Dimineata Copiilor/Dimineaţa Copiilor, 1941 (Anul 18, nr. 882-924) 686 pag/DimineataCopiilor_1941-1669232450__pages501-550

Italia de sud, locuită de oameni așa de răi, 

că nu iubeau pe nimeni și cu atât mai puţin 

pe noi, Francezii. Ca să vă spun motivul, ar 

trebui să trăncănesc prea mult: este deajuns 

că acești oameni ne urăsc de moarte și că cine 
ar cădea în mâinile lor, ar fi vai de el. 

Aveam ca tovarăș, un tânăr foarte glumeț. 

Nu vă spun asta, pentrucă vă interesează, dar 

pentrucă așa era. Prin munții Calabriei dru- 


|: zi călătoream în munţii Calabriei din 


murile sunt foarte prăpăstioase și caiii noștri 


mergeau cu multă greutate. 

Prietenul meu, mergând înainte, apucă pe o 
cărărușă ce i se păru mai nimerită și mai scurtă 
dar care ne rătăci. 

Aceasta a fost greșeala mea: trebuia oare 
să mă las condus de un tânăr de douăzeci de 
ani ? Am tot căutat, cât a fost ziuă, drumul 
cel adevărat care să ne scoată din pădure, dar 
cu cât îl căutam, cu atât ne rătăceam mai rău 
și era noapte de-abinelea când sosirăm în 
preajma unei case foarte întunecate. 

Am intrat acolo, nu fără oarecare bănuială, 
dar ce era să facem ? 

Inăuntru, era familia unui cărbunar la masă, 
care îndată ce ne văzu, ne pofti și pe noi. Tâ- 
nărul meu tovarăș nu se lăsă rugat mult și 
iată-ne mâncând și bând, mai ales el, căci în 
ce mă privește pe mine, examinam casa și în- 
făţișarea gazdelor noastre. Aveau în adevăr 
figuri de cărbunari, dar casa lor semăna cu un 
curat arsenal: pe pereți nu erau decât puști, 
pistoale, săbii, cuțite și satâre. 

Totul îmi displăcu. Vedeam bine că și eu le 
displăceam. Tovarășul meu din contră, era ca 
la el acasă ; râdea, vorbea cu ei și fără să se 
gândească mult, le spuse că suntem Francezi. 
Inchipuiți-vă ! In casă la cei mai de temut 
dușmani, singuri, rătăciţi și așa departe de orice 
ajutor omenesc. 

Apoi, necruțând nimic din ceeace ne putea 
pierde, începu a se lăuda că-i bogat și promise 
acestor oameni pentru ospitalitate și pentru că 
ne vor arăta drumul a doua zi, tot ce vor voi. 
Le vorbi însfârșit de valiza sa și-i rugă mult 
să i-o pună la capătul patului, nemai dorind 
alt căpătâiu. Eh ! tinereţe, tinerețe! Atunci ți 
se pare că ești stăpân pe toate comorile lumii. 

Sfârșindu-se masa, am fost lăsaţi singuri, 
gazdele culcându-se jos, iar noi în camera unde 
mâncasem. Nişte „scânduri ridicate cam de 
șapte-opt picioare “şi așezate pe niște capre, 
formau patul nostru; un fel de cuib în care 
te puteai băga, îndoindu-te pe după niște 
„grinzi, încărcate cu merinde pentru tot anul. 
Tovarăşul meu se căţără acolo singur şi 


e groază 


doi îndată cu capul pe prețioasa-i valiză ; 
eu, fiindcă mi-a pierit somnul, făcui un foc bun 
şi mă așezai lângă el. Trecuse mai toată noap- 
tea în pace și începusem să mă liniștesc, când 
despre ziuă, auzii dedesubtul meu pe gazdă și 
pe bărbatul ei vorbind și certându-se ; ciulind 
urechea către hornul care răspundea în hornul 
de jos, auzii lămurit aceste cuvinte ale băr- 
batului : „Ei, ce zici, trebuie să-i tăiem pe 
amândoi ?“. La care femeia răspunse: „Da“. 

Apoi n'am mai auzit nimic. Ce groază! Mi 
se tăie respirația și începui să tremur ca varga. 
Dacă m 'aţi fi văzut atunci n'âţi fi ştiut dacă-s 
mort ori viu. Dumnezeule! când îmi aduc 
aminte : numai noi doi aproape fără arme, 
contra a doisprezece sau cincisprezece, cari 
aveau atâtea ! Şi prietenul meu mort de somn 
şi. de oboseală. i 

Nu știam ce să fac: să-l strig, să fac sgomot, 
să fug singur nu puteam, căci deși fereastra nu 
era tocmai înaltă, însă în curte doi dulăi lă- 
trau şi urlau ca lupii... 

Inchipuiţi-vă dacă puteţi în ce spaimă eram ! ! 
După un nesfârșit sfert de oră, auzii pași pe 
scară şi prin deschizătura uşii văzui pe căr- 
bunar, într'o mână cu lampa, iar în cealaltă cu 
unul din cuţitele cele mari. Chemă pe nevastă- 
sa lângă el, iar eu mă ascunsei după ușe. O 
deschise încetișor și înainte de a intra, făcu 
lampa mică și o dete soției lui care-l urma, 
apoi desculț și călcând numai în vârful picioa- 
relor intră, iar femeia acoperind lumina lămpei 
cu degetele îi șopti: „Incetișor, cât mai înce- 
tişor !“‘. 

Când ajunse la grindă, cărbunarul prinse 
cuțitul în dinţi şi urcându-se până în dreptul 
patului unde sărmanul tânăr dormea cu gâtul 
descoperit, numai bine de tăiat, cu o mână 
prinse cuțitul, iar cu cealaltă... Vai !... Copii... 
apucă o şuncă care atârna de grinzi și tăind o 
bucată, se întoarse cum venise. Ușa se închise, 
lampa nu se mai văzu, iar eu rămăsei uimit. 

Indată ce se făcu ziuă, toată familia cu mare 
sgomot veni să ne scoale cum îi rugasem, şi ne 
pofti la masă. 

Gazda ne dete doui claponi fripţi, spunân- 
du-ne să mâncăm unul, iar pe celălalt să-l luăm 
pentru drum. 

Văzându-i, am înţeles însfârşit ce însemnau 
grozavele cuvinte: „Trebuie să-i tăem pe 
amândoi ?“. 

Și acum, copii, cred că aţi înțeles şi voi 
despre cine era vorba ! 


K 


ățelușul Flor stătea de vorbă cu Miţu Mi- 

C țişor. Flor era un căţel în vârstă de câ- 
teva luni, iar Miţu Miţișor este pisica pe 

care o cunoaşteţi cu toții: o pisică deşteaptă, 
curată și foarte bună prinzătoare de șoareci. 
După tată şi după mamă, Flor era din nea- 
mul câinilor de vânătoare. Vânătorii, precum 


îi știți, sunt cam lăudăroși de felul lor. Iar în. 


lăudăroșenie şi câinii de vânătoare le cam 
seamănă. 

In adevăr, ian să ascultăm puțin ce-i po- 
vestește lui Miţu-Miţișor, micul. Și drăguţul 
căţel Flor. 

„Măi Miţule, ce ştii tu să vânezi ? Şoareci şi 
numai șoareci, care va să zică un fleac de 
nimic. Noi, însă, câinii de vânătoare, vânăm 
fel de fel de lighioane mai mici şi mai mari. 
Noi vânăm și prindem iepuri, vulpi, rațe și 
gâște sălbatice, prepeliţe. Deseori chiar se în- 

“tâmplă că ne luăm la trântă cu lupii, cu urșii, 
ba chiar cu mistreţii. 

„Uite, mai zilele trecute, un mistreţ...“ Aci, 
Miţu Miţişor îi tăie vorba și îl întrebă : „Prie- 
tene Flor, vorbeşti de lupi, de urși, de mistreți 
ca și cum n'ai face altceva, decât să te lupţi în 
toate zilele cu dânșii. Spune-mi, însă, i-ai văzut 
până acum ce fel sunt făcuţi la faţă ? Și ai fost 
tu măcar o singură dată la vânătoare ? 

— Hm, da“, răspunse Flor cu jumătate de 
i 

Flor mințea și se lăuda cu isprăvi pe cari nu 
le “fă dude. Până atunci nu văzuse, nici măcar 
desenate vreuna din lighioanele despre care 
vorbea. Fiind încă prea mic, nu fusese luat 
niciodată la vânătoare, așa că nici nu știa cum 


e-o pădure, sau o baltă unde mergeau vânătorii . 


cu ceilalți câini la vânătoare. 

Flor se lăuda cu isprăvile altora. 

Repeta spunând că ar fi fost făcute de dân- 
sul cele ce auzea dela părinții săi, sau dela alți 
câini de vânătoare ce locuiau în aceiași curte 
a conacului de moșie. Ba împingea până acolo 
lauda și lipsa de modestie că a doua zi po- 
vestea chiar câinilor dela cari le auzise, faptele 
de vânătoare petrecute în ajun, spunând — ce 
căţel fără rușine ! — că toate ar fi fost făcute 
de el. Afară de mamă-sa care îl certa şi îl po- 
vățuia să nu mintă și să nu se amestece fără 
rost în vorba celor mari, ceilalți câini râdeau 
de el și îl luau peste picior. 

„Măi Flor, câţi lupi ai prins pe ziua de ieri ? 
îl întrebă unul. 

— Câţi mistreți ai doborât ? îl întrebă altul“. 

La întrebările acestea, Flor pleca rușinat 
capul în jos, dar de răul nărav de a minţi, tot 
nu se vindeca, 


4 


In sfârșit, sosi și ziua cea maré; ziua , visată 
și atât de mult dorită de lăudărosul Flor, ziua 
în care era să fie dus și el la vânătoare. 

Bucuria lui Flor nu mai cunoștea margini. 
Sărea, lătra, se tăvălea pe jos, lingea mâinile 


lui Stan, bătrânul servitor, dar care pentru 
Flor era stăpânul și cel mai mare HRE toți 
oamenii. 

„Vezi, micule Flor, îi zicea acesta, să i cu- 

minte și cu băgare a seamă, ca să nu mă faci 
de rușine“. 
Până la pădure, Ho alerga -jëbüäešte 
înaintea tuturor câinilor și nu visa decât haite 
de lupi și turme de mistreți, pe care le-ar fi 
doboriît el singur, singurel. ; 

Dar când toți vânătorii, strânși la un Ie, 
stăteau și se chibzuiau cum ar fi mai bine să 
se pună fiecare la pândă și cam în spre care 
parte a pădurii să dea câinilor drumul, nea- 
stâmpăratul Flor nici n'așteptă să vadă cum 
fac ceilalți câini sau să primească o poruncă 
dela stăpâni, ci o luă singur razna încotro îi 
vedeau ochii. O luă razna și începu să latre ca 
un nebun. Iepuri și alt vânat care era prin 
pădure, treziți şi speriaţi de lătrăturile acestea, 
o luară la fugă, însă, bine înţeles, nu în spre 
partea unde vânătorii stăteau la sfat și chib- 
zuială. a 

Ea avră blestemată ! strigă plin de tie 
boerul Dinu, stăpânul moșiei, așa dar și al lui 
Flor. A speriat vânatul și ne-a stricat. toată 
treaba“. Indreptându-se apoi spre bătrânul 
servitor Stan, îi zise : „Cine te-a pus să-l iai N, 
Nu știi că e un căţel de câteva luni și că nu e 
bun de nimic ? Hai, PANEN „dacă Te 
ține-l legat“. 

Stan chemă de câteva ori pé Flor, care: se 
întoarse, în sfârșit, mândru și. mulţumit, ca și 
când ar fi făcut cine știe ce ispravă. 

' „la vino'neoa, nebunule, îi zise Stan, pri din 
pricina ta m’a certat boerul“. 

Ceilalți câini aruncau asupra lui Flor priviti 
batjocoritoare și îi spuneau în graiul lor : „Câţi 
mistreți ai doboriît ? Cu câţi lupi te-ai luptat ? ? 
De ce nu te-ai întors cu vreun urs ?“. ~ 

Flor nu mai putea de necaz, mai ales că nici 
nu pricepea pentru care pricină fusese, chemat 
înapoi. Dar nu avea încotro, ci trebuia. să stea 
smirna, căci bătrânul Stan îl ţinea strâns legat. 
Vânătorii dădură acum celorlalţi câini drumul 
pe unde se aștepta să treacă vânatul scos de 
câini. Stătură așa destulă vreme, dar fără mare 
spor, fiindcă vânatul fusese alungat departe de 
tot de lătrăturile și alergătura fără rost “a 
nepriceputului Flor. 

„Să mergem în jos la baltă şi să vedem dacă 


y 


nu găsim ceva rațe săgmtice'“, își airi ai 
torii. Iși. chemară înag câinii împrăștiați prin 
pădure și luară drumml care ducea la baltă. 

Bine înțeles că Flor era ţinut în lanţ de 
către bătrânul Stan. 

La baltă avură mai mult noroc decât în 
pădure. In adevăr, abia ajunseră acolo și vă- 
zură cum un stol de rațe sălbatice se ridică în 
văzduh. 

„Bam! bum! bum!“ răsunară dintr'odată 
mai multe detunături de puști Şi vreo cinci 
rațe sălbatice, lovite de moarte, căzură în apă, 
dând din aripi. 

„Aport ! !* strigară vânătorii, câinilor ‘cari 
erau mai învăţaţi cu prinsul vânatului în. apă. 

Câinii se repeziră în baltă, înotară până la 
rațele” cari se sbăteau de moarte, le prinseră 
şi le aduseră stăpânilor. 

Flor vedea toate acestea și își zicea în gând: 
„De ce nu-mi dau și mie drumul? Par'că eu 
n'aș putea face la fel? Par'că e cine ştie” ce 
treabă să prinzi rațe împușcate ?“. 

. In vremea în care Flor își vorbea. singur în 
felul acesta, bătrânul Stan îl lăsă o clipă liber, 
fiindcă voia să vadă mai de aproape o rață 
împuşcată ce era mai mare și mai frumoasă 
decât. celelalte. 

Flor se folosi de această libertate și o rupse 
la fugă. Incotro? 

' Inainte, drept înainte pe câmp. 

* Alergând așa, întâlni în drumul său un cârd 
de gâște. domestice, cari stăteau la soare 
înaintea unei curți dela o casă de țărani. 

„Hii, ce noroc pe mine! își zise deșteptul 
Flor. Ce de rațe sălbatice! Unde sunt stăpânii 
mei ca să.vadă ce vânător strașnic sunt eu, nu 
ca tovarășii mei, cari nu pot să prindă o rață 
decât după ce a fost împuşcată“. 

„Şi Flor, luând în nepriceperea sa gâștele 
domestice drept rațe sălbatice, se repezi glonț 
la una din ele, vroind să o prindă. 

: Insă, nu i-a mers tocmai bine, adică nu i-a 
mers bine de loc. In adevăr, atât gâsca asupra 
căreia se repezise, cât și celelalte gâște, în loc 
să se sperie şi să fugă, se îndreptară, bătând 
din aripi și din ciocuri asupra lui, îl puseră la 
mijloc şi începură să-l pişte şi să-l lovească. 

Flor, car nu se aștepta la acest atac al 
gâștelor, o băgă rău de tot pe mânecă. Işi lăsă 
urechile în jos, își luă coada între picioare” ŞI... 
p'aci ţi-e drumul. Fugea gonit din urmă de 
cârdul de gâște. Pentru un câine nici nu se 
putea închipui o rușine mai mare decât aceasta. 

Dar, ca o culme a nenorocirei lui Flor, toc- 
mai atunci se întorceau spre casă și vânătorii 
cu ceilalți câini. Ce mai hohote de râs au 
izbucnit la vederea halului în care se găsea 

bietul. Flor ! 

De rușine, acesta ar i dorit mai bine să fie 
1a sute de metri sub pământ, 


$ 


această întâmplare, 
“dădeau pace, ci îl necăjeau mereu, amintindu-i 


In toată seara aceea, ba şi multe zile după 


ceilalți câini nu-i mai 


pățania lui cu gâştele. 

Insă, din tot răul iese şi un bine. Şi binele 
care a ieşit a fost că din ziua aceea Flor a în- 
cetat de a se mai lăuda și de a povesti despre 
isprăvi pe cari nu le făcuse. In loc de aceasta, 
s'a pus cu tot dinadinsul să învețe dela câinii 
mai mari cum trebue să se poarte, ce trebue 
să facă şi ce nu trebue să facă pentru a ajunge 
şi el un bun câine de vânătoare. 

Adevărul este că a ajuns, așa că azi, Flor 
este socotit printre câinii de vânătoare, ca unul 


'dintre cei mai buni și mai harnici. 


- Minciuna măgarului 


“Un măgar fu înâlnit de un lup, care nu mân- 

case de o săptămână întreagă. „Bine că am cu 
ce să-mi potolesc foamea !“ zise lupul rânjind 
de bucurie. 

Măgarul, însă, începu să i se roage şi să zică: 
„Fie-ţi milă de mine şi nu mă sfâșia. Nu vezi 
cât sunt de slab și de prăpădit? Uite, mi-a 
intrat un spin în copita dela piciorul din dărăt 
și nu mai pot de durere“. 

“Dar lupul ştia ce păţise un neam de al său 
cu un catâr, care îi vorbise la fel cu măgarul. 

Când se plecase să se uite la copită, catârul 
îl izbi așa de rău, că lupul își scuipă toți dinţii 
din gură. De aceea, nu se mai lăsă amăgit de 
minciuna măgarului, ci îi zise : „Văd, prietene, 


că suferi mult și că ai dureri foarte mari. Din 
pricina aceasta. și fiindcă mi-e tare milă de 
tine, am să te mănânc, nu pentru alt ceva, ci 
ca să te scapi odată pentru totdeauna de du- 
reri şi suferinţe“. 

„Acestea spuse, se aruncă asupra măgarului 
şi-l sfâșie pe loc. 


— Eşti acuzat că ai furat, la o cafe- 
nea, o duzină de lingurițe de alpaca. 
Ce ai de răspuns? 

1 — O, domnule comisar, 
“cut-o din, greşeală ! 
„Credeam că sunt de argint. 


am  fă- 


1 


DRAGOSTE DE TATĂ 


opilașul acesta care doarme liniștit în 

C leagănul lui, va trebui să se facă 
un om mare. Prea mult îl mângăe 
mama sa. Prea multă iubire îi arată. Co- 
pilul văzând această purtare a mamei sale, 
poate că nu va fi ascultător totdeauna. 
Noi, acei cari auzim spunându-ne dulce 
cuvântul „tată“, noi, muncim din zori şi până'n 
seară pentru copilașii mici cari azi dorm, dar 
cari vor fi mâine oameni mari. In somnul lor 
presărat cu vise de fericire şi naivitate, în 
somnul lor liniștit, ei n'aud sgomotul mașinilor 
din atelierele noastre de lucru, ei nu ştiu toată 
sforțarea noastră în munca de toate zilele. 
“Toate acestea le vor ști mâine, când nu vor 
mai fi copii. Azi, dorm şi când noi plecăm la 
lucru dimineața și când ne întoarcem seara. 

Mama trebue să facă pe copil prin toate 
îngrijirile ei, un om mare, sănătos, voinic. Va 
fi cea mai mare bucurie a tatălui când va ieşi 
pe străzile orașului, într'o zi frumoasă de săr- 
bătoare, ținândn de mână pe copilul său crescut 
mărișor. 

Dar, în acea zi, să nu mi se dea hainele de 
sărbătoare. Nu, ci hainele din zilele de lucru. 
'Trebue să știe și să fie mândru copilul, că ta- 
tăl său este un muncitor. 

In drumul nostru, pe străzi, vom zice bună- 
` ziua, prietenilor şi cunoscuţilor noștri. Ne vom 
opri în faţa uzinei; vom vedea cum mașinile 
se învârtesc în goana lor nebună conduse de 
mâini omenești ; ne vom opri mai departe în 
faţa unei brutării. Acolo vom vedea pâini ro- 
tunde, pâini lungi, pâini albe şi pâini negre. 
Până să se facă această pâine care ne hrăneşte 
pe noi, va fi trebuit ca plugari harnici să are 
pământul, să-l semene cu grâu, să îngrijească 
şi să-l secere. 

Grâul, să-l prefacă la moară în făină și apoi 
brutarul să facă pâinea. Mai departe vom privi 
pe un cismar, care plecat ziua toată la masa 
de lucru, face ghete și pantofi, pentru copii şi 
oameni mari ; această încălțăminte ne va apăra 
de frig și de apa ploilor. 

Cărbunarul, cu mâinile și fața neagră, e de 
asemeni un prieten al nostru. Dacă n'ar fi el, 
noi n'am avea focul care ne încălzește și ne 
strânge pe toți în timpul iernei împrejurul 
sobei. 

lată ce voiu arăta copilului, pe care îl voiu 
învăţa să iubească și să cinstească munca. El 
îmi va pune o ploae de întrebăti, eu mă voiu 
pleca în jos spre el și îi voiu răspunde la toate. 
Câteodată, voiu merge poate prea repede și el 
cu piciorușele lui mici nu se va putea ţine de 


mine. Mă va trage însă tot înapoi de mână. 
Ne vom întoarce acasă, unde ne vei aștepta 
tu, o mamă bună și o soție hamică. Te vom 
vedea dela fereastră cum te uiţi în calea noa- 
stră. Vom găsi bucatele gata, calde și gustoase. 
Plimbarea noastră ne-a făcut mare poftă pen- 
tru masă. 

Când copilul nostru va creşte mai mare, 
tatăl său îl va întovărăși până la şcoală. El va 
purta ghiozdan frumos pe spinare. In el va ţine 
tăblița, cărțile și o bucată de pâine pe care s'o 
mănânce în recreație. Dar copilul nostru va 
creşte mereu. Il voiu lua apoi cu mine în ate- 
lierul de lucru. Va fi tovarășul meu nedespărţit 
care va învăța multe dela mine. Va face lucruri 


“aşa de minunate! 


— Dar ce zici tu? Nu vrei să vezi copilul 
așa de repede mare? ; 

Fii liniştită. Mulţi ani de acum înâinte va fi 
copilaşul tău mic și drag, care doarme liniştit 
în leagănul său. Mulţi ani de acum înainte, va 
avea nevoe de sprijinul tău de mamă bună şi 
de ajutorul meu, al tatălui său. Până atunci, 
el e azi un copilaş mic ale cărui picioruşe n'au 
atins încă pământul şi din a cărui guriță n'am 
auzit încă şoptind dulce: mamă, tată! 

El e mic, mititel şi doarme liniştit în lea- 
gănul său. 


— Vino mâine Ja noi la masă. 

— Regret, dar mâine mă duc la 
Hamlet. | 

— Nu, face nimic. Adu-l şi pe el]. 


INTRO NOAPTE DE VARĂ 


ică într'o împărăție întinsă, departe, de- 
parte de noi, trăia un om tânăr şi chipeș. 
Era singur pe lume, neștiind niciodată ce 


e alintare de mamă, sau dragoste de soră. Nu 


avea măcar un cățeluș sau o pisică. Cea mai 
plăcută ocupaţie a sa era să crească flori, pen- 
tru cari prinse o dragoste mare. Avea o grădină 
întinsă, plină cu mii de flori, care de care mai 
frumoase și mai mirositoare. Parfumul acestor 
flori se ridica la cer ca un fum de tămâie, arsă 
în onoarea îngerilor. 

Intr'o noapte de vară, plăcută și răcoroasă. 
cerul își aprinse mai multe lumini ca de obi- 
ceiu ; unii zic că aceste lumini sunt ochii în- 


gerilor, cari atunci, când totul doarme, se stre- 


coară tiptil din așternut și privesc cu ochi mari 


- jos, pe pământ, pe care și-l închipue nespus: 


de frumos. 
In această noapte, tânărul nostru nu putu 
să doarmă liniștit. Se sculă, se îmbrăcă şi eşi 


afară. Indată aerul răcoros și îmbălsămat îl 


cuprinse şi-l învălui, ca într'o vrajă. 

Mergea prin grădină și nu mai avea nevoe 
să se plece, cum faci când vrei să miroși o 
floare, căci florile îi trimeteau singure parfu- 
mul. Tânărul ajunse în mijlocul grădinei, de 
unde cuprindeai cu ochiul întreaga mare de 
flori — și se culcă pe o bancă. 

Nu trecu decât o clipă și iată că florile în- 
cepură să se miște, să-și întoarcă căpșoarele 
una către alta și să-și șoptească nişte cuvinte, 
cari păreau o melodie dulce. Dar, pasămi-te 
noaptea aceea era vrăjită căci vorbele ajungeau 
la urechea tânărului şi acesta le pricepea. In- 
țelese că florile își aleg o regină și pentru a 
şti, care e cea mai vrednică, își spun fiecare 
povestea vieții. 

Toate aveau de spus câte ceva, căci în fiecare 
floare se ascunde sufletul unui om care a trăit 
odată. Ultimul își spune povestea trandafirul, 
care strălucea de frumuseţe și ale cărui petale 
erau ca muiate în sânge. In acest trandafir se 
ascundea sufletul curat al unei z010 care trăise 
odinioară pe pământ. 


Venise pe lume în palatul unui STEPEN l 


vestit prin cruzimea sa și care, din această 
pricină, băgase groază în toți. 
Supușii tremurau la auzul numelui său. 


Dar iată că soția îi născu un copilaș, o fetiță, . 


frumoasă ca în poveste. Fu înconjurată de 
griji şi alintări și nu știu ce e suferința. Când 
„se făcu mai mare, pricepu că nu va putea fi 
fericită, din cauza cruzimii tatălui său. Işi pe- 
trecea timpul în rugăciuni, pentru ca Dumne- 
zeu să-l ierte pe crudul împărat. Intr'o zi, află 
că tatăl ei osândise la moarte pe o tânără ne- 
vinovată. Urma să fie legată de coada unui 


cal sălbatec, căruia să i se dea drumul pe câmp. 
Atunci în sufletul prinţesei izbucni o furtună : 
trebuia să scape pe nevinovată. Apoi, prin 
moartea ei, împăratul va fi îndeajuns pedepsit, 
aşa că bunul Dumnezeu nu-i va ierta păcatele. 

Cu multe greutăţi izbuti să scoată din în- 
chisoare pe fata osândită, şi în zorii zilei a 


"doua, fu legată de coada calului, în văzul mul- 


timii, o fată al cărei corp şi față erau ascunse 
sub un văl alb. Cu lovituri de biciu, se dădu 
drumul calului care o luă razna pe câmp, tâ- 
rând după dânsul victima. Curând vălul alb 
se muiă în sânge. Sufletul tinerei fete de împă- 
rat, căci dânsa era, care se jertfise, se întru- 
chipă într'o floare şi această floare este tran- 
dafirul. 

Trandafirul își isprăvi povestea, care era 
cea mai frumoasă din toate. Și florile îşi aleseră 
regina. 

Dar, deoarece ele nu ştiau să cânte, își 
desfăcură larg petalele și un miros îmbătător, 
cum n'a fost niciodată, umplu toate colțurile 
grădinii. Aceasta era imnul de slăvire pentru - 
regina florilor. lar omul care era de față la 
această alegere, fu îmbătat de mirosul pătrun- 
zător și-și pierdu cunoștința. 

Se trezi când cele din urmă stele se stin- 
geau, oglindindu-se în boabele de rouă. Florile 
stăteau cuminţi pe la locurile lor, ca și cum 
nimic nu s'ar fi întâmplat. Ca să nu-i se şteargă 
în minte această întâmplare, cea mai minunată 
din câte s'au întâmplat și, pentru ca so cu- 
noască și oamenii de mai târziu, tânărul puse 
so scrie cu un vârf ascuţit, pe-o placă de 
metal. Apoi o închise într'o lădiță și-o îngropă - 
la rădăcina trandafirului. O sută de ani după 
moartea sa, oamenii săpară în acele locuri şi 
găsiră lădiţa de metal. O deschiseră și aflară 
astfel minunata poveste a unei nopţi de vară, 
în care un om pricepu graiul florilor. 


LOCUL DE FAVOARE 


t-- mare compozitor pianist se găsea într'o 
mare sală. din Londra, unde dădea un concert. 

O doamnă îl opri într'un coridor și-l rugă 
să-i dea bilet de favoare. 

„Sunt din nefericire prea săracă, zise ea, 
p: a-mi plăti locul. 

— Doamnă, răspunse muzicantul, faptul este 
că u n'am decât un singur loc la dispoziţie. 
Dacă doriţi să-l ocupați... 
voiu fi peste Ei REAA de obligată, 
maestre, unde este locul ? 

— La pian, doamnă, și dacă voiţi să mă 
înlocuiţi, mă veţi îndatora mult“, 


ispariţia locotenentului Steli, în timpul unei 
partide de vânătoare organizată de expediţiu- 
nea Rinaldi, dădu mult de bănuit. In van se 
făcură cercetări în junglă : nu se găsiră decât cor- 
purile negrilor care duceau bagajele, ce - fuseseră 
omorâţi de săgeți otrăvite, dar cât despre locote- 
mentul Steli nu se găsi nici o umbră. . 
Astfel căpitanul Martini, comandantul expedi- 
țiunei celei mai apropiate, se hotărî să exploareze 
şi zona nepermisă a lacului, a lacului unde triburile 
vecine lui, erau ştiute din povestirile indigenilor — 
ca practicând rituri misterioase. Se vorbea despre 
zgomote surde, despre ape țâșnind, despre flăcări ; 


lucruri despre care acești primitivi vorbeau în. 


şoaptă şi cu o înstinctivă teroare. 

Martini vru să fie lămurit. Chiar și în acea zonă 
neexploarată a Imperiului, despre care până mai 
acum câtă-va vreme se zicea că e nelocuită, trebuia 
dusă fără întârziere civilizaţia engleză. Plecă deci 
Martini în zori de zi, cu o trupă nu prea numeroasă 
dar bine înarmată. 

