Ion Creanga — Povesti

lon Creanga 


lon Creanga 


Povești 


Iubite cititor. Multe prostii vei fi citit, de când eşti. Citeşte, 

rogu-te, şi aceste şi pe unde-i vedea că nu-ţi vin la 

socoteală, ia pana în mână şi dă şi tu altceva mai bun la 

iveală, căci eu atâta m-am priceput şi atâta am făcut. 
Autorul 


Soacra cu trei nurori. 

Era odată o babă, care avea trei feciori nalţi ca nişte brazi 
şi tari de virtute, dar slabi de minte. 

O răzeşie destul de mare, casa bătrânească cu toată pojijia 
ei, o vie cu livadă frumoasă, vite şi multe păsări alcătuiau 
gospodăria babei. Pe lângă acestea mai avea strânse şi 
părăluţe albe pentru zile negre; căci lega paraua cu zece 
noduri şi tremura după ban. 

Pentru a nu răzleţi feciorii de pe lângă sine, mai dură încă 
două case alăture, una la dreapta şi alta de-a stânga celei 
bătrâneşti. Dar tot atunci luă hotărâre nestrămutată a ţinea 
feciorii şi viitoarele nurori pe lângă sine - în casa 
bătrânească - şi a nu orândui nimic pentru împărţeală până 
aproape de moartea sa. Aşa făcu; şi-i râdea inima babei de 
bucurie când gândea numai cât de fericită are să fie, 
ajutată de feciori şi mângâiată de viitoarele nurori. Ba de 
multe ori zicea în sine: „Voi privighea nurorile, le-oi pune la 
lucru, le-oi struni şi nu le-oi lăsa nici pas a ieşi din casă, în 
lipsa feciorilor mei. Soacră-mea - fie-i ţărna uşoară! - aşa a 
făcut cu mine. Şi bărbatu-meu —Dumnezeu să mi-l ierte! - 
nu s-a putut plânge că l-am înşelat sau i-am risipit casa;... 
deşi câteodată erau bănuiele... şi mă probozea... dar acum 
s-au trecut toate!” 


Tustrei feciorii babei umblau în cărăuşie şi câştigau mulţi 
bani. Celui mai mare îi venea vremea de însurat, şi baba, 
simțind asta, umbla valvârtej să-i găsească mireasă; şi în 
cincişase sate, abia-abia putu nimeri una după placul ei: nu 
prea tânără, naltă şi uscăţivă, însă robace şi supusă. 

Feciorul nu ieşi din hotărârea maică-sa, nunta se făcu şi 
baba îşi luă cămaşa de soacră, ba încă netăiată la gură, care 
însemnează că soacra nu trebuie să fie cu gura mare şi să 
tot cârtească de toate cele. 

După ce s-a sfârşit nunta, feciorii s-au dus în treaba lor, iar 
nora rămase cu soacra. Chiar în acea zi, către seară, baba 
începu să pună la cale viaţa nurori-sa. Pentru babă, sita 
nouă nu mai avea loc în cui. „De ce mi-am făcut cleşte? ca 
să nu mă ard”, zicea ea. Apoi se suie iute în pod şi coboară 
de acolo un ştiubei cu pene rămase tocmai de la răposata 
soacră-sa, nişte chite de cânepă şi vreo două dimerlii de 
păsat. 

— Iată ce am gândit eu, noro, că poţi lucra nopţile. Piua-i 
în căsoaia de alăture, fusele în oboroc sub pat, iar furca 
după horn. Când te-i sătura de strujit pene, vei pisa mălai; 
şi când a veni barbatu-tău de la drum, vom face plachie cu 
costiţe de porc, de cele afumate, din pod, şi, Doamne, bine 
vom mânca! Acum deodată, până te-i mai odihni, ia furca în 
brâu, şi până mâine dimineaţă să găteşti fuioarele aceste de 
tors, penele de strujit şi mălaiul de pisat. Eu mă las puţin, 
că mi-a trecut ciolan peste ciolan cu nunta voastră. Dar tu 
să ştii că eu dorm iepureşte; şi pe lângă işti doi ochi, mai am 
unul la ceafă, care şede purure deschis şi cu care văd, şi 
noaptea şi ziua, tot ce se face prin casă. 

Ai înţeles ce ţi-am spus? 

— Da, mămucă. Numai ceva de mâncare... 

— De mâncare? O ceapă, un usturoi ş-o bucată de 
mămăligă rece din poliţă sunt destul pentru o nevastă 
tânără ca tine... Lapte, brânză, unt şi ouă de-am putea 
sclipui să ducem în târg ca să facem ceva parale; căci casa 


s-a mai îngreuiat cu un mâncău şi eu nu vreau să-mi pierd 
comândul. 

Apoi, când înseră, baba se culcă în pat, cu faţa la perete, 
ca să n-o supere lumina de la opaiţ, mai dând a înţelege 
nurori-sa că are s-o privigheze; dar somnul o cuprinse 
îndată, şi habar n-avea de ce face noră-sa. Pe când soacra 
horăia, dormind dusă, blajina noră migăia prin casă; acuşi 
la strujit pene, acuşi îmbăla tortul, acuşi pisa mălaiul şi-l 
vântura de buc. Şi dacă Enachi se punea pe gene.-i, ea 
îndată lua apă rece şi-şi spăla faţa, ca nu cumva s-o vadă 
neadormita soacră şi să-i bănuiască. Aşa se munci biata 
noră până după miezul nopţii; dar, despre ziuă, somnul o 
dobori, şi adormi şi ea între pene, caiere, fusele cu tort şi 
bucul de mălai. Baba, care se culcase odată cu găinile, se 
sculă cu noaptea-n cap şi începu a trânti ş-a plesni prin 
casă, încât biata noră, care de-abia aţipise, de voie, de 
nevoie, trebui să se scoale, să sărute mâna soacrei şi să-i 
arate ce-a lucrat. Încet-încet, nora s-a dat la brazdă, şi baba 
era mulţumită cu alegerea ce-a făcut. Peste câteva zile, 
cărăuşii sosesc, şi tânăra nevastă, văzându-şi bărbăţelul, 
mai uită din cele necazuri! 

Nu trece mult, şi baba pune la cale şi pe feciorul cel 
mijlociu, şi-şi ia un suflet de noră întocmai după chipul şi 
asemănarea celei dintâi, cu deosebire numai că aceasta era 
mai în vârstă şi ceva încrucişată, dar foc de harnică. 

După nuntă, feciorii se duc iarăşi în cărăuşie şi nurorile 
rămân iar cu soacra acasă. După obicei, ea le dă de lucru cu 
măsură şi, cum înserează, se culcă, spunând nurorilor să fie 
harnice şi dându-le de grijă ca nu cumva să adoarmă, că le 
vede ochiul cel neadormit. 

Nora cea mai mare tălmăci apoi celeilalte despre ochiul 
soacră-sa cel atoatevăzător, şi aşa, una pe alta se îndemnau 
la treabă, şi lucrul ieşea gârlă din mâinile lor. 

Iară soacra huzurea de bine. 

Dar binele, câteodată, aşteaptă şi rău. Nu trece tocmai 
mult, şi vine vremea de însurat şi feciorului cel mic. Baba 


însă voia cu orice chip să aibă o troiță nedespărţită de 
nurori... de aceea şi chitise una de mai înainte. Dar nu-i 
totdeauna cum se chiteşte, ce-i şi cum se nimereşte. Într-o 
bună dimineaţă, feciorul mamei îi şi aduce o noră pe cuptor. 
Baba se scarmănă pe cap, dă la deal, dă la vale, dar n-are 
ce face, şi, de voie, de nevoie, nunta s-a făcut, şi pace bună! 

După nuntă, bărbaţii din nou se duc la treaba lor şi 
nurorile rămân iar cu soacra acasă. Baba iarăşi le dă de 
lucru cu măsură şi, cum vine seara, se culcă după obicei. 
Cele două nurori, văzând pe cea mai tânără codindu-se la 
treabă, îi zic: 

— Da” nu te tot codi, că mămuca ne vede. 

— Cum? Eu o văd că doarme. Ce fel de treabă e aceasta? 
Noi să lucrăm, şi ea să doarmă?! 

— Nu căuta că horăieşte, zise cea mijlocie, mămuca are la 
ceafă un ochi neadormit, cu care vede tot ce facem, şapoi tu 
nu ştii cine-i mămuca, n-ai mâncat niciodată moarea ei. 

— La ceafă?... vede toate? n-am mâncat moarea €ei...? 

Bine că mi-am adus aminte... Dar ce mâncăm noi, fetelor 
hăi? 

— la, răbdări prăjite, dragă cumnăţică... lar dacă eşti 
flămândă, ia şi tu o bucată de mămăligă din colţar şi cu 
nişte ceapă şi mănâncă. 

— Ceapă cu mămăligă? d-apoi neam de neamul meu n-a 
mâncat aşa bucate! Da' slănină nu-i în pod? unt nu-i? ouă 
nu sunt? 

— Ba sunt de toate, ziseră cele două, dar sunt ale 
mămucăi. 

— Eu cred că tot ce-ia mămucăi e ş-al nostru şi ce-i al 
nostru e ş-al ei. Fetelor hăi! S-a trecut de şagă. Voi lucraţi, 
că eu mă duc să pregătesc ceva de-a mâncării, ştii cole, 
ceva mai omeneşte; ş-acuşi vă chem şi pe voi. 

— Doamne, ce vorbă ţi-a ieşit din gură! ziseră cele două. 

Vrei să ne-aprindem paie în cap? să ne zvârlă baba pe 
drum? 


— Las” dacă v-a durea capul! Când v-a întreba pe voi, să 
daţi vina pe mine şi să lăsaţi să vorbesc eu pentru toate. 

— Apoi dar... dăă!... fă cum ştii; numai să nu ne bagi şi pe 
noi în belea. 

— Hai, fetelor, tăceţi, gura vă meargă; că nu-i bună pacea, 
şi mi-e dragă gâlceava. Şi iese cântând: Vai, săracul omul 
prost, Bun odor la cas-a fost! 

Nu trece nici un ceas la mijloc, ş-un cuptor de plăcinte, 
câţiva pui pârpâliţi în frigare şi prăjiţi în unt, o străchinoaie 
de brânză cu smântână şi mămăliguţa erau gata. Apoi iute 
cheamă şi pe celelalte două în bordei, şi se pun la masă cu 
toatele. 

— Hai, fetelor, mâncaţi bine şi pe Domnul lăudaţi, că eu mă 
reped în cramă s-aduc şi un cofăiel de vin, ca să meargă 
plăcintele aceste mai bine pe gât. 

După ce-au mâncat ş-au băut bine, le-au venit a cânta, ca 
rusului din gura gârliciului: Soacră, soacră, poamă acră, De 
te-ai coace cât te-ai coace, Dulce tot nu te-i mai face; 

De te-ai coace toată toamna, Eşti mai acră decât coarna; 

De te-ai coace-un an ş-o vară, lot eşti acră şi amară; 

leşi afară ca o pară; 

Intri-n casă ca o coasă; 

Şezi în unghi ca un junghi. 

Ş-au mâncat, ş-au băut, ş-au cântat până au adormit cu 
toatele pe loc. 

Când se scoală baba în zori de ziuă, ia nurori dacă ai de 
unde. lese afară speriată, dă încolo, dă pe dincolo, şi când 
intră în bordei, ce să vadă? bietele nurori jeleau pe soacră- 
sa... Pene împrăştiate pe jos, fărmături, blide aruncate în 
toate părţile, cofăielul de vin răsturnat, ticăloşie mare...! 

— Da” ce-i acolo? strigă baba înspăimântată. Nurorile 
atunci sar arse în picioare; şi cele mari încep a tremura de 
frică, cum e varga, şi lasă capul în jos de ruşine. Iar cea cu 
pricina răspunde: 

— Da” bine, mămucă, nu ştii c-au venit tătuca şi cu 
mămuca, şi le-am făcut de mâncare, şi le-am scos un cofăiel 


de vin, şi de aceea ne-am chefăluit şi noi oleacă. 

Iaca, chiar mai dineoarea s-au dus. 

— Şi m-au văzut cuscrii cum dormeam? 

— D-apoi cum să nu te vază, mămucă?! 

— Ş-apoi de ce nu m-aţi sculat? Mânca-v-ar ciuma să vă 
mănânce! 

— D-apoi dă, mămucă, fetele aceste au spus că d-ta vezi 
tot; şi de aceea am gândit că eşti mânioasă pe tătuca şi pe 
mămuca, de nu te scoli. Şi ei erau aşa de mâhniţi, de mai nu 
le-a ticnit mâncarea. 

— Ei, lasă, ticăloaselor, că vă voi dobzăla eu de acum 
înainte! 

Şi de atunci nurorile n-au mai avut zi bună în casă cu 
baba. Când îşi aducea ea aminte de puicile cele nadolence 
şi boghete, de vinişorul din cramă, de risipa ce s-a făcut cu 
munca ei, şi c-au văzut-o cuscrii dormind aşa lăfăiată, cum 
era, crăpa de ciudă şi rodea în nurori, cum roade cariul în 
lemn. 

Se lehămetiseră până şi cele două de gura cea rea a babei; 
şi cea mai tânără găsi acum prilej să-i facă pe obraz şi să 
orânduiască totodată şi moştenirea babei prin o diată 
nemaipomenită până atunci, şi iată cum: 

— Cumnatelor, zise ea într-o zi, când se aflau singure în 
vie. Nu putem trăi în casa aceasta de n-om face toate 
chipurile să scăpăm de hârca de babă. 

— Ei, cum? 

— Să faceţi cum v-oi învăţa eu, şi habar să n-aveţi. 

— Ce să facem? întrebă cea mai mare. 

— Ia, să dăm busta în casă la babă, şi tu s-o iei de cânepa 
dracului şi s-o trăsneşti cu capul de peretele cel despre 
răsărit, cât îi putea; tot aşa să faci şi tu cu capul babei, de 
peretele cel despre apus, ş-apoi ce i-oi mai face şi eu, veţi 
vedea voi. 

— D-apoi când or veni ai noştri? 

— Atunci, voi să vă faceţi moarte-n păpugşoi, să nu spuneţi 
nici laie, nici bălaie. Oi vorbi eu şi cu dânşii, şi las” dacă va fi 


ceva...! 

Se înduplecară şi cele două, intrară cu toatele în casă; 
luară pe babă de păr ş-o izbiră cu capul de pereţi până i-l 
dogiră. Apoi cea mai tânără, fiind mai şugubaţă decât cele 
două, trânteşte baba în mijlocul casei ş-o frământă cu 
picioarele, ş-o ghigoseşte ca pe dânsa; apoi îi scoate limba 
afară, i-o străpunge cu acul şi i-o presură cu sare şi cu 
piper, aşa că limba îndată se umflă, şi biata soacră nu mai 
putu zice nici cârc! şi, slabă şi stâlcită cum era, căzu la pat 
bolnavă de moarte. Apoi nurorile, după sfătuirea celei cu 
pricina, aşezară baba într-un aşternut curat, ca să-şi mai 
aducă aminte de când era mireasă; şi după aceasta 
începură a scoate din lada babei valuri de pânză, a-şi da 
ghiont una alteia şi a vorbi despre stârlici, toiag, năsălie, 
poduri, paraua din mâna mortului, despre găinile ori oaia 
de dat peste groapă, despre strigoi şi câte alte năzdrăvănii 
înfiorătoare, încât numai aceste erau de ajuns, ba şi de 
întrecut, s-o vâre în groapă pe biata babă. 

Iaca fericirea visată de mai înainte cum s-a împlinit! 

Pe când se petreceau aceste, iaca s-aud scârţâind nişte 
care: bărbaţii veneau. Nevestele lor le ies întru întâmpinare 
şi, după sfătuirea celei mai tinere, de la poartă s-aruncă în 
gâtul bărbaţilor şi încep a-i lua cu vorba şi a-i dezmierda 
care de care mai măgulitor. 

— Da' ce face mămuca? întrebară cu toţii deodată când 
dejugau boii. 

— Mămuca, le luă cea mai tânără vorba din gură, mămuca 
nu face bine ce face; are de gând să ne lase sănătate, 
sărmana. 

— Cum? ziseră barbaţii înspăimântați, scăpând resteiele 
din mână. 

— Cum? Ia, sunt vreo cinci-şase zile de când a fost să ducă 
viţeii la suhat, şi un vânt rău pesemne a dat peste dânsa, 
sărmana!... ielele i-au luat gura şi picioarele. 

Fiii se reped atunci cu toţii în casă la patul mâne-sa; dar 
biata babă era umflată cât o butie şi nici nu putea bleşti 


măcar din gură; simţirea însă nu şi-o pierduse de tot. Şi, 
văzându-i, îşi mişcă puţin mâna şi arătă la nora cea mare şi 
la peretele despre răsărit, apoi arătă pe cea mijlocie şi 
peretele despre apus; pe urmă pe cea mai tânără şi jos în 
mijlocul casei; după aceea de-abia putu aduce puţin mâna 
spre gură şi îndată căzu într-un leşin grozav. 

Toţi plângeau şi nu se puteau dumeri despre semnele ce 
face mama lor. Atunci nora cea tânără zise, prefăcându-se 
că plânge şi ea: 

— Da” nu înţelegeţi ce vrea mămuca? 

— Nu, ziseră ei. 

— Biata mămucă lasă cu limbă de moarte: că fratele cel 
mare să ia locul şi casa cea despre răsărit; cel mijlociu, cea 
despre apus; iară noi, ca mezini ce suntem, să rămânem 
aici, în casa bătrânească. 

— Că bine mai zici tu, nevastă, răspunse bărbatu-său. 

Atunci ceilalţi, nemaiavând încotro şovăi, diata rămase 
bună făcută. 

Baba muri chiar în acea zi, şi nurorile, despletite, o boceau 
de vuia satul. Apoi, peste două zile, o îngropară cu cinste 
mare, şi toate femeile din sat şi de prin meleagurile vecine 
vorbeau despre soacra cu trei nurori şi ziceau: „Ferice de 
dânsa c-a murit, că ştiu că are cine-o boci!” 

Capra cu trei iezi. 

Era odată o capră care avea trei iezi. ledul cel mare şi cu 
cel mijlociu dau prin băț de obraznici ce erau; iară cel mic 
era harnic şi cuminte. Vorba ceea: „Sunt cinci degete la o 
mână şi nu samănă toate unul cu altul”. 

Într-o zi, capra cheamă iezii de pe-afară şi le zice: 

— Dragii mamei copilaşi! Eu mă duc în pădure ca să mai 
duc ceva de-a mâncării. Dar voi, încuieţi uşa după mine, 
ascultați unul de altul, şi să nu cumva să deschideţi până ce 
nu-ţi auzi glasul meu. Când voiu veni eu, am să vă dau de 
ştire, ca să mă cunoaşteţi, şi am să vă spun aşa: Irei iezi 
cucuieţi Uşa mamei descuieţi! 

Că mama v-aduce vouă: 


Frunze-n buze, Lapte-n ţâţe, Drob de sare În spinare, 
Mălăieş În călcăieş Smoc de flori Pe subsuori. 

Auzit-aţi ce-am spus eu? 

— Da, mămucă, ziseră iezii. 

— Pot să am nădejde în voi? 

— Să n-ai nici o grijă, mămucă, apucară cu gura înainte cei 
mai mari. Noi suntem odată băieţi, şi ce-am vorbit odată 
vorbit rămâne. 

— Dacă-i aşa, apoi veniţi să vă sărute mama! Dumnezeu să 
vă apere de cele rele, şi mai rămâneţi cu bine! 

— Mergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în 
ochi, şi Dumnezeu să-ţi ajute ca să te întoarne cu bine şi să 
ne-aduci demâncare. 

Apoi capra iese şi se duce în treaba ei. Iar iezii închid uşa 
după dânsa şi trag zăvorul. Dar vorba veche: „Păreţii au 
urechi şi fereştile ochi”. Un duşman de lup - ş-apoi ştiţi 
care? - chiar cumătrul caprei, care de mult pândea vreme 
cu prilej ca să pape iezii, trăgea cu urechea la păretele din 
dosul casei, când vorbea capra cu dânşii. 

„Bun! zise el în gândul său. Ia, acum mi-e timpul... De i-ar 
împinge păcatul să-mi deschidă uşa, halal să-mi fie! Ştiu că 
i-aş cărnoşi şi i-aş jumuli!” Cum zice, şi vine la uşă; şi cum 
vine, şi începe: Trei iezi cucuieţi Uşa mamei descuieţi! 

Că mama v-aduce vouă: 

Frunze-n buze, Lapte-n ţâţe, Drob de sare În spinare, 
Mălăieş În călcăieş Smoc de flori Pe subsuori. 

— Hai! deschideţi cu fuga, dragii mamei, cu fuga! 

— Ia! Băieți, zise cel mai mare, săriţi şi deschideţi uşa, că 
vine mama cu demâncare. 

— Săracuţul de mine! zise cel mic. Să nu cumva să faceţi 
pozna să deschideţi, că-i vai de noi! Asta nu-i mămuca. 

Eu o cunosc de pe glas; glasul ei nu-i aşa de gros şi de 
răguşit, că-i mai subţire şi mai frumos! 

Lupul, auzind aceste, se duse la un ferar şi puse să-i 
ascute limba şi dinţii, pentru a-şi subţia glasul, ş-apoi, 


întorcându-se, începu iar: Trei iezi cucuieţi Uşa mamei 
descuieţi! 

— Ei, vedeţi, zise iarăşi cel mare; dacă mă potrivesc eu 
vouă? Nu-i mămuca, nu-i mămuca! 

D-apoi cine-i dacă nu-i ea? Că doar şi eu am urechi! Mă 
duc să-i deschid. 

— Bădică! bădică! zise iarăşi cel mic. Ascultaţi-mă şi pe 
mine! Poate mai de-apoi a veni cineva ş-a zice: Deschideţi 
uşa, Că vine mătuşa! 

ş-atunci voi trebuie numaidecât să deschideţi? D-apoi nu 
ştiţi că mătuşa-i moartă de când lupii albi şi s-a făcut oale şi 
ulcioare, sărmana? 

— Apoi, da! nu spun eu bine? zise cel mare. la, de-atunci e 
rău în lume, de când a ajuns coada să fie cap... Dacă te-i 
potrivi tu acestora, îi ţine mult şi bine pe mămuca afară. 

Eu, unul, mă duc să deschid... 

Atunci mezinul se vâră iute în horn şi, sprijinit cu 
picioarele de prichiciu şi cu nasul de funingine, tace ca 
peştele şi tremură ca varga de frică. Dar frica-i din raiu, 
sărmana! 

Asemene cel mijlociu, tuştiu! iute sub un cherşin; se- 
nghemuieşte acolo cum poate, tace ca pământul şi-i 
tremură carnea pe dânsul de frică: Fuga-i ruşinoasă, da-i 
sănătoasă...! 

Însă cel mare se dă după uşă şi - să tragă, să nu tragă? - 
în sfârşit, trage zăvorul... Când iaca!... ce să vadă? ş-apoi 
mai are când vede?... căci lupului îi scăpărau ochii şi-i 
sfârâia gâtlejul de flămând ce era. Şi, nici una, nici două, 
haţ! pe ied de gât, îi răteză capul pe loc şi-l mănâncă aşa de 
iute şi cu atâta poftă, de-ţi părea că nici pe-o măsea nu are 
ce pune. Apoi se linge frumuşel pe bot şi începe a se învârti 
prin casă cu neastâmpăr, zicând: 

— Nu ştiu, părerea m-a amăgit, ori am auzit mai multe 
glasuri? Dar ce Dumnezeu?! Parc-au intrat în pământ... 

Unde să fie? Se iţeşte el pe colo, se iţeşte pe dincolo, dar 
pace bună! iezii nu-s nicăiri! 


— Mă!... că mare minune-i asta! dar nici acasă n-am de 
coasă... ia să mai odihnesc oleaca aste bătrâneţe! 

Apoi se îndoaie de şele cam cu greu, şi se pune pe cherşin. 
şi când s-a pus pe cherşin, nu ştiu cum s-au făcut, că ori 
cherşinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat... 

Atunci iedul de sub cherşin, să nu tacă? 

— Îl păştea păcatul şi-l mânca spinarea, sărăcuţul! 

— Să-ţi fie de bine, nănaşule! 

— A!... ghidi! ghidi! ghiduşi ce eşti! Aici mi-ai fost? Ia vină- 
ncoace la nănăşelul, să te pupe el! Apoi ridică cherşinul 
binişor, înşfăcă iedul de urechi şi-l flocăieşte şi-l jumuleşte şi 
pe-acela de-i merg petecele!... Vorba ceea: „Că toată 
paserea pe limba ei piere”. 

Pe urmă se mai învârte prin casă, doar a mai găsi ceva, dar 
nu găseşte nimic, căci iedul cel cuminte tăcea molcum în 
horn, cum tace peştele în borş la foc. Dacă vede lupul şi 
vede că nu mai găseşte nimic, îşi pune în gând una: aşază 
cele două capete cu dinţii rânjiţi în fereşti, de ţi se părea că 
râdeau; pe urmă unge toţi păreţii cu sânge, ca să facă şi 
mai mult în ciuda caprei, ş-apoi iese şi-şi caută de drum. 
Cum a ieşit duşmanul din casă, iedul cel mic se dă iute jos 
din horn şi încuie uşa bine. Apoi începe a se scărmăna de 
cap şi a plânge cu amar după frăţiorii săi. 

— Drăguţii mei frăţiori! De nu s-ar fi înduplecat, lupul nu i- 
ar fi mâncat! şi biata mamă nu ştie de astă mare urgie ce-a 
venit pe capul ei! 

Şi boceşte el şi boceşte până îl apucă leşin! Dar ce era să 
le facă? Vina nu era a lui, ce au căutat pe nas le-a dat. 

Când jălea el aşa, iacă şi capra venea cât putea, încărcată 
cu de-a mâncării şi găâfuind. Şi cum venea, cât de colo vede 
cele două capete, cu dinţii rânjind, în fereşti. 

— Dragii mămucuţei, dragi! Cum aşteaptă ei cu bucurie şi- 
mi râd înainte când mă văd! 

Băieţii mamei, băieţi, Frumuşei şi cucuieţi! 

Bucuria caprei nu era proastă. Dar când s-apropie bine, ce 
să vadă? Un fior rece ca gheaţa îi trece prin vine, picioarele 


i se taie, un tremur o cuprinde în tot trupul, şi ochii i se 
păinjinesc. şi ce era nu era a bine!... Ea însă tot merge pân” 
la uşă, cum poate, crezând că părerea o... înşală. şi cum 
ajunge, şi începe Trei iezi cucuieţi Uşa mamei descuieţi! 

Că mama v-aduce vouă: 

Frunze-n buze, Lapte-n ţâţe, Drob de sare În spinare, 
Mălăieş În călcăieş Smoc de flori Pe subsuori. 

Atunci iedul mezin - care acum era şi cel dintâi şi cel de pe 
urmă - sare iute şi-i deschide uşa. Apoi s-aruncă în braţele 
mâne-sa şi cu lacrimi de sânge începe a-i spune: 

— Mămucă, mămucă, uite ce am păţit noi! Mare foc şi 
potop au căzut pe capul nostru! 

Capra atunci, holbând ochii lung prin casă, o cuprinde 
spaima şi rămâne încremenită!... Dar mai pe urmă, 
îmbărbătându-se, şi-a mai venit puţin în fire ş-a întrebat: 

— Da” ce-a fost aici, copile? 

— Ce să fie, mămucă? la, cum te-ai dus dumneata de- 
acasă, n-a trecut tocmai mult şi iacă cineva s-aude bătând la 
uşă şi spunând: Trei iezi cucuieţi, Mamei uşa descuieţi. 

— Şi? 

— Şi frate-meu cel mare, nătâng şi neastâmpărat cum îl 
Ştii, fuga la uşă să deschidă. 

— Ş-atunci...? 

— Atunci, eu m-am vârât iute în horn, şi frate-meu cel 
mijlociu în cherşin, iar cel mare, după cum îţi spun, se dă cu 
nepăsare după uşă şi trage zăvorul! 

— Ş-atunci...? 

— Atunci, grozăvie mare! Nănaşul nostru şi prietenul 
dumitale, cumătrul lup, se şi arată în prag! 

— Cine? Cumătrul meu? El? Care s-a jurat pe părul său că 
nu mi-a spărie copilaşii niciodată? 

— Apoi da, mamă! Cum vezi, i-a umplut de spărieţi! 

— Ei las”, că l-oiu învăţa eu! Dacă mă vede că-s o văduvă 
sărmană şi c-o casă de copii, apoi trebuie să-şi bată joc de 
casa mea? Şi pe voi să vă puie la pastramă? Nici o faptă 
fără plată... Ticălosul şi mangositul! Încă se rânjea la mine 


câteodată şi-mi făcea cu măseaua... Apoi doar eu nu-s de- 
acelea de care crede el: n-am sărit peste garduri niciodată 
de când sunt. Ei, taci, cumătre, că te-oiu dobzăla eu! Cu 
mine ţi-ai pus boii în plug? Apoi, ţine minte că ai să-i scoţi 
fără coarne! 

— Of, mămucă, of! Mai bine taci şi lasă-l în plata lui 
Dumnezeu! Că ştii că este o vorbă: „Nici pe dracul să-l vezi, 
da' nici cruce să-ţi faci!” 

— Ba nu, dragul mamei! „Că până la Dumnezeu, sfinţii îţi 
ieu sufletul.” ş-apoi ţine tu minte, copile, ce-ţi spun eu: că 
de i-a mai da lui nasul să mai miroase p-aici, apoi las'...! 

Numai tu, să nu cumva să te răsufli cuiva, ca să prindă el 
de veste. 

Şi de-atunci căuta şi ea vreme cu prilej ca să facă pe obraz 
cumătru-său. Se pune ea şi stă în cumpene, cum să dreagă 
şi ce să-i facă? 

„Aha! ia, acum i-am găsit leacul, zise ea în gândul său. 

Taci! că i-oiu face eu cumătrului una de ş-a muşca labele!” 

Aproape de casa ei era o groapă adâncă; acolo-i nădejdea 
caprei. 

— La cadă cu dubală, cumătre lup, că nu-i de chip!... la, 
de-acu să-ncepe fapta: Hai la treabă, cumătriţă, că lupul ţi-a 
dat de lucru!” 

Şi aşa zicând, pune poalele-n brâu, îşi suflecă mânicele, 
aţâţă focul şi s-apucă de făcut bucate. Face ea sarmale, face 
plachie, face alivenci, face pască cu smântână şi cu ouă şi 
fel de fel de bucate. Apoi umple groapa cu jăratic şi cu 
lemne putregăioase ca să ardă focul mocnit. După asta 
aşază o leaşă de nuiele numai întinată şi nişte frunzări 
peste dânsa: peste frunzări toarnă ţărână şi peste ţărână 
aşterne o rogojină. Apoi face un scăuieş de ceară anume 
pentru lup. Pe urmă lasă bucatele la foc să fearbă şi se duce 
prin pădure să caute pe cumătru-său şi să-l poftească la 
praznic. Merge ea cât merge prin codru, până ce dă pe-o 
prăpastie grozavă şi întunecoasă şi pe-o tihăraie dă peste 
lup. 


— Bună vreme, cumătro! Da' ce vânt te-a abătut pe-aici? 

— Bună să-ţi fie inima, cumătre, cum ţi-i căutătura... apoi 
da, nu ştii dumneata că nevoia te duce pe unde nu ţi-i voia? 
Ia, nu ştiu cine-a fost pe la mine pe-acasă în lipsa mea, că 
ştiu că mi-a făcut-o bună! 

— Ca ce fel, cumătriţă dragă? 

— Ia, a găsit iezii singurei, i-a ucis şi i-a crâmpoţit, de le- 
am plâns de milă! Numai văduvă să nu mai fie cineva! 

— Da” nu mai spune, cumătră! 

— Apoi de-acum, ori să spun, ori să nu mai spun, că totuna 
mi-e. Ei, mititeii, s-au dus câtră Domnul, şi datoria ne face 
să le căutam de suflet. De aceea am făcut şi eu un praznic, 
după puterea mea, şi am găsit de cuviinţă să te poftesc şi pe 
d-ta, cumătre; ca să mă mai mângâi... 

— Bucuros, dragă cumătră, dar mai bucuros eram când m- 
ai fi chemat la nuntă. 

— 'Te cred, cumătre, d-apoi, da, nu-i cum vrem noi, ci-i cum 
vre Cel-de-sus. 

Apoi capra porneşte înainte plângând, şi lupul după dânsa, 
prefăcându-se că plânge. 

— Doamne, cumătre, Doamne! zise capra suspinând. De ce 
ţi-e mai drag în lume, de-aceea n-ai parte... 

— Apoi da, cumătră, când ar şti omul ce-ar păţi, dinainte s- 
ar păzi. Nu-ţi mai face şi dumneata atâta inimă rea, că 
odată avem să mergem cu toţii acolo. 

— Aşa este, cumătre, nu-i vorba. Dar sărmanii găgălici, de 
cruzi s-au mai dus! 

— Apoi da, cumătră; se vede că şi lui Dumnezeu îi plac tot 
puişori de cei mai tineri. 

— Apoi, dacă i-ar fi luat Dumnezeu, ce ţi-ar fi? D-apoi 
aşa...? 

— Doamne, cumătră, Doamne! Ciu face şi eu ca prostul... 

Oare nu cumva nenea Martin a dat pe la dumneata pe 
acasă? Că mi-aduc aminte ca acu că l-am întâlnit odată prin 
zmeuriş; şi mi-a spus că dacă-i vrea dumneata să-i dai un 
băiet, să-l înveţe cojocăria. 


Şi din vorbă-n vorbă, din una-n alta, ajung pân-acasă la 
cumătră! 

— Ia poftim, cumătre, zise ea luând scăuieşul şi punându-l 
deasupra groapei cu pricina, şezi cole şi să ospătezi oleacă 
din ceea ce ne-a dat Dumnezeu! 

Răstoarnă apoi sarmalele în strachină şi i le pune dinainte. 

Atunci lupul nostru începe a mânca hâlpav; şi gogâlţ, 
gogâlţ, gogâlţ, îi mergeau sarmalele întregi pe gât. 

— Dumnezeu să ierte pe cei răposaţi, cumătră, că bune 
sarmale ai mai făcut! 

— Şi cum ospăta el, buf! cade fără sine în groapa cu 
jăratic, căci scăuieşul de ceară s-a topit, şi leaşa de pe 
groapă nu era bine sprijinită: nici mai bine, nici mai rău, ca 
pentru cumătru. 

— Ei, ei! Acum scoate, lupe, ce-ai mâncat! Cu capra ţi-ai 
pus în cârd? Capra ţi-a venit de hac! 

— Văleu, cumătră, tălpele mele! Mă rog, scoate-mă că-mi 
arde inima-n mine! 

— Ba nu, cumătre; c-aşa mi-a ars şi mie inima după 
iezişorii mei! Lui Dumnezeu îi plac pui de cei mai tineri; mie 
însămi plac şi de işti mai bătrâni, numai să fie bine fripţi; 
ştii, cole, să treacă focul printr-înşii. 

— Cumătră, mă pârlesc, ard de tot, mor, nu mă lăsa! 

— Arzi, cumătre, mori, că nici viu nu eşti bun! De-abie i-a 
mai trece băietului istuia de spărieţ, că mult păr îmi trebuia 
de la tine ca să-l afum. ţi-aduci aminte, dihanie răutăcioasă 
şi spurcată, când mi te-ai jurat pe părul tău? 

şi bine mi-ai mâncat iezişorii! 

— Mă ustură inima-n mine, cumătră! mă rog, scoate-mă, şi 
nu-ţi mai face atâta osândă cu mine! 

— Moarte pentru moarte, cumătre, arsură pentru arsură, 
că bine-o mai plesnişi dînioare cu cuvinte din scriptură! 

După aceasta, capra şi cu iedul au luat o căpiţă de fân şau 
aruncat-o peste dânsul, în groapă, ca să se mai potolească 
focul. Apoi, la urma urmelor, năpădiră asupra lui şi-i mai 
trântiră în cap cu bolovani şi cu ce-au apucat, până-l 


omorâră de tot. Şi aşa s-a păgubit sărmana capră şi de cei 
doi iezi, da” şi de cumătru-său lupul păgubaşă a rămas, şi 
păgubaşă să fie. 

Şi auzind caprele din vecinătate de una ca aceasta, tare le- 
au mai părut bine! Şi s-au adunat cu toatele la priveghiu şi 
unde nu s-au aşternut pe mâncate şi pe băute, veselindu-se 
împreună... 

Şi eram şi eu acolo de faţă, şi-ndată după aceea am 
încălecat iute pe-o şea, ş-am venit de v-am spus povestea 
aşa, ş-am mai încălecat pe-o roată şi v-am spus jitia toată; şi 
unde n-am mai încălecat pe-o capşună şi v-am spus, oameni 
buni, o mare şi gogonată minciună! 

Punguţa cu doi bani. 

Era odată o babă şi un moşneag. Baba avea o găină, şi 
moşneagul avea un cucoş; găina babei se oua de câte două 
ori pe fiecare zi şi baba mânca o mulţime de ouă; iar 
moşneagului nu-i dădea nici unul. Moşneagul într-o zi îşi 
perdu răbdarea şi zise: 

— Măi babă, mănânci ca în târgul lui Cremene. la dă-mi şi 
mie nişte ouă, ca să-mi prind pofta măcar. 

— Da' cum nu! zise baba, care era foarte zgârcită. Dacă ai 
poftă de ouă, bate şi tu cocoşul tău, să facă ouă, şi-i mânca; 
că şi eu aşa am bătut găina, şi iacătă-o cum se ouă. 

Moşneagul, pofticios şi hapsân, se ia după gura babei şi, 
de ciudă, prinde iute şi degrabă cucoşul şi-i dă o bătaie 
bună, zicând: 

— Na! ori te ouă, ori du-te de la casa mea; ca să nu mai 
strici mâncarea degeaba. 

Cucoşul, cum scăpă din mânile moşneagului, fugi de-acasă 
şi umblă pe drumuri, bezmetec. Şi cum mergea el pe-un 
drum, numai iată găseşte o punguţă cu doi bani. Şi cum o 
găşeşte, o şi ia în clonţ şi se întoarnă cu dânsa la casa 
moşneagului. Pe drum se întâlneşte c-o trăsură cu-n boier şi 
cu nişte cucoane. Boierul se uită cu băgare de seamă la 
Cucoş, vede în clonţu-i o punguţă şi zice vezeteului: 

— Măi! ia dă-te jos şi vezi ce are cucoşul acela în plisc. 


Vezeteul se dă iute jos de pe capra trăsurei şi, c-un feliu de 
meşteşug, prinde cucoşul şi luându-i punguţa din clonţ o dă 
boierului. Boierul o ia, fără păsare, o pune în buzunar şi 
porneşte cu trăsura înainte. Cucoşul, supărat de asta, nu se 
lasă, ci se ia după trăsură spuind neîncetat: Cucurigu! 
boieri mari, Daţi punguţa cu doi bani! 

Boierul, înciudat, când ajunge în dreptul unei fântâni, zice 
vezeteului: 

— Mă! ia cucoşul ist obraznic şi-l dă în fântâna ceea. 

Vezeteul se dă iarăşi jos de pe capră, prinde cucoşul şi-l 
azvârle în fântână! Cucoşul, văzând această mare 
primejdie, ce să facă? Începe-a înghiţi la apă; şi-nghite, şi- 
nghite, până ce-nghite toată apa din fântână. Apoi zboară 
de-acolo afară şi iarăşi se ia în urma trăsurei, zicând: 
Cucurigu! boieri mari, Daţi punguţa cu doi bani! 

Boierul, văzând aceasta, s-a mirat cumplit şi a zis: 

— Mă! da'al dracului cucoş i-aista! Ei, las'că ţi-ouiu da eu 
ţie de cheltuială, măi crestatule şi pintenatule! 

Şi cum ajunge acasă, zice unei babe de la bucătărie să ia 
cucoşul, să-l azvârle într-un cuptor plin cu jăratic şi să pună 
o lespede la gura cuptorulul. Baba, cânoasă la inimă, de 
cuvânt; face cum i-a zis stăpânu-său. Cucoşul, când vede şi 
astă mare nedreptate, începe a vărsa la apă; şi toarnă el 
toată apa din fântână pe jăratic, până ce stinge focul de tot, 
şi se răcoreşte cuptiorul; ba încă face şi o apăraie prin casă, 
de s-au îndrăcit de ciudă hârca de la bucătărie. 

Apoi dă o bleandă lespezei de la gura cuptorului, iese 
teafăr şi de-acolo, fuga la fereastra boierului şi începe a 
trânti cu ciocul în geamuri şi a zice: Cucurigu! boieri mari, 
Daţi punguţa cu doi bani! 

— Măi, că mi-am găsit beleaua cu dihania asta de cucoş, 
zise boierul cuprins de mierare. 

Vezeteu! Ia-l de pe capul meu şi-l zvârle în cireada boilor ş- 
a vacilor; poate vreun buhaiu înfuriat i-a veni de hac: l-a lua 
în coarne, şi-om scăpa de supărare. 


Vezeteul iarăşi ia cucoşul şi-l azvârle în cireadă! Atunci 
bucuria cucoşului! Să-l fi văzut cum înghiţea el toată 
cireada, ş-a făcut un pântece mare, mare cât un munte! 

Apoi iar vine la fereastră, întinde aripile în dreptul 
soarelui, de întunecă de tot casa boierului, şi iarăşi începe: 
Cucurigu! boieri mari, Daţi punguţa cu doi bani! 

Boierul, când mai vede şi astă dăndănaie; crapă de ciudă 
şi nu ştia ce să mai facă, doar va scăpa de cucoş. 

Mai sta boierul pe gânduri, până-i vine iarăşi în cap una. 

— Am să-l dau în haznaua cu banii; poate va înghiţi la 
galbeni, i-a sta vreunul în gât, s-a îneca şi-oiu scăpa de 
dânsul. 

Şi, cum zice, umflă cucoşul de o aripă şi-l azvârle în 
haznaua cu banii; căci boierul acela, de mult bănărit ce 
avea, nu-i mai ştia numărul. Atunci cucoşul înghite cu 
lăcomie toţi banii şi lasă toate lăzile pustii. Apoi ieşa şi de- 
acolo, el ştie cum şi pe unde, se duce la fereastra boierului 
şi iar începe: Cucurigu! boieri mari, Daţi punguţa cu doi 
bani! 

Acum, după toate cele întâmplate, boierul, văzând că nare 
ce-i mai face, i-azvârle punguţa. Cucoşul o ia de jos cu 
bucurie, se duce în treaba lui şi lasă pe boier în pace. 

Atunci toate păserile din ograda boierească, văzând 
voinicia cucoşului s-au luat după dânsul, de ţi se părea căio 
nuntă, şi nu altaceva; iară boierul se uită galiş cum se 
duceau păserile şi zise oftând: 

— Ducă-se şi cobe şi tot, numai bine că am scăpat de 
belea, că nici lucru curat n-a fost aici! 

Cucoşul însă mergea ţanţos, iar păserile după dânsul, şi 
merge el cât merge, până ce ajunge acasă la moşneag, şi de 
la poartă începe a cânta: „Cucurigu! Cucurigu!” 

Moşneagul, cum aude glasul cucoşului, iesă afară cu 
bucurie; şi când îşi aruncă ochii spre poartă, ce să vadă? 

Cucoşul său era ceva de spăriet! elefantul ţi se părea 
purice pe lângă acest cucoş; ş-apoi în urma lui veneau 
cârduri nenumărate de păseri, care de care mai frumoase, 


mai cucuiete şi mai boghete. Moşneagul, văzând pe cucoşul 
lui aşa de mare şi de greoiu, şi înconjurat de-atâta amar de 
găliţe, i-a deschis poarta. Atunci cucoşul i-a zis: 

— Stăpâne, aşterne un ţol aici în mijlocul ogrăzii. 

Moşneagul, iute ca un prăsnel, aşterne ţolul. Cucoşul 
atunci se aşază pe ţol, scutură puternic din aripi şi îndată se 
umple ograda şi livada moşneagului, pe lângă păseri, şi de 
cirezi de vite; iară pe ţol toarnă o movilă de galbeni, care 
strălucea la soare de-i lua ochii! Moşneagul, văzând aceste 
mari bogății, nu ştia ce să facă de bucurie, sărutând mereu 
cucoşul şi dezmerdându-l. 

Atunci, iacă şi baba vinea nu ştiu de unde; şi, când a văzut 
ea unele ca aceste, numa-i sclipeau răutăcioasei ochii în cap 
şi plesnea de ciudă. 

