Dimineata Copiilor/Dimineata Copiilor, 1927 (Anul 4, nr. 151-202) 848 pag/DimineataCopiilor_1927-1669230546__pages51-100

DIMINEATA 
COPIILOR 


REDACȚIA ŞI ADMINISTRAȚIA 
BUCUREȘTI. — Str. SARINDAK 9— 11. — TELEFON 6/67 
ABONAMENTE: 1 AN 200 Lia || UN NUMAR 5 LEI 
6 LUNI 100 „ IN STRAINATATE DUBLU 


23 IANUARIE 1927. — Nr. 154 Director: N. BATZARIA Manuscrisele nepublicate nu se înapolază 


Reproducerea bucâţiior este strict inte: zisă 


POVESTE VEZI, COPILEI! 


In odaia lui moş Mitru 


Nepoţeii stau la sfat. Vezi, copile, ora serii 
— Moşule, ştii vr'o poveste? — Se apropie uşor... 
Nicu l-a şi întrebat. Vei sta singur, doar cu somnul 


— Nu mai ştiu, le-am spus pe toate, De tovarăş, mic odor. 
Doar vr'un vis să vi-l mai spun. MARLE re it) a at ae în 
Cică mă făceam, nepoate, 


Tocmai în raiu, dar nu ştiu cum. Ingeri cete, vin să-ți cânte 


Acolo tot flori şi iarbă, Lângă pat încetinel... 
Şi copii cuminţi şi buni, Cu privirea te mângâie 
Iară Domnul între dânşii Peste față uşurel. 
Le-arăta fel de minuni. i Prin ferestre 'ncet pătrunde 
Cu un deget făcea’n aier Raza lunei de lumină 
Semn aşa: de sus în jos Răspândind luciri de aur 
Şi din aier se desprinse Peste fruntea ta senină. 
Un fior de aur lucios. In curând vei fi în prada 
Apoi dete câte unul Mrejelor din somn de vise... 
Fiecărui dintre copii, — Toate porțile gândirei 
Şi sfârşind povestea, bunul Să le laşi în somn deschise. 
Le făcu la jucării. Costin Făget 
Eufrosina S'mionovici dir.-Cernăvţi 
———— oc k ——— ocko 
FLORI DE GHIAŢĂ 
po SEST Dorinei 
— Mamă, azi de dimineață, — Bine, ştiu eu, dar o floare 
La fereastră am văzut Pentru ca să inflorească, 
Felurite flori de ghiaţă. Are nevoie de soare 
Oare cine le-a făcut ? Şi de ploaie, so stropească... 
— Puiul mamei, Dumnezeu — E-adevărat, puiul meu, 
Şi cu îngerii din cer, Insă florile de shiață, 
Ne'nfloresc aşa, mereu, Le "'ngrijeşte Dumnezeu — 
Geamurile, când e ger. Fiindcă ele wau viaţă ! 


G. Breazu-Leurdeni 
———— o ko —— 


PAG. 4. 


DIMINEAȚA COPIILOR 


DARUL INGERILOR 


(Poveste populară) 


acestea, nu se plângea şi nu cârtea îm- 
potriva lui Dumnezeu, ci îşi zicea mereu: 
„Tatăl din ceruri are grije şi de mine!” 

Toată averea lui Mitru era un cocoş, la care ți- 
nea foarte mult, pentrucă în tot satul nu era al doi- 
lea cocoş, care să cânte aşa de frumos. 

Intr'una din zile, însă, foamea îl strânse rău de 
tot pe bietul Mitru. Căută, scotoci peste tot prin 
casă, doar-doar o găsi ceva de ale mâncărei, dar 
afară de un bob de fasole nu găsi alt nimic. 

„Fierb bobul de fasole şi-l mănânlc!” îşi zise 
Mitru şi se pregăti să-l pue în apă, ca să fiarbă. 

Pasă-mi-te, bobul de fasole era năzdrăvan, căci 
în clipa în care Mitru vroia să-l arunce în călda- 
rea cu apă, iată-l că vorbi cu graiu omenesc şi 
zise: „Să nu mă fierbi, stăpâne, ci să mă pui 
în pământ lângă fereastra odăiei tale, căci îți va 
prinde foarte bine!” 

„Hai să-ţi fac în voe!” zise şi Mitru şi-l semănă 
la locul ce-i arătase. : 

Şi în seara aceea Mitru -se culcă, fără sä îmbuce 
ceva, ca să-şi mai potolească foamea. 

Dar când se sculă în dimineața următoare, ce-i fu 
dat să vadă? Bobul de fasole răsărise din pământ 
şi crescuse până la fereastră. Ziua următoare trecuse 
de acoperiş, iar în ziua a treia ajunsese până la 
cer. 

Când văzu minunea aceasta, Mitru îşi zise: „la 
să mă suiu pe el, ca să văd ce mai e în cerul 
lui Dumnezeu!” 

Se căţără şi ajunse în cer la un loc unde în- 
gerii Domnului se jucau între dânşii. Dar ce fel de 
joc? Fiecare îngeraş avea în mână câte o râşniţă, 
pe care o întorceau odată şi curgea dintr'insa o 
ploaie de galbeni de aur. După aceea, aruncau unii 
într'alţii cu galbenii aceştia, cari fugeau mâi sus, 
prefăcându-se acolo în stele strălucitoare. 


itru era un biet om sărac, aşa de sărac că 
NN deseori seara se culca flămând. Cu toate 


„Nu-mi dați şi mie una din râşnițele voastre?” ; 


se rugă frumos Mitru. 

Şi iată că un ingeraş i-o dete pe a sa, zicân- 
du-i: „Dacă vrei ca râşniţa să-ţi dea bani, să nu o 
întorci decât o singură dată pe zi. Dacă o întorci 
de mai multe ori, să ştii că galbenii dintr'însa se 
vor preface în praf şi cenuşe.” 

Mitru mulţumi din toată inima pentru darul atât 
de preţios şi se cobori din nou pe pământ. 

Acum omul, de câte ori avea nevoe de bani, în- 
torcea odată râşniţa şi galbenii curgeau dintr'insa 
grămadă. 

In satul acela trăia un ţăran, om bogat, dar tare 


de Vasile Stănolu 


sgârcit şi rău la inimă. Țăranul acesta făcu ce făcu 
şi-i fură lui Mitru râşniţa cea năzdrăvană. După 
ce puse mâna pe ea, îşi zise: „Am să o întorc toată 
ziua, de dimineaţă până seara, ca să strâng bani 
cât mai mulţi şi pe urmă plec din satul acesta şi 
mă duc să cumpăr moşia boerului!” 


El nu ştia că râşniţa nu trebuia, întoarsă decât 
o singură dată pe zi. Se încuie, aşa dar, în beciu şi 
întoarse şi învârti, până ce văzu că beciul se um- 
pluse de galbeni până sus de tot. 


DIMINEAȚA COPIILORO00+000000000000000oo0o0oo0oooooeooeoeooeoee PAG. 5. 


A doua zi, însă, când se duse la beciu, în loc de 
bani, nu găsi decât praf şi cenuşe. 

Dar se mai întâmplă ceva. Cocoșul lui Mitru 
sbură pe acoperişul casei acestui ţăran şi începu 
să cânte şi să zică fără să se oprească: „Hoţule, 
dă stăpânului meu râşniţa furată” 

Țăranul nu mai ştia ce să facă de ruşine şi ne- 
caz. Cam în spre seară, prinse pe cocoș şi-l închise 
în grajdul vacilor. Peste noapte, însă, cocoșul des- 
pe grajdul, lupii intrară şi mâncară toate va- 
cile. 

A doua zi disdedimineaţă, cocoşul sbură iarăşi 
pe acoperişul casei ţăranului şi o porni: ,„Hoţule, 
dă stăpânului meu râşniţa furată!” 

Țăranul îl prinse din nou şi-l închise pentru 
noaptea aceea în grajdul cailor. Dar deşteptul co- 
coş deschise şi poarta acestui grajd, lupii veniră 
din nou şi mâncară toţi caii. Şi iarăşi răsună 
roza „Hoţule, dă stăpânului meu râşniţa fu- 
rată!” 

— „Stai, afurisitule, că mă scap eu de tine!” 
strigă țăranul nebun de supărare. 


Il prinse şi-l aruncă acum într'o fântână. Decât 
cocoșul bău toată apa din fântână eşi de acolo tea- 
fär şi sănătos şi sbură din nou pe acoperiş, câns 
tând şi zicând: „Hoţule, dă stăpânului meu râş- 
niţa furată!” -i 

Țăranul îl aruncă întrun cuptor aprins, dar cu 
apa ce înghițise din fântână, cocoşul stinse cup- 
torul şi nu păți nimic. Şi iarăşi se auzi: „„Hoţule; 
dă stăpânului râşnița furată!” 

Țăranul să turbeze de mânie şi mai mult nu. Prin- 
se din nou pe acest cocoş, care îl făcea de râsul 
oamenilor, şi de rândul acesta îl tăie, îl fierse şi-l 
mâncă. Dar nici acum nu s'a scăpat de dânsul, căci 
din burtă îi auzi glasul: „Hoţule, dă stăpânului 
râşniţa furată!” Şi cocoşul sări întreg afară. 

Țăranul nu mai avu încotro. Se duse şi-i dete lui 
Mitru râşniţa depe urma căreia avusese numai pa- 
gube, ruşine şi necazuri. 

Mitru, însă, îi ştia secretul. O întorcea odată pe 
zi şi scotea dintr'însa atâţia bani, de câţi avea nevoe. 

Şi aşa face până în ziua de astăzi. 

Vasile Stânolu 


= = p= pi 
l i 


| 


| | 
$ 
ui | ‘t 


fost odată o femeie foarte săracă. Intr'o 
zi sărmana femeie căzu bolnavă. Din pri- 
cina aceasta nu mai putea câştiga nici un 
ban, pentru ca să-şi cumpere pâine şi 
să-şi potolească foamea. Atunci îi zise fe- 
ţei sale: „Du-te în pădure, Măriuco, culege mure 
şi vinde-le apoi în oraş.” 

Măriuca era o fetiță foarte cuminte şi cu mult 
curaj. Luă un coş de nuele şi plecă în pădure. 
Neavând altă grije decât să umple coşul cu mure, 


după Fraţii Grimm 


nu văzu că se adâncise prea mult in codru, 
ci îşi zicea mereu în gând: „După ce umplu. coşul 
până la vârf, mă duc în oraş, vând murele.şi cu 
banii câştigaţi cumpăr pâine şi tot felul de bunătăţi 
pentru mama.” 
Intre acestea, seara începea să se ivească de după 
deal. Fetiţa privi cu mulţumire la coşul- plin şi voi 
să se întoarcă. -- - AT pa [ 
Porni pe poteca. pe care venise, dar arborii se 
învăluiau tot mai. mult în. umbră şi fetiţa nu mai 


PAQ. 6. 19000000000000000000000000000000000ooooooeee DIMINEATA COPIILOR 


vedea nimic, aşa că în cele din urmă se rătăci. 
Cuprinsă de frică, începu să alerge printre arbori 
şi bolovani; dar după puţin nu mai putu înainta şi 
începu să plângă amarnic. Mai porni odată la drum, 
dar nu putu ieşi din pădure. 

Când Mariuca îşi pierduse orice speranţă şi se 
gândea că va trebui să petreacă noaptea în codru, 
auzi un sgomot în apropiere şi întorcându-se văzu 
un omuleţ, mic de tot, care avea o barbă mare şi 
era îmbrăcat în muşchiu verde. Era piticul — stă- 
pânul pădurei. — Piticul se apropie de fetiţă şi 
o întrebă: „Dece eşti supărată? şi dece plângi?” 

„AhP” răspunse suspinând Mariuca, „am cules 
mure ca să le vând şi cu banii câştigaţi să cumpăr 
pâine şi carne peniru mama, care e bolnavă, şi acum 
nu mai ştiu cum să ies din pădure şi trebue să 
petrec noaptea aci iar mama e bolnavă şi singură. 

„Dacă plângi pentru aceasta, îi răspunse piticul; 
te ajut eu. „Aibi puţină răbdare şi îți voiu arăta 
drumul care duce afară din pădure.” 

Zicând acestea, piticul porni la drum; fetiţa îl 
urmă — deşi era moartă de oboseală. — Incet, 
încet pădurea se rări şi deodată începu să se ză- 
rească câmpia. Atunci Măriuca, plină de bucurie, 
mulţumi piticului din toată inima. 

„Mama ta e bolnavă, grăi iarăş piticul şi pen- 
trucă tu eşti aşa de cuminte, am să-ţi dau un leac”. 
Se plecă şi smulse câteva burueni pe cari le dădu 
Mariucăi zicându-i: „Fierbe-le chiar în seara a- 
ceasta şi dă mamei tale să bea din ele, căci se va 
însănătoși îndată.” Apoi piticul zâmbi fetiţei şi se 
făcu nevăzut. 

Măriuca se duse voioasă acasă şi povesti mamei 
sale čeiace îi se întâmplase în pădure. In urmă 
merse în bucătăria lor mică şi plină de funingine, 
aprinse focul şi pregăti fiertura de buruieni. Când 
fu gata, o strecură şi o dete mamei sale să o 
bea. Cu toate că era foarte bolnavă, mama fetiţei 
îndată ce isprăvi de băut se simţi mai bine şi dân- 
du-se jos din pat, putu să umble cu uşurinţă. 

Toate acestea le văzu şi le auzi băiatul vecinului, 
care venea adesea în coliba lor şi îşi zise: „Mă voi 
duce şi eu în pădure şi îmi va da şi mie ase- 
“ menea burueni fermecate. Cu ele mă duc în oraş, le 
vând scump şi apoi îmi cumpăr bomboane.” 

A doua zi băiatul plecă în pădure, se jucă, mâncă 
afine şi după ce se sătură începu a se preface că 
plânge şi a striga de ridica pădurea în sus. Plânse 
el, plânse mult şi întrun târziu se ivi piticul şi 
îi zise: „Dece turburi liniştea pădurei mele cu 
plânsetul tău?” 

„Pentrucă nu ştiu să mă duc acasă şi mama e 
bolnavă şi singură.” Şi începu băiatul să plângă şi 
ridicând mâinile în sus, îl rugă în genunchi să-l 
scoată afară din- pădure. 

„Dacă acesta îţi e necazul” zise piticul „te con- 
duc eu” şi porni la drum. Băiatul îl urmă. Piticul 
plimbă pe mincinosul acesta patru ore prin pă- 


dure, în sus şi în jos, până ce fu mort de oboseală 
şi începu să-i pară rău de cuvintele mincinoase pe 
care le spusese. Când băiatul nu mai putu să mear- 
gă de oboseală ,se opriră la marginea pădurei. A- 
tunci se înveseli şi voi să o ia la sănătoasa, dar 
piticul îi zise: „„Aşteaptă, vreau să-ți dau nişte 
burueni de leac, pentru ca să le iei cu tine.” 

Piticul se plecă, smulse câteva frunze şi le dădu 
băiatului zicându-i: „Fierbe-le şi bea zeama lor!” A- 
juns acasă, băiatul îşi aminti de vorbele piticului, 
se duse la bucătărie, făcu focul şi după ce băutura 
fu gata, o sorbi cu poftă. Indată însă începu, sări 
pară rău de minciuna ce spusese. Stomacul începu 
să-l doară, de par'că un vierme mare se plimba şi 
se încolăcea într'insul. Zăcu bolnav câteva zile şi 
când se făcu sănătos, îşi promise să nu mai mintă 
nici odată şi să fie cuminte. Buruenile fermecate îl 
schimbaseră cu totul. 

In româneşte de M. Grigorescu 
———oc 00 ——— 


URSUL ALB 


Locuitor al pustiilor regiuni polare, acoperite cea 
mai mare parte a anului de zăpadă şi ghiaţă, ursul 
alb e spaima şi regele acestor ţinuturi. Inzestrat 
cu o vedere foarte pătrunzătoare şi cu © iuţeală 
de necrezut, se caţără cu îndemânare pe gheţu- 
rile cele mai ascuţite să spioneze dacă vreo focă 
nu-i oferă prin apropiere o pradă uşoară. Miro- 
sul care-i este deasemenea foarte fin îi anunţă 
prezenţa puţin depărtată a cadavrelor peştilor de 
mare părăsiţi de Eschimoşi sau de călători. 

Uneori, împins de foame, se afundă în mare la 
distanță de 200 de kilcmetri de uscat, călătorind 
peste mase de ghiaţă şi trecând dela una la alta 
înnot. Nu rareori trage la mal pe coastele Groen- 
landei sau ale Islandei unde, la apariţiunea sa, 
locuitorii îi es înainte în număr mare spre a-l ucide 
La vederea omului, ursul alb deobiceiu se retrage; 
dar dacă e atăcat, devine îngrozitor şi aruncân- 
du-se asupra duşmanului fără a se gândi să scape, 
sfâşie şi înghite tot ce-i cade în ghiare. 

Cu totul altfel decât ursul brun al munţilor noş- 
tri şi de cel negru din America, ursul alb nu se 
îmblânzeşte niciodată şi rămâne totdeauna, chiar 
dacă e tratat şi hrănit bine, unul dintre cele mai 
crude animale. 

Din italieneşte de Paul |. Papadopol 


LL ll le LL LL LL LL LL LL] 
Cereţi pretutindeni 


1) Haplea — Păţanii și năzdrăvănii. 

2) Ca să mai râdem. 

3) Almanahul școlarilor pe anul 1927. 
4) Cărţile din Biblioteca „Tineretul“. 
5, Suflete de viteji. 

6) Evreica de Anderșen. 


DIMINEAȚA COPIILO 


PAG. 7. 


MOŞ NAE LA HĂPLEŞTI 


5)O[ plimbare prin Hăplești 


Li r 

„Mai e vreme, zise Haplea, 
Pân'la ora de botez, 

Pân' se strânge tot alaiul, 
Haideţi, dar, să vă distrez. 


„Să vedeți Hăpleştii noştri, 
Frumuseţile ce are, 

Şi clădiri şi monumente, 

Să rămâneți în mirare“. 


Şi pornim, ieşim din casă, 
Ninge'ntr'una, suflă vântul, 
Suflă Crivățul năpraznic, 

Şi 'nghețat: e tot pământul. 


(MA 


MĂ 


i, 


| 


dul 


| 
| 


| 
i) 


| 
| | 
Al 
(A 


pm 
| 


jl 


Dar trei paşi abia tăcurăm, 
Şi vedem că Nicuşor 

Intr'o groapă se prăvale, 
Țipă bietul : „Ajutor !“ 


Noi îl scoatem, Haplea râde 
lar apoi ne povesteşte: 
„Groapa-aceasta, ţineţi minte, 
„Groapa mare“ se numeşte. 


„Câini, pisici şi vite moarte, 
Toate'ntr'însa le-aruncăm 


Când eşim târziu din cârciumă, 


Chiar şi noi cam des picăm. 


„Uite casa lui Tănase — 

Şi ne-arată o cocioabă, — 
Lângă dânsul stă Prostiiă, 
Amândoi drăguți, de treabă. 


„lată „Paradisul Modei“, 
Grand-Bazarul din Hăpleşti, 
Cea mai faină prăvălie, 
Cum n'aveți la Bucureşti. 


„Inainte-i se ridică 

O grămadă de gunoi, 

lar alături sunt băltoace 
Pentru porci şi pentru boi“. 


Tot aşa ne spune Haplea, 
Noi cu toții stăm miraţi, 
De minuni aşa frumoase 
Rămânem chiar încântați. 


Haplea strigă foarte vesel : 


„Uite cârciuma, zău priviţi : 


Nu-i frumoasă, însă are 


- Bunătăţi cum nu gândiţi. 


„Tuică tare, vin cam acru, 
Brânză veche, cam stricată, 
Peşte bun, dar ce miroase 
Şi pastramă afumată. 


„Cârciuma noastră...“, dar Dorina 


Vine fuga. speriată 
Nişte porci se ţin de dânsa, 
Vai cum tremură ea toată ! 


lară câinii din tot satul 
Parc'ar vrea să ne siâşie: 
„Hapleo dragă, hai acasă, 
Căci nu e vr'o bucurie !“ 


— „Să ne'ntoarcem, zice Haplea, 
Dar mai e de vizitat, 

„Balta broaştelor'* în care 

Eu adesea m'am scăldat“. . 


Insă câinii nu ne lasă, 

lară frigul rău ne'nghiață, 
Alergând pornim cu toții, 
Trecem totuşi şi prin piaţă. 


lar acasă-i lume multă, 
Pâr şi curtea este plină, 
Musafiri venit-au sute 
Pentru draga de Hăplină. 
MOŞ NAE 


(In numărul viitor „Botezul Hă- 
plinei“). 


DIMINEAŢA COPIILOR 


Desene de W. BUSCH Localizare de MOŞ NAE 
6) Bătaia între căţei și copil 


S A 6> pepe at sron mai brie 
A =. - pd ear e 
iai pr sapos irk Eae, $ ţi die Plici a fires sea 
şi Pium sunt ca doi fra i 
Se dezmeardă, se sărută, 7 Plum îi zice: „Stai niţel! 


Ba se țin îmbrăţişaţi. 


— „Ba mă iartă, eu-s mai mare“ 
— „Ba întâi eu i-am zărit...“ 

Ba că-i asta, ba că-i aia... 
Ceartă zdravănă-a pornit. 


Un căţel acum se-arată i Ce mai ceartă, că-i bătaie, 
La fereastra peste drum; Coada'n sus şi'nfuriaţi 
De nespusă bucurie Se asvâri ei unul într'altul, 


Sunt cuprinşi şi Plici şi Plum. Muşcă, latră ca turbaţi. 


DIMINEAȚA COPIILOR 


PAG. 9. 


{aa Lina’n vremea-aceasta 
ot găteşte la gogoşi 

lar copiii stau, se uit 

Cu ochi lacomi, pofticioşi. 


Insă Plici a fost mai taro, 

Jos he Plum ţi l-a trântit, 

in tadeg coiții'n piele, 
tot l-a găurit. 


Bietul Plum o şterge iute 
Să se-ascundă undeva, 
Mâniat şi scos din fir 

Plici din urmă nu-l slăbea. 


Dar deodată ca un fulger 
Dau năvală Plici şi Plum 


PAG. 10. 


Pe sub scaun, pe sub masă 
Şi răstoarnă tot în drum, 


w 


Sparg şi varsă, dar Păvlică 
Strigă: „„Plici e vinovat pi 


Și cu biciul ce-are'n mână 
rumuşel l-a scuturat, 


„Ce-mi baţi câinele?“ şi Petre 
Pe Păvlică l-a croit. 


ROMAN PENTRU TINERET 


chilie miere, lapte, pâine şi un coşuleţ plin 
cu mere şi-l pofti pe Pârvu să mănânce. 
Cât despre dânsul, îşi fierse nişte ierburi 
şi nişte rădăcini. 

Pârvu mâncă cu poftă, punând în acelaş timp 
tot felul de întrebări: „Spune-mi, îi zicea el pust- 
micului, unde găseşti toate bunătăţile acestea? Te 
duci şi tu după jaf şi pradă, aşa cum făceau tâl- 
harii din peşteră?” 

Pustnicul zâmbi la întrebările acestui copil aşa 
de neştiutor şi cu bunătate şi răbdare începu să-i 
explice de unde veneau bunătăţile acelea. Luă din 
coşulej un măr, îl tăie la mijloc şi ţinâni pe vârful 
cuţitului un sâmbure dintr'iînsul, îi vorbi lui Pârvu 
în felul următor: „Merele din coşuleţ cresc pe po- 
mul sub umbra căruia ne găsim acuma. De acolo 
le culeg eu şi umplu din când în când coşuleţul de 
dinaintea ta. lar pomul însuşi sa născut din sâm- 
burele acesta mititel ce'.vezi pe vârful cuţitului.” 

Pârvu asculta mirat şi avea aerul că nu crede. 


ie a ora prânzului pustnicul Daniel aduse din 


= (10) 
10) Cine a făcut arborii, izvoarele şi ploaia ? 


DIMINEAȚA COPIILOR 


Fug căţeii, dar copiii 
Zău să zici c'au'nebunit, 


Cum se'ncaeră la bătaie, 
Ţipă, urlă de necaz, i 
Dau cu biciul p'unde-apucă, 
Pe spinare, pe obraz. 


