă și se zăvorau în case... Între timp, sarachinioţii îl scoaseră 


pe părintele Fotis din încăierare, îl întinseră pe pământ, lângă 
puț, și-i spălară rănile; popa avea la cap. O crestătură adâncă, 
din care curgea o șuviţă groasă de sânge. 

— Curaj, fraţilor 1 strigă Manolios, repezindu-se în vârtejul 
luptei. 

17*. 258 


| 

Smulse un pistol din mâna lui Panaiotaros și începu să tragă 
în aer, împingând înapoi, pas cu pas, tabăra licovrisioţilor în care 
intrase spaima. 

Glasul învățătorului se ridică o clipă deasupra învălmășelii. 

— Staţi, fraţilor! Nu vă ucideţi între voi! O să cădem la 
înțelegere. Suntem eleni cu toţii, suntem creș- tini î 

Dar fu mimaidecât prins între cele două tabere; și prietenii și 
dușmanii dădură peste el, îl doborâră la pământ și-l călcară în 
picioare. Cineva aruncă în el cu un pietroi și învățătorul se 
rostogoli într-o groapă, pierzându-și cunoștința. 

Licovrisioţii se retraseră până în sat. Luca luă celălalt bidon, 
ce fusese lăsat în grija femeilor, alergă spre casele din apropiere 
și începu să stropească zi- durile cu gaz. 

— La treabă, femeilor! Veniţi după mine și daţi foc! Strigă 
Luca, trecând de la o casă la alta. 

Flăcările cuprinseră în c-urând zidurile, în timp ce. 

Ţăranii, care se zăvorâseră înăuntru, ţipau ca în gaură de 
șarpe. 

Părintele Grigoris fu adus la baba Madaâenia, a cărei casă se 
afla în apropierea câmpului de bătălie. 

Popa zăcea întins, fără să răsufle, în mijlocul curții. 

Baba își aduse sticluţele ei, se aplecă deasupra lui și începu 
să-i spele rănile și să i le ungă cu balsam. 

Popa începu să geamă. 

Între timp, Manolios dădu buzna pe ulițele satului, urmat de 
ceata lui; se duseră glonţ la locuinţa bătrânului Patriarheas, 
sparseră poarta și intrară în casă. 

— Să rămânem aici, băieţi, să ne întărim! Strigă 

Manolios. Doi dintre voi să se ducă să-l caute pe popă, iar 
ceilalţi intraţi ca la voi acasă! Punem stăpânire pe casă. Să fie 
într-un ceas bun! 

260 


Doi oameni porniră în grabă să-l aducă pe părintele Fotis. 
Gospodinele alergau pe ulițe cu căldări pline cu apă, să stingă 
focurile. Satul era numai flăcări și funi... 

Deodată, se auziră niște strigăte de groază: 

— Arde casa lui moș Ladas 1 

— l-au spart chiupurile, și untdelemnul curge ca apa! l-au 
găurit butoaiele, și vinul țâșnește în toate părțile! 

— Moș Ladas a ieșit în drum cu baba și plâng amândoi! 

Panaiotaros își pierduse fesul mare roșu, iar Manolios îi 
smulsese din mână unul din cele două pistoale. Șelarul alerga 
pe ulite ca un nebun, şchiopătând, trăgând într-una cu pistolul 
ce-i mai rămăsese și ameninţându- cu moartea pe Manolios, Dar 
acesta era aplecat deasupra părintelui Fotis, care fusese adus și 
întins pe patul moale al bătrânului Patriar- heas. Femeile îi 
legară rănile. Popa deschise ochii, își privi oamenii, care stăteau 
roată în jurul lui, și zâmbi. 

— Şi-au călcat jurământul, spuse el. O să-l pedepsească 
Dumnezeu! L-am doborât pe părintele Grigoris și l-am pus cu 
umerii la pământ; sunt mulţu- mit. 

— Te doare ceva, părinte? Îl întrebă Manoâios. 

— Firește, Manoâios; mă doare, dar sunt mulţumit. 

Dumnezeu a judecat drept. Noi am învins!, în curte se 
produse o zarvă plină de voioșie. Luca și cei doi însoțitori ai lui 
se strecurară în casele cărora le dăduseră foc: toate ușile erau 
deschise, femeile cărau apă să stingă pârjolul; cei trei înhăţară 
fiecare câte un porc ce atârna în cârligele din tinzi și acum 
intrau triumfători, cu prăzile pe umeri, în eurtea lui Patriarheas. 

261 


— Aprindeţi focurile în cuptoare! Le strigau îe- meilot. Că, 
slavă Domnului, lemne avem destule aici, să mai și vindem 1 
Duceţi-vă îb chiler și luaţi făină; coaceţi plăcinte; îiigeţi carne. 
Palicarilor li s-a fă- cut foame 1 

— Suntem în post, protestă o babă. Nici măcar unt- delemnul 
nu-i lăsat! Nn vă temeţi de Dumnezeu? 

— Hai să-l întrebăm pe popă, zise Luca. 

— lau asupra mea acest păcat, răspunse părintele 

Fotis. Mâncaţi, fiii mei! 

Sosi și lanacos, mânjit de untdelemn de sus până jos; avea 


părul de pe cap pâdit. 

— Mi-am ușurat ficaţii, fraţilor, strigă el. Acum sunt cu inima 
împăcată. Zgripţuroial bătrân a lăsat pe drumuri atâtea văduve 
și copii, dar acum l-am aruncat și eu în uliţă. 

Se auziră bătăi în poartă. Costantis striga din uliţă: 

— Deschideţi, deschideţi 1 învățătorul a fost ucis. 

Cineva se duse și trase zăvorul. Costantis, Diraitros și Antonis 
intrară în curte cu mortul pe braţe. 

Avea capul spart, din care-i curgeau creierii; o falcă îi era 
zdrobită, iar ochii rămăseseră deschişi, cu privirea pironită și 
sticloasă. 

— L-am găsit într-o groapă, lămuri Costantis. Cele două 
tabere au trecut cu picioarele peste el. 

Toţi cei de faţă, bărbaţi și femei, se aplecară și sărutară 
mortul pe frunte. 

— A intrat la mijloc între cele două tabere, ca să ne-mpace, și 
noi l-am omorât... zise Manolios, ștergându-și o lacrimă din ochi. 

Aga, întins pe salteaua umplută bine cu lână, asculta 
împușcăturile de afară, fumându-și ciubucul în tihnă și 
mângâindu-l pe Braimachi. Acestuia, la mirosul prafului de 
pușcă, începu să-i fiarbă sângele în vine. Vru să iasă în uliţă, să 
tragă și el cu pisto- 

262 


UI, dar aga îl apucă de un picior și-i opri pe 

Turculeţiri se zbătea să scape, aga îl ţinea însă bine. 

— Nu fi prost. Braimaehi, îi spunea aga. Lasă-l 

Ne greci să se omoare între ei. Și așa, noi nu patern stârpi 
seminţia asta blestemată! De când ne luptăm, din ţâţă-n fiu, să-i 
nimicim? Și ce-am făcut? Nimic! 

Smulgi tm grec din rădăcină, cresc zece la loc. „Dacă nu se 
omoară ei între ei, apoi nici draeu nu le mai vine de hae. Așa că- 
i las să se sfârtece anii pe alţii, iar când își vor? I scos ochii bine, 
o să încalec pe iapă și-o să mă duc să fac ordine. Pricepi? ţi 
spun toate as- tea pentru ca, dacă vreodată ai să ajungi și tu 
agă într-un sat de greci, să ștM cum să te porţi cu ei. 

— Lasă-mă să omor măcar câţiva! Strigă Braimachi foarte 
aţâţat. Mă furnică prin degete. 

— Stai liniștit și nu te băga, fiindcă se omoară ei singari. Dacă 
ne amestecăm și ucidem câţiva, devletal nostru o să intre în 


bucluc. Vapoarele frâncilor vor veni iar să facă blocadă la 
Smirna, și atunci ne-am dus pe copcă! Nicăieri ira-i mai bine ca 
aci, pe salteaua noastră, dragă Braimachi; afară e frig, nu te las 
să ieși. Cocoșată o să ne-aducă miere și nuci, 

Bătu din palme; bătrâna Marta sosi în goană.?? 


— Ce-i afară, bre Marta? 

— Prăpăd, agă! Cei doi popi sunt hart&niţi rău de tot, și-au 
smuls bărbile unul altuia. Panaiotaros a rămas fără fes și eu un 
genunchi zdrobit. Au pus foc la casa lui moș Ladas, vinul și 
untdelemnul curg gârâă. 

Aga izbucni în râs: 

— Aferim, ghiaurilor! Parcă v-aș fi plătit eu să faceţi asta! 
Bine. Marto, du-te și adu-ne miere și nuci! 

Apoi se întoarse către Braimachi, care continua să se zbată 
din toate puterile, ţipând că vrea să ia parte 

*a încăierare. 

263 


— Stai aci, pehlivane, nu fi zurliu! Nu te băga în treburile 
grecilor. Seminţia asta e o pacoste pe capul lui Allah. Ascultă ce- 
mi povestea răposatul bunicu-meu, și atunci o să-ţi dai seama. 

Allah, îmi povestea el, dusese totul la bun sfârșit, dar într-o zi, 
neavând de lucru, luă puţin foc și niște bălegar și făcu un grec; 
de îndată ce-și văzu isprava, se căi însă amar: ticălosul acela 
avea o privire de străpungea și oţelul. Mi-am făcut-o singur 1 
murmură 

Allah. Cum s-o dreg acum? ... Să zămislesc un turc ca să-l 
înjunghie pe grec și lumea să fie liniștită." 

Luă niște miere și niște praf de pușcă, le plămădi până se 
întăriră bine și făcu turcul. Pe urmă, fără să mai stea pe gânduri, 
îi asmuţi pe turc și pe grec unul împotriva altuia. Ei se luară la 
trântă și se luptară de dimineaţa până seara, fără a se dovedi 
niciunul; dar, când se lăsă întunericul, mehenghiul de grec îi 
puse o piedică turcului, și iată-l pe acesta la pământ 1 

„Ei drăcia dracului, murmură Allah, iar m-am păcălit. 

Grecul ăsta o să întoarcă lumea pe dos; mi-am pierdut 
vremea și m-am străduit degeaba. Ce-i de făcut?" 

Și nu închise ochii toată noaptea; dar dimineaţa, când se 
sculă, Allah își frecă mâinile: „Am găsit, am găsit!” zise el vesel. 


Mai luă o dată puţin foc și bălegar, zămisli încă un grec și-l puse 
în faţa celui dinţii. 

Numaidecât, grecii începură să se ia la trântă; o piedică ici, o 
piedică dincoace, un braţ răsucit, alt braţ răsucit, o șmecherie 
încoace, o șmecherie încolo... se luptau, cădeau pe jos, se 
ridicau, se cuprindeau iar, iar cădeau, iar se ridicau și o luau de 
la început... Și așa se luptă și acum! In felul ăsta, dragă 
Braimachi, lumea și-a găsit din nou liniștea. 

Marta se întoarse, aducând miere și nuci. 

