Basmele romanilor — Vol.2 (1987)

| pedale RS ia ee Sean sen a al 


BASMELE ROMÂNILOR 


X 


Ediție pentru copii îngrijită de 
SABINA STROESCU 


Ilustrații de 
DONE STAN 


N 


X 


BASMELE 
ROMÂNILOR 


BUCUREŞTI 
1987 


EDITURA 
ION CREANGĂ 


PETRE ISPIRESCU. 


FÄT-FRUMOS CU PÄRUL DE AUR 


A FOST ODATĂ CA NICIODATĂ, că de n-ar fi nu s-ar 
mai povesti: că nu sîntem de cînd cu basmele, ci sîntem de cînd 
cu minciunile: de cînd se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci 
şi nouă de oca de fier şi călcîiul tot ráminea gol, şi se urca în slava 
cerului şi tot i se părea că este uşor. ` 

De cînd scria musca pe. perete. 

Mai mincinos care nu crede. . 

A fost o dată într-o pustie mare un pustnic. El petrecea singur 
singurel. Vecinii săi erau fiarele pădurilor. Şi aşa era de bun, încît 
toate dobitoacele i se închinau, cînd se intilneau cu dinsul. Într-una 
din zile, se duse pustnicul la marginea girlei care curgea. p-aproape 
de coliba lui si iată că văzu că vine pe apá un sicriaş smolit bine, şi 
auzi un orăcăit ieşind dintr-insul.: Stätu puţin şi cugetă, şi după ce 
zise cîteva vorbe de rugăciune, intră în apă şi cu o prăjină trase 
sicriaşul la margine. Cînd îl deschise ce să vază in el? Un copilas ca. 
de vreo două luni; îl scoase din sicriu, şi cum îl luă în braţe, copilul 
tăcu. Copilul avea atirnat ceva de git. Si cind luä baierul de la gitul 
copilului, văzu că intr-insul era 6 scrisoare; o citi şi află că copilul 

„este lepădat de o fată mare de împărat. 

Pustnicul voia din toată: inima să “crească pruncul, dar cînd se 
gîndi că n-are cu ce să-l hrănească, il podidi un plins ce nu se mai 
putea sfirsi. Deodată răsări dintr-un colţ al chiliei sale o viţă, si 
numaidecit crescu şi se inälfä pînă la streaşină. Pustnicul căută la 
dinsa si văzu struguri, unii copfi, alţii pirguifi, alţii aguridă şi alţii în 
Hoare; îndată luă şi dete copilului şi văzînd că-i mănîncă, se bucură 
din tot sufletul. Cu must de viţă crescu copilul pina ce începu sá 
mánince si altceva. 

lar dacă se mai mări copilul, pustnicul apucă şi-l inváfá sá 
citească, sá adune rădăcini, ca să se hrănească şi să umble la vinat. 

Dar, într-o zi, chemä pustnicul pe copil şi-i zise: 

— Fătul meu, simt că slăbesc din ce în ce; sînt bátrin, precum ma 
vezi, si află că de azi în trei zile mă duc pe lumea cealaltă. Eu nu 


5 2 


sint tatäl täu cel adevärat, ci te-am prins pe girlä, unde erai dat si 
pus într-un sicrias de mumă-ta. 

Dacă voi adormi somnul cel veşnic, care o să-l cunoşti după 
răceala si amorfirea ce vei vedea în tot trupul meu, să bagi de seamă 
că o să vie un leu. Să nu te sperii, dragul tatei; leul îmi va face 
groapa si tu vei trage pămînt peste mine. De moştenire n-am ce să-ţi 
las decît un friu de cal. După ce vei raminea singur, să te sui in pod, 
să iei friul, să-l scuturi, şi îndată va veni un cal la astă chemare şi te 
va învăţa ce să faci. 

După cum zisese bätrinul, aşa se şi întîmplă. A treia zi pustnicul, 
luîndu-şi rămas bun de la fiul său cel de suflet, se culcă şi adormi 
somnul cel lung. Apoi îndată veni un leu groaznic, nevoie mare, şi 
veni rácnind; şi cum văzu pe bátrin mort, îi săpă groapa cu unghiile 
sale; iar fiul îi îngropă şi rămase acolo trei zile şi trei nopţi, plingind 
la mormint. A treia zi, foamea îi aduse aminte că era dator să 
trăiască; se sculä de pe mormint cu inima zdrobită de durere, se 
duse la viţă şi, cu mare mihnire, văzu că ea se uscase; atunci îşi 
aduse aminte de vorbele bătrînului, şi se sui în pod, unde găsi friul, 


6 


il scutură şi iată că veni un cal cu aripi şi stind înainte-i zise: 

— Ce porunceşti, stăpîne? 

Copilul spuse calului din cuvînt în cuvînt toată întîmplarea cu 
moartea bätrinului, şi îi zise: 

— lată-mă aici singur; rämü tu cu mine; dar să mergem într-altă 
parte, unde sá ne facem o colibă; căci aici dinaintea ălui mormint 
nu ştiu de ce îmi vine să tot pling. 

lar calul îi răspunse: 

— Nu aşa, stäpine; noi ne vom duce să locuim unde sînt mulţi 
oameni ca dumneata. 

— Cum? întrebă băiatul, sînt mulţi oameni ca mine si ca tata? Si 
o să trăim în mijlocul lor? 

— Negresit, îi răspunse calul. 

— Atunci, dacă-i aşa, întrebă copilul, de ce nu vin şi ei pe la noi? 

— Ei nu vin, îi mai zise calul, fiindcă n-au ce căuta p-aici; trebuie 
să mergem noi la dinsii. 

— Să mergem, răspunse copilul cu bucurie. 

lar dacă-i spuse că trebuie să fie îmbrăcat, fiindcă ceilalţi oameni 
nu umblă aşa goi, el rămase cam pe gînduri; şi calul îi zise să bage 
mina în urechea lui stîngă; şi după ce băgă mina, scoase nişte haine 
pe care le îmbrăcă, ciudindu-se că nu ştia cum să le intrebuinteze; 
calul însă îl inväfä, şi apoi copilul se imbräcä, incálecá pe dinsul si 
porni. 

După ce ajunse în oraşul cel mai de aproape şi se văzu între 
mulţimea de oameni, furnicînd în sus şi în jos, se cam spăimîntă 
copilul de atita zgomot, şi umblă tot cu frică, mirindu-se de 
frumuseţea caselor şi de tot ce vedea; bägind însă de seamă că 
fiecare lucru isi are rînduiala sa. Dar calul, imbárbátindu-l, îi zise: 

— Vezi, stăpîne? aici toate sînt cu şartul lor, de aceea dar trebuie 
ca să-ţi faci si tu un căpătii. 

Si după ce şezu acolo cîteva zile, mai dindu-se cu lumea si 


7 


obisnuindu-se a träi in huetul ce inäbuseste orasele, plecä, luind cu 
sine calul säu; si se duse, pinä ce ajunse la zine, care erau in numär 
de trei, căută să se bage argat la dinsele, căci aşa îl sfătuise calul să 
facă. 

Zinele deocamdată nu prea voiau să-l ia în slujbă, dar se 
înduplecară la rugăciunile lui şi-l primiră. 

Calul adesea venea pe la domnul său, şi într-o zi îi zise să bage 
bine de seamă, cum că în una din case, zînele aveau o baie în care la 
cîţiva ani, într-o zi hotărită, curge aur, şi cine se scaldă intii, aceluia 
i se face părul de aur. Îi mai spuse să vază că într-unul din 
tronurile! casei, zînele aveau o legătură cu trei rînduri de haine, pe 
care le păstrau cu îngrijire. El băgă bine de seamă aceste vorbe si, de 
cîte ori avea cîte ceva greu de făcut, chema calul şi-i da ajutor. 

Zinele îi dase voie să umble prin toate casele, să deretece, sá 
scuture, dar în camera cu baia să nu intre. Însă cînd lipsiră ele o 
dată de acasă, el intră şi luă aminte la toate cite îi zisese calul. Ochi 
şi legătura cu hainele puse cu îngrijire într-un tron. Într-o zi zînele 
au plecat la sărbătoare, la alte zîne, şi avură grijă să poruncească 
argatului că, în minut ce va auzi ceva zgomot în cámáruta cu baia, 
să rupă o şindrilă din streaşina casei, ca să le dea de ştire lor şi să se 
întoarcă degrabă, fiindcă ele ştiau că e aproape să înceapă a curge 
această apă de aur. 

Fiul pustnicului pîndea, şi cînd văzu minunea asta, chemä 


' Tron — ladă. 


Ay 


numaidecit pe cal. Calul fi zise sä se scalde; si asa si facu. Iesind din 
baie, el luă şi legătura cu hainele, şi o porni la sănătoasa, călare pe 
calul cel cu aripi, cu care zbura ca vîntul şi se ducea ca gîndul. Cum 
călcă peste pragul porţii, începură casele, curtea şi grădina a se 
cutremura aşa de groaznic, încît se auzi pînă la zîne, şi zînele îndată 
se întoarseră acasă. 

Dacă văzură că argatul lipseşte. si hainele nu sînt la loc, se luară 
după dinsul şi-l urmăriră din loc in loc pînă ce, cînd era să puie 
mîna pe dînsul, el trecu hotarele lor şi apoi stătu. Cum îl văzură 
scăpat, zînele se ciudiră de necaz că nu putură să-l prinză. Atunci 
ele îi ziserä: 

— Ah! fecior de lele ce eşti, cum de ne amägisi? Arată-ne, măcar, 
să-ți vedem părul. 

Atunci el îşi resfiră părul pe spinare; iar ele se uitau cu jind la 
dinsul şi-i ziseră: 

— Aşa păr frumos niciodată n-am mai văzut! Fii sănătos, însă, 
încui fil bun de ne dă hainele. 

Dar el nu voi, ci le opri şi le luă în locul simbriei ce-i datorau 
zinele. 


9 


De aci se duse într-un oraş, îşi puse o bäsicä de cirivişi! in cap, şi 
se duse de se rugă de grădinarul împăratului ca să-l primească argat 
la grădina împărătească. Grădinarul nu prea vrea să-l asculte, dar 
după multă rugăciune îl primi, îl puse să lucreze pămînt, sá care 
apă, să ude florile, îl invätä ca să curețe pomii şi brazdele de 
buruieni. Făt-Frumos lua în cap tot ce-l învăţa grădinarul, stäpinul 
său. 

Împăratul avea trei fete; şi aşa multă grijă îi dase trebile 
împărăției, încît uitase de fete şi că trebuie să le mărite. Într-una din 


! Băşică de cirivişi — băşică cu seu de vaca. 


10 


zile, fata cea mai mare se vorbi cu surorile ei ca sä ducä fiecare cite 
un pepene din care-i alesese sä fie dusi la masa impäratului. Dupä ce 
se puse impäratul la masä, venirä si fetele gi aduserä fiecare cite un 
pepene pe tipsia de aur şi îi puseră dinaintea împăratului. 

mpăratul se miră de această faptă şi chemá sfatul împărăției să-i 
ghicească ce pildă să fie asta. Şi dacă se adună sfatul, täie pepenii şi 
după ce văzu că unul se cam trecuse, al doilea era tocmai bun de 
mîncat şi al treilea dase în copt zise: 

— Împărate, să trăieşti mulţi ani, pilda asta însemnează vîrsta 
fetelor măriei tale, şi că a sosit timpul de a le da la casa lor. 

Atunci împăratul hotărî sá le mărite. Dete deci, sfoară în tara de 
această hotärire; şi chiar a doua zi începură a veni petitori de la 
cutare şi de la cutare fecior de împărat. 

Iar după ce fata cea mai mare îşi alese mire pe un fiu de împărat, 
care-i păru mai frumos, se făcu mare nuntă împărătească. 

Si după ce se sfirsirä veseliile, plecă împăratul cu toată curtea ca 
să petreacă pe fiică-sa pînă la hotarele împărăției sale celei noi. 
Numai fiica împăratului cea mai mică rămase acasă. Făt-Frumos, 
argatul de la grădină, văzînd că şi grădinarul se dusese cu alaiul, 
chemă calul, încălecă, se îmbrăcă cu un rînd de haine din cîmpul cu 
florile, din cele luate de la zine, şi după ce-şi lăsă părul său de aur 
pe spate, începu a alerga prin grădini in toate părțile, fără sá fi băgat 
în seamă că fiica împăratului îl vede de pe fereastră, căci odaia ei da 
în grădină. Calul cu Făt-Frumos strică toată grădina; şi cînd văzu că 
veselia lui făcuse pagubă, descălecă, se îmbrăcă cu hainele sale de 
argat şi începu a drege ceea ce se stricase. 

Cînd veni acasă grădinarul şi văzu stricăciunea, se luă de gînduri, 
şi începu a cerceta pe argat de neingrijire, şi era atît de supărat, încît 
p-aci era să-l şi bată. 

Dar fiica împăratului, care privea de la fereastră toate acestea, 
bătu în geam şi ceru grădinarului să-i aducă nişte flori. Grădinarul 
făcu ce făcu şi adună de prin colţuri cîteva floricele, le legă şi le 
trimise împărătesei celei mici. lar ea, dacă primi florile, îi dete un 
pumn de galbeni şi-i trimise răspuns să nu se atingă de argat. Atunci 
grădinarul, vesel de un dar aga de frumos, îşi puse toate silintele, si 
în trei săptămîni făcu grădina la loc, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat 
nimic intr-insa. 

Nu mult după aceea, fata împăratului cea mijlocie îşi alese şi ea 
un fecior de împărat şi-l luă de bărbat. Veseliile ţinură ca si la sora 
cea mare; iar la sfîrşitul veseliilor fu petrecută şi ea pînă la hotarele 
împărăției sale. Dar fata cea mică a împăratului nu se duse, ci 
rămase acasă, prefăcîndu-se de astă-dată că este bolnavă. Argatul 


11 


grädinii, cum se väzu iarä singur, vru sä se veseleascä si el ca tofi 
slujitorii curţii, dar fiindcă el nu se putea veseli decit cu bidiviul său, 
îşi chemă calul, se îmbrăcă cu alte haine, cerul cu stelele, îşi lăsă 
părul pe spate, încălecă şi călcă toată grădina. Cînd băgă de seamă 
că iar färimase tot, se îmbrăcă cu hainele sale cele proaste si, 
bocindu-se, începu să dreagă ceea ce stricase. Ca si la intiia dată, 
grădinarul voind să-l cirpeascä, fu oprit de fata cea mai mică a 
împăratului, care ceruse flori şi care îi trimise doi pumni de bani. 
Grădinarul se puse iar pe muncă, şi dădu grădina gata în patru 
săptămîni. 

Împăratul făcuse o vinätoare mare, şi fiindcă scăpase de o mare 
primejdie, ridică un chiosc.in pădurea aceea şi chemă ca să serbeze 
mintuirea sa pe toţi boierii şi slujitorii curţii la o masă înfricoşată ce 
pregătise acolo. Toţi curtenii se duseră la chemarea împăratului, 
numai fiica sa rămase acasă. 

Făt-Frumos, văzîndu-se iar singur, chemă calul şi, voind să se 
veselească si dinsul, îmbrăcă hainele cu soarele în piept, luna în 
spate şi doi luceferi în umeri; îşi lăsă părul de aur pe spate, încălecă 
calul şi-l încură prin grădină, încît nu mai era chip de a o drege. lar 
dacă văzu aceasta el, începu a se văicări, se îmbrăcă iute cu hainele 
lui cele de argat şi nu ştia de unde să înceapă meremetul. Minia 
grădinarului trecu orice hotare, cînd veni şi văzu acea mare pagubă. 
Dar cînd voi să-i dea pe foi pentru neingrijirea lui, fiica împăratului 
bătu iar în geam și ceru flori. Grădinarul dădu din colţ în colţ şi nu 
ştia ce să facă: în cele din urmă, cătă şi mai găsi vreo două floricele, 
care abia scăpaseră de copitele calului cu aripi, şi le trimise. Dar 
fata de împărat îi dete poruncă să ierte pe bietul argat, pentru care îi 
şi dădu trei pumni de galbeni. 

Se apucă dar, croi din nou, şi în patru săptămîni abia putu face 
ceva care să mai semene a grădină; iar argatului dete fágáduintá ca 
de se va mai întîmpla una ca asta, apoi are să fie zdrobit în bătaie şi 
gonit. 

mpăratul se luase de gînduri văzînd pe fiică-sa tot tristă. Ea acum 
nu mai voia să iasă afară nici din casă. Hotäri dar s-o mărite; si 
începu a-i spune de cutare şi de cutare fiu de împărat. Dar ea nu 
voia să audă de nici unul. Şi dacă văzu aşa împăratul, chemă sfatul 
şi boierii şi îi întrebă ce să facă. i 

— Un foişor cu poarta pe dedesubt, îi răspunseră, pe unde să 
treacă toți fiii de împărat si de boieri, si, pe care-l va alege fata, să-l 
lovească cu un măr de aur ce-l va ține în mînă si după acela s-o dea 
împăratul. 

Asa se si făcu. Se dete sfoară în țară că este hotărîrea împăratului 


12 


să se adune mic şi mare si să treacă pe sub poartă. Toţi trecurá; dar 
fata nu lovi pe nici unul. Mulţi credeau că fata n-are voie să se 
mărite. Însă un boier bătrîn zise să treacă şi oamenii curţii. Trecu şi 
grădinarul, şi bucătarul cel mare, şi vătaful, şi slugile, şi vizitiii, şi 
rîndaşii, dar giaba, fata nu lovi pe nici unul. Se făcu întrebare că 
dacă n-a mai rămas cineva ne trecut şi se află că a mai rămas un 
argat de la grădinărie, un argat cheles!. 

— Să treacă şi acesta, zise împăratul. 

Atunci chemä si pe argatul cel cheles şi-i zise să treacă şi dinsul, 
dar el nu cuteză; iar dacă fu silit ca să treacă, trecu, şi, cînd trecu, 
fata-l lovi cu mărul! Argatul începu a fipa şi a fugi, şi zise că i-a 
spart capul. Împăratul, cum văzu una ca asta, zise: 

— Nu se poate asta, este o greşeală; fata mea nu e de crezut să fi 
ales tocmai pe cheleşul ăsta! 

Căci nu se putea să se învoiască a da pe fie-sa după dinsul, deşi 


1 Cheles — chel, plesuv. 


14 


era lovit cu märul. Atunci puse de a doua oarä sä treacä lumea si de 
a doua oarä fiicä-sa lovi cu märul in cap pe cheles, care iar fugi 
ţinîndu-se cu mîinile de cap. Împăratul, plin de mihnire, iar isi luă 
vorba înapoi şi puse de a treia oară să treacă toată lumea. Dacă 
văzu împăratul că şi d-a treia oară tot cheleşul a fost lovit, s-a 
plecat la sfatul împărăției şi i-a dat lui pe fiicä-sa. 

Nunta se făcu în tăcere, şi apoi îi oropsi pe amîndoi; şi nici nu 
voia să ştie de dinsii, atît numai că de silă, de milă, îi primi să 
locuiască în curtea palatului. Un bordei într-un colţ al curţii li se 
dete spre locuinţă, iar argatul se făcu sacagiul! curţii. Toate slugile 
împăratului rideau de dinsul, şi toate murdăriile le aruncau pe 
bordeiul lui. Înăuntru însă, calul cu aripi le aduse frumuseţile lumii: 
nu era în palaturile împăratului ceea ce era în bordeiul lor. 

Fiii de împărat, care veniseră in petit la fiica cea mică, 
se-nbufnaseră de ruşinea ce au păţit, fiindcă fiica de împărat alesese 
pe cheles si se învoiră între dinsii ca să pornească oaste mare 
împotriva lui. Împăratul simţi mare durere cînd auzi hotărîrea 
vecinilor săi; însă, ce să facă? Se pregăti de război şi nici că avea 
încotro. 

Amindoi ginerii împăratului se scularä cu oaste şi veniră în 
ajutorul său. Făt-Frumos trimise şi el pe soţia sa ca să roage pe 
împăratul a-i da voie ca să meargă si el la bătaie. Împăratul însă o 
goni zieindu-i: 

— Du-te dinaintea mea, nesocotito, fiindcă iată din pricina ta mi 
se turbură liniştea: nu mai voi să vă văz înaintea ochilor mei, 
nenorocitilor ce sînteţi! 

Dar, dupä multe rugäciuni, se induplecä si porunci sä-l lase sä 
care si el mäcar apä pentru ostire. Se pregätirä si pornirä. 

Făt-Frumos, cu hainele lui proaste şi călare pe o mirfoaga 
şchioapă, plecă înainte. Oştirea-l ajunse într-o mlastina, unde i se 
nomolise iapa şi unde se muncea s-o scoată, trăgînd-o cînd de 
coadă, cînd de cap, cînd de picioare. Riserä ostirea şi împăratul cu 
ginerii cei mari ai săi şi trecură înainte. 

După ce însă nu se mai văzură dinsii, Făt-Frumos scoase iapa din 
noroi şi chemă calul său, se îmbrăcă cu hainele cîmpul cu florile şi 
porni la cîmpul bătăliei; ajungînd, se şi sui într-un munte apropiat, 
ca să vază care parte e mai tare. Ostile, dacă ajunseră, se şi lovirá; 
iar Făt-Frumos, văzînd că oastea vrăjmaşă este mare la număr şi 
mai tare, se repezi din vîrful muntelui asupra ei şi ca un virtej se 


! Sacagiu — persoană care duce apă cu sacaua. 


15 


întorcea prin mijlocul ei cu palosul in mînă si tăia cum se taie, in 
dreapta si in stinga. 

Aşa spaimă le dete iuteala, strălucirea hainelor sale şi zborul 
calului său, încît oastea vräjmasä întreagă o luă la fugă, apucind 
drumul fiecare încotro vedea cu ochii. lar împăratul, după ce văzu 
minunea, se întoarse vesel acasă. Pe drum iarăşi intilni pe 
Făt-Frumos prefăcut în argat, muncind să-și scoată iapa din noroi; 
şi cum era cu voie bună zise la cîţiva: 

— Duceti-va de scoateţi si pe nevoiaşul acela din noroi. 

N-apucară să se aşeze bine, şi veni veste la împăratul că vrăjmaşii 
lui cu oştire şi mai mare s-au ridicat asupra lui. Se găti dară si el de 
război, şi plecă s-o intilneascä. Făt-Frumos iar se rugă să-l lase şi pe 
dinsul să meargă şi iar fu huiduit; dar dacă dobindi voia, porni iar 
cu iapa lui. Fu si de astă dată de ris si de bătaie de joc, cînd l-a 
văzut oștirea că iar se înomolise si nu putea să-şi scoată iapa din 
noroi. ÎL lăsară înapoi, dar el ajunse si acum mai înainte la locul de 
luptă, prefăcut în Făt-Frumos, călare pe calul cu aripi, şi îmbrăcut 
cu hainele lui cele cu cerul cu stelele. s 

Ostile deterá in timpene si în surle, si se lovirá; iar Făt-Frumos tat 


16 


väzind cä vräjmasii sint mai puternici, se repezi din munte si-i puse 
pe goană. Împăratul se întoarse iar vesel, şi iar porunci ostaşilor să 
scoată din noroi pe nevoiaşul de sacagiu. lar el era împăcat cu 
cugetul său de izbinzile sale. 4 

mpăratul se mîhni pînă în fundul inimii sale, cînd auzi că 
vrăjmaşii se ridică de a treia oară cu oaste şi mai mare, şi că au şi 
ajuns la hotarele împărăției sale cît. frunza şi iarba; un plins il 
năpădi, şi plinse pînă ce simţi că-i slăbesc vederile. Apoi îşi strînse 
dinsul toată oastea sa şi porni la bătălie. 

Făt-Frumos porni şi el tot pe mirtoaga lui. lar după ce trecu toată 
oastea, făcînd haz de dînsul, cum se muncea ca să-şi scoată iapa din 
noroi, se îmbrăcă cu hainele cele cu soarele în piept, luna în spate şi 
doi luceferi în umeri, îşi lăsă părul de aur pe spate, încălecă calul şi 
într-un minut fu iarăşi pe munte, unde aşteptă să vadă ce s-o 
întîmpla. 

Se intilnirä oştile si se lovirä de trei părţi, şi se tăiau unii pe alţii 
fără de nici o milă, atîta erau de inversunati ostaşii. lar cînd fu către 
seară, cînd văzu că ostirea vrăjmaşă era să ia în goană pe a 
împăratului, unde se repezi odată Făt-Frumos din munte ca un 


17 


fulger, si unde träsni o datä in mijlocul lor cit se ingrozirä de nu mai 
stiau ce fac; se imprästiau ca puii de potirniche, si fugeau de-si 
rupeau giturile. Făt-Frumos insä-i gonea şi-i tăia ca pe nişte oi. 
Împăratul il văzu sîngerat la mînă, la care se crestase însuşi, şi îi 
dete näframa ca să se lege, apoi se întoarseră acasă izbävifi de 
primejdie. 

Cînd veniră, găsiră iar pe Făt-Frumos în noroi cu iapa; şi iar îl 
scoaseră. lar dacă sosiră acasă, împăratul căzu la boală de ochi şi 
orbi. Toţi vracii şi toţi filozofii care citeau pe stele fură aduşi, şi 
nimeni nu putu să-i dea nici un ajutor. Într-una din zile, dacă se 
sculă din somn împăratul, spuse că a văzut in vis un bätrin care i-a 
zis că dacă se va spăla la ochi şi dacă va bea lapte de capră roşie 
sălbatică, va dobindi vedere. Auzind astfel, ginerii săi porniră cu 
toţii, cei doi mari singuri, fără să ia şi pe cel mic, şi fără a voi să-l 
lase măcar a merge cu dînşii. lar Făt-Frumos chemă calul şi merse 
cu dînsul pe smircuri, găsi capre roşii sălbatice, le mulse şi, cînd se 
întorcea, se îmbrăcă cu haine de cioban şi ieşi înaintea cumnatilor 
cu o cofă plină de lapte de oi. Ei îl întrebară că lapte are acolo, iar 
el le răspunse da, prefăcîndu-se că nu-i cunoaşte şi zicînd că îl aduce 
la împăratul, care visase că-i va veni vederea dacă va da cu acel 
lapte la ochi. Ei se cercară a-i da bani şi el să le dea dea laptele; dar 
ciobanul le răspunse că laptele nu-l dă pe bani, şi că dacă voiesc să 
aibă lapte de capră roşie, să se zică că sînt robii lui, şi să se rabde să 
le pună pecetea lui pe spinarea lor, măcar că el are gînd să se ducă 
şi să nu mai dea pe la dinsii. 

Cei doi gineri se socotiră că ei, pentru că sînt împărați şi gineri de 
împărat, n-o să le pese nimic; se lăsară, deci, de le puse pecetea lui 
în spinare, şi apoi luară laptele şi-l aduseră zicind pe drum: 

— De se va încerca nerodul sá ne zică ceva, îl facem nebun, si tot 
noi vom fi mai crezufi decit dinsul. 

Se intoarserä, deci, la împăratul, îi deteră laptele, se unse: la ochi 
şi bău, dar nu-i ajută nimic. După aceea, veni şi fiică-sa cea mai 
mică la împăratul şi îi zise: 

— Tată, ia acest lapte; el este adus de bărbatul meu: unge-te cu 
dinsul, aşa te rog. 

mpăratul îi răspunse: 

— Ce lucru bun a făcut nătărăul tău de bărbat, ca să facă şi. 
acum ceva de ispravă? N-au putut face nimic ginerii mei ceilalţi, care 
m-au ajutat aşa de mult în războaie, şi tocmai el, ticălosul, o să-mi 
poată ajuta? Şi apoi nu v-am zis că n-aveţi voie a vă mai arăta 
înaintea feţei mele? Cum ai cutezat să calci porunca mea? 

— Mă supui la orice pedeapsă vei binevoi să-mi faci, tată; numai 


18 


unge-te, aşa te rog, şi cu acest lapte ce ţi-l aduce umilitul rob. 

Împăratul, dacă văzu că atîta de mult se roagă fiica sa, se 
înduplecă, şi luă laptele ce-i adusese şi apoi se unse cu dinsul la ochi 
o zi, se unse şi a doua zi; şi, cu marea sa mirare, simţi că parcă 
începuse a zări ca prin sită; şi, dacă se mai unse şi a treia zi, văzu cît 
se poate de bine. După ce se însănătoşi, dete o masă la toţi boierii şi 
sfetnicii împărăției, şi după rugăciunea lor primi şi pe Făt-Frumos sa 
şeadă în coada mesei. Pe cînd se veseleau mesenii şi chefuiau, se 
sculă Făt-Frumos, şi rugîndu-se de iertare întrebă: 

— Mărite împărate, robii pot şedea cu stäpinii lor la masă? 

— Nu, nicidecum, răspunse împăratul. 

— Apoi, dacă este aşa, şi fiindcă lumea te ştie de om drept, fă-mi 
şi mie dreptate şi scoală pe cei doi oaspeţi care şed de-a dreapta şi 
de-a stinga märiei tale, căci ei sînt robii mei; si ca să mă crezi, 
caută-i şi vei vedea că sînt însemnați cu pecetea în spinare. 

Cum auziră ginerii împăratului, o băgară pe minecä, şi mărturisiră 
că aşa este; îndată fură nevoiţi a se scula de la masă şi a sta în 
picioare. lar către sfîrşitul mesei, Făt-Frumos scoase năframa care 
i-a fost dat-o împăratul la bătălie. 

— Cum a ajuns năframa mea in miinile tale? întrebă împăratul. 
Eu am dat-o celui care ne-a ajutat la război. 

— Ba nu, mărite împărate, mie mi-ai dat-o! 

— Apoi dacă e aşa, tu eşti acela care ne-ai ajutat? 

— Eu, mărite împărate. ; 

— Nu te cred, adäogä iute impäratul, dacä nu te vei arata asa 
cum era atunci acela cäruia i-am dat näframa. 

Atunci el se sculä de la masă, se duse de se imbräcä cu hainele 
cele mai frumoase, îşi lăsă părul pe spate si se infätisä împăratului si 
la toatä adunarea. Cum il väzurä mesenii, indata se ridicarä si se 
minunarä: Fät-Frumos era atit de mindru si strälucitor, incit la 
soare te puteai uita, dar la el, ba. 

Împăratul, după ce läudä pe fiicä-sa pentru alegerea sa cea bună, 
se dete jos din scaunul împărăției şi ridică în el pre ginerele său 
Făt-Frumos; iar el, cea dintîi treabă ce făcu fu de slobozi pe 
cumnatii săi, şi în toată împărăţia se făcu bucurie mare şi masă 
împărătească. 

Eram şi eu p-acolo şi căram mereu la vatră lemne cu frigarea, apă 
cu ciurul şi glume cu căldarea, pentru care căpătai: 


Un näpirstoc de ciorbă, 
Si-o sfintd de cociorbă 
Pentru cei ce-s lungă vorbă. 


20 


IOAN POP-RETEGANUL 


CRINCU, VINÄTORUL CODRULUI 


Ai CĂ A FOST ODATĂ un om şi, cînd era să moară, 
chemă pe cei trei fii ai săi la pat şi le zise: 

— Dragii mei copii, dacă voi muri eu, voi să-mi faceţi la mormint 
un foc de nouăzeci şi nouă de care de lemne şi din nouăzeci şi nouă 
care de paie. $i după ce a murit bätrinul, au adunat nouăzeci şi 
nouă care de paie şi nouăzeci şi nouă care de lemne. Într-o zi, pe 
înserate, erau toate aci, dar cînd dau să le aprindă — pace! 
lemnuşele erau jilave, iască n-aveau să scapere, iar la casele din 
apropiere nu vedeau nici fum, necum foc. Se uitară feciorii în toate 
părţile, doar vor vedea undeva o zare de foc, dar nicăieri nu văd 
numai într-un virf de munte. 

— Ei, zice cel mai mic, voi staţi aici, că eu merg după foc, acolo 
în munte, unde se vede zarea. Feciorul acesta era Crincu, vînătorul 
codrului. ; 

Si porneşte, şi merge, merge, pînă se intilneste cu Decuseard. 

— Bună seara, vere! zise Crîncu. 

— Bună să-ţi fie inima, răspunse Decuseará, dar de unde si pînă 
unde? 

— Viu de la mormîntul tatii, răspunse Crincu; si merg în munte, 
că văzui o zare de foc, să cer de acolo oleacă de foc să aprind la 
mormîntul tatii. 

— Şi cînd vrei să aprinzi focul la mormîntul tätine-täu? întrebă 
Decuseară. 

— Chiar astăzi, răspunse Crîncu. 

— Că azi nu poți! 

— De ce? 

— Că eu sînt Decuseară. 

— Asa? Atunci stai numai locului si se puse Crincu si legă pe 
Decusearä cu mîinile la spate si apoi cu spatele de un lemn. 

— Aici să-mi stai, pînă te voi dezlega eu! 

_7 Apoi Crincu merse mai departe. Si se duse, se tot duse pînă se 
întîlni cu Miez-de-noapte. Cu acesta făcu chiar ca si cu Decusearä, 


21 


— 
apoi mergind mai departe ajunse la De-cdtre-ziud, adecă se intilnirá. 
Cu acesta fäcu ca si cu cei doi, apoi merse pinä lingä foc. Acolo 
erau sapte uriasi si dormeau in jurul focului si o cäldare mare plinä 
cu apă era la foc. El luă un täciune de foc si dă să plece, dar iară i 
se pare c-ar fi păcat să facă pomenire după tatăl său cu foc de furat, 
deci merge îndărăt şi zice cătră uriaşi: 

— N-afi face bine să-mi imprumutafi o scinteie de foc? 

— Ba bucuros, dacă vei ridica căldarea aceasta de pe foc şi o vei 
pune iar la locul ei. 

Şi luă feciorul căldarea de o parte şi-o puse iară la foc. 

Acum, ziserä uriasil: 5 

— Noi iti dăm foc, dacă vei fura fetele: lui Verde împărat pe 
seama noastră, că noi am cercat, dar numai în zadar. 

— Haideţi cu mine, zise feciorul. 

Şi merseră toţi pînă la curţile lui Verde împărat, apoi el zise cătră 
uriaşi: 

— Numai pe horn putem scoate fetele, drept aceea, eu merg 
înainte şi voi cîte unul după mine. Şi intră Crîncu înainte prin horn 
la vale, iar după el un uriaş, atunci Crincu îi taie capul de-i căzu 
capul pe horn la vale, iar trupul pe coperisul curților de jos. Tot asa 
făcu cu toţi şapte uriaşii, apoi intră in chilii la fete si le sărută pe 
toate pe- obraz, cum erau adormite, iar de la cea mai mică luă si 
inelul. 


22 


Dupä .aceea se duse la foc si luä un täciune, apoi merse pe la 
De-către-ziuă şi-l dezlegă, de acolo pe la Miez-de-noapte şi pe la 
Decuseară şi şi pe ei i-a dezlegat, apoi a mers la fraţii lui, acolo la 
mormîntul tatălui său şi făcură focul cel mare, care şi arse după 
pofta lui. 

— Vai, că mult ai şezut! ziseră fraţii lui. 

— Mult şi nici prea, că voi de mergeafi, cine ştie, poate că nici 
acum nu erafi aici! 

Ei avură trei surori, fete mari de măritat, şi le dădură după cine le 
ceru mai întîi: pe cea mai mare după un vultur, pe cea mijlocie după 
un hărău (uliu) şi pe a treia după un lup, dar aceste trei dobitoace 
erau năzdrăvane. 

Împăratul Verde, la care omorise feciorul uriaşii, după ce le văzu 
dimineaţa capetele înlăuntru, iar trupurile cît de bivol afară, de 
bucurie porunci ca în împărăţia lui să fie toate cîrciumile în cinste, 
tot omul care-şi va spune povestea să mänince şi să bea fără plată. 

Circiumile erau toate pline de oameni, unii beau vin, alţii vinars si 
mincau la mincäri scumpe şi-şi povesteau päfaniile. 

Crincu, vînătorul codrului, încă merse într-o circiumä şi mincä si 
bău, apoi le spuse toată povestea, cîtă v-o spusei şi eu dum- 
neavoastră. 

Cînd povestea Crincu despre umblările lui pe la curţile lui Verde 
împărat, fraţii-l trăgeau de suman sá nu mintă aşa de tare, iar el 
zise: 

— Cînd am omorît pe cei şapte zmei, am luat inelul de la fata cea 
mică a împăratului, iacă-l-pe degetul cel mic. 

lar cîrciumarul a trimes carte la împăratul cum că un fecior cu 
numele Crîncu se laudă că el ar fi omorit pe zmei şi că ar fi luat 
chiar şi inelul celei mai mici dintre fetele împăratului. 

Şi împăratul trimise numaidecit porunci mari împărăteşti ca adică 
Crincu să meargă la el şi să spună intimplarea din fir în păr, cum si 
ce fel s-a întîmplat cu uriaşii. 

Si merse Crincu la Verde împărat, împreună cu fraţii lui, şi spuse 
împăratului din fir în păr toată întîmplarea. 

Atunci împăratul zise: 

— Voi trei voinici, cari aţi împlinit cea din urmă poftă a 
bătrînului vostru tată, voi sintefi vrednici să luaţi fetele mele de 
muieri. 

Si se însurară feciorii toţi trei şi luară trei surori, pe fetele 
împăratului, iar Crîncu chiar pe fata cea mai mică, care era cea mai 
frumoasă. 

Mergind astfel către casă, cei doi fraţi cu muierile lor mai înainte, 


23 


I ry 
esse 


iar Crincu mai indärät cu muierea sa, iată le iese în cale jupinul 
Pogan, un zmeu cu mult mai mare decît un om pämintean si 
răpeşte, adică fură muierea lui Crincu şi pe el îl omoară. Cita vreme 
va fi stat el acolo mort nu se ştie, destul că într-un tîrziu vine pe 
acolo cumnatul său, care tinea pe sora lui cea mai mare, Vulturul, si 
cum vine, deloc îl cunoaşte şi aduce apă-vie de-l învie şi apă tare 
de-l întăreşte, bagă în el puterea de la trei bivoli, apoi zboară de la 
cumnatul său. 

Cei doi fraţi nu ştiau nimic de necazul lui, că erau mult mai 
înainte. Deci el se luă, merse şi merse multă lume împărăție, pînă 
dete de o căsuţă mică în mijlocul unei păduri. Acolo şedea soru-sa 
cea mai mare, care era măritată după Vultur. 

— Bună ziua, sora! 

— Sănătate bună, frate, dar ce cauţi pe aici, că pe aici om 
pámintean n-am văzut de cînd sînt aici?! 

— Oh, soră dragă, nu umblu de gras şi de buiac, ci de necaz; iată 
jupînul Pogan îmi fură nevasta văzînd cu ochii, nu mă ştii tu 
îndrepta unde şade? 

— Nu, zău, eu, dar stai pînă vine bărbatu-meu acasă, că tot de la 
o fintiná cară apă cu Poganul şi tot cam într-o vreme; el te va sti 

„ îndrepta. 


24 


Nici n-avu sä astepte mult; veni Vulturul de la fintinä cu douä 
fedelese mari pline de apä, iar cind a fost in tindä, se fäcu un fecior 
zdravän si frumos, sä te fi tot uitat la el. 

— Bunä ziua, cumnate! 

— Fii sänätos, cumnate! 

— Ce vinturi te poartă pe aici, prin ţara noastră? 

— Oh! cumnate, mi s-a întîmplat o pagubă foarte mare. Mergind 
cu nevasta de mina de la socri, mi-a ieşit jupinul Pogan în cale şi 
mi-a furat-o ziua la amiazi; acum am venit să mă indrepti unde 
şade, să-mi iau nevasta de la el. 

— Bucuros, cumnate, bucuros îţi arăt unde şade, dar nici n-ai 
lipsă să mergi pînă la el, că pare-mi-se o văzui venind la fîntînă 
după apă, hai să ţi-o arăt. 

Şi merse Crincu cu cumnatul său pînă aproape de fîntînă, unde în 
adevăr intilnirä nevasta şi-o duse Crincu cu sine cătră casă. 

Dar jupînul Pogan avea un cal năzdrăvan, care îi da de ştire cînd i 
se întîmpla ceva daună. Aşa fu şi atunci; calul începu a rîncheza, de 
gindeai că lupii il mincau. Si iese jupinul Pogan afară din. curţi si 
merge la grajd: 


26 


— Dar ce ciinii sá te mänince iti este? Nu mai poţi de foame, ori 
te coace setea, ori ce te-a apucat? 

— Nu mă sudui, stäpine, zise calul, că eu nu sînt de vină; nu 
rînchez nici de foame, nici de sete, dar Crîncu, vînătorul codrilor, a 
prins pe stäpina şi merge cu ea. 

— Cum dracul? A 

— Asa cum îţi spusei, stápine! 

— Putem sta pînă voi mînca un fipáu de pine si voi bea un cop ' 
de vin şi voi dormi un somn? 

— Putem şi mai mult! 

Şi se puse jupinul Pogan si se ospătă bine, mincä si bau boiereste, 
apoi dormi una popeste şi numai după aceea încălecă calul şi merse 
după Crîncu, vînătorul codrilor, dar în cîteva minute şi fu ajuns şi 
omorît, iar muierea i-o luă din nou. 

Dumnezeu ste cîtă vreme o fi stat el mort, destul că odată 
nimereşte pe acolo cumnatul său Hărăul şi-l cunoaşte; şi dacă-l 
cunoaşte se pleacă la el cu apă-vie şi cu apă-tare, din apa cea vie 
toarnă cîţiva picuri şi-l învie, iar cu apa cea tare-l întăreşte, îi dá 
putere, cîtă au şase bivoli, apoi:zboara de acolo. 


27 


Dupä aceea se scoalä Crincu, vinätorul codrilor, frecindu-se la 
ochi si vede cä iar e färä nevastä. 

Du-te, Crincule, iar in lume dupä ea! 

Mergind asa, nimereste la o căsuţă la poalele unui munte, era 
numai aceea singură, iar înlăuntru află pe soru-sa cea mijlocie, ce 
era măritată după Häräu!. 

— Bună ziua, soră! 

— Să fii sănătos, frate! dar ce cauţi pe aici, pe unde numai eu 
sînt om pămîntean? 

— Oh, draga mea soră; dar uitá-te cum am päfit cu jupînul 
Pogan, care-mi fură nevasta ziua la amiazi, iar pe mine mă lăsă 
dormind, acum aş merge la el, dară nu ştiu “unde şade, să merg să 
mi-o iau şi să o duc acasă; de aceea venii să te întreb pe tine, nu 
cumva ştii tu unde şade? 

— Nu, zău, eu, frate, dară stai pînă vine cumnatul tău de la 
fîntînă, că-i dus după apă şi îndată vine; el poate că te va sti 
îndrepta. 

Nici nu trecu mult şi numai văzură Hărăul (uliul) venind cu două 
fedeleşe pline cu apă, iar cînd fu dinaintea casei se făcu un drag de 
fecior, de-ti era mai mare dragul de el. 

— Bună vremea, cumnate! 

— Bună să-ţi fie inima, da’ cum mai trăieşti? 

— Bine, dară pe tine ce vremi grele te poartă pe aici? 

— Oh, doamne! cumnate, am dat de un mare necaz! Mergind cu 
nevasta de la socri cătră casă, îmi ieşi în cale jupînul Pogan şi-mi luă 
nevasta, iar pe mine mă adormi. Odată am scos-o de la el cu 
ajutorul cumnatului meu Vultur, dar acum, mergînd cu ea către 
casă, el iar m-a adormit şi mi-a luat muierea şi-a dus-o cu el; acum 
o tot caut, dar în zadar, nu ştiu în ce parte şade, de aceea am venit 
pînă la tine să te rog, de cumva ştii unde şade, să-mi spui, să merg 
după ea. 

— Nu trebuie să mergi chiar pînă la curţile lui, că pare-mi-se o 
văzui mergind după apă, vino să ţi-o arăt, apoi grija ta e cum vei 
merge! 

Asa si fu; nevasta era la fîntînă şi-o luă Crincu, vinatorul codrilor 
şi du-te! dar calul iar spune lui jupîn Pogan că-i fuge nevasta şi 
cela-i zise: 

— Pot mînca două piini şi bea două copuri de vin si dormi două 
ceasuri? 

— Poţi, zise calul. 

Si mincä jupînul Pogan două piini şi bau două copuri de vin si 


1 Hărău — erete. 


28 


dormi ca douä ceasuri, apoi incälecä si intr-o minutä ü ajunse si pe 
Crincu il omoară, iar cu nevasta pleacă spre curţile lui. 

Dumnezeu ştie cît a zăcut el acolo în drum, destul că odată 
nimereşte pe acolo un lup, era chiar cumnatu-său, care ţinea pe sora 
cea mai mică. Şi se uită Lupul bine la el şi zise: 

— O, doamne, acesta e cumnatul meu Crîncu, vînătorul codrilor; 
l-a omorit hoţul de capcin, jupinul Pogan! O să-l înviu, sărmanul! 

Apoi se luă Lupul şi aduse apă-vie şi apă-tare; cu apa cea vie mi-l 
învie, iar cu apa cea tare mi-l întări, îi dădu putere cîtă este în nouă 
bivoli. Apoi se duse Lupul. 

După aceea se scormoni şi Crincu, vinätorul. 

— Doamne, ce greu am. mai dormit! 

El credea cä numai adormise, apoi se uitä dupä nevastä, adecä ea, 
ca peri in palmă! 

Apucä-te, Crincule, iar şi-ţi caută nevasta, ori te du acasă fără ea, 
de risul satului! Şi merse Crincu, şi merse, se duse multă cale si nu 
dădu nici de o casă, nici de un dobitoc baremi. Într-un tirziu vede o 
casă lîngă o pădure; nici să-i fi dat cît bine e în lume nu i-ar fi părut 
mai bine, decît cînd văzu căsuţa aceea că era si supärat si obosit, 
dar era si lipit de foame si gätase merindele. Adecä in casä sedea 
sora lui cea mai micä, care era märitatä dupä Lup. 

— Bunä ziua, sorä dragä! 

— Să trăieşti cu bine, fratele meu, dar tu ce cauţi aici, pentru 
dumnezeu? 

— Nu mă întreba mult, soră dragă, ci mai bine pune-mi ceva de 
mîncare, că apoi îţi spun eu toate, “dar acum nu te văd de foame. 

Şi-i puse soru-sa de mîncă, apoi începu: 

— Soră dragă, am dat de un mare necaz; m-am însurat şi cînd 
mergeam cu nevasta la noi acasă, iată că-mi iese în cale jupinul 
Pogan şi mă adormi, şi-mi fură nevasta. După ce mă trezii din 
somn, umblai pînă dădui de cumnatul Vultur, acela iar mi-o dete în 
miini, dar Poganul mă ajunse pe cale si mă adormi şi-mi luă nevasta 
a doua oară. Dacă mă trezii din somn mi-o mai puse o dată în mînă 
cumnatul meu Hărăul, dar iar mi-o fură hoţul de Pogan; acum, bine 
că dădui de tine, doară ştii unde şade, să má indrepti la el, să-mi iau 
muierea, ca să ştiu că chiar capul mi-l pun, tot nu mă las, pînă n-o 
aflu la el acasă, că sint toarte tare înverşunat. 

— Nu ştiu, zău, eu, dragul meu frate, dar acum trebuie să vină de 
la fintinä Lupul, cumnatul tău, el de ştie de bună seamă te va învăţa 
ce să faci. 

Nici nu stătură mult şi veni Lupul de la fintiná cu două fedelese 
mari de apă după cap. Cînd fu dinaintea uşii, se făcu un fecior 


29 


frumos, de numai ca el doară, dar altcum nu mai puteai vedea. 

— Bună ziua, cumnate! 

— Să dea dumnezeu bine. 

— Dar ce vinturi te poartă aici, pe la noi, cumnate? 

— Bune vinturi si nu prea, că uite cum şi uite cum mi s-a 
întîmplat cu muierea, adecă cu jupînul Pogan; acum vin la tine să 
má indrepti baremi unde şade, drept spunindu-ti, eu nu ştiu păşi nici 
un'pas în ţara voastră, nu cunosc nici un colnic, nici o potecă. 

— De mers, zise Lupul, n-ar fi mare lucru, că îndată putem 
merge chiar la el acasă şi să-i luăm ‘chiar si muierea, dar departe tot 
nu o vei duce. De trei ori ţi-a luat-o pînă acum muierea, şi în tot 
rîndul te-a şi omorît, noi te-am înviat, cumnatii tai, şi te-am mai 
întărit; întîi te înviă Vulturul, după aceea Hărăul, şi acum eu. Tu ar 
trebui să-ţi cîştigi cu orice pret un cal mai năzdrăvan decit al lui 
jupîn Pogan, apoi să furi muierea şi s-o pui pe cal lîngă: tine, ca 
jupîn Pogan să nu te ajungă cu calul lui. 

