Ion Agârbiceanu — Povești Și Nuvele — File din cartea naturii (1971)

CUPRINS 


Tabel cronologic 


POVESTIRI 


POPA VASILE... 
CULA MEREUȚ . 
MOŞ VIRON .. 
DOI BĂTRÂNI 
BUNICA IOVA 
FEFELEAGA 
LUMINIŢA .. 
VÂRVOARA 
LA O NUNTĂ . 
ANGHELUŞ 
SĂNDUŢA... 
DUHUL BĂILOR 
LADA .... 
MELENTEA . 
GURA SATULUI 
DARUL LUI MOŞ MIRO 
ZI DE VARĂ .mmuuueecanene 


Din volumul 
FILE DIN CARTEA NATURII 


CIOCÂRLIA 
LA COASĂ... 
BUNICA SAFTA 
ROITUL STUPILOR. 
LA SECERIŞ 

MOŞ IONIŢĂ 
LA FÂN... 

TÂLHARUL . 
TURTURELELE . 
LA PĂDURE ... 
CULESUL PORUMBULUI 
PRESURA mean 


STRĂJERUL 
CIORILE .... 
NINGE .... 

VÂNTURILE 
ÎNTĂIUL DRUM 
LA SĂNIUŞ ... 
POGĂNICIUL 
PLOAIE CU ŞIROAIE . 
ADORMIREA MĂRIUŢEI ..... 
NIŢĂ DE LA COASTA MORII 
ÎNTRE STEJARI ...muuecceee ae 
NEPOATA LUI MOŞ MITRUŢ 
NICU 
SERI SENINE 
BOURE asa o ca ea ed apa RS 


— Fefeleaga — 


CUPRINS 


TABEL CRONOLOGIC 


1882 12 septembrie S-a născut în satul Cenade, nu departe de Blaj, Ion, 
al doilea copil din cei opt ai lui Nicolae Agârbiceanu şi ai Anei, 
născută Olariu. Tatăl, de profesiune „vigil silvic“, pădurar, om cu 
dragoste de carte, era abonat la diverse ziare şi reviste poporale ale 
vremii. Mama, care nu ştia carte, avea darul povestirii şi un simţ 
dezvoltat pentru frumuseţile naturii. 

Bunicul dinspre tată, Vasile Boariu, tot pădurar, se născuse în satul 
Agârbiciu, situat pe linia ferată Copşa Mică — Sibiu. Poreclit în 
Cenade „Agârbiceanu“, porecla va deveni numele urmaşilor săi. 

1888 Micul Ion începe să înveţe la şcoala din satul natal. 

În ultima parte a clasei a treia trece la Blaj, unde face şi clasa a 
patra, pentru a putea fi mai bine pregătit în vederea continuării 
studiilor. 


1891—1900 Gimnaziul şi liceul, la Blaj, unde îşi ia şi bacalaureatul. 

Începând din clasa a patra liceală are ca profesor la limbile română 
şi latină pe Gavriil Precup, „om cu aleasă cultură şi cu mult simţ 
pentru literatură“. Citeşte cu nesaţ din Alecsandri, Creangă şi din 
colecţia de poezii populare a lui G. Dem. Teodorescu. „Poveştile lui 
Creangă m-au făcut pentru întâia oară să râd cu lacrimi, să simt o 
mare bucurie şi lumină în suflet. Dănilă Prepeleac, Soacra cu trei 
nurori, ca şi mai târziu Kir lanulea şi Pastramă trufanda de 
Caragiale mi-au rămas până azi scrierile care mă predispun la voie 
bună mai mult decât oricare altele“ (Mărturisiri). La lecturile 
preferate se adaugă curând operele lui Costache Negruzzi, Grigore 
Alexandrescu şi N. Gane. 
În ultimii ani de liceu se afirmă cu încercări de poezie la societatea 
de lectură a elevilor, iar în foiletonul ziarului Unirea din Blaj, la 
sfârşitul clasei a VII-a, i se publică primele versuri. În acelaşi ziar, în 
aprilie 1900, debutează cu schiţa In postul Paştelui. 

1900 Ion Agârbiceanu se înscrie la Seminarul teologic al Universităţii din 
Budapesta, ale cărui cursuri le urmează cu întreruperi, până în 
anul 1904, când obţine „absolutoriul“. 


9 


— lon Agârbiceanu — 


În primii doi ani continuă să trimită versuri la Unirea, semnate 
Alfius, de asemenea şi câteva povestiri. Mai publică versuri în Fa- 
milia, Tribuna, Tribuna literară şi chiar în Sămănătorul (1903), 
folosind diferite pseudonime. Tot cu pseudonim (Potcoavă) publică 
în ziarul Drapelul din Lugoj schiţe satirice şi umoristice, realizate în 
spiritul literaturii umoristice a braşoveanului Virgil Oniţiu. Dar 
încercările în proză încep să fie curând „determinate de-o nouă 
încântare estetică, de-o adevărată însufleţire. De Sămănătorul. Şi 
anume: de proza literară a lui M. Sadoveanu, I. Ciocârlan, Sandu- 
Aldea. Şi, mai precis: de stilul nou, fraged de tinerețe, viu şi colorat, 
cu mare putere de a descrie natura şi aspectul extern al oamenilor 
— tocmai ceea ce păstram şi eu mai adânc în suflet, în chip 
inconştient, din prima mea copilărie (...) Simţeam acum o dorinţă, 
un avânt să încerc şi eu, ceea ce nu a fost cazul când am citit pe 
ceilalți prozatori români: Negruzzi, Gane, Slavici, Creangă, Ispirescu, 
Vlahuţă, Duiliu Zamfirescu“ (Mărturisiri). 

1902 Apare la Budapesta, scoasă de o seamă de tineri (A. P Bănuţ, Al. 
Ciura, Octavian Goga, Octavian Tăslăuanu), revista Luceafărul. În 
nr. 8 al primului an de apariţie Agârbiceanu publică schiţa Badea 
Niculae. În 1903 colaborarea se intensifică. Acum apar: În sâmbăta 
Floriilor, Mătuşa Stana, urmate, în 1904, de Mistreţul, Hoţul, Pe 
mal. 


1904—1905 Pedagog („subprefect“) la internatul liceului de băieți din 
Blaj. În toamna lui 1905 primind o bursă, se întoarce la Budapesta 
cu intenţia de a urma filologia clasică şi istoria, dar scurt timp după 
aceea renunţă. Perioadă de intensă creaţie şi de lecturi susținute. 
Într-un singur an (1905) apar în Luceafărul 11 povestiri. 

Spre sfârşitul anului 1905 apare, editat de Luceafărul, care scosese 
tot atunci şi Poeziile lui Octavian Goga, primul său volum de schiţe 
şi povestiri intitulat De la ţară. 

1906 Întors la Blaj, ocupă pentru scurt timp funcţia de „cancelist“ la 
Mitropolie. 

Vizitează Bucureştii cu prilejul expoziţiei jubiliare. Aici cunoaşte pe 
scriitorii ardeleni aşezaţi în Capitala ţării libere, pe Coşbuc, Iosif, 
Chendi, Gorun, Zaharia Bârsan, precum şi pe Nicolae Iorga şi Emil 
Gârleanu. 

Se căsătoreşte cu Maria Aurelia Radu. 

Hirotonit, este numit preot în satul Bucium-Şasa, aproape de orăşelul 
Abrud, în Munţii Apuseni. 


10 


— Fefeleaga — 


Începe perioada unor aspre revelații cu privire la traiul oamenilor 
acestor părţi, majoritatea mineri la băile de aur. Rodul acestor 
experienţe sunt o seamă de Fragmente publicate în revista Ramuri 
(1907) şi în Revista politică şi literară din Blaj, din acelaşi an, 
portrete şi instantanee reportericeşti, dintre care unele vor deveni 
schiţele şi povestirile care compun volumul din 1910, În întuneric. 
Ion Agârbiceanu colaborează la numeroase reviste din Ardeal şi din 
Ţară, îndeosebi la Luceafărul şi la Viaţa românească; în revista 
ieşeană publică, începând cu 1906, numeroase schiţe: În luptă (nr. 7, 
1906), Fierarul Petrea, Fefeleaga (nr: 8, 1908), Luminiţa (nr. 10), 
Vârvoara (nr: 12), Angheluş (1909), Vecinul nostru Hudri (1910), 
precum şi nuvela mai lungă Popa Man (nr. 3 şi 4, 1910). 


1909 Apare la Vălenii de Munte volumul În clasa cultă, reunind schiţe şi 
povestiri din viaţa intelectualităţii ardelene. 


1910 Apare volumul Două iubiri, tipărit de tipografia Neamului românesc. 
Volumul conţine cunoscutele schiţe şi povestiri Fefeleaga, Lumini 
Bunica Iova, Precupaş etc., inspirate unele de amintirile copilări 
altele din noua realitate a satului moţesc. 

Apare volumul In întuneric, tipărit de Editura Minerva din 
Bucureşti, cuprinzând de asemenea evocări de figuri din satul 
copilăriei, dar mai ales Fragmentele rupte din experienţa de viaţă 
de la Bucium-Şasa. 

Apare în Biblioteca Lumina din Bucureşti culegerea de povestiri 
Prăpastia. 

În nr. 5 al Luceafărului se publică răspunsul lui Agârbiceanu la 
ancheta revistei cu privire la poporanism, semnificativ pentru 
convingerile social-politice ale scriitorului. 

Este numit preot în satul Orlat din apropierea Sibiului, unde va 
rămâne până în 1916. Perioada aceasta şi cea care a precedat-o 
sunt însemnate pentru scriitor şi din punctul de vedere al lecţiilor 
decisive care i-au îndrumat paşii în creaţie. la cunoştinţă de creaţia 
lui Balzac, Flaubert, Zola, Dostoievski, Tolstoi, Gogol, Gorki, Andreev. 

1912 Impresii şi imbolduri conjugate din lectura Annei Karenina şi a 
Doamnei Bovary îl duc la elaborarea primului său roman, Legea 
trupului, publicat în foiletonul Luceafărului (nr. 1 — 32), apărut 
în volum mult mai târziu, în 1926. 

1913 Tot în Luceafărul apare romanul Arhanghelii (nr. 1 — 12, 15 — 16, 
18 — 24), al cărui titlu i l-a inspirat romanul Mont-Oriol al lui 
Maupassant. 


11 


— lon Agârbiceanu — 


1914 Romanul Arhanghelii apare şi în volum, în editura Luceafărul din 
Sibiu. 

În foiletoanele, povestirile şi nuvelele sale, Ion Agârbiceanu a 
prezentat drama omului simplu zdrobit de război. 

1915 În cursul verii scrie al treilea roman, Legea minţii — Povestea altei 
vieţi, la baza căruia stă concepţia etică creştină. Romanul a fost 
publicat abia în 1927. 

1916 După intrarea României în război, o dată cu retragerea trupelor 
române ce intraseră în Ardeal, Agârbiceanu cu familia se refugiază 
la Râmnicu-Vâlcea, apoi în Moldova. 

1918 Spre sfârşitul anului se întoarce în Transilvania, întâi la Orlat, apoi 
la Sibiu, unde conduce ziarul Piatra, scos de Consiliul dirigent. 

1919 Ion Agârbiceanu se stabileşte la Cluj, dedicându-se gazetăriei politice, 
care-l absoarbe vreme de peste un deceniu. 

1920—1922 O parte din ceea ce va publica în aceşti ani fusese scris în 
vremea războiului, şi chiar înainte, ceea ce-i permite să scoată în-tr- 
un interval relativ scurt peste zece volume de schițe, povestiri şi 
foiletoane: Povestiri (Sibiu, 1920), volum care cuprinde într-o primă 
versiune nuvela Păscălierul; Popa Man (Bucureşti, 1920), cuprinzând 
şi lunga nuvelă cu acest titlu, publicată anterior în Viaţa românească; 
Luncuşoara din Paresimi, nuvele (Bucureşti, 1920); Trăsurica 
verde, povestiri (Bucureşti, 1921); Robirea sufletului, povestiri (Cluj, 
1921); O zi însemnată (Biblioteca Căminul, 1921); Chipuri de 
ceară (Bucureşti, 1921); Ceasuri de seară (Bucureşti, 1921); Zilele 
din urmă ale căpitanului Pârvu (Bucureşti, 1921); Scene (Bucureşti, 
1922); Spaima (Craiova, 1922) etc. 

1925 Apare volumul Dezamăgire, conţinând şi impresionantele nuvele 
Dura lex şi Aşa de singur!, inspirate de asemenea din tragedia 
familiilor lovite de război. 

1922—1930 Scriitorul îşi extinde colaborarea la un mare număr de 
reviste din întreaga ţară, publicând asiduu mai ales în Adevărul 
literar şi artistic, Cosânzeana, Cele trei Crişuri, Transilvania (pe 
care o şi conduce), Ramuri, Viaţa românească (unde apare, în 
1931, în versiune revizuită, Păscălierul) etc. 

1927 Ion Agârbiceanu se învredniceşte de Premiul Naţional pentru proză. 


1930 La Craiova este publicat micul „roman“ Dolor. 
Apare în Biblioteca pentru toţi volumul de povestiri Stafia, 
cuprinzând şi lunga nuvelă cu acest titlu, versiunea iniţială a nuvelei 
Jandarmul. 


12 


— Fefeleaga — 


1931 Văd lumina tiparului romanul Biruinţa şi „încercarea sati 
Răbojul lui Sf. Petre (editată în volum în 1934). 


1930—1937 Prezent în continuare, cu producţii literare, în publicaţiile 
literare, numele scriitorului poate fi întâlnit mai frecvent în revistele 
ardelene: Darul vremii, Cluj, 1930, Societatea de mâine, Gând 
românesc (Cluj, 1933...), Pagini literare (Turda, 1935...), Familia 
(Oradea, 1935...) etc. 


1938 Apare romanul Sectarii, satiră a partidelor politice şi a „secta- 
rismului la care ajunseseră“. „Dacă sub raport politic nu puteam 
face nimic, mă simţeam obligat să ajut societăţii să se ferească de 
ridicol şi de exagerările degradante în lupta pentru o nouă căpătuire“ 
(Adaos la Mărturisiri). 

Apare în revista Cuget clar povestirea Faraonii, o primă versiune a 
cunoscutei nuvele de mai târziu. 


1940 August Dictatul de la Viena, prin care o parte a Transilvaniei a fost 
ruptă din trupul ţării. 
Scriitorul, refugiat la Sibiu, rămâne aici până în 1945, când se întoarce 
din nou la Cluj. Din bogata activitate de creaţie desfăşurată în această 
perioadă numai o mică parte a văzut lumina tiparului. 
Editura Cartea românească din Bucureşti tipăreşte volumul 
Amintirile, esenţial pentru cunoaşterea împrejurărilor şi a oamenilor 
care au modelat în copilărie sufletul scriitorului. Sub titlul Dintr- 
un carnet, capitolele cărţii apăruseră anterior în diverse reviste. 


1941 Publică, în nr. 12 al Revistei Fundațiilor, Mărturisiri. 


1942 Apare (Editura Fundațiilor) romanul de factură autobiografică 
Liceean... odinioară, reconstituire a vieţii de elev de la Blaj şi a 
atmosferei blăjene. N 
O altă editură bucureşteană îi tipăreşte romanul În pragul vieții, 
care surprinde tipuri şi moravuri din viaţa intelectualităţii ardelene. 
În aceeaşi editură se tipăreşte romanul Domnişoara Ana, cu 
preocupări asemănătoare. 


1943 În revista Convorbiri literare, se încheie publicarea unui nou ro- 
man, Vâltoarea, imagine a moravurilor electorale. Romanul apare 
şi în volum, la Sibiu, în 1944. 
În anii războiului (1940—1945) cenzura timpului îi opreşte 
editarea mai multor creaţii. 
Dintre scrierile needitate, lucrate în această perioadă, fac parte 
romanele Frământări, Prăbușirea şi Prăpastia (acesta din urmă 
publicat ulterior în Revista Fundațiilor), cu subiecte din viaţa 


13 


— lon Agârbiceanu — 


intelectualităţii ardelene în deceniile de după Unire, şi Sfântul, „o 
reprivire satirică generală peste diferitele pături sociale în cele două 
decenii“. 
Tot din această perioadă datează şi naraţiunea Valurile, vântu- 
rile..., povestire din primii ani de după Unire, şi Strigoiul, roman 
evocând obiceiuri şi credinţe proprii satului ardelean la sfârşitul 
secolului trecut. 
Fragmente din unele scrieri rămase în manuscris (Valurile, 
vânturile..., Frământări, Prăbuşirea, Strigoiul) au apărut în cursul 
anilor 1957 şi 1962 în revistele Steaua, Gazeta literară şi Tribuna, 
cu prilejul sărbătoririi scriitorului la împlinirea a 75 şi, respectiv, 
80 de ani de viaţă. 

1954 Apare în Biblioteca pentru toţi prima culegere de reeditări din 
schiţele şi povestirile lui Agârbiceanu. În anii următori asemenea 
culegeri sunt tot mai frecvente. 


1955 Ion Agârbiceanu devine membru de onoare al Academiei. 


1956 Apare la Editura Tineretului volumul Din copilărie, cuprinzând 
evocări scrise după 1950. 


1957 Vede lumina tiparului, la aceeaşi editură, volumul Din munţi şi din 
câmpii, imagini din lumea vieţuitoarelor. 


1959 Ion Agârbiceanu publică volumul File din cartea naturii. 


1961 Apare la Editura pentru literatură volumul de nuvele Faraonii, 
cuprinzând cele patru mari nuvele ale scriitorului: Faraonii, Popa 
Man, Jandarmul şi Păscălierul. 

1962 Scriitorul este sărbătorit cu prilejul împlinirii vârstei de 80 de ani. 

Revistele marchează evenimentul, iar unele, ca Steaua şi Tribuna, îi 
închină numere omagiale. Remarcabil prin ţinută mai ales nr. 9 al 
revistei Steaua, care cuprinde şi un util indice bibliografic al operei 
literare a scriitorului, precum şi Adaos la Mărturisiri. 
Începe publicarea seriei de Opere, sub directa supraveghere a 
scriitorului. Studiul introductiv, aşezat în fruntea volumului I, e 
semnat de Mircea Zaciu; revizuit şi îmbogăţit, textul acesta devine 
monografia din 1964 Ion Agârbiceanu, tipărită de Editura pentru 
literatură. 


1963 28 mai Scriitorul încetează din viaţă, la Cluj. 


14 


— Fefeleaga — 


POVESTIRI 


15 


— Ion Agârbiceanu — 


CUPRINS 


POPA VASILE 


În odaia îngustă, joasă, cu geamuri mici, roşcate de 
flăcărula când săltătoare, când liniştită a beţigaşului de său de 
pe masă, se plimbă cu paşi largi, măsuraţi un bărbat adus puţin 
de spate. Barba bogat revărsată pe piept are mănunchiuri groase 
de fire argintii. Mustăţile-! răsucite par două coarne de berbec, 
ce se pierd în barbă, roşcate, cu puţine fire albe. Din când în 
când, se opreşte lângă masă, vrea să se aşeze pe scaun, dar íar 
se îndreaptă şi farăşi păşeşele larg şi măsurat. Pe câteva clipite 
capul se ridică măreț, şi sub sprâncenele dese, stufoase, ard în 
văpăi două diamante negre. Nasul de vultur palpită, pare că 
adulmecă în depărtări marí. 

În casă e linişte grea. Din odaia vecină, pe uşa deschisă, 
se-aude respiraţia regulată a celor ce se odihnesc, scutiţi de 
răsufletele reci ale vântului ce fluieră cu o mulţime de întorsături 
în streaşina lungă a casei, afară, în toamna târzie. În vatra 
rece, în două colţuri, doi greieri numără cu scârţâiri uscate 
clipele ce trec. Din cadrele icoanelor vechi, sfinţii, în haine 
lungi, şterse, ascultă, cu capetele plecate, furtuna de-afară. 
Par adânciţi în gânduri, ca nişte moşnegi ce-au adormit la un 
priveghi, cu coatele pe masă. Pe după icoane sunt vârâte tufe 
de busuioc şi de izmă creaţă, cu miros de sărbătoare. 

Întru târziu, bărbatul, după ce închide uşa odăii vecine, se 
opreşte în mijlocul camerei. Stă mult, ca împietrit, cu capul 
plecat, cu braţele încrucişate pe piept. Din când în când 
oftează, şi barba mare i se zbate ca o descărcare nervoasă. 
Afară, vântul se valetă prin frăgarii negri, se învălule pe sub 
streaşină, îmbulzindu-se prin geamurile mici, şi se depărtează 
apoi, ca răpit, într-un întuneric de să-ţi scoţi ochii, lăsând 


16 


— Fefeleaga — 


răstimpuri marí de linişte în urmă. Din ochii negri, aprinşi, se 
desprind repede doi strop! mari şi se pierd în barba încâlcită. 
Paşii se-n-dreaptă íar, hotărâți acum, spre masă, şi scaunul cu 
spetează scârţâie dureros. 

O coală albă de hârtie aşteaptă pe masă. Pana înţepeneşte 
o vreme între degetele groase, apol, încet, cu opintiri şi ponturi, 
începe s-alunece scârţâind. 


„Măria-ta! 

De douăzeci şi cinci de ani sunt aici, în satul unde m-ai 
trimis. Douăzeci şi cinci de ani trec ca o palmă la ureche, dar 
pentru mine au fost douăzeci și cinci de veacuri, măria-ta! Până 
am fost la învăţătură, m-ai cunoscut bine pe mine, şi pe Toader 
Vălean, şi pe Petre Muntean. Noi ţineam strana. Acuma, ei s-au 
dus de mult, măria-ta, şi numai eu am mai rămas, eu, Vasile 
Todoran.” 


Mâna lui Vasile începe să tremure ca de friguri, pe ochi í se 
pune o ceaţă deasă. Şirurile ce se usucă pe hârtie í se par 
grozav de încâlcite. Literele joacă, se dezlănţuie, se împrăştie 
ŞI dispar apoi cu totul. Vasile Todoran se freacă la ochi, dar 
ochii nu maí văd în afară. Se lasă greu pe speteaza scaunului 
şi oftează din adânc. Sub para tremurătoare a feştilei de pe 
masă, sfinţii vechi de pe perete par că se deşteaptă. Afară, 
vântul se izbeşte în ferestrele mici, şi un ochi de hârtie plesneşte. 
Vasile Todoran deschide ochii, tresărind. Flacăra săului de pe 
masă se-alungeşte şi-l gata parcă să se desprindă de feştilă. 

— Ce vreme, Doamne, ce vreme! şopteşte popa Vasile, şi 
cu o năframă neagră astupă ochiul. Apoi se aşează iar pe scaun. 

De când duce el amarul ăsta de viaţă! Bătrânul badea 
lacob, tată-său, să-i fí dat lui bună pace, să fi rămas aici în sat, 
în rând cu feciorii. Cine-ar fi ca el acum? Dar nu! Bătrânului îi 
ardea să-l facă domn, şi încă ce domn, ia, nu aşa, o zdreanţă 
de scriitoraş! Avea băiatul glas bun, — ce maí glas! — „got“, 
cum zice cantorul Mitru. ŞI dacă nu l-ar fi făcut popă, atunci 


17 


— lon Agârbiceanu — 


pentru ce le mai dă Dumnezeu dar oamenilor? 

ŞI Vasile Todoran, cum stă rezemat de speteaza înaltă a 
scaunului de stejar, vede, ca în vis, toată viaţa ce-a urmat 
pentru el din această hotărâre neînduplecată a bătrânului. 

O casă mică, cu ferestrele murdare, cârplte cu hârtie, 
locuinţa unul pantofar uscat, vânăt la obraz, care toată ziua 
şedea pe un scăunaş, punând petice orí tălpi, fumând necontenit 
şi golind tot la trei ceasuri o litră de rachiu. Un ucenic ghebos 
aducea şi ducea marfă, punând întotdeauna în buzunar glaja 
stăpânului. Ací a-nceput să înveţe lecţia ce i se spunea la 
şcoală, în mirosul de tutun, de cleiuri, de vinars şi de piele 
umedă, putredă pe jumătate. Când îl vin în minte anii petrecuţi 
acolo, îl cuprind fiori reci. 

Numai după ani a schimbat cvartirul şi s-a mutat la cei doi 
prieteni, cu care mai târziu cânta în strană; numai atunci a 
mai prins şi el vlagă. Anii de-nvăţătură erau doi pentru cel ce 
se grăbeau. 

Dar de aceşti doi ani Vasile Todoran îşi aducea totuşi cu 
drag aminte. Mai ales de unele zile mari. Când se strecura cu 
cel doi prieteni la crâşma luí Tănase, puneau trel şurţe de-ale 
crâşmăreşti în cele trei ferestre şi aşezau lumina în mijlocul 
mesei, Iar în jurul luminii — trei sticle cu vin. Feciorii se mai 
încălzeau la inimă, lí se dezlegau limbile şi le porneau 
acrimile odată cu cântecele. Şi ce cântece, Doamne, Doamne! 
Te-aprindeau maí ceva ca vinul! ŞI Vasile era cel mai meşter. 
În asta una nu se-nşelase bătrânul: fectorul lui avea un glas, — 
Doamne, ce maí glas! — „got“, cum zicea diacul Mitru. 

Vasile cânta, prietenii îl acompaniau, şi ochii lor cuminţi 
se umezeau. ŞI când se depărta şi al doilea rând de sticle 
goale, să vină iar pline, prietenii se îmbrăţişau, şi apol, 
Iniştindu-se, făceau planuri mari pentru viitor. Cei doi aveau 
acasă logodnice ce-l aşteptau cu ochi! plânşi, blăstămând 
atâta foc de-nvăţătură ce trăbă să aí ca să poţi cădelniţa în 
biserică. EI se-nduioşau mai în grabă decât Vasile, şi pe buze 
e veneau cântece de dragoste. Dar Todoran schimba repede 


18 


— Fefeleaga — 
rostul şi se pomeneau cântând: 


Cine trece Oltul mare? 
Ce viteaz răzbunător 
Umple astăzi de teroare 
Zbiri! bietului popor? 


ŞI nu se prea puteau dumeri ce va să zică „zbiril-bietului”, 
spus totdeauna într-un singur cuvânt. Dar Vasile punea capăt şi 
nedumeririi, căci încheia cu: 


Plângi, popor nenorocit! 
Plângi, că Tudor a murit! 


ŞI cel doi prieteni plângeau cu lacrimi amare moartea 
bietului crai Tudor Olteanul, care trecuse 


Fără cruce, fără floare, 
Fără lacrimi pe mormânt. 


Amintirea acestor zile marí era singura zare luminoasă în 
viaţa lui Vasile Todoran. Dar cât de rare au fost acele zile! 
Câteodată í se părea că partea asta frumoasă a vieţii lui a fost 
un vis numai. Mal ales după ce-l muriră prietenii. 

El nu avusese logodnică, până la pricopseală , dar, venind 
acasă, zece ar fi mers după el. 

Lui Vasile îi vine în minte toată viaţa lui de popă ac! în sat. 
ŞI, din toate, înţelege numai atâta, că tată-său mal bine-l lăsa 
să crească în rândul celorlalţi feclori, Anii ră! l-au legat de 
gard. Cel buni I-a cheltuit cu şcolile, pentru un băiat care, 
după cinci aní, murise de aprindere de plămâni, şi pentru o 
fată care şi ea fusese un an la oraş. 

A muncit în rând cu ceilalţi oameni din sat. A muncit ca un 
bou, şi nu s-a ales cu nimic. Că dacă era an plolos, eclegia se 
îneca de bălțile ce le ţinea lunca o jumătate de an; lar de era 
secetă, crăpa cleiul de sub firele rare de iarbă, şi cucuruzul îşi 


19 


— lon Agârbiceanu — 


învârtea frunzele ca fusele. Moşia lor cea bună, din moş, a 
pus-o tată-său cu învăţătura lui. Era înrudit cu jumătate satul, 
— cât despre partea luí, cât despre partea muierii —, dar de la 
aceştia în zadar cerea. Erau sărac! şi n-aveau ce să le dea. 

ŞI tot ar fi mers cumva, numai să fí fost ani buni. Mai ales 
anul acesta din urmă! Trei vitişoare în grajd, şi nu avea un car 
de fân! ŞI toamna venise degrabă. Le-ar fí vândut, da” nu le 
cumpăra nimeni, numai cu preţ de batjocură. Oameni mulţi 
lecaseră la America. Îşi vânduseră tot, ca să-şi poată face 
bani de drum. ŞI plecaseră cu gâturile uscate şi cu ochi! umezi. 
ŞI s-au dus mulţi... 

De când se porniseră oameni! să meargă în lumea cea nouă, 
îl tot umbla şi lui ceva prin cap, dar tăcea. Niciodată însă n-a 
ost aşa de zdrobit ca în seara asta. 

La o vreme, se ridică Iar şi începe să se plimbe prin odaie. 
Întru târziu, se opreşte din nou, cu braţele încrucişate, şi stă 
mult aşa, ca împietrit. 

Afară, în noaptea adâncă, vântul vuieşte întruna. Două 
acrimi mari se pierd în barba încâlcită, şi popa Vasile porneşte 
cu paşi hotărâți înspre masă şi se apucă din nou de scris. 


„Măria-ta! 


Eu, Vasile Todoran, de douăzeci şi cinci de ani preoţesc tot 
acolo unde m-a pus măria-ta. Pasămite, aşa e voia Celui-de-Sus. 
Acuma, eu am avut un fecior, pe care l-am purtat cinci ani la 
şcoală. Dar ăla a murit. Dac-a murit, s-a hodini, măria-ta. 
Dumnezeu să-l ierte! Acuma, măria-ta, vei şti c-a fost mare secelă 
în anul acesta, şi am trei vitişoare şi nici un car de fân. Să le 
vinzi, le dai pe nimica. De celelalte ar mai fi cumva, dar cu 
mălaiul stăm rău de tot. Poporenii n-au să-mi dea nici câte-un 
cop. Şi am, măria-ta, nevastă, că trăieşte încă, şi doi băieţi, 
peste zece ani amândoi, dar pe ăştia vezi bine că nu i-am mai 
putut duce la şcoală. Și așa, ei pot trăi şi cu mălai. Dar mai am, 
măria-ta, o fată de douăzeci şi patru de ani. Şi nu s-a măritat 
încă... A fost un an şi la şcoală, la oraș, dar domnişoară tot nu 


20 


— Fefeleaga — 


— lon Agârbiceanu — 


poate fi, că nu avem nici bani; apoi, feciorii din sat se vede că 
nu prea îndrăznesc, ştii dumneata. Şi așa, e trecută de ani şi nu 
s-a măritat încă. Și să o vezi numai! Înaltă, mlădioasă, cu faţa 
albă ca de crin, cu ochii negri, negri şi umezi! Și stă aşa, şi nu se 
mărită. Măria-ta! Pe mine pentru fata asta mă doare. Şi să mă 
ierţi, măria-ta, dar când mă uit la ea, blăstăm ziua în care m-a 
dat tata la şcoală. Acuma, de-aceea vin eu să scriu măriei-tale: 
vreau să adun ceva bani, să-i fac zestre, ori să mă duc de-acasă, 
că aşa, gândesc, feciorii vor fi mai îndrăzneţi, că preoteasa, 
Ruxandra, e ţărancă şi ea. Eu singur îs domn în casă. Că, uite, 
de asta voiam să-ţi spun măriei-tale: eu vreau să mă duc din sat, 
oblu în America. S-au dus ei încă oameni de la noi, şi au făcut 
unii bani. Acuma, eu numai de-atâta mă rog, să-mi dea măria-ta 
slobozenia asta şi să-mi ţie satul până voi veni. Nu ca popă 
vreau să mă duc, măria-ta, nu! Patratirul îl las aici; ci acolo spun 
că sunt fabrici multe şi plătesc mai bine. Nu pentru mine, nici 
pentru Ruxandra, ori pentru cei doi băieţi te rog, ci numai pentru 
ea. De ea mi-e milă, că e trecută de douăzeci şi patru de ani, şi 
nu s-a măritat încă. Ş-apoi mai spun eu încă ceva, dar numai 
măriei-tale: aşa-i ea, nu poate mânca nicicum mălaiul gol. Și în 
America mai fac oamenii bani, măria-ta. Și trăbă să mă duc! 
Aşteptând slobozenia, sărută dreapta măriei-tale sluga plecată, 
Vasile Todoran, 

popa din Lupeni” 


Popa Vasile, zdrobit, împătură hârtia, o pune bine în buzunar, 
şi aşa, îmbrăcat, se răstoarnă pe laviţa de lângă fereastra în 
care răscoleşte şi-acuma vântul. 

Dimineaţa înciripă de la judele un cal, cu şaua de lemn 
îmbrăcată în piele neagră, şi spuse femeilor că trăbă să meargă 
până în oraş, la poşta. 

Când să lese pe poartă, un copilandru de vreo şaisprezece 
ani, oacheş, îmbrăcat în suman, se arată şi el în prag, cu calul 
de căpăstru. 

— Domnule părinte, să faci bine să vii, că moare taica! 

— Cum moare, mă lonică? N-a fost beteag! 


22 


— Fefeleaga — 


— Numai de două zile a căzut la pat. Dar acum moare, 
domnule părinte! Fă bine, vină-n grabă! 

Al lui Ionică locuiau pe hotar, cale de-o poştă pân-acolo. 
Popa Vasile sări din şa, se-ntoarse furtună în casă, luă patrafirul 
şi ceaslovul, se-avântă íar pe cal şi plecară amândoi. 

Colo, după amiază, o căruţă se opri înaintea casel preoțești. 

— Vină, Ruxandro, de ía patrafirul şi ceaslovul! Trăbă să-l 
ducem la doctor. De nu, omul ăsta moare cu zile. E în aprindere 
de plămâni, aşa cum a fost şi Gheorghieş al nostru. 

În căruţă nu se vedea decât lâna cojocului ce-acoperea pe 
bolnav. 

Seara, căruţa se opri lar în faţa casei. Popa se cobori. 

— Auzi, lonică, dacă-i ajunge acasă, să faci cumva să trimiti 
calul, că e al judelui, zise popa către băiat, şi, întorcându-se 
către preoteasă: l-au dat doctorii leacuri şi-au zis că-l trece. 
Da de nu mergeam, era gata! Vezi, mor cu zile bieţii oameni! 

Când să se dezbrace, popa Vasile dă de scrisoarea la vlădica 
în buzunar. Îşi ultase toată ziulica de ea. O scoate, o-ntoarce, 
o priveşte lung pe toate părțile, apol se- apropie de vatră, o 
pune în flăcări şi oftează dimeadânc, cu privirile pierdute-n 
vâlvătaia roşie: 

— Câte necazuri, Doamne, câte necazuri! 


1905 
CUPRINS 


CULA MEREUŢ 


La stâna de la Comandă, Cula Mereuţ e acum a cincea 
roată la car. Strungarii, nişte băreţandri de Ieri, de-alaltăieri, îl 
iau peste picior, iar păcurarii roşcovani la faţă, cu cămăşile 
smolite, râd pe sub mustăţi de ponturile ce i le fac aceia. Dar 
când e să urnească o treabă cu temei, Cula Mereuţ trăbă să vie 
cu sfaturile bătrâneşti, aşezate, ca să lese toate bine la cale. 
Cea dintâi urdă, primăvara, şi cel dintâi caş Mereuţ trăbă să le 


23 


— lon Agârbiceanu — 


facă; el trăbă să potrivească laptele din fíert, să arate cât cheag 
trăbă pus ca brânza să Iese potrivită pe întreg anul. Cellalţi 
păcurari stau atunci pe de lături şi privesc ţintă la toate 
apucăturile bătrânului. 

— la gustaţi, puilor, de vedeţi, maí are moşul preţ de-un 
ban rău? 

ŞI Cula, cu ochi! mici, strălucitori de bucurie, le împarte la 
toţi caş dulce şi urdă nouă. 

— Plăteşti, moşule, un corn de ţară încă! 

Flăcările arămii de sub căldare rumenesc şi mai mult feţele 
clobanilor. Ochii le scânteie, negri ca tăciunele. Îşi scutură 


capetele frumoase, — să le tai în marmoră! — ca să se 
tocmească bine părul luciu, şi privesc la urda şi la caşul alb ca 
zăpada. 


— Mă strungari, măi, mă Bucure, mă, haidaţi de duceţi 
zărul, să ştie şi câinii ăştia, săracii, că a mal sosit o dată sfânta 
primăvară! 

ŞI Cula Mereuţ le arată cât zăr să ducă. Strungarii se codesc, 
se frământă, şi unul îşi strâmbă gura, gata să plângă. 

— Păí numai atâta să le ducem? Sunt şase zăvozi! 

— Asta-i! Parcă eí ar fi sparţi, ca vol! 

ŞI strungarii, oricât ar voi să-şi hrănească bine câinii, trăbă 
să se mulţumească cu atâta. 

La troaca îngustă, dulăii mari, lânoşi, pleoscăie cu limbile 
lungi, de-ai gândi că se îneacă, nu alta. Din când în când 
vreunul îşi arată colții, rânjind spre vecinul ce se îndeasă în el. 
Apoi, în răstimpuri, câte doi se muşcă de urechi, de gât, aleargă 
de la troacă unul după altul şi, unde se ajung, cad grămadă, 
încolţindu-se, hârâindu-se. 

— Nu-i lăsa, Petre, mergi şi arde-l pe Bălan de mama-focului! 
De nu se-nfrică acum, de la-nceput, nu va mai fi pace între ei 
la nici o mâncare. 

Un flăcăuandru oacheş, larg în spate, se repede cu bâta. 

— Aşa! Dă-í, dă-l tâlharului, să ţie minte! Bun! Bun! Mai 
dă-l una. Brava! Acum ştiu că nu maí muşcă! 


24 


— Fefeleaga — 


ŞI Cula Mereuţ râde foarte mulţumit, înmulţindu-şi creţurile 
de pe obraz. 

— Măi, aveam eu un câine, adaogă el, — voi nu l-aţi apucat, 
— ăla, dacă nu stăteai cu bâta lângă el, se punea de-a lungul 
în troacă, de nu se mai putea apropia nici un dulău. Muşca în 
dreapta, se rânjea în stânga, se îndrepta înainte, sărea deodată 
înapoi, de gândeai că-l poartă zmei. Şi dacă se sătura, rămânea 
aşa, cu toate patru picioarele în zăr, ca încremenit. Numa! 
colții şi-l arăta din când în când. Al dracului câine! Da’ şi lup 
să fi fost care, dacă intra odată în turmă, să se mai întoarcă în 
pădure! Era o prăsilă, ştii, cum azi nu se mai află. 

— De mult a murit, moşule? 

— De mult! ŞI nici azi nu ştiu ce boală să fí avut. Că într-o 
dimineaţă mă trezesc numai că voinucul meu nu se mai scoală 
de lângă strungă. A zăcut patru săptămâni pe coaste şi nu mânca 
nimic, ci privea numa aşa, cu ochii învăluiţi de ceaţă, ca un om 
care simte că se duce. Îl chemam pe nume şi nu mă auzea, îl 
mângâlam pe gât şi pe spate şi nu mă cunoştea. Sara numa, când 
se lăsa aşa o linişte de să auzi cum rumegă oile şi când vrun 
păcurar punea fluierul la gură şi-l făcea să plângă, atunci numa 
începea şi Hectoru meu să urle, da” nu aşa cum urlă câinii, ci 
părea un glas de om, de-mi rupea inima. Pasămite, numai fluierul 
îl mai auzea. ŞI am plâns eu cu baba după el multă vreme, că era 
de la părinţii eí, şi când am adus mireasa acasă, nu s-a mai lăsat 
de car. 

Cula Mereuţ clipea acum des din gene şi mişca din umeri, 
ca şi când şi-ar sălta cojocul pe spate, deşi nu-l avea. Ochi! í 
se înduloşau la amintirea vremilor apuse şi clătina din cap fără 
să zică o vorbă. 

Fusese vreme îndelungată baci la stâna asta, unde ca bălat 
a fost strungar, lar ca flăcău, păcurar harnic şi isteţ. Acum toate 
s-au dus! Oamenii cu care se putea înţelege bine, prietenii, 
Viaţa, toate. A mai rămas cu câmpul şi cu pădurea de pe culme. 

De cum se băgau oile în lapte, Cula Mereu umbla cu 
sterpele. Pornea dimineaţa, cu doi câini tărcaţi după el, cu 


25 


— lon Agârbiceanu — 


traista în vârful bâtei, şi nu maí dădea pe la stână câte două- 
trei zile. 

Când apuca să doarmă la stână, nu mai încăpea de gura 
strungarilor, nişte frunză-n buze, de nu plăteau două parale! 

— Moşule, am numărat sterpele dumitale şi se vede treaba 
că pe cinci le-a mâncat lupul! 

Cula le da pace să vorbească, dacă nu-l venea somnul; se- 
ntorcea numai pe cealaltă parte. 

— Ba să-ţi spun eu una, fârtate Niculae, zece sterpe de-ale 
moşului, de alaltăieri, au nişte miei ca aceia, să-l frângi în 
genunchi de graşi. 

— Asta nu ştiu cum va fi, da” cea cu lupul stă. Eu am fost 
azi-dimineaţă pe la Valea-Vacii şi am văzut la marginea pădurii, 
într-un tufiş, lână de oale mâncată acum, proaspăt, de lupi. 
Pe-acolo numa turma moşului umblă. 

— Mai duceţi-vă şi dracului, măi copii, că de gura voastră 
nu poate omul închide un ochi! se răstea la eí, întru târziu, un 
păcurar ce era maí aproape. 

Ceilalţi tăceau molcom, cu ochii la cerul înflorit de stele. 

Cula Mereuj nu zicea nimic. Se învârtea când pe-o latură, 
când pe alta. Nu-l prindea somnul. Se ridica într-un cot, îşi 
scotea pipa şi o îndesa cu tabac dintr-o beşică mare, smolită. 
Apoi se apuca să sloboadă la fumuri, tot câte-un ghem mic, 
din colţul guril. În văzduh plutea o linişte de se auzea cum 
rumegă oile şi cum şopotă, înflorată de taină, pădurea de pe 
culme. Sus, stelele se îndeseau tot maí mult şi trimiteau, 
tremurând, sulițe albe, fine, printre genele ce se lăsau grele 
pe ochii moşului. În răstimpuri mari se auzea câte un susur 
moale, îndelungat, ca ŞI când ar trece, prin văzduh, o pasăre 
urlaşă, nevăzută, cu aripile uşoare întinse. Cula Mereuţ, cu 
ochii închişi, punea luleaua după şerpar şi se lăsa domol pe 
spate. Dar când să-i fle somnul maí tihnit, strungarul Bucur, 
care nu avea deloc poftă să doarmă, se apropia încet de 
moşneag, îşi ducea fluierul la buze şi începea să tragă la 
doine ca acelea, de tresăreau coamele stejarilor bătrâni în 


26 


— Fefeleaga — 


vis. Dacă se deştepta şi alt păcurar, Bucur mânca o papară ca 
aceea, dar bătrânul nu-i zicea nimic, deşi de adormit nu mai 
putea să adoarmă. 

Cu dracii ăştia de strungari numai o dată pe an era prieten 
Cula Mereuţ: toamna, când se împreunau oile. Atunci îl 
muştruluia de mama-focului. 

— Mă Bucure şi Niculae, voi să-mi prindeţi berbecele cel 

ăl. Da' până număr la trei! 

Băieţii alergau, speriau oile, îl prindeau şi rămâneau să tragă 
berbecele după turmă. Dar moşul îl ajungea şi punea şi el mâna. 

— Aşa, acum să vie săinul. 

Acesta era berbecele bătut de bălul. 

Săinul venea adus de Bucur, se oprea aşa ca la douăzeci de 
paşi, cu capul ridicat, mândru. Moşul şi cu strungarii ţineau pă 
bălul, care, zărindu-şi duşmanul înainte, îşi încorda gâtul. 

Bătrânul comanda: 

— Uii-i-lup! 

Săinu pornea furtună, de-i sălta lâna, şi se izbea ca maiul 
în capul bălului. 

— Aşa, asta-í bună! Încă una, săinule! 

Acesta se retrăgea, mergând îndărăt, la aceeaşi distanţă, şi 
o altă Izbitură de mai, — ca şi când al da să crap! un butuc mare, 
— trăznea între coarnele bălului. 

— Aşa ţi-a trebuit, hoţule! Asta-i învăţătură! 

ŞI slobozea berbecele. 

Altfel, cu strungaril nu-şi făcea treabă. Numai când îl 
aduceau tabac, îi întreba cu ochii cercetători: 

— Mai este, măi hoţilor? Că sunteţi curat hoţi. 

De altfel nici nu rămânea multă vreme pe la stână. Vuţa, 
baba lui, îl găsea tot pe marginea pădurii de pe culme, de câte 
ori venea la el, ori în pădure. ŞI venea regulat, de tre! ori pe 
săptămână, să-l aducă un pachet de tabac de trei, toată patima 
ce o mal avea moşul în lumea asta. Când venea bătrâna, între 
el, de ani de-a rândul, se petrecea aceeaşi scenă. 

Vuţa se abătea totdeauna mal întâí pe la stână şi întreba cu 


27 


— lon Agârbiceanu — 


glas moale, sălciu: 

— Omul meu nu e pe-aici? 

— Nu, bunico, de două zile n-a mai venit. Poate l-or fi prins 
nişte lupi. 

— Ha? făcea bătrâna şi pornea fără să mai întrebe ceva. 

Când îl întâlnea pe Cula, la marginea pădurii, era bine, dar 
câteodată numai clopotele se auzeau, unde şi unde, sub bolta 
de frunze. Atunci Vuţa dădea târcoale pe marginea păduri! și- 
şI chema moşneagul, cu glas scârţâit: 

— Uu, Culo, măăăă! 

ŞI în pădure răsuna un „ă“ prelung. Vuţa se da pe unde era 
loc mai ridicat, îşi punea mâna zbârcită sub barbă, buzele í se 
despătureau din smerenia bătrâneţilor: 

— Uu, Culo, măăă! 

ŞI abia întru târziu răsunau clopotele de la oí, tot maí 
aproape, tot maí aproape, până se iveau în marginea păduri! 
cele mai sprintene. 

Bătrânii se aşezau, tăcuţi, pe ţelină. 

— Al venit íar, Vuţo? 

ŞI moşneagul privea în pământ. Bătrâna îl răspundea întru 
târziu: 

— Venit, Culo! 

Tăceau amândoi. 

— Ş-al mai făcut rând de un pachet? 

— Maí, că încă am două găini care ouă. Ştii, ceea galbenă, 
cu creastă de cocoș, şi cea pestriță, care ne-a stricat atunci, la 
Paşti, o fereastră. 

Vuţa scotea din sân o năframă neagră, o despătura pe-ndelete 
şi-l dădea pachetul. 

Nu zicea nici unul nimic. 

Cula desfăcea hârtia galbenă, punea tabacul în beşică, 
scotea pipa şi o îndopa cu „proaspăt“. Lăsa o dungă de catran 
pe cloareci şi aprindea iarba-dracului. Slobozea nouri uşori, 
alburíí, prin colţul gurii. 

Baba se uita la el. 


28 


— Fefeleaga — 


— Doamne, Culo, mult pipi tu! 

— Hm, mult! răspundea moşneagul, scurt, pe nas. — Apol, 
cu gura plină de fum, adăoga: Îmi mai aduc şi strungarii. 

= Strungarii?! De unde, Culo? 

Mereuţ clipea viclean din ochi. 

— De la sasu. 

— De la care sas? 

— De la cel cu tabac. 

— ŞI care-l ăsta? 

— lacă, soro, tu nu ştii! Sasu şi dracu! Acasă, în grădină, nu 
pune tabac, că í-í frică. La hotar, mai prin cucuruz, maí prin 
napi, pune. Dar au dat strungarii noştri de el şi-mi tot aduc. 

Strungarii, ce-i drept, i-au adus de câteva ori, dar numai 
câteva fire. Bătrânul nu I-a crezut când l-au spus că nu maí 
este, şi de atunci, prăpădiţii, îl ţin pe bietul Mereuţ cu tabac 
din frunze uscate de napi şi de bostani. 

După un timp baba se trezea ca din vis. 

— Uite, Culo, stejarul acela n-a fost ars. Cine l-a ars? 

— L-a trăznit, Vuțo! 

— L-a trăznit! Măi, măl! se minuna bătrâna. Ce putere mare 
s-a făcut şi din pădurea asta! Ştii, mai demult erau numa! nuiele 
de-ngrădit. 

— E mult de-atunci, babo! 

— Tare mult, moşnege! 

ŞI-şI aminteau liniştiţi, ca şi când ar fi spus crâmpele din 
viaţa altora, atâtea lucruri trecute de pe când erau ei în floare... 

Târziu, Vuţa se pătea de mers. 

— Acum te duci, Vuţo? 

— Da, mă duc! 

— Prin sat ce mai e nou? 

— Ce să fie, moşnege? Nimic. 

ŞI Vuţa, adunată de spate, cu cârja bătrâneţilor în mână, îşi 
trăgea cu greu cizmele mari, uscate, pe pajişte, iar Cula îşi 
aprindea din nou luleaua şi rămânea, aşa,-ntr-o dungă, cu ochii 
pierduţi spre culmile pădurii, ce părea o boltire de smarald sub 
lumina soarelui tânăr. 


= 


29 


— Ion Agârbiceanu — 


1905 
CUPRINS 


MOŞ VIRON 


Cine-l cunoaşte mai de-aproape îi zice „moş Viron“. Când 
vorbeşte mai mult cu el, îi spune simplu, cu glasul înduloşat: 
„Moşule“. Cei albiţi de ani însă, care-au apucat alte vremuri, 
nu l-ar zice pentru toată lumea asta decât „părintele Viron“. 

Din sătuţul lui, răsfirat pe cursul unei vă! ce-şi strecura 
argintul în valurile frânte, părintele Viron nu mai prea ieşea în 
lumea asta largă. Că era destul pentru bătrâneţile lui, — grele, 
dar neînfrânte bătrâneţi, — să slujească duminica sfânta 
liturghie, lar peste săptămână să mai împuţineze din cele 
sărindare şi canoane ce í le dau oameni! mai cu tragere de 
inimă ca unul preot tânăr, căci, ce să zici, bătrâneţile sunt 
totdeauna maí aproape de Dumnezeu. Când ieşea la sfânta 
liturghie, să cădească biserica, aceeaşi muzică duíoasă, plină 
de pace, se desprindea din zurgălăii înnegriţi de fumul de 
tămâie, pe care o cunoşteau poporenii de un şir lung de ani. ŞI 
creştinii se alinau smeriţi, cu capetele plecate, cu mâinile în 
lungul trupului, să-l mângâre mirosul fumului albastru, lute, ce 
rămânea în clăbuci rotunjori, ca şi când ar fí scăpat din pumni, 
de câte ori părintele Viron zmuncea din cădelniţă. Şi ferit-a 
sfântul ca să cădească dumnealui ca alţi preoţi bătrâni: abia 
să-şi mişte paşii şi abia să adie din cădelniţă! Pe când buzele 
îl bolboroseau „psalm cinzeci“, se purta grabnic şi hotărât, ca 
şi când ar fl fost mânios pe cineva. Stângăcia nu o putea suferi 
părintele Viron. Când vedea într-alt sat vreun preot că abia 
se-ncurcă prin biserică, nu se putea răbda să nu-i spună, după 
Iiturghie: 

— Bine, nepoate, de ce ţi-a dat Dumnezeu sănătate? Nu 
uita că slujba-i slujbă, ori la Dumnezeu, ori la împăratu! Tu aşa 
te uiţi de parcă n-al mâncat de trei zile şi ţi-i tot frică să nu 


30 


— Fefeleaga — 


ameţeşti!... 

Nicr tineri, nici bătrâni nu scăpau ne-mproşcaţi de părintele 
Viron dacă í se-mpărea ceva. 

ŞI în biserica lui trebuia să fie curăţenie şi rânduială odată. 
Că de se întâmpla să zărească căpeţele de lemnuşe pe lângă 
sfeşnice, orí alt semn trădător pentru crâsnicul ce n-a măturat 
sâmbătă seara biserica, se oprea cu cădelniţa în loc, privea cu 
sprâncenele adunate la locul cu pricină şi nu se putea răbda să 
nu arate şi cu piciorul. lar când se întorcea în altar, crâsnicul 
lua, cu capul în pământ, cădelniţa şi mergea să aducă jar nou, 
deşi nu era nici jumătate stins celălalt. Pe diacul ce l-a avut 
dintâi, atâta l-a tot urmărit prin toate crâşmele, de nu-l lăsa 
omului răgaz să bea un pahar de vinars, încât bietul diac, cum 
era pătimaş de felul lui, a trebuit să se mulţumească de cinste 
şi de slujbă. ŞI, colac peste pupăză, când a cântat diacul cel 
nou în biserică, părintele Viron a ţinut o predică despre 
datorinţele feţelor bisericeşti, cum mai ales aceştia trăbă să se 
ferească de crâşmă, căci în fiecare butoi stau zece draci şi 
umblă să ducă în ispită o faţă bisericească. ŞI în timpul predici 
privea aspru, de câte ori se oprea să-şi Ia răsuflet, la diacul cel 
vechi. De altfel, părintele Viron nu-şi prea lua răsuflet. Vorba 
întâi şi a doua îl erau domoale, dar de-aici încolo, se aprindea 
văzând cu ochi! şi vorbea la inima omului, de n-ai fi crezut că- 
í a luí barba cea albă şi părul argintat. Îl vedeai numa! ochi! 
negri, plini de foc şi neastâmpăraţi. 

Dar liturghie e duminica şi în sărbători, când are preotul slujbe 
de la poporeni. Multe zile însă sunt goale, pustii, fără să ştii ce 
să faci, mai ales dacă eşti cu-atâtea ierni în spate, ca părintele 
Viron. Că dacă eşti bătrân, te trezeşti odată cu găinile, şi, 
după ce te-mbraci, vezi că n-aí ce face. leşi în curte, vezi că 
nu-l nici acolo nimic de făcut. Atâta doar, să-ţi aprinzi pipa şi 
să-ţi deschizi portiţa, să-ţi mai dea oamenii bună dimineaţa. E 
bine şi asta, când ai o fire să te rabde aşa. Dar părintele Viron nu 
era dăruit de Dumnezeu cu astfel de fire. Nu poţi dormi? Te 
scoli, te speli în grabă, zici trei rugăciuni care le ştii şi „psalm 


ar 


— lon Agârbiceanu — 


cinzeci“. N-al ce face în curte? leşi pe uliţă şi porneşti cu cârja 
bătrâneţilor în mână. CI nu mergi aşa ca bătrânii, cí cum se 
merge în aerul tânăr de dimineaţă. Întâlneşti un om harnic şi-i 
dai un sfat bun pe ziua de azi, dai de o femele şi-o întrebi de í- 
s sănătoşi copiii, zăreşti un prichinduţ de băiat cum mână vaca, 
grăbit să nu scape ciurdarul, şi-l lauzi în gura mare, că se va 
ace un om „fală satului, ie! în nume de rău pe un moşneag ce 
şi-a aprins luleaua, şi mergi aşa, înainte, pe ulițele satului, cu 
sprâncenele încruntate, gândindu-te poate departe, dar văzând, 
fără să vrei, tot ce-ţi iese înainte. ŞI părintele Viron numai aşa 
putea să trălască. 
Destul era pentru dânsul singurătatea nopţii. Că-í era casa 
pustie şi rece, şi o linişte de-ţi pătrundea în urechi. La cele 
două mâţe tărcate se uita chiorâş, şi bătea cu piciorul în 
pământ de câte ori le zărea prin casă, de o tundeau la fugă 
ca arse cu biciul, şi numai departe, în curte, se opreau, şi 
mieunau trist, cerşind mila bătrânului. Zadarnic! Părintelui 
Viron nu l-au plăcut mâţele niciodată. „Satano!“ zicea el, 
de câte ori le vedea, şi izbea cu piciorul în podele. Câinele 
Zoltan e alta. Câinele păzeşte casa şi-şi ştie porţia: în toată 
ziua un bruş de mămăligă. ŞI era mare, un câine ciobănesc, 
de-a dragul să te uiţi la el. De-ar fi fost vreun căţeluş, cum 
ţin domnii, popa nesmintit ar fi bătut în podele şi-ar fi strigat 
„Satano!“ la vederea luí.”Ce-í neputincios e neputincios, şi 
unde nu-i trup, ci numai o sfârlează, nu poate să fie virtute”, 
zicea părintele Viron. 

ŞI cât necaz a avut el până I-au fost copiii mici şi trebuia să- 
í lase să maí prindă vreo mâţă de coadă! Dar acum băieţii 
lui s-au dus, ca şi când n-ar fi fost niciodată în satul ăsta. Domni 
pe la oraşe. Mal trimit din când în când vreo scrisoare părintelui, 
cu slova măruntă şi aşa de încurcată, de să se tot mire bătrânul: 
ce au făcut atât amar de vreme copiii lui la şcoală de n-au 
învăţat nici să scrie pe înţeles?! De multe ori se oprea la 
jumătatea scrisorii şi-o arunca pe masă: „Ştiu eu ce zice şi 
aşa“. Dar de mâniat nu se mânia niciodată pe ei. 


32 


— Fefeleaga — 


ÎI ziceau de multe orí cunoscuţi, oameni care îndrăzneau 
orice cu părintele: 

— Vezi, dumneata ai razim la bătrâneţă, de ce nu te duci 
la vrunul... 

Dar popa le tăia repede vorba: 

— Ce să mă duc?! Ce să mă razim?! EI să trăiască, eu nu 
vol muri de foame! Auzi tu, parcă numa de-aceea s-ar trud! 
omul cu copilul, ca să aibă odată proaptă! Nu-l asta! Să faci 
om din el, ştii dumneata, să-l bagi în lume şi în trai! Dacă-i 
odată om, celelalte vin toate. Apoi dumneata gândeşti că noi 
nu mai putem face nimic? Ba putem! Orí crezi că noí nu mai 
trebă să lucrăm? Ba trăbă! Că dacă nu faci nimic, eşti mort. 
Înţălegi-mă dumneata pe mine? Eşti mort! 

ŞI acela trebuiau să înțeleagă, căci popa Viron îşi înţepenea 
odată trupul, ca şi când ar fi fost de lemn: 

— Vezi, lac-aşa! 

Nici nu avea lipsă de sprijinul copiilor, căci un om singur 
trăieşte şi din aer, dar încă dumnealui, care slujea încă! 

„Gura ta ţi-o astupl tu, gura femeii o astupi cu palma, numa 
gura copiilor n-o poţi astupa numa cu pâine“ — o judecată 
această pe care o spunea părintele de multe ori. Dar acum 
copili lui puteau să trăiască, şi încă bine, preotesei de mult îi 
creşte volbură şi coada-şoricelului pe mormânt. 

Cu moartea el s-a împăcat în grabă popa Viron. Drept că 
venise târziu, după ce şi-a făcut toate strapaţele în lumea asta 
şi după ce a vegheat, Dumnezeu ştie câte nopţi, când el era 
dus departe! Numa! când îşi aduce aminte de timpul acela de 
singurătate, când el nu da cu lunile pe-acasă, lar preoteasa 
purta grija copiilor, pe nişte vremi grele ca acelea, numai atunci 
inima părintelui Viron se înduioşa, clătina mereu din cap şi, 
ridicând din sprâncene, zicea: „Vrednică femele!“ ŞI în clipele 
acelea îi părea rău că a murit, că nu-l şi ea aici lângă el, să-i 
spuie o vorbă de mândrie şi una de mângâiere, şi s-audă şi ea 
cum zice el din inimă: „Vrednică femele!” 

Dar lac-aşa, de moarte nu scapă nimeni! Ce-i viaţa asta? 


33 


— lon Agârbiceanu — 


lacă, să dai în dreapta, să daí în stânga, să te frămânţi, să 
izbeşti, dacă poţi, acolo unde e buba şi răul, să izbeşti cu 
nădejde, şi, când nu ma! poţi face toate astea, când începi să 
te zvârcoleşti numai, vine moartea şi... gata! ŞI, pândind aşa, 
părintelui Viron îl trece înduioşarea, ca şi când I-ai fi luat-o cu 
mâna. 

Ceva numa! nu se potrivea cu bătrâneţile dumnealui: când 
se apropia toamna, cu pâclele de neguri, cu nouri grei de plumb, 
cu vânturile tari şi reci, care păreau ţesute din vaiete şi durere, 
cu ploile dese şi subţiri-subţiri, atunci ieşea părintele Viron în 
pridvor şi-şi aţintea ochii neclintit în plumburiul cerului. ŞI, 
după ce stătea mult aşa, clătina din cap şi făcea „Hm!“ Se 
trăgea încet-încet la portiţă, ochii neclintiţi urmăreau valurile 
de apă tulbure ce alergau pe vale cu cântece frânte, pline de 
durere, făcea iar, după ce stătea mult, privindu-le: „Hm, hm!” 
şi iar mergea în casă. 

Alta-í iarna! Atunci cel puţin ştii de ce să te ţii! Vine făuraru, 
şi crapă stejari! şi ouăle de corb! Acolo-l putere odată, şi ţi-l 
drag să vezi cum scânteie zăpada sub stelele îngheţate! Dar 
toamna asta e slabă, şi de-aceea ucide aşa, pe încetul. Parcă 
anume face să tândălească, se-nmoale, se înăspreşte ŞI lar se- 
nmoaie, parcă se bucură de putrezirea înceată a florilor şi-a 
verdeţii de pe câmp şi din pădure! 

ŞI dacă la întoarcerea în casă dădea de mâţe, tropotea 
părintele Viron cu amândouă cizmele pe podele şi zicea aspru: 
„Satano!“ I se păreau viclene şi mai ales răutăcloase, ca şi 
toamna. 

Numai! o singură bunătate aducea toamna pentru părintele 
Viron: culesul viilor. 

Nu la el în sat, ferit-a sfântul, că pe la el dăduse filoxera (o 
goangă cumu-l mal rea), şi oamenii au scos de mult parii de 
prin vii. Dar erau mulţi care ar fi dorit să-l aibă pe părintele 
Viron la cules, în jurul acela. Popa David însă, departe de patru 
ceasuri cu cai iuți, avea vinul cel mai bun, şi la el se adunau 
mulţi la cules. Părintele Viron în tot anul îl era oaspe. 


34 


— Fefeleaga — 


— Vezi bine c-am mal venit şi eu! Vouă, ăstora tânări, vi se 
pare cam nu ştiu cum să vii patru ceasuri cu căruţa, pe un vânt 
vrăjmaş ca ăsta. Vezi că vol v-aţi domnit a dracului, de v-ar 
plăcea să vă stele trenul înaintea porţii.ŞI nevestele parcă n- 
au alta de lucru, numa să se tot ţie cu gura de vol: „Griji, 
dragă, să nu te răceşti! Bagă samă să nu capeţi un catar!“ Aşa, 
parcă strănutatul nu l-a lăsat Dumnezeu. Numaicât, să-mí 
credeţi mie, prea multă grijă ticăloşeşte pe om! Dacă merge 
tot aşa la trei rânduri de oameni, din urmaşi! voştri cine ştie ce 
nemți subţiri s-or alege?! 

Cine să se supere pe părintele Viron? Preoteasa, care-l îmbie 
cu struguri de să nu ştii pe care să-l lei întâi? Popa David, care, 
de la o vreme, pune coşarca la o parte, căci pentru bărbat 
grăleşte vinul? Ceilalţi oaspeţi, care privesc cu bucurie şi cu 
sfială la acest om rămas din vremi atât de grele, şi totuşi atât 
de frumoase şi de avântate? 

Vinul grăieşte el, nu-l vorbă, după cumu-í şi vinul. Că un fel 
de vin îţi dă durere de cap, altul te-nmoale, de eşti ca bătut, 
íar altul ţi se suie deodată la cap, de te ameţeşte. Dar vinul ce 
stă în întunericul pivniţelor şi priveghează în buţile mari, 
aşteptându-şi feşirea la lumină, nící nu îmbată, nic! nu dă durere 
de cap, ci întinereşte. ŞI vin de ăsta avea popa David. 
Părintele Viron îşi moale buzele şi mustaţa şi zâmbeşte, nu 
doar că-l place, ci peniru că-l simte tăria. Este în el ceva, 
poate din multa putere de viaţă ce-i în lumea asta, ce-ţi umblă 
prin vine, prin toate vinele, aşa, ca o sârmă de foc parcă. Căci 
vinele se întăresc, şi focul sângelui întinerit bate deasupra 
tâmplelor, încălzeşte inima, te învie. 

— Măi nepoților, lac-aşa, un pahar de vin sănătos şi tare 
plăteşte cât trei crâşme. Tot aşa vine pilda şi despre om: un om 
tare însufleţeşte o sută de oameni, lar doi oameni slăbănogi 
stau să scoală sufletul din zece oameni tari. ŞI, drept să vă 
spun, mie nu-mi place când aud pe om că se tânguie. Când 
simte unul trebuinţă să se tânguie, fără să-l fie ruşine de oameni, 
e mal slab ca o muiere. De pildă voi: unul că n-are eclegle 


35 


— lon Agârbiceanu — 


destulă, altul că n-are bani de ajuns. Avocatul spune că-i merge 
rău, doctorul se plânge că nu-l cercetează nimeni, popa vine 
să se tânguie ca o ceteră cu două coarde: sărăcie şi copii mulţi! 
Bine, măi nepoților, astea pot fi adevărate, şi sunt. Asta înseamnă 
însă a da de greutăţile vieţii. Ce credeţi voi, că nof nu ne-am 
izbit de ele?! O, Doamne! Da” încă izbit, nu numai aşa! Dar 
am fost oameni tari, măi, şi furtunile vieţi! ne-au înăsprit şi maí 
mult. Pe voi lupta nu vă oțeleşte, ci vă înmoaie. ŞI aicí e toată 
primejdia. 

Cei de faţă cunoşteau bine pe părintele Viron, şi ştiau că nu 
vorbeşte niciodată ca să le treacă vremea. Trebuia să le spună 
tot ce credea el despre lumea asta nouă. 

— Ce gândiţi voi? Dacă la patruzeci şi opt am fi fost şi noí 
cu o inimă ca a voastră, s-ar fí făcut ceva? Hm! ŞI doar noí n-am 
învăţat atâta cât voi! Da’ ştii, pe-atunci era altceva! Pentru noi 
zidurile şcolii erau sfinte. Ne trăgea ceva de la inimă către 
şcoală. Drept că şi aveam dascăli de să nu te mai dezlipeşti de 
ei! Şi eu vă spun cu mâna pe Inimă că nu m-am gândit o singură 
dată, cât am fost la învăţătură: ce câştig voi trage din strădania 
mea şi cum am să trălesc de bine şi fără de griji. Hm! Azi, 
până nu gată cu gimnaziul, ştie studentul: avocatura îmi aduce 
atâta, doctoratul atâta! ŞI abia apucă să treacă odată peste 
ani, să ajungă acolo unde vede de când í se deschide gândul. De 
aceea-l şcoala urâtă, pe când nouă ne era atât de dragă. 

Vedeţi, aşa cumu-s, două locuri am şi eu dragi în viaţa mea: 
grădina clericilor din Blaj şi un loc în munte, undeva. Acolo, 
în grădina aceea, s-au aprins cele dintâi flăcări tainice în inima 
mea, acolo am legat prieteniile cele adevărate, care se fac 
numai-ntr-un chip: pe viaţă şi moarte. lar celălalt, ştiţi voi toţi 
pentru ce mi-i scump, la ce să mai spun? — Aici ochii bătrânului 
priveau tot în lături, ca şi când ar fí voit să ascundă ceva. 

Cel de faţă vedeau, ca într-o depărtare mare, locul unei 
lupte oțelite din vremile trezite şi scuturate de somn. Părintele 
vedea tot locul acela într-o lumină mare. 

ŞI multă vreme rămâneau pe gânduri, cu ochii neclintiţi. 


36 


— Fefeleaga — 


Cel maí tinerl priveau în răstimpuri la faţa nemişcată a 
bătrânului, şi nu le venea să creadă că din aşa depărtări a maí 
putut să rămână un om până în zilele lor. 

Părintele Viron lăsa de altfel să fie bucurie deplină. Paharele 
se deşertau de multe ori şi se făcea că nici nu băga de seamă 
la vorbele celorlalţi, cum se înțelegeau între ei. Dar când se 
rupeau deodată vorbele toate şi rămânea un răstimp de tăcere, 
vedeau că el nu trece nimic nebăgat în seamă. 

— Ce ziceţi? Că vremile mari îşi au oameni mari, că azi nu 
mai pot fi oameni de aceia? Vezi bine că nu! Da’, măi nepoți, 
atunci nu numai oamenii mari şi-au făcut datoria. Toţi ne-am 
făcut-o. Că dacă s-ar porni zece la luptă, lar ceilalți ar sta cu 
mâinile în sân, să le cadă mană din cer, ce s-ar face, spuneţi 
vol, ce s-ar face? Acela s-au luptat până la capăt, umăr la 
umăr. Au căzut, căci dreptăţii í se rup grumajii până odată. 
Da' numai până odată! Asta-i, vol credeţi că i s-au rupt pentru 
totdeauna. ŞI aici iar e primejdie. Că, de crezi aşa, te ticăloşeşti, 
poţi să te faci putred de bogat, da” n-ai inimă, mă, că ţi s-a 
făcut inima ghem, şi dacă n-a! inimă, nu poţi să daí nici 
urmaşului tău! Când ne-am văzut noí cu morţii noştri mulţi, cu 
văduvele, cu orfanii, cu satele pustiite ŞI, pe deasupra, iarăşi 
îngenuncheaţi, atunci am gemut o dată înăbuşit, câtorva lí s-a 
rupt ceva în piept de geamătul acela, da” n-am deznădăjduit. 
Am privit o dată la cer, a doua oară la plaiurile pe unde era să 
învingă dreptatea, am privit cu acelaşi ochi încruntaţi, reci 
poate, da” care nu volau deloc să se închidă, ca şi când toate 
s-ar fi sfârşit. Ne-am făcut o cruce largă apoi, de începutul 
unei munc! noi, al une! noí lupte. Da” voi vă închideţi ochii 
fără de-a lupta şi spuneţi că azi nu se mai poate face nimic... 