— Moşnege, zise ea ruşinată, dă-mi şi mie nişte galbeni! 

— Ba pune-ţi pofta-n cuiu, măi babă! Când ţi-am cerut ouă, 
ştii ce mi-ai răspuns! Bate acum şi tu găina, să-ţi aducă 
galbeni; c-aşa am bătut şi eu cucoşul, ştii tu din a cui 
pricină... şi iaca ce mi-a adus! 

Atunci baba se duce în poiaţă, găbuieşte găina, o apucă de 
coadă şi o ia la bătaie, de-ţi venea să-i plângi de milă! 

Biata găină, cum scapă din mâinile babei, fuge pe drumuri. 

Şi cum mergea pe drum, găseşte şi ea o mărgică s-o 
înghite. Apoi răpede se întoarce acasă la babă şi începe de 
pe poartă: „Cot, cot, cotcodac!” Baba iesă cu bucurie 
înaintea găinei. Găina sare peste poartă, trece iute pe lângă 
babă şi se pune pe cuibariu; şi, după vreun ceas de şedere, 
sare de pe cuibariu cotcodocind. Baba atunci se duce cu 
fuga, să vadă ce i-a făcut găina!... Şi când se uită în 
cuibariu, ce să vadă? Găina se ouase o mărgică. Baba, când 
vede că ş-a bătut joc de dânsa, o prinde ş-o bate, pân-o 
omoară în bătaie! Şi aşa, baba cea zgârcită şi nebună a 
rămas de tot săracă, lipită pământului. De-acu a mai mânca 
şi răbdări prăjite în loc de ouă; că bine şi-a făcut râs de 
găină şi-a ucis-o fără să-i fie vinovată cu nemica, sărmana! 


Moşneagul însă era foarte bogat; el şi-a făcut case mari şi 
grădini frumoase şi trăia foarte bine; pe babă, de milă, a 
pus-o găinăriţă, iar pe cucoş îl purta în toate părţile după 
dânsul, cu salbă de aur la gât şi încălţat cu ciubotele 
galbene şi cu pinteni la călcâie, de ţi se părea că-i un irod 
de cei frumoşi, iară nu cucoş de făcut borş. 

Dănilă prepeleac. 

Erau odată într-un sat doi fraţi, şi amândoi erau însuraţi. 

Cel mai mare era harnic, grijuliu şi chiabur, pentru că 
unde punea el mâna punea şi Dumnezeu mila, dar n-avea 
copii. 

Iară cel mai mic era sărac. De multe ori fugea el de noroc 
şi norocul de dânsul, căci era leneş, nechitit la minte şi 
nechibzuit la trebi; ş-apoi mai avea şi o mulţime de copii! 

Nevasta acestui sărac era muncitoare şi bună la inimă, iar 
a celui bogat era pestriță la maţe şi foarte zgârcită. Vorba 
veche: „lot un bou ş-o belea”. Fratele cel sărac - sărac să 
fie de păcate! - tot avea şi el o pereche de boi, dar cole: 
porumbi la păr, tineri, nalţi de trup, ţepoşi la coarne, 
amândoi cudalbi, ţintaţi în frunte, ciolănoşi şi groşi, cum 
sunt mai buni de înjugat la car, de ieşit cu dânşii în lume şi 
de făcut treabă. Dar plug, grapă, teleagă, sanie, car, tânjală, 
cârceie, coasă, hreapcă, ţăpoi, greblă şi câte alte lucruri ce 
trebuiesc omului gospodar nici că se aflau la casa acestui 
om nesocotit. Şi când avea trebuinţă de asemene lucruri, 
totdeauna supăra pe alţii, iară mai ales pe frate-său, care 
avea de toate. Nevasta celui bogat de multe ori făcea zile 
fripte bărbatului, ca să-l poată descotorosi odată de frate- 
său. Ea zicea adeseori: 

— Frate, frate, dar pita-i cu bani, bărbate. 

— Apoi, dă, măi nevastă, sângele apă nu se face. Dacă nu l- 
oi ajuta eu, cine să-l ajute? 

Nevasta, nemaiavând încotro, tăcea şi înghiţea noduri. 

Toate ca toate, dar carul său era de haimana. Nu treceau 
douătrei zile la mijloc, şi se trezea la uşa ei cu Dănilă, 
cumnatusău, cerând să-i împrumute carul: ba să-şi aducă 


lemne din pădure, ba făină de la moară, ba căpiţi din țarină, 
ba multe de toate. 

— Măi frate, zise într-o zi cel mai mare istuilalt; mi-e 
lehamite de frăţia noastră!... Tu ai boi, de ce nu-ţi 
închipuieşti ş-un car? Al meu l-ai hârbuit de tot. Hodorog! 

Încolo, hodorog! pe dincolo, carul se strică. Ş-apoi, ştii 
vorba ceea: „Dă-ţi, popă, pintenii şi bate iapa cu călcâiele”. 

— Apoi, dă, frate, zise istalalt, scărpinându-se în cap, ce să 
fac? 

— Ce să faci? Să te-nvăţ eu: boii tâi sunt mari şi frumoşi; 
ia-i şi-i du la iarmaroc, vinde-i şi cumpără alţii mai mici şi 
mai ieftini, iar cu banii rămaşi cumpără-ţi şi un car, şi iaca 
te-ai făcut gospodar. 

— Ia, ştii că nu m-ai învăţat rău? Aşa am să fac. 

Zicând aceste, se duce la dânsul acasă, îşi ia boii de-o funie 
şi porneşte cu ei spre târg. Dar, cum am spus, omul nostru 
era un om de aceia căruia-i mânca câinii din traistă, şi toate 
trebile, câte le făcea, le făcea pe dos. Târgul era cam 
departe, şi iarmarocul pe sfârşite. Dar cine poate sta 
împotriva lui Dănilă Prepeleac? (că aşa îi era porecla, 
pentru că atâta odor avea şi el pe lângă casă făcut de mâna 
lui). El tufleşte cuşma pe cap, o îndeasă pe urechi şi habar 
n-are: „Nici nu-i pasă de Năstasă; de Nichita, nici atâta”. 

Mergând el cu Duman şi Tălăşman ai săi, tot înainte spre 
iarmaroc, tocmai pe când suia un deal lung şi trăgănat, alt 
om venea dinspre târg cu un car nou, ce şi-l cumpărase 
chiar atunci şi pe care îl trăgea cu mâinile singur, la vale cu 
proptele şi la deal cu opintele. 

— Stai, prietene, zise ist cu boii, care se tot smunceau din 
funie, văzând troscotul cel fraged şi mândru de pe lângă 
drum. Stai puţin cu carul, c-am să-ţi spun ceva. 

— Eu aş sta, dar nu prea vrea el să steie. Dar ce ai să-mi 
spui? 

— Carul dumitale parcă merge singur. 

— D-apoi... mai singur, nu-l vezi? 

— Prietene, ştii una? 


— Ştiu dacă mi-i spune. 

— Hai să facem treampa; dă-mi carul, şi na-ţi boii. Nu 
vreau să le mai port grija în spate: ba fân, ba ocol, ba să nu- 
i mănânce lupii, ba de multe de toate... Oi fi eu vrednic să 
trag un car, mai ales dacă merge singur. 

— Şuguieşti, măi omule, ori ţi-e într-adins? 

— Ba nu şuguiesc, zise Dănilă. 

— Apoi dar, te văd că eşti bun mehenghiu, zise cel cu 
carul; m-ai găsit într-un chef bun; hai, noroc să dea 
Dumnezeu! Să-ţi aibi parte de car, şi eu de boi! 

Apoi dă carul, îşi ia boii, pleacă pe costişă într-o parte spre 
pădure şi se cam mai duce. Istalalt, adică Dănilă, zice în 
gândul său: „Iaci, că-i cu buche; l-am potcovit bine! De nu 
cumva s-ar răzgândi; dar parcă nu era ţigan, să întoarcă.” 

Apoi îşi ia şi el carul şi porneşte tot la vale înapoi spre 
casă. 

— Aho! car nebun, aho! Când te-oi încărca zdravăn cu saci 
de la moară, ori cu fân din țarină, atunci să mergi aşa! 

Şi cât pe ce, cât pe ce să nu-lia carul înainte. Dar de la o 
vreme valea s-a sfârşit şi s-a început un deal; când să-l suie 
la deal, suie-l dacă... poţi! Hârţi! încolo, scârţi! încolo, carul 
se da înapoi. 

— Na! car mi-a trebuit, car am găsit! 

Apoi cu mare greu hartoieşte carul într-o parte, îl opreşte 
în loc, se pune pe proţap şi se aşterne pe gânduri. 

— Mă!... asta încă-i una! De-oi fi eu Dănilă Prepeleac, am 
prăpădit boii; iar de n-oi fi eu acela, apoi am găsit o 
căruţă... Ba e Prepeleac, ba nu-i el... Când iaca un om 
trecea iute spre târg c-o capră de vânzare. 

— Prietene, zise Dănilă, nu mi-i da capra ceea, să-ţi dau 
carul ista? 

— Apoi... dă... capra mea nu-i de cele săritoare, şi-i bună 
de lapte. 

— Ce mai la deal, la vale! bună, ne-bună, na-ţi carul şi 
dămi-o! 


Cela nu se pune de pricină, dă capra şi ia carul. Apoi 
aşteaptă până vin alte care, de-l leagă dinapoia lor, şi se 
duce în treaba lui spre casă, lăsând pe Dănilă gură cască tot 
pe loc. 

— Bun, zise Prepeleac. Ia, pe ist cu capra ştiu încaltea că 
bine l-am boit! 

Ia apoi şi el capra şi porneşte iar spre târg. Dar capra tot 
capră; se smuncea în toate părţile, încât îi era acum 
lehamete de dânsa. 

— De-aş ajunge mai degrabă în târg, zise Prepeleac, ca să 
scap de râia asta. 

Şi, mergând el mai departe, iaca se întâlneşte c-un om ce 
venea de la târg c-o gâscă în braţe. 

— Bun întâlnişul, om bun! zise Dănilă. 

— Cu bine să dea Dumnezeu! 

— Nu vrei să facem schimb? să-ţi dau capra asta şi să-mi 
dai gâsca. 

— N-ai nimerit-o, că nu-i gâscă, ci-i gânsac; l-am cumpărat 
de sămânță. 

— Da, dă-mi-l, dă-mi-l! că-ţi dau şi eu o sămânță bună. 

— De mi-i da ceva adaos, poate să ţi-l dau; iară de nu, 
norocul gâştelor de-acasă; că are să facă un otrocol prin 
ele, de s-a duce vestea! În sfârşit, dur la deal, dur la vale, 
unul mai dă, altul mai lasă, şi Prepeleac mărită capra! Apoi 
înşfacă gânsacul şi pleacă tot înainte spre târg. Când ajunse 
în târg, gânsacul, dorit de gâşte, ţipa cât îl lua gura: „ga, 
ga, ga, ga!” „Na! c-am scăpat de dracul şi am dat peste 
tată-său: acesta mă asurzeşte! Las” că te însor eu şi pe tine 
acuşi, măi buclucaşule!” 

Şi, trecând pe lângă un negustor cu pungi de vânzare, dă 
gânsacul pe-o pungă de cele pe talger şi cu băierile lungi, 
de pus în gât. Ia el punga, o suceşte, o învârteşte ş-apoi 
zice: „Nacţi-o frântă, că ţi-am dres-o! Dintr-o pereche de boi 
de-a mai mare dragul să te uiţi la ei am rămas c-o pungă 
goală. 


Măi! măi! măi! măi! Doar ştiu că nu mi-i acum întâiaşi dată 
să merg la drum; dar parcă dracul mi-a luat minţile!” 

Mai şede el cât şede de cască gura prin târg, ş-apoi îşi ia 
tălpăşiţa spre casă. Şi, ajungând în sat, se duce drept la 
fratesău, ca să-i ducă bucurie. 

— Bine v-am găsit, bădiţă! 

— Bine-ai venit, frate Dănilă! Da' mult ai zăbovit la târg! 

— Apoi dă, bădiţă; m-am pornit cu graba şi m-am întâlnit 
cu zăbava. 

— Ei, ce veste ne mai aduci de pe la târg? 

— Ia, nu prea bună! Bieţii boişorii mei s-au dus ca pe gura 
lupului. 

— Vro dihanie a dat peste dânşii, ori ţi i-a furat cineva? 

— Ba! l-am dat eu singur cu mâna mea, bădiţă. 

Apoi spuse din capăt toată întâmplarea, pe unde-a fost şi 
ce-a păţit; iar la urma urmelor zise: 

— Ş-apoi, ce mai atâta vorbă lungă, dintr-o pereche de boi 
m-am ales c-o pungă; ş-apoi şi asta pute a pustiu, bădiţă 
dragă. 

— Mă! da, drept să-ţi spun, că mare nătărău mai eşti! 

— Apoi dă!... bădiţă! pân-aici, toate-au fost cum au fost, 
da' de-acum am prins eu minte... Numai ce folos? Când e 
minte, nu-i ce vinde; când e brânză, nu-i bărbânţă. Iaca îţi 
dau dumitale punga asta, că eu n-am ce face cu dânsa. Şi te 
mai rog de toţi dumnezeii să-mi împrumuţi macar o dată 
carul cu boii, s-aduc nişte lemne din pădure la nevastă şi la 
copii, că n-au scânteie de foc în vatră, sărmanii! ş-apoi, ce-a 
da Dumnezeu! cred că nu te-oi mai supăra. 

— Ptiu! mă! zise frate-său, după ce l-a lăsat să sfârşască. 

Se vede că Dumnezeu a umplut lumea asta cu ce-a putut. 

laca-ţi mai dau o dată carul, dar asta ţi-a fi cea de pe 
urmă. 

Lui Dănilă atâta i-a trebuit. la acum carul cu boii 
frăţinesău şi porneşte. Cum ajunge în pădure, chiteşte un 
copac care era mai mare şi trage carul lângă el; fără să 
dejuge boii, începe a tăia copacul, ca să cadă în car 


deodată. Trebi de ale lui Dănilă Prepeleac! Bocăneşte el cât 
bocăneşte, când pârrr! cade copacul peste car de-l sfarmă 
şi peste boi de-i ucide! 

„Na! că făcui pacostea şi fraţine-meu! Ei, ei, acum ce-i de 
făcut?... Eu cred că ce-i bine, nu-i rău: Dănilă face, Dănilă 
trebuie să desfacă. Mă duc să văd, n-oi putea smomi pe 
frate-meu să-mi împrumute şi iapa, să fug apoi cu ea în 
lume, iar copiii şi nevasta să-i las în ştirea Celui-de-sus.” 

Aşa zicând, porneşte şi, mergând prin pădure, s-a rătăcit. 

După multă trudă şi buimăceală, în loc să iasă la drum, dă 
de-un heleşteu şi, văzând nişte lişiţe pe apă, zvârrr! cu 
toporul într-însele, cu chip să ucidă vro una s-o ducă... 
peşchin frăţinesău. Dar lişiţele, nefiind chioare, nici moarte, 
au zburat; toporul s-a cufundat, şi Prepeleac a rămas 
bătând în buze. 

„Mă!... că rău mi-a mai mers astăzi! Ce zi pocită! Se vede 
că m-a luat cineva din urmă!” 

Apoi dă din umeri şi porneşte; mai merge el cât merge, 
până ce, cu mare greu, găseşte drumul. Apoi o ia la papuc şi 
hai, hai! hai, hai! ajunge în sat, la frate-său, şi pe loc 
cârpeşte o minciună, care se potrivea ca nuca în perete. 

— Frate, mai fă-mi un bine şi cu iapa, ca să mân boii de 
călare: în pădure a plouat grozav, şi s-a făcut o mâzgă şun 
gheţuş, de nu te mai poţi de fel ţinea pe picioare. 

— Mă! zise frate-său, se vede că tu ai fost bun de călugărit, 
iar nu de trăit în lume, să necăjeşti oamenii şi să chinuieşti 
nevasta şi copiii! Haiti! lipseşti dinaintea mea şi du-te unde- 
a dus surdul roata şi mutul iapa, ca să nu mai aud de 
numele tău! 

Iapa! Las” pe Dănilă, că ştie el unde-a duce-o: să-şi ia 
iertăciune de la boi şi ziua bună de la car. Apoi iese pe uşă, 
pune mâna pe iapă şi pe-o secure, şi tunde-o! Când se 
trezeşte frate-său, ia iapa dacă ai de unde! Prepeleac era 
tocmai la heleşteul din pădure, să caute toporul. Aici îi 
trăsni în cap lui Dănilă că el ar fi bun de călugăr, după 
vorbele frăţine-său. 


— Am să durez o mănăstire pe pajiştea asta, de are să se 
ducă vestea în lume, zise el. 

Şi deodată se şi apucă. Face mai întâi o cruce ş-o înfige în 
pământ, de înseamnă locul. Apoi se duce prin pădure şi 
începe a chiti copacii trebuitori: ista-i bun de amânare, cela 
de tălpi, ista de grinzi, cela de tumurugi, cela de 
costoroabe, ista de toacă; şi tot aşa dondănind el din gură, 
iaca se trezeşte dinaintea lui c-un drac ce ieşise din iaz. 

— Ce vrei să faci aici, măi omule? 

— Da” nu vezi? 

— Stai, mă! nu te-apuca de năzbutii. Iazul, locul şi pădurea 
de pe-aici sunt ale noastre. 

— Poate-i zice că şi rațele de pe apă sunt ale voastre, şi 
toporul meu din fundul iazului. V-oi învăţa eu pe voi să 
puneţi stăpânire pe lucrurile din lume, cornoraţilor! 

Dracul, neavând ce-i face, huştiuliuc! în iaz şi dă de ştire 
lui Scaraoschi despre omul lui Dumnezeu, cu năravul 
dracului. Ce să facă dracii? Se sfătuiesc între dânşii, şi 
Scaraoschi, căpetenia dracilor, găseşte cu cale să trimită pe 
unul din ei c-un burduf de bivol plin cu bani, să-i dea 
pusnicului Dănilă, ca să-l poată mătura de-acolo. 

— Na-ţi, mă, bani! zise dracul trimis; şi să te cărâbăneşti 
de aici; că, de nu, e rău de tine! 

Prepeleac se uită la cruce, se uită la drac şi la bani... dă 
din umeri ş-apoi zice: 

— Aveţi noroc, spurcaţilor, că-mi sunt mai dragi banii 
decât pusnicia, că v-aş arăta eu vouă! 

Dracul răspunde: 

— Nu te pune în poară, măi omule, cu împăratul iadului; ci 
mai bine ia-ţi bănişorii şi caută-ţi de nevoi. 

Apoi lasă banii şi se întoarnă în heleşteu, unde găseşte pe 
Scaraoschi tare mâhnit pentru pierderea unei comori aşa 
de mari, cu care ar fi putut dobândi o mulţime de suflete. 

Prepeleac, în acest timp, se chitea cum ar face să vadă 
banii acasă la dânsul. 


— Bun! zise Dănilă. Nici asta nu se ia din drum. Tot 
mănăstiri să croieşti, dacă vrei să te bage dracii în seamă, 
să-ţi vie cu banii de-a gata la picioare şi să te facă putred de 
bogat! 

Pe când se îngrijea el cum să ducă banii acasă, iaca un alt 
drac din iaz i se înfăţişază înainte, zicându-i: 

— Măi omule! Stăpânu-meu s-a răzgândit; el vrea mai întâi 
să ne cercăm puterile ş-apoi să iei banii. 

„la, acu-i acu!” zise Prepeleac în gândul său, oftând. Dar 
este o vorbă: tot bogatul mintios şi tânărul frumos. Dănilă 
mai prinsese acum la minte. 

— Puterile? Ei, cum şi în ce fel? 

— Iaca cum: dintru-ntâi şi dintru-ntâi, care dintre noi 
amândoi a lua iapa ta în spate şi va înconjura iazul de trei 
ori, fără s-o pună jos şi să se răsufle, ai aceluia să fie banii. 

Şi cum zice, umflă dracul iapa în cârcă şi într-o clipă 
înconjură iazul de trei ori. Prepeleac, văzând atâta putere 
din partea dracului, nu-i prea veni la socoteală, dar tot îşi 
ținu firea şi zise: 

— Măi Michiduţă! doar eu te credeam mai tare decât eşti! 

Aşa-i că tu ai luat iapa în spate? Însă eu ţi-oi lua-o numai 
între picioare; şi îndată se şi azvârle pe iapă şi înconjură 
iazul de trei ori, fără să se răsufle. 

Dracul atunci se miră mult de asta şi, neavând ce mai zice, 
iscodi alta. 

— Acum să ne întrecem din fugă, zise el. 

— Măi Michiduţă! da' cu mine ţi-ai găsit că poţi tu să te 
întreci din fugă? 

— D-apoi cu cine? 

— Vină încoace, să-ţi arăt eu cu cine! 

Apoi merge împreună cu dracul în nişte porumbrei, unde 
vede un iepure dormind, şi i-l arată. 

— Vezi tu colo pe cineva ghemuit jos şi mititel? 

— Văd. 

— Acela-i copilul meu cel mai mic. Aţine-te! Şi când l-oi 
trezi din somn, să te iei după el. Şi-odată şi strigă: u! ta! 


na! na! na...! 

Atunci iepurele sare, şi dracul după el. Fug ei cât fug, şi de 
la o vreme dracul pierde urma iepurelui. Până acum toţi 
râdeau de Prepeleac, dar acum a ajuns să râdă şi el de 
dracul. Pe când Dănilă se ţinea cu mâna de inimă, râzând 
de prostia dracului, iaca şi acesta se înturna gâfuind. 

— Mă! da' sprinten şi sprinţăroi copil mai ai, drept să-ţi 
spun! Când aproape-aproape să pun mâna pe dânsul, i-am 
pierdut urma, şi să te duci, duluţă! 

— Seamănă tătâne-său, sireicanul! zise Dănilă. Ei? mai ai 
poftă să te întreci şi cu mine? 

— Ba mai pune-ţi pofta-n cui!... Mai bine să ne întrecem 
din trântă. 

— Din trântă? Doar de ţi-e greu de viaţă. Mă! tot am auzit 
din bătrâni că dracii nu-s proşti; d-apoi, cum văd eu, tu 
numai nu dai în gropi, de prost ce eşti. Ascultă! Eu am un 
unchi bătrân de 999 de ani şi 52 de săptămâni; şi de-l vei 
putea trânti pe dânsul, atunci să te încerci şi cu mine, dar 
cred că ţi-a da pe nas. 

Zicând aceste, porneşte înainte şi face semn dracului cu 
mâna, să vină după el. În fundul pădurii, sub nişte stânci, se 
afla o bizunie de urşi, peste care dăduse Prepeleac, 
umblând câteodată, ca pusnic ce se găsea, după vlăstari 
sălbatici şi după zmeură. Ajungând ei aproape, Dănilă zise: 

— Iaca locaşul unchiului meu. Intră înlăuntru; ai să-l 
găseşti dormind în cenuşă, cu nasul în tăciuni. De vorbit, nu 
poate vorbi, că măselele şi dinţii i-au căzut mai bine de o 
mie de ani. 

Dracul, când n-are ce face, ştiţi ce face... Intră înlăuntru şi 
începe a-şi purta codiţa cea bârligată pe la nasul 
uncheşului. Atâta i-a trebuit lui moş Ursilă, ş-apoi las” pe 
dânsul! Deodată sare mânios din bârlog, haţ! dracul 
subsuoară şi-l strânge cu atâta putere, de era să-şi dea 
sufletul, şi ochii i-au ieşit afară din cap cât cepele de mari. 

— Na! nu cauţi, ş-o găseşti, zise Dănilă, care privea de 
departe vălmăşagul acesta şi se strica de râs. Dar nu ştiu ce 


face dracul, că face el ce face, şi cu mare greu scapă din 
labele lui moş Ursilă. Dănilă, cum vede pe drac scăpat, bun 
teafăr... se face că-l scoate. 

— Ia las”, măi omule, las”! nu-ţi mai face obraz. Dacă ai 
ştiut că ai un moş aşa de grobian, pentru ce m-ai îndemnat 
să mă lupt cu el? 

— Da” ce? Nu ţi-a plăcut? Hai şi cu mine! 

— Cu tine, şi numai cu tine, m-oi întrece din chiuit; şi carea 
Chiui mai tare, acela să ia banii. 

— Bun!... zise Dănilă în gând; las” că te-oi chiui eu! Măi 
Michiduţă! Ia chiuie tu întâi, ca să aud cum chiui. 

Atunci dracul se crăceşte c-un picior la asfinţit şi cu unul la 
răsărit, s-apucă zdravăn cu mâinile de torţire cerului, cască 
o gură cât o şură, şi, când chiuie o dată, se cutremură 
pământul, văile răsună, mările clocotesc şi peştii din ele se 
sperie; dracii ies afară din iaz câtă frunză şi iarbă! Şi oleacă 
numai de nu s-a risipit bolta cerului. 

Dănilă însă şedea călare pe burduful cu bani şi, ţinându-şi 
firea, zise: 

— Mă! da' numai aşa de tare poţi chiui? Eu mai nu te-am 
auzit. Mai chiuie o dată! 

Dracul chiuie şi mai grozav. 

— Tot nu te-am auzit. Încă o dată! 

Dracul chiuie ş-a treia oară, aşa de tare, de credeai că s-a 
rupt ceva într-însul. 

— Acum nu te-am auzit nici atâta... Aşa-i c-a venit şi rândul 
meu? 

— Mai aşa! 

— Măi Michiduţă! când oi chiui eu, ai să asurzeşti ş-au săţi 
sară creierii din cap. Înţeles-ai tu? Însă eu îţi priesc bine, 
dacă-i vrea să mă asculţi. 

— În ce fel? 

— Ia să-ţi leg ochii şi urechile c-un ştergar, dacă vrei să 
mai trăieşti. 

— Leagă-mi ce ştii şi cu ce ştii, numai să nu mor! 


Atunci Dănilă leagă strâns c-un ştergar gros de câlţi ochii 
şi urechile dracului, ca la baba-oarba; apoi ia o drughineaţă 
groasă de stejar în mână, căci, cât era de pusnic Dănilă, tot 
mai mult se bizuia pe drughineaţă decât în sfânta cruce, şi 
pâc! la tâmpla dracului cea dreaptă, una! 

— A... leu! destul! Nu mai chiui! 

— Ba nu! stai, Sarsailă! tu cum ai chiuit de trei ori? Trosc! 

şi la stânga una! 

— Va... leu! destul! 

— Ba nu-i destul! şi-i mai trage şi-n numele tatălui una! 

— A...uleo! strigă dracul îngrozitor, şi cu ochii legaţi, cum 
era, văicărându-se grozav şi zvârcolindu-se ca şarpele, se 
aruncă în iaz, spunând lui Scaraoschi cele întâmplate şi că 
nu-i de şuguit cu vrăjitorul acesta. 

Dănilă însă ofta din greu lângă burduful cu bani şi se tot 
frământa cu gândul ce-i de făcut. Când, iaca al treilea draci 
se înfăţişază înainte, c-un buzdugan straşnic de mare în 
mână, pe care îl trânteşte la pământ şi zice: 

— Măi omule! ia, acum să te văd! Cine-a azvârli 
buzduganul ista mai tare în sus, ai aceluia să fie banii. 

„Na! Dănilă, zice el în gândul său, aşă-i c-ai sfeclit-o?” 

Dar vorba ceea: „Nevoia învaţă pe cărăuş”. 

— Ia zvârle-l tu întâi, măi dracule! 

Atunci dracul ia buzduganul de coadă, şi când îl zvârle, se 
suie aşa de tare, de nu se mai vede; şi abia după trei zile şi 
trei nopţi, căzând jos, cu mare străşnicie s-a cufundat în 
fundul pământului, de s-au zguduit temeliile lumii! 

— Ia azvârle-l şi tu acum, zise dracul îngâmfat. 

— L-oi zvârli eu, nu te îngriji, dar scoate-l mai întâi în faţa 
pământului, cum a fost şi la tine. 

Dracul ascultă şi-l scoate. 

— Haiti! mai repede, mai repede, că n-am timp de 
aşteptat... 

— Mai îngăduieşte puţin, tartarule, că nu te trag copiii de 
poale! Dracul îngăduie, căci n-are încotro. 


Nu trecu mult şi ziua se călători. Cerul era limpede, şi 
luceferii sclipitori râdeau la stele, iară luna, scoțând capul 
de după dealuri, se legăna în văzduh, luminând pământul. 

— Da” nu-l mai zvârli, omule? 

— Ba am să-l zvârl de-acum; dar îţi spun dinainte, să te 
ştergi pe bot despre dânsul. 

— De ce? 

— Iaca de ce: vezi tu colo în lună nişte pete? 

— Le văd. 

— Acolo-s fraţii mei din ceea lume. Şi, Doamne, mare 
nevoie mai au de fier, ca să-şi potcovească caii. Uite bine şi 
vezi cum îmi fac semn cu mâna, să le dau buzduganul ista; 
ş-odată şi pune mâna pe dânsul. 

— Stăi, nepriceputule, că buzduganul ista îl avem lăsat 
moştenire de la strămoşul nostru; şi nu-l putem da nici 
pentru toată lumea; ş-odată-i şi smunceşte buzduganul din 
mână, şi fuga cu el în iaz, spunând lui Scaraoschi ce era să 
păţească cu buzduganul. 

Atunci Scaraoschi, îngrijit şi mânios grozav, chemă 
înaintea sa pe toată drăcimea şi bătu din picior, strigând: 

— Acum, în clipă, să se aleagă unul dintre voi care să 
meargă şi să afurisească pe acest proclet şi vrăjmaş 
cumplit. 

Pe loc şi vine unul înantea sa, tremurând. 

— Să trăiţi, mârşăvia-voastră! Eu mă duc să îndeplinesc 
nelegiuita voastră poruncă. 

— Mergi! şi dacă-i fi meşter şi-i izbuti, să ştii c-am să te fac 
mai mare. 

Atunci dracul porneşte c-o falcă-n cer şi cu una-n pământ, 
şi într-o clipă şi ajunge la pusnicul Dănilă. 

— Măi omule, zise dracul. Tu, cu şmecheriile tale, ai 
tulburat toată drăcimea; da' acuşi am să te vâr şi eu în toate 
grozile morţii! Hai să ne blestemăm, şi care dintre noi 
amândoi a fi mai meşter, acela să ia banii! 

Ş-odată şi-ncepe dracul a boscorodi din gură şi a descânta, 
că nu ştiu ce face, de-i pocneşte lui Dănilă un ochi din cap. 


Săracul Prepeleac! se vede că i-a fost scris tot el să 
răsplătească şi păcatele iepei frăţine-său, ale caprei, ale 
gânsacului logodit şi ale boilor ucişi în pădure. 

Pesemne blestemul gâştelor văduvite l-a ajuns, sărmanul! 

Doamne! Multe mai are de pătimit un pusnic adevărat 
când se depărtează de poftele lumeşti şi se gândeşte la 
fapte bune!... Ş-apoi ce este mai gingaş decât ochiul? 

Dănilă crăpa de durere! dar, oricât îl durea de tare, el tot 
îşi ţinu inima cu dinţii şi zise: 

— Nu mă sperii tu cu de-alde-aceste, demon spurcat ce 
eşti! Am să te fac să-ţi muşti mâinile şi să mă pomeneşti în 
toată viaţa ta! 

— Dă, dă, nu mai dondăi atâta din gură şi blestemă şi tu 
acum, să te văd cât eşti de meşter. 

— Ai să iei burduful cu bani în spate şi ai să mergi la casa 
mea, căci blestemurile părinteşti nu-s la mine. Înţeles-ai? 

Şi, cum zice, încalecă şi Dănilă pe burduf; iară dracu-i 
umflă în spate şi zboară iute ca gândul taman la casa lui 
Dănilă Prepeleac. 

Copiii şi nevasta lui, când au văzut un bivol zburând pe 
sus, au rupt-o de fugă, înspăimântați. Dănilă, însă, a început 
a-i striga pe nume; şi ei, cunoscând glasul lui, s-au oprit. 

— Dragii tatei, băieţi! Ia veniţi încoace şi aduceţi cu voi şi 
blestemurile părinteşti! ragila şi pieptenii de pieptănat 
câlţi! 

Băieţii încep a curge toţi, care dincotro, cu blestemurile 
părinteşti în mână. Îi venise acum şi lui Dănilă apa la moară. 

— Puneţi mâna, copii, pe jupânul ista, şi începeţi a-l 
blestema cum îţi şti voi mai bine, ca să-i placă şi dumisale. 

Atunci lasă pe copii, că şi dracul fuge de dânşii. Au tăbărât 
cu toţii pe dânsul şi l-au schingiuit după placul lui Dănilă. 

Ş-a început dracul a ţipa cât îi lua gura; şi scăpând cu 
mare greu de mâinile lor, hârşcâit şi stâlcit cum era, a lăsat 
şi bani şi tot şi s-a dus pe urlaţi după ceilalţi. 

Iară Dănilă Prepeleac, nemaifiind supărat de nimene şi 
scăpând deasupra nevoii, a mâncat şi a băut şi s-a desfătat 


până la adânci bătrâneţe, văzându-şi pe fiii fiilor săi 
împrejurul mesei sale. 
Povestea porcului. 

Cică erau odată o babă şi un moşneag: moşneagul de-o 
sută de ani, şi baba de nouăzeci; şi amândoi bătrânii aceştia 
erau albi ca iarna şi posomorâţi ca vremea cea rea din 
pricină că nu aveau copii. Şi, Doamne! tare mai erau doriţi 
să aibă măcar unul, căci, cât era ziulica şi noaptea de mare, 
şedeau singurei ca cucul şi le ţiuiau urechile, de urât ce le 
era. Şi apoi, pe lângă toare aceste, nici vreo scofală mare 
nu era de dânşii: un bordei ca vai de el, nişte ţoale rupte, 
aşternute pe laiţe, şi atâta era tot. Ba de la o vreme încoace, 
urâtul îi mânca şi mai tare, căci ţipenie de om nu le 
deschidea uşa; parcă erau bolnavi de ciumă, sărmanii! 

În una din zile, baba oftă din greu şi zise moşneagului: 

— Doamne, moşnege, Doamne! De când suntem noi, încă 
nu ne-a zis nime tată şi mamă! Oare nu-i păcat de 
Dumnezeu că mai trăim noi pe lumea asta? Căci la casa fără 
de copii nu cred că mai este vrun Doamne-ajută! 

— Apoi dă, măi babă, ce putem noi face înaintea lui 
Dumnezeu? 

— Aşa este, moşnege, văd bine; dar, până la una, la alta, 
ştii ce-am gândit eu astă-noapte? 

— Ştiu, măi babă, dacă mi-i spune. 

— Ia, mâine dimineaţă, cum s-a miji de ziuă, să te scoli şi 
să apuci încotro-i vedea cu ochii; şi ce ţi-a ieşi înainte întâi 
şi-ntâi, dar a fi om, da' şarpe, da”, în sfârşit, orice altă jivină 
a fi, pune-o în traistă şi o adă acasă; vom creşte-o şi noi cum 
vom putea, şi acela să fie copilul nostru. 

Moşneagul, sătul şi el de-atâta singurătate şi dorit să aibă 
copii, se scoală a doua zi dis-dimineaţă, îşi ia traista în băț şi 
face cum i-a zis baba... Porneşte el şi se duce tot înainte pe 
nişte ponoare, până ce dă peste un bulhac. Şi numai iaca că 
vede în bulhac o scroafă cu doisprezece purcei, care şedeau 
tologiţi în glod şi se păleau la soare. 


Scroafa, cum vede pe moşneag că vine asupra ei, îndată 
începe a grohăi, o rupe de fugă, şi purceii după dânsa. 

Numai unul, care era mai ogârijit, mai răpănos şi mai 
răpciugos, neputând ieşi din glod, rămase pe loc. 

Moşneagul degrabă îl prinde, îl bagă în traistă, aşa plin de 
glod şi de alte podoabe cum era, şi porneşte cu dânsul spre 
casă. 

— Slavă ţie, Doamne! zise moşneagul, că pot să duc babei 
mele o mângâiere! Mai ştiu eu? Poate ori Dumnezeu, ori 
dracul i-a dat în gând ieri noapte de una ca asta. 

Şi cum ajunge-acasă, zice: 

— Iaca, măi bâbuşcă, ce odor ţi-am adus eu! Numai să-ţi 
trăiască! Un băiat ochios, sprâncenat şi frumuşel de nu se 
mai poate. Îţi seamănă ţie, ruptă bucăţică!... Acum pune de 
lăutoare şi grijeşte-l cum ştii tu că se grijesc băieţii: că, 
după cum vezi, îi cam colbăit, mititelul! 

— Moşnege, moşnege! zise baba, nu râde, că şi aceasta-i 
făptura lui Dumnezeu; ca şi noi... Ba poate... şi mai 
nevinovat, sărmanul! 

Apoi, sprintenă ca o copilă, face degrabă leşie, pregăteşte 
de scăldătoare şi, fiindcă ştia bine treaba moşitului, lă 
purcelul, îl scaldă, îi trage frumuşel cu untură din opaiţ pe 
la toate încheieturile, îl strânge de nas şi-l sumuţă, ca să nu 
se deoache odorul. Apoi îl piaptănă şi-l grijeşte aşa de bine, 
că peste câteva zile îl scoate din boală; şi cu tărâţe, cu 
cojiţe, purcelul începe a se înfiripa şi a creşte văzând cu 
ochii, de-ţi era mai mare dragul să te uiţi la el. Iară baba nu 
ştia ce să mai facă de bucurie că are un băiat aşa de chipos, 
de hazliu, de gras şi învelit ca un pepene. Să-i fi zis toată 
lumea că-i urât şi obraznic, ea ţinea una şi bună, că băiat ca 
băiatul ei nu mai este altul! Numai de-un lucru era baba cu 
inima jignită: că nu putea să le zică tată şi mamă. 

Într-una din zile, moşneagul voieşte a merge la târg să mai 
cumpere câte ceva. 

— Moşnege, zise baba, nu uita să aduci şi nişte roşcove 
pentru ist băiat, că tare-a fi dorit, mititelul! 


— Bine, măi babă. Dar în gândul său: „Da' mânca-l-ar 
brânca să-l mănânce, surlă, că mult mă mai înăduşi cu 
dânsul. De-am avea pâine şi sare pentru noi, da' nu să-l mai 
îndop şi pe dânsul cu bunătăţi... Când m-aş potrivi eu babei 
la toate cele, apoi aş lua câmpii!” 

În sfârşit, moşneagul se duce la târg, târguieşte el ce are 
de târguit şi, când vine acasă, baba îl întreabă, ca 
totdeauna: 

— Ei, moşnege, ce mai ştii de pe la târg? 

— Ce să ştiu, măi babă? Ia, nu prea bune veşti: împăratul 
vrea să-şi mărite fata. 

— Şi asta-i veste rea, moşnege? 

— D-apoi îngăduieşte puţin, măi babă, că nu-i numai atâta, 
că, de ce-am auzit eu, mi s-a suit părul în vârful capului. Şi 
când ţi-oi spune până la sfârşit, cred că ţi s-a încrâncena şi 
ţie carnea pe tine. 

— Da' de ce, moşnege? Vai de mine! 

— D-apoi, iaca de ce, măi babă, ascultă: Împăratul a dat de 
ştire, prin crainicii săi, în toată lumea, că oricine s-a afla să-i 
facă, de la casa aceluia şi până la curţile împărăteşti, un pod 
de aur pardosit cu pietre scumpe şi fel de fel de copaci, pe 
de-o parte şi de alta, şi în copaci să cânte tot felul de păsări, 
care nu se mai află pe lumea asta, aceluia îi dă fata; ba cică- 
i mai dă şi jumătate din împărăţia lui. 

lară cine s-a bizui să vină ca s-o ceară de nevastă şi n-a 
izbuti să facă podul, aşa cum ţi-am spus, aceluia pe loc îi şi 
taie capul. Şi cică până acum o mulţime de feciori de crai şi 
de împărați, cine mai ştie de pe unde au venit, şi nici unul 
din ei n-a făcut nici o ispravă; şi împăratul, după cum s-a 
hotărât, pe toţi i-a tăiat, fără cruţare, de le plânge lumea de 
milă. Apoi, măi babă, ce zici? bune veşti sunt aceste? Ba şi 
împăratul cică s-a bolnăvit de supărare! 

— Of! moşnege, of! boala împăraţilor e ca sănătatea 
noastră! Numai despre feţii de împărat, ce mi-ai spus, mi se 
rupe inima din mine, că mare jale şi alean or fi mai ducând 


mamele lor pentru dânşii! Mai bine că al nostru nu poate 
vorbi şi nu-l duce capul, ca pe alţii... la atâtea iznoave. 

— Bune-s şi acestea, măi babă; da” bună ar fi şi aceea când 
ar avea cineva un fecior care să facă podul şi să ia pe fata 
împăratului, că ştiu c-ar încăleca pe nevoie şi, Doamne! 
mare slavă ar mai dobândi în lume! 

Când vorbeau bătrânii, purcelul şedea în culcuş, într-un 
cotlon sub vatră, cu râtul în sus şi, uitându-se ţintă în ochii 
lor, asculta ce spun ei şi numai pufnea din când în când. 

Şi cum sfătuiau bătrânii, ei înde ei, despre acestea, numai 
iaca se aude sub vatră: „Iată şi mamă! eu îl fac”. Baba 
atunci a ameţit de bucurie, moşneagul însă, gândind că-i 
Ucigă-l crucea, s-a speriat şi, uimit, se uita prin bordei în 
toate părţile, să vadă de unde a ieşit acel glas; dar, 
nevăzând pe nime, şi-a mai venit în sine. Însă godacul iar a 
strigat: 

— Tată, nu te înfricoşa, că eu sunt! Ci trezeşte pe mama şi 
du-te la împăratul de-i spune că eu îi fac podul. 

Moşneagul atunci zise îngăimat: 

— D'apoi ai să-l poţi face, dragul tatei? 

— Despre asta n-aibi grijă, tată, că eşti cu mine. Numai du- 
te şi vesteşte împăratului ce-am spus eu! 

Baba, atunci, venindu-şi în sine, sărută băiatul şi-i zise: 

— Dragul mamei, drag! Nu-ţi pune viaţa în primejdie, şi pe 
noi să ne laşi, tocmai acum, străini, cu inima arsă şi fără nici 
un sprijin! 

— Nu te îngriji, mămucă, defel; că trăind şi nemurind ai să 
vezi cine sunt eu. 

Atunci moşneagul, nemaiavând ce zice, îşi piaptănă barba 
frumos, ia toiagul bătrâneţilor în mână, apoi iese din casă şi 
porneşte spre împărăție şi, cum ajunge în târg, se duce cu 
pieptul deschis drept la palatul împăratului. Un străjer, cum 
vede pe moşneag că stă pe-acolo, îl întreabă: 

— Da” ce vrei, moşule! 

— Ia, am treabă la împăratul; feciorul meu se prinde că i-a 
face podul. 


Străjerul, ştiind porunca, nu mai lungeşte vorba, ci ia 
moşneagul şi-l duce înaintea împăratului. Împăratul, văzând 
pe moşneag, îl întreabă: 

— Ce voieşti de la mine, moşule? 

— Să trăiţi mulţi ani cu bine, luminate şi preaputernice 
împărate! Fecioru-meu, auzind că aveţi fată de măritat, m-a 
trimis, din partea lui, ca să aduc la cunoştinţa măriei- 
voastre că el, cică, poate să vă facă podul. 

— Dacă poate să-l facă, facă-l, moşnege; şi atunci fata şi 
jumătate din împărăţia mea ale lui să fie. Iară de nu, 
atunci... poate-i fi auzit ce-au păţit alţii, mai de viţă decât 
dânsul?! Dacă te prinzi aşa, apoi mergi de-ţi adă feciorul 
încoace. Iară de nu, caută-ţi de drum şi nu umbla cu 
gărgăunii în cap. 

Moşneagul, auzind aceste chiar din gura împăratului, se 
pleacă până la pământ; apoi iese şi porneşte spre casă, ca 
să-şi aducă feciorul. Şi, cum ajunge acasă, spune fecioru- 
său ce a zis împăratul. Purcelul atunci, plin de bucurie, 
începe a zburda prin bordei, dă un ropot pe sub laiţe, mai 
răstoarnă câteva oale cu râtul şi zice: 

— Haidem, tătucă, să mă vadă împăratul! 