— Marta, deschide ferestrele, porunci aga, să am plăcerea de 
a le auzi strigătele și împușcăturile; și umple butelcuţța de 
rachiu. După ce vor fi murit ati- 

284 


Ţia câţi trebuie, să vii să-mi spui: voi încăleca pe iapă și mă 
voi duce să fac ordine. 

Spre seară, împușcăturile și focurile încetară, zarva se potoli. 
Ţăranii se întoarseră pe la casele lor, unde își spălară rănile, se 
oblojiră cu alifii, își puseră pahare pe spinări și sorbiră ceai de 
jaleș. Apoi aprinseră opaiţele și își pipăiră toate mădularele, să 
vadă cu ce s-au ales; ici-colo, câte o ureche era tăiată, din câte 
o gură lipseau câţiva dinţi, un deget era ciuntit, un ochi umflat, 
două sau trei coaste rupte... Totodată, făceau socoteala caselor 
din sat: multe ferestre arseseră, câteva porţi fuseseră sparte, 
trei porci tăiaţi dispăruseră, casa lui moș Ladas ardea încă și 
acum, unt- delemnul și vinul se duseseră pe gârlă, griul se 
prefă- cuse în scrum... 

— Şi biata Penelopa, femeia lui, care era o sfântă, ce s-a făcut 
cu ea? Întreba baba Madalenia, care umbla din casă în casă, 
ungând rănile cu alifii, punând pahare cu sânge și aplicând 
plasturi. 

— Să zică bogdaproste vecinelor ei care au intrat în casă și au 
scos-o din gura flăcărilor! Nenorocita, stătea pe un scăunel și 
tipa, fără a se mișca să iasă afară. Strângea ciorapul și cârligele 
în braţe, și ţipa... 

— Dar bărbatu-su, găsi-l-ar ciumă, nu s-a repezit în foc s-o 
scape? 

— Ba s-a repezit, zgripţuroiul, dar în loc să-și scoată nevasta 
din foc, și-a înhăţat lada cu lire, a sărit în 

' uliţă și s-a așezat pe ea, plângând ca un copil. După puţin, 


au scos-o și pe Penelopa, au pus-o și pe dânsa pe ladă și - să 
vezi și să te crucești! — Și-a luat numaidecât ciorapul și a 
început să împletească... Ai dreptate, Madalenia, e o sfântă! 

Baba Madalenia plecă mai departe, tunând și fulgerând 
împotriva spiţei bărbătești. Pe drum se deschise q poartă și o 
mână de femeie o trase de rochie. 


— Hei, tușă Madalenia, nu l-ai văzut pe bărbatu-miu? C-a 
intrat dracu în el. Cică trăgea cupistolul c-a întors satul pe dos; 
ba se mai zice că l-a omorât pe popa de la Sarachina. Așa o fi, 
tușă Madalenâa? 

— Pe bărbatu-tu nu l-am văzut, Garufalia, dar i-am văzut 
fesul, care zăcea în țărână lângă puţul sfântului 

Vasile. Capul îi zăcea într-o parte și fesul în alta, sărmană 
Garufalio 1 

— Să-l ia dracu! Zise Garufalia, trântind poarta la loc. 

Baba începu să meargă fuga-fuga; n-avea timp de pierdut; se 
ducea grăbită, cu leacurile cele mai de preţ, să doftoricească 
rănile părintelui Grigoris. Popa fusese adus acasă la el și câteva 
vecine veniseră la căpătâiul lui, dându-i să înghită cafea, 
limonada și mâncăruri din cele îngăduite în post, ciorbă de 
tahân și icre tarama. „Ţrăbuie să mănânce, spuneau ele, ca să 
se întremeze”. 

— Nu-i nimic, părinte, îi spunea o băbuţă flenduroasă, 
pocâlcită, cu un nas cât toate zilele. N-ai mâncat nimic de azi- 
dimineaţă; ţi-o fi foame. Toate bolile se nasc din foame. 
Mănâncă și-o să te înzdrăvenești. 

Popa mâncă, stând în capul oaselor pe pat. Scăpase destul de 
ieftin; nu-și pierduse decât dinţii din faţă, pe care i-i rupsese 
părintele Fotis. De la frunte îi curgea niţel sânge, dar o să vină 
baba Madalenia cu alifiile ei și totul o să treacă... Durerea 
începea să-l mai lase, însă inima îi clocotea de mmie. 

— A văzut cineva c-am fost trântit la pământ de blestematul 
ăla de popă pe care l-am afurisit, lele 

Persefono? O întrebă cu voce înceată pe băbuţa flenduroasă. 
Fii bună și întoarce-ţi puţin nasul încolo: 

Curge pe mine. 

286 


— Ce tot spui, părinte? Lăcusta aia să te trântească la pământ 


pe dumneata? Doamne iartă-mă, nici să nu-ţi treacă prin gând 
una ca asta! Nu, părinte, nu te-a văzut nimeni căzând jos; 
nimeni! 

Dar inima popii nu se liniști. „Totul s-a întâmplat din pricina lui 
Manolios, pe care l-am blestemat și l-am afurisit! Totul! El i-a 
sucit capul lui Mihelis, el a băgat-o în mormânt pe Mariori a 
mea, el a împins hoarda de pe Sarachina să coboare în Licovrisi, 
el l-a ațâțat pe lanacos să dea foc satului... El e vinovat de tot, 
numai el, trădătorul, vândutul! O să-l jupoi de viu!” 

Popa se căina și se zvârcolea în pat. Mai înfulecă o farfurie de 
tarama, apoi bău un pahar zdravăn de vin. „Trebuie să mă 
întremez, își spunea, trebuie să mănânc mult ca să-mi capăt iar 
puterile... Mâine o să mă scol și-o să mă duc la agă să-i spun să 
cheme o armată de nizami, ca să gonească bolșevicii și să facă 
din nou liniște și dreptate în lume...” 

Se deschise ușa; popa întoarse capul. 

— Bine c-ai venit, lele Madalenia, zise el. Apro- pie-te, vreau 
să-ţi spun ceva la ureche. 

Baba se apropie, se aplecă spre el. 

— Dă-le afară pe vecinele astea, îi șopti popă. 

Inchide poarta cu zăvorul în urma lor și taie-mi o găină. 


XXI 

Li 

l, 

A doua zi dimineața, când se trezi din somn1, aga trase cu 
urechea: nu se mai auzeau nici Împuşcături, nici strigăte; era o 
tăcere desăvârșită. Această liniște îl puse pe gânduri. 

„Ce, ghiaurii au ostenit? Își spuse el. De ce dracu nu se mai 
omoară?” 

O chemă pe Marta. 

— Ce s-a întâmplat, bre Marta? Nu se mai omoară? 

— Nu, agă, s-au potolit. Dar răzvrătiţii au intrat în casa 
boierului Patriarheas și nu vor să mai plece; zice că-i a lor. lar 
bietul învăţător a fost ucis. 

— Ucis! Strigă aga, bucurându-se. Aferim, asta-mi place! S-a 
zis cu unul! Popii ce fac? 

— Ei au șapte suflete, agă, ca pisicile. Și-au spart capetele, și- 
au smuls bărbile, dar se ţin tari, nu mor. 

— Asta-i rău, murmură aga. Dar răbdare, o să le vină rândul la 


zavera următoare. Du-te și pune șaua pe iapă! 
Cocoșată dădu să iasă din casă, când aga o strigă din urmă. 
— Hoașco, unde-i Braimachi? Mi-a scăpat din mână taman 
când se făcea ziuă. 
268 


— A fost Pelaghia aici, agă; era întuneric când a venit, 
căţeaua! 

— S-o ia naiba! Tot nu-i ajunge? lar el;. vu sa săturat încă de 
ea? Zamparagiul! E tânăr, sărăcuţul, nu știe încă să 
deosebească raiul lui Allah de fericirea lui Adam... Hai, du-te și 
pune şaua pe iapă i 

Părintele Fotis se deșteptase și el de cu noapte. 

Toate mădularele îl usturau, dar strângea din dinți și tăcea, 
stăpânindu-și durerea. Il chemă pe Manolios. 

— Manolios, îi spuse, trebuie să ne grăbim; n-avem timp de 
pierdut. Împarte oamenii în mai multe cete și duceţi-vă să luaţi 
în stăpânire grădinile, viile și măslinii noștri. Faceţi câte un 
bordei pe fiecare poșidic și întăriţi-vă bine acolo; așa, nimeni n-o 
să ne mai poată goni. Eu rămân aici cu câțiva inși. Du-te, și 
Dumnezeu să v-ajute! 

— Te mai doare ceva, părinte? 

— Ei și ce-i, dragă Manolios, dacă mă doare sau nu mă doare? 
Acum avem alte treburi mai mari; nu te îngriji de mine! Du-te, 
adună oamenii și plecaţi repede. Mai mult ca sigur că aga are să 
se amestece în daravera asta, 

Manolios ieși din casă și coborî în curte. Învățătorul zăcea încă 
întins pe pietriș în mijlocul ogrăzii. 

Pleoapele îi erau înțepenite și nu mai puteau fi în- chise; ochii, 
care nu mai vedeau nimic, priveau sticloși la cer. Femeile 
tăiaseră rămurele de laur și-i înveliseră trupul cu ele. Câteva 
babe, st'md pe vine în jurul mortului, îl boceau încet, mai mult 
scâncind, fără prea mult alean. O mamă îi pusese în mâiniâe 
încrucișate pe piept un smoc de busuioc, să fie de sufletul fiului 
ei, mort de curând; fusese elevul lui Hagi Ni- cofis, și învățătorul 
ținuse mult la băiat. 

Manolios strânse oamenii și-i împărţi în trei grupuri. 

Luară bâtele, armele și proviziile pe care le puteau 

269 


Duce cu ei. Deschiseră poarta și ieșiră; un grup trebuia să 
ocupe grădinile bătrânului Patriarheas, altul via, iar al treilea 
livezile cu măslini. 

Satul dormea încă; toate ulițele erau pustii. Casa lui moș 
Ladas fumega și acum. Pe câmp zăpada se topise și cerul era 
senin; vârful sfântului llie, învăluit de nea, strălucea în lunjina 
dimineţii. 

Paracliserul auzi tropot de pași. Deschise fereastra și, văzând 
bejenarii trecând pe drum, înţelese numaidecât despre ce este 
vorba. Se îmbrăcă la repezeală și se duse, cu o bucurie 
răzbunătoare, la părintele 

Grigoris, să-i spună cum stau lucrurile. 

— Am să ţi-l pun pe jar cât e el de popă 1 murmură 
paracliserul, rânjind. Ar fi trebuit ca el să fie paracliser, iar eu 
mitropolit, dar soarta e oarbă! 

Urcă uliţa în goană. La trecerea lui, câteva porţi se crăpară cu 
sfială; cocoșii începeau să cânte. Paracliserul ajunse acasă la 
preot, împinse ușa și intră în casă. Popa Grigoris stătea întins în 
pat și privea zorile pe fereastră. Aseară, baba Madalenia îi 
întinsese pe frunte o alifie galbenă, groasă, ca să-i închidă rana, 
și-i înfășurase capul cu o fâșie de pânză neagră. Barba popii se 
rărise și, în dreapta, sub obraz, lipsea o bucată bună din ea; 
jumătate din mustață, tot în partea dreaptă, îi fusese de 
asemenea smulsă din rădăcini. 