Aicí părintele Viron îşi schimba deodată glasul şi vorbea 
domol cu el, cum vorbeşti cu nişte copil nevârstnici. ŞI cel 
maí mulţi se mirau de cunoştinţele moşneagului ăstuia şi, încetul 
cu încetul, îşi dădeau seama că pe vremea când a făcut 
gimnaziul şi teologia, — căci părintele Viron le-a isprăvit pe 
amândouă, — se învăţa cu temei, și oamenii de-atunc! nu 


37 


— lon Agârbiceanu — 


părăseau cititul după ce terminau şcoala. ŞI vorbea înduioşat 
de nădejdile lui, de greutăţile de acum, de creşterea ce trăbă 
dată tuturor băieţilor. Maí ales să se ferească, ca de foc, să nu 
se tângule de greutăţile vieţii, ci să se împace cu asta şi să 
răzbească. Un om harnic nu moare în lumea asta, oricât ar fi 
de rea. ŞI lumea poate fi şi bună, numai s-o ştii face. 

La sfârşit vorbea aspru: 

— Grijiţi, măi nepoți, să nu vă treziţi că urmaşii voştri, 

peste trei rânduri de oameni, nu vor maí semăna cu noi, cí să 
gândeşti că-s nişte nemți subţiri, de să-i ducă vântul. Ce tot 
„Doamne, cum îmi va trăi copilul? Oare ca popă putea-va 
trăi? Ca avocat nu va fí mai bine?“ Astea-s gânduri de om slab! 
Da, da, nu râdeţi, gânduri de om slab! Îndreaptă copilul în 
viaţă după ce l-ai făcut om. Om să fie întâi! Lasă-l să se izbească 
de greutăţile vieţii, el, cum m-am izbit şi eu, cum v-aţi izbit şi 
voi. Care n-are curajul să se izbească se prăpădeşte, orice ar fi 
ost în lumea asta. Da” vol faceţi-l să albă curaj, măí, să fie 
tare, măí nepoților, şi atunci v-aţi făcut datoria. 
O zi, două de avea părintele Viron, cât ţinea toamna, să se 
mai răzbune şi el. Mulţi îi ştiau mai dinainte mănâncărimea 
ui de limbă, dar le plăcea de el. ÎI petreceau până departe 
între hotare, îl pofteau drum bun şi la anul întâlnire veselă şi se 
întorceau vorbind puţin şi încgt, pe când căruţa cu doi ca! a 
ărintelui David ducea prin negurile dese pe moşul albit la 
barbă şi la păr. Nu mai zicea o vorbă legănată până acasă, ci 
se clătina în căruţă pe drumul pietros şi-l şulera prin urechi 
vântul aspru de toamnă. Prin păduri era o jilăveală rece, de pe 
runzele îngălbenite picura în răstimpuri, şi vâjâitul surd al 
depărtărilor trecea ca prin peşteri mari pe sub bolta arămie a 
pădurii. Părintele Viron se uita cu ciudă la frunzele pline de 
tina drumului, îşi trăgea apoí pălăria pe ochi şi nu mai voia să 
privească. ŞI în gândul lui se încrunta când îl veneau în minte 
casa pustie şi mâţele. 


1906 


38 


— Fefeleaga — CUPRINS 


DOI BĂTRÂNI 


Căsuţa mică, zeribulită de frig parcă sub acoperişul mare 
de paie, nu ar semăna să fie dintr-un sat cu cele două case de 
platră ce-l stau una de-o parte, una de alta. Între cele două 
ziduri frumoase, aproape noí, căsuţa pare şi maí mică, şi mai 
umilită. Curtea-i strâmtă, mai numai cât o grădinuţă de flori, şi 
în curte creşte larbă măruntă şi tânără. O tot retează un purceluş 
şi-o ciupără câteva cíocurí de găină. Sub streaşină, la umbră, 
un podmol luciu, ca o umflătură învechită, reazemă păretele, 
din care abia mijeşte o ferestuţă cu vederi slabe, ca ochiul 
împălenjenit al unei bătrâne. Uşa e veche, cu brazde adânci, 
ca lustrulte. Pe sub uşă, pe lângă pragul ros, poate intra găina 
în bună voie la ouat în tindă. Ba şi cocoşul. Atâta numai că el 
se strâmtoreşte puţin. Dar când intră şi cocoşul, dinlăuntru, din 
căsuţa ce s-ar părea pustie, se aude numai: 

— Hâş, hâş, cocoş, mânca-ţi-ar clorile creasta!... Hâş! 

Apol un alt glas, mai gros, s-aude maí dinlăuntru: 

— Da! ce-i, babo? Doar n-a fí venit Iar cocoşul? 

— Ba a venit, mânca-l-ar frigarea să-l mânce! 

— Apol lar a venit pe sub uşă? 

— Vezi bine că iar a venit pe sub uşă. 

Glasurile se opresc apoi amândouă, şi cocoşul se zbate, se 
frământă sub uşă. Din mijlocul curţii cucurigă tare, ca un 
învingător. 

— Acuma-í vine să cânte, bată-l puterile de pintenat! 

Glasul gros nu răspunde îndată. S-aude numai o tuse cu 
înecuri, ca la bătrâni, de astă dată în tindă, şi, după un răstimp 
de tăcere, s-aude glasul gros: 

— Acum poate cânta, că lar a mâncat din cucuruz. Ţi-am 
tot spus, tu babo, să astupí c-o râză gaura ceea. 

— Bine, omule, dar atunci nu pot veni găinile la ouat! 

— Dacă nu pot, eu ce să le fac? 

— D-apol eu ce să le fac? 

— Tu s-astupl gaura, şi pace! 


39 


— lon Agârbiceanu — 


— Bine, omule, d-apoi găinile? 

— Găini, negăini... Bine-l c-a mâncat iar din cucuruz? 

— Ba nu-i bine. 

— Dacă nu-i bine, astupă gaura şi taci! 

Se vede cum se vâră dinlăuntru un şorţ negru sub uşă. Apoi 
lar s-aude tusea, mal înspre fundul căsuţei. Apol liniştea iar se 
aşează asupra căsuţei, ce pare părăsită. 

Dar nu peste mult, din tindă, găina începe să cotcodăcească. 

— Acuma pe unde să lesă găina? 

— Treaba ta, că tu ai zis să astup gaura! 

— Am zis, dar acuma găina a ouat. 

—D-apol! 

— D-apol trăbă să-l daí drumu, că, de nu, s-apucă şi ea de 
cucuruz. 

Uşa de la tindă se deschide, şi amândoi bătrâni! răsar în uşă. 

— Azi lar va fi năduf, tu babo! 

— Văd eu bine că íar. 

— Poate să-l rolască lui lon vrun stup! 

— Vezi bine că poate. 

Încet-încet, s-aşează amândoi pe podmol. În faţa lor, din sus, 
stă casa luí lon. Înaltă, cu tencuiala nouă, cu acoperiş de ţiglă. 

Bătrânul se uită mult, ca în vis, la casa ceea şi zice apol, 
mulţumit: 

— Ce-í frumos îl frumos, tu muiere! 

— Vezi bine că ce-l frumos îl frumos! 

Cum stau ghemulţi pe podmol, par nişte pitici cu căsuţa lor cu 
tot. El, cu părul şi mustăţile de colie ninsă, cu sprâncenele 
înţepoşate la mijloc, cu ochii de un verde-şters, şters, ea, cu bărbuţa 
ridicată, cu gura căzută înlâuntru, cu ochii mici, cufundaţi, — 
par îmbrăcaţi în haine de oameni mari, numai ca să nu-i cunoască 
lumea că-s nişte copii îmbătrâniţi înainte de vreme. 

Aici, pe podmol, e bine, că-i răcoare, da-n curte soarele 
arde tot mai tare. Purcelul s-a vârât bine lângă gard, cu nasul 
în buruieni. Găinile, cu aripile depărtate, îşi tot lasă pieliţa pe 
ochi şi lar o ridică. 


40 


— Fefeleaga — 


— Vezi, tu babo, şi eu era să fac o prostie! Era să nu-l las 
pe lonu nost să-şi zidească casă de cărămidă! Da” vezi că eu 
mă temeam de gerul lernii. Când colo, iarna, la e! — mai 
cald ca la noi. 

— lon a făcut cărămidă cumu-! legea. A ars-o-n foc. Ştii ce 
foc şi ce jar? De parc-ar fí ars o casă. 

Nu mal zic un răstimp nimica, ci privesc duşi la casa 
dinaintea lor. O mândrie şi o mângâiere mare fes pe feţele lor 
veculte, când văd ce harnic a fost feclorul lor lon, care şi-a 
zidit o casă de piatră ca asta. 

Portiţa de la curte se deschide grabnic, şi o fetiţă de vreo 
şase aní strigă de-acolo, tare, ca la cineva foarte îndepărtat: 

— Buno-o! A zis mama să veniţi şi dumneavoastră să 
mâncaţi! 

— Haida, tu babo, să mergem dară! 

— Nu ştiu ce să fac, că mie nu mi-l foane! Da” ţie? 

— Nici mie, da” tot mă duc. 

— Atunci, aşa pot vení şi eu. 

ŞI, încet-încet, se scoală amândoi şi pornesc spre portiţă. 

— Doamne, tu babo, da” puţin pot eu mânca acuma! 

— Las! c-al mâncat tu odată destul! 

— Mâncat, da! Da” tu n-ai mâncat?! spuse dârz moşul, şi nu 
mai zice nimic. 

Afară, moşul dă să plece la vale, spre casa lui Petru. 

— Nu acolo, bătrânule, heheí, nu acolo! Acuşi nu maí ştii 
pe ce cărări să umblil... 

ŞI baba se opreşte cu mâinile în şolduri, gata să râdă. 

Bătrânul zice necăjit: 

— Da” bine, n-a fost asta Mărie? 

— Ba Mărie a fost. 

— Mărie, copila luí Petrea nost’? 

— Ba Mărie, copila lui lonu nosť’. 

Moşul clatină din cap că nu crede. Atunci, bunica îl zice 
scurt: 

— Nu face pozne! Unde-am mâncat (eri? 


41 


— lon Agârbiceanu — 


— La Petrea nosť’. 

— Bine, aşadar, azi la cine mănâncăm? 

El nu mai zice nimic, ci se întoarce spre casa lui lon. 

Amândoi erau feciorii lor, şi, cum bătrânii nu mai puteau să 
muncească acum, îl ţineau ei. Azi unul, mâine celălalt. l-au 
rugat pe bătrâni, amândol feclorii, să loculască la el, dar 
moşnegii nu s-au învolt. Cum să le rămâlie casa lor pustie?! ŞI 
mâţa li s-ar sălbătăci acolo. Din curte, şi de-o parte şi de alta, 
au cuprins mult feciorii, cu casele şi acareturile lor, dar bătrânilor 
şi aşa nu le mai trebuia. Odată, curtea, — care-i acum numa! 
cât o grădinuţă de flori, — era mare, căci moşul a stat destul 
de bine: car, plug cu doi boi, şi două vaci. ŞI bunica de-acum 
pe-atunci era o nevastă sprintenă ca o şopârlă. 

Aşa s-au învoit cu tinerii, că ei să-l ţină cu mâncare, dar să 
rămâle în casa lor până la moarte. 

Când intră în curtea lui lon, copiii mai mărunți sar grămadă 
în jurul lor. 

— Bunică, câte ouă aveţi acum? 

— Zece! 

— ŞI Ieri al zis că zece. 

— Acum avem zece şi încă cu zece, s-amestecă în vorbă 
moşul. 

— ŞI până la Paşti nu le mâncaţi, aşa-i, moşule? 

— Nu, dragă, nu. Că noí acuma ne-necăm cu ouăle, da’ vi 
le-nroşim vouă. Ştiţi voi bine. 

Blidul cu lapte, larg şi afund, stă în mijlocul mesei, şi vreo 
şapte linguri pescuiesc înlăuntru, să prindă şi câte un glonţ de 
mămăligă. Ochi! copiilor privesc ţintă la blid. Ochi! moşului şi-a! 
bunicii se uită mai mult la copil, şi mâinile ce duc lingura la gură 
tremură, de parc-ar face lingurile tot aşa: „na şi ţie, na şi ţie“. 

Pe bătrân îl îneacă de multe orí tusea cu horcăleli, acolo, 
la masă. Copiii cel maí mici rămân cu lingurile în mână şi 
privesc speriaţi la moşul, ce stă să se înece. Cel maí mărişori 
râd înfundat pe sub masă. 

O fetiţă s-aprople de bunica şi-l şopteşte în taină: 


42 


— Fefeleaga — 


— Bunico, de ce face moşu aşa de urât? 

— Are o maşină acolo înăuntru, şi aceea cântă aşa, tu fată. 

Pe bunica o umflă râsul, câtu-i de bătrână, când bagă de 
seamă că moşul a auzit vorbele eí. 

— Am pe muma-zmeilor, zice el, şi se duce de la masă, să 
tuşească afară. 

Bătrâna a fost femele rea de gură, în vremea eí — ca toate 
mulerile harnice. Îi plăcea ş-acuma să-l mai zgândăre pe moş. 
A şi rămas mai în putere ca el. Copii mulţi n-a avut, numai pe 
aceştia doi, şi n-a avut poveri grele în viaţă. Moşul se trecuse 
mai tare. Când da vreme de ploaie, auzea greu ca pământul. 
Sta atunci cu baba în casă şi nu ştiau ce să mal facă. 

— Auzi, moşnege, că trage clopotul, zicea baba întru târziu. 

Moşul avea cinste mare de clopot, care împrăştie tunetele, 
trăsnetele şi toate furtunile scormonite de şolomonari.Asculta 
cât putea mai atent. Dar nu auzea nimic. Totuşi, ca să nu 
s-arate babe! că-i chiar aşa de surd, zicea: 

— Îmi pare şi mie c-ar suna. Parcă cel mare încă! 

— Vezi bine, cel mare. Spun c-a murit Gheorghe-a Melentei. 

— Nu mai spune, tu soro! Că n-am auzit să fi fost bolnav! 

— Ei, nu! ŞI, Iaca, s-a stins. 

— Sărac de el! ŞI încă avea o fată neaşăzată. Noi, ce să 
zicem, tu babo, ne-am aşăzat copiii, şi cum încă! Bine! Tare 
bine! Pe noi ne poate lua Dumnezeu când vrea. În pace ne 
ducem, ca şi când n-am mai fí fost în lume de cându-i veacul. 
lacă, lonu de pildă. Are casă de piatră, are tot ce-i trăbă. Numai 
noroc să-l dea Dumnezeu de-aici-ncolo. ŞI Petrea tot aşa. Au 
şi ei copii, dar au şi din ce să-i ţie. 

Când se întâmpla să se întâlnească apoi cu Gheorghe-a 
Melenteí, ori cu altul de care-i spusese baba c-a murit, moşul 
se mânia foc, dar nu-i spunea babei de ce-l mânios. Destul că 
două-trei zile era înţepoşat la obraz şi la privire, când trecea 
pe lângă babă, şi nu l-ar fi spus o vorbă legănată, pentru toate 
bunătăţile din lume. 

În zile de-acestea moşul era între nepoți, când la lon, când 


43 


— lon Agârbiceanu — 


la Petrea, şi-i plăcea atunci să le spună poveşti cu muma-pădurii 
şi cu vrăjitoarea. ŞI când da s-arate cum a fost muma-pădurii, 
totdeauna zicea astfel: 

— Cunoaşteţi voi pe bunica? 

— Cum să nu, moşule! 

— Eí, apol chiar aşa a fost şi muma-pădurii, leit-poleit. 

lară când se culca, horcăia îndată, să-i pară bătrânei că 
doarme fără nící o grijă că-i în duşmănie cu ea. 

Dar de se punea în cale vreo duminică, vreo sărbătoare, 
moşul îşi lăsa mânia deoparte şi cerea de la bătrână haine 
curate pentru praznic. 

Porneau apoi amândoi deodată la biserică, cu călăpăr şi 
busuioc în mână. 

— AŢI plecat la sfânta biserică? ziceau drumeţii. Dumnezeu 
să v-ajute! 

— Ce să facem?! Plecăm devreme, s-ajungem, că-l departe. 

— VI-I lesne dumilor voastre, c-aveţi doi feciori harnici şi 
de treabă. 

— Avem, multam Doamne! Să dea Dumnezeu şi la alţii tot 
aşa ca nouă! 

ŞI bătrânii păşeau tăcuţi maí departe, cu ochii umezi de 
lacrimi, oftând din când în când. 

De multe ori, seara, nu adorm decât tare târziu. Mai ales în 
zilele ploioase, când stau ma! tot în casă şi aţipesc. În clipele 
acelea de aşteptare a somnului lf se pare că umblă pe undeva, 
foarte departe, că se întâlnesc amândoi mult înapo! pe cărările 
bătute ale vieţii lor, şi în astfel de clipe numai îşi zic eí pe 
nume. 

— Doamne, tu Marle, de-trmtt suntem şi noi pe lume! zice 
moşul, încet, din păcel. 

— De mult, Tănase, zău că tare de mult! răspunde bătrâna 
de pe laviţă. Uite, eu de multe ori nici nu mai pot să-mi aduc 
bine aminte. 

— Aşa şi eu, tu Marie! Aşa şi eu! 

Apoi, dup-o altă colindare lungă cu gândurile, zice bunica: 

— Ce-al face tu, Tănase, să mă găseşti dimineaţa moartă? 


44 


— Fefeleaga — CUPRINS 


— Hm! Eu ce-aş face? 

— Tu, ce-ai face? 

— D- -apoi aş chema pe popa, şi te-aş îngropa, ce să fac alta? 

De-aici-ncolo nu mai zice nici unul nimic. Poate că dorm, 
orí poate că stau aşa, pe gânduri, ca nălucile — uşoare, uşoare... 


1907 


BUNICA IOVA 


Pentru dumneaei nu mai are nici un preţ viaţa asta. De 
priveşte cu ochii mici, ca două capete galbene de viespe, în 
lume, vede lumea spălăcită, cum ar fi o măsăriță ce-a fost 
albastră odată, dar acum nu maí are nící o culoare. ŞI se uită 
dumneaei încruntată la oameni, cu un dispreţ rece, ce-l arată 
câteodată şi prin ridicarea buzelor. Trece, în casă, de la vatră 
pe laviţă, apoi merge iar la vatră, fără s-o întrebe cineva ce 
are. Nici că are dumneaei ceva, numai í se urăşte, că n-are 
nici o treabă. Pe-afară, într-un pul de ger de să-i facă nasul 
vânăt în două clipe, nu cutează să Iese. Mal strânge tăciuníí 
de pe vatră, ia chiar în palmă jarul împrăştiat, fără s-o ardă, şi- 
| aruncă în sobă. Apo! se uită la mâţa ce-şi ridică spinarea în 
semicerc şi umblă s-o ajungă cu degetele noduroase, răşchirate. 

— Cheeţ! 

Când, pe uşa deschisă, abia se desluşeşte, în frigul alb ce 
năvăleşte în casă, sluga voinică, bunica lova clatină din cap, 
să vadă maí bine, şi-i face apoi semn să se aprople. 

— Dar... al gătat-o? 

— Nu chiar, bunico, nu chiar. Mai am de făcur trei găurele. 

— Apoi, dacă le gaţi, mi-o aduci mie. Aşa-i? 

— Aduc, doar amândoi am vorbit. Va fi tare frumoasă! 

— Noa, vezi! Cată să fle tare frumoasă. 

Sluga îşi vede de lucru, lar bunica lova se gândeşte la 
minunea ceea de fluieră, pe care i-a făgăduit-o unui nepoţel, 


45 


— lon Agârbiceanu — 


cel maí mic şi cel din urmă care maí ţinea la bunica. Cel mai 
răsăriţi ascultau şi nu prea de dânsa, dar mai ales nu prea stăteau 
de vorbă cu ea. Cel mai mic s-a supărat chiar acum, şi, într-un 
plâns cu sughiţuri, I-a spus mamei că nu se mai culcă în patul 
bunicii, că bunica-i suflă-n obraz. 

ŞI-I bătrână, mânca-o-ar pământul s-o mănânce, de nu 
mai ştii de multe ori ce s-alegi din vorbele ei. Mai aude şi 
greu, pe lângă alt năcaz, şi are do! obraji mâncaţi de 
strâmbuţele şi pârăiaşele bătrâneţii, de să fi apucat pe 
drumurile acelea o furnică, ar fi rătăcit ca printr-un labirint. 
O bărbiţă ascuţită şi-o gură curat ca de pungă ce-o desfac! 
cât ţin bălerile. 

Nepoţi! îl iau dintr-o alunecare a mânuţei creiţarul din 
pieptarul de lână, la care bunica ţine foarte mult. Se gândeşte 
că cine ştie ce cuceriri va face cu el. Când se pipăle, începând 
să spună LE le- -a cumpăra bunica pe creițar, nu mai ii nici 
crelțarul, nici nepotul. ŞI când răsar nepoţii prin casă, întreabă 
de la vatră: 

— Mă, care-aţi furat creiţarul? 

— Eu nu l-am furat! 

— Nici eu! 

— Eu nici nu l-am văzut! 

— Nici eu! 

Dacă grijeşte mal bine de bănuţ şi le cumpără gogoroane 
roşii de zahăr, îl cheamă pe toţi în jurul ei şi desface tolceraşul 
de hârtie. 

— Ţie două, ţie două, ţie... 

Dar n-apucă să spună cât le va da tuturor, şi cel mai ştrengar 
i-l zmânceşte din mână şi fuge afară. Ceilalţi — după el. Bătrâna 
rămâne tare necăjită, ia lemnul să alunge mâţa de pe vatră, 
dar izbeşte în gol. 

— Cheeţi! 

Când vin nepoţii, întristaţi, în casă bunica îşi ridică ochii. 

— Ţie datu-ţi-a? 

— Nu mi-a dat. 


46 


— Fefeleaga — 


— Da” ţie? 

— Nici mie. 

— Nici ţie? 

— Nici mie. 

— Toate le-a mâncat el? 

— Toate! 

— Spartul, că parcă-i spart, de nu se maí satură! zice bunica 
lova, şi se jeluie la noră-sa. 

— De, maică, ce să le faci, îs ca dracii... 

— Ha? face bunica, şi nu mai zice nimica. 

Seara, când vine acasă feciorul, tatăl ştrengarilor, se întoarce 
cu jalba către dânsul. 

— ŞI care zic! că le-a mâncat pe toate? 

— Ioniţă. 

— Ioniţă? Hm! 

— EI, că parcă-i spart, de nu se maí satură! 

ŞI Iară nu maí zice nimica. Vede dumneae!i că loniţă-l 
vinovatul, şi alta ce i-ar mai fi trebuit? 

La culcare-i de multe orí zarvă şi-s plânsete aprinse. Cum sunt 
mulţi, trăbă să se culce unul şi cu bunica lova. De dumneae! nu 
le place la nici unul, că adoarme îndată şi horcăie de gândeşti 
că se’ neacă. Soarta cade tot pe cel mic, că numa! el poate fi 
convins. 

— Cine nu se culcă cu bunica nu creşte mare! 

— Pe care n-ascultă, îl duce muma-pădurii! 

Cel mai mari se izbesc pe jos şi n-ascultă. Cel mai mic 
merge sfios lângă bunica. 

Dacă se-ntâmplă şi cu ăsta vreo neînțelegere, bunica se 
sileşte din răsputeri să dreagă ce-a stricat, să-l îmbune. Mal cu 
o jucărie, mai cu zahăr, dar tot mai mult cu vreun bănuţ. 

Când se-aprople însă Crăciunul, mai are şi bunica ceva rost 
la casă. Că ceilalţi ai case! au de lucru. Cine să stele-n toate 
serile să-i înveţe colinde pe copil? Bunica lova, că şi aşa n-are 
cu ce-şi omori vremea. 


47 


— lon Agârbiceanu — 


ŞI mal era ceva. În întunericul din casă, — numai focul în 
cuptor, — nepoţii nu o văd pe bunica, cí-í aud glasul tainic, ca 
şi când ar veni de după cuptor. 

— Pe mine să mă-nveţi o colindă frumoasă. 

— ŞI pe mine, bunico. 

— Pe mine, ştii, ala cu „doi boieri bogaţi“. 

— Pe mine ala cu „mielu grasu, mielu frumosu“. 

Numai cel mic se oprea la aceleaşi cuvinte: 

— Pe mine... pe mine... 

— Pe tine te-nvaţă bunica aia cu „doi oameni bătrâni”! 

Bunica ştie cuvintele, dar n-o mai ajută glasul să spună 
cumu-l legea şi melodia. Că începe încet, pe nas, cu gura 
aproape închisă, de ţi se pare că, într-adevăr, glasul vine nu 
numai de după cuptor, ci şi dintr-altă lume, adus de un vânt 
încet şi slab. După ce mârâle aşa, pe nas, mâncând cuvintele, 
făcând să se-audă numai în răstimpuri vreo silabă mai clară, 
trece la alt colind, cu altă melodie, pe când nepoţelul a cărui 
cântare s-a gătat rămâne plin de cludă, gata să plângă. 

— Cum aí zis, bunico, după „do! boieri”? 

— Vezi bine, aşa trăbă, „do! boieri”! 

— Da” după asta ce vine? 

= „Bogați”. „Dol boieri bogaţi, Domnului! nostru“ 

ŞI bunica trăbă, în urma urmelor, să spună numai cuvintele, 
fără cântec. Numai c-alci se-ncurcă dumneaei, că fără arie nu 
prea află cuvintele. Astfel, colindă de la-nceput până la 
cuvântul cu pricina, apo! îl spune tare. E migălos şi merge 
încet, încât ceilalţi îşi pierd răbdarea. 

— El ştie destul, bunico. Acum, pe mine. 

— Pe tine te-nvaţă bunica. 

Al celui mic e colindul cel maí scurt. Bunica i-l colindă 
dintr-o ruptoare: 


Doi oameni bătrâni, 
Hai de daţi în câini, 
Că de ne-or muşca, 
Voi de dracu-ţi da. 


48 


— Fefeleaga — 


Cel maí mari râd de colindul ăsta, dar bunica le spune că- 
í tare frumos şi-l îmbună pe cel mic. 

Cu seara de cap, stau în jurul ei, la vatră, şi, încetul cu 
încetul, învaţă colindele. Numai vorbele de mulţumită le mai 
trăbă. Aicí, bunica lova ştie numal atât: 

Dă-mi colăcelu, 
Că mă strânge geru, 
Dă-mi un covrig, 
Că mor de frig. 

Dar celor mai mari nu le place. Auziseră el altfel de 
mulţumite de la colindători... Cel mai mic, însă, e îndestulat şi 
cearcă să spule cuvintele: 

Dă-mi lăcelu, 
Mă cinge gelu... 

Dar când ştiu colindele, vine altă greutate. Toţi cinci nu 
pot merge laolaltă, ci doi cu doi. 

— Eu mă duc cu loniţă 

— ŞI eu mă duc cu loni 

— Ba eu mă duc cu Ioniţă. 

Toţi ar vol să meargă cu Ioniţă, că el e cel mai viteaz — nu 
i-l frică de nící un câine. Apoi, el ştie colindul de nu se-mpiedică 
niciodată. Bunica-ncearcă să-l îmbune: 

— Că toţi nu puteţi merge cu Ioniţă! 

— Că eu mă duc, bunico, cu el! 

— Ba eul 

ŞI câte doi încep să plângă deodată. loniţă, simţindu-şi 
superioritatea, zice dârz: 

— Cu plângoci nu mă duc la colindat! 

ŞI câte doi înceată deodată, grăbind să-şi şteargă lacrimile. 
Bunica-l împarte în două, ţinând pe cel maí mic în poală. 

— Voi mergeţi laolaltă, şi dă pe doi la o parte. ŞI voi laolaltă, 
şi dă de altă parte pe ceilalţi doi. — Apol întreabă: Bine va fí 
aşa? Tu eşti cu Ioniţă, pentru că loniţă-i mai mare, şi tu maí 
mic, şi te apără de câini. Tu eşti cu Niculae, pentru că tu eşti 
fată, şi el e fecior, şi te apără de câini. Bine va fi aşa? 


49 


— lon Agârbiceanu — 


Cel din pereche se uită unul la altul, măsurându-se, parcă 
nu s-ar mai fi văzut. 

— Bine, bunică! 

Dar în clipa asta începe să tipe cel din poală, care se vede 
deodată rămas singur, fără soţ. Dar bunica lova îl îmbună: 

— Noi mergem amândoi, taci tu, puiule! 

Ziua cea mal neliniştită pentru bunica lova e însă ajunul 
Crăciunului. 

— Azi-l ajunul lui Crăciun, aşa-l, bunico? 

— Aşa-í! 

— Azi mergem la colindat, aşa-i, bunico? 

— Aşa-l! 

ŞI sar cu toţii de sub tolul cald, pe când în ochiul de fereastră 
abia se crapă de ziuă. 

Bâtele li le taie sluga, din grămada de lemne din curte, dar 
trăbă să reteze bunica la ele, până sunt pe-o formă de lungi, ca 
să-l încete din plâns. 

O trag pe bunica lova de mânecă, în unghere, să facă 
repetiţie, şi, cât ce gată, zup, în curte şi la portiţă, să vadă: nu 
se maí face seară? 

Mama copiilor are de lucru cu pâinea, cu covrigi! şi 
colăceii. Cine să grljească de haine mai groase pentru copilaşii 
ce-or porni la colindat? 

Bunica aduce un clicin vechi, mare. 

— Care-l vrea pe ăsta? 

ŞI toţi se-ndeasă, împingându-se, plângând. Dar cel 
îmbrăcat, când vede că nu-şi poate mişca mâinile, începe el 
să plângă în locul celor ce-au rămas despoiaţi. Atunci bunica 
e numai gură şi numa! mâini. Îmbracă pe unul, îl dezbracă şi 
pune haina pe altul, şi tot aşa, până nu mai poate, şi iese mama, 
plină de făină, din cămară. 

— Care nu se-mbracă nu merge la colindat! 

Atunci tac toţi, tăcerea peştelui, stau neclintiţi, de-l poate 
grămădi cu hainele bunica după bunul eí plac. Groşi, ca umpluţi 
cu pale, cu traista după cap, cu bâtele în mână, stau lângă 


50 


— Fefeleaga — 


uşă. 

— Încă n-a înserat, bunico? 

— Nu încă. 

— Dar înseară, aşa-i, bunico? 

— Aşa. 

ŞI vreunul, ca să vadă, iese afară... Al doilea, după el... Al 
treilea, tot aşa... Al patrulea... Cel mai mic începe să plângă, 
că s-au dus la colindat. Bunica fese după el, şi, într-un ajun de 
Crăciun, îl aduce în casă de treizeci de ori, ca să tacă cel mic. 

Când mama, colo, dup-amiază, nu maí poate auzi uşa 
izbindu-se, vine şi-i spune: 

— Să meargă acum! Nişte copii ca ei, ce să mai aştepte? 
Pentru ei a sosit Crăciunul. 

ŞI bunica lova, de vole, de nevoie, trăbă să se înfăşoare în 
cojocel, cu cel maí mic cu tot, şi să lunece până în vecini, să 
colinde şi neamul ăsta îndărătnic. 

Atăta-i slujba bunicii lova: când se-apropie Crăciunul şi până 
pleacă nepoţii la colindat. Când se-ntorc, îşi spun vitejiile 
părinţilor, nu bunicii, care rămâne Iarăşi la vatră, gândindu-se 
poate departe, în urmă, la alte yremi, ori poate negândindu-se 
la nimic. Dar, de la o vreme, cum băieţii n-o mai bagă în 
seamă, cí colindă pa tata şi pe mama, bunica îşi pune mâna în 
san. 

— Care colindă şi pe bunica, îi dă bunica un creiţar! 

ŞI nepoţii vin, şi cel maí mari încep colindul lor cu „stratul 
de busuioc”, cu „cărarea prin mijloc”, cu „leagănul de mătase”. 


Dar în leagăn cine şade? 
Şade buna fată dalbă, 
Tot şade şi chindiseşte... 


Părinţii râd, şi bunica le dă bănuţul, dar trebuie să mai scoată 
din fundul pământului încă doi, pentru cetlalți. 

După asta, bunica lova are pace până la Crăciunul celălalt, 
de-l va mai ajunge... N-are ce face, n-o întreabă nimeni de 
nimic, ci trece de la vatră la lavā, şi de la laviţă la vatră, 


51 


— lon Agârbiceanu — CUPRINS 


privind la lumea asta ce-i pare aşa de ştearsă, ca o măsăriţă 
ce-a fost albastră odată, dar acum nu mai are nici o culoare... 


1907 


FEFELEAGA 


Dis-de-dimineaţă o vezi pe drum, tărându-şi calul de căpăstru. 
Femeia e înaltă, uscată, cu obrajii stricaţi de vărsat, arşi de 
soare şi de vânt. Păşeşte larg, tropotind cu cizmele tari, pline de 
umflături uscate. Calul o urmează cu gâtul întins, scobiţând din 
picioarele ciolănoase. Poartă pe spinarea adânc deşelată două 
coşărci desăgite. Sub coşărei, la fiecare legănare, se văd două 
petice mari, pământii. Calul e alb, dar, sub coşărci, i s-a ros 
părul tot, şi pielea, de-atâta frecătură, e-o rană tăbăcită, tare ca 
potângul. Merge în urma mulerii, adormit parcă de tropotul 
cunoscut al cizmelor el. Capul, mare cât o solniţă, nu şi-l mişcă 
nici la dreapta, nici la stânga. Nici femela nu-i are grija, cí 
păşeşte mereu înainte; doar în răstimpuri zice aşa, ca pentru 
sine: 

— Ghii, mă Bator! 

Trec aşa, amândoi, pe ulițele satului, urcă apoi pe cărarea 
dinspre Dealu-Băllor şi se pierd în coborâşul repede de dincolo 
de deal. Pe acolo-i coastă pietroasă, şi cărarea-l strâmtă, şi 
femeia tot mereu ogoleşte calul: 

— Noa, mă Bator, mă! Numa-ncet, mă, că nu dau tătarii. 

Bator se zdrobeşte rău pe povârniş, şi ciolanele aşa de 
tare-i împung în piele, când ici, când colo, de parc-ar căuta 
un loc să lese din trupul bătrân şi ostenit. Corfele, desăgite 
în spinare, bleoncăne în toate părţile, dând să se desprindă 
de pe şaua mică, de lemn, şi pleoapele se lasă şi se ridică 
mereu de pe cele două răni alburii ce-nchipuie ochii, ca şi 
când ar încerca să tragă-n sus o piele neagră ce-acoperă 
luminile stinse de mult. 


52 


— Fefeleaga — 


Ajunşi în vale, se opresc lângă o grămadă de platră mărunţită. 
Femeia scoate dintr-o corfă o troncuţă de lemn, o umple cu 
piatră şi începe să încarce coşărcile. Calul se clatină încet, la 
dreapta ori la stânga, după cum pune femela piatra. Apoi, cu 
coşăreile pline, pornesc amândoi, încet, la deal. Se-ntâlnesc 
cu băleţandrii care vin chluind, cucuiaţi deasupra coşărcilor 
desăgite pe căluţii mici, dar ţapeni. Vin şi el după piatră. 
Băleţandrii-i dau bună-ziua femei! şi trec maí departe. 

— Să creşteţi mari, să creşteţi mari, răspunde dânsa, şi 
trage-ntins de căpăstru. 

Caii mai tineri nechează, cheamă de ici şi de colo, dar 
Bator urcă din greu, cu capul în pământ, n-aude nimic, nic! 
tropotul cunoscut al cizmelor stăpânel nu-l mal aude. Pipăie 
cu picioarele şi cunoaşte, ştie unde are să vie vreun pripor maí 
greu de urcat. Acolo se adună, se îndreaptă, suflând, năduşit, 
pe nările largi, bătrâne. 

— Ho, mă Bator, ho, mă sărace! Stai să mai hodinim, că 
doar nu dau tătarii. 

ŞI calul se opreşte bucuros, şi răsuflă ca din foí. Femeia 
tocmeşte coşărcile, maí pune la loc vreo bucată de piatră ce 
dă să cadă, şi cată înainte: cât maí au până-n vârful dealului? 

ŞI tot aşa, cu popasuri dese, cu îndemnuri, ajung pe culme. 
De aici-l mai uşor. Ajunşi în sat, descarcă piatra astăzi la o 
gazdă, mâine la alta. La câte unii duce şi săptămâni de-a 
rândul. 

Pe mulere-o cheamă Maria, dar oamenii, batjocoritori cum 
sunt, îl zic Fefeleaga. Tineretul mai mărunt din sat aşa a pome- 
nit-o: cu Bator de căpăstru aducând piatră la unii şi la alţii. Cât 
aur vor fi scos unii şi alţii din piatra adusă în spinare de Bator, 
Maria nu s-a gândit niciodată să socotească, dar, de multe ori, 
când Bator abia urca pe spinarea dealului, îşi zicea aşa în 
gândul ei: „Din câtă piatră a purtat săracul, mal că s-ar putea 
face un deal ca acesta”. Îi plăteau de-o povară zece cruceri. 
ŞI când era drumul bun, putea aduce cinci-şase poveri. Tot 
făcea pe săptămână vreo trel zloți. ŞI-şi zicea în gând: „Tot 


53 


— lon Agârbiceanu — 


putem trăi“ 
Odată trăise şi maí bine. Pe când îl trăia bărbatul, Dinu, 
oamenii îl ziceau María Dinului. ŞI Maria Dinului, pe vremea 
aceea, lucra cu Bator alăturea ca şi acum, iar Dinu lucra în 
baie, sfredelea stânca şi puşca cu praf ori cu dinamită, ca toţi 
băleşi!. ŞI mai câştiga şi Dinu trei-patru zloți la săptămână. 
Copil! aveau pe-atunci vreo cinci capete. Slăbuţi copii. 
Aveau ce mânca, şi tot erau jigăriţi. Dinu tuşea mult; de câte 
orí venea de la baie, ud şi plin de tină, tuşea şi suduia copiii, 
— nu-i putea suferi văzându-l! aşa de prăpădiţi. Muierea le 
inea partea, îl mângâia, îl săruta pe obrăjori! scorţoşi, de pe 
care mereu se desprindea un praf ca o pulbere de făină. 

— Lasă-i, măl române, ce-aştepţi tu acuma de la ei? Când 
vor începe să lucre, se întăresc ei atunci, zicea femeia. 

— Până-l cucu! Dintr-ăştia nu vol vedea eu oameni! 
răspundea cu ciudă bărbatul. 

ŞI n-a văzut, că Dinu a murit mai degrabă ca toţi. Femela 
l-a plâns ce l-a plâns, dar n-a avut vreme de jelire, că, deodată 
cu înmormântarea, s-a gătat şi cel din urmă bănuţ din casă. 
Bator, în vreo trel zile, cât a hodinit până l-au îngropat pe 
Dinu, era aproape, să înţepenească. Acum femela simţea că 
singuru sprijin ce-l rămăsese era calul ăsta mare, alb, slab de 
să-l numeri toate oasele. Satul era tot aşa ca şi pân! trăla Dinu. 
Toţi oamenii îşi vedeau de lucru, ca şi când nimic nu s-ar fi 
întâmplat. ŞI când au văzut-o pe Maria, a doua zi după ce și- 
a îngropat bărbatul, c-a şi plecat cu Bator de căpăstru, unul 
mai pestriţ la maţe a zis: 

— lată şi pe Fefeleaga! 

ŞI, de-atunci, Fefeleaga i-a rămas numele. 

Dar ea nu s-a încrezut niclodată în oameni, nici nu le-a 
cerut ajutorul. Altădată se încredea în vola Celui-de-Sus, íar 
acum, de la moartea bărbatului, se încredea în Bator. De când 
şi-a închis Dinu ochii, şi ea a ieşit în curte şi a strigat „Tulai!”, 
de-atunci a simţit că nu oamenii acela care vor veni să vadă 
pe mort îi vor fí sprijin de-acum înainte, ci calul acela mare, 


54 


— Fefeleaga — 


alb, care sta legat de-un pociumb şi ronţăia liniştit la ogrinji. ŞI 
cât a stat mortul în casă, de câte orí ieşea Fefeleaga afară, îi 
părea că Bator, cum ronţăia la ogrinji, dând din cap, ar zice: 
„Da, da, da! Vom face ce vom putea“. 

ŞI aşa, încetul cu încetul, tropotind din cizmele mari ziua 
întreagă pe ulițele satului, cu Bator de căpăstru, a început să- 
uite pe Dinu. Nu doară aşa, ca să se gândească la alt bărbat, 
că ea de mult nu mai înţelegea decât într-un chip viaţa: să se 
rământe săptămână de săptămână, ca, duminica, pe bănuţi! 
căpătaţi, să cumpere bucate şi legume pentru casă. ŞI, pentru 
asta, se simţea destul de tare, dacă avea pe Bator alăturea. 
Poate or fí muncit-o şi pe ea vreodată, — cândva, demult de 
tot, — gânduri mai luminoase, şi inima, în tinereţe, poate să-l 
| tresărit vreodată de-o căldură tainică. Dar îndată ce s-a 
înhămat la munca din care vedea că toată viaţa n-are să maí 
scape, a înţeles că, pentru o femele năcăjită ca ea, toate acele 
închipuiri de maí bine sunt, lac-aşa, prostii, care-ţi fac traiul 
mai greu. 

S-au aflat vreo dol-trei oameni care au sfătuit-o să se mărite 
íar. 

— Ce să stai aşa? Îmbătrâneşti, ş-atunci nu te maí ia nime. 

— lele pe muma-dracului! zicea Fefeleaga. 

ŞI privea cu duşmănie la oameni! aceia, care numai din 
bunăvoință o sfătuiseră aşa. Apoi îşi punea capul în plept, trăgea 
de căpăstru — „Ghii, măi Bator, ghii, măl sărace!” — şi-şi vedea 
de drum, gândindu-se la ceva. Nu ştia ce-i, dar simţea că-l 
amar, şi nu ştia de ce-i maí vine în minte: că, adică, de ce maí 
trăleşte omul în lumea asta? N-a răspuns niciodată decât ridicând 
din umeri şi deci îi era ciudă că, din când în când, îi venea iar 
gândul acela. Câteodată, dimineaţa, când punea coşăreile pe 
cal, í se părea că şi Bator s-ar gândi la lucrul acesta şi că, dacă 
n-ar fí orb, ar privi-o întrebător. 

În cinci ani de văduvie a rămas numai cu doi copil, un 
băiat şi-o fetiţă. Trei au murit. Au murit toţi când să treacă 
peste anul al cincisprezecelea. Ca şi când acolo, la anul acela, 


55 


— lon Agârbiceanu — 


al cincisprezecelea, ar fi fost un prag înalt-înalt, de care era 
sortit să se împledice copii! ei. Cădeau şi-şi rupeau grumajil. 
Săteni! se bucurau că o mai uşurează Dumnezeu, dar Fefeleaga 
nu se bucura deloc. Drept că băieţii erau mari, dar, fiind toţi 
bolnavi, nu puteau munci. Pe unul chiar l-a dat slugă, dar nu l- 
a ţinut stăpânul, zicând că-i prea slab, că n-are virtute. ŞI 
Fefeleaga tot nu se bucura de moartea lor. De spus, nu spunea 
nimănui de-o doare ori ba. Nici n-o puteau cunoaşte oamenii 
dacă are mort la casă decât de pe două lucruri: întâi că, două- 
trei zile înainte de moartea vreunul copil, Bator stătea legat de 
pociumb, ronţăind ogrinj ii, şi a doua, că, după înmormântare, 
Fefeleaga pornea cu noaptea-n cap, cu calul de căpăstru, pe 
ulițele satului. Dar, până era mortul în casă, dânsa ieşea de 
multe ori şi se apropia de cal. 

— Ce mai faci, tu Batore, sărace? 

ŞI calul ciolănos da din capu-i mare cât o solniţă, părând a 
zice: „De, ce să-l faci, aşa e lumea!” 

ŞI drept avea calul! Aşa e lumea! Fefeleaga a simţit bine 
că-l aşa, de câte orí îi murea vreun copil şi-şi vedea casa din 
ce în ce maí goală. 

Maí mult venin í se strângea la inimă duminica. Da, atunci 
îşi scotea plata pentru munca de-o săptămână, a el şi-a lui 
Bator. ŞI bogătanii, ştiind-o fără ajutor, nu-i plăteau regulat, 
nu-i plăteau tot, aşa că Fefeleaga avea rămăşiţe mari pe la 
toţi. Se încredeau că va veni, totuşi, şi săptămâna viitoare la 
lucru, căci n-avea ce face cu Bator. ŞI maí făceau socoteala 
că, de la o săptămână până la alta, Fefeleaga, cap de muiere, 
va maí uita. De uitat nu uita dânsa, dar dacă vedea că omu-í 
lacom pe crelţăraşul el, nu zicea nimic, nu-l mai cerea, ci 
numai un zâmbet de batjocură í se aşeza pe faţă, ŞI era ceva 
curios de tot zâmbetul acesta pe obrajii pământii, mâncaţi de 
vărsat, ca două lespejoare de piatră surle pe care au picat mulţi 
picuri grei de ploaie, găurindu-le. 

Aşa, adunându-şi plăţile, rar putea să dea pe la biserică. 
Dar nu mergeau la biserică nici bogătani! din sat. Aceştia stăteau 


56 


— Fefeleaga — 


la cârciumă şi beau bere. Fefeleaga nu mergea la slujbă, şi, 
totuşi, văzând pe oameni! aceştia, care beau poate chiar bănuţi! 
pe care ar fi trebuit să-i dea ei, îi dispreţuia, şi, — şti-o amarul 
ei de ce, — se simţea că-l mai mult decât ei, că-i mai bună 
creştină decât dânşii. ŞI, rar, dar rar de tot, când vreunul o 
amâna cu lunile şi nu-i plătea, îl spunea verde în faţă: 

— Ce-s eu? Nimic! Da” pe mine nime nu mă blastămă, 
nime nu zice să mă bată Dumnezeu, pe când pe dumneata tot 
satul te blastămă. 

Şi-acum, să-l fi dat bogătaşul plata întreită, nu-i ma! trebuia. 
Mergea acasă, mal punea o mână de fân sub botul calului 
şi-l zicea: 

— Da” tu ce mal spui, Batore sărace? 

ŞI calul, pipăind cu buzele mari, groase, fânul, da din cap, 
ca şi cum ar fl zis: „Da, da! Aşa-s oamenii 

Lucrând săptămâna întreagă, înțelegându-se cu Bator, ca şi 
când în el s-ar fi mutat sufletul bărbatului, al lui Dinu, Fefeleaga 
nu ştia cum trece vremea. Timpul, pentru ea, avea o singură 
măsură: de la moartea unul copil, până când altul îşi închidea 
ochii. Numărând aşa, ajunse cu un singur copil, o fată, şi socotea 
tre! ani de la cea din urmă moarte ce-a fost în casa el. 
Îmbătrâniseră şi mulerea, şi calul. Muierea era jumătate căruntă, 
avea părul ca lâna oilor seine. Pe obrajii e! mâncaţi de vărsat 
se formaseră pârălaşe adânci, zbârcindu-l faţa. Bărbia í se 
ascuţise şi începea să se ridice spre gura căzută înăuntru, Calul 
era şi maí ciolănos. Cele două petice pământii de sub corfe se 
măriseră, părul de pe coaste, de pe spinare í se rărise şi | se 
rărea mereu. Buza de jos îl spânzura, ca şi când i-ar fl atârnat 
cineva o povară nevăzută. 

Femeile mai bătrâne din sat, babele, se dădură cu vorbe în 
jurul ei. Că aşa, că pe dincolo, c-ar fí bine să se facă nişte 
farmece, că nu-l lucru curat de-i tot mor copiii, şi tot la aceeaşi 
vârstă. 

Dar Fefeleaga nu credea în dracu! şi în puterile lui. Femeile 
îşi făceau cruce de necredinţa ei, dar Fefeleaga rămânea rece. 


57 


— lon Agârbiceanu — 


— Nu, soro, nu-l duc. Drac e omul cel rău şi nedrept. Ala-l 
dracu! 

ŞI n-a umblat după farmece şi descântece. N-a umblat. ŞI 
la patru ani, două luni şi treisprezece zile de la cel din urmă 
mort, l-a adormit şi fetiţa rămasă în viaţă. Cel din urmă copil. 
ŞI tot când să treacă peste al cincisprezecelea an. ŞI asta, ca 
ş vreo trel ani mal înainte, n-a fost bolnavă. Făina ce-l cădea 
de pe obraji, până a fost mal mică, s-a dus. N-a zăcut decât 
vreo două săptămâni. 

ŞI când l-a murit copila aceasta din urmă, Fefeleaga n-a spus 
o zi nimănul nimic. Cât ce-a închis ochii, a pus luminiţa în 
sfeşnic, să ardă mai departe, a ieşit în curte, a dezlegat pe Bator 
de la pociumb, l-a tras întins de căpăstru, l-a dus în şopronul plin 
de fân şi l-a lăsat acolo slobod. Nu I-a zis nimic, ci, din întâmplare, 
şi-a ridicat ochii spre capul bălanului. Pleoapele-i stăteau 
deschise, fără să clipească. Nicicând nu-l părură cele două răni 
alburii aşa de grozave, aşa de adânci, ca acum. Apoi a intrat în 
casă, s-a pus pe-o laviţă de brad şi a stat zlua-ntreagă aşa cum 
stă lemnul. N-a plâns, nu s-a bocit, nu şi-a sărutat copila, ci a 
stat aşa, cu capul în palmele aspre. ŞI-I tot venea nodul acela 
amar, până-n gât, că adică pentru ce mal este omul în lume? 
Acum nu maí ridica din umeri, dar nici nu-şi desluşea gândurile 
într-un răspuns. Ce vedea mai viu era viaţa pe care-o dusese, de 
căpăstru, întâi c-un cal negru, apol cu Bator. Vedea Dealu-Băilor 
înalt, pieptiş, cu colf de stâncă leşiţi ca nişte măsele de urlaşi, 
vedea poteca de-atâtea ori bătută, şi pe potecă se vedea pe ea 
cu Bator de căpăstru. Număra aşa ca-n vis de câte ori a urcat şi- 
a scoborât dealul acela, socotea cam de câte poveri de piatră să 
fi adus în vreme de vreo patruzeci şi cinci de ani. Apol trecea 
cu gândul la duminicile de peste an; în câte a fost şi în câte n-a 
fost la biserică. ŞI când n-a fost, de la care om câţi bani a luat? 
Cu care s-a sfădit pentru plată? Apoi auzea iar pe Bator cum 
păşeşte, pocnindu-şi oasele, în urma ei, cum sună vreo potcoavă 
ce stă să cadă. Îl vedea cum se zmânceşte, cu greutatea în spate, 
pe Dealu-Băilor la deal, cum se propteşte pe picioarele de dinainte, 


58 


— Fefeleaga — 


pe Dealu-Băilor la vale. ÎI vedea, şi se-auzea acolo, departe, pe 
sine cum îl îmbuna: „Stai, mă Batore, sărace! Stai să mai hodinim, 
că doar nu dau tătarii!” Apoi, încet-încet, cu mare greutate, socotea 
numărul anilor dintre morţii săi, de la bărbat până la fetiţa aceasta 
din urmă. Lung şir de ani! ŞI ce de drumuri bătute, maica mea, 
Doamne, că dacă le-ar pune în şir drept, ar fí ajuns la marginea 
lumii! 

Dar acum s-a Isprăvit cu strapaţul! Nu maí avea pentru ce 
să se zdrobească. Până i-au murit pe rând, unul câte unul, 
copiii, n-a ştiut pentru ce se zoleşte atâta. Acum, când Păuniţa 
sta cu luminiţa de ceară la căpătâi, simţea Fefeleaga că toată 
viața pentru copii! aceştia s-a chinuit. Cum s-a chinuit, numa! 
ea ştia! Ba nu, nu i-a căzut greu lucrul, a muncit din Inimă! 
Pentru ei! Pentru cinci, apoi pentru patru, apoi pentru trei, şi 
iarăşi, pentru doi, şi în urmă pentru unul. ŞI două lacrimi micuţe, 
cât gămălia, îi umeziră ochii uscați. 

Seara s-a dus la clopotar, la preot, „să se mai ostenească o 
dată şi pentru cel din urmă suflet din casa ei“. Dimineaţa 
următoare a intrat în şopron, l-a luat pe Bator de căpăstru şi a 
pornit. Calul trăgea să meargă spre locul unde ştia că stau cele 
două corfe legate, îndesăgite. Dar Fefeleaga l-a oprit. 

— Stai, Batore, stai, calule sărace, că de-acum n-o să mai 
porţi platra în spinare! 

ŞI-I trăgea de căpăstru spre portiţă. 

Calul, simțind că n-are coşărcile în spate, se priponi în prag. 

— Ghii, măi Batore, ghii, măi dragă! Acum nu mergem la 
ucru. Nu! Acum te duce Fefeleaga la târg să te vândă, să 
cumpere mama cunună şi jutpalb-alb, ca laptele de alb. Că 
acum a murit şi Păuniţa, măi Batore! 

ŞI ochi! eí uscați se umeziră a doua oară. 

ŞI, trăgându-l de căpăstru şi tot vorbindu-i, l-a dus la oraş şi 
-a vândut pe un preţ ca vai de el. Calul simţi mâna străină, 
ce-l prinse de căpăstru, mirosi pe noul stăpân, şi, întorcându-şi 
capul după Fefeleaga, necheză întâia oară, după o tăcere de o 
grămadă de ani. În ochii bătrânei se ivíră a treia oară lacrimi, 


59 


— lon Agârbiceanu — CUPRINS 


ŞI, ca într-o fulgerare, înțelese păcatul ce-l face despărţindu-se 
de calul ce-a ajutat-o o viaţă întreagă. Dar zadarnic! Dânsa nu 
mai avea ce face cu Bator. De câte ori l-ar fi văzut, şi-ar fi 
adus aminte de lungul şir de morţi, — da, de morţi, căci vede 
ea că pentru el a lucrat, — şi n-ar fí putut răbda. Simţea că 
prietenia aceea aproape omenească, ce a avut-o faţă de cal, a 
fost numai pentru ajutorul ce í l-a dat el pentru copiii săi. Că 
ea, în calul acela mare, alb, ciolănos, şi-a iubit copilaşii. şi 
totuşi, iată, chiar acum, cel din urmă ajutor tot de la Bator 
vine. Să nu fi fost el, Păuniţa n-ar avea nici sicriu vopsit, nici 
cunună ca de mireasă, nici giulgiuri albe. Când ieşi de la 
târguit, calul era legat de-o proptea într-o uliţă strâmtă. Merse 
la el şi-l mângâie pe grumaji. Calul necheză íar. 

— Batore, mă, nu fi tu supărat. Ţie o să-ţi meargă maí bine. 
Dar Iaca, eu mă duc, mă grăbesc să împodobesc pe Păuniţa. 

ŞI tropotindu-şi pe trotuare cizmele grele, umbla, frântă de 
spate, să găsească vreun car de la ei, să-şi ducă acasă podoabele 
cumpărate pe preţul lui Bator. 


1908 


LUMINIŢA 


Primăvara începuse cu secetă mare. Se roşiseră livezile, ca 
arse de brumă, iar dealurile erau pământ gol. Vitele zbierau pe 
câmp ziua, mugeau prin curţi noaptea, iar oamenii îşi plecaseră 
capetele adânc în piept. Bucatele se scumpiseră foc, de nu te 
puteai apropia de ele, şi-aci, în sat de munte, erau şi mai 
pipărate. 

De la Paşti până la Rusalii, o dată numai s-a îndurat cerul 
să se întunece şi să azvârlă câţiva stropi marí, grei, rari. Dar la 
Rusalii, cerul se căptuşi deodată cu nouri greí, plini de întuneric 
şi de vijelie. ŞI pădurile de brad începură să vulască adânc, ca 
o cădere puternică de ape mari. Un fulger s-aprinse în înălţime, 


60 


— Fefeleaga — 


din Pleşa până-n Măgura, zvâcni în toată lungimea lui, şi 
întunericul începu să se coboare şi maí tare. În noaptea aceea 
din marţea Rusaliilor, mulţi creştini vor fí privegheat, numărând 
trăsnetele ce se slobozeau când ici, când colo, cu detunături 
clocotitoare prin păduri şi stâncării. Dimineaţa ploua încă, şi 
oamenii se adunau câte dol-trel la câte-o portiţă acoperită şi 
povesteau. 

Pe drumul strâmt, plin de bolovani, care duce spre dealul 
cu citeră neagră, este o căsuţă de bârne, puţină de s-o cuprindă 
şase oameni în braţe. Căsuţa e răzleţită de sat, pe deal în sus, 
de nici popa nu merge, la Bobotează, cu crucea, până acolo. 
Cantorii au scornit vestea că femela zăvorăşte uşa şi stă închisă, 
câtă vreme umblă popa cu botezul prin partea aceea de sat. 
Vreodată cine ştie cum va fí fost, dar acum baba Mâía zăcea 
de mult în pat, şi nu maí vorbea nimeni de dânsa, ca şi când n- 
ar mal fi fost pe lume. 

Noroc avea cu fată-sa, cu Salvina. Salvina asta era fată 
bătrână, — trecuse de treizeci şi cinci, — dar apucase să rămâle 
aşa, nemăritată. 

Ploaia de la Rusalii aduse bucurie şi-n casa lor. Ce-i drept, 
n-aveau fânețe, n-aveau semănături să se usuce, n-aveau vite 
să moară de foame. Dar avea Salvina două braţe tari, ş-acum 
ştia că va căpăta de lucru pe la oameni. Că-n timpul cât ţinuse 
seceta, babei Mâla í se uscase ŞI gâtul, şi pleptul, íar din adâncul 
măruntalelor i se stârnea ceva ce-i aducea ameţeală la cap. 
Salvina n-avea unde să muncească, n-o chema nimeni, şi, de 
cerşit, nu putea să cerşească. ŞI, dacă nu muncea fata, cine 
amarul să se-ngrijească de o femele bătrână şi bolnavă? 

Când îl întindea mălaiul, Mâia de tre! ori pe zi clătina din 
cap că nu-l trebuie, şi numai a patra oară îmbuca ceva. ŞI 
ochii eí, înconjurați de pleliţă zbârcită, vineţie, priveau 
nemişcaji, dulcegi, plini parcă de-o apă alburie. 

Zicea de multe orí: 

— Doamne, tu fată, că rău înghit. 

ŞI dacă fata nu-l zicea nimic, după un răstimp întindea din 


61 


— lon Agârbiceanu — 


gâtul plin de vine şi de oase şi mai zicea o vorbă: 

— Oare nu s-a-nnourat afară? 

ŞI câteodată fata trebuia să iese să privească cerul. În 
răstimpul acela dintre Paşti şi Rusalii, lumină nu s-a aprins în 
căsuţă la cele două femei. În trei duminici a cumpărat Salvina 
sare de câte patru bani, o dată oţet de cinci, ş-atâta le-a fost tot 
târgaşul. 

Era în casă o luminiţă, o luminiţă de ceară, pusă împletită 
pe o crucluliţă afumată de lemn, pe care nu se maí cunoşteau 
sfinţii. Dar luminiţa aceea n-o aprindeau. O păstrau pe când 
va fi să moară baba Mâia, să aibă şi ea ce ţine în mână, ca sã- 
şi vadă calea luminoasă, când va pleca pe drumul de veci. ŞI 
nici nu aveau lipsă s-o aprindă. În căsuţă n-aveau de ce se 
împiedica. Cele două laviţe înguste erau lângă pereţi, o lădiţă 
— într-un ungher, patul — era bătrâna pe el, iar masă n-aveau. 
Cele trei icoane cu sfinţi deznădăjduiţi, care se strâmbau ca-n 
muncile Iadului, atârnau de pereţi şi nu le făceau val. 

Baba Mâlia nu s-a ridicat de pe oase de vreo dol ani. 
Câteodată avea junghluri adânci, „se petrecea“, cum spunea 
fata, apol iar se liniştea. Dar în vremea asta de secetă, hrănită 
rău, Mâla slăbise şi mai tare din puteri. Durerile îi veneau maí 
des, ŞI, de multe ori, în chinurile eí, întindea mâna, holbând 
din ochi, după luminiţă. 

Fata l-a adus pe popa s-o grijească, s-o împărtăşească cu 
cele sfinte. 

Dar numai îl venea aşa, să moară, cí nu murea. 

La Rusalii, când se-ntunecă, bătrâna zise: 

— Are să plouă, fată. 

— Da, are să ploua! zise Salvina. 

ŞI când cel dintâi picuri izbiră pe acoperişul de şindrilă, ca 
un ropot dulce, ca un cântec sfânt, cele două femel tresăriră: 

— Plouă, zise Mâla. 

— Plouă, zise Salvina. 

ŞI deschise uşa să Intre în casă mireasma ploii. 

Bătrâna a stat un răstimp şi-a ascultat. Apoi îşi măsură o 


62 


— Fefeleaga — 


cruce largă, neregulată. Când începură să se descarce trăsnetele 
unul după altul, ca dărâmări de stânci prăpăstioase, baba Mâia 
îşi măsură altă cruce şi zise: 

— Închide, tu fată, uşa. Are să vremulască. 

Şi-a închis fata uşa, şi s-au culcat amândouă în lumina 
fulgerelor. 

Dar ploaia vreo patru zile n-a maí contenit. Câteodată 
scăpau de după dealuri vânturi mari, ce duceau spre Pleşa 
grămezi mari de nouri, ca nişte turme de dihăni! şi de uriași, 
negri, vineţi, mânioşi, încleştaţi unii într-alţii. Câte o ruptură 
de cer rămânea albastră, înaltă, dar îndată alergau alţi nouri s- 
o astupe. ŞI vântul se oprea, şi ploaia începea să cadă, măruntă, 
deasă. 

Baba Mâla şi cu fată-sa aşteptau să se-nsenineze. Se-mpuţina 
mălaiul, trebuia făină, şi Salvina văzu că totuşi trebuie să dea 
creițarii pe lapte. Mă-sa abia maí sufla, şi bucată uscată în 
zadar l-ar mai fi dat. 

Ochii bătrânei, în cele două zile din urmă se-ngălbeniseră 
pe la alb. Rotunji, mici, priveau ţintă şi semănau acum cu 
ochii de cucuvale. 

l-a adus lapte, ca astăzi, şi, ca mâine, Salvina a căpătat de 
lucru. Era şi vremea, căci fata se asprise tare. Vorbea răstit cu 
bătrâna, din firea ei, căci era scurtă şi zmănâncită la vorbă, 
dar în zilele din urmă era tot mânioasă. 

Dimineaţa i-a pus ulcica cu lapte lângă pat, a luat luminiţa 
de pe cruce şi a aşezat-o, cu câteva chibrituri, lângă ulcică. 

— laca, aici, lapte. Aici al şi luminiţa, şi chibrituri. 

— Bine, maică, bine. Să-ţi ajute Dumnezeu, zise bătrâna, 
când fata ieşi pe uşă. 

Abia se duse Salvina, şi Mâla luă ulcica; dezlipindu-şi 
buzele sorbí o dată, de două ori, de tre! ori. ŞI băutura albă 


părea că trece, — în drumul său în jos, — peste podeţe, părea 
că se adună în gropi şi se varsă apoi mai departe, aşa 
ghiolcănea. 


ŞI Mâla deodată se simţi maí bine. Se uşurase şi | se mulaseră 


63 


— lon Agârbiceanu — 


parcă toate oasele. 

Afară ploaia încetase de cu noapte, dar vremea nu era 
senină. Nouri negri, mari, petice de nouri mai luminoşi 
călătoreau mereu, de la apus la răsărit. Vântul numai, în 
răstimpuri depărtate, şulera în vreun brad prin apropierea 
căsuţel, apoi iar tăcea dintruna. 

Din pat, pe ferestruţă, baba Mâla vedea afară. De câte orí 
n-a privit ea prin ferestruța aceea! De când n-are ea alta de 
făcut decât să se gândească, să privească pe ferestruţă şi să-şi 
aştepte moartea! 

ŞI, de multe ori, gândul el colinda departe, cu zeci de ani 
în urmă. Îşi amintea de tot ce-a văzut, de tot ce-a păţit în 
viaţă. Dar iată, acelea, ca şi când n-ar fi fost. Ca nouri! care 
trec pe cer, târându-şi umbra pe pământ, şi se duc să nu se mai 
întoarcă. ŞI iată c-a rămas numai cu fata! Dar şi fata, ca şi 
când n-ar fi. Ea se duce la lucru dimineaţa şi vine seara, şi 
câteodată nici seara. 

ŞI, în nenumăratele zile de boală, părăsită, baba Mâía privea 
cu dragoste, cu sfinţenie la luminiţa de ceară. lată, luminiţa 
astae singurul sprijin care n-o părăseşte niciodată. Ea o păzeşte 
acum şi va ajuta-o în ceasul din urmă. ŞI bătrâna suspină de 
multe ori: 

— Sfântă luminiţă, sfântă ceară, sfinte albine! 

Ani întregi au trecut de când nu s-a mal putut duce la 
biserică. Dar tot mai ştia din ce spunea popa, din ce spunea 
diacul. 

ŞI maí mult, în boala şi singurătatea eí, baba Mâia la 
lucrurile astea se gândea. Îşi închipuia cum are să fie ladul cu 
dracii, cum are să fie Raiul cu sfinţii. ladul? D-apoi întuneric 
beznă, de să nu-ţi vezi mâna! ŞI, prin întuneric, cozi şi gheare 
de draci, care prind pe creştin şi-l duc la căldarea cu smoală, 
să-l opărească. Doamne fereşte! ladul! O, Doamne, Doamne! D- 
apol bivoli împungaci, ce-or lua în coarne femeile nelegiuite 
şi pe ucigaşii de oameni! 

— Doamne fereşte, Doamne fereşte! suspina bătrâna. 


64 


— Fefeleaga — 


Dar ea n-avea s-ajungă-n lad. Pe ea va prinde-o sfântul Petru 
de mână, va sprijini-o să nu cadă şi va întreba-o: 

— Tu eşti baba Mâia? 

ŞI ea va zice: 

— Eu, sfinte Petre. 

— Cea de-a avut o fată, una Salvina? va zice sfântul. 

— Da, eu! 

— Cea de-a bolii vreme multă de tot? 

— Da, eul 

Şi-atunci, sfântul Petru va zurui din che! şi va găsi pe cea 
potrivită. Se va deschide poarta, şi sfântul Petru îi va arăta 
locul de hodină, în iarbă înflorită, sub un măr cu mere aurii. 

Nu, ea nu va apuca în lad! Ce-a făcut ca să meargă în lad? 
ŞI are ea luminiţa aproape! Când va simţi că í se ridică nodul 
în gåt, să-l oprească răsuflarea, aprinde luminita, sfânta luminiţă 
de ceară. Şi-atunci, chiar de-ar vrea s-o răpească, cornoraţii se 
vor împrăştia. 

ŞI baba Mâla îşi făcea o mulţime de icoane. ŞI totuşi, 
vremea îí trecea destul de greu. 

Dar astăzi, după ce bău laptele până-ntr-un picur, nu-l veneau 
gânduri de-astea. Astăzi privea dornică prin fereastra căsuţei, 
şi-l veneau gânduri copilăreşti. Uite, cum ar vrea să iese puţin 
până afară! Numai aici, înaintea uşii; când a trece nourul de 
pe soare, să cadă lumina pe ea! Ba nu, ar vrea să meargă ş 
mai departe. l-ar plăcea să se coboare în sat, să vadă cum mal 
stă satul. Să-l vadă pe popa şi să-l întrebe de sănătate. Să se- 
ntâlnească cu două bătrâne din vremea ei, — Anuţa şi Zamfira, 
— să le-ntrebe: 

— Da’ vol ce mai faceţi? 

ŞI ele să zică: 

— D-apol ce să mal facem? lacă! 

ŞI să meargă mal departe pe uliţă, să vadă biserica. Mare şi 
frumoasă biserică! Să se-ntâlnească cu oameni! care I-au fost 
vecini până a stat şi ea în sat. ŞI oamenii să zică: 

— Ce-i, vecină? Aí mal venit la vale? 


65 


— lon Agârbiceanu — 


ŞI ea să zică: 

— Mal! 

Tot aşa, să umble pe uliţă, pe unde n-a umblat de mult, şi 
oamenii să zică: 

— lată şi baba Mâla! 

lar copili cel maí tineri să-ntrebe: 

— Mamă, cine-l bătrâna aceea? 

ŞI femela să zică: 

— Baba Mâla, cin’ să fie?! 

Gânduri de-acestea îl veneau astăzi. ŞI nu erau gânduri 
goale, erau gânduri vii, erau icoane. ŞI nu icoane reci, ci icoane 
aşa de călduţe, de baba Mâia le simţea căldura ca o mângâiere 
la inimă. ŞI cerca să se-nvârtă-n pat, să poată vedea maí bine 
pe ferestruţă. 

Nu, astăzi nu se gândea la lad şi la Rai! Azi, după ploaia 
ce-nverzise câmpul, ar fi voit să mai fie o dată fată-mare, să 
pască vitele pe munte, să păşească pe frunzele uscate, umede 
acum, să se prindă cu mâna de-o creangă, ş plicuri! rămaşi pe 
frunze să cadă stropind-o pe obraz, pe íe, apoi să iese pe culme, 
la luminiş, să toarcă şi să privească vitele cum pasc, şi seara 
să vie acasă cu vitele sătule cumu-s dobele. Se maí cugeta cât 
ar fi de bine să mai umble ea pe vârful măguri, pe Frasin, 
după fragi de pădure. Ce fragi se fac mal ales pe Frasin! „Buricul 
deştului“ de mari! Ori să aibă ea acum nişte pere de la dascălul 
cel bătrân din grădină. Ce pere! Cumu-l ceara! Numa! dascălul 
are pere de-acelea în sat. 