Baba, atunci, începe a se boci şi a zice: 

— Se vede că eu nu mai am parte în lumea asta de nimica! 
Până acum m-am chinuit de l-am crescut şi l-am scos din 
toată nevoia, şi acum... parcă văd c-am să rămân fără 
dânsul! 

Şi, tot bocind ea, o apucă leşin de supărare. lar 
moşneagul, de cuvânt; pune cuşma pe cap, o îndeasă pe 
urechi, îşi ia toiagul în mână, iese din casă şi zice: 

— Hai cu tata, băiete, s-aducem noră mâne-ta. 

Purcelul, atunci, de bucurie, mai dă un ropot pe sub laiţe, 
apoi se ia după moşneag şi, cât cole, mergea în urma lui, 
grohăind şi muşluind pe jos, cum e treaba porcului. Abia 
ajung ei la porţile palatului împărătesc, şi străjerii, cum îi 
văd, încep a se uita unul la altul şi a bufni de râs. 

— Da” ce-i acesta, moşule? zise unul din ei. 


— D'apoi acesta mi-e feciorul, care se prinde c-a face 
podul împăratului. 

— Doamne, moşule, Doamne! multă minte îţi mai trebuie! 

zise un străjer bătrân; se vede că ţi-ai urât zilele! 

— Apoi dă, ce-i scris omului în frunte-i este pus, şi tot de-o 
moarte are să moară cineva. 

— D-ta, moşule, cum vedem noi, cauţi pricina ziua- 
miazamare, cu lumânare, ziseră străjerii. 

— D-apoi asta nu vă priveşte pe d-voastre; ia, mai bine 
păziţi-vă gura şi daţi de ştire împăratului c-am venit noi, 
răspunse moşneagul. 

Străjerii, atunci, se uită lung unul la altul şi strâng şi ei din 
umeri, apoi unul din ei vesteşte împăratului despre venirea 
noilor peţitori, moşneagul cu purcelul său! Atunci împăratul 
îl cheamă înaintea sa. Moşneagul, cum intră, se pleacă până 
la pământ şi stă la uşă, smerit. Iară purcelul calcă înainte pe 
covoare, grohăind, şi începe a muşlui prin casă. 

Atunci împăratul, văzând aşa mare obrăznicie, pe de-o 
parte i-a venit a râde, iară pe de alta se tulbură grozav şi 
zise: 

— Da” bine, moşnege, când ai venit în cela rând, parcă erai 
în toată mintea; dar acum unde te visezi, de umbli cu porci 
după tine? Şi cine te-a pus la cale să mă iei tocmai pe mine 
în bătaie de joc? 

— Ferească Dumnezeu, înălțate împărate, să cuget eu, om 
bătrân, la una ca asta! D-apoi, să avem iertare, 
luminareavoastră, că acesta mi-i flăcăul, despre care v-am 
spus mai deunăzi că m-a trimis la măria-voastră, dacă vă 
mai aduceţi aminte. 

— Şi el are să-mi facă podul? 

— D-apoi aşa nădăjduim în Dumnezeu, că chiar el, măria- 
ta! 

— Hai! ia-ţi porcul de-aici şi ieşi afară! Şi dacă până mâine 
dimineaţă n-a fi podul gata, moşnege, are să-ţi stea capul 
unde-i stau tălpile. Înţelesu-m-ai? 


— Milostiv este Cel-de-sus, măria-voastră! lară dacă s-a 
întâmpla, - să nu bănuiţi, puternice împărate! - după 
dorinţa luminării-voastre, apoi atunci să ne trimiteţi copila 
acasă. 

Şi zicând aceste, se pleacă după obicei, îşi ia purcelul, iese 
şi porneşte spre casă, urmat de câţiva ostaşi, în paza cărora 
l-a dat împăratul până a doua zi; ca să vadă ce poate fi una 
ca asta. Căci multă vorbă, mult râs şi mare nedumerire se 
mai făcuse la palat şi în toate părţile despre o astfel de 
batjocură nemaipomenită. 

Şi, către seară, ajungând moşneagul şi cu purcelul acasă, 
pe babă o apucă un tremur, de spaimă, şi începe a se 
văicăra şi a zice: 

— Vai de mine, moşnege! da' ce foc mi-ai adus la casă? 

Mie ostaşi îmi trebuiesc? 

— Încă mai ai gură să întrebi?! acestea-s faptele tale; m- 
am luat după capul tău cel sec şi m-am dus pe coclauri să-ţi 
aduc copii de suflet. Şi acum, iaca în ce chichion am intrat! 
Că n-am adus eu ostaşii, ci ei m-au adus pe mine. 

Şi capului meu se vede că până mâine dimineaţă i-a fost 
scris să mai steie unde stă! 

Purcelul însă umbla muşluind prin casă după mâncare şi 
nici grijă n-avea despre încurcala ce făcuse. Moşnegii s-au 
ciondănit cât s-au mai ciondănit şi, cât erau ei de îngrijiţi, 
despre ziuă au adormit. lară purcelul atunci s-a suit binişor 
pe laiţă, a spart o fereastră de bărdăhan şi, suflând o dată 
din nări, s-au făcut că două suluri de foc, de la bordeiul 
moşneagului, care acum nu mai era bordei, şi până la 
palatul împăratului. Şi podul, cu toate cele poruncite, era 
acum gata. Iară bordeiul moşneagului se prefăcuse într-un 
palat mult mai strălucitor decât al împăratului! Şi, deodată, 
baba şi moşneagul se trezesc îmbrăcaţi în porfiră 
împărătească, şi toate bunătăţile de pe lume erau acum în 
palaturile lor. Iară purcelul zburda şi se tologea numai pe 
covoare, în toate părţile. 


Tot în acea vreme, şi la împărăție straşnică zvoană s-a 
făcut, şi însuşi împăratul cu sfetnicii săi, văzând această 
mare minune, grozav s-au speriat, şi temându-se împăratul 
să nu i se întâmple ceva de rău, a făcut sfat şi a găsit cu cale 
să dea fata după feciorul moşneagului şi de îndată a şi 
trimis-o. Căci şi împăratul, cât era de împărat, le dăduse 
acum toate pe una, şi nici măcar aceea nu era bună: frica! 

Nuntă n-a mai făcut, căci cu cine era s-o facă? Fata 
împăratului, cum a ajuns la casa mirelui, i-au plăcut 
palaturile şi socrii. lar când a dat cu ochii de mire, pe loc a 
încremenit, dar mai pe urmă, strângând ea din umeri, a zis 
în inima sa: „Dacă aşa au vrut cu mine părinţii şi 
Dumnezeu, apoi aşa să rămâie”. Şi s-a apucat de 
gospodărie. 

Purcelul toată ziua muşluia prin casă, după obiceiul său, 
iară noaptea, la culcare, lepăda pielea cea de porc şi 
rămânea un fecior de împărat foarte frumos! Şi n-a trecut 
mult, şi nevasta lui s-a deprins cu dânsul, de nu-i mai era 
acum aşa de urât ca dintâi. 

La vro săptămână, două, tânăra împărăteasă, cuprinsă de 
dor, s-a dus să-şi mai vadă părinţii; iară pe bărbat l-a lăsat 
acasă, căci nu-i da mâna să iasă cu dânsul. Părinţii, cum au 
văzut-o, s-au bucurat cu bucurie mare, şi, întrebând-o 
despre gospodărie şi bărbat, ea a spus tot ce ştia. Atunci 
împăratul a început s-o sfătuiască, zicând: 

— Draga tatei! Să nu cumva să te împingă păcatul să-i faci 
vrun neajuns, ca să nu păţeşti vreo nenorocire! Căci, după 
cum văd eu, omul acesta, sau ce-a fi el, are mare putere. Şi 
trebuie să fie ceva neînțeles de mintea noastră, de vreme ce 
a făcut lucruri peste puterea omenească! 

După aceasta au ieşit amândouă împărătesele în grădină 
ca să se plimbe. Şi aici, mama sfătui pe fată cu totul de alt 
fel: 

— Draga mamei, ce fel de viaţă ai să mai duci tu dacă nu 
poţi ieşi în lume cu bărbatul tău? Eu te sfătuiesc aşa: să 
potriveşti totdeauna să fie foc zdravăn în sobă şi, când a 


adormi bărbatu-tău, să iei pielea cea de porc şi s-o dai în 
foc, ca să ardă, şi atunci ai să te mântui de dânsa! 

— Că bine zici, mamă! iaca, mie nu mi-a venit în cap de 
una ca asta. 

Şi cum s-a întors împărăteasa cea tânără seara acasă, a şi 
poruncit să-i facă un foc bun în sobă. Şi când dormea 
bărbatusău mai bine, ea a luat pielea cea de porc, de unde 
o punea el, şi a dat-o pe foc! Atunci perii de pe dânsa au 
început a pârâi şi pielea a sfârâi, prefăcându-se în cioric ars 
şi apoi în scrum; şi a făcut în casă o duhoare aşa de 
grozavă, încât bărbatul pe loc s-a trezit înspăimântat, a 
sărit drept în picioare şi s-a uitat cu jale în sobă. Şi când a 
văzut această mare nenorocire, a lăcrimat, zicând: 

— Alei! femeie nepricepută! Ce-ai făcut? De te-a învăţat 
cineva, rău ţi-a priit, iară de-ai făcut-o din capul tău, rău 
cap ai avut! 

Atunci ea deodată s-a văzut încinsă peste mijloc cu un cerc 
zdravăn de fier. lară bărbatu-său i-a zis: 

— Când voi pune eu mâna mea cea dreaptă pe mijlocul 
tău, atunci să plesnească cercul acesta, şi numai atunci să 
se nască pruncul din tine, pentru că ai ascultat de sfaturile 
altora, de ai nenorocit şi căzăturile ieste de bătrâni, m-ai 
nenorocit şi pe mine şi pe tine deodată! Şi dacă vei avea 
cândva nevoie de mine, atunci să ştii că mă cheamă 
FătFrumos şi să mă cauţi la Mănăstirea-de-Tămâie. 

Cum a sfârşit de zis aceste, deodată s-a stârnit un vânt 
năprasnic, şi, venind un vârtej înfricoşat, a ridicat pe 
ginerele împăratului în sus şi s-a făcut nevăzut. Atunci 
podul cel minunat îndată s-a stricat şi s-a mistuit, de nu se 
ştie ce s-a făcut. lară palatul în care şedeau moşnegii şi cu 
nora, cu toate bogăţiile şi podoabele din el, s-a schimbat 
iarăşi în sărăcăciosul bordei al moşneagului, de mai înainte. 
Atunci bătrânii, văzând astă mare nenorocire şi pe nora lor 
în aşa hal, au început a o mustra, cu lacrimi în ochi, şi a-i 
zice cu asprime să se ducă unde ştie, că ei n-au cu ce s-o 
ţină. 


Ea, văzându-se acum aşa de nenorocită şi oropsită, ce să 
facă şi încotro s-apuce? Să se ducă la părinţi? Se temea de 
asprimea tată-său şi de şugubaţa defăimare a oamenilor! Să 
rămână pe loc? Nu avea cele trebuitoare şi-i era lehamete 
de mustrările socrilor. În sfârşit, s-a hotărât a se duce în 
toată lumea, să-şi caute bărbatul. Şi hotărându-se astfel, a 
zis Doamne-ajută! şi a pornit încotro a văzut cu ochii. Şi a 
mers ea, a mers tot înainte, prin pustiuri, un an de zile, 
până a ajuns într-un loc sălbatic şi cu totul necunoscut. Şi 
aici, văzând o căsuţă tupilată şi acoperită cu muşchi, care 
mărturisea despre vechimea ei, a bătut la poartă. Atunci se 
aude dinlăuntru un glas de femeie bătrână, zicând: 

— Cine-i acolo? 

— Eu sunt, un drumeţ rătăcit. 

— De eşti om bun, dă-te aproape de chilioara mea; iară de 
eşti om rău, du-te departe de pe locurile aceste, că am o 
căţea cu dinţii de oţel şi, de i-oi da drumul, te face mii de 
fărâme! 

— Om bun, măicuţă! 

Atunci i se deschide poarta şi drumeaţa intră înlăuntru. 

— Da” ce vânt te-a adus şi cum ai putut răzbate prin aceste 
locuri, femeie, hâi? Că pasăre măiastră nu vine pe aici, 
necum om pământean. 

Atunci drumeaţa a oftat din greu şi a zis: 

— la, păcatele mele m-au adus, măicuţă. Caut Mănăstirea- 
de-Tămâie şi nu ştiu în care parte a lumii se află! 

— Se vede că tot mai ai oleacă de noroc de ai nimerit 
tocmai la mine. Eu sunt sfânta Miercuri, de-i fi auzit de 
numele meu. 

— De nume am auzit, măicuţă, dar că te afli în lumea asta, 
nici prin cap nu mi-a trecut vreodată. 

— Vezi? Tot de noroc să se plângă omul! 

Apoi sfânta Miercuri a strigat o dată cu glas puternic, şi pe 
loc s-au adunat toate jivinele din împărăţia ei; şi, 
întrebându-le despre Mănăstirea-de-Tămâie, au răspuns 
toate deodată că nici n-au auzit măcar pomenindu-se de 


numele ei. Sfânta Miercuri, auzind aceste, s-a arătat cu 
mare părere de rău, dar, neavând nici o putere, a dat 
drumeţei un corn de prescură şi un păhăruţ de vin, ca să-i 
fie pentru hrană la drum; şi i-a mai dat încă o furcă de aur, 
care torcea singură, şi i-a zis cu binişorul: „Păstreaz-o, că ţi- 
a prinde bine la nevoie”. Apoi a îndreptat-o la soră-sa cea 
mai mare, la sfânta Vineri. 

Şi drumeaţa, pornind, a mers iar un an de zile tot prin 
locuri sălbatice şi necunoscute, până ce cu mare greu 
ajunse la sfânta Vineri. Şi aici i s-a întâmplat ca şi la sfânta 
Miercuri: numai că sfânta Vineri i-a mai dat şi ea un corn de 
prescură, un păhăruţ de vin şi o vârtelniţă de aur care 
depăna singură; şi a îndreptat-o şi ea cu multă bunătate şi 
blândeţe la soră-sa cea mai mare, la sfânta Duminică. Şi de 
aici drumeaţa, pornind chiar în acea zi, a mers iarăşi un an 
de zile prin nişte pustietăţi şi mai grozave decât cele de 
până aici. Şi fiind însărcinată pe al treilea an, cu mare 
greutate a putut să ajungă şi până la sfânta Duminică. Şi 
sfânta Duminică a primito cu aceeaşi rânduială şi tot aşa de 
bine ca şi surorile sale. Şi făcându-i-se milă de această 
nenorocită şi zdruncinată fiinţă, a strigat şi sfânta Duminică 
o dată, cât a putut, şi îndată s-au adunat toate vietăţile: cele 
din ape, cele de pe uscat şi cele zburătoare. 

Şi atunci ea le-a întrebat cu tot dinadinsul dacă ştie vreuna 
din ele în care parte a lumii se află Mănăstirea-de-Tămâie. 

Şi toate au răspuns, ca dintr-o singură gură, că nu li s-a 
întâmplat să audă măcar vorbindu-se vreodată depre 
aceasta. Atunci sfânta Duminică a oftat din adâncul inimii, s- 
a uitat galeş la nenorocita drumeaţă şi i-a zis: 

— Se vede că vrun blestem al lui Dumnezeu, sau altăceva, 
aşa trebuie să fie, de nu ai parte de ceea ce cauţi, fiica mea! 
Că aici este capătul unei lumi necunoscute încă şi de mine, 
şi oricât ai voi tu şi oricare altul să mai meargă înainte de 
aici, este cu neputinţă. 

Şi atunci, numai iaca un ciocârlan şchiop se vede venind, 
cât ce putea; şi, şovâlc, şovâlc, şovâlc! se înfăţişază înaintea 


sfintei Duminici. Atunci ea îl întreabă şi pe acesta: 

— Tu, ciocârlane, nu cumva ştii unde se află Mănăstirea- 
de-Tămâie? 

— Da' cum să nu ştiu, stăpână? Că doar pe-acolo m-a 
purtat dorul, de mi-am frânt piciorul. 

— Dacă-i aşa, apoi acum îndată ia pe această femeie, du-o 
numaidecât acolo, cum îi şti tu, şi povăţuieşte-o cum a fi mai 
bine. 

Atunci ciocârlanul, oftând, a răspuns cu smerenie: 

— Mă supun cu toată inima la slujba măriei-voastre, 
stăpână, deşi este foarte cu anevoie de mers până acolo. 

Apoi sfânta Duminică a dat şi ea drumeţei un corn de 
prescură şi un păhăruţ de vin, ca să-i fie pentru hrană până 
la Mănăstirea-de-Tămâie; şi i-a mai dat o tipsie mare de aur 
şi o cloşcă tot de aur, bătută cu pietre scumpe, şi cu puii tot 
de aur, ca să-i prindă bine la nevoie; şi apoi a dat-o pe 
seama ciocârlanului, care îndată a şi pornit, şovâlcâind. 

Şi când ciocârlanul pe jos, când drumeaţa pe sus, când ea 
pe jos, când el pe sus. Şi când biata drumeaţă nu mai putea 
nici pe sus, nici pe jos, atunci îndată ciocârlanul o lua pe 
aripioarele sale şi o ducea. Şi tot aşa mergând ei încă un an 
de zile, cu mare greutate şi zdruncen, au trecut peste 
nenumărate ţări şi mări, şi prin codri şi pustietăţi aşa de 
îngrozitoare, în care fojgăiau balauri, aspide veninoase, 
vasiliscul cel cu ochi fermecători, vidre câte cu douăzeci şi 
patru de capete şi altă mulţime nenumărată de gângănii şi 
jigănii înspăimântătoare, care stăteau cu gurile căscate, 
numai şi numai să-i înghită; despre a cărora lăcomie, 
viclenie şi răutate nu-i cu putinţă să povestească limba 
omenească. 

Şi, în sfârşit, după atâta amar de trudă şi primejdii, cu 
mare ce au izbutit să ajungă la gura unei peşteri. Aici 
călătoarea s-a suit iarăşi pe aripile ciocârlanului, din care 
abia mai putea fâlfâi, şi el şi-a dat drumul cu dânsa pe o altă 
lume, unde era un rai, şi nu altăceva! 


— Iaca Mănăstirea-de-Tămâie! zise ciocârlanul. Aici se află 
FătFrumos, pe care îl cauţi tu de-atât amar de vreme. 

Nu cumva ţi-i cunoscut ceva pe aici? 

Atunci ea, deşi îi fugeau ochii de atâtea străluciri, se uită 
mai cu băgare de seamă şi îndată cunoaşte podul cel 
minunat din ceea lume şi palatul în care trăise ea cu 
FătFrumos aşa de puţin, şi îndată i se umplură ochii de 
lacrimi de bucurie. 

— Mai stai! şi nu te bucura aşa degrabă, că încă eşti 
nemernică pe aceste locuri şi tot n-ai scăpat de primejdii, 
zise ciocârlanul. 

Îi arată apoi o fântână, unde trebuia să se ducă trei zile 
de-a rândul; îi spune cu cine are să se întâlnească şi ce să 
vorbească; o povăţuieşte ce să facă, rând pe rând, cu furca, 
cu vârtelniţa, cu tipsia şi cu cloşca cu puii de aur dăruite ei 
de cele trei surori: sfânta Miercuri, sfânta Vineri şi sfânta 
Duminică. 

Apoi, luându-şi ziua bună de la călătoarea încredinţată lui, 
iute se întoarnă înapoi, zburând neîncetat de frică să nu-i 
mai rupă cineva şi celălalt picior. Iară nemernica drumeaţă, 
lăcrimând, îl petrecea cu ochii în zbor, mergând spre 
fântâna ce-i arătase el. 

Şi cum ajunge la fântână, scoate mai întâi furca, de unde o 
avea strânsă, şi apoi se pune jos să se odihnească. 

Nu trece mult şi, venind o slujnică să ia apă, cum vede o 
femeie necunoscută şi furca cea minunată torcând singură 
fire de aur, de mii de ori mai subţiri decât părul din cap, 
fuga la stăpână-sa şi-i dă de veste! 

Stăpâna acestei slujnice era viespea care înălbise pe 
dracul, îngrijitoarea de la palatul lui FătFrumos, o vrăjitoare 
straşnică, care închega apa şi care ştia toate drăcăriile de 
pe lume. Dar numai un lucru nu ştia hârca: gândul omului. 
Talpaiadului, cum aude despre această minunăţie, trimite 
slujnica degrabă, să-i cheme femeia cea străină la palat şi, 
cum vine, o întreabă: 


— Am auzit că ai o furcă de aur care toarce singură. Nu ţi- 
e de vânzare, şi cât mi-i cere pe dânsa, femeie, hăi? 

— Ia, să mă laşi să stau într-o noapte în odaia unde 
doarme împăratul. 

— De ce nu? Dă furca încoace şi rămâi aici până la noapte, 
când s-a înturna împăratul de la vânătoare. 

Atunci drumeaţa dă furca şi rămâne. Ştirba-baba-cloanţa, 
ştiind că împăratul are obicei a bea în toată seara o cupă de 
lapte dulce, i-a pregătit acum una ca să doarmă dus până a 
doua zi dimineaţă. Şi cum a venit împăratul de la vânătoare 
şi s-a pus în aşternut, hârca i-a şi trimis laptele; şi cum l-a 
băut împăratul, pe loc a adormit ca mort. Atunci 
Talpaiadului a chemat pe necunoscuta drumeaţă în odaia 
împăratului, după cum avusese tocmeală, şi a lăsat-o acolo, 
zicându-i încetişor: 

— Şezi aici până despre ziuă, ca am să vin atunci tot eu să 
te iau. 

Hârca, nu doar că şoptea şi umbla cătinel ca să n-o audă 
împăratul, ci avea grijă să n-o audă, din odaia de alăturea, 
un credincios al împăratului, care în toate zilele umbla cu 
dânsul la vânat. 

Şi cum s-a depărtat băboiul de acolo, nenorocita drumeaţă 
a îngenuncheat lângă patul soţului ei şi a început a plânge 
cu amar şi a zice: 

— FătFrumos! FătFrumos! Întinde mâna ta cea dreaptă 
peste mijlocul meu, ca să plesnească cercul ist afurisit şi să 
nasc pruncul tău! 

Şi, sărmana, s-a chinuit aşa până despre ziuă, dar înzadar, 
căci împăratul parcă era dus pe ceea lume! 

Despre ziuă, Tălpoiul a venit posomorâtă, a scos pe 
necunoscuta de acolo şi i-a zis cu ciudă să iasă din ogradă şi 
să meargă unde ştie. Şi nenorocita, ieşind cu nepus în masă 
şi necăjită ca vai de ea, s-a dus iarăşi la fântână şi a scos 
acum vârtelniţa. Şi venind iarăşi slujnica la apă şi văzând şi 
această mare minune, fuga la stăpânăsa şi-i spune că 
femeia ceea de ieri are acum o vârtelniţă de aur, care 


deapănă singură şi care-i mult mai minunată decât furca ce 
i-a dat. Atunci pohoaţa de babă o cheamă iarăşi la dânsa 
prin slujnică, pune mâna şi pe vârtelniţă, tot cu acelaşi 
vicleşug, şi a doua zi dis-dimineaţă o scoate iarăşi din odaia 
împăratului şi din ogradă. 

Însă în această noapte credinciosul împăratului, simțind ce 
s-a petrecut şi făcându-i-se milă de nenorocita de străină, ş- 
a pus în gând să descopere vicleşugul babei. Şi cum s-a 
sculat împăratul şi s-a pornit la vânătoare, credinciosul i-a 
spus cu de-amănuntul ce se petrecuse în odaia lui în cele 
două nopţi din urmă. Şi împăratul, cum a auzit aceste, pe 
loc a tresărit, de parcă i-a dat inima dintr-însul. Apoi a 
plecat ochii în jos şi a început a lăcrima. Şi pe când din ochii 
lui FătFrumos se scurgeau şiroaie de lacrimi, la fântâna 
ştiută, urgisita şi zbuciumata lui soţie scosese acum pe 
tipsie şi cloşca cu puii de aur, cea mai de pe urmă aei 
nădejde! Şi cum sta ea în preajma fântânii, numai ce iaca pe 
slujnica ştiută iarăşi o aduce Dumnezeu la fântână, şi când 
mai vede şi această mare minunăţie, nici mai aşteaptă să ia 
apă, ci fuga la stăpână-sa şi-i spune. 

— Doamne, stăpână, Doamne! Ce-am văzut eu! Femeia 
ceea are acum o tipsie de aur şi o cloşcă de aur, cu puiitot 
de aur, aşa de frumoşi, de-ţi fug ochii pe dânşii! 

Băborniţa, cum aude aceasta, pe loc trimite s-o cheme, 
zicând în gândul său: „După ce umblă ea nu se mănâncă”. 

Şi cum vine străina, hoanghina pune mâna şi pe tablaua 
cea de aur şi pe cloşca de aur cu puii de aur, tot cu acelaşi 
vicleşug. 

Dar împăratul, când a venit în astă-sară de la vânat şi când 
i s-a adus laptele, a zis în gândul său: 

— Acest lapte nu se mai bea şi, cum a zis, l-a şi aruncat pe 
furiş, undeva, şi pe loc s-a făcut că doarme dus. 

După ce hârca s-a încredinţat că împăratul doarme, 
bizuindu-se ea şi acum în puterea băuturii sale, a adus 
iarăşi pe străină în odaia lui, tot cu aceeaşi rânduială ca şi 
în nopţile trecute; şi lăsând-o acolo, s-a depărtat! Atunci 


zbuciumata drumeaţă, căzând iarăşi în genunchi lângă 
patul soţului ei, se îneca în lacrimi, spunând iarăşi cuvintele 
aceste: 

— FătFrumos! FătFrumos! Fie-ţi milă de două suflete 
nevinovate, care se chinuiesc de patru ani, cu osânda cea 
mai cumplită! Şi întinde mâna ta cea dreaptă peste mijlocul 
meu, să plesnească cercul şi să se nască pruncul tău, că nu 
mai pot duce această nefericită sarcină! 

Şi când a sfârşit de zis aceste, FătF'rumos a întins mâna, ca 
prin somn, şi când s-a atins de mijlocul ei, dang! a plesnit 
cercul, şi ea îndată a născut pruncul, fără a simţi câtuşi de 
puţin durerile facerii. După aceasta împărăteasa povesteşte 
soţului său câte a pătimit ea de când s-a făcut el nevăzut. 

Atunci împăratul, chiar în puterea nopţii, se scoală, ridică 
toată curtea în picioare şi porunceşte să-i aducă pe hârca 
de babă înaintea sa, dimpreună cu toate odoarele luate cu 
vicleşug de la împărăteasa lui. Apoi mai porunceşte să-i 
aducă o iapă stearpă şi un sac plin cu nuci, şi să lege şi 
sacul cu nucile şi pe hârcă de coada iepei, şi să-i dea 
drumul. Şi aşa s-a făcut. Şi când a început iapa a fugi, unde 
pica nuca, pica şi din Talpaiadului bucăţica; şi când a picat 
sacul, i-a picat şi hârcei capul. 

Hârca aceasta de babă era scroafa cu purceii din bulhacul 
peste care v-am spus că dăduse moşneagul, crescătorul lui 
FătFrumos. Ea, prin drăcăriile ei, prefăcuse atunci pe 
stăpânusău, FătFrumos, în purcelul cel răpciugos şi 
răpănos, cu chip să-l poată face mai pe urmă ca să ia vreo 
fată de-a ei, din cele unsprezece ce avea şi care fugiseră 
după dânsa din bulhac. Iaca dar pentru ce FătFrumos a 
pedepsit-o aşa de grozav. Iară pe credincios cu mari daruri 
l-au dăruit împăratul şi împărăteasa, şi pe lângă dânşii l-au 
ţinut până la sfârşitul vieţii lui. 

Acum, aduceţi-vă aminte, oameni buni, că FătFrumos nu 
făcuse nuntă când s-a însurat. Dar acum a făcut şi nunta şi 
cumătria totodată, cum nu s-a mai pomenit şi nici nu cred 
că s-a mai pomeni una ca aceasta undeva. Şi numai cât a 


gândit FătF'rumos, şi îndată au şi fost de faţă părinţii 
împărătesei lui şi crescătorii săi, baba şi moşneagul, 
îmbrăcaţi iarăşi în porfiră împărătească, pe care i-au pus în 
capul mesei. Şi s-a adunat lumea de pe lume la această 
mare şi bogată nuntă, şi a ţinut veselia trei zile şi trei nopţi, 
şi mai ţine şi astăzi, dacă nu cumva s-a sfârşit. 

Povestea lui Stan Păţitul. 

Era odată un flăcău stătut, pe care-l chema Stan. Şi flăcăul 
acela din copilăria lui se trezise prin străini, fără să 
cunoască tată şi mamă şi fără nici o rudă care să-l 
ocrotească şi să-l ajute. 

Şi, ca băiat străin ce se găsea, nemernicind el de colo până 
colo pe la uşile oamenilor, de unde până unde s-a oploşit de 
la o vreme într-un sat mare şi frumos. 

Şi aici, slujind cu credinţă ba la unul, ba la altul, până la 
vârsta de treizeci şi mai bine de ani, şi-a sclipuit puţine 
parale, câteva oi, un car cu boi şi o văcuşoară cu lapte. 

Mai pe urmă şi-a înjghebat şi o căsuţă, şi apoi s-a 
statornicit în satul acela pentru totdeauna, trăgându-se la 
casa lui şi muncind ca pentru dânsul. Vorba ceea: „Şi piatra 
prinde muşchi dacă şede mult într-un loc”. 

Şi cum s-a văzut flăcăul cu casă şi avere bunicică, nu mai 
sta locului, cum nu stă apa pe pietre, şi mai nu-l prindea 
somnul de harnic ce era. Dintr-o parte venea cu carul, în 
alta se ducea, şi toate treburile şi le punea la cale singurel. 

Nu-i vorbă că, de greu, greu îi era; pentru că, în lipsa lui, 
n-avea cine să-i îngrijească de casă şi de vitişoare cum 
trebuie. Numai, dă! ce să facă bietul om? Cum era să se 
întindă mai mult, că de-abia acum se prinsese şi el cu 
mâinile de vatră; şi câte a tras până s-a văzut la casa lui, 
numai unul Dumnezeu ştie. De-aceea alerga singur zi şi 
noapte în toate părţile, cum putea, şi muncea în dreapta şi 
în stânga, că doar-doar a încăleca pe nevoie, ş-apoi atunci, 
văzând şi făcând. 

Toate ca toate, dar urâtul îi venea de hac. În zile de lucru, 
calea-valea; se lua cu treaba şi uita de urât. Dar în nopţile 


cele mari, câ nd era câte o givorniţă cumplită şi se mai 
întâmpla să fie şi sărbători la mijloc, nu mai ştia ce să facă şi 
încotro să apuce, vorba cântecului: De urât mă duc de- 
acasă, Şi urâtul nu mă lasă; 

De urât să fug în lume, Urâtul fuge cu mine. 

Se vede lucru că aşa e făcut omul, să nu fie singur. De 
multe ori i-a venit flăcăului în cap să se însoare, dar când îşi 
aducea aminte uneori de câte i-au spus că au pătimit unii şi 
alţii de la femeile lor, se lua pe gânduri şi amâna, din zi în zi 
şi de joi până mai de-apoi, această poznaşă trebuşoară şi 
gingaşă în multe privinţe, după cum o numea el, gândindu- 
se mereu la multe de toate... Unii zic aşa, că femeia-i sac 
fără fund. Ce-a mai fi şi asta? Alţii, că să te ferească 
Dumnezeu de femeia leneşă, mârşavă şi risipitoare; alţii 
alte năstruşnicii, încât nu ştii ce să crezi şi ce să nu crezi? 

Numai nu-i vorbă că am văzut eu şi destui bărbaţi mult 
mai ticăiţi şi mai chitcăiţi decât cea mai bicisnică femeie. 

Şi aşa, trezindu-se el în multe rânduri vorbind singur, ca 
nebunii, sta în cumpene: să se însoare... să nu se 
însoare...?! 

Şi, ba s-a însura la toamnă, ba la iarnă, ba la primăvară, ba 
la vară, ba iar la toamnă, ba vremea trece, flăcăul începe şi 
el a se trece, mergând tot înainte cu burlăcia, şi 
însurătoarea rămâne baltă. Şi apoi este o vorbă: că până la 
20 de ani se însoară cineva singur; de la 20-25 îl însoară 
alţii; de la 25-30 îl însoară o babă, iară de la 30 de ani 
înainte numai dracu-i vine de hac. 

Tocmai aşa s-a întâmplat şi cu flăcăul acesta că, până la 
vremea asta, nici el de la sine, nici prietenii, nici babele - 
câtu-s ele de-a dracului, de prefăcute şi iscoditoare - tot nu 
l-au putut face să se însoare. 

Stan era om tăcut în felul său, dar şi când da câte-o vorbă 
dintr-însul vorba era vorbă, la locul ei, şi nu-l putea răpune 
te miri cine. 

Mulţi trăgeau nădejdea să-l ia de ginere, dar flăcăul era 
chitit la capul său şi nu se da cu una, cu două. Şiaşa, delao 


vreme, şi prietenii şi babele, lehămetindu-se, l-au dat în 
burduful dracului şi l-au lăsat pe seama lui, să facă de-acum 
înainte ce-a şti el cu dânsul, că ei şi-au luat toată nădejdea. 

Amu, într-una din zile, flăcăul se scoală de noapte, face 
mămăligă îmbrânzită şi ce-a mai dat Dumnezeu, pune 
mâncarea în traistă, înjugă boii la car, zice Doamne-ajută şi 
se duce la pădure, să-şi aducă un car de lemne. Şi ajungând 
el în pădure pe când se mijea de ziuă, a tăiat lemne, a 
încărcat carul zdravăn şi l-a cetluit bine, şi pân-or mai 
mânca boii, s-a pus să mănânce şi el ceva. Şi după cea 
mâncat cât a trebuit, i-a mai rămas o bucăţică de mămăligă 
îmbrânzită şi, făcând-o boţ, a zis: „Ce s-o mai duc acasă? ia 
s-o pun ici pe teşitura asta, că poate-a găsi-o vreo lighioaie 
ceva, a mânca-o şi ea ş-a zice-o bodaproste”. Şi punând 
mămăliga pe teşitură, înjugă boii, zice iar un Doamne-ajută 
şi, pe la prânzişor, porneşte spre casă. Şi cum a pornit el 
din pădure, pe loc s-a şi stârnit un vifor cumplit, cu lapoviţă 
în două, de nu vedeai nici înainte, nici înapoi. Mânia lui 
Dumnezeu ce era afară! să nu scoţi câine din casă, dar încă 
om! Însă dracul nu caută mai bine; la aşa vreme te face să 
pierzi răbdarea şi, fără să vrei, te vâră în păcat. 

În acea zi, Scaraoschi, căpetenia dracilor, voind a-şi face 
mendrele cum ştie el, a dat poruncă tuturor slugilor sale ca 
să apuce care încotro a vedea cu ochii, şi pretutindene, pe 
mare şi pe uscat, să vâre vrajbă între oameni şi să le facă 
pacoste. 

Atunci dracii s-au împrăştiat, iute ca fulgerul, în toate 
părţile. Unul din ei a apucat spre păduri, să vadă de n-a 
putea trebălui ceva şi pe-acolo; doar a face pe vrun om să 
bârfească împotriva lui Dumnezeu, pe altul să-şi chinuiască 
boii, altuia să-i rupă vrun capăt sau altceva de la car, altuia 
să-i schilodească vrun bou, pe alţii să-i facă să se bată până 
s-or ucide, şi câte alte bazaconii şi năzbutii de care 
iscodeşte şi vrăjeşte dracul. 

Ce-or fi isprăvit ceilalţi draci nu ştim, dar acestui de la 
pădure nu i-a mers în acea zi. S-a pus el, nu-i vorbă, luntre 


şi punte ca să-şi vâre codiţa cea bârligată undeva, dar 
degeaba i-a fost, că, pe unde se ducea, tot în gol umbla. 

Şi tot cercând el ba ici, ba colea, înspre seară numai ce dă 
de-o pârtie. Atunci se ia tiptil-tiptil pe urma ei şi se duce 
tocmai la locul de unde încărcase Stan lemnele. Şi, când 
colo, găseşte numai locul, pentru că flăcăul, după cum am 
spus, de mult ieşise din pădure şi se dusese în treaba lui. 

Văzând el dracul că nici aici n-a izbutit nimica, crâşcă din 
măsele şi crapă de ciudă, pentru că era îngrijit cu ce obraz 
să se înfăţişeze înaintea lui Scaraoschi; ş-apoi, afară de 
aceasta, era buimac de cap şi hămesit de foame, de atâta 
umblet. 

Şi cum sta el pe gânduri, posomorât şi bezmetic, numai 
iaca ce vede pe-o teşitură un boţ de mămăligă. Atunci, 
bucuria dracului! Odată-o şi haleşte şi nu zice nimica. 

Apoi, nemaiavând ce face, îşi ia coada între vine şi se 
întoarce la stăpânu-său, şi, cum ajunge în iad, Scaraoschi îl 
întreabă: 

— Ei, copile, ce ispravă ai făcut? Câte suflete mi-ai arvonit? 
Dă-ţi solia! 

— Ia, mai nimica, stăpâne, răspunse dracul, ruşinat şi 
tremurând ca varga de frică; se vede c-am pornit într-un 
ceas rău. Vremea a fost prea dimpotrivă, cum ştiţi, şi numai 
un om a venit azi în pădure, dar şi-acela a scăpat de mine, 
căci am dat în urma lui târziu, tocmai când se dusese. 
Noroc numai c-am găsit pe-o teşitură un boţ de mămăligă, 
de-am mâncat, căci îmi gârâiau maţele de foame. Alta nu 
mai ştiu nimica, întunecimea-voastră. 

— Ei bine, zmârdoare urâcioasă ce eşti, de mâncat ai 
mâncat boţul cel de mămăligă, dar ce-a zis omul acela când 
a pus mămăliga acolo, pe teşitură, ai tu la ştiinţă? 

— Ba de asta nu ştiu nimica, stăpâne. 

— Apoi, ce păzeşti tu alta, dacă nu ştii nici macar ceea ce 
vorbesc muritorii? 

Să-ţi spun eu dară, deşi n-am fost în pădure, ca tine: a zis 
că cine-a mânca boţul cel de mămăligă să zică bodaproste. 


Zis-ai tu ceva când ai mâncat-o? 

— Ba n-am zis nimica, stăpâne. 

— Aşa? În loc să-ţi dai osteneală ca să afli până şi gândul 
oamenilor, tu nu ştii nici măcar ceea ce vorbesc ei? Mai pot 
eu să am nădejde în voi? Ei, las” că-ţi găsesc eu acuş leacul; 
te-i învăţa tu minte de altă dată! Hai, porneşte acum 
degrabă la omul acela, şi să-i slujeşti taman trei ani de zile, 
cu credinţă, la ce te-a pune el! Simbrie în bani să nu 
primeşti de la dânsul, ci să faci tocmală că, după ce ţii 
împlini anii, să aia lua din casa lui ce-i vrea tu; şi aceea are 
să fie de trebuinţă la talpa iadului, că au început a putrezi 
căpătâiele... Ia să vedem, ţi-a veni în cap ce ai să iei? hai, 
gata eşti? ia-ţi tălpăşiţa! 

— Gata, stăpâne, iaca, pornesc! Atunci dracul dă o raită pe 
la talpa iadului, să vadă ce lipseşte, şi apoi iese iute ca 
scânteia şi se tot duce înainte la slujbă, după porunca lui 
Scaraoschi. Şi când pe aproape de casa lui Stan, dracul s-a 
prefăcut într-un băiat ca de opt ani, îmbrăcat cu straie 
nemţeşti, şi umbla zgribulind pe la poartă. Stan era acasă şi 
chiar atunci luase ceaunul de pe foc, ca să mestece 
mămăliga; şi numai iaca ce vede că se reped câinii să rupă 
omul, nu altăceva, şi când se uită mai bine, ce să vadă? Vede 
un băiat că se acăţăra pe stâlpul porţii, de teama câinilor. 
Atunci Stan aleargă la poartă, zicând: 

— 'Ţibă, Hormuz, na, Balan, nea! Zurzan, daţi-vă-n lături, 
cotarle! Da' de unde eşti tu, măi ţică? şi ce cauţi pe-aici, 
spaima câinilor? 

— De unde să fiu, bădică? Ia, sunt şi eu un băiat sărman, 
din toată lumea, fără tată şi mamă, şi vreau să intru la 
stăpân. 

— Să intri la stăpân? d-apoi tu nici de păscut gâştele nu 
eşti bun... Cam de câţi ani îi fi tu? 

— la, poate să am vro treisprezece ani. 

— Ce spui tu, mâi?... Apoi dar bine-a zis cine-a zis, că 
vrabia-i tot pui, dar numai dracul o ştie de când îi... Eu de- 
abia ţi-aş fi dat şapte, mult opt ani. Dar ce, Doamne iartă- 


mă! pesemne că şi straiele acestea pocite fac să arăţi aşa de 
sfrijit şi închircit. Am mai văzut deunăzi umblând pe aici 
prin sat un ciofligar de-alde tine, dar acela era oleacă mai 
chipos şi altfel îmbrăcat: 

Cu antereu de canavaţă, Ce se ţinea numa-n aţă, Şi cu 
nădragi de anglie, Petice pe ei o mie. 

Şi când mergea pe drum, nădragii mergeau alăturea cu 
drumul: căci umbla după strâns pielcele, şi cum trecea pe la 
poarta mea, de-abia l-am scos din gura lui Zurzan; l-a 
pieptănat de i-au mers peticele. Vorba ceea: „Aş veni desară 
la voi, dar mi-e ruşine de câini”. Şi acum parcă-l văd cât era 
de ferfeniţos şi cum îşi culegea boarfele de pe jos. Oleacă de 
n-ai păţit şi tu ca dânsul. Şi cum te cheamă pe tine? 

— "Tot Chirică mă cheamă. 

— Măi parpalecule, nu cumva eşti botezat de sfântul 
Chirică Şchiopul, care ţine dracii de păr? 

— Nu-l ştiu pe acela, dar Chirică mă cheamă. 

— Apoi, despre mine, fie oricine ţi-a fi nănaş, dar ştiu c-a 
nimerit-o bine, de ţi-a pus numele Chirică: pentru că eşti un 
fel de vrăbioi închircit. 

— Apoi dă, bade, închircit, vrăbioi, cum mă vezi, acesta 
sunt, am văzut eu şi hoituri mari şi nici de-o lume: la treabă 
se vede omul ce poate. Las' să mă cheme cum m-a chema; 
ce ai d-ta de-acolo? Da” pe d-ta cum te cheamă? 

— Tot Stan mă cheamă, dar de la o boală ce am avut, când 
eram mic, mi-au schimbat numele din Stan în Ipate, şi de- 
atunci am rămas cu două nume. 

— D-apoi ai la ştiinţă, bade, că şi d-ta ai cântec: Ipate, care 
dă oca pe spate. 

Şi face cu mâna să-i mai aducă una. 

— Dar ştii că m-ai plesnit în pălărie, măi Chirică? Al 
dracului băiat! Parcă eşti Cel-de-pe-comoară, măi, de ştii 
toate cele! 

De trup eşti mărunţel, nu-i vorbă, dar la fire eşti mare. la 
să te vedem dacă mi-i ghici tu cimilitura aceasta: Lată peste 
lată, peste lată îmbujorată, peste îmbujorată crăcănată, 


peste crăcănată măciulie, peste măciulie limpezeală, peste 
limpezeală gălbeneală şi peste gălbeneală huduleţ. 

Chirică atunci începe a zâmbi şi zice: 

— De-oi ghici, mi-i da şi mie o hrincă dintr-iînsa? 

— D-apoi ştiu eu ce crezi tu că-i aceea? Ghiceşte întâi, să 
vedem. 

— Ce să fie?! zise Chirică. la faţa casei, vatra, focul, 
pirostiile, ceaunul, apa dintr-însul, făina şi culeşerul sau 
melesteul. 

— Bun, măi Chirică, ia acum văd şi eu că nu eşti prost! 

Hai! cât să-ţi dau pe an ca să te tocmeşti la mine? 

— Apoi eu... nu mă tocmesc cu anul. 

— Dar cum te tocmeşti tu? 

— Eu mă tocmesc pe trei ani odată: pentru că nu-s deprins 
a umbla din stăpân în stăpân, şi vreau să cunosc ceva când 
voi ieşi de la d-ta. 