Boierosul popă se întorsese din luptă jumulit, otânjit, x cu 
blana ciufulită, ca un cotoi năbădăios. 

Dar acum nu mai simţea nicio durere, nu-i mai era rușine de 
nimic. N-avea decât un singur gând în cap: să-l jupoaie de viu pe 
Manolios. Nu se mulțumea că-l afurisise și-l gonise din sat; voia 
să-și sature bine setea de sânge. În el se treziră instinctele 
amorţite de antropofag, pornirile întunecate din primele ere ale 
omenirii. Ah, de-ar putea să-l trântească la pământ, să-l calce în 
picioare, să-i sfâșie beregata cu dinţii, să sugă tot sângele din 
el! Înăuntrul lui se zvârcolea și 


Urla lupul din vremurile străvechi. lubirea de aproape, 
milostenia creștină, teama de Dumnezeu, raiul și iadul, totul 
dispăruse din inima părintelui Grigoris; în pustiul acesta sălbatic 
nu mai dăinuia decât lupul din el. 

Paracliserul se apropie de pat, plescăind din limbă și înghițind 


în sec. Căuta să răsucească vorbele cât mai bine, pentru a le 
înfige cât mai adânc în inima popii, dar în același timp o făcea 
pe prostul, dând a înţelege că-i împărtășește durerea. 

— Părinte, începu cu un glas de-o făţarnică mâhnire, să mă 
ierţi... Dar corăbiile mari sunt zguduite de furtuni mari! Sfinţia-ta 
e o corabie mare, părinte; de aceea valurile te izbesc din toate 
părţile... 

— Nu umbla cu mafazuri, iezuitule! Se zborși popă. Lasă, că te 
cunosc eu! Ai năzuit - ce neobrăzare! — Să te faci mitropolit, și 
fiindcă n-ai izbutit, verși din ţine numai fiere... Nu te mai 
ascunde după deget, vorbește! Ce se mai petrece acolo? 

Paracliserul simţi că-l năpădeșşte furia, dar se stăpâni. Îşi 
arunca veninul picătură cu picătură. 

— Părintele Fotis n-a păţit nimic, zise cu o voce miorlăită. E 
mai teafăr ca oricând. 

— Mai departe, iezuitule! Altceva vrei să-mi spui; hai, varsă-ţi 
fierea! 

— Sarachinioţii au pornit cu noaptea-n cap să pună stăpânire 
pe proprietăţile lui Patriarheas; i-am văzut cu ochii mei. Am 
pierdut partida, părinte! 

— Să te ia dracu i Mai departe! 

— Tot satul se prăpădește de râs și vorbește — 

Ce ticăloșie! — Că, cică, părintele Fotis te-a trântit la pământ; 
se spune că ai măturat praful cu spinarea... 

— Vino mai încoa' puţin, nemernicule! 

Dar paracliserul, temându-se de pumnul greu al popii, se 
retrase de-a-ndărătelea, pas cu pas, până în colţul odăii. 

271 


— Dar ce-i și mai rău... 

— Și mai rău? Spune, mişelule 1 Vorbeşte repede 1 

Văd că-mi vrei moartea! 

— Ce-i și mai rău, părinte... Dar, curaj 1 Toţi suntem muritori, 
toți o să murim odată și odată... 

Popa înhaţă tabachera de bronz și-o aruncă în capul 
paracliserului; dar acesta se feri într-o parte, și tabachera se izbi 
de ușă, iar tutunul mărunt din ea se împrăștie, tot, pe podea. 

— Vorbește, că de nu, mă scol din pat și-ţi trag o chelfăneală 
să mă ţii minte... Ce e mai rău? 

— Cum, nu știi, părinte? Ah, tocmai eu să-ţi aduc o veste că 


asta! Mi se rupe inima în mine, părinte... 

Fratele dumitale... 

Popa ajunse la capătul răbdării. Dintr-o smucttură a 
picioarelor aruncă așternutul de pe el, sări pe dușumea și se 
repezi la paracliser, care abia avu timp să se retragă în dosul 
mesei și al celor două scaune, unde se simţea la adăpost, și de 
unde-i aruncă pe un ton plângăreţ: 

— A fost ucis! 

— Cine? Răgi popă, a cărui rană se deschise și începu să 
sângereze iar. Cine l-a ucis? 

— Nu știu, părinte. De unde vrei să știu? Pare-se că a fost 
găsit într-o groapă cu capul zdrobit. Cineva a aruncat cu un 
pietroi în el și i-a făcut ţeasta zob... 

Acum e ţeapăn și zace întins în curtea lui Patriarheas... 

— Nu bănuiești pe nimeni, Haralambis? În sinea ta, cam nu 
vezi cine-ar fi acela? 

— Ce să-ţi spun, părinte? Pe nimeni... Dar, cu toate că... 
Adică... 

— Dar... Adică... Hai, adu-ţi aminte. Eşti un om cu glagore; 
trebuie că știi tu ceva... 

Popa se apropie, dădu la o parte masa și scaunele și puse 
ușor mâna pe umărul paracliserului. 


272 

Ta— Ştii tu ce știi; iar altfel nu poate fi. Crez! 

Că e...? 

— Eh, s-ar zice că am zant ceva... Dar mi vreau să intru în 
păcat... 


— Nu te teme de iad, Haralambis! Eu sunt lângă tine doar; 
vorbește fără frică... Și eu m-am ghidit îa el Satana! L-ai văzut, 
așadar! L-ai văzut cu ochii tăi"! 

Dosădiiui paracliser tăcea. Se temea de popă; se temea însă 
și de iad; își pierdu capul cu totul. 

Popa îl scutură cu putere, spunându-i: 

— Ai să mărturisești, nu-i așa? Ajută-mă, știi cât de mult ţin eu 
la tine. Ajută-mă să mă îmbrac, să mă duc la agă, să răzbun 
sângele vărsat.. Așadar, l-ai văzut cu ochii tăi, da? 

— Ce vrei să-ţi spun, părinte? S-ar zice că l-am văzut... S-ar 
zice că nu l-am văzut... 

Popa ridică pumnul mânios; paracliserul se făcu mic cât un 


purice. 

— L-ai văzut! De ce-l tăinuiești? L-ai văzut, inâșelule! 

Paracliserul ridică ochii în sus, văzu pumnul mare* 

Ameninţător deasupra capului său și îngărmă: 

— Părinte, lasă-mă să-mi adun gândurile, dacă vrei să-mi 
aduc aminte. 

— Bine, aștept! 

„Am spus că l-am văzut, ehibzui în sinea lui para- cliserul. Dar 
pe cine? N-am spus pe cine. In felul ăsta, nu dau năpasta pe 
nimeni. Așa că nu e nicio primejdie să spun că l-am văzut!” 

Gândul acesta îi luă o piatră de pe inimă. Zisa tare: 

— Da, părinte, l-am văzut! Acum ini-aduc aminte. 

L-am văzut eu ochii mei, jur, în clipa când sfinţia-ta erai trântit 
la pământ și când părintele Potis își înfip- şese genunchiul în... 

18 - Hristos răstignit a doua oară - voi. H 

273 


— Bine, bine, nu despre asta e vorba; lasă asta! 

Ajută-mă să mă îmbrac, ţi-ara mai spus o dată. Noroc că l-ai 
văzut! Antihristul! Nici nu știi ce mare serviciu faci creștinătății... 

Paracliserul nu mai putea de bucurie; luă izmenele, ciorapii și 
anteriul și începu să-l îmbrace pe burduhănosul popă. II încălţă, 
îi puse potcapul pe cap și îl împinse grăbit spre ușă. 

— Hai cu mine la agă, îi zise popă. Mai încet, nu așa repede, 
zurbagiule! ... Pe urmă, să te duci să spui că mortul trebuie dus 
la biserică. 

Aga tocmai se pregătea să încalece pe iapă. Văzându-l pe 
părintele Grigoris venind cu pași mărunți, târșâiţi, cu capul 
oblojit, plin de sânge, izbucni în râs. 

— Ce să-ţi spun, bine îţi stă, popo! Cine te-a hiri- tisit așa? 

— Dreptate, agă!  Răzbunare! Strigă popă,  întinzând 
amândouă braţele spre el. Manolios! El a asmuţit toată 
Sarachina, el a dat foc satului, el mi-a spart capul, el l-a ucis pe 
fratele meu, învățătorul! Am mar- tori! Tu ai puterea în mână și 
reprezinţi Turcia aici la Licovrisi, agă! Vin la tine cu braţele 
întinse și-ți cer să faci dreptate, să ne răzbuni! Dă-mi-l pe 
Manolios pe mâna mea, să-l judec eu; tot satul îl cere într-un 
glas. 

— lavaș-iavaș, nu zbiera așa, bre popo! Mi-ai spart urechile 1 
Stai colea jos; Marta o să-ţi facă o cafeluţă să-ţi vii în fire. Nu-i 


niciun bucluc. Sunteţi greci, aveţi căpăţâni de greci, le ciocniţi 
una de alta și se sparg, ca ouăle. Bine că-i numai atât! 

— Agă, dă-mi-l pe Manolios', strigă popa din nou, sprijinindu- 
se de zid să nu cadă. 

Marta se repezi cu un scaun, ajutându-l să se așeza. 

Aga se încinse cu seleaful, își vâri pistoalele de arginl în el, își 
aruncă gârbaciul pe umăr. 

274 


Se descinse poarta. la. Curte intră un bătrânel înco- voiat, 
sfrijit, eu părul și barba pe jumătate arse, cu obrajii și mâinile 
pline de răni, din care curgea sânge., 

Străbătu curtea șchiopătând și se aruncă la picioarele» 

Îndurare, aga! Strigă el. 


— Ei, tu parcă ai fi bătrânul Ladas? Zise aga» 

Impungându-l cu vârful piciorului. Ce-i cu mutra asta? 

Unde-ai găsit-o? 

— Mi-au dat foc la casă, agă! Mi-au spart chiupurile și 
boloboacele; mi-au ars lăzile, hainele, inima din mine! 

— Cine, oborâtule? 

— Manolios! Manolios! Bolșevicul! 

— Avem martori, agă! Strigă la rândul lui popă. 

L-a văzut paracliserul... L-am văzut și eu! 

— Arde-l, agă! Arde-l, așa cum m-a ars și el pe mine! Se rugă 
Ladas plângând. Să facem un rug în mijlocul pieţei, să-l ungem 
pe bandit cu catran și să-i dăm foc! 

Aga se scarpină în cap și scuipă la pământ fără niciun chef. 

— lar buclucuri, iar dara veri... murmură. Lua-v-ar dracu de 
greci! 

Umbla în sus și-n jos prin curte, plesnind din bici; cu fiecare 
plesnitură a biciului, mânia răvășită îi creștea și mai mult. 

— Pe legea lui Mohamed, mugi el, am să vă înhaţ pe toţi, unul 
după altul, popi, fruntași, bolșevici, și-am să vă spânzur de 
picioare! 

Auzi iar poarta scârțâind și se întoarse să vadă cine-i. Era 
Panaiotaros, care intra în curte șchiopătând, cu capul gol, cu un 
singur pistol la cingătoare, cu hainele rupte, murdare de sânge 
și de noroi; faţa îi era umflată și plină de vânătăi. Aga nu-și putu 
stăpâni râsul. 


