Zaharia Stancu — Descult

ZAHARIA STANCU 


DESCULT 


ZAHARIA SIANCU 


DESCULȚ 


l 
NEAMURI 


— Tudoreee... Deschide poarta!... 

Pe tata îl cheamă Tudor. Dar el rareori se află acasă. 

Cum auzeam strigând, săream la poartă. Fuioare de 
aburi scoteau pe nări telegarii; le fumegau şoldurile 
lucioase. Aveau clopoței la gât, şi gâturile lor erau lungi, cu 
coamele pieptănate, împletite în cozi, cu panglici galbene, 
roşii, turcheze. Brişcă intra în arie. În brişcă, pe capră, 
ţanţoşă, cu biciul într-o mână, cu hăţurile în alta, 
îmbrobodită de i se vedea numai vârful nasului, cu flori mari 
de fluturi pe tulpan, mătuşa Uţupăr de la Secara. La spate, 
îngropată până la mijloc în fân, fata mătuşii Uţupăr, Diţa, 
vară-mea. 

Se bucura mama că-i veneau neamurile, s-o mai întindă 
cu ele la vorbă. 

Era străină în sat, mama. Pe uliţă, nicio prietenă. 

Cu tata se măritase de-a doua. Bărbatul ei dintâi o luase 
din prispa bunicului - nici nu împlinise cincisprezece ani - 
şi-o dusese pe Călmățui în sus, peste trei sate, la Stănicuţ, 
între sârbi. 

Când şi-aducea aminte de întâiul ei bărbat, mama 
încrunta sprâncenele, se împosoca şi, dacă tata nu se găsea 
acasă, începea să cânte, mai mult să jelească. Noi, copiii, o 
lăsam în dodiile ei. Fusese un bărbat înalt, voinic, Radu 
Ochian, moale, trândav. Nu-i slujea la nimic voinicia. Doi 
copii câştigase cu el mama: pe soră-mea Evanghelina şi pe 
frate-meu lon. De izdat, pe neaşteptate, murise Ochian, şi 
mama, la şaptesprezece ani, rămăsese văduvă, cu doi copii 
legaţi de poale. Oameni din sârbie o ajutaseră să-şi 


îngroape bărbatul şi să-i împlinească pomenile. Încuiase 
casa mama, îşi luase pruncii în braţe şi se întorsese la 
bunică-mea. 

— Ai rămas văduvă, Mario... 

— Am rămas, mamă... 

— Şi-ai venit să-mi cazi în vatră cu plozii... 

— Unde era să mă duc?... 

— Să fi aşteptat la casa ta... 


— Casa mea! N-aveam de nici unele. A băut tot, înainte 
de a muri. Numai juncanii mi-au rămas. l-am dus lui nenea 
Tone să-i vândă şi să-mi aducă banii... 

Trei băieţi avea bunica şi-o singură fată, pe mama. 
Băieţii, mai mari decât mama, Ione şi Lisandru, îşi luaseră 
lumea în cap de mici, slugăriseră pe la stăpâni, agonisiseră 
ceva, şi veniseră în Omida, sat mâncat de sărăcie, dar mare, 
cu gară, cu poştă, cu greci negustori de grâne. 
Cumpăraseră locuri la şosea, clădiseră case, deschiseseră 
prăvălii cu de toate. Cu fete de la oraş se-nsuraseră 
amândoi. Casele lor, case cu copii... 

Pe mama o măritase repede bunica. Nu suferea 
înghesuială în case, vrusese să rămână numai cu băiatul cel 
Mic, singurul care-i era drag dintre mugurii ei. Poate că-i 
căzuse scump bunicii nenea Dumitrache, fiindcă era 
slăbănog, prostovan. Bunica vedea în el un fel de neom, un 
băieţandru cu mintea slabă, care se ţinea de fustele ei şi nu- 
i ieşea din cuvânt. 

— Dumitrache, mătură casa... 

Dumitrache apuca mătura de coadă şi mătura casa mai 
abitir ca o fată. 

— Dumitrache, adună urzici, toacă-le, fierbe, amestecă-le 
cu tărâţe şi dă-le la rațe... 

Dumitrache se ducea pe şanţ, în fundul ariei, umplea 
ciurelul de urzici, le pregătea după poruncă şi îndopa 
rațele. 


— Dumitrache, astă-seară rămâi acasă... 

— Rămân, mamă... 

— Dumitrache, azi te duci la horă... 

— Mă duc la horă, mamă... 

— Ai să te prinzi în horă, Dumitrache... 

— Am să mă prind, mamă... 

— Ai să joci frumos, Dumitrache... Să se uite lumea la 
tine, să se minuneze... 

— Am să joc frumos, mamă... 

— Pe urmă, când s-o sparge hora, ai să te duci cu fete, la 
deal... 

— Dac-o vrea să meargă vreuna cu mine... 

— De ce să nu vrea? 

— Nu prea mă plac fetele, mamă... 

— Păi, să te placă... Fii mai cutezător cu ele, 
Dumitrache... 

— Am să încerc, mamă... 

— Să încerci, de ce să nu încerci, că, slavă Domnului, nu 
eşti nici orb, nici ciung, nici cocoşat... 

— Asta, aşa e... 

Blajin, bun la inimă, nenea Dumitrache semăna bunicului 
la chip şi la inimă. Ceilalţi băieţi, aspri, ageri, crunţi, aidoma 
bunicii. 

Faţă colţuroasă, osoasă, avea bunica, voce pietroasă. 
Parcă mereu zvârlea ucazuri. 

Se trăgea, după neamuri mai vechi, dintr-un turc care 
lepădase legea din dragoste. Migdalaţi, puţin pieziş, arătau 
ochii bunicii. Şi urechile - ferfeniţă pe margini, parcă i le 
crestase cineva cu foarfeca!... 

— Mamă, cine i-au crestat bunicii urechile? 

— Nu i le-a crestat nimeni. 1 le-au tăiat icuşarii... 

La început, când auzisem cuvântul acesta, îmi 
închipuisem că icuşarii vor fi fiind o ciurdă ciudată de 


oameni care se plimbă prin lume înarmaţi cu foarfeci, prind 
femeile de coade, le culcă la pământ şi le crestează urechile 
pe margini. 

Duminica la horă, la nunţi, ori la botezuri când îşi 
îmbrăca straiele de sărbătoare, bunica purta conci pe cap. 
Conciul bunicii, bătut în galbeni. Zornăiau galbenii când 
sălta, în zbucium, hora. 

În urechi, şapte icuşari de o parte, şapte de alta, înşiraţi 
pe fir de mătase, îi băteau umerii. Grei icuşarii, aur curat. 
Gaura sfredelită în sfârcul urechii, cu undreaua trecută de 
trei ori prin flacără se lărgea, se rupea. Pe margini, ceva 
mai sus de rupturi, şi-a tot găurit bunica urechile şi mereu 
găurile s-au lărgit, s-au sfâşiat. S-a măritat bunica. A prins a 
naşte plozi, a-i creşte... A mai purtat o vreme conciul, apoi l- 
a pus la păstru. Nici cu icuşarii nu s-a mai împodobit. I-a 
schimbat, pe rând, la zaraful din târg. A descusut şi galbenii 
de pe conci şi i-a prefăcut în argint, în măruntă aramă. 
Ultimii doi i-a dăruit mamei, de zestre. Îi păstrează mama 
înnodaţi în basma, în chichiţă, în lacră. Ar da mama galbenii 
fetelor ei să-i poarte, dar cum să-i împartă?! Doi galbeni la 
cinci fete, care au la un loc zece urechi. Dacă poţi, hai, 
împarte pe dreptate!... A găurit mama urechile surorilor, 
dar găurile nu se lărgesc, urechile nu se rup, nu se 
ferfeniţează ca ale bunicii. Surorile mele nu poartă şir de 
icuşari de aur lucitori, sunători, zornăitori, poartă 
mărgeluşe de sticlă colorată, bălţată. 

Cerceii mamei sunt mici, rotunzi, ca nişte bânutţi. 

— De alamă sunt... 

Cum să rupă mărgelele de sticlă, cerceii uşori de alamă, 
urechile!... 


Întâmplarea cu Daud a avut loc înainte de zaveră, de 
zavera când s-au ridicat grecii, cu sprijinul ruşilor, contra 
turcilor şi, când s-a sculat, de dincolo de Olt, Tudor 
Vladimirescu, şi a chemat la arme, în jurul lui, voinicii din 


sate, să doboare puterea boierilor şi să izbească în păgânii 
care stăpâneau şi mulgeau, şi despuiau, şi beleau ţara şi 
norodul, dimpreună cu boierii, cu ciocoii. Spun vorbele din 
bătrâni că au intrat atunci în fierbere satele de bordeie. 
Călări, hăulind cântece mai vechi, de vitejie, au plecat 
rumânii sub steagul răscoalei. În cioclovimea toată, spaima 
a pătruns. Tremura, tremura vargă cine avea acareturi 
întinse, şi robi, şi moşii, şi clăcaşi, şi pălmaşi. De prin părţile 
noastre la răscoală mulţi s-au dus. Le-a rămas unora 
numele de zavera - îl poartă nepoţii, strănepoţii - Ilie 
Zavera, Stoica Zavera, Costache Zavera. Câţi şi mai câţi!... 
Armiile turceşti le-au chemat boierii de peste Dunăre. Au 
venit armiile pornite oricând pe jaf, pe măcel. Pe Tudor din 
Vladimir l-au tăiat - în bucăţi l-au tăiat. Risipiţi, s-au întors 
pe la bordeiele lor pandurii... Tudor a pierit. Mai greu ca 
înainte a apăsat stăpânirea boierească norodul... Turcii, 
turci. Boierii, boieri. Corb la corb nu-şi scoate ochii... 

A rămas amintirea răscoalei, care trece din gură în gură, 
din veac în veac de om. Au rămas cântecele pe care le mai 
îngână oamenii. 

Începe mătuşa Uţupăr a cânta printre buze, încet, încet, 
ca şi cum i-ar fi teamă să nu se audă cuvintele rostite 
dincolo de fereastră, în uliţă: 

Toate plugurile umblă, 
numai plugulețul meu 
l-a-nţepenit Dumnezeu. 
Dar o da el Dumnezeu 
să umble şi plugul meu, 
să trag brazda dracului 
la uşa spurcatului, 

în pieptul boierului, 

o brăzduţă d-ale sfinte, 
s-o ţină boierii minte... 
Că mi-am vândut cămăşoară 


şi cumpărai sâbioară... 
Pluguleţul meu nebun, 
cum, te prefăcuşi în tun! 
Vezi, aşa mai pot ara, 

să mai scap de angara, 
să scăpăm de ciocoime, 
să trăim şi noi mai bine... 


Tremură glasul mătuşii Uţupăr şi eu nu înţeleg de ce-i 
tremură glasul acum, când îşi aminteşte de fapte petrecute 
demult, tare demult. A isprăvit cântecul, ori poate l-a 
întrerupt la mijloc, nu şi-l aduce aminte în întregime. A 
tăcut câteva clipe. A înghiţit în sec. Apoi: 

— Să trăim şi noi mai bine! Mereu vrem să trăim mai bine 
şi nu izbutim. Trăiesc bine boierii, guleraţii! Oamenii tac şi 
rabdă asuprirea. Dar ei gândesc că odată şi odată şi odată o 
să se nască alt Tudor - altfel o să-l cheme poate - unul sau 
mai mulţi, să răscoale satele, gata de răscoală din pricina 
împilărilor, să pună capăt puterii nesătule a neamului 
ciocoiesc, cu sabia, cu toporul, cu focul, cu pârjolul... Că 
altfel, vedem noi bine, nu se poate. Boierii au în mâinile lor 
binele, şi de voie bună nu-l dau. Cu dinţii îl ţin. Va trebui să 
le rupă norodul dinţii... 

— Numai dinţii? 

— Aşa vine vorba. Şira spinării va trebui să le-o rupă. 

— De s-ar ridica o dată ţara toată... 

— O să vie vremea, o să vie... 

Răsare în ochii mătuşii Uţupăr, în ochii mamei, o mare 
lumină, care parcă face albă odaia. 

— Ei, dar uite, mă iau prea mult cu vorba, semn că încep 
a îmbătrâni... 

— Şi nu-ţi place bătrâneţea? întreabă mama. 

— Parcă-i place cuiva? Dar n-ai ce face. Vrei, nu vrei, 
bătrâneţea vine. Şi după bătrâneţe... 


— Mai e până la bătrâneţe... 

Firul rupt o clipă se înnoadă. 

— Din raia, din Cetatea Turnului, se repezeau turcii 
pâlcuri, călări, după jaf. Izbeau cu osebire duminica 
dimineaţa. Creştinii, la biserică!... Îi luau ca din oală şi-i 
treceau prin săbii, dacă nu prindeau de veste năvala. 
Fetele, muierile le suiau pe cai, le răpeau, le duceau dincolo 
de Dunăre, roabe. Daud era căpetenia pasvantlâilor. O dată 
au năvălit în ziua de Paşte. Horă mare în luncă, lângă 
fântână. Mai ageri la picior, băieţii, copiii, au fugit, au ajuns, 
s-au ascuns în zăvoaie. Fetele, care s-au împiedicat în fuste 
şi n-au izbutit să se pitească, s-au aruncat în fântână, s-au 
înecat. Una, mai cu moţ, a rămas lângă buduroi, să-i 
înfrunte. Turcii, călări, cu fesuri, cu ceaimale, mustăcioşi, 
bărboşi, roată în jurul ei. Ţineau în mână săbii despuiate. 
Scânteiau săbiile în soarele de Paşte. Zarinca se uita la 
pehlivani, la pasvantlâi, fără sfială. Rupsese o ramură de 
salcie înflorită şi-o ţinea între dinţi. S-a desprins din ceată 
un turc între două vârste, cu mustăţi lungi, cu barbă pana 
corbului. 

— De ce s-au aruncat fetele în fântână?... 

— De frica voastră, osmanlâilor, să nu cadă în robie, să nu 
le pângăriţi... 

Luau turcii pe atunci fete şi muieri în robie, le pângăreau, 
pe urmă le duceau departe, tocmai la Măru Roşu, şi le 
vindeau, ca pe vite, bogaţilor, tuciuriilor. 

— Tu de ce nu te-ai aruncat?... 

— Mie nu mi-e frică de voi... 

Miraţi, au boscorodit turcii pe limba lor spurcată. A 
adăugat turcul cu mustăţi lungi: 

— Ştii că eu sunt Daud? 

— Daud tâlharul? Nu ştiam. Aflu acum... 


Se juca Zarinca, frământând crenguţa de salcie între 
degete. 


— Şi tot nu ţi-e frică? 

— lacă, nu mi-e frică... 

Era înaltă, subţire trestie, cu ochi verzi ca iarba 
câmpului. A ridicat-o Daud în şa. Au şupurit cealmagii caii 
spre raia, spre Dunăre. Satul a plâns fetele înecate. Au 
astupat fântâna oamenii şi-au ridicat o cruce pentru toate 
moartele. Trăieşte şi-acum crucea de stejar, bătută de ploi... 
Cum l-o fi vrăjit muierea pe Daud n-a aflat nimeni niciodată. 
Toamna, înainte de căderea zăpezilor, au poposit în Secara 
trei chervane, trase de câte şase boi, încărcate cu averi. 
Daud şi-a lepădat şalvarii şi fesul, s-a îmbrăcat ca rumânii 
din partea locului, şi s-a scârbit de legea lui. Şi-a cumpărat 
pământuri, a ridicat acareturi - aproape ca un boier. Avea 
baniţe pline de bani. Rumânii s-au ferit o vreme, mai pe 
urmă s-au învăţat cu el şi-au început a-l socoti de-ai lor. 
Zarinca s-a pornit pe născut copii. Patru-cinci sate sunt 
acum năpădite de sămânţa lor. Unde te duci, unde te 
întorci, dai de-alde Daudescu - plugari, ciobani, neguţători, 
popi, meşteşugari, notari, până şi un episcop. Ca să nu-i 
amestece lumea, unii au început să-şi schimbe numele. 

Mătuşa Uţupăr povesteşte. O ascultăm, ca descântaţi. 
Mama iese pe vatră, pregăteşte mâncarea ca pentru 
oaspeţi. 

Trece unul din Stănicuţ, de-alde Vancu Vene, cu carul. 

— Peşte, peşte proaspăt... 

Cumpără mama peşte, îl curăţă de solzi, umple oala şi-o 
aşează la foc. Aruncă ardei în oală. Solzii parcă sunt bani de 
argint. Pisica, din grămada de măruntaie, cu botul, mâşâie. 
A prins mama în arie, pe după hambar, un cocoş. Îl taie 
frate-meu Ion. O să avem şi cocoş fript de mâncat... 

Poţi să mănânci la masă cu mătuşa Uţupăr? Dacă vrei, 
poţi. Văd că toţi ceilalţi mănâncă. Mătuşa Uţupăr are dinţi 
mari, ca de cal, verzui la rădăcină, negri, galbeni. Soarbe 
ciorbă... la peştele şi-l desface cu degetele. Carnea o-nghite 
fără s-o mestece, oasele le aşează pe masă, în faţa ei. Diţa 


are dinţi mici, ca de şoarece, şi buza de jos tăiată în două - 
buză de iepure. Aşa a născut-o mătuşa Uţupăr pe Diţa, cu 
buză de iepure. 

Dada Evanghelina, care e cam de-o vârstă cu Diţa, mi-a 
spus o taină: 

— Pe Diţa a născut-o mătuşa Uţupăr nu numai cu buză de 
iepure, ci şi cu căiţă... 

— Cu căiţă?! Ce e căiţa? 

— O tichie de piele cu care se nasc unii copii pe cap... l-a 
scos moaşa căiţa. A aruncat moaşa căiţa pe jăratic. Sfârâia 
căiţa şi se zbătea, ca un om viu. Sărea în sus, ca un copil 
plângea căiţa. A pătruns-o, a ars-o jăraticul, scrum a făcut- 
o. Cine se naşte cu căiţă devine strigoi după ce moare. Diţa 
o să devină strigoaică după ce-o muri. Nouă, rudele ei, o să 
vină noaptea să ne sugă sângele... 

— Să nu moară Diţa, dadă. 

— Parcă zic eu să moară!... Dar odată tot o să moară 
Diţa. Tot omul moare odată şi-odată. 

— Să moară după ce-om muri noi. 

— Poate să moară şi mai înainte. O să-i vârâm o undrea în 
inimă după ce-o muri şi atunci n-o să se mai schimbe-n 
strigoaică. 

— Dacă ăsta e leacul, să-i vârâm undreaua în inimă de pe 
acum... 

Dada Evanghelina râde. 

— Nu, nu acum, după ce-o muri. 

Nu-mi place cum mănâncă mătuşa Uţupăr. Oasele acelea 
înşirate pe masă îmi dau greață. les şi îmbuc în tindă, pe 
vatră. Nu-mi place nici Diţa. Ciorba i se prelinge printre 
dinţii de jos, pe bărbie. 

După masă, de-a ciuciumişul ne jucăm prin odaie, cu Diţa. 

Are şolduri groase Diţa şi picioarele ştiubeie, butuci. 
Sânii: desagi umflaţi, pietroşi. Mă ia ciuş, mă ţin de gâtul ei 
şi-o lovesc cu călcâiele în şolduri. O apuc de sfârcul ţâţelor - 


chirăie şi-şi întoarce spre mine faţa lată, oacheşă, buza 
crăpată, de iepure. Mă dau jos din spinarea ei, pun mâinile 
la ochi, să n-o mai văd. Mă ascund după uşă. 

— Ciuciumiş... 

Praful, până-n grindă... Ne ia la goană mama. 

— Mai ieşiţi afară, că ne-aţi împuiat urechile, 
necuraţilor... 

les necuraţii afară. Aş ieşi, n-am ce încălţa. Îmi fac de 
joacă în pat, pe lângă lacră. 

Mătuşa Uţupăr tăinuie cu mama. Are ea un vecin cu care 
se ţine, unul Laurenţ Piele. Cu Piele a plămădit-o pe Diţa. 
Păcatul a ieşit la iveală - semnul Diţei, buza de iepure... 
Piele îi dăruie peste gard, noaptea, saci cu mălai, cu făină. i 
cumpără barişe, cimbere, papuci. De la oraş, îi cumpără 
daruri. Pe Diţa o s-o mărite cu un băiat din Ologi, din spiţa 
lui Durie. Băiatul e mut, încolo e ca toţi oamenii... Piele o să- 
i dea fetei de zestre un ciopor de oi. Or să muncească, or să 
ducă bună casă. Poate să le dea soarta şi copii. Unii muţi, 
unii cu buză de iepure, alţii zdraveni. Lumea e plină de fel 
de fel de oameni. Nu toţi sunt frumoşi. Vezi arbori înalţi, 
drepţi, stufoşi, rămuroşi, bogaţi, rotaţi, şi arbori chirciţi, 
pricăjiţi, noduroşi, buboşi. Pădurea rămâne pădure. Lumea 
rămâne lume. Soarele răsare şi trece cu lumina lui peste 
oameni şi peste dobitoace, peste câmpuri şi peste ape, 
apune şi a doua zi răsare iar, şi tot aşa mereu, mereu, până 
la sfârşit - când o fi să fie sfârşitul... O să fie odată şi 
sfârşitul. Mai e până atunci... 

Mătuşa Uţupăr stă în pat, greceşte, rezemată cu spinarea 
de soba de cărămizi. E caldă soba. 

Pe Diţa o smotocesc băieţii din vecini, pe la paie. O 
smotoceşte şi frate-meu lon, o smotocesc şi Avendrea şi 
Dinică, prietenii lui frate-meu. 

De câte ori vine pe la noi mătuşa Uţupăr, vin şi băieţii 
laie, gaie. Îi auzi: 

— A venit a lui Uţupăr. 


Îşi fac cu ochiul, se ling pe buze. Să fi mâncat miere... N- 
avem miere... N-au nici ei miere pe la casele lor. Miere au 
acriturile, şi chiaburii - alde Agana, alde Ulmaz, alde 
Naidin. Nu numai miere au. Au de toate, cât le trebuie şi cât 
nu le trebuie. 

Cei doi copii ai mamei de la bărbatul ei dintâi, Ion şi 
Evanghelina, s-au bolnăvit de pântec. Evanghelinei îi răsar 
dinţii. Plânge ziua, plânge noaptea. Îi ţine isonul Ion 
bâzâitul... Mama îi leagănă în poală, să-i ameţească, să-i 
amuţească, să-i adoarmă, să doarmă duşi, unşi, somnului 
supuşi. Nu-i adoarme. Îi ia în braţe pe amândoi - pentru 
braţele de copilandră ale mamei, plozii sunt grei, prea grei 
- şi se plimbă cu ei prin casa bunicii. Dumitrache îşi trece 
vacul pe la vite, în coşar, bunicul pe la primărie, pe la 
cârciumă, pe la biserică. 

Plouă câteodată, câteodată ninge, vântul fluieră prin 
pomii grădinii, prin sălciile de pe şanţuri, clatină perdeaua 
înaltă de plopi din fundul ariei. E îngheţat pârâul care taie 
în două ograda. 

— Taci cu mama, taci cu mama, taci cu mama! 

Nu tace Evanghelina. Nu tace lon. Scutecele mereu 
trebuiesc spălate, schimbate, uscate. Mama are ochi 
frumoşi, coade lungi, galbene ca ovăzul copt, mijloc subţire. 
Văduvă la şaptesprezece ani!... 


— Taci cu mama, taci cu mama, taci cu mama!... 


Bunica n-are corăbii, dar parcă i s-au înecat corăbiile, 
şlepurile, dubasurile. Plouă ori ninge în arie, în sat, în câmp. 
Parcă i-ar ninge ori i-ar ploua bunicii în cerul gurii. E 
neagră în cerul gurii bunica, cum negri sunt în cerul gurii 
câinii răi. 

— Tu o spui, Darie? Şi tu eşti negru în cerul gurii... 

— Şi dacă sunt... 


Când fată Griva opt-nouă căţei, noi îi lăsăm să sugă o 
săptămână, până fac ochi. N-aţi ştiut? Abia la o săptămână 
deschid căţeii ochii. Atunci îi punem într-un coş, îi ducem pe 
prispă, le deschidem gurile şi îi căutăm. Îi oprim pe cei care 
sunt negri în cerul gurii. Aceia, când vor creşte mari, vor 
lătra, vor muşca, vor păzi casa. Pe ceilalţi îi cărăm cu sacul 
dincolo de linia ferată, la şanţuri, şi-i omorâm cu bâtele. 
Dacă nu ne trebuie!... 

Griva se ţine după noi. O alungăm cu pietre, cu bulgări, o 
lovim cu piciorul în pântecul gol, dăulat. Plecăm. Griva dă 
ocol şi ne pomenim că se întoarce pe furiş, cu puiendrii 
morţi în gură. Unul câte unul şi-i aduce în culcuş. 

Altă muncă. Trebuie să-i îngropăm adânc. Griva-i caută, 
scormone pământul cu labele, urlă a pustiu, fioros, urlă la 
lună, dacă e lună, la stele, la nori, dacă sunt nori pe cer. Se 
potoleşte Griva... 

— Taci cu mama, taci cu mama!... 

Bunicului i se moaie inima de milă. 

— Dă-mi-i să-i legăn eu, fată... Ai ostenit. 

— N-am ostenit, taică. 

Bunica: 

— Las-o, n-a ostenit... Ea şi i-a născut, ea să şi-i crească. 
De ce i-a murit bărbatul? 

— Nu l-am omorât eu, mamă... 

— Nu l-ai omorât tu!... Caută-ţi altul. Ce stai piatră pe 
capul nostru... 

— Caută-ţi alt bărbat, dadă, se amestecă în vorbă 
Dumitrache, năvlegul. 

Are mustăţi roşcovane pe buză Dumitrache, şi nas mare, 
vulturesc. Are ochi galbeni de şarpe. 

— Răâde satul de mine, mamă. Abia mi-am înmormântat 
omul... 

— Şi dacă râde, ce? Îţi cade conciul? Gura lumii, slobodă, 
numai pământul o astupă. 


— Numai pământul o astupă... îngână mama. 

— Să-ţi cauţi om, dadă. Vreau să mă însor şi n-avem loc în 
casă. 

— Ei da, vreau să-mi însor băiatul şi n-avem loc în casă 
pentru tine şi pentru copiii lui Ochian... 

— Sunt copiii mei, mamă. 

— Ba sunt ai lui Ochian. Dacă ştia că o să moară, nu 
trebuia să te lase să ai copii. 

— Nu ştia c-o să moară, mamă. Niciun om nu ştie când o 
să moară. Parcă tu ştii când o să mori? 

— Eu ştiu. Noi suntem oameni sănătoşi, vânjoşi. O să mor 
când oi apropia suta, poate după ce-oi trece suta... 

— Taci cu mama, taci cu mama, taci cu mama!... 


Biciuită întruna cu limba de bunica, mama şi-a înfăşurat 
copiii în toate, i-a luat în braţe, a urcat dealul. Pe lângă 
cimitir l-a urcat, pe unde e potecă, pe coasta cimitirului. 
Cruci mici de lemn, noi, vechi, cu tulpina putredă, căzute 
peste mormintele copleşite de buruieni. Mergea, mergea... 
Se mai oprea să se odihnească. Ar fi vrut să îngenunche - 
ca boul când e prea încărcat carul şi drumul duce în urcuş - 
ori să se aşeze jos, niţeluş, până mai prinde puteri. 1 s-au 
tăiat de tot picioarele. Cum să se aşeze?! Ploua mărunt 
peste zăpada puţină, îngheţată. Poştalii mamei sunt grei, 
lunecă. Vântul îi bate fusta udă, i-o lipeşte de trup. Tulpanul 
i-l udă. Îi udă ghiorocul... 

— Taci cu mama, taci cu mama, taci cu mama!... 


„Dacă aş muri acum - gândeşte - ar fi bine. Nimic nu mai 
ştii dacă mori. Nimic nu te mai doare”. Copiii scâncesc. 

— Taci cu mama, taci cu mama!... 

Coadele galbene, lungi până la şolduri, ochii limpezi, 
adânci. A urcat dealul, a trecut câmpul. Ploaie şi ceaţă. Nici 
țţipenie de om. Nici măcar ciori care să croncănească, să 
cârâie. Au rămas în salcâmii din vale. Morţii au rămas sub 


cruci, sub ierburi, pe coastă... Nu-i părea rău după bărbatul 
mort, nu-l iubise. Nici nu-l plăcuse. Îl luase fiindcă-i spusese 
bunica să-l ia. 

Coboară poteca. Are doi fraţi în satul care se vede, 
oameni cu stare, negustori. La care să se ducă? Fraţii s-au 
gâlcevit. Muierile i-au îndemnat să se ciorovăiască. Cel mai 
mare, Lisandru, e bolnav de piept. Nevastă-sa, femeie de la 
oraş, târomeşte şi ea. Le-a rămas un copil, lancu, uscat, 
slăbănog, ligav şi lingav, parcă ar mânca cenuşă, nu prinde 
carne pe el. Le hârâie tusea-n piept la toţi. Rău Lisandru, 
rea nevastă-sa. Totuşi, parcă e mai bun Lisandru decât 
Tone. Acela are trei copii, trei fete, şi-n fiecare primăvară, 
cu burta la gură, nevastă-sa, Finica, stă gata să nască. lad 
casa lui Tone. Femeia ţipă să fie dusă la oraş, nu-i place la 
ţară, nu e-nvăţată să trăiască la ţară. Ce să facă Tone la 
oraş? N-a adunat încă destui bani să poată deschide 
prăvălie la târg... 

— Bună ziua, nene Lisandre... 

— Bună... 

— Nu pot să mai trăiesc cu mama. Am venit să rămân 
câteva zile la tine. Nu multe. O să-mi caut un rost... 

— Să-ţi cauţi!... De ce nu te-ai dus la Ione?... 

— Tu eşti mai bun, nene Lisandre. 

— Cine ţi-a spus? 

— Ştiu eu... 

— Nu ştii bine... 

— Atunci să plec!... 

— Acum, dac-ai venit, rămâi. 

A rămas la Lisandru. A văzut-o orăşeanca, s-a întunecat. 
Şi-a călcat totuşi pe inimă şi i-a spus: 

— Să ne ajuţi la gospodărie, fată, să deretici prin casă, să 
aduci apă, să ne frămânţi pâinea... 

A ajuns mama slugă în casa lui Lisandru. O zi, o 
săptămână, o lună, două... l-a trimis vorbă Tone că vrea s-o 


vadă. S-a dus mama la Tone. 

— Nu-mi place cum se poartă cu tine hoţul de frate-meu. 
Suntem trei fraţi şi-avem o singură soră. Ai ajuns slugă la 
dulamă lungă... Ţi-am găsit un om cu care să te măriţi. Tu ai 
doi copii. Are şi el doi copii. O s-aveţi la un loc patru. E 
văduv. l-a murit muierea astă-toamnă, când a murit şi 
bărbatu-tău. 

— Aş vrea să-l văd, nene Tone. 

— Să-l vezi, de ce să nu-l vezi?! E-n cârciumă, alături. Să-l 
poftesc înăuntru. 

— Pofteşte-l... 

A rămas Finica la tejghea. Tone a intrat în odaie, însoţit 
de un bărbat tânăr, oacheş cu ochii căprui, cu mustaţa 
tunsă scurt... Om necăjit, cu cămaşa neagră, îmbăcsită de 
ţărână. Venise primăvara, începuse munca la câmp. 

— Bună seara, Mario... 

— Bună seara, omule... 

A plecat Tone să-i ţină de urât la tejghea Finiţei. Muşteriii 
cer o ţuică, cer covrigi, îi ronţăie în dinţi, cer sferturi de vin. 
Cine n-are bani, pe datorie bea. Îi trece Tone pe rând în 
condică. Or să plătească la vară, la toamnă, când or să 
vândă bucatele - dacă s-or face bucate. Dacă nu, fără 
supărare, or să plătească anul viitor. Nu pierde nimic 
negustorul. Scrie în condică de două-trei ori preţul. Finica 
se uită chiondărâş la oameni. 

— Iar le dai pe datorie, Tone. 

— Iar le dau... 

— Gândegşte-te la fetele mele, Tone... 

— La ele mă gândesc. 

Umple 'Tone trei cincizeci cu ţuică şi trece în odaie: 

— Ei, soră-mea, te măriţi cu Tudor? 

— Mă mărit, nene Tone. 

— Să fie într-un ceas bun! 


Ciocnesc cinzecile şi le dau pe gât... Femeia abia gustă 
tuica... 

— Nu-ţi place băutura, nevastă. 

— Nu-mi place, bărbate. 

— Nici mie. 

— Asta e bine... 

— Când o duci la tine, Tudore? 

— Astă-seară, cumnate Tone. 

— Astă-seară, nene... 

— Mergeţi sănătoşi! 

Tata o ia în braţe pe Evanghelina. Mama îl ia în braţe pe 
Ion. Din casa unchiului Tone ies în şosea. Pornesc unul 
lângă altul, în susul satului. 

Seara. S-a lăsat întunericul. Bate uşor vântul. Aduce în 
sat vântul miros proaspăt de câmpuri trezite din amorţeală. 

Copiilor le-au căzut capetele pe umerii părinţilor. Au 
adormit... 


Focul de tor arde mocnit. Pe un maldăr de paie, picotă, 
alături, încercând să se încălzească, băiatul pistruiat şi 
cârn. Atârnă într-un cui lampa. Ochiul ei galben, parcă 
bolnav, clipeşte rar. Femeia intră cu bărbatul, deodată. Trec 
prin tindă şi pătrund în odaie. Bărbatul pipăie patul şi culcă 
puii de om adormiţi, unul lângă altul. Cu ţolul îi acoperă. Îşi 
apucă femeia de mâini, o trage lângă el, o îmbrăţişează, îi 
sărută obrazul. Buzele lui, aspre, plesnite de vânt. Mai 
aspru, obrazul muierii. Femeia îi pune mâna pe piept şi-l 
împinge uşor îndărăt. 

— Parcă spuneai că ai doi copii, omule. Nu văd decât 
unul... 

— Fata am dat-o de suflet. Era prea mică N-o puteam 
ţine. 

— Cui? 

— A luat-o o vecină s-o crească. 


— Care vecină? 

— A lui Gigoi... 

— Să te duci s-aduci fata acasă. 

— Poate, mâine. 

Odaia, îngheţată. Vântul scormone şindrilele acoperişului, 
întoarce fuioarele de fum cu vârful în jos, la risipeşte. 
Femeia se aşează lângă foc. Băiatul pistruiat şi cârn se 
trezeşte de-a binelea. Se uită lung la femeie, apoi sare în 
picioare şi, ca un bursuc speriat, se aciuiază lângă taică- 
său. 

— Cine e muierea asta? 

— Maică-ta. 

— Dă-o dracului! Asta nu e mama mea. Mama mea a 
murit. Au îngropat-o... 

Scoate limba la femeie, o limbă groasă, vânătă... 


Casa e aşezată în mijlocul ariei. În spatele casei - coşarul 
pentru vite, hambarul pentru ţinut bruma de grâu, când 
grâul are rod bun, pătulul de porumb, când se face 
porumbul, carul vechi şi, lângă car, legaţi de proţap, boii, 
molfăind paie uscate între dinţi. În fundul ariei, o pădure de 
salcâmi din mijlocul căreia se ridică, biruitor, un plop cu 
frunzele mereu neliniştite de parcă întruna îl bat apele 
curgătoare ale văzduhului. În faţa casei, doi duzi, câţiva 
corcoduşi, un nuc pe jumătate uscat şi, lângă uluci, o salcie 
plângătoare cu crengile acoperind o parte din drum. Sub 
salcie, fântână adâncă, cu ghizduri de lemn şi apă abia 
licărind în fund. La dreapta casei şi în faţa ei, megieşii, 
dincolo de megieşi - satul întreg. La stânga, linia ferată de 
lângă care poteca începe să urce dealul. Din creasta 
dealului, mai departe, cât poţi prinde cu privirile, câmpuri, 
nesfârşite câmpuri, cocoşate ici-colo de măguri răzlețe, 
împunse pe alocuri de copaci bătrâni, rămaşi dintr-o pădure 
care a fost pe aci, odinioară de nestrăbătut - deliormanul, 


pădurea nebună, de ulmi, de plopi, de frasini, de stejari, 
pădurea cu smeurişuri, cu sălbăticiuni... 


Oamenii, altădată, puţini, pe aci, pe lângă Dunăre. La 
Turnu, raia turcească. La Ruşi, lângă Vede, cetatea. Le 
venea turcilor chef de omor, de tâlhărit. Năvăleau 
başbuzucii după pradă. Satele, sâmburi de sate. Un pâlc de 
bordeie aici, altul hăt departe. Des de tot năvăleau, aprige, 
şi slugile stăpânirii după dări. Afumau, băteau, storceau, 
jupuiau - plecau. În urmă lăsau vai şi amar. Cui să te 
plângi? Fugea în pădure cine putea, se ascundea, se 
hăinea... 

Ca să aibă cu ce trăi, unii ieşeau la drumul mare cu 
ciomagul. Păduri, cât vezi cu ochii şi cât nu vezi cu ochii. 
Mămăliga de mei era temeiul mâncării, cu lapte, cu brânză. 
Vite multe, câmp puţin. 

Moşu, ăl bătrân, Găbunea, povestea cum plecase o dată 
la târg, la Drăgăneşti. Singur plecase. După ce a trecut de 
Udup, a băgat de seamă că se ţinea unul, tot călare, cu 
pistoale la brâu, după el. Se oprea el să lase calul să pască, 
se oprea şi-ălălalt. Pornea el, pornea şi tâlharul. „Cu ăsta 
trebuie să termin, şi-a spus. Până nu mă apucă noaptea, 
trebuie s-o termin.” A urcat soarele-n amiază, a pogorât în 
chindie. S-a tras lângă un tufiş, călătorul. A-mpiedicat calul 
şi şi-a pregătit culcuş. A aşternut dulama şi a băgat sub ea 
un maldăr de iarbă. Căciula, la gulerul dulămii. A căzut 
seara. În tufiş, părea că doarme un drumeţ trudit. El s-a 
pitit mai alături. Tâlharul s-a apropiat pe furiş. A descărcat 
pistoalele în dulamă. S-a aplecat să-l cotrobăie pe mort. 
Atunci moşu Găbunea l-a pocnit pe tâlhar cu sete în moalele 
capului. L-a lăsat lungit şi-a plecat fluierând mai departe... 
Scăpase cu viaţă. Asta a fost toamna. Primăvara a avut iar 
drum spre Drăgăneşti, la târg. S-a abătut pe la locul cu 
pricina. Hoitul îl mâncase fiarele pădurii. Rămăseseră 


oasele şi chimirul. L-a luat ca pe o văcălie de ciurel, pe 
ciomag. Zornăia chimirul, doldora de galbeni... 

— De, măi, bani avea, şi nu puţini... Cine l-a pus să se ţină 
de mine, să mă omoare? Am luat chimirul, cu galbeni cu tot. 
Era un chimir lat, roşcat, nituit cu bani de aramă... 


Deliormanul, pădurea nebună... S-a dus pădurea 
nebună... Lângă Adâncata, îşi aveau bătrânii prisăcile. 
Toamna se duceau, fumăreau stupii, storceau mierea din 
faguri, o aduceau la bordeie în putinici de stejar. Mâncau 
copiii mierea... Dacă mâncau multă, le curgea mierea pe 
buric... 

— Şi nu mureau, mătuşă Uţupăr? 

— Nu mureau... 

— Apăi, eu nu cred că mierea le curgea pe buric... 

— Ce să crezi?! Tu nu crezi nimic. Eşti ca Iloma 
necredinciosul. Vrei să vezi totul, cu ochii tăi... Apăi, maică, 
să ştii, nimeni nu vede tot. Trebuie să mai şi crezi... Te scalzi 
la gârlă, vara? 

— Mă scald, mătuşă Uţupăr... 

— Treci câteodată, pe zăgaz, dincolo, în luncă, la bulgari? 

— Trec. Mă duc cu băieţii să furăm lubeniţe de la 
grădinari... 

— Atunci, ai băgat de seamă că zăgazul de azi se 
prelungeşte printr-un zăgaz de pământ şi piatră până la 
dealul Poşarliei? 

— Am băgat de seamă, că doar n-oi fi orb... 

— Zăgazul era mai înalt şi mai lat altădată şi oprea apele. 
De la un deal la altul se-ntindea balta cu stuh, cu păpuriş, 
cu sălcii pe margini. Oamenii din zece sate ridicaseră 
zăgazul. Muriseră sub bici bărbaţi, femei, copii. La o 
spărtură a zăgazului, lângă mal, şi-a făcut un turc moară şi- 
a lăsat slugă, morar să îngrijească pietrele, şi uiemaş să ia 
rumânilor uiumul. Venea stăpânul o dată la lună, din raia, 


după socoteli. Aducea avere mare moara. Nu mai era nicio 
altă moară pe aproape. Se plimba turcul, cu luntrea, pe 
apă. Doi rumâni trăgeau la vâsle. Tolănit pe perne de 
catifea, moi, sugea turcul din narghilea tutun. Îl legăna 
luntrea, îl adormea leagănul. S-a auzit că vin dinspre 
răsărit muscalii să-i poarte turcului cel mare rezbel, să-i 
scape de bir pe creştini. A adunat turcul nostru satele, cu 
sape, cu cazmale. Au spart rumânii zăgazul. S-a repezit apa 
şi-a lărgit spărtura. Cu mâna lui osmanlâul a aprins moara 
şi-a privit-o cum arde până în temelii. Apoi a dat bici calului 
şi-a plecat însoţit de argaţi. Erau creştini argaţii. După ce 
au urcat dealul, s-au înţeles din ochi argaţii, au sărit în 
spinarea turcului, l-au prăvălit la pământ, l-au ucis, i-au luat 
galbenii din brâu, să-l mănânce păsările cerului l-au lăsat. 
S-au întors în sat cu calul turcului de dârlogi. A doua zi au 
venit muscalii, mulţi ca iarba şi ca frunza. Au întins corturi 
în luncă, au rămas aici până toamna târziu. Jucau pe linia 
satului cu rumânii, chiuiau. Aveau chimire pline de ruble şi 
prinseseră a grăi limba noastră. Era printre ei un cazac - 
cine mai ştie cum l-o fi chemând - rumânii îi spuneau 
Geantă. A făcut prinsoare cu flăcăii că el intră de unul 
singur în oraş, la Turnu, cumpără un teanc de barişe pentru 
muierile din sat care-i plac lui şi se-ntoarce teafăr, 
nevătămat de păgâni. A încălecat. Satul, până la margine, 
după el, grămadă. Nu credea nimeni c-o să-l mai vadă, c-o 
să izbutească să scape viu dintre turci. Unele muieri îl 
jeleau. Asta a fost dimineaţa. S-a întors cazacul spre 
chindie. Numai spume, calul cazacului. A povestit oamenilor 
cum a petrecut în raia. Înainte de a intra în târg, printre 
ostaşii de veghe, şi-a pus o manta turcească în spinare şi fes 
în cap. Nu l-a luat nimeni în seamă. A descălecat pe uliţa 
mare a târgului şi-a cumpărat tutun. A cumpărat pâine, 
barişe. Apoi a încălecat, a aruncat jos fesul şi mantaua. A 
scos sabia şi s-a repezit într-o ceată de soldaţi turci, care 
mergeau iavaş-iavaş pe uliţă. A zburat trei-patru capete cu 
sabia. Chiuia şi vorbea muscăleşte. Spaima a intrat în 


turcime. Prăvăliaşii au tras obloanele. Lumea a început a 
fugi. Cu toţii credeau că oraşul a fost cuprins pe 
neaşteptate de cazaci. Până să-şi dea turcii cu socoteala că 
în oraş nu se află decât un singur cazac, Geantă trecuse 
bariera în fuga calului, urca drumul prin pădure, spre 
Măgura de pază. Prinde orbul, scoate-i ochii!... De râs au 
rămas turcii... Cazacul arăta sabia plină de sânge. Arăta 
testemelele, barişele, cimberele. A doua zi multe femei 
purtau pe cap podoabe noi. Când s-a lăsat gerul, au plecat 
spre Dunăre muscalii, au cuprins cetatea, i-au alungat 
dincolo de apă pe necredincioşi, pentru totdeauna. Asta s-a 
întâmplat când era bunică-mea tânără, la câţiva ani după 
zaveră. Purtase şi bunică-mea testemel luat de muscali din 
cetate, după alungarea turcilor... 

Mătuşa Uţupăr râde, clipeşte des ochii, ca şi cum ar vrea 
să oprească un început de lăcrimare... 


S-a luminat de ziuă, n-a răsărit încă soarele. Lunecă 
acelaşi vânt de aseară, clatină salcâmii, duzii, plopul. Pe cer 
se frământă norii goniţi spre apus. Câteva găini ciugulesc în 
bătătură. Câteva numai. 

Satul s-a trezit. Se aud mugete de boi. Cumpăna fântânii 
urcă şi coboară, coboară şi urcă. 

Femeia se uită în jur. Se uită întruna. Pe palma asta de 
pământ, cu omul ăsta lângă care şi-a petrecut întâia oară 
noaptea între salcâmii aceştia ghimpoşi, între gardurile 
acestea, între femeile acestea care vin înainte de răsăritul 
soarelui la fântână, lipăind cu tălpi goale pământul îngheţat 
al uliţelor, aici va trăi... Va trăi! Cât? Nimeni nu ştie cât va 
trăi... Asta e legea lumii, să nu ştie nimeni cât îşi va purta 
umbra legată de picioare, pe pământ... 

— Dacă-ţi place, Darie... 

— Cum să nu-mi placă?!... 

Mătuşa Uţupăr nici nu s-a mişcat de lângă sobă. Ca 
moara îi turuie gura. Îi privesc dintele căzut peste buză, 


cum se dă huţa. De câte ori intră în odaie tata, femeile nici 
nu-l bagă în seamă. Intră, iese. Se duce după ale lui. Acum 
nici pe mine nu mă mai bagă cineva în seamă. 

În sfârşit, mătuşa Uţupăr a ostenit. Uite, vorbeşte mama, 
limpede, cu linişte. Întâmplările pe care le spune au avut loc 
demult, când era ea tânără. 1 s-au încreţit uşor obrajii lângă 
ochi. Are zbârcituri mărunte pe frunte. Mama pare 
frumoasă numai când râde. Râde atât de rar! Toţi oamenii 
din jur râd rar. Îi văd de obicei încruntaţi, cu feţele 
întunecate. Au feţele întunecate şi toamna când plouă, şi 
primăvara când se topesc şi după ce se topesc zăpezile şi 
iarba zbucneşte din adâncuri, scoțând colţi verzi pe acolo 
pe unde mai înainte pământul fusese negru smoală. Rămân 
încruntaţi, întunecaţi oamenii şi vara, când dau în pârg 
cireşele. Rămân încruntaţi şi întunecaţi şi atunci când se 
coace grâul pe câmpuri şi când, de la o margine a zării la 
alta, o mare galbenă, dungată cu verde, primeşte, din zori 
şi până în amurg, ploaia luminii. 


— Darie, spui tu drept? Îţi aduci tu bine aminte? Nu 
cumva anii care te despart de acele timpuri au pus între 
ochii tăi şi trecut o pânză cenuşie? Nu cumva, peste cele ce 
povesteşti, arunci pulberea tristeţii tale? la aminte... 

— Ştiu bine cât a trecut de atunci. Nimic n-am uitat, îmi 
aduc aminte de fiecare fir de iarbă pe care l-am rupt spre a- 
mi împleti pe deget un inel. Îmi aduc aminte de fiecare fir 
de păpădie, al cărui moţ l-am retezat cu nuiaua, în joacă. 
Îmi aduc aminte de fluturii pe care i-am prins şi de culorile 
vii şi minunate pe care le-am şters, în glumă, de pe aripile 
lor. Îmi aduc aminte urmele de bou din care am băut apa 
ploii în câmp. Îmi aduc aminte de fiecare vis pe care l-am 
visat în somn şi de fiecare vis pe care l-am visat treaz, cu 
ochii deschişi. Îmi aduc aminte de fiecare bucătură pe care 
am băgat-o în gură şi de fiecare zi în care am flămânzit. Îmi 
aduc aminte de fiecare sunet pe care l-am auzit, de fiecare 


cântec care a răsunat şi a plâns în mine, de fiecare pumn pe 
care atunci, ori mai târziu, l-am primit în ceafă, în coaste, în 
obraz. Nimic din anii aceia n-a murit în mine. Au murit 
multe din cele văzute, auzite, trăite mai târziu. Dar cum să 
uit pe mama şi pe tata? Cum să uit pe fraţii şi surorile mele? 
Cum să uit neamurile noastre, şi megieşii noştri, şi satul? 
Cum să uit plopul, şi duzii, şi salcâmii, şi corcoduşii? Cum să 
uit chipurile şi faptele oamenilor? Nu. Nimic n-am uitat. 


— Am avut mare necaz cu Gheorghe. Acum e plecat de- 
acasă. Învață carte. O să se facă popă. E bun de carte. L-am 
iubit ca pe toţi ceilalţi copii ai mei. Niciodată nu mi-a spus 
mamă. Niciodată n-a primit ceva din mâna mea. Totdeauna 
m-a privit cu duşmănie. Ori de câte ori ne aflam numai noi 
doi, se scălâmbăia la mine, mă suduia. Nu m-am plâns 
omului meu. L-ar fi bătut, poate, şi mie nu mi-ar fi plăcut să 
văd cum îl bate. Cu Leana am avut şi mai mare necaz. l-am 
spus omului să se ducă s-o aducă. S-a dus. A lui Gigoi n-a 
vrut să i-o dea îndărăt. În prima zi, când venisem aici, n-am 
ieşit din arie. Priveam cum femeile din vecini mă pândeau. 
Stăteau ca gaiţele, căţărate pe garduri. Numai ochi, să vadă 
ce fac. Numai urechi, să audă ce vorbesc. Ce aveau de 
văzut? De auzit? Am măturat aria, am stropit-o, am dat foc 
gunoiului, am aruncat boabe păsărilor, mi-am spălat copiii, 
am gătit bărbatului mâncare. Ele tot aşteptau să se 
întâmple ceva. Niciodată n-am ştiut ce anume aşteptau ele 
să se întâmple în ziua aceea. Şuşoteau, iscodeau. Întorceam 
capul la ele, se uitau în pământ. Spre seară a venit la mine 
cumnată-mea, nevasta lui Voicu, unul din fraţii mai mari ai 
bărbatului meu. Locuieşte alături. Atunci, ca şi acum, între 
casa noastră şi a lor, între aria noastră şi a lor, gardul de 
uluci. 

— Tu eşti noua nevastă a lui Tudor? 

— Eu suni. 


— Ai doi copii! 


— Doi am. 

— Şi Tudor are doi. 

— Ştiu. 

— Crezi că o să duci casă bună cu el? 

— Cred. 

— Eu nu cred că ai să poţi vieţui în casa asta. 

— De ce? 

— E om rău Tudor. 

— De ce e râu? 

— Ai s-o afli singură mai târziu. 

— Când o să aflu asta o să văd ce e de făcut. Deocamdată 
n-am aflat-o. 

— Ţi-o spun eu. 

M-a luat repede, să mă sperie. Asta m-a îndârijit. Am 
poftit-o să stea jos. N-a vrut să stea. 

— Îţi spun că n-ai să prinzi rădăcini aici. Noi nu vrem să 
rămâi aici. 

— Care voi? 

— Noi, rubedeniile lui Tudor. 

— Şi ce aveţi voi cu casa mea? 

S-a oţărât cumnată-mea: 

— Casa ta? Asta nu e casa ta. E casa lui Tudor şi a 
copiilor lui de la nevasta dintâi. Tu eşti nevasta de-a doua. 
Tu eşti străină aici. O să te facem noi să simţi cât de străină 
eşti. 

N-am mai spus nimic. A plecat. Peste puţin timp s-a 
întors. Venise cu altă faţă. Zâmbea. 

— Să nu te superi, Mario. Parcă aşa am auzit că te 
cheamă, Maria. 

— Aşa mă cheamă. 

— Să nu te superi. Ni s-a sfârşit mălaiul. Dă-ne un găvan 
de mălai. 

M-am ridicat şi i-am pus în poală două găvane de mălai. 


— Nu te superi? 

— Nu mă supăr. Se întâmplă între megieşi, dar între 
rubedenii... 

Am crezut că n-am s-o mai văd, cel puţin în ziua aceea. 
lar am văzut-o. 

— Fiersei mămăliga. Nu-mi dai o coajă de ou? Pentru fiu- 
meu, pentru Vasile. E lingav la mâncare... 

Găsisem într-o oală pe poliţă patru ouă. I le-am dat. A 
doua zi mi-a cerut făină şi o găină. A treia zi a venit şi, fără 
să mai ceară, şi-a luat singură mălai din sac şi untură. A 
patra zi mi-a prins din poiată o gâscă şi-a tăiat-o. Noi 
mâncam fasole cu mămăligă. N-am zis nimic. Pe urmă, într- 
o seară, ieşind prin arie, l-am văzut pe fiu-său cum trecea 
peste gard, de la noi la ei, snopi de coceni. N-am mai putut 
râbda. Am aşteptat să-mi vie bărbatul şi i-am spus toate 
câte mi se întâmplaseră. L-am întrebat: 

— De mult te mănâncă megieşii şi neamurile? 

— De cine vorbeşti? 

— De cumnată-mea, de Mitra, de Bâzărca... 

Nu ştiu de ce, dintr-o dată, după ce-i spusesem Mitra, mi- 
a venit să-i zic Bâzărca. N-auzisem niciodată de la nimeni 
porecla asta. Mi s-a părut însă că aşa şi nu altfel ar trebui s- 
o cheme. Am poreclit-o Bâzărca. De atunci tot satul îi spune 
aşa. Şi bărbatu-meu şi cumnatul Voicu, când se supără, tot 
Bâzărca îi zic. Am limbă rea. Le cam potrivesc. 

— Şi înainte de a muri nevasta dintâi, le dădeam câte 
ceva. E frate-meu mai mare. E cumnată-mea mai mare. l- 
am lăsat să ia ce vor din curtea şi casa mea. 

— Şi de acum înainte ai să-i mai laşi? 

— Parcă... nu i-aş mai lăsa... 

Când a venit iar să ceară, am luat-o de umeri şi-am scos-o 
binişor afară. S-a uitat la mine mirată. 

— Cutezi să mă înfrunţi? 

— Cutez. 


— O să fie rău de tine. N-ai să poţi trăi aici. 

— Am să pot trăi. Am să mă apăr şi am să lovesc. 

Am pus mâna pe furcă. Nu pe furca de adunat paiele. Pe 
furca de tors. Şi-a ridicat poalele şi-a rupt-o la fugă. După 
ce-a intrat la ea în arie, a început să urle cât o ţinea gura. 

— Săriţi, săriţi, mă omoară nevasta lui Tudor... 

Am rămas pe prispă râzând. Cum să nu râzi de o 
asemenea minciună? S-au adunat femeile din vecini la 
poarta ei. 

— la, spune-ne! Cum a fost, ghia? 

— Păi, cum să fie?! M-am dus şi eu, ca o cumnată mai 
mare ce-i sunt, să văd ce face. A pus mâna pe furcă şi m-a 
dat afară. Dacă nu fugeam, îmi crăpa ţeasta. Am fugit. E 
scorpie, nu muiere. Scorpie... 

S-a apropiat de uluci şi-a început să mă ocărască. lacă, 
eu nu mai auzisem asemenea sudalme. Am ascultat ce-am 
ascultat, apoi am intrat în casă şi mi-am văzut de treburi... 
Câţi ani or fi de atunci? Stai!... Sunt zece ani... Ba nu, sunt 
paisprezece ani de atunci. N-am mai schimbat cu ea o 
singură vorbă. Ne întâlnim la fântână!... Se uită la mine pe 
sub sprâncene, mormăie cuvinte de neînțeles, scuipă şi 
pleacă. Scuip şi eu şi-i întorc spatele. Nici fiu-său nu vine pe 
aici. S-a însurat cu Roşia - nu ne-a chemat la nuntă. 1 s-a 
născut primul copil lui Vasile - nu ne-a chemat la ponod. 
Nici nu trebuia să ne cheme... Numai cumnatu-meu Voicu 
vine pe la noi câteodată. Pe furiş vine, după ce se lasă 
întunericul. Asta mi s-a întâmplat cu cumnată-mea, cu 
Bâzărca... Cu Rimoanta altfel s-au petrecut lucrurile... 

Mătuşa Uţupăr nechează şi-i văd până-n fundul gurii 
dinţii verzi, măselele putrede, rădăcina limbii. Are limba 
galbenă ca şofranul mătuşa Uţupăr. 

— P-asta aşa o cheamă? Sau ai poreclit-o tu? 

— Da de unde! O cheamă Păuna. Adică o chema. Şi ăşteia 
satul îi spune cum am poreclit-o eu. Ştii, nevasta dintâi a 


bărbatului meu era mai în vârstă decât el. Şi, după câte am 
auzit, nu tocmai frumoasă. Aşezată însă şi de treabă. Când 
s-a însurat, bărbatu-meu avea şaptesprezece ani. Nevastă- 
sa era trecută de douăzeci şi cinci. L-au însurat de crud, că 
rămăsese pentru a şaptea oară socru-meu văduv, şi n-avea 
muiere în casă. 

— De şapte ori a fost însurat socru-tău? Parcă ştiam de 
opt... 

— Nu, de şapte ori a fost însurat şi de şapte ori a rămas 
văduv. Fiecare nevastă a născut cum se naşte întâiul copil, 
iar la al doilea copil, la naştere, fiecare a murit. Mureau 
femeile şi rămâneau sănătoşi copiii. Era nevoit să însoare 
iar. S-a însurat până l-au ajuns bătrâneţele. Bărbatu-meu, 
de la nevasta din urmă. Odată cu venirea lui pe lume, a 
murit maică-sa. L-au crescut surorile. Cea mai mică soră s-a 
măritat - bărbatu-meu s-a însurat. Cu voie, fără voie, cine 
ştie! Nu l-a întrebat nimeni. Nu l-am întrebat nici eu. Dar 
de, bărbat tânăr, cu nărav. Încă înainte de a-i muri nevasta, 
s-a mai uitat şi el, ca omu, la una, la alta. Au tăbărât pe el 
mai ales megieşele. Numai cocoşata lui Ban i-a scăpat... 
Ivânica, nevasta cocoşată a lui lancu Ban!... Parcă numai ea 
e cocoşată! E cocoşat, fără să aibă de fapt cocoaşă, şi 
bărbatu-său, lancu Ban. Moş Radu Ban - a murit mai anii 
trecuţi, o fi putrezit până acum, că tot ce e îngropat în 
pământ putrezeşte repede - nouă băieţi a avut şi nicio fată. 
lancu i-a fost cel mai mic. A năvălit peste sat vărsatul, cum 
năvăleau pe vremuri păgânii din raia. Opt băieţi i-au murit 
lui Radu Ban într-o iarnă. Curăţa zăpada la cimitir şi ducea 
o teleagă de paie. Făcea focul să dezgheţe pământul să 
poată săpa groapa. Săpa groapă mare, pentru doi, pentru 
trei... A rămas znamia asta de Iancu, peltic, gângav. Măcar 
unul doi să-i fi scăpat din ceilalţi. Pleca Radu Ban cu carul 
cu bucate la Olt să macine meiul, grâul. Cu lunile aşteptau 
oamenii la Olt, să le vină rândul la moară. Până se întorceau 
de la Olt, nu puteai să rabzi de foame. Puneai meiul în 


râşniţă şi râşneai - o zi întreagă aplecat pe râşniţă, 
învârteai, învârteai, pentru o mămăligă... Din pricina 
râşniţii, lancu Ban a rămas adus de spate... Nu-şi putea lua 
nevastă dreaptă ca bradul... Şi fata lor, ce fată, o arătare, 
onănăie pe nas când vorbeşte... Mă gândesc să-l însor pe 
fiu-meu, pe Ion, cu ea, când s-or face mari. Are pământ şi e 
copil singur la părinţi. Dacă n-ar fi venit vărsatul, în nouă 
fişteici s-ar fi împărţit pământul lui Radu Ban. Aşa, a avut 
noroc lancu. A rămas singur stăpân pe pământ, pe casă, pe 
acareturi, e chiabur... E bine să ai pământ şi să fii singură la 
părinţi. O vezi pe-a lui Gulie? Pe Măndica? Lipa-lipa cu 
papucii, toată ziua. Cu cămaşa scrobită, cu bariş nou. 
Tolăneşte la umbră... N-o scoate grecul la muncă... O ţine 
numai cu cofeturi, cu rahat... 


Dada Măndica: înaltă, smeadă, cu ochii cenuşii. Dacă are 
douăzeci de ani!... A măritat-o taică-său, moş Gulie, cu 
Panait Barcas, căruia oamenii îi spun „domnu Barcă”, 
negustor de cereale... Bătrân şi bărbos e grecul... Nevasta, 
ca-n palmă o ţine... 


— Vezi, copiii noştri au pistrui în jurul nasului. Pistruii 
rămân acolo, oricum ai încerca să-i ştergi, până la zece- 
doisprezece ani. Apoi pier. E un semn al neamului. Copiii 
megieşilor, câţi s-au născut, până când am venit aici, 
seamănă cu Gheorghe, cu Leana, cu Darie. Am băgat 
repede de seamă că sunt pizmuită de vecine, că nici uneia 
nu-i părea bine că m-am aciuiat la casa asta. Dintre toate 
însă, mai aspru m-a duşmănit a lui Gigoi, femeia căreia 
bărbatu-meu, după ce rămăsese văduv, i-o dăduse pe Leana 
de suflet. Nu vrusese să-i dea lui bărbatu-meu fata îndărăt. 
Unde creşteau trei, puteau creşte şi pe al patrulea. Nu 
vroiam să creadă bărbatu-meu că între copiii lui şi ai mei aş 
face vreo deosebire... Nu e vorbă... Mai pe urmă a crezut el 
şi asta. Avea şi de ce... Cu timpul, m-a înrăit viaţa... Dacă 


am văzut că lui nu i-o dă, am pândit-o într-o dimineaţă când 
a venit cu vedrile la fântână, să ia apă. M-am dus şi eu la 
fântână, să iau apă. Am intrat în vorbă cu ea: 

— Fă, Păuno, să-mi dai fata... 

— Nu ea ta fata. 

— Dacă e a bărbatului meu este şi a mea. Să mi-o dai... 

— N-am să ţi-o dau. 

— Fă, Păuno, tu mă duşmăneşti. 

— E drept, te duşmănesc. 

— De ce? 

— Nu vreau să ţi-o spun. Dacă eşti deschisă la cap, o să 
pricepi şi singură. 

— Te-ai ţinut cu bărbatu-meu... 

— M-am ţinut şi-o să mă ţiu. Îmi place Tudor... 

— Bărbatu-tău nu-ţi place? 

— Îmi place şi bărbatul meu, dar îmi place şi bărbatu- 
tău... 

Era şi atunci, ca şi acum, mărunţică, lată-n faţă, cu 
şezutul gros cât putina. Numai că era mai tânără, mai 
neastâmpărată. M-a cuprins furia. 

— Va să zică n-ai să te potoleşti? Rimonato!... 

— N-am să mă potolesc, fa, n-am să mă potolesc. Ce-ai să- 
mi faci tu? Venetico! 

— Uite, asta am să-ţi fac... 

Ţineam în mână ciutura plină cu apă pe care abia o 
scosesem din fântână. Am repezit ciutura grea spre capul 
ei. A izbit-o ciutura în tâmplă şi-a dat-o de-a berbeleacul. S- 
a lungit pe pietrişul din jurul fântânii şi-a început să se 
zbată. Dădea ochii peste cap, rămăsese cu gura deschisă. 
Din tâmplă i se scurgea un fir de sânge. Ciutura fântânii se 
legăna. Nu mi-am pierdut firea. Am prins ciutura de toartă 
şi-am vărsat-o peste Rimonata. Am scăldat-o toată. Am scos 
altă apă din fântână, mi-am umplut vedrile şi-am intrat în 
casă. S-a zbătut cât s-a zbătut acolo!... Asta se întâmpla 


dimineaţa de tot. Când m-am uitat, n-am mai văzut-o. Se 
trezise. Plecase. De atunci, când mă vede, întoarce capul. 
Dacă îl zăreşte pe bărbatu-meu, iuţeşte pasul. Nici peste 
uluci nu se mai uită spre noi. A învăţat-o pe fată să ne 
duşmănească. Trece fata cu caprele pe lângă casa noastră. 
Stau în uşă şi vreau s-o opresc, să vorbesc cu ea. O îmbii, cu 
pâine, cu struguri, cu mere, cu ce avem şi noi. Fata fuge. 
Nici nu se apropie de noi sau de casa noastră. A povâăţuit-o 
să-l urască pe taică-său. Pentru asta o s-o mănânce focul 
iadului. 


Ce dracu!... Mereu aud vorbindu-se de focul iadului!... 
Dacă intri în biserica cea mare de lângă primărie şi te 
întorci, vezi zugrăvit la dreapta şi la stânga uşii, începând 
de jos, de lângă lespezi, şi până sus, în tavan, iadul... 
Hristosul care învie şi se urcă la cer, fără aripi, şi Hristosul 
Mic, cu obraji bucălaţi şi ochi albaştri, care surâde din toate 
icoanele, din braţele Mariei, Maica Domnului, sunt zugrăviți 
în fund, unde e altarul. Mie îmi place că pe mama o chema 
Maria, ca pe Maica Domnului, şi nu ştiu pentru ce îmi 
place... 

În biserică, de câte ori am intrat, m-am uitat la fiecare 
zugrăveală şi m-am minunat. M-am uitat însă mai mult la 
iadul cu care ne sperie întruna popa, la iadul care e 
zugrăvit pe peretele de lângă uşă. Ard acolo focuri mari sub 
cazane uriaşe şi în cazane fierbe smoala, în clocot. Aburi 
alburii se ridică spre tavan şi prin aceşti aburi iată-i ies 
draci cu cozi îmbârligate, cu coarne răsucite şi urechi mari, 
cu nasuri încovoiate şi rituri de porc; diavoli păroşi, care, în 
furci de fier, cu patru crăci, mută, dintr-un cazan într-altul, 
sufletele oamenilor care au păcătuit pe pământ. Pătrunzi în 
grădina vecinului şi iei un măr, gata, ţi-ai pierdui sufletul!... 
Focul gheenei te aşteaptă după moarte!... Focul gheenei, 
cazanul cu smoală care fierbe veşnic şi furcile care te vor 
muta dintr-un cazan în alt cazan. Te duci pe câmp, cu caii la 


păscut, adormi de osteneală, caii intră în porumbul, ori în 
grâul, ori în ovăzul, ori în rapiţa altcuiva, acelaşi foc al 
gheenei te aşteaptă, aceiaşi diavoli, aceleaşi cazane cu 
smoală... Te-a înjurat logofătul Gânţă!... Nu e nimic!... O să-l 
mănânce focul iadului... Dacă l-ai înjurat şi tu pe el, gata, ţi- 
ai pierdut sufletul!... Pe popa, pe arendaş ori pe primar, 
dacă-i înjuri, e şi mai rău: arzi în focul gheenei după 
moarte, dar înainte de moarte mai iei pe spinare câteva 
ciomege, câteva paturi de puşcă, ori măcar câţiva pumni 
repeziţi în coaste, în fălci, pe unde se nimereşte. 

Mereu înfricoşează popa oamenii cu focul gheenei, cu 
cazanele de smoală... 


Iarnă. Ninge uşor. Ninge liniştit. Satul e îmbrăcat în puf 
alb. Numai ciorile, care zboară din salcâm, au rămas negre. 
Numai ciorile şi... popa - boaita care, cu o cruce în mână şi 
cu o steblă de busuioc într-alta, umblă cu botezul, din casă 
în casă. După el, cu căldăruşa, jerpelit, ţârcovnicul. În 
căldăruşa ţârcovnicului se află apă sfinţită... 

Intră popa în casă şi începe să hârâie pe nas. Oamenii, cu 
copiii stol, îl aşteaptă. Popa le stropeşte fruntea cu stebla de 
busuioc pe care o tot moaie în căldăruşă. Cântă o 
rugăciune. Bărbaţii, femeile, copiii pupă mâna popii... Popa 
are mână păroasă, noduroasă, cu unghii lungi, şi sub unchii 
pământ. Mâna popii, se spune, e sfinţită. Trebuie s-o pup. 
Adică trebuie s-o pupe alţii. Am pupa-o şi noi dacă popa 
Bulbuc ar binevoi să treacă înaintea Crăciunului cu botezul, 
sau a Paştelui şi pe la noi. Popa Bulbuc ocoleşte casa 
noastră, ca şi cum ar locui în ea nişte lifte care nu cred în 
Dumnezeu. Parcă popa crede! Parcă noi credem!... Dar aşa 
vine vorba. Aşa se spune. Aşa se obişnuieşte. Să spui că ai 
credinţă în Dumnezeul nevăzut... Nouă, copiilor, puţin ne 
pasă de treaba asta. Noi mai curând am scuipa în căldăruşa 
popii, decât să facem ceea ce fac ceilalţi oameni, care, după 
ce-i stropeşte popa cu agheazmă, se scocioresc în pungă, 


scot de acolo ultima para şi i-o aruncă boaitei. Dacă arunci 
un cinci ori un zece, popa te înjură printre dinţi, după ce te- 
a blagoslovit. 'Te înjură încet. Tare, te înjură, de la obraz, 
numai ţârcovnicul. Popa se bucură numai când i se aruncă 
în căldăruşă o băncuţă ori un leu de argint. Arendaşul îi 
aruncă o carboavă!... Pentru popă, arendaşul e cel mai 
cumsecade creştin din lume. Pe arendaş n-o să-l mănânce 
focul iadului. Are grijă popa, de asta. În toate rugăciunile, 
după numele mitropolitului, popa pomeneşte numele 
arendaşului de la Băneasa, pe care auziţi ce frumos îl 
cheamă:  Gherasie  Milian  Miliarezi. Vorbeşte  gângav 
Miliarezi, are picioare palii şi, dacă îl mână vreo treabă de 
la primărie, din trăsură prin înăuntru e purtat de două slugi 
pe braţe. Picioarele îi bălăngăne, moi... Când vorbesc între 
ei despre arendaş, şi nu-i aud logofeţii ori acriturile satului, 
rumânii îi spun arendaşul Colarez. E mai uşor. 

— Ce-ai cu arendaşul, Darie? 

— Zău, dacă am ceva!... Numai că, dacă-aş fi mare şi mi 
s-ar ivi prilejul, l-aş păli cu bâta între ochi... 

— Poate o să vină şi vremea aia... 

O întreb pe mama. 

— Mamă, de ce nu vine popa pe la noi? 

Mama e singura din casă căreia nu-i place că popa 
ocoleşte casa noastră. Bunicul după mamă poartă barbă şi 
are pe fereastră câteva cărţi groase de rugăciuni, din care 
citeşte seara şi dimineaţa. În fiecare duminică mama se 
duce la biserică şi ascultă slujba. Acolo popa n-o poate lipsi 
de sărutatul crucii şi al icoanelor. Până acolo nu merge el cu 
câinoşenia. Însă nu se poate stăpâni să nu se uite la ea 
Cruciş. 

— E supărat pe casa noastră. Îl urăşte pe taică-tău. 

— De ce îl urăşte popa pe tata? 

— Din pricina lui frate-tău Gheorghe. 

— Dar ce-a putut să-i facă frate-meu popii? 


— Frate-tău s-a dus la seminar, o şcoală în care învaţă 
copiii care vor să ajungă popi. 

— Şi popa nu vrea ca frate-meu Gheorghe să îmbrace 
sutană de popă? 

— Nu vrea. Popa are şi el doi băieţi la seminar, pe care, 
mai târziu, are să-i popească. Pe ăl mare, aici, în sat, pe 
celălalt mai mic, într-un sat vecin. 

— Dar ce, pentru frate-meu n-o să se găsească niciun alt 
sat? 

— Ba o să se găsească, dar popa al nostru se teme că 
frate-tău o să vrea negreşit să vină popă aici şi nu în altă 
parte. 

— De ce aici? 

— Fiindcă satul e mare şi nu e lipsit de chiaburi. 

— Dar ştiu că toţi chiaburii sunt zgârciţi, numai că nu-şi 
mănâncă din dos de zgârciţi ce sunt. 

— E adevărat, Darie, de zgârciţi, chiaburii sunt zgârciţi, 
însă cu popa şi cu biserica sunt darnici, ca să afle satul şi să 
câştige fală... 


Din câte se vorbesc în sat aflu că băieţii popii sunt tigori. 
Se apropie sfârşitul anului şcolar!... Popa Bulbuc nu-şi 
găseşte astâmpăr. Dacă botezi un copil, ori îngropi un mort, 
ori cununi un băiat, trebuie să ai punga doldora. Popa cere 
mai mulţi bani decât de obicei pentru rugăciunile lui. Cere 
gâşte şi curcani şi, dacă eşti cumva bogat şi ai în ogradă 
stupi de albine, popa îţi cere pentru slujbe, afară de bani, 
ocale cu miere. Cu punga îndopată cu arginţi, cu desagii 
tobă de bunătăţi, cu coşuri, popa apucă drumul oraşului. 
Năduşeşte la poarta unuia, tremură la poarta altuia şi, până 
la urmă, corbul se linişteşte. Află popa Bulbuc noutatea 
aşteptată: băieţii nu i-au rămas repetenţi. Vine acasă pe 
jumătate fericit, pe jumătate nefericit. Fericit, că băieţii lui 
au făcut un pas mai departe spre popie. Nefericit, pentru că 


acest pas l-a plătit cu bani, cu plocoane. Câte un rumân 
care-i poartă popii pică, pentru cine ştie ce, îl întreabă aşa, 
la cârciumă, între două ţuici: 

— Da băiatul ăsta al lui Tudor o fi trecut clasa, părinte? 

— Dracu ştie, taică! Zău dacă ştiu ceva!... 

O ia repede din loc, popa... Oamenii râd. Iata n-a apucat 
niciodată drumul Bucureştilor. Frate-meu Gheorghe a 
plecat singur de acasă. Cum o fi arătând la faţă, nu ştiu. 
Eram mic de tot când a plecat dintre noi. Nedesluşit mi-l 
amintesc. Acum n-are timp să vină vara, în vacanţă, pe 
acasă. Se duce pe undeva, prin cealaltă parte a ţării, 
lucrează la o moşie. Mi se pare că ştie să facă pe 
mecanicul... 

Învățătorul Popescu-Bragadiru umple satul cu poveşti 
despre frate-meu. Popa aude poveştile. Merge des la 
cârciumă popa, la toate cârciumile merge, pe rând le 
cercetează. Pune potcapul şi anteriul în cuier, spune: 

— Stai cuminte-n cuier, părinte Bulbuc, că Iomiţă, 
săracul, vrea să petreacă... 

Anteriul rămâne cuminte în cuier, potcapul rămâne 
cuminte. Tomiţă Bulbuc petrece, despărţit de cele sfinte; 
dăruit cu totul celor lumeşti... 

Fiecare ştire despre frate-meu Gheorghe, care vine în 
sat, usucă inima popii. Să se usuce inima popii! Fiindcă nu-l 
poate împiedica pe frate-meu Gheorghe să înveţe carte, 
popa încearcă să ne amărască pe noi. Nu vine cu botezul în 
casa noastră... Aram pedeapsă!... 

Când nu cunoşteam duşmănia popii faţă de noi, ca şi 
ceilalţi copii din sat, dacă-l întâlneam pe uliţă, îi spuneam: 

— Sărut mâna, taică părinte! 

Altora popa le răspundea. Pe mine mă suduia printre 
dinţi. Am început să-l sudui şi eu. N-am făcut bine? 

— N-ai făcut bine, Darie. O să te înghită focul iadului... 


— Mai va până atunci. Şi-apoi, dacă o să stau, adică nu să 
stau ci să mă chinui în iad, apoi o să-l am pe popa Bulbuc 
alături. N-am mers cu caii la păscut? Am mers!... Şi cu noi, 
cu băieţii, a mers şi Milică feciorul cel mic al popii, 
seminaristul. Noi am păscut caii noştri pe mirişte. Băiatul 
popii, care şi el o să ajungă mai târziu, când o creşte mare, 
popă a luat caii lor de căpăstru şi i-a păscut toată noaptea 
în grâul oamenilor. 

— Măi Milică, i-am spus noi, păcătuieşti. Pe unde paşti tu 
caii, nu e grâul vostru. 

— Păi tocmai de-aia îi pasc. 

— Nu ţi-e frică de iad? 

— Nu, că nici nu există iad. Există cel zugrăvit, cu vopsele 
în biserică, să se sperie proşti ca voi. Aşa spune tata, acasă, 
când îl ceartă mama că bea la cârciumă... 

— După ce o să te faci popă, tot aşa o să spui? 

— Altfel o să spun... 

— Va să zică ai să minţi. Ai să spui oamenilor ceea ce nici 
tu nu crezi. 

— Am să mint. Aşa e meseria... 

— Lua-te-ar Nichipercea cu meseria ta! 

— Ba pe voi. 

Ne-a mai şi înjurat. 

Puteam să-l iertăm? Ne-am apucat şi l-am bătut până la 
ziuă cu dârjalele. Noi eram trei - el singur. Mai-mai să-l 
omorâm. Am fost fugiţi de-acasă o săptămână, de frica lui 
Juvete, jandarmul. Nu ştiam că jandarmul e certat cu popa. 
Am aflat şi am ieşit la lumină. Nu ni s-a întâmplat nimic... 

Năvălesc în casă surorile mele şi frate-meu Ion. În urma 
lor, intră şi vară-mea Diţa. E mototolită toată. Mătuşa 
Uţupăr se uită la ea, îi sclipesc ochii de bucurie. Diţei se 
scurge prin crăpătura buzei scuipatul alb, pe bărbie. ŞI-I 
şterge cu mâneca zăbunului. O întreabă mătuşa Uţupăr pe 
vară-mea: 


— Câţi băieţi te-au strâns în braţe, Diţo? 

— Fo patru-cinci. 

— Numai atâţia? 

— Numai... 

— N-ai sărit cumva pârleazul? 

— Nu, mamă. 

— Aşa, fată. Păstrează-te cuminte. 

— Mă păstrez. Până la măritiş. 

Diţa poartă în cutele fustei paie, scaieţi. Au tăvălit-o bine! 

— Tinerețe, tinereţe... Ce ştii tu? 

Vine şi tata. Ne aşezăm, ca şi la amiază, în jurul mesei. 
După masă, tata iese cu frate-meu Ion şi se culcă în tindă, 
lângă foc. Facem loc, în patul nostru, mătuşii Uţupăr. îi 
facem loc şi Diţei. Îi cade să doarmă între mine şi soru-mea 
Riţa. Mă strâng, mă zgârcesc covrig, şi caut să fiu cât mai 
departe de ea, intru cu faţa în lacra care mă desparte de 
zidul de lângă fereastră. Pâlpâie lampa. Lumina e cenuşie, 
măruntă. Văd ca printr-un fum des pereţii odăii. Mama tot 
mai vorbeşte în şoaptă cu mătuşa Uţupăr. Noaptea a aşezat 
la fereastră lespezi uriaşe, catifelate, moi, de întuneric. Ştiu 
că acum, de la o margine la alta a lumii, de la pământ la cer, 
domneşte întunericul. Noi toţi: strânşi, întinşi la rând, 
acoperiţi cu ţolul. Afară au rămas, în întuneric, vietăţile 
sălbatice. Afară au rămas, în noapte, arborii... 

Glasul mamei, glasul mătuşii Uţupăr se depărtează. Abia 
mai aud. Parcă cineva mi-a astupat cu bumbac urechile. 
Respir din ce în ce mai rar, mai liniştit. O mână moale, ca de 
catifea, îmi lipeşte pleoapele. Diţa se întoarce spre mine, mă 
cuprinde în braţe, mă strânge tare, tare de tot, lângă ea. 
Are trup cald. Are trup aproape fierbinte. Trupul străin mă 
întărâtă. Parcă mi-au năvălit pe piele şi sub piele mii de 
furnici. Diţa mă apucă de umeri şi mă întoarce uşor cu faţa 
spre ea. Încerc s-o depărtez. Îmi dă să-i dibui sânii calzi. 


Înfig degetele în ei. Nu mă mai pot desprinde. Lampa s-a 
stins. 
Unde mi-e somnul? Parcă mi-era somn! 


Acum a venit la noi mătuşa Uţupăr şi-a adus-o şi pe vară- 
mea Diţa. Alteori, odată cu mătuşa Uţupăr, vine şi bărbatu- 
său, unchiu-meu, Precup Urban Uţupăr. E un rumân înalt 
cu umerii laţi - încolo subţire ţipar, ager ca briciul, ochi 
negri, aprinşi, ascunşi adânc sub frunte şi sub prea 
stufoasele sprâncene. Oacheş, aproape tuciuriu, e unchiu- 
meu Precup Urban Uţupăr. Mă ia pe genunchi. Mă leagănă. 
Îi place să se joace cu mine. Îi sfârâie inima după copii, 
după băieţi. A avut doi, pe văru-meu Guţă, care-a murit anul 
trecut de dalac - era ceva mai răsărit decât frate-meu lon - 
şi pe văru-meu Pantilie, care, tot anul trecut, a murit la 
armată, la Turnu. l-a adus leşul închis în sicriu, cu carul, 
unchiu-meu Uţupăr, şi l-a îngropat lângă Guţă. Vesel flăcău 
era văru-meu Pantilie!... Cu mustaţa mijită pe buză, când 
râdea - şi mereu râdea - arăta două şiruri de dinţi de 
zăpadă. Avea ciomag scurt subsuoară, retevei, să se apere 
de landra câinilor, de flăcăii care s-ar fi încumetat să se 
lege, în glumă, de fetele lui. 

— Dar care sunt fetele tale, Pantilie? îl întreba mama. 

— Toate câte n-au negi pe nas, mamă Mărio... 

Chicotea. Râdeam şi noi. Din câte le ştiam, niciuna n-avea 
negi pe nas. Aşadar, cu toatele trebuiau să fie ale lui văru- 
meu Pantilie. Lacom de fete, lacom de muncă, lacom de 
viaţă. Scornea cântece din mintea lui. Chema lăutarii, îi 
învăţa cântecele lui, îi punea să i le cânte când avea chef şi-i 
îndemenea să le cânte şi altora, ca să i se ducă pomina. 1 se 
şi dusese pomina până la târg, la prefectură. Văru-meu 
Pantilie cânta şi diblarii îl îngânau: 


Ciocoiaş cu ceafa groasă 
Cum te-aş lua de la masă, 


Ciocoiaş cu nasul cârn, 

De salcie să te-atârn, 

Să te leagăn sun, în vânt, 
Să te saturi de pământ, 

De pământ şi de moşie, 
Să-mi vină vremea şi mie... 


Au auzit logofeţii şi l-au pârât boierului că îndeamnă 
rumânii la răscoală. L-a chemat boierul la curte pe văru- 
meu Pantilie. S-a dus. Cu ciomagul subsuoară. 

— Va să zică, te porţi, tu al lui Uţupăr, vrei să ridici 
oamenii contra curţii? 

— Eu, boierule? Cum aş îndrăzni!... 

— Mi s-a spus că născoceşti cântece... 

— Se poate, boierule, cânt şi eu când îmi vine a cânta... 

— Şi ce cânţi? 

— Cântece care-mi trec şi mie prin cap, boierule... 

— Ai putea să-mi cânţi şi mie un cântec? 

— Dacă nu vă e cu supărare, iaca, am să cânt: 


lubii fete şi neveste 
O sută şi cincisprezece 
Și mi-e inimioara rece 


— Nu. Nu dintr-astea. Din celelalte... 

— De cele fără perdea, boierule? N-aş putea. O fi 
cucoana pe-aproape şi aude. Şi-apoi, cântecele fără perdea 
se cântă la petrecere... Azi nu e petrecere... 

Văzându-se luat în răspăr, s-a supărat boierul. L-a dus la 
oraş jandarmul pe văru-meu Pantilie. L-au sucit, l-au 
răsucit, nimic n-au putut stoarce din el grangurii. L-au 
lăsat, până la urmă în voia lui, l-au socotit cantaur, zăltat, 
deliu aproape. N-o să răstoarne lumea cu fundu-n sus cu 


snoavele lui... l-a venit lu văru-meu Pantilie vremea să 
meargă la oştire. S-a dus la oştire, la Turnu, la dorobanţi. I- 
a căzut să ajungă ordonanţă la un căpitan, unul Jirescu, os 
din boierii Jirescu, care au moşii între Călmățui şi Olt, sus, 
la Crângeni. Căpitanul însurat c-o paceaură care smintea-n 
bătăi ordonanţele până le lăsa surde, betege. Nu s-a atins 
de văru-meu Pantilie. Palmă de la bărbat n-a suferit el, 
necum de la o muiere, fie ea şi cucoană. S-a sumeţit, a 
răsturnat-o. l-a plăcut, a prins nărav cucoana. A dat 
căpitanul peste ei într-o zi, l-a împuşcat pe văru-meu 
Pantilie. Pe urmă au scris în condici că soldatul Uţupăr 
Pantilie, umblând cu o armă încărcată, s-a împuşcat singur, 
din greşeală. Adevărul îl cunoaşte tot oraşul. La alt 
regiment l-a mutat pe căpitan, asta i-a fost pedeapsa. 
Unchiu-meu Uţupăr nu mai are băieţi. 

— Vrei să fii băiatul meu, Darie? 

— Nu, unchiule... 

I se umezesc ochii. Se scurmă în pungă şi-mi dă zece 
bani. 

— Du-te şi-ţi cumpără roşcove... 

Spârnel, dau fuga. Cumpăr roşcove de la cârciuma lui 
Toma Ocî, unde altădată a ţinut prăvălie fratele mamei, 
unchiu-meu Lisandru. Îmi vinde roşcove fata cea mare a lui 
Toma Oci, Gena. Ronţăi roşcovele. Sunt dulci. Sâmburii sunt 
tari, cafenii. Îi scuip printre dinţi. Mă vede soră-mea 
Elisabeta. 

— Dă-mi şi mie roşcove, nene. 

Îi dau şi ei câteva. Se repede în uliţă, unde plozii, 
şumugai cât nodul, se joacă în pulbere. 

— Mi-a dat nenea roşcove de la Oci, roşcove de la Oci... 

Se grămădesc copiii pe ea. I le smulg din mână. Se 
întoarce plângând. 

— Dă-mi alte roşcove, nene. Mi le-au luat... 


Trei fete are cârciumarul Toma Ocî: Gena - care stă 
după-amiază în prăvălie când cârciumarul doarme cu 
nevastă-sa în odaia din fund, cu perdelele lăsate, să nu 
pătrundă lumină înăuntru, să le turbure somnul - Fifa şi 
Boboaca. E măruntă Boboaca, grasă, durdulie, bălană. Dacă 
ar fi fată de desculţ, s-ar fi prins în horă. Nu s-a prins, cum 
nu s-au prins în horă nici Gena, nici Fifa. Ţin nasul sus. 
Umblă cu papuci, pe cap nu poartă barişe. Se vântură pe 
uliţi cu capul gol, cu păru-n zulufi, cu rochii înguste, parcă 
ar fi împiedicate, ca cucoana Polina, nevasta vărului meu 
Niculae Dimozel de la poştă. Pe lângă fete, Toma Oci are şi 
un băiat, Mitică. Ca pe un păpugşoi îl ţin gătit părinţii, cu 
şorţuleţ, cu beretă, încălţat cu ghetuţe. Căţărat pe gard, se 
uită la noi cum ne jucăm de-a caii. S-ar da jos, ar deschide 
poarta, s-ar zbengui cu noi. Îi sticlesc ochii. Gura îi lasă apă 
de poftă. Îl zgândărim. 

— Vin de te joacă şi tu cu noi, Mitică. Te facem cal... 

— Nu vin, că mă murdăresc de praf... 

— Hai, măi Mitică, vino... 

— Nu vin. Nu mă joc cu voi. Eu... eu sunt băiat de 
cârciumar... 

— Şi dacă eşti, ce? Tot prin născătoare te-a aruncat 
maică-ta afară din burtă... 

Mitică începe a bâzâi: 

— Tatăăă! Ăştia mă înjură... 

Dă cu pietre după noi taică-su. Îşi ia podoaba de mână, o 
duce în prăvălie, o ţine pe genunchi, o împacă, o linişteşte 
Cu un COvTrig... 

— Tu, măi Mitică, să nu te amesteci cu golanii. Tu o să 
mergi la şcoală, să te faci domn mare, prefect să te faci. 

Mitică se urcă iar pe gard. Strigă la noi: 

— Nu mă joc cu voi. Eu o să mă fac... prefect... 

Îi pică nasul. Se şterge cu mâneca hainei. 


Duminica e horă în faţa cârciumii lor. Fetele lui Toma Oci 
- două înalte, una bondoacă - rămân pe margine, privesc. 
Aşteaptă băieţi de la oraş să vină să le ceară de neveste. 
Soră-mea Evanghelina spune că au să îmbătrânească fete 
mari din pricina fuduliei. 

Satul îl ştie pe Toma Ociîi de când umbla desculţ. Şi 
nevastă-sa şi fetele umblau altădată desculţe, munceau pe 
moşie până cădeau pe brânci. A intrat Oci slugă la nişte 
greci. A mai înşelat la socoteli. A mai înşelat la cântarul cel 
mare, la magaziile gării, unde se cântăresc vagoanele. A 
strâns ban lângă ban. Moartea fratelui mamei l-a găsit cu 
punga plină. S-a mai împrumutat la oraş la bancă. A 
cumpărat casa mortului şi brevetul. A început negustoria cu 
de toate. A ţinut deschisă şi cârciuma. Dă şi bani cu 
dobândă. Nu e mare dobânda - un pol pe lună la o sută de 
lei. Pe mulţi i-a prins în laţ. Dacă suta luată cu împrumut ar 
fi întoarsă într-o lună, ar fi mai uşor. Dar cine poate plăti 
datoria într-o lună!... Câteodată merge datoria un an ori 
mai mulţi, nu se mai isprăveşte... loma Ociî, dacă i se 
plăteşte datoria, e mulţumit, nu zoreşte omul. La o sută de 
lei, în douăsprezece luni, primeşte doisprezece poli câştig. 
Întâi s-a îmbrăcat el orăşeneşte. Pe urmă şi-a îmbrăcat 
orăşeneşte nevasta şi copiii. Pe Gena a cerut-o de nevastă 
mai înainte, când încă nu începuse a se veşteji, Lache, 
feciorul cel mare al lui Iordache Diman, din capul uliţii 
noastre, lângă şosea. Alde Diman - sunt doi fraţi Diman - au 
pământuri multe, au boi mari, moldoveneşti, şi case cu 
geamlâc, aproape boiereşti. Au bivoliţe de lapte şi oi multe 
şi stupi cu albine. S-a bulguit Lache la averea lui Oci. 

— Nu-ţi dau fata pentru băiatul tău, i-a răspuns Oci lui 
Iordache Diman. Vreau să-mi mărit fata cu băiat de la oraş, 
să n-o mai bată soarele-n spinare la secere. Sunt cârciumar. 
M-am ridicat deasupra voastră. Niciun copil de-al meu n-o 
să mai scurme ţărâna cu palmele. S-a isprăvit. Neamul lui 
Oci suie, suie... 


— Orice urcuş are şi coborâş, răspunsese înciudat 
Iordache Diman. Vezi să nu luneci, 'Tomo, că până jos de tot 
nu te mai opreşti. E greu până începi a te rostogoli, că pe 
urmă te duci de-a dura până se alege praful şi pulberea de 
tine... Am mai văzut noi şi pe alţii cu fumuri la cap... 

— Cum să cobor? Am tejgheaua doldora de bani... 

— Oi fi având-o!... Dar ai început să bei, Ilomo... Şi 
băutura nu aduce a bine. Eşti cu ţuica în nas de cum te 
trezeşti. 

Lui Toma Ociî, om iute din fire, i-a şi sărit ţandăra. A prins 
a striga la Diman: 

— Decât să-mi dau fata după chiorul tău, mai bine o dau 
după Picică... 

— Dacă o vrea să ţi-o mai ia şi Picică... 

S-a spart tocma. Au rămas certaţi pe viaţă. 

Uneori, seara, se aud ţipete. Îşi bate Toma Ocî nevasta. 
Ciocneşte ţuici cu oamenii şi se afumă. Pe urmă intră în 
casă şi caută pricini muierii. Îi găseşte. Femeia fuge şi se 
culcă la şură, vârâtă în paie, ca un câine, alături de câini. A 
răcit, a dat oftica peste ea. Şi fetele mai mari au început a 
tuşi în palme. Boboaca însă nu tuşeşte. 

— O să tuşească şi ea, n-am nicio grijă, spune frate-meu 
Ion, care-a încercat s-o strângă în braţe pe fata măruntă a 
lui Toma Ociî, pe năzuroasă. 


Doarme dusă Diţa. În somn şuieră subţire, ca un şarpe, 
printre dinţi. Măâtuşa Uţupăr, buhai de baltă - buu, buu, 
buu! Ai noştri, când dorm, smirnă, nu li se aude decât 
răsufletul lin, uşor. 

Mai de mult a tras la noi, seara, unul cu căruţa cu oale, 
dinspre munte. Toamna coboară olarii la şes cu căruţe cu 
oale. Pe bucate îşi vând marfa. Vrei două-trei străchini - le 
umpli cu porumb, după ce le-ai ales. Olarul ia porumbul, îl 
toarnă în sacul lui, tu iei străchinile. Vrei un ulcior cu ţâţă, 


ori un ulcior cu flori de smalţ albe pe burtă, cu buza groasă, 
care păstrează apa rece gheaţă în toiul verii, te mai 
tocmeşti. Lipiţi pământului, mai săraci decât noi sunt olarii, 
slabi, traşi la faţă, numai oase, zgârci şi piele, nu se ţin 
nădragii pe ei, le cad în vine. La masă, hulpavi, ling 
strachina, nici pentru o furnică nu rămân în urma lor 
fărâmituri de mămăligă. Pe olarul care-a mas la noi îl chema 
Vicenţ Buiu. Şi-a legat caii de căruţă, mârţoage bune de 
zvârlit în râpă, le-a dat fân, apoi mama l-a ospătat. Avea şi- 
un băieţandru cu el. Spunea că mai are acasă, pe lângă 
olăriţă, cinci copii, băieţi şi fete. Era guşat olarul, parc-avea 
două cimpoaie sub bărbie. Vorbea. Cimpoaiele, ca guşa 
roşie, înflorată, a curcanului, se umflau, se dezumflau, 
gâlgâiau ca apa în sorb cuvintele lui. Băiatul care-l însoțea 
la drum purta şi el guşă. Povestea olarul Vicenţ Buiu că prin 
partea locului unde vieţuia el, toţi oamenii purtau guşă sub 
bărbie. 

— Boreasa mea, se lăuda olarul, are o mândreţe de guşă, 
de două ori mai mare decât a mea! Şi copiii mei, slavă 
Domnului, au guşă, afară de cel mic, un băieţaş, care a 
rămas însemnat, n-are guşă. Ne culcăm şi dormim. Adorm 
întâi copiii. Le cântă guşile în somn, ţi-e mai mare dragul, 
numai cel mic, fără guşă, tace. Boreasa, îngheţată de frică, 
îi pune mâna pe inimă, să vadă dacă e cald, dacă mai 
trăieşte. Ne temem să nu se prăpădească în somn. Acum, 
parcă ne-am mai învăţat cu el, dar de spaima c-ar putea să 
se prăpădească în somn n-am scăpat. Doarme, parc-ar fi 
mort. Dacă n-are guşă!... Pe-aici - spune olarul - e rai. La 
noi, la deal, pământ roşu, piatră, sărăcie şi bir. Pădurea, nu 
putem culege o frunză din ea, nu putem aduna o creangă 
uscată pentru foc, o mână de iarbă pentru vite. O păzesc cu 
puştile slugile boierului... Greu, greu... Noroc că viaţa trece 
repede. 

A tăcut. După ce a tăcut, guşa îi mai bolboroseşte o 
vreme, ca şi cum unele vorbe pe care olarul nu le-a rostit au 


rămas acolo să se frământe, nemulţumite... Olarul cu fiu- 
său s-au culcat, băgaţi unul într-altul, sub dud. S-au învelit 
cu o buleandră de-a lor. Odată cu venirea somnului, au 
început guşile a le cânta. I-am ascultat un timp. Pe urmă am 
încercat şi noi a adormi... 


După cine a spus Toma cârciumarul că o să-şi dea fata? 
După Picică? Tare trebuie să fi fost aprins de mânie, dacă i- 
au ieşit asemenea vorbe din gură! Flăcăul bogătanului 
Iordache Diman nu e chior. Se uită cam paliu. Asta e tot. De 
văzut vede bine. A râs satul când a auzit vorbele lui Ocî. A 
râs şi Picică. S-a aşezat pe vine, cu bâta între picioare, pe 
marginea drumului şi-a prins glas: 

— Apăi, nici acum, dacă mi-ar da-o pe Gena de nevastă, 
n-aş lua-o... 

Rumânii s-au mirat şi nu prea. L-a întrebat Găină: 

— Dar de ce spui că n-ai lua-o pe fata lui Oci, Picică? Nu e 
destul de frumoasă pentru tine? Nu e destul de cucoană? 

— Tocmai d-aia. Mie nu-mi trebuie nevastă frumoasă, să- 
mi umble cu mofturi, nu-mi trebuie cucoană... Şi-a adus 
cucoană de la oraş Niculae al lui Dimozel. A căzut sub 
papucul ei. Oci şi-a stricat copiii. Nu-i pune la muncă. l-a 
rupt de sat. I-a înfumurat. O să vie sărăcia peste ei. O să-i 
apuce calicia în haine domneşti. E adevărat că tot învăţul 
are dezvâăţ. E mai greu dezvăţul. 

— Dar noi nu suntem săraci? Suntem! Şi iacă, trăim... 

— Noi ne-am învăţat cu sărăcia ca sacul cu peticul... 

Picică n-are neamuri. L-au găsit muierile, copil, aruncat 
la fântână. L-au botezat oamenii. I-au dat un nume care s-a 
pierdut. A crescut când la unul, când la altul. S-a băgat 
argat la Iordache Diman, când a crescut mai mare, pe 
mâncare şi îmbrăcăminte. Aşa e obiceiul. N-ai rost pe lume, 
intri slugă la bogat pe mâncare şi pe îmbrăcăminte. 
Mâncarea - ce rămâne în străchinile stăpânilor. 
Îmbrăcămintea - straiele purtate şi răspurtate, lepădate de 


ei, cârpite pe ici şi pe colo, soioase, zoioase... Altă plată: 
canci... A plecat, fiindcă bogătanul îl muncea până la sleire 
şi-l procopsea cu tupungeli. I s-a dat o palmă de loc la 
marginea satului, lângă baltă, unde vin apele mari 
primăvara şi îneacă lunca, în sărătură. Picică şi-a ridicat 
bordei în care, până va găsi pe cineva cu care să se însoare, 
trăieşte singur. A intrat pândar, păzeşte poienile şi 
dealurile, de gâşte, să nu intre în grâne. E un băiat înalt, 
bălan, cu ochii albaştri, mai sărac decât toţi săracii la un 
loc. 

Mă duc cu capra de curm, să pască iarbă pe şanţ. Vine şi 
Picică pâş, pâş. Nici nu-l aud, aşa de uşor calcă. Mă 
pomenesc cu el alături, ori în spatele meu... 

— Paşti capra, mă? 

— O pasc... 

— Vezi să nu-ţi scape în bucate... 

— N-o să-mi scape... 

— Măi Darie... 

Se trânteşte pe iarbă cu faţa în sus. Priveşte norii pe 
care, ca pe nişte corăbii uriaşe, îi mână vântul spre 
miazănoapte... 

— Ce? 

— Stai lângă mine să-ţi spun un basm. 

— Basmele se spun noaptea, nene Picică... 

— Eu le spun ziua... 

— Pe care vrei să mi-l spui? 

— Pe ăla cu popa spân! 

— Mi l-ai spus ieri. 

— Atunci să ţi-l spun pe ăl cu ţapul babei şi-al unchiaşului 
care s-a-ntors noaptea din pădure jumătate belit, jumătate 
nebelit... 

— Spune-mi-l... 

— A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi... 


Norii plutesc pe deasupra noastră purtaţi de vânt. Prin 
spărturi se vede cerul albastru, albastru. 


Aud poveşti mai multe iarna, când se face la noi acasă, ori 
la alde Tutanu, clacă de curăţat porumbul. Avem de dus 
porumbul la moară, la măcinat. Vin seara la noi băieţii şi 
fetele din vecini să ne ajute. Într-o oală mare pune mama pe 
vatră boabe la fiert. Fierb încet boabele de porumb. De trei 
ori le schimbi apa, până dau în floare. Înainte de a se fierbe 
boabele, mâncam pâsat uns. S-a aruncat în căldarea cu 
mălai o lingură de untură. Pâsatul e dulce, să tot mănânci, 
să bagi în draci burta. N-avem linguri pentru atâta lume. Şi 
le aduc băieţii şi fetele de pe acasă. Curăţăm ştiuleţii. 
Boabele se adună grămadă. Creşte grămada. Dacă vine 
nenea Sorean de la Stănicuţ, ne bucurăm tare. Începe să 
povestească, de cum s-a lăsat întunericul, întâmplările prin 
care a trecut Păcală. Până la ziuă tot nu-şi termină basmul. 
De câte ori îl spune, îi mai pune coarne, îl mai lungeşte. Am 
aţipi, dar nu ne lasă basmul. Rămânem treji. Nenea Sorean 
e băiatul lui unchiu-meu Voinea Militaru, care o ţine pe tuşa 
Sorana, una din multele surori ale tatii. Bunicul lui nenea 
Soreanu, moşu ăl bătrân, Voinea sin Voinea, a murit de 
curând. Era alb colilie. Când era unchiu-meu Burdulea 
spânul copilandru, Voinea sin Voinea flăcăia. A venit 
poruncă de la stăpânire că satul trebuie să dea un soldat. S- 
au sfătuit ce s-au sfătuit aleşii. Au hotărât să-l trimită pe 
Voinea la oştire. Au chemat dorobanţii, au înconjurat casa şi 
l-au strigat pe Voinea să iasă până afară. Cunoştea glasul 
aleşilor. Nu i-a trecut prin minte ce o să fie. A ieşit. Au 
tăbărât dorobanţii pe el să-l lege. Le-a scăpat şi-a luat 
poteca pădurii. L-au ajuns din urmă călări. L-au prins cu 
arcanul, l-au doborât, l-au legat, l-au trimis la oraş. Acolo i- 
au tuns chica, chilug l-au lăsat. Şapte ani l-au ţinut la 
miliţie. I-a rămas numele de Militaru... 


Văru-meu Sorean nu mai are acum chef de povestit. S-a 
lăsat necaz mare pe casa lor. Sora lui văru-meu Sorean, 
dada Ulica - ce mai mândreţe de fată! — şi-a pierdut 
minţile. Se îndrăgostise de unul, lenuţă Bozdoc, din Sârbie. 
Flăcăul şi-a făcut râs de ea şi s-a însurat cu alta, cu una 
boccie, cu avere. Dada Ulica s-a zbătut ca peştele pe uscat. 
Şi-a smuls părul. Şi-a sfâşiat rochiile. S-a potolit apoi. A 
rămas teşmenită, de nu mai ştia ce e cu ea pe lume. Nu bea. 
Nu mânca. Ciugulea ca o pasăre. S-a stins... 


Între partea din faţă a ariei noastre şi linia ferată se află 
o curte uriaşă, care e plină toată de salcâmi. Printre 
salcâmi, strâmbi, chirciţi, doi meri... Tot printre salcâmi, 
pitulat, un pătul mărunt. Alături de pătul, mai pitulat, un 
bordei. Trăiesc aci trei oameni, trei bărbaţi, megieşi cu 
noi... 

Am spus că trei bărbaţi trăiesc aci: nenea Petre cel mare, 
nenea Petre cel mic şi nenea Sandu cel mare. Al patrulea 
din fraţi, nenea Sandu cel mic, stă tot pe aceeaşi uliţă cu 
noi, are casă tot de-a lungul liniei ferate, mai sus, spre 
capătul satului. 

Dintre toţi patru fraţii, numai nenea Sandu cel mic s-a 
însurat şi şi-a înjghebat familie, cu nevastă, cu copii. Ceilalţi 
fraţi au rămas becheri şi locuiesc aici, lângă noi, în bordeiul 
lor. Iată, gata-gata era să spun un neadevăr. A fost însurat o 
vară şi nenea Petre cel mare, căruia oamenii îi zic Musai... 

— Şi dacă a fost însurat, de ce nu mai e? 

— L-a lăsat nevasta. 

Nenea Petre cel mare e cel mai în vârstă dintre fraţii 
Bălan. Are cam la şaizeci de ani. E mărunt, târâie 
picioarele. Însurătoarea lui a fost una de pomină. L-a băgat 
în casă, ca ginere, unul din Belitori, care n-avea băieţi. 

S-a dus socrul cu nenea Petre cel mare să cosească iarba. 
Cosea iarbă socrul, cosea iarbă ginerele. Nenea Petre cel 
mare ajunse cu coasa lângă un mărăcine. Se opreşte, se 


uită la mărăcine, îşi mută căciula de pe o ureche pe alta. 
Nedumerit, îl întreabă pe socru-său: 

— Tatăăă! Am găsit un mărăcine. Ce să fac cu el? 

— Taie-l, mă! Ia-l pe moţ şi aruncă-l în urmă... 

Nenea Petre împlineşte întocmai ce i se spune. Coseşte 
mai departe. Apoi iar: 

— Tatăăă! Am găsit un mărăcine. Ce să fac cu el? 

— 'Taie-l, mă! Ia-l de moţ şi aruncă-l în urmă... 

Taie nenea Petre mărăcinele, îl apucă de moţ şi-l aruncă 
la marginea fâneţii. Coseşte mai departe. Mai găseşte un 
mărăcine. Nedumerit, se opreşte. Mută căciula de pe o 
ureche pe alta şi-l întreabă pe socru-său: 

— Tatăăă! Am găsit un mărăcine. Ce să fac cu el? 

— Taie-l, ia-l în gură şi du-te învârtindu-te, să nu te mai 
văd... 

A tăiat nenea Petre cel mare mărăcinele, l-a luat în gură 
şi s-a întors la bordei. 

— Ce e, nene? l-a întrebat nenea Petre cel mic. 

— M-am întors acasă. M-am gâlcevit cu socru-meu. 

Gâlceviţi au rămas. 

Nenea Petre cel mic nu s-a însurat niciodată. A vrut să se 
însoare nenea Sandu. Nu l-a lăsat nici nenea Petre cel 
mare, nu l-a lăsat nici nenea Petre cel mic. Ar fi putut nenea 
Sandu să-şi ia tălpile la spinare... S-a tot certat cu fraţii. 
Nenea Petre cel mic şi nenea Petre cel mare, dacă au văzut 
că nu se potoleşte, l-au legat într-o noapte de salcâm şi l-au 
bătut măr. Nenea Sandu şi-a pierdut minţile. Asta s-a 
întâmplat când era tata copilandru. De atunci, nenea Sandu 
nu şi-a mai venit în fire. Nu face nimănui niciun rău. Umblă 
ziua prin arie de la copac la copac, bombăne. Ce-o fi 
spunând copacilor, greu de înţeles... Din când în când, 
nenea Sandu se supără. la o bâtă şi bate salcâmii. Sunt sute 
de salcâmi în aria lor, salcâmi mai tineri, salcâmi mai 
bătrâni. Fiecare salcâm are coaja zdrelită. Nenea Sandu 


bate salcâmii de-i snopeşte. Salcâmii nu se supără. Salcâmii 
n-au glas. Salcâmii n-au nici ochi să plângă. Leapădă 
frunze. Cresc alte frunze în loc. Niciodată nenea Sandu nu 
bate merii, nici cu bâta, nici cu piatra. În unele zile, nebunul 
iese din arie şi vine la fântână. Scoate apă cu ciutura din 
adâncul fântânii şi-şi umple ulciorul. Se pleacă apoi şi, din 
pietrişul din jurul fântânii, alege pietroaiele, îşi umple sânul 
de pietroaie, îşi umple poala de pietroaie. Duce ulciorul în 
bordei şi iese în arie. Bolboroseşte. Se aşează în genunchi, 
ca şi cum ar trage cu puşca, şi ocheşte salcâmii cu piatra. 
Niciodată nu dă în gol. Are grijă nebunul, ca pietrele 
azvârlite de el, dacă n-ar lovi ţinta, să nu treacă dincolo de 
uluci, să atingă pe cineva. E îmbrăcat în zdrenţe nebunul. 
Aproape gol. Dacă la miezul nopţii îl apucă pandaliile, 
nimeni nu-i spune nimic. Bombăne cât bombăne până-şi 
face cheful, apoi intră în bordei şi se culcă pe gârlici, ca un 
câine, în paie. L-au purtat fraţii şi pe la spitale. L-au 
cercetat doctorii şi nu i-au găsit leacul. Nu i l-a găsit nici 
doctorul Ganciu. Dar a găsit cuiva, de când a venit aici, 
leacul, doctorul Ganciu?... Ioc!... 

În noaptea asta nebunul vorbeşte, cu copacii. Vântul 
vorbeşte cu copacii. S-a pornit vânt tare. Vijelie s-a stârnit. 
Vârtejuri. Vârtejuri... 

Vară-mea aude vântul şi nu se sperie. Se sperie însă de 
vorbele neînţelese ale nebunului. Se desprinde de lângă 
mine şi simt cum se strecoară în partea cealaltă a odăii, 
unde băune mătuşa Uţupăr. 

— Mamă, aprinde lampa, mi-e frică!... 

Mătuşa Uţupăr se trezeşte, caută chibritul, aprinde 
lampa. L-au trezit şi pe tata. Aprinde tata un felinar şi 
pleacă să-l potolească pe nebun. Îl potoleşte. Tata este unul 
din puţinii oameni de care nenea Sandu, cu toată nebunia 
lui, ascultă. De ce oare? 


După o săptămână, mătuşa Uţupăr înhamă caii. Umple 
mătuşa Uţupăr căruţa de paie. E frig. Până la umeri se vâră 
acum, în paie, vară-mea Diţa. 

Ca un bărbat, pe capră, mătuşa Uţupăr ţine în mâini 
hăţurile, biciul. 

Odihniţi, caii freamătă. Scutură gâturile lungi. Clopoţeii 
de la gâturile lor sună. 

— Tudoreee... Deschide poarta!... 

A plecat mătuşa Uţupăr. Odată cu ea a plecat şi vară-mea 
Diţa. Ne uităm cum se duc. Sfârâie roţile căruţei. 

Pân' la anul, poate n-am să mai văd buza de iepure a 
Diţei. 


II 
MIEZ DE IARNĂ 


Şindrila o zboară mereu vântul. Dincolo de linia ferată - 
dealul îmbrăcat, până mai anii trecuţi, cu vii cu rod bogat. A 
venit de departe molima şi a uscat, a ros joardele până-n 
rădăcină, ca o ciurdă de vite flămânde. Acum, vrei băutură? 
Găseşti la cârciumă spirt de păpuşoi ori vin adus mai 
dinspre munte - poşircă spelbă. Ai poftă de un ciorchine 
zemos... Lua-te-ar benga de nesătul, satură-te cu dude albe, 
cu dude negre, cu dude năzâmate! Sunt pline ogrăzile de 
duzi. S-au cam sfârşit dudele... Umblă pe mirişti şi caută 
mure, caută porumbe, de nu le-or fi păscut, cu botul lor 
veşnic ud, caii. Pe unde crescuseră struguri, plugul a 
pătruns şi a răsturnat brazdă lângă brazdă. S-a semănat 
grâu, secară, porumb. De la creasta dealului înainte, 
câmpul fără hotare, peste care s-a boltit cerul, câmpul 
burduhănosului cu pălărie tare, cafenie, cu guler înalt, 
scrobit, cu cravaşă. Burduhănosul se plimba când călare, 
când cu trăsura. Caii trăsurii sună clopoței de aur, sună 
clopoței de argint. Vizitiul poartă ţilindru cu panglici şi bici 
cu codirişcă mlădioasă. Gogu îl cheamă pe burticos, Gogu 
Cristofor, şi e proprietarul moşiei Belitori - una din cele 
patru moşii pe care ne mâncăm, muncind, amarul... 

Desculţii strigă: pământ, pământ, pământ!... 

Pământ este şi, totuşi, pământ nu este. Sau, nu e alcui îl 
stropeşte cu sudoarea. 

— Dacă pământul ar fi al nostru, îl aud pe tata, am trăi cu 
totul altfel. Am trăi mai bine. Dar pământul e al boierilor, al 
ciocoilor. Trăiesc boierii bine. Trăiesc ciocoii bine. Noi ne 
alegem cu oasele rupte de muncă. A dat ceva pământ 
rumânilor Cuza, demult. L-au scos din scaun boierii. A venit 


în capul ţării un neamţ mărunt. S-a dat cu cei ce l-au adus. 
A uitat de prostime. Cum spune cântecul: 


A venit un rege neamț, 
Ne-a băgat cu gâtu-n laţ... 


— Nu mai vorbi aşa, nene Tudore. le aude careva şi te 
pârăşte stăpânirii. Păţi ce n-ai păţit... 

— Pârască-mă! Cine să mă pârască! Poate popa, poate 
primarul Bubulete, poate notarul. Toată lumea săracă 
vorbeşte. Nu e unul desculţ să nu cârtească, să nu înjure. 
Dacă nu e bine, nu e bine şi gata. Focul arde mocnit sub 
cenuşă, într-o zi are să izbucnească, să i se vadă flăcările. 
Atunci... 

Scurmă cu vătraiul, tata, în focul de pe vatră. Focul 
înviază, se subţiază, se albăstreşte fumul. Pier şuviţele de 
fum sorbite de coş. Flăcările se ridică, galbene, apoi roşii. 
Ling fundul căldării, începe a fierbe apa. Scoate bulbuci, 
semn că s-a încălzit, că e gata să dea în clocot. 

— Aruncă mălaiul în căldare, muiere... 

Doi pumni de mălai ia mama din copaie. N-a cernut 
mălaiul. Îl aruncă, cu tărâţe cu tot, în căldare. Mestecă 
repede cu făcăleţul. Presară în căldare o lingură de sare. 
Pâsatul fierbe. Acum o să fie bun de mâncat, peste câteva 
clipe numai. Îmi ling buzele. Înghit în sec. Îşi linge buzele şi 
nenea Dumitrache. Şi el înghite în sec şi nodul gâtului, 
mare cât o ceapă de apă, îi joacă întruna, când sus, când 
jos, când sus, când jos... 

E bine de noi! Mai avem o jumătate de sac de mălai. Alţii 
n-au decât pe fundul sacului, un găvan, două. Dacă au şi 
atât... 

— Dacă am avea pământ!... 

Nenea Dumitrache oftează. Vine oftatul lui greu din 
fundul inimii. Ori poate îi vine oftatul din adâncul burţii care 


îi ghiorăie de foame. Dacă burta e goală, afurisita, te dă de 
ruşine. O auzi: ghiorţ, ghiorţ - ghiorţ, ghiorţ. Ca s-o minţi, 
iei un glod de sare în palmă, lingi sarea, bei o cană mare de 
apă. Simţi că te ia leşin, bagi de seamă că tot pocâltit ai 
rămas, dar, pentru un timp, maţele nu se mai frământă cu 
zgomot. 

— Pământul e-al boierilor, vedea-i-aş în pământ cu iarbă 
pe piept! blestemă mama. 

Mama are, totuşi, o bucată de pământ, pe deal, deasupra 
Stănicuţului, rămasă pentru lon şi Evanghelina de la 
bărbatul dintâi al mamei. Mă ia tata câteodată acolo, la 
arat, la semănat, la secerat. Afurist pământ! Nisip şi piatră! 
Apeşi pe coarnele plugului cât poţi, capeţi bătături în 
palme. Pielea se roşeşte, se umflă. Băşicile se sparg. Ustură. 
Te alegi cu răni... Boii se opintesc în jug, îngenunche pe 
brazdă, îi atingi cu biciul, se ridică, pornesc mai departe. 
Fierul plugului scrâşneşte, i se toceşte ascuţişul, nu prinde 
brazdă adâncă. Plouă. Arunci sămânţa. Treci peste ogor cu 
grapa. Grâul nu creşte mai înalt de jumătate cot. Nici nu 
putem intra cu secera în el. Îl smulgem cu rădăcini cu tot, 
cum smulgem cânepa. Pe la mijlocul lanului lăsăm o steblă 
de grâu nesmulsă, o lăsăm să-şi scuture boabele sărace în 
câmp... 

— Pentru rodul pământului, mă lămureşte mama. 

— Pe dealuri, pe unde pământul nu dă rod, pe acolo au şi 
rumânii ceva ogoare ale lor. Pe lunci, pe câmpurile întinse, 
cu pământ gras, moşiile. Mergi călare, de la marginea unei 
moşii la marginea cealaltă, o zi întreagă. Dai acolo de 
hotarul altei moşii. 

Sunt flămânzi de pământ desculţii... Ţipă foamea în ei... 
Nimeni nu le aude ţipătul, ori, cine-l aude, îndeasă căciula 
pe urechi şi se face că nu-l aude - căciula de astrahan... 

— Bun pâsat ai nimerit, dadă! spune nenea Dumitrache. 

Tac chitic. O să vorbesc după ce-o să curâţ cu lingura 
coaja după fundul căldării... 


Molima care a mâncat viile oamenilor a ros şi via, întinsă 
cât o pădure, de pe coasta de lângă gară, a lui Miliarezi, 
celălalt boier pe moşia căruia suntem învoitori. Boierul a 
scos satul în plină vară, şi oamenii au dezgropat rădăcinile 
viței, au curăţat locul. 

Uscat şi negru a rămas pământul. Au fost aduse pluguri 
cu aburi şi coasta a fost arată adânc. 

— Acum, spuneau oamenii, în locul viei pe coastă, boierul 
o să semene grâu, ori porumb, ori ovăz... 

Spre toamnă, s-a răspândit zvon că pe vatra viei vechi, 
Miliarezi o să sădească viţă nou altoită, adusă din ţări 
străine. 

Vagoane cu snopi de viţă au fost descărcate în gară. Au 
luat slugile boierului snopii de viţă şi i-au aşezat în stive, sus 
pe deal. 

În urma viței, într-o dimineaţă, a sosit şi a apucat-o peste 
câmp, pe potecă, spre conac, un neamţ înalt, roşcovan, cu 
ochelari groşi. Factorul poştal Voicu Panţu i-a arătat 
drumul. S-a aflat curând că pe neamţ îl cheamă Franţ 
Capca şi că e de meserie vier. 

Cam la o săptămână după venirea neamţului, s-a dat jos 
dintr-un vagon, într-o dimineaţă, o femeie albă ca hârtia, cu 
ochii tare albaştri, înaltă, voinică, şi în jurul ei, roi, patru 
fetiţe: nevasta vierului neamţ, copiii vierului neamţ. 
Cabrioleta boierului le-a purtat la conac. 1 s-a dat casă 
neamţului. 

A cercetat neamţul pământul arat pe coastă şi a făcut 
însemnări. A aşteptat apoi să se apropie timpul de sădire. 

— Uite! A sosit timpul - toamna, după culesul 
porumbului... 

Nesfârşite, zi şi noapte, au curs ploile. Se părea că 
pământul întreg va putrezi. N-a putrezit. Vântul a început 


să sufle. Ploile s-au oprit. Norii s-au risipit. Soarele toamnei, 
cu puteri puţine a zbicit pământul. 

S-a sunat goarna în aceeaşi zi în trei sate. Ori de câte ori 
este de spus ceva satului, primarul pune să se sune goarna. 
Sună goarna. Rumânii se aducă, ciopor, la primărie. Nu le 
face deloc plăcere rumânilor când sunt chemaţi cu goarna 
la primărie. O ştire bună nu le-a spus goarna! Chemarea la 
primărie înseamnă bir mai mare, luare la armată, zile de 
corvoadă cu carul şi cu vitele pentru cei care au car şi vite, 
zile de muncă cu palmele pentru pălmaşi. 

A sunat veteranul satului, Diş, goarna, întâi în faţa 
primăriei, apoi în susul satului, apoi în jos, spre gârlă, să 
audă şi cei de dincolo, din cătun şi pe uliţa unde are casă 
popa Bulbuc şi care duce spre cealaltă margine a satului, 
spre lacul Vladei. 

Buluc s-au adunat oamenii la primărie. Primarul 
Bubulete, notarul Stănescu, Juvete, şeful postului de 
jandarmi, au ieşit în pragul primăriei. Înalt e pragul 
primăriei. Ca să intri înăuntru, trei scări trebuie să urci, trei 
paşi trebuie să faci. Dacă stai pe prag, e ca şi cum te-ai fi 
urcat cu picioarele pe un scaun. Eşti mai sus decât ceilalţi 
oameni. Poţi să cuprinzi cu ochii până departe. 

Mulţi ani primarul Bubulete a fost logofăt pe moşia lui 
Gherasie Milian Miliarezi, căruia oamenii îi spun Milarez, 
ori Colarez. Din slujba asta s-a ales cu vite şi cu pământ. 
Acum e om cu stare. La cererea boierului, fostul logofăt a 
fost numit primar, de prefect. 

Acum nimeni nu i se pune împotrivă lui Bubulete. Dacă e 
omul curţii boiereşti!... Nici de prefect nu se teme. 
Bubulete. Cum o să se teamă, când prefectul e ginerele 
boierului! Ce mi-e socrul, ce mi-e ginerele! Ce mi-e Iute, ce 
mi-e Mande... 

A fost căprar în armată primarul. Ştie a ţine socotelile, se 
pricepe a iscăli. Vorbeşte cu glas puternic satului. Şi-a 
băgat mâinile în buzunarele nădragilor, şi înainte şi le-a 


trecut peste pântecul cât sacul, încins cu brâu roşu, cu flori. 
Capul şi l-a dat pe spate. Oamenii îi văd bărbia, îi văd guşa. 

— V-aţi adunat, mă? 

Mărunt, negricios, numai piele şi os, unul dintr-alde 
Zgămâie, Petre, iese în faţă. 

— De ce întrebi, primarule? Nu vezi că ne-am adunat? 
Ce, ai orbul găinilor? Când te-a pălit orbul găinilor? 

— De când e primar în sat, râde Tiţă Uie, că de atunci 
mănâncă găină fiartă în fiecare zi, şi cine mănâncă găină 
fiartă în fiecare zi orbeşte, ştiţi cu toţii povestea... 

Rumânii, muierile, copiii încep a chicoti. Îşi dau cu 
coatele. 

— Cu voi doi, sărăntocilor, am eu o socoteală mai veche. 
O să ne răfuim noi într-o zi. 

— Ori într-o noapte, primarule, când treci la ibovnică, 
peste pod... 

Mai tare chicoteşte mulţimea. O femeie se desprinde din 
ceată, se dă mai departe. E Siva Perşu, văduva, ibovnica 
primarului... 

Cât e de voinic, se pierde primarul. Glasul i-a descrescut. 

Nicolae Trâncă, rezemat în ciomag, lângă al lui Zgămăie, 
se întoarce spre oameni şi zice: 

— Astăzi o să iasă cu bucluc adunarea. 

Juvete îşi pipăie patul armei. Îl mângâie parcă. 

— Ce umbli cu arma, domnule şef? Doar n-ai vrea să ne 
împuşti pentru o glumă? spune Ion Ududui. 

Tiţă Uie adaugă: 

— Chiar dacă ar vrea să ne împuşte, crezi că ar putea? 
Suntem prea mulţi. N-are gloanţe pentru toţi... 

Se schimbă jandarmul la obraz. la arma de pe umăr, o 
încarcă. 

Rumânii strâng cercul în jurul acriturilor. Jandarmul ţine 
carabina în mână, cu degetul pe trăgaci. Se dă jumătate pas 


în urmă. Notarul se dă un pas în urmă. Primarul Bubulete 
doi paşi, apoi intră în primărie. 

— Eu v-am chemat aici, prinde a vorbi jandarmul, nu ca 
să facem glume. V-am chemat ca să vă dăm de ştire porunca 
stăpânirii. S-a primit ordin de la prefectură ca mâine 
dimineaţă, cu mic cu mare, toţi care sunteţi învoitori pe 
moşia domnului Gherasie Miliarezi, să ieşiţi la muncă, să-i 
sădiţi via. Asta, zi de zi, până o să terminaţi via de sădit... 

— Credem şi noi că prefectul a putut să vă dea un astfel 
de ordin! sare cu gura Alecu Ovedenie, din cătun. Prefectul 
e ginerele boierului. Mâine-poimâine, moşteneşte el via, 
când o da Dumnezeu, sau când o vrea dracul să crape burta 
groasă a lui boier Gherasie. 

— Cum o să ieşim la munca asta, domnule jandarm? 
întreabă Ilie Gâscanul. Asta nu scrie în contractul nostru de 
învoială. Eu ştiu carte. Am citit contractul înainte de a-l 
iscăli şi uite, dacă nu scrie în contract, eu unul nu ies la 
muncă. Să vedem ce-o să-mi faceţi? O să mă beliţi de viu? 

Jandarmul şi-a pus puşca pe umăr. Începe să râdă: 

— Măi oameni buni, de ce vă ţineţi voi de şotii? Păi ce? De 
contract e vorba? Parcă de ce scrie ori nu scrie în contract 
ne arde nouă? Noi am primit ordin să vă scoatem la muncă, 
şi ordinul - ştiţi şi voi, care aţi făcut armata - ca la armată: îl 
aduci la îndeplinire fără multă vorbă. De ce vreţi voi să 
faceţi pe nebunii! Vreţi vărsare de sânge? Eu vă spun: eu 
unul nu vreau vărsare de sânge. Vă dau părinteşte povaţă 
să nu vă puneţi împotrivă şi să ieşiţi la muncă, aşa cum e 
porunca. Boierului i-a mâncat filoxera via. Boierul are 
nevoie de vie. Trebuie să-l ajutăm pe bietul om să-şi refacă 
via. A adus din Franţa viţă tare, pe care n-o mănâncă nicio 
boală. Ce sunteţi proşti? Voi nu vreţi să fie şi p-aci prin jurul 
satului nostru vie? Să vedem şi noi struguri? 

— Vrem, cum să nu vrem! Dar mai vrem ceva: să vedem 
strugurii în via nostră, nu în via boierului, că de ce-i al 
boierului nici şeitan nu se atinge. 


Sporovâăiseră numai bărbaţii. Ce-i veni femeii ăştia, a lui 
Chiriţă Speriatul, să se amestece în vorbă?! Jandarmul se 
miră. 

— Păi cine vă opreşte să vă sădiţi şi voi vii? sare cu gura 
notarul Stănescu. Zic şi eu ca domnul jandarm: întâi să 
sădim boierului via şi pe urmă să sădiţi şi voi vie, pentru voi, 
dacă vă pofteşte inima la struguri. Să se facă încercare întâi 
pe pământul boierului, să vedem dacă viţa asta prinde ori 
nu prinde pe la noi. 

— Încercarea pe pământul lui, dar cu munca noastră. 

— Da ce, cu a cui muncă aţi vrea voi să se sădească via? 
Cu a boierului? Păi boierul... 

— Ştim, ştim: boierul e prea gras, nu poate munci, se 
aude un glas din mulţime. 

Jandarmul şi-a revenit în fire. Bubulete a ieşit din 
primărie, i-a şoptit ceva la ureche. 

— Şi aşa va să zică, prinde primarul curaj din nou, nu 
vreţi să ieşiţi la muncă? 

— Dacă nu scrie în contract, nu ieşim... 

— Eu zic că o să ieşiţi... 

— Noi spunem că n-o să ieşim, grăiesc oamenii. 

Dinspre gară, se aud tropote de cai. Peste câteva clipe, în 
spatele rumânilor, s-au oprit şase jandarmi călări. 

E aproape Băneasa. Două-trei aruncături de praştie. La 
Băneasa e o secţie de jandarmi - doisprezece la număr plus 
plutonierul Burlă. 

Jandarmii au arma la umăr. În mâini, cravaşe. Burlă, 
plutonierul care supraveghează întreaga plasă, e scurt, 
gros. Îndesat, cu mustăţi lungi, căzute pe oală. Poartă 
barbeţi. Se întorc rumânii cu faţa spre el. 

— Ce-i cu voi, mă? Ce auzii? 

— Ce-aţi auzit, domnule plutonier? întreabă Ududui. 

— Că nu vreţi să ieşiţi mâine la muncă. 

— Păi nu ieşim, că nu scrie la contract. 


— O să v-arăt eu contract. 

Face un semn. Jandarmii înconjoară mulţimea. Cravaşele 
şuieră. Izbesc obrazuri, cefe, spinări... 

Oamenii se risipesc. Unii se împiedică şi cad. Jandarmii 
trec cu caii peste ei. Îi alungă pe uliţi, îi plesnesc din goană. 
Femeile ţipă. 

I-au prins pe Ududui, pe Ovedenie, pe Tiţă Uie. l-au prins 
şi i-au dus la primărie. 

Au descălecat jandarmii. Doi stau de strajă în poarta 
primăriei cu armele încărcate. Prinşii sunt bătuţi până la 
sânge. Burlă îi bate. Apoi rumânii sunt legaţi cu mâinile la 
spate şi purtaţi între jandarmii călări până la Băneasa. 

S-a aflat că noaptea i-au trimis din post în post la Turnu. 
O să-i judece pentru răscoală... 

A doua zi în zori, o companie de jandarmi a sosit în gară 
cu trenul. Jandarmii au fost împărţiţi în cete, au cercetat 
casă cu casă. Satul a fost scos la muncă, pe coastă... 

O săptămână au rămas jandarmii în sat. Şi în această 
săptămână, sub ochii lui Franţ Capca, via boierului a fost 
sădită. Pe urmă, în jurul viei boierului, rumânii au ridicat 
garduri înalte de uluci. 

După Crăciun s-au întors în sat rumânii bătuţi. Au 
petrecut trei luni la puşcărie. O nimica toată. 


Câţi ani au trecut de atunci? Nu prea mulţi. Trec repede 
anii. Nici nu prea bagi de seamă cum. Stai să vezi. Ai 
mâncat cinci zarzăre. Ţi-au rămas în palmă sâmburii. Nu te- 
nduri să-i arunci. Patru îi spargi cu piatra şi le mănânci 
miezul dulce-amărui. Pe al cincilea, nu ştiu ce-ţi vine, îl pui 
deoparte. Poate vrei să-l păstrezi pentru mai târziu, când 
te-o ajunge iarăşi pofta. Apoi, dintr-odată, îţi spui: „ce-ar fi 
să-l sădesc?” Te duci lângă uluci, mai la fereală, sapi o 
gropiţă cu vârful băţului, aşezi pe fund sâmburele, îl 
acoperi cu pământ. Uiţi de el. le gândeşti la altceva. Ai la ce 


te gândi! Când vine primăvara, zăreşti din întâmplare, între 
buruieni, puiul de zarzăr. Până toamna creşte măricel. Vine 
iarna şi-l prinde golaş, fără frunze. Gerul nu-l ucide. Într-o 
altă primăvară, te pomeneşti cu el înflorit peste noapte. 
Pare o mireasă învăscută în voaluri albe. A pornit să 
rodească. Doi-trei ani au trecut de când te-ai jucat cu 
sâmburele de zarzăr - şi acum, uite-l!... 


Trec repede anii. Nespus de repede... 


Aşezată pe coastă, cu faţa la miazăzi, în bătaia soarelui 
de dimineaţa până seara, îngropată şi dezgropată la timp, 
îngrijită de neamţ şi de slugi ca ochii din cap, via boierului 
olog a crescut şi a început a lega rod. 

Primăvara ne adună logofeţii de pe la casele noastre, mai 
cu vorba bună, mai cu sudalma şi ocara, mai cu dârjala, şi 
ne mână din urmă să dezgropăm mândreţea de vie. 

Ne ducem şi-o dezgropăm, ce să facem? Că doar de 
aceea am venit pe lume, să facem treabă pentru cei mai 
puternici decât noi! 

Pe urmă, ne cheamă să legăm joardele viei pe araci. 1 le 
legăm cu curmeie de tei. 

— E tare curmeiul? 

— Tare. Poţi să te şi spânzuri cu el. 

— Da de ce să mă spânzur? Mai am nişte datorii de plătit. 

— Tot la datorii te gândeşti, Tiţă Uie... 

— Mai mă gândesc eu şi la altele, nene Tudore, dar 
datoriile nu le uit. Odată şi odată tot o să le plătesc. Cu 
sânge. 

Via e plină de rumâni. Franţ Capca se plimbă printre noi. 
Ne-a învăţat binişor graiul: 

— Sa nu rupa copilul lastar, Tudor... 

— Nu rupe, domnu Franţ... 

Eu, Darie, sunt copilul... îi ajut tatii. Îi ajut soră-mii 
Evanghelina. Le întind curmeiele, alese, răsucite. 


S-a depărtat neamţul. Rup un lăstar, mai mult de-al 
dracului decât de foame, îl fac ghem, îl bag în gură şi-l 
ronţăi. Uitasem gustul lăstarului. E dulce-acrişor. Poate să 
sature foamea. Mai rup încă unul şi încă unul... 

— Înghite-l, că se-ntoarce neamţul... 

Înghit lăstarul aproape nemestecat. Nu m-a prins. 

Mai trece un timp şi auzim slugile boiereşti: 

— Mâine ieşiţi la stropit! 

— Câţi? 

— Câte doi de fiecare casă. 

— Nu se poate să venim câte unul? 

— Nu. 

— De ce? 

— Aşa e ordin! 

— Dacă e ordin... 

De două-trei ori stropim via boierului cu piatră vânătă. 

Umblă rumânii şi muierile lor, cât e ziua de mare, cu 
tobele de tinichea în spinare - dacă-i priveşti de departe ţi 
se pare că sunt cocoşaţi - cu tubul de cauciuc într-o mână, 
cu mânerul pompei în alta şi stropesc din vârf până în 
rădăcină fiecare cuib de viţa. Noi, copiii, cărăm apă cu 
doniţele, cu urcioarele, cu găleţile, fiecare cu ce putem şi cu 
ce avem, de la cişmeaua din vale şi umplem butoaiele în 
care se topeşte piatra vânătă. Avem obrazul verde, şi 
mâinile verzi, şi picioarele... 

Straiele ne sunt şi ele pătate de aceeaşi zeamă verzuie. 

— Nu te mai speli nici în şapte ape... 

— O să trăiesc şi nespălat... 

Iarăşi mai trece un timp. Şi iarăşi bat logofeţii şi slugile 
boiereşti satul. Nu ţin seamă că abia ne tragem sufletul. De 
nimic nu ţin seamă. 

— Mâine veniţi la săpatul viei. Cu sapele voastre. Aveţi 
grijă să fie ascuţite. 


De primăvara până în mijlocul verii de trei ori săpăm, de 
la o margine la alta, via de pe coastă. De n-am săpa-o, ar 
năpădi-o buruienile!... 

Spre toamnă, via dă în pârg, apoi în copt. Întâi se pârguie 
ici-colo un bob, pe urmă un strugure întreg, care se află mai 
în văzul soarelui. Franţ Capca se plimbă prin vie, alege cei 
dintâi struguri copţi, umple coşuleţul şi-l duce boierului. 

— Mancaţ sănătos, cucoane!... 

Când începe a se coace aproape toată via, pornesc 
paneraşe cu struguri la casa popii lomiţă Bulbuc, care s-a 
rugat Domnului din ceruri pentru belşug, la casa notarului 
Gică Stănescu, care dă totdeauna boierului o mână de 
ajutor. Câteva zgârciuri, mai mult aguridă, ajung la postul 
de jandarmi, pentru şef, pentru Juvete. Plutonierului de la 
Băneasa îi trimite boierul, prin logofăt, un coş întreg. 

— Aşa boier atent şi darnic n-am mai văzut, Miţo! 

— Păi, că şi tu, inima ţi-o dai pentru dumnealui... Mai că 
nu făcuşi omor de om când cu săditul... 

— Trebuia. De-atunci le-a mai venit mintea la cap ălora 
din Omida... 

Noi ne uităm printre uluci la ciorchini. Făpturi slabe. Mai 
de poftă, mai de foame, ni se scurg ochii, ne lasă gura apă. 

— O să ne cheme la cules... 

— O să gustăm şi noi strugurii. 

— Dacă ne-o lăsa neamţul... 

— Da ce? Neamţul are o mie de ochi să ne păzească pe 
fiecare? 

— N-are. 

— Atunci... 

Îmi cresc nădejdile mie. Îi cresc şi lui Turturică, şi lui 
Trăcălie, şi lui Tutanu. Gângu se văietă: 

— Pâ-pâ-nă atunci €... e... mu-lt... Eu vi-vi-sez strustru- 
guri... în toa-toa-te nopţile vi-vi-sez stru-stru-guri... 

— Mai bine visează, murgule, iarbă verde... 


— De-de-ce să vi-vi-sez ia-iarbă ve-verde? Eu nu sunt mu- 
murg. Eu sunt 0-om... 

Gângu e om. Pui de om. Mucos, jerpelit, gângăvit, dar pui 
de om. Pui de om suntem şi noi. Toţi visăm struguri. Numai 
că Gângu, în prostia lui, o spune. 

Cu zile aspre, bântuite de vânt, uscate, cu nopţi în care se 
lasă răcoarea, a sosit şi toamna. S-au veştejit salcâmii şi 
sălciile, plopii şi măceşii, bombii şi duzii au început a-şi 
lepăda frunzele. Au devenit ruginii câmpurile. Unde sunt 
berzele? Copiii ceva mai răsăriţi decât noi merg la şcoală. 
Unii învaţă, alţii fug de frica dascălului, care-i snopeşte în 
bătăi. Lui frate-meu lon îi e dragă şcoala ca dracului 
biserica. Se duce, mai curând nu s-ar duce. Îşi ia inima în 
dinţi, să scape de gura mamei, şi pleacă. Uf!... 

— Când culege boierul via? Uite! A venit toamna! De ce 
nu începe culesul! 

— Când o să cadă bruma! Atunci se culeg viile. Altfel iese 
vinul acru... 

Pentru noi bucuria nu e întreagă. Umblăm tot desculți. 
Picioarele noastre, deşi au talpa groasă, crăpată, îngheaţă. 
Trăieşte omul şi cu picioarele îngheţate. Vătăşeii primăriei, 
logofeţii boierului fac zarvă: 

— Mâine ieşiţi la culesul viei! 

— leşim. 

Nu mai e mult până mâine. Numai o noapte. Ca în fiecare 
seară, cade iarăşi întunericul peste lume. 


Adorm târziu. Visez struguri. Visez că mănânc struguri. 
Se face că stau în vie, întins pe iarbă, şi că în faţa mea se 
află o copaie plină. Mănânc strugurii cu zgârciuri cu tot. 
Zeama îmi curge pe la colţul gurii. Albanezul cu fes roşu a 
pus puşca alături. Se uită la mine şi râde. 

— Sunt buni strugurii, bre? 

— Buni, Ismaile... 


— Îţi mai dau o copaie... 
Alături, un zăvod mare, negru, cu dinţii albi, ascuţiţi. 
Mârâie la mine... 


Mă trezesc. Mi-e gura plină de bale. Stomacul ghiorăie. 
Nu s-a luminat încă de ziuă, dar fereastra bate în fumuriu. 
Zorile sunt pe aproape. Cumpăna fântânii scârţâie. Scoate 
cineva apă. A fi mătuşă-mea Bâzărca, o fi Rimoanta, o fi 
Papelca... Se trezeşte şi frate-meu lon, şi soră-mea 
Evanghelina. Se trezeşte şi tata. Mama se scoală, aprinde 
lampa, se face lumină în casă. Punem ţoalele pe noi. 

— Hai, copii! 

— Suntem gata, tătuţă. 

Ceilalţi dorm. La puţina lumină a lămpii par toţi cu 
chipuri de ceară. 

— Unde iei copiii nemâncaţi, omule? 

— La cules. Au să mănânce câte un strugure, doi, şi-au să 
se sature. Până la prânz nu e mult. Să ne aduci mâncare la 
vie. 

— Până la prânz!... Mai bine să îmbuce fiecare câte ceva. 
Strugurii nu cad bine pe stomacul gol. 

— Cad, nu cad... 

Îmbucăm câte-o fărâmă de mămăligă rămasă de seara, 
pe care presărăm un praf de sare, cât prinzi între buricele 
degetelor, un praf de ardei pisat. Sorbim şi-o gură de apă. Îi 
trebuie unui om mai mult? Nu! Adevărat e că unii mănâncă 
bine dimineaţa, mănâncă bine la prânz, mănâncă bine 
seara, ba mai aruncă în gură câte ceva şi peste zi... Dar câţi 
sunt de ăştia în sat? Câţiva, care au pământ, vaci cu lapte, 
parale. Dacă vrei, poţi să-i numeri pe degete. De ce să-i mai 
numeri? Parcă nu-i ştii? 

— După mămăliga asta amară, strugurii or să ni se pară 
şi mai dulci, spune soră-mea Evanghelina. 

— Şi mai dulci, rostesc şi eu înghițind în sec. 


În sfârşit, plecăm. Cerul acoperit de nori îl spală vântul. 
Dimineaţa o să fie luminoasă, ziua albastră. Bruma, groasă 
de un deget, scârţâie sub picioarele noastre goale. La 
început ne frige, parcă am călca pe jar, nu pe brumă rece. 
Ne învăţăm curând. Luăm în urcuş coasta. Să fie lumea atât 
de dornică de muncă? S-au arătat harnici vătăşeii, logofeţii. 
Jumătate satul e adunat la poarta viei. Tutanu se ţine de 
coada maică-sii. Trăcălie bate din picioare pe lângă taică- 
său - un bărbat mărunt, smead, cu mustaţa galbenă ca 
dovleacul. 

— Brrr! E frig al dracului, Darie, frig al dracului... 

— Şi dacă baţi din picioare te încălzeşti? 

— Mi se pare că mă încălzesc... 

Gângu a venit cu frate-său Tudorache, Turturică singur- 
singurel... 

— Struguri! O să mâncăm struguri... 

Deocamdată poarta viei rămâne închisă. Dincolo de ea, 
raiul cu tot ce e mai dulce şi mai gustos pe coaja 
pământului. Raiul... 

Boierul olog, tolănit în trăsură, gătit, înfofolit, pare scos 
din cutie: pe cap, căciula de astrahan, neagră; pe umeri, 
bundră îmblănită; la gât, şal dungat cu negru, cu roşu. 
Hainele boierului sunt de un cafeniu-închis, uşor păroase; 
ghetele subţiri şi lungi, cu gumelastru, lucesc ca oglinda. O 
pătură de lână moale îi acoperă genunchii. A avut grijă 
mare de boier sluga de la iatac, să nu care cumva să 
răcească, să prindă guturai, să-i pice şi lui mucul cum ne 
pică nouă. 

Logofătul Paris Căruţă, neam de neamul lui slugă 
boierească, scrie numele fiecăruia în condică. Alt logofăt, 
Oprea Căţui Strâmbu, o pocitanie care-ar tăia rumânul pe 
loc, cu cuțitul, şi l-ar mânca nefript-nefiert, ia dintr-o 
droaşcă de la care nu au fost deshămaţi caii şi lăsaţi să 
pască în voie pe luncă, o botniţă de sârmă, o cântăreşte 


parcă, o clipă, în mâinile lui mari, late, de parcă ar vrea să 
vadă cam cât atârnă, şi latră arătându-şi dinţii galbeni: 

— Hai, care vine întâi să-i aşez pe obraz podoaba? 

— Asta nu e podoabă, e botniţă... 

— Pentru de-alde voi asta e o podoabă destul de 
frumuşică... 

Oamenii se trag un pas îndărăt. 

— Haida, de! Nu veniţi niciunul? 

A rămas logofătul cu botniţa în mâini... 

Ştim ce e botniţa. Punem botniţe boilor când răliţăm 
porumbul pe moşiile boiereşti. Altfel boii ar lua între buze 
vârfurile porumbului. Le punem botniţe când îi înjugăm la 
secerătoare, vara, la seceriş, să nu mănânce cumva câteva 
spice de grâu boieresc. Acum boierul a adus şi pentru noi 
botniţe, să nu-i gustăm strugurii. 

Ştiţi cum arată o botniţă? Ca o plasă de sârmă care îţi 
acoperă gura. Poţi răsufla prin botniţă. Îţi poţi muia buzele 
cu un strop de apă. La nevoie, dacă nu mai vrei să-ţi tot 
înghiţi scuipatul, poţi să şi scuipi prin botniţă, numai că 
scuipatul rămâne lipit de plasa de sârmă. Trebuie să-l 
împingi cu vârful limbii prin plasă şi apoi să-l ştergi cu dosul 
mâinii. Oricum, atâta timp cât porţi botniţa pe obraz, n-ai 
cum să bagi în gură boabă de strugure. 

Lângă boierul olog au răsărit, ca din pământ, jandarmii 
de la Băneasa, cu plutonierul lor scurt, mustăcios, burtos, la 
mijloc. Se aude glasul buhăit al plutonierului: 

— Venirăm şi noi la cules, cucoane Miliarezi... Să 
petrecem... Păcat că n-aţi adus şi lăutari... 

În vremurile mai vechi, când apăsarea boierească îşi mai 
slăbise niţeluş chinghile şi oamenii îşi aveau şi ei câte un 
peticuţ de vie al lor, toamna, la cules, se iscau şi lăutarii 
ţigani. Cântau la capătul viei, mâncau struguri, beau must. 
Luau şi-n traistă, să ducă pe-acasă, să dea puradeilor. 


Acum, ce să caute lăutarii? Nici praf în ochi nu le-ar arunca 
boierul olog. 

Plin de mânie, logofătul Oprea Căţui Strâmbu strigă: 

— Hai! Nu mă lăsaţi cu mâna întinsă... 

Trăsneşte o înjurătură. Rumânii se uită la boier, se uită la 
logofăt, se uită la jandarmi. 

Peste vie, peste întinderi, peste noi toţi se cerne lumina 
moale şi aurie a dimineţii. În gară, fluieră lung şi subţire o 
locomotivă, apoi pleacă încet, pufăind, târând după ea un 
şir lung de vagoane încărcate cu grâu: aurul câmpului. 
Munca noastră. Se duce spre Dunăre şi de acolo, pe drum 
de apă, mai departe, pe străine meleaguri. 

Toţi suntem scofâlciţi, goi, flămânzi. 

Dang! Bang! Bing! 

Sună clopotele bisericii. Sunetele străbat văzduhul umed 
şi pur de toamnă. Ni se strânge inima. 

— Cine-a murit? 

— Bâta! Când am plecat de-acasă, trăgea să moară. A 
rămas lângă ea mama... 

Fata lăsă capul în jos, îşi şterge ochii. 


Trenul a urcat dealul dinspre Turnu. A intrat în tăietură. 
Fumul locomotivei se târăşte, ca un şarpe negru, cu coada 
desfăcută, pe deasupra trenului. Dacă ar bate vântul, l-ar 
risipi. S-a oprit vântul. A început a se topi bruma. Pământul 
e jilav. Jilav şi rece. 

Se desprinse, sub ochii mulţimii tăcute, o bătrână din 
Stănicuţ, adusă de spate, uscată, cu nas de pasăre, slabă. 

— Pune-mi mie, maică, botniţă. Pune-mi botniţă şi să te 
mănânce focul iadului. Focul iadului să te mănânce, maică, 
în vecii vecilor. 

— Până atunci mai va, babo! 

Începutul a fost greu. Unul câte unul oamenii se duc la 
logofăt, şi Oprea Căţui Strâmbu le pune botniţa. Alături de 


logofăt, stă cu arma la umăr Juvete, şeful postului de 
jandarmi, şi notarul Gică Stănescu, zâmbind cu toată faţa 
lui galbenă, osoasă. Caută să ne-mbuneze notarul: 

— Vedeţi, măi, oameni buni, patru-cinci sute de inşi vor 
intra în fiecare zi în vie, la cules... 

— Mai mulţi, domnule notar, mai mulţi! îl întrerupe 
logofătul. 


— Dacă fiecare ar ciuguli ca pasărea de ici o boabă, de 
dincolo alta, ia gândiţi-vă, boierul ar avea pagubă, nu 
glumă... 

— De ani de zile suntem aduşi cu sila să muncim via 
boierului Miliarezi, spune Tiţă Uie. Curg zdrenţele de pe 
noi, zi şi noapte rămânem pocâltiţi de foame şi ne aduceţi 
cu anasâna să muncim via boierului pe de pomană... Trăim 
mai rău ca robii... Că robii robeau, dar stăpânii tot le mai 
aruncau ceva să-şi potolească foamea. Şi dumneata mai 
încerci să ne moi cu vorba... 

— Ba ne puneţi şi botniţe, ca la vite... 

— Mă, tu, al lui Zgămăie, tot nu te potoleşti? Te-ai luat în 
cârd cu Tiţă Uie, cu Ovedenie, cu Stângaciu. Eu una vă 
spun: băgaţi-vă minţile-n cap! 

— Cum o să mă potolesc, domnule jandarm! Şi cum să-mi 
bag minţile-n cap? Boierul ne plăteşte - dacă ne plăteşte - 
câţiva gologani pe zi pentru cules. Mâncare, ne aduc 
nevestele ori surorile de-acasă. Pentru boier muncim, 
pentru boier culegem - şi... cu ce ne alegem? Acum, mai 
suntem şi batjocoriţi. Să ne puie la gură botniţe, nouă... 
Oameni suntem, ori vite? 

— Oameni... 

— Păi, dacă suntem oameni, de ce vă purtaţi cu noi aşa? 

— Ei şi ce dacă vă pune boierul botniţe? Vă cade nasul? 
la te uită, domnule!... Se supără că-i pune botniţă! Parcă 
dumnealui, golanul, ar fi cu stea-n frunte. Parcă dumnealui, 
nemâncatul, ar fi os de-al lui Por-împărat. Dar toţi boierii 


din împrejurimi, care au vii, pun ţăranilor botniţe la cules! 
Asta, de când e lumea lume. Şi niciunul nu şi-a arătat colții. 

Notarul, cuprins de supărare, s-a roşit ca un rac fiert. 

— Şi i-or fi arătând ei, dar nu i-oi fi văzut dumneata. 

— Notarul nostru, şi alţii ca dumnealui, aud numai ceea 
ce vor să audă. 

— Şi văd numai ceea ce vor să vadă... 

— Da, oamenii de prin alte sate nu-şi arată colții. Numai 
voi, ăştia din Omida, ne faceţi de râs, pe noi, autorităţile, ba 
în faţa boierului, ba în faţa prefectului. O să începem să 
strângem şurupul... Şi-o să vă văd cu căciulile în mână la 
uşa primăriei: mai slăbeşte şurupul, domnule notar, la 
prestație, că m-ai omorât; mai slăbeşte şurupul, domnule 
notar, la caraulă, că-mi vine rândul de trei ori pe 
săptămână; mai slăbeşte şurupul, domnule notar, la 
curăţenie, că de trei ori ai pus agentul sanitar să mă 
amendeze că n-am dus gunoiul la câmp. Când nu vă am eu, 
mă, pe voi în mână? De câte ori vreau, de atâtea ori vă am... 

Ca să se veselească oleacă, plutonierul şi jandarmii care 
au venit cu el încarcă armele şi încep să tragă focuri în 
ciorile care cârâie în salcâmii de lângă vie. Se prăbuşesc 
câteva ciori. Celelalte, speriate, îşi iau zborul, se depărtează 
spre sat. 

— Ajunge! Nu mai risipiţi gloanţele pe ciori. Poate o să 
avem nevoie de ele pentru alte treburi. 

— Am luat destule cu noi, să trăiţi, domnule plutonier. 

— Totuşi. 

Dang! Bing! Bang! 

Clopotele sună pentru sufletul moartei. 

— Baba Chiţa a scăpat de botniţă... 

— O să scăpăm şi noi... 

— Dar înainte de a muri... 

Boierul olog stă tolănit în trăsură ca o huidumă grasă şi 
ascultă. Se uită şi ascultă. Şi-i tremură uşor buzele, iar la 


colţurile ochilor îi răsare o umbră veselă. Notarul îşi 
împlineşte bine meseria. Păcat - gândeşte boierul olog - 
păcat că ăsta nu s-a făcut avocat... 

Aprinde o ţigară şi fumul se ridică în rotocoale. Norii s-au 
risipit. S-a sleit puterea vântului. Soarele, rotund şi galben, 
s-a înălţat spre răsărit, dincolo de linia ferată, peste celălalt 
deal mărunt pe care urcă, şerpuită, şoseaua ce duce spre 
Băduleasa. 

Ştim că notarul are putere, că noi toţi, mari şi mici, ne 
aflăm în mâna lui, a primarului, a jandarmului, a logofeţilor. 

Înclină capetele oamenii şi îngăduie să li se pună botniţe. 

Noi suntem datori boierului olog din trăsură câţiva saci 
de porumb. Cu alţi saci suntem datori celuilalt boier, de la 
Belitori, lui Gogu Cristofor, burduhănosul. Dar cui nu-i 
suntem datori? Am luat, la strâmtoare, bucate pe datorie. 
Am mâncat bucatele. Acum trebuie să muncim pân-om 
cădea pe brânci, să le plătim. 

— Ce facem, oameni buni? 

— Ce să facem? Parcă putem să nu ne supunem? 
Jandarmii stau gata să sară pe noi. Am mai păţit-o când cu 
săditul viei ăsteia. 

— Şi-o s-o mai păţim. 

— Până o veni timpul să le plătim pe toate. 

— Eu nu pot să rabd batjocura. Auziţi? Nu pot s-o rabd! 
strigă cât îl ţin puterile Tiţă Uie. 

Ne întoarce spatele şi o ia la vale, spre sat. Poartă pe cap 
o pălărie bearcă spartă-n fund şi, pe spinarea uşor adusă, o 
flanelă neagră, peticită, de bumbac. Pantalonii, hanţe 
păcătoase. Picioarele, ca ale noastre, ale tuturor, goale, 
negre, pline de semne. O apucă după el dada Zvăca, 
mărunţică, târându-şi de mână bărbatul înalt, mătăhălos. 
Mai pleacă şi alţii: Picică, văru-meu Dumitru Pălică, Lişcu 
Stângaciu, Petre Zgămâie, nişte flăcăiandri din cătun... 

Boierul olog îi porunceşte plutonierului: 


—  Lasă-i, şefule. Rămân destui. Să nu stricăm 
sărbătoarea culesului!... 

— Cum porunciţi dumneavoastră, cucoane... 

Ne aşezăm la rând. Logofătul Oprea Căţui Strâmbu ne 
pune botniţe. Ni le aşează la obraz, ne trece băierile de fier 
peste urechi, le încuie la ceafă cu cheia. Un slugoi boieresc 
ne dă câte o coşniţă şi câte un cosor. Alte slugi ne arată ce 
avem de făcut. Tăiem strugurii cu cosorul, băgăm de seamă 
să nu atingem cu tăişul joardele, aşezăm strugurii în coşniţe 
uşurel, să nu le strivim boabele. Când umplem o coşniţă, o 
scoatem în potecă. Luăm alta goală şi reîncepem lucrul, 
chirciţi pe vine. 

Sunt struguri albi şi struguri negri-albăstrii în via 
boierului olog. 

Sunt struguri aurii-ruginii şi struguri roşcovani în via 
boierului, care acum a fost adus pe braţe de slugi şi aşezat 
într-un cărucior cu rotile, sus, lângă casa paznicului 
albanez, cu fes roşu. 

Şi strugurii roşii ca sângele. 

Unii struguri au boabele mari, alţii boabele mici şi bătute, 
lipite unele de altele, ca boabele porumbului pe cocean. 

Mireasma vie ne îmbată. 

Frunza e ruginie şi uscată. 

Sună, când o atingem. 

Muncim şi rămânem tăcuţi. 

Tăcuţi. 

Tăcuţi ca pământul. 

Dar şi pământul uneori mugeşte lung şi se cutremură din 
temelii. 

Şi pământul se răzvrăteşte uneori. 

Pământul, de, e pământ... 

Am putea, dacă am vrea, să strivim un strugure între 
palmă şi botniţă, şi să sugem mustul dulce. 

Niciunul dintre noi nu facem asta. 


Nu vrem s-o facem. 

Dacă gustăm mustul boierului, dacă ne atingem cu 
buzele de miezul unui singur bob de strugure, de strugurii 
aceştia pe care i-am visat şi eu şi toţi copiii satului luni şi 
luni de-a rândul, ne ostoim pofta. 

Ne ostoim şi ura. 

Boierul olog ne-a pus, ca la boi, botniţe, să nu ne atingem 
de strugurii lui. 

Nu te atinge, Iutanule! 

Nu te atinge, Irăcălie! 

Nu te atinge, Turturică! 

Nu te atinge, Gângule! 

Nu te atinge, Darie! 

Nu te atinge, loane! 

Nu ne-am înţeles între noi, dar e ca şi cum ne-am fi 
înţeles. 

Avem ochii uscați. 

Buzele uscate. 

Ni s-a uscat şi ni s-a umflat limba în gură. 

Ne-a pierit setea. 

Ni s-a stins foamea. 

Ni s-a lipit pântecul de şira spinării. 

Dang! Bing! Bang! 

Bang! Dang! Bing! 

Sună clopotul. 

Sunetul aleargă, trece pe lângă noi şi peste noi. Se 
pierde în depărtare. 

Moarta n-o să mai poarte botniţă. 

Nici noi! 

Nici noi! 

Unele frunze de viţă sunt roşii ca sângele. 

Unii struguri sunt roşii ca sângele. 

Culegem strugurii, umplem coşniţele, le ducem la cărare. 


Luăm altele goale. 

Ne întoarcem între viţe. 

Culegem mai departe. 

Nu trebuie să uităm ziua asta. 

Nu trebuie s-o uităm. 

Ne-a adus botniţe. 

Botniţe! 

Botniţe! 

Bing! Dang! Bang! 

Dang! Bang Bing! 

Tata poartă botniţă la gură. 

Soră-mea Evanghelina poartă botniţă la gură. 

Frate-meu Ion poartă botniţă la gură. 

Port şi eu botniţă la gură. 

La fel poartă Tutanu, Gângu, Turturică, Trăcălie. 

Toţi care am venit şi am rămas să culegem via boierului 
purtăm la gură botniţe de sârmă. 

Dacă mama ar fi venit cu noi, la cules, şi ea ar fi purtat 
botniţă. 

Mama... 

Cu botniţă... 

Strugurii sunt albi. 

Alţii sunt negri-albăstrii. 

Alţii aurii-ruginii. 

Alţii roşcovani. 

Unii, unii sunt roşii ca sângele. 

Uiuiu! 

Ne îmbată mireasma puternică a viei. 

Soarele blând ne stropeşte cu razele lui calde. 

Ţâşneşte de sub o viţă un cârcâiac lung şi gras, şi galben, 
cu zeci de picioare. 


Dacă nu l-aş fi văzut la timp, m-ar fi muşcat şi piciorul mi 
s-ar fi umflat ca un butuc. 

Îl strivesc, dintr-odată, cu călcâiul. 

Pe iarbă a rămas o dâră alburie, pe care, peste o clipă, 
năpădesc furnicile. 

Învăţ să strivesc. 

Acum strivesc cârcâiacul... 

Atât pot să fac. 

Mai târziu... 

Boierul stă în jilţul lui moale cu roţile gumate, lângă casa 
paznicului, la marginea de sus a viei, şi vede cum îi culegem 
strugurii, cu botniţe la gură. Vede că nu ne atingem de 
avutul lui. 

Obrazul gras, puhav, e plin de mulţumire. 

Feţele noastre sunt galbene, aspre, uscate. 

Din ce în ce au venit tot mai puţini oameni la cules - şi 
nouă zile a ţinut culesul. 

Pe urmă s-au ivit ploile cele mari ale toamnei. 

Plouă. 

Acum plouă. 

Stau în casă. 

Fereastra e fumurie. 

Duzii din faţa casei, salcâmii de lângă uluci, salcia de 
lângă fântână au rămas fără frunze. 

Bate ploaia în ziduri, în geamuri, în arbori. 

Bate ploaia. 

Mă uit la mâinile mele. 

Le închid. Le deschid. Le închid iarăşi. 

Pumnul e mic, firav. 

Bagă de seamă tata: 

— Pumnul o să-ţi devie puternic, Darie, când o să creşti 
mare. O să ai nevoie în viaţă de pumni. 

— Da, îi răspund tatii. O să am nevoie de pumni. 


Îmi pune mâna pe creştet tata. 

Îmi mângâie creştetul. 

Mâna lui e aspră. 

Aspră şi bună. 

— Da. O să am nevoie de pumni. 

Plouă. 

Acum plouă. 

Noaptea nu mai visez struguri. 

Visez că pumnul îmi creşte mare şi greu ca un baros. Şi 
că lovesc cu el, cu sete. 

Cu ură. 


Iarnă. Sunt ceva mai înalt de cum eram iarna trecută. 
Soba arde. Ninge. Ninge mereu. Poate s-or fi desfăcut 
cerurile. De astă-toamnă ninge întruna. Zăpada a crescut 
încet, până la glezne, până la genunchi. A trecut de 
genunchi. A trecut mai sus de brâu. O pârtie ne leagă tinda 
de fântână. Alta de şura de paie şi de coşarul boilor. 

Unul, doi, trei, patru... nouă. Nouă copii ne aflăm în 
odaie. După câte ştiu, suntem mai mulţi. Unul şi-a luat valea 
şi-a plecat în lume. Vin veşti de la el. Veşti bune. Nu s-a 
prăpădit... 

Ne înghesuim, şi cum ne-am mai zbânţui! Nu e loc. Aici e 
peretele, aici e patul, aici e uşa, aici e fereastra. Ne 
încăierăm de-a binelea în joacă, ne turbuşim în bătăi, 
spunem glume, ghicitori, poveşti. Frumoasă e povestea cu 
Bou-Roşu. S-o tot asculţi! Dar povestea cu popa cel spân, cu 
Michiduţă şi cu preoteasa? Râdem până rămânem cu gurile 
strâmbe. Pe urmă, ne aducem aminte de povestea cu 
strugurii şi botniţele. Asta a fost o poveste adevărată. Şi nu 
mai râdem... 

Fereastra!... E cenuşie. Pe dinafară îngheţată. Ne 
desparte de văzduhul cenuşiu. Nu desparte de lume. 
Salcâmii leagănă coţofene cu coadă bălţată, leagănă ciori 


croncănitoare cu pene negre ca haina cea lungă a popii 
care scuipă spre mine dacă îi dau bună ziua pe uliţă. 

Bat vrăbii în geam. Vrăbii cenuşii ca văzduhul. Mai 
cenuşii decât văzduhul. Uite, una are guşă popistrată cu 
boabe roşii. 

Iarnă. Zarvă. Latră câinii. Un rumân pătrunde în casă. Îşi 
scutură căciula. Căciula, mare, dintr-un miel tărcat. Dă 
bună seara. Apoi: 

— Bine v-am găsit sănătoşi!... 

— Bine ai venit, nepoatel!... 

E vărul Pascu. Întinde părinţilor o placă pântecoasă, 
roşie, cu dungi late, negre. Le dă să guste. 

— Vă poftim deseară la nunta vecinului Stan. M-a pus 
frate de mână... 

— O să venim. 

Merge tata. Merge mama. Merg soră-mea Evanghelina, 
soră-mea Riţa. Merge frate-meu Ion. Mă leg şi eu de coada 
lor. Nunta e aproape de tot. Pot să dau cu piatra din 
bătătura noastră în bătătura cu pricina. 

Ginerele, nenea Stănică, e frate cu nenea Mihalache, 
care s-a însurat mai demult cu dada Mitra. Amândoi sunt 
băieţii tuşii Petra, văduva, care ne dă să bem gaz cu lingura 
când ni se umflă gâtul. Şi în fiecare an ni se umflă gâtul. În 
fiecare an bem câteva linguri de gaz. 

Harnici băieţi. Muncesc, ca şi noi, pe trei moşii. Pe 
Belitori, pe Saiele, pe Secara. Nenea Mihalache şi-a luat 
nevastă tocmai de lângă Olt, de la Râioasa. Voinică nevastă. 
Unii spun prin sat: cam prea voinică, bună de muncă şi de 
tăvăleală. Duce sacul de şase duble pe umăr, ca pe-un fulg. 
Are strungăreaţă şi vorbeşte gros, ca un bărbat siteav. 
Seara, flăcăii mai cutezători dau ocol bordeiului tuşii Petra. 
S-a cam dus vestea că muierea cu strungăreaţă ar fi rea de 
muscă. Dă târcoale bordeiului şi văru-meu Vasile, băiatul lui 
unchiu-meu Voicu, fratele mai mare al tatii. 


Tata îl ceartă, deşi suntem în duşmănie cu mătuşă-mea, 
cu Bâzărca... 

— O să te omoare Mihalache cu parul... Abia te-ai însurat 
şi umbli după nevasta lui... 

— Pe mine? 

Se înfoaie ca un cocoş prost. Numai că n-are creastă. 
Numai că n-are pene. Are câteva tuleie în barbă şi nu vrea 
să le radă. 

— Pe tine... 

— Da ce, eu n-am par? 

Norocul lui nenea Vasile şi al altor zăltaţi e că nenea 
Mihalache nu se sinchiseşte. S-a dovedit a fi stearpă 
nevastă-sa. Ori poate, ce s-a socotit, el o fi sterp. Dacă o să-i 
îngăduie să-şi facă mendrele - l-au povăţuit babele - s-ar 
putea întâmpla ca norocul să-i aducă în casă un copil. Ce 
răsare în grădina ta al tău este, nu al altcuiva. Şi pe urmă, 
dada Mitra a venit ca mireasă cu salbă de şase galbeni. Şi 
din şase, salba a crescut la nouă galbeni. O să mai crească. 
Vrednică femeie! Astă-toamnă, de pildă, când s-a dijmuit 
munca, Cristofor burduhănosul i-a făcut dadei Mitra semn 
cu cravaşa lui cu moţ verde. 

— Vino până-n conac. 

Dada Mitra, de ce să nu se ducă? Muierile, lângă stivele 
de porumb, râzând, şuşotind, aşteptând-o mirate. N-a 
întârziat mult dada Mitra. A ieşit potrivindu-şi boşcelele. 
Muierile - pe ea. 

— Ce ţi-a făcut, fa? 

— Ce să-mi facă?! Mai nimic. E prăpădit. Numai gura de 
el... 

Nenea Mihalache s-a întors cu carul acasă încărcat cu 
porumb până la loitre. Gâfâiau boii. Parcă duceau piatră. 
Ceilalţi oameni, cu cinci-şase baniţe pe fund. 


Muncesc rumânii învoiţi pe moşie. Nu poate nimeni să 
are peticul lui de pământ până nu ară, până nu seamănă la 
boier. Poartă grijă jandarmul să-ţi aducă aminte, dacă ai 
uitat cumva, se străduie să te scoată el la arat, la semănat, 
chiar dacă n-ai avea tu poftă. Culegi porumbul şi-l faci 
grămadă, lângă magazii, la conac. După ce s-au isprăvit de 
cules tarlalele toate, vine boierul cu logofeţii la dijmă. Ia 
boierul trei părţi, ar trebui să iei şi tu o parte. N-o iei. În 
postul Crăciunului nu mai ai ce duce la moară. Apuci 
drumul conacului şi te împrumuţi cu bucate. Te împrumută 
boierul, după ce te ţine un ceas-două la scară. 

— Câţi saci de porumb îţi trebuie, 'Tudore? 

— Trei, boier Gogu... 

— Mi-l plăteşti în bani, ori îmi dai, la toamnă, porumb din 
partea ta, la dijmă? 

— N-am bani, boier Gogule... 

Pentru trei saci întorci nouă. Câteodată, doisprezece, 
înaintea Crăciunului porumbul are preţ ridicat. Toamna, 
preţurile sunt de râs. 'lotuşi, pe aceste preţuri de râs 
rumânii îşi vând bucatele. Perceptorul nu-i slăbeşte din 
chingi. Birurile trebuie plătite. Le plătesc rumânii. Cui nu 
plăteşte i se iau cu toba vederile, căldarea de mămăligă, 
aşternutul... 


Nenea Mihalache are chipul roşcovan. Plesneşte de gras. 
Nenea Stănică e mărunt, îndesat. Parcă i-a tot dat cineva cu 
obada în creştet şi nu l-a lăsat să crească în sus cât ar fi 
trebuit. Nasul îi cade peste buze, ca un cioc de pasăre. 
Ochii vicleni, cam zbanghii. Şi-a ales mireasă din cătun, cu 
zestre. Fir-ar ea să fie! O fetişcană spălăcită, pistruiată, cu 
coade lungi, galbene, ai zice fire de grâu copt, împletite. 
Fusta îi este înflorată, încreţită. Peste cămaşa cu altiţe 
albastre şi-a pus cojocel, semn că taică-său are şi oi, oi 
multe, o turmă, nu numai pământ. Dealtfel, în zestre au 
intrat şi şase bârsane cu miel în burtă şi plăvană cu vițel 


legat de curmei. Başca un car de ţoale. Başca pământurile 
din luncă, unde-şi plivesc grădinile de zarzavat bulgarii 
veniţi de peste Dunăre. 

— Brava lui! auzii flăcăii aciuiaţi pe gârlici. Mai rar aşa 
podoabă! 

Parcă sunt un snop de iaca-cine! Râd de se prăpădesc. 

Bordeiul are două odăi şi două coşuri. Într-o odaie, nunta. 
În alta, pregătit, gătit, patul mirilor. Căpătâi umplut cu lână. 
Peste rogojina de toate zilele, scoarță. Tărăboi mare. Nunta 
abia a început. Mâine o să fie ce-o să fie, după ce tinerii au 
să tragă cu degetul în condicile primăriei şi după ce-o să-i 
cunune popa la biserică. Pe lângă pereţi, mese şi scaune 
lungi făcute din scândurile patului care, pentru o zi, a fost 
descheiat. Fierb pe vatră oale mari de pământ, burticoase. 
Miroase a sarmale de porc şi a grăsime de berbec fript. 
Nuntaşii beau ţuică fiartă. Beau din ulcele de lut ars, negre, 
şi mănâncă din străchini, cu degetele, sarmale, varză cu 
carne. Pâinea e caldă şi spoită cu ou. Cimpoiul cântă. 
Clarinetul îl îngână. iganul cu pielea ciupită de vărsat 
scarpină la piept mustăţile cobzei. Flăcăilor de pe gârlici, 
veniţi după obicei pe nepoftite, li se dau să înfulice de-a- 
mpicioarele găvane cu varză, coltuce de pâine. Li se dau şi 
ceşti cu rachiu. Unii ies în prag şi dau chiot lung, hoţesc. 
Noaptea neagră, s-o tai cu fişca. Se strecoară afară din 
bordei fetele, câte una, câte două. Întârzie pe lângă şura de 
paie, pe lângă căpiţele de coceni. Se întorc cu fustele 
mototolite, cu obrajii muşcaţi - de ger muşcaţi. 

A trecut în sus, gâfâind, aruncând foc pe nări şi s-a 
pierdut în tăietura dealului trenul de miezul nopţii, cu 
luminile aprinse. Scânteile cad, roi de bondari roşii, 
albaştri, peste sat. Cad şi se sting în nămeţii uriaşi care 
cresc mereu puful afânat. 

Miezul nopţii. Mirele şi-a luat aleasa de mână s-o ducă în 
culcuşul care-i aşteaptă. 

— Hai, Măricică... 


O soarbe cu ochii. 

— Dacă vrei tu... 

Tremură ca salcia. 

Mă uit printre fustele muierilor la ochii miresei. Spălăciţi. 
Ochi de mânzată care ştie că e dusă la tăiere. Ciupitul 
gâdilă mai tare mustăţile cobzei şi stropeşte printre dinţii 
galbeni cântec de ruşine. 


Când eram la mama fată... 


Soacra-mare, cu băbătiile, cu muierile, cu fetişcanele, de 
pază lângă uşă. Naşa aduce cămaşa de borangic, subţire de 
te vezi prin ea, moale, s-o tai cu limba. I-o dă miresei: 

— 'Ţine-o, Măricico, şi... să nu ne roşeşti obrazul. 

Au trecut prin deschizitură. Uşa s-a închis. S-a auzit tras 
ivărul de lemn. 

Mă apucă una de ureche, a lui Boboc, dada Nastasia, 
grasa... 

— Ce te vâri, drace? 

— Iaca, mă vâr... 

Pe vatră, într-o oală nouă, dada Mitra adună cenuşă cu 
vătraiul şi-o îndeasă - cenuşă fierbinte, spuză. Dă oala 
flăcăilor pe gârlici. 

— O să bubuie ca o puşcă, mai tare ca o puşcă... Cimpoiul 
se dezumflă, se umflă, se dezumflă, geme. 

Clarinetul leapădă sunetele piţigăiate. A înnebunit şi 
cobza, şi Ciupitul care-o strânge în braţe şi-o zgândără. 

— Hii! Hii! Cântă, cioară... 

Ciorile, ciori, cântă cât le ţin puterile. 

— Bauuuu... poc... poc!... 

Au trântit oala cu cenuşă sub fereastră. Au descărcat 
spre slăvi pistoale vechi turceşti, cu ţeava lungă şi mâner de 
os. Dealurile au prins pocnetele şi le aruncă îndărăt. Încet, 
mai încet... 


Mirele iese furtunos. Trânteşte uşa. A luat foc bordeiul, 
ori s-a cutremurat din ţâţâni pământul?... Nu. Nici vorbă. 
Alta e tărăşenia. 

— Cămaşa, dă-ne cămaşa miresei! strigă soacra. 

— Să vedem cămaşa miresei! cerşeşte naşa. 

— Ce cămaşă? N-am să vă dau nicio cămaşă. De mult nu 
mai e fată. Muiere în toată legea, asta e mireasa mea... 

Nevestele, buzna peste mireasă. 

Măricica stă ghemuită în pat. Se ţine cu mâinile de 
coastă. Se vaită: 

— Mi-a frânt oasele, blestematul... 

În jurul ochilor, cearcăne vinete. 

Cu pumnii, cu picioarele, pe înfundate, a stropşit-o. 

Începe haiul. Mirele: 

— Să tacă lăutarii şi să împlinim legea. S-o ducem la tata- 
socru. Pe grapă. Să i-o lăpădăm în bătătură. Altfel îmi bate 
piatra grânele şi-mi mor boii de splină... 

— Cu cine, cu cine te-ai cotârcit? întreabă soacra. Cine a 
fost pramatia? 