— Despre mine, cu atâta mai bine, măi Chirică. Şi ce mi-i 
cere tu pentru trei ani? 

— Ce să-ţi cer? Ia, să-mi dai de mâncare şi de purtat cât 
mi-a trebui, iar când mi s-or împlini anii, să am a lua din 
casa d-tale ce voi vrea eu. 

— Ce fel de vorbă-i asta? Poate că tu îi bărăni atunci sămi 
iei sufletul din mine, ori mai ştiu eu ce dracul ţi-a veni în cap 
să ceri?! 

— Ba nu, bade Ipate, n-aibi grijă; nu ţi-oi mai cere vrun 
lucru mare până pe-acolo. Ş-apoi, ce ţi-oi lua eu din casă 
nu-ţi face trebuinţă d-tale. 

— Apoi na! zise Ipate. Măsoară-i vorba cu îmblăciul. Balan 
să-ţi aleagă din gură ce spui, dacă nu vorbeşti desluşit. 

— Apoi dă, bade Ipate, unde-i vorbă, nu-i mânie: mai bine 
să te tocmeşti întâi, decât pe urmă. 

— Apoi aceasta-ţi spun şi eu, măi, ciotul dracului! 

dezleagă odată calul de la gard, să ştiu eu atunci - de-oi 
ajunge cu sănătate - ce-i al tău şi ce-i al meu. 

— Ia lasă, bade Ipate, lasă, nu te mai pune şi d-ta atâta 
pentru te miri ce şi mai nimica, că doar n-are să fie un cap 


de ţară... 

— Măi Chirică, ştii una? rămâi la mine, şi ne-om împăca noi 
atunci. Te văd că eşti un băiat isteţ şi - mai ştii păcatul? - 
poate şi harnic; sameni a fi ştiind de unde să iei lucrul şi 
unde să-l pui. 

— Despre aceasta n-aibi grijă, bade, zise Chirică. Nu căuta 
că-s mic, dar trebile care ţi le-oi face eu, nu le-a face altul, 
măcar să fie cu stea în frunte. 

— Mai ştii? Bine-ar fi, măi Chirică, dac-ar fi toate cu lapte 
câte le spui. Dar tu curat că ai dat peste un stăpân ca 
pâinea cea bună; numai să avem vorba dinainte, să nu fii 
rău de gură, c-apoi mi-i să nu mă scoţi din sărite şi să mă 
faci câteodată să-mi ies din răbuş afară. 

— Nici despre asta nu mă tem că-i bănui, bade lIpate. — 

Vasăzică, ne-am înţeles. De-acum vină de-i mânca şi tu 
ceva. laca nişte bulughine cu mujdei şi cu mămăligă. Hai! 

dă-i colb ş-apoi te apucă de treabă. 

Băiatul se pune ciobăneşte într-un genunchi, îmbucă 
repede ce îmbucă şi apoi se duce după trebi. Şi aşa era 
Chirică de liniştit şi de harnic la trebile lui, că parcă era de- 
acolo de când l-a făcut mă-sa, şi Ipate se îndemna cu 
dânsul, uitase acum de urât şi huzurea de bine, şi din ziua 
în care s-a tocmit Chirică la Ipate, norocul îi curgea gârlă 
din toate părţile, şi nu mai ştia ce are la casa lui. 

Ce garduri streşinite cu spini, de mai nici vântul putea 
răzbate printre ele! Ce şuri şi ocoale pentru boi şi vaci, 
perdea pentru oi, poieţi pentru păsări, coteţe pentru porci, 
sâsâiac pentru păpuşoi, hambare pentru grâu şi câte alte 
lucruri de gospodărie, făcute de mâna lui Chirică, cât ai 
bate din palme! Să nu spun minciuni, dar Ipate se 
îmbogăţise însutit şi înmiit de când a venit Chirică în slujbă 
la dânsul. Acum văzuse el ce poate Chirică, şi-i era drag ca 
ochii din cap. 

Trecură vreo doi ani la mijloc şi în una din zile Chirică zise 
stăpânului său: 


— Stăpâne, să nu bănuieşti, da' am să zic şi eu o vorbă: de 
ce nu te însori? Că mâinepoimâine te-i trezi că ai 
îmbătrânit, şi nu-ţi rămâne nici un urmaş. După viaţă este şi 
moarte. De unde ştii ce se întâmplă, ferească Dumnezeu! şi 
atunci, cui rămâne atâta avere? 

— Ce vorbeşti tu, măi Chirică? Dacă nu m-am însurat eu 
când am fost de însurat, apoi la vremea asta ţi-ai găsit să 
mă însor? Pesemne vrei să-şi facă dracul râs de mine... 

Nu vezi că a trecut soarele de-amiază: sunt mai mult 
bătrân decât tânăr. 

— Da' ia lasă-mă la pârdalnicul, stăpâne, că-i speria 
oamenii cu vorbele d-tale! Nu te mai face aşa de bătrân, că 
doar nu ţi-i vremea trecută. Eu gândesc că tocmai acum eşti 
bun de însurat; pentru că ai cu ce să ţii nevasta şi copiii. 
Slavă Domnului! mulţi ar dori să aibă ceea ce ai d-ta. 

— Ţi-ai găsit, zise Ipate. Parcă eşti nu ştiu cum, măi 
Chirică; vorbeşti şi tu, ia aşa, în dodii, câteodată. Am eu 
semănături? am eu toate cele trebuincioase pentru casă? 

Tu crezi că numai aşa se ţine femeia... Vorba ceea: „Când 
se-nsoară, nu-i de moară.” 

— De asta te plângi, stăpâne? 

— D-apoi, de care altă, măi Chirică? Nu ştii tu că gura 
înainte de toate şi apoi celelalte? 

— Stăpâne, dacă-i numai atâta, apoi las” că te fac eu cu 
grâu, să ai de unde face pâine şi colaci pentru nuntă, ba şi 
pentru cumătrie dacă vrei. 

— De unde, măi Chirică? 

— Vezi d-ta, colo departe, nişte lanuri frumoase de grâu 
care dă în copt? 

— Le văd. 

— Du-te chiar acum la stăpânul moşiei şi-i spune că te 
prinzi să-i dai în girezi tot grâul cât îl are semănat. Şi dacă 
te-a întreba cât să-ţi dea pentru această ostenicioasă 
treabă, spune-i că nu primeşti bani, ci numai atâta grâu, cu 
paie cu tot, cât îi putea duce d-ta în spate şi cu un băiat al d- 
tale. 


— Cum asta, măi Chirică? Parcă vorbeşti de pe ceea lume. 
Crezi tu că vom putea noi singuri secera şi strânge atâta 
amar de grâu, că doar sute şi mii de braţe trebuiesc acolo, 
nu şagă! Ş-apoi, numai pentru două sarcini de grâu? Ce 
nebun ai crede tu c-ar fi acela? 

— Stăpâne, ca să cunoşti cine sunt eu şi cât pot, ascultămă 
şi du-te la boier de-i spune cum te-am învăţat. 

Ipate, cu un gând să se ducă şi cu zece nu. În sfârşit, îşi ia 
el inima-n dinţi şi se duce la curte să vadă ce are să fie şi, 
cum ajunge, se înfăţişază înaintea boierului şi zice: 

— Să nu vă supăraţi, cucoane! Nu cumva aveţi trebuinţă 
de secerători? 

— Ba încă mare nevoie am, om bun; parcă Dumnezeu te-a 
adus. Căci grâul e copt, nu mai poate suferi întârziere. 

— Apoi, cucoane, mă prind eu să ţi-l secer. 

— Cum, singur? 

— Asta-i treaba mea, cucoane. Eu mă prind să ţi-l dau 
girezi. Nu-i cuvânt gospodăresc? 

— Cum văd, te bizuieşti în braţe multe. 

— Multe, cucoane, puţine, cucoane, câte-a dat Dumnezeu; 
numai treaba s-o fac. 

— Ş-apoi ce mi-i cere, aşa cu hurta? 

— Ce să cer, cucoane, ia când ţi-oi da grâul în girezi, să am 
voie a lua numai atâta grâu, cu paie cu tot, cât oi putea 
duce în spate eu şi c-un băietan al meu. 

— Măi omule, vorbeşti înadins ori vrei să şuguieşti? 

— Ba ferească Dumnezeu, cucoane, vorbesc înadins. 
Boierul a crezut că Ipate e nebun şi voia să se mântuie de 
dânsul, zicând: 

— Dacă-i aşa, om bun, du-te mâine dimineaţă şi te apucă 
de lucru; oi vedea eu ce treabă-i face şi ne-om împăca noi. 

— Împăcarea, cum ţi-am spus, cucoane. 

— Ei, du-te, du-te, şi las”! să vedem! Atunci Ipate se 
întoarnă acasă, şi Chirică îl întreabă: 

— Ei, stăpâne, cum a rămas cu boierul? 


— Cum să rămână, măi Chirică! Ia, m-am prins hăt şi bine 
să-i dau grâul în girezi, după cum ai zis. Dar m-a luat 
groaza când am trecut pe lângă lan şi l-am văzut câtu-i de 
mare. Asta-i o treabă foarte grea şi mare lucru să fie ca s-o 
putem noi scoate la capăt. Ştiu eu tare bine că boierul m-a 
luat de nebun, dar nici cu minte nu sunt, după cât văd eu 
acum. Dracul ştie ce avem să facem! 

— N-aibi grijă, stăpâne, că doar eşti cu mine! zise Chirică. 

— la mai bine să luăm cele trebuitoare şi haidem acolo 
chiar în astă-sară, ca mâine dimineaţă să ni se facă ziuă pe 
lan. 

Şi aşa se iau ei amândoi şi se duc. Şi cum ajung acolo, cam 
pe înseratelea, Ipate zice: 

— Vezi tu, măi Chirică? asta nu-i şagă; mi se pare că noi 
avem să dăm peste dracul. 

— Stăpâne, ştii ce? culcă-te şi te odihneşte, şi mâine 
dimineaţă vom vorbi amândoi. 

Ipate, ca cel cu grija în spate, se frământă el cu mintea cât 
se mai frământă şi, obosit fiind, se lăsă oleacă jos pe iarbă şi 
adormi dus. Chirică atunci, el ştie ce face şi cum face, că 
într-o clipă adună toată drăcimea şi-o pune la lucru pe 
câmp. Unii secerau, alţii legau snopi, alţii făceau clăi şi 
suflau cu nările să se usuce, alţii cărau, alţii durau girezi, 
mă rog, claca dracului era! ce să spun mai mult? 

Când se trezeşte Ipate, în zori de ziuă, se sperie ce vede: 
totul era mântuit; în locul grâului de pe câmp vede acum o 
gireadă mare şi două mai mici, aşezate pe culmea dealului, 
iară pe Chirică nu-l vede nicăieri. Atunci lui Ipate i s-a suit 
tot părul în vârful capului de frică şi a început a căuta pe 
Chirică în toate părţile. Şi când colo, numai ce iată că-l văzu 
dormind pe vârful unei girezi, şi atunci îşi mai veni puţin în 
fire. Feciorii boiereşti se sculară cu noaptea-n cap, cum îi 
treaba lor, şi veniră pe lanuri să vadă ce mai este. Şi când 
văzură ei una ca aceasta, îi cuprinse spaima, şi fuga la 
boier, de-i vestiră. Boierul atunci se scoală iute, se azvârle 
pe un cal şi ţine numai o fugă până la lanuri, şi când colo, 


vede şi el ce nu se mai văzuse şi nu se mai auzise de când 
lumea şi pământul. 

— Ei, cucoane, am mântuit trebuşoara, zise Ipate. Bine că 
aţi apucat a veni şi d-voastră, ca să fiţi de faţă când ne-om 
lua dreptul. 

Atunci Chirică, nici una, nici două, scoate o funie cu care 
era încins, leagă bine gireada cea mare, cum ştie el, o ia în 
spate şi pe ici ţi-i drumul. Iară boierul, mai văzând şi 
aceasta, a încremenit cu mâinile subsuori, uitându-se la 
dânsul cum se ducea. Şi crezând că de-acum şi Ipate are să 
ia cele două girezi mici şi-l caliceşte de tot, crăpa de necaz, 
dar n-avea încotro. Şi neştiind ce să facă, zise lui Ipate cu 
binişorul: 

— Om bun, na-ţi bani în locul grâului ce mai aia lua, şi 
lasă-mă în pace. N-am crezut că am a face cu dracul. 

— Ferească Dumnezeu, cucoane, cruce de aur cu noi în 
casă! Departe de pe locurile aceste! Ba, zău, am muncit de- 
a dat inima din noi. 

— Ia lasă-mă încolo, măi omule; pesemne tu ai să mă înveţi 
pe mine ce-i plugăria?! Că doar nu samăn eu grâu de ieri, 
de alaltăieri, să nu fi mai avut a face cu secerători!... Şi 
chiar de nu-i fi tu Ucigă-l-crucea, tot n-aţi umblat cu lucru 
curat; însă ce-am eu cu sufletul vostru? 

voi aveţi a da seamă. Primeşte banii, cum ţi-am spus, şi mai 
duceţi-vă şi la altă casă, că eu, unul, ştiu c-am păţit-o bună. 

Ipate, auzind aceasta, părerea lui de bine; ia banii cu cât 
se învoieşte şi se duce el după Chirică. Şi când ajunge 
acasă, Chirică treierase, vânturase, măcinase; în sfârşit, 
pusese toate trebile la cale. Şi Ipate, când a mai văzut şi 
asta, nu mai ştia ce să zică; mai că-i venea a crede că şiel 
are a face cu dracul. 

— Măi Chirică, d-apoi ştii că şi boierul, câtu-i de boier, a 
pus-o de mămăligă. laca, mi-a dat şi bani de am adus acasă. 

— Şi aceştia-s buni, stăpâne; pune-i la chimir şi taci 
molcum. Am ştiut eu dinainte că are să ne iasă şi de 
cheltuială. 


A doua zi după asta, Chirică zise lui Ipate: 

— Ei, stăpâne, de-acum cred că n-ai ce mai zice: ca 
mâinepoimâine mi se împlinesc anii, şi rămâi făr' de mine. 

Mai nainte, calea-valea; erai deprins a trăi singur, dar 
acum are să-ţi cadă greu; mai ales că ţi s-a îngreuiat şi 
gospodăria. Hai, ce zici, te însori ori ba? 

— Apoi dă, măi Chirică, ştiu eu ce să fac? Parcă tot m-aş 
însura; când aş da peste-o parte bună, aş face poate şi eu 
pasul acesta. Dar tare mă tem nu cumva să-mi iau pe dracul 
după cap, să-l aduc cu lăutari în casă şi pe urmă să nu-l pot 
scoate nici cu o mie de popi; c-apoi atunci, lehamete şi de 
însurat, şi de avere, şi de tot! 

— De asta ţi-i acum în grijă, stăpâne? dac-a rămas treaba 
până la atâta, apoi las” pe mine, că te-oi face eu să ieiun 
drăguţ de femeie care nu se mai află! Căci eu şed călare în 
inima lor şi, nu că mă laud, dar ştiu toate măruntaiele dintr- 
însele. Despre asta nu mi-e ruşine; pot să-ţi aleg una şi 
noaptea p-întuneric. Pentru altul n-aş face-o, să ştiu că mi- 
ar da lumea de pe lume, dar pe d-ta vreau numaidecât să te 
văd om ca toţi oamenii, în rând cu lumea. Nu vezi că cei mai 
mulţi de teapa d-tale se ţin cu nasul pe sus numai din 
pricina asta? Ca şi cum parcă d-ta n-ai fi vrednic să ţii o 
femeie! 

— Măi Chirică, tare mai eşti şi tu nu ştiu cum! scoţi omul 
din minţi cu vorbele tale. Bun staroste mi-am găsit! Nu ştiu 
cine te-a îndreptat la casa mea, că ştiu că eşti berechet bun. 
Ş-apoi, mult stau eu câteodată şi mă gândesc în mintea 
mea, de unde ai tu atâta putere? Mai că-mi vine să zic şi eu, 
ca boierul cela. Nu ştiu, nălucă să fii, om să fii, dracul să fii, 
dar nici lucru curat nu eşti. Numai fii ce-i fi, asta nu mă 
priveşte; mie unuia ştiu că mi-ai priit bine, n-am ce zice! Ei, 
ia spune, cum zici tu că mi-i alege femeie? 

— Ia, în duminica viitoare, stăpâne, să mergem în sat la 
horă. Eu oi sta deoparte, cu băieţii, iar d-ta să te prinzi în 
joc lâng-o fată care ţi-a plăcea. Eu atunci mi-oi târâi piciorul 


pe lângă d-ta, oi ochi-o bine şi apoi ţi-oi spune eu ce zace 
într-însa. 

— Da” ştii c-ai chitit-o bine, măi Chirică?! Tot cu draci eşti 
tu, bine zic eu. 

— Apoi dă, stăpâne, în ziua de azi, dacă nu-i fi şi cu draci 
oleacă, apoi cică te fură sfinţii şi iar nu-i bine. 

În sfârşit, ce spun ei, ce nu mai spun, cum vine duminica, 
Ipate şi cu Chirică se iau şi se duc la horă în sat. Chirică, 
cum îi treaba băieţilor, se acăţăra pe cele garduri şi se 
hlizea cu ceilalţi băieţi. Iar Ipate, de cuvânt; se prinde în joc 
lângă o fată, care chiteşte că i-ar cam veni la socoteală; 
începe ela o măsura cu ochii de sus până jos şi de jos până 
sus şi, cum se învârtea hora, ba o strângea pe fată de mână, 
ba o călca pe picior, ba... cum e treaba flăcăilor. Şi tropai, 
tropai, ropai, ropai! i se aprind lui Ipate al nostru călcăiele. 
Chirică era şi el pe-acolo, şi, cum se lasă Ipate din joc, 
spiriduşul dracului îi zice: 

— Ei, stăpâne, parcă te-ai cam aburit la faţă, nu ştiu cum; 
ce zici, aşa-i că-ţi vine la socoteală? 

— Apoi dă, nu ştiu cum să mai zic şi eu; pesemne păcatele 
mele mi te-au scos înainte, măi Chirică. Eu gândesc s-o 
pornesc pe treabă, fata-i hazulie şi m-a fermecat de-acum. 

— Ba nu, stăpâne; dacă-i vrea să mă asculţi, eu te sfătuiesc 
să n-o iei pe asta. Şi focu-i hazuliu, dar tare rău te 
pârjoleşte câteodată. Fetişoara asta, o vezi d-ta cât e de 
scumpă la râs? Parcă ţi-ar veni a crede că-i de cele cu 
crucea-n sân, dar, ia, una de aceste a înălbit odată, numai 
într-o singură noapte, pe moşu-meu în fântână. 

— Cum asta, mă Chirică? 

— Da”, ia nu mai şti şi d-ta cum, stăpâne! 

— Ian auzi-l, mai degrabă i-ai putea strâmba fălcile decât 
vorba! Măi Chirică, eu gândesc că s-a da după mine şi s-a 
face şi ea mai bună. 

— Î... hî! da, cum nu? Eu însă îţi spun prieteneşte că 
fetişoara asta are trei coaste de drac într-însa; şi chiar şi 
cea mai bună dintre femei încă tot mai are una. Să te mai 


laşi, stăpâne, pân-om da măcar peste una de acelea, şapoi 
ţi-oi mai spune eu ce mai este de făcut. 

— Apoi dă, măi Chirică, tu m-ai tot cihăit de cap până 
acum, să mă însor, să mă însor, de mi-ai aprins pofta de 
însurat, şi apoi, acum, tot tu o şurubuieşti şi-o întorci, cum 
îţi vine ţie la socoteală. 

— Stăpâne, ştii că eu nu-ţi voiesc răul; ascultă-mă, că n-ai 
să greşeşti. 

Ipate, auzind aşa, se dă după Chirică şi se întoarnă ei 
seara acasă tot cum s-au dus. Însă cum ajunge acasă, parcă 
nu era acela; muncea el, nu muncea, dar ştiu că se 
frământa cu gândurile şi de-abia aştepta să vină duminica 
viitoare. 

Duminica vine, şi ei iară se duc la horă, în alt sat. Chirică, 
după obiceiul său, se ia cu băieţii, iară Ipate se prinde în joc 
lângă o fată, care o chiteşte el; joacă cât joacă şi lângă 
aceea, şi, intrând în vorbă cu dânsa, fata, bună mehenghe, îi 
întoarce capul şi Ipate vede că nu-i de lepădat. Dar Chirică 
era şi el pe-acolo şi, cum se lasă Ipate de joc, îi zice: 

— Ei, stăpâne, cum văd eu, nici de asta nu te-ai da în 
lături; aşa-i că ţi-a căzut tronc la inimă? 

— Mai aşa, măi Chirică! 

— Apoi îţi spun eu, stăpâne, că nici asta nu-i de noi. O vezi 
cât e de pâşină, dar şi asta are două coaste de drac într- 
însa. Să te mai laşi, stăpâne, cum ţi-am spus eu. 

— Apoi dă, măi Chirică; în ziua de azi nu ştiu, zău, care-a 
mai fi cu crucea-n sân, cum cauţi tu... Eu gândesc că tot om 
alege, om alege, pân-om culege. 

— Ba nu, stăpâne; lasă pe mine, că ştiu eu ce fac. 

— Ipate iar se lasă după cum zice Chirică, şi se întoarnă ei 
seara acasă tot cum s-au dus. Dar Ipate, acum, nici de 
treabă nu-şi mai căuta, nici mâncarea nu se prindea de 
dânsul, nici somnul nu-l fura, era cum e mai rău; toată ziua 
prindea buburuzi şi, punându-i pe dosul mâinii, zicea: 
Buburuz, buburuz, Încotro vei zbura Într-acolo m-oi însura. 


Dă, ce să-i zici? dăduse şi el în pârpăra însuratului. Ş-apoi 
ştiţi că este-o vorbă: când îi omul în doi peri, să te fereşti de 
dânsul, c-atunci e cum îi mai rău. Vorba ceea: „Arde focu-n 
paie ude”. Aşa şi Ipate, tot sughiţa, tot ofta din greu şi de- 
abia aştepta să vină duminica. 

Duminica iar vine, şi ei acum se iau şi se duc la joc în alt 
sat. Şi cum ajung acolo, Ipate se şi prinde în joc lângă un 
puişor de fată căreia îi jucau ochii în cap ca la o şerpoaică. 

Se învățase şi el, şiretul, a le alege aşa de pe deasupra, dar 
numai Chirică băiatul ştia ce zace în inima lor şi cât le poate 
calul; că ce-i mai greu de ales decât omul? Dar Chirică era 
şi el pe-acolo. Şi ce-a făcut el, ce-a dres, că fetei şi lui Ipate 
au început a le sfârâi inima unul după altul. 

Boldul Satanei se vede că-i înghimpase. Şi cum se lasă 
Ipate din joc, Chirică îl trage deoparte şi-l întreabă: 

— Ei, stăpâne, cum ţi se pare? 

— Cum să mi se pară, măi Chirică? la, parcă-mi vine s-o 
sorb cu ochii, de dragă ce-mi e; dacă n-a mai fi nici asta, 
apoi nu mă mai însor niciodată, că destul mi-ai tulburat 
minţile pân-acum. 

— Asta-i bună, stăpâne! zise Chirică. Nu-i vorbă, că tot are 
şi ea o coastă de drac; dar, trăind şi nemurind, i-om scoate- 
O noi şi pe-aceea. 

Atunci, bucuria lui Ipate! Începe a se ţine de fată ca scaiul 
de oaie. Şi unde nu ţi-o înşfacă pe sus, şi se iau ei ba din 
tâlcuri, ba din cimilituri, ba din pâcâlit, ba din una, ba din 
alta şi, de cole până colea, şi-au plăcut unul altuia. Şi Ipate, 
nemaiavând răbdare, se şi duce la tată-său şi la mă-sa, de-o 
cere. Vorba ceea: 

Vin” la mama de mă cere: 

De m-a da, de nu m-a da, Peste noapte mi-i fura. 

Părinţii fetei, când aud asta, au de bucurie că le-a picat un 
om aşa de bun şi o dau cu mâneci largi. Peste câteva zile 
nunta se face, şi Ipate îşi ia femeia, cu zestre cu tot, o duce 
acasă la dânsul, şi pace bună! Şi aşa trăiau ei de bine şi se 


iubeau unul pe altul, ca nişte hulubaşi. Şi Ipate, fiind foarte 
mulţumit de asta, zise într-o zi: 

— Doamne, măi Chirică, bun suflet de femeie mai am! 

Bine mi-am ales-o! 

— Bună, stăpâne, nu-i cuvânt, dar ştii că este-o vorbă: 
„Când nici nu gândeşti, atunci te trânteşte!”; las' să vedem. 

Ia adu-ţi aminte ce ţi-am spus odată, că şi asta, cât îi de 
bună şi blajină, tot are o coastă de drac într-însa, care 
trebuie scoasă numaidec ît, dacă ţi-i voia să ai femeie cum 
trebuie şi s-o duci cu dânsa până la adânci bătrâneţe. 

— Apoi dă, nu ştiu cine ţi-a mai putea intra şi ţie în voie, 
măi Chirică. Câte ştii tu, numai dracul cred că poate să-ţi 
dea de fund. 

Dar nu se împlineşte bine anul, şi femeia lui Ipate face un 
băiat. La vro două-trei luni după asta, Ipate se trezeşte într- 
O zi cu socru-său că vine şi-l cheamă la nunta unui frate al 
femeii sale. Chirică, simțind toate, cum îi dracul, trage pe 
stăpânu-său la o parte şi zice: 

— Stăpâne, lasă să se ducă numai nevasta d-tale cu 
copilul, iar d-ta spune că, de-i avea vreme să te duci mai pe 
urmă, bine-de-bine, iară de nu, să te ierte. Şi după asta, ţi-oi 
mai spune eu ce-i de făcut. 

Ipate, deprins a asculta pe Chirică, zice socrului său: 

— Tată, eu n-oi putea merge, că, după cum vezi, am tare 
multe trebi pe capul meu şi numai cu un argăţel ce-l am de- 
abia le pot dovedi. Nevasta mea, însă, poate să meargă, şi, 
de m-a ierta vremea să pot veni şi eu mai pe urmă, binede - 
bine, iară de nu, te rog să mă ierţi. 

Socru-său atunci, nemaiavând ce zice, ia pe nevasta lui 
Ipate cu copil cu tot şi se ca' mai duce. 

În ziua de uncrop, Chirică zice lui Ipate: 

— Stăpâne, ia, acum a venit vremea ca să scoatem coasta 
cea de drac din femeia d-tale. Hai, încalecă iute pe cal şi te 
du la nuntă. Dar să ştii de la mine ce ai să faci când vei 
ajunge acolo. Alăture cu casa socru-tău este o căsuţă 
tupilată, în care şede un tălpoi de babă, meşteşugoasă la 


trebile sale, cum îi sfredelul dracului. Du-te de trage în 
gazdă la dânsa şi te fă că eşti un drumeţ străin. Pune-te 
apoi pe lângă ea luntre şi punte şi juruieşte-i cerul şi 
pământul, ca să-ţi smomească pe nevasta d-tale şi să ţi-o 
aducă acolo. Şi atunci să vezi ce pot babele şi cât îi de 
credincioasă femeia! 

— Să...ra! măi Chirică, ce spui tu? Parcă despre asta mi-aş 
pune capul la mijloc. 

— Ba nu fi aşa de darnic, stăpâne. Mai bine cruţă-ţi capul, 
că poate ţi-a mai trebui. 

— Dar oare nu m-or cunoaşte, măi Chirică? 

— N-aibi grijă, stăpâne, poţi să te duci şi pe la nuntă, că 
am făcut ce ştiu eu, şi nime n-are să te cunoască. 

Ipate, voind să se încredinţeze şi despre asta, ascultă pe 
Chirică şi se duce. Şi cum ajunge în sat, trage la gazdă la 
babă, o ia cam pe departe şi-i spune ca să-i aducă deseară 
pe nevasta lui Stan din satul cutare la dânsul. 

Baba, când aude asta, pune mâna la gură, clatină din cap 
şi zice: 

— Doamne, om bun, cum crezi d-ta că aş face eu una ca 
asta, mai ales că femeia are bărbat bun, frumos şi bogat şi 
nu-i de-acele de care gândeşti d-ta? 

Atunci Ipate scoate plosca de la oblânc, dă babei vreo 
câteva gâturi de rachiu şi apoi îi mai întinde o pungă ţoşcă 
de bani, zicând: 

— Mătuşă, de mi-i face acest bine, atunci să ştii că ai să ai 
mai multe de la mine. Fii bine încredinţată că n-are să ne 
ştie nici pământul. 

Baba, deodată, stă pe gânduri; parcă n-ar fi prea voit nici 
treaba s-o facă, dar nici punga s-o lase. În sfârşit, mai şede 
ea pe gânduri cât şede, apoi ia punga şi zice: 

— Om bun, mânca-te-ar puricii să te mănânce!... Eu ştiu ce 
va să zică durerea la inimă, bat-o pârdalnica s-o bată...! 

Nu ştiu, zău, cum a sta şi asta! îmi plesneşte obrazul de 
ruşine când gândesc cum am să mă înfăţişez înaintea femeii 
celea cu vorbe de-acestea... Mă duc şi eu într-un noroc, să 


vedem, şi de-oi putea face ceva, bine-de-bine, iară de nu, 
mi-i crede şi d-ta, că ştiu cum se fac de greu trebile acestea, 
şi rar le scoatem la capăt. 

— Crede şi d-ta, mătuşă, că de-i face pe treabă, n-are săţi 
fie degeaba. 

Atunci baba zice: 

— Să vedem; întrebarea n-are greş. Mai ştii de unde sare 
iepurele? Mai ales că bărbatu-său nu este aici. 

Apoi, cam înspre seară, lasă pe drumeţ singur în casă şi se 
duce alăturea la nuntă şi, cum ajunge, trage pe nevasta lui 
Ipate deoparte, îi spune codoşca câte şi mai multe ş-o face 
pe femeie să se alunece cu mintea. 

— Mătugşă, zice nevasta, d-apoi oare cum om face noi ca să 
fie mai bine? 

— Acesta nu-i vrun lucru pân” pe-acolo, copilă, hăi, zise 
baba. la, du-te în casă, trezeşte-ţi copilul din somn, şi el 
atunci are să înceapă a plânge; pe urmă pişcă-l tot câte- 
oleacă, şi el are să înceapă a ţipa. Şi atunci tatu-tău, cum îi 
el supărăcios, are să zică de la o vreme să iei băiatul şi sa-l 
dai, ia, încolo, la baba cea de-alăturea. Tu, cum îi auzi asta, 
să iei băiatul cu albie cu tot şi să vii cu dânsul la mine. Ş- 
apoi atunci... 

Femeia lui Ipate ascultă de babă, face cum i-a zis ea şi, pe 
înserate, vine la dânsa cu copilul în braţe; şi cum intră în 
casă, începe a se chicoti şi a spune de la nuntă multe şi 
mărunte, fără să cunoască pe bărbatu-său. 

Atunci Ipate le dă de băut până le ameţeşte pe amândouă, 
apoi îşi fură copilul din covăţică, după cum îl învățase 
Chirică, şi fuge cu dânsul acasă. Chirică, cum îl vede venind, 
îi iese înainte de pe la poartă şi zice: 

— Ei, stăpâne, minciuni ţi-am spus eu, ori ba? 

— Ba nu, măi Chirică; acum văd eu ce poate femeia. 
Deacum nu mai trăiesc nici un ceas cu dânsa; am s-o dau 
dracului de pomană, soi rău ce este ea! 

— Ba nu, stăpâne, să nu faci una ca asta, că femeia d-tale e 
una dintre cele mai bune femei. Da' ştiu eu cine-i de vină 


aici. Las-o întâi să vină acasă, să-i scoatem costiţa ceea care 
ţi-am spus eu, şi atunci îi vedea d-ta ce lucru de femeie are 
să iasă dintr-însa. 

Acum, să ne întoarcem iar din urmă. Femeia lui Ipate şi cu 
baba, când se trezesc din ameţeală, nici tu drumeţ, nici tu 
copil, nici tu nimica! Atunci odată încep ele a se boci 
înăduşit şi a se bate cu pumnii peste cap, însă fără nici un 
folos! Mai iscodeşe ea pe ici, pe colea, să vadă, n-a putea 
afla ceva despre copil, dar copilul parcă intrase în pământ. 

— Ei, ei! Acu-i acu. Vai de mine, nevastă, hăâi! zise baba; ce 
păcat mi-am găsit cu tine! Dracul ştie ce să fac! 

Şi cum sta baba împietrită, dracul îi şi dă în gând una: — 

Nevastă, hăi! alta nu-i de făcut decât să înşomoltăcim 
motanul ista al meu cu nişte petice, să-l punem în albiuţă şi 
apoi să dăm foc casei pe dinlăuntru, iară noi să ieşim afară. 
Şi când s-a aprinde mai tare, noi să începem a ne boci în 
gura mare şi a striga: foc! foc! şi, pân-or sări oamenii de la 
nuntă, până nu ştiu ce, casa are să se topească. Şi când or 
găsi motanul scrum, au să creadă că a ars copilul, şi poate 
s-o tămăduim. 

— Că bine zici d-ta, mătuşă, asta s-o facem! 

— S-o facem, s-o facem! Dar eu ce fac tocmai acum, la 
bătrâneţe, fără leac de adăpost? 

— Nu te îngriji de asta, mătuşă dragă, că am să te iau cu 
mine şi-i trăi pe lângă noi ca banul cel bun. Bărbatu-meu e 
cum îi pâinea cea bună, şi te-om avea curat ca pe-o mamă. 

Atunci baba se înduplecă, căci n-are încotro, dau ele foc 
casei, şi până când sar oamenii, până nu ştiu ce, şi casă, şi 
motan, şi tot se făcuse scrum. Iară ele plângeau de udau 
pământul, zicând: 

— Vai de noi şi de noi, copilaşul nostru, cum au ars! 

Oamenii, văzându-le zbuciumându-se aşa, au început care 
dincotro să le mângâie. Şi a doua zi, tatăl femeii lui Ipate 
trimite pe un argat al său cu carul cu boi să ducă şi pe babă 
şi pe fiică-sa la bărbatu-său acasă, arătându-se cu mare 


părere de rău pentru astă cumplită nenorocire. Pe drum, 
femeia lui Ipate zice babei: 

— Mătuşică, vâră-te ici în sacul acesta, şi când vom ajunge 
acasă, întâi am să spun bărbatu-meu că aici sunt nişte buci 
de la mămuca, pentru făcut saci. Şi aceasta numai până s-a 
duce de la noi un ticălos de argat care-l avem, că chiar azii 
se împlineşte. 

Baba ascultă şi se vâră în sac. Şi cum ajung acasă şi trag 
carul în ogradă, nevasta lui Ipate lasă toate cele în car şi se 
duce de-a dreptul în casă, plângând, să găsească pe 
bărbatus ău şi să-i spună cele întâmplate. Însă, când colo, 
nici Ipate, nici Chirică nu erau acasă. Atunci femeia lui Ipate 
şi cu argatul tătâne-său tăbârcesc sacul cum pot, îl pun într- 
o căsoaie, pe cuptor, după horn, şi apoi ea dă drumul 
argatului să se ducă înapoi. Şi cum porneşte acesta, Ipate şi 
pică în loc. Femeia lui, cum îl vede, începe a boci şi a zice: 

— Vai de mine şi de mine, bărbate, ce-am păţit...! 

Copilaşul nostru nu mai este! 

Şi îi spune toată întâmplarea, după cum se înţelesese cu 
baba. Ipate atunci îi zice: 

— Lasă, măi femeie, că, de-om trăi, vom fi noi harnici să 
mai facem copii. Dă, cu cine să te sfădeşti? pesemne aşa a 
fost să fie de la Dumnezeu! 

Şi cum vorbeau ei, numai iaca intră şi Chirică pe uşă, cu 
un ciocan, c-o daltă şi c-o pereche de cleşti în mână. 

Femeia lui Ipate, cum îl vede, începe a i se tângui şi lui. 

Dar Chirică, după ce-o ascultă, zice: 

— O crezi, stăpâne, ce spune? Nu te mai uita în gura ei! 

la mai bine s-o cinătuim. Pune-o jos să-i scoatem costiţa 
ceea. 

Atunci Ipate odată mi ţi-o şi înşfacă de cozi, o trânteşte la 
pământ ş-o ţine bine. lară Chirică începe a-i număra 
coastele din stânga, zicând: una, două, trei şi, când la a 
patra, pune dalta, trânteşte cu ciocanul, o apucă cu cleştele 
ş-o dă afară. Apoi aşază pielea la loc, pune el ce pune la 
rană, şi pe loc se tămăduieşte. După aceasta zice: 


— Stăpâne, ia de-acum ai femeie cumsecade; numai s-o 
cam ţii din frâu şi să-i retezi unghiile din când în când, ca nu 
cumva să-ţi pună coarne. 

Şi odată se duce Chirică la casa de alăturea şi aduce 
copilul. Femeia lui Ipate, când a mai văzut şi asta, numai i s- 
a încleştat gura şi a îngheţat de frică. 

Atunci Chirică sărută mâna lui Ipate şi zice: 

— Ei, stăpâne, iaca, chiar azi mi s-au împlinit anii de 
slujbă. Rămâi de-acum sănătos, că eu mă duc de unde am 
venit. Dar să ştii de la mine, şi să spui şi altora, că te-a slujit 
un drac trei ani de zile, numai pentru un boţ de mămăligă 
de pe teşitura din pădure şi pentru un putregai de căpătăi 
ce-mi trebuieşte sub talpa-iadului. 

Şi atunci, odată şi înşfacă Chirică sacul cel de după horn 
cu babă cu tot şi se face nevăzut. Femeia lui Ipate începe 
atunci a ţipa grozav şi a zice: 

— Aleargă după dânsul, bărbate, şi nu-l lăsa! Câlţii de la 
mămuca mi i-a luat!... din ce mai facem noi saci? 

Ipate însă nu avea acum grijile aceste; el era mâhnit 
pentru pierderea lui Chirică, care era bunătate de băiat, şi 
nu ştia unde l-ar găsi, ca să-i mulţumească pentru atâtea 
binefaceri ce primise de la dânsul. 

Dar Chirică era acum tocmai în iad şi se desfăta la sânul 
lui Scaraoschi, iar codoşca de babă gemea sub talpa-iadului 
şi numai motanul ei cel din ceea lume îi plângea de milă, 
pentru că l-a cocolit aşa de bine. 

Şi iaca aşa, oameni buni, s-a izbăvit Ipate şi de dracul şi de 
babă, trăind în pace cu nevasta şi copiii săi. Şi după aceea, 
când îi spunea cumva cineva câte ceva de pe undeva, care 
era cam aşa şi nu aşa, Ipate flutura din cap şi zicea: 

— la păziţi-vă mai bine treaba şi nu-mi tot spuneţi cai verzi 
pe pereţi, că eu sunt Stan Păţitul! 

Povestea lui HarapAlb. 

Amu cică era odată într-o ţară un crai, care avea trei 
feciori. Şi craiul acela mai avea un frate mai mare, care era 
împărat într-o altă ţară, mai depărtată. Şi împăratul, fratele 


craiului, se numea Verde-împărat; şi împăratul Verde nu 
avea feciori, ci numai fete. Mulţi ani trecură la mijloc de 
când aceşti fraţi nu mai avură prilej a se întâlni amândoi. 
Iară verii, adică feciorii craiului şi fetele împăratului, nu se 
văzuse niciodată de când erau ei. Şi aşa veni împrejurarea 
de nici împăratul Verde nu cunoştea nepoţii săi, nici craiul 
nepoatele sale: pentru că ţara în care împărăţea fratele cel 
mai mare era tocmai la o margine a pământului, şi crăia 
istuilalt la o altă margine. Şi apoi, pe vremile acelea, mai 
toate ţările erau bântuite de războaie grozave, drumurile 
pe ape şi pe uscat erau puţin cunoscute şi foarte încurcate 
şi de aceea nu se putea călători aşa de uşor şi fără primejdii 
ca în ziua de astăzi. 

Şi cine apuca a se duce pe atunci într-o parte a lumii 
adeseori dus rămânea până la moarte. 

Dar ia să nu ne depărtăm cu vorba şi să încep a depăna 
firul poveştii. 

Amu cică împăratul acela, aproape de bătrâneţe, căzând la 
zăcare, a scris câtre frăţine-său craiului, să-i trimită grabnic 
pe cel mai vrednic dintre nepoți, ca să-l lase împărat în locul 
său după moartea sa. Craiul, primind cartea, îndată chemă 
tustrei feciorii înaintea sa şi le zise: 

— laca ce-mi scrie frate-meu şi moşul vostru. Care dintre 
voi se simte destoinic a împărăţi peste o ţară aşa de mare şi 
bogată, ca aceea, are voie din partea mea să se ducă, ca să 
împlinească voinţa cea mai de pe urmă a moşului vostru. 

Atunci feciorul cel mai mare ia îndrăzneală şi zice: 

— Tată, eu cred că mie mi se cuvine această cinste, pentru 
că sunt cel mai mare dintre fraţi; de aceea te rog să-mi dai 
bani de cheltuială, straie de primeneală, arme şi cal de 
călărie, ca să şi pornesc, fără zăbavă. 

— Bine, dragul tatei, dacă te bizuieşti că-i putea răzbate 
până acolo şi crezi că eşti în stare a cârmui şi pe alţii, alege- 
ţi un cal din herghelie, care-i vrea tu, ia-ţi bani cât ţi-or 
trebui, haine care ţi-or plăcea, arme care-i crede că-ţi vin la 
socoteală şi mergi cu bine, fătul meu. 


Atunci feciorul craiului îşi ia cele trebuitoare, sărută mâna 
tătâne-său, primind carte de la dânsul către împăratul, zice 
rămas bun fraţilor săi şi apoi încalecă şi porneşte cu 
bucurie spre împărăție. 

Craiul însă, vrând să-l ispitească, tace molcum şi, pe 
înserate, se îmbracă pe ascuns într-o piele de urs, apoi 
încalecă pe cal, iese înaintea fecioru-său pe altă cale şi se 
bagă sub un pod. Şi când să treacă fiu-său pe acolo, numai 
iaca la capătul podului îl şi întâmpină un urs mornăind. 
Atunci calul fiului de crai începe a sări în două picioare, 
forăind, şi cât pe ce să izbească pe stăpânu-său. 

Şi fiul craiului, nemaiputând struni calul şi neîndrăznind a 
mai merge înainte, se întoarnă ruşinat înapoi la tatu-său. 

Până să ajungă el, craiul pe de altă parte şi ajunsese acasă, 
dăduse drumul calului, îndosise pielea cea de urs şi aştepta 
acum să vină fecioru-său. Şi numai iaca îl şi vede venind 
repede, dar nu aşa după cum se dusese. 

— Da' ce-ai uitat, dragul tatei, de te-ai întors înapoi? zise 
craiul cu mirare. Aista nu-i semn bun, după cât ştiu eu. 

— De uitat, n-am uitat nimica, tată, dar ia, prin dreptul 
unui pod, mi-a ieşit înainte un urs grozav, care m-a vârât în 
toţi spărieţii. Şi cu mare ce scăpând din labele lui, am găsit 
cu cale să mă întorc la d-ta acasă decât să fiu prada fiarelor 
sălbatice. Şi de-acum înainte, ducă-se, din partea mea, cine 
ştie, că mie unuia nu-mi trebuie nici împărăție, nici nimica; 
doar n-am a trăi cât lumea, ca să moştenesc pământul. 

— Despre aceasta bine ai chitit-o, dragul tatei. Se vede 
lucru că nici tu nu eşti de împărat, nici împărăţia pentru 
tine; şi decât să încurci numai aşa lumea, mai bine să şezi 
departe, cum zici, căci, mila Domnului: „Lac de-ar fi, 
broaşte sunt destule”. Numai aş vrea să ştiu, cum rămâne 
cu moşu-tău. Aşa-i că ne-am încurcat în slăbăciune? 

— Tată, zise atunci feciorul cel mijlociu, să mă duc eu, dacă 
vrei. 

— Ai toată voia de la mine, fătul meu, dar mare lucru să fie 
de nu ţi s-or tăia şi ţie cărările. Mai ştii păcatul, poate să-ţi 


iasă înainte vreun iepure, ceva... şi popâc! m-oi trezi cu tine 
acasă, ca şi cu frate-tău, ş-apoi atunci ruşinea ta n-a fi 
proastă. Dar dă, cearcă şi tu, să vezi cum ţi-a sluji norocul. 