18* 273 


— Carnaxi! Exclamă ui. Cine mai e și mascaraua asta? Cine 
ești. Bre, un urs jumulit, o cămila ruoasa, sau Panaiotaros? 

Panaiotaros se rezemă de perete, nenorocit; scoase 

«n mormăit greu, dar nu răspunse nimic. Oemincmul fi 
dsstadt de tare, că abia se mai ţinea pe p. Ooare; e Xa în jos, 
încet, și deodată se prăbuși m panunt 

Aga privi pe rând spre cei trei musafiri ce-i căzură pe cap atât 
de dimineaţă. Popă, încovoiat pe scaun, femei” și mueea; mâna 
îi tremura tare și-și vărsase toS cafeaua din ceașcă pe anteriu. 
Batnnul Ladas. 

Ghemuit la pământ, cu ochii înroșiţi, semăna cu un 

Ce de casă care bolește; își mișca mereu capul 

Sat închidea și deschidea tară încetare buzele, 

S oânanie ronţăitoare. Panaiotaros nu mai era decât un 
mototol de noroi și de zdrenţe din care? 

Eau la iveală două picioare lungi; i o țața mare, ? 


— Ha, ha! Hohoti aga, uitaţi-vă la corăbiile astea împotmolite, 
la bairacurile astea ciuruite, la generalii ăștia care s-au scăpat 
pe ei! Pe legea mea, ăștia mi-s grecii)! Mi-au adus ciumă în 
curte | Hei, Marta, adu o otreapă să-i curăţăm! 

| Popa se simţi atins în amorul propriu; ridică faţa. 

— Agă, zise, nu uita că ești dator să dai se - veală devletuâui. 
Avem aici o Satană plătită de " 

să distrugă satul... Să distrugă Turcia! Nu 1 j rile cu ușurință, 
nu rkV; ridică pumnul și 

— —"?? ' id lupul intră în ti; olios... Lasă-l pe n ’ 

lot satul o să Kf să ceară să r? 

.. Ui Dunmezi:1 

Ce face oricine a tune omoară! Dă-mi-l pe tră: tu nu te- 
ameste-: 

Dată sub” 'stra ta 

Vocea po;! Ai e vos 

— Ova cru- 

— Tel? 

ÎI, 

Oas- 

N 


Poporului dreptate S 
Li aga satului nostru; e 


Aga începu să chibzuiască adâne, „La urma-urmei, râu-i*o 
afacere rea să ucizi un grec. Unul mai puţin înseamnă orișicum 
un câștig... Mai ales că eu nici nu tnă bag... la să stăm și să 
judecăm niţel.” 

— Ce mai stai în cumpănă, agă? Strigă la rândul lui 
Panaiotaros. L-am văzut cu ochii mei cum l-a omorât pe 
învăţător cu un pietroi. L-am văzut cum i-a dat bidonul cu gaz lui 
lanacos și l-am auzit spunându-i: „lanacos, dă foc mai întâi la 
casa agăi; ardvl pe câineâe ăsta, să liberăm satul de sub turci!” 

— Avan! Juri, Panaiotaros? Răcni aga. Juri că-i așa? 

Panaiotaros își aruncă privirea spre popă; acesta îi făcu un 
semn din cap. 

— Jur, agă! 


— E un bolșevic, agă! Întări părintele Grigoris, în» 

Cercând să se ridice de pe scaun. Scopul lui e să arunce 

Turcia în aer. Are în spatele lui Moscova, care-L ajută. 

Dacă-l lăsam să trăiască, prinde cheag și va atrage de partea 
lui toată lumea t 

— Eh. Cam născocești, popo! Făcu aga, intrat totuși la 
gânduri. 

Popa izbuti să se ridice în picioare; își adună toate puterile și 
se apropie de agă. 

— Născocesc? Dar e limpede ca lumina zilei, agă. 

la adu-ţi aminte ce era Manolios la început, și gândeș- te-te ce 
este el acum. Era un nenorocit de cioban, argatul lui 
Patriarheas, un cioflingar, un golan care n-avea nicio oaie și 
nicio palmă de pământ. Și uite unde a ajuns în câteva luni cu 
sprijinul Moscovei; o fiară! E șef de bandă, ucide, dezbină 
familiile; l-a adus de la capătul lumii pe popa Fotis cu turma lui 
de zdrenţăroși, a ocupat Sarachina, a întemeiat sub nasul nostru 
un sat nou, un sat de bolșevici! S-a jurat să-ţi dea foc la casă, să 
te omoare, agă, să prade satul și să cheme moscovitul să 
pună.'stăpânire pe noi... Ţi-e în 

277 


Joc capul, agă: ia seama! Lupul a pătruns în stâna ta; iueide-l! 


Aga se afla în mare încurcătură. Până acum, privise toată 
povestea, asta cu un fel de dispreţ; o ciorovăială a grecilor, își 
spunea el; n-au decât să se bată între ei, să-și scoată ochii până 
n-or mai putea! Dar, poftim, acum e în joc soarta devletului, a 
Turciei 1 „Dacă las râma asta să crească, ce-o să se întâmple cu 
Turcia? 

Moscovitul va veni s-o blocheze, și atunci m-am dus pe 
copcă... Ţapul de popă are dreptate! Lupul a pătruns în stâna 
mea; dacă nu-l jupoi eu, mă va jupui el pe mine!" 

— Toată gâlceava voastră pe mine nu mă privește, zise cu 
gla. S tare. Dar văd că nu e vorba numai de o ceartă între voi, 
grecii; gluma se îngroașă... Plecaţi de-aici! Sictir! Lăsaţi-mă 
singur să-mi storc creierul și să văd ce-i de făcut... Hai, ștergeţi- 
o1 

Inșfacă biciul și începu să-l învârtească pe deasupra capetelor 
lor, plesnind din sfârc, ba nedându-se în lături să le șfichiuiasc'ă 
spinările. Îngroziţi, cei trei musafiri sg repeziră buluc spre 
poartă, călcându-se unul pe altul, cu capetele îngropate între 
umeri, goniţi din urmă de șuierăturile biciului. Aga izbi poarta cu 
piciorul și-o închise în urma lor. _ 

— Marta, adu-mi o butelcă de rachiu! li strigă slujnicei. Am de 
luat o hotărâre serioasă 1 

Părintele Grigoris și Ladas străbătură satul în goană; se 
duseră și-i spuseră paracliserului să tragă din nou clopotul la 
biserică, a îngropăciune. Ţăranii se strânseră în piaţă. Veniră și 
răniții; amărâţi că nu le putuseră ţine piept zdrenţăroșilor, fură 
rumegaţi toată noaptea de rușine, iar acum erau furioși și 
strigau că vor să se răzbune. Popa înainta până în mijloci), pieţei 
cu mare sprinteneală; s-ar fi zis că înviase. 

278 


— Fiii mei, ie grăi el, am fost umiliţi și trebuie să ne 
răzbunăm! l-am vorbit agăi și ne-am înţeles întru totul. Cine e 
răspunzător de nenorocirile noastre? Manolios, pe care l-am 
afurisit, el și numai el! Dar a sosit ceasul să i-o plătim. Aga are 
să-l dea pe mâna noastră, ca să-l judecăm, să-l osândim, să-i 
bem sângele! Haide, în picioare, toţi! Strângeţi-vă numaidecât 
în. Faţa casei agăi, desfaceţi-vă hainele să v-arătaţi rănile și 
strigaţi: „Manolios! Manolios! Dă-ni-l pe Ma- nolios” Atât! Restul 
mă privește pe mine! 


Apoi se îndreptă cu pași repezi spre biserică, se aplecă peste 
trupul fratelui său, îl sărută pentru ultima oară, îi citi la 
repezeală câteva rugăciuni de mort, dar gmdindu-se tot timpul 
la altceva. Sătenii ridicară mortul și-l duseră la cimitir. Popă, 
sprijinindu-se în toiagul său mare, își aminti anii copilăriei și lăsă 
să-i cadă câteva lacrimi. Învățătorul fu înmormântat în mare 
grabă, oamenii băură câte un păhărel de rachiu pentru odihna 
sufletului lui, apoi se împrăștiară. Toţi erau grăbiţi și nu se 
gândeau decât la un singur lucru. _ 

Către amiază, aga, beat turtă, luase hotărârea. II 

Chemă pe Panaiotaros, care aștepta ghemuit afară, în faţa 
porţii, ca un câine bătut. 

— Vino încoa', bre gogeamite! Te mai ţin picioarele să mergi 
pe ele? 

— Dacă-i vorba de Manoâios, mă ţin, răspunse șelarul. 

— Te văd cu scăfârlia goală! Ce-ai făcut cu fesul, ghiaur 
prostănac? 

— L-am uitat ieri, agă, la puţul sfântului Vasile. Am auzit că l-a 
găsit baba Madalenia; o să trimit pe cineva să mi-l aducă. 

— Caută-ţi" fesul, ia doi vlăjgani de ispravă, dacă tu singur nu 
te simţi în stare, și să mi-l aduci pe Ma- nolios aici. Hai, repede! 

279 


"NI 

— Mort, sau viu? 

— Viu. 

Ghipsofagul nu mai șchiopăta; de bucurie parcă îi crescuseră 
aripi; porni în goană. 

„Ha, ha! Ţi-a sosit ceasul, Manolios, drăguţule 1 

Murmură el, freeându-șr mâinile mari. Brava ţie. luda 

Panaiotaros! l-ai venit de hac!" 

Manolios și însoțitorii lui își făcuseră tabăra în livadă cea mare 
a lui Patriarheas de lângă lacul Voido- mata, unde își ridicară un 
bordei. Manouos îi alesese pe cei care trebuiau să stea de pază. 
El avea de gând să se întoarcă în sat, pe înserate, să vadă ce se 
mai petrece acolo și spre a se sfătui cu părintele Fotis, deoarece 
auzise bătând clopotul de la biserică și in- trase la griji. 

Îndată după-arniază aducă ultimele vești. 

— Părintele Grigoris 

Străbate toate ulițele, cu; 


U Costantis, alergând să pornit să ațâţe iar lumea. 

Xil legat, și îndeamnă sătenii să se strângă în faţa casei agăi 
și să strige: „Dăni-l pe Manolios! El e vinovatul!” Sunt hotărâți să 
pună gheara pe tine, Manolios, și să te judece, cum s-ar zice, ca 
hoţ, ca ucigaș, ca incendiator, ca bolșevic... Te scot vinovat de 
tot ce s-a întâmplat... Ascunde-te, întoaree-te la Sarachina, fugi 
cât mai departe; ţi-e viaţa în primejdie. Au turbat toţi! 

— Locul meu e aici, alături de fraţii mei, și ei m primejdie, 
raspi să fug, Costantis? Ge i-ai văzut? 

— lanacos a venit c! 

In livada cea mare de e lui. Părintele Fotis e r se scoale și-o să 
se ducă se Manolios. Cun a ceilalţi tova care sunt putea 

'?: luat măgai: 

li, unde s-a bine; spune agă. Zice c 

'ns ș g călău crud, însă nu e om râu, și-o să rt 

Să? 