Măricica tace. Ce i-ar folosi dacă ar mărturisi... 


Ies toţi în arie cu felinarele aprinse, scot boii şi-i înjugă la 
grapa atârnată de pătul. Grapa: un maldăr de mărăcini 
prinşi cu rădăcinile între două lemne. 

Măricica îşi pune cojocelul în spinare, îşi acoperă capul 
cu tulpanul. Îşi acoperă şi obrazul. Au s-o ducă la tăicuţa, la 
măicuţa, pe grapă, cu nuntaşii, cu lăutarii. Ştia că aşa o să 
fie. O să se scuture satul din somn să întrebe ce s-a 
petrecut. Ei, acum nu se mai schimbă nimic, orice s-ar 
întâmpla. 

În brânci o scot din casă şi-o aruncă pe grapă. Pleacă 
alaiul. Lăutarii îşi fac meseria. Acum şi-o fac în râs. Cimpoiul 
parcă e buhai. Cobza hârâie. Clarinetul sughiţă. Pe buza 
clarinetului îngheaţă scuipatul. 


Se deschid uşi. Scârţâie porţi. Câinii, ca loviți de turbare, 
latră, latră... 

Ninge. Ninge mereu. Peste zăpada de jos cade, nouă, 
proaspătă, altă zăpadă, din cerul pe care nu-l vezi şi nu poţi 
să ştii cât e de înalt. Gârla a trecut-o alaiul pe gheaţă. 

Întuneric orb la casa Măricichii. Alaiul aprinde luminile. 
Iese în poartă socru-mic. les fraţii miresei. lese şi maică-sa, 
înfofolită în broboadă. 

— Ce-i, mă? Au dat tătarii? 

— 'Ţi-am adus fata, socrule-mic, nu e fată. 

Socru-mic, o clipă năuc, se dezmeticeşte, pricepe. Îşi ia 
muierea de păr şi mătură cu ea oborul. Noroc că e zăpada 
moale. 

— Ai ştiut. Tu ai ştiut!... 

A snopit-o bine. Sar şi nuntaşii. 

— Las-o, mă, Vătui, c-o omori!... 

— Apăi, dacă! E muierea mea. Ce vă băgaţi... 

A lăsat-o... Măricica, pe grapă, cu inima cât bobul de 
mazăre. Îi bate inima tare. 

Ginerele, fratele de mână, nuntaşii intră-n casă. Soacrele, 
amândouă, lângă mireasă, pe grapă, şoşotesc. N-au s-o 
ucidă pentru atâta lucru. Li s-a mai întâmplat şi altora. 

— Să mai îmi dai două pogoane şi şase oi şi un bou, cere 
ginerele, care, de ciudă, s-a afumat oleacă. 

— Nimic nu-ţi mai dau, dezbrăcatule. Vrei să-mi scoţi 
sufletul din mine. Nimic nu-ţi mai dau. Dacă-ţi place, bine. 
Dacă nu... 

Au încălzit, la foc de paie, o cană de rachiu. Chiocnesc şi 
se înjură. Gata-gata să se ia la pumni. 

— Mai dă ceva, cerşeşte nenea Stănică. 

— Mai dau, ca să nu zică satul că sunt inimă acră, un 
pogon şi trei bârsane. Altceva nu-ţi mai dau, tâlharule! 

— Să nu mă faci tâlhar... 


— Ba te fac. De ce să nu te fac, dacă aşa îmi place mie? 
Dacă nu vrei găsesc om pentru fata mea şi mai bun... 

— Cât ai spus că mai dai? 

— Un pogon şi trei oi... 

— Bine. Fie şi aşa. Mi-e prea dragă, că nu mă lăsam cu 
atât de puţin. Da oile, cu miei în burtă... 

— Cu miei în burtă... 

Nuntaşii fac drum îndărăt. Plânge Măricica pe grapă. Nu 
se uită nimeni la ea. Lăutarii iar şi-au dat în petic. 

Fierbe satul. S-a luminat de ziuă. Văzduhul e mohorât. 
Cerul atârnă, puhav, deasupra uliţelor, ca o burtă. 

— A dracului mai e şi sărăcia! Cum îl ticăloşeşte pe om! 

— Nu pe toţi, vericule, numai pe unii... 


Pe Măricica n-o mai dor coastele... 

Dar prin sat le mai dor coastele pe altele. De la horă 
pleacă băieţii cu fetele pe deal, când dealul e verde. Îşi fac 
mai înainte vorbă. 

— Mergi cu mine pe deal, Ilinco?... 

— Nu merg. 

— De ce? 

— Aşa, că nu vreau. Mă duc cu Gheorghiţă... 

— O să-ţi spoiesc la noapte poarta cu păcură. 

— Spoieşte-o, dacă ai poftă să te ciomăgească taica. 

— Mergi cu mine pe deal, Petruţo?... 

— Da, merg, dar să te porţi frumos... 

Se sparge hora la chindie. O apucă înainte băieţii. Cântă 
unul, în frunte, cu clarineta. Văru-meu, Pârvu Găbunea 
cântă cu armonica. Se laudă taică-său, la cârciumă: 

— Deştept foc, Pârvu-al meu... Cântă din gheare... 
Mânca-l-ar taica! Din gheare cântă. 

— Lasă Tudose, nu te mai lăuda atâta. Mai cântă şi alţi 
băieţi. 


— De cântat, cântă ei, nu zic nu, dar nu ca Pârvu-al 
meu... Auzi-l, parcă te seacă la inimă... 

Cete-cete, fetele urcă după băieţi poteca. Ne luăm după 
ele. Se opreşte una. Se întoarce la noi: 

— Ce vă ţineţi, mă, după noi? 

— Ce, dacă ne ţinem? 

Încearcă să ne alunge cu bulgări. Ţi-ai găsit! Nu ne 
nimereşte. Ştim să ne ferim. Trec bulgării pe lângă noi, cad, 
se sparg. Se lasă păgubaşă. La salcâmi şi-o ia de braţ 
fiecare pe a lui. Se răspândesc. Le întind pe iarbă, le strâng 
în braţe, le sărută. Vorbesc de nuntă. 

Zgâim ochii la ei. Ne mai înjură câte un flăcău. Îl înjurăm 
şi noi. Nu rămânem datori. 

— Să ieşi deseară la poartă când oi fluiera. 

— les, dacă adoarme mama devreme. O să doarmă... 

Auzi în sat: 

— A rămas grea a lui Ivănuş. 

— Cu cine, fa? 

— Cu al lui Beldie... 

— A dat norocul peste al lui Beldie. Fata lui Ivănuş are 
pământ. S-a întâmplat cu voia ei. Altfel n-o lăsa taică-său să 
ia un sărăcan. 

Angheluş e frumos, să-l bei într-un pahar cu apă, dar de 
sărac, n-are pereche. Ba are una: pe nenea Picică... 

— O să-l bage ginere-n casă Ivănuş, că n-are decât o 
fată... Nu e urâtă, dar nu dărâmă pământul cu 
frumuseţea... 

— Frumuseţea trece... Pământul rămâne. Şi cine are 
pământ, nu-l doare capul... 

— Dar Aposta lui Cuclea? 

— E cu burta la gură. Nu spune făptaşul... 

A născut pe furiş Aposta lui Cuclea. 

A văzut-o, dintr-o dată, satul, subţire... S-a iscat un zvon. 


— L-o fi lepădat... 

— De unde. L-a născut şi l-a omorât... Au chemat-o la 
primărie. A luat-o Juvete şi-a dus-o la post. 

— Să spui ce-ai făcut cu copilul... 

— Care copil? 

— Copilul pe care l-ai născut... 

— N-am născut niciun copil... 

Au strâns-o cu uşa. A mărturisit. Copilul a fost îngropat în 
bălegar. Au pus-o şi l-a dezgropat. Era un boţ de carne. Pe 
gât se vedeau, negre, urmele mâinilor. 

— N-am vrut să-l îngrop de viu. Mi-a fost milă. Avea ochii 
albaştri, ca Miluţă. 

— Cu Miluţă ai păcătuit? 

— Cu Miluţă, când a venit în vacanţă. A făgăduit că mă ia 
de nevastă. Pe urmă, când a aflat că am rămas borţoasă, n-a 
mai trecut noaptea pe la poarta noastră. Mi-a spus să mă 
descurc cum oi putea. Mi-a fost ruşine să-l arăt lumii. Cu un 
copil de gât şi fără o palmă de pământ, fără salbă de aur, 
cine să se uite la mine!... 

Zgârcit, copilul stătea desfăşurat din petice, pe bălegar, 
în mijlocul ariei... Aposta lui Cuclea l-a privit lung, cu ochi 
de piatră. Pe urmă s-a repezit de parcă ar fi văzut că vrea 
cineva să i-l fure, l-a luat în braţe, a început a-l lului: 

— Băiatul mamei, băiat... 

Îi curgeau lacrimile pe obraji, şuroaie... 

S-a dus la închisoare Aposta... 

Miluţă e băiatul morarului Isopescu, din cătun. Când vine 
în vacanţă de la oraş, unde învaţă carte, se plimbă prin sat 
cu bicicleta. Sperie copiii, sperie orătăniile cu goarna 
bicicletei... 


III 
MĂRUNTE 


E un om aproape bătrân, Florea Pancu. Are boi buni şi 
car mare, încălţat de curând cu fier. 

Şi-a măritat o fată. Mai are trei în casă. Trei fete şi-un 
băiat care a plecat sănătos şi s-a întors de la oraş orb de 
amândoi ochii, buştean. Lucra la o bina. I-a intrat un cui în 
ochi. L-a pierdut şi pe celălalt. 

Orbul e povara casei. 

Povară sunt şi cele trei fete care nu se mai mărită, dar 
mare povară e pentru Florea Pancu mai ales nevasta. 

Astă-toamnă, i-a murit vecinul. A rămas numai vecina. Să 
tot aibă douăzeci de ani. Cârnă, albă, cu draci. Pancu s-a 
învăţat să-i ducă seară de seară, făină, untură, găini, ce se 
găseşte prin casa şi prin curtea lui. Nu ştie cum să-i mai 
intre în voie. Muieruşca se ţine tare. 

— Dacă divorţezi şi te însori cu mine... 

La început, Florea Pancu a crezut că tinerica glumeşte. 
Apoi a băgat de seamă că nu glumeşte deloc. S-a sucit, s-a 
învârtit, s-a socotit, s-a hotărât: 

— O să divorţez. 

A găsit un avocat care i-a băgat formele la tribunal. A 
primit citaţie. Umblă cu citaţia prin sat, fudul, se laudă: 

— Am să dau divorţ. Îmi iau nevastă tânără. Am cu ce s-o 
țin. 

Satul râde. Florea Pancu merge, ca bătut în cap, pe 
drumul lui. 

În ziua sorocită pe citaţie, îşi urcă femeia în car şi pleacă 
la târg. Stau amândoi în faţa tribunalului şi după ce se 
deschide uşa, în sala de aşteptare. Femeia e mică, 


negricioasă, cu sânii uscați, cu spinarea adusă, dăulată de 
munci, de naşteri, îi strigă aprodul. 

Florea Pancu îşi ia nevasta de mână şi-o împinge 
înăuntru. Rămâne semeţ, mândru de ispravă, şi nu se miră 
nici de judecători, nici de Isusul răstignit pe cruce. A mai 
avut judecăţi. 

Femeia, ca venită de pe altă lume. 

Preşedintele: - De câţi ani eşti căsătorit cu femeia asta? 

Florea Pancu: - De treizeci şi cinci de ani, domnule 
preşedinte. 

Preşedintele: - Câţi copii aveţi? 

Florea Pancu: - Cinci copii, domnule preşedinte. 

Neîntrebată, femeia adăugă: 

— Am avut mai mulţi. Trei ne-au murit de mici, unul a 
murit astă-toamnă... 

O podideşte plânsul. Un plâns tăcut de vită care ştie să 
rabde. 

Preşedintele: - Şi de ce vrei să divorţezi de femeie? 

Florea Pancu: - E urâtă, să trăiţi, domnule preşedinte. 

Preşedintele: - Şi abia acum, după treizeci şi cinci de ani, 
ai băgat de seamă? 

Florea Pancu: - De la început am văzut, domnule 
preşedinte, dar acum am găsit alta mai frumoasă. 

Preşedintele: - Şi mai tânără, nu? 

Florea Pancu: - Da, să trăiţi, domnule preşedinte, mai 
tânără. 

I se aprind ochii de fericire. Zâmbeşte şi-şi duce mâna la 
mustață. 

La întoarcerea de la târg, de necaz că nu i s-a dat slobod 
divorţul, Florea Pancu şi-a stâlcit femeia în bătăi. 

Peste două săptămâni a îngropat-o. 


Aurii, ruginii, vinete, roşcate se desprind din arbori şi cad 
răsucindu-se, legănându-se, frunzele. Le-a muşcat gura 
toamnei. Câmpurile s-au golit. Nu-şi mai spune numele-n 
răzor pitpalacul, ascuns la rădăcina steblei de măceş. 
Sângeră măceşii. Dezlănţuite, aleargă vijeliile. Se lovesc de 
case, de ramuri. Chiuie. 

Chiuim şi noi. Mai chiuim, mai dârdâim. Picioarele 
desculţe le moroim prin noroi. Până la genunchi suntem una 
cu noroiul. Ne jucăm de-a caii, de-a capra, şi hoarda 
noastră numără un cap mai puţin. A murit adineauri. Ilie a 
murit, fratele lui Iţicu. 

Mai adineauri mă socoteam prieten cu amândoi - şi cu 
Ilie, şi cu lţicu. Dar Ilie muri. Cum o să fiu prieten cu un 
băiat care a înghiţit gutuia? Dacă nu mai e viu, gata, nu mai 
e viu. Mâine, nu mai târziu, o să-l îngropăm. l-auzi cum 
sună clopotul! Frumos sună când pentru altul sună şi tu-l 
auzi şi el, mortul, nu-l aude. Poate îl aude sufletul mortului, 
dac-o fi suflet. 

— Mamă, e adevărat că omul are suflet? 

— E adevărat. 

— Şi sufletul trăieşte după ce moare omul? 

— Trăieşte. 

— Asta nu poate s-o ştie nimeni, femeie. Ce ştim e că, 
după ce murim, ne topim în mormânt, ne facem una cu 
ţărâna... 

Cât s-a răcit Ilie, făcut covrig, au încălzit în căldarea cea 
mare apă. S-au înfierbântat şi vatra şi ţestul deodată. 

De pe mort abia au scos hanţele în care se jucase, dormise, 
bolise. Moale ca o cârpă, despuiat, Ilie s-a lăsat luat în 
braţe, întins în albie, lung şi subţire, numai oasele de el, 
frecat cu coaja neagră de săpun, spălat cu leşie. Şi noi 
suntem numai piele şi oase. Noi, care trăim... Da el, c-a bolit 
şi-a murit? Curgea, Dunăre, zoaia după el. Bietul! Dacă ar fi 
avut un strop de suflare, s-ar fi zbătut, ar fi ţipat, ar fi 
scăpat. Dar aşa... Cum au vrut, l-au ferchezuit... Mortul, 


după ce a fost trecut prin scăldătoare, mare, mic, e 
primenit cu straie curate. Asta la cei care au... Pe Ilie au 
pus tot hanţele-i vechi. 

Frământată, dospită între timp, coca din căpistere a fost 
întinsă pe cârpător şi aruncată sub ţest. S-au copt şi 
colăceii. 

— Iţicule, cheamă copiii din uliţă la praznic!... 

Ne aflam pe aproape, lţicu, fudul că are mort în casă, ne 
cheamă. Mâncăm pâine, pâine caldă - o mâncăm cu vin. 
Înainte de a duce la gură codrul, îl muiem în vinul acrişor 
din strachină. Ne lingem buzele, ne săturăm. Cu pântecul 
doldora, întins ca toba - să ucizi puricele cu unghia pe el - 
ieşim în arie. Să ne doboare vântul! Ei, nu ne doboară. Ba 
încă ne cocoţăm pe gard, ne uităm mulţumiţi în uliţă... S-a 
adunat o droaie de copii urduroşi, zdrenţăroşi. Din droaie 
se dau mai în faţă Gângu şi Tudorache. Gângu e-nalt, ca 
mine, şi tot ca mine are părul ciufulit, zburlit. Îl ţine de 
mână pe Tudorache, care e mai mic şi poartă o rochie de 
fată, a soră-sii, cu petice, lungă până-n pământ. Ochii lui 
Gângu, holbaţi. Ochii lui Tudorache. Mai holbaţi, mai 
sticloşi. Le lasă apă gurile, la toţi. A colaci calzi miroase. 
Miroase a vin. 

În dinţi îşi ia inima Gângu. 

— Iţicule, îngăduie-mă şi pe mine la voi în casă, pâine cu 
vin să mănânc şi eu, c-o să moară şi Tudorache al nostru şi- 
o să te îngădui şi eu pe tine la noi, să mănânci şi tu pâine cu 
vin... 

Ni-l arătă pe Tudorache cu mâna. 

— Da, o să moară şi Tudorache-al nostru... 

Tudorache aşteaptă, flămând, cu priviri hulpave, lângă 
Gângu... 

Ilţicu nu se înduplecă. Nu crede că Tudorache va muri 
atât de curând. 


În capătul uliţei noastre, la şosea, aşezată de-a 
curmezişul oborului, casa lui Marin Danciu, care a făcut 
armata cu taică-meu la călăraşi cu schimbul. Nevastă-sa, 
leica Bălaşa, vine mereu pe la maică-mea. 

Două fete are Danciu şi doi băieţi. Stana e de-o seamă cu 
soră-mea Evanghelina. Linca, de-o seamă cu soră-mea Riţa. 
Băiatul ăl mare, Minică, e mai mare decât fratele meu 
Gheorghe, care a plecat de-acasă şi de care nici nu-mi mai 
aduc aminte cum arată la faţă. Celălalt, Dinică, tovarăş de 
puşlamalâc cu frate-meu, cu Ion. 

Fetele lui Danciu sunt înalte, bălane, străvezii. De-ar fi 
ceva-ceva mai străvezii, te-ai putea uita prin ele ca prin 
geam, seamănă maică-si. Doi bani nu fac la muncă. Au o 
arie mare, plină de duzi. Vara întind ţolul la umbră şi zac. 
Nu sunt bolnave, dar parcă n-au snagă în oase, putere. Nu 
le doare nimic, dar dacă merg la câmp numai mersul le şi 
oboseşte. 

Băieţii sunt voinici: două matahale. Minică a fost până 
anii trecuţi flăcău. Ca un urs de voinic, mai voinic decât un 
urs: ia sacul de şase duble într-o singură mână şi-l duce la 
spinare fără să icnească, asemeni ţaţei Mitra, vecina. Merge 
domol, vorbeşte domol. Se întâmplă ceva ciudat cu el: când 
hălăduie noaptea pe uliţă, nu-l latră niciun câine. Vorba lui, 
moale, blajină. Nevastă şi-a căutat în sat şi nu şi-a găsit. 
Peste vreo patru sate şi-a dibuit nevastă Minică al lui 
Danciu. S-a dus în peţit singur şi s-a întors cu mireasa de 
mână acasă. Sida o cheamă pe nevasta lui Minică şi cam 
până la brâu îi ajunge bărbatului cu creştetul. E o femeie 
slăbănoagă, o mie de dinţi parcă ar avea în gură. Dinţii i se 
văd când râde. Ochii îi sunt negri, ascunşi sub frunte sub 
stuful desfăcut al sprâncenelor. N-are deloc astâmpăr, nici 
la masă n-are astâmpăr... înghite doi-trei dumicaţi, se 
scoală, trebăluieşte, se aşează iarăşi. Muierile au poreclit-o 
Zvâca! Mie-mi place să-i zic dadă, dada Zvâca... 


Mărunţica îşi face loc pe marginea patului, vorbeşte cu 
mama. Fereastra, vânătă. Vânăt văzduhul... 

— Ce zici, tuşă Mărio, ai văzut ce păţi Măricica? Se 
mărită cu ruşine! Acum trăieşte bine cu bărbatu... Lacom e 
omul la pământ. A fost o proastă. Dacă m-ar fi întrebat, aş fi 
învăţat-o să-şi ascundă pozna... în noaptea nunţii, bărbatul 
nu e în toate ale lui. Bea un pahar, e-nfierbântat de joc, de 
cântec. Numai dacă eşti proastă nu-l poţi păcăli. O păţisem. 
Cu băiatul arendaşului. Mă prinsese pe-nserat, singură, pe 
câmp. A trebuit să-l păcălesc pe Minică!... Cu sânge de 
porumbel în beşică de crap... Să-ţi spun: când a venit să mă 
ceară de nevastă, când l-am văzut aşa mătăhălos, nu mi-a 
plăcut. Nu mi-a plăcut nici cum a vorbit: moale, moale, abia- 
i ieşeau cuvintele din gură... Ce să fac eu cu namila asta de 
bărbat? mi-am zis. Mi s-a părut prostălău. Era numai scump 
la grai. M-a întrebat: 

— Mă iei, Sido? 

— Mai lasă-mă să mă gândesc, i-am răspuns. Mai vino 
peste o săptămână... 

Gândeam că n-o să mai vină, ori, dacă o veni, n-o să mă 
găsească. Plănuisem să plec în ziua aceea pe la rubedenii. 
În poartă, la despărţire, mi-a dat mâna, mi-a strâns-o într- 
un anumit fel, mi-a frecat palma cu degetul ăl gros... M-a 
uluit. A plecat. Am intrat în casă, m-am răzgândit: ăsta nu e 
prostălău... Ştie multe. l-am spus lui taica să se ia după el. 
Să-l aducă îndărăt. S-a dus taica. L-a ajuns la marginea 
satului, l-a adus îndărăt. 

— Te iau, Minică. M-am hotărât. 

Mi-am făcut o legătură cu ţoale, am venit după el... Nu-mi 
pare rău... 

Zvâca îşi desface zăbunul la piept, îşi descheie cămaşa, 
scoate afară botul ţâţei. Cât mărul e ţâţa, cu sfârcul negru. 
Alăptează copilul. 

În trei ani, Zvâca a născut trei copii. Are de gând să 
nască cel puţin doisprezece, aşa se laudă... E măruntă, 


numai şoldurile le are largi. Bună de prăsilă, spun muierile 
când o văd. 

— O ştii pe cumnată-mea Stana, lingava. Ce i-o fi venit? 
Vrea să se mărite cu al lui Orceag. 

— Cu 'Tăsică? 

— Cu 'Tăsică. Alălalt al lui Orceag e însurat. 

— Uitasem. 

În neamul lui Orceag, toţi bărbaţii răsar pe lume mărunți, 
aproape pitici. Fiecare dintr-alde Orceag caută să-şi ia 
nevastă cât mai înaltă. Fiecare îşi ia nevastă înaltă. 
Degeaba! Băieţii se nasc mărunţei, tărtăcuţe, ceapă mică, 
orceag... 

Tăsică e grefier la judecătorie, e acritură. Umblă 
îmbrăcat nemţeşte, cu scârţ la pantofi. Pleacă dimineaţa de 
acasă, ajunge pe jos la Cârligaţi. Seara se întoarce acasă, 
tot pe jos - lipa, tipa, tipa, lipa... 

O place pe Stana lui Danciu fiindcă e albă, înaltă. Tase 
Orceag e oacheş, ca un fund de căldare. Stana se gândeşte 
să-l ia. Grefierul n-o s-o ducă la câmp, la muncă. L-a făgăduit 
c-o să-i pună, ca la cucoane, pălărie!... 

Zvâca râde de se prăpădeşte: 

— Vreau s-o văd şi pe-asta cu pălărie. 

— Parcă Polina n-are? 

— Are, şi nu-i stă rău. 

Polina a venit în sat acum un an. De la Ruşi a venit. E 
nevasta vărului meu, Niculae Dimozel, dirigintele poştei. 


Ah, câţi unchi şi câte mătuşi am! Câţi veri şi câte 
verişoare! Dacă o apuc pe Călmățui în jos, dau numai de 
neamuri. Dacă o apuc pe Călmățui în sus până unde m-ar 
putea duce picioarele, neamuri, neamuri!... 

Rar îmi place mie vreo rudă, dar când îmi place una, îmi 
place!... Uite, mi-e drag un frate mai mare al tatii. E bătrân, 
cu părul alb. Poartă barbă şi barba lui e albă. Poartă 


mustăţi şi mustăţile lui sunt albe. Are casă în cătun, în 
Viorica, dincolo de gârlă. ÎI cheamă Alisandru Nasta. Şi 
băbuţa lui îmi place, mătuşă-mea Luluţa. 

Au o arie lungă, plină cu zarzări şi corcoduşi, cu meri, cu 
nuci şi, în fund, unde pământul e totdeauna umed şi mâlos, 
a crescut înalt stuful. Dintre fraţii şi surorile tatii e singurul 
care ştie carte. A învăţat când era copil, de la un ţârcovnic. 

— Păi în sat nu era şcoală? 

— Ferit-a sfântul! Şcoli se aflau numai pe la oraşe pentru 
plozii negustorilor, pentru plozii boierilor, ai arendaşilor... 

Mă duc deseori la unchiul Alisandru Nasta. Iarna, ca să 
mă uit în cărţile lui cu poze. Vara, ca să mă urc în pom să 
mănânc poame. 

— Bună dimineaţa, bâtule!... 

— Bună dimineaţa, Darie... 

— Ce mai faci, bâtule? 

— Bine, Darie... Vrei corcoduşe? 

— Vreau... 

— Urcă-te, umple-ţi burta.. Vrei şi zarzăre? S-au copt 
câteva pe vârf în zarzărul ăsta... Suie-te şi le culege... 

Cătunul a fost clădit pe sărătură, pe luncă. Sapi trei coţi, 
dai de apă. Apa fântânilor, în cătun, e mereu turbure, sălcie. 
Pe alocuri, vatra cătunului a fost aşezată pe limbi de 
pământ bun, gras, în care nu numai salcâmii şi sălciile şi 
plopii, ci şi pomii roditori pot prinde rădăcini. Bâtul 
Alisandru şi-a ridicat casă pe o asemenea fişteică sănătoasă. 
Şi-a plantat grădină. Meri şi nuci, zarzări şi corcoduşi, peri 
şi piersici. Nu trăiesc mult pomii. De la un timp se usucă. 
Bătrânul îi scoate, sădeşte alţii. Are mereu grădină tânără, 
primăvara cu flori, vara şi toamna cu fructe, în pârg unele, 
coapte altele. Uleie cu albine ţine două-trei, nu le poate 
înmulţi, să aibă miere în casă pentru spoit bradoşii, 
bolindeţii, colacii, să dea un vârf de lingură la un bolnav... 


Mă urc în vârful zarzărului. Se clatină vârful zarzărului 
cu mine... Parcă m-aş da uţa. Nu ameţesc. Mă îmbată 
mirosul fructelor coapte, dulce şi tare. 

A avut necazuri mari de tot cu băieţii lui. Numai doi i-a 
născut nevasta, amândoi răi, fuduli, păcătoşi. Le-a dat 
locuri, le-a dat case, le-a dăruit pământuri. A păstrat 
pentru el, bătrânul, o bucată de ogor lângă gârlă, pe care 
cultivă zarzavaturi. Băieţii, nu şi nu, să le împartă şi locul 
acela. Duşmănie mare. S-au sfătuit să-l omoare. L-a poftit la 
masă băiatul lui âl mare, văru-meu Neagu. E om negricios 
la faţă, tare vorbăreţ. Bâtul Alisandru i-a clădit casă la 
drum. Văru-meu Neagu şi-a deschis prăvălie şi în dosul 
prăvăliei, în care nevastă-sa vinde mărunţişuri, are un 
atelier de croitorie. Croieşte haine ca la oraş. Şi-a adus o 
maşină cu care brodează pe şorţurile femeilor flori de toate 
felurile. I-au dat să bea ţuică în care topiseră şoricioaică. 
Simţiseră copiii. Când să bea, un băiat s-a repezit şi l-a lovit 
pe bătrân peste mână. 

— Nu bea, bâtule, taica a turnat otravă în cinzeacă... 

A fost buh mare în sat. De atunci, bâtul Alisandru n-a mai 
călcat prin casele băieţilor lui. E amărăt din pricina asta. 

— Faci copii, te necăjeşti, îi creşti să ai o bucurie în viaţă, 
un sprijin la bătrâneţe, să nu-ţi închidă ochii şi să te ducă la 
groapă străinii. Şi când colo, caută să te omoare pentru 
avere. De-ar fi săraci, le-aş mai crede. Dar nu sunt. Sunt 
lacomi. 

— Nu te supăra, nene! 

— Nu te supăra, nu te supăra... toţi spuneţi aşa... luai 
copii buni. Ai mei, sămânță afurisită. Cine ştie căruia dintre 
strămoşi or fi semănând. Parcă nu sunt os din osul meu şi al 
Luluţii... 

Mama crede că bâtul Alisandru Nasta trebuie să fi făptuit 
în tinereţe un păcat. Altfel nu-şi închipuie pentru ce 
bătrânul şi-a lăsat barbă ca popa şi citeşte mereu, în cărţile 
lui cu poze, despre vieţile sfinţilor. Cât e iarna de mare, 


bâtul Alisandru citeşte. Citeşte cele trei cărţi pe care le are 
şi parcă nu s-ar mai sătura de citit. Poartă ochelari. Când îi 
obosesc ochii, s-apucă de altceva. N-are vite, numai două 
capre. Baba îngrijeşte de capre şi de păsări. 

Bâtul Alisandru, alături de cărţile lui cu sfinţi, are pe 
poliţă şase bricege cu mânere de metal, ascuţite ca briciul, 
de felurite mărimi. Mă duc iarna la el, mă lasă să mă joc cu 
bricegele. 

— Nu le deschide, Darie, să nu te tai la degete!... 

Mâinile îmi sunt pline de semne. Am şi eu un briceag, ca 
fratele vitreg al tatii. Nu ştiu însă să citesc. O să învăţ când 
o să mai cresc. Dar bricegele îmi plac. Numai că n-am 
briceag cu mânerul de os, cu mânerul de metal. Briceagul 
meu este ieftin, cu mânerul de lemn, cechie... 

Bătrânul ciopleşte în lemn de nuc şi scoate din mâinile lui 
cruci mici, pe care încrustează semne ciudate. În capătul de 
jos al crucii sapă litere pe care nu pot să le citesc. 

În postul Pastelor, bâtul Alisandru duce un coş de cruci la 
biserică şi le aşează lângă altar. Şase săptămâni le lasă 
acolo. Le slujeşte popa. În dimineaţa de Paşte stă în faţa 
bisericii, împarte oamenilor cruci. 

De ani şi ani face treaba asta. Nu se află o singură casă în 
sat fără o asemenea cruce atârnată lângă icoană, împletesc 
colaci pentru morţi femeile, iau crucea, o stropesc cu 
agheasmă, o împlântă în mijlocul colacului. Dacă e mare 
colacul, o împlântă şi pe margine. Colacul poartă pe coaja 
lui semnele de pe partea de jos a crucii. Înainte de a duce 
crucile la biserică, le vopseşte cu roş, cu albastru, cu 
galben, după cum îi vine lui poftă. 

Cu mulţi ani în urmă, înainte de a mă fi născut eu, pe 
vremea când bâtul Alisandru avea car şi boi, a mers la târg 
şi şi-a cumpărat două cruci înalte, două troițe cu sfinţi 
frumos colorați. S-a dus cu ele la cimitir, a ales la margine 
un loc, a înfipt crucile una lângă alta. l-a spus lui popa 
Bulbuc: 


— Când oi muri, părinte, aici să fiu îngropat. Alături de 
mine, nevastă-mea... 

— Da de ce te grăbeşti să-ţi pui cruce la cimitir? 

— Ştiu că băieţii mei n-or să-mi pună, aşa că-mi pun eu 
singur. 

Crucile se vedeau de departe, erau cele mai frumoase din 
cimitir. Le-a bătut ploaia şi vântul, crucile au putrezit. Întâi 
a căzut crucea pe care scria: Aici odihneşte Alisandru 
Nasta. Pe urmă a căzut şi crucea pe care scria: Aici 
odihneşte Luluţa Alisandru Nasta. Crucile au început să 
putrezească de-a binelea... Putrezesc de-a binelea. 

Fratele tatii se ţine bine. Se ţine încă bine şi nevastă-sa. 
Când o fi să-i îngroape, vor trebui date la o parte crucile 
vechi pentru a li se săpa mormintele. Peste morminte 
oamenii au să aşeze, culcate, crucile. 

— De ce asta, mamă? De ce să nu le înfigă în pământ încă 
o dată?... 

— Multe nu ştii, Darie. Crucea care a căzut nu trebuie să 
mai fie ridicată. Trebuie să zacă aşa până se face una cu 
ţărâna... 

Zvâca o vorbeşte de rău pe cucoana Polina, nevasta lui 
văru-meu Niculae Dimozel: 

— Auzi, dadă, auzi, dadă. Vine Niculae de la gară cu 
franzela subsuoară şi-o găseşte acasă pe maică-sa. Cucoana 
Polina, pe scaunul mare, la masă. Maică-sa, pe un scaun 
Mic, lângă uşă. 

— Ce e, mamă? Venişi pe la noi? 

— Venii, maică. 

— Cu ce ocaziune? 

— Cum ziseşi, maică? 

— Cu ce ocaziune? 

— Nu înţeleg, maică... 

— Cum o să înţelegi, dacă eşti proastă!... 

— Oi fi, maică... 


— Te-ntreb de ce-ai venit pe la noi. 

— Să vă văd, maică... 

— Te pomeneşti că ţi-era dor de noi!... 

— Mi-era, maică. 

— Păi... să nu-ţi mai fie... 

Văru-meu Niculae, de când a intrat la poştă, s-a îmbrăcat 
nemţeşte, poartă pălărie cafenie - pălărie tare, şi guler la 
gât. Şi-a adus nevastă de la oraş, nevastă care umblă în 
vârful picioarelor. Ca-n papainoage... Cu mijlocul strâns în 
cordon, ca o viespe, nu place nimănui Polina. Are ochii roşii 
pe margine. Pare albă ca hârtia. Nasul ei parcă n-ar avea 
rădăcină, parcă ar avea numai vârf, un vârf lung, îndreptat 
în sus. Vorbeşte sâsâit. Toată ziua îşi perie, îşi lustruieşte 
unghiile... Pe nimic nu pune mâna. I-a adus bărbatul o fată 
dispre munte, să-i facă treburile în casă. Slugă, de! 

Stă baba Dina lângă uşă. Aşează servitoarea masa. 
Ciorba de găină miroase frumos. Franzela, adusă de la oraş 
cu trenul, miroase mai frumos... 

Văru-meu Niculae, cu nevastă-sa la masă, mănâncă... 
Aburi calzi se ridică din farfurii. Babei îi tremură nasul. O 
gâdilă mirosul ciorbei pe la nări. Miroase ciorba, miroase 
franzela... 

Niculae, de o parte a mesei; nevastă-sa, de alta. Lângă 
uşă, pe scaun, cocârjată de spate, cu picioarele crăpate şi 
negre - maică-sa... 

După ciorbă, li se aduce de la cuptor pasăre friptă. 
Mănâncă boierii, mănâncă şi ciocnesc paharul cu băutură. 
Vin la masă plăcinte, după plăcinte, cafeluţe... 

Văru-meu Niculae Dimozel aprinde ţigara, nevastă-sa 
aprinde ţigara. Dau fumul pe nas. Fumul se înalţă albastru, 
spre tavan. 

A strâns servitoarea masa. 

— Aoleu, mamă, uitai să te-ntreb: tu ai mâncat?... 


— Mâncai, maică, înainte de a pleca de acasă. Mâncai o 
strachină de colarez... 

— Ce oroare! spune cucoana. 

— 'Ţărani!... spune văru-meu Niculae Dimozel. Bătrâna 
mângâie cu ochii băiatul. Are ghete lustruite şi pantaloni 
negri cu dungi albe feciorul ei... Poartă jachetă până 
deasupra genunchilor şi guler tare, scorţos. Mâinile 
băiatului ei sunt albe şi frumoase. Albe şi frumoase sunt 
mâinile noru-si... 

E fericită bătrâna. Plămada ei a ajuns cineva. Odorul ei îşi 
trăieşte viaţa uşor. Are noră de la oraş. 

— Apăi, să vă las sănătoşi, maică! 

— Adio!... 

Zvâca râde, râde de văru-meu Niculae, râde de nevastă- 
sa... 

— O fandosită, spune ea. 

Mătuşă-mea Dina e fericită. Se întoarce acasă şi 
povesteşte bătrânului ce bine trăieşte fiul lor cu femeia 
adusă de la oraş... 

Mama încruntă puţin sprâncenele: 

— Parcă sămânţa lui bărbatu-meu, Gheorghe, când o să 
se facă ditamai popă, crezi că o să se uite la vreunul din 
noi? O să se poarte şi el ca Niculae al lui Dimozel... 

Mi-aruncă o privire mama: 

— Şi tu, mă, şi tu la fel ai să faci! 

Pleacă Zvâca. 

O descos pe mama! 

— Mamă, cum vine asta? De ce bâtul Alisandru nu e frate 
bun cu tata? Şi de ce rudele noastre sunt rude cu noi, unele 
după tată, altele după mamă, altele după bunic, altele după 
bunică?... 

— Dumnezeu mai ştie! E-ncurcătură mare. Încurcătura a 
făcut-o bunicu-tău, tatăl lui taică-tu, ăla bătrânul... 

— Tu l-ai văzut? 


— O dată, când eram fată. Semeni cu el, Darie. Ai ochii 
lui. Poate o să ai altă soartă. A avut o viaţă, să n-o mai aibă 
nimeni! De şapte ori s-a însurat, de şapte ori i-a murit 
nevasta... 

— Cum asta? 

— Aşa a fost să fie! La cimitir e un colţ întreg 

— Colţul dinspre alde Floria - cu nevestele lui bunicu-tău, 
una lângă alta, şapte - el, la margine, al optulea... îi jelesc 
pe toţi când mă duc la cimitir să tămâi morţii noştri. 

— Avem mulţi morţi la cimitir, mamă? 

— Aproape tot cimitirul e plin cu neamurile noastre. Mai 
e ceva. Fiecare nevastă, afară de a dintâi, a venit în casa lui 
bunicu-tău cu copiii de la alt bărbat, aşa că prin casa asta 
au trecut mai mult de douăzeci de copii, atâţia fraţi şi surori 
a avut taică-tău. Neamuri: sute, unii mai trăiesc, alţii au 
murit. Până la urmă murim toţi. 

— De ce murim, mamă? 

— Tot ce se naşte moare, Darie. larba trăieşte o vară. 
Răsare primăvara şi se veştejeşte toamna. larna putrezeşte 
sub zăpadă. Copacii trăiesc cât omul, unii mai mult decât 
omul... Fluturii, numai câteva zile. 


IV 
BĂRCI DE SALVARE 


Cât casa, nămeţii. Nu mai ninge, nici soarele nu se vede... 
Ciuciţi în casă, pe lângă sobă, stăm cât putem. Ni se urăşte, 
luăm zdrenţe pe noi, mai ieşim puţin pe uliţă. S-au croit 
pretutindeni pârtii. Câteodată, seara, vine un vătăşel de la 
primărie, bate cu ciomagul în poartă. Câinii, pe el, să-l 
sfâşie. 

— Care eşti, mă? 

— Eu, nene Tudore, Geantă. 

— Ce vrei? 

— Înhamă caii să duci un grec la Balta Sărată. 

— Acum, noaptea? 

— Acum. Are grabă mare grecul. 

— Spune-i că vin... 

Se bucură tata. Are de câştigat un leu, un leu rotund, de 
argint. Înhamă caii la sanie, pe întuneric, pleacă. Se 
înfăşură în tot ce avem mai gros în casă. Noapte neagră 
afară. Auzim cum porneşte sania, clopoţeii îi auzim. 

Balta Sărată e departe... Grecul trebuie dus acolo. Sunt o 
mulţime de greci în târgul de lângă Dunăre. Umblă prin sat, 
iarna, vara, şi cumpără bucate de la bogătani. Tata îi 
cunoaşte pe toţi. Îi poartă cu sania, cu căruţa. Din 
drumurile lui se alege cu mai nimic. 

Abia când se luminează de ziuă se întoarce acasă. 
Îngheţat tun se întoarce. Aprinde focul în vatră, foc de paie, 
se încălzeşte. Înjură, înjură şi se potoleşte. Are cu ce-şi 
cumpăra tutun. Are cu ce-şi cumpăra tutun şi are cu ce 
cumpăra câteva ciurele de făină. E tare scumpă făina iarna, 
şi făină, oricum trebuie la casa omului. Ne apropiem de 


Paşte şi atunci nu este îngăduit nimănui să nu ducă la 
biserică, pentru morţi, câţiva colaci. Avem un ciurel de făină 
în casă. Face mama colaci şi-i duce la biserică - jumătate 
rămân popii, jumătate ni-i aduce nouă. Înfige câte un muc 
de lumânare în fiecare. Trece cu ciobul cu tămâie peste ei, 
miroase frumos în casă, miroase a tămâie. Tămâia 
aminteşte de morţi... Nu-mi place să avem morţi în casă... 
Fumul e cald, colacii reci, îngheţaţi. Îi mâncăm. Parcă n-am 
mâncat nimic... 

Popa, cu carul duce colacii acasă. Ciocăne în poarta popii 
o femeie - nevasta lui Ivan Ţânţu, Titilina... 

— Părinţele, dă-mi un colac. De astă-vară copilaşii mei n- 
au gustat pâinea... 

Popa, din prag: 

— N-am, fă, n-am... 

— Acu aduseşi carul încărcat cu colaci de la biserică. 
Părinţele, fă-ţi pomană cu mine... 

— N-auzi, fă, că n-am! Colacii îmi trebuie... 

Popii îi trebuie colacii. I-a pus sluga popii în saci, şi popa a 
dus sacii cu colaci în pivniţă. A luat cu el cheia. În fiecare 
dimineaţă, popa umple ciurelul cu colaci, merge în grajdul 
vitelor, dă boilor colaci, boii îi mănâncă. Are trei cai popa. Şi 
cailor le dă colaci. Şi cailor popii le plac colacii... 


Zăpadă. Nu chiar atât cât casa de înaltă, dar aproape. 
Salcâmii trosnesc, le crapă coaja de ger, pe unii îi pătrunde 
gerul până la miez, li se despică trunchiul de parcă ar fi 
izbiţi cu tăişul securii. A crăpat furca fântânii. A crăpat 
cumpăna. Plopul din fundul ariei noastre a îngheţat până la 
vârf. A rămas înţepenit plopul, parcă ar fi de sticlă. La cea 
mai uşoară adiere a vântului crengile de lângă vârf, 
nuieluşe, se rup, se prăvălesc. Se aşează ciori pe moţul 
plopului. Moțul, pârâie, se frânge, cade. Îşi iau zborul 
ciorile, cârâind. Fântână e adâncă, dar tot prinde o pojghiţă 


de gheaţă ca o oglindă subţire. Cine scoate dimineaţa apă 
întâi sparge gheaţa cu ciutura. 

A cules tata zdrenţe, boarfe vechi, saci rupţi, a învelit în 
coşar boii, caii. Câinilor le curg ochii. Le-am făcut culcuş în 
tindă, culcuş de paie. Am adus în casă găinile şi capra cu 
barbă, ciută, de la care mulgem, vara, după ce înjunghiem 
iedul cu corniţe abia răsărite - două noduri ca doi năsturaşi 
negri - o ulcică de lapte. 

Peste stropii de lapte mulşi, toarnă mama câteva căni de 
apă, adapă laptele, îl fierbe până dă în clocot, îl pune în 
strachină, dumică mămăligă în el, ni-l dă să-l mâncăm 
dimineaţa. ÎI mâncăm. Se bat hoarde de netoţi la gura 
noastră, ne amăgim foamea. Da. Ne amăgim foamea. De 
săturat niciodată nu ne săturăm. Cum o fi aia - să fii sătul? 
Nu ştim! 

Toamna, seacă ugerele caprei, nu mai dă lapte capra, o 
ducem în turmă la ţap. Bicoi ţine ţap - un ţap negru, lucios, 
cu pete galbene pe la vintre, cu coarne mari, răsucite. Dacă 
nu te fereşti îţi bagă coarnele în burtă, te găureşte, dai 
ortul popii... 

— După mine s-a luat o dată ţapul lui Bicoi... Era să mă 
împungă. Am fugit de-am rupt pământul... 

— Apoi, cine mai e ca tine!... Toate ţi se întâmplă... 

— Ce să fac! Dacă mi se întâmplă!... Parcă eu vreau... 

— Nu vrei. Dar parcă le cauţi cu lumânarea. La mână ce 
ai? 

— M-am tăiat cu cuțitul. Am vrut să cioplesc un cal dintr- 
o bucată de salcie... 

Caprele din sat le adună toamna Bicoi. De la unele mai 
stoarce dimineaţa câte o picătură de lapte, încheagă 
brânza, umple putinica, mănâncă toată iarna, mai şi vinde. 
Dă zăpada. Se duc oamenii să-şi ia caprele îndărăt. Îi 
plătesc ceva lui Bicoi pentru osteneala ţapului... 


— De la nouăzeci şi şase n-am mai pomenit aşa ger, 
spune tata. Am lucrat atunci la zăpadă. Abia se deschisese 
linia ferată. Tăietura o umpluse zăpada până sus, o răsese, 
nu mai puteau umbla trenurile cu boieri. Aproape goi ne-au 
scos dorobanţii să despotmolim trenul. L-am despotmolit. 
Unii au rămas pe viaţă cu picioarele degerate, alţii cu 
degetele mâinilor. Eu era să-mi pierd ochii... După secetă, 
aşa se spune din bătrâni, vin ierni grele, cu zăpezi înalte, cu 
geruri de până şi pietrele crapă... 

Bagă paie, le împinge cu vătraiul în soba oarbă de care 
stăm lipiţi cu spinările, să ne încălzim. Gerul se strecoară pe 
sub uşa care nu se închide bine, ne pişcă de picioare. Ne 
mai zgribulim. Vara trecută nu ne zgribuleam. Soarele 
aprindea pământul. Deloc n-au căzut ploi. A rămas mereu 
uscat cerul, limpede ca sticla, albastru ca un nesfârşit lan 
de cicoare înflorită. Când înfloreşte cicoarea, vântul adie un 
miros amar. Miros acrişor aduce vântul dispre câmpuri 
când se coace orzul, miros dulce când dă grâul în copt şi 
când porumbul începe a prinde boabe. Satul e copleşit 
mereu de adierile ce vin dispre câmp. Dar, când înfloresc 
salcâmii, ca la o auzită numai de ei poruncă, într-o noapte, 
vântul trece peste sat şi duce departe, departe de tot, 
mireasma ameţitoare, dulce-veştedă, a florilor de salcâm. 
Rămân mai mult pe deal atunci. Satul pare un lac cu apele 
albe, numai spumă. 

Înalţ zmeul peste sat cu prietenul meu Marin Iepure, 
care e mai mărunt decât mine, dar mai îndesat, mai 
puternic, mai vânjos, mai vânos. De la el am învăţat să fac 
zmeul, de la el am învăţat să-i pun gură, să vâjâie. E lungă 
coada zmeului. O fâlfâie vântul. Îi dăm aţă, şi zmeul se 
înalţă în slăvi. Acum e deasupra bisericii. Acum e dincolo de 
sat, a ajuns tocmai deasupra bălții pe care a secat-o seceta, 
de-o treci cu piciorul. Trage cu putere zmeul. Abia îl mai 
ţinem. Foamea ne taie pântecul. Chemăm zmeul la noi. 
Încet, înfăşurăm sfoara pe băț. 


— Hai să ne urcăm în salcâmi, Darie!... 

Culcăm cu grijă zmeul în şanţ, să nu-i sfâşiem hârtia, să 
nu-i rupem spetezele. Mă urc eu într-un salcâm. Al lui 
lepure se urcă în altul. Culegem flori de salcâm şi le 
mâncăm. Sunt dulci-amărui... Ni se umflă burţile. Uităm 
foamea... 

Asta a fost când au înflorit salcâmii. Pe urmă soarele s-a 
aprins mai tare. A alungat răcoarea. Salcâmii s-au scorojit. 
Frunzele s-au înnegrit, au căzut. A mai rămas puţină 
verdeață în frunzele sălciilor de pe lângă gârlă. Grâul a 
crescut numai de o palmă, a rămas veştejit, chircit, boabele 
puţine, seci în spicul pitic. Nu-l prindea secera, nici coasa, l- 
am jumulit. Cu o traistă de boabe, mai mult mălură şi 
neghină, ne-am ales. L-a spălat, l-a trecut mama prin câteva 
ape, l-a uscat pe aşternut în bătătură, păzind să nu-l 
ciugulească găinile - grâu de-o colivă, de-o cocoace... Nu 
ne-au mai scos logofeţii şi jandarmii la secerat. Boierii au 
lăsat grâul să ardă în bătaia soarelui, să putrezească, să 
îngraşe pământul. 

— Când or veni ploile toamnei, spuneau logofeţii 
boiereşti, şi-o muia pământul, o să duceţi plugurile pentru 
arătură... 

Aşa s-a şi întâmplat. Porumbul, până la genunchi a 
crescut, apoi s-a scorojit şi el, n-a prins floare, n-a prin 
legătură. Spre toamnă câmpurile, satele erau negre, arse. 
Trecuse peste ele pârjolul duşman al soarelui. 

Am mâncat ştevie, pe urmă s-a sfârşit ştevia. Am 
scormonit cu săpăligile după rădăcini, le-am scos, le-am 
fiert - era amară fiertura, dar am dat-o pe gât. Ne-am 
gălbejit cu toţii. S-au sfătuit părinţii ce să vândă, să 
cumpere bucate, să scăpăm cu viaţă din foamete. 

— Dacă vând boii, spune tata, nu mai avem cu ce munci... 
Pierim. 

— Şi dacă nu-i vinzi, omule, pierim şi noi, pier şi vitele. 
Ceva trebuie să vinzi... 


Boii sunt costelivi. La şolduri le înţeapă oasele pielea, 
înjugaţi, gâfâie, duc greu carul gol. Cailor le tremură 
genunchii. Li s-au lungit mai mult capetele. Ducem vitele pe 
luncă la păscut. S-au uscat smârcurile. Sângeră boturile 
vitelor căutând rădăcini. Le sângeră şi gingiile... 

— Mai bine vând pământul, vorbeşte dărâmat tata. 

Are numai două pogoane. Mai are un sfert de pogon în 
luncă... Pământul mamei nu poate fi vândut, e al copiilor ei 
de la bărbatul dintâi, copiii sunt mici. 

— Mi-l cere Iordache Diman, îngaimă tata. A mai 
cumpărat şi de la alţii. Îmi dă pe două pogoane trei saci de 
porumb şi doi saci de grâu. Dacă legumim; ajungem la 
primăvară... 

— Şi pe urmă?... 

— Pe urmă, om vedea... 

Ne-a luat Iordache Diman pământul, ni l-a furat. Ne-a 
prins la greu. L-a mai luat şi al altora. Am adus acasă unul 
câte unul sacii de grâu, cu porumb... Gâfâie sleiţi boii. 
Mămăliga e mică. Fiecăruia ni se dă o felie. Dimineaţa, 
seara, mâncăm pâsat. O dată pe săptămână frământă mama 
pâine - duminica. Nu cerne făina. Ba mai aruncă în căpistre 
mălai peste făină, să iasă pâinea cu spor. Pâinea cu mălai e 
neagră-galbenă, cu coaja groasă şi miezul moale, crud. O! 
Ce bună el Ne lingem buzele după fiecare fărâmitură. 

S-au îmbogăţit şi mai mult bogaţii satului. Săracii şi-au 
vândut bogaţilor pământurile pe bucate. Bogaţii, oamenii 
cei puţini, i-au despuiat, i-au jupuit pe cei mulţi, pe cei 
săraci. Cu legea în mână. După dreptatea lor. 

Actele le-a încheiat notarul Stănescu, le-a întărit cu 
semnătura judecătorului. La boieri n-a găsit nimeni să ia cu 
împrumut o baniţă... Aşteptau încă un an de secetă. Păstrau 
recolta veche, s-o vândă cu preţ şi mai mare. Bogătaşii 
satului, cu hambarele, cu pătulele pline din celălalt an... 

După prăpădul secetei, a căzut peste lume prăpădul 
iernii aspre. Şi-a croit drum prin nămeţi, până la noi, văru- 


meu Dumitru Pălică, din cătun. A luat-o cu el şi pe nevastă- 
sa, pe dada Marița. Au cinci copii. Văru-meu Dumitru Pălică 
n-are vite. Muncesc cu palmele şi el şi nevasta-sa, pe la 
boieri, pe la bogătaşi, pe unde găsesc de lucru. A avut vite 
mai înainte. Le-a pierdut. S-a împrumutat iarna cealaltă la 
Toma Ocî. Ştie carte. l-a dat poliţă iscălită la mână 
cârciumarului. N-a putut întoarce la timp datoria. Iloma Oci 
i-a vândut vitele. 

— Praful şi pulberea să se aleagă de tine, nene Iomo! 
blestema dada Marița. Ne lăsaşi lipiţi pământului... Nu ne 
mai puteai aştepta?... 

— De ce să vă aştept? V-am dat la nevoie... Nu mă tem eu 
de blesteme. De nimic nu mă tem... 

Cu burta plină, cu punga şi mai plină, omul nu mai vede 
nimic înainte. Se crede tare şi mare. Se crede fără 
moarte!... Ei, dacă n-ar fi moartea... 

Ne cad în vatră neamurile din cătun. Îşi încălzesc, la focul 
de paie care scoate fum gros şi negru, mâinile mari, 
noduroase, asprite şi mai mult de gerul năprasnic. 

— Nu ne lăsa, nene Tudore, începe femeia. Am aflat că aţi 
vândut pământ lui lordache Diman şi că aţi luat în schimb 
bucate. Daţi-ne cu împrumut măcar jumătate de bănicioară 
de mălai. Ne mor copiii. Cu zile ne mor copiii. 

Muierea, mititică, făcută ghem, vorbeşte, se căinează şi 
se uită cu ochii stinşi în flacăra galbenă, puţină, a focului. 
Văru-meu Dumitru Pălică tace. lace şi tata. Boabele 
porumbului sunt ca şi numărate, socotite să ne ajungă până 
s-or topi zăpezile. 

— N-am pus nimic în gură de două zile. Noi ca noi! Păcat 
de copii! mai spune muierea. 

Mama, trasă la faţă, galbenă, se ridică. la o desagă. O 
umple cu mălai. 

— Dă-mi şorţul, Mariţo, să-ţi pun şi un găvan de făină, să 
faci copiilor o cocoace, să fie de sufletul morţilor. 


Tata o priveşte. Ar dojeni-o. Nu-l lasă inima. 

— N-o să uităm, nene Tudore. 

— Ei, lasă asta. Mă gândesc ce-o să vă faceţi până la vară. 
Mă gândesc ce-o să ne facem noi toţi... 

— Poate că o să punem mâna pe par, spune văru-meu 
Dumitru Pălică, şi să dăm la cap. Aşa nu poate să mai 
meargă... Muncim până dăm pe brânci şi nu ni se ajung de 
nici unele. 

— O s-o facem şi pe asta într-o zi, dar dacă n-o s-o facem 
cu socoteală, o să fie şi mai rău pentru noi pe urmă. Nue 
destul să crapi câteva capete... 

— Măcar să mă răcoresc, nene ludore, că nu mai pot 
răbda, nu mai pot îndura... 

Foametea a aruncat sărăcimea satului în suferinţe ce nu 
pot fi închipuite. Oamenii spun în gura mare: să ne răcorim, 
măcar să ne răcorim... 

Neamurile se ridică, se duc. Îi petrece până la poartă 
tata. Au trecut pe lângă câinii lungiţi în bătătură. Câinii au 
ridicat boturile. Nu i-au lătrat. N-au avut putere să-i latre. 

Noapte. Noapte lungă de iarnă. Lampa atârnată în cuiul 
din perete luminează cu flacără slabă odaia. Mai schimbă 
vorbe părinţii. A venit să-i aducă tatii o lulea de tutun, frate- 
său, unchiul-meu Voicu, bărbatul Bâzărcăi, vecin cu noi. 
Tutunul are şi puţin miros de tutun, mai mult iarbă uscată. 
Vorbeşte tata de văru-meu Dumitru Pălică. 

— Ar vinde pământ acum, dacă ar mai avea, Pălică. Cine 
are un petic de pământ, din sărăcime, îl dă pe ce apă nu 
curge, ca să scape de foamete, de moarte. Burta nu iartă. 
Rabdă cât rabdă şi, dacă nu-i arunci ceva, măcar de 
amăgeală, te lungeşte la pământ. Şi altădată erau ani de 
secetă, dar omul tot se mai ajungea. Nu cuprinseseră 
ciocoii tot pământul, ca acum. S-au întins ca pecinginea, o 
brazdă nu le-a scăpat. Din ce în ce sunt mai ticăloşi, mai 
nesătui. Uite-l pe ăsta de la Băneasa, pe Gherasie. E-n 
pragul bătrâneţii, un pas, doi şi, haiti, îl înghite groapa pe 


veşnicie. Cucoană-sa e şi ea femeie în vârstă. Pentru cine s- 
or lăcomi atâta amândoi? Copii - o singură fată. Au măritat- 
o cu smintitul lui Drăculea, care-a ajuns prefect. Al lui 
Drăculea are avere s-o mănânce cu lingura şi tot n-o 
termină. Nu s-au îndurat să aibă mai mulţi copii, să nu le 
strice tihna şi odihna. Că, de! Ai copii, ai necazuri. Moare 
unul. Se bolnăveşte altul... Dar bucuriile tot copiii ţi le dau. 
Îi vezi cum cresc de când deschid ochii, cum se târăsc de-a 
buşilea, cum încep a sta copăcel şi apoi merg ca omul, în 
două picioare, cum se ridică până la genunchi, mai sus de 
genunchi, cum trec de la gângăvit la vorbă, la înţelegere. 
Nu bagi de seamă cum curge vremea, te pomeneşti cu ei 
gogeamite rumânii... Omul care nu prăseşte copii, de ce 
mai vieţuieşte? E ca pomul fără rod pe care-l tai din 
rădăcină şi-l arunci la uscături... 

— Apoi, mulţi oameni sunt lacomi de averi, dar lacom ca 
boierul nu e nimeni pe lume, îşi dă cu părerea unchiu-meu 
Voicu. 

— Parcă bogătanii au vreun cusur. larna asta s-au repezit 
ca ulii pe stârv asupra noastră, a săracilor. Ne-au luat pe 
nimic pământurile. Ne-au prins la strânsoare şi ne-au 
despuiat chiaburii. Din foamea noastră şi-au rotunjit averile. 
Din munca noastră şi le-au crescut. le duci să munceşti la 
bogătan cu ziua. Nici mâncare nu-ţi dă cât îţi cere stomacul. 
Dar de stors de puteri te stoarce de când răsare soarele 
până ce apune. Te mai ţine şi după scăpătat. Îl auzi: „Hai, 
bă, să dăm zor, c-a mai rămas o postaţă de secerat şi e... 
ruşine”. El se plimbă cu mâinile la spate şi tu dai zor... 

S-a umplut de fum casa. Două lulele pufăie, fumegă. 
Fraţii, surorile s-au culcat. Mă frec cu mâna la pleoape. 

— Ce ai, Darie? 

— Mă ustură ochii, tată... 

— Culcă-te... 

— Nu mi-e somn... 


Mama cârpeşte o cămaşă. E aşa de ruptă cămaşa, că nu 
ştie de unde s-o însăileze mai întâi... 

— Când au venit la noi alde Pălică m-am uitat la ei cu 
duşmănie. Bănuiam că au înfruntat nămeţii împinşi de 
nevoie. Nu e uşor să dai din puţin. Ca să avem cu ce potoli 
estimp gurile copiilor, am vândut pământul. Pământul nu se 
vinde. O vită mai cumperi, da pământ!... Şi cine să cumpere 
vite! Pe urmă, mi-am zis: şi cu un rac tot sărac... Mi-am 
adus aminte că acum doi ani, la trei zile după ce-i născuse 
nevasta pentru a cincea oară, Pălică a fost trimis cu sila pe 
moşia colonelului Pienaru, la Secara, la seceră. A luat-o şi 
pe nevastă-sa cu el, că altfel nu pridideau. Plângea copilul 
să se spargă, mai multe nu, pe postaţă, culcat în iarbă, cu 
muşte la gură. Logofeţii, cu biciul la spate. A trecut pe acolo 
călare, cu faţa ferită de soare de pălăria de paie cu 
marginea lată, al lui Pisicu, logofătul Filip... 

— A cui e broasca asta din iarbă? a întrebat logofătul. 

— A mea e, domnule Filip, şi nu e broască, e fată, a 
răspuns Marița. 

— De ce orăcăie? 

— Fiindcă nu mă lasă oamenii voştri să-i dau ţâţă... 

— Nici nu trebuie să te lase. Trebuie să zoriţi. Timpul nu 
aşteaptă. Dacă grâul nu e secerat la timp, se scutură şi iese 
cu pagubă pentru boier, pentru domnul colonel Pienaru... 

— Dar o să-mi moară fata, a aruncat o vorbă Pălică. 

— Mare pagubă, a spus Filip Pisicu, o să-ţi fete nevasta 
alta, la anul, că nu i s-o fi stricat gaura. 

N-a mai răbdat batjocura Dumitru Pălică. L-a înjurat 
printre dinţi pe făt-logofăt. Atât i-a trebuit Pisicului. L-a 
înfăşurat de câteva ori în bici. Cât o trăi o să poarte Pălică 
semne pe piele. 

— Cumplit om e Filip Pisicu! Parcă l-ar plăti cu aur 
colonelul. Nu e rumân care să fi muncit pe Secara şi pe 
care logofătul să nu-l fi ars cu biciul... 


— Arde-l-ar focul să-l ardă! blestemă mama... 

— Pe el şi pe stăpânu-său, adăugă fratele mai mare al 
tatii. Ticăloase sunt slugile boiereşti, dar mai ticăloşi sunt 
boierii. Slugile iau năravurile boierilor. Împlinesc poruncile 
boierilor. Am cărat o săptămână grâu cu carul de la Saiele 
la Dunăre, la şlep. Logofătul pentru o singură zi mi-a plătit. 
M-am plâns boierului. Mi-a răspuns că între ce spun eu şi ce 
spune logofătul, el pe logofăt îl crede, că în logofăt are 
nădejdea, nu în noi desculţii care nu ştim ce să mai scornim 
să-i sărăcim. 

— Aşa o fi, cucoane, i-am zis, dar eu văd că noi suntem 
săraci şi dumneata bogat. lată că nu te-am sărăcit cu 
munca noastră. 

— Tu eşti de la Omida? 

— De la Omida, cucoane, Voicu... 

— Îmi închipuiam. Toţi de la Omida sunteţi colţoşi, vă ştiu 
eu. Nici n-o să vă mai învoiesc pe moşia mea. Mă furaţi şi tot 
voi vă plângeţi. Hai, şterge-o!... 

— Am plecat, ce era să fac?! Dar tare aveam poftă să-l 
plesnesc între ochi cu resteul... 

— Poate o să vină o vreme când o să putem face şi asta. 
Mi se pare că s-a apropiat, îngână tata. Ne-a ajuns cuțitul la 
os, la măduvă. 

— Drept spui, Tudore. Iarna trecută, la Crăciun, am tăiat 
porcul. Am desprins muşchiul porcului, l-am înfăşurat în 
şervet curat şi am luat drumul Bănesii. Plină de rumâni era 
curtea boierească. La uşa conacului, înghesuială ca la 
pomană. Intrau oamenii în cancelarie, pe rând, cu muşchiul 
porcului. Al lui Gâlcă, Axente logofătul, primea muşchiul, îl 
cântărea, scria în condică, arunca muşchiul în coş - trei 
coşuri erau încărcate, altele aşteptau goale. Tolănit în 
căruciorul lui, cu picioarele moi aşezate pe perne, boier 
Gherasie măsura carnea din ochi... 

— Slab muşchi, Voicule. 


— Slab, boierule, c-a fost porcul mic. Mai curând groştei. 

— De ce mic? De ce n-ai avut un porc mare? 

— Asta ar fi putut fi mare la anul... Dacă-l lăsam să 
crească, n-aveam ce da acum copiilor... 

— Sunteţi leneşi, măi, leneşi şi nepricepuţi. Nu ştiţi să vă 
gospodăriţi, a rostit boier Gherasie Colarez. 

Ce să-i mai spui, pierzi vremea degeaba. El tolăneşte şi 
noi ne spetim muncind, şi tot leneşi... La Paşte, când îi duc 
ouăle, le măsoară cucoana boierului la inel. Care trece prin 
inel nu-l primeşte... 

— Ăsta e mic, o auzi. Adu altul mai mare, 

— Aşa l-a ouat găina, cucoană. Dacă-l ouam eu, era mai 
Voinic... 

— leşi afară, neruşinatule!... 

Am ieşit afară. Cum să te pui cu cucoana?! Anul ăsta nu i- 
am dus nici muşchi, că n-am avut porc, n-o să-i duc nici ouă 
la primăvară, s-au prăpădit orătăniile... 

— Te cruceşti de câte auzi că se petrec în casele 
boiereşti, rosteşte mama. 

A cusut două petice mari pe cămaşa tatii. Mai are de 
cusut câteva. Îi trebuie un petic mare s-o cârpească în 
spinare, acolo unde bate mai aprins soarele, acolo unde 
cămaşa putrezeşte mai repede de năduşeală şi unde se 
rupe mai întâi. 

— Spunea fata lui Pracă Dera, care-a slujit la curte la 
Belitori, la Gogu Cristofor: cucoana vine rar la moşie, 
trăieşte mai mult la Bucureşti, unde au un palat cu peste 
cincisprezece slugi. Sparge farfuriile în capul boierului. E 
sărită rău. Nu suferă să-i vorbească nimeni. Boierul vinde 
bucatele şi-i dă cucoanei bani în pachete, să meargă la 
doctori în străinătate să se caute. S-a izăltat şi băiatul 
boierului, care a fost ofiţer şi a plecat din armată, fiindcă 
petrecea bătând şi călcând în picioare soldaţii. Se linişteşte 
numai când joacă în cărţi pe parale. Ce munceşte un sat 


într-o vară, pierde la cărţi într-o seară coconaşul. Ăsta îl 
amărăşte pe boier şi-l îndeamnă să ia şapte piei de pe 
rumâni. Altfel ar lua numai cinci... Grec o fi, român o fi, cine 
ştie! 

— Boierul n-are nație, spune tata, nici lege. El e boier şi 
atât... Ori din ce neam s-ar trage, la fel ne asupreşte... 

— Tii! Da s-a lăsat afară ger grozav! mormăie fratele tatii. 

Îşi potriveşte zăbunul pe umăr şi pleacă. 

— A început să fiarbă satul, femeie, îl aud pe tata. 
Oamenilor le-a ajuns răbdarea la capăt. Primăvara o să vie 
cu sânge şi cu prăpăd... 

— De-ar veni mai curând primăvara, şopteşte mama. 
Atunci ies verdeţurile. Cu verdeţuri fierte, oricum, nu 
mori... încolo, ce-o fi să fie, o să fie... 


Nămeţii, înalţi. S-a apropiat primăvara. Zăpezile nu vor 
să se topească. 

O aud pe mama: 

— S-au bolnăvit fetele lui Iliuţă de anghină. 

Îl aud pe frate-meu Ion: 

— S-au bolnăvit copiii ţaţei Zvâca de anghină... 

O aud pe soră-mea Evanghelina, care a dat o raită prin 
vecini: 

— Alde Tutanu s-au bolnâvit toţi de anghină. 

La primărie notarul suduie de mama focului. Suduie şi 
doctorul Ganciu. Suduie mai ales agentul sanitar, Cireş. 

— Pe mine, se plânge Cireş, pe mine o să cadă tot greul... 

Frate-meu lon nu mai poate de bucurie: 

— S-a închis şcoala, mamă. Am pus-o de mămăligă... 

Nu-i place lui frate-meu cartea. Iata se uită la noi şi ne 
spune: 

— Măi copii, a venit molima în sat. Nu mai ieşiţi, taică, din 
casă... 


— N-o să mai ieşim... 

A doua zi, ne căţărăm pe gard. Îl vedem pe Juvete, 
jandarmul, pe doctorul Ganciu, pe Cireş, cu vătăşeii de la 
primărie. Ceata lor umblă din casa în casă. Îngheaţă în prag 
ceata. În casă intră numai Cireş: 

— Aveţi bolnavi? 

— N-avem bolnavi. 

Merg mai departe. Unde găsesc copii bolnavi, poruncesc 
părinţilor să-i ducă la şcoală. 

Băncile au fost scoase din clasă, grămădite în curte. Au 
descărcat în şcoală un car de paie. Peste paie, culcă bolnavii 
unii lângă alţii. Vin părinţii să se uite pe fereastră să-şi vadă 
odraslele. Între fereastra şcolii şi uliţă, gardul înalt de uluci. 
La poarta şcolii, straja. Cireş e singurul care pătrunde în 
şcoală. Cireş, cu vătăşeii primăriei. 

— Câţi au murit astăzi, Cireş? 

— Şase, domnule doctor. 

— Să-i ducă. 

Pun morţii în cutii de scânduri şi-i duc la cimitir. După 
morţi, la distanţă, jelesc mamele. Cât pot jelesc... 

Au murit copiii ţaţei Zvâca, toţi trei. Lui lliuţă i-a rămas 
unul singur. Lui Tutanu, din cinci, i-au scăpat doi. Cam trei 
sferturi din copiii satului au murit până-n primăvară. 

— Copiii boierului nu s-au bolnăvit? Pe ei aş fi vrut să-i 
văd lungiţi pe paie, în şcoală, în frig, şi-apoi duşi în cutiuţe, 
la cimitir... 

— Boierii au copii puţini, şi câţi au îi ţin la Bucureşti, în 
palate. Dacă se bolnăvesc, îi scapă doctorii, cu doctorii 
scumpe. 


lacă, ce-a fost mai greu a trecut. A venit primăvara, s-au 
risipit norii, de parcă i-a luat cineva cu mâna. Soarele a 
început a pripi nămeţii - s-au topit repede nămeţii... Au 


pornit apele. Şuvoaiele cresc, se scurg spre gârlă. Se umflă 
mai în sus de satul nostru gârla... 

S-a potolit boala în sat. Numai câţiva copii au rămas să 
mai zacă pe paie, în şcoală. S-a sfârşit anul ăsta cu şcoala. 
Până s-o curețe, până s-o spele, o să intrăm în vară. 
Învățătorul Gheorghe Popescu-Bragadiru umblă din casă în 
casă. Cheamă copiii. Le spune: 

— Mă copii, măi, nu uitaţi cartea. Mai citiţi, mai scrieţi, 
mai faceţi socoteli... 

Se arată la noi un rumân, unul Petre Rădoi, chiaburaş, 
pui de căţea, megieş din josul uliţei. Sunt ani mulţi de când 
a rămas văduv, dar niciun om din sat nu umblă mai bine 
îmbrăcat ca el, mai curat, mai dichisit... Are totdeauna 
opincile fără petice, nojiţele fără noduri, brâul alb, nădragi 
de lână fără nicio pată, cojoc cu flori, cămaşă albă, parcă 
tocmai atunci a fost luată de pe frânghie. Căciula lui e fără 
scame, fără paie. Casa lui Petre Rădoi, mândră, făloasă, 
plină de fete. A avut şapte, mai are patru... 

Se tocmeşte cu tata şi cad la învoială: o să ne dea trei 
duble de grâu - în schimb, la vară, noi o să-i secerăm lui trei 
pogoane de grâu... 

— Nu e scump, nene Petre? întreabă tata. 

— Scump o fi, dar ai nevoie şi, dacă ai nevoie, trebuie să 
te învoieşti, că altfel plesneşti şi tu şi ai tăi. 

Au trimis la cârciumă pe frate-meu Ion şi le-a adus o litră 
de ţuică. Beau adălmaşul. Ăsta este contractul lor. O să ne 
ţinem cuvântul. 

Petre Rădoi nu munceşte. Muncesc oamenii pentru el. 
Are pământ că abia îl mai ştie. Vite n-are. Fetele îl îngrijesc. 

— Muriră copiii satului! 

— Păcat de ei! 

— Nu e niciun păcat. Să mai moară şi la alţii, că mie îmi 
mor şi nu mă plânge nimeni... 


În casa lui Petre Rădoi s-a cuibărit oftica. Primăvara, la 
Paşte, o fată a lui se prinde în horă. Toamna, când încep 
ploile, o duce satul la cimitir şi o îngroapă în rochie albă de 
mireasă. Toate fetele care mor înainte de a se mărita sunt 
îngropate în rochii albe, în rochii de mirese. N-au apucat să 
ajungă la măritiş. În trei ani, a îngropat trei fete: pe Lina, 
pe loniţa, pe Măriuca. Lina şi loniţa au murit fete cuminţi, 
se cuvenea să fie îngropate în rochii albe. Măriuca... 

Şi-a avut, totuşi şi Măriuca rochia ei albă. Ştia că-i vine 
timpul să se prăpădească. Cânta pe linia trenului la umbră 
deasă de salcâm, când se lăsa, cu răcoare, seara fumurie. 
Răsuna dealul de glasul ei limpede. Ochi mari, cenuşii, cu 
spaima pierzării în luminile lor, avea Măriuca, şi obrajii albi- 
negri, cu roşeaţă vie, de măr, în pomeţi. 

— Nu vreau să mor fără să ştiu ce e viaţa, Evanghelino... 

— Mărită-te, Măriuco, i-a răspuns dada. 

— Nu mă ia nimeni. Ce om cu mintea întreagă îşi ia oftică 
în casă? 

— Atunci... 

— Îmi place Petrişor... 

— Şi el? Ce zice? 

— Spune că-i plac... 

S-a dat, în văzul lumii, în fapt cu el. N-a certat-o nimeni. 

— Tot o să moară... O să se ducă. 

Şi s-a dus. În pământ s-a dus. 

— La primăvară, care fată o să ţi se prindă în horă, nene 
Petre? 

— lordana... 

Ştim că la toamnă lordana o să moară. Peste patru ani, 
Petre Rădoi o să rămână singur-singurel în casă. Abia 
aşteaptă să treacă anii ăştia. Atunci o să se însoare şi o să-şi 
ia nevastă tânără. Ăsta e gândul care-l bucură, care-l ţine 
tare. Îl mărturiseşte la petrecere. 


Curg şuvoaiele. Se umflă gârla, bate ogrăzile oamenilor. 
S-au topit zăpezile, sus pe dealuri, spre munte. 

Înşiraţi pe malurile gârlei, ne uităm. Apele curg repezi, 
tulburi. Au început să aducă resturi de garduri, poduri, 
lemne. Ne facem cângi lungi şi pescuim lucrurile pe care le 
aduce apa. O să avem ceva lemne de foc. 

— Dacă o veni apa mai mare, o să înece şi satul nostru... 

— Aş! Asta nu s-a întâmplat niciodată. De ce să se 
întâmple acum? 

Apele cresc. Au trecut peste maluri. Parcă s-au rupt 
undeva, departe, zăgazuri uriaşe. Şi astă-vară, ce pârjol!... 
Câmpurile strigau după ploaie. Copacii strigau după ploaie. 
Rumânii căutau cu ochii pierduţi pe cer scame de nori. 
Rădăcinile ierburilor cereau ploaie, ploaie. Cereau ploaie şi 
paparudele. 

Câteodată trec prin sat, dinspre munte spre Dunăre, 
sălaşe de ţigani bălani, cu ochi verzi ori albaştri - lingurarii 
care vând linguri, găvane, ălbii. Ţigănci cu păr de orz bat 
satul: 

— Linguri, linguri, găvane, piepteni avem. 

Altă dată trec căruţe cu ţigani negri ca funinginea, cu 
plete slinoase pe umeri căzute, cu bărbi stufoase, negre- 
măslină, prin care n-a ţăcănit nicicând foarfeca - lăieţii, hoţi 
de cai, cu ţigănci care-ţi fură cămaşa de pe tine cât ai clipi 
din ochi: te îmbie să-ţi ghicească norocul în ghioc alb, care 
auie, dacă-l pui la ureche... De cele mai multe ori însă vin şi 
capătă învoire să poposească o săptămână la margine, între 
sat şi gârlă, ţigani vătraşi care trăiesc iarna în casele lor şi 
pleacă primăvara, spre a se întoarce toamna târziu, cu 
căruțele, după lucru. Vătraşii sunt fierari - nevestele, fetele 
lor vând cuțite, pirostrii, verigi, întind corturile. Hărmălaie 
de şatră - puradei goi, pântecoşi, în jurul focurilor, seara, 
unde se aud fluiere, dible, cobze. 

În toiul secetei, au picat vara trecută vătraşii. Au umplut 
ulițele satului paparudele... Noi, droaie după paparude... 


Ţigăncile, copilandre goale puşcă, îşi arătau pielea arămie. 
Cu cununi de bozii pe cap, cu bozii în jurul şoldurilor, se 
opresc la poartă, încep jocul. Le însoţeşte un ţigan bătrân 
care cântă: 


Paparudă, rudă, 

vino de te udă. 

Ca să cadă ploile, 

cu gălețile, 
paparudele; 

să dea porumburile 

cât gardurile, 
paparudele; 

să crească spicele 

cât vrăbiile, 
paparudele; 

să sporească grânele, 

să umple pătulele, 
paparudele; 

să pornească ploile, 
paparudele... 


Plesnesc paparudele din palme, strigă şi ele într-un glas 
cu bătrânul paparudele şi saltă în joc repezit de parcă ar fi 
apucate de iele. Îşi frământă mijlocul. Le sfârâie picioarele. 
Plesnesc din palme - răsună cântecul. Muierea, în faţa casei 
căreia joacă paparudele, iese cu căldarea cu apă, udă din 
creştet până în tălpi ţigăncile arămii, goale. Se potolesc 
paparudele. Bătrânul primeşte plata - un găvan de mălai 
răsturnat în desagă... 

Toată vara au jucat paparudele prin sat... N-a plouat, 
Notarul Gică Stănescu a aruncat o vorbă la primărie: 

— Poate ar fi bine să dea fiecare om câte ceva să adunăm 
o sumă mai mare, să-l plătim pe popa Tomiţă Bulbuc, să ne 


citească o rugăciune pentru ploaie... 

L-a luat în răspăr Ududui: 

— Dacă se roagă popa Bulbuc, abia n-o să plouă. Apoi am 
auzit că s-a făcut o rugăciune pentru ploaie la Stănicuţ. 
Dacă plouă la Stănicuţ, plouă şi pe Omida, că satele se ţin 
de mână. 

Când nu plouă vara, un timp, şi începe a se arăta secetă, 
popa spune oamenilor la biserică, la cârciumă: 

— Ar fi nimerit, taică să facem o procesiune, să ne rugăm 
pentru ploaie, să se îndure cerul de noi... 

— Să facem, părinte. Uite, chiar săptămână asta... 

— Păi, adunaţi ceva gologani, taică... 

— Pentru ce gologani, părinte? 

— Pentru slujbă, taică... 

— Ori pentru ţuică. Ai şi dumneata, părinte, semănături. 
Dacă se usucă ale noastre, se usucă şi ale dumitale. 

— Mie nu-mi prea pasă, taică. Am hambarele pline de 
bucate. Pentru vite am nutreţ cât îmi trebuie... Slujba 
neplătită nu găseşte ascultare la sfinţi, taică. Ne ostenim 
degeaba... 

— Parcă altfel... 


Întâi mi s-a umflat mie gâtul, pe urmă i s-a umflat soră-mi 
Riţa, a treia zi s-a umflat şi gâtul lui frate-meu. Ne-a luat 
mama de mână şi ne-a dus la Dioaica. S-a uitat Dioaica în 
gâtul nostru, apoi ne-a apucat cu mâna de ceafă. Mie mi-a 
venit întâi rândul. Mi-a ridicat faţa în sus. 

— Deschide gura! 

Am deschis gura. Până în fundul gâtului şi-a băgat 
degetul Dioaica, mi-a apăsat cu vârful degetului ei 
umflăturile. S-au spart bubele. Am început să vărs. 

— Spală-ţi gura cu gaz... 

— Cu gaz?! 


Dau s-o şterg. M-a prins mama de şulfe, m-a ţinut bine. A 
pus Dioaica gaz într-o cană, mi-a desfăcut gura, mi-a turnat 
gaz pe gât. 

— Înghite, ghiavole... 

Am înghiţit de câteva ori gaz, pe urmă a înghiţit frate- 
meu lon, soră-mea Riţa... 

— Acum, a hotărât Dioaica, ai să te duci cu ei acasă şi-ai 
să le dai să bea gaz de trei ori pe zi. Nu aşa mult cum au 
băut acum. Cu lingura să le dai. O lingură de gaz dimineaţa, 
una la prânz, una seara. Şi să-i legi la gât cu cartofi... 

A cumpărat tata o traistă de cartofi, i-a curăţat mama, ca 
şi cum ar fi vrut să-i pună în tigaie să-i prăjească. Nu i-a pus 
în tigaie. I-a aşezat cum aşezi cărămizile când vrei să faci 
un zid, în jurul gâtului, şi mi-a înfăşurat gâtul, peste cartofi, 
cu o cârpă lungă. 

Umblu prin casă. Mă doare devla. N-o mai pot mişca 
deloc. Gâtul parcă mi-ar fi prins într-un burlan. Ţin bărbia 
sus, înghit în sec, simt cum bubele sparte de Dioaica mă dor 
încă. 

Îmi schimbă mama, seara, cartofii cu alţii. Mi-i schimbă 
dimineaţa... 

Ne-a trezit pe la miezul nopţii din somn clopotul bisericii 
bătut repede şi în dungă - bang, bang, bang! - un singur 
clopot din două, clopotul cel mare, cu glas gros, uşor 
răguşit. Semn de primejdie. Se încalţă tata în grabă, se 
îmbracă. Dă fuga la primărie, să afle. O apucă şi frate-meu 
Ion după tata... 

— Tu să te întorci numaidecât, să ne spui şi nouă, îl roagă 
dada Evanghelina. 

— O să mă întorc. 

— Dacă sună clopotul noaptea, nu-i a bună, îngână 
mama. Or fi venit apele mari. Or fi înecat partea satului 
dinspre gârlă. Nu ne-ajungeau necazurile. Bine zice cine 


zice că un necaz nu vine niciodată singur, mai trage după el 
altele. Poate o fi război. 

— Ce e războiul, mamă? întreabă soră-mea, Elisabeta. 

— Necaz mare, ce să fie? Se ceartă regii şi împărații între 
ei, pentru averi, pentru pământuri şi pun soldaţii să se ia în 
spăngi, în săbii, să se împuşte, să se omoare... Stăpânii se 
bat şi pe slugi le doare părul... Rămân slugile fără viaţă... 

S-a întors frate-meu Ion. 

— Ce s-a întâmplat, loane? 

— Caraulele au băgat de seamă că a crescut şi mai mult 
gârla. A înecat toată partea satului de lângă gârlă. A înecat 
tot cătunul. A rupt şi podul. A bătut clopotul ca să se 
trezească oamenii să nu-i ia apa din somn, să se surpe 
casele peste ei. Am vrut să mă duc să văd. Iata nu m-a lăsat. 
Mi-a tras două scatoalce după ceafă. M-a trimis acasă. 

Cască frate-meu. Se dezbracă şi intră în aşternut. 

— Credeam că sunt înecaţi! Nu s-a înecat nimeni... 

Tata se întoarce la ziuă. Ne găseşte ronţăind boabe 
coapte. 

— Prăpăd, nu altceva. Apele bat marginea şoselei. Lui 
Cărăbaş i-au luat târla cu oi. Altora le-au luat vitele. Mai rău 
în Viorica. Plângeau şi se văicăreau oamenii bâjbâind prin 
întuneric. N-am avut cum trece la ei să-i ajutăm. Acum, la 
ziuă, o să facem un pod plutitor, de scânduri, să ajungem în 
cătun. Mulţi s-au urcat cu copii, cu neveste, pe case, au ieşit 
din pod pe cucumea... 

O zbughesc pe uşă. Merg pe linia ferată spre gară. 
Nesfârşire de ape!... Gârla - ce gârlă, Dunăre! - a adus 
copaci, coteţe de păsări, suşleţe de care, chiar acoperişuri 
de case. Vin din susul apei hoituri de capre, hoituri de oi, 
păsări înecate, tot ce a putut să prindă apa în năvala, în 
furia ei. 

Cătunul e îngropat în apă. Unele case s-au dărâmat. 
Altora le-au mai rămas afară acoperişurile. Oamenii din 


cătun - goi, cu copii în jurul lor, pe dealul din partea 
cealaltă a satului. Într-o noapte apele le-au luat casele, 
hambarele, vitele. Au rămas cu viaţă. 

— Tată, ce s-a întâmplat cu bâtul Alisandru? 

— Nu ştiu. După cum se vede şi la el au ajuns apele. O să 
aflăm astăzi. 

Urcaţi pe linia ferată, sorb cu ochii priveliştea, doctorul 
Ganciu, notarul Stănescu, popa Bulbuc, Juvete jandarmul! 

— Trebuie să întreprindem ceva, spune notarul 

— Am şi întreprins, notare, răspunde Juvete. Am cerut de 
la prefectură bărci de salvare. 

— Ce să facem cu bărcile? Parcă mai e ceva de salvat? 

— Avem inundație? 

— Avem. 

— Dacă avem inundație, trebuie negreşit să avem şi bărci 
de salvare. 

Primarul Bubulete îşi face şi el de lucru pe lângă doctor, 
pe lângă notar, pe lângă jandarm. Suge ţigara, scoate fum 
pe nări, murmură: 

— Ce prăpăd, domnule, ce prăpăd!... 

Logofătul Oprea Căţui Strâmbu se tânguie de-ai crede că 
i se rup bojocii: 

— Ce păcat că boier Gherasie e bolnăvior! Ar fi venit cu 
trăsura şi-ar fi privit din rampă. Aşa frumuseţe de apă nici 
la o sută de ani nu se vede o dată pe meleagurile astea... 

— Într-adevăr, mare păcat! rosteşte şi notarul. 

Râd cu gurile întinse până la urechi. 

— 'Tiii! Da chisnovat om eşti, măi Strâmbule, chisnovat 
om eşti... Bată-te să te bată... 

— Cine să mă bată, părinţele? Are careva curaj să se- 
atingă de mine, să mă bată pe mine? 

— Are, taică, are... 

— Cine, părinţele, cine? Că-l mănânc cu nădragi cu tot... 


— Norocul, taică, norocul... 

— Aşa da, părinţele, aşa da... 

Din cătunul acoperit pe jumătate de apă încep a se auzi 
strigăte. 

— Ajutor! 

— Ajutor! 

Glasuri spăimântate de bărbaţi, de femei. Tac un timp, pe 
urmă se aud iarăşi: 

— Ajutor! 

— Ajutor! 

— Ajutor! 

Îngrijoraţi, rumânii se adună, se strâng, se frământă. 

— O mai fi luat apa niscaiva acoperişuri cu oameni. 

— Sunt în primejdie. 

— Acoperişul se lasă, când nu te aştepţi, într-o parte şi 
luneci. 

— Odată ce-ai alunecat în apă, Dumnezeu cu mila... 

— Şi noi ce facem, Tiţă Uie? Lăsăm oamenii să se înece? 

— As-noapte ne înţelesesem să alcătuim un pod, două, 
din scânduri. 

— De unde scânduri? 

— De la depozitul de lângă gară. 

— Depozitul e al boierului. 

— Nu ne putem atinge de el. 

— Să mergem la primar, la notar! 

— Uite-l pe linia ferată. 

Rumânii au urcat în fugă panta. 

— Domnule primar, se aud ţipete în cătun. 

— Păi ce vrei să se audă? Cântece? Satul e năpădit de 
ape. Mai ţipă oamenii, mai se văietă, a dat bucuria peste 
ei... 

— Sunt oameni acolo care se îneacă, primarule. 

— Şi ce? Vreţi cumva să mă duc la ei înot şi să-i scap? 


— Nu-ţi cerem asta. Dar vrem să facem un pod de 
scânduri. Ne ducem noi. 

— Şi cine vă opreşte? 

— Vorbiţi cu logofătul Strâmbu. Să ne îngăduie să luăm 
din depozit un braţ de scânduri şi o căciulă de cuie. După ce 
cercetăm cătunul şi scăpăm oamenii care se află în 
primejdie, desfacem podul şi ducem scândurile la loc. 

— Eu nu mă pot băga în averea boierului. Sunt primar pe 
primăria mea. Cu averea boierului n-am nici în clin, nici în 
mânecă. 

Pe notar nu-l rabdă inima să tacă. 

— Vreţi să faceţi pod? De ce? Noi, autorităţile, am avut 
grijă. Am cerut bărci de salvare din port, de la Turnu. 
Sosesc cu trenul la ora unu. 

— Şi până atunci? 

— Până atunci, nimic. Dacă cei din cătun nu s-au înecat 
astă-noapte, când era întuneric beznă, cum o să se înece 
acum, pe lumină? 

Doctorul Ganciu, groscior şi grăscior, cu faţa bucălată, 
plină, rumenă măr, s-o tai c-un fir de păr, crăcănat, stă 
lângă popa Iomiţă Bulbuc, îşi freacă mâinile grăsune şi 
albe, cu degete scurte, una de alta. Îi joacă ochii în cap a 
zâmbet. Oprea Căţui Strâmbu s-a încruntat de cum a auzit 
că e vorba de scândurile din depozitul de cherestea al 
boierului şi încruntat a rămas. Notarul Gică Stănescu, ca şi 
mai înainte, galben şofran. 

— Fraţilor, ce mai stăm noi şi ne milogim la câinii ăştia? 
Dincolo, peste apă, în cătun, mor oamenii, şi dumnealor, 
autorităţile, au chef de glumă. Om găsi noi scânduri în sat. 
Desfacem paturile pe care dormim, care avem paturi, şi 
facem podurile. 

— Are dreptate Tiţă Uie, are dreptate!... 

— Să-ţi fie ruşine, primarule! 

— Să-ţi fie ruşine, notarule! 


— Şi dumitale, domnule doctor! 

— Am să vă fac la toţi proces de ultraj, mămăligarilor! 
urlă jandarmul Juvete, scos din sărite. 

— Să ne faci!... 

Rumânii aleargă spre, sat. Alergăm şi noi, copiii, după ei. 
Mi se desface legătura de la gât. 

— Darie, îţi cad cartofii. 

— Cadă... 

Fugim de parcă ne-ar goni cineva din urmă cu beldia. Nu 
ne goneşte nimeni. 

Rumânii intră în case, desfac paturile, ies cu scândurile la 
spinare, le pun grămadă în şosea. 

— Repede, nişte cuie, şi-o teslă, două. 

A adus Lişcu Stângaciu o căciulă de cuie. 

— Le ţineam să-mi întocmesc un coteţ pentru păsări. 

Alţii au venit cu tesle, cu toporaşe. Picică a făcut, cine ştie 
de unde, rost de câţiva bulumaci. Petre Zgămâie a cules 
dintr-o arie câteva prăjini. Într-o clipă au şi fost înjghebate 
două poduri lungi şi largi. 

— O să ne ţie. 

Le iau la spinare rumânii, le duc la marginea apei, le 
aşează jos, le împing pe apă. Plutesc. Pe fiecare pod se urcă 
trei oameni. 

— Voi, copiii, nu vă băgaţi. 

— Nu ne băgăm. Ne uităm numai. 

Rumânii împing podurile cu prăjinile. Apele umflate le 
clatină. Podurile înaintează. Au ajuns la jumătatea apei. Au 
trecut dincolo de jumătatea ei. Au intrat în cătun. 

Nu se mai văd. Se aud mereu strigăte: 

— Ajutor! 

— Ajutor! 

— Ajutor! 

Oamenii de pe podurile plutitoare răspund: 


— Venim, fraţilor, venim. 'Ţineţi-vă bine! 

Ascultăm cu sufletul la gură. Ascultăm şi privim apele 
spumoase cum se lovesc de marginea înaltă a şoselei. În 
luncă, doi stejari bătrâni. Apele nu-i clintesc. Bat furioase în 
trunchiurile lor şi trec mai departe. 

Doctorul Ganciu şi cu ceilalţi nu se mai văd. Au intrat în 
cârciuma lui Bucur de lângă gară. Parcă-i văd. Ronţăie 
covrigi, beau ţuică fiartă cu zahăr, pălăvrăgesc de câte-n 
lună şi-n soare. 

Spre amiază, podurile plutitoare s-au întors la şosea. 

— Pe frate-meu Lisandru, spune tata, l-am găsit pe 
acoperiş. Stătea liniştit pe creasta casei cu cumnată-mea 
Luluţa. Îşi aşteptau amândoi sfârşitul. I-am dus pe deal la 
alde Moise Berbec. Ne-au spus bogdaproste. 

— Aţi scăpat mulţi oameni, nene Uie? 

— Douăzeci şi doi. Copiii se speriaseră şi tremurau de 
frică. Unii abia-şi mai ţineau firea. 

Cu trenul de amiază au sosit, în sfârşit, şi bărcile de 
salvare. Erau trei bărci negre, înguste şi lungi. Au venit cu 
ele şi trei barcagii. Le-au dat jos din tren şi le-au purtat pe 
umeri până la apă rumânii care se aflau prin gară. 

— Ei, ce avem de făcut? Încotro mergem mai întâi? 

— Primejdia a trecut, a spus primarul Bubulete. Am luat 
noi, autorităţile, măsuri. Că până să veniţi voi se prăpădeau 
oamenii... Dar, fiindcă v-aţi ostenit până aici, fiindcă se 
abătu şi pe la noi, ca să spunem aşa, Dunărea, hai să facem 
o plimbare, să nu se cheme c-aţi bătut drumul degeaba. 

Într-o barcă s-a suit notarul Gică Stănescu cu doctorul 
Ganciu, într-alta primarul Bubulete cu jandarmul Juvete. 
Într-a treia logofătul Oprea Căţui Strâmbu. 


V 
BRAZDĂ ÎNGUSTĂ ȘI ADÂNCA 


Apele au crescut într-o săptămână, s-au scurs într-o lună. 
Uite gârla!... Iar o treci cu piciorul. Dacă n-ai vedea partea 
satului dinspre baltă şi cătunul fără garduri, cu casele 
rupte, cu pereţii luaţi de ape, dacă n-ai vedea tot prăpădul 
pe care l-a lăsat în urmă înecul, parcă nici n-ai crede că a 
fost pe aici atâta nenoroc... 

Îşi fac oamenii covergi şi bordeie şi se aciuiază cum pot. 
Au rămas şi fără bruma de mâncare pe care o mai aveau, 
fără vite, fără păsări. Unii au rămas şi fără ţoale. De nicăieri 
nu li se trimite oamenilor o lescaie. De nicăieri nu li se 
întinde o mână de ajutor. Hambarele boierilor sunt pline cu 
grâu, cu porumb. Rumânii n-au cu ce să cumpere. Sunt 
înglodaţi în datorii. 

Nimeni nu se mai uită la ei. 

— Dă-mi un ciur de mălai. 

— Nu pot. 

— 'Ţi-oi munci pe el. 

— 'Ţi-am mai dat. 


Pământul e plin, în urma apelor, de mâl gros, gras, în 
care ne vârâm, până mai sus de genunchi, picioarele 
goale... Nici urmă de zăpadă pe câmpuri. Primăvara a sosit 
devreme. Suntem abia la începutul lui Mărţişor... O 
săptămână numai a trecut de când a început luna. N-au 
venit berzele, n-au venit nici rândunelele, nici cocorii... 

Seara, se lasă frig. Pământul e negru. Iarba nu şi-a scos 
bonţul afară. Umblăm desculți, dârdâim de frig - primăvară 
timpurie... Prin cătun, ne uităm la oamenii rămaşi fără 


case... Bine că n-a murit nimeni!... Ne uităm mai ales cum, 
la marginea cătunului, lângă gară, au rămas pe pământ trei 
matahale netrebnice, bărcile de salvare. Barcagiii au plecat 
la locul lor de baştină. 


Cele trei bărci, lungi, negre şi înguste, au început a pluti 
pe faţa turbure a apelor. Au trecut pe lângă stejarii pe care- 
i băteau valurile şi care rămâneau neclintiţi în mijlocul 
urgiei, au plutit legănându-se pe lângă cătunul înecat şi s- 
au pierdut, departe, spre Băneasa, la marginea dealului 
unde marea vie a boierului olog dormea îngropată sub 
muşuroaie de pământ, pe coastă. 

— Aşa an să nu mai trâim niciodată. Astă-vară ne-a 
pârjolit seceta. larna a fost aspră. Foametea, cumplită. 
Primăvara a venit cu ape mari, cu înecuri. Ce ne mai 
aşteaptă? 

— Încercări şi mai grele, nene Tudore. 

Tiţă Uie se uită în pământ. Privirile lui sunt aspre. Faţa 
lui, ca a noastră, a tuturor: neagră, uscată, scofâlcită. 

Şi lângă Tiţă Uie rămân o clipă în drum, cu picioarele 
înfipte în noroi, Lişcu Stângaciu şi nenea Picică, Petre 
Zgămâie şi văru-meu Dumitru Pălică, Ivan Ţânţu şi frate- 
meu lon cu ochii lui negri, de smoală fierbinte. 

Se adună rumânii pe la cârciumi, mai mult să schimbe 
vorbe decât să bea. Cârciumarii, parcă s-au înţeles între ei, 
nu mai deschid condicile cu datornici, le-au pitit. 

Vara trecută, a bântuit seceta. Acum a năvălit peste sat 
prăpădul apelor, a luat garduri, case şi vite şi păsări. 

— Dă-mi un pachet de tutun pe datorie, nene Toma... 

— Nu pot, neică, nu mai dau pe datorie niciun cap de aţă 
până nu încep să scot ceva din vechi... Ce-am avut gologani 
i-am băgat în pământ, am cumpărat pământ... 

Toma Oci îşi răsuceşte mustaţa cu vârfurile spice albe. Le 
spune limpede tuturor, să nu-l mai bată nimeni la cap! 


— Aşa, să ştiţi. Nu mai dau pe datorie. Eu, unul, nu mai 
dau. Încercaţi la Mareş, el e poate mai milostiv, n-are nici 
copii, ori la Buciuc... 

Mareş spune la fel. Buciuc aşişderea: 

— N-am ce vă face, neică, datul pe datorie nu e niciun 
alişveriş acum. Trăim timpuri grele. S-aude a rău. Nu ştie 
nimeni ce-i poate aduce ziua de mâine... 

— S-o ivi vreun răzbel, îşi dă cu părerea Gheorghiţă 
Târâş... 

Târâş avea casă lângă malul gârlei. l-a luat-o apa. 
Trăieşte cu nevasta şi copiii într-un bordei săpat în grabă în 
coasta dealului. N-are pământ, n-are vite. Munceşte cu 
mâinile, cum muncesc cu mâinile şi alţi rumâni din sat cam 
un sfert. 

— Ce răzbel, nu e vorba de niciun răzbel, dă Ududui cu 
gura. S-aude că în Moldova s-au ridicat satele împotriva 
curților boiereşti, dau foc conacelor, îşi împart rumânii 
moşiile boierilor între ei. Noi stăm cu dosul pe cămaşă. Ar 
trebui să ne sculăm şi noi... Destul am răbdat. 

Între genunchii tatii, ascult. Mi s-a dezumflat gâtul. 
Deasupra tejghelei, spânzură de tavan două şiruri de 
covrigi uscați. 

— Tată, cumpără-mi un covrig. 

— N-am parale, taică. 

Mă aude Toma Oci. 

— Nu sunt buni covrigii pentru copii, spune el, umflă 
burta. 

Poate mi s-ar umfla burta, dacă aş mânca mai mulţi. Dar 
eu vreau un covrig, unul singur. Mai an, i s-a umflat într- 
adevăr burta de covrigi lui Beşcu, beţivanul satului. A făcut 
prinsoare cu notarul Stănescu. Era băut şi Beşcu, era băut 
şi notarul. Beşcu, rezemat în ciomag, a glumit: 

— Eu, cu o lovitură, sparg toţi covrigii dintr-un şir de o 
sută. 


— Dacă îi spargi pe toţi, a ţinut prinsoare notarul, eu îi 
plătesc şi tu îi mănânci. Îi spargi pe toţi, să nu rămână unul 
întreg. Îi mănânci pe toţi, să nu rămână o fărâmitură. 

A izbit Beşcu o singură dată şirul de o sută de covrigi. 

I-a spart în ţăndări. l-a adunat de pe duşumea. l-a mâncat, 
ronţăindu-i... Să moară noaptea şi mai multe nu. A băut un 
pahar mare de untdelemn. A zăcut. A ajuns alb ca varul. A 
scăpat... 

Învățătorul Gheorghe Popescu-Bragadiru l-a certat pe 
notar. 

— Cum de ţi-ai pus mintea cu el? Era băut... Dacă 
murea? 

— Pagubă-n ciuperci, i-a răspuns notarul. Un desculţ, mai 
mult ori mai puţin, nu înseamnă nimic. 

Beşcu, de când cu pătărania, s-a lăsat de băutură. Intră 
în cârciumă. Cumpără tutun. Pleacă. 

Acum însă, Beşcu nu pleacă. Aude şi nu e sătul de ce 
aude. Parcă ar vrea să audă mai mult. Toţi vor să afle, să 
ştie ce se petrece pe acolo pe unde s-au aprins conacele 
boierilor. Umblă zvonuri fel de fel, zvonuri care vin de 
departe. 

— Am auzit, grăieşte Pracă Dera, că se apropie de noi 
răscoala, că s-a lăsat mai jos de Moldova, c-ar fi ajuns chiar 
până prin Vlaşca. 

Cade, peste gândul rostit tare al lui Pracă Dera, popa 
Tomiţă Bulbuc. 

— Bună ziua... 

— Bună ziua, părinte. 

— Dă-mi o cinzeacă de drojdie, lomo. 

— Mare, părinte? 

— Mare, taică, mare, că una mică nu-mi ajunge nici 
măcar pe-o măsea. 

— Şi ai cam multe măsele, părinte, şuguie al lui Zgămăie, 
Petre, tuciuriul... 


— Douăzeci şi patru, taică, douăzeci şi patru, că suntem 
de neamul nostru olteni, olteni de dincolo de Olt... 

Râd rumânii. De slabi ce sunt le stă rău când râd. Nici 
altfel nu le stă prea bine. Popa Iomiţă Bulbuc şi-a pierdut 
de mult măselele. Numai trei dinţi i-au rămas în gură. 1 se 
clatină şi aceia, gata să zboare. 

— Ai auzit ceva despre răscoale, părinte? întreabă al lui 
Ovedenie. Cică ar fi pornit revoluţie rumânii prin Moldova, 
s-ar fi ridicat împotriva boierilor... 

Popa Bulbuc dă cinzeaca pe gât, dintr-o dată. Gâlgâie 
drojdia în pâlnia popii. Alunecă pe beregată în jos. Strânge 
ochii popa. Îl arde pe dinăuntru băutura. 

— Mai pune una, taică... 

Ocî îi mai toarnă o drojdie. Popa o cumpăneşte în mână. 

— Am auzit, taică, dar nu ştie nimeni care-o fi adevărul. 
Nu e bine când oamenii ridică parul contra stăpânirii. 

— Păi oamenii n-au pornit contra stăpânirii, părinte. Au 
pornit contra boierilor, spune Şontrocan, ciobanul, care 
poate mânca o oaie friptă la o masă, numai să i-o dea 
cineva. 

— Dacă tăceai, mai bine o nimereai, Şontrocanule, zice 
Tiţă Uie. Păi stăpânirea a cui este? A noastră sau a 
boierilor? De o pildă, aici la noi cine-mi este prefect? 
Ginerele lui boier Gherasie, ologul de la Băneasa, Dinu 
Drăculea, băiatul răposatului boier Barbu Drăculea de la 
Furculeşti... Boierii sunt una cu stăpânirea, asta e limpede. 
Dar tot atât de limpede este că boierii sunt puţini şi noi 
suntem mulţi. Dacă o să ne ridicăm toţi deodată, o să 
izbutim să-i stârpim. 

Popa 'Iomiţă Bulbuc răstoarnă în tâlvul gurii a doua 
cinzeacă de drojdie. 

— Tii, că tare e, afurisita!... 

— Cine, părinte, revoluţia? 


— Nu, taică, nu, drojdia... Cu revoluţia, taică, să nu vă 
încurcaţi. Boierii sunt şi ei lăsaţi de Dumnezeu. Aşa e scris, 
unii să aibă mai mult, alţii să n-aibă nimic. Dar cerul, taică, 
cerul e al săracilor. Raiul, taică, raiul e al săracilor... 

— Nu s-ar putea, părinte Bulbuce, să mai dăm ceva rai şi 
pe la ciocoi? Să mai luăm şi noi ceva pământ! Tare ne-ar 
prinde bine... 

— Măi, Uie, taică, mie iaca nu-mi place cum vorbeşti tu. 
Câte vorbe ai rostit acum, tot cu atâtea păcate ţi-ai încărcat 
sufletul... Mai treci pe la biserică, taică, să mai auzi 
cuvântul lui Hristos... 

— L-am auzit, părinte, şi nu o dată. Mi se pare că Hristos 
nu era cu boierii, ca sfinţia-ta... 

— Mai toarnă-mi o cinzeacă, lomo, că mă ard 
măruntaiele... Cum spuneam, taică. Nu vă puneţi cu 
stăpânirea, cu boierii. Sunt tari, taică, boierii sunt tari. 
Dumnezeu a lăsat aşa. la gândiţi-vă! Dacă toţi ar fi boieri, 
cine ar mai scurma, taică, prin ţărână cu ghearele, să 
semene şi să culeagă bucatele?!... Diavolul vă îndeamnă la 
răscoală, taică, diavolul. 

— Setea de dreptate, părinte, şi burta. Burta noastră şi 
burţile copiilor noştri, nu diavolul... 

— Bine, taică, bineee! Bineee! Să nu ziceţi că nu v-am 
spus... 

Se duce popa. Vântul îi umfla sutana neagră. Oamenii 
fierb între ei. Cârciuma e plină de fum... 

— Aşa! Să dăm cer la ciocoi, să-i trimitem în cer pe ciocoi. 
Să mai trăim şi noi pe pământ. Să ne mai slăbească popa cu 
lumea de dincolo, cu iadul şi cu diavolii... Mai diavoli ca 
boierii nu se află!... 


Se întoarce seara acasă tata, cu mine de mână. A 
întârziat la cârciumă... 


— Mă, copii, mă, ia ieşiţi afară! Se vede foc mare spre 
răsărit. 

les toţi, buluc, pe prispă. Ne uităm spre răsărit. Cerul e 
roşu, de parcă s-a aprins într-acolo o pădure. Nu e nicio 
pădure pe aproape. Ca să vedem mai bine, ne urcăm pe 
linia ferată. 'Tot nu vedem bine. Ne suim pe vârful dealului. 
De acolo, într-adevăr, focul se vede în toată frumuseţea lui 
sălbatică. Acum ştim. Arde conacul de la Secara. Ce s-o fi 
întâmplat? Poate a dat cineva foc şurelor de paie... Se 
întoarce soră-mea Riţa spre miazănoapte... 

— Tată, şi pe Belitori se arată foc. 

Spre Ruşi, în sus, departe, în adâncul nopţii, s-a aprins alt 
foc. Întâi două şuviţe se ridică şovăitoare. Apoi dintr-o dată 
se fac una, se lăţesc, se înalţă deasupra lor - o coloană roşie 
de fum. 

Noaptea e fără nori, fără lună. Focurile au alungat pe 
alocuri întunericul. Un foc spre Secara, spre răsărit - altul 
spre Rugşi, spre miazănoapte. Focurile au rupt noaptea. 

Dar iată, spre apus izbucnesc alte focuri: unul spre 
Cârligaţi, unul spre Dunăre, pe lângă Olt, la Saiele. Se mai 
ridică un foc înalt. Ştim că acolo e moşia Furculeştilor, 
moşia prefectului Drăculea... 

Acum noaptea a fost spartă pretutindeni. Câmpul - 
luminat. Focuri ard şi mai departe. În toate părţile se văd 
pâlpâind focuri mai mici, focuri pe care numai depărtarea 
face ca noi să le vedem mărunte. 

— Parcă auzisem eu ceva în sat, spune tata. Auzisem ceva 
despre răscoală, că s-ar fi apropiat de ţinutul nostru... 

Focurile ard. Vâlvătăile lor sfâşie noaptea, sunt departe 
de noi, nu ne încălzesc. Tremurăm. 

Satul întreg s-a urcat pe deal şi priveşte. Îl aud pe nenea 
Mihalache: 

— Încotro, nene Tudore? 

— Să duc copiii acasă, i-a pătruns frigul. 


— Să nu te culci, nene Tudore... 

— N-o să mă culc. 

Cine poate să se mai culce pe vremea asta! Numai copiii. 
Dacă pot să doarmă şi copiii... 

Ne vârâm în pat să ne încălzim. Totuşi, nu ne încălzim. 
Dârdâim întruna, şuşotim între noi. Începe vorba frate-meu 
Ion: 

— Au dat foc la conacele boierilor. O să-i spintece pe 
boieri rumânii... 

Sare din aşternut, se încalţă gata s-o zbughească. De-ar fi 
mama acasă, l-ar opri. Nu este. Mama a rămas pe deal cu 
muierile, cu bărbaţii... 

— Dacă în satul nostru s-ar afla un conac, oamenii i-ar da 
foc, spune soră-mea Evanghelina. Păcat, păcat că n-avem 
boieri în sat... 

— O să ne ducem prin vecini, grăieşte şi frate-meu lon. 
Cum ne-am dus cu munca, ne-om duce şi cu răscoala. 
Băneasa e la o palmă de loc. N-o să-l scăpăm pe boierul 
olog care ne-a pus botniţe... 

Au privit focurile până s-au săturat. Apoi rumânii au 
coborât dealul în pâlcuri. Câţiva s-au adunat la noi. Ne 
strângem picioarele şi le facem loc să se aşeze pe marginea 
patului. Unii rămân, pe lângă uşă, pe lângă ziduri. Le aduce 
mama din tindă scaune mici, cu trei picioare, scobite. 

— Staţi pe scaune. 

Se aşează. Privesc în pământ. Lampa fumegă. Prinde să 
vorbească tata: 

— S-a iscat revoluţie în toată ţara. Au fost şi mai demult 
răscoale. Până la urmă răscoalele s-au stins înecate în 
sânge de stăpânii moşiilor. Dar de pe urma burzuluirii 
norodului totdeauna a rămas şi ceva bun. Un timp, ciocoilor 
li s-a sălășluit spaima în oase, s-au purtat mai cumsecade cu 
rumânii. Acum nici noi nu putem să stăm cu mâinile în sân. 
Prea am îndurat mult. Poate avem norocul să-i răsturnăm 


pentru vecie pe ciocoi. De mulţi, suntem mulţi care vrem 
schimbarea, n-am ce zice. Dar parcă ne-ar lipsi ceva! 
Răscoala n-are o căpetenie. Merg oamenii sătui de asuprire 
în bobote, dau foc, poate şi ucid... 

— Eu unul nu mai pot aştepta, răsuflă din fundul inimii 
văru-meu Dumitru Pălică. Copiii mei parcă sunt schelete. 
Sufletul le stă la gură, gata să iasă, de foame. Am măcinat 
paie cu râşniţă şi din măciniş am pregăti fiertură... Uitaţi-vă 
la mâinile mele, au început a se jupui. Ştiţi ce înseamnă 
asta: pelagră! Se jupoaie şi mâinile nevesti-mi... Pelagra 
aduce nebunie, şi nebunia aduce moarte... Cu ce suntem 
noi vinovaţi? Am muncit până am căzut sleit... Spinarea îmi 
este tăiată de bice... Şi-a nevestei la fel. O viaţă are omul. 
Şi-o moarte. Decât să pierim ca vitele, fără să spunem 
nimic, mai bine să murim bătându-ne pentru dreptul nostru 
la o viaţă mai bună. Poate aşa o să le fie mai bine copiilor 
noştri... 

— Nene Dumitrie, spune Picică, eu trăiesc de unul singur. 
N-are cine să mă plângă la o adică. De un trai ca ăsta pe 
care l-am dus până acum sunt ca şi sătul, trai de câine, nu 
trai de om. Zic să adunăm mâine satul dis-de-dimineaţă, să 
pornim răscoala... 

— Să-l adunăm, asta e bine - îşi dă cu părerea unchiu- 
meu Voicu, bărbatul mătuşi-mi Bâzărca - dacă nu s-o aduna 
singur. Răscoala trebuie negreşit pornită. Dar am auzit 
vorbindu-se de studenţi. Or veni mâine şi la noi ştudenţii? 

— Ştudenţi, neştudenţi, poate să fie numai aşa, un zvon. 
Fapt este că ard conacele. Le-au aprins rumânii. Arde toată 
ţara - ţara boierilor. Nu se poate să nu ne ridicăm şi noi. 
Altfel pierim... Pierim noi şi pier copiii noştri. Ni se stinge 
sămânţa... 

Atât a avut de spus David Floroiu. Stătea lângă uşă, 
rezemat în ciomag, privea în pământ, ori poate îşi privea 
opincile potlogite, fără cheutori, înfăşurate cu sfoară în 
jurul labelor. Mustăţile groase, lungi, i se împreunau, mai 


jos de colţurile gurii, cu barba colilie. Pe urmă i-a mai trecut 
prin minte un gând pe care şi l-a turnat în cuvinte. 

— Am şapte feciori. Merg în fruntea lor la răscoală. Să 
dăm iureşul împreună. Izbutim ori pierim... 

— Să mergem, nene Tudore, chiar acum, la Tiţă Uie, să 
ne sfătuim. Să-l chemăm şi pe Lişcu Stângaciu şi pe Ivan 
Ţânţu. 

— Bine ar fi să-l chemăm şi pe Zgămâie, şi pe Ovedenie, 
şi pe Ududui. E mai bine când îşi dau mai mulţi cu părerea. 

Au plecat să se sfătuiască. 

A plecat şi tata cu ei. 


Lampa fumegă. Pe-ai casei încep a-i vedea ca prin ceaţă. 
Adorm, adorm adânc şi visez încăierări de oameni, case 
aprinse. Visez că ard până şi arborii satului. Gem în somn. 
Gem şi mă întorc de pe o parte pe alta. Mă trezeşte mama. 

— Darie, ce e cu tine? 

— Visez urât... 

Deseori mi se întâmplă să mă răsucesc în somn, să gem, 
să rostesc cuvinte pe care nimeni nu le înţelege, de parcă 
aş vorbi o altă limbă. Se face că plutesc pe o apă albastră, 
fără hotare, cum n-am văzut niciodată, şi că pe această 
nesfârşire de ape, din senin, se iscă furtună. Butucul scobit 
în care stau făcut ghem e prins de vârtejuri. Se clatină. 
Stau gata să mă răstorn. Peşti ciudaţi, mai mari decât boul, 
înoată în jurul meu cu gurile deschise, să mă sfâşie. [in 
dinţii strânşi. Cât pot îi ţin de strânşi, dar spaima mă 
copleşeşte. Dau strigăt. 

— Darie, ce e cu tine? 

— Visez urât, mamă... 

Alteori mă aflu în vârful unui copac. Mă leagănă vânt 
cald. Şi mie îmi place că vârful copacului mă leagănă, îmi 
place că vântul e cald. Sub mine, o pădure uriaşă îşi 


freamătă frunzele late, cu marginile adânc tăiate... Mă 
prăbuşesc. Ţip cât mă ţin puterile. 

— Darie, ce e cu tine? 

— Visez urât, mamă... 

O dată, am visat că m-au alungat un fel de urşi negri, mai 
mari decât urşii ursarilor. Am scăpat strecurându-mă 
printre pietre, pe brânci, într-o peşteră în care mocnea un 
foc. Am dus lemne aprinse la gura peşterii... 

Într-altă noapte, trenul a sărit de pe şini, s-a luat după 
mine, m-au prins roţile, m-au tăiat. Fochistul m-a adunat 
bucată cu bucată, m-a lipit la loc. Atunci am râs în somn. 
Ştiam că visez... 

Mi-a descântat Dioaica de sperietură. Mi-a descântat şi 
Petria. Nu mi-a trecut. Am avut mai departe somnul 
încărcat de tot felul de vise... 

Lampa fumegă încă. Am rămas numai noi, ai casei. Frate- 
meu, lângă sobă, trage tutun. Aruncă fumul pe nas. Nu 
poate să doarmă. 

— Culcă-te, Darie, şi dormi... 

— Mi-a fugit somnul, nene... 

— Atunci stai cuminte, nu te mai răsuci în aşternut, că-i 
trezeşti şi pe ceilalţi... 

— Are să fie şi la noi răscoală, nene?... 

— Are să fie. 

— Astăzi? 

— Poate chiar astăzi. 

Bat zorile fumurii, alburii, gălbui, în geamul aburit. 
Scârţâie cumpăna fântânii. Aud mugetele boilor care ar voi 
să molfăie între dinţi iarbă proaspătă. N-a răsărit încă 
iarba... 


Dimineaţa umblăm toţi, cârduri, pe ulițele satului. Ne 
adunăm la primărie. 


Unde s-o fi ascuns notarul? Unde s-o fi ascuns primarul? 
Primăria e goală. Îi caută oamenii şi nu-i găsesc. Aflăm că 
şeful postului de jandarmi stă la gară de pază, cu puşca 
încărcată. N-avem nicio treabă la gară. Îl lăsăm să-şi piardă 
vremea acolo. 

Jandarmii de la Băneasa, unde e secţia de plasă, 
patrulează prin sat, călări, cu armele încărcate. În fruntea 
lor, plutonierul scurt, gros, mustăcios. Alţii fac de pază la 
casa cu etaj a boierului olog. 

— La Băneasa, rumânii n-au să se poată mişca. Paza e 
puternică. 

— Scapă boierul Gherasie Miliarezi. 

— Scapă şi logofătul Oprea Căţui Strâmbu. 

— O să vedem... 

— Noi ce facem? întrebă Tiţă Uie. Noi nu începem 
revoluţia? A sosit revoluţia la Secara, au dat foc curților 
boiereşti. În toate părţile, după câte s-aud, oamenii au iscat 
revoluţie. Vrem noi pământ? 

— Vrem! răspunde mulţimea într-un glas. 

— Atunci, trebuie să facem revoluţie. Nu iau pământ de la 
boieri decât cei care merg la revoluţie, cei care se 
răscoală... 

Se desprinde din grosul mulţimii Gheorghe Cărăbaş. E 
un om gros, voinic, cu pământuri multe, cu oi, cu vite. 
Sălăşluieşte lângă gârlă, spre Stănicuţ. Acoperă cu aria lui 
jumătate din luncă. Satul spune despre Cărăbaş că, dacă n- 
are avere cât un boier, are ceva-ceva mai multă decât un 
boiernaş. 

— Ce revoluţie, mă, nemernicule, ce revoluţie? Credeţi că 
dacă daţi foc la conace, o să moară boierii? Dacă i-oţi putea 
prinde şi ucide, o să le puteţi lua pământul? Călcaţi legea, 
mă, şi legea e sfântă, nu trebuie călcată... 

Rădoi chiaburaşul îi cântă în strună. Se aruncă cu gura 
pe ei al lui Zgămăie: 


— De lege nu ne pasă. N-am făcut-o noi. Cine-a făcut-o nu 
ne-a întrebat de ne place ori nu... 

Petre Zgămâie, sărăcanul, e când pândar, când porcar, 
după cum îl ia în simbrie satul. Proptit în ciomag, nimeni nu 
l-a văzut cu mâinile goale. Ciomagul în care se sprijină face 
una cu trupul lui. Când doarme, doarme cu capul pe 
ciomag. Parcă ar avea chimirul plin cu galbeni şi s-ar teme 
ca nu cumva să vină cineva să i-l fure. Ce e pe el, şi pe 
culme... Mai are ceva, nevastă şi cinci copii, opincile sparte, 
zăbunul rupt, cârpit, nădragii - petic de petic. 

— Apăi, Cărăbaşule, tare ţi-ar place: să nu fi aprins 
oamenii revoluţie. Te temi. Noi avem ce-avem cu boierii, şi 
nu tu o să ne opreşti să ne răfuim cu ei. Nu tu, şi nici alţii ca 
tine... 

— Cum o să facem revoluţie? întreabă Niţă Proca. 
Revoluţie fac numai oamenii care au boieri în satul lor. Noi 
n-avem boieri, nu facem revoluţie. 

Se bagă şi Şontrocan în vorbă: 

— N-avem boieri în sat. Dar de muncit pe moşii boiereşti 
muncim. 

— Aţi văzut azi-noapte focurile?.. Le-aţi văzut! se 
amestecă în fierbere Mărin Raru. Dacă la noapte n-o să se 
vadă foc în satul nostru, au să vină oamenii dinafara satului 
şi au să ne dea foc la case, ca să ne pedepsească că nu ne- 
am legat cu ei. Acum, noi, opincarii, trebuie să fim legaţi 
toţi. Nu se poate să-i lăsăm numai pe alţii să izbească şi să 
dea foc, şi noi să rămânem cu braţele încrucişate, ca apoi, la 
o adică, să putem spune: uite, noi suntem nevinovaţi. Nu 
este drept aşa, fraţilor rumâni... 

— Ce să facem atunci? întreabă o muiere. Cui să-i dăm 
foc? 

— Să-i dăm foc lui Cărăbaş!... Are case mari, are 
acareturi. O săptămână poate să tot ţină focul... 

— Da de ce să-mi daţi mie foc? Ce sunt eu, boier? Mai 
bine să-i dăm foc lui Mareş... 


Ioviţă Mareş e cârciumar în sat. Nu-i localnic. A venit de 
la oraş. După ce au pierit din sat fraţii mamei, şi-a deschis 
cârciumă. A adunat avere mare. Oamenii sunt datori la el, îl 
pizmuiesc, îl suduiesc. 

— Asta ar fi o părere! 

— Parcă nu ne-am înţeles aşa aseară. Altceva am pus la 
cale, spune văru-meu Pălică. 

— Nu. Nu aşa ne-am vorbit, grăieşte Picică. 

— Noi trebuie să făptuim ce ne-am înţeles. Să nu mergem 
aşa, brambura. 

Glasurile lor se pierd în gloată. Rumânii vor să treacă 
numaidecât la faptă. Nu mai au răbdare. 

— Nu facem bine ce facem, spune Ivan Ţânţu. Întâi 
boierii, s-o sfârşim cu boierii. 

Strigă cât îl ţin puterile. Dar glasul lui se pierde în 
mulţimea care pare nesfârşită. 

Cârciuma lui Mareş e la doi paşi de primărie. Au şi ajuns 
la ea. Negustorul e bucuros că atâta lume îi intră dintr-o 
dată în cârciumă, când mai sunt şi altele în sat, una chiar 
peste drum. 

— Poftiţi!... Cu ce să vă cinstesc? 

— Păi, spune Ghioacă, noi n-am venit să ne cinsteşti. Noi 
am venit să facem revoluţie. 

— Să facem, fraţilor, de ce să nu facem? Şi eu sunt pentru 
revoluţie. Să se ducă la dracu toţi boierii. 

— Vezi că, spune unul lălâu, puţin la minte, noi aici am 
venit să facem revoluţie. 

— Cum adică? 

— Iaca, am venit să te ciomăgim oleacă şi să-ţi dăm foc la 
acareturi. 

— Ce? Nu sunteţi în toate minţile? De ce să mă ciomăgiţi? 
De ce să-mi daţi foc la acareturi? 

— Dacă n-avem alt boier!... 


— Mă oameni buni, eu nu sunt boier, eu sunt om de-ai 
voştri... Am purtat, ca şi voi, opinci... 

— Dacă eşti de-ai noştri, spune Beşcu, de ce dormi în pat 
cu saltea şi mănânci stafide cu cucoana?... 

— Dacă eşti de-ai noştri, aruncă o vorbă Ilie Gâscanu, de 
ce porţi haine ca notarul? 

— Dacă eşti de-ai noştri, de ce ne iei dobânzi mari când 
ne dai pe datorie mărfuri? strigă la cârciumar dada Zvâca, 
măruntă, pitulată printre oameni. 

Mareş pricepe despre ce e vorba. 

— Uite, eu văd ce e cu voi. De fapt, n-aveţi nimic cu mine. 
Nu v-am făcut niciun rău. 

— Dar nici nu ne-ai umplut de fâşcă, murmură careva din 
mulţime. 

— V-am încărcat eu socotelile, dar de, aşa e negustoria, 
fără asta nu se poate. De undeva trebuie să scoţi şi ce n-ai 
păgubit şi ce vrei să câştigi. Voi acum vreţi să aprindeţi o 
pălălaie mare, să se vadă de departe. O să ne sfătuim, să ne 
chibzuim, cui trebuie să dăm foc la noapte... 

— 'Ţie o să-ţi dăm foc... 

— Bine, bine, mie. Nu mă supăr, dar de ce să-mi ardeţi 
casa? Ce vreţi voi: să vadă ceilalţi că şi în satul nostru arde 
ceva. Uite, am în fundul ariei o şură de paie. O să-i dăm foc 
la noapte. Voi o să-i daţi foc şi pe urmă o să stăm împrejurul 
ei, toţi, cu câte o găleată de apă, să nu se întindă pârjolul. E 
bine? 

— E bine, grăieşte uşurat Cărăbaş. 

— Ba nu-i deloc bine, spune Tiţă Uie. Bine ar fi dacă ai 
face dumneata altceva... 

— Ce? 

— Să-mi dai mie s-o arunc în flăcări condica în care ne-ai 
însemnat datoriile. 

— V-o dau, neică, de ce să nu v-odaul!... 

Se domoleşte şi lălâul. 


— Dar la afacerea asta, ce aldămaş bem noi? 

— Ce vreţi să betţi? 

— Un butoi cu vin... 

Mareş, ajutat de mocancă şi de slugă, opintindu-se, 
scoate butoiul în faţa cârciumii. 

Tata, Pălică, Picică, moşul David Floroiu cu cei şapte 
feciori ai lui, Tiţă, Uie, Lişcu Stângaciu, Ţânţu, Ududui 
rămân deoparte, privesc cum s-au prostit oamenii. Aşteaptă 
să se dezmeticească singuri rumânii. Uite, singuri nu se 
dezmeticesc. 

Câţiva, cu gâtul în vâlvoi, se apropie de butoi. Întind 
mâinile spre cănile pe care le aduce pe o tavă mare de lemn 
mocanca, nevasta cârciumarului. Între ceata celor însetaţi 
de vin şi butoi se aşează dada Zvâca, argint-viu, zvârlugă. 
Ochii, care până mai adineauri păreau stinşi, uscați de 
plâns după copiii ei morţi în toiul iernii, s-au aprins. Poartă 
şorţ negru, ghiurt negru, cimber negru, dada Zvâca. E 
galben gutuie obrazul ei. Mai galbene buzele. Parcă s-a 
aprins dintr-o dată în făptura ei măruntă, puţină, un foc cu 
flăcări înalte, mistuitoare, care-o frige, o înviază din 
toropeală, îi dă puteri, îi dă glas. Ridică mâinile în sus, se 
repede, îmbrânceşte rumânii de lângă butoi. Cât o ţine gura 
o aud strigând. 

— Îndărăt, daţi-vă îndărăt, nemernicilor! V-a momit coada 
de topor a ciocoilor c-o balercă de vin. O să daţi fiecare câte 
o cană de băutură pe gât! Asta e ispravă de bărbaţi? Ruşine 
să vă fie!... Ne-au murit copiii de foame astă-iarnă şi nu ne- 
a întins nimeni o mână de ajutor. Şi acum, uitaţi-vă, potaia 
asta de mocan vă dă vin de pomană, olercă otrăvită, poşircă 
acră... Şi voi vă arătaţi gata să primiţi târgul. Iată ce fac eu 
cu pomana mocanului. Ptiu! Ptiu! 

A scuipat în butoiul desfundat, în vinul roşcat... De două 
ori a scuipat. I s-a părut că, asta nu e de ajuns. S-a aplecat, 
a cules din mijlocul drumului o balegă mare, proaspătă. De 
vită, şi a aruncat-o în vin. Apoi a zvârlit în butoiul deschis 


scârnă de câine, bulgări. Şi-a spălat mâinile în vin şi le-a 
şters pe şorţul negru. 

— Beţi vin acum, dacă vă mai placel!... 

S-a întors către femeile care stăteau deoparte, cu mâinile 
la gură, mirate: 

— Ce staţi, fa, ca proastele? Veniţi încoace. Ajutaţi-mă să 
răstorn butoiul spurcat. 

Muierile sar în ajutorul dadei Zvâca. Se opintesc o dată, 
de două ori, rostogolesc butoiul, îl varsă, îl dau de-a dura 
până-i plesnesc cercurile şi-i sar doagele... Vinul e înghiţit 
de ţărâna zbicită de vântul primăverii, de vântul iute şi rece 
ce încă suflă aprins dinspre soare-răsare clătinând vârfurile 
salcâmilor, scormonind şindrilele acoperişurilor. 

— Afurisită muiere! murmură unul din gloată. 

— Cârciumarul s-a topit. S-a topit şi nevastă-sa. 

— Au tras în grabă obloanele. S-au zăvorât pe dinăuntru. 

— Să le fie de bine, spune Tiţă Uie, acum nu avem noia 
ne răfui cu cârciumarii. O să fie timp pentru asta mai pe 
urmă. Acum a sosit ceasul răfuielilor cu ciocoii. Nu avem 
ciocoi în satul nostru. Dar noi muncim pe trei şi patru moşii. 
Muncim pe Băneasa, la Gherasie, ologul care ne-a pus 
botniţe când ne-a chemat să-i culegem via de pe coastă; pe 
Belitori, la Gogu Cristofor; pe Cârligaţi, la State; pe Secara, 
la colonelul Pienaru, unde ne taie cămaşa cu gârbaciul 
logofătul Filip Pisicu, ăl cu brazda îngustă şi adâncă. Ba unii 
dintre noi muncesc tocmai pe Saiele, lângă Olt. Cu cinci 
ciocoi avem de încheiat socoteli. Să mergem să le încheiem 
cu parul, cu focul şi pârjolul... 

— Aşa e, aşa e bine! strigă acum, într-un singur glas 
parcă, rumânii îndârjiţi, strângând în mâini ciomegile 
noduroase. 

— Ciocoii ne scot cu jandarmii la muncă... 

— Ne silesc să muncim întâi pământul lor... 


— Ne bat de ne smintesc logofeţii pentru nimica toată, ca 
pe hoţii de cai... 

— Mi-a chemat fata la curte şi şi-a râs de ea Gogu 
Cristofor... 

— Ne dijmuie porumbul în martie, după ce-l strică zloata 
şi zăpada, colonelul Pienaru... 

— Ne stoarce cu corvezile... 

— Ne pune botniţe când îi culegem joardele de struguri, 
ologul... 

— Ne fură la dijmă.:. 

— Ne încarcă de cinci ori datoriile... 

— Ia ciocoiul nouă piei după rumân... 

— Ne vinde porumb stricat şi ne cere în schimb bucate 
sănătoase... 

— Ne mănâncă la Crăciun muşchiul porcului... 

— Ne cere ouă şi le trece prin inel, la măsurătoare... 

— Ciocoii nu sunt oameni. 

— Sunt câini. 

— Câini turbaţi... 

— Să-i omorâm... 

— Să le dăm foc... 

— Să le stârpim sămânţa... 

— Ce-o fi, o fi... 

— Dacă ne ridicăm toţi deodată, o să-i biruim... 

— N-o să ne omoare stăpânirea. Ar trebui să omoare 
toată ţara... 

— Cioclovinele sunt puţine... 

— Puţine, dar grase... 

— Dacă sug snaga noastră... 

Se îmbulzesc. Se frământă. 

— Să mergem! Acum să mergem! 

Văzduhul miroase a vin acru, a cenuşă, a fum... Primăria 
e goală. Notarul s-a ascuns. S-a ascuns şi primarul 


Bubulete. Iorgu Gâdea, perceptorul care umblă din casă în 
casă cu toba, a încălecat pe cal şi a fugit peste câmp, 
ocolind drumurile, la Turnu. 

A intrat spaima în acrituri! Văru-meu Niculae Dimozel şi- 
a lăsat acasă gambeta. Pentru întâia oară îl văd trecând 
spre poştă cu căciula în cap. A împrumutat căciula de la 
frate-său, de la Iancu, poreclit de sat Ureche... Polina a tras 
perdele la ferestre, nu cutează să treacă peste prag, în arie. 

— S-au răsculat ţăranii, Niculae. O să ne omoare!... 

— De ce să ne omoare? 

— Nu ştiu de ce. O să ne omoare!... 

S-a prefăcut bolnavă, s-a legat la cap cu şervet ud. 

Aflăm toate astea de la mătuşă-mea Dina, mama vărului 
meu Nicolae Dimozel, care a venit de cum s-a luminat de 
ziuă la noi. 

Rumânii se îmbulzesc în jurul lui Tiţă Uie, al lui Lişcu 
Stângaciu, al lui Dumitru Pălică. 

— Să mergem!... Dar vorba e unde să mergem mai întâi? 

— Eu zic să-ncepem cu Cârligaţul, că e mai departe. 

Pe urmă ne întoarcem la Băneasa, la Gherasie... 

— Hai spre Cârligaţi!... 


Ca să ajungi la Cârligaţi, trebuie să treci prin două sate. 
Satele, ca şi cum ar fi legate, dai cu praştia dintr-un sat în 
alt sat, cam jumătate ceas de mers. Şoseaua care leagă 
satele, şerpuită. Dacă au grabă, oamenii o iau peste deal, 
trec Gorganul, coboară valea, mai urcă un dâmb, gata 
Cârligaţii... 

Tiţă Uie în frunte, după el Pălică, [ânţu, Şontrocan, 
Zgămâie, Ududui - după ei alţii... În urmă, satul întreg, cu 
căţel, cu purcel. După bărbaţi, femeile... 

Uie, către nevastă-sa - Floarea: 

— Ce dracu te ţii după mine, muiere? 

Vrea s-o întoarcă din drum. Femeia s-a încruntat: 


— După tine mă ţiu? Nu mă ţiu după tine, merg şi eu la 
revoluţie. Eu nu sunt om? Muncim pământul împreună!... 
Trebuie să facem şi isprava asta împreună... 

— Aşa e! se aud glasurile femeilor. 

— O să rămânem mai în urmă, dar o să ne ţinem după 
voi. O să fie ceva de făcut la curtea boierului. O să vă ajutăm 
să faceţi... 

Printre bărbaţi, printre muieri, noi copiii... 

Uite-l, a tăiat dealul, a luat-o înainte frate-meu Ion cu 
prietenii lui: cu Avendrea, cu Dinică, cu Ispas. Sunt pe 
aproape şi eu, cu ceata mea. O zbughim după ei, îi ajungem, 
ne aflăm în vârful dealului. Ca-n palmă ne uităm în satul cu 
răscoala. Am văzut foc mare ridicându-se aseară într-acolo. 
Au ars numai paiele... Grăbim pasul, ajungem, ajung după 
noi bărbaţii, ajung femeile. Harababură. Satul e adunat în 
faţa curţii boiereşti. 

E împrejmuită cu ziduri înalte curtea, cu ziduri de 
cărămizi. Poarta înaltă e de fier, încuiată cu ivăre groase pe 
dinăuntru. Dincolo de poartă, logofeţii cu puştile încărcate. 
Cârligăţenii îi înjură de lună, de stele, de grijanie. 

— Noi, toţi, cei din Omida, ne amestecăm cu cei din 
Cârligaţi, să fim mai mulţi, să fim una. 

— Măi, deschideţi poarta să intrăm la boier! 

— Nu e acasă boierul! 

— Deschideţi porţile! 

— Nu deschidem! 

— O să le spargem cu bulumacul! 

— Dacă vă apropiaţi de poartă, se aude glas buhăit 
dinăuntru, tragem cu puştile... 

— Dacă trageţi cu arma, urlă oamenii, şi atingeţi pe 
vreunul dintre noi, vă măcelărim... 

Au adus din curtea primăriei un stâlp lung. S-au aşezat în 
faţa porţii. Zece oameni ţin stâlpul. Se dau câţiva paşi 


îndărăt şi reped stâlpul cu toată puterea în porţi. Bubuie 
din ţâţâni porţile, nu se deschid. 

— Înc-o dată! Înc-o dată! Înc-o dată! 

Porţile se clatină. Mai trec câţiva oameni să ajute. Ajută şi 
muierile. Cât e de mică, dada Zvâca nu lipseşte. Nu lipseşte 
nici ţaţa Marița, nevasta vărului Dumitru Pălică. 

— Haide, măi!... 

Cu toată puterea reped bulumacul. Porţile trosnesc. 
Ivărele sar. Porţile se deschid. Fug trei-patru slugoi. Unul 
poartă pe umăr o puşcă de vânătoare. L-au ajuns oamenii, l- 
au atins, l-au doborât. Cu ciomegele l-au doborât. Au trecut 
peste trupul lui, au mers mai departe. Năvălim înăuntru, 
amestecați: bărbaţi, femei, copii. 

Casele boiereşti, sporite cu var. N-am mai fost niciodată 
pe aci. Au ferestre înalte, mai înalte decât ferestrele şcolii 
din sat de la noi. Scări de piatră duc la intrare. 

Dăm iureş, împingem uşa, pătrundem, răsturnăm tot ce 
întâlnim în cale. 

Câţiva s-au îndreptat spre grajduri. Grajdurile sunt pline 
de vaci, de cai. Lungi şi largi sunt grajdurile... 

Aprind oamenii şomoioage de paie, le vâri sub 
acoperişuri. Podurile grajdurilor, îndesate cu fân. Dau foc 
fânului. Arde fânul, ard acoperişurile. Cât sunt de mari 
grajdurile, dintr-o dată le învăluie flăcările. Bate vântul. 
Dinspre răsărit bate vântul. Scânteile, flăcările, fumul urcă 
spre slăvi. Suflă vântul mai tare. Flăcările se îndoaie, ling 
pământul.  Dinlăuntrul grajdului răzbesc răgetele de 
cornute, nechezături de cai înspăimântați. 

Se dezmeticesc din fierbinţeală unii, se reped spre uşile 
grajdurilor. Le deschid. Grajdurile sunt o mare de flăcări. 
Din când în când din grajduri iese câte un cal aprins. Se 
învârteşte de câteva ori năuc prin curte. Trece nălucă 
printre oameni. Se împiedică. Se prăvale. Arde carnea. 
Sfârâie pielea. Calul zvâcneşte o dată din copite, îi tremură 
botul ars, se linişteşte. Mă uit la calul căzut lângă mine. l-au 


plesnit ochii. I-a ars carnea. Pântecul e prăjit, ca şi cum l-ar 
fi ţinut cineva de viu pe grătar. Începe a mirosi a scrum, a 
scântei, a carne arsă. A luat foc şi casa cea mare a 
boierului. 

— Vedeţi, strigă unul din Caraveneţi, care s-a băgat şi el 
în ciorbă, înalt, mustăcios, nu cumva să fie oameni înăuntru, 
să piară! 

— Nu-i nimeni înăuntru. Când au simţit fumul, rumânii s- 
au năpustit afară, pe scări. 

Un băiat şi-a pus pe umeri o haină cenuşie care îi vine 
până la genunchi. Se uită la picioarele lui desculţe, la 
genunchii jupuiţi şi, mai sus, la haina cu nasturi lucioşi, pe 
care a îmbrăcat-o. Mângăie întruna haina, spune ca prostul: 

— Astăzi sunt şi eu boier. Am luat jantilica boierului, 
jantilica boierului... 

— Bagă de seamă să nu-i fi luat şi năravurile... Băiatul se 
apropie de casa boierului, pe care o mistuie focul. Dezbracă 
jantilica. O aruncă în flăcări. 

— Ce faci, măi, de ce arunci haina în flăcări? 

— Decât să iau odată cu jantilica boierului şi năravul lui, 
mai bine rămân tot gol. 

A rămas într-adevăr gol. Cămaşa lui, numai petice. Peste 
cămaşă poartă o flanelă spălăcită, de bumbac, cu găuri 
mari, rotunde, pe spinare, în coate... 

Ard grajdurile. Ard vitele. Arde casa boierului, casa lui 
State Pantazi. 

Slugile, nevăzute. Boierul a plecat la oraş înainte de a se 
fi mişcat satele. Iarna, boierii stau mai mult pe la oraş decât 
la moşii. 

Au pierit logofeţii. Au pierit pândarii. De cucoana 
boierului, nici urmă. Au dat cu toţii bir cu fugiţii. Parc-au 
intrat în pământ. Ei, n-ar fi fost rău să intre... 

Tiţă Uie strânge oamenii... 


Gloată, în mijlocul satului. Ne bucurăm că am ajutat să se 
dea foc curților boiereşti de la Cârligaţi! Dar peste bucuria 
noastră cade o supărare. Aflăm că în timp ce noi aprindeam 
acareturile boierului State Pantazi la Cârligaţi, la Băneasa, 
cu toată paza jandarmilor, rumânii i-au dat foc ologului. Nici 
aci n-au avut noroc să-l prindă pe boier. Au pus mâna numai 
pe logofătul Oprea Căţui Strâmbu. L-au trimis pe lumea 
celaltă. Dac-o putea, o să le pună pe acolo botniţe diavolilor. 
Dac-o putea... N-o să poată... 

Asfinţeşte soarele. Cerul rămâne roşu. Până departe ard 
toate conacele, toate curţile boiereşti. 

Târziu, ne potolim. Frate-meu lon a adus de la curtea 
boierului din Cârligaţi un fier de plug. Greu fierul. El totuşi 
l-a purtat peste dealuri în braţe. Îl arată tatii. 

— Iată ce fier de plug am luat, tată! Oţel curat. Dacă îl 
punem pe ăsta la plugul nostru, să tot avem pământ să 
arăm... 

— Nu vezi, mă prostule, că e mare? Asta e fier de plug 
boieresc. Nu se potriveşte la plugul nostru... 

Încearcă frate-meu să potrivească fierul boierului la 
plugul nostru. A avut dreptate tata. Fierul e prea mare. Nu 
se potriveşte. Degeaba l-a purtat frate-meu în braţe atâta 
timp. 

— Ce să fac cu el, tată? 

— Nu ştiu! Îngroapă-l undeva, în arie... Poate tot o să ne 
trebuiască într-o zi. 

Frate-meu se duce cu cazmaua în arie, sapă o groapă, 
aruncă în ea fierul de plug. Îl acoperă. Împrăştie ţărână 
peste el, să nu se cunoască locul - ţărână şi paie. 

— Măi, omule, o aud vorbind pe mama, crezi tu că faceţi 
bine voi cu răscoala asta? O să aducă boierii armata, o să ne 
omoare fără milă. 

— S-ar putea să fie aşa. Dar cum să ne purtăm altfel! S- 
au sculat toate satele pentru pământ. Trebuie să isprăvim o 


dată cu boierii şi cu slugile lor, altfel pierim. Nu vezi câţi 
suntem în jurul mesei? Şi nu vezi că pe masă nu se află mai 
nimic? 

Zece-doisprezece suntem în jurul mesei!... Masa e mică, 
rotundă, stăm înghesuiți. În mijlocul mesei, răsturnată, 
mămăliga pe care mama o taie cu aţa, felii. Luăm fiecare 
câte o felie în dreptul nostru. Mama pune o strachină şi în 
strachină ciorbă de praz. Nici n-avem atâtea linguri câţi 
suntem în casă. Eu mănânc cu aceeaşi lingură cu care 
mănâncă soră-mea Evanghelina. Înghit eu o dată şi-i trece 
ei lingura, înghite ea odată, mi-o trece mie, ne mânăm, cum 
se spune. 

Se găsesc oameni în sat care, la opt guri, au o singură 
lingură. Şi-o trec din mână în mână. Noi, se cheamă că 
suntem oameni cu stare. Avem patru-cinci linguri în casă... 

— Dar, spune mama, credeţi voi că boierii o să se lase 
aşa, omorâţi? O să-i omorâm pe ăştia pe care îi prindem, 
dacă prindem vreunul, dar ce facem cu cei care au fugit? 
Au să vină cu soldaţi. 

— Şi eu m-am gândit la asta... 

N-are nicio lumină pe faţă tata. Azi a luat parte la 
revoluţie. Mâine iar o să se ducă să dea foc... 

A căzut noaptea, întunecoasă, apăsătoare. 

— Hai să ne culcăm! Om vedea ce-o mai fi! 

Oamenii se culcă. Caraulele se plimbă pe uliţi şi bagă de 
seamă că nimeni nu doarme. Mereu scârţâie o uşă. Mereu 
ies oamenii pe afară, tăcuţi, căutând să prindă cu urechea 
zgomote neobişnuite. Niciun zgomot neobişnuit nu se aude. 
Numai zările, din loc în loc, pâlpâie - conacele ard, curţile 
boiereşti ard. 

Deasupra lumii, cerul rece, de sticlă, spuzit de stele. 
Cerul se uită la oameni cu mii şi mii de ochi, cu ochi de 
stele, cu ochi aprinşi. 


Peste tot avem neamuri, pe lângă Dunăre chiar, pe Olt, de 
unde se varsă Oltul în Dunăre, în susul lui, până dincolo de 
Slăviteşti. Ne vedem rar cu neamurile de lângă Dunăre, mai 
des ne vedem cu cele de lângă Olt. Sunt zăvoaie pe lângă 
Olt, păduri. 

Mergem câteodată toamna la Olt, cumpărăm un car de 
crăci şi-l aducem acasă. Nu-l cumpărăm cu bani. Niciodată 
n-avem bani. Se suie tata în car, mă sui şi eu lângă el şi o 
luăm spre Saiele. Drumul, moale, trece printre mirişti, 
printre porumburi... Ajungem la Olt. Spre seară ajungem. 
Tata, cu pădurarul: 

— Să-mi dai un car de crăci. 

— Să-ţi dau. 

Aprindem foc lângă car, ne încălzim. Toamnă vânătă. 
Coacem porumb, mâncăm porumb copt, bem apă, pe urmă 
ne culcăm. Pe mine tata mă povăţuieşte să dorm în car. Îi e 
teamă să nu răcesc. Mă acopăr c-un ţol. Tata se înghesuie 
lângă foc. Îşi trage căciula pe urechi, se înfăşoară în zăbun 
şi adoarme după ce a fumat câteva ţigări. Boii, legaţi de car, 
îngenunche, se culcă şi ei, îi simt cum rumegă. 

Într-un luminiş ne petrecem noaptea. Împrejurul nostru - 
pădurea prin care şuieră vântul. Împrejurul nostru - 
pădurea în care păsările se cheamă pe limba lor. Împrejurul 
nostru - pădurea cu arbori înalţi şi strâmbi, cu tufişuri prin 
care se strecoară guşteri, şopârle, şoareci de câmp, 
gadini... 

Noaptea, pădurea îşi trăieşte adevărata ei viaţă. Mi se 
pare că prin văzduhul mohorât văd cu ochii închipuirii. Cu 
ochii mei nu văd decât cerul care lunecă deasupra noastră. 

Zori de zi. Mă trezesc devreme. Pădurea mă trezeşte. Un 
chiot nesfârşit dă pădurea. Iarba gălbuie, de toamnă, e udă. 
Umblu prin iarbă cu picioarele goale. Iarba îmi spală 
picioarele. Trec cu mâinile prin iarbă. larba îmi spală 
mâinile. În văzduhul care la început e fumuriu, pe urmă 
galben, pe urmă albastru, din ce în ce mai albastru, se 


ridică vioi, umed, soarele, ca şi cum înainte de a se ridica, 
undeva departe, acolo de unde el răsare, s-a tăvălit prin 
iarbă, şi-a spălat faţa rotundă în umezeala ei. 

Pădurarul, cu puşca pe umăr. Călare umblă pădurarul, îl 
cunoaşte pe tata. Îi arată o postaţă de pădure. 

— Uite, Tudore, copacii ăştia să mi-i tai şi să mi-i cureţi. 
Câte crengi ai să poţi curăța de pe copacii tăiaţi, le iei în car 
şi pleci sănătos acasă. 

— Mulţumesc... 

— Ai adus o gâscă pentru boier? 

— Am adus... 

— Dă-o încoace... 

Ia gâsca pădurarul şi pleacă. 

Îşi suflecă tata mânecile, începe să taie copacii de la 
rădăcină. Securea se înfige adânc în trunchiuri. Până 
departe ajung aşchiile. Mă feresc când copacul, cu vuiet, se 
prăbuşeşte cât e de lung. Pentru mine, tata a luat un topor, 
încalec pe copacul doborât şi-l curăţ de crengi. lau crengile, 
le duc la car, le grămădesc lângă car. 

Aşa ne trecem toată ziua. 

A mai spus tata pădurarului: 

— Mâi Ghiţă, treci pe la văru-meu Găbunea şi spune-i că 
sunt la pădure, să vie să ne vedem. 

Vine vărul tatii cu securea pe umăr, îl ajută la tăiatul 
arborilor. Sporovăiesc între ei, de-ale lor. 

Unchiul 'Tăchiţă Găbunea îl întreabă pe tata de toate 
neamurile pe care nu le-a văzut de ani şi ani. Iata culege 
ştiri despre neamurile noastre de pe valea Oltului: cine a 
răposat, cine şi cu cine s-a însurat, câţi copii a mai câştigat 
fiecare. 

— Muri şi lovan... 

Începe tata cu unchiu-meu Tăchiţă povestea celuilalt 
unchi al meu, lovan Găbunea. 


Caut cuiburi. Mă urc în arbori după cuiburi. Le găsesc 
goale. Toamnă!... Puilor le-au crescut aripi. Au zburat. S-au 
dus în pădure, în lume... 


De anul trecut nu l-am văzut pe unchiu-meu lăchiţă 
Găbunea. Nici tata nu l-a mai văzut. Parcă Oltul e lângă noi, 
să ne ducem oricând! O dată pe an ne ducem, dacă ne 
ducem... 

Latră câinii noştri. Mai latră şi câinii megieşilor. Au prins 
putere. Au murit vite. Oamenii au târât hoiturile la 
marginea satului. Câinii, câţi au ieşit din iarnă, s-au 
înfruptat. Bate om în poartă, iese tata să-l întâmpine, îl 
aduce în casă. 

— Aprinde lampa, muiere. 

Unchiu-meu Tăchiţă Găbunea îşi scoate cojocul şi-l pune 
lângă pat. Se aşează pe marginea patului. 

E miezul nopţii. Am scos capetele de sub ţol, noi, copiii. 
Niciunul nu dormeam. Nu dormea nici mama, nu dormea 
nici tata. Nu dormea nici frate-meu lon, somnorosul, care 
doarme de-a-mpicioarele, ziua-n amiaza mare. 

— Ce-i cu tine, Tăchiţă? 

E mai tânăr decât tata unchiu-meu 'Tăchiţă Găbunea. 

— Rău, nene Tudore. Am venit să mă pitesc la voi. E 
prăpădenie mare pe Olt... 

— Ce s-a întâmplat? 

— Cu răscoala, de! A fost şi pe la voi? 

— A fost la Cârligaţi. Mâine o să fie la Secara. Am văzut 
noi nişte focuri pe Olt alaltăieri seara... 

— Păi, se vedeau, cred, şi de la Craiova, cum să nu se 
vadă de la voi!... Abia am scăpat. S-a lăsat urgie mare pe 
valea Oltului... 

— Ei, cum a fost? 

Mama a ieşit în tindă, s-a întors cu un codru de 
mămăligă. 


— N-oi fi mâncat, Tăchiţă... 

— N-am mâncat, leică Mărie, de alaltăieri n-am mâncat 
NIMIC. 

Pe colţul patului, mama întinde un şervet... 

— Strângeţi-vă, măi, picioarele! 

I-a adus mama ceapă, un ciob cu sare. Sparge cepele cu 
pumnul unchiul-meu, întinge cu foaia de ceapă în sare, 
mănâncă. Îi trosnesc fălcile. 

Ei, sunt tari cepele! Mă ustură ochii. Pe unchiul Găbunea 
nu-l ustură ochii. Mănâncă. Înghite dumicat după dumicat. 
Printre dumicaţi, povesteşte: 

— Am văzut dincolo de Olt focuri. Am trimis pe unul 
călare să afle ce se întâmplă pe acolo. S-a dus al lui Jiganie. 
Mai repede, mai încet, cum a vrut el. A văzut că oamenii din 
Leul au pornit răscoala. Au omorât pe boier, au dat foc 
curților boiereşti. Ne-a venit ştire că în statele de dincolo de 
Olt oamenii s-a răsculat, i-au ucis pe boieri să nu mai fie 
robi, să intre în stăpânirea pământurilor... S-a întors al lui 
Jiganie în goana mare, să plesnească sub el calul, mai multe 
nu. A străbătut satul urlând cât îl ţinea puterile: „La 
revoluţie, măăăăăă, la revoluţie! Să-i omorâm pe boieri! În 
toate satele ai noştri îi ucid pe boieri. Dacă nu ne ridicăm 
să-l tăiem pe boierul nostru astăzi, au să vină ăi de peste Olt 
să-l omoare şi-au să ia ei moşia să şi-o împartă.” Atât ne-a 
trebuit. Asta a fost, cum se spune, picătura care a făcut să 
se reverse paharul. Gândeam de mult să facem isprava 
asta. Dar ce ziceam? Să mai aşteptăm. S-or mai ridica şi 
alţii. Un sat, dacă se răzvrăteşte, îl rade stăpânirea cu 
tunul. E altceva dacă se răscoală ţara toată dintr-o dată. Am 
aflat că acum s-a răsculat de la un cap la altul îl ştii, nene 
Tudore, pe ciocoiul de la noi... 

— Parcă-l ştiu... 

— E puternic al dracului. Trăieşte mai mult la Bucureşti 
boierul nostru, conu Zagoriţ, cum îi zicem noi. Dă pe la 
moşie numai când are de luat socotelile de la logofeţi, mai 


des vine fiu-său, căpitanul. Ei, ce ne-am spus noi!... Ne-am 
adunat la primărie, ne-am sucit, ne-am învârtit. Nici chip să 
mai pierdem vremea. Al lui Jiganie adusese vestea spre 
seară. Curtea boierului, împrejmuită cu ziduri de piatră. 
Uşile, de stejar. Înăuntru, câinii, lupi nu câini. Dacă nu te 
cunosc, te rup. Ca fiarele sălbatice te rup. În curtea 
boierului, felinarul mare luminează peste tot. Ne-am înţeles 
să lăsăm să cadă bine întunericul... A trecut chindia, a 
trecut seara. A căzut noaptea. S-a lăsat o noapte neagră, ca 
venită de pe altă lume. Ne adunasem la primărie, ca două 
sute de rumâni. Aş fi vrut să merg la curtea boierului şi 
parcă n-aş fi vrut. A venit lancu Dachin. Îi ştii pe al lui 
Dachin: oamenii îi spun nebunul. Nu e nebun. E numai 
curajos. Nu cunoaşte frica. Lângă el, Dinu Dincă, Ion 
Giampalie... S-a suit pe-o capră de tăiat lemne din curtea 
primăriei, al lui Giampalie. Veniseră şi nevestele cu noi. 
Veniseră şi copiii la primărie, pe întuneric. Al lui Giampalie 
a ridicat glas: 

— Mergem la curte să-i dăm foc! Nu este boierul acasă. 
Dacă l-am fi prins aci, l-am fi zdrobit. O să-l prindem pe 
administrator. O să-l omorâm pe javra de Ştefănescu. 
Revoluţie trebuie să facem. E careva care nu merge? Să se 
dea pe faţă... 

Am auzit, lângă glasul lui Giampalie, glasul lui Dârju... 
Nu-l ştii pe Dârju!... Nimeni nu e mai înalt ca el în sat, înalt, 
voinic, gros... 

— Cum să nu-l ştiu?! Am făcut armata cu el la călăraşii cu 
schimbul... Când încăleca, se aducea calul de spinare sub 
greutatea lui, da drumul la vânturi pe sub coadă... 

— Care nu merge, mă? Care e ăl de-i este frică? Să văd 
că rămâne unul în urmă, l-am şi pălit în moalele capului cu 
beldia. După noi!... După noi... 

Au luat-o ei în frunte, noi după ei, pe ulițele satului, 
strâmbe şi întortochiate. Pe la colţuri, s-au mai dosit unii 
după garduri, au rămas în urmă, dar la curte tot am ajuns 


ca o sută cincizeci de rumâni, başca muierile, başca plozii... 
Am ridicat lângă zid scară vie de oameni, ca la armată. S-au 
urcat pe spinările noastre câţiva. L-au ridicat pe lancu 
Dachin până sus, l-au zvârlit peste gard. l-au zvârlit 
numaidecât şi ciomagul. Din zbor a prins ciomagul Dachin. 
Întâiul lucru care trebuia făcut era stingerea felinarului. 
Parcă ai timp să te urci pe stâlp până la el şi să-l stingi? 
Câinii, să-l sfâşie!... Roată cu ciomagul a pocnit câţiva peste 
bot. Chelălăie câinii loviți, dar nu se lasă. Apărându-se cu 
ciomagul a mers al lui Dachin la felinar. A spart felinarul, 
lampa s-a răsturnat, s-a stins. A căzut întuneric peste 
curtea boierului. Am mai sărit câţiva în curte cu ciomegele. 
Am alungat câinii. Ne-am dus la poartă. Am deschis-o. Au 
năvălit toţi înăuntru. Ne-am repezit - cum şi trebuia - întâi 
la case. Slugile, luate pe neaşteptate, fugeau, le sfârâiau 
călcâiele. N-aveam noi nicio socoteală cu slugile. Le-am 
lăsat să fugă, să se ascundă, să sară gardul, s-o ia spre 
pădure. Ducă-se dracului!... Noi îl căutam pe Ştefănescu. 
Dar, vezi drăcovenie! Dumnealui simţise ceva de cu 
dimineaţă prin firul telefonului, plecase la oraş de cum se 
luminase de ziuă. Am dat într-o odaie peste nevastă-sa, 
beteagă, în pat, în cămăşuţă subţire, în jurul ei copiii - trei 
fete mici: Gica, Sica, Milica. A început cocoana să se vaiete, 
fetiţele să bâzâie. Al lui Giampalie a vrut să le terciuiască 
scăfârlia cu bâta. L-am oprit. 

— Măi, Giampalie, i-am spus, noi am venit să omorâm 
muieri şi copii?... Bagă-ţi minţile-n cap, netotule!... De ce să 
omorâm, când nu avem nevoie să omorâm? Dacă l-am fi 
prins aci pe boier, l-am fi omorât. L-am fi omorât şi pe 
Ştefănescu. Cu neroada asta, cu plozii ei, n-avem noi de ce 
să ne încărcăm sufletele!... 

— Aşa e, l-am auzit pe Dârju. 

A scuipat al lui Giampalie spre cucoană, i-a întors spatele. 
Oamenii, după el. Am dat-o pe nevasta logofătului în grija 
muieri-mi s-o ducă în sat. A urcat-o nevastă-mea pe muiere 


într-o căruţă care se afla pe-acolo, a dus-o la un pândar, a 
ascuns-o. Mulţumesc lui Dumnezeu că am putut să fac cuiva 
un pic de bine. Am scăpat patru suflete de la moarte. Asta e 
una la mână. A doua, nu mai e la mână. E pe spinare. Am 
dat foc conacului. Am dat foc grajdurilor. Înainte de a da foc 
conacului, am spart oglinzile. Am găsit nişte farfurii. S-au 
repezit muierile la ele şi le-au spart. Am dat foc la surele de 
paie, la hambarele cu cereale. Erau pline ochi, până sus. Şi 
satul pătimea şi se stingea de foame. Focul s-a ridicat până 
în slava cerului. L-aţi văzut!... A ars repede curtea 
boierească. Am spart pivnițele. Îl ştii pe Tănăsoiu, ăla 
îndesat, care umblă parcă şi-ar târi târtiţa pe pământ. 
Tănăsoiu a furat trei rațe. Trei rațe a furat nenorocitul, 
auzi, nene Tudore? Am isprăvit revoluţia. Am aşteptat. Nici 
noi nu ştiam ce aşteptăm... Poate am aşteptat să vie 
studenţii să ne dea pământul boierilor. A venit altceva. Ieri 
dimineaţă, ne îmbulzeam pe uliţa satului, cârduri-cârduri. 
Am zărit venind pe muchia dealului pe Afanazie Zagoriţ, 
căpitanul de cavalerie, băiatul arendaşului. După el, 
escadronul de călăraşi, cu carabinele la spinare. Mergeau 
în rânduri dese şi-şi legănau suliţele. Au coborât în galop, 
spre sat, pe rusca mică. Acum ştii: când cobori rusca, în 
dreapta, stă al lui Răducu, Ilie al lui Răducu. A muncit pe la 
oraş cu ziua şi s-a întors astă-toamnă acasă cu ceva bani. Ce 
s-a gândit el: să iasă din bordei, să-şi facă o casă deasupra 
pământului, ca oamenii. Stâlpii, i-a pus astă-toamnă, 
acoperişul tot astă-toamnă l-a pus. Acum trebuia numai s-o 
învelească, să-i lipească zidurile cu pământ amestecat cu 
paie. Nici nu venise la revoluţie Ilie al lui Răducu. Se afla 
călare pe creasta casei, bătea cuie în şindrilă. A ajuns în 
dreptul lui Afanazie Zagoriţ, a oprit calul, a pus carabina la 
ochi, a tras. S-a rostogolit omul de-a-n boul de pe acoperişul 
casei în bătătură, ghem de carne însângerată. A ieşit 
nevastă-sa din bordei când a auzit foc de puşcă. La început, 
nici n-a ştiut ce s-a întâmplat, pe urmă l-a văzut pe bărbatu- 
său horcăind, scăldat în sânge, l-a văzut pe Afanazie 


Zagoriţ, în uliţă, cu arma întinsă. Lângă nevasta lui Răducu, 
copiii. Patru, nu mai puţini. Copiii s-au repezit spre mort: 

— Tată! Iată! 

Îl întorceau, îl mângâiau, s-au mânjit cu toţii de sânge. 
Muierea, ca o fiară, spre ofiţer: 

— Mi-ai ucis omul! Mi-ai ucis omul! Nu te-ar mai răbda 
Dumnezeu... 

Cu latul săbiei a plesnit-o. Peste obraz a plesnit-o pe 
Ilinca. I-a tăiat obrazul. A căzut muierea, s-a târât ca o 
căţea în bordei, şi-a pus făină în tăietură, a oprit sângele. N- 
o să-i treacă semnul niciodată. Au început călăraşii să se 
plimbe pe uliţi. Oamenii au intrat în bordeie, au stins 
vetrele, să nu se vadă fum ieşind pe coşuri. L-au căutat pe 
primar gradaţii. L-a găsit conul Afanazie şi l-a adus la 
primărie. L-a adus şi pe popă. Ca şi primarul, popa e omul 
boierului. 

— Să-mi faceţi lista tâlharilor răsculați! 

A făcut lista primarul. Cu popa a făcut lista. Au plecat 
călăraşii şi vătăşeii să-i culeagă pe oameni. Pe câţi i-au găsit 
i-au mânat spre curtea primăriei. Eu m-am pitit. A stat pitită 
şi nevastă-mea. Am izbutit să fug din sat. Până în pădure m- 
am târât pe brânci. În pădure, de la pădurar am aflat că pe 
lancu Dachin l-au legat în faţa primăriei de stâlpul 
felinarului. Căpitanul a pus călăraşii să-i bată. 

— Vă ordon să-l bateţi cu parul! a spus căpitanul. 

— Nu putem să-l batem, domnule căpitan, au răspuns 
călăraşii. Noi doi suntem de alături, din Plopi. Omul legat de 
stâlp e văr cu noi. Cum o să-l batem!... Nu putem să-i 
batem. Dacă nu eram sub arme, făceam şi noi revoluţie... 
Nu ne lăsam mai prejos decât ăştia din Mândra... 

— Aşa. Chiar aşa... 

Căpitanul Zagoriţ crescuse aci, în sat, o bună bucată de 
timp. Cunoştea pe fiecare rumân în parte. Venea destul de 
des pe la moşie. Niciodată nu i s-a întâmplat ceva neplăcut. 


Niciodată oamenii nu i-au dat un motiv de îngrijorare, îşi 
mârâiau ei uneori nemulţumirile, dar de aci şi până la a 
ridica glas, până la a pune mâinile pe pari, a trece la 
răscoală, era un pas mare pe care el nici măcar nu-l 
bănuise. 

Dintr-o dată rumânii căpătaseră altă înfăţişare, alt grai. 
Parcă erau alţi oameni. Nu-i mai recunoştea. Răscoala, s-a 
gândit el şi alţii ca el, trebuie să fie strivită cu armata - cu 
armata, care totdeauna a ascultat ordinele ce i s-au dat. De 
zece ani şi mai bine slujea în armată căpitanul Zagoriţ şi nu 
i se întâmplase în toată această vreme să i se pună cineva 
împotrivă nu cu fapta, dar nici cu cuvântul. Şi acum... 
Acum, în faţa răsculaților înconjurați de armată, doi soldaţi, 
doi soldaţi pirpirii, neştiutori de carte, îi răspunseseră: „Nu 
putem să-l batem...” Ordinul lui sunase limpede, dar tot atât 
de limpede sunase şi răspunsul soldaţilor... 

— Va să zică ţineţi cu răsculații? 

A scos pistolul şi i-a împuşcat. S-a împleticit şi a căzut 
întâi un soldat. S-a împleticit şi a căzut şi al doilea... S-a 
îndreptat spre ceilalţi. 

— Sunteţi rudă cu răsculații? Vă priveşte. Acum purtaţi 
haină militară. Trebuie să ascultați ordinul. 

— Nu putem să-l ascultăm, domnule căpitan. Cu 
răsculații noi nu suntem rude de sânge. Numai ăştia pe 
care i-aţi împuşcat erau rude, că se trag de pe aci, de pe 
Olt. Noi suntem, cei mai mulţi, de pe Argeş. Dar ne gândim 
la altceva. Noi suntem toţi oameni de la ţară. Acum s-au 
răsculat toate satele de aci împotriva boierilor. S-au 
răsculat şi părinţii noştri şi fraţii noştri. Dacă împuşcăm 
răsculații de aici, e ca şi cum am împuşca părinţii şi fraţii 
noştri de pe Argeş. Aşa că noi ne-am hotărât să nu tragem 
în oamenii ăştia cu armele şi să nu-i batem... 

— Care „noi”, sergent Amariei? 

— Noi, trupa, domnule căpitan. 

S-a rostogolit în ţărână sergentul. A urlat căpitanul: 


— Mai vrea cineva gloanţe în scăfârlie? 

Soldaţii tremurau. S-au supus. La unii frica de moarte e 
mai tare ca orice. Au ieşit din rânduri doi ostaşi chemaţi de 
căpitan, l-au bătut pe-al lui Dachin cu parul peste trup. L-au 
bătut până când al lui Dachin a murit. Pe Dinu Dincă, pe Ion 
Giampalie, pe Dârju, fiindcă a văzut căpitanul că soldaţii se 
tem de ei şi că nu-i vor putea ţine să fie bătuţi, i-a legat în 
răscol. A trimis călăraşii să aducă lemne lungi şi frânghii. I-a 
întins pe jos şi le-a prins picioarele între două lemne. A 
legat bine lemnele la un capăt şi la celălalt capăt. Le-a prins 
apoi gâturile între alte două lemne. Mai mişcă dacă poţi! Cu 
spatele în sus i-a culcat pe toţi trei, la rând, şi cu gura în 
ţărână. A pus soldaţii să-i fărâme cu parul. l-au bătut până 
când legaţii în răscol au murit. Dacă i-ar fi lovit de la 
început în cap, ar fi fost mai bine. Da nu. Nu i-au lovit deloc 
în cap. l-au luat la bătut de la mijloc, cu parul, până la gât, 
apoi până la tălpi. Santimetru cu santimetru, de parcă ar fi 
vrut să-i facă zob... Au ţipat oamenii ce-au ţipat. N-au mai 
putut ţipa. Muşcau pământul cu dinţii. Ceilalţi, strânşi, 
înghesuiți. Împrejur, călăraşii, cu mâinile pe carabine. 
Muierile bătuţilor nu cutezau măcar să-i jelească. A ţinut 
mult bătaia. Cei care mureau erau aruncaţi, aşa legaţi, în 
dosul primăriei. A omorât căpitanul Zagoriţ peste treizeci 
de oameni. Pe câţi i-a prins, i-a ţinut legaţi, i-a bătut. A 
înnodat firul rupt al telefonului, a vorbit cu oraşul. A 
raportat colonelului: 

— Am trei sute prinşi... 

Colonelul a zbierat prin telefon la căpitan: 

— Nu-mi spune numărul celor închişi, spune-mi câţi ai 
omorât. Ce? i s-a muiat inima, căpitane? 

— Dimpotrivă, domnule colonel, nu mi s-a muiat deloc 
inima. Dimpotrivă... 

Mai cumplite au început a fi caznele. Căpitanului Zagoriţ 
i s-a părut că schingiuirile şi omorurile nu sunt de ajuns 
pentru a băga spaima în oameni. S-a înconjurat de ofiţeri şi 


de reangajaţi şi a plecat, călăuzit de popă şi de jandarm, să 
dea foc satului. 
— Mi-aţi ars conacul, urla Zagoriţ, am să vă ard casele!... 
Jumătate de sat a pârjolit. A scos muierile şi copiii din 
case, cu latul săbiilor i-au fărâmat, a aprins casele, i-au lăsat 
pe oameni pe drumuri. Câţi n-au murit, o să-i ducă la 
Turnu... spunea ruda noastră de pe Olt. 


— Acum, ne povăţuieşte tata, voi să vă ţineţi gura. N-are 
niciun rost să împrăştiaţi în sat ce-aţi auzit. Nici tu să nu 
mai vorbeşti, 'Tăchiţă. Să nu înfricoşăm oamenii. O veni ce-o 
fi să vină! Noi trebuie să mergem mai departe cu revoluţia, 
să nu ne lăsăm. Că acum, totuna e... 

Cum s-a luminat de ziuă, satul întreg, ca înnebunit, tot în 
păr, pe şosea, în faţa primăriei. 

Tiţă Uie: - Să mergem la Secara. Să ajutăm şi acolo la 
răscoală! 

Găină: - Ce să mai căutăm la Secara? Am auzit că pleacă 
soldaţii de la Turnu să potolească satele. N-am făcut destul? 

Tiţă Uie: - Nu, n-am făcut destul. De unde ştim noi că vin 
soldaţii? 

Găină: - Aşa se aude. 

Tiţă Uie: - Multe se aud. Să nu ne luăm după câte se aud. 
Să mergem la Secara. 

Satul îl ascultă. Au înţeles toţi că Tiţă Uie trebuie să fie 
căpetenia. 

Într-adevăr, multe se aud. Ştirile zboară mai repede ca 
păsările. Unele ştiri sunt bune, şi oamenii le primesc cu 
bucurie. Boierii, câţi n-au fost prinşi de rumâni la curţi ori la 
conace, şi-au luat tălpile la spinare, au fugit rupând 
pământul. S-au ascuns, la adăpost, la oraş. Unii mai fricoşi, 
au trecut cu luntrile Dunărea, dincolo, la bulgari, în ţară 
streină. N-au să se mai întoarcă. Popa 'Tomiţă Bulbuc a ieşit 
din casă. Din aria lui nu cutează să calce un pas afară. 


— Palavre, taică, palavre... Se întorc boierii. Vreţi 
pământ! O să vă sature boierii, taică, de pământ. O să vă 
umple gurile cu pământ, taică. Măi, Costică, taică, adu-mi, 
măi tăiculiţă, o jumătate de drojdie de la Buciuc. Mai bine 
un litru, taică, un litru... 

Costică, băiatul lui Ţânţu, se uită lung la popă. 

— Dar ce? Sunt slugă la sfinţia-ta, părinte? 

— Uite parascovenie! Şi-n copii a intrat diavolul... 
Rămâne agăţat de gard popa Bulbuc. 

Băiatul lui Ţinţu priveşte în lungul şoselei înţesate de 
oameni. 

Nu vin în sat numai veşti bune. Vin şi de celalalte. Ba că 
armata pârjoleşte satele şi omoară lumea la întâmplare, pe 
cine pun mâna gradaţii, ba că soldaţii nu vor să tragă în 
răsculați şi, la rândul lor, pornesc revoluţia... 

— Dacă soldaţii ar trece cu armele lângă noi, îl aud pe 
tata, am câştiga... Dacă... 

Oamenii ascultă, împing căciulile pe ceafă, se scarpină în 
cap nehotărâţi, iarăşi nehotărâţi. 

Tiţă Uie, Ududui, Picică, moş David Floroiu, Ovedenie 
îndeamnă rumânii: 

— Să mergem la Secara! La Secara! 

Dada Zvâca, năpârstoaca, le ţine hangul... 

Pornim spre Secara. Ajungem când e soarele de două 
suliţi. Curtea boierului - vraişte. Câţiva oameni trebăluiesc 
pe acolo. Ferestre sparte, grajduri arse. 

— Unde sunt oamenii de la voi? 

— Sus, la conac. 

Zarvă mare la conac. Ard şurele de paie. De trei zile ard. 
Ard hambarele. Ard casele slugilor. Oamenii, toţi, cerc. La 
mijloc, logofătul Filip Pisicu, prins, lungit la pământ. 

Avea un obicei logofătul ăsta: umbla călare pe câmp şi-i 
atingea pe rumânii din faţă, cu sfârcul biciului. 


— Brazdă-ngustă şi adâncă, 'tu-ţi mormântul cui te-a 
fătat... 

E bună brazda-ngustă şi adâncă. Câmpul dă mai mult rod 
dacă îl ari cu brazdă-ngustă şi adâncă. Dar asta n-o poţi 
face decât dacă boii sunt voinici, bine hrăniţi, dacă plugul e 
plug adevărat. Dacă plugul e de fier bleau, dacă boii sunt 
motoci, nu poţi trage brazda nici îngustă, nici adâncă. O faci 
mai lată, mai puţin adâncă, după puterile boilor. Logofătul 
Filip Pisicu nu te iartă. Ai boi buni, n-ai boi buni, brazda pe 
care o tragi pe pământul boierului, trebuie să fie-ngustă şi 
adâncă. Asta e voia boierului. Logofătul trebuie să vegheze 
ca ea să fie împlinită. 

Stăpân peste Secara e colonelul Pienaru care, de obicei, 
locuieşte la Bucureşti. Aici îl are pe Filip Pisicu şi mai are 
administrator pe Dimofte Ştirbu. Nu l-au prins oamenii pe 
Dimofte, l-au prins numai pe logofăt. În curtea conacului |- 
au prins. 