(Va urma). 
ll LL LL LL LL LL LL LL LL LL LL LL LILI LUI LL LL LL LL] 


(Adaptare de N. BATZARIA) 


Pustnicul Daniel îl ridică atunci în brațe, îi zise 
să tragă cu mâna o ramură din pom şi să vadă ce e 
pe dânsa. Pârvu făcu aşa şi văzu câteva mere mici 
şi verzi. i 

„Merele depe ramură, îi lămuri mai departe pust- 
micul, cresc încet, încet, se înroşesc şi se fac mari 
şi gustoase, ca şi cele din coşuleţ. Insă, precum 
ţi-am spus, arborele a eşit din sâmburele cel mic. 
Acum mai mulţi ani, eu însumi am pus în pământ 
un astfel de sâmbure şi a răsărit pomul. 

„Şi câte mere es dintr'un sâmbure? Atâtea, câte 
un om nu le poate număra, chiar de ar trăi sute 
de ani.” t ; 

După aceasta pustnicul Daniel scoase din buzunar 
câteva boabe de grâu şi grăi zicând: „Pâinea ce 
ai mâncat se face din boabele acestea. Cu bobul 
de grâu se întâmplă ceeace se întâmplă cu sâm- 
burele de pom sau cu seminţele de îlori. Dintr'un 
bob de grâu se pot face mii de pâini. lată, vezi 
colo înaintea noastră țarina de grâu semănat de 
mine.” i 

Pârvu dete fuga în partea aceea şi văzu o mul- 


DIMINEAȚA COPIILOReeeee00o00o0000000000000000900000200000o0ete PAG. 1]. 


time de spice, fiecare dintr'însele având mai multe 
boabe de grâu. 

„La fel creşte, îşi încheie vorba pustnicul Daniel, 
tot ce vezi în jurul nostru. Verdeaţa pe care călcăm, 
trandafirii îniloriţi de lângă chilii, nenumăratele spi- 
ce de grâu, brazii cei uriaşi din munţi, muşchiul 
depe arbori: toate acestea au eşit din boabe mici 
şi mărunte. 

„De asemenea, tot ce este pe masa noastră. Lap- 
tele, bunăoară, se produce din iarba ce mănâncă 
vacile, oile şi caprele; mierea, din sucul florilor; 
pâinea, fructele, chiar şi trestia. din care am împle- 
tit coşuleţul de mere, lemnul din care am făcut sira- 
chinile şi lingurile, masa, banza pe care şedem, în- 
trun cuvânt totul a eşit din grăunţe şi seminţe. 

„Aşa, am pus în pământ un sâmbure de măr şi 
a răsărit frumosul pom sub care şedem. Am semă- 
nat boabe de grâu şi s'a făcut țarina cu spicele 
cari se leagănă în bătaia vântului.” 

Pârvu asculta cu băgare de seamă, dar toate a- 
cestea i-se păreau adevărate minuni. Cu puţin mai 
înainte nu se putea mira în deajuns, văzând atâtea 
lucruri necunoscute pentru dânsul. Acum părea şi 
mai mirat, ascultând explicaţiile bunului pustnic. 

Intre acestea soarele începuse a se cobori, pre- 
gătindu-se să apună. Grădina în care şedeau pust- 
nicul Daniel şi Pârvu fu acoperită cu umbră. Unele 
din florile la cari pustnicul ţinea mai mult, se cam 
vestejiseră de căldura soarelui. Cu tcaie că se aş- 
tepta ca în curând să plouă, pustnicul Daniel so- 
coti că e mai bine să le stropească. Luă, aşa dar, 
stropitoarea şi ţinând pe Pârvu de mână, se duse 
la izvorul care ţâşnea îmbelşugat dintr'o stâncă a- 
coperită cu muşchiu, 

"Pârvu bătu din palme şi exclamă în culmea bu- 
curiei: „O, ce de apă curge 'din stânca aceasta! 
Şi nu se opreşte de loc, ci curge înainte. Dar 
cine a turnat atâta apă în stâncă şi de unde se 
găseşte, ca să o umple din nou? Hai să astupăni 
de grabă deschizătura, că curge toată şi nu mai 
rămâne de loc.” 

Pustnicul îi lămuri spunându-i că apa din stâncă 
curge de când lumea, că nu se opreşte şi nu scade 
şi că nu e nici o nevoe de umplut şi de turnat. Pen- 
tru Pârvu şi lucrul acesta era o minune neînţeleasă. 

Pustnicul Daniel se întoarse cu stropitoarea pli- 
nă şi începu să stropească florile. 

„Ce faci? îi strigă Pârvu speriat. Nu vezi că 
strici florile? Săracele de ele, au să-şi piardă a- 
cum frumoasele lor culori!” 

Pustnicul râse cu poftă şi-i spuse că florile, iar- 
ba, arborii, spicele de grâu şi tot ce este plantă 
nu pot trăi fără apă, tot aşa cum nu poate trăi 
şi omul. 

„Dar cine poate să Ie stropească pe toate? în- 
trebă Pârvu. Cine se urcă până la arborii din vâr- 
ful munţilor şi le duce apă?” 


1 


— „Ai să vezi numaideccât!” răspunse pustni- 
cul, privind cerul. 

In adevăr, nu trecu mult şi un nour negru se 
ivi deasupra muntelui. Indată începu să plouă, mai 
întâiu încet şi rar, după aceea foarte tare. Ploaia, 
pe care o vedea atunci pentru întâia oară, fu pen- 
tru Pârvu o nouă şi nespusă minune. 

„lată ce găsesc eu că e foarte bine! aaia el 
adăugând: Apa ce cade de sus te scuteşte de multă 
muncă. Şi cade aşa de frumos în mii şi mii de pi- 
cături, parcar curge dintr'o stropitoare. Dar cine 
a dus-o tocmai acolo sus? Şi cine a adus nourul 
încoace? Şi cum se face că el pluteşte liber şi nu 
cade în jos?” k 

— „In curând, vei afla şi aceasta”, îi zise pust- 
nicul. 

După puţin, ploaia încetă şi cerul se însenină din 
nou. Ziua aceea trecu foarte repede pentru Pârvu 
carenu se mai sătura ninunindu-se de lucrurile nouă 
pe cari le vedea. Pe înserate, se întoarseră dela 
păşunat şi caprele pustnicului, ceeace îi dete lui 
Pârvu nou prilej de mirare şi de bucurie. 

In” sfârşit, apuse şi soarele, pierind îndărătul 
munţilor. Văzând aceasta, Pârvu îu cuprins de o 
groază nespusă: „A căzut şi s'a stins lampa ce- 
rului, strigă el. Cu dânsa s'a dus şi toată bucuria 
noastră. Acum, dacă aprindem noi o lampă, ea nu 
ne va fi de nici un folos, căci nu va putea lumina 
toată întinderea a:easta.” 

Pustnicul Daniel îl linişti şi-i zise: „Fii fără 
grije, peste puţin vom merge să ne culcăm şi n'a- 
vem nevoe de lumină, ca să dormim. Dar câni ne 
vom scula din somn, soarele va răsări din nou în 
partea cealaltă a munţilor. Aşa îşi face el drumul 
său în cerc, fără să se oprească o clipă. Şi aşa 
luminează şi încălzeşte tot pămâniul.” 

(Va urma]. 


— DOC 0 200 —— 


INERTE 


Am mâncat în a mea viață 

Fel de fel de ciocolate 

Dar m'am convins că „SUCHARD” 
Le întrece azi pe toate. . 


Copii buni şi silitori! 

Cel mai frumos cadou es'e un 
ceasornic! Rugați parinţii voştri 
să vă cumpere un ceasornic de 
mână brâţară sau de buzunar, ef- 
tin şi frumos cu mersul garantat 
în scris 3 ani, de la 


Ceasornicăria PAX 


din Calea Griviței No. 107, unde se 
găsesc şi instrumente muzicale. 


PAG. 12. 


DIMINEAȚA COPIILOR 


S 1- 


7 
h 


ra odată o țară minunat de frumoasă, în 
Ae care nu se pomenea nici frig nici zăpadă; 
IS zilele erau vecinic pline de soare şi pomii 
totdeauna încărcați de flori şi fructe. Peste 
această fericită ţară domnea un împărat 
foarte tânăr, numit Bogdan, care asculta cu sfin- 
tenie de sfatul sfetnicilor săi ce erau toți oameni 
încărunțiți în slujbele ţărei. 

Intr'o zi aceştia veniră la împărat şi îi spuseră că 
deoarece el a împlinit douăzeci de ani, ar trebui 
să se gândească la însurătoare, că o ţară aşa de 
frumoasă e păcat să nu aibă o stăpână tânără şi 
bună, care să le înveselească şi lor bătrâneţele cu 
bucuria ei. Bogdan le promise, şi de data asta, 
că va asculta de sfatul lor; dar cum el vroia o 
mireasă după gustul său, părăsi într'o zi ţara şi 
plecă să aducă o împărăteasă cum nu mai fusese sub 
soare. 

Mergând el astfel, fără să ştie încotro, ajunse 
la marginea unui lac, în care apa era aşă de limpede 
şi strălucitoare, încât ai fi zis că era numai diamant 
topit. Tânărul împărat se gândi să se scalde în 
apa acestui lac, ca să se mai răcorească de arşiţa 
soarelui. Descălecă şi se apropie de mal, dar îndată 
apa strălucitoare a lacului îi luă vederile, îl ameţi 
şi împăratul căzu în această apă, care răspândea 
un miros atât de dulce, încât, ameţit din ce în ce 
mai mult, simţea că nu mai poate rămâne treaz şi 
sar fi înecat dacă tocmai atunci mar fi venit în 
ajutorul său, două flori uriaşe ce îi sburau deasupra 
capului. Florile întinseră tulpinele lor spre împărat, 
care se agăţă de ele, lăsându-se târit de florile, cari, 
în loc să-l scoată la mal, îl duceau tot spre mijlocul 
lacului. 

Impăratul era mirat şi fermecat cu totul de ceeace 
se petrecea cu dânsul şi se lăsă condus şi nu se 
mai sătura admirând albeaţa strălucitoare a celor 
două flori, cari erau un criz şi un mușețel. Dar 
îndată zări o insulă care nu se putea vedea dela mar- 
ginea lacului. In această insulă domnea  vecinic 
primăvara. Arborii erau totdeauna în floare şi pă- 
reau buchete uriaşe de flori albe, căci, lucru curios, 
în această fermecătoare insulă toate florile erau albe, 
chiar şi trandafirii. In mijlocul acestui ţinut în- 
florit, se ridica măreț un palat din marmoră albă. 

Crinul şi muşeţelul duseră pe Bogdan în această 
insulă şi îl lăsară acolo; atunci el desmeticindu-se 


din METT de care era cuprins, văzu că apa, 
care luneca pe dânsul în boabe de diamant, nu-l 
udase deloc. In acel moment auzi paşi uşori ce se 
apropiau în foşnet de mătase şi zăngănit de aur. 
Din ce în ce mai mirat Bogdan ridică în sus capul 
şi atunci văzu o apariţie minunată. La vederea a- 
ceasta, scoase un strigăt de mirare şi bucurie, căci 
în faţa sa stetea cea mai frumoasă prinţesă, aceeă 
pe care el o visa să-i fie soţie şi împărăteasă 
peste ţara lui. Era toată îmbrăcată în alb; iar florile 
din insulă o chemau Prințesa Albișor, şi ea singură 
domnea peste această insulă fermecată. Tânăra prin- 


țesă, care nu mai văzuse încă haine colorate, rămase 
încântată la vederea lui Bogdan şi fu cuprinsă de 
adevărată bucurie, gândindu-se că de-acum nu va 
mai fi singură şi nu se va mai plictisi în insula 
ei. Ii vorbi tânărului împărat atât de gingaş şi 
atât de dulce, încât acesta nu se mai putea mişca din 
loc de atâta bucurie, de atâta fericire. 

Dar în acel moment un şuerat de mânie veni 
să turbure liniştea locului şi a întregei insule, Bog- 
dan se întoarse şi zări apropiindu-se încet pe apă 
un car de argint tras de două lebede măreţe. In 
acest car stătea cu mândrie un cavaler, îmbrăcat 
în zale strălucitoare, cu înfăţişarea nobilă şi mândră. 

Cu privirea plină de dispreţ şi cu vocea mâniată, 
cavalerul se adresă lui Bogdan zicându-i: „Sunt 


DIMINEAŢA COPIILOR 


regele lebedelor, şi prin datina cea veche şi 
legile lăsate de strămoşi, prinţesa Albişor este lo- 
godnica mea încă de când ne-am născut. Iţi porun- 
cesc, deci, ţie străin îndrăzneţ cu haine bălţate, 
s'o ştergi pe loc de-aici sau de unde nu, păzeşte-te 
de mânia mea”. 

— „Prin legea sufletului meu”, răspunse Bog- 
dan, „iubesc pe prinţesa Albişor şi ea este logodnica 
visurilor mele. Dar pentrucă prinţesa te vrea pe tine 
în locul meu, eu voi pieri din faţa voastră, în 
fundul acestui lac argintiu,” Şi Bogdan păşi spre 
apa limpede; dar prinţesa Albişor îl reţinu cu teamă 
şi îi spuse: „Principe străin, linişteşte-te, eu n'am 
iubit pe regele lebedelor.” 

Cavalerul -auzind aceste cuvinte, strigă: 

„Asta e nemaipomenit!” Şi orbit de mânie, trase 
sabia de diamant şi sări din luntrea sa, spre marea 
mirare a prinţesei, care nu-l mai văzuse niciodată 
afară din carul său. Şi ea înţelese atunci pentruce 
el nu se arăta niciodată altfel. Intr'adevăr regele 
lebedelor, atât de măreț pe tronul său plutitor, 
pierdea pe pământ tot aerul său mândru, căci 
avea nişte picioare atât de curioase, atât de 
pocite, încât văzându-l nu te puteai ţine de râs. 
In loc de degete la picioare, avea nişte ghiare 
mari (de vultur. Chiar micile flori albe cântau în 
batjocură: 


„Ah drăguțe surioare, 
„Ce mai ghiare la picioare, 
„Hi, hi, hi! 

„Dacă mai stă mult pe-aci, 
De-atâta râs, vai, vom muri, 
„Hi, hi, hi” 


Regele lebedelor se opri necăjit, blestemând miş- 
carea de mânie care l-a împins să-şi arate picioarele 
pocite. Şi văzând pe prințesa Albişor, care se silea 
să nu râdă uitându-se la el, înţelese că deacum totul 
se sfârşia şi că niciodată prinţesa nu-l va putea 
iubi. Atunci el se urcă din nou în corabia sa, 
fără să se mai uite la Bogdan, care trăgând sabia, 
îi zise: „Sunt gata să mă lupt cu oricine pentru 
prinţesa Albişor!” 

— „Da”, mormăi regele lebedelor depărtându-se, 
„prinţesa te iubeşte şi te va lua în căsătorie; dar 
îi va părea rău numaidecât că a disprețuit pe regele 
lebedelor, când va vedea ce va deveni regatul mi- 
relui său.” 

Regele lebedelor, spre a se răsbuna, începu să 
înveţe magia neagră după o carte fermecată. Intr'o 
zi, când cunoştea îndeajuns secretul acela negru, 
luă cartea şi răsfoind-o,-pronunţă de trei ori acest 
cuvânt curios: „Crau, crau, crau!’ Indată armura 
de argint a regelui lebedelor se acoperi cu pene 
negre; iar braţele sale deveniră două aripi mari şi 
întunecoase. In acelaş timp, toată armata sa de 
lebede se: prefăcu într'un cârd de corbi cobitori. 


(Sfârşitul în numărul viitor) 


Prelucrare de Danila 


se mai puteau număra. Copilaşii îl cunoşteau 
bine şi toamna, treceau adesea, de mai multe 
ori pe zi, prin faţa grădinei în care creştea. 

Să nu credeţi însă că intrau în grădină, se 
căţărau în pom, îşi umpleau buzunarele şi pe urmă 
fugeau, de teamă să nu-i prindă. N'ai ghicit. 

Ascultaţi puţin: când copiii treceau pe lângă gră- 
dină, vedeau că cineva îi pândeşte de departe. Era 
un bătrân în papuci şi cu şapcă în cap, care le 
zâmbea îndată ce se apropiau. 

Când vedea vre-un ştrengar apropiindu-se, ii 
făcea semn şi-i zicea: „Vrei o pară? Hai, întinde 
mâna!” 

Copilul spunea da şi bunicul îi dădea două pere, îi 
dădea trei, îi dădea patru şi văzându-l că râde, 
era mulţmit şi el. 

Apoi când, la rându-i, trecea vr'o fetiţă spunân- 
du-i drăgălaş „bună-ziua”, moşneagul răspundea: 

„Spune, micuţo, vrei o pară? Fetiţa spunea da 
şi întindea mâna. Dar moşul îi dădea una, îi dădea 


ra un păr frumos, măreț. Dădea pere aurite, 
= mari şi dulci, dădea atâtea pere că nici nu 


PAG. 11.0000000Â00900000000000Â0000000Â000oo..oooo DIMINEAȚA COPIILOR 


două, îi dădea trei, îi dădea patru şi văzând-o 
că râde, era mulţumit şi el. 

Astfel îi dăruia el în fiecare zi, şi băeţii şi 
fetele care-l cunoşteau, se bucurau când venea 
toamna. 

Trecea şi toamna trecea şi iarna, se făcea ptimă- 
vară, venea vara, şi atunci copiii se gândeau la 
perele mioşului, care, ca şi ei, nu le uita. 

Ani de-arândul, şi încă mulţi ani, dădea două, 
dădea patru, nai multe încă, atât câte avea. 

Dar veni o zi — era o zi de toamnă — când 
copiii trecură dimineaţa, trecură la prânz, trecură 
pe înserate, fără să vadă pe nimeni. Moşneagul 
murise... 

Simţindu-se bolnav, zisese: 

„Inainte de a muri, promite-mi că, atunci când 
mă vei îngropa, îmi vei pune în groapă fructul 
care îmi place. 

Fiul ridicase din umeri, dar promisese. Va fi 
o pară mai puţin, ceeace nu era cine ştie ce pagubă, 
mai ales că părul era plin de tructe. După moartea 
bătrânului le va vinde pe toate, la târg. 

Dar toți copiii plânseră. „Cine ne va mai răzgâia 


acum, cine ne va mai ospăta, dacă a murit bunul 
bătrân pe care-l iubeam cu toţii pentrucă şi el ne 
iubea?” 

Aveau dreptate, sărmanii micuţi, să-şi plângă 
prietenul pe care-l pierduseră, căci fiul cel rău 
care rămăsese le-ar fi lăsat mai bine să se strice — 
perele din păr, decât să dea vre-una. 

Dar când copiii se duceau la cimitir, nu uitau 
pe bunul moşneag, şi-i aduceau câteodată flori. 

Doi, trei ani mai târziu răsări un păr mic, care 
creştea singur, ieşind din mormântul bunului bătrân. 

Şi anii trecură... Pomul s'a făcut mare şi stufos. 
Are pere care se mănâncă toamna şi toţi copiii 
prinseră repede de veste. 

Şi când trece vr'un băeţaş îmbufnat, pomul îi 
şopieşte: 

„Vrei o pară? Poţi s'o culegi!” 

Dacă e o fată, pomul pare că-i zice: 

„Vrei o pară? N'ai decât să alegi!” 

Sunt cuvintele bunului bătrân care-i iubea pe toţi 


şi pe care toţi îl iubeau. 
Danlsla 


GLUME 


IV 3) 


— Nu dragă, na murit dar nici departe ma 
fost. 

— Dar ce a făcut, mamå? 

— Ce să facă? Alexandru, ċând vede aşa, se 
speřie şi el, sare din pat, s'apucă să-l frece, să-l 
ude cu apă, să-i vorbească, să-i facă şi el ce poate 
că doar să-l deştepte să-şi vină în simţire. Se 
duce apoi de bate pe la uşi, pe la ferestre, pe la 
ceilalţi şi pe la bucătărie la servitori. Ii face ceai, 
îi încălzeşte cărămizi şi de-abia peste vre-un ceas 
reuşesc să-l facă să se deştepte şi să înceapă a 
vorb.i 

— Şi ce spunea când s'a deşteptat? 

— Ce să spună? Nu prea avea gust de spus. Se 
uita îngrijorat şi speriat şi în:reba: Unde e mortul? 

— Care mort, mamă? 

— Păi, uite ce. Când era Alexandru lângă dân- 
sul în pat, el credea că Alexandru e un mort, 
mortul acela al cui era scheletul şi acum, când nu 
mai vedea nimic în pat, întreba unde e mortul. 

— Pe urmă ce-a făcut? 

— Păi nu ştiu ce-a mai făcut, dar socot că 
gust de speriat pe alţii nu i-a mai venit. 

— Dar eu, mamă, ziceam s'o speriem pe mama 
Sultana numai niţel, în glumă. 


43 Vezi n-rul 153. 


CU SPERIAT 


de Th. D. Speranţia 


— Nu, dragă, nici niţel, nici în glumă. Colegul 
lui Alexandru tot glumă a voit să facă şi când 
colo din glumă a eşit că se putea să-l omoare. 

— Ei bine, dar ei prea se întreceau. Unul a 
pus scheletul în pat. Celalt s'a făcut mort!... 

— Nu. Alexandru nu s'a făcut mort, colegul său 
şi-a închipuit aşa. Oricum au fost însă, lucru- 
rile s'au întâmplat mai rău decât s'au aşteptat ei. 
Nu e bine de umblat cu speriatul pentrucă nu ştii 
la ce poate să ajungă. 

— Mai ştii vr'o poveste de asta, mamă? 

— Dar asta nu e o poveste, e întâmplare ade- 
vărată. 

— Bine, mai spune vr'o întâmplare de asta. Mai 
ştii? 

— O! câte sunt! Dar n'am timp. Am treabă. 

— Numai una, mamă, tot cu speriat. 

— Ei, tot cu speriat asculiă încă o întâmplare. 

— Tot cu Nenea Doctorul? 

— Nu, o întâmplare care o ştiu de când eram 
mică. 

Ionel îşi aruncă îndată ochii pe dânsul în jos, 
parcă să-şi facă socoteală cât e de mare. Apoi 
se aşează pe-un scaun în faţa mamei şi priveşte 
ţintă la ea. 

Mama începe: . 

— La noi la biserică, la ţară, erau trei dascăli, 
unul chior de-un ochiu, unul şchiop de-un picior 


daia 


DIMINEAȚA COPIILOR 9000000oooooe000oooooooooooooooooooooooooooe PAG. 15. 


și celalt nici şchiop nici chior, şi lung şi prost. 

— Dar ce frumos începe povestea asta, mamă. 
Şi cum îi chemau pe dascăli? 

— Apoi, pe cel chior, Dascălul Vasile, pe cel 
şchiop, Dascălul Dumitru; iar pe cel lung, Mano- 
lache al Preotesei. Tot lui îi mai ziceau şi Prostul 
mamei Preotesei. 

— Ce frumos! 

— Ei, din ăştia, Dascălul Vasile sau Dascălul 
chiorul era mai vioiu, mai neastâmpărat, mai hăr- 
ţăgos şi nu numai că se certa mereu cu ceilalţi, 
dar şi umbla într'una să-i sperie. Mai ales pe bie- 
tul Manolache al Preotesei, ori Manolei — cum 
îi mai ziceau, îl speria mai în toate zilele. 

— Cum îl speria, mamă? 

— Cum! De obiceiu se lua după dânsul, mai 
vârtos seara; se dădea după spatele lui şi făcea: 
ham, ham, ham! lătra ca câinii, şi când lătra îl 
şi apuca cu-mâna de picior, de pantaloni ori de 
haină. 

— Şi el se speria? 

— Da. Se vede că se speria. De multe ori s'a 
întâmplat ca scăpat ce-avea în mână, sticla ori 
cana cu care aducea vin ori rachiu de la cârciumă. 

— "Şi se vărsa sticla? 

— Ba se şi strica. Altădată se izbea în el, altă 
dată îi sărea în spate... 

— Dar lui Dascălul Șchiopul ce-i făcea? 

— Tot aşa, fel de fel. 

Uite, de pildă. Odată chiorul găseşte la 
un franţuz vânător un lup împăiat, adică o piele 
de lup umplută cu pae şi făcută aşa de credeai 
că-i lup. la dela franţuz lupul ăsta împăiat şi în- 
tr'o dimineaţă, dimineaţă tare, iarna când se face 
ziuă târziu şi când popa se duce la biserică încă 
pe întuneric, el se duce cu lupul la biserică. El ştia 
că la biserică trebue să fie Dascălul Dumitru. 

—  Şchiopul? 

— Da. Șchiopul. 