— De unde să-mi însemn eu cal mai năzdrăvan ca al lui? 

— Hm, de unde? în fundul iadului se află o babă ce se cheamă 
Vijbabd, aceea are caii cei mai näzdrävani. Mergi şi slujeşte la ea un 
an {pe acolo e anul numai de trei zile) şi capefi un cal, tu îţi vei 
alege calul, care-l vei vedea mai rău, numai cu pielea pe oase, apoi 
să vii cu el încoace. Cînd te va ajunge vreun necaz, gindeste-te 
numai la unul din cumnatii tăi. 

Se puse bietul Crîncu pe cale şi nu se opri pînă în fundul iadului, 


30 


la Vijbaba, unde ajunse chiar cu seara odatä. 

— Bunä seara, mätusä! 

— Să trăieşti, voinice! Dar de unde şi pînă unde? 

— De departe, mătuşă, chiar din lumea albă, sînt un biet fecior 
sărac, am venit, doară mă vei băga slugă pe un an. 

— Că te bag, zise ea, dar bine să ai grijă, de nu-mi vei sluji pe 
plăcere, vezi parii cei nouăzeci şi nouă? Toţi sînt plini cu capete de 
om, în parul al sutelea va merge al tău; de mă vei sluji însă 
omeneşte, atunci îţi dau în tot anul cîte un cal, care ţi-l vei alege tu 
din stava mea. 

— Şi ce lucru voi avea? întrebă feciorul. 

— Oh, zise baba, ziua vei dormi, iar noaptea vei griji de o iapă, ce 
am; dar să grijeşti cînd va răsări soarele să fii aici cu ea, că eu cu 
lapte de la iapa aceea îmi fac cafeiul, iar de nu vei avea grijă de ea, 
de s-ar întîmpla să fugă acasă la minz, atunci minzul o suge si eu 
neavînd cu ce-mi face cafeiul, te voi mînca pe tine, iar capul ţi-l voi 
pune lingă cele nouăzeci şi nouă şi se împlineşte suta; pricepuşi? 

— Pricepui. 

— Şi te legi? 

— Mă leg! 

— Te mai întreb o dată; din bună voie te bagi la mine slugă, şi vei 
face tot ce zic? 

— Din bună voie mă bag slugă şi voi face tot ce zici! 

— Bine! : 

Invoirea fu fácutá. Baba intrá in cásutá, unde avea o fatá si-i zice: 

— Bagá bine de seamá, sá pofi scápa, cá de nu miine mincäm pe 
dracul, vezi cá sintem hámesite de foame si de nu cápátám un om 
plinuf, acesta ar fi numai bun. 

— Lasá numai pe mine, zise fata, bine cá l-au adus pácatele lui 
aci, cá o sá tráim o firá si bine cu carnea lui; si se dete peste cap si 
se fácu iapä. 

Indatá ce se inserá, se sui Crincu vinátorul codrilor pe ea si hi, la 
cîmp! El nu se cobori de pe ea cit fu noptita de mare. Dar de cäträ 
ziuă-l prinse un somn greu şi adormi; atunci iapa-l puse frumusel 
călare pe un musuroi şi se cam mai duse. 

Cînd se deşteptă, se mai făcea ziuă. Şi începu a plinge! „Vai de 
mine şi de mine, că-mi pune baba capul în par!“ 

— Nu te teme, zice un Hărău mare, era cumnatul său, nu te teme; 
lapa ta nu e iapă, e zmeoaică, fata babii, şi vrea să-ţi pună capul in 
par, ci nu te teme; acum s-a făcut o cioară şi zboară chiar pe sub 
nori, ci merg eu după ea; cînd o vei vedea aproape de tine, tu să dai 
cu căpăstrul în ea şi să zici: „Hi! iapa babii cu un mînz după tine“. 


32 


Si zburä Häräul pinä in inaltul cerului si acolo aflä pe iapa babei 
în formă de cioará si mi ţi-o ciocäni si mi ţi-o flocäi, de gindeai că 
nu-i mai rămîn pene şi mi ţi-o aduse în jos. Cînd fu aproape de 
fecior, el dete cu căpăstrul în ea şi zise: 

— Hi, iapa babii cu un mînz după tine! 

Şi în clipita aceea se făcu şi merse acasă. 

— Bună dimineaţa, mätusä! dar pare-ti bine, cä-fi aduc iapa? 

— Pare ca şi cînd mi-ai trage un rug pe spate! 

Apoi dete feciorului de mîncare şi-i spuse să meargă să se culce. Şi 
se culcă feciorul fără pic de grijă şi adormi ca omul obosit, iar baba 
luă pe fată de trei parale şi-o bătu pînă toată o invinefi, de ce s-a 
lăsat de a păscut-o sluga toată noaptea. În deşert îi spunea fata tot 
ce ştia, că ea nu voi să creadă. 

După ce înseră, merse iar la cîmp. Si nu se cobori de pe spatele 
iepei toată noptita, dar colo de cătră dimineaţă, în zori de zi, îl lovi 
un somn nemaipomenit şi cum închise ochii, îndată se trezi călare pe 
un muşuroi, iar iapa ca în palmă! 

Începe a se văita, începe a plînge, dar iapa nu-i şi pace. Atunci îi 
iese în cale un Vultur mare, era cumnatul său. 

— Dar ce te vaiti, cumnate? 


33 


— Dar cum sä nu mä vait, cä uite cum am umblat si uite cum. 

— Nu te supära nimic; ea s-a fäcut un miel sub o oaie, vezi colo 
în muntele cela, eu merg si iau mielul de sub oaie şi-l aduc aici lîngă 
tine, cînd îl voi slobozi jos, tu să dai cu căpăstrul în el şi să zici: 
„Hi! iapa babii cu doi mînzi după tine“. In cîteva minute era aici 
Vulturul cu un miel în gheară şi-l slobozi lingă Crincu, iar acesta îi 
dete una cu căpăstrul şi zise: 

— Hi, iapa babii cu doi minzi după tine! 

Şi îndată fu făcută iapă, şi Crîncu, vînătorul codrilor, se urcă pe 
ea şi hi acasă. 

— Bună dimineaţa, mätusä; dar pare-ti bine cä-fi aduc iapa acasă? 

— Pare, ca şi cînd mi-ai trage un rug pe spate! 

După ce mincá bine, Crîncu se culcă şi dormi, iar baba se duse la 
fată şi o bätu, şi o bätu, de gindeai că o präpädeste cu bătaia. 

— Dar lasă-mă, mamă, că miel sub o oaie m-am făcut şi-acolo 
m-a aflat, dar la noapte tot trebuie să scap; vin acasă şi mă fac un 
ghem, tu mă pune sub covată în tindă şi apoi să şezi pe covată. 

Seara iar merse Crîncu la iapă. Nici nu trecu bine de miezul nopţii 
şi începe feciorul a cucui (moţăi) şi numai să trezeşte călare pe un 


34 


musuroi cu cäpästrul in minä, supärat, necäjit, plingea ca un copil; 
acum isi mai implinise anul, acum sä-si punä capul. 

Dar atunci i se ivi Lupul, cumnatul său, şi-i zise: 

— Nu te supăra nimic, cumnate, hai la baba acasă, că iapa s-a 
făcut un ghem sub covată în tindă, iar baba şade călare pe covată. 
Eu voi intra în staulul oilor şi al caprelor şi mi-oi face isprăvile 
mele, baba va auzi oile zvircolindu-se şi caprele zbierînd si va ieşi să 
vadă ce e. Atunci tu intră fără frică în tindă, ia ghemul de sub 
covată şi mergi cu el in drum şi-l trinteste jos şi zi: „Hi! iapa babii 
cu trei minzi după tine!“ 

Aşa şi făcură, merseră la baba acasă; Lupul intră în staul şi prinse 
numai o capră, dar aceea aşa larmă făcu, încît trebui să iasă baba 
pînă afară să vadă ce e. Într-aceea, feciorul se furisä iute în tindă, 
luă ghemul de sub covată şi fugi cu el în drum, unde oprindu-se dete 
cu el de pămînt şi zise: 

— Hi! iapa babii cu trei minzi după tine! Şi numai văzu că 
ghemul se face iapă şi intră în curte. 

— Bună dimineaţa, mătuşă, dar pare-ti bine că mă vezi? 

— Dar cum să nu! nu se putu însă destul mira, că de unde are 
iapa, că ea ştia că-i sub covată. 

— Noa, mătuşă, slujitu-te-am cum se cuvine? 

— Slujit; mergi acum în grajd şi-ţi alege un cal care vei voi şi apoi 
te du în ştirea lui dumnezeu. 

Şi intră Crincu în grajd şi se uită peste toţi caii, iar în fundul 
grajdului era o gloabă de cal roşu, dar numai pielea pe oase de gras; 
de o postä-i vedeai coastele. Pe acela şi-l alese feciorul. În zadar 
zicea Vijbaba, că: nici de ruşine nu-l lasă să plece de la ea cu calul 
cel mai rău, că el nu voi să primească decît numai pe acela. 

— Noa, zise baba, după ce văzu, că nu învinge cu el. De-ai ales 
din mintea ta, bună minte ai, iar de te-a învăţat cineva, îi poţi 
mulfámi, că bine te-a învăţat! 

Şi se luă Crincu pînă ieşi de la babă, apoi după ce a ajuns într-o 
pădure, a zis calul: è 

— Stăpîne, fă un foc mare, ca să se adune jar mult, să mă satur o 
dată, apoi să vezi ce cal ţi-ai ales. 

Şi făcu feciorul un foc mare, mare, din vreo treizeci de stejari de 
cei mari si după ce trecu focul tot, apoi vîntură spuza cu pălăria de 
pe jar si aduse calul aici să mänince; si mincä, si mincä pînă mincä 
tot jarul, apoi se scutură o dată de-i särirä toate floacele de pe el si 
rămase ca uns cu unt de frumos. 

— Acum sui, domnul meu, pe mine şi-mi spune cum să te duc, ca 
vîntul ori ca gîndul?! 


35 


— Să mă duci ca gîndul! 

Şi într-o clipă au fost la curţile lui jupan Pogan, ale zmeului. 

Aici aflară pe nevasta, care chiar venea cu vasele pline de apă, dar 
nu mai pierdură pic de vreme, ci o puse pe cal şi du-te, copile! 

Armăsarul zmeului din grajd atunci rîncheză o dată, încît toate 
ferestrile curților se sparseră şi ieşi zmeul afară minios să vază ce-i. 

— Dar ce cinii ai iar, foame-ti-e? sete-ti-e? ştiu că Crincu, 
vinätorul codrilor n-a mai inviat sä vinä dupä nevastä? 

— Ba chiar a inviat si-a dus-o mai inainte. 

— Ce gindesti: pot mînca trei piini, pot bea trei cupe de vin si 
dormi ca trei ceasuri, apoi să plec după el? 

— Poţi pe dracul, că acum Crincu e călare pe frate-meu cel mai 
mic, care are de trei ori mai mare putere decit mine. 

— Să mergem dar! 

Şi se luară, ca vîntul, tot pe sub nori şi în urma Crîncului, da nu 
era modru! de a-l ajunge. Cînd zări oleacă calul zmeului pe al 
Crîncului, zise în limba lor: 

— Frate, frate, mai înceată-ţi paşii, că de nu pleznesc. 

lar calul Crîncului a zis, vezi bine, în limba cailor, de nici zmeul 
nu pricepu: 

— Bucuros îmi mai domolesc paşii, dacă vei arunca o dată în sus 
pe zmeul în slava cerului, apoi să faci cu el zup! în fundul 
pămîntului, ca nici de nume să nu-i auzim. Şi calul zmeului aşa 
făcu; aruncă o dată pe zmeu în slava cerului, apoi făcu cu el zup! în 
fundul pămîntului, de tot mii de bucățele se făcu. Acum aşteptă 
calul Crincului pe al zmeului şi merserä impreunä pinä acasä la 
fraţii Crincului. Aceia erau bătrîni si plini de copii, dar Crincu, prin 
cite trecuse si tot era voinic si frumos, de gindeai cä nici un gind nu 
l-a mîncat în viaţă. Dar Crincu aci puţin a stat, căci i-a venit veste 
că socru-säu trage să moară şi-l cheamă să ia el stăpînirea. S-a si 
dus, şi a rămas împărat în locul socru-său si a stäpinit cu dreptate şi 
cu înţelepciune. 


lar eu mă sui pe un cui, 
Să nu vi-o mai Spui. 


! Modru — chip. fel, modalitate. 


DUMITRU STÄNCESCU 


FATA UNCHIASULUI 


A FOST ODATĂ CA NICIODATĂ, că de n-ar fi fost nu 
s-ar fi povestit. A fost un unchias, care avea o fată micşoară, 
rămasă de la nevasta sa care murise. De la o vreme, ce l-a apucat pe 
unchiaş, nu, că să se însoare. Să găsesc o creştină să vază de noi, 
zicea unchiaşul. 

A găsit o văduvă şi s-a însurat. 

Nevasta a doua a unchiaşului a fost avînd şi ea o fată de la 
bărbatu-său dintii. Cît a fost fata unchiaşului mai micşoară au mers 
lucrurile cum au mers, dar, cînd s-a mărit, a început baba şi cu fata 
ei a o pizmui, că era vrednică tare şi frumoasă de pica. Care flăcău 
trecea pe linia satului isi strimba gitul uitîndu-se înapoi după ea, iar 
de vedea pe a babei se tot ducea — că era sluficä, săraca, si 
zbanghie. Şi crescu pizma babii şi a fetei ei de nu mai ştia fata 
unchiaşului ce să facă să le intre în voie, că o tot ocărau şi o băteau 
pentru tot ce făcea, că zicea că e prost făcută. 

O mingüere avea şi ea biata fata: o vacă i-o lăsase mă-sa, care 
cînd era să moară o chemase şi îi zisese: „Maică, eu mă prăpădesc, 
tu să ai grijă de vacă; cînd oi avea ceva, spune-i ei, că ea te pricepe 
şi te-o ajuta cu ce s-o putea“. 

Pe vacă o chema Bălaia şi numai fata o ducea la păscut, iar cînd 
era ea mai cu jale în inimă, plingea si îi spunea vacii păsurile toate, 
iar vaca o lingea si se întrista si ea, biata vacă, de gindeai că o să-i 
pice lacrimi din ochi, ca la oameni. 

Baba vedea că de cîte ori o bătea ori o ocăra, ea se ducea la vacă 
în staul şi cînd şi cînd tot la vacă răzbea, şi pe urmă la muls nu se 
lăsa să o mulgă altul decît fata, iar pe ele le împungea, ori da cu 
picioarele într-însele... S-a gîndit că trebuie să fie ceva la mijloc şi i-a, 
pus gînd rău vacii. 

ntr-o zi, fiind să se ducă baba cu fiică-sa la o soră a ei într-alt 
sat, a lăsat pe fata unchiaşului să facă tot prin casă, iar pe deasupra 
i-a mai dat o baniţă de caiere sá le toarcă-pe toate pînă seara, cînd 
s-or întoarce ele, că de unde nu, o slufeste. 


37 


MULAS 


Ce să facă biata fatá?... Cum sá toarcä ea o banitá de caiere într-o 
zi?... S-a dus plingind la vacă şi i-a spus că uite şi uite ce îi cere 
baba. 

— Şi a zis că mă sluteste, auzi, de nu le-oi face toate cum mi-a 
poruncit, urmă fata tinguindu-se. 

Dar vaca de colo îi zise cu glas omenesc: 

— Nu mi te tingui, fata mea; toarce, toarce că le isprävesti şi-ţi 
mai rămîne şi vreme să deretici prin casă, şi să faci de mîncare. 

S-a apucat fata de tors, şi pînă s-a coborit soarele după dealuri, 
le-a dat gata, că îi sfiriia mina, nu altceva, de s-a fost mirat şi ea ce 
minune să fie aia. 

Şi după ce a isprăvit, s-a apucat de a aşezat prin casă şi a pus să 
fiarbă demincarea şi cînd a venit seara, baba cu fiică-sa, ce să 
vadă?... Toate curate, casa deretecată, vitele adăpate, bucatele gata, 
şi caierele toarse toate. 

A întrebat-o baba pe fată că cine i le-a tors, cum şi ce fel... Fata a 
răspuns că ea le-a tors, cine? 

A tăcut baba, că n-a avut ce zice, dar a cugetat în ea că trebuie să 
se fi amestecat cineva aci, că lucru curat nu era; şi s-a gîndit la vacă. 

Duminica viitoare, hai să se ducă baba cu fiică-sa la horă. Cînd să 
plece, cheamă pe fata unchiasului şi îi zice: 

— Fă, iti las banita asta cu grîu, să mi-l alegi bob cu bob, să-l 
speli, să-l usuci şi să-mi dai banita plină aleasă. 

lar s-a dus fata la vacă plingind. 


38 


Vaca zice: 

— Pune-te pe lucru, fata mea, că o faci tu şi p-asta. 

Şi drept, s-a pus fata să aleagă, şi cum i-au mers degetele, cum nu, 
a isprăvit ce-i dăduse baba să facă, tot pînă a sfinţit soarele, de a 
putut vedea şi de ale casei. 

Duminica viitoare, cînd să plece baba iar la horă — că apucase de 
se ducea mereu, doar de şi-o putea mărita odorul — chemă pe fata 
unchiaşului şi îi zise: 

— Na banita asta de mei, să mi-l numeri, să-l faci grămăjui de 
cîte o sută si de cite o mie, da’ să fie numărat bine, că le număr eu, 
şi de n-o fi tocmai, îţi tai coadele si îţi scot ochii. 

De data asta fata n-a mai plins că prinsese curaj văzînd că vaca o 
ajută de izbindea toate. S-a dus numai la ea şi i-a spus cum merge 
pricina. 

Si,; drept, vaca i-a răspuns: 

— Numärä, fata mea, numără, că isprăveşti pînă vin ele de la 
horă. 

Cînd se întoarce baba şi vede că şi asta o găseşte făcută, s-a cäinat 

{j 


39 


Si a prins picä mare pe ea. 

A doua zi se duce la unchias si ü zice: 

— la ascultä, unchias, ce mai finem noi vaca aia a noasträ de n-o 
tăiem, că nici de präsilä nu e bună, nici vreun lapte grozav nu dä, 
numai mănîncă degeaba şi mai e şi rea, că nu se poate nimeni 
apropia de ea. 

Unchiasul cä: „Vai de mine, cum sä tai eu biata vacä, rämasä de 
la nevasta mea dintü, cä atit am si eu de la ea“. 

— Asa?... zise baba miniata, de la nevastä-ta, ai? Apoi dar să te 
duci sä träiesti cu nevastä-ta dintii, dacä e asa, nu cu mine... 

Si a plecat baba dupä ce mai zise multe de ale ei, bäbesti, intre 
care că de nu o taie, cu ea piine şi sare nu mai mănîncă. 

Cînd a înţeles fata ce plănuia baba, ce bocete şi ce plins crezi că 
au apucat-o? Dar ce era să facă, că era unchiaşul slab de îngeri şi 
după ce i-a zis baba de cîteva ori să o taie, a şi hotărit să o taie. 

Vaca i-a zis: 

— Să nu plingi, sá nu te îngrijeşti, că eu sînt názdrávaná si nu mă 
prăpădesc, ci mai bine ascultă ce să taci după ce m-or tăia: Să-mi 
alegi oasele, unghiile şi coarnele şi să le invelesti în băligar noaptea, 
cînd nu te-o vedea nimeni, şi, cînd oi avea trebuinfä de ceva, vino la 
locul unde le-i înveli şi spune locului tot, că eu am putere mare în 
cornul drept. 

Tăie unchiaşul vaca, făcu fata cum o învățase ea şi, duminica 
viitoare, ce-i veni babei — căci văzuse că se tot invirteau flăcăii pe 
lîngă casă, cînd era ea afară, si îi era sá nu se mărite înaintea fetii ei 
— ce-i veni?... O luă, înainte de a pleca ea la horă cu fie-sa, şi îi 


40 


turnä in cap apä si pe urmä cenusä si tärife, o spoi pe ochi cu 
funingine si o lăsă amenintind-o ca sá nu se spele, ci aşa sá o 
găsească, că o znopeste în bătăi. 

S-a dus fata plingind la băligar, după ce a plecat baba, şi a spus 
locului unde erau îngropate oasele vacii ce i s-a întîmplat şi a 
întrebat: 

— Pînă cînd o să trăiesc eu aşa? 

Atunci auzi un glas zicînd: 

— Nu te prăpădi cu firea aşa, fata mea, ci trage cornul drept şi 
zi-i să-ţi dea haine frumoase şi podoabe, sá te îmbraci cu ele si pe 
urmă du-te şi tu la horă. 

Face fata cum o învaţă glasul şi se pomeneşte, vere, cu nişte haine 
cu ziua şi cu noaptea şi se îmbracă cu ele, de era ca o fată de 
împărat de frumoasă şi pleacă la horă, şi se prinde în joc şi joacă 
uşor, de parcă era un fluture, de s-au minunat toţi şi au fost 
întrebînd care mai de care: 

— Cine sa fie fata asta?... O cunoaşteţi careva?... 

Dar nimeni nu ştia. 


41 


Pe vremea aia cicä era obiceiul de veneau feciorii si fetele de 
impärat la horä si s-a intimplat .de a venit feciorul impäratului 
ținutului ăluia la hora aia, în ziua cînd s-a dus şi fata unchiasului, 
îndemnată de rămăşiţele vacii. 

El, cum a văzut-o, s-a prins lîngă ea, a întrebat-o, a sucit-o; ea nu 
răspundea nimic. A mai invirtit de trei ori hora, după ce s-a prins 
feciorul împăratului, şi pe urmă s-a desprins din horă şi s-a făcut 
nevăzută, parcă n-ar fi fost. 

S-a dus acasă, s-a dezbrăcat, şi-a băgat hainele şi podoabele in 
corn, l-a virit la loc în băligar, s-a pomenit murdară pe faţă şi in cap 
ca mai înainte şi s-a dus de s-a aşezat pe vatră, unde a găsit-o baba 
cînd s-a întors. 

Fata babii i-a spus şi ei ce a văzut, cum a venit o fată de împărat 
frumoasă de o minune şi îmbrăcată cu ziua şi cu noaptea, cum s-a 
prins feciorul împăratului lîngă ea, cum pe urmă a pierit. 

— Dacă n-ai văzut-o şi tu, să ştii că n-ai văzut nimic, zise fata 
babii sfirsind, mai mult să-i facă necaz că ea văzuse şi fata 
unchiaşului nu. 

Fata unchiaşului a răspuns: 

— Dacă n-am şi eu haine să fi mers şi eu să o văz. 

— Ce sá mai vază şi o proastă ca tine asa minunăţii! sări baba de 
colo cu gura. Tu să stai acasă în cenuşă, nu la horă; auzi horă! 

Peste cîteva zile după ce fusese fata unchiaşului la horă, se 
pomeneşte lumea cu pristavi că strigă prin toate răspîntiile ținutului, 
şi prin oraşe, şi prin sate, şi prin cătune, că feciorul împăratului face 
în duminica viitoare sărbătoare mare la palatul tätinä-säu, cu jocuri 
şi cu veselii şi cine e frumos la faţă sá poftească. Pasămite, feciorul 
împăratului făcuse aşa că doar o veni şi fata minunată, lîngă care se 
prinsese la horă şi care pierise ca năluca, de nu-i mai ştia de urmă. 

Fata unchiaşului a aflat de la soră-sa că ce-o să fie la palat, că 
sluta — vezi dumneata — se credea frumoasă şi se pregătea să se 
ducă şi ea. Şi duminică, cînd a plecat mă-sa a vitregă cu fata ei, ea a 
dat fuga la corn şi a cerut să-i dea haine cu cerul şi cu stelele, un cal 
ca zmeul şi om să îl tie pînă o ieşi din palat — că vrea să se ducă si 
ea să joace. 

I-a adus cornul ce a cerut şi ea a plecat. Cum a ajuns de a intrat 
la palat, iacă şi feciorul împăratului îi ieşi înainte si a prins a O 
întreba despre toate, dorind să afle cine e şi cum. Ea a răspuns că 
puterea ei e să fie nevăzută, să stea o clipă şi să plece. Atunci 
feciorul de împărat i-a spus că o iubeşte, iar ea i-a răspuns că nu 
iubeşte pe nimeni. Totuşi, numai cu el juca, cu altul nu. Cînd să 
plece, el îi ceru inelul din deget şi ea i-l dădu. 


42 


În duminica viitoare, feciorul de împărat nemaiputind fără ea, a 
mai poftit lumea la o serbare. Ea iar a venit cu nişte haine pe ea cu 
luceferi pe umere şi iar aşa a pierit lăsînd în nedumerire pe feciorul 
de împărat. 

Atunci el ce s-a gindit?... Să mai poftească o dată lumea, la o 
serbare, duminica ce venea, şi să-i ia pantoful din piciorul fetei, cum 
va putea, şi pe urmă ştia el ce să uneltească. 

Aşa a făcut. Cînd să plece ea, după ce a jucat cît a jucat, s-a luat 
feciorul după dinsa şi cînd să sară pe cal i-a scos pantoful din picior, 
iar fata a plecat aşa, cu piciorul gol. 

A doua zi cum s-a sculat feciorul de împărat, spuse tatălui său 
toată siretenia cu fata şi îi mai spuse că el pleacă cu pantoful si cu 
inelul fetei ce-i plăcuse, să o caute şi că nu se întoarce acasă pînă nu 
va gäsi-o. 

Pleacă şi umblă el, umblă, căutînd ţara întreagă, prin oraşe şi prin 
sate, pînă sosi şi în satul în care sta fata unchiaşului. Colindă din 
casă în casă, caută peste tot şi, ajungînd la unchiaş şi intrind 


44 


pretutindeni, dä si de fata lui murdarä cu cenusä si cu tärife in cap 
— că aşa o ţinea baba mereu acum. lar cînd îi încercă pantoful, el 
parcă fu de-acolo. 

Atunci o întrebă feciorul de împărat, ea e fata de a jucat el lîngă 
ea la horă si la palatul tätine-säu de trei ori? Ea.a răspuns că ea e. 
Dar baba de colo a început a ocări şi a spune feciorului de împărat 
că nu e adevărat, că e o mincinoasa şi altele de astea. Dar fata zise: 

— Măria ta, eu sînt, şi dacă nu mă crezi, aşteaptă niţel si ai să 
vezi cu ochii. 

Atunci s-a dus la locul unde erau îngropate oasele vacii, a scos 
cornul şi i-a zis să o îmbrace cu hainele cu care fusese îmbrăcată 
întîi cînd o văzuse feciorul de împărat şi veni îmbrăcată la dinsul. Pe 
urmă se duse de se îmbrăcă pe rînd şi cu celelalte haine, de rămase 
feciorul de împărat deplin încredinţat că ea era şi aşa a poftit-o să se 
urce în trăsura lui împărătească şi a luat-o cu el la palat, unde a 
făcut nuntă împărătească, de a ţinut şapte zile şi şapte nopţi. lar 
baba de necaz a crăpat, şi fii-sa nemăritată a rămas, că cine să se 
uite la slufenia dracului?... Pe unchiaş a pus fii-sa de l-a adus la 
palat la ea, unde a trăit pînă a murit. 


lar eu incdlecai pe o şa, 
Si sfirşii povestea; 

Că de nu s-ar fi sfirsit, 
Tot as mai fi povestit. 


IOAN POP-RETEGANUL 


VIZOR, CRAIUL SERPILOR 


A FOST ODATĂ CA NICIODATĂ. A fost o dată trei 
păcurari la o stînă. 

ntr-o seară, mulgînd oile la strungă, auziră la o depărtare o 
strigătură puternică. Toţi se cutremurară. Păcurarul cel mai tînăr, 
numit Petru, zise: 

— Eu mă duc într-acolo, să văd ce poate să fie. 

— Ba tu nu te duce; mai bine şezi locului, căci cine ştie ce va fi 
acolo, ziseră cei doi. 

— Ba mă duc. 

— Bine, bine, răspunseră ceilalţi, dacă fi se va întîmpla ceva, tu 
vei vedea. 

— Eu voi vedea. 

Atunci îşi luă ciomagul cel mare, cojocul în spate şi plecă 
într-acolo, unde auzise strigarea. 

Iată, într-o vale, văzu un şarpe uriaş de mare, cu un cerb în gură, 
pe care nu-l putea înghiţi din pricina coarnelor celor mari, cu care 
era împodobit cerbul. Se aflau amindoi în aşa stare, încît nici cerbul 
nu se putea muşca, nici şarpele. 

Cum se apropie Petru, cerbul zise: 

— Haid, fii bun, păcurarule, omoară şarpele acesta, că vrea să 
mă mănînce şi-mi scapă viaţa că doară şi eu îţi voi fi bun de ceva. 

Şarpele zise: 

— Haid, păcurarule, fă bine, taie coarnele cerbului, ca să-l pot 
înghiţi, cä-fi voi da ceea ce ceri tu. 

Petru se cugetă şi în urmă zise: 

— Mai bine voi ajuta şarpelui să înghită cerbul, căci îmi va da tot 
ce cer eu, decît să ajut cerbului, care cine ştie, poate-mi fi de ajutor 
ori ba? 

Deci se duse, lovi cu ciomagul coarnele cerbului cari şi picară şi 
făcu de şarpele îl putu înghiţi. 

După ce se linse pe buze de dulceata şi grăsimea ce fu în cerb, 
şarpele zise: 


46 


(ca 


SN 
IS 
4) 


= 


sI xe 


Ú 


Ñ 
u 
ki 
ÎN 


— Văd acum că eşti om de treabă, căci mi-ai făcut mult bine; 
una, că m-ai mintuit de moarte, a doua, mi-ai ajutat să mănînc 
cerbul: deci precum ţi-am făgăduit, îţi voi şi da ce vei cere de la 
mine. Să ştii că pe mine mă cheamă Vizor, craiul şerpilor, şi fiindcă 
am ceva de lucru, nu pot să vin acasă cu tine, dar te du pe ici 
încolo, vei intilni pe păstorii mei, de la care vei întreba de mine. Pe 
cînd vei ajunge acasă, eu încă voi fi acolo şi vei vedea cit de 
mulţumitor sînt. 

Petru plecă deci pe calea arătată de şarpe şi nu mult merse, pînă 
ce se si-ntilni cu stávarul!, 

— Bunä seara, stävarule! 

— Să fii sănătos, voinicule, dar unde mergi? 

— Merg la Vizor, craiul şerpilor, şi nu ştiu unde şade, n-ai face 
bine să-mi arăţi? 

— Cum nu? Du-te pe ici încolo, că-l vei vedea pe väcar, care-ţi va 
spune. 

Merse mai departe şi se intilni cu văcarul, căruia îi zise: 

— Bună seara! i 


! Stavar — herghelegiu. 


47 


— Să fii sănătos! 

— Unde şade Vizor, craiul şerpilor? 

— Du-te numai pe ici încolo, că-i vedea pe pácurarul lui, care-ţi 
va spune. 

Merse mai încolo şi se intilni cu păcurarul cäträ care grăi: 

— Bună seara! 

— Să dea d-zeu bine! 

— Fii bun spune-mi, unde şade Vizor, craiul serpilor? 

— Apucă numai pe calea aceasta, căci vei afla pe porcar, pe acela 
să-l întrebi. 

Nu mult merse si se intilni cu porcarul, către care zise: 

— Bună seara! 

— Bună să-ţi fie inima! 

— Unde şade Vizor, craiul şerpilor? 

— Nu şade departe, numai ici, la vreo treizeci de paşi, este o 
gaură în pămînt, sloboade-te pe ea înlăuntru, căci acolo e el. Dar 
ce-ai cu Vizor, craiul serpilor? 

— Ia uite, frate — începu Petru — i-am făcut un bine, căci dacă 
vream îl puteam omori, iar el văzînd fapta mea, zise că-mi dă tot ce 
voi cere, numai să vin la el, mi-a şi arătat calea şi iată că am venit. 
Nu ştiu ce să cer de la el, fii bun, dacă ştii, dă-mi unele îndrumări, 
să ştiu ce să fac, îţi voi fi multumitor. 

— Cum nu? bucuros, frate, căci trebuie să ne ajutăm unul pe 
altul. Despre stăpînul pot să-ţi spun că e foarte bun la inimă. Poti 
să ştii că ce ţi-a fágáduit iti si dä. Grijeşte numai ce ceri. Are în 
chilie mult aur, argint şi pietre scumpe; acele şi jumătate dacă le vei 
cere, ti le va da. Eu insä-ti zic alta. El are numai o fată, care e 
foarte frumoasă, cugeti că e ruptă din soare, apoi de buna, e ca o 
bucată de pine albă. De cite ori vine cineva pe la el, o face serpoaie 
şi-o bagă într-o läditä uritá de lîngă uşă, vrind s-o ascundă, ca nu 
cumva s-o ceară cineva, ş-apoi să rămînă fără ea, căci îi este foarte 
dragă. Mai bine fi-ar fi tie dacă te-ai folosi de prilejul acesta si-ai 
cere lädita, căci atunci fiindu-i tu ginere, toată blaga! lui va fi a ta. 
Altminterelea fă ce vrei. Numai de una te rog: dacă nu vrei să mă 
asculti, gindeste-te, că eu ţi-am vrut binele şi să nu mă spui la Vizor, 
craiul şerpilor, că ce ţi-am descoperit, căci atunci e capăt? de mine. 

— Îţi mulţumesc de sfatul ce mi l-ai dat si voi cerca să văd 
dacă-mi dä ládita, de care-mi pomenesti, zise Petru. 

— De bună seamă ţi-o dă, dacă vei zice că altceva nu primeşti. 


' Blagă — bogăţie. avere. lucru de preţ. 
2 E capăt de mine — e rau de mine, îl ucide. 


48 


Învăţat de porcar, plecă Petru cătră locul arătat, pînă ajunse la o 
groapă în pămînt. Aci nu ştia ce să facă, să se lase în jos sau să 
aştepte pînă va veni şarpele sus! Nu trebui să aştepte mult, căci 
şarpele auzind ceva paşi străini, îşi ridică capul sus şi zise: 

— Intră, păcurarule, fără nici o frică! 

Atunci se slobozi înlăuntru şi intră în o casă foarte frumoasă. De 
aci îl duse şarpele în o altă casă plină cu aur, argint, diamanturi şi 
alte pietre scumpe, pe care le arătă una cite una, apoi, cînd gătă, 
zise: 

— Vezi, dragul meu, cîtă blagă am eu. Cere cît pofteşti, căci 
pentru binefacerea ta nu-mi pare rău după ele. Ce-ţi trebuie? aur, 
argint, diamant, ori alte pietre scumpe? Sau vrei să-ţi dau din toate 
cîte ceva, ca să te fac de acum înainte avut? i 

— Ba eu nu poftesc de aceste, îi răspunse Petru. De bogăție n-am 
trebuinfä, căci pînă am aceste două miini nu mi-e frică de sărăcie. 
Te rog însă să-mi dai ladita aceasta mică de după uşă, căci de cînd 
am intrat aici, ochii tot pe ea i-am ținut. 

— Ce vrei tu să faci cu această láditá? zise şarpele plin de mirare, 


49 


nu-i poţi lua tu nici un folos. Am gäsit-o eu de mult şi-am pus-o 
aici. la tu mai bine ce-ţi dau eu, ca să fii fericit pe toată viaţa ta! 

— Dacă nu-mi dai lădiţa aceea, atunci nu primesc nimic. 

— la priveşte ce e aici, în lädifä! zise şarpele minios, uită-te, că e 
un pui de şarpe! L-am găsit eu o dată îngheţat pe cale şi l-am adus 
pentru ca să-l cresc. 

— Tocmai pentru aceea te rog să mi-l dai mie, zise Petru, căci îl 
voi creşte eu, toată viaţa mea am dorit să am unul. 

— Bine, eu iti dau lădiţa, ia-o şi să fii sănătos. 

Înainte de a pleca însă, îi aşternu masa şi-i puse de mîncare şi de 
băutură, dar de spus nu i-a spus că ce-i şarpele din lădiţă, cugetind 
că doar se va lăsa de cugetul de a lua lădiţa dacă nu acum, de bună 
seamă mai tîrziu, cînd i se va uri cu şarpele. 

Plecă pácurarul cu ládita, însă nu la stina, ‘ci acasă, unde avea 
numai o mamă bätrinä. Ce să caute el cu fata lui Vizor, craiul 
şerpilor, la stînă? Să i-o fure alţii? Ba! El merse acasă, să se facă 
pazdă de casă şi de nevastă. 


50 


Ajungind acasä, spuse mamei sale prin cite a umblat si de ce n-a 
mai stat la stînă. Ceru demincare şi pentru sine şi pentru şarpe. EI, 
fiindcă era într-o miercuri, mîncă nişte castraveți acri, iar sarpelui îi 
dete pe un taler lapte. 

După ce mîncă şarpele tot laptele, se sculä din láditá, se dete de 
trei ori peste cap şi se făcu o nevastă frumoasă, care n-avea seamăn 
pe lume. Nu era în altfel, decît chip îngeresc. Orişicine n-ar fi 
flămînzit, ba nu şi-ar fi adus aminte de foame nici cînd, uitîndu-se la 
ea. 

Petru, cum o văzu, inmärmuri de frică, temindu-se că-l va părăsi. 

În urmă prinse inimă şi zise: 

— Nu cumva voieşti să mă laşi? 

— Ba nu te las, dragă Petre, zise ea venind la el si särutindu-l, 
cum sá te las? Crede că nu-ţi va părea rău că m-ai cerut de la tata. 

Se imbrátisará si se sárutará ca doi noi căsătoriţi. Intr-un tîrziu 
nevasta zise: 

— Noa! să ne mai lăsăm de jucate, sá ne punem şi la lucrate. Iute 
aduse apă, făcu foc, spălă rufele, vasele, curäfi în casă, adecă făcu 
tot ce trebuie la o găzdoaie bună. Dar aşa de iute făcea, aşa de iute 
îi umbla pristenul!, încît mama lui Petru n-avea timp să se mire 
îndestul, iar Petru sta înmărmurit, fără răsuflare, nesăturîndu-se de a 
se uita la ea. 

Mai în deseară făcu de cină, apoi mincarä, după aceea îşi mai 
petrecură, cum îşi petrec tinerii, mai tîrziu făcu patul, după aceea iar 
îmbrăcă pielea de şarpe şi se băgă în láditá. 

Tot aşa se întîmplă în ziua a doua, a treia şi aşa mai departe, in 
timp de o săptămînă. 

Atunci bätrina, mama lui Petru, se duse la moaşa ei şi zise: 

— Uite moaşă, ce-i cu nevasta care o aduse feciorul, nu-i nevastă 
ca toate nevestele. De bărbată e bărbată ca focul şi nu-i pot băga 
altă vină, decit... şi-i spuse tot ce avea de spus. 

— O, draga mea, răspunse moasa, nu e lucru mare; se poate 
îndrepta. Ia ascultă cum: du-te acasă, pune festul de copt mălai pe 
foc să se infierbinte şi hurduie vasele, ca să audă ea că trebuie apă, 
iar cînd se va duce după apă, tu apucă pielea ei de şarpe şi-o 
aruncă-n foc. 

Aşa şi făcu baba. Se duse acasă, făcu foc bun, puse festul pe el. 
încît se rosi de fierbintealá, apoi hurdui vasele, dînd semn că nu este 
apă în ele. 

Nevasta era în pielea de şarpe in läditä, că Petru nu era acasă, 


' Pristen — prisnel. stirlează. titirez. 


51 


să-şi petreacă cu el. Cum auzi hurduitura, hop! iute sari din láditá şi 
se duse după apă la fintina. 

Gazda fîntînii făcuse chiar un ospăț, si-atunci toţi ţiganii erau cu 
ceterele în ocol şi cîntau, iar unii flăcăi jucau. O cerură si pe ea la 
joc si se si duse, dar numai la un singur joc, nemaivrind sä räminä, 
căci ştia că acasă nu e apă. 

Cînd ajunse însă acasă, dă să se îmbrace, dar nu-şi găseşte pielea. 
Întrebă pe mumă-sa. 

Baba atunci zise: 

— Să mă ierti, draga mea, că eu n-am văzut, am măturat casa şi 
noi vinerea, cînd măturăm casele, trebuie să aruncăm gunoiul în foc, 
căci aşa e bine. Cum am făcut, cum n-am făcut, destul că din negrije 
am băgat şi pielea ta în foc; dar acuma mai lasă-te si fără piele de 
şarpe, căci n-ai lipsă de ea, destul eşti de frumoasă ca nevastă. Las’ 
să se fălească Petrea al meu cu tine. 

N-avu ce face nevasta lui Petru, căci ca o muiere cu minte ce era, 
trebuia sá se supună soacrei sale şi să nu cirteascä contra ci. 

‘Se mai puse la lucru pînă în seară, cînd veni bărbatul său. 

Atunci merse în grădină şi începu a plînge, dar văzu că nici plinsul 
nu-i foloseşte la nimic. Plecă dar cătră locuinţa tată-său şi-i spuse 
tată-său ce-a făcut soacră-sa cu pielea ei şi că acuma nu se mai 
poate ascunde noaptea in láditá. 

— N-am ce-ţi face, îi răspunse tatá-sáu, asa e soarta, sá fii 
nevasta. lui Petru. Du-te la el şi ascultă de el şi de mumă-sa. Nu-ţi 
fie ruşine că e sărac, căci precum văd e copil harnic şi frumos. Haid! 
să nici nu ştie că ai fost la mine. Altă dată puteţi veni amindoi. 

Mingiiata se duse acasă şi intrebind-o Petru că unde a fost, ea 
răspunse: 

— Am fost în grădină după porci, dar porcii au apucat-o la fugă 
şi aşa am intirziat atita. 

Dimineaţa, pînă a nu se face ziuă, veni poruncă de la „domni“, să 
meargă la lucru, că era şi atunci iobăgie. Fiindcă Petru avu alte 
lucruri pe acasă, se duse nevasta lui la „domni“ şi se puse în rînd cu 
alti lucrători, dar pe toţi îi întrecea, atît in istefime cit si după 
bunetea lucrului. 

Domnul neîncetat se uitase la nevasta lui Petru, ware îi căzuse la 
inimă şi-şi puse în gînd, că orişicum să piardă pe Petru, iară nevasta 
apoi s-o ia el. 

Seara, cînd fu gata lucrul, domnul zise: 

— Nevasta lui Petru să vină încoace! 

— Porunceste, 'märia-ta, aici sînt, răspunse ea. 

— Spune-i lui Petru că miine dimineaţă să fie aici în curte, ai 


52 


inteles ori ba? 

— Ínteles şi-i voi spune. 

Cînd fu cealaltă zi pe la prînz, Petru era în curte. 

— Ştii, Petre, pentru ce te-am chemat? îl întrebă domnul. 

— Ştiu de-mi vei spune, răspunse Petru. 

— Ascultă dar! Vezi colo înaintea casei mele două stoguri mari 
de grîu? 

— Văd, măria-ta. 

— Pina dimineaţă tot să fie îmblătit, fără ca să strici stogurile; 
griul să fie tot grămadă si tot din griul acela pe mîine la prînz să 
mănînc pita; m-ai înţeles măi? 

— Te-am înţeles, dar e cu neputinţă să si fac ceea ce-mi 
poruncesti. 

— Cu putinfä ori cu neputinfä, asta e treaba ta: dacä vei implini 
bine de bine, dacă nu, capul nu-ţi va sta unde-ti stă acum, ci sub 
picioarele mele. Acum cară-te! 

Petru ieşi şi plîngînd veni pînă acasă, unde se trînti supărat pe un 


53 


pat. Nevastä-sa, văzîndu-l supărat, veni la el şi-l întrebă: 

— Ce ţi-a zis domnul? 

Atunci tot plingind spuse: 

— lacá ramii fără mine. - 

— Cum? îl întrebă ea din nou îngrijată. 

— lată cum si iacă cum; şi-i spuse tot ce a vorbit cu domnul. 

— Nu te teme de nimic, Petre, îi zise ea, hai să mîncăm şi să 
bem, căci te scapă tata de acolo. 

Se puseră la mîncare şi beutură pînă seara. 

Atunci plecă Petru la socru-său. 

— Ce-i, Petre? îl întrebă acela vazindu-l. 

— E rău, tată, răspunse Petru supărat. 

— Doar nu ţi-e pe plac nevasta? 

— Ba! aş păcătui de moarte, dacă o aş învinui numai cît e negru 
sub unghie, sînt foarte mulțumit cu ea, ba sînt cel mai fericit între 
ceilalţi oameni, dar alt năcaz mă mănîncă. 

— Sinteti săraci? 
`. — Ba nu, sîntem foarte mulţămiţi, numai sănătate mai cerem: 
lucrînd cu miinile noastre nu ni se dedă la averea nimănui fie cît de 
mare. 

— Spune-mi dar iute, ce-ţi este de eşti supărat? 

— Am dat de un mare năcaz. Domnul nostru ne-a chemat ieri la 
lucru, iar eu avînd alte cele pe acasă, mi-am trimis nevasta, care 
cînd a venit seara de la lucru mi-a adus porunca să mă duc eu azi 
dimineaţă acolo. 

— Şi nu te-ai dus? 

— Ba m-am dus, tată, şi mi-a poruncit că pînă miine dimineaţă 
stogurile lui cele mari de grîu să le îmblătesc, fără ca să sparg 
stogurile, griul să-l fac grămadă, în şură, iar din el tot la noapte să-i 
şi coc pîine, să mänince dimineaţă. Dacă i-am spus că nu-i voi putea 
împlini porunca, mi-a răspuns că aceea e treaba mea, numai dacă nu 
voi face ce mi-a poruncit, nu-mi va sta capul unde-mi stă acum, ci 
sub picioarele lui. 

— Numai atîta? 

— Numai. 

— Pentru aceea eşti tu supărat? 

— Cum să nu fiu supărat, căci mi-e frică să nu pot împlini 
porunca şi atunci nevasta mea rămîne fără mine. Pentru aceea am 
venit să te rog să mă ajuţi, cum mă vei ajuta, să scap de pacostea 
aceasta, care chiar din senin veni peste capul meu. 

— Voi cerca să văd. 

— Da, fii bun, tată, scoate-mă, aibi milă de mine. 


54 


— Nu te teme nimic, că te scot eu; pînă atunci haid să gustäm 
ceva de cinä. 

Se puserä amindoi la cinä, mincarä, beurä si-si petrecurä 
„domneşte“. 

Cînd fură gata cu cina, Vizor ieşi afară şi pocni cu un biciu de foc 
în patru laturi ale lumii, la care atitia zmei veniră cîtă frunză si 
iarbă. Tot veneau şi nu mai încetau. Într-un tîrziu, Vizor, craiul 
şerpilor, zise: 

— Unde sînt ceilalţi? 

— Vin toţi pe rînd. 

— Vedeţi pe omul acesta? 

— Vedem. 

— Să mergeţi cu el unde vă va duce; acolo să vă faceţi toţi 
şoareci şi să scoateţi toate boabele de grîu din stogurile care vi le va 
arăta el, să le faceţi grămadă în şură, o parte din el să-l macinati, 
să-l cernefi si să faceţi pine. Pînă s-a zári de ziuă tot să fie gata, căci 
de nu, capul nu vă stă unde-i acum, ci sub picioarele mele. Aţi 
auzit? 

— Auzit, drag stăpînul nostru. 

— Mergeţi şi faceţi ce v-am zis. 

Merserä cu toţii la stogurile domnului, se făcură toţi şoareci, dar 
atifia soareci erau, încît din două stoguri mari, abia s-a ajuns la 
fiecare cîte o boabă de griu. Fäcurä un mare vrav de griu în şură, 
unii au măcinat, au cernut şi copt, aşa că după miezul nopţii pîinea 
a fost gata, cînd le-a spus Petru zmeilor să meargă acasă. 

Dimineaţa, cînd răsări soarele, Petru se duse „in sus“ cu pinea 
coaptă. 

Plin de bucurie, cum era, fiindcă domnul nu s-a fost sculat încă, 
l-a sculat el, i-a dat pîinea şi i-a arătat vravul de grîu în şură şi 
stogurile nesparte. 

— Bine, Petre, îi răspunse domnul, eşti copil harnic, pentru aceea 
eşti vrednic de oareceva. lan strigă servitorii mei să vină. 

Petru îi chemă şi veniră vreo zece servitori, neştiind ce poruncă 
nouă au să capete. 

— Petru acesta e om vrednic, începu domnul. 

— E vrednic, măria-ta, căci am văzut ce-a lucrat. 