E om din sat. Nevastă-sa umbla desculţă. Acum umblă cu 
pantofi de la cucoană, cu rochii boiereşti. Nici logofătul Filip 
nu mai poartă opinci, poartă ghete. Poartă ce-i dă boierul, şi 
boierul nu-i dă lucruri de lepădat. Legăturile dintre el şi sat 
s-au rupt. Prinde pe câmp oamenii, îi înjură, îi bate. Nu 
numai pe câmp îi bate, îi bate şi la maşina de treierat şi pe 
ulițele satului, unde-i întâlneşte. 

— De ce n-ai ieşit, mă Cârstea, la ogor, astăzi? 

— Mi-s boii bolnavi, domnule Filip... 

Logofătul nu crede. Îl plesneşte pe Cârstea cu cravaşa, cu 
biciul, cu ce are în mână. Se vaită omul. Se vaită şi... tace. 

Are doi fraţi şi doi cumnaţi logofătul. Îi înjură mai abitir 
ca pe străini. Nici nu se mai ţine rudă cu ei. 

— Voi ştiţi, mă, cine e Dumnezeul meu? Cine-mi dă pâine, 
mă. Şi pâine nu-mi daţi voi, îmi dă boierul, colonelul 
Pienaru, auziţi? 

— Auzim! 


L-au înconjurat şi l-au prins oamenii în conac. Au năvălit 
peste el. Călare, în aria conacului, cu biciul în mână, i-a 
aşteptat. 

— Ce e, mă, ce vreţi? Aţi dat foc conacului? Aţi dat foc 
curţii? V-am văzut şi v-am însemnat. Mâine pică şi colonelul 
de la Bucureşti cu armata. Ca pe javrele turbate o să vă 
împuşte. Ca pe javrele turbate... Aţi turbat cu toţii... 

— Ne mai şi batjocoreşte! a răcnit unchiu-meu Uţupăr. Pe 
el!... 

Au ridicat furcile, ciomegele, topoarele. 

Nu-i venea să creadă logofătului. A crezut. S-a apărat cu 
biciul cât s-a apărat, nu se mai ferea nimeni de biciul lui. L- 
au apucat de mijloc, l-au dat jos de pe cal, au vrut să-l 
omoare cu bâtele. 

— Nu, nu cu bâtele, nici cu pumnii. Altfel să-l omorâm! a 
rostit unchiu-meu. Uţupăr. Am eu o socoteală... 

Dacă unchiu-meu Uţupăr are o socoteală, rumânii trebuie 
să-l asculte. Îl ştiu cât e de chisnovat. 

— 'Ţineţi-l bine, fraţilor!... 

L-au întins la pământ, l-au tăvălit prin noroi. Unchiu-meu 
a umblat pe la hambare, s-a întors cu un fier de plug, 
ascuţit, în mână. 

În curtea conacului sunt fierării, fierăriile unde ţiganii 
dreg plugurile, grapele, treierătoarele - fierăriile unde 
primăvara ţiganii ascut, înainte de a se topi zăpada, sute de 
fiare de pluguri boiereşti. 

A luat un fier mare, nou, ascuţit de puteai să tai cu elun 
fir de păr, un fier de plug „Mistreţ” - plug mare, plugul 
„Mistreţ”... 

— Brazdă-ngustă şi adâncă ne spuneai. Nu, logofete? 

Logofătul, ceară la faţă, se ţinea tare, să nu-i scape o 
vorbă. 

— Brazdă-ngustă şi adâncă! Uite, o să ai acum brazdă- 
ngustă şi adâncă pe care ai vrut-o... 


Au înţeles oamenii. Îl trece pe fiecare un fior rece. Nu se 
găseşte unul printre ei pe care logofătul Filip Pisicu să nu-l 
fi lovit de câteva ori, să nu-l fi suduit. Nu se găseşte femeie 
în sat pe care logofătul să n-o fi înjurat, să nu-i fi spus 
măscări. Nu se găseşte un copil pe care logofătul să nu-l fi 
plesnit cu sfârcul biciului pe obraz... 

— Ţineţi-l bine de mâini şi de picioare... 

Îngenunche lângă logofăt unchiu-meu şi-i desface haina, 
haina lui boierească, la piept. Îi desface şi cămaşa, nasture 
cu nasture, să nu se strice. Când ajunge pe la buric, îşi 
pierde răbdarea, îi sfâşie cămaşa până la boaşe. Îi slăbeşte 
cureaua, îi trage nădragii-n vine, gata să-i dea la iveală 
ruşinea. Îi dă la o parte cămaşa. Se vede pieptul logofătului. 
E păros pieptul logofătului. A început să îmbătrânească 
logofătul. Jumătate din părul de pe pieptul lui e alb. 
Mustaţa, numai câteva fire albe are. Părul de pe piept însă 
e aproape alb. Brâul îi ascunde burta. Acum, când brâul a 
fost desfăcut, burta logofătului s-a răsfrânt rotundă, albă, 
grasă. 

— Trei caturi ai la burtă, spune unul din rânduri şi scuipă 
lângă obrazul logofătului. 

— De ce strici, mă, scuipatul pe el? De scuipat îţi arde? 

Unchiu-meu Uţupăr ia fierul plugului şi-l înfige adânc, 
adânc de tot, sub beregata logofătului. Gâlgâie sângele. 
Uţupăr nu se înfricoşează. Faţa lui e cruntă, aspră, de 
pământ, e neagră cum e pământul. Şi mâinile îi sunt negre, 
aşa cum pământul e negru. Înfige şi mai adânc fierul. 
Logofătul dă un țipăt scurt, dar puternic. Atât. A început să 
horcăie. Sângele gâlgâie. Omul îngenuncheat peste logofăt 
îl încalecă. Se aşează bine pe picioarele lui. Fierul apăsat îl 
ţine cu amândouă mâinile. Mişcă fierul încet spre buric. 
Trage fierul încet spre buric. A ajuns la buric ascuţişul. A 
coborât mai jos de buric. 

— Căutaţi o mămăligă, urlă unchiu-meu Uţupăr, o 
mămăligă! 


Aleargă femeile spre bucătăriile slugilor pe care nu le-a 
atins pârjolul. În fruntea lor, mătuşă-mea Marghioala 
Uţupăr şi fata ei cu buză de iepure, vară-mea Diţa... 

Se întorc muierile. Aduce Diţa o mămăligă mare, caldă 
încă, făcută mai mult cu tărâţe decât cu mălai, o mămăligă 
roşcovană, aspră, plină de cocoloşi. Alta aduce o oală mare 
cu fasole. Fasolea e răsturnată în burta mortului. Şi 
mămăliga e răsturnată în burta mortului... în urma femeilor, 
un copil vine cu o lingură, se strecoară printre cele doi 
femei şi înfige în burta mortului lingura. Cu coada în jos o 
înfige... 

— Să mănânce şi logofătul Filip Pisicu mămăligă cu 
cocoloşi... 

Oamenii spun într-un singur glas: 

— Brazdă-ngustă şi adâncă, logofete!... 

— Brazdă-ngustă şi adâncă, logofete!... 

Ne uităm. Nu ne pică nicio lacrimă din ochi. Niciunul nu 
se bucură. Niciunul nu râde... 

Rândurile se sparg. Unchiu-meu Uţupăr se apleacă. A 
luat noroi în mâini, se spală cu noroi pe mâini. Noroiul 
curăţă mâinile de sânge. Noroiul de pe mâini îl şterge pe 
nădragi... 

Oamenii coboară spre sat. 

Vrem să coborâm şi noi. 

Îl auzim pe Tiţă Uie: 

— Mă, eu zic să nu mai coborâm în sat, să mergem la noi 
acasă! 


O apucăm pe drumul de peste deal, pe poteca pe care 
vine la noi bunica din Cârloman. Trecem pe lângă 
Cârloman, pe lângă cimitirul cârlomănenilor. Ajungem în 
creasta dealului. Vedem de departe, pe şanţul viilor uscate, 
o ceată de rumâni. Să tot fie vreo zece-doisprezece. 
Ajungem lângă ei. 


— Ce faceţi, măi, aici? îi întreabă Zgămâie. 

— Uite, ce-am avut de făcut am făcut, îi răspunde unul 
care se încheie la pantaloni. 

Ceilalţi sunt mânjiţi de noroi de sus până jos. Sunt mâniţi 
de noroi, mai ales de la brâu în jos. 

— Ei da, ce-am avut de făcut am făcut... 

În şanţul viilor, o femeie mototolită, strânsă ghem, 
aproape  leşinată. Fustele, sfâşiate. Părul, despletit, 
amestecat cu mâzgă. Lângă femeie, doi copii de-o şchioapă, 
muţi de spaimă. Le curg mucii, sunt tăvăliţi prin noroi. 
Numai în ochi n-au copiii noroi. Pe pleoape au noroi. 

— Cine e asta? întrebă Tiţă Uie. 

— Nevasta administratorului, răspunde unul, coana Veta. 
O coţaăirăm niţel. 

Rumânii duhnesc a băutură. Au ochii turburi. Aflăm că au 
văzut-o pe femeia lui Ştirbu fugind cu copiii din sat peste 
câmp, spre gară, în timp ce ardea conacul. S-au luat după 
ea, după ce băuseră. Au ajuns-o. Au tăvălit-o în şanţ, au 
culcat-o pe rând... 

— Ruşine să vă fie, mă! Ruşine! le spune Tiţă Uie. Ruşine 
să vă fie! Aşa vreţi voi să câştigaţi pământ? 

Costache Turturică şi ITrăcălie iau femeia de subsuori. 
Muierile prind copiii în braţe. Copiii tremură, se feresc, 
încep să chelălăie... 

Mărgărita lui Chiru Lache se uită la cucoana lui Ştirbu cu 
milă: 

— De! Se mai întâmplă şi de-astea la vremea de răscoală, 
că oamenii nu sunt îngeri. Ăştia care-şi bătură joc de ea 
fură turmentaţi de băutură. Nici nu ştiură bine la ce 
ticăloşie se dedau. Dar bărbatu-său, Dimofte Ştirbu, ca să 
nu mai vorbesc de ciocoi, când era tânăr, câte fete n-a 
răsturnat cu sila în iarbă, câte muieri... Nu le-a întrebat 
dacă vor ori ba... Le-a siluit cu ştiinţă, hârbarul. N-au murit 
fetele. Cel mult au rămas cu burta grea. N-au murit 


muierile. N-o să moară nici asta. Vorba aceea: ce ţie nu-ţi 
place altuia nu face. 

Pe cocoana lui Dimofte Ştirbu am dus-o la gară. Am dus şi 
copiii la gară. Şi-a venit în fire. A purtat-o trenul la oraş, la 
fereală... 

De toate câte s-au petrecut a doua zi, şi în zilele multe 
care au urmat, desculţii satelor n-au avut nici cum se feri, 
nici unde se feri... 


Seara, au sosit călăraşii. Pâlcuri-pâlcuri s-au împrăştiat 
prin sate. În fruntea lor, ofiţerii. Primarii, popii, jandarmii 
întocmesc listele de răsculați. 

Oamenii sunt duşi la primărie, întinşi pe şanţul şoselei, 
bătuţi cu ciomagul de la grumaz până la tălpi. Unii mor pe 
loc. Alţii, cu oasele zdrobite, sunt legaţi câte opt-zece, cu 
mâinile la spate, de prăjină. 

Din sus, dinspre Dorobanţi, dinspre Crângeni, oamenii, 
sute şi sute, abia îşi târăsc picioarele. Neraşi, nemâncaţi, 
zdrenţuiţi, desculţi!... E frig. E încă frig... Mulţi sunt în 
cămaşă şi izmene, cu picioarele goale, cu capul gol, cu 
mâinile legate la spate. Câte opt-zece, câte doisprezece 
legaţi de-o prăjină, trec pe uliţa mare a satului. Îi mână din 
urmă, ca pe boi, cu biciul, gradaţii, reangajaţii mai ales. Îi 
plesnesc cu latul săbiei, când îngenunche câte unul şi dă să 
cadă, ofiţerii... 


Pitiţi pe după gardurile mai dese, la şosea, privim cum 
trec, nesfârşite, convoaiele. 

— Ăştia sunt de la Cârligaţi, îmi şopteşte Turturică, îi 
cunosc de la muncă, de pe moşia lui State Pantazi... 

Ne apucăm să-i numărăm. Sunt optzeci şi şase de 
bărbaţi. Se găsesc printre ei flăcăi fără mustață. Se găsesc 
şi băieţandri ceva mai mari ca noi. În urma cârdului de 
bărbaţi târăşte picioarele goale prin noroi o ceată de 


douăzeci şi una de femei. A rămas, coadă, o bătrână 
gheboasă, care se împiedică şi cade o dată la cinci paşi. Se 
împiedică, se prăvale, încearcă să se ridice. Nu-i ajung 
puterile. O ajută un gradat. Şi înainte de a o sprijini să se 
scoale, îi repede un bot de cizmă în coaste, o stropeşte cu o 
ploaie de înjurături. 

— Na răscoală, căzătură! Na revoluţie! Lumânarea şi 
luna ta de oaşcă!... 

Bătrâna aruncă priviri speriate în toate părţile. Nu vede 
decât pământul negru, noroios, frământat de o sumedenie 
de picioare desculţe, noduroase, ca şi ale ei. Nu vede decât 
garduri vechi, putrede, şi dincolo de garduri cocioabe 
afumate, pustii. Ridică ochii în sus. Deasupra satului, cerul e 
vânăt, posomorât, încruntat, ameninţător, gata din clipă în 
clipa să slobozească şuvoaie de ploaie. Se ridică. Merge 
bălăbănindu-se. N-o să ajungă prea departe. Din convoiul 
care a trecut ieri spre oraş, câţi au căzut i-au lăsat în 
şanţuri. Le dau câinii ocol. 

— Uite, Darie, au îngenuncheat doi bărbaţi, îngaimă 
Mărinică lepure. 

Mă uit. Doi bărbaţi din convoi au îngenuncheat în noroi. 
Nu mai pot merge. Au feţele vinete, umflate de lovituri. Au 
oasele sparte în ţăndări. Se închină şi se roagă de soldaţi... 
Amândurora le-au crescut, mari, bărbile. 

— Omorâţi-ne, măi taică, mă. Omorâţi-ne! Avem şi noi 
feciori în armată, soldaţi ca voi... 

Soldaţii pun mâinile la frunte. Îşi acoperă ochii, să nu-i 
mai vadă. Grăbesc pasul. Unul dintre călăraşi se închină. 

— lartă-mă, Doamne! lartă-mă, Doamne!... 


Altul plesneşte calul peste pântec cu cravaşa. Înfige 
adânc pintenii ascuţiţi în coastele lui. Calul sângeră. Se 
ridică în două picioare. Apoi, simțind frâul liber, se aşterne 
drumului într-o goană nebună, sălbatică. 

Călăraşul rupe calul de Convoi. O apucă pe o uliţă 
lăturalnică. Scapără copitele calului... 


Ofiţerul care conducea arestaţii se uită lung după fugar. 
Se apropie apoi de soldatul care tot se mai închină şi-i lasă 
pe obraz două fulgere cu cravaşa. 

— Ostaş! Şi te-a cuprins mila... Fleoarţă, nu ostaş... 

Trece de câteva ori cu calul lui înalt, şarg, sprinten peste 
bătrânii îngenuncheaţi. Îi culcă la pământ. Descarcă pistolul 
în trupurile lor care mai zvâcnesc o dată, de două, ori, de 
trei ori. Se potolesc trupurile. Rămân zgârcite în şosea. 
Ploaia începe să se cearnă - o ploaie deasă şi repede, de 
primăvară... 

Auzim tunurile bătând spre Zimnicea. 

— Mai e pe undeva răscoală? o întreb pe mama. 


— Dincolo de Alexandria bat tunurile, la Udup şi la 
Găurici. Oamenii de acolo s-au socotit mobilizați între ei, ca 
la armată, şi, când au venit călăraşii în sat, i-au primit cu 
împuşcături. S-au tras îndărăt călăraşii şi au adus tunuri. 
Au încercuit satele cu soldaţi şi ochesc cu tunurile în case. 
Aşa se aude... 

Acum se aud mii şi mii de veşti. Se povestesc mii şi mii de 
întâmplări, una mai grozavă decât alta. Drumurile sunt 
păzite de soldaţi, dar nopţile sunt întunecoase, câmpurile 
moi şi oamenii, desculți ori încălţaţi cu opinci, potlogite, 
calcă uşor, ca pisicile, nu le aude nimeni pasul. Fug dintr-un 
sat în altul, pe cărări numai de ei cunoscute, se ascund pe la 
rubedenii, să li se piardă urma. 

— La Belitori, spune mama, au adus ostaşi cu trenul. 
Gogu Cristofor a năvălit cu armata în sat. Au împuşcat 
ofiţerii patruzeci şi şapte de rumâni. I-au îngropat ieri, la 
Adâncata, în buza dealului, lângă şosea. Pe ăi din Balta- 
Sărată i-au înecat ofiţerii în lac - e un lac îngust şi adânc la 
Balta-Sărată - să nu mai strice gloanţe pe ei... 


Au venit şi la noi în sat călăraşii. L-au luat pe tata. L-au 
luat şi pe frate-meu Ion. Au fost legate şi duse la primărie şi 
femeile. Au pus-o în lanţuri pe dada Zvâca. Tiţă Uie, 


Ududui, Ţânţu, Picică, moş Floroiu cu toţi cei şapte feciori ai 
lui, Lişcu Stângaciu, Ovedenie, văru-meu Dumitru Pălică şi 
mulţi alţii gem bătuţi, legaţi, ferecaţi, lângă zidul primăriei. 
Trece prin faţa lor popa lomiţă Bulbuc, care s-a afumat cu 
câteva drojdii la cârciuma lui loma Ocî - s-au deschis iar 
toate cârciumile de cum a sosit în sat armata - se opreşte, 
le aruncă vorbe: 

— Vă spuneam eu, taică, să nu vă luaţi de piept cu 
stăpânirea, că stăpânirea e de la Dumnezeu lăsată. Nu m- 
aţi ascultat. Suferiţi acum, taică, suferiţi... Nu e râu. Osăvi 
se ierte mai uşor păcatele, că... Dumnezeu e bun, taică, 
iartă. 

— Mai tacă-ţi gura, părinte, nu-ţi bate joc de noi, spune 
printre buzele umflate, plesnite de bătăi, moş Floroiu. Că 
nu ţi-o astuparăm cu pământ alaltăieri... 

O ia din loc popa Ilomiţă Bulbuc. Pe trei cărări o ia din loc 
popa. Printre cei cărora încă nu le-a venit rândul la bătaie, 
închişi în sala şcolii, se află şi tata. Îl cercetează un sergent- 
major, reangajat: 

— Cu ce te-ai ales din revoluţie? 

— Am răsuflat, îi răspunde. Am răsuflat şi eu o dată. Că 
nu mai puteam îndura... 

— Tu ce-ai furat? îl întrebă pe frate-meu Ion alt sergent. 

— Un fier de plug de la Cârligaţi. 

— Unde e fierul de plug? 

— L-am îngropat. 

Vin doi soldaţi cu frate-meu, care are mâinile legate la 
spate. L-au bătut măr. Frate-meu îi duce în fundul ariei, 
lângă plop, le arată: 

— Aici am îngropat fierul... 

Soldaţii dezgroapă fierul şi-l duc la primărie. Acolo îl bat 
pe frate-meu cu fierul în cap până leşină. Îl învie cu apă. 
Apoi iar îl bat. Majurul şi cu un sergent îl bat... 

Gradaţii, soldaţii, cu baionetele la puşti, păzesc arestaţii. 


La Secara, a venit cu armată de la Bucureşti însuşi 
colonelul Pienaru. Treizeci şi şapte de oameni au fost 
împuşcaţi într-o singură dimineaţă. Printre ei şi câţiva 
băieţandri. Printre ei unchiu-meu Precup Urban Uţupăr... 

Colonelului Pienaru i-a plăcut să se joace niţel de-a 
războiul. A poruncit să se sune goarna şi să strige să iasă 
oamenii în uliţi cu femei, cu copii, că eliartă pe toată lumea, 
că vrea numai să se adune satul la primărie să spună el, 
colonelul, câteva cuvinte. Au ieşit rumânii în uliţi, soldaţii i- 
au împins spre primărie, au făcut lanţ în jurul lor. S-a arătat 
colonelul, călare, înconjurat de ofiţeri. Lângă colonel, mâna 
lui dreaptă, căpitanul Cantacuzin. 

— Să iasă în faţă, a strigat colonelul, toţi acei care au luat 
parte la răscoală! 

Rumânii s-au strâns unii într-alţii, - n-a făcut unul un pas 
înainte. 

— Am poruncit să iasă în faţă toţi cei care au luat parte la 
răscoală. Nu s-aude? 

— Ba se aude, domnule, colonel, a răspuns unchiu-meu 
Uţupăr, iacă, eu am început aci, în sat, răscoala... 

A ieşit din rânduri. Păstra căciula pe ceafă, o căciulă 
veche cu fundul spart, roasă pe margini de atâta purtat. 

— Şi eu am luat parte la răscoală, a spus mătuşă-mea 
Uţupăr. 

A trecut lângă bărbatu-său. 

— Am fost şi eu pe-acolo, a sărit cu gura Diţa, vară-mea, 
cea cu buză de iepure. 

Gloata a înaintat. I-au înconjurat oamenii pe-alde Uţupăr. 

— Se laudă ăştia, domnule colonel. Nu numai ei au făcut 
răscoala. Răscoala am stârnit-o noi toţi, satul întreg, satul 
pe care îl storci şi-l beleşti dumneata... 

— Care eşti tu, măi, ăla de vorbeşti cu atâta necuviinţă? 
leşi mai la margine să-ţi văd mutra!... 


— Nu numai mutra să mi-o vezi, boierule, să-mi vezi şi 
spinarea. 

Spunând acestea, Radu Turcu s-a apropiat de colonel. 
Dintr-o zvâcnire şi-a dezbrăcat cojocul peticit. A ieşit la 
iveală pielea goală, neagră, păroasă, întinsă pe ciolane. 

— Vezi-mi spinarea, boierule... E plină de semne. Unele 
mi le-ai lăsat dumneata, când eram flăcăiandru. Altele mi le- 
a scris pe spinare câinele de Filip Pisicu. Altele jandarmul, 
când am cântat la o nuntă un cântec scornit de răposatul 
flăcău a lui Uţupăr... 

A tăcut Radu Turcu. Satul priveşte spinarea bălţată de 
semne adânci, săpate în piele, a omului care aşteaptă să fie 
zdrobit... 

— Toţi avem semne pe spinare, boier Pienaru! strigă 
oamenii cu ochii cărbuni aprinşi. Ucide-ne pe toţi, că acum 
ne aiîn mână!... 

—  Omoară-ne, ucigaşule! strigă mătuşă-mea Uţupăr. 
Acum ne-am răsculat pe negândite. Altă dată o s-o facem cu 
mai multă chibzuinţă... 

— Ăştia au înnebunit, domnule colonel, l-a auzit satul 
spunând pe căpitanul Cantacuzin. 

— L-au uitat pe Dumnezeu, au uitat sfânta biserică, a 
grăit şi popa Mitiţă Luncescu, mângâindu-şi barba 
ciumpăvită cu foarfeca. A intrat diavolul în cugetele lor... 

Soldaţii, aduşi de prin părţile Moldovei de sus, priveau în 
pământ. Îi înghioldeau majurii cu pumnul... 

Şi-a încleştat fălcile colonelul. A izbit cu vâna de bou 
spinarea îndoită a rumânului. A crăpat pielea. A ţâşnit 
sângele. S-a prăbuşit omul fără să geamă. 

A scos colonelul batista. Şi-a şters fruntea de sudoare. 

— Citeşte lista netrebnicilor, căpitane! 

Cantacuzin a citit însemnările făcute de popă pe o foaie 
ruptă din ceaslovul cel mare din biserică. Douăzeci de 


rumâni au fost scoşi din grămadă. Nu lipsea unchiu-meu 
Precup Urban Uţupăr. 

La Secara, şcoala e peste drum de primărie. l-au dus pe 
cei douăzeci şi i-au aşezat lângă zidul şcolii, umăr lângă 
umăr. 

Rumânii se uitau dăriji în ochii colonelului. 

— Căpitane, ia comanda plutonului de execuţie!... 

— Eu zic să-i împuşcăm noi, domnule colonel, adică eu cu 
gradaţii. Văd că soldaţii se cam uită în pământ. Să n-avem 
vreun bucluc. 

— Bine. 

Cantacuzin a strigat gradaţii. Au ieşit din rânduri majurii, 
deşcele bătrâne ale oştirii. A descălecat şi căpitanul. Au luat 
la ochi pe cei din lângă zidul şcolii... 

— Foc!... a poruncit colonelul. 

Au căzut şapte numai. 

— Foc!... a poruncit din nou colonelul. 

Au mai căzut doi. 

— Mizerabililor! Aţi uitat să trageţi cu arma la ţintă. 
Treceţi şi-i împuşcaţi de la un pas!... 

Au izbutit până la urmă să-i împuşte pe toţi. 

Câteva muieri au dat chiot lung, prelung, sfâşietor. Lanţul 
soldaţilor a rămas strâns. Nimeni nu l-a putut rupe, să iasă 
din el. Au trebuit să rămână, să vadă măcelul. Cel din urmă 
a murit unchiu-meu Uţupăr. Treceau gloanţele pe lângă el, 
nu-l nimereau, când se trăgea mai de departe. Cât îl ţinea 
gura striga: 

— Ne împuşcaţi pe noi. O să mai împuşcaţi şi pe alţii. Dar 
n-o să puteţi împuşca toată ţara pe care o asupriţi şi o 
mulgeţi voi, ciocoii... Degeaba holbezi ochii, colonele!... Mai 
mult decât viaţa, n-ai ce să-mi iei... De moarte nu mă sperii 
eu, dacă nu m-am speriat de viaţa pe care am îndurat-o... 

Şuierau gloanţele. Majurii trăgeau strâmb. Le tremurau 
mâinile. 


Glasul lui Uţupăr s-a înălţat mai puternic: 

— O să-ţi vie rândul, colonele, să plăteşti sângele nostru 
cu sânge. Cu sângele tău şi al neamului tău de ciocoi. Toţi 
ciocoii o să plătească... 

Cantacuzin şi-a ieşit din fire. S-a apropiat. L-a împuşcat 
pe Uţupăr. Pe urmă, după ce omul s-a prăbuşit, a descărcat 
câteva gloanţe în trupul lui care încă era cald... 

Mulțimea a fremătat. S-au aplecat rumânii, muierile, 
copiii, au cules de pe jos bulgări şi pietre. Le-au zvârlit 
huiduind în colonel, în căpitan, în majurii care-i slujiseră de 
călăi. 

O piatră l-a izbit pe colonel în obraz. Colonelul, cuprins 
de mânie, a poruncit grupului de majuri să tragă în 
mulţime. Fără ordin, soldaţii au desfăcut lanţul viu. 

— Fugiţi!... a strigat un soldat. 

Gloata a prins a fugi. S-a pornit focul armelor. S-au risipit 
rumânii. Nu toţi. Au rămas cu gurile în ţărână, să-şi doarmă 
somnul de veci, şaptesprezece oameni - opt rumâni, trei 
muieri, şase copii. l-au adunat soldaţii. Pe toţi morţii i-au 
adunat soldaţii. Au săpat o groapă largă, adâncă. Cu feţe de 
pământ au săpat groapa soldaţii. Pe cei morţi, pe cei ucişi 
lângă zidul şcolii şi pe cei împuşcaţi în grămadă, i-au 
îngropat laolaltă, la marginea satului, lângă şanţul şoselei 
care duce spre Turnu, să ştie toţi câţi vor trece pe acolo că 
pe cine se răscoală împotriva boierului moartea îl aşteaptă. 


Am aflat mai târziu - tot de la unchiu-meu Găbunea - că 
pe Olt, când a fost întrebat Tănăsoiu dacă a furat ceva de la 
curtea boierului Zagoriţ, acesta a spus: 

— Trei rațe am furat... 

— Ce-ai făcut cu ele? Le-ai fript? 

— Nu, le-am îngropat. 

— Unde? 

— Lângă lacul lui Gale. 


— Du-ne acolo! 

I-a dus Tănăsoiu pe soldaţi. Au dezgropat rațele de lângă 
lac. Începuseră a putrezi. Puţeau. Căpitanul Zagoriţ l-a silit 
pe tâlharul de rațe să mănânce păsările împuţite. 

Tănăsoiu le-a mâncat. 

Pe tata şi pe frate-meu lon, şi pe văru-meu Dumitru 
Pălică, şi pe Tiţă Uie şi pe mulţi alţii i-au legat de prăjini şi i- 
au dus la târg, la Turnu. I-au suit pe şlepuri. În mijlocul 
Dunării, pe apă, i-au ţinut luni şi luni. Au ţinut-o până la 
judecată pe şlep şi pe dada Zvâăca, şi pe mătuşă-mea 
Uţupăr, şi pe vară-mea Diţa... 

Mama a rămas singură cu noi. Nu plânge. Ne povesteşte. 
Ne povesteşte seara, când suntem gata de culcare, toate 
câte le aude cu privire la răscoală şi la ce se petrece cu 
rumânii acum, după răscoală... 

— Să ţineţi minte, copii, să nu uitaţi, să spuneţi mai târziu 
copiilor voştri. 

— N-o să uităm, mamă, răspunde soră-mea Evanghelina. 

— Să nu uiţi, Darie. Nimic să nu uiţi... 

— N-o să uit, mamă. 

Acum, mama are obrazul ca pământul - negru, negru. I- 
au fugit în fundul capului ochii. Buzele i-au plesnit. De vânt 
i-au plesnit mamei buzele. 

Mă culc. Mă acoperă mama. Trece cu mâna peste fruntea 
mea. Şopteşte numai pentru mine: 

— Să nu uiţi, Darie. Nimic să nu uiţi. Să spui copiilor tăi. 
Şi copiilor pe care-i vor avea copiii tăi să le spui... Auzi, 
Darie? Să nu uiţi... Să nu uiţi, Darie... 


VI 
IARBĂ 


Vântul dinspre Dunăre a adus nori, şi norii au adus ploaie 
grasă de primăvară. 

Şi pământurile, care au fost semănate cu seminţe şi 
lacrimi şi îngrăşate cu sânge, au înverzit. 

Şi satele s-au îmbrăcat peste noapte în straie proaspete. 

Unde n-a fost semănată sămânță de grâu, unde n-a fost 
semănată sămânță de mei, ori de secară, ori de orz, ori de 
rapiţă, a răsărit iarbă. 

larbă cu vârful subţire. 

larbă lucioasă, sticloasă. 

S-au întors unii oameni care fuseseră purtaţi pe la oraşe, 
legaţi cu mâinile la spate de prăjini - câte opt, câte zece, 
câte doisprezece de-o prăjină. 

Au venit dezlegaţi. 

Dezlegaţi s-au întors la casele lor. 

Cu oasele zdrobite, cu pielea sfâşiată. 

Umblă pe ulițele satului, parcă ar călca pe ghimpi. 

Nu sunt ghimpi pe ulițele satului. 

Au tălpile pline de bube. 

Au tălpile sparte. 

Merg ţinându-se cu mâinile de burtă. 

Oasele îi dor. 

Au şalele rupte. 

În fiecare sat muieri cu cimbere negre. 


Dar nu toate muierile care au rămas văduve poartă 
cimbere negre. 


Cu ce să cumpere muierile cimbere negre şi de unde 
atâtea cimbere negre, dintr-o dată!... 

A venit vântul dinspre Dunăre, vânt cald. 

Şi vântul a adus nori. 

Şi norii au adus ploaie, ploaie grasă, ploaie caldă, ploaie 
de primăvară. 

Ploaia bună a înviorat pământul. 

Câmpul nesfârşit a înviat. 

Pretutindeni miroase a iarbă proaspătă, a iarbă nouă, a 
frunze noi şi a grâu care a crescut mai mult de două palme 
deasupra pământului. 

Peste oamenii împuşcaţi şi îngropaţi adânc a răsărit 
iarbă, iarbă nouă, iarbă proaspătă. 


VII 
URȘI 


— Un'te duci, dadă? 

— La dam... 

— Mă iei şi pe mine? 

— Nu te iau... 

— Am să viu după tine... 

— Dacă ai să vii după mine, am să-ţi rup urechile... 

Soră-mea!... Să-mi rupă soră-mea urechile!... N-o să mi 
le rupă. Cel mult o să mă tragă de ele. Atunci am să mă 
apăr, am să-i trântesc ghionţi în coaste. Pe toţi câţi nu-mi 
împlinesc voile în casă îi împung cu ghionţi. Numai, pe tata, 
pe mama, nu. Atât mi-ar mai trebui!... Dacă un copil ridică 
mâna şi-l loveşte pe tată-său sau pe maică-sa, i se usucă 
mâna din umăr până la degete... 

Cu dobândă mare mi se-ntorc pumnii pe care-i dau. Asta 
e plăcut - ştii să dai, trebuie să ştii să şi primeşti, îmi este 
înflorită scăfârlia de semne - fulgerături de ciomege de la 
prietenii mei. Poartă şi ei semne. Ne-am gâdilat unii pe alţii 
cu bâtele. Spinarea e bună, nu păstrează urme, cel mult 
umflături care, după o săptămână, pier. Cu capul, mai rău... 
Pielea, subţire, crapă, sângele ţâşneşte şuvoi. Rana, cu 
ţărână o acoperim. Dacă e mai adâncă, o astupăm cu făină, 
cu mălai. N-avem alt leac. 

S-a gătit soră-mea Evanghelina. Fir de busuioc uscat şi-a 
înfipt în păr, după ureche... 

A trecut Crăciunul... S-a dus şi Boboteaza... Până la 
primăvară mai e, mai e... 

Umbli pe drum. Zăpada se macină sub tălpi. Apeşi mai 
tare, de sub tălpi izvorăşte apă. Leoarcă ne sunt 


picioarele... 

Până mai an, soră-mea Evanghelina era bondoacă. 
Cincisprezece ani a împlinit astă-toamnă şi dintr-o dată s-a 
lungit, s-a deşirat. Pare mai slabă, mai naltă, mai subţire... 
Are ochi codaţi şi în ochi i-a răsărit o lumină mare. 
Sprâncenele soră-mi sunt lungi - ca ale mamei - genele 
prelungi. 


— Mă iei la dam? 

— Ţi-am spus că nu te iau... 

Ca o paparudă se băcăâneşte cu roşu pe obraz, se uită 
într-un ciob de oglindă, unde l-o fi găsit!... 

Până acum în casa noastră nu se afla oglindă. Niciodată 
mama nu s-a uitat într-o oglindă. De ce să se uite!... Să vadă 
cum i se veştejeşte faţa? Destul că vedem noi... 

— Mamă, dada nu mă ia la dam. 

— Las-o să se ducă singură. 

— Nu vreau s-o las. 

— Dacă nu vrei... 

Soră-mea Evanghelina pleacă la dam. Din când în când se 
opreşte, prinde în mâini zăpada, o face cocoloş, se întoarce, 
zvârle-n mine. 

— Întorce-te acasă, Darie! 

— Nu mă întorc! 

— Întoarce-te! 

— Nu vreau. 

Mă fugăreşte. Dacă m-ar ajunge, m-ar pune jos, m-ar 
bate. Alerg mai repede decât toţi copiii din sat. Începe să 
mă roage cu frumosul: 

— Întoarce-te acasă, Darie. Nu te ţine după mine astăzi. 
Am să te bat când o să intri în dam. 

— O să-ţi fie ruşine să mă baţi. 

— Dacă te întorci acasă, o să-ţi aduc... covrigi. 


— Nu te cred, n-ai bani să cumperi covrigi. 
O apucă spre dam. Eu, după ea. 


Damul e un bordei părăsit, fără uşi, fără ferestre, la 
marginea satului, dincolo de casa unchiului meu Păune 
Vacă. 

Ajunge soră-mea la dam. Ajung şi eu. Intră soră-mea 
Evanghelina înăuntru. Intru şi eu. Ne-au luat-o alţii înainte, 
au fost mai vrednici... 

La dam vin băieţi, vin fete mai mari, care au să se prindă 
la primăvară în horă. Vin să înveţe să joace. N-au lăutari. 
Cântă unul cu fluierul ori cu clarineta. 

Noi, cei mici, ne ţinem după fraţii, după surorile noastre. 
Ne aşezăm pe lângă ziduri, ne uităm la ei cum horesc 

— Unii mai sprinteni, alţii mai greoi. Mocofanii abia mişcă 
picioarele, parc-ar avea buturugi legate de ele. 

Flăcăii şi fetele care s-au prins în horă nu calcă pe la 
dam. Nici n-au ce căuta. Ei îşi leagă hora în faţa cârciumii. 
Cu şapte cârciumi e pricopsit satul şi cârciumarii toţi sunt 
certaţi între ei. Fiecare cârciumar vrea ca hora să se-ntindă 
în şosea în faţa prăvăliei lui. Pentru asta tocmeşte şi 
plăteşte lăutari. Socoteala nu e rea; la cârciumă oamenii 
beau şi, dacă beau, plătesc... 

Fruntea flăcăilor hotărăşte la care cârciumă să se 
rotunjească hora. Primesc în dar de la cârciumar o vadră de 
ţuică, una de vin, un şir de covrigi, un ciurel de mere aduse 
de mocârţani cu căruțele dinspre munte. 

Zarvă mare în dam. 

Când se opreşte hora - şi hora se opreşte numai când 
mânzul cu fluierul a ostenit - băieţii înghesuie fetele prin 
colţuri, le ciup, le pupă, le strâng de mijloc. Nouă ne lasă 
gura apă. Le mototolim şi noi pe cele de seama noastră. 
Câte unul, cu tuleie pe buză, se răsteşte la noi: 

— Nu vă e ruşine, mucoşilor? 


— Dar ţie nu ţi-e ruşine? 

— Eu sunt... flăcău... 

— Şi noi o să fim... 

— O să, neică, dar acum nu sunteţi. 


S-a lăsat seara. Ceaţă. Parcă undeva, sub pământ, ard 
focuri care nu se văd. Din pământ răsare ceața ori poate 
vine de sus. Nu ştie nimeni de unde vine cu adevărat ceața. 
Parcă vine de pretutindeni şi scurtează ziua mohorâtă. 

Se sparge damul. A plecat băiatul cu fluierul. Cântând a 
plecat. După el, turmă, noi. 

În faţa damului, în drum, aşteptă o căruţă cu patru cai. 
Trei băieţi în căruţă. Uite-l pe Avendrea, prietenul fratelui 
meu Ion. Uite-l pe Verde. Uite-l pe Alviţă... 

Trecem pe lângă căruţă. Alviţă, rezemat de loitre. O 
ţigară îi atârnă de colţul gurii. O strigă pe soră-mea: 

— Evanghelino, fă-te-ncoa, vreau să te întreb ceva. 

Se opreşte soră-mea, se uită la el. 

— Am să-ţi spun o taină la ureche... 

Soră-mea se apropie de el. Eu, ca mânzul după iapă, mă 
ţin de coada soră-mi. 

Nici nu s-a apropiat bine soră-mea de Alviţă. Flăcăul se 
repede, o apucă de mijloc, o ridică în sus. Cum ai ridica un 
snop, o ridică şi-o aruncă în căruţă. O prinde în braţe 
Avendrea. Dă chiot soră-mea. O singură dată. are. 
Avendrea îi astupă gura cu palma. 

— Dumnezeii mă-ti. Ce urli aşa?... 

Sare Alviţă în scara căruţei. Verde arde bici cailor. 
Fulgeră copitele. Căruţa sfârâie la deal. Alviţă scoate 
pistolul din buzunar şi trage focuri în aer. Căruţa se pierde 
în susul dealului. 

— Au furat-o! aud în jurul meu. Au furat-o! Hai la Alviţă 
acasă! O să fie zaiafet mare astă-seară... 

O rup fuga spre casă. 


— Mamă, a furat-o pe dada... 

— Cine a furat-o? 

— Alviţă... 

Îşi trage poştalii în picioare, îşi pune broboada pe umeri 
mama. 

— Hai cu mine, Darie, să-l căutăm pe tata. 

Îl găsim la cârciuma lui Toma Ociî. 

Bate în roşu obrazul tatii. Ori de câte ori bea o cinzeacă 
de ţuică ori un pahar de vin, i se roşesc obrajii şi urechile... 

Mama îi face semn, tata iese afară, puţin îngrijorat. 
Niciodată mama nu l-a căutat la cârciumă. 

— Ce s-a întâmplat? 

— A furat-o pe Evanghelina de la dam. 

— Cine? 

— Alviţă... 

Îşi muşcă tata sfârcul mustăţii. 


Soră-mea Evanghelina şi frate-meu lon sunt copiii 
mamei. Pe dealul dintre Stănicuţ şi Adâncata are mama, de 
la bărbatul ei dintâi, un lot de pământ. Pământul de pe 
dealul Stănicuţului e sărac, dă roade puţine. Totuşi, un lote 
un lot. Cine are boi buni şi plug care poate să înfigă adânc 
fierul în brazdă scoate mai mult. Pământul nici nu este al 
mamei. Lotul o să fie împărţit în două: o jumătate o va lua 
mărite. S-a grăbit Alviţă. A furat-o. Li s-a mai întâmplat şi 
altora, obicei vechi. 

Dada Evanghelina aşteaptă să crească, apoi să se mărite. 
S-a grăbit Alviţă. A furat-o. Li s-a mai întâmplat şi altora, 
obicei vechi. 

Se sfătuiesc părinţii, începe să le treacă supărarea. 

Ion Suciu, căruia satul îi spune Alviţă, e un flăcău chipeş, 
sprinten. Locuieşte împreună cu maică-sa în cealaltă parte 
a satului. Peste drum de popa lomiţă Bulbuc locuieşte 
Alviţă. Are casă, are pământuri. O să înceapă să aibă şi 


copii. Or să înceapă să muncească. Cu ce are soră-mea 
Evanghelina, cu ce are Alviţă, au să fie în stare să lege două 
în tei. 

Mai neînduplecat pare tata. Nu-l-supără că soră-mea a 
fost furată. Îl supără altceva: că n-a ştiut el mai înainte ce-o 
să se întâmple, că n-a bănuit nimic. Caută mama să-l 
împace: 

— Ginerele, spune ea, o să aibă acum mai puţine 
pretenţii. N-o să mai ceară şi altă zestre. 

— Cum! Vrei să lăsăm fata fără ţoale? Trebuie să-i facem 
ţoale... 

Amândoi croiesc planuri. Stambă pentru rochie au să 
cumpere pe datorie de la Şerbu, lumânărarul. Surorile mai 
mici au să coasă cămăşile de nuntă pentru ginere, pentru 
naşi, pentru fratele de mână... Au să împrumute ceva bani 
de pe la boierii de primprejur, pe moşiile cărora muncim. O 
să le secerăm la vară două-trei postaţe de grâu mai mult, 
pentru împrumut... încălţăminte au să cumpere de la oraş... 
O să fie greu la vară cu atâta muncă, cu atâtea datorii, dar 
dacă trebuie, trebuie... 


Aud în partea celaltă a satului pocnind puşti, pistoale. 
Aud lăutari. O zbughesc într-acolo. 

Aria lui Alviţă e plină de lume. Peste drum, se urcă pe 
gard popa Bulbuc şi preoteasa. Râde în barbă popa. De 
necazul tatii râde. Nu ştie că tatii i-a şi trecut necazul. 

Mă strecor printre picioarele oamenilor, intru în tindă, 
întreb femeile care jumulesc găini: 

— Unde e dada? 

Îmi răspunde Floarea, nevasta lui Tiţă Uie: 

— În odaie. Cu Alviţă... 

Din odaie se aud râsete subţiri. E bine, dacă râde soră- 
mea... Mi-e totuşi ciudă pe Alviţă - căruia de acum înainte o 
să fiu nevoit să-i spun nenea lon. Am ciudă pe nenea lon că 


nu m-a luat şi pe mine în căruţă odată cu soră-mea. M-aş fi 
plimbat... 

Habar n-ai ce bine te simţi într-o căruţă cu cai care fug în 
goana mare, alături de băieţi care trag cu pistoalele. Habar 
n-ai... 

N-am aşteptat mult nunta, numai trei săptămâni. Altfel ar 
fi trebuit ca nunta soră-mi Evanghelina să se amâne tocmai 
după sărbătorile Paştelui. Rumânii n-au atunci timp de 
nuntă. 

Câmpul începe de la marginea satului şi se întinde 
departe - şi câmpul se cere muncit. 

Nunţile se sorocesc în sat între Crăciun şi Sfântul Toader 
- lăsata secului de brânză pentru postul cel mare. 

Ziua lăsatului de sec, ce zi!... Ce seară mai ales!... 

În seara lăsatului de sec, stau oamenii în jurul mesei, 
mănâncă. Brânzeturi mănâncă. Dacă n-au, mănâncă ce 
găsesc: praz, ceapă, varză... Cu ce au se îndoapă. Beau 
ţuică până ameţesc. 

Să te ferească Dumnezeu să ai fată în casă care să fi 
rămas nemăritată, fiindcă până la iarna viitoare nimeni nu 
se mai însoară: muncesc oamenii, n-au timp de aşa ceva. Şi 
dacă nu ţi-ai măritat fata, auzi cum ţi-o strigă de sus, din 
vârful dealului, flăcăii, cu strigături de ruşine... 

Aşteptăm strigăturile, să facem haz. 

Se împart flăcăii în cete. Unii se urcă pe dealul dinspre 
răsărit, alţii pe dealul dinspre apus. 

Auzim glasul gros al lui Radu Tănase: 

— Aoleo! Aoleo! 

Îi răspunde de pe celălalt deal, piţigăiat, Guinea Rotarul: 

— Ce ţ-ă, măre, ce ţ-ă? 

— Băăă, are Toma Oci o fată umflată, îmborţoşată, 
rămasă nemăritată... 

— De ce, bă, de ce? 

— Nu i-a dat tat-su pogoane... 


— Aş povesti alte strigături. Vrei? 

— Nu ţi-e ruşine, Darie? 

— Mi se pare că-mi este. 

— Atunci... 

Ascultăm măscări. Ne bucurăm. Pe fiecare prag oamenii 
au ieşit cu nevestele, cu copiii. Ciuciţi, ascultă şi râd. Dar 
râsul fiecăruia nu ţine mult. Nu scapă unul nebatjocorit. 
Unii fac haz de necaz, înjură printre dinţi. Intră în casă să 
nu mai audă. Alţii, mai colţoşi, pun mâna pe ciomag, urcă 
dealul să-i caute pe flăcăi. Pe care-l întâlnesc îl ating la 
moacă. Flăcăii mai fug, mai se apără... Dimineaţa vezi prin 
sat flăcăi sau oameni mai în vârstă cu capul legat în 
ştergare. Asta e toi... 


Soră-mi Evanghelina n-au avut când să-i scornească 
strigături. S-a măritat înainte de a ieşi în lume, înainte de a 
se prinde în horă... 

Pe flăcăii rămaşi neînsuraţi, în seara de lăsata secului, cei 
tineri îi caută, îi găsesc şi-i plesnesc pe spinare cu burduful. 
Să le fie ruşine! Au rămas becheri, burlaci... Flăcăi 
ungureşti!... Burdutul bubuie... 

— Darie, ce-i burduful? 

— Ce să fie, o piele de vițel cusută, lipită, umflată cu aer. 
Ca o tobă sună burduful... 

În seara lăsatului de sec se mai petrece ceva: ai avut fată 
şi ţi-a rămas nemăritată... Nu numai că ţi-o strigă băieţii de 
pe vârful dealului. Îţi prind câinii - îi ademenesc şi-i prind - 
le leagă o tinichea de coadă şi-i bodogănesc cu ciomagul: îi 
dau în tivic. Câinele nedat în tivic în ziua de Sfântul Toader 
s-ar putea să şi turbeze în timpul anului. Vrei să ai câine 
turbat în arie? Nu. Atunci, să nu te supere tivicul... 

Un câine nu rămâne nebătut în sat, nedat în tivic! Totuşi, 
mai turbează câte unul primăvara. Primăvara turbează 
câinii... 


Tot primăvara câţiva oameni pleacă din sat cu mâinile 
legate la spate, însoţiţi de jandarm, la spitalul din oraş. 
Mâinile lor sunt jupuite: pelagră. Au mâncat mălai stricat... 

În fiecare primăvară, câţiva bărbaţi şi câteva femei se 
bolnăvesc de pelagră. Jandarmul îi leagă, îi duce la oraş, la 
spital. Vin scrisori c-au murit, c-au fost îngropaţi... 

Merge lumea înainte şi fără ei. 

S-au bolnăvit de pelagră cei doi fraţi - vecinii noştri, care 
au un al treilea frate, pe nenea Sandu, nebunul. Popa 
Tomiţă Bulbuc a văzut cum îi duce Juvete legaţi de mâini la 
gară, să-i pornească la oraş. 

— Ce e cu ăştia, domnule şef? 

— Au înnebunit, părinte, din pricina pelagrei. 

— Nu, taică, nu. Nu pelagra le-a luat minţile. N-au fost 
daţi în tivic, taică, asta e... 

— Dar oamenii nu se dau în tivic, părinte, că doar nu sunt 
câini! a rostit vătăşelul satului, Dârâială. 

—  Ăştia erau câini, taică, erau câini, nu veneau la 
biserică... Trebuia să fie daţi în tivic, în tivic, în tivic... 


Peste o săptămână după ce a furat-o pe soră-mea, a venit 
Alviţă cu ea la noi acasă. 

Soră-mea, mai subţire parcă, mai albă, cu cearcăne la 
ochi. Alviţă, cu mustață pe buză, cu ţigara atârnată sub 
mustață. Aprinde ţigară de la ţigară. Asta nu-i prea place 
mamei. 

— Bună seara, tată. 

— Bună seara, mamă. 

— Bună seara, Ioane. Îmi furaşi fata... 

— Ce, eram prost s-o las s-o ia altul? Îmi place... 

— Păi bine, mă Ioane, nu te gândeşti că e prea crudă? 

— Aşa îmi place mie să fie nevasta, crudă. 

— Bine, măi loane... 


— Asta spun şi eu, bine... 

Soră-mea Evanghelina, lângă el. Nu-l pierde din ochi. De 
când s-a măritat nu mai are priviri pentru niciunul din noi - 
nici pentru fraţi, nici pentru soruri, nici pentru mama, nici 
pentru tata, numai pentru bărbatul ei. 

— Tată, am venit să sorocim nunta. 

— S-o sorocim. Când?... 

— Peste două săptămâni... 

— Nu suntem gata cu zestrea... 

— Nu-i nimic. Până în două săptămâni o să fiţi... 

— Pe cine pui naş? 

— Pe-al lui Găină... 

Al lui Găină e vecin cu Alviţă. 

— Bun naş ţi-ai găsit, spune tata. Om de treabă... Şi... cât 
pământ vrei, măi loane, să-ţi dau? 

— Păi, m-am gândit, tată, jumătate din cât are 
Evanghelina, jumătate vă lăsăm vouă. Dacă om avea copii 
mai mulţi, o să ne luăm şi partea aia mai târziu. 

La asta nu ne aşteptam. 

Începe tocma pe ţoale. 

— Ţie, tată, spune Alviţă, o să-ţi cumpăr o pereche de 
cizme. Lui lon o să-i dărui o pereche de poştali. Ne-am 
gândit şi la cumnatu-meu Gheorghe: o să-i cumpăr o 
pereche de ghete şi o să i le trimitem cu poşta. Fetelor, câte 
o pereche de papuci. Ăsteia mici - o arată pe soră-mea 
Elisabeta - papuci şi rochiţă. 

Se ciupe singur de mustăţi, ne arată dinţii albi ca laptele. 
E frumos Alviţă. Are ochii cum sunt tăciunii al căror miez 
arde încă. 

— Mulţumesc frumos, spune tata, noi o să-i dăm fetei 
pământul ei şi ţoale: cămaşă de mireasă, cămaşă de ginere, 
cămaşă pentru naş şi naşă. Ne-am socotit să-i dăm o 
cămaşă şi ălei bătrâne, că te-a crescut, de... 


Aia bătrână e baba Rada, mama lui nenea Alviţă, soacra 
soră-mi Evanghelina: scurtă, groasă, cu mustăţi, satul îi 
spune Groasa. lot Groasa îi spune şi soră-mea când 
vorbeşte cu noi despre ea. 

— Zi-i, fă fată, mamă! 

— Cum o să-i zic mamă? Ce, ea m-a crescut? Dă-o-ncolo. 
Parcă e mută. Abia îi scapă cuvintele din gură. Stă mai mult 
pe la fie-sa, pe la Nichişia, decât pe-acasă. 

A venit şi ziua nunţii. Încep de vineri seara să ne sosească 
neamurile. De pretutindeni sosesc. Cea dintâi îşi arată faţa, 
bineînţeles, mătuşa Uţupăr cu vară-mea Diţa. Tocmai de la 
Secara vin. 

Băieţii ca de obicei: laie-gaie pe-a lui Uţupăr, pe vară-mea 
Diţa, care-a mai crescut şi pe care a ofilit-o niţel puşcăria. 

De la Cârloman vin bunicii şi fratele mai mic al mamei, 
nenea Dumitrache, cu dada Anica, nevastă-sa. Abia acum 
doi ani s-a însurat nenea Dumitrache. A luat o femeie 
bălană cu obrazul rotund şi cu ochii tare albaştri. I-a trântit 
un copil, un băiat. Dada Anica arată băiatul înfăşurat în 
scutece mamei, pe vatră. 

— Nu-i aşa, leică Mărio, că lonică al meu seamănă cu 
Dumitrache? 

Nenea Dumitrache e înalt, roşcovan. Pruncul e cârn, 
negricios, parcă ar fi spoit cu cenuşă pe faţă. Mama se uită 
la copil. S-a mai uitat la el şi altă dată. 

— Da, fă, da. Seamănă leit cu frate-meu, cu Dumitrache... 

Ne face cu ochiul. Lui nenea Dumitrache îi creşte inima 
de bucurie. 

— Dadă Mario, lonică al meu seamănă leit cu mine, 
băiatul tatii, băiat... 

Îl ia în braţe, îl leagănă. 

Plodul seamănă leit cu un vecin al bunicilor de la 
Cârloman, Niţă Liţă, poreclit Lăieţul... Toată lumea a băgat 
de seamă, numai nenea Dumitrache nu. 


Mai sosesc de la Cârloman, la nuntă, verii mamei, alde 
Ciurea. Mătuşa Sica Ciurea are albeaţă într-un ochi. Opt 
băieţi a născut şi toţi i-au trăit. I-a-nsurat. Lângă casa veche 
au mai ridicat trei case la rând, ultima pe malul gârlei. Din 
casa asta, dacă scoţi mâna pe fereastră, prinzi trestiile bălții 
de moţ. Acolo balta e largă, acoperită cu stuh. Au şi o barcă 
alde Ciurea, o luntre cu care trec la vie. Cârlomănenii au 
sădit vii pe coasta roşie, de dincolo de baltă, vii în care 
cresc numai struguri roşioară, cu boabe mici, bătute, dulci 
ca mierea... 

Mătugşa Ciurea a fost anul trecut la spital la oraş. Aşezată 
pe un scăunaş cu trei picioare, şi jumulind deasupra căldării 
cu apă fiartă o găină opărită, îşi povesteşte păţaniile: 

— Auzi, Mărio? Aveam un tren în cap, tot îmi duduia, tot 
îmi fluiera. Toată ziua, toată noaptea duduia şi fluiera. Am 
umblat pe la vraci, câte leacuri n-am băut, degeaba a fost!... 
M-a luat fiu-meu ăl mare, Cociu, m-a dus la Turnu, la doftor. 
La un doftor cu barbă m-a dus. Barba, mai mult ţăcălie. M-a 
întins doftorul pe masă, m-a adormit. Nu ştiu ce mi-a trecut 
pe la nas, că-mi venea greață. M-a povăţuit înainte de-a mă 
adormi să n-am nicio grijă, fiindcă o să-mi cresteze capul, 
să-mi scoată trenul din cap. Nu ştiu cât oi fi dormit, dar 
parcă am dormit o veşnicie. Aşa mi s-a părut. M-am trezit, 
eram legată la cap, şi lângă mine, pe pernă, un trenişor de 
tinichea. A luat trenişorul doftorul, mi l-a arătat: 

— Uite, băbuţo, asta aveai în cap. Eu ţi-am desfăcut capul 
şi-am scos trenul. Pe urmă am cusut capul la loc. Te doare? 

— Nu mă doare, maică. 

— Nici nu trebuie să te doară, băbuţo. Mai simţi duduituri 
în cap? 

— Nu, maică... 

M-a ţinut câteva zile în spital, pe urmă mi-a dat drumul, 
m-am întors acasă sănătoasă tun... Meşter doftor... 

— Şi trenul unde e, mătuşă Ciurea? o întreb eu. Aş vrea 
să mă joc cu el... 


— Trenul? A rămas la doftor. Mi-a spus că o să-l ducă la 
muzău... 

Băieţii mătuşii Ciurea au venit la nuntă cu nevestele şi cu 
copiii mai mari. Cu patru căruţe au venit. Bine că au 
venit!... 

— Ăştia or să ne mănânce urechile... 

— Nunta e nuntă... Chemi omul, trebuie să-l omeneşti... 

De pe valea Oltului ne-a căzut oaspete numai unchi-meu 
Găbunea, cu ţaţa Aretia, nevastă-sa. De pe Călmățui au 
sosit surorile şi nepoatele tatii. Unde o să-i mai culcăm! Îi 
culcăm pe la megieşi, pe la oameni din sat... O dată se 
mărită soră-mea Evanghelina!... O dată îi facem nuntă!... 


lată-ne sâmbătă seara! Au rămas neamurile la noi. Pe 
mâncare şi pe băutură au rămas. Pentru petrecere au 
rămas... 

Lăutarii sunt la ginere acasă... O întind într-acolo cu soră- 
mea Riţa, cu soră-mea Elisabeta, care e numai de-o 
şchioapă. În cap, soră-mea Riţa. 

S-au adunat la nenea Alviţă rudele lui mai apropiate, 
verii. Naşa n-a venit încă. Poftirea la nuntă a făcut-o Verde, 
pe care Alviţă l-a pus frate de mână. A umblat prin sat 
fratele de mână cu plosca plină, a poftit rubedeniile la 
nuntă. 

A trecut noaptea. Până spre ziuă au cântat lăutarii la casa 
ginerelui. 

Am tras cu toţii un pui de somn spre ziuă. 


Începe nunta duminică dimineaţa. După-amiaza o să fie 
nunta în toi, după-amiază şi diseară. Eu, pe lângă soră-mea 
Evanghelina.  Nicicând nu mi s-a părut soră-mea 
Evanghelina atât de frumoasă. Prietenele au venit la ea 
acasă. Verde a adus din luncă o creangă mare de cireş, a 
tăiat vârful unui cireş. Fetele împodobesc crengile cireşului 
cu fire de busuioc, cu panglici colorate, leagă firele cu 


panglici de beteală albă. Lucesc panglicile de beteală, parcă 
ar fi de argint. Nu sunt de argint. 

— Acum îmbracă bradul pentru mireasă, o aud pe soră- 
mea Riţa. Când o să mai cresc, spune ea, o să mă mărit şi 
eu. Atunci o să-mi îmbrace şi mie bradul de mireasă... 

Au îmbrăcat bradul miresei... în tindă l-au îmbrăcat... îl 
scot în faţa casei. Satul tot, adunat la uluci, priveşte. 

— Frumos brad are mireasa!... 

O duc pe soră-mea Evanghelina în odaie. Mă vâr printre 
fete, ca un diavol mă vâr. Gaiţele, scai pe soră-mea, o 
despoaie la piele, o gâdilă, o ciup, o înveşmântează cu 
cămaşa scoasă din lacră. Peste cămaşă, îi pun rochia ei albă 
de mireasă, din pânză subţire. Ciorapi albi în picioare, 
pantofi albi. O piaptănă şi-i împletesc cozile. Îi înfig fire de 
busuioc în cozi, peste cap îi pun sovonul cumpărat de la 
târg, alb, străveziu. Mireasa arată ca o magaoaie - zău, ca o 
magaoaie... 

lată că stă în picioare soră-mea. O strâng pantofii. Pe 
toate fetele din sat, când se mărită, le strâng pantofii... 
Pantofii sunt înguşti, cu tocuri înalte. Picioarele lor, groase, 
late. Dacă umbli desculţ, piciorul creşte butucănos, cu 
degete noduroase, groase. 

Până la pământ îi ajunge soră-mi Evanghelina sovonul. 
Fruntea i-au împodobit-o cu o coroană albă de flori de 
hârtie roşii, galbene, verzi, albastre... 


Nici nu se poate aşeza pe scaun soră-mea, mireasa... 
Până diseară, când o să intre în aşternut, aşa o să rămână: 
împodobită, dreaptă, de parcă ar fi înghiţit un băț... 

Mireasa e gata. În faţa casei, bradul îmbrăcat. Vine 
Verde, fratele de mână, o apucă pe soră-mea Evanghelina 
de braţ, o duce la fântână - la fântână din faţa primăriei, la 
fântână de la care de acum înainte ea o să tot aducă apă, la 
casa ei. 


De când s-a măritat, soră-mea Evanghelina a luat apă în 
fiecare zi de la fântână asta. Acum, fratele de mână o aduce 
la fântână. Poartă cât poate de sus bradul îmbrăcat al 
miresei. În faţa lor, lăutarii, patru la număr, patru lăutari 
care cântă întruna. Răsună satul. N-am mai văzut la nicio 
nuntă lăutari de la oraş. Acum îi văd. La nunta soră-mi 
Evanghelina îi văd... 

— Al dracului, Alviţă, fudul, îşi face nuntă cum nu şi-ar fi 
făcut nici băiatul popii... 

— Dacă are cu ce, de ce să nu-şi facă!... 

— Îi place mireasa, pesemne... 

— Poate-i place, poate vrea numai să se fudulească... 

Soră-mea Evanghelina duce pe umăr o cobiliţă nouă. 

De cobiliţă atârnă, una în faţă, alta în spate, vedrele pe 
care le-a căpătat de zestre şi pe care le-a lăsat roşii, să se 
vadă că sunt de aramă curată, să se vadă că sunt noi. O să 
le costorească, o să înceapă să le întrebuinţeze după nuntă. 
Astăzi satul trebuie să afle că mireasa a adus la casa ei, de 
la părinţi, vedre de aramă, vedre noi, şi într-una din vedre, 
în cea din faţă, căuş de aramă cu coadă lungă. Căuşul este 
aşezat în aşa fel, să i se vadă cât mai bine coada pe care 
meşterul de la oraş a scos, din bătaia ciocanului, înflorituri. 

O duc fetele şi fratele de mână pe soră-mea la fântână, cu 
alai, cu lăutari, ca să ştie şi ea că de acuma înainte ăsta este 
drumul ei de acasă până la fântână şi că asta este fântâna 
de la care trebuie să aducă apă în casă, la gospodăria ei. 

Apucă ciutura soră-mea şi lumânarea fântânii... A ajuns 
ciutura la fund, s-a umplut cu apă, o scoate afară, umple o 
vadră. Mai scoate o ciutură şi umple şi cealaltă vadră. 

la căldările în mână soră-mea Evanghelina. Cobiliţă e 
rezemată de buduroiul fântânii. Depărtează vedrele de 
fântână câţiva paşi. Le pune jos. Lăutarii încep a cânta. 
Mireasa, cu fratele de mână, cu fetele, cu flăcăii care s-au 
adunat încing hora, o singură horă. Ocolesc de trei ori 
vedrele. Sparg hora. Apucă soră-mea vedrele, le ia la 


spinare pe cobiliţă. Spinarea i se cubjeşte. Sunt grele 
vedrele, sunt de aramă, au pereţii groşi, fundul gros, sunt 
pline cu apă. Asta îi arată că în căsnicie ea o să ducă greul. 
Acum se învaţă să ducă greul. Se îndoaie sub greutatea 
vedrelor soră-mea Evanghelina, dar îşi adună puterile, 
toate puterile, şi calcă înainte, dreaptă, mândră. Ajunge în 
poarta casei. O întâmpină Groasa în prag, cu pâine cu sare. 
Pune vedrele jos soră-mea, gustă pâinea - după ce a întins 
cu ea în sare. Ca o nătângă începe să plângă. Lăutarul, care 
zgândără ţambalul, cântă: 


Taci, mireasă, nu mai plânge, 
Că la mă-ta mi te-oi duce, 
Ori atunci, ori nici atunci 
Când o face plopul nuci... 


Pleacă lăutarii. În vecini pleacă să-i aducă pe naşi cu 
cântece la casa lui cumnatu-meu Alviţă. Fratele de mână - 
cu ei. 

Au întins masa de prânz. O urcă pe soră-mea într-o 
căruţă. Mă urc şi eu, colac peste pupăză. 

— Parcă poate să scape cineva de tine... 

— Vreau să văd... 

— Vezi, n-ai mai vedea... 

Căruţa duruie până la noi acasă. Mama scoate zestrea 
soră-mi, o pune în căruţă: lacra boită cu roşu, pe care i-au 
cumpărat-o de la oraş şi-n care sunt aşezate ţoalele ei, câte 
le are. 

Deasupra lacrei, căpătâiele, pernele, aşternutul. Fratele 
de mână, lângă soră-mea. Căruţa, ciucure de flăcăi. Au loc 
şi doi lăutari în căruţă. Cântă lăutarii, le zbârnâie coardele. 
Căruţa se plimbă prin sat. Până după-prânz se plimbă. 

A trecut soarele de amiază. În aria ginerelui au venit 
neamurile noastre, au venit toţi câţi au vrut să vie. Lăutarii 


cântă până năduşesc. Hora se întinde, se întinde... Se 
apropie chindia. O mai plimbă pe mireasă, pe ginere... 
Căruţele, şir, una după alta. Sună zurgălăii cailor, pocnesc 
bicele, pocnesc pistoalele. Alaiul se opreşte la primărie. 
Intră însurăţeii, cu naşii, în primărie. I-a scris primarul în 
condică. Trec la biserică. l-a cununat popa. S-au întors 
acasă... 

Acasă, hora în toi. Lăutarii încep nuneasca. Ginerele în 
dreapta, mireasa la mijloc, fratele de mână în stânga. Lângă 
ei naşii cu lumânări mari aprinse în mână. Lumânările, albe, 
legate la mijloc cu panglici roşii. De trei ori se învârte hora 
mare. 

Când e gata să se spargă, mulţimea, adunată în jurul 
horei, se despică în două. Prin despicătură ajunge lângă 
horă o laie de ţigani cu urşii în lanţuri. Copiii se sperie, dau 
chiote, fug. Se lărgeşte despicătură. Hora se rupe într-un 
singur loc. Întră în mijlocul horei, lângă lăutari, ţiganii cu 
urşii lor. Număr urşii: doisprezece... în jurul lăutarilor, 
ursarii duc urşii şi încep să bată cu degetele tobele lor cu 
clopoței pe margine. Urşii mormăie, se codesc, ţiganii le 
şoptesc la ureche vorbe ciudate, îi îndeamnă, îi împing cu 
genunchiul, îi ating, de parcă i-ar mângăia, cu ciomagul, de 
la ceafă în jos pe şira spinării. Prind urşii curaj şi se ridică în 
două labe. Îşi dau labele aşa cum îşi dau oamenii mâinile... 
Lăutarii cântă întruna. Cântă ursarii. Hora mare continuă 
să se învârtească. Mulțimea a făcut iarăşi zid gros în jurul 
horei. Urşii joacă de parcă ar fi oameni. Ursarii, grijulii, bat 
tobele, sună lanţurile. 

Sparg hora urşii. O sparg şi oamenii. 

Cine nu-l cunoaşte pe Gruia Dudău, ursarul bătrân! 
Ceilalţi ursari sunt băieţii lui, ginerii lui... Doisprezece urşi 
are şatra... Dudău o ţine în lanţ pe Didina, ursoaica. Cunosc 
ursoaica. Are labele cu unghiile tocite de umblet, pielea 
galbenă se vede pe unde i-a căzut ursoaicei părul... Ochii 


ursoaicei, căprui, au pleoapele roase pe margini. E bătrână 
Didina - bătrână şi voinică, fruntea urşilor şatrei. 

Urşii ceilalţi, unsprezece, mai mărunţei, mai tinerei, mai 
vioi... 

— Să fie cu noroc nunta! spune Gruia Dudău. 

Îşi ia căciula din cap şi i-o dă ursoaicei. Fac şi ceilalţi la 
fel. Urşii toţi, în două labe, întind căciulile ursarilor spre 
oameni. Rumânii aruncă bănuţi în căciuli. Urşii mormăie. 
Le-a trecut spaima copiilor. Se înghesuie în urşi şi le smulg 
fire de păr. Bun de leac, la sperietură, e părul de urs. Îi dai 
foc, te afumi cu el, vine vindecarea. 

— Haidem în casă, Didino, să faci pe mireasa!... 

Gruia Dudău trage ursoaica de lanţ, intră cu ea în casa 
lui nenea Alviţă... Ginerele, mireasa, nuntaşii, după 
ursoaică. Se-ndeasă unii la ferestre să vadă. Ursoaica se 
urcă în patul miresei dintr-o săritură. Îi cântă Dudău 
cântece de mireasă. Se face ursoaica ghem în pat. Îşi 
strânge picioarele din urmă. Îşi acoperă faţa cu labele. E 
ruşinoasă tare. Gruia îi cântă. Duduie toba. Sună zurgălăii. 
Se întinde Didina. Mormăie. Se întoarce cu pântecul în sus, 
îşi arată pântecul cu păr roş, ţâţele bătrâne, uscate, negre. 
Se gudură, tremură toată... lar îşi astupă faţa cu labele. 
Mormăie încet. Se strecoară jos, cu botul atingând 
pământul. 

— Ai să naşti copii frumoşi şi sănătoşi mireasă, îi spune 
ursarul soră-mi Evanghelina. Ursoaica ţi-a binecuvântat 
culcuşul. 

O poartă Dudău pe Didina la coşarul vitelor, la coteţul 
păsărilor - să alunge bolile. O poartă la hambare, să 
crească pe câmpul ginerelui, din belşug, rodul... 

— Beşcu se culcă în bătătură. 

— Mă dor oasele, Dudău, pune ursoaica să mă calce... 

Ursoaica îl calcă. Se suie pe spinarea omului, uşor. De la 
grumaz până la călcâie îi pipăie oasele cu labele, se lasă 


greu, trosnesc oasele omului întins... Se ridică omul, 
pârâind din încheituri... 

— Mi-a luat durerea. 

Aruncă în căciula ursarului o băncuţă... 

Groasa a umplut două copăi cu tărâţe. Mâşie urşii cu 
boturile lor în copăi, mănâncă tărâţele. Ursarii beau vin din 
căni de pământ ars... 


Întuneric peste sat. La cumnatu-meu Alviţă, masă mare, 
rudele lor, rudele noastre, prietenii. Masă mare, cu daruri. 
Oamenii mănâncă şi beau şi, când li se pare că s-au săturat, 
ies în tindă, în bătătură, cu lăutarii după ei şi joacă până nu- 
i mai ţin picioarele. 


Ceasul darurilor. Naşul primeşte cămaşă. Naşa primeşte 
cămaşă. Pe lângă cămăşi mai primesc câte un ştergar lung, 
lat, cusut la capete cu flori mari, roşii. Din pânză de 
borangic sunt ştergarele. Naşul scoate din pungă o rublă de 
argint şi o aşează pe talerul acoperit cu şervet. Mesenii iau 
pildă de la naş. Fiecare scoate din chimir cât poate, o 
firfirică, o băncuţă, o dau în dar. Din daruri se scot 
cheltuielile nunţii. 


A trecut noaptea. S-a apropiat ziua. Înainte de a se 
lumina două femei şi doi bărbaţi pornesc cu lăutarii la socrii 
mici. Cu vestea pornesc. Duc vestea acolo că mireasa a fost 
găsită fată mare. Li se dă vestitorilor să bea. Vestitorii prind 
două găini albe, le boiesc cu roşu, se întorc chiuind, cu 
hărmălaie, la casa ginerelui. Când vestitorii ajung la casa 
ginerelui, mireasa cu ginerele, cu naşul şi cu naşa, cu 
fratele de mână fac drum întors la noi acasă. Între timp 
mama a pregătit masa, rachiul roşu. Mănâncă toţi. Noaptea 
a fost lungă. S-a jucat mult. Fiecăruia îi e foame. 


În timp ce la noi se bea rachiul roşu, la nenea Alviţă 
acasă, în bătătură, cu o parte din lăutari, flăcăii joacă târna 
lângă focul aprins în faţa casei. Strigă Avendrea: 


Otop, hoc, poc, 
A luat mireasa foc... 


Până spre amiază se bea şi se mănâncă la amândouă 
casele. Acum e luni seara. Se adună socrii la un loc. Fac 
socoteala nunţii. Încheie socotelile şi îşi dau seama ce avere 
au însurăţeii. Rudele, neamurile au plecat la casele lor. 

Nu s-a terminat nunta. 

Marţi dimineaţa soră-mea Evanghelina pregăteşte trei 
plocoane. Unul îl aduce la noi acasă, pentru iertăciune; tot 
pentru iertăciune duce un plocon la naş; al treilea i-l duce 
fratelui de mână, pentru osteneala prilejuită de nuntă. 


După câteva zile o vedem pe soră-mea Evanghelina 
intrând pe uşă. E slabă, are faţa trasă şi un semn mare, 
negru, sub ochiul drept. 

— Ce ţi s-a-ntâmplat ţie, fato? 

Soră-mea se aşează pe marginea patului, lângă mama. Îşi 
prinde obrajii în mâini şi plânge. Plânge pe tăcute. Din 
belşug plânge. 

— Ei, ce ţi s-a-ntâmplat? 

— Ion... 

— Te-ai certat cu el? 

— Nu. A venit azi-noapte beat acasă. L-am întrebat unde 
a fost. Mi-a rupt oasele. Dacă nu mă feream, rămâneam fără 
vedere. 


Postul Paştelui!... Postul Paştelui - post lung... Mâncăm 
numai mămăligă cu ciorbă de praz. 
Aşteptăm primăvara. 


Primăvara asta oamenii n-au să se mai răscoale ca anul 
trecut. Morţii de atunci n-au fost uitaţi. Mulţi dintre cei 
scăpaţi cu viaţă au rămas cu beteşuguri, cu păsuri, cu 
racile. 

Jandarmii stau cu ochii pe fiecare rumân. 

Aşteptăm primăvara. 

Atunci o să mâncăm mai bine. O să mâncăm mămăligă cu 
ciorbă de urzici, cu ciorbă de ştevie. 

Pe şanţul din fundul ariei noastre, creşte din belşug 
ştevia, cresc din belşug urzicile. 

Primăvara vin muierile la noi tocmai din partea cealaltă a 
satului, intră în arie, trec pe lângă plop, culeg urzici, culeg 
ştevie, cât vor ele să culeagă. 


VIII 
ULCELELE 


Din vreme am intrat în seceră cu alde Beca, cu alde 
Misirliu, cu alde Uie. Cu ei, nu cu alţii am intrat în seceră, 
pentru că alde Beca au o secerătoare nouă, uşoară, numai 
cu o pereche de boi o duci de-a lungul lanurilor, un 
„Albion”. Taie ca briciul secerătoarea şi sună, sună... O 
asculţi de departe: 

— I-auzi «Albionul» lui Beca... 

Cu alde Misirliu că au, ca şi noi, zece braţe de muncă. Cu 
alde Uie, că sunt harnici: doi lucrează cât ar lucra patru. 

— Mă Uie, da tu ai nevasta cu burta la gură... 

— Ce dacă! Ne-am socotit. După seceriş, câştigăm copil... 

— Atunci, bine, te luăm în ceată. La treierat ne-om 
descurca noi... 

— Mulţumim... 

Mergem la secerat tocmai pe Buduleasa, o jumătate de 
poştă cu carul. Pe la miezul nopţii ne trezim. lot satul se 


trezeşte. Cocoşii ne trezesc - cocoşii, ori grija să nu 
întârziem şi să dăm de bucluc cu boierul... 
— Dii, boală... 


Drumul e moale, alb. Carul ţăcăne, zdroncăne. Cu somnul 
lipit de gene, acoperiţi cu ţoale, picotăm. 

— Dii, boală... 

Scapără tata şi aprinde o ţigară. Deasupra, cerul adânc, 
boltit. Pe ramurile unui copac nevăzut - copacul nopţii - 
atârnă fructe coapte, stelele. Unde e luna? Nu e lună. Când 
nu e lună văzduhul pare fumuriu. Când nu e lună, stelele 
par mai mari. Când nu e lună, stelele sunt mai aproape de 
pământ. Dacă te urci în plop, în vârful plopului, şi întinzi 


mâna, poţi cumva să iei una? Nu poţi! Atunci, de ce spui că 
sunt aproape de pământ? Ca să spun ceva. Unele sunt albe, 
stau să cadă - mingi de zăpadă. Altele gălbui - gutui. Până 
acolo unde cerul se împreună cu pământul. Mii şi mii de 
stele. Puzderie. 


Sus stele, 

Jos stele, 

Umblă vântul printre ele; 
Umblă neică printre ele, 
Umblă şi mândrele mele... 


— Ce sporovăieşti, Darie? 

— Nimic. Mamă, uite Calea Robilor, uite Cloşca, uite uite 
Hora, uite Carul Mare. Dincolo, Carul Mic. Dadă, unde e 
Leul? Vreau să văd Leul... 

— Mai tacă-ţi gura, diavole... 

Mi-a tăcut gura. Cade o stea. Lasă în urmă o coadă 
luminoasă, albastră. Lasă o coadă. Piere steaua. Se 
destramă, se topeşte. Piere şi cade. A murit cineva. Cade o 
stea. Una, încă una... Mereu cad stelele. Cad şi din Calea 
Robilor. 

— Nene, am găsit Leul... 

— Apucă-l de coadă... 

— Auuu! 

Un pumn în coastă. Mi l-a repezit frate-meu Ion de ciudă 
că i-am sfărâmat somnul. Se dă jos frate-meu şi vine după 
car. Nu mai poate dormi. Să se încălzească, să se trezească 
de-a binelea cel puţin... 

— Dii, boală... 

Am trecut de linia ferată. Urcăm dealul. 

— Aţi umplut butoiul cu apă? 

— L-am umplut. 

— Şi boata? 


— Şi boata. 

Înaintea noastră, în urma noastră, la dreapta noastră, la 
stânga noastră, pe toate drumurile, suie carele spre inima 
câmpului. Nu cântă niciun băiat. Nu cântă nicio fată. Nicio 
muiere. Cântă, cât e de larg, câmpul. Poate cânta şi cerul. 
Nu-l auzim. 

— Care eşti, mă? 

— Eu, Niculae... 

— Ai un foc? Pierdui cremenea... 

— Am... 

Ei, nu mai cad stelele. Pălesc şi fug în sus. Poate se duc să 
se culce dincolo de pânza cerului. Ziua, stelele dorm. Sunt 
treze noaptea. les seara din aşternutul lor şi se uită peste 
pământ să vadă cum se odihnesc oamenii şi văile, şi 
dealurile, şi câmpurile, şi pădurile... 

— Aşa e, tată? 

— Aşa o fi... Cine poate să ştie! Numai Domnul... Dac-o fi 
pe undeva. 

Spre răsărit zarea, lăptoasă. Bate în galben, în roşu. 
Grăbim. 

— Dii, boală... 

Boii măresc pasul. Se mângâie singuri cu sfârcurile 
cozilor pe şolduri. 


Ajungem. Dejugăm. În grabă, smulgem smocuri de iarbă 
şi le dăm vitelor să le mănânce. Cum ar mânca boii grâu!... 
Cum le-am mai da măcar câteva spice!... Nu e voie. Nue 
grâul nostru. Scapi boii în grâu, o iei după ceafă... Am păţit- 
o vara trecută. Pe mirişte păşteam boii, la amiază. Priveam 
cerul cu ochii mari. Se-mbulzeau norii şi mi-era drag să-i 
privesc cum se-mpung, negri, ca taurii. Bălţatul a rupt o 
gură de grâu. Mesteca grâul... Vâjjj... Fiuuu... Plici... 

— Auleuuu... 


M-a şi plesnit Gânţă logofătul cu harapnicul. Ca un şarpe 
de foc m-a înfăşurat harapnicul lui Gânţă. S-a băşicat, s-a 
umflat, a sângerat pielea pe spinare. Ustură harpagicul. 
Nu-i ştiam gustul. I-l ştiu. Mai am semnul. Poate vrei să-l 
vezi? Scot haina. Scot cămaşa. A fost ca un fulger care şi-a 
lăsat urma de la umărul drept la coastele din stânga. Nu 
vrei să-l vezi! Mai bine. A pus tata mâna pe resteu. Resteul - 
de fier. 

— Vascrisu mă-ti... Mi-ai omorât băiatul... 

Gânţă călare: 

— Nu l-am omorât. L-am bătut... 

A dat călcâie pintenogului şi-a plecat în buiestru. Dacă nu 
fugea, se pomenea cu tâmplă crăpată. A fugit, norocul lui. 
Fiecare cu norocul lui. Îi ştia tatii de frică. De mânie nebună 
mă lovise, nu de altceva. Pe tata nu-l înjură nici boierul, 
necum un logofăt, necum Gânţă, pocitania. Îl suduise mai 
anţărţ pe tata Juvete jandarmul. De pomană îl suduise. Nu- 
şi luase tata căciula înaintea lui. Nu se apucase la harţă cu 
el. Nici nu-i ceruse socoteală de suduială. Tata, cu băţul în 
mână, să se apere de câini, o nuieluşă de salcie, jandarmul 
cu arma la spate. Da noaptea tată-l pândise la pod, când 
ştia că are drum spre cătun. Îl zobise-n picioare. Puşca i-o 
zvârlise în gârlă, şi pe jandarm, după ce-l zupuise zdravăn, 
îl târâse lângă apă şi-l aşezase cu cizmele în gârlă, să 
prindă peşte-n carâmbi. N-avea de gând să facă moarte de 
om, măcar că trebuia. L-au găsit pe Juvete caraulele, 
leşinat, şi l-au purtat, moale, la spinare, la post. S-a trezit 
Juvete din leşin. 

— Cine te-a bătut? 

— Nimeni. Am călcat alături de pod, pe-ntuneric, şi m-am 
prăvălit. Tâlharilor! N-aţi pus speteze podului. 

— Are speteze podul, domnule şef... 

— Dacă spun eu că n-are, n-are. 

— N-are... 


Gemea Juvete şi-şi muşca buzele. Îşi muşca mustaţa. A 
zăcut. Când s-a-nzdrăvenit, s-a dus la secţie şi şi-a cerut 
mutarea. 1 s-a dat mutarea. În locul lui Juvete a venit 
Mieluşel, jandarmul plutonier Niculae Mieluşel. Nici cu ăsta 
nu ne avem bine. 


— Hopa!... Ne-au luat-o alţii înainte. 

Beca unge secerătoarea. Ca un mecanic se pricepe. Vine 
şi Misirliu cu nevasta, cu fetele, cu băiatul. Nevasta, poamă 
bună. O cheamă lina, da toţi îi zic Şapte-burice. Fetele, 
poame bune şi ele. Le pupă, le mototolesc flăcăii. Le ridică 
şi fustele. Parcă nu s-a mai văzut? Buun... Da de cerut de 
neveste nu le cere nimeni. Băiat, unul singur are Misirliu. 
Băiatului îi spune satul Căţeaua. Surorile-i zic, dacă vine 
vorba de el, „frate-meu”; maică-sa, „fiu-meu”; taică-său, 
„amărâtul ăsta al meu”... Dacă are ceva treabă cu el, îl 
strigă simplu: „Ei, tu”. Căţeaua aude tot, înţelege tot. 
Numai nu poate să vorbească. Din gât scoate sunete sparte, 
rupte, care nu se leagă în cuvinte. Nu-ţi dai seama: gâgâie o 
pasăre sălbatică, ciudată, de baltă, latră un câine... Copiilor 
li s-a părut că latră o căţea, şi l-au poreclit pe băiatul lui 
Misirliu Căţeaua. Numele adevărat i s-a pierdut. Câte nu se 
pierd, câte nu se prăpădesc, şi iaca, lumea merge-nainte. 
Cât o mai merge. Vie a rămas porecla, îi spun şi eu Căţeaua 
băiatului lui Misirliu, şi nu se supără pe mine. 

Are suflet bun. E frumos, lovi-l-ar tunetul!... Sprâncenele: 
dungi lungi, prelungi, groase, stufoase. Ochii: verzi, de 
guşter. 

Cu duşmănie munceşte Căţeaua. Buhul i s-a dus. 

— A venit Uie? 

— N-a venit Uie... O să vie... 

Iarba e udă. Grâul e ud. Parcă şi cerul e muiat cu rouă, 
cerul din care azi-noapte a picurat roua. Din senin picură 
roua. 

— Pit-palac... 


Cântă undeva în grâu prepeliţa. Sus, ca atârnată de 
slâvile cerului de un fir nevăzut, se leagănă şi fluieră 
ciocârlia. Macii ridică deasupra spicelor pălării roşi cu 
măciulii negre. Măciulii negre peste pălării roşii, cu foi late 
- asta sunt macii. Culeg maci să-i pun la pălărie. N-am 
pălărie. 

— Înjugă boii, că ne prinde soarele trândăvind... 

Se măsoară postaţele. Ne-a înecat, ca o apă limpede, 
lumina. „Albionul” lui Vasile Beca sună, sună... Sună pe 
aproape şi alte secerători. Grâul cade, polog pe care-l aşezi 
peste alt polog. Mai adaugi un polog. Le strângi la un loc pe 
toate trei, le strângi bine şi le înfăşori cu o legătură de 
spice. Aşezi snopul cu spicele în sus, să le mai bată soarele 
până-nspre seară, când vor fi clădite clăile. 

Dacă n-am fi intrat în seceră cu alţii, ar fi trebuit să 
secerăm cu mâna. Am fi ţopăit ca broaştele, săptămâni de-a 
rândul cu genunchii goi prin ţepile miriştii, cu pojarul 
soarelui în spinare, în creştet... Acum ţopăim mai puţin. 
Dacă n-aţi secerat grâu nu cunoaşteţi preţul pâinii. Numai 
dulceaţa i-o cunoaşteţi. 

Năduşit, a venit Tiţă Uie. A venit şi nevastă-sa, în urma 
lui, suflând greu, ca o iapă lihnită, cu traista cu merinde la 
spinare - ce merinde, o mămăligă, un ou, o chită de ceapă 
verde. Uie a adus urciorul cu apă. Frumos urcior, cu două 
țâţe. 

— Unde e postaţa noastră? 

— Mai încolo... 


Cât prinzi cu privirea spre Dunăre, grâu, numai grâu. 
Grâu cu spicul roşcat, cu spicul cât vrabia. Spre 
miazănoapte se întind, până la drumul Ruşului, păduri de 
porumb, înalte, verzi. Vântul le foşneşte foile, ştiuleţii cu 
dinţii acoperiţi de mătase. 

— Măi, măăă! 


Glasul lui Gânţă. Gura logofătului n-are buze. De aceeai 
se văd totdeauna fasolele, printre care scuipatul i se 
prelinge pe bărbie. N-are buze Gânţă. I le-au mâncat 
orătăniile, când era copil. 

— Daţi-i drumul, măăă!... 

— l-am dat de mult... 

Frânţi de mijloc, adunăm poloagele, legăm snopii. 
Soarele arde. Miriştea frige. Spinarea, mereu îndoită, 
doare. Mâinile, picioarele sângeră. Acoperim tăieturile cu 
ţărână fierbinte. Sângele se-ncheagă, amestecat cu ţărână 
se opreşte. Carnea julită, despicată, se închide. Dacă 
tăietura e adâncă, până la os, te dai la o parte din văzul 
celorlalţi şi slobozi udul peste rană. Doare. Scrâşneşti din 
dinţi. Doare şi... trece. 

— Hai, măăă, daţi zor!... 

Dăm zor. De departe a strigat Gânţă. Îi e încă teamă de 
resteul tatii. Nimic nu uită tata. Nimic nu iartă. Plăteşte cu 
dobândă datoriile. Cu dobândă mare. Ca la bancă. Altfel l-ar 
fi călcat în cizme jandarmii, logofeţii. L-ar fi călcat, în 
ghetele lui cu scârţ, până şi notarul, care e târgoveţ şi 
poartă la gât burlan alb lucios, slinos. 

Cămaşa e leoarcă. Toată se lipeşte de piele. Mâinile ard. 
Ard picioarele. Pielea arde. Capul, greu, atârnă. Sudoarea - 
şiroaie. Cum s-o ştergi?... Cu ce s-o ştergi? Se prelinge şi o 
sugi cu buzele. E acră, sărată... Las-o să cadă, să ude 
ţărână, poate-o răcori-o. De unde? N-o răcoreşte. 


Urcă soarele, urcă, Ilina o apucă spre codrul de porumb. 
După ea, Ion, frate-meu. Nu stau ei mult în porumb, cât ai 
fuma un muc de ţigară. De ce s-or feri? les din porumb unul 
pe o parte, altul pe alta. 

Îşi iau locul pe postaţă şi lucrează de zor, cu spor. 

Schimbăm boii la secerătoare. Până acum au tras ai lui 
Beca. E rândul să mai tragă şi-ai noştri. După ce-o trece 


amiaza, o să tragă şi-ai lui Misirliu, toată după-amiaza, că 
boii lui Misirliu sunt mai puternici, boi de Fălciu, ca nevastă- 
sa, moldoveni. 


Când a venit în sat, Ilina vorbea altfel. Avea o voce ca un 
flaut. Acum s-a deprins. N-o mai cunoşti c-a venit de 
departe. Grăieşte ca toţi oamenii de pe la noi. Dar nu e ca 
toţi oamenii, mai ales nu ca toate muierile. Spune că o arde 
mereu pântecul şi că-i trebuie zbânţ. Misirliu o lasă-n doaga 
ei - şi fiindcă-i arde mereu pântecul, muierile i-au scornit 
vorbe c-ar avea şapte burice, i-au zis Şapte-burice... 

Ea-şi arată mereu pântecul bărbaţilor care vor să i-l vadă 
mai pe lumină, mai pe-ntuneric, să spulbere o dată 
scornitura. 

Un buric are, scornitura i-a rămas. Pacostea e că cele trei 
fete ale ei îi seamănă. 


— Dii, hăis, hăis, cea!... Dii, bălţatule... Diii! 

Mân boii, Eu îi mân. Sunt îndeajuns de mare ca să mân 
boii. Tot dau ocol lanului, care se-ngustează. S-a lărgit 
miriştea. Snopii stau în picioare ca oamenii, mai groşi ca 
oamenii şi mai scurţi, cu perii spicelor zburliţi spre cer. Trec 
pe lângă Ilina şi mă-mbie: 

— Hai la porumb, Darie, să-ţi arăt ceva... 

— Ce să-mi arăţi? Buricul? Ai şapte, lele Ilina... 

Ne aude Uie. 

— Nu ţi-e ruşine, fa? Eşti muiere bătrână. Te legi şi de 
Copii... 

— Ei, lasă, că nu e chiar copil, şi-apoi nu sunt bătrână. 
Hai, Darie... 

— Du-te cu altul, îi spun şi mân boii mai departe. 

Sună „Albionul” lui Beca, sună... 

Ilina se duce în porumb cu băiatul lui Beca - cu băiatul ăl 
mare, cu Gogoi, care are faţa mâncată parcă de gândaci... 


Până spre seară o să se mai aducă şi cu alţii. 

Încearcă nişte scame de nori să se-nchege. De-ar veni o 
răpăială de ploaie... Să vină şi să treacă repede. Să ude 
văzduhul. Să potolească arşiţa. Să răscolească pământul, 
care-mi frige tălpile. Picioarele mi-au devenit două răni care 
dor. Degeaba le mai presar cu ţărână. Sângele curge, se 
sleieşte, din nou curge. 

De-ar veni pânza de apă a ploii... De-am avea la car o 
cergă mare şi două prăjini lungi să le-ntindem spre cer şi să 
acoperim soarele! Pace bună... 

Norii au luat-o spre Dunăre. Au trecut Dunărea. S-au 
pierdut spre Balcanii pe care în zilele cu cer limpede, dacă 
mă sui pe măgură, îi văd lucind, scânteind în lumină spinări 
gheboase, pietroase, sive, grive, pleşuve. 

Niciodată n-am trecut Dunărea la bulgari. M-am scăldat 
în Dunăre. O să mă scald peste o lună spre toamnă, după 
treierat. 


Nu-i ajung hambarele boierului. Nu-i ajung nici magaziile 
gării. N-are unde-şi păstra tot grâul. O parte din el îl duce 
repede la Dunăre. Adică, el dă poruncă să i se ducă grâul la 
şlepuri. De dus, îl ducem noi, îl duc alde Beca, alde Misirliu, 
toţi învoitorii care au car şi boi. Uie n-are car, n-are boi. 
Păcat. N-a văzut nici şlepurile, nici Dunărea. Şlepurile sunt 
negre, burticoase, şi arunci întruna în ele saci cu grâu. 
Dunărea e lină, adâncă, turbure. Pe mijloc face spume când 
o ia vântul în răspăr... 

Duci grâu la Dunăre, capeţi bani. Câţiva gologănaşi 
mărunți de sac poţi să capeţi. La un drum, cu dusul, cu 
întorsul, cu descărcatul, câştigi un leu şi ceva. Dacă n-ai 
opinci, poţi cu banii ăştia să-ţi cumperi o opincă. Mai duci 
grâu o dată, poţi să-ţi cumperi opincă şi pentru celălalt 
picior. Dacă vrei flanelă sau cojoc trebuie să cari cinci 
tarlale de grâu la Dunăre. Cum să cari atâta belşug!... Mai 
umbli cu pălăria găurită, bleojdită, mai umbli fără pălărie. 


În loc de cojoc, porţi zăbun, da nu mori de asta. Dai banii 
perceptorului, dări la stat - ori cârciumarului. Dacă-i duci 
toţi cârciumarului, nu e rău. O seară-ntreagă uiţi de 
necazuri. 

Îmi place Dunărea. Apă câtă vrei, te scalzi după poftă. Te 
dai ca peştele afund. Să bagi de seamă să nu rămâi la fund, 
chiar dacă ştii să înoţi. Unii băieţi rămân. Şi mai rămân la 
fund şi oamenii cărora de osteneală le scapă piciorul 
alăturea de scândura care leagă şlepul cu malul de piatră. 
Se rostogolesc cu sac cu tot între şlepuri. Căutaţi-l!... 
Logofătul Gânţă înjură de mama focului. Nu vă speriaţi. Nu- 
njură Gânţă pentru omul pe care până la urmă îl scot apele 
umflate cine ştie unde. Gânţă înjură pentru sacul pierdut, 
de care are de dat socoteală, al cărui preţ administratorul i- 
l opreşte din leafă. 

— N-ai avut grijă, Gânţă, de sacul boierului... 

— Am avut grijă, domle administrator. S-a întâmplat... 

— Să nu se fi întâmplat... 


— Hai, măăă, daţi zor!... 

Am dat zor. Nu mai putem să dăm zor. Câmpul s-a 
prefăcut în iad. Ni s-a aprins carnea. Simţim cum ne 
plesnesc, în ţăndări subţiri, oasele, cum ni se desfac 
încheieturile. Capul fierbe, ca o oală în clocot. Din boi 
izvorăsc aburi, aburi fierbinţi. Gâfâim. Gâfâie şi boii. Li se 
moaie genunchii. Cum poţi să-i mai biciui... 

— Diii, hăis, cea! Diii, boală!... 

— Hai, măăă. Daţi zor! 

Astupar-ar clisa gura văduvă de buze a lui Gânţă... 

— Ho... 


S-a oprit sunetul secerătoarei. Ioate secerătorile şi-au 
oprit sunetul. Zac cu aripile întinse ca nişte mori în vânt, pe 
zăpuşeală, fiare moarte. 


— La masă, băăâă!... 

Trag aerul în piept, parcă beau jar dintr-o găleată, parcă 
beau flăcări... 

— La masă, băăâă!... 

Căutăm umbră lângă care. E umbră la car. Pentru 
lăcuste. Pentru şopârle. Pentru gadinele buruienilor. 

Destupăm butoiul şi adăpăm, cu căldarea, boii căzuţi pe 
brânci. Dintr-o înghiţitură sorb apa. Le frecăm spinările cu 
şomoioage de paie. Din mână-n mână trece boata. Apa e 
caldă, clocită. Pe nemâncate o bem, să umplem stomacul, 
să-l amăgim. 

Se-ntinde şi masa - şervete puse cap la cap. Misirliu 
scoate din traistă, pentru şase guri, trei ouă fierte, o 
mămăligă, câteva fire de ceapă verde, un castravete, o 
sticlă de oţet - poşircă vânătă. Bogată masă! Misirliu e om 
cu stare. Are şi lot. Vasile Beca, mai cevaşilea, lângă 
mămăliga lui pune cepe mari, cu bulbi rotunzi şi, pe fundul 
unei străchini, un pumn de urdă. Pisăm în găvan - pisăm cu 
pisălogul - trei căpăţâni de usturoi. Le stropim cu sare şi 
turnăm deasupra o ulcică de apă. Gata mujdeiul. Întindeţi 
cu bulzi de mămăligă în mujdei şi duceţi la gură. Feriţi 
buzele, că sunt plesnite. Mestecaţi, dacă aveţi vreme de 
mestecat. Eu unul n-am. Înghit mămăliga cu mujdei de 
usturoi... Poşirca în care se dumică mămăliga e grozavă - 
pentru cine are poşircă. Aci, în câmp, mănâncă fiecare ce şi- 
a adus de acasă. Uie sparge oul, îl cojeşte. Jumătate îl 
mănâncă el, jumătate muierea lui, care abia răsuflă cu 
burta la gură... 

Să-şi uite de-ale lui, Uie aruncă sămânță de vorbă: 

— Bună secerătoare ai, nene Beca... 

— Iancu Agana să trăiască... Şi nevastă-mea... 

Nevasta lui Beca sparge bulbul cepei, îl ronţăie între 
gingii şi soarbe, cu lingura, poşirca din strachină. Şapte- 
burice râde... 


— Şi cum fuse povestea cu „Albionul”, Radă? 

— S-o spuie el, că-i place s-o spuie... 

Arată cu capul spre bărbatu-său. 

— Păi cum să fie? larna trecută vine nevasta şi-mi spune 
că se leagă de ea Agana. Buun! îi zic. Are prăvălie peste 
drum de noi. Ţine şi cârciumă. Ţine şi cojocărie. E doldora 
de bani. Pofteşte la tine? Să vie la noapte-n coşarul oilor, pe 
uşă. Câinii-l cunosc. N-o să-l latre. O să fiu şi eu pe-acolo, cu 
bâta-n mână. Să-i spui că dorm buştean. M-a ascultat 
nevasta. Agana s-a tuns, s-a ras, s-a primenit - ca omul. A 
venit, cum se-nţeleseseră. Câinii nu mârâie - se şi gudurau, 
că le aruncase oase. 

— Aici eşti, Radă? 


— Aici, nene lancule... 

— Nu-mi zice nene, că nu se potriveşte. N-am îmbătrânit 
încă. Sunt om în putere... 

les şi eu din cotlon şi deschid uşa să intre lumină de 
afară. Lumina zăpada. 

— Bună seara, nene lancule. Cu nevastă-mea, hai? 

A înlemnit. Eu, cu bâta ridicată să-l ating la moacă, 
păzeam uşa. 

— Nu mă omori, vere. 

— Nu te omor. Dezbracă-te de cojoc!... 

A dezbrăcat cojocul şi l-a pus jos. 

— Dezbracă nădragii! 

A dezbrăcat nădragii. 

— Pune şi căciula peste nădragi. 

A pus şi căciula jos. 

— Scoate cizmele! 

— lartă-mă, vere. 

— Scoate cizmele, îţi spun, că mă apucă dracii şi izbesc... 


A scos cizmele - cizme noi, abia şi le-a scos. Dârdâia de 
frig. 

— Acum ce-mi faci, vere?... 

— Nimic nu-ţi fac. Te repezi până acasă şi-mi aduci trei 
sute de lei să-mi cumpăr un „Albion”... 

— Să-ţi aduc două sute să-ţi iei un «Clayton» dacă vrei 
secerătoare... 

— Nu vreau „Clayton”, vreau „Albion”... Până acum 
numai boierul are „Albion”. Vreau să am şi eu un „Albion”, 
dacă ai poftit să te drăgosteşti cu „cucoana” mea... 

— Vere... 

— Niciun vere... 

S-a dus şi mi-a adus banii. A intrat în casă tiptil, a ieşit 
tiptil... Am numărat leu cu leu, argint curat... 

— Mai du-te o dată! 

— Ce mai vrei? 

— Doi polişori! 

— Pentru ce? 

— Să mă duc la oraş să-mi cumpăr „Albion” şi să beau o 
dată cu mozică, la birt, ca avucaţii. 

— Vere... 

— Niciun vere... 

Clătinam bâta. Ce să facă?! S-a dus şi mi-a adus încă doi 
poli. 

— M-ai sărăcit, hoţule... 

— Eu hoțp Tu eşti hoţ, că vinzi scump la prăvălie... 

A plecat cu cojocul în spinare, cu căciula în cap, în 
izmene. Ducea cizmele într-o mână, nădragii în alta, în 
ciorapi pe zăpadă... M-am dus şi am cumpărat de la târg 
„Albionul”. Am mâncat şi am băut la birt. Mi-a cântat şi 
mozica. Nevasta să-mi trăiască... 

Ne sugrumă zăpuşeala. Scuturăm şervetele. Am ridicat 
masa. Pe fărâmiturile de mămăligă au dat năvală gândacii, 


muştele, furnicile... 

lar începe să sune „Albionul” lui Beca. Până departe de 
tot sună secerătorile. 

Uie strigă şi face semne mari cu mâna. 

— Veniţi încoa!... 

A leşinat nevastă-sa. Pământul, cuptor. Văzduhul, flacără. 
Ne adunăm horă. Femeia se trezeşte, se ridică. Prinde grai. 

— Cred că mi-a sosit ceasul... 

Muierile o desfac, o pipăie. 

— Nu acum. Spre seară ai să te uşurezi... 

Mare megşteră în treburi de astea se dovedeşte a fi Şapte- 
burice. Lumea vorbeşte că şi-a-nvăţat fetele să-şi arunce 
pruncii înainte de născare. 

— Du-mă acasă, Tiţă. 

— Să te duc, muiere... 

Tiţă Uie îşi ia nevasta de mână. 

— Să-mi aduceţi voi ţoalele, cu carul. 

Femeia se clatină. Ioropeala dinafară e copleşită de 
toropeala dinlăuntru. Omul ei o sprijină. O duce aproape pe 
sus. 

— Apă! geme femeia. 

— Darie, fugi şi du-le urciorul. Până acasă să le duci 
urciorul... 

Mare pacoste. Drumul e lung şi ţărână nu e ţărână -e 
spuză. Le duc urciorul, care mai are câţiva stropi pe fund. 
Din când în când ne oprim, facem popas de-o clipă, femeia 
îşi udă gura cu apă. 

— 'Ţi-e rău, Floare? 

— Rău, omule... 

Rămân în urmă, departe, secerătorile, carele. Nu mai 
auzim decât bâzâitul muştelor care ne însoțesc, roi, de când 
am plecat. Mai e până-n sat. Mai e drum de mers. Mergem. 


Ei doi înainte, eu după ei, mânz. Mă feresc să nu mă 
împiedic, să cad, să sparg urciorul. Atât mi-ar trebui... 

— Apă! geme iar femeia. 

Îi dăm apă. Mai avem de mers. Mai avem... Lângă 
salcâmul care-nseamnă hotarul moşiei, femeia lui Uie 
îngenunche şi scoate un țipăt. O aud eu. O aude Tiţă Uie.O 
aud ierburile şi vietăţile din ierburi. O aude pământul 
negru, ars de soare. O aude văzduhul. Dacă ar fi noapte, ar 
auzi-o şi stelele. Acum e ziuă. Stelele dorm ziua. Numai 
noaptea sunt treze stelele... 

— Apă! 

Dintre genunchii ei se aud scâncete. De sub fusta ridicată 
până la brâu, Tiţă Uie scoate la lumină un boţ viu de carne. 

— Leagă-i buricul, Tiţă! Caută un fir de aţă şi taie... 

Scoate Tiţă Uie cichia din brâu şi taie buricul. Cămaşa 
omului e neagră zoaie, de sudoare. Îi rupe poalele. În cârpa 
ruptă din cămaşă înfăşoară copilul. 

— Ce e? 

— Fată... 

Plodul abia respiră. Soarele lunecă spre seară. 

— Să nu moară păgână. 

— S-o botezăm. 

— Darie, mai e apă-n urcior? 

— Nu mai e... 

— Nicio picătură? 

— Niciuna... 

— Ţine-o tu în braţe, femeie.. Am să fac eu pe popa... 

— Fă-l. 

Femeia strânge copilul în braţe şi caută ţâţa pământie, s- 
o scoată din gura cămăşii, să stoarcă primii stropi de lapte, 
colastra... 

— Te lepezi de Satana? întreabă bărbatul. 

— Mă lepăd, răspunse femeia. 


Bărbatul se apleacă de mijloc, culege un pumn de ţărână 
din câmp şi-l presară pe capul copilei - un cap lung, ţuguiat, 
chel... 

— O botez cu numele Dumitra, ca pe maică-mea... 

Plecăm mai departe. Începem coborâşul. Şi soarele e în 
coborâş. Lipăim cu picioarele prin praf. În urmă se târăsc, 
legate de picioarele noastre, trei umbre lungi. Umbra 
copilului nu se vede. Face una cu umbra lui Liţă Uie, care-l 
ţine în braţe. 

— Bărbate... 

— Ce e? 

— Mi-e rău... 

Iau copilul de la Uie. Rămân cu el în braţe. Îl legăn. E mai 
uşor ca o lubeniţă. 

— Poate arunci afară soarta. 

Femeia a îngenuncheat din nou. Alt țipăt a sfâşiat aerul 
cald, vâscos. În vale, tăcut, satul cu colibe, cu salcâmi, cu 
sălcii lângă zăgazul gârlei, unde mai e o moară de apă... 
între noi şi sat: linia ferată, gara cu felinare şi magazii, cu 
rampă, cu fântână adâncă cu roată... 

Scâncet între genunchii femeii... 

— Nu te uita, Darie. 

— Nu mă uit... 

Îmi leg ochii de celălalt deal. De acolo începe alt câmp, 
care se întinde neted până la Olt şi dincolo de Olt. O lului în 
braţe pe Dumitra. 

— Tot fată? 

— Tot... 

Aud iarăşi: 

— "Te lepezi de Satana? 

— Mă lepăd... 

Pe al doilea cap ţuguiat, chel, boţit, Tiţă Uie presără 
ţărâna. 


— O botez cu numele Dobra, ca pe maică-ta... 

Acum Tiţă Uie nu mai are ce rupe. Îşi scoate de-a binelea 
cămaşa şi înfăşoară în ea al doilea copil. Omul a rămas gol 
până la brâu. Izmenele sânt peticite, slinoase. Pieptul păros 
e ars de soare. 

Cu amândouă fetele în braţe coboară spre sat. Drumul e 
prăfos, moale, alb. Femeia, mai în urmă, sleită, se clatină. 
Aici-aici să cadă. Nu cade... Umbrele se lungesc, se 
lungesc... 

Pătrundem în sat pe la margine. Uite casa lui Uie... 
Coliba, gardul viu de salcâm, dudul cu coaja crăpată în care 
şi-au făcut sălaş neturburat furnici mari roşii... 

Lehuza se aşează la rădăcina dudului şi-şi sprijină 
mijlocul de trunchi. 

Tiţă Uie caută prin vecini o femeie să-l ajute. A găsit-o pe 
Grădina, muierea fierarului. 

— Să le spălăm, să le-nfăşăm, să chemăm pe popa să le 
boteze... 

— E Ia câmp boaita, le-am botezat eu, cu ţărână. 

Vârfurile salcâmilor s-au îngălbenit. Se apropie cu paşi 
mari, de catifea, amurgul. Văzduhul miroase a grâu copt, a 
grâu proaspăt. Satul e ca o insulă într-un ocean de grâu... 

Tiţă Uie aduce un maldăr de gunoaie şi aprinde focul, să- 
ncălzească apa de spălat plozii. Grădina, ţiganca, scotoceşte 
prin casă după boarfe curate. 

Lehuza stă lângă dud. Stă lângă dud. Genunchii, fusta, 
gleznele năclăite de sânge. Are ochii uscați, faţa sleită, 
pământie. Înfofolite în resturile cămăşii lui Uie, fetiţele 
caută bonţurile ţâţelor. 

Îngână ceva lehuza. Poate un cântec. Poate o rugăciune. 
Poate o jelanie: 

— Ulcelele mamei, ulcele, cu ce să le crească mama pe 
ele? Ulcelele, mamei, ulcele... 


Şi-a întins picioarele a odihnă femeia. Se odihnesc două 
tălpi mari, butucănoase, cu unghiile negre, cu călcâie 
crăpate adânc, să cânte greierii în ele. Se odihneşte 
Floarea, lehuza... 

O găină prăpădită, costelivă, cu moţul zbârcit, scormone 
în aria goală, uscată. 

— Uşiuăăăă!... strigă lehuza, s-o alunge. 

Apoi începe să molfăie iar, între buze, jelania ei: 

— Ulcelele mamei, ulcele, cu ce să le crească mama pe 
ele? Ulcelele mamei, ulcele... 


IX 
ALFELUIA 


Aleluia. M-am speriat de pomană. Am tăiat repede apa cu 
braţele. Am ieşit ţipând, urlând aproape, cu noroiul pe 
piele. Aoleo - se îneacă Ion. 

Ca prostul mă văietam. Ion al lui Cleşie se şi aşezase pe 
fund cu gura, ori poate cu ceafa, în nămol. Sătul de apă. Cu 
burta umflată de apă. 


Am mai văzut înecaţi. Când îi aruncă talazul la mal, sunt 
vineţi înecaţii şi împrăştie duhoare. Duci mâna la nas şi te 
apropii să-i vezi - dacă vrei. 

Mi-am cules cămaşa din iarbă, leoarcă de năduşeală. M- 
am îmbrăcat. Soarele, de dincolo de Gorgan, aruncă spre 
noi snopi roşii. Aruncă soarele şi în baltă snopi roşii. Bate în 
roşu balta. Şi în galben. Şi în fumuriu. 

Lângă mine, dârdâind, Gângu cu frate-său Tudorache. 
Tudorache nu face un pas, dacă nu-l ţine Gângu de mână. 
Parcă ar fi lipiţi. Se ţin de mână şi când se duc în poiană. 

Cum vă spun, lângă mine Gângu şi Tudorache, Nacu şi 
Iţicu, Tutanu şi Turturică - toţi prieteni ai mei. 

A rămas pe mal, mototolită, mânjită cu păcură-n poale, c- 
un petic mare albastru în spinare, de stambă, cămaşa lui 
lon. Cămaşa înecatului. Dacă o atingi numai, aduce 
nenoroc. Aduce noroc dac-o îmbraci. O s-o îmbrace Ştefan, 
băiatul cel mic al lui Cleşie, pe care până mai deunăzi îl 
chema Gheorghe. 

Nu l-au dus la biserică să-l boteze a doua oară, nici la 
primărie, să-i schimbe-n condică numele. Nu era cu putinţă 
niciuna, nici alta. O dată te vâră boaita cu ţăcălie în hârdău 


şi te unge cu mătăuzul şi-ţi cântă, măcar că tu, proaspăt 
venit pe lume, ţipi şi te zbaţi şi nu înţelegi nimic, „botează- 
se robul lui Dumnezeu” cutare sau cutărică, după naş. O 
dată te scrie notarul în condică şi trage taică-tău cu 
degetul, când te declară şi ţi se aşterne numele pe hârtie. 
Adică nu o dată. Uite, eram gata să mint. De trei ori treci pe 
la boaită: când vii pe pământ, când faci nuntă şi când mori, 
de moarte bună-n pat, de moarte rea, cum muri acum, 
înecat, Ion. 

Lui Gheorghe însă i-au schimbat numele părinţii, după 
sfatul vraciului Anghel Năbădaie. 

Gheorghe are boala copiilor. O mai au şi alţii în sat. La noi 
în casă nimeni n-o are. De ce s-o aibă! 


Ne jucăm pe uliţi. Ne jucăm în arii. Ne jucăm pe luncă. Se 
joacă şi Gheorghe cu noi. Vine boala nevăzută şi-l apucă. 
Gheorghe se-mpleticeşte. Cade. Zvâcneşte din mâini. Din 
picioare zvâcneşte. Se încovrigă. Dă ochii peste cap. Spume 
albe la gură. Ca apa-n vârtej, face spume la gură. Se repede 
câte unul mai curajos, băiat sau fată, îl apucă de degetul cel 
mic de la mâna stângă, şi-l strânge, îl strânge, să se 
trezească, să-şi vină în fire. Dar parcă simte el ceva! 

Cum vor îl chinuiesc împieliţaţii pe tărâmul celălalt. Îl 
împung cu coarnele. Îl bat peste obraji cu cozile 
îmbârligate. Se trezeşte apucatul când îi e lui dat să se 
trezească. Când se satură şeitanii cu el de joacă. Se satură 
repede şeitanii, că au mult de colindat. E mare lumea. 

Trezit, slobozit din chingi, din căpestre, apucatul îşi vine 
într-ale lui... Deschide ochii mari, obosiţi, şi la-nceput nu-şi 
dă bine seama ce i s-a întâmplat. Pare lihnit, năclăit tot, de 
puteri sleit. Parc-ar veni de departe. De departe s-a şi 
întors. De unde?... Îşi şterge gura cu mâneca. Se ridică şi, 
întremat, pleacă împleticindu-se, ruşinat. Nici nu prea ne 
uităm la el, după el. Ducă-se. Ne vedem de jocul nostru. 


Degeaba i-au schimbat părinţii numele. În loc să-i 
spunem ca mai înainte, îi spunem altfel. Dar boala îl 
cunoaşte, n-o putem păcăli. Când e să dea peste el, gata, 
vine şi dă peste el. 

Acum, că s-a înecat ăl mare, o să-i dea ăstuia mic cămaşa 
înecatului, să-i poarte noroc. Haram de aşa noroc! Cum o 
să-i poarte noroc o cămaşă, ba încă o cămaşă slinoasă, cu 
petic în spinare? Înţelegeam una nouă... 

Ţipetele noastre au adus lume pe mal. 

Mă-ntorsesem de la câmp pe jos cu Tiţă Uie, cu nevastă- 
sa, Floarea, cu plozii lor, care încă n-au deschis ochii şi-i ţin 
mereu închişi ca puii de pisică - Dumitra şi Dobra. Cu tot 
zăduful zilei în trup, cu toată zăpuşeala câmpului, mă- 
ntorsesem de la câmp. 

Să-mi caut ceata. Să mă răcoresc. Să ne răcorim. Să ne 
zbenguim. Să alungăm osteneala. O raită pe uliţi. Ceata s-a 
strâns. 

— Mergeţi la scăldat? 

— Hai!... 

Am luat-o, ciurdă, spre baltă. Când să trecem şoseaua, ne 
taie calea o matahală: batoza. Patru perechi de boi o 
trăgeau în luncă, s-o potrivească lângă vapor. 

O să-nceapă curând treieratul grâului. Mai curând o să 
treierăm orzul, secara. 

Cleşie mâna boii rotaşi la batoză. S-a desprins lon de 
lângă taică-său. S-a luat după noi. A intrat în cârdul nostru. 
Ion e bucuria maică-si - adică era până mai adineauri - cu 
toate că era cam natantol, cam gângav, cam ştirb la minte. 
Bucuria lui Cleşie e fiică-sa, Mărina, care nu arată ca 
neoamenii. Se ţin flăcăii laie după ea. Nu atât pentru 
pământ. N-are Cleşie cine ştie ce pământ. Şi apoi, chiar 
dacă ar avea, tot nu l-ar da ginerelui. E niţel hapsân. E niţel 
mână strânsă. Satul ştie însă că sub vechiul pătul din aria 
lui Cleşie sunt îngropaţi, din vremuri trecute, bani mari de 


argint, bani mari de aur. Un cazan plin până-n toarte, cu 
garboave de argint, cu mahmudele de aur. 

Uneori banii joacă. În miez de noapte joacă. Au văzut 
vecinii flăcări albastre lingând butucii pătulului, lingând 
gratiile. Flăcările au izvorât de sub pătul, au fâlfâit, s-au 
stins, pătulul nu s-a aprins. La flăcările banilor, când joacă 
banii, nu te pârleşti dacă treci mâna prin ele. Nu poţi s- 
aprinzi nici ţigara. La banii îngropaţi sub pătulul lui Cleşie 
nimeni nu umblă. Sunt legaţi banii cu jurământ. Singuri au 
să iasă la suprafaţă, când le-o veni timpul. O să le vie şi lor 
timpul. 

Din pricina banilor au cusururi băieţii lui Cleşie. A călcat 
femeia pe deasupra lor, când a fost grea cu ei. Uitase să se 
ferească. 

Pe urmă a ridicat Cleşie pătul deasupra, să nu mai calce 
nimeni peste blestem. 

Am mers la scăldat la baltă, cu lon după noi, între noi. 


De sus de tot, dinspre dealuri, dinspre munţi, pogoară o 
funie de apă lişteavă, nămoloasă, printre maluri mărunte. În 
dreptul fiecărui sat oamenii au ridicat un zăgaz de pământ. 
Cu pari, cu gratii, e întărit zăgazul. Oprită, lişteava şi-a 
adâncit matca. Unul de altul s-au tot depărtat malurile. 
Dacă ai mână puternică, poţi arunca piatra de pe un mal pe 
altul. Numai dacă ai mână puternică. Altfel arunci piatra cu 
praştia. 

Mai în susul satului, unde n-o turbură nimeni, gârla a 
prins la suprafaţă pânză de lintiţă verde. Sparg pânza 
liştevei gâştele, rațele şi alte orătănii care urcă după 
ciuguleală. O mai sparg broaştele când scot la soare boturi 
albe, creste dungate, ochi holbaţi. Ochii broaştelor s-au 
holbat de mirare, de câte minuni văd ele noaptea în fundul 
apei, unde mişună raci cu craci roşii, şerpi lungi, negri, 
vineţi, bălţaţi, crapi cu spinări pământii, zvârlugi sprintene 
şi sprinţare ca fulgerul, plătici cu solzi de zăpadă, buhai cu 


cojoace de cărbune, mormoloci străvezii cu cap mare şi 
coadă subţire, viermişori ca nişte fire de aţă, vişinii, 
albaştri, verzui, roşii - şi de cât văd broaştele noaptea între 
lună şi apă, între apă şi stele. Noaptea, stelele pogoară şi se 
scaldă în unde. Pogoară şi cerul. Tot cerul. Când e lună, 
pogoară la scăldat şi luna. Sălciile dorm adânc, mai adânc 
decât dorm oamenii. Somnul crengilor, somnul frunzelor, îl 
sună vântul. Sălciile dorm adânc, adânc. La îndulceşte 
somnul adânc vântul. Nu dorm niciodată apele. Niciodată. 
Întruna curg, întruna. Poate nu dorm nici sălciile. 

Lângă zăgaz scăldăm boii. Scăldăm caii. Porcii îi scăldăm. 
Tot lângă zăgaz ne scăldăm şi noi. Acolo apa e mai adâncă, 
mai limpede. Dacă ne scăldăm mai mulţi deodată, o 
turburăm. Asta se întâmplă de obicei duminica. Azi nu e 
duminică. E altă zi. O zi ca oricare. Zi lucrătoare. 

Socoteam c-o să fim singurii stăpâni ai bălții. Când colo, 
de unde. Ne-a luat-o înainte un ciopor de babe, de muieri, 
de codane. Le-am auzit cum chiţăiau, cum chirăiau, când 
ne-am apropiat de mal. 

— Se scaldă muierile lângă zăgaz... 

— Să mergem mai sus, la Cotul Sârbului... 

Ne-am oprit din drum. Ne-am adus aminte că lângă 
Cleşie e poşta, şi lângă poştă casa lui Ruţu. 

Ruţu a intrat macagiu la drumul-de-fier anul trecut. S-a 
cam boierit. Poartă haină cu nasturi de alamă, lucioşi 
nasturi, şi şapcă cu betelie roşie de jur împrejur. S-a mutat 
la gară cu nevastă, cu copil, cu căţel, cu purcel. Casa şi-a 
închiriat-o picherului Dimache Micu, bărbat oacheş, cu 
mustață neagră deasupra buzelor cărnoase. Picherul e om 
de la oraş. Îngrijeşte şoseaua cu hârtoape, cu găuri, cu 
rupturi. Mănâncă la cârciumă cu doctorul Ganciu, cu 
Popescu-Bragadiru, învățătorul, care cântă frumos, şi cu 
alte acrituri trecătoare ale satului. N-are nevastă picherul. 
Are un ochean cu coadă lungă, o lunetă. Mă duc seara 
câteodată la picher şi privesc cu ocheanul lui stelele, luna, 


Calea Robilor, tot ce-mi place mie să privesc. Fundul ariei 
lui Ruţu dă spre gârlă. Când e soarele la chindie şi 
muieretul aleargă la scăldat, aleargă şi picherul Dimache 
Micu în loboda, în ştevia, în cucuta de lângă gard, mai înaltă 
decât ulucile, cu ocheanul subsuoară. Potriveşte ocheanul şi 
se uită. Se uită până îi lasă gura bale. 

Au aflat muierile. S-au supărat? Mai abitir ca mânzatele 
sar, se fugăresc, se stropesc, chiuiesc. Sar mai ales şi-şi 
arată alte alea babele, grasele... 

— Ce spuneţi, mă? se uită picherul cu ocheanul la muieri. 

Am mers şi am cercetat. Am dat cu pietre-n buruieni, cu 
bolovani. Am rupt câteva uluci. Am scuturat câteva moţuri 
de cucută. Niciun semn, nicio văicăreală. Nu se uita 
picherul cu ocheanul spre baltă. Ne-am îndreptat într-acolo. 
Stol. 

— Hai la Cotul Sârbului... 

— Nu... a stăruit băiatul lui Cleşie. Să m-m-ergem la ză- 
zăgaz. Să vedem mu-muieri. 

Ce să facem?! Ne-am luat după nătâng. Muierile se 
bucurau în voie de răcoare. Ne-am aruncat de pe noi 
cămăşile, izmenele, ne-am afundat în apa turbure, 
cleioasă... 

Muierile nici nu ne-au luat în seamă. Vezi. Asta ne-a cam 
întărâtat. Ne-am băgat printre ele şi-am început, pe 
dedesubt, să le apucăm de pulpe, de coaste, de unde 
nimeream şi noi, să le ciupim. Ne drăcuiau râzând, ne 
plesneau cu palmele ude, ne mai prindeau de câte un picior 
şi se făceau că ne îneacă. Petreceam în lege. Din haiul 
nostru gălăgios s-a desprins Petricica lui Ivănuş. A luat-o 
spre malul celălalt, în larg. Înota ca un băiat. Ion al lui 
Cleşie, după ea. I-au scăpat picioarele în gol. O fi strigat el 
ceva, dar cine să-l audă! Strigam cu toţii. Nu ştia să înoate 
Ion. Poate să fi ridicat capul deasupra apei. Poate să fi bătut 
balta cu palmele. N-am văzut roata de bulbuci. S-a dus. Dus 
a fost. Până să ne dumerim bine ce s-a întâmplat cu el, am 


țopăit oleacă. Apoi, odată dumeriţi, ne-am speriat şi am ieşit 
repede la mal. Uiuuu... s-a înecat al lui Cleşie. S-au speriat 
şi ele, muierile. Ion, aleluia, pe fund. Au venit oamenii. Uite- 
i... îşi aruncă repede cămăşile şi sar. Încep să-l caute. 

— Cam pe unde s-a scufundat, măi? 

— Pe ici, nene Simioane, unde e groapa... 

— Ba ici, nene Petrache, că aici e groapa aia mare... 

— Nu, nu acolo. Nici dincolo. Aici e groapa în care a 
lunecat băiatul... 

Gropi sunt pretutindeni. Oamenii închid ochii şi se dau la 
fund până când ajung cu creştetul în nămol. Ca orbii dibuie 
fundul, cu mâinile, cu picioarele. Li se sfârşesc puterile. 
Zvâcnesc atunci şi răsar la suprafaţă. Respiră. lar se dau la 
fund. Mereu. Mereu. Dacă ai privi balta de departe şi n-ai 
şti ce caută bărbaţii aceia, ai crede că au născocit un joc 
nou, nebunesc, joc pe care îl joacă sub privirile uimite, 
încremenite, năucite ale noastre, ale celor ce stăm pe mal 
cu inima în gât, cu sufletul la gură. 

Se apropie dinspre sat, c-o prăjină lungă în mână, 
alergând de parcă-l alungă din urmă moartea, Cleşie. După 
el, gâfâind, jelind, lana, nevastă-sa, cu zăvelcile ridicate. Au 
auzit că li s-a înecat băiatul. 

— L-aţi găsit? 

— Nu l-am găsit... 

Cleşie îşi zvârle straiele de pe el şi intră cu prăjina în apă. 
Începe să bâjbâie. 

— Aduceţi cârlige! 

Satul a năvălit pe malul apei. Unii se uită. Alţii se alătură 
celor ce s-au despuiat mai înainte. Forfotă balta de lume. Se 
aduc furci, cârlige. Se aduce şi o plasă mare de prins peşte. 
Strigă Cleşie: 

— Aici e... Aici. L-am găsit!... 

Se adună în jurul lui cei isteţi la înot. Îl prind pe înecat de 
picioare şi-l trag la mal. lon e moale, cârpă. Ochii deschişi 


sticlesc. Burta, doldora de apă, umflată. L-au întins pe mal... 
L-au acoperit cu ierburi. Au adus lumânări. Au aprins 
lumânările. Într-un ciob cu jar fumegă tămâia. 

Dincolo de Gorgan a pierit, s-a stins soarele. Acum balta 
licăre, dungi cenuşii, dungi negre. Deasupra bulucesc nori 
de vară. Am văzut ce-a fost de văzut. 

— Hai acasă... 


Aria e goală. Uşa casei, închisă. S-au culcat găinile. N-am 
luat nimic în gură, de la prânz. Drumul spre sat tocmai de 
pe moşia Băduleşti, scalda, spaima cu înecul m-au lihnit. Aş 
merge la vecini, la mâătuşă-mea, să-i cer o bucătură. 
Mătuşă-mea e certată cu mama care-i spune, când vorbeşte 
cu ea, Bâzărca. Mă întind pe prispă şi încerc să dorm. În sat 
scârţâie care ostenite. 

Mă trezeşte mama. 

— Scoal' de mănâncă, Darie. 

Mă scol. Nu i-am simţit când au venit, când au pus de 
mămăligă... 

— Ce s-a întâmplat cu Uie? 

— L-a născut ţaţa Floarea, pe drum, două fete. 

— Două fete... 

Nu se miră nimeni. E obişnuită tărăşenia. Pe aici femeile 
nasc pe unde pot: pe acasă, pe câmp, pe unde le ajunge 
sorocul. Numai în biserică nu nasc, că nu se prea duc la 
biserică... 

Le spun cum s-a înecat băiatul lui Cleşie. 

— Dacă nu vă astâmpăraţi! Bine că nu te-ai înecat tu. 

Afurisită zi. 


Desfac noaptea în ţăndări clopotele bisericii. Sună 
înnebunite. Clopotul mare. Clopotul mic. Clopotul mare. 
Clopotul mic. 


Poate s-a-mbătat cineva care, fără să ştie ce face, sună 
clopotele în miez de noapte. Dar nu. Nimeni nu s-a-mbătat. 
Se aude şi goarna în care suflă Diş, veteranul. Se aude şi 
toba pe care o loveşte, s-o spargă, Geantă, vătăşelul. 

Buimaci de somn, sărim de pe rogojini ca lăcustele şi-o 
zbughim la primărie să aflăm pricina tărăboiului. Muierile 
au şi început jelania pe lângă uşi. Clopote. Goarnă. Iobă. 
Toate în miez de noapte. Ce altceva poate să însemne decât 
război? 

Se duce, de două veri, dincolo de Dunăre, război. Peste 
gârlă erau până anul trecut grădinile de zarzavat ale 
bulgarilor. Veneau bulgarii primăvara cu desagii plini de 
seminţe. Reparau coverca. Dregeau roata înaltă care adună 
balta şi-o risipeşte peste răzoare. Pe toţi bulgarii îi 
cunoşteam. Pe Ivan, pe Stoian, pe Pantelie. Erau vreo 
cincisprezece. Vorbeau  bulgăreşte între ei. Vorbeau 
româneşte cu noi. Peste liotă, mai mare era Ivan. El vindea 
toamna zarzavaturile la covercă, cu ridicata. El aduna banii. 
El ţinea socotelile. Stoian şi Pantelie vindeau zarzavaturile 
prin sate, cu căruțele, pe bani, pe mălai, pe porumb, pe 
grâu, dacă aveai grâu. Ceilalţi noaptea, cu ciomegele, 
păzeau grădina. De muncit, munceau ziua. Dacă aveau zor, 
aruncau veste-n sat: să vină copiii la bulgari la muncă. Ne 
duceam. Pliveam de buruieni răzoarele de usturoi, 
răzoarele de ceapă. Sădeam răsaduri de varză, de vinete, 
de roşii, sădeam ridichi, şi brozbe, şi praz, târându-ne pe 
genunchi prin noroi. După o zi de muncă la bulgari 
semănăm cu toţii a porci. În faţa covercii, steble de garoafe, 
de tufănică. Pentru o zi de lucru, cu mâncarea ta adusă de 
acasă, câştigai doi bani dacă erai fată, trei bani dacă erai 
băiat. Unul cu mustăţi, dacă săpa, câştiga şi cinci bani pe zi 
- o băncuţă de argint. 

Căruţa bulgarilor cutreiera satul: 

— Hai la tarapangele!... 


Femeile, ciucur pe căruţă. Aduceau cu ciurelul boabe de 
porumb şi luau ardei, pătlăgele, ceapă. Oala de ştevie n-are 
gust, dacă nu arunci în ea măcar o păstaie iute. 

Vara trecută n-au mai venit bulgarii. N-au venit nici vara 
asta. Oamenii şi-au arat fişteicile şi le-au semănat cu grâu, 
cu orz, cu secară. Pământ gras, în luncă. Grâul, până la 
greabănul calului... Mai sus de greabănul calului. 


Ne-au sosit ştiri de la bulgarii noştri. 

— A murit Ivan... 

— A murit Stoian... 

— A murit Velciu... 

— A murit Anton... 

— Au murit toţi grădinarii noştri. Au murit în războiul cu 
turcii. 

— Bine că la noi nu e război... 

Bărbaţii, femeile, copiii, spoiţi cu sudoare, muncesc. 

— Bine că la noi nu e război... 

Dacă-l caută pe vreunul moartea, îl găseşte între ai lui. i 
ia sufletul şi-i lasă trupul lângă neamuri... 


Clopote. Goarnă. Ilobă. Clopote. Goarnă. Tobă. 

Câinii latră. Ca lupii - urlă a pustiu... 

E încruntat la faţă notarul Gică Stănescu. Ştia de aseară. 
Ştia şi primarul. S-au aprins lămpile la primărie. Şi felinarul 
din faţa primăriei. Satul, adunat în păr. A deschis cafeneaua 
Lenea şi a ieşit în şosea, cu părul despletit. Nici nu şi l-a mai 
acoperit cu basmaua. Clămpăne papuci moi în picioare. 
Fusta, albă, subţire. Se strevede toată prin fustă. Flacăii, pe 
lângă ea, gata s-o înghesuie, s-o proptească de ulucile 
bisericii... Jandarmul Niculae Mieluşel desface un plic 
galben. Scoate o hârtie şi citeşte: mobilizare. 

Se simte la largul lui jandarmul. Strigă: 


— Mâine la gară, mă, cu catrafusele. Plecaţi fiecare la 
regimentul vostru. Ne aflăm în război cu bulgarii. Vă ia 
mama dracului dacă nu vă duceţi. Ca pe câini vă-mpuşc. 

Ca să arate că nu se joacă, ridică arma şi o descarcă în 
aer. 

Murmure: 

— Război cu bulgarii? 

— Ce-avem noi cu bulgarii? Eram prieteni. Bine c-au 
murit alde Ivan, alde Stoian. Ne-am fi întâlnit cu ei. Mai 
mare ruşinea. Ne-am fi bătut, ne-am fi împuşcat... Doamne, 
Doamne! 

Nu mai doarme nimeni. Ard focuri în case. Pe prag vaiete, 
jale. Se pregătesc totuşi în grabă mămăligi mari, tari, s- 
ajungă până la regiment. Se caută cămăşile zdrenţuite. 
Până la regiment să ţină. Acolo, odată cu puştile, cu 
cartuşele, cu bidoanele, li se vor da rezerviştilor hainele 
militare care se încheagă scoarță pe trup, bocanci care rod 
degetele şi gleznele. 

Înfăşate în petice, fetele lui Tiţă Uie dorm în copaie cap 
lângă cap. Capetele: două tărtăcuţe galbene, boţite. 

— Să ai grijă de fete, Floare... 

— Să te întorci sănătos, Tiţă... 

Latră câinii. Ca lupii urlă câinii. A pustiu. Auie satul. Şi 
câmpul nesfârşit auie. Bat în porţi flăcăii. 

— Eu plec, loană... 

— Plec peste un ceas, Mărioară... 

— Ilinco... 

— Stano... 

— Gherghino... 

— Caterino... 


Diş, veteranul, tolănit pe butuc, rezemat de zidul 
primăriei, cu goarna pe genunchi. Goarna, de alamă veche, 
lovită, ciocănită, cu buzele strâmbe. A sunat atacul la 77, 


când a căzut Şonţu, când a căzut Valter Mărăcineanu la 
Griviţa, sub gloanţe turceşti. 

— Ne-am dus la război la şaptezeci şi şapte. Am risipit 
sânge. Sunt pline câmpiile bulgarilor de oasele soldaţilor 
noştri. Vorbeam - când între două bătălii cu turcii aveam 
răgaz de vorbă - că, la întoarcere, câţi vom rămâne cu viaţă 
o să ducem un trai mai bun, că o să ni se dea pământ, într-o 
ţară care nu mai plăteşte bir osmanlâilor. De unde! Tot ca 
înainte. Mai rău ca înainte. Boierii au devenit şi mai haini. 
Îşi aduce aminte vodă de noi când se încaieră cu vecinii şi-i 
trebuie carne de tun... 

— Ce mormăi acolo, veteranule? 

— Ce-mi trece şi mie prin mintea asta bătrână. Atunci ne- 
am bătut cu turcii, cu păgânii. Acum o să ne batem cu 
bulgarii. Creştini noi, creştini şi ei. Vai de sufletul nostru... 

Pleacă şi Cleşie. Băiatul înecat au să i-l îngroape alţii. Au 
să i-l îngroape vârstnicii, care rămân. Aleluia o să cânte 
popa deasupra sicriului. Aleluia... 

Până la ziuă, satul s-a golit pe jumătate. La gară, bâlci. 
Om lângă om. După unii au venit nevestele să le aducă 
traista cu merinde. Se ţin după ei, plânse. 

Coboară mereu uruind, dinspre Ruşii-de-Vede, trenuri cu 
vagoane de marfă. Bărbaţii urcă în vagoane. Locomotiva 
fluieră. Dă câte un chiot. Uruind a venit. Uruind pleacă 
trenul. A venit gol. Pleacă încărcat. Spre Dunăre pleacă 
trenul. 


Peste Dunăre, Bulgaria. Peste Dunăre, bulgarii. Peste 
Dunăre, război... 

Din susul Călmățuiului, din josul Călmățuiului, jandarmii 
mână spre gară grupuri de rezervişti desculți. 

— De unde eşti, vere? 

— Din Băcăleşti... 

— Dar tu? 


— Din Secara... 

Jandarmii beau rachiu la cârciuma de lângă gară. Beau 
rachiu, ies sub şopron şi trag cu armele în ciorile din plopi. 
Dacă e război, măcar să se audă împuşcături. 

Au adus manutanţele cu trenul şi le-au descărcat, le-au 
aşezat la rând, în spatele gării, lângă magazii. Tata nu mai e 
tânăr. L-a mobilizat la manutanţe. Frământă toată ziua 
pâine şi-o bagă în cuptoare. Cuptoarele sunt de tinichea 
neagră. Pâinea iese de acolo fumegând, cu coaja arsă, cu 
miezul moale, crud şi amar. Acum, trenurile care vin din sus 
duc spre Dunăre oameni din Moldova. În staţie li se împart 
pâini acre, sticle cu apă. 

— Mere n-aveţi pe aici? 

— N-avem. 

— Nici prune? 

— Nici... 

— Dar salcâmii? 

— Salcâmii nu fac poame... 

Glumesc cu noi. Râd de noi că n-avem în sat pomi 
încărcaţi cu fructe. Dacă nu-i bun pământul pe la noi pentru 
pomi, ce să-i facem... 

Mă apucă Mieluşel de ureche. 

— Mă uit şi eu. 

— Nu te mai uita. Cine se uită mult rămâne orb. 

Îmi dă brânci, încruntat. 

Stau toată ziua la gară pe lângă tata. Îmi place să văd 
cum trec trenurile cu soldaţi. Au trecut şi vagoane cu cai. 
Au trecut şi vagoane descoperite, cu tunuri, spre Dunăre. O 
puzderie de rezervişti lucrează la manutanţă. Nu le-au dat 
haine militare decât gradaţilor. Tata e soldat. 

— De ce nu te-au făcut sergent, tată, când ai fost în 
termen? 

— Dacă nu ştiu carte... Gradatul trebuie să ştie carte... 


Nimeni în casa noastră nu cunoaşte slovele afară de 
mine. 


Fierbe-n cazane mari ciorba - ciorba de verdeţuri cu 
câţiva cartofi aruncaţi cu coajă cu tot înăuntru. La prânz 
rezerviştii mănâncă ciorba din gamele, cu linguri de lemn. 
Pâinea, care prinde mucegai îndată ce e scoasă din cuptor, 
cine încearcă s-o mănânce o scuipă printre dinţi. Ciorbă 
sorb şi eu din gamela tatii. Adun pâinea aruncată de soldaţi. 
O duc în poală, seara, acasă. O dau porcului s-o mănânce. 
Porcul o miroase şi se depărtează. E mai bună iarba... 

Gradaţilor li se aduc franzele de la oraş. Li se gătesc 
bucate deoparte. 

— De ce aruncaţi pâine, leţilor, fleţilor? 

— E amară, domnule căpitan... 

— E dulce, mă, e dulce... 

— O fi, da noi simţim că e amară. 

— Aruncaţi la gunoi avutul statului, tu'vă luceferii cui v-a 
scuipat pe lume... 

Cuptoarele de tinichea, şase la rând, coc pâine zi şi 
noapte. Pâinea e pusă în saci, sacii-n vagoane, şi vagoanele 
iau drumul Bulgariei. Trec Dunărea pe şlepuri vagoanele. 
Câteodată, peste sacii aşezaţi în stive, în vagoane 
neacoperite, mai dă o ploaie, mai dau două ploi, mai dau 
trei ploi. Nu e nimic. După ploaie, soarele acestei veri de foc 
se iveşte iarăşi, mai aprins, şi usucă pâinea... Pâinea pe care 
a-nverzit mucegaiul.. 

— Tată, tu ai trecut Dunărea? 

— Am trecut-o la şaptezeci şi şapte. Eram copilandru. L.- 
au luat pe taică-meu cu carul la rechiziţie. M-am urcat şi eu 
în car şi am plecat cu el să văd războiul. 

— Şi-ai văzut războiul? 

— L-am văzut. Am văzut muscali. Am văzut turci cu fes şi 
şalvari, luaţi robi în luptă. Era iarnă. Păgânii, cam uşurel 


îmbrăcaţi. Mureau ca muştele pe zăpadă. Dac-ar fi fost 
vară, ar fi umplut pământul de duhoare cu leşurile lor 
spurcate. Taică-meu cunoştea bine locurile. Avusese pe 
acolo, în tinereţe, un prieten turc. Era bey prietenul tatii. Îi 
ducea în fiecare toamnă sare, miere, lână. Avea avuţii mari 
beyul. 'Ţinea cinci cadâne. Le ţinea închise în ocolul lor. 
Odată l-a apucat pe bey fudulia şi i le-a arătat tatii. Le-a 
poruncit cadânelor să-şi scoată la iveală chipurile de sub 
feregea. 

— Priveşte-le, prieten al meu! l-a îmbiat turcul. 

Tata le-a privit. 

— Ei, spune-mi, care-ţi place? 

— De, boierule - aşa le spuneau părinţii noştri turcilor pe 
când eram birnicii lor - toate sunt frumoase... 

— Asta e adevărat, dar eu te-am întrebat care-ţi place 
ţie... 

A arătat şi tata la-ntâmplare pe una, cu ochi codaţi, cu 
faţa gălbuie. A râs cadâna tânără. Din asta i s-a tras. Turcul 
a scos pistolul de la brâu şi-a culcat-o la pământ. 

— Dacă-ţi place ţie, mie nu mai îmi place... 

A înjugat tata boii la car şi-a plecat. Nu i-a mai dus 
niciodată turcului nici sare, nici lână, nici miere. Alte 
timpuri pe atunci. Alţi oameni. Când i-am văzut eu, turcii 
erau prăpădiţi. Veleatul lor trecuse. Îi alungau cazacii cu 
caii şi-i fugăreau cu săbiile. 


Seceratul a fost dus la bun capăt de femei, de bătrâni, de 
copii. Pe lunca dintre sat şi cătun, zumzăie batozele. Scot 
fum negru maşinile cu coş înalt, în cuptorul cărora fochiştii 
unsuroşi împing mereu ghemotoace de paie cu vătraiul. Se 
treieră grâul moşiei. Între dealuri, peste sat, până mai sus 
de turla bisericii, pluteşte greu, înecăcios, praful stârnit de 
batoze. Logofeţii stau cu condicile deschise. Cetele de 
învoitori treieră cum le cade rândul. 


— Istrate, ai împrumutat de Crăciun trei duble de grâu 
de la conac. Ţi-aduci aminte? 

— Parcă am luat două, logofete... 

— Trei ai luat, dac-aşa scrie... 

— Era scump... 

— Acum e ieftin. Că e mult... 

— E ieftin... 

— Pentru trei duble dai nouă... 

— Logofete... 

— O să vii iar la Crăciun după grâu, Istrate... 

S-a şters datoria. Pentru bunăvoință, făgăduieşti 
logofătului o găină, un curcan, un găvan cu ouă, ce aipe 
acasă. Pleci cu un sac de grâu. Îl duci şi-l arunci în tindă. 
Dacă ţi-ai pune mintea cu el, l-ai mânca într-o lună. Trebuie 
să legumeşti. E mult grâu. E rară pâinea. 

Din Bulgaria, vin veşti liniştitoare. Bulgarii se retrag. 
Leapădă armele. S-au săturat de război. Nu vor să se mai 
bată acum şi cu românii! Soldaţii noştri mărşăluiesc spre 
Balcani. O să se încheie pace fără moarte de om. Încep să 
se audă cântece prin sat. 

— "Ţi-a scris bărbatul, Marando? 

— Mi-a trimis vorbă, printr-al lui Perşu, că e sănătos. Se 
întoarce acasă la culesul porumbului. Aşa s-aude... 

Aşa s-a auzit într-adevăr un timp. 

Spre sfârşitul verii, s-au auzit altfel de vorbe. A năvălit 
într-o noapte peste câmpurile bulgăreşti, ca un blestem, 
holera. Mor pe capete bulgarii. S-au stricat gârlele şi 
fântânele. S-au stricat cişmelele. Apele aduc moartea. 
Soarele s-a pogorât mai jos, pământul nisipos, văros arde ca 
jarul. Molima s-a întins. Regimentele în drum spre ţară abia 
târăsc tălpile buboase prin spuza ţărânii, zac, palangă, de-a 
lungul drumurilor. Cine cade e lăsat să cadă, să zacă şi să 
moară cu buzele plesnite de sete, cu pântecul sfârtecat de 
ghearele molimei. 


— Ştii ceva de bărbatul tău, Petro? 
— E-n lazaret la Corabia... 

— Dar tu, Mărgărito? 

— Al meu e-n lazaret la Zimnicea... 


— Mitache a murit, a murit. La Turnu a murit.. Au vărsat 
var peste el şi l-au îngropat, despuiat l-au îngropat... 

Strâng paiele cu furcile femeile, le ridică în căpiţe cu vârf 
țuguiat, să nu le pătrundă ploaia. Ar trebui să fie toamnă. 
Întârzie vara. Arde pământul de parcă ar avea flăcări în 
miez. Arde văzduhul. S-au scorojit copacii. Pădurile de 
porumb s-au uscat. Clatină vântul foile. Foşnesc foile 
porumbului. Drugile, desfăcute la moţ, arată dinţii mari, 
galbeni, roşcaţi, alburii. 


Pe dealul dinspre Turnu a cantonat aseară un regiment 
de piotă, moldoveni. Satul s-a repezit spre deal. 

— Sunteţi sănătoşi? 

— Sănătoşi... 

— Mai vin şi alţii-n urmă? 

— Mai vin... 

— N-aduceţi cumva boală? 

— N-aducem. 


Noaptea a intrat molima în tabără. S-au pus gărzi în jurul 
taberei. 

Doctorul Ganciu înjură la primărie. Înjură şi notarul 
Stănescu, galben de frică. Înjură şi mai cumplit jandarmul 
Niculae  Mieluşel, plesnindu-şi carâmbii cizmelor cu 
cravaşa. 

Molima nu se sperie de înjurături... Intră în sat şi bate la 
uşi. Uşile se deschid, şi molima-i prinde pe oameni de 
beregată. Îi prinde şi-i doboară. 


Au adus în grabă un vagon de var de la Piteşti. L-au cărat 
în faţa primăriei şi l-au împărţit la oameni. 

— Spoiţi-vă casele... 

Şi-au spoit oamenii casele, care pe dinafară, care pe 
dinăuntru. Nimeni nu ia varul să spoiască în întregime 
casa... 

— Să nu ieşiţi din arie, ne îndeamnă mama. 

— Să nu mâncaţi corcoduşe, ne învaţă Popescu- 
Bragadiru, dascălul nostru. 

Toate or fi bune. Dar cum să nu ieşi din arie să vezi 
căruțele cu morţi!... Morţii sunt despuiaţi. Piele neagră, 
întinsă pe oase. Ochii holbaţi, guri negre larg deschise, 
limbi vinete, atârnând. Mai sunt şi stropiţi cu var morţii. 
Cum să bei apă fiartă? Ar însemna să umbli, pe unde ai 
treabă, cu urciorul în mână. L-ai ciocni până la urmă şi l-ai 
sparge. Frumuseţea de ulcior s-o sparge! Apoi, apa fântânii 
e rece şi răcoreşte gâtul ars de căldură şi de praf. Dude mai 
sunt încă! Cum să nu mănânci dude!... Cum să nu mănânci 
corcoduşe!... 

Vorbim în jurul mesei de cine a mai murit prin sat şi câţi 
soldaţi au fost aduşi cu căruțele la cimitir, de cine s-a 
bolnăvit şi e gata să se însănătoşească. Tata îşi aruncă ochii 
îndărăt, în timpuri trecute. Povesteşte: 

— Îl ştiţi pe unchiul Mihăiţă Bobeleac... A murit anul 
trecut. A mai bântuit o dată holera pe aici, când era el 
flăcău. Cădeau oamenii ca fânul sub coasă. Într-o noapte, 
venea de la stupărie - pe atunci era crâng cu stupării pe 
valea Urluiului. La marginea satului - ce sat era pe atunci, 
câteva case - i-a ieşit o babă în rochie neagră înainte. S-a 
rugat de el: „Măi Mihăiţă, vreau să intru în bordeiul lui 
Rădoi şi nu pot să mă apropii. Au câini negri. la-mă tu, ciuş, 
şi du-mă până la uşa bordeiului.” Ce să facă unchiul 
Bobeleac?! A luat baba în spinare. Uşoară ca fulgul baba. A 
dus-o şi i-a făcut vânt pe gârlici. A fugit acasă tremurând. A 
doua zi de dimineaţa alde Rădoi au fost găsiţi morţi. Numai 


un copil de ţâţă se plimba de-a buşelea peste aşternut şi 
plângea. Copil nevinovat. Îl iertase holera. Ca să nu se mai 
ostenească să-i îngroape, vecinii au tăiat furcile şi au surpat 
bordeiul peste morţi. 

— A murit şi Dârâială, ginerele lui Diş... 

— A murit şi nevasta lui Diş... 

— Veteranul e sănătos tun... 

Din scândurile patului se alcătuieşte în grabă coşciugul. 
Un coşciug pentru doi oameni. Pe Dârâială l-au aşezat pe 
fundul  coşciugului. Pe  soacră-sa, deasupra. Capacul 
coşciugului nu se încheie. Se suie Buzulică cu picioarele pe 
capac şi începe să joace bătuta. Trupurile morţilor se 
dezumflă, fâşie, se stropşesc. Feţele morţilor se stâlcesc. 
Capacul se lipeşte de coşciug. Bate cuiele Oanţă, fierarul 
satului - Oanţă, bărbatul Grădinii... 

— Puneţi coşciugul în căruţă peste celelalte... 

Cinci coşciuge se află în căruţă. 

Ne uităm cum pleacă cortegiul din faţa şcolii - care acum 
a devenit iarăşi spital - spre cimitir. Merge-n frunte, la 
distanţă mare, popa, cu Floacă, ţârcovnicul. Cădelniţează 
popa şi mormăie rugăciuni. Cădelniţează ţârcovnicul. 
Aleluia... 

După căruţă, Buzulică şi Oanţă, ţiganii satului. Au primit 
ordin să fie ciocli. lată-i, sunt ciocli. 

Cimitirul e îngrădit cu două feluri de uluci. Cu uluci vechi 
pe care le-au învineţit ploaia şi soarele. Cu uluci noi, albe, 
abia bătute în cuie. 

Era mic cimitirul. Acum s-a lărgit. De trei ori s-a lărgit 
cuprinsul cimitirului... 

De câteva ori pe zi cădelniţează popa. De câteva ori pe zi 
face drumul dintre sat şi cimitir ţârcovnicul. Mereu auzim: 

— Aleluia... Aleluia... Aleluia. 


X 


MOJŢ 


Câţi copii a născut mama? Până acum, zece. Eu, Darie, al 
nouălea am venit pe lume. După mine, la un an, soră-mi 
Elisabeta i-a căzut rândul să sugă ţâţele mamei. În fiecare 
sâmbătă seara, ne strânge ghiotură în tindă. Ne despoaie, 
ne unge cu săpun, un săpun vânăt, tare şi aspru ca un 
pietroi, care totuşi face spume albe, albe - ne trece prin 
albie, ne limpezeşte, ne schimbă straiele... Când are cu ce 
să ni le schimbe. 

— Să vă spăl, să nu vă umple păduchii... 

Cu noi, băieţii, e mai uşor. E mai greu cu fetele, cu alde 
soră-mea. Au cozi lungi, mai împletite, mai încâlcite. Până le 
despleteşte mama cozile, până le piaptănă, până le 
împleteşte cozile la loc, mai mare necazul. 

Ne trimite la culcare pe toţi în patul dintre pereţii casei. 
Patul - acoperit cu rogojină... Lângă peretele din fund, 
căpătâiele de pânză de cânepă, burduşite cu paie. Ne 
culcăm. Ne acoperim cu aşternutul. Lampa, agăţată în cui, 
aruncă peste noi o lumină turbure, fumurie. Deasupra 
capetelor noastre, icoana: sfântul Gheorghe călare pe cal 
alb, încovoiat peste balaurul verde. Suliţa sfântului a 
străpuns cele trei capete ale balaurului. S-au scurs din trei 
răni şiroaie de sânge. Sunt mânjite copitele calului alb de 
sângele balaurului. Luminează faţa sfântului. 

În colţul icoanei a răsărit soarele - soare cu ochi, cu 
sprâncene, cu gură, ca o faţă omenească. Alături de icoană, 
atârnă sticla cu agheasmă, buchetul de busuioc. 


Tot în pat, una cu peretele dinspre fereastră, lacra cu 
țoale: şervete, ştergare, cămăşi de îmbrăcat sărbătoarea, 
fotele soră-mi Riţa, cizmele tatii, cumpărate când a fost el 
tânăr şi şi-a făcut armata la călăraşi cu schimbul, chitanţele 
tăiate de perceptor şi o băşică uscată de porc, în care 
mama ne păstrează buricele. 

Zece copii a născut până acum. Zece burice păstrează cu 
mare grijă mama, în băşica uscată de porc de pe fundul, 
lacrei. În săptămână mare, când se deretică prin casă, când 
se spoieşte casa şi se scoate tot ce e înăuntru, până şi 
pirostriile, afară, în bătătură, sub duzi, umblă mama şi la 
băşica de porc. Scoate buricele, nişte căpătâie de maţ. Le-a 
înnegrit timpul. Ni le arată. 

— Asta e al Evanghelinei, ăsta e al lui Alexe, care a murit. 
Uite-l şi pe al tău, Ioane. Ăsta e al lui Gheorghe, nu şi l-a 
mai văzut de mult, de când a plecat. Ăsta e al lui Tudose. A 
murit şi Tudose. Şi pe Lisandra am dus-o la cimitir. Riţo, 
ăsta legat cu fir albastru e al tău. Al tău, Darie, e ăsta 
sugrumat cu sfoară. E cam mare. Al Lenii ce s-a făcut? 

Îl caută şi-l găseşte. Îl găseşte şi pe-al Elisabetei. Le pune 
în palmă. Le priveşte. Sunt zbârcite... 

De zece ori a născut mama. De zece ori a dat viaţă din 
viaţa ei, la zece copii. Pe trei i-a tăiat moartea din scutece... 
Pune buricele în băşică. Mai bagă peste ele câteva fire de 
busuioc. Leagă punga la gură. O aşează în lacră, în chichiţă. 


Riţa trage aşternutul. Mă pomenesc dezvelit. 

— Hei, nu trage. Mi-e frig. 

Aşternutul e prea mic. Ca să ne cuprindă pe toţi sub el, 
trebuie să stăm lipiţi. Stăm lipiţi şi ne-ncălzim. Pâlpâie 
lampa. Lumina, chioară de un ochi, tremură umbrele 
fumurii... 

Elisabeta plânge totdeauna când ne cheamă mama la 
lăut. O potoleşte spunându-i mereu aceeaşi poveste. A fost 
odată o fată fără minte, care nu era cuminte. Nu se lăsa s-o 


laie maică-sa. Au năpădit-o păduchii. O sumedenie de 
păduchi au crescut în părul ei. S-au vorbit păduchii. S-au 
făcut funie şi-au târât fata la gârlă. Au băgat-o în gârlă şi-au 
înecat-o. 

— Vrei să intri în albie? 

Plânge soră-mea, dar se lasă băgată-n albie. E mai bine-n 
albie decât înecată în gârlă. 

Intră şi mama în casă. Îşi împleteşte cozile. Are părul ca 
paiul orzului, lung până la şolduri, mai jos de şolduri. 
Altădată era tânără. Pe Elisabeta o purta în braţe. Pe mine 
mă purta pe umeri. l se bătătorise pielea pe umăr cum se 
bătătoreşte ceafa boului la jug. Umbla cu noi pe unde avea 
treabă. Ceilalţi se ţineau cu mâinile de fusta ei, după ea, ca 
puii după cloşcă. 

Mama a rămas tot înaltă. Dar nu mai e subţire. 1 s-a 
îngroşat mijlocul. Iar o să nască. Se culcă lângă Elisabeta. 
Lângă Elisabeta mă culc şi eu, dincolo de mine ceilalţi. Tata 
se mai culcă şi pe jos, ca să avem noi loc mai mult în pat. 

— Nu stingem lampa, mamă? 

— N-o stingem... 

Mama are teamă de întuneric. Mai cu seamă în seara 
asta se teme de întuneric. 

S-a culcat, dar parcă n-are astâmpăr. Se răsuceşte ca şi 
cum ar muşca-o ceva. O şi muşcă ceva. Începe să se vaiete 
cu jumătate gură, să nu ne sperie. 

— Ioane, fugi la mătuşa Stana. Dă şi pe la Petria. Cheam- 
o şi pe fii-mea. 

Se scoală Ion şi se îmbracă la repezeală. Tata nu e acasă. 
A pornit la amiază cu nişte greci care cumpără grâne, spre 
Ologi. Abia mâine seară o să se întoarcă. Ne sculăm şi noi şi 
ne pitulăm pe lângă mama. Cam ştim ce-o să fie - ce-a fost 
acum o săptămână cu dada Evanghelina, când a născut-o pe 
Lala. 


Dada Evanghelina e sora noastră mai mare. S-a măritat 
iarna trecută. Curând a câştigat un copil. Când s-a măritat, 
avea cincisprezece ani. Acum are şaisprezece. Stă mama, 
ghem, în mijlocul patului. Îşi frânge mâinile. Pe la tâmple, 
pe frunte, izvor de sudoare. A şi venit mătuşă-mea Stana, 
nevasta lui unchiu-meu Păune Vacă. Au casă în susul 
trenului, tocmai unde se sfârşeşte satul. 

— Uche, leică, o să naşti acuşica. Uche, acugşica ai să te 
uşurezi... 

Tot satul îi spune Uche mătuşii Stana. Femeie stearpă, 
uscăţivă. Cam lălâie, când umblă. Ca să nu-i stea casa 
pustie, a luat de suflet un băiat găsit la cişmea, pe nenea 
Ştefan, pe care l-a şi însurat. 

Mamei nu-i prea place când vine mătuşă-mea Stana pe la 
noi. Îi împuie capul cu vrute şi nevrute. Asta n-ar fi nimic. 
Pacostea e alta. Cere un cuţit şi-ncepe să scobească vatra 
ori ţestul în care coceam pâinea. Scobeşte cu vârful 
cuţitului şi scoate bucățele de pământ ars, gloduri roşii, pe 
care le ronţăie între dinţi, le mestecă şi le înghite. 

Uche, dacă nu mănâncă pământ ars, nu se simte sătulă. 
În fiecare zi mănâncă Uche pământ ars. Prin toate casele pe 
unde se duce, scobeşte vatra, scobeşte mai ales ţestul, care 
e scorojit de flăcări. 

— Uche, leică, ai să te uşurezi, acuşica ai să te uşurezi... 

Parcă n-o vede mama. Deasă sudoarea pe tâmplele ei. 
Mai deasă pe fruntea, pe obrajii ei. 

Sfântul Gheorghe, călare pe calul alb, tropăie deasupra 
balaurului. Balaurul e verde. Cele trei capete ale balaurului, 
sfântul le-a sfredelit cu sulița. Pâlpâie lampa lumină 
fumurie. Joacă umbre cenuşii, umbre negre pe ziduri - 
umbrele noastre. 

Petria are un ochi atins de albeaţă, are obrazul mâncat 
de vărsat, ajută la moşit. Moare o femeie în sat ori un copil. 
Se duce Petria şi scaldă mortul. 1 se dă de pomană un ciurel 


de mălai. La naşteri se mulţumeşte cu un clondir de rachiu 
tare, cu un colac - ca şi Dioaica... 

— Încălziţi o căldare de apă, spune Petria. 

Apa o încălzeşte soră-mea Evanghelina, care şi-a adus 
fetiţa adormită în braţe. Mă uit la amândouă: o păpuşă 
mare legănând la piept o păpuşă mai mică... 

Ne scot în tindă pe noi, copiii, Petria şi Uche. Ne scot în 
tindă să n-o mai vedem pe mama cum se zbate, să n-o 
auzim cum geme. N-o mai vedem. De auzit, o auzim. Geme 
din ce în ce mai tare. Măciucă ni se face părul. Carnea pe 
noi se-ncrâncenează, se zburleşte. Ne cuprinde frigul. De la 
şură aducem paie cu coşul. Ne tolănim pe paie, încercăm să 
adormim. 

— Ce-o să nască mama? 

— Băiat o să nască. 

— De unde ştii? 

— Ştiu. Până acum mama a născut: un băiat, o fată, un 
băiat, o fată. După tine, Riţo, m-a născut pe mine. După 
mine a născut-o pe Elisabeta. Elisabeta e fată. La rând vine 
un băiat... 

Astă-toamnă, când s-au pornit ploile şi-au alungat molima 
şi moartea din sat, a venit la noi de la oraş fratele mai mare 
al mamei, unchiul Tone. I-a cerut bani mamei. O ştie că are 
undeva pe fundul lăzii doi galbeni de zestre, doi galbeni din 
vechiul conci al bunicii... A bătut-o la cap să-i împrumute 
galbenii. Unchiul Tone ţine birt la oraş. Poate că nu-i merge 
prea bine, dacă vrea împrumut. 

— Nu-ţi dau banii, îi spune mama... Atâta am şi eu... Mi-ai 
mâncat juncanii... 

Unchiul Tone a plecat supărat. Dar cât s-a certat el cu 
mama, eu am vorbit prin arie cu vărul Mişu, băiatul 
unchiului Tone, care se luase şi el după taică-său... 

— Voi câţi fraţi sunteţi? 


— Cinci, mi-a răspuns Mişu. Mama spune c-o să ne mai 
aducă unul barza. 

M-a podidit râsul. Am râs să leşin. Cam nărod, vărul meu. 
Cum poate el să creadă că pe copii i-aduce în plisc barza!... 
Am văzut mereu în fiecare primăvară cum au venit berzele. 
Toamna le-am văzut cum au plecat. Vin berzele, ne lepădăm 
opinicile şi umblăm desculți. Dacă au venit berzele, 
înseamnă că e primăvară. Şi dacă e primăvară, nu mai ai 
nevoie de opinci. Încălţăm opinci iarăşi după ce pleacă 
berzele. Atunci cade zăpada. Berzele vin fără copii în plisc. 
În cârduri lungi vin berzele şi trag la cuiburile lor. O 
pereche de berze şi-a făurit cuib pe pătulul nostru. Acolo 
ouă. Acolo clocesc. Cât cloceşte barza, bărzoiul pândeşte pe 
baltă broaştele, le prinde şi le aduce berzei în plisc pân-o 
satură. Noi am şi scornit un cântec. I-l spun vărului meu 
Mişu: 


Ui ui, ui 

pe Călmățui, 

unde scoate barza pui 

şi bărzoiul n-are loc 

şi vine la noi la foc, 

să-i dăm cu tăciuni pe Cioc... 


Puii berzei ies, ca şi puii de găină, ca şi bobocii de rață ori 
de gâscă, din ou. Viţelul îl fată vaca. ledul îl fată capra. 
Mielul îl fată oaia. Pe copil îl naşte maică-sa. De aceea plâng 
femeile când nasc. 

Văru-meu se uită la mine ca prostul. Nu-nţelege nimic. 
Băiat de la oraş... 


Adormim. Dormim. Ne trezim... 


Trei zile s-a zbătut mama. Şi trei nopţi! Tata îşi frământă- 
n mâini căciula... 

La prânz, seara, dimineaţa, aceeaşi mâncare: pâsat... 

Muierile au venit, au plecat, iar au venit. Au venit şi de 
prin alte sate. 

A patra zi, dimineaţa... 

— O ia moartea pe mama!... 

— N-o ia moartea... 

Pe prispă, pe la geamuri, pe la uşă, ascultăm. 

Mama a născut un băiat. Năvălim în odaie să-l vedem. E 
gras, gros, cu capul mare. Mătuşa Stana îl apucă, ud tot, şi-l 
pupă pe frunte. I se mânjesc buzele... 

— Uche, pe ăsta o să-l botezăm noi. O să-i dăm numele lui 
fiu-meu Ştefan. 

Cine să se împotrivească? 

La mama nu se mai uită nimeni. Albă ca hârtia, lungă, 
deşirată, subţire, zace în pat acoperită cu un ţol. Parcă 
doarme. Se apropie de ea tata. Îi sărută obrazul. Mama 
deschide ochii. Zâmbeşte: 

— A fost greu... 

Cât a stat la noi, Uche a scociorât cu vârful cuţitului şi ne- 
a mâncat vatra. Ne-a mâncat şi un sfert din ţest... Dacă-i 
place ei să mănânce pământ... O să lipim vatra la loc. O să 
schimbăm ţestul. Mai avem câteva sub pătul... 

A rămas bolnavă mama, cu oasele desfăcute. Nu se poate 
da jos din pat. Nu poate duce cana cu apă la gură. Când 
trebuie totuşi să se mişte, o apucăm de mijloc, şi-o ajutăm... 

— Ce te doare, mamă? 

— Nu mă doare nimic. Am sfârşeală la inimă. 

Ne arată cu mâna burta, în care abia dacă poate păstra 
câteva linguri de zeamă. Între brâu şi burtă, umple golul 
care se adânceşte cu gheme de cârpă. Ochii i s-au stins 
aproape, au fugit în fundul capului. Sânii i s-au muiat, au 
căzut - izvoare goale, seci. I se văd coastele. 


L-a chemat tata pe doctorul Ganciu. S-a uitat doctorul la 
mama, din prag, şi a plecat fluierând. La poartă s-a oprit din 
fluierat şi i-a spus tatii: 

— Să-ngrijeşti de scânduri. O să ai nevoie de ele pentru 
coşciug. Până la Crăciun o să-ţi moară nevasta... 


Începuse iarna. Se apropia Crăciunul. A venit şi a trecut 
Crăcinul. A venit şi a trecut Anul nou. A venit şi a trecut 
Boboteaza. La Crăciun, am plecat prin sat după bolindeţi. 
De Anul nou, m-am dus cu sorcova. Am strâns bani şi-am 
cumpărat cofeturi de la băcănie. La Bobotează, am îngheţat 
lângă fântână unde se ţinea slujba. Frate-meu Ion a mers la 
fântână cu caii şi, când s-au sfinţit apele, şi-au slobozit 
jandarmii puştile, s-a luat şi el la întrecere cu ceilalţi băieţi 
din sat. Caii aveau în coamă şi în coadă, împletite, fire de 
busuioc uscat. 

Au aruncat maldăre întregi de busuioc oamenii, în 
fântână. În sticlele de agheasmă plutesc foi de busuioc. 

În ziua Bobotezei, satul, câmpul, pădurea miros a busuioc 
- a busuioc şi a zăpadă. 

Până la gară au alergat caii. Cântau băieţii. Caii: numai 
spumă. 

Şi iată, a trecut Boboteaza şi-au început să se topească 
nămeţii. S-a apropiat Paştele, a venit Paştele. Acum satul 
miroase a sălcii înflorite. Miroase a sălcii satul, a plopi şi a 
salcâmi. Miroase a verde proaspăt. 

N-a murit mama. A tot bolit. Pe noi nu ne mai spală 
nimeni în albie. Tatii i-a crescut barba. I s-au înnegrit 
obrajii. Acum, şi tatii încep să i se ducă ochii în fundul 
capului. 


Câmpul, până unde l-am colindat, e plin de măguri. Are 
un nume fiecare măgură. Se ară peste măguri şi se 
seamănă. 'loamna, înainte de căderea zăpezilor, când 


trecem cu caii spre cişmele, spre vii, găsim măgurile săpate 
la poale cu cazmale ori înţepate cu fierul. Zvonul spune că 
sub măguri s-ar afla ascunşi bani. Câteva măguri au fost 
răvăşite. Bani nu s-au găsit, dar s-au găsit sub măguri suliţi, 
pinteni, chivere, oase de oameni şi oase de cai. 

Rumânii însă nu şi-au pierdut nădejdea. Mereu împung 
măgurile şi le răvăşesc. Într-o zi poate au să găsească unii 
mai norocoşi comorile ascunse. 


E o măgură pe câmpul dinspre Turnu. Mai demult s-au 
găsit acolo burdufuri de piele înţesate de galbeni, de zloți, 
de firfirici, măgura Furnicii. 

A venit în sat, după răscoale, un domn, într-o birjă care 
avea coşul ridicat. Caii aveau hamuri negre şi clopoței la gât 
care sunau. S-a dat jos din birjă şi a pus să se bată toba şi 
să fie chemaţi oamenii la primărie. Toba a sunat şi, cum era 
duminică şi mai nimeni n-avea treabă, s-au adunat oamenii. 
Domnul gros, mărunt, se sprijinea în baston. Le-a spus 
oamenilor că la Turnu s-a întemeiat o bancă nouă, Banca 
Furnica. Cine vrea n-are decât să iscălească o hârtie, să-şi 
pună un gir şi să arate de câte parale are nevoie. În măgura 
Furnica, oricât ar mai căuta, oamenii n-au să mai găsească 
bani. La Banca Furnica însă, bani berechet... S-a urcat în 
trăsură domnul, vizitiul a dat bici cailor. A plecat birja pe 
Călmățui în sus să ducă fericita veste mai departe. 

Satul a intrat în fierbere. Fiecare avea nevoie de bani. 
Dar era o încurcătură la mijloc. Puţini ştiau să iscălească. 
Domnul cu baston, care spusese că-l cheamă Săvescu, 
rostise răspicat: 

— Numai cine ştie să iscălească poate căpăta bani de la 
Furnica!... 

Frământarea oamenilor n-a ţinut mult. Notarul Stănescu 
a făgăduit să-i înveţe să-şi scrie numele pe hârtie - pe cei 
care vor să înveţe... 


În primărie, e o masă mare. Au pus teancuri de hârtie pe 
masă. Au adus o călimară şi câteva condeie în care s-au 
înfipt peniţe noi. Li s-au dat oamenilor scaune. Li s-au pus în 
faţă coli de hârtie. În susul colii, notarul a scris un nume. 
Lămureşte notarul oamenilor: 

— Nu e nevoie să învăţaţi literă cu literă. Domnul 
Săvescu nu e pretenţios. Trebuie să vă obişnuiţi numai să 
mâzgăliţi pe hârtie câteva semne care să semene a 
iscălitură... 

Oamenii au luat condeiele în mâini, le-au muiat în 
cerneală. Au repezit peniţele pe hârtie. Hârtia s-a pătat, s-a 
rupt. Greu să scrii cu căciula în cap. Şi-au pus oamenii 
căciulile pe duşumele. Greu să scrii cu cămaşa încheiată la 
gât. Şi-au desfăcut cămăşile la gât, ca la coasă. Tot ca la 
coasă şi-au sumes, până mai sus de cot, mânecile. Greu să 
scrii cu cojocul ori cu zăbunul în spinare... l-au cuprins 
năduşelile. 'Toţi - lac de apă. Şi-au scos cojoacele, şi-au scos 
zăbunele, şi-au scos flanelele şi le-au aşezat alături de 
căciuli pe duşumelele primăriei. 

Cu răbdare notarul i-a învăţat în câteva săptămâni să-şi 
zgârie fiecare, măcar pe un sfert, numele, fără să rupă 
peniţa, fără să păteze hârtia. 

Care cum putea să prindă învăţătura îşi căuta o pereche. 
Împrumutau bani de la cârciumar, de la popă, de la notar şi 
alergau la gară. Cumpărau biletul şi plecau la oraş. 

În faţa băncii, nesfârşite pâlcuri de oameni, doi câte doi, 
la rând, ca la miliţie. Înăuntru îi primea Săvescu. Iscălea 
unul, iscălea şi celălalt - girul. Numai atâta trebuia să facă 
omul, să semneze de două ori două hârtii. Cu hârtiile 
iscălite în mâini, treceau la casă. Casierul le privea prin 
ochelari iscăliturile, zâmbea şi-i întreba: 

— Cât?... 

Unii împrumutau o sută, alţii două, alţii chiar cinci sute 
de lei. De la bancă, cu pungile umflate de arginţi, treceau la 
birt. Beau oamenii, mâncau, cântau. Pe uliţa mare a 


târgului negustorii îi prindeau de coaste şi-i trăgeau în 
prăvălie... 

— Să-ţi dau stambă să-i faci nevestei fustă... 

— Ce umbli, mă, cu opinci? Vino să te încalţi cu ghete cu 
scârţ... 

— Ai căciula spartă, bade... Vino să-ţi dau o căciulă de 
dorobanţ... 

— Vin” să-ţi vând un bariş pentru fie-ta... 

— Nu vrei o pereche de papuci? 

Intrau oamenii în prăvălii şi se întorceau seara, acasă, 
chiuind, ca de la nuntă. Desagii pe umăr, doldora de 
mărfuri. 

— Mare noroc avem cu Furnica... 

— Să-i dea Dumnezeu sănătate domnului Săvescu... 

— Bani la noi, ca la boieri... 

Boii noştri erau mărunți, bătrâni. Abia târau plugul. 
Carului îi săriseră obezile, i se strâmbaseră şuşleţele... 
Greu să duci munca pe trei moşii cu boi mici, cu care care 
scârţâie din toate încheieturile şi stă să se rupă sub 
încărcătură, să te lase în drum tocmai când ai treabă mai 
multă. 

S-a apucat şi tata să înveţe să iscălească. Nu eram încă la 
şcoală. Nu se afla în casă nici toc, nici cerneală, nici hârtie. 
Le-a adus într-o zi în sân văru-meu Sorean Militaru, de la 
Stănicuţ... Nenea Sorean ştia carte. Nu i-a fost greu tatii să 
înveţe a se iscăli. Într-o săptămână putea să-şi scrie numele 
întreg, chiar cu ochii închişi. Îl scria cu degetul pe zăpadă. 
Dacă ar fi fost vară, l-ar fi scris cu codirişca pe ţărână. 

A plecat tata cu nenea Sorean la târg şi s-au împrumutat 
de la Banca Furnica. Cu împrumutul am schimbat boii mici 
şi am luat în locul lor boi mari, cu coarne largi, boi tineri. 
Carul vechi l-am desfăcut în bucăţi şi l-am pus sub hambar. 
Am cumpărat de la oraş un car nou, pe care nii-a încălţat 
cu fier meşterul satului, Oanţă. Din ce bani i-au mai rămas, 


tata a cumpărat o jumătate de sac de făină. De la moara 
boierului a cumpărat pe bani făină, să nu ne mai încarce, 
vara, la socoteli logofătul. 

Peste un timp, numai chiaburii din sat nu primeau cărţi 
poştale de la bancă. Toată ziua împărțea poştaşul cartoane 
mici, cu litere tipărite. Oamenii care se îndatoraseră erau 
chemaţi acum la bancă să plătească dobândă şi să dea şi 
ceva din capete. 