— Se duce la biserică, deschide încetişor uşa şi 
intră înăuntru. 

Inăuntru lumină puţină, d'abia se vedea. Arde 
o singură candelă la Maica Demnului şi o biată 
lumânărică; iar Dascălul Dumitru cu altă lumâ- 
nărică subţire citeşte cu glas tărişor şi liniştit la 
strana stângă. . 

Când vede aşa Dascălul Chioru stă o bucată de 
timp pe după uşă, apoi când i-se pare lui că n'o 
să-l vadă Dascălul Dumitru, ia lupul şi se duce 
de-l pune cam în mijlocul bisericii, iară el se dă 
îndărăt după uşă. 

Dascălul Dumitru citeşte cât citeşte, apoi se duce 
în altar să vază de foc, că aţâţase ceva foc să 
aibă cărbuni pentru cadelniţa. 

“Vede el de foc în altar şi se întoarce îndărăt 
in biserică. 

„Dar când deschide uşa să iasă din altar dă cu 
ochii de lup. - == 


Când dă cu ochii de lup, se trage repede înapoi 
în altar şi țţinâni uşa d'abia crăpată, se uită spre 
mijlocul bisericii. 

— Un câine? In biserică? se întreabă el în gând. 
Câine ori lup? Ba chiar lup. 

E chiar lup se gândeşte el, doar a văzut lup 
de atâtea ori. Da de unde lup în biserică?! Să 
îi intrat aşa din întâmplare? Dar nu s'a mai au- 
zit să intre lup în biserică. Lupul nu intră nici în 
casă. Lupul e şiret şi pe cât cred e şi fricos. Nu 
se bagă pe unde sunt oameni ori pe unde pot 
să fie. 

(Sfârşitul în n-rul viitor). 


DE VORBĂ CU CITITORII 


Manoela-Loco. — Puteţi veni Vineri după amiazi, orele 
5—6 la Redacţie. 

Pav. Nem.-Făgăraş. — Ne ceri să publicăm din nu- 
velele lui Gane şi din „Mihai Viteazul” de Bălcescu. 
Dar nuvelele lui Gane sunt aşa de lungi, că una sin- 
gură ne-ar ocupa toată revista, iar „Mihaiu Viteazul” 
de Bălcescu este un volum mare de câteva/sute de 
agini. Vezi, aşa dar, că nu e cu putinţă să te satis- 
acem. 

Nat. Hang.-Buzău. — Cu mulţumiri pentru felicitările 
d-tale şi cu urări de sănătate, îţi facem cunoscut că nu 
ne-am publicat portretul, pentru că nu e bine să ne facem 
reclamă personală, dar că vom îndepiini dorinţa expri- 
mată cu atâta drăgălăşenie de d-ta şi de mai mulți ci- 
titori cu ocaziunea cărţii ce vom publica în curând. Măr- 
turisim însă că ne cam vine peste mână. 

V. V. Ung.-Loco. — Regretăm din suflet că nu-ţi putem 
publica drăguţa poezie şi caricatura. Motivul este că 
trimis-o prea târziu. In ziua în care s'a primit, n- 
de Anul Nou era şi pus în vânzare. Bucăţile pentru 
n-rele speciale trebue trimise cel puţin cu o lună mai 


ainte. 

Al. Mel.-Tătăreşti. — Reviste de literatură avem, slavă 
Domnului, prea multe, iar cei ce scriu la dânsele, le cu- 
nosc foarte bine. Să nu crezi însă că dacă o bucată: 
nu e potrivită pentru o revistă de copii, îseamnă că e 
neapărat bună pentru o revistă literară. Trebue ca 
bucata să fie frumoasă, reuşită din toate punctele de 
vedere, iar ca să poţi face astfel de bucăţi, se cere şi 
talent şi cultură şi experienţă. Desigur, un elev de 
clasele primare sau chiar de cursul inferior nu va izbuti 
lesne să scrie bucăţi, cari să fie primite şi pubiicate de 
revistele literare. 

Paul Gh.-Horocea. — Nu cumva d-ta nu ştii ce înseam- 
nä cuvântul „original?” Ne trimţi versuri, glume, ghi- 
citori, toate copiate şi spui că sunt „originale” de d-ta! 
Se zice de o bucată că este originală, atunci când e fă- 
cută din mintea ta, nu când e copiată din cărţi sau re- 
viste. 

C. Sat.-Loco. — De unde ai găsii d-ta „originalul” po- 
vetei dela Românii din Moravia, ca să faci o „preiucrare” 
după dânsa? De altfel, aşa cum e redactată, lasă de 
dorit. De aceea, te rugăm nu-ţi mai da osteneala să 
ne trimiţi urmarea. Avem noi înşine la redacţie o co.ecţie 
destul de bogată din aceste poveşti. 

S. Nic.-Craiova. — Cele mai multe din ghicitorile tri- 
mise de d-ta au fost pubiicate. Apoi n'at citit ce amf 
scris de nenumărate ori că nu e deajuns să scrii „trimise”, 
ci trebue să spui şi de unde le-ai luat. . 

a 


CONCURSUL LUNAR No. 15 


de Rotică . 
de |. P.-Focșani 


La acest nou concurs oferim următoarele 5 premii: 
PREMIUL |. — Un abonament gratuit pe un an la „Dim. Copiilor.“ 
PREMIUL II. — Un plic mărci pentru colecţii (în val. de lel 120, 

oferit de Mărăcineanu & Kreiss, Câmpina, str. L. Catargiu 1. 
PREMIUL Ill. — Idem, idem în valoare de lel 80. 

PREMIUL IV. — Un abonament gratuit pe timp de 6 luni la 
„Dimineaţa Copilior'*. 

PREMIUL V. — Un volum „Ca să mal râdem“ şi un volum 

broşat „,Diminsata Copiilor“. 


+? 
lată jocurile: 
1) Joc cifrat de T. M. Pitești 
1 
12345 6 nume masculin 
2 3 6 7 munte în Asia 
8 369 iuțeală de animal 
310 7 râu în Europa 
10 3 11 indicarea timpului 
9 212 4 la munte 
10 45 6 7 apă mare 
12 2:7 E tabr. vinului 
2 7 6 13 2 4 dușman 
8 14 7 la război 
2 Dola No. 1—2 personaj inalt în bisərică, 
; 3) Joc muzical 
d 2203332833 Nume de compozitor german 
RAM: Îi) d că zi onez 
anan aA » german 
nnpnanaga nun E È A 
Baa RL] A „ Italian 
Bpapuasannns german 


2 Desa 1—2- nume de compozitor german. 


| CUPON PENTRU CONCURS |5 


2) Proverb ascuns 


Unindu-se aceste silabe 
RIL) veţi afla un cunoscut pro- 
verb românesc. 


4) Carte de vizită magică 


FRIDA T. AGLACO 


Schimbându-se ordinea literilor se va găsi funcțiunea ce 
ocupă scosi domnişoară. 


Rugăm pe deslegători a trimite deslegările la re- 
dacţie CEL MAI TÂRZIU după 20 zile de la apariția 
revistei, cunoscând că deslegările sosite după a- 
cest timp nu vor fi luate în seamă. 

Rugăm pe cititori ca odată cu deslegările să tri- 
meaiă şi CUPONUL DE CONCURS No. 15, care se 


găsește în pag. 16-a jos. 
peusununnsunN 


CEL MAI FRUMOS CADOU INSTRUCTIV 
ŞI INTERESANT DE SĂRBĂTORI ESTE 


UN APARAT CINEMATOGRAFIC 


MIŞCĂTOR DE CASĂ 


Acest aparat poate fi pus in mişcare de orice persoană. 

Preţ de reclamă cu un film mişcător, 
3 clişee şi modul de întrebuințare 

Expediem în toată ţara, contra lei 40 acont, 
poştal sau scrisoare recomandată ; 


Depozit de Cinematografe B. Kestenband 


Calea Rahovei, 29. — București 


NB. Expedierea se excută în 24 ore dela primirea acontului. 
Pentru aparate mai mari cereţi oferte speciale. - 
„78 LDR PI ETE E 


Lei 280 


prin Mandat 
rest ramburs la 


am 


Atelierele „ADEVERUL“ S, A. 


vaa kN 


REVISTA SAPTAMANALA 
Director N. BATZARIA 


„Mai încet, căluțule, că mă trântești!“ PREŢUL 5 LEI 


gmane men em oa tammani m = e 


- Însemnări de cuvinte, 


Răspundem aci la diferite întdrebări puse de ci- 
titorul nostru Riz. Cor. dela Cavarna. 

Cuvântul „destin”. Ca substantiv, cuvântul ace- 
sta, care e de origină latină, înseamnă mai întâiu 
soarta jiecăruia dintre noi. 

In mitologia veche Destinul era socotit ca o zei- 
tate oarbă, care regula de mai înainte soarta oa- 
menilor şi care soartă nu era chip să fie schimbată. 

Cuvinte radicale. In gramatică. cuvinte radicale 
sunt acele cuvinte dela cari se formează celelalte. In 
scriere, prin „cuvinte radicale” se înţeleg, în ge- 
nere, termenii tehnici, expresiuni înalte, pretenţi- 
oase sau ne-logizme. 

Cât despre întrebările aceluiaş cititor, privitoare 

la mai mulţi zei greci, despre aceşti zei harnica 
noastră colaboratoare Daniela dă aproape regulat 
lămuriri în articole speciale. Răbdare, deci, că le 
va veni tutulor zeilor rândul. 
- Nu răspundem de asemenea, la intrebarea pri- 
vitoare la proverbele latineşti, căci e prea mult 
pentru revista noastră ca să introducem şi Ô ru- 
brică de limba latină. 


Ce sunt „vignetele“ ? 


Răspundem cititorului nostru Grig. Nic. din Ca- 
pitală, care ne a pus întrebarea aceasta, că vignete 
(gne se citeşte ca în limba franceză) sunt desenele 
şi ilustrațiile mici ce se pun la începutul unzi pa- 
gini sau al unui articol. Bunăoară, un desen cu 
nişte copii cari suflă din tobă şi pe cari îl punem 
din când în când la „Dimineața Coșiilor” este o 
vignetă. Cât despre întrebările privitoare la filatelie, 
sfătuim pe cititorul nostru să se adreseze unei case 
speciale, care se ocupă cu filatelia, noi personal ne- 
pricepându-ne la aceasta. 


Scriitori de astăzi. 
Cititorul nostru Har. Tax. din Liteni ne cere să 


scriem la această rubrică despre scriitorii români 


de astăzi. E o cerere foarte greu de îndeplinit. 
Intâiu, pentrucă numărul acestor scriitori e mare 
şi al doilea, pentrucă nu e lesn2 să faci o alegere 
între dânşii. Scrii bine despre unul, se supără al- 
tul, că na fost lăudat în deajuns. Pe lângă a- 
ceasta, revista noastră nu e o foaie de critică lite- 
rară, ci o revistă care caută să fie cât mai plăcută 
pentru copii şi tineret. 


„Adventist“, „curent“, 


Răspundem cititorului nostru D. A. Ap. dela T.- 
Măgurele că adventiștii sunt o sectă protestantă, 
cari, între altele, țin ca zi de sărbătoare. Sâmbăta 
în loc de Duminica. i 

Cât despre cuvântul curent (cuvânt de origină 
laitnă), are mai multe însemnări. Aşa, când zicem 


„curent marin”, înţelegem mişcarea apei într'o di- 
recţie oarecare. Mai e „curent de aer” (vânt ce suflă 
necontenit); „luna curentă” (luna în care ne găsim); |. 
„preţ curent” (preţul general al mărfurilor la un 

moment dat); cont curent (registrul care arată cre- 
ditul- şi debitul dintre un bancher şi un client) etc. 


Sportul „foot-ball“, 


Cititorul nostru /os. Ach. dela Fincan ne scrie 
că e foarte. doritor să ştie cine a găsit (el scrie a 
inventat, dar e greşeală) sportul „foot-ball”. 

Ii răspundem că, în , jocurile mau un sin- 
gur autor. „Foot-ball-ul”, după cum îl arată şi nu- 
mele, este un joc englezesc. Cuvântul „foot” inseam- 
nă în limba engleză picior, iar ball înseamnă minge, 
adică joc cu mingea, jucându-se cu piciorul. 

Credem că această lămurire îi ajunge. 


Cititorului Alex. Roș. dela Hotin, 


Se poate ca să nu fi învăţat până acum la şcoală 
cum şi de către cine a fost răstignit Domnul nostru 
lisus Cristos, ca să ne ceri să-ţi explicăm la ru-- 
brica aceasta? Aşa ceva nu e de crezut. 

Iţi spunem, răspunzâni la alte întrebări ale d-tale, 
că una din cele mai vechi limbi scrise este limba 
sanscrită din India, că despre stelele călătoare am 
scris în „Almanahul Şcolarilor”. Aicea adăugăm că 
nu e vreo primejdie din pricina căderei lor. 

Iti mai spunem că pe vremea când a trăit pa- 
triarhul Noe pe pământ erau prea puţini oameni, 
aşa că naţiunile nu se formaseră încă. 


Sfârşitul lumei ? 
Micului nostru cititor Felm. Alb. din Capitală 


i-a spus cineva că pământul va pieri (scufundân- 


du-se?!) în anul 1979. 
Fie liniştit micul cititor, fiindcă tot ce i-s'a spus 
este o vorbă goală. Vor trece multe milioane de 
ani, până când oamenii cari vor trăi vremea 
aceea să înceapă a se gândi la peirea pământului. 
—— = + Z2———— 


Pe A+ 


Ge 
Q 


[i 


Ww 
) 


pp 
d 


PA 
q 


30 IANUARIE 1927 — Nr. 155 


O furnică 

Mititică 

Intr'o curte când umbla 

Şi mâncare-şi căuta, 

De o viespe îu zărită, 
Prinsă, biata, şi'nehițită. 
Dar nici viespea cea haină 
Nu scăpă, căci o găină 
Intro clipă o 'nştăcă 

Şi în burta-i-o aruncă 
Mult nu trece şi-şi arată 
Botul vulpea cea şireată, 
Pe găină cum zări, 
Repede o şi'nghiți. 

Pleacă vulpea mulţumită, 
Dar se vede urmărită 

De vecinu-i „domnu“ lup, 
Tare'n colţi şi slab la trup. 
Prinsă-i vulpea, sfâşiată 
Şi pe loc e şi mâncată 
Lupul bine nu sfârşeşte, 
Când pe dânsul îl zăreşte 
Leul-rege şi'mpărat, 


DIMINEATA 
COPIILOR 


REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA 
BUCUREȘTI. — Str. SARINDAK 9—11, — TELEFON 6/07 
ABONAMENTE: 1 AN 200 Liu 


$ LUNI 10 „ | IN STRAINATATE DUBLU 
Director: N. BATZARIA 


sepruducerea bucaâţi:or este strict interzise 
AAAA AAA AAAA AA AAA AAAA AAAA AA AAAA 


Ce-i flămând şi nemâncat, 
Drept la lupt se repezi, 
Pânr'spui cinci îl şi înghiți. 


Vine-acum un vânător, 
Care-i straşnic ochitor, 
Tragen leu, îl nimereşte 
Şi de zile îl sfârşeşte. 

„Să-l jupoi acum“, şi-a zis 
Dar când burta i-a deschis, 
Hop ! şi lupul a sărit, 

Chiar întreg şi neciuntit. 
Vrea să fugă — vânătorul 
Nu-l lăsă, ci cu p'ciorul 
Tare gâtu-i îi călcă, 
Dup'aceea se-apucă 

Să-l jupoaie, dar indat 
Burta când i-a spintecat, 
Sare vulpea drept din burtă — 
Bucuria-i este scurtă, — 
Vânătorul nu o lasă 

Ci de blana ei frumoasă 


UN NUMĂR 5 LEI 


Manuscrisele nepublicate -nu se înapolază 


[aaa aaa oros 


Jupuind-o mulțumit, 

Zice : „Bine-am nimerit !“ 
Ba o spintecă şi'ndată 
Găinuşa-acum se arată. 
Sp.ntecată-i şi gina, 
Sboară viespea cea haină, 
Dar istețul vânător 

A şi prins'o drept în sbor, 
A tăiat-o şi furnica, 
Harnica şi mititica, 

A eşit întreagă, vie, 

Şi grăeşte : „Bravo ție“, 
„Scump, viteze vânător, 
Că-mi fuseşi tu salvator !“ 


UVite-aşa chiar s'a'ntâmplat, 

Că furnica a scăpat 

Şi pân'astăzi că trăeşte, 

Tot muncind ea voiniceşte. 
MOȘULEȚ 


——— 00 RI ——— 


Poveste populară Prelucrare de Ali-Baba 


Qi şi eu povestea de mai jos, aşa cum mi-a 
S fost povestită mai de mult de o mătuşă a 
mea — fie-i ţărâna uşoară! 
Cică undeva departe se găseşte închisă 
între munţi păduroşi o vale unde florile nu 
se trec şi verdeaţa nu se veştejeşte nici vara nici 
iarna. 

In valea aceasta era pe vremuri o cetate vestită 
în care stăpânea însă un împărat rău la suflet 
şi straşnic de sgârcit. Impăratul acesta era mai 
ales fără milă față de săraci şi nevoiaşi, căci 
nu se îndura să le dea măcar o coaje de pâine 
uscată. 

In slujba acestui impărat se găsea însă, o fată 
— Sultănica pe nume — şi care era un adevărat 
înger de bunătate. Pe ascuns şi fără ştirea stă- 
pânului său, Sultănica lua în. toate zilele dela 
palat bucăţi de pâine şi de carne şi le împărțea 
la oamenii săraci. 

Intr'o zi, însă, împăratul îi eşi pe neaşteptate 
în drum, tocmai când Sultănica avea şorțul plin 
de pâine şi de mâncare. 

„Arată-mi numai decât ce ai în şorţ!” îi porunci 
el răstit. 

Neavând încotro, Sultănica desfăcu şorţul, când... 
să vezi minune: în şorţ nu erau decât flori! 

„Bine, zise împăratul potolit, credeam că duci 
ceva săracilor.” 

Dar îndată ce împăratul se îndepărtă, florile se 
prefăcură din nou în pâine şi mâncare şi Sultănica 
se grăbi să le dea săracilor, cari aşteptau flămânzi 
la poarta palatului. 

Intr'altă zi, pe când Sultănica se pregătea să 
facă pâine şi să o coacă, auzi că la biserică sunau 
clopotele, vestind începerea sfintei slujbe. 

„Mă repede”, îşi zise Sultănica, să mă închin la 
icoana Maicii Domnului dela biserică şi mă întorc 
tocmai când se încălzeşte bine cuptorul.” 


DIMINEAȚA COPIILOR 


Dar Sultănica se rugă aşa de mult la sfânta 
icoană, că seara o apucă la biserică. Când îşi dete 
seama, se sperie rău de tot, gândindu-se că a lăsat 
pâinea nefăcută. Tremurând şi plângând, voi să 
iasă din biserică, dar un glas din icoană o linişti zi- 
cându-i: „Fii fără teamă şi află că vei fi răsplătită 
pentru faptele tale şi pentru inima ta cea bună!” 

Intorcându-se la palat, Sultănica se aştepta să 
fie certată şi chiar bătută, când colo atât împăratul, 
cât şi împărăteasa o primiră foarte bine şi o lău- 
dară, zicându-i că nici odată ca în ziua aceea ea 
nu făcuse o pâine mai bună şi mai gustoasă. 

Sultănica îşi închipuia că îşi râd de dânsa. 
Află însă — şi nu se putea dumeri în nici un fel— 
că în toată vremea, cât stătuse ea la biserică, o 
fată care îi semăna ca două picături de apă, cop- 
sese pâinea şi făcuse toate trebile în locul ei. 


DIMINEAȚA COPIILORee0000000000000000000000000oooooeaooooeeoooe PAG. 5. 


Nu mult după aceasta, impăratul căzu bolnav de 
o boală, căruia nu-i puteau găsi leac toţi doc- 
torii şi vracii din împărăție. Se prăpădea văzând 
cu ochii şi dela o zi la alta se aştepta să moară. 

Cu toate că el era un om rău, Sultănica plângea 
şi se ruga de dimineaţă până seara pentru -sănă- 
tatea lui. Intr'o seară, după ce făcuse o rugăciune 
lungă, i-se arătă un înger, care îi dete un mănunchiu 
dintro iarbă cum nu creşte pe pământ şi-i zise: 
„Fiindcă ţii aşa de mult ca împăratul să se facă 
bine, să faci un ceaiu cu iarba“ aceasta şi să-i dai 
să bea dintr'însul.” 

Sultănica luă iarba, mulţumi îngerului şi se duse 
în fugă la bucătărie, ca să pregătească ceaiul. 

Porni apci cu ceaşca plină spre odaia în care 
era culcat împăratul. 

Insă paznicul: dela uşe nu numai că nu-i dete 
voe, ci o îmbrânci aşa de rău, că Sultănica scăpă 
ceaşca şi vărsă tot ceaiul. 

“Cu toate acestea, ea nu se lăsă de gândul de 
a-l face bine pe împărat. A doua zi, sculându-se 
mai de dimineaţă, fierse din nou iarba ce-i rămăsese 
şi pregăti o altă ceaşcă de ceaiu cu care porni 
iarăşi spre odaia împăratului. 


In drum vedea numai oameni cari plângeau şi 
ziceau: „Nu mai e nici o nădejde de scăpare, până 
diseară împăratul se și duce!” 


La uşe nu mai stătea acum paznicul cel răută- 
cios, care o alungase şi o îmbrâncise, ci un altul, 
care îi dete îndată drumul să intre la împărat. 

„Inalte stăpâne, grăi încet Sultănica mergând în 
vârful picioarelor, un înger îți trimite prin mine 
această băutură depe urma căreia te vei face iar 
bine.” 

Impăratul zâmbi trist şi luă cu o mână, care îi 
tremura, ceaşca de ceaiu. Dar îndată ce înghiți 
câteva picături, simţi că cineva îi ia boala dintr'insul. 
Mulţumit, o bău până la fund. Până a doua zi din 
boala lui nu rămase nizi urmă. 

Dar de atunci împăratul acela se schimbă cu 
desăvârşire. Din rău şi sgârcit, se făcu foarte bun şi 
foarte darnic. Porunci ca toţi săracii să vie în fiecare 
zi la palat şi să primească de acolo toate cele de 
trebuinţă. 

Cât despre Sultănica, ajunse şi ea foarte bine. 
Impăratul o socotea şi îngrija ca pe fiică-sa. Insă, 
aşa-i fusese scris Sultănicăi să moară tânără. A 
murit tocmai când împlinise vârsta de optsprezece 
ani. A fost plânsă de întregul popor şi mai ales 
de sărăcime pentru care ea era îngerul ocrotitor. 
Era o zi de Vineri, când a fost înmormântată la 
cimitirul dela biserică. 

De atunci au trecut ani mulţi. Cetatea în care 
a trăit ea a pierit că nu se mai vede astăzi nici 
o urmă dintr'insa. Tot ce a rămas e mormântul 
Sultănichi, şi clopotniţa bisericei. 

Şi în fiecare Vineri la amiazi clopotul sună 
singur, iar dangătul lui se aude departe, departe 
de tot. 


—— omk 


Intro cameră sunt 4 colţuri, în fiecare colţ o 
pisică, în faţa fiecărei pisici sunt alte 3 pisici, 
şi pe coada fiecăreia stă o pisică. Cât face cu totul? 

; (mmda) 


s... 
Am întâlnit o familie de purcei: unu, înaintea a 
doi, unu între doi şi unu după doi. Câţi purcei 


sunt? (7241) 
. .. 
Ce nu are nici carne, nici oase şi are cinci de- 
gete? 
(psnupw ) 


Din franțuzeşte de Micheline Delage 


„Cititori, citiţi 
„Haplea — Păţanii şi năzdrăvănii“ 


R 


PAG. 6. 


DIMINEAȚA COPIILOR 


POVESTEA EPURELUI 


fost odată un epure care-şi petrecea viaţa 
fugind; bâzâitul muştelor, foşnetul holdelor 
de grâu, îl înspăimântau şi sărmanul sărea 
pe câmpia nemărginită ca o minge. 

Era o câmpie dealungul căreia, vara, fre- 
mătau sub aripile vântului holdele de grâu şi lanurile 
de porumb. 

In zori, epurele privea cu bucurie cum se înalţă 
ciccârliile ca săgețile în văzduh... 

Incet, încet, soarele răsărea, invăluind pământul 
cu raze de foc. 