Vorba ceea: „Fiecare pentru sine, croitor de pâine”. De-i 
izbuti, bine-de-bine, iară de nu, au mai păţit şi alţi voinici ca 
tine... 

Atunci feciorul cel mijlociu, pregătindu-şi cele trebuitoare 
şi primind şi el carte din mâna tată-său către împăratul, îşi 
ia ziua bună de la fraţi, şi a doua zi porneşte şi el. Şi merge, 
şi merge, până se înnoptează bine. Şi când prin dreptul 
podului, numai iaca şi ursul: mor! mor! mor! Calul fiului de 
crai începe atunci a forăi, a sări în două picioare şi a da 
înapoi. Şi fiul craiului, văzând că nu-i lucru de şagă, se lasă 
şi el de împărăție şi, cu ruşinea lui, se întoarce înapoi la 
tată-său acasă. Craiul, cum îl vede, zice: 

— Ei, dragul tatei, aşa-i că s-a împlinit vorba ceea: 
„Apărămă de găini, că de câini nu mă tem”. 

— Ce fel de vorbă-i asta, tată?! zise fiu-său ruşinat; la d-ta 
urşii se cheamă găini? Ba, ia acum cred eu frăţine-meu, că 
aşa urs oştirea întreagă este în stare să o zdrumice... 

Încă mă mir cum am scăpat cu viaţă; lehamite şi de 
împărăție şi de tot, că doar, slavă Domnului, am ce mânca la 
casa d-tale. 

— Ce mânca văd eu bine că ai, despre asta nu e vorbă, 
fătul meu, zise craiul posomorât, dar ia spuneţi-mi: ruşinea 
unde o puneţi? Din trei feciori câţi are tata, nici unul să nu 
fie bun de nimica?! 

Apoi, drept să vă spun, că atunci degeaba mai stricaţi 
mâncarea, dragii mei... Să umblaţi numai aşa, frunza 
frăsinelului, toată viaţa voastră şi să vă lăudaţi că sunteţi 
feciori de crai, asta nu miroase a nas de om... Cum văd eu, 
frate-meu se poate culca pe o ureche din partea voastră; la 
sfântul Aşteaptă s-a împlini dorinţa lui. Halal de nepoți ce 
are! Vorba ceea: 

La plăcinte, înainte Şi la război, înapoi. 


Fiul craiului cel mai mic, făcându-se atunci roş cum îi 
gotca, iese afară în grădină şi începe a plânge în inima sa, 
lovit fiind în adâncul sufletului de apăsătoarele cuvinte ale 
părintelui său. Şi cum sta el pe gânduri şi nu se dumerea ce 
să facă pentru a scăpa de ruşine, numai iaca se trezeşte 
dinaintea lui cu o babă gârbovită de bătrâneţe, care umbla 
după milostenie. 

— Da” ce stai aşa pe gânduri, luminate crăişor? zise baba; 
alungă mâhnirea din inima ta, căci norocul îţi râde din toate 
părţile şi nu ai de ce fi supărat. la, mai bine miluieşte baba 
cu ceva. 

— Ia lasă-mă-ncolo, mătuşă, nu mă supăra, zise fiul 
craiului; acum am altele la capul meu. 

— Fecior de crai, vedea-te-aş împărat! Spune babei ce te 
chinuieşte; că, de unde ştii, poate să-ţi ajute şi ea ceva. 

— Mătuşă, ştii ce? Una-i una şi două-s mai multe; lasămă-n 
pace, că nu-mi văd lumea înaintea ochilor de necaz. 

— Luminate crăişor, să nu bănuieşti, dar nu te iuți aşa de 
tare, că nu ştii de unde-ţi poate veni ajutor. 

— Ce vorbeşti în dodii, mătuşă? Tocmai de la una ca d-ta ţi- 
ai găsit să aştept eu ajutor? 

— Poate ţi-i deşanţ de una ca aceasta? zise baba. Hei, 
luminate crăişor! Cel-de-sus varsă darul său peste cei 
neputincio şi; se vede că aşa place sfinţiei-sale. Nu căuta că 
mă vezi gârbovă şi stremţuroasă, dar, prin puterea ce-mi 
este dată, ştiu dinainte ceea ce au de gând să izvodească 
puternicii pământului şi adeseori râd cu hohot de 
nepriceperea şi slăbiciunea lor. Aşa-i că nu-ţi vine a crede, 
dar să te ferească Dumnezeu de ispită! Căci multe au mai 
văzut ochii mei de-atâta amar de veacuri câte port pe 
umerii aceştia. Of! crăişorule! crede-mă, că să aibi tu 
puterea mea, ai vântura ţările şi mările, pământul l-ai da 
de-a dura, lumea aceasta ai purta-o, uite aşa, pe degete, şi 
toate ar fi după gândul tău. Dar uite ce vorbeşte gârbova şi 
neputincioasa! lartă-mă, Doamne, că nu ştiu ce mi-a ieşit 
din gură! Luminate crăişor, miluieşte baba cu ceva! 


Fiul craiului, fermecat de vorbele babei, scoate atunci un 
ban şi zice: 

— "Ţine, mătuşă, de la mine puţin şi de la Dumnezeu mult. 
— De unde dai, milostivul Dumnezeu să-ţi dea, zise baba, 
şi mult să te înzilească, luminate crăişor, că mare norocire 
te aşteaptă. Puțin mai este, şi ai să ajungi împărat, care n-a 
mai stat altul pe faţa pământului aşa de iubit, de slăvit şi de 
puternic. Acum, luminate crăişor, ca să vezi cât poate să-ţi 

ajute milostenia, stai liniştit, uită-te drept în ochii mei şi 
ascultă cu luare-aminte ce ţi-oi spune: du-te la tată-tău şi 
cere să-ţi dea calul, armele şi hainele cu care a fost el mire, 
şi atunci ai să te poţi duce unde n-au putut merge fraţii tăi; 
pentru că ţie a fost scris de sus să-ţi fie dată această cinste. 
Tatu-tău s-a împotrivi şi n-a vrea să te lase, dar tu stăruieşte 
pe lângă dânsul cu rugăminte, că ai să-l îndupleci. Hainele 
despre care ţi-am vorbit sunt vechi şi ponosite, şi armele 
ruginite, iară calul ai să-l poţi alege punând în mijlocul 
hergheliei o tavă plină cu jăratic, şi care dintre cai a veni la 
jăratic să mănânce, acela are să te ducă la împărăție şi are 
să te scape din multe primejdii. 

Ţine minte ce-ţi spun eu, că poate să ne mai întâlnim la 
vrun capăt de lume: căci deal cu deal se ajunge, dar încă 
om cu om! 

Şi pe când vorbea baba aceste, o vede învăluită într-un 
hobot alb, ridicându-se în văzduh, apoi înălțându-se tot mai 
sus, şi după aceea n-o mai zări defel. Atunci o înfiorare 
cuprinde pe fiul craiului, rămânând uimit de spaimă şi 
mirare, dar pe urmă, venindu-i inima la loc şi plin de 
încredere în sine că va izbuti la ceea ce gândea, se 
înfăţişază înaintea tată-său, zicând: 

— Dă-mi voie ca să mă duc şi eu pe urma fraţilor mei, nu 
de alta, dar ca să-mi încerc norocul. Şi ori oi putea izbuti, 
ori nu, dar îţi făgăduiesc dinainte că, odată pornit din casa 
d-tale, înapoi nu m-oi mai întoarce, să ştiu bine că m-oi 
întâlni şi cu moartea în cale. 


— Lucru negândit, dragul tatei, să aud aşa vorbe tocmai 
din gura ta, zise craiul. Fraţii tăi au dovedit că nu au inimă 
într-înşii, şi din partea lor mi-am luat toată nădejdea. Doar 
tu să fii mai viteaz, dar parcă tot nu-mi vine a crede. Însă, 
dacă vrei şi vrei numaidecât să te duci, eu nu te opresc, dar 
mi-i nu cumva să te întâlneşti cu scârba în drum şi să dai şi 
tu cinstea pe ruşine, c-apoi atunci curat îţi spun că nu mai 
ai ce căuta la casa mea. 

— Apoi dă, tată, omul e dator să se încerce. Am să pornesc 
şi eu într-un noroc şi cum a da Dumnezeu! 

Numai, te rog, dă-mi calul, armele şi hainele cu care ai fost 
d-ta mire, ca să mă pot duce. 

Craiul, auzind aceasta, parcă nu i-a prea venit la socoteală 
şi, încreţind din sprâncene, a zis: 

— Hei, hei! dragul tatei, cu vorba aceasta mi-ai adus 
aminte de cântecul cela: 

Voinic tânăr, cal bătrân, Greu se-ngăduie la drum! 

D-apoi calul meu de pe atunci cine mai ştie unde i-or fi 
putrezind ciolanele! Că doar nu era să trăiască un veac de 
om! Cine ţi-a vârât în cap şi una ca aceasta, acela încă-i 
unul... Ori vorba ceea: Pesemne umbli după cai morţi să le 
iei potcoavele. 

— Tată, atâta cer şi eu de la d-ta. Acum, ori c-a fi trăind 
calul, ori că n-a fi trăind, aceasta mă priveşte pe mine; 
numai vreau să ştiu dacă mi-l dai ori ba. 

— Din partea mea, dat să-ţi fie, dragul tatei, dar mi-i de-a 
mirarea de unde ai să-l iei, dacă n-are fiinţă pe lume. 

— Despre aceasta nu mă plâng eu, tată, bine că mi l-ai dat; 
de unde-a fi, de unde n-a fi, dacă l-oi găsi, al meu să fie. 

Şi atunci, odată se suie în pod şi coboară de-acolo un 
căpăstru, un frâu, un bici şi o şa, toate colbăite, sfarogite şi 
vechi ca pământul. Apoi mai scoate dintr-un gherghiriu 
nişte straie foarte vechi, un arc, nişte săgeți, un paloş şi un 
buzdugan, toate pline de rugină, şi se apucă de le grijeşte 
bine şi le pune deoparte. Pe urmă umple o tava cu jăratic, 
se duce cu dânsa la herghelie şi o pune jos între cai. Şi 


atunci, numai iaca ce iese din mijlocul hergheliei o răpciugă 
de cal, grebănos, dupuros şi slab, de-i numărai coastele; şi 
venind de-a dreptul la tava, apucă o gură de jăratic. Fiul 
craiului îi şi trage atunci cu frâul în cap, zicând: 

— Ghijoagă urâcioasă ce eşti! din toţi caii, tocmai tu te-ai 
găsit să mănânci jăratic? De te-a împinge păcatul să mai vii 
o dată, vai de steaua ta are să fie! 

Apoi începe a purta caii încolo şi încoace, şi numai iaca 
slăbătura cea de cal iar se repede şi apucă o gură de 
jăratic. Fiul craiului îi mai trage şi atunci un frâu în cap, cât 
ce poate, şi apoi iar începe a purta caii de colo până colo, să 
vadă, nu cumva a veni alt cal să mănânce jăratic. Şi numai 
iaca, şi a treia oară, tot gloaba cea de cal vine şi începe a 
mânca la jăratic, de n-a mai rămas. Atunci fiul craiului, 
mânios, îi mai trage un frâu, iar cât ce poate, apoi îl prinde 
în căpăstru şi, punându-i frâul în cap, zice în gândul său: 
„Să-liau, ori să-i dau drumul? Mă tem că m-oi face de râs. 
Decât cu aşa cal, mai bine pedestru”. 

Şi cum sta el în cumpene, să-lia, să nu-lia, calul se şi 
scutură de trei ori, şi îndată rămâne cu părul lins-prelins şi 
tânăr ca un tretin, de nu era alt mânzoc mai frumos în toată 
herghelia. Şi apoi, uitându-se ţintă în ochii fiului de crai, 
zice: 

— Sui pe mine, stăpâne, şi ţine-te bine! Fiul craiului, 
punându-i zabala în gură, încalecă, şi atunci calul odată 
zboară cu dânsul până la nouri şi apoi se lasă în jos ca o 
săgeată. După aceea mai zboară încă o dată până la lună şi 
iar se lasă în jos mai iute decât fulgerul. Şi unde nu mai 
zboară şi a treia oară până la soare şi, când se lasă jos, 
întreabă: 

— Ei, stăpâne, cum ţi se pare? Gândit-ai vrodată că ai să 
ajungi: soarele cu picioarele, luna cu mâna şi prin nouri să 
cauţi cununa? 

— Cum să mi se pară, dragul meu tovarăş? Ia, m-ai băgat 
în toate grozile morţii, căci, cuprins de ameţeală, nu mai 
ştiam unde mă găsesc şi cât pe ce erai să mă prăpădeşti. 


— Ia, aşa am ameţit şi eu, stăpâne, când mi-ai dat cu frâul 
în cap, să mă prăpădeşti, şi cu asta am vrut să-mi răstorc 
cele trei lovituri. Vorba ceea: una pentru alta. Acum cred că 
mă cunoşti şi de urât şi de frumos, şi de bătrân şi de tânăr, 
şi de slab şi de puternic; de-aceea mă fac iar cum m-ai văzut 
în herghelie, şi de-acum înainte sunt gata să te întovărăşesc 
oriunde mi-i porunci, stăpâne. Numai să-mi spui dinainte 
cum să te duc: ca vântul ori ca gândul? 

— De mi-i duce ca gândul, tu mi-i prăpădi, iar de mi-i duce 
ca vântul, tu mi-i folosi, căluţul meu, zise fiul craiului. 

— Bine, stăpâne. Acum sui pe mine fără grijă şi hai să te 
duc unde vrei. 

Fiul craiului, încălecând, îl netezeşte pe coamă şi zice: — 

Hai, căluţul meu! Atunci calul zboară lin ca vântul, şi când 
vântul a aburit, iaca şi ei la crai în ogradă au sosit. 

— Bun sosit la noi, voinice! zise craiul, cam cu jumătate de 
gură. Dar aista cal ţi l-ai ales...? 

— Apoi dă, tată, cum a dat târgul şi norocul; am de trecut 
prin multe locuri şi nu vreau să mă ia oamenii la ochi. M-oi 
duce şi eu cât călare, cât pe jos, cum oi putea. 

Şi zicând aceste, pune tarniţa pe cal, anină armele la 
oblânc, îşi ia merinde şi bani de ajuns, schimburi în desagi 
şi o ploscă plină cu apă. Apoi sărută mâna tată-său, primind 
carte de la dânsul către împăratul, zice rămas bun fraţilor 
săi şi a treia zi către seară porneşte şi el, mergând din pasul 
calului. Şi merge el, şi merge, până se înnoptează bine. Şi, 
prin dreptul podului, numai iaca îi iese şi lui ursul înainte, 
mornăind înfricoşat. Calul atunci dă năvală asupra ursului, 
şi fiul craiului, ridicând buzduganul să dea, numai iaca ce 
aude glas de om zicând: 

— Dragul tatei, nu da, că eu sunt. Atunci fiul craiului 
descalecă, şi tată-său, cuprinzându-l în braţe, îl sărută şi-i 
zice: 

— Fătul meu, bun tovarăş ţi-ai ales; de te-a învăţat cineva, 
bine ţi-a priit, iară de-ai făcut-o din capul tău, bun cap ai 
avut. Mergi de-acum tot înainte, că tu eşti vrednic de 


împărat. Numai ţine minte sfatul ce-ţi dau: în călătoria ta ai 
să ai trebuinţă şi de răi, şi de buni, dar să te fereşti de omul 
Toş, iară mai ales de cel spân, cât îi putea; să n-ai de-a face 
cu dânşii, căci sunt foarte şugubeţi. Şi, la toată întâmplarea, 
calul, tovarăşul tău, te-a mai sfătui şi el ce ai să faci, că de 
multe primejdii m-a scăpat şi pe mine în tinereţile mele! Na- 
ţi acum şi pielea asta de urs, că ţi-a prinde bine vreodată. 

Apoi, dezmierdând calul, îi mai sărută de câteva ori pe 
amândoi şi le zice: 

— Mergeţi în pace, dragii mei. De-acum înainte, 
Dumnezeu ştie când ne-om mai vedea...! 

Fiul craiului atunci încalecă, şi calul, scuturându-se, mai 
arată-se o dată tânăr, cum îi plăcea craiului, apoi face o 
săritură înapoi şi una înainte şi se cam mai duc la împărăție, 
Dumnezeu să ne ţie, ca cuvântul din poveste, înainte mult 
mai este. Şi merg ei o zi, merg două, şi merg patruzeci şi 
nouă, până ce de la o vreme le intră calea în codru şi atunci 
numai iaca ce le iese înainte un om spân şi zice cu 
îndrăzneală fiului de crai: 

— Bun întâlnişul, voinice! Nu ai trebuinţă de slugă la 
drum? Prin locurile iestea e cam greu de călătorit singur; 
nu cumva să-ţi iasă vro dihanie ceva înainte şi să-ţi scurteze 
cărările. Eu cunosc bine pe-aici, şi poate mai încolo să ai 
nevoie de unul ca mine. 

— Poate să am, poate să n-am, zise fiul craiului, uitându-se 
ţintă în ochii Spânului, dar acum deodată mă las în voia 
întâmplării, şi apoi, dând pinteni calului, porneşte. 

Mai merge el înainte prin codru cât merge, şi, la o 
strâmtoare, numai iaca ce Spânul iar îi iese înainte, 
prefăcut în alte straie, şi zice cu glas subţiratic şi 
necunoscut: 

— Bună calea, drumeţule! 

— Bună să-ţi fie inima, cum ţi-i căutătura, zise fiul craiului. 

— Cât despre inima mea, s-o dea Dumnezeu oricui, zise 
Spânul oftând... Numai ce folos? Omul bun n-are noroc; 
asta-i ştiută; rogu-te, să nu-ţi fie cu supărare, drumeţule, 


dar fiindcă a venit vorba de-aşa, îţi spun, ca la un frate, că 
din cruda copilărie slujesc prin străini, şi încaltea nu mi-ar fi 
ciudă, când n-aş vra să mă dau la treabă, căci cu munca m- 
am trezit. Dar aşa, muncesc, muncesc, şi nu s-alege nimica 
de mine; pentru că tot de stăpâni calici mi-am avut parte. Şi 
vorba ceea: La calic slujeşti, calic rămâi. Când aş da odată 
peste un stăpân cum gândesc eu, n-aş şti ce să fac să nu-l 
smintesc. Nu cumva ai trebuinţă de slugă, voinice? Cum te 
văd, sameni a avea seu la rărunchi. De ce te scumpeşti 
pentru nimica toată şi nu-ţi iei o slugă vrednică, ca să-ţi fie 
mână de ajutor la drum? Locurile aiestea sunt şugubeţe; de 
unde ştii cum vine întâmplarea, şi, Doamne fereşte, să nu-ţi 
cadă greu singur. 

— Acum deodată încă tot nu, zise fiul craiului cu mâna pe 
buzdugan; m-oi mai sluji şi eu singur, cum oi putea, şi dând 
iar pinteni calului, porneşte mai repede. 

Şi mergând el tot înainte prin codri întunecoşi, de la un loc 
se închide calea şi încep a i se încurca cărările, încât nu se 
mai pricepe fiul craiului acum încotro să apuce şi pe unde 
să meargă. 

— Ptiu, drace! iaca în ce încurcătură am intrat! Asta-i mai 
rău decât poftim la masă, zise el. Nici tu sat, nici tu târg, 
nici tu nimica. De ce mergi înainte, numai peste pustietăţi 
dai; parcă a pierit sămânţa omenească de pe faţa 
pământului. Îmi pare rău că n-am luat măcar spânul cel de- 
al doilea cu mine. Dacă s-a aruncat în partea mâne-sa, ce-i 
vinovat el? Tata aşa a zis, însă la mare nevoie ce-i de făcut? 
vorba ceea: Rău-i cu rău, dar e mai rău făr' de rău. 

Şi tot horhăind el când pe o cărare, când pe un drum 
părăsit, numai iaca ce iar îi iese Spânul înainte, îmbrăcat 
altfel şi călare pe un cal frumos, şi, prefăcându-şi glasul, 
începe a căina pe fiul craiului, zicând: 

— Sărmane omule, rău drum ai apucat! Se vede că eşti 
străin şi nu cunoşti locurile pe aici. Ai avut mare noroc de 
mine, de n-ai apucat a cobori priporul ista, că erai prăpădit. 
Ia, colo devale, în înfundătura ceea, un taur grozav la mulţi 


bezmetici le-a curmat zilele. Şi eu, mai deunăzi, cât mă vezi 
de voinic, de-abia am scăpat de dânsul, ca prin urechile 
acului. Întoarce-te înapoi, ori, dacă ai de dus înainte, ia-ţi un 
ajutor pe cineva. Chiar şi eu m-aş tocmi la d-ta, dacă ţi-a fi 
cu plăcere. 

— Aşa ar trebui să urmez, om bun, zise fiul craiului, dar ţi- 
oi spune drept: tata mi-a dat în grijă, când am pornit de- 
acasă, ca să mă feresc de omul roş, iară mai ales de cel 
spân, cât oi putea; să n-am de a face cu dânşii nici în clin, 
nici în mînecă; şi dacă n-ai fi spân, bucuros te-aş tocmi. 

— Hei, hei! călătorule. Dacă ţi-i vorba de-aşa, ai să-ţi rupi 
ciochinele umblând şi tot n-ai să găseşti slugă cum cauţi d- 
ta, că pe-aici sunt numai oameni spâni. Ş-apoi, când este la 
adicălea, te-aş întreba: ca' ce fel de zăticneală ai putea să 
întâmpini din pricina asta? Pesemne n-ai auzit vorba ceea: 
că de păr şi de coate-goale nu se plânge nimene. Şi când nu 
sunt ochi negri, săruţi şi albaştri! Aşa şi d-ta: mulţumeşte lui 
Dumnezeu că m-ai găsit şi tocmeşte-mă. Şi dacă-i apuca 
odată a te deprinde cu mine, ştiu bine că n-am să pot scăpa 
uşor de d-ta, căci aşa sunt eu în felul meu, ştiu una şi bună: 
să-mi slujesc stăpânul cu dreptate. Hai, nu mai sta la 
îndoială, că mă tem să nu ne-apuce noaptea pe aici. Şi când 
ai avea încaltea un cal bun, calea-valea, dar cu smârţogul 
ista îţi duc vergile. 

— Apoi dă, Spânule, nu ştiu cum să fac, zise fiul craiului. 

Din copilăria mea sunt deprins a asculta de tată şi, 
tocmindu-te pe tine, parcă-mi vine nu ştiu cum. Dar, fiindcă 
mi-au mai ieşit până acum înainte încă doi spâni, şi cu tine 
al treilea, apoi mai-mi vine a crede că asta-i ţara spânilor şi 
n-am încotro; mort-copt, trebuie să te iau cu mine, dacă zici 
că ştii bine locurile pe aici. 

Şi, din două vorbe, fiul craiului îl tocmeşte şi după aceea 
pornesc împreună să iasă la drum, pe unde arată Spânul. 

Şi mergând ei o bucată bună, Spânul se preface că-i e sete 
şi cere plosca cu apă de la stăpânu-său. Fiul craiului i-o dă, 


şi Spânul, cum o pune la gură, pe loc o şi ia, oţărându-se, şi 
varsă toată apa dintr-însa. Fiul craiului zice atunci supărat: 

— Dar bine, Spânule, de ce te apuci? Nu vezi că pe aici e 
mare lipsă de apă? Şi pe arşiţa asta o să ne uscăm de sete. 

— Să avem iertare, stăpâne! Apa era bâhlită şi ne-am fi 
putut bolnăvi. Cât despre apa bună, nu vă îngrijiţi; acuş 
avem să dăm peste o fântână cu apă dulce şi rece ca 
gheaţa. Acolo vom poposi puţin, oi clătări plosca bine ş-oi 
umple-o cu apă proaspătă, ca să avem la drum, căci mai 
încolo nu prea sunt fântâni, şi, din partea apei, mi se pare 
că i-om duce dorul. Şi cârnind pe o cărare, mai merg ei 
oleacă înainte, până ce ajung într-o poiană şi numai iaca ce 
dau de o fântână cu ghizdele de stejar şi cu un capac 
deschis în lături. Fântâna era adâncă şi nu avea nici roată, 
nici cumpână, ci numai o scară de coborât până la apă. 

— Ei, ei! Spânule, acum să te văd cât eşti de vrednic, zise 
fiul craiului. Spânul atunci zâmbeşte puţin şi, coborându-se 
în fântână, umple întâi plosca şi o pune la şold. Apoi, mai 
stând acolo în fund pe scară, aproape de faţa apei, zice: 

— Ei, da” ce răcoare-i aici! „Chima răului pe malul 
pârăului!” Îmi vine să nu mai ies afară. Dumnezeu să 
uşureze păcatele celui cu fântâna, că bun lucru a mai făcut. 
Pe arşiţele ieste, o răcoreală ca asta mult plăteşte! 

Mai şede el acolo puţin şi apoi iese afară, zicând: — 

Doamne, stăpâne, nu ştii cât mă simţesc de uşor; parcă îmi 
vine să zbor, nu altăceva! Ia vâră-te şi d-ta oleacă, să vezi 
cum ai să te răcoreşti; aşa are să-ţi vină de îndemână după 
asta, de are să ţi se pară că eşti uşor cum îi pana... 

Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se 
potriveşte Spânului şi se bagă în fântână, fără să-i 
trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla. Şi cum sta şi 
el acolo de se răcorea, Spânul face tranc! capacul pe gura 
fântânii, apoi se suie deasupra lui şi zice cu glas răutăcios: 

— Alelei! fecior de om viclean ce te găseşti; tocmai de ceea 
ce te-ai pazit n-ai scăpat. Ei, că bine mi te-am căptuşit! 


Acum să-mi spui tu cine eşti, de unde vii şi încotro te duci, 
că, de nu, acolo îţi putrezesc ciolanele! 

Fiul craiului ce era să facă? Îi spune cu de-amănuntul, 
căci, dă, care om nu ţine la viaţă înainte de toate? 

— Bine, atâta am vrut să aflu din gura ta, pui de viperă ce 
mi-ai fost, zice atunci Spânul: numai cată să fie aşa, că, de 
te-oi prinde cu oca mică, greu are să-ţi cadă. Chiar acum aş 
putea să te omor, în voia cea bună, dar mi-i milă de 
tinereţile tale... Dacă vrei să mai vezi soarele cu ochii şi să 
mai calci pe iarbă verde, atunci jură-mi-te pe ascuţişul 
paloşului tău că mi-i da ascultare şi supunere întru toate, 
chiar şi-n foc de ţi-aş zice să te arunci. Şi, de azi înainte, eu 
o să fiu în locul tău nepotul împăratului, despre care mi-ai 
vorbit, iară tu - sluga mea; şi atâta vreme să aia mă sluji, 
până când îi muri şi iar îi învia. Şi oriunde vei merge cu 
mine, nu care cumva să bleşteşti din gură către cineva 
despre ceea ce a urmat între noi, că te-am şters de pe faţa 
pământului. Îţi place aşa să mai trăieşti, bine-de-bine; iară 
de nu, spune-mi verde în ochi, ca să ştiu ce leac trebuie să-ţi 
fac... 

Fiul craiului, văzându-se prins în cleşte şi fără nici o 
putere, îi jură credinţă şi supunere întru toate, lăsându-se 
în ştirea lui Dumnezeu, cum a vrea el să facă. Atunci Spânul 
pune mâna pe cartea, pe banii şi pe armele fiului de crai şi 
le ia la sine; apoi îl scoate din fântână şi-i dă paloşul să-l 
sărute, ca semn de pecetluire a jurământului, zicând: 

— De-acum înainte să ştii că te cheamă HarapAlb; aista ţi-i 
numele, şi altul nu. 

După aceasta încalecă, fiecare pe calul său, şi pornesc, 
Spânul înainte, ca stăpân, HarapAlb în urmă, ca slugă, 
mergând spre împărăție, Dumnezeu să ne ţie, ca cuvântul 
din poveste, înainte mult mai este. 

Şi merg ei, şi merg, cale lungă să le-ajungă, trecând peste 
nouă mări, peste nouă ţări şi peste nouă ape mari, şi într-o 
târzie vreme ajung la împărăție. 


Şi cum ajung, Spânul se înfăţişază înaintea împăratului cu 
carte din partea craiului. Şi împăratul Verde, citind cartea, 
arde de bucurie că i-a venit nepotul, şi pe dată îl şi face 
cunoscut curţii şi fetelor sale, care îl primesc cu toată 
cinstea cuvenită unui fiu de crai şi moştenitor al 
împăratului. 

Atunci Spânul, văzând că i s-au prins minciunile de bine, 
cheamă la sine pe HarapAlb şi-i zice cu asprime: 

— Tu să şezi la grajd nedezlipit şi să îngrijeşti de calul meu 
ca de ochii din cap, că de-oi veni pe-acolo şi n-oi găsi trebile 
făcute după plac, vai de pielea ta are să fie. Dar până 
atunci, na-ţi o palmă, ca să ţii minte ce ţi-am spus. 

Bagat-ai în cap vorbele mele? 

— Da, stăpâne, zise HarapAlb, lăsând ochii în jos. Şi, 
ieşind, porneşte la grajd. Cu asta a voit Spânul să-şi arate 
arama şi să facă pe HarapAlb ca să-i ia şi mai mult frica. 

Fetele împăratului întâmplându-se de faţă când a lovit 
Spânul pe HarapAlb, li s-a făcut milă de dânsul şi au zis 
Spânului cu binişorul: 

— Vere, nu faci bine ceea ce faci. Dacă este că a lăsat 
Dumnezeu să fim mari peste alţii, ar trebui să avem milă de 
dânşii, că şi ei, sărmanii, sunt oameni! 

— Hei, dragele mele vere, zice Spânul cu viclenia lui 
obicinuită; d-voastră încă nu ştiţi ce-i pe lume. Dacă 
dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de demult ar fi sfâşiat pe 
om. Şi trebuie să ştiţi că şi între oameni cea mai mare parte 
sunt dobitoace, care trebuiesc ţinuţi din frâu, dacă ţi-i voia 
să faci treabă cu dânşii. 

Ei, apoi... zică nu-i lumea de-apoi! Să te ferească 
Dumnezeu când prinde mămăliga coajă. Vorba ceea: Dă-mi, 
Doamne, ce n-am avut, Să mă mier ce m-a găsit. 

Fetele atunci au luat altă vorbă, dar din inima lor nu s-a 
şters purtarea necuviincioasă a Spânului, cu toate 
îndreptările şi înrudirea lui, pentru că bunătatea nu are de- 
a face cu răutatea. Vorba ceea: 

Viţa-de-vie, tot în vie, Iară viţa-de-boz, tot răgoz. 


Şi din ceasul acela au început a vorbi ele înde ele, că 
Spânul defel nu samănă în partea lor, nici la chip, nici la 
bunătate; şi că HarapAlb, sluga lui, are o înfăţişare mult mai 
plăcută şi seamănă a fi mult mai omenos. Pesemne inima le 
spunea că Spânul nu le este văr, şi de aceea nu-l puteau 
mistui. Aşa îl urâse ele de tare acum, că, dacă ar fi fost în 
banii lor, s-ar fi lepădat de Spân ca de Ucigă-l-crucea. Dar 
nu aveau ce se face de împăratul, ca să nu-i aducă 
supărare. 

Amu, într-una din zile, cum şedea Spânul la ospăţ 
împreună cu moşu-său, cu verele sale şi cu alţii, câţi se 
întâmplase, li s-au adus mai la urmă în masă şi nişte sălăţi 
foarte minunate. Atunci împăratul zice Spânului: 

— Nepoate, mai mâncat-ai sălăţi de aceste de când eşti? 

— Ba nu, moşule, zice Spânul; tocmai eram să vă întreb de 
unde le aveţi, că tare-s bune!... O haraba întreagă aş fi în 
stare să mănânc, şi parcă tot nu m-aş sătura. 

— Te crede moşul, nepoate, dar când ai şti cu ce greutate 
se capătă! pentru că numai în Grădina Ursului, dacă-i fi 
auzit de dânsa, se află sălăţi de aceste, şi mai rar om care 
să poată lua dintr-însele şi să scape cu viaţă. Între toţi 
oamenii din împărăţia mea, numai un pădurar se bizuieşte 
la treaba asta. Şi acela, el ştie ce face, ce drege, de-mi 
aduce din când în când aşa, câte puţine, de poftă. 

Spânul, voind să piardă acum pe HarapAlb cu orice preţ, 
zise împăratului: 

— Doamne, moşule, de nu mi-a aduce sluga mea sălăţi de 
aceste şi din piatra seacă, mare lucru să fie! 

— Ce vorbeşti, nepoate! zise împăratul; unul ca dânsul, şi 
încă necunoscător de locurile acestea, cum crezi că ar 
putea face această slujbă? Doar de ţi-i greu de viaţa lui. 

— Ia las', moşule, nu-i duce grija; pun rămăşag că are sămi 
aducă sălăţi întocmai ca aceste, şi încă multe, că ştiu eu ce 
poate el. 

Ş-odată cheamă Spânul pe HarapAlb şi-i zice răstit: — 


Acum degrabă să te duci cum îi şti tu şi să-mi aduci sălăţi 
de aceste din Grădina Ursului. Hai, ieşi repede şi porneşte, 
că nu-i vreme de pierdut. Dar nu cumva să faci de altfel, că 
nici în borta şoarecului nu eşti scăpat de mine! 

HarapAlb iese mâhnit, se duce în grajd şi începe a-şi netezi 
calul pe coamă, zicând: 

— Ei, căluţul meu, când ai şti tu în ce necaz am intrat! 
Sfânt să fie rostul tătâne-meu, că bine m-a învăţat! Aşa-i 
că, dacă n-am ţinut seamă de vorbele lui, am ajuns slugă la 
dârloagă şi acum, vrând-nevrând, trebuie s-ascult, că mi-i 

capul în primejdie? 

— Stăpâne, zise atunci calul; de-acum înainte, ori cu capul 
de piatră, ori cu piatra de cap, tot atâta.-i: fii odată bărbat şi 
nu-ţi face voie rea. Încalecă pe mine şi hai! Ştiu eu unde te- 
oi duce, şi mare-i Dumnezeu, ne-a scăpa el şi din aceasta! 

HarapAlb, mai prinzând oleacă la inimă, încalecă şi se lasă 
în voia calului, unde vrea el să-l ducă. 

Atunci calul porneşte la pas, până ce iese mai încolo, ca să 
nu-i vadă nimene. Apoi îşi arată puterile sale, zicând: 

— Stăpâne, ţine-te bine pe mine, că am să zbor lin ca 
vântul, să cutreierăm pământul. Mare-i Dumnezeu şi 
meşteru-i dracul. Helbet! vom putea veni de hac şi Spânului 
celuia, nu-i e vremea trecută. 

Şi odată zboară calul cu HarapAlb până la nouri; apoi o ia 
de-a curmezişul pământului: pe deasupra codrilor, peste 
vârful munţilor, peste apa mărilor şi după aceea se lasă 
încetîncet într-un ostrov mândru din mijlocul unei mări, 
lângă o căsuţă singuratică, pe care era crescut nişte muşchi 
pletos de o podină de gros, moale ca mătasa şi verde ca 
buraticul. 

Atunci HarapAlb descalecă, şi spre mai mare mirarea lui, 
numai iaca îl întâmpină în pragul uşii cerşetoarea căreia îi 
dăduse el un ban de pomană, înainte de pornirea lui de 
acasă. 

— Ei, HarapAlb, aşa-i că ai venit la vorbele mele, că deal 
cu deal se ajunge, dar încă om cu om? Află acum că eu sunt 


Sfânta Duminică şi ştiu ce nevoie te-a adus pe la mine. 
Spânul vrea să-ţi răpună capul cu orice chip şi de-aceea te- 
a trimis să-i aduci sălăţi din Grădina Ursului, dar i-or da ele 
odată pe nas... Rămâi aici în astă-noapte, ca să văd ce-i de 
făcut. 

HarapAlb rămâne bucuros, mulţumind Sfintei Duminici 
pentru buna găzduire şi îngrijirea ce are de el. 

— Fii încredinţat că nu eu, ci puterea milosteniei şi inima 
ta cea bună te ajută, HarapAlb, zice Sfânta Duminică ieşind 
şi lăsându-l în pace să se liniştească. 

Şi cum iese Sfânta Duminică afară, odată şi porneşte 
desculţă prin rouă, de culege o poală de somnoroasă, pe 
care o fierbe la un loc cu o vadră de lapte dulce şi cu una de 
miere şi apoi ia mursa aceea şi iute se duce de o toarnă în 
fântâna din Grădina Ursului, care fântână era plină cu apă 
până la gură. Şi mai stând Sfânta Duminică oleacă în 
preajma fântânii, numai iaca ce vede că vine ursul cu o falcă 
în cer şi cu una în pământ, mornăind înfricoşat. Şi cum 
ajunge la fântână, cum începe a bea lacom la apă şi a-şi 
linge buzele de dulceaţa şi bunătatea ei. Şi mai stă din băut, 
şi iar începe a mornăi; şi iar mai bea câte un răstimp, şi iar 
mornăieşte, până ce, de la o vreme, încep a-i slăbi puterile 
şi, cuprins de ameţeală, pe loc cade jos şi adoarme mort, de 
puteai să tai lemne pe dânsul. 

Atunci Sfânta Duminică, văzându-l aşa, într-o clipă se duce 
şi, deşteptând pe HarapAlb chiar în miezul nopţii, îi zice: 

— Îmbracă-te iute în pielea cea de urs, care o ai de la 
tatătău, apucă pe ici tot înainte, şi cum îi ajunge în 
răscrucile drumului, ai să dai de Grădina Ursului. Atunci sai 
repede înlăuntru de-ţi ia sălăţi într-ales, şi câte-i vrea de 
multe, căci pe urs l-am pus eu la cale. Dar, la toată 
întâmplarea, de-i vedea şi-i vedea că s-a trezit şi năvăleşte 
la tine, zvârle-i pielea cea de urs şi apoi fugi încoace spre 
mine cât îi putea. 

HarapAlb face cum îi zice Sfânta Duminică. Şi cum ajunge 
în grădină, odată începe a smulge la sălăţi într-ales şi leagă 


o sarcină mare, mare, cât pe ce să n-o poată ridica în 
spinare. Şi când să iasă cu dânsa din grădină, iaca ursul se 
trezeşte, şi după dânsul, Gavrile! HarapAlb, dacă vede 
reaua, i-aruncă pielea cea de urs, şi apoi fuge cât ce poate 
cu sarcina în spate, tot înainte la Sfânta Duminică, scăpând 
cu obraz curat. 

După aceasta, HarapAlb, mulţumind Sfintei Duminici 
pentru binele ce i-a făcut, îi sărută mâna, apoi îşi ia sălăţile 
şi, încălecând, porneşte spre împărăție, Dumnezeu să ne 
ţie, ca cuvântul din poveste, înainte mult mai este. 

Şi mergând tot cum s-a dus, de la o vreme ajunge la 
împărăție şi dă sălăţile în mâna Spânului. 

Împăratul şi fetele sale, văzând aceasta, le-a fost de-a 
mirarea. Atunci Spânul zice îngâmfat: 

— Ei, moşule, ce mai zici? 

— Ce să zic, nepoate? Ia, când aş ave eu o slugă ca 
aceasta, nu i-aş trece pe dinainte. 

— D-apoi de ce mi l-a dat tata de-acasă? numai de 
vrednicia lui, zise Spânul; căci altfel nu-l mai luam după 
mine, ca să-mi încurce zilele. 

La vro câteva zile după aceasta, împăratul arată Spânului 
nişte pietre scumpe, zicând: 

— Nepoate, mai văzut-ai pietre nestemate aşa de mari şi 
frumoase ca acestea de când eşti? 

— Am văzut eu, moşule, felurite pietre scumpe, dar ca 
aceste, drept să-ţi spun, n-am văzut. Oare pe unde se pot 
găsi aşa pietre? 

— Pe unde să se găsească, nepoate! Ia, în Pădurea 
Cerbului. Şi cerbul acela este bătut tot cu pietre scumpe, 
mult mai mari şi mai frumoase decât aceste. Mai întâi, cică 
are una în frunte, de străluceşte ca soarele. Dar nu se poate 
apropia nimene de cerb, căci este solomonit şi nici un fel de 
armă nu-l prinde; însă el, pe care l-a zări, nu mai scapă cu 
viaţă. De-aceea fuge lumea de dânsul de-şi scoate ochii; şi 
nu numai atâta, dar chiar când se uită la cineva, fie om sau 
orice dihanie a fi, pe loc rămâne moartă. Şi cică o mulţime 


de oameni şi de sălbătăciuni zac fără suflare în pădurea lui 
numai din astă pricină: se vede că este solomonit, întors de 
la ţâţă, sau dracul mai ştie ce are de-i aşa de primejdios. 
Dar cu toate aceste, trebuie să ştii, nepoate, că unii oameni 
îs mai al dracului decât dracul; nu se astâmpără nici în 
ruptul capului; măcar că au păţit multe, tot cearcă prin 
pădurea lui, să vadă, nu l-or putea găbui cumva? Şi care 
dintre ei are îndrăzneala mare şi noroc şi mai mare, 
umblând pe acolo, găseşte din întâmplare câte o piatră de 
aceste, picată de pe cerb, când se scutură ella şapte ani o 
dată, şi apoi aceluia om nu-i trebuie altă negustorie mai 
bună. Aduce piatra la mine şi i-o plătesc cât nu face; ba încă 
sunt bucuros că o pot căpăta. Şi află, nepoate, că asemene 
pietre fac podoaba împărăției mele, nu se găsesc altele mai 
mari şi mai frumoase decât aceste la nici o împărăție, şi de- 
aceea s-a dus vestea despre ele în toată lumea. Mulţi 
împărați şi crai înadins vin să le vadă, şi li-i de-a mirarea de 
unde le am. 

— Doamne, moşule! zise atunci Spânul; să nu te superi, 
dar nu ştiu ce fel de oameni fricoşi aveţi pe aici. Eu pun 
rămăşag pe ce vrei că sluga mea are să-mi aducă pielea 
cerbului aceluia, cu cap cu tot, aşa împodobit cum este. 

Ş-odată cheamă Spânul pe HarapAlb şi-i zice: 

— Du-te în Pădurea Cerbului, cum îi şti tu, şi măcar fă pe 
dracul în patru, sau orice-i face, dar numaidecât să-mi aduci 
pielea cerbului, cu cap cu tot, aşa bătute cu pietre scumpe, 
cum se găsesc. Şi doar te-a împinge păcatul să clinteşti vreo 
piatră din locul său, iară mai ales acea mare din fruntea 
cerbului, c-apoi atâta ţi-i leacul! Hai, porneşte iute, că nu-i 
vreme de pierdut! 

HarapAlb vede el bine unde merge treaba, că doar nu era 
din butuci; dar neavând încotro, iese mâhnit, se duce iar în 
grajd la cal şi, netezindu-l pe coamă, îi zice: 

— Dragul meu căluţ, la grea belea m-a vârât iar Spânul...! 

De-oi mai scăpa şi din asta cu viaţă, apoi tot mai am zile de 
trăit. Dar nu ştiu, zău, la cât mi-a sta norocul! 


— Nu-i nimica, stăpâne, zise calul. Capul de-ar fi sănătos, 
că belelele curg gârlă. Poate ai primit poruncă să jupeşti 
piatra morii şi să duci pielea la împărăție... 

— Ba nu, căluţul meu; alta şi mai înfricoşată, zise 
HarapAlb. 

— Vorbă să fie, stăpâne, că tocmeala-i gata, zise calul. Nu 
te teme, ştiu eu năzdrăvănii de ale Spânului; şi să fi vrut, de 
demult i-aş fi făcut pe obraz, dar lasă-l să-şi mai joace calul. 
Ce gândeşti? Şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume 
câteoda-tă, pentru că fac pe oameni să prindă la minte... Zi 
şi d-ta că ai avut să tragi un păcat strămoşesc. 

Vorba ceea: „Părinţii mănâncă aguridă, şi fiilor li se 
strepezesc dinţii”. Hai, nu mai sta la gânduri; încalecă pe 
mine şi pune-ţi nădejdea în Dumnezeu, că mare-i puterea 
Lui; nu ne-a lăsa el să suferim îndelung. Cum vrei. 

„Ce-i e scris omului în frunte-i e pus.” Doar” mare-i Cel- 
desus! S-or sfârşi ele şi aceste de la o vreme... 