De unde să iei bani în toiul primăverii!... Cine avea oi 
vindea câteva şi plătea dobânzile. Pentru capete trebuia să 
vinzi cel puţin un cârlan. Banca Furnica şi-a închis casa. Nu 
mai împrumută pe nimeni. Oamenii aleargă, muncesc, se 
zbat, vând ce au pe lângă casă şi tot nu prididesc să 
plătească dobânzile, capetele. 

Vine şi acum în sat, cu aceeaşi birjă, domnul Săvescu. 
Cheamă oamenii cu toba la primărie şi-i bruftuluieşte. 

— Am să iau şi pielea de pe voi. V-aţi împrumutat când aţi 
avut nevoie. Acum trebuie să plătiţi... 

Jandarmul, popa, notarul, lângă burticos. 

— Dacă aţi luat bani, trebuie să-i daţi îndărăt... 

Domnul Săvescu a început să-şi facă drum prin sat cu 
portărelul. Portărelul merge din casă în casă însoţit de şeful 
postului de jandarmi, Niculae Mielugşel. 

În faţa fierăriei lui Oanţă carele stau lanţ. Nu mai sunt ale 
oamenilor. Sunt ale Furnicii. Le-a strâns banca şi le vinde 
celor ce le pot plăti cu bani gheaţă. Adună portărelul cu 
jandarmii vitele satului. Cirezile, mânate din umbră de 
argaţi anume tocmiţi de stăpânii băncii, iau drumul 
oraşului. 


Carul nostru cel nou, care sună atât de frumos, se află şi 
el în faţa fierăriei lui Oanţă. Boii noştri cu coarnele larg 
desfăcute au apucat şi ei drumul târgului, amestecați în 
cireada... 


Mama boleşte întruna. Tatii i-a crescut barba. I s-au stins 
ochii. Aria e pustie. Prin pătul fluieră vântul a gol. Am rămas 
cu un singur cal. Încalecă tata pe el şi umblă cât e pământul 
de larg pe la vraci. Pe unde n-a fost? Pe valea Oltului, la 
Izbiceni, dincolo de Ruşii-de-Vede, la Scrioaşte, unde un 
popă ştie să citească dintr-o carte sfântă. Altă dată s-a dus 
pe Călmățui în jos până la Piatra. S-a întors purtând în sân 
o sticlă cu apă în care fusese stins un tăciune. Apa 
descântată a amestecat-o tata cu un pai rupt din coada 
măturii, până s-a topit tăciunele. 

A dat mama apa neagră pe gât, a înghiţit buruieni fel de 
fel, dulci, amare, sălcii. 

Leacul n-a venit... 

Acum e primăvară. Am scos-o pe mama la umbră, sub 
duzi. Ca o umbră e mama. Mugştele - roi, deasupra ei. Se 
apără de muşte cu un smoc de pene. Alături de mama, în 
copaie, izânit la faţă, frate-meu Ştefan. Noi ne jucăm cu 
copiii prin arie, pe uliţi, pe luncă. Suntem zoioşi, cu straiele 
zdrenţe. Astă-iarnă ni le mai cârpea dada Evanghelina. 
Acum a ieşit la câmp cu bărbatu-său. Nu mai are vreme de 
noi. 

De la Cârloman a venit de câteva ori bunica. Nu ne-a 
spălat. Nu ne-a cârpit. Gătită ca o fată mare, cu toiagul în 
mână. A stat pe un scăunel lângă mama şi-a întrebat-o: 

— Cum îţi mai este, Mărio?... 

— Cum mă vezi, mamă... 

Şi-a dus bunica mâna la nas şi-a spus: 

— Ai început să miroşi a mort, Mărio... 

— Oi fi început, mamă... 

Şi-a luat toiagul şi a plecat, peste deal, la ea acasă. 

Are o casă mică bunica, curată ca un pahar. Aria bunicii - 
gură de rai. Pom lângă pom. Floare lângă floare. În fund, 
hăţiş de sălcii, perdea înaltă de plopi. Prin mijlocul ariei 


trece subţire pârâul pe care-l varsă pe trei guri cişmeaua 
de sub coastă... 

Zace întinsă pe un ţol, sub duzi, mama. Frate-meu 
scânceşte alături, în copaie. 

A poposit în luncă, lângă gârlă, un sălaş de ţigani. 
Ţigăncile bat ulițele satului. 

— Clădiri, ciurele, tandrele vindem... Căldări, undrele, 
ciurele... 

— Nu-ţi trebuie un piepten, leleoo?... 

Mama le face semn cu mâna să intre în arie. Intră 
ţigăncile. Unele îi ghicesc în cărţi, altele în ghioc, altele în 
palmă. E zbârcită tare palma mamei în care se uită 
ghicitoarea. 

— N-ai să mori, muiere... 

— Daţi-i niţică ţâţă băiatului meu... 

Ţigăncile care au puradei scot prin despicătură cămăşii 
ţâţe mari, negre, umflate, cu sfârc roşu. 

Hulpav, frate-meu se repede şi suge. Mă uit şi văd cum 
joacă fălcile... Se satură şi lasă ţâţa. Țiganca îl pune în 
copaie. Îl culcă. 

— PFlămând fusese, mânca-l-ar maica... 

— Să mai treci şi mâine. O să-ţi dau o găină... 

Trec şi a doua zi ţigăncile, şi a treia zi. 

Nu mai aveam găini. Nu mai aveam nicio pasăre în curte, 
numai în podul casei câteva cuiburi de hulubi jucători. 
Hulubii jucători se ridică până în slava cerului. Acolo încep 
să se joace. Când le place lor se strâng sus, ghem, şi vin 
până lângă pământ cu aripele strânse de-ai spune că sunt 
pietre. Lângă pământ desfac aripele şi o iau din nou în sus. 
N-au cum să-i prindă ţigăncile. 

— Ce facem cu băiatul ăsta, femeie? O să moară lângă 
tine. Eu zic să-l dăm cuiva de suflet. 

— Să-l dăm de suflet, îngână mama. 

Cuvintele i se opresc în gât. O înăbuşă plânsul. 


S-a dus veste că vrem să-l dăm pe Ştefan de suflet, că 
vrem să-l dăm cuiva să-l crească. 

Au venit multe muieri. Mama a vorbit cu ele. Nici uneia 
nu s-a îndurat să i-l dea. Dacă ar fi avut puteri, s-ar fi ridicat 
din culcuşul ei, ar fi pus mâna pe dârjală şi le-ar fi alungat 
până la marginea satului. 

— Na, băiat! Na, băiat! Fă-ţi copil dacă-ţi trebuie... 

Dar într-o zi a pogorât din deal, de la canton, o femeie 
scurtă, îndesată, cu dinţi mari, albi. Bună de gură Tudoriţa, 
nevasta cantonierului Mărin Foamete. 

— De zece ani sunt măritată. Îmi sfârâie inima după un 
băiat. Dă-mi băiatul tău. O să-l cresc ca şi cum ar fi al meu. 
O să ţi-l aduc de când în când să-l vezi. 

Sleită, mama deschide ochii. E hotărâtă. Frate-meu s-a 
izânit de tot. Ţi-e şi scârbă să-l vezi. 

Ne-a chemat pe toţi mama. A venit şi tata. Tudoriţa l-a 
luat pe Ştefan în braţe şi a plecat cu el la canton. A uitat să 
ni-l mai aducă. Mergea câteodată tata călare să-l vadă. La 
întoarcere îi spunea mamei cu glasul pe jumătate: 

— E sănătos băiatul. O să crească mare... 


Aria noastră e goală. E pustie. A năvălit toamna peste 
câmpuri. Plouă. Pădurile de porumb, cât vezi cu ochii, 
foşnesc, foşnesc. O să înceapă curând culesul porumbului. 
N-avem ce culege. 

Pe frate-meu lon l-au băgat părinţii slugă la un chiabur, 
Şoavă, unde munceşte de cum se luminează până spre 
miezul nopţii. Se abate în fugă frate-meu Ion pe la noi. 

— E rău să fii slugă... 

În schimbul muncii lui capătă mâncare. La primăvară o să 
capete o pălărie şi o pereche de opinci. Dacă o să 
dovedească hărnicie, o să-i dea Şoavă şi obiele peste 
tocmă... 

Tudoriţa ne-a vestit: 


— Sâmbătă seara să veniţi cu naşii băiatului şi cu rudele 
la canton. Împlineşte sorocul Ştefan şi vrem să-i luăm 
moţul... O să fie o petrecere!... 

Mama, lungită în pat, se bucură. Dacă e băiatul 
sănătos!... Are de ce să se bucure. 

— Să vă duceţi, maică, ne îndeamnă. Să te duci şi tu, 
rumâne, îi spune tatii. 

— O să mă duc şi eu... 

Sâmbătă seara aşteaptă trei căruţe în faţa casei noastre. 
S-au adunat neamurile. Au venit şi naşii. Cine nu e dornic să 
petreacă pe degeaba! 

Îl văd în căruţă pe nenea Ştefan, îl văd pe unchiul Păune 
Vacă, o văd şi pe Uche, nevastă-sa. Uche şi-a luat în sân 
câteva gloduri de pământ roşu. Scoate glodurile din sân, le 
ronţăie, le mestecă, le înghite. 

Ne urcăm şi noi în căruţă. Caii pornesc în pocnete de 
bice. Au fost urcați în căruţa din frunte şi trei ţigani - 
lăutari. 


Cerul de toamnă a pogorât jos de tot. Plouă mărunt. Ne- 
am întors straiele pe dos. Nu ne pasă de ploaie. 

Ajungem la cantonul învelit cu ţiglă roşie. Lângă canton, 
bariera, fântâna. E mare cantonul. Are două încăperi largi, 
şi la mijloc o tindă şi mai largă. În tindă, la foc, oale 
pântecoase şi înalte. În oale: varză cu carne de berbec. 

S-a lăsat întunericul. Ploaia sună în geamuri. Se opreşte 
ploaia. Vine vântul şi sparge norii. Cimpoiul cântă. Cântă 
clarinetul. Între ele, vioara cu trei coarde vorbeşte altă 
limbă. 

Din mână în mână trece ţoiul de ţuică, ulceaua cu vin. Se 
încinge chef mare. Din străchini oamenii mănâncă cu 
degetele varza şi carnea grasă de berbec. Doi berbeci 
bătuţi a înjunghiat Mărin Foamete. Petrec oamenii. 
Petrecem şi noi, copiii. Nouă ni s-au dat bucăţi fripte şi câte 


un codru de pâine. Mâncăm pe lângă ziduri în picioare. 
Dacă n-avem loc la masă, n-avem şi pace. 

Ne uităm şi ne minunăm. Într-un colţ al tinzii, pe un 
maldăr de coceni, înfăşurat în scutece, gătit cu rochiţă nouă 
roşie şi în cap cu o căciulă de postav cu pană, frate-meu. E 
tot atât de izânit cum era atunci când l-am dat de suflet 
Tudoriţei. Nu se uită nimeni la el. Numai eu mă uit. Mi-e 
frate, trebuie să mă uit la el. În gingia de sus i-au răsărit doi 
dinţi. Mă apropii şi-i deschid gura cu degetele. Îi pipăi 
gingia de jos. Aci i-au răsărit trei dinţi. Cu cinci dinţi ar 
putea să mănânce şi pâine. Ce-o fi având? Ţine pâinea în 
mână şi n-o mănâncă. Îi curge nasul. S-a spoit pe obraz. Cu 
ochii deschişi se uită şi el la mine. Nu mă cunoaşte. Se uită 
la toate câte se întâmplă în încăpere. Se uită şi la flăcările 
focului din vatră. Flăcările joacă. Lumina lor se împleteşte 
cu lumina felinarului atârnat în tavan. 


Pe prispa cantonului, sus, lângă acoperiş, trei clopote de 
metal. De trei ori le loveşte ciocanul: bang, bang, bang... 

Mărin Foamete ia felinarul din tavan şi iese afară. les şi 
eu cu el. Împinge rampa de-a curmezişul drumului. Trenul, 
cu toate ferestrele luminate, trece despicând noaptea, pe 
lângă noi, ca fulgerul. 

Deasupra s-a limpezit cerul. Stele de toamnă, mari, se 
clatină. Vântul a zbicit iarba. Când să intre în canton, pe un 
maldăr de fân, Mărin Foamete vede o mogâldeaţă. 
Cantonierul se apropie cu felinarul. 

— Care sunteţi aci, mă? 

Ţâşneşte din fân şi o ia spre porumb, ca o sălbăticiune, un 
bărbat. Rămâne pe maldăr cu picioarele desfăcute, cu 
cămaşa ridicată peste pântece, Tudoriţa. 

— Tu erai? 

— Eu eram, Mărine... 

— “Ţine, măi, felinarul... 


Ţin felinarul şi mă uit şi eu să văd ce-o să fie... Mărin 
Foamete o apucă pe Tudoriţa de coade. 

— Vino în casă... 

— Vin, de ce să nu vin... 

Cum duci un cal de căpăstru să-l adăpi la jgheabul 
fântânii, aşa o duce cantonierul pe nevastă-sa înăuntrul 
cantonului. 


Eu luminez poteca. O luminez cu felinarul... 

În canton, petrecere, nu glumă! Hora e-n toi. Din 
duşumele până-n tavan s-a ridicat praful. În dârdora jocului, 
nimeni n-are vreme să bage de seamă înghesuiala... 

— Opriţi lăutarii! strigă Mărin Foamete. Desfaceţi hora. 
Vă spun: aşezaţi-vă pe lângă pereţi şi să nu vă amestecați. 
Casa e a mea. Nevasta tot a mea. O ştiu c-are nărav. Astă- 
seară i-am spus: „Să fii cuminte, ludoriţo, măcar astă- 
seară. Să nu-mi strici petrecerea. Astă-seară tăiem moţul 
băiatului.” Ca pe Dumnezeu am rugat-o să fie cuminte 
măcar astă-seară. Mi-a făgăduit, ursoaica. O prinsei cu unul 
în fân. Trebuie s-o tăvălesc niţeluş. 

Zurbagiii, pe lângă ziduri, cu feţele zgâite, c-au să vadă 
ce nu se aşteptau. 

— Să te tăvălesc, Tudoriţo? 

— Tăvăleşte-mă, Marine. Tăvăleşte-mă bine. Tăvăleşte- 
mă cât te ţin curelele... 

Mărin Foamete îi ia cimberul de pe cap şi-l întinde soră- 
mi Evanghelina, să-l ţie. O dezbracă de rochie. O lasă în 
cămaşă. Îi scoate şi pantofii din picioare, şi ciorapii. Dacă nu 
i-ar fi ruşine de oameni, i-ar scoate şi cămaşa. Vrea s-o 
tupungească. Dar e grijuliu să nu-i strice straiele... 

O ia de coade, o ridică în sus şi o izbeşte de duşumea. 
Duduie duşumeaua. Femeia tace. Rămâne ciucită pe vine. 
Bărbatul se năpusteşte asupra ei cu pumnii, cu genunchii, 
cu boturile, cu călcâiele ghetelor. Femeia tace. O ia, ca pe 


un bolovan, o ridică şi o izbeşte cu putere de duşumele. Iar 
se năpusteşte asupra ei. Tudoriţa are faţa toată umflată, 
vânătă. Din buzele plesnite, din nas, ţâşneşte sângele. O 
apucă, o stropşeşte, o înghesuie, o fărâmă. Femeia tace. 

— Nu spui nimic? 

Femeia - printre buzele însângerate: 

— Ce vrei să spun, turbatule? 

Turbat într-adevăr, cu ochii ieşiţi de sub pleoape, omul o 
înghioldeşte, o loveşte, o pocneşte cu şi mai mare sete. 
Femeia se întinde pe duşumele. Când sta în picioare, părea 
măruntă. Întinsă, pare mai lungă. Cămaşa i s-a făcut 
ferfeniţă. Pete mari de sânge îi înfloresc cămaşa. Se 
întoarce cu spatele în sus şi se bate cu palma peste şezut. Îl 
întărâtă: 

— Loveşte-mă şi-aici, apucatule. Aici nu m-ai lovit... 

Bărbatul se urcă cu picioarele pe ea şi-o loveşte în locul 
în care până atunci n-o atinsese. 

— Şi pe-aici loveşte-mă, neputinciosule - îşi arată umerii - 
şi pe-aici, şi pe-aici... 

Îi face voile. Îi face toate voile bărbatul. 

— Tot nu plângi, muiere? 

Printre dinţii spoiţi de sânge, muierea şopteşte: 

— Iată, nu plâng. Nu vreau să-ţi fac pe plac. Omoară-mă 
dacă eşti în stare, dar de plâns nu plâng... 

Mărin Foamete îşi loveşte iar muierea cu picioarele, în 
coaste o loveşte. 

A muiat-o. Femeia dă ochii peste cap. Mărin Foamete iese 
să se răcorească. Pe Tudoriţa o adună muierile şi-o duc în 
cealaltă odaie a cantonului. 

Frate-meu Ştefan, în tindă, cu aceeaşi bucată de pâine în 
mână, cu ochii miraţi, priveşte forfota. 

Au început din nou să cânte cimpoiul, clarinetul. Zumzăie 
şi vioara. Hora, mai aprinsă. Parcă au intrat o mie de draci 
în trupul fiecăruia. Ulcelele cu vin trec din mână în mână. 


În mijlocul horei, îmbrăcată în ie curată, cu cimber 
galben pe cap, cu faţa toată vânătaie, Tudoriţa joacă de zor. 
Joacă şi strigă: 

— Băiatul meu a împlinit anul. Să-mi trăiască băiatul. O 
să-i tăiem moţul... Zi, mă, zi mai repede! 

Mă apucă tata de mână. 

— Hai, Darie!... 

Mă lasă în prag tata. Se întoarce şi-l ia pe frate-meu 
Ştefan în braţe. lese cu el afară. Îşi dezbracă zăbunul şi 
înfăşură pe frate-meu Ştefan în zăbun. 

— Vino după mine! 

Mă duc după tata. Dezleagă calul de la căruţă şi mă suie 
călare. 

— 'Ţine-te bine de coama calului!... 

Mă agăţ bine de coama calului. 

Încalecă şi tata la spatele meu. Pe frate-meu Ştefan îl ţine 
lângă piept. Strâns îl ţine. 

— Dii, bălane!... 

Pornim, toţi trei pe acelaşi cal, printre porumburi. 

Poteca ne-o luminează slava cerului. Calul ne poartă la 
pas. Copitele calcă drumul ud. 

În braţele tatii, Ştefan a adormit. În mers, căciula lui de 
postav, cu pană de cocoş, s-a desprins, a căzut. 

Nu ne oprim s-o căutăm, s-o culegem. 

Moțul atârnă. O să-l tăiem mâine dimineaţă, cu foarfeca... 


XI 
DUDE DE TOAMNĂ 


A rămas în urmă cantonul cu petrecerea. Mă uit îndărăt. 
Ferestrele luminate, ochi galbeni, abia clipesc. 

S-au făcut mici de tot. Calul, la pas, coboară dealul. 
Ocolim pe la marginea cătunului, trecem podul peste gârlă 
- podul unde s-a făcut de curând un omor. Pintenogul 
sforăie, capul şi-l ridică. Poate miroase încă a sânge 
omenesc. Calului, nu nouă. 

— 'Ţin'te bine, Darie. 

— Mă ţin, tată... 

Cu mâna strânge căpăstrul. Vânătă, curge domol gârla 
umflată de ploile toamnei. Au căzut în apă stelele miezului 
de noapte şi umbrele gheboase ale sălciilor. 

— Să nu cădem şi noi... 

Mi-am spus fără voie gândul cu glas tare. 

— N-avea grijă, rosteşte tata. 

S-a potolit calul. Am trecut podul. Ne latră dulăul 
roşcovan al lui Ivan Negoajă. Frate-meu. S-a trezit. Plânge 
încet. A tăcut. L-a legănat, l-a adormit iar mersul. 

Ce oameni alde Negoajă! A tunat şi i-a adunat... Negoajă 
e scurt, îndesat, slinos, negricios, mustăcios, cu buze roşii - 
carne vie. Numai Buzulică mai are buze atât de roşii - roşii 
şi groase, de trei ori cât degetul cel mare. Aidoma lui 
Negoajă e nevasta lui Negoajă. Până şi la negii de pe nas se 
potrivesc. Dacă ar fi fraţi gemeni n-ar semăna mai mult. 
Copiii, doi, băiatul şi fata, leit părinţii. Li s-a dus vestea. Au o 
casă măruntă, cu o singură odaie, albă ca un ou pe dinafară 
şi pe dinăuntru. În casă nu intră nimeni la Negoajă cu 
opincile în picioare ori cu poştalii. Se intră numai în ciorapi. 


— Or fi de neam de turci, spun câte unii. 

— AŞ, de unde! răspund alţii. Neam de turci sunt la noi 
alde Ulmaz. Neamul Ulmăzeştilor se trage dintr-un cavaf. 
Neam de turci mai sunt alde Daudescu din Secara... Ăştia 
seamănă mai mult a arapi... 

În jurul casei, Negoajă are o arie mare pe care a 
schimbat-o în grădină de zarzavat. 

— Ce s-or fi apucând alde Negoajă de grădinărit? Numai 
bulgarii cunoşteau meşteşugul grădinăritului... 

Negoajă şi-a săpat fântână în arie. Scoate mereu apă şi-şi 
udă verzele, pătlăgelele, ardeii. Seara iese la drum cu 
marfa şi-o vinde. N-are boi, n-are car. Lucrează cu palmele. 
N-a muncit niciodată pe moşii. 

— Nu muncesc decât la casa mea, spune. Să nu-mi fie 
nimeni stăpân. Nimeni... 

Duminica, alde Negoajă stau toţi la uliţă, pe banca de 
lângă portiţă, primeniţi, gătiţi, cu straie albe ca hârtia. Nu 
se amestecă deloc cu ceilalţi oameni. Nici măcar nu intră în 
vorbă cu ei. Numai când au de vândut spun preţul şi se 
tocmesc. Între ei, alde Negoajă se înţeleg mai mult din ochi, 
parc-ar vrea să facă economie până şi de cuvinte. Satul îi 
vorbeşte mereu, uneori de bine, alteori de rău. 

Cu gândul la alde Negoajă, ajungem acasă. 

Descalecă tata cu frate-meu în braţe. Descalec şi eu. Vin 
câinii şi ne miros picioarele. Leagă calul tata. Intrăm în 
casă. S-a scurs de mult miezul nopţii. În alburiu bate cerul. 
În alburiu. Vântul clatină frunzele veştede, clatină ramuri ce 
încep a se usca. Aprinsă - lampa în casă. 

Stârcită într-un colţ al patului, mama se luptă cu noaptea, 
care nu-i aduce nici somn, nici ostoire. E încinsă cu brâul ei 
lat şi roşu, care-i ţine strânse oasele trupului şi, ca de 
obicei, îşi ghemuie în faţă, între brâu şi pântec, un smoc 
vechi de căpătâi. Are un gol acolo înăuntru pe care nu-l 
poate astupa cu nimic, gol care o mănâncă şi o macină. 


Tata, cu frate-meu în braţe. 

Închid uşa după mine cu spatele. Răcoare în casă. 

— Darie, fă lampa mai mare! 

Răsucesc uşor rotiţa lămpii. Creşte flacăra. Mama 
deschide ochii. 

— Băiatul meul!... 

Încearcă să plângă... Ochii uscați n-au lacrimi, gâtul n- 
are putere. Îngaimă cuvinte pe care nu le înţeleg. I-au căzut 
obrajii. 1 s-a încreţit fruntea. E galbenă cum sunt sloiurile 
de ceară din care lumânărarii fabrică lumânări. 


Când am prins a deschide ochii şi a-mi da seama despre 
ce se petrece în jur, de multe am avuta mă mira. Mă miram 
că oamenii vorbesc şi se înţeleg între ei prin cuvinte şi mă 
miram că vitele mugesc numai, că păsările ciripesc. Mă 
miram că sunt atât de tăcuţi copacii, că sunt atât de tăcute 
ierburile şi atât de minunat colorate florile câmpului. Şi mă 
miram că în sat vedeam două feluri de oameni: oameni 
jerpeliţi care umblau, de cum se topeau zăpezile şi până 
toamna târziu, când îngheţa clisa, cu picioarele goale, şi 
oameni îmbrăcaţi ca oamenii, încălţaţi cu ghete, lustruite 
chiar în mijlocul verii. Noi purtam căciuli, pălării, ori 
hălăduiam cu capul gol - cum se întâmplă. Acriturile satului 
aveau haine închise cu nasturi lucioşi şi pălării tari - 
gambete. 


Treceau de câteva ori pe zi, pe lângă casa noastră, 
trenuri iuți, de pasageri, şi trenuri lungi, de marfă, cu mers 
greoi. Mă uitam la lumea aceea care venea dinspre Dunăre 
şi urca spre Ruşii-de-Vede, în vagoane, sau venea dinspre 
Rugşii-de-Vede spre Dunăre cu trenul, care uruia şi alerga de 
nu-l puteai ajunge nici cu praştia... 

O acritură şi-a scos odată capul pe fereastra unui vagon. 
Gambeta i-a luat-o vântul. S-a rostogolit gambeta. Ne-am 


repezit şi am cules-o din iarbă. Era o pălărie neagră, tare ca 
o căldare. Ne-am aşezat-o pe rând pe cap. Ne intrau 
capetele în ea ca într-o oală. Apoi am pus-o jos şi ne-am 
urcat cu picioarele pe fundul ei. Dacă am văzut că nu se 
mototoleşte am început a o lovi cu bâtele. Zbârnâia!... Nici 
chip să se mototolească ori măcar să crape. Suna ca o tobă. 

A venit între noi Voicu, poştaşul, şi ne-a luat-o. A şters-o 
de praf cu mâneca flanelei şi şi-a pus-o pe cap. Şi acum o 
poartă. S-a înverzit pălăria tare, pe margini - dar atât. Nici 
ploile, nici zăpezile n-au muiat-o... 

Gambeta aceasta, ajunsă din întâmplare în mâinile 
noastre, era întâia pe care o pipăiam, dar a cincea care 
umbla prin sat. Purta gambetă văru-meu Niculae Dimozel, 
dirigintele poştei, Miliarezi, boierul schilod din satul vecin, 
care trece şi pe la noi cu gabrioleta. Mai purta gambetă şi 
morarul din cătun, Gună Isopescu şi, câteodată, Popescu- 
Bragadiru, dascălul care ne învăţa carte. 

Notarul Stănescu şi fraţii mamei, lone şi Lisandru, 
purtau ca şi flăcăii satului, ori ca oamenii mai avuţi, pălării 
moi, negre. Cine purta gambetă era poreclit acritură. 
Acritură li se mai spunea şi celorlalţi - notari, cârciumari, 
perceptori, care se înveşmântau în haine nemţeşti. Dar 
fruntea acriturilor era negustorul Gherasim Şerbu, care 
fusese lumânărar mai înainte. Acum nu era numai 
lumânărar. 

Venise în sat, dinspre munte, ca şi Mareş, cârciumarul, cu 
care se aveau la cuțite fraţii mamei, cu căruţa cu mere 
dinspre Piteşti. Văzuse sat mare şi se pripăşise aci. 
Închiriase o casă şi trimisese scrisoare să-i vie ajutoare. 
Satul se pomenise într-o zi cu o liotă întreagă de băieţi 
blonzi şi înalţi, cu chici de le băteau umerii, cum la noi 
purtaseră pe vremea lor numai bătrânii. În căruţe lungi, 
mocăneşti, aduseseră scule, cazane şi cutii. S-a zvonit 
repede noutatea: mocanul o să facă fabrică de lumânări. 


Înfiripaseră repede fabrica. Până noaptea târziu lucrau. 
Ne adunam la ferestre şi-i priveam cum frământă ceara şi 
cum scot din fabrica lor, mai curând din mâinile lor, 
lumânări moi şi subţiri de mort, ieftine, şi lumânări mari, 
groase şi albe, pentru botezuri şi nunţi. 

Mergea bine negustoria lumânărarului. Casa închiriată 
pe o iarnă o cumpărase şi-o înzestrase cu acoperiş nou, cu 
uşi şi cu ferestre noi. Cu albastru erau acum vopsite 
ferestrele şi uşile. În curte construise Gherasim Şerbu 
magazii. 

Nevastă-sa, căreia tot satul îi spunea piteşteanca, venise 
aici desculţă, pricăjită, înfofolită într-un cojocel unsuros şi în 
pestelci boţite. La numai un an purta în picioare papuci noi, 
cu tocuri înalte, rochii cu flori mari, şi se lăuda că în curând 
o să-i cumpere lumânărarul pălărie de la oraş. Era o femeie 
înaltă, albicioasă, uscăţivă. Se uita de sus la muierile 
rumânilor. Duminica se ducea în vizite la orăşence, adică la 
nevasta notarului şi la ţaţa Polina, nevasta vărului meu 
Niculae Dimozel. 

Mureau oamenii - Gherasim Şerbu vindea lumânări de 
mort. Se năşteau copii - Gherasim Şerbu vindea lumânări 
pentru botez. Aveau loc nunţi - Gherasim Şerbu vindea 
lumânări de cele mari şi albe pentru nunţi. Başca ce mai 
vindea pentru pomeni, pentru parastase. Nu unui sat, ci 
tuturor satelor din jur Gherasim Şerbu le vindea lumânări. 
Strâns la mână, a adunat în scurt timp avere. Fabrica de 
lumânări şi-a mutat-o în magaziile de fund, iar în casa cu 
faţa la uliţă a deschis prăvălie cu de toate. Baloturi întregi 
au adus căruțele lumânărarului de la oraş. Prăvălia a 
deschis-o de Paşte şi-a dat zvon în sat: „Vând ieftin”. 
Oamenii s-au îmbulzit ca la pomană. Oricât de sărac ar fi 
cineva, aşa e obiceiul pământului, trebuie să-şi îmbrace 
copiii de Paşte. Crăciunul sătul, Paştele fudul. 

Ne-a luat şi pe noi tata şi ne-a dus cu cârdul la prăvălia 
lui Şerbu. Surorilor le-a cumpărat pantofi, barişe. Nouă 


ghetuţe, flanele şi câte o pălărioară. Pălăria mea era o 
grozăvie: la betelia care o înfăşură era cusut în dreapta un 
pistol albastru, de tinichea. A adunat avere mare Gherasim 
Şerbu. Într-o zi a luat-o din loc ca şi fratele mamei, care 
plecase la oraş. Nu-i mai plăcea nici lui Gherasim Şerbu, şi 
mai ales nevestei lui, satul... 


Unei singure muieri din sat i-a părut rău de plecarea lui 
Gherasim Şerbu şi a piteştencei - nevestei lui Păscuţu, 
orăşeanca de la marginea Ruşului-de-Vede, oploşită în sat. 
E o femeie mică, bălană. Parcă e spoită cu lapte. Păscuţu e 
bătrân. Nevastă-sa, Papelca, tânără. Moşneagul n-o duce la 
muncă. La muncă merge cu taică-său. 

— De ce nu-ţi iei muierea la muncă, Păscuţule? 

— Să n-o ardă soarele. Nu vreau ca nevastă-mea să fie 
pârlită de soare şi să aibă mâini urâte. Vreau să-mi 
gătească de mâncare cu mâinile curate... 

Într-adevăr, Papelca are mâinile albe şi mici, cu unghiile 
totdeauna curățate, tăiate scurt. 

I-a născut trei copii. Unul seamănă cu nenea Gigoi, altul 
cu Dumitrache Vătui, fetiţa - Dina - seamănă cu prietenul 
fratelui meu lon, cu Avendrea, hoţul de cai. 

— Cu cine prinzi tu copiii, Papelco? o întreabă câte o 
muiere care-i caută râcă. 

— Cu cine pot, fa, cu cine pot... 

Păscuţu are două case. Una mică, în fundul ariei, alta 
mare şi nouă, în faţă, lângă uliţă. Păscuţu stă cu nevasta şi 
cu copiii în casa mică. În tindă, pe o rogojină, doarme taică- 
său. În casa din faţă locuiesc ofiţerii care au venit să 
măsoare câmpurile. În coşarul vitelor, care de mult nu mai e 
locuit de vite, dorm soldaţii, ordonanţele. 


Locuiesc doi ofiţeri în casa lui Păscuţu. Amândoi tineri, cu 
mustață subţire pe buză. Numai unul are nevastă. Ofiţerul 


însurat şi-a adus şi servitoarea. E dinspre munte. Parc-ar 
cânta când vorbeşte. O cheamă Zinca. 

Ziua, în amiaza mare, auzim dinspre casa lui Păscuţu 
ţipete sfâşietoare. Părăsim jocul şi dăm năvală într-acolo. 
Zinca e tăvălită în ţărână. Zizi, cucoana ofițerului, o calcă în 
picioare. O loveşte cu călcâiele pantofilor unde nimereşte. 
În coaste, în obraz. Înainte de a o tăvăli a plesnit-o cu 
palmele peste gură. I-a smuls părul din cap - şuviţe de păr 
negru ca pana corbului. O loveşte şi o ocărăşte. Urcată pe 
gard, Polina, nevasta vărului Niculae Dimozel: 

— Dar ce-ţi făcu, cucoană? 

— Mi-a vărsat cafeaua, tâmpita... 

Ne adunăm şi privim. Cucoana ofițerului o uită pe Zinca. 
Culege bulgări din mijlocul drumului şi ni-i azvârle în cap. O 
luăm la goană. Cucoana ofițerului după noi. Zinca a scăpat. 
Se adună singură din ţărână şi vine spre fântână din faţa 
casei. Se scutură de praf, se spală pe obraz, pe mâini, pe 
picioare. Îi sângeră mâna. Intră la noi în arie. O oblojeşte cu 
alifii soră-mea Riţa... 

— De ce nu pleci de la curviştina asta? 

— Unde să plec? N-am pe nimeni pe lume. La alţii aş 
nimeri-o şi mai rău. 

Oblojită, se întoarce acasă. O vedem venind peste câteva 
clipe. "Ţine în mâini o farfurie albă, întinsă. 

— M-a trimis coniţa să-i culeg dude... 

— Culege-i. 

Se urcă într-unul din duzii noştri Zinca. Culege dudele 
una câte una. Culege dude şi cântă. Când şi-a umplut 
farfuria, coboară încet şi i le duce cocoanei. 

Seara, ofiţerii se întorc cu ordonanţele de la câmp. Un 
ofiţer cântă la vioară. Cel neînsurat cântă la vioară. În faţa 
casei lui Păscuţu cântă. 

Ascultăm de departe. Dacă ne-am apropia, ofiţerul şi-ar 
înceta cântecul şi ne-ar lua la goană. Nu-i place să ne vadă 


în apropierea lui. 

Ordonanţele vin seara pe la noi. Scoate soră-mea 
Evanghelina un ţol curat din casă. Îl întinde sub dud. Un 
soldat se urcă, scutură dudul. Ca bătute de grindină cad 
dudele. Le adună soldaţii într-o strachină. Se aşează pe 
prispă şi mănâncă. Mai stau de vorbă cu tata. Cu noi toţi 
stau de vorbă ordonanţele. Aflăm că amândoi ofiţerii sunt 
băieţi de moşieri dinspre partea Brăilei. Căpitanul Suditu e 
cel însurat. Sublocotenentul Andreescu, cel cu vioara, e 
băieţandru, boboc, abia ieşit din şcoala militară. Ordonanţa 
lui, soldatul Ghenciu Marin, din Udup, a rămas ştirb. Numai 
câţiva dinţi are în gură. 

— Pe ceilalţi, spune, i-am scuipat de când am fost dat 
ordonanţă la ofiţer. Din orice îi sare ţandăra. Cu cravaşa mă 
bate. Când îi trag cizmele din picioare, seara, nu uită să mă 
izbească peste gură cu botul uneia. „Bivole - îmi spune - 
trage mai încet, că mă dor bătăturile...” Dacă trag mai 
încet, cizma nu iese din picior. Poartă cizme strâmte. E 
fudul ofiţerul... 

Cioroiu, ordonanța căpitanului, e moldovean. Are părul 
gălbui şi ochii albaştri. Râde cu gura până la urechi. Nu uită 
să-şi spună mulţumirea: 

— Aici mă bat numai căpitanul şi cucoana. La Bucureşti 
mă băteau cu lemnul de scuturat covoarele şi saltelele 
soacra căpitanului, că stă la soacră căpitanul. A căpătat 
zestre case mari, lângă Cişmigiu. Aprigă muiere soacra 
căpitanului! Dă odăi cu chirie. Îşi muştruluieşte chiriaşii mai 
abitir decât ne muştruluiesc pe noi majurii la cazarmă. 
Umblă bieţii oameni prin casă în vârful picioarelor. Stau o 
săptămână, două, şi-şi iau lumea în cap. Sunt arătoase 
casele, vin alţii. O păţesc şi pleacă. Vin alţii. Şi tot aşa 
mereu... Plimb căţeii coanei-mari prin grădină. Îi port legaţi 
cu cureluşă... Am ajuns, vorba ceea, să tai frunză la câini... 

I-a murit râsul pe buze. I s-a întunecat, i s-a strâns, i s-a 
boţit faţa. 


— Dacă n-am ştiut termina cu boierii la nouă sute 
şapte!... S-ar fi schimbat multe în ţară, dacă am fi izbutit 
atunci... 

— Pe aici a fost foc mare la nouă sute şapte, îngână tata. 
Pe noi ne-au ţinut trei luni închişi pe şlep, în mijlocul 
Dunării. Ne mâncau ţânţarii, păduchii, ploşniţele. Guzganii 
mai-mai să ne roadă ciolanele. Vai şi amar. Unora, mai 
bolnăvicioşi, începuse a le putrezi carnea pe unde fuseseră 
bătuţi, rupţi. Îl mâncau viermii de vii. Ne-au mai ţinut şi la 
puşcărie pe urmă. Ne-au batjocorit, ne-au purtat pe la 
judecăţi... Se cheamă că până la urmă tot ei ne-au iertat. 
Aşa căuta să ne împuieze capul ginerele lui Miliarezi, 
Drăculea, prefectul... N-aveau ce să ne ierte. Noi nu 
căzusem în greşeală. Ne căutam dreptatea noastră, atâta 
tot. 

— Dacă are cineva păcat, i-am spus atunci lui Drăculea, 
apoi nu noi îl avem. Păcatul îl aveţi dumneavoastră. La 
dumneavoastră, la boieri, e biciul şi puterea. Cu puterea 
satului ne ţineţi în robie. Cu biciul ne loviți. Ne furaţi munca 
şi ne lăsaţi muritori de foame. Apoi vorbiţi de iertare. 

S-a mâniat Drăculea şi s-a băgat în mine. A început să 
zbiere: 

— Nu te-ai săturat pe şlep? Acuşi te trimit iar pe şlep! 

— Apăi, i-am spus, acum nici acasă nu mi-o fi mai rău ca 
pe şlep... 

A început a albi părul tatii. Pe la tâmple, pe la mustăţi a 
prins a albi tata. Suge cu sete o ţigară răsucită din tutun 
verde tata. Fumează şi ordonanţele. Fumul alungă muştele. 
În bălăriile din arie a sădit tata câteva seminţe de tutun. A 
răsărit tutunul, a crescut. Foile tutunului sunt verzi, 
păroase, late. În fiecare zi, rupe tata câteva foi, le pune la 
uscat, le păleşte soarele, sunt bune de frecat în palmă, de 
pus în brâu, în băşica de porc. 

— Eram băieţandru la nouă sute şapte, grăieşte Ghenciu. 
La noi, la Udup, au adus ofiţerii tunuri. Răscoala se iscase 


dintr-odată. Dădusem foc curților boiereşti, erau ale unuia 
Dumba, care trăia la Viena şi era prieten cu împăratul 
austriac. Nici n-au apucat să ardă bine curţile, că ne-am şi 
pomenit cu armata. Cam ştiau oamenii ce-o să-i aştepte. Ne- 
am adunat care cu puşti, care cu pistoale, care numai cu 
ciomege şi am aşteptat armata la margine. A ieşit un bătrân 
înaintea armatei şi le-a spus ofiţerilor să ne lase în pace, că 
satul n-are nimic de împărţit cu armata, că satul s-a ridicat 
şi a dat foc la curţile boiereşti şi că o să intre oamenii cu 
plugurile, să are pământul. Ofițerii au tăbărât cu săbiile pe 
bătrân. Atunci, Gurădulce, care fusese sergent în armată, a 
luat comanda satului. Oamenii s-au ascuns pe după garduri, 
prin şanţuri, şi-au început a trage ochind în ofiţeri şi în 
reangajaţi. A căzut un ofiţer. Au mai căzut nişte majuri. S-au 
risipit soldaţii. A fost un adevărat război. S-a sunat şi 
goarna. A doua zi, în zori, veniseră alţi soldaţi, cu tunuri. 
Trei zile au tras cu tunurile în sat, ochind bordei cu bordei. 
Au pierit oamenii ca muştele. Şi salcâmii i-au ras din 
rădăcină tunurile. Dintr-ai mei am scăpat numai eu cu 
tata... A murit la nouă sute treisprezece tata, de holeră, 
dincolo de Dunăre... 

Ordonanţele sunt desculţe. Miriştile pe care umblă ziua 
le-au sângerat picioarele. Peste răni soldaţii au presărat 
ţărână... 


Tata îl dezbracă pe frate-meu şi-l aşează lângă mama. 
Frate-meu se trezeşte. Îl aud îngânând: 

— lapă, iapă, iapă... 

— Ce spune ăsta, tată? 

— Adu-i o cană de apă. 

Aduc apă. Soarbe frate-meu câteva picături. Apoi capul îi 
cade. 

Mama îi mângâie părul, obrazul. Îl mângâie încet, cu 
degetele ei lungi şi subţiri, numai vine şi oase. 

— Dragul mamei, drag... 


Îi e teamă să nu-l trezească. Mă bag în culcuş. 

Dinspre casa lui Păscuţu auzim zarvă. Ce-a putut să mai 
spargă Zinca la ceasul ăsta? 

La vară, am să mă urc în dud. Am să scutur dude. Frate- 
meu o să se poată ridica în picioare. Ba chiar o să meargă 
câţiva paşi. O să culeagă dude şi-o să le mănânce. O să-şi 
mânjească obrajii de dude - de dude timpurii, de dude de 
vară, de dude de toamnă. 

— Sunt dulci dudele? 

— Dulci... 


XII 
PISICA 


La fântână de sub salcie, prietenii mei, ciopor pe buduroi: 
Pe lângă jgheab, la rând, caii. Scoatem apă cu ciutura, o 
răsturnăm în scobitură. 

Caii sorb, tobă li se fac pântecele. 

Dacă ne-ar luneca unuia piciorul, ne-am prăvăli în 
fântână. Abia vedem, fundul licărind. Cumpăna e înaltă. 
După înălţimea cumpenei, cunoaştem adâncimea, fântânii. 
După înălţimea cumpenei, ştim dacă apa e sloi ori cocleală 
în miezul verii. 

Apa care gâlgâie în fântână din faţa casei noastre e 
totdeauna rece şi bună. 

Vin femeile de pe alte uliţi şi iau la amiază şi seara apă de 
băut în urcioare. 

Bărbaţii, la şanţ, la cârciumă, la primărie. Femeile, la 
gard, la fântână, stau de vorbă. 

Se duc băieţii cu caii, să-i pască, departe, pe mirişti... Nu 
s-a început culesul porumbului. O să înceapă, peste o 
săptămână, peste două. Nu toate miriştile au fost arate... 

— Hai cu caii, Darie!... 

— Hai!... 

Caut o căciulă, o ruptură, o pun pe cap. Arunc în spinare 
un zăbun al soră-mi - zdreanţă, zăbunul. 

Toamnă. Noapte răcoroasă. Am cu ce să mă încălzesc. 
Dezleg bălanul şi -1 duc la fântână. Adăp bălanul şi-l 
încalec. 

Ceilalţi au şi plecat. Ating bălanul cu nuiaua, bălanul fuge. 
Mă ţin cu mâinile de coamă, mă ciuciulesc. Capul mi-l aşez 
de-a lungul coamei. Aleargă bălanul, mănâncă pământul. 


Dacă drumul ar fi aşternut cu piatră şi bălanul potcovit, 
bălanului i-ar scăpăra potcoavele... Nu-i scapără, că nu le 
are. Drumul, drum de ţărână... 

lacătă, i-am ajuns, trec în rând cu ei, domol mergem, 
domol. 

— Unde paştem caii la noapte? 

— Lângă crâng, la Adâncata, răspunde Avendrea... 


Dacă mă satur de joacă şi sunt mort de osteneală şi totuşi 
somnul nu vine să se lipească de mine, să-mi adoarmă 
dracii, apuc pe uliţa care duce spre gară şi mă duc la 
unchiul Burdulea. E cel mai vechi din neamul nostru 
unchiul Burdulea. Acuşi apropie suta. l-a murit baba. Din 
şapte băieţi îi mai trăiesc doi, Mărinică şi Dănică. Din cinci 
fete, una mai mare. Nepoţi, o droaie i-au rămas. Dacă ar 
veni duminica să-l vadă, i s-ar umple aria de lume unchiului 
Burdulea. Nu vin decât la zile mari, când unii, când alţii. 

E nesuferit bătrânul. Mereu povesteşte de când era el 
tânăr şi... frumos. 

Că unchiul Burdulea a fost tânăr, nu mai încape nicio 
îndoială. Oricine e o dată tânăr, după câte am apucat şi eu 
să aflu. Că a fost frumos, greu să-l crezi. Uite - o arăâtare de 
om. E unchiul Burdulea. Când umblă, îi vine tatii cam până 
la chimir. 1 s-a îndoit mijlocul, n-are bardă, n-are mustăţi. N- 
are nici păr pe cap, n-are pe nicăieri pe trup, a rămas spân. 
S-a trezit intr-o dimineaţă fără gene, fără sprâncene. Părul 
- grămadă, pe căpătâi. 

Mă duc pe la unchiul Burdulea pentru pricina care-i face 
pe ceilalţi să-l ocolească. Povesteşte despre oamenii ale 
căror oase s-au topit sub buruieni. 

Mă duc şi pentru altceva - unchiul Burdulea cântă. Îmi 
plac oamenii care cântă. Unchiul Burdulea însă cântă cu 
glas tare, ceea ce nu cutează niciun lăutar să cânte decât la 
ureche, şi încă unuia cu chef. Trec muierile, fetele, în stol, 


pe uliţă, de la prăşit ori de la secerat. Unchiu-meu, la 
poartă, cât îl ţinea gura: 

Noaptea pe-ntunericu 

Pipăii cu degitu 

Găsii lelii peticu... 

Muierile fac haz, fac haz fetele. Una mai şugubeaţă: 

— Sărut mâna, babo... 

Burdulea se supără. Supărat, le spune nişte vorbe... Le 
face şi pâhănii. 

Multe am aflat de la unchiul Burdulea. 

Altădată şesurile erau îmbrăcate până la marginea lumii 
de păduri. S-a tot înmulţit sămânță omenească şi-a tăiat 
copacii. Rădăcinile, smulse din pământ, luminişurile, lărgite. 
Au ieşit câmpuri bune de semănat mei, orz, secară, 
porumb... Cu securile, cu târnăcoapele, cu cazmalele, 
oamenii au alungat pădurile, le-au lovit, pădurile au pierit. 
Ici-colo, câteva ochiuri, câteva zăvoaie la Olt, la Dunăre. O 
fişteică de pădure a rămas la Crângeni, alta la Rugşii-de- 
Vede, dincolo de Adâncata, mai mult rarişte. 

— S-au lărgit câmpurile, povesteşte  unchiu-meu 
Burdulea spânul, au pierit pădurile, au început rumânii a 
prinde cheag în munca lor. Atunci s-au repezit boierii peste 
sate, au scornit că sunt pământurile lor. Au căzut rumânii în 
robia boierească. Nici până azi n-au scăpat. S-au mai 
burzuluit din când în când satele. Le-au înecat în sânge 
stăpânirile, câte au trecut, prin vremuri, peste oameni. 

Acum nu mai cântă cântec pentru muieri bătrânul cu faţă 
de babă. Altceva cântă, mai curând îngână. Dintre buzele 
lui subţiri, uscate, picură nume vechi de haiduci care au 
ridicat paloşele grele şi-au retezat capete ciocoieşti, nume 
vechi de boieri peste a căror amintire rumânii aruncă 
blesteme... 


La Adâncata, între mirişti, bostănării. S-a cam dus 
vremea bostănăriilor. Covercile încă n-au fost doborâte. 
Vrejurile n-au fost smulse. Trântoresc încă în ţărână udă, 
culcate, lubeniţe lungi, vărgate, târzii. Lâncezesc încă, pe 
sub foi pe jumătate scorojite, pepeni rotunzi care nu vor să 
se coacă. Adunați, îngropaţi în saci de grâu, pot fi scoşi, 
copţi gata, de Crăciun - copţi, vorba vine, mai degrabă 
păliţi. Veştejiţi, dulcegi... 

Capul nostru e Avendrea, prieten cu frate-meu lon. S-ar 
fi dus cu caii frate-meu - nu e acasă. Nu e nici la stăpânul 
lui, la Şoavă. Ar fi venit cu caii lui Şoavă la păscut. 

Bunicul de la Cârloman s-a bolnăvit. S-a dus frate-meu 
Ion - de două zile îl păzesc să moară. 

N-o să moară bunicul, cum n-a murit nici mama - boleşte, 
boala lui o scoate din sărite pe bunica. E ţanţoşă bunica şi 
umblă dreaptă, ca o fată mare. Nu-i plac bolnavii bunicii. 
Duminica trecută am fost eu să-l văd pe bunicul - ţipă lael 
bunica: 

— Mai taci odată. Mereu te vaieţi. Parc-ai fi muiere, aşa 
te vaieţi... 

Îl dondănea la cap. Bunicul Delcea, lungit în pat, îşi 
trecea degetele prin barba galbenă, gemea: 

— Mă vaiet şi eu, că mă doare. Ioate oasele mă dor. Şi 
carnea mă doare. Aş vrea să mor... 

Atât i-a trebuit s-audă bunicii, că spune bunicul că vrea să 
moară. 'Llăiase nenea Dumitrache o găină. Bunica o opărise 
şi o jumulea pe vatră. Lângă bunica, cuțitul cel mare cu 
care avea să desfacă ea pieptul găinii, s-o taie în bucăţi, 
înainte de a o arunca în oala pentru ciorbă. I-a sărit ţâfna. 
Ce-o fi vrând cu cuțitul? Să-l taie pe bunic? 

— Spui că vrei să mori? lată cuțitul. Bagă-ţi-l în piept. 
Înfige-ţi-l în inimă. Ai să mori numaidecât şi-ai să te 
linişteşti. N-o să te mai vaieţi. Moartea e lângă tine. Ajut-o 
să te ia... 


Avea faţa cumplită bunica. Nu glumea. Ar fi vrut într- 
adevăr ca bunicul Delcea să-şi înfigă cuțitul în inimă? Eu, 
cam speriat, mai mult de faţa ei decât de cuţit. Un zâmbet 
bun s-a revărsat din ochii şi de pe buzele bunicului. 

— Afurisită muiere eşti! Semeni cu turcul de taică-tău. 
Nu te speria, Darie. N-am să-mi pun mintea cu vorbele ei. 
Niciodată omul nu trebuie să-şi dea moartea, nici măcar să 
şi-o cheme. Omul are moartea în măduva oaselor, din clipa 
în care s-a plămădit... Vezi tu, Darie, în viaţă poţi să chemi, 
dacă eşti nezdravăn la minte, şi moartea. Moartea ori o 
chemi, ori n-o chemi, tot vine când îţi este dat să vină şi... te 
ia... 

Bunica ţinea în mână cuțitul. 

— Nu mai pălăvrăgi. Nu mai turbura mintea băiatului. 
Vrei să mori? Ia cuțitul. Nu vrei să mori, fă bine şi încetează 
cu văicăreala... 

Ne-a întors spatele şi s-a dus la vatră, la găina ei. Cu sete, 
cu duşmănie, a despicat pieptul găinii. Parc-ar fi vrut să 
despice, să ciopârţească trupul schilav, uscat, al bunicului. 

A scos burta găinii afară şi-a aruncat-o câinilor, care 
aşteptau în prag, cu limbile roşii-vinete atârnând. Inima şi 
ficatul, calde încă, le-a pus pe jar. S-au fript măruntaiele 
păsării. Le-a presărat cu sare, le-a pus pe un taler de lemn 
şi ni le-a adus în odaie. S-a uitat încruntată la noi: 

— Mâncaţi-le, sunt bune de mâncat... 

Miroseau frumos. A luat o bucăţică de ficat bunicul şi a 
molfăit-o în gură. Restul l-am mâncat eu. Mi-am lins buzele. 
Cum să nu mi le ling! 

Acum, dacă astă-seară o să mai taie bunica o pasăre, 
măruntaiele o să le mănânce frate-meu Ion, fir-ar el al 
dracului... 

Nici mie n-o să-mi meargă rău. Avendrea e priceput la 
toate. O să ne pună pe noi, ăştia mai micii, să adunăm 
balegi uscate şi ierburi, să aprindem focul. Pe urmă, tot pe 
noi o să ne trimită să alegem de pe unde s-o nimeri porumb 


cu bobul moale, şi tot pe noi o să ne pună să coacem 
porumbul la foc. Lui, fiindcă ştie să dea porunci, o să-i 
dăruim, cu voie, fără voie, fiecare, jumătate din câţi 
porumbi o să coacem. Pentru atâta lucru nu ne supărăm. 
Toată noaptea o să coacem porumb. Dacă ni s-o face sete, 
fântână din fundul văii o să ne astâmpere setea. 

Sare cu gura pe Avendrea natantolul de Gângu: 

— Ne-ne-ne A-ve-vendrea, o să mâncăm şi lubeniţe astă- 
seară? 

— Poate... 

Avendrea se ţine de furtişaguri. Din pricina lui Avendrea, 
frate-meu Ion ia câte o chelfăneală de la tata. 

Se strâng băieţii, iarna, pe la câte unul din ei acasă, la 
clacă, şi curăţă porumbul pentru moară. Până spre ziuă îşi 
dau în vorbă curăţind porumb, spunând basme, mâncând 
boabe fierte, ciupind fetele chemate din vecini. 

Avendrea aduce sub zăbun o găină, o gâscă, o curcă - ce 
poate să înhaţe din cealaltă parte a satului. I se cunoaşte 
obiceiul. Tatii îi este teamă să nu-l înveţe Avendrea şi pe 
frate-meu cu nărav. Avendrea, dacă are cu cine se înhăita, 
fură şi cai. Nouă ne-a furat o dată un cârlan. A intrat 
noaptea în coşar, a dezlegat cârlanul de la iesle, l-a scos 
afară din curte de căpăstru, a sărit pe el şi pe-aici ţi-e 
drumul. L-a vândut rudarilor la târg. Până să-i luăm urma, 
s-a dus calul. N-a mai călcat hoţul prin casa noastră o lună. 
Pe urmă a venit la frate-meu, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat 
NIMIC. 

— Bună seara, mamă Mărie!... 

— Bună seara, Avendreo. Ne furaşi cârlanul!... 

— Eu?... 

— Cine altcineva!... 

— Mamă Mărie, să fie al dracului - din creştet până-n cer 
şi din tălpi până-n pământ - cine v-a furat cârlanul... 

A început să râdă mama, a râs şi Avendrea. 


— Cel puţin de acum înainte să nu ne mai furi vitele... 

— N-o să vi le mai fur. E mare satul. 

Nici nu ne-a mai furat de atunci Avendrea. 

Vitele le-a vândut la târg tata, când i-a ajuns cuțitul la os 
şi n-a mai avut cu ce să cumpere mălai, să ne scoată din 
iarnă, să nu murim cu zile. Ne-a mai rămas bălanul. 


Ţin minte. Când eram mic, crângul la marginea căruia 
descălecăm şi dăm drumul cailor să pască împiedicaţi era 
pădure. Drumul spre Ruşi tăia, ca şi acum, în două, 
pădurea. Mergeam toamna la târg cu tata, ghemuit lângă 
el, în căruţă. Mergeam după cum era drumul. Aveam grijă 
să pătrundem în pădure cu caii odihniţi. Nu ştiai niciodată 
ce ţi se întâmplă. Puteau să-ţi iasă în cale, dintre copaci ori 
din şanţul şoselei, hăidămacii, cu pistoalele întinse, cu 
bâtele ridicate, să-ţi strige: 

— Stai!... 

Te purtai după măsura curajului. Ardeai bice cailor, o luai 
de goană. Auzeai în urmă împuşcături, înjurături. Puteai să 
mori, puteai să scapi cu viaţă, după noroc. Te puteai alege 
numai cu capul spart, cu oasele fărâmate. Asta nu mai era 
după noroc, ci după meşteşugul hoţilor. Legau hoţii 
frânghia de copaci, stăvileau tainic şoseaua. Voiai să fugi. 
Caii se împiedicau în funii. Poticniţi, cădeau în bot. 

De ciudă că ai încercat să scapi nejefuit, te dezbrăcau la 
piele, te zdrobeau în ciomege, te lăsau lat la marginea 
drumului şi o luau spre adâncul pădurii. Până la ziuă 
aşteptai alţi călători să te ridice, să te oblojească. Hoţii se 
ascundeau în tainiţele lor... 

Multora li s-a întâmplat. Nouă, nu. 

Pădurea a fost tăiată. Copacii bătrâni au fost culcaţi la 
pământ, curăţaţi de crengi, făcuţi stive, încărcaţi în care şi 
duşi la oraş. Din rădăcinile vechi a răsărit crâng tânăr. 
Pădurea o să fie iarăşi pădure în putere mai târziu. 


Odată cu pieirea pădurii, au pierit şi hoţii. În porumburi, 
în grâne, mai greu să se ascundă hoţii, să-şi piardă 
urmele... 


Bătătorim pământul cu picioarele şi adunăm ierburi. 
Facem claie din ierburi, să stăm pe moale. Astă-seară, 
Avendrea e capul. Ne porunceşte. 

—  Duceţi-vă pe tarlaua bănăsenilor. Au semănat 
porumbul mai târziu. E încă verde porumbul lor. Veniţi 
fiecare cu poala plină!... 

O luăm spre tarlaua bănăsenilor. Intrăm în lanurile de 
porumb. Sună foile. Le sunăm noi când le lovim, le sună 
vântul. Pipăim ştiuleţii, despicăm foile la vârful ştiuletelui. 
Încercăm boabe cu unghia. Dacă sunt moi, rupem porumbul 
şi-l punem în poală. Dacă sunt tari boabele, lăsăm porumbul 
să rânjească, încercăm altul. 

A plouat, s-a făcut porumb destul... 

Am împlinit porunca. Am descărcat prada la picioarele lui 
Avendrea. 

Dinspre Belitori, s-a ridicat şi urcă încet spre cumpăna 
cerului un sfert de lună. E pătată luna, astă-seară. Parc-a 
umblat cineva cu degetele mânjite de smoală pe obrazul ei. 
Degetele, podul palmei au lăsat urme - urâte urme... 
Lumina - mohorâtă, fumurie, albastră. Cerul toamnei e 
limpede ca sticla. Calea Robilor, alburie. 

Cad stelele... 

— Acum adunaţi balegi uscate! ne porunceşte iarăşi 
Avendrea. 

Ne răspândim pe mirişti, pe unde au păscut ieri şi 
alaltăieri caii... Dacă dăm peste balegi uscate, ne aplecăm, 
le culegem, umplem poala... 

Lângă grămada de porumb ridicăm altă grămadă. 
Avendrea ia un smoc de buruieni, face şomoiog şi acoperă 
şomoiogul cu balegi. Scoate din sân cârpa în care păstrează 


înnodate laolaltă amnarul, cremenea, iasca. Potriveşte, 
scapără, roi de scântei. Se prind scânteile în iască. Flăcările 
cresc în urma fumului. Acum focului i se ivesc aripi. Ne 
strângem în jur. Spre Belitori au mai licărit alte focuri - 
două, trei, patru. Au licărit focuri şi spre Caravaneţi. Cete 
de băieţi, ca şi noi, cu caii, la păscut... 

Tăiem nuiele din crâng şi avem frigări. În vârful lor 
înfigem ştiuletele. Coacem porumbul la jar. Nu uităm să 
aruncăm mereu alte balegi pe foc. 

Opt suntem în ceată. Am copt patruzeci de porumbi şi i- 
am făcut căpiţă. Începem să-i mâncăm. Avendrea ni-i 
împarte. Îşi opreşte cincisprezece. Calzi, aproape fierbinţi, 
sunt buni porumbii. Boabele au must dulce. Ni s-au umflat 
burţile. Ne-a cuprins setea, plecăm peste mirişti, la fântână. 
Fântână e mai în vale. Lângă fântână, un plop. În plop, 
cineva, cu ani în urmă, a bătut în cuie o icoană. Era lucioasă 
icoana. Acum e vânătă de ploi. Omizile au lăsat dâre de bale 
pe faţa icoanei. Hristosul slab este nu numai răstignit în 
cuie, pare şi legat, de crucea lui, cu frânghii. 

Bem apă până ne săturăm. Tutanu se vâră sub nasul lui 
Avendrea. Se vâră sub nasul lui Avendrea şi Gângu. 

— Ne-ne-ne A-ven-ven-drea, mi-mân-căm lu-be-beniţe 
astă seară? 

— Dacă vreţi voi!... 

Ne oprim la sfat. Sunt câteva coverci, câteva bostane prin 
apropiere. Trebuie să mergem călări, la primejdie să fugim. 

Avendrea are bâtă, noi ceilalţi, numai nuiele cu care 
îndemnăm caii la mers. 

Ne ducem la furat pepeni, ne trebuiesc bâte. Cuţit are 
Avendrea. În crâng ne tăiem bâte. Acum suntem înarmaţi. 
Încălecăm pe cai şi plecăm spre bostane. Ajungem. Eu şi cu 
Iţicu rămânem la marginea bostanului şi ţinem opt cai de 
căpestre. Patru cai îi ţin eu, patru îi ţine lţicu. Caii sunt 
cuminţi, nu nechează. Răsuflă pe nări. Aburul cald îmi 
scaldă fata. Ceilalţi au plecat de-a buşilea pe răzoare. Abia îi 


mai vedem - mototoale, cum se mişcă. Nu ne temem. N- 
auzim lătrat de câini, nici glas de om. Bostanele par 
părăsite. O să ne burduşim pântecele cu pepeni, cu 
lubeniţe. Ne-a şi venit altă foame... 


Noaptea e cenugşie. Ciotul de lună, tot pătat, s-a urcat mai 
sus. Zumzăit de greieri, de gângănii. Pe sus, în noapte, 
începe să se tânguie un stol de cocori: crau-crau-crau. 
Tânguitul lor seamănă cu al oamenilor. 

— Poc, pac!... 

Două fulgere scurte, două pocnete, sparg noaptea. Rup 
pământul spre noi tâlharii de pepeni. Cinci mogâldeţe 
aleargă spre noi. 

— De ce dai, mă? 

— De ce să nu dau? Ai vrut să mă-mpuşti... 

O izbitură scurtă, ca într-un sac plin. Niciun vaiet. Al 
şaselea din ceata noastră vine fără să se grăbească. E 
Avendrea. Ajuns lângă noi. Are poala plină de lubeniţe, de 
pepeni... 

— Voi ce-aţi făcut cu pepenii? 

— l-am aruncat... 

— O să vă dau să mâncaţi coji... 

Încălecăm pe cai şi ne întoarcem la locul nostru. Mai 
fumegă focul. Îl înviem. Focul bate întunericul cu aripile lui. 

Pepenii lui Avendrea sunt cruzi, amari. Îi spintecă, muşcă 
din ei, îi aruncă peste umăr. Lubeniţele - nişte gâgâlici cât 
pumnul. Nici ele nu sunt coapte. Le încearcă, le aruncă... 

Caii, împiedicaţi, la o aruncătură de piatră, pasc iarba. 
Ne lungim pe maldărul de buruieni, ne tragem căciulile pe 
urechi. Avendrea a adormit. 


În sat, n-avem judecătorie. Avem numai gară şi poştă. 
Judecătoria este peste două sate în sus, pe Călmățui, la 
Cârligaţi. Vine o dată pe săptămână judecătorul cu birja. 


Notarul scoate dosarele din dulap, le-ntinde pe masă. 
Judecă judecătorul procese mărunte - furturi de găini, 
furturi de oi, bătăi între neamuri şi, uneori, certuri pentru 
pământ. Procesele mai grele le trimite judecătorul mai 
departe, la Turnu. 

Judecătorul e tânăr. Are un cap frumos, oacheş. O 
cheamă Agripina pe nevastă-sa. Muierile din sat îi zic 
Pipina... Treaba lui... Lumea spune de judecător că şi-a 
adus lăzi cu cărţi şi că, atunci când nu e la judecătorie, stă 
ca un nebun, cu nasul între foi. Mai mult îi ceartă pe 
împricinaţi decât îi judecă. 

Vorbeşte cu glas moale judecătorul, cu glas dulce: 

— Cine e reclamant? întreabă judecătorul. 

— Gogu Lincă, răspunde notarul. 

— Şi pârât? 

— Stoenescu. 

Stoenescu e numele adevărat al lui Avendrea, Nicu 
Stoenescu... 

— Care e pricina? 

— Furt de găini. 

Lincă şi Avendrea ies în faţă. E plină primăria de oameni. 

— De ce-ai furat, mă, găinile omului? 

— Să vedeţi, domnule judecător... 

Niciodată Avendrea nu mărturiseşte faptul. Niciodată 
reclamanţii n-au probe. Judecata e începută numai pe 
bănuieli. Fără dovezi nu poate fi osândit nimeni. Avendrea 
nu capătă osândă... Numai scatoalce de la Mieluşel, la 
cercetări... 

Intră Ciocoşa. Intră şi maică-sa, Unturica. Ciocoşa e 
frântă de spinare. Are şaptezeci de ani. l-au murit copiii, 
băieţi şi fete, de oftică, afară de unul. I-a murit şi bărbatul, 
demult, tot de oftică. Abia şi-l mai aminteşte. 

Ciocoşa, peste drum de primărie, are case - case mari, 
vite, slugi. Are vii şi pământuri. Mai spre fundul ariei, într-o 


cotineaţă, maică-sa, care apropie suta, ca şi unchiul 
Burdulea, îşi duce traiul. 

Ciocoşa a dat-o pe maică-sa în judecată pentru nişte 
pământuri. Unturica n-are alţi moştenitori. N-o are 
moştenitoare decât pe Ciocoşa. l-a spus c-o să-i lase 
pământurile toate, după moarte. Ciocoşa nu e mulţumită. Ar 
vrea să le aibă de pe acum, cu act iscălit la judecătorie. 
Avocatul a învăţat-o să facă proces. Se găseşte pe lângă 
judecătorie un avocat: Vică Georgescu. Umblă spârnel şi-i 
povăţuieşte pe oameni să se judece. Unii îi râd în nas. 

— Ca să muncim noi şi să-ţi dăm dumitale câştigul... 

Alţii îl ascultă şi pornesc procese. Pârâtul trebuie să se 
ducă la târg, să-şi caute avocat. De obicei, avocatul care se 
ceartă în faţa judecătorului cu Vică Georgescu este unul şi 
acelaşi, avocatul Ovidiu Ursu, din Ruşi. 

În faţa judecătorului se dondănesc, zbiară, se ameninţă, 
numai de mamă nu se-njură. Ai spune, privindu-i, că acuşi- 
acuşi au să-şi înfigă mâinile în beregată, au să se sugrume. 
De unde!... După ce pleacă judecătorul, amândoi, ca doi 
buni prieteni ce sunt, se duc la cârciuma lui Bucur, 
comandă să li se frigă două-trei găini, o rață, mănâncă, 
petrec. 

Se vorbeşte că-şi împart frăţeşte câştigurile. Şi le-or fi 
împărțind... Parcă poţi să ştii tot ce fac, tot ce gândesc 
acriturile... 

Vică Georgescu e băiat de popă, ca şi Ovidiu Ursu. Mai 
toţi avocaţii sunt băieţi de popă. 

— Dacă trăiesc uşor!... 

— Dar ce? Popii trăiesc greu? 

— Nu trăiesc greu nici popii. Avocaţii însă au mai mult 
câştig. Încurcă iţele. Dau cu gura. Jecmănesc oamenii, ziua, 
în amiaza mare. Legea, întocmită de ei, le ţine partea. Poţi 
să le faci ceva? 


Vică Georgescu e băiatul popii din Balta Sărată. S-a 
aciuiat pe lângă judecătoria de pace din Cârligaţi. 

— Ce proces ai, nene? 

— M-am certat cu frate-meu şi ne-am încăierat. Mi-a 
spart capul şi, uite, l-am dat în judecată... 

— Te apăr eu. Dacă vrei, ţi-l înfund eu la ocnă, să taie 
sare pân-o rămâne orb. 

— Nu vreau să rămână orb. Ar fi păcat. Are copii. 

— Ei, orb! Cum o să rămână orb? Aşa vine vorba... Daro 
să-l frec să mă ţină minte... 

— De ce să te ţină minte pe dumneata? De ce să-l freci? 
Ţi-a făcut ceva? Ca fraţii ne-am certat, ca fraţii o să ne 
împăcăm - dacă mi-o da despăgubire... 

— Despăgubire? 

— Păi, nu mi-a spart capul? Mi l-a spart. Am fost la doctor 
şi-am scos certificat. Mi-a luat doctorul o pataşcă, başca 
timbrele şi hârtiile... 

Până la urmă avocatul îl hotărăşte pe împricinat să-l ia 
apărător. Procesul se amână. Procesul se amână mereu. 

Speriat, să nu cumva să se aleagă cu luni, ori poate şi cu 
ani de puşcărie, celălalt implicat şi-a pus şi el apărător. 

Procesul de bătaie al fraţilor Drâmbă din Balta Sărată i-a 
purtat noroc şi lui Vică Georgescu şi lui Ovidiu Ursu. 

A prins a le ploua cu procese. Avocatul Georgescu şi-a 
cumpărat întâi casă - spre a dovedi clienţilor că e om cu 
temei în sat. Şi-a cumpărat apoi o gabrioletă şi doi cai. 
Procesele mai grele se judecă la Cârligaţi, dar judecătorul 
umblă în timpul săptămânii prin alte sate - zece- 
douăsprezece - şi dă, în cazuri mai mărunte, hotărâri pe 
loc... 

Avocatul Georgescu se ţine după judecător cu gabrioleta, 
are, n-are procese, aşa, să-l vadă lumea, să-l cunoască, să 
ştie omul unde să alerge la nevoie. 

— Ăsta e avocat! aude vorbe în urma lui. 


Acum îl cunosc şi copiii. Scoate pălăria. Salută în dreapta, 
salută în stânga. Muierilor mai în vârstă le spune: 

— Sărut mâna, măicuţă, sărut mâna... 

Moaşă-mea Dioaica s-a uitat la el, l-a înfruntat: 

— Coşcogea boierul, îmi săruţi dumneata mie mâna? Nu 
mi-o săruţi!... Apoi, dacă nu mi-o săruţi de ce mi-o spui? 
Mâna mea, maică, nu e mână de sărutat... Am umblat cu ea 
prin multe - hai să le zicem burţi... 

I s-a umplut oala de bani. S-a revărsat. Avocatul a dat 
sfoară-n ţară că e amator să cumpere pământ. Unde se află 
o bucată de pământ - bună, rea, aproape, departe - 
avocatul Vică Georgescu o cumpără. Îi muncesc toate 
aceste pământuri, pe gratis, clienţii. 

— De unde eşti, taicâ? 

— “Tocmai din Băcăleşti. 

— Vrei să te apăr? 

— Să mă aperi, taică. 

— Îmi dai doi poli pentru proces. 

— Îţi dau, taică, numai să mă scapi de belea. 

— Nicio grijă... Dar ce-ai făcut? 

— Eu n-am făptuit nimic, aracan de zilele mele, că nu mai 
sunt în stare, am îmbătrânit... 

— Atunci? 

— Fii-mea... 

Lângă bătrân, cu legăturica cu merinde pe mână, o 
fetişcană oacheşă, cât nodul, îşi strânge gura pungă, îşi 
frământă buzele şi le muşcă... 

— Ce-a făcut fata?... 

— Apăi, nu e fată, domnule, e muiere, c-a fost măritată... 

— E vorba de divorţ? 

— Nu. Nu e vorba de divorţ. Că, să vezi dumneata, de 
măritat a fost ea măritată, da nu cu forme, că n-am apucat 
să băgăm formele la primărie. A fugit de la bărbat... 


— Atunci e simplu... 

— Ba nu e semplu, că atunci când a plecat de la bărbat, 
că nu-i plăcea, că spune că e mai mult fătălău decât bărbat 
şi că ea cu un fătălău nu vrea să ducă mai departe casă, şi-a 
luat şi ţoalele... 

— Erau ţoalele ei... 

— Erau ţoalele ei, bineînţeles. Ginerele însă, de necaz că 
muierea l-a lăsat de ruşine, spune că e cazul de furt, că 
printre bulendrele ei muierea a încurcat şi bulendre de-ale 
lui... Aşa, fa? 

— Aşa e, tăicuţă... 

Avocatul Vică Georgescu rămâne pe gânduri. 

— E mai greu decât crezusem... 

— Şi nu mă aperi? 

— Ba te apăr, adică o apăr pe fată... 

— Ce fată, domnule, muiere, că a fost măritată, chit că a 
rămas întreagă, că bărbatul era fătălău... 

— Muiere, de. Am să apăr muierea asta... Mai dai ceva pe 
deasupra. 

— Bani?... 

— Bani!... 

— Nu pot să dau mai mult. 

— Boi ai? 

— Am... 

Bătrânul se dă un pas îndărăt: 

— Adică, de ce mă întrebi de boi? Nu cumva vrei să-mi 
ceri boii? Boii sunt viaţa mea. Ce mă fac eu fără boi? N-ai 
boi, n-ai putere, nu poţi munci - eşti ca un ciung, ca un olog. 
Mai bine o trimit pe fii-mea îndărăt la fătălău... 

— Nu mă duc, tăicuţă, să ştiu bine că mă omori. Nu mă 
duc... 

— Nu te speria, moşule. Nu ţi-aş lua boii pentru nimic în 
lume. Ce sunt eu, câine? Ce? N-am inimă? Păi dacă n-aş 


avea inimă aş locui la oraş, moşule, nu mi-aş pierde vremea 
în satul ăsta păcătos care-mi scurtează zilele. M-am aşezat 
aici să vă uşurez pe voi, pe ţărani, când aveţi procese, să nu 
vă trimită pentru orice fleac, la puşcărie, judecătorul. De 
unde spuseşi că eşti? 

— De la Băcăleşti... 

— Plug ai? 

— Acum te legi de plug... 

— Am o fişteică de pământ la Băcăleşti. Am cumpărat-o 
de la Stroie Geambaşu... 

— Parc-am auzit eu... Lotul lui Stroie Geambaşu e lângă 
măgură. E lot, nu e fişteică... 

— Zi-i lot, dacă vrei să-i zici aşa... Dar e fişteică... 

— Să stăpâneşti sănătos lotul, domnule, e pământ bun 
lângă măgură, pământ ca untul. Al meu e pietros. Semăn 
grâu şi răsare... dracilă. Semăn porumb, tot dracilă 
răsare... 

Moştenire de la soacră-mea, arz-o focul... 

— A murit, tăicuţă, bâta Glafira, cum o s-o mai ardă 
focul?! 

— Focul iadului, la asta m-am gândit... 

— Aşa, da... 

— Şi, cum spuneam - ia firul vorbei avocatul - am o 
bucăţică de pământ la Băcăleşti. Eu o să-ţi scap fata din 
proces... 

— Nu fata, muierea, că... 

— Ştiu, că a fost măritată... 

— Cu un fătălău, domnule, cu un fătălău, păcatele ei... 

— O să ţi-o scot din proces basma curată. Dai doi poli? 

— Am spus că dau... 

— Mai e ceva, de la om la om, de la inimă la inimă. Polii 
sunt pentru timbre. Eu ostenesc cu procesul. O să fii bun să 
osteneşti şi dumneata cu pământul meu, să-l ari, să-l semeni 


- sămânță o dau eu - să-l culegi şi să-mi aduci rodul... Paiele 
îţi rămân dumitale. Mă cinsteşti pentru ele cu doi groştei. 

— Doi am cu toţii. 

— Acum, dar până la vară mai fată purceaua o dată. 

— Nu mai fată. 

— E stearpă? 

— Nu. Nu mai am purcea. 

— Ai tăiat-o? 

— Am îngropat-o. A dat brânca în porci. I-am descântat, i- 
am găurit urechea, am spânzuit-o, degeaba. A murit... 

— Condoleanţele mele! 

— Cum? 

— Îmi pare rău că ţi-a murit purceaua. 

— Păi, zi aşa, ca să te înţeleg. Adică de ce să-ţi pară rău 
dumitale, domnule avocat? Chiar dacă nu murea, nu apucai 
să mănânci din ea. Asta s-a întâmplat când era Mălina de-o 
şchioapă. 

— Cine e Mălina? 

— Eu... Pe mine mă cheamă aşa, spune bondoaca... 

— Atunci ne-am înţeles. Îmi dai doi poli şi doi groştei şi-o 
scap pe Mălina de bucluc. E caz grav: furt. Pentru că eu 
pun inimă în proces, îmi munceşti locul... Cum spusei, îţi 
opreşti paiele... 

— E lot de şapte pogoane... 

— Şi procesul e greu, moşule. E caz de furt... 

— O să-l muncim, tăicuţă... 

Nu e sat în împrejurimi în care avocatul să nu aibă acum 
pământuri. Şi-a cumpărat chiar un zăvoi pe Olt. Dă bani cu 
împrumut. Stoarce de la nevoiaşi dobânzi grele. Cârciuma 
din Cârligaţi, de peste drum de judecătorie, care face dever 
mare, e tot a lui Vică Georgescu, deşi deasupra uşii scrie: 
Cârciumă comunală „La cumpăna dreptăţii”, proprietar 
Barbu Căuş... Ştie lumea - şi cine bea „La cumpâna 


dreptății“ şi cine nu bea - că Barbu Căuş e numai un prepus 
al avocatului. 

— E bună băutura? 

— Nu e bună. În schimb e scumpă. 

— Dacă în loc să scrie pe firmă „Barbu Căuş” ar scrie 
„Vică Georgescu”, ar fi cumva băutura mai bună şi mai 
ieftină? 

— Nu, 

— Atunci... 

Avocatul o apucă pe fetişcană de bărbie. Cu glas dulce o 
îmbie: 

— Să treci peste un ceas pe la mine, Mălino, să-mi 
povesteşti de-a fir-a-păr cum a fost, ca să pot să te apăr mai 
bine. Înţelegi! Dacă ştiu cum a fost cu adevărat, chibzuiesc 
din timp cum să înfăţişez chestiunea ca să-l zăpăcesc pe 
judecător, să ne achite. 

— Aşa a fost, cum a spus tăicuţă. Mi-am luat ţoalele mele: 
N-am luat nimic din ce nu era al meu, nici cât negru sub 
unghie... 

— Ai luat, n-ai luat, să treci pe la mine, să mă lămureşti. 

— Cu tăicuţa? 

— Ar fi bine să vii singură. Ştii... 

— Tăicuţa o să stea pe prag... Eu... Mi-e frică... 

Bătrânul ostenit, stă mai departe. S-a aşezat pe vine 
lângă un gard, şi-a aprins luleaua, şi-a pus, în faţă, între 
genunchi, căciula mare, cu ţuguiul turtit. Părul, netuns de 
luni de zile, s-a împreunat cu barba încâlcită. 

— De ce ţi-e frică? 

— Eu, să vezi dumneata, vreau să mă mărit fată... 

— Păi, ai fost măritată... 

— Am fost, dar e ca şi cum n-aş fi fost... 

— Eşti proastă... 

— Se poate, dar vreau să rămân proastă... 


— Vino cum ţi-am spus. O să vorbim şi despre asta... 

— Vin cu tăicuţa. O să stea pe prag... 

Umblă bătrânul în traistă. Scoate un codru galben de 
mămăligă. Îl presară cu sare. Muşcă din el, mestecă, 
înghite. 

— 'Ţi-e foame, Mălino... 

— Nu, tăicuţă, nu mi-e foame... 

Aprodul strigă din pragul judecătoriei numele oamenilor. 

— Pe-al nostru, mai spune bătrânul, o să-l amâne avocatul 
până-i ducem gologanii. 

Lângă uşă, stârcit, aşteaptă un găligan cu faţă de var, cu 
gât lung, subţire, boţit, tăvălit parcă printr-o leasă de 
ciulini. Mălina se uită lung la el, de parcă până acum îl vede 
pentru întâia oară. Îl priveşte. Îl cântăreşte. 

— Cu târţăul ăsta m-am măritat eu, tăicuţă, pentru 
pământ, să am casa casă, masa masă. L-am lăsat pe 
Dănilă... Mai bine mănânc sare şi mă uit în soare. 

— Mănâncă... 

Mălina, lângă tăicuţul ei, muşcă din codrul de mămăligă. 
Înainte de a muşca, întinge în sarea care fusese legată în 
colţul şervetului. 

— O să mă ia Dănilă. O să mă bată poate, dar o să mă 
ierte şi-o să mă ia de nevastă... Am vorbit şi-aseară cu el, la 
poartă, tăicuţă... 

— De-am scăpa odată de pacostea asta... 

Lunganul se apropie de ei. Îşi arată dinţii. 

— Şi aşa, Vâlcule, ne porţi pe la uşile judecătoriei... 

— Dacă mi-ai furat ţoalele... 

— Să i se usuce mâna cui te-a furat cu un cap de aţă. Iu 
ştii bine că nu te-am furat cu nimic, că nu m-am bulguit la 
ce e al vostru, dar spui aşa ca să-mi căşune necazurile pe 
cap. Usca-cţi-s-ar limba, Vâlcule, limba cu care rosteşti 
minciuni!... 


— Blestemă cât oi vrea, dar eu de judecată nu mă las. 
Merg şi la tribunal... Dacă mi-ai furat ţoalele... 

— Ţoalele! Vede-te-aş îngropat cu ele, că numai la ţoale 
te gândeşti!... 

— Păi... 

Îi strigă aprodul. Intră în judecătorie toţi trei. les repede. 
După ei, avocatul Georgescu. 

— Când spuneam că amân procesul, ştiam eu ce vorbesc. 
Ilată!... L-am amânat... 

Cu clienţii după el intră „La cumpăna dreptății”. 

— Să ne întărim cu câte o prăştină. Am mult de muncă 
azi... 

— Ce muncă! Dai cu gura!... La secere să te văd, 
domnule avocat... 

Avocatului îi plac glumele. Râde. 

— Aur îmi curge din gură. Aur curat... Dă-ne trei prăştini, 
Barbule, plăteşte dumnealui... 

Cârciuma geme de lume. Beau cei care au câştigat 
procesul. De bucurie beau. Beau cei care au pierdut 
procesul. De necaz beau... 

— Nu era mâi bine să ne împăcăm, vere?... Tot acolo 
ajunserăm... Luai cinci lei amendă... 

— Intrase duşmănia în noi... 

— Şi-a vârât dracul coada, asta €... 

Avocatul Vică Georgescu o apucă iar pe Mălina de bărbie. 

— Vii? 

— Cu tăicuţa... Cum am spus. 

— Dar de ce nu te însori, domnule avocat? Casă ai, bani 
câştigi, tânăr eşti! întreabă, mirându-se, bătrânul. 

— Ce? Sunt nebun? Nevasta, moşule, cere cheltuială. 
După nuntă, vin copiii... Alte cheltuieli. 

— Dacă făcea socoteli de-astea sfinţia-sa, tatăl dumitale, 
nu vedeai niciodată lumina soarelui... 


— Alte vremuri, moşule, alte vremuri. Acum trăim timpuri 
grele... 

Vara, după treierat, din satele din jurul judecătoriei aduc 
rumânii carele pline până la loitre cu grâu şi le descarcă în 
magazia avocatului. Toamna, porumb aduc rumânii în 
carele lor. Bucatele le vinde avocatul primăvara, când 
preţul e mai ridicat, când crapă măseaua rumânului după o 
baniţă de mălai, după o strachină de făină... 


Ciocoşa l-a ascultat pe Vică Georgescu, a pornit proces 
împotriva maică-si. Apărătorul băbuţei, Ovidiu Ursu. 

Judecătorul tânăr cere să se deschidă dosarul. E un dosar 
gros, jerpelit. Le strigă pe împricinate. Unturica, sfoiegită, 
vede numai cu un sfert de ochi. Se sprijină, ca şi Ciocoşa, în 
toiag. Intră amândouă în primărie ţinându-se de mână. 
Avocaţii le despart. Bătrânele stau în picioare, rezemate cu 
mâinile de grilajul care împarte odaia cea mare a primăriei 
în două. 

Judecătorul le pune aceeaşi întrebare: 

— Nu vreţi să vă-mpăcaţi? 

— Nu! răspunde Ciocoşa, şi se uită cu duşmănie la maică- 
sa. 

Dacă ar putea, ar înghiţi-o de vie pe maică-sa. 

— Nu! răspunde ca din fundul unei gropi adânci 
Unturica, uitându-se şi ea cu aprinsă duşmănie la fii-sa. Şi 
continuă: Vrea să-mi ia pământul, domnule judecător, să mă 
lase pe drumuri, muritoare de foame, vrea să-mi ia 
pământul. N-aşteaptă să mor... 

— Cine munceşte pământul acum? întreabă judecătorul. 

— Eu îl muncesc, răspunde Ciocoşa. 

— Şi câştigul cine-l ia? 

— Bucatele ie iau eu, răspunde Ciocoşa. 

— Şi maică-ti ce-i dai? întreabă judecătorul. 

— Îi dau să mănânce, domnule judecător... 


— Şi nu eşti mulţumită? 

— Nu, domnule judecător. 

— De ce nu eşti mulţumită? 

— Dacă n-am pământul cu acte!... Mama nu vrea să 
moară. Mi-e teamă că înainte de a muri, să nu cumva să 
facă vânzător pământul altcuiva. Umblă mulţi cu plosca pe 
lângă mama să le facă vânzător pământul. Alde Rişcă sunt 
neamuri cu noi, neamuri de departe. Băiatul lui Rişcă i-a 
adus mamei un cornet cu stafide... Să le dea lor pământul 
cică... 

Procesul se amână. Procesul se amână mereu. Avocaţii 
par furioşi, 

— De ce l-aţi amânat, domnule judecător? 

— Nou termen pentru împăcarea împricinaţilor! dictează 
judecătorul. 

Notarul Stănescu scrie în condică: nou termen pentru 
împăcarea împricinaţilor... 

Ciocoşa o apucă pe maică-sa de mână. les din primărie. 
Iles din curtea primăriei. Trec drumul uitându-se în dreapta 
şi în stânga, să nu le calce vreo căruţă. Intră în aria lor. Se 
aşează pe prispă. 

— Ce să-ţi dau să mănânci, mamă? 

— O strachină cu lapte, terciuieşte bine mămăliga... 


Avendrea sforăie, lţicu se trezeşte şi mai aruncă pe foc 
câteva balegi. S-a făcut frig, se deşteaptă şi ceilalţi din 
somn. 

Îl trezim pe Avendrea, adunăm caii, le scoatem piedicile, 
încălecăm şi plecăm spre sat. Avendrea fluieră. 


Pe la prânz, a venit veste în sat că la Adâncata l-au găsit 
mort în bostan, cu tâmplă crăpată, pe băiatul cel mare al lui 
Păpuşoi. L-au găsit mort, c-un pistol în mână. 

Vestea a trecut din gură în gură: 


— Aţi auzit? L-au omorât astă-noapte tâlharii pe Câtică... 

— L-au omorât pe-al lui Păpuşoi... 

Parc-ar bate clopotul. Bat numai limbile muierilor... 

Jandarmul Niculae Mieluşel s-a urcat într-o căruţă cu 
notarul, cu primarul, cu doctorul Ganciu. Au pornit în goana 
cailor la Adâncata... La amiază, l-au adus pe mort la 
primărie, l-au întins în faţa primăriei, l-au acoperit, i-au pus 
strajă. Satul - mirat, pe ulucile primăriei, se uită ca la urs... 

Au învârtit manivela şi au vorbit cu oraşul. Doctorul a ieşi 
din primărie frecându-şi mâinile. 

— Să vie Cireş... 

Vătăşelul s-a dus şi l-a adus în goana mare pe Cireş. Cireş 
e cel mai înalt om din sat, cu două capete mai înalt decât 
oricare altul. E agent sanitar... 

— Adu cutia, i-a spus doctorul. 

S-a dus Cireş la casa doctorului şi-a venit subsuoară cu o 
cutie mare de piele. Au scos masa cea mare pe care scrie 
notarul - masă unde lucrează judecătorul când judecă 
oamenii - şi-au aşezat-o sub salcâmi, în curte. 

Mieluşel, cu arma la spinare, să nu intre nimeni în curte. 

Numai doctorul cu Cireş, primarul şi notarul, două străji. 

L-au luat pe mort, l-au întins pe masă, l-au despuiat. 
Mortul - negru, nespălat de la botez. 

Urcat pe gardul primăriei, mă uit... Dracu m-a pus să mă 
uit! M-a văzut Ganciu. Mi-a făcut semn: 

— Vino lângă mine. Vrei să vezi cum fac autopsia 
cadavrului?... 

— De ce să nu vreau?! 

— Stai lângă mine, să ţii cutia în braţe... 

Am stat lângă doctorul Ganciu, am ţinut cutia în braţe. 
Cutia de piele. În cutie: cuțite, foarfeci, undrele... Mai era în 
cutie şi un fierăstrău mic. Cireş tremura vargă. Ca un plop 
pe care-l zgâlţâie, din tulpină până-n vârf, vijelia. Ganciu se 
uita la el şi zâmbea. 


— Ce e, Cireş? '[i-e frică? 

— Nu, domnule doctor... 

Îngălbenise... Cum îngălbeneşte frunza salcâmului, aşa 
îngălbenise Cireş... 

A apucat doctorul Ganciu instrumentele şi a măcelărit 
mortul ca pe o vită. Pe urmă l-a cusut. Apoi s-a spălat pe 
mâini. 

— Luaţi-l!... 

Alde Păpuşoi aşteptau în drum. Şi-au urcat mortul 
sfârtecat în căruţă şi l-au dus dincolo de gârlă, la ei acasă, 
în cătun. 

Am purtat cutia acasă la doctor. Pe urmă mi-am adunat 
prietenii şi ne-am jucat. De-a ţurca ne-am jucat. 


Jandarmul Niculae  Mieluşel a început cercetări în 
legătură cu omorul. 

— Cine s-a certat pentru fete cu al lui Păpuşoi?... 

Răspunde primarul: 

— Nimeni nu s-a certat. Pe Câtică nu-l plac fetele, e sărac 
lipit. Alde Păpuşoi sunt săraci. Dac-ar fi trăit, Câtică ar fi 
trebuit să-şi caute nevastă în alt sat. 

— Cine a fost azi-noapte cu caii? 

— Cine n-a fost!... Toţi băieţii satului... 

— Să mi-i aduceţi aici pe toţi cei care au fost azi noapte 
pe mirişti... 

Au plecat strâăjile, ne-au adunat. Eram mulţi, mai mari, 
mai mici. Ne-a bulucit în primărie. Era şi Avendrea cu noi, 
era şi văru-său Roşu. Şuţă Roşu are mustață galbenă şi faţa 
vânătă... Era şi-al lui Treaşcă. 

— Care l-aţi omorât, mă, pe-al lui Păpuşoi? 

Am ridicat din umeri. 

— Nu l-am omorât noi... 

— Dar cine l-a omorât? Tata? 


— L-or fi omorât băieţii din Stănicuţ, îngână al lui 
Treaşcă. 

— Ori flăcăii din Caravaneţi, adăugă Avendrea. 

— Cine poate să ştie?! îşi dă Guţă Roşu cu părerea. 

Lui Mieluşel îi sare ţandăra. Intră între noi, ridică vâna 
de bou să ne înfricoşeze. 

— Spuneţi-mi tot ce ştiţi, că vă teşmenesc în bătăi... 

— Nu ştim nimic... 

— Nu ştiţi nimic? 

— Nu! răspundem într-un glas. 

Se năpusteşte. Vâna de bou vâjâie, vâjâie şi pocneşte la 
întâmplare, peste mâinile cu care încercăm să ne acoperim 
faţa, peste faţă, peste spinare. Ne scaldă în sânge. 

Au năvălit oamenii în curtea primăriei. 

— Domnule primar, ne omoară Mieluşel copiii. 

Mieluşel aude gălăgia. Iese în prag, întinde arma. 

— Vreţi să mă împiedicaţi să fac cercetări? Ăsta e caz de 
răzvrătire. Plecaţi! Dacă nu, trag!... 

Cine nu-l ştia de sărit! Putea să tragă! Părăsesc oamenii 
curtea primăriei. Rămân ameninţători lângă uluci. 

Mieluşel se-ntoarce între noi. Vâna de bou vâjăie, 
pocneşte, sfârâie carnea. 

A răguşit Mieluşel, năduşelile îl trec de oboseală. 

Ne-a bătut, ne-a stropit cu apă, iar ne-a bătut... 

A venit şi a trecut noaptea. Lumina zorilor a pătruns prin 
geamuri şi-a căzut, albă, peste noi. 

Mieluşel a ciocănit în oblonul cafenelei. A sculat-o pe 
Leanca, să-i pregătească de mâncare. 

A mâncat, a băut, iar a venit. 

— Tot nu spuneţi? 

— Dacă n-avem ce spune... 

A trimis straja să-l aducă pe notar. A venit notarul 
somnoros, ţâfnos c-a fost luat din pat înainte de răsăritul 


soarelui. 

Notarul Stănescu are casa gard în gard cu primăria. Din 
curtea notarului sare gardul şi se plimbă ziua prin curtea 
primăriei chiar, o pisică mare, grasă, roşcovană, cu mustăţi. 
Când scrie, notarul o ţine pe genunchi şi-o mângâie. Dacă-i 
lasă păr pe haină, o apucă pe ceafă şi dă cu ea în duşumele. 
Cade totdeauna în picioare pisica. 

— Unde ţi-e pisica, notarule? 

— Eu ştiu? Trebuie să fie prin bucătărie... 

— Du-te şi caut-o. Vin-aici cu pisica... 

Se duce notarul acasă, se întoarce cu pisica în braţe. 

Trimite Mieluşel o strajă s-o trezească şi pe nevasta 
notarului şi să-i ceară, cu împrumut, o undrea, o aţă groasă, 
de cusut cergile. 

— O să te ocărască nevastă-mea, spune notarul. 

— N-are decât. E în interesul cercetărilor... 

Nevasta notarului doarme cu obloanele trase, până târziu 
de tot. Notarul, care face ochi mai de dimineaţă, umblă, 
până pleacă la primărie, în vârful picioarelor, să n-o supere. 

Straja aduce undreaua, sfoara. 

Şeful postului, Niculae Mieluşel, apucă pisica de ceafă şi- 
o bagă în sânul lui Guţă Roşu. Vâră aţa în undrea, coase 
gura cămăşii până sus, la gât. Mânecile cămăşii i le leagă 
strâns deasupra cotului. Îl povăţuieşte pe băiat să-şi 
strângă chimirul. Îşi strânge băiatul chimirul. Mieluşel 
izbeşte cu vâna de bou pisica. Vrea să scape pisica. N-are 
pe unde. Ghearele sfâşie adânc pielea. Urlă Guţă Roşu. 
Cămaşa i se înroşeşte. Mai loveşte Mieluşel pisica. 

— Nu spui? 

— Spun, domnule jandarm. 

— Cine l-a omorât pe Păpuşoi? 

— Eu l-am omorât... 

— Cu cine mai erai? 

— Singur... 


— Minţi! 

Loveşte încă şi încă. Pisica a turbat. Guţă Roşu leşină. 
Scoate Mieluşel pisica şi-o vâră în sânul lui Treaşcă. 

Mărturiseşte şi al lui Treaşcă. El l-a omorât pe-al lui 
Păpugşoi. 

— Cu cine erai? 

— Cu Roşu... 

— Şi cu mai cine? 

— Numai noi... 

— Minţi!... 

Leşină şi-al lui Treaşcă. 

De trei ori a căzut, ca mort, Avendrea. De trei ori l-a 
înviat Mieluşel. Nu i-a ieşit un cuvânt din gură. 

Noi dârdâiam de frică, de frig. Dârdâiam în lege. Pe Guţă 
Roşu şi pe-al lui Treaşcă i-a legat Mieluşel cu mâinile la 
spate şi i-a trimis, cu străjile, la oraş, pentru omor. 

Se uită la noi cu milă Niculae Mieluşel. Ne spune: 

— Vă bătui degeaba. 

— Degeaba, domnule, îi răspunde Avendrea, degeaba... 

Pisica s-a tolănit între picioarele jandarmului. Are botul şi 
ghearele pline de sânge. Niculae Mieluşel încreţeşte buzele 
a scârbă. Saltă piciorul şi loveşte cu sete, cu vârful cizmei, 
în burta pisicii. Pisica zboară. Cade lângă uşă. În picioare 
cade. Se strecoară pe uşă şi fuge. 

leşim din primărie. O găsim cocoţată pe uluci. 

Pisica şi-a tras ghearele în teci. Îşi linge labele... 


XIII 
SFINŢI FĂRĂ OCHI 


În susul liniei ferate, a treia casă de la noi, trăieşte 
Dioaica, descântătoarea. Fraţilor şi surorilor mele, Dioaica 
le-a tăiat buricul. Numai mie nu. Dar şi pe mine, ca şi pe 
ceilalţi, Dioaica m-a scăldat, Dioaica m-a oblojit când am 
fost bolnav. În casa Dioaicii am fost dat cu capul de grindă, 
iarna, de sfântul Vasile, până am împlinit trei ani. Am 
socotit-o şi eu pe Dioaica drept moaşă-mea. 

E o femeie măruntă, măruntă, tare adusă de spate. Ai 
crede că are un gheb în spate. Niciun gheb n-are, sau dacă 
are unul, e ghebul anilor pe care Dioaica i-a trăit şi care, 
unul după altul, ca nişte pietre grele i s-au lipit dedesubtul 
cefei. Ochii Dioaicii sunt mici, rotunzi ca nişte ochi de 
viezure, luminoşi. Sunt partea cea mai vie din fiinţa ei. Dacă 
ai putea să-i vezi numai ochii!... Dacă nu te-ai lovi cu 
privirile de nasul care îi atârnă peste buze, ca un cioc de 
vultan, de fălcile căzute, de gura ei zbârcită fără niciun 
dinte, ai crede că abia are douăzeci de ani. Dincolo de ochi 
îi arde poate cu vâlvătăi mari sufletul, despre care oamenii 
spun că şi l-a vândut, din tinereţe, diavolului. 

Nu numai pe mama a moşit-o Dioaica. A moşit cam un 
sfert din muierile satului. E văduvă. Are un singur băiat, pe 
Tobei. Aria lor, goală. Casa, mai mult colibă. Zidurile, 
strâmbe, de paiantă, o fereastră şoldie, o uşă care nu se 
închide niciodată cum trebuie. Acoperişul de paie. Te miri 
cum n-o suflă vântul de pe faţa pământului. Uite că n-o 
suflă... E aşezată sub coastă casa. Un şanţ adânc o apără de 
şuvoaie vara, când se întâmplă să plouă cu găleata, ploaie 
repede, răpăială deasă, bogată... În toată aria, doi salcâmi 
bătrâni, sfrijiţi, cu trunchiurile strâmbe, noduroase. Până şi 


pământul de sub ierburile din aria Dioaicii e sărac, 
pământul aspru, pietros. Zgăârâi cu băţul pământul şi dai de 
humă galbenă, nisipoasă, văroasă, de clisă care opăreşte 
rădăcinile buruienilor. 

Tobei a intrat la linia ferată. Pleacă dimineaţa din gară cu 
un sac de scule în spinare. Poartă în mână un ciocan cu 
coada lungă. Merge de-a lungul liniei ferate în aşa fel încât 
mereu o şină se găseşte între tălpile lui. Loveşte şina la 
încheieturi cu ciocanul. Şina sună bine. Tobei face câţiva 
paşi, sună din nou. Dacă îi spune sunetul că s-a slăbit un 
şurub, cată beteşugul, îngenunche lângă linie, scoate cheia, 
strânge şurubul slab. Mai departe porneşte. Mereu sună. 
Mereu loveşte şinele cu ciocanul, îngenunche, se opinteşte 
la strânsul şuruburilor de mii de ori pe zi. E şi asta o treabă. 
Iarna îl spulberă, îl pătrunde vântul, îl îngheaţă. Vara, Iobei 
hălăduie lac de apă. 

Pleacă din gară pe şina din stânga. Pe la amiază ajunge la 
primul canton dinspre Ruşi. Acolo mai stă de vorbă cu 
nevasta cantonierului, se aşează la umbra unui salcâm, îşi 
înfulecă bucatele din traistă. Bogate bucate: un codru de 
mămăligă, o ceapă pe care o sparge cu pumnul şi dintr-un 
colţ al unei cârpe desface sarea în care întinge cu 
mămăliga, cu foaia de ceapă. Sunt zile când ceapa e 
înlocuită cu usturoi, sunt zile când usturoiul e înlocuit cu un 
fir gros de praz. Asta se întâmplă spre primăvară. Oamenii 
dezgroapă atunci snopul de praz din bordei şi-l mănâncă, 
înainte de a ieşi de sub coaja pământului verdeţurile. 

Tobei se întoarce la gară pe cealaltă şină. Îi place munca 
la căile ferate. La sfârşitul lunii primeşte un pumn de 
gologani, de trei ori mai mult decât ar primi dacă s-ar fi 
băgat argat la arendaş sau dacă s-ar fi dus la oraş să 
muncească cu ziua. Nici duminica n-are odihnă. Atunci 
şesul e pustiu. 'Tobei îşi face munca în grabă şi, înainte de 
chindie, dă cheia în primire picherului din gară, coboară la 
cârciuma lui Bucur, trage pe gât câteva ţuici. După asta se 


întoarce acasă hăulind pe şoseaua satului. Se opreşte 
câteodată în faţa primăriei şi dă cu căciula în pământ. 

— Ai ceva cu mine, primarule? Pe mine nu mă poţi scoate 
cu jandarmii pe moşia boierului. Eu sunt om al statului, 
auzi? 

Nu se fereşte, dacă şi-a întrecut măsura la băut, să-l 
înjure de luceferi, de anafură, pe primar. 

Într-adevăr, primarul n-are ce-i face, nu se află sub mâna 
lui. 

Când i s-a urât să trăiască numai lângă maică-sa, Tobei s- 
a însurat. 

Ca şi maică-sa, Tobei e mărunt, răsucit, vânos şi, când te 
uiţi la el, ţi se pare că e închegat numai din oase şi 
zgârciuri. Are mână ageră, ochi albaştri şi faţa suptă toată, 
trasă spre ceafă. 

Cine să-l ia de bărbat pe Iobei! Peste cinci sate şi-a găsit 
nevastă! Bâca o cheamă pe nevastă-sa. lot cât el de 
măruntă. Îi găteşte mâncare, şi Tobei aşteaptă ca nevastă- 
sa să-i nască prunci. O să-i nască. 

— Câţi copii vrei să-ţi nască nevasta, Tobei? 

— Câţi o fi ea sorocită să nască... 

— Cu ce o să-i creşti? 

— Cu palmele. Cu palmele astea amândouă... 

Palmele lui 'Tobei sunt îngroşate de bătături. Dacă dă 
toată ziua cu ciocanul în şinele trenului! Nici nu i-ai putea 
ghici în palmă. Pielea s-a umflat, s-a jupuit - se umflă, se 
jupoaie mereu... 

În sat, cu câte un rumân mai sărac, cu atât are mai mulţi 
copii. Unde cresc doi, pot să crească şi trei. Păi, dacă te-ai 
apucat să faci trei, cu al patrulea nu e greu. Creşte din ce 
rămâne de la ceilalţi, fărâmituri la masă, zdrenţe cârpite 
pentru îmbrăcat... Copiii pot umbla şi goi, vara. Iarna, mai 
stau în casă lângă soba afumată, călduţă... 

— Patru, mai înţeleg! Dar nouă? 


— Ce? Nouă ţi se pare un număr mare? Tudor are zece, 
Beşcu unsprezece, Măciucă treisprezece - i-au murit 
patru... 

— Şi vă mai plângeţi că vă mănâncă sărăcia! Spune 
Iordache Diman. N-am lăsat muierea să-mi nască decât doi 
copii, un băiat şi-o fată... 

— Şi dacă mor? 

— Cum o să moară? Copiii mei sunt sănătoşi tun... 

Ne bolnăvim de deochi, ne lungim pe prispă. Ne doare 
capul şi obrajii ne ard, aprinşi, dă cineva fuga, o cheamă pe 
Dioaica. Vine în grabă. Ne aşează cu capul în poala ei, ne 
trage pe la tâmple, ne trage pe grumaz, apoi ne frământă 
încheieturile mâinilor, degetele. Între timp, printre buze, 
rosteşte descântece: 


Plecai pe cale, pe cărare, 
mă-ntâlnii c-o fată mare. 

Fata mare cu o tiugă la spinare, 
în tiugă - o barabulă... 

— Unde te duci, fată mare? 

— Spre soare răsare, 

să arunc boala băiatului 

în pustiu, 

unde nu se află ţipenie de om viu. 
Să rămână băiatul curat, 
luminat, 

ca steaua din cer; 

ca roua din câmp, 

ca poalele Maicii Precista. 


O miluie cu ceva mama. Pleacă Dioaica. Mai zăceam un 
ceas, două, câteodată zăcem o zi, două, o săptămână, până 
ne saturăm de zăcut şi ne facem bine... 


Ne bolnăvim de friguri - în fiecare vară ne bolnăvim de 
friguri toţi copiii din casă, toţi copiii satului. Dinspre baltă 
vine boleşniţa. N-ai cum s-o opreşti. Doctorul Ganciu spune 
că frigurile se vindecă uşor cu chinină. Dar el n-are chinină 
la dispensar, are numai câteva borcane de sticlă, goale. S- 
au păstrat cândva, mai demult, în borcane, alifii. La gura 
borcanelor, păianjenii au ţesut pânză. Praful a tot căzut şi-a 
îngroşat, a înnegrit pânza de păianjen. Se află destulă 
chinină la oraş, e scumpă foc, n-o cumpără rumânii. Vin 
totuşi, o dată pe an, în toiul verii, la dispensar, câteva 
pacheţele de chinină. Cireş, agentul sanitar, cumpără cretă 
de la prăvălie, o pisează, o amestecă cu chinina - să fie mai 
multă chinină - o împarte la oamenii care au copiii bolnavi - 
şi cine nu-i are, numai popa Bulbuc şi cârciumarii - şi cere 
în schimb, pentru el şi pentru doctorul Ganciu, ouă 
proaspete. Bei amestecătura topită în gură, amăruia 
amestecătură, o verşi îndată, o aruncă stomacul afară, cu 
nimic nu te-alegi. 

Mai bine bei zeamă de salcie... 

Curăţă dada cu cuțitul coajă de salcie - avem o salcie 
mare în arie, în faţa casei, lângă fântână, pe care cresc 
omizi groase, verzi, cu boabe albe pe spinare... Taie în 
bucăţi coaja, o pune la fiert în ulcică. De trei ori dă fiertura 
în clocot. Se răceşte. 

— Bea, Darie!... 

— Câte linguri, dadă? 

— Până te saturi... 

Culege dada de pe câmp, de pe răzoare, sunătoare. 
Buruiană rea sunătoarea, până şi botul boului o ocoleşte. 
Ne lipeşte două foi late pe mână, deasupra încheieturii, ne 
înfăşoară mâna, peste foi, cu cârpă - strâns ne-o înfăşoară. 
Parcă n-ai avea nimic la început. Peste un ceas locul legat 
arde, foaia a început să frigă pielea. Te ustură parcă şi 
măduva oaselor... 

— Simţi ceva? 


— Mă ustură, dadă... 

— Dacă ustură, o să te vindeci. Mai stai legat... 

— Nu mai pot îndura. 

— Trebuie. 

A căzut legătura. Dezlipim sunătoarea. Pielea e roşie, 
crăpată, umflată - carne vie unde a fost frunza, rană în 
toată legea... Umblăm cu rana deschisă o săptămână, mai 
mult de-o săptămână, o ferim de muşte. 

— Buba mea a prins coajă... 

— Să nu rupi coaja, diavole... 

— N-am s-o rup... 

Singură se desprinde zgaiba. Pielea a rămas albă, 
proaspătă - piele nouă, semn pe toată viaţa - dar de friguri 
ai scăpat? Am scăpat! 

Scăpăm de friguri. Dă peste noi nâjitul. Ni se umflă 
gingiile - gingia de sus şi gingia de jos. N-ar fi nimic dacă s- 
ar umfla şi-ar trece. Sub umflătură răsar bube mici, cât 
măciulia chibritului, cu vârful alb. Se sparg, răsar altele. 
Gura toată e o singură rană. Doare carnea, putrezeşte, sub 
putreziciune, tot carne bolnavă. Nu doare numai carnea. 
Dor dinţii. Dor şi rădăcinile dinţilor. Ne descântă Dioaica de 
năjit. Ne descântă Petria. Ne clătim gura cu leşie de 
dimineaţa până seara târziu când, istoviţi, izbutim să 
adormim. Ne trezim. Ne zvârcolim. Adormim iar. Aşa 
somn!... 

Trece şi năjitul... îl ia vântul şi-l duce departe, în alte 
ținuturi. 


Ai fată şi e cam urâtă, nu poţi s-o măriţi. O chemi pe 
Dioaica şi-ţi spui păsul. Dioaica pregăteşte farmece. 
Rămâne mulţumită mama fetei. Şi Dioaica e mulţumită, şi 
fata. Dioaica le-a spus că o să pice pe drum de seară 
peţitori. Pică şi peţitori uneori, alte dăţi nu pică nimic, dar 


femeile care au fete de măritat, fete care nu se mai mărită, 
nu-şi pierd nădejdea şi cred în puterea farmecelor bătrânei. 

Peste multe sate i s-a dus Dioaicii vestea. 

S-a măritat o fată frumoasă şi, pe lângă frumuseţe, pe 
lângă tinereţe, fata a adus la casa bărbatului lacra cu ţoale, 
zestrea, într-o sfoară de pământ, în vite. Poţi să te miri cât 
vrei, dar lumea e cum e lumea. Flăcăul abia însurat îşi uită 
nevasta frumoasă acasă şi începe să alerge după altele. Te 
duci la Dioaica să dezlege descântecul de urât pe care ţi l- 
au făcut duşmancele. 

Şi din asta se alege cu ceva Dioaica. 

Alde Măciucă stau vreo şaptesprezece-optsprezece într-o 
odaie. Măciucă ăl bătrân cu baba, cu trei băieţi însuraţi, cu 
nevestele, cu copiii lor, băieţi şi fete mai mari, mai mici, 
claie peste grămadă. Au casă mare, da-n celelalte odăi bagă 
oile iarna, să fete la căldură miei graşi. N-au pat în odaie - 
piei uscate, de oaie, întinse pe jos, căpătâie pe lângă pereţi, 
fereastra prinsă-n cuie, să nu se deschidă niciodată, să nu 
pătrundă gerul înăuntru. Dorm pe piei cu lâna netunsă. Goi 
dorm, fiecare cum i-a născut maică-sa, să nu strice, să nu 
rupă cămăşile. Au puţine cămăşi, una de om, toate miros a 
urdă, a zer, a oaie plouată... 

lubeşti o fată şi ea nu te bagă în seamă, deşi eşti, cum nu 
se mai poate închipui, ditai cruce de voinic! lei drumul casei 
de sub coastă. 

— Ce mă fac, mamă Dioaico? Nu se uită a lui Măciucă la 
mine. 

— Care din ele? 

— Paraschiva... 

— Să-ţi facă baba de dragoste, dar ce te găsi pentru a lui 
Măciucă, maică? Alta nu văzuşi? 

— Uite că nu văzui, mamă Dioaico... 


Moare mama! După atâta zăcere, am ajuns cu toţii să 
credem că acum i-a venit sfârşitul. Nu mai poate nici să 
vorbească. Zile întregi nu deschide gura. Buzele plesnite, 
umflate le mai poate mişca, semn că vrea o înghiţitură de 
apă... Pieptul i se ridică, se lasă în suspinuri... O păzim cu 
lumânările aprinse. Surorile îi şi doresc moartea. Au obosit 
de atâta vegheat... 

Tata a mers la negustor, a vorbit să-i dea peste un ceas 
ori peste o zi câteva scânduri pentru un sicriu, un lemn 
pentru cruce. 

Moare mama!... Moartea ei, acum, e privită ca o uşurare. 
Nu e deloc plăcut să stai luni şi luni în casă cu un om care 
abia respiră, cu cineva care a şi început să putrezească. 

Dar uite, mama nu moare. A deschis ochii. A început a 
mişca mâinile. A prins grai. 

— Daţi-mi ceva să mănânc... 

I se dă să mănânce. Trece un ceas, mai trece unul, şi 
mama cere iarăşi de mâncare. 

Începe să capete puteri. Umblă prin casă proptindu-se de 
ziduri. lese în faţa casei. Se sprijină de stâlpi. O ţin 
picioarele, minunea minunilor. 

Mama umblă prin arie. Stă pe vatră şi ajută la pregătirea 
prânzului. 

A început să şi râdă mama, ea care înainte de a fi bolnavă 
râdea atât de rar. 

Viaţa, era gata s-o părăsească, i s-a întors dintr-o dată în 
trup. 

Se miră doctorul Ganciu, se miră Dioaica, se miră toţi 
oamenii şi vin s-o vadă ca pe cineva care s-ar fi întors după 
o lungă călătorie de pe celălalt tărâm. 

Mama nu poate să răspundă întrebărilor care i se pun. 
Ştie că a fost bolnavă. Ştie că zile întregi nu şi-a dat seama 
de nimic. Ştie şi altceva: că niciodată n-a crezut că sfârşitul 
ei este aproape. 


— Aveam copii. Trebuia să mă fac sănătoasă să-i cresc. 
Cui era să-i las? Cine să-i spele? Cine să-i cârpească? Cât 
am fost bolnavă m-am gândit mult - şi la multe. Numai la 
moarte nu m-am gândit. Şi, uite. Nici moartea nu s-a gândit 
la mine. A trecut pe lângă patul meu şi nu s-a oprit... Cred 
că omul, dacă nu e prea bătrân, moare dintr-o boală numai 
dacă îi e frică de moarte, dacă se gândeşte el la moarte... 
De ce să mă fi gândit eu la moarte?... M-am gândit la viaţă. 
La viaţa mea, la viaţa copiilor mei... E bună viaţa... 

Pielea obrazului, întinsă pe oase, e galbenă, e de un 
galben care bate în negru... 

Oamenii dau din umeri, se minunează, pleacă; ducă-se... 

Se pare însă că sănătatea mamei nu-mi prieşte mie. De la 
un timp sunt mereu bolnăvicios... Câteodată mă doare 
capul. Câteodată mă dor mâinile, picioarele. Nu fac nimic şi 
totuşi mă simt tare obosit. A început să nu-mi mai placă 
niciun fel de mâncare. Burta mi s-a umflat. Mereu mi se 
umflă burta, abia mă mişc. 

Am fost luat în braţe de tata şi dus la doctorul Ganciu. 

— Ce e, mă? Te-ai bolnăvit? Dracul te-a luat! O să mori!... 

Îmi ridică până la gât cămaşa, mă întinde pe canapea, 
începe să bată pe pântecul meu, cu degetele, toba. Burta 
mi-e umflată într-adevăr ca o tobă. 

Caută într-un dulap şi dă câteva prafuri tatii. 

— Să le bea cu apă. 

Mă prind de tata ciuş. Mă duce acasă. Iopeşte prafurile 
într-o ulcică şi mestecă doctoria până se face albă, ca apa 
de var. 

— Bea, Darie... 

Beau apa lăptoasă. E amară. Îmi face greață. O arunc 
afară. 

Am tot băut apa în care au fost topite prafurile doctorului 
Ganciu. Sănătatea s-a depărtat şi mai mult de mine. Au 
chemat-o şi pe moaşă-mea Dioaica. Şi ea m-a bătut cu 


degetul pe burtă, m-a bătut cu degetul pe spinare, m-a 
pipăit pe la vintre, pe la subsuori, şi nu s-a dumerit cu ce-ar 
putea să mă lecuiască. M-au scos în tindă şi m-au aşezat pe 
un maldăr de paie, lângă foc. Dioaica a cerut o bucată de 
tinichea şi a făcut din ea un fel de tingire. A înfipt-o în vârful 
unui băț crăpat la cap. L-a trimis pe tata să caute câteva 
bucăţi de plumb la prăvălie. 

S-a întors tata cu plumbul. Dioaica a pus plumbul în 
tigaie şi l-a topit deasupra focului. 

Lângă mine, o strachină mare, plină cu apă. Dioaica o să 
răstoarne plumbul topit în apă. În formele pe care o să le ia 
plumbul răcit în apă, o să citească leacul care-mi trebuie. 

Răstoarnă Dioaica în strachină plumbul topit. Plumbul 
pârâie, plesneşte, o bucată mare de metal fierbinte îmi sare 
în obraz, mi se lipeşte de obraz. lată leacul. Mă ustură 
obrazul de arsură. 

Boala a trecut singură. Singură a-venit - ca boala mamei 
- singură a plecat. Diavolul s-o ia pe Dioaica! Nu cred în 
vrăjile ei. Nici mama nu crede în vrăjile ei, dar când e 
strâns în chingi de suferinţă, rumânul începe să creadă în 
orice. 


Ţârcovnicul Florea Floacă a pus ochii pe o fată din satul 
vecin. E slab şi zbârcit ţârcovnicul. Oftica îi mănâncă pieptul 
pe dinăuntru. Cântă în strană şi cântă frumos. E şi bun de 
gură şi scrie ca nimeni altul în sat. Ar puţea să se facă notar, 
dar are două păsuri: fetele îl văd că i-a cam trecut vremea 
însuratului şi ştiu că-l paşte moartea. Nu-l vor de bărbat. E 
numai ţârcovnic. Altceva nu mai e. Câştigă ceva, dar nu 
destul. Dacă-l ia una, cu tot beteşugul care ar putea săo 
lase văduvă înainte de vreme, cel puţin să fie cineva. Altfel 
ar sta lucrurile, dacă ţârcovnicul ar putea deveni şi notar. 
Pacoste! Postul de notar nu e gol. Gică Stănescu are într- 
adevăr sănătatea cam şubredă, dar slujba şi-o face. Poate 
să-l ducă ţârcovnicul pe notar la groapă. Asta e o socoteală. 


S-ar putea întâmplă însă şi de-a-ndoaselea, adică să-i scrie 
notarul ţârcovnicului actul de moarte în condica primăriei. 

Astea le gândeşte şi le vorbeşte satul. Ţârcovnicului i-a 
intrat, ca un cui în cap, un gând: el ar putea grăbi prin 
farmece moartea notarului. 

Serile s-a tot dus la Dioaica şi s-a sfătuit cu ea. 

— Treabă grea, i-a spus Dioaica. Până acum n-am omorât 
cu farmece pe nimeni. Păcat mare să omori omul cu 
farmecele, dar dacă plăteşti bine, am s-o fac şi p-asta... 

Ţârcovnicul a plecat la oraş, s-a îndatorat la bancă şi i-a 
adus moaşă-mi Dioaica punga cerută. 

Dioaica i-a descântat farmecele. 

Numai Dioaica şi ţârcovnicul ştiu taina. De la cine a aflat 
satul? Poate ţârcovnicul să nu-şi fi ţinut gura. Gura Dioaicii 
parcă ar fi cusută. O vorbă nu-i iese mai mult decât vrea ea 
să spună. Şi asupra îndeletnicirilor ei vrăjitoreşti n-ar da o 
lămurire, chiar dacă ai pica-o cu ceară. 


Spre gară, sub un deal, cimitirul, al cărui cuprins, de 
când cu holera, s-a lărgit. Sub linia ferată, la cinci-şase paşi 
numai, vechea biserică de lemn. Din gură în gură se ştie că 
biserica a fost clădită dintr-un singur lemn, dincolo de 
Dunăre, mai demult, pe vremea turcilor, de un meşter de 
prin împrejurimile Plevnei. 

Au plecat oamenii cu săniile, iarna, au trecut peste 
Dunărea îngheţată şi au adus-o gata. Meşterul a venit, a 
încheiat grinzile, a încheiat acoperişul. Apoi a venit, tot de 
dincolo de Dunăre, alt meşter, care a zugrăvit câteva icoane 
de lemn şi le-a prins pe pereţi. 

Asta e toată biserica. Pot să încapă în ea până la douăzeci 
de oameni, atât o fi fost satul pe vremea când s-a clădit 
biserica. 

Pământul s-a scufundat sub ea şi biserica din cimitir a 
rămas şi mai măruntă. În clopotniţă îşi au cuib bufniţele, 


care se văietă noaptea pe stâlpii de telegraf ai liniei ferate. 

Numai morţii sunt duşi la biserica asta. Acolo le cântă 
popa slujba. Un copil urcat în clopotniţă trage clopotele. 
Bufniţele se sperie şi ies năucite în lumină. Icoanele vechi 
au fost mâncate de carii. Când moare cineva în sat, oamenii 
se duc să-şi însoţească mortul, cu popa, în biserica din 
cimitir. 

A murit un băiat de două săptămâni cu fălcile încleştate, 
de apucat. L-au dus acolo să-i cânte slujba. S-au aprins 
lumânările. Oamenii au tresărit: sfinţii nu mai aveau ochi. 
Cineva venise, cu vârful cuţitului scosese ochii sfinţilor. 

— Cine a putut să facă asta? se întreba popa. 

Sfinţii au rămas fără ochi. Gândurile oamenilor s-au 
îndreptat spre Dioaica. 

— Dioaica a scos ochii sfinţilor... 

Jandarmul Niculae Mieluşel a chemat-o la post, a 
tupungit-o, a stâlcit-o, a călcat-o în picioare şi i-a spus să 
are s-o trimită legată la oraş. 

Dioaica a rostit: 

— N-am scos eu ochii sfinţilor. Dacă nu i-am scos, nu i-am 
scos, iaca, omoară-mă! Încarcă-ţi sufletul de păcate! 
Omoară-mă! Să mă porţi în spinare pe lumea cealaltă, cum 
îl poartă Cain pe Abel... 

Niculae Mieluşel s-a mulţumit s-o ia de spate şi s-o 
arunce ghem în ţărână din faţa postului. 

A plecat Dioaica târându-se. S-a oblojit, s-a însănătoşit. 

Sfinţilor, cât sunt ei de sfinţi, ochii de vopsea albă, odată 
Scoşi, scoşi au râămas!... 

— Ei şi? spune domnul Dumitrescu. Dacă sunt sfinţi, pot 
să vadă şi fără ochi. De ochi n-au nevoie decât oamenii. 


După răscoale - putreziseră cei împuşcaţi, în morminte 
fără cruci, se  veştejiseră şi putreziseră deasupra 
mormintelor rânduri-rânduri de iarbă; se întorseseră 


betegi, dar se întorseseră pe la casele lor şi osândiţii la 
puşcărie în procesele care au urmat răscoalei - s-a dat jos 
din tren, în gară, într-o noapte, cu un geamantanaş în 
mână, un bărbat înalt, roşcovan la obraz, cu mustăţi lungi 
cu sfârcurile răsucite în sus. Plecase trenul cu ferestrele 
luminate. Spre Dunăre plecase. Rămăsese pe peron 
bărbatul roşcovan. Lumina peronul un felinar în care 
pâlpâia o lampă cu gaz. De jur împrejur, noaptea. L-a 
întrebat Ruţu, acarul: 

— Încotro aveţi drum? 

— Am treabă în satul ăsta, mâine. Aş vrea să dorm 
undeva, pe aici, până dimineaţă. 

— Cam greu. Satul n-are han. Numai cârciumi. Nu prea 
se opresc pe la noi călătorii. Trec numai... 

— Dar aşa, la un caz ca ăsta, nu se află undeva un pat, 
oricum ar fi, să-mi întind oasele? Plătesc pentru găzduire. 
Plătesc şi pentru osteneală. 

— Să căutăm. Să cer voie domnului şef să te însoțesc în 
sat, în cătun. O să batem la o poartă. Poate că avem noroc. 

Au coborât amândoi malul, au trecut podul, au intrat în 
cătun. Acarul a spus: 

— Stă pe aici o fată bătrână, singură. Are casă cu două 
odăi. Să dormi dumneata într-una din odăi până mâine 
dimineaţă. 

A bătut la poarta fetei lui Pândele Ciuşcă, fată 
îmbătrânită fără măritiş. L-a primit fata bătrână pe mosafir 
pentru o noapte. Acolo a rămas. Satul a aflat că-l cheamă 
Dumitrescu. Un timp a stat mai mult în casă, pe urmă a ieşit 
în arie, pe urmă în uliţă, la vorbă cu rumânii. 

— A aşteptat Stefana cât a aşteptat. Norocul şi l-a 
aşteptat. 

— Ba încă noroc, nu glumă!... Să se mărite cu un 
târgoveţ... 


Dumitru Dumitrescu a trândăvit o vreme căutând mereu 
să găsească de lucru, să-şi făurească un rost. Rumânii îi 
spuneau: 

— Ar fi bine să te faci preceptor, domnule Dumitru, că 
pari om de ispravă, n-o să ne pui în frigare dacă o să mai 
întârziem în anii răi cu plata birului. 

— Vă mulţumesc de încredere, dar eu la stat nu intru. 

— De ce? Mare treabă nu e. Şi leafa e leafă. Munceşti ori 
nu munceşti, o primeşti întreagă la capătul lunii. 

— Sunt bani care frig mâinile... 

— Banii pe care îi mănâncă jandarmul, de pildă... 

— Şi logofeţii... 

— Şi primarul... 

— Dar nici ai popii nu sunt mai breji... 

— Numai banii dascălului sunt curaţi, că-şi sparge capul 
pentru ei cu copiii noştri, să-i înveţe carte... 

— Când şi-l sparge... 

— La răscoală, unii jandarmi au trecut de partea 
norodului... 

— Puţini. Cei mai mulţi au tras în norod... 

— Grădină fără uscături nu se poate... 

— Prea multe uscături se află în grădina noastră... 

— Boierii... 

— Nu puturăm scăpa de ei... 

— Era şi greu. Ei cu puşti, cu tunuri, noi cu ciomagul... 

— Ne răcorirâăm cel puţin sufletul. Ne sărarăm cel puţin 
inima... 

— Dar şi l-au răcorit şi ei pe al lor... 

— Câţi boieri să fi murit la răscoale, pe ţară? 

— Câţiva. Pot fi numărați pe degetele de la o singură 
mână, spune domnul Dumitru Dumitrescu, care pare a şti 
multe. 


— Şi logofeţi? 


— Puţini. Pot fi numărați pe degetele de la amândouă 
mâinile. Mai rămân degete. 

— Şi câţi desculți au omorât boierii după răscoale? 

— Unii spun unsprezece mii, alţii cincisprezece, alţii spun 
că ar fi fost împuşcaţi şi ucişi în bătăi şaptesprezece mii de 
ţărani - bărbaţi, femei, copii... l-au omorât fără să-i scrie în 
condici, ca să nu li se facă niciodată socoteala, spune 
domnul Dumitru Dumitrescu... 

— Au măcelăarit ţara ticăloşii. Au s-o măcelărească ori de 
câte ori o să ridice fruntea. 

— Asta atârnă de noi toţi. 

— Cum adică? 

— Dacă ţara o să se ridice ca acum câţiva ani, fără 
legătură de la om la om, fără legătură de la sat la sat, fără 
conducere şi fără plan, o să se întâmple la fel. Boierii, cu 
jandarmii, cu armata au să măcelărească ţara. 

— Cine să ne conducă? 

— O să se găsească, la timpul potrivit, oameni potriviţi, 
mai spune domnul Dumitru Dumitrescu. 

— Acum unde sunt? 

— Se vor fi aflând ei pe undeva. Dacă nu se vor fi aflând 
pe nicăieri, au să se nască... 

— Adu-i, Doamne! Adu-i, Doamne, mai curând, se închină 
Stoian Gonciu, veteran, ca şi gornistul Diş, din războiul de 
la 77... 

— Apoi, moş Gonciule, n-o să-i mai apuci. 

— O să-i apuce ăştia care acum se joacă în pulberea 
drumului... 

Eu mă jucam în pulberea drumului. De-a caii mă jucam. 
Cu lţicu. Cu Tutanu, cu Turturică, cu Gângu mă jucam. Iţicu 
era calul meu. Calul lui Turturică era Tutanu. Gângu nu era 
nici cal, nici călăreț. Fugea ca mânzul, pe lângă herghelia 
noastră. Dacă lţicu era calul meu, mă urcam eu în spinarea 
lui. Îl atingeam cu nuiaua. Ca pe un cal adevărat îl ardeam 


cu nuiaua. lţicu fugea, necheza... Apoi, lţicu ostenea de 
atâta alergătură. Deveneam eu cal. lţicu devenea călăreț. 
Era rândul meu acum să alerg, să nechez, să-l port în cârcă 
pe lţicu. Cal nărăvaş eram. Nechezam, sforăiam pe nas, mă 
speriam, îl trânteam pe lţicu în ţărână. Plângea: 

— Nu mă mai joc cu tine. Dinţosule... 

— Să-ţi fie de bine... 

Oamenii vorbesc fel de fel de lucruri despre Dumitru 
Dumitrescu, ginerele lui Pândele Ciuşcă. 

— O fi spion, trimis de boieri să ne încerce... 

— Ori un răufăcător, care s-a ascuns aici, între noi, de 
poliţie... 

— Ori un cap al răsculaților, care caută să-şi piardă 
urma... 

— Cine ştie!... Vorba aia: hoţul cu un păcat, păgubaşul cu 
o mie... 

Dumitru Dumitrescu, până la urmă şi-a găsit rostul: face 
misitie pentru greci - cumpără pentru greci cereale de la 
rumânii care au cereale de vânzare. Sunt rari rumânii de 
acest soi, dar totuşi sunt - cei care au pământ mai mult... 

De când s-a măritat, Ştefana lui Ciuşcă a întinerit. Umblă 
sprintenă. Cântă prin arie, printre pomi, cântece de 
dragoste... 

Câteodată o cuprinde întristarea. 

— Ce ai tu, fată? 

— Mă gândesc la omul ăsta al meu. Ciudat om!... Mi-e 
teamă să nu rămân fără el. Acum n-aş mai putea îndura 
singurătatea. A venit într-o noapte. Nu vorbeşte de mamă, 
de tată, de soră, de frate. Nu mi-a spus nici măcar unde a 
trăit înainte. Nimic nu mi-a spus... 

— Dacă nu-ţi spune, nu-l întreba. Poate într-o bună zi o 
să-ţi spună totuşi. O avea socotelile lui, ca orice om. 

S-a apropiat toamna. A început toamna. A fost cules 
porumbul. Viile, câte au sădit rumânii după molimă, au fost 


îngropate, să nu degere mlădiţele sub zăpadă. 

S-a deschis şcoala. Arborii îşi leapădă frunzele galbene. 
Vânt, ploaie. Vânt schimbător. Ploaie măruntă, deasă. Ploaie 
de toamnă... 


Ţârcovnicul Florea Floacă scuipă sânge. Nu poate să mai 
cânte. Nu poate nici să iasă din casă. L-a chemat pe popa 
Bulbuc la spovedanie. 

— Părinte Bulbuc, eu am pus-o pe Dioaica să scoată ochii 
sfinţilor. A făcut vrăji să-l omoare pe Gică Stănescu. Voiam 
să-i iau locul! Voiam să ajung şi notar... Acum, pământ mă 
fac, părinte Bulbuc... 

I-a dat boaita împărtăşanie. 

La cârciumă, după ce a tras pe gât câteva bardace de vin, 
popa s-a spovedit cârciumarului. Satul a aflat îndată vestea. 

Ţârcovnicul a murit. Un copil i-a tras clopotele. M-am dus 
cu droaia de băieţi la îngropăciunea lui. 

Ţârcovnicul. Galben, în sicriul lui, fără nicio picătură de 
sânge în obraz. 

De pe pereţii bisericii dintr-un lemn se uitau la el sfinţii 
cu găurile ochilor care fuseseră vopsiți, cine ştie când, în 
albastru. 

Se uita şi notarul Gică Stănescu, cu ochii vii, cu ochi 
adevăraţi, cu ochi de om... 


XIV 
O FARÂMĂ DE PÂINE 


Am ajuns în ultima clasă. S-a deschis şcoala! Bucuria 
noastră e mare: învățătorul Gheorghe Popescu-Bragadiru s- 
a reîntors la noi... 

Am învăţat cu Popescu-Bragadiru clasa întâi. Când am 
trecut într-a doua, dascălul nostru cu ochi frumoşi, mustăţi 
groase şi glas limpede, puternic, ne-a părăsit. A plecat la 
oraş şi a devenit profesor de muzică la liceu, profesor cu 
suplinire. În locul lui ne-am pomenit la începutul anului cu 
domnul Pake Iliescu, om între două vârste, cu haine tare 
lucioase, cu pălărie de paie. Nu ne-a plăcut cum arăta la 
înfăţişare. Avea o faţă gălbuie, trasă, ochii mult prea trişti. 
Ne-a răspuns la „bună dimineaţa”. S-a aşezat sfios la 
catedră, a strigat catalogul. Vorbea pe nas, fonf, ca Bâca lui 
Tobei, şi trebuia să ne ascuţim auzul ca să pricepem ce 
spune. Am prins numaidecât a ne mişca, a ne da cu coatele, 
a vorbi tare. Pe loc am băgat de seamă că e surd. Am 
început să facem lecţiile. Noul nostru dascăl nu cunoştea 
cine ştie ce carte... Asta s-a văzut îndată. 

— Ce aveţi astăzi? ne întreba... 

Îi spuneam numele lecţiei. 

— Copiaţi lecţia pe caiete... 

Copiam lecţia pe caiete, după cum ne îndemna. 

leşeam afară, ne jucam, intram în clasă, dascălul 
rămânea ore întregi cu ochii pe jurnal. Cine voia să înveţe 
învăţa. Cine nu voia să înveţe n-avea de dat nimănui 
socoteală. Ştiai ori nu ştiai, în catalog ţi se însemna aceeaşi 
notă: 5... 


Ne-am pomenit la sfârşitul anului că am trecut toţi clasa, 
cei care ştiam să scriem şi cei care uitasem să scriem, să 
citim, să socotim. 

Am aflat curând că învățătorul Iliescu studiase... o clasă 
de liceu. 'Treceam prin apropierea catedrei: ne lovea în nas 
duhoarea care izvora din trupul şi din hainele lui. Băieţii 
spuneau: 

— Mă, ăsta nu s-a spălat de la botez, de când l-a cufundat 
popa, de trei ori, în cristelniţă. Miroase ca un hoit de cal. 

— Nu l-a băgat popa în cristelniţă, că nu s-a lăsat. A făcut 
gălăgie. Popa s-a mulţumit să-l stropească cu agheasmă de 
departe... 

— Parcă tu te-ai spălat, Veve... Fugi pe uliţă, când te 
cheamă maică-ta să te bage în albie. Râde ciob de oală 
spartă... 

— De ce să mă spăl? Ce? Eu sunt dascăl? Dac-aş fi dascăl 
m-aş spăla. Dar aşa.? Mă spăl, mă murdăresc iar... Mai bine 
nu dau deloc cu apă, nici pe obraz. 

— Se vede... 

— Parcă eu zic că nu se vede... 

Îi spun tatii: 

— Ne-a venit un dascăl nou. 

— L-am văzut pe linia satului. 

— Nu ne învaţă nimic. Mi se pare că nici nu ştie ce să 
spună şi cum să se poarte în clasă. De ce ni l-or mai fi 
trimis? 

— O fi având proptele, taică. 

Ştiu că numai zidurile şubrede au proptele. Şi gardurile 
vechi pe care, fără proptele, le-ar trânti vântul. S-a învechit 
gardul. Au putrezit bulumacii. Nu poţi ridica gard nou. Îl 
întăreşti pe cel vechi cu proptele. Asta ştiu,. Dar oameni cu 
proptele! Nu ştiu cum vine asta... 

— Ce sunt proptelele? 

— Rude la Ierusalim, băiete... 


— Mă luminaşi buştean, tată. 

— Neamuri, măi, Darie, neamuri sus-puse. Dacă ai 
neamuri sus-puse, n-ai nevoie nici de minte, nici de 
învăţătură. Te milogeşti niţel şi te miluie neamurile cu leafă 
de la stat. 

— Şi Iliescu are proptele? Are neamuri la Ierusalim? 

— Are. Altfel, neisprăvit cum e, ar plesni pe drumuri de 
foame. l-au aruncat şi lui, acolo, un oscior să roadă... Dacă 
n-ai sfinţi, oricâtă învăţătură ai fi băgat în căpăţână, nu se 
uită nimeni la tine. Mori cu zile. Poate nu mori. Dar bine n-o 
duci. 


La şcoală, greu fusese începutul. Trecuse un om de la 
primărie, bătuse în poartă şi îi spusese tatii: 

— Să-l trimiţi pe Darie la şcoală... 

— Dacă o vrea să se ducă, răspunsese tata. 

S-a întors spre mine. 

— Cum ţi-o fi voia... 

Mă încerca. 

Nu mi-a spus nici să mă duc, nici să nu mă duc. 

S-a deschis şcoala, m-am luat şi eu după ceilalţi... 

În casa noastră învățase carte, mai înainte, frate-meu 
Gheorghe. Învăţase cu sete. Fusese pe atunci învăţătoare în 
sat o femeie bălană, venită de dincolo de munţi, de prin ţara 
Moților. Berta o chema. Avea un băiat cam de vârsta lui 
frate-meu Gheorghe. Băiatul învăţătoarei trăia şi învăţa la 
Bucureşti, la neamuri. Frate-meu Gheorghe, ager, i-a plăcut 
învăţătoarei. L-a tot ţinut pe lângă ea şi i-a dat cărţi să 
citească. Primăvara, lipsea frate-meu cu săptămânile de la 
şcoală. Îl lua tata la plug. Era doar băiatul cel mai mare, 
singurul pe care-l putea folosi la muncă. Toamna îl lua la 
culesul porumbului, pe moşie la făcutul ogoarelor şi numai 
după căderea zăpezii, frate-meu venea la şcoală, cu geacul 
subsuoară, ca şi cum n-ar fi lipsit o singură zi. 


A terminat frate-meu şcoala. Învăţătoarea a plecat 
toamna cu el la Bucureşti, la rudele ei, şi l-a dus pe frate- 
meu la examen, la seminar. A trecut examenul şi a rămas la 
oraş să înveţe carte. La internat a rămas să doarmă, să 
mănânce. Dar înainte de a se duce să dea examen, frate- 
meu Gheorghe a şi făcut o boroboaţă - boacănă boroboaţă. 
Rudele Bertei aveau un băiat, un împeliţat, la care ţineau ca 
la lumina ochilor. Era cam de-o vârstă cu frate-meu, 
diavolul. Au ieşit băieţii să se joace în curte. Din una, din 
alta, s-au luat la harţă. Orăşeanul l-a înjurat pe dezbrăcat. 
Atât i-a trebuit lui frate-meu. Până să bage boierii de seamă, 
până să iasă în curte să-şi scape odorul din mâinile 
sălbaticului, măturase frate-meu lespezile cu el. 

— Ne pricopsişi, Berto!... Ne aduseşi în casă un barbar, 
să ne omoare copilul... 

— E băiat bun Gheorghe. E drept, cam iute la mânie. 
Poate l-a întărâtat cu ceva Sandu. Să-i chemăm pe amândoi, 
să întrebăm cum a fost, ce s-a întâmplat. 

I-au chemat. 

— De ce l-ai bătut pe Sandu, Gheorghe? 

— M-a înjurat de mamă. Şi mama mea e moartă. De ce m- 
a înjurat de mamă? 

— De ce l-ai înjurat, Sandule?... 

— Mi-a plăcut să-l înjur... S-a înfuriat şi a sărit la bătaie. 
M-a bătut. 

Plângea. Se văicărea bătutul. 

— Ăsta e de la ţară, e prost, nu ştie de glumă. La noi 
înjurătura e glumă. 

— O fi! a răspuns, ţâfnos, frate-meu. Dacă mai mă înjură, 
îl smintesc în bătăi, să ştiţi. 

Peste câteva zile au scăpat de el. A intrat frate-meu 
bursier. Când termină - mai are niţeluş - o să-şi lase barbă, 
o să se facă popă... „Doamne miluieşte, miluieşte, 
miluieşte”... „Cunună-se robul lui Dumnezeu”... 


Al doilea frate al meu - frate numai după mamă, frate- 
meu lon - s-a bucurat de aceeaşi grijă din partea doamnei 
Berta. Fără niciun folos. În patru ani, frate-meu Ion n-a 
putut să calce în clasa a doua. Venea învăţătoarea 
dimineaţa, îl lua din culcuş, îl ducea la şcoală. Rămânea în 
clasă cât rămânea, o zbughea pe fereastră, dacă fereastra 
era deschisă... 

Din sat a plecat Berta. A venit în locul Bertei un bătrân cu 
barbă roşie, Raimont Cucu. S-a aşezat cu amenzile pe 
oameni, să-şi trimită copiii la şcoală. A plătit tata amenzi cât 
a plătit, pe urmă n-a mai putut să plătească. În fiecare 
dimineaţă tata l-a luat pe frate-meu în cârcă, l-a dus la 
şcoală. 

Venea frate-meu la prânz cu palmele umflate de lovituri, 
cu obrajii negri de pumni, cu coastele rupte. Zăcea, gata- 
gata să dea ortul popii. Părul, pe jumătate jumulit de Barbă 
Roşie... 

La nimic n-au slujit pedepsele. La nimic n-au slujit bătaia, 
ocara. Până la urmă, Raimont s-a lăsat păgubaş. L-a luat pe 
frate-meu de turul pantalonilor şi l-a aruncat afară, pe uşă.. 

— Să nu te mai prind pe aici!... 

— Mulţumesc frumos! i-a răspuns frate-meu lon din 
mijlocul şoselei. 

Apoi a luat o piatră şi-a zvârlit-o în fereastra şcolii. A 
spart un geam. A plătit tata geamul. 

A încercat Barbă Roşie să-l mai amendeze pe tata... 

— Nu e nicio pagubă. Mai mult de trei sferturi din copiii 
satului nu ştiu carte. Pentru atâta lucru nu se prăbuşeşte 
cerul peste oameni. Fetele, una dintr-o sută dacă ştie să se 
iscălească... 

Mă întorc de la şcoală, după prima zi, stau cu mama de 
vorbă pe vatră şi-i povestesc cu de-amănuntul tot ce am 
auzit, tor ce am văzut în ziua aceea la şcoală. 


Mama mă ascultă, se uită la mine. Văd cum pe obraz îi 
înfloreşte bucuria, ca un bujor. 

— Cu Gheorghe ai să semeni tu, nu cu lon. Tu ai să-nveţi 
carte. 

— 'Te bucuri? 

— Fireşte că mă bucur. Destulă inimă rea mi-a făcut Ion. 
Măcar tu să înveţi. 

— Poate am să învăţ, mamă. Dar îmi trebuie un leu şi 
zece bani. Trebuie să duc mâine banii ăştia la şcoală. Ne-a 
cerut dascălul pentru tăbliță, pentru abecedar, pentru 
condeie. 

— Să vie taică-tău, să-ţi dea. 

Seara a venit tata de la muncă. l-am spus povestea cu 
leul, la masă. 

— De unde să găsesc eu atâţia bani! N-am de unde. Mai 
aşteaptă... 

De câte ori se vorbeşte în casă de bani, parc-ar fi luat 
casa foc, se iscă zarvă, ceartă mare. Mama rabdă cât rabdă. 
Izbucneşte: 

— Mi s-a urât cu sărăcia. Până când o s-o ducem aşa!... 
Bani, nu. Mâncare, nu. 

— Muncesc cât pot, spune tata. Toţi muncim. Nu ni se 
ajunge, asta e. Orice-am face, nu ni se ajunge. N-o să mă 
apuc să fur... 

La şcoală a doua zi, a treia zi... 

Dascălul s-a dus la oraş. L-am aşteptat la gară, la 
întoarcere. Au adus pachetele cu cărţi şi tăblițe la spinare 
copiii. Am adus şi eu un pachet... Doi am rămas fără cărţi: 
eu am rămas fără cărţi şi un băiat din cătun, cu gâtul plin 
de gâlci, de bube, unul al lui Coş, hoţul de păsări. 

Al lui Onofrei Coş nu se sinchiseşte. 

— Ori cu carte, ori fără carte - cugetă el cu glas tare - 
totuna €... 


Onofrei Coş şi-a ales drept meserie furtul păsărilor. Trece 
noaptea peste garduri, aruncă amăgeală câinilor, să nu-l 
latre, intră pe brânci în coteţ, culege găinile, pleacă. 

— De ce-ai furat găini, Onofrei? 

— Să le mănânc cu copiii. Dacă nu fur, n-am ce mânca. 

— Munceşte! 

— N-am unde. 

— La boier. Sunt atâţia boieri. 

— Or fi! Vor muncă pe nimic... 

Avendrea tăinuie furturile. Onofrei Coş le mărturiseşte cu 
gura plină. Merge la puşcărie, la oraş, rămâne, se întoarce 
acasă, fură, pleacă iar la puşcărie. 

— Nu mă satur, la puşcărie, de mâncare, dar ceva tot 
prind în gură. Mai greu de nevastă şi de băiat, că-i las fără 
de nici unele... Pe băiat o să-l fac hoţ. Nu hoţ de găini. Hoţ 
de boi, hoţ de cai o să-l fac. Să i se ducă vestea... 

— Fă-l!... 

— Să mai crească... 

Stă lângă mine, în bancă, feciorul lui Onofrei Coş, hoţul 
de păsări. leri, i s-a spart o bubă. Azi alta. 

— Tu când aduci bani, Coş Haralambie? 

— Niciodată, domnule. 

— De ce? 

— Nu-mi trebuiesc cărţi. Nu vreau să învăţ. Cu carte, fără 
carte... Ce mi-e laie, ce mi-e bălaie. 

— Când ai să aduci bani să-ţi cumperi cărţi, Darie? 

— Nu ştiu, domnule. 

M-a pus să stau într-o bancă din fundul clasei. Am stat 
unde mi-a spus să stau. 

Au început lecţiile: întâi scrisul, linii drepte, linii plecate, 
ovale, puncte, virgule. 

Pe urmă copiii au deschis abecedarul şi au început a citi: 
O, i, oi... 


Mă uitam şi eu în paginile abecedarelor. Aş fi scris, n- 
aveam cu ce să scriu, n-aveam pe ce să scriu. M-am dus pe 
la băiatul lui Bucur, cârciumarul de lângă gară. Patru băieţi 
avea cârciumarul. Unii mai mari decât mine, alţii mai mici. 
S-au îndurat de mine şi mi-au dăruit un ciob de tăbliță. 
Condei nu mi-au dat, nici nu le-am cerut. 

Pe tăbliță se putea scrie şi cu un vârf de cui. 

Casa noastră e învelită cu şindrilă. M-am urcat pe casă şi 
am scos un cui. Am pus tăbliţa pe marginea patului şi, în 
genunchi, am început să însemn literele, cum le văzusem. 
Am învăţat a le cunoaşte repede. Şi socotelile am învăţat a 
le face. 

Abecedar şi tăbliță mi-am cumpărat abia după sărbătorile 
Crăciunului. Umblasem cu sorcova şi-mi adunasem ceva 
bani. Niciodată, cât am învăţat la şcoala primară, nu mi-am 
cumpărat cărţi decât după sărbătorile de iarnă. 

Ce mare mi se pare şcoala! Are patru pereţi înalţi. În 
stânga, lângă uşă, o tablă pătrată şi neagră, sprijinită pe 
trei picioare. În dreapta, un piedestal de scânduri şi pe 
piedestal catedra şi scaunul învățătorului. Pe catedră, 
catalogul, o călimară, condeiul dascălului... 

Trei ferestre are şcoala. Trei ferestre uriaşe faţă de 
ferestrele caselor în care viețuiesc oamenii. Pe pereţi, hărţi 
cu toate ţările lumii, hărţi cu toate apele, cu toate mările 
pământului. 

Mai e ceva pe catedră: un glob. Oceanele şi mările sunt 
însemnate pe suprafaţa globului cu albastru, cu un albastru 
care seamănă cu albastrul cerului. Câmpurile - cu galben, 
munţii - cu dungi negre. 

Toate lucrurile astea, atât de noi pentru mine, atât de 
minunate, mi le lămureşte un băiat din cătun care e-n clasa 
a patra, Baboi Elefterie. E înalt, înalt ca un plop, subţire şi 
tare galben la faţă. Tuşeşte. După ce tuşeşte, scuipă în 
batistă. Copiii râd de el: 


— Uitaţi-vă la Lefterie! Scuipă în batistă, ca să nu spurce 
pământul!... Scuipă, mă, jos, că e destul de spurcat 
pământul şi fără scuipatul tău... 

— Pământul nu e spurcat... Numai unii oameni sunt 
spurcaţi, răspunde Lefterie. 

— Oliolio! Tică! Parc-ar vorbi din carte ofticosul lui Baboi. 

— Nu mai citi, mă, că te duci pe urmele lui taică-tău... 

— Lasă-l, bă, să citească. Poate nu moare. Sunt ofticoşi 
care o duc până la bătrâneţe. Trag să moară şi nu mor. Să 
citească! Poate se face secretar ori telefonist la primărie. 
Lefterie nu e ca noi, zdravăn... 

— Uite, tu, Tutanule, o să fii unul din cei ce spurcă 
pământul cu umbra. 

— Eu, mă? Eu? 

Umflat în pene ca un curcan, Tutanul se apropie de 
Baboi. 

— Măi, Lefterie, mi-e milă de tine, măi, mi-e teamă că, 
dacă-ţi dau o palmă, mori şi-ţi mănânc coliva. Dac-o avea 
ţaţa Rozica în casă grâu de-o colivă. 

— N-are!... 

— Umblăm cu desaga prin sat, după pomană, nu te lăsăm 
noi fără colivă, dacă mori. 

Tatăl lui Baboi a murit mai de mult. Şi-a ieşit din minţi, l- 
au dus la oraş la spital, a murit acolo. Muncea la câmp pe 
locurile lui şi pe moşia Pienarului. Îşi luase nevastă de la 
oraş, care croia şi cosea muierilor din sat fuste, bluze, 
rochii. Tatăl lui Baboi, Elefterie, avea un raft de cărţi. Citea 
mereu, mai ales iarna, când zăpezile erau înalte şi treburile 
puţine. Când a înnebunit, popa Tomiţă Bulbuc a dat sfoară 
în sat: 

— Baboi şi-a pierdut minţile din pricina cititului. Cine 
citeşte mult, taică - spunea popa oamenilor - înnebuneşte. 
Cartea nu e bună, strică mintea omului. Eu nu citesc decât 
la biserică, taică. 


— Lasă, că nici acolo nu te omori cu cititul, părinte! i-a 
spus al lui Ududui. 

— Asta e adevărat, taică. Mai sar, pe ici, pe colo, câte-o 
pagină, două, că prea e lungă slujba. A dracului de lungă e 
slujba bisericească... 

Lefterie a crescut cu ochii pe cărţile rămase de la taică- 
său. 

— Dacă aş avea bani, Darie, i-aş da toţi pe cărţi. N-o să 
mă satur niciodată de citit... 

Mă strecor câteodată înaintea celorlalţi în şcoală. Mă 
apropii de catedră, învârtesc globul. Îl privesc încet şi 
cuprind toate marginile pământurilor şi apelor cu ochii. Mi 
se pare că nu bietul glob de carton se învârteşte în faţa 
mea, sub degetele mele, ci că eu însumi călătoresc de-a 
lungul şi de-a latul lumii. Călătoria aceasta prin ţara uriaşă 
deasupra căreia scrie cu litere mari „China”: o fac într-o 
căruţă de ţară la care sunt înhămaţi doi cai mărunți, cu 
picioarele groase, cu copitele butucănoase, care ţin la 
drum. 

Mi-a vorbit Baboi despre ţara asta. Oamenii poartă 
pălării ciudate, ţuguiate, şi haine largi, au ochii încrucişaţi... 
Călătoresc pe drumurile lor. Trec prin satele şi prin oraşele 
lor. Văd munca şi viaţa lor şi le ascult glasul, şi încep a le 
înţelege graiul... 

Partea aceasta de sub cercul polar, însemnată cu alb, ştiu 
că este o pustietate de gheaţă, dar o pustietate în care 
trăiesc totuşi oameni înfăşuraţi în cojoace, oameni mărunți, 
oameni care dorm în corturi şi care se hrănesc cu peşte. 
Prin ţara lor călătoresc alunecând cu sania, şi la sanie e 
înhămat un cerb cu picioare subţiri şi cu coarne rămuroase, 
cu coarne care parcă ar purta în vârful lor cerul... Munţii îi 
trec pe poteci întortocheate... Mările le trec cu barca... 
Oceanele le străbat ascuns în fundul unui vapor... îmi pare 
rău că nu văd apele fără hotare. 

— Ce faci aici, Darie? 


— Mă uit şi eu la glob, domnule. 

— Îţi place? 

— Îmi place. 

— Vino după masă la mine. 

Învățătorul trăieşte într-o odaie mică, la Voicu Buciuc, 
negustorul de la răscrucea de drumuri. Odaia învățătorului 
are rafturi, pe rafturi, cărţi. 

— 'Tu vrei să citeşti şi altceva decât scrie în Citirea ta? 

— Vreau. 

Îmi dă două cărţi dascălul. Le iau. Le citesc până seara. 
Le mănânc cum mănânci atunci când eşti flămând codrul de 
pâine. I le duc îndărăt. 

— Le-ai citit? 

— Da. 

— Povesteşte cuprinsul lor. 

Îi povestesc învățătorului cuprinsul. N-am uitat nici 
mărunţişurile. 

Împrumut o carte mare, groasă, cartonată, o carte cu 
poze, cu multe poze. Găsesc acolo tot ce vreau despre orice 
ţară din lume. 

— E o geografie pentru băieţii care învaţă la liceu, mă 
lămureşte Baboi. 

— Poate o să mergem şi noi la liceu. 

— Poate tu o să mergi. Eu nu. Eu o să mor. Curând o să 
mor. Oftica nu iartă. 

Setea mea de a cunoaşte creşte, creşte. 

Ştiam multe lucruri când am trecut în clasa a doua şi-mi 
făurisem un plan întreg ca până la sfârşitul şcolii primare să 
citesc toate cărţile din rafturile dascălului. 

Dascălul şi-a pus lacăt la uşa odăii lui şi a plecat la oraş. 

Iliescu nu citea decât jurnale. 

Am trecut în clasa a treia. 


A plecat şi Iliescu. Ne-a fost trimis alt învăţător. Ăsta are 
altă boală: umblă seara prin sat. După muieri, după fete. ÎI 
ciomăgesc flăcăii, îl ciomăgesc bărbaţii. 

Fusulan vine dimineaţa la şcoală bătut măr. Strigă 
catalogul. Ne dă să scriem ceva. Pe urmă ne lasă singuri. 
Pune pe unul din clasa a cincea să ne noteze, dacă facem 
cumva nebunii. Cine e notat de monitor că n-a fost cuminte 
e deznodat în bătăi de Dudu Fusulan. 

Învățătorul se îndeletniceşte cu altceva. În cafeneaua de 
peste drum de şcoală, în cafeneaua ţaţei Lenea, învățătorul, 
cu notarul, cu popa, cu agentul de percepţie joacă. Uneori 
câştigă şi, când câştigă, bea tot ce a câştigat. De cele mai 
multe ori pierde. Se întoarce furios în clasă. 

— A vorbit cineva? 

— Ăştia, domnule! răspunde monitorul, şi-i dă lista. 

la nuiaua, strigă băieţii, îi scoate lângă tablă, îi bate de-i 
zvântă. Ne dă drumul să ne întoarcem acasă. Din nou 
merge la cafenea învățătorul. 

Nu învăţăm nimic. Mi-e sete de cărţi, dar în tot satul 
numai Lefterie are câteva cărţi. I le-am citit. Am descoperit 
la el pe rafturi o cărţulie pe scoarţa căreia scria Asia. O 
cărţulie întreagă despre un continent despre care ştiam 
atât de puţin! 

— Împrumută-mi-o s-o citesc, Lefterie. 

— la-ol... 

Am luat-o. Am început a o citi - era o duioasă poveste de 
dragoste: Asia lui Ivan Turgheniev... 

— De ce suspini, Darie? 

— Nu ştiu, mamă... 

— Cartea te face să plângi? 

— Da. 

— Caută cărţi care să-ţi dezlănţuie râsul. De plâns, ai să 
tot plângi în lume! Asta dacă ai inimă slabă şi-ţi lipseşte 
curajul. Nu te ştiam fricos.. 


— Nu mi-e frică de oameni. 

— Dacă nu ţi-e frică de oameni, n-are de ce să-ţi mai fie 
frică... 

— Mi-era frică de trăsnete, când ploua. Acum ştiu ce e 
trăsnetul. Am învăţat la şcoală, anul trecut, de la Bragadiru. 

— Ştii ce e trăsnetul? Când e cerul înnorat şi nu plouă, 
iese sfântul Ilie la plimbare prin nori cu căruţa lui. Căruţa 
sfântului are roţi de foc. Şi caii sfântului sunt tot de foc, - 
năluci de văpăi. Copitele cailor, roţile căruţei zguduie norii 
şi-i scutură de ploaie. Diavolul se ascunde. Sfântul Ilie, cu 
ochii pe el. Îl vede şi trage cu săgeata de foc în el. Ăsta e 
trăsnetul. Îl nimereşte săgeata pe Sarsailă, îi pârleşte 
pielea. După trăsnet, miroase totdeauna a pârlit... Coşi un 
petic la cămaşă duminica, ori baţi un cui în perete. Acolo se 
ascunde iaca-cine. Sfântul îl ia la ochi. Porţi cămaşa cu petic 
pus duminica, te-a ajuns trăsnetul. Casa trăsnită ia foc. la 
foc şi copacul trăsnit. 

— Dar sare de ce pui pe prag, când plouă? 

— Numai când plouă prea tare, când se rup zăgazurile 
cerului şi ploaia cade puhoi, pun sare pe prag. Sarea 
aşezată pe prag domoleşte ploaia... 

— Mamă, crezi tu în toate astea? 

— Toată lumea crede. Au crezut şi mama şi bunica. Poate 
că bătrânii ştiau ei ceva. Dacă ştii tu altfel, uite, spune-mi să 
aflu şi eu... Nu-ţi mai este teamă de trăsnete? 

— Nu. 

— Să nu te adăposteşti sub copaci când plouă cu trăsnete 
şi tunete. Trăsnetul cade uneori pe copacii înalţi... 

— Din pricina lui Aghiuţă, care se adăposteşte şi el de 
ploaie la rădăcina copacului? 

— Ei! Cu tine văd că n-o sfârşeşte omul... 

Mai se găsesc câteva cărţi la biserică, ceasloavele în care 
citeşte popa slujba. Nu mi-e poftă să-mi bag nasul în ele. 
Nici nu mi-l bag... 


Pe la mijlocul iernii, dascălul nostru s-a făcut nevăzut. 
Unii au spus că s-ar fi înecat în gârlă, că s-a rupt gheaţa sub 
el noaptea, când a vrut să treacă după muieri, în cătun. 
Alţii, că şi-a luat lumea în cap... 


Ne-a venit alt dascăl, unul tare bătrân, trecut poate de 
şaptezeci de ani. Abia îşi târăşte picioarele. Poartă barbă şi 
ochelari prinşi după ureche. Are nas lung, subţire, căzut 
peste mustață. Aude ca o pisică, numai de văzut nu vede 
bine. Haine ponosite, ghete scâlciate, căciula roasă pe 
margini - iată tot ce are domnul Inocenţiu Cocuz. 

— Măi copii, mă, să învăţaţi carte, mă... Omul fără ştiinţă 
de carte e orb... 

— Da, domnule... 

Se ridică al lui Cărâbaş, vorbeşte: 

— Mi-e nu-mi place să-nvâţ. Mie-mi plac oile. Am lapte, 
am brânză, am cojoc. Oile ştiu să mi le număr. De ce să 
învăţ? A citit tatăl lui Baboi şi-a înnebunit din pricina 
citaniei, l-au dus la balamuc... 

Lui Inocenţiu Cocuz i se întinde gura până la urechi. De 
râs i se întinde. Zâmbim şi noi câţiva. 

— Taică-tău e bogătan, Cărăbaşule... 

— Dacă e harnic, domnule... 

— Câte slugi aveţi, Cărăbaşule? 

— Multe, domnule, vreo cincisprezece. La câmp, când 
avem zor, mai luăm sărăcani cu ziua. N-au ce să mănânce şi 
vin să lucreze la noi pe mâncare... 

— Şi la noi tot pe mâncare vin, domnule! sare cu gura, 
neîntrebată, băloasa lui Iordache, cea cu obrazul totdeauna 
plin de bube dulci... 

— Bine, Cărăbaşule, tu să nu înveţi carte, dacă nu vrei. 
Nu e vorbă, nici nu te prea ajută capul. Dar ăştia trebuie să 
înveţe, ca să nu mai muncească la tine, când o să-l 
moşteneşti pe taică-tău, pe mâncare. 


Se uită la noi dascălul. Se uită la mine şi ştiu că mă vede 
ca prin ceaţă. 

— Darie, ţie-ţi place să înveţi? 

— Da, domnule... 

Şi lui Turturică îi place să înveţe, şi lui lepure Marin care 
vrea să plece la oraş şi să înveţe meşteşug bun, şi fetişcanei 
acesteia cu coade pe spate şi cu sprâncene groase, care 
scrie mai frumos decât noi toţi şi tuturor problemelor le 
găseşte răspunsul fără să însemne cifrele pe caiet şi să 
socotească, care e trecută în catalog sub numele de Lazăr 
Filofteia... 

— Eu, spune Filofteia, aş vrea să mă fac doctoriţă, să 
lecuiesc oamenii de boli. Aş vrea... Dar pentru asta ar 
trebui să mă duc la oraş la şcoală. N-o să mă duc. N-are cu 
ce mă trimite tata... 

Casa lor e lipită de malul pe creasta căruia trece calea 
ferată - o casă cu acoperişul ţuguiat, mai curând un coteţ 
de păsări. Cu fraţi, cu surori, sunt nouă la masă. E tânără 
maică-sa. O să mai sporească numărul. 

— Eu aş vrea să învăţ să construiesc poduri, se laudă 
David Bociu, care ştie a socoti orice din cap.. 

Iepure Marin se uită la ei cu milă. 

— Vorbiţi în bobote, măi. Voi nu ştiţi că nu se poate merge 
la şcoală fără bani? Cine dracu o să vă dea vouă atâţia bani 
să plătiţi la oraş gazde, şi haine, şi cărţi? Eu mă duc la 
meserie. Mecanic o să mă fac. Să lucrez fierul şi să umblu 
cu maşinile. O să cunosc toate şuruburile de la toate 
maşinăriile din lume... Am vorbit eu ce-am vorbit la gară, cu 
un mecanic de tren... 

Zăbunul lui Iepure e bălţat de petice. I-a îngheţat nasul. 
Îi pică mucul. Îşi şterge nasul cu mâneca zăbunului. Ni le 
ştergem şi noi pe ale noastre. 

— 'Tăcere!... strigă dascălul. Astăzi o să vorbim despre 
lon-vodă cel Cumplit, căruia i s-a mai spus şi lon 


Armeanul... 

Inocenţiu Cocuz e însurat. Cu nevastă tânără e însurat. 
Cucoana Doxi, nevastă-sa, să tot aibă treizeci de ani - 
voinică, albă, grasă, frumoasă. Lată în umeri, în şolduri lată, 
înaltă încă o dată aproape cât Inocenţiu Cocuz. Perechea 
are trei copii, trei băieţi. 

— Mari? 

— Nu, mici... 

— Cu cine i-o fi plămădit cucoana Doxi? 

— Cu Cocuz, cu cine altcineva!... 

— Ei, aş! 

Pe uliţă, Inocenţiu Cocuz a ieşit cu săniuţa, trage 
săniuţa... Trei băieţi în săniuţă, băieţii lui Inocenţiu Cocuz - 
unul să tot aibă cinci ani, al doilea trei, al treilea un an. Ioţi 
trei aidoma lui Inocenţiu Cocuz. 

— Cum îi cheamă, domnule dascăl, pe băieţi? 

— Pe ăsta, măricelul, Primus Inocenţiu Cocuz, pe 
mijlocaş, Secundus Inocenţiu Cocuz, pe prâslea, 'Terţius 
Inocenţiu Cocuz... 

— Apăi astea nici nu sunt nume de creştini. Nume de 
păgâni sunt. 

— Or fi, oameni buni. Dar ce! Păgânii nu erau şiei 
oameni. 

— Nu zicem că nu erau... 

Nici Inocenţiu Cocuz n-a făcut purici la noi în sat... 

Din lecţia pe care ne-a ţinut-o despre lon-vodă cel 
Cumplit, zis Ion Armeanul, i s-a tras. S-a auzit în sat. Din 
sat, purtată din om în om, vorba a ajuns la oraş. Ne-am 
pomenit într-o dimineaţă că intră un domn negricios, cu 
mustăţile vrabie, peste noi, în clasă. Inocenţiu Cocuz 
încerca să desluşească literele în catalog, să ne strige pe 
nume. A pătruns om străin în clasă, ne-am şi ridicat în 
picioare. 


— Sunt inspectorul şcolar Paraschiv I. Paraschiv, s-au 
rostit, piţigăiate, mustăţile vrăbii. 

— Mă rog, mă rog, dacă spui dumneata... Poţi să fii şi 
papa de la Roma. Poţi să fii şi fratele papii. Cum vrei. 

L-a apucat tremuriciul - ca pe epipleptici - pe inspectorul 
Paraschiv I. Paraschiv. S-a stăpânit. 

— Am venit să cercetez cazul cu lon-vodă cel Cumplit. 

— Şi cazul cu Vodă Cuza, nu? Am vorbit şi de Cuza-vodă. 

— Să lăsăm glumele. Ai o păsărică sub pălărie, lon-vodă. 

— Am mai multe, a spus glumind Inocenţiu Cocuz. Pe Ion 
Armeanul, pe Cuza-vodă, pe Tudor, pe toţi câţi au încercat 
să ridice poporul... 

Clasa rămăsese în picioare. Ascultam. Priveam cu ochii 
zgâiţi la cei doi care se certau. 

— Staţi jos, copii! ne-a îndemnat Cocuz. 

Paraschiv I. Paraschiv a trântit geanta pe catedră. A 
răsturnat călimara. S-a mânjit şi podeaua de cerneală 
violetă. A urlat: 

— Asta e necuviinţă! 

— Nu eu sunt necuviincios, a răspuns Cocuz. Aţi venit 
pentru anchetă. Faceţi, vă rog, anchetă, domnule inspector. 
Sunt învăţat cu anchetele ca sacul cu peticul. 

Inspectorul a scos un teanc de hârtii. A început a mâzgăli 
hârtia. 

— E adevărat că ai vorbit copiilor despre lon-vodă cel 
Cumplit? 

— E adevărat. Trebuia să vorbesc. E în programă. 

— E adevărat că ai spus că lon Armeanul i-a tăiat pe 
boieri şi chiar pe preasfinţitul mitropolit al Moldovei, în ziua 
de Paşte? 

— E adevărat. Scrie la carte. 

— E adevărat că ai povestit copiilor cum l-au vândut 
boierii pe domnitor, turcilor? 

— E adevărat. Scrie la Cartea de citire. 


— E adevărat că ai stăruit asupra faptului că lon 
Armeanul îi iubea pe ţărani şi-i ura pe boieri? 

— E adevărat. Scrie... 

— Ştiu. La Cartea de citire... 

— Atunci... 

— E adevărat că la această lecţie ţi-ai dat osteneala să le 
vorbeşti copiilor frumos? 

— E adevărat. Cum să nu fie adevărat? 

— De ce ai făcut asta? 

— Păsărică! Ştiţi! Păsărică mea! Slăbiciunile! Păsăricile... 

— Domnule! 

— Da, domnule inspector, e timpul să isprăvim cu gluma. 
Sunt lecţii care îmi plac. Pe acestea le predau cu căldură, cu 
pasiune chiar... 

— Plângeau copiii... 

— Nu toţi. Dar unii într-adevăr plângeau. Se 
înfierbântaseră. Alte lecţii le predau uscat, acelea care nu- 
mi plac, de pildă Mihai Viteazul, care i-a legat pe ţărani de 
pământ, robindu-i şi mai mult boierilor. Nu-mi place 
Constantin Brâncoveanu, care a jupuit ţara şi a adunat 
averi nemăsurate... 

— Şi toate astea le-ai spus copiilor de pe catedră... 

— Le-am spus. 

— Dar la Cartea de citire scrie altfel... 

— Fals. Fals. Cartea de citire a falsificată în multe locuri. 
Cunosc adevărul din documente... 

— Cu asemenea documente, cu asemenea învăţători, n- 
avem ce face. Eşti pensionar? 

— Da. Cu prelungire în activitate. 

— Ţi-am tăiat prelungirea. Părăseşte şcoala. 

— O s-o părăsesc... 

— Acum! 


S-a întors cu obrazul spre noi Inocenţiu Cocuz. Avea un 
obraz bătrân, zbârcit, nas mare, vulturesc. Sub ochelari, 
ochii umezi. 

— Să trăiţi, copii! Să rămâneţi sănătoşi şi să nu uitaţi a 
citi cartea cum nu e scrisă, cum v-am învăţat eu. 

— Duceţi-vă acasă! ne-a strigat inspectorul Paraschiv 1. 
Paraschiv. O să vă trimitem alt dascăl. Poate pe Bragadiru... 

Am ieşit din şcoală. A trecut pe lângă noi Inocenţiu 
Cocuz. L-am salutat cu căciulile. Ne-a mai privit o dată. Şi-a 
ridicat şi el căciula. A şoptit: 

— Adevărul, să căutaţi adevărul în cărţi. Sunt şi cărţi 
mincinoase. Multe. Să învăţaţi a le deosebi pe cele bune de 
cele rele... 


Vestea întoarcerii lui Bragadiru ne-a bucurat. L-am primit 
cu urale. Vechiul nostru dascăl era înduioşat. S-a uitat la 
fiecare dintre noi, s-a uitat şi la mine. Cam prin fundul 
clasei stam parcă. 

— Tu, Darie, cât am lipsit eu de aici, ai mai citit ceva? 

— N-am prea avut ce să citesc, domnule. 

— Să treci pe la mine. 

Trec în fiecare zi pe la învăţător. În fiecare zi îmi dă o 
carte. O citesc, i-o dau îndărăt, îmi împrumută alta. 

Mă scoate la tablă, mă ascultă la aritmetică. Înşir 
socotelile, adun, împart, înmulţesc. Mi-a ieşit rezultatul... 

Din băncile din faţă izbucneşte un hohot de râs. Râde 
Mitică - Mitică, băiatul lui Toma Ociî. 

— De ce râzi, Mitică? întreabă dascălul. 

— De cizmele lui Darie, domnule... 

— Treci la loc, Darie. 

Trec la loc. Mai râd şi alţii, molipsiţi de la băiatul lui 'Toma 
Oci... 

Dascălul îl scoate pe Mitică Oci la tablă. 

— De ce ai spus că râzi? 


— De cizmele lui Darie. A venit încălţat cu cizmele lui 
taică-său... 

Într-adevăr, de când căzuse iarna, veneam la şcoală 
încălţat cu cizmele cu care făcuse tata armata la călăraşi. 
Erau mari cizmele pentru picioarele mele, mult prea mari. 
În fiecare cizmă îmi intra piciorul până sus, la încheietură. 
Abia le târam. Căpătasem între picioare răni. Mă frecau 
carâmbii cizmelor. Veneam la şcoală cu ce puteam. Zăbunul 
era rupt în coate, rupturile nu mi le cârpea nimeni. Căciula 
îmi cădea peste urechi - o căciulă veche, culeasă de prin 
pod. 

Râdea Mitică de cizmele mele!... Asta l-a înfuriat pe 
dascăl. Niciodată până atunci nu-l văzusem atât de crunt. L- 
a ascultat pe băiatul cârciumarului. N-a ştiut să răspundă la 
nicio întrebare... 

Era frumos, spălat, cu unghiile tăiate, cu ghetuţe 
potrivite pe picioare şi cu haina croită după comandă, la 
oraş. 

Învățătorul l-a plesnit la palme. Mitică tot a râs. A râs 
până l-a podidit plânsul de usturime... Se frângeau nuielele 
pe palmele lui. Bătea rar Bragadiru, numai când îşi ieşea 
din ţâţâni. Dar atunci, ţin-te bine, băiatule! Nu scăpai 
uşor... Totuşi, nu ne prea sinchiseam cine ştie ce. Cu bătaia 
eram învăţaţi de acasă, unde ne atingeau părinţii, fraţii şi 
surorile mai mari, cine se nimerea, cine se întâmpla. 
Vinovaţi eram, îndoială nu încăpea. Până a nu intra în clasă 
învățătorul, ne îmbrânceam, ne păruiam, varul de pe pereţi 
îl luam pe zăbune. Ne mai loveam peste gură, peste nas, ne 
podidea sângele. Avea dreptate Bragadiru să ne mai 
ciocănească azi pe unul, mâine pe altul... Dar Fusulan nu. 
Din senin îi căşuna: 

— Mitache, spune-i soră-tii să iasă diseară la poartă... 
Iliuş, ce face maică-ta? Tot văduvă? Aş vrea să-ţi devin tată 
pentru o noapte. 


El, Dudu Fusulan, dascăl trimis de stăpânire să ne 
lumineze - noi, copii. Greu să te iei cu el de păr. 

Tot atât de bine gătit ca Mitică e şi băiatul cârciumarului 
de lângă gară, băiatul lui Bucur. Învățătorul ia masa 
câteodată la ei, cu doctorul Ganciu şi cu alte acrituri ale 
satului. Era slab la minte băiatul. Dascălul m-a aşezat cu el 
în bancă. Îl ascultă. Am voie să-i şoptesc lui Micu Bucur şi 
să-l ajut să răspundă cât de cât. Primesc pentru asta, drept 
plată, un covrig pe săptămână. Lucru mare să primeşti un 
covrig pe săptămână... 