ŞI cum se gândea aşa, la câte toate, baba Mâia simţea că 
se face tot ma! uşoară. De la o vreme í se păru că nici nu maí 
stă în pat. ŞI pipăi bine scândurile. Apoi, uşoară de tot, lată că 
sta aşa şi nu se mal putea gândi la nimic. Dar era bine. Las” să 
fie, că nu-i rău! Au durut-o pe ea destul oasele, au tălat-o destul 
junghiurile ca nişte săbii ascuţite. Acum, aşa, călduţă, uşoară 
şi fără dureri, stă, şi ochii parcă-í râd. Şi-n casă e o linişte aşa 
de bună! ŞI soarele se uita chiar acum, deodată, pe cele trei 
ferestruțe. Uite, ce pulbere de lumină! 


66 


— Fefeleaga — CUPRINS 


Deodată, însă, baba Mâla schimbă ochii şi-l umplu de 
spaimă. Simţea cum vine ceva, ceva rece şi peu cao povară 
strivitoare. Întinse mâna, dar n-ajunse luminiţa de ceară. Se 
oţări cât putu, dar luminiţa căzu pe podele. Junghiul ce-l simţise 
o prinse, o-ncăârligă, dar bătrâna se zvârcolea mereu, s-ajungă 
luminiţa de ceară. Aşa, frământându-se, căzu pe podele şi muri, 
cu mâna întinsă după luminiţă. 

ŞI prin cele trei ferestruţe pulberea de lumină albă cădea 
mereu în casă, apropiindu-se tot maí mult de pat. ŞI dintr-odată 
învălui, ca un giulgiu, trupul ţapăn al Mâlel, ulcica răsturnată, 
şi luminiţa de ceară, de care n-avusese parte bătrâna. 


1908 


VÂRVOARA 


Am întâlnit-o pe drum, c-o traistă lungă, smolită, de lână, 
umblând în sus şi în jos. Se oprea la câte-o poartă, privea 
înlăuntru, uneori vorbea două-tre! vorbe cu cineva din curte şi 
pleca mai departe. Sapa veche, cu coada lungă, lucie, o tot 
muta de pe-un umăr pe altul. 

— N-al de lucru, nu capeţi de săpat, se vede, lele... 

— Nu prea, zise femela şi trecu mai departe. 

— Stai puţin, lele, am eu o grădină. Pân! desară o isprăveşti. 

Ea se opri deodată şi-ntoarse puţin capul: 

— Cât îmi dai? 

— Îşi dau o coroană. De-al fí venit de-dimineaţă, îţi dam 
mai mult. Acum, uite, soarele-l sus. 

— Ştii ce? Să-mi dal şi o bucată de mămăligă; n-am mâncat 
nimic de eri. 

Se-ntoarce ea, ne-nţelegem noí ş-o duc în curte. Poruncesc 
să-l ducă un blid de lapte şi mămăligă. ŞI-I arăt grădina. 

— Să vezi numai cum am să ţi-o grijesc. Al să mă pomeneşti 
câte zile-l avea! 

O las să soarbă laptele şi intru în casă. Aveam ceva de 
isprăvit. ŞI din când în când aruncam ochii spre grădină. 

67 


— lon Agârbiceanu — 


Femela încă nu intrase în lucru. leşii mal târziu să văd ce 
ace; nu mântulse încă de mâncat. 

— Cum, Doamne sfinte, mă mirai eu, de-atunci puteai 
mânca de zece ori! 

— Vezi, îmi răspunse ea, că eu am durere de gură. şi 
pieptul mă doare, şi tuşesc. Să vezi cum tuşesc.,., de se sperie 
copiii. Alai-l tusă! Odată am mers eu la un doctor, ş-a zis că 
am hertică... Are dracu hertică! De-aveam, muream de mult. 
De altfel, ce zici şi dumneata, dacă moare omul, nu-i mai 
ine? Popa David de la noi aşa zice, că, dacă moare omul, 
îl mal bine. „Unde nu este durere, nic! întristare“... ŞI începu 
c-un glas gros, întrerupt, să spuie cuvinte dintr-o cântare de 
a prohodul morţilor. Imita, se vede, pe popa de la ei, pe 
David. 

Crezul deodată că femela-l smintită şi priveam cu băgare de 
seamă la ea cum mânca încet, ca de silă, cu ochii țintă în blid. 

— De unde eşti dumneata, lele? 

— Din Mămăligani. 

— Pe-acolo au gătit oamenii de prăşit? 

— Au Isprăvit care-au avut; care n-au, nu gătesc niciodată. 

— Pesemne dumneata n-ai pământ... 

— Pe unde calc, pământu-i al meu, ca ş-al dumitale, şi 
începu să râdă deodată, arătându-ş! dinţi! laţi, gălbinii. 

Dădu să se ridice, da”, ca şi când şi-ar fí adus aminte de 
ceva, se lăsă lar, moale, jos, şi pescui cu lingura de lemn o 
bucăţică de mămăligă. 

— Cred că al putea să vii acum în grădină, zic eu. A trecut 
aproape un ceas de când tândăleşti. Se vede treaba că de- 
aceea nu te primesc oamenii la lucru. 

— Pe mine? 

— Pe dumneata. 

— Vezi că nu mă cunoşti?... Eu nu mă duc la oricine. Întâi 
întreb cine şade-n casă, şi dacă-mi place, mă duc, de nu-mi 
place... plec mai departe. 

— D-apol la mine aí venit fără să fi întrebat de cineva. 


68 


— Fefeleaga — 


Femela nu zise nimic. Se sculă, puse cojile de mămăligă 
în traistă, se plecă apoi íar, ridică blidul şi sorbi din el câţiva 
strop! de lapte, câţi mai rămăseseră. Îşi puse traista după 
grumaji; şi avu dintruna nişte priviri ca de scăpare, ca şi când 
ar cerceta pe unde să iese afară, în uliţă. 

Nu l-am maí zis nimic. Am lăsat-o să se ducă. Dar ea cobori 
treptele şi o luă spre grădină. Într-o mişcare nervoasă îşi desprinse 
traista şi o atârnă într-un măr bătrân. Apol, începând să sape, 
îmi zise: 

— La dumneata am venit pentru că eşti om bun. 

— De unde ştii dumneata? 

— De pe ochi. Eu cunosc oamenii de pe ochi. Când te-am 
văzut, am ghicit cum eşti, ş-acum, dându-mi de mâncare, mi s-a 
adeverit gâcitura. 

Sta frântă de şale şi săpa aşa de repede, aşa de bine, de-am 
rămas uimit. Fir de buruiană nu lăsa, şi-n jurul cucuruzului 
aduna muşuroaie mari cu sapa, le rotunjea apoi repede cu 
palmele, ca şi când ar tocmi o pâine ca s-o bage în cuptor. 

— Cum te cheamă pe dumneata, lele? întreb întru târziu. 

— Vârvoara. 

— Vârvara poate. 

— Ba Vârvoara; urât nume, nu-i aşa? Da’ dă-l în sfinţii lui, 
că noi avem un popa... de tot nume pocite ne pune. lacă, de 
pildă, la un copil de-al meu I-a pus numele David. 

Femela nu mal zise nimic. Parcă l-au venit deodată în cap 
alte gânduri. Am lăsat-o să sape, şi eu am trecut la un strat de 
legume, să plivesc. Căzuse de cu noapte o ploicică, de revenise 
bine pământul. Buruiana se smulgea uşor, cu rădăcina întreagă, 
albă, plină de aţişoare. Mireasma pământului ud se ridica în 
văzduh, călduță parcă şi oarecum amărule. Pliveam, şi din 
când în când aruncam ochii spre femele. Lucra frântă de şale, 
cu capul în piept. Era slabă, aproape ca o suveică. ŞI totuşi 
vedeam că nu osteneşte, că nu se opreşte să mai plivească, 
ridicându-se, în stânga şi-n dreapta, cum fac toţi săpătorii. Mi 
se părea uneori că bombăneşte singură, da” ce, nu puteam 


69 


— lon Agârbiceanu — 


înţelege. De la o vreme aud că mă-ntreabă: 

— Nu ştii dumneata un leac de tusă? 

— D-apol ce umbli după leacuri dumneata? Eu nu te-am 
auzit tuşind niciodată. 

— Că peste zi nu tuşesc. Numai noaptea; atunci tuşesc, să 
mă rup, nu alta. Doctorul zice că-l hertică, da” nu-l hertică, cí 
se vede c-o îi aghiuş. 

— Ce-l aghiuşul acela? 

— Pal, năduşală, ce să fie? Năduşală la piept şi la răsufluş. 
Am fost de vreo câteva ori de mi-a citit popa nost’, da' se vede 
că rugăciunea lui nu prinde. 

— De ce să nu prindă? 

— Pentru că-l mai mult pe partea dracului decât pe-a luí 
Dumnezeu... Ala numai bun de popă nu s-a născut! 

— Nu-i unul mic, cu bărbuţa neagră, rară? 

— Mic, popa David? Tiiti! tă-l puterile, da” că-i mare cât un 
cal, ş-are o barbă lungă, ţepoasă, roşcată. Gândeşti că-l o mătură 
de mesteacăn, cu care-a! măturat curtea, de s-a ţândărit acum. 

— Nu-l cunosc. Aşa popă nu ştiu. 

— De unde să-l cunoşti?! Aşa popă crezi să fese între oameni? 
N-a maí fost la oraş de când l-a sfinţit vlădica. Da” mai bine nu 
l-ar fi sfinţit! Gândeşti că nu-l însurat? Ba-l însurat, şi are-o 
mulere tare de treabă şi tare frumoasă. Da’ gândeşti că popa 
vrea să ştie de ea? Umblă după toate femeile din sat. Amarnic 
om, amarnic popă! ŞI biata preuteasă, dac-a văzut ş-a văzut că 
nu poate altfel, ş-a luat şi ea un drăguţ, un fecior din sat. Zdravăn 
fecior! ÎI prinde câteodată pe popa David de mătură... şi-l 
îmblăteşte. Vezi că popa se-mbată, şi dacă se-m-bată, vine 
acasă şi-şi bate nevasta. ŢI-am spus eu că nu-l popă. De altfel 
nici n-a învăţat. Eu îl ştiu. A fost tot acasă, la plug şi la vite. 
Apoi, fecior mare, a mers la vlădicie vreo trei săptămâni. Da” 
nainte de-a se duce a vândut două părechi de boi. ŞI peste trei 
săptămâni a venit acasă — popă. Gata. Ce zici dumneata? 

— Ce să zic? A fost rău că l-a sfinţit vlădica. 

— Ba a fost păcat, mare păcat! Ca să vezi, lasă pe oameni să 


70 


— Fefeleaga — 


moară nespovediţi şi necuminecaţi. Lui să-i pui zlotu-n palmă, 
ş-apol vine. — Stătu puţin, apoi adaose: De altfel, îi dau pace. Cu 
dumnealui n-am eu nimic. Atâta numai, c-a pus nume de batjocură 
copilului. Dar eu acasă nu-l zic David. Acasă-l zic Pătru. 

Soarele se ridicase sus, şi căldura cădea dogorâtoare. Am 
lăsat plivitul şi m-am dus în casă, gândindu-mă la femela 
aceasta din Mămăligani, care munceşte cu atâta hărnicie şi 
despre care nu puteam şti de-i tresărită, ori de-i aşa felul ei de 
vorbă. 

La amiază am chemat-o iar să mânce. Dintâi n-a vrut să 
vie. Se temea, socotea că fac numai o glumă. Apo! se temea 
că-l trag din plată dacă-i dau ş-o sorbitură de mâncare. În 
urmă veni şi se apucă, cu aceeaşi tândălire, să mânce, ca şi 
dimineaţa. 

— Vezi că mă doare gura. Se vede că este ceva stricat în 
mine. MI se strică şi dinţii. laca! şi-şi vâri două degete pline de 
tină în gură şi le scoase, după puţină cercetare, strângând între 
ele un colţ de măsea. 

— Pentru ce ţi se strică? 

— Nu ştiu. Îmi vine aşa, o amăreală, ca şpirtul de tare; se 
vede c-aceea mi-i roade. Nu ştiu de unde... Poate din fiere. 
C-odată mi s-a stricat rău fierea. 

— AI avut vro supărare, vrei să zici? 

Femela îşi ridică deodată ochi! şi privi la mine lung, 
întrebător, ca şi când acum m-ar fi văzut întâi în viaţă. Da” 
poate nici nu se uita la mine. Privea prin ochii me! încolo, maí 
departe. De vorbit n-a mai zis un singur cuvânt, până spre seară. 
O întunecime ca o umbră de durere veche îi îmbrăcă obraji şi 
începu să tuşească adânc, închis, ca şi când al da c-un sul într- 
o gaură afundă în pământ. 

Nu înserase când isprăvi cu grădina. Îşi luă traista şi leşi în 
curte. Da” nu-ndrăznea să vie să-l dau banii. 

— Cu zece cruceri îţi plătesc mai mult, lele Vârvoaro. lată 
şaizeci. Mi-ai lucrat tare frumos. 

Femela luă banii şi se duse fără nici o vorbă. 


FI 


— lon Agârbiceanu — 


Mal târziu, les pe uliţă şi mă-ntâlnesc c-un vecin. Umblăm 
noí de la o crâşmă la alta, să maí vedem cine-i pe-acolo. Când 
ajungem la crâşma lui Stan, acolo o grămadă de oameni se-m- 
bulzeau cu capetele unu-ntr-altul privind la ceva jos, în mijloc. 

— Ce să fie? ziceau unil. 

— O femele. 

— Ce-i cu ea? 

— A avut călcătură, dar acum s-a liniştit. Vai de ea, ce 
chinuri! 

ŞI oamenii încep să se împrăştie. 

Când m-apropii şi eu, rămân înlemnit. Era biata Vârvoara! Cu 
gura plină de spume albe, băloase, cu faţa vânătă, cu ochi! închişi, 
nemişcată, cu degetele încleştate, zăcea între traistă şi sapă. 

Oamenii începură vorbele. Unul zise: 

— A venit în crâşmă ş-a băut doi deţi de şpirt. ŞI dacă i-a 
băut, a plătit ş-a dat să iese. Da’ când să iese, s-a împiedicat 
de prag şi, împiedicându-se, å tot mers până unde-o vedeţi 
acum. Acolo a căzut, ş-a fost vaí de ea apol, c-a apucat-o 
boala. 

— De mult o duce aşa, zise altul. Cel puţin de cincispre- 
zece anl. 

Altul o cunoscuse pe Vârvoara şi înainte de boală, şi ştia să 
spună din ce i-a venit. 

— A rămas, spunea el, văduvă tânără, da’ nu s-a mal măritat. 
Avea o fată şi dol feciori. Fata, dacă a crescut, a dat-o slujnică, 
să lucre, să câştige ceva. A dat-o la boltaşul din sat. Aci fata s- 
a răsărit îndată. Traí bun, muncă puţină, şi s-a ales în doi ani din 
Anuja o fată ca de domn. Stăpânul său era nădrăgar, sta bine, 
da” cu mulerea sta rău. Se certau în toată ziua. De la o vreme 
jupânul s-a dat pe lângă Anuţa. ŞI numai ce, într-o dimineaţă, 
fata s-a-ntors acasă. Nu peste mult timp muri în chinurile facerii. 
Vârvoara de-atunci a rămas cu boala ceea de cap. 

Am ascultat istoria asta şi mi-a venit deodată în minte că 
mi- -a spus ceva şi dânsa, zicând c-odată í s- a stricat rău flerea; 
şi înţelegeam de ce-a stat tăcută o după-amiază, fără o vorbă, 
când maí nainte fusese aşa de vorbăreaţă. 


72 


— Fefeleaga — CUPRINS 


Acum sta încă tot întinsă. Nic! nu sufla, nici nu mai trăia 
parcă. Traista şi sapa privegheau lângă dânsa, şi faţa el părea 
că se-nnegreşte. 

Oamenii începură să vorbească despre altele şi-i dădură 
pace, Au mai văzut el că după boala asta bolnavii rămân aşa, 
nemişcaţi. 

Dar deodată îşi întoarseră cu toţii capetele. Vârvoara 
deschise ochii-nroşiţi, umflaţi, ca două răni, răcni din adânc, 
se întinse o dată, pocnindu-i toate oasele, apoi se zgârci, 
înţepenind pentru vecie. 

— Dumnezeu s-o lerte, c-a fost femele harnică şi cinstită, 
ziceau oamenii, făcându-şi, cutremuraţi, semnul crucii. 


1908 


LA O NUNTĂ 


Mihail Codrea se hotărî, în cele din urmă, să-şi mărite fata. 
Cum n-avusese decât un singur copil, pe Linuţa, se obişnuise 
cu-o viaţă tihnită. Dar de când fata îşi pusese catrinţă, noroc 
bun! Hodină şi pace-n casa lui nu s-a mai aflat! Când o păruială, 
când o bătaie straşnică între tinerii satului — pentru Linuţa. ŞI, 
de-aici, vorbe-ntre oameni, ceartă acasă cu femeia, năduf la 
inimă şi tulburare în sufletul lui Mihail. „Stăi, că pun eu capăt 
la toate !“ îşi zise într-o bună-dimineaţă,şi încă-n seara aceea 
se făcu încredințarea, şi peste patru săptămâni fu hotărâtă 
cununia. 

Feciorul era din neamuri, avea patru boi, dar, de când ştia 
că Linuţa are să-l fie nevastă, umbla pe ulițele satului ca şi 
când ar fi avut doisprezece bol, nu patru. 

Fata? Ei! Fata era o şopârlă de copilă, de să-ţi scape printre 
mâini, ca un peşte luciu. Cu ochii el căprui, a băgat dracii în 
mulţi feciori; din unii i-a mai scos ea cu vreo vorbă bună, în 
alţii i-a lăsat acolo, să se înmulțească. Dar de vreun voinic 


anume nu s-a legat. Când a înţeles că se mărită, a clătinat din 


73 


— lon Agârbiceanu — 


cap, ca şi când ar fi zis „nu-mi pasă!“ şi s-a apucat îndată să-şi 
pule în rând veşmintele de zestre, la care începuse să coase de 
când era de doisprezece ani. Seara, în ziua nunţii, cinară nuntaşi! 
o mulţime de mănâncări, începură să beie vin cumu-i uleiul, 
căci Mihail Codrea avea în sat viile cele mai mari şi vinul cel 
mal vechi. ŞI veselia se dezlănţul deodată din piepturile tuturor, 
şi casele luí Codrea vulau de chiote, de cântece şi de voie 
bună. 

Dar mireasa, de când s-a pus la masă şi-a început să cânte 
ceteraşul, nu şi-a mai luat ochii de la el. A gustat puţin din 
mănâncări, şi-a mulat buzele, că-i ardeau, în vinul răcoritor, 
ŞI, de-aci încolo, privea la muzicantul acela. Că ce I-a trăsnit 
lui Codrea prin cap? lată, s-a hotărât ca la nunta fetei sale să 
nu aducă ţigan ceteraş în casă, cí un românaş pe care-l ştia el. 
Ş-a trimis căruţa într-al treilea sat, şi duminică dimineaţă străinul 
era în curtea lui Mihail, cu cetera subsuoară. 

ŞI Linuţa privea la ceteraşul acela. Ar fi voit să ştie cum îl 
cheamă, ar fi voit să ştie de unde-i, ar fi voit să-l întrebe ceva. 
ŞI, pe când nuntaşii se veseleau, Linuţa stătea înlemnită la 
masă şi se frământa cu gândurile. 

La început nu băgară nuntaşii de seamă că Linuţa nici nu 
bea, nici nu mănâncă. Dar, după ce vinul revărsă căldură-n 
Inimi şi văpăi de foc, unii începură să privească la mireasă. 

— Aşa-l stă bine, ziceau unii, mireasa să fie supărată când 
se desparte de părinţi. 

— Aşa-! frumos, să nu se vadă c-a aşteptat măritişul, spuneau 
alţii. 

Tinerii începură să frământe pământul. Când o fată, când 
alta, când o nevastă tânără treceau, tocmindu-şi năframa, 
printre scaune şi mese, la mijloc, unde le-aşteptau jucătorii. 
Linuţa a jucat puţin, I-a venit să ameţească şi s-a dus iar la 
locul eí; şi ochii í se legară íar de muzicant. Aflase ceva. Aflase 
că-l cheamă Nicodim. Întâi s-a minunat de numele acesta străin, 
apoi, încet-încet, numele í se păru tot mai cunoscut, până ce, 
în urmă, | se păru că-l ştie de un veac. Dar, după ce a ştiut 


74 


— Fefeleaga — 


atâta despre el, deodată o cuprinse o nelinişte mare şi nu mai 
avu astâmpăr. Se ridică de pe scaun şi se apropie de străin. 

— Mă! bădiţă Nicodime, din ce sat eşti tu? 

Tânărul îşi ridică ochii de pe ceteră şi privi la Linuţa ca la 
o minune. Se părea că până-acum nici n-o văzuse. 

— Din satul cu florile, fetică, zise el, zâmbind sub mustăţile 
negre. 

— Ba nu glumi, ci spune-mi, tu de unde eşti? 

Flăcăul nu-i mai zise nimic. Îşi înclină capul pe vioară şi 
începu să cânte un cântec nou, plin de înfiorări tainice. Linuţa 
porni la locul ei, cu inima strânsă, gata să-l dea lacrimile. 

ŞI, de-aici încolo, muzicantul nu mal cânta ce-i porunceau 
oaspeţii beţi. CI toate cântecele pe care le avea el mai dragi 
începură să tremure, să adie, să plângă prin casă şi în sufletul 
Linuţei. Bărbatul cel nou băgă ceva de seamă, dădu târcoale 
în jurul Linuţei, dar Linuţa nu-l vedea, nu-l auzea. În ea se 
trezise ceva nespus de dulce şi dureros, care creştea cu fiecare 
cântec al lui Nicodim. 

ŞI lată numai că Linuţa se ridică lar, merge la străin, îşi ía 
cununa de flori de pe cap şi o pune pe capul lui Nicodim, apoi 

şade lângă el şi începe să-l dezmierde. Lui Nicodim îi amuţi 
vioara, | se înmulară mâinile şi privea undeva departe- departe, 

— Brava! strigară nuntaşii, asta-i bună glumă, asta-i 
adevărată păcăleală! 

— Ba mie mí se pare că-l curată batjocură, zise Mihail 
Codrea. Eu n-am adus ţigan la casă, ci român. Dar Linuţa asta 
tot aşa-ntr-o dungă a fost, de când o ştiu. 

ŞI porni odată dintre cumetri, să-l spună fetei să nu facă 
prostii. 

Ginerele pufăia, ca şi când ar fí vrut să se înece, şi mal 
căpătă răsuflet numai când văzu pe socru-său venind. 

Amândoi, însă, rămaseră zăpăciţi când se apropiară şi văzură 
pe Linuţa. Că o mână-! sta pe genunchiul lui Nicodim şi îl 
privea în ochi ca fermecată, ca dusă de pe lume. 

— ÎŞI place cum cântă Nicodim, tu fată? 


75 


— lon Agârbiceanu — 


— Place, tată! 

— Da-mi pare că-i place şi de ceteraş, adăogă ginerele. 

— De el îmi place şi mai tare! ŞI vedeţi amândoi că are de 
cine să-mi placă! 

ŞI fata învălui iar pe Nicodim în privirile eí calde. 

— Ba să te duci tu draculut, să nu-mi faci casa de ruşine, 
zise Mihail, întunecat deodată. 

— Ce ruşine? zise fata, sculându-se şi mergând la locul eí. 

De-aic! încolo Nicodim începu íar să cânte de joc. ŞI unde 
nu i-a pus îndată şi pe bătrâni să tropăie, de părea că se clatină 
pământul. ŞI cum jucăuşii erau tot mai mulți, şi locul de jucat 
tot mal strâmt, Nicodim se sculă de pe scaun, schimbă o privire 
cu Linuţa şi începu a tot face câte un pas spre uşă, ferindu-se 
de învălmăşeală. 

Tinu un joc lung şi frământat. Părea că anume vrea să-l 
frământe cu zicala, să-l obosească, aşa trăgea pe coarde 
Nicodim. 

Deodată, aria se rupse, şí toţi alergară să se răcorească cu 
un pahar de vin. ŞI, până să răsufle, până să închine, până să 
se aşeze flecare la locul lui, iată numai că intră un mort în 
casă, şi mortul acela era bărbăţelul Linuţei. Abia putu îngâna: 

— Au pierit în noapte! 

Între nuntaşi s-a făcut deodată o mare învălmăşeală. Mulţi 
năvăliră, îmbulzindu-se pe uşă, să vadă unde-s, să-i aducă, 
să mai râdă şi de gluma asta. Dar ginerele şi tatăl fetei se 
urcară pe cal şi porniră în puterea nopţii. Mihail Codrea ştia, 
ginerele simţea că nu-i o glumă fuga asta. Fetele priveau 
mirate, femeile tinere se coteau, râzând, iar bărbaţii începură 
să bele şi să spule Istorii de pe la nunţi. Le veni în grabă pofta 
de joc, dar nu mai era ceteră. Un bătrân luă fluierul, şi jocul 
se urmă până dimineaţa. 

Pe Linuţa n-au găsit-o nici ginerele, nici socrul. Poate se 
vor fí ascuns undeva pe aproape, că noaptea a fost întunecoasă 
tare. Dar au trecut şi săptămâni şi n-au mal aflat-o, nic! pe ea, 
nici pe ceteraş. Ginerele se bolnăvi de inimă rea şi de ruşine şi 


76 


— Fefeleaga — CUPRINS 


n-a mal leşit din casă să dea ochii cu lumea. lar de cel doi 
fugiţi n-a maí ştiut satul nimic, niciodată. 
1909 


ANGHELUŞ 


În ţigănimea afumată, plină de larmă, de la marginea satului, 
Angheluş e împărat. Când trece el printre bordeile pitite în 
pământ, cu câte un singur ochi de fereastră murdar şi speriat, 
ţiganii i se feresc din drum, ţigăncile tinere îl săgetează din 
ochi! de păcură, aprinşi, harancele clatină din cap cu admiraţie, 
iar dancii înhoalbă ochii mari, rămânând cu gurile căscate. 

ŞI Angheluş trece mândru printre toţi, cu trupul drept, ca un 
militar, cu pălărie moale, fină, pe cap, cu straie de catifea 
verzle, cu ghetele elastice, scumpe. 

Angheluş e de-aici din sat. Bătrâna luí trăleşte şi acum, şi, 
câtu-! ziulica de lungă, stă pe podmol, sub streaşina bordeiului, 
şi colbăleşte din luleaua de cărămidă roşie. Ea singură, în toată 
jlgănimea, nu se miră de ce trăfeşte şi azi în zdrenţe şi-n sărăcie, 
Angheluş l-ar fi putut face o casă domnească, ar fi putut s-o 
îmbrace în mătase, ca pe-o baroniţă, dar n-a vrut nici el şi n-a 
vrut nici bătrâna. Angheluş avea de împănit într-alte părţi, ial 
când aducea ş- acasă bogății, de prin şetre şi prăvălii, ec 
se cutremura, îl privea cu spaimă şi zicea: 

— Vai de mine, Angheluş, au să te prindă şi au să-i rupă 
oasele!... 

ŞI feciorul abia cuteza să descarce, pe-o noapte, la eí acasă, 
lucrurile furate, iar dimineaţa, când piereau scumpeturile, 
plerea şi Angheluş. 

S-a întâmplat însă că, mai nainte, vreo tre! ţigănci tinere, 
de-aici din ţigănime, au dus-o numa în petrecanii, şi veșmintele 
lor, la fiecare trei săptămâni, erau nouă-nouţe. Începuse să lí 
se facă pieliţa fină, de un brunet trandafiriu, de traiul cel bun, 


77 


— lon Agârbiceanu — 


lar ţigani! lor nici nu mai cutezau parcă să se apropie de ele, 
văzându-le curate ca nişte doamne. Ştiau cu toţii că aici 
lucrează mâna lui Angheluş, şi cele tre! favorite spuneau în 
gura mare că bărbat vrednic ca Angheluş nu mai este. 

Dar binele n-a ţinut mult. Angheluş le părăsi în grabă, ca să-şi 
aleagă altele, într-alte sate, cine ştie pe unde. 

ŞI se vede că de la o vreme a dat peste una pe care n-o mal 
putea sătura cu furăturile sale, căci se pornise prin toate 
orăşelele din jur o adevărată goană împotriva lui Angheluş. 
Spuneau neguţătorii de stofe, spuneau aurarii că se prăpădesc 
din pricina hoţului aceluia de Angheluş. Nu trecea o zi de 
mărturie, în tot jurul, ca să nu se fure un lanţ de aur, o pereche 
de cercei, inele scumpe, o stofă de mătase. 

ŞI păpubaşii, să-l fi împuşcat, nu puteau să pună mâna pe 
tâlhar. Nici nu băgau de seamă paguba, până seara, când să-şi 
adune târgaşul. Atunci: de la cutare lipseşte ceea, de la cutare 
ceealaltă. Stăpânii se mâniau, se aprindea cearta cu calfele, cu 
ucenicii, se cărau la pumni, răsunau plesnitur! de palme. Zadarnic, 
nimenea nu ştia, nimenea nu văzuse pe hoţ. ŞI când, pe urmă, 
după multe întrebări, după cercetări îndelungate, se da de urma 
tâlharului, ieşea la iveală că într-o prăvălie s-a strecurat un domn 
cu pardesiu sur, într-alta unul cu o barbă neagră, într-a trela unul 
cu o ceteră subsuoară. ŞI toţi aceştia erau unul: blestematul de 
Angheluş. 

Se puse dec! lumea la pândă, cu-o sete mare să-l prindă, 
sau cel puţin să-l dea o sfântă de bătaíe, soră cu moartea. Dar 
pe Angheluş, după furături mai mari, îl înghiţea întunericul. 
Puteau să-l caute juraţii satelor, puteau să scormonească acasă 
la bătrână, până şi pe unde râma godacul... nimic nu puteau 
afla. ŞI cum de-o vreme încoace fura tot mai des, noaptea se 
ținea mereu ascuns. 

Se simţea de multe ori obosit şi îşi hotăra de multe ori, în 
gând, să nu-şi maí puie aşa des viaţa în primejdie. Dar când îşi 
aducea aminte de fata care-l trimitea în foc, Angheluş îşi luţea 
paşii, ca să ajungă cât mai curând acolo departe, la pădurea 


78 


— Fefeleaga — 


de sălcii bătrâne, care ascundea apa liniştită a Mureşului. 

Nu-l un an de când norocul l-a adus mal întâi în părţile acestea, 
Era primăvara, băteau vânturi călduţe, apa Mureşului venea mare, 
vuínd, şi glasuri adânci şi aspre o străbăteau parcă. ŞI Angheluş 
ajunsese la ţărmul negru al apelor în puterea nopţii, după o 
pesculre bogată. Trebuia nesmintit să treacă pieptul acesta de 
apă întunecat, care flerbea umflându-se ca de patimi mari. 

— Hei! podarule! Să vie degrabă podarul! răcni Angheluş 
în faţa acestul duşman care | se pusese curmeziş în drum. 

Dar vântul venea tot mai aspru din toate părţile, trezea 
glasuri amare din sălciişul bogat de pe țărm. Angheluş săgetă 
cu ochii prin întuneric şi porni într-o parte, unde se zărea bordeiul 
podarului. Bătu la fereastră, zgâlțâí la uşă, până ce un glas 
dinlăuntru răsună clar, ca un clopoțel de argint: 

— Cine-l acolo? 

— Străin ce vrea să treacă, răspunse Angheluş, cutremurat 
de glasul acela, nespus de dulce. 

Atunci cineva dinlăuntru zise gros, ca dintr-o bute: 

— Pe furtuna asta nu se poate! Vin apele mari şi-i primejdie! 

— Al de la mine un galben, bădicule, un galben împărătesc, 
Numa să nu întârzii. 

Acum Angheluş desluşi mişcări grabnice înlăuntru, şi glasul 
cel gros zise: 

— lute, Ravecă! Trebuie să ajuţi şi tu. Altfel, ne mănâncă 
peştii până mâine. 

ŞI îndată uşa bordeiului se dădu în lături. Un trup mare, 
ciolănos, ieşi întâi, aplecat de spinare, şi cercetă îndată după 
rude. Pe urma lui lunecă din bordei o fată înaltă, numai în ie, 
cu-o şurţă neagră, legată pe la mijloc. Cei doi podarí nici nu 
băgară de seamă pe străin; îşi luară uneltele şi porniră la podul 
care gemea în verigile de fier ce-l ţintuiau de țărm. Apele îl 
Izbeau în coaste, se frângeau, alunecau, huind pe sub dânsul. 

— Dar unde dracu-l omul nostru? întrebă bărbatul, gata de 
plecare. 

— lac-alci, bădicule, se auzi un glas în noapte, şi pe pod se 


79 


— lon Agârbiceanu — 


simţi cum cineva sări înlăuntru. 

— Dumneata să ţii mijlocul, să nu te dai la margini, se auzi 
Iarăşi glasul cel gros. Apoi, în ţigăneşte, Ravecăi: Aí grijă, fata 
tatii. Ruda te poate zvârii în apă. 

Angheluş se lumină deodată. Acum nu-i maí era frică de 
păgubaşii care poate-s pe urma lui. Podarul acesta e din sângele 
lui şi n-are să-l descopere. 

Podul porni, troznind din încheieturi, iar valurile, urlând de 
mânie, îl făceau loc, încet-încet. Angheluş nu simţea nimic. Credea 
că-l tot la marginea râului, când, deodată, auzi glasul cel arginţiu: 

— Griji, tată, că acum dăm de matcă. O simt cum alunecă 
înaintea noastră. 

Bărbatul nu răspunse, ci se simţi o opintire mare în coasta 
podului. Acum lui Angheluş í se păru că se învârte locului, 
când, deodată, fata se aşeză aproape de dânsul. Totuşi ma! 
bine putea s-o simtă decât s-o vadă. ŞI simţea cum í se frânge, 
cum í se încovoale, văslind, trupul vânjos, simţea căldura ce 
aburea din trupul fetei, care-şi încorda acum toate puterile. 

Angheluş făcu do! paşi spre dânsa, dar fata îi zise poruncitor: 

— La mijloc, dumneata, că te duci dracului de nul... 

Dar pe Angheluş îl cuprinse o putere neînvinsă. Îşi uită că-l 
fugar, îşi uită că-l pe apă şi se trezi în el omul cel vechi, iubitor 
de femel. Mai făcu un pas, o prinse pe Raveca în braţe şi o 
sărută tare pe gură. 

Fata îl arse o palmă şi s-apucă din nou de vâslit, pe când 
bătrânul îl strigă să lase încet, că s-aprople de țărm. 

Podul era legat acum, dar Angheluş nu voia să se coboare. 
Spre marea mirare a podarului, Angheluş îl zise în ţigăneşte: 
— Tată, lasă-mă să dorm peste noapte la tine în bordel. 

Podarul încremeni acum deodată. Să fie ăsta un ocnaş cu 
gânduri rele, ori să fle un nebun? Da... nebun trebule să fie. L-a 
sculat pe-o groază de vreme ca asta, să-l treacă, ş-acum, hal, 
să-l culce la dânsul. 

— Nu se poate, voinice, zise podarul. 

Angheluş aprinse o lampă de buzunar, hoţească, scoase 


80 


— Fefeleaga — 


punga, se aplecă pe podeaua de scândură şi vărsă tot aurul ce-l 
avea. Vor fi fost la douăzeci de galbeni. 

— Ţi-am dat un galben pentru trecere, dar ai tăi să fie toţi 
de mă duci înapoi şi mă laşi să mă odihnesc la tine în bordel. 

La lumina gazului, aurul ardea acolo pe podele. Bătrânul 
începu să se scarpine în barbă, lar Raveca începu să tremure. 

— la-í, tată, zise ea, şi adă-l acasă. 

Podarul se hotărî în grabă; împărţi banii în două, pentru el 
şi pentru Raveca, dezlegă podul, şi înapoi ajunseră cu mult 
mai în grabă. 

În bordei, bătrânul aprinse o lumină de său, şi nu ştia ce să 
zică, cum să înceapă. În urmă, pe când fata spiona, pe furiş, 
pe străin, şi mirarea ei creştea din ce în ce, podarul îl întrebă: 

— Unde-ţi era drumul tău, voinice? 

— În lume. 

— Cum în lume? 

— Trebuia să m-ascund. Furasem, uite, lucrurile astea, — 
aici el scoase o traistă mică de piele şi deşertă pe masă o 
mulţime de aurituri, — le furasem, şi trebuia să nu mă prindă. 
Aicí, la voi, cred că nu mă va afla nime. 

Ochii fetei se aprinseră la vederea acelor minunăţii de aur, 
pieptul ei plin, tânăr, tare, se ridica rar, şi abia putu îngâna: 

— Dă-mi şi mie ceva. 

— Toate ţi le dau, zise Angheluş, dacă nu mă spuneţi 
nimănui. 

— Dar cum să te spunem, zise podarul, când nic! nu ştim 
cine eşti?... 

— Voi nu ştiţi, da” vor veni, poate la noapte, poate mâine, 
să vă-ntrebe: „Unde-i hoţul Angheluş, măi podar? N-a trecut 
pe-alci?...* Ce vel răspunde atunci? 

— Dacă-l aşa treaba, dacă chiar tu eşti Angheluş, atunci o 
sută de aní n-or afla nimic din gura mea! 

ŞI bătrânul leşi îndată să asculte, să cerceteze. lar Raveca 
rămase ca de ceară în faţa voinicului din neamul lor, de care 


81 


— lon Agârbiceanu — 


auzise atâtea bravuri, şi ochii eí nu mai căutau la auriturile de 
pe masă. 

— ŢI-I frică de mine acum, fată, după ce mă ştii cine-s?... 

Fata tăcu, şi Angheluş o întrebă din nou: 

— ŢII frică, hat? 

— Ba nu mi-i frică, răspunse ea, ridicând ochii plini de 
teamă spre dânsul. Nu mi-i frică, cí mi-i drag de tine. 

ŞI când podarul deschise uşa, îl află îmbrăţişaţi, sărutându-se. 

— N-are să vie nimenea, zise el, făcându-se că n-a văzut 
nimic. Acum să adormim lumina şi să ne culcăm. 

Dar nu putea dormi nici unul. Podarul simţea cum se 
zvârcoleşte Angheluş, jos, lângă laviţa pe care dormea el, şi 
auzea cum oftează fata. El însuşi se gândea ce are să facă. ŞI, 
de la o vreme, îl umplu o groază de moarte: au să vie acum, în 
noaptea asta, cercetători, au să-l afle pe Angheluş la el în 
bordei, şi mâine seara vor zăcea toţi trei în temní ă. 

— Eu sí aşa nu mai pot dormi acum. la să mal văd ce-l 
pe-afară, zise el în urmă, şi se duse. 

Din noaptea aceea Angheluş nici gând n-a mai avut de 
ducă. Uitase degrabă toate femeile pentru care furase până 
acum, şi nu-şi mai putea lua ochii de la Raveca. 

Primăvara întreagă şi o parte din vară Angheluş n-a maí 
ieşit nicăieri, n-a maí făcut nimic. Se schimbase la port de 
nimenea nu l-ar maí fi cunoscut; pleca cu Raveca prin pădurea 
de sălcii de pe țărm, pescula în apa limpede a râului, şi, de 
două ori pe zi, Raveca îşi punea la gât, la mâini, în urechi 
podoabe de aur, pe care le purta veşnic cu sine. 

În răstimpul acesta, într-o singură zi numai dispăru Angheluş, 
fără să spună o vorbă legănată nici podarului, nici fetei. ŞI nu 
veni decât noaptea târziu. Scoase de la subsuoară un teasc de 
lemn negru, îl desfăcu, şi când văzură podarul şi fata vioara, 
bătură în palme de bucurie. 

— Ştl să cânţi, Angheluş? De ştii, cântă-ne, că te-ascultăm 
toată noaptea, zise podarul. 

ŞI Angheluş cântă, înăduşind corzile, cântă cu ochii închişi, 
ca pe altă lume. lar bătrânul plânse noaptea aceea, şi Raveca 


82 


— Fefeleaga — 


îl iubi şi maí tare. 

Lumea credea că Angheluş e mort, ori a trecut într-altă ţară. 
Dar după jumătatea verii, începură íar să se valete târgoveţii. 
Angheluş fura acum cu patimă, cu o plăcere nespusă, tot ce 
credea că-i şade bine Ravecăi. 

ŞI n-au trecut trei săptămâni, şi ţiganca avea o bogăţie 
întreagă de veşminte, de podoabe. În bordei nu se îmbrăca 
niciodată cu ele. În bordei, înaintea lumii ce trecea râul era 
tot fata cea frumoasă a podarului. Dar cu cât se înmulţeau 


podoabele aduse de Angheluş, 


podoabele astea. ŞI sta de mu 
de sălcii şi se împodobea. ŞI 
trupul cald, vânjos, o ardea, 
erau numai unde de lumină şi 


cu atâta creştea patima ei după 
te ori ziua întreagă prin pădurea 
tot lucrul scump í se lipea de 
îl aprindea sângele, şi ochii eí 
căldură. Ah, cât n-ar fi dat ea să 


poată leşi aşa împodobită în lume, între oameni, să-i orbească... 


7 , 
ŞI, cu trecerea toamnei, d 


ragostea ei pentru Angheluş se 


schimbă parcă în dragostea 


entru podoabele aduse de el. 


Îmbrăţişările el erau mai puţine, sărutările mai scurte, vorbele 
maí zmănâncite. O apăsa greu că, în gerul í Iernii, nu mai putea, 
cum făcea vara, să lese în sălevisr să- şi arunce zdrenţele de pe 
ea şi să moară de plăcerea atingerii mătăsii de trup şi a tuturor 
podoabelor. ŞI dacă aceasta n-o mai putea face decât în zilele 
mai moi, creştea dorinţa ei după alte şi alte podoabe. Aşa că 
Angheluş puţin mai stătea acum pe-acasă, în bordeiul podarului. 

ŞI-I zicea câteodată: 

— lată, Ravecă, tu al podoabe destule, lasă să mă mal 
odihnesc şi eu! 

Ea atunci îşi întorcea obrazul de la el şi nu-i mai vorbea, nu 
se maí apropia de el până ce nu venea cu o nouă podoabă. 

„Asta-i a dracului, îşi zicea Angheluş de la o vreme, asta 
are să mă mânce fript.” Dar judeca astfel numai până ce punea 
mâna pe târgaş. Când pornea cu el spre bordei, inima lui se 
muia ca ceara, de-o căldură bună ce-i inunda tot trupul. 

Îşi pierduse însă mult, în timpul din urmă, din elasticitatea 
mişcărilor de pisică şi fura tot mal greu, tot mal cu teamă. ŞI 


83 


— lon Agârbiceanu — CUPRINS 


într-o noapte de Făurar venea spre casă tare abătut. Abia 
scăpase, abia îşi pierduse urma dinaintea celor ce-l urmăreau. 
Auzise şoptindu-se prin târg că l-ar fi aflat culcuşul, c-ar şti 
mulţi unde se ascunde, şi mergea spre casă cu gândul hotărât 
că n-are să mal fure multă vreme. Va putea să înduplece la 
asta şi pe Raveca. Ea are podoabe destule, au şi bani, şi nu-l va 
împinge pe el la moarte. 

Era o noapte destul de luminoasă, şi Angheluş zărea bordeiul 
podarului. Putea să meargă, cât de încet şi cât de liniştit; cum 
e apa înghețată, trec oamenii printr-alte părţi râul şi nu maí vin 
pe-aici pe la pod. 

Deodată, însă, iată că dintr-un tufiş de salcie se desfac 
două mogâldeţe negre. Dintr-altul, alte două, şi luna, ce 
dăduse într-un petic de senin, luci deodată din patru baionete. 
Ţiganul ghici îndată ce-i, şi, o clipă, îngheţă de spaimă. În a 
doua, însă, sângele í se încălzi, începu să fiarbă, şi o porni în 
goană nebună spre apă. Bordeiul era aproape, dar la bordei 
nici nu se gândi. 

O detunătură, două, trei îl petrecură, dar nici un glonţ nu- ajunse, 
şi í Angheluş era gata să iese la mal, când ceva pårâí sub picioarele 
luí, şi-ntr-o clipă apa verde, rece, îl trase sub podul de gheață. 


1909 


SĂNDUŢA 


Sănduţa-i la noí în sat o femele bătrână, care se teme grozav 
de dracu. De frica luí se roagă şi posteşte, de frica lui merge la 
biserică şi se-nchină. Pe Sănduţa o doare de mult un picior, de 
numai şi-l târâfe, gros ca un butuc, înfăşurat în zdrenţe. Drumul 
de-acasă până la biserică îl face în trei ceasuri, da” totuşi vine 
regulat în fiecare duminică şi sărbătoare. Sănduţa are „rosătură 
la inimă”, zice ea, arătând cu degetul undeva pe trup, şi totuşi 
posteşte şi postul Sânpetrului numai cu apă, cu pâine şi cu 
oţet. A învăţat-o un călugăr să se pule pe ajun dacă vrea să 


84 


— Fefeleaga — 


scape de uneltirile celui din pietre. ŞI de-atunci bătrâna ajună 
şi bate la mătănii... 

Zadarnic! De urmărirea celui necurat nu poate scăpa. ÎI 
vede pe masă, îl vede sub pat, îl zăreşte pe vatra focului, cum 
îşi întinde limba lungă, roşie, să soarbă pară. Îl vede pe drum, 
când în formă de câine, când ca o mâţă mare, sură. | se arată 
în vis ca un sfredel, ca un tap, ca un cocoș negru. ŞI — ucigă- 
| tămâla! — nu-l dă pace nici în sfânta biserică. Ş-acolo îl 
zăreşte Sănduţa, ca un bivol greu, negru. 

ŞI astfel, nu-l de mirare că Sănduţa poartă veşnic la grumaz 
un şirag de mătăni! cu boabele mari, afumate, că-i spânzură 
de mâna stângă alt şirag de mătănii, cu boabe mai micuţe, 
castanii, íar de cea dreaptă, unele maí roşietice. Trel feţe sunt 
în Dumnezeu? Pentru toată faţa un şirag de mătănii, în trei să 
crape Necuratul care s-ar apropia de Sănduţa! 

Mergând pe drum, bate la cruci ca şi când ar merge tot 
depănând tort pe un răşchitor, şi, tot la zece paşi, se opreşte să 
zic-un Tatăl Nostru, şi, tot la douăzeci, o Născătoare. 

Sănduţa n-are copii, are numai un bătrân, care I-a fost bărbat 
şi care-i maí cară ş-acum, sus pe deal, câte-o traistă de bucate. 
Că Sănduţa nu poate lucra. De zece ani, maí ales, de când a 
lovit-o Necuratul făcându-i rană la picior, nu-şi maí poate aduce 
nici apă, nu mai poate mătura nic! în casă. Bietul bătrân numai 
cât nu moare de ciudă şi de năduf, când o vede aşa de amărâtă. 
Da’ n-are ce-i face. Că Sănduţa bate la mătănii şi la cruci toată 
ziua,de n-are vreme nici s-audă mormăielile bătrânului. Ea 
aprinde tămâie, la luminiţa de ceară şi face cruci pe perete, 
după chipul celei făcute de popa la feştanie. Maica mea! 
Feştania aceea se vede c-a fost de mult, căci bătrânul nu se 
poate uita la un petic de perete să nu vadă o cruce strâmbă, 
făcută de bătrâna. 

Când au fost să facă feştania, erau aproape să se certe. 
Moşul sta tot gata numai să se plece şi să lele o uscătură, s-o 
rupă pe spatele Sănduţel. Bătrâna I-a tocat la ureche pân’ l-a 
asurzit. Ba că ea nu maí are pace noaptea, ba că să se mute 


85 


— lon Agârbiceanu — 


din casa aceea. 

Cu multe nopţi înainte de feştanie, Sănduţa îl deştepta pe 
bătrân din somn: 

— Auzi, Culae? Ha? Auzi-l cum şuieră, cum miorlăie ca 
mâţa, cum cucurigă cocoşeşte? 

Se ridica din pat în capul oaselor, şi i-l arăta moşneagului 
cu degetul: 

— lacătă-l, făcea îngrozită, s-a aşezat la mine pe perină! 
Are gheare de uliu, cap de nevăstuică şi limba împărţită, de 
şarpe. 

Moşul se zvârcolea în pat, trezit de strigătele muierii, şi-l 
era grozav de ciudă că nu maí poate adormi. 

Cu chiu, cu vai, în urmă, hotărâră ziua de feştanie. 

Grea treabă! Mâncare popii, ţuică popii, bani popii! Da' 
părintele Petrişor, a fost om de omenie. S-a îndestulat cu 
mâncarea şi cu ţuica, banii i-a lăsat pe masă. 

Abia s-a depărtat sfinţla-sa, şi Sănduţa îl zice, nemalputân- 
du-şi lua ochii de pe bani: 

— Ştii tu, Culae, de ce n-a luat popa banii? Pentru că banu- 
í ochiul dracului şi nu vrea să aibă legătură cu el. 

Auzind-o, bătrânul îşi ieşi din fire. Apucase cu cântece 
bisericeşti, cu vorbe sfinte în urechi, apucase o dată şi puţin 
bine hrănit şi se simţea şi el maí altfel, când, deodată, Săndu- 
ța-l şi pomeneşte pe Necuratul... 

— Tu, babă, dacă-ntr-atâta sfinţenie tu tot la cel din pietre 
te gândeşti, nici nu mă mai mir că el se leagă de tine! 

Sănduţa, în noaptea de după feştanie, dormi bine. Nu í se 
arătă nimic în vis. 

— Vezi, Culae? Aí dat o mâncare popii şi ne-a curăţit de 
Necuratul. Dumnezeu să-ţi dea bine, Culae! 

Bătrânul se simi mângâliat în sufletul lui c-a făcut un bine 
Sănduţe! şi se bucura că de-aici încolo va putea dormi şi el în 
tihnă. Dar bucuria nu l-a ţinut mult. 

În duminica următoare, dimineaţa, Sănduţa pleacă la 
biserică. De unde de neunde, o mâţă vine ca o săgeată şi trece 


86 


— Fefeleaga — 


peste piciorul cel umflat al bătrânei. Sănduţa vrea să meargă 
mai departe, se sprijină în băț, bate la cruci — zadarnic! Zice 
rugăciunile, câte le ştia, de zece ori — nimic! Părea că-i 
înlemnită. Pesemne puterea Necuratului se legase iarăşi de 
dânsa! Au trebuit s-o ducă oamenii pe sus, pe când ea se ruga 
cuprinsă de fiori! morţii. 

De aici încolo cel din cânepă începu s-o neliniştească şi-n- 
t-altă formă. | se arăta, în toată noaptea, ca un moş bătrân şi-l 
zicea: 

— Tu Sănduţă, eu am să-ţi arăt o comoară. lată colo, drept 
deasupra mănâncăturii dintre culmi, este-un frasin. Vezi tu 
frasinul? 

ŞI Sănduţa parcă răspundea în vis şi zicea, deşi ar fi volt 
să tacă: 

— Văd. 

ŞI zicea cel rău, în formă de bătrân bun: 

— Acolo, la poalele lui, să mergi, acolo să sapí. ŞI ce vel 
afla acolo, iată, eu îţi arăt dinainte. 

ŞI atunci, în odăiţa întunecată, răsărea deodată un soare 
strălucitor, bătut întreg cu galbeni. ŞI Sănduţa nu se maí putea 
stăpâni, sărea din pat strigând: 

— lată, Culae, iată comoara! 

Ziua, bătrâna privea de multe ori spre locul arătat de moşneag 
şi, cu toată groaza ce-o stăpânea, ar fí volt să meargă acolo, să 
sape, nu atât să feie comoara, cât numa! să vadă de-l adevărată 
spusa bătrânului, 

Spunea şi la alţii de visul său, de comoara de sub frasin, dar 
oamenii, mirându-se, îi dădeau pace să meliţe. N-o mai lua 
nimeni în seamă. 

Cu alţi oameni nic! nu are Sănduţa atâta treabă cât are cu 
popa. Că tot mereu îl trăbă o cetanie, o dezlegare de blăstăm, 
o alurisanie asupra diavolului. ŞI, tot la trei săptămâni, merge 
să se spovedească. 

ŞI, după câte-o cetan le, după câte-o spovadă, Sănduţa visa 
lucruri sfinte: îngerii luí Dumnezeu, toţi apostolii. Vedea pe 


87 


— lon Agârbiceanu — 


Maica Preacurată, albă ca un crin, cum vine şi-l spune o vorbă 
bună... Sta, ziua, trează, şi auzea glasuri prin aer. Aşa, odată, 
aude Sănduţa: 

— Zadarnic se mai trudesc băteşii, că Dumnezeu treizeci 
de ani va ascunde aurul de la ochi! lor! 

Au pus-o păcatele să spule şi altora minunea, şi de-atunci 
băleşii o lau în râs. Ce ştiu ei?l... 

În răstimpuri depărtate, la trei-patru luni o dată, Sănduţa nu se 
mal roagă, nu mal bate mătănii, chiar de-l zi de duminică; pe 
vremea aceea, nu merge la biserică. Sănduţa stă atunci tăcută şi 
se gândeşte la ceva foarte-ndepărtat. Oftează adânc, ca orice om 
care are o povară pe inimă, îşi suge buzele bătrâne şi, târziu, o 
cuprinde-un cutremur. ŞI-n cutremurul acela îşi ia o hotărâre. Abia 
aşteaptă să-l vie Culae acasă. Da” când vine, nu-l zice nimica, şi, 
cum nu-l spune vorba ce avea să i-o spuie, teama de diavolul o 
cuprinde din nou, şi far începe cu mătăniile şi închinăciunile... 

Dar iată că-n postul acesta, al Sfintei Marii, Sănduţa nu se 
mai duse la biserică... Se miră bătrânele, se miră popa, numa! 
Culae nu se miră. El ştie că Sănduţa zace-n patul aşternut cu 
zdrenţe, se boceşte, se roagă şi plânge. Chiar l-a rugat pe Culae 
să-l cheme pe popa s-o grijească pentru cea din urmă dată. 
Culae îi spuse preotului ŞI, într-o dimineaţă, acesta veni. 

Da’ seara, când ajunse Culae acasă, Sânduţa era tot aşa de 
neliniştită ca şi înainte de împărtăşirea cu cele sfinte. Simţi şi 
moşneagul că-l aproape sfârşitul bătrânei şi începu să tuşească 
prin casă. 

— Mă Culae, zise Sănduţa întru târziu. — Tusa bătrânului 
încetă deodată. — Mă Culae, eu am să-ţi spun o vorbă. lată, 
acum nu mă mai tem de Necuratul. De-acum am să merg 
înaintea judecății luí Dumnezeu. De-aceea am să-ţi spun o 
vorbă mare şi grea. — Sănduţa se ridică în capul oaselor. — Eu 
am să-ţi spun cum a intrat în mine frica de Necuratul. 

Bătrânului nu-i plăcură cuvintele. Credea că mulerea lui 
lar începe cu minunile ei. Da” Sănduţa era acum în toată firea. 

— Ştii tu, mă Culae, pe lonaşcu? 


88 


— Fefeleaga — 


— Pe care lonaşcu, tu babă? 

— Pe lonaşcu, care şădea în Dâmbul-Natulul. 

— Aha! D-apoi c-acela va fi ţărână de patruzeci de ani. 

— Ţărână, da. Dar îţi aduci aminte de el? 

— Cum să nu-mi aduc, tu muiere?! 

— Atunci e bine. Atunci spun mai departe. Noi eram luaţi 
de dol ani, şi Ionașcu cela era încă neînsurat. Tot umblase el 
după mine, până eram fată. Dar eu m-am măritat după tine. 
Aşa-l? 

— Vezi bine că-i aşa! 

— Dar lonaşcu nu s-a aşăzat nici după ce m-am măritat. 
Venea aicí, la noi, colinda pe la fereşti, zornăia pe la uşă. Dar 
eu deschisu-l-am vreodată? Ba feritu-m-a sfântul! Ce zici tu la 
asta? 

— Ce să zic? lacă, nişte poveşti! 

— Ba nu-s poveşti. Mai aşteaptă puţin şi vei vedea că nu-s 
poveşti. Acuma, odată tu te-al dus cu dof bol la târg, să-i vinzi. 
Pasămite el a ştiricit tot, şi, păhă a nu se însăra şi până a nu 
încula uşa, mă trezesc cu lonaşcu la mine-n casă... Crezi tu 
treaba asta? 

— De ce să n-o cred, că drac! sunt mulţi în lume. 

— Curat la ce vo! ajunge şi eu îndată. El aduse vin, aduse 
zahăr, şi numa că să mânc, şi numai ca să beau, că el n-are 
nimic cu mine, cl vrea numa să mă omenească. Ce să-ţi spun? 
Fost-am eu vreodată beată de când mă știi? 

— N-ai fost. 

— EI bine, în sara aceea m-am îmbătat cumu-! leuca. şi el 
a stat la noi până dimineaţa... Ce zic! tu, Culae, la treaba 
asta? 

— Ce să zic, nu zic nimica. 

— Da” dacă-ţ! spuneam atunci, ce făceal? 

Bătrânul se mânie dintr-odată. 

— Ce-mi tot toci la ureche, tu muiere? Ce să mai ştiu eu 
acuma ce-aş fi făcut atunci? 


89 


— lon Agârbiceanu — CUPRINS 


— Asta-i, vezi, că eu m-am tot temut să-ţi spun, Am spus 
popii, m-a canonit el, dar eu tot n-am mal avut de-atuncea 
pace. Am început de-atunci să visez şi să mă tem de Necuratul, 
şi nu-n zadar, că, vezi tu, el m-a dus la păcat. Acuma, ţi-am 
spus ŞI ţie, că, şi aşa, tot trăbă să spun, dacă mă duc înaintea 
lui Dumnezeu. 

Sănduţa tăcu obosită, se lăsă încet pe salteaua de pe 
scândură, pe când bătrânul îşi aprinse pipa. Întru târziu Săn- 
duţa zise: 

— Ce crezi tu, măl Culae, la toate astea? 

— Ce să cred? Că-i lar o prostie de-a ta. Dac-ar fl cum zic 
tu, atunci toate femeile ar trebui să viseze urât şi să se teamă 
de diavolul. Da’ se vede că tu din ţâţă ai fost aşa, fricoasă. Da” 
frica de-o parte-l bună, că te scuteşte de multe rele, numai de-o 
parte-l rea, că-l face pe om de nu-l mai bun de nimica. 

Un geamaăt adânc răsună în casă, un înec. 

Moşneagul tăcu deodată, se apropie de păcel şi supse 
tare din pipă. Ochiul de foc crescu şi lumină faţa Sănduţe!. 
Ea sta ţapănă, da” c-un zâmbet de mulţumire pe faţă. Încă 
puţin, până pufăi pipa de tabac, şi trupul Sănduţei se răci. 
Moş Culae, făcându-şi o cruce largă, îl aprinse o lumânărică 
ŞI, tot pâcâind din lulea, i-o lipi de capătul patului şi-i trase 
pleoapele peste luminile stinse ale ochilor. Şezu apoi pe 
laviţă şi privi la crucile de ceară desenate de bătrână, cum 
săltau ca şi când s-ar fi aplecat cu pereţi cu tot. 

1909 


DUHUL BĂILOR 


Toată zlua plutiseră neguri lăptoase peste sat. În răstimpuri 
se ridicau ca nişte uriaşe pânze destrămate, şi numai fâşii subţiri, 
fumurii atârnau pe umerii dealurilor înalte, ca aburii din 
respiraţia domoală a unor monştri. Apo! iar se coborau greoaie. 
Umezeala rece pătrundea nevăzută din văzduh, ajungea la os 


90 


— Fefeleaga — 


şi-i făcea pe oameni să se strângă, să se ghemuiască în veşminte. 

Înserarea veni ca o binecuvântare. 

Când se aprinse lampa în birtul de peste drum şi aruncă prin 
aerul umed o dâră slabă de lumină, mă strecura! încet spre 
crâşmă să beau un must, că chiar trecuse culesul, şi crâşmăriţa 
adusese, în trei buţi, must de la ţară. În odaia în care am intrat 
era foc şi bine. Mustul dăduse puţin în fierbere, pierduse mult 
din dulceaţă. Stăteam şi mă gândeam, în toropeala plăcută ce 
mí se strecură în trup, la vremea urâtă de-afară, la Iarna 
ce-avea să vie. Şi-mi spuneam: „Grea Iarnă pentru bieţii 
oameni! Bucatele — scumpe foc, munca — neplătită, aur în 
băi — nici un grăunte!” 

Vro tref români deschiseră cu zgomot uşa şi Intrară tropotind 
din cizmele pline de tină. 

— Bună sara, domnule Ispas, zise Petre a Rarului, suflând 
prin mustăţile mari, umezite. 

— Bună să-ţi fie inima, Petre. Da’ ce maí vânturi? 

— Vânturi rele, domnule... Ne-apucă Iarna fără mălai la 
copii, zise el, izbindu-şi pălăria mică pe-o laviţă. Da”, cum 
văd, dumneata ai apucat calea cea adevărată. Numa! must 
gol, domnule Ispas, asta-l băutură pentru femei! Ci mestecă 
dumneata mustul cu vin vechi, ş-atunc! eşti bărbat în regulă. 

ŞI Petre cu cel dol se aşezară la masa mea şi-şi porunciră 
must şi vin vechi. 

— Acuma, domnule Ispas, zise a Rarului după ce bău, eu 
am să-ţi spun dumitale o vorbă. Dar o vorbă ca o sută. Al să ii 
cu mine la o baie nouă. N-ai să daí bani degeaba, de asta una 
stau eu bun. 

— ŞI la ce bale anume, bade Petre? Am auzit c-aţi lăsat 
baia de la Măgură şi, pare-mi-se, acolo mai era nădejde. 

A Rarului mă privi batjocoritor. 

— Adecă şi dumneata crezi că eu sunt prost? Aş părăsi eu o 
baie dacă n-aş şti că toată truda ce-o pul acolo e în zadar? 

— Asta una, la drept vorbind, n-o poate şti nime, bade Petre. 
În sânul pământului cine să poată pătrunde?! 


91 


— lon Agârbiceanu — 


— EI, iaca, dumneata nu eşti băieş! Dac-al fí dumneata 
băleş şi al fi lucrat într-o baie, n-al vorbi aşa. Ştie băreşul când 
să părăsească o baie! Numai, vezi bine, la asta trăbă să fie 
omul băieş cu credinţă. 

— Da” de unde poate şti? zic eu. Nu vedem în flecare zi 
cum se pune muncă peste muncă şi nu se mal dă de aur? 

Petre-a Rarului bău paharul, privi la cei dol băfeşi de lângă 
el şi clătină din cap. 

— Dumneata ai să mă-nţelegi numai dacă vrei. Dacă nu 
vrei, îţi pot toca la ureche un an de zile, şi n-ai să mă crezi. 
lată ce-ţi spun eu dumitale: sunt semne pe care, dacă le ía în 
seamă băleşul, nu munceşte în zadar. Aşa că prin semne mă 
povăţuiesc să merg unde-í aurul, şi tot prin semne mă-ntorc înapol 
de unde-i muncă zadarnică. 

— Drept are Petre, zise lon Vintilă, o namilă de român 
încruntat. Sunt semne. Numai cât nu le vede, nu le-aude 
fiştecine. Când a fost să fie aurul cel mult de la Fauri, ce crezi 
că n-au fost semne? Bălam vro opt Inşi, afund, în sânul 
pământului. Opaiţul abia ardea, că era un aer înăbuşit şi acru. 
Şi-ntr-o după-amiază ne pomenim, cum izbeam cu ciocanele, 
că înaintea noastră, în stâncă, încep deodată să bată din ciocane 
o mulţime de băieşi. Noi înlemnim şi ascultăm. Da” să mai 
auzim ceva? Ferit-a sfântul! Începem Iar, încep şi eí. Stăm iar, 
se opresc şi el. ŞI făceau un vulet ş-o larmă, şi se auzeau 
bolovanii prăbuşindu-se, de gândeam că are să se surpe tot 
muntele. Atunci, îngroziţi, asudaţi de frică, plecarăm în grabă, 
să leşim. ŞI părea că acolo, în zidul de stâncă, au început să 
râdă deodată o mulţime de glasuri. ŞI, cum fugeam, auzirăm 
deodată un glas strigând aspru şi răguşit: „Hocmane! Hocmane!“ 
Când am leşit, băieşii de-afară ne priviră uimiţi. Eu merg la 
hocman şi-i spun: „Hocmane, no! în fruntea băii nu ma! 
lucrăm!“ Da” se nimerise chiar Nuţu Natului hocman, şi-l ştiţi 
cât era de aprig omul acela. Ne luă pe toţi opt, care leşisem, 
şi, sub puterea jurământului, ne porunci să-l urmăm în baie. 
Mergea înainte, fără teamă, mergea mânios, şi din când în 


92 


— Fefeleaga — 


când îl scăpa din gură câte-o-njurătură straşnică. „Mulerilor, 
mă, vol băieşi sunteţi? Vol sunteţi nişte sperie-vrăbii!“ Nu ştiu 
de ce, dar mie îmi îngheţase sufletul şi-mi venea să merg să-l 
prind pe hocman şi să-l duc cu puterea afară din baie. Ajunserăm 
ca la zece paşi de fruntea băii unde lucraserăm. Da' de-aici noí 
n-am mai vrut să facem nící un pas, cu toată porunca 
hocmanului. Atunci, el luă ciocanul şi sfredelul de la mine, se 
aprople de stâncă şi începu a bate. N-a dat, însă, a doua oară 
cu ciocanul: un întreg colţ de stâncă se prăbuşi şi-l făcu pe 
bietul om chisăliţă. Abia dup-o zi îl puturăm aduna de sub 
dărâmături. În ruptura din perete găsirăm aurul cumu-l 
mămăliga. ŞI de-aici încolo nu se mal auziră bătând în stâncă. 

Îşi umplură paharele, băură şi vedeam cum au rămas toţi 
trei duşi pe gânduri. 

— Da” bine, oameni buni, zic eu, dumneavoastră chiar 
credeţi în minunile astea? Nu ştiţi că în pământ nu trăieşte nici 
o fiinţă omenească, că nu este Vâlvă, că nu-i Duh al băilor şi 
că toate poveştile pe care le spuneţi sunt numal-nchipuiri? 

Petre-a Rarului mă privea foarte serios. 

— Domnule Ispas, îmi zise, eu n-aş vrea ca dumneata să 
păţeşti ceva rău. Doamne fereşte! Dumneata eşti om bun şi de- 
aceea te rog să nu-ţi baţi joc de semne. Ne crezi dumneata pe 
noi beţi, ori muieri fricoase, să spunem poveşti? lată, eu sunt 
om trecut de-acum, dar în viaţa mea n-am ştiut ce-l frica. Eí 
bine, eu însumi am auzit şi alte semne, eu chiar am văzut, 
cum te văd pe dumneata. 

A Rarului spuse cuvintele astea cu multă convingere, şi, 
fără vole, simţii un fior rece cum îmi trece ca un fulger prin 
trup. 

— Nu-i bine, îmi zise el, să vorbeşti cu necredinţă de celea 
ce nu se văd. Căci duhurile sunt veşnic lângă noí, ne-aud, ne 
cunosc, şi pe urmă îşi răzbună. Să vă spun acum ceea ce am 
văzut eu cu ochii. Bălam pe Vâlcoiu. Eram mulţi ortaci. ŞI, 
cum e baia departe de sat, mergeam cu merinde pe câte-o 
saptamână. Munca nu contenea nici ziua, nici noaptea. Bălam 


93 


— lon Agârbiceanu — 


pe rând: o dată şase, câte patru ceasuri, apoi aceia leşeau, şi 
mergeam alţi şase, tot pe-atâta vreme. Lucram de trel ani acolo, 
cu mare nădejde. Aveam s-ajungem o vână pe care o 
nimeriseră dintr-alt punct bătrânii, o vână bogată de aur. 

Odată, era seară şi lună ca ziua, eu şi cu alţi cinc! aşteptam 
să intrăm în baie. ŞI numai lată că se zăreşte pe creasta 
muntelui ca un fum uşor, alb, care se tot apropia de noi. A dat 
într-o curmătură şi nu l-am mai văzut. Da’ când să ne sculăm 
să intrăm în baie, lată un bătrân înalt, cu barba mare, — albă 
ca de argint, aşa lumina în lună, — răsare înaintea noastră. Nu 
ne zice nimic. Se uită numai la noi cu doi ochi mari de gheaţă. 
Se uită, clatină din cap şi intră în baie, el înaintea noastră. 
Veşmintele pe el luminară încă puţin, cum dispăru în pământ, 
apoi n-am mai văzut nimic. Noi nu ne-am întrebat cine să fie, 
ştlam cu toţii cine e, dar nici nu cutezaserăm să mai intrăm în 
baie. Atunci iată că cel şase băieşi ieşiră obosiţi, îşi trântiră 
uneltele şi se pregătiră să îmbuce ceva. „Voi nu v-aţi întâlnit 
cu nime în baie, măi feciori?” îi întrebarăm noí. „Cu cine să ne 
întâlnim?!” ne întrebară el, miraţi. „Nu v- aţi întâlnit Bun! Atunci 
mergem!“ zic eu. ŞI intrarăm. Ne gândeam ŞI nu ştiam nici 
unul cum să ne tâlcuim arătarea aceea. Încă nime nu mai 
văzuse aşa ceva. În fruntea băii, da, acolo se puteau înţelege 
toate semnele care veneau dinlăuntru. Dar o arătare, un semn 
la gura băii, nime nu ştia ce are să însemneze. Înaintam no! cu 
inimile strânse, da” cu mare nădejde în Dumnezeu că nu ne va 
lăsa. 