Dar tot în zori, oamenii veniau la muncă; pe 
drumurile prăfuite s'auzeau zgomcte de care, cântece, 
şi bietul epuraş fugea mai departe... 

* 


* * 

Intr'o seară ajunse pe ţărmul unei ape: valurile 
curgeau domol, şi-un murmur duios îi pătrunde 
în suflet. 

Işi aduse aminte de mama lui, pe care vânătorii 
o impuşcaseră într'o dimineață de toamnă... ; 

El a scăpat ca prin minune într'un mărăciniş 
des: a stat ascuns vre o câteva ceasuri până când 
vânătorii şi câinii s'au depărtat. 

Pe mama lui na mai întâlnit-o: dar aproape 
de cuibul lor drag, o pată de sânge proaspăt îl 
vestea că a rămas singur... 

Deatunci a rătăcit mereu pe dealuri, pe câmpii, 
prin mărăcini, genit de câini, alungat de vânători, 
veşnic cu frica în suflet... Ah! Era atât de trist 
în ncaptea aceasta şi bietul epure se gândea că 


nu are nici un mijloc de scăpare, că nu-şi poate 
spune nimănui necazul. 

Cum sta aşa, ingândurat, neştiind incotro să 
apuce, deodată un moş bătrân, cu barba albă, ca 
zăpada, cu ochii blânzi, se apropie de el... 

Vru să fugă, dar bătrânul îi mângâe fruntea 
zicându-i cu vocea plină de bunătate: 

— „Nu-ţi fie frică: îţi ştiu necazul. Cere-mi 
orice vrei şi te voi asculta.” 

Epurele povesti viaţa lui plină de suferinţe şi-i 
ceru cu lacrămi în ochi, să-l facă om, să fie bogat 
ca să poată lua apărarea neamului epuresc, atât 
de necăjit... 

Bătrânul făcu un semn deasupra apei şi dispăru. 

Ca prin farmec, epurele nostru se văzu rege, în- 
trun palat mare cu porţile verzi, cu odăi pline 
de oglinzi sclipitoare şi cu mese de aur la cari 
petreceau prinți învestmântaţi în haine scumpe... 

Stăpânea o ţară bogată: şedea pe un jilţ de 
argint iar pe cap purta o coroană de rubine... 

In fața lui se aplecau milioane de frunţi... Işi 
amintea de viaţa lui trecută ca de un vis urit... 

Simţea o deosebită mândrie, gândindu-se ca în- 
tro zi va da un ordin ca niciun epure să nu mai 
fie împuşcat... 

Dar viaţa în palat era dulce; mâncarea bună, 
somnul liniştit şi în curând îşi uită fraţii de su- 
ferinţă... i 

Intr'o zi luă parte la o vânătoare regală; ucise 
el singur vreo douăzeci de epuri, din cari bucătari 
semeţi, pregătiră un ospăț mare la palat... 

Trăia fericit... dar se vede că bunul Dumnezeu 
na lăsat ca fericirea să fie veşnică... 

In curând furtunile se abătură peste ţara lui... 

Supuşii se revoltară contra dărilor grele pe cari 
le pusese şi un popor învecinat îi declară războiu... 

„Şi tot aşa, într'o seară, când în jurul palatului 
se auzeau răcnetele celor ce voiau să intre înăuntru, 
epurele-rege, cu fața galbenă, plângea neştiind ce 
să facă... 

Se gândea la viaţa petrecută în mejlocul nea- 
mului epuresc unde nu se pomenea de răsboae şi 
se gândea că nu va mai putea fi niciodată epure... 

Svârli coroana; în momentul căderii, în faţa lui 
răsări moşneagul cu barba albă ca zăpada care 
îl întrebă: 

— „Ce doreşti? nu-ţi mai place să fii rege?” 

„„„.Şi epurele-rege, cu lacrimile în ochi, îl rugă să-l 
facă iar epure... 

Bătrânul privi zâmbind coroana asvârlită de rege 
şi făcu un semn cu mâna... 

Epurele se trezi pe câmpia frumoasă unde holdele 
plutesc sub razele soarelui, unde ciocârliile sboară 
ca săgețile spre cer! 

Const. Goran 


DIMINEAȚA COPIILO 


MOŞ 


AE 


6) Botezul Hăplinei 


Ce de lume, ce mulțime! 
Casă, curte, toate-s pline, 
Au venit din şapte sate 
La botezul dragei fine. 


Din Hăpleşti, din Prostileştii, 
Din Tâmpeni şi din Pârliţii, 
Din Blegeşti, Idioțenii, 

Din Guşaţi şi Necăjiţii. 


Imbrăcăm noi pe Hăplina, 
In mătăsuri şi dantele, 

Ea zâmbeşte mulţumită 

Şi ne face chiar bezele. 


Dar priviţi şi la cucoane 
Doamne, ce de toalete! 
Pân' acuma nu văzusem 
Cuconițe-aşa cochete. 


Dar mai dihai dintre toate - 
Este Frosa — e turbată 


Poartă "'n cap o pălărie 


Din Hăpleşti ce-i cumpărată 


Mare, largă, de ocupă 

Din odaie jumătate, 

Șapte păsări sunt pe dânsa, 
lară flori nenuinărate. 


Cât de rochia coanei Frosa, 
E de moda din Hăpleşti, 
Lungă, largă şi cu coadă, 
Să tot stai şi s'o priveşti. 


Ce necaz e pe cucoane ! 


Văd chiar cum Madam Blegel, 


Dă un ghiont şi zice : „Dragă, 
Vreau să am şi eu la fel !“ 


Şi porneşte-acum alaiul 
Spre biserica din sat, 

Corul nostru cântă 'ntr'una, 
Toate clopotele bat. 


Naşa Tanţi poartă'n brațe 
Pe Hăplina, lângă ea 

Eu la braţ cu coana Frosa, 
Haplea'n urmă-ne venea. 


Urechilă după dânsul, 
Ce frumos e 'mpodob.t! 
Hăplişor pe el călare 
Râde vesel, fericit. 


poi 


LA HĂPLEŞTI 


PAG. 7. 


se Cati i 


Ly 4 8. 


NE 


Pauea 


| 


Dar vedeți nenorocire ! 
Naşa Tanţi — nu Ştiu cum 
Hop! alunecă şi cade, 

Cade 'n groapa de pe drum. 


Țipă ea şi plânge fina, 

Noi ceilalți ne zăpăcim, 

Ne 'mpingem un pe altul — 
Mulţi 'n groapă nimerim. 


In sfârşit, scăpăm de-acolo, 
Port acum eu pe Hăplina, 
Care ţipă, m'asurzeşte —  - 
Glas puternic are fina. - 


Vite-aşa intrăm cu toții 
La biserică şi 'ndată 
Popa 'ncepe slujba mare 
Şi Hăplina-i botezată. 


Mai primeşte ş'alte nume 
Tanţi, Lili, Doina, Mia, 
Sanda, Fifi, Lulu, Gina, 
Manda, Nuşa, Cela, Lia. 


4 


(In n-rul. viitor „Marele ban- 


„„„chet dela Haplea“. 


Desene de W. BUSCH Localizare de MOŞ NAE 
7) Bătaia între căţei și copii 


aste, 


Mai apoi se bat cu pumnii, 
Cu gogoaşe se plesnesc, 
Dau pe haine, cap şi faţă, 
Peste tot se zugrăvesc. 


Merge lupta rea, cumplită, 
Cad, se scoală, nu se lasă, 
Până când aud părinţii 

Şi ies repede din casă. 


Vine Stroe şi cu băţul 

Pe ştrengari vrea ca să-i certe. 
Ţaţa Lina bună, blândă, 

Tot îl roagă, ca să-i ierte. 


N 


DIMINEAȚA COPIILOR 


Dar Nea Stroe nici n'ascultă, 
Băţu 'n sus a ridicat, 

Insă băţul în scufița 

Ţaţei Line a intrat. 


PAG. 9. 


la tigaia cu untură 

Și fierbinte cum era, 
a Negoiu se repede 

Şi în capu=i o trântea. 


Stan Negoiu ce priveşte 

Face haz şi-i bucuros 

„Ce tot râzi?“ îi strigă Stroe 
i cum este furios, 


ROMAN PENTRU TINERET (1%) 
11) Adevăratul răspuns la întrebările lui Pârvu. 


2) ârvu punea din nou o sumedenie de întrebări. 
e) Pustnicul Daniel, însă, nu-i răspundea şi 
a nu-i dădea dinadins lămuririle trebuincioase, 
ci căuta să-i aţâţe cât mai mult curiozitatea 

şi dorința de a şti. 
lar Pârvu întreba într'una: „Dar cine a -făcut 
ca soarele să umble fără întrerupere? Cine a făcut 
marca şi frumoasa boltă căreia îi zice cerul şi 
cine a zugrăvit-o într'un albastru aşa de frumos? 


Nu mai râde Stan Negoiu, . 
Ci se vaetă: „Aoleu! 
„„Proastă treabă, căci acuma 
Văd că am păţit-o eu!“ 
(Va urma). 


(Adaptare de N. BATZARIA) 


Cinc a pus atâta apă în stânci, în cât curge mereu 
şi nu se isprăveşte nici o dată? Cine cârmueşte 
mersul nourilor, ca să plutească aşa. liberi în văz- 
duh şi să stropească arborii, florile şi verdeaţa cu 
nenumărate picături strălucitoare? Cine a învăţat 
păsările să cânte, fără să aibă vreun flaut, cântece 
aşa de frumoase? Cine a pus florile şi arborii în 
grăunţe aşa de mici, ca să răsară din pământ la 
locul unde vroim noi, să acopere pământul în lung 
şi în lat cu un covor de verdeață şi de flori şi să ne 
dăruiască cu bunătăți aşa de preţioase? Cine a 


PAG. 10. 909eeeeeeeeteeeeeeevoeeeeeeeeeoeeoeeeoeeeeoe DIMINEAȚA COPIILOR 


orânduit toate acestea aşa de bine şi de frumos?” 

— „Care va să zică, îi intoarse vorba pustnicul 
Daniel, crezi că trebuie să fie cineva care a făcut 
frumoasele lucruri de cari te minunezi?” 

— „Nu mai încape îndoială că trebue să fie 
cineva, făcu Pârvu adăogând: Numai un om, care 
nu e în toate minţile, se poate îndoi de aşa ceva. 
O dată se prăbuşise o parte din peşteră şi tâlharii 
de acolo au muncit şi s'au căznit mult, ca să o 
dreagă şi să o sprijinească. Nu văd însă nici un 
stâlp, care să ţie marea şi frumoasa boltă cerească. 

Lampa noastră din peşteră nu se aprindea nici 
o dată singură şi ca să nu stăm în întunerec, 
trebuia să turnăm mereu într'insa uleiu proaspăt. 
De asemenea, trebuia să umplem mereu butoiul cu 
apă, altfel am fi murit de sete. Şi ştiu eu însumi 
cât este de greu să faci cu mâna o singură floare 
de hârtie. De aceea, imi dau seama că nu e cu 
putinţă ca tot ce vedem în jurul nostru să fie 
făcut de mână de om. Doresc însă foarte mult 
să ştiu cine este acela, care a făcut toate acestea?” 
- Pustnicul Daniel înţelese că Pârvu era acum bine 
„pătruns şi mişcat de măreţia, de frumuseţea, de 
înţeleapta alcătuire a universului, precum şi de 
mulţimea de bunătăţi ce privirile sale întâlnzau peste 
tot. Văzu, de asemenea, că Pârvu era stăpânit acum 
de o dorinţă arzătoare de a afla cine este marele 
binefăcător dela care pornesc toate acestea. De aceea 
socoti că a sosit ceasul să-i vorbească lui Pârvu 
despre Dumnezeu, despre atotputernicia,  înţelep- 
ciunea şi bunătatea lui Dumnezeu. 

Cuprins de un sentiment de cea mai adâncă sme- 
renie, cu glasul mişcat, cu ochii plni de lacrimi, 
pustnicul Daniel îi zise: „Pârvule, ai dreptate să 
spui că trebue să fie cineva mai presus de oameni, 
care a făcut tot ce vedem. Acest cineva, care a 
făcut toate lucrurile şi care a dat ormului viaţă; acest 
cineva, care este atotputernic, a toate ştiutor şi plin 
de bunătate, nu este altul decât Dumnezeu, Tatăl 
nostru din ceruri.” 

La auzul acestor cuvinte, Pârvu se simţi şi mai 
adânc mişcat de cum fusese în dimineaţa aceea, 
căna pentru întâia oară în viaţa sa văzuse soarele 
şi fusese năpădit de razele calde şi binetăcătoare 
ale soarelui. Ideia despre Dumnezeu îi pătrunse în 
suflet, luminându-l şi încălzindu-l şi făcând ca toate 
cele din jurul lui să-i apară într'o lumină mai 
frumoasă, mai prietenoasă. 

„Da, copilul meu, grăi mai departe pustnicul, 
Dumnezeu este Acela care a făcut tot ce vezi. 
El a făcut frumoasa boltă albastră, căreia îi zicem 
cerul. El a aprins soarele şi i-a regulat mersul, 
El face ca apa să izvorască din pământ şi să 
cadă din nouri. El aşterne la picioarele noastre 
frumosul şi împestriţatul covor de flori şi verdeață 
El a dat florilor coloarea şi mirosul lor plăcut. 
El face ca să crească din pământ pâinea cu care 


ne hrănim. El pune fructe de tot felul în ramurile 
arborilor. El a făcut arborele, care ne răcoreşte 
cu umbra şi ne încălzeşte cu lemnele sale. El a 
învăţat păsările să cânte. El a îmbrăcat mielul, 
care stă la picioarele tale, cu lâna din care sunt 
făcute hainele noastre Intr'un cuvânt, El a făcut 
tot ce vedem şi tot ce ochii noştri nu pot vedea. 
Şi cu toate că noi nu-L putem vedea, El însă 
ne vede, aude spusele noastre şi ne cunoaşte gân- 
durile. Cu dânsul putem sta în tot momentul de 
vorbă. El cârmueşte soarta noastră. Tot El te-a 
scăpat din peştera tâlharilor şi te-a adus la mine. 
El este binefăcătorul nostru cel mai mare, prietenul 
nostru cel mai bun şi tatăl, care ne iubeşte mai 
mult decât oricine.” 

Pârvu asculta cu cea mai mare atenţie, cu inima 
înduioşată şi nu-şi mai lua privirile dela pustnic. lar 
noaptea se lăsă, fără ca Pârvu să bage de seamă. 

Luna, care cu puţin mai înainte abia se zărea, se 
ivi acum în strălucirea ei cea mai curată, înconju- 
rată de nenumărate stele sclipitoare. Nici o frunză 
nu se mişca pe arbori şi în tot cuprinsul domnea o 
linişte impunătoare. Un sentiment nou,, necunoscut 
până atunci, sentimentul de cucernicie, de adora- 
ţiune, de apropiere de Dumnezeu se deşteptă în 
inima lui Pârvu. Bătrânul şi venerabilul pustnic 
întinse braţele, îşi îriireptă privirile spre cer şi 
îi spuse lui Pârvu să facă şi el la fel şi să repete 
cuvintele de rugăciune ce va auzi din gura sa. 
Era cea dintâiu rugăciune a lui Pârvu în viaţă. 

Bietului copil îi curgeau pe obraji lacrimile de re- 
cunoştiinţă că Dumnezeu, pe care el nu-L cunos- 
cuse până atunci, îi făcuse totuşi aşa mult bine. 

Când pustnicul Daniel a terminat rugăciunea, 
Pârvu a spus dela sine şi cuvintele următoare: 
„Iţi mai mulţumesc, bunule Dumnezeu, că m'ai 
scăpat din peştera întunecoasă a tâlharilor şi mai 
adus la omul acesta bun, care mi-a povestit despre 
Tine lucruri aşa de frumoase şi aducătoare de bu- 
curie. 

Pustnicul luă apoi pe Pârvu de mână şi-l duse la 
locuinţa sa. Ii făcu un aşternut din muşchiu moale, 
peste care întinse o pătură şi-l înveli cu haina sa. 

(Va urma). 

Stăpânul. — „Băete vezi, ce fac? 

Băiatul. — Văd, d-le, turnaţi apă în lapte. 

Stăpânul. — Nu-i adevărat! Torn lapte în apă. 
Dacă te ar întreba clienţii, de torn apă în lapte, 
poţi să juri cinstit că eu niciodată nu fac aşa ceva.” 

Trimit 9 P. Cebotorenco-Lipeani 


Mama — Ce faci acolo, Jenică? 
Jenică — Scriu o scrisoare lui Didi. 
Mama — Dar tu nici nu ştii să scrii. 
Jenică — Nu face nimic, nici Didi nu ştie să 
citească. 
Trimisă de M. Frenkel-Lono 


DIMINEAȚA COPIILOR 


BĂTRÂNUL FELINAR 


i 
| 


| 


fost odată un felinar bătrân care era trist, 
trist de tot, căci ştia că-l va aprinde pen- 
= tru cea din urmă oară. 


Aşteptând seara, voi să mai privească o- 


dată în jurul lui tot ceeace ştia: casa din: 


față, care îmbătrânise odată cu el, firma bărbierului 
care se legăna de-asupra uşei, felinarul nou care 
fusese aşezat mai zilele trecute peniru a înlocui pe 
bătrânul său tovarăş răsturnat de vânat. 

Şi apoi, la ora când copiii se întorc dela şcoală 
aşteptă ca de obiceiu pe ştrengarii ce încercau 
totdeauna să se caţăre pe stâlp. Unii, mai îndrăz- 
nGți şi mai dibaci decât alţii, reuşeau câteodată. 
El îi lăsa să facă ce vor, zicându-şi: „Dummne- 
zeule! dacă se întâmplă şi cad!” Dar astăzi, vă- 
zându-l atât de bătrân şi de şovăitor, nu îndrăz- 
niră să se avânte, şi sărmânul felinar se simţi mai 
bătrân, şi mai trist. 

Spre seară trecu nevasta lampagiuliii, care-l privi 
cu prietenie. Il cunoştea de atâta vreme! 

In cele din urmă apuse soarele, veni noaptea, 
veni şi lampagiul. Era bătrân, frânt în două, tre- 


PAG. 11. 


Prelucrare de Daniela 


murând. Erau atâţia ani de când făcea meseria 
aceasta! 

Ca de obiceiu, trase în jos lampa, ridică fitilul, 
aprinse cu grije. Apoi, cu aceleaşi mişcări poto- 
lite ridică la loc lampa şi, cu paşi obosiţi îşi văzu 
mai departe de drum, după ce aruncă o ultimă 
privire spre bătrânul său tovarăş care ardea acolo 
pentru cea din urmă oară. 

Când se făcu noapte cu desăvârşire, bătrânul 
felinar primi, can fie ce seară, vizita prietenilor. 

Vântul îi povesti ceace văzuse suflând prin pă- 
duri şi munţi, cum făcuse să se învârtească roţile 
unei mori, cum umflase pânzele unei corăbii. 

Incepu apoi să-i spună lucruri pe' care le socotea 
hazlii: în piaţă smulsese pălăria unui domn care 
alergase cel puţin zece minute înainte de a o prinde. 
O cucoană bătrână mergea în urma lui. Pentru a 
glumi, domnul vânt îi luă broboada din cap. Un 
băeţaş se juca cu smeul. Crac! răutăciosul pentru 
a-i juca o îfestă, rupse sfoara şi copilul se puse pe 
plâns. 

Dar putea să vorbească mult şi bine palavragiul 
vânt, căci nu era cine să-l asculte. Când eşti trist 
nu te gândeşti decât la supărările tale. 

Veni şi luna, dar ea nu vorbi, deşi ar fi avut 
multe de povestit. Când călă:oreşti ca ea, din ţară 
în ţară, vezi multe. Luna tăcea pentrucă ea în- 
țelegea că cei ce sunt supăraţi nu trebuiesc mân- 
gâiaţi prea curând. 

Câteva musculiţe veniră vesele şi începură să 
joace ca şi cum ar fi vrut să se răzbune pe acela 
care arsese aripile atâtor tovarăşe. 

Şi timpul trecu. Uleiul scăzu în lampă şi în zori 
felinarul se stinse încetişor. 

Se auziră paşi greoi. Un oarecine rezemă o scară 
de stâlp şi sărmanul felinar se simţi rău. Omul îl 
luă şi-l duse la primărie. 

Acolo, fu cercetat cu atenţie. 

„Ar trebui dus la fierăriile vechi”, zise unul din- 
tre consilieri. 3 

Sărmanul felinar se simțea pierdut când un bătrân 
cu ochii buni, cu barba albă, zise: 

„Dece să-l aruncăm? Poate să mai servească încă. 
Să-l dăm mai bine bătrânului lampagiu care se 
va retrage curând la pensie. Locueşte într'un beciu 
trist. O rază de lumină îl va înveseli puţin.” 

Auzind cuvintele acestea, bătrânul felinar ar fi 
plâns de fericire, dacă felinarele ar putea plânge. 

Fu dus îndată în noua sa locuinţă. Aşezat pe un 
scaun de lemn, la locul de onoare, părea mult mai 
mare; aproape frumos, aproape tânăr. 

Şi lampagiu cu nevasta îngrijiră ca pe un om 
pe acel ce-a fost ca şi tovarăşul întregei lor vieți. 


—— — DOE kn 


dai 


PAG. 12. 


X = N 


= ET 


ntr'o iarnă, se primblau prin pădure doi frați 
de cruce: Moş-Ger-Cu-Nasu-Roşu şi Moş- 
Ger-Cu-Nasu-Vânăt. 
Iată văd ei, că un țăran taie nişte lemne, 
iar tot pe-acolo un boer trece cu sania. 

Boeru-i îmbrăcat cum se cade — boereşte: şuba 
de urs, 'cuşma de vulpe, ciobotele de lup. Dar ţă- 
ranul, — ca ţăranii: un cojocel rupt şi nişte opinci. 

Atunci Moş-Ger-Cu-Nasu-Roşu îi spuse celuilalt: 
„l-ascuită, frate, hai să-i îngheţăm. Numai eu mi 
l-aş alcge pe ţăran, “că. pe boer nici nu-i chip 
să-l răzbeşti.” Dar Moş-Ger-Cu-Nasu-Vânăt îi răs- 
punde: „Ba eu chiar mi-l aleg pe boer, că sunt 
mai bătrân decât tine, şi ştiu ce ştiu.” S'au înţeles, 
au fluerat şi-au fugit. Iată se'ntâlnesc ei îndeseară. 
Moş-Ger-Cu-Nasu-Vânăt, — vesel, ca unul ce şi-a 
făcut treaba, iar Cel-Cu-Nasu-Roşu şchiopătând şi 
plin de vânătăi. 

„Da ce-ai păţit, măi frate?” 

— Lasă că ţi-oi spune. Povesteşte-mi dintăi tu, 
ce-ai făcut cu boerul tău? 

— la, ce să fac! Când m'am vârât sub şapcă, 
în şapcă şi în ciobote, când am început să-l pişc, — 
l-au dus în brațe în casă; aproape nici nu mai 
sufla. Ei, da tu?” 

— Ce, eu? bată-l Dumnezeu să-l bată de ţăran! 
M'am vârât eu în cojocul lui, am dat să-l pişc, da 
el nici nu băgă'n seamă. Şi tot dădea cu toporul, 
de curgeau şiroaie de pe dânsul. Eram să mă to- 
pesc de răul lui. 

- Pe urmă, văd că-şi scoate cojocul şi-l zvârle 


DIMINEAȚA COPIILOR 


pe zăpadă. Ei, atunci bucuria mea: cum era co-- 
jocelul plin de sudoare, îndată l-am îngheţat. 

Da ţăranul dracului, cum a văzut treaba asta, 
sa scărpinat în ceafă, ma ocărât bine, a luat un 
ciomag, şi când a 'nceput să dea în cojoc, mi-au 
pârâit oasele. Am vrut să fug — da de unde! 
Wam încâlcit aşa de tare în lână, că nu puteam 
să ies. Da el tot dă şi, incă, mă ocărăşte. 

Doamne, Dumnezeule! Mă sbăteam ca peştele pe 
plită. Când am scăpat din cojocul cel blăstemat, 
nu mai ştiam pe ce lume sunt. Am rupt-o la fugă 
şchiopătând şi abia, abia, mi-am venit în fire. 

— „Ei, vezi, măi frate! Tot mai bine am nimerit-o 
eu cu boerul, decât tu cu ţăranul.” 