Sună clopotul de recreaţie. Ne aflăm în mijlocul iernii. 
leşim în curte şi ne jucăm. Am plecat de acasă, dimineaţa, 
nemâncaţi. Fiecare scoate din geacul lui ce şi-a adus. Unii o 
bucată de mămăligă prăjită pe tăciuni, alţii boabe de 
porumb coapte. Suntem peste optzeci în clasa asta care 
acum nu mi se pare atât de mare - optzeci de copii 
înghesuiți câte zece-doisprezece într-o bancă. Din optzeci 
de copii, doi scot în fiecare zi, la recreaţie, din geac, din 
sân, câte o bucată de pâine. Unul din copiii aceştia e din 
neamul Cărăbaşilor. Cărăbaşii sunt bogătani: au pământuri, 
au oi, au bivoli, au vaci. Niculae Cărăbaş e singurul dintre 
băieţi care vine cu pâine la şcoală. În fiecare zi vine cu 
pâine la şcoală!... 

Mai vine cineva cu pâine la şcoală: fata lui Niţu, 
mecanicul de lângă gârlă, care şi-a adus nevasta de dincolo 
de hotar şi care are maşină de treierat. Pe fată o cheamă 
Orzu Margareta. E singura dintre copii care umblă 
totdeauna încălţată. Da. Încălţată, îmbrăcată cu rochie de 
oraş, pieptănată, cu bariş albastru pe cap şi cu ghiozdan de 
piele. Are ochi albaştri Orzu Margareta şi buzele puţin 
ţuguiate. Maică-sa e nemţoaică. Pâinea pe care o mănâncă 
e albă ca zăpada. 

Ne strângem în jurul lor şi ne uităm cum se îndoapă cu 
pâine!... Ne lasă gura apă după pâine. 


De la venirea toamnei, în casa noastră nu se mai 
frământă şi nu se mai coace pâine. 

Îl aud pe al lui Ciuciumiş, pe ăl mic, pe Călin: 

— Dă-mi, măi Cărăbaşule, o fărâmă de pâine. 

— De ce să-ţi dau? 

O aud pe Pietricica, fata pândarului: 

— Dă-mi, fă, Margareto, o fărâmă de pâine. 

— Tu n-ai părinţi să-ţi dea? De ce să-ţi dau eu? 

O fărâmă de pâine... O fărâmă de pâine... 


Tata a întârziat în sat. S-a dus să-şi cumpere tutun şi a 
întârziat. Mâncăm fără el, ne culcăm, aşteptăm să adormim. 

Lampa arde. Cu lumină mică arde lampa. Îl aud pe tata 
cum intră în casă. O văd pe mama cum se ridică din pat şi-i 
dă să mănânce, să înghită ceva. 

Tata îi vorbeşte mamei: 

— Dascălul vrea să-l trimitem pe Darie la şcoală. O să-i 
facă el rost de bani de drum. Ofiţer o să-l facem pe Darie... 

Scot capul din aşternut şi-l întreb: 

— De ce numaidecât ofiţer? 

— Fiindcă la şcoala la care o să te ducă dascălul nu se 
cere nicio cheltuială. O să dai examen şi, dacă o să reuşeşti, 
o să stai acolo pe contul statului până când o să ieşi ofiţer. O 
să ai leafă. La altă şcoală nu pot să te trimit. Cu ce să te 
ţin?... 

Niciun băiat din sat n-a ajuns ofiţer până acum. Unul, de 
dincolo de luncă, din cătun, de-alde Cârlig, s-a lipit de 
armată. A fost făcut căprar, sergent, pe urmă plutonier. A 
rămas să-şi facă veacul în oştire până o îmbătrâni. Vine 
câteodată în sat să-şi vadă părinţii, rudele. Se mândresc cu 
el alde Cârlig. Sabie în teacă, cu ciucuri atârnând la mâner, 
tunică lipită de trup de parcă ar purta pe dedesubt corset 
ca ţaţa Polina, cizmele oglindă, lună. Sabia: zdronc, 
zdronc... Cizmele: scârţ-scârţ. Trece pe uliţă. Îl priveşte 


lumea. Muierile se târcâie pe ele de poftă. Dada Zvâca le 
ocărăşte: 

— Ce vedeţi, fa, la el? I-a crescut guşă sub gât de gras. 
Stau bucile să-i plesnească de atâta osânză. Potaie. Trântor. 
Ptiu! 

Scuipă în urma lui dada Zvâca. 

— Ca să dea conced la soldaţi - o zi, două - îi punguie. 

Poate că aşa va spune şi de mine dada Zvâca, dacă mă voi 
face ofiţer. 

Îmi acopăr faţa. Va să zică o să pot merge la şcoală! Că o 
să mă fac sau nu ofiţer, asta e altă poveste. Ceea ce-mi 
place este că o să pot merge la şcoală într-un oraş 
îndepărtat, să învăţ carte... 

Din noaptea aceea nu am mai trăit decât cu un gând: la 
toamnă o să mă duc la şcoală... O să mă duc la şcoală... 


Îl întâlnesc pe Elefterie Baboi, a doua zi dimineaţa. 

Am venit amândoi la şcoală mai devreme decât trebuie. 
Aş vrea să tac, să nu-i spun o vorbă. Parcă mă zgândără 
cineva. Eu am venit la şcoală să învăţ, Lefterie, de mână cu 
frate-său. 

— Lefterie, eu o să mă duc la şcoală, la liceul militar. Mi-a 
spus tata. 

— Îmi pare bine. Mie mi-a trecut vremea. Aş fi fost acum 
în clasa a patra, dacă m-ar fi dat maica, dacă ar fi putut să 
mă dea... 


A crescut înalt Lefterie Baboi, s-a deşirat. Tuşeşte tot mai 
des. Scuipă în batistă, scuipă roşu. 

— Tuşeşti... 

— Ce să fac?! N-am scăpat de boală. Mă roade. Mă sapă. 
La primăvară, la toamnă, cine ştie, mă potolesc pe vecie. 

Se preface vesel - de o veselie zgomotoasă, neadevărată. 

— De ce vorbeşti aşa? 


— Cum să vorbesc altfel?... îmi vine să turbez de dudă. 
Auzi? Să nu-mi găsesc eu leacul!... Să mor! Să rămân 
ţeapăn, îngheţat. Să mă acopere groparii cu pământ. Să nu 
mai văd, să nu mai aud nimic. Şi lumea să meargă înainte. 
Câmpul să înflorească. Să-l lumineze ziua soarele, noaptea 
luna şi stelele, şi eu, eu să nu mai ştiu nimic, să nu mai simt 
NIMIC... 

— Tot omul moare, îngân eu. 

— Moare, nu zic că nu moare, dar moare după ce a trăit. 
Eu n-am trăit. Abia am început să pricep viaţa. Auzi? Să 
mMor!... Şi să rămână atâtea cărţi necitite de mine!... Să se fi 
întâmplat şi să se întâmple atâtea pe lume, atâtea, de care 
n-am mai avut timp să aflu, să aud. Îmi vine să urlu!... Şi 
totuşi! Nu trebuie să-mi pierd capul. Trebuie să mă ţin, să 
mă bucur de viaţă până la ultima clipă... 

Lângă Elefterie Baboi, frate-său, ăla micu, Matei. Se 
zgribuleşte. Se îneacă. Tuşeşte din adâncul pieptului. 

— Tuşeşti şi tu, Matei? 

— Şi eu. 

— Stăm toţi într-o odaie, nu ne putem feri. Boala se ia, 
mă lămureşte Lefterie. Ştii, Darie, am găsit câteva cărţi 
grozave la băiatul lui Isopescu. M-a chemat şi mi le-a pus în 
braţe: „Mă, al lui Baboi, ia cărţile astea, că mă încurc în ele 
prin odaie. Nu-mi trebuie.” Le-am luat. Să treci pe la noi, să 
ţi le împrumut şi ţie... 

— Când se mai usucă noroiul, îi spun. În cătun noroiul e 
până la burta calului. Cum îl aduci pe Matei la şcoală? 

— Ciuş, până urc şoseaua la Buciuc... 

Grijuliu, al lui Bucur mă îndeamnă, după ce pleacă Baboi 
şi intrăm în clasă: 

— Nu împrumuta cărţi de la Lefterie. Le-a citit, a suflat în 
pagini. lei şi tu oftica. Dă-le încolo de cărţi!... Decât învăţat 
ofticos, mai bine măgar sănătos... 


Ferestrele şcolii sunt fumurii. Pereţii, coşcoviţi, gălbui. 
Scoate fum soba de tinichea. Numai până se înfierbântă 
scoate fum soba. Pe urmă, duduie. Trosnesc buturugile în 
ea. 

Dincolo de ferestre, arborii goi, cerul vânăt, spart, 
peticit... 


XV 
LEACURI 


Întâi a înflorit salcia de lângă poartă. Pe urmă au înflorit 
duzii, salcâmii, corcoduşii. Au înflorit câmpurile. Berzele, 
rândunicile au venit. E răcoare încă. Dar odată ce au venit 
berzele, nu mai purtăm încălţăminte. Lepădăm cizmele, 
poştalii, opincile. Umblăm desculți. În primele zile simţim 
frigul cum ne pătrunde în oase. Pe urmă ne învăţăm cu el şi 
nu-l mai luăm în seamă. 

— Mamă, nu mă mai încalţ. Azi mă duc la şcoală desculţ. 

— Dacă vrei să te duci desculţ, du-te desculţ... 

Ar trebui să mă spăl pe picioare. A plouat. Uliţele sunt 
noroioase. Cum ies din casă, până mai sus de gleznă mi se 
umplu picioarele de noroi. De ce mai mă spăl?... Abia am 
trecut pragul şi m-am împiedicat. Mi-am sângerat degetele 
de la piciorul stâng. De ce m-oi fi împiedicat? Să merg mai 
încet. 

Ajung la şcoală. Mă aşez în bancă. Scriu lecţia. Ascult. 
leşim în recreaţie. E cam lungă recreaţia. 

— Hai să ne jucăm de-a gaia... 

Fugim. Încă o dată mă împiedic. Încă o dată îmi stropşesc 
degetele de la piciorul stâng. Mai rău de data asta. 

Mă trag deoparte şi mă uit cum îmi sângeră degetele. 
Sângeră şi ustură degetele. Nu-mi dau seama ce se 
întâmplă cu mine. Gândesc: trebuie să merg mai cu 
chibzuială astăzi, poate că sunt ostenit. Ioată iarna 
avusesem sănătatea şubredă, dar nu bolisem greu. Îi 
spusesem mamei: 

— Mamă, mă doare capul! 

Îmi răspunsese: 


— Altceva nu te doare? Vezi, poate te mai doare şi 
altceva... 

— Nu... 

— Du-te şi te joacă. Mai ieşi la aer... 

Mă mai duruse câteodată capul: Nu mai spusesem 
nimănui nimic. Părinţii n-au multă grijă de noi. Dacă ne, 
bolnăvim, ne culcăm într-un colţ al patului şi zăcem. Zăcem 
până ne facem bine. Părinţii nu ne mângâie... Numai dacă 
facem vreo boacănă, ne bat cu nuiaua. Asta se întâmplă 
destul de des. 

Cu frate-meu lon şi soră-mea Riţa mai ales. Pe frate-meu 
Ion caută Avendrea să-l nărăvească la furtişaguri - păsări, 
berbeci, cârlani. Ce şterpelesc vând cârciumarilor pe 
băutură. 

— Te-ai dus spre ziuă acasă, Ioane. S-a plâns Şoavă de 
tine. 

— Am fost cu Avendrea. 

— Unde? 

— La fete. 

— Miroseai a băutură. 

— 1 s-a părut lui Şoavă, tată. 

Minte de se opresc apele în loc frate-meu Ion. 

— O să te prindă într-o zi caraulele. 

— O să vii să mă scapi, tată. 

— Nu. O să viu la primărie, dar nu ca să te scap. O să viu 
să te bat în faţa lumii, să te dau de ruşine. 

Făgăduieşte cuminţenie frate-meu Ion. 

— Dar cu fata asta ce ne facem, rumâne? | se năzare de 
măritiş. Nici n-a împlinit paisprezece ani şi-i sfârâie târtiţa 
după băieţi. Mi-e frică să nu păţim vreo ruşine. Mi se pare 
că s-a înhăiat cu al lui Crăciun, cu Brătilă. Aşa e, fa? 

— Şi tu, mamă, ce-ţi trece prin minte? 

I se roşeşte obrazul. Şi gâtul i se roşeşte. Bărbia joacă a 
plâns. 


— Nu e rău băiatul. Dar trebuie să mai aştepţi, Riţo, să 
mai creşti. 

— Dar mama nu s-a măritat la paisprezece ani? Ea nu era 
mică? S-a măritat. Şi, uite, n-a murit din măritiş. Nicio fată 
nu moare din măritiş... 

Dacă o prinde tata ori mama, seara la poartă, cu al lui 
Crăciun, soră-mea capătă câteva scatoalce. După ceafă le 
capătă. 


Mă întorc de la şcoală. Mă împiedic din nou. Ce-oi fi 
având... 

După masă, rămân în bătătură. Stau la soare şi citesc. 
Soarele a zbicit noroiul. 

Mă duc la jgheabul fântânii şi acum îmi spăl picioarele. 
Până sus la genunchi le spăl. Am răni la degetele piciorului 
stâng. 

S-a uscat poteca. Rămân cu picioarele curate. Vine frate- 
meu lon din sat şi se aşează pe ţol lângă mine. Scoate o 
ţigară din buzunarul flanelei, o aprinde şi pufăie. Se uită la 
picioarele mele. 

— Ce-ai la degete, mă? 

— M-am lovit. 

Se uită frate-meu lon la piciorul meu. Se apropie şi mi-l 
pipăie. 

— la mişcă talpa... 

Încerc să mişc talpa piciorului. Încep să râd. 

— Nu pot să mişc talpa piciorului, nene. 

— Cum nu poţi, mă, să mişti talpa piciorului? 

— Uite, nu pot. Caut s-o mişc şi talpa nu se mişcă!... Are 
haz întâmplarea asta!... 

Frate-meu o cheamă pe mama: 

— Mamă, ăsta a rămas şchiop. Nu poate să-şi mişte 
piciorul... 

Râzând, îi arăt piciorul şi parcă nu-i vine să creadă. 


— Darie, nu te prefaci?... 

— De ce m-aş preface?... 

Află şi tata noutatea. 

— Asta îţi mai trebuia acum - îl aud - să mai fii şi 
schilod... Numai schilozi n-aveam în casă. Ne pricopsirăm. 
Căpătarăm şi schilozi... 

Sunt înalt şi subţire. Am obrazul gălbejit şi părul blond. 
Obrazul mi-e plin de pete. Dacă mă iau la trântă cu băieţii, 
cei mai mulţi dintre ei mă pun jos. Am totuşi pumnul destul 
de tare. Intru în ceartă cu unul, mă păzesc să nu fiu lovit. 
Lovesc eu întâi, şi pumnul meu e destul de greu, îmi pune 
altul piedică; mă prind de el în cădere şi-l răstorn lângă 
mine. Sar deasupra, îl gherăi, îl muşc. Am dinţii mari, mai 
mari decât îi au băieţii de vârsta mea. Din cauza asta mă şi 
poreclesc copiii Dinţosul... 

— Asta îţi mai trebuia, repetă tata, să rămâi şi schilod. 

O văd pe mama abătută. 

— Acum, spune ea, acum n-o să te mai poţi face ofiţer... 

Dascălul meu se vorbise cu doctorul Ganciu şi se mai 
vorbise şi cu judecătorul cel tânăr de la Cârligaţi, să adune 
ei bani pentru tren, să mă trimită la liceu la Mânăstirea 
Dealului. Pentru la toamnă era vorba. Acum înţelegerea a 
căzut. Am rămas şchiop. La şcoala militară nu pot fi primiţi 
decât copiii sănătoşi... 

Se sfătuiesc părinţii. Mama spune: 

— A dat ielele peste el, trebuie să-i căutăm de leac 
băiatului... 

Tata nu crede în leacuri, dar nu se poate împotrivi. Spune 
cu îndoială: 

— Poate vor fi bune şi leacurile la ceva... 

M-au luat de mână şi m-au dus la vraci. La Anghel 
Năbădae m-au dus. 

Vraciul e blond, de un blond uşor întunecat, cum sunt la 
faţă rudarii care aduc dinspre izvoarele Argeşului linguri, 


fuse, albii de lemn. Se spune despre vraci că face minuni, că 
a descântat orbilor, şi orbii şi-au recăpătat vederea, că din 
Putinei a fost adus la el un copil mut şi că vraciul l-a făcut să 
vorbească limpede, că într-un miez de noapte popa era să 
moară de izdat şi că vraciul, cu descântecul lui, l-a întors la 
viaţă. 

Trăieşte la marginea satului, spre baltă, într-un fel de 
coşar pentru vite. N-are nevastă, n-are copii. Singur. De 
primăvara până toamna târziu, cu târbocul, pe malul bălții, 
prinde juveţi şi cu asta se hrăneşte. Mălai şi făină capătă de 
la oamenii care vin şi-i cer leacuri pentru bolnavii lor. 

Anghel Năbădae mă culcă pe laviţă şi-mi frământă cu 
degetele lui piciorul. Descoperă beteşugul şi hotărăşte: 

— Au dat ielele peste băiat. Leac uşor. Să umblaţi prin sat 
după căpătat şi cu banii pe care îi veţi aduna să vă duceţi la 
oraş la un meşter să vă toarne în tipar un picior de argint. 
Să duceţi piciorul la biserică şi să-l atârnaţi la icoana Maicii 
Domnului. Băiatul o să-şi vină în fire. O să-nceapă a mişca 
piciorul. 

Mâhnit pleacă tata prin sat după căpătat. Unii îi dau o 
strachină de orz, alţii o strachină de mălai. Iata adună totul 
în desagă şi, când a umplut desaga de bucate, o duce şi-o 
vinde la greci. 

S-a întors acasă cu o monedă de doi lei. Ajunge pentru un 
picior. Încalecă pe cal, pleacă la oraş. Întârzie două zile. 
Vine acasă cu un picior mic de argint în pungă. Îl scoate şi-l 
arată mamei. Mi-l arată şi mie. 

— Ăsta-i piciorul meu, tată? 

— Ăsta-i, taică. 

Cum suntem certaţi cu popa Bulbuc, piciorul de argint a 
fost dus la Stănicuţ şi spânzurat la icoana Maicii Domnului 
de la altar. Acolo a rămas... 

Piciorul de argint a rămas atârnat la icoană, iar mie talpa 
piciorului stâng mi-a rămas tot bolnavă. Umblu mai încet 
decât înainte şi totuşi mă împiedic. La câţiva paşi mă 


împiedic o dată. Dacă nu sunt atent, se-ntâmplă să şi cad. 
Am acum nu numai degetele piciorului stâng rupte şi julite, 
am şi genunchii juliţi, şi coatele... Sunt plin tot de răni... 

Copiii au uitat că până mai deunăzi îmi spuneau Dinţosul. 
Mi-au schimbat porecla: acum îmi spun Șchiopul. 

Joacă mingea. Stau deoparte şi mă uit la ei. Joacă oină. 
Tare m-aş juca şi eu. Stau deoparte şi mă uit numai. De-a 
caii se joacă prietenii mei. Rămân deoparte şi privesc. Cu 
jind îi privesc. 

— Vrei să te joci cu noi, Darie? mă întreabă Tutanul. 

— Vreau, cum să nu vreau?! 

— Săc, nu te lăsăm la joacă. Eşti şchiop... 

— Vrei să joci cu noi oina, Darie? 

— Vreau, cum să nu vreau?! 

— Săc, nu te luăm la joacă. Eşti şchiop... 

— Vrei să te joci cu noi de-a caii, Darie? mă întreabă 
Veve, băiatul Papelcăi. 

— Nu. Nu vreau să mă joc cu voi. 

— Ba cum te-ai mai juca! Dar eşti şchiop. [i-am spus aşa, 
că să-mi bat joc de tine. 

Aleargă după minge Veve, băiatul Papelcăi, şi în fugă 
începe să şchioapete în glumă. Prinde mingea, o aruncă, iar 
începe să şchioapete. Tutanul râde să se prăpădească. Râde 
şi Gângu, râd şi Tudorache şi lţicu. Toţi râd şi toţi încep a 
şchiopăta. Care de care prinde a se scălămbăia, a merge 
mai şoldiu. 

— Uite-aşa, uite-aşa mergi, Darie... Uite-aşa, uite-aşa... 

Se târăsc pe şezut, apoi de-a buşilea, ca ologii de 
amândouă picioarele... 


Trec câteodată prin sat, venind dinspre dealuri, din susul 
Călmățuiului, ori din jos, dinspre Dunăre, căruţe şubrede, 
mărunte, trase de câte un catâr chior, cu spinarea carne vie 
de răni pe care le sug muştele. Câte două-trei, la şir, trec 


căruțele cu schilozi, cu betegi. Unii sunt orbi, cu pleoapele- 
buboaie coapte. Unii - cu două cocoaşe, una în faţă, alta în 
spate. Alţii - cu mâinile ori cu picioarele lovite de dambla, 
negre, uscate, fără viaţă în ele. Cântă schilozii cât îi ţine 
gura. Întrerup cântecul la răspântii. Îi auzi tânguindu-se: 

— Miluiţi-ne, oameni buni, miluiţi-ne!... 

Îi miluie fiecare cu ce-l lasă inima. Pleacă mai departe 
căruțele. Până ies din sat li se tot aude jalea. 

Întorc capul şi se feresc de betegi numai muierile 
borţoase. Dacă nu s-ar feri, ar naşte copii betegi. S-a 
întâmplat. Mai multora li s-a întâmplat. 

Au fost muierile cu bărbaţii lor la bâlci la Turnu, toamna. 
La bâlci se adună schilozi, milogi, betegi de pretutindeni. Se 
tăvălesc în ţărână. Se văietă. Îşi arată, să moaie inimile, 
cioturile mâinilor, resturile de picioare, rănile cu puroi. S-au 
văzut muieri care au lepădat, după ce i-au privit pe milogi, 
la bâlci. Altele au născut copii cu cap de broască, cu aripi, 
ca peştii, scurte, în loc de mâini, ori cu picioarele lipite... 

— Ilinco, eşti grea, intră în casă că trece o căruţă cu 
milogi... 

— Uite că intru... 


— Mi-mi-milog ai s-ajungi, Darie, spune Gângu. Mimi- 
milog ai s-ajungi... 

Am ajuns să râdă de mine Gângu, bâlbâitul... De acum 
înainte, cum o să vrea unul, o să mă şi batjocorească. 

— Milog ai s-ajungi... Milog... Milog!... 

Parcă o mie de ciocane mă lovesc în creştet. Milog!... 
Soră-mea Riţa îmi spune: 

— Acum, că eşti şchiop, să nu te mai ţii după mine la 
horă. Mă faci de râs. Şontâc-şontăc, să nu te mai prind pe 
unde mă duc eu, că te părui. 

— Milog ai să ajungi, Darie - repetă Gângu - milog... 


Mă apropii de fântână. Aleg pietrele mari, cu colţuri 
ascuţite. Umplu sânul cu pietre. Mă întorc lângă băieţi şi 
zvârl cu pietre în ei. Cu sete zvârl cu pietre în ei, doar voi 
sparge un cap. Opresc jocul prietenii mei. 

— Iotă-te! L-a cuprins vitejia pe şchiopârlea!... 

Tutanul a vorbit... 

— Pe el, măi, pe el!... 

Mai furios arunc cu pietre. L-am lovit pe Tutanul în 
tâmplă. Se împleticeşte. Cade. Încerc să fug. M-am 
împiedicat. Trei au sărit pe mine. O ploaie de izbituri 
primesc în cap, pe spinare. Dacă nu izbutesc să mă întorc 
cu faţa în sus, au să mă omoare... Îmi adun puterile. Mă 
răsucesc. Mă ridic puţin de la pământ. Mâinile mele apucă 
grumazul lui Veve, îl ţin tare, îi aplec spre mine faţa, îi înfig 
dinţii - dinţii mei mari şi laţi care pot sparge şi sâmburi de 
piersică - în umăr. Muşc. Simt sărătură între dinţi - sânge. 
Băiatul Papelcăi chiuie ca din gură de şarpe, se moaie. L-am 
aruncat în ţărână. Se zvârcoleşte... Ceilalţi doi sar în lături, 
se depărtează. Arunc câteva pietre după ei. Le sfârâie 
picioarele. S-a cules din ţărână şi Tutanul. Se culege şi 
Veve. Mai departe se adună ceata întreagă... Spune careva 
dintre ei: 

— A turbat şchiopârlea, a înnebunit, o să-l ducă la 
balamuc... 

Cu faţa umflată, cu buzele mânjite de sânge, cu mâinile 
zgâriate, mă întorc în bătătură. Mă întreabă mama: 

— Cu cine te încăieraşi, maică? 

— Cu nimeni... 

Îmi vine greu să stau singur, mereu singur. Acum. Acum 
şi mai târziu. 'loată viaţa. Noaptea visez căruțele schilozilor. 
Mă visez schilod în căruţă. Mă visez strigând cu glas 
plângător: 

— Miluiţi-mă, oameni buni, miluiţi-mă! 

Gem şi plâng în somn. Mă trezeşte mama. 


— Ce e cu tine, Darie? Trezeşte-te! 

Mă trezesc. Sunt lac de sudoare. 

— Am visat urât, mamă... 

— Iar... Parcă nu mai visai urât. 

— Nu mai visam. Dar acum iar visez... 

— Culcă-te... Linişteşte-te... 

Am pierdut somnul. Arunc o ţoală pe mine şi ies afară, în 
arie. Arborii foşnesc. Mai dulce decât toţi arborii foşneşte 
plopul. La un pas de casă e linia ferată. Dincolo de ea, 
dealul şi câmpul. Urc poteca. Şi câmpul foşneşte. Aduce 
vântul răcoare şi miros adânc de verde crud, de verde 
proaspăt. Cerul, limpede ca sticla. Noapte de sfârşit de 
primăvară. O şopârlă rece îmi trece printre picioare. Am 
simţit cum m-a lovit cu sfârcul cozii. Şopârla e rece. Şi 
şerpii sunt reci. Altădată, când mă duceam ziua cu caii pe 
câmp, pe lângă şanţurile viilor, prindeam şerpi. Le dădeam 
să muşte o bucată de cârpă, O muşcau şerpii, O ţineau 
strâns între dinţi. Zvâcneam repede cârpa şi odată cu ea 
smulgeam dinţii şerpilor. De ceafă îi ţineam, să nu ne muşte. 
După ce le smulgeam dinţii, ne jucam cu ei cât voiam. Apoi 
îi omoram. 

Le stropşeam capul. Şerpii, lungi, vărgaţi, cu burta 
cenuşie, se zbăteau până la scăpătatul soarelui. Zvâcneau. 
Se potoleau după scăpătat. Mă jucam cu şerpii. (i 
încolăceam în jurul trupului. Îi simţeam, curele reci... 

— Şerpii au sângele rece, Darie... 

— Dar şopârlele, nene? 

— Şi şopârlele, şi guşterii, şi broaştele... 

Pun mâna pe piciorul drept. E cald. Pun mâna pe piciorul 
stâng, pe piciorul bolnav. E rece. Rece ca un şarpe... 

A nechezat un cal prin apropiere. Îi văd şi făptura înaltă, 
zveltă. A ridicat capul sus calul, ca şi cum ar vrea să soarbă 
văzduhul mohorât al nopţii. Nechează lung, tremurat. 

— Care eşti, mâi? 


— Eu, nene Târâş... 


Lângă cal, tolănit în iarbă, picotă de somn pândarul. 

— Ce cauţi noaptea pe câmp, măi? 

— Mă doare capul. leşii să mă mişc puţin... 

Târâş scapără. Aprinde o ţigară. Vârful ţigării lui: un 
punct roşu, de foc, în întuneric. 

— Mişcă-te, neică, mişcă-te cât ţi-e poftă... 

Mă întorc şi mă aşez lângă linia ferată. Nenea Sandu, 
nebunul, s-a trezit. Umblă prin aria lui, bodogăne vorbe 
neînţelese, se ceartă cu şeitanul. 

Cum o să trăiesc? De ce să trăiesc? Greu poate vieţui aici 
un om sănătos, darmite un beteag!... Fluieră pe tăietură, 
departe, un tren. E trenul care aleargă spre Dunăre la 
douăsprezece noaptea. Îl aud venind, zuruind în goană, 
devale, cu luminile aprinse. Dacă m-aş întinde pe şini, 
gândesc, trenul m-ar tăia, bucăţi m-ar face. Până spre ziuă 
n-ar băga de seamă nimeni. S-ar sfârşi odată cu toate. 

M-a întâlnit ieri fata cea mică, buboasa lui Iordache 
Diman. S-a uitat lung la mine. M-a întrebat: 

— De ce şchioapeţi? Nu te-ai făcut bine? 

— Nu, i-am răspuns. 

— Nici n-o să te faci. laica spunea c-o să te ceară să intri 
la noi, cioban la oi. Pe mâncare. Poate o să se îndure să-ţi 
dea şi nişte ţoale de-ale lui frate-meu... 

Da. Dacă m-aş întinde pe şini, peste câteva clipe n-aş mai 
şti nimic, n-aş mai fi. Am văzut odată o femeie tăiată de tren 
- una din Stănicuţ. Era o muiere tânără, uscăţivă, osoasă. O 
gonise bărbatul de acasă. N-o mai plăcea. Îndrăgise pe alta. 
O certase, o bătuse, să plece. S-a dus la gârlă şi s-a spălat 
între sălcii. S-a primenit. Apoi a venit şi şi-a făcut de lucru 
pe poteca de lângă linia ferată. Când s-a apropiat trenul, s-a 
aruncat înaintea lui. A fluierat locomotiva. S-a oprit... După 


ce trecuse trenul, cât era de lung, peste ea, s-a oprit. Au 
cules-o oamenii într-un coş de nuiele... 

— Unde eşti, Darie? 

— Aici, mamă. 

— Vino de te culcă. 

— Vin, mamă... 

Trece vâjâind pe lângă mine trenul de douăsprezece 
noaptea. 

— De ce tremuri? 

— Am îngheţat, mamă... 

— Dacă stai noaptea afară, aproape dezbrăcat... 

În joaca noastră, intrau mai înainte şi fetele. Intră şi 
acum fete în joaca băieţilor de seama mea. Stau deoparte. 
Chiar dacă unii tac şi nu-mi spun nimic, eu citesc în privirile 
lor batjocura. Nu vă miraţi. La sate, schilozii n-au niciun 
preţ. Am înţeles curând de tot asta. 

Am început a rămâne din ce în ce mai mult singur. Nue 
plăcut să vezi cârduri de copii care apucă drumul crângului 
după brândugşe şi tu să stai căţărat pe uluci, să te uiţi după 
ei, să nu poţi deschide poarta să alergi, să-i ajungi din 
urmă, să faci şi tu parte din cârd. Nu e plăcut să vezi cum 
fraţii şi surorile tale te privesc cu milă şi, de cele mai multe 
ori, cu un fel de scârbă. 

Îmi spuneau Dinţosul. Asta îmi dădea un fel de mândrie. 
Acum îmi spun Şichiopul. Asta arată un adevăr care n-ar 
trebui să mă supere. Totuşi mă supără, mă mâhneşte, mă 
împinge să cad uneori în tristeţe, să mă feresc de oameni. 

Turturică a băgat de seamă că nu sunt în apele mele. Mă 
întrebă: 

— 'Te doare piciorul, Darie? 

— Nu mă doare. Nimic nu mă doare. 

— "Te văd abătut. 

— Ţi se pare. 


— Nu te mai preface, îmi spune. Ştiu eu ce e cu tine. 
Crezi că e o mare nenorocire că ai rămas şchiop. Plăcut nu 
e. Putea să-ţi lipsească procopseala asta. Da se întâmplă. 
Leac, Dumnezeu cu mila... Trebuie să te înveţi cu gândul 
ăsta. Dar ce? Nu mai sunt oameni cu beteşug pe lume? 
Sunt. Şi trăiesc. 

— Milogii, îi răspund. 

— Dă-i în brânza mă-si de milogi. Nu de ei e vorba. Am 
văzut la Băduleasa un cocoşat. E notar la primărie. Nu-i 
pasă de cocoaşă. Scrie în condică şi primeşte leafă. 
Trăieşte. Se poate trăi şi cu un picior năvleg. 

— Şi tu crezi că trebuie să mă fac notar? 

— Nu numaidecât notar. 


Merg tot mai des la dascălul meu şi-i cer cărţi. Mă afund 
printre salcâmii din arie şi citesc. Mereu citesc. În cărţi 
încep să găsesc bucurii noi. Şi, dintr-o dată, mâhnirea îmi 
piere. Pot să-mi spună cum or vrea, pot să-şi bată joc de 
mine cât or vrea. Îmi dau seama acum că ştiu lucruri pe 
care ei sunt departe de a le cunoaşte, că înaintea mea s-a 
deschis un drum mai lung decât al lor, o altă viaţă. N-am să 
mai pot merge la şcoala militară. Un şchiop nu poate deveni 
ofiţer. Asta mi-a spus-o şi dascălul. Îl întreb: 

— Dar la seminar m-aş putea duce, domnule? 

— Nici la seminar n-au să te primească, Darie. 

— Dar la şcoala normală? Aş vrea să mă fac învăţător, ca 
dumneavoastră. 

— Nici acolo n-au să te îngăduie. Slujitorii statului nu 
trebuie să aibă niciun cusur trupesc. Te-ai putea duce la 
liceu. Pentru asta însă ţi-ar trebui bani mulţi. Nimeni n-o să- 
ţi dea atâţia bani câţi ţi-ar trebui. 

— Am să mi-i câştig singur. 

— O să fie greu de tot. 

— Nu mă sperii de greutăţi, domnule. 


Dascălul mă cheamă lângă el. Îmi prinde capul între 
mâini şi mi-l mângâie: 

— Mare păcat! Mare păcat, măi Darie, că orânduirile 
lumii nu sunt bune. Au să se schimbe cândva orânduirile. 
Eşti copil. Poate că o să le apuci!... 

Mă rup de el şi-o zbughesc. 


Am terminat şcoala. Am luat certificatul. L-am pus în 
lacră, la păstru. A terminat şcoala şi prietenul meu 
Turturică. Amândoi am răspuns la examen la toate 
întrebările. Dascălul nostru şi dascălul venit din satul vecin, 
pentru examen, ne-au lăudat. Ne-au dat şi nişte coroane de 
flori. Am luat coroana, m-am dus la gârlă, m-am scăldat. 
Coroana am aruncat-o pe baltă, să meargă la vale, spre 
Dunăre... 

Coroană i-a dăruit învățătorul şi fetei oacheşe, 
sprâncenate, Filofteii. Chiar i-a aşezat-o pe cap. Îi ieşeau 
coadele şi-i cădeau pe spinare, lungi şi negre, de sub 
cununa săracă împletită din ierburi de câmp. Se roşise 
toată de bucurie. Dascălul nostru ne privea. Avea ochii 
umezi. Ca să nu băgăm de seamă că s-a înduioşat, a scos 
batista din buzunar, şi-a suflat nasul, tare, şi-a şters obrazul 
şi fruntea de sudoare. Şi ochii şi i-a şters. 

— Ei, copii, acum ne despărţim. Să fiţi cuminţi. Să nu 
uitaţi puţinul pe care l-aţi învăţat de la mine. 

Am plecat. S-a închis în urma noastră uşa şcolii. 

Al lui Bucur, Micu, a început a se lăuda; 

— La toamnă, eu mă duc la oraş, la liceu. 

— Şi eu mă duc la oraş, la şcoală, a adăugat Mitică Oci. 

Pe urmă Mitică s-a apropiat de mine: 

— Intri la noi, la cârciumă? Să speli tejgheaua, să mături 
duşumeaua. Ori faci nazuri... Curg peticile după tine şi te 
mai ţii fudul... 


Rânjea. Cu un pumn bine repezit l-aş fi silit să-şi culeagă 
dinţii din ţărână. 

Iepure Mărin l-a scăpat. 

— Dă-l dracului de berbec bătut, Darie. Nu te mai 
încăiera cu el. 

Nu m-am încăierat. 

Era o zi caldă de vară, ziua în care terminam şcoala... Se 
copsese grâul pe câmpuri - grâul altora. 

Şi lui 'Turturică i-au dat o coroană. S-a întâmplat ca în 
ziua aceea să moară tată-său. A pus coroana în sicriu 
Turturică, peste mort. Peste mâinile mortului a aşezat-o... A 
rămas maică-sa cu şapte copii. Dintr-o dată Turturică s-a 
pomenit cap de familie. Maică-sa, slabă, bolnavă. Umbla ca 
năucă. 

Turturică n-a plâns. A venit la mine. 

— Darie, hai să tragem tatii clopotul!... 

Ne-am suit în clopotniţă şi toată ziua i-am tras clopotul lui 
taică-său. l-am tras a doua zi şi clopotul cel mic din biserica 
de lemn din mijlocul cimitirului, clopotul din beserica cu 
sfinţii fără ochi. Am văzut pe faţa lui o asprime, o dârzenie. 

— Ce ai să te faci, Turturică? 

— Am să găsesc de lucru, s-o ajut pe mama. 

— Cum? 

— Oi vedea. 

Turturică e scurt şi îndesat. Are faţa pătrată, mâinile 
mari, groase. 

— Vezi, măi Darie, mi-a spus el, noi amândoi am învăţat 
bine la şcoală. Noi am citit şi alte cărţi decât cărţile de 
şcoală şi niciunul dintre noi nu poate să plece la liceu. La 
liceu nu poate să plece decât băiatul cârciumarului, tontul 
ăsta, care de-abia a trecut clasa. La şcoală n-au plecat decât 
băieţii popii. Amândoi slabi la minte. A mai plecat frate-tău 
Gheorghe. Dreptu-i asta? 

— Cred că nu e drept. 


— Noi nu trebuie să ne lăsăm. Noi doi trebuie să mergem 
mai departe, înţelegi? 

— Ca să mergem la şcoală ne trebuiesc bani. Ne 
trebuiesc bani ca să învăţăm carte... 

— Noi nu trebuie să ne lăsăm. Noi doi trebuie să 
câştigăm bani şi să-i păstrăm. Mai trage clopotul pentru 
taica. A fost tare necăjit... 

Mă agăţ de frânghii şi-mi dau drumul. Mă legăn în 
clopotniţă, parcă m-aş da în scârcium. Clopotul sună. 
Dealurile dimprejur sună şi ele... Dealurile-pe care o viaţă 
de om tatăl lui Turturică le-a urcat, le-a coborât... 

Şi mai înainte se întâmplă dacă murea un om, mai ales 
dacă mortul era din neamul nostru, să vină cineva şi să-mi 
spună: 

— Darie, a murit văru-tău Oncică, ori mătuşă-ta Chiva, ori 
nen-tău Pârvan, du-te şi trage-i clopotul!... 

Biserica e aproape de noi, numai trei arii ne despart de 
ea, şi clopotniţa se înalţă la un pas de uşa bisericii. Mă 
duceam, mă urcam în clopotniţă, trăgeam de frânghii. 
Bogat era sunetul clopotului mare. Dealurile prindeau 
sunetul, îl aruncau înapoi moale, auit, dulce. Clopotul mic 
avea sunet subţire, de copil. Bang! Bang! Bing! Bing! 
Pentru mort, clopotul se sună rar. Făuream în gând un 
cântec trist, trist. Încercam să-l cânt cu glasul clopotelor. 
Fiecărui mort îi sunau altfel clopotele. Fratelui mai mare al 
tatii, bătrânului Alisandru Nasta, îi cântasem cu clopotul 
blajin, aşa cum era graiul lui. În vreme ce-i băteam 
clopotele, mi se părea că-l văd urcând spre cer, înveşmântat 
în alb, pe trepte albe de nori. Blajin, domol, urca fără să se 
grăbească, parcă ştiind prin câte vămi ale văzduhului are să 
treacă, parcă ştiind că drumul pe care a pornit e fără 
sfârşit. Dinuţii i-am bătut numai clopotul mic, în sunete mai 
dese, ca paşii ei, sprintene, un râs gâlgâit, înăbuşit dintr-o 
dată în plâns. A murit şi Bâzărca, mătuşă-mea, care o 
duşmănise pe mama din ceasul sosirii ei în casa tatii şi 


căutase a-i face mereu zile fripte. Destule zile fripte îi şi 
făcuse mamei, o clevetise, o duşmănise, o urâse. În ajunul 
morţii ei se împăcase cu mama. Bolea de mult. Scândură 
ajunsese. Îşi chema moartea şi moartea nu venea. A 
povăţuit-o Dioaica, vrăjitoarea, care îi aştepta sfârşitul, s-o 
scalde, să-i ia fustele, să i le poarte. 

— Nu-ţi iese sufletul din trup, fiindcă nu te-ai împăcat cu 
muierile pe care le-ai duşmănit. O să te chinui mult. 

larnă era. Şi nopţile în care somnul nu i se lipea de 
pleoape erau lungi. Şi în odaia în care bolnava trăgea să-şi 
dea duhul şi nu şi-l mai dădea, ar fi trebuit să doarmă şi nu 
puteau dormi văru-meu Vasile şi nevastă-sa, copiii şi unchiu- 
meu Voicu. 

A chemat mătuşă-mea muierile din vecini, megieşele cu 
care se păruise, şi s-au iertat. Şi-a călcat pe inimă şi, la 
urmă, a chemat-o pe mama. S-a dus mama. 

— Să mă ierţi, cumnată... 

— Te iert... 

Şi-au dat mâinile... 

— Ce nătângi suntem noi, oamenii! spune mama, după ce 
s-a întors acasă. Ne certăm, ne duşmănim, ne amărâm viaţa 
unul altuia pe degeaba. Băgăm de seamă când e prea 
târziu. 

Tot n-a murit mătuşă-mea. Şi-a adus aminte de mine. Mă 
ocărâse, mă fugărise pe uliţă, mă şi gâdilase cu nuiaua pe 
spinare de câteva ori. 

— Chemaţi-l pe Darie, să mă ierte. Numai el nu m-a 
iertat. 

— Doarme. Să-l chemăm mâine dimineaţă. 

— Acum chematţi-l... 

M-au trezit din somn, m-am îmbrăcat, am intrat în casa 
unchiului Voicu, gard în gard cu a noastră, o casă în care nu 
mai călcasem până atunci. Mătuşă-mea Bâzărca, galbenă 
ceară, cu ochii galbeni aproape stinşi, zăcea în ţoale. Copii 


lui văru-meu Vasile, culcaţi pe jos, chinuindu-se cu 
osteneala. Sub pat, căldarea pentru nevoile bolnavei - 
duhnea. 

— Să mă ierţi, Darie, să mă ierţi că te-am ocărât, că te- 
am oropsit, că te-am drăcuit, că te-am bătut. Să mă ierţi, 
Darie, nepoate... 

I-am sărutat mâna. Am început a plânge... 

Am căzut cu fruntea pe pieptul ei, în care îi bâcâia 
suflarea. Mi-a mângâiat capul, gâtul, obrajii, cu mâini reci, 
aproape putrede. 

S-a liniştit spre ziuă. Pentru totdeauna s-a liniştit. 

— A murit mătuşă-ta, Darie, mergi şi-i sună clopotul! 

Lumina zilei m-a spălat de înduioşare. I-am sunat clopotul 
scurt, zvâcnit, repezit, a ceartă, aşa cum vorbea de pe gard, 
când mă blestema - usca-ţi-s-ar picioarele, Darie, n-ai mai 
avea parte de lumina ochilor, Darie - mătuşă-mea Bâzărca. 
De lumina ochilor am încă parte. N-am pierdut-o. Dar 
picioarele? Am pierdut un picior, mi s-a uscat un picior. 
Uite-l! Atârnă mort, fără viaţă, de genunchi... Bang! Bang! 
Dealurile învelite în plapuma de puf a zăpezii răspund. 

Acum, de când am rămas beteag, cum moare cineva în 
sat, aud un om întrebând din uliţă, la poartă: 

— Măi Darie, eşti acasă? 

— Acasă, răspund. 

— Au pierdut un copil alde Belitu din cătun. Mergi de 
trage-i clopotul! 

Bine c-a mai murit un om! Mă duc şi-i trag clopotul. Parcă 
am altă treabă!... Mi se dă plată: o monedă rotundă, 
găurită, de zece bani. La zece răposaţi adun un leu şi 
cincizeci de bani. Mi se mai dăruie, la îngropare, o 
pomneată - batistă albă care are legat într-un colţ un ban 
de cinci. Din patru batiste, croite, înseilate, m-am ales cu o 
pereche de izmene. Sunt bune de purtat izmenele. Cu 
izmene, pantalonii nu rod pielea, ţin mai bine de cald. 


— De ce mă pun oamenii să trag clopotul pentru morţii 
lor? 

— Le este milă de tine. Vor să te ajute, ca pe un 
neputincios ce eşti, să câştigi şi tu un ban. Că la muncă, la 
câmp, nu te ia nimeni. 

Soră-mea Riţa mi-a dat lămurirea, 

Deasupra satului, nori adunaţi, nori pe care nu-i alungă 
vântul. 

— Mai trage clopotul pentru taica, Darie! 

Trag clopotul mare. Turturică trage clopotul mic. 

Deasupra clopotniţei norii se sparg, se risipesc. Cade 
peste sat lumina limpede a soarelui. 

— De s-ar însenina până mâine, spune TLurturică, să-l 
îngropăm pe taica pe soare. Să-l mai vadă o dată soarele... 
Că pe urmă, tot la întuneric o să se odihnească... 

S-a măritat, în sfârşit, şi vară-mea Diţa de la Secara. Ne-a 
trimis mătuşa Uţupăr vorbă ca nu cumva să lipsim de la 
nuntă. 

— Încalecă pe cal, Darie, şi du-te la Secara. Spune-le să 
nu se supere. Spune-le că suntem prea necăjiţi şi că nu 
putem merge la nunta Diţii. Să petreacă sănătoşi şi să le fie 
nunta cu noroc. 

Ca să iei drumul în picioare, să te duci la nuntă la 
neamuri peste trei sate, trebuie să ai măcar cu ce să te 
îmbraci ca lumea. Nimeni din casă nu mai are acum un strai 
întreg. Ne spală mama cămăşile peticite. Rămânem goi în 
casă. Dacă pică atunci om străin la noi, îl ţine mama, ori 
tata, de vorbă în tindă. Noi ne închidem în odaie. Ne 
ascundem în dosul sobei. S-ar duce frate-meu Ion. A scos 
untul din el Şoavă, bogătaşul la care frate-meu a intrat mai 
demult, pe timp de foamete, argat. S-a lungit frate-meu. 1 s- 
a întins pielea pe os. I-au ieşit, i s-au ascuţit umerii obrajilor. 
Parcă i s-a subţiat şi gâtul. Îi atârnă nodul gâtului. 


— Mă chinuie Şoavă, spune frate-meu când trece la două- 
trei săptămâni să ne vadă în fugă, că simt că nu mai pot 
răbda. O să spăl într-o zi cuțitul în el. 

— Păstrează-ţi cuțitul, băiete. Nu te pripi. O să vie ozi 
când o să ai nevoie de el, să-l speli în mai multe burţi, nu 
într-una... 


S-ar duce soră-mea Riţa la nunta vară-mi. N-are ie. 1 s-au 
scâlciat poştalii. De mama nici vorbă nu poate fi. Cu atât 
mai puţin de tata. 

— Spune-i mătuşi-ti să ne ierte... 

Calul mă leagănă. N-am grabă. Cioca-cioca. Cioca-cioca... 
Copitele nepotcovite bat blajin pământul moale. Mi-a spus 
odată moşul Burdulea: 

— Oameni, băiatule, pe-aici au trăit de la începutul 
veacurilor. lei o mână de ţărână în palmă. E ţărână celor 
care au vieţuit altădată pe aici. Oamenii sunt trecători. 
Numai ţărână e veşnică, numai ţărână nu moare... 

Copitele calului bat blajin ţărâna. Cu milă parcă. Cioca- 
cioca. Cioca-cioca... Se mai opreşte calul. Mai rupe o gură 
de iarbă din marginea potecii. O clefăie. 

— Diiil... 

Mătuşa Uţupăr a fost ţinută şi ea pe şlep în 907. A trecut 
prin puşcărie. A avut şi proces. l-au tăiat bucile când au 
chinuit-o. A râbdat. Păstrează semnele. Şi ţine minte. A dus- 
o pe Diţa la spital şi i-a cusut doctorul buza. Nu mai are 
buză de iepure - numai o dungă subţire, albă. 

S-a măritat Diţa cu băiat din sat, care-a intrat ginere în 
casă la mătuşă-mea. 

— S-avem şi noi un rumân în casă, lămureşte mătuşă- 
mea. N-am avut parte de băieţi. Mi se topeşte sufletul când 
mă gândesc la Pantilie... 

— Ei, mamă, nu te mai gândi şi tu, o îndeamnă Diţa. 


— Dac-aş putea să nu mă gândesc! Câteodată uit. Trece 
ce trece şi mi-aduc iar aminte. Şi când mi-aduc aminte... 

— Mătuşă Uţupăr, m-a trimis tata să vă spun că nu putem 
veni la nuntă... 

— Bănuiam eu. S-au prăvălit peste voi necazurile. Dar ce 
e cu tine? Ţi-a îmbătrânit obrazul. Parcă n-ai mai fi copil... 

— Şchioapătă, mamă. L-am văzut după ce a descălecat şi- 
a venit spre casă. 

Îi arăt piciorul. Îl pipăie îndelung. 

— Asta e fără leac, hotărăşte mătuşa Uţupăr. O să-ţi fie 
greu să trăieşti. Trebuie să înveţi o meserie. 

— O să învăţ, mătuşă. 

La întoarcere, mă opresc la Cârlomanul, s-o văd pe 
bunica. Doarme sub pământ bunicul, cu barbă cu tot. Pe 
fereastră au rămas ceasloavele lui. Nu le umblă nimeni prin 
foi. Nenea Dumitrache nu s-a învrednicit să înveţe a citi. 

Intru cu calul în curte. Bunica stă pe prag, sprijinită în 
toiagul ei lucios. Ţanţoşă, cu bariş albastru, cu cămaşa 
zăpadă, scrobită, cu zăvelcile înflorite, cu picioarele în 
papuci. 

— Scoate mârţoaga afară din arie! îmi strigă. Să nu-mi 
spurce iarba... 

Vreau să leg calul de gard, în uliţă. 

— Nu-l lega de gard! strigă iar. Îmi rupe gardul şi nu vine 
taică-tău să mi-l dreagă. Du-l în poiană şi leagă-l de salcâm. 

Duc bălanul departe, în luncă şi-l leg de salcâm. Grădina 
bunicii - gură de rai. Pomii se îndoaie sub povara fructelor 
date în pârg. S-au copt corcoduşele. Crengile corcoduşilor 
gem de atâta rod. Prin mijlocul ariei uriaşe pârâul lat îşi 
mână mai departe apele clipocind... 

— Ce e, măi beteagule, ai venit după poame?... [i s-a 
făcut poftă de poame!... Ai încălecat pe mârţoagă şi ţi-ai 
spus: mă duc la bunica, să-mi umplu burta!... Ei bine, nu!... 


N-ai să-ţi umili burta!... Nu-ţi dau nici de gustare. Spune-i 
lui taică-tău să sădească pomi... 
— O să-i spun, bunică... 


Poteca pogoară spre gară pe lângă via cea mare a 
boierului olog de la Băneasa. E înalt gardul. Numai păsările 
pot trece în zbor pe deasupra. Şi gângăniile din ierburi pe 
dedesubt. Totuşi, via o păzeşte albanezul fără somn, cu 
puşca cu două ţevi totdeauna încărcată cu cartuşele de lup. 
Pe albanez îl cheamă Ismail Medin. Poartă fes roşu, cu 
ciucure căzut pe-o ureche. Satul îi spune, simplu, turcul. E 
prieten cu tata. Dacă se întâlnesc, dacă amândoi au ceva 
vreme de pierdut, rămân la taifas. Păzeşte via boierului 
turcul. O dată la doi ani trece Dunărea. Se duce dincolo de 
Dunăre, în munţi, îşi vede nevasta şi copiii - patru fete-n 
şalvari - iernează, se întoarce primăvara. Le lasă câştigul 
lui, ca să aibă cu ce trăi. 

— Bună ziua, Ismaile... 

— Bună ziua... Măi, dumiata eşti al lui Tudor, bre... 

— Al lui Tudor sunt... 

— Ăla mic care ai fost bolnav... 

— Da. 

— Stai, bre, să dai eu la dumiata ceva... 

Pătrunde în vie pe poarta numai de el cunoscută. Întârzie 
mult. Se întoarce cu braţul plin de struguri. 

— Asta copt devreme. Dulce struguru. Ia, bre. Mănâncă. 
Ismail are copil - patru fete. Nu mănâncă strugur fetele lui 
Ismail. Sărăcie multă la noi, piatră goală, bre... 

— Mulţumesc, Ismail... 

— Ai fost bolnav, bre... Spune la tata dumitale sănătate. 
Mai vii dumiata la Ismail... 

Rămâne în marginea potecii cu ochii după mine. Cu fesul 
pe ceafă rămâne... 


Turturică a intrat argat la popa Bulbuc. Trece pe lângă 
casa noastră călare pe calul popii, mână din urmă, cu 
nuiaua, boii popii, vacile popii. Cu asta se-ndeletniceşte 
Turturică. 

Îi dă mâncare popa şi trei poli pe an. Polii i-a şi luat 
maică-sa, înainte, să cumpere mălai pentru copii. 

— Tu unde intri, Darie? 

— Nu ştiu, deocamdată. 

I-am scris fratelui meu o scrisoare, fratelui meu cel mare, 
care e preot într-un sat de lângă munţi. Răspunsul n-a 
întârziat: 


„Doi copii mi-a născut până acum nevasta, dragul meu. 
Al treilea e pe drum. O duc greu de tot. Cu nimic nu pot să 
te ajut. Ajută-te singur. Te sfătuiesc să intri la un cizmar, la 
un zăbunar la un cojocar, ucenic. Invaţă meserie, în timpul 
nostru, nu faci nimic cu cartea. Am învăţat atâţia ani şi abia 
am cu ce-mi duce zilele. Oamenii din parohia mea sunt 
săraci lipiţi pământului. “ 


Am citit scrisoarea. Nu i-am uitat cuprinsul. L-am 
întrebat pe tata: 

— Ce faceţi cu mine? Duceţi-mă undeva, să muncesc. 

A mers tata cu mine la Niţu, mecanicul. La rugat să mă 
primească ucenic, să învăţ a mânui ciocanul, să-mi pot 
câştigă pâinea. 

— N-are de alergat, spunea tata. E sănătos băiatul. O să 
poată face treabă, domnule Niţule... 

Duhnea a rachiu meşterul. S-a oţărât: 

— Cum crezi, mă omule, că din beteagul ăsta să scot eu 
fierar? La fierărie trebuie rumân voinic, nu glumă... Face 
cineva sită din coadă de câine? A?... 

Orzu Margareta, lângă taică-său, gătită, cu flori în coade, 
încălţată. Eu, jerpelit, desculţ, gălbejit, cu unghiile mari şi 


negre, la mâini, la picioare, cu răni sângerânde la degetele 
piciorului bolnav. 

Am trecut şi pe la cizmarul satului, un om care citea 
jurnale. Avea în casă câteva cărţi. Jandarmul Niculae 
Mieluşel, cu ochii pe el. Mereu îl chema la post să-l înjure. 

— Să nu te prind că întăriţi oamenii împotriva stăpânirii, 
cârpaciule, că te zobesc în călcâie. 

Dacă era cu chef, jandarmul îl şi plesnea cu cravaşa peste 
obraz pe cârpaci. 

Cizmarul era venit de la oraş. Se aşezase printre oamenii 
satului şi le lucra cu cinste, când avea ce să le lucreze. 

— L-aş lua, îi răspunde tatii cizmarul, pe băiatul tău şi l-aş 
învăţa cizmăria, dar nu mă lasă inima. Nu sunt un 
meşteşugar prea bun. Am fost odată. Am cam uitat meseria. 
Aici nu fac decât pe cârpaciul. Băiatul n-a ieşi decât cârpaci. 
Asta nu e meserie. Du-l la oraş, nene Tudore... 


M-a dus tata la oraş. Cu căruţa m-a dus. Cunoşteam 
drumul. Îl mai bătusem de atâtea ori!... Trecea pe lângă 
măgură drumul, trecea prin pădurea de la Adâncata, 
pădure tăiată, în locul căreia se înalţă acum crâng tânăr. 
Trecea pe lângă cetate. La marginea Ruşului, spre răsărit, 
se ridicau valurile vechii cetăţi. Când mergeam la oraş, 
opream lângă cetate. Coboram şanţul, urcam dealurile, 
unde au fost cândva zidurile, pătrundeam în ocolul ei. 
Scormoneam cu băţul în pământ şi găseam vârfuri de suliță, 
arme vechi, nasturi, câte altele. Se bătuseră pe acolo ostaşi 
şi oasele lor le tot scoteau în lumină plugurile ruşenilor. 

În noaptea aceea, pe ladă, în căruţă, moţăiau tata şi 
mama. Caii, la pas. Eu, zgribulit, înfăşurat în ţoale, îngropat 
până mai sus de brâu în paie. Lumina albastru luna, 
înaintea şi în urma noastră alţi călători curgeau spre târg. 
Auzeam  hăuituri, vorbe, fluierături. Noaptea, vorba 
oamenilor se aude mai de departe şi mai desluşit. Pesemne 
unde aerul e mai subţire, mai limpede. Luna urca spre 


creştetul cerului şi stelele păleau. Era plină luna. Nici urmă 
de nori pe cer. Dintr-o dată, marginea lunii a început a 
prinde cocleală. Creştea pata, lumina scădea. 

— Tată, cine muşcă luna? 

Întoarce tata capul, opreşte caii. 

— Ei, drăcie! Luna o mănâncă vârcolacul! 

Se uită şi mama şi-i văd cum amândoi încep a se cruci. 
Grăbiţi şi speriaţi se crucesc. 

S-a lăsat peste câmp o tăcere adâncă. Auzisem care şi 
căruţe uruind în noapte. Acum nu mai auzim nimic. Parcă a 
împietrit aerul. Într-o clipă aerul parcă a împietrit. 

Tata se dă jos, trage căruţa la marginea şoselei. 

— Vino-ncoa, Darie... 

Cobor şi eu. lata ia un braţ de paie şi-l face ghem. 
Scapără - iasca ia foc. Aprinde foc cu flacăra înaltă - foc de 
paie la marginea şoselei! Şi dintr-o dată, înaintea şi în urma 
noastră, pe şosea, vedem cum s-au aprins sumedenie de 
focuri. Caii noştri n-au clopot la gât. Asta nu e bine. E bine 
totuşi: au clopot caii altora. 

Auzim acum sunete de clopote de cai, tălăngi de acelea 
pe care le poartă la gâtul lor vacile. Oamenii au dejugat 
boii, au deshămat caii, au aprins focuri şi se dedau la zurbă. 

Câmpul - hărmălaie, flăcările se ridică mai înalte, 
zgomotele străbat până sus văzduhul. Vârcolacul nu se 
sperie. Gura lui muşcă mai adânc din trupul lunii. Uite, luna 
e acum pe jumătate... A rămas un sfert din lună... A mai 
rămas mai puţin de un sfert. O limbă subţire şi îndoită ca 
secera mai atârnă galbenă, negricioasă, în văzduh. Asta e... 
luna. Oamenii tremură pe lângă căruţe. Nu de frig tremură. 
Nu pentru a se încălzi au aprins focurile. Luna nu mai are 
nicio putere. Oamenii dârdâie. Mi se pare ciudat, dar eu nu 
tremur deloc. În cărţile pe care le-am citit, am aflat şi unele 
din tainele cerului. Ştiu ce înseamnă asta. Încerc s-o 
lămuresc pe mama: 


— Nu există vârcolaci, mamă. Să vezi... 

— Aşa o fi, Darie... 

— Aşa o fi, spune şi tata. Dar cine mănâncă luna? 

Îi văd neliniştiţi. Neliniştea nu începe să le treacă decât 
atunci când marginea subţire a lunii prinde din nou a se 
îngroşa. 

— S-a speriat vârcolacul, îl aud pe tata. Lasă în pace luna. 
O să crească la loc luna. Se apropie ziua. Vârcolacul se 
întoarce şi intră în trup... 

Înhamă caii la căruţă, le dă bice. Îi povesteşte mamei 
despre un neam al nostru, un unchi mort mai demult, care 
era vârcolac... 

— Eram copilandru, spune tata, mai erau păduri cu 
luminişuri largi, creştea sipica înaltă cât omul, nu te vedeai 
din ea, pe dealuri nu intraseră plugurile, păşteam oile pe 
lângă un văr de-al tatii - unul Bădoi Găbunea.. Se apropiase 
bătrâneţea de el. Se mai aflau şi alţii pe la târlă, pe Saiele. Îl 
ştiam că e vârcolac. O ştia şi el. Plină lucea luna pe cer. 
Lumina aproape ca ziua. Îi venea timpul bătrânului. Se 
scula, îşi lua ciomagul şi pleca. Se ascundea într-un tufiş. 
Cădea în somn adânc. Pleca vârcolacul din el să mănânce 
luna. Se întorcea, peste un ceas, două, vârcolacul în trupul 
lui năduşit, ostenit, stors de puteri, ca după o călătorie 
lungă. Se trezea, venea la târlă. 

— Ştii că vârcolacul a mâncat luna, unchiule? 

— O fi mâncat-o... 

Căuta să schimbe vorba. Nu-şi aducea bine aminte de 
nimic. Mărturisea numai că e ostenit, că i se pare că în 
timpul somnului a făcut un drum lung prin văzduh. 

— Sus, deasupra pământului, mi-a fost frig, văzduhul e 
rece. Atât îmi amintesc din tot visul... 

Se întindea lângă foc, îşi încălzea oasele bătrâne... 

Caii măreau pasul. În vale, oraşul cu lumini aprinse se 
trezea din somn. 


XVI 
PELIN 


Tragem la fratele mamei, la unchiul Tone, care ţine 
măcelărie în piaţă. Unchiu-meu pleacă la treburile lui 
înainte de a se lumina de ziuă. La măcelărie pleacă. Ne 
primeşte în portiţă ţaţa Finica, nevastă-sa - o femeie 
neagră, măruntă, puţintică la trup, cu ochi negri, lunguieţi. 
Nu mai puţin de nouă copii i-a dăruit unchiului lone. Copiii 
- verii şi verişoarele mele - năpădesc căruţa. Se caţără pe 
roţi, pe şuşleţe, pe loitre. 

— Ce ne-ai adus de la ţară, nene Tudore? 

Le-a adus ceva tata: bucuria lor - un coş mare plin cu 
porumbi verzi, buni de copt, buni de fiert... lau porumbii, îi 
curăţă de foi, îi pun în căldare, pun căldarea la foc. Vară- 
mea cea mică, Vastea, adună cu grijă mătasea porumbilor, 
să nu se piardă un singur fir. 

— Ce faci, Vastea, cu mătasea asta? 

— Îmi trebuie. Păpuşile mele au rămas chele. Le-am tras 
de păr că n-au fost cuminţi. Am să le lipesc alt păr pe cap 
din mătasea porumbului. 

Are două case unchiul 'Tone, în aceeaşi curte - una mare, 
la stradă, alta mică, măruntă, în fund. Între case - pompa 
de apă, un măr cu ramurile răsucite, betege, şi... 
umblătoarea care miroase urât. Împrejur case atât de 
înalte, că niciodată soarele nu cade mai mult de un ceas, la 
amiază, în curtea unchiului Tone. 

Mai târziu, peste un an, când tuşă-mea Finica urma să 
nască al zecelea copil, i-a venit lehamite de atâţia plozi - 
ostenise tot spălându-i, tot alăptându-i, tot pierzând nopţi 
de veghe pe lângă câte unul bolnav de pântec - s-a dus la 


mahala, a căutat o moaşă care-a tras-o, i-a pus oala să 
lepede. 

De la târg a venit, mai demult, până la noi, la ţară, 
obiceiul ca muierile, atunci când nu mai vor să nască, să se 
ducă la o moaşă, să le tragă sau să le pună oala pe burtă, să 
lepede copilul. 

O vezi pe una pe uliţă, cu pântecul umflat, ca şi cum 
deasupra betelor, în sân, între piele şi ie, ar ascunde o 
lubeniţă. Merge încet, cu grijă. Se fereşte să sară peste 
pârleaz. Se aşează jos, cu grijă, să nu sufere trupul nicio 
zdruncinătură. 

— Sunt în a treia lună, daică... 

Într-a noua lună pântecul e şi mai gros, şi mai umflat. Dar 
femeia tot merge la treabă. Dacă n-are cine să i-o facă, şi-o 
face singură. 

Mai ales rumânii care au pământ mai mult şi ceva avere 
agonisită se feresc să înmulțească numărul copiilor. Unul, 
doi, ajunge! Ce trebuie atâtea guri la masă!... Al treilea ori 
al patrulea, au luat nevestele înstăriţilor obiceiul să-l 
lepede. Petria, Dioaica sunt marile meştere. Încălzesc o 
căldare cu apă pe foc. Despoaie muierea, ca şi cum ar 
trebui s-o vâre în gârlă, o întinde pe pat. Îşi spală mâinile în 
căldare, udă şi săpuneşte burta muierii. Pe urmă, se apucă 
s-o frământe. 

— Acuşi îl desprindem... 

Femeia simte dureri. Ar vrea să chiuie. Parcă i-ar umbla 
cuțite tăioase prin burtă. 

Pune degetele groase Dioaica la rădăcina ţâţelor. Apoi 
apăsând cu ele, coboară în jos, spre vintre, o dată, de două 
ori, de o sută de ori. Femeia îşi strânge dinţii, îi încleştează, 
îşi muşcă buzele şi limba. Nu ţipă. Bordeiul e aproape de 
uliţă. Nu trebuie să audă nimeni un țipăt. Altfel află tot 
satul. Şi altminteri află satul. Ieri, nu mai departe, ai văzut 
muierea cu mijlocul mătăhălos, şi acum, uite-o, subţire 
cobiliţă, cu faţa galbenă, trasă, abia târându-şi picioarele. 


Pe vatră, cu gura în jos, se încălzeşte, acoperită cu 
cenuşă fierbinte, oala. După tras, îi pune oala pe burtă. 
Peste oala fierbinte, bine lipită de pielea burţii, lipeşte 
cârpe ude. Oala suge burta înăuntrul ei. Rămâne un timp 
oala pe burta muierii. Pe urmă Dioaica o desprinde încet, 
băgându-şi între buza oalei şi piele degetul gros. 

— Uite ce mai roată! Vânătă! Umflată! 

Frământarea trupului începe iarăşi. 

Pleacă muierea acasă. Ca bătută pleacă. Într-o zi, două, 
leapădă copilul. 

Se întâmplă de multe ori ca, odată cu lepădarea copilului, 
muierea să-şi lase şi zilele. Asta s-a întâmplat şi nevestei 
unchiului Tone. Aşa a murit mătuşă-mea Finica... A lepădat 
pruncul mort, apoi şi-a lepădat viaţa. Pământului şi-a 
lepădat-o. 

— Că din pământ ne naştem şi în pământ ne întoarcem! 
cântau trei popi bărboşi, cu sutane lucioase, negre, lungi, 
deasupra coşciugului ei îmbrăcat cu chimbrică cernită... 

Aveau feţe evlavioase, îi plătise unchiu-meu, măcelaru, 
bine, slujeau frumos, mai şi lăcrimau. Popii de la biserica 
Sfânta Vineri erau aceia, chiar aceia care, cu ani în urmă, 
când, bolnav, mă purtau părinţii şi pe la biserici, nădăjduind 
să mă vindece prin rugăciuni, îmi puseseră patrafirele în 
cap şi-mi făcuseră maslu. Nu-i ajunseseră atunci tatii doi lei 
să plătească ţârcovnicii. Zăceam fără puteri pe rogojina 
întinsă peste lespezi. Lângă mine plângea mama, care nu se 
îndura să mă piardă. Popii, veselindu-se, îl înjurau pe tata, îl 
batjocoreau c-a venit să-mi caute leacul cu punga goală. M- 
au ţinut zălog în biserică până s-a dus tata şi s-a 
împrumutat cu doi lei şi, întorcându-se cu arginţii în palmă, 
a achitat ţârcovnicilor plata pentru osteneală... Aici, la 
înmormântarea mătuşii-mii, erau în lume - oraşul îi privea. 
Blajinătatea şi-o zugrăviseră neţăsălaţii pe obraz. Pe lângă 
coşciug, copiii - nouă - smiorcăiau nasuri umede, plângeau 
cu hohote fetele măricele. Venise la moartă s-o vadă şi 


bunică-mea de la Cârloman. A rugat-o unchiu-meu Tone, 
după înmormântare: 

— Rămâi la mine, mamă, să-mi ajuţi să-mi cresc copiii. 
Măcar până ajung mai măricei... 

— Nici dacă mă pici cu ceară nu rămân, Ione. Mi-e 
scârbă de oraş. Mi-e silă şi de casa ta. Uite, la un pas de 
pompa de apă, umblătoarea. La mine acasă e rai. Aici până 
şi aerul miroase urât. 

— Măcar o săptămână, mamă, până găsesc o femeie... 

S-a repezit unchiu-meu 'Ilone până la măcelărie. Bunica 
şi-a luat toiagul şi a plecat pe jos acasă, cale de o poştă şi 
jumătate, cu peste nouăzeci de ani în spinare. Dreaptă, ca o 
fată mare, dârză, cu zăvelcile suflecate, a străbătut drumul 
fără să se aşeze o dată, să se mai odihnească, în iarbă. 

— Cumplită muiere, spunea tata, afurisită sămânță de 
om... 


Pe drumul pe care bunica a mers spre casa ei de la 
Cârloman, singură, am însoţit-o odată pe mama, când eram 
mic de tot. Dar nu chiar atât de mic să nu mă pot ţine cu 
paşii mei mărunți după ea şi după celelalte muieri cu care 
mama plecase la târg. 

O născuse de câteva săptămâni pe soră-mea Elisabeta... 
Era atât de tânără, atât de frumoasă! Cu toate muncile la 
care era supusă, mai găsea timp să plece câteodată, când 
avea câţiva gologani strânşi în colţul cimberului, să 
cumpere de la oraş câţiva coţi de stambă, să-şi facă ei, ori 
soră-mi Evanghelina, o fustă creaţă, un ghiurt înflorat. 

Mă tot ţineam de poalele ei. Am auzit-o vorbind cu una 
dinspre gârlă şi cu una din marginea dinspre cătun a 
satului: 

— Când s-o lumina mâine de ziuă, plecăm la Ruşi. 

— Mă iei şi pe mine, mamă? 


— Nu. Nu te iau. Mă duc pe jos. Nu pot să te port în braţe 
atâta drum. Ai crescut. Eşti greu. 

— Am să merg şi eu pe jos, mamă. 

— N-ai să poţi. Drumul e lung. O poştă! 

A venit seara, pe urmă noaptea şi noi ne-am culcat. Şi toţi 
ai casei au adormit, afară de mine. Am rămas cu ochii 
deschişi, privind întunericul, şi m-am gândit în noaptea 
aceea la tot ce se poate gândi un copil. Dorinţa de a vedea 
oraşul, teama ca nu cumva zorile să mă găsească adormit 
m-au ţinut treaz. A început să albească fereastra la 
apropierea zorilor. Am rămas nemişcat, să nu-i trezesc pe 
ceilalţi. Am auzit pe cineva bătând în gard. Cel dintâi care s- 
a trezit a fost tata. A trezit-o şi pe mama. 

— Scoală, muiere. Au venit femeile să plecaţi la oraş! 

M-am ridicat şi eu din pat. 

— Merg şi eu, mamă. 

— Te-ai trezit acum? 

— Nu. Nici n-am închis ochii. 

— De ce? 

— De frică să nu adorm şi să mă laşi acasă. 

— Prostule! 

A trebuit să mă ia. Întâi, am mers pe jos. Pe urmă, m-a 
purtat o vreme mama. Pe urmă iarăşi am mers pe jos. Apoi 
m-au purtat femeile, pe rând, în braţe. 

La mijlocul drumului dintre sat şi târg, crângul, care pe 
atunci era pădure! Se luminase. Soarele se ridicase de două 
suliţi. Drumul care străbătea pădurea era plin de oameni. 
Acolo a poposit mama. Acolo au poposit odată cu ea şi 
celelalte femei. Dar nu la marginea pădurii. Au intrat în 
pădure şi s-au aşezat pe iarbă, într-un luminiş, roşu tot de 
bujori. Puțin s-au odihnit. Au cules bujori. Cu braţele 
încărcate de bujori, drumul până la oraş le-a părut mai 
scurt. 


Când văd bujori, mi-aduc aminte de o zi de început de 
vară, o zi înaltă şi albastră. Şi în faţa mea apare un drum 
prăfuit. Şi pe acel drum merg trei femei tinere. Printre 
fustele lor, un băiat cu faţa plină de pisturi, cu părul zburilit, 
un băiat cârn, se căzneşte să le ţină pasul. Pulberea 
drumului e caldă... 


Verii şi verişoarele mele de aci au feţele mai galbene 
decât a mea. Unii, măricei, sunt născuţi la ţară, la Omida. 
Tuşa Finica n-a mai vrut să locuiască la sat. L-a adus pe 
unchiu-meu la oraş. La Omida, de toate aveau. Aci sărăcia 
nu le dă pas. Nu li se ajunge de la mână până la gură. Dar 
vorba e: stau la oraş? Sărăcie cu lustru!... 

Mă îmbie văru-meu Mişu: 

— Hai să-ţi arăt târgul! 

Mă poartă prin târg văru-meu: prăvălii, dughene, 
cârciumi. În piaţă, gheretele măcelarilor. 

— Aici e măcelăria noastră... 

Are glasul încărcat de mândrie. Văd o gheretă îngustă, de 
scânduri, plină de sânge. Pare spoită cu sânge ghereta. De 
grinzi, de cuie, atârnă cârlige şi, în cârlige, spânzurați, boi, 
berbeci, viței despicaţi. 

Unchiu-meu Tone taie cu satârul carnea, o cântăreşte, o 
înfăşoară în hârtie, o dă cumpărătorului. Banii îi aruncă în 
tejghea. Are mâinile boite de sânge şi de grăsime, până mai 
sus de coate, unchiu-meu Tone. În faţă, poartă şorţ lung, de 
piele care a fost cândva galbenă... 

La obraz, seamănă cu bunică-mea unchiul Tone. La glas şi 
la inimă, cu bunica de la Cârloman seamănă. Ca un câine 
rău se uită la mine. Mârâie. Îi văd colții. 

— Ce e, mă? Nu cumva ai venit să-mi cazi plocon pe 
vatră? 

— Nu te speria, unchiule. Vreau să intru la stăpân. 


— Uite cine mai lipsea din oraşul ăsta!... Să nu te mai 
prind pe aici, că-ţi frâng picioarele! 

— N-ai să mă prinzi, unchiule. 

— Şterge-o! 

Cât stau de vorbă cu bunătatea, cu dulceaţa de rudă, 
văru-meu Mişu se strecoară în măcelărie şi jupoaie de pe un 
picior de porc o fâşie de şorici. Prinde de veste unchiu-meu 
Tone şi-l păleşte peste ceafă cu o halcă de carne... Mişu 
fuge de-i sfârâe picioarele. Eu, după el, mai încet. Ne-am 
depărtat de primejdie. Văru-meu Mişu împarte cu mine 
prada... 

Tata, mama vorbesc cu mătuşă-mea Finica unde să mă 
ducă, la ce stăpân să mă bage... Se înţeleg până la urmă. 

Se îmbracă de ieşit în oraş tuşa Finica. 

Pe maşina de gătit, oala de fasole. Vineri! Zi de târg. Zi de 

post... 


Plec cu mătuşă-mea şi cu tata în partea cealaltă a 
târgului, unde se află grădina publică şi piaţa unde-şi vând 
rumânii vitele... 

— Urât miroase, mai urât ca în orice altă parte a 
oraşului... 

— Aici sunt tăbăcăriile şi cojocăriile, mă lămureşte ruda. 

Mă simt împins într-o prăvălie îngustă, lungă, 
întunecoasă, încărcată cu piei uscate, curățate. După mine 
intră tuşa, tata. Jupânul stă pe scaun, la tejgheaua lui, 
răsfoieşte nişte  condici. Prăvălia e plină de săteni. 
Rămânem în picioare. Îl aud pe jupân cum se ceartă cu 
rumânii, cum se tocmeşte. 

Forfotă mare în dosul prăvăliei. Băieți mai mari decât 
mine intră, ies. Dă comenzi jupânul. Coboară în pivniţă 
băieţii şi aduc maldăre de piei. Ţăranii plătesc tăbăcitul, îşi 
iau pieile, pleacă la cojocărit. 

A văzut-o jupânul pe mătuşa-mea. 


— Cu ce vă putem servi, madam Brătescu? 

Mătuşă-mea se apropie de el, mă arată: 

— Aş vrea să-mi faci un serviciu, jupâne Moţatu. 

— Care? 

— Să-l iei pe nepotu-meu la dumneata. Să-l iei ucenic... 

Tata, cu căciula în cap, se uită. Strâmbă nasul, nu-i place 
cum arată jupânul, nu-i place cum arată prăvălia. M-ar lua 
de mână. Ar pleca în altă parte cu mine. Unde să mă 
ducă?!... 

Jupânul m-a cântărit dintr-o privire. 

— Cam slăbuţ... 

— Eu, totuşi, te rog să-i iei, stăruie mătuşă-mea, să înveţe 
şi el o meserie... 

— Am să-l iau, dacă mă rogi dumneata... Am nevoie de 
băieţi aici... 

— Dar să nu te superi că nu ţi-am spus, adaugă mătuşă- 
mea, băietul e şchiop... 

— Da? la mergi, măi copile, prin prăvălie... 

Întind prin prăvălie câţiva paşi. Jupânul priveşte. 

— N-are nimic, coană Finico, doar n-o să-l pun să alerge. 
Numai să fie muncitor şi să nu-l sperie, la început, mirosul. 
Că meseria noastră nu €... parfumerie... 

— De asta ne punem noi garanţi, eu şi cu Tone. Omul ăsta 
e taică-său... 

— Are şi tată? 

— Are. 

Pleacă mătuşă-mea Finica. Pleacă şi tata odată cu ea. 

— Cum te cheamă, puiule? 

— Darie... 

— Porţi nume rar, mă... la fă-te-ncoace..; 

Mă apropii de jupân Moţatu. 

Două scatoalce zdravene îmi trage. Uiuiu!.. Îmi fluieră 
urechile!... 


Mă dă pe mâna unuia cu mustăţi groase. 

— Luaţi-l pe puişorul ăsta şchiop. Vrea să înveţe 
tabăcaria. Tăbaăciţi-l puţin. Ştiţi voi cum. Numai să nu-l 
omorâți... 

Pe sus m-a luat mustăciosul. M-am pomenit în curte, în 
dosul prăvăliei. I-a chemat şi pe ceilalţi. Erau zece găligani 
- cu băiatul jupânului, unsprezece. 

Dinspre grădina publică se auzea cântec. Cineva suspina 
la pian. Venea cântecul dintr-o casă albă, cu etaj, cu toate 
ferestrele deschise. Ca o apă lină şi dulce venea cântecul, 
mă înfăşura, mă pătrundea... 

— Ne-a poruncit jupânul să-l tăbăcim, a spus mustăciosul. 


Tata plecase din prăvălia jupânului, abătut. Îşi trecuse 
mâna aspră, uşor, peste ceafa mea, de parcă ar fi vrut să 
mă mângâie, şi-mi şoptise: 

— Să fii cuminte, băiatule... 

Nu cutezase mama să vină să vadă unde am să lucrez. 
Dacă m-ar fi însoţit până aci, gândeam, nu m-ar fi lăsat. 
Plecasem din curtea unchiului Tone. Se uitase după mine 
lung, apoi dintr-o dată întorsese capul, să nu-i mai văd ochii. 
Nu-i văzusem ochii, dar îi simţisem umezi. 


Jupân Moţatu spusese calfelor să mă tăbăcească bine, 
fără să mă omoare însă. Din capul scării, calfa mustăcioasă 
îmi dăduse brânci. Mă rostogolisem în curte de-a 
berbeleacul. Mă ridicaseră în picioare. Făcuseră cerc în 
jurul meu unsprezece băieţi. Strimt cercul. Strâmt şi strâns. 
N-avea cum să-l străbaţi. Apoi, chiar dacă l-ai fi rupt şi ai fi 
trecut dincolo de el, cum să fugi!... Era o curte înconjurată 
pe trei laturi de ziduri înalte, oarbe. A patra latură era 
despărțită de uliţa strâmtă, care - asta am aflat-o curând - 
ducea în fundătura cu casa cu fete, de un gard de uluci. Pe 
deasupra ulucilor, sârma ghimpată ferea, noaptea, prăvălia 


şi pivniţa de hoţi. M-am uitat în ochii fiecăruia, să văd dacă 
nu cumva vor să glumească. Câinii aveau ochii mai blânzi. 
Mi-am ridicat umerii. Mi-am acoperit obrajii cu mâinile. Mi- 
am spus: să nu-mi stâlcească faţa. L-am auzit pe mustăcios 
întrebând: 

— Ei, care începe? 

— Ca de obicei, eu, a răspuns Minache, feciorul jupânului 
Moţatu. 

— Arde.-l!... 

Ploaie de palme peste obraji. Ploaie de pumni în coaste. 
Peste picioarele mele goale, năvală de picioare încălţate. 

— Gata, a spus mustăciosul. I-ai făcut safteaua. Acum 
lasă-ni-l nouă... 

— Numai o dată să-l mai plesnesc, Gogule... 

Pe mustăcios îl chema Gogu. 

Mă zvârcoleam în ţărână. Îmi ardea capul. Tot trupul îmi 
ardea. Acum - îmi treceau gândurile prin minte cu 
repeziciunea fulgerului - acum mă zbat aci cum se zbăteau 
câinii la ţară, câinii bătrâni care-şi pierduseră văzul, mirosul 
şi auzul, câinii care se giovliseră şi nu mai aduceau niciun 
folos, nici măcar nu mai lătrau, şi pe care, fără milă, noi, 
copiii, îi omoram cu bâtele. Au să mă omoare? Nu! Au să mă 
smintească în bătăi, atâta tot. [ineam fălcile strânse, să nu 
strig, să nu gem. De câteva ori m-au ridicat în picioare, m- 
au ţinut de subsuori, au vrut să-mi mute fălcile. M-au lăsat 
să cad. Ca o cârpă am căzut. 

— A leşinat, Gogule. Daţi-l dracului, lăsaţi-l. Să nu moară! 
Dăm de bucluc. Mi se pare că are nişte rude în oraş. 

Unul m-a luat de cap, altul de picioare. M-au dus în odaia 
unde dormeau ei, unde de aci înainte aveam şi eu să dorm 
multe, lungi, nesfârşit de lungi, nopţi. Se aflau acolo două 
paturi de scânduri acoperite cu rogojini rupte, cu papura 
tocită, destrămată. M-au aruncat într-un pat. Au plecat. Au 
tras după ei uşa. Fereastra da spre curte. Geamurile, vinete 


de praf, nespălate de ani. Prin colţurile odâii, aproape de 
tavan, pânze de păianjeni. S-a desprins din tavan un 
păianjen negru, burticos. Şi-a depănat firul. S-a pogorât 
deasupra mea. La o palmă depărtare s-a oprit. S-a legănat 
câteva clipe în aerul pe care răsuflarea mea deasă, 
sughiţată, îi tremura. A început a-şi strânge ghemul 
păianjenul. Uite-l! Suie!... 


Când mă aflam la ţară - până aseară mă aflam la ţară, la 
noi acasă - mă jucam uneori pe câmp, singur. Descopeream, 
în iarbă, găuri de păianjen. Căutam un surcel, înfăşuram la 
unul din capetele surcelului puţin bumbac scos din zăbun. 
Răsuceam bumbacul. Măciulia surcelului o udam cu scuipat. 
Cufundam beţişorul în gaură. Păianjenul din fund se 
prindea cu picioarele de bumbacul ud. Scoteam afară 
surcelul. Păianjenul, orbit de lumină, se desprindea şi 
începea să alerge năuc prin iarbă. Îi urmăream goana 
nebună. Îi număram picioarele subţiri. Îi priveam trupul 
fragil, capul. Erau păianjeni negri ca păcura. Erau păianjeni 
albi, vineţi, roşcaţi. O dată am găsit un păianjen albastru ca 
floarea inului. Cui omoară un păianjen i se iartă un păcat... 
Aşa cred rumânii... Cu multe păcate ar fi trebuit să fiu 
încărcat, ca să am ce să mi se ierte. 

— Vezi, Darie, îmi spunea dascălul meu Bragadiru, 
oamenii cred o mulţime de lucruri la ţară din pricina 
neştiinţei lor. Cred în descântecele babelor şi ale vracilor. 
Cred în puteri nevăzute. Cred că undeva există o lume unde 
ajung, după moarte, sufletele oamenilor. Nu există nicio 
putere nevăzută care să hotărască soarta oamenilor pe 
pământ. Oamenii hotărăsc singuri de soarta lor. Dincolo de 
moarte nimic nu există. Învățătura ar risipi neştinţa, 
superstiţiile. Trăiesc oamenii ca într-o noapte cu întuneric 
adânc. Tu ai citit ceva. Să citeşti mereu, să ţi se deschidă 
bine ochii asupra lumii. 


A ajuns la plasa lui păianjenul negru. Şi-a strâns 
picioarele. Nemişcat a rămas, ca un punct. 


De ce m-or fi bătut? Întrebarea mă sfredelea. Nu găseam 
răspunsul. Avuseseră grijă găliganii să nu-mi frângă niciun 
os. Mă tăbăciseră numai - aşa cum le poruncise jupân 
Moţatu. 

Îmi pipăi carnea. Mă ustură. Îmi vâjâie capul. 

S-a înserat. Cineva a deschis uşa. A aprins lampa. Unul 
din cei zece se apropie de mine. Se aşează pe marginea 
patului. E un băiat lung, subţire, cu faţa galbenă, cu umerii 
obrajilor mult ieşiţi în afară. 

— 'Te doare trupul? 

De ce m-o fi întrebând? A fost şi el doar printre cei care 
m-au bătut! Poate mi-a auzit gândul. Nu. Gândul omului nu- 
| aude nimeni. Ar fi greu de trăit în lume, dacă oamenii şi-ar 
auzi gândurile. Îşi aud numai vorbele. Poate că în tinereţe 
părinţii mei s-au iubit. Acum! Acum trăiesc sub acelaşi 
acoperiş. Între ei, alături de ei, noi, liota... O prind pe mama 
uitându-se cu ochi răi la tata. O aud: 

— Cum spui tu, omule, aşa să fie. 

Pare blajină. Dar sărăcia a înrăit-o. Şi pe tata l-a înrăit 
sărăcia. Mama gândeşte că tata, dacă ar fi fost mai isteţ - şi 
ea ştie bine că e isteţ, dezgheţat, chibzuit, dar mânia, 
supărările îi întunecă judecata uneori - şi-ar fi putut făuri o 
stare mai bună, să nu sufere ea, să nu suferim noi toţi, şi 
tata laolaltă cu noi, atâtea lipsuri. Izbucneşte câteodată: 

— Uite-l pe Iordache Diman, are de toate. 

— A moştenit pământ de la ăl bătrân... 

Dar fraţii şi surorile? Trăim înghesuiți în aceeaşi casă, 
mâncăm ce bruma găsim la aceeaşi masă şi parcă nimic nu 
ne leagă. De când s-a măritat, dada Evanghelina n-are ochi 
decât pentru bărbatul ei care o înjură, o bate. S-a înstrăinat 
de noi. Poate totdeauna a fost străină de noi. Am rămas 


şchiop. Au găsit în asta prilej de glumă, de batjocură, 
mândri că ei au avut noroc că boala a trecut prin casă, nu s- 
a lipit de ei, i-a lăsat zdraveni, numai pe mine m-a izbit. 

Nu. Gândul omului nu-l aude nimeni. E mai bine aşa. 
Totuşi eu o iubesc pe bunica de la Cârloman, fiindcă nu-şi 
ascunde gândurile. Gândeşte ceva, dă drumul gurii, o 
trânteşte omului în faţă... Dacă i-aş spune că mi-e dragă, nu 
m-ar crede, ar pune beldia pe mine. Parc-o aud: 

— Dar ce-ţi veni, aşa, hodoronc-tronc să-mi spui asta? 
Vrei ceva de la mine. Spune-o limpede. Nu mai umbla cu 
fofârlica... 

— Nu vreau nimic, bâtă! 

— Minţi!... 

Dacă mi-e drag cineva îl ocolesc, să nu mă afle... 

— Tu, Darie, îmi spune mama, eşti un om sanchiu, închis. 
Parc-ai avea sufletul zăvorât cu lacătul. Greu să intre cineva 
în inima ta... 

Lunganul gălbeşit continuă: 

— Eu, să ştii, m-am prefăcut că te-am lovit, dar, de fapt, 
te-am atins numai aşa, de ochii celorlalţi. Dacă aş fi stat 
deoparte, s-ar fi legat şi de mine. M-ar fi tăvălit. M-ar fi 
călcat în picioare. M-au bătut şi pe mine, acum doi ani, când 
am intrat aci ucenic. Mai rău ca pe tine m-au bătut. luai 
venit cu taică-tău. Mi se pare că ai şi nişte rubedenii în oraş. 
Eu n-am pe nimeni. Am venit singur-singurel... 

Avea glas dulce şi privirea tristă, tristă... 

— Sunt de la Balaci, dinspre Costeşti. Mă cheamă 
Dobrică Tunsu. Voi câţi copii sunteţi acasă? 

— Zece, îi răspund. 

— Noi, doisprezece. Eu sunt cel mai mare. Am plecat. Mi- 
am luat lumea în cap. Nici nu i-am spus lui taica unde plec. 
A aflat mai pe urmă. A trecut odată prin târg şi-a venit să 
mă vadă. Mi-a cerut bani pentru gurile de-acasă. l-am dat 
tot ce aveam... 


Îmi stă pe limbă o întrebare. O slobod: 

— De ce m-au bătut? 

— Aşa e obiceiul casei. [i se dă la început, când vii, o 
bătaie bună, soră cu moartea. Câte le primeşti mai pe urmă 
ţi se par fleacuri pe lângă prima, nici nu te sinchiseşti de 
ele. 

— Fără bătaie nu se poate? 

— S-ar putea. Dar obiceiul e... obicei. Greu să se lepede 
oamenii de obiceiurile pe care le-au moştenit. Multora, în 
lipsă de altceva, le face plăcere să bată. O să vezi multe cât 
o să stai aici, dacă o să poţi sta. 

— O să stau, îi răspund, nu mă tem de bătaie... 

Şi gândesc să-i cunosc bine pe toţi. Dacă se va mai atinge 
cineva de mine, mă voi apăra cu cuțitul. 

Pieile argăsite se curăţă cu cuțitul. Cuţitele sunt mari, cu 
limba lată. Ca briciul taie fiecare cuţit de aici... 

Dobrică Tunsu îşi freacă mâinile. Sunt arse mâinile 
ucenicului. Şi fără unghii. Arse şi umflate. A căzut pe 
gânduri. A tăcut. 

Zac. Ţin dinţii strânşi, să nu gem. Am să învăţ tăbăcăria. 
Am să ajung calfă. N-o să mai mă bată nimeni. Cel mult 
jupânul, dacă nu mă voi pricepe să-i ocolesc mânia... Miros 
acru vine din pivniţă, din curtea în care sute de piei stau în 
soare, pe frânghii, la uscat. Acum, acasă, pe bătătură, 
vântul aduce dinspre câmpuri miros amar de pelin care a 
prins a se vesteji în lumină. Dintre noi patru - eu, Turturică, 
Filofteia şi lepure Marin - numai lurturică se bucură de 
mirosul amar al pelinului veşted, Turturică bondocul, 
cutezătorul, care a intrat slugă la popa Tomiţă Bulbuc. 

Pe Filofteia, cum a terminat şcoala, au luat-o, au dus-o la 
oraş, la Turnu, au dat-o servitoare. 

Iepure Marin, mai îndrăzneţ decât noi, s-a urcat într-o 
seară pe vagon, s-a pitulat acolo, pe acoperiş, fără bilet. A 
ajuns la Bucureşti. A plecat cu gândul să înveţe o meserie 


bună, să lucreze fierul, să umble cu maşini. Nicio ştire n-am 
primit de la el. Nici n-o să primim atât de curând. O să se 
întoarcă în sat să-şi vadă părinţii, când o să izbutească să fie 
îmbrăcat, când o să poată să le aducă ceva bani părinţilor. 

— Desculţ, mi-a spus lepure, n-o să mai mă vadă nimeni 
aici. Nici jerpelit. Au ăştia, bogătanii, pământ. Eu am numai 
palmele. O să le dovedesc că sunt mai avut decât ei. Le arăt 
eu lor câte palme-mi face pielea... 

Târziu, după ce s-a înnoptat, Dobrică Tunsu mi-a adus o 
strachină cu fiertură, o lingură de lemn, un boţ de 
mămăligă. 

— Mănâncă! 

M-am ridicat în capul oaselor. Am mâncat. Au venit 
găliganii pe rând. S-au culcat. 

— Dă-te, măi, mai încolo. 

M-am tras la margine. A doua zi, cu carnea toată vânătă, 
am început a lucra. M-a privit jupânu Moţatu. Mi-a aruncat 
o vorbă. Dulce vorbă: 

— E bine la mine, măi copile? 

— Bine, jupâne. Ca-n sânul lui Avram... 

— Cum ai zis? 

— Ca-n sânul lui Avram..: 

— Care Avram... 

— Avram din Biblie... 

— O să te bag în bibilica mă-ti... 

— Mă rog... 

— Mie nu mi se răspunde în doi peri, copile... 

— Am înţeles, jupâne... 

A plecat jupânul. S-a dus în prăvălie. Dobrică Tunsu mă 
sfătuie: 

— Dă-l dracului. Nu te lua cu el în coli. lar ne spune să te 
batem. Nu e om rău, dar nu-i place să i se pună cineva 
împotrivă la vorbă. 


— Nu e rău? Cine a spus că e om rău? E blajin ca un miel. 
Numai corniţele îi lipsesc. Pâinea lui Dumnezeu, nu 
altceva... 

Îşi clatină căpăţâna lunguiaţă şi galbenă Dobrică Tunsu. 
Cu milă şi-o clatină. Ştie el ce ştie. 

— Să nu zici că nu ţi-am spus... 


Butoaiele cu argăseală erau înşirate în fundul pivniţei. 
Întunecoasă pivniţă! Trebuia să umbli mai mult pe dibuite. 
Scoteam pieile din butii, două, trei, patru, le încărcăm pe 
spate. Zoaia arde cămaşa, frige pielea. La urcatul scărilor, 
ne aştepta Minache, băiatul jupânului. Pe noi, ucenicii, ne 
lovea în cap cu o piele udă. Nu dureau prea tare loviturile. 
Altceva era neplăcut: zeama acră, cleioasă, care rămânea 
pe tâmple, pe obraji, zeama care ne pătrundea în piele. 


— Mai repede, vită!... 


Ce s-o fi întâmplat pe acasă? 

Rar de tot îmi trecea prin minte întrebarea. Târgul era 
aproape de sat, totuşi nu venea nimeni să mă vadă. Nu 
treceau nici rudele din oraş şi nici măcar văru-meu Mişu, 
care intrase la şcoala de meserii să înveţe lemnăria. Şcoala 
de meserii se afla dincolo de grădina publică. Băieţii care 
învățau acolo nu prea ne lua în seamă. Deprindeau 
meşteşugul de la meşterii lor şi, pe deasupra, li se vâra pe 
gât şi ceva ştiinţă de carte. Duminica spre seară aveam voie 
să mă plimb un ceas, două. Mergeam greu de-a lungul 
uliţelor, pietre ascuţite îmi sângerau picioarele şi, fiindcă nu 
aveam straie de schimb, împrăştiam în jur duhoare grea de 
argăseală. Jinduiam după un suflet de om cu care să mă 
împrietenesc. În tăbăcăria Moţatu nu mă puteam lipi de 
nimeni. Dobrică Tunsu avea inimă bună. Atât. Râvnea să 
ajungă mai repede calfă, să câştige mai mult, să se poată 
îmbrăca. Pentru mai târziu se închipuia jupân. 


— O să adun ban lângă ban. Să-mi cumpăr casă la ţară. 
Casă şi pământ. Ştii ce câştig ar aduce o tăbăcărie la 
Balaci? 

Aş lucra numai cu ucenici. Nu costă mare lucru la ţară 
întreţinerea câtorva băieţi. Mi-aş munci şi pământul cu ei, 
că vreau să-mi cumpăr din câştig pământ, mult pământ... 

— I-ai mai bate din când în când... 

— Vezi cum eşti? Vorbeşte omul cu tine şi dai cu dinţii. 


Căzuse toamna cu ploi puhave, care nu se mai sfârşeau. 
Oraşul mărunt şi rar, cu mahalalele întinse până departe, 
sub dealuri, cădea în adormire. Zilele erau scurte, 
mohorâte, umede. 

Dar nouă nimic nu ne folosea că zilele erau scurte. 
Lucram la lumina lămpilor şi, fiindcă jupânul era strâns la 
mână, lămpile aveau fitil subţire şi răspândeau o lumină 
cenuşie, de înserat, care tulbura ochii şi aducea dureri de 
cap. 

— Fă lampa mai mare. Dobrică 

— Ce-ţi trebuie, măi, lumină mai mare? Citeşti? 

— Nu! Mă dor ochii!... 

— Să nu te mai doară! Uite, noi ne-am învăţat. Pe noi nu 
ne dor ochii... 

— Ăsta a avut la el acasă lumină electrică... 

— N-am avut... 

Lângă parcul din apropierea gării - un parc mai mic 
decât aria noastră de la ţară, cu trei castani tineri, pe 
jumătate uscați - se începuse cu ani înainte o clădire în 
care, cine ştie când, aveau să fie aduse motoare. 

— Când vor veni motoarele, oraşul va fi luminat cu 
electricitate... 

— Până atunci? 

— Până atunci luminează felinarele... şi luna... 


Felinarele erau rare, aproape oarbe, şi luna deseori îşi 
arăta, în slăvi, obrazul. La oraş nu prea ai vreme să cauţi pe 
cer obrazul lunii. Rămâi şi lucrezi în odaia în care se curăţă 
pielea de oaie cu cuțitul. Dormi, că eşti ostenit. Dacă te 
plimbi seara ori noaptea, trebuie să te uiţi nu pe cer, ci 
înaintea ta, să nu calci în băltoace, în gropi. 

De cum se sfârşeşte centrul - o stradă şi o piaţă - oraşul 
îşi schimbă înfăţişarea, e mai curând un sate mare. Ogrăzile 
sunt largi, şi casele, scunde, rămân pitite în mijlocul ori în 
fundul ogrăzilor, sub crengile arborilor. 

La fiecare poartă, o bancă, în uliţă. 

— Îţi place oraşul? 

— Îmi place, Tunsule. 

— Mie nu! Abia aştept să mă întorc la Balaci, să-mi 
deschid prăvălia... 

— Nu poţi să împingi din urmă anii, să treacă mai 
repede... 

Minache, băiatul jupânului, care lucrează în celălalt colţ 
al odăii cu Gogu Şoric, ne ia la trei-păzeşte: 

— Ce tot bodogăniţi acolo?... 

— Vorbim şi noi... 

— Vorbiţi! De când au prins grai vitele?... 

Găliganii râd. Râde şi Dobrică Tunsu. Băiatul jupânului e 
fericit c-a rostit o glumă bună... 

Din pivniţă urcam pieile la uscat în pod. Încă o scară de 
suit. Mă împiedicam uneori, mă rostogoleam. Mă adunam şi 
începeam munca. Gogu Şoric, mustăciosul, mă mai înjura 
câteodată: 

— Măi, şchiopule, măi, nu te mai împiedica, măi băiatule, 
tu-ţi burticica mă-ti... 

Duminică seara Gogu Şoric chema băieţii: 

— Mergem la fete, să iubim... 

Se luau după el, plecau landră. La întoarcere, îşi 
povesteau până dincolo de miezul nopţii cum au petrecut. 


— E grozavă Mimi... 

— Taci, măi, nu te bărbieri. Gica le taie pe toate. A fost 
nevastă de ofiţer, bă. Ştie meseria, nu glumă... 

— Dar Safta? Ce cusur are Safta? 

— Aia cu dosul gros? 

— Aia... A fost şi la Bucureşti într-o casă mare... 

Dincolo de casele care închid curtea tăbăcăriei e o uliţă 
fără trotuare, o uliţă de pământ, ca la ţară. Aci casele sunt 
mai mărunte şi au curţi înguste, lungi, în care nu se vede 
niciun copac, nici măcar un salcâm care să-şi arunce umbra 
peste ţărână încinsă de soare vara, peste smârcurile care 
prind deasupra sfoiag verde, toamna, când nu mai 
contenesc ploile. E uliţa cojocarilor. 

În fiecare din casele acestea mărunte, de aproape intri 
pe brânci în ele, în odăile mici, pe paturi de scânduri, 
lucrează cojocarii. Jupânul, la mijloc, cu picioarele vârâte 
sub el, şi în jur calfele. Jos, nicio duşumea, pământ, pământ 
galben. Pe resturi de rogojini, aci, ostenesc ucenicii. 

Vara te simţi mai bine. Pământul e rece, nu te supără 
prea mult zăpuşeala... Iarna e altfel. Casele sunt de piatră. 
Frigul intră pe sub uşi, îngheaţă picioarele, mâinile, 
mijlocul, te prinde adânc frigul şi îngheţi de tot. Îngheţi, dar 
trebuie să lucrezi. Lucrezi. 

Ucenicii de la cojocării duhnesc mai puţin ca noi, cei de la 
tăbăcărie. Pieile au ajuns la ei uscate. N-au decât să le frece 
pe o parte şi pe alta cu mălai. Mirosul de argăseală trece. 
Pielea frecată cu mălai devine albă, lâna, moale, ţine de 
cald. Sunt tot ca noi de palizi ucenicii de la cojocării. 
Ferestrele se închid toamna. Se bat cuie în pervaz. Se 
redeschid primăvara. Chiar deschise, ferestrele n-ar lăsa să 
intre aer curat înăuntru. Nu există aer curat... în faţă o 
casă, în spate alta! De jur împrejur case asemănătoare în 
care se intră pe brânci, case în care oamenii trăiesc 
înghesuiți, cosind pe genunchi cojoace, şi pieptare, şi 
căciuli. Uliţa miroase a acru şi pe deasupra smârcurilor 


roiesc țânțari. La un pas de fereastră, în fiecare curte - ca 
la unchiul 'Tone - umblătoarea, şi lângă umblătoare, pompa 
de apă. Nu ştii ce miroase mai urât: ghereta în care intră şi 
ies ucenicii, calfele, patronul, ori apa pe care o bei!... loată 
această parte a oraşului miroase puternic a putreziciune. 
Ne-am învăţat cu mirosul acesta, care a pătruns în straiele 
noastre, ale tuturor, a pătruns în pielea noastră, în plămânii 
noştri, în întreaga noastră fiinţă. leşim duminica la plimbare 
- băieţii de prăvălie ne ocolesc. 

— Ăştia put a argăseală, ne spun. 

Ucenicilor de la cojocărie, le-o aruncă în nas: 

— Puţiţi a piele de oaie, daţi-vă mai încolo!... 

Pe uliţă se înghesuie ţăranii vinerea, când e zi de târg. 
Duc cojocarilor pieile luate de la noi, de la tăbăcărie. 
Comandă cojoace, se tocmesc îndelung pentru fiecare para, 
mai abitir decât atunci când au de cumpărat de la 
geambaşi, ori de vândut geambaşilor, o pereche de boi... Se 
cos cojoace simple, numai cu găitan negru, subţire pe la 
mâneci, şi cu găici de sârmă la piept. Se tocmesc cojoace 
lungi, până la pământ, strâmte la mijloc, largi la poale, ca 
nişte scurteici de muiere, înflorite cu roşu, cu verde, cu 
albastru, în chip şi fel. Numai oamenii cu pământ şi cu 
avere mare pot plăti cinci lei pentru lucrul cojocarilor, să le 
croiască şi să le coasă şi să le împodobească cu flori un 
asemenea cojoc. 

Lui Dobrică Tunsu i-a crescut şi mai mult pofta de avere. 

— După ce o să învăţ să tăbăcesc pieile, intru ucenic în 
uliţa cojocarilor. Vreau să învăţ şi cojocăria. Înţelegi? La 
Balaci o să-mi deschid nu numai tăbăcărie. O să deschid 
alături şi o cojocărie. Mai rup eu o calfă, două, de aici, de la 
oraş. Am să câştig avere, nu glumă... 

— Să câştigi! Şi pe urmă? 

— Pe urmă o să mă însor. Să iau o fată cu pământ. 

— Şi pe urmă? 


— Cum pe urmă? 

Face ochi mari. Nu înţelege că mai poate fi şi un „pe 
urmă”... 

Mă prind uneori, noaptea târziu, ori în plină zi, gândindu- 
mă la Filofteia, pe care părinţii au dus-o la oraş la Turnu, 
unde au băgat-o servitoare la un judecător. Filofteia n-a 
vrut să meargă. După ce au tras-o de coade câteva zile, au 
hotărât-o. Acum Filofteia e servitoare. Nu ştiu ce va fi 
făcând pe acolo. Nu ştiu dacă a nimerit la stăpân bun, la 
stăpân rău. După câte am apucat să aflu până acum, mi se 
pare că nu sunt stăpâni buni şi stăpâni răi - stăpânii sunt 
stăpâni şi atâta tot. Lucrezi până dai în brânci, te alegi, din 
senin, cu scatoalce la ceafă. Nu întrebi niciodată pentru ce 
eşti lovit. Dacă întrebi, mai capeţi o scatoalcă. 

Nu ştiu ce se petrece cu Filofteia. Dar de când trăiesc aci, 
văd ce se petrece cu servitoarea jupânului Moţatu şi cu 
servitoarele de pe uliţă de la alţi jupâni. 

Marița o cheamă pe servitoarea jupânului Moţatu. E o 
Jlocalnică. Să tot aibă patruzeci de ani. Îl spală pe stăpân şi 
ne spală şi pe noi, pe toţi. Rufele, când avem, ni le spală. Ni 
le mai cârpeşte. În zori, pleacă la piaţă cu jupân Moţatu. 
Jupânul face cumpărăturile, Mariţa poartă coşurile. Din 
câteva cepe, din câţiva ardei, dintr-un găvan de fasole, 
dintr-un vârf de lingură de untură, ori din cinci picături de 
untdelemn - jupânul ţine la ban şi ţine ca banii să nu fie 
cheltuiţi pe degeaba - ea trebuie să gătească mâncarea 
pentru noi toţi. Nu se ajunge mâncarea? Rămân găliganii 
flămânzi? Marița nu ştie să gătească!... Mariţa mănâncă, pe 
furiş, mai mult decât i se cuvine!... Mariţa e de vină 
totdeauna. Mătură curtea, spală pe jos prăvălia lungă şi 
îngustă în care rumânii aduc pe opincile lor tot noroiul de 
afară. 

Odaia Mariţei e alături de odaia noastră. Deasupra odăii 
noastre, ca un fel de pătuiag la care se poate ajunge pe o 
scară de lemn, odaia în care doarme jupân Moţatu. Minache 


are pat în dosul prăvăliei. Nevasta jupânului a murit. Nu şi- 
a luat alta. Acum jupânul trăieşte pentru prăvălia lui, 
pentru câştigul pe care i-l aduce. Îi vine chef după o muiere. 
O cheamă pe Marița. N-o ţine mult. Coboară Mariţa scara, 
în odaia ei, adoarme. Dimineaţa se trezeşte înaintea noastră 
şi cântă. Cântece de mahala cântă: 


Mişule, ce faci tu, Mişule? 
Hai, fii cuminte, Mişule, 
Nu mă Ciupi.... 


— Cânţi, ţaţă Mariţo? 

— Dar ce? Vrei să plâng? Să fac voia duşmanilor? Mai 
bine cânt. Omul trebuie să cânte... 

Uneori cântă cântece de pe la ţară, când e tare amărâtă, 
când o bruftuluieşte jupân Moţatu, când şi-aduce aminte că 
e singură-singurică pe lume. Spală în tindă, între pereţii 
coşcoviţi, într-o albie mare, veche, rufele calfelor, cântă, mai 
mult îngână: 

Are-n lume noroc, are, 
Cine moare fată mare, 
Are-n lume norocel 
Cine moare mititel... 


Cine moare mititel - are noroc. Halal de aşa noroc! Frate- 
meu Alexe a murit mititel, când avea câteva săptămâni, ori 
câteva luni, nu mai ştiu bine, numai mama ştie bine când l-a 
născut pe Alexe, când a murit Alexe. A durut-o trupul când 
l-a născut, a durut-o inima când l-a văzut îngheţând, 
rămânând fără suflare, la cap cu lumânare ieftină, aprinsă. 
Pe niciunul nu ne mângâie mama, nici dacă ne bolnăvim nu 
ne mângâie. Rămâne tristă, întunecată la faţă, poate şi din 
alte pricini. Dar dacă s-ar lega cineva de noi, şi ea ar şti, ar 
sări, n-ar mai avea pace, omor ar face - omor de om. Cu 


furca ar veni tata, cu beldia mama, şi l-ar zdrobi pe jupân, 
pe Gogu Şoric, şi i-ar dăula-n bătăi pe ceilalţi, dacă ar afla 
că m-au stâlcit în pumni, în picioare. N-or să afle din gura 
mea niciodată. Cu ce s-a ales frate-meu Alexe din viaţă? A 
închis ochii înainte de a-şi da seama cât e de dulce lumina 
soarelui, înainte de a se pricepe să gângurească măcar. 

— 'Ţaţăa Mariţo, nu e niciun noroc să mori de mic... 

— Parcă eu spun că e noroc! Aşa e cântecul. L-a scornit 
careva scârbit, din pricina necazurilor, de viaţă. Necazurile 
te fac câteodată să-ţi fie silă de viaţă, să-ţi vină să ţi-o lepezi. 
N-o lepezi. Mai bine pe pământ decât sub pământ. Ne-o 
suna fiecăruia ceasul. O să tot stăm sub pământ, după 
moarte... 


Pe neaşteptate s-a bolnăvit jupân Moţatu, l-au prins 
junghiurile. Zace în odaia lui, în pătuiag, întins în pat, se 
zvârcoleşte. Îl auzim cum se văietă, cum înjură... Nu-i e 
necaz că s-a bolnăvit. Îi e necaz că nu mai poate sta în 
prăvălie. N-are încredere în nimeni, nici în băiatul lui, 
Minache. Se teme să nu-l fure. 

Vin ţăranii să-şi ridice marfa, urcă scările la jupân. 
Oblojit, înfăşurat în paltonul lui gros, pe care îl îmbracă 
numai când viscoleşte, jupânul îi primeşte, rezemat cu 
spatele de perete. Se ceartă cu ei. Printre vâitături le ia 
gologanii. Porunceşte lui Şoric: 

— Dă-i pieile!... 

De când e bolnav, de când nu mai poate cobori din odaia 
lui, ne facem de cap. Lucrăm mai puţin, ne odihnim mai 
mult. Seara - jupânul nu poate cobori să supravegheze pe 
nimeni - găliganii pleacă să hoinărească prin oraş. Mă 
îmbie şi pe mine Dobrică Tunsu: 

— Am făcut o şmecherie astăzi!... 

— Ce şmecherie? 

— Nu-ţi spun. 


— Totuşi, mi-ai spus. 

— Ţi-am spus că am făcut o şmecherie, dar nu ţi-am spus 
ce anume. 

— Şi? 

— M-am ales cu patru lei. 

— Păstrează-i sănătos. 

— Păi, asta-i povestea, că nu vreau să-i păstrez. Mâine- 
poimâine se însănătoşeşte jupânul. Mă pârăşte careva 
jupânului că am bani. Jupânul mă caută şi-mi găseşte 
biştarii. O să mă întrebe: de unde? O să mă bată şi pe urmă 
o să-i spun tot. Dacă îi spun tot, o să mă bată şi mai rău. Aş 
vrea să ieşim amândoi în oraş, să-i cheltuim. 

Trebuie să-i fi găsit pe uliţă, ori să-i fi furat din buzunarul 
unui ţăran Dobrică Tunsu. Bani câştigaţi cu muncă nu i-ar 
risipi el cu atâta uşurinţă... 

— Cum să-i cheltuim? Eu nu beau. 

— Nici eu nu prea beau. Aşa, o ţuică, pot să gust. lu nu 
înţelegi? Am patru lei! Vreau să-i cheltuim împreună... 

— Acum, noaptea? 

— Acum!... 

— Ce putem cumpăra? 

— O să vezi!... Hai cu mine!..; 

— Unde? 

— Hai cu mine îţi spun... 

M-am spălat pe mâini, pe obraz. Îmi vine greu - să-l 
ascult şi-mi vine şi mai greu să nu-l ascult. De săptămâni de 
zile n-am citit o singură pagină. Mi s-a urât de moarte... 
Asta se întâmplă totdeauna când zi de zi faci aceeaşi treabă 
şi când treaba pe care o faci nu-ţi place, când de treaba 
aceasta nu te leagă nimic altceva decât nevoia de a câştigă 
o bucată de pâine. Căci acum m-am hotărât. Nu voi rămâne 
aci pe vecie. Cel mult până la primăvară. M-am legat cu 
jupânul să-l slujesc patru ani pe învăţătură şi pe mâncare. 
Meseria am prins-o repede. Ştiu să tăbăcesc piei de oaie. 


Ştiu să tăbăcesc chiar piei groase, de bou. Nu e mare 
scofală. Am să plec. Să lucrez în altă parte. Să mai umblu şi 
cu altceva decât cu piei împuţite. La toamnă o să încerc să 
merg la şcoală, să învăţ. Simt, de când trăiesc aci, că mintea 
mi se întunecă, că mă îndobitocesc... Nu! Asta nu!... 

Mi-aş schimba straiele, n-am altele. Mă uit la mine, mă 
cuprindea jalea... Dobrică Tunsu îmi dă curaj: 

— Ce naiba tot te priveşti aşa? Ce? Eşti ginere? 

Sunt alţii mai rupţi... 

Ne strecurăm afară în vârful picioarelor. Tragem după 
noi uşa. O închidem încet. 

— Ţine-te după mine, îmi spune Dobrică Tunsu. 

O ia în susul fundăturii. 

A nins. Încă n-a căzut gerul. Zăpada sub picioare e moale, 
pe jumătate topită. Uliţa e luminată slab de felinare şi în 
fundul uliţei, acolo unde uliţa se închide, un felinar chior stă 
de veghe. 

Să tot fie ora şapte seara. E în ajunul Crăciunului. Pe 
centru umblă mai multă lume. Pe aici, acum e aproape 
pustiu... 

Parcă ar cunoaşte drumul Dobrică Tunsu!... Deschide o 
poartă, cu zgomot, ca la el acasă. O trânteşte. Merge spre 
fundul curţii. 

Cam înţeleg despre ce e vorba. Mă ţin după el cu inima 
cât puricele. Îmi tremură uşor mâinile. Totuşi, mă ţin după 
Dobrică 'Tunsu. 

În casa din fund, şi ea măruntă, asemenea caselor din 
uliţa cojocarilor - veselie... Nu cântă nimeni, dar se aud voci 
ridicate. Se aud şi râsete. Dobrică Tunsu deschide uşa. Cum 
sunt la un pas în urma lui, îl ajung. Intrăm amândoi 
deodată. 

De ce mi se părea atât de mică, pe dinafară, casa? Uite ce 
largă e!... Rămânem lângă uşă. 


Odaia e largă, pardosită cu scânduri. Într-un colţ al odăii, 
un pian. Într-un colţ de masă, încă o masă. Pe lângă pereţi, 
scaune. La masa din colţ, un băiat, cam de vârsta mea, cu o 
carte în faţă, citeşte, se opreşte din citit, notează pe caiet. 
lar citeşte, în gând, mişcându-şi buzele. Parcă ar şopti. 
Poate se pregăteşte pentru examen, învaţă o lecţie. 

La pian cântă o fată în pielea goală. Numai în jurul 
şoldurilor poartă o pereche de pantalonaşi de culoare roz, 
scurţi, care nu-i acoperă nici măcar buricul. Părul ei e lung 
şi galben, ca părul mamei, şi ochii sunt albaştri, ca ochii 
mamei... îi lunecă degetele pe clape. Pe un scaun rotund 
fără rezemătoare, lângă ea, un bărbat cu gambetă cenuşie 
pe cap, dată puţin pe ceafă, cu mustăţi lungi, groase. O 
ciupea din când în când de pulpe. 

Pe alte scaune, alte patru fete cu rochii scurte, atât de 
subţiri... În salon, încă patru bărbaţi, mai tineri, mai 
bătrâni. 

— Bună seara, Salomio. 

— Bună, Tunsule. Ăsta cine e? 

— Un prieten al meu. 

— Boboc, nu? 

— Boboc... 

— Luaţi loc! 

Salomia se poartă cu noi cum s-ar purta cu nişte domni. 
Ne aşezăm pe scaune. M-am făcut mic de tot. M-am stârcit 
pe un scaun şi simt că pe haina mea veche, dacă nu mă 
astâmpăr, am să culeg varul. E spoită de curând odaia. 
Suntem în ajunul Crăciunului. Oamenii şi-au spoit casele. Şi 
casa a fost spoită pe dinăuntru. 

Salomia e înaltă, voinică, oacheşă, poartă o rochie 
groasă, lungă până în pământ. 

— Mergi cu mine? o întreabă Tunsu pe fata care cântă la 
pian şi de care bărbatul cu gambetă s-a depărtat. Hai, 
Mimi, zău, hai... 


— Nu pot, dragă. Sunt... 

— Şi ce dacă? Hai! 

— Nu se poate, mă, nebunule. Aşteaptă să iasă Gica de la 
odaie. Te duci cu ea. 

— Până iese Gica, tratează-ne cu ceva, ţaţă Salomio, 
spune Tunsu. 

— Acuşi vă fierbe ţaica o cafea... 

Pe masa din colţ arde o maşină de spirt. Ne pregăteşte 
Salomia cafele. „N-am băut până acum cafea, îmi spun, o 
să-i încerc gustul.” 

Bărbaţii au luat câte o fată. Au trecut cu ele la odăi. Au 
ieşit. Au plecat. Au rămas cinci fete în salon, cu Salomia 
şase. Tunsu o aşteaptă pe Gica. Întârzie Gica. 

— E cu al lui Cotelici, cu negustorul. Când vine al lui 
Cotelici scapă greu Gica, abia scapă, săraca... 

Se deschide uşa. Coboară cele două scări, în salon, un 
popă - un popă uitat de moarte coboară în salon. E bătrân, 
cu barba mâncată parcă de molii. A fost altădată neagră 
barba popii, pe urmă a fost albă, acum e de un galben- 
putred. Până la pământ îi atârnă sutana stropită cu noroi. 
Mâinile îi tremură şi într-o mână ţine crucea, în cealaltă 
stebla cu busuioc. Umblă cu botezul prin case, înaintea 
sărbătorilor. La spatele popii, cu jumătate de pas în urmă, 
ţârcovnicul cu căldăruşa. Începe să cânte pe nas, cu glas de 
înmormântare, popa - o rugăciune. 

Pianul tace. Fetele, aşa cum se găsesc, aproape goale, vin 
lângă popă. Popa le stropeşte cu stebla de busuioc, le dă să- 
i pupe mâna, le dă să-i pupe crucea... Popa aruncă 
agheasmă peste cele patru colţuri ale odăii. Miruie clienţii 
care au mai venit între timp, miruie băiatul din colţ care 
învaţă - băiatul madamei. Vreau, nu vreau, mă miruie şi pe 
mine. Îmi trece mâna şi crucea pe sub nas. Fie!... Pentru 
altceva mă adusese aci Dobrică Tunsu... 


Salomia ridică rochia până sus. I se văd genunchii, 
pulpele. Poartă ciorapi lungi. Scoate de la ciorap o pungă. 
Scârmă înăuntru, numără în palmă zece lei - zece lei în 
bani mărunți numără Salomia în palmă. Îi aruncă pe toţi în 
căldăruşa ţârcovnicului. 

Nu vede bine popa. Iotuşi se apleacă şi se uită în 
căldăruşă. Ţârcovnicul ridică mai sus căldăruşa, până sub 
nasul popii. 

O întreabă popa pe Salomia. Cu glas de dincolo de 
mormânt, cu glas mâncat de gândaci, de lilieci, cu glas de 
arătare o întreabă: 

— Câţi lei ai aruncat în căldăruş, Salomio? 

— Zece lei, taică părinte, atâta am avut... 

— Numai atât, Salomio? Mă aşteptam cel puţin la un pol. 

— Să ierţi, părinte Cinzeacă. Nu e acasă madama. A 
plecat în târg, după cumpărături şi, uite, încă nu s-a întors. 
Atâta câştigară fetele de când se lăsă întunericul... 

Popa saltă barba. Îi tremură faţa. Îi tremură buzele: 

— "tu-vă mama voastră de pârţotine... Vin eu, preot 
bătrân, noaptea, să vă botez, şi-mi aruncaţi în căldăruşă 
zece lei, ca la orbeţi, zece lei. Să-ţi fie ruşine... Să vă fie 
ruşine la toate... Scârmă-te la ciorap, scârnăvie, şi pune 
restul, până la un pol, în căldăruşă, că te ia mama dracului. 
Vă ia mama dracului pe toate, auziţi voi?... 

— N-am, părinte Cinzeacă! Zău dacă am... Cum îţi spun, 
atâta câştigară fetele de aseară. Dacă veneai sfinţia-ta mai 
târziu, era mai bine. Mai sunt câţiva bărbaţi la odaie, cu 
fetele... Ia sfinţia-ta loc şi aşteaptă până ies. 

— Bine, taică, bine. lacă, am să aştept... Am să aştept. 

Se aşeză popa pe scaun. Se aşează şi ţârcovnicul. 
Salomia pregătise două ceşti de cafea, una pentru Dobrică, 
una pentru mine. Ne-am spălat pe bot. Cafeaua a servit-o 
Salomia popii şi ţârcovnicului. Ne spune la ureche: 


— Mai staţi. O să vă fac şi vouă, după ce pleacă ţapul ăsta 
bătrân... 

Soarbe popa cafeaua. O soarbe şi ţârcovnicul. Pe urmă, 
popii îi cade capul în piept. Aţipeşte. Aţipeşte numai, nu 
doarme. Se deschide o uşă. lese, cu gulerul paltonului 
ridicat, cu căciula trasă pe ochi, un băiat. lese o fată în 
urma lui, ciufulită, şi-i întinde Salomiei doi lei. Salomia pune 
banii pe masă în faţa popii. 

Până când n-au ieşit cinci clienţi, până ce în faţa popii nu 
s-au adunat încă zece lei, popa Cinzeacă a avut răbdare, a 
aşteptat, n-a plecat. A plecat numai după ce Salomia i-a mai 
aruncat, cu zornăit lung, în căldăruşă, încă o jumătate de 
pol... Binecuvântând a plecat popa Cinzeacă... 

— La ce biserică slujeşte ăsta? 

— La biserica dracului, îmi răspunde Dobrică Tunsu, aici 
lângă noi, la Sfântul Niculae. N-ai auzit toaca? 

— Hai, Dobrică, treci la odaie. A plecat al lui Cotelici... 

Fetele sunt toate triste. Când râd, parcă rânjesc, râd din 
gât, nu din inimă. Au lacrimi în inimă. Şi tristeţe. În ochii 
se răsfrânge tristeţea. Mai tristă ca toate, Salomia. Şi 
băiatul din colţ, care s-a făcut că nu vede nimic, care a citit 
mereu, a luat note, a şoptit numai pentru el cuvânt cu 
cuvânt... 

Rămân în salon. În urma popii au venit alţi băieţi. Straiele 
mele răspândesc miros greu. Fetele sunt obişnuite cu 
mirosul acesta. 

Am băut cafeaua mea. Am băut-o şi pe a lui Dobrică 
Tunsu. 

Salomia mă vede stânjenit, vine lângă mine, mă apucă de 
bărbie. 

Degetele ei sunt scurte, groase, boante, aspre. Poate că a 
fost mulţi ani servitoare, a spălat vase, a frecat scânduri... 

— Cu cine vrei să te duci bobocule? De un ceas te uiţi la 
toate fetele. Pe care ai ales-o? 


— Pe niciuna, îi răspund. Pe niciuna... Auzi?... Pe 
niciuna... 

M-a podidit plânsul - un plâns greu, adânc, care aştepta 
de mult o izbucnire. 


Pe la unchiul Tone, pe la rudele mele din oraş, nici nu mă 
gândesc să trec. Ştiu ce s-ar întâmplă dacă m-aş duce - s-ar 
uita fiecare ponciş la mine. Dacă m-ar vedea unchiu-meu 
Tone, nu s-ar sfii să-mi tragă câteva la ceafă. Parcă îl aud: 

— Era vorba, nepoate, să nu-mi calci prin bătătură. Ce te 
găsi? Hai! Şterge-o! Şterge-o!... 

Pe fetele unchiului Tone le văd câteodată plimbându-se 
pe strada mare cu băieţi. Întorc obrazul, mă uit într-o 
vitrină, mă prefac că nu le-am zărit. Îl ocolesc şi pe văru- 
meu Mişu. L-am întâlnit o dată, din întâmplare, şi l-am 
întrebat: 

— Ce faci, Mişule?... 

Parcă nu m-ar fi cunoscut. 

Mişu e bine îmbrăcat, i-ar fi ruşine să fie văzut stând de 
vorbă cu un derbedeu. Căci acum, deşi am un stăpân la 
care lucrez, o părticică dintr-un pat în care mă pot odihni - 
vorba vine că mă pot odihni - o strachină cu mâncare la 
prânz şi altă strachină seara, totuşi semăn la înfăţişare cu 
derbedeii, cu băieţii care n-au niciun rost pe lume, care 
dorm pe lângă garduri şi întind mâna, fie să ciordească 
ceva dintr-un sac, fie să cerşească. Straiele mi s-au 
zdrenţuit şi mai rău. Caut seara să le cos. Am învăţat să 
umblu cu acul şi cu aţa. La început a fost greu. Urechea 
acului îmi intra în vârful degetelor. Până la urmă m-am 
deprins să cos. Dar asta nu era de ajuns. Nu era de ajuns 
să-mi cos, să-mi peticesc hainele. Mi-ar mai fi trebuit un 
rând de straie, fie ele cât de vechi, cât de rupte, ca să le mai 
las întinse pe frânghie, la soare ori la vânt, pe acestea vechi, 
să iasă mirosul din ele. M-am obişnuit cu mirosul straielor 
mele. Alţii nu. Dacă stau mai mult lângă cineva, face un pas 


îndărăt, să fie mai departe de mine. Cum pot să trăiesc aşa? 
Pot să trăiesc şi aşa!... Poţi să trăieşti oricum. Am auzit o 
dată pe cineva la ţară spunând: 

— Să-l ferească Dumnezeu pe om de câte poate îndura!... 

Ei! nu îndur mare lucru. Alţii o duc mai greu, îndură mai 
mult. 

Târgul e plin de derbedei, de haimanale, de băieţi care n- 
au nici unde lucra, nici unde dormi, care trăiesc cum se 
întâmplă şi care mănâncă ce găsesc, când găsesc, pe 
undeva, câte ceva de mâncare. Unii dintre ei sunt vlăjgani, 
alţii pirpirii. Ar munci, n-au unde, şi când muncesc câştigă 
atât de puţin, că nu le ajunge câştigul nici pentru masă, nici 
pentru o casă în care ar putea şi ei să doarmă ca oamenii. 
Când nu poţi cumpăra nimic de folos cu banii pe care îi ai, 
te duci la cârciumă. Bei ţuică, bei vin, ce-ţi pofteşte inima. 
Mai curând ce-ţi pofteşte gâtul. Un ceas, două ţi se pare că 
eşti cel mai fericit din lume. De nimic nu-ţi mai dai seama 
dacă bei... 

Mă feresc de neamuri. Mă feresc şi de oamenii din satul 
nostru, când vin vinerea la târg să vândă ori să cumpere 
câte ceva. Mă feresc să nu mă vadă. Ştiu că ar face haz de 
mine: 

— Uite-l şi pe ăsta, pe şchiopârlea, cum a ajuns!... 

Nu totdeauna însă se întâmplă ceea ce vrei tu să se- 
ntâmple. Acasă am tot auzit vorbindu-se despre cei doi fraţi 
ai mamei: despre unchiul Tone, despre unchiul Lisandru. Pe 
unchiul 'Tone îl cunosc bine acum, nu l-aş mai cunoaşte!... 
Pe unchiul Lisandru nu l-am văzut niciodată la faţă. A murit 
în toamna în care, departe de sat, spre Belitori, pe moşia lui 
Gogu Cristofor, în octombrie, la culesul porumbului, în 
câmp, în zorii zilei, făcută ghem lângă car, pe un maldăr de 
coceni, m-a născut mama şi mi-a tăiat cu secera buricul. Cu 
sfoară mi l-a legat. De aia mi-a şi rămas buricul mare, de 
râdeau copiii de mine la scăldat, pe malul gârlei: 


— Uitaţi-vă la Dinţosul!... Parcă ar avea două puţe!... 
Una, în mijlocul burţii... O să-ţi iei două neveste, vere... 

Prinseseră obicei la scăldat să-mi acopăr pântecul cu 
mâinile până intram în apă. 

Murise şi nevasta unchiului Lisandru, şi ştiam numai atât 
că de pe urma lor rămăsese un băiat, Iancu, pe care îl 
luaseră nişte rumâni fără copii, de suflet, să-l crească. Mai 
aflasem de-a lungul anilor că văru-meu lancu învaţă la 
şcoala de meserii, că se face mare, că e deştept şi frumos şi 
cuminte ca o fată. 

Numai la văru-meu Iancu nu mă mai gândeam eu. Dacă 
aş fi vrut să mă gândesc la fiecare rubedenie, apoi n-aş mai 
fi avut vreme să mă gândesc şi la altceva... 

Mare mi-a fost mirarea când în pivniţa în care îndoiam 
pieile crude şi le aşezam în putini, pregătindu-mă să torn 
peste ele, cu găleata, argăseala, a coborât scările nenea 
Gogu Şoric, găliganul şi, niţel cam speriat, s-a apropiat de 
mine: 

— Mă, tu ăsta, şchiopule, te caută cineva. Urcă-te repede 
în prăvălie. Vezi, mai scutură-te, că prea eşti împuţit. Ne 
faci jupânul de ruşine... 

Cum să te scuturi, să nu te vadă cineva aşa cum arăţi!... 

M-am gândit că la noi acasă, la ţară, s-a întâmplat cine 
ştie ce, că a venit tata ori mama ori frate-meu să-mi aducă o 
ştire, ori să mă ia de aci, să mă ducă în altă parte, să mă 
bage la alt stăpân. 

— Cineva de la ţară, nene Gogule? 

— Nu. Un orăşean te caută. Unul tinerel... 

Am urcat scările, am intrat în prăvălie. Jupânul, abia 
ridicat de pe boală, târomea în scaunul lui, galben, firav şi, 
cum nu avea clienţi, moţăia. Era spre seară. În prăvălie, am 
văzut lângă uşă un domn bine îmbrăcat, înalt, zvelt, subţire. 
Am înaintat spre el cu toate zdrenţele puturoase pe mine. 
Mi-a întins mâna. l-am întins şi eu mâna - o mână roşie, 


umflată, arsă, fără unghii. Omul mi-a simţit arsurile, abia 
mi-a atins-o. M-a tras lângă uşă, m-a aşezat în lumină, s-a 
uitat la mine lung. Pe urmă i-a spus jupânului: 

— Te-aş ruga să-l învoieşti pentru un ceas. Vreau să stau 
de vorbă cu văru-meu... 

Văru-meu? Ce văr puteam să fiu eu cu el? La orice m-am 
gândit, numai că el e văru-meu lancu, băiatul răposatului 
meu unchi Lisandru, nu mi-a trecut în clipa aceea prin cap. 

Am ieşit amândoi în uliţă. 

— Să mergem să ne plimbăm puţin. Nu mă cunoşti, nu? 

— Nu. Nu te cunosc. 

Mă uitam la el. Avea o faţă aşa de frumoasă, cum n-am 
mai văzut de atunci faţă de om. Ori poate mi s-a părut... 
Pielea obrazului lui era albă, bătând uşor de tot în galben, 
sprâncenele groase şi negre, ochii mari, rotunzi... N-am 
întâlnit niciodată ochi atât de mari, atât de negri, atât de 
adânci... 

— Sunt văru-tău lancu, lancu Brătescu... 

Mergea încet. Eu totuşi abia îi ţineam pasul. 

— Dar tu ce ai la picior? De ce umbli aşa? 

— Am rămas şchiop. 

— Mergi greu? 

— Nu merg prea uşor. [in la drum, numai dacă nu 
alerg... 

Iarna era în toi, dar aşa cum se întâmplă uneori, când 
vânturile îşi schimbă jocul, venise adiere călduţă dinspre 
miazăzi, cu ceaţă care începuse a muia şi a măcina zăpada. 
Oraşul, dezbrăcat deopotrivă de verdeață şi de straiele albe 
pe care le dăruise ninsoarea, îşi arăta, ruşinat parcă, 
întreaga lui urâţenie. Gardurile vechi, putrede, casele cu 
varul căzut înfăţişau pereţi buboşi, plini parcă de pecingine. 
Pe uliţe, noroi negru amestecat cu gloduri de zăpadă, şi 
dedesubt frunzele, care astă-primăvară erau tinere, acum 
mânjeau pământul, îl urâţeau. Nu mătura nimeni ulițele, 


nici măcar uliţa mare, nici măcar răspântia vegheată 
noapte şi zi de monumentul generalului Mantu. Copacii goi, 
fără foi - ca nişte oameni cu braţele întinse în sus, ca nişte 
oameni în pielea goală, păroasă, buboasă, neagră, 
îngheţată... 

Se lăsa întunericul. Se lăsa întunericul care deopotrivă 
acoperea şi puţinul care mai rămăsese frumos - o fereastră 
dincolo de care zâmbea o glastră cu muşcate roşii, un 
balcon sprinten, un mănunchi de brazi tineri rămaşi încă 
verzi în pofida morţii de care erau loviți ceilalţi arbori - şi 
urâciunea. 

Abia îi desluşeam faţa vărului Iancu. 

— Ar fi bine să intrăm într-o cârciumă. 

— Dacă vrei... 

În târg, la tot pasul, cârciumi. Am intrat în cea dintâi care 
ne-a ieşit în drum. Ne-am aşezat la masă. 

— Doi ţapi, comandă văru-meu. 

Ni s-au adus doi ţapi. 

Văru-meu lancu Brătescu dintr-o dată şi l-a băut pe-al lui. 
Eu abia mi-am udat buzele. 

— Nu-ţi place berea? 

— Nu, e amară... 

— Amară?! Bea măcar un sfert de pahar. O să-ţi facă 
bine. 

Dusesem paharul la gură şi băgasem de seamă că el 
priveşte atent mâna în care ţineam paharul. După ce am 
sorbit, mi-am pus mâinile pe genunchi, sub masă, să nu mi 
le mai vadă. 

— N-arăţi bine deloc la faţă, vere, eşti galben. 

Am început să râd. 

— Niciodată n-am fost altfel. 

— Cine te-a adus la tăbăcărie? 

— 'Tata şi cu mătuşă-mea Finica. 

— Urâtă meserie ţi-au ales. 


— Urâtă, frumoasă, asta e. 

— Ai fi putut să-ţi alegi alta. 

— Nu m-am priceput. 

— Ai de gând să înveţi tăbăcăria? 

— Am avut de gând. 

— Şi nu mai ai de gând s-o înveţi? 

— Am învăţat-o. Nu-mi place. Aş vrea să fac altceva. Aş 
vrea să citesc, să învăţ. Aici nu pot citi nimic. Simt că mă 
îndobitocesc zi de zi. 

— Cum sunt ceilalţi ucenici? 

— Băieți ca şi mine, veniţi de la ţară. Îi roade un singur 
gând: să treacă mai repede anii de ucenicie, să se întoarcă 
în satele lor, să devină patroni. 

— Şi calfele? 

— S-au îndobitocit, parcă nici n-ar mai fi oameni. 
Muncesc, mănâncă, beau. Sâmbătă seara, duminică seara, 
se duc la casa cu fete din fundătură. 

— 'Te-au dus şi pe tine! 

— O singură dată. M-a dus unul Dobrică Tunsu. 

— Ai putea să te bolnăveşti, dacă mai calci pe-acolo. 

— N-am să mai calc... 

— Ispita e mare. Caută să te stăpâneşti. Oraşul mănâncă 
oamenii. Vezi să nu te mănânce, Darie. 

— N-o să mă mănânce, nene lancule. Am să caut să nu 
mă las mâncat... 

— Nu mă miră deloc ceea ce mi-ai spus despre ucenici şi 
despre calfe. Mai demult, şi până acum câţiva ani, au fost pe 
aici, ca în toată ţara de altfel, organizaţii muncitoreşti. 
Calfele, ucenicii, muncitorii de la calea ferată îşi aveau 
clubul lor. Se întâlneau, citeau, discutau. Se pregăteau 
pentru luptă şi pentru viitor. Unii şefi ai mişcării au trădat- 
o, au trecut de partea stăpânirii. Mişcarea însă n-a pierit. 
De când cu războiul, s-au luat măsuri aspre împotriva ei. În 
unele oraşe mişcarea a fost lichidată. Dar sămânţa ei a 


rămas pretutindeni. Trebuie să fi rămas şi pe aici. Dacă vrei 
să nu fii mâncat de oraş, caută această sămânță. Poate ai 
norocul s-o descoperi într-o zi. Te-aş ajuta, dacă aş rămâne 
mai mult timp aici. Abia ieri am venit de la Bucureşti. Am 
venit să-mi văd neamurile: pe unchiu-meu Tone, pe mătuşă- 
mea Finica, pe ceilalţi. I-am văzut. Am aflat de la ei că tuşa 
Maria are un băiat în oraş. l-am întrebat dacă te-au văzut 
de curând. Mi-au spus că te ascunzi, că-i ocoleşti. De ce? i- 
ar prinde bine dacă te-ai duce din când în când pe la ei, 
duminica. Ai mai mânca o ciorbă caldă. 

Iarăşi am început să râd. 

— Vorbeşti, nene lancule, de parcă nu l-ai cunoaşte pe 
unchiu-meu one. 

— Drept să-ţi spun, prea bine nu-l cunosc, dacă i-am 
vorbit de două-trei ori în toată viaţa mea. 

Viaţa lui!... Avea douăzeci şi unu, douăzeci şi doi de ani şi 
vorbea de toată viaţa lui! Scurtă avea să-i fie viaţa vărului 
meu lancu Brătescu. Scurtă de tot... 

— Am învăţat meserie la Bucureşti. Sunt mecanic. Pe 
limba noastră de la ţară, fierar. Cum am auzit că eşti aici, 
am venit să te văd, să te cunosc. Ştii! Părinţii mei au murit, 
de piept. Am dus-o şi eu destul de greu, la şcoala de 
meserii, dar am biruit. Am crezut în viaţă, într-o viaţă mai 
bună, şi am biruit boala. Nu m-am lăsat doborât. Acum însă, 
m-a sfătuit doctorul să nu mai rămân la oraş, să schimb 
aerul, să mă mut la ţară. Îmi trebuie aer. O să plec mâine 
dimineaţă la Omida. Poate găsesc acolo, mai pe deal, să 
închiriez o casă şi să deschid un atelier, o fierărie. 

— Ai să stai singur? 

— La început am să stau singur. Apoi, o să mă însor. 
Vreau să am nevastă sănătoasă. Cu o fată de la ţară osă mă 
însor. Să-mi nască copii pietroşi, sănătoşi. Vreau să trăiesc 
în mijlocul ţăranilor dintre care a plecat tata. Să lucrez 
pentru ei, şi să le spun câte ceva din ce-am învăţat, din ce- 
am văzut, din ce-am aflat, din ce-am citit. 


Se luminează şi mai mult ochii vărului meu. 

În cârciumă au intrat doi lăutari jerpeliţi, zgribuliţi. Unul 
ţine subsuoară o diblă, altul o cobză. Îşi freacă mâinile să şi 
le încălzească, încep să scârţâie un cântec. Văru-meu le 
face semn. 

— Nu-i nevoie să ne cântaţi... 

Scoate şi le întinde zece bani. 

— Poftim! 

— Sărutăm mâna, boierule, mânca-ţi-aş... 

Duc banii cârciumarului. Aruncă pe gât lăutarii câte un 
ţoi de spirt... 

— A venit iarna şi nu mai vrea să plece, spune unul din ei. 
M-a pătruns frigul. Mi-au îngheţat cioancili... 

— N-ai vrea să ne mişcăm totuşi, nene lancule? 

— Să ne mişcâăm. 

Pornim pe uliţe. 

— La Bucureşti am învăţat multe lucruri. Am învăţat şi 
altceva decât fierăria. Apoi am urmat seara o şcoală. Ştiu să 
desenez, să pictez. Dacă o să am timp, la ţară, o să mă ocup 
şi cu pictura. Am să pictez peisaje, am să pictez ulițele 
satului şi gârla de care mi-aduc aminte şi arborii, am să 
pictez oameni. 

Merg tăcut pe lângă el şi-l ascult. Îi sorb cuvintele. Mă 
întreabă: 

— Tu ai citit ceva? 

— Am citit. Acum n-am timp să-mi trag sufletul. De când 
am venit la oraş n-am văzut măcar o carte. 

— Asta e rău. Cărţile luminează capul şi cugetul omului. 
Să-ţi cauţi timp şi cărţi, să citeşti. 

— E uşor de spus. 

— Nimic nu e uşor. Iu să te străduieşti să citeşti. Ai de 
gând să rămâi mai departe la tăbăcărie? 

— Nu, am să mă mut la alt stăpân. Poate chiar săptămâna 
asta. Vreau să-mi adun ceva bani, să mă duc la toamnă, la 


şcoală, la Turnu. 

— Dacă nu începe la toamnă războiul... 

— Războiul? 

— Da, războiul. De doi ani oamenii s-au încăierat între ei 
şi se sfâşie ca fiarele. Puţine ţări au rămas care n-au intrat 
în război. Printre astea se află şi ţara noastră. Dar n-o să 
putem rămâne mult timp deoparte. Caută unii să ne 
împingă să intrăm în război împotriva aliaţilor, alţii caută să 
ne împingă în război împotriva nemților. 

— Şi noi trebuie să intrăm în război, numai pentru că vor 
alţii? 

— Noi doi nu. 

Râde văru-meu lancu. 

— Dar oamenii din oraşul ăsta şi din toate oraşele, şi din 
toate satele ţării, vor ei să plece la război? 

— Nu. Cea mai mare parte dintre ei nu vor să plece la 
război. Războiul îl doresc mai ales cei care nu merg pe 
front, oamenii care conduc ţara şi cei care-i sprijină. Pentru 
aceştia războiul aduce câştiguri mari. 

— Dacă o să fie război, o să te duci şi dumneata!... 

— Nu cred că am să mă duc. Am recrutat anul trecut şi 
nu m-au luat la militărie. M-au găsit debil. Nici anul ăsta şi 
nici la anul n-am să fiu mai sănătos decât am fost anul 
trecut. 

— Eşti bolnav? 

— Nu. Nu sunt bolnav, dar nu sunt chiar atât de sănătos 
încât să merg la război, să duc puşca pe umăr şi să dorm 
nopţi de-a rândul pe pământ, în noroi... 

Era târziu de tot când m-a lăsat la uşa tăbăcăriei. 

— Plec mâine la Omida. O să ne mai vedem. 

Mi-a atins mâinile umflate. A plecat. S-a pierdut în umbra 
zidurilor. Am stat la uşă şi i-am ascultat paşii cum se 
depărtează. I-am ascultat paşii până nu s-au mai auzit. M- 


am strecurat înăuntru în vârful picioarelor. Găliganii 
adormiseră. Sforăiau. M-am vârât în aşternut. 


Aşa cum îmi spusese în seara aceea în care îl văzusem 
pentru întâia oară, văru-meu lancu Brătescu s-a dus la 
Omida şi s-a statornicit acolo. A găsit o casă goală la 
marginea satului, pe gurgui, în locul unde şoseaua coteşte 
spre Stănicuţ. Casa avea arie largă şi lungă, cu pământ 
roşu, nisipos, povârnit pe malul cu zăvoi al gârlei. Dacă 
ieşea seara pe prispă, vântul adia dinspre gârlă, îi aducea, 
odată cu ţânţarii, aerul lânced al bălții verzui, mirosul amar 
al frunzelor de salcie. Sub coasta casei, de seara până-n 
zori, orăcăiau broaştele, cu botul verde îndreptat spre lună. 

Reparase casa, o spoise, o împodobise cu flori pe lângă 
uşă şi pe lângă ferestre, dresese gardul spre uliţă şi într-un 
şopron vechi îşi instalase fierăria. 

leşea seara în sat şi vorbea cu oamenii. Cu blândeţe 
vorbea cu oamenii, care se minunau de câte auzeau, de 
cum le deschidea fierarul tânăr capul. Tiţă Uie se alipise de 
văru-meu lancu Brătescu ca de un frate. Se mai alipiseră şi 
alţii de văru-meu. Mama îl mânca din ochi de drag ce-i era. 
N-au întârziat rumânii să-i aducă fiarele plugului la ascuţit, 
să-i aducă uneltele lor de fier la reparat. Luase unul mic de 
şapte ani, un băiat al lui Ţânţu, al lui nenea Ivan Ţânţu, pe 
care, în sfârşit, racilele cu care rămăsese din 1907, când 
fusese bătut pe şanţul şoselei, îl doborâseră. Ţânţu cel mic 
trăgea de lanţul foalelor. Dacă foalele nu suflă în cărbuni, 
cărbunii nu ard. 

Cât e ziua de mare, văru-meu lancu, care avea mâinile 
lungi şi subţiri şi degetele aproape străvezii, dar tot numai 
muşchi şi vine, mânuia ciocanul. 

Puţină vreme a rămas singur văru-meu. A început a-şi 
căuta nevastă. A găsit în Stănicuţ, satul vecin. 

Nevasta vărului meu lancu Brătesc fierarul e o femeie 
voinică - două femei la un loc -, tare, sănătoasă ca piatra. 


Siţa o cheamă. Îi spun cum îi spun ceilalţi fraţi ai mei, îi 
spun cum îi spun surorile mele - dada Siţa. 

S-a bucurat când s-a măritat cu fierarul. 

— Iancu, spunea ea femeilor când ieşea seara în uliţă la 
vorbă, nu mă scoate la muncă. Mă iubeşte şi mă alintă. N- 
am altă grijă decât să-l spăl şi să-i gătesc mâncare. O să mai 
am în curând altă grijă: să-i nasc copii. Vrea negreşit să-i 
nasc o droaie de copii. Dar ce crede el? Şi-a găsit proasta? 
Un singur copil am să-i nasc, pe urmă... 

Îşi arată dinţii albi, tăioşi ca dinţii sălbăticiunilor. 

— Vreau să trăiesc, nu să mă omor crescând plozi... 

Înainte de a se însura, văru-meu lancu, dacă avea puţin 
timp, desena. Îşi cumpărase de la oraş cartoane şi vopsele, 
şi pensule, şi creioane negre şi colorate, şi desena. Şi-a 
pictat casa lui şi casele vecinilor. Şi-a pictat făurăria. L-a 
pictat şi pe băiatul lui Ivan Ţânţu trăgând foalele - jarul cu 
aripi roşii, de foc, nicovala. A încercat s-o picteze şi pe dada 
Siţa. A sărit cu gura pe el: 

— Ce, ţi-ai ieşit din minţi? Altă treabă n-ai? Dacă ştiam că 
nu eşti un om în toate minţile, nu mă măritam cu tine. De 
unde eram eu să bănui! După ce sfârşeşte munca, mănâncă 
omul, se culcă şi doarme - ori iese în uliţă să mai vorbească 
cu vecinii. Tu te închizi în casă cu ochii pe cărţi. O să-ţi 
pierzi minţile. Ce dracu oi fi citind în cărţile astea? Nu 
pricep! Citeşti şi te aduci de spinare!... Văd că mai ai şi altă 
meteahnă - umbli cu vopsele, strici cartoane. La ce-ţi 
trebuie astea? Vrei să-ţi vezi casa? leşi, omule, în bătătură 
şi uită-te la ea până ameţeşti... Vrei să vezi balta şi sălciile 
de lângă baltă? Aşează-te colo, pe coastă, şi priveşte până 
te-i sătura! Şi pe păduchiosul ăsta de plod al lui Ţânţu, nu e 
destul că te zgâieşti toată ziua la el în şopron când suflă 
foalele, l-ai zugrăvit pe carton! Ce-oi fi găsit la el?... 

Muierile din vecini se uită la cartoanele pictate de văru- 
meu lancu - se uită mai ales la cartonul pe care e zugrăvit 
Ţinţu cel mic, lângă foale, cu obrazul pătat de cenuşă. 


— Parcă e viu! Şi focul! Dacă pui mâna, te frigi... 

O ceartă pe Siţa vecinele: 

— Îţi baţi joc de noroc, Siţo. Om ca al tău, mai rar... Are 
dar de sus... 

— Ce-am eu din darul lui! Ce câştigă el, dacă spoieşte 
cartoane? Aş înţelege, dacă le-ar vinde şi mi-ar cumpăra 
pălărie!... 

Văru-meu glumeşte: 

— Asta-ţi lipsea! Pălăria. Eu te-am luat tocmai pentru că 
nu porţi pălărie, nu eşti fată de oraş... 

— Vreau să fiu ca o fată de la oraş, cucoană, cu pălărie... 

— O să fii... 

— Când? Mereu îmi spui: o să fii, o să fii... 

De cinci ori pe săptămână mâncăm mămăligă cu zeamă 
de fasole ori de linte. Joia şi duminica, pâine şi varză cu 
carne ori tocană. 

— La mine trăiţi cu bimpaşa, se lăuda jupân Moţatu, nu 
puteţi să vă plângeţi că nu vă port de grijă. Patul e pat, 
masa e masă, acum iarna aveţi căldurică... 

Umblu cu picioarele înfăşurate în cârpe. Când ies să mă 
plimb, încalţ opincile pe care le-am luat de acasă, în traistă. 

Tot colindând duminica după-masă în târg, am intrat într- 
o zi în vorbă cu un băiat înalt, negricios: 

— Eşti de la ţară? 

— Nu. De la Paris... 

A izbucnit în râs. Am râs şi eu. 

S-a rupt gheaţa. 

— La cine lucrezi? 

— La Moţatu... 

— Altul mai zgârâie-brânză nu găseai? 

— Acolo m-a dus mătuşă-mea... 

S-a plimbat cu mine spre margine, spre cimitir. 


M-a iscodit în chip şi fel. l-am spus numai ce-am vrut să-i 
spun. 


În centrul oraşului, acolo unde se încrucişează cele două 
străzi largi, cu trotuare, se află monumentul unui general 
care nu a murit pe niciun câmp de luptă, monumentul 
generalului Mantu. 

Şi în sat la noi se află un monument. Nu la vreo răscruce 
de uliţe, nici în faţa primăriei sau a şcolii sau a bisericii. 
Monumentul din satul nostru se află în bătătura casei lui 
Ispas Capră, în curtea lui Ispas Capră. Capră e bătrân. Îi 
trăieşte nevasta. Numai copiii i-au murit mai demult, când 
era tânăr. A avut ceva stare, dar după ce i-au murit copiii, 
nu l-a mai îndemnat inima să muncească. A muncit numai 
cât i-a trebuit ca să aibă cu ce trăi. L-au purtat nişte rude 
îndepărtate la târg, la Turnu, prin judecăţi, pentru nişte 
pământuri care până la urmă n-au rămas nici ale lui Capră, 
nici ale neamurilor cu care se judeca, ci ale avocatului Vică 
Georgescu care, chipurile, l-a apărat pe împricinat de 
lăcomia rudelor. 

La Turnu, acolo unde se sfârşeşte strada mare şi începe 
grădina publică, orăşenii au ridicat mai demult o statuie în 
amintirea soldaţilor care la 77 au trecut dincolo de Dunăre 
şi s-au bătut la Plevna cu turcii, alături de armatele ruseşti. 

— Ce este asta? a întrebat Ispas Capră. 

— Monument, i-a răspuns măturătorul care strângea 
frunzele de pe jos. 

— Un monument? Pentru ce? 

— Ca să-şi aducă aminte oamenii de soldaţii care au 
murit la şaptezeci şi şapte în războiul cu turcii... 

Lui Ispas Capră i-a rămas în minte lămurirea gunoierului: 
oamenii au ridicat un monument ca să-şi aducă aminte de 
alţi oameni care au trăit cândva şi care acum au putrezit. 

— La ce te gândeşti, Ispase? îl tot întreba nevastă-sa. 


— Iacă, la ce-mi trece şi mie prin cap mă gândesc. 

A vândut bucatele. Şi-a vândut o parte din pământ. Fără 
să spună nimănui nimic, nici măcar nevestei, s-a urcat în 
tren şi s-a dus la oraş, la Turnu. La pietrarii care ridică în 
cimitir cruci şi monumente pentru morţi s-a dus Capră. 

— Poţi dumneata, pietrarule, să-mi faci mie un 
monument? 

— Ţi-a murit cineva? 

— Nu. Nu mi-a murit nimeni. Pentru mine să faci 
monumentul, 

— La cimitir? 

— Nu. În faţa casei mele să-l faci. 

S-a mirat pietrarul: 

— În faţa casei?! 

— Da, în faţa casei mele. Cu faţa spre şosea. 

— Şi de ce vrei dumneata să-ţi fac eu un monument? 

— Ca să-şi aducă lumea aminte mai târziu că acolo, în 
casa aia şi pe locul ăla, am trăit eu, moş Ispas Capră. 

S-a tocmit mult cu pietrarul. Până la urmă s-a înţeles cu 
el. La plătit. S-a întors acasă şi a aşteptat să-i vină pietrarul 
cu monumentul. 

La termenul hotărât, pietrarul s-a prezentat la Ispas 
Capră însoţit de doi meşteri. 

— Unde e monumentul? a întrebat omul. 

— Vine cu trenul!... Fă rost de nişte care, să-l aducă de la 
gară. 

A luat cu chirie două care moş Capră şi s-a dus la gară. În 
lăzi bătute în cuie, mai grele decât pietrele de moară, i-a 
sosit de la oraş monumentul. Meşterii, aşa cum le-a cerut, i 
l-au ridicat în faţa casei, cu faţa spre şosea. E un stâlp înalt 
de piatră în vârful căruia stă de veghe un vultur de bronz 
cu aripile întinse a zbor. Pe monument, cu litere săpate în 
piatră, aurite, pietrarul a scris: Am ridicat acest monument, 
eu, moş Ispas Capră, ca să-şi aducă lumea aminte de mine. 


L-a certat rău baba. Pe urmă s-a împăcat cu sminteala 
bărbatului ei. 

Acum Ispas Capră e bătrân şi bolnav. Zace în casă. 
Sărăcia l-a cuprins cu totul. Nevasta îl hrăneşte cu zeamă 
de fasole iarna, şi vara cu urzici, cu ştevie. 

E bolnav pe moarte. Are poftă de o picătură de lapte. 

— Du-te, fă muiere, şi cumpără-mi o cană de lapte din 
sat. 

— Când erai în putere, nu ţi-ai cumpărat vacă. i-ai 
ridicat în faţa casei monument. Scoală-te acum din pat şi 
du-te de mulge cioara din vârful monumentului. Mulge 
cioara, dacă ai poftă de lapte... 

Ispas Capră oftează: 

— Nu înţelege. Nimic nu înţelege muierea mea. Eu o să 
Mor, dar lumea o să-şi aducă aminte de mine. Du-te şi 
cumpără-mi o picătură de lapte... 

— Cioara! Scoală-te din pat şi mulge cioara... 


Aici, în centru, unde se încrucişează străzile, se afla 
statuia generalului Mantu, mort mai demult. La nicio bătălie 
n-a luat parte răposatul. A avut păduri şi moşii în judeţ, care 
sunt acum ale moştenitorilor, a fost deputat, a fost senator. 
I-au ridicat neamurile monument, să nu-l uite lumea. Trec 
oamenii pe lângă chipul lui turnat în bronz, abia ridică unul 
privirile să-i vadă barba spintecată în două, mustăţile cu 
vârful răsucit. Se opresc din zbor ciorile, în popas, pe 
căpăţâna ilustrului, slobod găinaţ alb pe creştetul cu freză. 

În faţa statuii stau, căzute parcă în genunchi, două 
prăvălii lipite. Una e librăria „La Papagalul de aur”, unde 
vinde creioane, cretă, hârtie de împachetat şi câteodată 
cărţi - toamna, când se deschid şcolile - băiatul înalt, 
negricios, pe care-l cheamă Urmuz Niculescu; alta e 
magazinul cu de toate al noului meu stăpân Mielu Guşă, 
căruia oraşul îi spuse Pomneată, magazin care poartă 


deasupra uşii şi a ferestrelor, scrisă alb pe negru, firma „La 
înger”. 

Zăpada se cerne iarăşi deasupra oraşului. Troienele 
cresc. 

— Iarna simte că i se apropie sfârşitul şi se mai încruntă o 
săptămână, două. 

— Poate şi o lună, că nu s-a sfârşit nici februarie. 

Birjarii au înhămat caii la sănii, le-au pus funde colorate 
pe la urechi, le-au agăţat clopoței la gât. Aşteaptă săniile 
lângă monument. Caii clatină clopoţeii. Bat din picioare 
birjarii golaşi, să nu îngheţe. Rari trecătorii. Nici un client 
pentru sănii, pentru „Papagal”, pentru „Înger”. Negustorii 
din buze bat. 

— Ai dracului ţărani, putrezesc în bordeie, nu mai calcă 
prin târg!... Un picior de om nu vezi... 

Jupân Mielu Guşă n-are dever. 

— Poate moare cineva. Nu se poate să nu moară cineva 
pe-o vreme câinoasă ca asta. 

Pică un client. Cumpără o lumânare subţire, de zece bani. 
Are un copil bolnav. Poate moare. Să nu moară fără 
lumânare. 

— Trenul s-a înzăpezit între păduri, sus, spre 
miazănoapte. 

Până la marginea oraşului au venit lupii din vlăsia de 
lângă Vede. Împotmolite sunt toate drumurile. 

— Du-te şi spune să-mi aducă o cafea. 

Peste drum de „Înger” a ridicat obloanele cafenelei 
domnul Miltiade. Trec strada. 

— O cafea pentru jupân Guşă... 

— Se face!... răspunde un chelner. 

Strigă peste paravan comanda: 

— O cafea pentru nenea Pomneată... 

Parcă m-ar vedea acum pentru întâia oară domnul 
Miltiade. Şi ieri m-a văzut. 


— Ia-mi stai oleacă, neică. Eşti de la „Înger”? 

— De la „Înger”. 

— Ai intrat în slujbă la Pomneată? 

— Am intrat. 

— Când s-a petrecut minunea? 

— Ieri dimineaţă... 

— Aha! Mă miram eu... 

— Vă rog să trimiteţi cafeaua jupânului. 

— Nicio grijă... 

Mă petrece cu ochii cafegiul. 

— Acuşi se apropie prânzul, spune jupânul. Simt cum mi 
se face un gol sub curea. Fii drăguţ şi repede-te până acasă. 
Vino cu sufertaşul cu mâncare. Vezi să nu-mi verşi 
mâncarea pe drum, că te jupoi de viu... 

Casa jupânului e tocmai la marginea dinspre Scrioaşte a 
oraşului. Am cale lungă de mers. Merg. Opincile scârţâie 
zăpada îngheţată. Mă ia în pene, mă umflă, mă saltă vântul. 
Mă mai ţin de uluci. Pe la răspântii mă ghemui. 

— Sărut mâna, cucoană. M-a trimis jupânul să iau 
sufertaşul cu mâncare. 

— Dar bani pentru piaţă mi-a lăsat azi-dimineaţă? A venit 
la ziuă de la tripou. Dar ştie că lemnele sunt pe sfârşite? 
Nimic nu ştie. Nimic nu vrea să ştie, nemernicul... Trimite 
după mâncare!... Mânca-l-ar pământul să-l mănânce! 
Otrăvi-m-aş în gura lui... 

Cucoana are ochii roşii, plânşi. Ţine în braţe două fete 
gălbejite, cu bube dulci pe lângă năsucurile mucoase. 

— Na! Leagănă-le... Poate-or dormi, dormir-ar până la 
sfârşitul lumii, că nu pot să am odihnă de ele. 

lau fetele în braţe. Cu stângăcie le iau. Se opresc o clipă 
din ţipat fetele. Apoi, parc-ar fi fost vorbite, îşi dau 
amândouă drumul pe mine. 

— Afurisitele! [i-o făcură. leşi afară şi şterge-te cu 
zăpadă, dar nu te supăra. Asta aduce noroc. Dacă mi-aş fi 


dat drumul în scăldătoare, după ce m-a născut mama şi m-a 
băgat moaşa întâi în apă, nu m-aş fi măritat cu Guşă, n-aş fi 
atât de nenorocită... Of... 

La vremea prânzului, jupân Guşă a desfăcut sufertaşul, a 
întins castronaşele pe tejghea, a mâncat. 

Seara, mă întorc de la „Înger” singur, cu sufertaşul gol. 

Jupânul vine târziu de tot, pe la miezul nopţii uneori, altă 
dată spre ziuă. Dorm într-o odaie cu Zâna, servitoarea. E o 
fată voinică, pietroasă, cu mâini mari, roşii. Îngrijeşte mai 
mult de bivoliţe decât de casă. Patru bivoliţe rumegă fân în 
grajd - trei negre smoală, una albă colilie. Cu bivoliţele ţine 
cucoana casa. Vinde lapte în vecini. Ciocăne uşor în uşă, în 
miez de noapte, jupân Guşă. Zâna are somn de pisică, sare, 
deschide. Caut să mă cufund mai adânc în somn. Nicio 
mişcare nu-mi îngădui. 

— Ăsta doarme? 

— Doarme. Poţi să tai lemne pe el. Nu se trezeşte. Are 
somnul greu. 

Rămâne în odaie. Nu rămâne mult. În vârful picioarelor 
pleacă. Uşi trântite. Cucoana urlă cât o ţine gura: 

— Iar ai fost la Zâna, netrebnicule. De un an, noapte de 
noapte, te duci la ea, de când am născut fetele. Nu te-ar 
mai răbda pământul! 

Curtea e largă. Casa e cam pe la mijlocul curţii. Uliţa 
pustie se pierde sub zăpadă în câmp. 

— Auzi? mă întreabă prin întuneric Zâna. 

— Aud... 

— Asta nu e casă, e balamuc curat... 

— De câţi ani slujeşti la Pomneată? 

— De doi ani... 

— Şi nu ţi s-a urât? 

— Mi s-a urât, dar ce să fac? La altul e tot aşa, ori mai 
Tău... 

— Cucoana te bate? 


— Nu. 

— Ce-ai face dacă te-ar bate? 

— l-aş scoate ochii. 

— De ce-l primeşti pe jupân la tine? Îţi place? 

— Nu-mi place. Îl primesc ca să-i fac în necaz cucoanei. O 
urăsc. Pe toate cucoanele le urăsc. 

Zâna se ghemuie în pat. Se acoperă până sub bărbie cu 
plapoma. 

— Să dormim, spune, că acuşi se face ziuă!... 

— Să dormim!... 

Vrem să dormim şi nu izbutim. Prin întunericul odăii 
somnul, ca o vulpe, ne dă târcoale, se apropie, se 
depărtează, nu se lipeşte de noi. Patul e mare, de la un zid 
la alt zid. M-am ghemuit într-un colţ. În alt colţ s-a ghemuit 
Zâna. 

— Dormi? 

— Nu... 

— Nici eu... 

Mă ridic şi dau la o parte perdeaua. Negura din odaie se 
subţiază. 

— Darie... 

— Da... 

— Tu ai vrea să vii lângă mine... 

— Da... 

Îmi tremură buzele. Mă acopăr mai bine. Mă strâng. 
Tremur. S-a lăsat ger aspru afară. S-a răcit odaia... 

— Să nu vii... 

— N-am să vin... 

Uliţa e departe. Se aud totuşi paşii unui întârziat. Câinii, 
slobozi, sar la gard, latră. 

— Sunt bolnavă, băiatule... 

Uliţa e plină de zăpadă. Când ninge, uliţa e frumoasă, 
nespus de frumoasă. Casele cu căciuli de zăpadă, gardurile 


cu căciuli de zăpadă - fiecare ştachete cu căciula lui. 
Arborii, cu crengile bogate, îndoite sub belşugul alb. A 
încetat ninsoarea. Au prins oamenii a umbla pe uliţă. Sub 
tălpile lor zăpada şi-a pierdut neprihănirea. 

— Te-aş nenoroci, puiule... 

Se luminează. Mă îmbrac şi mă duc la grajd. Altădată 
miroseam a tăbăcărie, a piele pusă la putrezit, a argăseală. 
Acum miros a grajd - a grajd şi a tămâie. La „Înger”, dintre 
toate mărfurile pe care le avem de vânzare, nu miroase 
decât tămâia. Sicriele n-au miros, nici chimbrica. Curăţ 
grajdul de bălegar, ţesăl bivoliţele, le umplu ieslea de fân, 
pe jos aştern paie proaspete. Zâna le mulge - pe cele cu 
lapte... 

Spre marginea oraşului, mai în fiece noapte hoţii sparg o 
casă, fură ce găsesc, lasă oamenii goi. Mişună târgul de 
hoţi. 

— Să nu te-nhăitezi cu hoţii, Darie, mă povăţuieşte Zâna. 
Înfunzi puşcăria. 

— Nu pentru asta am venit la oraş, îi spun. Am venit să 
muncesc, să câştig ceva bani... 

— Să câştigi bani! Şi te-ai angajat la Mielu Guşă! 

— N-o să-mi plătească? 

Zâna se mulţumi să ridice din umeri. Am simţit că-mi 
pătrunde un şarpe rece în inimă. 

— Pe degeaba, îi spun, n-am de gând să mă sleiesc 
muncind... 

La „Înger”, se găsesc de vânzare toate cele necesare 
pentru îngroparea unui mort: lumânări şi tămâie, haine de 
postav putred abia înseilate, că nu s-ar ţine pe un om viu 
nici măcar un ceas, papuci şi ghete cu talpă de mucava 
neagră, lustruită, şi sicrie de toate mărimile - sicrie mici, 
cât o cutie de pantofi, şi sicrie ceva mai măricele, vopsite în 
alb, sicrie lungi şi largi, pentru morţi corpolenţi, sicrie 
înguste şi scurte pentru mărunţei. Sicriele sunt aşezate la 


rând, stivă, în fundul magazinului. Rafturile gem de viguri 
neîncepute de chimbrică neagră, de chimbrică albă. Cu 
chimbrică albă se îmbracă sicriele fetelor care mor înainte 
de a se mărita. 

— Dacă e îndurerat, omul nu se mai tocmeşte. Plăteşte 
cât i se cere, ia marfa şi se grăbeşte să golească odaia de 
mort. Asta e negustoria lui Pomneată. Oricât de drag ţi-ar fi 
cineva, dacă moare, trebuie să-l îngropi cât mai repede. 
Morţii supără, vara mai ales, când încep a mirosi la un ceas 
după ce se răcesc. 

— Nene Urmuz, de ce m-ai îndemnat să intru slugă la 
Guşă? 

— Mai întâi, nu-mi spune Urmuz, nene Urmuz. Spune-mi 
cum îmi spune tot oraşul: Papagal, nenea Papagal... 

— Bine, dar Papagal e... firma. 

— Eu sunt una cu firma pe care o servesc. Mi se spune 
Papagal. Zi-mi Papagal. 

— De ce m-ai povăţuit să intru la Guşă, nene Papagal? 

— E mai bine aici decât la tăbăcărie. 

— Acum trebuie să am grijă de bivoliţele lui. Zâna s-a 
coconit. 

— Îngrijeşte bivoliţele. Aici, până la primăvară, când s-or 
deschide iar drumurile, păzeşti degeaba sicriele... Ruşanii 
nu se grăbesc să moară. Dacă Pomneată ar avea prăvălie la 
Alexandria, i-ar merge mai bine... 

— Cum asta? E oraşul mai mare? 

— Nu. Dar la Alexandria toţi oamenii sunt bolnavi de 
oftică. Cei mai mulţi mor toamna şi primăvara. Dar mor şi 
peste an. Nu e zi fără cel puţin o înmormântare... 

— Sunt şi aici destui ofticoşi... 

— Sunt, dar mai puţini ca în alte părţi. Au grădini în jurul 
caselor, mănâncă ceva mai bine. Nu citesc. Nu citesc o 
carte. Parcă s-ar teme să nu le frigă ochii literele... 

Cade pe gânduri Papagal. Izbucneşte: 


— Of! Ce oraş! Ce oraş! Temniţă, nu oraş! N-am vândut 
nicio carte de anul trecut!... Ce oraş! Ce oraş! 

Aş fi vrut să-i cer cărţi, să citesc. Când să citeşti?! Dacă 
m-ar vedea că răsfoiesc o carte, jupânul Mielu Guşă mi-ar 
frânge junghietura gâtului. 

Nu m-am ales cu niciun câştig de la „Înger”. Jupânul, 
când i-am cerut socoteala, a tras sertarul tejghelei. 

— Uită-te! N-am un cinci. Dacă nu moarte nimeni!... 

De la tăbăcar izbutisem, câr-mâr, să-i storc, la plecare, 
doi poli. 

Cu cinci poli mă alesesem de la Bănică Vurtejan. Băcănia 
lui Bănică era alături de tăbăcăria Moţatu. Domnul Bănică 
era un bărbat înalt, bărbos, oacheş. Avea un singur cusur: 
se uita cruciş. Adică nu, mai avea unul: vorbea peltic. Stătea 
crăcănat - parcă pe picioroange - în faţa băcăniei, cu şorţul 
verde dinainte. Vindea ţăranilor sare, ştreanguri, lumânări. 
Câteodată le vindea şi păcură. Lângă pragul prăvăliei, un 
butoi mare îşi licărea în soare smoala. 

N-avea băiat de prăvălie. M-a momit pe mine. Faţă de 
munca din tăbăcărie, faţă de drumurile lungi pe care 
trebuia să le străbat, de câteva ori pe zi, de la „Înger” până 
la marginea oraşului şi îndărăt, ceea ce aveam de trebăluit 
la Bănică mi se părea glumă. În loc să iei la spinare pieile 
crude, să le duci în pivniţă şi să le laşi să se împută în butii, 
ca apoi, după câteva săptămâni, să le scoţi acre şi să le 
întinzi pe frânghie, la soare, să le cureţi, şi să fii tot murat 
până în măduva oaselor de acel miros greu, greţos, 
înecăcios, în loc să ţii în braţe două fete buboase care 
chelălăie întruna, să cureţi grajdul, să ţeseli bivoliţele şi să 
înduri scandaluri la miezul nopţii - ia gândeşte-te, să-ţi 
pierzi vremea în faţa băcăniei, la aer, să n-ai altă grijă decât 
să apuci rumânii de pulpană, să-i tragi în prăvălie cu voia, 
cu sila... 

— Cumpără de la noi, neică! Vindem mai ieftin ca 
vecinul!... 


Vecinul făcea la fel, fără supărare. 

Nici nu era muncă. Jucându-mă mi se părea că am să fac 
treaba. Am şi făcut-o jucându-mă. 

Grele erau numai droburile de sare, pe care trebuia să le 
scot dimineaţa în faţa băcăniei, şi să le aşez, în stivă, lângă 
zid. Seara le luam, drob cu drob, şi le îngrămădeam sub 
rafturi. 

Greu şi butoiul cu păcură, care era scos în fiecare 
dimineaţă afară şi seara aşezat din nou înăuntru. Îl apucam, 
eu de-o margine, jupânul de alta. Îmi trosneau şalele. 
Corvoada trebuia făcută. O făceam... 

Avea jupânul un băiat, îl chema tot Bănică. Era aidoma 
jupânului: înalt, subţire, negricios, zbanghiu, peltic. Mă 
înjura de câteva ori pe zi de mamă, de fraţi, de surori. 
Taică-său făcea haz. Dacă venea spre seară la prăvălie, îl 
luam în cârcă şi străbăteam cu el uliţa mare, jumătate din 
oraş, îl duceam acasă... L-aş fi dus, cu câtă plăcere, la 
cimitir... 


Cimitirul se află în partea dinspre apus a oraşului, pe 
coastă. Aproape toate cimitirele câte le-am văzut sunt 
aşezate pe povârnişul unui deal. Dacă morţilor le-ar rămâne 
ochii vii şi dacă privirile lor ar putea străbate pânza cu care 
le este acoperită, faţa, capacul sicriului, pământul care 
apasă coşciugul şi iarba deasă care năpădeşte mormintele, 
ei, morţii, ar continua să vadă oraşul şi casele, ulițele şi 
oamenii, ariile şi grădinile. 

— Ochii morţilor nu rămân vii. Grăbeşte-te să vezi lumea 
cât trăieşti... 

— Mă şi grăbesc... 

Cu Papagal, cu nenea Papagal am colindat o după-amiază 
întreagă cimitirul. E un băiat ciudat vânzătorul de cutii şi 
tăblițe, de bureţi şi creioane, care s-ar vrea şi vânzător de 
cărţi într-un târg de negustori şi măcelari în care mai 
nimeni nu citeşte. 


— Priveşte, îmi spune el, bogaţii şi după moarte vor să ne 
înfrunte cu bogăţia lor... îşi clădesc la cimitir adevărate 
palate, din cărămidă, din piatră, din marmoră chiar, în 
subsoluri, pe lângă ziduri, ca-n rafturi, la rând, dorm morţii 
şi putrezesc în tronuri de metal. Cruci cu litere aurite le 
arată numele. Spânzură în cavouri coroane cu flori de 
plumb care nu se veştejesc, care nu prind rugină. Din 
fotografii vechi zâmbesc chipuri şterse de ani. Nu-mi place 
cimitirul... 

— Mai bine am fi mers dincolo de Vedea, nene Papagal, să 
ne fi plimbat prin pădure. 

— O să ne plimbăm altădată. 