Pe la mijlocul băii rămaserăm deodată îngheţaţi. Se făcu 
lumină mare, lumină orbitoare. Baia părea largă cât o biserică. 
Şi-n mijlocul acelei biserici sta bătrânul pe care-l văzusem. 
Sta cu ochii închişi, cu braţul drept ridicat, şi auzirăm ca un 
şuler de vânt, ş-apol se auzi de trei ori, cu glasul cel curat 
omenesc: „Nu-i, şi nu-l, şi nu-l!“ Opaiţele noastre se stinseră în 
lumina ceea orbitoare, şi îndată după cuvintele acelea, se făcu 
în jurul nostru un întuneric de mormânt. Abia ne-am aprins 
fitilele, şi ne întoarserăm. Ceilalţi nu dormeau. I-am trezit şi 


94 


— Fefeleaga — 


e-am spus tot ce-am văzut şi auzit. Da”, vezi bine, nící el n-au 
crezut, cum nu crezi dumneata, domnule Ispas. Noi, cei şase, 
n-am mai băit acolo nící un ceas: ştiam că aur nu-i. Ni s-a spus 
şi am crezut. Ceilalţi însă ne crezură nebuni şi au muncit mai 
departe. Ştii dumneata, domnule Ispas, cât au mai muncit? 
Patru ani în capăt! ŞI când gândeau că au ajuns la noroc, au 
spart deodată într-o mănâncătură mare: bălseră acolo bătrâni! 
şI nici un fir de aur nu le lăsaseră. 

A Rarului îm! povesti toate acestea cu atâta siguranţă, încât 
mă convinse. ŞI acum începu să mă învăluie o taină mare, o 
rică aproape copilărească. Cerul şi eu un vin vechi şi băui alături 
cu dânşii. Tăceam cu toţii. ŞI eu mă gândeam: „Oare să fie vrun 
sâmbure de adevăr în atâtea Istorii înşirate de oameni? Să fle 
duhuri în pământ, pe pământ, să fie stafii şi câte minuni toate?” 

A Rarului păru că mi-a ghicit gândurile. 

— Dumneavoastră, îmi zise el, care trăiţi o viaţă scriind la 
masă şi plimbându-vă puţin seara, n-aveţi de unde şti lucruri 
de-astea. Da’ de-aci nu urmează că ele nu sunt. la să te pul 
dumneata să munceşti ca mine, să-ţi lipeşti sufletul şi trupul de 
pământ şi de toată viaţa ce Iese din pământ, ş-al să vezi că 
altfel aí să judeci. la să te pui dumneata să umbli noaptea 
întreagă, când doarme şi aerul parcă, să vezi atunci câte taine, 
câte înţălesuri din viaţă îţi pătrund în suflet. Ai înţelege atunci 
că trălesc în aer, în pământ, în apă nenumărate puteri, care 
câteodată se-mbracă în forme văzute şi se arată oamenilor. 

— Aşa este, zise Manoilă, care până acum tăcuse. ŞI noaptea 
chiar are puterea el. ŞI-I zice la acest stăpân al întunericului 
Patronul Nopţii. Eu l-am văzut odată pe Dealu-Băilor. Era iarnă, 
un pul de ger de te frigea pe faţă, pe mâini, da” nu viscolea. 
Zăpada acoperea pământul rotunzindu-l, şi eu veneam, 
scârţâind din cizme, pe Dealu-Băilor. ŞI iată, chiar pe creasta 
dealului, venea, în trapul calului sur, un ghinărar. Hainele pe 
el, frânele, scăriţele, ardeau în aurul cel mai curat. ŞI nu 
s-auzea mersul calului, părea că nu s-atinge de pământ. După 


95 


— lon Agârbiceanu — 


el, la doi paşi, veneau do! aghiotanţi, cu dreptele pe săbiile de 
argint. Dintru-ntâi credeam eu că va fi pădurarul cel mare. 
Cine ştie pe unde-a fost să inspecteze pădurile, şi a-nnoptat pe 
drum. Dar îndată mi-am tras pe seamă. Ăsta nu-i cal, astea nu- 
s haine de pădurar! Dar n-am stat să judec mult. Am plecat 
repede acasă şi abia m-am putut linişti. Dimineaţa, de- 
dimineaţă, am fost în Dealu-Băilor, să văd urmele cailor. Nu 
ninsese, nu bătuse vântul, trebuiau să se cunoască. Dar acolo 
sus era aşa cum bănuisem: nici o urmă. Neaua — neatinsă, 
numai cizma mea se cunoştea-altceva nimic. ŞI spun şi alţii 
c-aşa trece Patronul Nopţii, ca un fulger, şi-ntr-o noapte cutreleră 
întreg pământul. 

De-aci încolo începură Istorisirile cele mai ciudate. De-un 
tap, de-o scroafă, de-un bivol, care s-a luat noaptea după cutare 
şi cutare din sat, de-o pară de foc ce izbucneşte în toată noaptea 
pe Vâlcolu, de oameni care se scoală din mormânt. ŞI, dus ca 
de-o apă mare, în seara aceea posomorâtă de toamnă, ascultam, 
credeam tot ce mi se povestea, vedeam chiar îngrozitoarele 
arătări. Eu, care nu credeam înainte şi nu cred nici azi în toate 
minunile astea, atunci seara sorbeam cu patimă toate povestirile 
misterioase. Aşa că, de la o vreme, îmi veni convingerea că nu-l 
nimic mort în lume. Până şi o piatră, un râu, un arbore cine ştie 
ce vor fi... 

Când mi-am luat seara-bună şi am plecat spre casă, am 
deschis uşa cu multă teamă. Credeam că pot să-mi fese deodată 
în cale mil de vedenii. ŞI mai ales mă temeam grozav de 
scroafa cea neagră, de care spuneau c-a urmărit pe-un creştin, 
din sat până la el acasă, tot grohotind, tot gata să-l sfâşie. 

Acasă la mine era întuneric. Am trezit slujnica, am pus-o 
să-mi aprindă lampa, şi atunci zării uimit, pe masa mea de 
scris, un plic alb. Îmi fulgeră prin cap că, de bună seamă, vreo 
flinţă nevăzută începe să se-amestece în viaţa mea. Târziu, 
abia cutezal să deschid plicul. Citii în fugă: „Domnule Ispas! 
Te-am căutat de două ori în seara asta. Mâine-dimineaţă vin 
lar. Să fii acasă.“ Subscris: |. Walter, agent de vinuri. ŞI în 


96 


— Fefeleaga — CUPRINS 


seara aceea am binecuvântat pe Walter şi pe toţi agenţii. Ca o 
mângâiere, ca o ploaie răcoritoare pe care-o aştepţi, mi-au 
venit în minte afacerile mele; am deschis conturile, am început 
să calculez, şi, de bucurie că am scăpat de nebunia, pe care o 
simţeam cum se apropie, mă credeam în stare să dezleg toate 
problemele matematicii. 

ŞI, vezi dumneata, îmi zise la urmă domnul Ispas, din seara 
aceea tot mi-a rămas ceva teamă în suflet. ŞI nu ştii dumneata 
ce teamă! Nu de stafii ori de draci, nu, cí alta, cu mult mai 
mare. 

El îşi duse mâna la frunte, o apăsă, şi-o trecu apoí prin păr 
şi-mi zise: 

— Ce-ar fi dacă într-adevăr ar exista şi alte ființe raţionale, 
nu numai noi, oamenii? Vezi, eu nu mă ocup cu gândurile 
astea, şi totuşi îmi pare că atunci ar trebui să se schimbe lumea 
şi toată viaţa oamenilor. Atunci, după gândirea mea, deodată 
cu mii de afaceri, cu mi! de negoţuri, ar trebui să urmeze o 
bancrută universală în toată activitatea omenească. Nu-l aşa? 

— Poate să al dreptate, domnule Ispas. Dar eu nu mă pricep 
la lucrurile astea, îi răspunsel. 

ŞI domnul Ispas rămase pe gânduri, privind undeva departe, 
nedumerit. 

1909 


LADA 


Satul întreg ştia că bădicul Clement Mârza are bani mulţi, 
are aur adunat de pe când erau băile bune. Dumnealui locuia 
într-o casă bună şi largă. În răstimpul cât a stat văduv, — şi a 
stat un timp bun, — multe femel rămase de bărbaţi priveau cu 
lăcomie la locuinţa aceea singuratică. ŞI chiar câte-o fată maí 
trecută n-ar fi zis ba, dac-ar fi cerut-o bădicul Clement de 
nevastă. Erau vădane care dădeau târcoale bădicului orlunde-l 
întâlneau, ba se trezeau că trec chiar pe lângă casa lui, când 


97 


— lon Agârbiceanu — 


mergeau în pădure după o sarcină de lemne. 

Dar bădicul Clement se părea că nici gând nu mai are să 
se-nsoare a doua oară. Trăla liniştit, făcea în fiecare zí obişnuitul 
drum până la crâşmă, unde bea un strop de vin şi stătea de 
poveşti cu oamenii. Era trecut de cincizeci de aní şi vorbea 
cumpătat, cu înţelepciune de bătrân. 

În sat se porniseră adevărate poveşti pe socoteala averi! 
ădicului Clement. Se spunea că ar avea lăzi grele de fier, 
încuiate cu lacăte mari cât un clopot, şi lăzile acelea ar fi 
pline de aur şi de galbeni împărăteşti. Că poate să plece fără 
nici o frică de-acasă: nime nu l-ar putea sparge lăzile, să- l 
ure. La urechile bătrânului încă străbătură veştile astea, şi el 
nu se mai mira de ce-l privesc oamenii aşa de uimiţi. Nu 
avusese copii, şi rudeniile, până într-a şaptea viţă, se interesau 
mult de soarta bădicului Clement. Cât ce-şi închisese mulerea 
ul ochii, casa í se umpluse de rudeni! de toată vârsta şi de tot 
neamul: bărbaţi, femei, bătrâni şi o grămadă de copil, veniseră 
cu toţii să plângă. În anul cel dintâi de văduvie nu l-au prea 
cercetat: se temeau că se va-nsura Clement, şi lor nu le va 
rămâne nimic. Dar de când leşise zvonul, — chiar din gura 
ui mai întâi, — că n-are de gând să se mal însoare, rudeniile 
începuseră să se privească boldiş când se întâlneau în casa 
bădicului Clement. Unii-i tălau lemne, alţii-l duceau saci! la 
moară, femeile-i frământau şi-l coceau pâinea, fetițele-í 
măturau prin casă, aşa că dumnealui n-avea alta ce face decât 
să mănânce, să doarmă şi să se plimbe. 

— Ăsta ştiu c-a dat de bine în lumea asta, ziceau bărbaţii, 
văzându-l cum îşi plimbă pe drum veşmintele veşnic curate. 

— ŞI are suflet bun, se vede, adăogau alţii. Nu face 
deosebire între rudenii. Şi pe celea mai depărtate la lasă să-i 
treacă pragul. Vezi, că are bani destul, să poată împărți la toţi 
când va muri. 

Când vreuna din rudenii se nimerea singură în casa bădicului 
Clement, începea, întâi cu gura pe jumătate, apol tot maí 
dezgheţat, tot mal înverşunat să înnegrească pe celelalte 


98 


— Fefeleaga — 


rudenii, cum ştia maí bine. 

Bătrânul asculta, da din cap ŞI, întru târziu, zicea: 

— Bine, bine, ce- -mi spul tu mie fleacuri de-astea? 

Apol î: îşi lua băţul şi pleca prin sat. 

Rudenia, rămasă în casă, singură, privea, întâi pe furiş lada 
mare de fier cu lacăte grele, apoi, când simţea că bădicu-l 
departe, se apropia, o cerceta, bătea cu pumnul în ea, punea 
urechea să cerce de nu poate desluşi cumva sunetul galbenilor, 
cerca s-o ridice. Încercare zadarnică: lada era aşa de grea, 
încât bărbatul cel mai în virtute nici n-ar fi putut-o clinti din 
loc, necum s-o ridice nici de-un deget măcar. 

Fiecare dintre rudenii vâna prilejul de-a rămânea singură în 
casă. ŞI, între cele vreo douăzeci şi cinci de rudenii, n-a fost 
una singură care să nu le vorbească de rău pe celelalte, când 
era numai cu bădicul Clement, şi să cerce să pătrundă cât de 
cât în taina lăzii minunate. 

Taina însă n-o puteau pătrunde. Nici fiertata Susana, 
nevasta bădicului Clement, n-a ştiut vreodată ce taină ascunde 
lada aceea. 

Cu cât treceau anii, cu atât faima bogăției luí Clement 
creştea mai tare. Neamurile lui începură să se socotească între 
fruntaşi! satului şi cam priveau peste umăr la muritorii de rând. 

Împlinise bădicul Clement vreo zece ani de văduvie, când, 
într-o zí, se trezi popa cu el că-l vesteşte însurătoare nouă. 

— La vârsta dumitale, bădicule?! făcu popa, mirat. 

— EI da, la vârsta mea! Am cincizeci şi şase de ani, şi maí 
am nădejde de treizeci, cel puţin. La drept vorbind, nu mi-ar fi 
trecut mie prin cap gândul ăsta, de nu venea la mine popa din 
Vâltori şi nu-mi! spunea că soră-sa, care-l văduvă, ar veni după 
mine. Acuma, dumneata ştii că eu sunt un om sărman şi singur 
şi că femela aceea are bani destul. 

Popa nu putu să nu-şi zică în gând: „lată chipul bogătanului 
zgârcit! Nicicând nu se maí satură!” 

În ziua cununiei, toate rudeniile bădicului Clement zăcură 
betege pe-acasă. Părea că a dat gălbenarea în eí, aşa erau de 


93 


— lon Agârbiceanu — 


mohorâţi la faţă. 

— Acuma, se cheamă c-a făcut o prostie Clement, ziceau 
oamenii. Cea dintâi prostie în viaţa luí. Nevasta asta, soră c- 
un popă, veţi vedea numai că l-a lăsa, în câteva zile, fără 
parale ş-apol a s-o şteargă. 

Femela era cu vreo cincisprezece ani mal tânără decât 
bădicul Clement. Dacă am crede în spusele rudeniilor 
bătrânului, apol era urâtă ca ciuma şi bună de-nţărcat copil, 
ca muma-pădurii. Ceilalţi români, însă, o aflau destul de 
potrivită pentru bădicul Clement. Vorba e că îndată ce-a intrat 
femela cea străină în casa cea singuratică, s-a schimbat traiul 
bădicului Clement. Pe când rudeniile, înainte vreme, îl încărcau 
cu toate bunătăţile, acum nu | se mai arătau nící pe la poartă. 
lar femeia lui strâmba din nas, înjura şi mereu era cu gura 
plină de sfadă. 

— Eu am gândit că mă mărit după un om gazdă, ŞI, când 
colo, sărăcie lucie! zicea muierea privind prin casă. 

— N-am ce-ţi face! Acum târgul s-a făcut! răspundea liniştit 
bădicul. 

— Ce târg? striga nevasta. Crezi tu că pe-o soră de popă 
poţi s-o batjocoreşti aşa? La asta să nu te gândeşti, sărântocule! 
Mâine plec de la tine! 

— N-ai decât să te duci! zicea, zâmbind, bădicul Clement, 
şi pleca prin sat. 

Putea umbla şi putea zâmbi liniştit dumnealui. Muterea, 
din clipa în care văzuse lada cea de fier, din clipa în care 
cercase zadarnic s-o mişte cât de cât din loc, era legată de 
casa lui cu lanţuri aşa de tari, încât nici cu patru bivoli n-ar fi 
putut-o urni din loc. Tărăboiul pe care-l făcea era numai ca sã- 
í deschidă bădicul Clement o dată, o singură dată, lada. Dar 
bărbatul era încăpățânat rău. 

— Avem din ce trăi, tu mulere. Orice om cu minte strânge 
bani albi pentru zile negre. ŞI se poate să trăim mult, se poate 
să ne trebuiască odată lada de care tot vorbeşti tu. Acum, 
deocamdată, maí am nişte bănui, maí aí şi tu, şi trăim cum ne- 


100 


— Fefeleaga — 


a rânduit Dumnezeu. Dac-o fi să mor, atunci e alta, atunci nu 
mai am nimic de zis. 

ŞI, într-adevăr, de unde, de neunde, bădicul Clement scotea 
în fiecare zi bani! trebuincioşi, când femela nu vroia să dea 
dintr-a! săi. De unde-i lua? Oricât l-a supravegheat, n-a putut 
afla niciodată. Dar, — se gândea femela, — e limpede ca 
lumina soarelui că numai din lada cea mare îl putea lua! Ah! 
de-ar putea ea pune odată mâna pe chei! Dar cheile, necum să 
pule mâna pe ele, nici de văzut nu le-a putut vedea, oricât 
a-n-cercat. N-a rămas o haină de-a bădicului Clement 
nebuzunărită, nepipăită, n-a rămas un colţişor în casă unde să 
nu fí scotocit; până şi-n gunoiul de dinaintea grajdului. De 
multe ori noaptea, când Clement dormea tun, de-ai fi putut 
tăia butucul pe el, nevasta îşi våra încet, tremurând, mâna sub 
perina lui, sub aşternutul lui. Dacă dădea de ceva tare, de un 
cotor de pai, de-o tivitură groasă, la gândul că a nimerit cheia, 
simţea că o părăsesc puterile. 

Ceva a înţeles repede dumneae!. Cum bărbatul era tăcut şi 
morocănos, s-ar fí putut tare uşor să se mânie cumsecade, să 
facă un testament pentru rudenii, şi ea să rămâle cu mâna 
goală. Înţelese că purtarea eí nu era deloc cu minte, şi, într-o 
bună-dimineaţă, îi puse lui Clement în palmă câteva sutuţe — 
toată zestrea ei. 

— Ce să fac cu banii? întrebă Clement. 

— Să trăim din el, e zestrea mea. Când se va isprăvi, ne 
vom întoarce la lada ta. 

— Dacă-l pentru asta, ţine tu banii. Cumpără tu ce-i de 
lipsă în casă. Eu sunt sătul de bani, mi-l scârbă de bani. 

Femela luă banii, convinsă acum cu totul că lada aceea e 
plină cu aur. Dar bădicului Clement îl era scârbă de bani pentru 
că, lată, lada aceea a luí a făcut-o pe răposata nevastă să-l 
linguşească o viaţă întreagă, le-a făcut pe rudenil să-şi dea şi 
mâncarea de la gură, să i-o aducă lut, şi acum scâlcie şi mintea 
femeii de-a doua. 

De aci încolo nevasta gătea bucate alese, ţinea curat în 


101 


— lon Agârbiceanu — 


casă, vorbea cu însufleţire de bărbaţii cruţători, care pun 
gălbenaş lângă gălbenaş, nu bat birturile, nu joacă-n cărţi. În 
răstimpuri, dânsa făcea câte-o aluzie subţire la ladă, la chel, 
dar îndată ce băga de seamă că lui Clement nu-l plac vorbele 
astea, începea să râdă şi povestea vreo întâmplare din sat. 

Săteni! lăudau norocul bădicului Clement, iar rudeniile 
priveau pizmaş la nevasta de-a doua. 

Într-o toamnă, bădicul răci şi căzu la pat. Femela, cât ce-l 
văzu aprins la faţă şi cu răsuflarea pripită, simţi un sălbatic fíor 
de bucurie. „În sfârşit!“ îşi zise, şi simţi c-o apucă nebuniile. 

Toată noaptea bădicul Clement a gemut şi n-a putut închide 
un ochi din pricina junghiurilor care-l împungeau printre coaste, 
ținându-i răsuflarea oprită. 

Toată noaptea femeia s-a desfătat în visurile si-n planurile 
cele maí frumoase, şi simţea o bucurie păgână la fiecare peamăt 
nou al bărbatului. Din când în când, bolnavul cerea o ulcică 
de apă. Ardea în fierbinţeli. Femeia lăsa s-o cheme de două şi 
de trei ori, şi abla apoi se scula şi-l dădea apă. ŞI-I privea cu 
lăcomie cum horpăle, ca şi cum ea ar fí fost arsă de sete. 

Dimineaţă, bădicul Clement nu se maí putu mişca din pat 
şi începu să se teamă de moarte. O trimise după doctor. Femeia 
ieşi, încule uşa încet, cu cheia, pe dinafară, scoase unealta 
blestemată, o puse în buzunar şi plecă în sat. Până după-amiază 
a tot stat de poveşti, când la o femeie, când la alta. Venise cu 
furca în brâu şi avea mare chef de vorbă. Era agitată, aprinsă şi 
povestea, mestecându-le, o mulţime de istorii. 

După-amiază descule încet uşa şi intră. Bolnavul o privi cu 
groază când o văzu că intră fără doctor. 

— Nu-l aduci? 

— Nu-i acasă. Am umblat în două sate după el şi nu-l găsesc. 

Bărbatul se ridică deodată într-un cot, o privi cu duşmănie 
ŞI-I zise: 

— Minţeşti, muiere! Tu nu l-ai căutat! 

Cine-a spus că muierea şi dracului îi dă de furcă, n-a greşit. 


102 


— Fefeleaga — 


Asta de-acum începu să plângă cu lacrimi adevărate, cu 
sughiţuri, fără să se oprească. Plângea şi-şi blestema zilele. 
Bădicul Clement se căi puţin şi-i ceru un pocal cu apă. 

— Mi-a fost rău, zise el. Ardeam de sete şi credeam că mor. 
lar tu nu mai veneai. Acum mă simt mai bine, zise el, după ce 
bău. 

Acest „mă simt maí bine“ îl opri femeii, ca prin farmec, 
plânsul cu sughiţuri. 

Bietul bădic Clement! Crezuse pe-o clipă că í-e maí bine, 
dar, cât ce-a dat noaptea, începu o tusă păgână şi scuipa cu 
sânge. Femeia dormi de astă dată tare bine, ca şi când tusa lui 
ar fi fost un cântec dulce, adormitor. 

Când se crăpă de ziuă, bădicul, ars la faţă şi pierit ca de 
secetă, abia îngână: 

— lute după popa, muiere, să mi-l aduc! îndată, că mi se 
pare c-am să plec din lumea asta! 

Femela săr! din pat, începu iar să se bocească şi leşi repede 
cu o cusătură în mână. Încuie Iarăşi uşa pe din afară şi plecă 
prin sat. Tândăli când la o femele, când la alta; până seara n- 
a cusut un şir de altiţe, dar gura I-a meliţat, de s-au luat mulerile 
de gând cu ea. De-o întreba cineva: „Ce maí face bădicul Clem- 
ent?” „Bine, sănătos!” răspundea dânsa, şi-şi continua fleacurile 
ei. 

Când se înseră de tot, porni spre casă. Ajunse. Se opri la 
fereastră. Privi cu multă băgare de seamă înlăuntru. Bădicul 
Clement sta întins cu faţa la pământ, jos, lângă pat. „Aha, îşi 
zise femeia, a fi voit să fugă, cum le vine oamenilor când mor! 
A căzut şi l-a apucat moartea acolo.“ Un puternic fíor de 
bucurie o cutremură. Deschise grabnic uşa, se apropie de mort, 
îl ridică, îl aşeză frumos în pat, apoi începu să caute după 
cheie. Gura bădicului Clement rămăsese rânjită — cum căzuse 
cu faţa la pământ, ochii — pe jumătate deschişi. ŞI, cum sta 
pe spate, parcă-şi râdea de femeie, care căuta înfrigurată după 
cheie. Răscoli patul tot, cotrobăi sub pat, răvăşi până şi părul 
mare, încâlcit, asudat încă al mortului. Zadarnic! Merse la ladă. 


103 


— lon Agârbiceanu — CUPRINS 


Cercetă lacătul şi văzu din nou că broasca nu era mal mare 
decât o gaură de culşor. Aşadar, cheia trebuie să fle de-abia 
cât un cuişor. Începu s-o caute cu deznădejde, înfricată de 
gândul că, din clipă în clipă, putea să bată la uşă vreun om, 
să-l vadă pe Clement, şi atunci comoara era pierdută pentru 
ea. Aruncându-ş! privirile spre pat, í se păru că mortul se mişcă. 
Se uită maí bine şi-l păru că zăreşte ceva printre dinţii rânjiţi. 
Un gând îi fulgeră prin cap, nu ca o lumină, ci ca o sârmă 
flerbinte. De bună seamă, cheiţa o purta în gură! Cum de nu í- 
a venit mal degrabă în minte gândul ăsta?! Se apropie de Clem- 
ent, îi descleştă cu mare greutate gura şi scoase o bucăţică de fier. 
Dintr-o săritură ajunse la ladă, descuie lacătul, smulse capacul. 
Rămase încremenită. Lada era plină cu bolovani de piatră sură... 
Pe faţa femei străluci deodată o bucurie imensă. Se aplecă, îşi 
încărcă braţele cu bolovani, îi sărută şi ieşi pe uşă ca o nălucă, 
fugind pe coastă la vale, spre sat, chiuind şi strigând în gura 
mare: 

— lu-lu-lu! Haldaţi la aur! lu-lu-lu! Haid” la comoară! 

1910 


MELENTEA 


Bădicul Melentea are o casă de bârne înnegrite de vreme şi 
mâncate de cari, sus, la marginea pădurii, pe-o coastă pietroasă. 
Căsuţa e scundă şi afumată, mică şi pitică, şi toată ziua se 
înhoalbă din două ferestruțe cât palma. În căsuţa aceea, şi în 
curte, se izbesc, câtţine Dumnezeu lumea, o grămadă de copii 
despoiaţi, cu părul vâlvoi, cu obrajii nespălaţi de săptămâni. 
Numai când simt că se apropie bădicul Melentea, sar ca Iepuri 
şi odată s-ascund grămăjoară prin ungheţe. 

— Ho! paraleii tatii, nu sunteţi acasă? întreabă totdeauna 
bădicul Melentea. Gândeam că-s acasă, zice tot el, întorcân- 
du-şi capul spre femeia ce cârpeşte nişte zdrenţe, după masă. 
Că ce le-am adus eu? Turtă dulce din târg, gogoroane roşii de 


104 


— Fefeleaga — 


la jupânul şi nişte hăinuţe nouă-nouţe! 

Apol îşi aruncă sub pat uneltele de lucru şi se aşează pe 
laviţă obosit. 

— Gata-! supa, tu muiere? o întreabă, privind-o chlorâş. 

— lar începi? ţipă femela. Zău, tu-ţi faci de cap! 

— Cum să-mi fac de cap?! N-am fost eu azi-dimineaţă la 
măcelar, şi nu i-am zis: „Jupâne, două kilograme de carne! Da’ 
ştii, cu măduvă şi grasă“? ŞI n-a dat el de două ori cu barda, şi 
nu m-a întrebat chiar pe mine: „Unde pofteşti s-o trimit?*2 
„Unde? Acasă la mine! La Melentea acasă“! Se vede treaba că 
băiatul n-a nimerit aici. 

— ŞI nící c-a nimeri vreodată! zicea femeia. 

— Aşa crezi tu? Apoi iacă, voi, mulerile, odată vă pierdeţi 
curajul. Da” de bine să nu te temi niciodată! 

În urmă, femela-l punea pe masă un bruş de mămăliguţă, o 
fiertură acră, şi Melentea începea să înghită straşnic, lăudând 
bunătatea mănâncării. Erau numa! cartofi flerţi, zama era apă 
goală, subţire, mestecată cu oţet. 

— Plutesc steluţele de grăsime! Doamne, tu muiere, mă tot 
gândesc eu de unde avem no! atâta unsoare şi olek?! lată ş-o 
bucată de carne! De la noi din casă carnea nu se mai gată, 
asta o ştie tot satul. Să vezi tu cum mâncă alţii! O ceapă, un 
bruş de pâine, un peticuţ de slănină. Da” supă la ei, carne la 
ei, flertură bună, nu s-a mai pomenit! ŞI de-aceea lí se lungesc 
lor grumaj!! şi II se fac străvezii urechile. ŞI nu numai cel marí 
trăiesc aşa de prost. Copiii o duc şi maí rău! Dacă au o 
fărâmătură de brânză, apoi lí se pare că au toată bogăţia lumil. 
De-aceea vezi copii aşa de amărâţi peste tot locul. AI noştri? 
Unde sunteţi, paraleii tatii? la ieşiţi puţin la iveală! 

— Da” dă-le pace, măi păgânule, şi vezi-ţi de mâncare! îl 
zicea femela, necăjită. 

Melentea însă nu le da pace. Copiii veneau înaintea lui, 
stăteau cu capetele plecate şi aşteptau. 

— lată-l pe lonică-a tatii, începea Melentea, întorcând cu 
faţa spre muiere pe un băiat ca de şase anişori, slăbuţ şi pârjolit ca 


105 


— lon Agârbiceanu — 


de secetă. Aista-l cel mal închelmat. Leu-paraleu, puişorul tati!! 
Da' ce-ai mâncat tu astăzi? Tocană de berbece, aşa-i? Ş-o felie de 
caş? Cu-atât mal bine! D-apol tu, Pătruţ? întreba el, prinzând pe 
altul de mână şi trăgându-l aproape. Tu, supă de găină? Aha, 
ştrengarule, de-aceea eşti aşa de aprins la faţă, ca creasta 
cocoșului! 

Maí prindea pe unul, pe doí, apoí se sătura, îl lăsa să plece. 

— Da’ să-mi spuneţi voi, începea el deodată, unde-s boii, 
unde-s vacile? Aha, la umbră! Aşa-i, dacă dă căldura şi umblă 
zbârnâind musca, vitele se trag la adăpost. Da” la porci se 
vede că n-aţi dat de mâncare. Auziţi-i cum guiţă? Asta nu se 
cade, să lăsaţi dobitocul flămând! lute să vă căraţi — unu, dol, 
trei! — şi să le daţi de mâncare. 

Copiii ieşeau, dând buzna pe uşă, îmbrâncindu-se, 
ghiontindu-se. 

Femelia-l asculta ameţită. 

— Doamne, măl bărbate, zicea ea, să şti că tu nu veí 
ajunge bine! Să-ţi baţi tu joc de copiii tăi?! Nu ţi-i frică de 
mânia lui Dumnezeu? 

— Nu, tu mulere, că Dumnezeu e bun şi nu se mânie. 

Melentea mânca maí departe, umflându-şi când un obraz, 
când altul. În ochii lui, când îi vorbea femeia aşa, se cobora 
pe câteva clipe o tristeţe adâncă, privirile lui se îmbolnăveau 
parcă. ŞI atunci părea şi maí palid, şi încreţiturile obrajilor 
erau mal adânci şi maí dese. 

Dar nu rămânea mult aşa. Se scula, lua doniţa cu apă, o 
ţinea mult la gură, în vreme ce mărul luí Adam í se plimba 
majestuos, domol, pe grumajii deşiraţi. 

— Doamne, tu mulere, făcea el oftând, punând doniţa pe 
laviţă, da” ce minune-í aicí? 

— Ce minune? 

— În viaţa mea n-am băut aşa vin! Se vede că far a dat 
domnul Beniamin pe la tine şi te-a cinstit cu vin! 

Femeia când auzea de domnul Beniamin, se înciuda rău, 
zvârlea zdrenţele şi-şi punea mâinile în şold. 


106 


— Fefeleaga — 


— lar îţi vin nebuniile? şi-l privea cu scârbă şi cu duşmănie. 

— Ce nebunii?! Dacă are omul nevastă frumoasă, înseamnă 
că vine norocul acasă. Aşa şi cu mine. Domnul Beniamin îi 
bogat, şi nu-l nici bătrân! Când vrea el să-şi facă un chef, unde 
să tragă? La Melenteoaia cea frumoasă! 

— Val, bată-te sfinţii, păgânule! zblera femela, leşindu-şi 
din sărite, şi începea să-l izbească în cap o rochie ruptă, o 
cizmă stricată, ce-i cădea-n mână. Da’ cum te rabdă inima, 
mişelule, să mă batjocoreşti aşa, în toate zilele! Nu mi-i destul 
că muncesc ca un bou, că-mi pierd capul cu atâtea guri 
flămânde, ce mă behăiesc toată ziua? Mal vi! şi tu să-ţi râzi de 
mine?! 

— Dacă te-a făcut Dumnezeu frumoasă, eu n-am ce-ţi face, 
— zicea bărbatul, ţinând braţul ridicat de apărare. 

— Aşa-i, neruşinatule?! Nu maí încapi de mine?! Dar io-s 
de vină că mi-am mâncat viaţa? lo-s de vină că am slăbit ca o 
căţea jigărită? Hai, spune! Nu tu, nu copiii, nu sărăcia din 
casă? Ş-acum, dacă-s urâtă, tu faci glume pe socoteala mea. 
ŞI spune, nu ţi-i frică de bătaia lui Dumnezeu? 

— Ci hai! Să ştii că-mi place, tu mulere! Îmi pare c-aud gura 
unei cucoane mari care-şi spală bărbatul. Într-adevăr, e pagubă 
că nu te-ai născut doamnă! Da” pentru-aceea îmi place. Ştii, la 
alte case de om sărac vine bărbatul ostenit de la munca zilei, îşi 
zic două-trei vorbe cu femeia, şi el, rupt de osteneală, se culcă... 
El crede că, dacă doarme, va vedea viaţa mai frumoasă şi maí 
uşoară dacât cum este. Femela tace şi-nghite necazul, şi din 
când în când se uită cu mâhnire la omul care doarme pe-un 
suman, cu faţa galbenă şi suptă. Vezi, mie de oamenii ăştia nu- 
mi place. De la o vreme parcă nici nu mai ştiu vorbi. Aia nu-l 
viaţă! Nu-i de-ajuns că te roade sărăcia destul, să te mai rozí şi 
tu? 

Tace puţin şi priveşte la faţa veştedă a mulerii, care se maí 
linişteşte. 

— Îmi place, adaogă el, că tu-ţi mai deschizi gura. Asta-m! 
place. Pentru vorbă, gura nu cere de mâncare. Da' ştii, totuşi, 


107 


— lon Agârbiceanu — 


ce-mi vine în minte când te văd aşa aprinsă? Păţania cu lada, 
cu lada ta de zestre. Ştii că plecaserăţi pe vreme bună de la 
vol, da” pe drum v-a apucat o ploaie cu rupere de nour. ŞI unde 
nu s-a umflat râul, unde nu s-au trezit valurile care dormeau în 
adâncuri, şi-au început să arunce armăsari pe faţa apei! Chiar 
atunci intra în râu carul cu patru boi, — Doamne, ce mai bol! 
— parcă-l văd ş-acuma carul cu zestrea ta de mireasă. Atunci 
tot aşa erai de aprinsă ca acuma. 

— Vezi, mă, tu eşti dracu gol! striga femela, necăjindu-se 
farăşi. Al de gând să taci odată? A! de gând să-nceţi cu 
batjocurile? Da” tu ce-al avut, ce avere? lacă, hârbul ăst de 
casă. Aí fl aşteptat, se vede, să-ţi aduc car, şi boi, şi ladă 
încărcată? 

— Aici íar îmi place cum ai adus-o, tu muiere. La casă de 
om sărac, de zestre nu-i vorba niciodată. Da” casele bogaţilor 
tot din zestre s-aprind şi se pustiesc. Maí au noroc cu nănaşii, 
că merg de-i mai împacă. Fără doar şi poate, tu te-ai fí potrivit 
cu unul gazdă. Valeo, mămulică, ce dungi aí avea astăzi pe 
spinare! Să ştii tu, cei bogaţi se mânie mal iute. Noi de ce să 
ne mâniem?! lacă, tu de pildă, de ce te mânii? 

— Acuma, lasă-mă, Melenteo, vezi-ţi de lucru, ori culcă- 
te, da” lasă-mă, că mi-i destul pe ziua de azi, zicea femela. 

Bădicul Melentea, însă, cât sta peste zi, orí seara, acasă, 
tot meliţa din gură. El avea o credinţă: omul sărac, dacă-nchide 
ochii orí gura, începe să se gândească. A cercat el de câteva 
orí aşa, dar nu I-a plăcut amăreala aceea, care izvora parcă 
din toate părţile şi-i pătrundea fiinţa. 

— Gândurile, zicea bădicul Melentea, să le lăsăm pe seama 
bogaţilor. Eí au la ce se gândi, el se pot ajuta cu gândurile, dar 
omul sărac, oricum se gândeşte, tot rău nimereşte, ca ăl ce tot 
încărca o povară, — când în căruţă, când în teleguţă, — da’ 
nicicum n-o putea duce-acasă, pentru că nici la teleguţă, nici 
la căruţă nu era înhămat vrun dobitoc... 

Cu atât avea noroc mulerea, că bădicul Melentea nu prea 
era pe-acasă. Muncea săptămâna încheiată, în râsetele 


108 


— Fefeleaga — 


oamenilor cu care lucra. Melentea era bun de leac când 
muncea în rând cu alţi săteni. Că aceştia îşi uitau supărările 
de-acasă, uitau povara lucrului şi, dacă foamea n-ar fi strigat 
cu glasul ei de broască, din deşerturi şi-ar fi uitat şi să mănânce. 

Melentea va fi fost şi el ostenit, dar la amiază nu se apuca 
să îmbuce până ce nu mergea în şir pe la toţi muncitorii, până 
ce nu se apleca asupra merindei şi n-o cerceta. 

— Săraci de voi, zicea Melentea, ce mănâncări, măi, ca la 
câini! Aşa trăbă să se hrănească un muncitor? Ce ţi-l bun 
dumitale călcâiul cela de pâine? Da' dumitale, loboda asta? 
Iarăşi ştir, şi fasole, şi ceapă, şi peste tot sfânta mămăligă! 
Măncă, român prost, şi te-ndoapă, că de-asta eşti bun! D-apol 
colea o supă, o friptură nu vă ştie face femeia? 

Trecea printre muncitori, clătinând cu tristeţe şi dezgust din cap. 
Se-ntâmpla ca vreun muncitor să fie nou-venit, să nu ştie moarea 
bădicului Melentea. Acela privea întâi chiorâş la omul slab şi deşirat, 
care se pleca asupra mănâncărilor luí. ŞI nu apuca bădicul Melentea 
să-i spuie două vorbe, când acela se şi scula, răstindu-se: 

— Ce-l, măi bade, ce-l, mă deşiratule? Tu să-mi batjocoreşti 
mâncarea? Nu vez! că acuşi ţi se desfac ciolanele, că nu le 
mai poate strânge pieliţa galbenă? Da' tu ce mănânci, lihodule, 
de ne batjocoreşti pe noi aşa? 

— Eu, zicea Melentea, surâzând, eu, carne şi supă. Eu, 
mănâncări scumpe, măi! Vină şi vezi. 

Îl apuca de mânecă şi nu-l mal lăsa până ce acela nu se 
apropla de traista bădicului Melentea. 

— lată carne, iată peşte, lată şi plăcinte, zicea bădicul, 
împingându-i sub nas un bruş de mămăligă, o felie de ceapă şi sare. 

După ce mânca, se lăsa gemând pe spate. 

— Măl dragii mel, mi se pare c-ar trebui să-mi aduceţi un 
doftor. Femeía-í de vină. Mi-a pregătit nişte mănâncări unsuroase 
ca acelea, şi, cum îs lacom, am mâncat de m-am umflat ca un 
baron. 

ŞI pufăia pe nări, în hohotul de râs al tovarăşilor. 

— Că nu vă hrăniţi şi vol aşa de bine ca mine, să ştiţi că nu 


109 


— lon Agârbiceanu — 


numal sărăcia voastră-l de vină, cí şi nevestele. Nu ştiu face 
bucate cu gust! Dar a mea? Piil! Bat-o focul de muiere! De 
multe ori îi zic: „Maí las-o cu fiertura, soro, mai las’ cu 
domniile, că om sărăci şi nu suntem dedaţi cu sărăcia“. 

De se-ntâmpla să muncească pe undeva departe de sat, 
venea la prânz vreun băiat să-l aducă veşnicul mălai şi veşnica 
bucată de ceapă. Melentea, cât ce sosea copilul, lăsa unealta 
din mână, se apropia de el, căuta în corfă, mirosea, şi cellalţi 
îl auzeau numai că se răsteşte la băiat: 

— Ce-i asta? lar zamă cu carne de porc? ŞI de ce-a pus 
maică-ta atâta smântână? 

Copilul zâmbea subţire, ştiindu-i felul. 

— Acum să ştiţi, oameni buni, zicea Melentea întorcându- 
se spre români, că de-ol muri odată şi odată, mulerea-i de vină. 
Cine-o pune să mă-ndoape cu toate bunătăţile? Astea-s pentru 
bogaţii care se-ntind sătui pe canapele, nu pentru un muncitor 
ca mine! 

Unde are o muncă mai grea, tovarăşi îl ajută cu drag. Că 
bădicului Melentea í s-au cam muiat puterile. De multe ori e 
ostenit şi se clatină ca o găină beată pe picioare. 

— Eşti ostenit, bădicule, îl zice vreun fecior, bucuros că-l 
poate ajuta. 

— Ostenit, pustia! Ba nu-s ostenit. Dar, adaogă în taină, am 
băut o cupă de vin vechi la amiază, şi poate asta să fie vina. Că 
la mine-n pivniţă stau buţile în şir, de şi-l maí mare dragul să le 
vezi! 

Seara, când venea la rând la plată, dacă se-ntâmpla atunci 
să fi lucrat mai întâi la stăpân 'nou, îl zicea: 

— Eu, domnule, scot pentru nouă. 

— Cum aşa? 

— Bine. Pentru nouă suflete. 

Stăpânul privea întrebător la oameni: 

— A lăsat careva să-l ridice el plata? 

— Ba nu, s-aude din mulţime. 

— Atunci, ce vorbeşti dumneata? 


110 


— Fefeleaga — 


— Vezi că, după dreptate, aşa s-ar cuveni. Eu am acasă 
patru fete şi patru fecloraşi, dar ăla încă nu pot lucra. De mâncat 
măncă, — nici lupii... Acuma, ei îs opt şi cu mine nouă. 

Bogaţii satului nu prea stau de vorbă cu Melentea. Îi pişcă, 
şi nu le place. De multe ori aduce veşti pline de spaimă: ba c-a 
dat, colo, pe hotar, boala-n vite, — el cu ochi! lui a văzut vreo 
douăzeci crăpate, — ba c-a auzit la oraş că au să se pule biruri 
noí pe cei bogaţi, ba că se face bătale... 

În biserică se pomenea de multe ori că vorbeşte cu glas 
tare. Creştinii-l priveau nedumeriţi, iar popa, câteodată, nu se 
mal putea răbda să nu-l întrebe: 

— Ce tot al acolo, bădio Melenteo? 

— Eu, nimic. Da, sfântul Niculae, colea, din icoană, nu-mi 
mai dă pace. Mă tot întreabă câţi copii am. l-am spus că opt, 
şi sfântul tot nu crede şi mă întreabă iar. 

Alteori popa îl înfruntă în uşa bisericii, când îs adunaţi 
creştini maí mulți. 

— Eu nu-s de vină, părinte, dacă mă mal scap şi zic o vorbă 
tare. Sfinţii-s de vină. Ce au ei să mă tot întrebe: „Ce mănci 
azi, Melenteo, ce nu te-mbraci maí bine, golanule?“ Eu cat să 
le răspund, altfel ar striga tare, de n-ai mai putea ţine slujba. 

Mai multe glume făcea Melentea când murea vreun creştin 
în sat. Dacă mortul era bogat, numai ce-l auzeai spunând, când 
trăgeau clopotele toate: 

— Gros-gros, 
Că-i om bănos! 
Gros-gros, 
Că-l om bănos! 


S-a isprăvit cu mulerea! zicea, bucuros, bădicul Melentea. 
Acum a fí stând în faţa cazanului cu smoală clocotită şi s-a fi 
târguind cu dracul, cât să-l dea să nu-l moale colo. Da' 
Necuratul a să-i zică: „N-al ce-mi mai da! Pân-ai fost în viaţă, 
mi te-ai dat de bunăvoie mie, cu trup, cu suflet!” 


Dacă murea vreun om sărac şi trăgea numai un clopot, cel 


111 


— Ion Agârbiceanu — CUPRINS 


mijlociu, numai îl auzeai pe Melentea că spunea: 


— Tingi- -tingi- tingi-tang, 
C-a murit un om săraci 
Tingi-tingi-tingi-tang, 
C-a murit un om sărac! 


S-a isprăvit şi cu ăsta! zicea el bucuros. Da’ numa mi se 
pare mie că n- a avea hodină nici pe lumea cealaltă. Cum e 
dedat cu sapa şi lopata, l-a pune sfântul Petre să sape lângă 
pomii Raiului, să facă mere multe... 

Aşa-l bădicul Melentea. Când nu-i toacă mulerii la ureche, 
îmbată de cap muncitorii care sunt cu el, îl face să râdă şi să- 
şi bată joc de necazurile vieţii. Îi place să tot scadă din puteri, 
aşa, pe nesimţite, ş-odată numai, când va fi să fie, să-l 
umbrească moartea pe neştiute. ŞI i-ar plăcea atunci să fie 
cineva să-l spule în batjocură la ureche: 

— Tingl-tingi-tingi-tang, 
C-a murit un om sărac! 
1910 


GURA SATULUI 


Tuşa Evuţa era o femele mărunţică, sprintenă de să-ţi lunece 
printre degete. De când i-a murit bărbatul şi-a lăsat-o văduvă 
la patruzeci de ani, tuşa Evuţa nu mai dă pe-acasă decât seara. 
Las’ că nici până trăia flertatul nu păzea atâta casa, dar acum 
părea că-şi face de cap. 

— Asta atâta a aşteptat: să scape de Pătruţ! ziceau femeile, 
şi-o priveau în batjocură. 

Dar tuşa Evuţa nu le lua în seamă. O femele săracă trebuie 
să trăiască din ceva. Avere n-are, copil nu l-au rămas s-o ajute, 
mană din cer nu-i cade. Îşi Ia dar sapa subsuoară ori secera pe 
umăr şi porneşte de dimineaţă de-acasă, să-şi câştige bucăţica 
de pâine. 


112 


— Fefeleaga — 


Când e în brazdă cu bărbaţi şi cu femei, toţi o înconjură, 
toţi se feresc de ea. Căci tuşa Evuţa, câtu-! ea de mărunţică şi 
de sprintenă, la lucru trage ca la moarte. De două-trei orí dă cu 
sapa, şi se opreşte privind departe, cine ştie unde. ŞI dacă dă 
de stăpâni mai sfiicioşi, care nu îndrăznesc s-o îndemne la 
lucru, începe deodată cu Istoriile ei nesfârşite. 

— Ştiţi unde-am fost Ieri la sapă? La cuscra loana. Da’ — 
Dumnezeu să ne ierte! — la el în grădină e pământul tare 
sărac. Se vede că-şi uită să-l maí gunoiască. Eram patru femel, 
şi săpam acolo, şi pliveam. ŞI ce mi-au auzit urechile n-aş 
vrea să mal audă nimeni! V-aţi gândit dumneavoastră că pe 
cuscra loana o bate bărbatul în toată sara? Poftim! Am ştiut eu 
că nu v-a trecut aşa ceva prin minte! Să ferească Dumnezeu 
de-aşa trai! Cum? Nu crezi? Apoi, iaca, să-ţi spun, am văzut cu 
ochii meí. Între mine a bătut-o. 

Mal da o dată, de două ori cu sapa... apoi începea din nou: 

— ŞI ştiţi cu ce? Cu biciul cel de curea! Dumnezeu să 
ferească şi pe pulul de şarpe! ŞI pentru cine? Pentru mutălăul 
de Florea. Cică ar umbla ş-acum după cumătra loana. Guri 
rele sunt care să vorbească, lar bărbaţii, ce nu cred? O, eí cred 
toate prostiile, numa să le-audă! 

Vreo femele, în cursul muncii, îi arunca vorbele: 

— Ma! las”, Evuţo, n-or fi toate cu lapte câte le spui! 

— Aşa eşti dumneata, cumătră, zicea cu necaz Evuţa. 
Dumneata crezi că eu îmi bat gura degeaba. Ce am eu cu 
oamenii? De ce le-aş strica casele? 

Când e în rând cu maí mulţi muncitori, bărbaţi şi femei, la 
sapă, orí la secere, ori la strânsul fânului, tuşa Evuţa se frământă 
mult până să se poată culbări bine în cuibul el. Oamenii, la 
început, n-o prea ascultă; câte unul o priveşte cu ciudă, văzând 
cum tot rămâne îndărăt şi cum altul trebuie să-i ajute. Dar tuşa 
Evuţa nu se dă bătută cu una, cu două. Se face că nu pricepe 
nimic, ci torăle mereu din gură, ca o meliţă neadormită. 
Oamenii, de la o vreme, încep s-o asculte cu băgare de seamă. 

— Am fost de curând, zicea ea, la lucru la un om bogat. La 


113 


— lon Agârbiceanu — 


secere am fost. Acuma, bine, vineri era, aşadar, zi de post. 
Bogaţii, de altfel, cam în zi de post bagă lucrători. Dar aící 
totuşi a fost prea-prea. Nu ne putea face o zamă de fasole, 
înăcrită puţin, nu ne putea da nişte pâine? Căci doar pâinea e 
bucătura postului. Da' când ne dăm noi, măi oameni buni ş-a 
lui Dumnezeu, colea, la nişte sălcii, hămesiţi de foame, ştiţi 
ce ne-a pus de mâncare? Lobodă şi ştir. Unul Dumnezeu, dacă 
mint! Acuma, spuneţi dumneavoastră de-l cinstit lucru să-şi 
bată joc aşa, cineva, de omul sărac! Dacă eşti sărac, încă nu 
urmează să te asemene cu dobitoacele! 

— Las', Evuţo, bune=s şi lobodele! zicea careva. 

— Bune, dacă la pregăteşti bine. Da” ştii cum au fost? Numal 
opărite. Curat numai opărite! Nu putea să le dea leliţa Marina 
la porci? 

— Adică acolo aí fost la lucru! 

Tuşa Evuţa n-ar fí vrut pentru lumea asta toată să spună cu 
numele oamenii despre care vorbea, dar la urmă se pomenea 
că-l zice, fără să-şi dea seama. 

— Nu ştiu dac-aţi auzit, începea dânsa, schimbând vorba, 
că Onceale iar a maí făcut o minune. 

— Ce minune? întreba vreunul de mai aproape. 

— Gândeam eu că nu ştiţi! Numar feri s-a-ntâmplat. leri- 
dimineaţă, când se crăpa de ziuă, iesă pe portiţă lonu Creţului, 
cu coasa în spate, să se ducă la coasă. Când colo, ce să vadă? La 
portiță îl aştepta un cal negru, rotund şi îndesat, cu frâu în cap, cu 
şaua în spate. Ştie el lonu Creţului a” cul e calul şi de ce-i legat la 
el la poartă? Nu ştie! ŞI ce face? Îşi aruncă coasa în curte, încalecă 
murgul şi-aleargă ca un vârtej peste opritul boilor, prin luncile 
sărate, şi ştiţi unde se opreşte? La Oncealie în curte! lese bătrâna 
din casă, caută muma-pădurii la el, face-un semn din mâna 
zbârcită. Calul îngenunchie, şi lonu Creţului se coboară. „Ce cauţi 
la mine, voinice?* îl întreabă hârca. Feciorul o priveşte buimăcit 
şi nu ştie ce să răspundă. „Al venit pentru comoara de la voi din 
grădină“, adaogă Onceale, îngheţându-l pe voinic cu ochii ei 
suri. „Eu nu ştiu de nici o comoară“, zice tânărul. Da” bătrâna l-a 


114 


— Fefeleaga — 


mal privit o dată, apol a făcut un semn calului. Murgul a 
îngenuncheat, lonu Creţului a încălecat, fără să ştie ce face, şi a 
plecat iar în goană. Da’ când a ajuns la opritul boilor, lonu Creţului 
îşi aduse deodată aminte de ceva, întoarse fugarul şi se opri la 
baba în curte. „Eí, tinăre, ţi-ai adus aminte?“, îl întrebă baba, 
răsărită ca din pământ. „Da, mi-am adus“. „Şi ce vrei?“ „Vreau să 
scot comoara“. S-a dus Onceaie în casă, şi, când a plecat, sub 
sară, de-acolo, tânărul era ca sosit de pe ceea lume. Nu maí 
vorbeşte de-atunci cu nime, şi la părinţi II- frică să nu-şi piardă 
mintea. 

Când aducea tuşa Evuţa vorba despre Onceale vrăjitoarea, 
oamenii o ascultau cu băgare de seamă. Rar se afla vreunul 
mai necrezător care să-l zică: 

— laca, vorbe goale, tuşă Evuţo... 

Dar tuşa Evuţa afla totdeauna sprijinitori. Toţi ştiau câte-o 
istorie minunată cu bătrâna aceea; şi tuşa era acum supărată 
că nu maí poate ajunge la vorbă. Adulmeca cându-i pe isprăvite 
povestea şi schimba Iarăşi verka- 

— Da' cu primarul ştiţi care-i noutatea? D-apoi asta, că se 
desparte de muiere! Au băgat cărţi la protopopul, şi acum 
aşteaptă să fie chemaţi la judecată. Apoi să mal zici că nu-şi 
vâră Necuratul coada în sotie, oamenilor?! Cine-ar fi gândit că 
se va isca odată aşa neînţălegere între ei? Avere au, cinste în sat 
au avut, de frumoşi îs frumoşi amândoi. ŞI lată că acum umblă 
să se despartă!... Rele vremuri am ajuns noi, oameni buni! Ce 
vorbesc eu de primarul, da-n casa dascălului să vedeţi ce-i! 

Oamenii lucrau, dar trăgeau cu urechea la vorbele Evuţei. 
De feţele însemnate din sat le plăcea s-audă veşti no! şi, poate, 
maí ales veşti slabe. 

— ŞI ce-l în casa învățătorului? întreba vreo codană de 
femele. 

— Acuma, ce spun, între noí să rămâle, începea tuşa Evuţa. 
Toţi ştiţi că, înainte cu patru ani, a venit dascălul la noí în sat. 
A stat un an neînsurat, a umblat el încoace şi-ncolo pe la popi, 
da’ se vede că nu ş-a aflat o fată pe plac. Ori — ce mai ştii? — 


115 


— lon Agârbiceanu — 


poate că dascălul nu-i socotit în rând cu domnii! Acuma, ştiţi 
ce-a făcut? A luat pe Nastasia lui badea Ilie. Frumoasă fată, 
nici să n-o stropească picur de apă! A căpătat avere, ş-a făcut 
car şi plug ş-a început şi el să se rumenească la faţă. Ei, dar 
acum se vede că-i pare râu că nu ş-a luat o doamnă. Tot mereu 
cade cu gura pe biata femele: ba că nu se ştie îmbrăca, ba că 
nu ştie face o mâncare mal aleasă, ba că-l dă de ruşine când îi 
vin domni la masă... ŞI tot aşa o fierbe şi o zoleşte, de sărmana 
femele mai că nu-şi dă sufletul. Acuma, ştiţi ce-a făcut 
dăscăliţa? Ş-a luat copilul ş-a fugit acasă, la tată-său. Bătrânul, 
cu vorba pe lângă ea: „Să te-ntorci, Nastasio, să nu mă fac! de 
ruşine, să nu-ţi strici tu norocul!“ Da” fata, nu şi nu. „Spânzură- 
mă, tată, tale-mă, dar îndărăt nu maí mă duc.“ ŞI, în vremea 
asta, dascălul ştiţi ce face? Merge, ticălosul, la boltă, cu Maia. 
Cică ala-i domnişoară şi í se cade! Sări-l-ar ochii! 

Cât ţine ziua, tuşa Evuţa vântură toate istoriile ce umblă 
prin sat. Când le isprăveşte, iscodeşte ea altele, dacă mai este 
până-n seară. Nu-l place însă două zile dupăolaltă să fie cu 
acelaşi oameni la lucru. De aceea, din cât poate, se mută de 
la un creştin la altul în fiecare zi. Nimeni n-o primeşte bucuros 
la muncă, văzând-o cum se ţine mereu de poveşti. Dar, de la o 
vreme, muncitorii s-au dat cu ea, aşa că unde e vreo clacă, ori 
muncitori mai mulţi, stăpânul se simte dator s-o cheme şi pe 
tuşa Evuţa. 

Atunci e dânsa în apele el. Ştie că n-o urmăreşte nimeni cu 
privirea, de lucră ori ba, şi atunci nu cruţă cu istoriile ei nici 
chiar pe popa din sat. 

— Zice că-l dator, măi dragii mei, pe la bănci, de acuşi vor 
ieşi să-i bată la tobă averea. Da' ce avere? Rochiile preutesei, 
că alta n-are. Aşa-i trăbă dacă nu I-a pus níci un frâu preutesel! 
Cine-a mal văzut atâtea haine noi, atâtea părechi de papuci 
câte perindează femeia asta pe an?! Apoi, ce gândeşte ea, că 
popa, dacă-i i popă, înseamnă că face bani? Face pe dracu, 
ştim noí cum face! Scoate din bănci şi se îngloadă în datorii! 
Frumos de la un popă! 


116 


Fefeleaga 


e | 
. vali v“ Ai 


13 


— lon Agârbiceanu — CUPRINS 


Tuşa Evuţa, când n-are de lucru pe câmp, când n-o ía nimeni, 
merge în poveşti la o vecină. ŞI, la ea, vecine sunt toate femeile 
din sat. Torăle din gură, poartă veşti slabe, învrăjbeşte pe cei 
mai buni prieteni, iar când e trasă la răspundere jură în toată 
forma că ea n-a zis. Dar, cât scapă, ca argintul-viu, îşi face loc 
îndată şi începe alte minciuni. 

Dar aşa cum e, trăleşte uşor. Vorbeşte mult, lucră puţin şi 
totuşi are pâinea ei de toate zilele. ŞI mai are un dar. Să stai cu 
ea o zi întreagă pe hotar, când se pierde printre muncitori, 
până seara al afla tot ce-al vrea să ştii despre satul acela. 


1910 


DARUL LUI MOŞ MIRON 


Era în vara anului 1916. Războlul bântula de-atât amar de 
vreme prin fundul Galiției, prin Polonia, în Italia. Din vreme-n 
vreme, îşi trimitea răniții şi bolnavii până prin satele noastre. 
Aduceau cu ei uniformele spălăcite şi murdare, iar pe feţele 
supte şi înnegrite de vânturile lui Dumnezeu şi de uraganele 
maşinilor iscodite de oameni, mirosul, aerul războlului depărtat. 

Cât de schimbaţi erau oamenii care se întorceau din faţa 
morţii! 

Moş Miron, în satul luí de la poalele munţilor, intra greu în 
vorbă cu cel ce se-ntorceau de pe câmpul de luptă. Avea o 
sfială ciudată înaintea lor, deşi i-ar fí putut fi, cei maf mulţi, 
nepoți. | se părea luí că-s vrednici de-o cinste deosebită, că 
ştiu lucruri pe care nimeni altul în lume nu le poate şti. Dar de 
vorbit cu el, trebuia să vorbească numaidecât. De la o vreme 
era nelipsit de la gară, şi cel dintâ! sătean care-l dădea bineţe 
soldatului ce se cobora era moş Miron. 

Cel pe care-l întâmpina nu-l prea înțelegeau, nu prea ştiau 
ce vrea să afle moşul de la eí. ŞI, oricât ar fi volt să-şi ascundă 
adevăratul gând, bătrânul tot era silit, în urmă, să mărturisească 
ce vrea şi să vorbească desluşit. 


118 


— Fefeleaga — 


— Uite ce-l, nepoate. Nol pe-aici nu mai ştim ce să credem. 
Toţi minţesc, numa sufletul din noí nu. Vol, pe-acolo, trăbă c- 
aflaţi mal iute veştile: Au intrat ai noştri în război, sau n-au 
intrat? 

— Pân-acum nu, moşule. Da” nădăjduim de la Dumnezeu... 

Nădăjdula şi bătrânul „de la Dumnezeu“, dar prea-l era luí 
greu să maí aştepte. Din felul cum í se lungea faţa bătrână, din 
felul cum îi sclipeau ochi! în cap, se vedea limpede că vorbele 
spuse de cei ce veneau acasă bolnav! ori în concediu nu-l 
mulţumeau. 

De cum a dat gură de primăvară, moşul a-nceput s-o ducă 
greu de tot. Îşi Isprăvise tot ce strânsese peste vară, şi bucatele 
erau scumpe foc. În câteva săptămâni şi-a dat şi cel din urmă 
ban, pe care abia l-a pescuit dintr-un cotlon al şerparului. 

A văzut el că oameni bătrâni, femei bătrâne se tot duc la 
primărie şi se-ntorc cu bani acasă. Locuia departe, în capătul 
satului, spre munte; pe la primărie n-a dat de zece orí în vlaţa 
luí; dar lipsa îi dete brânci şi, într-o zi, lacătă-l în faţa primarului. 

— Văd că toată lumea duce bani de aici. Va fí, pesemne, 
vrun ajutor pentru oamenii bătrâni şi săraci ca mine, în vremea 
asta de scumpete crâncenă. Pân-acum am mai avut câte ceva, 
de-acum!... şi el făcu un semn cu degetul lui gros şi noduros că 
„s-a tălat aţa“. 

— Dumneata nu poţi căpăta, moş Miroane, îl răspunse 
primarul. N-ai pe nime în războl. 

— Dar nici acasă! 

— Adevărat că veí duce-o greu. Da’ stai, mi se pare că tot 
mai al dumneata ceva. Ai vândut otava? 

Moşul îşi încruntă sprâncenele şi privi în pământ. 

— N-am vândut-o! 

— Apoi vezi, rău faci că n-o vinzi. Se plăteşte foarte bine. 
Poate aştepţi să mai crească preţurile. 

— Nu aştept! 

— Atunci, mi-o poţi vinde chiar mie. 

Bătrânul îl privi cu duşmănie. 


119 


— lon Agârbiceanu — 


— N-al dumneata baní să cumperi otava mea! 

ŞI s-a ridicat de pe scaun, şi-a oblit trupul îngârbovit şi-a 
feşit din primărie păşind apăsat. De-atunci n-a maí dat pe-acolo. 

Dar lipsa — tot mai grea. 

Avea doi fraţi mal tineri, avea şi alte neamuri maí apropiate 
prin sat. Azí era la unul, mâine la altul, până când í s-a tăiat 
apa şi de la moara asta. 

Rudeniile aduseră şi ele vorba despre otavă, că ar putea-o 
vinde şi ar lua bani frumoşi pe ea. 

— N-o vând! răspunse moşul mânios. 

— Doar nu-l vrea s-o rumegi dumneata! Noi ştim că al în 
pod şi otava din anul trecut. 

— O am! 

— Să vede că aştepţi s-o vinzi pe-un car de bani. Până 
când ai s-o tot aduni? 

Când auzise aşa, s-a dus ca din puşcă, şi mai mult n-a călcat 
pragul neamurilor. Ce s-adune? Abia era o căruţă de otavă, că 
n-avea alt loc de coasă decât pe sub pruni! din grădiniţa lui. 

Lipsa era acum şi mai mare, dar moşul o maí putea strânge 
de grumaj!: începuse prăşitul cucuruzului, şi de-aci încolo se 
ţineau lanţ prilejurile de câştig. Bătrân era, dar tot era căutat 
în lipsa mare a pălmaşilor. 

De la Sfânta-Maria-mare, de când intrase România în război, 
moşul nu s-a maí dus nicăleri la lucru. Nu şi-a mai părăsit 
casa, curtea, maí ales grădina, din care trăgea cu urechea în 
depărtări, să prindă vuletul războiului, Veghea noapte după 
noapte şi nu-l! scăpa nici cel maí mic zgomot. Trecu o 
săptămână, trecură două... În săptămâna a treia, noaptea, luni 
spre marţi, moşul, cum stătea în grădină, prinse sunetul unei 
copite. Într-o clipă fu în drum, dinaintea casei. „De bună seamă 
e un roşior“, îşi zise el, adulmecând depărtările. În clipa aceea, 
în noaptea neagră se auzi un glas, aproape de tot: 

— Cine-i acolo? 

— Om bun, răspunse moşul. 

— Dacă eşti bun, vino aici! 


120 


— Fefeleaga — CUPRINS 


Moş Miron, sprinten ca un flăcăuandru, se înfundă în noapte. 

Era o patrulă de cavalerie românească. Bătrânul nu-şi putu 
ascunde mirarea cum de-au venit atâţia, aşa, pe nesimţite. 
Ştiriciră tot ce se putea afla de la bătrân şi voiră să-şi continue 
drumul. 

— O mică rugăminte am, nepoților: să vă dau o mână de 
otavă la cal. 

Sergentul zâmbi şi zise: 

— Nu-l vreme pentru asta, moşule. 

— Da! când vă-ntoarceţi? Am nişte otavă ca strămătura! 

Sergentul zâmbi din nou. 

— Atunci, nu zicem ba. Dacă ne întoarcem cu bine... 

ŞI, peste două ceasuri, în puterea nopţii, călăreţi s-au întors 
cu bine. Moş Miron făcuse şapte legături de otavă şi le scosese 
la poartă. 

— Să vedeţi numai ce otavă! Strămătură, nu alta! 

Călăreţii luară-n şa sarcinile făcute de bătrân, îl mulţumiră 
şi dispărură în noapte. 

Peste trei zile coloanele armatei române treceau pe drumul 
de dinaintea case! lui moş Miron. Frontul fusese împins înainte. 
Era învălmăşeală mare, şi o căldură... 

Carele — unele treceau, altele odihneau. ŞI prin 
învălmăşeala aceea de oameni şi de vite se vedea un bătrânuţ 
în straie albe, cu capul gol, cum tot iese pe portiţă cu câte-o 
sarcină de otavă, şi cum o împrăștie înaintea bolilor sau a cailor. 
În spate aducea otava, în mână ţinea o pâine albă, căpătată 
de la soldaţi. Pălăria îi căzuse prin pod, în otavă, dar nici prin 
gând nu-l trecea s-o mai caute. ŞI, tot astfel, nu băga de seamă 
că pe pâinea albă, când muşca din ea, erau picuri mari — 
lacrimi ce izvorau în neştire din ochii lui bătrâni. 

1919 


ZI DE VARĂ 


121 


— lon Agârbiceanu — 


Moş Gavril, în capul gol, numai în cămaşă lungă, strânsă la 
mijloc de-o brăcie de lână leşită la soare, în iţari de pânză 
aspră, desculţ, răstoarnă puţin capul, — cum face găina când 
simte uliul, — şi cată-n înălțimile albastre. 

— Mare zăpuşeală va fi azi, măi române! 

ŞI, după ce mal face câţiva paşi, se opreşte, clatină din cap 
şi adaogă: 

— Mare! Da! tot o să mai clocească trei-patru zile până va 
scoate pul. Parcă-l încuiat cerul, măi române, măi! 

Ridică de lângă tăietor o mătură de nulele şi o duce de-o 
aşează sub şopronul nou, coperit cu ţiglă roşie. Din măturoi n-au 
rămas decât cotoarele. Poate cineva l-a aruncat acolo, ştiind 
că l-a sosit sorocul să fie aruncat în foc. 

Moş Gavril umblă încet, adus de şale, şi părul lung, alb, îl 
cade în şuviţe pe frunte, pe faţă. Se mai apără de el, da’ ma! 
mult îl lasă în voie. E rumen la faţă şi are ochi de un albastru 
ostenit, fumuriu. Când vorbeşte, îi place şi acum să tragă cu 
cel stâng, dar nu mai izbuteşte să-şi facă pontul ca în tinereţe. 

Prin praful şi nisipul curţii, tălpile luí, ca de cizmă, lasă 
urme late. 

Se apropie de podmolul de sub streaşina casei, după ce s-a 
mai chiorât o dată către soare, scoate din sân pipa cărămizie 
şi băşica de porc, umple „drăcia“ şi-i dă foc. 

În curte, în grădină, peste sat — linişte. Numai din când în 
când o tale cucurlgat ostenit de cocoşi, semn de năduf, de 
„cloceală“, cum zice moş Gavril. 

Bătrânul pâcâle mulţumit. Şi-a Isprăvit lucrul de dimineaţă: 
şi-a săturat viței! şi purceil. Adevărat că pentru purce! lăsase 
noră-sa clubărul plin de lătură. La viței le adusese el mohor 
tânăr din grădină. 

Moş Gavril se cuibăreşte mal bine pe podmol, se reazemă 
cu spatele de zidul ridicat de el, încă în vremea tinereţii, şi 
pare că abia acum se odihneşte bine. S-ar zice chiar c-a aţipit, 
dacă din colţul gurii nu s-ar desface, în răstimpuri rare, aţe de 


122 


— Fefeleaga — 


fum vineţiu. 

S-a aşezat pe podmol, sub fereastra mică, pătrată, ce ocheşte 
în curte. Aşa cum mai nainte cercetase înălțimile cu ochiul, 
acum se scrinteşte, din când în când, cu urechea spre geam, şi 
ascultă. 

— MI s-a părut, mă! române, măi! 

Aroma proaspătă a dimineţii s-a mistuit toată. Sub streaşină, 
la umbră, moş Gavril adulmecă valurile zilei de vară. 

Se ridică încet şi, punându-și palmele, ca două carapace, 
la tâmple, se necăjeşte să vadă prin geam. 

— Nu s-au trezit nici acum harnicii maică-sii. Da” tot va 
trăbul să-l scol. E târziu, măl române, măi! 

După porunca noră-sii, trebuia să-l trezească de mult. 
„Scoală-i, tată, când vel gând! că noi am ajuns la moşie. Să nu- 
í văd cu urdori la ochi de-atâta somn! Se fac leneşi şi-o să ne 
scoată sufletul când vor fi mari”. „Haida-hai!”, făcuse moşul, 
în semn că poate pleca liniştită. „Să-i scoli şi să-i pul la treabă”, 
adăogase şi tatăl. 