— Ascultaţi! e om vrednic şi, pentru lucrul ce-a făcut astá-noapte, 
să-i dati douăzeci şi cinci de nuiele. lată aici, să văd! 

Mirati de astă straşnică poruncă, nu ştiau ce să facă, ci se uitau 
unul la altul. Mai tare se mira însă Petru, căci el avea să primească 
acea răsplată. 

Väzind servitorii că domnul nu-şi schimbă gîndul, n-avură ce face, 


55 


ci puseră pe lavitá pe Petru, iar unu cu o nuia, de care era plină 
curte, îi dete lui Petru douăzeci si cinci. 

„Aceste fură bune de nimica“, gîndi Petru, sculindu-se de pe 
laviţă. 

— Acum voi cärafi-vä afară la lucru vostru! zise domnul către 
servitori. 

După ce plecară servitorii, domnul zise cătră Petru: 

— Petre, aş mai avea un pic de lucru cu tine. 

— Porunceşte, märia-ta. 

— As mai avea lipsä sä-mi mai ajufi la un lucru. 

— Bucuros, märia-ta; eu slugä plecatä voi ajuta cit voi putea. 

— Vezi tu codrul acela? zise arätindu-i o pädure mare. 

— Văd, măria-ta. 

— Pînă mîine dimineaţă acel codru să fie tăiat, lemnele puse toate 
grămadă, rădăcinile scoase, pămîntul să fie arat, plantat cu viţă de 
vie, dar aşa că mîine dimineaţă să-mi aduci struguri pe un tăier! să 
mănînc — m-ai înţeles? 

— Înţeles, märia-ta, numai mi-e frică să nu voi putea îndeplini 


* Täier — taler, farfurie. 


56 


=< 
=s 
== 
= 
== 


ce-mi poruncesti în aşa timp. 

— Aceea e treaba ta, însă dacă vei împlini pînă mîine dimineaţă, 
bine de bine, dacă nu capul nu-ţi va sta unde-fi stă acum, ci sub 
picioarele mele. Ai auzit? 

— Auzit, märia-ta. 

— Acum, carä-te. 

leşind afară se gîndi la porunca pe care o căpătase şi-o află mai 
grea de împlinit. Se gîndi şi la aceea, că oare socru-său mai vrea sau 
mai poate să-l ajute. Apoi îi veni în minte şi răsplata cea „dreaptă“, 
ce o primi pentru împlinirea poruncei de ieri. 

Supărat pînă la inimă, merse acasă, dar nu ştia cum merse, nu 
văzu cu cine se intilni, ci ajungînd acasă se puse pe un plins amar. 

Muierea îi era la apă cu rufele, cînd veni vazindu-l supărat, se 
duse la el şi-l întrebă: 

— Ce ţi-e dragă, de eşti supărat iară? 

— Oh! Lasă-mă, căci acum chiar ramii fără mine. 

— Cum? poate n-a putut tata sä-fi ajute? il intrebä ingrijata. 

— Ba mi-a ajutat, numai ian ascultä ce poruncä mi-a mai dat. Si 
ii spuse adicä cum a umblat pe la tatäl-säu, cum a implinit porunca, 


57 


ce răsplată „dreaptă“ a primit şi ce poruncă nouă i-a mai dat. 
Precum văd eu, acela cu orişice modru! vrea să-mi pună capul, 
încheie Petru, plin de amărăciune. 

— Nu fi supărat, Petre dragă, că tata şi de acolo te scoate. Haid 
să mincám si să bem, pînă in deseară, cînd iar vei merge la tata, sá 
te scoată din primejdie şi necaz, cum te-a scos şi azi. 

Mincarä, băură şi-şi petrecură cum îşi petrece omul, cînd se simte 
scuturat de vreun näcaz. 

Cînd se înmurgi, plecă la socru-său: 

— Bună seara, tată! zise intrînd în casă. 

— Să ai noroc, dar cum de vii aşa de tîrziu, parcă iar esti 
supărat? Cum, nu i-a plăcut la domnul tău cum ai împlinit porunca? 

— Ba a fost îndestulat, mi-a şi plătit bine lucru. 

— Cu ce? 

— Cu douăzeci şi cinci de nuiele. 

— Prea bine, se vede că e om foarte darnic. Pentru acestea eşti 
supărat? 

— Ba, pentru asta nu sînt supărat. Asta a fost şi a trecut, dar 
acuma mi-a dat alta pe cap. 

— Care? : 

— Mi-a dat o poruncă de împlinit, Mi-a spus că codrul acela pina 
dimineaţă să fie tăiat, lemnele aşezate grămadă, rădăcinile scoase, 
pămîntul arat, sădit cu viţă de vie, dar asa că pe miine dimineaţă 
să-i duc struguri pe tăier. Cînd i-am spus că această poruncă e mai 
grea de împlinit ca cea de ieri, mi-a răspuns că asta nu e treaba lui, 
numai eu să ştiu că dacă o voi împlini, bine de bine, dacă nu, nu-mi 
va sta capul unde-mi stă acum, ci sub picioarele lui. Pentru aceea 
am venit şi azi să mă rog de dumneata, fii bun şi mă scoate din 
năcazul acesta, precum m-ai scos din cel de ieri. 

— Nu te teme de nimic, dragul tatii, că te scot; pînă atunci haid 
să bem, apoi să gustăm ceva de cină. 

Se puseră amindoi la cină, bäurä si mincarä cum se cade. 

Cînd gătară cu cina, Vizor ieşi afară şi pocni cu un bici de foc în 
patru părţi ale lumii; atifi zmei veniră, încît nu i-ar fi putut nimeni 
cuprinde cu ochii; erau mai mulţi ca în seara trecută. 

— Aici sintefi toţi? întrebă craiul serpilor. 

— Ba chiar toţi nu, dar vin şi ceilalţi pe rînd. 

— Vedeţi iară pe omul acesta? 

— Vedem. 

— Să mergeţi cu el unde vă duce, iar codrul pe care vi-l va arăta, 


Modru — chip. mod, putință. 


58 


să-l tăiaţi, lemnele să le tăiaţi, să le aşezaţi grămadă, rădăcinile să le 
scoateţi, pămîntul să-l arati si să-l plantați cu viţă de vie, de unde 
veţi afla mai bună. Aveţi grijă însă ca pe mîine dimineaţă strugurii 
să fie copfi, să se poată folosi omul acesta de ei. Aţi auzit si m-ati 
înţeles? 

— Auzit şi înţeles, drag stăpînul nostru. 

Ca din pămînt scoaseră unii săpoaie, alţii ferestraie şi toate 
uneltele de care aveau lipsă şi plecară către codrul arătat de Petru. 
Ajungînd acolo, unii s-au pus la tăiat de lemne, alţii la grămădit, 
alţii la scos de rădăcini, alţii la săpat, alţii s-au dus după viţă de vie 
şi ei ştiu de unde au adus atita, atîta cît au plantat tot codrul; după 
aceea s-au pus cu toţii a sufla peste struguri, asa că după ce trecu de 
miezul nopţii, strugurii erau copfi, apoi toţi s-au dus la ale lor. 

Cînd se făcu de ziuă, Petru culese pe un tăier struguri şi plecă cu 
ei la domnul, pe care, fiindcă dormea, l-a sculat din somn, însă nici 
acum nu fu mai norocos decît mai-nainte, căci drept răsplată acum 


60 


cäpätä, nu douäzeci si cinci, ci de douä ori atita, adicä cincizeci de 
nuiele indesate. 

Ca o slugä plecatä le suferi şi aceste, cu toate că e cam greu să 
suferi atitea deodată. Aşa ¢ însă românul; el sufere pînă poate; mai 
bine sufere el, decît să-şi piarză chibzuiala,. căci vai atunci de acela 
care face pe român să-și iasă din särite. Aceasta o simţea Petru şi ca 
om chibzuit se mai lăsă de asta dată. 

După ce se petrecurä aceste, domnul zise: 

— Încă o poruncă mai am a-ţi da ca s-o implinesti, Petre! Tatăl 
meu a murit, cînd eram de zece ani, eu acum sînt de şaptezeci şi opt 
de ani! L-am înmormîntat cu o coroană de aur şi alte pietre scumpe 
pe cap; acum am căutat în mormint după acea coroană, dar n-am 
aflat-o, de bună seamă o a fi dus în cealaltă lume cu suflet cu tot, 
însă acea coroană este foarte scumpă, deci mi-ar trebui mie, ca să 
nu se stingă pe nimic. Să te duci tu după ea şi să mi-o aduci iar la 
mina mea. 

— Apoi cum voi putea eu să mă duc pe cealaltă lume cu trupul? 
întrebă Petru, pe unde să mă duc, încotro să plec şi de unde-l voi 
putea cunoaşte pe tata măriei tale, ca să cer coroana? Se vede că 
măria ta ţi-ai pus gînd să mă pierzi cu orice preţ, continuă Petru 
pierzindu-si răbdarea. 

— Eu te fin pe tine pe lume! se răsti domnul spre el, din binele 
meu mäninci si bei, din mila mea esti pe pamint, din bunefea mea 
träiesti, asadará unde te mín, de te-as mîna in al nouăzeci şi nouălea 
cer, tu trebuie sá te duci, ori mai multe nu-s. latá-fi spun: dacá 
nu-mi aduci coroana in rástimp de douázeci si patru de ceasuri, 
capul nu-ţi va sta unde-ti stă acum, ci sub picioarele mele, căci 
atunci e vai de tine, m-ai înţeles?! 

Petru iar tăcu. 

— Cară-te, gozul' pámintului ce esti, şi te fine de ce ţi-am zis. 

Abia se putu trage piná acasá de necaz, cáci stia el bine acum cá 
din asta nu va mai putea nici socru-sáu să-l scoată. Cînd ajunse 
acasă se lăsă pe scaun supărat şi-ncepu a plînge, dar aşa plingea, mai 
rău ca un copil de un an, încît îţi era mai mare mila de el. Plîngea 
şi-şi smulgea părul de pe cap. Nevastă-sa era în vecini cu soacră-sa 
cu tot, urzea pînză şi cînd auzi plinsul şi vaietul, acasă, gîndi că cine 
ştie ce se va fi întîmplat; deci alergă în graba mare să vadă ce e? 
Intrînd în casă, cum o văzu Petru se ridică de pe scaun, o imbratisa 
de după cap şi astfel începu a plînge. 

Nevastă-sa, temîndu-se de altceva, începu si ea a plînge si plinserä 


' Goz — pleavă. gunoi. 


61 


amindoi un timp bunisor, in urmä il intrebä: 

— Ce te-a ajuns, dragä Petre? spune-mi sä stiu, cä mi se rupe 
inima. 

— Rău dragă, de tot rău, ba mai rău decit aşa nu poate să fie. 

— Şi eu văd că e rău, căci cînd plingi, bine nu poate fi, dar 
spune-mi iute de ce? 

— Acum chiar rămii fără mine, dragă nevasta mea... Mai mult nu 
putu zice, căci se înecă de un plîns amar. 

— Mai prinde, Petre dragă, şi vorbeşte, dar dacă n-o fi aşa de 
rău, cum îţi inchipuiesti tu şi cum ţi-ai închipuit si mai înainte. 

— Mi-a dat domnul o poruncă, zise el, care văd bine că n-o pot 
împlini, iar dacă n-o pot împlini, capul nu-mi va sta unde-mi stă 
acum, ci sub picioarele lui, sau să mă pustuiesc din ţinuturile 
acestea, căci atunci e vai de mine. 

— Ce poruncă ţi-a dat de fi se pare aşa de grea de-mplinit? 

— Mi-a poruncit să aduc din cealaltă lume coroana tatălui său, 
care a murit acum şasezeci şi opt de ani. Cum pot eu să mă duc în 
cealaltă lume? şi cum voi putea cunoaşte pe tatăl lui, ca să-i cer 
coroana? Apoi cine ştie are ori ba coroana, şi dacă o are, voi-va să 
mi-o dea? 

— Asta-i toată porunca? 

— Asta-i şi-i destul pentru un om ca mine. 

— Nu te teme Petre, că tata cum te-a scos din cele două necazuri 
de mai-nainte, şi din acesta te va scoate. 

— Putea-mă-va oare? 

— Cum să nu te poată! Hai să mincäm, să bem si să ne petrecem 
pinä deseară; atunci te vei duce iar la tata să-l rogi să te ajute. 

Bine! Se puseră şi-şi petrecură pînă înmurgi bine, atunci Petre se 
sculă, plecă şi se duse la socru-său Vizor, craiul şerpilor. 

— Bună seara, tată, zise Petru intrind. 

— Bună să-ţi fie inima. Bine că venisi. lan şezi aici pe scaun. 
Ce-ţi mai face nevasta? Pentru ce n-a venit si ea? 

— Ea face bine, că-i sănătoasă. N-a putut veni, căci şi eu am 
venit într-o treabă mare. 

E; tal. 

— Cum? lar e rău? Nu i-a plăcut la domnu-täu cum ai împlinit 
porunca ce ţi-a dat-o? 

— Ba i-a plăcut. A trebuit să-i placă, căci a fost bine de tot, dar 
cu nu ştiu ce are cu mine? Acela vrea cu orice preţ să-mi vadă capul 
tăiat şi pus sub picioarele lui. În loc să-mi dea pace, că i-am fost aşa 
slugarnic, acum mi-a dat cincizeci de nuiele. 

— Si tu astea le-ai ţinut? 


62 


— Ce aveam sä fac? Le-am räbdat, cä doarä n-o sä mä prind cu 
el, 

— Ăsta e răul de care vorbisi înainte? 

— Ba ästa nu-i. Altu-i mai mare. Mi-a dat o altä poruncä de 
împlinit, care, zäu, numai aşa o pot împlini, dacă vei face bine să-mi 
ajuţi şi acum. Deci, te rog, fii bun, stă-mi şi acum întru ajutor. 

— Ce poruncă ţi-a dat? 

— Mi-a poruncit să-i aduc din cealaltă lume coroana lui 
tätine-säu, care a murit acum şusezeci şi opt de ani, căci dacă nu, 
capul nu-mi va sta unde-mi stă acum, ci sub picioarele lui; ori să nu ` 
mă mai vază, că va fi rău de mine. 

— Si dacă o vei aduce? 

— Atunci nu va fi nimic, ori că-mi va da o sută de nuiele, după 
rîndul început, dacă mă voi lăsa, ceea ce nu cred, căci mă voi opinti 
să le arăt eu pe cine chinuieşte el; apoi ori scap, ori fac o vrajbä si 
îngălmăceală, de se miră toată lumea de el. 

— Te ajut cu, Petre, te ajut să scapi şi acum cu porunca 
domnu-täu şi nu te voi mai lăsa să te bată slujitorii lui, şi să te facä 


63 


de rusine, cäci ori cum esti copilul meu, si-mi esti drag. Haida sä ne 
punem sä gustäm ceva de cinä. 

Se puserä la masä si gustarä, dar gustarä bine, cäci se säturarä de 
mincare si de bäuturä, adecä isi petrecurä cum isi petrec oamenii, 
cind sint in voie bunä sau cind scapä din necazuri. 

După cină luă Vizor, craiul şerpilor, un cäpästru si un vätrar!, le 
dete lui Petru si zise: 

— Na, Petre, acestea, du-te cu ele la stava mea de cai, pe unde ai 
trecut tu întîia oară, cînd ai venit la mine, caută calul care e mai 
slab, dară ai bine grijă, că numai unul e bun de ce-ţi trebuie tie; 
arată-i căpăstrul, căci singur va veni la tine. Aruncă-i căpăstrul în 
cap şi-l prinde cu acesta pe care ţi-l dau eu şi te suie pe spatele lui. 
Să laşi după el unde te va duce, căci el ştie calea, apoi atunci cînd 
va ajunge la o groapă, va sta, atunci tu să te cobori de pe el şi să-l 
loveşti cu vătrarul acesta în frunte, căci el se va face un stan de 
piatră. După aceea, intri în groapă, şi mergind pufintel, te vei afla in 
cealaltă lume; ai grijă însă, să nu uiţi nimic din ce vei vedea, căci 
tatăl domnului tău pe care ţi-l va arăta oarecineva de pe acolo, te va 
întreba de tot ce-ai văzut; altminterelea acelea iti vor fi de folos in 
viaţă. Dacă îţi va da coroana, vei ieşi afară pe calea cunoscută şi, 
ajungînd la cal, îl vei lovi iar cu vătrarul în frunte, de care va învia, 
te vei sui pe el şi apoi te vei abate pe la mine. M-ai înţeles? 

— Ingeles! 

— Dar sá nu uiţi ce ţi-am spus! 

— Nu voi uita! 

— Acum du-te! 

Aşa şi făcu. 

Luă căpăstrul, se duse la stava de cai şi încălecă pe calul care era 
mai slab decît toţi caii din acea stavá. Calul şi plecă cu el şi ajunse 
la o groapă. Acolo se cobori de pe cal, îl lovi cu vătrarul în frunte, 
de care lovitură într-o clipită se prefăcu într-un stan de piatră, iar el 
se cobori în groapă şi intră în cealaltă lume. Griji însă bine de sfatul 
dat de socru-său, ca să nu uite nimic din ceea ce va vedea. 

Adecă ce văzu? 

Tot lucruri de care mult se minună. 

Mai întîi trecu pe lîngă un om acoperit cu nouăzeci şi nouă de 
toluri, toate nouă noufe, şi totuşi murea de frig. 

Mergind mai departe, văzu un om acoperit de un tol de tot rupt si 
subţire, iar pe el ploua cu zăpadă şi totuşi îi era cald. 

Trecînd pe lingă aceştia, nu departe vede un alt om, aşezat cu 


Y Vătrar, vătrariu — uncaltă (ca o lopäficä) cu care se scormoneste focul în vatră. 


64 


spatele pe pämint, pe care doi servitori cu un sucitor il îndopau cu 
mincare, ca pe o giscä, Şi totuşi se văieta că e flämind. 

Nu departe de la acesta îi veni înainte un păzitor, care îl întrebă: 

— Ce cauţi pe aici, päminteanule? 

— Caut pe măria-sa, domnul cel bätrin, din satul nostru. 

— Ce ai cu el? 

— M-a trimis măria-sa, domnul cel tînăr, să-i aduc coroana. 

— Te du pe aici încolo, căci tocmai acum bea apă dintr-un izvor, 
vezi-l colo? 

— Văd. 

Se duse Petru şi cînd fu înaintea lui, îi sărută mîna şi-i spuse din 
ce pricină a venit. 

— I-o dau dară — zise — şi asa numai asta am adus-o de la el, 
i-o dau ca să mă limpezesc şi de asta. 

Zicînd aceste, luă coroana de pe cap şi o puse in mîinile lui Petru. 

Apoi iar zise: 

— Acum spune-mi, Petre, ce-ai văzut aici în lumea noastră? 

— O, măria-ta, că multe am văzut. 

= Ce? 

— Intii am văzut un om acoperit cu nouăzeci şi noua de toluri, 
toate nouä noufe si totusi inghefa de frig. 

— Ştii, Petre, ce însemnează aceasta? 

— Ba nu ştiu. Păcatul poate fi mai uşor sau mai greu, după cum 
e şi fapta. 

— Omul acela, pe care l-ai văzut intiia oară, pentru aceea 
tremură de frig, sub nouăzeci şi noua de foluri, toate nouá-noufe, 
căci el, cînd a fost pe pămînt, nu le-a dat nici un vesmint săracilor 
de pomană. El n-a făcut ceea ce ar fi trebuit să facă şi pentru aceea 
se pedepseşte. Ce ai mai văzut? 

— Am văzut un om acoperit cu un fol de tot subţire şi rupt, si 
totuşi asuda de cald. 

— Vezi, Petre, acela le-a făcut săracilor veşminte de pomană. Ce 
ai mai văzut? 

— Am văzut un om cu spatele la pămînt, pe care îl îndopau alţi 
doi oameni cu sucitorul, şi totuşi striga că moare de foame. 

— Vezi, Petre, aşa se pedepsesc oamenii cei lacomi la mincäri şi 
băuturi. Dară ce ai mai văzut? 

— Nu am mai văzut nimic. 

— Nu ai mai văzut, că nu te-ai dus mai “încolo. Dará să vezi 
altele te-ai îngrozi; te grijeşte dară, să nu ajungi şi tu pe aici. Dară 
feciorul meu ce mai face? 

— Face bine, că-i sănătos. 


66 


— Cum o mai ducefi laolaltä? 

— Räu de tot, cä m-a bätut de douä ori pe nedreptul. 

— Atunci e rău de tot; mă tem că si el va ajunge pe aici pe 
undeva. Te du, Petre, du-i coroana si mai iartă si tu cît poţi. 

Petru nu mai zăbovi mult, ci se duse pînă la gaură, ieşi afară, se 
sui pe cal şi-l lovi cu vătrarul în frunte, apoi într-o clipită ajunse la 
socrul său, Vizor, craiul ‘serpilor. 

— Cum, Petre, aduci coroana? 

— O aduc şi-ţi mulfämesc de ajutor. 

— Bucuros, Petre; acum du-te şi i-o dă, să nu-ţi bage de vină. 

— De dus i-o duc, numai ştiu de bună seamă că acuma îmi dă o 
sută de nuiele, dară acum nu mă las. 

— Bine că mi-ai adus aminte; stăi să-ţi dau o pusculifä cu apă, si 
cînd vor vrea să-ţi facă ceva, stropeste-i cu apă şi îndată se vor face 
stane de piatră. 

Plin de bucurie, luă Petru pusculita; o băgă sub şerpar şi plecă. | 

Cînd ajunse Petru cu coroana acasă şi-o dete domnului, acela iar 


chemä tofi servitorii si le porunci sä-i dea lui Petru o sutä de nuiele. 
Atunci Petru scoase pusculifa şi-i stropi pe toţi cu apă, incit într-o 
clipită toţi, cu domnul cu tot, s-au făcut stane de piatră. 

Deci se duse iar la socru-său, ca să-i dea ceva, ca să-i învie iarăşi. 

Zărindu-l, socru-său îi zise: 

— Ce-i, Petre? 

— E rău, tată. 

— Cum? 

— Mi-e frică de păcat. 

— Nu te teme, Petre; aşa li s-a cuvenit lor; aceea le-a fost 
răsplata. Du-te acasă, ia-fi nevasta şi pe mumă-ta şi mergeţi de 
locuifi în curţile domnului tău, şi moşteneşte tot ce-a avut el. 

S-a dus Petru şi aşa a făcut. lar acum, de nu va fi murit, nu-i om 
bogat ca el pe lume. 


PERICLE PAPAHAGI 


FRUMOASA-PÄMINTULUI 


AÀ FOST, CE N-A FOST. 


A fost odată un Făt-Frumos, fiu de împărat. Dînsul stăpînea atît 
pămînt cit frunza. Cînd i-a sosit vremea ca să se-nsoare, Făt-Frumos 
a dat în stele si i s-a arătat că mireasa lui va fi Musata-Locului. 

Unde sfirseste pămîntul era o grădină. În grădina aceea creştea un 
măr. Mărul acela făcea numai trei mere si în unul din ele se afla 
Frumoasa-Pămîntului. 

Făt-Frumos a auzit ce departe se afla Frumoasa-Pämintului, dar 
nu s-a speriat de depărtar.. Avea el cai näzdrävani de zburau, 
mincind pămîntul si bînd norii, care-l puteau duce pînă acolo. 
Numai de una se îngrijea şi-l făcea să fie amärit; anume că era acolo 
un Negru-impárat, care păzea grădina. 

De intristare şi de amărăciune, Făt-Frumos nici să mänince 
n-avea poftă. Väzind părinţii cum slăbeşte zi cu zi, l-au întrebat de 
ce suferă, că-i aşa de strasnic amärit. 

La început i-a fosi ruşine să mărturisească, dar mai apoi a zis 
verde că-i este de-nsurat. 

— Dacă pofteşti să te-nsori, i-au răspuns părinţii, atît mai bine. 
Cine nu doreşte să aibă o nora acu’ la batrinete? Numai asta să-ţi fie 
boala. 

Atunci părinţii au început să-i propuie fete, tot una şi una, 
precum pe fata lui împăratu-Albu, pe fata lui împăratu Mic, pe a lui 
Mare şi cîte altele. Dar voinicul da mereu din cap, că nici una nu-i 
convine, că nici una nu-l încălzeşte la inimioară. Apoi la urmă se 
rosteşte: 

— Ce tot umblati cu una cu alta! Toate fetele-s bune; de nici una 
nu mă pling, de cît gîndul meu zboară peste nouă mări şi nouă ţări. 
lubesc pe Frumoasa-Pámintului din măr. lacá aşa! Pe aceasta fiu s-o 
am de nevastă. 

Părinţii ştiau ce se petrece cu Frumoasa-Pämintului din măr si au 
vrut să-l abată de la acest gînd, căci din cifi au umblat după dinsa, 
nici unu! nu s-a mai întors; in deşert îi vo-beau însă, în deşert îi 


70 


ziceau mai cu binisorul, mai cu räul, ca sä-si ia gindul de la ea, dacä 
doreşte să nu i se intimple ca la mulţi alţii, care s-au dus si îndărăt 
nu, s-au mai întors. 

In zadar! Nimic nu prindea. 

Şi apoi, dacă au văzut ce au văzut părinţii, că nu se poate, l-au 
binecuvintat şi i-au dat voie să se ducă. Mai bine ducä-se decit să se 
prăpădească, topindu-se ca ceara de dorul ei. 

Atunci Făt-Frumos a mers în grajd să-şi aleagă cal. Acolo erau 
sute de cai, care de care mai frumos si mai vioi. Dar el a trecut prin 
faţa tuturor şi s-a apropiat de un cal rîios, care mînca la oase în loc 
de iarbă; îi aşeză frumos şaua şi începu să-i zică: 

— I! Murgule, i! căci lungă cale avem de făcut şi zău nu ştiu cum 
o vom duce la capăt! 

Calul îi răspunse: 

— Să trăieşti, Făt-Frumos! Sînt ani de cînd nimeni n-a mai băgat 
mina-i împărătească asupră-mi. Tie nu ţi-a fost ruşine să mă bagi in 
seamă, dar te asigur că nici tu n-ai să te aştepţi la rău din parte-mi. 

Apoi, dintr-o dată s-a scuturat riiosul de cal şi cînd ce să vezi? 
Apare, înaripat, cu aripi sclipitoare, de-fi luau vederea. 


71 


— Incalecä, zise calul, căci lungu-i drumul, greu este el, dar vom 
reuşi să-l ducem la bun sfîrşit. Multe am suferit eu, dar şi multe pot. 

Zbura calul înaripat ca vintul, ca gîndul. După zile şi luni, au 
ajuns la grădina harapului, la grădina lui Negru-împărat. 

Şezură întîi şi se odihniră, apoi Făt-Frumos: îşi încinse armele si 
încălecă. Apoi se azvirli fără zăbavă în grădină şi după ce se uită de 
jur împrejur voi să rupă, pe nesimţite, mărul cu Frumoasa-Pämintu- 
lui. Acest măr se afla pe pomul din mijlocul grădinii. Nimeni nu pu- 
tea să se apropie nevăzut de harap, deoarece de jur împrejurul po- 
mului tot pămîntul era gol. lar mărul nu făcea decît trei mere, şi în 
unul din ele se găsea Frumoasa-Pämintului. 

În momentul de a se apropia Făt-Frumos, iacă mi se deşteaptă 
harapul si se repede asupra-i, să-l sfisie de viu. Şi cînd mi se apu- 
cară, dragă frate, şi mi se inhätarä la luptă ceva de speriat; Fát-Fru- ` 
mos călare pe calul cu aripi lupta cu spada şi da în carne vie, dar 
nici harapul nu se lăsa mai prejos; ci înfigea adînc ghearele sale, ca 
un ticălos ce era, fără milă. 

După v luptă desperată, Făt-Frumos îşi tace vînt odată şi cînd se 


72 


repezi asupra harapului, il infige in pämint pinä la genunchi. Acus 
harapul se zbätea, dar nu putea să se mai miste citusi de puţin. 
Atunci Făt-Frumos trage odată cu spada şi-i taie capul. A curs, frate 
dragă, a curs atîta sînge negru ca mura cit ajungea pînă la glezne. 

Se urcă apoi Făt-Frumos pe măr, culege cele trei mere, încalecă 
iarăşi pe calul cu aripi şi porneşte spre casă. Ajungind pe lingă malul 
unui rîu, scoate merele din sîn, taie unul din ele, dar nu găseşte ni- 
mic; taie al doilea, do asemenea, nimic. ; 

Voinicului începu să-i bată inima colea de teamă; crezu că toată 
cazna i-a fost în deşert; dar calul cu aripi care pricepea totul, surî- 
dea pe sub mustati; calul cu aripi ştia că în mărul din urmă se află 
Frumoasa-Pămîntului. 

Cînd täie si al treilea măr, ce să-i vază ochii? Pe Frumoasa-Pämin- 
tului, care strălucea ca soarele. Da, nenoroc, în graba lui, tăind mă- 
rul, a zgiriat si degetul cel mic al Frumoasei-Pämintului. Si la mo- 
ment începu să-i curgă sîngele; atunci voinicul a dat fuga după niscai 
ierburi, de care să-i contenească sîngele de la degetul cel mic. 

Dar abia plecă el de acolo si veniră nişte ţigănci. Au apucat-o cu 
sila si au început să o împungă, ba cu ace, ba cu alte alea, pe la cap. 
miini, picioare, încît biata Frumoasă a Pămîntului s-a cocolosit si 
s-a făcut mică cît un peşte. Acest peşte era cu totul aurit. Pe lîngă 


74 


riul acela se afla un rezervor de apä. Tigäncile au aruncat pestele 
într-însul. Apoi imbräcind cu hainele Frumoasei-Pämintului pe una 
din ţigănci au lăsat-o acolo si s-au dus. Întorcîndu-se Făt-Frumos si 
văzînd-o aşa de neagră la faţă, s-a speriat. Ea să fie Frumoasa-Pä- 
mintului? se întreba el frecîndu-se la ochi, crezind poate că nu vede 
bine. 

„Asta să fie Frumoasa-Pämintului? nu seamănă citusi de puţin.“ 
. Ce gîndeşte el? 

„Poate aşa-i Frumoasa-Pămîntului, poate s-a înnegrit într-adins ca 
să mä-ncerce, dacă tin la dinsa.“ 

A luat-o cu dinsul! Dar, fiind însetat, s-a aplecat să bea puţină 
apă din rezervor, înainte de a încăleca şi de a porni, cînd colo ce să 
vază? Un peşte aurit, pe care-şi propuse să-l prinză. Intră în rezervor 
şi după citva timp îl prinde şi-l ia cu dînsul acasă. 

Părinţii văzînd pe nora atît de neagră, s-au amărit grozav. Nu se 
aşteptau să fie Frumoasa- Pămîntului aşa de neagră, să nu-ţi vie 
chiar s-o vezi, parcă era o figancä. Le-a povestit băiatul că nu era 
aşa neagră la început, dar în urmă din ce cauză a devenit aşa, nici el 
nu pricepe. 


76. 


— Dar, de vreme ce asa mi-a fost norocul, am s-o pästrez. 

Seara, băiatul scoate peştele şi-l dă să-l prăjească la tigaie. După 
cum se obişnuieşte, a fost curátit de femei, iar spinii au fost aruncaţi 
la gunoi. Acolo a crescut un chiparos frumos, minune mare, numai 
frunze galbene ca aurul! Cînd se întîmpla să treacă împăratul, 
împărăteasa ori fiul de împărat, se îndoia chiparosul pînă jos de tot 
şi mi-i săruta, că te minunai cum! Dar cînd se întîmpla să treacă 
tiganca, se ridica in sus şi se cutremura peste tot. 

Tigäncii nu i-a trebuit mult sä priceapä cä-i vreo dräcie la mijloc 
şi că poate Frumoasa-Pámintului o fi crescut sub forma 
chiparosului; şi sub cuvînt că face umbră, a cerut de la bărbatul ei 
să-l taie. 

— Cum să-l tăiem, creştină, o frumuseţe de chiparos, ce noi îl 
avem şi lumea se îndrăgeşte de el? 

Dar tiganca ţinea să i se facă pe plac: să-l tai, căci altfel nu se 
poate. 

Bărbatul, ca să aibă linişte-n casă de partea femeii, care-l siciia 
toată ziua, i-a făcut pe plac. Dar pe cînd argaţii tăiau, cade o aschie 
în cioarecul unui argat moşneag. Acesta n-a priceput în acel 
moment, dar venind acasă şi dezbrăcîndu-se a căzut aşchia Jos, de-a 
parfumat toată odaia; iar bătrîna ridică aschia şi o băgă in dulap, 
spre a nu se prăpădi. Ce-mi era asta? Era Frumoasa-Pämintului. Pe 
cînd moşul şi bătrîna dormeau, ea se scula, deretica totul prin casă 
şi în fapt de zi se ascundea în dulap. 

Moşul si bätrina, minune mare, se tot priveau si nu pricepeau cine 
drege toate acestea. Bätrina credea că mosul face totul, pe cînd 
moşneagul îşi închipuia că bätrina, dar că nu voia să-i spuie. Bätrina 
zicea in sine: „Tare trebuie sá mă iubească mosul, pentru ca sá se 
scoale noaptea să facă atîtea lucruri. Pesemne îi este milă de mine“. 

Iar moşul: „Lucru mare; bătrîna! o ştiam altfel, dar m-am înşelat. 
Nu vezi cum drege totul baba?“ 

Încetul pe încetul a sosit Paştele. Frumoasa-Pămîntului ce pune la 
cale? Coase haine noi pentru mogul, pentru baba, da” haine 
împărăteşti, încît se minunau şi dinsii de unde atitea lucruri şi atîtea 
frumuseți! 

— Mi se pare, babo, că tu le faci toate acestea? întrebă într-o zi 
moşneagul pe baba. 

— Ba, mi se pare că tu, mosule, dar nu spui. 

Una alta, băgat-au de seamă că ceva-ceva se petrece aci, dar nici 
prin gînd nu le trecea lor de aşchie. 

Stau pe gînduri dacă trebuie să se îmbrace sau nu cu hainele 
acelea, căci se temeau să nu fie traşi la răspundere de împărat la 


77 


Gg, í 
PISE 


bisericá, cá de unde au gäsit hainele impárátesti, ei niste oameni 
săraci, lipiti, fără pic de mălai in căpistere? Si aşa s-au hotärit sá nu 
se îmbrace cu ele si mi s-au dus îmbrăcaţi în hainele lor 
sărăcăcioase. 

Abia au plecat de acasă şi Frumoasa-Pämintului s-a pus de a 
aşternut casa cu nişte covoare frumoase, de-ti pierdeai mintea 
uitindu-te la ele. Apoi s-a pus de gătit la bucate, plăcinte, pui fripfi, 
dulceturi, cadaifuri şi altele, bune şi gustoase, de să te lingi pe 
degete, cînd ai gusta din ele. 

Bätrinilor, la întoarcere acasă, mai că le venea să nu intre-n casă: 

— Aci se petrece vreo drăcie, zise moşneagul. Mie parcă-mi vine 
să nu intru în casă. Tu de ce părere eşti? 

— Deh! moşule! Omul rău nu-ţi face lucruri frumoase, iar aci nu 
văd vreo faptă rea, decît, după cum pofteşti! tu eşti bărbat! 

Şi-au luat inima în dinţi şi au intrat. Fata încă nu dereticase totul, 
ci tot mai punea în ordine odaia unde se primesc musafirii. 


78 


Väzind-o bätrinii i-au şi gräit: 

— Cine esti tu, puicä? 

Odatä ce fata a fost surprinsä, s-a apucat si le-a insirat una cite 
una totul, anume, cä dinsa-i Frumoasa-Pämintului. Apoi povesteste 
cum fiul de împărat a scäpat-o din mîinile harapului, cum nişte 
ţigănci cu vrăjile şi cu acele lor au prefăcut-o in peste şi toate 
celelalte cite am povestit pina aci. Bátrinii nu mai puteau de 
bucurie. Săreau într-un picior de bine ce le părea. Au poftit-o să 
ramiie la dinsii, căci ei copii n-au şi o vor iubi mai mult decît îşi 
iubesc ochii din cap. lar Frumoasa-Pámintului a şi rămas. 

Fiul de împărat, dacă nu mai putea de viaţa rea dusă cu figanca, 
s-a şi îmbolnăvit rău, şi nici nu mînca, nici nu bea; nimic nu poftea 
să guste. I se aduceau plăcinte, gătite de fecioare, mîncări fel de fel, 
dar în deşert, căci n-avea poftă deloc. 

Atunci aude şi Frumoasa-Pämintului de boala lui şi mi se apucă 
de găteşte o plăcintă cum se pricepea ea numai s-o facă, bună şi 


79 


dulce, sä-fi lase gura apä; apoi o trimite la fiul de impärat cu 
bätrina. Soseste bätrina la palat, dar cine o bäga in seamä? Nici nu 
o läsa sä intre pe poartä. Dar iatä cä aude fiul de impärat de sus de 
unde se afla bolnav, si ordonä sä fie läsatä sä intre: 

Fiul de împărat, văzînd pläcinta aceasta, dintr-o dată îi vine pofta 
şi începe să mänince. Apoi îi zice bätrinei să-i mai gătească una. 
Mincind si din aceasta, s-a făcut si mai bine. Bătrîna îi aducea in. 
fiecare zi şi astfel fiul de împărat a început sá meargă din ce în ce 
mai bine şi se făcu pe deplin sănătos. 

Atunci întrebă el pe bätrinä: 

— Rogu-mi-te, spune-mi, tu faci niet acestea sau vreo norä 
a ta, ori vreo fatä? 

— Deh! fiule, le gäteste fata mea. 

Fiul de impärat o intreabä unde sade, cäci doreste să meargă să o 
vază. Baba însă era din cele date dracului, şi-i spune că oare casa ei 
este plină de viermi şi de balegi. 

Fie, zise fiul de împărat, tot am să viu. Aşadară, se scoală şi se 
duce să-i aducă un dar fetei, drept răsplată pentru plăcintele ei. Aci 
ce să vază? Casa bunicii strălucea ca raiul. În loc de balegi, busuioc, 
trandafiri şi garoafe; în loc de viermi, pietre şi pietricele de diamant. 

Toată casa babei mirosea atît de frumos! Înlăuntru ce să vezi? 
Frumoasa-Pämintului, în carne şi oase, aşa cum te văd şi cum mă 
vezi, s-a repezit în braţele ei, a sărutat-o şi a rugat-o să-i povestească 
cum a dispărut din faţa lui. Ea n-a zis nu! Nici n-a tăgăduit şi-i 
povesti totul. 

Fiul de împărat o aduce la palat; iar pe figancä o pedepsi de n-a 
rămas picior de ea. După asta, el se insurä iarăşi cu 
Frumoasa-Pämintului din mär si fäcu o nuntä domneascä durind de 
joi pînă joi. Eram si eu acolo şi am jucat pînă ce n-am mai putut. 


AL. LECA MORARIU 


ÎMPĂRATUL ALB SI ÎMPĂRATUL ROŞU 


A FOST ODATĂ CA NICIODATĂ, că de n-ar fi, nu s-ar 
povesti. De mult, de cînd cu poveştile! Că eu nu-s de atunci, ci-s de 
mai încoace, Da’ într-o zi mă duc eu la bunica şi cotrobăind 
încoace, cotrobăind încolo, dau de un sac; da’ rupt, da’ colbäit! 

— Bunicufä, ce ai dumneata în sacul cela? 

Da’ bunica: 

— Lasă, zice, să nu-l clinteşti din loc! Zestre de la bunică-mea, 
care şi ea a moştenit-o de la o străbunică a ei, care şi ea cică o avea 
cu limbă de moarte de la o răstrăbunică a ei! 

Şi eu, ca un plod neastîmpărat ce mă găseam, nu să ascult! 
Chitesc cînd nu-i bunica acasă, şi hîrşti! apuc sacul. Şi cela era un 
sac de poveşti, măi băieţi! fl deschid eu si poveştile zbrr! zboară în 
toată lumea, de-au împănat ţările! Atunci eu hat! o poveste de 
coadă; am prins-o şi v-o spun şi domniilor voastre! 

De mult, de cînd urşii aplecau vifeii şi-i stergeau pe bot, 
desmierdindu-i, de cînd lupii se luau de git cu mieii de se infräfeau, 
särutindu-i, de cind puricele se potcovea cu nouäzeci si nouä de ocä 
la un picior si tot striga: „Mi-i usor, mi-i usor!“ de mult, a fost un 
crai, un boier mare şi a avut un fecior. Şi se întîmplă amu în cutare 
ținut iarmaroace, şi zice fecioraşul cela către tat-säu: 

— Tätucä, ce te-aş ruga eu: dă-mi o mie de galbeni, că iacä 
negustorii se duc în iarmaroace; mă duc şi eu, poate, cine ştie, oi 
cîştiga şi eu ceva. 

Buun! Îi dă tat-su mia de galbeni, şi hai şi el la iarmaroc. Da’ el 
nu să umble într-a cistigului prin cele bilciuri, ci se duce într-o 
şcoală şi zice: ` 

— Domnilor, luminatilor si cinstifilor, de azi amiază pînă mîine 
amiază să mă învățați scrisoarea, să mă învățați toate felurile de 
scrisoare de pe lume; că aşiş! vă plătesc, iacă poftim, mia de galbeni 
pe masă. 


' Asis — îndată, numaidecit. 


81 


Si l-au învăţat toate felurile de scrisoare, de scria si cu piciorul pe 
crîngul cerului. 

Vine acasă. 

— Tătucă, zice, strasnic mai umblă negustorii istia: amus 
păgubesc, amuş cîştigă; numai eu am pägubit tot! 

— Apoi, dragul tatei, a doua oarä ai să cîştigi si tu! Şi-i mai dä 
tat-su o mie de galbeni. 

lară mi se duce feciorul cel de crai la iarmaroc. Umblă-n-coace, 
umblă-ncolo, dă de nouăzeci si nouă de muzicanți şi le zice: 

— Domnilor, muzicantilor, si lăutarilor, de azi amiază pînă mîine 
amiază să mă învăţaţi a cînta în toate muzicile. Aşa fel de cîntare să 
mă învăţaţi, aşa de frumoasă, că toată fiara, toată lighioaia să se 
adune de cintarea ceca; pina şi şerpimea cea veninoasă, care se 
întîmplă de intră în om, să iasă la soare, de cîntarea ceea. Ca asis vă 
plătesc, iacă poftim mia de galbeni pe masă. 

A învăţat el amu şi cîntarea ceea, şi vine acasă. 

— Vai de mine, tătucă, ce să mă fac, ce să mă direg, unde mi-a 
fost capul, că iarăşi am păgubit, şi n-am cîştigat nimica! 

— Dragul tatei, ai să cîştigi a treia oară de bună seamă. Da’ să te 
porţi o firá mai binişor; sá te porţi, dragul meu, să cîştigi, că-i o 
sumedenie de bani matrasita! ü dä el de grijä. Mai deschide-ti ochii 
si mai stringe-ti punga, ca la aga tirguri cu doi bani in trei pungi se 
cade a umbla! Si-i mai pune si a treia mie in palma. 

Hai se duce băietanul nostru si pagubeste si a treia mie in 
iarmaroc, adecä vorba vine că pägubeste, că el cele trei mii de 
galbeni nu le-a păgubit, ci s-a învăţat prin cele şcoli, de s-a făcut de 
tot năzdrăvan. Că colo, în şcolile cele, erau felurifi învăţaţi si 
înşelători de lume, si la dinsii a învăţat el toate năzdrăvăniile şi toate 
drăciile. 

Buun! Vine el acasă. 

— Ira! dragul tatei, ce eşti aşa supărat si scirbit? 

Da’ el face către tat-su: 

— Of, tätucä, ori să-ţi spun, ori mai bine sá má înec!? 

— Da’ de ce, dragul tătuchii, din ce pricină îmi vorbesti aşa? 

— Dacă, tătucă, am păgubit şi a treia mie, ce să mai zic!? 

— Apoi, dragul tatei, mai bine te prăpădeai şi tu pe undeva ca să 
nu te mai fi avut eu la casa mea! 

— Vai de mine, tată, ce vorbă mi-ai spus dumneata acum!! 

— Aşa ţi se cade, dragul meu! 

— Apoi din cît îi aşa, tată, hotărit lucru că pentru ocara asta asa 
de amarnică, eu mă duc pe lume! şi asisi: Tătucă, sănătate bună — 
îi pupă mina şi porneşte. 


82 


Tat-su incepe a plinge. 

— De ce mai plingi, tată?! Amu m-ai batjocorit, şi amu plingi? 

— Dacă, dragul meu, numai pe tine te-am avut si amu si tu te 
duci... i 

— Eh! lasă, nu mai plinge, tătucă, că viu eu la o miine-poimiine 
înapoi! zice el — şi porneşte! 

Si nici că mai şuguieşte, merge o zi, merge două, merge patruzeci 
şi nouă, zi de vară pinä-n seară, cale lungă să-i ajungă; pe unde? 
Numai el ştie! 

Si tot aşa, picior după picior, picior după picior, ajunge feciorul 
nostru unde ajunge, şi intilneste un boier. 

— Bun intilnisul, boier mare! 

— Mulţumesc dumitale! Da’ ce vînt te abate pe la noi? îi dä 
boierul. 

— Ce vint? Nici unul, că mie pe-ori unde mi-i drumul! 

— Iga breee! Că mare lucru îi fi fiind dară dumneata!? 

— Om cu carte, care împarte! îi dă răspuns feciorul nostru. 

— Alei! Că doară nu-i fi fiind învăţător de copii?! 

— Ba că chiar! 

— Să trăieşti dară, frate! Hai cu bădica, ca-ti dă el de lucru! 

— Să trăieşti şi dumneata, cucoane, că-mi iei calea din picioare! 

Da’ boierul cela avea la copii cu cîrdul. Şi tocmai umbla să-i deie 


83 


la carte. Norocul lui că a dat peste aşa învăţător, că, mă rog 
dumneavoastră, doar învăţătură avea feciorul nostru, de trei mii de 
galbeni!! 

Cum a muncit el amu cu copiii aceia, nu mă întrebaţi! Destul că 
ajung ei tobă de carte. Şi hai amu părinţii copiilor să-l mulţumească: 

— Ei, zice, domnule, cinstitule şi iubitule, ce-i pofti dumneata, ce 
plată, că ne-ai învăţat aşa de bine copiii? r 

— Nimic, zice, cä mie imi trebuie numai o muzicä de la dugheana 
cutare. Voi pofti să mergeţi cu mine si mi-o aleg. 

Buun! Se duce fecioraşul nostru cu domnul cela, şi-şi alege o 
fortepiancă. Şi cînd se pune odată de cîntă cu dinsa, multă fara a 
răsunat! 

— Asta-i de mine! zice el, şi aşişi: Sănătate bună, domnule! se 
mulţumeşte de slujbă, îi mulţumeşte şi boierul pentru învăţătura 
copiilor, şi hai la drum mai departe! 

Merge el, merge iară, zi de vară pinä-n seară, cale lungă să-i 
ajungă, şi tot aşa cu mersul şi cu dusul ajunge la un munte, în nişte 
pustietäfi de ostrovuri lîngă mare. Se suie în virful muntelui şi-şi 
face ca un sihastru casă. 

Apoi aşa la o vreme cînd prinde a cînta din fortepiancă, ca pe 
acele timpuri de învăţătură, ce-a învăţat el, de-ce, de-ce cînta, de ce 
ieşea ba o pasăre, ba o gujulie!, ba o lighioaie şi fel de fel de 
sălbătăciune. Şi cîtă pasere şi lighioaie îi pe lume, toată s-a fost 
strîns pe lîngă dînsul: alta se scălda, alta juca, alta cînta, de era o 
dragoste şi o frumuseţă nesfirsitä. 

Da’ tocmai în ţara ceea, unde aşa de avan cînta näzdrävanul 
nostru din vîrful muntelui celuia, era un împărat, care de opt ani 
avea şarpe într-însul. Şi de cei opt ani împăratul nici nu mîncase, 
nici nu băuse, de nevoia şi necazul ce-l trăgea cu şarpele cela, că, mă 
rog, doară şi şarpele crescuse în cei opt ani de zile. Şi tocmai în 
timpul cela, în care începuse a răsuna ţara de cîntecul năz- 
drăvanului, împăratul se trezeşte şi zice: 

— Vai de mine, ce-i asta? Vis a fost ori aievea se aude aşa ca o 
cîntare? Că iga cum şi iga cum, zice, parcă am auzit şi eu prin somn 
cîntarea ceea, şi şarpele m-a mai îngăduit şi mi-a dat pace. Şi ce v-aş 
pofti, boieri dumneavoastră, curtenilor şi slujbasilor, să vă ducefi 
pînă în cutare munte: ce muzicant îi acela? Poate ar putea să se 
sloboadă pînă la curţile mele aice; ce cîntare are el? Poate ar putea 
să vie pînă la mine! i 

Hai se duc slujbaşii şi crainicii împărăteşti să-l poftească pe 


! Gujulie, gijulie — insectă, tiritoare 


84 


muzicant la curţile împăratului. 