Două zile de drum sub un cer N foc, într'o 
junglă sălbatecă, cu imaginea sărmanului Steli în 
fața ochilor. Cine ştie ce pățise el? Cine ştie unde 
fusese dus. De ce nu-l omorâseră şi îl răpiseră 
numai, şi Vau dus în depărtare, poate ca tocmai în 
munţii ce se vedeau la marginea orizontului ! 

Satul spre care mergeau 'fu atins deabia după 
două zile de marş. Când sosiră acolo fură cu toții 
surprinși de profunda liniște. 

Bumasch, ghidul credincios, intră. într’o cabană 
și eşi exclamând : Cenușa în stare caldă, Căpitane ! 

— Am priceput ! Au fugit când au simţit că ne 
apropiem, zise Martini. Desigur de frica noastră. 
Cercetară satul, dar își dădură seama că nici o fiinţă 
umană, nu mai era în cabane, şi se îndepărtară 
urmând poteca care ducea spre lac. 

Acesta nu trebuia să fie prea departe. Sicomorii 


şi mari copaci lăsară locul desișului unde se ascun- 


deau gazelele şi căprioarele și sute de găini fa- 
raoane care se ridicau în pt ist o furioase şi 
zgomotoase de aripi. 

Martini. era tentat să tragă., dar. nu: îndrăsnea. 
Părăsirea satului de către indigeni îl impresionase. 
Ii era frică de vre-o capcană și. dăduse ordine celor 
qi săi să înainteze, cu pușca gata a tras, dar în 
mare liniște. - 

De-acum terenul devenea umed. Infiltraţiile ma- 


8 = 


relui lac făceau acea zonă umidă și foarte ierbu- 
roasă. Un zid de iarbă înaltă de doi metri închidea 
vederea, dar sub arșița soarelui ori cine simţea 
boarea umedă și răcoroasă care prevestea vecină- 
tatea lacului. Simţeau bucuria unei scăldări în 
apele călduţe ale lacului, când Martini făcu un: 


„semn pe neașteptate : 


— Stați! Ascultaţi ! ) 

Păreau aduse de uşorul vânt, stiai neălinitiita 
care păreau să vină dela o îndepărtată cascadă. 

„Și totuși prin părţile acestea nu sunt cascade, 
după cât ştiu eu!“ Se gândi Martini. 

Trecu înaintea tuturor : încetul cu încetul merse 
aproape o milă și, pe cât înaintau murmurul deve- 
nea din ce în ce mai tare. : 

Era un sunet omenesc amestecat cu sunetul ca- 
racteristic al instrumentelor indigene. 

Infine apăru lacul nemișcat și întins; sclipind sub 
lumina soarelui. In depărtare la aproape o milă se 


zărea o insulă, imensă pată de verdeață pe luciul 
apelor : din acea insulă venea murmurul misterios. 


= AAA cenaLe | A 


— Acolo sunt indigeni ! — zise Martini. — Și 
îndeplinesc desigur unul din riturile lor misterioase. 


„— Nu merge acolo, căpitane ! zise credinciosul 


| ghid, Bumasch. 


— Mie nu mi-e frică răspunse Martini, dar pot 


să mă încred în voi ceilalţi, întrebă Martini. 


— Căpitane, avem mitraliere şi atâtea cartușe. 
Nu ne e frică când suntem cu tine. 


— Dacă e așa să mergem pe malul lacului cât. 
mai mult ; căci văd că insula are un fel de punte : 
care o leagă de pământ; de acolo va fi mai ușor ` 


de trecut în insulă. Acum când sălbatecii sunt ocu- 


pați cu slujbele lor religioase, ne va fi ușor să ne 
apropiem de ei fără să fim observați. 

Și făcură ast-fel. O barcă fabricată din trestii 
legate cu liane se apropie de insulă la umbra unui 


enorm boabab, și ast-fel trecură în insulă. Se pi-. 


tulară în iarbă și fură siguri că nu fuseseră obser- 


vați. Pregătiră armele și înaintară cu cea mai mare 


Dăgare de seamă. Pe malul lacului legate cu hane 
era un mare număr de bărci. Zgomotul tam-tam- 


ului le ajungea acum clar. Ascunși în erburi Mar- 


tini şi tovarășii lui văzură o scenă ne mai văzută 
vreodată. 

Pe o câmpie mare umbrită de boababi bătrâni o 
mulțime de negri văpsiți în diverse culori făceau 
mătănii ca şi cum ar fi făcut o rugă lacului. Din el 


trebuia să iasă ceva dumnezeesc, ceva misterios, o 


minune. 


Un zgomot surd se amesteca cu rugăciunile ace- 
stei mulțimi dominate de mister și teroare. 


Și iată întradevăr că pe luciul apelor, deodată 


„că apele bolborosind lăsară să iasă din fundul la- 
“eului un țâşnet fumegând de fum mirosind a pu- 
_cioasă. Un strigăt se ridică din mulţime : Dumnezeul 


necunoscut se arătase înfine. Toate rugăciunile fu- 


seseră deci ascultate şi împlinite. 

Lui Martini îi veni să izbucnească în râs : super- 
stițiile acelor primitivi făceau dumnezeesc un sim- 
plu fenomen natural ; un gegser. 


Dar ritul nu se sfârșise. Două bărci fură desle- 
gate dela mal. Pe fie-care dintre ele se putea zări 
printre războinici înarmaţi cu lăncii, figuri omeneşti 


“împodobite cu flori, erau copile ce urmau să fie 


sacrificate zeităței. 
Martini ar fi vrut să tragă dar Bumasch îi şopti: 

Nu căpitane să aștepți... Să vedem totul... 

_ Văzură întradevăr aruncând în lac una câte una 
victimele destinate zeului; apoi, când cele două 
pirogi se întoarseră la mal, o alta se despărți dela 
mal, mai mare și plină de războinici înarmaţi. Dar 
la proră unde era construit un zeu monstruos, nu 
mai era-o copilă nevinovată, ci un om alb: avea 


“mâinile legate la spate, fața palidă şi o barbă de 
şeapte zile. Deodată Martini recunoscu victima, era 


Steli, dispărutul. Fusese păstrat ca să fie sacrificat 
zeităței lacului de foc. 


Fu deajuns pârâitul mitralierei heni ca sălba- 
tecii să părăsească barca în voia soartei şi să-şi 


“caute scăparea în ierburile insulei. Barca care ră- 


măsese imobilă câte-va clipe, încercă vâslind pu- 
ternic să se apropie și ea de mal. Dar drumul ei fu 
întrerupt, mitraliera mânuită de Martini, lovi la 
partea de jos a bărcei — negrii se aruncară în apă 
şi la proră sus rămase numai Steli. 


Il liberă Bumasch, care sfidând crocodilii, se 
aruncă imediat în lac. Steli fu salvat. Căpitanul 
Martini putu să-l reconducă la primul : post de 
gardă. 


a curtea unui împărat trăia odată un aju- 
“tor de bucătar, băiat în vârstă tânără. 
Dacă băiatul acesta ar fi fost îmbrăcat 

în haine noui și curate, fără doar și poate că 
în- toată țara nu l-ar fi întrecut nimeni în fru- 
museţe, atâta era de chipeș și de bine făcut. 
Băiatul acesta făcu cunoștință cu fata împă- 
ratului care era cu un an mai tânără decât 
dânsul și se împrieteniră așa de bine, că nu 
trecea o zi în care domniţa să nu stea de vorbă 
în: grădina împărătească. Sfetnicii împăratului 
nu priveau deloc bine prietenia aceașta. O 
domniţă prietenă cu o slugă dela bucătărie! 
Deaceea, îl sfătuiră pe împărat ca să izgonească 


pe tânărul dela curte. Impăratul, care era un: 


om în vârstă, ținu seamă de sfaturile lor și 
porunci ca băiatul să fie alungat. Insă domniţa 
izbucni în lacrimi şi plânse aşa de mult, că 
împăratului i se făcu milă şi porunci din nou 
ca tânărul să fie lăsat așa cum era până atunci 
la curte. 

Din ziua aceea cei doi copii se jucau mereu 
împreună, mai ales că nimeni nu mai îndrăznea 
să-i oprească. An de an, crescură, ajunseră să 
nu mai fie copii, dar prietenia dintre dânșii se 
întări cu atât mai mult. Domnița era acum în 


vârstă de măritat. Şi cum vestea despre nes- 


pusa ei frumuseţe mersese ła cele patru colțuri 


ale pământului, veniră de pretutindeni feciori 


de împărați ca să o ceară de nevastă. Domnița 
însă nu primi pe nici unul, ci îi dădu înainte 
să se joace cu sluga dela bucătărie. 

Impăratul se supără foc și-i strânse pe sfet- 
nici, ca să vadă împreună ce-i de făcut. Aceştia 
îl sfătuiră să dea. poruncă și tânărul să fie 
omorât. Împăratul însă avea inimă bună, așa 
că nu se îndruă să asculte de sfatul acesta. 
Atunci sfetnicul cel mai înţelept îi vorbi în fe- 
lul următor: „Luminate stăpâne, dacă nu te 
lasă inima să faci moarte de om, să-l trimitem 
pe tânăr undeva de unde, chiar dacă ar umbla 
o sută de ani, tot nu e chip să se întoarcă. Să-l 
trimitem la Soare, ca să-l întrebe dece înainte 
de amiazi se ridică sus, tot mai sus, și de 
ce încălzește totul mai mult, tot mai mult, iar 
după amiazi se coboară din ce în ce mai jos și 
încălzește totul din ce în ce mai puţin ?” Sfa- 
tul acesta înțelepţesc fu pe placul împăratului. 
„Cel puţin, zise el, fiică mea, dacă nu-l vede 
-sa multă vreme, are să-l uite”. 

Chemară așa dar pe băiat, îi deteră banii şi 
merinde de drum şi-l trimsieră la Soare, ca să 

"ducă de acolo răspuns la întrebare.. 

Frumoasa domniță se despărți de dânsul cu 
lacrimile în ochi. Flăcăul porni la drum, fără 
să ştie în cotro să apuce, deoarece nu era ni- 
meni să-i arate drumul care duce la Soare. Se 
lăsă aşa dar să facă precum l-o sfătui mintea 


10 


“CĂLĂTORIA 


EA 


sa; nu mergea împotriva Soarelui, ci în urma 
lui, anume în patrea în spre care apune. Merse 
așa multă vreme străbătând pustiuri, văi, şi 
păduri neumblate până ce ajunse într'o ţară în. 
cade domnea un împărat puternic, dar lipsit de 
vedere. Când împăratul acesta află despre flă- 
căul care mergea la Soare, îl chemă numai- ~ 
decât înaintea scaunului său de aur, pentru că: 
și el avea nevoie de un fat bun, pe care nardai Fă 
Soarele putea să i-l dea. 
„Mergi la soare, flăcăule? întrebă împăratul 
cel orb. pi 
— Da, înalte Stăpâne. d 
— Dacăsi așa, întreabă-l, rogu-te, dece eu 
un împărat așa de puternic am orbit tocmai a- 
cum la bătrânețe? Dacă îmi aduci răspuns și 
leac, să ştii că îţi dăruiesc o jumătate din îm- ~ 
părăție”. 
Băiatul făgădui că va face în tocmai, mai 
primi din partea împăratului și alți bani şi . 
merse mai departe umblând mereu și ziua și 


„noaptea până ce ajunse la marginea unei mări. 


Marea aceasta era nesfârșit de întinsă și de : 
adâncă. Acum băiatul nu putea să apuce nici - 
ia dreapta nici la stânga, fiindcă Soarele apunea 
tocmai îndărătul mărei acesteia. Intrebându-se - 
ce are de făcut, rătăcea el gânditor încoace și - 
încolo. Și iată că veni la dânsul un pește care 
pe jumătate era în apă și pe jumătate deasu- 
pra apei; avea burta ca și celilalți pești, însă ~ 
spinarea îi strălucea ca o bucată de'aur, stră= 7 
lucea ca şi Soarele. să 

„De unde vii și încotro Keni îl întrebă - 
peștele. 

— Doresc să trec în partea cealaltă « a mărei 
și să stau puţin de vorbă cu Soarele, fiindcă + 
am să-l întreb ceva. fa, 

— Te duc eu până stelei îi răspunse peştele, : 
dacă-mi dai cuvântul că ai să-l întrebi din ce: 
pricină eu un pește așa de mare nu pot să mă- 
afund cu totul în apă, aşa cum fac peștii cej- ` 
lalți ? ; 

— Voi face TAN zise băiatul şi sări în. 
spinarea peștelui care îl duse în partea cealaltă ~ 
a mărei. „Să treci iar pe aicea când te întorci”: 
eu te aştept”, îi zise peștele, iar tânărul își: 
văzu înainte de drum, trecând prin ținuturi: 
pustii unde nu cânta nici o pasăre și nu era” : 
nici un suflet viu. f 

Nu mai avea mult până la capătul pămâń- ` 
tului, Acum putea să vadă aproape de el cum 
se culcă soarele. Dete fuga într'acolo atât cât - 
îl ţineau picioarele. Când sosi, Soarele se Ta 
case la sânul mamei sale, care-i- pământul. 

Flăcăul nostru făcu Soarelui o plecăciune: şi 
după aceea îl întrebă: „Cum se face că tu 
Soare, până la amiazi te sui mai sus, tot mai'" 
sus, şi încălzeşti mult, tot mai mult, iar după 


ss a 
& > 07, AAC zalau 


e 


amiazi te cobori mai jos tot mai jos și încăl- 
zești mai puţin, tot mai puţin?” 

Soarele îi răspunse zicând:  „intreahă, ti- 
nere, pe stăpânul tău dece după naștere crește 
mereu și se întăreşte în puteri, iar când începe 
să îmbătrânească se plecă spre pământ și slă- 
beşte din ce în ce mai mult? La fel e şi cu 
mine. Mama mă naște pe mine în fiecare di- 
mineaţă ca un băiat frumos, iar în fiecare seară 
„mă înmormântează ca un moșneag slăbit”. 

După aceasta băiatul ľa întrebat din nou: 
„Dece cutare împărat puternic a orbit tocmai 
acum la bătrânețe, pegcând înainte vedea așa 
de bine? 

— A orbit pentrucă în semeţia și îngâmfarea 
lui vroia să fie de o potrivă cu Dumnezeu și 
pentrucă poruncise să i se facă de sticlă un cer 


cu stele, pentru ca în chipul'acesta să i se pară | 


că el stăpâneşte lumea întreagă. Dacă s'ar ple- 
ca cu smerenie înaintea lui Dumnezeu și dacă 
ar dărâma cerul de sticlă, își va căpăta din nou 
vederea. 

Băiatul întrebă pentru a treia oară: „Și de 
ce nu poate acel pește să se cufunde până în 
adâncul apei, așa cum pot toți ceilalți pești ? 

— Pentrucă n'a mâncat încă o bucăţică de 
carne de om. Dar să nu-i spui asta, decât după 
ce ai trecut dincolo de mare şi te-ai îndepărtat 
binișor dela țărm”. 

Băiatul mulțumi Soarelui şi își luă rămas 
bun dela dânsul. La plecare Soarele îi dete și o 
haină care putea să fie închisă foarte bine în- 
tr'o coaje de nucă ; era o haină făcută din ra- 
zele lui. 

Băiatul se întoarse îndărăt la țărmul mărei. 
Cum îl zări, peștele începu să-l întrebe ce răs- 
puns i-a dat Soarele; el însă i-a zis că nu-i 
poate spune nimic decât după ce-l trece în 
partea cealaltă a mărei. Neavând încotro, peş- 
tele îl luă în spinare și îl scoase la țărmul din 
față. Băiatul, îndată ce a eşit pe uscat, a în- 
cepi' să alerge ca un nebun și pe când alerga, 
fi  'Xinui “peștelui răspunsul Soarelui. La 
auzul răspunsului peștele turbă de mânie, ca 
şi cum toți ii ar fi intrat într'însul. Cu 


coada izbea așa”de tare apa încât apa se re- . 


vărsă și ajunse până la băiat cuvrinzându-l 
până la brâu. Peștele însă nu putea să înoate 
în apa aceasta, fiindcă era prea puţină pentru 
dânsul, așa că băiatul putu să se îndepărteze, 
fără “să i se întâmple ceva neplăcut. 

După ce a mers așa multă vreme, a sosit la 
împăratul cel orb. 

„Ai întrebat, îi zise acesta, dece mi-am 
pierdut vederea ? 

— Ţi-ai pierdut vederea, îi răspunse băia- 
tul, fiindcă ai vrut să fii deopotrivă cu Dumne- 
zeu. Insă dacă dărâmi cerul ce ai făcut din 
sticlă și dacă te pleci în țărână înaintea lui 
Ridge, vederea fi se ya întoarce din nou“ 

ı Impăratul făcu aşa şi îşi căpătă vederea, iar 


drept răsplată îi dete băiatului o jumătate din 
împărăție. 

Acum. băiatul, despre care nu trebuie să 
uităm că nu era decât o slugă la bucătărie, se 
făcu împărat. Cu toate acestea, în loc să stea 


în noua sa împărăție, se grăbi să se întoarcă 


acasă. Și a făcut foarte bine, fiindcă abia in- 
trase în cetatea de scaun şi auzi sunând toate 
clopotele dela biserici. „Ce s'a întâmplat de 
sună clopotele ? întrebă el pe trecători. ; 

— Se mărită fata împăratului“. 

La auzul acestor cuvinte băiatul, după ce se 
gândi o bucată de vreme, scoase din coaja de 
nucă haina ce-i dăruise Soarele și după ce o 
îmbrăcă, merse la biserică şi se așeză în banca 
din faţă. 

Nu după mult iată că veniră şi nuntașii. 
Toţi se uită mirat la tânărul ce avea o haină 
așa de bogată şi de strălucitoare şi se întreabă 
unul pe altul cine este şi de unde a venit, dar 
nu-l cunoştea nimeni. Şi iată că veni şi mi- 
reasa. Cum își aruncă privirile asupra lui, ea 
nu mai întrebă nimic, ci se repezi la dânsul și 
strigă în gura mare că nul se mărită decât după 
tânărul acesta. 

Când împăratul luă de veste ce ge întâmplă 
în biserică, chemă pe băiat înaintea scaunului 
împărătesc. Băiatul îi povesti din fir în păr 
tot ce se petrecuse. Când a ajuns la sfârşitul 
povestei, luă pe tânăra domniță de mână, în- 
genunchiară amândoi înaintea împăratului, 
care le dete binecuvântarea, iar după aceea se 
duseră la biserieă unde fură cununați. 

Din ziua aceia au trăit fericiţi, iar băjatul, 
după moartea bătrânului împărat s'a urcat în 
scaunul împărătesc și a domnit ani mulţi și 
spre binele poporului. 


% 


Cari pietre sunt mal 
prețioase ? 


O morăriță se minuna, văzând strălucitoa= 
rele diamante ale cucoanei boerului. 

„Ce frumoase sunt! spunea ea. 

Nu-i aşa că le-aţi plătit foarte scump ? 

— Foarte scump, îi întări cucoana vorba. 

— Şi ce venit vă aduc? 

— Nici un venit. Din potrivă, cheltugsc cu 
ele în toți anii, ca să le curețe, să le aranjeze... 

— Ciudat, făcu morărița adăugând : 

Nu sunt ca ale mele ce mi-au rămas dela 
tata şi îmi aduc un venit fnumușel. 

— Adevărat ? întrebă cucoana mirată. Si ce 
fel de pietre sunt ? 

— Dar sunt cele două pietre dela moara 
mea“, răspunse morărița cu un zâmbet în care 
intra şi puțină bătaie de joc, 

E. 5 


, ua., 
a R 


— Tatăl meu a făcut mult pentru 
deşteptarea muncitorimii. 

— E pedagog tatăl d-tale ?- 

— Nu, fabricant de ceasornice 
deşteptătoare. 


43 
+ mist aan. ae sam Ile 


— De-aci înainte oamenii vor, fi ne- 
a „voiţi să-și câștige: pâinea cu sudoarea 
frunţii ; ce te vei. face d-ta nene 


Iancule ? 
— Voiu vinde batiste ! / 


a 


ta 
pf 
D 


inosans ii Sa 


— Cum doriți fotografia ? Din față 


sau din profil ? 
— Nasul din faţă şi picioarele din 


baia. | profil, 


-A 
i2 
. 


S 


— Bravo domnule, sunteți un ochitor minunat, a-ţi văzut cum au zbu-. 


rat penele de nu s'au mai văzut ? 


— Ciudat, ochisem doar un epure ! 


> 


e ; > 
| i | A zi: 9 e t 
r . d 


— o voce la aparat : 4 
— Tată — privește pe dmnul ăla! 


— Răspundeţi : ce număr sunteţi ? | 
— Nu sunt un număr; sunt bu- Merge cu bărbia în sus și cu părul 
în iosl 


cătăreasa... 


n viemea de demult —- pe când umbla 
Dumnezeu şi Sf. Petre pe pământ, au fost: 
un bătrân și o bătrână, care au crescut un 

nepot din fată. Acesta, rămăsese orfan de 
mamă chiar din ziua nașterii — pentru care 
cuvânt, bunică-sa necăjită, l-a poreclit „Bala 
Dracului“. Nașul l-a botezat Ilie, iar bunicul, 
mai târziu, i-a zis „Trăznitul' ! — pentrucă îi 
trăznea în cap ce nu ţi-ar fi dat prin gând. 

Când băiatul a împlinit 14 ani în sat la el, 
bătrânul, văzând că nepotul său are alte apu- 
cături, care l-ar putea face mai om de cum 
sunt ei aci, se gândi să-l ducă la târg, la 
meserie. 

Drumul dela ei pănâ la târg, era cam d'o zi 
“bună de vară — dus și venit, decând s'arată 
luceafărul şi până'n seară, când încep stelele 
să se oglindească în lac. Trecea printr'o pădure 
și cum bătrânul, nu avea gazdă în oraș, se 
gândi să facă dintr'una, două: Plecă pela 
namiază, pentru masul în pădure, să dea „bună 
dimineața“ în târg. 

Așa se făcu, că. i-a prins asfințitul pe la 
jumătatea pădurii. Și cum cercetau locul: ba 
ici, ba colea — să se așeze la cină Și —- apoi 
la hodină, iată că vine din partea opusă un om. 
Era înalt, spătos, cu barba roșie. Avea un şort 
de meșteşugar dinainte și, — ca la nimeni altul 
„— o tichiuță pe cap: / 

— Bună seara moșule! 

— Bună să fie omule! 

— Dar unde ai plecat ? 

— La târg, să bag băiatul le meșteșug. 

— Nu-l bagi la mine? 

— Păi, ești meșteșugar ? 

— După cum vezi: uite șorțul, uite tichia, 
că sunt meșteșugar. 

— De, cu tichie n'am prea văzut. Dar să 
poate să fie „fr'o“ modă nouă. Ce zici Iliuță ? 

— Cum zici și matale, tată bătrânule. 

— Dar unde stai omule ? 

— Departe și aproape, moșule ! 

— E, cum vine asta? 

— Dacă te duc unde stau eu, e departe; dacă 
îți iau băiatul d'aici, e aproape, — te duci 
acasă. 

— Păi cum să facem ? 

— Mi-l dai de probă şi uite: de astăzi 
într'un an, să fii aici. Dacă învață meseria, 
bine ; dacă nu, ţi-l iei acasă. 

Când s'a pomenit baba cu unchiașul chiar în 
seara aceia, o prinse mirarea: 

— Unde-ai lăsat „bala“ ? 

— In drum... 

— Cum aşa? 


14 


ST ale - Barba roşă, elo dracului ! zise baba. ci 


toti z 


— ite-așa, uite-a șa... îi istorisi to 


Iar dacă avea și tichie, apoi, e dracu tot !... 

Pseemne c'așa a fost: 

Cel cu tichiuță, 

Insăşi Aghiuţă — 
căci : l-a pus pe băiat să se dea d'a berbeleaca, 
de s'a făcut căţel iar el ogar și cât ai clipi, fu 
la Scaraoschi : 

— L-ai luat Aghiuţă ? 

— L-am luat stăpâne! 

— Bine! Să-l înveţi meseria, să ne mai 
înmulțim, că se duce oștirea noastră! 

Scaraoscoaia însă, — drăcoaica bătrână — 
care nu voia copii — i-a șoptit: 

— Mă trăznitule, tu să nu zici niciodată că 
ştii l... Auzi ? 

— Aud!... Așa am să fac. 

La anul, când veni moșul, hop și Aghiuţă 
cu Ilie: l-a adus de păr și l-a repezit: 

— a-ţi moşule băiatul — că nu e bun de 
meseria noastră. 

Iar acasă, baba, sa bucurat când și-a văzut 
nepoţelul întreg-întreguleț. 

— Ai venit ?... Bine-ai venit !... Mânca-lar 
mama, cum a slăbit! Il sărută p'amândoi 
obrajii. Pesemne, te-a pus la muncă dracu, ai ? 

— Ba încă ce muncă !... M'am dat de toate 
pietrele. Dar le-am învăţat pe toate. 

Nu mult după asta, veniră acolo niște boieri, 
să vâneze. Ilie Trăznitul zise bunicului său: 

— Tată bătrânule, ia bastonul și hai să vâ- 
năm iepuri. 

— Cu bastonul mă ?... 
mai trăznit asta ? ! 

— Aghiuţă, care m'a'nvăţat. Eu mă fac ogar 
şi-ţi aduc iepurele la picior : cu covrigul basto- 
nului îl prinzi viu-nevătămat. 

` Așa făcură şi, moșul a prins zece iepuri — 
cu covrigul bastonului — iar boerii cu pușca, 
niciunul. I-au cumpărat p'ai moșului și, dân- 
du-le drumul rând pe Yând i-a înalicat, să-i 
ducă morți acasă. 

Când au mai venit boerii la a doua vână- 
toare, Trăznitul s'a făcut iar ogar și le-a tunat 
boerilor în cap, să-l cumpere dela moșul pe un 
preț mare, că ziceau, să le-aducă vânatul. 
Dar el, le-a adus unul, le-a adus două. La al 
treilea s'a dus și el să nu mai vină. Căci iată 
ce s'a'ntâmplat : 

Aghiuţă, a prins de veste și s'a făcut un 


Eşti nebun. Cine ţi-a 


vânător să'mpuște ogarul. Dar ogarul, prin 


meșteșugul lui drăcesc, s'a făcut pom. Dracu, 
s'a făcut imediat un tăetor, cu securea, să taie 
pomul. Când să dea însă, bâști o pisică și o luă 
la fugă. Se făcu și Aghiuţă un boldei — după 
pisică. Şi fugi şi fugi, până ce pisica dădu 
buzna — pe ușa deschisă, în casă la un creștin, 
cu icoană'n perete. 


we 


a mâncat pe cei doi cocoși!... 


mult și-i veni în cap altă aie: Se făcu jan- 
darra și mai luă un tovarăş. Om acesta, dar tot 
cu tichie — și reclamă : „E pisica mea aici !“. 
„Copiii care se jucau cu ea, protestară : 
— E a noastră! Ne-a venit nouă... Dar 


__creştinul, văzând că nu e glumă, puse mâna'n 


ceafa pisicii ; o duse însă imediat la gură, în- 


* jurând că l-a zgâriat — în vreme ce pisica 


țuști afară și dându-se d'a berbeleaca, se făcu 


- un lan de meiu — ciucuren sămânță. Cei doi 


draci, s'au dat și ei peste cap și s'au făcut doi 


„cocogi: Au început — unul dela un capăt și 
_ altul dela celalt capăt — să ciugule meiul. Și 
~ ciugule şi ciugule până sau întâlnit. Aci, un 


bob s'a rostogolit și din el a eșit o vulpe, care 


C. V. SOARE 
a Sa 


Vulpea miioasă 


Cu câtă bucurie se îndrepta prepeliţa spre 
cuibul în care o așteptau trei puişori. Se în- 
tâmplă însă că într'o zi pe când venea încăr- 


_cată cu de ale mâncării, cineva o prinse şi c 


puse înto colivie. 
Ce jale pe bieţii puișori ! ! Erau gata să moară 


“de foame. Şi pe când ei se svâreoleau strigân- - 


ia mama, o vulpe care stătea alături pe o 
piatră zicea : 


-1 „Ce fel de suflet trebue să ai, ca să nu te 


miște o așa nenorocire. S'ar părea că toţi au 


„inimi de piatră. Apoi întorcându-se către pa- 
„sările cari sburau prin prejur le zise : 


„Păsărelelor, ascultați rugăciunea mea. Fie- 
vă milă de aceşti puișori care sunt aproape de 


„moarte fiindcă şi-au pierdut mama. Dacă fie- 
„care ar da câte un mic ajutor i-aţi scăpa. 


„„ Cucle, iubitul meu prieten, decât să lași să 
ia vântul penele care. îți cad, mai bine strân- 


adi şi fă un pat cald bieţilor orfani. 


Și tu, ciocârlie, decât să sbori prin nori, mai 
` bine du-te colo în lanul cel de grâu și adu-le 


„câteva grăunţe. 


„Blândă turturică, părăsește-ți puţin cuibul 


B şi vino de ține locul mamei pierdute. Dați fie- 
care o mână de ajutor şi astfel vom dovedi 
p „oamenilor că inimile nobile n'au dispărut din- 


tre noj‘ 
„Pe când vulpea ținea această frumoasă pre- 


s dică, puii tot svârcolindu-se în cuib căzură jos. 


Atât aştepta şi coana vulpe. Cum era moartă 


: de foame, îi înghiți unul câte unul în câteva 
. Clipe, încheindu-și astfel predica cea frumoasă. 
z. Sunt mulţi oameni cari ajută pe cei neno- 


rociţi numai cu vorbe bune, sau cu banii altora. 
Mi se pare că aceștia sunt rude cu coana 
vulpe cea miloasă. 


` Atalanta și Hipomene 

Regele Scheneu dorea ca soția sa să nască 
un băiat. Insă, când află că născuse o fetiță, 
sa înfuriat așa de tare, încât a poruncit ca 
fetița nou-născută să fie aruncată la câini. Așa 
se și făcu. 