Prelucrare din ruseşte de Olga Vrabie 
——— 0000 —— 

Eu mam niciuna, marinarul are una; tu n'ai 
niciuna, mama are două; Marin are una, mama mare 
are trei....? 


(«mu ogos) 
La rugăciune 


Nuțica. — (Rugându-se seara ca de obiceiu)... 
Şi mai fă, Doamne, ca Veneţia să fie capitala 
Italiei. 

Mama. — Dece numai decât Veneţia să fie ca- 
pitala Italiei?!, 

Nuțica. — Fiindcă aşa am scris la şcoală, la 
Geografie şi maşi vrea să mă fi înşelat. 

Trimise de Eugeniu Comănesou-Neholu (Buzău) 


DIMINEAŢA COPIILOR*00000.00oo0ooo0oooooooooooooooooooooooooooe PAG. 13. 


(Urmare şi sfârșit) 


„Urmaţi-mă”, zise regele lebedelor, care începu 
să sboare urmat de ceata sa de păsări negre. Ca 
vântul sburară atunci toţi corbii, îndreptându-se 
spre regatul împăratului Bogdan, unde câmpiile ro- 
ditoare străluciau de bogăţie. Atunci regele lebedelor 
şi al corbilor începu din nou să strige „Crau, crau, 
crau!” Şi îndată arborii se despuiară nu numai 
de flori şi fructe, dar şi de toate frunzele lor. Ei 
semănau acum cu nişte uriaşe stafii infricoşetoare, 
cu mii de braţe sucite şi negre. Câmpiile nu mai erau 
decât o grămadă de noroi negru şi clisos. Albas- 
trul de azur al cerului se pretăcu într'un cenuşiu 
închis şi plângător, cufundând tot regatul într'o 
întunecime tristă şi transformându-l într'o adevărată 
regiune a iadului. 

Oricine îşi poate închipui ce disperare cuprinse 
pe Bogdan, când sosi în ţara sa unde venea să 
vestească, cu bucuria în suflet, că prinţesa Albişor 
consmiţise să-i fie soţie. Ce trist sta el ziua toată 
privindu-şi ţara, pe care o lăsase în plină străe 
lucire de soare şi de flori şi pe care acum o găsia 
puistiită şi tristă, pregătită par'că de înmormântare, 
iar nu de nunta ce avea să fie. 

„Dumnezeule”, plângea el, „ce va zice prinţesa 
Albişor când va vedea înfricoşetoarea reşedinţă ce 
am să-i dau; ea care este obicinuită să trăiască 
în albeaţa strălucitoare a insulei vecinic înflorite. 
Nu va putea să trăiască aci şi va plânge desigur 
după regele lebedelor”. 

Intr'o zi, pe când tânărul împărat era mai trist 
şi mai amărit, unul din feciorii săi de casă numit 
Rândunel, se apropie de dânsul şi îi zise: 

„Doamne, pleacă fără teamă şi adă pe regina 
noastră. In regatul tău vor fi atâtea flori şi de o 
albeaţă aşa de strălucitoare, încât chiar insula în- 
florită a prinţesei Albişor va părea tristă pe lângă 
ţara în care va fi adusă.” 

— „Dar ce poţi tu să faci?” întrebă tânărul 
împărat. 

— „Lasă-mă să fac ce vreau şi ai încredere în 
mine”, zise Rândunel. Glasul lui era atât de sigur, 
încât Bogdan se lăsă convins de el şi plecă să-şi 
aducă mireasa. Atunci Rândunel luă foarfecile sale 
de aur şi strigă: „Cirip, cirip, cirip!” Pe loc sosi un 
cârd de vrăbii şi micul Rândunel le zise aşa: „„Dră- 
guţe vrăbiuţe, eu sunt fratele vostru bun, micul 


Cü- 


Rândunel şi viu să vă rog pe voi, surioarele mele 
dragi, să mă ridicați cu aripile voastre până la 
barba înflorită a împăratului Omă”. 

— „Cirip, cirip”, făcură micile vrăbiuţe. 

Atunci Rândunel se aşeză în pălăria sa şi vră- 
biuţele îl ridicară în aer până la muntele înalt 
unde domnia împăratul Omăt, care nu se putea 
mişca din loc, căci picioarele îi erau de ghiaţă. 
Acest bătrân stăpânitor avea o barbă uriaşe care, 
lucru foarte curios, era formată din mii şi mii 
de floricele foarte mici, cu forme ciudate şi gingaşe. 

„Prea mărite împărate”, zise Rândunel cu îndrăz- 
neală, „sunt feciorul de casă al frumoasei zâne Pri- 
măvara, care m'a trimis să-ţi spun că vrea să te 
ia în căsătorie”. 

„Dar eu atât aştept”, răspunse Omăt, încântat de 
vorbele lui Rândunel. 

— „Numai, împărate, un singur lucru aş avea de 
spus: frumoasa zână Primăvara te crede mult mai 
tânăr decât văd eu că eşti şi numai afurisita asta 
de barbă albă îți dă aerul unui moşneag. Cred 
că dacă ţi-aş tăia-o, ai deveni atunci un tânăr 
frumos.” 


ymae 

r» 
NEI! 

(TNT 


UL | 


NSZSSa Saar ( 


— „A! ce idee minunată! Vezi, mie asta nu-mi 
dedea prin gând”, zise Omăt. 

Fără să mai aştepte, Rândunel îi tăie barba. 

„Acum mă găseşti mai bine?” întrebă bătrânul 
Omăt. 


PAG. 14.0000000000000000oe0oetoeeeeoooeoeooeeoeeooove DIMINEAȚA COPIILOR 


— „A! acum eşti ca un Făt-Frumos din poveste!” 
îl asigură Rândunel, pe când vrăbiuțele adăogau 
în limba lor: 


„Ce vorbeşti! e mai frumos, 
„Chiar decât un Făt-Frumos!” 


“Kândunei încărca atunci pe un car de nori toată 
barba intlorită a lui Omât şi plecă cu ea deasupra 
regatului lui Bogdan, unde apoi cu o mătură foarte 
mare risipi toate acele flori mici, ce cădeau în 
fulgi albi peste toată ţara. Şi tot regatul fu acoperit 
cu un puf alb şi moale, format din mii de floricele. 
Pământul, arborii, casele, într'un cuvânt nu era loc- 
şor care să nu fie acoperit de acest puf de flori. 

Şi când sosi prinţesa Albişor, la braţul lui Bogdan, 
ea rămase orbită în faţa acestui ţinut minunat. trăi 


de atunci fericită lângă soţul său, care numi pe 
Rândunel mare sfetnic al regatului său. - 

Regele lebedelor, de ciudă că răzbunarea lui n'a 
reuşit, rămase corb pentru toată viaţa. 

Şi de atunci, după zile pline de soare şi de 
bucurie, vin corbii să aducă cu ei prevestirea de 
vreme rea, negură şi întunecime; ii se des- 
poaie de frunze şi câmpurile de flori, iar strigătele 
lor cobitoare ajung până la Omăt, care se deşteaptă 
atunci din lungul somn de ghiaţă şi-şi aduce aminte 
că trebue să sosească zâna Primăvara, ca să-l ia 
în căsătorie. Crezând că ea întârzie atât din cauza 
uriaşei sale bărbi îngheţate, începe să şi-o taie până 
la piele. Florile dintr'insa sunt purtate de vânt şi 
aruncate pretutindeni. Atunci ninge. 

Aşa s'ar fi făcut zăpada. 

(Sfârşit). 


Zoe Velicu-Lecóa 


În dnei alele ll bl LL LL LL LL LL LL LL Lb le eleleleluic) 


GLUME CU SPERIAT 


(Urmare şi sfârşit). 
Vv») 


upul se teme de oameni, cum să vină dar 
aicea? E nebun? Dar dacă o fi turbat? 

La gândul că o fi un lup turbat, îşi aruncă 
privirea la celelalte două uşi ale altarului 


să vază dacă sunt închise. Deocamdată apucă - 


de lângă perete o bancă, o laviţă de lemn, de lemn 
greu de stejar să o ducă să o pună în spatele unei 
uşi că uşile nici una mavea nici un fel de clanţă 
ori încuetoare. Dar când să tragă laviţa se face o 
scârţâietură de răsună toată biserica şi lui i se 
pare că lupul a venit chiar acolo la uşi. Se duse 
repede şi strânse uşa. O ţine câteva clipe, apoi o 
crapă niţel să se uite. E sigur că lupul e acolo 
la uşă, parcă-l vede chiar aşteptându-l cu ochii 
ridicaţi în sus la crăpătura uşii gata să se uite 
în ochii lui. Şi nişte fiori reci i se primblă prin 
spate când se gândeşte că lupul e aşa de aproape 
de el. Dascălul Dumitru nu prea era om fricos dar 
nu era dispus să stea cu lupii la vorbă. Incet, 
încet, crepă deci uşa niţel şi se uită. Dar lupul 
e tot acolo, de parcă priveşte spre uşi? Pri- 
veşte dar nu se mişcă. Nu cunoaşte locul. O fi 
plănuind pe unde să se repeadă. Atunci, cât mai 
este timp, repede râdică lavița pe sus şi o pune 
în spatele uşei. In uşa cealaltă pune altă laviţă. 
Uşile împărăteşti dela mijloc le opreşte cu un jilt 
mare şi greu în care se odihneşte preotul în 
timpul slujbei. 

Când vede uşile sprijinite bine, parcă mai prinde 
nu ştiu cum la suflet. Stă câteva clipe de ascultă, 
apoi se duce de crapă iar uşa? Ce mai face lupul? 
Lupul tot acolo? ce fel de lup?! Parcă ar fi de 


1) Vezi No. 154. 


de Th. D. Speranţia 


lemn se uită mai cu de-a măruntul. Lupul ăsta 
pare cunoscut. Pafcă l-a mai văzut undeva. Unde 
l-a văzut? 

Cu încetul îşi aduce aminte că e lupul franţuzului 
şi înţelege că asta trebue să fie fapta lui Dascălul 
Chiorul. Se duce de iea jilțul şi laviţele de prin 
uşi să nu vină Chioru să le vază şi să râză de el. 

— Şi ma mai aflat Chiorul că el s'a speriat de 
lup? 

— Nu- ştiu, dar iată ce sa întâmplat în urmă. 

Intro Sâmbătă seara după ce ies dela vecernii 
şi pornesc spre casă, un preot bătrân care era acolo 
îşi aduce aminte că a uitat să-şi ¿iea din biserică 
o carte, un ciaslov — mi se pare — de care avea 
nevoe seara șă-şi citească acasă rugăciunile, cu 
preot care trebue a doua zi să slujească. Işi aduce 


aminte de ceaslov şi-i zice lui Dascălul Vasile- 


Chiorul să se întoarcă înnapoi să-l aducă din bi- 
serică. SRAN 

Dascălul Chiorul îi zice lui Dascălul Dumitru să 
se ducă el. Adică Dascălul Chiorul îi cam porun- 
ceşte lui Dumtriu, că Dumitru e mai mic decât 
el, că Dumitru e la strana stângă şi el la dreapta. 

Dumitru însă nu vrea: Du-te tu, că ţie ţi-a zis 
părintele. 

Dumitru s'ar fi dus, dar se temea că până s'o 
întoarce el. Chiorul poate să-i facă iar vr'o boanţă. 

Neavând însă ce să facă Chiorul se duce el 
s'aducă ciaslovul din biserică. 

Se duce. Descue uşa bisericei, intră înăuntru şi 
o apucă spre altar unde ştia că e ciaslovul. 

In biserică întuneric ca în pimniţă. Dascălul Chio- 
rul însă cunoştea destul de bine locul pe unde 
să meargă. 

Mergând el însă pe 'ntunerec şi prin răcoarea de 


Da 


aro Piata 


DIMINEAȚA  COPIILORERRRR0000000000000000000000000000000eeeeeeee PAG. 15. 


mormânt a bisericii şi venindu-i oarecum frică gân- 
dindu-se că biserica e rezleţită în pustia cimitirului 
şi înconjurată numai de morţi din care poate unii 
şi strigoi, răufăcători, începe să cânte ceva de bi- 
serică, o slavă. Merge şi cântă ca să-şi alunge 
gândurile de frică, cântă ca să-şi facă curaj, cântă, 
- dar cu tot cântecul şi răsunetul cântecului, tot se 
aude şi răsunetul paşilor lui care-i dau mereu de 
ştire de pustiul cel mare de 'mprejurul lui. 

“Pe când merge el aşa Dascălul Dumitru se iea 
în urma lui. Stă mai întâiu la uşa bisericii de se 
descalţă.” Lăsă acolo cizme ori ghete, ce-o fi avut 
apoi pleacă în vârful degetelor tiptil după el. 

Dascălul Vasile cântând ajunge la altar. Intră, 
iea ciaslovul şi tot cântând şi parcă ceva mai 
îngrijat să nu-l apuce cumva cineva poate vr'un 
strigoiu, din urmă, se îndreptă cătră afară spre 
uşa bisericii. 

Când ajunge insă în mijlocul bisericii, deodată 
Dascălul Dumitru-Schiopul îi sare drept în spate, 
îl prinde cu amândouă mâinile de sub bărbie şi 
ţipă odată de se răsună toată biserica până sus 
în capul turlei de credeai că s'au spart toate bolțile. 

Dascălul Vasile rămâne pe loc, ca de lemn. Nu 
mai face nici un pas, nici o mişcare. Rămâne ca 
țintuit cu ciaslovul strâns subsioară. 

Cel din spate, Dascălul Dumitru stă aşa vr'o 
câteva clipe, apoi bănuind că lui Dascălul Vasile 
i sa făcut rău se dă jos şi începe a vorbi cu el: 

— Eu sunt măi Vasile! Eu. Nu te teme. Sunt 
Dumitru, Dascălul Dumitru. Ce este? Te-ai speriat? 

El vorbeşte, dar Vasile nu răspunde nimic, ba 
se cumpăneşte să se răsotarne. 

Dumitru îl sprijineşte, apoi îl iea în braţe şi-l 
scoate afară. 

Afară strigă pe preotul, strigă oameni şi cu toţii 
îl iau pe Vasile pe mâini şi-l duc acasă. Casa-i era 


aproape. 
Acasă chemară babe să-i descânte de speriat, 
freacă-l, afumă-l, oblojeşte-l, dă-i cu oţet pe la 


nas, trage-l cu spirt! De abia pe la miezul nopţii 
dacă a 'nceput să deschiză ochii, să cunoască oa- 
meni, să îngâne câte o vorbă. Bine de tot nici a 
doua zi nu şi-a venit în fire. 

Vezi dintr'o glumă. 


LE E 
-_— Mai spune una, mamă. 
— Ei, dragă Ionel, n spus două; nu mai” 
am când. 
— Numai una, mamă; mică, mică de tot. 
— Ei, ascultă. 


Venise odată acolo, în sat la noi, la Velniţă, 
adică la fabrica de spirt, un agent nou, unul Petrea 
Haldan, fost sergent prin armată. 

De unde şi până unde, dascălul Vasile se 'impre- 
teneşte cu Haldan, iar 'după ce se împreteneşte 
işi aduce iar aminte de obiceiul lui şi începe să-l 
sperie. Haldan îi zice: 


— Să nu prea umbli cu spetiatul că o păţeşti. 
Eu sunt om fricos şi de frică dau cu bățul, dau cu 
ce am în mână. 

Dascălul Vasile îl ascultă ce spune, dar în gândul 
lui îşi zice: Când te-oiu speria eu nu mai ai tu 
când să dai în mine. Ii răspunde deci: 

— Bine că ştiu. 

— Bine, îi răspunde şi Haldan. 

Intr'o seară însă, după aceea, Haldan mergea 
prin sat, pe-un drum pe umde ştia că sunt câni 
răi. Mergea omul îngrijorat, dar având în mână 
un băț bun, băț de inimă de corn. Merge el aşa 
până ce trece tot drumul şi ajunge la un prăleaz. 

Când începe să urce însă prăleazul numai ce 
aude la spate. Ham, ham, ham! 

Atunci într'o clipă întoarce băţul, trage odată 
sdravăn în plin şi pregăteşte să mai tragă, când 
se uită colo ce să vază? Nu e câne, e Dascălul 
Vasile! Dascălul Vasile, cârlig se ţine cu amândouă 
mânile de-o coastă, coasta dreaptă şi cu glasul 
stins d'abia s'aude cum zice: 

— Bine, omule; aşa se dă?.. 

— Păi, de: de frică — răspunde Haldan. 

(Sfârşit). Th. D. Speranţia 


———ne= 
BUCURIE 


Am fost la teatru, — cinema, 
Şi nu m'am bucurat prea tare 
Luându-mi un pachet ai ir sia 
Avui o bucurie mare.. 
ARZI CRESE e EISA E, PE Za. 


A aparut: 


EVREICA 


Și alte povestiri de ANDERSEN . 
Traducere de N. BATZARIA 
Un volum foarte elegant, cuprinzând cele mai 
frumoase povestiri ale celebrului scriitor, având o 
admirabilă copertă în culori şi o mulțime de ilus- 
trațiuni în text. Prețul unui volum, lei 30. 
De vânzare la toate librăriile şi la principalele 
chioşcuri de ziare. 


Cereţi pretutindeni 
Ca să mai râdem 


O carte minunată pentru copii şi tineret. Co, 
pertă în culori, peste o sută de desene de W. 
Busch şi versuri de Moș Nae. 

Preţul unui exemplar : Lei 20. 


Citiţi, citiţi, citiți ! 
Almanahul Şcolarilor pe anul 1927 


Preţul 20 Lei 


 BIBLIOTEUA 


„ HUNIVEBSITĂ 
d tagi 


PAG. 16. 


DE VORBĂ CU CITITORII 


Ios. Reș.-Galaţi. — Ce să-ți răspundem, când n'am 
înţeles ce ne întrebi. Ne scrii că vrei să ştii cine a înfiinţat 
„operagistu”, un cuvânt care nu înseamnă nimic, 

er. Vir.-Buzău. — „Bolnav”. Te sfătuim să nu ne 
trimiţi poezii pe cari le copiezi, căci n'avem ce face cu ele. 

BI.-Dor. — Acelaş răspuns ca mai sus. ; 

H. Br.-laşi. — E în interesul d-tale pentru mai târziu, 
când vei creşte mai mare, să te laşi de obiceiul de 
a copia -glume — şi chiar glume cari nu se potrivesc 
de loc pentru copii — şi de a ne cere publicarea lon, 
spunând că sunt originale. 

Mas. El.-Loco. — Am văzut cu plăcere, mică dom- 
nişoară, că ai un scris destul de bun şi sperăm că maî 
târziu, după ce vei creşte mai mare, vei reuşi să scrii 
şi lucruri originale, iar nu ca acum când ne-ai trimis numai 


bucăţi copiate. 
Th. G. Ş.-Fălciu. — „Bunicul”. Nar fi rău să-i mai 
lăsăm în pace pe bieţii bunici, mai ales când poe- 


ziile despre dânşii sunt alcătuite într'un stil puţin potrivit 
pentru o revistă destinată copiilor. 

Sab. B. C.-Beloţ. — Zinaida”, prin „factura” în care 
e concepută, nu e tocmai potrivită pentru revista noastră. 
Aceasta însă nu ne împiedică să constatăm cu plăcere 
că e o încercare literară destul de reuşită şi că d-ta, 
muncind cu stăruinţă, poţi deveni un bun scriitor literar, 
căci talentul nu-ţi lipseşte. 

A. Dim.-Loco. — „Haine eftine”. Bucata d-tale nu 
prea merge, mai ales că o anecdotă asemănătoare am 
publicat de mult în revistă. Era mai bine să o îi adus 
singur, aşa cum am scris într'un: număr recent despre 
colaboratorii din Capitală. 

C. Fi.-Giurgiu. — Ţi-se răspunde la întrebări. Ghici- 
torile nu ţi-se publică, fiindcă nu spui de unde le-ai luat. 
Am scris de nenumărate ori că nu.e de ajuns să se 
zică „Trimise” sau „culese”, ci să se mai spună de unde 
anume au fost luate. „Epigrama” cu Marinică nu merge. 

An. Gom.-Dumbrăveni. —  „Floricica” este o bucată 
drăguţ scrisă, deşi cam încărcată cu înflorituri de stil, 
şi ne bucurăm, văzând că ai un talent foarte promi- 
țător. Te rugăm însă să ne spui de unde ai luat su- 
biectul dela bucata aceasta. 

I. Ter.-Loco. — „Puţină astronomie”. Două obser- 
vaţii. Intâiu, n'ai citit oare ceeace am anunțat acum de 
curând că am fixat după amiaza zilei de Sâmbătă pentru 
cei ce locuesc în Capitală, ca să-şi aducă singuri ma- 
nuscrisele la Redacţie? 

Al doilea. Atât în revistă, cât şi în „Almanahul Şcola- 
rilor” am publicat destul de numeroase articole de astro- 
nomie popularizată. Totuşi, fii bun şi vino într'o după 
amiazi la Redacţie, ca să ne înţelegem mai bine. 

I. Moş.-Soroca. — Dragul meu, sileşte-te şi învaţă 
mai bine limba română, ca să nu scrii „pentru doi trebue 
să fugim”, ci „trebue să ne ferim de două feluri de 
oameni”. Dealtfel eşti prea mic, ca să faci cugetări, cari 
se fac de obiceiu de oamenii mai înaintați în vârstă. 

Continuă să fii cititor, 

V. Oz.-Iași. — „Hazurile” şi „versurile” trimise de d-ta 
sunt pur şi simplu copiate, iar d-ta nu spui lucrul -a- 
cesta. Lasă-te de astfel de obiceiuri, cări nu sunt bune 
şi nu sunt permise. 

V. las.-Bălți. — Ne-ai trimis mai multe poezii, despre 
cari credem şi noi că sunt făcute de d-ta. Numai că... 
nu prea sunt poezii. Eşti încă prea mic, de aceea lasă 
pentru mai târziu gândul de a scrie versuri. 

Pur. Fek. — Am văzut cu plăcere că ai un scris des- 
tul de bun. Acum învaţă, citeşte ce scriu oamenii în 
vârstă şi cu experiență şi când vei creşte mai mare, 
vei scrie lucruri plăcute, pe cari le vom citi noi. 


-aek 


DIMINEAȚA COPIILOR 
Colţul Tuşicăi 
PENTRU FETIȚE HARNICE 


Un şervet nostim 


Bucătarul şi bucătăreasa s'au certat! Lilica a sur- 
prins nostima scenă, când se duceau fiecare de 
partea lui, în direcţii opuse să aducă stăpânilor co- 
zonacul şi vinul. Nu-i aşa că e drăguţ şervetul 
de tablă, care l-a făcut? Nu e nici o greutate să! 
copiaţi, desenul vă arată tot ce vreţi să ştiţi. lar 
dacă vreţi să împăcați pe aceşti doi Ganymezi 
moderni — (ah, nu ştiţi, ce-i aia Ganymed? — e 
un zeu din vechime, cel mai tânăr, care slujia la 
masă zeii mai bătrâni şi această expresie se în- 
trebuinţează şi astăzi câteodată, în glumă mai mult, 
ca să indici pe un chelner sau altcineva care îţi 
aduce bucatele la masă) — m'aveţi decât să lucraţi 
un alt şerveţel — potrivit după: mărimea tăvii —, 
după închipuirea voastră. Culorile deasemeni le po- 
triviţi cum vă place mai bine. Şi acum — la lucru, 
cu spor! 

Tuşioa 
—————— Do km 

Ce nu poate fi luminat de soare, oricât s'ar 
plimba sub soare? 

“(240uN) 
Trimisă de*Bolohan Apolo-Suceava 
DaBaaaaaaaaaaaaauaaaananaaaae 


Cine ia „CA SĂ MAI RÂDEM“ 
Este vesel, mulțumit 


Pentr'un pol ce-a dat pe dânsa, 
“Din belșug e răsplătit. 


aaa 

Toate manuscrisele şi scrisorile ce privesc Re- 
dacţia se vor trimite pe adresa d-lui N. Batzaria, 
directorul revistei, iar tot ce priveşte partea dis- 
tractivă, deslegările, precum şi cereri sau recla- 
maţii privitoare la neprimirea revistei sau la a- 
bonamente se adresează. administraţiei revistei. 


Atelierele „ADEVERUL“ S. A. 


PREŢUL 3 LEI 


PAG. 2. 900000:30000000000000000000000000000000000004D ] MINE AȚIA COPIILOR 


CÂNTEC DE IARNĂ 


Curg din slave flori frumoase 
Se aștern pe case, — 

Și se lasă peste 'ntinderi 
Haină de: mătase... 