Bătrânul intră uşor în casă, lăsând uşile crăpate, să nu 
facă larmă. 

În odaia largă, în păcelul de lângă cuptor, cei doi copii nu 
simt nimic. Nu-i prea mare lumină, dar câteva muşte trezite 
nu-şi găsesc alt loc de odihnă decât gurile celor ce dorm întins. 

— Ce spurcăciuni! zise moşul, cu ciudă, hâşâindu-le. 

Muştele zboară, dar revin repede, şi se aşează în acelaşi loc. 

— Puii! afurisitelor, face moşul. Toată lighioana are un rost 
în lume. Da” muştele ce rost vor avea, măi române, măi! lată, 
să nu dea pace unor copilaşi! 

Văzându-le obrăznicia şi-auzindu-le băzâitul tot mai mult 
deasupra capetelor copillor, moş Gavril caută o năframă subţire 
şI-acopere căpşoarele bălane. 

— Poate că tot e prea devreme să-l trezesc. 

Însă, la atingerea năfrămii, copila, Nicuţa, gâdilată, îşi 
încurcă mânuţele în val, trăgându-l şi de pe obrazul lui Gavrilaş. 


123 


— lon Agârbiceanu — 


Moşul sare în ajutor, dar îl prea târziu: amândoi au deschis 
ochii somnoroşi, Nicuţa — albaştri ca cicorile, Gavrilaş — negri 
înlăcrimaţi. 

Coplla nu împlinise încă trei ani. Bunicul o ia uşurel în 
braţe şi-l netezeşte părul cârllonţat şi încâlcit. 

— Hopa! face moşul, săltând-o puţin în sus, şi lăsând-o, ca 
pe o pană, pe nisipul moale. 

Gavrilaş nu se grăbeşte să se coboare din păcel. Un ochi í 
se îngreuiază lar a somn, e-aproape închis. 

— Să nu faci aşa, că rămâi chior, măi române, măi! zice 
bătrânul, şi-l saltă repede din pat. Uită-te la Nicuţa, ce fată 
harnică-i! Nici nu-i pasă că s-a sculat. 

Copila îşi opreşte un căscat, şi cicorile albastre încep să râdă. 

— Moşule, mie nu mi-i somn defel. 

— Ce somn! Copiilor harnici, pe vremea asta, li-i foame, 
nu somn. la să-ncepeţi a vă spăla, că de-mbrăcat sunteţi 
îmbrăcaţi. 

Au numai cămăşuţele pe ei. Gavrilaş se repede, îşi umflă obraji 
cu apă rece, şi, tot slobozind în pumni, dă pe ochi şi pe obraz. 

— Dar urechile, viteazule? Vrei să se-adune pământ să 
crească grâu? 

Copilul mai suge o dată bine ţâţul verde al ulciorului, dar 
obrajii nu í se mai umflă nici pe jumătate ca întâia oară. 

Nicuţa se sfleşte de apă rece. Pe ea o spală moşul, până se 
obişnuieşte puţin. Apo! se repede, ia şi ea apă în gură şi începe 
să se spele. O pufneşte de câteva ori râsul, stropeşte cu apă în 
toate părţile, şi Iar suge ţâţul ulciorului. 

— Doamne, tu copilă, că pe mare hărnicie eşti pornită! 
Când începi cu lucru’, nu-l maí isprăveşti. Griji, că dai de 
negru! Vin-acum, să te şteargă moşul! 

— Da’ Gavrilaş s-a şters? 

— MI se pare că el a şi ajuns la blidul cu lapte. Haida 
repede, dacă vrai să-ţi mal rămâle şi ţie. 

Fetiţa nu suferă ştergarul aspru din pânză de cânepă curată. 
Nu numa! că-l aspru, da-l pare el că şi miroase-a acru. 

— AI nasul prea gingaş. O să te facem o domnişoară, zice 


124 


— Fefeleaga — 


moşul, în vreme ce ţine cu putere capul copilei, să nu-l scape. 

— Da’ Gaviaş mănâncă? 

— Să ne grăbim, că poate să fi apucat fără ocinaşi. Ştii tu 
ce păgân e dumnealui... 

Dar copilul nu mănâncă. Laptele nu e în blid, ci înu-o oală 
de pământ, pe vatra focului, caldă încă. 

Nicuţa se ţine bine la Tatăl nostru, mai slăbuţ la Născătoare, 
íar când moşul cu Gavrilaş Intră în Cred într-unul, copila nu 
mai bombăne, ci-ncepe să se ulte mereu la blidul gol de pe 
măsuţa joasă. 

Moş Gavril descoperă sfertul de mămăligă aurie, taie cu 
aţa o felie, o pune în blidul înflorat vânăt, toarnă lapte, dumică. 

— Eí, vedeţi-vă de-acum de treabă, şoldanilor! Da” frumos 
şi cu rânduială! Nu vă grăbiţi, nu înghiţiţi cu noduri, că lăcomia 
nu-i bună, numai la porcul din coteţ. 

ŞI moşul, păşind încet, iese din tindă, caută ceva prin curte, 
pe podmol. Pe urmă îşi aduce aminte că pipa e în sân, şi intră 
Iar. Nu-l arsă decât pe jumătate. Scotoceşte-n cenuşă, saltă în 
palmă un ochi de jar şi-l nimereşte în drăcia roşie. 

Copiii au mâncat cu poftă. Le mai toarnă lapte, maí pune 
mămăligă. Nicuţa e supărată: ultima lingură, cu dumicatul din 
undul blidului, i-o suflă Gavrilaş. 

— Dumicatul ăsta e al Nicuţii. Asta-i lege. Nu ţi-am spus 
să nu fii lacom, mă! române, măi? A mai fost odată în lume un 
copil pe care-l trăgea lăcomia ca o vâltoare, şi s-a înecat c-un 
ulz de brânză, pe care i-l smulsese soră-sil. Şi-a dat capul pe 
spate şi-a rămas cu ochi! holbaţi. Până să vie mumă-sa să-i dea 
după cap, gata a fost. ŞI-au trăbuit să-l îngroape ca pe toţi 
morţii. 

— Dacă i-a fulat cocoloşul... zice Nicuţa, cu cicorile ţintă 
a bătrân. 

— Vezi bine! Da’ nu de mult şi o copilă a păţit-o. Mumă-sa 
o lăsase lângă vatră, să grijească să nu dea-n foc fiertura de 
găină. ŞI copilei tare-i mai plăceau labele de găină. ŞI, cu 
Ingura, a-nceput să le caute în oala ce clocotea. A prins una 
cu mâna, I-a alunecat şi-a voit s-o scoată. S-a opărit, ca vaí de 


125 


— Ion Agârbiceanu — 


126 


— Fefeleaga — 


ea; palma í s-a-nroşit şi s-a umflat, pe urmă a copt, şi era să-l 
cadă degetele. Mí se pare că vreo două i-au şi căzut, de-a 
rămas chilavă. 

— Dac-a vlut să ieie din oală... zice , pe gânduri, Nicuţa. 

— Da. A ascultat pe ghiavolul lăcomiel. Că la toate lucrurile 
rele, numai ghiavolu-i îndeamnă pe copii. Acuma, eu am văzut 
odată pe ghiavolul lăcomiei. Nu-l cât un ied de mare. Da” ce 
spun eu cât un led! Nu-i mai mare ca un mâţ. 

— lo nu l-am văzut niciodată, moşule, zice Gavrilaş. Unde 
l-aí văzut? În podul casei? 

— Da! de unde în podul casei! Că noi avem cruce pe casă, 
şi n-avem copii lăcomoşi. Da” l-am văzut ţinându-se după 
pârlitul de Cuţuli, ţiganul care-ngroapă vitele moarte şi mal 
tale din ele pe furiş, să-şi facă de mâncare. Ba şi mâţă moartă 
mănâncă. 

— Bee! face Nicuţa cu mirare şi scârbă. Să mânce mâţă 
moaltă! 

— ŞI cal mort, izbucnește Gavrilaş, că zice nenea Niculiţă: 


Zí, ţigane, să-ţi dau carne, 
C-a murit un cal în vale, 
Şi mă duc, să ţi-l aduc, 

ŞI te fac ca pe-un butuc. 


— laca, el ştie povestea! zice moşul. Da’ cine nu se 
mulţumeşte cu cât í se dă, o păţeşte la fel. 

Copil tac o clipă, pe gânduri. 

— Da” brânză nu ne daí, moşule? întreabă cu sfială Gavrilaş. 

Bătrânul se uită cu grijă pe la picioarele copiilor, sub măsuţă. 

— Da” ce cauţi, moşule? întreabă copila. 

— la, mă uit după ghiavolu-acela în chip de mâţă. MI se 
pare că-l dă târcoale luí Gavrilaş. 

Copii! se bagă amândol sub masă. 

Până când se ridică, moşul presară câteva fărâme de brânză 
în blid. 

— EI, mâncaţi şi isprăviţi odată. Da” ştiţi voi din ce se face 


127 


— lon Agârbiceanu — 


brânza? 

— Din lapte, se grăbeşte copilul. 

— Din lapte, vezi bine că din lapte! Da’ din ce fel de lapte, 
măi române, măi? 

Nicuţa zâmbeşte a neîncredere, uitându-se la bătrân. 

— Din lapte de oale, moşule, zice Gavrilaş. 

— Lapte tale! râde copila. 

— Ştiu că nu din lapte de capră, că pe la noi nu sunt capre, 
măi române, măi! Da’ cum îl strânge de-l face tare? 

— Mama zice că bagă cheag. 

Nicuţa priveşte, nenorocită, înainte. Nu mal înţelege nimic. 

— Cheag, da. lar cheagul e ca aluatul ce-l bagi în plită. 
Adică-l pul în făină mulată în apă şi se face aluat şi dospeşte, 
apoi îl bagi în cuptor şi se face pâine. 

— Da” cheagul ce-i, moşule? întreabă copilul. 

— Păl nu ţi-am spus? Se face din rânză de miel, şi-i ca 
aluatul. 

Copila râde, cu capul bălai dat pe spate. Acum înţelege că 
moşul glumeşte... 

Din curte şi din grădina şurii două găini încep să 
cotcodăcească deodată, şi cocoşul le ţine isonul, gros cu fală. 

Nicuţa a şters-o din tindă şi aleargă prin curte de-l sfârâie 
călcâlele. În grădina şurii, în căpiţa care a maí rămas din gireada 
de pale de astă-toamnă, ştie ea un cuibar din care aduce în 
toată dimineaţa câte un ou. Soarele îi aprinde buclele aurii, şi- 
o scaldă-n lumină şi-n căldură. Cămăşuţa-i albă pare mai albă. 
Ea alunecă uşor prin aerul limpede al dimineţii, parcă plutind 
pe sub frăgari! din grădina şurii. De sub streaşina gardului, din 
țărâna răcoroasă, câinele o vede alergând, şi dă din coadă, cu 
botul întins pe labele de dinainte. Nicuţa intră în caterul de 
lumină care-nvăluie căpiţa de paie, dispare şi se Iveşte repede, 
cu ochii strălucind de bucurie, ţinând în mână oul cald. Aleargă 
şi strigă: 

— Încă unul, moşule! Încă unul, moşule! 

Moşul îi primeşte avântul în poala cămăşi! lungi. 


128 


— Fefeleaga — 


— EI, bată-te să te bată! Harnică fată! Abia sculată şi iat-o 
câştigată. Da’ cu ăsta câte ouă al acum, Nicuţo, în oală? 

— Tilşpece, zice repede copila. 

— Cum, treisprezece?! Apoi de-o săptămână tot aşa spui. 

— Nouă! răspunde fata. 

Gavrilaş râde. 

— Nouă, şi Ieri aí avut douăzeci! 

Nicuţa nu se supără. Moşul iar o învaţă să numere. Până la 
cinci, treaba merge fără greş. De ac! în sus, — comedie întreagă! 
— chiar folosindu-se de degetele subțirele şi trandafirii de la 
cele două mâini. lar peste zece, nu i s-a fixat în cap, până 
acum, decât numărul treisprezece. 

Gavrilaş îşi dă capul pe spate şi începe: 

— Unu, doi, trií... 

ŞI nu se maí opreşte. El ştie număra până la sută, cu puţine 
încurcături. 

— Ho, sucală, ho! Ce te-a! repezit aşa? Da’ tu crezi că 
Nicuţa, când a fi ca tine de mare, n-a şti şi pân” la două sute? 

Copila se lipeşte, mângâlată, de bunicul. 

— Tu, când al fost ca ea, nu ştia! nic! până la cinci. Să ştii de 
la mine, măi române, măi, că feciorii sunt maí grei de cap ca 
fetele. 

S-aude alt cotcodăcit, rar şi-ndepărtat. Cocoşul răspunde 
de undeva de prin grădină. 

— Asta-l Boboşa, moşule! lar a fí ouat în spinii Chivel... 

Trag toţi cu urechea. Moşul nu aude decât cocoşul. 

— Da” parc-al spus c-ai luat şi cuibarul de-acolo, măi române, 
măi. 

Copilul a şi plecat. Nicuţa cată-n urma lui cu părere de rău. 
N-a cutezat până-acum să treacă gardul şi să se aprople de 
grămada de spini din grădina vecinului, deşi a văzut şi ea, 
adeseori, pe Boboşa venind dintr-acolo, tot cotcodăcind şi 
oprindu-se într-un picior, să privească în urmă. 

Gavrilaş aduce oul călduţ şi-l dă moşului. 

— Măi bălete, şti! tu de bună seamă că găina noastră ouă 


129 


— lon Agârbiceanu — 


acolo? 

— Da, cum nu! 

— Aí văzut-o şi-acum? 

— Pân' am ajuns eu, a-nceput s-o fugăre cocoşul nostru prin 
grădină. Că pe toate le fugăre, moşule, când se scoală de pe ou. 

— N-al văzut-o cu ochi! tăl venind de la vecinul? 

— Azi nu, d-am văzut-o de câteva ori! 

— Da” dacă ouă acolo o găină a vecine, şi noí îl mănâncăm 
ouăle? 

Nicuţa la oul din mâna bătrânului şi-l priveşte. 

— E de la Boboşa, moşule, că eu îl cunosc. 

— Nu mai spune! Aşa copilă pricepută are moşul? Da” de 
pe ce-l cunoşti? 

— E maí loşu la coajă. 

— Auzi tu, cuminţenia pământului! 

— Nicuţa ştie, c-a văzut şi ea când vine găina din spini, 
zice copilul, mulţumit şi recunoscător că soră-sa îl vine în ajutor. 

— Prăpădită găină! Să nu-şi găsească ea un cuib la noí! l-am 
tot spus mumă-tíí s-o caute şi s-o lase-nchisă dimineaţa, s-o 
slobod eu, după ce va fi ouat. Da’ de unde! Ea n-are vreme să 
le-aleagă. Le dă drumul la toate deodată. 

— Ar fí bine să le slobozi dumneata, moşule, zice copilul. 

— Apoi da, că eu m-ol apuca să caut găinile de ou! Asta-l 
treabă mulerească, măi române, măi! Da” pentru ce ziceam s-o 
caute mumă-ta pe Boboşa, şi, dacă e cu ou, s-o lase închisă? 
Pentru că, Iară, ar putea să nu fie oul eí, acela din spini, şi tu, 
din copil cinstit, să te schimbi în hoţ. lar noi să mănâncăm ouă 
de furat. ŞI din români să ne facem altă aia. Acum să ne vedem 
de treabă, că sfântul soare a fi către amiază! 

Clăteşte moşul blidul, cu apă rece, îl pune moşul în blidar 
şi les toţi trei în curte. 


Mai are de urcat împăratul cerului până la hodina amlezii! 
Moşul vede dintr-o ochire şi-i pare bine. Tot i-a sculat de- 
dimineaţă pe copii! Ştie el că are şi noră-sa dreptate, că, dacă 
dorm copii! prea mult, se fac leneşi şi urduroşi. 


130 


— Fefeleaga — 


Fiecare-şi ştie treaba lui: moşul ia secera de sub o streaşină, 
Gavrilaş — o coşarcă de nuiele, Nicuţa — o traistă mare, toată 
înverzită. 

Când trec pe lângă coteţul purceilor, acela îl simt, grohătesc 
rar, somnoroşi, şi un rât bălan se ivește în troacă. 

— Îs sătul acum, şi nu le pasă, zice moşul. 

Copila ar vrea să pună degetul pe râtul fraged al purcelului, 
dar nu cutează. Aproplerea prea mare I-a trezit însă pe godaci. 
Se aude un măcinat des de picioare pe podeala de stejar, şi în 
gura troacel se Ivesc şase perechi de nări tinere, unele negre, 
altele bălţate. Şi-ntr-o clipă toţi încep să ceară, gulţând. 

— Porcu-l tot porc! zice moşul. Sătui de un ceas, să fíe de 
două, şi Iar ar mânca. 

Dar purceii se liniştesc îndată ce moşul şi copiii trec de 
coteţ. 

Uşa grajdului e deschisă. Copiii intră să scarpine bărbille 
moi ale celor doi viţeluşi, moşul — să vadă ce-au mâncat 
boturile lor fragede din ce le-a dat de-dimineaţă. 

Viţeluşii zac pe palele stropite cu fire verzi de mohor. În 
ieslea mică — nimic. 

— Harnici dumnealor! zice moş Gavril, vesel. 

Viţeii întind capetele printre leţele închisorii şi mugesc scurt, 
numai din grumaji. Copiii zâmbesc şi-ncep să-l scarpine sub 
grumajil întinşi. 

— Moşule, al meu a mai crescut de eri, zice copilul, vesel. 

— Şi-a” meu! adaogă Nicuţa. A” meu e mal male! 

— Mal, da” pân! la urmă vor creşte pe-o formă de mari 
amândol, să fie pereche bună. Cine ştie dacă n-om mărita-o pe 
Nicuţa cu el! 

ŞI moşul îşi mângâle nepoata pe părul bălan. 

— Vezi că el nu zgheară ca purceli, zice Gavrilaş. 

— Vită curată, măi române, măi! Că şi Domnu nostru Isus 
Hristos în iesle de vită curată s-a născut. Maica Precista n-a 
aflat hodină unde să se-aline şi să nască, numal-n ieslea boilor. 
Porcul şi calul ar mânca mereu, oala behăle de te-asurzeşte, 


131 


— lon Agârbiceanu — 


da” boul şi vaca rumegă de nici nu s-aude. 

Víte rămân cu căpşoarele întinse după cel doi copil, care 
urmează pe moş în grădină. 

E o zi de vară de pe la mijlocul lui august. Grădina-i mare 
cât un hotar. Au aici de toate: porumb semănat, luncă mare 
pentru fân şi otavă, şi pomăt: meri, peri, dar mal cu seamă 
pruni, de vreo trei feluri. Dol nuci urlaşi îşi îmbie umbra deasă, 
plină de răcoare, şi aroma tare. În soarele de vară, coroana lor, 
plină şi bogată, luminează metalic. Meri — crăcănoşi, bătrâni 
cel maí mulţi; perii — drepţi, înalţi şi zvelţi; — nu-şi ma! 
păstrează întreaga podoabă de frunze verzi. Unele s-au pătat, 
altele-au căzut, maí ales de la meri! dulci, de la cel văratic! şi 
de la perii de Sântămărie. Mai stăpânul, maí stăpâna, de cele 
mal multe ori Gavrilaş, doborau cu leaţa lungă fructele pârguite. 

Printre pomi, iarba cotoroasă şi burulenoasă fusese cosită 
de mult, şi acum se-nfiripă, rară, otava. Dar mai la vale, în 
luncă, creşte deasă ca perla, verde şi fragedă, şi răspândeşte o 
mireasmă fragedă şi răcoroasă. La umbra gardului de nuiele, 
străjuit de sălcii mari, roua nopţii mai străluce încă. ŞI unde 
ajunge raza soarelui, sclipesc picuri de diamante. 

Porumbul nu fusese semănat des, anume, pentru a putea 
creşte în voie mohorul pentru viței şi vaci şi buruienile pentru 
porci. Acum moş Gavril nu s-ar vedea nici călare din porumb. 
Copiilor le trece pe alocuri şi mohorul peste cap, ca şi ştirul şi 
loboda. Pe fiecare fir — câte doi-trei tulăi, unii aproape de 
fript, după cum arăta mătasea din vârf, ce începea să se usuce, 
să se înnegrească. Dar cei mal mulţi au încă mătase fină, 
blondă, aproape albă, care miroase de-o vrăjeşte pe Nicuţa. 
Ea mereu îşi lipeşte nasul, mic şi subţire, de umezeala lor. 

Icí ṣí colo, prin porumbişte, luminează bostanii aproape auri, 
cu puţine feţe verzi încă. ŞI fire de cânepă de sămânță, drepte, 
puternice, grele de ciorchine, îl îmbată, cu miresme, pe bătrân 
şi pe nepot. Nicuţa zice că „miloase a ulzică“, şi nu prea crede 
că nu-i burulana care ustură când o atingi. 

Au intrat toţi tre în porumbişte ca în pădure. Cu nările 


132 


— Fefeleaga — 


dilatate, copiii miroase adânc. De când tot rup buruieni la purcei 
şi adună mohorul secerat de bătrân, ei au ajuns să cunoască 
mireasma celor mai multe. 

Simt şi deosebesc şi mireasma pământului — când e după 
ploaie, când e secetă, dimineața, în miezul zileí, sau când se 
răspândeşte răcoarea înserării. 

Vreme îndelungată nu mal vorbeşte nici unul din cel trei. 
Moş Gavril seceră vârtos mohorul, care-i stă în faţă ca un perete; 
copiii adună pâlcurile rămase în urma bătrânului şi le duc la 
margine. Când l-au răzbit pe moşneag, râd în pumni şi aleargă 
să rupă lobodă şi ştir, şi frunze de napi, pentru porci. 

Sunt aprinşi la faţă şi ochii le sclipesc veseli. Mâinuţele II 
se înverzesc de sucul burulenilor. Muncesc cu Inimă şi cu o 
serlozitate gravă. 

Deasupra, cerul se aprinde din clipă în clipă. Umbra 
porumbului nu mai dă răcoare. Valuri nevăzute, pornite din 
ochiul de argint al soarelui, vin tot mal dese şi pătrund în munca 
celor trei. 

Bătrânul, din când în când, se obleşte din şale şi-şi şterge 
obrajli, asudaţi şi plini de fepe, cu mâneca largă a cămăşii. 
Nicuţa îşi ridică poalele şi îşi zvântă şi ea obraji! ca para focului. 
Mal tare se ţine Gavrilaş, care duce braţe mari de mohor la 
margine. 

Traista cea lungă e îndesată cu buruleni: coşarca e plină de 
mohor, şi alte hâlmuri de verdeață stau împrejur. 

O mierlă galbenă, rătăcită în prunişte, fluteră ca-n pustiu. 
Nu ştie că sunt lucrători în grădină. Copilul vrea să se apropie, 
s-o vadă de-aproape, dar pasărea de aur îl simte şi zboară-n 
sălciile înalte. 

Moş Gavril se obleşte pentru ultima oară, se zbiceşte, după 
obicei, şi zice: 

— Destul pentru azi, mă! române, măi! 

Priveşte şi vede cu mirare prefăcută că nu mai e nimic din 
tot ce-a secerat el. 

— Oi fí secerat eu vânt, orí ce? 


133 


— lon Agârbiceanu — 


Copii! îl privesc cu ochit plini de voie bună. 

— Ori au dat tătarii pe-aici! 

Nepoţii râd şi se alătură de bătrân, care-l mângâie pe colia 
părului. 

— Ei, mumă-ta şi tată-tău cred că numai el sunt harnici! 
Dar iată, nic! noi nu stăm cu mâinile-n sân. Mari grămezi! 
Putem sătura deseară şi boii. 

Duc nutreţul în şură, la umbră. De zece ori vine moşul cu 
Gavrilaş, şi-ntre ei — coşarca; de zece ori Nicuţa îşi îndeasă 
traista, încât merge strâmbă şi ma! mult o târăşte după ea. 

În şură, la umbră, răsuflă toţi trei şi sunt mulţumiţi. În 
coperişul de paie fierbe ciripit de pul de vrable. Cuiburile sunt 
stup de ciocuri mici gălbenatice. 

Gavrilaş şi Nicuţa îşi scrântesc grumajii, de cât se tot uită 
în înălţimi, încântați. Cum ar vrea să albă nişte pul! 

Dar moşul nu se mai încumetă să se urce pe şura cea lungă, 
íar copilul încă nu cutează. 

ŞI ciripesc de te-asurzesc! 

— Lasă-l să se bucure şi el, zice moşul. E plăcut să ţii în 
mână un pui de pasăre, da’ la urmă, ce faci cu el? Tot în gura 
măţel ajunge. Lasă-l să crească, să zboare şi ei în lumea luí 
Dumnezeu. 

— Vrăbiile mâncă grâul, moşule? întreabă Gavrilaş. 

— Mâncă şi ele ce le dă Dumnezeu. Dar farna unde-i grâul? 
ŞI tot nu mor de foame! Că tatăl din cer se-ngrijeşte de toată 
lumea. ŞI n-am văzut încă pe nimeni sărac din pricină că vrăbiile 
au tăbărât pe holda lui. 

Nicuţa întinde mâna şi strigă din răsputeri: 

— Uite! Uite! Se vede ciocul! 

Nu unul, cí mai multe ciocuri cu zăbale galbene se arată la 
marginea unul cuib. 

— lacă, aşteaptă şi ei pe muica lor, să le dea de mâncare. 
Toată vietatea, până-l mică, are nevoie de ajutorul părinţilor. 
ŞI viţelul, şi purcelul, şi pasărea. 

— Da” goangele, bunicule? întreabă nepotul, prinzând o 


134 


— Fefeleaga — 


mămăruţă ce se grăbea amarnic, cu plcioruşele ei de aţă. 

— ŞI ele. 

— D-apol cum? Le dă să sugă? Că ele n-au ţâţe. 

Moş Gavril se gândi o vreme. Oare ce fac gângănlile cu 
puii lor, până sunt mici? Deodată păru că se luminează. 

— Nu le lăptează, ci le pun la căldură, unde bate soarele, 
de cresc la soare. Apoi le-nvaţă cum să se urce pe buruieni să 
le sugă mâzga orí să le mănce frunzele. 

— Am văzut mămăruţe în nisipul de lângă gard, unele maí 
mari, altele ma! mici, zice copilul. 

— ŞI eu, şi eul se grăbeşte Nicuţa. 

Deodată liniştea e frântă de un cârâit prelung, înfricat, al 
cocoșului. 

— Ullul! Repede, Gavrilaş! 

Copilul se-aruncă spre portiţa care dă în curte, zblerând la 
uliu, pe care nici nu-l vede încă. Aleargă şi Nicuţa, strigând şi 
ea. După el — moşul, maí încet. Caută în zarea joasă, şi nu 
vede nimic. Răstoarnă capul pe un umăr şi, în înaltul cerului, 
vede plutind, în acelaşi loc, pe duşmanul găinilor. 

În curte, copiii, cu mâna streaşină, să nu-i orbească lumina, 
se chiorăsc şi eí în înălţimi. 

— Tâlharul! Nu se clinteşte din locul lui de pândă! zice 
bătrânul. 

— Oare vede el de-acolo găina, moşule? întreabă nepotul. 

— Dacă l-au putut vedea găinile! Are ochi de fulger, mă! 
române, măl! ŞI iată-l, nu e mic, e hărău, bată-l Precista! 

Găinile încep să iese câte una, ca plouate, dintre buruienile 
de pe lângă gard, dintre vârfurile de lemne rămase din iarnă, 
negre acum şi uscate scrum. Cocoşul se p imbă rar, le cheamă, 
zbârnâle din aripa întinsă, rotindu-se în jurul vreuneia, şi, rar, 
îşi maí dă capul într-o dungă, să privească sus. 

— ŞI pasărea, ca şi omul: cât ce simte că unul mai tare i-a 
luat apărarea, nu-i mai pasă de primejdie. 

Răpitoarea pluteşte mereu, cu aripile întinse, în înălţim 
Uneori seninul o îneacă, apoi iar se vede. 


7 
IN 


135 


— lon Agârbiceanu — 


Moş Gavril se trage spre podmol, sub streaşina casei, scoate 
pipa din sân şi-şi vede de treabă. 

Copiii s-au furişat far în grădină. Vreme îndelungată se uită 
la un muşuroi de furnici, unde e forfotă mare. Duc saci mici, 
albi, în gură, sunt grăbite, şi unele se bat, altele poartă, în 
cleştile nevăzute, tovarăşe moarte. 

Gavrilaş, c-un băț în mână, scormone, din când în când, un 
muşuroi. Nicuţa îl opreşte mereu. 

— Nu le stâlca casa, mă! 

— Da’ că lar şi-o fac ele la loc! Uite câtu-s de multe! Oare 
moşu le poate număra? 

— Poate, răspunde copila. 

— Da” cum să poată, că, uite, nu stau pe loc nici o clipită. 

— Ba moşul poate! 

ŞI, înverşunaţi, pornesc spre curte să-l întrebe pe bătrân. 
Da’ văd în iarbă alte gângănii, şi se opresc. Pe unele le 
prind şi le privesc mirându-se, de altele, cum e lăcusta 
săritoare, li-e frică. 

Deodată, lui Gavrilaş îl vine ceva în minte. 

— Tu, Nicuţo! 

— Ce-i? 

— Hai să vedem, nu găsim porumb de fript? 

— Las, că ne dă moşu, dacă se face. 

— Da” dumnealui nu caută. 

ŞI Nicua îl însoţeşte în porumbişte. 

Băiatul încearcă trei, patru. Boabele însă nu-s crescute, nu-s 
în lapte. ÎI pare rău că a scobit cu unghia frunzele, şi acum 
încearcă să acopere locul gol. ÎI ajută şi Nicuţa. Sunt cam 
înfricaţi amândoi. 

— Aşa-i că nu se vede? zice copilul. 

— Că, de se vede, ne dă el moşu! 

Bătrânul le spusese: „Cine scobeşte porumbul crud, îl dă pe 
ciocul gaiţelor şi al ciorilor”. 

Pornit odată pe răzvrătire, Gavrilaş o ia de mână pe copilă, 
o duce sub un măr cu mere dulci, scoate din buruieni o leaţă 


136 


— Fefeleaga — 


lungă şi începe să izbească în pom. 

Cad vreo două, şi-s gustoase la mâncare. 

— Maí doboală, Gaviaş! 

— Las! pe mine! Da să nu mă spui! 

— Nu te spun! 

Îşi adună vreo câteva şi în sân, pun leața la loc şi pleacă 
ronţăind. 

Moş Gavril aţâţă foc în vatră. Trebuie să fiarbă apă, să 
opărească buruieni purceilor, pentru amiază. Suflă în foc şi 
tuşeşte, că s-aţâţă încet, iar fumul nu se ridică în aerul clocit, 
ci pluteşte în lături. 

El strigă din uşa tinzii: 

— Măi Gavrilaş, măi! Aduceţi şi tăiaţi burulenile, măi! 

Copiii, din grădină, aud; isprăvesc cu merele întâi, apoi aduc 
burulenile şi le taie, c-o bardă mică, pe un scăunaş cu tre! 
picioare. 

Nicuţa tale cu un cuţit. Eí i-i frică să ţie cu o mână 
mănunchiul de buruieni, iar cu cealaltă să izbească cu barda. 
O cam umileşte frica asta, dar moşul o îmbună: 

— Fetele nu tale cu barda. Ele se învaţă cu cuțitul, să ştie 
tăia tăleţel. 

Acum e uşor, că tale lobodă şi ştir şi mohor. Da-n cap de 
primăvară, când erau numai urzici, grase şi pline de mâzgă! 
Adevărat că le ajuta şi bătrânul, ba el făcea aproape întreaga 
treabă. Moş Gavril ţinea însă mult la urzici. Opărite bine, cu 
tărâţe, dădeau cel dintâi rând de slănină dulce, cel de lângă 
şoric, trandafiriu, moale şi aromat. 

— Cum să nu adunăm urzici, măi române, măi?! Că slănina 
vă place, şi cea de lângă şoric şi mai tare. Dar asta din urzici 
se pune, că-i întâia grăsime a porcului, după ce-a ieșit din 
iarnă slab ca un ogar. 

Copiii au Isprăvit de tăiat burulenile. Mireasma tare, de 
verdeață, de must, l-a pătruns, şi-o simt mereu în vârful nărilor 
şi le place. Moşul alege firele ce-au scăpat netăiate şi le dă luí 
Gavrilaş. Nicuţa caută altele. 


137 


— lon Agârbiceanu — 


— Trăbă mărunţite bine. Ţie ti-ar plăcea să dai în mămăligă 
peste fire de paie? 

Adevărata aromă a buruienilor nu se simte însă, până ce 
moşul nu presară câţiva pumni de tărâţe şi nu le opăreşte cu 
apă clocotită. Le amestecă şi se face un cir. 

Se pare că mirosul a ajuns până la coteţ. Purceii încep să 
guiţe. Moşul toarnă acum apa rece şi lungeşte cirul. 

— N-a tras de-amiază, moşule, zice copilul. 

— Na-i tu grijă. Până le vărsăm în troacă, s-a duce şi sasul 

ă-şi tragă clopotul. 

În sat mal sunt şi nişte saşi — o mână de saşi. Dar au biserică 
mare, veche, cu turn, şi-n turn — trei clopote. Pe cel mijlociu 
îl trag dimineaţa, la amiază şi seara, — nici saşii nu maí ştiu 
de ce. E de bună seamă o datină, de pe când încă nu se făcuseră 
protestanți. 

Sunetul clopotului se răspândeşte peste sat, când cei doi 
copi! vin cu braţul încărcat de mohor pentru viței. 

Eí zâmbesc veseli spre bătrân. 

— Trage! zice Gavrilaş. 

— D-apol ce să facă, dacă-i soarele în crucea amiezii? 
Sasul cunoaşte după ceas, românul după soare. Apoi ceasul se 
maí strică uneori, se mai opreşte, da” sfântul soare nu s-a pomenit 
să greşească-n drumul lui, ori să se oprească. 

După ce săturară şi viţeii şi-l adăpară, cel trei se duseră în 
tindă să mănânce de amiază. 

Amiaza e maí săracă decât prânzul şi cina. N-au nici o 
fiertură. Mămăliga s-a răcit. Dar, cu brânză şi cu ceapă, e 
bună. Moşul mai aduce şi câte o crestătură de slănină, pe care 
o mănâncă cu pâine. În tindă e răcoare, în casa dinainte — şi 
mai bine, în vreme ce în ogradă dogoreşte. 

Totuşi, Nicuţa nu prea vrea să se culce. Bătrânul şi Gavrilaş 
şed pe laviţă, Nicuţa e în păcel, dar spune mereu că nu í-í somn. 

— ŞI ce-om minţi deseară, când va întreba mumă-ta dacă 
ai dormit de-amiază? 

— D-apoi! 


138 


— Fefeleaga — 


— ŞI ce ne-om face dacă-l rămânea pitică? 

—E! 

— lată, Gavrilaş a crescut mărişor, că el, pân-a fost mic, a 
dormit de-amiază. 

— ŞI eu am dolmit reri. 

— Ieri a fost ieri. 

Gavrilaş se uită cu înţeles la bunicul, şi zice: 

— Oare să mă culc şi eu, bunicule? 

— Nu ţi-a strica! 

Copilul se lungeşte pe laviţă, cu capul pe piciorul bătrânului. 
Nicuţa se uită chiorâş din păcel. Îl vine să plângă. Ştie că cel 
doi o înşeală. 

— Ba eu! şi se ridică într-un cot. 

— Parcă cineva poate adormi cu sila! Somnul vine de voie 
bună, când vine. Da’ nu s-aprople de copilul supărat. Eu ştiu, 
că-s păţit, zice moşul. Da” nící nu vă spun să dormiţi. Tot maí 
bine e să vă spun maí departe povestea de Ieri. Mal cunoaşteţi 
şi vol ce se petrece în lume şi-n ţară. Unde ne-am oprit, Gavrilaş? 

— Când a ajuns fata babei la cuptor. 

— Ba la fântână, zice Nicuţa. 

Bătrânul se gândeşte şi înțelege că dreptatea-l de partea 
copilului. Semn că Nicuţa adormise mal devreme. 

— Ei, la fântână să fie! ŞI aşa, ruptă de sete, cu tălpile 
fripte de drum, că ardea praful ca jarul, fata cea rea, a babei, 
vede în zări, departe, că se ridică la margine de drum o cumpănă 
de fântână, înaltă şi subţire ca un cârlig. | se uscase cerul guri’, 
de sete, şi obrajii í se făcuseră pămâniii. 

O rupse la fugă să ajungă mai în grabă la fântână, dar n-o 
ţinură picioarele. Căzu în praful fierbinte, cu gura căscată, se 
ridică cu ía şi catrinţa murdară, şi merse mai departe, ostenită 
de moarte. Soarele, de sus, o prididea cu foc în creştetul capului. 
Uneori adia o boare aprinsă, care-i usca şi mai tare gâtlejul. 
Limba începuse să í se umile în gură. Nu maí putea vorbi, ci 
numai bolborosea. ŞI îşi zicea în gândul ei rău: „De ce să fie 
mal bună decât mine soră-mea maşteră? Era-nsătată, ca şi mine, 


139 


— lon Agârbiceanu — 


şi a întâmpinat-o în drum fântâna răcoritoare. Dar iată că izvorul 
vieţii mí se arată şi mie. Nici nu maí e departe. Ajung acuşi, şi 
o să beau, o să-mi sting focul ce mă prăpădeşte.“ Ea nu voia să 
se gândească ce-a făcut soră-sa, şi ce a făcut ea când a trecut 
pe lângă fântână. Că soră-sa, la chemarea fântânii, s-a oprit, a 
curăţat-o de glod, dar ea n-a voit să se murdărească pe mâini şi 
pe haine. ŞI aşa, în pustietatea drumului, fata babei, cea rea şi 
leneşă, se târa Istovită. Ar fi plâns, dar nu maí avea lacrimi; ar 
fí strigat după ajutor, dar nu maí avea glas; ar fi fugit, dar nu 
mai avea puteri. 

lar fântâna cu cumpână părea că se tot îndepartează, în loc 
să se apropie. Colo târziu, după ojina cea bună, ea stătea 
îngenuncheată lângă fântână, ţinându-se cu mâna de blana de 
margine şi încercând să se ridice în picioare, să prindă vadra 
atârnată de cumpănă, să scoată viaţa din fântână. 

Gemea cu glasul stins, gemea din fundul pleptului, şi abia 
târziu putu apuca găleata. 

Dar din fântână scoase numai cir negru şi greu mirositor. Cu 
toată setea, îl fu scârbă să bea. 

În şoapte scurte începu să blesteme fântâna. 

„Nu mă blestema pe mine, fată-mare, că nu-s eu vinovată. 
La trecerea pe-aici te-am rugat să zăboveşti puţin, să mă curăţi 
de noroi. Da” tu mi-ai răspuns că nu de-aceea te-ai îmbrăcat 
de sărbătoare şi ţi-a! spălat faţa şi mâinile, ca să te umpli de 
noroi. După fapta ta eşti pedepsită.” 

Rea la inimă şi pestriță la maţe, fata babi! căpătă puteri şi 
blestemă tot maí tare, când din fântână începu să crească un 
balaur, cu şapte capete, sunând groaznic din solzi şi şuierând din 
limbi. 

Fata babel o rupse la fugă, cu sufletul la gură... 


Moşul, povestind, trăgea cu ochiul spre păcel. Copila, după 
ce oftase de câteva orí, adormise. Gavrilaş mal ridica din când 
în când pleoapa, apoi se linişti şi el şi începu să respire adânc 


140 


— Fefeleaga — 


şi regulat. 

Nu peste mult parcă aţipise, uşurel de tot, şi bătrânul... Da’ n-a 
fost decât o părere de câteva clipe. El pune o perină sub capul 
copilului şi ese tiptil în tindă, de acolo în curte şi intră în grădină. 

Pe o vreme ca asta se furişează prin grădini copii! maí mari; 
vin în sat cu vacile pe care le sug şi de amiază viţeii cel cruzi. 
Se strecoară ca lăcustele prin garduri, şi numa! ce te trezeşti 
cu e! în vârful perilor, ori bătând de jos, cu leaţa. Nu prea au 
vreme să caute dacă-s coapte orí ba poamele, şi fac destulă 
pagubă. Că şi câinii, care au rămas paznicii curților, dorm somn 
greu pe-o toropeală ca asta. 


De când încep să cadă umbrele, cel doi nepoți, treziti de 
mult, au voie de la moşul să caute pe sub meri şi peri poamele 
căzute. Flecare adună pentru bătrân, pentru mama şi tata, pe 
cele maí coapte. Rar se lăcomesc să îmbuce el câte una. 

Copila se urzică uneori, Gavrilaş o alină, bate cu un băț 
urzica vinovată şi caută maí departe. 

Moşul morfoleşte în gingii vreo pară mai moale, la umbra 
deasă a nucului. 

Când răcoarea începe să se strecoare în grădină, toţi trei 
s-apucă de munca lor de-dimineaţă. Moşul chibzuleşte cât 
mohor mai trebuie să secere. Mohor maí puţin, dar buruieni 
mai multe, căci odată cu înserarea vor veni, alergând şi 
grohotind, cele trei scroafe şi mascurul, luaţi în turmă azi- 
dimineaţă. Le trebuie şi lor lături cu buruieni opărite. 

Totuşi isprăvesc devreme, pe la ojina cea bună. 

Acum les toţi tre la portiţă, unde e umbră şi răcoare. Copii! 
se joacă, lar bătrânul îşi aprinde pipa şi colbăteşte, cu ochil 
împălenjeniţi, cu gândul risipit. 

„Dar ce se vede colo departe, pe drum, negru şi mişcân- 
du-se ca o corabie în huzdoapele rămase din tina primăverii? 
De, call se văd bine, dar ce trag oare după el? Moş Gavril mal 
pune palma streaşină, strânge din ochi, şi parcă s-ar dumiri: o 
căruţă de la oraş, cu coviltirul ridicat. 

Vezi bine că e căruţă! O văd şi copiii şi o urmăresc cu mare 


141 


— lon Agârbiceanu — 


băgare de seamă. 

— Cine să fie? întreabă moşul. 

Copii! se lipesc de bătrân. 

— Cine ştie cine-o mai fi! Poate după dări să umble. Poate 
vro comisie de la solgăbirău. Da’ bună vreme şi-au ales, n-am 
ce zice! Nu vor afla pui de bărbat acasă. 

În vremea asta căruţa se tot apropie. Cel ce mână call e 
zdrenţos, dar îmbrăcat nemţeşte. Cai! sunt slabi, abia mal trag 
după eí corabia aceea. Da’ nu se vede cine-i înăuntru... 

lat-o aproape, iat-o că se opreşte drept la poarta în care 
şade moşul. 

Din ea se coboară trel domni, se scutură, se desțepenesc şi 
pornesc spre portiţa moşului. 

Copiii sunt la spatele bunicului acum şi se ţin strâns cu 
mâinile de cămaşa lu! aspră, de pânză. Apoi, când văd că cel 
trei străini nu glumesc, ci vin aici, fug în curte, izbind portita. 

— Staţi pe loc, mă! române, măi! Nu vă mâncă nime, 
n-aveţi grijă. 

— Da’ de unde să-l mănâncăm, că şi noí avem copii, zice 
unul. 

— Săvi-lţie Dumnezeu, spune moşul, mişcându-se pe laviţă 
şi neştiind ce să facă: să mal şadă, sau să se ridice? 

— Bună-ziua, moşule! Şezi numa liniştit si te hodineşte. 

— Mulţumim dumilor voastre. 

— Sunt nepoţii dumitale? 

— Da, nepoți. 

— Să-ţi trăiască! 

— Să v-audă Dumnezeu! 

— Frumoşi şi sănătoşi copii. 

— Cum dă Dumnezeu... 

— Ba, c-am văzut noi şi slabi şi amărâţi, dacă nu-i grijesc 
părinţii. 

— Da! sunteţi doftori dumneavoastră? 

— Nu, da’ umblăm prin sate. 

— Cu jucuţia? 


142 


— Fefeleaga — 


— Nu suntem de la percepţie, nici de la avocaţi. lacă, 
umblăm şi noí să cunoaştem satele şi oamenii. 

= Apoi, nepotrivită vreme v-aţi ales. Că oameni! sunt toţi 
la lucru, cu purcel, cu vițel — vorba ceea. 

Copiii, auzind vorbă aşezată, scot întâi capetele prin 
deschizătura portiţel, apoi râd amândoi. 

Nicuţa priveşte la eí, cu un deget ultat în gură. 

Unul dintre domni scoate o pungă cu bomboane şi le dă din 
ea copiilor, care se lasă îmbliaţi. 

— la, Nicuţa, că-s gogoroane de zahăr. ŞI zi mulţam. 

— Mândri copii! zice altul din cei trei. 

— Da”, moşule, începe unul care se vedea căpetenie, cum 
o mai duceţi dumneavoastră pe-aici? 

— Cum dă Dumnezeu, şi maí bine şi mai rău. Da’ nu ne 
putem plânge. Bucatele vor fi bune în anul ăsta. ŞI fân s-a 
făcut destul. 

— ŞI în sat cum merg treburile? 

— Cum să meargă? Cum au mers de cându-! lumea, şi mai 
bine şi mal rău. 

— Da’ cu primăria, cum, sunteţi mulţumiţi? 

Moşul ridică din umeri. 

— Asta or mai şti-o alţii, că eu de-acuma nu mai am treabă 
pe-acolo. Da” cum să fie mulţumiţi? Pe toată lumea nic! 
Dumnezeu sfântul nu o poate mulţumi. Că unuia-i place popa, 
altuia preuteasa, — vorba ceea. Dacă-l omul harnic, orlunde- 
| pui e la locul luí şi face Ispravă. Dacă-i un terchea-berchea, 
degeaba mai face umbră pământului. 

Cei trei se privesc cu înţeles, şi cel care pare mai de frunte 
între el, întreabă: 

— Da”, moşule, în satul ăsta cam cu cine ţin oamenii? 

Bătrânul îl priveşte nedumerit. 

— Cu cine să ţie? Cu Dumnezeu drăguţu! 

— Apol da, cu Dumnezeu trăbă să ţinem cu toţii. Da” în 


143 


— lon Agârbiceanu — 


lume nu trăim cu Dumnezeu, cí cu oamenii. 

— Asta-l adevărat! Vorba ceea: Până la Dumnezeu te 
mâncă sfinţii. 

Cel trei râd şi capătă curaj. 

— Apoi, vezi, de sfinţii ăştla am vrea noí să aflăm câte 
ceva. Că ştii dumneata că unií sfinţi aduc căldură, alţii — 
îngheţ... 

Moş Gavril râcâle în băşica de porc, după tutun. Unul din 


144 


— Fefeleaga — 


cel trei se grăbeşte să-l îmble cu o ţigară. 

— Eu... cu pipa, mulţumesc! Trăbă să mal dea ceva. 

Unul scoate dintr-un buzunar un pachet cu tutun de pipă. 

Moşul se miră: 

— ŞI dumneata cu pipa? 

— Nu duhănesc, moşule, ci, iac-aşa, maí port şi eu câte un 
pachet, pentru câte un om de omen le. 

Moşul se gândeşte. Nu ia tutunul îmbiat. 

— Poate vel găsi vreun sărântoc. Nol, mulţumim luí 
Dumnezeu, avem din ce trăi. 

Cel trei rămân opăriţi. 

— Da’, moşule, noí ne grăbim. Uite, n-am aflat bărbat în 
sat. Am vrea să ştim: cu cine ţine satul? 

— D-apol v-am spus: cu Dumnezeu drăguţu şi, dacă maí 
pot zice o vorbă, cu cel ce vine îndată după Dumnezeu. 

— ŞI cine vine după Dumnezeu? E vreun om? 

— Apol om e, de bună seamă, da” mare om. 

Cel trei se privesc cu înţeles, şi veseli. Sunt siguri că o să 
spule un nume care-i şi pe limba lor, şi despre care sunt 
încredinţaţi că şopteşte tara întreagă. 

— Om mare! ŞI cine să fie? întreabă cel care pare căpetenia. 

— Împăratu, cin! să fie! zice moş Gavril, după ce-şi aprinde 
pipa. Împăratu e din veci unsul lui Dumnezeu. Aşa spune la 
Cartea Sfântă. ŞI aşa şi trăbă să fie. 

Străinii îşi pleacă frunţile. Unul zice în ungureşte: 

— E tâmpit. N-o să căpătăm de la el nici o Informaţie. 

— Da”, moşule, să vorbim româneşte, că vedem noí că te 
faci a nu pricepe. 

— Să vorbim, că doar români suntem. 

— Cu cine a votat pe urmă satul ăsta? Cu care partid? 


145 


— lon Agârbiceanu — 


— Olio! Sunteţi de ăia cu alegerile? Mă miram eu cine să- 
şi plardă vremea într-o zi de lucru ca asta! Apoi, dacă chiar 
Ineţi să ştiţi, satul nostru n-a votat cu nime. 

— Se poate? 

— laca, s-a putut! Că nişte domni ca dumneavoastră le-au 
făgăduit oamenilor să-i ducă cu motomobile de elea mari. ŞI unde 
nu a dat Dumnezeu o zăpadă şi-o viforniţă de n-au maí putut răzbate 
până în sat. ŞI aşa, oamenii au rămas la hodina şi treaba lor. 
Unul dintre străini, după ce schimbă o privire de zădărnicie 
cu cel trei, deschide o geantă şi dă o mână de tipărituri 
bătrânului. 

— Mulţumim. Nu ştiu citi, da” ştiu feciorul şi nora. 

— Vezi să nu înveliţi slănină în ele. E scris acolo lucru bun 
pentru plugar, spune unul care până acum abia de şi-a deschis gura. 
— ŞI la slănină vor fí bune maí târziu, că văd că nu-s scrise 
pe amândouă feţele. 

Străini! pleacă repede, şi trăsura, cu calf hodiniţi, porneşte 
în fugă, şi îndată iese din sat, că uliţa lui moş Gavril e chiar la 
marginea satului. 

Nepojii, în vremea asta, au supt toate gogoroanele de zahăr, 
şi acum lí se-ncleie degetele. 

— Ptii! lată că apune soarele şi încă n-am aţâţat focul, mă! 
române, măi! lute după găteje! 

Copiii aduc în tindă vreascuri, moşul face focul, pune 
ceaunul cu apă şi se apucă să tale el burulenile pentru porci. 

Ştie că nu se maí poate încrede în nepoți. Tot mereu, — 
când unul, când celălalt, când amândoi deodată, — aleargă la 
portiţă, să vadă: nu vin muma şi tata de la hotar? 

Bătrânul se supără. 

— Parcă vă trăbă âţă, aşa sunteţi de nerăbdători! Las’, că 
vin el, când trăbă să vină, măl române, r 

Seara, după cină, când moşul şi nepoții dorm de mult, 
bărbatul, cu tigara între degete, la lumina slabă a lămpii, se 
trudeşte să silabisească cu glas tare una din foile lăsate de 
străini: 

— Tică-ticăloşii de la gu-uu-vern duc ţ-a-ţara de rup, de 


146 


— Fefeleaga — CUPRINS 


râp, de râpă. P-ar-parti-dul n-os-nos-nostru pri-pri-prie-priete-nul 
po-poru-lui... 

— Da” lasă-l în sărăcie, Gheorghe, şi vino şi te culcă. Nu 
vezi c-a răsărit gălnuşa? ŞI mâine lar plecăm cu noaptea-n 
cap... 

Gheorghe împătureşte foaia şi o pune la grindă, aruncă şi 
calcă mucul de ţigară, stinge lampa din tindă şi iese în pridvor. 
El cu nevastă-sa dorm afară, din primăvară. 

Pe cer ard, albe, puzderie de stele. Din când în când, câte 
una alunecă din tărle şi se cufundă în hău. Răcoarea se strecoară 
din necuprins şi mângâie vietăţile. Vitele rumegă în curte şi 
uneori suflă greu, la vreo mişcare. 

Pace şi linişte adâncă scoboară peste sat şi peste curtea lui 
moş Gavril. Pe adierile rare ale boarei, vine, din grădină, 
mireasma de verdeață şi de porumb în pârgă. Uneori, se 
desluşeşte un oftat. ŞI nu poţi desluşi de oftează noaptea stăpână, 
sau pământul... 


1936 


Din volumul 
FILE 
DIN CARTEA NATURII 


CIOCÂRLIA 


Zăpada, subţiată mereu către sfârşitul lui februarie, la 
începutul lui martie se topi de tot sub adierile vântului de la 
miazăzi. Pe costişele unde bătea soarele, Iarba se grăbi să-şi 
arate acele verzi şi fragede. Flerarli satului nu maí răzbeau cu 
ascuţitul fiarelor de plug. Prin curţi, prin grădini, pe lângă 
girezile de paie găinile cotcorozeau răsunător ca şi când le-ar 


147 


— lon Agârbiceanu — 


fi zburătărit cineva. Cocoşi! trâmbiţau a fală de pe garduri. 
Purceil mici, ca nişte şobolani, guiţau prin curţi, alergând după 
mamele lor, care nu i-au lăsat să sugă de ajuns, grăbindu-se să 
râme în telina dezghețată din grădini. Pe drumuri, după dezgheţ, 
tina se strânse, şi se vedeau cărări bătucite. 

O săptămână de primăvară învie lumea. Dar Iarna 
înveninată rău se hotări să se întoarcă, părându-i că prea curând 
a plecat. 

ŞI într-o seară dădu drumul vânturilor de la miazănoapte şi 
dimineaţa era alb cât bătea ochiul. Nu mai ningea, dar văzduhul 
era sur şi greu, coborât pe umerii dealurilor din jurul satului, şi 
vântul, deşi se mai potolise, tăla ca briciul. 

Cotcorozitul găinilor încetă, purceluşii cel vărgaţi cu dungi 
negre se grămădiră larăşi în paiele din coteţe, mămăruţele — 
vacile Domnului — care începuseră să se Ivească în ţărâna de 
sub streaşina gardului, unde bătea soarele, se făcură nevăzute. 

Numa! oamenii nu se înspăimântară de toanele Iernii. Ei 
începură să lasă cu plugurile pe cobile, cu sarcinile de fân 
legate deasupra. 

Pământul nu îngheţase, Iar stratul de zăpadă era subţire de 
tot. Dacă nu mai ninge până la amiază se poate şi topi, mal cu 
seamă în locurile de feţie, cum erau cele ce trebuiau semănate 
anul acesta cu orz şi cu ovăz. 

La început maí puţine, apoi, după ce se ascunse zăpada, 
tot mal multe pluguri brăzdau pământul în locurile de arătură. 
Vremea mirosea încă mereu a iarnă, văzduhul părea îmbăcsit 
cu praf fin de cenuşă. Oameni! purtau căciuli şi clicine peste 
pleptare, pogănicii — băieţii care mânau vitele pe brazdă — 
aveau buzele crăpate şi mâinile îngroşate, roşii ca racul, dar 
tot aveau inimă să pocnească din bici şi să strige vitelor pe 
nume. 

Vântul părea că nu mai bate, nu mai mişca nici o buruiană 
uscată, dar era încă viu şi ardea obrajii tineri, ca o flacără 
nevăzut de subţire. 

Câteva zile soarele nu se arătă din bolta sură şi neclintită. În 


148 


— Fefeleaga — 


lumea aceea mohorâtă, nu-l venea nici unul fecior de la coarnele 
plugului să cânte; întinderile — lanurile, luncile, dealurile — 
păreau, nu ştiu cum, ca de fier. Parcă toate răsuflau încă a iarnă. 

Seara, când se întorceau plugarii în sat, vorbeau pe drum: 

— Blestemată vreme! 

— O mai fi asta primăvară! 

— Ne-a zăpăcit săptămâna cea caldă. Poate am leşi şi noí 
prea devreme cu plugul. 

— Da' de unde! Ca în toţi anii, nu maí în grabă. 

— N-am apucat să ar de primăveri fără să aud clocârlia. 

— Vom auzi-o, n-avea grijă! Să se ivească numai soarele. 
Ea ce aşteaptă? 

Pogănicil, când Intră în căldura din casă, cu degetele cârlig, 
cu buzele crăpate, cu obrajii arşi de foc, au lacrimi în gene, de 
care el nu ştiu nimic, cí încep să spună cu glas tare, aproape 
zbierând, cât de mult au arat azi. 

O vreme a stat încordată lupta între lamă şi primăvară = 
câteva zile. Poate deasupra văzduhuluí de cenuşă s-au tălat în 
săbíí, pentru că într-o bună dimineaţă sabia primăverii a despicat 
plumbul de sus, şi vânt cald de la miazăzi, cu mireasmă de 
verdeață a umplut lumea, fugărind norii cel încremeniţi parcă 
într-unul singur. 

Soarele s-a ivit strălucitor de prospeţime, de tinereţe şi se 
înălța biruitor în seninătatea cerului. 

Un băleţaş, care se grăbi să lasă cu oile la păscut, ciuli 
deodată urechile, se rezemă în bâtă, îşi răsturnă pe spate capul 
înfundat în căciulă, desluşi mai întâi cântecul mărunt ciripitor, 
apol văzu şi rotirea ce se înălța în văzduh, drept în sus, şi care 
părea că ea cântă, şi un zâmbet larg îl inundă întreaga faţă. 

— Ciocârlia! strigă el nemaiputând de bucurie. 

— Ciocârlia! la” ascultați şi uitaţi-vă în soare! Cântă 
ciocârlia! 

Privi împrejur; nu era nimeni în apropiere care să-l audă. 
Cunoştea zborul şi cântecul ciocârliei încă din primăvara trecută. 

Când înţelese că nu-l nimeni în apropiere să-l spună vestea 


149 


— lon Agârbiceanu — 


cea mare, lăsă oile în luncă şi alergă la cel maí apropiat plug: 

— Bădiţă, auzit-al clocârlia? Eu am auzit-o şi am văzut-o! 

Omul cunoştea băieţaşul. 

— Unde, mă! lonaş? 

— Acolo unde-s oile mele. 

— Nu mai spune! 

Plugarul ara cu boii, fără pogănici. Opri boii. 

— N-am văzut-o când s-a ridicat în aer, cí am auzit numai 
cum ciripeşte ceva mărunt deasupra mea. 

— Tu cunoşti cântecul ciocârliei? 

— Cum să nu-l cunosc! ŞI m-am uitat la cercurile pe care 
se înălța spre soare, până s-a pierdut în cer. 

— Dacă-l aşa, a sosit de-acum şi primăvara, măi băiete. 
Era chiar vremea. 

Până să-şi răsucească omul o ţigară, din împrejurimi se maí 
înălţară câteva ciocârlii în văzduh. 

— Auzi? Auzitu-le-ai? Uite-o pe una! Uite încă una! Ba-s 
trei! Ba-s patru! Vezi-le, bădiţă? 

lonaş nu mai ştia după care să privească. Îşi întorcea capul 
mereu de la una la alta. 

— Ţine-te numai după una, băiete, dacă vre! să o vezi până o 
înghite văzduhul. Altfel le pierzi pe toate şi rămâ! numai cu 
cântecul. 

Se maí opriră şi alţi plugari, şi capete răsturnate pe spate, 
de oameni mari şi de pogănici, scrutau înălțimile. Câţiva 
băleţaşi de pe lângă pluguri îşi smulseră căciulile şi le zvârliră 
în văzduh. 

— A venit ciocârlia! 

— Cântă ciocâriia! 

— De acum primăvara rămâne! 

Liniştea a stăpânit şi până acum peste hotar, dar după ce au 
început să cânte ciocâriiile, părea şi maí adâncă. Din înălțimi 
pătrundea clar şi mărunt ciripitul, tot maí imaterial, cu cât se 
înălţau în cer păsăruicile cele sure. 

De la o vreme cele fulgerate de lumină şi de înălţimi cădeau 


150 


— Fefeleaga — 


ca gloanţe unde şi unde, pe pajiştea rar înverzită sau pe arăturí. 

Plugurile începură să umble iar. 

lonaş se întoarse la ofle lui, care aveau miei mărişori, pe 
care soarele totuşi încă nu răzbea să-i încălzească, şi umblau 
strâmb şi zgribuliţi după mamele lor, încercând să sugă. 

Îşi adună turmuliţa şi o mână într-o parte a luncii, unde mal 
erau şi alţi copil cu oile cu miel. Unií erau copii de şcoală, 
mal mari ca lonaş. 

— AŢI auzit? Aţi văzut? 

— Ciocârliile? 

— D-apol ce! 

— ŞI acum sunt vreo cinci în văzduh. Nu se mal aud şi nu 
se mal văd. Poate să le maí vedem când pică. 

— De unde să pice? 

— Din cer, vezi bine! 

— Zboară până-n cer? 

— Tu nu ai văzut? 

— Uite, una a căzut! 

— Unde? 

— Colo! Da' nu se vede! 

— Cum să se vadă, că-l o pasăre mică! 

— Nu-l aşa de mică, zise lonaş. Eu le-am văzut de-aproape 
astă-larnă la no! în şură, în jurul girezii de paie. ŞI ciocârlie şi 
ciocârlan! Cel cu moţ! 

Un băiat din clasa a III-a, vecin cu lonaş, zise: 

— Le-am văzut şi eu astă-larnă. Dar nu acelea-s clocârliile 
care cântă. 

— Cum nu? Nu-s clocârlii? 

— Aşa le zicem şi lor, dar ele nu cântă în aer. Acestea care 
se înalţă în văzduh şi cântă sunt mal mici şi-s păsări călătoare, 
Nu rămân iarna la noí, cí se duc în ţările calde. 

Nici lonaş, nici alţi copil de seama lui nu voiau să creadă. 
Ciocârlia e munai una: cea care vine Iarna prin ogrăzi şi pe 
drumuri, şi cea care cântă primăvara. 

— Nu, sunt două feluri de ciocâriii, întări şcolarul. Aşa ne-a 


151 


— lon Agârbiceanu — 


învăţat domnul învăţător, aşa e scris şi în carte. Ba ne-a arătat 
şi chipurile lor pe nişte tabele. Cântăreţele sunt mal mici şi 
nu-s moțate. Sunt păsări călătoare şi numai primăvara se întorc 
Iar la noi. 

Ciobănaşi! rămaseră nedumerit. Nici unul nu ştiuse că sunt 
două feluri de clocârlii. 

În vremea cât el vorbeau se mal înălţară încă multe clocâriii, 
oprindu-le vorbele şi poruncindu-le să le urmărească şi să le 
asculte. 

Pe nesimţite se amestecă între ei şi un fecloraş de vreo 
paisprezece ani, care păzea oile primarului. Era un fel de 
sluguliţă la primar, şi-l chema Vasilică. ÎI cunoşteau toţi copil! 
care erau aicí cu oile. 

Vasilică era orfan şi nu umblase la şcoală, nu ştia carte, îl 
crescură nişte rudenii îndepărtate până la vârsta de şapte ani, 
apoi îl dădură la stăpân. Erau în sat încă mulţi copil săraci, 
care gustară din vreme pâinea amară a strâinului şi care nu 
putură învăţa carte. 

După ce-l ascultă clorovăindu-se asupra celor două soiuri 
de ciocâriii, Vasilică zise: 

— Nu ştiu dacă-s mai multe feluri de ciocâriii, dar asta nící 
nu are însemnătate. Cântă una ori cântă alta, e tot atât. Dar 
care ştie dintre voi pentru ce ciocârlia e singura pasăre 
cântătoare care nu se aşează pe o ramură să cânte, sau de pe 
pământ, din grâne ca pltpalaca, ci cântă numai în văzduh, 
înălțându-se spre soare? Asta v-a spus-o dascălu” la şcoală? Aşa-l 
că nu v-a spus? Să vă spun eu, văd că nici unul nu ştie. 

Frau de toţi vreo opt copil, tre! care umblau la şcoală, ceilalţi 
nu ajunseseră încă la vârsta cerută. 

Vasílică ştia multe poveşti şi le mai spuse şi altă dată. După 
ce îşi aruncară ochii după oiţele lor, se adunară în jurul lui 
Vasilică, [ar el, dregându-şi glasul şi săltându-si gluga în spate, 
începu: 

„A fost odată un împărat şio împărăteasă, puternici şi bogaţi, 
şi aveau un palat de aur pe care-l aprindea în fiecare zi senină 


152 


— Fefeleaga — 


soarele, încât de departe părea că a mal răsărit un soare şi pe 
pământ. Nu aveau la sufletul lor decât o fată, dar ce mai fată, 
ruptă din soare, nu alta! 

Pe vremea aceea erau zmei pe pământ care vrăjeau fetele 
frumoase de împărați şi le duceau pe caii lor înaripaţi prin 
văzduh, pe tărâmul celălalt. 

După ce crescu fata, împăratul o încuie în rândul de sus al 
palatului, unde erau uşi de fler, şi la fiecare uşă paznici cu 
arma la picior. Tot rândul de sus era al eí, unde trăia şi se juca 
cu prietene şi servitoare şi avea toate bunătăţile la masă. Avea 
şi jucării frumoase. Nu-i fu urât în anii cei dintâi aí zăvorâri! 
el. 

Spre răsărit şi miazăzi, palatul, la rândul de sus, avea un 
singur geam de aur subţire, prin care se vedea soarele de 
dimineaţă până seara, dar nu te orbea cu lumina lui, aşa că 
fata de împărat putea să-l privească mereu. 

Dar la început Lia — căci Lia o chema pe fata împăratului 
— nu-i prea avea grija soarelui, ci se juca cu prietenele sale. 

După trecerea anilor însă fata se juca tot mal puţin şi 
rămânea adeseori pe gânduri. Era acum fată mare. 

— Nu-ţi mai place jocul? o întrebară prietenele. 

— Ba-mi place. 

— Nu-i mai place de noi? 

— ŞI de vol îmi place. 

— Să iscodim jocuri noi, poate ţi s-a urât de cele vechi. 

— Nu mi s-a urât! 

— Păi, dacă-i aşa, cum poţi tăcea cu ceasurile şi nu te uiţi la 
noi? 

— Nu tac! 

— Dar ce faci? 

— Vorbesc! 

— Nu auzim nimic! 

— Vorbeesc fără cuvinte. 

— Cu cine? 

— Ştiu eu? Poate cu Inima mea. 


153 


— lon Agârbiceanu — 


Când auzi doica fetei — căci şi ea era cu Lia — vorba din 
urmă, aţă la împărăteasa s-a dus. 

— A venit vremea, stăpână! 

— De bună seamă? 

— A venit. Domnița nu se mal joacă şi-i 
gânditoare. 

— ÎI vol spune împăratului să dea sfoară-n ţară şi să vină 
peţitorii. 

Împăratul se bucură lucru mare, de când aştepta el vestea 
asta. Cobora spre bătrâneţe şi-I trebuia un ginere care să-l ajute 
la împărăție. Apoi, dacă se mărita fata, scăpa şi el de grija, şi 
teama lui de zi şi noapte: zmeli nu mai aveau putere să I-o 
răpească! 

Se porniră crainici să strige vestea cea mare şi în ţară şi în 
împărăţiile vecine. 

În vremea asta, prietenele Liei auziră că fata începe să 
cânte, ea singură, abia şoptit, un cântec care le făcea să tremure 
şi Inimile lor, şi se mirau că fata de împărat nu se mai depărtează 
de geamul prin care soarele privea în palat. 

Se uita la soare şi cânta. Uneori glasul í se ridica şi 
prietenele simțeau o dulceaţă nemalgustată, care le îmbolnăvea 
şi le făcea visătoare. 

Trecură săptămâni şi luni, peţitori din lumea întreagă 
începură să curgă la palat: fil de împărați, în scumpeturi 
îmbrăcaţi, pe cal negri încălecaţi, de război înarmaţi; crai 
voinici şi tinerel, toţi înalţi şi subţirei, se lipesc ochii de eí, şi 
mulţi feciori de plugari şi de gazde păcurari, parcă-s nişte 
ghinerari de cei mai mari. Toţi prin curte caii-şi poartă şi-n 
vârtej se-nvârt în roată, străluceşte curtea toată de lucirea 
armelor, de sclipirea hainelor, mirarea boierilor, topirea 
cucoanelor. 

Toţi boieri! mari şi mici se adunară la palat să vadă pe 
cine-şi va alege fata împăratului; eí de soţ şi lor de cra. 

Împăratul hotărâse ca Lia să se uite din fereastră în curte, cu 
un măr de aur în mână, şi de care-l va plăcea, să-l lovească cu 


mereu tăcută şi 


154 


— Fefeleaga — 


mărul. 

Dar fata privea cu ochii împălenjeniţi în curte, nu izbi pe 
nici unul cu mărul, ci fugi în grabă la rândul de sus şi rămase 
stană înaintea geamului de aur subţire, prin care privea soarele. 
Nu peste mult timp se auzi lar cântecul eí abia înfiripat, dar 
aşa de dulce şi de duios, încât prietenele e! începură să suspine, 
íar doica el a plânge. 

Împăratul mai făcu proba zile în şir. Veniseră atâţia peţitori, 
încât curtea se umplu de zece ori, tot voinici care mai de care. 

Dar fata nu alese pe nici unul de soţ şi se grăbea mereu la 
geamul de aur „prin care privea soarele. 

sti de în altare s 

Împăratul şi împărăteasa se Sp de întristare. Ce să 
fie cu fata lor? A pătruns cinevă in hanne ei? 

Paznicii răspunseră: Fulgerată, 

— Unde ne stau picloareleseiexausiea capetele, dacă om 
pământean va fi intrat în atacak pitin vânt, 

Prietenele şi servitoarele se Vâjâtad, 

— Să-mpletim cosiţe albe, labg RăBătnins aici şi numa! 
umbră de om! Bulgăraş 

Doica plângea cutremurândă tapal me (Acu 

— Nimeni n-a intrat aiciglpgat, Soarele pi prin geamul cel de 
aur subțire. 