Dar câinii nu-i făcură fetiţei nici un rău, iar 
păstorii din împrejurimi o luară și o crescură. 
Fetița crescu, devenind frumoasă, puternică și 
mai ales foarte iute la alergare. Intre alte 
isprăvi vitejești, ucise cu mâna ei pe groasni- 
cul mistreţ, pe care zeița Diana îl erai să 
pustiască ținutul numit Caledonia. 

Mișcat de atâta vitejie, Schenau își luă îna- 
poi pe fetița al cărei nume era Atalanta şi se 
gândi să o mărite. Atalanta însă spuse că nu 
va lua de bărbat decât pe tânărul, care va 
putea să o întreacă la alergare. 

Au venit mulți flăcăi să-și încerce norocul, 
dar s'au ales cu capul tăiat, de oarece Atalanta 
nu cruța viața celor biruiţi de dânsa. 

Dar iată că într'una din zile veni tânărul 
Hipomene, la care zeița Venus ţinea foarte 
mult. Această zeiță îi dete lui Hipomene trei 
mere de aur, de care a știut să se folosească, 
așa cum vom vedea numai decât. 

Pe când alergau cu Atalanta, el arunca pe 
drum câte unul din aceste mere. Atalanta, care 
nu văzuse până atunci mere așa de frumoase, 
se oprea să le culeagă și să le admire. Din pri- 
cina aceasta, ea pierdu pe drum câteva minute, 
așa că Hipomene putu sosi la ţintă înaintea ei. 

Atalanta se mărită deci cu Hipomene şi fu 
'oarte fericită..., însă nu până la sfârșit. Deoa- 
rece atât ea, cât și soțul ei, promiseseră zeiţei 
Venus marea și sarea, cum spune o vorbă, și 
nu se ținuseră de cuvânt, zeița, supăraţă, îi 
prefăcu în leu și leoaică. 


La Restaurant. 


„Uite, chelner, acesta e al doilea fir de păr, 
pe care îl găsesc în supă“. 

Chelnerul. — Se poate, dar îmi dau cuvântul 
că nu e din cap dela mine. 


„A cui ești, fetico ? 
— A lui tăticu. 
— Dar tăticu al cui este? 
— Al mănmichii. 

. — Dar mămica e cui este? 
— Mămica este a mea“. 


9 
— Cât costă „,Cei trei mușchetari'? 


— Două sute de lei. 
— E scump. Dă-mi numi doi | 


PROST, DAR NOROCOS 


n oarecare Tănase, de fel de prin Tâm- 
peștii de jos, avea un bou bătrân și așa 
de slab, că abia se mai ţinea pe picioare. 


Ba dela o vreme încoace nu se mai ținea de loc. 


Căzuse bolnav şi nu se mai mișca din grajd. 
„Dacă nu mai vrei să umbli şi să munceşti, 
îi zise Tănase, să-ți iai rămas bun dela viaţă“. 
Şi nici una, nici două, îi împlântă cuțitul în 
gât şi îl înjunghie. După aceea îl jupui de 
piele, vrând ca din piele să-și facă opinci, iar 
carnea o cără în spinare şi se duse la târg să 
o vândă. 2 

Numai că nimeni nu era ariii de acea 
carne neagră, urâtă la vedere, bătrână și care 
se lipea de oase. Degeaba o lăuda Tănase și 
scădea mereu din preţ: nu-i cumpăra nimeni, 
măcar un chilogram. Târgul aproape: se sfâr- 
şise și el stătea tot acolo cu carnea nevândută. 

Insă, câinii din târg îi dădeau mereu târ- 
coale. „Vroiți să o cumpăraţi ? îi întrebă Tă- 
nase. 

— Hmm! făcură câinii în graiul lor. 

— Bine, vă o vând și vouă, grăi din nou Tă- 
nase, dar scoateţi banii și plătiți. 

— Hmm-hmm ! făceau: „câinii, învârtindu-se 
în jurul cărnii. 

— Ce ? zise Tănase, spuneți că n'aveţi acum 
şi îmi plătiți mai târziu? Fie și așa! Iată că 
vă aştept o săptămână. Dar dacă nu-mi plătiți 
nici atunci, să știți că o să fie vai și amar 
de voi. Í 

— Hmm! îi dedeau înainte câinii, arătân- 
du-și colții. 

„— Bine, ne-am înțeles, le. întoarse vorba 
deșteptul de Tănase : viu să-mi daţi banii după 
o săptămână“. 

Se apucă, tăie carnea în mai multe bucăţi 
și aruncă fiecărui câine câte o bucată. După 
aceea plecă dela târg și se întoarse acasă, în- 
credințat că făcuse o vânzare în toată regula. 

. După trecere de o săptămână, veni din nou, 
chemă câinii și le zise: „Ei acum banii! 

— Hmm! făcură câinii. 


— Ce ? strigă Tănase răstit. Imi spuneţi că . 


iar n'aveți ? Nu, nu vă mai aştept, căci n'am 
poftă să stau și să mă joc cu voi“. 

Și ce făcu Tănase al nostru? Ii strânse pe 
toți, îi duse afară la câmp și făcând acolo un 
fel degarc, îi închise înlăuntru, zicându-le: 


„Nu vă dau drumul, până ce nu-mi plătiți banii 
pe carne“ 

Işi duse apoi de acasă mâncare pentru câ- 
teva zile şi se așeză și el acolo, ca să-i pă- 
zească. 

Trecură așa vreo trei, patru zile. Bieţii câini, 
lăsați flămânzi, urlau de răsunau munţii şi 


văile. 


„Urlaţi cât aveţi poftă, le zicea Tănase, dar 
nu eșiți de aicea până nu-mi dați baniii pe 
carne“. 

Ne mai știind ce să facă de foame, câinii 
începură să sape cu botul și cu labele și să 
scormonească pământul. Dar tot săpând și 
scormonind, iată că eși o oală cu galbeni. 

Cum o văzu, Tănase se repezi la ea și o luă. 

„Uite, neică, zise el, câinii sunt cinstiţi, iar 
nu așa cum i-am crezut eu“. 

Aşa dar, le dete numai decât drumul, ba le 
mai ceru și iertare, fiindcă se purtase cam rău 
cu dânșii. Iar el se întoarse acasă cu oala plină 
cu galbeni. 


GHICITORI 


La trup sunt ușor 
Fără aripi zbor 
Dar nu sunt nici nor. 


(muab) ) 
Ce fuge și muge 
Și napoi nu se mai duce ? 


(1njuo15) 
* 
Patru fraţi, într'o manta culcaţi 
(Dony) 
` * Li 


Ce este în toate 
Şi fără el nu se poate 

(212unN) 

= 
Toţi oamenii m'ascultă 
Eu le cânt și le vorbesc 
Și totuși nu trăesc. | 7 
(opoy) 


BEET ENPRE ET e NORET a —— LL EENET ETT AT RET O 


„DIMINEAȚA COPIILOR”, 


Editura „Ziarul” S. A. R. București. Inscrisă sub Nr. 238 Reg. Pub. Priodice la 
Tribunalul Ilfov S. I. Com. Revistă ilustrată pentru tineret. Redacția şiadministrația, 
Bucureşti, Telefon 2.76.25, Cec Poştal 4.083. Red. responsabil : 


Str. Th. Masaryk 17, 


G. Ionescu. Prețul abonamentelor: 6 luni (26 


numere) 180; 3 luni (13 numere) 90. plata taxelor poştale în numerar conform aprobării Direcției Generale P. 


T. T. Nr. 15.575/939. 


PREȚUL 7 LEI 


"Biblioteca uineersităţii lagi 


Imprimeriile „Independenţa”, Bucureşti, str. R. Poincare Nr. 17 


t 


DIMINEAȚA COPIILOR GE 


NP 


COCO-LICU CEL ZEBRAT | 


Coco-Licu se întreabă De ce oare îi zebrată, =Și pe când ast-fel gândeşte, 
De ce-i zebra neagră, albă ? Bat'o focul, să o bată! O bancă îmbietoare se ivește, 


x 


Va. 


Coco-Licu se lungeşte Banca... cea ispită Şi rămâne cam mirat, 
Căci acum e şi el zebrat, 


Ca pe sofa.. împărătește. De curând era văpsită. à 


s 
Don inspector... inspectează Și îl zăreşte Inspectorul Dar și Coco zări îndată 
Cine şcoala nu frecventează. Pe Coco-Licu trăgând... chiul, O prăvălie învecinată. 

E 
| 
$ 
f 
í 

Unde-s expuse păpuşi mođel Inspectorul, cine ar crede, Acum, însă Copo-Licu știe ] 
In costume la fel ca.. el Zăpăcit îl confundă. nu-l mai vede. Din neagră, albă zebra poate să devie 4 


BIBLINTEEA AVEAI 
| 42 SEP 1944. 


=.= CURIOZITĂŢI esa 


CA SĂ VĂ INCARCAȚI LAMPILE 
DE BUZUNAR | 


Câte odată probarea unei lămpi elec- 


X 
i 
Lai 
` 


-trice de buzunar de trei volţi, pentru obij- 


nuitele lămpi de buzunar nu e lucru prea 
uşor, pentru că azi în pilele tubulare nu 
b ușor de găsit contactele. 


_“ Problema a fost deszlegată de unul 
din cititori, care ne învață cum se poate 
cu o simplă foarfecă ţinută în modul in- 
dicat în figura alăturată—încarcă lampa 
şi constată dacă pila este bună. 

` Şi pentru că mica problemă e de ac- 
tualitate, sântem convinși că ideea mi- 
cului nostru cititor va avea ocazia să fie 
încercată curând și în practică. Și dacă 
aveți și voi vre-o idee într'adevăr origi- 
mală puteți să ne scrieţi și ea va fi dată 


NUMAI CU UN DEGET 


P. Luaţi o monedă de un leu, nouă sau 
aproape nouă, așa ca zimții ei să fie în 
bună stare. Așezaţi-o pe masă, şi apoi 
Anvitați pe amicii voștrii s'o întoarcă pe 
partea cealaltă numai cu un dege. 


v Amicii vor încerca și reîncerca, dar 


dacă nu cunosc secretul acestei glume, 


hu vor reuși s'o întoarcă. 


Dumneavoastră atunci veți arăta că 


_Meaba e ușoară procedând ast-fel: veţi 


apăsa cu unghia degetului pe marginea 
cu zimți trăgând spre voi, veți vedea 
atunci că moneda se dă peste cap. Ca 
să nu daţi „chics” faceţi mai înainte exer- 
Giții singuri fără martori, 


n A 


YN 


TEMPERATURI. EXTREME 


Corpul omenesc. poate să suporte tempera- 
turile cele mai extreme. 
Astfel, un sculptor american foarte cunoscut 
a intrat de curând cu câţiva prieteni înăuntrul 
unui cuptor de porțelan, unde a rămas două 
minute. Termometrul arăta 176 grade. Când 
au eşit de acolo, sculptorul și invitaţii lui aveau 
+ părul, genele și sprincenile complet arse. . 
Locotenentul Schwatkadin Tacoma, în ultima 
sa expediţie la polul Nord a suportat o tempe- 
ratură de minus patruzeci grade și, după unii 
savanţi, corpul omenesc poate suporta câtva 
timp, fără să-i facă rău, temperaturi mult mai 
scăzute.. 
© 


Cinci pitici își transportă tezaurul lor 


ca să-l ascundă într'o grotă din apro- 
piere. Dar unde sânt ceilalți doi? 


— Aţi căzut deci alunecând pe o coajă 
de portocală. Ce profesiune exercitaţi ? 


— Sânt paraşutist (cel care se apără 
de căzătură), pia eat 


Stelele lui Sorin 


reau să spun o poveste cu copii și cu... 

adevăr. Mi şa părut însă destul de fru- 

șoareci. Nu știu dacă sa întâmplat m 
moasă și de aceea m'am apucat să o povestesc. 
„ A fost odată un copil pe care îl chema Sorin. 
Sorin acesta, fiul unor țărani cu dare de mână, 
era un băiat bun, cuminte și silitor la învăţă- 
tură. 

După ce a terminat acasă la el școala pri- 
mară, a fost dus de tatăl său la oraș, ca să facă 
liceul și pus la internat. In cufărul cu haine și 
rufe maică-sa îi pusese și o mulțime de bună- 
tăți: mere, pere, alune, nuci și altele. 

Sorin, care era darnic și nici decum lacom, 
simția o deosebită plăcere că poate să dea și 
camarazilor săi din bunătăţile ce adusese de 
“acasă. In fiecare zi aceştia se îndopau cu alune, 
pere, mere, prăjituri și de aceea îi arătau lui 
Sorin multă prietenie. 

O prietenie care luă sfârșit atunci când în 
cufărul lui Sorin nu rămăseseră decât nuci, de 
cari camarazii săi nu prea erau poftitori. 

Dar iată că într'o zi d. Codilă,... însă, poate, 
nu știți cine e d. Codilă. .E șoarecele acela 
deștept, drăguţ și tată a cinci copii, adică a 
cinci șoricei mici-mititei. 

Aşa dar, într'o zi, d. Codilă, făcând o gaură 
în părete, dete peste cufărul lui Sorin. 

„In cufărul acesta trebue să fie ceva bun“, 
își zise priceputua Codilă. Rozând cu dinţii săi 


ascuțiți și așa de albi — am uitat să-l întreb 


cu ce fel de pastă îi spală — Codilă găuri și 
cufărul și pătrunse înlăuntru. 

Acolo, când dădu de grămada de nuci, scoase 
un strigăt de bucurie. Dar, ca un bun părinte 
de familie, cum îl ştim că este, în loc să stea 
şi să se înfrupte singur, își chemă pe cucoana 
Codilă și pe cei cinci şoricei mici-mititei. 

„Dragă nevastă și iubiți copii, le grăi el în 
limba - șoricească, aicea e de noi. Avem ce 
mânca toată iarna“, 

__ Işi părăsiră vechea locuinţă și se așezară ca 
acasă la ei în cufărul lui Sorin. 

Insă, trei zile mai târziu, Sorin veni şi des- 
chise cufărul, vrând să scoată niște rufe. 

Mai întâiu se sperie, când văzu atâția șoa- 
reci în grămada de nuci. Dar d. Codilă, ridi- 
cându-se în două picioare, îi vorbi precum 
urmează : 

„Bunule. Sorin, am văzut că ție nu-ți plac 
nucile, pe când nouă ne plec nespus de mult. 
Așa dar, lasă-ne să stăm în cufărul acesta, 
până ce le mâncăm pe toate. Jurăm pe onoa- 
rea noastră de şoareci să nu ne atingem de 


celelalte lucruri ale tale, să nu-ţi găurim cio- 
rapii și să nu-ți roadem rufele și hainele. 

Sorin se învoi și așa se legă prietenie între 
dânsul și familia Codilă. 

Insă lui Sorin începu să-i meargă rău cu 
camarazii de clasă. Intâiu, pentrucă nu mai 
avea bunătăți să le dea, așa cum îi obișnuise. 
Al doilea pentrucă Sorin căpătase ca premiu 
două stele frumoase, pe cari d. profesor i le 
agățase de piept în clasă, lăudându-l în fața 
celorlalți elevi. 

Un premiu pentru bună purtare și un pre- 
miu pentru silință la învățătură. 

Dintre toţi,cel mai înverșunat împotriva lui 
Sorin era Stancu, elev care până atunci. avu- 
sese el când steaua pentru silință, când steaua 
pentru bună purtare. Stancu nu-și mai găsea 
astâmpăr și răutatea îl împingea la gânduri și 
la fapte rele. 

Acest Stancu aţâţa în toate zilele pe ceilalți 
elevi împotriva lui Sorin. 

„Nu-l vedeţi că este un fățarnic, un lacom 
și un sgârcit ? le spunea el. Nu vedeţi că nu 
ne mai dă măcar o coaje de nucă ?“. 

Puțin câte puțin, camarazii începură să se 
depărteze de Sorin, ba chiar să se uite la dân- 
sul ca la un dușman. 

Dar în răutaea sa, Stancu născoci împotriva 
lui Sorin și minciuna că ar fi un spion, care 
spune pedagogului şi profesorului tot ce fac 
elevii. 

Bietul Sorin ducea acum o viață tocit nex 
căjită. Era îmbrâncit și ocărât fără nici o pris 
cină și toți fugeau de dânsul. Ii pieri pofta de 
mâncare, şi nici de învăţătură nu se putu ţine. 
Singurii lui prieteni erau șoarecii din cufăr. 

O lună după aceea, Sorin pierdu steaua ce 
luase ca premiu pentru silință. Steaua aceasta 
a fost dată lui Stancu. 

Ii rămăsese însă steaua pentru bună purtare. 
Dar într'o zi o pierdu și pe aceasta. 

Iată cum. In timpul recreaţiei, doi elevi se 
luară în curte la bătaie. Se trăgeau de păr, se 
sgâriau cu unghiile, până ce amândoi se tăvă= 
liră la pământ. Sorin, din bunătate de suflet, 
alergă în mijlocul lor, vrând să-i despartă. Dar 
unul din cei doi elevi, cari se băteau, îl lovi în 
cap cu o linie și-i făcu o rană adâncă. 

Cu toate acestea, îndemnați de Stancu, spus 
seră că el a început cu cearta și bătaia. Și aşa 
Sorin fu pedepsit pe nedrept. 

Insă, în aceiași seară sărmanul Sorin, fie din 
pricina rănei dela cap, fie din pricina supă- 
rărei, fu cuprins de friguri puternice, cari îl 


(Cont. pag. 4) |! 


IP TI == 


făceau să aiureze. A fost dus la infirmerie și 
pus sub supravegherea unei îngrijitoare. 

Insă am uitat să spun că i se luase și steaua 
pentru bună purtare. Și această stea a fost dată 
lui Stancu. 

Sorin suferea și plângea în patul său dela 
infirmerie, dar în acelaș timp prietenii săi din 
cufăr se gândeau la dânsul şi se socoteau cum 
să-i vie în ajutor. 

„Vai cât de puţin inteligenți sunt oamenii! 
zicea d. Codilă, stând de vorbă cu cucoana Co- 
dilă și cu copiii. Cum n'au putut să priceapă că 
binefăcătorul nostru Sorin este cu totul nevi- 
novat și că toată vina o are răutăciosul acela 
de Stancu ? 

„Decât haidem să-l ajutăm noi pe Sorin şi 
să-l scăpăm de boala ce a dat peste dânsul“. 

Ştiţi ce puseră la cale deștepții șoareci ? Nu 
e lesne de ghicit. Să meargă, să-i fure lui 
Stancu cele două stele și să le ducă lui Sorin. 

Zis şi făcut. In puterea nopţii, mergând tip- 


„til-tiptil şi cu multă băgare de seamă, ca să nu 


fie zăriţi de cineva, toată familia Codilă pă- 
trunse în odaia în care dormea Stancu, roaseră 
partea din tunică unde erau prinse cele două 
stele, apoi luând d. Codilă una, iar cucoana 


t 


Codilă pe a doua, le duseră, ţinându-le cu 


* dinţii, la Sorin, la infirmerie. , 


‘Il treziră din somn, îi întinseră stelele și-i 
ziseră : „,Sorine, nu mai fi bolnav și supărat, 
căci nevinovăția ta va eși la iveală“. Š 

Dar nu știu cum se face că și Stancu se 
trezise din somn în clipa în care șoarecii fu- 
geau dela el cu cele două stele. Ii urmări și 
văzu că le duc lui Sorin. 

Stancu fu cuprins de pocăință și remușcare : 
„M'am purtat cum nu se poate mai rău cu 
bietul Sorin“, își zise el singur: Şoarecii ace- 
știa au venit să-mi gonească răutatea din suflet 
și să mă înveţe să-mi îndrept greșala făcută“. 

A doua zi dimineața, Stancu se duse la d. 
director şi după ce mărturisi că Sorin a fost 
învinovăţit pe nedrept, spuse și o minciună, 
dar o mintiună cu gând bun și frumos. 

Spune anume că el i-ar fi dus lui Sorin cele 
două stele, pentrucă Sorin le merită cu toată 
dreptatea. 

Din ziua aceea încetă toată goana și dușmă- 
nia împotriva lui Sorin, care se făcu sănătos 
şi câștigă din nou prietenia camarazilor și dra- 
gostea profesorilor săi. 


(Eu RD E, LOA Tip 


aspră de iarnă, o biată femee străină 

intrase într'un sat și mergea cerșind din 
poartă în poartă. Hainele îi erau curate, însă 
vechi şi cârpite. Deoarece ningea și vântul 
sufla tare, își strânse în jurul capului o basma, 
așa că nu i se vedea decât o parte din figură. 
În mâna dreaptă avea un băț, iar în mâna 
stângă purta un coșuleț. 

Dela cele mai multe case abia dacă i se dă- 
dea câte o bucăţică de pâine; și aceasta i-o 
asvârleau pe fereastră. Insă mulți și mai cu 
seamă dintre cei cu dare de mână, o alungau 
cu cuvinte aspre. Un singur țăran, om destul 
de sărac, o pofti în casă, îi spuse să stea lângă 
foc și îi dete să mănânce o bucată de plăcintă 
pe care nevastă-sa o făcuse chiar atunci. 

Ziua următoare toţi aceia dela cari cerșetoa- 
rea ceruse de pomană, au fost poftiți la masa 
boerului din sat. Oamenii nu se așteptau la 
atâta cinste și erau foarte miraţi. Când intrară 
în sala de mâncare, văzură că în sală erau două 
mese : una încărcată cu fel de fel de mâncări 
şi prăjituri; a doua, mult mai mare, avea 
farfurii în cari nu vedeai decât o bucăţică de 
pâine neagră și uscată sau un cartof sau un 
pumn de tărâțe; ba chiar în câteva farfurii 


p' o vreme de foamete, într'o zi rece și 


nu era nimic. 


4 


Soția boierului, îndreptându-se către cei 
poftiți la masă, le grăi în felul următor: „Eu 


sunt cerșetoarea care a colindat pe ziua de eri , 
pe la porţile caselor voastre. In vremile de 
lipsă ce trăim, în aceste vremuri în care omul 
sărac abia găsește cu ce să trăiască, am vrut 
să pun la încercare bunătatea inimei voastre. 
Acești doi țărani pe cari îi vedeți aicea, m'au 
primit la casa și la vatra lor și mi-au dat să 
mănânc tol ce au avut ei mai bun. Deaceea, 
astăzi ei vor lua masa cu mine și de azi încolo 


„am să le duc de grije toată viața lor. 


Cât despre voi ceilalți, mâncaţi din pomana 
ce mi-aţi dat-o; o veţi găsi în farfuriile depe 
masa cea mare. A 

Ceeace vi se întâmplă astăzi, să fie o învă- 
țătură folositoare și să vă gândiţi că și pe lu- 
mea cealaltă vi se va face așa cum aţi făcut aci 
pe pământ și cum v'ați purtat cu semenii voşti“« 


Un trio de îmblânzitori de şerpi, cu „odraslele“ lor 


în zilele de astăzi este o artă a cărti istorie 

t începe dintr'un îndepărtat trecut. 

Imblânzitorii de șerpi cari trăiesc în oră- 
şelul Popa, Burnu formează o familie, care 
disprețuesc şerpii folosind doar cea mai feroce 
şi mai primejdioasă specie din lume, Hama- 
driada sau Cobra Regală. Acest șarpe este sin- 
gura reptilă care nu se teme de om. Atacă cu 
repeziciunea fulgerului imediat ce te-a văzut, 
iar, datorită dimensiunilor şi marei sale paro 
nu poate fi uşor ucisă. 

.Cobrele care se prind astăzi variază între 
cinci șşi-nouă cubiţi. Un cubit echivalează cu 
45 cm. O cobră de 20 de cubiți ar avea nevoie 
de un coș uriaș și de un Goliat spre a o purta ! ! 

Muşcătura unei cobre înseamnă moarte si- 
gură, cu toate astea această familie de îmblân- 
zitori nu-i smulg colții nici săculețele cu 
venin. 

`O singură familie, strict vorbind, este cele- 
bră printre îmblânzitorii de șerpi ai orașului 
Popa. - 


ʻa 


| mblânzirea şerpilor dela începutul ei și până 


: puthoiu şi cubra 


Acum vreo 50 de ani un anume Saya Saung 
din Sangon, lângă Popa, își câștiga existența 
ca îmblânzitor și tămăduitor de şerpi. El se 
ducea într'o regiune bogată în șerpi luând cu 
sine 4—5 oameni şi căuta specimenele cele 
mai potrivite scopului, iar când găsea un şarpe, 
îl înconjura, postându-se lângă capul lui. Apoi 
deodată, el apuca reptila de gât, având grijă 
să nu-i lase posibilitatea de a se răsuci și a-l 
mușca. Dacă şarpele este foarte mare, ajutoa- 
rele îi imobilizează trupul spre a-l împiedica 
să se încolăcească pe îmblânzitor, în care caz 
l-ar putea strivi. 

După ce un șarpe a fost prins, el este ţinut 
într'un coș vreme de două săptămâni în cursul 
cărora i se dă atâta hrană cât să nu moară de 
foame. Când șarpele își pierde forțele prin 
lipsa de hrană, îmblânzitorul îl scoate din coş. 
Reptila caută să fugă, şi cum i se închide dru- 
mul el se întoarce spre omul ce-i stă în cale 
şi încearcă să muște. In ocazii ca acestea ia 
ucenicul lecții de îmblânzirea şerpilor. 


“Mama: „Priveşte, Mihaiu, acum îngerii 
aprind stelele“. 
Mihaiu (care vede o stea căzând): ‚Mamă, 


mamă ! chiar acum au lăsat să cadă un chi- 


brit !...“, 


cleta !.. 


Tatăl: „Costică, ţi-am promis o bicicletă 
dacă treci clasa. Iar ai rămas repetent. Ce ai 
făcut ultimul timp ?“. 

Costică: „Am învățat să merg cu bici- 


4 


SOARELE 


[ntr'o seară, la ora când începuse să 
s usg întunericul nopții, o gospodină 
heivică se întorcea cu cei doi copii ai ei 
ceia grădina în care lucraseră tustrei. 

La intrarea în casă, văzură, spre marea 
lor. mirare, că în odaie era o lampă 
cui să. 

cică, unul din cei doi copii, zise foarte 
redumerit : „lată ceva ciudat de tot! A- 
casă nu era nimeni, așa că cine a putut 
să aprindă lampa ? 

— Cine altul decât tata, răspunse Mar- 
gareta, surioara sa mai mică. S'o fi întors 
dela oraș, unde se dusese, pe când noi 
lucram încă în grădină”. 

După aceasta cei doi copii începură 
să-și caute pe tatăl lor. Spre marea lor 
bucurie, îl găsiră în odaia de alături. 

A doua zi, toți ai casei erau la livede 
unde strângeau fânul. Soarele strălucea 
în toată frumusețea sa. Incântaţi, Gică și 
Margareta îi admirau măreţia. 

„Copiii mei, le zise atunci tatăl, ieri aţi 
ghicit lesne că eu aprinsesem lampa din 
odaia noastră. Astăzi, văzând colo sus 
această frumoasă și măreață lumină, care 
este soarele, oare nu puteți ghici cine a 
aprins-o ? 

— Desigur că putem, răspunse Mraga- 
reta: a aprins-o bunul Dumnezeu. Nici 
lampa cea mai micănu poate să se 
aprindă singură. De aceea, trebue să fie 
cineva, care a aprins și soarele. 

— E adevărat! strigă la rândul său 
Gică. Dumnezeu este Creatorul tutulor lu- 
crutilor. Soarele, luna, stelele, iarba, flo- 
rile și trborii, într'un cuvânt, tot ce ve- 
dem în jurul nostru este lucrul mâinile 


Sale”. 
Li Pl. 


LUPII ȘI OILE 


Lupii își făceau de cap. Bietele oi erau 
sfâșiate și mâncate fără nici o milă. 

Impăratul animalelor, care voia ca toți 
supușii să fie mulțumiți, auzind de cele 
ce se petreceau, hotărâ să pună capăt a- 
cestui jaf. Pentru aceasta trebuiau che- 
mate toate animalele la siat. 

Tobele începură să bată, trâmbiţele să 
sune și îndată tot poporul se adună în 
jurul scaunului împărătesc. 

După ce arătă cum stau lucrurile, 
păratul întrebă ce să facă. 


6 


tm- 


Unii erau de părere, că la urma urmei 
lupii nu erau așa de vinovaţi. Că oile au 
fost totdeauna nemulțumite de soarta lor. 

Alții, din contră, spuneau că lupii sunt 
plini de cruzime și nu țin seamă de nimeni. 

Că ar trebui să fie spânzurați, sau să fie 
alungaţi din împărăție și câte și mai câte 
de acestea. 

După mult tămbălău, după ce erau a- 
proape să se bată, dacă respectul pentru 


împărat nu i-ar fi oprit, se ajunse la ur- 


mătoarea hotărâre : 

Când un lup va mai îndrăzni să ia pie- 
lea de * pe o oaie, aceasta fără nici o 
vorbă să-l ia de gât și să-l ducă în fața 
judecății. Va primi o pedeapsă din cele 
mai mari. 

Istoria spune că o hotărâre așa dreaptă 
nu s'a mai văzut de mult în împărăţia 


animalelor. 


izbânda 


Copilul se ridică mirat... Ridică& oușorul 
și îl puse cu băgare de seamă în palmă, 
cercetându-l pe toate părțile cu luare 
aminte. Era mic, mic, cu coaja subțire, și 
ușor, de parc'ar fi fost gol. 

Un ciripit jalnic, îl făcu să-și ridice cà- 
pul. Atunci, copilul pricepu totul, văzând, 
chiar deasupra capului, în locul unde se 
oprise, pe rămurica unui copac, un cuib 
cu o păsărică ce își căuta zadarnic oul. 
Copilului îi trecu un gând: să-l pună la 
loc, de unde căzuse. Incet, cu. grijă, fn- 
cepu să urce tulpina, ținând ușurel, cu 
stânga, oușorul. 

Anevoioasă cale ! El mic, cât schioapa, 
tulpina dreaptă și ghimpoasă și pe dea- 
supra gingașa povară. 

Incet, în sus, tot mai sus.. 