Da’ in muntele cela nu era frunzä pe copac, citä pasäre si gujulie 
şi lighioaie se adunase la auzul cintärii celeia. Si era o dragoste şi o 
frumuseţă, că nu se mai putea pe muntele cela. 

- Şi el, näzdrävanul, de acolo, din vîrful muntelui aşa le-a cuvintat: 

— Mă rog, zice, tare vă poftesc să aduceţi pe inältatul împărat 
încoace; că atîta pasere si gujulie şi lighioaie ce am eu pe muntele 
ista, nu pot să le părăsesc. Şi mi-i de-a mai mare dragul să mă uit la 
dînsele! că. vezi, alta cinta, alta se scálda, alta juca şi fel de fel de 
şăgi făceau. Da’ poftesc, zice, că dacă îţi veni cu inältatul împărat, 
să aduceţi şi oaste cu sabia bine ascuţită. 

Şi cînd l-au adus pe împărat acolo la faţa locului, a zis muzicantul 
să-l puie în sus; şi i-a legat împăratului mînurile, să nu se urnească. 
Apoi cînd prinde năzdrăvănaşul a cînta cu toată puterea şi 
învăţătura lui, multă fara a räsunat. Şi paserile şi gujuliile si lighioile 
nu-şi mai aflau loc de cîntare si de jocuri! Şi multe gujulife de cele 
mai mititele au pierit de atita joc şi: zghihuialä. 

Dar si şarpele ieşea afară! De-ce, de-ce ieşea, de-ce si näzdrävanul 
mai amarnic cinta. Cind se asvirle odatä sarpele afarä! 

...Da’ ofiţerii si slujbasii, ei şedeau pe de-a läturea împăratului, 
unde nu mi ţi-l iau din sabie! Da’ şarpele, nişte sărituri ca acele de 
doi-trei stînjeni în sus făcea! La urma urmei, ce ştiu eu cum îmi 
aduce un ofiteras palosul, şi-i zboară capul!! Da’ amu şi capul să 
intre înapoi în om. Atunci iute strigă muzicantul, de-l întorc pe 


85 


împărat cu faţa în jos şi-i aruncă o prostire! peste cap, să n-aibä pe 
unde intra şarpele. 

Si mintuit a fost împăratul de şarpe! 

Se trezeşte împăratul. L-au spălat, l-au gătit frumos, una-alta... 

— Vai de mine, zice, unde-i domnul capelmaistru de la cîntarea 
asta, ce s-a făcut aice? 

— la aista-i, înălțate împărate! Tocmai dumnealui! 

L-a cuprins şi l-a sărutat împăratul. 

— Poftim în trăsură pina la curţile mele, zice împăratul. 

Da” el ia şi-i mai face o cîntare. Unde nu încep atunci lighioile şi 
gujuliile şi paserile nişte jocuri ca acele: alta cînta, alta juca, alta din 
aripi bătea parcă se scălda, alta peste cap se da şi fel de fel de 
meşteşuguri făcea, de nu se mai încăpea de atita dragoste şi 
frumusefá. 

— Tare má bucur de dragostea asta, zice impáratul, si oi zábovi 
si eu oleacá. 

Si pune-te tu, cogemite împărat, cu toţi boierii şi curtenii tăi la 
privit! 

— Vai de mine, da’ dumneata să faci bine poate îi ţinea aşa ceva 
o basma, una-alta, că asta vine ca la o comedie; să-ţi dăm ceva! 

Da’ el muzicantul: 

— Ináltate împărate, mergeţi sănătoşi acasă; că m-oi face şi eu pe 
la curţile dumneavoastră, numai să mă mulţumesc de dobitoacele 
astea pentru dragostea și şăgile ce mi-au făcut. 

S-a dus împăratul. 

Da’ el se pocloneşte frumos la paseri si la gujulii şi la lighioi si 
zice: 

— Mulţumim că ne-ati facut şăgile astea, aşa de minunate! s-au 
mulţumit şi dobitoacele de cîntare, şi dus a fost fiecare în lumea lui. 

Năzdrăvanul se ia binişor, se găteşte şi hai la împăratul cu pricina. 

Acolo l-au primit ca pe un oaspe scump, l-au pus la masă, l-au 
ospătat, l-au cinstit, l-au omenit... una-alta... 

— Ei! zice împăratul, domnule, cinstitule şi iubitule, amu ce-i fi 
vrînd dumneata? li vrea sá te fac un crai, or un căpitan, îi vrea sá te 
fac ceva?... 

El n-a poftit nimică. 

— Doamne, înălțate împărate, zice, mulţumim pentru cuvîntul ast 
bun, dar eu ce să poftesc? Adecă aşa o pomenire nu se poate face”! 

— li bună şi pomenirea, domnule, dar asta, zice, îi prea groasă, îi 
hăt groasă pomenire. Că eu unul să fi ştiut că m-a scoate cineva din 
nemernicia mea si m-a mintui de şarpe, îi dăruiam toată mărirea 


1 Prostire — cearceaf. 


86 


m 


AN 


i ilil, 


mea si urdia! mea i-o dam toată, numai să fiu om! Măcar să ştiu ca 
rămîn numai cu mantaua asta. Dar asa, fiindcă mi-ai spus că vrei să 
ai o pomenire pe pămîntul ăsta, apoi eu de la mine cu nouăzeci şi 
nouă de mii de florini te cinstesc. 

— Se poate, zice. Vă mulțumesc. 

Si-si strînge näzdrävanul frumusel bänisorii ceia, şi vine prin tîrg 
de-si cumpără un lanț de aur cu creangă de aur, care strălucea ca 
soarele şi-ţi fura vederile. Si hai ce face el, hai că vine tocmai la 
tătuc-su acasă! 

Tatăl lui, cînd l-a văzut, a ametit de bucurie: da cu căciula în 
cîini: 

— Hir, cotarle, că doar nu la voi a venit! Noa bun! 

Da’ amu, a doua zi, feciorul se scoală cu noaptea in cap, isi pune 
lanțul de aur cu creangă de aur ca un cine la grumaz, si zice: 


^ Urdie — oaste 


87 


— Hai de-acu’ cu mine, tätucä! 

— Vai de mine, ce faci tu, dragul tätuchii?! 

— Trebuie sä mergi cu mine la tirg, la iarmaroc, tatä, si au sä-fi 
iasă acolo impärafi şi crai, da’ tu să mă iei de lanţ si să mă vinzi lor 
rob, la robie, ca la piatră, ori la orice. Că mie aşa mi-i scrisa, ca 
să-mi ispäsesc păcatele!... Cînd îi ajunge în tîrg, să ceri trei harabale 
de galbeni pe mine!... vezi dumneata, el se gîndea la cele trei mii ce 
le-a păgubit în iarmaroc. 

Tat-su numai îngheaţă cînd aude aşa o vorbă, dar nici bleau nu 
zice; vede că n-are încotro. Si pornesc la tîrg! 

S-au fost strîns împărații şi craii şi boierii roată împrejurul robului 
cu lanţ de aur: 

— Domnule negustor, ce-i ăsta? 

— Un rob al pămîntului! 

— Ce face el? 

— La ce-l pui, aceea face! 

— D-apoi cum, ce fel, cît ceri dumneata pe el? 

— Trei harabale de galbeni. 

Da’ ei: 

— Bree omule, ori domnule, ori ce-i fi fiind dumneata, ai mai 
fost prin iarmaroace, ai mai väzut lume de cind esti? Ce-i asta, cä de 
cînd îi lumea nu s-a pomenit aşa ceva, să ceară cineva trei harabale 
de galbeni pe aşa un nemernic de rob! 

Atunci el, robul de colo face: 

— Nu vi-i ruşine obrazului! Împărați sinteti voi, crai sintefi voi, 
că nu sintefi vrednici să daţi pe mine trei harabale de galbeni? 

Împărații şi craii atunci coada între picioare şi se dau la o parte. 
Se pun la masă la sfat: 

— Bre, zice împăratul Alb, ce-i de făcut cu el, că tare ne-a mai 

- ocärit. Hai şi-om pune mînă de la mînă, să-i împlinim cele trei 
coşuri de galbeni, să-l răscumpărăm şi apoi las’ pe mine, eu i-s 
popa! Ce-a pati, cu nime n-a împărţi! 

Şi-au pus împărații care de care, cela şi cela, de i-au împlinit 
tătîne-su cele trei coşuri de galbeni şi l-au răscumpărat pe rob. 

— Noa, strigă împăratul Alb către un slujbas, care era crainicul 
lui, ia-l, bre, pe robul ăsta cu tine şi na-fi scrisoarea asta; dă-o la 
înălţimea împărăteasa, să facă precum îi scris într-însa. 

Da-n cartea ceea el aşa scria: 

— Înălţată împărăteasă, cum a ajunge robul ăsta acasă, să ai grijă 
de a-l spînzura la poarta curților mele, ca să mă pălesc cu capul de 
picioarele lui, cînd a fi să vin acasă. 

Hai se duce crainicul cu robul nostru, şi tot ducîndu-se ei, ajung 


88 


aşa într-o vale la un sipotel. Da’ ceea era in toiul verii; şi o căldură, 
şi o năduşeală, să te scalzi pe uscat, nu ceva! Crăinicelul se repede la 
ciurgäus! sá se 'răcorească. Trage un git de apă si, plecindu-se, te 
miri cum scapă scrisoarea jos. Apoi, dacă şi-a mai potolit setea, hai 
la drum mai departe. Da’ robul nostru de ce are ochi? Ca să vadă! 
Şi se roagă cătră crainic: 

— Of, îngăduie-mă oleacă să beau şi eu un pic de apă! 

— Apoi, zice cela, mi-i să nu te linciuresti prea mult. Hai, du-te 
dară, da’ numai repegior! 

Se duce robul, vezi doamne, la apă, că lui aşa-i era de apă acum 
cum i-i cîinelui a linge drobul de sare, şi dă de ceea ce-i trebuia lui: 
pune mina pe scrisoare şi indata-mare cîrţ-scîrţ preface toată cartea 
şi aşa o răstălmăceşte: 

— Înălţată împărăteasă, cum a sosi feciorul ăsta la curţile 
noastre, să ai grijă a-l da la feredeu? să-l scalde, să-i aduci croitori, 
să-l gătească, si să-l pui pe urmă cu fiica noastră în cutare odaie, 
tocmai într-al treilea cat, că voinicelul ăsta seamănă a fi partea 
copilei noastre. Cine ştie, din cît nu s-a primit ea cu cei doisprezece 
feciori de crai ce-au fost în pefit, s-a primi poate că cu feciorasul 
ăsta! Şi-i dá crainicului scrisoarea aşa prefăcută: Iga? ce-am găsit! 
Bucuria celuia ştiu că nu era proastă, cînd se vede ca prin urechile 
acului scăpat de ceea ce-l aştepta. Îşi ascunde scrisoarea în sîn şi hai 
mai departe. 

Amu, la o vreme, iacă şi împăratul Alb venit acasă. Dă la poartă, 
nu-i nimica. Şi cînd prinde împăratul a se văieta, şi a se răsti, şi a 
räcni!... Da’ împărăteasa: 

— Vai de mine, inältate impärate, de treizeci de ani de cind tot 
impärätim, da’ asa cuvint n-am avut sä avem la casa noasträ! Cum, 
ce fel, ce scirbä ai asupra capului măriei-tale? 

— Că, zice, aşa-i şi asa-i. 

— Săracan de mine, înălțate impárate, d-apoi ce-i asta? Că iga, 
doară condeiul dumitale a umblat aice; îl cunosc doară. Iaca şi 
scrisoarea pe masă! 

Împăratul se da şi citeşte cárticica. 

— Iga bree! face el, azi sînt atîtea şi atitea zile de-atunci, si eu am 
vrut sá fac din robul ăsta asa si asa, şi ţi-am fost scris asa, da’ 
dumnezeu iga cum mi-a purtat degetele! Vai de mine, înălţată 
împărăteasă, poate ista să fie partea copilului nostru! De-am şti 


' Ciurgăuş — izvoras. 
? Feredeu — baie. 
‘Iga — iată. 


89 


măcar din ce neam îi! Noa, zice, da’ oleacä de pedeapsă tot trebuie 
să-i dau. N-am ce-i face! Că tare ne-a ocärit parpaletul! Şi-i 
povesteşte împărătesei din fir a păr cum şi ce. 

Apoi dă sfoară în ţară să se adune toţi pietrarii si zidarii din 
împărăție. Şi ăştia, ca la o poruncă împărătească, mă rog, cînd încep 
a roi în toate părţile, şi-a pus si împăratul mîinile la cap. Codrul 
atîta frunză n-are și mările n-au atitea fire de nisip citi maieştri s-au 
fost adunat! Pe urmă le spune împăratul toată povestea cum și ce. 
Zice: 

— Acuma, cît vă văd, să-mi ridicaţi oleacă de temniţă pentru 
robul cel deprins a ocäri obraze împărăteşti. 

Maiestrii pietrari si zidari atunci cînd mi se astern pe lucru, una 
două au ridicat o temniţă cît o cetate. Virfu-i bătea in nourii cerului 
şi numai sus-sus au fost lăsat o ferestruică. 

— Ei, zice împăratul, acolo să-ţi ispăşeşti păcatele! Si-l pun pe 
năzdrăvan, cu toată năzdrăvănia lui, la răcoare. Noa ce te faci 
acum? Rabdă un ceas că-i trăi un an! 

Sade amu robul nostru la închisoare. 

Da’ eu, iac-aşa, luîndu-mă cu vorba, uitat-am să vă mai spun una, 
că împăratul Alb avea o fată. Da’ ce fată! Frumoasă-frumoasă, 
scrisă de frumoasă! S-o sorbi într-o lingură de apă, s-o înghiţi si alta 
să nu-ţi trebuiască. Si cu lipici si cu vino-ncoace, parcá-ti făcea cu 
mina: fugi de acolo, vină-ncoace! Sezi binişor, nu-mi da pace! 
Norocul. celor ce n-au apucat-o, că mulţi voinici şi-au răpus capul 
pentru fetisoara asta! 

Si fetisoara, daca ü la curtile tatine-su, apoi aude si ea ceva, vede 
si ea ceva. Da’ näzdrävanul nu era nici el de lepădat. Cä-mi era aşa 
de nu ştiu cum si de cum să vă spun, că fata împăratului de 
dragoste nici nu mai putea. Asa scăzuse copila la faţă, mai rău decit 
un ţăran care munceşte. Si mă-sa, inälfata împărăteasa, de jalea 
feti-sa i s-a făcut milă, și se îndură, de-i trimite robului pe ascuns, 
fără ştirea împăratului, chilote!, perni, asternut, pat si ce-i cerea 
sufletul, aşa că robul nostru aşa hălăduia acum în temnifa ceea, cum 
ar şedea si un slujbas împărătesc undeva. Si fata o dată în zi, la 
amiazăzi, era la dinsul; da’ împăratul nici cu spatele nu ştia de asta. 

Toate bune si frumoase, pina la o vreme. Că mai sînt ele şi belele 
pe lumea asta. Şi vorba ceea: cap de-ar fi, că belelele curg girlä! Asa 
si cu impäratul nostru. 

Că-n vremea asta se ridică împăratul Roşu şi-i trimite împăratului 
Alb trei bete de alun, unul ca unul, să ghicească împăratul Alb 
care-i de la rădăcină, care-i mijlocul, şi care-i vîrful, „că de nu-i 


1 Chilorá, pilotá — pernă mare cit patul umplută cu fulgi Sau cu puf. 


90 


ghici, măi cine de impärate Albe, am să te spinzur!“ Asa-i scria el 
impäratul Rosu. Vezi dumneata, impäratul ästa era un buclucas de 
cel ce-şi cata cu luminarea. 

Plinge impäräteasa, plinge fata impäratului, plinge toatä curtea cä 
ce-a venit pe capul impäratului Alb. 

Si la amiazi vine fata cu mincare la robul cel din inchisoare, 
plinsá şi cu ochii impáienjeniti de lacrimi. 

— Doamne, dráguta mea şi gospodina mea, o întreabă el, ce esti 
aşa cu ochii rosi si esti plînsă tare? Ce fel de aft!, ce fel de scirbä ai 
asupra capului tău? Spune-mi cu adevărat, că eu te-oi scoate din 
toate. 

— Doamne, cinstitule si iubitule, de unde mă-i scoate, dacă 
tătuca te-a zidit aici! Mai bine nu te mai aduna tata la casele lui şi 
nu má inváfam cu dumneata!... se căinează copila. 


Tatt, ah — ofat, suspin. dor pentru ceva cu neputinţă de implinit. 


91 


— Eh, nu te lua pe scirbä, cä eu de aici, de unde mä vezi, am sä 
te ajut si-am sä te apär. Nu-i nimicä, zice, si träind si nemurind a 
mai fi el si după voia noastră. Că iga cum si iga cum, zice, 
dimineata te scoalä frumusel, te du la inältatul impärat si spune-i cä 
ai visat aşa şi aşa să facă: să ducă betele cele la o apă curgătoare, ca 
bunăoară la Suceava, şi acolo să le răpadă de pe mal drept la 
mijlocul apei. Băţul care-i de la rădăcină are să vie înapoi la dinsul, 
cel care-i din mijloc are să rämiie fapän în mijlocul apei, şi vîrful are 
să meargă în cela mal. Că, zice, nu te teme, s-a primi el, împăratul 
Roşu, cu vorba asta! 

Copila nu aşteaptă să-i spuie de două ori şi fuga-fuga la tătuc-su 
cu vorba asta. Buun! li trimite împăratul Alb răspuns: 

— Măi mintosule de împărate Roşu, altceva nu ţi-ai găsit de 
întrebat, că în împărăţia mea şi copiii de fitá o ştiu asta. Că iga asa 
şi aşa-i! 

Împăratul Roşu, parcă l-ar fi pus pe jăratec, cînd aude răspunsul 
ăsta. Si în ruptul capului să-i vie împăratului Alb de hac cu altă 
întrebare. 

De unde si pînă unde îi trimite trei minzoci: „Na-ţi, zice, să 
ghiceşti care-i fătat mai întîi, care-i al doilea, şi care-i pe urmă fătat. 
Că de nu, măi cîine de împărate Albe, hotärit că am să te spinzur!“ 

Da’ minzii ceia, dumnezeu ştie de unde-au fost scoşi: unul ca 
unul! Cum seamănă doi stropi de roauă, aşa semănau ei. Na, pas de 
ghiceste acum, împărate Alb, dacä-ti dă mîna! Şi iarăşi o scirbä şi o 
nevoie la curtea împăratului Alb, de prăpădenia lumii! 

Şi la amiazăzi fata întîrzie de tot cu adusul mîncării şi vine plînsă 
de tot şi căinîndu-se la robul cel din închisoare. Da-i dă robul: 

— Vai de mine, tot aşa te văd?! 

— Apoi, plînge fata, iga cum şi iga cum: ce-a venit pe capul tatei 
de la cîinele de împăratul Roşu. 

— Eh! zice robul, asta-i floare la ureche! Ia pune-te frumusel aice 
să-ţi spuie badica cum şi ce. Miine dimineaţă te du la inältatul 
împărat şi-i spune că ai visat să facă trei ciubere: unul de stejar, 
unul de fag şi al treilea de brad. Şi să puie în cel de stejar grîu, în cel 
de fag orz, da’ în cel de brad să puie ovăz. Pe urmă să aşeze 
ciuberele la rînd în ogradă şi să sloboadă mînzocii. Care a merge la 
ciubărul cu grîu, îi fătat întîiu, care a da la orz îi al doilea, şi care a 
merge la ovăz îi pe urmă fătat. 

Copila, de bucurie mai-mai să tragă o tropoficä, şi tot într-un 
suflet la tat-su: 

— Tätucä dragä, cä-i asa si nu ältfel! 

Buun! Şi-i trimite împăratul Alb răspuns: 


92 


— „Bre impärätele Roşu, ia seama ce faci, că rid si argatii de la 
curtea mea de atîta minte. Că asta cine nu ştie cum se cearcä 
minjii?“ Şi, zice, aşa-i şi aşa-i. 

Da’ împăratul Roşu să crape de ciudă si nu alta. 

— Vai de mine şi de mine, zice el, îmi pare că am dat peste om! 
Ce să fac, ce să mă dreg! Hai se ridică el şi se sfătuieşte cu Pepelea 
lui, că avea si el, mă rog, un fel de näzdrävan, pe Pepelea. Da’ 
Pepelea ista tot nu era aşa de chitit la cap ca robul nostru cel din 
închisoare, că robul nostru avea mai multe meşteşuguri. Nu era, mă 
rog, scolit cu trei mii de galbeni? 

Noa, şede împăratul Roşu la divan cu Pepelea; şed ei la sfat şi 
face împăratul Roşu: 

— Vai de mine, ce putere, ce mărire să aibă el, că-i mai avan 
decît mine! 

Da’ Pepelea: 

— lacá, eu încă nu-s de azi de ieri, şi încă am oleacá de şcoală, 
da’ asta, drept să spun, nu pot pricepe! 


93 


— Măi, zice împăratul Roşu, am să-l mai cerc într-un fel. 

Şi din vorbă-n vorbă îi trimite împăratului Alb scrisoare asa: 

— „Măi cäpcine de impárate Alb, văd eu ca esti din zodiu 
înţelepciunii, şi din cît ghiceşti asa de bine toate cele, apoi să mai 
isprăveşti şi asta: cînd a fi să beau dimineaţa cafeaua, şi oi luu 
lingurifa în mînă, tu să slobozi un foc din tun de să se audă pînă la 
curţile mele. Să vedem la cit ţi-a sta acum cuminfenia ta! Eşti adecă 
mai avan decît mine? Ha?! Si al doilea foc tot aşa să-l dai, cînd a fi 
să-mi trag papucul. Îi isprăvi şi asta, bine de bine; nu-i isprăvi. 
capătul tău îi lucru sfint!“ 

Noa, ce jălanie s-a stirnit amu la curţile împăratului Alb, nu s-a 
pomenit de cînd lumea. Plinge împărăteasa, pling boierii si slujbasii. 
plînge toată curtea, plingeau de udau pămîntul; da fata asis să se ri- 
sipească, nu ceva. 

Şi de data asta copila a întîrziat de tot cu adusul mîncării. Bietu- 
lui .năzdrăvan i se lungiseră urechile de foame. 

— Vai de mine, mîndra mea si draga mea, ce-ai mai făcut astăzi, 
de-ai întîrziat asa? întreabă el. 

— Apoi, să-ţi spun drept, de-amu am gätit-o! 

— Da’ nu mai zice! Cum se poate? Doar n-a fi cerut împăratul 
Roşu să jupim piatra morii şi să-i ducem pielea?! 

— Ba nu! Da’ iga ce-a poruncit: să impuste tătuca aşa si aşa un 

* foc din tun, cînd a bea el cafeaua şi altul cînd şi-a trage papucul pe 
picioare. 

— Ei, zice robul, dacă-i numai atîta, apoi nu te mai lua degeaba 
pe scîrbă. Şi mîine dimineaţă te scoală frumusel şi-i spune la înălța- 
tul împărat precum că: tătucă, iga cum şi ce am visat eu as-noapte, 
că nici dumnezeu sfîntul nu te scoate din chichionul ăsta, fără nu- 
mai robul, care l-ai zidit in temnifa ceea. 

Fata parcă prinsese aripi, aşa zboară pina acasă și-i spune täti- 
ne-su cum şi ce. 

— Draga tatei, îi aievea asta? 

— Aievea, tată, că pare-cá asis văd cum mi s-a arătat in vis. 

Da’ împăratul nu ştia că fată-sa zi de zi îi tot ducea robului de 
mîncare, şi gîndea că de mult, l-a fi iertat amu cel-de-sus pe robul 
cela, si face: > 

— Vai de mine, d-apoi l-om mai afla noi, cá poate amu a fi nu- 
mai oale si ulcioare! 

— Apoi, poate l-om afla! se smereste copila. 

Si îndata-mare porneşte împăratul la rob, şi l-a aflat! Cînd l-a stri- 
gat împăratul pe nume, el, robul, a răspuns aşa, încet, din fun- 
dul-fundului. Ei, dacă l-au auzit räspunzindu-se, apoi cîtă frunza-i 


94 


pe copac, atîta amar de pietrari şi zidari a strîns împăratul, sá deic 
jos zidurile cele de deasupra năzdrăvanului. Si asa le-a fost dat de 
grijă împăratul, că altul ţinea sorful, altul cazmaua, altul cepita, ca 
un fir de colb să nu-l ajungă pe rob, ferit-au sfintul, că altmintrelea. 
aveți să fiţi cu toţii tăiaţi si häcuifi în bucățele! 

Si i-au făcut o ușă largă, cît putea să intre o trăsură in temnifa 
ceea. 

Deci l-au scos pe rob din temniţă, l-au pus în caretă alăturea cu 
împăratul si cu mare alai au pornit la curţile împărăteşti. 

Acolo îl spală, il gátesc frumos si se pun cu toţii la masă. 

— Dragul meu, fecior de crai ori de boier, or ce-i fi dumneata, ce 
să fie că asa-s de bătut de dumnezeu? 

— As, înălțate impárate, pune-fi cepita pe-o ureche, mănîncă, bea 
şi te veseleşte, că de-amu eu am să-ţi port toată rinduiala. 

. Da’ împărăteasa face: 

— Vai, dragul mämuchii, ce noroc te-a adus la casa noasträ! 

Atunci el s-a cam rüsinat oleacă si asa a cuvintat: 

— Inálfatá împărăteasă, nu-s vrednic să-mi zicefi aşa, că eu nu 
pot şti ce-a mai fi, pînă nu mi-oi cîştiga pîinea mea... 


95 


$i îndata mare iese afară în cerdac şi strigă cäträ pietrarii şi zidarii 
cari l-au fost dezgropat: 

— Bre, maieştrilor, şi pietrarilor, şi zidarilor, amu să vă văd ce vă 
poate meşteria: îndata mare să-mi zidiţi din pietrele cele un turn ase- 
menea cu cerul! 

Şi cînd îi toarnă pietrarii şi zidarii o acăstaie! de turn, nici nu i se 
vedea vîrful. Că doar meşteri şi nu şagă erau aceia! 

Noa bun! Năzdrăvanul îşi urcă tunul cu scripetii sus, tocmai in 
virful turnului, şi hai se suie şi el. 

S-au îngrozit şi au prins a răcni împăratul şi împărăteasa, da” fata 
împăratului aşişi plîngea înadins, că aşa de înalt s-a fost înălţat năz- 
-drăvanul, de numai cit un purice se vedea colo, sus. 

Şi cînd dimineaţa împăratul Roşu bagă lingurita în paharul de ca- 
fea, aşa de amarnic a huit tunul din vîrful turnului de credeai că ce- 
rul se năruie şi iadul se desfundă. Şi multă ţară s-a cutremurat, şi 
a impäratului Rosu s-au zguduit si s-a värsat si paharul de ca- 
ea. 

— Vaileu! strigä impäratul Rosu, unde-s papucii sä mai väd al 
doilea foc cum a veni. 

Cind sä puie mina pe papuc, cela, näzdrävanul mai strasnic dä 
drumul la tun, că lui amu tot una-i era: ori a trăsni cum se cade tu- 
nul ori s-a risipi cu el turnul... 

Împăratul Roşu trägindu-si atunci papucul pică de pe scaun jos si 
scapă şi papuc şi tot din mînă. Aşa de amarnic bubuise al doilea 
foc! 

— Vai de mine, zice împăratul Roşu, ăsta de nu cumva îi frate cu 
cel-de-pe-comoară, apoi îi chiar el în picioare. Mi-a trebuit să-mi 
bag boii în plug cu dinsul?! 

Dar n-are încotro: horă ţi-a trebuit? joacă pîn-la sfirsit! 

Si- mai trimite impäratului Alb carte: 

— „Mä ciine de impärat Alb, cum väd eu semeni a fi de obrazul 
meu. la poftim pina la împăratul Roşu, să-ţi arate si el oleacá de 
puterică. Să vedem de-aproape ce-ţi poate cureaua, şi urma a alege“. 

Noa, plingerea şi jelania care s-a stîrnit acuma la curtea împăratu- 
lui Alb, nu-i nimeni vrednic s-o poată spune. Plingeau pina si pie- 
trele de mila lui! Da’ impäräteasa si fata impäratului, säreau cäme- 
sile de pe dinsele de-asa bocet! à 

Şi împăratul Alb ca la o icoană se uita la năzdrăvanul nostru. Da’ 
năzdrăvanul: 

— Înălţate împărate, zice, cît despre asta te poți culca pe-o ure- 


' Acăstău, acăstaie — spinzurätoare; aici cu sensul foarte înalt. 


che; habar de grijă să n-ai! Mă duc eu pe capul lui! Mă duc să ţi-l 
Joc, de i-or da lui pe nas toate cele! Numai să-mi dai trei regimente 
de cätane si odăjdiile împărăteşti şi coroana. 

Împăratul Alb, bun-bucuros, in data mare îi dá cele trei regimente 
de cătane, şi odăjdiile împărăteşti şi coroana, puse frumos într-o 
ludă. Şi năzdrăvanul nostru aşa era amu, parcă el ar fi fost împăra- 
tul! 

Si asis pe lucru, băiete!... Un regiment din cele trei îl îmbrăcă. în 
straie albe, unul în straie roşii, şi pe al treilea îl face cu funingine ne- 
gru-negru, cum îs diavolii cei răi din iad: şi pe faţă si pe dinţi si tot. 
Apoi îşi ia sănătate bună şi hai la drum înainte. Merge, tot merge. 
spre împărăție. 

Numai ce a fost intrat în împărăţia împăratului Roşu, cînd ce să-i 
vada ochii? O spinzurätoare nouá-noufá! 

„Iga bre, asta-i mai rău decît poftim la masă! Si zi: spinzurátoare 
pentru împăratul Alb?! Dă-dă, numai vorba îi că nu-i tot cum se 
chiteste, ci-i şi cum se nimereste!“ îşi zice el în sinea lui si lasă acolo 
lîngă spînzurătoare regimentul cel roşu. Da’ regimentul cel îmbrăcat 
în negru îl pune să steie hăt mai încolo, într-o rîpă pe pădure. Şi cu 
cătanele cele albe o ia la papuc mai departe. 

Intră ei amu în ogradä la împăratul Roşu. Da’ împăratul Roşu îi 
aşteaptă în cerdac; şi asa şade pe o lädifä cu un căpău! lîngă dinsul, 
cum ar şedea un împărat cu un sfetnic ceva la sfat. 

— Ei, strigă împăratul Roşu, împărate Albe, aratä-ti cinstita faţă 
şi poftim la cantalarie. 

Atunci ei toţi într-un glas strigă: 

— Noi toţi sîntem împărați! 

Da’ împăratul Roşu: 

— Vai de mine, ce-i asta? Auzi cum vreau să mă înşele nemernicii 
de ei?! Aşa zice împăratul cătră Pepelea lui. 

— Ei, fie! Sintefi împărați, fire-ati -spinzurati! 

Si le dä impäratul Rosu piine, mincare, una-alta, cum ce se cade 
la cätane. 

— ft pofti şi-ţi mînca in cutare cazarmă, zice el. 

— De ce nu, se poate! 

— Măi — face amu împăratul Roșu cătră Pepelea lui — tu să te 
bagi la noapte în cutare sobă din cazarmă, şi să iei seama, că ei or 
sfătui una-alta, şi căruia i-or zice împărat, na-ti foarfecele, să-l în- 
semni la cabat. 

Şi noaptea cătanele, cum li-i felul, soptesc despre cite de toate: 


' Căpău — copoi. 


97 


— Inältate împărate, întreabă unul, de ce-i pîinea asa de dulce la 
împăratul ăsta? 

— D-apoi, zice näzdrävanul, cum n-a fi dulce, dacă strînge lapte 
de titä de la femeile din sat şi-l pune în pîine; că asta-i pita lui. 

— Ináltate impárate, întreabă altul, de ce-i aşa roşu împăratul 
ista? 

— D-apoi, zice, văzut-ai căpăul cel roşu cu care sta în cerdac? 
Apoi, ia acela îi tătucul împăratului istuia! 

Pepelea ascultă chitic în sobă, şi cînd au fost adormit toţi, fup! 
‚frumusel din bortă afară si hirsti! cu foarfecele îl înseamnă pe náz- 
drăvan şi-i face bortă la cabat. 

Dimineaţa s-au fost sculat acum toţi. Vede năzdrăvanul pozna: 

— Hm! se uită lung la cabatul bortit şi zice: Iga mă, vedeţi sem- 
nul ăsta? Na-vä foarfecele şi faceţi-vă toţi cîte un semn la fel. 

Şi-şi fac ei toţi semnul cela la cabat. 

Intră pe urmă în ogradă la împăratul Roşu şi se pun frumos în 
rînd. Împăratul/ Roşu, cum îi vede, dă fuga la aripa dreaptă, şi drept 
la năzdrăvanul nostru, că el era un brad de flăcău trupeş şi bine în- 
vălit. Într-o mie sá fi fost, pe dinsul ar fi pus ochii mai întîi. 

— A! ghidi, ghidi, ghiduş de impäräfele Albe, zice împăratul 
Roşu, dumneata eşti împăratul, că iga eşti mai altfel la cabat! Hehei! 
Am ştiut eu că musai numai unul să fie împărat. 

— Ba noi toţi sîntem împărați, că iga straiele noastre toate-s aşa! 
Şi toţi îşi arată borfile de la cabat! 

— Cum breee!? zice împăratul Roşu, şi fuga-fuga se repede în cer- 
dac şi pliosc! o palmă lui Pepelea de cele tătăreşti: Măi spurcăciune, 
ce crezi tu?! Ti-i bate joc de minel?... 

Da’ Pepelea tiuuu! se aruncă în vîrful casei şi începe a räcni şi a 
se văieta cît îi lua gura: 5 

— „Nu ti-i ruşine! Împărat eşti tu, om eşti tu, că eşti făcut de 
cîine si bei lapte de la femei, şi tat-tu îi căpăul cel roşu de colo!...” 

Aşa a strigat Pepelea şi s-aaa dus în lumea lui! 

Împăratul Roşu numai ce-a înlemnit! 

— Vai de mine, mi-a pus capacul. Mă rog, cu toate cele m-ati în- 
celuit si m-afi batjocorit, zice el, aş vrea batár să dau faţa cu împă- 
ratul domniilor voastre! 

Da’ näzdrävanul face: 

— Mă rog atunci, înălțate, să ingäduifi pina ce-oi veni eu. 

Şi iute se duce, deschide lada ceea, de-şi scoate hainele împărăteşti 
şi coroana; se îmbracă ca un împărat şi vine la faţa locului. Regi- 
mentul îi face onor frumos, împărații închină săbiile, şi împăratul 
Roşu cuvinteazä: 


98 


— „Înălţate împărate Albe, nouă ani şi nouă zile as fi şezut eu cu 
regimentul dumitale la ospete şi la veselii, să nu-mi fi făcut ruşinea 
asta, că eu adecá îs făcut de capau!“ 

— D-apoi poate nu-i aşa! zice năzdrăvanul. 

— Măcar să şi fie! Ce-a trebuit să spui între atîta norod aşa o 
vorbă!! Că eu doar îs om; tot am făptură de om, şi numai la păr îs 
aşa olecuta rosul... 

— Apoi da! inälfate impärate Rosu, eu una stiu: pe unde-ti iese 
vorba şi sufletul are să-ţi iasă! Şi ce-i de spus, îi de spus verde in 
faţă, şi nu pe din dos! 

— Apoi din cit îi aşa, zice împăratul Roşu, poftim la spinzurä- 
toare! 

— De ce nu? Se poate! zice năzdrăvanul. Şi voi, oameni buni, 
face el cătră regimentul lui, mergeţi sănătoşi acasă, că şi aşa nu-mi 
puteţi ajuta de amu nimica. j 

Şi vin ei la spînzurătoare. Da’ regimentul cu straie roşii şedea sub 
spinzurätoare şi aşa cînta de frumos, că în regimentul cela erau aleşi 


99 


oameni scoliti de pe lume; tot unul şi unul, aleşi pe sprinceanä. 

Mai mare mirarea împăratului Roşu: 

— „Vai de mine, împărate Alb, da’ asta ce-i? Că eu cînd am înăl- 
tat spinzurätoarea, tipenie de om n-am văzut pe aici!“ 

Da’ năzdrăvanul parcă nici nu-l aude. 

Cei din regimentul cel negru, care stau într-o ripä hät mai încolo 
de spînzurătoare, aşa răcneau şi urlau şi se tăiau din săbii, mai rău 
ca dimonii cei răi din iad. 

— Vai de mine, da’ aceia ce-s? întreabă împăratul Roşu. 

— Aceia? Tu le rámii lor! Ai sá le cari piatră, si te-or hártáni si 
te-or întinde. Iga cum se taie şi se crimpofesc! Asa au să te 
ciopirteascá şi pe tine! 

Şi cei negri tipau si răcneau ca diavolii cei rai din iad. 

— Vai de mine, zice împăratul Roşu, decît oi räminea la ăştia, 
mai bine mă spinzur! şi-şi pune juvätul in git. Împăratul Alb atunci 
haiti! strînge iute fringhia, şi-l ridică in slavă! 

Si, spînzurat a fost împăratul Roşu! 

Da’ năzdrăvanul nostru ce mai face? Ia în stapinire coroana si 
päminturile impäratului Rosu si zice: 

— Ne-a fi de-ajuns! Haidem acasä! 

Şi cînd a intrat in curţile împăratului Alb, îmbrăcat in hainele 
împăratului Roşu, cu cele două regimente schimbate frumos in 
straiele de mai înainte, fata împăratului a leşinat de bucurie. Pe 
urmă iară a inviat!... 

Da’ împăratul Alb, care se cheamă că era de beget, îl pune în 
scaun şi-i zice: 

— „De acum, dragul tatei, mai împărăteşte şi tu; că eu îs bätrin şi 
mi-i destul!“ $i 'plingea impáratul Alb, si plingeau si impáráteasa si 
curtea si tofi de bucurie. 

Pe urmă, ce mai era să facă? Au pornit nuntă! Şi-au dat sfoară în 
țară şi răvaşe prin oraşe să poftim la nuntă. 

Da’ eu nu m-am putut duce, că aveam să fiu la cumătrie la tata. 
Şi m-am fost pornit la moară să fac făină. Trag eu carul la uşa 
morii, da' moara ca-n palmă! Nu-i acasă! Na-ti-o bună! Mă uit eu, 
da’ pustia cea de moarä imi paste la cäpsune pe o costisä, de parcä 
de ani de zile nu mincase. Ei, drace! Înfig eu biciusca înaintea 
boulenilor şi hai după moară, s-o aduc la treabă. 

Şi názdrávanul vede că nu pot veni la nuntă in nici un chip, si se 
dă de-i scrie tätine-su carte: 

— Tare poftesc, dragă tátutá, să vii numai decit la nunta mea. 

A venit şi tat-su. 

Şi cînd la masa mare, se ridică näzdrävanul şi aşa a cuvintat: 


100 


> 2 GA 
O 
y 


ls 


2 
KAAS 


— Tătucă, dumneata ai bănuit c-ai păgubit cu mine trei mii de 
galbeni; da’ eu nu le-am pägubit, ci le-am dat prin cele şcoli şi m-am 
trudit amarnic, pînă am învăţat rînduielile împărăției. Poftim înapoi 
cele trei mii de galbeni şi-ţi mulţumesc că m-ai ajutat să mă scolesc! 

Tat-su dă să îngenuncheze şi să-i sărute mîna. Da” el l-a sărutat pe 
tat-su pe obraz, că moşneagul începuse a plînge... 

Si atita-i povestea asta! 


IOAN POP-RETEGANUL 


MINTA-CREATA, BUSUIOC SI SUCNA-MURGA 


= O BABA si aceea avea trei feciori. Ea rämäsese vaduva 
cu dinsii. Acesti feciori nu faceau alta nimicä, decit umblau dupa 
vitejii si voinicii. Cum se porneau dimineaţa de-acasă, veneau abia 
noaptea, şi anumea, cel mai mare, Mintd-creajd, venea cum insera, 
mînca şi se culca; cel mijlociu, Busuioc, venea pe la miezul nopţii, 
cerea, ca şi cel dintîi de la maicä-sa demincare, căpăta şi-apoi se 
culca şi dormea; iar al treilea, Sucnd-murgä, venea acasă tocmai in 
zori de zi, mînca, se culca şi dormea mai putin decit ceilalţi, pentru 
că venea mai tîrziu şi se pornea dimineaţa odată cu dinsii. De aici 
urma, că el şi ştia mai multe decît fraţii săi, pentru că vedea mai 
multe decît dinsii şi pentru că mai toată viaţa sa era deştept si 
totuna cu lucru. Atitea cunostinfi îşi adunase el şi aşa de tare îşi 
vînjoşase trupul, încît intrecea pe amindoi fraţii săi si in agerimea 
minţii şi în puterea braţelor. Tot pentru aceea că dormea mai puţin 
şi umbla mai mult după voinicii, întrecea şi Busuioc pe frate-său 
Mintá-creafá, atît cu mintea cit si cu tăria trupului. Aceşti trei fraţi 
mai aveau şi altă poreclă. Cel mai mare, Mintă-creaţă, pentru că se 
născuse de cu sară, se numea şi Sdrild; cel mijlociu, Busuioc, pentru 
că se născuse pe la miezul nopții, se numea si Miezilă, iar cel mic, 
Sucnă-murgă, pentru că se născuse în zori de zi, se poreclea şi 
Zorilă. Alţii însă zic că de aceea se porecleau fraţii aceştia Sarila, 
Miezilă şi Zorilă, pentru că ei se culcau unul de cu seară, al doilea 
pe la miezul nopţii şi al treilea în zori de zi. 

Umblind ei aşa în voinicii cît au umblat, iată că auzi şi împăratul 
locului de dinsii şi de vitejiile lor. El avea numai o fată, şi n-ar fi 
vrut s-o deie după orişicine, ci numai după un om iscusit şi viteaz 
foarte, carele să fie în stare să-şi apere împărăţia de duşmani. 
Împăratul, drept că auzise multe vorbindu-se despre voiniciile celor 
trei fraţi, dară nu ştia care din ei este cel mai viteaz şi mai vrednic 
ca să-i fie ginere şi să-i încredinţeze fata şi împărăţia. Deci a socotit 
să pună pe fiecare la probă cu ceva; „căci“, îşi zicea împăratul, „care 
va trece proba mai bine, acela.va fi şi cel mai viteaz si mai in stare 


102 


să-mi fie ginere şi urmaş in impäräfie; iar de nu s-a prinde nici unul 
de probă, am să le tai capetele, ca să nu mai poarte degeaba numele 
de viteji; însă de s-or prinde ca 'să-mi facă ceea ce le-oi porunci eu, 
şi de s-o întoarce vreunul teafär de unde i-oi trimite, apoi voi şti că 
este viteaz de frunte si mai tare decît chiar zmeii!“ 

Cugetind împăratul aceasta, a trimis îndată un sol la babă, să-i 
ducă nişte pinzä pentru o cămaşă şi o pereche de izmene şi nişte aţă, 
si dîndu-i-le, să-i spună aşa: „Mätusicä! Împăratul îţi trimite pinza. 
aceasta, ca pînă miine dimineaţă sá cogi din ea o cămaşă şi o. 
pereche de izmene; cu acestea să se îmbrace un fecior de-al 
dumitale, care va vrea, şi să meargă cu zori de zi ca să aducă 
împăratului cheia raiului si lumina soarelui, că, de n-or fi gata pînă 
mîine dimineaţă cămaşa şi izmenele, şi de nu i-o aduce vreun fecior 
cheia raiului şi lumina soarelui, apoi la toţi are să vă taie capetele!“ 

Auzind biata babă această poruncă aspră, s-a späimintat foarte si 
s-a apucat în data mare de a făcut demincat la feciori, ca să aibă pe 
cînd or veni acasă şi apoi s-a dat iute la cusut. Cusînd ea amu cit a 
cusut, iată că începe a însera; ea aprinde lumina şi coase necurmat. 
Cum numai a amijit, pe loc a sosit Mintă-creaţă, feciorul cel mai 
mare, acasă şi a cerut de mîncat, ca şi mai înainte. Însă maică-sa i-a 
zis: 

— a-ţi, fătu-meu, singur, că-i gata, ia acolo pe vatră, că eu 
n-am cînd să-ţi pun dinainte, pentru că trebuie să gat pînă miine 
cămaşa şi izmenele acestea; că ascultă numai ce ne-a poruncit 
împăratul: „că, de n-oi găti eu pînă dimineaţa de cusut cămaşa şi 
izmenele acestea şi de nu i-fi aduce unul din voi, îmbrăcat cu 
dinsele, cheia raiului si lumina soarelui, apoi are să ne taie la toţi 
capetele!“ 

Mintá-creatá i-a răspuns: 

— Hm! mare lucru ne cere împăratul! Cit despre mine, poate 
să-mi taie şi capul, că tot am să mor odată; mie mi-i tot atita! Eu 
nu sînt în stare să-i aduc acea ce cere! Şi s-a luat şi s-a culcat. 

Baba tot coase mereu. Cînd, la miezul nopţii, iată că vine şi, 
Busuioc, şi cere iarăşi demincare. Baba i-a spus şi acestuia tot aşa, 
cum i-a spus şi lui Mintă-creaţă. Şi Busuioc i-a răspuns că nu este in 
stare să facă un lucru ca acesta, şi dacă este să moară, apoi mai bine 
să moară acasă decît cine ştie pe unde! 

Auzindu-l baba şi pe dînsul zicînd aşa, s-a speriat că nu s-a prinde 
nici unul să împlinească porunca împăratului si c-a fi vai de dinsii! 
Dară tot nu-şi pierdu firea, ci a cusut mereu mai departe. 

Cînd acuma în zori de zi, iată că soseşte şi Sucnă-murgă. Acesta 
era năzdrăvan, el ştia toate cîte s-au fost întîmplat acasă. De aceea, 


103 


cum a intrat in casä, indatä a zis cätre maicä-sa: 

— Cosi, mamä, cosi? Coase numai, coase, ca sä fie gata pe 
dimineaţă! După aceea a întrebat-o unde-i mincarea. Maicä-sa i-a 
spus că-i pe vatră! El a luat şi-a mîncat, şi-apoi s-a culcat putin. 

Dimineaţa, cînd s-a sculat, era gata şi cămaşa şi izmenele. EI le-a 
luat de s-a îmbrăcat cu ele, şi-apoi a chemat şi pe fraţii săi să vină la 
el, că are să vorbească ceva cu dinsii. Cel mai mare, Mintá-creafá, 
n-a vrut să vină nicideloc, dară Busuioc tot a venit la dînsul. Cum a 
zărit Sucnă-murgă pe frate-său Busuioc, l-a întrebat ori de n-ar vrea 
să-l petreacă şi să meargă astăzi cu dinsul. Busuioc i-a răspuns că-i 
gata să-l petreacă si să meargă cu dînsul, numai să nu-l pună la 
nimica greu! Sucnă-murgă s-a prins bucuros de aceasta şi i-a 
fagaduit că nu l-a pune la nimica greu si că numai de aceea îl ia cu 
sine, ca să nu-i fie urit la drum. După ce şi-au luat merinde de ajuns 
s-au pornit şi s-au cam mai dus. 