Neaua *n salbe, sclipitoare 
Tremură uşoară, 

Copilaşi cu săniuța 

Pe costişe sboară... 


Chiote de ' bucurie 


„Se aud prin sate; 
În biserica bătrână, 


Clopotul doar bate. Const. Goran 


——s + 


„Ce aştepta „moş Stan 


Emiliei 

Moşul - Stan porni de-acasă 
Şi spre vale s'a 'ndreptat, - 
Să se ducă până'n sat, 
Pe o vreme cam vântoasă... 
Cum mergea pe drum cu zor 
Şi cu ochii spre pământ, 
A pornit de-odată un vânt, 
Ca să sufle 'ngrozitor... 
Şi văzând pe cel moşneag, 
li smuci căciulan drum 
“Si i-o asvârli acum 
Sus în vârful unui fag... 
Moşul Stan văzând că nu e 
Nici un chip ca s'o dea jos, 
Iar copacu-i lunecos, 
Sus nu poate să se sue, 
S'şeză lângă tulpină, 
Tot trăgând tu'un din pipă, 
Şi-aşteptând din clipă 'm clipă, 
"Vre-un ajutor să-i vină... 
Dar nimic... A aşteptat 
Două ore şi mai bine, 
Nici un ajutor nu-i vine... 
Peste dealuri s'a 'noptat... 
Din spre sat, mergând spre casă, 
lată vine un ţăran 
Şi 'zărind pe Moşul Stan, 
Incepu ca să-l descoasă: 
— „Ce tot stai în vânt, Moş Stane? 
„Ori nu vezi ce vânt tăios, 
„De. te-ajunge pân’ la os?. 
„Grele “vremuri, prea avane”. 
Atunci moşul - arţăgos, 
Zice către cel ţăran: 
— la, aştept- un airoplan 

„Ca să-mi dea căciula jos”. 

Zaharia George Burulană 


SĂNIUŢEI... 


Ca prin farmec, firea toată 

S'a 'mbrăcat, în straiu de nea ; 

Hai pe culmea înghețată 

Ca să-mi zbori ca o săgeată 
Săniuța mea... 


Lunecuşul iar ne chiamă 


Pe zăpadă vânt să-ţi tai, 
- Şi în zboru-ți sprinten ia-mă 


Până-n văi că nu mi-i teamă 
Săniuţă, hai... 


Doar a nins vârtos atară, — 


ileana a-nghețat acuş ; 


Toți tovarășii plecară: 


` Hai şi nol dar, sănioară 


Hai la lunecuş ?. 
George Gh. Ursu 


Vrabia şi fetiţa miloasă 


= a 


Păsărică 
mititică, 
Pentru ce când iarna vine 
Tu nu pleci în țări streine ? 


De ce oare singurică 

Tu rămâi la noi, în țară ? 

De ce, dragă păsărică 

Nu sbori, unde-i veşnic vară ?! 


N'auzi viscolul hoinar 
Cum se vaită de amar, 
Printre pomii înghețaţi 
Și de frunze desbrăcați ?.. 


Păsărică 
mititică, 
Fugi degrabă, iarna vine 
Şi te prinde-aici în țară ! 
Du-te repede şi sboară 
Pe-alte țărmuri mai senine ! 


— Dragă copiliță, 

Eu de lângă casă 

Nu mă depărtez ; 

C'o floare prea aleasă 

In inimă păstrez : i 

— Iubirea de pământ, 

Ce nu o 'nstrăinez 

Sub ori-şi-ce cuvânt ! 

Şin țara mea nu-mi pasă 

De-i iarnă, grea, geroasă 

Și bate aprig vânt |... Ka, 
G. Breazu-Leurdeni 


DIMINEATA 
COPIILOR 


i REDACȚIA ŞI ADMINISTRAȚIA 
"3 BUCUREȘTI. — Str. SARINDAR 9—11.— TELEFON 6/67 
E . ABONAMENTE: 1 AN 200 LEI | UN NUMĂR 5 LEI 


6 LUNI 100 „ IN STRAINATATE DUBLU 


Manusgrisele nepublicate nu se înapolază 


6 FEBRUARIE 1927 — Nr. 156 Director: N. BATZARIA 


neproducerea bucăţilor este strict interzisă 


Kao TREI ANI DE APARIȚIE 


TTYYYYYvvrrvrre? 
9) 


G 


Cu numărul de față „Dimineața Copii- 
lor“ împlineşte trei ani de apariție. Trei ani 
întregi, fără nici o întrerupere, fără ca în 
toată vremea aceasta să-şi fi amânat vre- 
odată măcar cu o singură zi apariția. 

La rezultatul acesta îmbucurător nu s'a 
putut ajunge decât printr'o muncă încor- 
dată, muncă fără răgaz şi fără odihnă. 

Deseori, pentru a nu-i întârzia apariția 
sau pentru a nu face să apară aşa cum n'ar 
fi fost de dorit, cititorii nu ştiu că scriitorul 
acestor rânduri, trântit de boală, pregătia 
în pat şi printre dureri materialul necesar 
revistei. pita 

insă, puterea de muncă şi hotărîrea ne- 
clintită de a merge înainte pe drumul apu- 
cat am găsit-o în dragostea din ce în ce 
mai puternică cu care cititorii au îmbrăți- 
şat şi au iubit nedespărțita lor prietenă 
„Dimineaţa Copiilor“. 

Atâta vreme cât „Dimineata Copiilor“ 
se va bucura de dragostea şi prietenia nu- 
meroşilor ei cititori, ne vom da şi noi toate 
silințele ca să mergem înainte cu aceeaş 
hotărire, introducând mereu îmbunătățiri 
şi făcând-o să fie cât mai vie, mai veselă 


şi mai prietenoasă, să rămâie şi pe viitor 
bunul sfătuitor şi drăguțul prieten al co- 
piilor şi al tineretului. 


Bine înțeles, pentru tot ce s'a făcut până 
acuma şi pentru ceeace urmează să se facă 
de azi încolo, forțele noastre rar îi fost de 
ajun. Atât de frumosul succes obținut de 
revistă se datoreşte muncei şi sforțărilor 
comune, sprijinului şi concursului tutulor 
colaboratorilor de toate categori'le. Spun 
dci cu un sentiment de o deosebită bucurie 
că dela început până astăzi a fost printre 
toți prietenii revistei, printre toți colabora- 
torii si colegii din redacție, din administra- 
ție, din tipografie, din partea technică, etc. 
etc. o adevărată întrecere în a contribui 
fiecare cât mai mult la succesul revistei. 

Tutulor acestor buni prieteni şi colegi 
„Dimineaţa Copiilor“ le aduce viile sale 
mulțumiri. 

Un ultim cuvânt pentru cititori : Să fie 
convinşi că „Dimineața Copiilor“ va apare 
şi pe viitor tot aşa de regulat şi va căuta 
să iasă din ce în ce mai bine. 

N. BATZARIA 


— Poveste populară dela Nord — 


- m! ila, ceeace înseamnă Dragoste? era fata 
JAAN unui împărat puternic. Şi era o fetiță buna 
OWON. cuminte şi ascultătoare. 
ANUALE: 


Şi mai era nespus de frumoasă. Toţi 
câţi o vedeau ziceau: Ce frumoşi sunt ochii 
albaştri ai Milei, ce trandafirii îi sunt obrajii şi 
cât de mătăsos îi este părul ei bălaiu!” 

Impăratul mavea copii şi nici nevasta nu avea 
aşa câ toată dragostea lui era pentru Mila. Mila la 
rândul ei îl iubea foarte mult şi toată ziua era 
pe lângă dânsul. 

Dar împăratul acesta se căsători a doua oară 
şi împărăteasa cea nouă se nimeri să fie o frumoasă 
rea şi care prinse o mare pică pe mica şi drăguţa 
Mila. 

In fiecare seară, când apunea soarele, împăratul, 
împărăteasa şi Mila şedeau pe o terasă sub care 
se întindea un lac limpede şi frumos. Pe lacul acesta 
plutea o lebădă albă. Indată ce o zărea, împăratul îi 
zicea Milei: „Odorul meu, cântă frumosul tău cântec 
despre lebăda cea albă!” 

Mila cânta, iar lebăda simţea o nespusă plăcere 
asculțându-l şi se apropia de marginea lacului, 
bătând din aripi. 

Impărăteasa, însă, era foarte supărată că Mila 
cânta aşa frumos şi de câteori rămânea singură cu 
dânsa, o chinuia, o bătea, nu-i dădea să mănânce 
şi nici noaptea nu o lăsa să doarmă. Biata Mila 
slăbea zi de zi, dar nu spunea nimic tatălui său, 
nevrând să-l amărască. 

Când împăratul o întreba: „Ce ai de slăbeşti 
şi nu ţi-e bine?”, ea îi răspundea îmbrăţişându-l 
cu ochii plini de lacrimi: „N’am nimic, tăticule!” 

Impărăteasa, însă, căuta cum de cum să-i facă 
. Milei rău şi chiar să o piardă cu desăvârşire. Aşa, 
într'una din zile otrăvi câinele, la care împăratul 


Prelucrare de Ali-Baba 


ţinea mai mult, şi dete vina pe Mila. Impăratul 
însă nu o crezu. 

Intr'altă zi scoase toate penele -unei păsări fru- 
moase pe care împăratul o adusese din ţări depăr- 
tate şi pe care 'o ţinea într'o colivie de aur. Se duse 
apoi la împăratul şi-i zise că Mila jumulise de 
pene pasărea cea frumoasă. Dar şi de rândul acesta 
împăratul nu o crezu. 

După câteva zile, împărăteasa, care în răutatea 
ei nu-şi găsea astâmpăr, îşi dete pe mâini şi pe 
obraz cu sânge şi alergă la împărat, zicându-i că 
Mila a vrut să o omoare şi că a lovit-o cu cuțitul 
şi cerându-i să o îndepărteze dela palat. 

Cu toate că împăratul nu credea în spusele împă- 
rătesei, ascunse pe Mila într'un turn dela palat, 
unde îi ducea el însuşi mâncare şi ceasuri întregi 
stătea cu dânsa de vorbă. 

Impărăteasa, aflând unde stă ascunsă Mila, chemă 
pe un servitor al ei, om de asemenea rău la suflet, 
şi-i zise: „Să pui pe Mila întrun sac şi să o 
arunci în fundul lacului!” şi servitorul cel rău făcu 
întocmai. 

Dar lebăda albă veghea. După ce s'a îndepărtat 
servitorul, scoase pe Mila din sac şi-i zise: „Urcă-te 
pe spatele meu, că am să te duc la „Insula Verde”, 
unde împărăteasa nu va putea să-ţi facă rău.” 

Plângând că se depărtează de tatăl său, Mila 
se urcă pe spatele lebedei, care, luându-şi sborul, 
o duse la „Insula verde”. 

Era o insulă acoperită toată cu verdeață şi cu 
flori din cele mai frumoase, iar pe arbori creşteau 
fructe care se topeau în gură de gustoase ce erau. 
Păuni şi alte păsări sburau în toate părţile şi 
umpleau văzduhul cu cântecele lor. 

In insula aceasta Mila nu ducea lipsă de nimic, 
numai că, fiind singură, începuse să se plictisească. 


DIMINEAŢA COPIILOR 


Atunci lebăda îi zise: „Mă duc să-ţi găsesc un 
copil, care să-ţi fie tovarăş.” | 

Lebăda sbură mult, până ce ajunse în satul în 
care trăia micul Noli. Noli era un biet orfan rămas 
pe drumuri, căruia nimeni nu-i purta de grije şi 
care era batjocorit şi bătut de toată lumea. Ne mai 
putând răbda traiul acesta, nenorocitul Noli îşi luă 
într'o zi pe cățelul Bubi, singurul său prieten cre- 
dincios, şi părăsind satul, se duse la marginea 
mărei, 

Acolo îl întâlni lebăda, care îi zise: „Noli, ur- 
că-te pe spatele meu şi vino să te duc la „Insula 
verde”, unde te aşteaptă o fetiţă tot aşa de neno- 
rocită ca şi tine.” 


— „Dar nu mă îndur să-l las pe Bubi singur”, | 


îi întoarse Noli vorba. 

Lebăda găsi leac şi la aceasta. „Caută, îi zise 
ea, o bucată de frânghie şi o scândură”. 

Şi după ce Noli aduse şi frânghia şi scândura, 
lebăda legă un capăt al frânghiei de scândură, pe 
care şezură Noli şi Bubi, iar capătul celălalt îl 
luă în cioc şi începu apoi să înnoate, trăgând scân- 
dura după dânsa. Aşa merseră ei până la „Insula 
verde”. 

Nici nu se poate spune bucuria Milei, văzând că 
lebăda îi aduce un băeţaş aşa de drăguţ şi care 
era puţin mai în vârstă decât dânsa. De asemenea 
fu foarte bucuroasă şi de căţel. 

Din ziua aceea Noli şi Mila trăiau ca un frate 
şi o soră şi nici nu-şi ziceau altfel. Amândoi erau 
mulţumiţi şi fericiţi. 

Toată ziulica alergau prin verdeață şi culegeau 
flori şi fructe. Numai Mila, când se gândea la 
tatăl său, se întrista şi frumoşii săi ochi albaştri 
se umpleau de lacrimi. 

Dar nu trecu mult la mijloc şi o furtună groaz- 
nică se abătu pe capul celor doi copii. lată ce sa 
întâmplat. 


PAG. 5. 


Un vrăjitor, care era prieten bun cu împărăteasa, 
îi spuse acesteia că Mila ma murit şi că a văzut-o 
în „Insula verde”, unde trăeşte cu un alt copil, cu 
un câine şi lebăda cea albă. 

„Să mergem la „Insula verde” şi să-i prăpădim 
pe toţi”, strigă împărăteasa, cuprinsă de furie. 

Vrăjitorul se prefăcu într'un corb negru, împă- 
răteasa călători pe un liliac mare şi urit şi aşa 
porniră ei, însfârşit într'un nour des şi însoţit de 
tunete şi fulgere. 

„Insă lebăda veghea. Văzând că se apropie nourul 
cel negru, luă pe copii şi pe Bubi şi-i ascunse 
într'o peşteră, care era adânc înlăuntrul pământului. 
Aşa îi puse ea la adăpost. 

Atât vrăjitorul, cât şi împărăteasa începură să 
arunce asupra „Insulei verzi” foc şi fulgere şi ni- 


miciră toţi arborii şi toate florile şi verdeaţa. Din- 
trun raiu pământesc, cum era isula aceea, se prefăcu 
întrun pustiu în care nu rămase nici un fir de 


Citiţi urmarea în pag. $ jos. 


ta 


“i mi 


PAG. ó. 


poeeteeete DIMINEAȚA COPIILAR 


n haine noui frumoase Mişu bătu la uşa lui 
Mitică, vechiul său tovarăş de joc. 

— Vii să ne plimbăm? 

— Dacă îmi dă voe mama. 

După gustare au ieşit împreună cu Victo- 
rița. Băieții au rămas singuri. Victoriţa s'a dus 
la prietenele ei, ca să se joace cu mingea. 

Sau tot jucat băieţii, Sau plimbat, au vorbit, 
până au obosit şi s'au aşezat pe o bancă. 

— Mişule! 

— Ce-i, Mitică. 

à— Ştii că la noi sunt tot felul de lucruri? 

— Ştiu. 

— Nu ştii însă că avem ascunse tunuri, puşti şi 
o mulțime de ghiulele şi iarbă de puşcă. 

Pe bânca de alături un domn citea gazeta şi tră- 
gea cu urechea la conversaţia copiiler, apoi când 


(Urmare din pag. 5) 


verdeață şi nici o ființă vie — nici una, afară 
verdeață şi nici o fiinţă vie — mici una, afară de 
Mila, de Noli, de Bubi şi de lebăda cea albă. 

Impărăteasa îşi închipuia, însă, că, şi ei se pră- 
pădiseră şi pieriseră. De aceea, luă înapoi drumul 
spre casă, rânjind de bucurie. Dar tocmai când, 
călare pe liliacul cel mare şi urit, se găsea în 
mijlocul mărei, un fulger venit din cer căzu drept 
pe dânsa şi o prefăcu în scrum şi cenuşe. 

Aflând de moartea ei, lebăda cea albă luă pe 
copii şi-i aduse la împăratul, care nu mai putea de 
dorul iubitei sale Mila. 

Se mai spune că după ce copiii au crescut mari, 
impăratul i-a şi căsătorit unul cu altul, iar după 
moartea lui, Noli sa urcat în scaunul împărătesc, 


Ali-Baba 
II i e aM 


se pregătiau să plece acasă, se sculă şi el. Şi 
cum mergeau aşa, deodată Mişu zice: 

— Ascultă, Mitică! 

— Aud, Mişule. 

— Domnul de colo s'a luat după noi. Când ne-am 
sculat depe bancă, a venit după noi, când ne-am 
dus să luăm pe Victoriţa a venit după noi, vine şi 
acum după noi, uită-te numai! Tot după noi e cu 
ochii. Cine o fi? 

— Ba să zici, Mişule! Domnul acela se uită la 
hainele tale! 

— Ei aşi! Ce poate să-l intereseze haina unui 
băiețaş? 

Tot mergând spre casă, copiii s'au uitat de mai 
multe ori înapoi, domnul însă nu se abătea, mer- 
gea tot după ei. Lui Mişu i-se făcu frică; îşi luă 
rămas bun dela Mitică şi o tuli de-a fuga spre casă, 
lăsând acolo pe prietenul său. Mitică îşi aruncă ochii 
înapoi şi văzu că domnul acela era tot pe urma lor. 

Nu trecu un sfert de ceas şi cineva bătu la ai 
sufrageriei. 

— Intră! zise tatăl lui Mitică. ; 

Şi se pomeniră în casă cu un comisar, care spuse 
politicos, că de oarece s'a primit un denunţ cum 
câ în casă ar fi ascunse tunuri, puşti, ghiulele și 
iarbă de puşcă, a venit să facă o cercetare. A mai 
spus că lucrul cel mai cuminte ar fi să le scoată 
îndată, căci tot le va găsi. Scăpare nu e, căci toată 
casa este înconjurată de gardişti. 

In zadar se apăra tatăl lui Mitică, în zadar spunea 
el că n'a fost nici măcar soldat, că în casa sa, în 
curtea sa, nu se găseşte, cu ştirea sa, niciun cartuş 
orb măcar; poliţiştii nu voiau să ştie și scotociră 
peste tot. 

Mitică rămase aiurit, când văzu printre ei şi pe 
domnul acela cu privirea pătrunzătoare, care îi ascul- 


DIMINEATA COPII LO Reeeetettetteteeetetecetteeeeeeeeneeneeeeeere Bi. i. 


tase şi îi urmărise de la plimbare şi până acasă. 
Au căutat mai întâiu prin casă. Au desfăcut pa- 
turile, au tras sertarele, au mutat şi dulapurile de!a 
locurile lor, au căutat şi în sobă, şi în burlane 
mau găsit însă niciun fir de iarbă de puşcă, nici 
fărâmă de puşcă ori de revolver. | 

Mama era desperată. De când cu mutatul n'a 
fost casa aşa de răscolită și cu făraşul în mână, tot 
curăţind praful şi gunoiul, ce se făcea. 

S'au suit în pod, au desfăcut totul, mau găsit 
însă niciun lucru care să fi dat de bănuit, necum 
tunuri şi ghiulele. 

In zadar se jura tatăl lui Mitică, ei căutau îna- 
inte până ce au scotocit toată casa, podul, beciul, 
şopronul, cocina de porci, coteneața găinilor ba şi 
stânjenii de lemne i-au mutat din loc poliţiştii — 
` — au impuns pământul, s'au coborât în puț — ni- 
căieri nici urmă de tun ori de ghiulele. 

Inserase, trecuse mult de ceasurile cinci, când 
aaar se răsti la domnul cu privirea pătrunză- 

oare 

— Ei, domnule Pascu! unde mi-ai păscut infor- 
mația aceea sigură? 

— Eu? îngâimă detectivul, am auzit-o din con- 
versația băiețaşilor ! 

— Ce-au spus? Unde? 

— Citeam gazeta în grădina publică, când auzii 
pe doi copii, cari vorbiau pe banca de alături. Cel 
mai mic acela de colea — şi arată pe Mitică — 
zise tovarăşului său: Avem ascunse la noi tunuri, 
puşti şi o mulţime de ghiulele şi iarbă de puşcă. 
Aceasta ma făcut atent şi i-am petrecut până acasă, 
ca să ştiu unde să venim, ça să facem cercetări. 

— Băieţele, zise comisarul blajin lui Mitică, vino, 
spune-mi adevărul. 

— Eu nu ştiu nimic despre acelea ce căutaţi, 
nene. 

— N'ai spus că sunt ascunse aci tunuri, puşti, 
ghiulele, iarbă de puşcă? 

Mitică se uită speriat în jurul său. Vedea faţa 
obosită şi neliniştită a mamei sale şi a tatălui 
“său şi nu ştia ce să facă. 

— Răspunde, Mitică dragă, Somnul: Ce ai 
spus în grădina publică? 

— Nimic. 

— Nimic? strigă detectivul. 

— Nimic, răspunse Mitică cu gura jumătate. 

— Uite, drăguță, urmă comisarul, nu plecăm de 
n5 i şi până mâine, dacă nu dăm Pe ceeace 


— Dar ce căutați? 

— Văzut-ai matale, drăguță, soldați? 

— Am văzut. Dar dacă căutați soldați, apoi aci 
nu Sunt. Fratele Miţii e soldat, dar acela de mult 
n'a fost pe aci. 

— Nu căutăm soldaţi, ci puști, tunuri de acelea 
cu cari trec soldaţii pe stradă. 

— De acelea n'avem. 


— Spune drept. Iţi dau bomboane. 

— Eu şi fără bomboane aş spune, dacă aş şti, 
dar la noi n'am văzut tunuri şi puşti de acelea cu 
cari umblă soldaţii. 

Detectivul se înfurie. 

— Nu minţi, băieţaş. Aduc şi pe 
lălalt, va spune el ce aţi vorbit voi. 

După aceasta detectivul plecă repede şi peste pu- 
țin aduse pe Mişu, urmat de tatăl şi mama lui, cari 
plângeau. 

— Ce s'a întâmplat? 

— Nu ştim, zise tatăl lui Mitică. 

— Uite băieţaşul, cu care a stat de vorbă la 
plimbare. 

— Spune, băieţaş, îi zise comisarul lui Mişu, a- 
devărat e că Mitică ţi-a spus că la ei acasă au 
tunuri, ghiulele şi iarbă de puşcă? 

— Da, adevărat! 

— Ei, drăguță, se întoarse comisarul spre Mi- 
tică, acum vezi că minţi? 

— Miticuţă, spune drept! se rugau tatăl şi mama 
ui. 


băieţaşul ce- 


— Ei, o să spun adevărul, dacă imi fägăduițt 
că nu mă pedepsiți. 

— Iți tăgăduim, numai spune drept, 
tatăl său. 

— Hai, nene, cu mine! 

— Comisarul, detectivvul triumfător, mama în- 
grijată, tatăl, poliţiştii, Miţa şi câinele se luară 
cu toţii după Mitică, care o porni întins în gră- 
dină, la chioşc. 

— Aci sunt toate. 

Toţi cei de faţă o porniră pe un râs cu hohote. 
Sub banca chioşcului, pe o gazetă, era o grămadă 
de ghiulele de pământ, mari cât o boabă de agrişă, 
alături tunul de tinichea, pe care Mitică îl pr.mise 
de ziua sa dela unchiul Radu, precum şi puşca de 
lemn, darul de Crăciun al bunicului. 

— Dece n'ai vorbit mai curând, Mitică? întrebă 
tatăl său. 

— Dumnealor caută de acelea cu cari umblă sol- 
daţii, nu jucării; eu însă de jucării vorbeam cu 
Mişu. De ghiulele însă n'am îndrăznit să vorbesc, 
pentrucă le-am făcut azi dimineaţă şi mi-am um- 
plut haina de noroiu. Mi-era frică să nu mă pedep- 
seşti. 

Comisarul dete drumul poliţiştilor, pe detectiv 
îl luă în zeflemea şi ceru iertare părinţilor lui 
Mitică. 

Trecură apoi în sufragerie şi cinară împreună 
şi uitând neplăcerile de odinioară, râseră cu poftă 
de păcăleala detectivului. 