Şi ce-i dacă genunchii s' au sgăriat şi 
braţele s'au înroșit ? Pumnișorul stâng nu 
e în primejdie. 

Incă un pic, și gata... Copilul se în- 
cleștă tare de tulpină, cu amândouă bra- 
tele. A ajuns. O clipă stătu așa, fericit. Cu 
dreapta, luă oușorul din palma stângă, 
destăcută puțin, cu frică. lIntinse mâna 
spre cuibul ce se zăria între rămurele și 
între degete ținea, ușurel și cu grijă, po- 
vara pentru care se urcase. O finea atât 
de ușurel, că o scăpă tocmai când era cu 
mâna lângă cuib. 

O clipă rămase gol, pironit, fără sutlet. 
Jos, pe „pământ, lângă tulpina copacului, - 
o zeamă subțire se prelingea din dea 
străvezie. - 


NI F E? i aia A 


-O POVESTE DE NECREZUT 


cultaţi și veți vedea singuri. 
Intr'o seară, un drumeț, om cam fără 
căpătâi, bătu la poarta unui gospodar şi 
ceru să fie primit să doarmă acolo. 
„Te primesc, îi zise gospodarul, însă dacă ne 
spui povești toată noaptea. 
' < „Vă spun, făcu și drumeţul. 

Incepu să povestească și mereu să povesteas- 
că, dar după o oră două, ce să vadă stăpânul 
casei ? Că se prefăcuse într! un urs, iar drume- 
țul într'un lup. 

Și drumeţul îi zise: „Haiadem afară pe 
câmp !““ Fugiră amândoi, alergară și văzură că 
într o livede păștea calul gospodarului. 

„Să-l mâncăm !“ zise lupul, care, cum am vă- 
zut, era drumețţul. 

„Dar e calul meu,“ 
era stăpânul casei. 

„Când ţi-e foame, nu te uiţi la prieten“, îi 
întoarse lupul vorba. 

Mâncară calul și fugiră mai departe, unde 
întâlniră pe nevasta gospodarului. 

„Să o mâncăm“ zise lupul. 

t} „Dar e nevastă-mea grăi ursul. 
, Ei, ce are aface“, îi se împotrivi lupul. 

O sfâșiară și o mâncară. Se lăsă însă pe pă- 
mânt iarnă și ger. 

„Haiadem într'o vizuină, zise lupul. Tu, ur- 
sule, intră înlăuntru, iar eu stau la intrare. Vor 


C u toate acestea, nici minciună nu este. As- 


îi răspunse ursul, care 


D . 

Muştele și păianjenii 

Un prinț tânăr întrebă într'o zi: 

„Pentruce Dumnezeu a creat muștele şi 
păianjenii ? Asemenea insecte nu sunt de nici 
un folos oamenilor și dacă mi-ar sta în putinţă, 
le-aș prăpădi pe toate depe fața pământului“. 

Profesorul său îi răspunse: 

„Tot ce a creat Dumnezeu este așa de înțe- 
lepțește orânduit, încât toate creaturile, chiar 
şi cea mai neînsemnată, își au rostul lor. 

— Inţeleg, răspune prinţul, că în întreaga 
creațiune și insectele pot să fie de > folos, însă 
pentru noi oamenii, în deosebi, ele sunt un a- 
devărat chin. 

— Omului deasemenea îi pot folosi insectele, 
îi răspunse profesorul său, și se poate. chiar cu 
ajutorul cele mai neînsemnate insecte, să ne 
scăpăm viața. 

— Așa ceva nu e cu putinţă, îi zise prințul. 
Cum aș putea eu să cer ajutorul unei muşte sau 
a unui păianjen ?“ 

"Câţiva ani mai târziu, prințul plecă la răz- 
boiu și într'o z ise văzu nevoit să fugă din fața 


veni vânătorii și mă vor împușca pe mine, după 
aceea mă vor jupui de piele. Atunci să eşi a- 
fară sărind peste pielea mea și aşa să fii pre- 
făcut din nou în om, cum ai fost“. 

Se duseră într'o vizuină, veniră vânătorii, 
împușcară lupul şi-l jupuiră de piele. Atunci 
ursul sări peste piele și... dând un țipăt, începu 
să se vaete : 

„Aoleu ! mi-am rupt șira spinării ? 

— eC faci, omule ? îi strigă nevastă-sa, tre- 
zindu-se speriată. Ce ai pățit, ca să sări așa din 
pat în miez de noapte ? 

— Din pat?! In miez de nopte vi Stai, ne- 
vastă, să-mi viu puțin în fire, că eu până acum 
am fost un urs și mi-am mâncat și calul şi 
te-am mâncat și pe tine. 

— Măi, omule, nu cumva nu ești în toate. 
mințile, când zici că ai mâncat calul și măi 
mâncat şi pe mine ?“ îl întrebă nevastă-sa cru- 
cindu-se la auzul acestor cuvinte. = 

Dar după ce omul îi povesti toate păţaniile, 
femeia începu să râdă și să-și bată joc de dân-, 
sul. 

„Nu-ţi dai seama, bărbate, că tot ce mi-ai 
povestit despre drumeț, despre lup și celelalte 
n'a fost decât un vis? 

— Așa e! mărturisi și bărbatul, după ce, în 
sfâjrșit, putut să se dumirească și să-și vie în 
fire.. Totul a fost vis, păcat numai „că n'a fost, 
un vis și lovitura din şira spinărei“, 


dușmanului. Merse toată ziua, iar seara ajunse 
sdrobit de oboseală în mijlocul unei păduri o 
muscă veni de se așeză pe nasul prinţului şi-l 
pişcă așa de tare, încât el se sculă numaidecât. 

Zărindu-l pe dușman, scoase sabia, îl trânti 
cu o lovitură repede la pământ și o luă la fugă. 
In aceeași pădure prințul găsi o peșteră, în: 
care se ascunse. In timpul nopţii un păianjen 
îşi tesu pânza la intrarea peșterei. Spre ziuă doi 
soldaţi dușmani porniră în căutarea prinţului. 
Când ajunseră în dreptul peșterei, prințul îi 
auzi vorbind. „Priveşte, zise unul dintr” tafli, 
aci trebue să se fi ascuns. 

— Nu este cu putință ca el să fie ascuns aici, 
deoarece dacă ar fi intrat, s'ar fi rupt această 
pânză de păianjen“. Spunând aceasta, soldaţii 
se depătară. 

Atunci prinţul căzu în genunchi şi împreu= 
nând mâinile mulțumi lui Dumnezeu ` zicând $- 
„Mulţumescu-Ţi Ție, Doamne, că m'ai scăpat ! 
Ieri cu ajutorul unei muște, azi datorită acestui 
păianjen, care și-a ţesut pânza la intrarea peș- 
terei. Cât de bine e făcut tot cea k din måna 
Ta eE 


7. 


m me e Pi e i. 


Sărma 


fii diavolului o băură toată dintr'o înghiţitură 
și rămaseră încă cu gâtlejul uscat. 

Atunci dracul zise : 

— Acum dute și adu și tu o mică cantitate 
ca aceasta. 

Ah! ce mai spaimă trase sărmanul om! 
Cum era să aducă cinci vedre deodată, când 
pentru slăbănogul său corp bătrân, chiar o 
vadră ar fi fost prea-mult. 

Atunci începu să sape în jurul puţului. Dra- , 
cul merse către el și îi zise: 

— Ce faci, sărmane om ? 

— M'am gândit de unul singur că nu merită 
s ămă obosesc să car mereu apă şi că e mai 
bine să duc acasă la voi tot puțul, deodată. 

— Dar nu, zise înspăimântat diavolul. Mai 
bine voi căra eu și deacu înainte apă acasă. 

— Bine îl liniști sărmanul om — atunci n'ai 

să mai trimeţi pe mine să car apă. 


incolo de mări era odată un sărman. ui 


Acel sărman avea. atâția copii câţi boul, za următoare dracul: merse. li pădure şi 


intră întrun sac, și chiar și mai mulți. x b 
Ei mâncau toți și nu mai rămânea nimic cără acasă o încărcătură așa de mare de 


în casă de mâncat pentru sărmanul om. Ce 
putea el oare să facă? Se hotărâ să își caute 
un serviciu. Dar sărmanul român, era bătrân: 
nimeni nu-l luă în serviciu. 

Sărmanul era foarte, foarte trist, şi era cât 
p'aci să moară de părere de rău. Pe când se 
chinuia ast-fel, iată că d'odată îi apăru în 
iață dracul. 

„ELI întrebă: 

|. — Unde te duci sărmane om? 

' — Eu, scumpe drac, am plecat să-mi caut o 
slujbă, dar nu e vorba ceia; să nu-ți fie cu 
supăra:e, nici un drac care să mă vrea la 
treabă. 

— Să nu-ți ixci peniru aceasta inimă rea 
omule. Hai cu mine. Te iau eu. 

Se învoiră și bătură palma ; și plecară spre 
casa dracului. 

'—Nezi, sărmane om, aci n! ai altă treabă 
de tăcut decât să cari lemne dela pădure şi 
apă dela puț. 

Insă, înainte de a ulta, trebue să vă spun 
că dracul avea atâția copii, câți bani intră 
într'un sac, ba chiar și mai mulți. 


La început chiar dracul merse de aduse ca-si nu mă obosesc de atâtea ori, am să duc acasă dec 
apă acasă cărând deodată cinci vedre. Dar toată pădurea, 


e` 


şi diavof 


emne încât ar fi ajuns cât să facă un morman 
ie zece metri înălțime. 

Dar și această grămadă dispăru într'o sin- 
gură zi ca și cum n'ar îi fost. 

Ziua de a treia dracul trimese pe sărmanul 
om ca să care el lemne acasă. 

Sărmanul om se duse, însă luă o frânghie 
şi începu să lege de jur în prejur toată pădu- 
rea. Dracul îl întrebă : 

— Ce mai treabă e și asta ? 

T Ca să nu mă obosesc de atâtea ori cu ad- 
ceastă treabă, arı de gând să duc deodată 
acasă întreaga pădure. 

— Oh! să nu faci una ca asta sărmane om! 
Mai bine voi căra eu singur lemne și de aci 
înainte. 

Sărmnaul om nu avea nimic contra acestei 
hotărâri şi deaceia se întoarse cu dracul 


acasă, 


=] 


De acum însă dracul dădea să scape de 
sărmnaul om, pentru că îi era tare frică de 
forța lui. Il întrebă deci ce trebuia să-i dee 
pentru serviciile ce îi adusese până acum, 
pentru-că nu mai putea să-l țină. 

Sărmanul om îi zise să-i dea cea ce va voi 
și el va îi mulțumit, 

— Foarte bine, răspunse dracul, scoboară-te 
în pivniță unde vei găsi douăzeci de saci cu 
monede de aramă, două de saci cu monede 
de argint, două zeci cu monede de aur. 

Umple-ţi un sac și du-te cu ele. Sărmanul 
om atunci își făcu un sac cu pielea a douăzeci 
de tauri, îl umplu cu toate monedele de aur 
și zise dracului că dacă nu-i va duce sacul cu 
unde va dori el atunci îl va lua în sac pe el și 
pe toți copii lui. 

Dracul se înspăimântă atât de mult, încât 
luă el sacu la spinare și urmă pe sărmanul om 
Merseră deja o bună bucată de drum, când 
strănută atât de tare încât sărmanul om îns- 
păimântat sări înapoi doisprezece pași. 

Dracul îl întrebă : 

— Dar ce ai păţit sărmane om. 

— Am pierdut pipa. i 

Eh ! nu-i nimic și-și continuară drumul iar 
dracul strănută încă odată, dar aşa de puter- 
nic încât sărmanul om sări înapoi cel puțin 
cincizeci de pași. 

Dracul îl întrebă: 

Dar ce ţi s'a mai întâmplat, sărmane om. 
Mi-a scăpat punga cu tutun. 

— Nu-i nimic — şi continuară drumul îna- 


Aruncă sacul şi își luă tălpăşița 


inte. Seara ajunseră la casa sărmanului om și 
di ncasă năvăliră o armată de copii în zdrențe 
care alergară către tată! lor. 

Dracul văzând nenumăraţii copii exclamă : 

— Ah! drăcie, dar și eu am toți atâția de 
mulţi. 

Și zicând acestea aruncă jos din spate sa- 
cul şi își luă tălpășița. — Sărmanul om cu 
acești mulți bani trăi de aci înainte fericit el și 
fii lui. 

Trăesc cu toții încă și azi. 


ed 


GRAURUL ȘI MAIMUȚELE 


Nişte maimuțe, cari trăiau într'o pădure, 
zăriră într'o zi rece de iarnă un licuriciu. 

Crezând că e chiar foc, îl prinseră, puseră 
peste el frunze veştede şi.vreascuri, sperând 
că au să se aprindă. 

Ba una din maimuțe sufla din răsputeri în 
licuriciu. 

O vrabie, care stătea prin apropiere, îi strigă 
maimuţei : „Ascultă, cumătro, ăsta nu e foc, 
ci un licuriciu, aşa că de geaba sufli şi te 
ostenești“. 

Maimuţa nici nu-și întoarse capul, ci îi dădu 
înainte cu suflatul. 

Văzând aceasta, vrabia sbură jos din copac 
şi apropiindu-se de maimuţă, încercă s'o 
oprească cu sila dela această muncă zadarnică. 
Dar la urma urmelor, se înfurie și maimuța 
şi luând o piatră asvârli cu dânsa în vrabie şi-o 
omori pe Icc. 

Nu te amesteca în treaba prostului: a- 
ceasta e învățătura fabulei. , 


CASA DIN PĂDURE 


trei fiice într'o căsuță din marginea unei 
păduri. Intr'una din dimineţi, înainte de 
a pleca la lucru, pădurarul, zise femeii sale: 
„Cred că n'am să isprăvesc lucrul până la 
amiază, așa că îmi vei trimite prin fiica noa- 
stră mai mare de ale mâncării, pentru a prânzi 
în pădure. Nu mai viu acasă și pentruca să nu 
se. rătăcească fata, voiu semăna pe tot drumul 
seminţe de meiu, cari îi vor îndrepta pașii spre 
mine“. 

Când soarele se ridicase deasupra pădurei, 
fata o porni la drum cu mâncare pentru tatăl 
său. Dar ce să vedeți ? Păsările pădurii mân- 
caseră tot meiul, aşa că fata nu mai ştia în- 
cotro s'o apuce. A mers așa prin pădurea cea 
nesfârşită până ce s'a înnoptat. Păsările nopții 
își începură cântecele lor de jale, de singură- 
tate, așa că biata fată tremura de spaimă. 
Deodată însă zări în depărtare o luminiţă. 

„Fără îndoială — își zise — acolo e o casă 
de oameni. Mă duc să le cer adăpost peste 
noapte“. 

„Merse către acea lumină şi bătu la ușa casei 
înfundată printre arbori. O voce groasă și 
aproape răgușită îi strigă să intre. Deschise. 
In mijlocul unei odăi așezat la o masă, sta un 
bătrân cu o barbă albă așa de mare, încât 
ajungea până la pământ. Aproape de sobă se 
aflau un cocoș, o găină și o vacă. Tânăra fată 
povesti bătrânului întâmplarea care o aduce 
aci și îl rugă să-i dea găzduire peste noapte. 
Bătrânul întrebă pe aceste animale, ce să facă, 
iar ele răspunseră într'un glas: „Să o primim 
la '40i, să o primim !“. : 

Apoi bătrânul adăogă: „Aici vei găsi de 
toate. Mergi la bucătărie și pregătește să mân- 
căm ceva“. Fata așa făcu. După ce și-a potolit 
foamea, a întrebat pe bătrân unde s'ar putea 
odihni. Dar de rândul acesta nu bătrânul răs- 
punse cel dintâi, ci animalele zicând: „Noi 
te-am primit cu bucurie aici. Ai mâncat, ai 
băut, fără să te gândești la noi, fără să ne a- 
runci o mână de grăunţe sau de pae și o pică- 
tură de apă. Mergi și caută-ți adăpost peste 
noapte...“ 

Dar bătrânul luă fata de mână și îi arătă 
unde să se culce. Ii spuse apoi să-i aştearnă și 
patul lui în odaia de alături, căci peste puţin 
se va culca. Fata pica de oboseală. A intrat în 
odaia ei, și-a făcut patul și s'a culcat, fără să se 
gândească la rugămintea bătrânului. Când ea a 
adormit, bătrânul a deschis un oblon și fata s'a 
scufundat cu pat cu tot în pivniţă. 

In timpul acesta, tatăl fetei, pădurarul, se în- 


U n pădurar sărac trăia cu soția sa şi cele 


A 


hai 


torsese acasă mâniat pe soția lui că l-a lăsat să 
moară de foame o zi întreagă de lucru. i 
„Nu e deloc vina mea — răspunse soția pă- 
durarului. — Am trimis cu mâncare pe. fata 
noastră cea mare, și desigur ea s'a rătăcit“. 
Pădurarul, plecând a doua zi la lucru, lăsă 
vorbă soției sale să trimită cu demâncare pe 
fiica cea mijlocie. Iar el va semăna în tot lun=. 
gul drumului boabe de linte, cari sunt mai mari 
ca cele de meiu,semnănate întâia dată. Dar pă- 
sările pădurii au înghiţit și boabele de linte, așa 
că şi fata cea mijlocie avu aceeași soastră cà 
sora ei cea mare. Hon a 
După o zi întreagă de rătăcire, a ajuns la a= 


-ceeași casă, a aceluiași bătrân. Acesta a pri- 


mit-o tot atât de bine ca și pe sora ei. Dar 
fiindcă s'a îngrijit numai de ea nu și de ani- 
male, a păţit tot ca soră-sa ; a fost scufundată 
îa pivniţă. In dimineaţa celei de a treia zi, pă-. 
durarul a cerut soţiei să-i trimită de ale mân=. 
cării prin fiica cea mică. Ea e mai pricepută şi. 
va ajunge cu bine, mai ales că va semăna în. 
lungul drmului în loc de meiu și linte, boabe de” 
mazăre, cari sunt mult mai mari. Soţia pădu- 
rarului s'a împotrivit de teamă că vor pierde şi 
pe copila lor cea mică, precum le-au pierdut pe. 
cele două. Pădurarul a adăogat că fata cea mai 
mică e tare deşteaptă și ea nu se va pierde. In 
cele din urmă, soția pădurarului a primit şi în. 
adevăr ea a trimis mâncare soțului prin fata 
cea mai mică — şi singura care le mai rămă-=: 
sese. cei 
Păsările pădurii au mâncat și de rândul ace- 
sta boabele de mazăre, așa că fata a avut a- 
ceeași soartă ca și celelalte două le sale. #7 
Ajungând la casa bătrânului, fata cea mică a 
pădurarului, mai înainte de a se așeza la 'masă,: 
a mângâiat animalele și le-a purtat de -grijă,: 
dându-le să mănânce și să bea. Numai după 
aceasta șiea popolit și ea foamea. Mai târziu, - 
fata s'a culcat. Spre ziuă a auzit în jurul său-un.-: 
sgomot asurzitor. Uşile se deschideau şi se lo- ` 
veau, pereţii trosneau. De pretutindeni se ri-. 
dica ceva nedeslușit. Și fiindcă fata nu se vedea 
în nici un pericol, și-a urmat mai departe som=. 
nul. e Mala 
Mare i-a fost mirarea când în zorii zilei s'a. 
deșteptat într'un palat de toată fumusețea. Pa- 
tul ei ena acoperit cu flori, pretutindeni numai 
marmoră iș oglinizi. 
La început, fata crezu că e numai un vis. 
Deodată se iviră însă trei servitori îmbrăcaţi ca 
de sărbătoare şi o întrebară dacă dorește ceva, 
„Mergeţi și pregătiți o gustare pentru - bă- 
trân, în vreme ce eu voi da grăunţe cotoșului. 
celui frumos și găinușei și un braţ de fân vacii: 


atât de blânde“. Acesta fu răspunsul fetei. 
După ce s'a îmbrăcat, fata a bătut la ușa bă- 
trânului. 

Dar în loc să apară acel bătrân albit de vre- 
muri, cu barba ce-i ajungea aproape de ge- 
nunchi, se ivi un tânăr, voinic și frumos din 
cale afară ! 

„Eu sunt, bună fată, omul pe care îl cauţi. 
O vrăjitoare duşmană m'a prefăcut în bătrân, 
palatul meu într'o colibă şi cei trei servitori în 
cele trei animale. Pentru a scăpa de această 
pedeapsă trebuia să vină o fată care să se poarte 
atât de bine cu mine, ca și cu animalele. Tu ai 
fost aceea așteptată ; tu ne-ai scăpat. Drept răs- 
plată, vei rămâne în palatul meu și vei fi soția 
mea“. 


Intre timp, tânărul trimise pe cel trel servi- 
tori să dea de știre părinţilor fetei şi să-i aducă 
la sărbătorirea nunţii. 

„Dar unde sunt cele două surori ale mele, 
mai mari ?“ întrebă fata. 

— Le-am închis în pivniță. Mâine le vom da 
drumul și ele vor lucra în partea cealalată a 
pădurii alături de un pădurar. Şi acolo vor sta 
până ce vor învăţa că animalele sunt bune, sunt 
uneori mai bune decât oamenii şi deci cu ele 
trebue să ne purtăm tot așa de frumos și să le 
îngrijim tot așa de bine ca pe cei mai dragi 
dintre oameni. i 


SURPRIZELE UNUI BAL COSTUMAT 


Tatăl Marcelei se ocupa cu împodobirea 
odăilor. Avea printre clientele sale şi o prin- 
țesă italiană foarte bogată, care vroia să dea 
un bal costumat de copii, în onoarea fiicei 
sale, Prita. 

Prinţesa avu bunătatea să invite şi pe Mar- 
cela, pe care nu o cunoștea. Mitica era nebună 
de bucurie. Să meargă la o prințesă! Ce onoare! 
Se va îmbrăca în marchiză. 

In ziua numită, Marcela se duse în saloa- 
nele unde veniseră mai multe fetițe. Acestea 
făcând pe cucoanele mari, nici nu vroiau să 
arunce o privire asupra Marcelei. Marcela în- 
trebă de mica prinţesă. 

I se răspunse că n'a venit încă. 

Dar iată că ușa se deschise și intră o fetiță 
mândră şi foarte bine îmbrăcată. 

Toţi cei de faţă se înclinară și înconjurând-o 
de toate părţile, îi dădură titlurile cele mai 
pompoase. 

„Aceasta e fără îndoială fiica prinţesei“, își 
zise Marcela, care nu înceta cu înclinările-i 
graţioase și pline de respect. Le făcu atât de 
bine, încât reuși să atragă atenția nouei venite, 
şi începu o conversație însuflețită. 

Puțin după aceasta o țărăncuţă italiană se 
apropie de cele două noui prietene și zise: 

„Veniţi de jucaţi, Domnișoarelor, căci În- 
cepe balul. 

— Nu, mulţumesc !“, făcu mândră Marcela. 

Şi cum mica italiancă insista mult, Marcela 
răspunse nerăbdătoare : 

„Dar lasă-ne odată, vezi bine că avem de 
vorbit !“, 

Tânăra țărancă, se depărtă fără a mai spune 
un cuvânt. Fetița cea mândră zise apoi tova- 
rășei sale : | TARNEN 


„Nu trebuia să răspunzi atât de urât prin- 
țesei !“. 

— Prințesei ? 

— Da, e ţărăncuţa care a veniț să ne invite 
la joc. Eu sunt fiica guvernantei sale, dar sunt 
respectată, fiindcă reprezint o regină“. 

Marcela, turburată, ar fi vrut să intre în 
pământ. Alargă şi-şi ceru ertare dela Prita. 
Aceasta o iertă, adăugând totodată cu un pic 
de răutate în glas: 

„Vezi, Domnişoară, nu trebue să judeci pe 
om după haină“. 


EBA 
CEI DOI PEŞTI 


Din pricina că râul în care loeuiau aproape 
secase, doi pești porniră în căutarea unui alt 
loc cu apă mai îmbelșugată. Așa ajunseră ei 
până la marginea unui puț adânc. x 

„Prietene, zise unul din cei doi peşti, în 
puțul acesta este apă în deajuns; hai să sărim 
într'însul ! Loc de traiu mai bun decât aicea 
nu e chip să găsim. 3 

— Nu, îi întoarse vorba tovarășul său, mie. 
puțul acesta nu-mi place de loc. E adevărat 
că acum are apă destulă, dar dacă se întâmplă 
şi seacă, spune-mi, cum vom putea eşi din- 
tr'însul ?“. 

Invăţătura fabulei este că mai înainte de a 
întreprinde ceva, gândește-te la urmări. 


ui 


t 


Peete 


Domnul care are o oglindă prea mică vrea 
să se convingă cum îi vine noul costum... 


Mioara a primit dela mătuşa ei o pisicuță 
.de câteva zile. Intâlnindu-se după o bucată de 
vreme, mătușa o întrebă cu mult interes: 


„Ce face pisicuţa pe care ţi-am dat-o ? 
— Cum ? nu știi? răspunse Mioara mirată... 
— Nu! ! s'a înecat ? — Nu. — Ai pierdut-o ? 


— Nu. — A fugit? Nu. — Au otrăvit-o ? — " 


Nu. — Ce s'a întâmplat atunci ? strigă mătușa 
nerăbdătoare. 
— A! sia făcut o pisică mare“. 


OMUL DISTRAT 


— Cine spunea că ceasurile nu arată toate 
aceiaşi oră și minute! Uite că văd cinci oro- 
logii şi toate sunt la fel! 


12 


— Mamă, pot să spun ceva? 

— Ştii că n'ai voie să vorbeşti la masă. 

— Nam voie să spun nici un singur cu- 
vânt ? 

— Nu, Florico. După ce tata va termina de 
citit ziarul, vei putea vorbi. După masă, tatăl 
terminând de citit ziarul întreabă : 

„Ei, Florico, ce ai vrut să spui înainte ? 

— Am vrut să spun numai că țeava din 
baie s'a spart şi apa curge“. 


e 
LA RESTAURANT 


— Doriţi o masă de 30 sau de 40 lei? 
— Ce diferenţă e? 
— De 10 lei! 


Nicușor nu înţelege multe lucruri. 
å — Tăticule, de ce ne zic... Bucureşteni ? 

— Bucureșteni, dela București ; Craioveni, 
dela Craiova... 

— A ! De-abia acum înţeleg, ca și la armată: 
călăraşi, dela cal; căprari, dela capră“. 


Emil. — Georgică, spune-mi când săvârşești 
tu lucrul cel mai greu ? 

Georgică. — In fiecare dimineaţă, înainte de 
dejun. 

Emil. — Şi ce faci, așa de greu? 

Georgică. — Incerc să mă scol. 


5 


LĀMURIRE — Singura dată istorică de care îmi amin- 
is tesc este 1724. 
— Şi ce s'a întâmplat în 1724? 
— Să vezi... nu-mi mai amintesc: 


îi 


— Emil, ce şa întâmplat acum 400 de ani ?. 
— Nu pot să știu, domnule profesor, de 
oarece eu am numai 9 ani !... 
e 


„Vecine, ai călătorit cu trenul cel nou? 
— Cu trenul cel nou ? 


— Da. 
— Cine ? 
— Tu. 
— Eu? 

— Ce loc ocupi în școală piciule ? — Nu. 

— Dacă aş izbuti să întrec pe unul dintre — Nici eu. 

colegi aşi fi penultimul. ~ 
@ 


Profesorul explică elevilor : 
„Balena nu mănâncă decât sardele, pentrucă 
are gâtlejul foarte îngust“. 
IONEL : „Dar cum își deschide balena cutia 
cu sardele, domnule profesor ?*. 
® 


— Ce desenezi acolo Ionele ? 

— O vacă pe pajiște. 

— Dar iartă-mă, unde sunt iarba și florile ? 

— Vaca le-a mâncat pe toate! 

— Bine, bine, dar la urma urmelor... unde 
este vaca ? 

— Dar bine, bunico, ai mai văzut vreodată 
o vacă să stea într'un loc unde nu mai este 
iarbă ? 


— Cât este de cuminte! 

— Eh! Merge de un an. 

— Şi nu a obosit încă? 
9 


„lonele, ai putea să-mi spui dece a scris 
negustorul pe firma aceea „La botul calului“ ? 

Ionel. — „De sigur, tăticule, fiindcă pe cal 
l-a -făcut cârnaţi !“. 

€ 

Micul lonel vede pentru prima oară un 

șarpe. Entusiasmat strigă : 
Dentistul : Deschideţi gura, domnule ! — Mamă, vino să vezi o coadă care se 
Pacientul bărbos : Păi am deschis-o de mult! bucură fără câine... 


13 


Piperus Impărat 


de C. V. SOARE 


ra odată, o jupâneasă la o casă de'mpărat. 

Bărbatul ei murise în război. Și pentrucă 

Sa distins mai mult decât oricare, așa 
încât s'a dus vestea până la'mpărat, acesta, 
drept răsplată a sacrificiului, luă pe soţia lui, 
cu cele trei fete la palat. Dar femeia nu se 
mulțumi să șadă, că şi-a zis: „Dacă soțul meu 
a murit pentru patrie, nu însemnează ca eu să 
mănânc de pomană“ — şi, a rugat pe împăra- 
tul, să o primească printre jupânesele curții. 
- Împăratul i-a admis. -După o îndelungată 
vreme, pe când femeia mătura prin casă, 
Huma'iată că-i sare înainte o boabă de piper. 
Zadarnic a dat-o ea la o parte cu mătura: 
odată, de două, de nouă ori — că boaba tot 
înainte îi venea. Femeia s'a necăjit pe boabă 
şi, ca să n'o mai vadă, a înghiţit-o. 

Ce credeți că s'a întâmplat ?... S'a zămislit 
prunc și la vreme a născut. 

Impăratul, cercetând cazul și încredințat că 
așa stau lucrurile, o făcu pe jupâneasă cu- 
mătră, botezându-i băiatul cu numele „,Piperuș 
Împărat“. Căci a zis: „Nu se știe ce-o s'aducă 
minunea asta“. 