104 


Mergind amu Sucnä-murgä cu Busuioc, cit au mers, iatä c-au 
ajuns la cimpul cu somnul, si au intrat intr-insul, si cälätorind ei aşa 
mai departe, unde nu i se făcu lui Busuioc un somn ca acela, încît 
numaidecit voia să doarmă un pic. Dară frate-säu Sucnä-murgä nu 
l-a lăsat nici într-un fel. După ce l-a scos Sucnä-murgä abia cu mare 
greu din cîmpul cu somnul, au mers amîndoi mai departe si s-au tot 
dus, pînă ce au dat de cîmpul jălii. Cum numai au intrat într-însul, 
îndată i s-a şi făcut lui Busuioc o jale si un dor ca acela, că 
numaidecit să se întoarcă el înapoi! Dară frate-său tot l-a mălcomit 
şi l-a îndemnat ba cu una, ba cu alta, şi cu mare greu au trecut şi 
peste acest cîmp. i 

Călătorind ei aşa mai departe, au ajuns de la o vreme la cîmpul 


Florilor. Aici se aflau fel de fel de flori, una mai mîndră decît alta: 


una. cu un miros mai plăcut decît alta! Cum numai au intrat ei 
într-însul, îndată au şi început florile, care din care, a se ruga mai 
tare şi a zice una ia-mă pe mine, alta ba ia-mă pe mine, a treia iarăşi 


105 


ia-mä pe mine, cä eu-s mai frumoasä! alta, ia-mä pe mine, cä eu am 
miros mai plăcut, şi aşa una zicea una, alta, iarăşi alta, tot 
lăudîndu-se, numai ca să le ia. Dară mai înainte pînă a nu intra ei în 
cîmpia aceasta, i-a fost spus Sucnă-murgă lui Busuioc să nu se afle 
să ia el vreo floare, c-atuncea va fi vai şi-amar de dinsii! Busuioc 
însă nu s-a putut răbda şi a luat una şi a băgat-o iute în tureatca 
ciubotei, ca să n-o vadă frate-său. Dară cum a rupt-o el, au şi 
început munţii şi dealurile a alerga unul către altul şi a se izbi cap în 
cap, tocmai, cum s-ar bate nişte berbeci, şi aşa s-au ridicat un vuiet 
şi un trăsnet ca acela, cît socoteai că se pierde lumea. 

Väzind Sucnă-murgă minunea aceasta, a stătut pe loc şi a întrebat 
în data mare pe frate-său, ori de n-a rupt vreo floare. El îi răspunse 
că nu! Dar Sucná-murgá nu l-a crezut şi s-a 'dat să-l caute, si 
cercetîndu-l de-a máruntelul, a aflat floarea in tureatca ciubotei. 
ndată a şi asvirlit-o, şi pe loc au încetat munţii de a se mai izbi 
unul de altul. 

După ce au scăpat ei şi din cîmpul florilor s-au tot dus amîndoi 
mai departe. neauzind şi neväzind pe nimeni şi au ajuns la un pod 
ce ducea peste un rîu mare şi lat, care despärfea moşia oamenilor de 
moşia zmeilor. La acest pod a lăsat Sucnä-murgä pe frate-său să-l 
aştepte, zicîndu-i că de-a merge mai departe cu dinsul, a trebui să-i 
ajute a se lupta cu zmeii; dar fiindcă a avut de acasă tocmeală cu 
dînsul ca să nu-l pună la nimic greu, nici să nu-i ajute la aceea i-a si 
zis să rămînă aici la pod şi să-l aştepte pina s-o întoarce înapoi. 

Aşa a şi făcut Busuioc. Sucnă-murgă însă s-a pornit prin moşiile 
zmeilor, şi mergind singur amu cit a mers, iată că s-a întîlnit cu un 
zmeu, care venea cu căruţa cu doi cai. Cum au zărit caii pe 
Sucnă-murgă, de departe au început a forăi, a se încorda şi a nu 
vrea să meargă nici un pas mai înainte. Zmeul, carele auzise de 
voinicul Sucnă-murgă, struni caii şi-i mînă mai departe zicîndu-le: 

— De! de! cálutii mei! că doară nu-i Sucnä-murgä pe-aici! 

Caii însă îi răspunseră: 

— Dar dacă va fi? 

ngrijit aruncă zmeul o căutătură înainte şi zăreşte pe 
Sucnă-murgă. Cum l-a văzut, îndată i-a zis: 

— Bun tilnişul, firtate! 

— Multamim dumitale, nefirtate! 

— Da’ cum ne-om bate? 

— Ne-om bate cum îi vrea! 

Atunci zmeul ü zice: 

— Hai la sabie, cätäneste! 

Sucnä-murgä a primit bucuros, pentru cä n-avea fricä mare de 


106 


acest zmeu. 

Intre zmei incä erau trei frati, care umblau tocmai asa cum umbla 
si Sucnä-murgä cu fraţii săi. Si din aceşti trei zmei venea cel mai 
mare mai întîi acasă şi de aceea era şi cel mai bicisnic dintre dinsii; 
cel al doilea era mai viteaz şi mai bărbătos şi venea mai tîrziu; cel al 
treilea era şi mai voinic şi mai bărbătos şi venea încă mai tîrziu 
acasă. 4 

Sucnă-murgă începu acum bătaia cu zmeul cel dintii, şi pe loc i-a 
şi tăiat capul. După aceea i-a luat caii şi căruţa şi a adus-o la 
frate-său, la Busuioc, la pod, şi lăsînd-o acolo, l-a rugat să-l mai 
aştepte puţin. 

Sucnă-murgă iarăşi s-a întors îndărăt şi s-a dus şi s-a dus prin 
moşia zmeilor pînă ce s-a întîlnit cu al doilea zmeu plimbîndu-se 
într-o căruţă cu patru cai. Cum au zărit caii de departe pe 
Sucnă-murgă, îndată s-au oprit pe loc şi au început a fornăi, a sări 
în sus şi în laturi, şi nu voiau să meargă nici cum înainte. Zmeul tot 
îi îndemna să meargă zicîndu-le ca şi frate-său cel mai mare: 

— De! de! cälufii mei! că doară nu-i Sucnä-murgä pe aici! 
- Caii însă, ciulind urechile şi fornăind neîncetat din nări, i-au 
răspuns cu groază: | i 

— Dar dacă ar fi? 

Atuncea deodată se arătă şi Sucnă-murgă înainte. Zmeul îi dă: 

— Bună calea! 


107 


Sucnä-murgä ii mulţumeşte frumos. 

Zmeul il întreabă: 

— Da cum vrei ca sä ne luptäm? 

— Cum îţi place! răspunse Sucnä-murgä, alege! 

Zmeul se coboară repede din căruţă şi-i zice lui Sucnä-murgä: 

— Hai la trintä voinicească! 

— Bine! îi răspunse Sucnä-murgä şi îndată s-au prins amindoi 
cruciş şi au început a se smuci şi a se izbi unul de altul încolo şi 
încoace şi a se främinta, cît huia pămîntul sub dînşii! Deodată mi se 
înfiripă zmeul, ridică pe Sucnă-murgă în sus şi-l trînteşte aşa de tare 
în jos, încît i s-au înfipt picioarele în pămînt pina la glezne. Atuncea 
s-a miniat Sucnä-murgä, s-a smucit din pămînt, a insfácat pe zmeu 
si ridicîndu-l in sus, l-a trintit în pămînt pînă la genunchi. Dar 
zmeul se smulge repede şi apucînd pe Sucnä-murgä, il înfige si pe 
dinsul pina la genunchi în pămînt. Sucnä-murgä se smulge si el 
repede din pămînt, prinde pe zmeu şi mi-l trinteste pînă la briu in 
pămînt. Zmeul iarăşi se smuceşte si înfige şi pe Sucnä-murgä in 


108 


pämint tot pinä la briu. Darä Sucnä-murgä iaräsi se opinteste, se 
smulge- repede si, minios, înhaţă pe zmeu, îl avintä în sus si-apoi îl 
izbeste in pämint pinä la grumaz, scoate iute sabia din teacä si-i taie 
pe loc capul. Dupä ce a invins Sucnä-murgä si pe acesta, a luat 
căruţa si caii de i-a dus la frate-säu la pod şi l-a poftit ca să-l mai 
astepte acolo pufin, cä incä mai are ceva treabä. Dupä aceasta s-a 
intors indärät. 

Cälätorind Sucnä-murgä prin mosia zmeilor, a trecut mult mai 
departe de locul acela unde ucisese pe al doilea zmeu si incä tot nu 
s-a fost intilnit cu nimeni. Cind deodatä zäreste in depärtare si pe al 
treilea zmeu venind în căruţă cu şase cai. Şi aceşti cai au început a 
forăi şi a sări în sus şi în laturi, dar nu aşa de tare, pentru că acest 
zmeu era cel mai voinic din tustrei fraţii. Zmeul a strunit caii şi le-a 
zis: 

— De! de! cälufii mei! Doară nu-i Sucnă-murgă pe acest loc! 

— Ba da! îi răspunseră caii. 

Atuncea şi Sucnă-murgă s-a arătat înaintea lor. După ce şi-au dat 
unul altuia bună calea si şi-au multämit unul la altul, s-au întrebat 
cum să se lupte ei, pentru că amîndoi erau tot una de tari. După 
mai multe chibzuiri s-au învoit la trintä voinicească. S-au apucat 
unul de altul şi au început a se trînti şi a se izbi în toate părţile, dar 
nu s-au putut învinge unul pe altul. Ce să facă ei acum? S-au mai 
sfătuit cît s-au sfătuit şi-apoi s-au învoit ca să se lupte ca roate, de-a 
berbecele. Deci s-au dat amîndoi peste cap şi s-au făcut roate. Apoi 
s-au suit aşa, ca roate, unul pe un munte, iară celălalt pe alt munte 
din faţă şi s-au repezit din răsputeri la vale unul către altul c-o 
iufealá nespus de mare si au început a se izbi unul în altul. Atita de 
cumplit se loveau roatele una de alta, încît răsunau munţii şi vuiau 
văile, iar roatele săreau departe una de alta. Lovindu-se ei aşa de 
vreo cîteva ori, iată că la o lovitură de aceasta, le sar cîte trei spiţe 
din roate. Väzind ei ce-au päfit, s-au învoit ca să se bată 
altminterea, într-un chip al treilea adică ca pară de foc. 

Prefăcîndu-se ei dară din roate acum în pară de foc, au început a 
se bate aşa de cumplit, încît socoteai că s-a spart soarele şi-şi varsă 
tot focul său pe pămînt. Într-acest mod s-au bătut ei mult timp, şi 
neputîndu-se învinge unul pe altul, măcar că se părea că 
Sucnă-murgă s-arată tot ceva mai tare, iată că trec doi corbi pe 
deasupra lor. Cum i-a zărit zmeul le-a şi vorbit: 

— Duceţi-vă, dragii mei corbi, de vá udati aripile în cea fintinä de 
colo şi-apoi veniţi de le scuturati peste para cea roşie a lui 
Sucnă-murgă şi i-o stingeti, că eu vă voi da pentru aceea un hoit de 
carne de rumân, care-i foarte dulce! 


110 


Väzind Sucnä-murgä că zmeul cere de la corbi ajutor, le-a zis şi el 
lor: 

— Mai bine udafi voi para cea albă a zmeului decît pe-a mea, că 
eu vă voi da nu unul, dar trei hoituri de zmei! 

Corbii, care nu prea caută la carne dulce, mai bucuroşi s-au prins 
de carnea cea mai multă, decît de aceea puţină şi bună, şi s-au dus 
de şi-au udat aripile de două ori în fîntîna cea din apropiere, şi 
venind, le-au scuturat pe para cea albă a zmeului, şi pe loc au 
stins-o. 

Sucnä-murgä s-a dat iute peste cap de s-a facut iaräsi voinic, si 
apucind sabia in grabä a täiat zmeului capul si-a dat corbilor hoitul 
spunîndu-le că în cutare si în cutare loc vor mai afla încă două 
hoituri de zmei, să le ieie şi să le mänince şi pe acelea! 

După ce s-a curăţit Sucná-murgá si de zmeul acesta, s-a pus în 
căruţa lui şi s-a dus pina la Busuioc, care-l aştepta la pod. În căruţa 


111 


acestui zmeu a aflat Sucnä-murgä cheia raiului si lumina soarelui. 
Mäcar cä a aflat Sucnä-murgä ceea ce a vrut, tot nu s-a bucurat 
tare, pentru că aceşti trei zmei aveau trei femei, care erau încă mai 
puternice şi mai grozave decît bărbaţii lor, pentru că ele nu luptau 
voiniceşte, cu puterea, ci muiereste cu prefäcätoria. Si pe acestea 
trebuia Sucnä-murgä sä le învingă, dacă voia să scape teafăr cu 
odoarele sale şi să ajungă acasă. De aceste femei se temea 
Sucnä-murgä foarte, pentru că ele nu ieseau la luptă ca voinicii, cu 
puterea, ci intrebuinfau mijloace ascunse spre a se cotorosi de 
dusmanii lor. Ajungind la frate-säu, la Busuioc, i-a spus toate cite a 
patit si ce încă-l mai aşteaptă mai înainte de a putea pleca spre casă. 

Dupä ce s-a hodinit putintel, şi-a ales Sucnä-murgä dintre toţi caii 
pe cei mai sirepi! şi i-a înhămat la căruţa zmeului celui mai mic, 
pentru că aceasta era mai tare şi a purces către curţile zmeoaicelor. 

Asteptind zmeoaicele acasä si väzind cä nu le mai vin zmeii, s-au 
adunat toate la un loc si incepurä a se intreba cä oare de ce nu le 
mai sosesc zmeii acasă? Toate acestea le ştia Sucnä-murgä ca 
năzdrăvan ce era. Deci apropiindu-se de curte, unde erau zmeoaicele 
adunate, a lăsat căruţa înapoi într-un ascuns, se dete peste cap şi se 
făcu muscă. Într-acest chip voia el să intre în curte şi să asculte 
sfaturile zmeoaicelor. Cum a intrat în curte s-a ascuns într-o 
crăpătură şi de aici asculta cum se sfătuiau ele. Zmeoaica zmeului 
celui mai mare a început sfatul şi a zis: 

— Ştiţi voi ce? Poate că s-au întîlnit zmeii noştri cu Sucná-murgá, 
că numele lui era vestit în toată lumea, si el i-a ucis! 

— De bună seamă! răspunseră celelalte două; chiar aşa are să fie 
de n-au venit la timpul lor acasă! 

După aceasta s-au sfătuit ele ce să facă, cum să se răzbune şi cum 
să piardă pe Sucnă-murgă. Nevasta zmeului celui mai mare a zis: 

— Ştiţi voi una? Cînd s-a porni Sucnă-murgă spre casă, eu am 
să-i ies înainte şi în cutare loc am-sá dau o secetă si am să fac o 
arsitá atît de mare, încît să clocoteascá fîntînile, cum clocotesc oalele 
la foc, şi Sucnă-murgă să nu mai poată de nädusalä si de sete, si sä 
fie nevoit a bea apä din acele fintini si sä se präpädeascä! 

lar a doua zmeoaicä a zis: 

— Eu am să mă fac, în cutare loc, în drum, un rug frumos, şi 
cînd m-a vede el şi-a vrea să mă taie, eu am să-l omor îndată! 

A treia însă, nevasta zmeului celui mai tare, a zis: 

— Eu m-oi duce încă mai departe înaintea lui, că, dacă va scăpa 


! Sirep — sălbatic (privitor la animale, cui) 


112 


de voi, sä nu scape de mine. Eu am sä mä fac zind si-am sä-l astept 
in pädurea cea de la marginea hotarului. Cind a trece el pe-acolo eu 
am să-l înghit de viu şi-am să-l mistuiesc in mine o săptămînă 
întreagă. 

Sucnă-murgă, ca muscufä în crăpătură, a auzit toate sfaturile si 
propusurile zmeoaicelor, şi ieşind din ascunsul său, a zburat la 
căruță, s-a dat peste cap şi s-a făcut iar voinic cum era, s-a suit in 
căruţă şi în data mare a fost la pod la frate-său, la Busuioc. Cum a 
ajuns la dinsul, au înhămat toţi caii, adică doisprezece, la căruţă in 
rînd pereche, luă şi pe frate-său Busuioc într-însa şi au purces aşa la 
drum. 

Minind Sucnä-murgä caii cît putea fugi, iată că ajunse pe un cîmp 
unde era o fierbinfealä şi o arsifä aşa de mare, încît clocoteau toate 
fîntînile, şi mai murea de sete, mai ales Busuioc, şi fiindcă nu ştia 
ce-l aşteaptă, voia numaidecit să bea apă de cea fierbinte şi ajungînd 
la un put au văzut cum clocotea apa de fierbintealä. Lui Busuioc 
însă i se părea că apa izvorăşte pe aici fierbinte aşa, şi a rugat pe 
frate-său să stea puţin ca să bea. Dar Sucnă-murgă i-a zis: 

— Stai! lasá-má să beau eu întîi! şi apropiindu-se de put, a făcut 
cruce cu paloşul în apă, şi pe loc s-a prefăcut toată apa în sînge, 
pentru că în apă era prefăcută zmeoaica zmeului celui mai mare şi 
făcînd Sucnă-murgă cruce cu paloşul în apă a tăiat-o şi de aceea s-a 
prefăcut apa in sînge. Vázind aceasta Busuioc, a zis frätini-säu: 

— Of! frate, da’ de ce-ai stricat tu izvorul ăsta frumos! 

Dară Sucnă-murgă i-a răspuns: 

— Lasă, lasă! frăţioare, că acus om afla noi alt put mai limpede! 

Şi mai mergind citva loc, au sosit la alt put, unde au stătut de-au 
băut apă de ajuns si ei si caii, pentru că acuma se räcoriserä si se 
limpeziseră toate apele. 

Stimpärindu-si aşa setea, au purces mai departe, şi mergind amu 
cit au mers, au ajuns la rug. Aici a zis Busuioc către frate-säu: 

— Vai, frate, vai! ce rug frumos este acesta! la să stai oleacá, ca 
să mă scobor din căruţă să-l iau! 

Dară Sucnă-murgă i-a răspuns: 

— Na! ţine tu caii, că l-oi lua eu! 

Şi apropiindu-se cu mare luare-aminte de rug, pentru că el ştia 
cine-i rugul acela, a băgat paloşul cu ascutisui în sus spre rug şi l-a 
ridicat aşa de iute cu amindouä miinile in sus, încît a rămas din el 
un capăt de-o parte de drum, şi alt capăt în cealaltă. Väzind aceasta 
Busuioc, finu fräfine-säu de rău, pentru că a stricat un lucru aşa de 
frumos şi rar! Dară Sucnă-murgă i-a zis: 

— Taci, că tu nu ştii ce-i aceasta, şi hai mai departe! 


113 


Călătorind ei mai departe, chitea! Sucnä-murgä cum ar putea el 
invinge si pe zina aceea? Si-atunci si-a adus aminte cä acu’ de sapte 
ani de zile a fost dat unui fierar un buzdugan ca să i-l tot 
înfierbînte, şi socotind că acum va fi destul de fierbinte, s-au abătut 
pe acolo de l-au luat. Cu astfel de armă au călătorit amîndoi mai 
departe, socotind că cu buzduganul acesta va face şi zînei capătul. 
Cum numai au început a se apropia de pădurea aceea, iată că se 
ridică şi zina c-o falcă-n cer şi cu alta în pămînt, şi le iese înainte, 
voind să-i soarbă pe-amîndoi deodată cu butcă cu cai cu tot. Dară 
Sucnă-murgă n-a aşteptat să se apropie ea tocmai de tot, ci a 
început a invirti buzduganul împrejurul capului, ca să-i dea o 
repejune mai mare, şi l-a slobozit deodată zinei drept în gură, de-a 
intrat într-însa, şi pentru că era foarte fierbinte, s-a şi lipit de ea; şi 
nu numai c-a oprit-o să meargă-nainte, ci, în iufealä, buzduganul a 
şi luat-o cu sine şi pe unde mergea făcea tot drum de foc prin 
părlure. Si asa a scăpat Sucnă-murgă curat si nevätämat, cu cheia 
raiului si cu lumina Soarelui. A 

Dupä ce-au ajuns acasä, n-au rämas mult sä se hodineascä, ci au 
mers de-au dus împăratului cheia raiului si lumina soarelui. 
Impăratul a cunoscut acuma că numai Sucnă-murgă este în stare să-i 
fie urmaş vrednic pe scaunul împărăției, şi pe loc a făcut nuntă fiicei 
sale şi a măritat-o după dinsul, dîndu-i toată împărăţia ca zestre. 

După ce s-a însurat Sucnä-murgä, a trăit mulţi, foarte mulţi ani în 
fericire cu noroc şi pace, stăpînindu-şi împărăţia cu dreptate. 

La nunta lui Sucnă-murgă m-am întîmplat şi eu. Of! ce bucate 
alese mai erau la acea masă, tot numai fripturi şi copturi ca acelea 
de le-ai fi înghiţit cu ochii! Da” încă vinurile acelea! Le-ai fi băut pe 
toate de nu te-ai fi temut de vreo ameţeală! Mie mi-a plăcut mai 
ales un fel de friptură de rață; am mîncat din ea cît n-am mai putut, 
şi pentru că îmi plăcea asa de tare, am virit un picioruf în buzunar, 
ca să-l am de merinde pe drum cînd m-oi întoarce acasă. Cînd 
veneam acasă, cam pe la mijlocul căii, am fost flămînzit şi m-am 
apucat să rod picioruşul acela. Tocmai cînd îmi era carnea mai 
dulce, m-a întîlnit un om învăţat, care îmi spunea că a învăţat carte 
pe la toţi inteleptii lumii, şi a început a má tot ruga si a má cehăi? 
ca să-i dau şi lui să mänince, că era fript de foame. Tot 
necăjindu-mă el ca să-i dau şi să-i dau, m-am cam supărat şi i-am 
asvirlit cam repede piciorul acela. El, särmanul, în loc să-l prindă în 
miini, a ţinut miinile în buzunar. Piciorul de friptură nu i s-a putut 


1 A se chiti — a se socoti, a se gîndi. 
2 A cehäi — a stărui cu vorba pe lingă cineva, a supăra din pricina stáruintelor. 


114 


viri in buzunar, ci l-a lovit amarnic peste un picior, de merge bietul 
şi pînă acuma schiop. De nu mă credeţi, ia să vă uitaţi numai la 
cutare învăţat şi-l veţi vedea schiopätind pînă astăzi din pricina 
aceea! 


IOAN POP-RETEGANUL 


PIPÄRUS PETRU SI FLOREA INFLORIT 


A FOST CE-A FOST, că de n-ar fi fost nu s-ar povesti. A 
fost o dată o muiere văduvă, îi murise adică bărbatul şi ea rămase 
cu trei copii: doi feciori şi o fetiţă. Şi nu era săracă văduva, că 
bărbatu-său, fie iertat şi miie pe unde a înserat, fusese un om foarte 
harnic; avea o moşioară bună, avea boi şi plug de putea ara ea de 
ea, fără a se mai însîmbra cu alţii şi mai avea cite ceva, ştii, cum au 
muierile, care rămîn după oameni harnici. Destul că era pe timpul 
aratului, toată lumea ara şi semăna, deci se pun şi feciorii ei într-o 
zi să meargă la plug, să are un loc într-o poiană, bunăoară. Pleacă 
deci feciorii într-o dimineaţă la plug, dar nu-şi iau merinde, că 
n-aveau coptură, ci spun mamei lor să le trimită de amiazi acolo. 

— Bine, dragii mei, zise văduva, dar cine să vă aducă vouă de 
amiazi, că eu nu pot merge, vedeţi voi bine că sînt beteagă, iar sora 
voastră nu ştie unde-i locul nostru din poiană, ea n-a fost niciodată 
acolo şi, de nu alta, dar s-a prăpădi prin cea secreată de pădure, ori 
a nimeri chiar la curţile zmeului, apoi atîta o mai vedem! 

— Nu te teme, mamă, zic feciorii, nu te teme, vom trage noi o 
brazdă cu plugul de cum ieşim din sat şi pînă la loc, de nu poate 
greşi, numai tot pe brazdă să vină. 

Se duseră deci feciorii şi se apucară de lucru şi arară pînă la 
amiază, dar nici pomană să le vină sora cu ceva de gustare. 
Sloboziră dar boii la păşune şi, după ce se săturară, iar îi înjugară şi 
arară pînă la ojină!. Atunci nu mai puteau feciorii de foame. 

Se hotárirá deci să meargă acasă. Nu ştiau ei ce s-a putut 
întîmpla: rătăcit-a sora lor prin pădure? N-a trimes-o mumă-sa? Ori 
ce poate să fie de-i lasă o zi de primăvară fără mîncare? Cum ajung 
în curte, întreabă pe muma lor: 

— Ei bine, mamă, dar cum de n-ai trimes pe sora noastră cu 
gustare, de ne laşi să venim în sat de pe la ojină? 


1 Ojină — spre seară. 


116 


Auzind biata lor mamä vorbele acestea, cäzu ca lovitä de träsnet, 
căci ea trimisese pe fată cu gustarea, deci ştia că alt modru! nu 
poate să fie decit că s-a rătăcit prin cea secreată de pădure, cine ştie 
unde? După ce-şi mai veni in fire, le spuse copiilor tot plingind: 

— Spusu-v-am să nu mergeţi la plug, dacă n-am avut ce vă pune 
merinde? N-am zis că s-a pierde biata copilă prin pădure? Iată că 
s-au împlinit vorbele mele; mai bine era de minteam! Vai de mine şi 
de mine, copila mea, sufletul meu, nădejdea mea! A dat zmeul de 
ea, nu-i alt modru, ori că au mincat-o lupii? 

Auzind feciorii plinsul si văietarea mamei lor, se puseră pe 
gînduri, ce-ar fi de făcut? Se sfătuiesc, se gîndesc, dau în dreapta, 
întreabă-n stînga... sora nu-i ca-n palmă! Deci zise feciorul cel mare: 

— Mamă, nu mai plînge, eu gîndesc că trebuie să aflu pe 
soru-mea; plec, mîine dimineaţă, plec, mamă, ba nici nu stau pînă 
dimineaţă, cum iese luna plec şi fără ea nu mă mai vezi; mă tot duc 
pînă dau de ea, ori vie, ori moartă şi ţi-o aduc acasă, ori că-mi pun 
capul. 

Auzind biata mamă vorbele acestea hotärite, se mihni si mai tare, 
presimfea oare-şi cumva că într-un ceas rău pleacă feciorul de acasă; 
deci se încercă a-l îndupleca să rămînă acasă, începu să plingä, că 
doar l-ar putea opri, dar toate fură în zadar, feciorul şi-a fost pus 
caru-n pietrii, să nu se oprească pînă nu va da de soru-sa. Plecă deci 
la drum, iar mumă-sa rămîne plîngînd numai cu copilul cel mai mic 
acasă. Şi plingea si se văieta cît o lua gura. Şi cum să nu plingä, 
biata muiere; numai ieri dimineaţă, avea trei copii, acum numai de 
are unu; fata i-e pierdută, iar feciorul cel mare a plecat pe o cale de 
unde nu-i modru să se mai întoarcă! Nu-i trebuia bietei muieri 
mîncare, nu băutură, nu hodină, nici lucru, ci tot ieşea pînă afară in 
poartă plingind şi fringindu-si miinile şi iar intra inläuntru în casă, 
sta să moară de urit fără copiii ei, afară n-afla pe nimeni, cine să o 
mîngiie. Cit era ziulica de mare tot plingea; de era în casă era tot cu 
ochii la fereastră, doară îşi zăreşte fata ori feciorul cel mai mare, 
dacă ieşea afară, în curte, în drum întreba pe toţi călătorii: nu mi-afi 
văzut fata? nici feciorul? Dar nimeni nu-i ştia spune ceva despre ei, 
de la plecarea lor. În sat se lätise faima că zmeul a furat pe fata 
văduvei, că feciorul cel mai mare s-a dus s-o caute şi nu s-a mai 
întors. 

Asa şi era. Feciorul cel mai mare se duse să afle pe soru-sa. EI s-a 
tot dus pînă în pădure, acolo a dat de o brazdă proaspătă şi s-a dus 
tot pe ea pînă a nimerit la nişte curţi, la curţile zmeului. Şi erau 


* Modru — chip. mod. putinţă. 


117 


întărite curţile zmeului, ca la zmei, tot cu stinci de bolovani, dar el 
nu se infricä deloc, ci sui treptat celea de piaträ gindindu-si: „De 
nimeresc la soru-mea, bine, de nu chiar la zmeul să fie, tot c-o 
moarte-s dator, dar necăutate nu las aceste curţi“. 

Aşa şi făcu. Intră înlăuntru. Adecă acolo pe cine află? Pe soru-sa, 
gătită, doamne, ca o grofoaie! şi făcînd demincare. 

— Bună ziua, soră! 

— Să-ţi dea dumnezeu bine, frate, dar tu cum ai ajuns aici? 

— Eu? cum mă vezi; dar tu cum ai ajuns? 

— Oh! frate dragă, bine zicea mama să nu mergeţi voi la plug 
fără merinde, că iată că m-a trimis la voi cu demîncare şi eu am 
venit tot pe brazdă gîndind că dau de voi, cînd colo — nimerii unde 
mă vezi. Acum ce va fi cu tine, că îndată vine zmeul şi poate că te 
omoară de nu ne-a omorî încă pe amîndoi. Mai bine rämineai acasă, 
că de scăpat tot nu mă poţi scăpa, iar de te omoară zmeul, biata 
mamă o să se. prăpădească de supărare. 

Atunci numai văzură că se deschid uşile şi un buzdugan” intră în 
casă, se invirte de trei ori deasupra mesei şi se anină într-un cui in 
perete. 


— Ce e aceasta, soră? întrebă fratele. 

— O, frate, acesta e semnul zmeului; cînd vine buzduganul e 
semn să pun mincärile pe masă, că îndată-i aci. Dară oare unde să 
te ascund dinaintea zmeului? lan hai şi te bagă colea sub covată. 

De-abia avu biata soră atîta timp cît să pună covata pe frate-säu 
şi zmeul fu aci: 

— Tu, mindruto, pare că miroasă a om pe aci, cine-i aci? 

Biata fată dă să mintă, că mincärile miroasă, ba una, ba alta, dar 
zmeul zmeu, nu crezu nimic, ci o făcu să spună cine a venit şi că e 
sub covată. 

— Aşa? zise zmeul! Atunci de ce se teme de mine? Hai, cumnate, 
afară să te omenesc, dacă venişi la casa mea! Şi scoase pe fecior 
afară şi-l puse la masă şi porunci fetei: 

— Mie să-mi pui nouă coaste de porc şi frate-tău, două, mie nouă 
cupe de vin, şi frate-tău, două, şi măi cumnate! la noi e datina că: 
cine gatä mai iute de mîncat să arunce ciolanele (oasele) în capul 
căruia întîrzie: acuma hai la mîncare! 

Şi se pun la mîncare, pînă mîncă feciorul oleacă de carne de pe 
coastă, zmeul mîncă toată porfia şi prinde a arunca ciolanele în 


' Grofoaie,- soţie de grof — conte (german sau maghiar) 
* Buzdugan — ghioagă de fier fintuitá. 


118 


capul feciorului. Väzind zmeul cä feciorul nu se apärä, cä se teme si 
tremură, îi zise: 

— Hai, cumnate, afară la larg, să văd ce cumnat am, dară să-mi 
spui pe unde vrei să mergi, pe horn, ca mitele ori pe uşă ca ciinii? 

— Eu mă duc pe uşă ca oamenii, zise feciorul. Şi iese pe uşă, 
dară zmeul iese pe horn ca mitele si se repede asupra lui şi-i taie 
capul. Apoi scoase inima şi-o puse într-un blid şi trupul îl îngropă 
sub un gard. 

Văzînd biata văduvă că trece o zi, trec două, şi trei şi nu-i mai 
nimereşte nici fata nici feciorul, era să se arunce în fîntînă de 
supărare. 

Dară pe feciorul cel mai mic nu-l mai prindea starea, nu putea de 
jalea mamei şi de dorul frate-său şi al soru-sei. Deci într-o dimineaţă 
zise: 

— Mamă, dară eu nu am pace pînă nu dau de soru-mea şi de 
frate-meu. De aceea, nu te supăra că eu trebuie să merg pînă unde 
voi da de ei. 

Acum biata mamă iar începe a plînge si a se dáoli: 

— Dara nu merge, cui mă laşi? Ştiu că nici tu nu te vei întoarce, 
fie-ti milă de bätrinetele mele şi stai baremi tu aci, dacă de ei n-avui 
parte. Dară feciorul era neastimpärat de dorul frate-său si al soru-si, 
şi deci trebui să plece. Şi se duse, şi nimeri nici mai bine, nici mai 
rău decum o nimerise frate-său cel mare. 

Acuma biata văduvă nu mai avea nici un copil, nici o bucurie, 
nici o mingiiere, nici un ajutor; rămăsese singură ca cucul. Multă 
vreme o fi tot plîns, biata de ea, multe nopţi le-o fi petrecut fără 
somn şi zile fără mîncare, dară în urma urmelor începu a-şi veni în 
fire. Să mă sodomesc! e păcat de moarte, trebuie să trăiesc şi 
necăjită, cum am trăit în bine pînă aveam bărbat şi copii, îşi zise 
văduva, şi prinse a mai lucra cîte ceva, şi a mînca să nu se omoare 
cu. foamea pînă mâi are zile. 

tr-o dimineaţă, cum mătura prin casă zicînd rugăciunile, iată 
vede un bob de piper jos şi se pleacă de-l ridică şi-l puse pe masă, 
dar bobul se durdulica pe masă şi iară cade jos. Ea, ca muierea 
stringätoare, nu lăsă să se prăpădească nici un fir de piper, deci se 
plecă şi ridicîndu-l îl băgă în sîn; cum? cum nu? destul că şi din sîn 
iese si cade chiar înaintea ei. Ea iară se plecă şi-l ridică de jos, şi-l 
băgă în gură şi zicînd rugăciunile îl scăpă pe grumazi la vale. Din 
minuta aceea văduva prinde grea şi la nouă luni face un drag de 
fecior, de să mai fi avut doi ochi să te uiţi la el. 


1 Sodomi — a (se) nimici, a (se) prăpădi, a (se) potopi. 


119 


fl botezä şi-i puse numele Pipärus Petru, căci dintr-un fir de piper 
era zămislit. Cînd era de o lună era ca alţii de un an, cînd era de 
două luni era ca altul de trei ani, şi începu a umbla pe uliţă şi a 
vorbi toate celea. El tot auzea pe oameni vorbind: ce mai fecior, 
pagubă că nu-i trăiesc fraţii, că ei trei ar bate un sat cînd s-ar minia 
bine. Aşa azi, aşa mîine, aşa ziceau oamenii în toate zilele. Cînd era 
Pipăruş Petru de trei ani, era cel mai voinic şi cel mai frumos fecior 
din tot satul. 

Într-o zi întrebă pe mumä-sa: 

— Mamă, mai avut-am eu fraţi? 

Dară ea, temîndu-se să nu meargă şi el ca fraţii lui şi să nu se mai 
întoarcă, îi zise: 

— Nu, fătul meu, nu ai avut nici un frate. 

— Nu? Atunci fii bună şi-mi mai dă o dată fitá, dar pe sub pragul 
casei. Şi ridică Pipăruş Petru pragul casei cu degetul cel mic, iară 
mumă-sa se plecă să-şi bage fifa sub el si să lapteze pe fiul său. 
Atunci Pipăruş lăsă putin pragul în jos de-o cam stringea pe 
mumă-sa şi o întrebă: 

— Mamă, mai avut-am eu fraţi? Ea, văzînd că nu-i alt modru, îi 
spuse: 

— Da, ai avut doi fraţi şi o soră; pe soră-ta a furat-o zmeul, iară 
fraţii s-au dus să o caute şi de-atunci nu i-am mai văzut. 

Atunci iară ridică pragul şi zise mamă-si: 

— Acum scoală-te şi-mi fă o azimă de grîu curat, främintatä cu 
lapte numai din titele tale, că eu am semne că trebuie să dau de ei si 
să-i aduc. 

Auzind vorbele acestea, biata mamă iară începe a plînge şi a se 
‘vaieta. 

— Dar cum te lasă inima să mă laşi acum la bătrineţe, slabă, 
beteagă!, singură? Nu am dus si nu duc destul banat? după cei trei, 
acum te mai prăpădeşti şi tu prin cea secreată de lume, de nu alta 
va da zmeul de tine, de nici de nume nu-ţi voi mai auzi. Rämii, 
dragul mamei, aici, nu te mai duce nicăieri; ramii şi te însoară, batär. 
de tine să am parte. 

Ei, dară Pipăruş Petru era voinic, lui îi trebuiau vitejii, deci nu 
scäpä mumă-sa de gura lui pînă ce nu-i făcu o azimă de făină de 
grîu curat frámintatá cu lapte din fitele ei şi cu lacrimi din ochii ei. 
După ce a copt-o ca ruja?, Pipăruş şi-o puse în traistă şi zise: 


' Beteagă — aici. cu sensul de neputincioasă. 
> Banat — supărare, necaz, mihnire, părere de rău, cäinjä. 
* Rujä — plantă, trandafir. 


120 


— Rämii sănătoasă, mamă, nu te supăra deloc, că nici trei zile nu 
vor trece şi eu trebuie să fiu înapoi, ori cu veste bună ori rea, dar 
mai degrabă cred că cu bună. 

Si se luă Pipăruş Petru la drum, du-te, du-te, pînă dă în pădure, şi 
acolo nimereste o brazdă mai astupată. „Hai să merg pe ea“, îşi zise 
Pipăruş, şi se duse pe ea pina ajunse la curţile zmeului. Şi acolo - 
intră înlăuntru. O fată frumoasă, doamne! şi îmbrăcată ca o 
împărăteasă, era singură şi făcea demincare. 

— Bună ziua, soră! 

— Să trăieşti cu bine; da ce-mi zici soră? 

— Îţi zic soră, fiindcä-fi sînt frate, de nu crezi, ian hai de 
mănîncă din azima asta. Şi scoase Pipăruş Petru din traistá ti-i dete 
fetei sa mänince. Dar cum îmbucă, odată zise: 

— Asta-i cu lapte din fitele mamei mele, acum cred că îmi esti 
frate, dară nu pricep cum? că tu eşti fecior holtei, iară eu cînd am 
ajuns în robia zmeului numai doi fraţi am avut, pe care zmeul i-a şi 
omorît, iar de atunci nu sînt mai mult de cinci ani de cînd sînt eu 


121 


aici, deci nu pricep dacä imi esti frate, cind te-ai putut naste; cä 
doară nu eşti numai de 4—5 ani?! Tu trebuie să fii baremi de 20 de 
ani! 

— Nu-s, soră, ci numai de trei ani si mai ceva, dará aşa mi-e 
felul. Să-mi spui acum, soră, ce semne face zmeul cînd vine? 

— Vai, frate, bine ar fi să mergi de aci pînă nu vine semnul lui, 
că după semn şi el îndată soseşte. Că are un buzdugan, frate, un 
buzdugan de fier, mare cit 50 de ferii!, şi-l aruncă cale de două 
ceasuri de departe şi drept în uşă nimereşte cu el; uşa atunci se 
deschide şi buzduganul se pune singur în cuiul cela din părete. Dară 
du-te, frate, nu sta, că acum e vremea să vină, şi de te află aici te 
omoară şi pe tine, ca şi pe cei doi. 

— Lasă-l să vie, soră, să văd şi eu cum sînt zmeii, că şi aşa pînă 
acum n-am văzut nici unul. 

Atunci aud buzduganul trosnind în uşă; uşa se deschide şi dă să se 


| Ferie — măsură de capacitate de conţinutul unei vedre (10 kg). 


122 


pună in cui. Dar Pipăruş nu-i dä răgaz, il luă de toartä si zvrr! 
indárát cu el dincotro a venit. Si cu aşa putere a aruncat cu el, de 
chiar pe lingä zmeu a trecut si s-a tot dus cale de trei zile si s-a 
implintat într-un munte de piatră. Nouă zile a trebuit să scobeascä 
zmeul pe lîngă buzdugan, pînă şi l-a.putut scoate din munte şi a 
venit apoi cu el pe umăr necăjit. Cînd ajunse acasă, zise din curte 
încă: 

— Cine îşi bate joc de buzduganul meu, Florea Înfloritul ori 
Pipăruş Petrea, viteazul de cumnatu-meu? 

— Eu sînt, cumnate, eu Pipăruş Petrea, dar de unde mă cunoşti? 

— Eu? nu mă întreba, doară o săptămînă m-au tot scuturat 
frigurile cînd te-a făcut mumă-ta. Dară bine că ai venit în casa mea, 
hai să trăim putin şi bine. Adu, drăguță, mîncare pe masa, mie, 
nouă coaste fripte de porc şi fratine-tau, două, mie, nouă cupe de 
vin şi lui, două, să ne punem la ospăț... a 

— Adicá... sá fie vorba intoarsá, zmeule, zise Pipárus. Adá-mi, 
sorá, mie nouá coaste de porc si nouá cupe de vin, iar zmeului adá-i 
douá coaste si douá cupe de vin, dar sá ai grijá, zmeule, care cum 


123 


gätäm de mincat carnea de pe os, osul il aruncäm in capul celui ce 
n-a gätat incä, cä parcä pe aci asa e obiceiul. 

— Cam asa a fost, zise zmeul, dar de vrei, putem strica obiceiul. 

— Ba, nu vreau să stric obiceiul färei, zice Pipăruş. Om de nimica 
e cine cuteazá a strica obiceiurile ţării, lasă cum a mai fost şi hai la 
masă. i 

Şi se puseră la masă, şi cum apucă Pipăruş o coastă în mînă, o 
băga în gură şi despoia carnea de pe os, iar cu oasele, pliosc! la 
zmeu în frunte. Zmeul se cam necăji, dară ce să facă? Trebuia să 
rabde, că şi-a dat de om. Şi Pipärus ia altă coastă, apoi alta, şi alta; 
pînă mincä carnea de pe toate nouă coastele, iar oasele le da de 
capul zmeului de toate se zdrobeau. Cînd gătă Pipăruş coasta cea 
din urmă şi de băut cea din urmă cupă de vin, atunci gătă şi zmeul 
de mîncat cea dintii coastă şi dá să arunce cu osul în capul lui 
Pipăruş. Dară acesta nu-i dă răgaz, se repede la zmeu şi pliosc! cu o 
palmă peste obrazul cel gras al zmeului, de-i mută o falcă din loc, 
apoi se încăierară în luptă, la trînteli, de gîndeai că nu alta, ci să se 


124 


omoare unul pe altul. De la o vreme, zmeul nu mai putea de 
ostenealä, cä ostenit era si de cale si nu putuse nici sä se sature 
baremi cum se cade, omeneste, cä Pipärus nu-i däduse rägaz. 

Deci, ostenit cum era, zise bietul zmeu: 

— Lasă-mă în pace, cä-ti înviu pe cei doi fraţi. 

— Hai de mi-i învie, zise Pipăruş. 

Şi merse zmeul şi-i dezgropă şi le puse inimile la loc şi-i stropi cu 
apă-vie şi se sculară mai frumoşi decum au fost. 

— Vai, că greu adormii, zise unul. Doară aşa şi eu, zise celălalt. 

— Dormit, dormit! zise zmeul, că de nu venea fratele vostru ăsta 
mai mic sá vă trezească, mai dormeafi voi un somn lung! 

— Dar nu sta de sfaturi, zise Pipăruş, hai să ne luptăm, că de aici 
eu nu merg pînă ce nu rămîne unul mort, ori eu, ori tu, că aşae 
firea mea. E 

Si se puserá a se bate în săbii, şi se tăiară de curgea sîngele. 
Atunci se repezi Pipăruş o dată si bine, voiniceste, şi-i tăie zmeului 
capul, apoi tot il dumică în bucățele ca de tocană şi făcu trei 
grămezi de carne din el. 

Apoi zise către fraţi: 

— Fraţilor, hai să ne ospătăm oleacă, că apoi mergem cătră casă, 
că muma ştiu că nu mai poate de dorul nostru, o fi gîndind că 
ne-am prăpădit cu toţii, de nu mai nimerim nici unul. Şi se ospătară 
feciorii mei, soru-sa le făcu mîncare şi ei aduseră vin de cel bun, şi 
băură şi se desfătară, pînă ce începu a prinde beţia pe Pipăruş. 
Atunci se gätarä de cale, încărcară carele de bunátáti, că doară 
acolo era de unde, şi plecară. 

Mergind ei aşa către casă, dădură de o fintinä în cale şi boii se 
trăgeau către ea, semn că le era sete. 

— Adápati boii, zise Pipăruş către fraţi, că eu mă dau oleacá 
lîngă stejarul acesta umbros să mă odihnesc, că aşa-s de obosit. Şi 
cu vorbele acestea se apropie de un stejar mare şi se rezemă de el, 
aşa stind în picioare, şi cum se răzimă, cum adormi ca mort. 

După ce fraţii lui adăpară boii şi-i înjugară din nou, ca să 
purceadă mai departe, merse soru-sa la Pipăruş să-l trezească, dară 
era pace de a-l mai putea trezi. Atunci zise fratele cel mai mare: 

— Măi, dragii mei, oare facem bine că ducem pe străinul acesta 
cu noi? Bine că el zice că ne este frate, dar poate-se una ca aceea? 
Bine ştiţi voi că mai întîi te-ai pierdut tu, soră, de acasă, apoi eu si 
în urmă tu, frate, dar atunci mama nu mai avea alţi copii. De l-ar fi 
avut după instráinarea noastră ar fi iată asa, un bäietan, dar el e de 
mare ca şi noi, şi de tare?... Oh, mai tare decît Ucigă-l toaca. Poate 
că-i vreun strigoi, ori doară chiar zmeu, că väzuräfi cum omori pe 


126 


zmeu, ca pe un pui de gäinä?! Eu gindesc cä n-ar fi bine sä mai 
mergem cu dinsul pe o cale. 

— Să nu mai mergem, zise celălalt frate, să-l lăsăm dormind, iar 
noi să ne păzim drumul. 

— Aşa e, zise cel mai mare dintre fraţi, dară dacă se trezeşte tot 
ne ajunge; nu vedeţi ce ogaşe! adînci taie carăle astea cu povară? Tot 
pe ele vine pînă ce ne ajunge şi face din noi tot tocană, ca şi din 
zmeul acela, iară cu sora fuge cine ştie unde, de nu mai aude mama 
de ea nici de noi. Dară de vreţi voi, eu ştiu ce ar fi de făcut: haideţi 
să luăm lanţurile de la cară şi cum doarme răzimat de stejar să-l 
legăm de el bine cu lanţurile, atunci ştiu că nu va mai veni sá se 
laude că el a scăpat pe sora de la curţile zmeului, ba, să zică el că şi 
pe noi chiar din morţi ne-a înviat. 

— Sä-l legăm, zise fratele cel mai mic, să-l legăm, că pe cară avem 
destulă blagă, nu mai avem lipsă de el! 

Sil legară de stejar cu lanţurile şi-l legarä pogan? de-i auzeai 
oasele piriindu-i si el tot nu se trezi, dormea ca mort de ostenit şi de 
beat ce era. 

Soru-sa, bucuros l-ar fi deşteptat, dar nu putea; apoi să facă 
împotrivire celor doi fraţi încă nu putea. 

Deci se uita lăcrimînd cum leagă pe binefăcătorul ei şi-şi zicea: 
„Doamne, scapă-l!“ 

După ce-l legară de stejar, îşi făcură cruce, ziseră un „doamne 
ajută“ şi începură a plezni boii mînîndu-i cea, Surilă, ho, Bourean, 
ho! 

Soru-sa se gîndea singură mergînd îndărătul carelor: „Cum mai 
cuteazä fätarnicii aceştia a-şi face cruce şi a zice doamne ajută, după 
ce numai acuma sávirsirá o faptă din cele mai miselesti?* Dar iarăşi 
zise: „Bag seama şi hoţul cînd merge la furat zice doamne ajută, 
necum ăştia, care cred că un lucru bun au sävirsit!“ 

Şi ajunseră acasă! Mama lor îi cunoscu şi vărsă lacrimi de bucurie 
la vederea lor, dar îi întrebă: 

— Pipăruş Petru n-a dat de voi? Frätiorul vostru cel mai tînăr? 

— Nu, mamă, răspund feciorii, n-am văzut nici un fel de Pipärus. 
lată pe sora noastră a fost prins-o zmeul să o ia de nevastă şi de 
atunci şi pînă acum ne tot luptaräm, amindoi cu el pentru sora 
noastră, dar nici un fel de Pipăruş n-a venit să ne ajute. De-abia am 
putut omori zmeul, ca să-ţi aducem fata. Acum bucură-te împreună 
cu noi, că iată şi comori am adus de la zmeul; uită pe Pipăruş, că 
de-ar fi vrun viteaz ca noi, trebuie să vină cît de tîrziu. 


' Ogaş — vale îngustă; pirău; sant făcut de puhoaie pe drumuri. 
2 Pogan — straşnic, grozav. 


127 


Se puserä, frate, pe ospat, aduseră carne si vin si lăutari si 
adunarä tot satul, sä se bucure si sä se mire de vitejia lor, cä au 
omorit pe zmeul si i-au luat comorile cele scumpe. 
> Într-un tîrziu se pomeneşte si Pipärus Petru si dă să se scoale, dar 
se simte legat de stejar cu lanțuri peste piept si peste mijloc, peste 
grumazi şi peste picioare. 