HarapAlb atunci încalecă, şi calul porneşte la pas, până ce 
iese mai încolo departe, ca să nu-i ia lumea la ochi. Şi apoi, 
încordându-se şi scuturându-se o dată voiniceşte, iară-şi 
arată puterile, zicând: 

— 'Ţine-te zdravăn, stăpâne, că iar am să zbor: În înaltul 
cerului, Văzduhul pământului; 

Pe deasupra codrilor, Peste vârful munţilor, Prin ceața 
măgurilor, Spre noianul mărilor, La crăiasa zânelor, 
Minunea minunilor, Din ostrovul florilor. 

Şi zicând aceste, odată şi zboară cu HarapAlb În înaltul 
cerului, Văzduhul pământului; şi o ia de-a curmeziş: 

De la nouri către soare, Printre lună şi luceferi, Stele 
mândre lucitoare, şi apoi se lasă lin ca vântul: 

În ostrovul florilor, La crăiasa zânelor, Minunea minunilor. 

Şi când vântul a aburit, iaca şi ei la Sfânta Duminică iar au 
sosit. Sfânta Duminică era acasă şi, cum a văzut pe 
HarapAlb poposind la uşa ei, pe loc l-a întâmpinat şi i-a zis 
cu blândeţe: 

— Ei, HarapAlb, aşa-i că iar te-a ajuns nevoia de mine? 


— Aşa este, măicuţă, răspunse HarapAlb, cufundat în 
gânduri şi galben la faţă, de parcă-i luase pânza de pe 
obraz. Spânul vrea să-mi răpună capul cu orice preţ. Şi de- 
aş muri mai degrabă, să scap odată de zbucium: decât aşa 
viaţă, mai bine moarte de o mie de ori! 

— Vai de mine şi de mine, HarapAlb, zise Sfânta Duminică; 
parcă nu te-aş fi crezut aşa slab de înger, dar, după cât văd, 
eşti mai fricos decât o femeie! Hai, nu mai sta ca o găină 
plouată! rămâi la mine în astă noapte şi ţi-oi da eu vrun 
ajutor. Mare-i Dumnezeu! N-a mai fi el după gândul 
Spânului. Însă mai rabdă şi tu, fătul meu, că mult ai avut de 
răbdat şi puţin mai ai. Pân-acum ţi-a fost mai greu, dar de- 
acum înainte tot aşa are să-ţi fie, până ce-i ieşi din slujba 
Spânului, de la care ai să tragi încă multe necazuri, dar ai 
să scapi din toate cu capul teafăr, pentru că norocul te 
ajută. 

— Poate aşa să fie, măicuţă, zise HarapAlb, dar prea multe 
s-au îngrămădit deodată pe capul meu. 

— Câte a dat Dumnezeu, HarapAlb, zise Sfânta Duminică; 
aşa a trebuit să se întâmple, şi n-ai cui bănui: pentru că nu-i 
după cum gândeşte omul, ci-i după cum vrea Domnul. Când 
vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta să judeci 
lucrurile de-a fir-a-păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, 
pentru că ştii acum ce e necazul. Dar până atunci, mai 
rabdă, HarapAlb, căci cu răbdarea îi frigi pielea. 

HarapAlb, nemaiavând ce zice, mulţumeşte lui Dumnezeu, 
şi de bine, şi de rău, şi Sfintei Duminici pentru buna 
găzduire şi ajutorul făgăduit. 

— la, acum mai vii de-acasă, fătul meu! Zică cine-a zice şi 
cum a vrea să zică, dar când este să dai peste păcat, dacă-i 
înainte, te sileşti să-l ajungi, iar dacă-i în urmă, stai şi-l 
aştepţi. Mă rog, ce mai la deal, la vale? aşa e lumea asta şi, 
de-ai face ce-ai face, rămâne cum este ea; nu poţi s-o întorci 
cu umărul, măcar să te pui în ruptul capului. 

Vorba ceea: „Zi-i lume şi te mântuie”. Dar ia să lăsăm toate 
la o parte şi, până la una-alta, hai să vedem ce-i de făcut cu 


cerbul, că Spânul te-a fi aşteptând cu nerăbdare. 

Şi, dă, stăpân nu-i? trebuie să-l asculţi. Vorba ceea: „Leagă 
calul unde zice stăpânul”. 

Şi odată scoate Sfânta Duminică obrăzarul şi sabia lui 
Statu-Palmă-Barbă-Cot, de unde le avea şi, dându-le lui 
HarapAlb, zice: 

— "Ţine aceste, că au să-ţi fie de mare trebuinţă unde 
mergem. Şi chiar haidem, cu ajutorul Domnului, să isprăvim 
odată şi trebuşoara asta. 

Şi pe la cântatul cucoşilor se ia Sfânta Duminică împreună 
cu HarapAlb şi se duc în Pădurea Cerbului. Şi cum ajung în 
pădure, sapă o groapă adâncă de un stat de om, lângă un 
izvor, unde în fiecare zi pe la amiază venea cerbul de bea 
apă, apoi se culca acolo pe loc şi dormea cât un bei, până ce 
asfinţea soarele. Şi după aceea, sculându-se, o lua în 
porneală şi nu mai da pe la izvor iar până a doua zi pe la 
amiază. 

— Ei, ei! acum groapa este gata, zise Sfânta Duminică. 

Tu, HarapAlb, rămâi aici într-însa, toată ziua, şi iaca ce ai 
de făcut: pune-ţi obrăzarul cum se pune, iară sabia să n-o 
slăbeşti din mână; şi de-amiază, când a veni cerbul aici la 
izvor să bea apă şi s-a culca ş-a adormi, cu ochii deschişi, 
cum i-i feleşagul, tu, îndată ce I-ii auzi horăind, să ieşi 
încetişor şi să potriveşti aşa ca să-i zbori capul dintr-o 
singură lovitură de sabie, şi apoi repede să te arunci în 
groapă şi să şezi acolo într-însa până după asfinţitul 
soarelui. Capul cerbului are să te strige până atunci mereu 
pe nume, ca să te vadă, dar tu nu cumva să te îndupleci de 
rugămintea lui şi să te iţeşti la dânsul, că are un ochi otrăvit 
şi, când l-a pironi spre tine, nu mai trăieşti. Însă, cum a 
asfinţi soarele, să ştii că a murit cerbul. Şi atunci să iei fără 
frică să-i jupeşti pielea, iară capul să-l iei aşa întreg, cum se 
găseşte, şi apoi să vii la mine. 

Şi aşa, Sfânta Duminică se ia şi se întoarnă singură acasă. 
Iară HarapAlb rămâne la pândă în groapă. Şi, când pe la 
amiază, numai iaca ce aude HarapAlb un muget înăduşit: 


cerbul venea boncăluind. Şi ajungând la izvor, odată şi 
începe a bea hâlpav la apă rece; apoi mai boncăluieşte, şi 
iar mai bea câte un răstimp, şi iar mai boncăluieşte, şi iar 
mai bea, până ce nu mai poate. După aceea începe a-şi 
arunca ţărnă după cap, ca buhaiul, şi apoi, scurmând de 
trei ori cu piciorul în pământ, se tologeşte jos pe pajişte, 
acolo pe loc, mai rumegă el cât mai rumegă, şi pe urmă se 
aşterne pe somn, şi unde nu începe a mâna porcii la jir. 

HarapAlb, cum îl aude horăind, iese afară încetişor şi, 
când îl croieşte o dată cu sabia pe la mijlocul gâtului, îi şi 
zboară capul cât colo de la trup şi apoi HarapAlb se aruncă 
fără sine în groapă, după cum îl povăţuise Sfânta Duminică. 
Atunci sângele cerbului odată a şi-nceput a curge gâlgâind 
şi a se răspândi în toate părţile, îndreptându-se şi năboind 
în groapă peste HarapAlb, de cât pe ce era să-l înece. lară 
capul cerbului, zvârcolindu-se dureros, striga cu jale, 
zicând: 

— HarapAlb, HarapAlb! De nume ţi-am auzit, dar de văzut 
nu te-am văzut. leşi numai oleacă să te văd încaltea, vrednic 
eşti de comoara ce ţi-o las, şi apoi să mor cu plăcere, dragul 
meu! 

Dar HarapAlb tăcea molcum şi de-abia îşi putea descleşta 
picioarele din sângele închegat, care era mai-mai să umple 
groapa. În sfârşit, mai strigă el, capul cerbului, cât mai 
strigă, însă HarapAlb nici nu răspunde, nici se arată, şi de la 
o vreme se face tăcere. Şi aşa, după asfinţitul soarelui, 
HarapAlb iese din groapă, jupeşte pielea cerbului cu băgare 
de seamă, să nu smintească vreo piatră din locul ei, apoi ia 
capul întreg, aşa cum se găsea, şi se duce la Sfânta 
Duminică. 

— Ei, HarapAlb, zise Sfânta Duminică, aşa-i că am scos-o la 
capăt şi asta? 

— Aşa; cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu al sfinţiei-voastre, 
răspunse HarapAlb, am izbutit, măicuţă, să facem şi acum 
pe cheful Spânului, rămânere-aş păgubaş de dânsul să 


rămân, şi să-l văd când mi-oi vedea ceafa; atunci, şi nici 
atunci, că tare mi-i negru înaintea ochilor! 

— Lasă-l, HarapAlb, în plata lui Dumnezeu, că şi-a da el 
Spânul peste om vrodată; pentru că nu-i nici o faptă fără 
plată, zise Sfânta Duminică. Mergi de i le du şi acestea, că i- 
or rămânea ele de cap odată. 

Atunci HarapAlb, mulţumind Sfintei Duminici, îi sărută 
mâna, apoi încalecă pe cal şi porneşte tot cum a venit, 
mergând spre împărăție, Dumnezeu să ne ţie, ca cuvântul 
din poveste, înainte mult mai este... Şi pe unde trecea, 
lumea din toate părţile îl înghesuia: pentru că piatra cea 
mare din capul cerbului strălucea de se părea că HarapAlb 
soarele cu el îl ducea. 

Mulţi crai şi împărați ieşeau înaintea lui HarapAlb, şi care 
dincotro îl ruga, unul să-i dea bănărit, cât a cere el, altul să- 
i dea fata şi jumătate de împărăție; altul să-i dea fata şi 
împărăţia întreagă pentru asemene odoare. Dar HarapAlb 
ca de foc se ferea şi, urmându-şi calea înainte, la stăpânu- 
său le ducea. 

Şi într-una din seri, cum şedea Spânul împreună cu moşus 
ău şi cu verele sale sus într-un foişor, numai iaca ce zăresc 
în depărtare un sul de raze scânteietoare, care venea 
înspre dânşii; şi de ce se apropia, de ce lumina mai tare, de 
le fura vederile. Şi deodată toată suflarea s-a pus în 
mişcare: lumea de pe lume, fiind în mare nedumerire, 
alerga să vadă ce minune poate să fie. Şi, când colo, cine 
era? HarapAlb, care venea în pasul calului, aducând cu sine 
pielea şi capul cerbului pe care le-a şi dat în mâna Spânului. 

La vederea acestei minunăţii, toţi au rămas încremeniţi şi, 
uitându-se unii la alţii, nu ştiau ce să zică. Pentru că în 
adevăr era şi lucru de mirare! 

Dar Spânul, cu viclenia sa obicinuită, nu-şi pierde 
cumpătul. Şi, luând vorbă, zice împăratului: 

— Ei, moşule, ce mai zici? adeveritu-s-au vorbele mele? 

— Ce să mai zic, nepoate?! răspunse împăratul uimit. la, 
să am eu o slugă aşa de vrednică şi credincioasă ca 


HarapAlb, aş pune-o la masă cu mine, că mult preţuieşte 
omul acesta! 

— Ba să-şi pună pofta-n cui! răspunse Spânul cu glas 
răutăcios. Asta n-aş face-o eu de-ar mai fi el pe cât este; 
doar nu-i frate cu mama, să-l pun în capul cinstei! Eu ştiu, 
moşule, că sluga-i slugă şi stăpânu-i stăpân; s-a mântuit 
vorba. Na, na, na! d-apoi pentru vrednicia lui mi l-a dat tata, 
căci altfel de ce l-aş fi luat cu mine. Hei, hei! Nu ştiţi d- 
voastră ce poam-a dracului e HarapAlb aista! Până l-am dat 
la brazdă, mi-am stupit sufletul cu dânsul. Numai eu îi vin 
de hac. Vorba ceea: „Frica păzeşte bostănăria”. 

Alt stăpân în locul meu nu mai face brânză cu HarapAlb, 
cât îi lumea şi pământul. Ce te potriveşti, moşule? Cum văd 
eu, d-ta prea intri în voia supuşilor. De-aceea nu-ţi dau 
cerbii pietre scumpe şi urşii sălăţi. Mie unuia ştiu că nu-mi 
suflă nimene în borş: când văd că mâţa face mărazuri, ţi-o 
strâng de coadă, de mănâncă şi mere pădureţe, căci n-are 
încotro... Dacă ţi-a ajuta Dumnezeu să mă rânduieşti mai 
degrabă în locul d-tale, îi vedea, moşule dragă, ce prefacere 
are să ia împărăţia; n-or mai şedea lucrurile tot aşa moarte 
cum sunt. Pentru că ştii vorba ceea: „Omul sfinţeşte 
locul...!”. Fost-ai şi d-ta la tinereţe, nu zic. Dar acum îţi 
cred. Dă, bătrâneţe nu-s? Cum n-or sta trebile baltă! 

În sfârşit, Spânului îi mergea gura ca pupăza, de-a ameţit 
pe împăratul, încât a uitat şi de HarapAlb, şi de cerb, şi de 
tot. 

Fetele împăratului însă priveau la verişor... cum priveşte 
câinele la mâţă, şi le era drag ca sarea-n ochi: pentru că le 
spunea inima ce om fără de lege este Spânul. Dar cum erau 
să iasă ele cu vorba înaintea tatălui lor? Spânul n-avea de 
cine... Vorba ceea: „Găsise un sat fără câini şi se primbla 
fără băț”. Că altă, ce pot să zic? 

La vro câteva zile după asta, împăratul făcu un ospăț 
foarte mare în cinstea nepotu-său, la care ospăț au fost 
poftiţi cei mai străluciți oaspeţi: împărați, crai, voievozi, 
căpitanii oştirilor, mai-marii oraşelor şi alte feţe cinstite. 


În ziua de ospăț, fetele împăratului s-au pus cu rugă - 
mintea pe lângă Spân să dea voie lui HarapAlb ca să 
slujească şi el la masă. Spânul, neputându-le strica hatârul, 
cheamă pe HarapAlb de faţă cu dânsele şi-i învoi aceasta, 
însă cu tocmală, ca în tot timpul ospăţului să stea numai la 
spatele stăpânu-său şi nici măcar să-şi ridice ochii la ceilalţi 
meseni, că de l-oi vedea obrăznicindu-se cumva, acolo pe 
loc îi şi tai capul. 

— Auzit-ai ce am spus, slugă netrebnică, zise Spânul, 
arătând lui HarapAlb tăişul paloşului, pe care jurase 
credinţă şi supunere Spânului la ieşirea din fântână. 

— Da, stăpâne, răspunse HarapAlb cu umilinţă; sunt gata 
la porunca luminării-voastre. 

Fetele împăratului au mulţumit Spânului şi pentru atâta. 

Amu, tocmai pe când era temeiul mesei, şi oaspeţii, tot 
gustând vinul de bun, începuse a se chiurchiului câte 
oleacă, numai iaca o pasăre măiastră se vede bătând la 
fereastră şi zicând cu glas muieratic: 

— Mâncaţi, beţi şi vă veseliţi, dar de fata împăratului Roş 
nici nu gândiţi! 

Atunci, deodată, tuturor mesenilor pe loc li s-a stricat 
cheful şi au început a vorbi care ce ştia şi cum îi ducea 
capul: unii spuneau că împăratul Roş, având inimă haină, nu 
se mai satură de a vărsa sânge omenesc; alţii spuneau că 
fata lui este o farmazoană cumplită, şi că din pricina ei se 
fac atâtea jertfe; alţii întăreau spusele celorlalţi, zicând că 
chiar ea ar fi venit în chip de pasăre de a bătut acum la 
fereastră, ca să nu lase şi aici lumea în pace. Alţii ziceau că, 
oricum ar fi, dar pasărea aceasta nu-i lucru curat; şi că 
trebuie să fie un trimis de undeva, numai pentru a iscodi 
casele oamenilor. Alţii, mai fricoşi, îşi stupeau în sân, 
menind-o ca să se întoarcă pe capul acelui care a trimis-o. 

În sfârşit, unii spuneau într-un fel, alţii în alt fel, şi multe se 
ziceau pe seama fetei împăratului Roş, dar nu se ştia care 
din toate acele vorbe este cea adevărată. 


Spânul, după ce-i ascultă pe toţi cu luare-aminte, clătină 
din cap şi zise: 

— Rău e când aia face tot cu oameni care se tem şi de 
umbra lor! D-voastră, cinstiţi oaspeţi, se vede că paşteţi 
boboci, de nu vă pricepeţi al cui fapt e acesta. 

Şi atunci Spânul repede îşi aţinteşte privirile asupra lui 
HarapAlb şi, nu ştiu cum, îl prinde zâmbind. 

— Aşa. slugă vicleană ce-mi eşti?! Vasăzică, tu ai ştiinţă de 
asta şi nu mi-ai spus. Acum degrabă să-mi aduci pe fata 
împăratului Roş, de unde ştii şi cum îi şti tu. Hai, porneşte! 
Şi nu cumva să faci de altfel, că te-ai dus de pe faţa 
pământului! 

Atunci HarapAlb, ieşind plin de mâhnire, se duce în grajd 
la cal şi, netezindu-l pe coamă şi sărutându.-l, zice: 

— Dragul meu tovarăş, la grea nevoie m-a băgat iar 
Spânul! Amu a scornit alta: cică să-i aduc pe fata 
împăratului Roş de unde-oi şti. Asta-i curat vorba ceea: 
„Poftim pungă la masă, dacă ţi-ai adus de-acasă.” Se vede 
că mi s-a apropiat funia la par. Cine ştie ce mi s-a mai 
întâmpla! Cu Spânul tot am dus-o cum am dus-o, câine- 
câineşte, până acum. Dar cu omul roş nu ştiu, zău, la cât mi- 
a sta capul. Ş-apoi, unde s-a fi găsind acel împărat Roş şi 
fata lui, care cică este o farmazoană cumplită, numai Cel- 
de-pe-comoară a fi ştiind! Parcă dracul vrăjeşte, de n-apuc 
bine a scăpa din una şi dau peste alta! Se vede că m-a 
născut mama într-un ceas rău, sau nu ştiu cum să mai zic, 
ca să nu greşesc înaintea lui Dumnezeu. Mă pricep eu tare 
bine ce ar trebui să fac, ca să se curme odată toate aceste. 
Dar m-am deprins a târâi după mine o viaţă ticăloasă. Vorba 
ceea: „Să nu dea Dumnezeu omului cât poate el suferi”. 

— Stăpâne, zise atunci calul, nechezând cu înfocare, nu te 
mai olicăi atâta! După vreme rea, a fi el vreodată şi senin. 
Dac'ar sta cineva să-şi facă seamă de toate cele, cum 
chiteşti d-ta, apoi atunci ar trebui să vezi tot oameni morţi 
pe toate cărările... Nu fi aşa de nerăbdător! De unde ştii că 
nu s-or schimba lucrurile în bine şi pentru d-ta? 


Omul e dator să se lupte cât a putea cu valurile vieţii, căci 
ştii că este o vorbă: „Nu aduce anul ce aduce ceasul”. 

Când sunt zile şi noroc, treci prin apă şi prin foc şi din 
toate scapi nevătămat. Vorba cântecului: Fă-mă, mamă, cu 
Noroc, Şi măcar m-aruncă-n foc. 

Las' pe mine, stăpâne, că ştiu eu pe unde te-oi duce la 
împăratul Roş: pentru că m-au mai purtat o dată păcatele 
pe acolo cu tatu-tău, în tinereţile lui. Hai, încalecă pe mine 
şi ţine-te bine, că acum am să-mi arăt puterile chiar de aici, 
de pe loc, în ciuda Spânului, ca să-i punem venin la inimă. 

HarapAlb atunci încalecă, şi calul, nechezând o dată 
puternic, zboară cu dânsul: 

În înaltul cerului, Văzduhul pământului şi o ia de-a 
curmeziş: 

De la nouri către soare, Printre lună şi luceferi, Stele 
mândre lucitoare. 

Şi apoi, de la o vreme, începe a se lăsa lin ca vântul, şi 
luând de-a lungul pământului, merg spre împărăție, 
Dumnezeu să ne ţie, ca cuvântul din poveste, înainte mult 
mai este. 

Dar ia să vedem, ce se mai petrece la masă după ducerea 
lui HarapAlb? 

— Hei, hei! zise Spânul în sine, tremurând de ciudă: nu te- 
am ştiut eu că-mi eşti de aceştia, că de mult îţi făceam 
felul!... Dar trăind şi nemurind, te-oi sluji eu, măi badeo...! 

Paloşul ista are să-ţi ştie de ştire... Ei, vedeţi, moşule şi 
cinstiţi meseni, cum hrăneşti pe dracul, fără să ştii cu cine 
ai de-a face? Dacă nu-s şi eu un puişor de om în felul meu, 
dar tot m-a tras HarapAlb pe sfoară! Bine-a zis cine-a zis: 
„Că unde-i cetatea mai tare, acolo bate dracul război mai 
puternic”. 

În sfârşit, împăratul, fetele sale şi toţi oaspeţii rămaseră 
încremeniţi, Spânul, bodrogănind din gură, nu ştia cum săşi 
ascundă ura, iară HarapAlb, îngrijit de ce i s-ar mai putea 
întâmpla în urmă, mergea tot înainte prin locuri pustii şi cu 
greu de străbătut. 


Şi când să treacă un pod peste o apă mare, iaca o nuntă de 
furnici trecea şi ea tocmai atunci podul. Ce să facă 
HarapAlb? Stă el oleacă şi se sfătuieşte cu gândul: „Să trec 
peste dânsele, am să omor o mulţime; să dau prin apă, mă 
tem că m-oi îneca, cu cal cu tot. Dar tot mai bine să dau prin 
apă, cum a da Dumnezeu, decât să curm viaţa atâtor 
gâzuliţe nevinovate”. Şi zicând Doamne-ajută, se aruncă cu 
calul în apă, o trece înot dincolo, la cela mal, fără primejdie 
şi apoi îşi ia drumul înainte. Şi cum mergea el, numai iaca i 
se înfăţişază o furnică zburătoare zicând: 

— HarapAlb, fiindcă eşti aşa de bun, de ţi-a fost milă de 
viaţa noastră, când treceam pe pod, şi nu ne-ai stricat 
veselia, vreau să-ţi fac şi eu un bine: na-ţi aripa asta, şi când 
îi avea vrodată nevoie de mine, să dai foc aripei, şi atunci eu 
împreună cu tot neamul meu avem să-ţi venim în ajutor. 

HarapAlb, strângând aripa cu îngrijire, mulţumeşte 
furnicii pentru ajutorul făgăduit şi apoi porneşte tot înainte. 

Şi mai merge el cât merge, şi numai iaca ce aude o 
bâzâitură înăduşită. Se uită el în dreapta, nu vede nimica; 
se uită în stânga, nici atâta; şi când se uită în sus, ce să 
vadă? Un roi de albine se învârtea în zbor pe deasupra 
capului său şi umblau bezmetice de colo până colo, neavând 
loc unde să se aşeze. HarapAlb, văzându-le aşa, i se face 
milă de dânsele şi, luându-şi pălăria din cap, o pune pe 
iarbă la pământ, cu gura-n sus, şi apoi el se dă într-o parte. 
Atunci, bucuria albinelor; se lasă jos cu toatele şi se adună 
ciotcă în pălărie. HarapAlb, aflându-se cu părere de bine 
despre asta, aleargă în dreapta şi în stânga şi nu se lasă 
până ce găseşte-un buştihan putregăios, îl scobeşte cu ce 
poate şi-i face urdiniş; după aceea aşază nişte ţepuşi într- 
însul, îl freacă pe dinăuntru cu cătuşnică, cu sulcină, cu 
mătăciune, cu poala sântăMăriei şi cu alte buruiene 
mirositoare şi prielnice albinelor şi apoi, luându-l pe umăr, 
se duce la roi, răstoarnă albinele frumuşel din pălărie în 
buştihan, îl întoarce binişor cu gura în jos, îi pune deasupra 
nişte captălani, ca să nu răzbată soarele şi ploaia înlăuntru, 


şi apoi, lăsându-l acolo pe câmp, între flori, îşi caută de 
drum. 

Şi cum mergea el, mulţumit în sine pentru această facere 
de bine, numai iaca i se înfăţişază înainte crăiasa albinelor, 
zicându-i: 

— HarapAlb, pentru că eşti aşa de bun şi te-ai ostenit de 
ne-ai făcut adăpost, vreau să-ţi fac şi eu un bine în viaţa 
mea: na-ţi aripa asta şi, când îi avea vreodată nevoie de 
mine, aprinde-o, şi eu îndată am să-ţi vin întru ajutor. 

HarapAlb, luând aripa cu bucurie, o strânge cu îngrijire; 
apoi, mulţumind crăiesei pentru ajutorul făgăduit, porneşte, 
urmându-şi calea tot înainte. 

Mai merge el cât merge şi, când la poalele unui codru, 
numai iaca ce vede o dihanie de om, care se pârpâlea pe 
lângă un foc de douăzeci şi patru de stânjeni de lemne şi tot 
atunci striga, cât îi lua gura, că moare de frig. Şi-apoi, afară 
de aceasta, omul acela era ceva de speriat; avea nişte 
urechi clăpăuge şi nişte buzoaie groase şi dăbălăzate. Şi 
când sufla cu dânsele, cea deasupra se răsfrângea în sus 
peste scăfârlia capului, iar cea dedesubt atârna în jos, de-i 
acoperea pântecele. Şi, ori pe ce se oprea suflarea lui, se 
punea promoroaca mai groasă de-o palmă. Nu era chip să 
te apropii de dânsul, că aşa tremura de tare, de parcă-l 
zghihuia dracul. Şi dac-ar fi tremurat numai el, ce ţi-ar fi 
fost? Dar toată suflarea şi făptura de primprejur îi ţineau 
hangul: vântul gemea ca un nebun, copacii din pădure se 
văicărau, pietrele ţipau, vreascurile ţiuiau şi chiar lemnele 
de pe foc pocneau de ger. Iară veveriţele, găvozdite una 
peste alta în scorburi de copaci, suflau în unghii şi plângeau 
în pumni, blestemându-şi ceasul în care s-au născut. Mă 
rog, foc de ger era: ce să vă spun mai mult! HarapAlb, 
numai o ţâră cât a stat de s-a uitat, a făcut ţurţuri la gură şi, 
neputându-şi stăpâni râsul, zise cu mirare: 

— Multe mai vede omul acesta cât trăieşte! Măi tartorule, 
nu mânca haram şi spune drept, tu eşti Gerilă? Aşă-i că 


taci?... Tu trebuie să fii, pentru că şi focul îngheaţă lângă 
tine, de arzuliu ce eşti. 

— Răzi tu, râzi, HarapAlb, zise atunci Gerilă tremurând, 
dar, unde mergi, fără mine n-ai să poţi face nimica. 

— Hai şi tu cu mine, dacă vrei, zise HarapAlb; de-abia te-i 
mai încălzi mergând la drum, căci nu e bine când stai 
locului. 

Gerilă atunci se ia cu HarapAlb şi pornesc împreună. Şi 
mergând ei o bucată înainte, HarapAlb vede altă drăcărie şi 
mai mare: o namilă de om mânca brazdele de pe urma a 24 
de pluguri şi tot atunci striga în gura mare că crapă de 
foame. 

— Ei, apoi să nu bufneşti de râs? zise HarapAlb. Măi, măi, 
măi! că multe-ţi mai văd ochii! Pesemne c-aista-i Flămânzilă, 
foametea, sac fără fund sau cine mai ştie ce pricopseală a fi, 
de nu-l poate sătura nici pământul. 

— Răzi tu, râzi, HarapAlb, zice atunci Flămânzilă, dar, 
unde mergeţi voi, fără mine n-aveţi să puteţi face nici o 
ispravă. 

— Dacă-i aşa, hai şi tu cu noi, zise HarapAlb, că doar n-am 
a te duce în spinare. 

Flămânzilă atunci se ia după HarapAlb şi pornesc tustrei 
înainte. Şi mai mergând ei o postată, numai iaca HarapAlb 
vede altă minunăţie şi mai mare: o arătare de om băuse apa 
de la 24 de iazuri şi o gârlă pe care umblau numai 500 de 
mori şi tot atunci striga în gura mare că se usucă de sete. 

— Măi, da' al dracului onânie de om e şi acesta! zise 
HarapAlb. Grozav burdăhan şi nesăţios gâtlej, de nu pot să-i 
potolească setea nici izvoarele pământului; mare ghiol de 
apă trebuie să fie în maţele lui! Se vede că acesta-i 
prăpădenia apelor, vestitul Setilă, fiul Secetei, născut în 
zodia rațelor şi împodobit cu darul suptului. 

— Răzi tu, râzi, HarapAlb, zise atunci Setilă, căruia începu 
a-i ţâşni apa pe nări şi pe urechi, ca pe nişte lăptoace de 
mori, dar, unde vă duceţi voi, fără mine degeaba vă duceţi. 


— Hai şi tu cu noi, dacă vrei, zise HarapAlb; de-abia nu te- 
ai mai linciuri atâta în cele ape, îi scăpa de blestemul 
broaştelor şi-i da răgaz morilor să umble, că destul ţi-ai 
făcut mendrele până acum. Ce, Doamne iartă-mă, îi face 
broaşte în pântece de atâta apă! 

Setilă atunci se ia după HarapAlb şi pornesc tuspatru 
înainte. Şi mai mergând ei o bucată, numai iaca ce vede 
HarapAlb altă minunăţie şi mai minunată: o schimonositură 
de om avea în frunte numai un ochi, mare cât o sită şi, când 
îl deschidea, nu vedea nimica; da chior peste ce apuca. Iară 
când îl ţinea închis, dar fie zi, dar fie noapte, spunea că 
vede cu dânsul în măruntaiele pământului. 

— Iaca, începu ela răcni ca un smintit, toate lucrurile mi 
se arată găurite, ca sitişca, şi străvezii, ca apa cea limpede; 
deasupra capului meu văd o mulţime nenumărată de văzute 
şi nevăzute; văd iarba cum creşte din pământ; văd cum se 
rostogoleşte soarele după deal, luna şi stelele cufundate în 
mare; copacii cu vârful în jos, vitele cu picioarele în sus şi 
oamenii umblând cu capul între umere; văd, în sfârşit, ceea 
ce n-aş mai dori să vadă nimene, pentru a-şi osteni vederea: 
văd nişte guri căscate uitându-se la mine şi nu-mi pot da 
seama de ce vă miraţi aşa, mira-v-aţi de... frumuseţe-vă! 

HarapAlb atunci se bate cu mâna peste gură şi zice: — 

Doamne fereşte de omul nebun, că tare-i de jălit, 
sărmanul! Pe de-o parte îţi vine a râde şi pe de alta îţi vine 
a-l plânge. Dar se vede că aşa l-a lăsat Dumnezeu. Poate că 
acesta-i vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, văr primare cu 
Chiorilă, nepot de soră lui Pândilă, din sat de la Chitilă, 
peste drum de Nimerilă. Ori din târg de la Să-l-caţi, megieş 
cu Căutaţi şi de urmă nu-i mai daţi. Mă rog, unu-i Ochilă pe 
faţa pământului, care vede toate şi pe toţi altfel de cum 
vede lumea cealaltă; numai pe sine nu se vede cât e de 
frumuşel. Parcă-i un boţ, chilimboţ boţit, în frunte cu un 
ochi, numai să nu fie de deochi! 

— Răzi tu, râzi, HarapAlb, zise atunci Ochilă, uitându-se 
închiorchioşat, dar, unde te duci, fără de mine rău are să-ţi 


cadă. Fata împăratului Roş nu se capătă aşa de lesne cum 
crezi tu. Din gardul Oancei ţi-a da-o împăratul, dacă n-oi fi 
şi eu pe-acolo. 

— Hai şi tu cu noi, dacă vrei, zise HarapAlb, că doar n- 
avem a te duce de mână, ca pe unorb. 

Ochilă atunci se ia şi el după HarapAlb şi pornesc tuscinci 
înainte. Şi mai mergând ei o bucată, numai iaca ce vede 
HarapAlb altă bâzdâganie şi mai şi: o pocitanie de om 
umbla cu arcul după vânat păsări. Ş-apoi, chitiţi că numai în 
arc se încheia tot meşteşugul şi puterea omului aceluia? Ţi- 
ai găsit! Avea un meşteşug mai drăcos şi o putere mai pe 
sus decât îşi poate dracul închipui: când voia, aşa se lăţea 
de tare, de cuprindea pământul în braţe. 

Şi altă dată, aşa se deşira şi se lungea de grozav, de 
ajungea cu mâna la lună, la stele, la soare şi cât voia de sus. 
Şi dacă se întâmpla să nu nimerească păsările cu săgeata, 
ele tot nu scăpau de dânsul; ţi le prindea cu mâna din zbor, 
le răsucea gâtul cu ciudă şi apoi le mânca aşa, crude, cu 
pene cu tot. Chiar atunci avea un vraf de păsări dinainte şi 
ospăta dintr-însele cu lăcomie, ca un vultan hămesit. 
HarapAlb, cuprins de mirare, zise: 

— Dar oare pe acesta cum mama dracului l-o fi mai 
chemând? 

— Zi-i pe nume, să ţi-l spun, răspunse atunci Ochilă, 
zâmbind pe sub mustăţi. 

— Dar te mai duce capul ca să-l botezi? Să-i zici Păsărilă... 
nu greşeşti; să-i zici Lăţilă... nici atâta; să-i zici Lungilă... 
asemene; să-i zici Păsări-LăţiLungilă, mi se pare că e mai 
potrivit cu năravul şi apucăturile lui, zise HarapAlb, 
înduioşat de mila bietelor păsări. Se vede că acesta-i 
vestitul Păsări-LăţiLungilă, fiul săgetătorului şi nepotul 
arcaşului; brâul pământului şi scara cerului; ciuma 
zburătoarelor şi spaima oamenilor, că altfel nu te pricepi 
cum să-i mai zici. 

— Răzi tu de mine, râzi, HarapAlb, zise atunci Păsări- 
LăţiLungilă, dar mai bine ar fi să râzi de tine, căci nu ştii ce 


păcat te paşte. Chiteşti că fata împăratului Roş numai aşa 
se capătă? Poate n-ai ştiinţă ce vidmă de fată e aceea, când 
vrea, se face pasăre măiastră, îţi arată coada, şi ia-i urma 
dacă poţi! De n-a fi şi unul ca mine pe-acolo, degeaba vă 
mai bateţi picioarele ducându-vă. 

— Hai şi tu cu noi, dacă vrei, zise atunci HarapAlb; de-abia 
mi-i lua pe Gerilă de ţuluc şi l-îi purta cu nasul pe la soare, 
doar s-a încălzi câtuşi decât şi n-a mai clănţăni atâta din 
măsele, ca un cocostârc de cei bătrâncioşi, că parcă mă 
strânge în spate când îl văd aşa. 

Păsări-LăţiLungilă se ia atunci după HarapAlb şi pornesc 
ei tusşase înainte. Şi pe unde treceau, pârjol făceau: Gerilă 
potopea pădurile prin ardere. Flămânzilă mânca lut şi 
pământ amestecat cu humă şi tot striga că moare de foame. 
Setilă sorbea apa de prin bălți şi iazuri, de se zbăteau peştii 
pe uscat şi ţipa şarpele în gura broaştei de secetă mare ce 
era pe acolo. Ochilă vedea toate cele ca dracul, şi numai 
îngheţai ce da dintr-însul: Că e laie, Că-i bălaie; 

Că e ciută, Că-i cornută. 

Mă rog, nebunii de-a lui, câte-n lună şi în stele, de-ţi venea 
să fugi de ele. Sau să râzi ca un nebun, credeţi-mă ce vă 
spun! 

În sfârşit, Păsări-LăţiLungilă ademenea zburătoarele şi, 
jumulite, nejumulite, ţi le păpa pe rudă, pe sămânță, de nu 
se mai stăvilea nimene cu păsări pe lângă casă de răul lui. 

Numai HarapAlb nu aducea nici o supărare. Însă, ca 
tovarăş, era părtaş la toate: şi la pagubă, şi la câştig, şi 
prietenos cu fiecare, pentru că avea nevoie de dânşii în 
călătoria sa la împăratul Roş, care, zice, cică era un om 
pâclişit şi răutăcios la culme: nu avea milă de om nici cât de 
un câine. Dar vorba ceea: „La unul fără suflet trebuie unul 
fără de lege”. Şi gândesc eu că din cinci nespălaţi câţi merg 
cu HarapAlb, i-a veni el vreunul de hac; ş-a mai da 
împăratul Roş şi peste oameni, nu tot peste butuci, ca până 
atunci. Dar iar mă întorc şi zic: mai ştii cum vine vremea? 
Lumea asta e pe dos, toate merg cu capu-n jos; puţini suie, 


mulţi coboară, unul macină la moară. Ş-apoi acel unul are 
atunci în mână şi pâinea, şi cuțitul şi taie de unde vrea şi cât 
îi place, tu te uiţi şi n-ai ce-i face. Vorba ceea: „Cine poate 
oase roade; cine nu, nici carne moale”. 

Aşa şi HarapAlb şi cu ai săi; poate-ar izbuti să ia fata 
împăratului Roş, poate nu, dar acum, deodată, ei se tot duc 
înainte şi, mai la urmă, cum le-a fi norocul. Ce-mi pasă mie? 
Eu sunt dator să spun povestea şi vă rog să ascultați. 

Amu HarapAlb şi cu ai săi mai merg ei cât merg şi, într-o 
târzie vreme, ajung la împărăție, Dumnezeu să ne ţie, ca 
cuvântul din poveste, înainte mult mai este. Şi cum ajung, 
odată intră buluc în ogradă, tusşase. HarapAlb înainte şi 
ceilalţi în urmă, care de care mai chipos şi mai îmbrăcat, de 
se târâiau aţele şi curgeau obielele după dânşii, parcă era 
oastea lui Papuc Hogea Hogegarul. Şi atunci, HarapAlb se şi 
înfăţişază înaintea împăratului Roş, spunându-i de unde, 
cum, cine şi pentru ce anume au venii. 

Împăratului i-a fost de-a mirarea, văzând că nişte golani au 
asemene îndrăzneală, de vin cu neruşinare să-i ceară fata, 
fie din partea oricui ar fi. Dar, nevoind a le strica inima, nu 
le spune nici da, nici ba, ci le dă răspuns ca să rămâie peste 
noapte acolo, şi până mâine dimineaţă s-a mai gândi el ce 
trebuie să facă... Şi pe altă parte, împăratul odată cheamă 
în taină pe un credincios al său şi dă poruncă să-i culce în 
casa cea de aramă înfocată, ca să doarmă pentru veşnicie, 
după cum păţise şi alţi peţitori, poate mai ceva decât 
aceştia. 

Atunci credinciosul împăratului se duce repede şi dă foc 
casei celei de aramă pe dedesubt, cu 24 de stânjeni de 
lemne, de se face casa roşie cum e jăraticul. Apoi, cum 
înserează, vine şi pofteşte pe oaspeţi la culcare. Gerilă 
atunci, năzdrăvan cum era el, cheamă pe tovarăşii săi 
deoparte şi le zice încetişor: 

— Măi, nu cumva să vă împingă Mititelul să intraţi înaintea 
mea unde ne-a duce omul ţapului celui roş, că nu mai 
ajungeţi să vedeţi ziua de mâine. Doar unu-i împăratul Roş, 


vestit prin meleagurile aceste pentru bunătatea lui cea 
nemaipomenită şi milostivirea lui cea neauzită. Îl ştiu eu cât 
e de primitor şi de darnic la spatele altora. Numai de nu i-ar 
muri mulţi înainte! să trăiască trei zile cu cea de-alaltaieri! 
D-apoi fetişoara lui; a zis dracul şi s-a făcut; bucăţică ruptă 
tată-său în picioare, ba încă şi mai şi. Vorba ceea: „Capra 
sare masa, şi iada sare casa”. Dar las' că şi-au găsit ei omul. 
De nu le-oi veni eu de hac în astă noapte, nici mama 
dracului nu le mai vine! 

— Aşa gândesc şi eu, zise Flămânzilă; şi-a pus el, împăratul 
Roş, boii în cârd cu dracul, dar are să-i scoată fără coarne. 

— Ba mi se pare c-a da el şi teleagă, şi plug, şi otic, şi tot, 
numai să scape de noi, zise Ochilă. 

— la ascultați, măi! zise Gerilă: „Vorba lungă, sărăcia 
omului”. Mai bine haidem la culcare, că ne aşteaptă omul 
împăratului cu masa întinsă, cu făcliile aprinse şi cu braţele 
deschise. Hai! Ascuţiţi-vă dinţii şi porniţi după mine. 

Şi odată pornesc ei, teleap, teleap, teleap! Şi, cum ajung în 
dreptul uşii, se opresc puţin. Atunci Gerilă suflă de trei ori 
cu buzişoarele sale cele iscusite şi casa rămâne nici 
fierbinte, nici rece, cum e mai bine de dormit într-însa. 

Apoi intră cu toţii înlăuntru, se tologeşte care unde apucă, 
şi tac mă cheamă. lară credinciosul împăratului, încuind uşa 
pe din afară cu repejune, le zice cu răutate: 

— Las” că v-am găsit eu ac de cojoc. De-acum dormiţi, 
dormire-aţi somnul cel de veci, că v-am aşternut eu bine! 

Vă veţi face scrum până mâine-dimineaţă. 

Apoi îi lasă acolo şi el se duce în treaba lui. Dar HarapAlb 
şi cu ai săi nici nu bindiseau de asta; ei, cum au dat de 
căldurică, pe loc li s-au muiat ciolanele şi au început a se 
întinde şi a se hârjoni în ciuda fetei împăratului Roş. Ba încă 
Gerilă se întindea de căldură, de-i treceau genunchile de 
gură. Şi hojma morocănea pe ceilalţi, zicând: 

— Numai din pricina voastră am răcit casa; căci pentru 
mine era numai bună, cum era. Dar aşa păţeşti dacă te iei 
cu nişte bicisnici. Las” că v-a mai păli el berechetul acesta 


de altă dată! Ştii că are haz şi asta? Voi să vă lăfăiţi şi să 
huzuriţi de căldură, iară eu să crap de frig. Bu...nă treabă! 

Să-mi dau eu liniştea mea pentru hatârul nu ştiu cui? 

Acuşi vă târnâiesc prin casă, pe rudă pe sămânță; încaltea 
să nu se aleagă nimica nici de somnul meu, dar nici de al 
vostru. 

— Ia tacă-ţi gura, măi Gerilă! ziseră ceilalţi. Acuşi se face 
ziuă, şi tu nu mai stincheşti cu braşoave de-ale tale. Al 
dracului lighioaie mai eşti! Destul acum, că ne-ai făcut capul 
călindar. Cine-a mai dori să facă tovărăşie cu tine aibă-şi 
parte şi poarte-ţi portul. Că pe noi ştiu că ne-ai ameţit. Are 
cineva cap să se liniştească de răul tău? l-auzi-l-ăi: parcă-i o 
moară hodorogită. Numai gura lui se aude în toate părţile. 
Hojma tolocăneşte pentru nimica toată, curat ca un nebun. 
Tu, măi, eşti bun de trăit numai în pădure, cu lupii şi cu 
urşii, dar nu în case împărăteşti şi între nişte oameni 
cumsecade. 

— Ia ascultați, măi, dar de când aţi pus voi stăpânire pe 
mine? zise Gerilă. Apoi nu mă faceţi din cal măgar, că vă 
veţi găsi mantaua cu mine! Eu îs bun cât îs bun, dar şi când 
mă scoate cineva din răbdare, apoi nu-i trebuie nici ţigan de 
laie împotriva mea. 

— Zău, nu şuguieşti, măi Buzilă? Da' amarnic mai eşti la 
viaţă; când te mânii, faci sânge-n baligă, zise Flămânzilă. 

Tare-mi eşti drag!... Te-aş vâri în sân, dar nu încapi de 
urechi... la mai bine ogoieşte-te oleacă şi mai strânge-ţi 
buzişoarele acasă; nu de alta, dar să nu-ţi pară rău pe 
urmă, că doar nu eşti numai tu în casa asta. 