Și iată ce-a adus: De cum s'a născut băia- 
tul, au pierit cele trei fete — surori după 
mamă cu el. Pe când erau la plimbare cu tră- 
sura şi se dăduseră jos să cerceteze o poiană, 
iată că se iscă un vârtej, care le sorbi și se 
duse cu ele — că a rămas vizitiul înghețat 
de nu știa ce să creadă. 

Când află femeia, la câteva săptămâni, că 
nu i s'a spus dintr'odată, a'nlemnit. S'a pome- 
nit în bocet și în necaz mare, că l-a trântit 
pe Piperuș de podea zicând: „Crăparar fie- 
rea'n tine, cobe: tu mi-ai dus fetele !“. Dar 
el să crape nici gând: sărea ca o mingie dela 
pământ și tot ea-l prindea. Incă, ceva nemai- 
pomenit : cu cât îl trântea, el tot mai greu 
se făcea — până ce n'a mai putut şi așa l-a 
oprit zicând: „Poate e și asta dela Dumne= 
zeu !“. Cu gândul acesta se linişti. Dar li- 
niștea'n palat, lângă aceiaș cameră unde cres- 
cuseră florile sale, se tulbura mereu. Și rugă 
pe împăratul, so lase să meargă la ţară, în 
casa ei de bârne, lipită cu lut, văruită şi aşe- 
zată pe tălpici groase de stejar. Impăratul, i-a 
încuviințat cererea și i-a trimes toate cele de 
trebuință, să poată trăi acolo. Aci, Piperuș 
creștea văzând cu ochii. Par'că-l trăgea cineva 
de păr în sus. S'a mirat și împăratul, la un 
An Nou, când s'a dus cu plocon — ca finu, de, 
la ve și i-a zis: 

-= fine Piperuș Impărtt, tu ai 
ji aaa Piperuş Impă tu ai telegraf 


14 


— Păi am nașule, că mă chiamă — nu ştiu 
cine, mă chiamă. Err 

Pesemne, chemarea asta îl năzdrăvănise la 
cap, că iată ce-i spuse măsi : | 
` — Mamă, am mai avut eu ceva fraţi, surori? 

— Nu mamă! tăgădui dânsa. Tu te-ai ză- 
mislit dintro boabă de piper — așa că de 
unde să ai. 

Dar din oftatul ei, el pricepu că-l minte și 
medita mereu : „Cum ar putea să afle?“. 

Mai trecu ce mai trecu, mai crescu băiatul 
ce mai crescu și iată că se pomenește măsa 
că-i zice : 

— Mamă, știi una ? 

— Dacă mi-e-i spune!... 

— Să te crucești, ce am visat eu, uite-acuma, 
când m'am culcat de nămiezi. 

— Ce-i fi visat ? 

— Că-mi dădeai țâță, pe sub talpa casei. Și 
să știi mamă, că dacă nu-mi dai, eu mor! 

— Vai de mine, Doamne! de unde mai 
vine și păcatul ăsta ? Să rămân și fără tine?! 

— Rămâi mamă, să știi: Dacă nu-mi dai, 
uite eu acuma mor. 

— Vai! Dar cum Dumnezeu să-ți dau? 
Cine-mi ridică mie talpa casei ? 

— Eu mamă. Zicând așa, băgă degetul cel 
mic și ridică talpa d'un lat de mână. 

— Dar mai îmi vine mie lapte? 

— Mulge și vezi. 

Femeia mulse și îi veni. Se plecă'n genunchi 
zicând: „Mare e puterea Ta Doamne! Se 
pitulă să pună ţâța. Piperuș lăsă binișor 


grinda : 
— Spune mamă, am mai avut eu frați? 
— O! Nu! 


— Dar surori ? 

— 01... Da! Ridică talpa. 

— Câte mamă ? 

— "Trei dragul meu. Dar nu știu unde s'au 
dus. Cică le-a luat un vânt. 

— Mamă, mulge țâțele tale și frământă-ni 
o turtă cu lapte din ele. 

Nu mai putu să aibe cuvânt de'mpotrivire. 
Mulse, frământă și coapse turta. Piperuș o 
puse în sân, — sărută mâna mamei înlăcră- 
mate și zise: 

— Nu plânge mamă! Mă întorc și cu su- 
rorile mele. Ai să vezi. Rămâi sănătoasă. 


* 


A mers Piperuș cale lungă — așa cum merge 
gândul, până ce s'a pomenit de partea cealaltă. 
a pepenelui ce se chiamă „pământul“. Aci, la 
marginea unei ape liniștită ca cerul înseninat, 
a dat de un voinic ce dormea pe mal. S'a uitat 


“la el. L-a cercetat din tălpi și până'n creștet 


— Cine ești tu ? l-a întrebat voinicul. 
— Eu, Piperuș Impărat. Dar tu? 


~ (Va urma) 


_MOSORUL FERMECAT 


F.T n mic prinţ fu într'o zi dojenit asupru de 
U educatorul său. Seara gândea trist că e 
„ÎN: mare nefericire de-a fi copil, căci trebuie 
s'asculți. Voia să fie bărbat. 

Plângând, copilul adormi. A doua zi trezin- 
duse, zări lângă dânsul un frumos mosor de mă- 
„tase; care strălucea la razele născătoare ale au- 
rorii. Surprins se'ndreptă să’l înhațe, când mo- 
sorul cu o vace slabă murmură cuvintele urmă- 
toare : „Ia seama, copile, ia seama ! Firul minu- 
nat care se deapănă împrejurul meu, repre- 
zintă toată urmarea zilelor tale. Vezi pe măsură 
ce clipele se scurg, acest fir se desfășoară şi se 
deapănă. Ieri doreai să poţi a dispune de viața 
ta. Eu îţi dau putinţa. Dar bagă de seamă că 
mâna ta care poate să depene tot acest fir într'o 
clipă, nu va putea să mai facă ghem din nou 
un singur căpătâi de aţă. 

_ Micul prinţ privi mosorul fără să'ndrăznească 
a-l atinge. Aopi el își luă curaj și trase un că- 
pătâi mic de aţă, într'așa fel încât să treacă nu- 
mai o zi ; și el se văzu aproape adormit în patul 
ună. -e trezise. „Azi, se gândea el, nu e de-a- 
juns, eu vreau să cresc și să deviu om!“ 

Inhăţând mosorul el se puse să tragă firul și 
se văzut devenit om cu barbă la bărbie. El era 
rege, consilierii și curtenii îl înconjurau și îi 
vorbeau de treburile statului. 


Copilul care se roagă 


O văduvă săracă spunea într'o zi copiilor ei 
cari erau încă în vârstă mică : „Dragii mei, as- 
“tăz: n'am ce să vă dau de mâncare. In toată casa 
nu e un codru de pâine și nici un ou. Rugaţi-vă 
așa dar, de bunul Dumnezeu, fiindcă El e bogat 
și puternic şi fiindcă ne-a spus EL însuși : In- 
dreaptă-te spre mine când ești la strâmtoare, 
iar. Eu îţi voju veni în ajutor“. 

Costică cel mic, în vârstă de abia șase ani- 
şori plecă la școală. Era flămând şi în suflet 
simţia o -nespusă mâhnire. Pe când trecea înain- 
tea bisericei, a cărei poartă era deschisă, intră 
înăuntru. Văzând că nu e nimeni în biserică, în- 
cepu'să se roage cu glas tare: „Tatăl nostru 
“carele ești în ceruri, suntem cinci copii şi n’a- 
wem ce mânca. Mama n'are acasă nici pâine, 
nici făină. Rogu-Te dar, dă-ne ceva de mâncare, 
'câ'să nu pierim cu toții de foame. Ajută-ne, 
Doamne, care ești puternic și bogat. Tu poți 
să ne ajuţi foarte lesne căci ne-ai promis Tu 
însuți“. 

În felul acesta se rugă micul Costică în nevi- 


———— mMM 


Aceasta fu deocamdată o mare sărbătoare 
pentru el. Apoi el voi să se însoare să aibă co- 
pii și ndată se văzu tată de familie. In sfârșit, 
nerăbădător deași vedea copiii crescând, din 
nou trase de firul bobinului și anii lor trecură 
ca luaţi într'un vârtej. Şi după fiecare plăcere 
îndeplinită, el vedea alta cum se naște, mai ar- 
zătoare, și din nou mosorul se'nvârtea între de- 
getele sale și din nou firul se depăna. 

Dar se întâmplă că'ntr'o zi, în dosul firului 
de mătase se arătă deodată lemnul aurit al mo- 
sorului. Regele fu surprins și înspăimântat ; el 
abia îndrăsni să mai privească firul care se 
desfășura singur, încet. Ce n'ar fi dat el să poată 
să mai facă ghem din nou un singur căpătâiu de 
aţă din firul mosorului pe care acum îl priveau 
cu tristeţe ! 

Vocea cea slabă se auzi din nou: „O, prin= 
țule ! Zilele trecute nu mai revin; Tu ţi-ai chel- 
tuit viața nebunește. Ea ţi s'a părut goală căci 
tu n'ai îndreptat-o spre fapte bune ; ea ţi se pă- 
rea nenorocită, căci n'ai întrebuinţat'o cu folos. 
Nerăbdarea ta, n'a fost decât lenea ta, pentru 
a scăpa de acoupația de toate zilele, căci tu ai 
voit să trăieşti repede. Mergi, nu ești fericit 
fiindcă nu ai meritat“. 


novăţia sa de copil, iar după ce-și făcu rugăciu- 
nea, merse drept la școală. Când se întoarse a- 
casă, văd pe masă o pâine foarte mare, un cas- 
tron plin cu ciorbă și un coșuleț plin cu ouă. „O, 
strigă el săind în sus de bucurie, binecuvântat 
fie Dumnezeu care a ascultat de rugăciune mea. 
Mămico dragă, nu e așa că un înger ne-a adus 


tot ce e pe masă ? 

— Nu, răspunse mama lui Costică. Totuși, 
Dumnezeu ţi-a ascultat galsul. Pe când tu te ru- 
gai în biserică, te-a auzit nevasta primarului. 
Tu n'ai văzut-o, dar ea te-a văzut. Mișcaţă de 
rugăciunea ta, s'a grăbit să ne aducă tot ce vezi 
aicea, așa că ea a fost trimisă de Dumnezeu în 
ajutorul nostru. Deaceea, iubiții mei copii, mul- 
țumiți cu toții bunului Dumnezeu, care vine 
totdeauna în ajutorul celor săraci și nevoiaşi !“ 


15 


RĂZBUNAR 


onel era ui copil rău crescut și nu putea 

| suferi, pe micu! său coleg Andrei, căci 
acesta era cuminte, silitor „și-l certa ade- 
sea pentru obrăsniciile lui. N 

Intr'o frumoasă zi de Iunie, Ionel fură niște 
fasole de pe câmp. Andrei îl văzu; se duse la 
dânsul și-i zise: 

lonele, da nu vei duce fasolea de unde 
ai luat-o, să știi că te voiu reclama și vei fi 
pedevsit. 

{chnel care se temea de pedeapsă, se supuse 
și duse fasolea înapoi la proprietarul ei. Pe 
Andrei, însă, îl ameninţă și-i zise: 

— Să te ferești din calea mea; nu mă las 
pân'ce nu mă voiu răzbuna! 

Andrei râse de amenințările lui și plecă 
liniștit spre casă. 
` Dar când veni a doua zi la școală, d-nu 
Dăscălescu, profesorul, care ţinea mult la dân- 
sul îl primi cu față aspră și nu-i dădu mâna, 
ca de obiceiu. 

— Andrei, îi zise el, ai săvârșit o faptă rea; 
ai furat fasole. Pentru asta trebue să te pe- 
depsesc. 

Andrei voi să se apere. 

— Tăcere ! strigă profesorul, și nu minţi! 
Ionel ţi-a luat fasolea și-a dus-o înapoi la stă- 
pânul ei. Eram și eu acolo și știu totul. 

Andrei fu pedepsit, deși după cum știm, el 
era nevinovat. Puțin îi păsa de pedeapsă, dar 
îi părea rău că profesorul se supărase pe 
dânsul. 

După clasă, Andrei se duse la domnul Dăs- 
călescu și-i ceru voie să se desvinovățească. 
Povesti totul, cum se întâmplase în adevăr. 

Ionel fu chemat; la început el căută să se 
apere mințând ; însă, în cele din urmă fu 
nevoit să mărturisească cum că-l dojo pe 
Andrei, din răzbunare. 

Profesorul voi să-l pedepsească cu asprime ; 
dar Andrei zise : 

— lertaţi-l, vă rog domnule profesor; a- 
ceasta e răzbunarea mea. Sunt sigur că Ionel 
se va cuminţi și nu va mai fi atât de răută- 
cios ! 

Protesorul îl iertă, mișcat de mărinimia lui 
Andrei. 


Editura „Ziarul” S. A. R. București. Inscrisă sub Nr. 238 Reg. Pub. Priodice la 
Com. Revistă ilustrată pentru tineret. Redâcţia șiadministraţia, Str. 
Cec Poştal 4.083, Red. responsabil: 


„DIMINEAȚA COPIILOR”, 
Tribunalul Ilfov S, 1. 
București. Telefon 2.76.25, 


Ionel, însă se ruşină, ceru iertare lui Andrei 
şi se îndreptă. 

Mai târziu dintre toţi colegii lui de școală, 
îl iubi mai mult pe Andrei. 

Ia spuneți-mi acum, dragi copii, care răzbu- 
nare a fost mai bună? 


LUPUL PE PATUL DE MOARTE 


Lupul se găsea pe patul de moarte. Mai 
înainte de a-și da sufletul, aruncă o privire 
asupra vieţii sale trecute. 

„E drept, zise el că am. săvârșit destule pă- 
cate, însă am nădejdea că nu voiu fi socotit 
ca unul din cei mai mari păcătoşi. Recunosc, 
am făcut mult rău în viaţă, însă nu e mai puțin 
adevărat că am făcut și mult bine. 

„De pildă, îmi amintesc că într'o zi un miel, 
rătăcit de turmă, se apropie așa de mult de 
mine, că aș fi putut să-l sugrum foarte lesne ; 
cu toate acestea nu i-am făcut nimic. Tot atunci 
am auzit cum o oaie, care nu era departe și 
n'avea nici un câine să o păzească, își râse şi 
își bătu joc de mine. 

Eu însă nici nu m'am atins de dânsa. 

— Tot ce ai spus, e curatul adevăr, îi întări 
vorba o vulpe, care se găsea la căpătâiul lu- 
pului. Eram și eu de față, când s'au întâmplat 
acestea. Era în ziua în care tu te zvârcoleai în 
dureri din pricina unui os care ţi se prinsese 
în gât şi pe care ţi l-a scos cocostârcul cel bun“. 


Th. Masaryk 17, 


G, Ionescu. Preţul abonamentelor: 6 luni (26 


numere) i30; 3 luni (13 numere) 90. plata taxelor poştale în numerar conform aprobării Direcției Generale P. 


T. T. Nr- 15.5757930. 


nasra. e 


PREȚUL 7 LEI 


vananenn va ime 


! Sibiietees Unieersitaţii lagt | 


cata = 


Mn S e 5 il 


sâni sie dt „Independenţa. ii egti, str. R. Poincare Nr. 17 


„Neagra regină, 
Azi, iar 


suspină. 


„Me apropie.. amice, 
nă Dă cailor... bice! 


Cu nasul ei bun, 


Simte 


ai 


TA 


Scăparea-i- 


d 


“a tutun, > 


meee 


în 


ata 7 
PAL, 


si. da dai Ra ae 


O neagră labă întinde, 


După bravul, acel; „» Soţ ea-l dorește, RY 3 Aari a 
Ce se chiamă Marinel, 


Marinel pipa aprinde... 


Tare va fi cine-l prinde, N caută prin pădure, i E AO 


Iubirea 1 se aprinde, - Marinel o vede, i 
Şi nu-i vine a crede, Aa at 


cate tati e a 2 
Neagra regină încălzită, 
Năvălind spre barcă, Nici de mare nu-i îmblânzită O 
. i f Fă 
sed e ia 
ày g b t r i t uA t 


TE w i 
T cui as i 
y E CAR TY a 
E a = 
7 l 
»> T E, = 


£ 


X 
U 


a DR 


Ne , 
T 
Eg 


~ 
re 
TE 


>: o 38 


pi 
. 


DE CAT TIMP MĂNÂNCĂ LUMEA INGHEȚATA 


De pe timpul Persanilor înghețata se mânca 
de ei sub forma unui ou. Musulmanii sunt pri- 
mii cari au consumat substanţe dulci înghețate. 

La începutul secolului trecut înghețata se 
mânca numai la anumite ore din zi. 

Atunci, pe terasa marilor cafenele, cei bo- 
gați luau înghețată cu gesturi elegante, schim- 
bând reflecții banale și privind la mulțimea 
pietonilor de pe stradă. 

Ingheţata Italiană are superioritate în toată 
lumea. La Paris, încă din anul 1660 un italian 
pe nume Procopio Coltelli, a inventat prima 
mașină de fabricat înghețată. El și-a deschis 
una din cele mai frumoase Cafenele din Paris. 
„Le Cafe Procope”. De aci au început să meargă 
în toate lumea Sicilianele și Napolitanele. 

In America consumul înghețatei fiind foarte 
mare s'au introdus cornetele. La început nu 
serveau decât pentru a se pune înghețata în 
ele. Cu timpul însă au început să se facă cor- 
nete din făină, lapte, ouă și zahăr. 

Cornetele devenind și ele un „dulce“ dau 
înghețatei un gust și mai bun. 

Chiar dacă este întrebuințată fără cornet 
inghețata rămâne un dulce foarte căutat. 

Iarna dacă nu este căutată așa de mult de 
populația mai nevoiașă, totuși la mesele oame- 
nilor bogaţi constitue dulciul cel mai căutat. 


CEVA DESPRE STATELE-UNITE 


N 


Statele Unite ale Americei de Nord, așezate - 


între Oceanul Atlantic și Oceanul Pacific au o 
suprafață aproape cât întreg continentul Eu- 
ropei și o populație de 120 de milioane de lo- 
cuitori, dintre care indigenii, cărora li se spune 
„Indieni'' sau „Pieile Roșii“ nu sunt decât în 
număr de vreo 300 de mii. Populaţia de astăzi 
a Statelor Unite se compune din Europeni, 
printre cari cei mai mulți sunt de origină en- 
gleză, emigraţi din Anglia și din alte țări din 
Europa. 

Statele Unite au început să fie colonizate cu 
englezi încă din primii ani ai secolului al 
17-lea (Secolul al 17-lea înseamnă timpul dela 
2600—1700). Așa s'au format primele 13 co- 
lonii. 

In anul 1775, aceste colonii se răscoală îm- 
potriva Angliei și după un războiu care a ținut 
opt ani, reușesc să-și cucereatcă independența 
și să întemeieze o Republică federală, adică 
formată din întovărășirea mai multor state, 


CĂLĂUL NOROCOS 


Orizerul Boiko din Teheran, condamnat la 


moarte pentru crimă și jaf, a primit câteva 
ore înaintea -xecutării lui știrea cam „neplă- 


cută în situația în care se afla că a câștigat 


lozul cel mare la loterie. Deoarece Boiko n'avea 
rude și nu dorea ca statul care-l condamnase 


la moarte, să ajungă în posesia sumei, ela 


lăsat-o prin testament călăului, cu o si... -ă 
condiție : să-l execute în chip uman. | 


e A 


UN MUNTE CARE SE SCOBOARĂ IN VALE 


“Un munte în deplasare ameninţă în canto- - 


nul St. Gallen un sat întreg, precum și pășu- 
nile și ogoarele din împrejurimi. Prima ava- 
lanșă a fost acum câteva zile. Satul Ragnatsch, 
situat în zona periclitată, a fost evacuat de co- 
pii de mai mult timp, iar sentinele speciale au 


primit ordinul să vestească la nevoie popu-. 


laţia prin focuri de tun, pentru ca aceasta să 
poată fugi la vreme. Imediat după prima de- 


tunătură auzită din interiorul muntelui în de-. 


plasare au fost date focurile de avertizare. 
Peste o jumătate de milion metri cubi le 


masse de piatră, pietriș şi pământ au năvălit, 
în vale. Trenurile, care voiau să treacă prin. 
această zonă, au fost oprite din cauza perico- 
lului presiunii aerului. După părerea geologi- . 
lor va urma în curând a doua avalanșă în pro-. 


porție de 1 milion metri cubi. Prima avalanșă 
a pornit dela o înălțime de 1345 metri. Deoa- 


rece nici pădurile și nici prăpastiile nu pot. 


opri deplasarea muntelui, se va pierde satul 
și o mare parte din valea acestuia. Satul a fost 


acum complet evacuat, iar locuitorii se pot 
întoarce aci numai sub pază, pentru lucrarea 


pământului. 
s 


MĂRUNTE > 
Conform unei știri publicate de o gazetă 


medicinală americană, trăieşte în America un | 


om care deține un record într'adevăr unic. Este 
Henry Smythe, în vârstă de 47 ani, care recent 
a fost operat pentru a 148-a oară, fiind asttel 
de sigur cel mai des operat om din lume. 


Ayt EE, A O 
EA a n a Ar 
S Jez TE a, Fi AS 
pe . < X 
4 $, 4 
ToO 0w 


F j ` FIR TOPE = PT pe ` à m FETTE PAT CE zar 2: RE ara na: 
a a ris oR re! > 3 “j È te rapi - 
£ f a Aa Pi K E ră BA d LAS et ` 4 = 79 Li d ie AA, F ic 2, S W PEPE 
i ” C ayr oy Su e | Pp R: pa L vas ~ ; sie ? a En SNIN HEPA ci ai PANA 
ia f ' A 3 d să 3 Pr A A pu pai YERE YI gy à E TARL S R R 
<3 e f 3 n că $ . A 4 7 ră d 7 
z A A E A i = iz „Ai N d EFT 
% FV y x A s X > ` 
- zi z 4 


ra un om sărac și avea o mulțime de copii. 

Acu era în vremea foametei și el o mun- 
cit o săptămână pe un căuș de grăunțe, 
Apoi s'o dus la râșniță ci ele. După ce le-o 
rășnit a eşit afară cu căușul cu făină și sa 
pornit o furtună mare şi i-o luat toată făina 
di ncăuș. Da el strașnic sa mâniat. „Nu mă 
las eu așa cu una cu două...“ și făcu un şu- 
muiag de paie și pornește. Il întreabă un om: 
unde te duci, cumetre : 

— Mă duc să astup borta vântului, că mi-o 
luat făina din căuș, 
— Da unde-i nimeri-o ? 
— Unde-o îi, acolo mă duc. 
Mergând el loc depărtat, a ajuns pe Dum- 
nezeu și pe Sf. Petru cari umblau pe pământ 
pe atunci. 

— Unde te duci, omule? 

= Mă duc și eu în lume. 

Da Dumnezeu i-o zis așa: 

Omule, nu te mai duce. Na-ţi o nucă, da 
până acasă să nu zici: „Nucă deschide-te!“. 

Intorcându-se el înapoi a înoptat, ș'o ajuns 
la un om şi s'o rugat să-l primească, să doarmă 
acolo peste noapte. 

— De unde vii, bade ? îl întrebă omul cela. 
"— Mă duceam s'astup borta vântului şam 
întâlnit un nebun pe drum și mi-a dat o nucă. 
Ş-o zis, să nu zic: naue deschide-te ja. Ce-o 
mai fi și asta ? | 

Femeia omului, dieles, ia nuca în mână 
şi zice: 

‘— Ia să-ți văd nuca! 

“Ti schimbă nuca omului. Și pe urmă se duce 
întrun ocol și zice: ` 

_— „„Nucă deschide-te“'. Când o zis, atâtea 
vite ce-o eșit, oi, cai, miei, o bogăție întreagă, 
ştii mata, putere Dumnezeiască ! 

“Omul se duce a doua zi acasă. „,„Nucă des- 
chide-te““. Nuca de unde să se deschidă! 


: 


— Hai, bată-mi-l Dumnezeu de vânt, și pe 


moșneagul lua-l'ar dracul! Mă duc să astup 
borta vântului și să bat pe moșneag de ce m'a 
viclenit. 

“Ajunge iar pe Dumnezeu. 

Da Dumnezeu — știi puterea dumnezeiască 
— aici era altfel la față... Nu l-a cunoscut. 
` — Unde te duci, bade ? 

— S'astup borta vântului și să ucid pe moş- 
neagul că ce m’a viclenit. 

— Na-ți bade un măgar. Da să nu-i zici 
până acasă „măgar fă bani: r, 

— N’oi zice. 

Se întoarce el iar la omul cela. Da omul 
„cela îl ospătează și-i dă să bee și omul so 
chefăluit ș'o adormit pe laiță. Da erau niște 


țigani în șatră acolo, ș'aveau un măgar, și omul 
so dus și l-o cumpărat; dar peste noapte au 
schimbat măgarul cu altul, 

O mul a doua zi se scoală, ia măgarul şi ‘se 
duce acasă și zice: „Măgar fă bani !“. 

Măgarul de unde ? El apuc'un drug şi "cupe 
a dișela măgarul. 

— Acu nu-l mai iert eu! 

Să porneşte, să'ntâlnească pe moșneag și 
s'astupe borta vântului. Intâlnește pe Dumnes 
zeu. 

— Na-ţi bade o cârjă, dar să nu zici pân'ae 
casă : Cârje învârtește-te ! 

Ia cârja,, Vine pe la omul cela. Aici omul 
i-a dat și mai strașnic ospăț și so sfătuit că 
dac'ar vedea că-i mai dă și cârja, pe urmă să-] 
omoare, ca să nu prepuie, că el i-o luat-o. Acu 
zice omu femeii: Măi femeie, noi hai cu 


cârja'n pivniță și să'nchidem ușa și aci să se 


zicem: Cârjă nvârteşte-te. 

Se viri. Cârja unde mcepu a bate şi a 
sdrobi ! 

— Bade, ț-om da și măgar şi nucă, numai. 
mă rog, scoate-ne. Acu omul i-o lăsat de i-o 
bătut și mai bine. O luat măgarul, cârja și 
nuca și s'o pornit acasă, 

Aşa s'a tăcut de bogat acu, de-o ajuns vestea 
pân’ la Impărat. Atâţia bani avea el de-o sè- 
mănat şi o crescut grâu de aur. Acu Împăratul 
a auzit că are un lan de aur, ş-o trimis doi su- 
fragii să-i dee sămânță, să semene și împăratu. 

— Să spui împăratului că nu vreau să-i 
dau, să vedem ce mi-a face. 

— Impăratu când o auzit așa, strașnic s'o 
mâniat, ș'o gătit oștirea să se ducă cu răsboi 
asupra lui. Ş'o venit pân’ la ușa lui ș'o strigat 
să ias' afară. Dar el era îmbrăcat tot cu straie 
ca ale noastre, nu cu straie nemțești. El pune 
cârja sub suman și iese afară. Acu împăratu 
cu atâtea mii de oameni i-o fost rușine singur 
lui să se ducă el acum cu unul să se lupte. 

A zise: Omule, arătă-ţi tu întăi puterea... 

— Bine, vino Impărate. „Cârje încârjește-te 
— la tot soldatul câte două și la Impăratul 
nouă“. Cârja cea Dumnezeiască tot în cap 
băcăia. O nebunit şi pe soldați și pe Impărat. 
S'o dus Impăratu, ș'o rămas nî pace ș'o trăit 
bine. Să dea Dumnezeu să trăiască și copiii 
mei aşa | 


JERTFA PRIVIGHETOAREI ` 


ntr'o zi, bunul Dumnezeu chemă pe cocoșul 

domestic şi pe cocoșul de pădure și le zise: 

. „„Ascultaţi, voi, crainicii mei! Dela o vreme 
încoace, păsările s'au cam lenevit. Nu mai 
cântă și nu mai înveselesc cu cântecele lor pe 
oameni şi firea. Mergeţi, așa dar, la ele și dați- 
le de veste ca de azi într'o săptămână toate pă- 
sările să trimită câte una din ale lor în poiana 
sub care curge râul de argint. Acolo vor cânta 
pe rând înaintea îngerilor Mei, cari le vor 
asculta din nouri. Care pasăre va cânta mai 
frumos, va fi aleasă ca regină a păsărilor“ : 

Așa grăi Dumnezeu, iar cei doi cocoși se 
grăbiră să dea de veste la toate păsările, ca 
să-și aleagă dintre ele pe cea mai iscusită la 
cântat şi să o trimită după o săptămână la 
poiana sub care curge „râul de argint“. 

Când s'a aflat de vestea aceasta, fu mare 
neastâmpăr și multă zarvă printre păsări. Până 
atunci ele se cam lăsaseră de cântat și mai 
toată ziulica hoinăreau sau umblau a ur 
care. 

Acum, însă, când era vorba să fie aleasă re- 
gina lor, păsările, cuprinse de înfrigurare, cău- 
tau să câștige vremea pierdută. De aceea, câtă 
era ziua de mare și până noaptea târziu, n'au- 
zeai pe câmp, prin livezi, prin păduri, ba chiar 
prin grădini şi pe acoperișurile caselor decât 
cântec și ciripit de păsări. 

Cele mai tinere luau lecţii de cântat dle 
cele mai bătrâne, păsările cari își cam pierdu- 
seră glasul, se sileau să și-l întărească din nou. 

Și nu se pregăteau și nu munceau din răs- 
puteri numai acele păsări vestite prin frumu- 


sețea cântecului lor, cum sunt, bunăoară, pri- 


vighetoarea, . ciocârlia, canarul, mierloiul și 
altele ca acestea. Până și cucul, al cărui glas 
numai frumos nu este, și vrăbiile cari trăncă- 
nese și rândunicile al căror ciripit numai cân- 
tec nu este, își închipuiau în nesocotința lor 
deșartă că ar putea eși ele cele mai pricepute 
la cântat și ar putea fi alese ca regine” ale 
păsărilor. 