— Cur- nască ilrep- 

280 


Iniile noastre... Dar cu mă tem, Manoliw; popa s-a jurat să te 
scoată numai pe tine vinovat și să-ți tacă de petrecanie. 

— E bine dacă toate învinuirile v idea asupra, mea și mă vor 
ucide, Costantis! Dup popa își va vărsa ura pe mine, se va 
potoli, și-o: lase în pace pe prietenii noștri... Tocmai asta vreau, i 
c-u. L, a toate învinuirile voi răspunde da. Da, eu am hirat. Și 
nimeni 


D 

P 

Altul; da, eu am ucis; da, eu am pus bl V 
Da, sunt 

P 


Bolșevic. Voi mărturisi tot ce-or vrea ei, ea. Să scape 
mulţimea... O să mă duc singur să mă pred.ni agăi. 

Costantis făcu ochii mari. Manolios se transfigurase; faţa Ini 
strălucea ca soarele; crescuse parcă și irl ai mult, și? E înălța 
printre pomii livez" ca o coloană de lumină. Costantis clipea des 
din pi; e. 

— Manolios, zise el, nu mă simt îise să-ţi dau niciun sfat. 
Sufletul meu se mărgâneșt.; mai "la Costantis cu familia lui și 
cel mult cu încă vreo câţiva prieteni; nu merge mai departe. Al 


tău cuprinde un norod întreg. Eu tremur numai gândindu-mă la 
tot ce se pregătește, pe când tu alergi să întânrpini primejdia cu 
bucurie. Ceea ce pentru mine e spaimă, pentru tine e nădejde. 
Tu ai voinţa și puterea să calci pe urmele lui Hristos. Fă așa cum 
te luminează Dumnezeu, dra- 

'Tnl meu Manolios... 

— Să mergem, zise Manolios, mdreptându-se spre arta livezii. 

Costantis înclină capul și-l urmă. Inaintau agale pe: 

Ea lacului. Cenţi, era senin; era. Una din acele? 

larnă cnvăzduhul cristalin. A'i lacului Voi- i avea r; e de un 
verde-i 'iteva trestii 

" ogli |; u în pânza? ’ din iată, o? 

Aâr: picior și: e, netulbu- 

— Doua zburau fără un zgomot, r din aripi, cu pici de pântec, i 
ddâncimile lacului: le ca iotiiiie. 

281 


Manolios își roti ochii încet pe deasupra lacului și a copacilor 
desfrunziţi, care-l înconjurau scăldaţi în lumină; apoi își ridică 
privirea spre Sarachina, învăluită într-o umbră de un violet- 
închis și spre bisericuța îmbrobodită de zăpadă din vârful ei ca 
un străjer sfânt; pe urmă și-o cobori spre câmpie, admirând 
livezile și lunca măslinilor. Moșmonii dăduseră în floare; lămăile 
străluceau în frunzișul pomilor; un migdal presimţea că se 
apropie primăvara: mugurii lui se umflaseră și se pregăteau să 
plesnească. 

— Ce frumoasă-i lumea... zise Manolios zâmbind, 

„Și mai frumos încă e uneori sufletul omului”, gândi 

Costantis, dar păstră pentru el această reflexie. 

Porniră spre sat. Clopotul bisericii continua să sune ca de 
îngropăciune; de departe se auzea un vuiet surd de strigăte 
omenești, amestecate cu lătrături de crini; doi sau trei cocoși 
cântau cu înfocare. 

— O să se schimbe vremea, zise Manolios. Auzi cum cântă 
Cocoșii... 

Dar Costantis își ţinea buzele strânse; se temea că, dacă va, 
deschide gura, o să izbucnească în hohote de plâns. Cu ochii 
pironiţi în pământ, pășea în urma lui 

Manolios. 


Când se apropiară de puţul sfântului Vasile, dintr-un tufiș sări 
deodată Panaiotaros, însoţit de alte două matahale; toţi trei 
aveau câte o măciucă în mână, iar șelarul era cu fesul roșu al 
fostului seiz pe cap, 

Costantis încremeni. „Au să-l prindă”, își spuse el. 

Ar fi vrut s-o rupă la fugă, dar îi fu rușine și rămase pe loc, 
tremurând. 

Panaiotaros făcu semn oamenilor lui să se oprească, în timp 
ce el înainta, singur, cât mai semeţ, căutând să ascundă că 
mergea' soldau. 

— Unde te duci, mă afurisituâe? Răcni la Manolios, cu pumnul 
lui uriaș ridicat în sus. 

282 


— Mă duc la agă, Panaiotaros. Nu te mânia degeaba. Am aflat 
că m-a chemat și mă duc să mă predau. 

Panaiotaros rămase cu gura căscată; își lăsă mâna în jos. 

— Nu ţi-e frică, mă? Rosti el. Nu ţi-e frică de agă, de popă, de 
oamenii din sat? Ce soi de om ești tu, mă? 

— Unul care mi se teme de moarte, Panaiotaros, și căruia nu 
i-e frică de nimeni. Asta-i toată taina... 

Haide! 

— la-o înainte, să nu care cumva să-mi scapi. Te urmez. 

Se întoarse către cele două matahale. 

— Voi vedeţi-vă de treabă! Acum mă descurc singur. Stergeţi- 
o! Și tu, Costantis, secătură, șterge-o și tu! 

Costantis nu știa ce să facă; se uită la Manolios.? 


— Du-te, dragă Costantis, îi spuse acesta. Întoarce-te acasă, 
la copiii tăi. Pe mine lasă-mă. 

Panaiotaros și Majiolios rămaseră singuri. Merseră o 

'bucată de drum fără să spună niciunul nimic; apoi, într-un 
târziu, Manolios rupse tăcerea, spunând cu un glas blând, 
potolit: 

— Panaiotaros, mă urăști așadar atât de mult, că-mi dorești 
moartea? Ce ţi-am făcut eu? 

— Nu-mi vorbi cu vocea asta, se răsti Panaiotaros. 

Mi-ai zdrobit inima! 

Imaginea văduvei îi reveni îh minte, cu râsul ei cristalin, cu 
buzele roșii, eu dinţii strălucind de albeaţă, cu părul auriu ca 


mierea, cu dulceaţa din zvârcolirile trupului ei, noaptea... Îi 
dădură lacrimi în ochi; oftă adânc; toate măruntaiele din el se 
răvășiră. 

— După ce-o să mori tu, Manoâios, zise cu hotărâre, o să mă 
omor și eu. Nu trăiesc decât ca să te ucid. Pe 

283 


Urmă, nu mai am ce face cu viaţa. Un glonte în cap, și mă duc 
dracului. 

Intrară în sat. Clopotul suna mereu. Din piaţă se ridicau 
strigăte de indignare, aprige și puternice; pesemne că toţi 
ţăranii se strânseseră în fața reședinței agăi. 

— Ce ţipă așa? Întrebă Manolios, oprindu-se o 

— Ai s-auzi acum, afurisitule! Umblă mai iute î clipă să 
asculte. 

Strigătele se auzeau din ce în ce mai limpezi, Manolios începu 
să distingă vorbele, să înţeleagă ce vor. 

Schiţă un zâmbet amar și grăbi pasul. „Vin... Vin... 

Nu mai țipați!" murmură mai mult pentru sine. 

Când îl văzu apărând în piaţă, mulţimea se repezi furioasă 
spre el; dar Panaiotaros trecu în faţa lui, desfăcându-și braţele. 

— Să nu-l atingă nimeni! Răcni el. E al meu! Aveţi niţică 
răbdare! 

— Hoţiile! Ucigașule! Bolșevieule! Urla mulţimea, care se 
repezea să-l sfâșie în bucăţi. 

Părintele Grigoris veni în. Fugă, turbat de măârrie. 

— Ucideţi-l! Moarte afurisitului! 

Dar tocmai atunci se deschise poarta de la reședința 

&găi. Panaiotaros îi dădu un picior în spate lui Manolios și 
intrară amândoi în curte. 

Aga stătea turcește pe-o pernă în odaia lui; bea rachiu și 
privea cărbunii încinși din talgerul de aramă. 

În casă era bine, plăcut; aerul era îmbâcsit de duhoarea 
rachiului și a mirosului de cârnaţi; aga închidea ochii încet; se 
simţea fericit. Din timp în timp, auzea mulţimea adunată afară, 
care strigă: „Manolios! 

Dă-ni-l pe Manolios! Moarte lui!", și surâdea a nepăsare. 

284 


„Ce neam al dracului! Gândea aga. Ce mehenghii, ce 


pezevenghi, ce diavoli! Corb la corb nu-și scoate ochii, dar grec 
la grec își smulge nu numai ochii din cap, ci și sprâncenele, și 
nasul, și dinţii! Azi vor cu orice chip pielea acestui nenorocit de 
Manolios... Ce le-o fi făcut oare? E un agiamiu, săracul de el, dar 
nu vatămă pe nimeni. Cu toate astea, îi vor pielea. 

A, pehlivane, ţii s-o faci pe sfântul? Poftim, ce-ai căutat ai 
găsit, să te-nveţi minte! ... Ce-aș putea să fac eu? Dacă-i iau 
apărarea, îmi aprind paie-n cap. 

Vreţi să-l sfâșiaţi cu dinţii? Fie! Luaţi-l și potoliţi-vă foamea. 
Poftă bună! Eu mă spăl pe mâini. Eu îmi beau rachiul meu și mă 
desfăt cu acești cârnaţi de cămilă... Îl am pe Braimachi, am 
gârbaciul... Altceva nu-mi mai trebuie!" 

În cerdac se auziră pașii. Aga înălță capul. Uşa se deschise și 
intră Panaiotaros, care făcu o temenea până la pământ și se 
apropie, cu un aer vesej, de agă. 

— Am pus mâna pe el, agă. Se aciuase în grădină cu toal mda 
lui, vreo douăzeci de gealaţi înarmaţi până-n li. Oamenii mei, 
când i-au văzut, au sfedit-o.. Ici le-am spus: „Ștergeţi-o, 
fricoșilor!” Și ara în:..: singur, cu pistolul în mm&, strigând: „în- 
dârat, eroicilor! Eu îs Panaiotaros!” Când au auzit! E meu, au 
rupt-o la fugă ca iepurii. N-a riir-iits 1 Manolios; ce-i al lui e-al lui: 
n-a fugit i niifde ceafă și ţi l-am adus! 

| Eşti un leu, bre! Făcu aga zâmbind pe a-i cănită proaspăt. Mi 
se pare că-mi in-?, 

Dar n-ai fi/grec dacă n-ai minţi... Hai, ? 

să f-irern haz de el! 

Os: ; â-l aducă pe Manoiios; îl înșfacă; 

'Â51î; un brfnci, îl împinse în odaie. Ma- ise t, în picioare, în 
faţa agăi, foarte 

. U braţ semeisate la piept, și aşteptă. 

285 


— Închide ușa, Panaiotaros, și așteaptă afară! Po- runci aga. 

Işi umplu paharul de rachiu, îl dădu peste cap» 

Aruncă în gură o bucată mare de cârnat și începu să mestece 
încet, fără grabă, cu un aer fericit, privindu-l pe Manolios printre 
gene. 