— Hm! hm! dulcii mei frați, zise el, dar bine mai stifi voi răsplăti 
bunătatea ce vi-o fäcui! Bine a zis cine a zis: Fă bine si aşteaptă rău! 
Dar lăsați, că vi-o fac eu de nici dracul nu vi-o mai desface! 

Şi numai o dată se umflă şi lanțurile cad rupte zalä de zală, de 
gindeai c-ar fi numai de bucinis!. „Acum să mai dorm una pe pajiște- 
— îşi zise Pipăruş — că am eu vreme să ajung si acasă; cu cit as 
merge mai iute, cu atît ar fi bucuria fraților mai scurtă.“ 

Se puse deci să se odihnească, dar nu mai vrea somnul să se 
apropie de el, că nu-i putea ieşi din cap nelegiuirea fraților săi. 
Începu a se gîndi la toate minutele de cînd a plecat de acasă. „Măi, 
îşi zice, adecă zmeul nu ştia de bună seamă cine i-a zvîrlit 
buzduganul îndărăt: eu ori Florea-nfloritul. Trebuie că viteaz om e 
acela Florea; cum aş vrea să-l cunosc; dar l-oi cunoaşte acusi. Acum 


| Buciniş — cucută de apa, de baltă. 


128 


merg sä väd ce face biata mamä, apoi sä caut pe Florea Infloritul, sä 
mä prind cu el frate de cruce.“ 

S-a luat dară să plece, dar uitindu-se la stejarul cel mare, de care-l 
legaseră fraţii, îşi zise: „Biata mamă nici lemne de foc n-o fi avînd, 
că harnicii de fraţi nici lemne nu i-or fi dus; hai să-i duc eu un cătur 
batär“!. 

Si merse la stejarul la care fusese legat, il smulse din pämint, ca pe 
un morcov, îl luă pe umăr, cum iei o greblá bunăoară şi hai cu el 
spre sat. 

Cînd era ospátul mai pogan, cînd jucau şi beau pe întrecute in 
ocol (curte), că în casă nu mai încăpeau, atunci nimeri şi Pipăruş 
Petru cu stejarul pe umăr. Tot satul îl cunoştea, că doară numai de 
cîteva zile plecase de acasă, dar fraţii lui nu ştiau ce să facă, unde să 
se ascundă, văzindu-l cum vine către ei şi îşi gîndiră că acuma are 
să-i omoare. 


' Cătur batăr — trunchi ce rămîne în pămînt după ce s-a tăiat copacul; batár — măcar, cel putin. 


129 


— Bun ospätul la dumneavoasträ, zise Pipärus, intrind cu stejarul 
cel mare pe umär. 

— Bună să-ţi fie inima, ziseră sătenii, pe cînd fraţii lui o luară la 
sănătoasa. 

— Oho, strigă Pipăruş, încotro, cinstifilor? Ian staţi oleacá de 
vorbă cu mine, că avem o {ira de răfuială! Frumos fu aceea de la 
voi să mă lăsaţi dormind în pădure şi încă legat cu lanţuri ca pe un 
hot? Asta-i multámitá fiindcă v-am aflat, am bătut pe zmeul care vá 
omorise, pînă v-a înviat, l-am omorit pe el să scap satul întreg de 
urgia lui, v-am umplut de averi şi v-am pus pe drumul cătră casă, 
eu, fratele vostru, aşa răsplată am fost vrednic să aflu de la voi? 

Atunci fraţii începură a plînge şi a se ruga de iertare zicînd că 
numai au glumit, că bine ştiau ei că el atita-i de tare, de cu stejar cu 
tot poate veni acasă. Se mai rugă şi mumă-sa şi soru-sa şi tot satul 
să-i ierte, iar el fiind om cu inimă bună, i-a iertat şi s-a pus şi el la 
ospăț. 

Cînd a fost a doua zi dimineață, după ce s-au sculat toți sănătoşi, 
Pipăruş Petru se gătă de cale. 

— Dară unde vrei să mergi iară, Petre, puiul mamii? îl întrebă 
mamă-sa. 

__— Mă duc, mamă, mă duc departe, pina unde voi da de Florea 
Înfloritul, dar de cumva l-oi putea aduce să fie soţ sorei mele, că am 
auzit că e un voinic de om şi ar fi păcat să nu ne cunoaştem. 

— Da’ nu merge, stai acasă, aveţi voi destulă avere, insurafi-vä, 
dragii mamei, iar soru-ta vom mărita-o noi după cineva, că doară 
sînt destui feciori zdraveni în sat, ce să mai baţi calea ţării? Stai tu 
aci, în satul tău, între neamuri aproape de mine, acum la bătrîneţele 
mele, să nu-ţi mai duc atîta dorul. 

Multe vorbe bune şi înțelepte îi spuse maicá-sa, dară el tot ca el, 
dacă îşi punea o dată carul în pietrii pentru ceva, apoi nu mai era 
om să-l dezbaiere. Îşi luă dară rămas bun şi se cam duse, multă 
lume împărăție, ca dumnezeu să ne fie, că din poveste multă este, 
mindrä şi frumoasă, să o ascultați şi dumneavoastră, că cine o va 
asculta, o va învăţa, iară cine va dormi, se va hodini şi povestea nu 
o va sti. 

S-a dus, s-a dus pind a nimerit într-o pustietate mare, de nu 
vedeai nimic, numai cerul în sus şi sub picioare pămîntul, nici o 
frunză, nici un fir de iarbă, dară nimic ce-i nimica. 

A mers el mult prin pustietatea aceea, pînă a dat de un vij' bätrin, 
dar bätrin, nu glumă, alb la păr si la barbă ca o oaie bălaie, cu o 


! Vij — bátrin,mosneag 


130 


cîrjă în mîna dreaptă, iar cu cea stingä îşi tot ferea genele de pe ochi 
să vadă înainte, că aşa-i erau de lungi şi de dese, de-i veneau pînă la 
gură şi se impreunau cu barba si cu mustáfile. 

— Bună ziua, moşule! 

— Să trăieşti cu bine, voinice, dar de unde şi pînă unde? 

— Mă duc, mosule, pînă unde voi da de Florea Infloritul, că am 
auzit că e un voinic mare şi vreau să îmi cerc puterile cu el, nu ştii 
unde l-aş găsi? 

— Oh, puiul mosului, în zadar mergi tu pe jos, că nici în trei ani 
de zile nu vei ajunge la el, dară du-te îndărăt la curtea zmeului, ştii 
unde ţi-ai aflat sora şi fraţii? Acolo să mergi şi să cauţi în fundul 
grajdului, că-i găsi un cal singur şi atita-i este de urit singur, de stă 
să moară; de urit a slăbit de numai piele şi os a rămas, că de cînd ai 
omorît pe stăpînul său, pe zmeul, el din grajd n-a mai ieşit, nici n-a 
mîncat, nici n-a băut, numai tot a rînchezat. Acolo să mergi şi să-l 
iei, că acela te poartă cît a purtat şi pe stäpinul său, ba si mai mult 
de-i porunci, apoi să vii iar pe la mine, intelesu-m-ai? 

— Te-am înţeles. 

Si merse Pipärus Petru indärät pina la curfile zmeului si intra in 
grajd. Adecä acolo intr-un ungher väzu un cal mai mult mort decit 
viu, de-i puteai numära coastele cale de o posta, de-abia se mai 
putea tine pe picioare. Cum väzu calul cä intra cineva in grajd, 
incepu a fi voios si a prinde curaj, nu stia ce sa facä bietul cal de 
bucurie, da cu picioarele in pämint si vrea sä se dezlege de la iesle, 
dar nu putea, că era legat cu lanţuri. 

Pipăruş Petru dezlegä calul şi-l scoase afară si se uită la el. „Cu 
gloaba asta să merg eu?!“ îşi zicea. Sta să nu-şi creadă ochilor. Dară 
calul răsuflă o dată bine şi se scuturä de-şi desmorfi oasele, căci 
doară stătuse multă vreme acolo ca într-o temniţă legat scurt, fără 
nutreţ şi neadăpat. Pipăruş îl slobozi de păscu oleacă, apoi îl adăpă 
şi se urcă pe el. Atunci calul începu a vorbi: 

— Cum vrei, domnul meu, să te duc, ca vîntul ori ca gîndul! 

— De m-ai putea duce numai ca caii, încă mi-ar părea bine. Aşa 
răspunse Pipärus, văzîndu-l atît de’ slab. 

Şi prinse calul a merge, şi merse, şi merse tot în galop pînă la un 
munte de sticlă (glaje). Acolo nu mai putea de obosit. Dă să se suie 
pe el la deal, dară nu putea calul merge. Atunci zise Pipăruş: 

— Bag seamă te-oi mai duce şi eu în spate, precum m-ai dus tu 
pe mine. Si luă calul după cap ca pe un miel şi-l sui în vîrful 
dealului si acolo huzdup! cu el la pămînt. Si se ridică calul de jos şi 
se făcu cît un munte de mare şi zise către Pipăruş: 

— Place-ti cum sînt acuma? 


132 


— Ba place-i cinilor şi lupilor, fä-te tu cal ca toţi caii! 

Si se fäcu calul ca tofi caii nostri, dar tot näzdrävan si zise cäträ 
Pipärus: 

— Cum sä te duc acum, stäpine, ca vintul ori ca gindul? 

— Ba sä mä duci ca gindul! 

Şi începu calul a merge ca gîndul de iute şi într-o clipitä erau la 
moşneagul cel alb ca oaia. 

— Bună ziua, mosule! 

— Bună să-ţi fie inima, puiul moşului, da’ ajuns-ai abia? 

— Precum mă vezi, mosule. 

— Vezi aşa; acuma cred că-i ajunge la Florea Înfloritul. Dar să-ţi 
dau si eu trei lucruri: fine, aici ai o ceteră (läutä, diblă), un pieptene 
şi o cute (gresie). Tine minte, fătul meu, zise moşneagul, ‘vei tot 
merge pînă-i ajunge la cîmpul cu dorul, acolo te va lovi dor de 
maică, soră, fraţi, prieteni şi cunoscuţi; încît de nu vei ‘cinta cu 
cetera aceasta, vei fi silit să te întorci înapoi de dor. 


133 


De acolo vei ajunge in pädurea cu lupii, aceia te-ar minca cu cal 
cu tot, cä sint multi si fläminzi, dar tu aruncä-le pieptenele. Scäpind 
vei merge pînă in ţara şoarecilor. Acolo vor fi şoareci cîtă frunză şi 
iarbă si vor vrea să te tragă jos de pe cal să te mänince, atunci 
aruncă-le cútea jos şi vei fi mintuit de ei. 

După ce a luat Pipăruş lucrurile acestea trei, a mulfämit 
bătrînului şi s-a pus pe cal, şi s-a tot dus pînă ce a ajuns în cîmpul 
cu dorul. Acolo îl lovi un dor de satul lui, de mamă-sa, de soru-sa, 
şi de fraţi, dar aşa dor, de era cît pe aci să cază de pe cal, ori să 
se-ntoarne de unde a plecat. Atunci îi vine în minte că are o ceteră 
de la vijul cel bătrîn. Şi unde nu scoate cetera, şi unde nu începe a 
trage cu arcuşul pe strune, de răsuna cîmpul, şi deloc îi pieri tot 
dorul. 

Apoi merse mai departe pînă ajunse în pădurea lupilor. Şi era 
acolo, doamne! era tot un lup şi un copac şi toţi stau cu gurile 
căscate, numai să-l piarză şi să-l mänince. Darä el aruncă pieptenele 
jos, şi îndată se făcu un bou gras şi avînd lupii ce înhăţa, läsarä pe 
Pipăruş să meargă în pace. 

Şi merse cît merse, deodată se trezeşte în tara soarecilor. Dară nu 
altminterelea erau şoarecii, ci ca urşii de mari, şi mulţi ca furnicile 
în furnicar. Aci începu a se înfiora Pipăruş Petru, dară îi veni în 
minte citea şi, cum o aruncă jos, se făcu între el şi între şoareci un 
stan de piatră, gros cît un munte pînă la nori. Şi se duse Pipăruş 
Petru tot pe lingă zid, pînă ce ieşi din ţara şoarecilor. 

Acum nimeri în cîmpul florilor. Acolo erau numai flori, una mai 
frumoasă decît alta şi toate se imbiau sá le ia. Dará Pipärus nu luă 
nici una. Colo de departe zări el un cal păscînd şi trase într-acolo. 
Adecă, după ce se apropie, văzu pe Florea Înfloritul dormind dus, 
calu-i păştea printre flori, iar palosul îi juca în aer pe deasupra lui. 
Se dă Pipăruş jos de pe cal şi îşi sloboade şi el calul sá pască, apoi 
se gîndi: „Cum doarme acum dus Florea Infloritul, eu lesne l-aş 
putea prăpădi; numai una de-i dau cu paloşul, e dus pe cea lume; 
dar aşa numai un misel! ar face; să má pun lîngă el sá afipesc si eu 
oleacä“. 

Si isi aruncä si el palosul in sus, si acela incepu a-i juca prin aer 
ca si al lui Florea Infloritul, apoi se culcä jos pe flori. Cum era 
obosit de atita amar de cale, adormi ca dus. Darä iatä cä se trezi 
Florea Infloritul si väzu voinicul dormind lingä el, iar in flori lingä 
calul lui mai păscînd un cal şi in aer lîngă palosul lui mai jucind un 
palos. „Oare cine sä fie? zise el. Hm! oricine-i e viteaz şi om de 


' Mişel — ticălos. mizerabil. nemernic. 


134 


omenie; cum dormeam mă putea face tot bucățele; i-oi da deci pace 
pînă ce s-a trezi, că te miri cine-i; ştiu că nu-i Pipăruş Petru de care 
şi zmeil se tem!“ 

Apoi se puse şi Florea Înfloritul şi mai trase un pui de somn, iar 
cînd se trezi a doua oară, se trezi şi Pipăruş cu el deodată. 

-Cînd se väzurä voinicii faţă în faţă, nu se puteau mira destul unul 
de altul; unul mai voinic decît celălalt, care de care mai spătos şi 
mai frumos. 

— Ce vinturi te-au adus pe aici pe la mine, vere? zise Florea 
Înfloritul. 

— Am venit să te vad, că ţi-am auzit de nume şi nu m-am putut 
răbda să nu ne cunoaştem. 

— Dară nu eşti tu Pipăruş Petru de care şi zmeii tremură? 

— Ba chiar ai ghicit; dar tu doară eşti Florea Infloritul? 

— Eu da, că altul nici că are drept a şedea în ţara mea; mult mă 
mir de tine ce cap ai să vii aici? 

— Eu am cap ca capurile, dar tu ce cap ai de mă întrebi atîta? De 
nu-ţi place că ţi-am călcat tara, ia-te la păruială cu mine, hai la 
luptă dreaptă, luptă voiniceascä! 

ŞI se prinseră voinicii la luptă, şi se luptară o zi de vară şi nu fu 
chip să se învingă, pînă mai căzură de pe picioare de pbosiţi, atunci 
zise Pipăruş Petru: 

— Hai, frate, să schimbăm lupta în paloşe. 

Şi apucară voinicii paloşele, şi se vinzolirä, pînă ce în urmă Florea 
Înfloritul ciungări oleacă din degetul cel mic al lui Pipăruş Petru. 
Atunci s-au lăsat de luptă şi s-au prins fraţi de cruce, jurîndu- se pe 
virfurile paloselor că nu se vor mai lăsa unul de altul, nici în bine, 
nici în rău. Şi ajuns-au şi în necaz şi în bine, ca omul care trăieşte în 
astă secreată de lume, dar ei unul de altul nu s-au lăsat. 

Umblînd o dată la vitejii, nimeresc la o casă în mijlocul codrului 
şi intrară înlăuntru. Adecă acolo era o fată la război, tesea, dar fata 
frumoasă era chiar Ileana Cosinzeana, din cosife ruja-i cînta, si cum 
tesea, de cite ori bătea cu brigla!, totdeauna ieșeau cite două catane 
îmbrăcate şi înarmate. Mult se mirară voinicii noştri de această 
vedenie, dar Pipăruş Petru nu mult statu ‘pe gînduri şi începu a se 
drăgosti cu fata, şti ți dumneavoastră, a o prinde, a o gogoli, mai a o 
săruta, cum fac tinerii. 

Fata, nu-i vorbă, se ferea şi nici prea, ca toate fetele, ci se cam 
temea de tată-său; deci le spuse: 

— Dragii mei, bägati de seamă, că de vine tata vă omoară. 


' Briglá — vătală (dreptunghiul de la războiul de ţesut care susţine spata). 


136 


— Si cine-i tata dumitale? o intrebarä voinicii. 

— Tata e Ciută Nevăzută şi încă nici un om nu i-a ieşit în cale, 
pe care să nu-l omoare. 

— Ei bine, dragă, dar ce närav are cînd vine acasă? 

— EI, răspunse fata, are nărav: cum intră în casă mai întîi se 
bagă sub cuptor şi de-acolo ia o ulcică de leacuri şi toată o bea, iar 
de leacurile acelea atita se întăreşte, de-ar bate şi zece ca voi. 

— Aşa? zise Pipăruş Petru, atunci adă încoace leacurile, să le bem 
noi. 

Şi le dădu Ileana leacurile, iar voinicii le băură şi din ce erau tari 
se făcură mai tari. Dar chiar atunci sosi şi Ciută Nevăzută acasă și 
s-a repezit după cuptor la leacuri; ei, dar acelea erau leacurile! 

Văzîndu-se astfel înşelat, intr-atit s-a turburat, de-i purta în palme 
ca pe nişte mere pe amîndoi voinicii şi de n-ar fi apucat să bea ei 
leacurile, nu era bine de ei; dar aşa îl apucară voinicii amîndoi, apoi 
lasă că l-au omenit! Nici ferfenitä nu s-a ales de el. Apoi Pipárus 
Petru se căsători cu Ileana Cosînzeana şi se încărcară de averi şi 
plecară de acolo. Dar pe lîngă toată prietenia ce era între Pipăruş 
Petru şi Florea Înfloritul, acesta din urmă nu se uita cu ochi buni la 
Pipăruş, vazindu-l cu nevastă, iar el nu. Dar Pipăruş pricepu 
gîndurile lui Florea Înfloritul, de aceea îi zise: 

— Frate, să lăsăm nevasta acasă gázdoaie si să mergem să-ţi 
aflăm şi ţie una. 

— Bine ar fi, zise Florea Înfloritul, dar oare unde vom da de. 
una? 

— Nu fi îngrijat, frate, zise Pipăruş, mergem în lumea noastră şi 
de nu s-o fi măritat soru-mea numai bună ar fi de tine. 


137 


— Apoi hai s-o vedem, zise Florea Infloritul. 

Si lăsară pe Ileana Cosînzeana singură acasă şi ei se luară la 
drum, şi du-te, du-te pînă ce ajunseră într-o pădure; nici unul nu 
mai fusese în pădurea aceea. Mergind ei prin pădure, văzură o casă. 

— Hai să vedem cine e în casă, zise Pipăruş. 

— Hai, dacă chiar vrei, zise Florea Infloritul. 

Si intrară înlăuntru. Acolo aflară numai o babă bätrinä stînd cu 
picioarele la foc. 

— Bună vremea, mätusä! 

— Să trăiţi cu bine, dragii mătuşii, haideţi, sedeti oleacă şi vă 
hodiniti pina ce vă aduce mătuşa ceva demincare; iată mă urc in 
pod să vă aduc slănină, dragii mătuşii. 

Feciorii sezurä pe-o lavita, iar baba se urcă în pod, cu numele să 
le aducă slănină. Dar cum ieşi baba din odaie, veni un şoarece la 
feciori si le zise: 

— Nu staţi, dragii mei, că nu-i de a sta; mergeţi în plata lui 
dumnezeu sfintul, că doară baba nu s-a dus în pod să vă aducă de 
mîncare, ci să-şi ascută dinţii, să vă poată mînca; că are in pod o 
piatră mare de moară, de care-şi toceşte dinţii, n-o auzifi? 

— Ei şi cine-i baba asta? 


138 


— Hm, zice soarecele, asta-i Muma Pădurii, a fost drágufa lui 
Ciută Neväzutä si de cînd l-aţi omorit tot descîntă să-i cádeti in 
brînci, acuma de nu fugiţi, nu mai scäpafi vii din colții ei. 

— Dacă-i aşa, hai la drum, ziserá voinicii. 

Şi se luară feciorii mei la drum, nu mergeau, ci gîndeai că-i alungă 
cineva dindarat; bag-seamä si ei, cu toate că erau viteji, ştiau de 
frică. 

După ce-şi ascuti baba dinţii, se cobori jos şi intră în casă, dar 
feciorii ca în palmă. Şi se cătrăni şi se înfioră, de gîndeai că toată 
tirä se face. Atunci dă cu ochii de şoarece: 

— Aha! numai tu, mişelule, le-ai spus să se ducă. 

— Numai eu, de nu te-ai supăra, răspunde şoarecele glumind, ian 
hai de mă prinde şi-ţi răzbună! 

Si se puse baba a fugi după şoarece; el se sui pe cuptor, ea îşi 
strică cuptorul; se sui pe un perete, ea strică şi acel perete şi tot aşa 
strică ea cite un perete, umblind după şoarece, pînă ce-şi strică toată 
casa şi tot nu putu prinde şoarecele, că, vedeţi dumneavoastră, 
soarecele-i şoarece şi pace, nu stă să-l prindă chiar o babă, să fie 
aceea chiar Muma Pădurii. 

Dar cînd umbla ea după şoarece, feciorii îşi păziră drumul şi cînd 


139 


plecä baba dupä ei, ei erau hät, departe. Se pune deci baba la fugä, 
du-te, du-te pina ce mai ajunse pe feciori. Atunci au ajuns ei la casa 
Martolii, care era mătuşa lui Florea Infloritul. 

— Bună vremea, mátusá! 

— Sä träifi cu bine! Dar ce-i, nepoate, ce vint te poartä pe la 
mine? Cine-i voinicul ästa cu care vii? 

— O, mätusä, zise Florea Înfloritul, am plecat cu ortacul acesta, 
care se cheamă Pipăruş Petru, am pornit să merg la soru-sa in 
petite, dar ne urmăreşte Muma Pădurii, căci am omorit pe Ciutä 
Neväzutä, pe ibovnicul ei, şi acum ne pare bine că am nimerit la 
dumneata, doară ne vei scăpa de colții ei. 

— Nu vă temeti deloc, dragii mătuşii, haideţi numai în casă şi va 
hodiniti. i 

Şi ieşi Martolea (Marţi seara) afară să aştepte pe Muma Pădurii si 
cum ajunse aceasta, cum se încăierară, apoi să fi văzut încăierare de 
babe; se încinse între ele o luptă, dar luptă ca doi lupi turbati, iar 
nu ca de două babe de cînd bucii, şi. se mincarä în dinți şi-şi 
smulseră părul, de gîndeai că sînt două zmeoaice. Feciorii cînd 
văzură că sînt mai înfierbîntate, de erau oarbe de mînie, porniră 
încetinel, iar după ce se depărtară merseră mai tare să nu le mai 
vadă. Care a fost mai tare? Care pe care a învins? nu pot să spun, că 


140 


nu ştiu; ştiu însă că voinicii au mers aţă acasă la mama lui Pipärus 
Petru. Şapte ani nu-l văzuseră fraţii şi sora şi neamurile şi sătenii şi 
totuşi îl cunoscu, care cum îl văzu. 

Florica, sora lui Pipăruş Petru nu era încă măritată, se finuse de 
vorba ce i-o dăduse frate-său la plecare. 

Şi era mîndră Florica, mindrä ca o scinteutá de cîmp şi cum o 
văzu Florea Infloritul, zise către frate-său de cruce: 

— Asta ţi-e sora, frate? 

— Asta. 

— Dacă ţi-e asta sora şi dacă vrea, eu chiar azi mă cunun cu ea. 

Şi Florica a vrut, fraţii şi mă-sa încă n-au zis ba, apoi au tras o 
nuntă românească, care a ţinut două säptämini şi după ce s-a gătat 
nunta şi-a luat Florea Înfloritul nevasta şi s-a cam dus cu ea şi cu 
Pipăruş Petru în ţara lui, unde aştepta Ileana Cosînzeana, nevasta 
lui Pipärus. 

Cînd s-au văzut aceste două cumnate laolaltă, mult s-au bucurat, 
iar bărbaţii lor se bucurau şi ei de bucuria lor, iar florile din cîmpul 
înflorit se bucurau şi ele împreună cu cele două perechi vesele; Dar 
şi eu mă bucur, că v-am putut spune povestea pînă la capăt. 


I. GR. SBIERA 


VOINICUL FLORILOR 


les. ODATÄ un boier foarte avut si stäpinea o mosie nespus 
de mare. El finea o mulfime de puscasi, care cutreierau pádurile si-i 
grijeau de sälbäticime pentru masă, fiindcă el era obişnuit sá aibă 
totdeauna si cite ceva vináturá la ospät. 

Intre acesti puscasi erau trei mai iscusifi si mai vestifi, ei umblau 
toatä ziua la vinat si fiecare aducea pentru sine deosebi cite ceva 
vinäturä pentru masa boiereascä. Umblind ei asa tustrei totdeauna 
la vinat, s-a fost impufinat intr-acea parte de pädure sälbäticimea 
intr-atita, cît arareori si foarte cu greu mai dau ei peste vreo fiară 
sau pasăre. Deci ei fură nevoiţi să părăsească acea parte de pădure 
şi să se dea la vinat prin alte părţi, pe unde nu mai umblaserä 
pîn-atunci nimeni. 

Mergind ei aşa odată la vinat prin părţile cele necunoscute, au 
vînat doi puşcaşi cîte ceva, dar al treilea nu află de împuşcat nimic; 
deci au trebuit să se bage şi mai afund în codrul cel des şi necălcat 
de picior de om pin-atunci. Însă pentru că ei erau obişnuiţi sá 
meargă deodată acasă, s-au dus tustrei în pustiul acela mai înainte. 
Darä şi acuma n-a aflat puscasul al treilea nimic de vinat şi de aceea 
s-au băgat si mai tare prin pustiu; dar cu toate acestea, puscasul al 
treilea tot n-a vinat nimic. Cînd cäutarä-ei pe urmă să meargă si asa 
acasă, n-au mai ştiut încotro s-o apuce. Ei s-au fost rătăcit! Acum 
de spaimă că n-or putea nimeri acasă, au uitat şi de vînat şi de tot. 
Ei se îngrijiră mai mult de aceea să nu-i cîrtească stăpînul lor, dacă 
nu va avea miine sălbăticiune la masă. Dau încolo, încoace; dar 
nimeni nu poate chibzui că încotro să fie drumul spre casă, şi în loc 
să se scoată, ei rătăceau şi mai tare. După ce s-au izbit în toate 
părţile si după ce s-a făcut hät bine noaptea, s-au hotărit să miie 
aice în pădure, că poate a doua zi vor putea nimeri cumva calea 
spre casă. Cînd s-au sculat ei a doua zi, s-au dat iarăşi la cercat. Dar 
în zadar, că se rătăceau tot din ce în ce mai tare. Cu cît umblau mai 
mult, cu atît era şi mai greu de străbătut! O mulţime de găteje şi de 


142 


rupturi de copaci le împiedica drumul, şi locurile le erau tot din ce 
în ce mai necunoscute. Dară de la o vreme dădură de o pădure 
foarte curată, frumoasă şi grijitä, încît se mirarä de unde să fie 
aceasta într-o pustietate aşa de mare! Mai merg ei cît mai merg, dar 
cu cît mergeau mai departe, cu atît era şi mai curat si mai grijit prin 
pădure, încît fi se părea că umbli printr-o grădină foarte bine 
păstrată şi rînduită. Această curăţenie mare şi aceste locuri bine 
întocmite îi făcură să uite să cerce mai departe drumul şi să meargă 
acasă, şi i-au îndemnat să se tot ducă înminte ca să vadă, ori de n-or 
da de vreo locuinţă ceva pe acolo prin pădure. 

Mergând ei aşa prin pădure, au dat de la un timp de un lac foarte 
mare si frumos. Prin prejurul lacului erau tăiaţi copacii pînă 
hăt-depărtişor, ca să poată străbate razele soarelui peste toată faţa 
lacului; şi pe pămîntul curäfit era crescută o iarbă verde, cît tot de-a 
dragul să priveşti la ea! Pînă ce-au ajuns vinätorii aici, soarele era 
mai la amiază. Pentru mindrefea lacului au rămas ei aici să 
poposească de amiazäzi si totodată să vadă, ori de n-or putea zări 
pe cineva, ale căruia să fie acestea toate. Pindind ei asa pret de o 
oră, iată că vine o pasăre foarte frumoasă zburind pe deasupra 
lacului şi se lasă sub un copac jos, care era mai aproape de lac şi 
sub care era foarte bine grijit şi împodobit, cît de-a dragul ai fi şezut 
tot numai sub el. Atunci a zis cel de-al treilea puscas, care nu vinase 
încă nimic, către ceilalți: 

= Firtati! eu am sa impusc pasärea aceea, că tot n-am nici o 
vînătură! Dară ei i-au răspuns să n-o impuste, pentru frumuse fea ei 
cea mare, si pentru că ei încă nu väzuserä pînă acuma pasăre ca 
aceasta, ci să aştepte să vadă ce va face acolo. 

Privind ei aşa la dinsa, iată că pasărea se dete peste cap şi se 
prefăcu într-un voinic foarte frumos, rămînîndu-i penele coştiug! 
lîngă copac. Uimiţi de aceasta, stau vinätorii şi pindesc mai departe. 
Dar voinicul şi-a dezbrăcat cămaşa cea subţire, care era de giulgiu si 
a särit in apä şi a început sá inoate, si după aceea a se spăla şi a se 
juca prin apă. Deci, scăldîndu-se el acum vreo oră-două, a ieşit din 
apă şi s-a îmbrăcat iarăşi cum a fost, şi după aceea s-a dat peste cap 
de s-a făcut pasăre, ca Si mai înainte, şi a zburat şi s-a cam mai dus. 

Väzind vînătorii aceasta, s-au ridicat de la locul lor de pindä si 
merseră pînă la copacul acela ca să privească locul cel frumos mai 
de aproape, dimpreună şi lacul, tot cugetindu-si, oare ce fel de 
pasăre să fi fost aceasta! După aceea s-au luat ei iarăşi la cercat 
drumul, ca doară ar nimeri acasă, pentru că ştiau cu cit de mare 


' Coştiug — in Moldova are înţeles de cosnifä de papură 


143 


neräbdare ii va fi asteptind boierul la curte. Deci cercind ei drumul, 
iată că vinä si al treilea puscas un ied, şi mai mergind ei aşa tot 
laolaltä, pentru cä se temeau sä nu se rätäceascä unul de altul, 
incepurä de la o vreme parcä a cunoaste ceva locul. Mai ducindu-se 
tot intr-acea parte, au dat de locuri tot din ce in ce mai cunoscute. 
Urmind ei tot acea direpciune necurmat, au dat si de drum, si odatä 
cu seara au fost si la curte. 

ndatä au intrat la boier si i-au inchinat vinatul. Cum i-a väzut el, 
pe loc i-a şi intrebat că unde au rămas ei atita, şi de ce n-au venit 
încă ieri acasă. Ei i-au spus toate de-amănuntul, ce li s-a întîmplat, 
cum s-au rătăcit şi ce au văzut. Boierul i-a ascultat foarte cu 
luare-aminte, mai ales cînd îi spuneau ei despre pasărea aceea, care 
se făcuse voinic. El le făgăduise foarte mult bine şi un bacsis mare, 
dacă i-or putea prinde acea pasăre, de vie. Vinătorii s-au apucat că 
i-or prinde-o, numai sá li se dea două ploşte pline cu băutură tare; 
una să fie cu vin, cealaltă cu rachiu. Boierul le-a împlinit cerința 
bucuros. 

A doua zi s-au sculat cei trei vinätori de dimineaţă şi s-au pornit 
drept într-acolo. Încă n-au fost bine amiazăzi, şi ei au ajuns pe loc, 
pentru că acuma ştiau drumul. Aici au mers îndată la copacul acela 
unde se dezbrăcase pasărea aceea, şi au dat cu baltagul! de două ori 
într-însul şi au bătut în locurile acelea două pene şi au aninat 
ploscele de dinsele. Pe urmă s-au ferit într-o lature şi s-au pus la 
pîndă, ca şi mai nainte, fără ca să-i poată vedea pasărea cînd va 
veni. 

Asteptind ei aşa pitulati şi ascunsı nu mult, iată că soseşte pasărea, 
tot pe acelaşi timp ca şi ieri, se dete iarăşi peste cap şi se făcu 
voinic. Acuma s-a uitat repede primprejur să vadă ori de nu-i 
nimeni pe aici, şi, uitîndu-se aşa, a zărit ploscele aninate în pene, şi 
s-a mirat foarte de dinsele, căci erau împistrite foarte frumos, tot cu 
argint şi cu aur, şi străluceau aşa de tare, cît se vedea-de-departe. 


1 Baltag — armă veche, un fel de secure cu două tăișuri; arma haiducilor din trecut întrebuințată încă pe alocuri 
de ciobani. 


144 


Privindu-le voinicul aşa puţin timp, nu- şi putea închipui cine să le fi 
pus acolo, şi a mers la dinsele să le ieie jos. După ce le-a luat, a 
început să le caute pe toate părţile şi să se mire de lucrul cel rar şi 
iscusit. Pe urmă a. destupat pe cea cu vin şi plecînd-o într-o parte, a 
văzut că curge din ea ceva de culoare cam gălbie. EI ia şi gustä! 
După ce a gustat, i-a plăcut foarte tare gustul, şi mai punînd-o la 
gură, a tras tot vinul din ea; şi fiindcă i-a căzut băutura aceasta aşa 
de bine, a apucat şi cealaltă ploscă şi a deşertat-o într-o duşcă. 
Acuma a pus ploscele iarăşi la locul lor şi a sărit în apă să se scalde. 
Se scăldă ce se scăldă şi după ce s-a scăldat, a ieşit din apă, s-a 
îmbrăcat frumos şi dindu-se peste cap, s-a făcut iarăşi pasăre ca si 
mai înainte. Dară cînd dă să zboare, nu poate; se mai opinteşte, dar 
nu poate, că tocmai acuma începură băuturile să-şi arate puterea. 

Väzind vînătorii aceasta, au sărit iute din culcusurile lor de pindä 
şi au înconjurat pasărea, unul de-o parte, altul de alta, şi au prins-o 
lesne, pentru că nu mai putea zbura şi legindu-i picioarele si aripile 
bine, sä nu scape, au purces cu ea spre casä. Cum numai au ajuns la 
curte, le-a si iesit boierul inainte, cä era tare dorit sä vadä cit mai 
degrabä pasärea cea minunatä si rarä. Ei i-au şi inchinat-o îndată, si 
pe loc au si primit nu numai juruita!, ci încă şi cite un bacsis bun pe 


' Juruita — fägäduiala. 


145 


deasupra. Mulţumindu-i frumos, vinätorii şi-au păzit si de acum 
treaba lor. 

Boierul nu se putea sătura privind această pasăre măreaţă, şi a 
luat-o de a încuiat-o într-o cămară de piatră, care era ferecată foarte 
bine şi cu gratii la ferestre, aşa de dese, încît nu era cu putinţă să 
iasă ea vreodată dintr-insa. Usa încă-i era încuiată cu cheia, pe care 
o purta boierul totdeauna la sine, şi deşi o punea undeva, nu mai 
ştia nimeni de dinsa. Dar pentru că nu ştia ce fel de pasăre îi 
aceasta, dete poruncă scriitorilor săi să trimită cărţi prin toată 
lumea, de-a lungis si curmezis, să se adune în cutare zi toţi învățații 
şi să ţină sfat ca să afle ce fel de pasăre să fie aceasta, şi de i-ar afla 
numele şi însuşirile ei, să le făgăduiască mare preţ pentru aceasta. 
După porunca boierului, au trimis scriitorii lui cărţi prin toată 
lumea şi au imbiat pe toţi învățații să se adune în ziua anumită la 
curtea boierului. 

Acest boier avea numai un fecioraş în vîrstă, cel mult, de opt ani. 
Într-o duminică s-a fost dus boierul cu cucoana sa la biserică şi au 
lăsat pe băieţel singur acasă. Afară era o zi foarte frumoasă şi 
plăcută. Bäietelul a fost ieşit in ogradá să se joace şi plimbindu-se pe 
dinaintea cămării aceleia în care era închisă pasărea, iată că-l strigă 
ea la fereastră şi-i arată un pistolaş de aur foarte frumos, zicînd 
către dinsul: 

— Vină-ncoace, dragute! Ian uită-te ce am eu! 

Väzind băieţelul frumuseţea aceea de pistolaş, îi săltă numai inima 
de bucurie şi a alergat la fereastră şi a început ca un brudiu! ce era 
să ceară de la pasăre pistolaşul. 

Atunci i-a răspuns pasărea: 

— Bine fätu-meu! eu fi l-oi da, dacă mi-i da şi tu drumul de 
aicea! 

Băieţelul, plin de bucurie că poate să capete pistolasul acela, îi 
zise: 

— Eu fi-as da drumul, dară nu ştiu unde-s cheile de la cămară! 

Pasărea aceasta era năzdrăvană şi i-a spus să caute cheile sub 
capatiiul tătîni-său şi le va afla sub perina a treia. Bäietelul a dat 
iute fuga să caute cheile, şi aflîndu-le, a descuiat uşa şi a dat păsării 
drumul. 

Cum a ieşit ea, i-a dat băieţelului pistolaşul şi încă i-a mai zis: 

— Să ţii bine mine, fătu-meu! cînd ţi-o fi ţie greu vreodată, să 
cugeţi numai la mine! 

Şi după aceea a zburat şi s-a cam mai dus. 


' Brudiu — necopt la minte, copiláros 


146 


Peste putin timp, iată că vin şi părinţii báiefelului de la biserică 
acasă. El îi ieşi voios şi sărind înainte, ca să-i .arate pistolasul. 
Boierul socotea că i l-a dat cineva dintre învățații ce se adunara pe 
astăzi la dinsul; l-a luat în mînă şi-l privea cu mare plăcere, că era si 
foarte iscusit lucrat. Mai mergînd ei aşa tustrei prin livadă, întreabă 
tată-său pe băieţel cine i-a dat lui pistolaşul acesta aşa de frumos? 

— Pasărea cea din cămară! răspunse iute băieţelul. 

— Da’ cum de ţi l-a dat ea? îl întreabă tată-său speriat. 

Băieţelul i-a spus toate pe rind: cum a ieşit el afară sá se joace; 
cum l-a chemat pasărea la fereastră de i-a arătat pistolul; cum i-a 
spus că i l-ar da, dacă-i va da drumul, şi cum i-a spus ea unde să 
caute şi cheile, şi că el pe urmă i-a şi dat drumul. 

Auzind tată-său acestea, înlemnise numai că nu ştia ce să facă 
acuma cu învățații chemaţi, şi cu fiu-său, pentru că a dat păsării 
drumul, şi s-a supărat foarte amar şi a mers aşa acasă. În ograda 
curţii lui era acum plin de căruţe, de butci şi de rădvane încit nu 
mai încăpeau caii în grajduri şi învățații prin cămări, că se adunase 
o mulţime foarte mare de învăţaţi, unii mai bătrîni, alţii mai tineri, 
încît se afla de toată vîrsta, de la cincisprezece âni înainte. 


148 


Väzind oaspeţii pe boier că vine, i-au ieşit cu toţii înainte, de l-au 
binevenit. Boierul le-a mulțumit frumos, dar s-a întristat 5i mai tare 
pentru ruşinea lui că ce să facă el acuma cu mulțimea aceasta de 
oameni învățați care s-a adunat în zadar în casa lui. 

Văzîndu-l învățații aşa de supărat si scîrbit, l-au întrebat că de ce 
se intristeazä el aşa de tare? Boierul, fript de ruşine, le zice că le-o 
spune numaidecit după masă! 

După ospăț s-au adunat toţi oaspeţii într-o sală foarte mare, unde 
să stea la sfat şi să le spună şi boierul pricina întristăciunii sale. 
Sezind ei aşa adunaţi laolaltă şi petrecîndu-se tot în vorbe învăţate, 
iată că soseşte în mijlocul lor şi boierul cu feciorul său de mînă şi le 
cuvintä aşa: 

— Preacinstită adunare! Dumneavoastră ati înţeles din cărţile 
mele că am prins o pasăre foarte rară şi frumoasă şi că am dorit să-i 
ştiu numele ei! Aşa este! Eu am avut-o. Dară astăzi mergînd cu 
cucoana mea la biserică, s-a jucat copilul acesta prin ogradă, şi 
văzîndu-l pasărea aceea, l-a strigat la sine şi i-a arătat pistolasul 
acesta zicîndu-i că i l-a dărui, dacă i-a da drumul. Copilul nu ştia 
unde ţin eu cheile de la cămară; dară pasărea, se vede că era 
năzdrăvană, i-a spus şi aceasta. Copilul meu, ca un brudiu, şi plin 
de bucurie că va căpăta pistolaşul, a luat şi i-a dat drumul. Şi iată! 
de aceasta sînt şi eu aşa de supărat şi mai ales că v-am ostenit pe 
dumneavoastră degeaba pînă la mine. Vă spun că mie mi-e foarte 
ruşine, cît nu ştiu ce să mă fac şi cum să vă răsplătesc truda 
domniilor-voastre. Dacă vă dau aicea pe fecioru-meu, judecaţi-l cum 
ştiţi pentru dauna cea mare şi pentru ruşinea ce mi-a făcut-o, că eu 

m-oi supune totdeauna judecății domniilor-voastre, ca la judecata 
unor oameni prea învăţaţi! Spuneti-mi! cu ce fel de pedeapsă să se 
pedepsească el? Si zicînd acestea, a lăsat pe copil în mijlocul lor să-l 
judece şi el s-a dat într-o lature. 

Auzind adunarea acest lucru, a strigat, maicä, cu o gurä, cä-i 
vrednic de pedeapsa cea mai grea, pentru că a dat drumul unei 
păsări atît de preţioase şi rare, şi pentru ruşinea şi scîrba cea mare 
ce i-a făcut-o el tätini-säu! Unii ziceau să se pedepsească cu moartea 
prin impuscatura; iar alţii prin apa, mai alţii prin foc; şi mai unii 
ziceau încă că prin temniţă şi foame, în scurt mai fiecare spunea tot 
alt fel de pedeapsă. Dară un învăţat bătrîn stă de-o parte şi ascultă 
socotin tile celorlalfi si dupa ce-au gätit ei de vorbit, a päsit si el 
inainte si le-a zis: 

— Dupä pärerile domniilor-voastre s-ar cädea sä moarä copilul! 
Darä eu socot cä nu se cuvine, pentru cä el este un copil brudiu, si 
singur la tatä-säu, si dacä l-am judeca spre moarte, poate că s-ar 


149 


scirbi părinţii lui încă si mai tare. Deci eu cuget că ar fi mai bine 
aşa: să i se dăruiască zilele, şi tată-său să se îndure şi să-i dăruiască 
trei pungi de bani, căruță măcar cit de proastă, şi un vizitiu, şi apoi 
să-i dea drumul prin lume, ca să se întoarcă înapoi numai atunci 
cînd s-o întoarce şi pasărea aceea, căreia i-a dat el drumul! 

Acest sfat plăcu tuturora si au hotărît ca să rămînă aşa. Inca 
înaintea tuturora a poruncit boierul unui argat să înhame doi cai la 
un radvan, iar fiului său i-a dat trei pungi de bani şi i-a zis: 

— Mai ia-ti încă cite un rind de haine din ale tale, päläriuta pe 
cap şi-apoi te du încotro te-or duce ochii! 

Väzindu-se băieţelul lepădat de părinţii săi, scos din casa 
părintească şi din tot binele, mai a leşinat de jale şi a început a 
plînge şi a striga şi a se ruga fel şi chip să nu-l izgoneascá, că ce va 
face el şi încotro se va duce! Dar toate n-au ajutat nimic! Judecata 
era rostită şi nu se mai putea răsturna. El dar a trebuit să se puna 
numaidecit in rădvan şi să purceadä mai departe în lumea largă. 
Învăţaţii adunaţi s-au imprástiat cari-s pe la casele şi ţările lor si 
boierul a rămas de acum singur acasă, zdrobit de scîrbă atît pentru 
pierderea păsării cît şi pentru îndepărtarea báiefelului său. 

Călătorind copilul aşa prin lume, se învoia dintii foarte bine cu 
argatul; dară de la un timp încoace nu le mergea prea bine. Acesta 
prinsese o ură foarte mare asupra bietului copilaş, şi mai ales pentru 
că el era vizitiu şi trebuia totdeauna să grijească şi caii şi să facă şi 
toate acelea ce-i spunea copilul. 

Aşa mergind ei odată, iată că vede băiatul o pană foarte frumoasă 
lîngă drum şi strigă pe vizitiu să stea şi să se coboare, ca să-i aducă 
pana aceea, pentru că ar fi păcat ca o pană atît de frumoasă sá 
rămînă acolo jos. Dară argatului nu i-a plăcut aceasta nicidecit si 
numai miîrîind s-a coborit de i-a adus-o, şi după aceea a început a 
mîna caii cît răsputea, că dacă va ajunge mai curînd în pădurea de 
dinainte şi să-i facă capătul, cugetîndu-şi: „Ce? O scîrnăvie de băiat 
să mă tot hänfäluiascä şi să-mi porunceascä mie? Mai bine i-oi pune 
crucile în drum şi-apoi oi rămîne eu boier cu rădvan şi cu cai şi cu 
trei pungi de bani!“ 

Cum a luat băieţelul pana aceea, îndată a şi pus-o după ureche şi 
pe loc stătea năzdrăvan, că era o pană de la pasărea aceea căreia-i 
dedese el drumul mai înainte. Acum îndată a şi ştiut el ce cugetă 
vizitiul să facă cu dinsul! Mergînd ei aşa pe drum, zice băieţelul: 

— Măi, ştii tu ce-am socotit eu? 

Acela îi răspunde cam minios: 

— Oi şti, dacă mi-i spune! 

— Eu am socotit să-ţi dau tie o pungă de bani, că pentru mine-s 


150 


prea multe trei! 

— Bine ai socotit, cuconaşule! zise vizitiul mai invoiosindu-se 

puţin. 

Băieţelul ia şi-i dă o pungă de bani. 

Acum cugetă acela în sine: „Noa! aşa-i ceva alta! Ce? tu cu trei 
pungi de bani si eu nici cu una? Deci, pentru cä mi-ai dat si mie 
una, tot te iert cu astă dată!“ 

Copilul stia acuma toate ce cugetä argatul. Se duc ei, se duc si se 
tot duc acuma mai multe luni de zile tot înainte. Vizitiul trebuia, ca. 
argat ce era, să grijeascä caii şi să aducă stäpinului său toate cele 
trebuincioase. Văzîndu-se el că tot nu mai iese dintru ale sale, măcar 
că avea acum o pungă de bani, socoti în sine: „Tot îs eu prost! De 
ce trebuie să hărgătesc eu, om bătrîn, pe-o scîrnăvie de copil ca 
acesta şi să alerg eu atîta pe unde mă tot mînă el? De ce să mă duc 
tot eu prin tîrg, să cumpăr de mîncare şi pentru dinsul şi pentru cai? 
Oare n-ar fi mai bine să şed eu în fundul rădvanului şi lui să-i dau 
cu ceva in cap şi să mă curät de dinsul? Şi-apoi încă ce! El tot tu, 


151 


tot tu cu mine? Dar lasä numai pinä mai inainte, cä i-oi face eu 
capătul!“ Băiatul îndată a ştiut ce-şi cugeta argatul, şi pentru că-l 
prinsese o frică cam mare, zise către dinsul: 

— Ştii ceva, măi omule? 

— Nu ştiu, croncăni el, dar oi şti dacă mi-i spune! 

— Eu am chitit aşa: Să-mi zici de-acuma înainte tu, si eu să-ţi zic 
dumneata, şi să-ţi dau dumitale şi aceste două pungi de bani ce mai 
am; să min eu caii şi să-i grijesc, că eu-s mai tînăr şi mi s-ar mai 
sede, iar dumneata sá şezi ia acolo în fundul cárutii, că tot esti acu’ 
bätrin! 

— Tare bine ai chitit tu, măi băiete! răspunse acela sältind de 
bucurie; aşa-mi mai place şi mie! 

Şi de-aici înainte au fost băiatul vizitiu şi argat, iar acela şedea, ca 
un boier, în fundul cärufü şi poruncea numai băiatului să-i aducă ba 
una, ba alta, că toate erau acuma pe mina lui! 