Chemară un vraci bătrân, care, ridicându-şi sprâncenele cu 
cârja şi privind-o pe Lia, oftă şi zise: 

— Aş bănui că s-a îndrăgostit de soare. 

— De soare! suspinară împăratul şi împărăteasa. Aí 
îmbătrânit şi dumneata degeaba, moşule! 

Vraciul îşi trase cârja, sprâncenele-i căzură iar pe ochi şi 
porni la drumul pe care venise. Când veni din peştera lui de 
munte tot maí văzu puţină lumină şi pipăind cu cârja ţinu drumul 
singur. Acum însă se împiedica la tot pasul, se izbea de lucrurile 
din palat şi nu mai ştia încotro să apuce. 

— Daţi-m! o călăuză să mă ducă acasă, zise el împăratului. 

= Încoace al venit singur. 

— Da, maí vedeam ceva. Acum nu maí văd nimic. M-a 


155 


— lon Agârbiceanu — 


orbit fata voastră. 

— Spui prăpăstii! 

— Nu, spun adevărul. Fata voastră e acum ca ruptă din 
soare. Voi n-aţi văzut? 

— Totdeauna a fost frumoasă! 

— Frumoasă ca acum? Să ia vederile omului? Să orbească 
de tot pe un moşneag? 

Împăratul înălţă din umeri, ca şi când ar zice că nu-şi prinde 
mintea cu un bătrân, şi-i dădu călăuza cerută. 

„Trecu primăvara şi vara, şi începu toamna. Începu, dar 
ziua în loc să scadă, creştea mereu, şi căldura verii se înteţea. 
Soarele răsărea la vremea luí, dar apunea tot mai târziu. 

După o vreme lumea rămase încremenită. Ce să fle asta? 
Cum s-a schimbat rânduiala-fimri-Nu mal vine toamna? Nu va 
maí fi iarnă? ŞI căldura care creştea mereu, odată cu ziua! 
Muncitorii lucrau să se spetească; nu puteau lăsa lucrul până 
nu apunea soarele! Dar soarele apunea tot mai târziu. 

Oamenilor le venea nebunia, se usca tot ce mal era verde pe 
hotar. Muncitorii cădeau de osteneală prea multă, lar stăpânii 
nu-i scoteau din brazdă până nu apunea soarele. Nici pe ei, nici 
vitele de jug. Ajunseseră numa! oasele şi pielea. Vai de zilele 
lor! 

Popii se apucaseră de slujbe, clopotele nu mai încetau. Cu 
ziua de cap, cititorii în stele nu se maí mişcau din palatele 
împăraţilor, să cerceteze şi să spună ce minune va mal fi şi 
asta. 

Numa! fata împăratului, Lia, se făcea din zi în zi mai 
frumoasă şi cânta mai minunat privind, prin geamul subţire de 
aur, soarele. 

Zarva din lume crescu mereu şi ajunse până la palatul 
soarelui, unde muma lui de mult se minuna şi-l întreba în toată 
seara de ce întârzie să vină la culcare, din zi în zi mal mult. 

Dar soarele nu-i răspunse nimic, şi bătrâna vedea că el 
adoarme mai greu, cu fiecare seară. 


156 


— Fefeleaga — 


Când văzu că de la el nu poate afla nimic, iar zbuciumul 
muritorilor se înălţă până la ea, se hotărî să pornească pe urmele 
lui să vadă ce-l cu minunea asta. 

Îmbrăcată în neguri dese, într-o dimineaţă porni tiptil în 
urma soarelui, merse tot după el şi nu descoperi nici o piedică 
în drumul lui până ce ajunse la palatul de aur al împăratului. 
Acolo soarele se opri privind prin geamul cel subţire de aur. 
Se opri şi bătrâna şi văzu prin geam pe fata împăratului, pe 
Lia, cum se schimbă la faţă, cum se luminează, şi o auzi 
cum începe să cânte. 

Când o văzu şi o auzi, muma soarelui tresări şi se cutremură, 
ca şi când ar fí intrat în ea toată tinereţea şi frumuseţea fetei 
de împărat. Aşa frumoasă numai ea, muma soarelui, mai fusese 
a vremea el: nu-l mirare că se oprise fiul ei să vadă minunea! 
Dar soarele nu se grăbi să plece maí departe, părea că-şi uitase 
de drumul lui. Îşi uită şi bătrâna o vreme pentru ce era aici, tot 
privind la Lia şi sorbindu-í cântecul. 

Când îşi veni în fire, soarele era tot nemişcat, dar zarva şi 
plângerea lumii se înălța până la ea şi-şi aduse aminte de ce 
pornise pe urmele soarelui. 

— Adică asta este! suspină bătrâna. Aici întârzie! Dacă n- 
ar fi lumea şi gemetele el, n-aş zice nimic! Frumoasă fată, ca 
ruptă din soare. Sărmana fată! N-am ce-ţi face, rânduiala firii 
nu se poate surpa, că se prăpădeşte lumea! 

ŞI, ciuruindu-i lacrimile din ochi, muma soarelui şopti o 
vrajă şi schimbă pe fata împăratului în păsăruica asta ce-l zice 
ciocârlíe, şi o mení să se înalțe în văzduh în toată primăvara, 
drept spre soare, jucând în cercuri tot mai mici şi cântându-şi 
cântecul, dar să nu poată ajunge niciodată până la el, să strice 
crugul lumii şi să se răstoarne rânduiala firii. 

Un colţ din geamul subţire de aur se topi şi prin deschizătură 
țâşni păsăruica cenușie, iar soarele porni grăbit pe drumul lui 
către asfinţit. 

ŞI pe dată se puse pe lume toamnă târzie cu ploi dese şi 
vânturi reci, şi lumea scăpă de prăpăd...” 


157 


— lon Agârbiceanu — 


Vasilică trebui să-şi curme mal de multe ori firul povesti Uri, 
clobănaşii dădeau buzna să-şi adune oile care se răzleţiseră şi 
se întorceau cu sufletul la gură să audă mai departe. 

După ce isprăvi, Vasilică întrebă pe şcolari: 

— Povestea asta v-a spus-o dascălul? 

Copil! clătinară cu tristeţe din cap că nu. 

— Dacă-l aşa, nu v-a spus nici cântecul ciocâriiei. 

— Nu ni l-a spus. 

— Să vi-l spun tot eu, şi dacă puteţi să-l învăţaţi şi vol. Vi- 
| spun de mai multe ori. Vine aşa: 


Lie, Lie, 
Ciocârlie, 
Primăverii 

Eşti solie, 
Cerurilor bucurie, 
Plugarilor veselie, 
Lumil-ntregi 
Minunăţie! 

Tot rotind, 
Mărunt cântând, 
De pe lunci, 

De pe ogoare, 
Urci în soare; 


— Nu-l greu cântecul cíocârlieí, nu-i aşa, măi copii? VI l-of 
spune eu de mai multe ori să-l învăţaţi şi voi, şi când veţi 
vedea clocârlii înălțându-se în senin să II-I spuneţi lor, că le 
place! 

Vasilică tăcu, îşi săltă gluga între umeri şi porni îngrijorat 
după oile pe care le păştea şi care ajunseră departe, risipite. 
Doamne fereşte să nu se piardă vreuna! N-ar mal putea să dea 
ochit cu stăpânul cel rău! Ar trebui să ia lumea în cap! 

Se apropia amiaza şi clocârliile se înălțau acum mai rar în 
văzduh. Era un senin înalt şi soarele încălzea binişor. 

Mieii maí mari se înviorară şi căutau margini la pâraie, 
începând să joace. Dar cel mal mici erau tot zeribuliţi şi se 


158 


— Fefeleaga — CUPRINS 


purtau strâmb printre el, încercând mereu să sugă. 

Mieii mărişori îşi scuturau în joc clopoţeii de acioaie, iar 
oile behălau din când în când după el. 

Ciobănaşi! îmbucară câte ceva din trăistuţele lor vărgate 
cu roşu. Abia într-un târziu începură să prindă limba şi să încerce 
a spune cântecul ciocârliei. Până îl vor învăţa bine, maí trebuia. 

Unul dintre şcolari zise: 

— Mâine îmi aduc caiet şi creion şi-l rog pe Vasilică să mí- 
| spună rar, să-l pot scrie. Pe urmă îl învăţăm cu toţii mai uşor. 

— Da’ dacă-l învăţăm şi-l vom spune, oare ne va auzi 
clocâriia? întreabă cel mal mic dintre eí, abia cât genunchele. 

— Vezi bine că ne-aude, răspunse altul mai mărişor. N-a! 
auzit ce-a zis Vasilică? Apo! el toate le ştie! 


LA COASĂ 


Dis-de-dimineaţă pe uliţa care duce către luncile satului 
trec bărbaţi, feciori şi, maí rar, copilandri, cu coasele în spate. 
În traista de pânză de pe umăr îşi duc merinde pe-o zí, teocul, 
cutea, nicovala, ciocanul, uneltele de lipsă pentru a bate 
coasele, când Ii se îngroaşe limba şi cutea nu mai ascute. 

Cosaşi! le bat de trei ori pe zi, dimineaţa, la amiază şi la 
ojină, dar când cosesc în iarba cotoroasă ori prea bătrână, tăişul 
coaselor se toceşte maí repede şi trăbă să le bată mal de multe 
ori. 

Au plecat aproape cu noaptea-n cap pentru a avea vreme 
să bată acolo în lunci şi coasele, şi să se apuce de lucru pe 
răcoare, până-i Iarba încă plină de rouă. 

Roua cade din belşug; până înainte cu vreo trei zile a fost 
vreme ploioasă, acum s-a înseninat, peste zi sunt călduri mari, 
dar nopţile sunt răcoroase. 

Merg cosaşi singuratici, ori câte doi, câte patru, sau în pâlcuri, 
şi uliţa răsună de vorbele lor pline de sănătate, limpezi şi tari, 


159 


— lon Agârbiceanu — 


care trec uşor prin aerul proaspăt. Uneori dintr-un pâlc izvorăsc 
râsete, şi câte unul se izbeşte cu palma peste țari! de pânză 
albă. 

Cel care merg în grupuri au să cosească împreună şi fac, de 
pe drum, prinsori de întrecere, glumind asupra hărniciei unuia 
sau altuia, sau lăudându-se cât e de meşter cutare la coasă. 

— La coasă nu-l destul să fii în putere, e nevole şi de 
meşteşug. Să ştii cum să aduci toporiştea din braţele amândouă, 
să nu leí brazda prea lată, nici să te pleci prea tare, nic! să 
rămâi aproape în picioare. ŞI, mai cu seamă, să nu te grăbeşti, 
ci să ţii acelaşi pas, — vorbeşte un țăran ş ştirb de-un dinte din 
faţă, lat în spate, vânjos în picioare şi în braţe. 

— ÎI spui popii căzanie, zise altul, toate le ştim şi noí ca şi 
tine, Ştirbule. Dar lucrul de căpetenie l-ai uitat. 

— Ce-am uitat? Să ascuţi coasa? 

— Asta nu mal trăbă spus. 

— S-o baţi? 

— Nici asta. Da’ aí uitat legea de temelie a cosaşului: o 
gură bună de rachiu dimineaţa, la amiază, la ojină şi seara. 
Da” să fie rachiu, nu apă chioară, cum am băut la Istrate! 

— La mine, mă prăpăditule? Pă! rachiu ca la mine nu s-a 
pomenit! 

Mai mulţi din grup începură să râdă. 

— Ţi-a leşit un sfânt din gură, zice cel numit Ştirbul. Tot 
satul îi spunea aşa, deşi îl chema Nicula Ivan, şi nu-l lipsea 
decât un dinte, de sus, dinainte. Dar acesta îi lipsea încă 
dintre dinţii de lapte şi niciodată nu I-a crescut acolo unul. 
Era o strungăreaţă mare, şi încă de copil toată lumea îi zicea 
Ştirbul. 

— Da, adause el, drept ai vorbit! Rachiu ca la tine, la nime! 
ÎI ţii în butea cu varză. 

Toţi ştiau cum lungeşte omul spirtul cu apă. 

Înaintând pe calea pieloasă spre lunci aşa, şi-ntr-alte chipuri, 
se clorovălau cei din grupuri. Se cunoşteau cu toţii, şi nu de 


160 


— Fefeleaga — 


azi! De câte ori au mal cosit eí împreună! 

Drumul începu să urce uşor după ce leşiră din sat. Încă nu 
răsărise soarele şi văzduhul senin era curat ca lacrima. Rar era 
fulgerat la zborul rândunicilor. 

De pe culmea domoală pe care au ajuns se vedeau luncile. 
Unele delniţe erau cosite şi le vărgau brazde verzi, groase. 
Dar cele maí multe erau grele de iarbă mare şi deasă. 

Adia dinspre ele o boare subţire şi aducea mireasmă de 
verdeață crudă ca un aer răcoritor. 

Cosaşii se împrăştiară fiecare pe la delniţele lor, şi nu peste 
mult deasupra luncilor începu o ploaie măruntă de sunete, care 
se ridica din iarbă, nu cădea din văzduh. Zec! de ciocănele 
băteau pe nicovale limbile de oţel ale coaselor. Din bătăile 
ritmice se înfiripa un cântec rece, răsunător, care pătrundea 
până departe. 

Unii cosaşi isprăviră şi, ridicându-se din iarbă, îşi umplură 
teocurile cu apă, le încinseră cu sfoară în jurul mijlocului şi, 
uând cutea udată în teoc, începură să ascută coasele. 

În clipa asta se íví şi soarele de după măgura de la răsărit şi 

străluci în toate limbile de oţel pe care le ascuţeau cosaşii. Ca 
săbii şi sulițe de lumină fulgerau în toate părţile deasupra 
uncilor, şi cântecul nou al ascuţitului cu cutea copleşea pe 
cel ce se înfiripa din bătutul ciocănelelor pe nicovale. 
În lumina soarelui se aprinseră deodată roiul picurilor de 
rouă din iarbă şi culorile florilor sălbatice care împestriţau 
uncile. Ochiul boului — romaniţa mare — cu nasturele de aur 
în mijloc, cu petalele albe împrejur; garoafa sălbatică, cu 
tulpina înaltă, cu floarea roşie puţin învoaltă; sânziene galbene 
şi albe cu ciorchinele lor de floricele gingaşe; iarbă înspicată, 
mirositoare, toate îşi arătară podoaba în lumina cea tânără. 

Cât bătea ochiul se întindea marea de verdeață a luncilor. 
Mireasma tare, sălbatică a zecilor de ferburi şi flori felurite, 
ameţea uşor, ca o băutură nevăzută, pe cosaşii care se înşiruiră 
în lunci, şi începură să se legene, aplecaţi, în urma coaselor. 
Ele fâşiau şi şulerau în peretele înalt de iarbă, clădind la stânga 


161 


— lon Agârbiceanu — 


brazde groase de verdeață. larba se culca împăcată cu soarta, 
ştiind că i-a venit vremea să lase locul otăvii. 

În urma cosaşilor, prin tunsătura până aproape de pământ, 
se cunoşteau urmele dese, una după alta, ca nişte cărărul, lăsate 
de opincile oamenilor. Pământul, după ploile multe, era încă 
reavăn, numai bun să odrăslească otava. 

Cosaşii erau numai în cămăşile albe şi lungi, încinşi cu 
sfoara teocurilor, în itari „strâmţi de pânză, unii cu capul gol, 
alţii cu mici pălării ca nişte cuiburi de ciori. 

Din brazdele de fară, din miriştea verde rămasă în urmă, 
pătrundea în văzduh, se împânzea deasupra luncilor un aer 
nou amărui, cu un miros abia nuanţat de sânge. 

Tot maí multe brazde la distanţe egale se înliniau de-a lungul 
delniţelor, şi cosaşii, Intraţi cu temei în muncă, când se întorceau 
din capătul brazdei, cu coasele în spate, la capătul celălalt să 
înceapă o brazdă nouă, intrau mai mulţi î în aceeaşi luncă. 

În lunca unde cosea şi Ştirbu îşi aduseră aminte de unu! 
Precupaş, care era şchiop rău şi se fărâma tot în urma coasel. 
Vreo doi- -trei pă Opri iră şi începură să arate cum cosca Precupaş. 

— Noroc că-şi alegea totdeauna câte-o şiringă şi cosea 
singur. Altfel orí ne-ar fi tăiat el, ori l-am fí tăiat noi. 

— Da” v-aduceţi aminte cum cosea a Morăresil? Să-l fi tăiat 
şI nu putea cosí decât în graba cea mai mare, aşa că la 
jumătatea brazde! scotea limba. 

— Parcă lonuţ al nostru nu-l seamănă? 

— Eu, mă? 

— D-apol cine. Nu vezi că te pul mereu în fruntea şirului, 
ca să poţi alerga? 

— Eu, mă? 

— D-apoli ştiu că nu eu! De câte ori te opreşti tu până ajungem 
noi? Nu poţi cosi şi tu ca oamenii? 

— Să cosesc ca tine? Să-l fie tot frică celui ce vine după 
tine că-ţi atinge călcâiele? 

În delniţele în care lucrau mai mulţi, cum se înşirau la întâia 
brazdă, aşa rămâneau până seara. Se obişnulau unul cu felul 


162 


— Fefeleaga — 


de-a cosi al celuilalt, şi avântau coasa fără frică. 

Totuşi vorbă şi poveste era puţină până la odihna de amíazí 
şi de ojină. 

Cu cât se înălța soarele şi creştea căldura, sudorile curgeau 
tot maí din belşug pe feţele oamenilor. ŞI nu numai pe feţe: 
cămăşile se pătau în spate. Munca era grea. larba mare şi grea 
nu se lăsa uşor culcată în brazde. Cosaşi! se opreau tot mai des 
să-şi ascută oţelul ucigaş, şi pentru că tălşul se tocea maí 
repede, şi pentru osteneala muncitorilor. Peste lunci ploua tot 
mal des, din toate părţile, cântecul prelung răsunător al 
ascuţitului. 

În maí multe delniţe lucrau şi fectoraşi care au ieșit întâia 
oară la coasă. De cele maí multe orí nu erau singuri, cí cu 
tatăl lor, ori cu alt bărbat. Singuri au făcut destule încercări 
prin grădina lor, şi se credeau destoinic! să intre în rândul 
cosaşilor. Dar greutatea cea mare a costului abia acum o 
simțeau, când trebuiau să ţină rând cu alţii. Eí se osteneau ma! 
în grabă, el nu mai răzbeau să-şi şteargă sudoarea cu mânecile 
largi ale cămăşil, ei se opreau mai des să-şi ascută coasele. De 
aceea, când lucra cu oameni mari, începătorul era aşezat mereu 
la sfârşitul şirului, şi adeseori răsturna numai o brazdă până ce 
ceilalţi coseau două. 

Cosaşii bătrâni îl îmbărbătau mereu: 

— Numai încet şi cu socoteală! Nu te grăbi. 

— Nu-ţi fie ruşine că nu ţii în rând cu noi. ŞI noi am păţit 
aşa la vremea noastră. Tot începutul e greu. 

— Vezi, tu, că la coasă nu-i vorba numai de putere, ci şi de 
măiestrie. ŞI orice măiestrie se învaţă pe rând. 

Adeseori vreun cosaş lua coasa din mâna fecioraşului şi 
începea să-l arate cum s-o ţină, cum să se plece, cum să 
croiască brazda, ce lărgime să-l dea. 

ŞI în vreme ce coasele şuierau prin iarbă, altele răsunau şi 
cântau sub ascuţitul cuţilor, umplând de străluciri luncile, iar 
altele, din oţel mai slab, trebuiau să fie bătute încă înainte de 
amiază, aşa că ploua în văzduh şi ţiuitul crocănelelor pe 


163 


— lon Agârbiceanu — 


— Fefeleaga — 


nicovale. 

Mulţi însă nu îndrăzneau să-şi bată coasele decât odată cu 
ceilalţi — deşi ar fi avut lipsă — de groaza gurilor rele ale 
tovarăşilor. 

— Uite-l, mă, că şi hodineşte de prânz. 

— Lasă-l, săracul, că-i bolnav. Îl doare pântecele. Tot pe el 
s-a rezemat. 

— Da, îl „beteag de-o pită-ntreagă şi mal vrea încă o 
dărabă“. 

— Leneş, frate, nu-l ştiu eu? 

Cine Intră bucuros pe gura oamenilor? Dar unii tot erau 
nevoiţi să-şi bată maí des coasele... 

Cu cât se sula mai sus soarele, căldura creştea tot maí tare 
şi aerul deasupra luncilor se îngroşa de mireasma verdeţi! crude, 
răstrunată în brazde. De buze se lipea un fel de gust sărat, ca 
de buruieni sălbatice. 

Din brazdele cosite Ieri sau alaltăieri, din unele delniţe, se 
ridica, în căldura ce sporea, aroma ierbii călite, ori, şi mal 
îmbătătoare, a celei uscate pe jumătate, mal cu seamă după 
ce cositurile maí vechi erau întoarse cu furcile de lemn, pe 
partea cealaltă, de femel şi fete iuți şi zvelte, răsărite parcă 
din pământ în file lor albe cu catrinţe şi şorţuri negre. 

Căldura, în valuri subţiri, începea să joace deasupra 
brazdelor, deasupra pieptului nesfârşit de iarbă, lar cosaşii tot 
aruncau un ochi spre cer, când se opreau să-şi asculă coasele. 

Nu peste mult se puse liniştea peste lunci. Ceasornicul viu 
din cer le făcu semn tuturor că-l vremea amiezii. Numaí un 
cosaş harnic şI sănătos poate să spună ce gustoasă e mâncarea 
la amiază şi somnul ce-i urmează ca la poruncă, după o 
străveche lege a acestel munci grele. 

Peste un ceas încep să răsune clocanele pe nicovală, şi 
îndată oamenii se înşiruie [ar la treabă, fără nici o poruncă de 
nicăieri. 

Se mai opresc puţin, la ojină, să tragă un gât de rachiu tare, 
să îmbuce o crestătură de slănină cu pâine, şi încep din nou. 


165 


— lon Agârbiceanu — CUPRINS 


Cu cât se apropie seara, sunt tot mai veseli: răcoarea creşte, 
de la o vreme începe să cadă şi rouă, lar pe răcoare munca nu-l 
nici jumătate aşa de grea ca pe căldură. 

Până mai şuieră încă prin iarbă limbile de oţel, în răstimpuri 
când se ascut coasele, începe să se audă cristeiul, nu se ştie 
niciodată de unde. Uneori pare că-l în gura coasel, dar nu-i, 
căci omul se opreşte şi caută, şi acum îl aude într-alt loc. Dar 
nici nu-l vede nimeni, nici nu poate spune cineva de unde 
cântă, să-l poţi zburătări cu o piatră. 

E o pasăre a înşelăclunii, ca atâtea visuri de demult ale 


omului: când credea că a pus mâna pe unul — a-l de unde nu- 
[98 
mE, 


Acum se înserează mal tare. Cosașií îşi adună în traístă 
uneltele, lau coasele în spate şi, plini de vorbe spuse în gura 
mare, pornesc spre sal. 

În urma lor rămân luncile rănite cu delniţe pline de brazde 
lungi, paralele, cu ierburi necosite şi cu întâile căpiţe mărunţele 
de iarbă, nic! pe jumătate uscată, care vor fi împrăștiate mâine 
lar. 

Mireasma lerbii călite se ţine de cosaşi până departe. Al 
zice că le-a pătruns în strale, în păr, cum aroma vieţii din sânul 
naturi! le-a pătruns sufletele. 


BUNICA SAFTA 


Se împrăştiase de mult, topindu-se în văzduhul limpede, 
fără nící o urmă, fumul ce se înălţase dis-de-dimineaţă peste 
sat, când femeile pregătiseră mâncarea pentru prânz, înainte 
de a pleca la lucru pe câmp. Se mistui şi mirosul flerturilor 
înăcrite cu oţet, ce pătrunsese din tinzi, din întruchipările de 
scânduri înnegrite, unde erau improvizate bucătăriile de vară 
prin curţi şi pe uliţe. 

Aerul era Iarăşi pur, răcoros şi subţire, aşa cum rămăsese 


166 


— Fefeleaga — 


peste noapte. Soarele încă nu răsărise. 

Oamenii îşi Isprăviră treburile de dimineaţă din gospodării: 
îşi dădură în stavă caii, scoaseră sub biciul lung al ciurdarilor 
vitele, fugăriră porcii flămânzi în uliţă când răsună cornul 
porcarului. Dar caprele? Cine avea, şi nu prea mulţi aveau, 
trebuiau să se scoale cu noaptea în cap: căprarul tutuía mai 
întâi din corn, scurt şi subţire, numai în falseturi, cât se trezeau 
câinii din somn şi lătrau ca la alte alea. 

Femeile se grăbiră să pună masa pentru prânz, să prindă 
oamenii o mâncare caldă, căci, la hotar, la lucru, nu putea 
fecare gospodină să se îngrijească de fierturi. Şi care putea nu 
ăsa dimineaţa să plece oamenii nemâncaţi. Era lege: 
dimineaţa, la prânz, mămăligă caldă cu o ciorbă, cu o zeamă. 

Acum începură să iasă pe portițe, în uliţă, bărbaţi, femel, 
ete, copilandri, veseli toţi şi lărmuitori, cu uneltele în spate, 
unii purtând şi traiste pline sau desagi. 

Se grămădiseră multe munci, care ţinură până în a doua 
jumătate a luni! iunie: sapa a doua la porumb, la vii; cositul 
âneţelor, seceratul orzului şi al alacului. 

Uliţa principală din partea asta a satului, care ducea şi la 
porumbişti, şi la fânaţe, şi la holde, vărsa mereu lume peste 
ume, grăbită nevoie mare. 

Cu toată graba însă, vorbele zburau de la om la om, de la 
un grup la altul; răsunau râsete limpezi de femel şi fete, şi 
uneori luau cuvântul şi sugacii aduşi în braţe, orăcăind repede 
ca broaştele. 


A patra casă din capul uliţei era clădită în fundul unei ogrăzi 
largi. Era o clădire mare şi grea din piatră şi cărămidă, care 
părea intrată puţin în pământ, cu acoperişul din ţiglă, înnegrit 
de vreme şi bătucit cu negi mari de muşchi suri. Către uliţă 
avea trei ferestre, către curte două, cu ramele nevopsite de 
brad, bătute de ploi şi căldură, cu geamuri mici şi somnoroase, 
ca şi când s-ar fi ostenit să privească de atât amar de ani aceeaşi 
uliţă şi aceeaşi ogradă. 

Uşa de lemn vechi, cu zăvor lustruit şi mâncat de atâta 


167 


— lon Agârbiceanu — 


slujbă, se deschidea în tindă, unde coborai un pas. În tindă era 
cuptorul de pâine, cu o vatră mare, unde se făcea mâncarea 
iarna-vara, de unde fumul era sorbit de un horn larg la poale şi 
subţiat maí sus, luminat tot de un lustru negru. 

Departe, la spatele casel, era grajdul şi şura, sub acelaşi 
acoperiş vechi de paie, cârpit pe alocuri. Era o clădire largă, 
cu streaşina până jos, cât se putea ajunge cu mâna. Între casă 
şi grajd mal era un şopron pentru car şi plug şi alte unelte de- 
ale gospodăriei şi o grămadă de lemne, vârfuri rămase din iarnă. 

La spatele şurii era grădina, cu mulţi pomi bătrâni şi tineri, 
cu delniţe întregi de legume, de porumb, de cartofi, de sfeclă 
pentru vite, de lucernă şi trifol. Se părea că strămoşul care a 
împlântat maí întâi aici parul, a putut să îngrădească pământ 
după plac. 

Din gospodăria asta mare plecaseră de mult bărbatul şi 
nevasta, cu un cumnat şi o cumnată, cu sapele în spate; mai 
aveau mult porumb nesăpat a doua oară şi trebuiau să înceapă 
peste câteva zile şi la secerişul orzulul. 

Trei copii — doi băleţi de şapte şi de cinci aní şi o fetiţă de trei 
— rămăseseră încă dormind, în grija bunicii Safta, mama bărbatului. 

Bunica Safta era văduvă de zece ani şi împlinea în vara 
asta, la Sfântă-Maria-mare, şaptezeci şi cinci. Toată viaţa eí a 
fost o femele înaltă, uscăţivă, Iute în mişcări, neodihnită la 
lucru, pornită spre mânie repede, învolburată, dar îl trecea 
degrabă, se liniştea şi Izbucnea în râs. 

Se mira toată lumea cum a putut rămâne aşa de subţire şi 
frumoasă, şi acum, la bătrâneţe, aducând în lume cinci copil: 
patru băieţi şi o fată. Altele, cu atâta prăsilă, se îngraşe, se 
lăbărţează, se urâţesc, se încreţesc la obraji, de nu le mai 
cunoşti, când le-ai ştiut de fete. 

Eí, lată, Safta a rămas tot mlădioasă şi subţire, atâta doar 
că nu mal este aşa de înaltă ca odinioară. 

Dar dacă la arătare era tot Safta de mai demult, scobâlţise 
totuşi şi ea în puteri, în cele care nu se văd pe din afară. Începea 
să fie mai uitucă, greşea adeseori la numărat când trecea de 


168 


— Fefeleaga — 


zece, amesteca numele nepoților, îi lua pe unul drept altul, 
uita căruia I-a dat de mâncare şi căruia nu. 

Dar poate şi alta maí tânără în locul e! nu s-ar fi descurcat 
mai uşor între atâta puzderie de copii! 

Pentru că bunica Safta nu avea în grija eí în zilele de vară, 
când oamenilor le crăpa măseaua de graba muncilor de pe 
câmp, numai pe cel trei copii din casă, al feciorului său cel 
maí tânăr, ci şi pe nepoţii după ceilalţi trei fectori şi după fată, 
când copiii nu erau nici sugaci, nici destul de mari să iese şi eí 
la câmp, dacă nu să sape, cel puţin să ajute la fân, ori să 
aducă apă. Se nimerise ca ceilalţi feciori şi fete să nu aibă nici 
un bătrân la casă în grlja cărula să lase copiil. 

ŞI cum bunica Safta rămăsese la casa eí, cu feciorul cel 
mic, cu lon, şi cum gospodăria lor era aici aproape de capul 
uliţei, le venea la îndemână celorlalţi să-i lase ei copiii când 
mergeau la lucru şi să-i ia când se întorceau seara. 

Aşa că vremea cât se scurgea lumea pe uliţă în sus, se 
deschidea mereu portiţa, şi când unul, când altul dintre copiii 
bătrânei îşi lăsau odraslele în curtea cea largă, strigând-o: 

— l-am adus şi eu, mamă! 

— Văd că l-ai adus! Da’ le-ai pus în traistă? 

— Pus, cum să nu! 

— Să le fi prus destul, că pe ăştia cu greu îl saturi. O să-mi 
mănânce şi urechile. 

Omul pleca grăbit, iar bunica Safta scotea traista de după 
grumazul copilului şi cerceta ce merinde I-au pus părinţii. Apoi 
lega íar trăistuţa, o ducea în casă, în camera largă, care dădea 
spre uliţă, şi o punea pe masă. 

În vreme de-o jumătate de ceas cinci trăistuţe se înşirau pe 
masă. Bătrâna le punea în rând, una după alta, cum veneau copiii, 
să ştie care a cul este, pentru că trălstuţele tare semănau una cu 
alta. 

În unele erau merinde mai multe, în altele mai puţine, după 
numărul nepoților. 

Dar câţi erau? 


169 


— lon Agârbiceanu — 


Aicí era greutatea cea mare a bătrânei, şi să-l cunoască al 
cul era fiecare şi cum îl cheamă. Cu cel din casă erau de toţi 
optsprezece copii şi copile, dar bunica Safta, de câte ori îl 
număra, afla tot alt număr, când zece, când treisprezece, când 
cincisprezece. 

Poate nu-i slăbise numai mintea, ci nici nepoţii nu rămâneau 
într-un loc până-l număra, ci se amestecau şi se învălmăşeau 
mereu. Din camera dinainte unde-i aduna, să le arate la fiecare 
unde le-a pus trăistuţele, până să apuce să-l numere, unii fugeau 
în tindă, alţii în curte. Cum să-i mai numeri? lar dacă încerca 
să facă adunarea în cap, ştiind câţi nepoți l-a lepădat în curte 
flecare fecior şi fată, se încurca şi mal rău: socoteala în cap nu 
mai mergea deloc. 

Numărătoarea se mal îngreuia şi altfel. De pe uliţa asta, 
din vecini, mai erau trei-patru femel necăjite care nu aveau 
cu cine-şi lăsa copiii acasă şi, la rugămintea lor, bunica 
Safta îl lua sub ocrotirea eí şi pe aceştia. După ce îi dădeau 
de câteva orí copiii în seamă, alte dăţi, când erau grăbiţi, 
îşi băgau copiii în curte şi îşi vedeau de drum, aşa că bătrâna 
se mai trezea cu un rând de copil în ogradă. Nu mai ştia 
dacă sunt dintre nepoţii ei ori sunt copiii vecinilor, şi se 
dumerea numai când le vedea şi le lua trăistuţele cu merinde 
de după grumaz şi le punea într-alt rând pe masa cea mare 
din camera dinainte. 

De la vecine maí veneau cinci-şase copii, aşa că acum 
erau în ograda cea largă vreo douăzeci şi trei. Era o grădiniţă 
de copil cum ar fi în zilele de azi şi bunica Safta se învârtea 
între eí ca o cloşcă între pui. Striga la el, îl certa, avea şi o 
nuieluşă în mână şi pe cei mai neastâmpăraţi, gata de ceartă 
şi de tăvăleală, îl plesnea din când în când. 

Cel maí mare necaz al mătuşii era că le tot greşea numele. 

— Mă lonuţ, ce tot sari într-un picior? 

— Nu-i Ionuţ, bunică! 

— Ha? 


170 


— Fefeleaga — 


— Nu-l lonuţ, e Vasilică. 

Bătrâna nic! nu mai auzea bine, mai ales când se schimba 
vremea. 

— Măi Ilie, nu te mai scobi în nas că o să-l spargi. 

— Nu-i Ilie, bunico! 

— Da” cine-l? 

— E Pătruţu luí Dumitru. 

— Dacă-l el, să-şi scoată degetul din nas, că-l plesnesc. 

Era şi Pătruţ al lui Năstase şi unul al Măriuţei, iar lonei erau 
vreo şapte. Prin sat rămâneau însă mulţi copii de capul lor, în 
grija vreunui bătrân, care aţipea toată ziua. Îşi înfulecau 
bucatele la o mâncare şi-apoi flămânzeau toată zlua. 

Bunica cunoştea după obraz pe fiecare nepot al cărui fecior 
era, sau al fetei, ce folos însă că rar le nimerea numele. 

De la o vreme, fiindu-i lehamite să tot fie corectată, nu-i maí 
striga pe nume, ci zicea „Tu, ăla de colo!“ şi întindea jordiţa către 
el. 

Copiii săreau cu gura: 

— Mă Toma, nu auzi că te strigă bunica? 

— Tu, ala de colo, nu mai sta cu gura căscală, că intră 
muştele. 

— Auzi, Sâlo, închide gura, strigau copiii veselindu-se. 

— Să nu vă butruşiţi, să nu văd că vă daţi pumni, că mă 
pun pe voi cu nulaua. 

Bătrâna leşea dintre eí, şi copiii, alegându-se în grupuleţe 
după mărime, începeau să se joace în ograda cea largă, care 
se umplea în grabă de gălăgie, cât gândeai că arde. Bunica 
mai întra în tindă, mai punea câte-un lucru la loc, dar nu avea 
multă vreme pace: în câte trei-patru locuri deodată se aprindea 
ceartă şi bătăi şi izbucneau strigăte şi plânset. 

Bătrâna trecea sprintenă de la un foc la altul şi-l stingea 
îndată cu nuiaua, plesnind în dreapta şi în stânga, fără să mal 
cerceteze care-s vinovaţii. 

— Hal ofta mătuşa ostenită după ce-l potolea. Voi nu vă 


13 


— lon Agârbiceanu — 


puteţi juca frumos şi în linişte, ulte, ca Măriuţa şi Sora, cărora 
nici gura nu le-o auzi. 

— Că nu-s Mărluţa şi Sora, bunico, se repezea vrun nepot. 

— Cine-or fi, sunt copile bune. Din ele vor creşte fete 
frumoase şi cuminţi. 

Peste tot cu fetiţele nu avea atâta de lucru. Erau maí sfloase, 
mai fricoase — simțeau că tot nu erau acasă, oricât de bine 
era aici. Băieţii erau mal îndrăzneţi şi chiar obraznic! când 
vedeau că bunica Safta nu le ştie numele, sau că nu aude ce- 
í strigă eí. 

— Ha? Ți-e foame, măi ăla? Ceri mămăligă cu brânză? 

— Nu mi-e foame încă! 

— Ce strigi dar? 

— Nu strig eu, bunico! 

Copii! vecinilor se simțeau maí străini între atâţia nepoți şi 
nepoate, dar numai până intrau în jocul celorlalţi. Unul dintre 
el era mai mărişor şi mal tare ca toţi, şi adeseori mai culca la 
pământ în trântă repede, pe câte unul, fie şi dintre nepoți. 

Cel biruiţi trâmbiţau cu gura strâmbă, şi bunica alerga din 
tindă. 

— Ce-i aici? Ce blestemăţie? 

— L-a trântit lonuţ a Anicăl. 

— Cine? 

Nepotul zbiera şi maí tare acelaşi nume. 

— lar el? lar ticala de Ionuţ? Stai tu numai să pun mâna pe 
tine! 

Dar copilul era în fundul curţii, după grămada de lemne. 
Bunica se lăuda în faţa copiilar-eă n-o să-l mai primească în 
gazdă pe bătăuş, îl spunea seara şi Anicăi, mama lui: 

— Pe Ionuţ să nu-l mal aduci, că-l rău şi arţăgos şi bate 
toţi copiii. 

Dar în dimineaţa următoare Anica îi dădea drumul în curte, 
cu trăistuţa după grumaz. 

Dacă se întâmpla să fie în curte, pe aproape, mătuşa Safta, 
femela se tânguia, gata să miorlăle: 


172 


— Fefeleaga — 


— Ce să-l fac, bunică, nu am cu cine şi unde-l lăsa! Dar 
dumneata bate-l, nu-l cruța pe tâlhar. 

Bătrâna se muia: 

— Lasă-l acum odată, dacă l-ai adus. 

Când nu vedea că i-l slobozea în curte, ci se trezea aşa cu 
el, se făcea că nu-l vede, până se aprindea cearta şi bătala 
înu-un punct. 

După ce-l flişcăla cu nuiaua, până nu vedea copilul, zicea: 

— N-o să mai pul tu picior în curtea mea! 

Nu-l mai punea până în ziua următoare. 

Ograda largă era plină de soare şi de căpşoare goale, cele 
mai multe cu păr auriu, puţine, câteva copilițe, cu cosite negre. 
Una avea păr stufos, roşu, neîmpletit în cosiţe. Pe unde trecea 
printre copii îşi purta prin soare flacăra din cap cu primejdie să 
se aprindă. 

Curtea răsuna de nechezul cailor, de mugetul vacilor şi al 
vitelor, de boncănitul tăurencilor, de cotcodăcitul găinilor, de 
cântatul cocoşilor. Unii alergau în hamuri de sfoară, dădeau 
nărăvaşi din picioare, se opreau şi nu maí volau să meargă. Cei 
care îl mânau, în mână cu o biciuşcă sau o nula, strigau, smânceau 
din hăţuri, asudau, până ce caii o rupeau din nou la fugă, stând să 
calce totul în picioare, cât se fereau toţi din calea lor. 

Noroc că „ograda era largă, si, în aceeaşi vreme, într-altă 
parte, o vacă ieşea mugind din poiata mărginită de o scândură, 
o viţeluşă rămânea înăuntru şi mugea uşor, scurt şi fraged. Un 
copil făcea pe taurul împungaciu, îngrămădind pe vreo câţiva 
în gard, boncăluind furios, iar o copiliță cotcodăcea în grămada 
de lemne, între vârfurile căreia se ascunsese, până când un băiat 
cucuriga, urcat pe grămada de gunol uscat dinaintea grajdului. 

Dar iată că de la o vreme se face linişte. Copii si copile se 
adună î în grup, se prind de mână şi fac un singur ş şir, afară de 
doi mai mari. Aceştia se prind numai ei, ridică braţele astfel 
prinse în sus, ca pe o poartă, prin care trăbă să treacă şirul 
întreg şi să prindă pe cel din urmă din şir, băiat sau fetiţă, cum 
se va nimeri. În vremea asta cel care fac poarta spun: 


173 


— lon Agârbiceanu — 


— Floare — mirloare, 
Mie mi se pare 
Că-s mai mulți la voi, 


Mal puţini la noi. 
ŞI răspunde şirul întreg: 


— Dacă vi se pare, 
Nu-i cu supărare; 
Haideţi şi culegeţi, 
Din coadă alegeţi, 
Voinicul bărbat 
Cel mai închelmat; 
Zâna cea aleasă, 
Că-l cu geana trasă 
Ca o preoteasă! 
Alegeţi ce-o fi, 
Cum s-o nimeri! 


Şirul înflorit de obraji rumeni, de ochi aprinşi, negri şi 
albaştri, de cămeşuţe şi Ii albe, cu chindişitură rară pe mâneci 
— câte-un pui roşu — trece liniştit pe sub poartă. Numai când 
se aprople coada, cel din fruntea şirului, şi după el toţi ce! 
până la poartă, se reped într-un iureş, să nu poată prinde portarii 
pe cel din coadă. Uneori reuşesc, când e avântul mare şi 
portarii maí slabi, alteori nu, şi cel din coadă, băíat sau fetiţă, 
rămâne câştigat de portari. 

În cadenţa versurilor, jocul se repetă mereu, şirul se tot 
scurtează şi creşte cel legat de mâna unui portar, până când nu 
mai rămân decât doi. Acum eí se fac portari, iar cei care şi-au 
făcut slujba conduc şirul pe sub poarta cea nouă. 

Uneori iureşul pentru a scăpa pe cel din coadă e aşa de 
aspru, încât şirul se rupe, sau unii se împiedică şi cad. Jocul nu 
se socoteşte atunci, şi rândul trece din nou pe sub poartă. 

Jocul ăsta I-a învăţat şi-l învaţă în toată vara bunica Safta. 
Ea-l supraveghează de fiecare dată. Până învaţă versurile trece 
o vreme, şi până la vara viitoare mai uită pe unele. 


174 


— Fefeleaga — 


Mal are mătuşa şi alte griji: cel care se joacă de-a call se 
înverşunează uneori şi izbucnesc pe portiţă în uliţă şi până 
prinde ea de seamă abia-i mai vede, învăluiţi în nor! de praf. 

Strigă tare după el, nu ştie care sunt, nu cunoaşte nume. 
Căluţii nu aud, zburdă şi nechează, dar de la o vreme se 
ostenesc şi se întorc. Vin în pas, pe o aruncătură de băț, apoi 
Iar încep goana, şi trec vijelios prin portiţa deschisă. 

— Arză-vă focul! zice bunica speriată. Cum sta înaintea 
porţii în uliţă, erau gata să o răstoarne. 


xx 


Până la amiază copiii mănâncă de două-trei orí. Unii mai 
ales sunt veşnic flămânzi. E lucrul cel maí greu pentru mătuşa, 
căci ea trăbă să dezlege fiecare trăistuţă şi să le împartă copiilor 
a căror e merindea. ŞI de multe or! nu mai cunoaşte a cui e, şi 
trăbă să-i vină în ajutor înşişi copiii. E nevoie să le împartă cu 
bună măsură, să le rămână destulă mâncare pentru amiază, şi 
pentru două-trel gustări după amiază, că ziua de vară e lungă, 
şi părinţii se întorc odată cu înnoptatul. 

Cu cel trei nepoți din casă n-are nici o grijă. De câte orí 
li-e foame se duc în cămară, unde le-a pus bunica mânca- 
rea. ŞI dacă o isprăvesc mal devreme, nu-i nící o supărare, 
le dă alta. 

Dar cu ceilalţi are griji şi supărări destule până îi mulţumeşte 
pe toţi. 

Mai are supărare cu vreo şase mai mărunţei, patru copile şi 
doi băleţi, care trăbă să doarmă de amiază. Îl culcă pe toţi de-a 
curmezişul în patul cel din camera dinainte. Nici nu mai ştie care 
a cul sunt, poate sunt dintr-a! vecinilor, Ea nu alege. Pe care-l 
vede moţăind, îl duce la culcare, şi-l mai şi flişcăne pe care nu 
vor să adoarmă, ci după ce se văd în pat au poftă de joacă. 

În vremea cât vede de cei somnoroşi se teme să nu-l scape 
pe uliţă pe cel din ogradă. Ei au umbră sub doi meri din curte, 
şi ar putea să se astâmpere până-í bunca prin casă. 


175 


— lon Agârbiceanu — 


— Fefeleaga — CUPRINS 


Vorbă să fie! Câte unul mai adoarme la umbră după ce a 
mâncat de amiază, dar celor mai mulţi le arde mereu de 
joacă... 

Apoi, când soarele începe a scăpăta şi umbra casei bătrâne 
umple întreaga ogradă, când unul, când altul iese la portiţă şi 
se uită pe uliţă în sus, să vadă: nu vine mamă-sa? 

Acum bunica Safta nu-i mai opreşte să lasă la portiţă: ştie 
că de-acolo nu-l nici o primejdie să se mai mişte până sosesc 
părinţii să-l ducă acasă. 

Le împarte trăistuțele goale, cu ajutorul copiilor care le 
cunoşteau şi dintr-o sută, fiecare pe a lui, şi nu le mai are în 
grijă. 

Se isprăvea şi pentru ea o zi de muncă. 


ROITUL STUPILOR 


De-o săptămână, mătuşa Stana intră de mai multe ori — 
într-o înainte de amiază, pe portiţa grădinii cu flori, unde e 
aşezată stupina. Portiţa e îngustă, scundă, şi bătrâna se apleacă 
tare, şi totuşi abia se strecoară din curte. 

Stupina a leşit din iarnă în primăvara asta cu cincisprezece 
stupi, câţi au lăsat din toamnă. Au avut hrană destulă, că anul 
trecut a fost bogat în flori şi nici farna nu a fost prea grea. 

Era către sfârşitul lui mal, cu senin înalt şi liniştit, într-amiezi 
cu dogoare mare. Azi-mâine trebuia să înceapă roitul. 

Mătuşa Stana venea la stupină şi în fiecare seară după ce 
se întorceau albinele de pe hotar, se uita cu băgare de seamă 
la urdinişul căror coşniţe rămâneau grămezi mai mari de albine. 
Din ele trebuiau să pornească cele dintâ! roiuri. 

De câte orí intra la stupină într-o înainte de amiază vedea 
că din ele les grăbite şi înfrigurate cele mai multe albine, 
țâşnind în aer ca nişte alice, zburând într-o țesătură deasă şi 
încurcată în faţa stupinei, într-un zumzet necurmat, până îşi 


177 


— lon Agârbiceanu — 


luau drumul în depărtări. 

Mătuşa Stana se trezise cu stup! la casă, şi cunoştea şi după 
neliniştea zborului, şi după melodia deasă ce se desprindea 
din zborul lor că maí ales doi stupi vor rol cât de curând. 
Pregătise de mult coşniţele pentru roluri, le frecase bine pe 
dinăuntru cu mătăcină — buruiană a cărei mireasmă le plăcea 
albinelor — avea pusă la îndemână şi o scară pe care să se 
suie, să aşeze coşniţa în pomul în jurul şi deasupra căruia va 
vedea că s-a oprit rolul. 

Dar semnele o înşelau mereu şi iată, era gata să treacă o 
săptămână tot pândind zadarnic, până ce trecea bine de amiază. 
Apoi nu mai intra la stupină până seara; ştia că după-amiază 
nu mai roieşte nici stupul cel mai încărcat de albine. 

De câte ori ieşea din grădiniţa cu stupina, un nepot şi o 
nepoţică, ce pândeau mereu la uşa cea mică până era bătrâna 
înăuntru, întrebau la repezeală: 

— Roleşte azi vreunul, bunică? 

— Dol sunt gata să roiască. 

— PăI, şi ierí aí spus aşa. 

— Am spus ce văd cu ochii, dar gândul şi hotărârea lor cine 
o cunoaşte? Poate nic! ele nu ştiu încă, de bună seamă, când 
vor roi. De unde să ştiu eu? 

— Dacă le fluieri, nu roiesc mai degrabă? 

— Fluieratul nu ajută decât numai după cea ieşit rolul. Da' 
vol să staţi pe- aici, pe lângă portiţă, şi când veţi auzi zumzet 
greu şi veţi vedea că se ridică multe de tot în aer, înaintea 
stupinel, să mă strigaţi. 

Copii! rămâneau bucuroşi lângă portiţă, la umbra cireşului. 
Bătrâna la început îl punea să păzească chiar în grădiniţa unde 
era stupina, dar el o zbugheau îndată în curte; prea se 
învălmăşeau albinele înaintea stupinei, prea flerbeau în văzduh 
şi treceau multe ca nişte alice rătăcite pe la urechile lor. 

Alta era până nu dăduseră căldurile. Atunci intrau de voie 
bună la stupină, şedeau lângă un strat de calapăr şi priveau 
pierduţi cum ieşea mereu câte una din urdinişuri şi îşi lua zborul, 


178 


— Fefeleaga — 


de-acuma, în linie dreaptă, către hotar. Nu era nící o primejdie 
să se Izbească de el. 

Se uitau minunaţi, pătrunşi de cântecul zborului lor, şi îşi 
uitau şi de foame. Asemenea şi serile când se întorceau la 
coşniţe, cu picioruşele lor de aţă încărcate de ceară — credeau 
el — nu le era frică să se apropie de stupi, ba pe la spate, îşi 
lipeau şi urechea de coşniţe să audă freamătul înăbuşit, cântecul 
cald dinlăuntru. 

Dar peste zi, cât ce se ridica soarele şi începea căldura mare, 
le era frică să rămână aproape de stupină în grădiniţă. Nu se 
ştie, lumina mare ori căldura vărsa în muştele de aur un fel de 
nebunie, şi ele zburau orbeşte. ŞI dacă te muşca vreuna, când 
erau aşa de înverşunate, durea tare şi îndată se umila locul înţepat. 

Nu! Acum nici bunica nu-l maí pune să păzească roitul în 
grădină. A văzut ea că nepoţii el sunt fricoşi încă. 

Aici, la umbra cireşului, la spatele stupinei, nu se rătăcea 
nici o albină, se auzea numai, ca o cădere continuă de apă, 
cântecul lor. 

Doamne! Cum le mai plăcea lor zumzetul ăsta, şi cât era 
de liniştitor şi adormitor. 

Deasupra curţii, soarele se înălța mereu şi ei îşi mai 
schimbau locul sub cireş, unde venea umbra mai deasă. Cerul 
era senin mereu şi prin nucii grădinii fluiera, din când în când, 
mierla galbenă. Uneori o ţarcă, o coţofană se lăsa în vârful 
unul par din gard şi, înclinându-se şi bătând rar din coada 
lungă şi neagră, sporovăia repede, întrebând pe cei do! copil 
unde este un cuib cu ouă. Ori le spunea că a aflat ea cuibul 
şi vrea să II-I arate şi lor? 

Ba nu, că ţarca-l hoaţă şi, dacă află un cuib, nu maí spune 
nimănul, cí lasă numai coaja oului mărturie că a trecut şi ea 
pe acolo. 

„Poate o să le vină neamuri dintr-alt sat? Bunica le-a spus 
că ţarca-l ştie şi le vestește sosirea. 

Oricum, până troscote şi se închină ţarca în vârful parului, 


179 


— lon Agârbiceanu — 


copili nu-şi mai iau ochii de la ea. Frumoasă pasăre, cine o fi 
îmbrăcat-o aşa de minunat? Surloara lor maí mare, nici când 
îşi pune catrinţa nu-l aşa de împodobită!... 

Căldura creşte şi copiilor parcă le-ar veni somnul. Se uită 
mereu prin cireş, dar nu văd nici o cireaşă baremi roşie. Sunt 
abia alburii. Las” că se coc ele nu peste mult! 

Nu se ştie: a crescut zumzetul înaintea stupíneí, ori au aţipit 
copii! şi când se trezesc le pare zumzetul mai tare că, maí de 
multe ori într-o înainte de amiază, se trezesc strigând: 

— Roleşte, bunico! 

— Haide că roleşte! 

Bătrâna, dacă le-a cunoscut felul, nu se prea grăbeşte. lar lí 
s-a părut, de bună seamă. 

Dar tot vine şi intră în grădiniţă şi cercetează cu grijă zborul 
albinelor şi zumzetul din faţa stupinei. 

— Încă nu roleşte, măi copii! 

ŞI buna intră iar în casă. Are treburi destule şi îşi ma 
de stupi. 

— Roleşte, bunicol! 

— Haide repede că roieşte! 

De câte ori a venit bunica în zadar! 

Dar odată trebuia s-o nimerească şi copiii. 

Bătrâna nici nu mal are vreme să-şi tocmească năframa ce- 
| căzuse pe-o ureche şi intră ca o furtună în grădiniţă, şi 
numaidecât copiii o aud cum fluieră şi bate din palme. 

Băiatul, mai curajos, crapă încet portiţa şi o vede pe bunica 
într-un nor de albine. Abia îl mai vede capul din roi. 

Închide repede portiţa şi ascultă iar cum fluieră şi bate din 
palme. Copila nu cutează să se uite prin crăpătura portiţel. 
Dar frate-său nu rabdă mult şi iar o crapă încă şi mal tare. 

Bunica a înălţat acum într-o mână coşniţa pregătită, tot fluieră 
şi se retrage încet de la stupină, învăluită de roiul ce flerbea în 
jurul ei, deasupra capului, în jurul coşniţei, şi până sus, în văzduh. 

Tot retrăgându-se odată cu sumedenia albinelor înverşunate 


180 


— Fefeleaga — 


care se tes dese, încât nu mai vezi cerul printre ele, bătrâna se 
opreşte sub un prun în care se aşezau cele mal multe roluri. 

Nu e înalt şi, rezemând scara, urcând, bunica reazemă 
coşniţa între ramurile dese, înţepenind-o bine. 

Apol coboară, îşi umple poala cu ţărână şi trece dincolo de 
prun, fluierând mereu. 

Se va aşeza aící rolul, orí nu se va aşeza? 

Albinele bătucesc coşniţa pe dinafară, se pun pe ramuri, iar 
se ridică şi zboară printre crengi, cu zumzet mare. 

Oare a intrat matca în coşniţă? Încă nu va fi intrat, căci, 
iată, unele se ridică încă drept în sus, lar altele au ajuns până 
la mărul din apropiere. 

Bătrâna începe să zburătăcească în văzduh cu ţărână din 
poală, să întoarcă pe cele ce vor să se depărteze de prun. 

— Haideţi şi voi, mă! copii! Aruncaţi şi voi cu ţărână în 
calea celor ce vor să ia tălpăşiţa! 

Copiii nu îndrăznesc îndată. Numai când bunica le strigă a 
treia oară, a patra oară, cu glas mânios, se strecoară cu frică 
pe portiţă. 

— Luaţi ţărână şi aruncaţi. Veniţi lângă mine. 

— Dar nu ne muşcă, bunică? zise copila. 

— Acum au ele altă treabă mai mare, nu să vă muşte pe 
voi. Nic! nu ne văd. Haideţi aici! 

Copiii ascultă, se apropie şi văd că albinele zboară destul 
de sus, şi-s tare grăbite. 

Încep să arunce şi el cu ţărână în calea celor ce parcă ar 
vrea să se depărteze de la prun. ŞI când maí prind Inimă, 
încep să fluiere şi eí ca şi bunica şi să bată din palme când nu 
aruncă cu ţărână. 

Norul de albine e tot mai gros în jurul prunului, coşniţa nu se 
mal vede, e bătucită pe din afară de ele şi bătrâne í se pare, de 
la o vreme, cum se uită la coşniţă mai de-aproape, că o şuviţă 
întunecoasă, mişcătoare, se scurge de pe pereţii coşniţei înăuntrul 
el. 

Când se încredinţează că a văzut bine, nu mai aruncă cu 


181 


— lon Agârbiceanu — 


țărână, nu maí fluieră, şi le face semn copiilor să-i urmeze 
pilda. 

— S-a aşezat matca în coşniţă, copil! De-acum nu mai fuge 
rolul. Vor veni ele şi cele care se mai învârt prin alţi pomi. 

Copiii nu cutează să vină prea aproape; bunica le arată 
pârâlaşul acela mişcător ce se scurge în coşniţă. 

— E mare roiul, bunică? 

— E rol bun. Când vor intra toate în coşniţă, vom vedea şi 
cât e de mare. 

— Le-a mirosit bine coşniţa! zice copila de departe. 

— Păl dacă a frecat-o bunica cu mătăcină! Asta-l burulana 
albinelor, aşa-i, bunico? 

— Am rupt şi eu mătăcină şi am frecat-o, aşa-l, bunică? 

— Aşa-i, mi-al ajutat şi tul 

Încă nu e amiază, dar nu-l maí trăbă mult. Cel doi copil 
aproape nu mai au umbră. 

Înaintea stupinel albinele ţes mereu aceeaşi pânză plezişă 
ce se înalţă către grădină. Stupii care n-au rolt se cunosc: pe 
urdinişul lor albinele ies şi Intră buluc. Urdinişul celui din care 
a plecat rolul nu e bătucit de albine; aproape că le poţi număra 
pe cele care les şi care intră. 

Copiii au rămas în apropierea prunului în care s-a pus roiul. Aici 
zboară tot maí puţine albine şi-s toate sus, nu-i primejdie să-l muşte. 

De la o vreme bătrâna îşi tocmeşte năframa care I-a căzut 
pe ceafă, îşi face o cruce şi zice: 

— Haideţi să mâncaţi de-amiază. 

Copil! se urnesc cu greu din loc. 

— Nu fuge rolul, bunico? întreabă fetiţa, tocmindu-şi şi ea 
năframa cu puncte albe, care-l lunecase tare pe-o ureche. 

— De-acum nu mai fuge! 

— Cum să maí fugă dacă a intrat în coşniţă? o înfruntă 
fratele său. Bunico! E mare roiul? 

Bătrâna chiar cobora scara. Se ultase să vadă cât e de plină 
coşniţa. 


182 


— Fefeleaga — 


— Mare! Ăsta poate roi la anul de două ori. 

Pe departe de stupină, unde albinele se țeseau fulgerător — 
oleacă înnebunite parcă de lumină şi căldură, ori de 
neastâmpărul roitului apropiat —, copili se strecoară pe portiţă 
în curte. Bunica vine în urmă, după ce s-a mai uitat o dată 
cercetător la stupi. 

— Mâine poate mal roleşte unul sau dol. Le-a fost greu 
până s-au pornit! 

Intră şi ea, după copii, în tindă... 

Acum e linişte grea peste sat, peste grădini. Soarele parcă 
nu vrea să înceapă a coborî, ci-şi joacă încă multă vreme undele 
pâlpâitoare, de argint, în mijlocul tărlei. 

Copiii dorm de amiază, bunica îşi vede de o sută de treburi 
mărunte şi în răstimpuri intră în grădiniţă să vadă ce mai face roiul. 

Bine face! Puţine albine se maí învârt în jurul coşniţei. lar 
când îl cercetează în asfinţitul soarelui, numai două nu se 
aşezaseră încă pe clorchinele greu de albine, care umplea mai 
mult de jumătate coşniţa mare. 

De-acum să vină fată-sa şi ginerele de la câmp, să ridice 
primul roi din anul acesta şi să-l pună în stupină, în rând cu 
stupii, în locurile unde au stat cei pe care i-au tăiat în toamna 
trecută. 

Pe înserate, odată cu părinţii, Intră şi cel doi copil în grădină 
să vadă cum vor coborî coşniţa cu roiul. 

Acum nu mai zboară níci o albină, nici în jurul rolului, nic! 
înaintea stupinei. Nu se aude decât un vâjâit surd, înfundat, 
care pătrunde în stupină, şi un miros aromat de ceară. 

Înaintea a trel coşniţe albinele stau ciucuri, nu se mai vede 
urdinişul. 

— Astea poate roiesc mâine! zise copilul, privind cu aer de 
cunoscător la mamă-sa. 

— Poate! Li-e şi vremea, răspunse femeia cu gândul aiurea. 

Când ieşiră tuspatru din stupină în curte, din înălţimi îi privi 
o stea, singura care şi răsărise, scăpărând de bucure. 


183 


— lon Agârbiceanu — CUPRINS 


LA SECERIŞ 


Văzduhul înalt — fumuriu la poalele boltiturii — a 
încremenit deasupra lumii albastru, inundat de lumină tare, ce 
izvorăşte de prerutindeni din înălţimi, nu numai din argintul 
jucăuş al soarelui. Pleoapele coboară instinctiv şi ochiul mijeşte, 
ca de somn, privind parcă ostenit prin tăletura îngustă. 

Se apropie miezul zilei şi căldura creşte mereu. Din 
marginea lanurilor de grâu, satul se vede în vale ca într-o ceaţă 
rară, subţire, cu casele ascunse în pomet, ca pete de var unde 
şi unde. Numai clopotniţa, cu acoperişul de tinichea albă, arde 
în valuri tremurătoare de lumină, care se desprind mereu ca 
dintr-un izvor nesecat şi se pierd în aer. 

E în toiul secerii şi din lanurile de grâu, din crucile şi clăile 
de snopi, s-a împânzit în aer mireasma boabelor coapte, a 
spicelor pline şi grele, ca o aromă a vieţii celei nouă, cu o 
adiere de pâine proaspătă. Hotarul satului e împărțit afară de 
păşune, în trel table pentru grâu, porumb şi ogoare, aşa cum a 
rămas din vechime. Acum tot satul era în lanul nesfârşit de 
grâu, cu sugaci care dormeau înfăşaţi la umbra clăilor de snopí, 
gângureau orí scânceau, lar cei mai trej! strigau flămânzi, 
repede şi tare, ca nişte broaşte ciudate la marginea bălții. 

Cu secera albă la zimţi, fulgerând în lumina soarelui, pe 
umbră, femel tinere se grăbeau, şi de ici şi de colo, către 
orăcăitul cu care văzduhul nu era obişnuit. Dintr-o mişcare îşi 
tocmeau năframa pe cap şi se grăbeau, cu umbletul mlădios, 
alintat parcă. Unele erau tinere de tot, ca nişte mlădiţe. Obrajíí 
le ardeau, răcoriţi totuşi după ce se ridicaseră din şirul 
secerătorilor, unde căldura dogorea, şi din holda înaltă. 

Secerătorii erau împrăştiaţi fiecare pe tabla lor de grâu. 
Prin lanul nesfârşit erau delniţe secerate, cu snopil clădiţi în 
cruci, cu alți! ridicaţi numai în picioare, în urma secerătorilor, 
cele mai multe cu secerătorii înşiruiţi în faţa peretelui de holdă. 

Se făcuse grâu bun, cu palul înalt, cu spicul greu, încârligat 


184 


— Fefeleaga — 


spre pământ. 

Dogoreala văzduhului grăbise coacerea şi oamenii, mulţi, 
secerau nu numai ziua, ci şi noaptea, după ce se arăta luna 
plină, enormă, sângerie la început, când se ivea de după Măgura 
mare, apoi tot mai albă şi maí subţire, să poţi vedea prin discul 
el. 

Se apropia amiaza şi tot mai multe femei răsăreau prin lanuri 
cu desagi sau traiste în spate, cu coşuri în mână, acoperite cu 
merindeţe albe. La umbra unor snopi — umbră săracă — 
aşterneau masa şi chemau pe secerători. 

Fierturi acrişoare, de salată, de fasole verde, cu mămăligă 
caldă încă, îi răcoreau pe muncitori, care, după ce le sorbeau 
tăcuţi din blide, căpătau glas şi, cu larmă destulă, veseli, se 
înfruptau maí departe cu mămăligă cu brânză sau pâine cu slănină. 

Dar până ţinea încă prânzul, copilandri şi copii mai răsăriţi 
porneau cu ulcioarele după apă la fântânile din păşunile vecine, 
unde se adăpau vitele. 

Erau fântâni adânci, cu apă bună şi rece, cu cumpână. Pe 
drum eí îmbucau încă din bulzul cu brânză. 

În curând se împânzea păşunea de el, uni! mergeau, alţi! 
veneau cu vasele pline — căni, ulcioare sau „fedeleşe” — 
vase cilindrice de lemn de brad — care păstrau maí multă 


vreme apa rece. 
xxx 


Într-o tablă mare, de vreo zece hectare, secerau trei familii 
de ţigani. Întovărăşite, ele au luat cu „ruptul“ secerişul holdei 
unul ţăran maí înstărit şi care nu avea copii. Plata nu era în 
bani, ci în clăi de grâu, pe care omul trebuia să le ducă şi la 
îmblătit cu carul lui. 

Cele trel familii erau înrudite, bărbaţi şi femei abia trecuţi 
de treizeci de ani şi care leşiseră la secere cu toată casa. Erau 
vreo şapte-opt băleţi şi fetiţe, tuciurii, cu capul gol, numai în 
cămăşuţe, cu ochii negri, arzători şi neastâmpăraţi, unii mai 
mărişori, alţii se târau încă de-a buşilea. 


185 


— lon Agârbiceanu — 


Una dintre femei, la aproplerea amiezii, aţâţă focul, atârnă 
de parul cu cârlig ceaunul şi puse apă de mămăligă. Din parí, 
câteva scânduri şi ţoale rupte înjehebaseră un fel de colibă, în 
care dormeau noaptea copiii şi stăteau la umbră peste zi când 
îl potopea arşiţa soarelui. 

Stăpânul delniţei de grâu nu venise decât la început când 
făcuse târgul cu secerătorii, după multă clorovălală şi într-o 
larmă mare, şi nu mal veni decât la isprăvitul secerişului, să 
numere clăile de grâu şi să socotească împreună plata lor în 
clăi. Lucrul era dat cu „ruptul“, nu avea să seteamă că oameni! 
se vor lenevi la secerat, să se pârjolească grâul şi să se scuture: 
secerătorii se vor grăbi şi singuri să Isprăvească, şi ştia cât sunt 
de harnici. 

Uscăturile pentru foc le aduceau în toată dimineaţa bărbaţii 
dintr-un crâng de salcii, ce creştea în apropiere, în păşunea 
vecină, unde a fost o baltă, din care, pe seceta şi dogoreala 
asta, nu mal rămăsese nic! un strop de apă. 

Cât ce începu să se ridice fumul, copiii făcură roată în jurul 
focului — cel mal mici pe vine — şi priveau încântați la fum şi 
la flăcări. 

Secerătorii ceilalţi erau departe de colibă, dar văzură şi eí 
fumul şi se bucurară. 

— Uite, mă, că iese fum! 

— Harnică femele Saveta! 

— Păí dacă-i femela mea! 

— ŞI ce-i dacă-i a ta? A mea nu e tot atât de harnică? 

— Harnice sunt toate trei, ce vă sfădiţi? 

Secerile începură să vâjâle şi maí repede prin peretele holdei, 
să câştige cât va pierde cu amiaza. Erau lihozi de foame, dar 
despre asta nu pomenea nici unul nimic. Erau oameni mândri şi 
nu se tângulau, ba se întreceau care să secere mănunchiuri ma! 
mari. 

Femeia care se învârtea în jurul focului trimise în grabă pe 
copiii mai mărişori după apă. Porniră vro patru cu ulcioarele 
de lut în mână. Dol dintre el erau încinşi peste cămăşuţe cu o 


186 


— Fefeleaga — 


sfoară şi el mergeau în frunte. În urma celor patru mal venea al 
cincilea cu mâinile goale. Abia se ţinea de ceilalţi, dar nu 
voia să rămână la colibă. 

În curând ajunseră în păşunea comunală şi luară drumul 
către cele trei cumpene ce-şi înălţau grumajil uriaş! în văzduh. 

Încă erau rari copilandrii şi copiii care mergeau cu ulcioarele 
după apă. Era încă devreme. 

Dacă nu era nimeni la fântână, ţigănuşii scoteau cu greu 
apa: şi să coboare cumpăna şi să o ridice cu găleata plină. 
Câte doï sau câte trei se încleştau cu mâinuţele cănite de ruda 
cumpenei. Dar aproape totdeauna se afla sau venea îndată la 
fântână un feclor sau un copilandru şi le scotea găleata cu 
apă. Pe căldura înăbuşitoare setea ardea, usca gâtlejul — mai 
ales femeilor şi copiilor — şi nu era altă apă în apropiere. 

Uneori câte-un fecior, înainte de a scoate vadra plină, ridica 
din braţe pe câte-un puradel şi se făcea că-l aruncă în fântână. 
Nu numai cel înşfăcat, dar to! strigau ca din gură de şarpe, 
deşi după o întâmplare ca asta ştiau toţi că fecloraşul glumeşte. 
Se înspălmântau, dar ochii le râdeau. 

De data asta fu ridicat deasupra fântânii copilaşul care se 
ținea cu greu în urma celor patru, dar el nu zbieră, nici nu-şi 
deschise gura, deşi ceilalţi ţipau din răsputeri. Strângea tare din 
dinţi şi se zvârcolea în braţele copilandrului, dar era mut ca 
muţii. 

— Cum îl cheamă pe ăsta, măi? întrebă tânărul, punând 
copilul pe pajişte. 

— Dinu-l cheamă, răsuflară uşuraţi cellalţi. 

— Dinu să-l cheme, dar să ştiţi că ăsta e un pul de zmeu, 
nu-i fricos ca voi! Aşa-i, Dinule? 

Copilul lumină vesel din ochi, dar nu deschise gura. 