Ne-am oprit lângă un cavou uriaş, un adevărat palat, în 
care ar putea locui câteva familii de oameni vii. În faţa 
palatului de marmură albă, cu ferestre de sticlă colorată, 
deasupra lespezilor, plânge un înger împietrit, cu aripile 
sparte la sfârcuri. E urcat, ori mai curând coborât de sus, 
din slavă, pe un soclu înalt, îngerul cenugşiu... Privirile lui de 
marmoră cad pe creştetul unui bust susţinut de un soclu 
mai mărunt. Îngerul e de marmoră. De marmoră sunt şi 
lespezile. De bronz e bustul şi înfăţişează un bărbat sever, 
cu obraz buhăit şi mustață lungă răsucită la vârfuri, cu 
barba retezată scurt. 

— Îl vezi, ăsta e bustul lui Amedeu Carac. Avea moşie 
lângă râu, la noi, la Merigoala. A omorât la nouă sute şapte 
oameni cu mâna lui. Îţi aduci aminte de nouă sute şapte? 

— Îmi aduc. Eram măricel. 

— Începuseră turburările în ţară. Ajunseseră şi la noi. 
Merigolenii însă nu s-au pripit. Oameni băgaţi în sperieţi de 
boieri, de slugile boierilor, de jandarmi. Au rămas să vadă 
ce se mai întâmplă, să se mai gândească, să se mai 
socotească. Ardeau conacele în jurul Merigoalei, numai la 
Merigoala nu. Până să treacă merigolenii la faptă a trecut 
ciocoiul, ăsta pe care-l vezi aci turnat în bronz. A chemat 
soldaţi şi soldaţii au venit. Avea trecere mare la prefect. l-a 


împărţit pe soldaţi în pichete şi i-a pus să-i apere curtea şi 
conacele. Grupul soldaţilor îl comanda un nepot al 
ciocoiului, un locotenent. S-au aşezat amândoi, unchiul şi 
nepotul, cu caznele pe sat. Pretindea moşierul că sătenii i- 
ar fi furat un purcel. Poate-i pierise purcelul rătăcit în 
luncă, dintr-o turmă de peste trei sute, ori poate îl 
prinseseră şi-l fripseseră soldaţii, uitaţi fără mâncare la 
curţi şi la conace. Nimeni nu se îngrijise să le dea soldaţilor 
mâncare. Numai gloanţe li se dăduse. Ciocoiul o ţinea una şi 
bună - că satul s-a răsculat şi i-a pricinuit pagubă. A strâns 
cu soldaţii, de prin oboare, porcii oamenilor şi i-a dus la 
conac. Pentru un purcel de lapte s-a despăgubit Carac cu 
toţi porcii satului... Pe urmă a ridicat altă pretenţie. Că 
oamenii i-ar fi spart un hambar şi i-ar fi furat bucatele. Ştii 
că fusese vara dinaintea răscoalelor secetă. Dar oamenii 
vânduseră unii pământul, alţii vitele şi-şi mai cumpăraseră 
bucate. Cu soldaţii a adunat tot ce-a găsit în hambare, în 
pătule. Unora le-a luat şi sacii cu mălai din case. Soldaţii 
patrulau zi şi noapte prin sat cu armele încărcate. Pas de te 
mişcă dacă poţi!... A început măcelărirea răsculaților prin 
satele megieşe. Putea să stea cu mâinile în sân Amedeu 
Carac? Uite-l!... Acum stă sub lespede. Atunci a prins a 
umbla călare prin sat cu nepotu-său, cu soldaţii. Intrau în 
arii, pătrundeau cu pistoalele întinse în casă, împuşcau pe 
cine nimereau, fără osebire. O săptămână i-a trebuit până 
să se sature de sânge. Când s-a săturat, când a crezut că el 
a băgat destulă spaimă în oameni, să ţină oamenii minte, să- 
i asculte poruncile fără crâcnire, s-a oprit, s-a mulţumit 
numai să-i bată pe oameni şi să-i trimeată legaţi de prăjini 
la oraş, la Turnu... 

Cimitirul e mare. Acolo, sus, pe creasta dealului, luceşte 
în soare o casă albastră de sticlă. O vezi printre salcâmi, 
printre plopi, din oraş. 

— Câinele ăsta, adaugă nenea Papagal, a împuşcat-o pe 
mama. Vin aici din când în când să-i scuip mormântul. De 


câte ori vin mi se face silă, scuip alături, în iarba 
nevinovată... 

Urcăm spre casa albastră de pe muche. Ajungem. E 
împrejmuită cu gard mărunt casa. Între casă şi portiţă, 
potecă pietruită. De o parte şi alta a potecii straturi de flori 
veştede, putrede toamna, vii şi roşii ca flăcările acum, în 
plină primăvară. Prin zidurile de sticlă privim în cavou. Pe 
peretele din fund, înrămată, o fotografie mare cât omul. 
Fotografia e a mortului şi mortul a fost tânăr. Să tot fi avut 
douăzeci de ani!... Tânăr şi frumos a fost mortul!... 
Sprâncene arcuite a avut şi deasupra buzelor un puf 
subţire de mustață. Deasupra fotografiei atârnă o 
inscripţie: 


CĂLIN CĂTĂLIN BIZIC 


un meteor 
a apărut! 


a strălucit! 
a dispărut! 


Lesprit a tue la matiere.L! 


— A fost băiatul farmacistului Bâzâc de lângă „Mireasă”, 
spune nenea Papagal. S-a aruncat acum doi ani în stradă, 
de la balcon... 

Lângă librăria „La Papagalul de aur”, peste drum de 
„Înger”, se află două case cu etaj - rarităţile târgului - casa 
în care e instalată „Farmacia Cătălin Bâzâc” şi aceea în care 
stă din zorii zilei până seara târziu deschis magazinul „La 
Mireasă” al jupânului Atanasie Guşă, fratele lui jupân Mielu. 
Nu se concurau între ei fraţii Guşă, căci „Îngerul” vindea 
sicrie şi lumânări, tămâie şi veşminte pentru morţi, iar 


„Mireasa” vindea, pentru mirese, voaluri albe, sovonuri, 
jerbe de beteală, pantofi albi şi rochii gata croite, care 
trebuiau să fie numai potrivite pe trupul cumpărătoarei. 
Cusătura rochiei se făcea în dosul prăvăliei, într-o odăiţă 
unde lucrau două fete... 

„Mireasa” avea clienţi mai ales toamna, când, după 
culesul porumbului, începeau nunțile la sate. Băieţii de 
prăvălie de la „Mireasă” purtau funde de beteală în piept, 
ca nuntaşii, îşi pierdeau timpul pe lângă prag, pe trotuar, 
pofteau rumânii să intre, să cumpere, să aibă Atanasie Guşă 
dever. Dacă voiau să râdă, vânzătorii se legau de câte-o 
băbătie care, amintindu-şi de tinereţea ei îndepărtată, zgâia 
îndelung ochii la vitrine. Se găsea în vitrină o femeie de 
ghips împopoţonată pentru nuntă, o mireasă ursită să 
rămână mereu fără ginere... Obrazul îi crăpase de vechime. 
Soarele îi plesnise buzele vopsite. 

— Poftiţi înăuntru, domnişoară. Avem pantofi albi şi 
cunună de lămâiţă... 

— Mânca-v-ar pustia... 

Pleca băbătia. 

— Frate-meu Mielu o duce mai bine, se văieta patronul 
„Miresei”. Eu vând pentru nunţi, el pentru înmormântări. 
Sunt mai dese înmormântările... 

Destul de dese erau înmormântările în oraş. Popii de la 
patru biserici abia pridideau cu îngropările, cu pomenile, cu 
parastasele. Copiii, mai ales, mureau. În partea de jos a 
târgului - şi mai mult de jumătate târg era întins pe vale - 
se revărsa pe uliţe în fiecare primăvară râul, se întindeau 
băltoacele prin arii pustii, prin oboare cu case părăsite, 
rămâneau, se schimbau în smârcuri putrede care durau 
până începea iarna şi le acoperea zăpada. Piereau slăbiţi, 
mâncaţi de friguri, copiii. „Îngerul” vindea atunci sicrie 
Mici, sicrie mijlocii. 

A îmbătrânit Cătălin Bâzâc vânzând hapuri şi pişcoturi, 
unsori cu care, dacă te ungi, mor păduchii înţesaţi în 


cămaşă, în platcă, la brâu, în creţurile izmenelor - şi alifie 
de râie. Vinerea, când e zi de târg, se înghesuie sătenii în 
spiţeria lui Bâzâc. Intră sfioşi în farmacia care e podită cu 
piatră. Îi sperie cântarele mici de pe tejghea, două la 
număr, galbene, lucioase. Îi sperie rafturile unde stau 
aşezate, la rând, borcanele. 

— Ce să-ţi mai dau, moşule? 

— Pişcoturi. S-a umflat burta nepotului. Socotim c-o avea 
limbrici... 

— Ce vrei, leleo?... 

Lelea se apropie, şopteşte în urechea spiţerului pe 
jumătate surd: 

— Alifie de râie... 


Slugile boiereşti care păzesc conacele risipite pe câmp, 
ciobanii care stăjuiesc turmele de oi, porcarii, văcarii cer 
alifie de omorât păduchii. Cei mai mulţi dintre sătenii care 
intră în spiţerie cumpără alifie de râie. Le-o serveşte 
spiţerul în cutii rotunde, cenuşii, de carton. 

— Mai spălaţi-vă şi voi, binevoieşte a-i povăţui 
farmacistul. 

— De spălat ne spălăm noi, că oameni suntem, dar n- 
avem cămăşi de schimb. Şi dacă n-ai cămaşă de schimb, nu- 
ţi prea foloseşte spălatul. Peste pielea spălată pui iar 
cămaşa cu zoaie veche. E scump bumbacul, domnule. E 
scumpă şi doctoria dumitale. Numai munca noastră e 
ieftină... 

În farmacie, oamenii ţin căciulile în mâini. În alte prăvălii 
stau cu ele pe ceafă şi se tocmesc pentru marfă. Aci, câte 
cere spiţerul, atâta dau. La spiţerie nu încape tocma. 

Spiţerul e mărunt, slăbuţ, un pui de om ai zice. Numai 
capul îl are mare. Mare şi chel, cu ochelari cu sticle groase. 
A avut şi nevastă. 1 s-a prăpădit la un an, de inimă rea, după 
ce i-a murit băiatul. 


— Da, povesteşte mai departe nenea Papagal, s-a aruncat 
de la balcon în stradă cu umbrela... 

— De ce cu umbrela? 

— A vrut să vadă dacă poate să plutească în aer. 

— Era nebun? 

— Nici zdravăn la minte nu era. 

— Nu înţeleg de ce unii oameni îşi ridică zilele. De 
moarte nu scapă nimeni. 

— Din slăbiciune, spune Papagal, din laşitate. Nu toţi au 
curajul să lupte cu greutăţile. 

— Dar ce greutăţi putea să aibă băiatul unui farmacist? 

— Cât a învăţat la liceu, băiatul lui Bâzâc s-a aflat în 
fruntea şcolii. Era mândria familiei. „Fiu-meu - spunea 
spiţerul - o să devină învăţat mare.” Îl credea toată lumea. 
Băiatul era cumpănit la minte şi ager. L-a trimis taică-său la 
învăţătură în Franţa. A vrut să facă din el inginer cum nu se 
află altul în toată ţara. A avut o dragoste la Paris băiatul. A 
izbucnit războiul. Băiatul farmacistului a fost nevoit să se 
înapoieze acasă. Nu şi-a putut aduce cu el dragostea. Din 
pricina asta i s-a slăbit mintea. L-a copleşit tristeţea, apoi 
disperarea. S-a zvârlit pe trotuar, şi-a rupt oasele. S-a 
tânguit câteva zile, a murit. 

Fotografia ni-l arată pe Călin Cătălin Bâzăc frumos, cu 
ochi mari, luminoşi. Numai în fotografie i-au rămas ochii. 

— Dă-l dracului de cimitir, nene Papagal, hai în oraş!... 

Coborâm dealul. Primăvara e pe sfârşite. Au înflorit 
salcâmii. Gardul cimitirului e îmbrăcat în spumă albă, 
frumos mirositoare, ameţitoare. 

Soarele cade spre apus. Umblu încet. Acum umblu 
desculţ şi calc cu băgare de seamă să nu mă împiedic. Am 
scăpat de straiele zdrenţuite. 


A trecut pe la oraş, într-o zi, vară-mea Diţa de la Secara. 
M-a văzut din întâmplare în faţa prăvăliei lui Bănică 


Vurtejan. S-a apropiat, m-a privit din creştet până-n tălpi. 
Din creştet până-n tălpi m-a măsurat de câteva ori cu ochii 
ei ascunşi sub sprâncenele groase, care acum sunt mai 
stufoase, mai lungi decât altădată. 

— Hei, Darie, dar ce faci tu aici? 

Nu mai are buză de iepure. Numai un semn, o dungă 
uşoară, albă, arată că s-a întâmplat ceva cu buza ei. E 
muiere voinică, lată în şolduri, cu mâini mari, groase, 
muiere bună de muncă... 

— Vând păcură, îi răspund. Păcură şi sare şi frânghii. Ce- 
ţi trebuie? 

Încerc să râd. Diţa se apropie de mine şi-mi pune mâinile 
pe obraji. Mi le-a mai pus demult, o dată, într-o noapte în 
care afară se stârniseră toate vijeliile. 

— Măi băiatule, măi, pe ce munceşti tu aici? 

— Pe mâncare, îi răspund. 

Mi-am plecat ochii în jos. Straiele mele, toate, bune de 
aruncat la gunoi. 

— Am să vin vinerea viitoare, spune Diţa, să mă aştepţi. 

Vară-mea Diţa se duce la căruţă, se întoarce cu un codru 
mare de pâine. 

— Ţi-o fi foame, ţine pâinea asta. Mănânc-o... 

A plecat. Peste o săptămână, Diţa s-a arătat iarăşi în faţa 
băcăniei. Mi-a întins un pachet. 

— 'Ţi-am adus o cămaşă şi nişte izmene. [i-am adus şi-o 
flanelă. Am găsit-o prin lacră. A fost altădată a lui Pintilie. 
Să lapezi zdrenţele astea... 

Părul, netuns de câteva luni, îmi cădea pe ceafă, peste 
urechi. Umblam cu capul gol, cu părul zburlit, murdar. Mi-l 
ciufulea şi mai tare vântul, care în oraş purta printre case 
nori de praf. Am luat fără voia jupânului o bucată de săpun, 
am ascuns-o în sân. 

— Dă-mi voie, jupâne, să lipsesc un ceas de la prăvălie. 

Nu se înghesuia nimeni în băcănie. Mi-a dat voie. 


— Mă duc să-mi văd nişte neamuri. 

— Du-te. 

Cu pachetul dăruit de vară-mea Diţa am străbătut oraşul, 
am trecut de gară şi de linia ferată şi de zăvoi, şi-am ajuns 
la podul peste spinarea căruia trece şoseaua care străbate 
pădurea şi duce spre ţigănie. Dincolo de pădure, sus, pe 
deal, e un sat de ţigani. M-am ascuns sub pod, m-am 
despuiat şi-am intrat în apă. Un ceas şi mai bine m-am 
frecat cu bucata de săpun. Apoi am ieşit în larg, acolo unde 
apa e adâncă de câţiva stânjeni, am înotat în voie pe o 
parte, folosindu-mă numai de un picior, până m-am săturat 
de scaldă. Apa era rece, dar zburda mă încălzise. Am ieşit la 
mal. Am aruncat pe apă zdrenţele vechi şi m-am primenit 
cu straiele aduse de Diţa. Cămaşa era lungă, până aproape 
de pământ, izmenele largi, largă şi lungă flanela rămasă de 
la văru-meu Pantilie Uţupăr, dar mie toate straiele acestea 
curate mi s-au părut fără pereche în lume de frumoase. Lia 
întoarcerea în oraş, m-am oprit şi m-am dus la o frizerie. Un 
coş de păr mi-a cules cu maşina, de pe cap, turcul frizer. 

— N-am bani, patroane, o să iau mâine de la jupânul meu 
şi o să-ţi plătesc. 

Mă cunoştea turcul. 

— Bine, bre, adu-mi mâine gologanii. 

I-am adus a doua zi gologanul de zece, rotund, coclit, 
găurit la mijloc. 


A rămas în urmă cimitirul. A rămas în urmă şi marginea 
oraşului. Peste târg a căzut seara - o seară caldă, albastră. 

— Să mergem la bal, spunea Papagal, să ne mai veselim. 

— Să mergem. Unde are loc balul? 

— Pe vale, lângă casele Dudescului... 


Iarna, la noi în sat, la Omida, între Crăciun şi postul 
Paştelui, se dădea un bal la şcoală. Seara se dădea balul, 


sâmbătă seara, pentru ca a doua zi cei ce şi-au petrecut 
noaptea dansând să se poată odihni. Noi, copiii, eram 
chemaţi să scoatem băncile din şcoală şi să le aşezăm în 
curte, lângă zidul şcolii. Eram puşi apoi să curăţăm 
podelele, să le frecăm, cu apă să le spălăm, cu apă fiartă, 
lună să le facem. De tavanul şcolii atârnau panglici de 
hârtie colorată şi, pe ziduri, cu hârtie colorată astupam 
crăpăturile. Mânjeam cu smoală soba de tinichea din colţ şi- 
i dădeam lustru. Spălam şi scările de piatră ale şcolii. De 
peste şapte sate veneau la bal notarii cu nevestele şi fetele 
lor, perceptorii şi popii, şi toţi cei care purtau haine 
nemţeşti, gulere înalte la gât, pălării tari. Se întâlneau la 
bal acriturile. De la oraş aduceau lăutari şi de la gară până- 
n curtea şcolii îi purtau în trăsuri cu viorile pe genunchi. Se 
adunau lămpile de la primărie şi de la poştă, şi sala şcolii 
era luminată ca ziua. Se lăsa întunericul. Începea balul. 
Până la ziuă ţinea balul. Căţăraţi pe uluci, priveam pe 
fereastră. Cântau lăutarii şi perechile se învârteau fericite 
până ameţeau. 

— Bine petrec!... 

— Parcă-i doare ceva? De mâncat, mănâncă, de dormit, 
dorm, treabă n-au, teşchereaua plină la buzunar... 

Ne alegeam cu ceva. Învăţam ceva... Spre ziuă se 
spărgea balul şi-n cârciumile satului se încingeau chefuri. 
Mergeam şi ne culcam şi visam. Nu totdeauna visam vise 
frumoase. 

— Unde ziseşi că e bal, nene Papagal? 

— Lângă Dudescu. 

Nu-i nicio sală prin preajma Dudescului. Balul se ţine în 
faţa unei case, într-o bătătură largă, unde gazda a stropit 
pământul şi l-a măturat. 

Rămân cu nenea Papagal mai pe margine. Lăutarii cântă 
Dunărea albastră... Până departe li se duce cântecul. Au 
venit din toate părţile oraşului băieţi şi fete. A venit şi 


Dobrică Tunsu, au venit şi trei din fetele jupânului Bănică. 
Se apropie de mine Boboaca. 

— Ce cauţi tu aci? 

— Vreau să văd balul... 

— Hai, du-te acasă... Nu e de nasultău... 

— Da, nu e de nasul meu... 

Peste ulițele largi, cade lumina albastră a lunii. 


Jupânul locuia la marginea dinspre gară a oraşului într-o 
casă scundă, cu trei odăi. O frumuseţe era casa asta. În 
odaia din fund am intrat o dată. Un pat larg acoperit cu 
cearşafuri albastre. Acolo dormea jupânul cu nevastă-sa. 
Între fereastră şi oglindă, într-un colţ, lavoarul de tinichea, 
deasupra lavoarului, o lampă mare, cu glob alb... 

În odaia a doua dormeau cele cinci fete ale jupânului, 
toate cinci, ca la noi la ţară, într-un singur pat, de-a 
curmezişul. Numai că patul n-avea, ca la noi, rogojină. Era 
acoperit cu saltea. Fetele dormeau cum veniseră pe lume: 
într-o parte cea mai mare, la cealaltă margine cea mai mică, 
între ele distanţă bunicică... 

Nici una nu se măritase. Jupânul, cu toată negustoria lui, 
părea a fi sărac. Purta cămăşi cârpite şi el şi cucoana. 
Purtau cămăşi şi rochiţe cârpite fetele mai mici. Numai cele 
mari, de măritat, aveau ceva straie întregi cu care se făleau 
în lume, când ieşeau la plimbare, cârd, sâmbăta seara, pe 
uliţa mare, pe lângă cofetărie, pe lângă statuia generalului 
Mantu, care lăsase moştenire nepoților moşii şi păduri prin 
apropiere. 

Tot în odaia a doua, într-un pat de fier, cum văzusem că 
are notarul Stănescu, dormea prâslea familiei, Bănică- 
bănicică... 

Ajungeam seara acasă, cu Bănică în cârcă. Il se părea 
încrucişatului că nu merg destul de repede. Mă lovea cu 
călcâiele în coaste. 


— Hii, calule! Hii, catârule! Hii, măgarule!... 

Mă trăgea de păr, de urechi. Mă zgâria. Cât am lucrat la 
Bănică Vurtejan, am avut obrazul zgăibat, de parcă aş fi 
dormit într-un culcuş de pisici. 

Masa era aşezată în grădiniţă, sub ferestre, o masă 
lungă, de scânduri, acoperită cu o bucată de pânză cenuşie. 
Scaune ieftine, de lemn, în jurul mesei. La un cap jupânul, 
la celălalt cucoana. 

Fata cea mai mare servea masa. Supă, mereu supă, 
ciorbă de zarzavat, chiftele, niciodată altfel de bucate... Ba 
da, din când în când, fasole... 

Rămâneam deoparte...  Sfârşeau masa, răsturnau 
rămăşiţele din farfuriile lor într-o strachină, pentru mine. 

Poate mi-era greață, foamea făcea minuni. Cunoşteam de 
acasă povestea ogarului turcului care, după ce fusese pus la 
post câteva zile, ronţăise cu poftă mere acre. 

Ei! cu câtă plăcere aş fi mâncat, în casa lui Bănică 
Vurtejan, mere acre! Merele acre mi-ar fi tăiat greaţa. Dar 
nu se găseau în târg mere acre. Nu se găseau nici mere 
sălcii... 


Casa albă, cu etaj, în care în fiecare după-amiază se 
cânta la pian - am aflat-o curând - era a familiei Marțian. 
Suspina la pian fata, singura fată a lui Eraclie Marțian, 
moşierul cu patru moşii, domnişoara Semila, ofticoasă. 
Cânta în fiecare zi. În fiecare zi încet, mai încet, cu mai 
puţină putere. Se stingea, se apropia de sfârşit. Târgul îi 
aştepta înmormântarea. Mereu auzeam: 

— Când o să moară fata lui Marțian, o să vedem ce n-am 
văzut... 

Mogşierul era colonel ieşit la pensie. Spusese la club că o 
să aducă la înmormântarea fiică-si un regiment de cavalerie 
s-o ducă la groapă cu defilare, cu muzică. N-avea 
garnizoană oraşul. Fetele duceau lipsa galonaţilor, a 


pintenaţilor. Se plimbau melancolice cu studenţii veniţi în 
vacanţă vara. larna, numai cu negustoraşii... 

Cântecul mă ameţea, mă tortura. Era o tortură dulce 
care, ziua în amiaza mare, mă lua de la pământ, de lângă 
droburile de sare, de lângă legăturile de frânghii, pe lângă 
butoiul cu păcură, şi mă ducea departe, departe, pe alt 
tărăm. Uitam să apuc ţăranii de pulpane, să-i chem în 
prăvălie. 

— Ce faci, netotule? Ai adormit? 

— Nu, domnule Bănică... 


De casa lui Bănică altceva m-a şcârbit şi m-a îndemnat 
într-o seară să-mi cer socoteala şi să apuc valea. 

Într-a treia odaie, o odaie îngustă, de doi paşi numai, 
lângă peretele din fund, un pat din două scânduri, peste 
scânduri un ţol cârpit şi un căpătâi țărănesc umplut cu paie, 
acolo dormeam. 

Adânc dormeam. Dar sub patul în care mă odihneam, se 
găsea o găleată. 

Ei şi? Poate o găleată să împiedice un băiat ostenit să 
doarmă? Poate că nu. Iotuşi, găleata aceea nu mă lăsa să 
dorm, mă scârbea de casa jupânului, mă scârbea de viaţă... 

Pogora tăcerea în mahala. Se stingeau lămpile în casă. De 
undeva, de departe, se auzea un şuierat de vardist, 
fluieratul unei locomotive care manevra în gară. Mă îneca, 
în apa lui neagră, somnul. 

Avea să-mi fie întrerupt curând somnul. Dinspre odaia 
fetelor auzeam paşi desculți venind. Auzeam uşa 
deschizându-se şi, în lumina subţire a lunii care bătea în 
geam, vedeam o apariţie străvezie. 

Asta e Margareta, îmi spuneam, Margareta cu dinţi laţi şi 
groşi. Margareta, fata cea mai în vârstă a jupânului. Scotea 
de sub patul meu găleata... Vâjjj... O punea la loc. Pleca. 


Încercam să aţipesc, aţipeam chiar. Alţi paşi desculți, altă 
apariţie, scundă, rotundă, bondoacă. 

Asta e Fify, oacheşa, căreia deasupra buzei de sus i-au 
mijit mustăţi negre, Fify, care seamănă aidoma cucoanei... 

Hai, Darie, încearcă să dormi! Încercam să dorm. 
Adormeam. Gândeşte-te: cinci fete care veneau fiecare de 
câteva ori la găleată până în revărsatul zorilor... 

Mă obişnuisem cu vâjâitul şi nu m-aş mai fi trezit. Mă 
trezea însă mirosul acru, ascuţit, care îmi râcâia nările, 
mirosul pe care îl răspândea găleata şi care mă făcea să am 
dimineaţa ochii roşii de usturime. 

— Fă-mi socoteala, jupâne! 

— Ţi s-a urât la noi? 

— Nu, jupâne, dar te rog fă-mi socoteala... 

După câte îmi aminteam că mă tocmisem cu jupânul, 
avea să-mi dea şapte poli. Mi-a dat mai puţin. l-am luat şi pe 
aceia. 


Cu banii strânşi în mână, am plecat. Ştiam încotro am să 
merg. Am trecut pe lângă casele Dudescului. M-am oprit o 
clipă să mă odihnesc. Am pornit mai departe. La marginea 
târgului am cumpărat de la ultima prăvălie o pâine caldă, o 
pungă de prune. Am început să mănânc şi am luat-o peste 
câmp. Am tot mers pe marginea şoselei şi pe drumuri 
lăturalnice până spre seară. 

lată-mă acasă. Mama, pe vatră, pregăteşte masa de 
seară. 

După ce s-a însănătoşit a mai născut un copil, pe soră- 
mea Stela. O ţine pe genunchi şi-i dă ţâţă... 

— Bună seara, mamă. 

— Ai venit? 

— Am venit. 

— Pe jos? 


— Pe jos... 

— Ţi-e foame? 

— Mi-e foame. 

— Aşteaptă până vin şi ceilalţi. 

Am aşteptat până au venit şi ceilalţi. Nu s-a mirat nimeni. 
Niciodată nu se mira vreunul din ai casei de plecările mele 
pe neaşteptate... Nu mă întrebau nici unde am fost, nici ce- 
am făcut, nici de ce-am venit din nou să le cad în vatră, 
pacoste, încă o gură la masă... 

Am luat un cojoc vechi din cui, m-am înfăşurat în el şi m- 
am dus în fundul ariei, să dorm. Parcă nu dormisem 
niciodată până atunci. Mi se părea că am să mă las furat de 
somn numaidecât. Au trecut ceasuri şi ceasuri până s-a 
îndurat şi a venit somnul. 

Vântul foşnea frunzele. Din mijlocul ariei lipsea plopul 
lângă care crescusem. Mă uitam şi aşteptam să-l văd 
ridicându-se zvelt şi împungând cu vârful lui cerul. 
Închideam ochii şi aşteptam să aud şuşotitul frunzelor. Nu-l 
vedeam, nu-i auzeam frunzele bătându-se. Vedeam numai 
stelele care înţepau slava şi în jurul meu trunchiurile 
strâmbe, colţuroase, noduroase, ale salcâmilor. Aerul 
răcoros, umed, mă pătrundea până în măduva oaselor. 
Parcă mă spălam pe dinăuntru de amintirea oraşului. 
Visam. 


Cam pe la jumătatea lui august era. Se terminase 
secerişul, se sfârşise treieratul. Satul se odihnea, înainte de 
începutul arăturilor de toamnă, înainte de culesul 
porumbului... 

Gândeam: am aproape şapte poli. Şi îi pipăiam, îi ţineam 
făcuţi ghem într-o batistă, în sân, să nu mi-i fure cineva. Să 
nu se afle în casă că am bani. S-ar repezi fiecare să-mi 
ceară o parte din ei. 


Peste o lună vor începe şcolile la oraş. Aveam să-mi 
îndeplinesc gândul. Cu banii luaţi de la Bănică puteam să 
trăiesc şapte luni. Îndeajuns. O să mai am nevoie de cărţi şi 
de îmbrăcăminte. O să mă descurc eu, ce naiba... 

O să mă duc la şcoală la Turnu - gândeam. La Turnu nu 
m-a văzut nimeni purtându-l în spate pe Bănică cel mic. 
Mâinile îmi sunt tot arse. Unghiile încep să se îndrepte, să 
crească limpezi, nodurile se apropie de vârfurile degetelor. 
Când au să ajungă acolo, urmele trecerii mele prin 
tăbăcărie au să piară. Pielea o să sfârşească prin a fi iarăşi 
netedă, fără semnele arsurilor. 

Da. Întâmplarea de care amintesc aci a avut loc cu o zi 
înainte de jumătatea lui august. lată de ce îmi amintesc 
bine data: în casă era forfotă mare. Frate-meu lon, cu 
tălpile pe jar. Mâine e Sfântă-Măria, ziua mamei. Nu la 
mama se gândeşte frate-meu, nu la ziua ei... 

În ziua de Sântă-Măria, la marginea Turnului se întinde şi 
se înalţă bâlciul cel mare. Un an întreg băieţii şi fetele din 
sat se gândesc numai la acest bâlci care le dă prilej de 
desfătare. Cu şase luni înainte plănuiesc ce straşnic au să 
petreacă la bâlci. Şase luni după bâlci îşi tot povestesc ce au 
văzut, ce au păţit, ce au auzit şi ce au păţit alţii... 

Parcă ar sta pe ghimpi şi soră-mea Riţa!... Şi ea ar merge 
la bâlci. A crescut. Dintre surorile mele ea e singura 
grăsună, dolofană. S-a prins în horă astă-primăvară. 
Duminica se duce la deal cu băieţii. Frate-meu s-a prins în 
horă mai înainte, anul trecut. Când o fată sau un băiat s-au 
prins în horă, capătă îngăduinţa de a se duce singuri la 
bâlci, la Turnu, să-şi îndeplinească mendrele. 

Soră-mea cea mai mică, Elisabeta, umblă de la unul la 
altul, se roagă: 

— Nene, să-mi aduci o păpuşă de marmoră. Dadă, să-mi 
aduci şi tu o păpuşă de marmoră. 

Frate-meu Ştefan nu cere păpuşi, îşi face singur jucării. O 
nuia, pe care încalecă, pentru el înseamnă un armăsar care 


aruncă foc pe nări. Băţul, în vârful căruia a legat o zdreanţă 
culeasă din gunoi, e steagul unui regiment. Au făcut soldaţii 
manevre în apropiere, în timpul verii. Frate-meu a văzut 
soldaţii şi steagurile. Se joacă cu copiii de seama lui de-a 
soldaţii. Nu cere jucării, altceva cere. 

— Nene, mie să-mi aduci un caş... 

Caşul e un fel de cocă, un fel de piftie mai curând, făcută 
din făină fiartă şi închegată, în care s-a pus un strop de 
zahăr. E dulce caşul. Mai înainte îl vindeau prin sat bragagii 
turci ori bulgari, veniţi de la oraş. De când cu războiul care 
ne-a adus holera, au pierit şi turcii şi bulgarii. Copiii au 
rămas cu amintirea caşului. Vor caş, cer caş. Stefan cere 
caş, fără să ştie ce e caşul. 

Frate-meu Ion şi soră-mea Riţa vor să se ducă la bâlci. 

Vor bani. Se învârtesc amândoi în jurul meu. 

— Tu, Darie, n-ai adus niciun ban de la târg? 

— Niciunul. 

Încerc să mă ţin tare. Sunt hotărât să nu le dau niciun 
cinci măcar. Să-şi caute bani, dacă au nevoie. Nu mai 
stăruie niciunul. Se uită cu scârbă la mine frate-meu Ion. 

— Zgârcitule! Eşti zgârcit ca bâta de la Cârloman... Soră- 
mea Riţa e mai crudă. Se uită lung la mine, se uită mai ales 
la picioarele mele. Se uită la piciorul meu stâng şi-mi vede 
degetele rupte, cu rănile care sângeră. Un singur cuvânt 
îmi spune printre dinţi. Un singur cuvânt îmi aruncă: 

— Şchiopule... 

Cuvântul ei m-ar fi lovit altădată ca un bici. Acum nu mă 
doare. Mai demult mi se spunea aşa, m-am obişnuit. 

— Degeaba, tot n-ai să capeţi bani... 

— Va să zică, ai bani? 

— N-am, dar chiar dacă aş avea, nu ţi-aş da... 

A plecat împosocată. 

Nu ştiu ce-au făcut, ce-au dres, până seara le-a trecut 
supărarea. Găsiseră bani să meargă la bâlci. Am aflat mai 


târziu că-şi vânduse fiecare câte două săptămâni de muncă 
popii Bulbuc, două săptămâni la cules de porumb, pentru 
doi lei! Nouăzeci de bani costa biletul de tren, dus şi întors. 
Fiecăruia îi rămânea un leu şi zece bani de cheltuială. Să 
tot cheltui atât belşug de bănet. 

Nu mă iertau că nu le-am împrumutat bani. Se bucurau 
că au bani, dar pe mine nu mă iertau. Se uitau la mine şi 
parcă mă loveau cu beldia, cu dârjala, aşa mă priveau... 

Soră-mea Riţa şi frate-meu lon şi mai mult de jumătate 
din sat, aproape tot satul - în fierbere. Mâine e bâlci la 
Turnu şi ei vor să se ducă cu orice preţ la bâlci! Or să se 
ducă unii. 

Numai cucoanei Polina, nevasta vărului Niculae Dimozel, 
nu-i arde de bâlci. A fost anul trecut. A fost şi anul celălalt 
cu văru-meu Niculae. Acum nu se poate duce. Văru-meu 
Niculae stă în casă, întins pe pat, ţeapăn, rece, cu gâtul 
umflat. 

Îmi spune mama: 

— A murit azi-dimineaţă văru-tău Niculae!... 

— Din ce i s-a tras? 

— S-a otrăvit... 

Văru-meu Niculae Dimozel şi-a adus nevastă de la oraş. A 
îmbrăcat-o bine. Şi el s-a îmbrăcat bine. Şi-a ridicat casă la 
şosea. Casa, văru-meu Niculae a trecut-o pe numele 
nevesti-si. 

— Casa, pe numele meu o faci. Niculae. Dacă ţi se 
întâmplă ceva, să nu rămân cu mâinile goale. M-ai luat de la 
oraş şi m-ai adus să trăiesc aici, la ţară. Măcar să mă aleg şi 
eu cu ceva de pe urma necazurilor pe care le am cu tine. 

Putea văru-meu Niculae să nu-i împlinească voia? Nu 
putea... Aşa că locul de casă a fost cumpărat cu banii lui 
văru-meu, dar pe numele nevestei. Casa a fost ridicată cu 
banii lui văru-meu, dar tot pe numele nevestei. 


— N-avea nicio grijă, Niculae. N-o să te dau afară din 
casă! Ne înţelegem destul de bine... 

Într-adevăr, se înțelegeau bine: cucoana poruncea, văru- 
meu asculta. Cum să nu se înţeleagă? Mâncare bună în 
fiecare zi, rochii, pantofi... 

Prinsese un nărav văru-meu. Din pricina gâtului prinsese 
nărav. Un nărav pe care îl mai aveau şi alţii. Un nărav pe 
care îl aveau mai ales lefegiii, acriturile satului. Lucra ce 
lucra la poştă. Simţea că i se usucă gâtul. Poţi să stai toată 
ziua aplecat asupra mesei, să zgârii mereu pe hârtie, când 
ai gâtul uscat? Şi când - mai ales, cu puţină osteneală - poţi 
să ţi-l umezeşti? 

Cum îşi simţea gâtul uscat - şi-l simţea destul de des 
văru-meu Niculae Dimozel - se ridica de pe scaun şi-i 
spunea poştaşului, lui Voicu: 

— Vezi de răspunde la telefon, dacă mă cheamă oficiul... 

Oficiul cel mare era la Turnu. De acolo veneau în sat şi 
pentru toţi oamenii de la Călmățui scrisori de la băieţi 
plecaţi în armată, avize de plată de la bănci... 

Trecea şoseaua - şi peste drum de casa lui văru-meu, 
deschisă mereu, era cârciuma lui Toma Oci. 

— O tescovină, lomo! 

Arunca tescovina pe gât. Încă una. Începea văru-meu să 
se simtă bine. 

— Mai toarnă una, lomo! 

Se întorcea cu gambeta pe creştet la masa lui de lucru. 
Făcea socoteli. Scria. I s-aprindea iarăşi gâtul. Iarăşi trecea 
şoseaua şi intra în cârciumă. La început drumurile între 
cârciumă şi poştă erau rare: de două, de trei ori dimineaţa; 
de două, de trei ori după-amiază; o dată seara, înainte de a 
se culca... Pe urmă, drumurile s-au înmulţit. 

La fiecare ceas, un drum. Apoi la fiecare jumătate de 
ceas, apoi la fiecare sfert de ceas. Leafa, o fi ea mare, dar 
dacă o fărâmi în bucăţi în fiecare zi şi o vâri în tejgheaua 


cârciumarului, iaca, nu ajunge... Odată năravul prins, greu 
să-l lapezi! Poţi, dacă vrei! Lui văru-meu Niculae Dimozel i 
s-a părut că nu poate... 

A căzut într-o zi peste el un inspector. 

— Deschide casa de bani! 

A deschis văru-meu Niculae casa. 

— Numără! 

A numărat. 

— Deschide magazia de tutun! 

A deschis magazia cu tutun. A făcut socoteala pachetelor 
aflate în depozit. 

— Deschide şi dulapul cu timbre şi poliţe! 

Şi acolo s-a împlinit controlul. A adunat controlorul 
cifrele. Le-a socotit. Pe lângă el, văru-meu Niculae se zbătea 
de ceasul morţii. Era un prieten mai vechi al lui controlorul. 

— Uite, dragă, n-aş vrea să te nenorocesc. Îţi lipsesc două 
mii douăzeci şi doi de lei. Mai întârzii pe aici o zi, două. Fă 
rost de undeva şi pune gologanii la loc. Altfel sunt nevoit să 
închei proces-verbal şi să fii arestat pentru delapidare de 
bani publici. 

I-a mulţumit văru-meu Niculae Dimozel controlorului. A 
trecut în odaia cealaltă, la nevastă-sa, la cucoana Polina, şi i- 
a povestit tărăşenia. 

— Şi? De ce mi-o spui mie? Ce vrei să fac eu? Tu i-ai băut, 
tu să-i pui la loc... 

— N-am de unde. M-am împrumutat când am cumpărat 
locul. M-am mai împrumutat o dată când am făcut casa. 
Datoriile le-am plătit. Atât locul, cât şi casa sunt pe numele 
tău, e adevărat, dar sunt plătite de mine, din munca mea. 
Nu mai pot să mă împrumut de undeva, aşa, la repezeală, 
cu o sumă atât de mare. Gândeşte-te: două mii douăzeci şi 
doi de lei. Cine poate să-mi dea mie, pe simplă semnătură, o 
sumă atât de mare? Nu avem decât o scăpare: să împrumut 


bani de la bancă şi tu, care eşti proprietara unei case, să mă 
girezi. Punem casa amanet... 

— Casa mea?! Să pun eu casa mea amanet pentru tine?! 
Dar ce? Mi-am pierdut minţile? Nici nu mă gândesc. 
Descurcă-te cum ştii... 

— Mai gândeşte-te, Polino. Mai gândeşte-te până mâine. 

S-a gândit cucoana Polina. Dar nu să-şi pună casa 
amanet. La altceva s-a gândit. Şi-a schimbat rochia, şi-a 
schimbat pantofii, s-a pieptănat, şi-a pus pălăria pe cap, 
gentuliţa şi-a luat-o în mână şi, în fusta ei scurtă şi îngustă 
în poale, mergând parcă împiedicată, a luat-o spre gară. Şi- 
a cumpărat bilet. S-a urcat în tren şi s-a dus la neamuri, la 
Ruşi... 

Văru-meu Niculae Dimozel şi-a ţinut firea. A aşteptat-o să 
se întoarcă. La fiecare ceas treceau trenuri cu care putea 
să vină. N-a venit. Văru-meu Niculae s-a dus la cârciumă. 
Nu ştia încă nimeni taina lui atunci. Ca de obicei, a cerut o 
tescovină, încă o tescovină, şi încă o tescovină, tot la 
cinzeacă mare. După ce şi-a potolit gâtul, s-a întors la 
poştă... 

Inspectorul plecase. Plecase la cârciuma de lângă gară, 
să mănânce... 

A umblat prin bucătărie văru-meu Niculae Dimozel şi a 
găsit acolo, pe dulap, într-o strachină, un glod mare de 
sodă. A luat soda, a topit-o într-o cană. A aprins o ţigară. A 
fumat-o. A aprins altă şi altă ţigară. Pachete întregi de ţigări 
a fumat. Până spre ziuă a fumat văru-meu Niculae Dimozel. 

Mai înainte nu intra nimeni în casa lui. Păzea cucoana 
Polina uşa cu băţul şi, dacă nu te ştergeai bine de tot de 
praf pe încălţăminte, nu-i treceai pragul. Văru-meu Niculae 
Dimozel fuma, arunca mucurile de ţigări pe covor. Spre 
ziuă, covorul era acoperit de sute şi sute de resturi de ţigări 
- de ţigări pe jumătate arse sau abia începute. Călcate uşor 
cu piciorul, ţigările erau lăsate să ardă singure odată cu 
covorul. Când a început a miji de ziuă, a băut soda. N-a 


murit numaidecât. Poate că şi-a ars gâtul, şi-a ars limba, şi-a 
ars măruntaiele. 

L-au găsit factorii ghemuit în pat, cu pumnii la gură. Au 
chemat-o la telefon pe cucoana Polina, şi i-au spus vestea. 

— S-a otrăvit Niculae azi-noapte, a suflat notarul în 
pâlnia telefonului. 

— Şi? A murit? a întrebat cucoana Polina de la celălalt 
capăt al firului. 

— Îmi pare rău că trebuie să-ţi spun, dar n-am încotro. A 
murit. 

— Foarte bine... 

A închis cucoana Polina telefonul. A aflat mătuşă-mea 
Dina, mama vărului meu Niculae Dimozel. A venit să-şi vadă 
băiatul - întins, umflat la fălci. Jeleşte cât o ţin puterile. Se 
opreşte din jelit şi întreabă copacii dimprejurul ei: 

— Cu ce să-mi îngrop eu băiatul? Cu ce să-mi îngrop eu 
băiatul? 

— Nu-l mai jeli, babo! O să-l îngrop eu, i-a răspuns Polina, 
sosită în grabă de la oraş. 

— Polina, nu te-ai mira, spune mama, dacă mâine- 
poimâine, după ce-o să-l îngropăm pe văru-tău, o să vină să- 
şi vândă casele... 


Am luat-o spre gară. Pe linia ferată am luat-o spre gară. 
La chindie trece un tren spre Dunăre. Mi-am cumpărat 
bilet. A venit trenul şi m-am urcat pe scări. S-au urcat în 
tren şi notarul şi învățătorul. Mergeau şi ei la bâlci. În ziua 
de Sântă-Mărie, prea multă înghesuială. Voiau să vadă 
bâlciul seara, înainte de a năvăli cu căruțele lor ţăranii din 
împrejurimi. Au desfăcut jurnalele. Citeau şi schimbau 
vorbe între ei. 

— O să intrăm în război... 

Se bucurau că o să intrăm în război. Uitaseră că în urmă 
cu trei ani oamenii mai fuseseră chemaţi la război, trimişi 


peste Dunăre, de unde se întorseseră cu holera. De ce or fi 
uitând oamenii nenorocirile atât de uşor!... 

Trenul, ciucure de lume, aleargă. Arşiţa s-a domolit. N-a 
plouat de mult. Câmpul - aspru, uscat. Cât vezi cu ochii se 
întind mirişti galbene arse până în temelii de soare. Ici-colo 
păduri de porumb mai înalte decât omul. În depărtări, 
pâlcuri de salcâmi. 

Un stol mare de arbori arată conacul din Secara, conac 
nou, ridicat de boier în locul celui vechi, ars în 1907, când 
cu răscoala. 

Aleargă trenul. Soarele e aproape de asfinţit. Privesc 
spre Dunăre. Malul de dincolo, pietros, sterp, cenuşiu. lată 
şi oraşul. Trecem pe lângă vii. În goană trecem... 

Agăţat pe scări, mă ţin cu mâna de barele de fier. Dacă 
mi-ar luneca picioarele, şi odată cu ele mi-ar luneca şi 
mâna, m-aş da de-a berbeleacul, mi-aş frânge gâtul. Mă ţin 
din ce în ce mai strâns. 


XVII 
BÂLCIUL 


Am văzut şi altădată bâlciul, în anii în care tata avea încă 
boi şi ne încărca pe toţi copiii în car şi ne ducea de Sântă- 
Măria la bâlci. 

Bâlciul din anul ăsta mi se pare miraculos, bogat. Iată 
circul cel mare. La dreapta şi la stânga lui, circuri mai mici, 
panorame. În faţa circului, bărci şi, lângă bărci, căişori, 
carusele... 

Îmi pipăi banii cu amândouă mâinile, ghemul cu bani. 

O să merg şi la panoramă, dar, mai înainte, să-mi cumpăr 
ceva. Am învăţat să mă tocmesc. N-are să mă păcălească 
nimeni. 

La prăvălie, încerc să-mi potrivesc o căciulă. Întorc 
treizeci şi trei de căciuli până aleg una. O pun deoparte, 
încerc apoi flanele groase de lână seină. Încerc şi o pereche 
de pantaloni - pantaloni negri de aba groasă. Nici cu 
securea nu i-ai tăia dintr-o dată. Cer apoi o pereche de 
poştali şi le ciocănesc îndelung talpa cu degetele şi cu 
piatra: să nu fie de mucava. 

Negustorul se uită mirat la mine. 

— Ce tot încerci talpa? 

— N-aş vrea să mă păcăleşti... 

— N-o să te păcălesc. 

Să spună ce-o vrea. Parcă eu îl cred... 

Începem tocma. Pentru toate bulendrele alese de mine, 
hulpav, negustorul cu puţini clienţi crede că ar trebui să-i 
dau patruzeci şi şase de lei. Mă uit în ochii lui. Cu 
îndrăzneală mă uit în ochii lui. 

— Ai să primeşti pe toate boarfele astea şaisprezece lei. 


Se repede şi-şi ia marfa în braţe. Vrea s-o aşeze din nou 
în rafturi. 

— Dacă-ţi place, îi spun eu nepăsător. Nu dau un leu mai 
mult... 

Mă înjură de mamă negustorul, îl înjur şi eu şi mă 
pregătesc s-o zbughesc, dacă ar cuteza cumva să ridice 
palma. Ştiu că o să mă mai înjure o dată, dar n-o să mă 
lovească. A rămas cu bulendrele în braţe. 

— Treizeci şi şase de lei dai? 

— Am spus şaisprezece... Prăvălii pe aici, câte vrei!..: 

— Douăzeci şi şase de lei dai? 

— Am spus şaisprezece... 

Mă joc de-a cumpăratul. Am învăţat ceva de la jupân 
Moţatu, care se tocmea un ceas pentru o para. Am învăţat 
ceva de la „Înger”, care vindea pentru morţi marfă proastă 
- pantofi de meşină cu talpă de hârtie presată, haine de 
bumbac putred, pălării de hârtie - şi cerea pentru ea preţ 
ridicat. Cevaşilea am învăţat şi de la Bănică zbanghiul. La 
cântar vindea funia şi o uda cu apă să atârne mai greu. 
Avea greutăţi false cântarul şi ulceaua cu care măsura 
păcura avea fundul înalt, umplut cu mâzgă uscată, în fel şi 
chip negustorul caută să te înşele, să-ţi ia banii din pungă la 
nimic. Nu înşelau negustorii la preţ şi la măsură pe fitecine, 
numai pe dezbrăcaţi. Sunt dezbrăcat. Trebuie să caut a mă 
feri... 

— Dă douăzeci de lei şi du-te-n mă-ta. 

— Îţi dau optsprezece şi cu asta am terminat. 

— Dă nouăsprezece. 

— Nu se poate. 

— Să fii sănătos... 

Îi întorc spatele, mă duc să zgâiesc ochii la circ. Pe 
estrada spânzurată în faţa circului au ieşit muzicanţii. Unul 
bate toba şi se scălămbăie. Are nasul vopsit şi haina 
colorată, peticită. Altul suflă într-un trombon de mai-mai să- 


i plesnească foalele. Lângă el se iveşte ca din pământ o 
momâie cu fusta scurtă şi cu picioarele vârâte în ghete roşii. 
Are pene în păr. Are ţâţele goale. Şi asta şi-a boit obrazul. 

Mă trage cineva de mânecă. Mă întorc. 

— "Te pofteşte negustorul. 

— Care negustor? 

Fac pe afurisitul... 

— Unde tocmişi bulendrele. 

— Ce doreşte? 

— Să cumperi marfa. 

— Am s-o cumpăr mâine. 

Mă apucă de umeri, mă împinge. Mă las împins. Mă las 
împins cu plăcere, deşi vreau să-l fac să pară că marfa 
tocmită nu mă mai interesează. 

Negustorul se uită la mine cu compătimire. 

— Scoate optsprezece lei şi ia-le... 

— Optsprezece lei? Am spus şaisprezece. 

— Optsprezece ai spus, 'tu-ţi mama ta... 

— Am spus şaisprezece, domnule. Şi pe urmă de unde 
ştiu eu că între timp nu mi-ai schimbat marfa aleasă? 

— Poftim, mai cerceteaz-o. 

O cercetez, bucată cu bucată... N-a schimbat nimic. Scot 
un pol şi i-l arăt. 

— Dă-mi patru lei înapoi. 

Îmi dă numai trei. Fie... 

Cu bulendrele sul subsuoară ies din bâlci. Trec dincolo de 
leasa de mărăcini să-mi schimb straiele. Arăât altfel la 
înfăţişare acum. Fără ciorapi, mă ard poştalii, mă rod... 

Nu-i nimic, o să-mi treacă rosătura. Am înfăşurat 
vechiturile zdrenţuite într-o bucată de jurnal. 


Cu trenul şi cu hainele am cheltuit şaptesprezece lei şi 
nouăzeci de bani. O să-mi îngădui, cu doi lei şi zece bani, să 


petrec. Încalec un căluşel. Mă urc şi mă dau ca într-un 
scârcium uriaş în bărci. Intru într-un circ şi văd cum se iau 
doi uriaşi la trântă. S-or fi luptând oare între ei cu 
adevărat? Namile par, nu oameni. Sunt raşi în cap luptătorii 
- şi carnea, la ceafă, în trei cute li se adună. Frunţi înguste 
şi ochi mici, pitiţi în obrajii umflaţi, trupuri masive, 
butucănoase, picioare groase au. Şi-au spoit cu uleiuri 
trupurile voinice, grase. Vor să se prindă, mâinile, unse şi 
ele, lunecă. N-au cum şi de ce se apuca. Seamănă cu 
gemenii. Gemeni poate că şi sunt. Îi ştie naiba. Unul poartă 
pantalonii roşii, scurţi; altul, albaştri. Se izbesc cu pumnii 
pe nimeritelea, se buşesc. Au atâta carne, mormane, pe 
deasupra oaselor, că, oricât s-ar lovi, în glumă sau nu, 
durerea n-o simt. Ca doi cocoşi îşi dau ocol. Izbutesc, în 
sfârşit, să se lege de mijloc. Se prăvălesc. Curge de pe ei 
sudoarea. 

Pe linia satului, primăvara, când pământul e zvântat, dar 
încă nu se poate ieşi la arat, şi toamna, când încă n-au 
început ploile, flăcăii se iau la trântă, numai zăbunele şi le 
aruncă de pe umeri, şi de-adevăratelea. Care e mai slab 
cade dedesubt, cât e de lung. Şi băieţii mai mici se iau la 
trântă, să-şi încerce puterile. 

Au ieşit din arenă uriaşii şi-au intrat în locul lor trei pitici 
- un bărbat, o femeie, un copil, mai curând nişte stârpituri 
hidoase, cu capete mari. Cu nişte farfurii se joacă 
învârtindu-le în vârful unor beţişoare... N-au niciun haz. 
Scamatoria asta până şi eu, care nu sunt pitic, ştiu s-o fac... 
Am prins meşteşugul cu ani în urmă, de la un copil de 
trupă... Un regiment de piotă şi-a întins atunci pe câmp, 
mai sus de cimitir, corturile, pe mirişti. În satul vecin, 
Stănicuţ, pe luncă, în sărături, îşi aşezaseră corturile 
călăraşii. Toată vara s-au îndeletnicit soldaţii cu instrucţia. 
Toamna au avut loc manevre. Cânta seara muzica 
regimentului, când se strângeau, îmbrăcaţi în tunici croite 
pe trup, în jurul mesei, ofiţerii. Pe vine, în iarbă, din gamele, 


fără linguri, se ospătau soldaţii. Nu le cânta nimeni. Dacă 
murea câte unul - şi mureau mulţi, loviți de boli ori de 
bătaie - îi cânta popa regimentului la cap... Soldaţii care 
mureau erau îngropaţi goi, cum veniseră pe lume... 

— De ce goi? 

— Hainele sunt ale regimentului... 

Pe lângă soldaţii regimentului creşteau copii de trupă, 
nişte soldaţi mici, cât nodul. Făceau treabă pe la bucătărie, 
măturau corturile, umblătorile. După masă ştergeau vasele. 
Cei mai măricei învățau să sufle în flaute, în goarne, în 
tromboane, învățau să bată toba mică, toba mare, la 
muzică. Cine voia îi altoia, cu palma, cu pumnul, cu nuiaua, 
cu parul... Vai şi amar de ei... Amară era pâinea 
regimentului... Copiii de trupă - copii fără părinţi... Se 
jucau cu noi, ne învățau drăcii pe care noi nu le ştiam. Unul 
bondoc, isteţ, ştia să arunce cuţitele care se înfigeau în 
scânduri, cu vârful, unde voia el. Ştia să învârtească în 
vârful băţului farfurii mai mari, farfurii mai mici. Se 
pricepea şi la scamatorii cu mingea pe care o băga în gură, 
o înghiţea şi-o scotea nu din burtă, ci din cap, pe ureche... Îl 
chema Alicu Alip. Umblase prin lume cu circul. Fugise într-o 
noapte de la circ. La regiment, nimerise mânat de foame. 
Sărise, cum se spune, din lac în puț. Mă împrietenisem cu 
el. Îi furasem meşteşugul în joacă. Nu era cine ştie ce... 
Zău... 

Am văzut ce era de văzut. Nu mare lucru. Mă sucesc, mă 
învârtesc, cumpăr câteva gogoşi calde şi le înfulec. Beau şi 
un pahar cu limonadă galbenă. 

Puah! Ce caldă el Mai bună e apa rece. În bâlci poţi să 
crapi de sete, nu-ţi dă nimeni un pahar de apă. 

Curiozitatea mă împinge în circul german. Au un elefant, 
au o girafă cu gâtul lung, două zebre dungate şi un leu 
bătrân, cu labele, cu urechile tocite, cu dinţii ştirbi. 

Măscăricii se dau tumba şi bolborosesc cuvinte pe care 
eu nu le înţeleg, cuvinte nemţeşti. Unii oameni râd, alţii ar 


vrea să râdă, alţii se prefac că le place... 

Mie îmi plac cu deosebire caii, patru căluşei mici, albi ca 
spuma laptelui, care ies în arenă înhămaţi la o trăsurică. 
Vizitiul roteşte un bici în mână, căişorii n-au hăţuri. Pornesc 
şi se opresc după poruncă. 


Căişori care poartă trăsurica, şi pornesc şi se opresc 
după poruncă, urcă dealul, pogoară valea fără hăţuri, s-au 
mai văzut prin părţile noastre. La boierul Ipolit Drăculea de 
la Furculeşti s-au mai văzut. Era om rar Ipolit Drăculea de 
la Furculeşti, şi lumea spunea - dar câte nu spune lumea - 
că are minte multă, dar că nu e toată bună... îşi adusese, 
cine poate şti de pe unde, şase cai mărunți, vărgaţi, pe 
care-i înhăma la o trăsură scundă, cu roţi galbene. 
Hamurile luceau, străluceau. Lipseau hăţurile. Colinda 
moşia boier Ipolit şi satele de pe valea Călmățuiului, în 
goană, căişorii n-o luau razna, nu-l răsturnau pe boier în 
şanţ, în râpi. Ca nişte robi supuşi ascultau caii mărunți 
poruncile boierului. I se părea lui boier Ipolit Drăculea că o 
muiere nu s-a ridicat în picioare, că un om nu şi-a luat 
repede căciula din cap când nu l-a văzut venind. 

— Halt! striga. 

Trăsurica se oprea. Sărea la rumân boierul, îl pălmuia, îl 
năucea. Se târa omul bătut mai departe, se ridica... 

— Vino încoace, îl chema Ipolit Drăculea. ine un leu. 
Dacă m-ai da în judecată că te-am lovit fără pricină, cu atât 
m-ar amenda judecătorul, cu un leu... [Ţine leul, mă 
amendez singur... 

Unii, mai ticăloşiţi de viaţă ori prea flămânzi, primeau 
pomana... Colţoşii îi răspundeau: 

— Păstrează-ţi leul, boierule, nu-mi trebuie... 

Se mira Ipolit Drăculea, se urca în trăsură, biciuia 
căişorii, îi alerga, îi fugărea, le scotea sufletul... 


În curţile boiereşti păstra, în cuşti mari de fier, maimuțe 
de toate soiurile, lupi vineţi de pădure, de deal, urşi galbeni, 
de miez de munte, şi sălbăticiuni aduse de peste mări şi 
țari, şi păsări nemaivăzute, cu pene colorate... 

În cutii cu geam păstra, vii, şerpi de toate neamurile, unii 
groşi ca stupul şi lungi de câţiva stânjeni... Avea oameni 
care ştiau ce şi câtă hrană să-i dea fiecăruia... Cu 
sălbăticiunile îşi mânca rodul moşiei. Din sălbăticiuni i s-a 
tras sfârşitul... L-a pişcat cu limba veninoasă o viperă... 


Cântă muzica. Un vals cântă muzica. Căişorii se ridică în 
picioare şi încep să valseze ca boierii, ca acriturile ţopăie şi 
rânjesc, nechează. 

Se apropie miezul nopţii. Peste bâlci a căzut deodată un 
aer greu, posomorât, de teamă. Au năvălit norii. Dincolo de 
marginea bâlciului, păduri de întuneric. Şi vântul a început 
să bată. Corturile bâlciului îşi clatină steagurile. Poate că o 
să înceapă furtuna. 

Mi se pare că nu asta a adus frica în bâlci. 

La cârciumi, tarafuri de lăutari dau zor. Au venit şi 
cântărețe din oraşe îndepărtate. La una din locante îl văd 
pe nenea Alviţă pe jumătate beat, cu o şanteză pe genunchi. 
Viorile tremură, şanteza îi cântă lui cumnatu-meu: 


Uite-l, uite-l, pupă-l doica 
Pe-ăl de mi-a luat scurteica 
Și mi-a ridicat zăvelca... 


Ce nefericită e soră-mea Evanghelina! De când s-a 
măritat, s-au repezit necazurile asupra ei. Luase pe nenea 
Ion Alviţă, cam fără voie, pe furatelea, flăcău cu casă, cu 
pământ, cu vite de muncă, pe deasupra frumos coz. Armata 
l-a stricat. La roşiori l-a luat. A venit de Paşte acasă: tunică 
neagră cu brandenburguri roşii şi nasturi lungi, răsuciţi, 


pantaloni cu vipuşcă lată, neagră, cizmele oglindă, cu 
pinteni şi rozetă, scârţâiau, mustaţa pe buză, neagră, 
subţire, ochii negri, aprinşi. Au început a-i da ghies 
muierile. S-a spurcat la Cuculeasa. Fusese luat ordonanţă la 
ofiţer, învățase mai abitir să joace-n cărţi, prinsese năravul 
băuturii... A vândut boii, şi-a îmbrăcat ibovnica, a pierdut 
preţul vitelor în cărţi cu notarul, cu popa. Soră-mea, cu un 
copil în braţe, cu altul în pântec, pământie la faţă, pătată pe 
lângă nas, veştedă. Cât a făcut milităria a pierdut pământul. 
Venea, vindea, risipea, pleca. A început gâlceava cu soră- 
mea să vândă ogoarele ei, bătaia... 

Acum se îndeletniceşte cu samsarlăcurile pe lângă grecii 
care negustoresc grâu, porumb, rapiţă. Acum are copiii 
soră-mea Evanghelina aciuiaţi pe la noi. Vin dimineaţa, 
pleacă seara, aciră la masă. 

Şanteza are nasul lat, zdrobit cândva de un pumn 
puternic. Îi luceşte faţa de făiniţă, de unsori. 

Mă bag într-un grup de oameni care fierb: la miezul 
nopţii o să se sune mobilizarea, intrăm în război... De la 
Nicopole o să fie bombardat oraşul. Unii spun că n-au 
bulgarii tunuri cu bătaie atât de lungă. O tulesc din bâlci, 
din oraş... 

O vedenie a vorbit de moarte. 

— Dar logofeţii boiereşti de ce nu merg la război cu noi, 
notarule? întreabă Zgămâie. 

— Cum o să plece logofeţii? Cine să îngrijească via, 
moşia, inventarul agricol? 

— Dar băieţii negustorilor şi ai bogaţilor de ce rămân 
acasă? 

— Apăi aceştia, măi Pălică, sunt mobilizați pe loc, că ştiu 
carte. Trebuie să ţină socotelile pe la prefectură, pe la 
regimente, că socotelile trebuie să fie şi ele ţinute de 
cineva. 

— Bine ne-a spus nouă fierarul tânăr. Războiul îl duc 
săracii, pentru ca cei bogaţi să se îmbogăţească şi mai mult. 


— Prostii! Numai cu prostii v-a împuiat fierarul capul. De 
acum înainte n-o să mai aibă cum s-o facă. Pleacă şi el la 
război. 

În urma lui Tiţă Uie, păşeşte dada Floarea, nevastă-sa, şi 
după ea fetiţele, Dobra şi Dumitra. Ulcelele mamei, ulcele, 
au crescut. Au amândouă ochi albaştri - într-o zi albastră de 
vară s-au născut în câmp - şi codiţele împletite, galbene ca 
spicul griului. Acasă, în bătătura lui Tiţă Uie au mai rămas 
trei ulcele, ceva mai micuţe. Mai poartă dada Floarea încă 
una în pântec. Are obrazul galben-pământiu dada Floarea, 
şi pântecul mare, umflat. 

— Să-mi scrii, Tiţă, dragule... 

— Am să-ţi scriu, Floare. 

— Să te întorci, Tiţă, dragule. Pentru copii, pentru fetiţe 
să te întorci. 

— Am să mă întorc, Floare. Pentru fetiţe şi pentru tine. 
Şi, pentru altceva... 

Se duc spre gară, unde aşteaptă trenurile cu vagoane 
goale. Înaintea lor, în urma lor, se mai duc şi alţii... 

Văru-meu Dumitru Pălică se duce într-o ceată cu 
Ovedenie, cu Picică, cu Lişcu Stângaciu, cu Ududui. 
Nevestele, copiii, droaie după ei. 

— Suntem toţi într-un regiment, fraţilor, să ne ţinem bine. 
O să avem de lucru la întoarcere. 

— Dacă ne-om mai întoarce. 

— Câţiva tot o să ne întoarcem. 

Fiecare gândeşte aşa: acum o să fie greu. 

Ziua e înaltă, albastră, uscată, parcă ar fi o zi de cenuşă. 

Vin trenuri goale, pleacă pline. 

Şi trece o zi, trec două, trec trei. Gara e o mare de 
capete. 

Dorm ai casei. Mă culc mai deoparte, în bătătură, sub 
duzi. Aştept miezul nopţii... 

Parcă ar fi acum trei ani... 


Dintr-o dată, tăcerea e sfâşiată de dangătul clopotelor. 
Bat ca înnebunite clopotele bisericii. Veteranul Diş sună 
goarna în noapte... 

Satul se trezeşte. Femeile răsar în prispă, prind să 
jelească. 

— Aoleu, Ioane, Ioane, iar pleci! 

Tata s-a dus la primărie. S-a întors. 

— O să avem război, ne spune. 

Cine pleacă din casa noastră? Nu pleacă nimeni. Iata e 
prea bătrân. Frate-meu lon e prea tânăr... Au să plece 
cumnaţii, nepoţii, rubedenii peste rubedenii. 

La toate ferestrele ard lumini. În toate bătăturile, plâns. 

A trecut noaptea. Fără furtună, fără ploaie. Ziua s-a 
ridicat înaltă, albastră. 

În gară au năvălit trenuri cu vagoane de marfă goale. 

Văd, cu ochii mai larg deschişi decât cu trei ani în urmă, 
pâlcuri de oameni ostenind de departe. Jandarmii, cu arma 
la număr, îi duc din urmă. Ochii oamenilor sticlesc, chipurile 
sunt pământii. Mărunte, îndesate, pe lângă bărbaţi, cu 
traista de mâncare pe umăr. Printre picioarele lor, copiii. 
Mamele nici nu-i bagă în seamă. Privirile muierilor nu 
cuprind decât pe cei ce pleacă. 

— Ai să te întorci, Codine... 

— Ai să te întorci, Ştefane... 

Bărbaţii tac, parcă le-a încleştat cineva gurile. Vorbeşte 
unul: 

— Acum o să fie greu. 

Tiţă Uie pleacă şi el spre gară, desculţ, dezbrăcat 
aproape, cu o pălărie spartă-n fund pe cap. Se duce să lupte 
pentru întregirea hotarelor ţării, pentru lărgirea lor. Căci 
aşa scriu ziarele care au venit în sat. Aşa le spune 
oamenilor, care se duc să se întâlnească cu moartea, 
notarul cu chip galben, Gică Stănescu. 


— Plecaţi la război, băieţi. Sunteţi fericiţi. O să vă umpleţi 
de glorie. Când s-o termina războiul, ţara o să fie mai mare, 
mai bogată... 

— Şi ce-o să avem noi din asta? 

— Cum ce-o să aveţi? Ce fel de întrebare e asta, Tiţă Uie? 

— O întrebare ca toate întrebările. O întrebare la care 
dumneata n-o să răspunzi. 

— N-o s-avem nimic, nimic. Numai suferinţă. Şi pe urmă, 
moartea. 

Bogat e izvorul oamenilor! Mereu se adună aici şi 
pornesc mai departe. În locul celor ce pleacă se iscă alţii, ca 
din pământ. 

Printre bărbaţii care pleacă la război îl văd şi pe văru- 
meu lancu. S-a maturizat. Obrazul, ars de soare, bătut de 
vânt, i s-a înnegrit. Făptura i-a rămas tot firavă. 

— Pleci şi tu, nene lancule? 

— Plec!... 

— Parcă spuneai că eşti scutit de armată... 

— Eram. S-a răzgândit stăpânirea. Mi-au copt-o ăştia din 
sat. Le stăteam ca un pai în ochi autorităţilor. Războiul o să 
fie lung şi greu, Darie. Mulţi oameni or să moară în războiul 
ăsta. Bine că n-ai împlinit vârsta... Altfel... 

Altfel mă urcam alături de ceilalţi în vagoane şi plecam... 
Mulţi oameni or să moară în războiul ăsta... Pe el se scotea 
din socoteli văru-meu lancu... Vorbea despre moartea 
altora... A murit peste o săptămână, abia ajuns pe linia 
frontului... 


Într-o zi, gara rămâne pustie. În sat nu mai sunt decât 
puţini bărbaţi. Mai mult femei, bătrâni, copilandri. Şi băieţii 
cârciumarului Buciuc. Şi Miluţă, feciorul morarului Gună 
Isopescu - studentul Miluţă Isopescu - dispensat medical. 

Peste sat au rămas vătafi notarul şi primarul. A rămas 
vătaf popa. A rămas vătaf perceptorul. În timp de război, 


mai ales, e nevoie ca birurile să fie plătite. 

Aud mereu: războiul se face cu bani. 

Cu ai cui bani? Cu banii oamenilor. Au să plătească 
perceptorilor femeile... 

Războiul e departe. Auzim spre Dunăre bubuituri de tun. 
Ghiulele au căzut în mijlocul oraşului. S-au aprins case. 
Orăşenii înspăimântați şi-au părăsit locuinţele, au năvălit în 
sate. 

Au năvălit şi la noi. Aproape nu e casă în care să nu se 
găsească o familie de târgoveţi. Dimineaţa, se adună pâlcuri 
în faţa primăriei, încep să se vaiete. Le lipseşte franzela!... 
Dorm pe rogojini. Îi pişcă puricii. Fiecare orăşean înjură 
ţăranul în casa căruia s-a adăpostit şi înjură pe toţi ţăranii 
din ţara asta şi din lume, care n-au ştiut să-şi clădească 
locuinţe confortabile... Cucoanele roagă muierile să le spele 
albiturile. Şi, uite drăcie, muierile, desculţe, dezbrăcate, nu 
vor să-şi vâre mâinile în albii cu boarfe străine, chiar dacă 
boarfele acelea sunt, cum se aude, de mătase. Asta înfurie 
la culme cuconetul adăpostit în sat. 

— Auzi, dragă, neobrăzare! l-am spus Ilincăi, ţăranca la 
care stau, să-mi spele albiturile. Ştii ce mi-a răspuns? 
„Spală-ţi-le singură, cucoană, că nu ţi-o cădea mâinile dacă 
le-oi băga şi dumneata o dată în albie.” 

— Le-a zăpăcit războiul, că altfel... 

De pe front vin cărţi poştale scrise în grabă, pe genunchi. 
Vecinii mi le aduc să le desluşesc. 

Le citesc. Au toate acelaşi cuprins: „Aveţi grijă de boi. Să 
nu pierdeţi boii. Noi înaintăm. ” 

La început au venit ştiri de acest soi. Au sosit apoi altfel 
de veşti: „Ne retragem*. 

Armatele au fost împinse prin trecători în Ardeal. Au 
înfrânt soldaţii duşmani, i-au alungat. Apoi au fost aduse de 
pe alte fronturi trupe germane cu mitraliere, cu tunuri, cu 
avioane. S-a întors repede soarta războiului. Cu pieptul gol, 


oricât ai fi de dârz în luptă, cazi. Sumedenie de soldaţi au 
căzut. Sosesc la primărie veşti că s-au prăpădit cutare, şi 
cutare, şi cutare. Muierile îmbracă doliu, prind un petic de 
chimbrică neagră pe zidul casei, la vedere. Ar plânge 
deasupra unui mormânt, dar mormântul e departe, tare 
departe şi neştiut. În cimitir popa îngroapă sicrie fără 
trupuri, numai cu straie de-ale mortului - poştali sau opinci 
aşezate acolo unde ar veni picioarele, izmene, cămăşi, 
căciuli... Pe mormânt se ridică, măruntă, crucea nouă. 

— Am şi eu unde mă duce cu ciobul de tămâie aprins 
sărbătoarea. Am unde jeli. 

Duminica dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui, se duc 
văduvele la cimitir, cu ciobul în mână, cu tămâia în sân. 
Îngenunche lângă morţii lor, aprind tămâie, fumegă tămâia, 
jelesc femeile după cei duşi pe lumea cealaltă. Satul întreg 
miroase a tămâie. Adie vântul, risipeşte tămâia, usucă 
lacrimile... 

— De ce ne bat nemţii? 

— N-avem arme... 

— Au început a sosi prin sate betegii - orbi, ciungi, 
şchiopi... 

— Lui Pătăică i-a tăiat o schijă picioarele. A murit în 
spital... 

— Guţă Roşu a rămas fără mâini. Se ruga de soldaţi să-l 
împuşte, să nu se mai chinuie. Mult s-a chinuit, până i s-a 
scurs tot sângele. 

— Ion Ududui a fost pocnit în burtă. Fugea în urmă, 
ţinându-şi măruntaiele cu mâinile... S-a împleticit. S-a 
prăbuşit. Nu s-a mai ridicat... 

— Din cei şapte feciori ai lui David Floroiu până acum au 
murit patru... De-ar da Sfântul să i se întoarcă măcar unul... 

Moş David Floroiu şi-a cârpit patru petice negre pe 
căciula tărcată, petice de cârpă neagră. Are faţa ca de 


piatră. Nu plânge. Nu se văietă. Ciomagul strâns îl ţine în 
mână. Caută parcă un cap vinovat în care să lovească. 

Pe uliţă, cu o mânecă a zăbunului goală, umblă unul din 
cătun, ciung. Rumânii se adună în jurul lui, îi sorb vorbele. 

— Războiul o să ţină mult, spune el. O să ţină până când 
au să fie bătuţi nemţii. Au arme grozave. Mitraliere şi tunuri 
mai ales. Prinşi în bătaia mitralierelor, cădeau ai noştri ca 
spicele sub secerătoarea lui Beca... Noi n-am avut arme. 
Ne-au trimis la război cu mâinile goale - puşti vechi, 
gloanţe puţine, dezbrăcaţi... Ca pe vite la tăiere... 

— Războiul o să schimbe faţa lumii, grăieşte Dumitru 
Dumitrescu. O să cadă împărații. O să se ridice mulțimile... 

S-a refugiat şi subprefectul în sat la noi. Circul nemţesc a 
păţit-o rău. Bărbaţii şi femeile cu chip spoit au intrat la 
răcoare, la gherlă. Elefantul şi girafa au fost daţi în grija 
unui ţăran de pe valea Oltului. Caii i-a luat subprefectul 
Alistar Mânzu şi i-a înhămat la trăsurica lui. N-are 
încredere în el, le-a pus hăţuri. Când duruie pe şosea, îi 
atinge cu sfârcul biciului pe spinările gingaşe. 

Toate satele din plasa Călmățuiului le colindă 
subprefectul Alistar Mânzu, care e aproape un băieţandru. 
A înfiinţat în fiecare sat o comisie de rechiziţie. Caii 
oamenilor sunt adunaţi în herghelii şi trimişi la oraş. De 
acolo caii apucă drumul frontului să fie înhămaţi la tunuri, 
la chesoane, să care poveri. Mor oameni în război. Mor şi 
vite. Glonţul nu alege. Nici obuzul. Se rechiziţionează şi 
cornute - boi mai ales... 

— Ce vreţi să mănânce soldaţii? Au nevoie de carne. 

— Măcar de-ar ajunge carnea de vită până la soldaţi!... 
Să nu se oprească toată la popotă... 

Cine are trei cămăşi dă două pentru soldaţi. Cine are 
două dă una. Cine are una singură... Cei mai mulţi oameni 
din sat au o singură cămaşă... 

— Săraci sunteţi!... Din pricina trândăviei sunteţi săraci... 


Alistar Mânzu se miră de sărăcia oamenilor. Se miră. Şi 
înjură... 

— Dar boierii ce dau pentru război? 

— Ce dă Gherasie? 

— Ce dă Gogu Cristofor? 

— Ce dă colonelul Pienaru? 

— Ce dă State Pantazi? 

— Ce dă Afanazie? 

Întreabă rumânii, cu dârzenie întreabă. 

Subprefectul Alistar Bânzu le răspunde: 

— Au să deie şi ei, n-aveţi nicio grijă, nu-i iert eu... 

— Când? 

— Mai târziu, când o fi mai greu. Acum adun de la voi. Pe 
urmă o să iau şi de la ei vite, îmbrăcăminte, bucate... N- 
aveţi nicio grijă... 

— "Tot noi purtăm şi povara războiului, domnule. 

— Pâi nu sunteţi voi ţara? 

— E bine c-o aflăm... 


Obrazul oamenilor este acum mai întunecat. A sosit 
vestea că frontul a fost spart, că soldaţii mor cu miile, că 
duşmanul se apropie. Unii spun: nemţii au să fie opriţi pe 
Olt. 

Oltul! Dacă nu l-aş cunoaşte! Sunt locuri unde oamenii-l 
trec de-a-ncălarelea. Cum o să se domolească o armată în 
drumul ei de o piedică atât de uşoară? 

Nemţii sunt aproape. Au ajuns în nordul judeţului. Firele 
telefonice sunt rupte. Mâine vor veni şi la noi. Mâine... 

În gară s-a oprit peste noapte, şi n-a mai plecat, un tren 
cu răniţi. Ne ducem şi-i aducem cu căruțele. Scoatem 
băncile din şcoală şi umplem podeaua şcolii cu paie. Culcăm 
soldaţii pe paie. Sunt murdari, bărboşi, cu răni mari pe 
corp, la mâini, la picioare. 


Doctorul Ganciu a plecat la război. A plecat şi Cireş, 
agentul sanitar... încercăm să le ţinem locul, noi copiii. 
Cerşim pe la case albituri curate, le rupem în fâşii. Spălăm 
rănile, umflăturile vinete, le oblojim. 

Răniţii se lasă în voia noastră. Mulţi trag să moară. Au o 
singură dorinţă: să le dăm apă, mereu apă. Au buzele mari, 
albe, umflate, plesnite - bube deschise. Abia pot spune: apă, 
apă!... 

Acesta e războiul? Acum cunosc ce este războiul. Toţi 
aflăm acum ce este războiul... 


În fiecare dimineaţă scoatem, de picioare şi de cap, câţiva 
morţi. Îi aşezăm într-o căruţă, îi ducem la cimitir, unde 
săpăm gropi noi. Dacă mor cinci, pe toţi cinci îi aşezăm într- 
o groapă. Dacă mor doisprezece, săpăm pentru 
douăsprezece trupuri o groapă. 

Popa bâlbâie o rugăciune la căpătâiul lor. 

Fără sicrie îngropăm morţii. 

Ţârcovnicul clatină cădelniţa în care nu mai miroase de 
mult a tămâie. Cam asta e toată slujba. 

Are grijă notarul să le ia morţilor livretele militare şi să-i 
însemne într-un registru al primăriei. 

Unii îşi dau duhul lungiţi, alţii făcuţi covrigi. Obrazul 
unora dintre morţi e liniştit, de parcă moartea le-ar fi adus 
mult dorita odihnă neîmplinită în viaţă. Al altora e zbârcit, 
încruntat, chinuit. Poate că s-au luptat mai mult cu moartea. 

— Au ajuns la Dorobanţi nemţii. Vor ajunge şi la noi. 


Dimineaţa e ceţoasă, umedă. Ziua de lăsata secului. La 
noapte intrăm în postul Crăciunului. 

Am dat o raită prin sat, m-am întors la masă. Îl aşteptam 
pe tata. Întârzie. Ne aşezăm să ne ostoim foamea mereu 
neostoită. A tăiat frate-meu o găină - e sărbătoare - mama a 
făcut ciulama. Mâncăm mămăligă cu ciulama. E bună 


ciulamaua cu mămăligă. Am luat în mână un picior de 
pasăre. Îl rod, îmi ling buzele. 

Se arată tata. 

— Au venit nemţii. Sunt pe vârful dealului. 

leşim droaie din odaie şi ne urcăm pe linia ferată. La o 
aruncătură de praştie de noi, patru nemți înaintează cu 
băgare de seamă, călări. Au chivere de metal în cap. Caii 
sunt voinici, cu cozile până la pământ. 

Mai sunt soldaţi în gară. Auzim câteva împuşcături... 
Patrula nemţească întoarce caii şi o rupe la fugă. Unui 
neamţ i-a căzut chivără lucioasă din cap. Ne repezim şi o 
culegem de pe mirişte. Venim cu ea în băț, în sat, cum am 
veni cu un lucru de preţ. Se repede la noi notarul Gică 
Stănescu, mai străveziu, mai puhav de la un timp şi grijuliu 
să nu se pună rău cu duşmanul, ne-o smulge din mână. 

— Nemţii au să sosească astă-seară în sat. Au să ceară 
casca. Trebuie să le-o dăm. 

O duce la primărie, o şterge de ţărână. 

Peste un ceas, pe marginea cealaltă a satului, pătrunde 
până la şcoală un singur călăreț. Satul e tot pe uliţi. Sute de 
oameni stau grămadă în jurul neamţului. Se uită satul la el 
cu mirare: calul, galben, numai spumă, tremură. Pe nări îi 
ies valuri de aburi. Soldatul - călare, cu barba nerasă de 
săptămâni. Barba lui, ca părul calului, galbenă. Ochii, verzi. 
E un neamţ blond, un neamţ mai mult bătrân decât tânăr. 
În mâna dreaptă ţine un pistol încărcat. Tremură calul 
neamţului ca varga. Ca varga tremură neamţul bărbos. 

Se desface din rânduri un orăşean care ştie nemţeşte, 
unul Spiru Riga, slujbaş la vămi, şi începe să schimbe vorbe 
cu străinul. 

Neamţul vrea să ştie dacă mai sunt în sat soldaţi. 

— Nu mai sunt. 

Neamţul vrea să i se spună dacă soldaţii răniţi, care s-au 
arătat la ferestrele şcolii, au la ei arme. 


— N-au arme. 

Popa 'lomiţă Bulbuc aduce un pahar cu lapte şi-l întinde 
duşmanului. Neamţul nu vrea să-l bea. Îi e teamă să nu fie 
otrăvit laptele. Popa Bulbuc gustă laptele. Şi-a albit vârful 
mustăţilor. Călărețul a căpătat încredere. l-a paharul şi-l 
aruncă pe gât. Mai cere un pahar cu lapte, încă unul. 
Întoarce calul şi pleacă în galop. 

Peste puţin timp, o patrulă călare a ajuns la gară. În urma 
patrulei, coloana germană ocupă satul. 

Ne urcăm pe garduri şi ne uităm la duşmani. Nemţii sunt 
ori bătrâni; ori tineri de tot, moşnegi care totuşi se ţin bine 
în şea ori băieţandri ca frate-meu Ion, ceva mai răsăriţi ca 
mine. Nemţii de vârstă mijlocie au murit... Par obosiţi 
duşmanii, mai toţi cu feţe galbene de nesomn, nerase, cu 
ochii turburi, pierduţi în fundul capului. Şi caii, stropiţi până 
pe spinare de noroi, par obosiţi, deşi sunt voinici, cu 
picioare lungi şi groase, cu cozi bogate, stufoase. Ofițerii 
dau ordine, soldaţii descalecă, trag caii lângă uluci. Se 
aprinde focul la manutanţe. Grupuri de soldaţi pătrund prin 
arii, se reped la coteţe, ies cu braţul de găini, de rațe. 
Cotcodăcesc găinile speriate, gâgâie rațele. Ca pământul 
oamenii tac. Primarul, popa, notarul au ieşit înaintea 
duşmanului, au spus comandantului neamţ că satul va 
rămâne liniştit. Subprefectul Alistar Mânzu a plecat, a luat 
drumul Moldovei, spre care auzim că se îndreaptă în grabă 
în retragere oştirile noastre dezbrăcate, flămânde... 

— Bătălia cea mare o să se dea la porţile Moldovei... 

— Alături de armata noastră se află armata rusă... 

— Nemţii vor fi bătuţi... 

— Ne vom descotorosi de ei... 

Târgoveţii refugiaţi în sat, care ştiu nemţeşte, au prins 
curaj. Au ieşit în şosea. Vorbesc cu ofiţerii, cu soldaţii. 

Duşmanii sunt flămânzi ca lupii. Sorb ciorba fierbinte 
care li s-a împărţit din gamele cenuşii. Mestecă pâinea, o 
înghit. Trec la cazan din nou. Fiecare îşi umple de câte ori 


vrea gamela cu ciorbă de pasăre. În cazane, abia jumulite, 
au fost aruncate laolaltă găini, rațe, gâşte, curci. 

— Tot ce-au putut aduna soldaţii de prin oboare. Au luat 
din luncă, de la moara de apă, patru boi, i-au înjunghiat, îi 
jupoaie la marginea şoselei, taie carnea, o aşează în căruţe. 
Stăpânii boilor, doi rumâni desculți din Stănicuţ, stau la o 
parte, cu căciulile în mâini, plâng de parcă le-ar fi murit 
copiii - mai tare decât dacă le-ar fi murit copiii: 

— Boulenii mei! Ce mă fac eu fără bouleni... 

Nu doarme nimeni în noaptea asta. 

Nemţii şi-au băgat caii în ariile oamenilor şi, pe maldăre 
de paie ori de coceni, s-au culcat, sub cerul gol, lângă cai. 

Patrule străbat satul, străjile veghează. 

În noaptea asta, luna nu s-a arătat. Nu s-au arătat nici 
stelele. Norii alburii s-au pogorât până aproape de pământ. 
Ceaţa iernii îneacă şesurile... Ceaţa iernii îneacă satele. 

Spre ziuă, s-a lăsat ger. Vântul a împrăştiat ceața. A 
răsărit peste împrejurimi soarele mic şi rotund, soare 
galben şi rece, de iarnă. 

Urcă spre cumpăna cerului. 


Coloanele nemţeşti au plecat. Spre răsărit au plecat, în 
trecere, au spart trenurile de marfă din gară. Au luat ce au 
socotit că le trebuie. 

În urma lor, în gară, asupra trenurilor au năvălit oamenii, 
au luat pături, mese, scaune, perdele, farfurii. Erau trenuri 
care ar fi trebuit să meargă spre Moldova, încărcate cu 
averile târgoveţilor din oraşele de dincolo de Olt, pe care 
şeful gării Costeşti, le trimisese din greşeală spre Dunăre. 

Frate-meu lon n-are astâmpăr. Ştie că în gară se găsesc 
şi câteva vagoane cu băuturi. Le-au spart nemţii. Acum, 
fiecare - nevastă, copil - duce pe umăr damigene, coşuri cu 
sticle. 

Mama s-a aşezat în faţa uşii. 


— Cine pleacă din casă trebuie să treacă peste mine. 

Nu pleacă nimeni. 

Frate-meu a vrut să iasă pe fereastră. Fereastra avea 
giurgiuvele de fier. 

În urma coloanelor nemţeşti, care au plecat, au sosit a 
doua zi în sat căruţe cu soldaţi nemți şi austrieci - etapele. 
Unii au ocupat casa în care până atunci se afla postul de 
jandarmi - părăsit peste noapte de Nicolae Mieluşel, care s- 
a făcut nevăzut nu atât de teama duşmanului, cât a satului - 
alţii au luat în primire gara. 

A trecut spaima oamenilor. Soldaţii austrieci vorbesc 
româneşte. Sunt de prin Ardeal. Se împrietenesc cu ţăranii. 
Unii sunt betegi: şchioapătă, au mâinile rănite, cu degete 
lipsă. Se arată a fi dezgustaţi de război. Îi aud spunând: 

— Ne-a trimis împăratul la război, împăratul şi grofii, lua- 
i-ar dracul!... 

Şeful etapei austro-ungare e Ganz, tinichigiu din Arad. 
Aproape că a uitat că e militar. Repară sobele, tingirile, 
burlanele oamenilor. 

Mai greu cu nemţii. Comanda etapei germane o are 
Rudolf Burger, un flăcău înalt, roşcat, buhăit, cu mustață 
subţire la buză. Străbătea satul în fugă. A fost trimis la 
etape, fiindcă în timpul bătăliilor şi-a pierdut o parte din 
minţi. Şi Burger vorbeşte româneşte. 

Mai târziu, s-a aflat că înainte de izbucnirea războiului, 
feldvebelul fusese ucenic la o cofetărie la Piteşti. 

N-a trecut mult şi soldaţii lui Burger au început să 
rechiziţioneze bucatele oamenilor, vitele, lucrurile de 
îmbrăcăminte. 

Apoi li s-au luat oamenilor căldările, tingirile de aramă. 
Odată cu arămăria satului, au luat drumul fabricilor de 
obuze şi clopotele bisericilor. 

Frontul s-a depărtat, a trecut dincolo de Bucureşti. S-a 
auzit că oştirile germane s-au oprit, undeva departe, la 


hotarul Moldovei, şi că, alături de oştirile germane, au venit 
să lupte împotriva soldaţilor noştri până şi turcii. 

— Ce-or mai fi având şi turcii cu noi? se întreabă lumea. 

Notarul răspunde: 

— Sunt în cârdăşie cu nemţii. Se bat împotriva noastră şi 
a ruşilor. 

Acum, în sat, vin altfel de gazete - gazete scrise pe o 
pagină româneşte, pe alta nemţeşte. Notarul le primeşte şi 
le citeşte la primărie cu glas tare, să audă poporul. 

Nu se scrie în aceste gazete decât despre biruinţele pe 
care le au, pe toate fronturile, oştirile nemţeşti. Se mai 
scriu cuvinte de laudă şi despre acei boieri care fac politică 
nemţească. 

Nu prea pricep eu bine lucrurile astea. Le ascult totuşi şi 
încerc să le înţeleg. 

Răniţii din şcoală, câţi au mai rămas, au fost ridicaţi pe 
sus şi trimişi la oraş. Au murit pe drum câţiva. Şcoala a 
rămas duhnind a sânge şi puroi. 

Umblă vorbe prin sat: 

— Azi-noapte a venit Radu lui Tănase. A venit al lui Ciucă. 
A venit şi-al lui Bădoi. 

În fiecare noapte se întorc în sate şi stau ascunşi prin 
pătule ori prin pivnițe soldaţi care, în retragere, şi-au 
părăsit regimentele. 

Prinde Rudolf Burger de veste. Se pare că i-a spus 
notarul Stănescu ori poate Miţa, nevasta cârnăţarului, 
nemţoaică din Turnu, refugiată în sat, care, de la venirea 
etapelor, a trecut tâlmace la comandamentul german. 

Rudolf Burger dă ordin: 

— După masă, la patru, soldaţii fugari care s-au întors 
acasă să se prezinte la primărie. Să nu rămână ascuns 
niciunul. N-avem de gând să internăm pe nimeni în lagăr, 
vrem numai să ştim numărul lor. Îi socotim prizonieri şi vom 
controla în fiecare seară dacă nu cumva au părăsit satul 


pentru a se duce din nou pe front. Familia aceluia care va 
lipsi de la apel va fi arestată. 

Veteranul Diş sună goarna pe linia satului şi cheamă 
lumea la primărie. Notarul răspândeşte ordinul neamţului. 

Se face strigarea: optzeci şi şase, de bărbaţi au 
dezertat... Optzeci şi şase de oameni din sat s-au lepădat cu 
scârbă de război... 

— De ce v-aţi întors? 

— Ne-am săturat de război. Ne ciomăgeau plutonierii. Ne 
împuşcau din spate ofiţerii, din ascunziş, să înaintăm... 

— Asta nu poate fi adevărat! răcneşte noul primar pus în 
capul satului de Rudolf Burger, bogătaşul Mirea Savu. 
Trebuia să muriţi, să apăraţi patria... 

— Las-o mai moale cu patria, primarule. Tu ai făcut 
armata? întreabă ciungul din cătun. 

— N-am făcut-o, că eram singur la părinţi, aveam 
pământ, şi pământul trebuie muncit. 

— Atunci nu mai vorbi. Tu trebuia să mergi la armată, la 
război, să-ţi aperi pământul. Eu ce să-mi apăr... Păduchii?... 

— Totdeauna sări cu gura, ciungule. le ştiu de la 
răscoale... 

— Bine că mă ştii... 


Mirea Savu e scurt şi gros, îndesat. Are pământuri multe 
şi vite. S-a rugat de nemți să-l numească primar, ca să-şi 
apere avutul de rechiziţii. Le-a jurat credinţă. Cheamă pe 
înserat femeile mai tinere, cu bărbaţi plecaţi la război, la 
primărie. Le răstoarnă pe mese, pe duşumea. 

Pe cele care nu crâcnesc le mai scuteşte de dări. N-a 
lăsat nevasta să-i nască decât un copil - să nu i se împartă 
după moarte averea în două... 


Învățătorul din cătun era ofiţer de rezervă. A plecat pe 
front părăsindu-şi casa, nevasta şi doi copii. 


Frumoasă nevastă are învățătorul din cătun! Fată cu 
carte. Fata unui mic proprietar dinspre Olt. A învăţat la 
pension, la Bucureşti. Vorbeşte şi nemţeşte. Întâi a 
descoperit-o Ganz. Mai pe urmă a descoperit-o şi Rudolf 
Burger. Ganz s-a ales cu câteva cravaşe pe spinare. Le-a 
luat, a salutat, a plecat. 

În casa învățătorului Bivolaru face chefuri în fiecare 
seară feldvebelul Rudolf Burger. Dandanaua ţine până la 
ziuă. Câteodată, oamenii o văd noaptea pe femeia 
învățătorului îmbrăcată milităreşte, plimbându-se la braţ pe 
uliţă cu şeful nemților. Muierile o clevetesc şi-i întorc 
spatele când o întâlnesc. 

Se ştie acum că învățătorul a căzut prizonier şi se găseşte 
închis, undeva în Germania. În fiecare săptămână, vin de la 
el scrisori lungi, în plicuri desfăcute. Le citeşte notarul, le 
citeşte poştaşul, le citeşte până şi vătăşelul primăriei. Tot 
satul află cuprinsul lor. 

Învățătorul e bolnav, nu mai trage nădejde de întoarcere. 
Îi aminteşte nevestei să aibă grijă de copii şi-i spune cât de 
dragă i-a fost altădată, cât de dragă i-a rămas acum. O 
îndeamnă să fie cuminte. 


S-a spart casa lui Toma Ocî, a cârciumarului. Întâi a murit 
cârciumarul şi la câteva zile după el i-a călcat pe urme 
nevastă-sa. Fetele mai mari au plecat la oraş. Au apucat pe 
drumuri urâte. Pe cele mici le-au luat neamurile nevestei. A 
rămas stăpân peste cârciumă şi acareturi Mitică. 

— 'Te mai duci la şcoală, la oraş, Mitică? 

— Dacă a murit tata, cum o să mă duc... 

— Şi ce-ai să faci? 

— Am să vând tot şi am să mănânc. 

— Pe urmă? 

— O să văd eu ce-o să fac pe urmă. 


A vândut pătulele, a vândut hambarele, a vândut lemnele 
din curte. Vite n-a vândut, că n-avea cârciumarul vite. În 
fiecare zi a mâncat o pasăre friptă pe care a tăiat-o, a 
jumulit-o, a părpălit-o pe jărăgai singur. S-au terminat şi 
păsările. Ca să aibă ce mânca, băiatul cârciumarului a 
vândut obloanele prăvăliei. Pe urmă a vândut uşile şi 
ferestrele desprinse cu tocuri cu tot din zid. Pe nimic le-a 
vândut. Vânduse mai înainte tejgheaua, paharele, sticlele, 
butoaiele din pivniţă. Straiele părinţilor le-a dat la ţigani. 
Nu le-a putut vinde. Cine să cumpere îmbrăcăminte de la 
ofticoşi? 

— Mai ai ce mânca, Mitică? 

— Nu mai am... 

— Nu vrei să intri undeva să munceşti, Mitică? 

— Nu vreau. Eu nu muncesc. 'Iaica a fost cârciumar. Eu 
sunt băiat de cârciumar. Cum să muncesc?... 

— Dar ce-ai să faci atunci? 

— Am să rabd. 

— Până când? 

— Până când am să mor. 

Am crezut că glumeşte. Mitică Oci n-a glumit. A trecut 
toamna şi acum e iarnă. Miez de iarnă. Într-o odaie mai 
ferită, fără uşi, fără ferestre, Mitică Ocî a aşternut un coş de 
paie. Stă întins pe paie şi aşteaptă. Lângă el, un ulcior cu 
apă. Ia din când în când ulciorul. Îl duce la gură. Soarbe o 
înghiţitură de apă, îl pune la loc. Apoi iar rămâne întins, 
nemişcat. Se duce buhu: Mitică a lui Oci s-a întins pe paie şi 
aşteaptă să moară... 

— E bolnav Mitică? 

— Nu, nu e bolnav. Dar vrea cu orice preţ să moară. 

— Cum să moară, dacă-i sănătos? 

— Păi, dacă nu mănâncă, o să rabde cât o să rabde şi într- 
o zi o să moară... De foame o să moară băiatul 
cârciumarului. 


— Ei, asta nu se poate! E om! Cum putem noi să-l lăsăm 
să moară de foame?! 

E lipsă mare în sat. Nemţii au cules tot ce se putea 
culege. Au scormonit pământul să vadă dacă nu cumva 
oamenii mai au porumb ascuns. Rumânii se aşteptau la 
asta. Au ascuns în aşa fel ce-au avut de ascuns, încât nemţii 
n-au descoperit un singur bob. Totuşi rumânii, vecinii mai 
ales, fac rost de o bucată de pâine, de un boţ de brânză, de 
un codru de mămăligă. Intră în curtea cârciumarului, 
pătrund în casă, îl caută prin odăile goale pe Mitică. ÎL 
găsesc. 

— Uite, Mitică, neică, adusei o bucată de pâine... 

Mitică rămâne întins, nemişcat. Abia catadicseşte să 
răspundă: 

— Nu-mi trebuie, nene Panaite, nu primesc pomană... 

— O să mori, Mitică... 

— Asta şi vreau... 

— Nu-i păcat de tine? 

— Nu-i păcat. Dacă a murit taica, vreau să mor şi eu. Nu 
vreau să fiu văzut muncind. Am fost băiat de cârciumar, nu 
înţelegi? Cum o să mă întorc la muncă? Să slugăresc pe la 
unul sau pe la altul? Să mă bată în câmp ploaia şi vântul? 
Nu! Aştept să mor... 

— Aşteaptă, Mitică, o să mori. 

Intră şi-l caută şi-l găseşte o femeie. 

— Uite, măi Mitică, ţi-am adus, maică, o sticlă de lapte şi 
trei ouă. [i-am adus, măiculiţă, o felie de mămăligă. 
Mănâncă, maică... 

Nevasta lui 'Ţânţu, văduva celui mai sărac om din sat, i-a 
adus mâncare lui Mitică Oci. 

— Mulţumesc, dadă, nu mănânc. Vreau să mor... 

— Mori, Mitică... 

Glasul i s-a stins. Ochii i s-au întunecat, i-au căzut fălcile. 
Oamenii vin, se strâng la fereastra scoasă din zid, se uită la 


Mitică, îl privesc lung, dau din umeri. Aproape că nu e om în 
sat care să nu-i fi adus ceva de mâncare. Unii au aruncat 
mămăliga sau pâinea pe paie, lângă Mitică - poate s-o 
răzgândi când l-o răzbi foamea şi o mânca... 

Nu s-a răzgândit. Acum, abia mai poate vorbi. Glăsuie ca 
din fundul unei gropi, cu o voce subţire, stinsă... 

— Tot nu vrei să mănânci, Mitică? 

— Tot nu vreau... 

— O să mori, Mitică... 

— O să mor... 

Închide ochii. Nu mai vrea să stea de vorbă cu nimeni. 
Sunt trei săptămâni de când băiatul cârciumarului n-a pus 
pe limbă decât apă. Iarna s-a lăsat grea de tot. Gerul e 
aspru. Vântul fluieră prin casa fără uşi, fără geamuri. 
Fluieră vântul. 

Într-o dimineaţă, l-au găsit pe Mitică mort. 1 s-a împlinit 
dorinţa. Să-i fie de bine!... 

— Ce facem cu Mitică, domnule notar? 

— Cu nepotu-meu? 

Mitică era nepotul notarului. 

— Ce să facem? o să-l îngropăm... 

Au găsit în podul cârciumii câteva scânduri prăfuite. Dacă 
Mitică le-ar fi ştiut, le-ar fi vândut. I-au făcut un sicriu şi l-au 
îngropat. 

Fără niciun alai l-au îngropat. 

Timpul trece. Acum timpul trece greu, totuşi trece. Din 
nou a nins. Zăpada e înaltă. 

Nemţii au dibuit magaziile şi hambarele boierului de la 
Saiele, pline cu bucate până la streaşină. Rudolf Burger a 
dat ordin: 

— Trei sute de care să meargă mâine dimineaţă să aducă 
grâul la gară! 

Notarul întocmeşte lista. Dezertorii de pe front sunt 
scutiţi. Sunt scutiţi şi bogătanii satului care au plătit 


bacşişuri ca să nu fie mobilizați. 

La corvoadă merg femeile celor care se bat pe undeva, 
prin Moldova, cu nemţii. 

Trei sute de femei, mai tinere, mai vârstnice, lângă boii 
lor, tremură în zăpadă, pe linia mare a satului. 

Notarul controlează cine a venit. Controlul e gata, 
convoiul, care pare nesfârşit, porneşte. 

Urcă dealul convoiul spre conacul Saielelor, boii trag 
carul prin nămeţi. Desfundă zăpada femeile. Se împiedică şi 
cad. Se ridică. Plâng muiereşte, înjură ca bărbaţii. 

Gerul e aspru. Mâinile şi buzele plesnesc. Vântul taie ca 
briciul pielea obrazului, picioarele înfăşurate în cârpe. 
Înainte! Înainte!... 

La cârciuma lui Buciuc, notarul, primarul, consilierii 
comunali beau şi petrec. Băutura o plătesc scutiţii de 
corvoadă. Îşi află drum pe acolo şi răstoarnă câteva pahare 
pe gât şi Rudolf Burger. 


Primăvară. Ne apropiem de Paşte. Frate-meu lon aduce 
în casă o veste. I-a spus-o întâi mamei. 

Ce lucruri se mai petrec la noi în casă! 

Suntem unsprezece copii: doi ai tatii cu nevasta lui dintâi; 
doi - frate-meu Ion şi soră-mea Evanghelina - ai mamei, de 
la bărbatul ei dintâi. Ceilalţi am venit pe lume unul după 
altul şi suntem copii buni ai amândurora. Totuşi, de câte ori 
se vorbeşte de frate-meu Gheorghe ori de soră-mea Leana - 
de frate-meu Gheorghe, care a plecat de mic la învăţătură, 
şi de Leana, care trăieşte peste drum de noi, în casa 
Rimoantei - mama spune: copiii lui tat-tu. lar când vorbeşte 
de frate-meu lon şi soră-mea Evanghelina, nu uită să 
rostească - apăsat - copiii mei. 

O întrebăm: 

— Numai ei sunt copiii tăi, mamă? Noi ai cui suntem? 

— Voi mai sunteţi şi ai lui tat-tu. 


Se supără câteodată tata, ca omul. Mama îl ameninţă: 

— O să crească băiatul meu mare, o să-l însor şi o să mă 
duc la el... le las. Vă las. 

Dintre câţi băieţi a născut mama, se pare că numai pe 
frate-meu Ion îl socoteşte băiatul ei - băiatul ei la care, când 
nu s-o mai putea înţelege cu tata, are să se mute cu 
aşternutul să-şi trăiască zilele din urmă... 

Se gândeşte la asta în ceasurile ei de necaz, în zilele ei de 
adâncă mâhnire. Şi iată sorocul acesta, al căsătoriei lui 
frate-meu, a venit. 

— Cu cine vrei să te însori? 

— Mi-am găsit o fată, la Stânicuţ. 

Mamei nu-i place răspunsul. De ani de zile mama se 
gândeşte să-l însoare pe frate-meu Ion cu o fată din vecini 
care are pământ, cu a lui lancu Ban, cu onănăita. 

Toate mamele din sat se gândesc să găsească pentru 
băieţii lor mirese cu pământ. Dar puţine fete au pământ şi 
băieţii tare sunt mulţi. Şi nu ştiu cum se face că pământ au 
numai urâtele. 

Frate-meu nici nu vrea să audă. 

— Pe cine vrei să iei? Pe a lui Ban? 

— E buzată, nu-mi place. 

— Dar cum e fata cu care vrei să te însori? 

— Ai s-o vezi. 

— A cui e? 

— A lui Stănică Saftu din Sârbie. 

Stănicuţul e sat nou, ceva mai sus de Omida, pe Călmățui, 
jumătate locuit de români, jumătate de sârbi. Când s-a pus 
vatra satului au venit, de undeva, de peste Dunăre, şi sârbi. 

Oameni mărunți de statură, negricioşi, sârbii nu şi-au 
părăsit încă portul lor. La început nu cunoşteau o boabă 
româneşte, pe urmă au învăţat. Acum vorbesc ca românii. 
Nici nu-i cunoşti, decât după port. Între ei vorbesc tot 
sârbeşte. 


S-au păstrat mult timp sârbi, nu s-au amestecat cu 
românii. Cu timpul, sârboaicele au început a se mărita cu 
băieţi de români. Românii îşi caută mirese în Sârbie. 

— Cât pământ are? 

— Eu ştiu? Trebuie să vă duceţi voi să aflaţi. 

— E frumoasă? 

— Mie-mi place. 

Frate-meu lon e înalt, subţire ca un şarpe, cu faţa 
uscăţivă, ochi negri, adânci. Poartă şi mustață frate-meu 
lon, o mustață subţire lipită de buză, şi-i place să-i 
răsucească mereu sfârcurile. 

Aflăm veste. Ne bucurăm şi nu prea. O să mai avem pe 
cineva la masă. Unde o să doarmă frate-meu lon cu 
nevastă-sa? 

Tata găseşte răspunsul: 

— O să împărţim în două tinda, cu un perete subţire, şi o 
să avem astfel încă o odaie sub acoperiş. 

— A cui fată spui că e? 

— A lui Stănică Saftu. 

— E om cumsecade, îşi dă cu părerea tata. Îl cunosc, are 
o droaie de copii. Zgârcit om! 

Soră-mea Riţa intră în vorbă: 

— Şi cum o cheamă pe sârboaica ta, Ioane? 

— Olenca, dar noi o să-i spunem Lina. Eu aşa îi spun. 

Nu se împotriveşte nimeni. Nimeni nu-şi arată dorinţa că 
ar voi s-o vadă la faţă. 

Părinţii sunt înţelegători, nu se amestecă în viaţa copiilor. 

— Şi când vrei s-o aduci, mă? 

— Mâine seară. 

— Ad-o, dar nuntă mare nu putem face. 

— Vreau nevastă, spuse frate-meu, cu nunta, vom 
vedea... 


Zilele s-au încălzit, zăpezile s-au topit. 

Şuvoaiele de apă, câte n-au putut fi supte de pământ, s- 
au scurs spre gârlă. Câmpurile fumegă. O să răsară curând 
iarba. 

Sărăcia s-a întins. Hambarele - goale. Se găseşte greu 
pâinea şi aproape tot atât de greu mămăliga. Câteva ciurele 
de făină tot au să se afle pentru ziua când frate-meu o să-şi 
aducă mireasa. Pentru ziua de mâine, adică. 

De cum a trecut amiaza, mama a prins câteva orătănii, a 
pus pe frate-meu să le taie gâtul, le-a jumulit, le-a băgat în 
oală. 

Sub ţest arde focul. În căpistere coca se umflă... 

Casa miroase a pâine caldă - a pâine caldă şi a ciorbă 
fierbinte de găină. 

S-a apropiat şi seara. E sâmbătă. 

Încep să se adune, pe uliţă, în dreptul casei noastre, 
băieţi şi fete. Intră unii în arie. Avendrea s-a înfiinţat cu 
clarineta subsuoară, dar încă nu dă drumul cântecului. 

Pe poarta dinspre linia ferată intră în arie frate-meu Ion, 
năuc parcă de bucurie, cu mireasa de mână. Soră-mea, cu 
noi toţi, cu tata, în jurul lor. 

— Bine-aţi venit! 

Mama, pe prag, îi aşteaptă. Se întunecă uşor la faţă. Fata 
pe care frate-meu lon o aduce de mână e scurtă, groasă, ca 
o putină de groasă. Numai ochii îi sclipesc în cap, vii, ochi 
de cârlan. Nu se ruşinează deloc. Se uită în ochii noştri şi 
râde. Râde ca netoata. Dinţii îi sunt mici, ca dinţii de pisică. 
Mici şi albi. Albi ca laptele. 

Hotărât, mamei nu-i place fata. Îi întinde totuşi mâna şi-i 
spune: 

— Bună seara, fato. Poftim în casă! 

Fata o ascultă. 

În bătătură, Avendrea cântă. Se prinde hora. 


În alte timpuri, prietenii fratelui meu ar fi scos pistoalele 
şi le-ar fi descărcat în văzduh. Acum nu e voie. Rumânii şi- 
au îngropat, înainte de venirea nemților, puştile de 
vânătoare şi pistoalele în pământ. 

Dincolo de linia ferată sunt priponiţi caii noştri, care 
scurmă cu boturile în mirişti, după rădăcini de buruieni. 
Tata apucă un topor, se duce să le schimbe locul. Se iau 
după el ogarii. 

Avem doi ogari: unul alb, altul negru, cu şoldurile pătate 
în cafeniu. 

De când frate-meu a crescut, ţinem ogari în arie. Iarna, 
pe zăpadă moale, plecăm cu ei la câmp, la vânătoare de 
iepuri. Câteodată avem noroc şi ne întoarcem acasă cu doi- 
trei iepuri la spinare. Uneori venim cum am plecat, cu 
mâinile goale, fluierând a pagubă. 


Iepurele ţâşneşte toamna dintre ierburi uscate, galbene 
ca şi blana lui, o ia la goană în salturi. Ogarii îi apucă urma, 
îl alungă, îl ajung, îl încolţesc, îl prind de ceafă. Noi, călări, 
ne ţinem de ogari. Descălecăm, le smulgem iepurele muşcat 
de moarte, îl aruncăm în traistă. Plecăm mai departe cu 
ogarii trufaşi, sprinteni. Vânătoarea de iepuri cu ogarii, 
iarna pe zăpadă, e mai frumoasă. Câmpul, tot alb, până la 
marginea zării. Cerul limpede, de sticlă albastră. Soarele - 
soare cu dinţi - muşcă. lepurii sar atunci dintre răzoare. 
Dacă sunt graşi, grei, picioarele li se afundă în zăpada 
moale ca puful. Nu pot alerga în voie, uşor îi prindem. 

S-a iscat o zi caldă în miez de iarnă, picură streşinile, 
spre ziuă plouă, burează, apoi dintr-o dată se schimbă 
vântul, bate cu îngheţ, se prinde polei pe arbori, pe poteci, 
încălecăm şi plecăm pe câmp, cât mai departe de sat, cu 
ogarii, la vânătoare de dropii. Grase, ca aripile prinse în 
pojghiţă de gheaţă, dropiile nu pot zbura, fug ce fug, le 
ajung ogarii. Trei zile mâncăm dintr-o singură dropie - când 
izbutim s-o vânăm... Sunt rare dropiile. Mai rari lupii, care 


n-au loc unde să-şi aciuieze culcuşul şi puii. Pământul e 
arat, muncit. Au rămas zăvoaie pe Dunăre şi Olt, şi-o palmă 
de pădure la Adâncata. Au pierit şi vultanii. Au rămas ulii, 
ereţii. Vulpi mai sunt câteva în râpa de la Băneasa, din care 
izvorăsc trei fire reci de apă, cleştar... Vulpea încearcă 
uneori noaptea coteţele, dacă n-o simţ câinii. În râpă, frate- 
meu lon a prins o dată o vulpe cu Avendrea. Păşteam caii pe 
mirişti. Ne-am dus pe înserat să-i adăpăm la cişmea. Malul 
aproape drept e plin de găuri, de vizuini. Am văzut cum s-a 
strecurat prin ierburi şi s-a tras în adânc, într-o vizuină, 
vulpea cu coada roşie-flacără. 

— Rămâneţi voi aici, la pândă, ne-a spus Avendrea. Eu mă 
reped până acasă. 

A plecat călare şi îndată s-a şi întors cu un şir de ardei 
iuți. Am adunat buruieni şi balegi uscate, am aprins foc la 
gura vizuinii. Am aruncat ardeiul în foc. Fumul, gros şi 
înecăcios, a început a pătrunde în gaura adâncă, a ajuns la 
nasul vulpii. A răbdat ce-a răbdat vulpea, a scheunat, s-a 
repezit chefnind spre ieşire. O aşteptam cu bâtele, ridicate. 
Am doborât-o... Pielea i-a vândut-o Avendrea la oraş, în zi 
de târg... O fi făcut din pielea vulpii, un meşter, guler de 
palton ori manşon... 


Orăşenii care au năpădit satul, de când a izbucnit 
războiul şi au căzut în mijlocul Turnului câteva obuze 
zvârlite de pe vasele austriece de pe Dunăre, poartă 
paltoane cu guler de miel ori de vulpe. Nevestele lor 
folosesc, să nu le îngheţe mâinile, manşoane de vulpe. Câte 
femei cu manşon, câte gulere cu blană, atâtea vulpi prinse, 
ucise, jupuite... Nu e de mirare că sunt rare vulpile. 

Refugiații se ţin landră pe ulițele satului, se strâng la 
primărie, stau cu orele tolăniţi pe scaune în cârciumă, în 
cafeneaua ţaţei Lenea, unde joacă cărţi pe parale. Ninge şi 
trebuiesc desfundate drumurile de zăpadă. Dezbrăcaţi, 
luaţi la corvoadă, le desfundă. S-a umplut, ochi, tăietura, de 


nămeţi. S-au oprit trenurile. Satul primeşte ordin să iasă cu 
lopeţile să desfunde linia ferată, să poată umbla iarăşi 
trenul. lese satul şi limpezeşte linia. 

— Pe orăşeni de ce nu-i scoateţi la corvoadă, primarule? 

— Cum o să-i scoatem? Orăşenii sunt orăşeni... Oameni 
subţiri, nu pot să care sacul în spinare, nu ştiu să umble cu 
lopata. 

— Să mănânce ştiu... 

Au început a-i uri sătenii pe refugiaţi. Pălăvrăgesc 
întruna. Înainte spuneau că nemţii nu vor intra niciodată în 
ţară. Acum susţin dimpotrivă, că niciodată nemţii nu ne vor 
mai părăsi ţara, că nimeni nu va putea să-i înfrângă... 

Ascultăm, ridicâăm din umeri. Moşu-meu Burdulea a 
îmbătrânit de tot. Are treizeci şi ceva de nepoți şi strănepoţi 
pe front. Vede bine. Aude încă bine. Se sprijină în toiag 
când merge. 'Tot se mai leagă cu glume de fete, de muieri... 
La primărie, nu-l mai rabdă inima, se amestecă în vorbă: 

— Într-o noapte au să plece nemţii. O să-i vedem seara 
patrulând prin sat şi dimineaţa o să ne pomenim fără ei. N-o 
să le ducem dorul. 

În locul lui Alistar Mânzu, plecat în Moldova - nu ştie 
nimeni dacă a ajuns ori n-a ajuns cu zile până acolo - a venit 
alt subprefect, unul Mitiţă Bosoancă, mărunt, ciupit de 
vărsat, crăcănat. A fost ofiţer, l-au prins nemţii, l-au ţinut în 
lagăr, l-au făcut să treacă de partea lor. E de prin Ilurnu, 
fecior de negustoraş stămbar. Le spune oamenilor: 

— Sunt tari nemţii, măi oameni, sunt tari. Au să 
cucerească toate ţările. E bine să ne dăm cu ei, să fim 
prieteni cu ei, una cu ei... 

— Aşa cum e una calul cu călăreţul, spune râzând moşu- 
meu Burdulea. Noi calul, neamţul călăreţul... Noi dedesubt, 
neamţul deasupra. Asta o să meargă un timp. O să 
zvâcnească o dată calul şi-o să-l arunce pe călăreț în şanţ 
să-şi rupă gâtul. Cine erau mai tari ca turcii!... I-au alungat 


creştinii până dincolo de Balcani... Ehei!... Nu ţine mult nici 
puterea neamţului!... 

— Atunci - se amestecă în vorbă Lambe Rigopol, 
învăţător de oraş, refugiat în sat - erau în putere ruşii. 
Acum ruşii s-au răsculat, l-au dat jos pe ţar, nu mai vor să 
lupte soldaţii. Cer pământul boierilor... Au făcut revoluţie... 

— Apăi, bine au făcut. S-or fi săturat şi ei de război şi de 
asuprire... 

Ciungul din cătun a vorbit aşa. Mâneca goală îi atârnă 
moale. 

Subprefectul se supără: 

— Dumitale ţi s-a urât cu binele? Aş putea să te închid... 

— Cu asta n-o să potoleşti revoluţia din Rusia, domnule 
subprefect... 

Oamenii au aflat că dincolo de hotarele Moldovei fierbe, 
cât e Rusia de mare, revoluţia, că împăratul a fost doborât 
de pe tronul lui de aur şi că revoluţia se întinde, că boierii 
fug... Au aflat şi aşteaptă să vadă ce-o să se petreacă mai 
departe. 

Deocamdată îi văd pe nemți îngrijoraţi, sleiţi. Soldaţii 
care trec spre frontul din Moldova sunt din ce în ce ori prea 
bătrâni, ori prea tineri. Mereu trec spre front soldaţi mai 
bătrâni decât bătrânii, mai tineri decât tinerii care au avut 
acelaşi drum cu o săptămână în urmă... 

— Le merge bine nemților? 

— Le merge. Vorba aceea: „Mamă!” „Ce e, măi”? „Nu-i e 
bine vacii noastre!” „Ce are?” „Vine tata de la câmp cu 
pielea ei pe ciomag!” 


Iarna asta n-am folosit ogarii, nimeni nu şi-a folosit ogarii. 
N-au îngăduit nemţii. 

A schimbat tata pripoanele cailor. Coboară poteca spre 
casă cu toporul în mână. 


Spaima satului a devenit de câtva timp soldatul Franţ, de 
la comandamentul german. E venit de curând în sat. Scurt, 
blond, mustăcios, şchioapătă de piciorul drept. A băgat frica 
în norod. Se plimbă pe uliţa satului, de parcă ar fi întruna 
ameţit de băutură. Pe cine-l întâlneşte, îl loveşte cu cravaşa 
în obraz, pe spinare, unde nimereşte. 

E necăjit tare: cinci fraţi au plecat pe front. Până acum au 
murit patru. El e al cincilea şi a fost rănit la picior, a rămas 
beteag. A nădăjduit că va fi lăsat la vatră. Se pare însă că 
numărul nemților s-a împuţinat. A fost trimis la etape. 

Îndâriit, îşi varsă necazul pe cine poate. Înjură întruna pe 
limba lui. Târgoveţii refugiaţi în sat, care ştiu nemţeşte, 
spun că l-ar fi suduind până şi pe împăratul lor, care a 
pornit focul şi prăpădul în toată lumea. Poţi să-i crezi?... 

Venind de-a lungul uliţei, îl întâlneşte pe tata. Începe să 
urle, apoi se aruncă asupra lui cu cravaşa, îl apucă de umăr 
şi-l îmbrânceşte spre comandatură... 

S-a rupt hora. Băieţii şi fetele s-au risipit ca un stol de 
vrăbii în care cineva ar fi tras cu praştia. 

Mă smulg din grămadă şi mă iau după neamţ... îl duce la 
comandament pe tata. Rămân pe prispa comandamentului 
şi aud cum Franţ îl bate pe tata. I s-a părut neamţului că 
tata a vrut să-l omoare cu toporul... 

Intru înăuntru şi încerc s-o lămuresc pe cârnăţăreasă. 

Cârnăţăreasă îl lămureşte pe neamţ. Îi vine greu să 
creadă că n-are niciun motiv să lovească. 

Cu faţa însângerată, tata s-a apropiat de cârnăţăreasă, o 
roagă: 

— Scapă-mă, coană Miţo. Am să-ţi aduc o gâscă. 

— Două să-mi aduci... 

— Două o să-ţi aduc... 

Cârnăţăreasa se aşeză între tata şi neamţ. Îi turuie gura. 

Până la urmă, neamţul se moaie. Ne face semn să plecăm. 

Plecăm. Tata înainte, eu după el. 


Nunta s-a spart. Au rămas numai doi-trei vecini. Frate- 
meu Ion, de ciudă, a deşertat pe gât câteva ulcele de ţuică. 
I s-a aprins faţa. Ochii îi sticlesc ca unui lup. Se plimbă prin 
odaie, furios. 

— Mă duc să-l omor! 

Un potop de înjurături îi năvăleşte pe gură. 

— Mai bine te-ai potoli, îi spune tata. Ai putea să loveşti 
unul-doi din ei, apoi nemţii te-ar împuşca. Cu ce ne-am 
alege... 

Îşi spală obrazul de sânge şi peste rănile adânci mama îi 
presară făină. 

Au plecat vecinii. Am rămas singuri. Ne culcăm în odaie. 
Frate-meu şi-a pregătit culcuşul cu mireasa în tindă. 

Să le fie de bine! 

De ferestre s-au lipit spinările de întuneric ale nopţii. 

Noaptea e neagră, deasă, s-o tai cu cuțitul. 


A doua zi dimineaţă, soldatul Franţ a intrat în curtea 
noastră. Ogarii stăteau în bătătură, zgribuliţi pe un maldăr 
de paie. S-a apropiat de ei şi i-a împuşcat cu pistolul. 

Am ieşit pe prispă. Ogarii mai zvâcneau din picioare. 
Tata, frate-meu Ion tremurau, gata să-i sară neamţului în 
spinare. I-a potolit pe amândoi mama, plângând. 

A colindat toată ziua satul soldatul Franţ. A intrat prin 
oboare, a împuşcat ogarii. A dat ordin ca ogarii împuşcaţi să 
fie aduşi în curtea şcolii. I-am târât cu cârligul şi noi pe ai 
noştri. 

I-a chemat pe Buzulică şi pe Oanţă, ţiganii satului, şi le-a 
poruncit să-i jupoaie. 

Grădina, nevasta  fierarului Oanţă, a alergat la 
subprefect. 

— Scapă-mi bărbatul de ruşine, boierule, pupa-ţi-aş 
tălpile... Scapă-mi-l!... 

— Ordinul comandamentului german e sfânt, femeie. 


Buzulică şi Oanţă au început a jupui ogarii, a săra pieile şi 
a le întinde pe frânghie, la uscat. Apoi au îngropat 
hoiturile... 

Dar, cu asta, necazurile nu s-au isprăvit. Abia au început. 

Nu mai umbla de mult moara de apă de lângă zăgaz. 

— Ştie cineva în sat să facă săpun? a întrebat Burger. 

— "Toate muierile ştiu, i-a răspuns primarul. 

Au adus nemţii de la oraş cazane, au schimbat moara în 
fabrică de săpun. Oamenii au fost obligaţi să-şi aducă la 
moară câinii legaţi cu sfoară şi aci să-i ucidă cu bâtele. 

Pentru atâţia câini nu ajung doi jupuitori - Buzulică şi 
Oanţă nu prididesc cu munca. 

— Fiecare să-şi aducă la moară, să-şi omoare şi să-şi 
jupoaie câinii! a sunat noul ordin. 

Acum lunca e plină de piei de câine presărate cu sare, 
întinse la soare, la uscat. Sub cazane, arde mereu focul. 
Fierb cazanele - cu grăsime de câine, cazanele cu cenuşă, 
cu leşie. Muierile din sat, alături de copiii lor, muncesc la 
fabrica de săpun, împlinesc corvoada, fabrică pentru nemți 
săpun de câine şi... blestemă. 

— Dacă au ajuns nemţii să ne pună să fabricăm pentru ei 
săpun de câine, nu mai au mult până vor începe a se hrăni 
cu carne de câine... Sfârşitul e aproape... 

Nemţii trimit cutii cu ouă acasă, în Germania. Între ouă 
aruncă boabe de grâu - în fiecare cutie o străchinuţă de 
grâu. 

— Trebuie să fie foamete mare la ei. 

— Au să piardă războiul nemţii, curând-curând... 

— O să pleci odată cu ei, domnule subprefect? 

— Să plec? De ce să plec? Nemţii rămân la noi pe vecie... 

Subprefectului i-a pierit totuşi ţâfna. A prins a se clătina 
în inima lui credinţa în biruinţa nemților. Nu scapă o vorbă. 
Dar rumânii îl simt că nu e în apele lui, că nu-i sunt boii 
acasă... 


Valea Călmățuiului miroase toată a carne de câine, a 
fiertură de câine. Săpunul închis în lăzi apucă drumul 
Germaniei. Miros greu lasă în urma lor vagoanele... 


Unele femei din sat parcă şi-ar fi uitat cu totul bărbaţii 
plecaţi departe. 

Au trecut luni şi luni din ziua mobilizării. 

De dincolo de front, nu mai soseşte nicio scrisoare. 
Dincolo de front, nu mai trece nicio scrisoare. 

Aflăm din când în când că bătăliile se ţin lanţ, şi din ziare 
aflăm la primărie că în Moldova oamenii nu mor numai de 
gloanţe, ci şi de tifos. 

Bine că n-am plecat în Moldova! 

— 'Ţi-e dor de bărbat, Ileano? 

— Mi-e dor, nene Nae, dar ce să fac?! 

— Să viu deseară pe la tine, să vorbim! 

— Vino. 

Întâi, i s-a scornit uneia nume rău, pe urmă alteia şi alteia 
şi alteia. 

Dada Mitra, nevasta lui nenea Mihalache Gagiu, e mereu 
cu sprâncenele încruntate. 

— Să viu deseară pe la tine, Mitro? 

— Să nu vii, nene Simioane, că pun câinii pe tine. 

Trec cu Turturică în susul satului pe lângă aria ei. Dada 
Mitra, la gard: 

— Unde te duci, Darie? 

— La alde Mănoiu. 

— Când te întorci, să baţi, daică, în poartă. 

— Am să mă întorc cu Turturică. 

— Să bateţi amândoi în poartă, daică... 

La marginea dinspre miazănoapte a satului stau alde 
Mănoiu. Mănoiu a plecat la război. Şi băiatul cel mare al lui 


Mănoiu a plecat la război. Au rămas acasă nevasta lui 
Mănoiu, oarbă, şi fetele lui Mănoiu, trei... 

La Mănoiu vorbim cu fetele, ne hârjonim. 

Noroc au numai băieţii mai mari, noi ne uităm şi facem 
zâmbre... 

Batem în gardul dadei Mitra. Nici n-apucăm a bate de 
două ori. 

— Aici sunt, daică... Intraţi înăuntru. 

Deschide poarta ariei şi ne apucă de mână. Ne duce spre 
şura de paie. 

Mă ia în braţe dada Mitra... Ne prăvălim ca din vârful 
unui munte... Ne prăvălim într-o prăpastie adâncă, 
adâncă... 

Mă ridic ameţit. După mine se prăvăleşte Turturică. 

— Să veniţi şi mâine seară. 

— Venim şi mâine seară. 

— Să mai aduceţi şi pe alţii. 

Plecăm, cu obrajii aprinşi de ruşine - numai de ruşine... 


Tinda a fost împărţită în două printr-un zid de paiantă. 
Uşa şi fereastra le-a făcut unchiu-meu, Preda, pe care 
niciunul dintre noi nu-l poate suferi din cauza minciunilor 
lui. Spune minciuni cu ghiotura, dar de lucrat, lucrează 
bine. În câteva zile, odaia fratelui meu Ion a fost gata. Şi 
patul a fost gata. 


În casa noastră se iscă ceartă. 

În noaptea Învierii s-a iscat ceartă. 

N-am aşteptat să sune clopotul de înviere, că biserica nu 
mai avea clopote. Ne-am culcat devreme şi pe la 
unsprezece ne-am trezit. Aprindem lampa, ne spălăm pe 
obraz şi ne îmbrăcăm cu ce avem mai bun. Şi-a luat fiecare 
în sân ouă roşii. O să le ciocnim şi o să le mâncăm în curtea 
bisericii, după ce vom fi luat paşte. 


Toţi ne-am trezit, toţi ne-am spălat, toţi ne-am îmbrăcat. 

Frate-meu Ion cu Lina dorm duşi. Ciocănim în uşa lor şi-i 
trezim. 

— Voi nu mergeţi la biserică? întreabă mama. 

Frate-meu Ion răspunde somnoros: 

— Nu mergem, mamă. 

— De ce nu mergeţi? Vreţi să vă aducem paşte acasă? 

A ieşit în prag cu cojocul în spinare frate-meu. 

— Nu, mamă. Să nu aduceţi paşte acasă. Eu cu Lina nu 
luăm paşte. 

Mama nu pricepe. 

— Cum nu luaţi paşte? 

— laca, nu luăm. 

— Ce vorbă e asta? 

— Noi suntem adventişti. 

— De când? 

— Mai de mult... 

Mama îşi îndoaie grumazul. 

Plecăm spre biserică. Tata începe să glumească: 

— Nu ştiam că am păgâni în casă. 

L-a lăsat nepăsător ştirea... 


Popa Bulbuc tot nu vorbeşte cu noi. Ne-a urât cât ne-a 
urât, apoi a întins tatii o punte de împăcare. Asta s-a 
întâmplat acum patru ani. Frate-meu Gheorghe terminase 
seminarul. A făcut popa înţelegere cu vărul Niculae 
Dimozel, dirigintele poştei, care i-a trimis telegramă lui 
frate-meu: 

„Vino. lata pe moarte.” 

A iscălit-o pe mama. lelegrama a plecat, şi frate-meu 
Gheorghe a primit-o la un ceas după ce dăduse cel din 
urmă examen. S-a împrumutat la prieteni, şi-a cumpărat 
bilet de tren. Ne-am trezit cu el la miezul nopţii, bătând în 


poartă... Tata, somnoros, deschisese. Frate-meu Gheorghe 
aruncase în mijlocul casei geamantanul şi începuse să 
înjure. 

Mă uitam la el, buimac de somn. Era înalt şi frumos. 
Purta haine negre şi vipuşcă albă la pantaloni. Îşi luase 
şapca din cap şi dăduse cu ea de pământ. ipa cât îl lăsau 
puterile: 

— De ce v-aţi bătut joc de mine? 

Nu înţelegeam niciunul nimic. 

— Cine-şi bate, mă, joc de tine? 

Frate-meu Gheorghe a scos atunci din buzunar 
telegrama şi a citit-o: „Vino. Tata pe moarte. “ 

A început să râdă tata: 

— Nu ţi-am scris nicio telegramă şi, cum vezi, sunt 
sănătos tun. Să ştii că văru-tău Niculae ţi-a făcut-o, Niculae 
cu popa Bulbuc. l-am văzut tăinuind la cârciumă la Toma 
Oci. 

Avea popa fată de măritat, pe Dumitra, şi voia 
numaidecât să-l pricopsească pe frate-meu cu ea. 

Încet-încet, frate-meu Gheorghe s-a potolit şi s-a sfătuit 
cu tata. 

— Fiindcă am venit, să mergem mâine la popa, să vorbim 
despre însurătoarea mea cu Dumitra. 

Ne-am mai strâns niţel, i-am făcut loc în pat, la margine, 
lângă perete. 

Tare m-am mirat a doua zi dimineaţă, când l-am văzut pe 
frate-meu că-şi spală dinţii cu o periuţă îngustă pe care 
întindea dintr-un tub rotund un fel de cocă roşie. 

S-a îmbrăcat seminaristul, s-a periat, a plecat cu tata la 
văru-meu Niculae Dimozel... 

Văru-meu Niculae a stat ce a stat cu ei la taifas, apoi s-au 
cărăbănit la popă. 

S-au dus la prânz la popa, la masă, tata, frate-meu, văru- 
meu Niculae Dimozel. Au venit spre seară. Frate-meu 


Gheorghe râdea să moară. Ne povestea: 

— Mi-a plăcut popa. Ne-a primit de parcă am fi fost 
prieteni de când lumea. Preoteasa a întins masa. Ne-a dat 
ţuică. Am băut ţuica. Ne-a servit ciorbă de pui. Am mâncat 
ciorba de pui. Pe urmă ni s-a adus friptură şi vin. Am 
mâncat friptura şi am băut vinul. Dumitra copsese şi 
cozonac. Se învârtea prin casă, băcănită pe obraji şi 
mototoală. Înghiţea cu noduri. Mă uitam la ea şi mă 
prefăceam că mă uit cu dragoste. Cam pe la sfârşitul mesei, 
Dumitra a ieşit să pregătească dulceaţă şi cafea. 

— Şi aşa, părinte 'Tomiţă, doreşti să-ţi devin ginere? 

— Doresc, taică. 

— Aşadar, vrei să-mi dai pe Dumitra de nevastă? 

— Vreau, Gheorghiţă taică, de ce să nu vreau! 

— Şi pe lângă Dumitra, ce-mi mai dai, părinte Bulbuc? 

— Apăi, Gheorghiţă taică, două pogoane de pământ. 

— Părinte Bulbuc, îmi dai prea puţin. 

— Dar cam ce pretenţii ai avea dumneata, Gheorghiţă? 

— Nu prea mari, părinte Bulbuc. 

— De-o pildă, taică? 

— Uite, părinte, să-mi dai... cincisprezece pogoane de 
pământ. 

— Păi douăzeci am cu toatele, taică. 

— Ştiu, părinţele. 

— Şi altceva? 

— Altceva, părinte Bulbuc, să ne ridici casă nouă, să-mi 
dai boii şi vacile şi caii şi, pe deasupra, parohia sfinţiei-tale. 

— Şi eu cu ce să mă ocup, taică? 

— Să rămâi preot ajutător pe lângă mine, părinte 
Bulbuce... 

— Mă, Gheorghiţă, dumneata glumegşti? 

— Nu glumesc, părinte. Ce? De glumă-mi arde mie? 


— Mă, Gheorghiţă, dumneata n-ai băut cumva un pahar 
mai mult decât trebuie? 

— Oi fi băut, părinte, dar socoteala asta am făcut-o 
înainte de a veni la sfinţia-ta în casă. 

Ce mai tura-vura. Popa se zvârcolea de parcă ar fi fost 
tras în frigare, prăjit pe jărăgai. Dumitra se plimba prin 
tindă, pe la uşă, auzea tot. A podidit-o plânsul, a ieşit în arie. 
S-a dus la sălciile dinspre baltă să se ascundă, să-şi jelească 
amarul... 

— Şi popa Bulbuc? 

— Popa se făcuse pământiu la faţă. A văzut că-l iau peste 
picior. Ne-a mai dat să bem câteva ulcele de vin. Ne-am 
ridicat, ne-am luat ziua bună de la el. 

Frate-meu, seminaristul, a scos din buzunar o fotografie 
şi ne-a arătat-o: 

— Uite, cu fata asta mă însor, cu Mărioara. 

Ne-am uitat la poză. Era o fată cu ochii mari, miraţi, cu 
coade lungi căzute pe umeri. 

Seara, frate-meu a plecat la Bucureşti, de unde venise. 
Ne-a trimis scrisoare că s-a însurat. Nu l-am mai văzut 
niciunul de atunci. Trăieşte pe undeva, pe aproape de 
munte. 

Din ziua aceea, popa Bulbuc a rămas tot supărat pe noi. 
Nu ne mai urăşte, ca înainte, nici nu ne înjură, nu se uită la 
noi. La Bobotează, tot nu trece cu botezul prin casa 
noastră, ne ocoleşte. Ne-am obişnuit şi cu asta. 

Sunt câţiva ani de când în satele învecinate şi-au făcut 
apariţia adventiştii. 

Ce-or fi adventiştii? Ne-am lămurit curând. 

La Secara, s-a preoţit băiatul popii de la noi, care, cu 
chiu, cu vai, a sfârşit seminarul. La Saiele, s-a popit văru- 
meu Laur Daudescu, care s-a însurat cu fata popii Bulbuc, 
cu Dumitra. La Băneasa, e un popă între două vârste. A fost, 
până mai anul trecut, om de treabă, dar s-a schimbat. 


Popii din aceste trei sate asupresc oamenii: le cer preţuri 
mari la botezuri, le cer preţuri mari la nunţi, le cer preţuri 
mari la înmormântări. Până nu-i pui popii sfanţii în palmă, 
nu-ţi ridică mortul din bătătură. 

Rumânii s-au adunat, s-au gâlcevit cu popii, au mers la 
oraş şi s-au plâns. Protopopuli-a luat în răspăr. Le-a grăit: 

— Dar cu ce vreţi să trăiască popii? Lefurile sunt mici. Au 
şi ei greutăţi. Dacă vă place, dacă nu, nu vă cununaţi la 
biserică, creşteţi-vă copiii nebotezaţi, îngropaţi-vă morţii 
fără popi! 

Protopopul e un popă înalt şi gras, de la Seaca, de pe 
valea Dunării. Umblă cu trăsura. Se urcă protopopul în 
trăsură, arcurile se îndoaie, mai-mai să se rupă, caii, chiar 
dacă merg la pas, curând fac spume. Burta protopopului - 
cât un sac... 

Au revenit oamenii necăjiţi pe la casele lor. 

Fraţii loviţoiu, din Secara, au luat drumul Bucureştilor, 
toamna, şi s-au întors acasă primăvara. Au adus în desagi 
cărţi, au început a aduna oamenii şi a le vorbi. 

— Învățătura pe care popii o propovăduiesc în biserică nu 
e bună, spun fraţii loviţoiu. Altfel scrie în cărţile sfinte. 

Îi lămuresc pe rumâni asupra unui altfel de înţeles al 
cărţilor bisericeşti. 

Sunt rumâni care nici nu mai pun piciorul pe la biserică. 
Le nasc nevestele, nu-i mai botează. Se căsătoresc, mor, nu 
mai cheamă popa. Unul dintre fraţi deschide cartea şi 
citeşte rugăciunea. 

S-au speriat popii. Învățătura nouă s-a răspândit repede. 
Aproape jumătate din fiecare sat a trecut la noua credinţă. 

Popii au cerut ajutorul prefectului, şi prefectul a dat ordin 
jandarmilor să-i aresteze pe zăbăuci şi să-i ducă la 
prefectură. 

Prefectul a strigat la oameni, şi oamenii, cu neveste, cu 
copii lângă ei, au rămas neclintiţi în noua lor lege. 


I-a închis în beciul prefecturii şi i-a ţinut acolo numai cu 
apă. Rumânii, pe întuneric, au cântat întruna cântecele lor. 

Oraşul s-a adunat ca la urs la grilajul prefecturii să-i 
asculte pe întemnițați cum glăsuiau. 

Prefectul a fost nevoit să-i trimită noaptea, între 
santinele, la închisoare. 

În câteva zile, toţi puşcăriaşii - hoţi de cai şi de găini - 
cântau alături de adventişti cântece care treceau departe 
spre oraş, peste zidurile închisorii. Cânta cu puşcăriaşii 
până şi Cică, directorul puşcăriei. 

Prefectul i-a luat atunci pe rumâni şi i-a închis la 
comandamentul de jandarmi: bătaie dimineaţa, bătaie la 
prânz, bătaie seara, bătaie la miezul nopţii. Totul a fost 
zadarnic, oamenii nu s-au înduplecat să se întoarcă la legea 
veche. 

Rupţi, lihniţi de foame, rumânii au fost puşi în libertate. 

Asuprirea prefecturii n-a înspăimântat pe nimeni. 
Numărul adventiştilor creşte mereu. 

— Ce vor adventiştii? 

— Nu vor nimic. Ei cred că pământul şi stelele şi luna le-a 
făcut Dumnezeu. Cred că pe lumea asta bine e să fii cinstit 
şi drept. Şi mai cred că, pentru a ţi se deschide după 
moarte porţile raiului, nu este nevoie să plăteşti bir popii şi 
nici să calci prin biserici cu sfinţi uscați, zugrăviți pe ziduri. 

Cumnată-mea Lina purta în ea dorinţa de a se face 
adventistă, înainte de a se mărita. După măritiş, s-a dus 
singură la Secara, fără ştirea lui frate-meu şi, când s-a 
întors de acolo, era trecută la legea nouă. 

Nu i-a trebuit mult să-l hotărască şi pe frate-meu. Au 
păstrat între ei taina. În noaptea Paştelui au trebuit să se 
dea în vileag. 


Mama îşi aduce aminte de bunicul, de barba lui galbenă, 
de ceasloavele din care citea seara, la lumina opaiţului. 


Mama nu prea crede în popi. Ea spune mereu că noi, 
copiii ei, trebuie să ne ferim, să nu furăm, să nu minţim, să 
nu râvnim la ceea ce nu este al nostru. Mama crede că 
Dumnezeu e pretutindeni: în aerul pe care-l respirăm, în 
ierburile care cresc, în stele, în soare. 

Se duce la biserică dintr-o obişnuinţă care s-a înrădăcinat 
adânc în întreaga ei fiinţă: dacă aşa au crezut părinţii şi 
bunicii şi străbunicii, poate că aşa e bine. 

Lepădarea de lege a lui frate-meu lon a mâhnit-o, totuşi, 
adânc. 

Ajungem la biserică. Ne strecurăm înăuntru. Abia ne 
strecurăm înăuntru. 

Biserica zumzăie ca un stup. În candelabre ard lumânări 
de ceară, de seu, şi picurii fierbinţi se scurg pe noi, sleindu- 
se în păr, pe umeri, pe spate. Ard undeva, în fund, lângă 
altar, câteva căţui cu tămâie. Fumul e gros, dar mirosul de 
tămâie e plăcut şi îneacă mirosul greu al trupurilor lipite, 
stropşite aproape. 

Nu s-a terminat slujba. În altar, dincolo de catapeteasmă, 
ţârcovnicii fărâmă pâine, în străchini mari pline cu vin: 
paşte... 

Se cântă rugăciunea cea mare a învierii. Popa spune: 

— Hristos a înviat! 

Satul răspunde într-un glas: 

— Adevărat a înviat! 

Calc peste piciorul nu ştiu cui şi nu mai ştiu cine-mi calcă 
şi-mi sfărâmă picioarele. 

S-a dat drumul la paşte... Ca să ajungi la buza altarului, 
unde ţârcovnicul ţine în braţe strachina cu dumicaţi de 
pâine muiaţi în vin şi o lingură de lemn, trebuie să treci pe 
lângă popă. Popa te unge cu mir pe frunte, îţi dă să-i pupi 
laba, te strecori pe lângă el şi ajungi la ţârcovnic. Acolo, 
întinzi mâna, iei lingura, o înfigi în strachină şi duci paşte la 
gură. Mesteci şi înghiţi. După ce ai făcut asta, ai dreptul să 


spargi oul din sân, să-l cureţi de coajă, să-l mănânci. S-a 
sfârşit postul cel mare. 

De la o margine la alta a bisericii, popa a zăgăzuit cu un 
şir lung de mese trecerea spre strachina cu paşte. Nu poţi 
să iei paşte, dacă n-ai trecut pe lângă popă, dacă nu te-a 
miruit popa. 

Lângă popă, pe masă, un catastif mare deschis. Ajuns 
lângă popă, capul familiei scoate un leu din buzunar şi-l dă 
ţârcovnicului. 'Ţârcovnicul trece numele omului în catastif, 
Omul s-a miruit şi i se dă drumul să treacă la paşte. Unul 
după altul sunt miruiţi şi li se dă drumul spre altar celor din 
familie. Odată ce ai luat paşte, ieşi în curtea bisericii prin 
uşa lăturalnică. Dacă vrei, mai vorbeşti cu unul sau cu altul. 
Dacă nu, spre casă te grăbeşti, să-ţi îndopi pântecul. 

Ne înghesuim şi noi şi încercăm să ne apropiem de popă. 
Dar uite, înaintea noastră e Pavel Iliuţă cu nevast-sa, cu fiu- 
său, cu noră-sa. 

Un singur băiat are Pavel Iliuţă, pe Raiciu. L-a însurat cu 
câteva săptămâni înainte de Paşte. 

Pavel Iliuţă scoate leul şi-l întinde ţârcovnicului. Trece cu 
nevastă-sa spre altar. Dă să treacă şi băiatul lui Pavel. Popa 
îl opreşte: 

— Leul! 

— A plătit tata. 

— Plăteşte şi tu, că eşti cap de familie. 

— Nici nu m-am cununat, părinte, o să plătesc la anul. 

— Nu-ţi dau drumul să iei paşte. 

— N-am părinte, un leu. O să-ţi plătesc altă dată. 

— Las” că vă ştiu eu, sunteţi nişte tâlhari. Dacă nu plătiţi 
acum, nu vă mai prind la biserică până la anul. Şi până la 
anul... Ori moare măgarul, ori pierde samarul. 

— N-am, părinte! 

— N-ai, nu-ţi dau paşte. 


Flăcăul îşi frământă pălăria în mână şi nu ştie ce să zică. 
Popa l-a umplut de ruşine în faţa satului. Lumea îl împinge 
din urmă: 

— Dă-i drumul, părinte, că ne apucă ziua. Lasă-l dracului, 
că o să-ţi plătească el. 

Tata, lângă noi, fierbe. Se întoarce şi ne spune: 

— Dacă mi-ar face mie una ca asta popa, l-aş tăvăli prin 
biserică, i-aş arăta eu lui paşte, 'tu-l în paşte pe mă-sa! 

Lumea, care aude, ridică glasul la popă: 

— Dă-i drumul la paşte, părinte! 

Popa se înfurie: 

— Dumnezeul mamei voastre! Ţipaţi la mine? Nu vă mai 
dau la niciunul paşte. Nu mai vreau să mirui pe nimeni... 

Se întoarce spre cântăreţ: 

— Intră cu paştele în altar, Lazăre, şi închide uşa. Până 
nu plăteşte satul pentru ăsta, am oprit slujba... 

Oamenii se burzuluiesc. Între popă şi mulţime prind a 
zbura, ca nişte lilieci, înjurăturile. 

Popa se ţine tare. A umplut cu propriul lui trup trecerea 
spre altar. Ridică în sus mâna în care ţine crucea şi mâna 
cealaltă în care păstrează ulceaua cu mir: 

— Dacă nu vă potoliţi, vă blestem, 'tu-vă mama voastră de 
mârlani... 

Rumânii, scârbiţi, se potolesc. Se dau un pas îndărăt. Se 
scurmă fiecare în buzunar şi, într-o pălărie, adună leul 
cerut de popă. Aruncă ţârcovnicului o grămadă de bani de 
cinci. 

Popa deschide calea şi continuă miruitul oamenilor. Ne 
miruim şi noi. Luăm paşte în gură şi-l mestecăm. Tata îl 
folfăie, îl scuipă. 

— Nu mă mai prinzi, popă Bulbuc, nici mort pe la 
biserică!... 

Popa nu-i răspunde. E grăbit să sfârşească miruitul 
oamenilor. 


Toaca mai sună peste sat Învierea. 
Răsăritul ne află sătui, adormiţi. 


Între noi şi frate-meu Ion au loc, câteva zile de-a rândul, 
schimburi de vorbe. Frate-meu s-a îndârijit. Parcă i s-a 
aprins în ochi văpaie nouă. Nu credea în nimic înainte. 
Acum crede în ceva. 

Cu toată bătaia luată în timpul copilăriei, nu izbutise să 
înveţe carte. Abia reuşise să cunoască literele. Acum stă 
ceasuri întregi cu cartea pe genunchi, leagă cuvinte, 
încheagă fraze şi, din ce în ce, citeşte mai bine. 

Şi-a cumpărat o tăbliță, un condei, un burete. Scrie, 
învaţă să scrie. Îşi bate capul şi cu nevastă-sa să scrie, să 
citească. 

Râvna lor o minunează pe mama. În sufletul ei însă s-au 
turburat apele. Mereu e mâhnită. Pe frate-meu şi pe 
nevastă-sa îi socoteşte păgâni, spurcaţi. 

Frate-meu lon cu nevastă-sa nu mai au loc la noi la masă. 
Nu mai mănâncă din aceleaşi străchini, nu-şi mai gătesc 
bucatele în aceleaşi vase. 

Şi-au cumpărat însurăţeii un ulcior din care numai ei doi 
beau apă. 

Mama nu mai vorbeşte cu niciunul. Atât i-a spus lui frate- 
meu: 

— Nu vreau să te mai văd! Nu vreau să vii nici măcar la 
înmormântarea mea, când o fi să mor. 

Tata s-a mai îndatorat încă o dată şi a tocmit meşteri să-i 
ridice lui frate-meu casă pe locul moştenit de el de la taică- 
său, la Stănicuţ. 

Casa a fost acoperită. Înainte de a i se aşeza uşi şi 
ferestre, frate-meu s-a mutat acolo cu nevastă-sa. 

Zile întregi, după plecarea lui, mama a ars tămâie în 
odaia lor şi a stropit în fiecare dimineaţă zidurile cu 
agheasmă. 


— De ce eşti atât de supărată pe frate-meu, mamă? 

— Şi-a lăsat legea. Hristos nu poate să aibă decât o 
singură faţă. El crede că Hristos are mai multe feţe. Aşa 
cred şi păgânii. 

— Şi păgânii nu sunt oameni? 

— Oameni sunt, dar nu e bine să-şi lepede cineva legea în 
care s-a născut. Am fost obişnuiţi din moşi-strămoşi să 
lucrăm toată săptămână şi duminica să ne odihnim. lon 
lucrează duminica şi se odihneşte sâmbăta. 

— Dar sâmbăta nu e zi? 

— Este, dar nu e zi de sărbătoare. 

— După ce se cunoaşte? 

— Ei! Cu tine niciodată n-o scoate omul la capăt. 


De mult s-a cuibărit în casă şi stăruie mereu un fel de 
apăsare. Bătrâni şi tineri, copilandri şi copii, umblăm aduşi 
de spate, de parcă slăvile cerului ar fi fost de plumb, s-ar fi 
spart şi ar fi căzut pe umerii noştri slăbănogi - cam toţi 
suntem slăbănogi - să le purtăm. Când vorbim nimicuri unii 
cu alţii, mai mult ne certăm. Ne apucăm din nimic la harţă. 
Strigăm, ca şi cum ne-am fi ieşit din minţi, ba ne mai izbim 
şi cu pumnii, ne mai gherăim, ne mai înghesuim în pereţi. 
Tata e copleşit de supărare şi de tristeţe, cum nu l-am văzut 
încă niciodată. Din fitece îi sare bâzdâcul. Mama rămâne 
împosocată cu zilele. Nu scoate o vorbă din gură şi, când 
scoate una, vorba ei e neagră ca păcura, amară ca zeama 
de cucută, otravă. 

Dada Evanghelina, părăsită ca mai toate nevestele, 
singură, cu copiii goi şi dezbrăcaţi pe cap, a început a se 
ofili, a îmbătrâni înainte de vreme. Nenea Alviţă se află şi el 
în Moldova, retras odată cu trenurile cu ostaşi dincolo de 
linia plină de sânge şi de moarte a frontului pe care bubuie 
zi şi noapte tunurile. 


A venit dada Evanghelina pe la noi, cum vine în toate 
zilele să ne mai vadă, să mai audă un cuvânt, să-şi mai spuie 
un păs. Parc-ar avea ceva pe suflet, ceva greu care-i răpeşte 
astâmpărul. Rupe tăcerea, îşi varsă focul cu glas încet: 

— Mamă, pe la voi se află cumva un găvan de mălai? Nu 
cer pentru mine, ci pentru Floarea lui Tiţă Uie, vecina. 
Copiii mei se mai abat pe aici, se mai duc pe deal, în cătun, 
pe la cumnată-mea Nichişia, şi-şi mai potolesc foamea cu ce 
găsesc. Dar fetiţele Floarei de două zile nici nu mai pot să 
vorbească de sleite ce sunt. Stau întinse în pat, cu ochii 
uscați, proptiţi în tavan. Cea mică de tot, ce să sugă? 
Floarea, de nemâncare, are pieptul ca iasca. Nu mai pot 
îndura să-i ştiu murind de foame... Nu mai pot îndura. Auzi? 

O podideşte plânsul pe dada Evanghelina. Galbenă, 
mama rămâne nemişcată, ca de pământ. O aud târziu: 

— Şi ce vrei să fac eu? 

— Dă-mi ceva. 

— N-am. N-am ce să-ţi dau, fetiţo! 

Iarăşi şi iarăşi tăcere de piatră. Acum, parcă am purta 
fiecare în spate nu unul, ci şapte ceruri şi toate de plumb. 
Sorbim aerul, şi aerul pătrunde în pieptul nostru greu ca 
pământul, înecăcios ca fumul şi amar, amar. Inimile slăbite 
bat încet şi neregulat, ca nişte ceasornice cărora li s-au 
stricat zimţii de la o rotiţă. Picioarele, când mergem, ne 
atârnă grele ca butucii. Eu unul nici dacă aş şti că se 
scufundă pământul sub mine, şi aş avea încredințarea că aş 
putea scăpa cu fuga, n-aş avea putere să fug. 

— Poate, fată, să-ţi dau o strachină de mălai de mei. A 
adus rumânul ăsta al meu acasă o traistă. Nu ştiu de pe 
unde. E bună la nevoie şi mămăliga de mei. Du-i-o Floarei 
lui Uie. 

— Mulţumesc, mamă. 

Pleacă soră-mea Evanghelina cu fusta ridicată să nu i-o 
stropească noroiul. Atât mai are, o fustă. Oamenii au mai 
avut de-ale îmbrăcăminţii. Au tot purtat. Straiul, dacă îl 


porţi întruna, nu-l mai schimbi, se rupe. De cumpărat n-ai 
nici pe ce, n-ai nici de unde. 

Războiul în nicio parte nu-şi înclină cumpăna. Pare a se 
prelungi la nesfârşit. E o maşină uriaşă care toacă şi 
mănâncă neîncetat carne de om, viaţă de om. 

Când am intrat şi noi în război, s-a auzit că nemţii vor fi 
bătuţi, doborâţi pe toate timpurile de bătaie... Pe urmă, 
nemţii au năvălit, au despuiat şi au golit satele. 

Cizma lor e grea, din ce în ce mai grea. 

Pe moşii muncesc puţinii bărbaţi care au mai rămas, 
muncesc femeile şi copiii şi, de la un timp, muncesc 
prizonierii. 

Miliarezi, boierul olog de la Băneasa, şi-a adus pe moşie 
prizonieri români. Îi strunesc logofeţii şi-i storc de vlagă de 
câtă muncă le dau. Gogu Cristofor de la Belitori şi State 
Pantazi de la Cârligaţi la fel au făcut. Muncesc prizonierii 
români la boierii români, păziţi de soldaţi nemți. 

Prizonierii aceştia sunt de prin părţile Moldovei. N-au 
cum fugi. N-au unde fugi. Drumurile sunt păzite, împânzite 
cu gărzi. Nu te poţi mişca. Dacă mergi ceva-ceva mai 
depărtişor de sat, îţi trebuie bilet de voie - auswais - o 
hârtie galbenă plină de iscălituri şi de ştampile de la 
comandatura germană. Decât să te înfăţişezi acolo şi să ceri 
auswais, mai bine lipsă. Ie învârteşte, te iscodeşte, te 
suceşte neamţul: unde te duci, pentru ce te duci, n-ai putea 
să nu te duci? Sufletul îl scoate din om, nu altceva. 

Prizonierii dorm prin grajduri, rupţi, bărboşi, nespălaţi. 
Li s-a scârbit de viaţă, le vine să-şi lepede zilele, ochii le 
sticlesc în cap ca haitelor flămânde, încolţite. 

La toţi ne sticlesc ochii în cap de sărăcie, de foame... 

Cade noaptea şi parcă ar cădea potopul peste lume. Dacă 
auzim paşi grei pe uliţă ne speriem; ştim că sunt paşii 
nemților! Ce-or fi căutând! La cine s-or fi ducând... Ne 
cuprinde teama dacă auzim fluierături, împuşcături, chiot 


ori geamăt de om. Nu ne este îngăduit să ieşim afară din 
arie noaptea. 

Vine ziua şi soarele străluceşte - soare blând şi călduţ de 
primăvară - şi parcă ar fi tot noapte. Nicio bucurie nu ne 
aduce ziua şi soarele, nicio bucurie... 


Mă simt străin în casa în care am crescut. Sălbăticiţi, ne 
simţim străini unii de ceilalţi, deşi am vieţuit ani şi ani 
laolaltă. Înrăit şi eu ca şi ceilalţi - ori poate mai mult - mi se 
pare că nu mai am loc la masă, că mi se cântăreşte din ochi 
şi mi se numără dumicaţii pe care-i duc la gură. 

— Toţi mâncaţi şi niciunul n-aduceţi nimic în casă. 

Încerc să mă apăr: 

— Am adus ce-am câştigat la Ruşii de Vede, la stăpâni. 

— Câţiva poli! Ne-ai pricopsit. Ai muncit ca un nătărău, 
mai mult pe degeaba. Te-am băgat la stăpân bun, la jupân 
Moţatu, să înveţi meserie, nu glumă, tăbăcăria. O învaţă 
atâţia şi li-i bine, ba unii se şi pricopsesc din ea. M-ai făcut 
de ruşine. Ai fugit. Ca un câine uşarnic ai schimbat trei 
stăpâni într-un an. Unde o să ajungi, măi băiatule? Ce-o să 
se aleagă de capul tău? Ţi s-au suit fumurile la cap. Vrei să 
înveţi carte. Învățătura, băiatule, nu e pentru de-alde tine. 
Mai rămăseşi şi beteag. Ştiu eu la ce te gândeşti tu. Îţi spui: 
dar frate-meu Gheorghe cum a învăţat carte? Acela, 
băiatule, a avut noroc. L-a luat Berta şi l-a dus la şcoală. Pe 
tine cine să te ducă? Şi când? Războiul o să ţină mult. Până 
atunci o să ajungi măgădan. 


Tata ţine la mine. Dacă ar auzi pe altcineva - un om străin 
- vorbind de mine în felul acesta, ar sări la el, l-ar lua de 
gât, l-ar stropşi în bătaie. Dar e necăjit, cum poate nu e alt 
om pe lume. Îşi varsă şi el necazul pe cine nimereşte. Cum 
mă vede umblând prin casă şi prin arie şontâc-şontăc, îl 
cuprinde mila şi, ca să nu şi-o arate, mă bălăcăreşte cum îi 


vine la gură. Rabd, dar şi răbdarea omenească are o 
margine. 

Niciunul din cei ce trăiesc în preajma mea nu-şi dă seama 
că sunt bolnăvicios de sensibil. Dacă mi-ar spune cineva o 
vorbă bună, de trei ori m-aş da peste cap de bucurie, cum 
se dau clovnii la circ. Cu sudalma şi cu răul nimeni nu 
izbuteşte să mă înduplece. Mă încăpăţânez, mă îndârjesc, 
cad la pat bolnav de supărare, dar de muiat nu mă moi. Mă 
înduioşează salcia când o văd cum îi cad frunzele. Mă face 
să sufăr amurgul când văd soarele galben şi leşinat. Pe 
Petre Rădoi, căruia, în sfârşit, i-au murit toate fetele şi a 
putut să-şi împlinească visul, să se însoare cu muiere tânără 
adusă de departe, de pe Bercelui, îl urăsc de când am băgat 
de seamă că nu varsă o lacrimă când îi calcă moartea în 
casă. 

Mi se pare că sunt ca o vioară. Ar mai putea să cânte o 
vioară în care s-ar bate cuie? Fiecare cuvânt grosolan 
zvârlit în mine mă jigneşte, mă doare. E ca şi cum cineva ar 
bate în trupul meu viu şi firav cuie. Rabd şi tac. Îndur şi tac. 
Pe urmă, încerc iarăşi să mă apăr, deşi ştiu că o fac în zadar. 

— A mai adus ceva bani în casă acum o lună. 

Tata, cu gândurile în altă parte, nici-nu mă mai ia în 
seamă. 

În iarnă, se ridicase în gară un nou turn de apă lângă cel 
vechi. 'Treceau multe trenuri nemţeşti cu soldaţi, cu 
armament pentru front. Lucrasem la turnul de apă ca 
salahor, dar lucrul se terminase în două săptămâni. 
Câştigasem un pol şi-l adusesem bucuros tatii. 

Aş fi vrut să mai mă duc şi altundeva să lucrez, dar nu 
găseam de lucru nicăieri. Eram luat, ca şi ceilalţi băieţi de 
vârsta mea, de neamţ, la corvezi. Pentru corvoadă, 
bineînţeles, nu se dă nicio plată. Poate mi-aş fi găsit un rost, 
dacă aş fi intrat slugă la un bogătan, pe te miri ce, cum 
intrase, pe vremuri, frate-meu lon la bogătanul Şoavă. Dar 
mi-era lehamite de slugărit în sat, mi-era şi ruşine. Îmi 


dădeam seama că, de când am rămas şchiop, sunt privit ca 
un netrebnic, ca o otreapă omenească. Cui ce-i păsa de câte 
fierbeau în mintea şi în inima mea? Dacă nu poţi merge 
după plug şi după raliţă, dacă nu te poţi târî pe genunchi la 
secerat, cu focul cumplit al soarelui în creştet, dacă nu poţi 
lua sacul la spinare să-l duci pe scândura îngustă de la mal 
în şlep, de ce să mai trăieşti? Două parale şterse nu mai 
faci. Pentru neputincioşi nu există milă. Numai batjocură şi 
scârbă. Şi eu eram un neputincios. Viaţa aspră îşi are legile 
ei. La drept vorbind, ce să mai ocolesc adevărul, două 
parale nu făceam, cu toate că prin gând îmi treceau fel de 
fel de închipuiri. 

Plecasem la oraş şi mă întorsesem de la oraş cu 
hotărârea de a mă duce - ce neobrăzare! - la învăţătură. 
Mă îmbrăcasem de iarnă, la bâlci, şi-mi făurisem planuri 
cum să mă înscriu la şcoală; cum să-mi caut gazdă; cum să- 
mi cumpăr cărţi; cum să mă pun cu burta pe învăţătură... 

Peste planurile mele se prăvălise războiul, năvala oştilor 
străine, ocupaţia germană. Războiul se prelungea. Nu îi 
întrezăream sfârşitul. Rămăsesem în casă, povară. Mâncam 
ca un milog, pe nemuncitelea. Fraţii şi surorile mă priveau 
chiondorâş. Ronciş-ponciş mă privea mama şi nimic nu-mi 
spunea. Mă simţeam mai prost decât dacă m-ar fi certat ori 
m-ar fi ocărit, aşa cum făcea uneori tata. 

Înghiţeam, când aveam ce bruma înghiţi, şi dumicatul mi 
se oprea în gât. Beam o gură de apă şi apa mi se părea 
sălcie. Aerul mă înăbuşea. Tavanul şi cerul parcă mi se 
prăbuşeau pe umeri. 

Nu. Nu mai era de răbdat. Nu mai era de îndurat. 
Trebuia să plec. De plecat, trebuia să plec. Mă întrebam 
numai: încotro? Încotro s-o apuc? Şi nu ştiu pentru ce, 
dintr-o dată, m-am hotărât: am să plec pe Călmățui, în jos, 
spre miazăzi, spre Dunăre. 


XVIII 
MAI DEPARIE 


Dincolo de satul nostru, spre Bulgaria, e Cârlomanul - 
cătunul îngust şi lung, strâns între râpele roşii ale 
dealurilor şi între apele, care aici sunt largi şi adânci, 
acoperite pe lângă maluri de trestii şi papură, ale 
Călmățuiului - unde locuiesc mătuşă-mea Ciurea cea 
chioară şi bunică-mea, care a rămas tot mândră, tot 
țanţoşă, cu cămaşa mereu albă, scrobită, bunică-mea, pe 
obrazul căruia timpul nu mai are putere să-şi lase urmele, 
semnele. 

Feciorii şi ginerii mătuşi-mi Ciurea au plecat la război. 
Nici n-au avut loc toţi într-un vagon de cale ferată. De la 
niciunul n-a venit, de luni şi luni, nicio ştire, de parcă - 
flămând - i-a înghiţit pe toţi pământul. 

A rămas mătuşă-mea Ciurea, bătrână şi ogârijită, cu fetele 
şi cu nurorile, cu nepoatele şi cu nepoţii mărunți. Struneşte 
herghelia de muieri bătrâna, o ţine în frâu, să nu se dea 
vreuna în stambă, să păstreze nepătată cinstea casei, până 
s-or întoarce bărbaţii plecaţi - dacă s-or mai întoarce. 

Bunica de la Cârloman locuieşte tot în căsuţa veche şi 
albă, curată ca un pahar, cu ţaţa Anica şi cu plozii ei - a fost 
puioasă ţaţa Anica, cinci-şase copii are în bătătură - se mai 
ia cu aia în colţi, o mai ceartă, o mai împacă, o mai 
bodogăne - soacră, de! 

Nenea Dumitrache, năvlegul, se bate cu duşmanii prin 
munţii Moldovei - dacă n-o fi muşcat cumva ţărână cu gura. 
Prost, de bun ce era, blendărău, l-au luat la armată şi apoi 
la război, pe nenea Dumitrache, mai mult ca să-şi facă râs 
de el gradaţii decât să aducă vreun folos cuiva. Mult s-au 
mirat oamenii când, dus pe front, nenea Dumitrache s-a 


dovedit a fi fără teamă de moarte, sărind la atac întâiul şi 
mânuind cu meşteşug arma. După primele lupte, i s-a şi 
agăţat pe piept o decorație. Dac-o scăpa cu viaţă, o să vie cu 
decorația acasă. 

Doarme în cimitir bunicul blajin. De mulţi ani doarme, îl 
plouă, îl ninge, nimic nu mai ştie. Poate e mai bine de el şi 
de cei de sub pământ, topiţi în pământ lângă el. N-au aflat 
de câte s-au mai abătut peste oameni. 

După Cârloman, mai mergi niţeluş pe şosea ori pe lângă 
şosea, pe potecă, cât ai trage şapte fumuri din lulea, şi 
ajungi în Putinei, sat cu popă muieratic şi adunător - popa 
Ion, fiul cel mare al popii lomiţă Bulbuc, de la noi din Omida 
- din pricina purtării căruia cei mai mulţi rumâni, cu 
neveste şi copii, au trecut la legea nouă la care a trecut şi 
frate-meu  lon cu nevastă-sa, sârboaica, s-au făcut 
adventişti. 

După ce te-au lătrat cât te-au lătrat câinii în Putinei, urci 
dealul, o coteşti şi ai ajuns la Secara. 

Am vrut să mă opresc la Secara pentru un ceas, la 
mătuşă-mea Uţupăr, să mă odihnesc, s-o mai văd, să-i ascult 
glasul şi, dacă oi găsi-o în toane bune, s-o zgândăresc, să-şi 
dea drumul la limbă să-mi mai povestească de câte a trăit 
ea în vremurile trecute, să-i cer să-mi dea ceva să îmbuc şi 
să sorb o gură de apă. Aş fi vrut s-o văd şi pe vară-mea Diţa, 
devenită acum muiere în putere, cu patru copii prinşi de 
poale. Născuse de două ori câte doi. 

M-am gândit şi m-am răzgândit. Mi-am văzut de drum 
mai departe. 

Şi bărbatul vară-mi Diţa a plecat la război. Încă o casă, 
casa Uţupărilor, plină de tristeţe, încărcată de jale... 

Merg înainte, să nu mă apuce chindia pe câmp. 

Din zori am plecat de acasă. N-am spus nimănui încotro 
plec, de ce plec. 

Acum e spre amiază. Dimineaţa a fost friguroasă. Pe 
urmă, pe măsură ce soarele s-a ridicat, s-a mai încălzit. 


Cunosc drumurile şi cunosc satele acestea. Am umblat şi 
pe aici, înainte de război, cu un negustoraş, de-am vândut 
peşte cumpărat cu toptanul de la balta cea mare de lângă 
Dunăre - cu unul din Stănicuţ, de-alde Vancu Vene. [in 
minte că la Dracea se găseşte o curte mare boierească cu 
multe acareturi şi cu o sumedenie de slugi. 

Am să mă opresc, am să bat la poartă şi am să cer să mi 
se dea ceva de lucru. Nădâăjduiesc să am norocul să şi 
găsesc. 

Neamul boierilor Ghineşti e vechi şi mulţi din acest neam, 
în vremurile de care ştie poveşti mătuşa Uţupăr, au fost 
mari dregători ai ţării. Câte ceva despre ei am citit în unele 
cărţi unde le-am văzut şi pozele: nişte bărbaţi înalţi, 
bărbogşi, cu faţa osoasă şi cu nasurile mari. Unuia dintre ei, 
mai tuciuriu poate decât ceilalţi din acelaşi neam, i se 
spunea pare-mi-se, Arăpiţă. 

Au fost răscoale cumplite şi la Dracea, în anul de neuitat, 
plin de sânge şi moarte şi suferinţă - 1907. 

Mă aflu la marginea de sus a satului Secara. Calc pe 
şosea încet, sleit de osteneală, abia târând piciorul beteag 
după mine. Îmi răsare deodată în faţă mormântul în care 
doarme - alături de ceilalţi rumâni, alături de femeile şi 
copiii împuşcaţi odată cu el - unchiu-meu Precup Urban 
Uţupăr. 

Crucea de lemn e tot cum o ştiu - una singură pentru toţi 
cei ce zac dedesubt - dar s-a mai învechit. Au înnegrit-o 
ploile, a crăpat-o soarele, dar crucea a rămas tot dreaptă. 
Stă la marginea drumului crucea. Rumânii trec pe lângă ea 
desculţi, dezbrăcaţi, flămânzi, necăjiţi. Îşi scot căciulile şi se 
închină. Se închină şi murmură printre buze rumânii: 

— Dumnezeu să-i ierte! 

Îşi pun căciulile pe cap şi pleacă mai departe, fiecare la 
treaba şi la suferinţa lui. 

N-au uitat. 

Nu uită. 


Nu pot să uite. 

Nu trebuie să uite. 

Obosit, mă opresc şi eu. 

Privesc crucea şi tac. Îmi scot pălăria şi tac. Şi parcă îl 
văd pe unchiu-meu Precup Urban Uţupăr cum mă ţine pe 
genunchi, cum mă leagănă. Şi parcă îi aud glasul: 

— Darie, vrei tu să fii băiatul meu? Că eu nu mai am 
băiat. Pe Pantelie mi l-au omorât la armată. 

Cât vezi cu ochii câmp întins. Câmp. Numai câmp. Pe 
alocuri, câmpul e negru. Va fi arat în curând şi semănat cu 
porumb. Pe alocuri, câmpul e verde. A răsărit grâul. E 
verde şi gras şi înalt de o palmă grâul. 

Soarele luminează întinderile. Deasupra lumii, cerul e 
albastru, iar drumul pe care am venit şi în care acum stau 
proptit cu picioarele e ud. N-a trecut mult de când a plouat, 
ploaie de primăvară. 

Crucea e neagră de timp. Mai neagră decât pământul 
negru. 

Şi eu parcă îl văd pe unchiu-meu Precup Urban Uţupăr 
înfigând fierul de plug şi ascuţişul în pieptul logofătului 
boieresc Filip Pisicu. Parcă îl văd spălându-şi mâinile de 
sânge cu noroi şi ştergându-şi-le pe nădragi. Parcă îl aud 
strigând colonelului Pienaru: 

— Ne împuşcaţi pe noi. O să mai împuşcaţi şi pe alţii. Dar 
n-o să puteţi împuşca toată ţara... 


Acum e război. Boierii s-au pus la adăpost, au fugit, unii 
s-au oprit în Moldova, stau cu bagajele împachetate, gata s- 
o şteargă cum vor auzi că se clatină frontul, pe care-l ţin, cu 
piepturile lor goale, armatele de săraci. Alţi boieri - aceia 
care strigaseră mai tare că doresc războiul şi care şi 
împinseseră ţara în război - au luat-o de la început la 
sănătoasa şi n-au avut linişte până n-au ajuns în ţările 
neutre din Nordul îndepărtat. [ara cea de jos, ţara 


dezbrăcată şi flămândă, ţara desculţă şi mâncată de 
pelagră sângeră şi luptă cu duşmanul. 

Dar sunt şi boieri care au rămas sub ocupaţie, care n-au 
nici un motiv să se teamă de nemți, boieri care au făcut 
politică nemţească şi care s-au zbătut ca ţara să intre în 
război alături de nemți şi nu împotriva lor. Unul dintre 
aceştia e şi bătrânul colonel pensionar Pienaru, cel care în 
1907 a poruncit să fie împuşcat unchiu-meu Precup Urban 
şi ceilalţi desculți. Se lăfăie cu ţiitoarea tânără pe care şi-a 
adus-o de la Bucureşti, şi care-i toacă moşia, în conacul cel 
mare, cu ferestre înalte, până târziu noaptea luminate. Să 
tot fii boier şi zile să ai să le trăieşti... Uneori cheamă să-i 
cânte lăutarii, lui şi ţiitoarei şi mărimilor nemţeşti de prin 
împrejurimi, cu care se are bine şi prin mijlocirea cărora 
vinde, ca toţi boierii, pe preţuri mari, bucatele pe care 
rumânii i le culeg de pe moşie. 

Mai cutează câte un dezbrăcat să-i ceară boierului o 
baniţă de porumb împrumut, cu căciula în mână; 

— 'Ţi-oi munci, boierule... 

— Ia să încerci să nu ieşi la muncă! Te dau pe mâna 
nemților... 

Pleacă omul cu mâna goală, cum a venit. 

Nemţii sunt grijulii. Cer să fie muncită şi semănată 
fiecare palmă de pământ. Soldaţii lor, ofiţerii lor, au nevoie 
de pâine. 

Dacă unchiu-meu Precup Urban Uţupăr ar trăi, nu m-ar 
mai întreba: 

— Darie, vrei să fii băiatul meu? 

A născut vară-mea Diţa doi băieţi şi două fete. S-ar fi 
jucat unchiu-meu Uţupăr cu nepoţii lui şi cu nepoatele, i s- 
ar mai fi ostoit poate dorul care-l seca la inimă, după 
feciorul lui, Pantelie, cel ce, cu mintea lui ageră, scornea 
cântece de răzvrătire şi cântece de dragoste... 


Doarme sub pământ unchiu-meu Precup Urban Uţupăr, 
dar sămânță lui nu s-a stins, cum nici sămânţa celorlalţi 
rumâni împuşcaţi nu s-a stins şi nu se va stinge. S-o topi şi 
neamul boieresc al colonelului Pienaru, cum s-a stins 
neamul boierilor Ghinescu, cei însemnați cu slove în 
hronicul ţării. 

Din neamul vestit al boierilor Ghinescu a rămas numai o 
fată bătrână, una Madalena, pe care o văzusem de câteva 
ori în gară, când pleca ori când venea de la Bucureşti. 
Trăsură cu patru cai o purta pe drumul dintre gară şi 
Dracea. Pe capră, vizitiul cu pălărie tare şi înaltă, încins 
peste mijloc cu eşarfă colorată. Caii purtau hamuri bătute 
în argint. 