Călătorind ei aşa mai vreo jumătate de an, iată că au ajuns la un 
împărat şi au tras la dinsul ca să-l roage să-i primească şi pe dînşii 
în ţara lui, şi dacă va vrea, şi la curte ca argafi. Împăratul i-a primit 
foarte bucuros. Väzind însă pe acel copil că vorbeşte atît de înţelept 
şi că-i atît de cumincior şi de curăţel, l-a luat la sine la curte să-l 
crească ca pe un copil al său, fiindcă şi aşa n-avea copii de partea 
bărbătească nici unul, ci numai o fiică, care era foarte frumoasă şi 
pe care, de frica zmeilor, o ţinea numai închisă într-un foişor întărit 
foarte bine. Pe argat însă l-a pus împăratul argat la cai, iarăşi la 
acea mărie la care fusese el mai înainte. 

Acum nu era acesta mai mult boier, nu sta tot a porunci ca mai 
înainte, ci trebuia să facă toate trebile singur şi să doarmă în grajd 
cu caii, pe cînd băiatul trăia la curtea împăratului, înconjurat de o 
mulţime de oameni învăţaţi, poate mai bine decît si la tatä-säu. 
Deci, văzîndu-se argat iarăşi şi pe băiat în binele cel mai mare la 
curtea împăratului, a început să-l pizmuiască, şi să caute tot chipul 
ca doară i-ar strica starea lui cea plăcută, cugetînd in sine: „Ce? El 
să trăiască în bine şi eu să fiu argat la cai? Tot am fost eu un 
tontălău, că, să-l fi omorit atuncea cum aveam de cuget, poate că 
ghiceam mai bine! Dara lasă! că i-oi face-o eu!“ El a socotit să 
spună împăratului că băiatul s-ar fi lăudat către dinsul că ar aduce 
calul zmeului aceluia carele vrea să-i fure fata. Cum şi-a propus, aşă 
a şi făcut! 

Deci, plimbindu-se impäratul intr-o zi pe lingä grajdul cailor, i-a 
ieşit argatul înainte şi închinîndu-i-se cu mare plecăciune, i-a zis: 

— Luminate împărate! Ştii märia ta ce s-a lăudat băiatul acela 
către mine? 


152 


— Ce? il intrebä impäratul. 

— Luminate împărate! El a zis că, de-ar vrea, ar aduce calul 
zmeului aceluia care vrea să-ţi tot fure fata măriei tale! 

— Da’ ce zici tu, măi argate? 

— Ba zău aşa, luminate împărate! Aşa s-a lăudat el către mine! 
Acuma cugetă în sine: „Noa lasă! că i-am făcut eu una bună! Nu s-a 


mai dezmierda el tot în bine!“ 

Auzind împăratul aceasta, s-a mirat foarte, ori de-ar fi, de la un 
copil aşa de mic, cu putinţă una ca aceasta, mai ales pentru că el 
îmbiase mai înainte pe mulţi voinici spre aceea, dară nici unul nu s-a 
fost prins, nici chiar pentru făgăduinţa că cine ar face una ca 
aceasta, acela să aibă pe fiică-sa de soţie şi împărăţia toată ca zestre. 
Deci, după ce s-a întors împăratul în curte, a poruncit să aducă 
îndată pe băiat la sine şi l-a întrebat ori de-a zis el aceasta? Băiatul 
începu a se dezvinui în tot chipul şi a se lepăda, că lui nici nu i-a 
plesnit prin cap una ca aceasta. 

mpăratul însă n-a vrut să-l creadă, ci i-a poruncit ca să-i aducă 
calul zmeului numaidecit că, de nu i l-a aduce, apoi i-a sta capul 
unde-i stau acum tălpile. 


153 


Auzind bietul bäiat aceastä poruncä asprä a impäratului, a 
început a plînge cu amar şi a se cäina: ce să facă el acum şi încotro 
s-o apuce? Văzînd că acuma-i pace de dînsul, s-a pornit să se ducă 
unde l-or duce ochii. Mergînd aşa tînguindu-se, a ajuns într-o 
pădure. Aici a fost slăbit de picioare într-atita, cît nu mai putea să 
meargă. Ce să facă el? Ar fi poposit, dar se temea tare să nu dea 
vreo fiară peste dinsul şi să-l crimpofeascä! Dará cu toată frica tot 
s-a pus oleacă pe-un copac care căzuse lîngă drum, şi a început aici 
iarăşi a plînge şi a se cäina: 

— Vai de mine şi de mine! ce timpuri am mai ajuns eu! Ja! să nu 
fi dat eu drumul păsării aceleia, ce-aş avea să umblu eu acum 
pe-aicea! 

Aducîndu-şi el aminte de pasăre, şi-a adus aminte şi de cuvintele 
ei: ca să cugete numai la Voinicul Florilor, că aşa se chema pasărea 
aceea, cînd a fi la un greu! Cum numai a cugetat la dinsa, iată şi 
Voinicul Florilor lîngă el, şi-l întrebă: 

— Da de ce plingi, dragul meu? 

— Da cum n-oi plînge, îi răspunse el cu jale, că iată ce-am patit 


154 


eu si la ce vremi grele am ajuns! 

Si-apoi ia şi-i spune toate cite s-au întîmplat cu dinsul de la 
început pînă acuma. 

Voinicul Florilor i-a zis: 

— Nu te teme, fătu-meu! că eu îs lîngă tine! Prinde-te numai de 
grumajii mei şi te ţine bine! 

Atuncea s-a dat Voinicul Florilor peste cap şi s-a făcut pasăre. 
Băiatul s-a prins de grumajii ei şi ea a zburat cu dinsul pînă la ferele 
Soarelui şi l-a lăsat la dînsele zicîndu-i să-l aştepte aici pînă ce s-a 
întoarce indärät! 

Voinicul Florilor s-a luat şi s-a dus la zmeu să-i fure calul, care 
era închis într-un grajd foarte tare şi bun, încît nu era nimeni în 
stare să-l deschidă, fiindcă zmeul îl încuia pe dinăuntru şi cheile le 
lăsa acolo într-un cui. Cum a sosit el noaptea acolo, s-a dat peste 
cap de trei ori, de s-a făcut muscă, şi intrind în grajd, s-a ascuns 
acolo într-o crăpăturică. Zmeul şi-a grijit calul şi s-a dus după aceea 
la culcare. 

Cum numai adormise zmeul, a ieşit Voinicul Florilor din 
crăpăturică, s-a dat peste cap şi s-a facut om şi a pus mina pe cal. 
Dară calul unde n-a nechezat o dată, cît s-au răsunat toate pădurile 
de primprejur, pentru că el făcea totdeauna aşa cînd punea altul 
mina pe dînsul. Atuncea sare zmeul inspáimintat din somn, aprinde 
făcliile şi fuga la grajd, să vadă cine umblă la cal! Intrînd în grajd, 
n-a aflat pe nimeni, pentru că Voinicul Florilor se făcuse iară muscă 
şi se virise in crăpăturică. Zmeul a cercat toate ungherele de-a 
märungelul şi, nedînd de nimeni, s-a mirat foarte ce să fie aceasta, 
şi-apoi s-a dus iarăşi la curte să se culce. Abia adormise bietul zmeu, 
şi Voinicul Florilor pune iară ca mai înainte mina pe cal. Calul. 
nechează încă şi mai cumplit decît întîi. Atunci a sărit zmeul ca 
fript, drept în picioare, de a dat fuga la grajd să vadă ce este? Dară 
şi acuma n-a aflat pe nimeni, pentru că Voinicul Florilor se 
ascunsese iară ca muscă în crăpăturică, măcar că zmeul a cercat 
toate ungherele şi mai de-a märuntul, încît nu rămăsese nici un pai 
care să nu-l fi urnit el din loc. Pe urmă a mai şters calul, socotind că 
poate nu-i grijit cum se cade şi de aceea nechează, şi-apoi s-a dus 
iarăşi la culcat. Dará şi acum abia a fost aţipit, cînd calul a nechezat 
încă mai vîrtos şi mai înfiorător! Atunci a sărit zmeul minios din 
pat, a apucat un harapnic şi s-a dus în grajd. Şi acuma a încercat tot 
paiul de-amärungelul, şi neaflind pe nimeni, s-a apucat de-a bătut 
calul cumplit, tot suduindu-l şi blestemîndu-l cum îi venea la gură, 
că de ce-l stîrneşte de-atitea ori din somn, că doară nu-i Voinicul 
Florilor pe aici? 


156 


Bietul cal a suferit numai degeaba o sfintä de bătaie; dară si 
pentru aceasta şi-a cugetat el: „Ei, bine! lasă! că de-a veni de-acuma 
cineva, n-oi striga mai mult, ci m-oi lăsa luat de oricine!“ 

Cum s-a îndepărtat zmeul, a şi ieşit musca din crăpăturică, s-a dat 
peste cap şi s-a făcut voinic. După aceea a pus mîna pe cal, dar 
calul a tăcut molcum, n-a mai nechezat. El a deschis grajdul, l-a 
scos afară si a încălecat şi s-a cam mai dus cu dînsul pînă la băiat la 
fetele Soarelui. Aici i-a dat băiatului calul în mînă, zicîndu-i să-l tina 
bine de friu, ca să nu-l scape, că zbura calul numai prin aer 
mergind. Fetele Soarelui i-au mai dăruit o coroană foarte mîndră, cu 
luceafărul în frunte şi-ncolo infrumusefatä cu stele, spunindu-i ca sá 
o deie fetei împăratului, dacă va cere-o de la dinsul cînd va trece el 
zburind pe la foisorul ei. 

Băiatul şi-a luat ziua bună de la toţi şi a zburat spre casă. Cit 
clipeşti a şi ajuns la curtea împăratului, şi trecînd pe lîngă foişor, îl 
văzu fata împăratului şi a cerut coroana de la dinsul. El i-a şi dat-o 
îndată, şi după aceea a intrat la împăratul de i-a dat calul în mînă. 

Văzîndu-l, împăratul s-a bucurat foarte, şi de-acu’ înainte a 
început să-l aibă mai drag şi să-l ţină şi mai bine. 

n grajdul împăratului se afla acum cu un cal mai mult. Acestuia 
îi trebuia mai multă căutare decît la toţi ceilalţi cai. Deci argatul nu 
o ghici bine cu sfatul ce-l dăduse împăratului. EI îşi făcuse numai 
osteneală mai mültä şi trudă mai mare, fără ca să fi stricat băiatului 
nici cîtu-i negru sub unghie; dimpotrivă, el avea acuma la împăratul 
mult mai mare trecere şi căutare. Nimeni la curte nu-i era aşa de 
drag ca acest băiat. Şi tocmai aceasta îl rodea pe argat la inimă şi-l 
făcea să nu doarmă nopţi întregi tot chibzuind la rele asupra 
băiatului. Argatul nu ştia ce să facă sá se curäfeascä de băiat! Tot 
cugetind el asd, a dat de una şi mai bună decît cea mai dinainte. 
Netrecînd nici jumătate de an, a început iarăşi argatul să clevetească 
pe băiat înaintea împăratului, cînd se plimba odată pe dinaintea 
grajdului cu caii, zicîndu-i: 

— Luminate împărate! cînd ai şti maria ta ce s-a mai lăudat 
băiatul acela către mine! 

— Ce? măi?! 

— Luminate impärate! El a zis că dacă ar vrea ar putea aduce si 
şaua calului. 

Prin aceasta cugeta argatul să-l prăpădească, socotind că acuma 
l-a prinde zmeul, fiindcă s-a păzi mai bine decît înainte. Şaua 
aceasta avea însuşirea aceea că, de se punea cineva pe dinsa, ea-l 
ducea prin aer unde numai cugeta el! 

Împăratul a crezut şi acuma argatului şi mergînd în curte a 


157 


chemat pe băiat la sine şi i-a zis: 

— lată ce mi-a descoperit argatul: că tu ai putea aduce şi şaua 
calului, numai dacă ai vrea! 

Băiatul a început a se dezvinui, a se jura şi a zice că lui nici în cap 
nu i-a venit aceasta, nu tocmai să fi zis către argat vreodată! 

Împăratul nu l-a crezut nici decît ci i-a poruncit să i-o aducă, că 
de nu i-a aduce-o, apoi i-a sta capul unde-i stau tălpile. 

Bietul băiat n-a avut încotro, a trebuit să meargă! S-a dus iarăşi 
pînă în pădurea aceea şi s-a pus pe copacul acela şi a început a se 
văita şi a plînge socotind în sine: „Că acuma nu mi-a mai ajuta 
Voinicul Florilor, că mi-a ajutat o dată şi m-a scos de la greu!“ 

Cum a cugetat la dinsul, iată-l şi Voinicul Florilor de fata şi-l 
întreabă: i 

— Da’ ce plingi tu, dragute? 

— Da’ cum n-oi plînge şi cum nu m-oi văita, că iată ce mi-a 
poruncit împăratul, să-i aduc şi şaua calului zmeului! 

Voinicul Florilor a mingüat pe băiat, zicindu-i să n-aibă frică de 
nimic, că el nu i-a uitat binele ce i l-a făcut cînd l-a scăpat din 


158 


inchisoare si cä el stie cä toate acestea le pätimeste numai pentru 
dinsul, dar şi el a căuta să-l scape de la toate relele. Apoi l-a dus 
iarăşi la fetele Soarelui, şi el singur a mers după sa la zmeu ca să 1-0 
fure. 

Cu acele mijloace ca si întîiaşi dată, i-a furat zmeului şaua şi a 
venit cu dinsa la fetele Soarelui de i-a dat-o băiatului să o ducă 
împăratului! Fetele Soarelui i-au dăruit şi acum o coroană foarte 
frumoasă, cu luna în frunte, cu luceferii amîndoi în umeri, şi încolo 


împodobită cu stele, zicîndu-i: 


— De-ar cere-o fata împăratului cînd vei trece pe lîngă foisorul ei, 
tu să i-o dai! 

Cum s-a pus băiatul pe şa, în clipă a şi fost la curtea împăratului. 
Cind a trecut pe lîngă foişor, l-a zărit fata împăratului cu coroana 
cea atît de frumoasă şi strălucită şi i-a cerut-o. El i-a dat-o îndată. 
După aceea, a intrat la împăratul în curte şi i-a închinat şaua. 

Împăratul s-a bucurat foarte pentru odorul acesta, şi-l ţinea 
acuma şi mai bine pe băiat şi-l iubea şi mai tare. 

Darä argatul să crape nu alta de ciudă si de urgie asupra 


159 


băietanului! Acuma căuta iară in tot felul să-l bage in alt necaz si 
mai mare, că nu putea privi cu ochi buni starea cea fericită a 
băietanului şi a răbda necazurile şi nevoile sale ce-l înconjurau din 
toate părţile! Aşadar, socoti argatul că dacă va spune împăratului că 
ar fi zis băiatul către dinsul că va aduce şi pe zmeu singur prins şi 


ferecat, apoi de bună seamă nu se va mai întoarce îndărăt; căci îşi * 


gîndi el în sine: „Pe cal l-a adus el cum l-a adus, şi şaua a, furat-o el 
cum a furat-o, dară pe zmeu ştiu că nu l-o mai aduce pentru că un 
om pämintean nu poate să învingă niciodată pe un zmeul!“ 

Deci, primblindu-se odată împăratul pe dinaintea grajdului cu 
caii, i-a ieşit argatul înainte şi i-a zis: 

— Luminate împărate! Eu nu ştiu citu-si încrede băiatul acela! El 
iarăşi s-a lăudat către mine că ar aduce măriei tale chiar pe zmeu 
prins şi ferecat, numai dacă ar vrea! 

Împăratul a crezut şi astă dată vorba argatului, mai ales cînd 
cugetă că, de va avea pe zmeu prins şi ferecat, n-a mai fi nevoit să-şi 
țină fata închisă, ci va putea trăi şi ea ca alte femei pe lume, fără 
pază şi fără frică de oameni răi. Deci, a poruncit băiatului să-i 
aducă zmeul, că de nu, apoi ştie el acuma ce are să pateasca! 

Auzind băiatul aceasta, a început a plînge şi a suspina, că nu mai 
cugeta să scape şi de această nevoie; el socotea că de celelalte două a 
scăpat, dară acuma a fi pace de dinsul! Mai mort de frică şi de 
întristare s-a pornit văicărindu-se la drum. După ce a ajuns la 
copacul acela în pădure, s-a pus pe el să poposească puţin şi şi-a 


160 


adus iarăşi aminte de Voinicul Florilor. Cum numai a cugetat la 
dinsul, iatä si el de faţă, şi-l întreabă: 

— Ce plingi, fătul meu? 

Băiatul i-a răspuns: 

— Cum n-oi plînge, că iată ce mi-a poruncit împăratul că, dacă 
nu i-oi aduce pe zmeu prins şi ferecat, mi-a sta capul unde-mi stau 
tălpile! 

Auzind Voinicul Florilor aceasta, i-a zis: 

— Hm! la mare lucru te-au băgat, fătu-meu! Dară tot l-om 
prinde! După aceea, a dus pe băiat iarăşi la fetele Soarelui şi le-a 
rugat ca să-l mai ţină pînă ce-a veni el. 

De aici s-a dus Voinicul Florilor pînă-n pădurea zmeului. Acolo 
s-a dat peste cap şi s-a facut: un mosuc mititel, mititel, dar bätrin, 
bätrin şi c-uh ciocan mare in mînă. Cu acesta lovea cînd într-un 
copac, cînd în altul, de răsuna toată pădurea! Auzind zmeul vuietul 
acesta, s-a dus să vadă cine boncăneşte acolo, şi aflind pe moşucul 
acesta, l-a întrebat că ce caută pe-acolo într-o pustietate aşa de 
mare? 

Atunci i-a răspuns moşucul zicînd: 

— la caut şi eu care lemn ar fi mai tare, ca să fac un poloboc si 
să prind pe Voinicul Florilor într-însul, că multe rele mi-a mai făcut 
el pînă acuma; dară nu pot afla nici un lemn destul de tare! 

Auzind zmeul aceste cuvinte, îi zice: 

— Hei! mosucule! Si eu am multe pe inimä impotriva lui, cä si pe 
mine m-a prädat si tare as dori ca sä-l pot prinde, insä nu stiu cum. 
Dará, pentru că dumneata esti bodnariu! si voiesti să-l prinzi, apoi 
fi-oi ajuta şi eu! Vină numai la mine şi eu fi-oi da şi doage de lemn 
tare şi cercuri de fier, ca doară ai face un lucru de treabă şi să mi-l 
poţi prinde mai lesne! 

Mosnegutului i-a părut foarte bine că-i aşa de aproape de ţinta sa 
şi a mers cu zmeul acasă la dinsul. Aici a făcut îndată polobocul, l-a 
înfundat de un capăt şi l-a cercuit bine, cerc lîngă cerc, şi după 
aceea a zis către zmeu: 

— Polobocul e gata! Dará eu nu stiu, ori de nu se vede ceva 
printre doage, si ori de-ar fine cercurile acestea, cä Voinicul Florilor 
e voinic foarte mare, si de l-oi prinde într-însul, şi de-a sări cu el 
piná-n nori si de s-a izbi de acolea jos, nu ştiu, ori de n-or plesni 
cercurile! Deci ar fi bine să te bagi dumneata înlăuntru, că eşti mai 
tare şi vezi şi mai bine decit mine, şi astupîndu-l eu de cestälalt 
capăt, apoi mi-i spune ori de nu-i vreo crăpătură într-însul pe care 


' Bodnariu — dogar. 


161 


s-o astup, şi după aceea vei sări cu dinsul in sus, si te vei lăsa jos ca 
să cercäm, ori de n-a plesni vreun cerc, şi după aceea fi-oi da 
drumul şi eu m-oi duce cu polobocul să prind pe Voinicul Florilor. 

Zmeul s-a prins bucuros de toate şi s-a băgat înlăuntru. 
Mosnegutul a astupat polobocul si de cestălalt capăt şi apoi a 
întrebat pe zmeu ori de nu se zăreşte nimică? Zmeul i-a spus că 
printre cutari doage se vede puţin! Moşucul ia şi astupă acea 
crăpăturică bine şi-apoi l-a mai întrebat iarăşi, ori de nu se mai vede 
pe undeva? Zmeul i-a răspuns că nu! După aceea i-a zis să sară în 
sus şi să se izbească de pămînt ca să cerce, ori, ori de n-or plesni 
cercurile! Cînd s-a urcat zmeul în înaltul cerului, abia tocmai a doua 
zi seara a picat jos, şi atuncea au plesnit vreo cinci cercuri. Moşucul 
a luat şi a pus altele şi mai bune în locul acestora, şi l-a întrebat ori 
de nu se vede şi acuma nimică. Zmeul i-a răspuns că nu! După 
aceea, i-a zis să mai sară încă o dată în sus! Zmeul a sărit şi tocmai 
a treia zi a picat jos, şi au plesnit două cercuri. Şi pe acestea le-a 
schimbat mosnegutul cu altele si mai tari şi i-a zis să mai sară încă o 
dată. Cînd s-a aruncat zmeul în înaltul cerului, a picat jos abia 
tocmai la săptămîna. Acuma n-a plesnit nici un cerc. Mosucul l-a 


162 


intrebat ori de nu se vede nici acuma nimicä. Zmeul i-a räspuns cä 
nu, şi după aceea a zis să-i dea drumul. Atuncea i-a răspuns 
mosnegutul: 

— Hei, zmeule! Ţi-a fi bine si acolo, că eu-s Voinicul Florilor si 
că polobocul acesta l-am facut bun numai pentru tine. 

Zmeul a încremenit numai in poloboc vázindu-se aşa scos din 
minte şi amägit! Voinicul Florilor l-a inhatat în data mare in spate 
şi a zburat cu dinsul la fetele Soarelui de i l-a dat băiatului. Fetele 
Soarelui au mai fost găsit şi altă coroană, încă mai mindrä decît 
celelalte două, că acuma soarele era în frunte, luna în piept, luceferii 
în umeri, şi încolo infrumusefatá cu toate stelele. Cînd au dăruit-o 
băiatului, i-au zis ca să o deie şi aceasta fetei împăratului, cînd a 
trece pe lîngă foişorul ei, numai dacă a cere-o! 

Băiatul şi-a luat ziua bună de la fetele Soarelui şi de la Voinicul 
Florilor, multumindu-le frumos pentru binele ce i-au făcut şi pentru 
darurile ce i le-au dat, şi punînd pe zmeu în spate, a şi înpînat-o la 
împăratul. Trecind si acuma pe lîngă foişor, l-a văzut fata 


164 


împăratului şi i-a cerut coroana. El i-a dat-o bucuros; si după aceea 
a închinat împăratului zmeul. 

Împăratul n-a ştiut ce să facă de buturie vazindu-se acuma scutit 
de toată grija şi pe băietanul acesta atît de voinic! Îndată a scos pe 
fiică-sa din foişor şi a măritat-o după dinsul, dindu-i şi toată 
împărăţia. 

Băietanul nu s-a îndepărtat de la un lucru ca acesta şi a primit cu 
plăcere mînă fetei împăratului şi s-a cununat cu dinsa. Nunta a fost 
una dintre cele mai strălucite, chiar şi eu m-am întîmplat la dinsa, 
dar am päfit o poznă! Ospätind la masă, poate prea lacom, că eram 
cam flămînd, rodeam la un piciorus de rață si, nebăgînd de seamă, 
pentru că tocmai atuncea se închina în sănătatea mirelui şi a miresei, 
am înghiţit repede îmbucătura cu un ciocănel carele mi-a rămas în 
git de se cunoaşte pînă acum. De nu-mi credeţi, ian poftim de 
pipäifi şi vedeţi că a ieşit puţin în afară! 

Tinerii au vietuit de acuma înainte mulţi ani buni şi fericiţi în 
toată liniştea şi pacea, şi de n-au murit cumva apoi de bună seamă 
că trăiesc şi acuma! ~ 

lară eu m-am încălecat pe un pai de secară 

Si, cum vedeţi, v-am spus o poveste în east-seară! 


G. CATANÄ 


PASĂREA CU PANA DE AUR 


Sx VA POVESTESC o poveste de care nici c-a mai fost si nici 
nu mai este; cine vrea dară să ştie ce n-a fost şi ce nu va mai fi, 
ceteascä aceasta poveste si din ea toate le va sti. 

A fost odatä un impärat mare si acela nu avea copii de leac. Din 
pricina aceasta, el totdeauna se certa cu impäräteasa. Intr-o seara se 
culcă împăratul necăjit că nu are copii şi adormi. Peste noapte visa 
că vine un moş la el şi îi zise: „Impärate! de vrei să capeti copii, 
apoi du-te miine la un pescar, şi spune-i să prinză un peşte, şi să-l 
dai împărătesei să-l mănînce la cutare ceas, şi să ştii că împărăteasa 
va porni greoaie!“ 

Dimineaţa, se scoală împăratul şi se duce la un pescar, care 
n-avea altă decît: un mit, un cocos, un măgar şi o teligă!, şi apoi el 
şi muierea. Cînd ajunge împăratul la el, îi spune cum stă treaba şi-l 
întreabă că poate el să-i aducă un peşte pina la cutare ceas sau nu; 
numai să ia sama bine, că dacă nu-i aduce peştele, apoi îl va omori; 
iar dacă îi va aduce, va căpăta un dar mare. 

Pescarul îi făgăduieşte că va aduce peştele chiar şi mai înainte de 


vremea hotäritä. Prinse dară măgarul la teligă şi plecă la rîu, ca să : 


prindă peşte. Ajungînd la rîu, desprinde măgarul, ia undita şi o 
aruncă în apă; dar nu prinde nimic. Ei, acuşi o să vină vremea să 
ducă peştele la împărat, şi el n-are ce să ducă, că nu poate prinde 
nimic. Atunci se necăjeşte bietul om şi strigă: 

— Doamne ori drace, dă-mi un peşte! 

Cînd, iată că iese din apă o hală? şi-l întreabă ce vrea. EI îi spune 
cum îi taina. Atunci hala zice: 

— Bine, eu iti dau un peşte, numai făgăduieşte-mi că-mi dai ce 
ştii tu că n-ai acasă! 


i Teligă — cärucioarä. 
` Halä — dihanie, monstru. 


166 


Pescarul se gîndeşte: „Măi, ce o să fie aceea ce n-am eu acasă, căci 
afară de mit, cocoş, măgar, teligă eu şi muiere, altă ştiu că n-am. 
După cîtăva vreme, aruncă el din nou undifa, zicînd către hală: 

— Bine, îţi dau! 

Si prinde un peşte care nu avea pereche de frumos; îl ia şi-l duce 
împăratului, care-i dete apoi un dar mare, cu care pleacă. 

mpărăteasa mincä peştele şi îndată porni greoaie. 

Noi însă să o lăsăm pe ea şi să ne întoarcem la pescar. Acesta, 
ajungînd la muiere, îi spune că ce s-a întîmplat şi că el i-a dat halei 
ce ştie că nu are acasă. Muierea, mai cu minte ca el, zice: 

— Noa! te-a bătut dumnezeu, eu sînt greoaie, şi tu ai făgăduit 
copilul care-l voi naşte. 

Bărbatul, iute se mingiie, zicînd că nu face nimic, că se uită 
vremea pînă atunci, bine că nu-i altceva mai rău. 

Aşa a trecut mai multă vreme şi ei şi-au uitat cu totul de 
făgăduială. Acum, vine vremea naşterii, şi muierea pescarului naşte 
un: copil şi-i pune numele Petru. 

Petru creştea şi se întărea ca nici un copil altul. Cînd fu apoi 
mare, merse şi el cu alţi copii la şcoală. Venind el odată de la 
şcoală, zise către mamă-sa: 

— Mamă, dă-mi bucate, că eu mă duc! 

Mamă-sa îl întrebă: 

— Unde te duci, maică? 

El zise: 

— Mă duc unde m-a dat tata. 

Atunci mamă-sa şi-a adus aminte de făgăduiala bărbatului ei şi 
începu să înduplece pe copil ca să nu plece; dar în zadar. Väzind ea 
apoi că nu-i alt chip, puse bucate in straifä şi îşi sărută pe 
»Petrutul“ ei, care îndată şi plecă unde l-a dat tatăl-său. 

Mergind copilul pe drum, se intilneste cu un om. Omul zise: 

— Bună ziua, Petre! 

— Mulfämesc dumitale! räspunse Petru. 

— Dar unde te duci, Petre? il întrebă mai departe omul. 

— Mă duc unde m-a dat tata, răspunse iarăşi Petru. 

— Bine, zise omul, tu esti dară copilul meu! 

Căci să vă spun, omul cu care s-a întîlnit Petru a fost hala care a 
ieşit din apă, arätindu-se tätine-säu. 

— Du-te numai pe drumul acesta, zise iarăşi hala, că te vei intilni 
cu calul meu şi el te va duce acasă la mine. 

După aceasta, Petru pleacă şi se-ntilneste cu calul. Dar să ştiţi că 
pe vremea aceea calul vorbea. Deci calul zise către Petru: 

— Unde te duci, Petre? Că bag samă calul a ştiut cum îl cheamă. 


167 


Petru ü zise: 

— Mä duc unde m-a dat tata. 

— Vezi, zise calul, aşa am rătăcit şi eu ca şi tine, numai ştii ce? 
Pune-te pe mine şi hai să mergem încotro ne-or duce ochii. 

Atunci Petru se puse pe cal şi plecară. 

Cît au mers, pe unde au trecut, nu ştiu; destul că odată îi văzui pe 
o cîmpie, în mijlocul căreia lucea ceva ca soarele. 

Atunci zise calul: 

— Petre! Vezi tu ceva? 

— Văd, răspunse Petru. A 

— la sama, că acolo este o pană de aur, zise iară calul. 

— Dar să iau eu pana aceea? îl întrebă Petru. 

Atunci calul îi răspunse: 

— De o iei, te căieşti, de n-o iei, iar te căieşti! 

Petru se gîndi putin, apoi zise: „Mai bine să o iau şi să mă călesc, 
decît să n-o iau şi totuşi să má căiesc!“ Si zicînd acestea, el luă pana 
cea de aur, o băgă în buzunar şi plecă mai departe. 


168 


Dupä citäva vreme, mä pomenii cu ei cä au ajuns in orasul 
împăratului Barbd-surd, căruia i-a fost murit un domn de curte. 

Ce a făcut Petru, nu ştiu, destul că el a încăput domn de curte la 
împăratul, în locul celui mort. Pe vremea aceea domnii de curte 
aveau mult de lucru, căci în toată noaptea aveau de scris. Aşa şi 
Petru căpătă de scris. Dar să vedeţi comedie, că Petru dormea şi 
pana cea de aur scria singură, şi aşa dimineaţa el era mai întîi gata 
cu lucrul decît toţi. Văzînd împăratul că el mai întîi e gata, zise către 
ceilalţi: 

— Eu nu ştiu ce-i cu voi, că voi nicicind nu sintefi aşa de iute 
gata ca şi Petru. 

Auzind ceilalţi acestea, se miniarä pe Petru, deci începură a-l păzi, 
ca să vadă cum face el de scrie aşa de frumos şi aşa de iute. 

Se duseră deci într-o seară la uşă şi se uitară înlăuntru, şi ce 
văzură? Pe Petru fumind în pat şi pe pană scriind singurä., Plecarä 
apoi la împăratul şi-i ziseră ca să ceară el pana lui Petru. Dimineaţa, 
cînd se duse Petru la împărat, él îi ceru pana. Petru i-o dete. 

mpăratul cercă pana, dar la el nu scria. Petru îşi luă altă pană şi 
asta scria ca şi cea dintii. Väzind acum ceilalţi domni că Petru tot 
aşa scrie, se vorbiră că ce rău să-i facă. Unul din ei zise: 

— Măi! ştiţi voi ce, să mergem şi să spunem împăratului că Petru 


169 


Wi. 


s-a lăudat că el poate să aducă pasărea care a purtat pana cea de 
aur! 

— Aşa să facem, strigară ceilalţi, apoi plecară şi spuserä 
împăratului taina. 

Auzind împăratul aceasta, chemă pe Petru îndată la sine şi-i zise 
că dacă nu va aduce pasărea care a purtat pana de aur, el îl va 
omori. 

Bietul Petru, săracul, îi spuse că el nu ştie unde-i pasărea, şi că el 
nu poate să o aducă. Dar toate au fost în zadar. 

Atunci Petru se duse la cal şi plîngînd îi spuse ce a zis împăratul. 
Calul îi zise: 

— Spusu-fam că dacă iei pana te căieşti, numai nu face nimic, 
las’ că o aducem noi, du-te numai la împăratul şi cere: trei cuptoare 
de pita, trei boi fripti, trei saci de grîu şi bani de cheltuială, apoi 
plecăm cu nădejdea. 

Petru făcu aşa cum zise calul, ceru toate de la împărat şi apoi 
plecară ca să afle pasărea. 

Merserä ei cît merserä şi ajunseră pe o cîmpie. Cînd fură pe la 
mijlocul cîmpiei, văzură o mulţime de oameni, dar cari se mîncau 
unii pe alţii. X 


170 


Doamne, dar nici mincärime de oameni asa pare cä n-am mai 
väzut! Väzindu-i Petru, li chemä la el si-i intrebä de ce se mincä ei 
unul pe altul; la ce oamenii ü räspunserä cä ei de foame se mänincä. 
Petru scoase atunci pita si le-o dete sä mänince. Oamenii, dupä ce se 
säturarä, ziserä: i 

— Stäpine, cînd vei gîndi numai la noi, îndată vom fi la tine. 

Petru plecă cu calul mai departe şi ajunse pe o mare. Cum se 
cheamă marea aceea nu ştiu, căci am zăuitat de atîta vreme; dar 
totuşi mi se pare că marea ceea a secat de atunci. Petru a ajuns dară 
la mare. Să mergem însă mai departe, că şi minciuna e numai pînă 
la o vreme. Cînd fură cam pe la mijlocul mării, văzură că clocoteşte 
apa de nu-i glumă. Petru întrebă pe cal de ce clocoteşte apa. Calul îi 
răspunde: 

— Fiindcă se bat peştii. 

Atunci Petru chemă peştii la sine şi îi întrebă de ce se bat ei, şi 
peştii răspunseră că de foame. Petru acum tăie boii cei trei tot în 
bucăţi şi aruncă peştilor toate bucăţile. După ce se săturară peştii, 
ziseră: 

— Stăpîne! cînd vei gîndi la noi, vom fi deloc! la tine. 

Acum plecă Petru iarăşi mai departe şi ajunse pe altă cîmpie, pe 
care văzu că se bat păsările iară de foame. El le dete cei trei saci de 
griu şi plecă acum gol, ca să afle pasărea cea de aur. Dar să ştiţi că 
păsările acelea iar au zis: „Cînd vei gîndi, stäpine, la noi, sîntem la 
tine!“ 

Petru cu calul merse cît merse şi ajunse la un birt, înaintea căruia 


Y Deloc — aici cu sens de îndată. 


171 


era un pom de nu i se vedea virful. Atunci calul zise cätre Petru: 

— Vezi tu soarele acela care luceşte sus? Acesta este pasărea — 
du-te tu acum în birt şi cere un măsaiu!, un tănier”, o jámiscá* si un 
ciocan de vin. Intinde apoi măsaiul pe sub pom, pune în tänier 
jămişca si vinul, şi tu sezi in usa birtului. Pasärea va veni sä mince, 
si cind vei gindi tu cä este beatä, sä te duci si s-o prinzi. 

Petru fäcu asa cum zise calul si in adevär prinse pasärea. Luä 
pasărea si plecă la împărat. 

Văzînd împăratul pasărea, se minună de atita frumuseţe. Că, ce e 
drept, nu-i păcat, numai a şi fost frumoasă, să te fi tot uitat la ea. 

Vazind acum ceilalţi domni de curte că Petru a scăpat si de 
aceasta, nu mai ştiură ce să se facă de necaz. 

Dar cînd merge omului rău, apoi să ştiţi că-i merge! Ascultafi ce 
se întîmplă mai departe, căci nu-i gata povestea. Moare împărăteasa 
şi domnii de curte se duc îndată după moartea ei la împărat şi-l zic: 

— Împărate! Petru a zis că iti aduce pe Mindra lumii de muiere. 

— Petre! zise împăratul, de nu-mi aduci pe Mindra lumii de 
muiere, să ştii că te prăpădesc! 

Bietul Petru zice că el nu ştie de unde s-o aducă, dar în taină“, 
căci el trebuie să plece şi să caute. 

Se duse la cal şi-i spuse întîmplarea; iar calul îi zise: 

— Nu te teme, că o aducem noi si pe aceea!... şi plecară. 

Acum ajunseră pe mare, şi la un loc, calul se opri şi zise: 

— Vezi tu casa aceasta toată de sticlă?! E a Mindrei lumii: aici 
şade ea! Du-te acum inläuntru şi o ia, numai grijeste bine, că ea 
doarme, şi să nu te înşeli cumva. la-o repede în braţe şi de se va 
pomeni înlăuntru, apoi să ştii că eşti pierdut; dar de se va pomeni 
afară, apoi nu-ţi poate face nimic! 

Petru se duse înlăuntru şi află pe Mindra lumii dormind. Cînd o 
văzu, îi veni să nu mai plece de lîngă ea, dar îşi aduse aminte de 
vorbele calului, o umflă repede în braţe şi fuga cu ea afară. 

Mindra lumii întrebă acum pe Petru că unde o duce? El îi răspunse 

că la împăratul Barbă-Sură. Apoi îşi luară drumul toţi către casă şi 

o duserä la împăratul. Împăratul cînd o văzu îi zise să se cunune de 
loc cu el; dar ea zise că nu se cunună pînă ce nu-i va aduce 
împăratul casa ei, dar aşa ca să nu se spargă nimic. 

— Petre! du-te, adă casa! zise împăratul. către Petru, şi Petru 
plecă iară cu calul său. 


‘Masaiu — tata de masă. 
> Tänier — farfurie ` 
* Jămişcă — piiniyoara. 


t În taină — aici cu sens de in zadar. 


172 


Pînă ce ei ajung la casă, noi să ne uităm la Mindra lumii, s-o ve- 
dem cît e de frumoasă. Nu ştiu dacă veţi fi văzut-o dumneavoastră, 
dar eu vă spun c-am văzut-o. Doamne, dar frumoasă a fost! 

V-aş mai spune ceva despre ea, dar iertati-ma că nu pot, căci, 
iată, Petru se chinuie să ia casa, şi aşa trebuie să mă duc să-i ajut. 
Ce să facem, că nu putem să luăm casa, măcar să mai vină doi 
oameni şi jumătate? Acum îi dă calului în gînd, şi zice către Petru: 

— la gîndeşte tu la oamenii aceia, cărora le-ai dat pită. 

Petru se gîndi la ei, si iatá cá vine o grámadá de oameni si cum 
ajunserá la Petru, ziserá: 

— Ce poftesti, stápine? 

— Casa aceasta vreau să o duceti la împăratul Barbă-sură, zise 
Petru. 

Atunci oamenii odată o luară în braţe pe sus şi hait la împăratul 
cu ea. Dar să ştiţi că cheile au picat în fundul mării şi uşile erau 
toate încuiate!... Cînd ajunseră cu casa la împăratul, el se minună de 
aşa casă şi zise către Mindra lumii că acuma să se cunune cu el. Ea îi 
răspunse: 

— Cum să mă cunun, că-s uşile toate încuiate? 

— Petre, după chei! îi zise împăratul, căci el era acum de roată, el 
şi tot el. 

Bietul Petre plecă iară cu calul ca să aducă cheile. Cînd ajunseră 
la locul acela, unde au picat cheile, zise calul: 

— No, du-te si adă cheile. 

— Dar cum să mă bag eu în fundul mării? zise Petru. Atunci 
calul zise: 


173 


— .Gindeste-te tu la pestii cärora le-ai dat carne! EI se gindi si 
îndată fură toţi la el, numai unul lipsea. După citva timp, iată că 
vine şi acela unul cu cheile în gură. Atunci cel mai mare peste peşti 
zise: ; 

— Dar tu unde ai fost, de n-ai venit îndată? 

— lată, zise el, nu ştiu de unde au picat cheile acestea pe puii mei 
si de aceea am întîrziat, n-am putut veni aşa repede că-s grele cheile. 

— Dă-le lui Petru! zise cel mai mare. 

Petru luă cheile şi le duse la împăratul. Atunci împăratul zise 
către Mindra lumii că acum să se cunune cu el. Ea însă îi răspunse: 

— Eu nu mă cunun pînă ce nu-mi aduci apă vie, apă frumoasă şi 
apă moartă. 

— Petre, du-te şi îi adă ce cere! că tu eşti de roată. 

El plecă iarăşi cu calul, ca să aducă cele trei ape. Cînd ajunseră 
aproape de un munte, calul zise către Petre: 

— lată, la muntele acela capeti tu apă! Du-te acolo, că eu nu 
cutez să merg, căci mă tem că baba acea care şade acolo mă 
omoară. Acolo vei afla o babă, care cînd te vede, se va răsti pe tine; 
numai tu să-i spui frumos la ce ai venit, şi orice lucru îţi va cere ea 


174 


sä te prinzi cä-l faci! 

Petru se duse deci la munte, si cum ajunse acolo veni o 
slăbănoagă şi hoarcă de babă şi-i zise: 

— Dar tu ce vrei aici? 

Petru zise: 

— Iată, mă rog, am venit să-mi dai apă vie, apă frumoasă şi apă 
moartă. 

— Bine, zise baba, eu iti dau ce ceri, numai dacă poţi tu într-un 
ceas să-mi faci lucrul ce fi l-oi da. i : 

— Pot! zise Petru. 

Atunci baba aduse trei saci in care era mestecat griu, ováz si orz. 

— Iată, zise baba, aceşti trei saci. Într-un ceas să-mi alegi griul de 
o parte, ovăzul de altă parte, şi orzul iar de altă parte! Şi baba plecă 
în treaba ei. 

Petru începu deci a alege, ei, dar ce poate el să aleagă aşa iute?! 
Era mai să vină vremea să fie gata, şi el nu avea decît cîte o mina 
din fiecare bucată. Atunci vine calul pe furiş şi îi zice: 

— Gindeste-te la păsările acelea cărora le-ai dat griul. 

Petru se gîndi la ele şi îndată fură toate la el. Se puseră deci 
paserile şi aleseră îndată, şi cînd veni baba, lucrul fu gata. Acum îi 
dete baba cele trei ape, si el plecă cu calul la împăratul si îi dete 
apele. 

Împăratul zise către Mindra lumii ca să se cunune cu el, dar ea nu 
voi pînă ce împăratul nu va bea din apa vie. El luă deci paharul si 
bău apă vie şi śe făcu un om viu de nu era altul ca el. După aceea 
Mindra lumii îi dete de bău apă frumoasă si cînd se uită în oglindă 
împăratul, se minună de frumuseţea lui. 

— Mai bei apă frumoasă? zise Mindra lumii. 

— Mai beau! zise împăratul, şi ea atunci îi dete de bău apă 
moartă, şi împăratul muri. 

Atunci Mindra lumii zise: 

— Au doară cu tine să trăiesc eu? Trăiesc eu cu acela care m-a 
adus pe mine! 

Şi se duse la Petru, îl luă în braţe, se sărutară şi se cununară 
amîndoi, şi Petru rămase împărat, iar la nuntă am şezut pînă seara 
şi m-am ospätat. Şi acum mi-i somn şi trebuie să mă culc. Deci: 
noapte bună! 

Pina dorm spuneti-mi şi dumneavoastră vreo poveste, apoi 
dimineaţă cînd mă scol, vă mai spun şi eu alta! 


I. GR. SBIERA 


DOI FETI-LOGOFETI CU PÄRUL DE AUR 


E. ODATA un fecior de impárat care státuse singur la 
impärätie. El era voinic de frunte, purta multe rázboaie si totdeauna 
biruia; dará mai tare incä iubea vinátoarea si-si petrecea aga timpul 
in luptá cu fiarele sálbatice. 

Odată a poruncit argaţilor sá pună patru cai sirepi la un rádvan si 
a purces la plimbat. Mergind aşa, a ieşit într-o cîmpie unde secerau 
trei fete la un lan de grîu. Cum l-au văzut ele că trece pe lîngă 
dinsele, a zis una: 

— De m-aş mărita eu după feciorul acesta de împărat, i-as 
îmbrăca toată casa şi oastea cu un fus de tort! 

Dară a doua a zis: 

— De m-ar lua pe mine, eu i-aş hrăni toată casa şi oastea cu un 
fir de grîu! 

Dară a treia zise: 

— Hei! de m-ar lua el pe mine, eu i-aş face doi Fefi-Logofefi cu 
părul de aur cret! 

Feciorul cel de impärat a tras toate vorbele lor cu urechea şi a 
priceput si nici prea ceea ce au zis fetele si de aceea a strigat pe 
vizitiu să oprească caii! El a ascultat si împăratul s-a coborit din 
rädvan şi a mers la acele fete şi le-a întrebat că ce au zis ele. 

Întiia i-a răspuns: 

— Luminate împărate! De me-i lua pe mine de soţie, să ştii că eu 
cu un fus de tort fi-oi îmbrăca toată casa şi oastea! 

A doua i-a răspuns: 

— Luminate împărate! De me-i lua pe mine de soţie, eu fi-oi 
hrăni toată casa şi toată oastea cu un fir de grîu! 

lar a treia i-a zis: 

— De me-i lua pe mine de soţie, ţi-oi face doi Feti-Logofeti cu 
părul de aur cret! 

Împăratul s-a bucurat mai tare de vorba aceasta din urmă si a 
mai întrebat-o: 


177 


| 
| 


— De bună samă mi-i face doi Feti-logofeti cu părul de aur cret, 
dacă te-oi lua eu pe tine? 

— Ti-oi face, luminate împărate, răspunse ea. 

— Bine dară, zise el, hai cu mine! 

Şi luînd-o de mînă, a suit-o în rădvan la sine. Caii se puseră iarăşi 
in treapát şi au plecat mai departe. 

Împăratul a mai mers încă pe aiurea la plimbat şi în văzute, şi a 
petrecut în călătorie şase luni de zile. Încă pe drum i-a purces 
împărăteasa îngreunată. Cînd au ajuns acasă, i-a dat împăratul 
casele cele mai mindre şi mai infrumusefate spre locuinţă, şi haine 
pline de mărgăritare şi pietre scumpe. Împăratul însă avea mai 
înainte, ca ţiitoare, pe o harăpoaică foarte hitră si înșelătoare, care, 
väzindu-se acuma înapoiată cu totul, căuta in tot chipul cum s-ar 
putea curäfi de împărăteasa ca să nu-i mai stea în drum. 

Nu trecură nici patru săptămîni bine, de cînd veniseră ei acasă din 
călătorie, şi împăratul fu nevoit să plece iarăşi la un război, care se 
iscase într-o parte din împărăţia lui. Aici la război a întîrziat el mai 
mult timp, pinä ce a biruit pe toţi duşmanii. Pe împărăteasă a fost 
lăsat-o pe miinile harăpoaicei, ca s-o slujească şi să grijească de 
dinsa şi de cele trebuincioase ei; mai ales îi dădu de grijă ca să se 
sîrguiască şi să caute de împărăteasa cînd i-a face acei doi 
Feti-Logofeti cu părul de aur cret. Harăpoaica s-a juruit că i-a 
împlini toate poruncile cu credinţă, ca şi pînă acuma. Aşa liniştit a. 


178 


purces împăratul la război în cea mai mare aşteptare că-şi va afla 
născuţi fetii doriţi, cînd s-o întoarce acasă. 

Vicleana însă îşi cugetă numai: 

— Acuma mi-i pita şi cuțitul in mînă! Lasă că nu mi-a sta ea mai 
mult în drum, şi nu-i fi eu tot înapoiată şi argată! 

Într-o zi a simţit împărăteasa dureri de naştere şi a chemat pe 
argată la dinsa. 

Împărăteasa a născut doi Feti-Logofeti cu părul de aur, cret, care 
îndată au şi luminat casa ca şi cînd ar fi fost doi sori într-însa. 

Haräpoaica, şireată, a schimbat in data mare acei doi feti cu doi 
căţei, pe care îi fătase tot atuncea o cäfea, şi punindu-i în ciur, a 
ieşit înaintea impárálesel. care abia se cobora din pat. şi-i zice: 

— Luminatá impäräteasä! iatä ce ai náscut mária ta! In loc de 
doi Feti-Logofeti cu părul de aur cret, ai făcut doi căţei cu părul ca 
şi la oricare alt cîine! 

Cînd i-a zărit împărăteasa, i-a trecut numai rece prin inimă şi, 
leşinînd, a picat jos. Această boală pripită a intrebuinfat-o argata de 
a azvirlit fetii, care-i ascunsese ea mai înainte, la cáteaua aceea, 
socotind că i-a mînca văzîndu-i; şi după aceea a venit la împărăteasa 


180 


de a ridicat-o, si a pus-o intr-un pat cu pilote si perini de mätase si 
cu perdele de mătase roşie şi pe urmă i-a aşezat şi pe cei doi căţei. 