— Ei, Manolios, zise în cele din urmă, mi-ai căzut în gheară 
pentru a, doua oară! De data asta, însă, mă tem că n-o să mai 
scapi... Ti se aruncă în spinare tot felul de nelegiuiri, 


nenorocitule; se zice că ai furat, că ai ucis, că ai dat foc satului... 
E adevărat? 

— Adevărat, agă. 

Aga încreţi din sprâncene. 

— la, seama ce spui! Răcni el. Nu începe iar că rândul trecut; 
n-o face pe sfântul, pe martirul, căci, să știi, o să dai ochii cu 
dracul. Cum adică, ai furat tu? 

Ai ucis tu? Ai pus tu foc? Haida de 1 Nu mă duci tu pe mine, 
Manolios! 

— Din păcate, așa e, agă. O fac pe sfântul. Arăt umil și la locul 
meu, merg pe drum cu ochii plecaţi, dar adevărul e că înlăuntiul 
fiinţei mele se află un demon! 

Strigătele de afară se auzeau și mai întărâtate: 

— Manolios! Manolios! Moarte lui! 

— l-auzi? Ţipă să te dau pe mâna lor; n-o să mai scapi viu 
dacă le intri în gheare. Gândește-te bine. 

— M-am gândit, agă. Dă-mă pe mâna lor 1 Dar îţi cer un lucru: 
să-i oprești de-a mai chinui și pe alţii. 

Sarachinioţii sunt în dreptul lor; însă prin bună înţelegere nu 
puteau căpăta, nicio îndreptăţire, și atunci m-am dedat la 
silnicii. Eu, numai eu sunt vinovat | 

Ceilalți sunt oameni cumsecade, liniștiți, cinstiți, mun- câtori. 

— Dar se zice că-s bolșevici. Vor să arunce Turcia în aer! 

286 


— Nu crede nimic, agă. Sunt săraci; vor să trăiască și ei; a, u 
nevoie de pământ ca să-și facă un rost, ca toţi ceilalți. Nu cer 
nimic mai mult. 

Aga se luă cu mâinile de cap; odaia începea să se învârtească 
în jurul lui. 

— Greci blestemaţi, voi o să mă faceţi să înnebunesc, îl ascult 
pe unul, are dreptate; îl ascult pe celălalt, are dreptate și el; nu 
mai pricep nimic... Pe 

Allah, am să vă spânzur într-o zi pe toţi, ca să-mi capăt iar 
liniștea! 

Strigătele se înteţiră, și mai întărâtate: 

— Manolios! Manolios! Moarte lui! 

— Să mă ia dracu dacă știu ce să fac... murmură aga. Mi-e 
milă de tine, nenorocitule, fiindcă ești scrântit la minte, și sfânt, 
așa cum ţi-am mai spus și data trecută; vrei să acoperi toate 


nelegiuirile oamenilor, cum își acoperă cloșca ouăle. Mi-e milă 
de tine, dar, uite, dacă nu le fac pe plac, mă paște primejdia să 
intru în bucluc... Şi apoi, știu eu dacă nu ești cu adevărat 
bolșevic? ... Diavolul de popă, care acum ațâţă mulţimea să 
zbiere, e în stare să se ducă până la pașa de la Smirna să mă 
pârască, și atunci s-a terminat cu mine. Pricepi, Manolios? la 
pune-te în locul meu. 

Pe Dumnezeul tău, spune, tu ce-ai face? Nu-i mai bine să te 
dau pe mâna, lor și să-i las să hotărască ce vor cu tine decât să 
simt și ziua și noaptea satârul deasupra capului meu? Ce zici? 
Nu-i așa că am drep- ţâţe? 

— Ai-dreptate, agă. Dă-mă pe mâna lor! 

— Câine blestemat, nu-mi spune asta cu atâta li- niște; mă 
faci să-mi pierd mintea! Spune-mi, bre, că ești bolșevic! Spune. 
Mi, să mă înfurii și să te dau pe mâna lor fără să am remușcări, 
fără să mă mustre cugetul că am aruncat un miel nevinovat în 
gura lupilor... Pricepi, bre, ce vreau? Vreau să fio împăcat în- 

287 


Lăuntrul meu, și pentru asta am să vă trimit la dracu pe toţi, 
și pe tine și pe ceilalţi... Dar nu vreau să-mi încarc sufletul cu 
moartea unui nevinovat... Ai înțeles? Dacă-mi spui că ești 
bolșevic, atunci totul e în regulă. 

— Sunt bolșevic, agă, zise Manolios. Acum ești mulţumit-? 
Sunt un om primejdios pentru devletul turcesc; dacă aș putea, |- 
aș arunca în aer! 

— Nu te opri, șaitan afurisit 1 Pe legea mea, zi-i înainte 1 Zi-i 
tare, ca să mă înfurii! 

— Lumea-i mișelnică, nedreaptă și nemernică, agă. 

Cei buni mor de foame, iar cei răi mănâncă, beau și ţin în 
mână stăpânirea, fără credinţă, fără rușine și fără dragoste. Dar 
nedreptatea nu poate să mai dăinuiască mult! O să străbat 
toate ulițele, o să mă duc în pieţe, o să mă urc pe case și-o să 
strig peste tot: „Vemti, veniţi toţi, voi, cei flămânzi, cei loviți de 
nedreptate, voi, oamenii cinstiţi 1 Să ne unim, să dăm foc, să 
scăpăm pământul de mitropoliți, de stăpâni, de agaţa!” 

— Zi-i, bre Manolios, zi-i înainte! Ai început-o bine! Simt că mă 
cuprinde furia! 

— Aș vrea să am puterea de a propovădui răscoala pe întinsul 
pământului, de a ridica toţi oamenii din lume, albi, negri, 


galbeni, de a-i strânge într-o singură armată, de neînvins, 
armata foamei, care să dea năvală în orașele mari și pline de 
putreziciune, în palatele unde domnește josnicia, în seraiurile 
desfrânate din Constantinopol, și să punem foc la tot! Dar nu 
sunt decât un biet sărman, necunoscut și slab, trăind într-un sat 
pierdut din Anatolia. Glasul meu nu poate fi auzit dincolo de 
Licovrisi și de Sarachina, Le strig dar celor din Licovrisi și de pe 
Sarachina: „Sculaţi, fraţilor 1 La arme! Până când o să mai fim 
robi? Până când o să ne văicărim, îndoindu-ne șira spinării și 
rugându-ne: «Sugrumă-mă, agă, ca să faci din mine un 
288 


Siânt?» înainte, a sosit ceasul răfuielii! Libertate, sau moarte! 
Nu ni se dă de bunăvoie ceea ce ni se cuvine? Ne vom lua 
dreptul cu tăișul săbiei! Adunaţi-vă într-o singură armată, 
năvăliți în satul ăsta bogat și ticăloșit, ueideţi-i pe toți cei care 
vă înfruntă, ardeţi casele zgârciţilor ca de-alde Ladas! Casa lui 
Patriar- heas e a voastră: intraţi în ea și întăriţi-vă între zidurile 
ei! Și după ce v-aţi întărit bine, când v-oţi simţi în puteri, ieșiţi... 
Atacaţi-l pe agă, faceţi-l să se eărăbănească de pe pământurile 
grecești, izgoniți tiranul până la capătul lumii, și mai departe 
încă..." 

Manolios n-apucă să termine. Aga sări în picioare, făcând 
spume la grară. Il înșfacă pe Manoâios de ceafă, îl zgâlțâi cu 
mânie, îl împinse pe podea, deschise ușa, îl îmbrând cu piciorul, 
dându-l de-a berbeleacul pe treptele scării; apoi cobori. Scara, 
sărind câte trei trepte deodată, îl înhaţă din nou pe Manoâios, îi 
târi pe lespezile din curte până la poartă, ce dă spre piaţă și o 
deschise. 

Mulțimea se repezi înainte, dar se opri deodată îngrozită. Aga, 
galben ca ceară, cu spume la gură, îl ţinea pe Manoâios de 
ceafă: în spatele lor, Panaiotaros râdea din toată fața-i umflată 
și plină de vânătăi și făcea semn cu amândouă mâinile către 
mulţime să se apropie. Părintele Grigoris înainta cel dintâi și se 
opri în faţa porţii, pregătindu-se să 1 ia pe Majiolios în primire. 

Glasul agăi răsună înfundat, răgușit, mai mult mugind: 

— Luaţi-l, ucideţi-l, tocaţi- cu satirul! Și să vă ia dracul pe toţi! 

Şi-i făcu vânt lui Manoâios în stradă, trântind cu furie poarta, 
care se zgudui din toate ţâţânile. 

Popa sări asupra lui Manoâios și-l apucă de un umăr, 


Panaiotaros îi înșfacă de. Celălalt. Mulțimea, urlând, îl 
înconjură din toate părţile, se năpusti asupra lui, în- 
19 28» 


Cepu să-l bușească, trântindu-l și târându-l spre biserică. 

Se lăsa noaptea; câţiva nori groși, negri, întunecau cerul; 
fulgere slabe și mute se aprindeau și se stingeau în depărtare, 
către apus. 

Manolios, cu alaiul după el, trecuse de platan. 

Haită, gâfâind, nerăbdătoare, stăpânită acum de tăcere, îl 
atingea, îl pipăia, îl adulmeca aţâţată. Paracliserul alergă 
înainte, scoase de la cingătoare cheia mare a bisericii și 
deschise amândouă ușile. Mulțimea intră înăuntru. Trei candele 
de argint erau aprinse în fața iconostasului: una în dreptul lui 
Hristos, alta în dreptul Maicii Domnului și a treia în dreptul 
sfântuhii loan 

Botezătorul. Ceilalţi mucenici și îngeri zugrăviți pe pereţi erau 
cufundaţi în întuneric. La lumina candelei din fața Maicii 
Domnului, pe ușița care dă în altar, se zăreau doar cele două 
aripi mari ale arhanghelului 

Mihail și picioarele lui roșii ca niște gheare de potâmiche. În 
biserică stăruia un miros de luminări și de tămâie. 

Părintele Grigoris își înfipse mâna în ceafa lui Ma- 

No? los, îl târî până la iconostas, și cu o îmbrâncitură 
puternică, îl făcu să cadă în genunchi în faţa arhanghelului 
Mihail. Nerăbdarea pppii, plăcerea de a nu-și pierde pofta de 
răzbunare erau așa. De vii, că-l înăbușeau, și din pricina asta nu 
putuse să vorbească de loc până acum... Cuvintele i se 
ciocneau, i se încălecau, | 

Se fărâmiţau în gâtlej; nu izbutea să scoată decât un muget 
lung și neînțeles. 

Pjanaiotaros îi dădu un ghiont lui Manolios, care, în genunchi, 
cu capul sus, nemișcat, contempla în tăcere picioarele roșii ale 
Arhanghelului. Moșneagul Ladas își făcu drum prin mulţime, se 
apropie de Manolios, rânjind, și-l scuipă. Gloata se înghesuia în 
spatele lui Manolios și-l privea cu ochi lacomi, așteptând 
încordată, cu o bucurie tainică, momentul când părintele 
Grigoris avea să dea semnalul să tabere asupra lui. Sătenii își 

290 


Lingeau buzele, aveau gâturile uscate, limbile lipite de cerul 
gurii, ca și cum ar fi fost chinuiţi de o sete cumplită. 