— Ei, apoi! Vorba ceea: „Fă bine, să-ţi auzi rău”, zise 
Gerilă. Dacă nu v-am lăsat să intraţi aici înaintea mea, aşa 
mi se cade; ba încă şi mai rău decât aşa. Cine-a face de altă 
dată ca mine, ca mine să păţească. 


— Ai dreptate, măi Gerilă, numai tu nu te cauţi, zise 
Ochilă. Dar cu prujituri de-a tale, ia acuşi se duce noaptea, 
şi vai de odihna noastră. Măcar tu să fii acela, ce ai zice, 
când ţi-a strica cineva somnul? Ba încă ai dat peste nişte 
oameni ai lui Dumnezeu, dar, să fi fost cu alţii, hei, hei! 

mâncai papara până acum. 

— Dar nu mai tăceţi, măi? Că ia acuşi trec cu picioarele 
prin pereţi şi ies afară cu acoperământul în cap, zise 
LăţiLungil ă. Parcă nu faceţi a bine, de nu vă mai astâmpără 
dracul nici la vremea asta. Măi Buzilă, mi se pare că tu eşti 
toată pricina gâlcevei dintre noi. 

— Ba bine că nu! zise Ochilă. Are el noroc de ce are, dar 
ştiu eu ce i-ar trebui. 

— Ia, să-i faci chica topor, spinarea dobă şi pântecele 
cobză, zise Setilă, căci altmintrelea nici nu e de chip s-o 
scoţi la capăt cu buclucaşul acesta. 

Gerilă, văzând că toţi îi stau împotrivă, se mânie atunci şi 
unde nu trânteşte o brumă pe pereţi, de trei palme de 
groasă, de au început a clănţăni şi ceilalţi de frig, de sărea 
cămăşa de pe dânşii. 

— Na! încaltea v-am făcut şi eu pe obraz. De-acum înainte 
spuneţi ce vă place, că nu mi-a fi ciudă, zise Gerilă, râzând 
cu hohot. Ei, apoi? Cică să nu te strici de râs!... De 
HarapAlb, nu zic. Dar voi, mangosiţilor şi farfasiţilor, de 
câte ori îţi fi dormit în stroh şi pe târnomată, să am eu acum 
atâţia bani în pungă nu mi-ar mai trebui altă! Oare nu 
cumva v-aţi face şi voi, nişte feciori de ghindă, fătaţi în 
tindă, că sunteţi obraze subţiri? 

— lar cauţi sămânță de vorbă, măi Buzilă? ziseră ceilalţi. 

Al dracului să fii cu tot neamul tău, în vecii vecilor, amin! 

— De asta şi eu mă anin şi mă închin la cinstita faţa 
voastră, ca la un codru verde, cu un poloboc de vin şi cu 
unul de pelin, zise Gerilă. Şi hai de-acum să dormim, mai 
acuşi să ne trezim, într-un gând să ne unim, pe HarapAlb 
să-l slujim şi tot prieteni să fim; căci cu vrajbă şi urgie raiul 
n-o să-l dobândim. 


În sfârşit, ce-or fi mai dondănit ei, şi cât or mai fi dondănit, 
că numai iaca se face ziuă!... Şi atunci, credinciosul 
împăratului, crezând că s-a curăţit de oaspeţi, vine cu 
gândul să măture scrumul afară, după rânduială. Şi când 
ajunge mai aproape, ce să vadă? Casa cea de aramă, 
înfocată aşa de straşnic de cu sară, era acum toată numai 
un sloi de gheaţă, şi nu se mai cunoştea pe din afară nici 
uşă, nici uşori, nici gratii, nici obloane la fereşti, nici nimica; 
iar înlăuntru se auzea un tărăboi grozav; toţi bocăneau la 
uşă cât ce puteau şi strigau cât le lua gura, zicând: 

— Nu ştim ce fel de împărat e acesta, de ne lasă fără 
scânteie de foc în vatră, să degerăm aicea... Aşa sărăcie de 
lemne nu s-a văzut nici la bordeiul cel mai sărăcăcios. 

Vai de noi şi de noi, că ne-a îngheţat limba în gură şi 
măduva în ciolane de frig...! 

Credinciosul împăratului, auzind aceste, pe de-o parte l-a 
cuprins spaima, iară pe de alta s-a îndrăcit de ciudă. Şi dă 
el să descuie uşa, nu poate; dă s-o desprindă, nici atâta. 

Pe urmă, ce să facă? Aleargă şi vesteşte împăratului 
despre cele întâmplate. Atunci vine şi împăratul cu o 
mulţime de oameni, cu cazmale ascuţite şi cu cazane pline 
cu uncrop; şi unii tăiau gheaţa cu cazmalele, alţii aruncau 
cu uncrop pe la ţâţânile uşii şi în borta cheii şi după multă 
trudă, cu mare ce hălăduiesc de deschid uşa şi scot pe 
oaspeţi afară. Şi când colo, ce să vezi? Toţi erau cu părul, cu 
barba şi musteţile pline de promoroacă, de nu-i cunoşteai, 
oameni sunt, draci sunt, ori alte arătări. Şi aşa tremurau de 
tare, de le dârdâiau dinţii în gură. lară mai ales pe Gerilă 
parcă-l zghihuiau toţi dracii; pozne făcea cu buzişoarele 
sale, încât s-a îngrozit şi împăratul Roş când l-a văzut 
făcând aşa de frumuşel. 

Atunci HarapAlb, ieşind dintre dânşii, se înfăţişază 
cuviincios înaintea împăratului, zicând: 

— Prea înălțate împărate! Luminarea-sa, nepotul prea 
puternicului Verde-impărat, m-a fi aşteptând cu nerăbdare. 


Deacum înainte, cred că mi-ţi da fata, ca să vă lăsăm în 
pace şi să ne ducem în treaba noastră. 

— Bine, voinice, zise împăratul, uitându-se la dânşii cam 
acru oarecum; a veni ea şi vremea aceea... Dar acum, 
deodată, ia să ospătaţi ceva, ca să nu ziceţi că aţi ieşit din 
casa mea ca de la o casă pustie. 

— Parcă v-a ieşit un sfânt din gură, luminate împărate, zise 
atunci Flămânzilă, că ne ghiorăiesc maţele de foame. 

— Poate ni-ţi da şi ceva de udeală, maria-ta, zise Setilă, că 
ne sfârâie gâtlejul de sete. 

— Ia lăsaţi, măi, zise Ochilă, clipocind mereu din gene, că 
luminarea-sa ştie ce ne trebuie. 

— Aşa cred şi eu, zise Păsărilă, doar, de-a puterea hi, am 
căzut la casă împărătescă, să nu vă temeţi, că are înălţimea- 
sa atâta purtare de grijă, ca să nu fim chinuiţi cu frig, cu 
foame şi cu sete. 

— Mai rămâne îndoială despre asta, zise Gerilă, 
tremurând cumplit. Dar n-aveţi ştiinţă că înălţimea-sa este 
tata flămânzilor şi al însetaţilor? Şi tocmai de asta mă bucur 
şi eu, că de-abia m-oi mai încălzi oleacă bând sângele 
Domnului. 

— Ei, tacă-vă gura de-acum! zise Flămânzilă. Destul e o 
măciucă la un car de oale. Nu tot cetăraţi pe măria-sa, că 
om e dumnealui. Pentru nişte sărăcuţi ca noi e greu de 
făcut trebi de acestea. Dar la o împărăție, ca cum te-ar 
pişca un purice; nu se mai bagă în seamă. 

— Din partea mea, mâncarea-i numai o zăbavă; băuturica 
mai este ce este, zise Setilă; şi aş ruga pe luminarea-sa că, 
dacă are de gând a ne ospăta, după cum s-a hotărât, apoi să 
ne îndesească mai mult cu udeala, pentru că acolo stă toată 
puterea şi îndrăzneala. Vorba ceea: „Dă-i cu cinstea, să 
piară ruşinea”. Dar mi se pare că ne-am prea întins cu 
vorba, şi luminarea-sa nu ştie cum să ne mai intre în voie. 

— Acum, de ne-ar da odată ce ne-ar da, zise Flămânzilă, 
căci mă roade inima de foame ce-mi e! 


— Ia mai îngăduiţi oleacă, măi, zise Ochilă, că doar nu v-au 
mas şoarecii în pântece. Acuşi s-or aduce şi bucatele, şi 
vinul, şi numai de-aţi avea pântece unde să le puneţi. 

— Îndată vi s-a aduce şi demâncare, şi băutură, zise 
împăratul, numai de-ţi putea dovedi cât vă voi da eu; că de 
nu-ţi fi mâncători şi băutori buni, v-aţi găsit beleaua cu 
mine, nu vă pară lucru de şagă! 

— D e ne-ar da Dumnezeu tot atâta supărare, 
luminareavoastr ă, zise atunci Flămânzilă, ţinându-se cu 
mâinile de pântece. 

— Şi înălţimei-voastre gând bun şi mână slobodă, ca să ne 
daţi cât se poate mai multă mâncare şi băuturică, zise 
Setilă, căruia îi lăsa gura apă, că din mâncare şi băutură, 
las” dacă ne-a întrece cineva; numai la treabă nu ne prea 
punem cu toţi nebunii. 

Împăratul tăcea la toate aceste, îi asculta cu dezgust şi 
numai înghiţea noduri. Dar, în gândul său: „Bine, bine! 

Cercaţi voi marea cu degetul, dar ia să vedem cum i-ţi da 
de fund? Vă vor ieşi ele toate aceste pe nas”. După aceea îi 
lasă şi se duce în casă. 

În sfârşit, nu trece mult la mijloc, şi numai iaca li se aduc 
12 harabale cu pâine, 12 ialoviţe fripte şi 12 buţi pline cu 
vin de cel hrănit, de care, cum bei câte oleacă, pe loc ţi se 
taie picioarele, îţi sclipesc ochii în cap, ţi se încleie limba în 
gură şi începi a bolborosi turceşte, fără să ştii bechiu măcar. 
Flămânzilă şi Setilă ziseră atunci celorlalţi: 

— Măi, mâncaţi voi întâi şi beţi cât veţi putea, dar nu 
cumva să vă puneţi mintea cu toată mâncarea şi băutura, c- 
apoi al vostru e dracul! 

Atunci HarapAlb, Gerilă, Ochilă şi Păsări-LăţiLungilă se 
pun ei de ospătează şi beau cât le trebuie. Dar ce are a 
face? parcă nici nu se cunoştea de unde au mâncat şi au 
băut; că doar mâncare şi băutură era acolo, nu şagă; dă, ca 
la o împărăție. 

— Hai, ia daţi-vă deoparte, măi păcătoşilor, că numai aţi 
crâmpoţit mâncarea, ziseră atunci Flămânzilă şi Setilă, care 


aşteptau cu neastâmpăr, fiind rupţi în coş de foame şi de 
sete. 

Şi atunci unde nu începe Flămânzilă a cărăbăni deodată în 
gură câte o haraba de pâine şi câte o ialoviţă întreagă, şi 
repede mi ţi le-a înfulecat şi le-a forfecat, de parcă n-au mai 
fost. Iară Setilă, dând fundurile afară la câte o bute, horp! 
ţi-o sugea dintr-o singură sorbitură; şi, repede-repede, mi ţi 
le-a supt pe toate de-a rândul, de n-a mai rămas nici măcar 
picătură de vin pe doage. 

După aceea, Flămânzilă a început a striga în gura mare că 
moare de foame şi a zvârli cu ciolane în oamenii 
împărăteşti, care erau acolo de faţă. 

Iară Setilă striga şi el cât ce putea că crapă de sete şi 
zvârlea cu doage şi cu funduri de poloboc în toate părţile, 
ca un nebun. 

Împăratul atunci, auzind vuiet tocmai din casă, iese afară 
şi, când vede aceste, îşi pune mâinile în cap de necaz. 

— Măi, măi, măi! Aceştia-s curat sărăcie trimisă de la 
Dumnezeu pe capu meu, zise împăratul în sine, plin de 
amărăciune. Mi se pare că, ia acum, mi-am dat şi eu peste 
oameni. 

HarapAlb iese atunci din mijlocul celorlalţi şi iar se 
înfăţişază înaintea împăratului, zicând: 

— Să trăiţi, luminate împărate! De-acum cred că mi-ţi da 
fata, ca să vă lăsăm în pace şi să ne ducem în treaba 
noastră, căci nepotul împăratului Verde ne-a fi aşteptând cu 
nerăbdare. 

— A veni ea şi vremea aceea, voinice, zise împăratul cam 
cu jumătate de gură. Dar ia mai aveţi puţină răbdare, căci 
fata nu-i de cele de pe drumuri, s-o luaţi numai aşa, cum s- 
ar întâmpla. la să mai vedem cam cum ar veni trebuşoara 
asta. Nu-i vorbă, de mâncat aţi mâncat şi de băut aţi băut 
fiecare cât şaptesprezece. Însă de acum înainte mai aveţi şi 
ceva treabă de făcut: iaca, vă dau o mierţă de sămânță de 
mac, amestecată cu una de nisip mărunţel; şi, până mâine 
dimineaţă, să-mi alegeţi macul de-o parte, fir de fir, şi 


nisipul de altă parte; nu cumva să găsesc vreun fir de mac 
printre nisip sau vreunul de nisip printre mac, că atunci am 
stricat pacea. Şi dacă-ţi putea scoate la capăt trebuşoara 
asta, atunci oi mai vedea eu... 

Iară de nu, veţi plăti cu capul obrăznicia ce aţi întrebuințat 
faţă cu mine, ca să prindă şi alţii la minte văzând de patima 
voastră. 

Şi apoi, ducându-se împăratul în treaba lui, i-a lăsat să-şi 
bată capul cum vor şti. 

Atunci HarapAlb şi cu ai săi au început a strânge din 
umere, nepricepându-se ce-i de făcut. 

— Ei, apoi şagă vă pare? Cu chiţibuşuri de aceste să ne 
zăbovim noi? Pâclişit om e împăratul Roş! se vede el, zise 
atunci Ochilă. Eu, nu-i vorbă, măcar că e aşa de întuneric, 
deosebesc tare bine firele de mac din cele de nisip. Dar 
numai iuţeală şi gură de furnică ar trebui să aibi ca să poţi 
apuca, alege şi culege nişte flecuşteţe ca aceste, în aşa 
scurtă vreme. Bine-a zis cine-a zis ca să te fereşti de omul 
Toş, căci e liştai dracul în picioare, acum văd eu. 

HarapAlb îşi aduce atunci aminte de aripa cea de furnică, 
o scoate de unde-o avea strânsă, apoi scapără şi-i dă foc cu 
o bucăţică de iască aprinsă. Şi atunci, minune mare! 

Numai iaca au şi început a curge furnicile cu droaia, câtă 
pulbere şi spuză, câtă frunză şi iarbă; unele pe sub pământ, 
altele pe deasupra pământului şi altele în zbor, de nu se mai 
curmau venind. Şi, într-un buc, au şi ales nisipul de-o parte 
şi macul de altă parte; să fi dat mii de mii de lei, nu găseai 
fir de mac printre nisip sau fir de nisip printre mac. Şi apoi, 
în zori de ziuă, când e somnul mai dulce, de doarme şi 
pământul sub om, o mulţime de furnici de cele mărunţele 
au străbătut înlăuntrul palatului şi au început a pişca din 
somn pe împăratul, de-l frigeau, nu altăceva. Şi văzându-se 
el cuprins de aşa usturime, s-a sculat cu nepus în masă, căci 
nu mai era de chip să doarmă, cum dormea alte dăţi, până 
pe la amiază, nesupărat de nimene. Şi, cum s-a sculat, a şi 
început a căuta cu de-amănuntul prin aşternut, să vadă ce 


poate să fie. Dar a găsit nimica toată, căci furnicile parcă 
intrară în pământ; s-au mistuit, de nu se ştie ce s-au mai 
făcut. 

— A dracului treabă! Uite ce blândă mi-a ieşit pe trup. Să 
fi fost nimica... parcă nu-mi vine a crede. Însă mai ştiu eu...? 

Ori părerea mă înşală, ori s-a stricat vremea, zise 
împăratul; din două, una trebuie să fie numaidecât. Dar, 
până una-alta, ia să mă duc să văd: ales-au nisipul de mac 
acei nespălaţi, care-mi rod urechile să le dau fata? 

Şi când se duce împăratul şi vede cum se îndeplinise de 
bine porunca lui, se umple de bucurie... Şi, nemaiavând ce 
pricină să le caute, rămâne pe gânduri. 

Atunci HarapAlb iar iese din mijlocul celorlalţi şi se 
înfăţişază împăratului, zicând: 

— Preaînălţate împărate, de-acum cred că mi-ţi da fata, ca 
să vă lăsăm în pace şi să ne ducem de unde am venit. 

— A veni ea şi vremea aceea, voinice, zise împăratul, 
îngânând vorba printre dinţi, dar până atunci mai este încă 
treabă; iaca ce aveţi de făcut: fata mea are să se culce 
desară unde se culcă totdeauna, iară voi să mi-o străjuiţi 
toată noaptea. Şi dacă mâine dimineaţă s-a afla tot colo, 
atunci poate să ţi-o dau; iară de nu, ce-i păţi, cu nime nu-i 
împărţi... Înţeles-aţi? 

— Să trăiţi, luminate împărate, răspunse HarapAlb, numai 
de n-ar fi mai multă întârziere, căci stăpânul mă aşteaptă şi 
grozavă urgie poate să cadă pe capul meu din astă pricină. 

— Stăpânu-tău, ca stăpânu-tău; ce ţi-a face el, asta-i 
deosebit de başcă, zise împăratul, uitându-se chiorâş la 
dânşii. leie-vă macar şi pielea de pe cap, ce am eu de-acolo? 
Însă pe mine căutaţi să nu mă smintiţi: fata şi ochii din cap, 
căci atâta vi-i leacul; v-aţi dus pe copce, cu toată şmecheria 
voastră. 

După aceasta, împăratul îi lasă încurcaţi şi se duce la ale 
sale. 

— Aici încă trebuie să fie un drac la mijloc, zise Gerilă, 
clătinând din cap. 


— Ba încă de cei bătrâni; săgeata de noapte şi dracul cel 
de amiazăzi, răspunse Ochilă. Dar nu şi-a juca el mendrele 
îndelung, aşa cred eu. 

În sfârşit, durai-vurai, seara vine, fata se culcă şi HarapAlb 
se pune de strajă chiar la uşa ei, iară ceilalţi se înşiră tot 
câte unul-unul până la poartă, după poruncă. 

Şi, când pe aproape de miezul nopţii, fata împăratului se 
preface într-o păsărică şi zboară nevăzută printre cinci 
străji. Dar când ajunge pe la străjerul Ochilă, el, sireicanul, 
mi ţi-o vede şi dă de ştire lui Păsărilă, zicând: 

— Măi, fetişoara împăratului ne-a tras butucul. A dracului 
zgâtie de fată! s-a prefăcut în păsărică, a zburat ca săgeata 
pe lângă ceilalţi şi ei habar n-au despre asta. Ei, apoi? Lasă- 
te în seama lor dacă vrei să rămâi făr' de cap. 

De-acum, numai noi o putem găsi şi aduce la urma ei. Taci 
molcum şi haidem după dânsa. Eu ţi-oi arăta-o pe unde se 
ascunde, iară tu să mi-o prinzi cum ţi-i meşteşugul şi să-i 
strâmbi gâtul oleacă, să se înveţe ea de altă dată a mai 
purta lumea pe degete. 

Şi atunci, odată şi pornesc ei după dânsa, şi nu merg 
tocmai mult şi Ochilă zice: 

— Măi Păsărilă, iacătă-o, ia! colo, în dosul pământului, 
tupilată sub umbra iepurelui; pune mâna pe dânsa şi n-o 
lăsa! 

Păsărilă atunci se lăţeşte cât ce poate, începe a bojbăi prin 
toate buruienile şi, când să pună mâna pe dânsa, zbr! 

pe vârful unui munte, şi se ascunde după o stâncă. 

— Iacătă-oi, măi, colo, în vârful muntelui, după stânca 
ceea, zise Ochilă. 

Păsărilă atunci se înalţă puţin şi începe a cotrobăi pe după 
stânci; şi când să pună mâna pe dânsa, zbr! şi de acolo şi se 
duce de se ascunde tocmai după lună. 

— Măi Păsărilă, iacătă-oi, ia! colo, după lună, zise Ochilă; 
căci nu pot eu s-o ajung, să-i dau o scărmănătură bună. 

Atunci Păsărilă se deşiră odată şi se înalţă până la lună. 


Apoi, cuprinzând luna în braţe, găbuieşte păsărica, mi ţi-o 
înşfacă de coadă şi cât pe ce să-i sucească gâtul. Ea atunci 
se preface în fată şi strigă înspăimântată: 

— Dăruieşte-mi viaţa, Păsărilă, că te-oi dărui şi eu cu milă 
şi cu daruri împărăteşti, aşa să trăieşti! 

— Ba că chiar că erai să ne dăruieşti cu milă şi cu daruri 
împărăteşti, dacă nu te vedeam când ai paşlit-o, farmazoană 
ce eşti! zise Ochilă. Ştiu că am tras o durdură bună 
căutându-te. la, mai bine hai la culcuş, că se face ziuă acuşi. 
Ş-apoi, ce-a mai fi a mai fi. 

Şi odată mi ţi-o înşfacă ei, unul de-o mână şi altul de 
cealaltă şi hai! hai, hai! în zori de ziuă ajung la palat şi, 
trecând cu dânsa printre străji, o silesc să intre în odaia ei, 
tot cum a ieşit. 

— Ei, HarapAlb, zise atunci Ochilă, dacă nu eram eu şi cu 
Păsărilă, ce făceaţi voi acum? laca aşa, tot omul are un dar 
şi un amar; şi unde prisoseşte darul nu se mai bagă în 
seamă amarul. Amar era să fie de voi, de nu eram noi 
amândoi. Şi cu străjuirea voastră, era vai de pielea noastră! 

HarapAlb şi ceilalţi, nemaiavând ce zice, pleacă capul 
ruşinaţi, mulţumind lui Păsărilă şi vestitului Ochilă, căci le- 
au fost ca nişte fraţi. 

Şi atunci, numai iaca şi împăratul vine ca un leu-paraleu, 
să-şi ia fata pe seamă şi, când o găseşte sub strajă, după 
cum nu se aştepta el, numa-i scânteiau ochii în cap de 
ciudă, dar nu avu ce face. 

Atunci HarapAlb iar se înfăţişază înaintea împăratului, 
zicând: 

— Luminate împărate, de-acum cred că mi-ţi da fata, ca să 
vă lăsăm în pace şi să ne ducem în treaba noastră. 

— Bine, voinice, zise împăratul posomorât; a veni ea şi 
vremea aceea. Însă eu mai am o fată, luată de suflet, tot de 
o vârstă cu fata mea; şi nu e deosebire între dânsele nici la 
frumuseţe, nici la stat, nici la purtat. Hai, şi dacă-i cunoaşte- 
o care-i a mea adevărată, ia-ţi-o şi duceţi-vă de pe capul 
meu, că mi-aţi scos peri albi, de când aţi venit. 


Iaca, mă duc să le pregătesc, zise împăratul. Tu vină după 
mine, şi, dacă-i ghici-o, ferice de tine a fi. lară de nu, luaţi- 
vă catrafusele şi începeţi a vă cărăbăni de la casa mea, căci 
nu vă mai pot suferi! 

Şi ducându-se împăratul, pune de piaptănă şi îmbracă la 
fel pe amândouă fetele şi apoi dă poruncă să vie HarapAlb 
să ghicească fata împăratului. 

HarapAlb, văzându-se pus în încurcală, nu mai ştia ce să 
facă şi încotro să-o dea ca să nu greşească tocmai acum, la 
ducă. Şi, mai stând el pe gânduri oleacă, cum e omul 
tulburat, îşi aduce aminte de aripa cea de albină şi, scoţând- 
o de unde-o avea strânsă, scapără şi-i dă foc cu o bucăţică 
de iască aprinsă. Şi atunci, numai iaca se pomeneşte cu 
crăiasa albinelor. 

— Ce nevoie te-a ajuns de mine, HarapAlb? zise ea, 
zburând pe umărul său. Spune-mi, căci sunt gata să te 
slujesc. 

Atunci HarapAlb începe a-i spune toate cu de-amănuntul şi 
o roagă de toţi dumnezeii ca să-i dea ajutor. 

— N-ai grijă, HarapAlb, zise crăiasa albinelor; las' că te fac 
eu s-o cunoşti şi dintr-o mie. Hai, intră în casă cu 
îndrăzneală, căci am să fiu şi eu pe-acolo. Şi cum îi intra, 
stai puţin şi te uită la fete; şi care-i vedea-o că se apără cu 
năframa, să ştii că aceea este fata împăratului. 

Atunci HarapAlb intră, cu albina pe umăr, în odaia unde 
era împăratul şi cu fetele, apoi stă puţin deoparte şi începe 
a se uita când la una, când la alta. Şi cum sta el drept ca 
lumânarea şi le privea, cu băgare de seamă, crăiasa 
albinelor zboară pe obrazul fetei împăratului. Atunci ea, 
tresărind, odată începe a ţipa şi a se apăra cu năframa, ca 
de un duşman. Lui HarapAlb atâta i-a trebuit: îndată face 
câţiva paşi spre dânsa, o apucă frumuşel de mână şi zice 
împăratului: 

— Luminareavoastră, de-acum cred că nu mi-ţi mai face 
nici o împiedicare, pentru că am adus întru îndeplinire tot 
ceea ce ne-aţi poruncit. 


— Din partea mea poţi s-o iei de-acum, HarapAlb, zise 
împăratul, ovilit şi sarbăd la faţă de supărare şi ruşine; dacă 
n-a fost ea vrednică să vă răpuie capul, fii măcar tu vrednic 
s-o stăpâneşti, căci acum ţi-o dau cu toată inima. 

HarapAlb mulţumeşte atunci împăratului şi apoi zice fetei: 

— De-acum putem să mergem, căci stăpânu-meu, 
luminarea-sa nepotul împăratului Verde, a fi îmbătrânit 
aşteptându-mă. 

— la mai îngăduieşte puţin, nerăbdătorule, zise fata 
împăratului, luând o turturică în braţe, spunându-i nu ştiu 
ce la ureche şi sărutând-o cu drag; nu te grăbi aşa, 
HarapAlb, că te-i pripi. Stai, că mai ai şi cu mine oleacă de 
vorbă: înainte de pornire, trebuie să meargă calul tău şi cu 
turturica mea să-mi aducă trei smicele de măr dulce şi apă 
vie şi apă moartă de unde se bat munţii în capete. Şi de-a 
veni turturica mea înainte cu smicelele şi apa, ia-ţi nădejdea 
despre mine, căci nu merg, ferească Dumnezeu! 

Iară de-i avea noroc şi-a veni calul tău mai întâi şi mi-o 
aduce cele poruncite, să ştii că merg cu tine, oriunde mi-i 
duce; s-a mântuit socoteala. 

Şi atunci, odată pornesc şi turturica şi calul, fugind pe 
întrecute, când pe sus, când pe jos, după cum cerea 
trebuinţa. 

Dar turturica, fiind mai uşoară, ajunge mai înainte; şi 
pândind tocmai când era soarele în cruce, de se odihneau 
munţii numai pentru o clipită, se repede ca prin foc şi ia trei 
smicele de măr dulce şi apă vie şi apă moartă, şi apoi ca 
fulgerul se întoarce înapoi. Şi, când pe la poarta munţilor, 
calul îi iese înainte, o propeşte în cale şi o ia cu măgulelile, 
zicându-i: 

— Turturică-rică, dragă păsărică, adă la mine cele trei 
smicele de măr dulce, apa cea vie şi cea moartă, şi tu du-te 
înapoi de-ţi ia altele şi mi-i ajunge pe drum, căci eşti mai 
sprintenă decât mine. Hai, nu mai sta la îndoială şi dă-mi-le, 
căci atunci are să fie bine şi de stăpânu-meu, şi de stăpână- 


ta, şi de mine, şi de tine; iară de nu mi li-i da, stăpânu-meu 
HarapAlb este în primejdie, şi de noi încă nare să fie bine. 

Turturica parcă n-ar fi voit. Dar calul n-o mai întreabă de 
ce-i e cojocul; se repede şi-i ia apa şi smicelele cu hapca şi 
apoi fuge cu dânsele la fata împăratului şi i le dă, de faţă cu 
HarapAlb. Atunci lui HarapAlb i s-a umplut inima de 
bucurie. 

Vine ea şi turturica mai pe urmă, dar ce-ţi e bună? 

— Alei, ţolină ce-mi eşti, zise fata împăratului; da' bine m- 
ai vândut. Dacă e aşa, hai, porneşte chiar acum la împăratul 
Verde şi vesteşte-i că venim şi noi în urmă. 

Atunci turturica porneşte. Iară fata împăratului 
îngenunche dinaintea tătâne-său şi zice: 

— Binecuvântează-mă, tată, şi rămâi sănătos! Se vede că 
aşa mi-a fost sortit şi n-am ce face; trebuie să merg cu 
HarapAlb, şi pace bună! 

După aceasta, îşi ia cele trebuitoare la drum, apoi încalecă 
şi ea pe un cal năzdrăvan şi stă gata de pornire. 

Iară HarapAlb, luându-şi oamenii săi, încalecă şi el şi 
pornesc spre împărăție, Dumnezeu să ne ţie, ca cuvântul 
din poveste, înainte mult mai este. 

Mers-au ei şi zi şi noapte, nu se ştie cât au mers; şi, de la 
un loc, Gerilă, Flămânzilă şi Setilă, Păsări-LăţiLungilă şi 
năzdrăvanul Ochilă se opresc cu toţii în cale, se opresc şi zic 
cu jale: 

— HarapAlb, mergi sănătos! De-am fost răi, tu ni-i ierta, 
căci şi răul câteodată prinde bine la ceva. 

HarapAlb le mulţumeşte ş-apoi pleacă liniştit. Fata vesel îi 
zâmbeşte, luna-n cer a asfinţit. Dar în pieptul lor răsare... 

Ce răsare? la, un dor; soare mândru, luminos şi în sine 
arzător, ce se naşte din scânteia unui ochi fermecător! 

Şi mai merg ei cât mai merg, şi de ce mergeau înainte, de 
ce lui HarapAlb i se tulburau minţile, uitându-se la fată şi 
văzând-o cât era de tânără, de frumoasă şi plină de 
vinăncoace. 


Sălăţile din Grădina Ursului, pielea şi capul cerbului le-a 
dus la stăpânu-său cu toată inima. Dar pe fata împăratului 
Roş mai nu-i venea s-o ducă, fiind nebun de dragostea ei. 

Căci era boboc de trandafir din luna lui mai, scăldat în 
roua dimineţii, dezmierdat de cele întâi raze ale soarelui, 
legănat de adierea vântului şi neatins de ochii fluturilor. 

Sau, cum s-ar mai zice la noi în ţărăneşte, era frumoasă de 
mama focului; la soare te puteai uita, iar la dânsa ba. 

Şi de-aceea HarapAlb o prăpădea din ochi de dragă ce-i 
era. Nu-i vorbă, şi ea fura cu ochii, din când în când, pe 
HarapAlb, şi în inima ei parcă se petrecea nu ştiu ce... 

poate vreun dor ascuns, care nu-i venea a-l spune. Vorba 
cântecului: 

Fugi de-acole, vină-ncoace! 

Şezi binişor, nu-mi da pace! 

sau mai ştiu eu cum să zic, ca să nu greşesc? Dar ştiu 
atâta, că ei mergeau fără a simţi că merg, părându-li-se 
calea scurtă şi vremea şi mai scurtă; ziua ceas şi ceasul 
clipă; dă, cum e omul când merge la drum cu dragostea 
alăturea. 

Nu ştia sărmanul HarapAlb ce-l aşteaptă acasă, căci nu s- 
ar mai fi gândit la de-alde acestea. 

Însă vorba cântecului: 

De-ar şti omul ce-ar păţi, Dinainte s-ar păzi! 

Dar iaca ce m-am apucat de spus. Mai bine vă spuneam că 
turturica ajunsese la împăratul Verde şi-l înştiinţase că vine 
şi HarapAlb cu fata împăratului Roş. 

Atunci împăratul Verde a şi început a face pregătire, ca 
pentru o fată de împărat, dând şi poruncă să le iasă întru 
întâmpinare. Iară Spânul icnea în sine şi se gândea numai 
la răzbunare. 

În sfârşit, mai merge HarapAlb cu fata împăratului cât mai 
merge, şi de la o vreme ajung şi ei la împărăție. 

Şi, când colo, numai iaca ce le ies înainte împăratul Verde, 
fetele sale, Spânul şi toată curtea împărătească, ca să-i 
primească. Şi văzând Spânul cât e de frumoasă fata 


împăratului Roş, odată se repede să o ia în braţe de pe cal. 
Dar fata îi pune atunci mâna pe piept, îl brânceşte cât colo 
şi zice: 

— Lipseşte dinaintea mea, Spânule! Doar n-am venit 
pentru tine, ş-am venit pentru HarapAlb, căci el este 
adevăratul nepot al împăratului Verde. 

Atunci împăratul Verde şi fetele sale au rămas încremeniţi 
de ceea ce au auzit. lar Spânul, văzând că i s-a dat 
vicleşugul pe faţă, se repede ca un câine turbat la HarapAlb 
şi-i zboară capul dintr-o singură lovitură de paloş, zicând: 

— Na! aşa trebuie să păţească cine calcă jurământul! Dar 
calul lui HarapAlb îndată se repede şi el la Spân şi-i zice: 

— Pân-aici, Spânule! Şi odată mi ţi-l înşfacă cu dinţii de 
cap, zboară cu dânsul în înaltul cerului, şi apoi, dându-i 
drumul de-acolo, se face Spânul până jos praf şi pulbere. 

Iară fata împăratului Roş, în vălmăşagul acesta, repede 
pune capul lui HarapAlb la loc, îl înconjură de trei ori cu 
cele trei smicele de măr dulce, toarnă apă moartă, să stea 
sângele şi să se prindă pielea, apoi îl stropeşte cu apă vie, şi 
atunci HarapAlb îndată învie şi, ştergându-se cu mâna pe la 
ochi, zice suspinând: 

— Ei, da' din greu mai adormisem! 

— Dormeai tu mult şi bine, HarapAlb, de nu eram eu, zise 
fata împăratului Roş, sărutându-l cu drag şi dându-i iar 
paloşul în stăpânire. 

Şi apoi, îngenunchind amândoi dinaintea împăratului 
Verde, îşi jură credinţă unul altuia, primind binecuvântare 
de la dânsul şi împărăţia totodată. 

După aceasta se începe nunta, ş-apoi, dă Doamne bine! 

Lumea de pe lume s-a strâns de privea, Soarele şi luna din 
cer le râdea. 

Ş-apoi fost-au fost poftiţi la nuntă: Crăiasa furnicilor, 
Crăiasa albinelor şi Crăiasa zânelor, minunea minunilor din 
ostrovul florilor! 

Şi mai fost-au poftiţi încă: crai, crăiese şi-mpăraţi, oameni 
în seamă băgaţi, ş-un păcat de povestar, fără bani în 


buzunar. Veselie mare între toţi era, chiar şi sărăcimea 
ospăta şi bea! 

Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă; cine se 
duce acolo bea şi mănâncă. lar pe la noi, cine are bani bea 
şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă. 

Fata babei şi fata moşneagului. 

Erau odată un moşneag şi-o babă; şi moşneagul avea o 
fată, şi baba iar o fată. Fata babei era slută, leneşă, ţâfnoasă 
şi rea la inimă; dar, pentru că era fata mamei, se alinta cum 
s-alintă cioara-n laţ, lăsând tot greul pe fata moşneagului. 
Fata moşneagului însă era frumoasă, harnică, ascultătoare 
şi bună la inimă. Dumnezeu o împodobise cu toate darurile 
cele bune şi frumoase. Dar această fată bună era horopsită 
şi de sora cea de scoarță, şi de mama cea vitregă; noroc de 
la Dumnezeu că era o fată robace şi răbdătoare; căci altfel 
ar fi fost vai ş-amar de pielea ei. 

Fata moşneagului la deal, fata moşneagului la vale; ea 
după găteje prin pădure, ea cu tăbuieţul în spate la moară, 
ea, în sfârşit, în toate părţile după treabă. Cât era ziulica de 
mare, nu-şi mai strângea picioarele; dintr-o parte venea şi-n 
alta se ducea. Ş-apoi baba şi cu odorul de fiică-sa tot 
cârtitoare şi nemulţumitoare erau. Pentru babă, fata 
moşneagului era piatră de moară în casă; iar fata ei - 
busuioc de pus la icoane. 

Când se duceau amândouă fetele în sat la şezătoare seara, 
fata moşneagului nu se încurca, ci torcea câte-un ciur plin 
de fuse; iar fata babei îndruga şi ea cu mare ce câte-un fus; 
ş-apoi, când veneau amândouă fetele acasă noaptea târziu, 
fata babei sărea iute peste pârlaz şi zicea fetei moşneagului 
să-i dea ciurul cu fusele, ca să-l ţie până va sări şi ea. Atunci 
fata babei, vicleană cum era, lua ciurul şi fuga în casă la 
babă şi la moşneag, spunând că ea a tors acele fuse. În 
zadar fata moşneagului spunea în urmă că acela este lucrul 
mâinilor sale; căci îndată o apucau de obraz baba şi cu fiică- 
sa şi trebuia numaidecât să rămâie pe-a lor. Când veneau 
duminica şi sărbătorile, fata babei era împopoţată şi 


netezită pe cap, de parc-o linseseră viţeii. Nu era joc, nu 
era clacă în sat la care să nu se ducă fata babei, iar fata 
moşneagului era oprită cu asprime de la toate aceste. Ş- 
apoi, când venea moşneagul de pe unde era dus, gura babei 
umbla cum umblă meliţa; că fata lui nu ascultă, că-i 
uşernică, că-i leneşă, că-i soi rău... că-i laie, că-i bălaie; şi că 
s-o alunge de la casă; s-o trimită la slujbă unde ştie, că nu-i 
de chip s-o mai ţie; pentru că poate să înnărăvească şi pe 
fata ei. 

Moşneagul, fiind un gură-cască, sau cum îţi vrea să-i ziceţi, 
se uita în coarnele ei, şi ce-i spunea ea sfânt era. 

Din inimă, bietul moşneag poate c-ar fi mai zis câte ceva; 
dar acum apucase a cânta găina la casa lui, şi cucoşul nu 
mai avea nici o trecere; ş-apoi, ia să-l fi pus păcatul să se 
întreacă cu dedeochiul; căci baba şi cu fiică-sa îl umplea de 
bogdaproste. 

Într-una din zile, moşneagul, fiind foarte amărât de câte-i 
spunea baba, chemă fata şi-i zise: 

— Draga tatei, iaca ce-mi tot spune mă-ta de tine: câ n-o 
asculţi, că eşti rea de gură şi înnărăvită şi că nu este de chip 
să mai stai la casa mea; de-aceea du-te şi tu încotro te-a 
îndrepta Dumnezeu, ca să nu se mai facă atâta gâlceavă la 
casa asta, din pricina ta. Dar te sfătuiesc, ca un tată ce-ţi 
sunt, că, orişiunde te-i duce, să fii supusă, blajină şi harnică; 
căci la casa mea tot ai dus-o cum ai dus-o: c-a mai fost şi 
mila părintească la mijloc!... dar prin străini, Dumnezeu ştie 
peste ce soi de sămânță de oameni îi da; şi nu ţi-or putea 
răbda câte ţi-am răbdat noi. 

Atunci biata fată, văzând că baba şi cu fiică-sa voiesc cu 
orice chip s-o alunge, sărută mâna tată-său şi, cu lacrimi în 
ochi, porneşte în toată lumea, depărtându-se de casa 
părintească fără nici o nădejde de întoarcere! 

Şi merse ea cât merse pe-un drum, până ce, din 
întâmplare, îi ieşi înainte o căţeluşă, bolnavă ca vai de capul 
ei şi slabă de-i numărai coastele; şi cum văzu pe fată, îi zise: 


— Fată frumoasă şi harnică, fie-ţi milă de mine şi mă 
grijeşte, că ţi-oi prinde şi eu bine vrodată! 

Atunci fetei i se făcu milă şi, luând căţeluşa, o spălă şi-o 
griji foarte bine. Apoi o lăsă acolo şi-şi căută de drum, 
mulţumită fiind în suflet că a putut săvârşi o faptă bună. 

Nu merse ea tocmai mult, şi numai iaca ce vede un păr 
frumos şi înflorit, dar plin de omizi în toate părţile. Părul, 
cum vede pe fată, zice: 

— Fată frumoasă şi harnică, grijeşte-mă şi curăţă-mă de 
omizi, că ţi-oi prinde şi eu bine vrodată! 

Fata, harnică cum era, curăţă părul de uscături şi de omizi 
cu mare îngrijire şi apoi se tot duce înainte să-şi caute 
stăpân. Şi, mergând ea mai departe, numai iaca ce vede o 
fântână mâlită şi părăsită. Fântâna atunci zice: 

— Fată frumoasă şi harnică, îngrijeşte-mă, că ţi-oi prinde şi 
eu bine vrodată! 

Fata râneşte fântâna şi-o grijeşte foarte bine; apoi o lasă 
şi-şi caută de drum. Şi, tot mergând mai departe, numai 
iaca ce dă de-un cuptor nelipit şi mai-mai să se risipească. 

Cuptorul, cum vede pe fată, zice: 

— Fată frumoasă şi harnică, lipeşte-mă şi grijeşte-mă, că 
poate ţi-oi prinde şi eu bine vrodată! 

Fata, care ştia că de făcut treabă nu mai cade coada 
nimănui, îşi suflecă mânecile, călcă lut şi lipi cuptorul, îl 
humui şi-l griji, de-ţi era mai mare dragul să-l priveşti! Apoi 
îşi spălă frumuşel mâinile de lut şi porni iarăşi la drum. 

Şi mergând ea acum şi zi şi noapte, nu ştiu ce făcu, că se 
rătăci; cu toate aceste, nu-şi pierdu nădejdea în Dumnezeu, 
ci merse tot înainte până ce, într-una din zile, dis-dimineaţă, 
trecând printr-un codru întunecos, dă de-o poiană foarte 
frumoasă, şi în poiană vede o căsuţă umbrită de nişte lozii 
pletoase; şi când s-apropie de acea casă, numai iaca o babă 
întâmpină pe fată cu blândeţe şi-i zice: 

— Da” ce cauţi prin aceste locuri, copilă, şi cine eşti? — 

Cine să fiu, mătuşă? Ia, o fată săracă, fără mamă şi fără 
tată, pot zice; numai Cel-de-sus ştie câte-am tras de când 


mama care m-a făcut a pus mâinile pe piept! Stăpân caut şi, 
necunoscând pe nime şi umblând din loc în loc, m-am 
rătăcit. Dumnezeu însă m-a povăţuit de-am nimerit la casa 
d-tale şi te rog să-mi dai sălăşluire. 

— Sărmană fată! zise bătrâna. Cu adevărat numai 
Dumnezeu te-a îndreptat la mine şi te-a scăpat de primejdii. 
Eu sunt Sfânta Duminică. Slujeşte la mine astăzi şi fii 
încredinţată că mâine n-ai să ieşi cu mâinile goale de la casa 
mea. 

— Bine, măicuţă, dar nu ştiu ce trebi am să fac. 

— la, sămi lai copilaşii, care dorm acum, şi să-i hrăneşti; 
apoi sămi faci bucate; şi, când m-oi întoarce eu de la 
biserică, să le găsesc nici reci, nici fierbinţi, ci cum îs mai 
bune de mâncat. 

Şi, cum zice, bătrâna porneşte la biserică, iară fata suflecă 
mânecile şi s-apucă de treabă. Întâi şi-ntâi face lăutoare, 
apoi iese afară şi începe a striga: 

— Copii, copii, copii! Veniţi la mama să vă lăie! Şi când se 
uită fata, ce să vadă? Ograda se umpluse şi pădurea fojgăia 
de-o mulţime de balauri şi de tot soiul de jivine mici şi mari! 
Însă, tare în credinţă şi cu nădejdea la Dumnezeu, fata nu 
se sperie; ci le ia pe câte una şi le lă şi le îngrijeşte cât nu se 
poate mai bine. Apoi s-apucă de făcut bucate, şi când a 
venit Sfânta Duminică de la biserică şi a văzut copiii lăuţi 
frumos şi toate trebile bine făcute, s-a umplut de bucurie; şi 
după ce-a şezut la masă, a zis fetei să se suie în pod şi să-şi 
aleagă de-acolo o ladă, care-a vrea ea, şi să şi-o ia ca 
simbrie; dar să n-o deschidă pân-acasă, la tată-său. Fata se 
suie în pod şi vede acolo o mulţime de lăzi: unele mai vechi 
şi mai urâte, altele mai noi şi mai frumoase. Ea, însă, nefiind 
lacomă, ş-alege pe cea mai veche şi mai urâtă dintre toate. 
Şi când se dă cu dânsa jos, Sfânta Duminică cam încreţeşte 
din sprâncene, dar nare încotro. Ci binecuvântează pe fată, 
care îşi ia lada în spate şi se întoarnă spre casa părintească 
cu bucurie, tot pe drumul pe unde venise. 