După ce a isprăvit aceste toate, a ieşit iarăși la cäfeaua aceea să 
vada ori de n-a mîncat ea acuma fetii. Dará, ce mirare! Căţeaua îi 
grijea şi-i încălzea mai bine decît pe căţeii săi! 

Vazind sireata aceasta, i-a luat şi i-a dat peste noapte în ocolul 
vacilor, cugetînd că vacile i-or sfărîma. Vacile însă se sfătuiră ca cele 
sterpe să-i încălzească, iar cele cu lapte să-i hrănească. A doua zi 
erau fetii şi mai frumoşi decît mai înainte. Cînd i-a văzut ciuma de 
argată, i-a apucat repede şi i-a aruncat între mascuri, socotind că ei 
i-or prăpădi. Dară s-a înşelat, pentru că şi mascurii se sfătuiră ca 
scroafele cele sterpe să-i încălzească, iar cele cu lapte să-i hrănească, 
şi dimineaţa erau fefii şi mai frumoşi si mai crescuţi. Ciuda 
harăpoaicei! Ce să facă ea ca să-i piardă? I-a luat şi i-a mai aruncat 
încă o noapte: în ocolul cailor cugetind că i-or călca de bună seamă 
în picioare! Dar iarăşi s-a înşelat, căci caii se vorbiră între sine, ca 
iepele sterpe să-i încălzească, iar cele lăptoase să-i hrănească, şi aşa 
stäturä feţii a doua zi încă şi mai mîndri. 

Acuma, n-a mai ştiut ea cum altminterea să le facă capătul mai 


181 


= 


degrabă decit doară să-i îngroape de vii, pentru că se temea ca să 
n-o pripească împăratul. Aşa a şi făcut. Ea i-a astrucat în ogradă de 
dinaintea curţii, unu de-o parte şi altul de cealaltă parte de prag. 
Acuma se socotea ea liniştită, deoarece s-a curäfit de dînşii pentru 
totdeauna. 

N-a întîrziat mult şi a sosit şi împăratul de la oaste acasă. El 
aştepta că de bună seamă îşi va afla împărăteasa cu doi 
Feti-Logofeti cu părul de aur în braţe. Foarte frumos îşi închipuia el 
toate acestea, dară tare hid a aflat! Că argata, cum numai l-a văzut 
că vine, îndată i-a ieşit înainte, şi făcîndu-se supărată, i-a împărtăşit 
că împărăteasa a făcut in loc de doi Feti-Logofeti cu părul de aur 
cret, doi căţei ca toţi căţeii. 

Auzind împăratul această veste, nu voia să creadă şi a alergat 
îndată la soţia sa în curte. Cînd a văzut aici pe împărăteasa în pat 
cu doi căţei, n-a ştiut ce să se facă de atita scîrbă şi supărare. 

Şireata, care l-a urmărit şi i-a zărit mîhnirea, a început să-l 
unguiască zicînd: 

— Cum te jălesc eu, luminate împărate, că ţi-ai legat capul cu o 
minunáfie ca aceasta, care ţi-a făcut atîta scirbä şi ţi-a adus atîta 
necinste numelui şi curţii măriei tale! Vezi! pe mine m-ai înapoiat, 
m-ai disprețuit şi m-ai făcut nenorocită, dar acum esti maria ta mai 
nenorocit decît toţi nenorocitii. Aşa pateste omul dacă nu se fine de 
una! 

Auzind împăratul acestea, s-a scirbit şi mai tare. Împărăteasa 
cerea sá se dezvinoväfeascä înaintea împăratului, spunindu-i toate 
cum s-au petrecut lucrurile la naştere, şi că cine ştie, ori de nu-i vreo 
înşelăciune la mijloc. Dar argata tot nu înceta, ba c-o vorbă, ba cu 
alta, să întărite pe împăratul, ca doară a pedepsi şi a îndepărta pe 
împărăteasă. În zadar au fost toate dezvinuirile împărătesei, că 
împăratul, în supărarea cea dintii, şi tot atifat, a poruncit unui argat 
ca îndată să sape o groapă între uşi în tindă şi să astupe acolo pe 
împărăteasă pînă la fife şi s-o lase asa in mina sorții. 

Argatul a împlinit porunca şi biata împărăteasă şedea acuma 
acolo şi plingea lacrimi de sînge, mingiindu-se doar cu aceea că se 
cugeta şi se simţea nevinovată. 

Acuma s-a fost răzbunat argata asupra împărătesei poate şi mai 
aspru de cum credea, şi a ajuns iarăşi la cinste, si avea si ceva 
trecere la impáratul. 

De aici inainte impäratul umbla tot posomorit, nimic nu-i fäcea 
plăcere; numai cînd mergea la vinat mai găsea imprästiere. De aceea, 
mai că nu trecea zi în care să nu fi fost la vinätoare. 

Pe cînd se afla împăratul la vînătoare, harăpoaica acasă se 


182 


îmbrăca în haine de împărăteasă, şi unde nu se lăfăia in toate 
părţile, şi unde nu începea a porunci ba la argati, ba la argate, si 
unde nu se făcea tare şi mare, cît se credea mai pe sus şi decît însuşi 
împăratul! 

Dar şi această fericire a ei n-a ţinut mult, pentru că din acei doi 
Feti-Logofeti astrucati lîngă pragul curţii, au crescut doi nuci foarte 
mîndri, cu frunzele şi cu poamele de aur. Aceştia erau un ghimp în 
cugetul negru al harăpoaicei, fiindcă se tot temea ca nu cumva 
printr-înşii să i se descopere fapta. 

Cînd privea împăratul la aceşti nuci mîndri, se mai învoioşa şi sub 
umbrele lor se simţea mai alinat în durerile sale; de aceea îi avea 
foarte dragi şi nu se putea despărţi de dinsii. 

Văzînd aceasta sireata, prinse frică mai tare si zise către 
împăratul: 

— Luminate impärate! Ştii că maria ta eşti sufletul meu si că eu 
te iubesc mai pe sus de toate în lume! Te rog dară să-mi faci un bine 
şi să poruncesti să se taie nucii aceştia şi să-mi faci un pat din 
lemnul lor, că eu am visat c-am să mor, de nu voi dormi în pat de 
lemn din nucii aceştia! | 


183 


Împăratul s-a opus cît s-a opus, dară pe urmă, nemaiputind räbda 
rosura urechilor din partea femeii, s-a învoit şi el ca să-i taie şi să 
facă două paturi din lemnul lor. Paturile s-au făcut şi noaptea s-au 
culcat împăratul şi harăpoaica în ele. Împăratul dormea foarte lin şi 
ca uns cu miere pe patul iest nou; dară aceea nu-şi afla repaus: şi nu 
putea aţipi. Într-un timp de noapte, numai ce aude ea deodată un 
glas foarte duios de sub perină zicînd: 

— Fráfioare, frätioare, da’ cum fi-i ţie? 

— Mie mi-i foarte dulce si moale! räspunse alt grai de sub 
perinile împăratului, că pe mine doarme tätufa! Dar fie cum ti-i? 

— O, vai de mine! răspunse cel dintii, mie mi-i foarte amar si 
greu şi mai crăp de povară, că pe mine doarme afurisita de 
harăpoaică. 

Cînd a auzit ea această vorbă, a cuprins-o spaima grozavă şi o 
frică nespusä că se temea ca nu cumva să fi simţit împăratul că 
atunci ar fi fost vai şi-amar de dînsa! Acuma i s-a deşteptat şi mai 
tare cugetul şi o mustră cumplit. Abia a răbdat pînă dimineaţa, şi 
cum s-a sculat împăratul din pat, îndată a mers la dinsul si a început 
a-i grăi speriată: 

— Măria ta, astă noapte mi s-a arătat sfinta Vinere in vis şi mi-a 
spus că de nu m-oi încălzi la focul făcut din paturile acestea, eu oi 
muri! 

— Hei, ce vorbeşti tu! zise împăratul; abia le-am făcut, şi acuma 
să le şi tai! Cam greu a fi un lucru ca aceasta, că eu am dormit 
foarte lin şi dulce în patul meu! 

— Dar aşa mi-a spus! zise ea; deci te rog foarte, porunceşte să mi 
se facă un foc din scîndurile acestea; cu căldura din ele să intre 
sănătatea în trupul meu! 

Şi unde nu s-a pus harăpoaica pe lîngă împăratul cu tot felul de 
cuvinte dulci, pînă ce n-a mai avut împăratul încotro şi a poruncit 
să-i facă un foc din paturile acelea. Prin foc socotea ea că va şterge 
toată urma fetilor şi a fărădelegii sale! 

Cum s-a aţiţat focul din lemnul paturilor, şireata a pus pe nişte 
argati în tindă la cahlă! , ca să păzească, să nu scape încotrova vreo 
scînteie, iară singură s-a aşezat la vatră înaintea focului, ca să ia şi 
aici seama, să nu sară vreo scînteie. Dara nu ştiu ce-au făcut argatii 
că au scăpat două scintei de au sărit pe-o sare în tindă, unde lingea 
oaia cea mai dragă a împăratului, şi le-a înghiţit. Îndată a şi depus 
oaia si în scurt timp a şi fătat doi miei tare frumoşi, cu lina creafä 


de aur. 
Într-o seară a venit păstorul oilor în curte şi a început a povesti 
! Cahlä — coşul (cuptorului. sobei) alcătuit din olane. 


184 


minunăţia, că oaia cea mai dragă a împăratului a făcut astăzi doi 
miei tare frumoşi, cu lina creafá de aur. 

Cum a auzit harăpoaica aceasta, îndată a săgetat-o prin inimă, 
presimtind că aceştia vor fi poate tot urme de acei doi Feti-Logofeti 
omoriti de dînsa, şi a poruncit in data mare, fără ca să mai întrebe 
pe împăratul, de au tăiat şi oaia şi mieii. Ea încă a stătut acolo de 
faţă, ca nu cumva să apuce oareşcine vreo bucăţică, şi pe urmă a 
luat mafele şi numărîndu-le bine, le-a dat la două argate, ca să 
meargă cu ele la rîu şi să le spele frumusel, zicîndu-le: 

— Să nu deie cineva ca să-mi pierdeţi voi vrun mäfisor, c-apoi va 
fi pace de capul vostru! Auzitu-m-ati? Luaţi-vă seama si să ştiţi că 
eu le-am numărat! 

Argatele s-au dus cu mafele la apă şi încep a le spăla. Numai ce 
auzi că strigă una: 

— Araaa! că am scăpat un mäfisor! Ce sá mă fac eu? Am sá má 
duc de-acuma pe lume! 

— Saracan de mine! strigă aşa îndată şi cealaltă argată; şi eu am 
scăpat un măţişor! Acuma-i pace pe mine! 

— Nu-i nimicä! zise cealaltä; bine cä ai scäpat si tu unul, c-apoi 
nu ne temem cä ne-om piri una pe alta! 

— Asadarä sä täcem! zise cealaltä, si sä mergem!... Hei! Da’ ce sä 
facem noi, că matele ni-au fost numărate! Şi unde n-au prins ele a 
boci şi a se tîngui că va fi vai de dinsele dacă n-a afla harăpoaica 
acasă toate matele la număr, şi se luară repede după matele acelea, 
dară în zadar, că apa era mare şi le-a minat spre celălalt mal. 

Dará ce minune văzură ele! Cum au scăpat măţişoarele, îndată au 
şi început tot a se umfla şi a creşte mai mari, şi cînd au ajuns la 


185 


celălalt mal, au si crápat. Dintr-insele s-au facut doi räfoiasi cu 
penele de aur şi au zburat pe un ostrovut de dinaintea argatelor 
acelora. Aice, dindu-se peste cap, s-au făcut dintr-înşii doi 
Feti-Logofeti cu părul de aur cret. Auzind ei cum se văierau fetele 
că au pierdut mafele şi că acuma le aşteaptă moartea, dacă nu vor 
duce numărul întreg acasă, le-au zis: 

— Da’ nu fiţi atîta de toante! Ce vă tot väierafi? Nu puteţi fiecare 
rumpe cite un măţişor în două şi aşa veţi duce numărul întreg acasă 
şi veţi scăpa şi de toată beleaua? 

Fetele, prea bucuroase de sfatul acesta, au făcut aşa şi s-au dus 
acasă, . 

Dara acei doi Feti Logofeti erau asa de frumosi si asa de 
strälucifi, cit si soarele a stätut o bucatä in loc de i-a privit, cäci, 
cîtă lume a luminat el, încă nu dăduse de o mîndreaţă asa de mare! 

Feţii creşteau aice pe ostrov într-o noapte cit ar fi crescut altul 
într-un an de zile. După ce au prins ei şi în trup si în putere, s-au 


186 


îmbrăcat în nişte sumänase si cu ţurci! pe cap si cu cioboţele in 
picioare şi trecînd apa, au mers la o casă in cetatea aceea unde era 
împăratul. Aici s-au cerut ei ca să-i primească peste noapte, şi i-au 
primit bucuros. Cînd să se culce, le-a zis stăpînul casei să se 
dezbrace! Dară ei n-au vrut nici într-un fel, pentru că nu voiau să-şi 
arate frumuseţea. Aşa au rămas pinä dimineaţa. 

A doua zi au vrut să ispitească cum se mai află împăratul şi ce-a 
făcut el cu maica lor, că voiau s-o găsească, şi au întrebat de omul 
acela, că ce fel de împărat au ei, şi ori de i-i drag lui cînd merge 
cineva la dinsul. : 

— Noi, räspunse omul, avem un impärat tare bun si stim bine ca 
primeste foarte cu drag, pentru cä-i supärat foarte si tare-i place 
cind ii mai scurteazä cineva timpul cu niste povesti frumoase! 

— Da’ nu ştii dumneata de ce-i el aşa de scirbit? il intrebarä feţii 
mai departe. 

— Cum nu, zise el; ia, a avut si el o nenorocire mare, ca si-a luat 
o fată de femeie, care, în loc să-i nască doi Feti-Logofeti cu părul de 

după cum i-a fost juruit atuncea cînd a luat-o i-a făcut doi 
căţei! 

— Si ce-a făcut el tu dinsa? 

— A îngropat-o spre pedeapsă între uşi în tindă şi acolo şade şi 
acuma mai moartă! 

— Bine, oameni buni! ziserá fetii, vă mulțumim foarte pentru 
cuvîntul cel bun şi pentru ospetia dumilorvoastre! Rämineti cu 
sănătate, că noi ne-om duce pînă la împăratul, că poate l-om mai 
învoioşa ceva! 

Ei s-au luat şi au mers la împăratul. Cînd au ajuns la curte au 
întrebat de nişte argati, ori de nu i-a primi împăratul, ca să-i mai 
scurteze timpul cu nişte poveşti frumoase. 

Argatii au dat îndată împăratului de ştire că au venit doi 
copilandri, pentru că au auzit că este foarte întristat. 

Cum a auzit harăpoaica de dinsii, iarăşi i s-a stirnit ghimpul în 
cuget, ca nu cumva să i se tîmple vreo nenorocire neașteptată, şi a 
strigat in data mare pe argati: 

— Ce copilandri! Să se care, că nu ni trebuie acuma poveşti, nu! 
Zi-le să se care în clipă, să nu aştepte să-i iaie cineva cu drucul!? 

— Ce copilandri sînt aceia? întrebă împăratul liniştit. 

— Ja, doi copilandri nu prea mari, dară tare frumoşi la faţă, 
răspunse argatul. 

— Dracul si tată-său! strigă femeia infuriatä şi infricosatä, să se 


! Turcă — dá mare si lajoasa din blană de oaie furcaná. 


2 Druc — par gros de lemn. 
188 


care pe loc; sä nu ne mai necäjeascä acuma. 

— Zi-le sä intre! porunci impäratul cu un grai apäsat si aspru, 
arätind cä trebuie sä fie si voia lui cind vrea el. 

Cum au intrat fetii, s-au închinat îndată, zicînd: 

— Bine te-am găsit, luminate împărate! 

— Bine-aţi venit, dragii mei! răspunse el; da’ ce căutaţi pe la noi? 

— Noi am înţeles, maria ta, că n-ai voie bună, că esti supărat şi 
posomorit, şi am venit ca să te lecuim! 

— Mă bucur, dragii mei, faceţi ce ziceti si eu vă voi mulţumi! 

Feţii s-au bucurat foarte de blindeţea cea mare a împăratului şi au 
început să povestească timplärile unui împărat, cum s-a însurat el, 
cum i-a făcut împărăteasa doi Feti-Logofeti cu părul de aur cret; 
cum fură ei schimbaţi cu nişte căţei si ce s-a întîmplat mai departe 
cu fefii, cu nucii, cu mieii, cu mäfisoarele; si unde trecea unul ceva 
cu vederea, îl îndrepta în data mare celălalt, şi aşa au povestit ei 
toate împăratului, fără ca să deie de cunoscut că el este chiar acel 
împărat şi ei sînt fetii lui. 


189 


Împăratul a cam picat pe cugete auzind acestea; dară haräpoaica 
se infuriase de tot şi schimba numai feţe, pentru că se vedea pe sine 
însăşi întru această oglindă, şi a răcnit pe urmă să se care în data 
mare din curte, că de nu, ea-i va dihoca! şi i-a amufa cu ciinii! 

Fetii se ridicară atuncea si strigará: 

— Aceasta nu ţi-a mai ajuta acuma nimica, tu grozăvie de femeie! 
şi aruncîndu-şi hainele de pe dinsii, ziseră: lată, luminate împărate! 
acel nenorocit din povestea noastră eşti măria ta singur, şi noi îţi 
sîntem acei Feţi-Logofeţi cu părul de aur cref! 

— Voi, fetii mei? strigă împăratul sărindu-le înainte si 
îmbrăţişindu-i; voi, fetii mei? Of! ce bucurie! Of! säraca máicuta 
voastră, cîte sufere ea, nevinovata, cu o inimă de piatră! 

Îndată a alergat singur la dinsa, de a scos-o de la pedeapsa ei cea 
crincena şi cázind la picioarele ei, a început a plinge de jale şi a o 
ruga de iertare că a fost atîta de aspru asupra ei şi fără dreptate. 

Buna împărăteasă, văzîndu-se scăpată şi pe dragii săi copilaşi lîngă 
sine, a .uitat toate suferințele sale de pînă acum, a ridicat pe 
împăratul îndată de jos şi l-a sărutat pe frunte spre semn că-i iartă 
toată asprimea lui asupra sa. 

Împăratul pe cit era de voios pentru această prefacere neașteptată, 
pe atîta s-a cătrănit asupra haräpoaicei şi a poruncit argatilor să 
aducă şapte armăsari, cei mai sirepi, şi s-o lege de cozile lor, şi-apoi 
să le dea drumul cu dinsa. 

Aşa au şi făcut. Cînd au început armäsarii să alerge şi s-o tirascä 
peste bolovani pe uliţi şi s-o tragă in toate părţile, îndată s-a făcut 
toată färime. 

Împăratul însă si cu împărăteasa si cu feţii lor au trăit de acuma 
înainte în cea mai mare linişte şi fericire. 


1 A dihoca, dehoca — a tăia, a farima in bucăţi, a speti. 


IOAN POP-RETEGANUL 


FÄT-FRUMOS ZÄLOGIT 


A, FOST ODATA doi împărați vecini cu ţările şi vecini 
buni, ba încă mai erau şi neamuri, aşa mai departe, a cincea, a şasea 
spifä. Unul era Impäratul-Galben, iar altul Impäratul- -Verde. O dată, 
din ce din ce nu, dau la pricină. Apoi pricina-i poama dracului, in 
loc sä se domoleascä, tot mai mare se face, pinä ce ajunge la bätaie, 
se-ncaieră cum e data. Împăratul-Verde avea armatá mai puţină 
decît Împăratul- Galben, de aceea el se şi cam temea de acela şi 
începu a cere ajutor de la alţi crai şi împărați: de la Împăratul- Roşu, 
de la Prinţul-Albastru si de la alti stäpinitori de atunci. Dar nici 
unul nu putea veni; unul zicea că-i teacă, altul că-i pungă!, al treilea 
că pe dincolo, ştiţi dumneavoastră, cum e omul cînd îşi pune în cap 
să nu ajute: minte de stă soarele în loc, iar luna se bagă după nor de 
ruşine. Că asa-fi minte de stai a-l crede, ba-l şi crezi pînă ti-aduci 
aminte că-i om. 

Si plecă Împăratul-Verde supărat la bătaie şi hai la drum, după 
ce-şi luă rămas bun de la împărăteasa, care tocmai era însărcinată. 

Şi merge şi merge, du-te, du-te, pînă se mai apropie de locul 
bătăliei. Şi-a mers multă vreme pînă acolo, că doară era departe, 
apoi atunci nu erau care de acestea cu foc, care să meargă fără cai. 
Şi-a ajuns într-o zi cam de către seară tocmai la locul acela. Acolo 
se pune să odihnească, fac foc, isi fac de cină şi se culcă. Împăratul 
era într-un cort numai cu ghinărarii şi cu căpitanii lui, iar cătanele 
erau culcate pe jos, care pe unde apucase, pe iarbă verde, că era 
vară si cald ca-n casă, iar luna lumina de-ai fi putut număra 
galbenii, numai să fi avut. Pînă nu se culcă împăratul, vine acolo un 
om străin la cortul lui si zice: 

— Ínáltate impárate! Nu fi ingindurat, cá eu te pot scápa din 
incurcátura-n care te-a aruncat Împăratul Galben si, de-mi 
făgăduieşti că-mi vei da ce n-ai acasă, eu te mintuiesc. 

— Şi cine eşti tu? întrebă Împăratul-Verde. 


' Ba că-i teacă, ba că-i pungă — ba una, ba alta, fiecare susţine cite ceva, fără a cădea la invoiala, 


191 


— Eu sint Craiul-Zmeilor, räspunse sträinul. 

— Hm! Craiul-Zmeilor! Craiul-Zmeilor! Apoi.stătu pe gînduri 
si-si zise: „E drept cä dacä acesta este Craiul-Zmeilor mä poate 
scoate din incurcäturä, dar apoi oare ce cere el? Zice cä sä-i dau ce 
nu am acasä; numai pe mine nu mä am acasä si cätanele mele“. 
Apoi zice către Craiul-Zmeilor: ih 

— Prietene, doarä pe mine vrei sä mä iei, ori cätanele mele? 

Iar Craiul-Zmeilor zise cä nu. 

Mai gindeste, mai räsgindeste, in urma urmelor zice: 

— Fie! al täu sä fie lucrul acela, care azi nu e al meu si-n casa 
mea nu se aflä. 

Tocmeala fu gata. Dimineaţa cum se face ziuă, încep a bubui 
tunurile Impäratului-Galben, iar de la cortul Împăratului- Verde 
începură a ieşi pe rînd, pe rînd, una după alta, cătane de oţel şi de 
fier şi de aramă, dar nu altminterelea, fără era greu pămîntul de ele, 
erau cîtă frunză şi iarbă, tot voinici de-ai Craiului-Zmeilor. Ce să 
zic? Dar nu finu lupta pînă la prinzisor, şi cătanele galbene ale 
Împăratului-Galben erau bătute. Le bătuseră cătanele cele de fier, 
de oţel şi de aramă. Nici nu era mirare, doar zmeul numai va avea 
mai multă putere decît un biet nemernic de împărat pämintean. 

De la bătaie se duc toţi care-ncotro; Împăratul-Verde încă merge 
acasă, şi zmeul iar în ţara lui. Mare bucurie îl aştepta pe 
Impáratul-Verde acasă: inältata împărăteasă născuse un drag de 
copil, numai ca el; era cel dintii, mai-nainte n-ayusese nici un copil. 
Lumea era veselă la curtea Impáratului-Verde, dar Impăratul- Verde 
era supărat si mihnit de moarte! Şi cum n-a fi, cînd îi veni-n minte 
că făgăduise zmeului lucrul acela care-l are la el acasă şi nu ştie de 
el? „lată — zicea împăratui, — acesta este lucrul pe care-l aveam la 
mine acasă, dar nu-l văzusem încă!“ 

Se face însă a fi voios şi-ncepe a se gîndi cum să-l poată amăgi pe 
zmeu. Întîmplarea aduse cu sine că, chiar atunci, deodată cu 
împărăteasa, născu rotärita si fäurifa împăratului. Deci cugetä 
împăratul: „La vremea vremii schimb copilul, zic că unul din aceia-i 
al meu şi mă plătesc de zmeu cu el“. Dar nu trecu multă vreme şi 
deodată, noaptea tîrziu, pe vremea cînd umblă zmeii, bate cineva la 
fereastra împăratului. 

— Cine-i? întrebă împăratul. 

— Mai încet, zise zmeul, că eu sînt, Craiul-Zmeilor, am venit 
să-mi dai făgădaşul. 

— Dar ce făgădaş? se face a întreba Împăratul- Verde. 

— Nu ştii? Ţi-ai uitat? Ei, bine, iatä-fi voi spune: copilul nu-l 
aveai, cînd ne întîlnirăm acolo pe cîmpul de bătaie, el era la tine 


192 


acasă, dar nu-l väzusesi niciodată; după el am venit, vezi de mi-l dä! 

Împăratul incremeni, dar iarăşi prinse putere şi zise: 

— Ştii ce, prietene? Ar fi bine să laşi copilul aici baremi pînă-l 
va-nfärca împărăteasa, dacă nu te vei învoi a-l lăsa pînă ce va fi de 
vreo zece ani, să vină băiatul la pricepere. 

Craiul-Zmeilor se gîndi puţin, apoi zise: 

- — De azi în zece ani sînt aci, să mi-l dai. Cu aceste vorbe merse 
de la fereastră. 

Impäratul-Verde era tot voie bună ştiindu-se liniştit zece ani de 
zile. În timpul acesta tot gindea cum ar pune pe copilul rotarului ori 
pe al făurarului în căruţa zmeului, sub nume că e copil de împărat. 
Copiii se jucau toţi laolaltă, pe o formă erau de mari, şi cam 
semănau laolaltă, iar colo după ce cam trecură de ani îi îmbrăcă 
împăratul într-un port şi cînd se apropie al zecelea an, îi luă şi pe 
cei doi la el în curte. Dar zece ani iute trec, şi odată pe la miezul 
nopţii aude împăratul o ciocănitură în fereastră: 

— Cine-i? întrebă el. 

— Eu, prietene, se-mpliniră zece ani, dă-mi copilul. 

Supärat şi necăjit împăratul, dar trebuia să se ţină de vorbă. Ia 
deci un copil din pat şi-l dă zmeului. Zmeul, zmeu, dar tot nu le ştie 
nici el. Pune deci copilul în căruţă şi hai la drum. Şi merg şi merg, 


193 


pinä colo cätre prinzul cel bun, atunci sare un raf! de pe roatä. 
Zmeul dä sä dreagä, dar nu-i prea era indeminä. 

— Să fie la tata-n făurişte, zise copilul, de atunci era gata! 

— Cum, la tatăl tău în făurişte? doar tatăl tău e împărat, nu faur! 

— i-ai găsit-o! zise copilul rizind; tata e faurul Impäratu- 
lui-Verde, iar eu sînt copilul tatii, aşa să ştii! 

Şi se supără zmeul foc pe împăratul şi merse cu copilul înapoi. La 
miezul nopţii era la curţile împăratului, si dete cît putu cu pumnul 
în porţi: 

— Împărate, hai si na copilul faurului şi-mi dá pe al tau, că pe 
tine te-am scos din necaz, nu pe faur. Împăratul se făcu supărat, luă 
copilul faurului şi-i dădu alt copil. Acum merse cu acesta cit merse, 
tot într-o fugă, drăceşte, pînă colo cătră amiazi. Atunci i se strică o 
obeadă de la roată. Dă să o tocmească, că vezi, cum să meargă cu 
ea stricată! Şi mocoşeşte, şi drege, dar se vedea că nu-i este 
indeminä. 

— Oh, zise copilul, tata de atunci punea si trei obede nouä de 
cind te cäznesti tu cu aceasta. 

— Cum? zise zmeul, tatä-täu, impäratul stie lucra si la roate? 

lar copilul începu a ride cu hohot, ca copiii, şi a zice: 

— De ce nu zici incai, că tata-i impärat?... El e numai rotar la 
Împăratul-Verde, nene! 

— Aşa? zise zmeul, ei, lasă, că-l voi învăţa eu a minţi! Şi hai cu 
trăsura înapoi! 

Colo către miezul nopţii era îndărăt la Împăratul-Verde la 
fereastră: 

— De două ori m-ai înşelat; dar mai mult nu mă vei înşela; ada-ti 
copilul tău şi nu umbla cu minciuni, vrind a mă înşela cu copii 
străini. 

Vrind-nevrind, împăratul trebui să-şi dea copilul la Craiul-Zmei- 
lor. Doamne, ce mai plîngeau împăratul şi împărăteasa şi curtenii, 
tot jale şi-ntristare era-n toată impäräfia-verde: dar ce să faci? Nu 
putură ajuta cu nimic cu vaietele. 

Şi merse Craiul-Zmeilor acasă-n ţara lui şi puse pe copilul 
împăratului la capre, zicîndu-i: alt lucru n-ai; mîncare, băutură, 
haine capeti, tu să păzeşti caprele astea, că eu merg de acasă, merg 
iară pe cea lume. Şi rămase fiul Împăratului-Verde la caprele 
zmeului; ziua umbla cu ele la cîmp, iar noaptea trăgea la curţile 
zmeului. Şi se deprinse fiul împăratului cu traiul acela, că doară 
copiii se dedau cu toate, apoi acolo trăia bine. 


! Raf — cerc. 


194 


Eo ia 


Peste vreo cinci ani aduce zmeul o copilä ca de zece ani de 
märisoarä, dar asa dragä de copilä, cum nu s-a mai pomenit. Adecä 
sä vä spun, ea era fiica Împăratului-Galben, o luase de la acela 
zmeul, iar te miri pentru ce treabă ce i-o făcuse. Aduse zic şi pe 
fetişoara aceea la el acasă şi-o puse să păzească gistele. Şi umblară 
copiii amindoi, unul la capre şi altul la giste, umblară multisor pînă 
ce nu dădură-n cunoştinţă. 

Se intilnirä într-o dimineaţă, cînd nu era zmeul acasă, şi-şi poves- 
tiră toate tainele inimii; el îi spuse că-i feciorul Împăratului-Verde, 
iar ea-i spuse că-i fata Împăratului-Galben şi plinserä, şi se drägos- 
tira punindu-si în gînd: să fugă de-acolo. 

— Oh! zise fetiţa, de nu se certau părinţii noştri, noi n-am fi 
acum aci! 

— Nu am fi aci, răspunse feciorul, dar poate că nici nu ne-am 
cunoaşte: eu unul mai bucuros stau aci toată viaţa, decît să merg pe 
cea lume, la curţile tatălui meu, fără tine. 

— Şi eu aşa, zise fetiţa. 


195 


De la o vreme se despärtirä, ca sä nu-i afle zmeul: feciorul merse 
la caprele lui, iar fetita la gistele ei. 

Odată, cînd trecea fetiţa pe lîngă partea de miazănoapte a curților 
zmeului, aude din pivniţă un glas răguşit şi rugător. Ea plecă 
urechea la fereastra pivnitei şi-aude un glas de muiere: 

— Draga mătuşii, fii bună şi-mi întinde o bucată de piine şi o 
gură de apă, că bag-seamă pe mine mă fac uitată; nu mai ţin minte 
de cînd nu-mi deteră nici mîncare, nici băutură, mă sfirsesc de 
foame şi de sete. 

Şi fetiţa nu mai întrebă nimic, ci-i dete toată merindea pe 
fereastră-năuntru, apoi i-aduse apă într-un urcior şi merse la mama 
zmeului să-i dea ei altă merinde, zicînd că i-a mincat-o un ciine. 

n mai multe zile făcu fetiţa aşa, adică dăduse mîncarea şi băutura 
la roaba din pivnifa zmeului, pînă în urmă se prinserá prietene bune. 
Odată zise roaba cătră fată: 

— Draga mătuşii, eu sînt bătrînă şi slabă, multe zile nu mai am şi 
nici nu doresc să mai am, că-n robie traiul nu e trai, iar la vîrsta la 
care sînt, chiar să capăt slobozenie, ce-aş şti face? Sînt slabă, în tara 
mea nu aş putea nici nu aş şti merge, că pe mine m-a înşelat de la 
părinţi, cînd eram numai de trei ani, dar vai! tu, voinicul acela de la 
caprele zmeului — voi ar fi păcat să imbätrinifi şi să trageţi chinuri 
în slujba zmeului; puneti-vä la cale şi mergeţi la ţara voastră. 

— Oh! mätusä dragă, zise fata, bucuroşi am merge şi noi, dar ne 


196 


temem sä plecäm, cä ne-a urmäri zmeul, apoi de ne-a ajunge ne si 
omoarä! 

— Nu vă temefi, dragii mătuşii, nu vă temeti; haideţi la mine să 
vă farmec şi de vă veţi purta bine puteţi ajunge sănătoşi în ţara 
voastră. 

Si merserä amindoi tinerii la fereastra babei din închisoare si le 
dete nişte unsori de se unseră, apoi le zise: 

— Miine dimineaţă voi plecaţi la drum; de va porni zmeul după 
voi, cînd vedeţi că s-apropie, vă daţi numai peste cap şi îndată vă 
veţi face ce veţi gîndi, apoi zmeul e prost, va crede orice veţi spune, 
numai să nu vă afle în forma care vă cunoaşte. 

Se poate întîmpla, mai în urmă, să meargă bätrina, häranca, 
mama zmeului după voi, atunci puneţi seamă, vă dau un pieptene, o 
năframă, o perie şi un amnar; cînd veţi vedea că e cît pe aci să pună 
mîna pe voi, aruncaţi un lucru de acesta în urma voastră şi voi 
mergeţi mai departe, pînă va fi aproape de voi, atunci apoi aruncaţi 
altul, şi tot aşa, pînă doar veţi ajunge-n ţara voastră. Frică însă să 
nu vă fie de nimic; în stele este scris: că de piere zmeoaica îi crapă şi 


197 


fiul. Atunci împărăţia zmeilor a pus-o de mămăligă, oamenii nu vor 
mai avea să le ducă grija; de crapă fiul, bätrina piere de jale şi tot 
bine va fi de oameni. Zilele zmeilor sînt numărate. Acum porniţi, că 
se zăreşte de ziuă; zmeul acum doarme mai bine. 

Multumirä babei şi-i lăsară merinde destulă, apoi hai la drum. 

Şi-au mers ei, mers, multă lume împărăție, au mers ca tinerii, mai 
povestind, mai drăgostindu- se de părere de bine că scăpară din mina 
zmeului, dar cînd fu colo către prînzul cel mare, iată din întîmplare 
se uită fata-ndărăt şi mai amefeste de frică väzindu-l pe zmeu venind 
tot fuga in urma lor. 

— E aci zmeul, zise ea. 

— Fie, zise el, dä-te iute peste cap! 

Si se deterä iute peste cap si se fäcurä indatä; ea o turmä de oi 
frumoase, iar el un päcurar! voinic şi trăit bine, colea päcuräreste. 

Cum ajunge zmeul lîngă el, îl întreabă: 

— Eşti de mult cu turma pe-aici? 

— De mult, oh doamne, tare de mult, nici nu fin minte de cînd 
sînt aci, tot în locul acesta mi-am prăsit oifele, nici nu m-am 
depărtat cu ele din acest loc. 

— Şi n-ai văzut trecînd pe aici, pe drum, doi tineri, un fecior şi o 
fată mare? 

— Ba văzut, zău eu; chiar pe drumul acesta trecură... 

— Si e de mult de-atunci? 

— De mult... numai o mioară aveam atunci si din mioara aceea 
mi-am înmulţit toată turma pe. care o vezi! 

— Oh, zise zmeul, dar numai în zadar mai merg în urma lor! 

— Şi mie aşa mi se pare, zise păcurarul. 

După vorbele acestea, zmeul îşi luă rămas bun şi se-ntoarse de 
unde a venit, iar păcurarul cu turmă cu tot se dau peste cap şi se fac 
fecior si fată ca mai înainte. Apoi du-te, băiete! 

După ce ajunge zmeul acasă, spuse mamei sale toată întîmplarea, 
cum a umblat, cum nu i-a ajuns, cum s-a întîlnit cu un pácurar ce 
pástea o turmă de oi, care i-a spus că văzuse tinerii fugind, dar tare 
de mult, pe cînd avea numai o mioară, iar acuma are-o turmă mare, 
mare, care de atunci s-a prăsit numai din mioara aceea. Väzind că 
n-o să-i ajung, mă-ntorsei acasă, că ştiu că de mult vor fi ajuns în 
tara lor, unde nu mai am putere, după ce-n mina avîndu-i nu i-am 
ştiut griji. Aşa zise zmeul. Dar zmeoaica, de necaz, începe a-l înjura: 

— O, miselule, ticălosule si năucule! Mai puţină pricepere decit 
tine n-are doară nici o gîscă; du-te după ei, aceia au fost: păcurarul 


' Păcurar — păstor, cioban 


198 


era feciorul, iar turma era ea, miseaua de fatä. 

Şi se puse zmeul iar la cale, du-te pina de-abia räsufla de obosit, 
era mai la amiazi şi el nu mincase încă-n acea zi şi frigea soarele de 
nu altminterelea fără gîndeai că se aprinde lumea! Atunci se uită 
fata iar. îndărăt şi cum zăreşte pe zmeu, zice: 

— Dă-te, frate, peste cap, că mi-e zmeul la spate! 

Şi s-au dat amindoi peste cap şi s-au făcut, el un călugăr bätrin, 
de-abia se mişca, genele şi le ridica cu cîrja de pe ochi, iar barba-i 
era pina la pămînt; ea s-a făcut o mînăstire veche, slabă, de gindeai 
că-i de cînd lumea. 

Cînd ajunse zmeul la călugăr, se opreşte-n loc şi zice: 

— Nu ai văzut, cinstite părinte, trecînd doi tineri, un fecior şi-o 
fată pe drumul acesta? 

— Ha?... zi, mai tare că n-aud, zise călugărul. Apoi îl întrebă 
zmeul mai tare, zicînd: 

— N-ai văzut doi tineri, un fecior şi o fată trecînd pe aici? 

— Ba am văzut, hm! văzut-am chiar cînd zideam eu la 
mănăstirea asta, trecea un feciorandru cu o fetişoară ţinîndu-se de 
după cap, veneau de către miazănoapte şi mergeau către miazăzi. 

Auzind zmeul vorbele acestea, pierdu toată nădejdea de-a-i mai 
găsi, se-ntoarse iar acasă, luîndu-şi rămas bun de la călugăr; cum 
pleacă el însă, îndată se dă călugărul peste cap şi se face fecior, iar 
minästirea, fată ca mai-nainte şi — du-te, copile! 


199 


După ce ajunge zmeul acasă, îl întreabă mamă-sa: 

— Dar unde-s fugarii? 

— Nu i-am adus, nu ştiu unde sînt. 

— Cum? Nu ştii unde sînt? Dar pînă acuşi unde bătuşi leala, de 
nu-i căutaşi? Eu ştiam că tu după ei ai plecat! 

— Aşa e, mamă, zise zmeul plîngînd de frică, că-l bătea mamă-sa 
dobză!, cînd se minia; aşa e, după ei fusei, şi-am mers de nici iepure 
nu s-ar fi ţinut de mine, ci-n zadar; am mers pînă ce-am dat de-o 
mînăstire veche, toată dărămături, şi la ea un călugăr mai bätrin 
decît toţi oamenii, ce i-am văzut, ca tine, mamă, dar si mai bätrin, 
c-auzea foarte rău, de văzut nu putea, pînă ce nu-şi ridica genele cu 
cîrjele de pe ochi, iar barba-i era pînă-n pămînt de lungă si albă ca 
un caier de fuior. 

— Tu ai întrebat pe călugăr despre ei, aşa e? 

— Aşa mamă! 

— Stiut-am, dar ce ţi-a răspuns? 

— Mi-a răspuns că el de bună seamă a văzut pe acolo trecînd doi 
tineri cuprinşi pe după cap, ci: de mult, chiar cînd zidea el la 
minástire; drept aceea, văzînd minástirea aşa de risipită şi veche, 
m-am întors îndărăt, că dacă trecură ei pe-acolo, cînd zidea el 
minästirea, de atunci e de mult, ei vor fi şi murit poate, ori şi dacă 
nu, acum vor fi de mult ajunşi în ţara lor şi vor fi oameni bătrîni. 

— Destul, necălitule şi prăpăditule, şi prostule şi năucule! destul, 
zicea mamă-sa; taci din gură, că te picur; n-ai putut vedea, că 
minästirea nu poate fi decit fata cea fugarä, iar cälugärul hoţul de 
fecior... Mergi, înşauă-mi calul cel cu nouă rînze, să-i aduc eu! 

Şi-nşeuă feciorul calul cel cu nouă rînze şi plecă ea c-o falcă-n cer 
şi cu alta-n pămînt, c-una brusii? mäturind, cu alta stele culegind, si 
mergea de gindeai că piere lumea. 

Cînd era mai să-i ajungă, se uită fata-ndárát si cum o zăreşte zice 
către fecior: 

— Frate, aruncă pieptenele in urma noastră, că-i aci baba! 
Şi aruncă feciorul pieptenele jos şi se făcu un zid din cer pînă-n 
pămînt, de-nalt şi gros de puteau umbla pe el douăsprezece cară 
alăturea, şi lung, doamne, lung de la un capăt de pămînt la celălalt. 
Cerca baba să meargă pînă la un capăt al zidului, dar în zadar, ca 
pe după el nu se putu viri să meargă după fugari, cercä pe celălalt 
capăt, nici pe acolo nu putu; cercă să sară peste el, se lovi însă cu 
capul de bolta cerului şi căzu jos. Atunci gîndeai că plesneşte de 
necaz; deci se puse cu cei doi colţi ce-i avea a roade la zid, şi roade, 

1 Dobză — a snopi în bătăi, a umfla în bătăi, a bate măr. 

? Bruşi — bulgări de påmint, de zăpadă. 


200 


si roade, pinä-si fäcu prin el cale si trecu cum se cade, cu cal cu tot. 
Acum s-o fi väzut cum fugea dupä fugari; soarele si luna se ferirä 
din calea ei, temindu-se să nu-i imbuce într-o clipă. 

Cînd era mai să ajungă pe fugari, feciorul aruncă năframa Jos şi se 
făcu din ea o apă mare, o Dunăre! Dar nu, era mai lată! Dar nu, 
era mai-nfoiată, turbure şi spumegoasă! De... doamne fereşte să 
cerce cineva s-o treacă, fie acela chiar zmeu! Nici nu se încumetă 
zmeoaica a o trece, ci merse pînă la izvorul apei, în capătul lumei 
şi-o trecu pe unde o putu şi hai după fugari. Merge, merge, de mai 
stă să plesneascä si ea si calul, cind îi zäreste cale de trei zile. Fata 
încă o zăreşte, deci zice către fecior: 

— Frate, frate, iar e aci baba, aruncă peria jos! 

Si feciorul aruncä peria jos in urma lor si se fäcu... Doamne! se 
făcu o pădure mare, pînă-n cer şi deasă, de nici degetul nu-l puteai 
băga prin ea. 

Nici că mai cercă baba să ocolească de colo pînă colo, ştia că nu 
are capăt, deci se pune a o roade, şi roade la pădure mai vräjmas 
decît capra la curechi şi-şi face loc şi iese. Acum iar se pune a fugi 
după ei, haide, ha, rîndunica, să se ascundă cu zburatul, precum 
fugea ea. Şi era cît pe-aci să-i ajungă, dar bägind fata de seamă zise: 

— Frate, aruncă amnarul jos, că ne-ajunge hăranca! 

Si feciorul aruncä amnarul intre ei si intre babä si se fäcu din 
amnar un munte de oţel, din cer pinä-n pămînt de mare si gros. 
Doamne, gros cit ai fi putut face pe el in voia cea bunä o cetate, 
apoi lung cît lumea. Nu cercă baba să meargă pînă la capătul lui, 
fiindcă ştia ea că n-are capăt, nici nu cercă a-l sui, că era mai luciu 
decît oglinda si mai oblu decît peretele; începu dar a roade la el ca 
la un măr, şi roade, şi roade, pînă ce iese din munte călare şi du-te 
mai minioasä decît pînă atunci, dar cam tirziu, că fugarii erau in 
tara lor. Baba însă nu vru să bage de seamă că intrase-n ţară 
străină, ci tot mergea să-i ajungă şi să-i ducă îndărăt în robie. Cînd 
era la spatele lor, numai cit să pună mina pe ei, se-ntorc repede 
peste cap şi ce să vezi? Din fată se face un lac mare, iar din fecior, 
un räfoi înotînd pe lac. 

Numai că nu plesnea baba de necaz; deci se pune a ocoli lacul, 
strigînd: pi, pi, pi! pi, pi, pi! Dar rägoiul nu-si scoate capul din apă, 
temindu-se sä nu-i fure vederile,.cä asa il inväfase vräjitoarea. Si 
se-ntoarce baba pe lîngă lac si se zdrobeste, dar in zadar, că ratoiul 
nu-şi scoate capul din apă. Atunci de minie, se pune sa bea apa din 
lac, cugetind că dacă va seca lacul, räfoiul va fi silit să-şi scoată 
capul şi ori îl prinde, ori îi fură ochii, apoi meargă orb oriunde. Si 
soarbe baba la apă, şi soarbe de gîndeai că acuşi, acuşi va seca lacul. 


202 


Dar cînd il băuse mai de jumătate, îi plezneşte rinza de necaz, de 
oboseală şi de-atita apă ce băuse. Atunci se cutremură o dată 
pămîntul şi de atunci zmei nimeni n-a mai văzut pe lume! 

Ráfoiul se dá peste cap si se face fecior ca mai înainte, lacul se 
face fată şi merg la Împăratul-Verde acasă. Si-si cunoscu împăratul 
feciorul, apoi îl întrebă: că. cine-i fata cea frumoasă, iar el îi 
descoperi că e fata Împăratului-Galben, că au fost robi amindoi la 
zmeu, iar acuma s-au mintuit pe ei si pe toată lumea de puterea 
zmeilor. 

De aci merseră cu voie bună la Împăratul-Galben, care încă se 
bucură văzîndu-şi fata scăpată, apoi logodiră şi cununară pe tineri, 
iar bätrinii se retraseră de la domnie, impreunará împărăţiile laolaltă 
şi puseră pe acest tînăr împărat, care fu numit Impäratul-Pestrit si 
de n-au murit — si azi trăiesc. Cine vrea să-i vadă, meargă, că eu 
nu-i opresc; eu unul însă n-oi merge, căci nici nu Sînt învăţat a 
colinda pe la curţi domneşti şi mă şi prinde somnul. Noapte bună! 


203 


Petre Ispirescu 
Ioan Pop-Reteganul 
Dumitru Stäncescu 
loan Pop-Reteganul 
Pericle Papahagi 
Al. Leca Morariu 
loan Pop-Reteganul 
loan Pop-Reteganul 
I. Gr. Sbiera 

G. Catanä 

I. Gr. Sbiera 

Ioan Pop-Reteganul 


CUPRINS 


FĂT-FRUMOS CU PĂRUL DE AUR ...........--6-255 5 
CRÎNCU, VINATORUL CODRULUI .............-.+5- 21 
FATATUNGHTASUEUN e ee 37 


VIZOR, CRAIUL SERPILOR 46 
FRUMOASA-PĂMÎNTULUI 70 
ÎMPĂRATUL ALB ŞI ÎMPĂRATUL ROŞU ............ 81 
MINTA-CREATA, BUSUIOC SI SUCNA-MURGA ...... 102 
PIPĂRUŞ PETRU SI FLOREA ÎNFLORIT ............- 116 
V OINICUIBERORIMORS Space seca ei a Sas lea sf 142 
PASĂREA CU PANA DE ANR E Gen ee sees e 166 
DOI FETI-LOGOFETI CU PĂRUL DE AUR .......... 177 
FĂT-FRUMOS ZÄLOGIT -cer oen eoh aa 191 


LECTOR: IOANA RICUS 
TEHNOREDACTOR: CONSTANTIN GOSAV 
BUN DE TIPAR: 23.04.1987 
COLI DE TIPAR: 25,5 
TIPARUL EXECUTAT SUB COMANDA NR. 60 368 
LA COMBINATUL POLIGRAFIC „CASA SCINTEII* 
PIAȚA SCINTEII, NR. 1, SECTOR 1, BUCUREȘTI 
REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA 


aad