Părintele Grigoris intră în altar, își puse patrafirul brodat cu 
aur, apoi se întoarse și se opri în mijlocul ușilor împărătești, La 
lumina celor trei când. Ele, faţa îi strălucea de o bucurie 
sălbatică; rana de la frunte i se deschisese iar și barba îi era 
pătată cu picături de sânge. 

Îi făcu un semn lui Panaiotaros; acesta îl apucă pe 

Mă, nolios de subsuori și îl trase la picioarele popii; mulţimea 
se apropie și mai mult, ca să vadă cât mai bine tot ce se 
întâmplă. 

— În numele Tatălui și-al Fiului și-al sfântulul 

Duh! Rosti preotul cu o voce gravă, ca și cum s-ar pregăti să 
slujească liturghia. 

— Amin! Răspunse mulţimea, închinându-se. 

— Fiii mei. Strigă preotul Grigoris, îngenuncheaţi cu toţii, ca 
să ne rugăm lui Dumnezeu să coboare în clipa aceasta în 
biserică și să facă dreptate. Doamne, tu îl vezi aci, la picioarele 
tale, pe cel ce l-am afurisit și care așteaptă ca sabia ta să cadă 
asupra lui! A 

Furat, a ucis, a pus foc! A băgat zâzania între oameni, a adus 
cearta în case, a desfăcut logodne, a dezbinat soţi de soţii, a 
împins pe fii să-și înfrunte părinţii! A 

Aţâţat ceata de cerșetori și de nelegiuiţi să ardă și să prade 
Licovrisi, acest sat binecuvântat de Dumnezeu... 

Atâta vreme cât sufletul acesta blestemat va fi în viaţă, 

Doamne, credinţa și cinstea sunt în primejdie; atâta vreme 
cât va fi în viaţă, creștinătatea și elenismul sânfe în primejdie. E 
plătit de moscovit, acel fiu al Satanei, ca să șteargă de pe faţa 
pământului numele tău! 

Ne-am adunat astă-seară aici, în lăcașul tău, Doamne, a să 
facem dreptate. Coboară de acolo de pe boltă, totputernicule, 
rostește osânda și dă mâinilor noastre uterea să îndeplinească 
hotărârea cea dreaptă | 

19*? 29f 


Puse eu trufie iji mânie pidoiul pe umerii lui Ma- nolios și 
strigă: 

— Am pierdut pe fiica mea și pe fratele meu, și vinovatul este 
el! A dispărut înţelegerea, din sat, și vinovatul este el 1 


Antihristul moscovit a pătruns în 

Licovrisi, și el este acela care i-a deschis porțile? 

Coastele Saraehinei au fost năpădite de vizuini de lupi, și el 
este acela care a adns haita! Fraţi creștini, e datoria voastră să 
judecaţi: vocea poporului e vocea lui Dumnezeu 1 

Pe măsură ce popa vorbea, îndârjirea mulțimii creștea și mai 
mult. La lumina celor trei candele se zăreau numai ochi care 
vărsau mânie, dilaţi încleștaţi de ură. 

Pumni strânși a furie. In umbră, masa de oameni se mișca 
într-o parte și în alta și murmură surd. Panaiotajos, aplecat pe 
vine; faţa lui Manoâios. ÎI privea în albul ochilor, ca și e s-ar fi 
temut să nu-i scape: 

La cea mai mică mișcai; tuia, tresări sări înșface. Bătrânul 1 
hemuit alău. 

Işi aducea aminte de casasă, de bolob chiupurile sparte, și 
începe scâneească i închisă. 

Preotul Crigoris se auk.ca spre Mano! 

Așezase liniștit pe treapta altarului, și-i știi 

— Afurisituâe, scoală de acolo, nu pân;, 

Kidică-l, Panaiotaros, și ţine-l să nu caclS 

Nenorociri s-au abătut asupra satului el, gata le șelar.? 

le și de cu gura. 

Care se nil’ 

La 

Ai auzit ce învinuiri y ceva, ca să te aoeri? 


— Nu, n-ai o voce senină 

— Mărtuxf. 

— Mărturisesc din pricina, mea și 
— Mărturisești 

292 

A pe umerii |, ai uci 

.? B a întâmpi 

„S mea. 

Bolșevic? 


— Dacă cineva este bolșevic fiindcă nutrește gânclurile pe 
care le nutresc eu. Alunei da, sunt bolșevic, părinte. 

Un murmur de indignare făcu să răsune toată biserica, până 
în vârful catapetesme!, de unde Hristos privea scena de jos. 


Bătrânui Ladas sări deodată în pi- cioare, strigând: 

— La moa. Rte! La moarte! Pentru ce să-l mai lăsăm să 
trăiască? Nu mai avem nevoie de niciun mar- tor! La moarte! 

Mulțimea mugi, prinse curaj. Toate braţele se ridicară în sus. 

— La moarte! La moarte! 

Manolios se smuci din mâinile lui Panaiotaros și cobori treapta 
altarului; mulţimea se dădu îndărăt. El făcu un pas înainte, eu 
braţele încrucișate la piept, și spuse: 

— Omorâţi-mă... 

Văzându-l că înaintează astfel, fără nicio apărare, foarte 
liniștit, la lumina candelelor care-i încununa capul bălai, 
mulţimea amuţi și se dădu fără să vrea la o parte, făcându-i loc 
să treacă. Lumea era atât de încremenită, încât, în momentul 
acela, Manolios ar fi putut să înainteze nestingherit până la ușă 
și să fugă, fără ca nimeni să facă cel mai mic gest de a-l prinde. 

Dar el se opri în mijlocul bisericii, sub Hristos ui de pe boltă, 
*și-și dezlipi braţele de la piept, întinzându-la în lături. 

— Omorâţi-mă... repetă cu un glas rugător. 

Părintele Grigoris coborî din ușa altarului și-i făcu semn lui 
Panaiotaros să-l urmeze. Cu capul înainte, cu gâtul încordat, 
popa se ţinea după Manolios. Cu palmele desfăcute, cu degetele 
rășchirate, gata să-l înhaţe de ceafă. _ 

— Închideţi ușile! Strigă cu o voce înăbușită. Închideţi ușile; 
vrea să fugă! 

293 


Paracliserul se repezi la ușă, o închise iute, răsuci cheia în 
broască și se propti cu spatele în ea. 

Strigătul de mânie al popii smulse mulțimea din încremenire; 
ea fu cuprinsă deodată de teama de a nu-și vedea prada 
scăpându-i din gheare. Îl înconjură iar pe Manolios, și cercul din 
jurul lui se făcu din ce în ce mai mic. Manolios simţea răsuflările 
grele și apăsate lovindu-l în obraji. 

O clipă, se simţi slab și părăsit. Se uită spre ușă: 

Era închisă. Își întoarse privirea spre icoanele cu rame de 
argint, luminate de pâlpâirea candelelor: 

Hristos cu obrajii îmbujoraţi surâdea, Maica Domnului era 
aplecată numai către fiul ei, loan Botezătorul predica în pustiu... 
Manolios își ridică ochii spre boltă; în umbră de acolo ghici figura 
severă a lui Hristos, care arunca asupra oamenilor din biserică o 


privire aspră și nemiloasă. Se uită apoi la mulţimea strânsă în 
jurul lui; î se păru că zărește prin întuneric numai lame de cuțite, 
strălucind amenințătoare. 

Bătrânul Ladas scheună iarăși, cu vocea lui stridentă: 

— La moarte! La moarte! 

În clipa aceea, se auziră bătăi puternice în ușă. 

Toate capetele se întoarseră într-a. Colo; în biserică se făcu o 
tăcere mormântală. Afară, cineva strigă tare s 

— Deschideţi! Deschideţi! 

— E glasul părintelui Fotis! Exclamă o voce. 

— Şi al lui lanacos! Făcu altă voce. Sarachimoţii vin să ni-l ia.! 

Ușa fu zguduită de lovituri; balamalele începură să pârâie. 
Afară, zarva produsă de voci de bărbaţi și femei se înteţea. Se 
auzi limpede glasul părintelui Fotis, care strigă: 

— Deschideţi, ucigașilor! Temeţi-vă de urgia Joi 

Dumnezeu! 

294 


Părintele Grigoris ridică braţele: 

— În numele lui Dumnezeu, iau asupra mea răspunderea 
acestei fapte! Strigă el. 

Panaiotaros scoase cuțitul și se întoarse către popă. 

— Binecuvântează, părinte! 

— Ai binecuvântarea mea, Panaiotaros! 

Dar mulţimea se și aruncase asupra lui Manolios. 

Sângele ţâșni dintr-o dată, împroșcând toate fețele; câteva 
picături, calde și sărate, săriră chiar pe hiizele părintelui 
Grigoris. 

— Fraţilor... glăsui Manolios eu o voce stinsă, pierdută. 

Nu mai apucă să termine; fusese rostogolit pe lespezi; trupul i 
se zbătea în spasme. Rămăsese cu braţele întinse, ca un 
răstignit; sângele curgea șiroaie, trupul îi era sfâșiat de lovituri 
de cuțite. 

Licovrisioţii, întărâtaţi de mirosul sângelui, se repeziră la 
trupul ce abia se mai zvârcolea; mulţi dintre ei se ridicară de jos 
cu buzele uda. Te de sânge. Bătrânul 

Ladas își înfipse gura știrbă în ceafa lui Manolios și se străduia 
din răsputeri să smulgă o bucată de carne, 

Panaiotaros își șterse cuțitul de chica-i roșcată, își mânji cu 
sânge faţa ciupită de vărsat și strigă: 


— Mi-ai nenorocit viaţa, Manolios; acum ţi-am venit și eu de 
hac! Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte! Adio f 

Părintele Grigoris se aplecă, își făcu mâna căuș, culese 
lichidul roșu de pe jos și-l aruncă asupra mulţimii. 

— Sângele lui să cadă asupra capetelor noastre ale tuturora! 

Oamenii primiră stropii roșii, eutremurându-se. 

— Deschideţi.! Deschideţi, ucigașilor! Strigau într-una cei de 
afară, 

Părintele Grigoris îi făcu semn paracliserului; icesta se 
apropie, bălăbănindu-se. 

295? 


— Deschide ușa, îi spuse popă, și vino de spală repede 
lespezile. Nu uita că ustă-seară, la miezul nopţii, e Nașterea 
Domnului. 

Apoi se întoarse către turma să de credincioși. 

— Să ieșim, fraţilor creștini. Ne-am făcut datoria 

Dumnezeu e cu noi! Părintele Fotis n-are decât sfi vină acum 
să-l ia. Şi să-l îngroape! 

Paracliserul deschise ușa. Din bezu: i de afară dă dură năvală 
în biserică chipuri răvășii':, mintoase de bărbaţi și femei. Se auzi 
glasul sugrumat al ku lanacos. 

Care strigă: 

— Unde-i Manolios? Unde-i Manoiios? 

— E-n biserică; du-te și-l ia, răspunse părintele 

Grigoris. Lăsaţi-ne să ieşim! 

— Dacă l-aţi ucis, blestemă părintele Fotis, sângel lui să cadă 
asupra voastră și asupra copiilor voștri! 

— E-n biserica, repetă popa Grigoris. Duceţi-vă și luaţi-l? 