De aceea, asurzeau într'una pe oameni cu . 


ciripitul și trăncănitul lor. 
Ce-i drept, bufnița și cioara hotărîseră să 


nu se amestece acolo unde nu le fierbe oala, 


mărturisind singuze că nu se pot lua la între- 
cere cu privighetoarea, cu ciocârlia și cu: alte 
păsări în felul acestora. 

Iată însă că trecu pe acolo jupânul corb, gol 


la minte și de aceea foarte închipuit, și le zise - 
: Roşcata auzi - venind. dintr'un crâng o voce 


umflându-se în pene: „Să știți că noi vom 
câștiga, pentrucă glasul nostru este gros și 
adânc și toemai așa trebue să fie un glas de 
pasăre“, 


—— 


“Iar bufnița și cioara se încrezură în: aceste 
spuse, care le măguli deșertăciunea, și se pu- 
seră și ele pe treabă, croncănind fără încetare. 

Intr'un desiș de pădure se întruniră micile 
și atât de drăguțele privighetori, ca să aleagă 
și ele pe aceea care se va duce să cânte în 
numele lor la poiana sub care curge „râul de 
argint“. 

Printre privighetori era una care în tine- 
rețele sale fusese profesoară de cânt și făcuse 
chiar o arie a sa așa de frumoasă, că de când 
sunt păsări nu se mai auzise un cântec mai 
minunat decât aria aceea. Acum însă privi- 
ghetoarea' îmbătrânise, așa că nu mai cânta 
și nu mai dedea lecţii. ina 

Totuşi, celelalte KSEE se aci ii 
dânsa, ca ea să aleagă pe aceea, care va merge 
să cânte. Și bătrâna privighetoare grăi, zicând : 
„Se va duce aceea, care va canta mai kand aria 
mea din tinerețe“. să 

Mai întâiu, o cântă ea cu voce mai înceată, 
dar foarte plăcută, după aceea celelalte IE 
ghetori o cântară la rând. 

Bătrâna profesoară, după ce le, ascultă ` pe 
toate, zise : „Va merge Roșcata“. 

Roșcata era o privighetoare mică de tot şi 
îi spunea așa, pentrucă avea penele mai roşcate 
decât surorile ei. 

Celelalte privighetori fură foarte E NATE 
de această alegere, fiindcă într’adevăr: Roşcata 
cântase mai bine decât toate, iar priviguptariie 
nu știu ce înseamnă pizma și invidia. 

Bătrâna privighetoare îi zise Roșcatei : „Vei 
veni în toate zilele câte o oră, ca să cântăm 
împreună aria 'cu care sunt încredințată că vei 
fi aleasă de îngerii Domnului ca reginá pai 
rilor“. 

` Decât Roşcatei îi plăcea să ETERN pe 
lângă aceasta, de felul ei era foarte curioasă, 
aşa că dorea să afle ce fac celelalte păsări, cum 
se pregătesc și cum cântă ele. De aceea, o luă 
razna, sburând prin livezi și pe câmp. Strâmbă 
din nas, când auzi cucul cântând, râse cu poftă 
auzind croncănitul neplăcut al corbilor și își 
astupă urechile, când auzi. ciripitul şi wat 
nitul vrăbiilor şi iaa mei 

De asemenea, nu se sperie auzind cum cântă 
cintezoiul, grangurul și mierla. š 

„„Cânt mai bine decât ele“, își. zise Roșeata 
mulțumită de ea însăși. | A 

Intr'o seară, însă, la o oră cam târzie, 


dulce și foarte plăcută de o pasăre pe care nu 
putu să o ghicească numai decât. Sbură încet, 
ca să nu fie auzită și se apropie cât mai mult 


d iul ud. AA venea anec aie! și atâta ; 


de plăcut. Atunci văzu că era-0. "pitulice, ` care f 


cânta așa după cum o învăța mamă-sa. 
Tânăra pitulice cântă frumos și nespus de 
dulce, apoi întorcându-se spre maică-sa o, în- 
trebă : „Crezi, mamo, că voiu câștiga și că 
Vei, fi aleasă ca regină a păsărilor“ ? | 


Bătrâna pitulice, care. era: bolnavă în pat, 

oftă. „Şi-i răspunse : „M? aș bucura foarte, fiind- 
că, dacă se, întâmplă să câştigi, oamenii vor 
avea mai multă grije de tine, îţi vor da de 
„mâncare şi din grăunţele ce-ţi aruncă, îmi vei 
aduce. şi mie.: Eu, din pricina boalei și a bă- 
trânețelor, nu mai pot să sbor și să-mi caut 
singură. mâncarea. 
„Insă, zise mai departe bătrâna. pitulice 
aftând din nou, -tare mi-e teamă de Roșcata, 
de privighetoarea ce cântă aşa de minunat ve- 
chea. arie, care mă fermeca şi pe mine în tine- 
rețele. mele. Cred că Roșcata te va întrece, și 
va fi aleasă ca regină“. 

:Roşeata auzi toate acestea şi inima îi fu pă- 
trunsă de milă. 

“In ziua hotărâtă, mii și mii de păsări se gă- 
seau în poiana sub care curge „râul de argint“ 
și umpleau văzduhul cu cântecele lor. Şi iată 
că se. deschise cerul, iar îngerașii lui Dumne- 
zeu se coborîră pe nouri albi. 

“ Intrecerea între păsări începu. Multe și. zle 
lurite' păsări cântară pe rând cântecele cu cari 
credeau că vor izbuti şi că vor fi alese regine 

+ Unele cântară minunat - de bine, altele tre- 
zită hohote de râs la celelalte păsări şi la în- 
gerașii din nouri. Iar cioara, corbul, vrabia și 
alte câteva fură alungate cu strigăte de. Vat- 
jocură. 

„Veni. acum şi rândul .micei pituliea. „care lä- 
crima, sărmana de ea, gândindu-se la maică-sa 
bolnavă. Işi cântă și ea cântecul său — și-l 
cântă așa de dulce, așa de frumos și mai ales 
aşa de trist, că celelalte păsări începură să 
plângă, ba chiar și drăguţii îngeraşi din nouri 
nu-și putură opri lacrimile. 

„ Îngeraşii, ziseră apoi, într’ un. glas : "Dacă nu 
mai. e vreo pasăre, care să vrea să cânte şi să 
se ia la întrecere cu pitulicea, pitulicea va fi 
aleasă ca regină a păsărilor“, . 

„Deodată însă răsună. din toate părțile voci 
de păsări, cari ziceau: „Să cânte şi -Roşcata ! 
Să cânte şi. Roșcata !“. 

Dar Roșcata, care stătea ascunsă după -nişte 
frunze: de fag, eși din ascunzătoare şi vorbi în 
felul următor : „Nu, nu pot cânta.: Azi noapte 
m'am dus în vizită la niște licurici şi din pri- 
cina că am stat cu picioarele în iarba udă, am 
răcit, am prins guturaiu, așa că astăzi sunt 
răguşită. De aceea, zic şi eu că pitulicea a 
cântat mai. frumos decât toate şi că ea să fie 
aleasă- regină a păsărilor“, 


"de căra din iri aleseră pitalicea ca 
regină a păsărilor. 

Insă, de sus din cer, ea hc faţă de care 
nuje chip să ţii ceva tăinuit, înțelese că Roșcata 
spusese o minciună, dar cu gândul de a face 
un bine;: adică de a veni în ajutorul bătrânei 
pitulice, care zăcea bolnavă în cuibul din crâng. 
Și Dumnezeu, foarte mișcat de frumoasa jertfă 
a Roşcatei, grăi de sus : 

„Să fie aşa cum au hotărît îngerii Mei ! Pi- 
tulicea rămâne în timpul zilei regină a păsă- 
rilor, dar privighetoarea va fi regina nopței. 
: Cântecul ei va răsuna în orele când va fi 
linişte peste tot și când celelalte păsări vor fi 
cuprinse de somn. Și acest cântec să rămână 
pururi ca înălțător şi neîntrecut'. 


— —— 


“PAPA GALUL 


“ai marinar bătrân cumpără în India un pa- 

pagal, ale cărui pene verzi erau de toată fru- 
musețea. Marinarul îl cumpărase cu gândul ca 
la întoarcerea sa în Europa să-l dăruiască feti- 
ţei negustorului căruia aparţinea -vaporul pe 
care servea el. 

Insă, pe drum marinarul căpătă o tuse foarte 
violentă, depe urmă căreia suferea așa de mult, 
că fu scutit de serviciu. Pe când stătea închis 
în cabină, se apucă să înveţe pe papagal să 
pronunţe câteva cuvinte, vroind ca în chipul 
acesta să-i facă micei Silvia — așa o chema pe 
fetiţa negustorului — o plăcere mai mare. 

Şi așa, în ziua în care se întorsese în patrie, 
marinarul se grăbi să-i dea Silviei papagalul, 
iar acesta strigă numaidecât spre marea bucu- 
rie a Silviei și a părinților ei: „Trăiască Sil- 
vial“. i 

: Insă, abia rostise cuvintele acestea, că papa- 
galul începu să tușească cu atâta sgomot şi să 
scuipe.aşa de rău, că toţi cei de față izbucniră 
în. hohote de râs. 

„Văzând aceasta, mica Silvia zise supărată : - 
„E un prost papagalul acesta, care nu se măr- 
gineşte să repete cuvintele învățate dela stă- 
pânul său, ci imită și tusea lui“. 

„Cât despre mama Silviei, ea nici nu voia ca 
Silvia să păstreze un papagal aşa de rău în- 
vățat. Insă, tatăl Silviei grăi zicând: „Cât de 
prost să fie papagalul, ne dă totuși o lecţie 
înțeleaptă. Ne învaţă anume că nu trebue să 
luăm dela alţii decât ceeace este bun și cuviin- 
cios, iar nu ceeace este rău. Cu alte cuvinte, 
să ne silim să semănăm oamenilor în sanepa 
nr bune, iar nu în defectele lor“. 


RR EER 


r 7 


fără de 

fost odată ca niciodată ; că de w'ar fi nu 

À s'ar povesti ; de când făcea plopușorul 

pere și răchita vişinele; de când se 

băteau urșii în coadă ; de când se luau de gât 

lupii cu mieii de se sărutau înfrăţindu-se ; de 

când se potcovea puricele la un picior cu 

nouăzeci şi nouă de oca de fier și s'arunca în 
slava cerului de ne aducea povești. 

A fost odată un împărat, care dorea mult să 
aibă un copil. Şi Dumnezeu îi împlini dorința 
dându-i un copil. Dar copilul acesta plângea 
mereu. Atunci împăratul a început să-i făgă- 
duiască toate bunurile din lume, dar nici așa 
n’a fost cu putință să-l facă să tacă. In cele 
din urmă împăratul îi făgădui că, dacă va tă- 
cea, îi va da tinereţe fără bătrâneţe și vieaţă 
fără de moarte. Şi copilul tăcu. 

De ce creștea copilul acesta, de aceea se fă- 
cea mai istet și mai îndrăsneț. Il deteră pe la 
şcoli și filosofi — şi toate învățăturile, pe care 
alţi copii le învățau într'un an, el le învăța 
într'o lună; astfel încât împăratul murea și 
învia de bucurie. Toată împărăția se fălea că 
o să aibă un împărat înțelept și procopsit ca 
Solomon împărat. Dela o vreme încoace, însă, 
nu știu ce avea, că era tot galeș, trist și dus 
pe gânduri. Iar când fuse într'o zi, toemai când 
copilul împlinea cincisprezece ani și împăratul 
se afla la masă cu toţi boierii și slujbașii împă- 
şăției, se sculă Făt-Frumos şi zise: 

„Tată, a venit vremea să-mi dai ce mi-ai 
făgăduit“, j 

Auzind aceasta, împăratul s'a întristat foarte 
şi i-a zis: 

== Dar bine, fiule, de unde pot eu să-ţi dau 
un astfel de lucru ne-mai-auzit, și, dacă ţi-am 
făgăduit atunci, a fost numai ca să te împac. 

=- Dacă tu, tată, nu poți să-mi dai, apoi sunt 
nevoit să cutreier toată lumea, până voiu găsi 
făgăduinţa pentru care m'am născut. 

Atunci toţi boierii și împăratul deteră în 
genunchi, cu rugăciune să nu părăsească împă- 
văția, fiindcă — ziceau boierii: „tatăl tău de 
aci înainte e bătrân şi o să te ridicăm pe tine 
în scaun“, 

Dar n'a fost putință să-l întoarcă din hotă- 
" virea sa, rămâind statornic ca o piatră în vor- 
bele lui; iar tată-său, dacă văzu și văzu, îi 
dete voie și puse la cale să-i gătească de drum 
merinde și tot ce-i trebuia. 

Apoi Făt-Frumos se duse în grajdurile împă- 
rătești, unde erau cei mai frumoși armăsari 
din tată împărăţia, ca să-și aleagă unul; dar 
cum punea mâna şi apuca pe câte unul de 


Tinerețe fără bătrânețe 


HT TA E ee, 
si 


A, 
à 


coadă, îl trântea, și astfel toți caiii căzură, In 
sfârşit, tocmai când era să iasă, își mai aruncă 
ochii odată prin grajd și, zărind într'un colț un 
cal răpciugos și bubos și slab, se duse la dân- 
sul, iar când puse mâna pe coada lui, el își 
întoarse capul și zise; e ap 


„Ce porunceşti, stăpâne? Mulțumese lui 
Dumnezeu că mi-a ajutat să ajung să mai puie 


mâna pe mine un voinic“. Și înțepenindu-și 


picioarele, rămase drept ca lumânarea. 

Atunci Făt-Frumos îi spuse ce avea de gând 
să facă și calul îi zise: l 

„Ca să ajungi la dorința ta, trebue să ceri 
dela tatăl tău paloșul, sulița, arcul, tolba cu 
săgețile și hainele ce purta el când era flăcău ; 
iar pe mine să mă îngrijeşti eu însuți mâna ta 
şase săptămâni, şi orzul să mi-l dai fiert în 
lapte“. pă 

Cerând împăratului lucrurile ce-l povățuise 
calul, el a chemat pe vătaful curții și i-a dat 
poruncă ca să-i deschidă toate tronurile eu 
haine, spre a-și alege fiul său pe acelea care-i 
va plăcea, Făt-Frumos, după ce răscoli trei 
zile și trei nopți, găsi în sfârșit, în fundul unui 
tron vechiu, armele și hainele tătâne-său - de 
când era flăcău, dar foarte ruginite. Se apucă 
însuși cumâna lui să le curețe de rugină, și, 
după șase săptămâni, izbuti a face să lucească 
armele ca oglinda. Totodată îngriji şi de cal, 
precum îi zise el Destulă muncă avu, dar fie 
că izbuti, | KHE 
„Când auzi calul, dela Făt-Frumos, că hainele 
şi armele sunt bine curățate și pregătite, odată 
se scutură și el, și toate bubele și răpeiuga 
căzură de pe dânsul și rămase întocmai cum se 
născuse : un cal gras, trupeș și cu patru aripi; 
văzându-l Făt-Frumos astfel, îi zise ; 

— Pe azi în trei zile geom. 

— Să trăeşti, stăpâne! 
de poruncești, îi răspunse calul. O = 
__A treia zi de dimineaţă, toată curtea și toată 
împărăția era plină de jale. Făt-Frumos, tm- 
brăcat ca un viteaz, cu paloșul în mână, călare 
pe calul ce-și alesese, îşi luă ziva-bună dela 
împăratul, dela împărăteasa, dela boierii cei 
mari și cei mici, dela ostaşi și dela toți sluji- 
torii curţii, care cu lacrimile în ochi i rugau 
să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu câre 
cumva să meargă la pieirea capului său; dar 
el, dând pinteni calului, ieși pe poartă ea vån- 
tul, și, după dânsul, carele cu merinde, cu bani 
şi vreo două sute de ostași, pe care-i orânduişe 
împăratul ca să-l însoțească. i 

, (Va urma) 


ă 


sunt gata chiar azi, 


ou LUI GIGI 


ncepuse să se împrimăvăreze. Zăpada A d 
] rise sub dogoarea dulce a soarelui de April 
şi, de pe prispa casei, Gigi privea departe, 
peste întinderea câmpiei, oprindu-i-se ochii pe 


- câte o pasăre .uare ce tăia văzduhul în bătaia 
;-de aripi rare, numărate par'că. 


Şi nu se putu ține să nu întrebe: 
— Bunicuţă, uite ce pasăre mare! Asta-i 


mama rândunicilor ? 


— Nu, puica bunichii, nu-i mama rându- 


„nicilor, dar e și -ea o pasăre călătoare ca și 
- rânduniea,.. 
| um Ce pasăre călătoare, bunicuţo ? 


— Asta-i barză ! 


m=- Uite bunicuţo, că s'a oprit pe casa lui 


= Mociciu... 


Şi uitându-se cu luare aminte la păsăroiul 


acela mare, cum nu mai văzuse ochișorii ei 
albaștri niciodată : 


-= De ce are ciocul şi picioarele roșii ? 

— Păi le are roșii, fiindcă așa se poartă prin 
țara berzelor. 

=- Şi-i departe țaar barzelor ? 

— Oho! și încă ce departe... Tocmai acolo 


i unde ai văzut că răsare soarele... 


= Şi tot acolo e și țara rândunicilor? 


~o Şi bunica îi dete iarăși drumul fusului... 


„sfârr! în vreme ce mica Gigi, în căpșorul ei 


` de patru ani, socotea: 


“e 


„dacă și țara. rânduni- 
cilor este tot la răsăritul soarelui, cât trebue 


„să sboare o rândunică, până să ajungă acasă“, 


"Și, către bunica: 
= Da’ dacă n'o mai țin aripile și cade pe 


< drum, cine vede de ea, bunicuțo ? 


Bunica se oprește din tors și ridicându-și 


> ochelarii pe frunte : 


î e De cin’ să vadă, fata bunichii ? 


i — De rândunică... 
— Care rândunică ? 
= Care a venit eri la noi cu rândunelul ei. 
— A! rândunica noastră ! Păi ea nu cade... 
— Da' cum să nu cază?,.. că eu sunt mai 


"mare ea rândunica și tot cad câte odată. 


Bunica nu se mai poate ţine de râs: 
— Fata bunichii, fată ! Păi vezi bine că ar 
cădea și ea, dacă n'ar avea grijă Dumnezeu 


-d ea, ca să nu cază... 
ia „Gigi se posomorăşte : 


— Păi pe mine de ce mă lasă să cad? 
Bunicuța lasă furca şi fusul pe laviţă și 


: luând-o în poală, o sărută şi apoi îi șterge la» 
' crimile : 

== Nici pe tine nu te lasă Dumnezeu, puica - 
- bunichii, da’ ție ţi-a dat Dumnezeu piciorușe, 


“ea să te ţii când umbli și tu n'ai aripi ca rân- 


< duniea... 


— Păi dece nu mi-a dat și mie Dumnezeu 
aripi ? 


o Dacă-ți dădea aripi, erai gä fii o rându- 
„nică, și bunicuţa nu mai avea fetiță ! 

— Păi așa, nu vreau aripi, mai bine să fiu 
fetiță ! 

Soarele scăpăta spre sfinj'! și peste câmpia 
luminată de ultimele raze peste verdele des- 
chis al întinderii, prinde să adie molcom ding= 
dang-ul colopotului dela biserică. 

Bunicuţa se închină, Gigi face și ea la tel, 
apoi : 

— De ce toacă la biserică, bunicuțo ? 

— Toacă de denie, ca să vie lumea la bi- 
serică, 

— Să mergem şi noi ? 

— Vezi bine că mergem, că mâine»i Paştele 
și trebue să ne ducem să ne închinăm, | 

Gigi bate din palme ; apoi îngândurată:.. 

— Da’ dacă nu mergem ? 

— Dacă nu mergem, nu vine Paștele la noi 
și nici nu ne trimite Domnul Isus Christos 
nimic. 

Gigi se înseninează : 

— Păi să mergem bunicuţo și noi. 

— Da, să mergem, puica bunichii ; 
las lucrul și să ne ducem. 

După slujbă, când să intre pe poartă, buni- 
cuța de colo: 

— Iha, uite-acuș a sărit din iarbă, l-ai văzut? 

Gigi se uită mirată;: 

— Cine bunicuţo ? 

— lepurașul care a venit la noi; ia caută 
prin iarbă ; vezi nu a lăsat nimic? 

Gigi îi dă pălăria bunicuţii și deabușile prin 
iarba din ogradă, caută, până ce dă, sub nue, 
de un ouşor de ciocolată, pitit în iarbă, 

Ridicându-l şi ne mai putând de bucurie: 

— Uite bunieuţo, ce ouţ frumos am găsit! 

Bunicuţa o ia în braţe: 

— Vezi, pentru tine l-a făcut iepuraşul... 
Ei, bată-l norocul! d'aia a sbughit-o el când 

ne-a văzut... 

— Ca să mi-l lase mie de tot, bunicuţe ? 

„— Vezi bine că de tot, că d'aia a fost trimis... 

Și, mâncând din ochi darul lăsat de iepuraș: ` 

— i-o să mai vie și la anul? 

— Cum să nu vie, că asta-i treaba lui: d'aia 
a fost lăsat pe lume ca să vie în toți anii, due 
lase câte un oușor... i 

— Și n'o să mă uite niciodată ? 

— Niciodată, cât ai fi cuminte și te-ai fne 
china lui Dumnezeu, el îţi trimite iepuraşul. 

— Ce bine, bunicuţo, c'a lăsat Dumnezeu 
iepuraşi, cari să vie pe la copii şi să le aducă 
ouțe frumoase |... 


uite să 


tu-ţi aminte de noi, în roliblahila Rimtai 
A bun părinte ! zise don Feliz, făcând semn de 
$ rămas bun cu sombrero (pălărie spaniolă). 
Incălecat preotul Serafino, mulţumi pentru ultima 
oară pe cel ce îl găzduise atât de bine, și care îl 
sărbătorise, şi îi dăduse tot ce îi era necesar ca să 
poată ajunge la Misiunea care se găsea în plină pă- 


dure equatorială. Adunați în jurul bogatului plan- 


tator, cei din familie şi cei ce depindeau de el atât 
albi cât şi oameni, de culoare, făceau. semne cu mâi- 
nile, batistele strigând cuvinte; de devoțiune şi de 
adio, care arătau cât de ice sunt acei oameni 
bravi și buni. 

Dând pinteni, tânărul îi FĂ în mod trium- 
fal, acompaniat de doi butteri (călăreți) care tre- 
buiau să-i servească drept escortă și călăuze. Tre- 
buiau să meargă bună bucată de drum. 

Misiunea se zărea. în depărtare în afară de orice 
aşezământ civilizat, în locuri semi-sălbatece lăsate 
indios-șilor,. mizerabili: şi primitivi, cărora preoţii 
lui: Cristos le duceau adevărurile Evangheliei. 


în desişurile din ce în ce mai încurcate ale pădurei. 


' Sosit de abia de câte-va săptămâni în Țara. Ama- 
zoanelor, preotul Serafino, (padre Serafino) născut . 
pe marginile râului Adda, râu repede şi crud, era. 
cu totul neobișnuit în acea regiune în care își pro- 
punea să stea vreme îndelungată, pentru a-şi. în- 
deplini cu ardoare misiunea. Deaceea de câte ori 
vedea ceva ce interesa curiozitatea sa, se întorcea 
către unul din cei doi gaucho (călăreţi) cerându-le 
câte-o explicaţie sau numele vreunei localităţi. 

Pe când mergeau, soarele puternic al tropicelor 
încălzea din ce în ce atmosfera iar razele lui stră- 
băteau chiar prin desișul pădurei equatoriale. ` 

Oamenilor kei să le fie foame iar caiii înce- 
pură să dea s>mne de oboseală. 


Mica caravană traversă plantațiile, și apoi intră . 


O pata apăru îndată în preajma. unei-  myrciaria 
care umbrea şi. răcorea. | 

Padre Serafino şi cei doi Tolea se aşezară. cât 
putură mai bine la rădăcina trunchiului gigantic. 
Caiii fură împiedicaţi și lăsaţi să pască în livadă. 
Şi pentru că soţia lui don Feliz umplise saci cu. 
mâncări foarte gustoasa; mâncară di: belşug. și: îr 
linişte. AoA . 

Cei tre: oameni erau să aţipească, ca 2 după o pusi 
masă, când Padre Serafino zise : 

— Ei bunii mei prieteni ia priviți 1 PEEN meu + 

Calul reuşise, „poate fără voia lui. să-se elibereze 
de funia care îi lega picioarele din față. Şi acum 
mirosind aerul o luase la fugă către grajd. Călăreţii 
încercară să-l cheme, cu vocea sau fluerând. Calul, 
făcea pe surdul, luând-o pe potecile pe care veni-' 
seră, el dispăru la prima cotitură a drumului. - 

Il vom prinde, pe blestemat, staţi. oti ziseră 
cei doi gauchos. pi Da 

— Așteaptă-ne aci, padre ! l- zid ia 

Cei doi brazilieni alergară la caiii lor. După dă 
va clipe și porniră în urmărirea calului scăpat. 

Padre. Serafino rămase. singur. Aştépta cu răb- 
dare de o jumătate de oră, când... Ce oroare îi 
apăru ! Cu toate că era curagios tânărul preot de- - 
veni alb ca zăpada. Doamne ! Ori cine ar: fi pățit la ` 
„fel, cu atât mai mult cu cât era dezarmat, oricine 
sar fi văzut pierdut. anae oaia 

Dându-se jos din myrciaria în, care babil se 
suise ca să prade cuiburile, apăru roşatec și pătat 
la piele un șarpe boa lung de trei sau patru metri. 

Padre Serafino încercă să o ia la fugă. In câte-va 
clipe reptila monstruoasă. sări în. narge: „şi se în- 
dreptă amenințătoare către victimă. . j 

— Doamne. Dumnezeule, vin-o-mi. în autor — 
„zise misionarul, 


şi iată că dintre un alt tufig apărú un Hie şarpe — 


_negricios la piele, ceva mai lung de doi metri. 


— lată-mă între două focuri |. îşi zise sărmanul 


preot. spaniol, care nu mai aștepta acum, decât un 


„miracol, salvator al providenţei.. 
Şi se fmtaippl, tocmai. „ceeace! spiran: de necrezut. 


In loc să se repeadă la om şarpele cel mic se în 
contra celui mare. 
In loc să fie sigur de el, șarpele boa păru cuprins 


de frică. Avea întradevăr de ce să fie! Intr'adevăr 


agresorul violent nu întârzie să prindă capul şar- 
pelui boa între fălcile lui. 

Apoi cel mic înghiţi pe cel gros cât era de mare, 
“mflându-se încetul cu încetul și încercă să se 
ascundă în culcușul său. 

Padre Serafino îşi şterse sudoarea rece ce-i 
—urgea pe frunte. 

— Dacă cine-va ar povesti ce am văzut, — își 
zise tânărul preot, aşi fi gândit că e o poveste. Dar 
nm văbut cu ochii mei! Sau poate am visat? 

In curând se întoarseră și cei doi gauchos, cu 
zalul ce fugise, preotul nu îndrăsnea să le pove- 
stească ce 'se întâmplase. Să nu cumva să-l creadă 
un închipuit. -Totuşi când le spuse, ei nu se arătară 
deloc mirați. 


RE 1a E 


- E vorba Hisiré massunaua — - explicară ei, de 
ptilă care se nutrește aproape numai cu şerpi 


TE 


a 
t 
Ă 


veninoși, chiar dacă sunt de mai mare valoare de- 
cât el. Nu degeaba legile interzic ca el să fie ucis. 
De alt-fel şi fără legi brazilienii îl T pe ) 


acest șarpe binefăcător. 


Intmadevăr vorbeau bine cei doi gauchos. E nu- 
mit în mod vulgar (popular) massuraua, numele lui 
ştiinţific fiind : pseudoboa docila. 


PF IER ARUL ȘI DIAVOLUI.. 


Intro vreme 'ndepărtată, trăia undeva, într'o 
tară oarecare, un biet feirar; om harnic la muncă 


şi cu frica lui Dumnezeu. Bună era munca lui și 
Droaia de 


câștiga bani frumuşei, dar ce folos! 
copii cu care îl dăruise Dumnezeu (doisprezece la 
număr) îi seca tot câştigul. Voinici și sănătoși ca și 
tatăl lor, erau însă prea mici pentru muncă. In 
schimb, avani la mâncare ca puiii de lup. Oricât 


de 'greut îi venea omului cu atâta liotă, avea totuși 


liniște în casa lui şi era mulţumit. 

Diavolul însă care de câtăva vreme pusese ochii 
pe casa liniştită a fierarului, îi tot da târcoale, chi- 
tind cum să-l facă pe om să intre în păcat. 

Dela o vreme, ori de câte ori intra fierarul dimi- 
neaţa în atelier să se apuce de muncă, își găsea 
sculele aruncate prin colțuri, dulapurile răvășite, 
fiarele de lucru îndoite, cărbunii leoarcă de apă, 
însfârșit, o harababură de se lua cu mâinile de păr 
de ciudă. Liniştindu-se puţin, își dădea omul seama 
că la mijloc nu-i lucru curat și 'n seara următoare 
se puse la pândă, ipitiisudu-aa după cuptorul fie- 
răriei. 

Cam pe la miezul nopţii auzi un huruit pe hornul 
cuptorului și cât ai clipi, își făcu apariția, negru ca 
un tăciune, jupân -Nichipercea. Cotrobăind prin 
rafturi și dulapuri, începu să arunce uneltele prin 
colțuri, să îndoae fiarele și câte alte stricăciuni. 
Fierarul bănuise că va avea de aface cu Satana și 
nu v-.ise la pândă cu mâna goală. Luase cu el un 


pumn de smirnă și tămâie și o icoană sfințită. Ince- 


* joia tatea T e me ni 


tişor puse icoana la gura cuptorului, pe unde in, 
trase Nichipercea, apoi aprinse -smirna și tămâia 

într'un vas și cântând cu glas tare o rugăciune, 

începu să tămâe pe Scaraoschi. Diavolul, ameţit de 
fumul binecuvântat de Dumnezeu, dădu să fugă pe- 
unde venise. Când văzu însă icoana în gura cupto- 
tului, începu să tremure cuprins de groază. 