— Ce taci, mă? îl întrebă un puradel mai mare. 

— Vorbeşte, că doară nu eşti mut, îi spuse altul. 

Dar Dinu parcă nu-l aude. Se părea că-şi plimbă limba prin 
gură, cu dinţii strânşi. 

Îşi umplură ulcíoarele din găleată şi porniră spre locul în 


187 


— lon Agârbiceanu — 


care secerau părinţii lor şi de unde se ridica un sul de fum 
alburiu în văzduh — călăuza lor. 

Cât ce ajunseră copiii, puseră vasele cu apă în coliba 
improvizată şi eí se adunară în jurul focului. Muma unuia dintre 
ei înăcrise zeama de salată şi în jur se răspândea mireasma de 
oţet, care deştepta şi mai tare pofta de mâncare a copiilor, ca 
şi aroma caldă a mămăligii ce fierbea în ceaun. 

Numa! Dinu — băleţaşul ca de vreo patru ani, cel ce nu-şi 
deschise gura ca un mut — zăbovea în colibă, tot cotrobăind 
prin cele trei şerpare de piele, vechi şi roase — se vedea bine 
că-s moştenire de la bătrâni care se călătoriseră de mult pe 
tărâmul celălalt. 

ÎŞI ţinea gura tot strânsă şi din când în când părea că limba 
îl umflă un obraz. 

După o căutare zadarnică prin cele tre! şerpare leşi la foc şi 
el şi se trânti mai la o parte. 

Nu peste mult mâncarea fu gata, femeia dădu un chiot şi 
îndată porniră încoace, cu secerile pe umăr, trei bărbaţi şi două 
femel, cu capetele goale, numai în cămăși bărbaţii, iar femeile 
încinse cu câte o şurţă pestriță, zdrenţuită. 

Toţi cinci! intrară întâi în colibă să bea apă — şi părea că nu 
se mai satură, aşa de îndelungat ţineau ulciorul la gură. 

Apol se cuibăriră roată în jurul mănâncării şi muncitorii şi 
copiii. 

Numai! tatăl lu! Dinu, un om voinic, zvelt, tuns până la 
piele, cu nişte sprâncene negre, arcuite, groase, nu mai ieşea 
din coliba improvizată. 

— Haide, mă, că-l târziu şi ne grăbim, îl strigă nevastă-sa. 

Dar omul cotrobăia mereu prin şerparul lui, prin colibă, 
scutura haine, țoale, şi era tot mal cătrănit, cu cât nu găsea, se 
vede, ce căuta. 

Văzură şi ceilalţi că-i tot maí furlos. 

— Haide, mă; ce dracu” cauţi? Hai, că se răceşte zeama, îl 
strigă nevasta. 

— Mi-a furat cineva băncuţa din şerpar, strigă omul mânios. 

— Ce bâncuţă, mă? 


188 


— Fefeleaga — 


— Am avut o băncuţă de argint, de douăzeci de bani, şi mi-a 
furat-o cineva. 

— Ţi-o fi furat-o diavolul! cine să ţi-o fure? 

Când auziră de ce-i vorba, toţi îşi uitară de mâncare, şi 
copili. Dinu, încalte, nici nu luase încă lingura în mână. 

— Măi, oameni buni, care ml-aţi furat-o daţi-mi-o, Nu 
maí am nici un ban altul, şi nu mai am pe ce-mi cumpăra 
tabac! 

— Vezi c-o fi căzut pe jos, zise un ţigan. Va fi căzut din 
şerpar. 

— Cum să cadă? Poate ştii tu? Ai văzut-o tu? 

— De unde s-o văd? Da’ mă gândesc că copiii ăştia se tot 
joacă prin colibă şi vor fí întors şerparul cu gura în jos. 

— Copiii! Nu copii! ăştia ştiu ce-i banul, ci oamenii mari. 

— Haidem, mă! Vel crede că ţi-am furat eu băncuţa? 

— Tu ori Pătru, ori vreuiătăin mulerile astea! Dracul n-a 
venit să mi-o Iele. 

La vorbele astea toţi se învolburară, săriră în picioare, 
începură să strige şi să gesticuleze, se părea că toţi sunt gata 
să sară la păgubaş, făcând în jurul luí un cerc, din care se 
aruncau mereu braţe furioase. 

De multă larmă, cei doi bărbaţi se rupseră din cerc, intrară 
în colibă, îşi luară şerparele şi, venind, ţinându-le cu 
deschizătura în jos, le băteau cu palma şi le scuturau. 

— Eu am furat băncuţa, mă? 

— Eu am furat-o? 

ŞI amândoi îşi scuturau şerparele în faţa păgubaşului. 

Cele trei femei năvăliră şi ele în colibă, îşi înfăşurară 
zdrenţele şi le scuturară şi ele în faţa omului. 

— Eu am furat băncuţa? 

— Orí eu? 

— Sau eu că ţi-s nevastă? Cum te-ai putut prostí aşa? Al 
pierdut băncuţa cine ştie pe unde şi acum ţi s-a răscolit veninul. 
Haideţi să mănâncăm, că se răceşte zeama! 


189 


— lon Agârbiceanu — 


Dar, înverşunaţi cum erau cu toţii şi de învinuirea mincinoasă 
şi de foamea care le ghiorăia în măruntale, nici unul nu se puse să 
mănânce, cí strigau şi lărmulau, şi începu fiecare din cel trei 
bărbaţi să-şi pălmuiască băieţi! mai mărişori, să-l întrebe unde au 
ascuns băncuţa. Copiii urlau şi se jurau urât că n-au văzut nici o 
băncuţă. 

Acum intrară în colibă şi bărbaţii şi femeile şi începură să 
scuture şi să caute peste tot. Mal căutară o dată şi femeile prin 
cele trei şerpare. Nu era nici o băncuţă, nici un ban de aramă, 
nici un fel de ban, ci numai! rămăşiţe de tutun de pipă. 

Cu încetul larma începu a se potoli, şi oamenii, tăcuţi şi 
încruntaţi, se aşezară la mâncare. Copiii se grăbiră maí întâi 
cu lingurile — cei mai mărişori, cel mici scânceau până 
ajungeau femeile să le dea şi lor de mâncare. 

Numa! Dinu şedea cu lingura în mână şi nu mânca. De la o 
vreme mamă-sa băgă de seamă. 

— Mănâncă, Dinule, ce maí aştepţi? îl îndemnă ea. 

— Mănâncă, mă, îl strigă ŞI tatăl său, păgubaşul. 

Dar copilul rămânea cu gura strânsă, cu lingura goală în 
mână. 

— Mănâncă, mă, nu vezi că se Isprăveşte din blid? îi spuse 
cu ciudă mamă-sa, după ce blidul fu umplut din nou cu clorbă 
acrişoară de salată, şi-i dădu şi un pumn în spate. 

Dar Dinu nu se mişcă. 

— se vede că nu-i place zeama, tu, vecină, nu-l mal şi 
bate, zise una dintre femel. 

— Ba-l place, arză-l focul, dar azi nu ştiu ce are, zise mama 
lui Dinu furioasă. 

ŞI, fără să maí zică o vorbă, îşi umplu lingura de lemn cu 
colrbă şi I-o turnă cu putere în gura lui Dinu, abia descleştându-l 
dinţii. 

Copilul începu să tuşească tare, să se înece şi, deodată cu 
tusea, îl sări din gură băncuţa de argint şi căzu drept în blidul 
cu zeamă. 

— Uite băncuţa! strigară vreo trei glasuri. 


190 


— Fefeleaga — 


— Unde-i? întrebară alţii. 

— A căzut în blid! 

Toţi se plecară asupra blidului plin de ciorbă şi femeile 
începură să caute cu lingura. O simțeau, dar nu o puteau prinde 
şi scoate. Goliră ciorba în oală şi pe fundul blidului văzură cu 
toţii banul alb de argint subțire, lustruit de mult umblat prin 
mâinile şi pungile oamenilor. 

— lote, mă, băncuţa! strigă vesel păgubaşul. 

Dinu însă plângea cu gura strâmbă, cu ochii ţintă la băncuţă, 
în vreme ce feţele tuturor înfloriră de zâmbete. 

— Văzut-a! hoţul? lată cine ţi-a furat băncuţa şi ne-ai făcut 
să ne jurăm pe cele sfinte! zise un bărbat. 

— Acum apucă-te şi-l bate, să nu fure maí mult! zise 
zâmbind celălalt. 

Păgubaşul îşi luă banul de argint şi se uită la el pe toate 
feţele. 

În curând secerătorii se trântiră pe-o lature şi se culcară de 
amiază, iar copiii intrară în umbra colibei, unde aţipiră şi ei pe 
rând. Dinu în urma tuturor. ŞI în somn îl mai cutremurau suspine 
la răstimpuri depărtate. 


xx 


După odihna amiezii secerătorii intrară Iar în toate lanurile 
şi secerile vâjâiau în peretele des de holdă. Pe la mijlocul 
după-amiezii, când începu să se răcorească, în unele lanuri 
muncitorii se opriră câteva minute să îmbuce de ojină, apol 
pretutindenea bărbaţii şi flăcăuandri! începură să lege snopii, să- 
í adune şi să-i clădească în cruci. 

Tot mal multe şire drepte se înălţau în miriştile proaspete, 
dând o înfăţişare nouă lanurilor, ca nişte paznici înlănţuiţi, 
ridicaţi din pământ. ŞI copiii cărau, târau după eí snopil, la 
şirurile ce se înălţau. 

Cu cât creştea răcoarea, se porneau cântecele fetelor din 
tot maí multe lanuri. Femei cu desagii ori traista pe umăr, cu 
coşurile pline cu oale goale în mână, porneau acum spre sat, 


191 


— lon Agârbiceanu — 


să pregătească cina. Bine de cele care aveau vro bătrână acasă 
şi puteau secera şi ele pe răcoare până se însera, când se 
întorceau cu ceilalţi la cina gata. 

Din când în când se înălța din lanuri cântecul cununii, al 
celor ce au Isprăvit de secerat şi leşeau în drum cu cununa de 
spice în trei braţe, grăbindu-se veseli şi plini de glume spre sat. 

Văzduhul, după apusul soarelui, se cobora mereu, iar deasupra 
lui începeau să licărească stele mici, ca nişte ţinte de argint. 

Deasupra satului se înălţau tot ma! des suluri de fum şi de 
pe uliţe se simţea aroma flerturilor de pe vetrele din tindă. 
Satul răsuna de cântecele cununii şi ţipete speriate şi vesele se 
ridicau în văzduh când cei care purtau cununa erau întâmpinați 
cu vedre de apă din care erau botezați. 

Cel rămaşi în lanuri să secere şi noaptea se culcau după 
cină până răsărea luna. Unii adormeau îndată frânţi de 
osteneală. Dar fetele şi feciorii stăteau de poveste şi se ţineau 
de hârjoane, până se trezeau cântând. 

Cum sorbea văzduhul cântecele tinere! ŞI cum scăpărau în 
înălţimi stelele — o puzderie până se arăta luna. Atunci cele 
din jurul ei, şi până departe, nu se mai vedeau. 

Mireasma grâului copt, a grăuntelui şa paiului, creştea tot mai 
pătrunzătoare, mal grea, mal plină ca peste zí în zăpuşeala soarelui. 

Ca un nou roi de stele nevăzute se înălța în văzduh de 
pretutindeni cântecul greierilor. Din fânețe pătrundea uneori 
până aici glasul aspru al cristeilor. 


e 


Cele trei familii de tigani care secerau cu „ruptul“ îşi făcură 
şi cina în mirişte, şi acum, după ce nu mai rămăsese în pipele 
de lut ars, roşu, ale bărbaţilor, decât numai scrumul, se culcară 
şI el. În coliba improvizată se culcară, ca de obicei, numai 
copiii. Dormea acum şi hoţul, fără să maí suspine. Bărbaţii şi 
femeile, rupți de oboseală, dormeau cu gura căscată, sforăind 
cu înecăciuni. 

Noaptea e călduţă. Nici o boare nu adie din vro parte, ci 


192 


— Fefeleaga — CUPRINS 


răcoarea coboară mângâletoare din văzduh, din înălțime. 

În curând începe a se înălța la răsărit şi nu peste mult se 
iveşte luna curioasă să vadă ce mai face lumea asta. 

Dar curiozitatea îl trece repede: vremea cât a privit 
înceţoşată. Acum pluteşte rece şi nepăsătoare şi se tot înalţă 
pe bolta cerului, tot maí străvezie. Muncitorii se deşteptau cu 
greu, căscând, să se vadă fălcile, trosnindu-şi braţele înţepenite. 
Cum ar mai fi dormit! Lanurile în care se seceră şi noaptea au 
început apoi să răsune. Acum se auzea vâjâltul fiecărei seceri. 
Oameni! lucrau tăcuţi, plini încă de somn şi oboseală. În locul 
lor vorbea şuierul secerilor. Secerau şi noaptea oamenii cei 
mai necăjiţi, şi nu holdele lor de grâu, căci nu aveau, ci lucrau 
cu „ruptul“ de la cei mai avuţi, şi voiau să Isprăvească repede, 
să mai poată lua şi de la alţii, pentru ca la sfârşitul secerişului 
să poată îmblăt! şi ei câţiva snopi, să aibă pâine pentru sărbători. 


MOŞ IONIŢĂ 


Satul se prelungeşte cu uliţa lungă până la poalele dealurilor 
împădurite, în fundul cărora se ridică în cer culmile munţilor. 
Uliţa lungă urcă uşor pe marginea râuleţului de munte ce-şi 
frământă necurmat, în bolovani! lucii de pe fund, apa rece, 
cristalină, tare. Când se frânge în bolovanii ascuţiţi se sfarmă, 
ca de sticlă. 

De pe Celăţule — un deal înalt, rotund, îmbrăcat în tufişuri 
de mesteacăn, cu urme de ziduri dărâmate — uliţa asta se 
vede pornind din vatra satului, ca un braţ prea lung din trup, 
nepotrivit cu celelalte uliţe şi hudiţe. E o stradă întărită, pletruită 
cu bolovănaşi din râu, cu case tot de piatră, acoperite cu țiglă; 
de pe Cetăţule poţi număra fiecare clădire, aşa e de înalt dealul 
acela, întărit odată, deasupra unei strâmtori uşor de apărat. 

Şuviţa de apă, ce coboară din izvoarele din munţi, nu seacă 
niclodată şi, îndată ce scapă primăvara de învelişul de gheaţă, nu 


193 


— lon Agârbiceanu — 


mal ştie alta decât să cânte ziua-noaptea. N-are nici un nume 
decât „Râul“ şi nu e decât un braţ mai slab al unei ape maí mari, 
care apucă din munţi pe alt povârniş şi duce trunchi de brazi în 
spate. 

Râul de pe uliţa lungă, cât e de mic, nu seacă niciodată şi 

in el se adapă vieţuitoarele satului şi mulţi dintre locuitori, 
deşi în sat sunt şi fântâni. 
În albia râului sunt pietre marí şi chiar pietroaie. Când 
coboară în vatra satului, de unde începe uliţa lungă, este un 
teren larg, semănat cu pietre mari, unele rotunde, altele ca 
nişte bucăţi de stânci, prinse, înţepenite în pletriş şi nisip, unele 
de mult au prins muşchiul pe ele — altele mai de curând. 

Când ajunge râul aici, apele se pierd, sunt supte în turiştea 
asta de pietriş şi nu mal iese la iveală până departe, când se 
adună iarăşi în albia râului. 

Ce apă mică! Cum a putut să care aşa pietroaíe? 

Mic de obicei, dar când se topesc zăpezile din munţi la 
repezeală, sau când se descarcă vara ploi mari, îndelungate, 
orí când se rupe cerul, râul vine cu ape mari, învolburate, aleargă 
ca un balaur cu valuri tari, cu creastă de spumă aspră în spinare, 
íar întunericul lui clocote şi bubuie, de pare că fierb cazanele 
iadului. Atunci aduce pietroaiele cele mari, pe care le poartă 
şi le izbeşte ca pe nişte jucării, fierbe şi sare peste piedici şi 
împroaşcă cu strop! până departe. 

Pe terenul plin de pietriş şi de pietroaie, de unde începe 
uliţa lungă, creşte troscoţel gras şi e plin de gâște albe ca neaua 
şi de paznicii lor, copil între cinci şi şapte ani. Gâştele rup 
lacome cu ciocurile aspre firele de troscoţel, tot smâcind din 
capul mic, cu ochi de mărgea, şi se împrăştie până unde se 
înfiripă tarăşi râul, sau în sus, până nu s-a pierdut încă în pietriș. 
Beau mai mult din trecere de Vreme, înălţându- şi grumajii lungi, 
încordaţi, intră în apă, se, ciupăle de două-trel orí, dându-și 
grumajii pe spate, ies apol şi pasc din nou, după ce au vorbit 
puţin una cu alta, tot lungindu-şi gâturile, gâgâind potolit. 


194 


— Fefeleaga — 

Când pornesc pe râu în sus, copiii nu le au grija, dar când 
se duc la râu unde se Iveşte din nou din pletriş, pleacă doi-tre! 
să le întoarcă, să nu se piardă prin sat. 

Peste drum de terenul cu bolovani, la începutul uliţer lungi, 
este o casă veche de piatră, cu doi vişin! mari în curte şi cu doi 
bolovani marí rotunzi la portiţă, care ţin loc de laviţă. 

Pe porilţa aceea, cât ce dau căldurile verii, [ese în flecare zi 
un moşuleţ adus puţin de spate, cu părul alb, lung până pe umeri, 
cu o pălărie veche, fără culoare anumită, cu boruri largi, pleoştite, 
încins peste cămaşa aspră de pânză cu un şerpar lat, încălțat cu 
opinci, bine strânse cu nojiţe pe picior, cu flulerele înfăşurate cu 
curele negre, de două palme, în mână cu o biciuşcă. 

El iese din curte, ţine deschisă portita şi începe a chema: 

— Ţuguli-ţuguli; ţugu-ţugu! 

ŞI îndată năvălesc din curte vreo opt purceluşi — să tot fie 
de două luni, li se cunoaşte încă pe păr învârstatul de la naştere 
— şi aleargă, adulmecând din năsucurile fragede la troscoţel 
şi încep să rupă pe întrecute. 

Bătrânul închide portiţa şi, cu o cârjă lucie în mână, merge 
agale la pietroiul cel mai mare şi şade. Piatra e flerbinte, dar 
omului îi place, şi priveşte împrejur cu ochi! lui albaştri 
împăienjeniţi. 

Obrajii lui sunt roşii, fără zbârcituri, şi mustaţa albă-colie 
e lăsată pe oală. El cască straşnic şi nu mal are ce arăta în 
gură: e pustiu, 

După o vreme îşi scoate pipa mică, afumată, din şerpar, ca 
şi băşica cu tutun, o umple, scapără din amnar şi cremene, 
aprinde iasca şi-l dă foc tutunului. Apo! îşi pune pe-ndelete 
toate sculele iar în şerpar şi, rezemat de cârja lucie, începe să 
colbăiască. 

Nouraşi, pâlcuri mici de fum vineţiu, í se înalţă deasupra 
capului, să se mistule grabnic în văzduh. 

Nu s-a aşezat bine pe pietroiul luí şi copii! încep să-i sară 
înainte. 

— Moş Ioniţă! 


195 


— lon Agârbiceanu — 


— Al venit şi dumneata, moş Ioniţă? 

— Da” ţi-s flămânzi purceii, moş Ioniţă, uite-l cum înfulecă. 

— Flămânzi, vezi bine! Gâştele voastre nu-s flămânde 
dimineaţa? 

— Da’ acum nu-i mai dimineaţă, moş Ioniţă! 

— Nu va fi! Pentru că-l soarele sus? Vara răsare soarele 
devreme. 

— AI scos azi târziu purceli, moş Ioniţă! 

— Bine că v-aţi scos vol gâştele devreme. Vom vedea care 
se vor sătura maí curând! 

— Păi gâştele rup numai câte-un fir. 

— Da” nici guşa nu li-e mare. 

— Purceli n-au guşe, moş Ioniţă? 

— Mă, că prost te-a maí făcut malcă-ta! Cum să aibă, că 
doar nu-s păsări! 

— Bunica zicea că nu-l pasăre ca porcu' şi buruiană ca 
curechiul. 

— Asta-l zicală să arate cât îs de bune verzele cu carne de 
porc. 
Copiii mal sgăură ce sgăură în jurul moşneagului, apoi îşi 
văd de pâşte şi de jocurile lor. Caută pietricele mici, albe, 
rotunde, şi se joacă „de-a bencile“. lau în palmă douăsprezece 
pletricele, le aruncă sus, le prind pe care pot pe dosul mâinii, 
pe acestea le saltă din nou cu dosul şi le prind în palmă. Care 
reuşeşte să prindă mai repede toate pietricelele, câştigă jocul 
şI nu mal are grijă de gâște: trăbă să le gríjească cel care a 
pierdut. 
Moş loniţă rămâne singur şi când nu mai vede purceluşii în 
apropiere începe să- í cheme: 

— Ţuguli-ţuguli! țugu-ţugu! 

Şobolanii îi cunosc glasul şi vin repede în jurul luí. Bătrânul 
e aruncă bucățele de mămăligă, pe care le „poartă în sânul 
cămăşii de pânză aspră, şi purceii se reped şi macină repede 
din fălcile crude. Când nu le mai aruncă şi se încredinţează că 
nu le mai dă, încep lar să reteze troscoţelul. 


196 


— Fefeleaga — 


Dar şi dacă n-ar avea ce să le dea şi nu l-ar chema când se 
împrăştie, n-ar fí nici un rău; copiil sunt cu ochii în patru şI 
după purcei, nu numai după gâştele lor. Moş loniţă ştie şi, după 
ce-şi isprăveşte bucăţelele de mămăligă rece, nici nu-i maí 
cheamă. 

Stă pe pietroiul rotund, prăjindu-se la soare, rezemat cu 

amândouă mâinile în cârja luí de corn, şi prin minte îl trec 
multe. Icoane, frânturi, amintiri spălăcite din viaţa lui. 
„lată, cum priveşte la pietrele din jurul lui, îşi aduce aminte 
că pe când era el de vreo zece ani a venit într-o vară râul aşa de 
mare şi de furios, bătând din valuri şi din bolovani, încât a luat o 
polată din vecini, cu un vițel, a deschelat-o într-o clipă, 
împrăştiindu-i şi alungându-i bârnele, íar viţeluşul abia a apucat 
să zbiere o dată şi a fost înghiţit de valuri. Atunci a intrat potopul şi 
la ei în curte şi le-a dus gardul, poarta şi portiţa, cât au rămas ca în 
câmp. Ce se mai tânguia mamă-sa, dar tată-său i-a dat o palmă: 
„Ce te mai boceşti, tu? Nu-i moarte de om! Vom face alt gard şi 
altă poartă“. 

Aşa era tată-său: om tare! Nu-i păsa de oameni, nu-i păsa 
de lume şi nu îngenunchea în faţa nenorocirilor. Copil, fectoraş- 
fecior şi om mare apol se uita la el ca la un sfânt. Chiar când 
el, loniţă — luându-se după datina satului — după ce se 
eliberase din armată, furase o fată şi o adusese în casa asta de 
zid. Ce bătaie I-a mal tras tată-său, soră cu moartea, ruşinând 
fata şi trimiţând-o la părinţii ei. Îşi aduce şi acum aminte de 
înfruntarea tatălui său, după ce I-a trecut mânia: „Măi, Ioniţă, 
să ţii minte că între oameni de omenie nu se-ntâmplă furturi 
nici de dobitoace, dar încă de fete! Dacă-ţi place fata, l-om 
trimite peţitori după lege!” 

ŞI aşa a făcut şi a leşit lucru bun. Câţi ani să fie de când a 
murit? El, Ioniţă, era de patruzeci. Vor fí vro treizeci! Cum mai 
trec anii ăştia, Doamne sfinte! 

Bună femele a fost şi maică-sa, săraca! Parcă o vede şi 
acum în postul Crăciunului şi al Paştilor cum le dădea copiilor 
pe ascuns, să nu vadă bunica, o crestătură de slănină sau un 


197 


— lon Agârbiceanu — 


bruş de brânză şi cum îl învăluia în poalele ei când răcnea 
uneori tatăl lor la dânşii, poruncindu-le să nu maí facă larmă. 

Da, da! Milostivă femele, nu ca bunica, aspră şi neîndurată, 
care ar fi voit să postească şi să ajuneze toată Viaţa... 

„Hei! Bună a fost şi nevasta lui, fata pe care o furase. Din 
ea, din ființa el, se strecurase şi în el o dulceaţă care, iată, nu l- 
a maí părăsit nící acum la bătrâneţe. E de-ajuns să-şi aducă 
aminte de ea, pentru a simţi picurul acela de miere! Drept e şi 
aceea că pe Ana lui nu o vedea cu amintirea ca pe o umbră, ca 
pe tatăl său, pe mamă-sa sau pe bunica, ci vie şi caldă, numai 
cât nu-i vorbea. ŞI totdeauna după dulceaţa amintirii, urma o 
strângere de Inimă şi un oftat uşor scăpa din pieptul lui moş 
Ioniţă. 

Luat de amintiri í se stingea şi pipa, í se împrăştiau şi purceli 
şi, uneori, potopit de căldură, nici nu mai ştia pe ce lume se 
află. 

— Moş Ioniţă, io ţi-am întors purceil! 

— Ha! 

— lo I-am întors că au fugit prin sat la vale. 

— ŞI Ío i-am ajutat, sărea cu gura alt copil. 

— El numai când veneam cu el pe uliţă în sus, stăruia cel 
dintâi. 

Bătrânul se dumerea târziu de ce este vorba. 

— Brav copil! Da” v-aţi scăldat vol azi? 

— Scăldat de două ori, moş Ioniţă. 

— ŞI-I caldă apa? 

— Nu, e cam rece. Nu poţi sta mult. 

— Aşa-i apa de munte, proaspătă mereu. 

— Da’ a Boarului m-a corlit, moş Ioniţă. 

— Să-l fi corlit şi tu! 

— Da” el e maí mare şi mal tare. 

— Când vel creşte să te răzbuni, să-l ţii sub apă până 
zvăcneşte ca peştele strâns în mână. A Boarului e un copil 
prăpădit, ştiu eu. 

Pe râu în sus, nu departe de prundişul în care se pierdeau şi 


198 


— Fefeleaga — 


pe care păşteau gâştele şi purceli, era o bulboană adâncă până 
la genunchi şi destul de largă să încapă trei-patru copii deodată. 
Cum era la umbra unei sălcii, apa nu se încălzea niciodată 
prea tare şi copiii jeşeau în grabă vineţi şi zgribuliţi din ea. 

Se apropia amiaza şi căldura era tot mai mare. 

— Dumitale nu ti-i cald, moş Ioniţă? 

— Ba mi-i cald. 

— De ce nu te scalzi şi dumneata? Îţi grijim noí purceli. 

— Nu mă scald, că-s prea bătrân şi mi-e frică să nu întineresc. 

Copii! îl privesc miraţi. 

— M-am scăldat şi eu la vremea mea, mă! copii. Când 
eram ca voi. Bulboana asta era şi atunci. Ehei! Era, cum să nu 
fie! 

Da, îşi aduce aminte multe întâmplări cu bulboana. Pe 
Florica o vede ca-ntr-o negură, pe nevasta lui ca într-o oglindă. 
Oare unde va fi ea acum şi ce va face? Poate va întâlni-o în 
curând... 

— Moş Ioniţă, mai rămâi cu purceii, că ío plec cu gâştele. 

— Da” ţi-s sătule? 

— Sătule, că nu maí mănâncă şi se tot duc pe rând la vale. 

— Toţi mergeţi? 

— Mergem că-l amiază şi mi-e foame. 

Moşneagul răstoarnă capul şi se uită la soare. 

— Încă nu-l chiar amiază, mai puteţi sta. 

— Am mai rămâne să-i grijim purceli, numa! să ne spul 
ŞI azi o poveste, zice altul. Copiii s-au adunat cu toţii în 
jurul lui. 

Moş Ioniţă se uită în jur şi vede că purceil ronţăie încă 
veseli la troscoţel. 

— Ce pustie de poveste să vă mai spun? Parcă eu le ştiu 
pe toate? 

— Mal ştii dumneata destule, se amestecă al treilea în vorbă. 

— Haida să vă spun, dar asta nu-l poveste. Ştiţi voi Cetăţuia? 

— Cum să nu o ştim, moş loniţă, sar toţi cu gura, că doar în 
toată ziua o vedem! ŞI de-aici se vede! 


199 


— lon Agârbiceanu — 


— Vol vedeţi dealul rotund şi împădurit. Dar Cetăţuia? 

Copii! se uită unul la altul. 

— N-aţi văzut-o? 

Copili clatină muţi din cap. 

— Nic nu se vede, numai dacă te urci în vârful dealului. Şi nici 
atunci nu mal vezi decât nişte ziduri dărâmate şi pletroale rosto- 
golite. Cetăţuia acum nu mal este, dar a fost pe vremuri, şi măguri! 
aceleia i-a rămas numele de Cetăţuia. Dar ştiţi! voi ce e o cetate? 

Copii! se uită íar unii la alţii şi câţiva clatină din cap că nu. 

— Cetăţulo îl zice la o cetate maí mică. lar cetate este un 
loc pe înălţimi, întărit jur-împrejur cu ziduri groase şi înalte. 
Acolo se adunau locuitorii unul sat când veneau să-i robească 
păgânii şi se apărau până-i birulau pe sălbatici, rostogolind 
peste el pietre mari din cetăţule. Eí, care-mi întoarce o dată 
purceii? 

Moşul văzuse că í se răzleţiseră godinile. Alergară cu toţii 
şi se întoarseră în grabă. 

— Da', măl copii, cetăţuia de la noí nu a fost făcută de 
oameni, ci de uriaşii care au trăit odată pe lume. Aţi auzit voi 
de urlaşi? 

Unii auziseră, alţii nu. 

=- Cetăţuia de la noi, spun bătrânii, cum au auzit şi el, a 
fost zidită de o pereche de uriaşi care aveau o singură fată. 
Într-o zí a ieşit la plimbare fata, pe-aici pe la poalele Cetăţuiel, 
pe unde e satul nostru acum. A aflat un plugar care ara cu 
patru boi, cu un pogănici alăturea. Fata s-a minunat, s-a tot 
uitat la ei, apoi a luat în poală plugul, boii, pe plugar şi pe 
pogănici, s-a dus cu eí în cetăţuie şi i-a vărsat din şorţ înaintea 
tatălui său. 

— Uite, tată, ce furnici am găsit eul 

Urlaşul a clătit din cap. 

— Nuss furnici, fată, ci sunt oameni. la-í în poală şi du-í de 
unde i-ai adus. Cât îi vezi de mici vor trăi mai mult decât noi 
ŞI vor stăpâni pământul. 

Fata l-a ridicat în poală şi I-a dus la arătură. ŞI numaidecât 


200 


— Fefeleaga — CUPRINS 


omul a pus plugul în brazda de unde a lăsat-o, lar pogăniciul a 
început să mâle boil: „Hăis, Rujan! Cea, Păun!” 

— ŞI nu le-a fost frică, moş loniţă? 

— Nu, că românii nu erau fricoşi, nici copiii! 

În vreme ce copiii se întoarseră cu capul spre Cetăţule, 
moş Ioniţă se ridică în silă de pe piatra lui şi începu să cheme: 

— Ţuguli-ţuguli! ţigă, ţigă! 

Purceluşii se adunară şi porniră după bătrân. Ştiau că le dă 
acum lătură. 

— Puteţi merge acum şi voi cu gâştele. E crucea amiezii, 
zise el, 


LA FÂN 


Într-o săptămână larba din toate luncile a fost răsturnată în 
brazde groase. Oameni se grăbiseră să usuce fânul pe secetă, 
să-l rămână întreaga mireasmă si să-l clădească în căpiţe fără 
să-l picure decât roua nopţilor, — chiar dacă nu-l vor putea 
căra acasă să-l clădească în clăí mari, până ţinea seninul. Să- 
| rămână nu numa! aroma îmbătătoare, ci şi culoarea de-un 
verde palid, care se trecea cu totul, se spăla, când brazdele 
erau bătute zile întregi de ploi, sau când căpiţele trebuiau 
mereu împrăştiate şi uscate din nou. Atunci când fânul căpăta 
o culoare roşcată, şi de multul întins şi scuturat, florile se 
scuturau şi rămâneau mai mult cotoare, ogrinji, decât fân, şi 
vitele îl mâncau în silă. 

lar anul ăsta era nădejde să usuce şi să adune fânul pe 
vreme bună. Nu-l vorbă că şi oamenii se hărniciseră foc şi 
satul întreg reşise în lunci. Numai babele şi moşnegii hodorogiţi 
rău, care nu mai prea ştiau cum îi cheamă, rămaseră să 
păzească acasă, să dea buruieni purceilor şi viţeilor şi 
flămânzilor de copii mai mărunţei care se tăvăleau în jocuri 
până începea să le cânte broaştele în pântece. 

Sugacii erau toţi în lunci. O furcă de fân într-o ţepuşe le 


201 


— lon Agârbiceanu — 


ţinea destul umbră. Unii erau înfăşaţi până la grumaji, numai 
capul rotund, în căiţă, li se vedea, cu pleoapele închise, cu 
obraji! albi, fragezi, să-i tai cu un fir de păr. Alţii aveau crinişorii 
mânuţelor slobode, şi tot umblau cu ele să prindă parcă fire 
nevăzute din aer. 

De la o vreme se pornea, când ici, când colo, orăcăitul 
repezit al celor ce se deşteptau flămânzi, sau care flămânzeau 
ori se osteneau tot prinzând cu pălmuţele aerul. 

Femel tinere aruncau greblele şi se grăbeau să-l! împace pe 
cei răzvrătiți. 

Lucrul la fân, pe întinsul luncilor, era de multe feluri. Într-o 
delniţă întorceau brazdele groase pe partea cealaltă, punând în 
bătaia soarelui Iarba încă verde, care mirosea a suc sălbatic. Furcile 
uşoare de lemn lunecau cu îndemânare pe sub brazde şi unii 
copilandri şi copil se opinteau uneori, unde erau brazdele maí 
groase. Bărbaţii, chiar femeile, numai se jucau cu întorsul lor. 
Într-altă delniţă răscoleau cu furcile sau cu greblele brazdele 
întoarse înainte cu o zi, şi fânul se scămoşa, să-l poată pătrunde 
cât mal tare căldura, şi rămânea aşa răscolit până după-amiază 
când se aduna şi se clădea în căpiţe. 

În alte părţi răscoleau fânul împrăştiat din căpiţele mici, făcute 
de cu seară, să nu-l atingă nici roua. Încă nu era de tot uscat. 
În alte delniţe începură să clădească căpiţe mari, încă 
înainte de amiază fiind fânul deplin uscat. 

u era copil, ieşit cu satul în luncă, să poată ținea o furcă 
în mână şi să nu- şi arate hărnicia. Părinţii s-au îngrijit să aibă 
flecare câte o furcă de lemn pe măsura lor: nouă şi uşoară. 
Lucrau cu toată hotărârea, cu ochii mereu la cei marí, să vadă 
dacă le tau în seamă râvna, şi unde nu puteau răsturna brazda, 
o lăsau şi înaintau în rând cu ceilalţi lucrători, lar vrunul care 
venea după ei răsturna fânul sau îl răscolea, să dreagă greşul, 
icul rămas nelucrat, părând că nu bagă de seamă nimic. 

În vreme ce oamenii mari, femeile şi chiar fecIoraşii treceau 
cu furcile prin fân cu nepăsare, copii! suflau şi asudau, dar nu 
ieşeau din rând. 


202 


— Fefeleaga — 


— Ţi-e cald, mă Ionică? 

— Cald. 

— Vezi şi leşi din rând şi mai hodineşte. 

— Mi-e cald, dar nu-s ostenit! 

— N-ai flămânzit? 

— Nu! Da! ce? E amiază? 

— La fân nu este amiază, ci când i foame omului şi când 
se Isprăveşte un rând de lucru. Acum, după ce isprăvim cu 
răscolitul, vom aştepta să se usuce bine. Poţi mânca dacă 
ţi-e foame. 

— Nu mi-e foame! Las’ să Isprăvim întâi cu răscolitul. 

Vro câţiva mal mici, care n-au furci ca furcile, cí nişte lăstăraşe 
cu două braţe, uşoare ca pentru ei, se tot amestecă printre 
lucrători şi se silesc şi el să răscolească unde lucrează alţii. 

— Ce mal furcă frumoasă al, mă! Pătruţ! 

— Mi-a făcut-o tata dintr-o salcie. 

— Bună furcă! ŞI coarnele i-s ascuţite. 

Copilul se uită la furcă, parcă acum o vede întâia oară. 

— Ascuţită da, şi uite cum intră în fân, răspunde copilul şi 
se repede cu mica lui unealtă neputincioasă. Unele au coarnele 
prea subţiri, se mal rupe câte unul, şi atuncí voinicul strâmbă 
gura şi începe să trâmbiţeze. 

Dar prin mijlocul luncilor curge un pârâu care nu seacă decât 
în secetă mare şi, repede, unul dintre muncitori îl taie o nouă 
furcă din sălciile ce cresc de-a lungul pârâului, şi-l împacă pe cel 
deznădăjduit, care se avântă din nou la treabă, şi maí înverşunat. 

Prin delniţele unde încep să se clădească căpiţele încă înainte 
de amiază, fânul îl cară numai bărbaţii, iar femeile greblează. 
Greblează şi copiii, cu unelte maí mici, cele mai multe nouă, şi 
se bucură cât de uşor lunecă colții de lemn prin tunsura regulată, 
rasă până la pământ, semn că s-a cosit bine anul acesta şi au 
fost meşteri buni cosaşii. Alţii se reped uneori la furcă, aruncând 
grebla şi duc şi ei fân în căpiţă. Prind în coarne câte o pală de 
fân, o ridică deasupra capului şi le pare că duc o căpiţă întreagă. 


203 


— lon Agârbiceanu — 


După-amiază munca asta se înfiripă de-a rândul prin lunci. 
În multe delniţe e fânul uscat de tot şi oamenii crolesc căpiţele, 
tot cărând în furci de lemn cu coarne lungi mătăhale mari de 
fân, pe care uneori abia le ridică de la pământ deasupra 
capului, şi din care radiază valuri de căldură, înfierbântate 
cum au fost de văpala soarelui, 

Nu se desprinde numai căldura din fânul purtat în furci, cí 
şi mireasma florilor uscate, şi muncitorii când ajung la căpiţe 
se simt oleacă ameţiţi şi II se pare că au intrat cu capul în 
răcoare, după ce au aruncat uriaşa căciulă pe căpiță. 

Femeile greblează cu repeziciune şi tot adună noi valuri 
de fân, ca nişte trolene, în care îşi împlântă furcile cărătorii la 
căplţe. 

Ele-s în straie curate ca de sărbătoare, vorbesc tare, strigă 
una de la alta, şi de la o vreme, când începe a se răcori, câte 
una porneşte un cântec, şi uneori i se alătură şi altele. 

Bărbaţii, feciorii, copilandrii parcă lucrează şi mai crâncen 
în aroma cântecelor şi multora lí s-a umezit cămaşa în spate, 
pe care s-au lipit flori de fân. 

— Asta-i Anica Surdului, zice vrun bărbat de la cine ştie a 
câta delniţă de la cântăreaţă. 

— Are un glas să te scoale din morţi. 

— ŞI e şi frimoasă şi harnică. 

— Mama Anicăl a fost şi ea o cântăreaţă vestită. 

— Cântă ea şi Anica Surduluí, dar s-o auziţi, când va începe, 
pe Sora Dinului! 

— E la fân şi ea? 

— Fi au isprăvit Ieri, dar azi ajută mătuşă-si. Poate fi a 
şasea delniţă de la noí. 

— Păi da, Sora n-are pereche în nouă sate. În vara trecută 
au trecut prin sat vro trei domni, care umblau după poveşti şi 
cântece, şi abia a scăpat fata de ei, nici una nici două s-o ducă 
cu el la oraş, s-o audă şi domni! cel mari. 

— Am auzit şi eu. Dar ce domni vor mai fi și ă 
umblă vara prin sate după poveşti? 


204 


— Fefeleaga — 


— Păl vor fí oameni care n-au níci o treabă, nişte îmbuibaţi 
care nu maí ştiu cum să-şi treacă vremea. 

— Ba ăştia mâncau din traistă pită cu slănină şi cu ceapă, 
ca orice drumeţ. 

Oamenii vorbeau ducând mereu în furci mari încărcături 
de fân, de sub care nu li se mai vedeau decât picioarele. 
Vorbeau după ce aruncau fânul pe căpíte. 

Pe multe căpíțe se vedea câte un copil care se urca aici să 
„îndese“ fânul, dar maí cu seamă pentru plăcerea lui de a se 
vedea sus şi de a se urca tot mai sus o dată cu creşterea căplţei. 
Pe căpiţele din luncile mai depărtate, copiilor cufundaţi în fân 
nu lí se vedeau decât pălăriuţele rotunde, negre ca nişte ciori. 

Când muncitorii începeau să facă vârful căpiţei, îl coborau 
întinzându-le furca de lemn de care să se prindă. 

Jos, lí se părea celor care au făcut mai întâi slujba asta că 
s-au coborât din cer şi o vreme rămâneau ameţiţi. 

Erau în lunci, veniţi cu satul, şi copil prea curajoşi, care 
vreoliau să-l sule pe eí pe căpiţe, deşi erau prea mici pentru 
treaba asta. 

Câte unul cât ce ajungea sus şi se cufunda în fân, începea să 
urle, cât trebuia coborât în grabă; alţii însă, deşi ameţeau la aşa 
înălţimi, strângeau încruntaţi din dinţi şi nu se făceau de ruşine. 

Hel! ce mai umbră aruncau căpítele gata greblate şi netezite 
ca de sărbătoare, ca fetele când merg la joc — colo, după 
ojină, când soarele începea să coboare spre asfinţit! Acum era 
lumea sugacilor, care, sătul, dormeau buştean în umbra plină 
de mireasma fânului nou! 

Erau unii ţărani meşteri mari în clăditul căpiţelor. Le croiau 
cu temel, le aşezau cu grijă palele de fân şi le băteau bine cu 
furcile, le înălţau pe-o formă în toată circumferința, le subţiau 
cu meşteşug, nemailăsând pe alţii să pună fân, ci numai el. 
De sub mâna lor vârfurile ieşeau îndulcite cu măsură. Tot maí 
subţiri, până nu maí încăpea deasupra decât fân cât să-şi facă 
cioara cuibul. 

Tot atât de zveltă era şi umbra lor pe cositura ţepoasă. 


205 


— lon Agârbiceanu — 


Altele erau croite rău, groase, prea pleptoase, cu vârful pus 
prea repede, unde se nimereau mâini maí neîndemânatice sau 
cu mai puţină experienţă. Peste cele clădite cu meşteşug putea 
să plouă cât de bine, nu răzbătea apa, fugea pe fire în jos; în 
cele făcute rău sau de mântuială, apa intra şi fânul trebuia 
uscat din nou. Dar cele mai multe erau bine clădite. 

Umbrele lor creşteau mereu cu cât cobora soarele. 

Lucrătorii se grăbeau să strângă fânul până nu se umezea 
de roua ce cădea din belşug, îndată ce începea să se răcorească. 

Pe cel ce nu era uscat de tot îl grămădeau la repezeală în 
căpiţe mici, abia înfiripate, şi aici se îmbulzeau copiii care — 
dacă li se rupeau furcile flrave — duceau fânul cu braţele, 
înverşunaţi de-o hărnicie mare. 

Glumele zburau de la o delniţă la alta. 

— Uite, mă, căpiţă făcută de Nicodim! Ce borţoasă şi 
negreblată. 

— Borţoasă, că e gata să nască una! Nu vezi cum s-a lăsat 
într-o parte? 

— Caută nişte proptele, Nicodime, şi o reazemă! 

— Da’ căpiţele făcute de lonu’ Mărgineanului? Îs maí 
strâmbe ca el. 

— Te poţi ascunde în gropile ce le-au rămas în coaste. 

— Bine că-s mai frumoase ale tale! la te uită că una ţi s-a şi 
răsturnat! 

Bărbaţii lucrează până târziu. Femeile au plecat de mult 
acasă. Nu numai cele cu copii sugaci, ci toate, să pregătească 
cina pe când vor sosi muncitorii. Copiii s-au luat şi ei după 
mame. Îi dor picioarele şi abia apucă să ajungă acasă... 

Acum pleacă şi bărbaţi! cu furcile în spate, veseli şi uşori, 
ca după o muncă ce a fost pentru ei numai floare la ureche. 

În lunci rămân căplţele tăcute, tainice, care nu mai au 
umbră. Căci înserarea întinde vălul ei uşor, uniform, peste lunci 
şi peste lumea întreagă. 

Numai mireasma fânului mai stărule în aer deasupra luncilor 
şi, dusă de boare, până departe peste câmp. 


— Fefeleaga — CUPRINS 


În liniştea ce creşte mereu nu se maí aude nici o larmă, 
nici un strigăt, nici un răget de vită; toate au coborât către sat. 

Deasupra luncilor se împânzeşte numai cri-criul necurmat 
al greierilor şi aroma fânului nou. 


TÂLHARUL 


E pe la mijlocul lui Iunie. De-o săptămână s-a întemelat 
seninătate adâncă şi cerul s-a înălţat sus de tot, şi-a ridicat 
parcă marginile şi de pe umerii dealurilor mari dimprejurul 
satului, pe care se reazemă de obicel. 

Văzduhul e limpede ca lacrima. În înălţimi ameţitoare 
plutesc, în cercuri mari, trel cruciuliţe negre. Uneori abia se 
maí zăresc. Se alungă? Se joacă? Sorblte de seninătate, ca de- 
o apă subţire, nu pot cobori mai jos? 

În sat, în curtea luí Ilie Rău, cloncăne trei cloşti cu pui de 
deosebite mărimi. Cei mai tineri sunt numai nişte boţuri de 
pufuşor auriu şi fug mărunţel pe nişte beţişoare de chibrit. Rândul 
al doilea de puli e în creşterea penelor, cum sunt mai urâţei, cu 
ariploarele şi cozile pline de cotoare. Cel mai mari pot zbura 
la un pas, când îl cheamă cloşca pe negândite şi cu grabă 
mare. 

Cei îmbrăcaţi numai în pufuşor pilule mereu şi cloşca 
păşeşete cu grijă să nu-l calce. Sunt tot în preajma el şi când îi 
cheamă ridică miraţi capul şi se uită în ciocul el. Dar cel care 
au fost maí aproape I-au şi luat din cioc bunătatea. 

Rândul al doilea, cărora le cresc acum penele, nu au 
astâmpăr nici o clipă şi cloşca e silită să alerge după eí, să nu- 
í lase să se împrăștie prea departe. 

Cel în pene nu mai prea iau în seamă ce face cloşca, din zi în 
zi sunt tot mai neatârnători şi parcă abia aşteaptă să scape din 
robla părintească. Uneori în apropierea cloştii rămâne numai unul, 
alteori e singură şi cloncăne rar, rămânând plictisită oarecum. 


207 


— lon Agârbiceanu — 


Dar e destul să cârâle cloştile odată cu cocoşul, şi toţi puli 
se adună în fugă fiecare la matca lui. Când s-a auzit cârâitul 
au şi izbucnit din tindă în curte un băieţaş şi o fetiţă şi, curând 
după eí, un moşneag. 

Cocoşul îşi răstoarnă mereu capul într-o parte, se uită în cer 
şí cârâle; cloştile cu pull s-au ascuns prin grămada de vârfuri 
uscate din fundul curţii. 

— Uite-l, tâlharii! Sunt trer,-bată-i Precista! zice moşul 
răsturnându-şi capul pe spate şi punându-și pălăria streaşină 
ochilor. 

— Unde-s, bunicule? 

— Colo sus! Nu vedeţi? 

— Nu! 

— Nu se vede nimic, întări şi copila. 

— Ba se vede, numai nu vă ştiţi voi uita. 

Cocoşul încetă să mai cârâie. Cloştile cu puii leşiră din 
ascunzişuri. Bătrânul şi cel doi copii se uitau mereu în cer, cu 
mâinile streaşină la ochi. 

— Ulte-i! Ulte-l! strigă deodată fetiţa. Sunt trei, bunicule. 

— Trei dară! 

Copilul nu-l descoperi până târziu. Făceau şi acum cercuri 
unul după altul, cu aripile întinse. 

— Nuss nici cât nişte porumbi, zise el, oarecum dezamăgit. 

— Nu se văd câtu-s de mari, că sunt încă prea sus. 

În curte era acum linişte, găinile, cloştile, puii îşi vedeau 
de treaba lor. 

— De ce nu mal cârâle cocoşul şi cloştile, moşule? între- 
bă fetiţa. 

— Nu mai li-e frică dacă suntem no! aici. 

— Văd ele că-s prea sus! 

— Ba au văzut altceva: că sunt trel, şi găinile ştiu că uliul 
nu coboară, numai când e unul singur. 

— Păi, de ce au venit trei? 

Dar, până ce vorbiră ei, găinile se neliniştiră iar, şi cocoşul 


208 


— Fefeleaga — 


dădu alarma. 

Când priviră în cer bunicul şi nepoţii, nu maí plutea în 
văzduh decât unul singur, cu mult mai jos. 

— Ăsta-i uliu de cel mare, bunicule, se minună fetiţa. 

— Da! e hârău, e tâlharul! Uite-l cum face cercuri tot maí mici! 

Uliul se rotea şi cobora tot mal jos. Uneori cădea ca o 
săgeată, apoi iar făcea cercuri cu aripile întinse. Crucea neagră 
era tot mal mare pe cer. 

De la o vreme, găinile iar se liniştiră. 

Când priviră în sus, moşul şi nepoţii nu mal văzură pasărea 
de pradă. O descoperiră mai târziu, plutind deasupra altei 
gospodării, pe uliţă la vale. 

— A văzut că la noi azi nu are ce face. Mal încearcă într- 
alte părţi. Tâlharul! N-am o puşcă să-l prăbuşesc din cer. 

— Da” ajunge glonţul până la el, bunicule? 

— Cum să ajungă, tu, proasto? Nu! Până la înălţimea de-acum 
nu bate nici un glonţ. Aş aştepta eu până mai coboară. M-aş 
ascunde în uşa tinzi! şi l-aş lăsa până s-ar cobori deasupra curţii, 
şi atunci, deodată, baff! Cum l-aş maí trăsni! 

— ŞI de ce nu aí puşcă, bunicule? întrebă fetiţa. 

— Nu ne lasă stăpânirea. Numai jandarmii şi pădurarii au 


arme. 

Tot vorbind se retraseră la umbră pe podmol, şi nu peste 
mult timp moşul intră în tindă, după ce mal cercetă o dată prin 
văzduh. 

Uliul prerise. 

Căldura creştea mereu şi albăstrimea de dimineaţă a cerului 
trecu într-un fel de ceaţă subţire, alburie. 

Copii! dădură de mâncare cloştilor făină de porumb muiată 
şi frământată în apă. Grijlră să le dea în trei părţi ale curţii, să 
nu se bată cloştile ca orbeţele, să calce în labe puişorii cei 
tineri. Le puseseră şi nişte blidişele cu apă. Se uítară cum 
ciugulesc puişorii cei mici cu clocuri ca acele, cum înfulecă 
de repede cel mari, până II se opreşte mâncarea în grumaz, 
câtu-s de lacome cloştile care nu se mai gândesc la pui, până 


209 


— lon Agârbiceanu — 


nu se satură ele mai întâi. Cloşca cu pui mici mai sfărâmă în 
cioc câte-un bruş de făină, chemând puişorii, dar repede îi lăsă 
şi îşi vede de foamea el. 

Pe cloşca cu puii cei mai mari n-o puteau suferi copiii: 
după ce se sătura, începea să râcâle cu labele în mâncare, 
împrăştiind-o până departe. 

— lí ciudă că puil n-o mal ascultă! zise fetiţa. 

— Ar trebui să-l lase, că de-acum sunt mari. 

— Da, însă cine îl mai dă ei mâncare de asta? 

Copiii rămaseră lângă cloşcă, până isprăviră, şi puii începură 
să se împrăștie. Priviră apoi cerul: nimic! Gol! 

— De acum nu mai vine! 

— Nu! 

— Se va fi dus în pădure, la umbră. 

— Tâlharul! Ştii când a prins puicuţa? 

— Da” când a prins puiul de rață? 

— Măi, Nicule! S-a învăţat la noí şi nu şti! niciodată când 
vine! 

— Hal să măncăm de-amiază. Azi nu maí vine. 

— Da” nu-l încă amiază. 

— Mie mi-e foame. Să-l întrebăm pe bunicul. 

— Hai! 

Se luară de mână şi se strecurară în tindă. 

— Aşa-l că-l amiaza, bunicule? 

— Încă nu-i! ŢI-e foame? 

— Ni-e foame la amândoi. 

— Dar dacă vine tâlharul până mâncaţi? Haida să vă dau 
pe rând cum v-am mal dat. Unul să păzească afară. Care-i mai 
flămând? 

Fetiţa arătă cu degetul la băiat. 

— EI! 

ŞI ea leşi în curte să vegheze. 

În cer nu era nimic nící acum, nic! deasupra casei lor, nic! 
cât putea vedea deasupra satului. 

Cloştile cu pui mal mici se puseră la umbra gardului şi 


210 


— Fefeleaga — 


începură să se scalde în ţărână. A treia umbla singură prin 
curte, cloncănind din când în când. Puii eí se împrăştiaseră. 
Uni! trecuseră, prin gard, în grădină. 

După ce-i dădu copilului de mâncare, bunicul ieşi în curte, 
cercetă şi el cerul. 

— Vino de mănâncă şi tu, se vede că s-a dus tâlharul. 

Dar abla începu să mănânce şi fetiţa, şi în curte Izbucniră 
cârâiturile cocoşului şi ale cloştilor. Ba trecură grabnic din cârâit 
în cotcodăcit, încât se părea că arde, atâta larmă şi atâta 
învălmăşeală şi fugă de găini. 

Când ieşiră grabnic în curte bunicul şi nepoţii, din grădină 
se ridică tâlharul cu un pul din cel mărişori în cloc. 

Alergară, strigară, hâşâiră, aruncară cu bucăţi de lemne şi 
bătrânul şi copiii, pătrunzând în grădină, dar uliul cel mare, 
hărăul, tâlhar de ziua mare, bătea regulat din aripile largi şi se 
ducea în drumul lui. 

Fetiţa începu să plângă. Băiatul aflase nişte pietre şi arunca 
şi acum în văzduh după tâlhar. 

— Ce mal arunci cu pietre? Acuma nici glonţul n-ar maí 
avea ce-l face! De când s-a ridicat din grădină, cu o puşcă 
bună îl puteam trăsni. 

Copiil voiră să afle numaidecât pe care pui l-a dus hârăul. 
Începură să-i cheme. Fetiţa aduse un pumn de grâu, dar fu aşa 
învălmăşeală de pul şi de găini, încât nu putură afla nimic. 

Până azi din pulşorii cel maí mari mai rămăseseră zece. 
De acum vor mai fi numai nouă, 

— MI se pare că lipseşte cocoşelul cel pestriţ, zise băíatul. 

— Nu! Pe cocoşel l-am văzut. Dar n-am văzut puicuţa cea 
neagră. Asta trecea mereu în grădină. 

— Ce să facem? zise necăjit bunicul. Dacă n-am grijit nici 
azi, apol n-am mai gríjít niciodată! Bată-l Precista de tâlhar! 
Se vede că a stat ascuns prin vreun pom din grădină! Acum 
chiar puteţi mânca de-amiază liniștiți! Azi nu mai vine a doua 
oară! 

Copil! se maí împăcară cu soarta şi începură să mănânce. 


211 


— lon Agârbiceanu — CUPRINS 


Amieza şi bunicul. 

— Oare să fí fost tot uliul care a luat şi puii ceilalţi? întrebă 
fetiţa. 

— D-apol cum? Tot el! Tottâlharul! Că aşa-i legea lui: unde 
se înfruptă o dată, vine mereu. 

— Trăbă puşcă, bunicule! se viteji copilul. 

— Trăbă, dar de unde? 

— Să cerí una de la jandarmi. 

— Zadarnic aş cere, că nu dau. 

— Spuneai că au şi pădurarii. 

— AU, dar nici ei nu le împrumută. 

Un răstimp copilul se gândi. 

— Să meargă tata şi să le ia una! 

— Păl cum! Să se bată cu pădurarii? 

— Să vină unul cu puşca lui aici, să-l împuşte pe tâlhar, 
zise fetiţa. 

— Vezi, tu al spus un lucru cuminte. Numai cât oamenii 
n-au vreme să păzească cu ceasurile după o pasăre. 

Se făcu o vreme linişte. 

— Acum lar ne ceartă mama, zise într-un târziu copila. Da' 
noí nu suntem de vină; nu-i aşa, bunicule? 

— Nu sunteţi şi o să vă apăr eu, nu aveţi nici o teamă. Păi, 
ce să-l faci! Orice vieţuitoare trăbă să se hrănească cu ceva 
pentru a trăi, l-ar fi şi uliului maí uşor să mănânce iarbă, orí 
frunză din codru, nu să sgăure cu ceasurile în înălţimi, pentru a 
se arunca asupra unei păsări. Da” ce să-l faci! Fiecare vieţuitoare 
cu legea ei! Noi trăbă să ne apărăm avutul, nu-i vorbă! Cine-şi 
dă oaia lupului de bună voie? Da” uneori, iată, nu putem! Las” 
că vorbesc eu cu mamă-ta! 


TURTURELELE 


Păşunea comunală se întinde, cât vezi cu ochii, urcând 


212 


— Fefeleaga — 


uşor către măgurile de la răsărit, cinci la număr, care se înalţă, 
toate rotunde, într-un singur şir, la marginea orizontului. Par 
ridicate anume, nu prea departe una de alta. Sunt pline de tufe 
de spini, care se mal rătăcesc şi prin păşunea comunală, de 
unde le-au stârpit de mult ţăranii. Pe măguri le-au lăsat pentru 
capre, că lor le place să roadă mereu. Ele pasc ma! mult pe 
cele cinci măguri. Nu-s prea multe, vreo treizeci. Înainte vreme 
erau peste sută. Dar de când săteni! au ajuns la mai multe oí şi 
vaci, caprele s-au mal împuţinat. 

Dacă ele n-ar trece până la măguri, prin toată păşunea, s-ar 
prăsi şi aici mai multe tufe de spini, din rădăcinile celor răzlețe. 
Dar caprele, în trecerea lor grăbită, au totuşi vreme să reteze 
şi să ronţăle orice lujer. 

Spre miazănoapte păşunea e tivită de păduri mari, bătrâne, 
Iar spre apus şi miazăzi — de lanurile şi ogoarele satului. 

Întreg hotarul ce suie la o înălţime destul de mare e cam 
sărac şi aşteaptă multă gunoire, aşa că o parte din pământ îl 
lasă la fiecare an de ogor, pe care pasc oile şi se pun stânile. 

Mal ridicată şi mai săracă este însă păşunea comunală. 
Sătenii, care au copi! numa! buni pentru păşunatul vitelor, nu 
le dau în ciurdă, ci, dis-de-dimineaţă, cu trăistuţa cu merinde 
după grumaji, cu bâta în mână, duc vitele la mâncare mai 
bună; pe marginea lanurilor şi a luncilor, dar tot mai mult prin 
pâralele mari, pline de rupturi cu iarbă grasă, care trec din 
păşune în păduri. Cirezile sunt prea mari pentru a paşte aici, 
ciurdarilor li-e frică să nu se rătăcească vreo vită prin păduri, 
aşa că păşunea cea bună rămâne pentru vitele copiilor. 

Pâraiele sunt largi, pline de surpături, şi prin adâncul celui 
mai mare se prelinge şi un firicel de apă, oprit de copii în 
bulboane din care se pot adăpa vitele. 

Nu sunt mulţi de care părinţi! se pot lipsi pentru a-i trimite 
cu vitele la păşune. Treí- patru grupuri de ortaci de aceeaşi 
vârstă, între doisprezece ŞI paisprezece ani, care se înfierbântă 
laj jocuri cu mingea ş şi cu „poarca“ — un joc cu o bilă de lemn, 
de obicel o trupină mică şi rotundă ca măcluca une! bâte pe 


213 


— lon Agârbiceanu — 


care unul o opreşte să Intre într-o gaură făcută anume, iar cellalţi 
se silesc să o ducă acolo, lucrând toţi numai cu bâtele. 

În pâraiele acelea e şi ma! răcoare ca în păşunea comunală, 
unde, afară de cele patru cumpene de la fântânile din care se 
adapă cirezile, nu mai face nimic umbră pământului. 

În pâraie sunt câţiva stejari bătrân! cu coroanele largi, la 
umbra cărora se adună vitele când e căldura prea mare. În 
crengile lor vin adeseori din pădure turturele şi guruie întristate, 
aşezate uneori pe câte-o ramură uscată, aşa că băieţii cu vitele 
le pot vedea bine. 

Dacă nu le-ar auzi tânguírea aşa de pătrunzătoare, deşi se 
repetă mereu aceleaşi patru-cinci note, mulți le-ar lua drept 
porumbi sălbatici, dar după cântec le cunosc cu toţii: 

— Gru-gru- „gru! Gru-gru- gru! Gru- -gru- gru! 

De câte orí încep se guruie în stejarii din pârău — uneori şi 
trei-patru deodată — copiii tac şi ascultă. 

În cântecul turturelelor este tristeţe adâncă, grăitoare, 
aproape omenească, ori numa! oamenilor lí se pare aşa, şi ele, 
spunându-şi cântecul, se veselesc ca oricare pasăre. Copiii 
rămân mişcaţi la guruitul lor, care-i învăluie ca o negură de 
melancolie. > 

O întristare le umple sufletul. E ceva şi discret şi foarte fin 
în cântecul turturelelor. 

Copillor le place cu toată monotonia lui. Guruitul lor e ma! 
cald şi mai adânc decât al celorlalţi porumbi sălbatici. 

În pădurile ce se ridică vecine cu pâraiele sunt tare multe 
turturele. Când încep să cânte şi în stejari! apropiaţi din pădure, 
să te răstorni pe spate şi să tot asculţi. 

Ele se întrec în cântec în luna mal, ca toate păsările pădurii, 
de dimineaţă până nu dau călduri prea mari şi după-amiază 
când începe a se răcori. Cântă de dragul cuiburilor, ouălor, 
pulşorilor din ele. Cântă de dragul primăverii şi vieţii celei 
nouă, oricât ar părea de supărate, nu numai după glas, ci şi 
după îmbrăcămintea lor sură. 


214 


— Fefe 


leaga — 


Copiii cu vitele au trecut prin şcoala satului patru aní, unil 


mai regulat, alţii cu lipsuri mai 
I-au lăsat necazurile. Câţiva 


mari, care cum au putut şi cum 
ştiu din şcoală versuri despre 


turturică şi le tot trec prin gând, în vreme ce ascultă cântecul, 


până când vreunul se trezeşte 


Amărâtă 


că le spune tare: 


turturică, 


Of, sărmana, vaí de ea — 
Când rămâne singurică 


Zboară tri 


Mal mult 
Unde ve 


Fase marul 7 
stă prin pustie 
moartă decât vie. 
e-o apă rece 


Ea o tulbură şi trece, 


ŞI când si 


Stă pe-o r: 


Unde ved 
Acolo o d 


Versurile le plac la toţi şi se 
le ştiu, sau care le-au uitat. ŞI 
aud repetate şi de unul şi de a 
cântecul turturelelor în zilele p 
întunecate, cu pâlcuri de negu 


tă câteodată, 
amură uscată. 
e vânătorul, 
uce dorul. 


silesc să le înveţe şi cel care nu 
e învaţă uşor. Nu peste mult se 
Itul. Copiilor lí se pare mal trist 
oioase, cu cerul sur, cu pădurile 
rí prin văgăuni. Nu se maí aude 


nici un cântec de pasăre, numai al supăratelor porumbiţe 


cenuşii. 
— Gru-gru-gru! Gru-gru-gru 


! Gru-gru-gru! 


Un duh de melancolie îi pătrunde, dar le place să asculte 


cât de mult. Tot trăbă să fie ce 


va omenesc în cântecul lor! 


Când soarele începe a dogori şi turturelele tac, ei îşi văd de 


jocuri până târziu dup-amiază, 


z PS 7] 
Inserarii. 
+ 


După câteva zile de vreme 
deasupra lumii. Copii! cu vite 


ă, când încep lar, pe răcoarea 


Di 


rea se înstăpâni Iar bolta senină 
le se împărţiră: unii care să le 


păzească, alţii să culeagă bureţi din pădure, schimbându-se. 


2 


15 


— lon Agârbiceanu — 


După plo! îşi ridicară din frunzişul umed încă pălărloarele albe, 
galbene, potop de bureţi, uitându-se miraţi în jurul lor, parcă 
neştiind cum s-au trezit acolo. Erau potop, încât copiii îşi 
umplură în grabă traistele. 

După ce le puseră la umbra stejarilor începură jocurile, când 
deodată se treziră înaintea lor cu moş Mitruţ, ciurdarul. 

— Merge „poarca“, merge, măi feciori? 

Bâtele nu se mai loviră o clipă. 

Ciurdarul era c-o traistă mare după grumaz. 

— Sunt bureţi, măi băieţi, nu ştiţi voi? 

— Sunt potop, moş Mitruţ. 

— Păi aşa gândeam şi eu, după atâtea ploi au trebuit să 
lasă din frunzişul uscat. Vol aţi cules? 

Copil! arătară traistele din umbra stejarilor. 

— AI Intrat departe în pădure? 

— Nu, moş Mitruţ, cât ce intri îţi umpli traista. 

— EI, dacă ar fí traista mea mică cum e a voastră! Da’ uita- 
ți-vă aici! Eu am un sac! 

— Chiar un sac să aí, şi-l umpli în grabă. Că nu poţi păşi de eí! 

— Voi vedea eu îndată, măi copii! 

ŞI ciurdarul se afundă în pădure. 

Copil! îşi continuară jocul şi nici nu-şi mai dădură seama 
cum trece timpul când se propti în faţa lor, pe picioarele-l scurte 
şi groase, clurdarul cu străiţolul umplut de bureţi. Abla acum 
văzură copiii bine cât de mare era traista ciurdarului: era ca a 
cerşetorilor străini care trec uneori prin sat. 

Moş Mitruţ îşi puse traista pe pajişte şi şezu lângă ea. Îşi 
scoase pălăria, o puse lângă traistă. Capul lui, cu plete sure, 
aburea. 

— Bureţi sunt mulţi, mă! copii, dar sunt şi locuri grele. Cel 
mai frumoşi pe-acolo au răsărit. Da” voi cunoaşteţi bureţii buni? 

— Cunoaştem, cum să nu! 

— la aduceţi traistele să vedem! 

Copil! le aduseră în grabă, şi clurdarul răscoli prin toate. 


— Fefeleaga — 


— Numa bureţi albi şi urechiuşi! Bine, măi copii. 

— Păl, îl cunoaştem şi noi, moş Mitruţ. 

— E bine să se priceapă omul la toate în lumea asta. 

Până vorbiră, o pereche de turturele zburară din pădure într- 
un stejar din pârâu, şi în curând mal veni o pereche. 

— Drăguţele de ele, tot pereche le place să zboare, zise 
ciurdarul. 

În curând se auzi dulcele lor guruit. 

O vreme se făcu linişte. Toţi ascultau. Apol un băiat mai 
îndrăzneţ întrebă: 

— Oare de ce-s aşa de supărate turturelele, moş Mitruţ? 

Omul nu răspunse în grabă. Asculta întins. 

— Cum n-or fi, măi băiete, când îşi aduc aminte de 
suferinţele lor de altădată. Trăbă să ştiţi că odată au fost şi ele 
oameni. Nu le ştiţi povestea? 

— Nu le-o ştim, se repeziră cu gura toţi copiii. 

Omul îşi puse mâna streaşină şi se uită după soare. 

— Mal este vreme! zise el, gândindu-se la clurda de vaci 
unde lăsase paznici pe doi nepoți mai mari. Dacă maí este 
vreme, haida să v-o spun eu. 

Copiil se adunară grabnic roată în jurul lui. ŞI moş Mitruţ 
începu povestea: 

„Au fost odată, în vremile cele bătrâne, doi oameni săraci, 
dar săraci lipiţi pământului. În loc de casă aveau un bordel în 
pământ; în loc de mămăligă coceau câteva boabe de porumb, 
că n-aveau niciodată destul să ducă la moară, să facă făină. 

De muncit munceau din crăpatul zorilor până nu se mai 
vedea. Dar pe vremea aceea era iobăgie amară, iar stăpâni! 
lor se nimeriseră mai pestriţi la maţe ca alţii. Munceau fără 
nici un folos pentru el. Erau robi în toată legea. ŞI nu era nící 
un judecător drept la care să se plângă cel doi oameni 
năpăstuiţi. 

Erau tineri amândoi şi frumoşi lucru mare, far dacă-l durea 
pe unul ceva, numaidecăât îl durea şi pe celălalt, aşa se aveau 
de dragi. Numai din dragoste trăiau şi din ea se săturau, că de 


217 


— lon Agârbiceanu — 


pe partea mănâncări! — sănătate bună! 

Stăpânii îl plzmulau chiar pentru că erau frumoşi amândoí 
şi se iubeau, şi-i puneau la lucrurile cele maí grele, doar se vor 
prăpădi de la faţa lor. Dar perechea cea tânără nu se prăpădea, 
ci tot creştea în frumuseţe, fiindcă iubirea lor tot sporea. 

Lucrau, răbdau, plângeau, dar la urmă lar se bucurau că 
trăiesc. Nu le păsa că-s flămânzi. La o clipă de odihnă se ulta 
unul în ochii altuia şi se giugiuleau, se dezmierdau ca nişte 
odrasle de împărați. 