H; 

— L-au uc's!;. *! lanacos, rep-e înserică, urmat de rtele Fotis, 
de Cdetonis, bărbierul, îimitros. Măcelufemei. In ponra h!! Ar. 
lanacos se îlocul * riciiui lui Manoliosun ţi; sfâșit;. - .. Snă în 
întunericul t.. — Îolios! | lan. Plin ci. Își îmbrăţișa, î:., mângr. 
Netei-, uiiind de durere. Cu; în îiiezui no-":1'!'să sune cu 
cijhemândpentru a c? A lui î, aprinserătrele şeii deschide;.?:.;, și 
crec'll frig. Se îv: tău:? Biserică. F-' rece, fără să..e. Ni casa lui P; 
ei. 
| SE 


Ușile zăvorâte; trecătorii auzeau izbucnind înăuntru câte un 
glas de bărbat și, din când în când, câte o voce slabăși sfioasă 
de femeie care bocea încet. 

Manolios, întins în patul mare al lui Patriarheas, fusese 
înfășurat cu un cearceaf rămas din zestrea de mireasă a mamei 
lui Mihelis, ca un prunc nou născut învelit în scutece. Prietenii 
lui, palizi, tăcuţi, făceau de veghe lângă el. lanacos nu mai 
putea nici să strige, nici să-și lovească pieptul cu pumnii; cu 
capul plecat la picioarele lui Manolios, plângea încet, fără 
zgomot, ca un copil năpădit de o mare durere. Costantis se 
dusese pe Sarachina să-l caute pe Mihelis. Femeile, în- 
grămădite într-un colţ, cu feţele la perete, jeluiau cu înfundate. 

Păruitele Fotis, cu capul înclinat, privea la lumina opaiţului 
faţa potolită, suptă, a lui Manolios; o lovitură de cuțit îi sfâșiase 
obrazul de la tâmpla dreaptă până la bărbie. Din timp în timp, 
preotul întindea mâna și-i netezea părul în care se închegase 
sângele, apoi cădea iar în meditaţia lui adâncă. Cu puţin mai 
în:?"'? E, venise bătrâna Marta și-i spusese că aga a tri în taină 
un ceauș la târg pentru a cere un detai de spahii și nizami, sub 
motivul că bolșevicii 

«eră în sat și că însăși viaţa lui se află în prisă vină cu puști, 
cu tunuri și cai,. H spunea! 

. Cum o să ne apărăm? Au să ne ucidă până la n de-a ici; nu 
trebuie să ne nu trebuie să ne descuraigem... Până când, 
Doamne, taie încet, cu dragoste și în- în zadar, dragul meu Ma- f 
m «remisă preo Ai luat asupra ta toate ne- 

297 

1. T-ife să p. Pranenorocinai să neînd? Se?: âna și: re „h-.. 
FeOa lui iti-şi; «.? Orfficat? 

Legiuirile ce ni se aruncau în spinare. Ai spus cu tărie j 

„Eu am prădat, eu am pus foc, eu am ucis!” pentru ca noi, 
ceștilalţi, să ne putem bucura în pace de rodul acestor ogoare. 
Dar în zadar... În zadar! 

Părintele Fotis auzi dangătele clopotului, care vesteau cu 
voioșie că s-a născut Hristos și a coborât pe pământ să 
mântuiască lumea... Dădu din cap și suspină. 


— Şi nașterea ta a fost zadarnică, Doamnei 

Aproape două mii de ani au trecut și iată, până astăzi, 
continui să fii mereu răstignit." Când vei veni oare pe lume, 
Doamne, fără să mai fii răstignit și să trăiești în vecii vecilor 
printre noi? 

În zorii zilei, părintele Fotis își rezemă capul pe vergeaua de 
fier a patului în care se afla Manolios și aţipi o clipă. Avu un vis: 
se făcea că aleargă în jurul unui copac verde și rămuros, după o 
păsărică galbenă ce părea a fi un canar; goana aceasta începea 
încă de pe vremea când era copil; anii trecea, u; copilul creștea, 
ajungea om tânăr, apoi bărbat matur; părul și mustaţa, negre ca 
tăciunele la început, i se albeau încetul cu încetul; îmbătrânea, 
dar continua, să alerge mereu după păsărică aceea galbenă, 
care zbura din ramură în ramură cmtând, fără s-o poată 
prinde... 

Visul acesta nu ţinu decât o clipă, dar când părintele 

Fotis tresări și deschise din nou ochii, i se păru că trăise mii și 
mii de ani și că alergase mii și mii de ani, fără să obosească, de 
fiecare dată cu o putere înnoită, după o pasăre sfântă, ce nu 
putea fi prinsă și care semăna cu un canar. Inlăuntrul lui însă, 
părintele Fotis simţea că pasărea aceea galbenă - care aci 
șuiera a batjocură parcă, aci cânta fermecător, cu ciocul 
îndreptat spre cer - nu era un canar. 

— Fie orice, am să mă ţin după ea până la moarte! 

298 


Se ridică, își strigă însoțitorii și-i adună pe toţi, bărbaţi și 
femei, în curtea mare a lui Patriarheas. Cei ce se împrăștiaseră 
pe ogoare, prin vii și prin livezile cu măslini se întoarseră peste 
noapte în sat. Curtea se umplu de oameni. 

— Fiii mei, strigă preotul, nu vă pierdeţi nădejdea! Ceea ce 
am să vă spun acum e un lucru dure- ros; dar noi avem grumaijii 
tari, sântern deprinși cu poverile și o vom îndura și pe asta. 
Aseară, tiiziu în noapte, cineva mi-a adus vestea că au să vină 
aici soldaţi turci să ne izgonească. Să le-o luăm înainte: încărcaţi 
tot ce puteţi duce cu voi, și să plecăm. Niciunul dintre noi nu 
trebuie să cadă în mina turcilor, nici aici în Licovrisi, nici pe 
Sarachina. N-am mai rămas decât puţini greci pe lume; bine au 
zis dușmanii noștri, noi suntem sarea pământului! Drept aceea, 
nu trebuie să pierim, fraţilor! 


— Nu vom pieri, părinte, fii pe pace! Strigă Luca, grăbindu-se 
să ridice prapurul sfântului Gheorghe. La drum, fraţilor! Să-l 
urmăm pe sfântul Gheorghe; om vedea noi unde ne-o duce 
drumul cel nou! 

Toţi se răspândiră prin casa bogată a lui Patriarheas și 
începură să strângă ce le cădea în mână. Părintele 

Fotis deschise chilerele și făcu împărţeala. Fiecare își primi 
încărcătura sa cu de-aâe mâncării și îmbrăcămintei. Scoaseră o 
ușă din perete și-l întinseră pe Manolios pe ea; patru barba. Ţi o 
aburcară pe umerii lor. 

Bătrânii luară icoanele. Părintele Fotis trecu în fruntea cetei și 
porniră la drum, cu pas iute, spre Sarachina. i 

— Vom trece mai întâi pe la Sarachina, grăi părin- tele Fotis. Il 
vom înmormânta pe Manolios, vom dez- gropa osemintele 
strămoşilor noştri şi vom porni apoi, mai departe, la drum. 
Nădejde şi îndârjire, fiii mei i 

Nu vom pieri niciodată; vom porni mai departe la drum. 

» 299 


Când ajunseră la puțul sfântului Vasile, părintele 

Fotis se opri o clipă pentru a spune: 

— Fraţilor, astăzi a. Coborât pe pământ pruncul di- vin. Să-l 
luăm cu noi, căci avem destule mame să-S 

Hrănească. Vă doresc un Crăciun w; sel, fraţilor! 

lanacos era cel din urmă; el încteia șirul. In timpul nopţii se 
dusese și-și luase măgărușul, pe cart-l împovărase cu un samar 
mai încărcat ca oricând, și acum mergea pe lângă el, în tăcere, 
cu capul pâecat. Din când în când, totul din jurul lui se întuneca. 
lanacos își freca atunci ochii și în lumina palidă a dimineţii de 
iarnă totul strălucea iarăși. lanacos atingea ușor, drăgăstos, cu 
mâna, crupa măgărușului; acesta dădea din coadă, întorcea 
capul și își privea stăpânul, fără să înţeleagă nimic... Ce-o fi 
păţit oare stăpânul lui? 

De ce nu-i vorbește? De ce nu întinde braţul să-l mângâie pe 
burtă, pe gât și pe urechi, ca de obicei? 

Bejenarii începură să urce poteca pietroasă a Sarachinei. 
Manolios era în capul șirului, întins pe ușa transformată în raclă; 
după el veneau ceilalți; nimeni nu scotea o vorbă. Văzduhul era 
limpede și curat; bisericuța prorocului Ilie strălucea sus, în vârf; 
la ori- zont, în depărtare, se zăreau munţii, urni cu o culoare 


trandafirie, alţii de un albastru-deschis. 

Costantis aștepta în faţa peșterilor. Când îi văzu, ieși repede 
înaintea părintelui Fotis și-i spuse: 

— Părinte, Mihelis nu vrea să mai coboare din vârf; a luat o 
boccea cu rufe, Evanghelia, cosiţele lui 

Mariori și hălăduiește în chilia veche a pustnicului. 

„Mă simt bine aici, așa mi-a spus. Nu vreau să mai văd niciun 
om, de-ar fi bun, de-ar fi rău; pe nimeni, 

Vreau să mă fac pustnic!" 

Părintele Fotis îi răspunse, ridicând capul: 

— Poate că are dreptate, Costantis. Să nu-i tulbu* 

Răjn liniștea. El a apucat pe drumul lui; noi să mer-* 

Gem pe-al nostru! 

300 


— Dar drumul meu care-i, părinte? 

— După ce-l vom îmnormmta pe Manolios, întoarce-te la copiii 
tăi. - Costantis! Zise preotul, atingând eu mâna creștetul 
devotatului său prieten, ca și cum i-ar fi dat binecuvântarea. 

ÎI întinseră pe Manolios pe pământ, în faţa peșterii sfinţite. 
Preotul își puse patrafirul și începu slujba de îngropăciune; în 
jurul lui, mulțimea cânta troparele. 

Din timp în timp lanacos și Costantis izbucneau în plâns. 
Uneori, glasul preotului se înăbușea; cântarea se oprea atunci 
pentru o clipă, apoi mulţimea o începea zar. 

Toată lumea se aplecă și sărută mortul. Alături groapa era 
deschisă; preotul înainta pe marginea ei, spre a rosti câteva 
cuvinte de adio; dar gâtul îi era în- fundat, nicio vorbă nu-i putea 
ieși din gură; părintele Fotis începu bocetul. Atunci o bătrână 
prinse curaj, se aruncă asupra mortului, își despleti părul albit 
de ani și-și luă rămas bun de la Manolios, je- luându-l 

Numele tău, flăcăul nostru drag, stă scris pe zăpadă; 

Soarele-l topește, apa-l duce din, a noastră-ogradă... 

Nurnaidecât, după aceea, părintele Fotis riclică mâna și făcu 
semn de plecare. 

— Cu Dumnezeu înainte! Murmură el. Exodul începe de la 
capăt. Curaj, fiii mei! 

Porniră din nou, pe drumul cel fără de sfârșit, spre răsărit.