„Ei, jupâne Nichipercea, zise fierarul, a venit 
vremea să încheem socotelile. Cred că te-ai săturat 
de cotrobăit prin dulapurile mele și că ai obosit tot 
îndoind fiarele de lucru. Dă-mi voe şi mie acum 
să-ți îndoiu niţel oasele. 

Şi unde mi-l apucă fierarul nostru pe drac de 
coadă și începu să-l învârtească prin fierărie isbin- 
du-l de pereţi, de-i trosneau, diavolului măselele ca 
nucile sparte. Și mi-l. târnui și-l dănţui până-l 
înmue, ca pe o cârpă. Dracu nici nu crâcnea măcar. 
Mirosul de smirnă şi tămâie îi luase piuitul, Când - 
obosi fierarul de atâta târnuială, se duse la uşa- 
cuptorului, luă sfânta icoană de-acolo și ditai 
du-se către, diavol îi zise : 

„Acum, drum bun, jupâne, şi când vu, s'o mai 
face de petrecere, să mai poftești pe la noi, căci 
după cum văzuși, ştim să cinstim cum se cuvine 
musafiri ca dal de tine“. 

Diavolul nici n'așteptă să sfârșească omul vorba. 
Cum văzu ușa cuptorului liberă, o sbughi ca o 
furtună pe horn și s'a dus fără să se mai uite înapoi 


şi nici că i-a mai călcat vreodată piciorul prin locu- 


rile acele» 


UMEN iii ji DI CAR DE MORO 


fost odaţă o femeie căreia îi zicea Lina- 
Mărăcina. „Lina“ trebuia să-i zică, fiind 
că așa fusese botezată, dar dece să-i 
zică și „„Mărăcina“ ? 
Dacă nu-mi tăiaţi vorba și ascultați po 
ce urmează, veți ști cu toții de unde h venit 
porecla aceea. 


Era Lina-Mărăcina o femeie măritată și mă- 
ritată cam de mult, așa că se găsea în vârsta 
când trebuia să fie cât mai coaptă la minte 
şi cât mai pricepută. 

Lina-Mărăcina era însă ca fructele acelea 
pe care le apucă toamna și tot necoapte rămân. 
Se născuse într'o ureche și tot așa rămăsese. 
In zadar se căznea biet bărbatu-său, om cum- 
secade și bun gospodar, să mai cumințească, să 
o facă şi pe ea ca toate gospodinele. Toate 
sfaturile și poveţile lui nu găseau nici o ascul- 


“atare,” 


Dar vezi că Dumnezeu, care se gândeşte la 
noi oamenii și la binele nostru, a avut grijă şi 
de Lina-Mărăcina. Ce-i lipsea femeii acesteia 
din partea minții, i-a întregit din partea noro- 
cului, așa că ei îi se potrivea, dar tocmai pe 
dos, zicătoarea că e mai bine un dram de minte 
decât un car de noroc. 

Iată, într'o zi Lina-Mărăcina pornise să 
meargă la pădure, ca să aducă de acolo niște 
lemne. Luă, așa dar, o bucată de frânghie, ca 
să aibă cu ce să lege lemnele, 

Pe drum însă ce-și zise: „Dece să port pe 
mine frânghia aceasta, ca să-mi fie o povară ? 
Mai bine o țiu de un capăt şi o las să se târască 
pe jos“. 

Așa și făcu, când înţr'o itede frânghia se 
prinse în nişte măräcini.. Oricine altul s'ar fi 
dus şi ar fi desfăcut-o. Lina-Mărăcina însă se 
supără foc pe mărăcini și începu să urle la 
dânşii : 
că e a mea! 


Și trage de celălalt capăt și trage, până ce 


smulse din pământ mărăcinii cu rădăcină cu 


„tot. Dar ce-i fu dat să vadă? In pământ sub 
mărăcini era o comoară, o căldare plină până 
la vârf cu galbeni strălucitori. 

Văzându-i, Lina Mărăcina — şi dela această 
întâmjlare cu mărăcinii i se trage porecla de 
„Mărăcina'' — își zise mulțumită: „O, ho! 
ce de potcoave mici ! Foarte bune ca să potco- 
vesc porcii cu ele. Căci deșteptei. noastre, 
galbenii i se părură că sunt potcoave. 

Işi umplu, așa dar, șorțul și o porni îndărăt 
spre casă. Când să intre pe poartă, o zări băr- 
hatu-so care o întrebă: „Ce aduci în şorţ ne- 
vastă ? | 


10 


vestea. 


dati gali şi pi tut lăsaţi frânghia 


— Ia, potcoave pentru porci“, răspunse e 
deşertând șorțul. 

Bărbatul ei nici nu-şi dete- osteneala să o 
scoată din această credință greşită, ci strânse 
toată frumusețea de galbeni şi se duse să-i:în- 
groape în beciu. Dar Lina-Mărăcina privea 
printr'o crăpătură a ușei, așa că- vedea. ce: face 
și unde-i ascunde. 

Puțin după aceasta, omul plecă de acasă 
după nişte treburi, iar Lina-Mărăcina rămase 
singură. Și cum şedea în prispă, „căscând gura 
la niște ciori, cari sburau, iată că auzi un ne- 
gustor care striga : „Vând oale şi ulcioare cu 


fier vechiu și potcoave vechi ! 


— Vino încoa'“, îi zise ea chemându-l. Dădu 
apoi fuga la beciu şi aduse de acolo doi pumni 
de galbeni. „Ce-mi dai pentru acente Amii 
de porci ?“ întrebă ea. ; 

Când văzu atâta bănet, gatot crezu că 
visează sau că femeia își râdea de dânsul. Igi 
dete însă în curând seama că nu e nici un vis 
și că toanta aceea nu se gândește la vreo” "ine 
șelătorie. - 

De aceea, o întrebă : 
de acestea ? 


— O căldare plină, dar dacă ți le dau pe 


„Ai şi alte potcoave 


„toate, câte oale și ulcioare îmi dai pe ele? 


— Şi eu ţi le dau pe toate“, se grăbi să 
răspundă negustorul, care văzu că Dumnezeu 
îi pusese dintr'o dată mâna în cap. 

Şi așa, Lina-Mărăcina dete o întreagă avere, 
ca să ia în schimb niște vase de pământ, cari 
toate la un loc nu făceau nici doi galbeni, 

Lina-Mărăcina însă sărea în sus de bucurie 
şi tot zicea privind la bunătatea de marfă ; „Ce 
prost a fost negustorul și cum l-am păcălit!“ 

Dar când se întoarse bărbatul ei şi află de 
cele întâmplate, bieţului am să-i cadă dam- 
blaua și mai multe nu. O rupe- la fugă după 
negustor, dar pe acesta ia-l de unde nu-i. Par'că 


„îl înghițise pământul, așa de nevăzut se făcuse. 


Insă Lina-Mărăcina nu era femeie să-și facă 
sânge rău pentru un fleac de potcoave de porci, 
fiindcă așa îi rămăsese ei în minte: că au fost 
potcoave şi nu bani. 

De aceea, îi zise bărbatului ei: „Nu te iuți, 
bărbățele, că dacă îți plac așa de tare potcoa- 
vele de parci, îți găsesc eu altele“, . 

Așa s'a şi întâmplat. In aceiași zi, cam..pe 
înserate, treceau pe stradă niște cămile, cari 
duceau vistieria împăratului. Una din cămile, 
care era mai greu înicăreață, alunecă şi în că- 
dere își rupse un picior, așa că rămase mai în 
urmă, fără să fie văzută de paznici, Atunei 
Lina-Mărăcina se duse repede la această 'că- 


"să meargă şi să 5 


ă în 


milă, o trase SE, cărăștru și o băg să în 
casei. K 
Chemă apoi pe bărbatul său și îi zise: „la 
vin” să vezi dacă nu sunt potcoave de porci 
„pe dihania aceasta“. 

Omul veni în fugă și văzu că pe cămilă erau 
doi saci plini cu galb-ni. Ii dete apoi cămilei 
drumul și făcu vânt și Linei-Mărăcina, trimi- 
țând-o să care apă dela fântâna din vale. Până 
întoarcă Lina-Mărăcina, el 
ascunse bine galbenii de pe cămilă. 

A doua zi, crainicii împărăteşti dedeau peste 
tot de veste că împăratul dăruește o jumătate 
din banii ce erau pe cămilă aceluia care va 
descoperi pe hoț, 

Bărbatul Linei-Mărăcine o cam băgă pe 
mânecă. Se temu că-l dă de gol toanta. De 
aceea îi zise : „Nevasto, fugi de te ascunde sub 
albie, că vin nişte ciori năzdrăvane, cari scot 
ochii oamenilor“. 

Lina-Mărăcina se băgă sub albie, iar el, lo- 
vea mereu cu un băț o cratiţă și striga: „Fu- 
giți, ciorilor, și nu scoateţi ochii nevestei 
mele !“, 

Cu toate acestea, Lina-Mărăcina auzi ce 
spuneau crainicii şi eșind de sub albie, vroi să 


„curtea 


= Ciscă odată calul, apropiindu-se de Scaunul 
gee Îi grăi lui Dumnezeu în felul următor : 
T-olte Stăpâne, spun și mărturisesc toți câţi 
mă văd că eu ași fi cea mai frumoasă făptură 
ce a ieșit din mâinile Tale. Imi place şi mie 
să cred că așa este, 
„Cu toate acestea, oare n'ar mai fi ceva de 
"îndreptat și la mine, așa ca să fiu și mai fru- 
mos de cum sunt ?“, 

Dumnezeu zâmbi la cuvintele acestea și-i 
zise: 
Ja tine? Spune-mi, că îţi voiu face pe plac. 
` = Uite, răspunse calul, aș fi, poate, mai 
sprinten, dacă îmi faci picioarele mai lungi și 
mai subțiri. Nu mi-ar strica de asemenea un 
gât lung ca de lebădă, Apoi, un piept mai lat 
~ mi-ar întări puterea. Şi din pricină că mai 
sortit pe mine, animalul Tău drag, să-l port 
pe om, gândesc că n'ar fi rău să-mi faci și o 
ea, care să fie crescută pe mine în locul celei 

ce imi pune călărețul“. i 
= Dumnezeu îi întări vorba, zicându-i ; 


` „Fie așa precum dorești! Aşteaptă numai o 


„clipă“, Și Dumnezeu rosti cuvântul ereațiunei. 
Şi iată că din pulbere țâșni viaţă și pulberea 


„Cam ce gândești că ar fi de îndreptat 


dea fuga și să le spue că ea a găsit o cămilă 


încărcată cu potcoave de porci. Şi nu tăcea, ci 


striga în gura mare,'așa că fu auzită şi dusă 
cu bărbatul ei la judecător. 

„Ce ai găsit?“ o întrebă judecătorul, căruia 
îi lipsea un ochiu, 

„O dihanie încărcată cu potcoave de porci“, 
răspunse Lina-Mărăcina. 

„Și când ai găsit-o ?“ întrebă din nou jude- 
cătorul,, mirat de răspunsul acesta, 

„Când au venit ciorile năzdrăvane“, grăi 
deșteapta noastră. 

„Care ciori năzdrăvane ?“ întrebă pentru a 
treia oară judecătorul din ce în ce mai nedu- 
merit. 

„Acelea cari scoteau ochii oamenilor şi cari 
ti-au scos şi ţie un ochiu“, răspunse Lina- 
Mărăcina, înfigând un deget în ochiul scos al 
judecătorului, 

„Mi-aţi adus o nebună şi o smintită“, 
mâniat judecătorul dând-o afară. 

Așa s'a făcut că toţi banii găsiți pe cămila 
împărătească au rămas în mâinile bărbatului 
Linei-Mărăcine, o femeie care n'avea un dram 
de minte, dar avea noroc cu carul. 


strigă 


CUM S'A FACUT CAMILA 


împreunându-se, se prefăcu într'ọ ființă vie. 


Și deodată se ivi cămila cea pocită. 


` Calul o văzu şi se cutremură cuprins de 
scârbă. 

„lată, îi zise Dumnezeu, picioare mai lungi 
și mai subţiri ; iată un gât de lebădă ; iată un 
piept mai lat şi iată o şea crescută pe tine, 

Vrei, calule, să te prefac în felul acesta ?“. 

Calul tremura încă. 

„Du-te, îi grăi din nou Dumnezeu, cu o în- 
vățătură bună şi fără să fii pedepsit de rândul 
acesta, 

„Iar tu, făptură AIE adăogă El, să trăeşști 
şi să rămâi de aci încolo, pentruca, aducându-și 
aminte de tine, calul să se căiască de nesoco- 
tința sa. Și să nu poată privi la JER fără să 
se cutremure“. i 


d ZIP IZA BNC 20 AR SID” Caii LE —— pe ——[ "pm - - — -- — — 
nr BEUS iy aE aa TE AR ta al 0 O a PAS eii i 
A i r nA EN fac săpa? dă 
E și it A 


mulţi oameni să aibă credinţa și devo- 

tamentul dulăului, care purta numele 
acesta. 
= Viteaz era un câine de soldat, ba chiar pu- 
tem spune că era el însuș un soldat în toată 
puterea cuvântului. Să spun pe scurt povestea 
vieţii lui, o viață, din nenorocire, destul de 
scurtă. 

In toamna anului 1916, pe când armata ro- 
mână, copleşită de numărul covârșitor al duş- 
manilor, se retrăgea îndurerată, dar fără să-și 
piardă speranţa în zile mai bune, din frumoa- 
sele văi ale Ardealului, un căţel slab şi jigărit 
se alipi de o companie de soldaţi români. Că- 
țelul acesta de rasă ciobănească era dintr'un 
sat românesc aproape pustiu. Nu se despărțea 
. de soldaţi, ținându-se pas cu pas de dânşii. 
„„Dintru început, soldaţii nu-l băgară în sea- 
mă. Aveau ei alte chinuri și necazuri, decât 
să se gândească la un căţel fără stăpân. Dar 
zilele treceau şi cățelul nu se despărțea de 
trupă. Mai ales ţinea să fie bun prieten cu 
plutonierul Ilie Brad, un românaş sprinten şi 
deştept de prin părţile Muscelului. 

Intr'una din seri, pe când trupa se găsea îr 
apropiere de Predeal, la acea fostă graniță 
care s'a şters pentru vecii vecilor, Ilie Brad. 
văzând că sărmanul căţeluş se tot gudură pe 
lângă dânsul, îl mângâie, îi făcu parte dir 
mâncarea sa și adresându-se apoi spre ceilalţ 
soldați, le-vorbi în felul următor : 


y 7 iteaz nu era un om, dar ar fi de dorit ca 


„Măi băeți, cățelul acesta nu vrea să rămâic 


în- mâinile dușmanilor şi de aceea se ţine dc 
noi. Simte şi el că sub dușmani n'o să-i meargă 
bine. Avem, prin urmare, datoria să nu-l lăsăm. 
Aşa dar, din seara aceasta îl adoptăm. Să fie 
al, nostru, numai că mie să-mi daţi voie să-i 
fiu naș și să-i găsesc un nume potrivit. Iar 
numele să-i fie Viteaz. Mă pricep la câini şi 
că că ăsta o să fie vrednic de numele ce-i 
au“. 


Şi aşa, cățelușul, sta: şi jigărit, care păr. 
sise odată cu oastea română Ardealul cotropit 
pentru câtăva vreme “de dușmani, căpătă un 
nume frumos, uñ naş și mai mulți stăpâni, 
cari îi duceau de grije. Ii duceau chiar așa de 
bine de grije, că peste o săptămână, două, 
aproape nici nu-l mai recunoșteai. Se umpluse, 
se: Îngrășase, părul începuse“ să-i strălucească 
— un păr negru ca pâna corbului. 

Pe lângă aceasta, zi de zi. se vădea cât de 
inteligent, cât de înțelegător “era Viteaz de 
felul său. Fiindcă soldaţii și mai cu seamă 
plutonierul Ilie Brad, care îl socotea ca al său 


12 


și spunea că dacă scapă cu viață dia “emit 
îl duce acasă la el, nu-l lasă să trândăveașcă. 

Indată ce avea puțină vreme liberă, și se 
apuca să-l înveţe pe Viteaz, să-l înveţe , mili- 
tăria. Il auzeai repetând într'una și arătându-i 


cum să facă : „La stânga ! La dreapta ! ! Triainitė! y 


Pa loc: 

Ba, „după ce Viteaz învăţă bine” să facă! da 
cum îi se poruncea, plutonierul | Ilie. Brad 
merse mai departe cu învățătura. Il punea să 
ție cu labele un băț, ca în loc de puşcă şi. apoi 
începea : „Pușca la umăr! 1 Drepți, pentru onor! 
La ochi! Foc!“. 

Azi mai bine, mâine şi mai bine, în curând 
Viteaz învăţă toată instrucția militară. Pai pi N 

Stăpânul său, însă, care din ce în ce căpăta 
mai multă dragoste pentru dânsul, nu se mul-. 
țumi cu atâta. 

„Viteaz al meu, spunea a cu mândrie, are 
-aai multă pricepere şi inteligență decât trei 
oameni la un loc. Să vedeţi acum ce. are să mai g 
înveţe“. 

Arătându-i apoi lui Viteaz-o capelă « dei soldat 
român şi un chipiu al unui ofițer dușman, pe 
care Ilie Brad îl trimisese pe lumea cealaltă, 
ii vorbi -precum urmează : „Ascultă, ‘dragul 
meu Viteaz. Când vezi militari că au pe .cap 
chipiu ca acesta — și aci Ilie Brad făcea un 
zest de mânie — să ştii că sunt dușmani, cari 
roesc moartea noastră şi a țării noastre. Să nu 
orimeşti nimic din partea lor, ci să se w la 
aj, să-i muști şi să-i sfâşij“. So 

După aceasta, Ilie Brad își punea pe -cap 
'hipiul ofițerului duşman, se încrunta și-l: în- 
demna pe Viteaz să latre şi să se repeadă. Fă- 
cea așa de câteva ori, apoi îşi punea capela sa, 
se potolea, şi se însenina la față, mângâia pe 
Viteaz și îi vorbea cu blândețe zicându-i : Vi- 
teze, ăştia cu capelă ca a mea sunt Români; 
sunt prietenii şi frații noştri. - Să: nu e dai Ta: 
dânșii, ci să-i iubeşti și să-i aperi“. t 

După destulă caznă, Ilie Brad izbuti « ca: vi 
teaz să facă bine și- lămurit deosebirea între 
soldaţii români şi soldaţii duşmani, între. uni= 
forma română şi uniforma dușmană. 

Succesele la învățătură ale lui Viteaz şi to- 
vărăşia cu dânsul era, atât pentru Ilie Brad, 
cât şi pentru ceilalți soldaţi, un prilej de mul-. 
țumire, făcându-i să mai uite grelele rat 
şi necazuri de toate zilele. =~- . 

Intr'o zi, lui Ilie Brad îi mai veni un gând 
pentru Viteaz : „Să-l mai învăţăm ceva, zise. el. 
Să-l învăţăm să salute şi să stea drept, când 
îi vom striga : „Trăiască România !“ şi să nu 
se miște din foc, ba să se încrunte şi să latre, 
când vom spune: „Trăiască dușmanii pi ii 


` mie Brad a izbutit și la aceasta. Care va să 
zică, Viteaz, cunoștea acum instrucția militară 
ştia să facă deosebirea între soldaţii români şi 
soldații dușmani și, pe deasupra, mai ştia s: 
salute și să stea drept, ridicându-se pe cel 
două labe dindărăt, când auzia „Trăiască Ro 


mânia“. ‘Iar când i se spunea „Trăiască du; 
manii“, nu numai că nu se mișca din loc, d: 
se înfuria și lătra ca unul scos din minți. ; 

: Ilie Brad, încântat de Viteaz al său, spune: 

„Nu Taş da, Chiar de ar fi să-mi dea pe dânsu 
patru părechi de boi“. 
„Dar oștile dușmane năvăleau din ce în c 
m=i numeroase. Făcând minuni de vitejie 
răbdând și foamea și frigul, soldaţii români se 
vedeau nevoiţi să dea mereu înapoi. Bine în- 
țeles, nu toți, căci foarte mulți cădeau răpuși 
de gloanțe și de obuze — și aceștia se socoteau 
cei mai fericiți. Scăpau de durerea de a vedea 
pământul țării cutropit de dușmani și mureau 
cu mulțumirea că și-au tăcut datoria față de 
țară. 

Ilie Brad, și cu plutonul său, din care nu 
rămăsese nici pe jumătate în viață, se retră- 
geau luând drumul Moldovei. Se înțelege dela 
sine că Viteaz era nedespărțit. 


Intr'o seară însă plutonul acesta fu pus ul 


“acopere. retragerea celorlalte trupe, fiind în- 
“sărcinat să oprească, pe cât va! fi cu putință, 


înaintarea dușmanului. 

In seara aceea Ilie Brad fu lovit în piept de 
un glonte. Camarazii și soldaţii îl duseră la 
casa unui țăran, de oarece nu-l. puteau lua. cu 
dânșii. După ce își luară rămas bun dela dânsul, 
vărsând șiroaie de lacrimi, ei părăsiră satul în 
întunericul nopții, mergând înainte pe dure- 
rosul drum al retragerei. 

Și așa rămase în sat Ilie Brad și cu Viteaz, 
care nu se mai clintea de lângă dânsul, ci îi 
lingea mereu mâinile. 

In zorii zilei însă oastea duşmană pătrunse 
în sat. Câţiva soldaţi intrară chiar în casa în 
care zăzea, sbătându-se în Asco morţii, plu- 
tonierul Ilie Brad. 

Dar Viteaz, îndată `ce-i văzu, se repezi ig 
dânşii. Pe unul din soldați îl mușcă așa de tare 
la picior, că soldatul, dând un țipăt, se prăbuși 
la pământ. 

Văzând aceasta, ceilalți soldaţi dușmani tra- 
se asupra lui Viteaz și-l omorâră pe loc. 

Câteva clipe mai târziu, își dete a și 
ici Ilie Brad. 


NIMIC NU SE POATE FARA MUNCA 


carte și de învăţătură ! ! Am obosit, învă- 
țând. mereu pe din afară şi bătându-mi 
capul. cu teme și cu deslegarea problemelor !“‘. 
Aşa se plângea tatălui său, elevul Lică Ma- 
teescu din clasa a patra primară. 
Tatăl său zâmbi- şi îi răspunse în felul ce 
urmează : 

Nu uita; băete, A. si nimic nu se face și nu se 
capătă pe lumea aceasta fără muncă și fără 
trudă. Dacă, de pildă, pâinea s'ar fi făcut sin- 
gură, nu era; nici-o nevoe ca plugarii să are pă- 
mântul, să semene grâu, să-l secere, să-l treere, 
să-l ducă la moară, ca să-l macine, să frământe 
făina și să coacă- pâinea în cuptor. 

-n Uită-te la hainele ce purtăm. Sunt făcute 
de “lână, dar până ca lână să fie prefăcută în 
stofă și stofa în haine, ce muncă a trebuit și 
câți lucrători au lucrat ! 

E dacă scaunele, mesele și celelalte stie 
ce avem în casă ar putea vorbi, câte n'ar avea 


U tăticule, nu mai pot ! M'am săturat de 


ele de povestit, ca să ne spună ce au fost la 


început și prin câte mâini de meșteșugari și 
lucrători au trecut, ca să ajungă să fie, așa cum 
le vedem acum!  - 

"„Zici că ţi-e greu să înveţi carte. Dar crezi 
că e mai ușor să tai, bunioară, lemne, sau să 


lucrezi în mine sub pământ, sau să spargi pietre 


la dă: mare pe diia soarelui de vară? 

` „„Gândește-te la cei ce sunt nevoiți să mun- 
cească în felul acesta și vei vedea că tu n'ai 
cuvânt să te plângi. Iţi baţi şi tu capul cu cartea 
şi învă,ztura, cu temele și problemele tale, dar 
nu uita că în timpul iernei stai la căldură, iar 
vara, la umbră. și la răcoare. 

„Şi nu uita că ai atâtea ore aoe că KE timp 
să te joci şi să te distrezi. 

„Mai ține minte un lucru: cu cât muncești 
și te silești acum mai mult, cu atât îţi va fi mai 
târziu mai bine. Vezi, tot ce răsare şi regte: dela 
sine, n'are nici un preţ. : 

„Iată, spinii, mărăcinii și alte iulia crese, 
fără să fie nevoe de mâna și de munca omului, 
Insă, noi le tăiem și le aruncăm. 


„Băete, muncește acum cu tot curajul, „căci 
mai târziu te vei tolea) zeul de pe urma mun- 
caii“: Li sati pe ra 


E 


a 


de C. V. SOARE 


— Eu sunt „Voinicul voe bună“. Eram ma- 
rinar și odată, venind un vânt năpraznic așa 
din senin, a'ntărâtat marea atât de rău, că 
ne-a rupt cârma, a izbit vaporul de niște 
stânci și l-a sfărâmat. Au pierit cu toţii, iar eu, 
p'o scândură, cu voia Domnului, am ajuns la 
mal. A&i, dădui de sulițasta și fără să-mi dau 
seama, am împuns de trei ori în vânt. Trei 
picături de sânge au căzut și ca prin minune 
s'a liniștit marea de par'că n'a fost învrăjbită. 
Nu știu cât este d'atunci. Dar stau aici păzitor 
— pentrucă vântul acela vine din când în când, 
să întărâte marea, iar eu înțep cu sulița și după 
ce cad trei picături de sânge, s'a dus. 

— Ai cu mine! 

— Unde? d 
© — Să căutăm vântul. 

— Nu! Că nu știu de unde vine — și-mi 
învrăjbește marea, de mai sfărâmă și alte va- 
poare. 

— Să fii sănătos. Ii strânse mâna și plecă 
mai departe — după ce mușcă un colț din 
turtă, care crescu la loc. 

Merse cât merse și iată-l în marginea unei 
păduri. Găsi asemenea un voinic — și tot dor- 
mind. Era gros ca un fag de munte, înalt ca 
un brad și părul, coaje de stejar. Il deșteptă 
şi p'acesta și-l întrebă de nume: 

— Cum te chiamă ? 

— Dar pe tine, care mă'ntrebi ? 

— Piperuş Impărat — îi întinse acesta mâna. 

— Voinicul Stejerel — i-o scutură celalt. 
Sunt paznicul pădurilor în contra vântului, 
care vine din când în când şi-mi rărește co- 
pacii. Bine că m'ai deșteptat, că kenu să pice. 
L-aştept de trei zile. 


N’apucă să termine — că, se iscă un pustiu 


de vânt, care făcu să se bată copacii între ei. 


<. Stejerel luă arma ce-i sta alături și trase trei 


focuri în vânt. Căzu trei picături de sânge și 
totul intră în linişte. 

— ză de unde vine vântul ăsta ? 
cp iai u I Pes 

— Rămâi sănătos. O i dau eu de el. 

Mușcă din turtă și plecă mai departe. Ajun- 
se însfârșit la o tarla de flori. Erau flori de 
toate culorile, de toate mărimile și toate mi- 
roasele, care te'mbăta. Intr'un lan, în margi- 
nea tarlalei pe care n'o putea-i cuprinde cu 


ochii, dormia iarăș un voinic. Era'mbrăcat în 


verde. Faţa ca și crinul, obrajii bujori, buzele 
trandafiri, părul raze de soare, dinţii mărgări- 
tare și ochii nu-mă-uita. 

Dormia cu ochii deschişi, buzele răsfrânte 
“şi zâmbet de muthimire. Felul în care dormia 


14 


Piperus Impărat 


voinicul, îl făcu să vadă. că i 
somnului şi în loc să-l deștepte, se așternu 
alături. Câte ciasuri sau zile fu durata somnu- 

lui, n'o știe nici unul, nici altul. Dar s'au trezit 
amândoi d'odată, că i-a 'nțepat niște albine. 
Hăt departe, colo sa 'nvineţit zarea și un cu- 
rent de ghiașă făcu să pălească unele din flori. 
Voinicul, nici una nici alta — puse mâna pe | 
arc şi trase'n sus cele trei săgeți, care picară | 

una după alta, alături, fiecare pătată în vârf, 

de sânge. Trase apoi acele din piele și mângâe 
albinele de par'că le-ar fi avut în faţă: 

— O! voi eroinelor, care v'aţi sacrificat 
pentru conservarea neamului, fi-ți bine primite 
în împărăția Domnului. 

Și fără să se ocupe de alta, scoase u cârpă 
albastră și șterse vârful săgeţilor de sângele 
păgân : „Așa spurcatule, ai vrut să mă prinzi 
în somn ! Dar am și eu sentinelele mele“. 

Vremea s'a limpezit ca și când n'a fost tul- 
burată. D'abia atunci voinicul s'a trezit să pri- 
vească întrebător în ochii noului venit. 

— Ce-ai făcut ? Intrebă acesta. 

Am îndepărtat turbatul. 

— Nu l-ai omorît ? 

— Nu! Că nu l-am lăsat să se apropie é 
Mi-ar fi prăpădit toate florile și la ce mi-ar 
fi folosit moartea lui apoi? `., 

— Dar cine este el? 

— Un vânt turbat. i 

— De unde vine? y 

— Par'că eu știu ?! M'aș duce acasă, acolo, 
să ştiu și l-aș omorî. Dar cine ești tu? 2 Cum 
ai ajuhse aici și de unde? 

— Din lume viu. Sunt Piperuș Impărat şi 
umblu după vântul ăsta turbat pe care îl Ea 
niți voi. El mi-a furat pe cele trei surori ale 
mele. Intr'o noapte, în vis, a venit un înger și 
mi-a zis să plec în căutarea lor, că le voiu găsi. 
Dar pe tine cum te chiamă ? 

— „Voinic verde pe lume“ — Pali flo- 
rilor, 

— Să fii sănătos !... 