Adaptare din ungureşte da Ludovico Leist 
——— oe k —— 


— Frumos, dulapul tău de cărți; dar -e gol. 
— Desigur. A trebuit să-mi vând cărți le ca să-l 


ct asa 


răspunse 


PAG. 8. 


DIMINEAȚA COPIILOR 


MOŞ NAE LA HĂPLEŞTI 


7) Marele banchet dela Haplea 


Ce mai sgomot, fofrtoteală 
Eeste-acum în toată casa! 
Frosa, Haplea, noi cu toți 
Pregătim de grabă masa. 


Dar cam mulți sunt musafirii, 
lar palatul nu-i prea mare, 

Nu 'ncăpem nici jumătate, 

Chiar de-am sta toți în picioare. 


Insă leacul îl găseşte 
Mult deşteptul de Prostilă: 
„Zic şi 'n grajd să punem masa 
La drăguțul Urechilă. 


„E păcat să steie singur, 

La o zi aşa 'nsemnată“. 

— „Bravo, bravo!“ zicem toții, 
Căci ideia-i minunată. 


Suntem dar în două grupuri, 
Unii 'n grajd şi alții "n casă. 
Toate merg acuma Strună, 
Ne-aşezarăm, doar la masă. 


La un capăt este Frosa, 

lar la dreapta-i stă Moş Nae, 
Drept în față lângă Haplea 
Stă năşica cea bălaie. 


Lângă dânsa stă Tănase, 
lar în grajd la Urech lă 
'N capul mesei nu e altul, 
Decât marele Prostilă. 


Hăplişor citeşte lista, 

Ca să ştim ce-i de mâncat, 
De mâncări aşa bogate 

Să mă credeți, ne-am mirat. 


Este fuică cu măsline, 
Este varză şi cu zeamă, 
E iachnie de fasole 

Şi friptură de pastramă. 


Sunt ardei şi este brânză, 
Usturoi mai e şi ceapă... 
Bunătăți nepomenite, 

Ca să-ți lase gura apă... 


Cât de vin, îl bem din cană, 
Câci paharele lipsesc, 

lar şervete, la Hăpleştii 
Ele nici se pomenesc. 


Insă-i chef şi veselie, 
Zic cu totii multumiti: 
„Să trăiască mititica! 
Froso, Haplea, fericiţi“! 


La sfârşit ne ține Haplea 

Un discurs de mulțumire: 
„Scumpi prieteni, zice dânsul, 
„N astă zi de fericire. 


„Eu cu Frosa, ea cu mine, 
Eu şi dagul Hăplişor, 
Sănătate, voie. bună, 
Vă dorim noi tutulor! 


„Musatirii ce: venit-au 

La botez din Bucureşti, 

Să trăiască şi să vie 

Cât mai des pe la Hăpleşti!“ 


— Bravo, Hapleo!“ strigă lumea, 
lar acuma rându-mi venea 

Să răspund la cuvântare — 

Hai, Moş Nae, tin -te bine! 


„Dragă Hapleo, coană Frese!'“, 
Zic cu glas tremurător, 

„Să trăiţi cu scumpa fină 

Şi drăguțul Hăplişor! 


Bucuria noastră astăzi 
Fără margini e de mare, 
Că vedem în jurul nostru 
O vestită adunare. 


„Din Blegeşti şi din Pârliții, 
Din Tâmpeni şi din Prosteşti, 
S'alte locuri renumite 

-Astăzi strânşi sunt la Hăpleşti. 
„Ne-aţi primit cu mare cinste 
Şi frumos ne-ați găzduit, 
Ne-aţi dat masă 'mpărătească, 
Cum nu s'a mai pomenit. 


„Vă rugăm la rândul nostru 


- Să poftiți la Bucureşti, 


Dar vă spun să ştiţi de-acuma, 
Că nu e ca la Hăpleşti“. 


i f? 
(x 
za 6 pi 
HIN, 
N 
//ul 
„N'avem case c'ale voastre“... 
— „Ura, ura! zău venim!“ 
Strigă toți şi-mi taie vorba 
“Si cu canele ciocnim. 
MO 


NAE 
(In m-rul viitor „O bae fără voe”) 


a 


DIMINEAȚA COPIILOR PAG. 9. 


ZEI ŞI ZEITE DIN VECHIME 


PLUTON CALIOPE MERCUR 


Zeul Infernului ` Muza elocinței şi a poeziei eroice Zeul comerțului 


CYBELE ESCULAP ERATO VENUS JUPITER 


Zeița Pămuntului Zeul medicinei Musa poeziei lirice Zeița frumuseţei Zeul zeilor sau întregului Univers 


SATURN VULCAN PROSERPINA HERCULE 


Zeul Timpului z : Zeul Ferului Zeul păstorilor și_turmelor Zeița infernului Eroul puterei 


MARTIE JUNONA MINERVA 
Zeul råzboiulwi Zeița câanietei Zet:a intelepelunei Zeița heldelor (agrieulturei) 


p46, iù. jeeleobbeebbibăi 


a M 


ROMAN PENTRU TINERET 
12) O Intâlnire theașteptată 


oată vara aceea, pustnicul Daniel ţinu la dân- 
sul pe Pârvu. Intâiu, pentru ca să-i dea în- 

s văţături bune şi folositoare şi, al doilea, 

pentru ca făcându-l să trăiască în aerul 

înviorător şi curat al munţilor, să-l întărea- 
scă, să-l facă să-şi recapete coloarea obrajilor, căci 
bietul Pârvu, din pricina traiului ce dusese în în- 
tunerecul peşterei din pământ, era la față galben ca 
turta de ceară. Şi adevărul este că în câteva săptă- 
mâni copilul se făcu sănătos, voinic şi cu obrajii 
trandafirii. 

La sfârşitul verei, pustnicul Daniel se hotări să 
pornească în căutarea părinţilor lui Pârvu. Şi aşa, 
într'o frumoasă dimineaţă de toamnă, pustnicul trezi 
pe Pârvu, care dormea încă, şi după ce îşi făcu 
rugăciunea şi luară câte o gustare, porniră îm- 
preună la drum. 

Gândul pustnicului era să lase câteva zile pe 
Pârvu la tatăl ciobănaşului, care îl adusese la dân- 
sul, iar în vremea aceasta el să-i caute părinţii. 

Pârvu nu mai putea de bucurie, când bunul pustnic 
îi spuse că au să facă împreună o călătorie prin 
munţi. Merseră ei aşa de dimineaţă până la amiază, 
umblând prin cărări, pe cari nu treceau decât păs- 
torii şi vânătorii. Pe la ora prânzului sosiră la O 
stâncă mare deasupra căreia păşteau mai multe ca- 
pre. Se aşezară la umbra acestei stânci, ca să mă- 
nânce din merindele ce luaseră cu dânşii. 

Un băeţaş, care păzea caprele acelea, veni şi să- 
rută mâna pustnicului. Pârvu, însă, văzându-l, sări 
în sus şi strigă plin de mirare: „O, iată un om aşa 
de mic, cum sunt şi eul Ce bine îmi pare! Până a- 
cum credeam că, afară de mine, nu sunt pe pământ 
alţi oameni aşa de mici! Nu-i aşa, omuleţule, că 
vii şi tu cu noi?” întrebă Pârvu pe micul păstor 
de capre şi-l şi apucă de mână. 

Ciobănaşul nu numai că se duse cu dânşii, dar mai 
luă să poarte el traista cu merinde pe care o pur- 
tase până atunci pustnicul Daniel. 

Mergând ei aşa, pătrunseră într'o vale verde, în- 
chisă de o parte şi alta de pereţi de stânci. In 
valea aceasta păştea turma de oi ce era a omului, 
la care vroia să meargă pustnicul Daniel. Dar pri- 
virile lui Pârvu se opriră asupra a doi mieluşei, năs- 
Cuţi numai de câteva zile, şi Pârvu nu mai ştia cum 
să-i mângâie şi să se bucure cu dânşii. 

Dar pe când pustnicul Daniel căuta să găsească 


(12) 


(Adaptare de N. BATZARIA) 


pe stăpânul oilor, iată că zări lângă un izvor ce 
ţâşnea dintr'o stâncă pe o tânără păstoriţă, care 
ţinea într'o mână cârligul ciobănesc, iar în mâna 
cealaltă o carte în a cărei citire era cu totul cu- 
fundată. 

Foarte mirat, pustnicul Daniel se apropie de a- 
ceastă păstoriţă, pe care nu o văzuse până atunci, 
cu toate că el cunoştea bine pe toţi oamenii din par 
tea locului. 

Păstoriţa era îmbrăcată simplu şi sărăcăcios, a- 
vea o înfăţişare blândă, dar pe fața ei se citea o 
adâncă durere. 

Păstoriţa, văzând pe pustnic, deşspre care au- 
zise vorbindu-se, se sculă la apropierea lui şi-l 
salută, făcând o plecăciune foarte respectuoasă. 

„De când eşti aicea, bună fetiţă?” o întrebă pust- 
nicul cu blândeţe. 

Păstoriţa răspunse: „Sunt mai mulţi ani de când 
pasc oi prin munţi, dar la stăpânul acesta n'am in- 
trat decât de trei zile.” 

— „Da unde eşti? o întrebă el mai departe şi 
dece arăţi aşa de tristă?” 

La întrebările acestea păstoriţa izbucni în lacrimi 
şi zise: „Sunt de departe, părinte. Acum câţiva ani 
am lipsit dela datorie, am săvârşit o mare neascul- 
tare şi din aceasta mi-se trage toată nenorocirea. 
Eram la nişte stăpâni foarte buni, dar din uşurinţă 
am lăsat într'o zi pentru câteva clipe singur pe u- 
nicul şi iubitul lor copil, care, în lipsa mea de 
lângă dânsul, a fost furat de o bandă de tâlhari. 
Cuprinsă de disperare, am fugit în munii, unde - 
trăesc de atunci, rugându-mă în toate zilele bunului 
Dumnezeu să îndrepte nenorocirea, să scoată pe dră- 
guţul copilaş iarăşi la lumina zilei şi să-l aducă din 
nou în braţele părinţilor lui, vindeccându-le în chi- 
pul acesta nespusa lor jale şi durere.” - 

La auzul acestor cuvinte, pustnicul Daniel zise 
cu glasul mişcat şi cu lacrimi printre ochi: „Cred 
că în momentul acesta Dumnezeu ţi-a îndeplinit 
rugăciunea.” 

Scoase apoi din buzunar portretul mamei lui Pârvu 
portret pe care-l luase cu dânsul, pentru ca să poată 
găsi mai lesne pe mama copilului, îl arătă păstoriţei 
şi o întrebă: ,,Cunoşti oare portretul acesta?” 

Păstoriţa sări în sus de bucurie şi strigă: „Sfinte 
Dumnezeule! Dar portretul acesta e al jupănesei 
Stanca de Șerbăneşti, mama copilului furat!” 

La strigătul păstoriţei, Pârvu veni alergând. Se 
uită la dânsa cu ochii ţintă și-i zise cu compătimire: 


DIMINEAȚ?A COPIILOR 


„Dece plângi? Ori poate. ţi-e. foame? Iată pâine 
şi două mere: ia şi mănâncă!” 

Dar pustnicul Daniel îi zise păstoriţei: „Acesta 
e copilul, care a fost furat odată cu portretul!” 

Biata păstoriţă care, precum lesne ghicim,. nu 
era alta decât Smărăndița, rămase înlemnită locului 
şi se uita cu priviri rătăcite, când la pustnic, TR 
la Pârvu. 

Aşa stătu ea câteva clipe, când deodată, ca îm- 
pinsă de un resort, se repezi la Pârvu, îl luă în 
braţe şi scăldându-i obrajii în lacrimile ce-i curgeau 
şiroaie, strigă aşa ca eşită din fire: 

„Da, da! el este! El e micul şi iubitul nostru Pâr- 
vul Tu eşti odorul nostru, pe care te pierdusem! 
Dumnezeu a avut milă de durerea mea şi mi-a ascul- 
tat rugăciunile! Binecuvântat să-l fie numele! O, 
ce bucurie va îi pe jupăneasa Stanca, buna ta mamă! 
Bucură-te şi tu, Pârvule, căci acum mergem acasă 
la părinţii tăi!” 

“ Pustnicul Daniel: plângea şi el şi zicea printre la- 
crimi: „Slavă lui Dumnezeu, care a veghiat asupra 
copilului acesta şi a şters lacrimile acestei: fete!” 

După aceea, tustrei s'au dus la coliba stăpânului 
oilor, colibă care se afla la o depărtare de vreo 
jumătate de oră. 

„Aceştia sunt oare părinţii mei?” întrebă Pârvu 
când văzu că păstorul şi nevastă-sa le eşiră în- 
tru întâmpinare şi-i primiră cu bucurie şi prietenie. 
Şi se întristă bietul copil, când i-se spuse că alţii 
sunt părinţii lui. 

„Dar sunt aşa de buni şi de drăguţi! zise ei 
adăugând: „Părinţii mei nu pot fi mai buni decât 
aceştia!” 

După ce stătură la colibă vreo oră, două şi mai 
gustară ceva, pustnicul Daniel, Smărăndiţa şi Pârvu, 
plecară mai departe, însoţiţi fiind şi de băiatul păs- 
torului, adică de ciobănaşul pe care Pârvu îl în- 
tâlnise la eşirea sa din peşteră. 

Pe înserate, ajunseră într'un sat unde poposiră 
la noapte. A doua zi, sculându-se din zori, luară 
cu chirie o căruță dela un ţăran şi porniră la drum 
în speranţa că în trei zile să soseascâ la locuinţa 
părinţilor lui Pârvu. 


——e= 
Co seamănă mai mult ca orice cu o bunică?... 
(73 P1/P480704) 


(Va urma). | 


a... 
Când” cinstim mai mult soba, vara ori iarna? 
*(2727DdS 11224D07U] 7] DULD} 7999 VWA) 
Trimisă de Bolohan Apolo-Suceava 
s.e 
Micul Mihnea merge la dentist. Ajuns acolo, şi 
venindu-i rândul, întreabă pe dentist: 
— „D-ta eşti dentistul? 
— „Da, micule, dar ce vrei? 
— „AŞi vrea... doresc... voiam... nu puteți să-mi 
spuneți cât e ceasul?!” ; N 


e 


ia 


= ?te-ai sculat, ia-ți papucii sau pantofii 


PAG. 11. 


Educaţia fizică 


GIMNASTICĂ DE CASĂ 
qi k di corpul (fizicul), 1 întăriţi şi 


formaţi organele şi aparatele ce formează cor- 
pul. Nu începeţi nici un sport, sau joe mai 
greu, până când pieptul (cantitatea toracică) 
mu este îndeajuns de întărită şi formată. Toate 
sporturile şi jocurile se reazimă pe respiraţie (piept), 
şi respiraţia la rândul ei, se reazimă pe funcțiunea 
pieptului. Un piept neformat, supus la rezistenţe (e- 
forturi), peste puterile lui, se strică şi se difor- 
mează (creşte rău), influențând în rău întregul 
corp. Nu-ţi răpeşte mult timp această formare şi 
întărire a pieptului; 5—10 minute pe zi. Dimineaţa, 
de casă în pi- 
cioare, freacă corpul cu un şervet udat cu apă rece, 
şi dă puteri noui corpului prin exerciţii libere de 
gimnastică de casă, 

Mişcările vor destinde muşchii leneviţi de somn, 
şi sângele va circula mai repede în corp. Vei simţi 
cum corpul prinde puteri noui, încordând muşchii 
şi oțelind nervii, vei simţi cum respiraţia îți este 
uşoară şi tot corpul ca un fulg. Nu vă lăsaţi pradă 
leneviei şi patului cald şi moale, Gândiţi-vă voi ti- 
neret că corpul (fizicul) este cheia vieţei, şi de 
sănătatea lui atârnă buna dispoziţie, (egală cu fe- 
ricirea) a omului în viaţă. Sute şi mii de microbi aş- 
beaptă dănțuind de bucurie, să găsească un corp 
slab şi neformat, ca mai apoi cu trâmbiţele sunând 
să intre în organele şi aparatele lui, mai ales în 
gură şi piept (cavitatea toracică) şi să le macine 
zi cu zi, an cu an şi ceas cu ceas. Educaţia fizică 
este hrana de toate zilele a corpului omenesc. Un 
corp bine hrănit (educat) este un corp sănătos, 
Sănătatea corpului aduce: Energie, Voinţă şi Judecată 
sănătoasă, ! 

Nu uitaţi că: întrun corp sănătos este şi e 
minte sănătoasă, i Sl 

Locot. Paul Epureanu 
1] bs — cr 2—— 

Corpul meu e de lemn şi se sparge ușor; nu 

am voce şi totuşi vorbesc cu voi, 
| (pn14v301)) 


PAQ. 12. 


a cevetoru destent 


— Poves.e or.entala — 


DIMINEAŢA COPIILOR 


su pr 
A 


NS 


Prelucrare šde Marin Opreanu 


e ——— 


n întregul ţinut al Bagdadului nu era cerşetor 
mai cunoscut şi totdeodată mai glumeţ, decât 
bătrânul Şacabac, pe care îl primeau bucuros 
şi-l ajutau toţi oamenii cu dare de mână. 
Intr'una din zile Şacabac se opri la poarta 
unui palat frumos şi ceru paznicului să-i dea ceva 
de pomană. 

„Noi nu prea avem ce să-ţi dăm, îi răspunseră 
paznicii, dar intră în palat şi du-te drept la stă- 
pânul nostru, vestitul vizir Barmesid, care va fi 
foarte bucuros să te ajute din belşug.” 

Şacabac intră şi pătrunse până într'un salon mare 
şi bogat împodobit, unde vizirul Barmesid şedea 
pe un divan, fumând din marghi/ea. 

Şacabac se plecă de trei ori până la pământ şi 
grăi în felul următor: „„Inalte stăpâne, mă găsesc 
intr'o stare de plâns; fii aşa de bun şi milueşte-mă 
cu ceva!” 

— „Cum e cu putinţă, strigă mirat vizirul Bar- 
mesid, ca să fie in Bagdad un om aşa de nevoiaşi 
Las' că de azi înainte nu vei duce lipsă de nimic 
şi chiar acum vom lua masa împreună.” 

Şi după ce îi zise. lui Şacabac să şeadă lângă 


dânsul, vizirul strigă: „„Băeţi, aduceţi numai decât 
ibricul cu apă şi ligheanul să ne spălăm pe mâini!” 

Nu veni nimeni. Cu toate acestea vizirul începu 
să-şi frece mâinile, ca şi cum cineva i-ar fi turnat 
apă să se spele, iar după aceea îi zise lui Şacabac: 
„Vino de te spală şi tu pe mâini!” 

Şacabac înţelese că stăpânului casei îi plăcea să 
glumească. Vrând să-i facă în voe, întinse şi el 
mâinile, prefăcându-se că şi le spală, 

„Acum, strigă din nou vizirul, să puneţi masa 
şi vedeţi să fie cât mai bogată.” 

Iarăşi nu veni nimeni, dar vizirul, după ce aş- 
teptă puţin pentru ca, chipurile, servitorii să aibă 
timp să pună masa, începu să facă gesturi ca un 
om care stă là masă. Intindea mâna, o ducea la 
gură, se făcea că pune mâncarea în gură, că o 
mestecă şi apoi îl indemnă şi pe Şacabac să facă 
la fel. 

„Mănâncă, prietene, îi zicea el, şi nu te sfii; 
să mănânci ca la tine acasă. Uite, bunăoară, ce zici 
de pâinea aceasta? Nu-i aşa că-i foarte gustoasă?” 

Bietul Şacabac vedea că vizirul îşi bătea joc de 
dânsul, căci nu era acolo nici o fărimitură de pâine 


DIMINEAŢA COPIILOR 


şi nici un fel de mâncare. Decât, işi zise in gând: 
„Stai să fac şi eu pe prostul, poate că îmi iese bine!” 

— „Da, zise apoi cu glas tare, şi pâinea şi 
mâncarea sunt aşa de gustoase, cum m'am mai văzut 
până acum.” 

— „Mă bucur!” îi întoarse vorba vizirul, care, 
întorcându-se după aceea spre un servitor închipuit, 
îi porunci: „Adune un alt fel de mâncare!” 

HAşteptă să treacă vreun minut la mijloc şi grăi 
iarăşi: „Ei, prietene Şacabac, cum îţi place această 
friptură de miel?” — Şi nu era acolo nici miros 
de vreo friptură. 


Totuşi, Şacabac zise: „Foarte bună, se topeşte în 


gură!” 

— „Imi pare foarte bine!” făcu vizirul Barmasid, 
care strigă din nou: „Să aducă curcanul pe varză 
şi o nouă cană cu vin!” 

Iarăşi nu veni nimeni. Cu toate acestea, se făcu 
că e foarte mulţumit şi zise: „Imi place cum e 
fript şi rumenit curcanul acesta! Dar şi varza e 
bine nimerită!” 

— „Nici vinul mare vreun cusur”, grăi Şacabac, 
aducând mâna la gură şi făcându-se că bea şi 
goleşte paharul. 

— „Stai, prietene, îi zise vizirul, să 
împreună paharele!” 

Şacabac se făcu că-l umple din nou, că ciocneşte 
şi «că bea în sănătatea vizirului. 

— „Vinul acesta e foarte bun, zise iarăşi Şacabac 
decât îi găsesc un cusur: nu e destul de tare.” 

— „Sä ne aducă unul şi mai tare!” strigă vizirul, 
strigând din nou pe un servitor închipuit. 

Cică mai mâncară şi mai băură din vinul de 
care Şacabac zicea acum că e destul de tare, vizirul 
după aceea să aducă tot felul de prăjituri şi de 
fructe, lăudă fiecare fel, ?ndemnând mereu pe Şa- 
cabac să mănânce şi să bea, el însuşi ducând în- 
truna mâna la gură şi făcând gesturi ca un on 
care mănâncă şi bea cu poftă. 

De o dată, Şacabac sări în picioare şi zise: 
„Stăpâne, vinul ma ameţit, mai cu seamă că eu 
nu sunt obişnuit să beau aşa mult. De aceea, mi-a 
venit gustul să joc şi să sar.” | 

— „Joacă şi sări după pofta inimei!” îi răspunse 
vizirul Barmesid, strâmbându-se de râs. 

Şacabac, clătinându-se ca omul ameţit de băutură, 
se porni să cânte, să joace şi să sară, dar tocmai 
când vizirul se aştepta mai puţin, îi trase o palmă, 
de omul văzu stele verzi. 

„Ce, ai înebunit?” „strigă vizirul furios. Şacabac 
însă nu-i lăsă vreme să mai spue ceva, ci îl mai 
arse cu o palmă şi mai zdravănă. 

„Dar văd că nu eşti în toate minţile!” urlă 
vizirul şi mânios, dar şi foarte mirat de purtarea 
cerşetorului Şacabac. 

„Fireşte, că nu mai sunt, îi răspunse acesta, 
decât vina e a ta că mi-ai dat să beau din vinul 


ciocnim 


PAQ. 13. 


ce era aşa de tare. Acum sunt beat turtă şi nu-mi 
dau seama de ceeace fac.” 

Zicând acestea, se pregăti să-i mai tragă o palmă 
bogatului şi puternicului vizir. Decât vizirul îl apucă 
de mână şi-i zise — de rândul acesta cât se poate 
de liniştit: À 


„Potoleşte-te şi nu mai face pe beatul şi pe ne- 
bunul. Din parte-mi îți iert palmele ce mi-ai tras . 
şi îţi spun că îmi placi, fiindcă ai înţeles gluma 
ce am vrut să fac cu tine. Insă, dacă până acum 
am mâncat şi am băut numai în închipuire, acum 
vom mânca şi vom bea în adevăr şi vomi rămâne 
buni prieteni.” 

Aşa vorbi vizirul şi chemă apoi pe servitori cari 
de rândul acesta veniră în adevăr şi aduseră tot 
felul de:mâncări şi de băuturi. 

Din ziua aceea casa vizirului Barmesid era pururi 
deschisă pentru săracul, dar deşteptul Sacabac. 

Marin Opreznu 
———— Mo po ———— 


Intre vânători. 