Era această Madelenă o femeie înaltă şi uscată, neagră- 
pământie, cu nasul mare şi adus, ca al tuturor străbunilor 
ei, şi cu sfârcuri de mustăţi la colţul buzelor. Se îmbrăca 
fistichiu. Când o vedeai, mai că-ţi venea să pufneşti în râs. 
Dar cum să pufneşti? Aprigă şi crâncenă, umbla la conac 
îmbrăcată bărbăteşte, călărea caii de rasă, ageri, avea 
grajdul plin, şi biciul, numai că nu dormea cu el în mână. 
Pentru nimic în lume nu găseai la ea iertare. Nici crezare. 
Slugile îi spuneau domniţa Madala şi satul o botezase 
Şerpoaica. 

Şerpoaică era, într-adevăr. Când străbătea satul, 
amuţeau până şi câinii. Şi se spunea că atunci când se 
plimbă Ghineasca pe moşie, greierii nu mai ţârâie şi 
ciocârliile nu mai cântă. Dar rumânii, de ciudă că nu-i pot 
suci şi răsuci gâtul negru şi subţire, mai umblau şi cu 
scornituri. 

Nu ştiu de ce, dar nu mă înspăimânt de Şerpoaică: am 
fost slugă la jupân Moţatu şi mai mare peste mine a fost 
nenea Gogu Şoric care mi-a frânt coastele. Am fost slugă la 
jupân Mielu Guşă şi la jupân Bănică Vurtejanu. De ce n-aş fi 
slugă la Şerpoaica? Sufletul, cât îl mai am şi cum îl mai am, 


n-o să mi-l ia. O să vie un timp al socotelilor. Să trăiesc şi să 
ajung acel timp. Să trăiesc. 

Pe marginea drumului, un şir lung de furnici mici şi 
negre. Merg de la muşuroiul lor spre alt muşuroi. Ocolesc 
şirul furnicilor, să nu calc vreuna. Şi grăbesc cât pot paşii. 
Vreau să ajung mai repede la Dracea, să-mi încerc mai 
curând norocul ori nenorocul. 

Las la o parte drumul pietruit care face ocolişuri, las în 
urmă crucea sub care dorm somnul de veci ucişii şi o iau pe 
poteca moale şi dreaptă peste câmp. Noroiul mi se lipeşte 
de poscali. Mai grele îmi devin picioarele. 

Când, în sfârşit cu chiu cu vai, ajung la curţile boiereşti, 
împrejmuite, ca o cetate, cu zid înalt, bat cu vârful băţului 
în poarta de fier. Îmi deschide un argat - un ungurean 
roşcovan şi cu ochii împăienjeniţi de băutură, neobişnuit de 
mustăcios. 

— Ce cauţi, mă? 

— De lucru. 

— N-avem. 

— Aş vrea să vorbesc cu Ghineasca. 

— Cu cine? Cu domniţa Madala? 

— Cu Şerpoaica. 

— Să fii sănătos, băiatule. A fugit în Moldova. 

— Şi cine îngrijeşte de moşie? 

— Logofeţii. 

— Aş putea să vorbesc cu vreunul dintre ei? 

— Nu. 

— Pentru ce? 

— Pentru că n-au vreme de pierdut cu de-alde tine. Hai, 
cară-te, auzi?! 

Ţine în mână o dârjală groasă ungureanul. Se face spre 
mine, să-mi măsoare spinarea. E lungă şi groasă dârjala şi 
plin de putere ungureanul. Spinarea mea, şubredă... 


O tai peste câmp, spre Ologi. Cunosc şi acolo un boier, pe 
cuconul Jenică Diacu, care e boier şi nu prea: mai curând 
un ţăran mult înstărit. Are ceva pământ, are şi vite. Casa lui 
e plină de fete nemăritate. Boierii nu le caută, nu le cer de 
neveste nici arendaşii, socotindu-le sărace. Ţăranii nu 
cutează nici să aducă vorba despre căsătoria vreunuia din 
ei cu o fată a lui cuconu Jenică Diacu. Ce să facă un ţăran, 
care e obişnuit să umble mai desculţ, mai cârpit, mai 
mâncat, mai nemâncat, cu o nevastă cu carte, care nu poate 
fi scoasă la muncă? 

Fie ce-o fi. Sun şi la uşa ăstuia. Se iveşte, cu ochii cârpiţi 
de nesomn, o slugă prăpădită. 

— Aş vrea să vorbesc cu boier Diacu. 

— A plecat în Moldova. 

— Şi dumnealui? 

— Da pe la cine-ai mai fost? 

— La Dracea, la Şerpoaica. 

— Apăi aceea a fugit înainte de a ajunge nemţii pe Olt. Da 
ce vrei? 

— Caut de lucru. 

— Cauţi degeaba la noi. Îndreaptă-te spre Clocociov. 
Poate să găseşti de lucru acolo. Că boierul de la Clocociov n- 
a plecat. Se are bine cu stăpânirea de azi. 

Mai pe drum, mai peste câmp, mă îndrept spre Clocociov 
şi ajung tocmai când dă soarele-n chindie. Bine că nu m-a 
prins întunericul pe câmp. Nu-mi place întunericul. 

La Clocociov, curţile boiereşti sunt neobişnuit de întinse - 
poate pe şapte pogoane. În faţă, castelul cu etaj şi cu 
turnuri, cum n-am mai văzut pe la nicio moşie, cum n-am 
văzut nici la Ruşi, nici la Turnu. În curtea boierească, în 
spatele castelului, nesfârşire de case mărunte şi lungi 
pentru slugi şi, dincolo de aceste căsuțe, grajdurile înalte şi 
largi pentru vite. 


Lângă o aripă a castelului, cancelaria, în nişte odăi 
scunde. Mai la o parte, o pompă de apă, ca aceea din curtea 
unchiului Tone de la Roşiorii-de-Vede. O femeie scoate apă. 
Mă apropii de ea şi o întreb: 

— Aş putea să vorbesc cu cineva de aici? 

— Cu cine vrei să vorbeşti? 

— Cu vreunul de la cancelarie. 

— Caută-l pe domnul Lascăr. E acolo... 

Îmi arată cancelaria. 

— Intră... 

— Bună seara. 

— Bună. 

La o masă de brad, semănând aidoma cu masa cea mare 
din primăria de la Omida la care lucrează notarul Gică 
Stănescu, un omuleţ puţin la trup, îmbrăcat în haine 
ponosite albastre, cu părul alb şi cu faţa zbârcită, cu 
ochelarii pe nas, mâzgăleşte nişte hârtii. Nici nu ridică ochii 
spre mine. E obişnuit, se vede, cu fel de fel de vizite. Tace. 
Peniţa îi scârţâie pe hârtie. Scrie cu litere mari, apăsate. 
Mâna îi tremură. Abia o stăpâneşte. Cerneala e albastră ca 
liliacul. Binevoieşte totuşi să mă întrebe: 

— Ce vrei? 

— Caut de lucru, domnule Lascăr. 

Bătrânul îşi scoate ochelarii, îi şterge cu batista, îi aşează 
la loc pe nas. Mă măsoară din tălpi şi până în creştet, din 
creştet până în tălpi. Ochii - ochi de miop - clipesc des. 

— Nu eşti de pe aici? 

— Nu, sunt mai din susul Călmățuiului, de la Omida. 

— Ştii carte? 

— Ştiu. 

— Câtă? 

— Cinci primare. 

— Scrii frumos? 


— Scriu destul de citeţ. 

— Ia stai aici pe scaun, să-i ardem o probă. 

Mă aşez pe scaun, pun pălăria pe genunchi, iau o foaie de 
hârtie albă şi un toc. Scriu, leg fraze, i le întind. Bătrânul le 
priveşte, apoi decretează: 

— Mda... scrii destul de citeţ. O să vorbesc cu boierul... 

Lângă condici, pe masa bătrânului, un clopoțel. Bătrânul 
întinde mâna, apucă clopoţelul de coadă, sună. Vine un 
argat. 

— Să trăiţi, domnule Lascăr, la ordin! 

— Ia-l pe băiatul ăsta, du-l la bucătărie şi spune că am 
ordonat să i se dea ceva de mâncare. O să rămână la noi, la 
cancelarie. 

Va să zică aşa stau lucrurile, pe bătrân îl cheamă, într- 
adevăr, domnul Lascăr şi, când te sună cu clopoţelul, 
trebuie să alergi, să i te prezinţi, să-i spui: Să trăiţi, 
domnule Lascăr, la ordin! 

Argatul mă împinge spre uşă, apoi mă duce spre casele 
din fundul curților. Acolo mă bagă într-o odaie. 

— Dă-i, fă, Safto, să mănânce. Ca mâine o să ne înjure şi 
el de toţi dumnezeii. O să lucreze la cancelarie, cu domnul 
Lascăr, ajunge logofăt. 

— Poate că n-o să ne înjure, răspunde Safta. 

E o femeie trupeşă, cât trei muieri de voinică, cu 
picioarele groase ca uleiele şi cu sânii mari, revărsaţi. 
Desculţă. Are picioarele arse, tălpile mari, crăpate, cu 
unghii negre, răsucite. Numai mâinile îi sunt albe. Umblă cu 
ele prin bucate, prin apa în care spală vasele. 

— Dacă-ţi spun eu c-o să ne-njure! stăruie argatul. 
Gheorghiu n-a venit tot ca ăsta? Nu ştia cum să se mai 
ploconească. Era flămând mort. Acum, nu numai că ne 
înjură, ne atinge şi cu harapnicul. Mâna dreaptă a domnului 
Lascăr... 

— Ei, lasă băiatul în pace şi du-te încolo. 


Omul pleacă. 

— Nu te speria, îmi spune Safta, aşa e Gânju, gură 
spartă. Nu trebuie să-l iei în seamă, are inimă bună, dar e 
păţit şi el cum suntem toţi la curtea asta. 

Îmi dă un scaun şi pune lângă vasele spălate o strachină 
mare. În strachină răstoarnă din belşug fasole. Lângă fasole 
mai aşează, pe o bucată de şervet, o felie mare de 
mămăligă. 

— Lingură ia-ţi şi singur... 

Aleg o lingură din câteva sute, o şterg, mănânc. 

Se bat tătarii la gura mea. Safta mă priveşte. Mai umple 
o dată strachina. 

— Vii de departe? 

— Nu tocmai. De la Omida. Azi-dimineaţă am plecat de 
acasă. 

— Şi n-ai luat nimic în gură? 

— Nimic. 

— Ai picat într-un ceas bun. 

Intru în vorbă cu ea. Aflu că boierul e unul dintre cei mai 
bogaţi din ţinut. Mai aflu că are peste o sută de slugi în 
curte, încă o sută care păzesc balta cea mare de lângă 
Dunăre, şi se ocupă cu pescuitul şi că, în râpi, sub deal, îşi 
au sălaş sute de familii de ţigani. [iganii îi muncesc 
boierului o parte din moşie. Inima moşiei este aici, la curte, 
dar de lucru e şi sus la conac. 

— O să fie rău dacă o să te trimită la conac. Nu stă nimeni 
acolo sus, în pustietate... 

— Domnul Lascăr mi-a spus că o să lucrez la cancelarie. 

— O fi spus domnul Lascăr, dar nu dumnealui hotărăşte. 

— Dar cine? 

— Boierul. 

S-a lăsat întunericul. Ferestrele castelului sunt luminate. 
Hălădui prin curte, sătul, nu se uită nimeni la mine, nici 


câinii nu mă latră. M-au mirosit numai. Bat iarăşi la uşa 
domnului Lascăr. 

— Ai mâncat? 

— Am mâncat. 

— Mă duc să văd dacă pot să vorbesc cu boierul. Hai cu 
mine!... 

Mă iau după domnul Lascăr. Rămân în capul scării. Scara 
e largă, înaltă. Treptele, de marmoră. Domnul Lascăr a 
intrat în castel, s-a întors numaidecât. 

— Poftim la boier. Şterge-te pe picioare. 

Mă şterg bine pe picioare. 

Cum o fi arătând la faţă boierul? 

Pătrund într-o odaie şi calc cu sfiiciune covorul moale în 
care poştalii mei vechi se îngroapă până la glezne. 

Domnul Lascăr, frânt de mijloc, îl lămureşte pe boier: 

— A picat la curte acum un ceas. Vine din susul 
Călmățuiului, de la Omida. Caută de lucru. Are scriere 
citeaţă, l-am putea opri la cancelarie. 

Ridic ochii şi-l privesc pe boier în faţă. E un om înalt, 
voinic, roşcat, cu tâmple albe. Nu poartă nici barbă, nici 
mustăţi. Gâtul, să-i plesnească de grăsime, obrazul, să-i 
crape de sănătate, ras proaspăt, pieptâănat, pudrat. La 
ochiul drept poartă o sticlă rotundă - monoclu. Începe să 
vorbească. Vorbeşte cu „r” şi puţin stricat, ca şi cum ar 
gândi în altă limbă. 

— Ai să mergi mâine dimineaţă cu mine la conac. Am 
nevoie de un om pe deal. Să fii muncitor şi cuminte... 
Mâncare, dormit şi zece lei pe lună: boiereşte te plătesc. Ia- 
l, Lascăre! 

Nu m-a întrebat cum mă cheamă. Nici eu nu m-am grăbit 
să-i spun. 

Domnul Lascăr tremură din toate mădularele. Gândesc 
că poate o fi tremurând de oboseală. 


Dau bună seara boierului cu monoclu şi mă ţin scai după 
domnul Lascăr. Eu ies cu faţa spre uşă, domnul Lascăr 
merge de-a-ndărătelea. Coborâm scara. Domnul Lascăr îmi 
şopteşte: 

— Ce-ai făcut, nenorocitule? Ai întors spatele boierului... 

— Nu te supăra, domnule Lascăr, dar nu pot să merg cu 
dosul înainte. Ce sunt eu, rac? 

Domnul Lascăr se miră, încearcă să zâmbească: 

— Eşti cutezător!... 

— Nu ştiam, dar dacă spui dumneata... 

— Ai să dormi la Safta. 

— Mulţumesc. 

Argaţii se ploconesc înaintea domnului Lascăr mai abitir 
decât se ploconea domnul Lascăr înaintea boierului. 

— Domnule Lascăr, am să te rog ceva... 

— Ce mai vrei? 

— Cum îl cheamă pe boierul ăsta? 

— Arghir Arizan. lare sunt supărat! mi se spovedeşte 
domnul Lascăr. 

— De ce eşti supărat, domnule Lascăr? 

— Gândeam să te opresc la cancelarie. Nu mai prididesc 
cu lucrul. De câte ori vine cineva care ştie să scrie mai citeţ, 
eu cred că am să-l pot opri la cancelarie. Boierul mi-l ia şi-l 
trimite pe deal. Oamenii nu stau prea mult pe deal. 

— De ce? 

— Eu ştiu? Poate li se urăşte să trăiască acolo, în 
pustietate. 

— Cred că mie n-o să mi se urască. 

— Om trăi şi om vedea, dar una ştiu: am rămas fără ochi 
de când zgâării hârtia, m-am săturat. 

— Şi boierul nu te scoate la pensie? 

— Nu. Boierul Arizan nu scoate pe nimeni la pensie. 
Lucrez la moşia asta de patruzeci de ani. Cât ai putere, 


munceşti şi primeşti leafă. Când nu mai poţi munci, te dă 
afară. Angajează pe altul. 

Îl las pe domnul Lascăr să se tânguie în şoaptă de unul 
singur. Mă întorc la bucătăria Saftei. 

— Domnul Lascăr a spus că o să dorm astă-seară la 
dumneata. Mâine în zori plec cu boierul la conac. 

— Bătu-te-ar norocul! 

— De ce spui aşa? 

— Uite aşa, îmi vine şi mie să spun... 

În curtea boierului năvăleşte cu zgomot mare un 
automobil. Automobilul e deschis. Din automobil se dau jos 
patru ofiţeri germani. 

Şoferul trage maşina, stropită până sus de noroi, 
deoparte. Maşina fumegă. Au gonit-o prin hârtoape... 

Boierul, în prag, îşi primeşte oaspeţii. Se îmbrăţişează, se 
sărută cu ei. 

— lar au venit nemţii, bodogăne printre buze Safta. 

— Au mai venit şi altă dată nemți aici? 

— Vin mereu. Sunt prieteni buni cu boierul. Le-a cerut şi 
i-au dat pentru muncile de la conac prizonieri români. 
Boierul s-a legat să-i păstreze la muncă, fără pază, pe 
răspunderea lui. l-a dat în seama unor slugi. Muncesc 
românii până dau în brânci. Dealtfel, dacă te duci la conac, 
ai să-i cunoşti. O să fie zaiafet mare la curte astă-noapte, 
dacă au venit nemţii... 

A intrat călare pe un cal roib, în curte, domnul 
Gheorghiu. Calul e tot o spumă. Se vede că l-a alergat 
nebuneşte. 

Domnul Gheorghiu sare de pe cal: trei oameni se reped 
şi-i iau roibul în primire. Unul i-l plimbă încet, de căpăstru. 
Ceilalţi, după ce i-au scos şaua şi l-au acoperit cu pături, îl 
freacă, din mers, cu şomoioage de fân. 

Domnul Gheorghiu se prăvăleşte spre castel. Întârzie 
câteva clipe înăuntru, iese, coboară scările în goană. 


— Calul! Daţi-mi calul!... 

Slugile îi aduc calul, pun şaua pe el. 

Domnul Gheorghiu încalecă, plesneşte din harapnic. 
Calului îi scapără copitele. Iese din curte, se depărtează. 
Safta bombăne: 

— S-a dus după ţigănci. 


Safta găteşte numai pentru slugi. 

Bucătăria pentru boieri şi pentru oaspeţii boierului e 
aparte. 

Începe fierberea în bucătăria boierului. E chemată şi 
Safta să ajute. 

Dintr-acolo nu vine miros de fasole, nici abur cald de 
mămăligă. Pentru boieri sunt cuptoare speciale unde se coc 
franzelele, cozonacii, fripturile. Slugile care lucrează aci 
sunt curate, îmbrăcate în alb, ca doctorii la spital. 

Mă culc în odaia Saftei. Mă culc chiar în patul Saftei - un 
pat larg de scânduri, acoperite cu rogojină, ca la noi acasă. 
Ar putea dormi cinci-şase oameni acolo. 

Mă aşez într-un colţ şi mă acopăr cu un aşternut din 
cârpe destrămate, trecute prin darac, răsucite. Abia acum 
mă ajunge oboseala. Am mers aproape o zi întreagă, fără să 
stau o singură clipă pe marginea drumului. Am mers 
întruna. 

Acum, abia acum simt tălpile picioarelor cum îmi ard, 
simt oboseala cum mi se revarsă, ca o apă lişteavă, în trup. 
Adorm şi dorm adânc, ca pietrele. 

Mă trezesc spre ziuă. Lângă spatele meu, un spate lat, 
gras, cald: spatele Saftei. Doarme buştean. Sforăie în somn. 
Fluier încet, cum aş fluiera un câine pe care vreau să-l 
chem lângă mine, să-l ademenesc cu un codru de pâine. 
Femeia nu mai sforăie, s-a liniştit... 

Ciocăne un argat la fereastră: 


— Măi, băiatul ăla care venişi aseară, scoală! le cheamă 
boierul. 

Mă îmbarc pe întuneric. În curte, răcoarea zorilor mă 
trezeşte de-a binelea. Argatul adaugă: 

— Te aşteaptă boierul lângă scară. 

Văd prin întunericul subţire umbra groasă a boierului şi a 
calului pe care boierul se leagănă. Alături, un cal mai 
mărunt, cu şaua pe el. 

— Ştii să călăreşti? 

— Ştiu. 

— Încalecă. 

O slugă îmi întinde frâul. Aşez piciorul în scări - piciorul 
meu bolnav - mă apuc cu mâinile de oblânc, mă opintesc, 
încalec. Calul tremură nervos sub mine. 

Simt că boierul cu sticlă la ochi vrea să-mi facă o şotie, să 
se amuze. Aşteaptă poate să mă trântească pe neaşteptate 
calul. Cheful ăsta n-am să i-l împlinesc. Grăieşte râzând: 

— Ţin-te bine! 

Îi arde calului meu una peste coapse. Calul sare în două 
picioare, nechează, o zbugheşte ca fulgerul pe poartă. 
Boierul, în goană, după mine. Mă ajunge, mă întrece. Îmi 
strigă cât poate în urechi: 

— Să nu cazi!... 

Mă ţin cu amândouă mâinile, cât pot de bine. Mi-am 
încolăcit picioarele în jurul burţii calului. Calul aleargă ca 
vântul. Boierul mi-a luat-o înainte. Despicăm noaptea ca 
două năluci. Calul meu ştie drumul. Vede prin întuneric 
ceea ce eu nu mai văd: celălalt cal pe care boierul îl biciuie 
întruna. 

Urcăm dealul. Ziduri de întuneric în jur. Văd, deodată, 
silueta calului şi a boierului pe culmea dealului. Mi se pare 
că ar fi o statuie uriaşă. 

Calul meu urcă gâfâind. În goană urcă. Se opreşte lângă 
boier. Ca la comandă se opreşte calul. 


Boierul râde iarăşi: 

— Îmi placi. Mă aşteptam să te trântească. 

— Poate că şi calul se aştepta, dar m-am ţinut din toate 
puterile. 

— Ai trecut prima probă. 

Îndrăznesc să-l întreb: 

— Mai sunt şi alte probe de trecut? 

— Poate! 

Îi zăresc dinţii, sclipind în întuneric. Îi zăresc, sclipind în 
întuneric, monoclul. 

Se pipăie la şold şi-mi întinde un pistol. 

— Ştii să tragi? 

— Nu ştiu... 

Iau pistolul în mână, îl pipăi. E un pistol nou, fără butoi. 

— l-am ridicat piedica, îl aud pe boier, îndreaptă-l cu 
ţeava în sus şi trage... 

Îndrept pistolul cu ţeava în sus şi apăs pe trăgaci. Parcă 
mi-a smuls cineva mâna din umăr. 

— E un pistol automat, îmi spune. 'Te doare umărul? 

— Puțin. 

— Dă arma-ncoa. 

Îi dau arma. O cercetează. Mi-o înapoiază. 

— Acum ţine-o cu ţeava-n jos... Mergem la pas înainte. 

Sub copitele cailor, pământul moale, jilav. Întunericul a 
început a se destrăma. O geană de lumină străvezie creşte 
spre răsărit. Balta de dincolo de sat începe să licăre. 
Înaintea noastră se zugrăveşte pe cer un arbore. Ne 
apropiem. Ne oprim la câţiva paşi. 

— Acum ţinteşte trunchiul copacului şi trage. Cam pe la 
mijloc ţinteşte. Când s-o lumina, o să trecem să vedem ce 
ispravă ai făcut. 

Întind mâna şi încerc să ochesc. Apăs din nou trăgaciul. 
Mişc puţin mâna de la dreapta spre stânga. S-o golit 


pistolul de gloanţe. I-l întind. 

Pornim în galop. Întunericul s-a risipit cu totul. Spre 
stânga văd şerpuind, departe, apa cenuşie a Dunării şi, 
dincolo de apa cenuşie a fluviului, malul înalt, acoperit încă 
de neguri, al Bulgariei. 

— E întinsă moşia mea, îmi spune boierul. Am peste zece 
mii de hectare... 

— Douăzeci de mii de pogoane? 

— Da, douăzeci de mii de pogoane. Mai am două moşii, 
cam tot atât de întinse, pe Bărăgan şi una pe lângă Brăila, 
dar îmi place să stau mai mult aici. Pe la celelalte moşii 
merg numai în trecere, când fac inspecţie... 

Împrejur, câmpul pare nesfârşit. Primăvară. A răsărit 
iarba. A răsărit grâul, e mai înalt de-o palmă. A plouat de 
curând. Pământul e moale, copitele cailor se afundă uşor în 
ţărână... 

Boierul vrea să vadă dacă au ieşit rumânii la arat... în 
depărtare se aud scârţâituri de care. Focuri mărunte 
pâlpâie ici-colo. 

Înainte de a se lumina bine de ziuă, înainte de a înjuga 
boii la pluguri, desculţii aprind focuri pe lângă care. Îşi 
încălzesc mâinile, picioarele. 

Ajungem lângă un şir de care. 

Rumânii ştiu cine umblă noaptea călare şi descarcă 
pistolul în văzduh, cunosc calul boierului după tropăit. Uite- 
i, îşi ridică pălăriile, căciulile. 

— Să trăiţi! 

— Bună dimineaţa! De ce-aţi întârziat, măi? 

— N-am întârziat, boierule. 

— Trebuia să fiţi la capul locurilor. De unde sunteţi? 

— Din Piatra. 

Încetinim o clipă caii. Boierul adaugă: 

— Să băgaţi plugul adânc, că vă ia mama dracului! Trec 
să văd... 


Pornim în iureş, pe nesfârşitul câmpurilor, două năluci 
fumurii... 

Ne apropiem de conac. Siluetele caselor şi ale copacilor 
din jur se conturează desluşit pe cer. Boierul cravaşează 
calul. Calul aleargă. Eu îl lovesc pe al meu cu călcâiele în 
pântec, dar parcă nici n-ar fi nevoie să-l lovesc. Cu botul 
lungit înainte, calul meu ţine pasul după al boierului. 
Rămâne totuşi ceva mai în urmă. Poate ştie că e călărit de o 
slugă care nu are dreptul să meargă în rând cu boierul. 

Ferestrele conacului, luminate. În conac, felinare agăţate 
de stâlpi înalţi, aprinse. Când ne apropiem se şi deschid, 
împinse parcă de o mână nevăzută, porţile cele mari. 
Intrăm în goană în arman. Ocolim armanul, ca să nu ne 
oprim caii dintr-o dată. Lângă poartă, cu căciula în mână, o 
mogâldeaţă. 

— Te-ai trezit, Amos? 

— Ca totdeauna, devreme, conaşule. 

Boierul descalecă. Descalec şi eu. Mogâldeaţă prinde caii 
de căpăstru şi-i duce la grajd. Boierul ştie unde merge. La 
doi paşi, în urma lui, mă străduiesc să-i ţin hangul... 

Deschide o uşă boierul, urcă o scară, mai deschide o uşă 
şi pătrundem amândoi într-o odaie mare, pătrată. 

— Gata cafeaua, Iloncă? 

— Gata, conaşule. 

— Ilonca e nevasta lui Amos. 

Îi râd ochii, îi râde gura femeii... Un ibric mare de cafea 
fierbe în clocot. Ilonca îi umple boierului o ceaşcă mare. 

— Dă-i şi lui cafea. 

Umple pentru mine Ilonca o ceaşcă mică. 

În odaia-salonaş a conacului, luminată de o lampă mare 
spânzurată de tavan şi de lumina dimineţii care creştea 
limpede, l-am văzut mai bine şi de aproape pe noul meu 
stăpân, pe boierul Arghir Arizan. Faţa plină, care seara mi 
se păruse roşcovană şi rumenă de sănătate, era acum 


palidă şi uşor încreţită. Ochii îi erau cenuşii şterşi şi 
pleoapele niţeluş umflate. Un ochi avea bulbul roşu, iar 
celălalt, acoperit cu monoclul gros, părea odihnit şi 
limpede. Îi lucea în creştet un început de chelie. Părul, cât 
mai avea, pe jumătate alb, era uns, pieptănat, lins pe cap. 
Guşuliţa de sub bărbie, roşie, aproape ca de curcan 
neînfoiat. Când vorbea, glasul i se auzea spart, răguşit. 
Noapte nedormită, cu mâncare multă şi gustoasă, picantă, 
să tragă după ea băutură - cheful cu nemţii şi cu ţigăncile 
tinere aduse de sub râpi în faptul serii de logofătul 
Gheorghiu. Îmbrăcămintea boierului Arghir Arizan era de 
mare preţ, îmbrăcăminte de câmp şi de călărie: tunică 
scurtă, de postav englezesc, în carouri mari, guleraş de 
blană moale, să ferească gâtul de răceală, pantaloni strânşi 
pe picior, bufanţi, cizme galbene, înalte, până mai sus de 
genunchi, lustruite oglindă. Mânuşile şi le aruncase pe 
masă, răsfrânte, alături de vâna de bou cu care altoia calul 
şi uneori slugile ori învoitorii de pe moşie. Părea un om de 
peste cincizeci de ani - mai târziu aflasem că apropia 
şaizeci - care-şi dă toată silinţa să facă impresie c-ar fi nobil 
britan, cel puţin lord. 

Ilonca, înfăşurată într-o rochie lungă până-n călcâie, 
înflorată, purta în picioare papuci moi, turceşti, fără tocuri, 
umbla prin casă împrăştiind în jur miros dulce de mosc şi 
foşnet mătăsos. Era o fată bălană, cu coade lungi şi galbene 
şi ochii verzi ca iarba. Degetele îi erau încărcate cu inele 
groase de aur. 

— Mai toarnă-mi o ceaşcă de cafea, Ilonca. N-am dormit 
ast'noapte. 

— Se vede, boierule. 

M-am ridicat în picioare. 

— Pot să vă aştept jos? 

— Da. 

Am coborât în curte şi m-am rezemat de zid. Slugile 
plimbau caii pe care venisem şi din trupurile cărora ieşeau 


încă aburi subţiri. Soarele se ridicase deasupra câmpurilor 
nesfârşite şi le îneca într-o pulbere măruntă de aur. Pe 
deasupra Dunării se înălţase şi plutea domol o pânză de 
ceaţă alburie, pe care soarele se străduia s-o destrame, s-o 
risipească. Din când în când se auzeau dinspre fluviu 
fluierături scurte şi groase ca nişte grohăituri. Urcau 
vapoare în susul Dunării, spre inima Germaniei, târând 
după ele şlepuri lungi, pline cu grâne. Altele mergeau pe 
cursul apei spre Giurgiu şi spre Brăila, încărcate cu soldaţi 
şi cu muniții pentru frontul de la hotarul de jos al Moldovei. 
Câmpul, cât prindeai cu privirile, plin de plugari: o femeie 
apasă pe coarne ca brazda să fie adâncă, un băieţandru 
mână o pereche de boi mărunți ori de cai costelivi, îi atinge 
din când în când cu băţul. În urma plugurilor, brazdele 
proaspete fumegă. Satul, rămas în vale, pitit, lipit de şuviţa 
de apă îngustă şi turbure a Călmățuiului, ridică spre cer 
fuioare subţiri şi drepte de fum. Văzduhul, jilav ca şi 
pământul, pare încremenit. Nicio adiere de vânt. Niciuna. 

Îmi arunc ochii prin armanul larg. Ceva mai departe de 
clădirile vechi, coşcovite de ploi şi de soare, boierul cu 
monoclu a pus să se ridice altele noi şi măreţe. O casă mare, 
un adevărat palat de modă veche, cu pridvoare şi arcade, 
grajduri, magazii, toate rămase neterminate. Niciun arbore 
în arman, în afară de doi salcâmi bătrâni lângă poartă. Doi 
trei oameni umblă pe la grajduri. Unde-or fi ceilalţi? 

Un băiat, ceva mai vârstnic decât mine, a venit din largul 
câmpului călare, a descălecat şi-a urcat scările la boier. 
Peste puţin timp a coborât boierul şi în urma lui băiatul. 

— Aşa cum ţi-am spus, Andrei, ai grijă de el. 

A încălecat boierul şi a plecat. Curând nu l-am mai văzut. 


La arman nu locuieşte numai snania de Amos şi nevastă- 
sa llonca. Mai locuiesc o mulţime de slugi. Mai mare peste 
servitorime pare a fi Andrei. 


Poartă uniformă şcolară băiatul. Războiul l-a prins în 
clasa a V-a de liceu - liceul „Sfântul Haralambie” din Turnu, 
la care am vrut să mă duc să învăţ carte. 

E băiatul unui mic proprietar din lunca Dunării. laică-său 
are o casă de copii. L-a trimis la cuconul Arghir Arizan să 
muncească. A venit cu câteva luni înaintea mea. Aci, în 
mijlocul câmpurilor, a petrecut iarna. 

— Păcat, îmi spune, păcat că ai venit abia acum. Nici nu 
poţi să-ţi închipui ce plăcută a fost pentru mine iarna: 
câmpul întins, satele pitulate pe fundul văii nici nu le mai 
vezi iarna. Zăpada le acoperă ca pânză albă. Numai spre 
miazăzi, malul înalt şi pietros de dincolo de Dunăre şi, 
dincolo de mal, un câmp tot atât de aspru, de pietros... 

M-a purtat prin tot armanul, mi-a arătat fiecare colibă ori 
clădire în parte şi mi-a explicat care e rostul ei, la ce 
foloseşte şi cine o are în grijă. Pe urmă am încălecat pe cai 
şi-am umblat pe moşie. La vremea prânzului ne-am întors la 
arman, am mâncat, Andrei s-a culcat să-i tragă un pui de 
somn şi eu am ieşit iarăşi în curte, m-am rezemat de zid şi 
am început a privi câmpurile fără sfârşit. Am căzut pradă 
visării şi tristeţii. Plecasem de acasă, nu spusesem nimănui 
o vorbă încotro mă duc. De fapt nici eu singur nu ştiam în 
ceasul plecării unde o să mă opresc şi pentru cât timp. 
Acum ştiam unde m-am oprit ca să-mi găsesc un rost 
vremelnic, dar câtă vreme aveam să rămân aci, pe deal, la 
armanul Clocociovului, nu puteam să bănuiesc, nu ştiam şi 
nici nu doream să ştiu. Deocamdată rezolvasem ceea ce 
aveam de rezolvat, găsisem un culcuş care de seară până 
dimineaţa era numai al meu şi, în schimbul muncii mele, îmi 
puteam câştigă pâinea, fie şi amară. Dar continuam să simt 
aceeaşi apăsare înnebunitoare. 

Seara am privit cum pe întinderile bulgăreşti se aprind 
focuri. 


— Focurile ciobanilor, a spus Andrei. 


Dincolo de Dunăre pământul e mai mult pietros. Sunt 
multe izlazuri pe care pasc oile ciobanilor. 

Ca să treacă mai uşor vremea, Andrei s-a apucat să-mi 
povestească, înflorit, cum a vânat el iepuri în timpul iernii, 
cum a alergat cu calul după dropii. Noaptea vâjâia vântul: 
vâj-vâjjj... 

— Vâjâia şi pe la noi, pe la Omida... 

În cuprinsul armanului, în clădirile care n-au apucat a fi 
terminate, sunt găzduiţi o sută de prizonieri români. 
Prieten bun cu autorităţile militare germane şi cu prefectul 
cel nou, pe care l-au aşezat nemţii mai mare peste judeţ, un 
moşier mai de la nord, Paul Polimeride, boierul cu monoclu 
a obţinut prizonierii de la lagărul din Turnu. Prizonierii 
aceştia sunt ţărani români din Moldova şi ţărani bulgari şi 
turci de prin Dobrogea. Boierul cu monoclu şi haine 
englezeşti nu-i cruţă câtuşi de puţin, că doar nu i-a scos din 
lagăr, unde putrezeau de vii între sârme ghimpate, şi i-a 
adus aici, la moşie, la soare şi la aer, ca să-i îngraşe. I-a 
adus să muncească. Pentru asta le şi dă masă. Mai tăcând, 
mai cârtind, prizonierii împlinesc muncile cele mai grele. 

— La început, îmi povesteşte Andrei, unii dintre ei au vrut 
să fugă. S-au răzgândit însă: peste tot numai duşmani. l-ar 
fi prins şi i-ar fi trimis dincolo de munţi, spre miazănoapte, 
în ţara nemților. Aici cel puţin au mâncare. Munca e grea, 
dar care dintre ei nu este obişnuit cu munca grea! 

Soldaţii prizonieri turci sunt îmbrăcaţi în aceeaşi 
uniformă ca şi soldaţii români, numai că ei, în loc de capelă, 
poartă fes. Mă împrietenesc cu prizonierii aceştia cu faţă 
care trebuie să fi fost cândva albă şi cu ochi focoşi, nişte 
ţărani tineri şi necăjiţi, şi încerc să învăţ turceşte. Andrei se 
uită la mine cum mă trudesc să îngăim cât mai corect 
cuvintele pe care le aud. 

— Da ce-ţi trebuie ţie să înveţi turceşte? înţeleg să înveţi 
țigăneşte. O să ai nevoie să ştii ţigăneşte. 


Din toate povestirile pe care le auzisem de la mama şi de 
la mătuşa Uţupăr ştiam din copilărie că turcii fuseseră timp 
de veacuri spaima neamului nostru pe aici, pe lângă 
Dunăre. Cântecele vechi ale poporului vorbesc de năvăliri 
turceşti, de măceluri şi pârjoluri şi de convoaiele de români 
luaţi şi trecuţi apa şi duşi departe, în ţări străine, în robie. 
Paşale şi bey au jefuit, au ucis şi-au pârjolit pe aici. Când 
plângea copilul, ca să-l sperie, să-l facă să tacă, îi spunea 
maică-sa: 

— Taci, că vine turcul şi te taie! 

Tăcea copilul. Praful şi pulberea au rămas din vechea şi 
temuta putere turcească. Praful şi pulberea - şi câteva sate 
turceşti sărace, prăpădite pe pământul uscat şi galben şi 
mâncat de țânțari al Dobrogei. Din aceste sate plecau 
tinerii ţărani turci să facă armată alături de tinerii ţărani 
români. La fel mâncau fasole la cazan, la fel mâncau bătaie 
de la ofiţeri şi majuri... 

— Dar ţigăneşte de ce să-nvăâţ, Andrei? 

— Ca să-nţelegi ce vorbesc între ei ţiganii boierului. 

Între sat şi câmp se află două râpi, faţă-n faţă, şi între ele 
s-au ridicat de câţiva ani sălaşele ţiganilor boiereşti. 


Arăturile de primăvară sunt în toi. Muncesc ţăranii din 
satele din vale, de pe lângă Călmățui şi de pe lângă Dunăre, 
învoitori de moşie, în dijmă, şi slugile boiereşti, cu pluguri 
„Mistreţ” şi boi mari, voinici, cu coarnele largi de-ai putea 
aşeza între el un leagăn. Se seamănă porumb cincantin, cu 
bobul aproape roşu. Drugile cincantinului cresc mari şi 
dese, sunt spornice, câştigul e mai mare. Porumbul celălalt, 
galben, cu boabe mari dar rare, dă mălai mai curat, face 
mămăliga mai dulce la gust. Boierul cu monoclu nu 
mănâncă niciodată mămăligă. Porumbul de pe moşie îl 
vinde cu preţ bun, mai ales acum, la vreme de lipsă şi de 
război, şi-i trebuie cât mai mult porumb. Se mai seamănă 
grâu de primăvară şi secară, orz şi ovăz, şi pe coastă rapiţă 


şi mei. Pe coasta dinspre Dunăre a dat ordin boierul să se 
semene pe mari întinderi floarea-soarelui. Untdelemn nu 
mai vine, ca înainte de război, din ţările calde din miazăzi, 
pe unde cresc măslini, şi din floarea-soarelui s-ar putea 
scoate ulei bun de gătit, dacă aci în arman ar fi instalate, în 
clădirile noi, două-trei prese. Boierul le-a şi comandat. La 
toamnă, când floarea-soarelui va fi coaptă şi culeasă, 
presele vor fi gata instalate şi se va putea începe tescuirea. 
Un izvor de aur pentru boierul cu monoclu va fi uleiul. 

— Dacă n-ar fi fost război ăsta, nici nu i-ar fi trecut prin 
cap boierului că se pot scoate bani buni din floarea soarelui. 


Unora războiul le ia viaţa, celor mai mulţi le aduce 
suferinţe greu de îndurat, pe câţiva îi scăldă în aur. Mi-aduc 
aminte de văru-meu lancu Brătescu, fierarul frumos şi 
tânăr, care picta pe pânze micuţe şi pe cartoane răsărituri 
de soare şi amurguri, sălciile de pe malul gârlei şi focul din 
fierăria lui şi pe băiatul cel mic al lui Ivan Ţânţu, cu faţa 
smolită de cărbuni, dar luminată de roşul jarului, trăgând la 
foaie, să sufle foalele cu putere în foc, să se roşească fierul, 
să se albească aproape, să devină moale ca o cocă sub 
ciocan, sub baros. 

Înainte de a pleca la război să se prăpădească prosteşte 
în munţi, în patrulare, mi-a spus: 

— Războiul acesta care se apropie de noi va însemna 
pentru o parte din lume amurgul ei, dar pentru alta va 
însemna răsăritul. Cei mici şi cei de o vârstă cu tine vor 
cunoaşte strălucirea acestui răsărit şi vor simţi zvârcolirea 
acestui amurg scăldat în sânge. Poate că voi mai apuca şi eu 
acest timp, dacă voi trăi. 

Se crezuse vindecat şi venise să se aşeze la ţară, la aer 
curat, ca vindecarea să-i fie mai deplină. Se înşelase şi nu 
cu puţin. Tuşea. Când a plecat, mobilizat, împreună cu 
ceilalţi, la cazarmă, să îmbrace uniforma, să pună raniţa pe 
spinare şi să ia arma pe umăr, scuipa fire de sânge. Îmi mai 


vorbise văru-meu lancu, la Rugşii-de-Vede, se împlinise şi 
trecuse anul de atunci, şi mă îndemnase să caut o anumită 
sămânță. N-o găsisem nici în oraşul tăbăcarilor şi al 
negustorilor, n-o găsisem nici la Omida, şi cu atât mai puţin 
aveam s-o găsesc aici, la arman, în mijlocul întinselor şi 
nesfârşitelor câmpuri boiereşti. 

Andrei, care mă avea în grijă, era ceea ce se cheamă de 
obicei un băiat bun. Vesel şi harnic, îşi lua slujba lui în 
glumă, nu se omora cu firea şi nici nu avea pentru ce s-o 
facă. Călărea caii din grajd până-i umplea de clăbuci, 
dormea pe săturate şi mânca până da afară din el şi, când îl 
apuca strechea, întârzia în odaia frumoasei unguroaice, ori 
alerga după copilandrele de care era plină şatra dintre 
râpi. 

N-avea niciun gând mai înalt, şi el, om care trecuse prin 
şcoală, nu luase în bagaje, aci, în singurătatea armanului, 
nici măcar o carte de citire. 

Dacă nopţile erau limpezi şi somnul mai întârzia, ne 
tolăneam amândoi undeva în iarbă. Îi desluşeam lui Andrei 
tainele cerului. Îi vorbeam de Saturn şi de inelul lui, de 
nevăzuţii Pluton şi Neptun, de Marte şi de presupusele 
canaluri şi de viaţa care ar putea să existe şi acolo, de 
constelaţiile care se văd în emisfera noastră şi de cele ce se 
văd noaptea pe cer, dincolo de tropice. 

— Cea mai frumoasă dintre ele e Crucea-Sudului... 

— Dar de unde ştii tu astea? 

— Am citit în cărţi. 

— Şi la ce-ţi foloseşte? 

— Cum la ce-mi foloseşte? Vreau, să ştiu. Trebuie să ştiu 
cât mai multe. 

— Eu nu ştiu, şi trăiesc bine. O să mă fac contabil şi o să 
trăiesc şi mai bine şi fără să ştiu ce este, dincotro vine şi 
încotro se îndreaptă, Calea-Lactee... 

— Dar tu nu eşti curios să afli? 


— Nu. 

Uneori, din nevoia de a vorbi totuşi cu cineva, uitam felul 
de a fi al lui Andrei şi încercam să discut cu el despre 
oameni şi despre orânduirile omeneşti. 

— Eşti un prost, Darie. Visezi cai verzi pe pereţi. Lumea 
este aşa cum o vedem, cu boieri şi cu slugi, cu oameni 
bogaţi şi cu oameni săraci şi aşa o să rămână în vecii vecilor. 
Cine s-o schimbe şi cum s-o schimbe? 

— Poate ăştia şi mulţi alţii ca ei. 

Treceau pe lângă noi, în cârd, obosiţi, prizonierii. 

Aerul tare al câmpurilor, soarele prin care alergam toată 
ziua, somnul adânc în care, ostenit, cădeam seara m-au 
ajutat să mă întremez. Scăpasem de putinile cu argăseală 
din pivniţa mucegăită a lui jupân Moţatu, de prăvălia cu 
sicrie şi tămâie, cu haine de mort şi lumânări, a lui jupân 
Mielu Guşă şi de prăvălia cu păcură şi cu frânghii, cu 
droburi de sare şi mătrăcărie a lui jupân Bănică Vurtejanu. 
Scăpasem şi de aerul îmbâcsit, şi de cearta din casă, şi de 
privirile care se îndreptau spre mine ca nişte sulițe şi mă 
înţepau. Prins de treburi, Amos se vedea şi mai mult nu se 
vedea, ochiul sănătos al boierului şi ochiul lui de sticlă se 
aflau departe şi nu ne vegheau în permanenţă, iar Ilonca ne 
mai chema uneori seara, pe mine şi pe Andrei, să-şi uite 
urâtul, pălăvrăgind. Se socotea ca la închisoare, se plictisea 
şi se mohora, şi aştepta sfârşitul războiului să-l părăsească 
pe Amos, bărbatul ei de formă, şi pe boier, să bată la porţile 
lumii şi porţile lumii să i se deschidă, să înceapă a trăi altfel. 

— Ai de toate aici! Unde să te duci aşa, în necunoscut? 

— Eşti un prost, Andrei. „Ai de toate”, îmi spui. Ce am? 
Casă, masă, rochii, pantofi... Omul mai are şi suflet şi dacă 
sufletul nu e mulţumit... 

— Să nu te audă boierul vorbind aşa. 

— Şi dacă mă aude? N-are decât să se supere cât 
pofteşte. Poate să şi crape dacă nu-i place. Dealtfel o să 
crape el şi aşa. Gâfâie din ce în ce mai des. E bolnav de 


inimă, cu toată arâtoşenia lui şi cu toate năzdrăvâăniile la 
care se dedă ca să-şi dovedească sieşi şi altora că e încă 
tânăr. 

— Şi dumneata, Ilonca, spui că boierul nu e tânăr! Ştii 
mai bine ca oricare. 

— Măgarule... Ştiu multe pe aici. Boierul e hârbar, nu 
alege... Voi rămâne aici până se va sfârşi războiul - 
plănuiesc. Pe urmă voi bate şi eu cu pumnul la porţile vieţii. 
S-ar putea întâmplă ca porţile vieţii să mi se deschidă larg 
înainte. 

Înaintăm cu timpul în primăvară. Zilele cresc, nopţile 
scad. Devin atât de scurte, încât ţi se pare că abia ai pus 
capul pe mână şi-ai aţipit, că au şi sosit zorile. Sunt zile 
vânzolite în noroi, cu tunete care bubuie ca tunurile de pe 
front, cu fulgere şi ploaie. Atunci umblăm prin arman, de la 
o casă la alta, ori chiar pe câmp, cu câte-o pătură în cap. Nu 
lăsăm să treacă ziua fără să împlinim treaba pe care o avem 
de împlinit, chiar dacă ar da peste noi potopul. Nu dă 
potopul peste noi. Numai ploile. Dar cele mai multe zile au 
cer limpede, înalt şi albastru, albastru... Atunci ierburile şi 
grâul şi porumbul cresc parcă văzând cu ochi. Uite, ieri 
grâul era până la glezne. Azi a trecut de glezne. Mâine o să 
se urce spre genunchi. Pământul e negru şi gras şi trebuie 
să scurmi mult cu hârleţul ca să dai de vânăt. Pământ gras, 
pământ bun, în care orice sămânță ai arunca prinde colţ, 
răsare, creşte. Oamenii de pe aici au o vorbă: Pământul bun 
ca untul... Pământul boierului... 

— Are mult pământ boierul nostru, îi spun lui Andrei. 

— Da, are mult pământ. 

— Cum poate să aibă un om atâta pământ? 

Andrei, fiu de boiernaş care toată viaţa a râvnit să fie 
boier adevărat şi n-a izbutit, îmi răspunde mirat: 

— Uite că poate! Şi mai multe poate să aibă un om, dacă 
e în stare să adune şi să păstreze ce-a adunat, să crească şi 


să-şi înmulțească avutul. Fiecăruia i se cuvine cât poate să 
ia de la alţii. Apoi boierul nostru mai are şi o poveste. 

Odaia în care dormim e largă, căţărată sub streaşina 
conacului. Şi ferestrele sunt largi. După ce s-o isprăvi 
războiul, boierul plănuieşte să-şi termine conacul. După 
chipul în care a început clădirile, se pare că vrea să-şi 
petreacă fericitele bătrâneţi aici. 

E noapte. Câmpul e tăcut şi la fereastră nu ascultă 
nimeni. Amos şi llonca au o odaie jos, lângă intrare. 
Prizonierii trăiesc în grajduri - ţiganii, în corturi, între râpi. 

— Ce poveste are boierul? 

— O ştiu toţi oamenii. Ai dormit numai o noapte la curte. 
Dacă ai fi dormit mai multe, ai fi aflat-o... 

Sunt doi bătrâni la curte: bătrânul Iordache Arizon şi 
moş lovcu, amândoi trecuţi de optzeci de ani. Conu 
Iordache e tatăl boierului nostru. Moş lovcu e fratele de 
cruce al lui conu lordache. Conu Iordache e boier. Poartă 
pantofi de lac şi haine negre, croite, cusute la Bucureşti. 
Poartă totdeauna cămaşă scrobită. Niciodată guler, 
niciodată cravată. S-a obişnuit cu hainele boiereşti, cu 
cravata, nu. Le-a spus tuturor: 

— Dacă mi-aş pune cravată, ar fi ca şi cum mi-aş înnoda 
singur un ştreang în jurul gâtului. 

Câteodată, când are poftă de râs şi de glumit, boierul 
povesteşte că visează ştreanguri şi spânzurători. În tinereţe 
se cutremura în vis şi se trezea lac de sudoare. S-a obişnuit 
cu visele de acest fel. Acum nu se mai sperie, nu se mai 
trezeşte. Visează până la capăt visul. Îşi aduce aminte 
dimineaţa de ce-a visat şi râde. 

De frica ştreangului a trecut - e mai bine de o jumătate 
de veac de atunci - Iordache Arizan, dincoace de Dunăre, 
cu moş lovcu. Amândoi au tâlhărit şi au adunat multe pungi 
de aur. l-au încolţit oamenii stăpânirii, luni de zile i-au 
hăituit. Multe sânge omenesc vărsaseră. Au izbutit să se 
strecoare prin păduri, să treacă Dunărea în ara 


Românească. Conu Iordache a arendat o fişteică de moşie 
în inima Bărăganului. S-a însurat, a câştigat trei copii. Doi i- 
au murit. l-a rămas boierul nostru. l-a murit şi nevasta, o 
ţarancă din partea locului. Moş lovcu n-a vrut să-şi lepede 
portul balcanic. Ştii cum e moş lovcu? Poartă opinci, obiele 
pe care le înfăşoară cu nojiţele, nădragi largi de dimie, 
flanelă de casă, cojoc şi căciulă. Arată ca slugile boierului - 
ca slugile mai bătrâne. Conu Iordache, de la un timp, e 
părăsit de puteri. Mai iese, din când în când, prin curte, 
sprijinit în baston. Bastonul are mâner de aur... Picioarele îi 
tremură, îi tremură şi mâinile, e slab ca un schelet. Cu moş 
lovcu e altceva. Parc ca de cincizeci de ani. Din zori şi până 
noaptea târziu nu se odihneşte, încalecă pe cal şi se duce la 
baltă să bălăcărească pescarii că n-au tras destul peşte în 
năvoadele şi în plasele lor. Pe urmă - o să-l vezi venind şi 
aici, la arman - se duce la ciobani şi-i ciomăgeşte fiindcă i s- 
a părut că n-au muls oile până la ultima picătură, că au 
lăsat prea mult lapte în ţâţe, pentru miei. L-am întâlnit ieri 
la stâna din vale. Au început ciobanii să tundă oile. Cu moş 
lovcu au avut de furcă. I s-a năzărit bătrânului că nu tund 
bine oile. A descălecat, a luat o oaie, a culcat-o la pământ, şi 
a cerut o foarfecă. 

— Vă arăt eu cum se tunde oaia... 

A tuns moş lovcu oaia. Se întâmplase să-i cadă în mână 
una mare, grasă. A rămas oaia goală, despuiată, de parcă i- 
ar fi ras cineva lâna cu briciul. S-a îndârjit şi până spre 
amiază a tuns un cârd întreg de oi. 

— Dar de ce păzeşte cu atâta străşnicie moşul averea 
boierului? 

— Pare să fie la mijloc o taină. Iovcu nici nu mănâncă la 
masa boierului, cu slugile mănâncă. Numai de dormit, 
doarme aparte, într-o odaie, pe un pat de scânduri, acoperit 
cu piei de oaie, cum dormea în tinereţe, înainte de a se 
deda la tâlhării, sau în vremea în care era urmărit şi trebuia 
să fie gata oricând s-o zbughească. Doarme îmbrăcat moş 


lovcu. Se schimbă la o săptămână, la două. Dacă ai mai fi 
rămas la curte mai mult de o noapte, l-ai fi putut cunoaşte şi 
pe conul Mitiţă, adaugă Andrei. 

— Ăsta cine mai e? 

— Băiatul boierului. 

— Are şi un băiat? 

— Nevasta boierului nostru a murit şi ea, nu se ştie când, 
nu se ştie unde, că boierul a umblat mult prin lume când 
era tânăr. Unii spun că nici n-ar fi moartă, că l-a lăsat pe 
boier. În casa boierului s-au pomenit slugile cu un băiat 
adus de departe. Băiatul are amândouă picioarele moi şi 
pocite. A crescut în cărucior. lese din casă împingând cu 
mâinile roţile de bicicletă ale căruciorului. A trecut de 
douăzeci de ani conu Mitiţă. E totdeauna îmbrăcat ca şi 
cum s-ar duce la bal. O ţigancă a fost trimisă la oraş, un 
timp, să înveţe cum să-i lustruiască unghiile, cum să-l tundă 
şi să-l bărbierească. "Țiganca îşi pierde vremea pe lângă 
conu Mitiţă. lese în curte, cu căruciorul lui cuconaşul, se 
uită la oameni şi nici măcar nu catadicseşte să le arunce o 
înjurătură. Dacă nu l-ar fi auzit oamenii vorbind de câteva 
ori cu tat-su, ar fi crezut că e mut. Are faţa albă, osoasă, şi 
ochii mari, ieşiţi pe jumătate din cap - odraslă de tâlhar... 


Andrei doarme. Stele bat la fereastră. Vorbeşte prin 
somn. Desluşesc în cuvintele pe care le bolboroseşte unul 
singur: Zambila. Am să-l întreb mâine cine e Zambila... 

Mă gândesc la ce-am aflat despre boier, despre tatăl 
boierului, despre fiul boierului, despre moş Ilovcu... 


Bătrânii au tâlhărit peste Dunăre, în Balcani. Câte n-am 
auzit povestindu-se despre întâmplări petrecute demult, 
despre comori adunate cu omor, la drumul mare, îngropate 
adânc în sânul pământului şi... uitate. 


Toată copilăria mi-a fost chinuită de o asemenea 
comoară, ascunsă sub casa noastră sau în împrejurările 
casei noastre, şi despre care mereu se vorbea că, din când 
în când, spre primăvară, după ce zăpezile s-au topit şi s-au 
scurs, scoate în miez de noapte o flacără albastră care 
pâlpâie câteva minute, luminând aria. Din pricina acestei 
comori am pierdut plopul din fundul ariei, al cărui vârf se 
ridica deasupra satului, plopul din fundul ariei, al cărui vârf 
îl vedeam de departe, de pe câmp, când mă întorceam din 
rătăcirile mele acasă. 

Bunicul tatii îşi adusese nevasta de lângă Olt. Era un 
bărbat tare voinic bunicul tatii. Spre hotarul satului, spre 
Belitori, la o răscruce de drumuri, se află şi astăzi o piatră 
mare de hotar, rotundă, pe care cinci-şase oameni, dacă şi- 
ar uni puterile, ar izbuti s-o rostogolească. Bunicul tatii, 
Mitroi Găbunea, înşira duminica oamenii după el. Se ducea 
la piatra de hotar. Bunicul tatii se pleca de mijloc, apuca 
piatra cum ar fi apucat un sac, îşi aduna grosul puterilor, o 
ridica pe umăr, o arunca peste umăr... Dacă, înainte de a 
pleca din sat, azvârlea pe gât câteva bărdace de vin, era în 
stare să treacă piatra peste umăr chiar de douăsprezece 
ori, fără nicio odihnă între o aruncătură şi alta. 

Bunicul tatii, pe care tata a apucat să-l vadă, avea timpuri 
când pleca de acasă cu săptămânile, toamna mai ales. Nu 
spunea unde se duce, era ca şi cum ar fi intrat în pământ. 
Nu-l mai vedea nimeni şi nimeni nu-i auzea de urmă. Bunica 
tatii nu ştia niciodată dacă rumânul ei are să se mai 
întoarcă ori nu la vatră, la bordei, în culcuş... 

A făcut călătorii de felul ăsta până au început a-l părăsi 
puterile, până au prins a-i cărunţi tâmplele. I-au ieşit trei- 
patru fire albe în mustăţi şi unul-două în sprâncene. Atunci 
n-a mai plecat de acasă. Bunica tatii a ştiut că bărbatul ei s- 
a potolit. Apropiase optzeci de ani... 

L-a luat la goană pe frate-său - l-a luat la trei-păzeşte 
înjurându-l: 


— Du-te acasă şi vino mâine dimineaţă! 

Numai vorbe spurcate i-au ieşit din gură. 

După plecarea lui Dionis, bunicu-meu s-a ridicat, a ieşit 
din gaură şi s-a întors acasă. A aşteptat să pogoare noaptea 
adâncă, apoi şi-a luat nevasta şi cazmaua şi s-a dus la 
săpătură. 

Avusese dreptate în presupunerea lui. Din întâmplare 
descoperise comoara ascunsă acolo de taică-său. 

N-a putut să aducă de toarte cazanul, atât era de greu. 
Bunicul a rămas de pază şi de câteva ori bunica a cărat cu 
căldarea aurul în bordei. 

Unchiu-meu Voicu, fratele mai mare al tatălui meu, ţine 
mai bine minte întâmplarea asta. El povesteşte că bunica a 
aşternut jos lângă pat, o scoarță. Aducea bani cu căldarea 
şi-i răsturna. Unchiu-meu Voicu, copil, s-a dat jos din pat şi 
s-a jucat cu banii. Taică-meu şi ceilalţi dormeau duşi. În 
bordei pâlpâia opaițul. 

Pe urmă a venit şi bunicul, cu cazanul gol. Era un cazan 
mare, de aramă, care prinsese cocleală pe margini. 

Unchiu-meu Voicu a adormit. Până la ziuă, bunicul şi 
bunica au făcut ce-au făcut şi au pus în alt loc, mai ascuns, 
comoara regăsită. 

A doua zi a venit Dionis să sape damul. Bunicul astupase 
groapa pe jumătate. 

— Du-te acasă. Nu mai sap dam. Nu mai am nevoie de 
dam. 

La o săptămână de la atingerea comorii, ultima nevastă a 
bunicului meu a murit: umblase cu banii. Din pricina asta, 
credea bunicul că i-a murit nevasta... 

Avea bunicul un frate mai tânăr, flăcău - unul Gărgan... 
S-a însurat Gărgan Găbunea. I-a dăruit bunicul doi galbeni 
să-şi facă nunta. În ziua nunţii, înainte de a merge la 
biserică să se cunune, mirele a căzut de-a-mpicioarele şi a 
murit... 


„A doua moarte adusă în casă de banii blestemaţi”, 
gândea bunicul. A ascuns şi mai adânc bogăţia de aur. 

Au trecut anii. 

De la Putinei a venit un văr al bunicului. Se afla la mare 
anaghie. L-a rugat pe bunic să-l împrumute un galben. 
Dornic să mai încerce o dată norocul comorii, i-a 
împrumutat bunicul. Când s-a întors acasă, băiatul 
rubedeniei zăcea cu gâtul umflat, babele nu i-au găsit 
leacul. A murit şi ăsta. 

„A treia moarte adusă de bani în familie”, a cugetat iarăşi 
bunicu-meu. 

Nimeni n-a mai ştiut unde sunt tăinuiţi banii. S-a jurat 
bunicul că, atâta timp cât îi va fi dat să vieţuiască, să nu se 
mai atingă de comoară. 

Au crescut feciorii şi s-au însurat. Au crescut şi fetele şi s- 
au măritat. În casa bunicului se auzea mereu aceeaşi vorbă: 

— Tată, când o să ne spui şi nouă unde ai îngropat banii 
ăia? 

Sau: 

— Hai, mă, să dezgropăm banii ăia şi să-i împărţim. Ce-o 
fi o fi... 

Bunicul rămânea neînduplecat. 

— V-am spus: cât o să trăiesc n-o să aflaţi unde am ascuns 
comoara. Sunt banii dracului, sunt adunaţi cu omor şi cu 
haiducie, sunt bani afurisiţi. Dacă o să aibă vreunul din voi 
norocul să-i găsească, mănânce-i sănătos. Sunt pe aici prin 
cuprinsul ariei. Cu timpul o să găsească cineva din seminţia 
noastră comoara. 

Băieţii au început a îmbătrâni. Fetelor lui a început a li se 
zbârci obrazul şi a le cădea dinţii. Şi bunicul a devenit din 
ce în ce mai bătrân. Şi iată, bunicul l-a însurat şi pe cel mai 
mic dintre băieţii lui, pe tata. Cu Dumitra l-a însurat, cu 
Dumitra care era mai în vârstă decât el. Dumitra i-a născut 
tatii copii. Şi s-a bolnăvit bunicul. De picioare s-a bolnăvit. 


Rămânea bunicul pe prispă şi tata pleca la câmp cu 
nevastă-sa şi cu copilul cel mic, iar pe bunic îl păzea de 
muşte frate-meu Gheorghe. Vorba vine că-l păzea de muşte. 
Punea lângă el o cană cu apă, o bucată de pâine, o tulea 
prin vecini după zbeng. 

Şi într-o dimineaţă bunicul s-a simţit rău şi l-a strigat pe 
frate-meu: 

— Hei, măi Gheorghiţă, vino lângă mine... 

S-a dus frate-meu lângă bunic: 

— Ascultă, am să-ţi spun un lucru pe care să nu-l 
mărturiseşti nimănui. Am să-ţi destăinuiesc unde se află 
îngropată comoara veche. Să umbli la ea când ai să te faci 
flăcău. Şi să nu-i spui lui taică-tău. Mă asculţi, Gheorghiţă? 

Bunicul era bătrân şi bolnav şi fuma tutun din lulea de 
pământ... Şi gura bunicului mirosea a mahorcă. Fratelui 
meu nu-i plăcea mirosul acela. 

— la lasă-mă-n pace, că-ţi pute gura... 

S-a dus pe uliţă, la copii, la joacă. 

Seara, când s-a întors tata de la muncă, trăia bunicul, dar 
pierduse glasul. A mai trăit câteva zile fără glas şi fără să 
poată mişca măcar un deget. 

Plângea bunicul şi în juru-i erau adunaţi băieţii lui şi 
băieţii băieţilor lui, fetele lui şi fetele fetelor lui. Şi bunicul 
gemea şi pieptul i se ridica şi i se lăsa şi din ochii bunicului 
curgeau şuvoaie lacrimile pe care o viaţă de om le simţise 
năvălindu-i sub pleoape şi izbutise să le oprească... 

Toţi pricepeau că pe bunicul îl apasă un gând şi că gândul 
ăsta bunicul vrea, în sfârşit, să-l spună, dar nu poate să-l 
spună. Şi ştiau că bunicul în ceasul acesta din urmă, al lui, 
vrea să le dezlege taina comorii şi nu mai poate. Şi câtă 
nevoie ar fi avut fiii bunicului, nepoţii şi strănepoţii 
bunicului, de banii ascunşi adânc în pământ. 

Fiindcă, între timp, vremurile se schimbaseră. Şi fiii 
bunicului şi toţi ceilalţi nu mai aveau starea de altădată, 


erau săraci lipiţi pământului şi oricât ar fi muncit pe moşii, 
niciunul nu putea să câştige pâinea îndestul. 

Şi bunicul a plecat pe lumea cealaltă cu taina lui. Şi banii 
au rămas îngropaţi. Şi atunci toate neamurile s-au adunat şi 
au poruncit fierarilor satului să făurească sulițe lungi şi 
subţiri cu vârful ascuţit şi cu mâner întors în care se puteau 
opinti. 

Aria noastră şi ariile neamurilor din jur au fost străpunse 
cu aceste sulițe săptămâni întregi, la fiecare pas o gaură. 
Aşteptau până se lăsa întunericul şi până în zori găureau 
pământul. Fierul a mers până în pântecul pământului, ca 
uns, şi nu s-a oprit în capacul nici unui cazan cu bani. 

Au blestemat şi s-au lăsat păgubaşi. Dar mereu aduceau 
vorba de comoară, la noi în casă mereu se şoptea de banii 
de aur. În fiecare primăvară tata săpa într-o altă parte a 
ariei un dam pentru vite. A continuat să sape damuri pentru 
vite şi apoi să le astupe înainte de a ridica grinda, chiar 
după ce tata nu mai avea în cuprinsul ariei lui nicio vită. 


Străjuia în fundul ariei un plop înalt, care mi se părea că 
împunge slăvile cerului cu vârful. Cât am fost plecat la oraş, 
l-au doborât cu securea. Iata l-a doborât şi cu frate-meu 
Ion. A vuit plopul când s-a prăbuşit şi creştetul lui era mai- 
mai să ne dărâme casa. L-au curăţat de crengi, apoi s-au 
apucat să-i scoată rădăcinile. Le intrase în cap că la 
rădăcina acelui plop se afla ascunsă comoara. N-au găsit 
NIMIC... 

Plopul a fost tăiat în bucăţi cu ferestrăul, spart şi ars. 

Mai stau şi acum vecinii, în unele nopţi, cu ochii ţintă spre 
aria noastră, pândind clipa în care vâlvorile albastre vor 
licări deasupra comorii. Poate că uneori licăresc în aria 
noastră vâlvorile albastre - poate nu licăresc. Nimeni nu 
ştie... 


Mai demult, cotrobăiam prin podul casei, se găseau acolo 
aruncate vraişte cioburi vechi, fluiere sparte, ciurele cu 
fundul găurit, mâneci de cojoc, cazmale fără coadă, topoare 
rupte, ploşti bătrâne cu pântecul roşu pe care de ani şi ani 
nu le mai folosea nimeni. 

Toate lucrurile acestea, când eram copil, mă îndemnau să 
mă gândesc la oamenii care au trăit altădată, care au săpat 
cu aceste sape rupte, care au doborât copaci cu aceste 
securi cu gura ştirbă şi care şi-au potolit setea cu vinul acru 
din aceste ploşti cu pântecul rotund. 

Mă gândeam mereu la oamenii care şi-au îmbrăcat 
trupurile cu aceste pieptare cu flori care acum şi-au pierdut 
culoarea. 

N-aveam cu ce să mă joc. N-aveam ce să citesc, deşi 
învăţasem să citesc, căutam să citesc după aceste rămăşiţe, 
într-un trecut care era apus pentru totdeauna. Căutam să- 
mi închipui vieţile acelor oameni din care se trăgea sângele 
meu şi al fraţilor mei, oameni ale căror trupuri s-au 
prefăcut de mult în pulbere, în cimitirul de sub creasta 
dealului. 

Într-o zi, tot scormonind prin pod, am găsit un ciomag 
lung şi alb. Era aşa de lucios, că mi se părea că e făcut 
dintr-un os uriaş, dintr-un os pe care-l luciseră anii. L-am 
luat, am coborât cu el din pod, l-am scos la lumină, l-am 
şters cu poalele cămăşii de praf. Era minunat. M-am jucat 
cu el până seara. 

A venit tata de la câmp şi m-a văzut. 

— Unde ai găsit ciomagul ăsta? 

O ciudă aspră străbătea prin glasul lui. 

— În pod, tată. 

— Dă-l încoace. 

Mi l-a smuls din mâini, a mers spre fundul ariei. Nu ştiu 
pe unde l-o fi pitit. M-am mirat. L-am întrebat la masă. Mi s- 
a părut că-i trecuse necazul. 


— “Tată, de ce mi-ai luat băţul? 

— De-aia. 

— Ăsta nu-i un răspuns. De ce mi-ai luat băţul? Era tare 
frumos. 

— A umblat cu el bunicu-meu, dacă vrei să afli. Nu ştie 
nimeni câte scăfârlii o fi spart cu el... 

Cred că l-a îngropat în pământ. Poate. Dar oricât de 
adânc l-ar fi îngropat în pământ, ciomagul acela nu va 
putrezi. Nu ştiu de ce mi-a rămas această credinţă. Poate 
fiindcă ciomagul părea de os şi anume dintr-un os fără 
moarte, dintr-un os pe care nu-l va ajunge niciodată 
putrezirea. Era uşor ca un fluier fără măduvă. Era uşor şi 
totuşi era greu... 


Andrei se trezeşte. Simte cum mă răsucesc ca pe 
cărbuni. 

— Ai dormit bine, Darie? 

— Am dormit. 

Coborâm în arman. 

Grâul a crescut până la genunchi. Peste o săptămână, 
două. O să fie de trei ori mai înalt şi spicul va fi mare cât 
vrabia şi cu boabele grele, pline. Astă-iarnă zăpada a fost 
înaltă, a priit timpurilor. Zăpada a fost înaltă până dincolo 
de hotarul la care soldaţii au continuat să se bată cu 
duşmanii. 

Prizonierii s-au trezit şi ei şi merg încolonaţi spre 
bucătărie. În fiecare dimineaţă, înainte de a porni la lucru, 
li se dă aci, ca la cazarmă, pe fundul gamelei, un fel de 
zeamă neagră şi caldă, gustarea de dimineaţă: ceai fără 
ceai. 


E timpul în care trebuie culeasă pălămida din grâu. E 
timpul în care ţiganii încep a fi folosiţi pentru muncă. Acum 
ştiu: patru sute de oameni rupţi, desculți, dezbrăcaţi, care 


au trecut iarna şi iernile de mai înainte în valea prin care a 
fluierat vântul. Patru sute de oameni care cresc goi în 
bătaia crivăţului şi în arşiţa soarelui de vară, mai goi decât 
păsările care au pene, mai goi decât şerpii care au trupul 
înfăşurat în solzi plumburii. 

Au ieşit goi în zăpadă, acum ies goi la lucru, în soare. 
Peste şatră, bulibaşa e mai mare. Bulac Bulancea îl cheamă 
pe bulibaşă, bărbat cam de vârsta boierului şi - se pare - tot 
atât de vânjos, tot atât de înalt, de voinic. Numai că mâinile 
bulibaşei cu degetele toate îmbrăcate în inele groase şi 
grele, sunt mai mari decât ale boierului Arghir Arizan. 

Bulibaşa nu umblă desculţ. Bulibaşa poartă cizme până 
deasupra genunchilor şi carâmbii cizmelor bulibaşei sunt 
bătuţi în bani de argint. Argintul s-a învechit şi a prins patin 
- argint vechi. Ţintele care sunt bătute în tălpile cizmelor 
bulibaşei sunt ţinte de argint. Tocurile cizmelor lui sunt de 
argint. Nădragii bulibaşei, lână-n lână, galbeni la culoare, 
au vipuşcă roşie şi lată. Şi brâul, cu care bulibaşa îşi încinge 
trupul, e un brâu lat de o palmă şi jumătate, bătut şi el în 
bani de argint. Căciula o poartă pe sprânceană, şi căciula 
bulibaşei e teşită puţin într-o parte, căciulă cu pană. Are 
pieptar cu flori bulibaşa şi marginile din faţă ale pieptarului 
sunt şi ele prinse în bumbi de argint. În mână poartă 
harapnic, şi harapnicul bulibaşei are la vârf plumb cu 
colţuri. 

Bulibaşa e stăpân peste şatră şi boierul nici nu se uită la 
țigani, nici nu-i scuipă-n creştet măcar. Boierul cu bulibaşa 
are înţelegere pentru ţigani, aşa cum pentru soldaţii robi 
are înţelegerea cu comandantul german din Turnu. El 
bulibaşei îi plăteşte, şi bulibaşa din zece părţi opreşte 
pentru el opt, iar două le dă ţiganilor care muncesc, pentru 
muncă. 

Tare bogat e bulibaşa! Numai el e bine îmbrăcat din tot 
sălaşul. Copiii bulibaşei sunt tot atât de goi ca şi copiii 
celorlalţi ţigani. Nevasta bulibaşei este la fel de ruptă şi de 


goală, ca nevestele celorlalţi ţigani. Îi face totuşi un hatâr 
bulibaşa nevestei: n-o scoate la adunat pălămidă, n-o scoate 
la seceră, n-o scoate la munci grele - o trimite prin sat să 
ghicească muierilor în ghioc. Bineînţeles, nu pe degeaba - 
pe mălai, pe făină. Vorba ceea: dacă nu curge tot pică. Şi 
averea bulibaşei mai creşte cu ceva. 

Bulibaşa a plesnit din harapnic. Auzim, de sus, de la 
arman, pocnete. Ţiganii vor împânzi câmpul. 

Ţiganii urcă râpile pieziş, de-a buşilea, târându-se pe 
genunchi, agăţându-se de colţurile pietrelor, de rădăcinile 
uscate ale ierburilor. Se află şi o potecă pe unde poate fi 
urcată râpa, dar pe potecă n-are voie să urce decât 
bulibaşa. Înainte de a pleca la muncă, ţiganii trebuie să 
simtă greul vieţii... 

Ajung cu Andrei la marginea râpilor. Ajung şi ţiganii. 
Bulibaşa îi aşteaptă. Bulibaşa călăreşte un cal de smoală, îi 
mai pocneşte pe unii cu sfârcul harapnicului. Ţiganii se 
scarpină şi fug. Vătafii bulibaşei împart fiecăruia postaţe de 
muncă. [iganii se strecoară prin grâu, în vârful picioarelor, 
să nu rupă cumva rădăcinile. Caută firele de pălămidă, 
firele înalte cu tulpina plină de ghimpi deşi, groşi, cu vârful 
ascuţit. Ţiganii apucă pălămida de mijloc, o smulg din 
pământ uşor, să nu smulgă odată cu ea vreun fir de grâu. 
Firul smuls e ţinut în braţe, şi astfel alt fir şi alt fir, până s-a 
adunat snopul. Mâinile tuciurii ale oamenilor sângeră. Le 
sângeră până şi braţele. Boierul nici nu se uită la ţigani. La 
ţigănci se uită. Şi încă - cu ce jind! Bulibaşa îi plesneşte cu 
harapnicul. Îi plesnesc cu harapnicul pe ţigănci, vătafii 
bulibaşei. Pălămida se culege cu palmele. 

Grâul o să cadă din batoză, în saci, la treierat, curat, 
luminat... 

Înalte, albastre, zilele trec una după alta. 

Înalte, fumurii, nopţile trec una după alta. 

Harapnicele plesnesc ca pistoalele şi cum niciun deal nu 
e prea aproape, numai malul de dincolo al Dunării, malul 


bulgăresc, nu se aud ecouri... 

Harapnicele pocnesc deasupra oardelor de ţigani care 
culeg  pălămida,  harapnicele  vătafilor.  Harapnicele 
logofeţilor boiereşti se aud deasupra întregului câmp unde 
pălămida e culeasă de oameni oacheşi, goi, tuciurii, ieşiţi la 
muncă pe moşia boierului din râpile de jos, şi de rumânii 
adunaţi din opt sate. 

Tarlaua pe care o plivesc prizonierii e fără harapnice - 
numai cu tămâieri soldăţeşti. 

Prizonierii cu fes roşu pe cap, la răsăritul soarelui, cad în 
genunchi, se roagă. La apusul soarelui, cad în genunchi, se 
roagă. Rumânii râd de ei. 

— Degeaba vă rugaţi, fraţilor. V-a uitat şi hogea, v-a uitat 
şi Allah. Allahul vostru şi Dumnezeul nostru au alte treburi 
acum: privesc prin ochean pe ferestrele cerului câmpurile 
de bătaie. Allah al vostru şi Dumnezeul nostru petrec şi râd 
de prostiile pe care noi, oamenii, le facem. Ne încăierăm şi 
ne sfâşiem unii pe alţii. Boierul - îl vedeţi? - cât a fost pe 
aici stăpânire românească, i-a mers bine. Când au trecut 
Dunărea bulgarii, temându-se să nu-l fure, boierul a ieşit în 
calea ofiţerilor bulgari, le-a vorbit bulgăreşte şi i-a poftit la 
masă. Au fost aduşi lăutari din sat. La curte, s-a încins 
cheful. Boierul a scăpat neprădat. 

După o zi, au venit nemţii. La fel a făcut. l-a poftit la 
curte, a trimis logofeţii şi le-a adus ofiţerilor nemți ţigănci 
tinere dintre râpi, din corturi, să chefuie cu ei. Fac zurbă şi 
zaiafet cu ţigănci nemţii, o dată pe săptămână la curte. Om 
subţire boierul - poartă şi monoclu la ochi. A umblat prin 
străinătăţi, vorbeşte multe graiuri. Ochiul pe care l-a 
pierdut l-a înlocuit cu unul de sticlă. Ochiul l-a pierdut 
dincolo de mări, în ţările calde, unde s-a dus să vâneze 
sălbătăciuni. Oamenii care au năvălit peste noi din altă ţară 
şi pe care noi am fost puşi să-i împuşcăm şi să ne lăsăm 
împuşcaţi de ei, oamenii aceştia, care sunt duşmanii noştri, 
nu sunt şi duşmanii boierului. 


lacă, au venit nemţii. Boierul le-a ieşit şi lor în faţă, le-a 
vorbit pe limba lor şi a scăpat nejefuit şi de oştile nemţeşti. 
Mai mult, pe noi ne-a luat robi. Îi muncim de dimineaţă 
până seară şi ce avem pentru asta? Câteva frunze verzi de 
tutun pe săptămână, o ciorbă şi-o bucată de mămăligă 
seara. Numai oasele şi pielea au rămas de noi. 

— Unde ţi-e dumnezeul dreptăţii, llie? Dumnezeul la care 
ai fost învăţat să te închini!... Mehmet, unde e Allah al tău 
să te apere? Cine îngrijeşte de cadâna ta, de copiii tăi, câţi 
vei fi având? 

— Patru am, bre, să-mi trăiască, răspunse Mehmet. 

— Eu, unul, numai trei, spune Bălţatu I. Adam, soldat 
moldovean. 

Prieten bun sunt cu prizonierii. Pierd vreme printre ei şi, 
când logofeţii sunt departe, ne întâlnim la marginea 
lanurilor şi sporovăim. Adică ei sporovăiesc şi eu ascult. 

Îi ascult şi aud lucruri pe care nu le cunosc despre viaţa 
din satele lor moldoveneşti. Unii trăiesc pe lângă munte, 
alţii prin ţinuturile deluroase. Dobrogenii povestesc despre 
sate în care oamenii vorbesc mai multe limbi şi în care 
tătari, turci, găgăuţi şi români trăiesc laolaltă, fără nicio 
ceartă, fără nicio neînțelegere între ei. 

— Sunt şi bulgari la noi în comună, spune Ioniţă Cârjă. 

— V-aţi certat vreodată? 

— De ce să ne certăm? Fiecare cu pământul, cu casa, cu 
vitele, cu bucuriile şi necazurile lui. Numai în o mie nouă 
sute treisprezece am avut niscaiva supărări. Bulgarii din sat 
n-au primit cu bucurie vestea că ne batem cu bulgarii de 
dincolo de graniţă. Dar parcă noi am primit-o cu bucurie? 
Nu e păcat să te duci să împuşti oameni cu care n-ai nimic 
de împărţit şi să te laşi împuşcat ori schilodit de ei, aşa fără 
nicio pricină? Mare păcat!... Dar nu noi hotărâm... Hotărăsc 
alţii. Ne-au scos atunci, ca şi acum, din bârloagele noastre 
jandarmii. Am mers. Dacă am fi avut capul deschis, să 


judecăm şi să vorbim şi să hotărâm noi, n-am fi avut ce 
căuta în războiul cu bulgarii... Ne-am ales cu holera... 


Muncesc la culesul pălămidei cu ţiganii, cu ţigăncile, cu 
puradeii la un loc. Vătafii nu mă lovesc. Nici logofeţii. Sunt 
un fel de argat la conac, bun la toate. Curâţ ieslele, mătur 
grajdurile, ajut bucătarilor la mestecatul mămăligilor, la 
împărţitul ciorbei. Îmi prinde bine munca. Învăţ o mulţime 
de lucruri şi gândesc că mai târziu deprinderea cu orice fel 
de necazuri îmi va fi de folos. Ţiganii nu se sperie de 
ciomege, de bice, de ocări. Le sângeră spinarea, mâinile, 
picioarele... Blestemă pe limba lor, apoi, tot pe limba lor, 
încep a cânta. Uneori cobor seara cu ei jos, între râpi. La 
început m-au cam ţinut deoparte, dar când au văzut că 
mănânc cu ei dintr-o strachină, că în jurul focului stau, ca şi 
ei, pe vine ori lungit pe burtă şi mă scarpin de purici fără 
fereală, aproape că au început a mă socoti de-al lor. Cu 
Tănase Fier-Rău, băieţandru ceva mai în vârstă ca mine, m- 
am împrietenit. Chira o cheamă pe sora lui Tănase Fier- 
Rău. Să tot aibă treisprezece ani, dar pare de optsprezece. 
Obrazul uşor îi bate în galben şi ochii albaştri îi sunt. I s-au 
revărsat sânii, parcă ar fi născut şi alăptat. Intră în cort şi 
se-ntoarce cu ghiocul bunică-sii - un ghioc mare, lucios, cu 
buze cenuşii, răsfrânte. Se lungeşte lângă mine, în iarbă. 

— Pune ghiocul la ureche!... 

Îl pun. 

— Auzi ceva? 

— Aud... Auie ca o apă îndepărtată, care ar curge printre 
maluri de piatră. 

— E ghioc adus de la Mărul Roşu... înainte de a începe 
războiul, colindam cu sălaşul prin lume. Am ajuns până în 
ţara turcilor când eram mică. Acum nu mai umblăm. Ne-a 
vândut bulibaşa munca boierului. Vrei să-ţi ghicesc în 
ghioc? 

— Ghiceşte-mi... 


Focurile pâlpâie sub căldări în care fierbe mămăliga, sub 
oale în care e gata să dea în clocot ciorba de lăptuci., A 
scăpătat de mult soarele. Deasupra, cerul clatină stele 
mărunte, roşii, galbene. Chira are mijloc subţire şi picioare 
lungi. Descântă ghiocul şi face semne în jurul lui. 

— Ai cincisprezece ani, aşa spune ghiocul... 

— Cincisprezece am... 

— Ai ochii albaştri-verzui. Aşa spune ghiocul... 

— Am ochii albaştri-verzui... Nu mi-am văzut niciodată 
ochii... 

— Niciun om nu poate să-şi vadă ochii... 

— Nu poate... 

— Trăieşti singur în câmp, aşa spune ghiocul!... 

— Singur în câmp... 

— Nu eşti ca toţi băieţii, aşa spune ghiocul... 

— Nu sunt ca toţi băieţii... Ştiu, şchiopăt când merg... 

— Ai vrea să strângi în braţe o fată... 

— Aş vrea... 

— O ţigancă... 

— O ţigancă!... 

— N-o cheamă Chira... Chira e logodită... 

— Logodită? 

— Da, logodită... 

— Cu cine? 

— C-un ţigan chipeş... 

Afurisita! Râde. Râde şi-mi arată toţi dinţii ei mici şi albi, 
ca mâzga de lăptucă. Obrazul Chirei e luminat. De flăcările 
focului e luminat chipul Chirei. Încep şi eu să râd, ca să nu 
rămân de ruşine. De fapt nici eu singur nu-mi prea dau 
seama de ce se întâmplă cu mine. Îmi place Chira şi, când 
stau aproape de ea, mi se pare că ea singură îmi stăpâneşte 
gândurile, că numai pe ea o doresc. Dar când o văd pe 
Zambila, încep a o uita pe Chira. Bag de seamă că Zambila 


îmi place şi mai mult, şi că, dacă ar sta în puterile: mele să 
hotărăsc, Zambila ar fi aleasa... 

Când mă aflam la Ruşii-de-Vede - la toamnă se va împlini 
anul de când am plecat de acolo - şi slugăream la Bănică, 
mi-a plăcut o fată. [inea taică-său birt pe uliţa lăturalnică 
pe care mă întorceam din târg spre casa măruntă a 
jupânului. O vedeam câteodată în prag. Avea ochii verzi şi 

obrazul rotund, bălan. Îmi surâdea. Într-o seară mi-a întins 
două zarzăre coapte: 

— Ia-le, mi-a spus, şi mănâncă-le. Mă cheamă Zoica... 

A strigat-o un glas muieresc, mânios, de după tejghea... 
Am aflat mai apoi că era copil de suflet, că o puneau să 
frece scândurile şi-o băteau până la leşin părinţii vitregi, 
chipurile s-o înveţe să se poarte. Îşi primea zilnic porţia ei 
de chelfăneală... N-am mai vorbit cu fata bălană de atunci, 
dar n-am uitat-o. Mi se pare uneori că-i aud ţipetele. Alteori 
ca prin vis îi văd zâmbetul, îi aud glasul: 

— Ia-le şi mănâncă-le... 

Au fost dulci zarzărele. Erau răscoapte... 

— Ţi-a ghicit în ghioc? mă întreabă Tănase. 

— Mi-a ghicit... 

Râdem toţi trei. 

— Dacă rămâi până la toamnă la arman, o să te chem la 
nuntă, spune Chira. 

— Poate rămân... 

— La toamnă mă mărit... 

N-o întreb cu cine... 

Țiganca scurtă şi groasă, ca soacra soră-mi Evanghelina, 
care a mestecat mămăliga şi-a răsturnat-o pe masă, ne 
îmbie: 

— Hai, veniţi la masă!... 

Ne ducem şi ne aşezăm în jurul mesei... Mâncăm... 
Ciorba de buruieni e bună. 

— Am acrit-o cu corcoduşi, spune groasa. 


Acasă, mama acrea şi ea ciorba de ştir, de ştevie, cu 
corcoduşi pe care eu le culegeam din pom - cu corcoduşi 
verzi, acre. Mâncăm corcoduşi şi zarzăre crude până mi se 
strepezeau dinţii. Primăvara, mâncăm cleiul pe care-l 
găseam uscat, ieşit prin plesniturile cojii, pe tulpinele 
zarzărilor, ale corcoduşilor. 

— Mai vrei ciorbă? 

— Da... 

Urc râpa spre conac, târându-mă. N-am vrut să ocolesc, 
să caut poteca. Pieptiş urc râpa. Mă ţin cu mâinile de tufe, 
fac un pas, caut altă rădăcină, mă prind de ea, să nu lunec. 
Ajung, ostenit, pe creastă. Om se apropie de mine prin 
întuneric. Port totdeauna la brâu un cuţit scurt, cu două 
tăişuri, cu mâner de os. În teacă de piele îl păstrez. Pun 
mâna pe cuţit. 

— Care eşti, mă? 

— Om bun... 

S-a depărtat o clipă omul, s-a oprit. 

— Aş vrea să-ţi spun ceva, argatule... 

— Spune-mi... 

— Să nu te legi de Chira... 

Îl chem mai aproape. Omul vine lângă mine, la un pas. E 
un ţigan înalt. Subţire. Îl cunosc. Aproape gol, omul. 

— Hai să stăm de vorbă! 

— Să stăm... 

— Nu eşti Dudulică? Fierarul? 

— Dudulică sunt. 

— Măi Dudulică, n-am nimic cu Chira. N-am nimic cu 
nimeni... Nu-mi arde ce crezi tu că-mi arde... 

— "Te duci la Chira la cort. Cam des te duci, argatule... 

— La Tănase mă duc, nu la Chira... 

— Dar vorbeşti şi cu Chira... 

— Vorbesc... 


— E logodită cu mine... 

— Îmi pare bine, pari un băiat de treabă... însoţeşte-mă 
până la conac, Dudulică!... 

E mai înalt decât mine Dudulică. $Şaptesprezece- 
optsprezece ani să tot aibă. 

— M-a poftit Chira la nunta voastră, la toamnă - dac-oi 
mai fi pe aici... 

— Vrei să pleci? 

— Poate... 

— O să plecăm şi noi, după ce s-o termina războiul... Până 
atunci ne-a legat bulibaşa de moşia boierului... 

— 'Ţi-e teamă să n-o pierzi pe Chira? 

— S-a legat logofătul Andrei de ea... 

— O să-i spun să se astâmpere... 

— Dacă nu se astâmpără, o să se pomenească într-o 
noapte cu şişul meu între spete... 

— Atât de mult o iubeşti pe Chira, că ai putea să omori un 
om pentru ea? 

— Mult... 

— Chira ştie? 

— Ştie. Şi-i place să mă întărâte. Am s-o bat după nuntă. 
În fiecare zi am s-o bat... 

— De ce? 

— Muierea nebătută e ca moara neferecată... 

— Parcă spuseşi c-o iubeşti!... 

— "Tocmai de-aia... 

— O să-ţi facă farmece şi n-o s-o mai baţi... 

— Farmece!... În farmece cred rumânii, noi ţiganii nu 
credem... 

Ne despărţim. Câmpul, legănat de vânt, foşneşte. Răsare 
luna, rotundă, roşie. 


— Îl omor pe logofătul Andrei, dacă se mai leagă de 
Chira!... 


Sus, pe deal, la arman nu sosesc scrisori, nici jurnale. 
Totuşi, din om în om, din gură în gură, aduse parcă de 
vântul care mereu bate, şi când nu bate adie, vin veşti de 
tot felul. Muierile şi rumânii din sat şi prizonierii au aflat că 
dincolo de hotarul Moldovei, în Rusia, oamenii care 
muncesc în fabrici, soldaţii şi ţăranii s-au ridicat, sătui de 
război şi de asuprire, împotriva stăpânirii, şi au făcut 
revoluţie. Se vorbeşte că s-ar fi răsculat şi trupele ruseşti 
din Moldova împotriva stăpânirii ţariste şi că n-ar mai vrea 
să se bată. 

— Şi noi ne-am răsculat la nouă sute şapte, spune 
soldatul Anton Dicu, din Moldova de Jos. Am ars conace 
boiereşti şi-am băgat spaima în boieri, în ciocoi. N-am 
izbutit... Am plătit cu sânge şi suferinţă răscoala... N-am 
fost uniţi... Nu ne-am ridicat cu toţii deodată... Au ucis 
boierii prin sate pe cine au vrut să ucidă, după răscoală... 

— La noi, începe a povesti soldatul Manole Zmeu, din 
Moldova de Sus, după răscoale, am muncit şi-am trăit mai 
greu ca înainte de răscoale... A trebuit să muncim însutit 
pentru ce-am stricat în câteva zile de răzvrătire... Şi ce 
stricasem? Dădusem foc la nişte şuri de paie... Când să 
ajungem la conac, ne-a întâmpinat armata cu gloanţe... Dar 
se cheamă că ne răzvrătisem. Ciocoiul ţinea şi cârciumă în 
sat. Unii oameni se duceau şi beau, aruncau pe tejghea, 
pentru spirt, ce câştigau, tot ce câştigau... Alţii ocoleau 
cârciuma cu otravă. Trimiteau copiii să le cumpere tutun. 
De mult îi luase moşierul la ochi. Acum avea prilejul să se 
răzbune. S-a răzbunat. l-a trecut pe listă ca fruntaşi ai 
răscoalei, pe ei şi pe învățătorul care-i îndemna pe oameni 
să nu calce pragul cârciumii... N-au ajuns nici plugarii, nici 
învățătorul la judecată. I-au bătut ofiţerii, i-au purtat prin 
sat legaţi şi plini de sânge, pe urmă i-au împuşcat... 

— Eram om în putere, când cu răscoalele... vorbeşte, ca 
şi cum în acest ceas de seară n-ar mai putea să-şi păstreze 


în el amintirile, rezervistul Dragomir Trofim. Sunt zece ani 
de atunci... M-am aruncat în foc, după ce chibzuisem bine 
ce fac, cu toată nădejdea. Acum e acum, îmi spuneam... Să 
le venim de hac boierilor... Boierului din satul nostru i-am 
venit de hac. Era cam la începutul răscoalei. Om curajos, nu 
s-a temut, n-a căutat să se ascunză măcar. Am pătruns, tot 
alaiul, în curtea lui. Ne-a privit din cerdac. 

— Ce vreţi, oameni buni? 

— Pământul îl vrem, că noi îl muncim. Pământul... la-ţi 
catrafusele şi pleacă la oraş... 

— Eu? De ce să plec? E moşia mea!... 

— Te-ai ivit cu ea în palmă din maică-ta, când ai venit pe 
lume? 

— Dobitocilor, ne-a spus, pe ce lume trăiţi! [ara are o 
lege... 

Ne-am îmbulzit spre cerdac. Avea puşca de vânătoare 
lângă el. A descărcat-o în norod. Au murit două muieri - una 
era nevastă-mea... N-am fugit. Dimpotrivă. Am sărit pe el, l- 
am tras în curte, l-am omorât cu ciomegele. Armata a venit 
cu tunurile. Ne-am ascuns în pădure... O săptămână au 
bătut tunurile. Până n-au ars, până n-au dărâmat satul, n-au 
tăcut... Au înconjurat pădurea, ne-au prins... Am tăiat cinci 
ani bătuţi pe muche sare, la ocnă... 

— Dacă vor izbuti oamenii de acolo să ducă la bun sfârşit 
revoluţia din Rusia, socotim că s-o întinde şi la noi, c-o fi şi 
la noi mai bine... 

— Nu se poate să nu izbutească. Sunt şi soldaţii de 
partea revoluţiei, cu arme... Au arme oamenii şi stăpânirea 
veche a căzut. A căzut şi împăratul!... 

— Războaiele aduc uneori căderea împăraţilor... 

Prizonierii stau aşezaţi pe vine lângă foc. E cald. Vara a 
început. Oamenii totuşi nu se pot despărţi de foc... Lângă 
foc, nu te simţi singur. Focul e viu, ca inima care bate... 


— Ce-o mai fi făcând acasă, la noi în Dobrogea, Maranda? 
Am lăsat-o cu patru copii şi un găvan de mălai pe fundul 
sacului. Al cincilea copil era pe drum - băiat ori fată - aş fi 
vrut o fată, că băieţi am patru, să-mi trăiască... 

Nu-i răspunde nimeni soldatului prizonier Istratie Hulub. 
Nimeni nu ştie ce-o mai fi făcând, în îndepărtatul sat 
dobrogean, Maranda, dacă mai e vie ori dacă, în 
învălmăşagul luptelor, care s-au dat pe acolo, n-o fi murit cu 
copii cu tot. Nimeni nu are nicio veste de la ai lui. De altfel, 
Istratie Hulub nici n-aştepta răspuns de la cineva. Cu glas 
tare şi-a spus gândul care-l frământă şi-l roade, care-l 
mănâncă şi-l macină. Gândul lui - la fel cu gândurile 
celorlalţi... 

— Mă visam azi-noapte că pogor devale, cu pluta, pe 
Bistriţa, la noi, în Neamţ. Mă apropiam de Toance, auzeam 
vuietul apei, eram tot încordat. Mulţi plutaşi se prăpădesc 
la Toance, dacă pluta nu e bine cârmuită, dacă se desfac 
legăturile şi se risipesc în vârtejul alb trunchiurile. Am 
ajuns. În cădere, m-a prins bulboana. M-am trezit gâfâind, 
lac de sudoare. O fi ajuns vreun necaz până la pragul casei 
mele... 

Eu n-am văzut niciodată munţii. N-am văzut nici marea. 
Numai câmpul. Şi balta. Şi Dunărea. Întreb: 

— Ai casă în munţi, nene Nichita? 

— În munţi, la poalele pădurii, casă cu odaie şi tindă, casă 
de bârne, veche, moştenită din bătrâni. larna lucrez la 
ferăstraie, la Piatra. Vara sunt plutaş. Nu-mi văd nevasta 
toată iarna. Drumul e zăgăzuit de zăpadă. Satul e risipit pe 
coastă. Nici de la o casă la alta nu se poate umbla cu lunile. 
Vine dihania până sub fereastră. Mâşie cu nările urma 
omului, pleacă pocâltită de foame. Nevasta rămâne singură, 
cu copiii. Mi-a murit o dată un copil. Era măricel. larna a 
murit. L-a înfăşurat nevasta în sac şi l-a pus în pod, la frig. 
L-am îngropat primăvara, când s-au topit zăpezile şi s-au 
scurs apele, de sfintele Paşte. Atunci m-am putut duce 


acasă. Îi cumpărasem băiatului straie şi opinci de la oraş. L- 
am îmbrăcat cu ele şi l-am dus să doarmă în pământ. Aşa se 
întâmplă la noi. Moare careva, îl urci în pod şi aştepţi 
primăvara să-i faci sicriu şi să-l îngropi cu popă la cimitir. 
Dacă te bolnăveşti, Dumnezeu cu mila, n-are cine să-ţi 
aducă leacuri... 

Se uită în flăcările vii ale focului. Tace. Toţi tac, de parcă 
au lespezi de piatră aşezate deasupra sufletelor. Reia firul 
vorbei: 

— De mine şi de alţii ca mine, care se cheamă că suntem 
plutaşi, oameni mai de curaj, care ne punem viaţa în 
primejdie ori de câte ori o pornim în jos, se cheamă că e mai 
bine. Trăim ori murim înecaţi în câteva clipe. Dar oamenii 
care viețuiesc mai sus decât noi, mai aproape de vârful 
muntelui, în pădure, o duc mai rău. N-au nici măcar colibe. 
Trăiesc în bordeie, în inima pădurii. Cât e iarna de lungă, şi 
în munţi iarna e mai lungă decât la câmp, chiar dacă e ger 
de crapă pietrele, ies la tăiatul copacilor. Rămân de 
timpuriu betegi, cu mâinile şi cu picioarele degerate. Mai 
rămân şi orbi, din pricina fumului. Bordeiele n-au coş. 
Curge fumul pe uşă. lot pe uşă pătrunde şi gerul. Te culci 
lângă foc. Pe o parte te prăjeşte jarul, pe alta te înţeapă cu 
undrele reci frigul. Din obişnuinţă, te răsuceşti mereu în 
somn, ca o pasăre prinsă în laţ şi străpunsă de frigare... 
Când nu mai sunt buni de muncă, tofologi de picioare, 
cerşesc, milogi, pe la colţuri de stradă. Vezi, când te uiţi la 
cei mai nefericiţi decât tine, parcă te bucuri puţin. Dar când 
te gândeşti la cei care huzuresc în belşug fără să asude, 
parcă-ţi vine să ridici bâta şi să crăpi scăfârlii... Nu mă mir 
că dincolo de hotar, spre răsărit, s-a ridicat norodul de jos. 
S-or fi săturat şi pe acolo oamenii cei mulţi de lipsuri şi 
împilare... 

Focul, mereu răvăşit, pâlpâie. Vântul risipeşte fumul 
albastru, subţire. 


— Dacă e pe lumea asta o dreptate, o să ajungă ea odată 
şi odată până la noi, îngână Istratie Hulub. 

— Dreptatea nu vine niciodată singură. Omul trebuie să 
se bată pentru dreptatea lui. Oamenii dinspre răsărit se bat 
pentru dreptatea lor. Nu aşteaptă să le pice din cer... La 
asta trebuie să ne gândim şi noi, spune plutaşul, şi, când o 
sosi ceasul, să pornim cu cap treaba... 

— Să ne gândim... 

Cu plutaşul Nichita mă plimb deseori seara prin preajma 
armanului. E un om mărunt, negricios, păros. De când a 
căzut prizonier la nemți poartă barbă. 

Glumesc: 

— Vrei să te faci popă, nene Nichita? 

— Să mă ferească sfântul!... 

— Atunci de ce ţi-ai lăsat barbă? 

— Şi-au mai lăsat şi alţii... 

Mi-e drag Nichita. Îmi povesteşte despre munţi, despre 
ape repezi şi limpezi, despre cerbi şi capre negre. 

— Uneori urcă muntele, după vânat, cete de boieri. Se 
uită la noi, ne fotografiază casele, nevestele, copiii. Îi auzi: 
„Ăştia trăiesc lângă pădure, la aer curat. Noi la oraş.” Nu 
mai pot de graşi... Pe ăştia, măi băiatule, pe ăştia noi ar 
trebui să-i strivim cu călcâiul, ca pe nişte viermi. Eu socot 
că dacă la hotarul de răsărit s-a aprins revoluţia, li s-a 
apropiat sorocul şi boierilor de la noi... De s-ar termina 
odată războiul ăsta afurisit... Gândeşte-te şi tu: munţii i-a 
făurit Dumnezeu, când a făurit cu mâinile lui pământul. 
Sămânţă copacilor pe munţi tot Dumnezeu a aruncat-o, cu 
puterea lui. Tot lanţul munţilor e stăpânit de câţiva oameni 
de la Piatra şi de la laşi. Ferăstraiele din vale sunt tot ale 
lor. Copacii cresc singuri în ploaie şi soare. Câştigul îl iau 
stăpânii munţilor. Oamenii care doboară copacii pier 
schilozi, câţi nu pier, înainte de a deveni schilozi, de foame. 
Ne canonim şi noi, cei care cărâm buşteni cu pluta şi 


muncim la ferăstraie... Ne mor copiii. N-avem o scândură 
pentru sicriu... M-am visat acasă... Asta nu-i a bună... Poate 
nu mai apuc s-ajung acasă... Vezi, atunci, înainte de război, 
mi-a murit băiatul cel mare, în toiul iernii. Nevasta a avut 
grijă de ceilalţi... Dacă s-ar fi întâmplat să-mi moară 
nevasta, în casa înecată de zăpezi, mi s-ar fi stins în câteva 
zile toţi copiii, de foame. Unora li s-a şi întâmplat asta... 

— Acum e vară, nene Nichita. Poate până la iarnă ajungi 
acasă... 

— Poate, dacă aş izbuti să fug şi să mă strecor dincolo, 
printre linii. 

— De ce nu încerci să dezertezi? 

— Uneori sunt ispitit s-o şterg de aici. Mă tem însă că, 
dacă ajung dincolo de front, la ai noştri, sunt trimis iar în 
linia de foc... M-am scârbit de război... N-aş vrea să mor 
acum. De întâlnirea cu moartea, oricum, nu scapi. După 
război, o să fie nevoie de mulţi oameni zdraveni, dacă 
răscoala de dincolo de hotar se întinde până la noi. Da, da... 
O să fie nevoie de o sumedenie de oameni zdraveni. O să fie 
treabă de făcut, nu glumă... 

E pământie faţa lui Nichita. Pământii îi sunt şi mâinile. 

— Sunt frumoşi munţii, adaugă el. Apele sunt reci şi 
limpezi. Dacă am putea trăi mai bine... 

S-a pogorât peste câmp, peste conac, apăsarea... 


Istratie Hulub e din Dobrogea. Vorbeşte şi tătăreşte. 
Jumătate din satul lui e locuit de tătari... 

Dobrogea... Rostesc cuvântul! Sunt cuprins de dorul de a 
călători, de a merge cât mai departe de ţinutul acesta pe 
care îl cunosc cum îmi cunosc podul palmei, de a vedea 
mereu lucruri noi, de a întâlni mereu alţi oameni, de a trece 
pe sub privirile mele cât mai multe, cât mai neobişnuite 
privelişti. 


Am citit în anii cât am învăţat la şcoala primară tot ce mi- 
a căzut în mână: despre oameni care nu seamănă cu cei de 
pe aici, despre ţări care au altă înfăţişare decât ţara 
aceasta. 

Am dat o dată peste o carte cu pagini puţine. Am văzut 
acolo poza unui băiat de vârsta mea, care era nu numai 
desculţ, ci despuiat de-a binelea, înfăşurat cu o cârpă în 
jurul şoldurilor, cu un baston mare şi gros, sculptat cu flori, 
în mână, şi cu o sumedenie de pene ciudate în părul creţ, 
stufos ca o steblă de măceş. Dedesubtul pozei scria: Abu, 
regele din Ulala. 

Multe lucruri am citit, multe din cele citite le-am uitat. Nu 
ştiu de ce, chipul regelui din Ulala, imaginea lui Abu, mi-a 
rămas în minte. 

Am sorbit cartea din scoarță în scoarță. Am aflat că Abu 
era regele insulei Ulala - am vrut să ştiu unde se află 
această insulă. M-am dus la dascălul meu, i-am arătat 
cartea, l-am întrebat. Mi-a răspuns: 

— În Mările Sudului, în apropierea insulei Suwa... 

Mările Sudului, cu insule de corali, mările totdeauna 
calde, ţinuturile totdeauna calde, unde oamenii umblă 
aproape goi tot timpul, unde oamenii pot trăi cu ceea ce le 
dăruiesc plantele şi arborii... 

M-am strecurat pe furiş, în timpul vacanței, în podul 
şcolii, şi am găsit acolo o hartă veche a Mărilor Sudului. Am 
scuturat-o de praf, m-am dus cu ea la învăţător. L-am rugat 
să-mi dăruie harta. Mi-a dăruit-o! Am dus-o acasă, am 
atârnat-o într-un cui, pe peretele casei... 


A fost una din cele mai mari bucurii ale copilăriei mele. 
Zile întregi priveam cu ochi mari harta, citeam numele 
insulelor, măsurăm distanţele dintre ele cu degetul, căutam 
să-mi închipui cum vor fi arătând la înfăţişare. 

Am găsit şi insula Ulala, am găsit şi alte insule cu nume 
tot atât de legănate. Multe nopţi n-am dormit, călătorind cu 


închipuirea. Apoi dintr-o dată m-am simţit obosit de atâtea 
călătorii. Mă gândeam dacă voi putea să fac vreodată în 
realitate drumurile pe care le-am colindat cu gândul. Poate 
le voi face, îmi spuneam, poate nu le voi face. Poate că ar fi 
bine nici măcar să nu le mai fac. Visul, lucrurile la care te 
gândeşti prea mult, şi pe care ţi le închipui într-un anumit 
fel, poate e mai bine să nu le întâlneşti niciodată aievea. 

Cât mă aflasem la oraş, la tăbăcărie, la „Înger”, la Bănică 
cel încrucişat, mă pomenisem uneori, mai ales noaptea, 
gândindu-mă îndelung la părinţii mei, la fraţi, la surori. Cu 
duioşie, cu dulceaţă, mă pomenisem gândindu-mă. Şi cu 
dor. Apoi mă reîntorsesem pentru un timp acasă. Mama mă 
întrebase dacă mi-e foame şi mă lăsase să-i aştept, flămând, 
pe ceilalţi. Nu se ridicase să-mi dea să îmbuc, mai înainte, o 
bucată de mămăligă. Fraţii şi surorile se repeziră asupra 
mea să-mi smulgă puţinii bani pe care-i câştigasem la 
jupâni. Mă loviseră cu baţjocura lor. Schiopule, îmi 
strigaseră... Dorisem să ascult foşnetul plopului. Plopul 
fusese tăiat, prefăcut în cenuşă. Poate că dacă l-aş fi găsit 
întreg, fremătând în vânt, freamătul lui nu mi s-ar fi părut 
uscat, fără farmec. Aşa cugetam uneori, în ceasuri de 
oboseală, când tristeţea mă învăluia, mă copleşea ca o ceaţă 
vânătă, întunecată, amară. Îmi dădeam seama că, dacă mă 
voi lăsa prins în această plasă, voinţa mea va slăbi, puterile 
mele se vor micşora, voi luneca din ce în ce mai jos şi voi 
rămâne totdeauna, cât voi avea zile, undeva pe fund, să mă 
târăsc, moale şi orb, ca o râmă. Îmi încordam voinţa, 
aruncam, ca pe o zeghe umedă, tristeţea, căutam lumina şi 
bucuria şi cântecul. Cădeam în cealaltă parte a cumpenei. 

Nimic nu mi se părea acum cu neputinţă de atins. Voiam 
să ajung într-un oraş mare, să lucrez şi să învăţ, să cunosc 
viaţa şi oamenii. Voi ajunge în oraşul mare, voi ajunge, îmi 
spuneam, mai curând sau mai târziu, voi ajunge totuşi. 
Repetam în gând frazele acestea şi simţeam cum 
încrederea în puterile mele mi se răspândeşte în întreaga 


fiinţă. Mergeam cu gândul înflăcărat mai departe. Mai 
târziu voi călători de-a lungul şi de-a latul pământului, nu 
numai cu imaginaţia, ci în realitate. Voi căuta să urc, 
treaptă cu treaptă, scara care duce spre lumină... Puneam 
degetul pe hartă şi luam hotărâri: aci voi rămâne şase luni, 
aici o lună numai, dincoace un an întreg. Până la douăzeci 
de ani va trebui să fi ocolit cel puţin o dată pământul, să fi 
văzut mii şi mii de chipuri omeneşti diferite... îmi ardea 
capul. Îmi ardea inima. Flăcările gândurilor mele se înălţau 
până la stele, treceau dincolo de stele, înfăşurau în aripile 
lor uriaşe universul. 

— Ce te-oi fi zgâind atâta la pânza asta, măi? Ai căpiat? 

Frate-meu lon mă readucea cu picioarele pe pământ. 

— Poate oi fi căpiat, îi răspundeam, dar ce ai tu cu mine? 

— N-am nimic cu tine, dar îmi pare rău că te-ai zăltat la 
minte... 

— Să nu-ţi mai pară... 

— Uite că-mi pare... 

— Lasă-l cu ale lui, loane, o auzeam pe mama. 

Mă lăsa într-ale mele frate-meu. Un ceas. Pe urmă iar se 
lega de mine: 

— Dar ţiganul ăsta borţos cine e? 

— Un rege... 

Îl podidea râsul. 

— Despuiatul ăsta? 

— Da. Un rege măsliniu, dintr-o ţară cu oameni măslinii 
la faţă... 

— Te-ai cânţit rău, băiatule, rău de tot te-ai cânţit la cap... 

— M-am cănţit. Ce-ţi pasă ţie?... 

— Îmi pasă... 

— Du-te dracului... 

Mă alegeam cu două palme... 

— Să nu mă drăcui, că-ţi rup oasele, şontorogule... 


Răbdam totul pentru regele Abu din Ulala... 


Nu l-am uitat pe regele din Ulala, pe regele Abu. Nu-lpot 
uita: vioi, cu cercei mari, ca nişte belciuge, atârnaţi de 
urechi, mari cât brăţările pe care le poartă la mâini fetele. 
Pene în părul lui, pene viu colorate cum n-am văzut - şi băț, 
care s-ar putea să fie semnul puterii lui. Burta regelui din 
Ulala, umflată ca o tobă, neagră ca pielea de capră. 
Picioarele regelui Abu, subţiri ca fusul, strâmbe. 

Regele din Ulala! Poate se hrăneşte cu carne de om, 
gândeam, ori poate îşi pune ostaşii să arunce cu suliţele în 
supuşi... 

Atunci inima mi se golea de orice dragoste pentru băiatul 
pe care poza mi-l arăta negru, dar despre care în carte se 
spune că e măsliniu. Cum se goleşte o cofă de apă cândo 
răstorni, aşa mi se golea inima de dragoste pentru Abu. Dar 
cofa se umplea cu altă apă proaspătă. Poate că nu e Abu 
decât robul unui vrăjitor tâlhar şi bătrân... Un copil nu 
poate conduce o ţară... 


— Ce îngâni acolo? mă întreabă Andrei. 

— Nimic!... 

— Măi, şi tu vorbeşti în somn? 

— Nu. Cred că nu. Câteodată însă uit că nu sunt singur şi 
vorbesc cu glas tare. Vorbesc cu mine însumi. 

— Spuneai că ai citit ceva cărţi? 

— Câteva. 

— 'Ţi-au plăcut? 

— Unele mi-au plăcut. 

— Vezi, spunea Andrei, pentru mine e o mare suferinţă 
învăţătura. Tata are pământ, dar suntem prea mulţi copii. 
M-a trimis la carte. Vreau să devin contabil. Când citesc, m- 
apucă durerea de cap. Ce-i trebuie omului atâta carte? 


Andrei e mai mare cu patru ani decât mine. E un băiat 
frumos, cu ochi negri. I-a răsărit mustaţa. Îl simt cum se 
ridică noaptea din pat, cum iese pe uşă în vârful picioarelor, 
cum coboară scările. Atunci ştiu că Amos e trimis de Andrei 
de cu seară să aducă maărunţişuri de la curte. Ştiu că Ilonca 
e singură. 

Alteori îl văd pe Andrei cum o ia razna, cum dă pinteni 
calului, cum aleargă spre pădurea de floarea-soarelui 
vecină cu lanurile de grâu în care ţiganii plivesc pălămida. 
Apucă o ţigancă tânără, o muiere ori o fetişcană, din 
grămadă, şi intră cu ea în leasă, la umbră. La întoarcere nu 
mai dă pinteni calului, îl lasă să meargă în voia lui. Fluieră. 
A bucurie fluieră Andrei... 

— Tu o ştii pe Zambila? 

— O ştiu... 

— Mi-a spus că vrea să vină deseară la conac. 

— Am să mă duc să dorm deseară la prizonieri. 

— De ce? Poţi să rămâi. Am să plec eu... 


S-a sfârşit cu plivitul. Ţiganii au fost trimişi la baltă - au şi 
pe acolo munci de împlinit. Le-au împlinit. Se întorc în 
cârduri la şatrele lor - negri, sleiţi de osteneală. 


Satul se întinde sub coastă, cu uliţi înguste şi lungi şi 
întortocheate. Lângă sat, apa Călmățuiului, apoi lunca, şi 
dincolo de luncă, ogoare. Ca să ajungi la baltă, trebuie să 
mai mergi o bucată bună de drum... Andrei m-a trimis la 
baltă cu căruţa, să aduc peşte la conac. Caii sunt galbeni- 
şargi, voinici. Ca să-şi muncească şi mai bine moşia, să aibă 
recolte mai bogate, să câştige mai mult, boierul, deşi are 
vite, a cerut şi nemților vite de jug, vite de ham! Au bătut 
nemţii satele, au cules vite, le-au adus boierului... 

Şi lapte de pasăre i-ar aduce nemţii boierului, dacă le-ar 
cere... 


Să-mi ţină de urât, să-mi ajute la treabă, merg cu mine 
Dudulică şi Fier-Rău. Domol se târăşte căruţa largă. Nicio 
grabă n-avem. O să dormim la pescari, în zori o să încărcăm 
căruţa, o să plecăm pe drum de întoarcere. Pe poarta 
conacului o să intrăm pe la amiază. 

— Diii, galbenul!... Diii, şargul! 

— Nu-i zori, Dudulică... 

— Nu-i zoresc, dar dacă nu-i atingi cu biciul, adorm... 

La marginea drumului, a crescut din pământ o pădure de 
cruci de lemn... 

— Pe lunca asta, toamna trecută, când au intrat nemţii, s- 
a dat o bătălie grozavă. Am auzit împuşcăturile dintre râpi. 
După ce a trecut lupta, ne-au dus vătafii cu ordin de la boier 
să îngropăm morţii... l-am îngropat. Pe români i-am 
îngropat. Nemţii şi-au îngropat morţii lor. Pe urmă au plecat 
mai departe. 

— Cum a fost bătălia, Tănase? 

— Urâtă... Ai noştri - un regiment de roşiori, cu lănci şi 
săbii - se retrăgeau pe valea Dunării dinspre zăvoaie, 
dibuiau drumul spre Bucureşti. Ar fi putut scăpa cu zile. N- 
au scăpat... Le-a tăiat calea o coloană germană care trecuse 
la noi, din Bulgaria, pe la Zimnicea. Colonelul care comanda 
roşiorii n-a vrut să facă niciun ocol... Nemţii au săpat 
şanţuri, au pus mitralierele în bătaie, de la adăposturi. 
Colonelul a poruncit să fie ocupată poziţia germană pieptiş. 
Au pornit-o în iureş roşiorii cu lăncile în cumpănire. l-au 
secerat nemţii... Câţiva soldaţi au descălecat şi-au luptat, de 
după dâmburi, cu carabinele... Aşa se face că au murit şi 
nemţii. Colonelul şi aghiotanţii rămăseseră deoparte să 
privească lupta. S-au predat. Au făcut jaf de oameni. Caii i- 
am înmormântat mai departe, după ce le-am luat pieile şi 
le-am dus la conac, să aibă boierul din ce da opinci pentru 
slugi. 

Cimitirul e cât trei cimitire la un loc. Crucile s-au şi 
învineţit de ploi, au început a crăpa de soare... 


— Începuseră a duhni şi caii şi oamenii... 

Printre cruci, în cârduri, ciugulesc iarba grasă gâştele 
satului... 

— Acum ajungem în Lacrima, şopteşte Dudulică. Uite-o!... 

Lacrima se cheamă satul de pe malul bălții spre care 
mergem - satul de pescari... 

Colibe în care se intră pe brânci, şoldii, acoperite cu stuh, 
fără coş - pe uşă iese fumul - pe care mă mir că nu le 
spulberă vântul care aici, lângă apă, suflă mai aprig, în jurul 
colibelor, oboare pustii, un salcâm-doi pe la porţi, ici-colo o 
găină costelivă, un porc râios, numai piele şi păr ţepos... Pe 
prispe, copii întinşi la soare, goi, ori acoperiţi cu zdrenţe. La 
capetele lor, tiugi cu apă. Se ridică unul, întinde spre tiugă 
două mâini galbene, subţiri, prinde tiuga, o duce la gură, 
udă buzele... 

— Priguri, murmură Fier-Rău. Toţi copiii sunt bolnavi de 
friguri în Lacrima... 

La răscruce oprim şi adăpăm caii la fântână... Caii 
gudură coamele, scutură boturile calde... Apa e sălcie, 
amară aproape... Pe fundul fântânii, plutesc gunoaie... O 
bătrână vine bălăbănindu-se. Ne roagă: 

— Umpleţi-mi, maică, urciorul cu apă... Nu pot scufunda 
ciutura... Nu mă mai ţin puterile... 

Îi împlinim voia. Îi arunc o întrebare: 

— Unde sunt, maică, oamenii din sat? 

— La baltă. I-au scos logofeţii să secere stuhul... 

Balta - nici n-o cuprinzi toată cu ochii - are stuhărişuri, 
trestie, papură, pipirig. Acum în toiul verii trebuie tăiat şi 
adus la mal stuhărişul. Rădăcinile pline de viaţă dau lăstare 
noi. La toamnă se mai seceră o dată stuhărişul... 

Oprim căruţa şi privim. Până departe, oameni despuieţi, 
intraţi în apă până mai sus de brâu seceră stuhul şi-l aşează 
în luntri. S-a umplut o luntre, o împing la mal, ies pe mal 
mânjiţi de noroi, descarcă stuhul, îl clădesc stoguri, să se 


usuce la soare, împing iar luntrea în apă, continuă 
seceratul. Sute de oameni, o sumedenie de bărci şi milioane 
de roiuri de muşte, de bondari, de ţânţari care înţeapă 
trupurile goale pline de răni care sângeră. Bărbaţii umblă 
goi, cum au venit pe lume. Muierile şi-au ascuns partea de 
jos a burţii cu câte o împletitură de papură... 

— Să deshămăm caii! spune Dudulică. 

— Deshamă.-i!... 

Adunăm stuh şi ne pregătim culcuş de noapte. Aprindem 
foc mare, cu fum gros, să nu ne muşte ţânţarii. 

— Năvoadele sunt în larg, mă lămureşte Fier-Rău. O să le 
scoată pescarii mâine, când o începe să se lumineze de ziuă. 

— Unde sunt acum pescarii? 

— Uite-i... 

Îmi arată secerătorii de stuh. 

— Ziua seceră stuhul. În zori pescuiesc... 

Mâncăm pe mal, cu oamenii din Lacrima. Ciorbă de scoici 
- zeamă goală - mâncăm, cu mămăligă. 

— Peşte nu mâncaţi? 

— Nu. Peştele nu-i al nostru. Îl pescuim, dar n-avem voie 
să ne atingem de el... 

— Dar de ce aveţi voie să vă atingeţi? 

— De nimic n-avem voie să ne atingem, căci nimic nu eal 
nostru... 

Ce să mă mir!... Rumânii seamănă şi seceră şi treieră 
grâul - şi grâul nu e al lor şi pâinea lipseşte din mai toate 
casele. Seamănă şi culeg porumbul - şi la masă mămăliga 
nu se ajunge. Pasc pe ceair vacile şi bivoliţele curţii 
boiereşti - şi nu cunosc gustul laptelui. Cresc porci şi duc la 
Crăciun muşchiul la curtea boierului. La Paşte, duc ouăle 
găinilor şi în miezul verii puii de găină, toamna bobocii 
graşi... Culeg viile boiereşti pe care le-au muncit, şi rumânii 
nu pun pe limbă bob de strugure - nu pot, fiecare poartă 
botniţă la gură, botniţă de sârmă, cât ţine culesul. 


— Şi tu ai purtat botniţă, Darie? 

— Şi eu, şi mama, şi tata, şi toţi fraţii, şi toate surorile, şi 
toate neamurile... 

Pescarul spune: 

— Avem totuşi voie să ne înecăm în baltă, dacă ne-am 
săturat de trăit, ori să ne spânzurăm. Avem voie să ne 
scărpinăm de purici. Avem voie să ne gâdilăm singuri la 
tălpi, dacă asta ne face plăcere... Avem voie să ne plângem 
morţii. Nu e destul? 

— Ba e destul, grăieşte Dudulică. Vai de voi, vai de noi!... 

— Avem voie să prindem şi să mâncăm broaşte, adaugă 
pescarul. Dar nouă nu ne plac broaştele... 

O! Cum ar prinde şi aici sămânţa de care îmi vorbea vărul 
meu Iancu, fierarul! Numai să vină cineva s-o arunce... 

Dimineaţa, plecăm spre conac cu căruţa cu peşte - baboi 
cât degetul, fâţe cât unghia... Crapii graşi, plăticile 
gustoase au fost trimise cu alte căruţe la Turnu, la 
Zimnicea, la vânzare. 


Toiul verii. A crescut grâul. A început să îngălbenească. 
Vântul îl leagănă, câmpul pare o mare în veşnică mişcare. 
Serile cad târziu, albastre, galbene, fumurii. Zorile vin 
devreme - întâi vinete, apoi cenuşii, apoi viorii, apoi limpezi, 
scurte - ca paşii copiilor, nopţile la conac. Somnul se 
apropie greu de noi. În odaia de jos auzim mormăitul lui 
Amos, râsul clar al femeii lui. Stranie împerechere de 
oameni!... 

Amos a venit mai demult, de pe undeva de prin Ardeal, s- 
a pripăşit la curtea boierului. A lucrat în grajduri, la 
bucătărie. Şi când se afla Amos la bucătărie, boierul şi-a 
adus unguroaică de la Bucureşti, pe llonca. A gătit la 
început pentru boier. Pe urmă, Ilonca a fost scoasă dintre 
vase şi măritată cu Amos. Nunta a stârnit hohote de râs. 


După nuntă, Amos a fost trimis cu nevastă-sa paznic la 
arman. 

În fiecare dimineaţă, boierul vine să-şi bea cafeaua la 
Ilonca. Amos, cu treburi prin arman, mormăie vorbe greu 
de priceput... 

N-aţi petrecut nicio noapte pe câmp? Cine a spus că 
noaptea câmpul doarme? Noaptea câmpul trăieşte. Fiecare 
fir de iarbă trăieşte, pe fiecare fir de iarbă lunecă găze, 
gâze şi alte vietăţi care stau ascunse ziua în cutele 
ierburilor, la rădăcinile lor, una cu ţărână... 

Cine a spus că noaptea câmpul doarme? 

Noaptea, câmpul îşi trăieşte viaţa lui. Şopârle lungi, 
pământii, lunecă reci printre ierburi. Fiecare vietate 
pândeşte altă vietate, o adulmecă, o prinde, o înghite... 
Fiecare fir de iarbă, fiecare fir de grâu, fiecare fir de 
floarea soarelui ori de porumb, noaptea deschide ochii, 
priveşte slava... Deschide larg buzele, respiră văzduh... 
Deschide larg braţele, îmbrăţişează  răcoarea udă. 
Răcoarea e lacrima stelelor. 

Noaptea vântul e viu, viu ca un om, viu ca un şarpe, viu 
ca un şoim. Noaptea cerul e viu, îl vezi cum se roteşte. 
Uite!... Aseară, Carul mare era acolo, spre miazănoapte... 
Acum, când se apropie zorile, Carul mare şi-a strâmbat 
oiştea. Iată-l spre miazăzi, deasupra pietroaselor nesfârşiri 
bulgare. 

Noaptea pământul e viu. 

Aţi rămas lângă cişmea noaptea? Apa curge mai vie, mai 
repede parcă, gâlgâiala ei pare plină de bucurie. Dacă o 
încerci, bagi de seamă că are alt gust - gust de miez de 
pământ. 

Aţi adormit vreodată pe câmp noaptea? 

Dorm pe câmp noaptea, înfăşurat în cojoc ori în pătură. E 
tare pământul! E tare. Când îl calci cu piciorul, e tare. 
Noaptea, când te-ntinzi pe ierburi să dormi, şi ierburile se 


culcă sub tine supuse, pământul e moale, mătăsos, de parcă 
ar fi făcut din puf de nori străvezii... 

Aţi dormit vreodată pe câmp noaptea? 

Dorm deseori noaptea pe câmp. Ştiu că dorm. Visez, în 
vis ştiu că visez. Da - dorm şi ştiu că dorm. Şi pleoapele 
mele sunt căzute peste ochi şi totuşi simt stelele şi simt 
văpaia lunii cu pielea trupului... 

Da - dorm şi ştiu că dorm. Mă bucur că dorm atât de 
bine, atât de uşor. Urechile mele sunt adormite. Totuşi, aud 
glasul câmpului şi ştiu că-l aud - cu unghiile, cu picioarele, 
cu întregul meu trup. Glasurile acestea nu mă turbură, nu 
mă trezesc - dimpotrivă, mă afundă şi mai adânc în puful 
dulce al somnului. Şi cu cât mă cufund mai adânc în puful 
dulce al somnului, cu atât ştiu mai bine că dorm, cu atât văd 
mai bine noaptea, noaptea pe care n-aş putea-o cuprinde cu 
ochii, şi cu atât mai bine glasurile câmpului, ciudate, pline 
de taină, glasurile câmpului care vorbesc noaptea mii şi mii 
de graiuri, pe care urechile mele nu le-ar auzi treze şi nu le- 
ar înţelege... 

Au trecut Rusaliile. Ce-a mai fost şi cu Rusaliile! Ţiganii 
au căpătat învoire de la boier să trimită prin sate căluşari. 
Sălaşul a pregătit trei cete. 

Învoirea n-a fost dată gratis. Ţiganii sunt ai boierului. 
Satele prin care vor umbla ţiganii cu căluşul tot ale 
boierului sunt. Din ce vor câştigă căluşarii, o treime va 
merge la boier - dijmă la căluş - o altă treime va ajunge la 
bulibaşă, ultima se va împărţi frăţeşte între căluşari... 

— "Tot e ceva pentru ţigani. Nu joacă pe degeaba... 


Au îmbrăcat ţiganii tot ce au avut mai prost în corturile 
lor, au luat o prăjină lungă şi în vârful ei au agăţat o fâşie 
roşie, mare, de pânză. Prăjina au înfăşurat-o în bucăţi de 
pelin. 

Au mers, alai lung, gălăgios, la malul Dunării - noi toţi, 
droaie după ei, în sâmbăta Rusaliilor. Mutul şi căluşarii s-au 


jurat, şi jurământul a fost făcut pe duhul şi coarnele 
necuratului, că timp de o săptămână, cât va ţine căluşul, el 
n-o să scoată niciun cuvânt din gură, orice s-ar întâmplă. 
Ceilalţi ţigani au jurat şi ei, tot pe duhul şi coarnele 
diavolului, că se vor supune robeşte mutului, orice le-ar 
face mutul, şi că nu-i vor purta nicio pică nici cât va ţine 
căluşul, nici după ce căluşul va fi spart, pentru loviturile 
primite de la el. Jurământul s-a rostit cu mâna pe steagul 
înfăşurat în pelin. 

Căluşarii şi-au aninat la brâu buchetele de pelin, şi-au 
înfipt fire de pelin la pălărie, în sân şi-au băgat pelin... Nu 
vă miraţi... Cine nu poartă la el pelin în săptămână 
Rusaliilor, poate să fie luat din căluş, poate să rămână 
cantaur. 

Mutului i s-a lipit pe obraz o barbă de câlţi. Peste mustaţa 
lui stufoasă i s-au lipit mustăţi de cânepă, mai stufoase şi i s- 
a dat în mână o sabie de lemn, vopsită în roşu. În faţă, i s-a 
pus un şorţ muieresc... 

Căluşul are lăutari - un ţigan cu dibla, alt ţigan cu cobza. 

Căluşarii încep a umbla prin sate. S-au dus întâi la curtea 
boierului. 

Boierii au ieşit în pridvor pe scaune moi. Ologul, cu 
căruciorul. Noi, slugărimea toată, în curte. 

S-au luat la întrecere căluşarii. Trei căluşari au jucat. Cel 
care a jucat mai bine s-a ales de la boier cu dar: un leu de 
argint. 

În timpul jocului, mutul face semne căluşarilor să-ntindă 
pod. Se aşează în patru labe, unul lângă altul, căluşarii. 
Mutul veghează ca alinierea să fie bună. 

E mulţumit mutul şi înalţă, ca un voievod înainte de a 
intra cu armata în ţară duşmană, sabia în sus. Se 
pregăteşte să treacă podul la vrăjmaş. 

Dar iată că alt căluşar îi face festa: iese cu capul dincolo 
de rând. Mutul îl bate, până-l face să-şi reia locul. 


Din nou mutul vrea să treacă podul. Căluşarul de la 
mijloc se culcă pe burtă. 

A venit apa mare, a rupt podul. Mutul se chinuie cu sabia. 
Dacă loviturile nu-i ajung, le înteţeşte. Căluşarii, în sfârşit, 
rămân nemişcaţi. Acum podul e bun. Mutul se urcă pe pod 
şi încearcă să-l treacă. A trecut peste unul, peste doi, peste 
trei, peste cinci căluşari. La al şaselea, podul se rupe, mutul 
se rostogoleşte de-a berbeleacul în ţărână. Căluşarii sar 
fripţi. Lăutarii, care au privit tot timpul cu ochii sticloşi, dau 
drumul cântecului - în iureş nebun porneşte cântecul. 
Proptiţi în ciomege, căluşarii joacă, le scapără picioarele. 
Râuri de năduşeală curg de pe trupurile lor. 

La opinci şi la genunchi, căluşarii şi-au legat clopoței. 
Jocul e zornăit. Mai abitir decât toţi, joacă mutul... Un 
căluşar se desprinde din rânduri, se urcă într-un copac. 
Mutul bagă de seamă, opreşte căluşul, se duce să-l aducă 
pe fugar în rânduri. Se urcă în copac după căluşar. Acela se 
urcă şi mai sus. Mutul, după el. Loviturile de sabie curg 
droaie. Căluşarul sare jos. Sare şi mutul. Jocul reîncepe. 
Acum căluşarii joacă mai domol, mutul nu mai are nicio 
grijă, lăutarii cântă. 

Mutul se apropie de mulţime. Pe unii oameni îi loveşte cu 
sabia, să facă cercul de joc pentru căluşari mai larg. Pe 
femei le împunge în fuste. Rumânii râd de se strâmbă, râd 
şi boierii. Râde până şi moş Iovcu. 

O săptămână întreagă căluşarii au colindat satele. 

În ultima zi din săptămână Rusaliilor, după scăpătatul 
soarelui, căluşarii s-au dus pe malul apei, acolo unde au 
făcut jurământ, când au pornit căluşul. Frâng steagul şi-l 
aruncă pe apă. Sabia mutului e şi ea aruncată, după steag, 
pe apă. Mutul îşi rupe barba falsă, mustăţile false, le aruncă 
după sabie. Jurământul a fost ţinut, căluşul s-a spart. 

Lui Amos nu-i place cum se joacă la noi căluşul. 

— Pe aici vă ţineţi de caraghioslâcuri. În părţile noastre, 
căluşul e cel mai frumos joc. Intră în căluş flăcăii cei mai 


mândri. Gătiţi ca de nuntă joacă flăcăii căluşul. 

— Alte obiceiuri!... 

— Obiceiurile astea proaste, de pe aici de lângă Dunăre, 
eu socot că de la turci vă vin. Prea sunt pline de măscări. 

— Poate... îi răspund. 


În sat - afară de căluşul pe care-l pregătesc şi-l joacă 
ţiganii de Rusalii - flăcăiandrii cărora nu le-a venit încă 
rândul să fie luaţi la armată, care au rămas în sat sub 
ocupaţia duşmană, şi fetele câte s-au mai ridicat şi le-a venit 
timpul să iasă în lume împreună cu celelalte mai mari ai 
căror iubiţi au plecat la război, au întocmit horă în faţa 
cârciumii, după obicei. Lăutarii - trei prăpădiţi, n-ai da un 
ban pe ei la vedere - au venit cu instrumentele: o vioară 
gălbuie-neagră pe alocuri de vechime, lucie toată de cât a 
fost cântată, o cobză burticoasă, urâtă, un clarinet lung, cu 
clape albe, de metal, cu pâlnia buzată, răsfrântă. 'e uiţi la 
lăutari, te uiţi la instrumente, dacă nu ştii, dacă nu cunoşti, 
îţi spui: o să zdrăngăne şi ei cum vor putea, încep să cânte 
lăutarii. Vioara neagră-gălbuie e una cu ţiganul înalt, care s- 
a aplecat puţin de spinare. Geme şi suspină, sună şi răsună 
în ea o inimă de om. Clarinetul chiuie haiduceşte, cântec de 
năvală şi putere, cântec de codru, de şes şi de Dunăre 
turbure, drum fără pulbere. '[inută pe pântec, gâdilată pe 
coarde, ciupită, scărpinată, cobza râde râs sănătos, piuie, 
hohoteşte, înseamnă paşii şi întorsătura horei. Unele hore 
se desfac şi se leagănă mândre, pline de frumuseţe, liniştite 
ca apele mari care curg printre maluri mărunte, domol- 
domol, altele repezi, zvelte, bătute totuşi vijelios pe loc. 

Din vremuri străvechi ne-au venit cântecele şi horele, 
proverbele şi ghicitorile şi basmele. Oamenii care le-au 
născocit în ceasurile lor de bucurie ori de tristeţe au trăit 
pe aceste meleaguri, au suferit ca şi cei de astăzi împilări. 
Când n-au mai putut să rabde, s-au răzvrătit, au ridicat 
topoarele şi au vărsat sânge pe care l-au plătit apoi cu 


sânge de-al lor şi, învinşi, au plecat capul şi au îndurat mai 
departe obidă şi împilare, batjocură şi suferinţă. Mai-marii 
pământului au avut putere să le lovească şi să le biciuie 
trupurile, dar sufletul poporului a rămas mai departe 
slobod. Nimeni n-a putut niciodată să robească sufletul. 
Loveşti trupul omului, şi trupul slab se zvârcoleşte şi 
sângeră, geme şi ţipă. Dar sufletul rămâne slobod, ca o 
pasăre care s-a ridicat în slăvile cerului. N-ai cum s-o 
ajungi, n-ai cum s-o atingi, nici cu biciul, nici cu piatra, nici 
cu glonţul. Ţii trupul omului în obezi şi-l afumi cu fum de 
ardei iute. Gândul zboară slobod. Omul gândeşte că va veni 
o zi în care şi trupul lui va fi slobod. Nădăjduieşte. Se 
întăreşte. 

— N-au nicio putere obezile dumitale, boierului... Ziua de 
mâine este a noastră. 

Din sufletul poporului chinuit, dar plin de speranţă într-o 
vreme mai bună, s-au iscat melodiile acestea largi, 
generoase, în ritmul cărora şi acum, peste veacuri şi 
veacuri, românii leagă hore întinse pe care le joacă făloşi, 
cu paşi mari, cu fruntea sus, de parcă întreaga lume ar fi a 
lor, numai a lor, hore de stăpâni ai pământurilor şi ai 
pădurilor, ai apelor şi ai zăvoaielor, ai plaiurilor şi ai 
munţilor şi ai văzduhurilor, hore de oameni slobozi şi 
fericiţi. 

Căci slobozenia şi fericirea vor veni. 

Din sufletul poporului s-au iscat, aşa cum se iscă firele de 
iarbă din pământ, cântecele după care se joacă hora repede 
şi bătută, frământată şi chinuită, ca o răscoală îndelung 
mocnită şi ca o luptă aprigă dusă împotriva împilatorilor. 
Sunt hore în care se vede măreţia şi încrederea poporului 
în biruinţă şi în fericire, şi sunt hore în care se arată lupta 
împotriva apăsării. 

Lăutarii cântă simplu, dar uite-i, toarnă în aceste cântece, 
care sunt ale acestui neam de desculți, sânge fierbinte din 
inima lor fierbinte. Şi tinerii, sub ochii satului stors de 


muncă şi de câte a îndurat şi îndură, sub ochii holbaţi ai 
nemților, care stau cu mâinile în şolduri pe margine şi 
privesc, îşi ascultă cântecele lor, venite de la străbunii care 
au trăit pe aici, pe lângă Dunăre, şi mai sus, pe plaiuri şi în 
munte, în adâncul veacurilor care s-au scurs, care s-au 
stins, şi îşi joacă horele aşa cum le-au jucat părinţii, bunicii 
şi străbunicii, când, pe feţele lor atunci tinere, soarele, care 
acum le luminează ţărâna, şi-a aruncat strălucirea. 

Satul e trist, cum sunt toate satele în acest an. Războiul a 
adus peste vechea sărăcie una nouă, şi mai cumplită. Biciul 
stăpânirii cade mai des şi mai greu, căci birurile trebuiesc 
plătite şi corvezile împlinite. Mai des şi mai greu cade biciul 
boierului cu monoclu şi al slugilor boiereşti. Moşia trebuie 
să rodească mai mult. Ostaşii germani şi ţara germană cer 
hrană, şi boierul cu monoclu cere câştig. Dar o horă aduce 
un strop de bucurie şi o fărâmă de nădejde în această 
Dunăre turbure de tristeţe şi amărăciune, care s-a revărsat 
asupra ţării. Viaţa merge înainte. Trebuie să meargă 
înainte. 

— Caută în toate câte le vezi tâlcul lor adevărat şi adânc, 
Darie... 

Văru-meu lancu Brătescu, fierarul tânăr şi frumos de la 
Omida, pe care l-a ucis atât de curând războiul, mi-a spus 
într-o seară cuvintele acestea, care, şi ele, mi s-au înfipt 
adânc în inimă. La uşa fierăriei lui n-a prins rugină zăvorul 
şi înlăuntrul fierăriei lui nu şi-au ţesut păianjenii pânza. La 
foale suflă acum un băiat al lui Ududui, acela mic şi îndesat 
şi cârn, pe care nu ştiu de ce taică-său l-a botezat cu un 
nume ciudat, Ancu, iar ciocanul şi chiar barosul le mânuie 
cu destulă vigoare ucenicul lui văru-meu, feciorul lui Ivan 
Ţânţu, care s-a deşirat, a crescut nălticel şi pe care-l 
cheamă ca şi pe tată-său, tot Ivan, dar căruia rumânii, 
cărora le drege plugurile şi le încalţă cu fier carele şi 
căruțele, îi spun Ivănel. 

— Darie, nu cumva a căzut şi acolo o sămânță? 


— A căzut. A căzut şi o să rodească. 


După lăsarea nopţii, Zambila s-a furişat în arman. Nu 
singură. Cu bunică-sa a venit. 

Bătrâna a rămas să doarmă pe un maldăr de paie afară, 
lângă zidul casei. 

Desculţă, cu coadele împletite, lăsate pe spate să-i bată 
şoldurile, îmbrăcată cu o cămaşă albă, încinsă cu bete, cu 
trupul înfăşurat în zăvelci, Zambila a intrat în casă, a urcat 
scările. 

Andrei a plecat. M-a lăsat singur. Ştiu că n-o să vină decât 
spre ziuă. Am ascultat paşii Zambilei cum urcau scările. Pe 
întuneric am aşteptat-o. Îmi ardeau mâinile şi simţeam cum 
îmi ard obrajii, cum mi se usucă gura. Limba mi se uscase şi 
ea. Băusem înainte un urcior de apă şi totuşi gura îmi ardea 
de parcă aş fi băut foc şi, îmi ardea gâtul şi parcă întregul 
meu trup era cuptor încărcat cu jar, un jar în care adia 
vântul şi-l aţâţa, şi-l ţinea treaz şi-l creştea să mă mistuie. 
Mă miram că nu se aprind straiele pe mine şi mă miram că 
scândurile odăii n-au luat foc de la tălpile picioarelor mele. 

I-am văzut umbra în deschizătura uşii. Am ridicat mâinile, 
am prins-o în braţe. Zambila a zâmbit. l-am zărit, în 
fumuriul odăii, dinţii albi ca laptele şi, aproape de gura 
mea, buzele ei groase, cărnoase, care mă aşteptau. 

— 'Ţi-e frică, domnule? 

Era întâia oară când cineva îmi spunea „domnule”. I-am 
răspuns? Nu i-am răspuns niciun cuvânt. N-am putut să-i 
răspund. Mă apropiam de cincisprezece ani. 

Am vorbit cu Zambila abia spre miezul nopţii. Atunci mi s- 
a dezlegat limba, atunci mi s-au dezlegat mădularele şi 
poate că atunci mi s-a deschis şi sufletul. 

— Câţi ani ai tu, Zambila? 

— Paisprezece... 

— De ce ai venit cu bunica? 


— Să nu vin singură... 

— Nu te-am chemat... 

— Mi-a plăcut să vin... 

Pielea Zambilei miroase a pământ şi părul ei miroase a 
iarbă, dar nu a iarbă proaspătă, ci a iarbă peste care au 
trecut vitele cu picioarele lor. Dar mie îmi plăcea mirosul 
acela. Mie îmi plăcea mirosul pământului, şi-mi plăcea 
mirosul ierburilor pe care le ştiam împânzind dealurile, 
departe, spre munţi, şi pe care le presimţeam când vântul 
bătea dinspre câmpiile Bulgariei, undeva, dincolo de 
Dunăre, departe, în Balcani... 

Se desface de mine Zambila, îşi trece peste cap cămaşa. 
Îşi pune zăvelcile, se încinge cu betele, îşi potriveşte părul. 

Lumina alburie bate în ferestre şi ştiu că peste un ceas o 
să răsară soarele şi o să înceapă ziua lungă, nesfârşit de 
lungă. 

— Ai să mai vii, Zambila? 

— Când am să pot, am să mai vin... 

— Îţi pare rău că ai venit? 

Nu mai sunt „domn” pentru Zambila. 

— Prostule, îmi spune, cum o să-mi pară răul!... 

Îmi dă un bobârnac peste nas. Mă ustură nasul. Zambila 
pleacă. Coboară scările în vârful degetelor. 

Trec la fereastră. O văd cum se depărtează înaltă, 
subţire, parcă ar fi un fir de floarea-soarelui care n-are 
rădăcini în pământ, un fir de floarea-soarelui care umblă. 
Lângă Zambila, un ghem mărunt care îi ţine pasul, bunică- 
sa... 

A răsărit soarele. O să răsară şi mâine, şi poimâine, 
mereu... mereu... 

A doua seară, aştept. Zambila nu mai vine. Andrei m-a 
lăsat iarăşi singur. Zambila nu vine. La miezul nopţii, mă 
culc pe câmp şi adorm. 


— Scoală, Darie! A venit boierul la conac şi te caută. 

Mai înainte, boierul era roşu la faţă. Era roşu boierul, 
acum e vânăt la faţă, întunecat. Tremură tot de parcă i-ar fi 
luat foc nu numai acareturile, tremură de parcă pământul 
moşiilor lui arde, pământul mogşiilor şi stuhul de pe balta din 
care pescarii scot dimineaţa zeci de căruţe de peşte - 
peştele pe care boierii îl trimit la oraş, la vânzare. Nu pe 
tot. Cu peştele prost, mărunt, hrăneşte boierul slugărimea, 
prizonierii, ţiganii. Şi eu cu Andrei tot cu asemenea peşte 
ne hrănim, de când ne aflăm în slujba boierului cu un ochi 
de sticlă... 

— “Tu ai fost vreodată la Bucureşti? 

— N-am fost. 

— Te văd dezgheţat. Ai să pleci la Bucureşti. Ai să duci 
scrisoarea asta la adresă. Ai s-o dai cucoanei în mână, 
cucoanei al cărei nume e scris pe plic. Cucoana are să caute 
o maşină, să vină aici. Ai să vii cu cucoana. Vezi să nu pierzi 
scrisoarea pe drum. 

— Când trebuie să plec? 

— Acum. 

— Călare? 

— Nu. Ai să pleci cu barca până la Giurgiu. De la Giurgiu 
o să iei trenul şi ai să ajungi la Bucureşti. 

— Cu cine plec? 

— Te aşteaptă la malul Dunării un barcagiu, un om de 
încredere al meu... 

Îmi dă scrisoarea. O bag în sân. Boierul cu un ochi de 
sticlă se-ntoarce spre Andrei: 

— Ai să-l duci tu până la Dunăre. Ştii locul. Ai să te-ntorci 
şi cu calul lui la conac. 

Mă priveşte drept în ochi. 

— În trei zile să fii îndărăt, spune boierul. 

— Voi fi, îi răspund. 


Şi gândesc: dacă o să se poată... Şi mă pomenesc 
cugetând dintr-o dată: ori dacă o să vreau să mă mai 
întorc... 

Boierul îmi dă cinci lei de drum. Mă mir de cât e de 
darnic. 

— Gata? 

— Gata! 

Încălecăm pe cai. Pornim. Boierul ne însoţeşte un timp, 
apoi o coteşte spre dreapta. Pleacă să-şi mai vadă o dată 
bogăţiile - grâul care aşteaptă, cu spic greu, secerişul, 
orzul, ovăzul, porumbul, pădurile înalte de floarea-soarelui. 


Grâul creşte până la şoldul calului, dacă pământul e gras. 
Floarea-soarelui creşte înaltă, înaltă... Când răsare soarele, 
floarea-sorelui se uită spre răsărit; la amiază drept în sus, 
în cumpăna zilei; seara spre apus se uită floarea-soarelui. 
Fiecare fir poartă un ochi mare, rotund, galben, în vârf - un 
ochi cu gene mari, verzi... Cu mii şi mii de ochi pădurile de 
floarea-soarelui se uită din răsărit şi până în apus în ochiul 
galben, rotund, al soarelui. Floarea-soarelui cu soarele 
seamănă, cu soarele... 


Adie uşor vântul. Lanurile, ca o apă întinsă, fac valuri 
valuri. Calul galopează. Andrei îmi poartă ciudă. 

— De ce dracu nu m-o fi trimis pe mine? Tare aş fi vrut să 
dau o raită prin Bucureşti. 

— Ai mai fost? 

— Cum să nu, de două ori. Am mai fost cu tata, când le-a 
dus pe surorile mele la şcoală. 

Coborâm dealul. Dunărea e aproape. Între noi şi Dunăre, 
zăvoaiele. Treceam prin zăvoaie, pe poteci înguste, crengile 
sălciilor ne lovesc obrajii, umerii. Mergem la pas, la pas. 

Dunărea turbure curge domol, zorile îşi aruncă pe ape 
lumina. Pe ape, pe zăvoaie, pe câmpuri, zorile îşi seamănă 


cu dărnicie lumina... 

Un om aşteaptă lângă luntre. Trage tutun din pipă. 
Fumul îl scoate pe nas. Lângă el, fiu-său, un băieţandru mai 
înalt, mai slab, mai gălbejit ca mine. La întoarcere au să 
tragă amândoi la lopeţi. 

— Bună dimineaţa, nene Oprişor. 

Mormăie barcagiul un răspuns. Se vede că nu-i place 
vorba. 

— Pleci cu dumnealui la Giurgiu. 

— Să se urce în luntre. 

Îmi iau bună ziua de la Andrei, dau frâu calului, mă urc în 
luntre. În fundul luntrei licăre apa. Mă aşez. Pe o bancă mă 
aşez şi-mi feresc cât pot picioarele de udătură. Omul 
bărbos, fără să scoată pipa din gură, se urcă la celălalt 
capăt. Cu lopata îndepărtează luntrea de mal. Lopătează 
vânjos, spre mijlocul Dunării, de câteva ori, apoi îndreaptă 
luntrea pe curs. Am intrat în şuvoi. Luntrea merge lin, 
odată cu apele. Merge lin luntrea... 

Deasupra noastră - cerul dimineţii. Malurile îmbrăcate în 
zăvoaie umede primesc dimineaţa cu foşnete, cu strigăte de 
păsări. Privită de aproape, Dunărea e turbure, galbenă. 
Umblu cu mâna prin apă. E rece apa. E rece şi turbure. 
Luntrea lunecă. Trece pe lângă sate. Trece pe lângă 
zăvoaie. Aleargă Dunărea. Luntrea aleargă. Omul bărbos 
pufăie tutun şi stă parcă neclintit. 

— Când crezi că o să ajungem la Giurgiu, nene Oprişor? 

— Spre seară o să ajungem. 

Soarele s-a ridicat de câteva suliţi. Ne scăldăm în lumină, 
cu apele, cu arborii, cu zăvoaiele, cu pădurile. Cu tot ce se 
vede, ne scăldăm în lumină. 


XIX 
FLORILE PĂMÂNTULUI 


Trei într-o luntre lunecăm pe decindea Dunării la vale. 
Nu era nevoie de mare osteneală, numai de ţinut cârma. O 
ţinea bărbosul, nenea Laioş Oprişor. Din când în când, mai 
mult ca să se afle în treabă, Pavel ridica lopeţile, le pogora 
şi le înfigea adânc, opintindu-se din băierile inimii, în 
clipocitoarea apă vânătă-gălbuie. Atunci, pentru o clipă, 
luntrea, zvâcnind, întrecea fuga undelor cu crestele 
înflorite de clăbuci albi de spumă. Pe urmă, luntrea îşi relua 
iarăşi alergarea uşor legănată. 

Dacă am fi putut s-o ţinem mereu pe sfoara apei, poate că 
până spre seară am fi ajuns la Giurgiu... 

Nu aveam cum s-o ţinem mereu pe sfoara apei. Pe acolo 
pe unde Dunărea era mai adâncă şi şuvoaiele mai 
clocotitoare, umblau vapoare târând după ele lungi şlepuri 
pântecoase, negre, burdugşite cu grâu ori cu porumb. 

— Tot cară nemţii bucatele de pe la noi... Şi bucatele 
parcă nu se mai isprăvesc... 

Glasurile noastre vădeau, pentru cine le-ar fi ascultat, 
mâhnire şi ciudă. Prin apropiere nu era nimeni să ne audă. 
Numai apa pe care pluteam. Şi lumina învăluitoare şi dulce 
a soarelui. Vorbeam între noi, să ne treacă urâtul... Rar 
vorbeam. Mai mult ne aminteam în gând. 

Încă dinspre sfârşitul verii lui 1914, de cum se auzise c-a 
început marele război, negustorii de grâu şi de porumb - 
cerealiştii, cum li se spunea - prinseseră a înota în bani mai 
abitir decât înainte. 

— Acum nu mai cumpărâm cereale pentru neamţ. 
Cumpărăm pentru englez. Englezul, om bogat, negustor, nu 


cine ştie ce fleac terchea-berchea, plăteşte mai bine şi cu 
aur curat - lire sterline. 

— Dar ce nevoie are englezul de grâul nostru? Sunt ani, 
dacă nu zeci de ani, de când n-a mai cumpărat de la noi 
grâu. 

— N-are nicio nevoie, că nu-i trebuie. Apoi, chiar dacă i- 
ar crăpa buza şi-ar vrea să-l ridice, n-ar avea cum. 
Drumurile de uscat sunt închise, şi sunt închise şi drumurile 
de apă. Bubuie pretutindeni tunul. Numai la noi tace chitic. 
Cât o mai tăcea. 

— Atunci? 

— Îl cumpără ca să-l ia neamţului de sub nas... Şi-l lasă 
pe loc. 

— E şi asta o socoteală. 

— Şi încă una bună de tot. Când s-o sfârşi războiul - şi 
numai Dumnezeu ştie cât o mai fi până la pace - o să 
bântuie prin lume foametea, nu glumă. Englezul o să vie să- 
şi ridice grâul şi o să-l vândă cu preţ îndoit, poate întreit. 

De câte ori îi auzisem sporovăind aşa, la noi la Omida, pe 
grecii misiţi de grâne, mi se făcuse şi lehamite... 

Prin gări, lângă magaziile vechi, se ridicaseră în grabă, 
ca din pământ, magazii noi, mult mai încăpătoare. 
Negustorii le umpluseră curând pe unele cu grâu, pe altele 
cu orz ori cu secară, cu ovăz ori cu porumb şi le puseseră 
zăvoare grele şi mari, cât căldăruşa, la uşi. Recolta pe trei 
veri, care altădată lua drumul străinătăţii, zăcea acum de-a 
lungul liniilor ferate prin gări, în magaziile care, şubred 
acoperite şi nedibaci închegate, începuseră a se dărăpăna. 

În toamna târzie a lui 1916, oştile nemţeşti, călite în focul 
războiului şi până în dinţi înarmate, rupseseră frontul 
Carpaţilor şi frontul Dunării, şi cotropiseră ţara până la 
marginea de jos a Moldovei şi până la Sulina. Prada peste 
care căzuseră aceste oşti lihnite şi hulpave întrecuse toate 
socotelile, şi toate aşteptările le întrecuse. 


În retragerea învălmăşită şi tragică a trupelor noastre, 
nimeni nu se gândise să dea foc acestor magazii. Fără nicio 
zăbavă, nemţii puseseră să se încarce grâul cumpărat de 
englezi în trenuri nesfârşit de lungi şi-l trimiseseră în ţara 
lor. De prin Dobrogea şi de prin silozurile porturilor 
dunărene, cu depozite uriaşe, îl mai adunau încă şi-l 
porneau în sus, cu şlepurile, spre inima, cu tot mai puţin 
sânge şi mai rare bătăi, a Germaniei. 

Ne întâlneam mereu cu vapoare trăgând după ele 
şlepuri. A trebuit deci, de la un timp, să ne păstrăm mereu 
pe margine, să ocolim stuhărişuri înalte, să ferim țărmurile 
ostroavelor. Soarele, urcând, scălda întinderile nesfârşite 
de ape şi pământuri în lumină puternică, de vară. 

Mirosea a frunziş verde şi crud şi a grâu dat în copt când 
ajungeau până la noi adieri dinspre timpurile care se 
întindeau de la țărm până dincolo de zare. 

— Ostrovul Lupilor... 

În sfârşit, lui nenea Laioş Oprişor i se dezlega iarăşi 
limba. 

Ne strecurăm pe o trâmbă leşietică şi stătută de apă, pe 
lângă un ostrov copleşit de sălcii bătrâne, cu trunchiuri 
vechi, pline de scorburi. Se auzea, prin limpezimea 
văzduhului, zumzet bogat de albine. 

— Acum nu se mai află picior de lup în ostrov. Au fost în 
vechime. Multe au fost în vechime, care nu mai sunt astăzi. 
Dar albinele au rămas. Scorburile sunt pline ochi cu faguri 
de miere. Când era pace, spre toamnă, treceau rumânii din 
Lacrima, călări pe butuci, pe furiş şi-o mai adunau. Acum e 
oprit. Toate sunt oprite. Verboten. Au s-o strângă nemţii. Au 
să ia şi albinele să le trimită, la ei acasă. Rod totul, ca 
lăcustele... Bucate, vite, lână, miere, lemn... Başca de ce 
smulg din adâncul pământului... Şi ce ne lasă? Pielea de pe 
noi. Cât ne-or mai lăsa şi pielea pe noi... 

Când era pace... Cuvintele sună dulce în auzul nostru, 
până la care de atâta timp nu ajung decât porunci straşnice 


şi sudalme, ştiri despre bătăi şi jafuri, schingiuiri, schilodiri 
şi omoruri. Când era pace! Parcă niciodată n-a fost pace! 

Amintirea timpului de pace în lume se dezlânează, se 
stinge şi se pierde într-un trecut care ne pare din ce în ce 
mai îndepărtat... 

Războiul bântuia cu mânie la hotarul de jos al Moldovei. 
Era departe de noi războiul. Nu se auzeau împuşcături. Nu 
se auzea nici mugetul lung şi greu al tunurilor. Însă urmele 
luptelor care avuseseră loc pe aici pe lângă Dunăre se 
vedeau la tot pasul: sate pârjolite, tunuri sparte, chesoane 
rupte şi răsturnate, gropi şi tranşee părăsite, pe marginile 
cărora răsăriseră şi crescuseră înalţi ciulini cu moţul 
albăstrui-roşcovan, morminte purtând în vârful crucii de 
lemn necioplit o capelă de rezervist român ori o chivără 
nemţească largă şi turtită ca un ceaun. 

Frontul se rupsese întâi în munţi, pe Jiu şi pe Olt, şi când 
armatele noastre flămânde, deznădăjduite şi zdrenţuite, se 
retrăgeau de-a valma şi în grabă, nemţii, cu nimic supăraţi 
pe frontul din Balcani, atacaseră cu vigoare de pe malul 
bulgăresc Dunărea, păzită de o subţire pânză de rezervişti 
şi o trecuseră pe bacuri şi pe poduri plutitoare întinse peste 
noapte. 

— Au fost lupte şi în Ostrovul Lupilor. Se găseau aici, în 
bordeie, nişte prăpădiţi de soldaţi bătrâni cu două tunuri 
vechi. I-au tocat nemţii cu mitralierele până la unul. Mult 
sânge a văzut Dunărea. 

Pavel a tras mai des la lopeţi, mai cu nădejde, până am 
atins din nou cursul apei. 

Malul bulgar al Dunării e înalt şi pietros. Pe alocuri, pe 
lângă apă, acolo unde râpa e mai roasă, mai depărtată de 
mal, oamenii au clădit un cătun, un sat, un orăşel. Case 
mărunte, sărăcăcioase, mai curând colibe înfăţişând 
sărăcia. Uliţi strâmbe, acoperite de praf alb, văros. O turlă 
turtită de tristă biserică. Un ţuguiat minaret. 


Şi acum mai viețuiesc pe pământul bulgar turci cu 
cealma, cu şalvari, turcoaice înfăşurate în feregele, cu faţa 
acoperită de nu li se văd decât migdalele negre şi piezişe 
ale ochilor... Dar turcii nu mai au conace şi nici cai, şi nici 
iatagane. I-a istovit şi mâncat şi pe ei sărăcia... 

S-a înălţat din stuhuri şi zboară, aproape de tot, pe 
deasupra capetelor noastre, o lişiţă. Are trupul gras, greoi, 
abia o ţin aripile. Pe alături, ca o săgeată, trece pescăruşul 
cu pântec alb. 

— Lasă pasărea urmă-n văzduh când zboară? 

— Nu, nu lasă, nene Oprişor. 

— Nici luntrea pe apă... 

— Nici... 

— Pavele! 

Pavel râde ce râde, apoi tace. 

Bine c-am mai văzut un om râzând. De mult n-am mai 
văzut un om râzând. 

Mă plec puţin într-o parte şi mă joc cu mâna prin apele 
vinete-gălbui ale Dunării. Duc mâna udă la obraz. Apa e 
căldicică. Încep să murmur, ca în copilărie când găseam un 
melc în iarbă şi-l luam în palmă: 


Melc, melc, codobelc, 
Scoate coarne boureşti, 
Și te du la Dunăre, 

De bea apă turbure, 

Și te du la baltă 

De bea apă caldă, 

Și te suie pe buştean 

Și mănâncă leuştean... 


— Şi melcul scotea coarne? 
— Da, scotea coarne. Şi atunci îl puneam în iarbă. Şi mă 
uitam la el cum merge purtându-şi căsuţa lucioasă şi 


răsucită în spinare şi lăsând în urmă o dâră albă, ca de 
argint - semnul scurtei lui treceri prin lumina acestei vieţi şi 
prin pulberea acestei lumi. 

Dacă m-aş despuia şi m-aş arunca în Dunăre, aş putea, un 
timp, să mă ţin după luntre. Pe urmă, cuprins de oboseală, 
m-aş apuca de marginea luntrii, m-aş urca încet, cu băgare 
de seamă, în ea, să n-o răstorn. Aş dârdâi puţin de frig până 
m-aş usca. M-aş uita să văd dacă am lăsat vreo urmă în apă. 
Zadarnic m-aş uita. Nici cât melcul... 

Trecem prin viaţă, cum am trece printr-o mare apă. Nu 
lăsăm urme. Sau dacă totuşi lăsăm urme, ele sunt slabe, 
uşor le şterge timpul. 

— Darie, cine te-a învăţat să gândeşti aşa? Omul lasă 
urme în trecerea lui pe faţa pământului şi urmele sunt 
trainice şi biruiesc vremea... 

— Nimeni... Eu singur... 


Luntrea aleargă. Au rămas în urmă vapoarele cu şlepuri. 
Nu mai vedem altele în zare. Pavel trage la lopeţi. Nenea 
Laioş Oprişor fumează, şi fumul pipei lui se spulberă, se 
pierde în văzduh cât ai clipi din ochi. 

— Cât e de veche Dunărea? 

— Cine poate să ştie? Numai Dumnezeu! Poate e tot aşa 
de veche ca şi pământul... Oamenii au ridicat pe maluri 
aşezări. Uită-le! Şi mai uite: păduri şi zăvoaie, bălți 
acoperite cu lintiţă verde, stuhărişuri care au început să 
bată în galben, deşi toamna e încă departe şi în care, dacă 
pătrunzi adânc fără să le cunoşti bine, poţi să te şi pierzi. 
Deasupra, boltit, acelaşi cer albastru, ameţitor de înalt. Îl 
sfâşie un cârd de berze albe cu picioarele roşii, şi sus, sus 
de tot, pluteşte un balon lung ca o ţigară şi fumuriu - un 
zepelin, merge spre răsărit, spre front... Înainte de a ocupa 
nemţii o jumătate şi mai bine de ţară, venea o arătare de- 
astea, noaptea, din Bulgaria, şi arunca bombe asupra 
Bucureştilor. A murit lume nevinovată... 


— Războiul aduce moarte... 


Oamenii au împodobit malurile Dunării, din cele mai 
vechi timpuri, cu sate şi oraşe. Şi tot oamenii, războindu-se 
unii cu alţii, le-au pârjolit, le-au pustiit. 

Oamenii au umplut pământul cu flori şi livezi, şi tot 
oamenii au umplut pământul cu morminte. 

— Noi, Oprişorii, suntem de neamul nostru de dincolo de 
munţi., din Ardeal. Pogoram toamna cu oile la iernat prin 
părţile astea, în balta Dunării. Aşa pomenisem din moşi- 
strămoşi. Am pierdut oile într-o iarnă - a dat gălbeaza în ele 
- am sărăcit şi ne-am pripăşit pe lângă apă. Din oameni ai 
munţilor şi ai plaiurilor am devenit oameni ai apelor. Se 
poate trăi şi din apă, dar acum şi pescuitul ne-a fost oprit. 
Ei, Doamne, Doamne... 

Am rupt în trei o bucată de pâine şi ne-am astâmpărat 
foamea. Nu s-au mai văzut berzele. Zepelinul fumuriu s-a 
pierdut spre răsărit, în albastrul cerului. Peste luntrea 
noastră s-a lăsat tăcerea. Auzeam numai clipocitul apei şi 
numai rarele lovituri ale lopeţilor, mânuite cu lene de Pavel. 

Mi s-a părut atunci, cum mi se păruse şi alteori, că sunt 
singur pe lume. Şi mi s-a părut mai ales că mă aflu singur 
pe acele ape nesfârşite, între malul înalt şi pietros al 
Bulgariei şi între bălțile uriaşe ale celuilalt mal, de care ne 
ţineam cât puteam mai aproape. 

Dincolo de bălți se ridica în pantă uşoară câmpul pe care 
îl ştiam şi mai nesfârşit, însemnat pe alocuri de ghergane şi 
de măguri rotunde, în care poveştile venite din bătrâni spun 
că s-ar afla îngropaţi, călări pe sirepii lor, regii seminţiilor 
nomade care au hălăduit pe aci cu hoardele lor. Ei mai 
poartă şi acum, deveniți albe schelete în topire, în adâncile 
morminte, scuturi şi săbii de aur, arcuri de aur şi săgeți de 
aur cu vârful muiat în venin verde de viperă. 

În clătinarea luntrii, trecuse de mult amiaza şi de mult 
trecuse chindia. Se lăsase asfinţitul. Faţa apelor gălbui- 
roşietice o mână nevăzută o stropise cu praf de aur vechi. 


De peste timpurile bulgare se înălţase - când oare? - o 
lună spălăcită de var. Dincolo de stuhuri se ridicau şuviţe 
subţiri de fum albastru, neclintite, ca nişte sfori care se 
desfăşurau de pe ascunse gheme, în sus. Focuri, aţâţate 
pentru alungarea rolurilor de țânțari, nu se vedeau. 

Am simţit atunci dorinţa sălbatică despicându-mi pieptul 
ca ascuţişul unei securi, ca apele să se oprească din mersul 
lor, şi pe o Dunăre împietrită să se oprească, împietrită de 
asemeni pentru totdeauna, şi luntrea. Voiam ca soarele mic 
şi roşu să rămână culcat pe buza orizontului şi să nu mai 
apună. Râvneam să sorb îndelung cu ochii aceste frumuseți 
cu care nu aveam să mă mai întâlnesc. 

Fiecare răsărit de soare e altfel şi fiecare amurg e altfel, 
după cum altfel e fiecare zi şi altfel e fiecare noapte. După 
cum altfel e fiecare clipă. 

Dar luntrea alerga înainte domol, Dunărea alerga înainte 
către marea cea mare. Timpul alerga şi el înainte spre 
ţărmul rămas neatins până şi de vis ori de gând. 

Am închis ochii, şi pentru câteva clipe mi-au răsărit în 
faţă lumi vechi, de mult trecute pe alte tărâmuri. lată 
Dunărea, Dunărea asta şi nu alta - pentru că numai 
făpturile vii trec şi se topesc în ţărână, dar apele rămân 
mereu şi mereu aceleaşi - acoperită de un amurg albăstrui. 
Făpturi vânjoase îmbrăcate în piei de oaie, purtând unii 
suliţi lungi ascuţite la vârf, alţii simple ţăpuşe, ori arcuri şi 
săgeți, stau la pândă în stufuri şi se uită cum pe malul 
celălalt aprind mari focuri de tabără armii străine. Sunt 
bărboşi străinii şi înfăşuraţi până la călcâie în straie 
brodate. Au venit de departe, de peste Helespont. În 
spatele stufurilor în care stau ascunşi la pândă şi încordaţi 
băştinaşii, se întind şesuri acoperite de păduri milenare şi 
luminişuri, unde grâul semănat în urma plugului tras de un 
singur bivol, a crescut atât de înalt, că abia se văd deasupra 
spicelor căciula uşor turtită a călăreţului şi vârful lucios al 
suliţii. Prisăcile sunt atât de multe că, dacă te-ai apuca să le 


goleşti ştiubeiele, ai putea alcătui uriaşe movile de faguri 
din care, strivite, mierea dulce şi galbenă ar curge gârlă. 
Scorburile sălciilor zumzăie şi ele de albine. La gurile 
gârlelor, sunt adăpostite lotci din groşi buşteni de salcie 
scobiţi, colibe de pescari şi năvoade întinse pe prăjini la 
uscat, împletite din fire aspre de cânepă. Bărbaţii cu piei de 
oaie pe spate au ochii ageri ca ai uliilor. Ei văd dincolo de 
apă, lucind în sclipirile amurgului, straiele ciudate ale 
năvălitorilor, coifurile lor, suliţele, scuturile, săbiile lor late. 
Se adună, ţin sfat, şi socotesc. Năvălitorii nu pot fi doborâţi 
pieptiş pe malul apei. Sunt mulţi ca frunza şi ca iarba, şi 
armele lor îi fac aproape de neînvins la câmp deschis. 
Trebuie lăsaţi să treacă în voie apa, apoi atraşi în 
adâncurile codrilor şi loviți pe neaşteptate, sfârtecaţi până 
la unul. 

Cojoacele şi căciulile turtite au pierit. Lotcile de buşteni 
scobiţi au fost acoperite cu mâl, vârşile şi năvoadele au fost 
ascunse. Perşii lui Darius Histaspe n-au aflat în faţa lor 
umbră de om a doua zi, când au trecut pe poduri plutitoare 
Dunărea. Câţi, după luni de rătăcire prin pădurile care le 
trimiteau moarte din fiecare copac, au mai văzut ţărmul 
acesta la întoarcere? Şi câţi au ajuns la cel de dincolo? 

Au apărut iarăşi pe malul Dunării bărbaţii cu piei de 
berbec pe umăr. Au ridicat din papură şi nuiele alte colibe. 
Au scos buştenii scobiţi din nămol, vârşele şi năvoadele din 
hăţişuri, bivolii de smoală din miez de codru. S-au văzut 
iarăşi pe înserat şuviţe albastre de fum ridicându-se spre 
slăvile neclintite şi focuri licărind în întuneric. S-au auzit din 
nou chiote de biruinţă şi cântece de bucurie. 

Şi pământul, îngrăşat cu trupurile năvălitorilor, a căpătat 
parcă mai multă vlagă şi a crescut mai mult grâul... 

Au trecut în zbor liniştit pe lângă luntre, de parcă nici nu 
ne-au văzut, perechi de lopătari albi-aurii. S-a strecurat pe 
alături un şarpe lung, cenuşiu, de apă. Trei libelule albastre 
au încercat faţa neliniştită a apei. 


Erau de atunci, din vechime, şi făceau parte din 
maiestoasa vedenie a îndepărtatului şi totuşi a atât de 
apropiatului trecut? Erau ele acum? N-am ştiut nici atunci 
şi cu atât mai puţin aş putea să ştiu astăzi... 

Brocartul de aur vechi al amurgului a început a prinde 
umbre subţiri, albăstrii... 

Şi pe malul celălalt, înalt şi pietros, acoperit cu iarbă 
țepoasă, s-au făcut văzute alte armii: oameni cu chipuri 
rase şi cu părul tăiat scurt deasupra umerilor şi a cefei, cu 
pieptare de zale şi cu haina scurtă ca o fustanea până 
deasupra genunchilor, cu încălțări cu vârful întors în sus, cu 
scuturi rotunde şi cu suliţi neobişnuit de lungi. Aveau şi cai 
cu şei şi cu frâie de argint, care parcă în fumuriul 
amurgului aruncau flăcări roşii pe nări. Pe malul lângă care 
mă aflam, în încremenirea serii, răsărise ca din pământ un 
oraş cu străzi înguste şi întortocheate, cu case albe, cu 
ferestre teşite, acoperite cu stuf. Bărbaţii care se adunau la 
chemări de sunete de corn de bivol în piaţa din mijlocul 
oraşului nu mai purtau pe spate piei de berbec, ci sumane 
de lână seină. Erau înarmaţi cu suliţi de fier şi cu tesace 
scurte şi grele. Şi purtau mustăţi roase cu: vârfurile lăsate 
în jos şi chici lungi le băteau umerii. Şi parcă toţi aveau 
ochii albaştri. Femeile, înfăşurate în fote, cu cămăşi cu 
mâneci largi, râurate şi capetele acoperite cu tulpane, îşi 
strângeau pe lângă ele copiii, aşa cum îşi strânge cloşca 
puii sub aripi, când simte prin apropiere zborul răpitoarei. 

În timp ce bărbaţii oraşului adună femeile şi copiii şi 
pornesc în alai spre poala apropiatei păduri, pe celălalt mal 
se fac pregătiri de trecere a apei cu luntri legate una de 
alta. 

La marginea apei are loc o luptă scurtă. Falanga fiului lui 
Filip Machedonul rupe rândurile apărătorilor. Oraşul e 
jefuit şi aprins. Până la cer urcă flăcările, înroşind slăvile. 
Falanga se apropie de pădure şi nu cutează să pătrundă în 
hăţişurile ei din care încep să zboare, ca nişte stoluri de 


sturzi repezi, săgețile. Drumul de întoarcere spre Dunăre e 
însemnat cu trupuri... 

Pe mal s-au aprins focuri. În pânza serii, mai subţire 
decât pânza păianjenului, au apărut alte arătări - ostaşii 
încoifaţi, scurţi, cu faţa lată, aproape fără gât, ai Romei. 
Ridică cetăţi şi case. Construiesc drumuri de cărămidă şi 
aşezări ca pentru totdeauna. Pe Dunăre se ivesc corăbii 
galbene, cu două rânduri de lopeţi, cu botul înalt şi întors. 
Oamenii cu sumane şi căciuli uşor turtite şi-au luat femeile 
înfăşurate în fote şi copiii şi s-au tras mai în sus, pe plaiuri şi 
munţi. 

Seara s-a prăvălit de mult în goluri fără margini de 
dincolo de ape şi de pământuri. În noapte, luna, la început 
de var, a căpătat galbenul ruginiu al aurului. Prin vreme, în 
urmă, aud un glas: 

— Darie, ce tot scurmi pe lângă cetate? 

— Am găsit un bănuţ de argint, tată. Uite-l. 

Bănuţul a prins cocleală... Tata îl ia şi-l freacă de nădragi. 
Bănuţul capătă luciu. lese le iveală un cap rotund. Sub 
bărbie, guşă. Pe frunte, coroană de frunze de laur. 

— E de la Traian, împăratul Râmului, care a trecut 
cândva cu oştile lui pe aici. Sunt aproape două mii de ani de 
atunci. Ţine bănuţul. Păstrează-l dacă vrei. 

Dunărea clipoceşte. Luntrea se leagănă. Cerul e spuzit de 
stele mari, ca nişte gutui care se clatină. Şi Dunărea e 
spuzită de stele mari, galbene, ca gutuile care se clatină. O 
lună de aur pe cer, rotundă, neclintită. Şi o lună de aur, 
spartă în ţăndări, sfărâmată puzderie, în apă. 