— Să dea Dumnezeu ! amândoi. | 

S'au îmbrățișat ca frații. Au mâncat împreu- 
nă : Piperuş, turtă și miere — celălalt, miere 
şi turtă. Iar când a fost să plece, atât t păru 
de rău voinicului, că zise: 

— Te-aș însoţi şi eu frate. Așa mă simt a- 
proape de tine... Dar nu știi de unde vine „ture 
batul“ și-mi pustiește tarlaua de n'or AR îi 
flori cât lumea. A 

— Nu! Stai la postul tău. Eu măi voiu Îna- 
poia p'aici. 

— Atunci, să-ți dau un dar, să-ți ştiu- che~ 
zăşia zălogită aici. Zicând acestea, duse două 
degete la gură și scoase un șuer lung. O căţea 
moxă, roșcată, cu urechile scurte, se ivi în 
zare, venind cu limba scoasă. 


- (Va urma) | 


IONICĂ CEL DEŞTEPT 


onică, băiat încă mic, dar deștept nevoe 
mare, zise într'o zi mamei sale: 


„Mamă dragă, eu voiu pleca în lume să-mi 


caut norocul, căci aici, în sărăcia în care ne 
aflăm, nu mai putem trăi“. 

— „Du-te, dragul mamei, să dea Dumnezeu 
să te întorci sănătos“. 

Și Jonică plecă. 


Către seară, ajunse într'un sat și văzu chiar 


la marginea lui niște case mari, cu mult mai 
înalte decât toate celelalte case ale satului şi 
Ionică își făcu socoteala că trebue să fie „curtea 
boerească. Ciocăni în poartă și veni un argat, 


care-i dădu drumul înăuntru. Ionică îi spuse” 


că vrea să intre în slujbă la boer. Argatului, 
făcându-i-se milă de el, l-a lăsat să doarmă și 
să mănânce. 4 

A doua zi, Ionică s'a înfățișat boerului, care 
l-a primit cu bucurie în slujba lui. Toată ziua, 
Ionică cu alți doi argați a fost cu vitele la 
păscut. Seara când s'a întors, a văzut casele 
mari boerești cufundate în întuneric. 

„Nu este acasă boerul, de-i întuneric în toată 
casa ? întrebă Ionică pe un argat. 

— Ba este, îi răspunse acesta, dar boerul nu 
şade în casele cele mari, ci în cele mai mici de 
colo, căci în fiecare seară vine o stafie în casele 
mari, şade și mănâncă o întreagă masă de bu- 


cate, pe care noi i le așezăm de cu ziua, și di- 


„mineaţa piere. Altfel, dacă nu i-am așeza MARA 


ar mânca pe unul dintre noi. 
— A văzut cineva stafia ? întrebă jonidă. 
— În fiecare seară se arată în balconul ca- 


selor, apoi se retrage și mănâncă. Pentru prin- 


derea stafiei, boerul dă o sumă de-bani și o 
parte din moșia lui! Dar cine îndrăznește să 
se ducă seara în casele mari ?“. 

Lui Ionică nu-i păru lucru curat. La școală, 
domnul învățător îi spusese că nu sunt nici 
staţii, nici strigo, ci sunt simple născociri ale 
acelora-ce vor să sperie pe copii. Dar spre seară 
văzu într'adevăr stafia, învăluită în cearceafuri 


albe, care fluturau în urmă-i, eșind în balconul 


caselor. 


La început Ionică se sperie, iar apoi își puse 


în gând să afle ce este cu stafia, căci așa le 
spusese domnul învățător, că nu există stafii. 


Şi noaptea târziu Ionică se puse la pândă, fără 


să-l simtă nimeni, într'un tufiș din fața caselor. 
Târziu, când toată curtea dormea, observă cum 
câțiva argaţi din curte, furișându-se tăcuţi 
dealungul zidului, intrară repede în casă. Ionică 
se luă repede după ei, căci fiind întuneric, nu 
putea fi văzut. In curând un argat strigă: 
„Hei Năstase, unde ești, aprinde lumânarea. 
— Acum, acum“, răspunse Năstase care 
aprinse o lumânare. Ionică îl văzu învăluit în 
cearceafuri albe. El, argatul dela vite, era sta- 


fia, care păcălea pe boer astfel, mâncând și 


bând toată noaptea cu tovarășii lui. 

A doua zi Ionică spuse boerului tot ce vă- 
zuse, iar argaţii fură bătuţi și goniți dela curte. 
Apele Ionică luă banii și pământul pe care boe- 

“îl dădea pentru prinderea stafiei, și se 
reet acasă, unde trăi ani mulţi și fericiți 
alături de bătrâna lui mamă. 


Barbu îi zicea fratelui său : „Nu există pa- 
săre mai bine înzestrată decât gâsca. E drept 


că se spune: „Prost ca o gâscă“ și se poate 
ca gâsca să fie puţin inteligentă. 

„Insă, gâsca are trei însușiri, cum nu se gă- 
sesc la multe păsări și la alte ființe: înnoată 
în apă, sboară în aer și umblă pe pământ. Nu 
vorbesc de om, care știe numai să umble pe 
pământ și trebue să se căznească mult până 
să înveţe să înnoate, însă afară de rață şi de 
lebădă, care alt animal are aceste trei însu- 
şiri ?*, 

„Fratele său Petrică îi răspunse zicând: „E 
adevărat, însă din cele trei însușiri nu e una 
singură, pe care gâsca să o stăpânească bine. 
Așa, poate ea să sboare ca un vultur? Poate 
să înnoate ca un pește ? Și poate alerga ca un 
epure ?“. 


O i amr aie adi 


E E E E FE. a EA ERE PE APTE a D 

Tatăl lor, care îi asculta, vorbi la rândul 
său : „Cele spuse de Petrică sunt foarte drepte. 
Tot ce face un animal, o face din instinct, adică 
el se naște cu o însușire ce rămâne totdeauna 
aceiaşi și pe care nu poate să o dezvolte și să 
o desăvârșească. | 

„Numai omul, care are minte și judecată, 
poate să-și desăvârșească inteligența cu care 
l-a înzestrat Dumnezeu. 

„Cu toate acestea, omul care vrea să înveţe 
prea multe lucruri în acelaș timp, sfârșește 
prin a nu ști nimic bine și cum se cade. De 
aceea, nu e lucru cuminte să trecem la altă 
treabă, până ce n'am isprăvit bine treaba de 
care ne-am apucat mai întâiu. 

„Cine aleargă după doi iepuri, nu prinde 
nici unul“, zice cu toată dreptatea vechiu! pro- 
verb şi omul care spune că cunoaște douăzeci 
de meserii, nu știe nici una bine“. 


ile și nopţi dearândul cerul înorat a tur- 
' nat puhoiu de ploaie deasă. Abia aseară 
norii plumburii s'au resfirat, risipindu-se 
în adâncurile văzduhului. Una câte una, ste- 
luțele de aur și-au aprins lumina. Răcorit de 
boarea sănătoasă a serii, am ieșit în pridvorul 
casei să respir aerul curat. De îndată, rându- 
nica cea vorbăreață, prietena mea, pe care o 
cunoașteți din atâtea povești, din „Zim-Zim 
Corăbierul“, din „Așa mi-a povestit o rându- 
nică“, din „Rândunica salvatoare“ și atâtea 
altele pe care mi le-a ciripit seri dearândul 
gureșa păsărică. 

„Oh, ce vreme urâtă am avut zilele di, 
urmă !“ i-am șoptit eu rândunicii. 

— Nu vorbi așa, gazda mea ! Se poate să nu 
cunoşti binefacerile ploilor de vară? Ascultă, 
dacă vrei, o întâmplare petrecută acum câţiva 
ani şi să te convingi că nimic nu este de prisos 
din darurile cerului. 

„Eram cu un stol de tovarășe, pe deasupra 
unui ținut bogat în holde și sate înfloritoare. 
Mai erau doar câteva săptămâni și începea se- 
cerișul. Țăranii se preggteau voioși de muncă, 
fericiți de belșugul holdelor. 

Iată însă că în partea cea mai înfloritoare a 
ținutului se lăsă din văzduhuri un nor nesfâr- 


Lăcustele, ploaia și grind 


) 


şit de lăcuste și cu lăcomie groaznică începură 
să toace lanurile de grâu. Jalea și groaza cu- 


prinseră întreg ținutul. Geaba au încercat 


bieții oameni să le alunge cu foc și fum de 
ardei iute. Au venit și ostași cu tunuri, îm- 
proşcând moartea în ele. Insă numărul lăcuste- 
lor era așa de mare, încât, în cel mult. două 
săptămâni, ar fi distrus toată bogăţia lanurilor 
pe distanțe nespus de mari. aici 


„Deodată, când jalea era mai mare şi când 


nimeni nu mai avea vre-o speranţă, se ridică 
dela orizont un nor greu şi negru. In câteva 
minute, norul, se lăsă deasupra lanurilor și 
unde se porni o ploaie cu piatră, cu tunete, 
fulgere și trăznete îngrozitoare, care în mai 
puţin de o oră, nimici totul pe întinderea de 
loc prinsă de lăcuste. Apoi, norul se risipi şi 
în locul lui rămase soarele cald cu raze zâmbi- 
toare. Puzderia de lăcuste nimicitoare nu mai 
era decât o mare de mortăciuni. i 

Toate holdele dimprejur erau nimicite, dar 
odată cu ele, pieriseră și lăcustele, care ar fi 
nimicit întreg ţinutul lor“. A | 

* g . . . . . . . . . Li 

Aşa vorbi rândunica și am înţeles că avea 

dreptate. 


a e 

La un botez de pitici 

A fost odată o servitoare săracă, dar harnică 
şi curată. Mătura și deretica în toate zilele, 
ingrijind bine de casă. Intr’o dimineață, când 
voia să se apuce de lucru, găsi pe jos o scri- 
soare.. Fiindcă nu știa să citească, lăsă mătura 
ntr'un colț și se duse să arate stăpânilor săi 
scrisoarea. 

Scrisoarea aceasta era o invitație dela pitici, 
=„ii O rugau să le fie nașe la un copil. 

„„„vitoarea nu se putea hotărî ce să facă; 
în sfârșit, după ce se gândi și se răzgândi, se 
hotări să meargă, deoarece aflase că e pericu- 
los să respingi o invitație a piticilor. 

“Trei pitici o luară și o conduseră într'o pe- 
șteră, din 'munte, unde era locuinţa lor. Totul 
acolo era mic-mititel, dar așa de drăguţ, încât 


era o plăcere să tot priveşti. Lehuza stătea 


culeată întrun pat de abanos încrustat cu 
perle și era acoperită cu o plapomă brodată 


toată cu aur. Leagănul copilului era de fildeș, 
iară baia de aur plin. 

După botez, servitoarea voia să se înapoieze 
numaidecât la stăpânii săi, însă piticii o ru- 


gară stăruitor să stea trei zile cu dânşii. Aceste 


trei zile fură petrecute în veselie și sărbători, 
căci. piticii sunt de obiceiu niște ființe foarte 
drăguţe. ; : E 

După ce trecură cele trei zile, piticii îi 
umplură buzunarele cu galbeni de aur și o 
însoţiră până la ieșirea din peșteră. Sosind la 
stăpânii săi, începu din nou să muncească așa 
cum făcea în toate zilele și își luă mătura din 
colțul în care o lăsase. Dar spre nespusa ei 
mirare, în loc de a găsi pe stăpâni, văzu că în 


casă locuesc oameni străini, cari o întrebară 


cine este și ce caută acolo. Atunci servitoarea 
află că nu stătuse la pitici numai trei zile, 
precum își închipuise ea, ci șapte ani în cap, 
iar în timpul acesta stăpânii îi muriseră. 


„DIMINEAȚA COPIILOR”, Editura „Ziarul S. A. R. Bucureşti. Inscrisă sub. Nr, 238 Reg. Pub. Priodice. la 


dei taeka Ilfov S$. I. Com. Revistă ilustrată pentru tineret. Redacția şiadministraţia, 
; Bucureşti. Telefon 2.76.25, Cec Poştal 4.083. Red. responsabil: G. Ionescu. Preţul 


Str. Th. Masaryk 17, 
abonamentelor : 6 luni (26 


numere) 180; 3 luni (13 numere) 90. pl l 7 
ONE 1 Arma ) plata taxelor poștale în numerar conform aprobării Direcției fenarale P. 


- apuri Tw INCI 


primeriile „independenţa”, Bucureşti, str. R. Poincare Nr. 17, 


sapă 


Te —— —- -e -e —- -—— — o —— —— - ——— 


DIMINEAȚA COPIILOR 


Ea faa. 


v] 


4 


g = CAPRA AMENINȚATA DE BANDIȚI 


Epuraş, citește : t „ Profesorul, putu să zică; „. EPurag. spune, : ia 
De. mine- te milostiveşte. Aproape mort de. frică, ` E vorba jupâne `, -Nemai pomenit, 


- De un. bandit, 


Lai 


ps . . 3 


„Capra îngălbenește, Am o idee zice epuraș, rai Şi ui Spa Atâta, ia ai, w 
-Şi -se ` tot gândeşte, Alt-fel pe mânieă o băgaşi. Sue „repede į in: căruţ. > <> [Intră ETEN 


Calul se. smulge ) 


i ir 5 iti på . Cu o funie din căruț 
Acum... după mure Und veiitiă Denna, Şi în libertate fuge, : 


„ Plecară amândoi in pădure Şi la ei se gândesc. Trag  păpuşoiul drăguţ 


` Bandiţii înarmaţi, Plini de furie... plesnesc, Lupul e aspru pedepsit, Epuraş şi capra profesor 
Se văd inşelaţi. Şi pe lup se năpustese, Se gândeşte numai la răpit.. $e tăvălese de râs, mor 


Mae japi 3 
SEVA URIS ENS | 
ien an ana XR A 


i19 


DECE? DECE? DECE? 
Ce este și cum se produce ecoul. 


„Ecoul, adică repetarea gfasului nostru, este 
un lucru lesne de înțeles. Pentru aceasta e 
deajuns să știm ce este sunetul. | 

Sunetul nu ë altceva decât o undă de aer și 
tot ce oprește unda aceasta și ne o trimite în- 


dărăt, fără să-i schimbe forma va constitui un 


ecou. 

Numai că, pentru ca ecoul să se poată pro- 
duce, ar trebui să nu fim prea aproape de zid 
sau de tot ce răsfrânge undele de aer. Aceasta 
pentru ca să dăm urechei timpul necesar să 
audă întâiu sunetul însuși şi după aceea să 
audă din nou undele, când vin îndărăt sub 
forma ecoului. 

Să spunem cu prilejul acesta că popoarele 
din vechime aveau despre ecou niște credințe 
cu totul greşite. Işi închipuiau anume că există 
ë ființă ascunsă şi misterioasă care repetă cü- 
vizitele fiecăruia. 

~ Grecii cei vechi credasu chiar că-a fost o 
gimiă numită Eco (cu accentul pe o) şi că zeița 
dunoiva supărată pe dânsa, a pretăcut-o într'o 
stâncă, osândind-o să repete ultimele cuvinte 
île celor ce o întrebau ceva. 

Noi însă, cari știm cum se produce ecoul, nu 
taat credem în astfel de superstiții. 


PĂMÂNTUL SE VA RACI 
ŞI TOT CE E VIU VA MURI 


„Am tăcut aceste două versuri, ca să arătăm 
două mari adevăruri. Odată — de atunci sunt 
gihe ştie câte milioane de ani — nici pămân- 
til, nici luna şi nici soarele nu erau așa cum 
Sunt astăzi. Anume, mai calde, mult mai calde. 
Soarele ardea mai viu, pe pământ era o-căl- 
ură nesuferită, iar luna nu era rece cum este 
bstăzi. 

„dn adevăr, despre lună ştim că acum este 
şi rece și nelocuită: un pustiu trist și care nu 
are nimica frumos într'însul. 

Mai inainte însă luna era și caldă și, pe 
semne locuită. Treptat-treptat, s'a răcit, a dis- 
părut aerul şi a murit tot ce era viu într'însa 
Ai fiinţe și arbori și flori și plante. 

„Acela lucru se întâmplă și cu pământul. 
Din ce în ce devine mai rece, până când într'o 

zi va ajunge așa de rece, încât va pieri 
tot ce este viu. 

Insă, pentru noi și pentru moștenitorii mo- 
șienitorilor noștri de peste o sută de mii sau 


a 


g 


=. o< CURIOZIȚAȚI eso 


chiar. de peste un milion de ani să pu avem 
nici o teamă şi să nu “ducem ` nici o, grije. bat 

Răcirea. pământului se tace așa de încet, că 
vor trece multe milioane de ani până să a- 
jungă un corp mort, și înghețat, „așa cum este 
luna. 

Căldura care e în centrul lui este lâna în- 
velită şi apărată. E apărătă întâiu de scoarța 
pământului, după. aceea de aerul din jurul 
pământului. Pe lângă aceasta și soarele înipie- 
dică o răcire mai grabnică. 

„De aceea, “putem fi pe deplin liniștiți. 


e 4 
SGĂRIE NO BI DIN STICLĂ... 

. In statul nord-american: Toledo (Ohio) s'a 
terminat recent construcţia unei case în Între- 
gime din sticlă. Materialul de construcţie sunt 
cărămizi din sticlă legate între ele.cu ciment, 
datorită unui nou procedeu de turnare, Arhi- 
tectul Frank Lloyd Wright, constructorul . ca- 
sei, speră că după reuşita acestei expetiențe 
sa clădească la New York sau la Chicago pri- 
mul sgârie nouri din sticlă. 


In India trăesc actualmente aproximativ 350 
milioane oameni. In medie, venitul anual al 
unui indian este de 3 lire sterline — circa 2000 
lei — pe an, nici decum pe lună sau săptă- 
mână. Dintre acești 350 milioane oameni circa 
320 milioane sunt analfabeți. Mortalitatea 
populației. este în continuă creștere. Indianul 
trăieşte în. medie 23 ani. Din 1930, datoriile 
țăranilor indieni însumează 16 miliarde rupii. 


| „9 
CINE A FOST LAMARCK ? 


~ Lamarck, (născut la 1744, mort la 1829) a 
fost un mare naturalist francez, adică un di- 
stins specialist în următoarele științe : Fizica, 
Chimia, Botanica şi Zoologia. Lucrarea cea mai 
de seamă ce a rămas dela dânsul este.,, Histoire 
naturelle: des animaux sans- vertèbres.. =-=; 
. Lamarck a emis o nouă teorie în privința 
modului cum iau ființă şi se desvoltă animalele 
și plantele. După această teorie, condiţiunile 
de -viață în care trăesc animalele şi plantele, 
întrebuințarea sau lipsa de întrebuințare a 
unor anumite organe ale lor-au contribuit la 
schimbarea speciilor. 

Aci nu putem da mai multe animinië déi- 
pre o teorie, de care se ocupă revistele de spes 
cialitate. Jaba 


A A pS + > pe x 
MEE A t EG ] 


© w 


n om. de treabă și cum se taii trăia, cu 
Cs nevastă şi trâi copii, diñ rodul unei bü- 
căți de pământ ce cultiva. 
~ Având atâta cât îi trebuia, nu dorea ceva 
mai mult; și cu toate că avea, ca tot omul, 
griii, și necazuri, nu-l vedeai niciodată mâhnit 
sau n-mulțumit. 

Vecinul său era cu totul altfel de om. Fără 
familie și casă de îngrijit, avea o întinsă gră- 
dină de pomi pe ale căror fructe le vindea la 
oraș. Cu banii ce lua pe ele putea duce un 
traiu din belșug. Cu toate acestea să plânga 
mereu și suferea nespus de mult, când vedea 
că vecinului său îi merge bine. 

Plângea de necaz când vecinul său avea. o 
recoltă bună, chiar când ël însuși strângea 
fructe de un preț de două ori mai mare. Daăcă, 
din potrivă, vecinul ăvea o recoltă rea, omul 
€  “nvidios tot nu eră mulțumit, văzându-l 
ct este de răbdător şi de bine dispus. 

Invidiosul acestă era hotărit să nu se căsă- 
tărească şi să nu cunoască greutăţile familiei. 
Nu'mai putea însă de supărare, văzând că ve- 

cin] său svea parte de bucuriila casnice şi 

n'âr îi pregetat să sugrume pe cei irei copii, 
c^ A 1. vedea sărind la gâtul tatălui lor, care 
se întorcea dela munca de pe câmp. 

De oărece invidiosul acesta se plângea zi și 
n..„pte, chemând mereu pe zei înti'ajutor, zeul 
Apolo, plictisit de plângerile lui, se vobori pe 
pământ ca să-l întrebe ce vrea. Se nimerise o 
vreme când invidiosul strânsese o grămadă de 
bâni din vânzarea smochinelor, strugurilor și 
pepenilor. Cu toate acestea se plângea că mun- 
cește fără să câștige ceva, pe când alții — 
cum, de pildă, vecinul său — câștigă mult mai 
mult. 

polo înțelese numai decât cu ce soiu de 
om âre de atace. „lată că vreau să te ajut, îi 
zise el. Cere-mi orice lucru bun și ţi-l voiu da 
îndată, însă cu condiția — căre nu te poate 
_Supăra — ca vecinului tău să-i dau agis bine 

îndoit“. 
_„ La auzul cuvintelor din urmă, invidiosul 
deveni galben la față și se posomori rău de tot. 
Și de oarece întârzia să răspundă, zeul îi grăi 
din nou zicându-i : „Ei bine, n'ăi nici o dorinţă 
tu care te plângeai că ești așa de nenorocit? 
Mă voiu întoarce oare în cer, fără ca tu să-mi 
fi cerut ceva ?“. 

Învidiosul se gândea. O, cum ar fi dorit să 
ceară bogății cât mai mari ! Dar în cazul acesta 
vecinul său ar căpăta de două ori mai mult 
decât el! Dacă-i așa, mai bine nu cere nimic! 

Deodată însă îi veni un gând. Cu un zâmbet 


ce semăna mai de grabă a rii, i îi zise zeului 
Apolo : „lată care e dorința mea ; „Vreau să mă 
faci chior !“. 

= Chior ? ! ȘI dece ? îl întrebă Apolo foarte 
mirat. 

= Pentrucă vecinul meu, trebuind să pri- 
mească, de două ori mai mult, dacă mie îmi 
scoţi un ochiu, lui va trebui să-i scoţi amândoi 
ochii. 

Apolo tăcu puțin; după aceea, atingând cu 
mâna ochiul drept al invidiosului, îi zise: 
„Ochiul acesta să fie închis pe veci pentru 
lumina cerească |“. 

Şi așa omul deveni chior. ML 

„Acum îi zise el zeului, ține-ți ptomisiunăa 
și scoate vecinului meu amândoi ochii“. 

Apolo îi întoarse vorba zicându-i : „Om pä- 
cătos ce esti. ti-am cufundat un ochi în întü- 
nérec, aşa după cum mi-ai cerut; cât despie 
vecinul tău, nu numai că n'am să-l fac orb, ci 
îi voiu ja o mână de ajutor, pentru ca totul 
să-i meargă din ce în ce mai bine. 

— Cum? răcni invidiosul plin de mânie, 
ești un zeu și nu -te tii de cuvântul dat? 
"— ţi făgăduisem, îi zise Apolo, să-ți alegi 
un lucru bun și din care aș fi dat îndoit ve= 
cinului tău, care este un om drept și cumse= 
cade. Este însă un lucru bun acela dea fi 
chior ? Taci şi nu-i mai supăra pe zei. Dacă 
nu te lipsesc de lumina celor doi ochi ai tăi, 
o fac aceasta pentru ca să poți vedea fericirea 
omului pe care-l urăști. 

Şi amărât în suflet că întâlnise un om atâta 
de rău, Apolo plecă din mou spre ijid; 
cerești, 


tă 


POVESTEA CELOR DO! i 


u fost odată doi prieteni, cari, trăia îm- 

. preună într'o căsuță din, marginea satu- 
lui, Oamenii din sat le spuneau :. „Cei 
doi burlaci“, căci ajunseseră vârsta de patru- 
zeci de ani și ei tot neînsuraţi erau. Aveau nu 
aveau, trăiau din greu din munca. lor.. Gospo- 
dăria le era vai de ea, nu vedeai o. floare să 
surâdă în fereastră, nu vedeai o pasăre să ciu- 
gulească în ogradă. Când întorceau seara. dela 
muncă, nu-i așteptau ca pe alţii focul pâlpăind 
vesel în vatră, lampa arzând luminoasă în. cui, 
copiii ciripind prin casă și. nevasta pregătin- 


du-le. de-ale gurii. Se întorceau- trudiţi 'si- în---- 


cepeau acasă altă trudă. Doar: motanul . ce 'se 
pripășise la ei le era singura mângâiere. Cu se 


stăteau la masă, lui îi spuneau toate necazurile,: 


Mâncau toți trei dintr'o straehină,. se’ culcau 
toți trei într'un pat. 


Intr'o bună zi, când s'au întors. acasă, n'au 
mai găsit motanul. Au așteptat ei' să se întoar- 
că, au trecut zile, săptămâni, dar: de întors: nu 
s'a mai întors. Și urâtul s'a cuibărit şi mai mult 
în casa celor doi burlaci. 

„Măi frate, ne-a venit şi nouă ‘réné ă ne 
căutăm tovarășă. Prea e greu să trăim singuri. 
Bătrânețele bat la poartă, ca mâine, poimâine 
nu vom mai putea munci și n'avem pe nimeni 
să ne ușureze bătrâneţele. Hai să plecăm să 
ne căutăm ursita. Tu apucă la Răsărit, iar eu 
mă voiu îndrepta spre Apus. Locul de întâlnire 
să ne fie tot căsuţa noastră“. a grăi cel mai 
mare dintre burlaci. Mia ic dit: 

“Zis și făcut. A doua zi diikat; au'făcut 
mămăligă, au împărțit-o în “două, și-âu: luat 
mas bun unul dela altul și au plecat. 

Au mers ei mult și bine, dar de a ua ce 
căutau, tot n'au găsit. 


S'au întors ei bieţii tot de unde ` au plecat, 
căci nici una nu le-a fost pe plac, ba că era 
prea tânără, ba prea bătrână, bă prea urâtă... 
cusururi se găsesc ele multe. 

„Ei, ce-i de făcut ? Dacă ne e sortit să murim 
burlaci, tot burlaci rămânem“ . Şi s'au apucåt 
iar de muncă, mai amărâți şi mai, întunecați 
ca înainte căci acum și motanul le lipsea. 

Intr'o seară, când se tânguiau unul altuia, 
iată că se aude bătând în ușă. 

„Intră“, răspunseră amândoi deodată. | 

— Bună seara, oameni buni! Primiţi un 
drumeț obosit să-și odihnească ciolanele măcar 
o noapte în căsuţa d-voastră ? Sunt de departe 
și nu cunosc pe nimeni, nevoia m'a adus pe 
meleagurile aistea ! 

„.— Cum nu, suntem bucuroși de oaspeți, căci 
suntem singuri și ne căutăm urâtul î În casă, zise 
unul din burlaci. 


4 


i 
D, 


$ I- -au dat să mănânce din. puţinul., ce-l aveau 
și vorbind de una, de alta. străinul tă, început 
să-i mustre. . x to 

— Păi, bine, oameni. iei T Šum Se- poate. să 
ajungeţi la vârsta voastră și să fiţi neînsu: ați! 
Eu am două fete, doi bujori, ar fi numai potrie 
vite. pentru d-voastră. Eu nu vă. spyn; n'mie 
altă decât veniți cu mine și le vedeți, Cu, sila 
nimeni nu vă, sileşte. să le luați,: dar. eu, cred 
că nu veţi . sta mult. la gânduri, . când. le veţi 
vedea. aşa .mândrețe. de fete. „Niei. urâte, nici 
leneşe. nu. sunt. 
ZI Său gandit. burlazii nisi ce g au datat s şi 


s'au hotărit să plece. cu du pheită Miaj știi ? 


Poate aici. le stă norocul. b 

“Au închis casa și au plecat cum sa luminat 
de ziuă. Și au mers cale lungă să le ajungă; 
căci drumeţul nostru stătea la “capătul: pămân- 
tului, aproape de poarta iadului. Străinul nu 
era altcineva decât dracul, care de mult pân- 
dea pe bieții oameni și le pusese gând rău, 
voind să-i însoare după pofta inimei, li. cele 
spurcate. 

Și, obosiţi de atâta drum, când pierdea 
burlacii orice speranță să se mai oprească, iaca 
poposesc. într'o curte. frumoasă. Ce mai curte ! | 
Cu de toate îndestulată, cu flori multe, cu casă 
frumoasă, cu păsări şi vite din belșug. vak 

Inaintea călătorilor noştri au eşit două“ tate, 
două zâne, una bălaie ca ziua, alta oacheșă ca 
noaptea. Vesele, sprintene,. să le. sorbi. nu alt- 
ceva, au vrăjit dintr'o dată pe prietenii noștri. 
* „Bucuroșşi de peţitori, dragele mele ?*. Fe- 
tele rușinoase, şi- au pus capul în pământ Şi 
n'au răspuns nimic. Au intrat în casă. Acolo, 
curat, totul străhicea. Nu știai .unde să-ți în- 
drepţi privirea, la florile din fereşti, lä zestrea 
de pe laviță sau la ochii fetelor? . 

Cât ai bate din palme, s'a așternut masa. și. = 
vorbă bună, și chef și... lucrurile s'au, făcut 
așa cum trebuia să se facă. 

"Când s'au întors burlacii. la căsuţa: E nu 
s'au: mai întors singuri și au luat cu ei si cos 
morile çe le găsiseră. 

„Dar ce credeţi că fetele . degeaba e erau ară 
coaice ? 

Ce credeţi că-i aștepta fericirea pe: biepii 
datei prieteni ? 

De a doua zi și-au adus iadul în. casă. Dră- 
coaicele de fete, cum au pus stăpânire pe ini- 
mele oamenilor noștri, au și ANCERAN n le 
sângsreze. . 

Ei munceau ca și altă dată, dar în S to 
nu 'se vedea nici un spor.. Orice spuneau. ei 
biepit, nimic nu mai era pe placul femeilor. * 

-- Dimineaţa tot ei E mate să se scoale “mai