A. — Câţi iepuri, zici, că am omorât ieri? 
B. — O treime din câţi îmi vei spune. 
ii E Tull i 
„In ce zi cade ziua ta onomastică în anul acesta, 
Nicule?” 
„In ziua de Sf. Niculae.” 
4 Ex 
Intre prieteni. 
— Uite, dragă Ionel, că te-am întrecut la înäl- 
time! i 
— Mai aşteaptă, Nicule, încă un an, şi vom avea 
aceaş înălţime. Ey 
Trimise de Spiridon N. Vultapsis 
———oz kr = ——— 


gore, — cari se înapoiau acasă, dela şcoală. ' 

Ei se încălzeau, suflându-şi în mâini. Nici 

unul nu avea mănuşi. Paltoanele lor erau ca, 

nişte drapele sosite din luptele cele mari, adică 
zdrenţuite ca vai de ele. Era atât de frig, încât! 
de-abia mai aveau puterea să-şi ducă ghiozdanele. 
Dar cum mergeau aşa spre casă tăcuţi şi fără! 


i de iarnă. Gerul biciuia feţele şi inimile. 
Z celor trei colegi, Dan, Alexandru şi Gri-. 


chef de joacă, iată că Grigore zăreşte ceva- în 


drumul lor. 


— Par'că ar fi un portofel, zise el, rămânând ici 


cului o clipă. Dar nu termină vorba că Alexandru 
şi Dan se şi aplecară să ridice portofelul de piele 
fină şi plin doldora de bani. Ei se opriră, înce- 
pând să socotească şi să numere tot ceeace conţinea 
portofelul, ce părea că aparţine unui om foarte 
bogat. 

— Nu e păcat să oprim banii, spune Grigore. 
Portofelul e foarte scump, după cum se vede” şi 
numai un om bogat îşi poate permite un astfel 
de lux. Prin urmare, omul care a pierdut aceşti 
bani nu va avea de suferit dacă nu i vom înapoia; 
pe când, noi, rămânând fără ei, vom trebui să 
mergem toată iarna la şcoală desculți şi goi. 

— Are dreptate Grigore, zise Alexandru. Cu a- 
ceşti bani, ne vom cumpăra ciorapi de lână, mă- 
nuşi şi poate chiar că ne vor rămâne bani şi 
pentru alte lucruri? 

— Bogat sau sărac, trebue să înapoiem banii 
păgubașului. Datoria noastră e să nu păstrăm un 
lucru care nu-i al nostru, răspunse Dan cel mic 
şi oacheş. 

— Bine, răspunseră ceilalţi doi, dar cui să-l îna- 
poiem. De unde ştim că nu vom fi pungăşiţi? Unde 
putem găsi pe adevăratul păgubitor întrun oraş cu 


atâtea străzi şi cu fel de fel de oameni? Dacă e 
vorba să fim păcăliţi, de ce n'am opri noi banii? 
— Poate că aveţi şi voi dreptate, zise Dan. 

Şi iată-i acum mergând spre casă, bucuroşi, fă- 
cându-şi fel de fel de socoteli. 

— Eu o să-mi cumpăr întâi mănuşi de lână, 
grăi Dan,. căci nu mai pot îndura gerul ăsta mare. 
Mi-au îngheţat mâinile cu totul. 

— Şi eu o glugă de flanelă, de oarece mi-au 
degerat urechile, spuse Alexandru. 

— Bine, bine, făcu Grigore, vom vedea ce-o 
să vă rămâe de cumpărat, pentrucă mie mi se 
cuvine mai mult decât vouă. N'am văzut eu mai 
întâiu portofelul? Prin urmare nu am eu mai mult 
drept asupra lui, decât voi? 

— Dar până când să spui tu c'ai văzut portofelul, 
noi îl şi ridicaserăm de pe jos, răspunse Dan şi 
Alexandru. L'am văzut toți de odată, prin urmare 
avem acelaş drept. Dar Grigore nici nu vru să 
audă aceste vorbe împăciuitoare. Incepu să facă o 
gălăgie atât de mare, încât nici nu se mai auzea 
ce vorbeau ceilalţi. El nu voia cu nici un preţ 
să aibe o parte egală cu a celorlalţi. 

— Atunci, zise Dan, dacă e vorba să ne certăm 
din cauza acestor bani, mai bine să căutăm să-i 
înapoiem păgubitorului. Am fost întotdeauna prieteni 
buni. De ce să ne supărăm şi să ne stricăm prie- 
tenia din cauza acestui portofel. . 

— Ba asta nu vreau, răspunse Grigore înfuriat, 
nu vom înapoia banii ci îi vom împărți cum am ` 
spus! Dan şi Alexandru văzând atâta răutate la 
Grigore, se desgustară cu desăvârşire de el hotă- 
rându-se să înapoeze banii. Ei opriră un Domn 
şi-l rugară să le spună unde ar putea întâlni mai 
iute un sergent de stradă. 

— Dar ce s'a întâmplat îi întrebă domnul acela? 


DIMINEAȚA COPIILOR0000000000090000000000000000000000000000000e PAG., 15. ` 


— Am găsit un portofel şi vrem să-l înapoem 
păgubitorului, răspunseră cei doi băeţi. 

— Al.. Un portofel? N'o fi cumva unul de piele 
roşie, cu cinci deschizături, şi de piele foarte fină, 
fi întrebă domnul, surprins. : 

— Ba da, chiar aşa e! 

— Ei bine, acest portofel aste al 
plerdut acum cinci minute! 

Dan băgă mâna în buzunar şi scoase portofelul 
voind să-l înapoeze domnului. Dar de-abea il 1 
în mână şi îl şi scăpă jos. ie l 


meu! L'am 


i 


— lertați-mă, domnule, îi spuse Dan. L'am scă- 
pat jos, fiindcă mi-e mâna prea îngheţată: 

Domnul luă portofelul şi-l băgă în buzunar, voind 
să plece. Dar se opri locului, rămânând cu ochii 
la mânuţele lui Dan atât de îngheţate şi hainele 
lui şi ale celorlalţi doi băieţi. 

— Sărmani copii, le zise domnul acela, cât de 
cuminţi aţi fost voi şi cât de buni, vrând să-mi 
înapoiaţi banii. Cu toate nevoile voastre, totuş nu 
va lăsat inima să-i opriţi pentru voi. Spuneţi-mi 
acum, care din voi a fost acela care a ţinut mai 
mult să mi-i înapoeze? 

Grigore lăsă faţa 'n jos, mânios. Domnul in- 
telese că nu fusese el acela. Atunci, scoase toţi banii 
din portofel şi-i împărţi, egal, celor doi băeţi, iar 
lui Dan îi mai dădu şi de la dânsul încă ceva. 
pe de-asupra. 

— Vezi, Grigore, că nu ajută Dumnezeu oamenilor, 
răi, îi spuseră Alexandru şi Dan, acestuia, câre 
plângea de ciudă. Dar lasă că nu suntem fără suflet. 
Vino mai aproape căci vrem să-ţi facem parte şi 
ţie... i 

Grigore se îmbujoră de bucurie şi mulțumi prie- 
tenilor săi pentru bunătatea lor. 

Alexandru Bilciuresou 


DE VORBĂ CU CITITORII 


D-l N. Batzaria, directorul revistei noastre, fiind 
suferind de mai multe zile, roagă pe cititor! să ierte 
faptul că numărul de față nu cuprinde toate rubri- 
cele cu car: erau obișnuiți. Drăguţii cititori să aibe 
puţină răbdare, căci vor fi în deajuns răsplătiți. 


L. Mih.-Suceava. — Bucata trimisă de d-ta sub titlul 
„Ţara leneşilor” a fost publicată, sub altă formă, în 
numărul de Paşti de anul trecut al revistei noastre. 
Traducerea d-tale cam lasă de dorit. Prin urmare, ne 
pare rău că nu o putenr publica. 

Bol. Ap.-Suceava. — lţi publicăm trei ghicitori, Glu- 
mele, fiind copiate, nu pot fi întrebuințate. 

H. Tax.-Liteni. N'ai spus de unde ai luat glu- 
mele trimise. Aşa dar, regretăm, dar nu le putem publica. 

A N. Con.-Craiova. — Bucata „A fost odată” e scrisă 
în genul bucăţilor de şcoală, iar pentru revistă se po- 
triveşte puţin. Despre sfinţii Mihail şi Ştefan, vezi „Al- 
manachul Şcolarilor pe anul 1927”, iar duspre sfânta Ana 
vom scrie separat. 

I. R.-Craiova. — „Ingerul păzitor”, dragul meu, nici 
nu e poezie. N'are nici rimă, nici accent ritmic. Dacă 
ai fi scris-o la rând, aşa cum se scrie proza, nici nu 
s'ar cunoaşte că ai vrut să faci o poezie. Se veda 
că eşti încă prea mic. Mai aşteaptă şi până atunci citeşte. 

Gh. Man.-Constanţa. — Pe „Regele nostru” să-l iubim 
şi să-l cinstim, dar tocmai din cauza aceasta să ne fe- 
rim de a-i închina poezii slăbuţe. Crezi şi d-ta în gre- 
şala celor cari cred că poeziile cu caracter patriotic sunt 
lesne de făcut, pe când adevărul este din potrivă. 


——e= 


CI ST 4. 


„SUCHARD” e cea mai veche marcă, 
O ştiu de când eram copil, 

Are o aromă delicioasă, 

Şi-e gustul meu subtil. 


Ce conţine noua carte „EVR EICA ?* 


Conţine cele mai frumoase povestiri ale vestitului 
scriitor ANDERSEN, bogat ilustrate şi cu o splendidă 
copertă în culori. Lei 30, la toate librăriile. 


Cine ia „CA SĂ MAI RÂDEM“ 
Este vesel, mulțumit 

Pentr'un pol ce-a dat pe dânsa, 
Din belșug e răsplătit. 


La administrația revistei, strada Sărindar 
9—11, se găsesc colecții broșate a câte 10 
exemplare din „DIMINEAŢA COPIILOR“ — 
toate numerile. Preţul unui volum broșat 
este de lei 40 și se expediază franco la 
primirea costului. 


Citiţi și răspândiţi 


„DIMINEAŢA COPIILOR” 


PAG. 16. DIMINEAŢA COPIILOR 


HAPLEA VÂNĂTOR 


|. — Intr'o zi Haplea al nostru neavând de lucru şi-a luat puşca din cui și a mers să caute ceva vânat. 
Norocos cum este, a şi zărit o pasăre cocoțată pe un gard. 


II. — Repede întinde arma ucigătoare și „„. pac! Glontele a nimerit în plin iar pasărea s'a prăvălii 
de înda:ă a pământ, 


MI. — Care nu-i fu însă surpriza când de după gard a sărit ţipând şi ocărând, cine credeți? Chiar 
coana Frosa. Glontele a lovit tocmai frumoasele pene ale păiăriei celei noui a coanei Frosa. E de prisos 
să mai spunem că în acea zi Haplea a renunțat să mai fie vânător. ; 


Atelierele „ADEVERUL“ $. 4 


"DIMINEATA 
| 157 eticii sl.-, 


= REVISTA SAPTAMÂNALA 
îi Di'necroa N. BATZARIA 


EN A 
i 
ILA 


` 
om, A 


4 OLISEE RAMPA ; 


»Aoleu ! că frig mai el!“ PREȚUL 5 LEI 


' dt ci, 


„240 2;  Ceveeeeveeesessresresssrssssssssssesesosesee DIMINEATA. „COPIILOR 


POVESTEA UNEI VIORI STRADIVARIUS 


torese de găini. Uitându-se înăuntru, -väzu 


n tgier nisi şi. cu o j vioară E REES 
u trecea într'o zi pe la -prăvălia-unei negus- 


nişte pui frumoşi. „Se. apropie de vânzătoare 
"Şi-i zise: 

„Ascultă, cucoană, cum dai puii, de găină?” 
.O sută de lei unul, îi răspunse femeia. 
"E scump, nu-l dai mai eftin? 
-— Nu, nu se poate. 
Uite ce este, eu aş vrea să cumpăr unul, ' 
dar n'am bâni la mine; dacă vrei, las- vioara aici 


până diseară, când voiu veni să-ţi aduce banii. 


Negustoreasa se _invoi, dete puiul şi luă vioara, 
pe care © aruncă întrun colţ, zicându-şi: ` 

„Cred că nu m'am păcălit, face vioară asta cât 
un pui de găină. 

Nu trecu mult şi intră în prăvălie. un. dom bine 
îmbräcat şi cu degetele pline de inele,: iar în stradă. 
îl aştepta trăsura. p” 
Uitându-se prin prăvălie pela păsări, dădu, cu ochii 
de vioară. O luă în mână, o cercetă cu deamă- 
nuntul şi apoi întrebă mirat pe negustoreasă: 

„Ce-i cu vioara aceasta? De unde o ai., 

. — A lăsat-o aici un țigănuş, îi răspunse femeia. . 

— Cum, un ţigan? Apoi aceasta, e o vioară vestită, 
un Stradivarius; cum poate avea un țigan; oastfel 
de vioară? Nu mi-o vinzi mie? 

— Să o vând? Dar nu pot, 
să şi-o ia înapoi. 

— Dă-mi-o, că-ţi plătesc mult, îţi dau oc -sttă de” 
mii de lei pe ea. 

Femeia deschise ochii mari. Nu-i veñea: să creadă 
ce i-a auzit urechile, totuşi zise: 

„Nu pot s'o dau, până nu vorbesc :cu ţigăinuşul, p 

Clientul întoarse vorba .zicându-i: ; 

„Bine, atunci vorbeşte dumneata cu. el, 
ţi-o vândă şi avoi să mi-o aduci la adresa aceasta.” 
Şi-i întinse o carte de vizită. 

Seara veni țiganul cu banii. Negusiörčasa 1. trase 
de o parte.şi-i zise: FH 

„Nu-mi vinzi mie vioara, căci Vreau: so "dătnest-, 
bărhatuluii: icu, că mâine e ziua lui.” 


căci diseara “vine 


E „de Marioara Popa 


pari că dku A naintea, ochilor cei o sută de mii de 


lei, pe care avea să-i încaseze pe vioara Stradi- 
varius, 

Fără să stea pe A eta fuga să aducă 
banii, şi fiindcă mavea atâţia, se mai imprumită 
Şi pela vecini. - . 

A doua zi, se sculă cu noaptea în cap, nu mai 
deschise prăvălia, căci zicea că-i ajunge un câştig 
„de optzeci ` de mii de lei pe zi, luă o trăsură şi 
se aşeză măreaţă cu vioara în braţe. 

Ajunse la adresa scrisă pe cartea «de vizită, dar 
în lọc “să găsească un palat, precum se aştepta ca, 
găsi. nişte bordeie şi nister oameni săraci, pe cari 
îi întrebă: =; 
: -o Nu. şade aici boierul “cutare?” 

„Oamenii începură să râdă, când auziră de numele 
“unui boier,- care, ar şedea pe acole, şi îi Ziseră: 

„Nici nu s'a pomenit picior de boier pe. strada 


+ 


3: „asta, auzi d-ta boier în :bordeie!” : 
Negustoreasa alergă yecăjită încoace şi incolo, x 


„întrebă alături, “peste drum, pe trecători, însă î 


„zădar, nimeni nu putea . să-i “dea vre-o ee 


casă” PAN viori de pe la tigani, > 


Tiaan. ‘hici nu vru să audă- Atunci femeia * îi 


4 


lat 


„spuse: 
„Ii dau o mie pa ici pe Ra, i: Și ta e 
'— Nu pot, cucoană, că mă bate acasă, dâcă o 

vând. 

—— “ţi dau două mii, i) 5000. +10. 000... 
—  Nu-pât s'o dau. '* = 3. TEA 
— Nici cu cinsprezece mii?" Ki 
Țicănuşul stătu la îndoială, apoi zise: 
„Dă-mi douăzeci de mii de lei.” > 

Bine fie şi 20.000 — răspunse femeia, care 


Insfârşit,- speriată- şi îngrijorată, intră la -un ne- 


gustor de: ; viori din. apropiere şi îl întrebă: 

„Cât îmi dai pe vioara “asta?” š 

Negustorul ` o luă, „se uită Ja ea, pas îi zise. 
cu nepăsare: 

„Ce să-ţi dau, donea de“ lei” 

> Cum, douăzeci de lei pe vioara asta? Dumneata 
-nu.. vezi că e. vioară scumpă, szavida... Stradiva... 
sau cur naiba îi zice? =- ~ 

„Ce Stradivarius, cucoană, asta. nu ce doi bani!” 

Neavând încotro, negustoreasa de găini o vându şi 
gi un pol; dar îşi puse în gând că de acum- inainte . 
“să nu mai caute să se: imbogăţească într'o zi, gum 


` Marioara Popa-Loco 


"e. 


"Care e peştele cel mai Jung? ` ? 


e ducă 1$ vii u ii 24D ponnuəd ‘onpaptvs) 
PE EEN ; a (na37p 
7 rer .. . > k. 


Ki lasi- să-i i fie călcat În picioare” cer mai bun 
lucru acut de el? 


Piesa 
t '.oe 4 2 
o. Spune, dacă -ştii, ziua de mâine ce o să fie eri? 
d (7129177 ) 
* kX 


Ce” e pica este între acel care bate la o uşe şi 


~ acel care deschide? 


(22 isop u: vəpop q 1S 19Sn Div! ui ə jun) 
Wodan 


ABONAMENTE: 1 AN 


13 FEBRUARIE 1927 — Nr. 157 


Y 


POVESTEA CARULUI 


Hăt de mult; în ullă vreme, nu se pomenea de cure, 
Lemne se-aduceau la tårle, nu ca astăzi „ci 'n spinare 


YYYYY 


Era foarte greu pe-atuncea ca să faci un Toc în casă — 
Ciorbe sau Țierturi de-acestea se vedeau cam rar pe masă. 


Intrun sat rămas istoric, intro zi un biet lemnar, 
La 'ntâămplare face-o roată, un proțap şi-apoi un cur. 
De-o uşa minune mure se vestise iute "n sat 

Si sò vadă fiecare la lemnar a alergat. 

Se 'njugară la iuțeală doi flăcăi de 'nsurătoare 

Si-l trăgeau. pe drum. ca probă, în a tuturor mirare. 


Unii-şi fac o cruce "n taină, alții scuipă "n sân, în vânt, 


Toţi crezând că Scaraoschi coborise pe pământ . 
Alţii bat de bucurie pe lemnar uşor, pe spate 
(Că de-aşa minune mare nu se pomenise, frate) 


„Ascultati, să-i dăm un nume!” strigă unul mai cu fot; 


Si cu să boteze carul se 'nvoiesc cu toţi pe loc 
„Da!“ strigară "n gura mare şi apoi se străduiesc, 
Unul zice: „târdtoare“ că e nume românesc” 


Si în urma lui târăşte“. Alţii-i zic „învârtitoare“ 


—UVite, mă, că se 'nvdrleşte!“ „ De ce nu „scârţietoure?* 


- „Asta-i numele minunii! strigă unul mai cu stare. 


— „Ba nu!” zice-atunci un altul „mare nici asemănare“... 


Unii hăisa, alţii ceala, mânioşi din cale-ajară 

Se luară la hârjoană şi apoi se "'ncăierară.. 

Si end lupta se aprinse mai cu foc, mai cu amar, 
Două ciori sburând țipară, speriate: „car, car, c-a-r“*. 
„Fraților, nu vă mai bateţi, oarecare a strigat 
„Car dezacume noi să-i zicem, ciorile l-au botezat“. 
Eumetria- se făcuse... şi-ucest nume face haz, 

Tocmai din acele vremuri, până `n zilele de azi. 


De-alunci viața e mai dulce dutorit unui lemnar 
Si a unor ciori ce dete numele frumos de „tar“. 
: Spătarul Măgură 
—— — omm kn 


200 LEI 
e 6 LUNI 100 „ 


iMINEATA 
COPIILOR 


REDACȚIA ŞI ADMINISTRAȚIA 
BUCUREŞTI. — Str. SARINDAR 9— 11. — TELEFON 6/67 
UN NUMĂR 5 LEI 
IN STRAINATATE DUBLU 


Director: N. BATZARIA 


Reproducerea bucăţilor este strict interzisă 
AAAA AAAA AAAA AAAA AAAA AAAA AAAA AAAA 


w 


Manuscrisele nepublicate nu se înapoiază 


SCRISOARE PENTRU HAPLEA 


Hapleo dragă, când citit-am 
Scumpa ta scrisoare 
M'a cuprins aşa, deodată, 
Bucurie mare, 
Am aflat că Frusinica 
Ti-a născut o fată 
Şi că ai ajuns acuma 
Să tii iarăş tată. 
Mă gândeam dar la norocul 
Ce-ţi fu dat de soarte 
Dar şi la nevoia căre 
Mult o să te poarte 
Căci va trebui să-i cumperi 
Mobilă în casă, 
Bani să-i strângi să se mările 
Când va fi aleasă. 
Rochi, pantofi şi câte, câte, 
Nu-ţi va cere tata, 
Și va trebui Să-i cumperi 
Că doar tu-i eşti tata. 
Toute-acesteu, însă fi-vor 
Peste multă vreme..... 
Văd acum că pe fetiță 
Nu ştii cum s'o cheme... 
Și de oarece atuncea 
Eu nu voiu lua parte 
Lu serbarea ce veți da-0, — 
Stând de voi departe, — 
li urez fetitei tale 
Zile cât mai multe 
Și înțelepciune mare 
Ca să te asculte... PP 


N. G. Mihăesou-R. Sărat 


a  —.b— 


LAGAAAAAAAAAAAAAĂ 


PAG. 4. 


DIMINEAŢA COPIILOR 


fost odată un împărat care avea o fată aşa 
de posomorâtă, că nu râdea niciodată. Mai 
„era şi aşa de îngâmfată, că nici un flăcău 
nu mai îndrăsnea s'o ceară în căsătorie. 

Din pricina aceasta împăratul era foarte 
mâhnit şi necăjit. 

„Ce mai aşteaptă? îşi zicea el. E vremea să se 
mărite (ea moştenise dela mama ei drept zestre o 
jumătate din împărăție) pentru ce, în loc să se ţie 
mândră, nu se mărită?” 

Împăratul dădu de veste în toate părţile că şi-ar 
mărita fata după acela care ar putea s'o facă să 
râdă, dar spunea că acela care nu va isbuti, va 
fi pedepsit, tăindu-i-se trei făşii din pielea dela 
spate şi' frecându-i-se rănile cu sare. 

Au sosit flăcăi din multe împărăţii. Li-se părea 
“tutulor foarte uşor să facă pe Domnița să râdă, dar 
degeaba, căci, cu toate poznele de tot felul, Dom- 
niţa tot ursuză şi posomorâtă stătea. lar bieții 
flăcăi se înapoiară cu spatele însângerate. 

In apropiere de capitala împărăției trăia un bă- 
trân cu trei fii. Aflând de hotărirea împăratului, 
fiul mai mare vru să-şi încerce norocul. 

Se duse la împărat şi îi zise: „Mă voiu încerca 
să o fac pe Domniţă să râdă.” 

—  „Incearcă, băiete, îi răspunse împăratul, dar 
nu cred că vei isbuti. Degeaba au încercat atâţia 
alţii. Fata mea nu ştie să râdă şi n'aş vrea ca lu- 
mea să sufere aşa de mult din pricina ei.” 


s 


Prelucrare de |. Bura 


Flăcăul era sigur de isbândă, căci odinioară, când 
işi făcea milităria sub comanda sergentului major 
Petică, făcuse pe ofiţeri şi soldaţi să râdă cu ho- 
hote. 

Se aşeză sub fereastra Domniței făcând ca sergen- 
tul major Petică, dar Domnița rămase tot posomo- 
râtă. 

Fu şi dânsul dat afară, după ce îi se tăie o 
făşie dela spate. 

Veni al doilea frate la curtea împăratului. Era 
un învăţător şchiop, cu picioarele lungi şi slabe. 
Se aşeză în faţa ferestrei Domniței şi, strâmbându-se 
începu să cânte pe nas dăscăleşte. 

Impăratul râse mult de tot, că era să cadă de 
pe balcon. Domnița era gata şi ea să zâmbească, 
dar făcu mari sforţări ca să nu râdă şi rămase 
posomorâtă ca de obiceiu. 

Şi bietul învăţător n'avu o soartă mai bună ca 
fratele său mai mare. 

Acum veni rândul celui d'al treilea frate, Jonică 
Nătăfleaţă, care s'a dus să-şi încerce şi dânsul no- 
rocul. 

Ionică merse în capitală şi vru mai înainte de 
toate să-şi găsească de lucru chiar la palat. Nu se 
lăsă până nu isbuti să-şi facă rost de un locuşor, 
căci împăratul, ca să se scape de dânsul, îl primi 
ca servitor pentru cărat apă şi lemne la bucătărie. 

Intr'o zi, când Ionică lua apă dela păriu, zări 
un pește mare, îl prinse cu dibăcie în găleată şi, pe