Când, pe drum, iaca cuptorul grijit de dânsa era plin de 
plăcinte crescute şi rumenite... Şi mănâncă fata la plăcinte, 
şi mănâncă, hăt bine; apoi îşi mai ia câteva la drum şi 
porneşte. 

Când, mai încolo, numai iaca fântâna grijită de dânsa era 
plină până-n gură cu apă limpede cum îi lacrima, dulce şi 
rece cum îi gheaţa. Şi pe colacul fântânii erau două pahare 
de argint, cu care a băut la apă până s-a răcorit. 

Apoi a luat paharele cu sine şi a pornit înainte. 

Şi mergând mai departe, iaca părul grijit de dânsa era 
încărcat de pere, galbene ca ceara, de coapte ce erau, şi 
dulci ca mierea. Părul, văzând pe fată, şi-a plecat crengile-n 
jos; şi ea a mâncat la pere şi şi-a luat la drum câte i-au 
trebuit. 

De-acolo mergând mai departe, iaca se întâlneşte şi cu 
căţeluşa, care acum era voinică şi frumoasă, iară la gât 
purta o salbă de galbeni pe care a dat-o fetei, ca mulţumită 
pentru că a căutat-o la boală. Şi de aici, fata, tot mergând 
înainte, a ajuns acasă la tată-său. Moşneagul, când a văzut- 
O, i s-au umplut ochii de lacrimi şi inima de bucurie. Fata 
atunci scoate salba şi paharele cele de argint şi le dă 
tătâne-său; apoi deschizând lada împreună, nenumărate 
herghelii de cai, cirezi de vite şi turme de oi ies din ea, încât 
moşneagul pe loc a întinerit, văzând atâtea bogății! Iară 
baba a rămas opărită şi nu ştia ce să facă de ciudă. Fata 
babei atunci şi-a luat inima-n dinţi şi a zis: 

— Las', mamă, că nu-i prădată lumea de bogății; mă duc 
să-ţi aduc eu şi mai multe. 

Şi cum zice, porneşte cu ciudă, trăsnind şi plesnind. 
Merge şi ea cât merge, tot pe acest drum, pe unde fusese 
fata moşneagului; se întâlneşte şi ea cu căţeluşa cea slabă şi 
bolnavă; dă şi ea de părul cel ticsit de omide, de fântâna cea 
mâlită şi seacă şi părăsită, de cuptorul cel nelipit şi aproape 
să se risipească; dar când o roagă şi căţeluşa, şi părul, şi 

fântâna, şi cuptorul ca să îngrijească de dânsele, ea le 
răspundea cu ciudă şi în bătaie de joc: 


— Da' cum nu?! că nu mi-oi feşteli eu mânuţele tătucuţei şi 
a mămucuţei! Multe slugi aţi avut ca mine? 

Atunci, cu toatele, ştiind că mai uşor ar putea căpăta 
cineva lapte de la o vacă stearpă decât să te îndatorească o 
fată alintată şi leneşă, au lăsat-o să-şi urmeze drumul în 
pace şi n-au mai cerut de la dânsa nici un ajutor. Şi 
mergând ea tot înainte, a ajuns apoi şi ea la Sfânta 
Duminică; dar şi aici s-a purtat tot hursuz, cu obrăznicie şi 
prosteşte. În loc să facă bucatele bune şi potrivite şi să lăie 
copiii Sfintei Duminici cum i-a lăut fata moşneagului de 
bine, ea i-a opărit pe toţi, de ţipau şi fugeau nebuni de 
usturime şi de durere. Apoi bucatele le-a făcut afumate, 
arse şi sleite, de nu mai era chip să le poată lua cineva în 
gură... şi când a venit Sfânta Duminică de la biserică, şi-a 
pus mâinile-n cap de ceea ce-a găsit acasă. Dar Sfânta 
Duminică, blândă şi îngăduitoare, n-a vrut să-şi puie mintea 
c-o sturlubatică şi c-o leneşă de fată ca aceasta; ci i-a spus 
să se suie în pod, să-şi aleagă de-acolo o ladă, care i-a 
plăcea, şi să se ducă în plata lui Dumnezeu. Fata atunci s-a 
suit şi şi-a ales lada cea mai nouă şi mai frumoasă; căci îi 
plăcea să ia cât de mult şi ce-i mai bun şi mai frumos, dar să 
facă slujbă bună nu-i plăcea. Apoi, cum se dă jos din pod cu 
lada, nu se mai duce să-şi ia ziua bună şi binecuvântare de 
la Sfânta Duminică, ci porneşte ca de la o casă pustie şi se 
tot duce înainte; şi mergea de-i pârâiau călcâiele, de frică 
să nu se răzgândească Sfânta Duminică să pornească după 
dânsa, s-o ajungă şi să-i ieie lada. 

Şi când ajunge la cuptor, frumoase plăcinte erau într-însul! 

Dar când s-apropie să ia dintr-însele şi să-şi prindă pofta, 
focul o arde şi nu poate lua. La fântână, aşijderea: 
păhăruţele de argint, nu-i vorbă, erau, şi fântâna plină cu 
apă până-n gură; dar când a vrut fata să puie mâna pe 
pahar şi să ia apă, paharele pe loc s-au cufundat, apa din 
fântână într-o clipă a secat, şi fata de sete s-a uscat...! 

Când prin dreptul părului, nu-i vorbă, că parcă era bătut 
cu lopata de pere multe ce avea, dar credeţi c-a avut fata 


parte să guste vro una? Nu, căci părul s-a făcut de-o mie de 
ori mai înalt de cum era, de-i ajunsese crengile în nouri! Şi- 
atunci... scobeşte-te, fata babei, în dinţi! Mergând mai 
înainte, cu căţeluşa încă s-a întâlnit; salbă de galbeni avea şi 
acum la gât; dar când a vrut fata să i-o ia, căţeluşa a 
muşcat-o de i-a rupt degetele şi n-a lăsat-o să puie mâna pe 
dânsa. Îşi muşca fata acum degeţelele mămucuţei şi ale 
tătucuţei de ciudă şi de ruşine, dar n-avea ce face. În 
sfârşit, cu mare ce a ajuns şi ea acasă, la mă-sa, dar şi aici 
nu le-a ticnit bogăţia. Căci, deschizând lada, o mulţime de 
balauri au ieşit dintr-însa şi pe loc au mâncat pe babă, cu 
fată cu tot, de parcă n-au mai fost pe lumea asta, şi apoi s- 
au făcut balaurii nevăzuţi cu ladă cu tot. 

lar moşneagul a rămas liniştit din partea babei şi avea 
nenumărate bogății: el a măritat pe fiică-sa după un om bun 
şi harnic. Cucoşii cântau acum pe stâlpii porţilor, în prag şi 
în toate părţile; iar găinile nu mai cântau cucoşeşte la casa 
moşneagului, să mai facă a rău; c-apoi atunci nici zile multe 
nu mai aveau. Numai atâta, că moşneagul a rămas pleşuv şi 
spetit de mult ce-l netezise baba pe cap şi de cercat în 
spatele lui cu cociorva, dacă-i copt mălaiul. 

Ivan Turbincă. 

Era odată un rus, pe care îl chema Ivan. Şi rusul acela din 
copilărie se trezise în oaste. Şi slujind el câteva soroace de- 
a rândul, acuma era bătrân. Şi mai-marii lui, văzându-l că 
şi-a făcut datoria de ostaş, l-au slobozit din oaste, cu arme 
cu tot, să se ducă unde-a vrea, dându-i şi două carboave de 
cheltuială. 

Ivan atunci mulţumi mai-marilor săi şi apoi, luându-şi 
rămas bun de la tovarăşii lui de oaste, cu care mai trase 
câte-o duşcă, două de rachiu, porneşte la drum cântând. 

Şi cum mergea Ivan, şovăind când la o margine de drum, 
când la alta, fără să ştie unde se duce, puţin mai înaintea lui 
mergeau din întâmplare, pe-o cărare lăuntrică, Dumnezeu 
şi cu Sfântul Petre, vorbind ei ştiu ce. Sfântul Petre, auzind 


pe cineva cântând din urmă, se uită înapoi şi, când colo, 
vede un ostaş mătăhăind pe drum în toate părţile. 

— Doamne, zise atunci Sfântul Petre, speriat: ori hai să ne 
grăbim, ori să ne dăm într-o parte, nu cumva ostaşul cela să 
aibă harţag, şi să ne găsim beleaua cu dânsul. Ştii c-am mai 
mâncat eu o dată de la unul ca acesta o chelfăneală. 

— N-ai grijă, Petre, zise Dumnezeu. De drumeţul care 
cântă să nu te temi. Ostaşul acesta e un om bun la inimă şi 
milostiv. Vezi-l? Are numai două carboave la sufletul său; şi, 
drept cercare, hai, fă-te tu cerşetor la capătul ist de pod, şi 
eu la celălalt. Şi să vezi cum are să ne dea amândouă 
carboavele de pomană, bietul om! Adu-ţi aminte, Petre, de 
câte ori ţi-am spus, că unii ca aceştia au să moştenească 
împărăţia cerurilor. 

Atunci Sfântul Petre se pune jos la un capăt de pod, iară 
Dumnezeu la celălalt şi încep a cere de pomană. 

Ivan, cum ajunge în dreptul podului, scoate cele două 
carboave de unde le avea strânse şi dă una lui Sfântul Petre 
şi una lui Dumnezeu, zicând: 

— Dar din dar se face raiul. Na-vă! Dumnezeu mi-a dat, eu 
dau, şi Dumnezeu iar mi-a da, că are de unde. 

Şi apoi Ivan începe iar a cânta şi se tot duce înainte. 

— Atunci Sfântul Petre zice cu mirare: 

— Doamne, cu adevărat bun suflet de om e acesta, şi n-ar 
trebui să meargă nerăsplătit de la faţa ta! 

— Dar, Petre, las” că am eu purtare de grijă pentru dânsul. 

Apoi Dumnezeu porneşte cu Sfântul Petre şi, cât ici, cât 
col€, ajung pe Ivan, care-o ducea tot într-un cântec, de 
parcă era toată lumea a lui. 

— Bună calea, Ivane, zise Dumnezeu. Dar cânţi, cânţi, nu 
te-ncurci! 

— Mulţumesc d-voastră, zise Ivan, tresărind. Dar de unde 
ştii aşa de bine că mă cheamă Ivan? 

— D-apoi, dacă n-oi şti eu, cine altul are să ştie? răspunse 
Dumnezeu. 


— Dar cine eşti tu, zise Ivan cam zborşit, de te lauzi că ştii 
toate? 

— Eu sunt cerşetorul pe care l-ai miluit colo la pod, Ivane. 

Şi cine dă săracilor împrumută pe Dumnezeu, zice 
scriptura. Na-ţi împrumutul înapoi, căci noi nu avem 
trebuinţă de bani. la, numai am vrut să dovedesc lui Petre 
cât eşti tu de milostiv. Află acum, Ivane, că eu sunt 
Dumnezeu şi pot să-ţi dau orice-i cere de la mine; pentru că 
şi tu eşti om cu dreptate şi darnic. 

Ivan atunci, cuprins de fiori, pe loc s-a dezmeţit, a căzut în 
genunchi dinaintea lui Dumnezeu şi a zis: 

— Doamne, dacă eşti tu cu adevărat Dumnezeu, cum zici, 
rogu-te blagosloveşte-mi turbinca asta, ca ori pe cine-oi 
vrea eu, să-l vâr într-însa; şi apoi să nu poată ieşi de aici 
fără învoirea mea. 

Dumnezeu atunci, zâmbind, blagoslovi turbinca, după 
dorinţa lui Ivan, şi apoi zise: 

— Ivane, când te-i sătura tu de umblat prin lume, atunci să 
vii să slujeşti şi la poarta mea, căci nu ţi-a fi rău. 

— Cu toată bucuria, Doamne; am să vin numaidecât, zise 
Ivan. Dar acum, deodată, mă duc să văd, nu mi-a pica ceva 
la turbincă? 

Şi zicând aceste, apucă peste câmpii de-a dreptul, spre 
nişte curţi mari, care de-abia se zăreau înaintea lui, pe 
culmea unui deal. Şi merge Ivan, şi merge, şi merge, până 
când, pe înserate, ajunge la curţile cele. Şi cum ajunge, 
intră în ogradă, se înfăţişază înaintea boierului şi cere 
găzduire. Boierul acela cică era cam zgârcit, dar, văzând că 
Ivan este om împărătesc, n-are ce să facă. Şi vrând- 
nevrând, porunceşte unei slugi să dea lui Ivan ceva de 
mâncare şi apoi să-l culce în nişte case nelocuite, unde 
culca pe toţi musafirii care veneau aşa, nitamnisam. 

Sluga, ascultând porunca stăpânului, ia pe Ivan, îi dă ceva 
de mâncare şi apoi îl duce la locul hotărât, să se culce. 

„Las' dacă nu i-a da odihna pe nas, zise boierul în gândul 
său, după ce orândui cele de cuviinţă. Ştiu că are să aibă de 


lucru la noapte. Acum să vedem care pe care! Ori el pe 
draci, ori dracii pe dânsul!” 

Căci trebuie să vă spun că boierul acela avea o pereche de 
case, mai de-o parte, în care se zice că locuia necuratul. Şi 
tocmai acolo porunci să culce şi pe Ivan! 

Ivan însă habar n-avea de asta. El, cum a intrat în odaia 
unde l-a dus omul boierului, şi-a pus armele în rânduială, s- 
a închinat după obicei şi apoi s-a tologit aşa, îmbrăcat cum 
era, pe un divan moale ca bumbacul, punându-şi turbinca 
cu cele două carboave sub căpătâi şi aşternându-se pe 
somn; căci de-abia îl ţineau picioarele de trudit ce era. Dar 
poate, bietul, să se odihnească? Căci cum a stins 
lumânarea, odată se trezeşte că-i smunceşte cineva perna 
de sub cap şi i-o aruncă cât colo! Ivan atunci, punând mâna 
pe sabie, se scoală repede, aprinde lumânarea şi începe a 
căuta prin casă, în toate părţile, dar nu găseşte pe nimene. 

— Măi! Dar acest păcat! Ori casa asta nu-i curată, ori s-a 
cutremurat pământul, de mi-a sărit perna de sub cap, şi eu 
umblu bădădăind ca un nebun! Ce-or mai fi şi cutremurele 
ieste?! zise Ivan, mai făcând câteva cruci până la pământ, şi 
apoi iară se culcă. 

Dar, când să aţipească, deodată se aud prin casă o 
mulţime de glasuri, care de care mai urâcioase: unele 
miorlăiau ca mâţa, altele coviţau ca porcul, unele orăcăiau 
ca broasca, altele mornăiau ca ursul, mă rog, fel de fel de 
glasuri schimonosite se auzeau, de nu se mai ştia ce mama 
dracului să fie acolo! Ivan, atunci, se cam pricepe ce-ar fi 
asta. 

— Apoi, stai dar! că are Chira socoteală, cum văd eu. Şi 
odată începe a striga puternic: 

— Paşol na turbinca, ciorti! Atunci diavolii odată încep a se 
cărăbăni unul peste altul în turbincă, de parcă-i aducea 
vântul. Şi după ce intră ei cu toţii înlăuntru, Ivan începe a-i 
ghigosi muscăleşte. După aceea leagă turbinca strâns la 
gură, o pune sub cap, mai trântindu-le prin turbincă nişte 
ghionturi ruseşti, cole, cum ştia el, de da inima din draci. 


Apoi se culcă cu capul pe dânşii şi, nemaifiind supărat de 
nimene, trage Ivan un somn de cele popeşti... Dar, când 
aproape de cântători, Scaraoschi, căpetenia dracilor, 
văzând că parte din slugile lui se zăbovesc, porneşte cu 
grăbire la locul ştiut, să le caute. Şi, ajungând într-o clipă, 
se vâră, el ştie cum şi pe unde în odaie la Ivan şi-i şterge o 
palmă prin somn, cât ce poate. Ivan, atunci, sare ars şi 
odată strigă: 

— Paşol na turbinca! Scaraoschi, atunci, intră şi el fără 
vorbă şi se înghesuieşte peste ceilalţi dimoni, căci n-are 
încotro. 

— Ei, las” că vă judec eu acuşi, necuraţilor; voi scoate incul 
din voi, zise Ivan tulburat. Cu mine v-aţi găsit de jucat? Am 
să vă muşurluiesc de au să râdă şi câinii de voi! 

Şi odată se îmbracă şi se înarmează Ivan cu toate ale lui şi, 
ieşind afară, începe a face un tărăboi de s-a sculat toată 
ograda în gura lui. 

— Dar ce-ai păţit, mă pohonţule, de te-ai sculat cu 
noaptea-n cap şi faci aşa larmă, ziseră oamenii boierului, 
care dau chiori unul peste altul, de parcă aveau orbul 
găinilor. 

— Ce să păţesc? zise Ivan dârz. la! am căptuşit nişte 
iepuroi şi am de gând să-i jumulesc. 

Boierul, în zgomotul ista, se scoală şi el şi întreabă: 

— Ce vuiet e acolo prin ogradă? 

— la, mai toată noaptea nu ne-am putut odihni din pricina 
rusului celuia. Dracul ştie ce are... Cică a prins nişte iepuroi 
şi vrea să-i jumulească, să iertaţi d-voastră! 

În vorbele aceste, numai iaca ce se înfăţişază şi Ivan 
înaintea boierului, cu turbinca plină de draci, care se 
zbăteau ca peştii în vârşă. 

— Iaca, gospodin, cu cine m-am vânjolit toată noaptea... 

dar încaltea ţi-am curăţit şi eu casa de draci şi vi-i aduc 
poclon dis-dimineaţă. Porunceşte să-mi aducă nişte palce, 
că am să-i bat la stroi, să pomenească ei cât or trăi că au 
dat peste Ivan, robul lui Dumnezeu. 


Boierul, văzând aceasta, pe de-o parte l-a cuprins spaima, 
iară pe de alta nu mai ştia ce să facă de bucurie; căci multe 
sărindare mai dăduse el până atunci pe la popi, în toate 
părţile, ca să-i poată izgoni dracii de la casă, şi nici că 
fusese chip. Dar se vede că pân acum le-a fost şi lor 
veleatul. Cu Ivan şi-au găsit popa. 

— Bine, Ivane, zise boierul cu mulţumire. Să-ţi aducă palce 
câte vrei, şi fă-ţi datoria cum ştii; c-apoi om oi fi şi eu, 
helbet! 

În sfârşit, nu trece mult la mijloc, iaca se pomeneşte Ivan 
cu un car de palce cum îi plăcea lui. Le ia şi le leagă la un 
loc, tot câte două-trei, după cum îşi ştia meşteşugul. 

Dar, până la vremea asta, se adunase împrejurul lui Ivan 
tot satul, ca să vadă de patima dracilor. Căci lucru de 
mirare era acesta, nu şagă! Atunci Ivan dezleagă turbinca 
în faţa tuturor, numai cât poate să încapă mâna, şi luând 
câte pe un drăcuşor de corniţe, mi ţi-l ardea cu palcele, de-i 
crăpa pielea. Şi după ce-l răfuia bine, îi da drumul, cu 
tocmeală, să nu mai vie pe acolo, altă dată. 

— N-oi mai veni, Ivane, câte zilişoare-oi avea eu, zicea 
Ucigă-l-crucea, cuprins de usturime, şi se tot ducea 
împuşcat. lară oamenii ce priveau şi mai ales băieţii leşinau 
de râs. 

Dar, mai la urma urmelor, Ivan scoate de barbă şi pe 
Scaraoschi şi-i trage un frecuş, de cele moschiceşti, de-i 
fuge sufletul. 

— Poftim! După bucluc umbli, peste bucluc ai dat, măi 
jupâne Scaraoschi! Să te înveţi tu de altădată a mai bântui 
oamenii. Sărsăilă spurcat ce eşti! Şi apoi, dându-i drumul, 
„na!” fuge şi Scaraoschi după ceilalţi, ca tăunul cu paiul... 

— Dumnezeu să te înzilească, zise atunci boierul, cuprinz 
înd pe Ivan în braţe şi sărutându-l. De-acum rămâi la mine, 
Ivane, şi, pentru că mi-ai curăţit casa de draci, am să te ţin 
ca pe palmă. 

— Ba nu, gospodin, zise Ivan. Mă duc să slujesc pe 
Dumnezeu, împăratul tuturor. 


Şi, zicând aceste, se încinge cu sabia, pune turbinca la 
şold, îşi ia raniţa în spate şi puşca de-a umăr şi, pornind, se 
tot duce înainte, la Dumnezeu. Iară privitorii, cu căciulile în 
mână, îi urau drum bun, oriîncotro s-a întoarce. 

— Călătorie sprâncenată! zise boierul; de rămâneai, îmi 
erai ca un frate; iară de nu, îmi eşti ca doi. 

Mi se pare mie că şi boierul, cât era de boier, luase frica 
turbincăi, de nu-i păru aşa de rău după Ivan, care-i făcuse 
atâta bine. 

Ivan însă nici nu se gândea la asta; el îşi căuta acum de 
drum, întrebând din om în om unde şede Dumnezeu. Dar 
toţi pe câţi îi întreba dădeau din umere, neştiind ce să 
răspundă la aşa întrebare ciudată. 

— Numai Sfântul Nicolai trebuie să ştie asta, zise Ivan, 
scoțând o iconiţă din sân şi sărutând-o pe dos şi pe faţă. 

Şi atunci, ca prin minune, se şi trezeşte Ivan la poarta 
raiului! Şi, nici una, nici două, odată începe a bate în poartă 
cât putea. Atunci Sfântul Petre întreabă dinlăuntru: 

— Cine-i acolo? 

— Eu. 

— Cine eu? 

— Eu, Ivan. 

— Şi ce vrei? 

— Tabacioc este? 

— Nu-i. 

— Votchi este? 

— Nu-i. 

— Femei sunt? 

— Ba. 

— Lăutari sunt? 

— Nu-s, Ivane, ce mă tot chihăieşti de cap?! 

— Dar unde se găsesc de aceste? 

— La iad, Ivane, nu aici. 

— Măi! Dar ce sărăcie lucie pe aici, pe la rai!... zise Ivan. 

Şi, nemailungind vorba, îndată şi porneşte la iad. Şi el ştie 
pe unde cotigeşte, că nu umblă tocmai mult şi numai iaca ce 


dă şi de poarta iadului. Şi atunci, odată începe a bate în 
poartă, strigând: 

— Ei! Tabacioc este? 

— Este, răspunde cineva dinlăuntru. 

— Votchi este? 

— Este. 

— Femei sunt? 

— Dar cum să nu fie?! 

— Lăutari sunt? 

— Ho, ho! Câţi pofteşti. 

— A! haraşo, haraşo! Aici e de mine! Deschideţi iute, zise 
Ivan, tropăind şi frecându-şi mâinile. 

Dracul de la poartă, gândind că e vreun muşteriu vechi de- 
al lor, deschide; şi atunci, numai iaca ce se trezesc pe 
neaşteptate cu Ivan Turbinca! 

— Vai de noi şi de noi! ziseră atunci dracii, scărmănându- 
se de cap în toate părţile. Aşa-i c-am păţit-o? 

Ivan, însă, porunceşte să-i aducă mai degrabă votchi, 
tabacioc, lăutari şi femei frumoase, că are gust să facă un 
guleai. 

Se uită dracii unii la alţii şi, văzând că nu-i chip de stat 
împotriva lui Ivan, încep a-i aduce, care dincotro, rachiu, 
tutun, lăutari şi tot ce-i poftea lui Ivan sufletul. Umblau 
dracii în toate părţile, iute ca prâsnelul, şi-i intrau lui Ivan în 
voie cu toate cele, căci se temeau de turbincă ca de nu ştiu 
ce, poate mai rău decât de sfânta cruce. 

De la o vreme se chefăluieşte Ivan cum se cade, şi unde nu 
începe a chiui prin iad şi a juca Horodinca şi Cazacinca, 
luând şi pe draci şi pe drăcoaice la joc, cu nepus în masă; şi 
în vârtejul cela, răsturna tărăbi şi toate cele în toate părţile, 
de-ţi venea să te strici de râs de iznoavele lui Ivan. Acum, ce 
să facă dracii, ca să-l urnească de-acolo? Gândesc ei, se 
sucesc ei, se frământă ei cu mintea fel şi chip, dar nici unuia 
nu-i vine în cap ce să facă. Talpaiadului însă, mai ajunsă de 
cap decât toţi dracii, zise atunci lui Scaraoschi: 


— Haram de capul vostru! de n-aş fi eu aici, aţi păţi voi şi 
mai rău decât aşa. Aduceţi-mi degrabă o putină, o piele de 
câine şi două bețe, să fac o jucărie, cum ştiu eu, şi acuşi vi-l 
măâtur de-aici. 

Şi atunci, îndată i se aduc cele cerute, şi Tălpoiul face iute 
o darabană; şi apoi, furişându-se de Ivan, iese cu dânsa 
afară şi începe a bate ca de război; brr... br... 

Ivan, atunci, îşi vine în simţire şi într-un buc iese afară cu 
puşca la umăr, să vadă ce este. 

Talpaiadului, atunci, face ţuşti! înlăuntru, şi dracii, tronc! 

Închid poarta după Ivan, şi, punănd zăvoarele bine, 
bucuria lor că au scăpat de turbincă. Bate el Ivan în poartă 
cât poate, se răcăduieşte el cu puşca, dar au prins ei acum 
dracii la minte. 

— Ei las”, cornoraţilor! De mi-ţi mai pica vrodată în mână, 
turbinca are să vă ştie de ştire. 

Văzând Ivan că porţile iadului sunt ferecate în toate părţile 
şi că dracii n-au gând să-i deschidă, se lehămeteşte el acum 
şi de lăutari, şi de tabacioc, şi de votchi, şi de tot, şi 
porneşte iar la rai să slujească pe Dumnezeu. 

Şi cum ajunge la poarta raiului, din afară, se şi pune acolo 
de strajă şi stă neadormit zi şi noapte, tot întruna, fără să se 
clintească din loc. 

Şi nu mult după aceasta, numai iaca ce vine şi Moartea şi 
vrea numaidecât să intre la Dumnezeu, ca să pri mească 
porunci. 

Ivan atunci îi pune şpaga în piept şi zice: 

— Ştoti, Vidma! Unde vrei să te duci? 

— La Dumnezeu, Ivane, să vedem ce mi-a mai porunci. 

— Nu-i voie, zise Ivan; las' că mă duc eu să-ţi aduc 
răspuns. 

— Ba nu, Ivane, trebuie să mă duc eu. Ivan atunci, văzând 
că Moartea dă chioară peste dânsul, se stropşeşte la ea 
zicând: 

— Paşol, Vidma, na turbinca! Moartea atunci, neavând 
încotro, se bagă în turbincă şi acuşi icneşte, acuşi suspină, 


de-ţi venea să-i plângi de milă. Iară Ivan leagă turbinca la 
gură cu nepăsare ş-o anină într-un copac. Apoi începe a 
bate în poartă. Sfântul Petre, atunci, deschide şi, când colo, 
se trezeşte cu Ivan. 

— Ei, Ivane, doar te-ai săturat acum de umblat prin lume 
după crancalâcuri? 

— M-am săturat, şi m-am prea săturat, Sfinte Petre. 

— Ei, şi ce vrei acum? 

— la, vreau să mă duc la Dumnezeu, să-i spun ceva. 

— Bine, Ivane, du-te; nu ţi-e oprită calea. De-a puterea fi, 
acum eşti de casa noastră. 

Ivan atunci se duce de-a dreptul înaintea lui Dumnezeu şi 
zice: 

— Doamne, nu ştiu dacă ai la ştiinţă ori ba, dar eu slujesc 
la poarta raiului de multă vreme. Şi acum vine Moartea şi 
întreabă ce mai porunciţi. 

— Spune-i, Ivane, din partea mea, că poruncesc să moară 
trei ani de zile de-a rândul numai oameni bătrâni, aşa ca 
tine... zise Dumnezeu, zâmbind cu bunătate. 

— Bine, Doamne, zise Ivan, uitându-se cam lung la 
Dumnezeu. Mă duc să-i spun cum ai poruncit. 

Şi, ducându-se el, scoate Moartea de la închisoare şi-i zice: 

— Dumnezeu a poruncit ca să mănânci trei ani de zile de-a 
rândul numai pădure bătrână; de cea tânără să nu te- 
atingi! Înţeles-ai? Hai, porneşte şi-ţi fă datoria! 

Moartea, atunci, porneşte prin codri, supărată ca vai de 
ea, şi începe a roade la copaci bătrâni, de-i pocneau fălcile. 

Şi după ce se împlinesc trei ani în capăt, iar porneşte la 
Dumnezeu, să primească porunci. Dar când ştia că are să 
dea peste Ivan, i se tăiau picioarele ş-o strângea în spate de 
frică. 

— Turbinca! afurisita de turbincă mă vâră în toate boalele, 
zicea Moartea, suspinând. Decât n-am încotro; trebuie să 
mă duc, zise ea oftând. 

În sfârşit merge ea, nu merge, şi de la o vreme ajunge la 
poarta raiului. Dar, când colo, dă iar cu ochii de Ivan. 


— Tot aici eşti, Ivane? tot? 

— Ba bine că nu! zise Ivan, făcând stânga-mprejur şi 
punându-se drept în calea Morţii. 

Dar unde gândeai să fiu, când asta mi-e slujba? 

— Gândeam că te-i fi dus prin lume, după berbantlâcuri 
de-ale tale. 

— Da că doar de lume am fugit; o ştiu eu cât e de dulce şi 
de amară, bat-o pustia s-o bată! I-s roase lui Ivan urechile 
de dânsa. Dar ce-ai slăbit aşa, Vidmă? 

— De bunătăţile tale, Ivane. Acum cred că nu ţi-i mai face 
blestem cu mine, mi-i da drumul să intru la Dumnezeu, că 
tare mare treabă mai am. 

— Da, cum nu?! ia mai pune-ţi pofta la o parte, că doar nu 
piere lumea... nu cumva ai pofti oare să te pui la taifasuri cu 
Dumnezeu? 

— Dar ştii că te prea întreci cu şaga, Ivane... 

— Aşa ţi-e treaba? Încă mă iei la trei parale? Paşol na 
turbinca, Vidma! 

Moartea, atunci, se vâră în turbincă şi Ivan o pune la 
pastramă, zicând: 

— Şopârcai cu cine şopârcai, dar cu Ivan nu şopârcai. 

Dumnezeu, însă, ştia de toate acestea, dar voia să mai facă 
şi pe cheful lui Ivan, nu tot pe-a Morţii; căci multe bunătăţi 
mai făcuse şi ea în viaţa ei! 

— Ia deschide, Sfinte Petre, zise Ivan, bătând apoi la 
poartă. Sfântul Petre deschide, şi Ivan se duce iar de se 
înfăţişază înaintea lui Dumnezeu şi zice: 

— Doamne, Moartea întreabă ce mai porunciţi? Şi să nu vă 
supăraţi, dar tare-i neastâmpărată şi avană, drept să vă 
spun; şede ca pe spini şi vrea numaidecât să-i daţi răspuns. 

— Du-i răspuns, Ivane, că poruncesc să moară de acum 
înainte trei ani de zile de-a rândul numai oameni tineri, şi 
alţi trei ani de zile să moară numai copii obraznici. 

— Bine, Doamne, zise Ivan, închinându-se până la pământ. 
Mă duc să-i spun cum ai poruncit... şi cum ajunge Ivan din 
afară de poartă, scoate Moartea din turbincă şi-i zice: 


— Dumnezeu a poruncit ca de-acum înainte să mănânci 
trei ani de zile de-a rândul numai pădure tânără; şi alţi trei 
ani de zile, numai vlăstare fragede, răchiţică, smicele, 
nuiele şi altele de seama acestora; de pădurea cea bătrână 
să nu te-atingi, că-i poznă! Auzit-ai, Vidmă? Hai, porneşte 
până te văd, şi-ţi fă datoria cu sfinţenie. 

Moartea atunci, înghițind noduri, porneşte prin dumbrăvi, 
lunci şi huceaguri, supărată ca vai de capul ei. Şi, de voie, 
de nevoie, începe când a roade la copaci tineri, când a 
forfeca smicele şi nuiele de-i pârâiau măselele şi o dureau 
şelele şi grumajii întinzându-se pe sus, la plopii cei înalţi, şi 
plecându-se atâta pe la rădăcinile celor tufari, după mlădiţe 
fragede. Se zămorea şi ea, sărmana, cum putea. 

În sfârşit, s-a chinuit Moartea aşa trei ani de zile de-a 
rândul, şi încă alţi trei ani, şi după ce i se împlinesc cei şase 
ani de osândă, iar porneşte la Dumnezeu să vadă ce porunci 
i-a mai da. Nu-i vorbă, că ştia Vidma ce-o aştepta, dar ce era 
să facă? 

— Turbinca! Mânca-o-ar focul s-o mănânce! zicea 
Moartea, ducându-se la rai ca şi cum ar fi mers la 
spânzurătoare. Nu ştiu ce să mai zic şi despre Dumnezeu, 
ca să nu greşesc. 

Pesemne c-a ajuns şi el în mintea copiilor, Doamne 
iartămă, de i-a dat lui Ivan cel nebun atâta putere asupra 
mea. 

Bine mi-ar părea să-l văd şi pe Dumnezeu într-o zi, cât e 
de mare şi puternic, în turbinca lui Ivan; ori de nu, măcar 
pe Sfântul Petrea; numai atunci mi-ar crede ei mie. 

Şi mergând ea tot bodrogănind vrute şi nevrute, ajunge la 
poarta raiului; şi când dă iar de Ivan, i se întunecă lumea 
înaintea ochilor şi zice oftând: 

— Dar bine, Ivane, iar ai de gând să mă chinuieşti cu 
turbinca ceea a ta? 

— Ba dac-aş avea mai multă putere, ţi-o spun drept că ţi-aş 
scoate ochii ca la dracul şi te-aş frige pe frigare, zise Ivan 
cu ciudă, că din pricina ta s-a prăpădit atâta amar de lume, 


de la Adam şi până astăzi. Paşol na turbinca, Vidma! Şi de- 
acum, nici mai spun lui Dumnezeu despre tine, hoanghină 
bătrână ce eşti! Tu şi cu Talpaiadului sunteţi potrivită 
pereche. Îmi vine să vă rup cu dinţii de bunişoare ce 
sunteţi. Am să te ţin la pastramă, hăt şi bine! 

De-acum în turbincă au să-ţi putrezeasc ă ciolanele. Hă, 
hă! 

Suspină ea Moartea, dar pace bună; Ivan, parcă nici n-o 
vede, nici n-o aude. În sfârşit, trece ea aşa o bucată de 
vreme, cât ar fi trecut, şi într-una din zile vine Dumnezeu la 
poartă să vadă ce necazuri mai face Ivan cu turbinca ceea. 

— Ei, Ivane, ce mai direguieşti? Moartea n-a mai venit pe- 
aici? 

Ivan, atunci, lasă capul în jos şi, tăcând, începe a face feţe- 
feţe. Iară Moartea răspunde înăduşit din turbincă: 

— Iată-mă-s, Doamne, pusă la opreală; m-ai lăsat de râsul 
unui şui ca Ivan, nenorocita de mine! 

Dumnezeu, atunci, dezleagă turbinca, dă drumul Morţii şi 
zice lui Ivan: 

— Ei, Ivane, destul de-acum; ţi-ai trăit traiul şi ţi-ai mâncat 
mălaiul! De milostiv, milostiv eşti; de bun la inimă, bun ai 
fost, nu-i vorbă. Dar, de la o vreme încoace, cam de pe când 
ţi-am blagoslovit turbinca aceasta, te-ai făcut prea nu ştiu 
cum. Cu dracii de la boierul cela ai făcut hara-para. La iad 
ai tras un guleai de ţi s-a dus vestea ca de popă tuns. 

Cu Moartea te-am lăsat până acum de ţi-ai făcut mendrele, 
cum ai vrut; n-ai ce zice. Dar toate-s până la o vreme, fătul 
meu. De-acum ţi-a venit şi ţie rândul să mori; n-am ce-ţi 
face. Trebuie să dăm fiecăruia ce este al său, căci şi 
Moartea are socoteala ei; nu-i lăsată numai aşa, degeaba, 
cum crezi tu. 

Ivan atunci, văzând că s-au trecut de şagă, se pune în 
genunchi dinaintea lui Dumnezeu şi-l roagă cu lacrimi, 
zicând: 

— Doamne! Rogu-te să fiu îngăduit macar trei zile, în care 
să-mi grijesc sufletul, să-mi lucrez racla cu mâna mea asta 


slăbănoagă şi să mă aşez singurel într-însa; şi după aceste 
facă Moartea ce va voi cu mine, căci văd eu bine că mi s-a 
strâns funia la par; încep a slăbi văzând cu ochii. 

Dumnezeu îi învoieşte cererea aceasta şi apoi, luându-i 
turbinca din stăpânire, îl dă pe seama Vidmei, ca după trei 
zile să-i ia sufletul! 

Ivan acum, rămânând singur, supărat ca vai de el, pe de-o 
parte că i-a luat Dumnezeu turbinca, pe de alta că are să 
moară, s-a pus pe gânduri. 

„Mă rog, ia să stau şi să-mi fac socoteală cu ce m-am ales 
eu cât am trăit pe lumea asta, zise Ivan în gândul său. În 
oaste am fost numai de zbucium: hăis, haram, cea, haram! 
De-atunci încoace am umblat ia aşa, teleleu Tanasă. M-am 
dus la rai, de la rai la iad, şi de la iad iar la rai. Şi tocmai 
acum, la adică, n-am nici o mângâiere! Rai mi-a trebuit mie 
la vremea asta? la, aşa păţeşti dacă te strici cu dracul; aici, 
la sărăcăciosul ist de rai, vorba ceea: „Fală goală, traistă 
uşoară”; şezi cu banii în pungă şi duci dorul la toate cele. 
Mai mare pedeapsă decât asta nici că se mai poate! Votchi 
nu-i, tabacioc nu-i, lăutari nu-s, guleai nu-i, nimica nu-i! Mai 
am numai trei zile de trăit, şi te... ai dus, Ivane, de pe faţa 
pământului! Oare nu-i de făcut vreo şmecherie până mai 
este încă vreme?” 

În sfârşit, mai stă el Ivan oleacă aşa, cu fruntea rezemată 
pe mână, şi-i şi trăsneşte în gând una: „Iaci! Că i-am dat de 
meşteşug. Încaltea, ce-a fi, a fi; dar degeaba n-are să fie... 
văd eu bine că tot de una mi-e acum.” 

Şi odată se duce Ivan repede cu cele două carboave, el ştie 
unde, şi cumpără unelte de teslărie, două lătunoaie groase, 
patru balamale, câteva piroane, două belciuge şi un lăcătoi 
zdravăn, şi se aruncă de-şi face el singur o drăguță de 
raclă, să poată şedea şi împăratul într-însa. 

— Iaca, Ivane, şi casa de veci, zise el. Trei coţi de pământ, 
atâta-i al tău! Vezi în ce se încheie toată scofala de pe lumea 
asta? 


Dar n-apucă Ivan a sfârşi bine vorba din urmă, şi numai 
iaca se şi trezeşte cu Moartea la spate: 

— Ei, Ivane, gata eşti? 

— Gata, răspunse el, zâmbind. — 

Dacă eşti gata, hai! Aşază-te mai repede în raclă, că n-am 
vreme de pierdut. Poate mă mai aşteaptă şi alţii să le dau 
răvaş de drum. 

Ivan, atunci, se pune în raclă cu faţa în jos. 

— Nu aşa, Ivane, zise Moartea. 

— Dar cum? 

— Pune-te cum trebuie să şadă mortul. Ivan se pune într-o 
râlă şi lasă picioarele spânzurate afară. 

— Dar bine, Ivane, una-i vorba, alta-i treaba; mult ai să mă 
ţii? Pune-te, măi frate, bine, cum se pune! 

Ivan, atunci, se întoarce iar cu faţa-n jos, cu capul bălălău 
într-o parte şi iar cu picioarele afară. 

— Ă... ra... ca' de mine şi de mine! Dar nici atâta lucru nu 
ştii? Se vede că numai de blestemăţii ai fost bun în lumea 
asta. la fugi de-acolo, să-ţi arăt eu, nebunule ce eşti! 

Ivan atunci iese din raclă şi stă în picioare umilit. Iară 
Moartea, având bunătate a dăscăli pe Ivan, se pune în raclă 
cu faţa-n sus, cu picioarele întinse, cu mâinile pe piept şi cu 
ochii închişi, zicând: 

— laca aşa, Ivane, să te aşezi. Ivan, atunci, nu pierde 
vremea şi face tranc! capacul deasupra, încuie lăcata, şi, cu 
toată rugămintea Morţii, umflă racla în spate şi se duce de-i 
dă drumul pe-o apă mare, curgătoare, zicând: 

— Na! că ţi-am făcut coneţul. De-acum du-te pe apa 
sâmbetei! Şi să ieşi din raclă când te-a scoate bunica din 
groapă. Mi-a luat el Dumnezeu turbinca din pricina ta, dar 
încaltea ţi-am făcut-o bună şi eu! 

— Ei, ei! Doamne, zise apostolul Petru râzând, vezi de ce s- 
a mai apucat acum Ivan al sfinţiei tale? Bine-a mai zis cine-a 
zis: „Dacă dai nas lui Ivan, el se suie pe divan”. 

Dumnezeu atunci, văzând până unde merge îndrăzneala 
lui Ivan, a început a se cam lua şi el pe gânduri de năzdrăv 


ăniile lui! Şi aşa, a zis Dumnezeu să se desfacă sicriul acolo 
unde era şi să iasă Moartea la liman ca să-şi răzbune şi ea 
acum pe Ivan. Şi îndată s-a făcut aşa, şi când nici nu visa 
Ivan că are să mai dea vrodată ochii cu Moartea, numai iaca 
ce se trezeşte cu dânsa faţă-n faţă, zicându-i: 

— Dar bine, Ivane, aşa ne-a fost vorba? Ivan, atunci, a 
rămas încremenit, fără să mai poată zice un cuvânt măcar. 

— Încă te faci niznai? Ei, Ivane, Ivane! Numai răbdarea şi 
bunătatea lui Dumnezeu cea fără de margini poate să 
precov îrşască fărădelegile şi îndărătnicia ta. De demult 
erai tu mătrăşit din lumea asta şi ajuns de batjocura 
dracilor, dacă nu-ţi intra Dumnezeu în voie mai mult decât 
însuşi fiului său. Să ştii, Ivane, că de-acum înainte ai să fii 
bucuros să mori; şi ai să te târâi în brânci după mine, 
rugăndu-mă să-ţi iau sufletul, da eu am să mă fac că te-am 
uitat şi am să te las să trăieşti cât zidul Goliei şi Cetatea 
Neamţului, ca să vezi tu cât e de nesuferită viaţa la aşa de 
adânci bătrâneţe! 

Şi l-a lăsat Moartea de izbelişte să trăiască: Cât e lumea şi 
pământul, Pe cuptor nu bate vântul. 

Şi aşa, văzând Ivan că nu mai moare, zise în sine: „Oare nu 
cumva de-acum mi-oi da cu paru-n cap de răul Vidmei? Ba, 
zău, nici nu gândesc. Deie-şi ea, dacă vrea!” 

Şi cică atunci unde nu s-a apucat şi el, în ciuda Morţii, de 
tras la mahorcă şi de chilit la ţuică şi holercă, de parc-o 
mistuia focul. 

— Guleai peste guleai, Ivane; căci altfel înnebuneşti de 
urât, zicea el. 

Dă, ce era să facă bietul om, când Moartea-i chioară şi nu-l 
vede...? 

Şi aşa a trăit Ivan cel fără de moarte veacuri nenumărate, 
şi poate că şi acum a mai fi trăind, dacă n-a fi murit. 


SFÂRŞIT