Şi deodată, prin acest văzduh verde-albăstrui care 
pluteşte deasupra apelor şi a pământurilor, se ivesc şeici 
lungi, cu pânze verzi ca steagul profetului, caravele şi 
galioane. Pe punți stau tolăniţi, pe perne moi de mătase, 
turci bărboşi cu capetele albe-gălbui, înfăşurate în 
cealmale, încinşi cu brâie late şi cu iatagane cu mânerul 
bătut în safire şi cu vârful întors la şold, îmbrăcaţi cu 


pantaloni largi de mătase roşie. Se aude o manea. Dar 
cântecul tărăgănat ca un plâns nu poate înăbuşi geamătul 
roabelor de sub punte, care sunt purtate spre Bosfor. 
Cealmagiii trândavi şi bărboşi sunt noii stăpâni ai acestor 
ape şi ai acestor locuri. Pentru cât timp? Întreabă steaua, şi 
steaua, clipind, îţi va răspunde: nu pentru totdeauna. 

— S-a făcut destul de târziu. Să tragem la mal. Pavele, 
înfige mai adânc lopeţile. 

Pavel a ridicat mai sus ca de obicei lopeţile - aceste aripi 
subţiri ale luntrii noastre. Cârmuită pieziş, luntrea a zvâcnit 
şi s-a înfipt în malul clisos. M-am trezit din vis. 

— Ai moţăit mai bine de un ceas, băiatule. 

— Ba chiar am dormit de-a binelea, nene Oprişor. 

— Te-a legănat luntrea. Eşti om de câmp, neînvăţat cu 
legănările ei. 

— Da, sunt om de câmp. 

Am sărit toţi trei pe mal şi am tras luntrea mai departe de 
apă. Ne-au năpădit ţânţarii. O să aprindem focul şi o să-i 
alungăm numaidecât. 

Am adunat cu Pavel câte un braţ de găteje uscate şi le-am 
aşezat sub o salcie grozav de groasă şi de strâmbă, pe 
jumătate mâncată de vreme şi de umezeală. Nenea Laioş 
Oprişor a adus din luntre nişte pirostrii, un ceaun de tuci, 
un făcăleţ şi o traistă cu câţiva pumni de mălai pe fund.. 

— Pavele, spală tu ceaunul şi umple-l cu apă, să punem 
de mămăligă. Tu, Darie, caută în luntre, pe băncuţa, de 
lângă cârmă. Ai să găseşti un şervet în care mi-a înfăşurat 
baba câţiva juveţi săraţi. Vezi că şervetul are legată la un 
colţ o mână de sare. N-o fi bine strânsă. Bagă de seamă să 
n-0 verşi. 

Cât a adus Pavel ceaunul şi l-a aşezat pe pirostrii, cât am 
adus eu legăturica, nenea Oprişor, scăpărând amnarul, a şi 
aprins o scânteie în ghemul mic de iască, ţinut în punga de 
tutun la loc mereu cled, în chimir, lângă pântec. Dintr-un 


sâmbure, mai mărunt decât bobul de mei, focul a crescut, a 
prins aripi şi a-nfăşurat cu ele ceaunul negru în care apa a 
început să clocotească. Curând de tot a fost gata şi 
mămăliga pripită. A fost gata şi peştele uscat, părpălit pe 
cărbuni. Au început a se bate tătarii la gura noastră. Vorba 
ceea: peşte, mămăliga prăpădeşte. N-a mai rămas o 
fărâmitură de mămăligă. Am aruncat bozii umede peste foc, 
să scoată focul cât mai mult fum, să ne dea pace ţânţarii, şi 
ne-am întins, după ce ne-am potolit şi setea, asemeni 
melcului codobelcului, cu apă caldă de baltă, pe pământul 
acoperit cu ierburi, să adormim. Cel dintâi a căzut pradă 
dulce odihnei Pavel, care ostenise toată ziua la lopeţi. 

Nenea Laioş Oprişor a mai tras câteva fumuri, apoi şi-a 
pus luleaua alături, după ce a stins sămânță de foc din 
căuşul ei cât degetarul, şi n-a trecut mult până să-l aud 
respirând adânc şi oftând din când în când prin somn. Poate 
se visa copilandru cam de vârsta mea, coborând prin 
funigeii ori prin burniţele toamnei, pe lângă turmă, alături 
de taică-său şi de unchii bătrâni cu plete lungi şi slinoase 
bătându-le umerii, cu cioareci albi strânşi pe picior, cu 
cojocul miţos şi lung la călcâie, şi cu pălăriuţa tare ţuguiată, 
aproape fără margini, pe cap, plătind, înăuntrul aceleiaşi 
țari, vama la fiecare hotar de moşie. 

Drumul din munţi peste plaiuri întâi, peste şesuri apoi, 
până la aceste bălți ale Dunării, care păstrează în 
înfăţişarea lor ceva de început de lume, e nesfârşit de lung. 
Poate se visează tânăr rămas sărac şi singur, pe acest țărm 
de ape vinete-gălbui, nevoit să-şi caute alte rosturi de viaţă. 
Poate oftează după crestele munţilor înconjurate de mori 
alburii, ca de nişte mari cununi gata să se fărâmiţeze, să se 
destrame şi să se risipească la o uşoară adiere de vânt. Ori 
poate se visează trăgând sforile năvodului, ud leoarcă până 
la gât, spre un mal, care mereu se depărtează, din faţă. 

Nu poţi ghici niciodată visul cuiva, cum niciodată nu poţi 
bănui gândul cuiva. 


Copil când eram, mă bântuiau în somn visuri ciudate dar 
şi minunate: se făcea că am, prinse pe subţiori, aripi mari, şi 
că zbor îndelung peste ţinuturi mlăştinoase şi veşnic 
umede. Se făcea că mă prăbuşesc de la înălţimi ameţitoare, 
căzând printre ramuri, din vârful unui arbore neobişnuit de 
înalt. Se făcea că plutesc pe mări albastre într-un butuc 
uşor scobit şi că vânez peşti mari de argint, cu suliță de os... 
Mai târziu, când, ceva mai mărişor, am crescut şi viaţa a 
început să mă înghesuie şi să-mi dăruie cu îmbelşugare 
ghionturi şi pumni, altfel de vise mi-au năpădit somnul. 
Visam biciul logofătului Gânţă înfăşurându-mă şi arzându- 
mi trupul firav, şubred şi mereu bolnăvicios... Visam că 
adun struguri în coş, în via boierească de pe coastă, cu 
botniţă la gură şi că atunci când încercam să duc măcar 
două-trei boabe la gură, să-mi ud buzele uscate şi limba 
cleioasă, ele au gustul sărat al sângelui. Cunoşteam gustul 
sângelui... Pentru că atunci când mă muşca un şarpe sau un 
cârcâiac pe picioarele goale, sugeam muşcătura până mi se 
umplea gura de sânge. Scuipam sânge. Se usca muşcătura 
şi piciorul nu mi se mai umfla. Dar de gustul sărat al 
sângelui nu-mi puteam tămădui gura ziua întreagă. Visam 
droburile de sare, toate pe spinarea mea, din mătrăcăria lui 
Bănică Vurtejanu. Visam sicriele goale, care mă chemau să 
mă aşez în ele, din prăvălia lui Mielu Guşă, căruia oraşul de 
pe Vedea îi spunea Pomneată. Visam tăbăcăria lui jupân- 
Moţatu. Acolo, nenea Gogu Şoric mă lua de ceafă cu mâna 
lui ca o gheară şi mă băga cu capul, să mă înece, într-un 
butoi de argăseală. Mă trezeam năduşit, cu gura acră. 

Vara, alături de părinţii şi fraţii mei, după ce seceram 
toată ziua, târându-ne pe brânci, cu soarele aprins al zilei în 
spinare, cu mâinile şi cu picioarele însângerate, visam toţi 
în somn că lanurile de grâu sunt neatinse şi că începem, sub 
harapnicele usturătoare ale vechililor boiereşti, să le 
secerăm de zor de la început. Ne trezeam, înainte de ivirea 
zorilor, mai zdrobiţi de oboseală de cum ne culcam. loamna 


visam toţi ai casei cum ne lăsăm, cu toată greutatea 
corpului, pe coarnele plugului, să intre fierul mai adânc în 
pământ, cum împingeam în acelaşi timp la plug, să ajutăm 
boilor mici şi slabi, cu puteri puţine. 

Să munceşti toată ziua în silă, ştiind că munceşti pentru 
altul şi noaptea să visezi în somn că faci aceeaşi şi aceeaşi 
muncă, să te culci frământat de truda zilei şi să te trezeşti şi 
mai fărâmat de truda somnului! Asta era viaţa noastră... N- 
ar mai fi fost să fie... 

Erau fericiţi aceia care visau vreun bunic ori vreun 
străbunic trecuţi de mult în lumea drepţilor, care veneau de 
departe cu trup fumuriu de vedenie, călcând cu paşi uşori 
ca fulgerul pe o potecă azurie de nori. Bătrânul visat îl 
apuca de mână pe urmaş şi-i spunea cu glas dulce de 
vioară: 

— Scoală-te, nepoate, şi hai cu mine... 

— Şi te-ai dus cu străbunicul, tată? 

— M-am dus. 

— Departe? 

— Tare departe. 

— Şi cum era acolo, tată? 

— Pretutindeni, cât cuprindeai cu ochii, numai boazuri 
verzi, neclintite şi deasupra nori subţiri ca pânza de 
borangic şi, dincolo de ei, ca într-o ceaţă străvezie, sori 
mari strălucind, şi stele galbene, şi stele roşii, şi stele albe... 
Am mers, am mers. Şi aş fi tot mers. Am simţit că mâna 
bunicului era rece şi am băgat de seamă că împrejur nu se 
afla ţipenie de om şi nicio altă vieţuitoare şi m-a cuprins 
frica... L-am întrebat: 

— Bunicule, unde mă duci? 

— Acolo unde mă odihnesc şi eu şi unde se odihnesc toţi 
ai noştri, din moşi-strămoşi, acolo unde nu este nici bucurie, 
nici întristare... Mi-am adus aminte de voi... Cum vă 
chinuiţi. Şi-am venit să te iau cu mine, cel puţin pe tine. Să 


te scap de necazuri. Când am închis ochii şi voi mi-aţi 
încrucişat mâinile pe piept, te-am lăsat băieţandru... 

Erai ca un măr înflorit, nepoate Tudore... Şi-acum te-am 
găsit cu părul înspicat, cu spinarea adusă, cu faţa plină de 
brăzdături... 

— Du-mă înapoi pe pământ, bunicule... Am zece copii. 
Cine să mi-i crească? 

Povestindu-ne visul, lăcrima tata. Lăcrima mama. 
Lăcrimau surorile... Lacrimi limpezi lăcrimau. Căci sufletul 
tulbure şi trupul chinuit limpezi lacrimi varsă în lume, în 
lumină, prin lumina ochilor trişti... 

Eu mi-am muşcat limba şi fălcile, până am simţit în gură 

gustul sângelui, sărat şi neplăcut, pe care îl cunoşteam. Şi 
n-am lăcrimat... S-au întors înăuntrul meu lacrimile. Le-am 
simţit picurându-mi pe inimă, în inimă... 
Picături de otravă... Se adunau lângă altele, lângă multele 
neplânse afară. Adunaţi-vă, îmi spuneam în gând, picături 
de otravă... Cândva vă voi da celor din pricina cărora 
suferim şi plângem. 

— Bătrânului i-au licărit ochii. N-avea nicio lacrimă în ei... 
Morţii nu mai au lacrimi. Câteodată nu mai au nici viii... S-a 
uitat la mine bunicul. Lung şi trist... Pe urmă s-a topit dintr- 
o dată, ca şi cum n-ar fi fost. M-am trezit plângând cu capul 
pe mână. Nu e rău dincolo de viaţă. A fost frumos visul. 
Odată şi odată poate că şi viaţa o să fie frumoasă... 

— De ce odată şi odată? De ce nu acum? 

— O să înţelegi când o să creşti mare... 

N-a fost nevoie să cresc prea mult, ca să înţeleg. 
Înţelegeam de când deschisesem ochii pe lume... Ştiam, 
întrebasem ca să aflu dacă nu mi-a ucis tristeţea glasul. 

Am mai răvăşit focul cu un ciot de dârjală, am mai 
aruncat pe el câteva vreascuri. După ce aripile roşii ale 
flăcărilor au fâlfâit de câteva ori ca ale unei păsări care vrea 
să-şi ia zborul şi nu izbuteşte să se desprindă de pământ, 
am acoperit focul cu un braţ de ierburi jilave. Poate 


izbutesc şi eu să adorm. N-am izbutit. Nu totdeauna somnul 
vine când îl chemi. Îl simţeam cum se apropie de mine, cum 
îmi dă târcoale ca o vulpe, cum se sperie şi o ia la 
sănătoasa, de parcă cineva de lângă mine ori din mine l-ar fi 
alungat, ca pe roşcata sălbăticiune cu coada, stufoasă, cu 
pietre. Gândurile mele puneau pe fugă somnul. Gândurile... 
Şi fierberea care mă stăpânea. 

În clipa în care mă suisem în luntre alături de nenea 
Laioş Oprişor şi de Pavel, iar luntrea se desprinsese de țărm 
şi începuse să alerge odată cu apa în lumina orbitoare a 
dimineţii printre maluri şi ostroave înflorite, căpătasem 
încredințarea că nu de un țărm, ci de o lume întreagă mă 
despart şi că viaţa mea a pornit-o pe o cale nouă. Încotro 
mă va duce această cale? Ce mă va aştepta de-a lungul ei? 

Era poate mai bine să nu mai mă întreb... 

— Mergi înainte, mereu înainte. Şi nu te mai uita 
îndărăt... Într-o zi vei ajunge, Darie, pe un mal însorit... 

Ale cui erau glasurile? Poate ale stuhului încremenit. 
Poate ale sălciei bătrâne sub care mocnea înăbuşit focul. 
Poate ale văzduhului, ori poate ale inimii mele. Da. Erau 
glasurile inimii mele. Bătea liniştită inima. Tic-tac! Tic-tac! 
Auzeam limpede aceste bătăi. Când nu-mi voi mai auzi 
bătăile inimii, voi fi ajuns la capătul drumului meu... Dar nu 
capătul drumului se cuvine să mă preocupe, ci drumul 
însuşi. 

Din slava fumurie a cerului s-a desprins o stea. S-a 
prăbuşit cu iuţeala fulgerului, lăsând în urma ei o dâră de 
lumină care a durat o secundă. S-a stins. Milioane şi 
milioane de ani steaua a rătăcit, aprinsă, prin goluri reci. 

— Viaţa omului e scurtă, dar drumul omului duce printre 
oameni. Drumul omului prin viaţă trebuie să fie împlinit cu 
fapte. 

— Cu ce fel de fapte? Până acum m-am târât prin ţărână 
ca să-mi câştig traiul. Ca viermele. Am primit bice pe 


spinare, pumni după ceafă, picioare în pântece şi-n coaste... 
Până acum... Şi de acum înainte? 

— Parcă era vorba să nu-ţi mai pui întrebări, băiatule cu 
părul ciufulit? 

— N-aş fi om, dacă nu mi-aş pune întrebări... 

Luna plină se ridicase în cumpăna cerului şi plutea prin 
văzduhul albăstrui-gălbui, ca o corabie rotundă de - aur. O 
altă lună strâmbă căzuse în mijlocul apei, întinzând până în 
stuhurile malului o punte de argint vechi. 

Mi s-a părut atunci că văzduhul se umple de ninsoare 
deasă şi măruntă ca pulberea şi că această ninsoare, 
căzând peste apele întinse, le dă strălucirea stranie pe care 
numai undele îngheţate o au. 

Pe asemenea nopţi, pe jumătate numai luminate, cu 
milenii în urmă, oamenii timpurilor dunărene, încălţaţi cu 
opinci, strânşi cu cojoace albe, cu căciuli turtite de oaie 
trase peste urechi, înarmaţi cu suliţi, cu săbii şi cu arcuri, 
treceau pe gheaţa albă, tiptil, Dunărea, atacau posturile de 
pază de pe celălalt mal, măcelăreau ori luau robi soldaţii 
largi în umeri şi înzăuaţi ai Romei, care le pârjoliseră mai 
înainte aşezările şi îi trimiteau în lanţuri, sus, spre plaiuri şi 
munţi, să ridice, după meşteşugul lor, cetăţi şi oraşe de 
piatră. 


Dunăre, Dunăre, 
Drum fără pulbere... 


Câte a văzut Dunărea şi câte o să mai vadă! 

Cântecul Dunării, noaptea, era altul decât cântecul 
câmpului... Apele şuşoteau  lovindu-se de malul lin, 
strecurându-se printre spăngi subţiri de trestie şi printre 
tulpinile moi şi poroase ale papurii, legănând velinţe verzi 
de lintiţă, atingând uneori în treacăt vârfurile îndoite ale 
crengilor de sălcii plângătoare. Buhaii băteau parcă nişte 


mari tobe înfundate. Cu capetele cu ochi holbaţi deasupra 
apei, broaştele bălților din apropiere, înnebunite de lună, 
orăcăiau ca o sălbatică hoardă beată de bucuria izbânzii. Pe 
mii de viori mici îşi suspinau ultimele triluri privighetorile 
ascunse în plopi şi-n sălcii. Luna pogora încet spre apus. În 
curând, aveau să se arate, viorii, zorile. Privighetorile vor 
amuţi şi vor începe să chiuie, ca nişte mici clopote de argint 
atârnate sus, în văzduh, ciocârliile. Privighetorile cântă 
frumuseţea amurgului, minunile, dar şi smoala nopţii. 
Ciocârliile, triumful răsăritului de soare. 

Se prelingeau pe lângă mine, foşnind prin ierburi şi 
frunze, guşteri verzi, cu botul scurt şi ochii bulbucaţi, 
şopârle sprintene pe care le ştiam de culoarea pământului. 

S-a subţiat, s-a îngustat puntea de argint de pe ape... 


Dunăre, Dunăre, 
Drum fără pulbere, 


dincotro vii tu şi încotro te duci? Izvorul tău ţâşneşte, 
undeva departe, dintr-o stâncă, în negre şi întunecate 
păduri. Aduni, de-a lungul atâtor felurite ţări, izvoare şi 
râuri şi alergi neastâmpărată spre răsărit, să te arunci 
despletită în marea cea mare şi amară. Se oglindesc în 
apele tale vinete-gălbui, senine ori zbuciumate de furtuni, 
ceruri. Se uită în apele tale şi-şi văd chipul leit munţi şi 
dealuri, arbori şi oameni. Culegi zâmbete şi culegi lacrimi şi 
alergi mai departe, fără şovăială, spre răsărit, să te pierzi în 
marea cea mare şi amară, să-ţi faci apele una cu marile ape 
ale lumii. 

Veghez pe ţărmul tău treaz, în acest sfârşit de noapte. 
Oare nu sunt şi eu asemeni ţie? Am plecat, bulgăre mic de 
gheaţă, de lângă un prag scund, în lume, spre răsărit. 
Acolo, încotro mă îndrept, mă aşteaptă marea cea mare şi 
amară, în care, totuşi, voi căuta să nu mă pierd... 


Dunăre, apă vioară 
Face-te-ai neagră cerneală... 


— Nu. Chiar dacă tu, Dunăre, te-ai face neagră cerneală, 
cum spune vechiul cântec, şi eu, ca un vrăjitor dintr-o 
necrezută poveste, aş avea putere să strâng nesfârşita 
pânză albastră a cerului şi s-o schimb în fâşii de hârtie şi mă 
aşez aici, pe malul tău, şi aş şti să scriu, şi aş scrie întruna o 
mie şi mai bine de ani, întingându-mi pana în cerneala ta, 
tot n-aş izbuti să povestesc oamenilor ce am de povestit. 

— Şi ce ai tu de povestit? 

— 'Toate suferinţele şi toate zbuciumele. Toate izbutirile şi 
toate neizbutirile pe care le-a avut, de la începutul 
începuturilor, neamul meu, care mereu a fost bătut şi 
schingiuit, stors de vlagă şi silit să vieţuiască în genunchi. 

— Şi cui ar folosi asta? 

— Neamului meu. Ca să înveţe a înlătura suferinţa. Ca să 
înveţe să stea cu fruntea sus. Ca să ajungă să câştige 
biruinţa cea mare. 

Oamenii care dormeau lângă mine, şi care se întorceau 
din când în când prin somn şi oftau, erau oameni ai apelor. 
Viaţa lor era legată de apă. Viaţa noastră, a oamenilor de 
câmp, era legată de pământ. Orizontul nostru era larg şi 
totuşi mărginit şi nu aveam cum să-l spargem în chip 
obişnuit. Treceau dincolo de orizontul satului cei pe care 
statul îi lua la armată. Unii din ei ajungeau să cunoască 
oraşele mai mari şi mai depărtate. Alţii, cărora le cădea 
sorţul să-şi împlinească serviciul militar la grăniceri, trăiau 
câţiva ani la hotare, prin munţi sau de-a lungul Dunării. 
Ceilalţi erau mulţumiţi când aveau prilejul să meargă o 
poştă, spre miazănoapte, la Ruşii-de-Vede, sau o poştă, spre 
miazăzi, la Turnu. 

— Când ai să te faci mare, Darie, să mergi să vezi munţii 
şi să te-ntorci acasă să ne spui şi nouă, cum sunt... 

— Da, mamă, am să merg să văd munţii. 


— Şi-apoi să te duci să vezi marea şi să te-ntorci acasă să 
ne spui şi nouă cum e... 

— Da, mamă, am să merg să văd marea. 

— Şi corăbiile uriaşe. 

— Şi corăbiile uriaşe... 

— Se spune că munţii sunt înalţi până la cer. 

— Da, aşa se spune. 

— Şi că mării nici nu-i vezi malul celălalt, atât e de 
întinsă. 

— Da, nu-i vezi malul celălalt... 

— Dar de unde ştii? 

— Am citit. 

— Ai citit! Una e să citeşti şi alta e să vezi cu ochii tăi! Să 
te duci să vezi cu ochii tăi!... 

— Am să mă duc să văd cu ochii mei, mamă... 

Nu apucasem încă să mă duc. Năvălise peste noi războiul 
cu oştiri străine, cu foamete şi mai cruntă de cum o 
cunoscusem mai înainte, cu sânge şi moarte. Încercam 
acum să mă duc. Nu ştiam până unde voi ajunge şi nici dacă 
voi apuca să mă întorc să povestesc ce-am văzut. Se afla în 
noi toţi, şi poate mai ales în mine, din pricina firii pe care o 
aveam, aprinsă şi iscoditoare, un fel de dor de ducă 
neostoit. Poate că prin ochii mei mai voiau să vadă lumea 
largă părinţii, moşii şi strămoşii care fuseseră prin lege 
domnească prinşi de un petec îngust de pământ şi siliţi să-l 
muncească veacuri de-a rândul, din tată în fiu, aşa cum prin 
gura mea, mai curând înrăită decât rea, dar dârză şi 
deopotrivă de îndârjită, voiau să-şi ţipe suferinţele pe care 
le înduraseră şi nădejdile pe care nu apucaseră să şi le vadă 
împlinite... 

Dorul acesta de ducă, înăbuşit, strivit, mă alunga mereu 
pe drumuri. Eram înciudat că din când în când mă trăgea 
îndărăt - către locul meu de naştere, către ţărână pe care o 
călcam, în care mă jucaseră şi în care se topiseră, ca iarba 


câmpului, străbunii mei - cu putere, o aţă nevăzută. Mă 
hotărâsem să nu mă mai las tras îndărăt. De aceea poate mi 
se păruse, atunci când luntrea începuse să alerge cu mine 
pe Dunăre, în jos, că nu spre Giurgiu mă poartă, ci spre 
lumea largă. De aceea poate mi se păruse că Dunărea 
aleargă odată cu mine, printre maluri verzi şi ostroave pline 
de mireasmă de miez de vară, spre un liman înflorit, spre 
limanul viitorului... 

Au tăcut de mult şi buhaii osteniţi, şi broaştele. Au tăcut 
şi privighetorile. S-au potolit, amorţiţi de răcoare, guşterii. 
Şi-au oprit mersul repede, şi cotit pe după vrejuri şi ierburi, 
şopârlele pământii. Luna s-a aşezat, acum iarăşi albă ca 
varul, pe muchea câmpului, spre apus. Pare o corabie 
imensă de hârtie, pe care apele nopţii în destrămare au 
aruncat-o pe un mal nisipos... 

Cercul a început a se albi spre răsărit. 

Numai Dunărea, neostenită, curge mereu şuşotind. Ca 
astă-noapte. Ca aseară. Ca acum o sută de ani. Ca acum o 
mie de ani. Ca acum mii şi mii de ani în urmă, când şi-a 
croit, rozând pământ şi piatră, pentru întâia oară, drum 
larg printre aceste maluri... 

Mi-am acoperit faţa cu pălăria..: 

Şi n-am mai ştiut nimic... 

Dar greu doarme băiatul ăsta, Pavele! Trage-l de mână să 
se trezească o dată. 

M-am ridicat şi m-am întins cât eram de lung. Mi-au 
trosnit oasele. 

— Da, nene Oprişor, am somnul cam greu... 

Ne-am strâns catrafusele. 

Ne-am urcat în luntre şi am plecat. 

Răsare soarele. 

Ne întâlnim iarăşi cu vapoare care trag după ele şiruri de 
şlepuri negre, pântecoase. Valuri mari vin dinspre mijlocul 
Dunării spre noi. Luntrea saltă şi se clatină ca o coajă de 


nucă. Un neamţ cu barbă roşie de pe puntea unui şlep din 
convoi holbează ochii la noi, ne întoarce spatele, intră într-o 
cabină şi apare ţinând în mână o lunetă. O pune la ochi şi ne 
priveşte. Ne vede ca şi cum am fi la un pas de el. Scot limba 
la neamţ, apoi îi dau cu tifla. Neamţul cu barba roşie lasă 
luneta în jos, scoate un pistol din buzunar şi trage. Câteva 
gloanţe şuieră pe lângă urechile noastre. Plescăie apa. Le-a 
înghiţit Dunărea. Neamţul cu barbă roşie râde să se 
prăpădească. Niciunul dintre noi nu ne-am sfiit. 

— Dracu te-a pus să-i dai cu tifla? Putea să ne împuşte. 

— Nu putea. Şlepul e departe. Era greu să ne 
nimerească. 

— Ne putea nimeri din întâmplare. Câte nu s-au văzut... 

Cum în depărtare se zăreau alte vapoare urcând din greu 
în susul Dunării, nenea Laioş Oprişor a cârmit luntrea să 
meargă pe lângă țărm. 

— Dacă o să ne tot întâlnim cu vapoare nemţeşti şi o să 
mergem mereu pe lângă mal, nici astă-seară nu ajungem la 
Giurgiu... 

— Nu face nimic, nene Oprişor, o să ajungem mâine 
seară, dar de ajuns tot o să ajungem... 

— Apăi asta aşa e... Numai că mâine nu e azi... 

Înainte de prânz, a început să bată vântul şi pe cer au 
prins a se buluci nori întunecaţi. Nu s-a mai văzut soarele. 
Dunărea s-a învolburat, s-a încreţit, s-a înnegrit şi crestele 
talazurilor au înflorit spumă albă. 

— Înfige mai vârtos lopeţile în apă, Pavele, să ajungem 
mai curând la un adăpost, că se apropie ploaie mare. 

Pe malul bulgăresc s-a arătat, ca într-o ceaţă, căţărat pe 
coastă, Şiştovul. În faţă, pe malul de care eram aproape, au 
ieşit la iveală casele cu acoperişurile arse ale Zimnicei. 

— Pe aici au trecut armatele nemţeşti Dunărea. Au avut 
loc câteva lupte cu rezerviştii noştri. Nemţii, mânioşi de 


pierderi, au ars oraşul, cum făceau altădată păgânii. Au 
murit în oraş şi oameni neînarmaţi... 

Printre nori umbla, cu caii şi cu carul lui de foc, sfântul 
Ilie. Cerul duduia şi trosnea din toate încheieturile, ca un 
coviltir vechi, cuprins de flăcări. Fulgere lungi şi subţiri, de 
culoarea fierului înroşit, brăzdau văzduhul. 

— E furios rău sfântul. Îl caută pe diavol să-l atingă cu 
săgeata... 

— Nu cumva, de frică, diavolul s-o fi ascuns în luntrea 
noastră, nene Oprişor? 

— Da de ce în luntrea noastră şi nu în şlepurile neamţului 
cu barbă roşie? 

Până să ajungem la malul de piatră, până să priponim 
luntrea, până să alergăm să ne adăpostim sub un şopron pe 
jumătate dărâmat, ploaia ne-a şi făcut ciuciulete. 

Fumega pe aproape coşul unui vapor vechi. Câteva 
şlepuri goale îşi aşteptau încărcătura: ciurde de boi şi vaci, 
prăpădenie de oi, închise ceva mai departe în ocoale. Ploaia 
cădea repede, rece şi nemiloasă, peste această sumedenie 
de vite trudite de drum şi de nemâncare. Ţăranii care 
aduseseră aceste vite de departe, pe drumuri de câmp, se 
aciuaseră şi ei într-un colţ al şopronului, desculți, cu 
cămăşile rupte, negre şi nespălate de săptămâni, cu obrajii 
osoşi topiţi de foame şi cu ochii pierduţi, duşi, abia licărind 
în fundul capului. Se aşezaseră pe vine şi priveau tăcuţi 
apele Dunării pe care le băteau de sus miile de bice ale ploii 
năprasnice. 

Erau oameni din părţile de sus ale câmpiei muntene, 
după cum îi arătau resturile de straie pe care le purtau, 
pălăriile şi cojoacele pe care şi le aruncaseră pe umeri. 
Poate că ei ajunseră pentru întâia oară în viaţa lor aici, la 
Dunăre. Se minunau de atâta puhoi de ape turburi! Şi se 
gândeau la colibele lor şi la cei lăsaţi în acele colibe, cu un 
găvan de mălai muced pe fundul sacului de pe laviţă... 


Lângă ţărani, se chirciseră pe raniţe, ca pe nişte 
scăunaşe, patru soldaţi nemți, şi ei oameni mai aproape de 
bătrâneţe decât de anii tineri. Erau însoțitorii cârdurilor de 
vite şi ai ţăranilor paznici. Drumurile lungi şi prăfoase, de 
câmp, pe timp de vară, îi istoviseră şi pe ei, ostaşi obişnuiţi 
de ani cu toate ostenelile şi ticăloşiile războiului. Purtau 
mustăţi lungi, stufoase, şi bărbile neîngrijite le crescuseră 
mari. Aveau toţi ochi neobişnuit de albaştri. 

Al cincilea soldat neamţ, aproape un băieţandru, târând 
după el un picior şchiop, adunase de sub şopron aşchii, 
resturi de scânduri, găteje rămase pe aici de cine ştie când 
şi înjghebase un foc deasupra cărui atârnase o gamelă în 
care începuse să fiarbă zeama neagră şi amară a băuturii 
de orz... M-am uitat la ei de aproape, cu sporită băgare de 
seamă, iscoditor chiar. Dacă le puneai deoparte armele, 
centiroanele şi cartuşierele, nu mai rămânea la ei nimic 
războinic. Păreau scârbiţi de slujba pe care erau siliţi s-o 
facă şi de viaţa pe care o duceau ei, învingătorii, pe străine 
meleaguri, printre străinii biruiţi, al căror grai nu-l 
pricepeau. Când fiertura a dat în clocot, şi-au umplut cănile 
lor de tinichea cenuşie, au scos din răniţi pâini negre ca 
pământul şi-au început să mănânce. 

Rămânând mereu zgribuliţi, ciuciţi şi închişi în ei, ţăranii, 
văzându-i pe nemți înfulecând, au cotrobăit prin traistele 
lor vărgate şi-au prins a îmbuca din codrii de mămăligă cu 
care veniseră la spinare cine ştie de unde. Pe codrii de 
mămăligă presărau puţină sare şi ardei roşu, pisat. Mâncau 
cu poftă. Unul ne-a întrebat: 

— Veţi fi călătorit ca şi noi. Nu ospătaţi? 

Ne-a întins o parte din mămăliga lui galbenă, cu coajă 
groasă, tare. 

— Mulţumim. Avem mâncarea noastră în luntre. Abia ieri 
am plecat de acasă şi nu ne ducem departe. 

— Nu mergeţi departe! Pe vremea asta ştii când pleci de 
acasă, dar nu ştii niciodată când te întorci, nici dacă te mai 


întorci. Nouă ne-a spus primarul c-o să ducem vitele astea 
până la Dunăre şi că pe urmă o să ne întoarcem la casele 
noastre. Aici ni s-a dat altă poruncă: să îmbarcăm vitele în 
şlepuri şi să le însoţim, pe Dunăre, până în Germania. Cine 
ştie ce ni s-o mai întâmpla pe drum şi cine ştie dacă ne-om 
mai vedea nevestele şi copiii?! I-am lăsat acasă flămânzi. Pe 
la noi nu s-a făcut estimp bucate şi ce se mai găsea pe la 
casa rumânului, rămas din anii trecuţi, au adunat nemţii. 
Ne-au luat şi vitişoarele din bătătură. Ne-au lăsat flămânzi 
şi goi, muritori de foame... 

— Asta s-a întâmplat în toată ţara cotropită. Războiul... 

— Aşa spun toţi: războiul! Dar cine a făcut războiul şi de 
ce l-a făcut? Vezi, frate, asta e! 

Prin perdeaua ploii - care se subţia şi se îndepărta spre 
apus, cu tunetele ei care abia se mai auzeau, rare ca 
tunurile într-un depărtat sfârşit de bătălie, cu fulgere care 
abia mai licăreau la orizont - străbătea Dunărea pieziş, 
dinspre Şiştov spre Zimnicea, fluierând întruna scurt şi 
răguşit, un vaporaş bulgăresc. 

Până să ajungă la mal, a încetat ploaia. În fâşia albastră 
de cer, dezgolită de nori, a strălucit, mai aprins parcă şi mai 
fierbinte, soarele. 

Ne-am grăbit să ieşim de sub şopronul şubred, care sta 
gata să se prăbuşească peste noi la o năvală mai puternică 
a vântului, şi să ne uscăm, aşa îmbrăcaţi cum eram, straiele 
ude în care dârdâisem mai bine de un ceas. Nu totdeauna 
ploile de vară sunt calde. 

Vaporaşul bulgăresc, cu vopseaua neagră crăpată şi 
cojită, şi-a oprit ţăcănitul roţilor late, cu lopeţi, şi s-a lipit de 
cheiul lung şi mărunt de bolovani. Pe podul de scânduri, 
întins cu silă de nişte pricăjiţi slujitori ai portului, s-a arătat 
întâi un ofiţer neamţ. Avea obrazul roşu şi bucălat. Cizmele 
îi erau lustruite de ţi-ai fi putut răsuci mustaţa în ele - dacă 
purtai cumva mustață şi voiai să ţi-oi răsuceşti - şi hainele 
cenuşii, călcate, ca scoase atunci din cutie. Pieptul îi era 


plin de decoraţii, iar mersul şi privea trufaşe, de stăpân. În 
urma lui păşeau, sfioşi şi slugarnici, doi soldaţi tineri. Unul 
purta pe obrazul stâng semnul mai vechi al unei tăieturi 
adânci. Ofiţerul şi soldaţii s-au îndreptat spre casa, şi ea în 
parte arsă şi dărâmată, a căpităniei portului. Ne uitam după 
ei, când ne-am auzit strigaţi de pe vas: 

— Măi, rumânilor, voi de pe mal, veniţi şi ajutaţi-ne să 
dăm jos nişte prizonieri bolnavi. Sunt mămăligari de-ai 
voştri... 

Am întors capetele spre cel care ne vorbea. Era un 
soldat. Bulgar, mărunt, îndesat, cu faţa oacheşă şi cu 
sprâncenele mari, negre. Capela lui avea văcălia turtită, 
banderola roşie decolorată, şi viziera, ruptă la cotor, atârna 
deasupra feţei ca o mică aripă frântă. Tunica, peticită şi 
murdară, lăsa să spânzure o mânecă goală. Pantalonii 
îngăduiau să se vadă genunchii goi. Labele picioarelor erau 
înfăşurate în obiele şi încălţate în opinci. Pe umărul drept, 
soldatul bulgar purta o puşcă mare, veche, cum avuseseră 
turcii în războiul din 1877. Cureaua fusese înlocuită cu o 
sfoară groasă, cu noduri. 

În spatele soldatului care ne vorbea şi care aştepta să ne 
urcăm pe vas şi să ajutăm la debarcarea prizonierilor 
bolnavi, se mai aflau cinci-şase soldaţi bulgari, tot atât de 
zdrenţăroşi. Păreau nişte moşnegi. Poate că şi erau 
moşnegi. Tinereţea şi maturitatea le-o  mâncaseră 
războaiele care, în Balcani, se ţinuseră lanţ. 

— Hai, bre, veniţi! Ce mai aşteptaţi, că doar n-oţi fi vrând 
să vă poftesc cu muzică. N-am muzică, mă, rumânilor... 

A început să zâmbească, dar zâmbetul i s-a stins 
numaidecât pe buzele uscate şi plesnite de vânt. A mai 
adăugat: 

— Veniţi, sunt rumâni de-ai voştri... 

— Hai, băieţi, să le dăm o mână de ajutor. 

— Hai, nene Oprişor. 


S-au urcat pe vas odată cu noi şi ceilalţi ţărani dezbrăcaţi 
de sub şopron. 

— Sunt rumâni de-ai noştri. Am veni să ajutăm şi dacă n- 
ar fi de-ai noştri. Prizonierul e prizonier, om căzut în 
nenorocire, bulgarule! 

— Aşa e, mă, rumânule! 

Am coborât unul câte unul pe o scară întortocheată, de 
fier, într-o încăpere ovală. 

Culcaţi pe duşumeaua goală, înghesuiți unul într-altul, de 
parcă ar fi vrut să se încălzească în înăbuşitoarea odaie 
plutitoare care duhnea, zăceau vreo treizeci de soldaţi. 
Numai pielea şi oasele rămăseseră din ei.. Pielea şi oasele... 
Şi ochii care abia mai sclipeau, ca nişte mici luminiţe gata 
să se stingă. Din uniformele de altădată rămăseseră pe 
trupurile lor numai zdrenţe putrede. 

Ne lipiserăm, cei şapte-opt oameni câţi coborâserăm 
acolo, de pereţii de scânduri. Ochii ni se măriseră de uimire 
şi buzele începuseră să ne tremure de milă. Noi ne uitam la 
bolnavi, şi bolnavii se uitau la noi cu ochii lor aproape stinşi. 
A grăit unul, cu glas de pe altă lume: 

— Am ajuns în ţară, fraţilor? 

— Da, aţi ajuns în ţară. 

— La Zimnicea. 

— Acum, am putea să şi murim... 

— Dac-aţi ajuns voi până aici, apăi n-o să muriţi. 

— Ne-am stins de foame... Ne-am hrănit cu ierburi şi cu 
coajă de copac. În munţii Bulgariei... 

— Hai, mă, luaţi-vă bolnavii la spinare şi daţi-i jos de pe 
vas, că acuşi se întoarce ofiţerul neamţ şi ne ia dracul pe 
toţi, şi pe voi şi pe noi... 

Cel care strigase era ciungul. Ne vorbea din capătul de 
sus al scării întortocheate. Era mai uşor de dat decât de 
îndeplinit o asemenea poruncă. Un om mort e mai greu, 


dacă îl iei la spinare, decât unul viu. lar un bolnav e tot atât 
de greu ca un mort. 

Am luat un soldat la spinare şi am urcat scara. Degeaba 
mă speriasem. Omul era uşor, parcă nici nu era om, ci o 
traistă de piele în care se bălăbăneau oasele. Mă cuprinsese 
cu mâinile de după gât - nişte mâini galbene de mort, cu 
unghiile vinete. Îmi dădeam seama că prizonierul e viu 
numai după răsuflarea caldă pe care o simţeam izbindu-mi 
ceafa. 

De patru ori am coborât în pântecul vasului. Şi de patru 
ori am urcat întortocheata scară, căutând cu picioarele 
treaptă cu treaptă, să nu mă împiedic şi să mă prăbuşesc. 

Am întins prizonierii muribunzi la loc uscat, sub şopron. 
Erau treizeci şi doi la număr. Soldaţii germani, însoțitori ai 
cirezilor de boi şi ai turmelor de oi, s-au uitat şi ei la 
prizonieri, însă fără mirare, ca nişte ostaşi încercaţi ce 
erau, obişnuiţi cu privelişti şi mai grozave. Suferinţa şi 
moartea altora nu-i mai mişca după atâta vreme petrecută 
în suferinţă printre muribunzi şi morţi. 

În soldatul german tânăr şi şchiop a tresărit totuşi ceva. 
Le-a spus celorlalţi câteva cuvinte şi, cum aceia au dat 
îngăduitori din cap, el s-a apucat să adune iarăşi găteje 
uscate şi resturi de scânduri. Când grămada a fost destul de 
mare, a aprins focul care se stinsese şi a atârnat deasupra 
flăcărilor gamela plină cu apă, în care a aruncat câţiva 
bulgări mari de cicoare. Cel mai bătrân dintre nemți a scos 
de pe fundul raniţei un pumn de bucăţi de zahăr şi le-a 
azvârlit în zeama neagră. 

În timp ce focul îşi mărea flăcările şi cicoarea fierbea în 
clocot, toţi cinci nemţii şi-au spălat cănile de tinichea 
cenuşie în apa Dunării şi s-au întors sub şopron. Umpleau 
cănile, îngenuncheau lângă soldaţii bolnavi, le ridicau capul, 
le apropiau cănile de buze şi le dădeau să soarbă. Ciungul şi 
cu ceilalţi bulgari stăteau deoparte şi se uitau cu jind. 
Nemţii nu le aruncau nicio privire. 


— Nemţii ăştia, cred, mă, rumânilor, că noi suntem de 
vină că prizonierii rumâni au ajuns în halul ăsta... Mai-marii 
noştri sunt de vină. În Bulgaria e foamete. N-avem ce 
mânca nici noi. Nici familiile noastre n-au ce mânca acasă. 
Cu ce să mai hrănim şi gurile flămânde ale miilor de 
prizonieri? Pe ăştia am primit ordin să-i aducem în ţară la 
voi. l-am adus. Aşteptăm să vie ai voştri să-i ridice şi să-i 
îngrijească. 

— Vorbeşti bine rumâneşte, bulgarule. Ai trăit la noi în 
ţară? 

— Nu, n-am fost niciodată la voi în ţară până acum. 

— Eşti rumân? 

— Nu. Sunt bulgar, dar alde bâtu au fost rumâni. Trăim 
pe lângă Plevna. 

— Cum te cheamă? 

— Mihai Sperie-Vacă. 

— Şi la voi în casă cum vorbiţi? 

— Câteodată bulgăreşte, câteodată rumâneşte, cum ne 
vine mai bine la gură... Da mai mult rumâneşte vorbim. 

— Şi cum se numeşte satul vostru? 

— Noi îi zicem Găureni, dar bulgarii îi spun satului nostru 
Gavreno... Suntem mulţi bulgari care vorbim rumâneşte în 
Bulgaria. 

— Şi noi suntem mulţi rumâni care vorbim bulgăreşte în 
România... Pe mine mă cheamă Stoian Velciu şi ai noştri 
trăiesc într-un sat de pe lângă Piteşti, de când ne ştim... Şi- 
n casă vorbim de obicei bulgăreşte. Aşa am apucat din 
bătrâni... 

Bulgarul Mihai Sperie-Vacă a început să vorbească 
bulgăreşte cu românul Stoian Velciu... 

— Seminţiile s-au amestecat mai demult, prin aceste părţi 
ale pământului... dar, orice limbă am vorbi, suntem oameni. 

— Suntem oameni, dar ne sfâşiem mai rău decât fiarele. 

— Şi trăim mai greu decât păsările cerului. 


— De păsările cerului are grijă Dumnezeu. 

— Pe noi ne-a uitat. 

— Războiul... 

— Războiul îl pornesc stăpânirile... 

— Şi-l ducem noi pe umeri... 

Prizonierii lungiţi sub şopron se lăsau îngrijiţi ca nişte 
copii mari şi neputincioşi de soldaţii nemți. Șchiopul arunca 
vreascuri pe foc. Deasupra flăcărilor, scotea aburi fierbinţi 
gamela încărcată din nou cu cicoare şi orz prăjit şi măcinat, 
care, de departe, aducea a cafea. 

— Hai, băieţi, să plecăm, că ne apucă seara pe aici. 

— Hai să plecăm, nene Oprişor. 

Când s-o apucăm spre Dunăre, m-am auzit strigat din 
urmă: 

— Mă, tu, băiatul ăla şchiop! 

Mi-am întors capul. Un prizonier care izbutise să se 
ridice într-o rână îmi făcea semn cu mâna. 

M-am apropiat de el. 

— Eu te-am chemat. Mi se pare că te cunosc. Nu eşti 
cumva din Omida? 

— De la Omida sunt. 

— Băiatul lui nenea Tudor... 

— Da. 

— Darie... 

— Da. 

— Nu m-am înşelat! Mă tot uitam la tine, de când m-ai 
luat din şlep la spinare şi m-ai adus aici, sub şopron. Aici mi 
se părea că te cunosc... Aici mă îndoiam... 

Îi priveam chipul de ceară, barba mare, mustăţile, 
sprâncenele, ochii stinşi. Nu ştiam de unde să-l iau. Omul 
văzuse nedumerirea mea. A încercat un zâmbet. N-a izbutit. 

— Văd că nu mă cunoşti. M-a schimbat războiul, lagărul... 

— Caut să-mi aduc aminte şi nu pot... 


— Sunt Dragomir, feciorul cel mai mic al lui Tăchiţă 
Găbunea de la Mândra. Suntem veri buni. 

— Nene Dragomire... 

I-am mângâiat mâinile cu unghii mari, vinete. Erau aşa 
de străvezii mâinile, că n-am cutezat să i le ating. 

— M-am schimbat într-adevăr mult, Darie? 

— "Te-ai schimbat, nene Dragomire... 

Ultima dată îl văzusem cu trei ani în urmă, la nunta lui. 
Pe atunci era ca un brad... înalt... Vânjos... Cu toată lumina 
soarelui şi a vieţii în ochi. Aveam acum, în faţa mea, o 
grămadă de zdrenţe, sub care mai bătea inima... 

— Războiul... Lagărul... Nu ştii ce mai e pe la noi, pe la 
Mândra?... Pe la mine pe-acasă. Nevasta... Copilul... L-am 
lăsat la pieptul Ioanei... 

Nu ştiam nimic. Am minţit. 

— Sunt sănătoşi toţi, nene Dragomire. Sunt sănătoşi şi te 
aşteaptă să te întorci... 

O luminiţă a licărit o clipă în ochii sticloşi şi întunecaţi ai 
omului... 

— M-oi face şi eu sănătos şi-oi ajunge acasă, vere Darie... 

— Negregşii, nene Dragomire... 

Nădejdea îl însufleţeşte. Dar n-are pic de sânge în obraz, 
sau, dacă are, sângele lui e galben-alburiu ca al celor care, 
după o lungă bolire, trag să moară... 

— Unde ai căzut prizonier, nene Dragomire? 

— La Turtucaia... Ce măcel a mai fost şi acolo... O mână 
de oameni am mai scăpat... Am fost rănit la cap... M-am 
vindecat... O să mă fac bine... 

Pe urmă s-a mirat: 

— Ce cauţi pe aici? 

— Mă duc la Bucureşti. 

— Te întorci? 

L-am minţit pentru a doua oară: 


— Peste câteva zile. 

— Şi te duci la Omida? 

— Da. 

— Dacă ajungi înaintea mea, trimite vorbă ţaică-ti Ioana 
şi la alde taica. Să le spui că m-ai văzut şi că o să mă întorc 
şi eu curând acasă. Sănătos o să mă întorc. 

— Da, nene Dragomire. 

Mi-am luat bună ziua de la văru-meu Dragomir. Ştiam că 
n-am să-l mai văd. Dacă mai avea două-trei zile de trăit. 

Dinspre vamă, veneau spre şopron câţiva oameni cu tărgi 
să ridice bolnavii, să-i ducă la spitalul orăşelului. 

— Hai, Darie... 

— Vin îndată, nene Oprişor... 

Cu mâinile făcute căuş, am golit luntrea de apa care se 
adunase pe fund în timpul ploii. Apoi ne-am urcat toţi trei, 
am dezlegat-o şi am pornit mai departe pe Dunăre în jos. 

Văzduhul, după ploaie, era mai limpede şi apele luceau în 
soare ca argintul-viu. 

Noi rămăsesem tăcuţi şi trişti. Chipurile scofâlcite, 
trupurile topite şi acoperite cu zdrenţe mucede ale celor 
treizeci şi doi de prizonieri români lăsaţi bolnavi, la umbră, 
sub şopron, ne urmăreau cu privirile lor aproape stinse. 

Într-o vreme în care căutasem să aflu cât mai multe 
despre glob şi despre oameni, citisem şi o sumedenie de 
cărţi cu privire la soare şi la lună, la planete şi la nesfârşite 
universuri de stele de foc, care rătăcesc prin spaţii fără 
margini. Un învăţat, care îmbătrânise cu ochii pe cer, 
susţinea că numai pe pământ se află viaţă, că numai pe 
această planetă uşor turtită la poli viețuiesc oameni. 
Bătrânul învăţat, care îşi scălda în fiecare noapte privirile în 
frumuseţile cerului, susţinea, într-un acces de lirism şi 
încântare, că pământul şi luna, soarele şi stelele, tot ce se 
vede şi tot ce încă nu se vede, au fost făurite de o putere 
fără seamăn de mare pentru om, pentru ca omul să 


vieţuiască şi să se bucure şi să fie fericit. El mai spunea că 
pământul este grădina înflorită a universului şi că în 
această minunată grădină omul este cea mai frumoasă 
floare. Oamenii sunt florile pământului, încheia el. O mână - 
n-am ştiut niciodată a cui a fost, dar cartea o luasem din 
rafturile vărului meu lancu Brătescu, pictorul şi fierarul 
care murise în primele zile ale războiului pe front - notase 
pe marginea filei cu creionul: 

„Oamenii ar putea fi florile pământului. Și, negreşit, vor 
fi într-o zi florile pământului. Mai e până atunci...” 

Uitasem de mult însemnarea. Ea îmi revenise dintr-o dată 
în minte. 

Oamenii, flori ale pământului. 

Floare a pământului era Pavel, care trăgea lângă mine la 
lopeţi. Floare veştedă, care avea să se stingă înainte de a 
lega rod! 

Flori ale pământului erau ţăranii desculți şi dezbrăcaţi pe 
care îi lăsasem pe cheiul ud de ploaie de lângă şlepurile 
care aveau să-i ducă în Germania pentru cine ştie cât timp. 

Flori ale pământului erau şi soldaţii bulgari care îi 
păzeau, rupţi şi flămânzi. 

Flori ale pământului erau prizonierii pe care îi ştiam 
lungiţi sub un şopron pe jumătate ars şi dărâmat şi care-şi 
aşteptau, tăcuţi şi resemnaţi, împlinirea tristei şi amarnicei 
lor sorți. 

Flori ale pământului erau nemţii, care  dăruiau 
prizonierilor bolnavi şi lihniţi să soarbă cicoare caldă şi 
îndulcită cu ultimele lor bucățele de zahăr, din cănuţe de 
tinichea cenuşie. 

Floare a pământului eram şi eu, Darie, băieţandrul cârn, 
cu obrazul plin de pistrui, cu părul zburlit, ciufulit, care 
alergam spre largul lumii, într-o luntre şubredă, pe Dunăre. 

Nu. Nu era adevărat. 

Eram oameni. 


Oameni care sufeream. 

Oameni care ne chinuiam. 

Florile nu cunosc suferinţa. 

Florile nu cunosc decât înflorirea şi moartea. 

— De unde ştii? 

— Nu ştiu. Bănui numai. 

— Vezi? Oamenii ar putea fi florile pământului. Mai e 
până atunci. 

— Aceasta, da, e adevărat. Mai e până atunci. Dar cât mai 
e până atunci? 

— Nu ştiu. Depinde de oameni. Ei pot grăbi timpul... 

Vântul, care bântuia înălțimile, limpezea cerul. 

Soarele lumina întinderile. Din când în când se auzeau 
bubuituri stinse prin văzduh. 

— Auzi, nene Oprişor? Sfântul Ilie tot îl mai urmăreşte pe 
diavol cu săgeata lui... 

— Nu e sfântul Ilie. Ceea ce auzim acum nu sunt tunete. 
Ascultă-le bine... Au altfel de sunet. Sunt bubuituri de tun 
de pe frontul din Balcani. După ploaie se aud totdeauna. 
Stins, dar se aud... 

Cu chiu, cu vai, când mergând pe mijlocul Dunării, când 
mai pe margine, a treia zi spre seară ne-am apropiat de 
ţintă. Temându-ne să nu avem neplăceri cu nemţii din port, 
ne-am strecurat pe lângă mal, ca nişte făpturi ale locului, 
ferindu-ne pe cât puteam. Am tras binişor luntrea la țărm, 
lângă nişte stuhărişuri. Ne despărţeau numai câteva sute 
de paşi de marginea oraşului mărunt şi ars, copleşit de 
salcâmi. Câtă urâţenie ascund uneori, cu frunzişul lor 
verde, arborii! 

Lipit de înalta coastă bulgară, nevătămat, dormita 
Rusciucul. La poalele lui, câteva şlepuri negre, dărăpănate, 
şi două vapoare care aruncau, supărate parcă, pe coşurile 
lor cenuşii, fuioare de fum. Lumina roşie-albăstrie, de 
asfinţit, se risipea pe acoperişurile de olane roşii de dincolo 


de Dunăre. În apele vinete, se oglindeau câteva smocuri 
mărunte de nori roşcovani, pierdute în slăvile neclintite ale 
cerului. 

— Iată-ne, în sfârşit ajunşi la Giurgiu, băiatule. Noi o să 
ne căutăm, la vreo cunoştinţă, pe aici, pe marginea apei, 
culcuş, iar mâine, când s-o miji de ziuă, o s-o pornim în sus, 
spre casă. Tu apuc-o spre oraş şi înnoptează la un prag de 
om. Poate o să găseşti şi o bucată de pâine. Noi nu mai 
avem aproape nimic pe fundul traistei. 

— Ştiu, nene Oprişor... 

— Grăbeşte-te să ajungi mai curând la Bucureşti, să 
împlineşti porunca boierului. Parcă-ţi spusese ca în trei zile 
să te şi întorci. Şi, uite, numai până aici am făcut trei zile. 
Nu eşti de mult, după câte ştiu, în slujba boierului nostru. 

— Nu, nene Oprişor, nu sunt de mult. Abia de astă 
primăvară. 

— Nu te uita că vrea să pară bun. E aspru, când nui se 
împlineşte dorinţa şi e ranchiunos. Nu iartă. Te izbeşte când 
nici nu te gândeşti. 

— Da? Şi eu care credeam că e pâinea lui Dumnezeu! 

Am început toţi trei să râdem. 

— Dacă nu ajungi repede la Bucureşti şi dacă nu te 
întorci şi mai repede, cade pe noi năpasta c-am întârziat. 

— N-o să cadă. O să caut să ajung cât mai repede şi să 
dau scrisoarea la adresă. 

— Poţi să încerci să mergi cu trenul, dacă vor fi umblând 
trenurile. Pe jos, dacă nu se va putea altfel. Bucureştii nici 
nu sunt prea departe, numai la trei poşte. De la un sat la 
altul te mai urci într-un car, într-o căruţă. Te văd mărişor şi 
dezgheţat. Poate că ai învăţat să te descurci în lume. Că, 
dacă nu ştii să te descurci, e vai şi amar de tine. 

Nenea Laioş Oprişor se uita la mine cu dragoste, de 
parcă i-aş fi fost fecior. Orice om, oricât ar fi el de sanchiu - 
şi pe câţi nu-i face viaţa sanchii, închişi la suflet şi cu zăvor 


la gură! - are din când în când un ceas ori o clipă în carei 
se încălzeşte inima. Atunci bunătatea, atâta vreme ascunsă, 
îi năvăleşte în ochi. Şi ochii se aprind, luceşte în ei o lumină 
moale şi blândă. Se dezleagă şi fălcile. Buzele rostesc 
cuvinte şi graiul pe care îl ştiai aspru îl auzi deodată 
mătăsos... 

— Câteodată se deschid şi cerurile, nu numai inima 
omului. 

— Cum se deschid cerurile? 

— De la răsărit şi până la apus, bolta senină a cerului se 
desface în două. O margine se depărtează de cealaltă şi 
atunci oamenii fără păcate văd îngerii zburând prin 
grădinile raiului şi-i aud cum cântă din trâmbiţele lor de 
aur. 

Şi în mijlocul unor nori de argint o văd şezând pe tron de 
aur pe însăşi Maica Domnului. Asta ţine câteva clipe. Pe 
urmă, cerurile se închid la loc. 

— Dar sunt oameni fără păcat pe lume? 

— Nu prea sunt, Darie. 

— Bunico, tu ai văzut vreodată cerul deschizându-se? 

— Eu sunt muiere rea, încărcată de păcate, ca salcia de 
omizi. Numai de câte ori te-am drăcuit şi te-am atins cu 
nuiaua pe tine... 

Sălciile din grădina mare a bunicului n-aveau omizi. Avea 
omizi salcia bătrână din faţa casei noastre, de la Omida - 
nişte omizi mari, verzi, cu puncte cât gămălia acului, roşii, 
cafenii, albăstrii pe spinare. Dacă aş fi trăit mai îndelung 
lângă aspra-mi bunică de la Cârlomanu, poate că aş fi văzut 
şi în ochii ei mari şi duri un sâmbure de lumină, poate că aş 
fi ajuns să aud, o clipă măcar, cum glasul ei devine 
catifelat... 

Mai bine că n-am trăit! Mai bine! Căci mai târziu s-au 
petrecut acolo grozăvii... 


Când simt că sunt gata să mă înduioşez, să cad în 
dulcegării, se trezeşte în mine firea bunicii. Mă îmbăţoşez şi 
caut să mă arăt de piatră. 

— Nu lăsa să ţi se strecoare oameni răi în suflet... 

— Trece o vreme până bagi de seamă care oameni sunt 
buni, care oameni sunt răi. Câteodată nu-ţi ajunge o viaţă... 

Cu priviri bune mă învăluia şi Pavel. Eram cât pe-aci să- 
mi smiorcăi nasul. Ca să nu le arăt că sunt cumva dintre 
aceia care ce au în guşă au şi-n căpuşă, m-am îndreptat de 
mijloc, am ridicat fruntea şi, ocolindu-le privirile, le-am 
spus: 

— Rămâneţi cu bine... 

— Mergi cu bine, Darie, băiatule... 

Pavel, supărat de nepăsarea mea, n-a rostit niciun 
cuvânt. 

Am pornit-o, şontăc, şontăc, către oraşul cu ziduri negre 
şi arse. 

Dunărea rămăsese în urmă, pe dreapta. Nu-i mai auzeam 
clipocitul uşor cu care urechile mele se obişnuiseră trei zile 
de-a rândul şi mă simţeam singur - cum şi eram - şi adânc 
mâhnit. Vedeam cum amurgul pe sfârşite arunca pe apele ei 
turburi pete mari, roşii ca sângele. O! Dacă ochii noştri n-ar 
întâlni cât vieţuim decât roşul de sânge pe care-l aruncă pe 
ape soarele, atunci când răsare, ori atunci când asfinţeşte! 
Dar noi prindem în priviri mereu şi mereu sânge adevărat, 
sânge omenesc! Războaiele, câte au fost şi pe unde au fost, 
au amestecat ţărână pământului cu sânge, şi câte războaie 
n-au fost de-a lungul acestei Dunări, veche de când lumea, 
purtate de oameni! Şi câte răscoale! 

— La una şi eu am fost martor şi, dacă se-ntâmpla să fiu 
ceva mai mărişor, poate şi părtaş aş fi fost, poate şi vărsător 
de sânge. 

— Şi ţi-ar fi părut rău? 


— Nu. Când eşti scuipat şi bătut, pus cu anasâna la 
muncă şi cazne, poţi să rabzi până la sfârşit, să nu ridici 
bâta şi să nu dai la cap? Poţi să nu scoţi cuțitul şi să-l înfigi 
între coastele acoperi-te cu osânză şi cu veşmânt bogat ale 
boierului care nu cunoaşte nici omenia, nici mila? De mirare 
nu e că uneori desculţii, înfrângând orice teamă, se ridică 
dârzi, cu furci şi topoare, fac zurbă şi pârjol pe la conace, ci 
că asemenea răbufniri ale mâniei adunate în cuprinsul 
inimii se iscă numai din timp în timp şi prea rar. 

Sărăcimea satelor şi a oraşelor a fost împotriva războiului 
din 1913 cu vecinii de peste Dunăre, cu bulgarii. Ea şi-a 
înclinat totuşi capul sub loviturile jandarmilor şi s-a dus la 
război, împlinind silnic porunca stăpânirii. 

— Ce căutăm noi în Bulgaria? 

— Să luăm Silistra. 

— Ce e Silistra? 

— Un oraş. 

— Trăiesc români la Silistra? 

— Nu, bulgari trăiesc. 

— Atunci de ce s-o luăm? 

— Aşa porunceşte stăpânirea. 

— Adică aşa poruncesc boierii. 

— Da... 

N-a vrut sărăcimea nici acest război cu ungurii, cu 
nemţii, cu turcii, cu bulgarii! Ea a plecat totuşi la război. Ea 
face totuşi războiul la marginea de jos a Moldovei din care a 
muşcat adânc duşmanul, şi pe munţii dinspre Ardeal. Şi nu-l 
face rău! lar mai mult de jumătate de ţară cotropită de 
nemți munceşte pe brânci, bătută cu gârbaciul, să 
hrănească oştile duşmane şi ţara depărtată a duşmanului. 

Războiul cere carne şi sânge, şi oamenii dau războiului 
carnea lor şi sângele lor. 

— Războiul! 

— Războiul! 


Poate că din sângele cu care oamenii au stropit, au 
adăpat, dar n-au săturat încă pământul, răsar macii roşii, 
aceste flori de sânge care acoperă ici-colo galbenul 
lanurilor de grâu, în fiecare început de vară. 

Poate că macii aceştia răsar şi înfloresc ca să ne spună: 

— E timpul să nu mai vărsaţi sânge! 

Poate... Cunoaşte cineva tainele lumii? 

Cine are auzul atât de ascuţit ca să prindă ce spun florile, 

ce spun copacii, 

ce spune iarba, 

ce spun stelele cerului când clipesc, din ochii lor rotunzi, 
noaptea?... 

Pe când mergeam aşa pe poteca îngustă şi prăfuită spre 
oraşul dărâmat şi pârjolit de război, mi s-au trezit dintr-o 
dată în amintire pagini vechi citite în fugă, sau pe îndelete, 
în anii spulberaţi... 

Giurgiu! Aşezare omenească veche, întemeiată de făpturi 
aspre, îmbrăcate în straie miţoase, în străvechi timpuri.. 

Când întunericul turcesc a năvălit dinspre Asia Mică, s-a 
statornicit aci raia ismailiteană. Minarete albe, înalte şi 
subţiri, au început a oglindi apele turburi ale Dunării. Pe aci 
treceau Dunărea, cu bogatele lor alaiuri, boierii care 
căpătaseră la înalta Poartă firman de domnie asupra Ţării 
Româneşti şi apucau drumul Bucureştilor, însoţiţi de spahii 
călări pe făloşi cai albi. Pe acelaşi drum, capetele multora se 
întorceau în desaga unui buluc bey spre Istanbul... 

— Darie, ce cauţi tu pe acest drum? 

— În niciun caz domnia! Nu vezi? Sunt fără alai... 

Minţeam. Un nesfârşit alai de musculiţe bâzâiau în 
preajma mea, se ţinea scai de mine. 

În asfinţit, musculiţele păreau mici grăunţe de aur. 

Grâul galben, înalt, dat în copt. Îl legăna uşor vântul. 

La capătul potecii, o fată spelbă, slăbănoagă ţinea de 
funie un cal roşcovan cu oasele ieşite prin piele. Calul 


păştea iarba puţină de pe marginea drumului. Fata mă 
privea cu băgare de seamă. Avea ochii albaştri şi părul ca 
secara. Obrazul galben îi era şi nasul uşor jupuit. 1 se 
cojeau şi mâinile. Cunoşteam semnele: pelagra, boală de om 
sărac, nemâncat, boală fără leac. 

În ţara grâului, pelagra bântuia nu numai satele, dar şi 
marginile oraşelor, pe unde locuiau ziuaşii. 

Mahalaua oraşului era, după câte vedeam, alcătuită 
dintr-o mână de case mărunte, strâmbe, care aveau 
acoperişurile arse şi gardurile rupte. Dar oamenii, fugiţi o 
vreme, se înapoiaseră şi-şi înnodaseră tot aci firul vieţii. 

Am dat bună seara slăbănoagei şi am întrebat-o pe unde 
aş putea s-o iau spre gară. 

— Ce-ai spus? 

— Pe unde aş putea s-o iau spre gară? 

— Se vede treaba că nu eşti de prin părţile noastre. 

— Vin de departe. 

— De departe... Şi ce cauţi la gară? 

— Un tren, să mă ducă la Bucureşti. 

— Ai ausweiss de la nemți? 

— Nu. 

— Atunci să nu te duci la gară. Nu se poate călători cu 
trenul decât dacă ai ausweiss de la comandatura germană. 
N-ai ştiut? 

— Am ştiut, dar am plecat cam pe neaşteptate de la 
conac. 

Fata s-a aplecat şi a rupt un fir subţire de iarbă cu o 
floricică albastră în vârf. A început să-şi împletească pe 
deget un inel. Aşteptam s-aud ce-o să-mi mai spună. 

— Rău ai făcut că ai plecat de acasă fără hârtia galbenă 
de la nemți. Dacă vrei să ajungi la Bucureşti, trebuie să iei 
drumu-n picioare, din sat în sat. 

— O să merg pe jos. N-am niciun chef să am de-a face cu 
nemţii. Acuma însă aş vrea să nimeresc la o casă să dorm 


până mâine dimineaţă. 

— De dormit, ai putea să dormi şi la noi, că nu e cu 
supărare. O să te-nveţe tata cum să ajungi la Bucureşti mai 
repede şi mai fără necazuri. Diii, boală... 

Calul costeliv, tras de funie, şi-a ridicat botul şi a venit 
după noi. Îi auzeam paşii călcând prin praful moale al 
drumului. 

Am ajuns curând. Casa - micuță, căzută parcă într-o rână 
- păstra urmele pârjolului care trecuse pe lângă ea şi o 
atinsese. Lipsea şi gardul. 

— L-au luat soldaţii nemți şi bulgari, după ce au trecut 
Dunărea. Era frig. Rupeau gardurile, aprindeau focuri şi se 
încălzeau. Le mai rupeau şi ai noştri, câţi mai rămăseseră 
pe aici. 

Un bărbat bătrâior stătea rezemat de prag. Era şi el 
slăbănog. Şi el avea nasul şi mâinile cojite. 

Lipsa gardurilor, casele arse în parte şi cârpite în grabă, 
dădeau mahalalei un aer de pustietate şi întristare pe care 
nu-l puteau alunga cei câţiva salcâmi prăfuiţi şi scorojiţi de 
soarele verii. 

Slăbănoaga a legat calul de un salcâm şi a venit lângă 
mine. În arie, alături de casă, o căruţă de cărăuşie, veche, 
şoldie... 

— Ce e, Ivancă? Mi-ai adus musafir? 

M-a arătat cu mâna Ivanca. 

— Mi se pare că a venit din susul Dunării. L-a adus apa. 
Că acum apa aduce şi oameni vii... 

Poate că am făcut o faţă mirată. Ivanca a repetat: 

— Da. Acum apa aduce şi oameni vii. loată toamna şi 
toată iarna a adus morţi, soldaţi împuşcaţi, umflaţi, aproape 
putrezi. Băiatul vrea să meargă la Bucureşti. N-are unde 
înnopta, nu cunoaşte drumul, poate e şi flămând... 

E adevărat că sătulul nu crede flămândului, dar tot atât 
de adevărat este că flămândul îl cunoaşte pe flămând după 


ochi. 

— E simplu. De înnoptat, poate să înnopteze la noi. De 
mâncat, vom împărţi în trei puţinul pe care-l avem pentru 
doi. lar de nimerit drumul, cum spune vorba veche, a 
nimerit orbul Brăila, aşa că o să găsească şi dumnealui 
Bucureştii, dacă îi trebuie numaidecât Bucureşti. Intră în 
casă, omule, şi fii binevenit. 

A trebuit să mă lupt încă o dată cu înduioşarea care mă 
năpădise cu puţin înainte, când m-am despărţit pe malul 
Dunării de Laioş Oprişor şi de Pavel. Boierul crunt, aprig, 
mă mânase spre luntrea moşneagului în grabă, după ce-mi 
aruncase în mână câţiva lei. Nici nu se gândise că până la 
Bucureşti, pe apă şi pe uscat, drumul e lung şi nu-mi 
dăduse răgaz să-mi iau la mine o bucată de pâine. Era doar 
destulă pâine în conacul unde trăiau Ilonca, Amos al ei şi 
atâţia alţii... 

Laioş Oprişor şi Pavel împărţiseră în chip firesc puţina lor 
hrană cu mine. Acum, omul străin, la casa căruia picasem 
din plin senin, îmi spusese: 

— Intră în casă, omule, şi fii binevenit... 

Oamenii erau pretutindeni ca şi la noi la Omida, bucuroşi 
de oaspeţi. Îţi deschideau uşa casei lor, şi odată cu uşa şi 
inima. Câţi olari şi poşircari, merari şi găzari şi mărchidani 
dormiseră în casa noastră măruntă şi atât de neîncăpătoare 
chiar pentru noi. Vara îşi trăgeau căruțele în curte. Se 
odihneau culcaţi pe lângă căruţe, pe când noi dormeam pe 
prispă, ori pe bătătură, sub duzii bătrâni. Iarna, claie peste 
grămadă, în odaia mică, cu fereastră strâmbă şi tavan 
scund şi cojit, dormeam. Şi totodată masa noastră săracă o 
împărţeam cu necunoscuţii noştri oaspeţi. 

— Om străin, călător necăjit, trudit şi sărac ca şi noi, cum 
o să-l lăsăm, muiere, să-şi petreacă noaptea în drum? 
Suntem oameni... 

— Parcă eu zic ceva, ludore? 

— Mi s-a părut că te-ai cam împosocat, Mărie... 


— Din pricina lui Darie. Are fierbinţeală... 

Aveam deseori fierbinţeală. Burta mare, umflată, era 
plină cu venin galben-verzui pe care uneori izbuteam să-l 
vărs. Atunci mă mai uşuram. Mă dureau dinţii, bolnavi de 
năjit. Mai răceam şi prindeam bube roşii în gât. 

— Culcă.-l... O să-i treacă... 

Îmi trecea. Nu-mi trecea... Până la urmă îmi trecea. Mă 
vindeca soarele şi frunzişul salcâmilor şi al duzilor. 

Uşă deschisă şi inimă deschisă găsisem şi în mahalaua 
Giurgiului... 

— De pe unde eşti? 

— De la Omida. 

— Asta cam pe unde vine? 

— Pe lângă Turnu... 

— Departe... 

— Cam departe... 

I-am povestit unde am lucrat şi cine m-a trimis şi cum 
spre Bucureşti, să duc o scrisoare. 

Trăind numai cu copila lui, la marginea pustiită a 
pustiitului şi arsului oraş, omul era bucuros că mai are cu 
cine sta de vorbă. Parcă eu nu? Şi eu aveam mâncărici la 
gură în seara aceea. 

— Pe mine mă cheamă Niţă Olint. Un strâăbunic de al 
meu, care s-ar părea c-ar fi fost grec, s-a pripăşit în portul 
ăsta păcătos în vremuri vechi, când oraşul, pierzându-şi 
strălucirea pe care i-o dăduseră corăbierii genovezi, care 
aduceau până aci mărfurile lor şi plecau cu corăbiile cu 
pânze încărcate cu grâu, cu ceară şi cu miere, devenise raia 
turcească... 

Fata se culcase de mult, în odaie. Eu mă întinsesem cu 
gazda pelagroasă în tinda fără acoperiş, pe câte un maldăr 
de iarbă uscată. Deasupra licăreau stelele verii. Priveam 
cum stă într-o parte, niţeluş stingheră, Hora, şi cum trece 
maiestoasă, dintr-o parte în alta a cerului, Calea Robilor. 


— Nevastă-mea, Petriţa, bulgăroaică de dincolo, de la 
Rusciuc. Pe aici, pe Dunăre, oamenii sunt mai amestecați ca 
în restul ţării. Pe unii îi aduce Dunărea, pe alţii îi ia 
Dunărea. Mulţi se lipesc de țărm şi nu mai pleacă. Aşa cum 
n-a mai plecat strămoşul meu, grecul, aşa cum n-au mai 
plecat unii turci, după ce împărăţia lor a început să se 
frângă şi să se rupă. Nepoţii lor îşi mai poartă şi-acum 
printre noi şalvarii largi şi fesurile roşii. Că de! Omul se 
lipeşte de bucăţica de pământ unde găseşte pentru el şi 
pentru ai lui o fărâmă de pâine şi o gură de apă şi-i vine 
greu să se desfacă de ea, să plece pe alte meleaguri. 
Făceam cărăuşie în port şi-mi agoniseam hrana. A început 
acum trei ani războiul cel mare. Portul a căzut în 
lâncezeală. N-au mai venit şi n-au mai plecat decât puţine 
vapoare. Bucatele, câte le-au adus trenul în port şi 
convoaiele de care din Ilfov, din Vlaşca şi din Ialomiţa, au 
fost grămădite toate în silozuri şi păstrate pentru englezi. 
Le-a găsit aici războiul. Au încercat ai noştri să le dea foc, 
când s-a aflat că nemţii au trecut Dunărea pe la Zimnicea, 
dar grâul arde greu. Tot cară nemţii de astă-toamnă cu 
şlepurile şi nu mai isprăvesc. În oraş, oamenii mor de foame 
şi mor de foame oamenii prin împrejurimi. Duşmanii au 
adunat totul. Nu ne-au lăsat decât cenuşa din vatră şi ochii, 
ca să avem cu ce plânge, la câţi ne-au mai lăsat şi ochii. 

— Au împuşcat mulţi oameni nemţii? 

— Pe unii i-au împuşcat, pe alţii i-au tăiat. A fost 
învălmăşeală mare când au trecut Dunărea. Erau îndâriţi. 
Unii orăşeni au pierit şi de pârjol... 

— Cum asta? 

— Dacă i-a prins pârjolul în casă. 

— Dar acum e linişte... 

— Uneori e linişte. 

Tocmai atunci spre Dunăre s-au auzit împuşcături dese. 
Apoi s-a desluşit un ţăcănit scurt de mitralieră. 

— Iată ce fel de linişte avem... 


Stârniţi şi speriaţi de împuşcături, au lătrat câţiva câini 
răzleţi. Pe uşa deschisă s-a strecurat înăuntru o pisică 
năucă şi s-a cuibărit la picioarele noastre. 

A rămas strălucind, neclintită, Calea Robilor... 

— Cu cine se mai bat nemţii? În cine trag? 

— Pe aici nu se mai bat cu nimeni. Se bat destul pe 
fronturi... Împuşcăturile vin dinspre port... Se aud în 
fiecare noapte. Oamenii înfometați de prin împrejurimi vin 
şi se strecoară noaptea în port, să fure din magazii un sac, 
doi de grâu. Când nopţile sunt întunecoase, vin şi bulgarii 
cu luntrile de dincolo şi încearcă să umble pe la magazii. E 
foamete mare şi la ei. 

— Şi izbutesc? 

— Câteodată izbutesc, câteodată nu izbutesc. Nemţii trag 
fără milă... 

— Au fost lupte mari pe aici? 

— Mari. Dar oraşul a fost stricat şi înainte de debarcarea 
nemților şi a celorlalţi. S-a tras în Giurgiu de pe malul 
bulgăresc cu tunuri cu bătaie lungă. Stricăciunea cea mare 
au făcut-o însă nişte afurisite de monitoare austriace, care 
se tot fâţâiau pe Dunăre şi se ascundeau pe după ostroave. 

— Şi nu puteau fi scufundate? 

— Cu ce să le scufunzi? Cu praştia? Pe toată linia Dunării 
nu se aflau două tunuri mai ca lumea. Când au intrat nemţii, 
bulgarii şi turcii, oraşului i s-a dat foc. Atunci mi-au omorât 
şi muierea... 

— Cine? 

— Turcii... Nemţii i-au lăsat pe turci şi pe bulgari să jefuie 
casele şi le-au îngăduit să mai şi ucidă. Nu e vorbă! Au jefuit 
şi ei cât au putut... Au ucis şi ei cât au putut. Parcă erau 
turbaţi. Eu plecasem din oraş. Am plecat mai pe urmă spre 
Bucureşti. Războiul m-a ajuns din urmă. Unde să mai fugi? 
M-am întors după un timp, când se mai potoliseră 
lucrurile... 


— Pe aici vin în ţară prizonieri din Bulgaria? 

— Se mai întoarce din când în când de peste Dunăre câte 
o mică ceată. Îi cer boierii pe la conace să le muncească 
moşiile, că unele sate au rămas ca şi pustii, seci de suflete, 
şi pământul nemuncit se schimbă în pârloagă şi n-aduce 
stăpânului niciun venit. Dar prizonierii care se-ntorc 
aproape că nu mai sunt oameni. Numai piele şi oase. Şi 
biete suflete care nu vor să se desprindă de trup... 

Biete suflete care nu vor să se desprindă de trup!... 
Aceasta mi se pare că e taina cea mare a vieţii. Şi 
frumuseţea cea mare a vieţii. Că oricât ar suferi trupul, că 
oricât ar suferi sufletul însuşi, trupul şi sufletul rămân 
îmbrăţişate. Trupul nu vrea să se despartă de suflet şi 
sufletul nu vrea să se despartă de bunăvoie de trup. Taci şi 
înduri, te hrăneşti cu mălai stricat, cu boabe fierte de 
porumb ori de mei, mesteci şi înghiţi seminţe lăptoase şi 
cânepă - au un gust dulce-acrişor - rozi scoarță de copac 
ori rădăcini de ierburi, ca vietăţile fără ochi care trăiesc pe 
sub pământ şi nu cunosc lumina soarelui, şi-ţi spui: o să 
treacă şi asta, o să vină o zi mai bună, trebuie s-o ajung... 

S-a lăsat tăcerea. O tăcere grea şi amară, de cenuşă. 

Calea Robilor, neclintită, străluceşte. 

Calea Robilor... 

Vorbele venite din bătrâni spun că, atunci când cazacii de 
la Zaporoje se aflau încleştaţi în lupte, mai la miazănoapte, 
cu trufaşii şi gătiţii pani poloni, se năpusteau, cu îngăduinţa 
de la Înalta Poartă, ai cărei birnici erau, asupra Ţărilor 
Româneşti, tătarii din Crâm. Jefuiau şi ardeau, omorau şi 
luau robi. Uneori, după ani lungi de suferinţă, unii robi 
izbuteau să fugă. Se strecurau, pe furiş, noapte de noapte 
prin stepele pustii, înecate de bălării, spre locurile lor de 
baştină. Călăuză le erau aceste stele mărunte şi luminoase 
din Calea Laptelui, căreia poporul i-a spus de atunci şi-i 
spune mereu Calea Robilor... 


S-au stins puterile tătarilor. Acum nemţii năvălesc asupra 
popoarelor să ia robi. 

Pământul nemților e plin de robi închişi între sârme 
ghimpate. 

— Războiul... 

— De ce trebuie război?... 

Neclintită în slăvile fumurii ale cerului, străluceşte Calea 
Robilor. 

Acolo, în Răsărit, a căzut în februarie ţarul cel mare şi 
atotputernic de pe tronul lui, vechi de câteva veacuri. 
Poporul l-a luat de chică şi l-a trântit de pe tron - 
muncitorii, care ştiu să mânuiască ciocanul, dar şi arma, 
ţăranii, care ştiu să semene şi să secere, dar ştiu să tragă şi 
cu arma... 

Poporul cel mult şi gol şi flămând... 

Revoluţia va creşte şi se va adânci, se va întinde şi va 
cuprinde în plasa ei de flăcări tot pământul. 

Pe maldărul de paie, Niţă Olint a adormit. Dar somnul lui 
nu era nici pe jumătate somn. Se răsucea şi scrâşnea, şi din 
gât îi ieşeau sunete nearticulate, ca de fiară încolţită. Îi 
vedeam braţele şi cum şi le agita, ca şi cum ar fi vrut să se 
apere de o ceată de haidamaci care-l ciomăgeau. Se apăra 
şi cu picioarele. Gemea şi ofta când se mai liniştea. Apoi 
iarăşi începea să scrâşnească şi să se zbată, să se apere cu 
deznădejde. Războiul - gândeam - războiul şi toate 
înspăimântătoarele lui întâmplări şi urmări au răpit până şi 
somnul, până şi odihna oamenilor... Somnul şi odihna celor 
ce nu le-a dat somnul veşnic şi veşnica odihnă. 

Puțin cunoscusem războiul... Mai curând mi se păruse că- 
| cunosc din scurta trecere a unui regiment de cavalerie 
bavarez pe la noi, din mizeriile pe care ni le făceau 
grupurile nemţeşti şi austro-ungare de la etape, din cele 
câteva case arse în mijlocul Turnului, din priveliştea satelor 
pârjolite de-a lungul Dunării, din stolurile de morminte 


ostăşeşti ivite în cale unde te aşteptai şi unde nu te 
aşteptai... 

Mergând de unul singur, pe întinderile pustii şi pustiite 
dintre Giurgiu şi Bucureşti, la opt luni şi mai bine după ce 
trecuse pe aici tăvălugul de foc şi de sânge al prăpădului, 
abia începeam să cunosc mai bine războiul. Ştiam câmpia 
munteană, cât putusem s-o colind până atunci, ca un vast 
ţinut al măgurilor şi al pâlcurilor răzlețe de salcâmi, al 
satelor semănând de primăvara până toamna târziu cu 
pădurile, şi al fântânilor care, cu braţul lor ridicat spre cer, 
te cheamă de-a lungul drumurilor să-ţi potoleşti setea. 
Acum, această câmpie, adâncită pe alocuri în uşoare 
vâlcele, era întreagă a dezolării şi a morţii. Dacă locurile ar 
fi fost sălbatice de la începutul veacurilor, ori de foarte mult 
timp sălbăticite, ele ar fi avut o frumuseţe a lor, care mi-ar fi 
încântat ochii şi inima mi-ar fi încălzit-o. Pe aci însă trăiseră 
oameni şi se bucuraseră de viaţa şi de puţinul lor avut. 
Războiul nimicise fără cruţare vieţile şi avuturile, şi lăsase 
în urma lui, cu nepăsare, urmele vieților stinse şi ale 
avuturilor prădate şi risipite. Ţinutul era cuprins în 
întregime de pârloagă nouă. Oamenii pier, dar pământul 
rămâne veşnic tânăr. Cum o să îmbătrânească ţărână? Şi 
pământul îşi trăieşte mai departe viaţa lui. Dar unde nu ari, 
unde nu semeni, unde nu vii să dai cu sapa năvălesc 
bălăriile şi îneacă totul. 

O asemenea sălbăticie, ori poate una şi mai grozavă, 
trebuie să se fi întins deseori pe aceste cuprinsuri line care 
au văzut, odinioară atâtea năvăliri prădalnice spre oraşul 
de scaun al Bucureştilor şi atâtea fugi pe ruptelea, îndărăt, 
ale aceloraşi armate ismailitene lovite şi zdrobite de 
măciucile şi ţăpoaiele băştinaşilor... 

Şi iată: au crescut înalţi măceşii răzoarelor care acum 
despart loc năpădit de buruieni de loc năpădit de buruieni. 
Nu s-au scuturat încă florile de un roşu spălăcit, mici cât 
micii banii de aramă. La toamnă, aceşti măceşi vor sângeră 


cu boabele lor rotunde, de parcă ar avea câmpul 
nenumărate răni vii deschise. Ştiam că pierise de mult 
sipica! Apropierea omului şi a plugului nu-i pria. I se 
stinsese parcă sămânță. Şi acum uite-o! Din adâncuri a 
izbucnit, ori adusă de care vânt, şi de unde a venit şi a prins 
rădăcini din nou neamul ei? A crescut mai înaltă decât 
grâul, mai înaltă chiar decât secara! 

Ciulinii îşi clatină mândri măciuliile de catifea albastră în 
soarele care aruncă jarul tristeţii peste timpurile tăcute. 

Sare din ierburi şi-mi stă în drum, cu urechile lui mari, 
ciulite, un iepure gras, cenuşiu-gălbui. Parcă nu s-ar teme 
de om, atât de rari au ajuns oamenii... Bag degetul arătător, 
îndoit, în gură. Fluier... Răsună pustietatea. Fuge iepurele. 
Se ascunde. Mă pândeşte. 

Mai departe, stau lungiţi în praful drumului, şi-şi 
încălzesc inelele bogate în soare, şerpi lungi şi negri, cu 
ochi galbeni ca pielea piersicii. Se strecoară pe lângă ei 
cârcâieci cafenii, groşi şi graşi, plini cu venin, cu zeci de 
picioare şi cu mustăţi lungi şi subţiri deasupra gurii. 

Un popândău, mare cât o pisică, s-a sprijinit în coadă în 
mijlocul şoselei şi mă priveşte cu ochii lui mari şi rotunzi, 
tiviţi cu galben, mirat până ajung la un pas de el. Dintr-o 
săritură fuge între ierburi şi-şi pierde urma. 

Pe cerul gol şi aprins rotesc ulii şi se dedau la zarvă 
ciorile. Au avut, ca niciodată în viaţa lor, cu ce se hrăni din 
belşug! Într-un stâlp de telegraf, rupt şi strâmb, se 
odihneşte, într-adevăr pasăre rară pentru aceste ţinuturi de 
lângă ape, un vultur pleşuv cu ciocul mare şi îndoit ca al 
unui papagal. 

Satul pe lângă care trec, întins de o parte şi alta a şoselei, 
e şi el pustiu. Şi cum ar putea fi altfel? Casele au ars până în 
temelie. Acolo unde a fost o casă, a rămas o grămadă de 
cenuşă pe care au căzut întâi zăpezi, apoi ploi, care au 
risipit-o şi au afundat-o în pământ. Gardurile au zburat, 
pesemne! Nu li se mai văd nici urmele. Lângă şosea se 


ridică din moloz şi cenuşă un colţ de zid înalt până la 
genunchi. Este tot ce a rămas dintr-o clădire mai mare care 
poate a fost, până la sfârşitul toamnei trecute, şcoală. 

Salcâmii şi corcoduşii, sălciile şi plopii au fost sfârtecaţi şi 
retezaţi de obuze. Lângă cioturile rupte şi arse au izbucnit, 
ca la o poruncă a soarelui şi a pământului, vlăstare tinere 
care, nepigulite de mână omenească, cresc unele lângă 
altele, ca un mărăciniş gata să se sufoce. A fost ruptă şi 
cumpăna fântânii. A fost spart buduroiul. Jgheabul zace 
răsturnat într-o parte. Acoperită cu gunoaie aduse de vânt, 
apa abia mai licăre în fundul din care se înalţă duhoare. 
Bine că nu mi-e sete! 

Dintre aceste mărăcinişuri care au inundat ceea ce a fost 
odată un sat, se iscă şi se apropie de mine o pisică slabă, cu 
blana galbenă dungată cu alb. Vreau s-o prind, s-o iau în 
braţe, s-o duc cu mine mai departe, până voi da peste o 
suflare de om, să nu mă simt atât de singur între cer şi 
pământ. Întind mâna, o chem. Pisica se uită la mine cu ochii 
ei migdalaţi. Parcă ar veni. Şovăie. Fuge ca şi cum aş fi lovit- 
o cu o vergea. A uitat chipul omului. 

Grăbesc pasul. Cât pot, grăbesc pasul. 

Până a mă întâlni cu războiul, deseori eram zbuciumat de 
mari şi amare păreri de rău că am rămas şchiop. Pe urmă, 
am văzut soldaţi fără picioare şi nu m-am mai gândit la 
mărunta mea infirmitate. Te superi că te-ai tăiat la unghie? 
Ciungii nu mai au astfel de supărări. 

La marginea satului, în şanţul şoselei, dau de trupul 
smochinit al unei bătrâne cu faţa mâncată. O pestelcă 
neagră îi acoperă resturile. Ceva mai departe lucesc în 
lumină oasele mici şi subţiri ale unui copil. Au crescut pe 
lângă ele, grase şi înalte, tulpini de lobodă. Alături, ca nişte 
ochi larg deschişi în soare, o steblă de albăstrele. 

Am întors capul să nu mai văd nimic altceva decât dunga 
şoselei care alerga înaintea mea, singură şi goală, alburie, 


printre şesuri întinse şi pustii, acoperite de verde şi tânără 
pârloagă. 

Mi s-au îndoit umerii, de parcă cineva mi-ar fi pus în 
spinare, să le port până la sfârşitul vieţii mele, grele lespezi 
de piatră. Mi-am simţit gura plină de cenuşă şi de amară 
coajă de nucă verde. Paşii mi-au devenit de plumb. Am pus 
mâinile pe obraji şi-am simţit că mâinile mele sunt reci. 
Poate mâinile îmi erau reci, ori poate obrajii îmi erau 
fierbinţi, prea fierbinţi. Au început să-mi clănţăne dinţii. 

— 'Ţi-e frică de moarte, Darie? 

— Nu mi-e frică. 

— 'Ţi-e frică de viaţă? 

— Nici de viaţă nu mi-e frică. 

— Atunci de ce ţi-e frică? 

N-am avut când să-mi răspund. În marginea bălăriilor 
înalte, s-a arătat dintr-o dată un om aproape gol. Avea faţa 
nerasă şi privirea sălbăticită. Mă pândise de când mă 
făcusem văzut la marginea zării. 

Aveam în mână o nuieluşă de salcie, mai mult ca să mă 
joc cu ea decât să mă apăr de câini, necum de oameni. Mai 
aveam la mine un cuţit, în teacă de piele. Am dus mâna la 
buzunar. Omul m-a întrebat: 

— Ai cumva un foc la tine, băiatule? 

— N-am. Nu fumez şi nu port la mine chibrituri. 

— Atunci poate ai o bucată de fier. Mi-am pierdut de două 
zile amnarul şi din nebăgarea de seamă a femeii s-a stins 
focul. N-avem cu ce încălzi oala cu fiertură. 

— Şi de două zile n-a trecut nimeni pe drumul ăsta? 

— Au trecut nemți, bulgari, turci. N-am ieşit la drum. Mă 
feresc. 

— Am un cuţit. 

— Dacă e de oţel, ar putea să-mi fie de folos. 

— Cred că e de oțel. 

L-am scos să-l vadă. 


— Tocmai ce-mi trebuie. 

I l-am întins. Era un om tânăr. Să tot fi avut treizeci de 
ani. A cercetat cuțitul. l-a pipăit muchea, a trecut cu 
degetul peste ascuţişul lui, s-a uitat la prăsele. 

— Frumos cuţit. Taie ca briciul. Dacă-l înfigi într-unul... 

— Dă ortul popii... 

— De ce să nu-l dea? 

S-a pipăit sub brâu, a scos de acolo o legăturică în care 
erau înfăşurate o cremene vânătă cu colţuri şi un boţ de 
iască. 

— Să-i încercăm puterea. 

A izbit cu muchea cuţitului în cremene. Au sărit în toate 
părţile, ca nişte mici albine de aur, scânteile. 

— Grozav cuţit ai, măi băiatule! 

— Da, mi se pare că e destul de bun... 

M-am gândit la Dudulică şi la Tănase Fier-Rău, fratele 
Chirei. L-au făurit la şatra dintre râpi şi mi l-au dăruit mie. 

— Să-l păstrezi, argatule, poate o să ai nevoie de el într-o 
Zi... Şi să-ţi aduci aminte de noi. 

Să-mi aduc aminte de ei! Cum o să-l uit pe Dudulică? 
Cum o să-l uit pe Tănase Fier-Rău? Ar însemna s-o uit pe 
Zambila şi nopţile trăite sus pe deal, la armanul boierului 
Arizan, cel cu un ochi de sticlă! Ar însemna s-o uit pe Chira, 
cea sprintenă ca o nevăstuică şi meşteră, cu ochii codaţi şi 
negri ca măslinele, care mi-a ghicit de atâtea ori în ghioc, 
mai în glumă, mai de-adevăratelea. 

— Să te fereşti de om zbanghiu, Darie. 

— O să mă feresc... 

— Şi de muiere cu părul roşu. 

— O să mă feresc. Părul tău e ca smoala... 

— Şi al Zambilei tot ca smoala e... 

Se băga între noi un câine de şatră. Se lungea pe labe. Se 
gudura. Îşi clătina coada, ca pe o flamură. Îmi lingea 
mâna... 


Aşa îl chema pe câinele şatrei: Boierul... Ţiganii îl loveau 
cu picioarele, aruncau cu scurtături după el. Boierul se 
depărta de corturi scâncind, chelălăind, după cum erau 
loviturile. Se liniştea. Se întorcea iar la corturi. Se gudura 
iarăşi. 

— Şi de muiere măruntă, cu picioarele scurte, să te 
fereşti, Darie... 

— O să mă feresc. Tu ai picioarele lungi... 

— Şi Zambila are picioare lungi... 

— Da. Şi Zambila... 

Dacă i-aş uita pe Dudulică şi pe Tănase Fier-Rău, aş uita- 
o şi pe Chira, aş uita-o şi pe Zambila. Aş uita armanul. Aş 
uita harapnicele... Aş uita culesul pălămidei. Viaţa mea aş 
uita-o... 

Omul aproape gol, din pustietăţi, pipăie cuțitul. Apoi 
ridică privirile lui căprii şi mă întreabă: 

— Mergi departe? 

— La Bucureşti. 

— Mai ai de întins. 

— Mai am. Ce să fac? Dacă trebuie să merg la Bucureşti, 
o să merg şi basta... 

— Şi cum? Ai plecat aşa la drum, de unul singur şi fără 
traistă-n băț? 

— Fără traistă-n băț... 

— Vino cu mine. Ori vrei să dormi singur la marginea 
şoselei? 

Era în chindie. M-am dus după omul ars de soare printre 
ierburi. La câteva sute de paşi de şosea în buza unei 
vâlcele, se afla un bordei mărunt şi îngust. În fundul 
vâlcelei, licărea un ochi de apă cu câteva tufişuri de papură 
împrejur. 

— Am găsit amnar, nevastă. 

leşise din bordei, aproape pe brânci, o femeie tânără, 
oacheşă, cu un copil de câteva luni, goluţ în braţe. 


— Credeam că nu te mai întorci, că ţi s-a întâmplat ceva... 

— N-a trecut nimeni, toată ziua, pe drum. Numai nişte 
soldaţi bulgari cu o căruţă... 

Omul a aprins focul, femeia a pus la foc o ulcică 
burticoasă cu ştevie, care a dat curând în fiert. 

— Fierbe uşor ştevia, urzicile fierb ceva mai încet. Mai 
trebuiesc sfărâmate şi terciuite cu lingura. 

— Să ne ierţi că nu putem să te omenim cu altceva.. 

— Mulţumesc, e bună ştevia. Mâncăm şi-acasă... De 
primăvara până toamna târziu tot ştevie mâncăm. Aveam 
aria plină. Până ce se coceau corcoduşele, o acrea mama cu 
sare de lămâie. După ce se coceau corcoduşele, o acrea cu 
corcoduşe. 

— Aici n-avem nici corcoduşe, nici sare de lămâie... Am 
acrit-o cu foi de măcriş... 

— E bun şi măcrişul pentru acrit ciorba, dadă. Mâncaţi 
des ciorbă de ştevie? 

— Destul de des, îmi răspunde omul. Lia prânz şi seara... 
Dar câteodată mai prind şi iepuri, mai prind şi prepeliţe. E 
plin câmpul. Dar sunt greu de prins. lepurii îi pândesc şi-i 
lovesc cu ciomagul... 

— De ce locuiţi aici şi nu în sat? 

— Păi unde să stăm? Suntem din satul prin care ai trecut. 
N-a mai rămas nimic din el. Aici sunt pogoanele noastre. Am 
lucrat o bucată de pământ cu sapele, am semănat puţin 
grâu, am semănat şi niţeluş porumb. Grâul a dat în copt. O 
să-l secerăm zilele astea... Atunci o să mai mâncăm şi grâu 
fiert. Trăim mai feriţi de oameni. Altfel... 

— Altfel ce? 

— Ar pune nemţii mâna pe mine şi m-ar trimite la 
închisoare. Am fugit dintr-un lagăr de prizonieri din 
Ungaria. 

— Şi în cât timp ai venit în ţară? 

— În vreo trei luni, tot strecurându-mă ca o fiară hăituită. 


— Şi cât aveţi de gând să mai staţi aici? 

— Până la toamnă. Atunci o să ne tragem la nişte 
rubedenii de ale nevesti-mi, pe lângă Bucureşti, la Bolintin. 
Pe-acolo a fost mai mic pârjolul. 

— Era aşa de rău în lagăr, că n-ai mai putut îndura? 

— Dacă era rău? Niciodată un om care n-a mâncat 
papara asta n-o să-i ştie gustul. Am căzut în mâinile 
ungurilor dincolo de munţi, la Feldioara, de unde am 
început retragerea. Ne-au purtat pe jos până în inima 
pustei ungureşti. Ne-au închis acolo în nişte barăci 
dărăpănate, între sârme ghimpate... înduram foamea. Ne 
mai prăpădeau şi bolile şi păduchii... Greu de răbdat şi de 
aşteptat... Aşa e războiul... Dacă i-am fi prins noi pe unguri, 
tot aşa le-am fi făcut. Mai mult de jumătate din prizonieri au 
pierit astă-iarnă. 

Am sorbit ciorba de ştevie din străchini de pământ, cu 
linguri de lemn. Era fierbinte şi avea un gust acrişor- 
dulceag. Potolea deopotrivă foamea şi setea. 

— Şi copilul unde s-a născut? 

— Aici, unde să se nască? Noroc că mi-e nevasta 
sănătoasă şi nu i s-a uscat sânul. Pierdeam copilul... Dar ce 
se mai întâmplă prin lume cu războiul? Cum merge? 

— Ce să se întâmple? Războiul merge înainte. 

— Nu poate să mai meargă mult. Au ajuns foametea şi 
moartea şi în Ungaria. În Germania s-aude că e şi mai rău. 

— Dar nemţii mereu cară de la noi bucate şi vite. Trec 
vapoarele şi şlepurile unul după altul pe Dunăre, spre ţara 
nemţească. 

— De trecut or fi trecând ele, nu mă îndoiesc, dar ţara 
nemților e mare, băiatule, şi toate gurile de acolo sunt 
flămânde, başca gurile soldaţilor de pe front, care nici ele 
nu sunt puţine... îmi laşi mie cuțitul? 

— 'Ţi-l las cu plăcere. Dar din dar se face rai. 


— Poate că o să-mi trebuiască şi pentru altceva decât 
pentru scăpărat. 

— Pentru spintecat iepuri, bunăoară... 

— De ce numaidecât iepuri? Pentru iepuri am eu o 
gioarsă de cechie... 

Omul a râs scurt. N-am stăruit. 

— Să ne culcăm... 

— E timpul. 

S-a tras şi s-a culcat cu muierea în hruba bordeiului. 
Copilul a scâncit de câteva ori, apoi, luluit în braţe, a tăcut. 

M-am întins pe iarbă, lângă bordei, cu mâinile sub cap, cu 
ochii la Calea Robilor care, cândva, nu va mai fi Calea 
Robilor. 

Şi în clipele acelea puţine dintre vis şi viaţă, mi s-a părut 
că văd mii şi mii de bărbaţi aspri şi vânjoşi, pe jumătate goi, 
oşti nesfârşite de la zare la zare, mergând sub uriaşele 
falduri roşii ale lunii să dea bătălia pentru biruinţa cea 
mare, înarmaţi cu furci şi topoare, cu coase şi cuțite. Lucea 
acolo şi cuțitul făurit pentru mine de Dudulică şi Tănase 
Fier-Rău la foc de cărbuni, încins şi stârnit de suflarea 
foalelor. 

— Darie, ce armă îţi vei făuri tu pentru această bătălie? 

— Eu ştiu? Nu ştiu... O să văd... Când o veni vremea... 
Trebuie să vină vremea... 

S-a pogorât asupra trupului meu trudit de drum, şi m-a 
înfăşurat în şalurile lui de mătase moale, somnul adânc şi 
dulce... 

Luându-mi rămas bun de la oamenii din bordeiul năpădit 
din toate părţile de ierburi, în zori, pe răcoare, am plecat. 
Şi am mers mai departe, mereu mai departe pe şoseaua 
găurită, spartă şi ruptă, mărginită de câmpuri devenite 
pârloagă, de fântâni fără cumpănă şi fără ciuturi, de sate 
arse, sfărâmate, căzute în paragină şi părăsite. 


O bucată de pământ semănată cu grâu, ori cu secară, ori 
cu porumb, e o raritate. O casă reparată în grabă, cu ce s-a 
putut şi cum s-a putut, pe coşul căreia se ridică o şuviţă de 
fum, face să-mi tresalte inima. 

Viaţa n-a pierit. 

Viaţa nu poate să piară, cu toată urgia războiului. 

Gropi mari de obuze pretutindeni. 

Şi pretutindeni resturi de arme rupte şi aruncate, pe 
care s-a prins rugina. 

Aş putea să culeg de prin şanţurile şoselei gloanţe cu 
pumnul şi să-mi umplu pălăria. 

Se găsesc din belşug şi obuze, care s-au înfundat uşor în 
pământul care astă-toamnă era afinat de ploi şi n-au făcut 
explozie. Seamănă cu nişte pepeni mari şi negri cu coaja 
lucioasă. Îi ocolesc cu grijă. N-am poftă să le gust miezul. 

Cei care au gustat din aceste obuze, ori pe care i-a atins 
un glonţ zac neîngropaţi în ierburi. 

Câinii şi lupii, corbii şi ciorile, viermii şi furnicile au 
dezgolit oasele de carne. 

Opinci peticite şi bocanci scâlciaţi, capete sfârtecate şi 
mâneci de tunici. 

Aş vrea să închid ochii, să nu mai văd nimic. Nu pot să 
închid ochii. Trebuie să văd totul, totul. Trebuie să văd şi să 
nu uit nimic. 

Şoseaua, care întâi a coborât, urcă lin o pantă. 

Câmpul sălbatic miroase a iarbă încinsă şi coaptă de 
soarele aprins al miezului de vară. 

Astă-primăvară, când s-a dezgheţat ţărână şi, odată cu 
ea, miile de trupuri ale soldaţilor care au pierit şi pe care 
biruitorii nemți i-au lăsat neîngropaţi, ar fi fost greu să treci 
pe aici. Ploaia şi soarele au grăbit putrezirea cărnii, câtă 
scăpase, în sfârşit, îndestulatelor jivine ale pământului şi 
păsărilor hulpave ale cerului. 


Bătălia pe acest vechi şi mereu însângerat drum al 
Bucureştilor pare să fi fost grozav de sângeroasă, socotind 
după numărul morţilor pe care acum a început să-i acopere 
iarba, după şanţurile de apărare, după marile gropi 
rotunde scobite de obuze şi după gropile mai mici de 
şrapnele. 

Morţii zac pe câmp în poziţiile în care i-a găsit clipa din 
urmă. Pe sub soldaţi morţi a crescut iarbă măruntă. Pe 
lângă oasele lor înfăşurate în tunici hărtănite a crescut 
iarbă înaltă şi grasă. Sângele lor l-a supt pământul şi l-au 
spălat ploile. Iată: câteva uniforme stau încă pe buza unui 
şanţ în poziţie de tragere. Numai capetele sunt uşor plecate 
într-o parte, de parcă oamenii obosiţi de atâta încordare au 
închis o clipă ochii spre a se odihni. Dacă te apropii, în locul 
ochilor vezi găurile goale şi adânci, şi oasele feţei şi 
rânjetul... 

Tunici şi capete româneşti... 

Ceva mai departe, căzuţi într-o şarjă care trebuie să fi 
fost vijelioasă, caii... şi călăreţii... 

Lângă scheletul lung şi deşirat al fiecărui cal, trupul 
întins făcut ghem în cădere al cazacului. 


Biruitorii vremelnici au cules şeile bogate şi frâiele 
înflorate şi... cizmele înalte până la genunchi ale călăreţilor 
mândri. Au rămas să acopere scăfârliile căciulile mari 
purtate deasupra feţei, pe sprânceană. Şi au rămas tunicile 
scurte şi îmblănite să acopere resturi de trupuri. 

În vale, uniformele cenuşii ale turcilor şi fesurile lor roşii, 
ca nişte mari flori de mac, sunt amestecate cu uniformele 
gălbui-roşcovane şi cu chipiele cu cozoroc mic ale 
bulgarilor. 

Oameni veniţi din răsăritul îndepărtat al stepelor şi 
oameni coborâţi de pe plaiurile muntene şi moldovene s-au 
înfruntat aici cu alţi oameni veniţi din Balcani şi de dincolo 
de Bosfor, din podişul uscat şi sărac al Anatoliei. 


Au căzut în această bătălie şi câţiva nemți. Pentru ei s-a 
alcătuit un cimitir, cu cruci şi gard împrejmuitor, la 
marginea şoselei. 

— Acesta e războiul, Darie. Ai să ţii minte? 

— Am să ţin minte. 

Obosit de drum, stors până la sleire de zăpuşeala care 
crescuse şi tot mai creştea, m-am rezemat de gardul 
cimitirului şi am privit şirurile de cruci aşezate, ca rândurile 
soldaţilor la paradă, la depărtări egale. 

Pe fiecare cruce un nume era scris clar. În vârful fiecărei 
cruci o cască de oţel, largă şi turtită ca un ceaun, purtând 
în faţă o inscripţie: Gott mit uns... Dumnezeu cu noi! Care 
Dumnezeu? Şi de ce cu voi, nemţii? Fiindcă aţi plecat de la 
voi de acasă înarmaţi până în dinţi să treceţi omenirea prin 
foc şi sabie şi s-o supuneţi stăpânirii voastre? 

— Darie, nu certa morţii... 

— Nu-i cert. De altfel, şi dacă aş face-o, nu m-ar auzi. 
Morţii nu văd şi nu aud. 

Odată, când bunicul cu barbă galbenă de la Cârlomanu 
se văita că-l dor dinţii, aspra-mi şi dârza-mi bunică s-a răstit 
la el şi i-a spus: 

— Te dor dinţii? Mori, dacă vrei să nu te mai doară. Pe 
morţi nu-i mai dor dinţii. 

Gott mit uns... Dumnezeu cu noi... Dumnezeu cu voi, 
morţilor, şi toţi sfinţii, şi toate sfintele... Dumnezeu cu voi, 
nemților morţi... Dar cine sunteţi voi? 

— Vino, mi-a şoptit parcă cineva la ureche, şi află numele 
noastre, şi plânge-ne... 

— Mi s-au uscat ochii privind trupurile celor pe care 
camarazii voştri i-au ucis şi i-au lăsat neîngropaţi în vale. 
Nu mai am lacrimi... 

— Vino şi află numele noastre. Plânge-ne fără lacrimi. 
Plânsul cel mai adânc şi mai sfâşietor e plânsul fără 
lacrimi... 


Mi-am adunat puţinele-mi puteri şi, sărind îngrădirea 
măruntă, am intrat în cimitir. 

La mijloc, o cruce mai înaltă, un coif... Deutschland iber 
alles. Germania mai presus de toate... Germania peste tot... 
Pe cruce, un nume lung: Karl Ludwig von Dulormier Ofiţer. 
Şi von... Deutschland uber alles... Germania mai presus de 
toate. Germania peste tot... Şi tu, care purtai acest coif ce şi 
din vârful crucii tale strigă: Germania mai presus de toate... 
Germania peste tot... Nici măcar nu erai neamţ de sânge, 
cu toate că te chema Karl Ludwig... Mi-o spune acest 
Dulormier din coadă, care, după câte ştiu până acum, e 
curat francez. Parcă-l aud şi acum pe bunul meu învăţător 
Gheorghe Popescu-Bragadiru lămurindu-mi ascunzişurile 
istoriei: 

— Şi a fost atunci, prin secolele al XVI-lea şi al XVII-lea 
chiar, o mare învălmăşeală în Europa. Oamenii s-au războit 
îndelung şi s-au măcelărit unii pe alţii în numele lui Hristos. 
Călugării papali au schingiuit şi au ars de vii pe ruguri mii şi 
mii de oameni bănuiţi că nu se închină lui Dumnezeu după 
tipicul catolic. Câteva sute de mii de francezi şi-au părăsit 
patria, izgoniți de regii lor catolici, pentru că trecuseră la 
protestantism. E vorba de hughenoți, Darie. Unii au fugit în 
Olanda de unde au plecat mai târziu în America şi în Africa 
de Sud. Alţii s-au adăpostit în Germania şi, dintr-un mizer 
sat de pescari de lacuri, au făurit, cu banii şi cu munca lor, 
Berlinul... Cu timpul s-au germanizat... îşi mai păstrează 
numele de familie... 

Karl Ludwig von Dulormier... Dacă ai fi murit de 
bătrâneţe printre ai tăi, ai fi fost înmormântat, desigur, într- 
un somptuos cavou de familie. Căci orice familie de oameni 
înstăriți are, la oraşe, un cavou al ei. Cu atât mai mult o 
veche familie hughenotă, înnobilată de cine ştie ce rege 
prusac ori poate şi plecată în pribegie cu semnele nobleţii 
de acasă. Aşa, te-a împuşcat lângă Călugărenii Ilfovului un 
dezbrăcat ca infanteristul lon Ududui de la Omida, ori te-a 


despicat cu sabia lui de fulger cine ştie ce ţăran cavalerist... 
Coiful tău strigă: Deutschland uber alles... Germania mai 
presus de toate... Germania peste tot. 

Gott mit uns... Dumnezeu cu tine, Max Blunk. Tu ai fost 
un simplu soldat. Dumnezeu cu tine. Ai fost negustoraş la 
margine de mic oraş german. Îţi plimbai duminica iubita 
prin vechea pădure din apropiere, din care excursioniştii au 
alungat zeii bătrânei Germanii. O cinsteai cu o halbă de 
bere, cu o bucată de pâine cu unt şi cu o pereche de 
crenvurşti. Te pierdeai în apele ochilor ei albaştri, îi 
mângâiai mătasea albă a părului şi visai ziua în care, 
mergându-ţi afacerile, o vei putea lua în căsătorie. Cum o 
chema? Poate Roza. Poate Luise. Poate Ana-Maria. Poate 
erai şi puţin romantic şi-i dădeai să citească romanele 
duioase ale lui Paul Heyse, ori poveştile care storc lacrimi 
ale lui Wildenbruch. O! Cât am plâns şi eu pe ele, atunci 
când mai aveam lacrimi de risipit pe orice... Te şi vedeai cu 
două fetiţe blonde, asemenea mamei lor, pe genunchi. Şi 
peste visurile tale au căzut muzicile militare cu marşurile 
lor, şi războiul, şi uniforma, şi raniţa, şi casca aceasta care 
se odihneşte în vârful crucii de lemn şi care strigă: Gott mit 
UNS... 

Dumnezeu cu tine, Max Blunk! Nach Paris! Nach 
Russland! Nach Rumânien! Nach Călugăreni! Nach... Gott 
mit uns... Dumnezeu cu noi... Dumnezeu cu tine, Max 
Blunk! Roza, Luise, Ana-Maria n-or să te mai aştepte. De 
mult va fi sosit în orăşelul tău vestea că „ai căzut eroic 
pentru Germania şi pentru Kaiser”. Rosa, Luise sau Ana- 
Maria or să se mărite cu Otto Fritz, băiatul chel, de 
douăzeci de ani, al angrosistului, de la care luai, uneori pe 
credit, coşuleţul cu mărfuri pentru prăvălioara ta. Da. Cu 
Otto Fritz debilul, care n-a fost găsit apt pentru a fi 
îmbrăcat în uniforma militară şi trimis pe front. Gott mit 
uns. Dumnezeu cu noi. Dumnezeu cu tine, Max Blunk! 


Şi tu strigai Gott mit uns, Johann Richard Gramms? Ai 
fost student până acum trei ani. Erai înalt şi subţire şi 
purtai părul mare, stufos. Îl studiai pe Goethe şi pe Schiller, 
şi te pregăteai să te apropii de docenţă, scriai şi publicai 
prin reviste versuri lirice. N-ai fi strivit o muscă. Ţi-era frică 
de întunericul nopţilor şi de întunecimea pădurilor. Şoarece 
de bibliotecă! Te temeai până şi de lumina soarelui. Îţi priau 
odaia cu storul lăsat care te despărţea de vuietul oraşului şi 
lumina lămpii care îţi menaja ochii miopi. Te bucurai că eşti 
palid şi că ochelarii îţi accentuau aerul de savant tânăr, pe 
care îl căpătaseşi. Credeai cumva în Dumnezeu? Cum 
puteai să crezi? Citiseşi doar pe marii filosofi şi erai un copil 
teribil al acestui secol. Kaiserul a crezut că poate face şi din 
tine un cuceritor. Te-ai bătut în Flandra şi-n marginea 
marilor lacuri poloneze... Te-ai bătut în Balcani şi ai căzut 
aici, între Dunăre şi Bucureşti. O! Ce mai carte ai fi scris, 
dacă ajungeai la sfârşitul războiului! Pe unde ai fost, ce-ai 
făcut, cum te-ai luptat, cum i-ai învins pe barbari... 

Carnetul cu notițe începe să putrezească şi el între tunica 
şi cămaşa ta în acest mic cimitir de la marginea de şosea 
sfârtecată de bombe şi şrapnele, în timp ce casca ta de oţel, 
largă şi turtită ca un ceaun, care n-a putut să te apere de 
moarte, strigă mereu din vârful crucii tale de lemn: Gott mit 
uns, Gott mit uns, Gott mit uns! Ei bine! Dumnezeu cu tine, 
Johann Richard Gramms! Dacă o să-nvăţ cândva bine graiul 
tău, o să-ţi caut versurile prin vechile reviste germane şi o 
să le citesc. Dumnezeu cu tine, Johann Richard Gramms... 

Dar nu există niciun Dumnezeu. 

Din care parte a Germaniei eşti, Joseph Koppe? Câţi copii 
ai lăsat acasă, Konrad Schultze? Cine stă la casa marii 
berării „La Frederich cel Mare” în locul tău, Alois Diesing? 
Mitzi! Nu. Nu stă Mitzi, ci javra aceea de Fuchs, care 
pretindea că-i bolnav de ficat. Era mai sănătos ca tine. N-ai 
ştiut! Şi n-ai ştiut că Mitzi a ta s-a încurcat cu el de cum l-ai 
adus în prăvălie? Ce ştie satul nu ştie bărbatul. Dar n-ai 


avut când să auzi acest proverb valah. Abia ai trecut 
Dunărea şi ai căzut! 

Gott mit uns. Dumnezeu cu noi. Gott mit uns. Dumnezeu 
cu tine, Alois Diesing. Dumnezeu cu voi toţi. 

Printre morminte, au răsărit şi au înflorit măgereii, floare 
săracă de bogat câmp valah, albăstrele şi ochiul boului. 

Văzduhul începe să vuiască... Vuietul creşte... 

les din cimitir şi mă culc, să mă odihnesc câteva clipe 
măcar, în iarbă. 

Vin dinspre Dunăre şi trec spre Bucureşti trei avioane 
Taube în triunghi. Sunt cenuşii. Poartă fiecare cruci mari pe 
aripi, zboară la câteva sute de metri numai. Aviatorii ştiu că 
de pe pământurile pustiite peste care trec n-o să se 
îndrepte spre ei nicio gură de armă. 

Au ajuns deasupra câmpului unde s-a desfăşurat în 
toamnă grozava luptă. 

Văd capetele aviatorilor. Se pare că priveliştea îi 
interesează. În viraje largi se lasă jos, tot mai jos. Ocolesc 
de câteva ori câmpul sălbatic, cu ierburi şi oseminte, cu 
gropi de obuze şi lungi şanţuri de apărare. Probabil că iau 
fotografii. 

Se ridică mai sus, mai trec o dată pe deasupra şesului, 
lăsându-se când pe o aripă, când pe alta. Poate că acesta e 
un semn de salut adus morţilor acestora neîngropaţi, ori 
celor adunaţi în micul cimitir. Îşi văd de calea lor spre 
oraşul cel mare către care se îndreaptă şi paşii mei. 


O fată măruntă şi sprintenă, născută undeva prin munţi, 
slugă la cârciuma de lângă gară a lui Bucur, când era 
cuprinsă de jale şi dor, începea să cânte: 


Lung e drumul Clujului, 
Dar mai lung e-al dorului... 


— Dar drumul Bucureştilor e scurt, Miţa Butoi? 

— Şi acela e lung, Darie, şi-i greu. L-am încercat o dată şi 
m-am lăsat păgubaşă. Am venit să trăiesc la Omida şi să 
şterg la nas plozii cârciumarului... 

— Am să-l încerc, drumul Bucureştilor, şi eu, Miţa Butoi. 

— Numai să te ţină curelele, Darie. 

Curelele, mai bine zis cureaua cu care eram încins mă 
ţinea. Picioarele, nu ştiu ce naiba aveau de voiau să mă lase. 

Cu fiecare pas mă depărtam de locul morţii, dar nu era 
niciun semn că mă apropii de ţinuturi care ar fi mai ale 
vieţii. Mă ajunsese setea, la osteneală nu mă mai gândeam, 
nici la foamea cu care eram obişnuit şi pe care puteam s-o 
îndur zile şi nopţi în şir, fără să mă chinuie peste puteri. 

Încercam să grăbesc pasul, mă zoream, mă bătea gândul 
că bine ar fi să mă prindă noaptea lângă oameni. Nu mă 
speriase, dar oricum mă zguduise şi mă îndurerase 
priveliştea prea îndelungată a pârjolului, a pustiului şi a 
morţii. Ar fi fost mai uşor de îndurat totul, dacă aş fi simţit 
lângă mine, lipăind prin ţărână, cel puţin paşii unui câine. 
Aş fi împărţit cu el singurătatea care n-ar mai fi fost 
singurătate. Mi-a venit să râd de unul singur, ca prostul, 
când mi-a trecut prin gând că m-ar bucura dacă l-aş vedea 
mergând pe lângă mine chiar şi pe unchiul Tone cel rău, de 
la Ruşii-de-Vede. Ba i-aş fi dus la spinare, aşa nevolnic cum 
eram, până şi mindirul. Oricât ar fi fost el de greu. 

— Să nu doreşti niciodată singurătatea îndelungată, 
Darie. 

— N-am s-o doresc. 

— Uneori ai dorit-o. 

— Deseori omul doreşte din necugetare ceea ce i-ar 
prinde rău dacă ar avea. 

Pe când mergeam aşa, sfărâmat şi moleşit, prin tăcerea 
timpurilor goale, am tresărit auzind în urmă tropot de cai şi 
huruit de căruţă. Dar nu mi-am dat osteneala să mă uit 


îndărăt şi nici să mă feresc, căci drumuiam de fapt 
marginea şoselei, pe acolo pe unde ierburile din şanţ îşi 
întinseseră, ca nişte braţe lungi, vrejurile cu frunze înguste 
şi crestate pe margini. Am ridicat fruntea abia când a trecut 
pe lângă mine o hodoroagă de căruţă. Erau înhămaţi la ea 
doi cai voinici, cu picioarele groase, potcovite. M-a învăluit 
într-un nor de praf căruţa. Nici n-am avut vreme să bag de 
seamă ce fel de neam de oameni şi câţi erau căţăraţi în ea, 
că s-a şi oprit. Norul de pulbere s-a risipit. De pe capră, doi 
soldaţi turci, cu fesurile roşii pe creştet, şi-au întors spre 
mine feţele prelungi şi galbene. Mă priveau întrebători cu 
ochii lor măslinii şi strâmbi. Mi-a prins bine atunci puţina 
cunoştinţă a limbii turce, pe care o prinsesem de la 
nefericiţii prizonieri dobrogeni, în deal, la arman. Când au 
îngăimat câteva vorbe, le-am priceput înţelesul şi le-am 
răspuns stâlcit, în graiul lor, că am cale spre Bucureşti. Am 
şi cutezat a-i ruga, încurajat de blândeţea feţelor şi a 
ochilor lor, dacă pot să mă îngăduie în hărăbaie. Nu 
călătoreau chiar până la Bucureşti, ci până în satul 
apropiat, unde făceau de gardă la un post. Puteam, dacă 
vream, să mă folosesc de prilej şi să sar peste loitră. Le-am 
mulţumit, la urcuş m-au ajutat şi ei, şi am încălecat pe sacul 
de făină pe care-l aduceau de la Giurgiu. 

Armele li se odihneau în căruţă lângă sac, lepădate cu 
scârbă parcă. Erau nişte arme vechi, germane, cu bătaia 
scurtă, de felul acelora cu care rumânii din Omida umblau 
noaptea, când le venea rândul de caraulă, prin sat. 

Caii o porniseră. Şi înaintau greu pe şosea, în trap obosit. 
Căruţa prăpădită, zdruncinându-ne de ne întorcea stomacul 
pe dos şi ne veneau maţele la gât, şi-a reluat asurzitorul 
huruit. Chipurile turcilor arătau şi ele o oboseală şi-o 
istovire greu de-ndurat. Pe la tâmple, le şiroia sudoarea... 
Ca şi pe la ceafă... Turcul care ţinea hăţurile şi care 
învârtea din când în când, alene, pe deasupra cailor, o 
biciuşcă, să-i mai îndemne la drum, a început să îngâne 


printre buze, pentru el, poate ca să-şi alunge piroteala, un 
cântec lung şi trăgănat, din care rareori pricepeam un 
cuvânt. Era, mai curând, un plâns înăbuşit al unui suflet 
chinuit şi ars de dor. 

Pe sub ochii mei, ascultându-l, se scurgeau aceleaşi 
şesuri dezolante, acoperite de pârloagă. Eu vedeam însă, 
poate chiar odată cu turcul care cânta şi cu celălalt care-l 
asculta alături moţăind, ceea ce citisem odată într-o carte 
italienească despre Istanbul şi nu uitasem: apele albastre 
ale Bosforului care legănau în seară caice de aur cu umbrar 
de mătase verde şi care, în mersul lor lin, călcau umbra 
minaretelor răsfrânte în limpedea apă, tremurată de 
atingerea uşoară, ca o mângâiere, a lopeţilor. 

— La dracu cu amintirile! Neghiobule! Altceva spuneau şi 
jalea şi cântecul. 

Soldatul cu faţa prelungă, galbenă-smeadă, cu fes, nu se 
putea gândi la Bosforul desfătărilor, pe care n-a avut cum 
să-l cunoască! Paşă era el? Bey era? Nici sultan ori vizir nu 
părea să fie. Tunica îi era ruptă şi cârpită între spete, acolo 
unde se strângea năduşeala. Sparţi îi erau bocancii şi 
peticiţi. Roşu-spălăcit îi era fesul. Am ascultat cu urechile 
ciulite şi cu auzul încordat să prind mai bine cuvintele abia 
şoptite de tristul soldat. Susurau lacrimi din cântecul 
îngânat. Ochii lui şi ai celuilalt care tăcea erau duşi în 
depărtate depărtări dragi şi vedeau, printre gene, aspre şi 
sărace câmpuri anatoliene, bântuite de vânturi crunte şi de 
pojarul soarelui. Vedeau sate mărunte, cu uliţi înguste, 
mărginite de ziduri de pământ bătut. Şi dincolo de zidurile 
de pământ bătut vedeau, scunde, dar frumos mirositoare, 
boschete de arbuşti, în a căror umbră puţină îi adăstau 
cadâne în feregea şi copii în şalvari. Moscheia satului lor, pe 
care o vedeau ei cu ochii amintirii, în ceasul acela de 
înserare, era şi ea măruntă. Minaretul nu era nici el înalt. 
Din patru-cinci paşi, hogea bătrân ajungea în vârful lui să-şi 
rostească răguşită strigare. 


Era ceasul de rugă al asfinţitului. 

Ca şi cum mi-ar fi auzit gândurile, turcii au tras hărăbaia 
lor la marginea şoselei. Au oprit caii şi au sărit jos. Am sărit 
şi eu. 

Altceva auziseră şi văzuseră ei în faţă. Dinspre Bucureşti 
se apropia încet de noi, înfăşurat într-un nor de praf, un 
lung şi destul de ciudat convoi. Turcii şi-au luat armele, cu 
mişcări repezi, pe care nici nu le-aş fi bănuit la nişte oameni 
abia ieşiţi din somnolenţă şi visare, şi s-au aşezat în poziţie 
de drepţi. 

Am înţeles graba lor, când, uitându-mă, am văzut că în 
fruntea convoiului călărea un feldwebel german cu 
mustăţile răsucite şi cu vârful subţire întors în sus. Nici nu 
s-a uitat la turcii care şi-au ciocnit călcâiele. 

Pe margini, câţiva soldaţi bulgari, cu tunicile şi pantalonii 
ferfeniţă, călăreau mârţoage. La mijloc se aflau, mergând 
grămadă şi sprijinindu-se unii de alţii, ca la cincizeci de 
oameni în vârstă, orăşeni destul de bine îmbrăcaţi unii. Abia 
îşi târau picioarele şi purtau în mâini, care un cufăraş, care 
o bocceluţă. Unul din ei, cu tot necazul în care se afla, mi-a 
aruncat o glumă. 

— Ai ajuns rob la turci, băiatule? 

— Nu sunt rob, nene. l-am întâlnit pe drum şi m-au luat 
cu ei în căruţă până în satul apropiat. Dar ce este cu 
dumneavoastră? 

— Ce să fie? Nu ne-am ţinut gura şi i-am vorbit de rău pe 
nemți. Ne-am dat cu părerea că au să piardă războiul. 
Iscoadele lor ne-au pârât. Foieşte Bucureştiul de iscoade! 
Am fost arestaţi şi luaţi ostateci... 

— Şi încotro vă duc? 

— Într-un lagăr din Bulgaria... l-au mai dus şi pe alţii. Or 
să mai vină şi după noi... N-om pieri toţi. Dar nemţii tot au 
să piardă războiul... 

— Gura! 'Ţine-ţi gura, mă, rumânule... 


— laca, mi-o ţiu... 

Convoiul, care se îndrepta spre Dunăre, îl închideau, 
măreţi, patru cavalerişti germani. M-am uitat după convoi, 
cu ochii mari, până s-a îndepărtat în lumina roşie a 
amurgului. S-au uitat şi turcii. După ce convoiul nu s-a mai 
văzut, i-am auzit pe turci răbufnind: 

— Ptiu! Mascara! 

Au mai privit un timp, tăcuţi, clătinându-şi capetele. Apoi 
au căzut în genunchi în iarbă, cu faţa spre miazăzi, unde se 
află departe, departe, peste mări de ape şi peste mări de 
nisipuri galbene, Mecca, oraşul sfânt al profetului lor 
Mohamed, şi piatra neagră, Kaaba, cea căzută în mijloc de 
zi din cerul uscat şi senin. 

Au bătut îndelung pământul acoperit cu buruieni, cu 
frunţile lor înalte şi şi-au murmurat rugăciunile. 

Aşteptam să aud, dintr-un sat care nu se vedea, un glas 
de clopot. N-am auzit. M-am mirat. Caii stăteau şi ei, în acel 
ceas de seară, cu boturile în pământ. 

Pe urmă, mi-am adus aminte că în sate clopotniţele 
bisericilor nu mai au clopote, că le-au strâns nemţii şi le-au 
trimis în ţara lor la topit, să toarne din ele tunuri, puşti, 
obuze şi gloanţe. 

— Nemţii tot au să piardă războiul... 

Când am ajuns în apropierea satului aşteptat, am sărit jos 
din căruţă şi m-am despărţit de turci făcându-le 
salamalecuri. 

Licărea roşu-albastru, deasupra serii largi care se 
aşezase peste pământ, luceafărul. 


În a treia zi de când mă despărţisem de Niţă Olint şi de 
Ivanca slăbănoaga, care mă întovărăşise să-mi arate drumul 
până la marginea Giurgiului, şi în a şasea de când pusesem 
piciorul şi mă urcasem în luntrea lui nenea Laioş Oprişor, 
ajunsesem, în sfârşit, lângă Bucureşti. 


Boier Arizan îmi poruncise ca în trei zile să mă şi întorc. 
Nu-şi făcuse bine socotelile. Niciun om nu-şi face bine 
socoteala când îi arde buza după ceva. Nu ştiam după ce-i 
ardea buza boierului şi, de fapt, nici nu voiam să ştiu. Altfel 
n-aş fi avut decât să scot scrisoarea, s-o deschid şi s-o 
citesc. Nici gând nu aveam să mă dedau la aşa ceva. Crape 
boierul cu tainele lui cu tot. Scrisoarea aveam să i-o duc la 
adresă. Mai departe... Mai departe voi vedea eu ce am de 
făcut şi voi face. Deocamdată eram mulţumit că necazul 
boierului îmi dăduse prilejul să fac această călătorie, care 
ştiam că va fi fără întoarcere. Mulţumirea mea era însă 
umbrită de o uşoară mâhnire. 

Ajunsesem la Bucureşti pe jos, năduşit şi sleit, apărând în 
mahalaua dinspre Dunăre, pe drumul osmanlâilor care 
veniseră şi-l cuceriseră de atâtea ori cu sabia, pentru ca 
apoi să-l aprindă şi să-l părăsească cuprinşi de spaima 
sosirii dintre munţi şi dealuri a altor săbii care cereau să fie 
spălate în sângele lor. 

Mă mai mâhnea şi întâmplarea că-i ajunsesem oraşului în 
preajmă în scăpătat de soare, când întunericul avea să 
înceapă a se prăvăli asupra lumii. 

Oraşul, cum aveam s-o aflu curând, e aşezat în mijlocul 
unor câmpuri întinse, care au fost cândva acoperite de 
străvechea pădure a Vlăsiei, şi într-un fel de fund de tingire. 
Ori din ce parte te-ai apropia de Bucureşti, nu-l vezi decât 
după ce i-ai atins periferia, şi atunci chiar numai în parte. 

Aşadar, mă oprisem la marginea lui dinspre Dunăre şi-l 
contemplam. Atât cât îl vedeam - şi ştiam că nu-l văd tot - 
mi se părea nesfârşit de întins. Dar ce fel de oraş era 
acesta? Mi se părea a fi mai curând o imensă grădină 
presărată cu case cu acoperişurile cenuşii şi cu zidiri albe, 
cu străzi lungi, dintre care cea mai mare parte din ele 
înguste şi întortocheate. Îl dominau turlele bisericilor care 
se iveau pretutindeni dintre clădiri şi arborii bătrâni şi 
verzi. Fie şi cu biserici! O să mă întâlnesc cu mai mulţi popi! 


La Omida erau două biserici - una în mijlocul satului, în 
care se ţineau slujbele, şi alta micuță, de lemn, în mijlocul 
cimitirului. Şi numai un om cu barbă, antereu şi potcap, 
părintele Tomiţă Bulbuc. Ne ajungea! 

Mă bucuram şi mă minunam de minunata cetate pe care 
aveam în sfârşit s-o văd şi s-o cutreier, s-o cunosc până în 
măruntaiele şi în sânul căreia hotărâsem să-mi caut şi eu un 
loc în lume, chiar dacă va fi să muncesc pe brânci şi să lupt 
cu dinţii. Aci trebuia să-mi încerc puterile - eu, cel sosit la 
porţi cu totul sleit de puteri. 

Soarele în asfinţit arunca asupra caselor, asupra turlelor 
şi asupra arborilor de care oraşul era copleşit o lumină 
roşie stinsă. Pe la margini, câteva coşuri de fabrici înţepau 
văzduhul cu şuviţele lor de fum alburiu. Auzeam un zgomot 
depărtat făcut parcă de un uriaş stup de albine care 
zumzăie. 

Inima mi s-a strâns, poate de teamă, poate de bucuria că 
am ajuns atât de aproape de capătul năzuinţei mele. 


M-am aşezat pe o piatră, care însemna kilometrajul, cu 
faţa la oraş, şi l-am privit până s-au aprins deasupra lui 
stelele şi până au licărit pe uliţi şi în curţi lumini mărunte şi 
puţine. 

M-am hotărât să dorm la margine şi să intru în Bucureşti 
odată cu triumful luminos al răsăritului de soare. Zis şi 
făcut. Am tras la o casă de om şi am cerut găzduire. 

— Dincotro vii? 

— Dinspre Giurgiu. 

Bătrânul m-a cântărit în poartă din ochi, să vadă dacă nu 
sunt cumva vreo haimana înrăită, colcăind de gânduri 
necurate. După câteva clipe, m-a poftit înăuntru. 

— Intră. 

— Mulţumesc. 

— Vii de departe? 


— Din sudul Dunării. 

— Oi fi ostenit, taică? 

— Niţeluş. 

— Apăi ţi-o pregăti baba mea aşternut pe prispă. 

— Aş putea să vă plătesc pentru găzduire. 

— Bani nu luăm, că nu ţinem han. Dar, dacă ai asupra ta 
ceva bani, păstrează.-i, taică. Ţi-or fi de trebuinţă începând 
de mâine. 

Bucăţica de pâine pe care am mâncat-o, neagră şi tare ca 
piatra, amestecată din belşug cu tărâţe şi cu fire de paie 
tocate, mi s-a părut mai dulce decât dulcea miere. 

— Aşa e, taică, pâinea pe care o mâncăm acum, când o 
putem căpăta şi pe-asta. Războiul... 

— E bună pâinea. 

— Bună! Să fie la duşman asemenea bunătate! Trebuie să 
fii tare flămând ca să ţi se pară bună. 

— Asta e adevărat! Eram rupt de foame... 

— Mai ia o felie... 

Am mai luat o felie. O mâncam, mestecând-o, încet, să-i 
simt toată dulceaţa şi toată amăreala. Pâine de război... 

Pe şosea treceau umbre fumurii în pas cadenţat. 

— Patrule nemţeşti. 

— Trec des? 

— "Trec zi şi noapte, taică. Norodul stă liniştit. Dar ei se 
tem. Pe la centru mai e din când în când câte-o încăierare, 
câte-o zurbă. Pe-aici, pe la noi, pe la margine, e linişte. Ce 
să zic? Dar nemţii se tem. Într-o zi tot au să plece... 

— Când? 

— Când vor pierde războiul. Nu se poate să nu piardă 
nemţii războiul. N-ar fi drept. 

— Războaiele le câştigă cei tari. 

— Nemţii au fost tari la început. Acum nu mai sunt. Mor 
pe fronturi. Au atâtea fronturi... Mor. Şi slăbesc, taică... 


Citisem, cu mult înainte de a mă duce să mă angajez 
argat la armanul de pe deal al boierului Arizan, cel cu un 
ochi de sticlă, câteva cărţi despre Bucureşti, în care se 
vorbea de viaţa şi de oamenii acestui oraş. Dacă ar fi fost să 
mă iau după câte îmi spuseseră ele, ar fi trebuit să mă las 
de mult păgubaş. Pentru că toate aceste cărţi îmi spuseseră 
una şi aceeaşi poveste: oraşul ucide repede pe omul venit 
de la ţară cu gândul să vieţuiască în cuprinsul lui. Oraşul 
mare e ca un balaur uriaş care, odată ce te-a prins între 
fălcile lui, te sfârtecă... Dacă te-ai născut la ţară, acolo să îţi 
duci zilele: oraşul trebuie să rămână al orăşenilor. Tu, om 
născut la ţară, dacă îţi vei căuta rosturi la oraş, vei pieri, 
neputându-te adapta, ori, în cazul cel mai bun, îţi vei afla 
nişte rosturi mărunte şi vei târi după tine, toată viaţa, 
nefericirea. 

Şi apoi, cum să părăseşti iarba verde a câmpurilor? Cum 
să te desparţi de păduricea care freamătă? Cum să te 
închizi între zidurile de cărămidă ori de piatră şi să-ţi 
lipseşti obrajii de mângâierile vântului? 

La oraş, ploaia parcă ar plânge, parcă ar jeli, pe câtă 
vreme la ţară, căzând despletită peste lanuri ori peste 
ogoare, ploaia cântă adâncul cântec al vieţii. 

Cum să pleci de la ţară şi să nu mai vezi frumuseţea 
neasemuită a viscolelor albe alergând peste câmpuri, a 
zăpezilor nesfârşite? Cum să pleci de acolo unde ai soare, şi 
aer, şi apă, pentru a trăi în umbra zidurilor? Cum să pleci? 

O! Literatură... literatură... 

— Sunt cărţi care spun adevărul şi cărţi care îl ascund. 
Să bagi de seamă, Darie... 

— Am băgat de seamă... 

Şi eu, unul, am cunoscut frumuseţea câmpurilor şi a 
pădurilor. Am cunoscut frumuseţea apelor şi a cerului. 
Cunosc cântecul ploii şi şuierul viscolelor albe, şi 
nesfârşirile acoperite cu marama de argint a zăpezilor... 


Dacă aş fi mânz sau vițel, sau ied sau pui de vrabie, poate 
că n-aş dori nimic. 

Dar sunt om. 

Şi în om se aprinde o flacără. 

Cine o aprinde? 

De ce o aprinde? 

Spune-mi: te poţi mulţumi cu iarba? 

Alergi prin ea cu picioarele desculţe. 

Şi picioarele ţi se udă de rouă. 

Când eşti copil, asta îţi place. 

Dar te poţi hrăni oare cu iarbă? 

Nici iarba nu eata. 

Şi ce minunată este pădurea! Nimeni n-o ştie mai bine ca 
mine. l-am cunoscut toţi copacii şi toate păsările. 

Crezi că seamănă un copac cu alt copac? 

Crezi că seamănă o ramură cu altă ramură? 

Crezi că seamănă o frunză cu altă frunză? 

Te înşeli. 

Mai curând seamănă un om cu alt om decât un copac cu 
alt copac, o ramură cu altă ramură, o frunză cu altă frunză. 
Crezi că păsările sau gâzele pădurii seamănă între ele? 

Du-te şi vezi... 

Are neasemuit farmec pădurea. 

I-am cunoscut toate potecile şi toate desişurile. 

I-am ascultat şi i-am iubit şi i-am înţeles toate glasurile. 
Glasurile copacilor şi glasurile păsărilor. 


Glasurile ierburilor din luminişuri şi glasurile subţiri ale 
vietăţilor mărunte. 

Ascultaţi o poveste care n-a fost poveste: 

— Du-te, Darie, şi culege din pădure o căciulă de bureţi, 
că n-avem ce arunca în oală. 

— Mă duc, mamă. 

— Culege şi-un braţ de uscături. 


— O să culeg, mamă... 

Urc dealul, străbat câmpul, ajung la pădure şi pătrund în 
întunecimea ei jilavă şi răcoroasă. Culeg bureţi. A plouat de 
curând şi pădurea e plină de bureţi. Îi pun în oală. Adun 
ramuri subţiri, aproape putrede, din iarba pădurii. Fluieră 
mierlele. Cucul îşi strigă singur numele. Adie vântul şi 
pădurea vuieşte, vuieşte... 

Aş vrea să mă întâlnesc cu zâna pădurii. Ori cu piticul cu 
barbă. În basme, copiii, dacă umblă singuri prin pădure, se 
întâlnesc cu zâne ori cu pitici cu barbă şi aceia care nu sunt 
cuminţi dau peste Baba Cotoroanţa, muma pădurii, care are 
nasul căzut peste gura ştirbă şi gheare în loc de degete. 

Eu sunt cuminte. N-am s-o întâlnesc pe Cotoroanţa... 

— Ce cauţi în pădure, mă? 

— M-a trimis mama să culeg o poală de bureţi, nene 
Oarţă. 

— Dar cu surcelele astea ce este? 

— Să facem foc, să fierbem oala cu bureţi. 

— Pune bureţii jos. Aşa. Şi surcelele... 

Oarţă Gaţ, paznic al pădurii boierului, calcă cu picioarele 
bureţii. Îi striveşte. Îi face una cu ţărână. Risipeşte surcelele 
pe care, târându-mă pe genunchi, le-am adunat una câte 
una cu atâta trudă... 

— Dumnezeii mamei tale de hoţ. Na bureţi! Na surcele! 
Tâlharule!... 

N-am avut cum să fug. M-am întors pe seară acasă, 
clătinându-mă ca un om beat... 

Am vărsat două săptămâni gheme de sânge închegat. 

Pune în oală fluieratul mierlelor. 

Când oala dă în foc, presară în fiertură foşnet de frunze. 

Nu-ţi ajunge? Adaugă şi vuiet de pădure... 

Mănâncă! 

Nu te-ai săturat? 

Mă mir... 


O! Ce albastre şi limpezi sunt apele! 'Tot aşa de albastre şi 
de limpezi ca seninul cerului... Apele de prin alte părţi... 

Pe lângă Omida curge o gârlă vânătă, noroioasă. În ea m- 
am scăldat laolaltă cu porcii şi cu boii satului şi pielea, mi s- 
a aprins de râie. Totuşi, în Călmățui se prăseşte şi creşte 
peştele: crapi mici şi negricioşi, care miros a băligar şi a 
noroi putred, şi fâţe vinete, cât degetul, baboi cu capul 
rotund şi umflat ca de broască, juveţi cu pielea solzoasă, 
întinsă pe oasele tari şi tăioase. 

— Mâine sunt Blagoveşteniile... 

— Să mergem să prindem o strachină de peşte! 

Ne ducem. Cu coşul unii, cu târbocul alţii. Intrăm cu 
duiumul în apa noroioasă - noi, copiii, goi, ceilalţi, mai mari, 
cu izmenele pe ei. Zburdăm. Ne veselim. Apa e încă rece. 
Abia a venit primăvara. Soarele nu şi-a arătat încă toată 
puterea. 

— Ce căutaţi în baltă, mă? 

— Să  pescuim, domnule  Mieluşel. Mâine sunt 
Blagoveşteniile. Să mâncăm şi noi, după datină, peşte cu 
mămăligă... 

— E peştele vostru? 

— Nu, e alnimănui... 

— Ieşiţi afară din gârlă, că mă pun cu patul pugştii pe voi... 

Nu e voie... leşim, ce să facem... 

Şi vântul! 

— Ce minunat e vântul! 

Îţi mângâie obrajii! Câteodată parcă ţi-i sărută... 

Alteori vântul se repede asupra ta ca un vrăjmaş. Ie 
pălmuie şi te biciuie. 

Şi dacă nu te ţii bine pe picioare, te trânteşte în ţărână. 
Ce dulce e vântul primăverii! 

Da, e dulce vântul primăverii! 

Şi eu i-am cunoscut dulceaţa. 


Dar spune-mi: când umbli şi vântul e de toamnă târzie ori 
de iarnă, şi trupul tău e îmbrăcat într-o cămaşă subţire şi 
ruptă peste care ai azvârlit o haină veche de când lumea, 
găurită, peticită, te rog să crezi: vântul nu mai are niciun 
farmec. 

El se năpusteşte atunci asupra ta ca un duşman cumplit 
şi-ţi înfige în trup mii de ace şi mii de cuțite. 

Aţi putea să mă lămuriţi care mai e atunci farmecul, 
vântului? 

Şi ploaia! 

Cunosc ploile de primăvară care fac să mustească 
pământul şi să dea roade. 

Cunosc ploile repezi şi calde ale verilor şi ploile lungi şi 
mărunte, întunecate, ale toamnei... 

Când te pătrunde ploaia de toamnă, 

şi picioarele îţi sunt goale, 

şi trupul flămând şi şubred, 

şi ploaia cade peste tine necontenit şi necontenit, 

şi cât vezi cu ochii în jurul tău se întinde câmpul nesfârşit, 

şi nicio colibă în care să te adăposteşti, 

şi niciun loc uscat pe care să te poţi întinde, 

şi când ştii că până acasă la tine ai ore şi ore de mers prin 
această ploaie care te fărâmă şi te zdrobeşte, 

şi care uneori e rece ca gheaţa, 

şi straiele zdrenţuite de pe tine devin sloiuri, iar 
picioarele îţi sângeră, îngheţate până în măduvă, ca de 
altfel întregul trup... 

spuneţi-mi 

- dacă puteţi să-mi spuneţi - 

care mai e atunci farmecul ploii? 

Şi farmecul soarelui, 

şi farmecul luminii, 

ce bine le cunosc! 


Ce bine! 

Dar vreau să vă spun ceva, 

ceva neplăcut. 

Când soarele este la amiază, 

când văzduhul seamănă cu plumbul topit, 

când pământul arde 

şi când tu stai departe de orice fir de umbră, 

frânt de mijloc, 

aproape gol şi desculţ şi flămând, 

şi aceste lanuri înalte şi bogate, pe care tu le-ai semănat 
pentru altul, şi pe care le seceri pentru altul 

şi azi, 

şi mâine, 

şi poimâine, 

şi săptămână asta 

şi săptămână cealaltă, 

sub acest cer albastru, 

sub dogoarea acestui soare de iad, 

sorbind plumbul acesta topit 

şi târându-ţi întreaga fiinţă deasupra pământului mai 
aprins decât jarul, 

şi când simţi cum te sfârşeşti, 

îţi vine să te întinzi 

şi să-ţi dai duhul, 

când simţi cum viaţa ţi se scurge din tine cu fiecare 
picătură de năduşeală, 

şi tot trupul tău e numai apă, 

apă sărată izvorâtă din tine, 

şi gura îţi arde, 

şi buzele îţi plesnesc, 

şi sângele, 

cât îl mai ai, 


îţi năvăleşte în ochi, 

şi soarele te arde, de parcă te-ai afla într-un cazan de 
smoală fierbinte, 

şi te ustură, 

şi-ţi simţi palmele cum s-au aprins, 

şi limba cum ţi se umflă, 

şi cerul gurii cum îţi crapă în mii şi mii de bucăţi, 

şi fiecare crăpătură te ustură şi te doare de-ţi vine să 
urli... 

Şi când totuşi nu te poţi odihni o clipă, 

şi mereu-mereu trebuie să te târăşti cu picioarele 
însângerate, 

cu pielea plesnită, 

cu gura umflată, 

cu inima bătând să-ţi spargă pieptul, 

ca să duci până la capăt postaţa începută, 

şi pe urmă să începi alta şi alta, 

până târziu, 

când soarele se îndură să se mai domolească, 

şi să se ducă dracului, 

dincolo de marginea pământului... 

Spuneţi-mi, voi care aţi cântat lumina şi frumuseţea 
soarelui, 

când trăieşti astfel, 

când munceşti astfel, 

cum să mai poţi gusta această frumuseţe? 

Şi cum să te mai încânte această lumină? 

Dacă mi-ar fi dormit capul, aşa cum poate doarme capul 
iedului ori al măgarului care se apără cu urechile de muşte, 
ori al rimei pe care, când dai cu sapa în pământul uscat, o 
tai în două fără să o omori, hei! atunci toate cărţile acelea 
care vorbeau de frumuseţea vieţii la ţară, de urâciunea 
oraşului care te prinde în plasa lui cum păianjenul prinde 


musca, şi te ucide, poate m-ar fi legat de pământul Omidei 
şi ar fi stins în mine dorul înalt care mă mână spre alte 
locuri şi spre alţi oameni şi mai ales către oraşul acesta 
mare, la marginea căruia, pe o prispă ca de casă de ţară, 
aştept noile zori! 

Dar capul meu nu doarme. Se aprinsese mai demult în 
mine o lumină a cărei flacără creştea, se înălța şi mă 
ardea... Şi am plecat. Am plecat să mă iau la trântă cu 
oraşul-balaur. Poate încalec pe spatele lui şi izbutesc să-i 
pun frâu. Poate, aflându-mă în gura lui, izbutesc, cu cechia 
mea ieftină, de cinci parale, să-i tai limba. Poate izbutesc să- 
i vâr o ţăpuşă de lemn ascuţit în cerul gurii. Poate izbutesc 
să-l domolesc. În orice caz, hotărât sunt să mă iau la trântă 
cu oraşul-balaur. Hotărât sunt... 

Mă hotărâsem aproape din chiar ceasul plecării să nu mă 
măi întorc la armanul de pe dealul Dunării, la boierul cu 
ochiul de sticlă. Aveam să-i duc scrisoarea la adresă, ca să 
nu se cheme că l-am tras pe sfoară luându-i cei cinci lei, 
bani de cheltuială pe drum, şi folosindu-mă de luntrea lui 
nenea Laioş Oprişor trei zile pline. Pe urmă aveam să văd 
cum mă voi descurca. 


Nu era întâia oară că mă aflam lângă Bucureşti. 

Cu trei ani înainte atinsesem în treacăt o altă margine a 
oraşului şi anume pe aceea din preajma Gării de Nord. 

Era pe la sfârşitul lui ianuarie al anului 1914. Spre 
răsărit şi spre apus popoarele se încleştaseră între ele şi, 
din gură în gură, veştile veneau, şi dintr-o parte a lumii şi 
din cealaltă, şi ştiam şi eu, cum ştiau toţi oamenii mari şi 
mici, că milioane de soldaţi îmbrăcaţi în felurite uniforme 
viețuiesc în tranşee din care se împuşcă unii pe alţii. Ştiam 
şi eu, cum ştiau toţi oamenii mari şi mici, că aşa cum 
pământul suge ploaia care cade asupra lui, suge şi sângele 
celor căzuţi, prinde trupurile morţilor, le topeşte în ţărână, 
şi le acoperă cu iarbă grasă, verde. 


Dar tunurile băteau tare departe şi glasurile lor nu se 
auzeau până la noi. 

Şi nădăjduiam că tunurile vor continua să bată departe, 
şi pe urmă vor tăcea, şi se va întinde iarăşi peste întregul 
pământ liniştea păcii. 

Mă aflam în clasa a patra primară. Îmi pierdeam mai mult 
de jumătate de zi cu băiatul cel mare al cârciumarului 
Bucur, de lângă gară. Îi eram, ca să zic aşa, un fel de 
meditator, deşi pramatia era de aceeaşi vârstă cu mine. Îi 
spuneam pe dinafară de zeci de ori lecţia de istorie, ori 
lecţia de ştiinţe naturale, ori lecţia de religie, îi scriam pe 
caiet şi apoi îi explicam, până începea să mă doară gura, 
socotelile la aritmetică, încercam să-l învăţ să cânte, 


— Un te duci tu, mielule? 

— La păşune, domnule. 

— Cin te taie, mielule? 

— Măcelarul, domnule. 

— Cin'te mâncă, mielule? 

— Dumneavoastră, domnule... 


şi afurisitul, fie că-şi bătea joc de mine, fie că într-adevăr 
nu se prindea nimic de capul lui, cum nu se prinde nuca de 
perete, a doua zi rămânea mut la orice întrebare i-ar fi pus 
învățătorul. 

Dar părinţii lui, domnul Bucur Bucurescu, cel cu mustaţa 
groasă pe buză şi cu obrajii mari, bucălaţi şi roşii, şi 
cucoana Saulina, cea oacheşă şi voinică, băgau de seamă 
că-mi dau toată osteneala şi că nu sunt cu nimic vinovat de 
lipsa de râvnă la învăţătură a odraslei lor şi mă miluiau din 
când în când cu o băncuţă, ori chiar cu un leu-doi, ceea ce 
era pentru mine şi pentru ai mei o adevărată avere, sau îmi 
aruncau un covrig ori o punguliţă cu roşcove. Covrigul şi 
roşcovele le ronţăiam îndată, dar banii îi adunam cu grijă. 


Aşa se făcuse că în iarna aceea strânsesem douăzeci şi ceva 
de lei, o sumă grozav de mare, pe care nu ştiu dacă, în 
afară de bogătani, de popă, de învăţător şi de notar, o mai 
avea careva în casă în tot satul, îi arătasem comoara tatei. 

— Dar tu eşti bogat, Darie. Cu banii ăştia am putea să ne 
cumpărăm bilete de tren şi să mergem dincolo de Ploieşti, 
la Muru să-l vedem pe frate-tău Gheorghe. De câţiva ani e 
popă. Nu ne mai scrie. Poate că i-o fi pus Dumnezeu mâna 
în cap şi-o fi adunat ceva avere. Să ne ducem să-l vedem, 
Darie. Poate l-o lăsa inima să ne ajute şi pe noi cu ceva din 
ce-a strâns, că nu mai putem să îndurăm lipsurile. 

— Să mergem, tată. 

Mă încânta peste măsură călătoria care mi se părea 
grozav de lungă, pe care o bănuiam plină de întâmplări 
neprevăzute şi la care nu mă gândisem nici măcar în vis. 

Tata s-a dus la gară şi a întrebat de costul biletului. 

— Opt lei până la Ploieşti... 

Când s-a întors, tata mi-a spus: 

— Putem să plecăm. ie îţi cumpăr jumătate de bilet. 
Drumul până la frate-tău ne costă doisprezece lei, Darie. 
Dar prea eşti zdrenţuit. Să-ţi cumpăr cel puţin un paltonaş 
din banii ăştia ai tăi. 

Ne-am dus împreună, dincolo de apă, la văru-meu Neagu 
Nasta, care ţinea deschisă în Viorica prăvălie de haine de-a 
gata. 

— Să-mi dai, nepoate Neagule, un paltonaş pentru băiat. 

Au încercat pe mine câteva. Până la urmă mi s-a potrivit 
unul. 

— Câte parale, Neagule? 

— Un pol, nene Tudore. 

— Ceva mai ieftior n-ai? Că sunt cam şubred la pungă. 

— Ba am, nene Tudore. 

— Ceva ieftin de tot. 


A trecut văru-meu Neagu Nasta în fundul prăvăliei, a 
căutat prin rafturi şi a venit cu un paltonaş cenuşiu-închis. 

— Uite, ăsta cred că i se potriveşte. 

L-am îmbrăcat, nu prea mi se potrivea. Avea mânecile 
lungi şi cădea pe mine larg ca un sac. În afară de asta, pe 
spinare, purta vreo trei petice, într-adevăr micuţe, prinse 
cu maşina, abia se vedeau. 

— Dar ăsta e un palton vechi. 

— Nu, nene Tudore. Nu e vechi. E nou. L-au mâncat însă 
moliile în câteva locuri. Şi l-am peticit. Aproape că nu se 
cunoaşte. i-l las la zece lei. 

— E adevărat. Nu prea se cunoaşte. 

După o tocmeală aprigă de vreo două ceasuri, l-am 
cumpărat cu şase lei. 

— Eh, stăm bine. [i-am cumpărat palton. Cumpărăm 
bilete, şi mai avem doi lei. Unu o să-l lăsăm acasă, maică-ti, 
pentru gaz, pentru chibrituri, pentru sare de lămâie. Unu o 
să-l luăm cu noi, aşa, pentru orice-ntâmplare. E bine să ai 
un ban la tine, când pleci la drum lung. 

— Când plecăm, tată? 

— Eu zic să plecăm mâine seară... 

Până în seara plecării n-am dormit. Era o iarnă mai mult 
dulceagă, cu ceţuri dese şi cu soare mic şi galben, care abia 
se vedea, zgribulit şi parcă îngheţat şi el acolo în naltul 
cerului. Seara am luat trenul din gară de la noi din Omida şi 
în zorii zilei ne-am dat jos la Chitila. Tata m-a lămurit: 

— La zece kilometri de aici se află Bucureştii. O să-l 
vedem la întoarcere. Cu biletul ăsta nu putem merge. 
Trebuie să aşteptăm aici trenul care o să ne ducă spre 
Ploieşti şi mai departe. 

Am aşteptat trenul. Nu dormisem toată noaptea. Mă 
uitasem la călători, le ascultasem povestirile, înghiţisem 
fumul gros şi greu al tutunului. lata mai aţipise niţel. Mă 
uitam pe geam şi nu vedeam decât lespezi mari de întuneric 


şi numai ici, colo într-o gară singuratică, luminile puţine ale 
felinarelor cu gaz. Mai vedeam prin gări umbre de oameni 
cărora nu izbutisem să le desluşesc obrazul. Dacă nu vezi 
obrazul cuiva, e ca şi cum nu l-ai vedea. 

Când se apropiaseră însă zorile, privisem câmpurile 
acoperite de zăpadă măruntă şi mă bucurasem zărind, prin 
ceața subţire, satele risipite în depărtări. Ştiam că lumea 
era mare, acum însă mi se părea că ea e mai mare, mai 
largă decât în închipuirea mea. 

După un ceas şi ceva de aşteptare pe peronul deschis 
tuturor vânturilor, printre călătorii zgribuliţi ca şi noi de 
frig şi printre soldaţii care stăteau pe lădiţele lor ca pe nişte 
scăunaşe, răbdători, trişti şi tăcuţi, ne-am urcat într-un alt 
tren care a intrat şi s-a oprit în gară supraîncărcat de 
oameni. Cu greutate ne-am găsit loc. Ar fi fost şi mai greu 
dacă am fi avut, cum aveau alţii, bagaje. Plecasem uşori- 
uşurei, cu mâinile goale. 

La Ploieşti, grozav am râvnit să pot cumpăra o gogoaşă. 
Striga un băiat cam de vârsta mea, cu o tavă mare, legată 
de gât: 

— Gogoşi calde, gogoşi. Gogoşile! Caldele! Frig şi ard... 
Gogoşile... Caldele... 

Tata mi-a mirosit gândul. 

— N-aş vrea să schimbăm francul. Poate că satul în care 
locuieşte frate-tău nu e tocmai lângă gară şi o să avem 
nevoie de o căruţă ori de vreo sanie, ca să nu fim nevoiţi să 
facem drumul pe jos. 

— Păstrează leul, tată, nu-mi plac gogoşile. 

Tata a păstrat leul în pungă. 

Dincolo de Ploieşti, după două-trei staţii, am coborât într- 
o gară mică, pe un peron pustiu, bătut de toate vânturile 
iernii, care aci, lângă marile dealuri ale Prahovei, era mai 
aspră. 

— S-a schimbat vremea, Darie. Ţi-e frig? 


— Nu, tată. 

— E bun paltonul de la văru-tău Neagu. 

— Îmi ţine cald. 

În dosul gării aştepta o birjă, o căruţă veche la care erau 
înhămate două mârţoage costelive lângă care, mărunt şi 
îndesat, frecându-şi mâinile goale, tremura un moşneag. 

— Ai putea dumneata să ne duci până la Muru? 

— Aş putea. Că d-aia stau aici. Aştept clienţi. 

— Şi câte parale o să ne ceri? 

— Un leu. 

Ne-am urcat în căruţa hodorogită, pe capră, amândoi 
lângă birjar. 

Peste un câmp pustiu, îngropat sub zăpada vânătă, pe 
jumătate topită, căruţa ne-a purtat îndelung. Caii abia 
înaintau la pas. 

— La cine mergeţi la Muru? 

Tata i-a răspuns cu mândrie în glas. 

— La fiu-meu, la popa Gheorghe. 

— Eşti tatăl popii? 

— Da. 

Simţeam cum tata se umflă-n pene. 

Omul s-a uitat la straiele noastre puţin arătoase şi a dat 
din cap. 

— Se poate. 

— Ştii unde stă popa Gheorghe? 

— Păi dacă sunt din Muru!... Chiar peste drum de mine 
stă. O să aveţi bucurie mare... 

Nici noi nu l-am întrebat, nici el nu s-a grăbit să ne spună 
cam ce anume bucurie avea să ne aştepte în casa lui frate- 
meu. 

Satul în care am ajuns cam pe la amiază era un sat de 
câmp, asemănător satelor de prin părţile noastre. Aceleaşi 
uliţe strâmbe şi murdare, aceleaşi garduri putrede, 


aproape căzute, acelaşi fel de case - mai curând cocioabe - 
înconjurate de salcâmi înalţi ca şi pe la noi. Sat sărac de 
câmp. Undeva, în urmă, în zare, se vedeau dealurile 
ondulate şi, pe coastele acestor dealuri, sondele. 

— Acolo, unde sunt sondele acelea, se scoate din pântecul 
pământului petrol, Darie. 

M-am mirat că oamenii din apropierea petrolului erau 
atât de săraci, cum se vedea şi din locuinţele lor şi din 
înfăţişarea celor câţiva pe care-i întâlnisem de-a lungul 
şoselei. Mirării mele i-a răspuns moşneagul: 

— De multe o să te miri prin părţile astea, băiatule, dacă 
o să stai mai mult timp la popa al nostru. Dar uite, am ajuns. 
Aici stă popa Gheorghe. 

Ne-am oprit la poartă - vorba vine, poartă - o biată uşă 
dată în lături. În fundul ariei se ridica o casă cu prispă 
lungă, cu patru stâlpi de lemn, măruntă, acoperită cu tablă 
ruginită. De-a dreapta şi de-a stânga uşii, două ferestre. 
Curtea goală, pustie. Ne-am dat jos. Iata şi-a căutat punga 
şi a scurmat în fundul ei, după leul rotund de argint. 

— Poftim leul. Şi-ţi mulţumesc. 

Omul a luat banul, l-a apropiat de ochi, l-a întors pe o 
parte şi pe alta şi a tresărit. 

— Stai, omule, mi-ai dat un ban bulgăresc. 

— Cum bulgăresc? 

— Uită-te şi dumneata la el. Nu e leu de-ai noştri. Nu mi-l 
primeşte nimeni. 

— Cum nu e leu de-ai noştri? 

— Nu. E bulgăresc. Uită-te la rege. Are nasul lung. Al 
nostru are nasul mai scurt şi poartă barbă. Ăsta, năsosul, e 
regele bulgarilor. E adevărat că e tot neamţ ca şi regele 
nostru, dar nu e regele nostru... Şi banul năsosului nu 
umblă la noi. Ce să fac cu el, cu un leu bulgăresc? A? Te-a 
păcălit âl care te-a pricopsit cu el. Dă-mi altul. 

— Aşteaptă puţin. 


Tatei i s-a întunecat obrazul. Era destul de neplăcut 
pentru el, ca şi pentru mine de altfel, să venim la frate-meu, 
pe care nu-l văzusem de atâţia ani, şi să-i spunem: Părinte, 
dă-ne un franc să plătim căruţa care ne-a adus de la gară 
până aici, pentru că singurul nostru leu nu e bun. 

Bătrânul a coborât de pe capră. Pesemne ştia el ce ştia. A 
luat o bucată ruptă de sac şi a început să-şi frece 
mârţoagele din care ieşeau aburi. Am intrat în casă la frate- 
meu. Uşa era dată de perete. În tindă se afla, aşezată pe 
nişte crăcane, o albie peste care o femeie aplecată spăla 
nişte cârpe. 

— Aici stă popa Gheorghe? 

Femeia ne-a răspuns înţepată, fără să-şi ridice ochii de la 
lucrul ei. 

— Aici... 

— E acasă? 

— Nu e acasă. E la biserică. Are un botez. 

— Da coana preoteasă e acasă? 

— Este. Da ce aveţi dumneavoastră cu ea? 

În faţa femeii, care încă nu binevoise să-şi ridice privirile 
spre noi şi al cărei glas era rece şi arţăgos, tata şi-a pierdut 
o clipă firea. 

— Păi... popa Gheorghe e feciorul meu. 

Abia atunci femeia ne-a cinstit cu o aruncătură de ochi. 

— Da? 

— Da. Popa Gheorghe e feciorul meu... 

— O fi... De unde vrei să ştiu eu? 

S-a aplecat iarăşi pe albia ei şi-a început să frece, cu şi 
mai multă ciudă, peticele, cu o coajă verzuie de săpun. 

— Şi-ai venit cumva să-i ceri parale? 

— Am venit să-l văd... 

— O să-l vezi. Poftim dumneata în casă la preoteasă... 


Am deschis uşa şi am intrat în odaie. O femeie blondă, cu 
părul lung şi galben ca grâul şi cu faţa albă ca hârtia, stătea 
întinsă pe un pat de fier acoperit cu o pătură, şi ţinea lângă 
ea, la sân, un copil care părea adormit. Într-un colţ al odăii, 
culcat într-o albioară, dormea alt copil mai mare. 

— Bună ziua, Marioară... 

— Bună ziua... 

Tata îşi luase căciula din cap şi o frământa în mâini, 
neştiind parcă ce să spună. 

— Am venit să-l vedem pe Gheorghe. Am venit să te 
vedem şi pe dumneata. 

Abia atunci femeia s-a uitat cu interes la obrazul tatei. 

— Dumneata eşti tata-socru? 

— Da. 

— Şi ăsta e Darie? 

— Da! am răspuns eu, bucuros că nevasta frumoasă a lui 
frate-meu ştia de existenţa mea pe lumea asta. 

— Luaţi loc. Aşezaţi-vă cum vă vine mai bine. O să vie şi 
Gheorghe acum. A născut o femeie la marginea cealaltă a 
satului şi, cum sunt semne că nu-i va trăi copilul până 
mâine, l-a chemat moaşa la biserică, să-l boteze. 

— Da ce, dumneata ai născut iar? 

Primisem cu un an înainte o scrisoare în care frate-meu 
ne spusese că a câştigat un copil. 

— Da, am născut alaltăieri o fetiţă. 

Cum noi căutam un loc să ne aşezăm, ea şi-a strâns 
picioarele şi ne-a făcut loc pe pat. M-am aşezat eu. Iata a 
rămas în picioare. 

— Scoateţi-vă paltoanele. 

Eu mi-am scos paltonaşul. Am rămas într-o flanelă, veche, 
ruptă în coate. Tata a rămas îmbrăcat cu zăbunul lui. Nu 
mai avea pe dedesubt decât o cămaşă de zile mari. 

Odaia era lipită cu pământ galben pe jos. Într-un colţ, o 
sobă oarbă, caldă. Geamul era aburit şi, când m-am uitat, n- 


am văzut nimic prin el. În tindă auzeam clipocitul apei din 
albie şi pe femeia îndoită de mijloc, murmurând parcă un 
blestem printre dinţi. Poate mi se părea mie. Femeile 
mormăie uneori fără niciun motiv, ca ursul.. 

— A venit mama la mine de câteva zile. Mă mai ajută. Cu 
doi copii şi acum, după naştere, e greu. 

— Şi când o să te duci la şcoală, cu cine o să laşi copiii 
acasă? 

— Am avut până acum câteva zile o fată în casă. Au venit 
părinţii şi au luat-o s-o ducă la Ploieşti, la un stăpân mai 
înstărit. Acum sunt şi eu în concediu trei-patru săptămâni, 
până mai creşte niţel copilul. 

Îi râdeau ochii în cap şi obrazul ei frumos era tot numai 
lumină albă. Era aşa de tânără! Şi avea doi copii... Pentru 
început nu erau mulţi... 

Când am auzit pe cineva scuturându-se de noroi în faţa 
casei, înainte de a intra, am ştiut că e frate-meu. 

Ultima dată, când îl văzusem, avea douăzeci de ani şi era 
atât de frumos! Trecuse mult de atunci, dar eu nu-i uitasem 
chipul. 

A intrat şi s-a repezit la noi să ne îmbrăţişeze şi să ne 
sărute pe obraz. Era înalt, îmbrăcat cu un antereu lung, 
ponosit. Şi acest bărbat tânăr avea o barbă lungă, în care 
răsăriseră de timpuriu fire albe. Obrazul lui nu era senin, ci 
palid, aproape galben. Şi-a luat căciula din cap şi atunci am 
băgat de seamă că şi părul îi albise pe alocuri. Am ştiut 
numaidecât că frate-meu, cu popia lui, nu numai că nu 
adunase avere, dar poate că abia avea cu ce să-şi ducă viaţa 
de la o zi la alta - dacă avea. 

— Aş vrea să-ţi spun ceva, Gheorghiţă... 

L-a tras afară tata. Frate-meu a intrat apoi în casă, a 
şoptit ceva nevesti-si. La răspunsul ei, dat din cap, frate- 
meu s-a dus şi a vorbit cu birjarul care aştepta lângă cai: 

— Lasă că o să-ţi plătesc eu mâine-poimâine... 


— Paşte, murgule... De unde, părinţele? Că n-ai aracan 
de mama sfinţiei-tale, după ce bea apă... 

Vorbise tare birjarul. Auzisem. Ni s-a strâns inima... 

Am rămas două zile musafiri, cu chipurile triste, ca de 
pământ. Cum pleca frate-meu de acasă cu tata, pe care îl 
ducea la primărie să-l prezinte oamenilor, ori în sat, după 
treburile pe care le avea, soacra lui frate-meu nu se sfia de 
mine, mormăia într-una: 

— A venit tată-său după el. Să-i dea bani. A venit să-i dea 
bani... 

— Lasă, mamă, şi dumneata. Mai taci... 

— Cum să tac, Marioară? A venit să-i dea bani. Să fi venit 
să-i aducă... Nu cu cerşitul... Aşa sunt toţi ţăranii... 

— Te rog, mamă, lasă şi dumneata... Taci, că aude băiatul 
ăsta... 

— D-aia şi spun, să audă... Să audă... Auzi, mă, ori n-auzi? 

— Aud, mătuşă. Aud. Că doar n-oi fi fudul de urechi... 

— După ce că n-ai cămaşă pe tine şi-ai venit la frate-tău 
pocâltit de foame, mai eşti şi obraznic... 

— Am să-i spun, mătuşă, n-avea nicio grijă, am să-i spun 
tot ce vorbeşti despre noi. Ba încă o să mai adaug şi de la 
mine... 

— Darie! 

— Păi dacă mă întărâtă... 

— E necăjită şi ea cu sărăcia. ine încă cinci copii prin 
şcoli, singură, de când a murit tata... 

Popa Radu, care murise de curând şi de care-mi vorbea 
ţaţa Marioara, zâmbea blând dintr-o fotografie prinsă în 
ramă de lemn în perete, lângă icoana Maicii Domnului. 
Purta barbă mare şi stufoasă până la brâu. 

— Avea barbă roşie popa Radu, nu? 

— Barbă roşie. Că, dacă n-ar fi avut barbă roşie, nu l-aş fi 
luat eu de bărbat. Din asta mi s-a tras. Mai bine l-aş fi luat 
pe popa llie, de la Urlaţi. Acela trăieşte şi acum şi-şi 


piaptănă barba neagră. Nu s-a grăbit să moară ca 
nepricopsitul de popă-al meu. 

— Mamă! 

— Dar ce? Nu-i aşa? Nu trăieşte popa Ilie? Trăieşte! Şi n- 
are barbă neagră? Are! Atunci? 

Am început să râd. A zâmbit şi mătuşa. Cu toate câte le 
spunea, n-o credeam rea. O chinuise şi-o chinuia şi mai tare, 
de la moartea popii Radu, sărăcia. Cinci-şase copii de 
crescut, de ţinut cu anii prin şcoli. Treabă grea pentru o 
biată femeie. Frate-meu îi spunea tatii. 

— E greu. E greu de tot, tată. Cum să mă ajung? 
Patruzeci de lei pe lună. Atâta câştig. Şi nevastă-mea 
câştigă şi ea patruzeci. Copii au venit unul după altul. O mai 
ajutăm şi pe soacră-mea. Satul e sărac. Uneori, din puţinul 
pe care-l am, trebuie să mai sprijin pe unul, pe altul. 
Oamenii te ştiu că ai leafă, te văd îmbrăcat în sutană, îţi văd 
nevasta cu o rochie mai ca lumea pe ea, te cred înstărit. Şi 
într-adevăr, sunt mai înstărit decât oricare altul de aici. Te 
pomeneşti ba cu un bărbat, ba cu o femeie: împrumută-mă, 
părinte, cu doi lei. Ai, n-ai, cauţi şi-l împrumuţi. Ori: 
împrumută-mă, părinte, cu un ciurel de făină. Ai, n-ai, 
trebuie să-i dai omului, că nu te crede. Dai unuia, dai altuia. 
Aduni cu o mână şi dai cu două... 

— Dar oamenii nu lucrează la sonde? Sondele sunt 
aproape. 

— Unii dintre ei lucrează. 

— Şi nu câştigă? 

— Mai nimic. Câştigul e al stăpânilor. Îmi vine câteodată 
să blestem ziua în care am plecat să învăţ carte. Poate că 
dacă n-aş fi învăţat carte, n-aş fi învăţat nici să gândesc şi aş 
fi fost mai fericit... 

La masă, înghesuială. Pâinea şi ciorba erau măsurate. 
Mâncăm cu sfială. Parc-am fi mâncat din carnea lui frate- 
meu. 


— Să plecăm, tată. 

— O să plecăm, Darie. Dar cu ce? În tren nu ne putem sui 
fără bilete... 

A alergat frate-meu cine ştie pe unde şi ne-a făcut rost de 
bani de tren. Cu aceeaşi birjă ne-a condus la gară. Şi-a luat 
bună ziua de la noi. 

Aveam să-l revedem abia peste mulţi, foarte mulţi ani. 


Am ajuns în Gara de Nord. Până la plecarea trenului, 
aveam mai bine de un ceas de aşteptat. 

— Hai, Darie, să-ţi arăt oraşul. 

Am trecut prin gară şi ne-am plimbat două-trei sute de 
paşi pe Calea Griviței. Era ceaţă, moină, noroi. Oamenii 
umblau pe străzi grăbiţi şi zgribuliţi. Deşi nu era încă 
vremea prânzului, în nişte cârciumi lungi şi întunecoase, cu 
ferestrele mari, aburite, se auzeau cântece de lăutari... 

— Pe aici oamenii petrec ziua-n amiaza mare şi când nu e 
sărbătoare... 

— Niscaiva beţivani. Nu te uita la ei. Poate că unii din ei 
or fi trăind mai greu ca pe la noi, Darie. 

Un grup de oameni - bărbaţi, femei, copii - desculți şi 
rupţi de li se vedea pe alocuri pielea, se încălzeau într-un 
gang la o sobă măruntă şi groasă care fumega. O femeie 
înfofolită în nişte bulendre clănţănea un cleşte şi striga cât 
o lua gura: 

— Castanile! Cumpăraţi castanile! Coapte castanile! 

Nu se oprea nimeni să cumpere... 

— Hai la gară, tată. Să nu pierdem trenul... 

Ne-am dus la gară. 


Cu aceste imagini şi cu aceste amintiri am rămas eu din 
întâia întâlnire, fugară, cu o margine a Bucureştilor. 
Dar nu acela era Bucureşti... 


În închipuirea mea, oraşul trebuia să fie miraculos, 
fabulos, cu taine, pe care voiam şi aveam să le cunosc... 

Acum mă aflam iarăşi la marginea lui. 

Mâine voi intra în oraş. 

Odată cu răsăritul triumfal al soarelui de vară voi intra în 
oraş. 

Auzeam de pe acum un glas care mă chema, care mă 
momea: 

— Vino, Darie... Vino şi vezi minunata cetate... 


Paşii patrulelor nemţeşti se auzeau pe aproape. 


Spiritul a ucis materia. (fr.)