Stăpânii crăpau de necaz: eí aveau toate bunătăţile 
pământului şi totuşi se certau şi se băteau în fiecare zí, spre 
ruşinea slugilor. Nu se înțelegeau în nici un lucru şi îmbătrâneau 
văzând cu ochii de atâta răutate ce se încuibase în el. 

Nu peste mult timp veninul din ei îl îmbolnăvi greu şi se 
temeau de moarte. 

Atunci se înţeleseră pentru întâia oară în viaţa lor. Stăpânul 
zise: 

— Nol ne prăpădim, şi cei dof mişel rămân să se lubească 
mai departe. 

— Nu pot muri până-i ştiu în viaţă, răspunse femeia. Dacă 
eşti stăpân pe averea ta, pune slugile să-l bage în temnita cea 
mai adâncă. 

Bărbatu-său o ascultă îndată. 

— Nici pâine, nici apă! porunci el slugilor. 

Perechea de tineri fu aruncată în întunericul cel maí adânc 
fără pâine, fără apă. 

Dar ei cântau ziua-noaptea, gângureau maí mult, mân- 
gâindu-se unul pe altul. 

Trecură zile în chinurile foamei, dar eí parcă nu le simţiră. 

Stăpânii aşteptau în toată zlua vestea că au murit. Dar 
nimeni nu le aduse vestea. În schimb, ei intraseră cu un picior 
în groapă. 

— Porunceşte-le să nu mai cânte aşa tare, că se aude până 
la noí şi nu putem dormi de răul lor. 

— Abia suspină, stăpâne, nu mai au putere să cânte cu 


218 


— Fefeleaga — CUPRINS 


glas, răspundea temnicerul. 

Dar stăpânii auzeau mereu gânguritul lor. Când începură 
amândoi să horcăie de moarte, stăpânul mai avu putere să 
poruncească gâdelui să-i scoată din temniţă şi să le taie capul. 

Porunca s-a ţinut, dar când a ridicat gâdele paloşul, n-a mai 
avut în cine da: două păsărele sure se înălţau în văzduh. Aşa 
s-au născut în lume turturelele, măi copii!” 

Ciurdarul, întristat şi el de poveste, îşi luă traista şi grăbi la 
turma de vaci. În curând trebuia să o pornească spre sat. Soarele 
se apropia de asfinţit. 

În pădure guruiau pe întrecute turturelele. 

Copiii rămaseră o vreme pe gânduri, apoi, adunându-şi 
vitele, porniră cu ele spre sat. 


LA PĂDURE 


N-a mai putut răzbi cu el: de două zile se ţinea după tatăl 
său prin curte, prin grădină, la tăletorul de lemne, pe la şira de 
paie din grădina şurii. 

— Mă lei cu dumneata, tată? Zău, ia-mă şi pe míne! 

Auzise vorbindu-se în casă că omul va trebui să meargă la 
pădure, să aducă un car de vârfuri, din cele rămase din iarnă în 
delniţa ieşită lui la sorţi. Fănică văzuse că în curte nu maí erau 
decât câteva braţe de crengi uscate în locul unde fusese o 
grămadă mare şi pricepu că tatăl său va trebui să aducă altele. 

Tatăl său nu-i prea răspundea, se făcea că nu-l aude şi nu-l 
vede. Dar Fănică se ţinea scai de el şi nu ostenea să se roage. 

Nu mai ieşise din sat până acum. Nici în car n-a fost, decât 
din curte până-n drum. ŞI, Doamne, ce bine era în car! Să nu te 
mai cobori! Dar când ajungea carul lor în calea ce ducea la 
câmp, tatăl său, fără să mal oprească boii, îl lua pe sus şi-l 
punea în drum. De multe ori Fănică se zvârcolea şi răcnea în 
braţele românului, până atingea pământul cu picioarele. 


219 


— lon Agârbiceanu — 


— Aha! De ăştia îmi eşti? Bine că ştiu! Altă dată nu te maí 
aduc nici până aici! 

Când îl auzea pe tatăl său vorbind aşa şi părând mânios, 
Fănică tăcea îndată şi numai lacrimile de pe obraz arătau că a 
plâns. 

Anii cât a fost mic atâta era drumul său în car. Dar acum nu 
mai era mic şi tatăl său l-ar putea duce cu carul până la pădure, 
unde-o fi pădurea aia, dar de bună seamă era drum lung până 
acolo, că din sat nu se vedea nici o pădure. ŞI să meargă în car 
atâta vreme! | se lumina faţa la gândul ăsta. Apoi, îndată ce-i 
veni în minte că poate tatăl său nu-l va lua cu el, buzele i se 
încreţeau spre plâns, şi uneori se miorlăia: 

— Mă duci şi pe mine, tată? 

— Del Vol duce un plângoce ca tine! 

Atunci îndată í se descreţeau buzele. 

— Da” nu plâng! Mă iei cu dumneata? 

În ziua când începu să gătească pentru pădure carul şi 
Fănică era tot în picioarele lui şi tot cu lacrimi în ochii măriţi 
de aşteptare, tatăl său zise: 

— Vom vedea ce va zice şi mamă-ta. 

— Mama mă lasă, se învioră copilul. 

— Te lasă că vrea să mai scape de tine. Dar bunică-ta ce 
zice? 

— Mă lasă şi ea. Numai zice să am grijă să nu cad din car 
când vom veni cu lemnele. 

— Apă! vezi! Este o primejdie! 

— Nu mă vo! sul în vârful carului pe lemne, cí voi veni pe 
jos cu dumneata! 

— Măi, măi! ŢI s-a şi urât cu carul? 

— Nu mi s-a urât, dar dacă zice bunica să nu cad... 

— Numai copiii mici cad şi dacă ţi-e frică nu te mai duc 
nicăieri. 

Fănică puse buza şi începu să trâmbiţeze în toată legea. La 
vorbele de maí înainte ale tatălui său şi din glasul lui domol 


220 


— Fefeleaga — 


înţelesese că nu se mal împotriveşte şi-l păruse că a prins pe 
Dumnezeu de picior. ŞI acum, deodată, I-a turnat o cofă de 
apă rece în cap. 

leşi şi mamă-sa şi bunica din casă să vadă pentru ce plânge 
aşa de tare. 

— Ce-i cu el? Ce are? întreabă mamă-sa. Nu maí plânge, 
măi Fănică! 

— Ce să aibă? E prea mic şi fricos să-l duc în pădure. Se 
teme să vină îndărăt în carul încărcat cu lemne, zice că va 
veni pe jos. Dar cum să vină pe jos atâta drum un copil ca el? 
Ar trebui să-l aduc în braţe. 

— Mal taci şi tu şi ia coprhtt-eu tine, zise bunica. Încă n-a 
ieşit din sat şi-i trecut de cinci anişori. 

— Dacă zic! dumneata, îl duc. Dar dacă va vedea un lup 
în pădure? 

— Nu va mal vedea nic! un lup, şi mai ţine-ţi şi tu gura 
odată. ÎI fierbi pe bietul copil în toate apele, zise mama. 

— Dacă l-aí făcut fricos, eu ce să-l fac? Acu, de-o probă, îl 
iau la pădure, să nu vi se pară că-l necăjesc anume. 

Fănică tăcuse de mult din plâns. Îşi ştersese şi lacrimile cu 
mâneca largă a cămăşuţei. Ascultase cu încordare toate vorbele 
şi acum era încredinţat că-l duce la pădure. 

Începu să zburde prin curte, să se învârtă în jurul carului, să 
alerge în polată să vadă boíí, să fugă în casă şi să lasă íar. 

Cum l-ar fi plăcut acum luí să fle fecior mare, să dezlege 
boii de la lesle, să-l prindă el la jug, să fle ma! repede gata de 
drum! Orí el să înjuge numa pe Bodor, iar pe Joan să-l lase pe 
mâna tatălui său, că era cam împungaciu 

Erau acum toate gata la car, funia cea lungă şi groasă era 
strânsă şi pusă cu belciugul în capătul loltrei, securea era la 
locul ei în inelul de fier, boli erau înjugaţi, numa traista cu 
merinde mal trebuia. 

Când veni bunica cu ea, omul o luă în mână, o cântări, se 
uită la ea şi zise: 


221 


— lon Agârbiceanu — 


— MI se pare că v-aţi uitat că suntem două guri. 

— Am pus mâncare destulă, n-avea grijă. 

— Până la pădure va flămânzi copilul. Apo! în pădure şi la 
întoarcere? Va trebui să fie tot cu traista după el! 

— Nu mi-e foame, tată! 

— Numal asta ar mal trebui să-ţi fie foame până ce nici n- 
am leşit din curte. Sul în car! 

Fănică se culbări repede într-un ungher, înainte, pe scân- 
dura tare. 

leşiră în drum şi nu peste mult timp ajunseră deasupra satului. 
Calea era încă plină de bruşi şi carul hurduca tare. Până la un 
loc drumul urca mereu şi Fănică vedea acum mal întâl satul 
întreg. ÎI luă cu ameţeală; atâtea case! Câte vor fí? ŞI toate 
sunt în satul lor. Mare sat! ŞI uite ce multe grădini, toate pline 
de pomi! La spatele caselor şi a şurilor era o mare de verdeață. 
Poate aşa va fi şi pădurea! 

ŞI boi! înaintau încet, rumegând, şi tatăl său îl mal îndemna 
cu câte-o vorbă. 

— Cea, Bodor! Hăis, Jolan! 

Of! Doamne! Ce n-ar da el să şadă pe ceaglău, cu biciul pe 
spate, în locul tatălui său, şi să mâne boii! El ar pocni din când 
în când şi din bici. 

Ajunseră deasupra urcuşului şi acum se deschidea, jur- 
împrejur, zarea până departe. 

Uneori carul hurduca aşa de tare prin bruşi, încât Fănică se 
prindea cu mâna de loitre; începură să-l doară toate mădularele 
şi să-l amorţească piciorul care era sub el. Se mai răsucea 
luându-și altă poziţie, dar de la o vreme, oricum se așeza în 
car, îl dureau toate cele. ŞI pădurea încă nu se vedea nicăieri. 

— Parcă al înţepenit, măi Fănică! 

— Ba nu, dar mi-a amorţit oleacă un picior. 

— Mal întinde-ţi-l şi tu! 

— Maí este mult? 

— Ce să fie? 

— Până la pădure. 


222 


— Fefeleaga — 


— Ce? Te-al săturat de car? 

— Nu, dar nu se vede pădurea. 

— Vel vedea-o în curând. Acuşi începem să coborâm, şi în 
groapă se întinde pădurea. Dar nu ţi-e foame? 

— Nu! 

— Spune dacă ţi-e foame, că hurducatul ăsta flămânzeşte pe 
om. 

Copilul simţea parcă deşertul din el. Era lihod pe dinăuntru. 
Dar îl era ruşine să spună că í-í foame. 

Treceau printre holdele de toamnă, mărişoare pentru luna 
mai, şi mireasma verdeţii umplea văzduhul şi ameţea puţin pe 
copil, ca o băutură. 

Când se ostenea de privit în depărtări, se uita prin leasa 
carului cum fuge pământul dedesubt. Era şi asta o mare minune 
ca şi nemărginirea în care parcă plutea cu boii, cu car cu tot. 

Ehei! Dar acum chiar îl dor toate mădularele! De când tot 
vin, tot vin şi nu maí ajung la pădure. 

Începură a cobori şi numaídecât în vale, înaintea lor, se 
văzu pădurea tălăzuindu-se până-ntr-alte zări. 

— Dac-al înţepenit, poţi veni şi pe jos la vale, e uşor, nu te 
osteneşti, zise omul când oprl boii să mal răsufle. 

Dar Fănică rămase în car. De-acolo vedea maí bine pădurea. 

Asta era pădurea! 

Nu! Nu era asta! Fănică nu văzu decât tot orizontul depărtat. 
O întunecime neclintită. 

Copilul nu simţi pădurea decât când intrară cu carul în ea 
pe-o cale îngustă, mai mult pajişte decât cale, peste care se 
bolteau coroanele puternice ale stejarilor şi fagilor. 

ÎI săgetă deodată prin inimă şi pofti să se coboare din car. 
Simţl că a Intrat într-o altă împărăție, în care era şi străin şi tare 
acasă. Parcă-l îmbrăţişa o fiinţă de neguri, ceva cald şi bun şi 
ocrotitor şi nu-l maí trebui car. 

— Acum oprim puţin, Fănică, şi îmbucăm ceva, că mí s-a 
făcut şi mie foame. După ce-om mânca, te poţi cobori dacă 


223 


— lon Agârbiceanu — 


vrel, 

— Vreau! 

Dar ce bucate maí erau cele din traistă? Era numai pită cu 
slănină şi mămăligă rece cu brânză şi cu ceapă, dar parcă 
rau dintr-altă lume. Aşa gustoase n-a maí mâncat el! ŞI aşa 
ămând încă n-a mal fost! 

— Aici este şi un Izvor. Nu ţi-e sete, măi Fănică? 

— Ba mi-e tare sete! 

Băură şi porniră cu carul mai departe. În curând ajunseră la 
elniţa lor, în tăietură, şi omul dejugă boi! şi-i lăsă la păscut. 

În tăletură era păşune mare şi grasă şi boii nu se prea mişcau 
Intr-un loc. Omul începu să încarce carul, lar Fănică Intră în 
tufărişul tăfeturii, până la piept. Nu înotă multă vreme în 
desimea aceea mirositoare de lujer! tineri, de iarbă, de flori 
sălbatice cu mireasmă tare, nu cuteză să se depărteze prea 
tare de boi. 

Ei erau lumea luí de-acasă, íar aici era altă lume: 
îmbătătoare, ameţitoare, străină şi sălbatică. 

ŞI totuşi, ce mângâiere îl pătrundea întreaga fiinţă cum se 
lăsase jos în iarba înaltă, din care nu í se mai vedea decât 
pălărluţa. 

Deosebea aroma une! lerbi pe care o aducea uneori tatăl 
său acasă şi o punea la grindă, iar mamă-sa în lada cu haine. 
Aşadar aici creştea paranginea, îşi zise el. ŞI o altă mireasmă 
aţăţătoare venea până la el uneori. Vezi bine, o cunoaşte el şi 
pe asta. E a dumbravnicului, pe care îl aduceau copili mari, 
care păşteau vitele pe lângă pădure. 

Să meargă şi el să caute? Dar dacă va rătăc! şi se va pierde 
prin tufele astea? De la o vreme nu se mai putu împotrivi; va 
căuta doar numai până de unde se văd boii! 

Când să se ridice din farba parfumată, văzu plutind în cer, 
deasupra tăleturii, o pasăre mare. Zbura în cercuri, cu aripile 
întinse, fără să fâlfâle vreo dată, şi se învârtea în acelaşi loc. 
Nu era nic! uliul cel mare, hărăul, care se învârtea uneori şi 


fo] 


= 


224 


— Fefeleaga — 


deasupra curţii lor — era cu mult mal mare. ŞI din când în 
când pătrundea de-acolo, din înălţimi, un strigăt scurt, ascuţit, 
Un fel de cheunat. 

Oare pasărea trimitea ţipătul acela? Dar altul cine? 

Privi multă vreme rotirea de sus, ce desena un cerc negru 
pe cer, apol, durându-l grumajii, îşi plecă capul. Printre lujeri! 
tineri şi fragezi din faţa lui se făcea ca o cărare prin care putea 
vedea maí departe. Îşi uită de iarba mirositoare pe care voia să 
o culeagă şi privirile îi fură atrase de-o pată sură, drept pe 
cărare înainte, care se tot mişca. 

Ce putea fi? 

Se uită peste umăr şi văzu boii aproape păscând liniştiţi 
iarba grasă. 

— Ce să fie? se miră el. 

De mişcat se mişca, de bună seamă, parcă era cu cap şi 
păştea la iarbă. Va fi vreo oaie, vreun miel? Dar de unde să fí 
venit în tăletură aşa departe? 

Deodată Fănică scoase un țipăt: pasărea din văzduh, 
lăsându-se în cap, căzu ca fulgerul drept deasupra vietăţii care 
se mişca în cărărula aceea. Dar în aceeaşi clipă se învăluiră 
tufişurile din apropiere şi copilul nu mai văzu în cărare nimic. 
ŞI îndată pasărea îşi luă zborul, fâlfâind din aripile grozav de 
mari. Aşa aripi Fănică n-a maí văzut. 

— Bine că a scăpat! auzi din spate, din dreptul boilor, pe 
tatăl său. 

Copilul îl privi neînţelegând nimic. 

— N-ai văzut? 

— Am văzut! 

— ŞI nu ştii ce s-a întâmplat? 

Fănică clătină din cap că nu. 

— A fost un fel de vultur, un uliu mare de tot, care a vrut să 
prindă un pul de iepure, Dar se vede că lepuraşul a fost un şoldan 
şI s-a ascuns în tufă. Acolo tâlharul n-are ce-i face, se încurcă cu 
aripile şi nu mal poate zbura. Bine că a scăpat săracul! 

Fănică nu înţelese în grabă ce-l spunea tatăl său. Era încă 


225 


— lon Agârbiceanu — CUPRINS 


înfricoşat de săgetarea păsării negre prin văzduh. 

— Bine că a scăpat iepurele, zise el într-un târziu, scârbit 
parcă de toată întâmplarea. 

— Uneori scapă, alteori nu; asta merge după isteţime şi iuţime. 

Copilul simţi o amărăciune în suflet, care îl risipi pe-o vreme 
bucuria ce-l copleşise aicí, în tăietură. 

Să vrea să omoare un lepuraş? Ce pasăre blestemată! 

— Am Isprăvit de încărcat, Fănică. Halda să mănâncăm, 
că-i ojina, şi să plecăm, să nu ne apuce noaptea pe drum. 

Către casă nu-i fu frică copilului în carul încărcat cu lemne. 
Era şi tatăl său în car, lângă el. 

Fănică tăcea mereu. Omul începu să fredoneze o doină. 
Copilul asculta, dar nu-l auzea. Gândul lui se înfunda mereu în 
lucruri neînţelese parcă, în aerul acela străin din pădure, într-o 
lume nouă. 


CULESUL PORUMBULUI 


Primăvara fusese secetoasă până după Sângeorgiu, arăturile 
grele, cu bruşi marí şi tari, aşa că plugari! nici nu cutezară să 
arunce grăunţele de porumb sub brazdă. De ce ar fi semănat? 
Să hrănească nori! de ciori care se lăsau când ici, când colo, 
peste arături? De unde se vor fí adunat atâtea ciori de cele 
mari, cu aripile sure, tivite cu negru? 

Încercaseră o vreme cu grăpile de fler să spargă bruşii, dar 
colții săreau de pe un bruş pe altul şi nu-i puteau zdrobi. 

Plugarii erau tăcuţi, încruntaţi: îşi schilăviseră vitele cu aratul 
în cremene şi cu zadarnice încercări de grăpat. Priveau zadarnic 
cerul senin şi se scârbiră de vânturile mari şi reci care băteau 
necurmat de la miazănoapte de vreo trei săptămâni. Multe 
locuri rămăseseră nearate. 

— Anul ăsta am pus-o de mămăligă! ofta câte unul. 

— De! Au mai fost primăveri secetoase. 

— Ca asta n-am mai apucat, şi-s om bătrân. 


226 


— Fefeleaga — 


— De-acum pentru porumb e târziu. La Sângeorgiu trebiue 
să se afle sămânţa în pământ, şi nu într-unul uscat cum sunt 
arăturile noastre de azi. Eu mă gândesc ce să seamăn în locul 
porumbului. 

— Ce să semeni? Eu tot porumb vol semăna, altfel ce 
mănâncăm la iarnă? 

— Tot nu vel mânca la iarnă mămăligă, chiar dacă ar ploua 
mâine! 

— Să fie numai ploaie destulă, să-i umble vreme potrivită şi 
să fle o toamnă lungă! Să vezi ce cucuruze se vor face. Când se 
vor muia de ploaie arăturile din iestan şi se vor fărâmiţa bruşii 
de atâtea vânturi, să vezi ce ţărână se va face! De-a dragul să 
sameni! 

Aşa şi într-alte chipuri vorbeau plugari! din sat şi chiar cel 
cărora le pierise nădejdea să ma! samene porumb aşteptau ca 
pe ace să plouă. Ce ar putea face un an fără mămăligă? 

La Sângeorgiu se împliniseră cu străşnicie toate riturile 
străvechi pentru ploaie: nu rămăsese fată mare, dar nici 
fetişcană, pe care feciorii să nu toarne găleți de apă din fântânile 
satului şi nu rămaseră copile şi băieţi neurzicaţi, el între el. 
Toţi aveau mâinile pline de băşici. 

Totuşi nu plouă până la trei săptămâni după Sângeorgiu. 
Atunci, într-o noapte, se descuie cerul. O săptămână a plouat 
mereu: când a mâzgult, când a ciuruit, când s-a descărcat în 
picuri mari şi tari ca grindina. 

Oamenii umblau cu capul gol: las’ să-i plouă, să le fie şi lor 
şi arăturilor şi păşunilor! Căci şi păşunile abia de-acum se vor 
înfiripa, să pască vitele mari. Se mulară şi se risipiră bruşii de 
colții greblelor de fier peste grăunţele semănate acum. După 
ploale urmară călduri de mai, şi iarăşi ploi, a umblat tot vreme 
potrivită, aşa că în secere oamenii se treziră că isprăviseră cu 
prăşitul de-al doilea ca şi într-alţi ani. Porumbul era înalt până 
la piept, cu fire puternice, cu frunze negre şi grase. 

— lată, ne arată să nu mai cârtim, ziceau cel care 
deznădăjduiseră în primăvară. 


227 


— lon Agârbiceanu — 


— V-aţi făcut păcate degeaba, răspundeau cel care 
rămăseseră tari în credinţă. Niciodată omul nu ştie ce-l aşteaptă. 

— De-acum numai de-ar fí o toamnă lungă! Oricât de frumos, 
porumbul e în întârziere cu patru-cinci săptămâni. Să aibă vreme 
să se coacă! 

La mijlocul lui septembrie a brumat uşor, iar pe munţi s-a pus 
un strat subţire de zăpadă. Dar atâta a fost toată primejdia. După 
o săptămână, vremea s-a încălzit şi s-a pus o toamnă cu seninătăţi 
statornice, care a ţinut până la sfârşitul lui octombrie, ba a mai 
trecut cu un picior şi în noiembrie, până pe la jumătatea lunii. 

Ce porumb s-a făcut? Pădure! Câte doi şi trei tuleí pe-un fir, 
cât le râdea oamenilor Inima. 

În aceeaşi zi a intrat satul întreg la cules, la începutul luí 
noiembrie. Dimineţile erau răcoroase, dar îndată ce se ridica 
soarele, o căldură bună începea să joace în valuri fine deasupra 
lanurilor de porumb. Frunzele uscate foşneau încet la adierea 
boarei şi o mireasmă îmbătătoare se risipea în aer. Era coaptă 
şi cânepa de sămânță, semănată printre porumb, iar pe miezuine 
crescuse deasă şi înaltă, cât nu-i ajungeai cu mâna la măciuliile 
grele, pline de sămânță. Mireagma e! tăia pe a porumbului, o 
aromă tare şi ameţitoare. 

Plugari! îşi lungeau carele cu inima cea lungă şi le înălţau 
laturile cu scânduri, să încapă cât mai mult porumb. 

Se culegea cu foí cu tot şi îl dezghiocau numai acasă, în 
şuri, să nu piardă bunătatea de nutreţ. 

În toate lanurile se auzea cum rup tuleii şi-i aruncă în 
grămezi. Se ridica în văzduh larma vorbelor, a glasurilor părând 
o neîntreruptă fierbere. Din când în când se itea în larma asta 
câte-un chicotit de fată pe care câte-un fecior o atingea, ca 
din nebăgare de seamă, cu un ştiulete. 

Cântece nu se auzeau, ci numai foşnetul mereu al frunzelor 
uscate printre care treceau culegătorii. 

Carele cu vitele desjugate erau la marginea delniţelor şi 
vitele mestecau, cu grumajii vineţii, întinşi, jipii de pe care se 


228 


— Fefeleaga — 


culeseseră tuleii, tot mişcându-ş! coarnele albe. Uneori aflau 
şi câte-un ştiulete, uitat ca din întâmplare pe fire, şi 
rumegătoarele îl mâncau cu plăcere, căzându-le, din când în 


când, câte-un bob din marginea gurilor late. 
„x 


Nu era car care să nu fi adus copil şi copiliţe din sat. Cei 
mai mărişori ajutau o vreme la cules, dar tuleii se rupeau greu 
şi curând îl dureau mâinile. Cel mal mici îşi încercau în zadar 
puterile. Aşa că cel mal mulţi se pierdeau prin delniţele lor, tot 
scobind frunzele de mătase ale ştiuleţilor, să afle vreunul roşu 
sau pestriţ. ŞI când aflau, chiuiau de bucurie şi se adunau doi- 
trei să-l rupă cu puteri unite şi-apoi îl dezghiocau cu înfrigurare, 
mirându-se mereu de frumuseţea lui. 

Alţii căutau bețe uscate de cânepă de sămânță şi le rupeau, 
adunându-le în mănunchi, apol alergau cu ele la un luminiş să 
desfacă cânepa, să-şi împletească biciul. După culesul cânepii 
de vară, acum era cel din urmă prilej din an să-şi facă biciul, căci 
pe cele făcute atunci le prăpădise de mult. Beţe de codârşte îşi 
luaseră de acasă, încrustate gata la capătul unde să prindă biciul. 

Cel cuprinşi cu munca asta îşi uitau în grabă de culesul 
porumbului. Împleteau cu hărnicie; mergeau unul de la altul 
să vadă cum împleteşte, cum îşi face biciul, să nu rămână 
unul în urma celuilalt, cu biciul mal scurt, mai subţire, sau cu 
mal puţine sfori. 

ŞI nu peste mult începeau să pocnească răsunător, şi de ici 
şi de colo, mândri de ceea ce au făcut. 

Unii mai mărişori trebuiau să facă bice şi pentru fraţii maí 
mici. Copilele erau mulțumite dacă puteau strânge în braţe un 
ştiulete roş sau pestriţ. 

Uneori copii! maí mari se făceau nevăzuţi prin porumbişti şi 
se întorceau târziu de tot cu câţiva ştiuleţi cu frunze verzi în 
braţe. Eí se jurau că-s încă în lapte, dar unghia abia le intra în 
boabe. 

Puteau căuta porumb de flert nu numa! în delniţele lor, ci şi 
la străini, nu se supăra nimeni. Într-alţi ani aflau încă mulţi 


229 


— lon Agârbiceanu — 


ştiuleţi, în lapte, dar anul ăsta erau tare greu de aflat, aşa că 
era mare biruinţă pentru cel ce găseau. 

Friptul, acum îndată, era tot aşa de greu, căcí nu era urmă 
de lemn sau de găteje, şi focul îl făceau numai cu jipi care nu 
ţin jarul, iar porumbul mai mult se afuma decât se frigea. 

Dar ce bun şi aromat era, Doamne! Trebuiau să le dea 
numaidecât şi celor mici, care izvorau din toate părţile de prin 
delniţe, chemaţi de aromă, şi făceau roată în jurul tuturor 
focurilor unde se frigea porumb. Puțin era, dar cum să nu le 
dea, când cei mici nu-şi mai luau ochi! de la ştiuleţii din foc, 
tot mutându-se de pe un picior pe altul? 


xx 


Carele se încărcau mereu după cât de mulţi şi harnic! erau 
culegătorii. Unele porneau spre sat, scârţâind de povară, altele 
veneau goale din sat. Nu lăsau porumb cules în delniţă peste 
noapte. Jitari! maí păzeau încă, dar oameni! ştiau că acum 
paza cea mal bună era la el în şură. 

În toate carele se încărcau deasupra pănuşi de cânepă de 
sămânță, şi cuibărit între ele era câte un copil căruia í se vedea 
numai fruntea şi pălărloara. Până acasă, mireasma tare a cânepil 
îl ameţea, dar copiilor le plăcea mirosul ăsta sălbatic, care 
aducea cu cel al urzicilor. Sămânţa măciuliilor nu o foloseau 
numai la semănatul de primăvară a cânepii de lucru, ci şi pentru 
ulei, iar cu cotoarele înalte şi groase ardeau cuptoarele de 
pâine. 


xx 


E bine când se fac bucate din belşug şi când este sănătate. 
Dar dacă nu-l sănătate, toată lumea asta nu mal plăteşte o 
ceapă degerată. 

Aşa se gândea Dumitru Marcului care culegea în delniţa 
lui alăturea de nevastă şi de do! copilandri. Culegea tăcut şi 
cu un fel de scârbă. ÎI tăla mereu prin măruntale şi uneori se 
oprea din lucru, se făcea cârlig şi abia mai răsufla. Când se 


230 


— Fefeleaga — 


apuca íar de cules, fruntea-[ era îmbrobonată de sudoare. 

De câte orí se-ncârliga, şi nevasta şi băieţii se opreau pe-o 
clipă din lucru, cu răsuflarea oprită. Cunoşteau după semne 
când îl venea rău de tot şi când scăpa mal uşor. Acum, la 
cules, nu stătea mult ghemuit la pământ, dar îl venea prea des. 

— Te-am rugat să rămâl acasă, Dumitre, şi eu şi copill. Rău 
al făcut că nu ne-a! ascultat, îl zise într-un rând nevasta. 

— Singur! nu aţi fi isprăvit delniţa asta, răspunse el în silă, 
simţindu-şi gura amară ca fierea. 

— Dacă nu Isprăveam azi, am fi isprăvit mâine. Ce-i într-asta? 
Nu-l nici o grabă aşa de mare. Vremea e bună. 

— Dar poate să se strice, şi mai avem de cules în două 
delniţe. Ar fi păcat să ducem acasă, udat de ploi, un porumb 
frumos cum e în lest an. 

— Nu se mal strică ea vremea în săptămâna asta. Să şti! că 
mâine nu te mai lăsăm cu nici un preț să vii. Vei rămâne în pat 
să ţi se aşeze durerea. 

Dumitru făcu o mişcare cu mâna, ca şi când ar fí zis: „Cât 
despre asta, pace bună!” 

Lucrau tuspatru în tăcere grea. Crâşnea fiecare ştiulete rupt 
de pe fir, şi larma asta lui Dumitru îl făcea rău. 

Era bolnav de mulţi ani, din an în an tot maí greu. Azi î 
venea neputinţa neobişnuit de des. 

— Nu mai culege, Dumitre. Uite, ţi-am adus tundra. Întinde- 
te pe ea şi las” că isprăvim noi. 

— De întins mă vol întinde eu pentru totdeauna, nu peste 
mult, n-avea frică. 

— Nu mai culege, tată, ziseră băieţii cu inima rece. 
Isprăvim noi şi fără dumneata. 

— Măi copii, vedeţi-vă de lucru şi daţi-mi mie pace. Las'să 
mai culeg şi eu încă o dată, pe urmă tot voi veţi culege. 

Dup-o vreme se încârligă lar şi se lăsă la pământ. Nu-l ţinu 
mult nici acum, dar până pe la ojină îl veni răul încă de vreo 
cinci ori. ŞI lar se apucă de cules, transpirat acum nu numai! pe 
frunte, ci pe întreg trupul. 


231 


— lon Agârbiceanu — 


Când se zgârcí şi se lăsă a şasea oară la pământ, nu mal 
stătu ghem, ci se întinse căzând pe spate, izbi de câteva ori 
din picioare, din braţe, apoi se cutremură scurt şi se linişti, 
până nu apucă nevasta şi copiii să ajungă lângă el. 

Safta, nevasta, se lăsă în genunchi, îl ascultă răsuflarea, 
cum făcuse adeseori în anii din urmă, dar acum nu mai simţi 
nimic. 

— Doamne sfinte, şi n-avem o lumânare! Petre, loane, daţi 
fuga în vecini, poate are cineva o lumânare! 

Băieţii, buimaci de spaimă, începură să alerge prin 
porumbişti, unul la dreapta, altul la stânga. 

Dar cine să vină cu lumânarea la culesul porumbului? Nu 
avea nici un culegător de gând să înnopteze aici. 

CI nici nu mal era nevoie de lumânare! trupul lui Dumitru 
începuse să se răcească şi să se înțepenească. Safta-şi aduse 
aminte că dacă nu-l închizi din vreme pleoapele mortului, 
rămâne cu ochi! deschişi. 

I le închise, apoi îşi puse frânte mâinile în poală şi rămase 
mută. Se aştepta ea de mult la moartea bărbatului, dar nu aşa, 
nu într-un lan de porumb şi fără lumânare. 

Durerea şi nenorocirea el că nu-l aflase moartea în pat, era 
maí mare ca pierderea lui. Dacă n-a vrut s-o asculte, să fi 
rămas acasă! Ea ce să facă? Ce-ar mai putea face? 

ŞI deodată izbucni într-un plâns cu hohote, care se top! într-un 
bocet amar, ce se înălța în văzduh ca o alarmă a nenorocirii. 

Cel doi băieţi nu aflară lumânare în vecini şi alergară şi 
mai departe, dar când se întoarseră cu mâna goală, erau însoţiţi 
de vreo zece bărbaţi şi femel. 

Bărbaţii cu capul gol îşi dădură iertăciunile, privind ţintă la 
mort, femeile se alăturară la bocetul Saftei, lar cei doi băieţi 
erau încă tot buimaci de spaimă. 

Dup-o vreme un om zise: 

— Mal aveţi de cules? 

— Puțin de tot, poate o jumătat” de ceas, răspunse un băiat. 

— Pentru mort e mult şi atât. Veniţi cu toţii să isprăvim 


2:32 


— Fefeleaga — CUPRINS 


repede culesul şi să încărcăm carul. Unde ví-s vacile? 

— Acol' lângă car. 

— Prinde-le la jug şi adu carul aici. 

ŞI bărbaţii şi femeile care au venit s-au apucat de cules, în 
vreme ce Safta se bocea nemalauzind nimic, iar unul din băieţi 
stătea lângă mort cu capul gol, cu mâinile fără putere de-a lungul 
trupului. 

Până isprăviră de cules şi încărcară carul, înţepeni bine şi 
trupul luí Dumitru şi-l urcară deasupra porumbului, între pănuşile 
de cânepă mirositoare. 

Se urcă lângă mort şi unul din băieţi, iar celălalt cu mamă-sa 
mergea alăturea de vaci cu capul în piept. 

Safta se maí bocí până ieşiră din delniţă în drum, apoi amuţi 
de tot. 

Între culegători vestea se lăţi repede, de la vecin la vecin, 
aşa că până seara toţi ştiau că a murit, în mălăiştea lui, Dumitru 
Marcului, culegând la porumb. 

Oamenii nu se prea mirară, îl ştiau bolnav greu de tot, dar 
peste bucuria şi lumina culesului lí se aşternu tuturor un nor 
pe suflet. 

ŞI larma omenească încetă să se mal ridice deasupra 
lanurilor, numai fâşâitul frunzelor uscate creştea mereu, cu cât 
se apropia înserarea. 

ŞI din când în când se maí auzeau pocnete din bici. Copii! 
le încercau să nu-i dea de ruşine deseară, din carele încărcate 
cu porumb, în drum spre casă. 

ŞI numai semnalele acestea scurte şi seci păreau că mai 
răspândesc viaţă şi veselie deasupra lanurilor de porumb, prin 
care fâşâia vântul în frunzele uscate. 


PRESURA 


Pădurea stăpâneşte cât vezi cu ochii pe coastele de către 


233 


— lon Agârbiceanu — 


răsărit. Se revărsară până jos în lunci; când bat vânturi mari se 
tălăzuleşte ca o mare cu valuri sure, până în zărí departe, până 
în pădurile satelor vecine. ŞI de vânturi are parte cum a crescut 
pe înălţimi mari şi nici o măgură, nici un piept înalt de deal nu 
se ridică să-l ţină de adăpost din nici o parte. 

Aşa că pădurea rareori e liniştită pe toată întinderea ei. 
Când e aşa, are de departe o culoare întunecată, metalică, ca 
de fier, rar se află în ea alt copac afară de stejari bătrâni, cu 
frunza pleloasă şi aspră. În apropierea ei te ameţeşte o mireasmă 
tare, ca o respirare rece de verdeață. 

ÎI ameţeşte pe cine nu-l obişnuit, dar Petrică nici n-o mal 
simte. Din primăvară e tot cu nasul în resplrarea aceea de 
verdeață, de suc, de mâzgă, de sevă tânără, pentru că e tot la 
marginea păduri! pe o costişă plină de spini, cu oiţele lui: patru 
sterpe, zece noateni şi un berbec. Aici e păşunea până la 
toamnă. Costişa cu spini e mare, păşunea e mereu bună. Când 
se mal pune secetă, spinii tot au lujeri; totuşi maí grasă e farba 
chiar pe marginea pădurii, pe unde pasc mal rar, numai spre 
seară, când vrea Petrică să le sature bine. 

Printre spini creşte iarbă măruntă şi deasă ca peria, retezată 
mereu de boturile lunguieţe ale olţelor care nu ostenesc în 
veac. Numai când se pune căldură mare turmuliţe se adună 
grămadă, oile cu capetele vârâte una într-alta suflă des şi nu 
şi-ar ridica capul din înghesuiala în care şi l-au plecat, nici să 
dea lupul între ele. Când vrea să le urnească din loc, Petrică le 
împinge proptindu-se de lâna lor, dă cu bâta şi de obicei nu 
reuşeşte să fugă decât una după alta, puţin maí înainte, şi iar 
se fac ghem. 

Dar acum încă n-au coborât din cer căldurile. E numai luna 
luí mai şi Petrică trebuia să aibă grijă. Noatenii sunt 
neastâmpăraţi şi mereu ar vrea să scape în pădure la lujeri 
tineri. Copilul e mereu cu ochi! în patru să nu treacă vreunul în 
pădure, de când l-a speriat odată rău de tot pădurarul. L-a aflat 
trântit pe spate la marginea pădurii, cu ochii în albastrul cerului 


234 


— Fefeleaga — 


şi turma întreagă în tufişuri. 

A vrut să la berbecele să-l ducă în sat, să-l închidă în curtea 
primăriei, până vor plăti părinţii gloaba pentru paguba din 
pădure. A şi prins berbecele şi cu o sfoară ce avea la el l-a 
legat de coarne. Dar berbecele nu voia să meargă nici înaintea 
lui, nici după el, cí se trăgea mereu înapoi. Se smuci până 
rupse sfoara aceea şi fugi între oi. 

Petrică încremeni când văzu ce vrea să facă pădurarul. Nu 
putu plânge, numai când îl văzu pe berbece slobod. 

— Haida, măi Petrică, şi ajută-mi să-l mai prind o dată, îl 
porunci pădurarul apropiindu-se. 

Dar copilul nu se mişca din loc şi începu să plângă şi mal tare. 

— Nu vrei să-mi ajuţi? 

Nici o vorbă, nici un semn. 

— Nu-i nimic! Vii tu deseară cu oile acasă, şi ţi-l fau eu din 
curte. Trăbă să plătiţi gloaba-*— 

În ziua aceea Petrică n-a ma! fost bun de nimica, íar seara îl 
pătrunse o spalmă rece, care în răstimpuri făcea să-l dârdâte dinţii. 

Dar nu a venit nic! un pădurar după berbece. Nic! seara, 
nici dimineaţa, nici seara următoare. Abia după o săptămână 
se linişti, încredinţat că n-o să-i maí ducă berbecele. 

Bine că n-a spus acasă nimic. 

Încă în ziua nenorocirii dezlegă sfoara din coarnele 
berbecelui; la câteva zile găsi prin spini şi capătul celalt. Acum 
se încredinţase: nu era o sfoară nici groasă, nici tare, şi pădurarul 
de bună seamă a glumit numal, n-a voit să-l ia zălog berbecele. 
O aţă ca asta, cum să nu o rupă berbecele lor, care trăgea şi pe 
un om mare după el! Şi apoi í l-ar fi putut lua maí uşor din 
curte, dacă chiar ar fi volt... Dar ce mai ştii? Poate a uitat. Mai 
bine să grljească să nu-l mai intre oile în pădure. Că badea 
Nicodim, pădurarul pe care-l cunoştea din sat, se ívea la 
marginea pădurii când nic! nu visai. 

Oile lui aveau ce paşte pe costişă, nu aveau nic! o lipsă de 
pădure; acum primăvara şi spinii erau plini de lujeri fragezi, 


235 


— lon Agârbiceanu — 


parcă mai cruzi ca cel din pădure, şi oiţele lui puteau paşte ce 
le plăcea: când iarbă, când lujeri. 

Paza o făcea tot de către pădure, nu numai să oprească oile 
să intre, ci şi pentru o presură care-şi avea cuibul pe-aici. 

Nu-l vorbă, cântau ele multe presuri în spinii costişel, dar cea 
care avea cuibul aici, într-un spin mărişor şi des, le întrecea pe 
toate. 

ŞI nu era nici sperloasă ca altele: la câţiva paşi de el cânta 
să se prăpădească. Petrică se lăsa încet pe Iarbă între spini şi o 
asculta. Nu se putea mira destul cum poate cânta aşa de frumos, 
aşa de mărunt, cum poate fi un ciripit aşa de curgător şi 
melodios, proaspăt şi tânăr mereu. Uneori îl părea că undeva 
în văzduh picură un izvoraş, nu stropi mici de apă, cí mărgeluţe 
mărunte de tot, abia să le poţi vedea. 

De jos, de pe ţelina dintre spini, vedea uneori păsărica 
întreagă deasupra cuibului, alteori nu-i zărea decât capul şi 
ciocul. Cum risipea în aer mărgeluţele cântecului ei? Părea 
încremenită acolo pe spini, mică, pestriță, cu un cioc numai 
cât o jucărie. 

Mal ales după-amiezile, când începea să se răcorească şi 
să crească umbrele spinilor, presura lui cânta cu foc. Cântau şi 
alte presuri în spinii costişel, dar ca asta nici una. 

De la o vreme găsi în cuib un ouşor pestriţ, cât un bob, apoi 
altul şi altul până la patru. Nu le atingea, nu se apropia prea 
tare de cuib şi niciodată când presura era prin apropiere. Se 
mulțumea să le vadă şi să se însufleţească. | se aprindeau 
obrăjorii de plăcere. 

Ce minunăţi! gingaşe mai sunt în lumea asta! Oare presura 
ştie cât îl sunt de frumoase ouăle? De bună seamă ştie, că-i tot 
în preajma, lor şi le păzeşte. 

Într-o zi, apropiindu- se de cuib, văzu în el patru pul, urâţi 
foc, în piele roşie ca opărită, cu capetele prea mari, cu ciocurile 
tivite cu zăbale galbene. 

Se depărtă repede, scârbit. Din ouă aşa de frumoase să iasă 


236 


— Fefeleaga — 


aşa urâţenii! Păi pull de găină les din găoace îmbrăcaţi gata în 
pufuşorul lor auriu. Pentru ce nu-s aşa şi puli presurii? 

Valeu! Şi cum se îmbulzesc toţi cu ctocurile urâte deschise 
pe marginea cuibului, de câte orí vine presura aducând în cioc 
ceva de mâncare! 

Pace bună! Nu-l maí trăbă să-l vadă până nu se vor îmbrăca 
cu pene, până când nu vor creşte mărişori. Micí sunt prea urâţi 
şi Petrică, să-l tai, şi nu poate suferi ce-l urât. 

Apo! nici presura nu maí cântă acum decât rareori. Cântă 
altele, va asculta pe la alţi spini. 

Nu se poate stăpâni să nu treacă, totuşi, în fiecare zi pe la 
cuibul presuri, să arunce o privire în cuib, când nu e pasărea 
acasă. Uite-uite că încep să li se arate pe vârful capului şi pe 
pielea care nu maí este acum aşa de roşie nişte tulee, urâte nu- 
í vorbă, dar Petrică ştie că astea sunt cotoarele penelor. Se 
depărtează repede de cuib, sunt urâţi şi acum. Doamne, cât 
sunt de urâţi! 

Într-o zi auzi larmă mare de ţarcă, de coţofană, dinspre 
cuib, şi se grăbi într-acolo. Ştia că ţărcile pustiesc pe pui! cei 
neajutoraţi de pasăre, dacă pot pătrunde la cuibul lor. 

Văzu două coţofene zburând jos de tot, în jurul cuibului. Le 
străluceau în soare cozile negre-verzul şi aripile tivite cu negru. 
Făceau tărăboi mare, se tot coborau peste spini şi lar se ridicau. 
Nu puteau pătrunde printre crengile spinoase şi dese până la 
cuib. Puli nu se mal vedeau, se trăseseră zeul iţi în fundul cuibului. 

Obraznicele nu fugiră nic! când se aprople Petrică de spini. 
Poate nici nu-l văzură, aşa erau de aprinse de încercarea lor şi 
strigau în gura mare. Nu le păsă nící că pasărea sosi şi începu 
să zboare pe deasupra spinului. 

Copilul căută un bruş şi, după ce zvârii în ele, sări şi cu 
bâta şi abia le alungă. 

Presura coborî numaidecât pe marginea cuibului şi cele patru 
ciocurí se IViră, încă tot tivite cu galben. Nu maí erau aşa de 
golaşi. Totuşi erau urâţi. Petrică se grăbi de la cuib. Părea că-l 
cludă de ce nu a lăsat să-l mănânce țărcile, căci până la urmă 


237 


— lon Agârbiceanu — 


tot ar fi pătruns ele până la cuib, altfel nu s-ar fi învârtit aşa de 
mult în jurul spinului. 

Dar nu se grăbi la oile care păşteau liniştite pe costişe, ci 
către pădure, unde se puseseră țărcile într-un stejar şi se certau 
încă. Se vede, îşi zicea copilul, că una pune vina pe cealaltă, 
pentru că n-au putut ajunge până la cuib. Se uită întins la ele, 
cum tot dădeau din cozile lungi şi făceau larmă mare, cârâind 
în cascade repezi şi răsunătoare. 

Frumoase păsări şi ele, îşi zise în sinea luí Petrică, dar pentru 
ce mănâncă puli păsărilor, ori le sparg şi le sorb ouăle? N-au ce 
mânca? 

În vreme ce căzu pe gânduri pentru ce sunt şi păsări 
răpitoare în lume, când e prea destul cu lupii şi cu vulpile, 
răsări ca din pământ lângă el pădurarul. 

— lar nu eşti lângă oi, măi Petrică? 

Copilul tresări, privi repede împrejur, văzu turmuliţa lui la 
loc bun şi se linişti. 

— Oile-s acolo! şi el arătă cu mâna. Da” vezi dumneata, 
bădiţă Nicodime, ţărcile astea? 

— Cum să nu le văd? Se şi aud că se sfădesc urât. 

— Erau gata să mănânce nişte pul de presură. 

— ŞI nu l-au mâncat? 

— Nu, că le-am alungat eu cu bâta. 

— Dacă-l aşa, cu tine se sfădesc, nu între ele. Cine ştie ce 
blestemăţi! spun. ŞI nu vor să plece de aici până nu te vor 
spăla bine. Adică de ce te amesteci tu în treaba lor? zic ele. 

— Puii sunt încă în cuib şi-s golaşi, vai de capul lor. Le era 
uşor să-l mănânce până am sosit eu, dacă ar fi putut pătrunde 
la cuib. Dar cuibul e bine apărat de crengi spinoase. 

— Apol, da, fiecare vietate ştie câte ceva să se apere. 
Păsările acestea mărunţele îşi ştiu aşeza la adăpost cuiburile. 
Unele se grăbesc, e adevărat, şi nu-l pun la loc bine apărat, 
da” presurile sunt păsări înțelepte. Da” ascultă aici, băiete: de 


i pie Pa poti 
câte ori ți-au mai intrat oile în pădure? 


238 


— Fefeleaga — 


— De-atuncl nici o dată, bădiţă Nicodime. 

— Minciuna încă-l vorbă! 

— Nu minţesc. Mi-a fost frică atunci că-mi ie! berbecele. 

— Dacă a rupt sfoara! 

— Că n-a fost sfoară, numai o aţă. 

— Apol vezi, aşa păţeşti dacă n-ai la tine tot ce-ţi trebuieşte. 

Tărcíle zburară din stejar prin pădure, aruncând mereu vorbe 
de ocară. 

— Acum cred că mă sfădesc pe mine, zise pădurarul. MI- 
au mirosit puşca. 

— Da ce nu le-ai împuşcat, bădiţă Nicodime? 

— Nu-mi stric eu alicele pe-o pasăre. 

— Vrei să împuşti Iepure? 

— Păl cum! 

— Da’ eu n-am văzut nici unul de când sunt cu oile pe costişă. 

— Unde să vezi? Doar n-or veni iepurii să pască printre oile 
tale, să-i împungă berbecele? Iepuri! sunt acum la holdele cele 
mărişoare şi în pădure, prin tăieturi. 

— Mi-a spus un copil că mamă-sa a prins unul când a fost 
la plevilă. 
— Apo! vezi! Pe-acolo se ţin; da” încă-i oprit vânatul, până 
colo, la toamnă. 
— Dacă-l oprit, de ce umbli cu puşca? 
— Păl nu mai sunt alte gadine prin pădure? Da' lupul? Da’ 
vulpea? 
— Nici lup, nici vulpe n-am văzut! 
— Păl astea nu-s gadine să íase la luminiş. Mal ales aici pe 
costişă, unde eşti tu cu o bâtă zdravănă de corn şi unde e 
berbecele cel împungaciu. Aşa-l că împunge? 
— Pe mine nu! 
— Ba pe mine când l-am legat de coarne m-a izbit de câteva 
ori cu capul. Da” acum vezi că ţi-a! şi uitat de oí. Eu nu le maí 
văd. 

Nu le vedea nici Petrică. 


239 


— lon Agârbiceanu — CUPRINS 


— Vezi cum le grijeşti tu? Vor fí Intrat în holda Bologoael! 
Aşa le scapi şi prin pădure. Dar de te mai prind o dată, te-ai 
curăţat de berbece, să ştii! 

Cuvintele din urmă le auzi Petrică alergând. Acolo trebuiau 
să fie oile, de bună seamă, unde a zis pădurarul. Le-a mal scos 
el de câteva ori din holda Bologoael. 

Până s-a înapoiat cu ele pe costişă, pădurarul se mistuise în 
întunericul de sub boltiturile stejarilor celor bătrâni... 

Înspre seară, pe răcoare, presura cânta de mama focului în 
vârful spinului, deasupra cuibului. Lui Petrică í se păru că 
niciodată n-au tremurat maí armonios şi mai repede mărgeluşele 
glasului el. 

Copilul se lăsă într-o rână, cu capul rezemat în palmă, cu 
bâta lângă el, şi ascultă. 

Era, îl părea lui, o căldură nouă, un avânt, un fel de 
îndrăzneală mai mare în piuitul eí. Se bucura de bună seamă că 
I-au scăpat toţi puli, care acum nu-şi mal Iveau clocurile tivite 
cu galben pe marginea cuibului, căscându-le, cí dormeau claíe 
peste grămadă în cuibul lor, unde era cald şi bine. ŞI în curând 
păsărica-l va acoperi şi cu aripile el, să nu le fie frig peste noapte. 

Presura, cântând, îl vedea pe copil, dar nu se speria de el. 
Pentru ce s-ar speria? El nu i-a făcut nici un rău, nu a zburătorit- 
o niciodată. 

ŞI la gândul că azi i-a fost de folos presurii, simţi o undă 
trecătoare de căldură la inimă şi se lumină la faţă... 

Numai de-ar creşte maí în grabă penele puişorilor, să nu 
mai fie aşa de urâţi! Nici nu vrea să-i mai vadă până atunci!... 

Dar când, după o săptămână, trecu iar pe la cuib, cuibul 
era gol. Zburaseră puii, cu presura. ŞI spre seară, când presurile 
începură să cânte, trei chiar, de pe spinul cu cuibul, nu mai 
cunoscu care-s puli şi care-l presura. 


STRĂJERUL 


240 


— Fefeleaga — 


De vreo trei nopţi Niculiţă doarme tare neliniștit, adică mai 
mult nu doarme. Se învârte de pe o parte pe alta, stă o vreme 
întins pe spate, dă ţolica la o parte că-l prea cald, apoi iar se 
întoarce şi se acoperă: parcă îl fa cu flori de frig. Febra nici nu-l 
creşte, nic! nu-l scade, nu-l doare nimic şi el nici nu se crede 
bolnav. 

Vede că într-un colţ, sub o icoană, pâlpâle un sâmbure de 
lumină şi ştie că e candela lor, pe care mamă-sa o lasă aprinsă şi 
peste noapte, de când el nu prea poate dormi. Şile că mamă-sa se 
scoală de multe ori şi vine lângă patul lui, se pleacă peste perină 
şi aproape totdeauna îl spune, punându-și mâna rece pe fruntea 
lui: 

— lar nu dormi, Niculiţă? Închide ochii, cu ei deschişi cum 
să dormi? 

Simte că mamă-sa, şi când e în patul ei, e tot cu gândul la 
el. Uneori îi zice: 

— Dumneata de ce nu dormi? Ţi-e frică să nu flu bolnav, 
nu-i aşa? De aceea laşi şi candela aprinsă. 

— O las să nu-ţi fie frică în întuneric, că te trezeşti mereu. 

Copilul se miră: 

— Frică? De ce să-mi fie frică? Doar îs în casă şi cu 
dumneata! 

— Pe întuneric ţi-e urât. 

— Mie nu mi-e urât. 

Spunea adevărul: nu-l era urât; se gândea la atâtea lucruri 
la care până acum nu se gândise niciodată... 

ŞI, mai întâi, iată, liniştea asta nemaipomenită care stăpânea 
în împărăţia nopţii! Niciodată peste zi nu I-a ţiult în urechi o 
astfel de linişte. Se împânzise în cameră, pătrundea de-afară, 
parcă nu numai prin ferestre, ci şi prin pereţi, cobora şi din pod 
şi se strecura prin tavanul de scânduri şi grinzi. Izvora şi din 
masă, din scaune, din laviţe, lăsând toate lucrurile moarte, 
goale, uscate şi nefolositoare, care păreau cu totul străine, aduse 
nu se ştie de cine şi de unde şi lăsate încet, abia pipă 
cameră. 


241 


— lon Agârbiceanu — 


Acum nici nu l-ar veni lui Niculiţă să umble printre ele, să 
le atingă. Prea erau străine şi de neatins, de nepipăit. 

Pâlpâirea candelei mişca umbre ciudate pe pereţi, tot aşa de 
mute ca toate lucrurile din cameră. Se uita la ele adeseori, mai 
ales când stătea pe spate în patul lui. Cu ce semănau? Dar până 
să se înfiripeze o formă, se şi împfăştiagi seidica altă pâlpâire 
de umbră. Cum se năşteau? Cine Rpintslatine le sorbea? 

Lui îl părea că le place să flutuffă agitare tea nepătrunsă 
a nopții. Lor nu le era urât. Se mfeaăsşhniloaielelsteau urâtul 
ce intrase parcă în scaune, în VăaBaalm davlea! chiar şi în 
icoanele de pe perete, se cuibălauleeeoRo dal, să nu mal 
iasă din ele. Să-şi facă 

Ce ştiuse el de toate aceste îrfairAeabăhdclrmea buştean, 
de cum punea capul pe perină sdăPalsăriăii Hei mamă- sa, 
dimineaţa, Iarna să meargă la şclâfăv a meufc6itilrqșleăscut? 
Nu ştia nimic şi acum îl părea căi Ibenskiruisecbanșăriefnare 
însemnătate să le ştie. Două muşte se sfădea 

Cum n-a ştiut nimic până acum hN cite SSRN g gândul 
într-o linişte aşa de mare! De necrezut! Nici nu te poți ţine pe 
urma lui şi nici nu-l poţi opri! Zboară într-o clipă în locurile 
cele mai depărtate. 

lată, acum s-a oprit la un cuib de presură într-un spin de pe 
costişe, unde păşteau vitele. Vede şi cuibul, vede şi vitele, 
deşi nu-s nicăieri! Peste o clipă e la eí în şură şi-l vede pe tatăl 
său făcând mestecături din paie şi fân; peste alta e în carul care 
lese scârţâind din curte, şi el şade pe sulul gros cu care se leagă 
snopii de grâu în carul încărcat; peste-o clipă e în şcoală şi 
ascultă cum îl ceartă dascălul pe un copil care nu şi-a învăţat 
lecţia. 

Cum poate fugi gândul luí aşa de fulgerător de la un lucru 
la altul, dintr-un loc într-alt loc? 

Cum l-ar putea fi urât, când nu e nici pe-o clipă singur în 
pat, cl călătoreşte mereu? Oare mamă-sa nu ştie? ŞI dacă ar 


— Fefeleaga — 


merge numai cu gândul î în atâtea părţi! Dar se duce el însuşi, 
în pat nu mai rămâne nimeni. 

— Vezi, Niculiţă mamii, şi dormi, că acuşi se face 
dimineaţă, şi abla aí închis ochii. 

— Nu mi-l somn! 

— Trăbă să adormi şi dacă nu ţi-l somn. Numără mereu 
până la o sută şi vei vedea că-ţi vine somnul. 

Pentru ce ar adormi? El nu-nţelege. Dar pentru că I-a spus 
mamă-sa, începe să numere. Ajunge la o sută şi începe din 
cap. Gândul însă nu-l mal stă aici şi greşeşte. De la patruzeci 
parcă a trecut la optzeci. ŞI, dac-a trecut, nu-i tot atât? Nu-i, 
că ajunge prea Iute la sută. Când începe a trefa oară, nu mal 
ajunge nici la treizeci. Se trezeşte cu gândul la nişte ghicitori, 
învăţate din cartea de citire: 


Câmpu- í alb, oile-s negre, 
Cin'le vede nu le crede, 
Cin'le paşte 

Le cunoaşte. 


Păi da, scrierea şi citirea! Asta a învăţat-o şi pe mamă-sa, 
nu-i nu ştiu ce! Nici asta: 
De la noi la munte 
Tot zale mărunte! 


Furnicile prin iarbă. Mai mult îl place alta: 


Am o casă cu două rânduri: 
Sus stau câinii, 
Jos stăpânii! 


N-a putut-o ghici mamă-sa, în ruptul capului, că-i bordeiul 
țigănesc, săpat în pământ, pe acoperişul de paie al căruia dorm 
câinii: dintr-o săritură-s acolo... 

Îşi aduce aminte de îndemnul mamă-si şi iar începe să 
numere până la o sută. O dată, de două ori. A treia oară í se 
pare că s-a oprit la jumătate... 


243 


— lon Agârbiceanu — 


Îşi dă seama c-a adormit oleacă. S-a trezit de trâmbiţatul 
cocoşului. Oare a câta oară a cântat? Maí înainte ştia că 
cocoşul lor cânta numai când se face ziuă. De când dormea 
iepureşte nopţile, auzise că mai de multe ori bate din aripi şi 
cucurigă. Nici nu ştia că bate şi din aripi când vestește 
dimineaţa. Da” în liniştea nopţii, acum aude şi fâlfâltul aripilor. 
Adevărat că şi ziua când cântă, face aşa! Dar a câta oară va fi 
cucurigat acum? leri noapte l-a auzit de trei ori, întâia oară de 
cum s-a înstăpânit noaptea, devreme. Mamă-sa — întrebată — 
i-a spus că vesteşte şi miezul nopţii şi zorile. 

„Acum va fl cântat de miezul nopţii. Dar oare de unde ştie 
el cându-i? Cine-i spune? De bună seamă că e miezul nopţii: 
aude şi ceasul lor în camera vecină bătând douăsprezece. 

Să fie numai miezul nopţii? Aşa de lungi sunt nopţile? Pân' 
acum nici nu se culca bine şi se şi făcea dimineaţă... Da’ 
ceasul cum e făcut să ştie toată vremea? L-o fl făcut oameni 
meşteri, ceasornicarii. Marí minunăţii în cutia lui! Odată, când 
s-a oprit, l-a luat tatăl său din perete şi i-a deschis uşiţa. Şi-a 
înălțat şi el capul deasupra mesei şi a văzut. Câte rotiţe erau 
acolo, maică Doamne! Meşteri mari oamenii! 

Ciudat îl părea luí Niculiţă că peste noapte numai rar auzea 
ceasul bătând în camera vecină. Nu bătea şi noaptea? Cum să 
nu, ceasul nu stă, numai când nu e tras sau e stricat. Cum de 
nu-l aude totdeauna? 

Copilul aţipea uneori şi dormea câte-o postată, dar când se 
trezea nu-şi dădea seama că a aţipit. Cum să bage de seamă, 
când gândul lui era şi acum neastâmpărat? Poate urmărea încă 
un vís, şi o vreme visa treaz? Uneori înţelegea că continuă un 
vis, alteori nu... Păi, cum ar fi adevărat că el cade de pe 
acoperişul şurii lor şi pluteşte prin aer ca pe aripi mari, ajunge 
pe pământ şi nu se loveşte? Ori că vaca lor Mândreana a avut 
dol viței, unul bourean şi al doilea un pui de bivol? Ce comedie? 

Cum să fie drept? A visat de bună seamă! 

De miezul nopţii a cântat cocoşul, că iată liniştea creşte 
parcă şi lucrurile din casă sunt şi mai pustii că pân-acum şi le 


244 


— Fefeleaga — 


cotropeşte urâtul de tot. Dac-ar putea căsca şi ele, se gândea 
Niculiţă, ar căsca să le trosnească fălcile! Noaptea e tot mal 
grea. 

A răzbit-o şi pe mamă-sa. O aude cum respiră de regulat 
şi de adânc. Până acum n-a auzit-o. În camera asta dorm 
numal ei amândoi, Aşa a poruncit doctorul. Pentru ce? Nu 
ştie. Dar lui Nicullţă îl place mai mult aşa. Când dormeau 
maí mulţi într-o odaie şi nu adormea în grabă, nu-i plăcea 
sforăitul bunică-sa. 

Mamă-sa dormea lin. Poate nici nu aţipise decât acum, după 
miezul nopții. ŞI, dacă n-ar fi liniştea aşa de mare, nici n-ar auzi- 
0. 

Dar liniştea-l aşa de mare, aşa de grea, atât de adâncă acum, 
încât îl bate în urechi. Sau îl bate un ciocănel foarte uşor? Poate 
nu era decât zvâcnirea arterelor. Dar Niculiţă nu simţea, cí 
auzea. 

Noaptea părea că a crescut din cer până-n pământ şi s-a 
pus pentru veșnicie... 

Cum stătea întins, nemişcat pe spate de multă vreme, 
Niculiţă auzi deodată, spintecând liniştea şi întunericul, un 
țipăt mare, ca de om orí ca de fiară? Ca de pasăre ori ca de 
furtună? Parcă de furtună era. ÎI auzi şi-a doua, şi-a treia oară, 
înspăimântat, cu răsuflarea oprită. 

După strigătul acela, liniştea crescu şi mal tare. În vis orí 
treaz, lui Niculiţă îi păru că numai noaptea putea să ţipe aşa, 
înnebunită, să nu se cufunde undeva în hău. Strigătul a trebuit 
să se audă peste tot satul şi chiar în lumea toată. 

Şi- a tras țolica şi s-a acoperit şi pe cap. Dacă va începe iar 
să strige? Dar n-a maí strigat! Ci, după o vreme simte că cineva-l 
ridică uşor ţolica de pe cap. El se ghemul tot: poate-l noaptea, 
cea care a strigat mai înainte! Era treaz? Visa? 

— De ce te-al acoperit şi pe cap, Niculiţă maichii? lată, 
eşti tot o apă! 

Aduse un ştergar şi începu să-l şteargă. 

— Mi-a fost frică! zise copilul cu mare silă. 


245 


— lon Agârbiceanu — 


— Frică! ziceal că nu ţi-e frică. 

— Da, a strigat aşa de tare noaptea, şi mi-a fost frică. 

— Cine a strigat? 

Nedumerit, mai mult cu îndoială, mai treaz acum, zise: 

— Noaptea. 

— Noaptea! râse mamă-sa, dar dându-și repede seama de 
febra copilului, continuă îngrijorată: cum să strige noaptea? Ea 
nu-i om ca noí. A strigat prăpăditul cela de Nichifor, străjerul 
satului. L-ai auzit şi tu? Strigă de trei ori pe noapte şi răcneşte 
de parcă vrea să verse tot ce are în el. El a strigat! 

— L-al auzit şi dumneata? 

— Auzit, cum să nu! Înainte cu câteva minute a vestit că-l 
liniştte şi pace în sat. Ar trebui să strige numai când se iscă 
vreun foc, ori dacă dau tătarii — doamne fereşte —, dar n-a! 
ce-l face! Zice că de-aceea îl plăteşte satul, să vestească linişte 
şi pace, să poată dormi oamnii fără griji. 

Nichifor! Nene Nichifor! D-apoi îl cunoaşte şi el! 

— Omuleţul ăla cărunt, mereu cu pipa-n gură? 

— Ala, da! El e străjerul satului. În slujba asta nu Intră omul 
harnic, care trăbă să se odihnească noaptea, ci unul ca el, un 
tale câinilor frunză. 

Niculiţă se gândi: cum poate un om aşa de puţintel ca nenea 
Nichifor să dea un strigăt aşa de mare? 

— Nu l-a maí auzit pân-acum? 

— Nu! 

— Se vede că al dormit. Da” eu îl aud şi din somn. 

— El a fost adică? 

— Păi cine? 

— Nenea Nichifor stă de multe ori de vorbă cu noi, cu 
copil de şcoală. Ştii dumneata că lângă şcoală este o crâşmă 
şi dumnealui tot pe-acolo se-nvârteşte. 

— Da, că nu-i place să lucreze, da' rachiu ar bea pe toată 
minuta. 

— Nouă ne spune poveşti. Ştie multe, scurte, lungi, şi în 


246 


— Fefeleaga — 


versuri şi fără versuri. 

— Va şti, că de altceva nu e bun. Acum vezi şi dormi şi nu 
te mal înfrica de prostii! Cum să zbiere noaptea? Doar nu-l om! 
Strigă prăpăditul ăsta de Nichifor: până dimineaţa mal răcneşte 
o dată peste sat. 

Frică? Păi, dacă-i nenea Nichifor, cum să-l maí fle frică? 
Când îl va întâlni pe la crâşma de lângă şcoală îl va întreba el 
cum poate striga aşa de tare? ŞI nu numai tare, şi cu un fel de 
hulet care te îngheaţă. 

Nenea Nichifor! Mereu se adună grupuri de şcolari în jurul 
lui şi-l ascultă câte spune. Ştie multe. Oare de ce nu le va fi 
spus niciodată că el e străjerul satului şi strigă noaptea că-l 
pace şi linişte? Îl va întreba el! 

Mamă-sa s-a dus de la patul luí, dar nu-i mai aude respirarea. 
Se vede că n-a adormit încă... 

Nenea Nichifor! Val, bată-l pustia de bătrân! adică el a 
strigat. A învăţat de la el şi versuri frumoase, cu haiduci, dar şi 
unele de scârbă! Oare de ce-l vin în minte unele din acele 
urâte? 


Saie-ţi ochii tăi, nănaş, 

Cu cine mă cununaşi, 

Cu propteaua gardului, 

Cu urâta satului! 

Seara când se sule-n pat 
Parcă-l ursu'mpiedicat. 
Dimineaţa când se scoală 
Parcă-í platra de la moară... 


lată şi de astea le spunea nenea Nichifor, versuri care nu se 
găsesc în cărţi. ŞI altele, încă şi mai urâte! îi veniră în gând şi 
nu le mai putu opri şi pe-acestea — tot urâte — despre unul 
Toma, o batjocură mare: 


247 


— lon Agârbiceanu — CUPRINS 


Toma 

Roma — 

Cap — cumu-i al calului — 
Stă la poala dealului, 
Cu gura 

Cât şura! 

Cu dinţi 

Sfredeliţi. 

Cu buzele 

Ca lipitorile. 

Are — nătărău — 
Urechi de căpău. 

Cu ochii 

Ca blidele! 


Auzi tu, o prostie ca asta! ŞI cum i-a venit chiar ea în minte? 
l-a venit şi iată că-l place şi-l vine să râdă. Dar nu râde, numai 
cu faţa şi cu ochii... Apol pleoapele cad. 

Mamă-sa s-a aplecat asupra luí şi I-a văzut zâmbetul. Parcă 
í s-a luat o piatră de moară de pe inimă. Poate nu va fi ce-a 
spus doctorul? Poate se face mal iute sănătos! lată-l că a adormit 
şi doarme liniştit! 

Bată-l pustia să-l bată de străjer! Să-i sperie el copilul în 
miez de noapte! ŞI cine l-a pus să se oprească aşa de-aproape 
de casa lor! Doar trebuia să strige din capul uliţei! Numai să-l 
întâlnească, îl va spune ea buchile! 


CIORILE 


De trei zile văzduhul se întunecase tot mal tare. Întâl se 
părea că s-a înălţat o ceaţă răsfirată peste bolta senină, apoí 
negura aceea alburie s-a tot îndesat, s-a tot întunecat, ca un 
greu şi uniform văl plumburiu. 


248 


— Fefeleaga — 


Sub el lumea întreagă era sură: dealurile, pădurile, luncile, 
aerul. Pomii din grădini, arborii înălţau braţe negre, neclintite 
în liniştea apăsătoare, ca într-o aşteptare încordată. Frunzele 
se scuturaseră de mult. 

Pământul era îngheţat tun şi frigul pişca. Fusese şi mal rece 
înainte de a se înnora, dar acum, de trei zile, se maí mulase: în aer 
se simţea un fel de umezeală, un fel de aromă mai rece ca cea de 
ploaie. 

De tre! zile se învăluiau primvăzduh pâlcuri mari de ciori, 
izvorând nu se ştie de unde, zburând înghesuite, cât parcă lí se 
atingeau aripile, vâjâind domol în aer şi lăsându-se pe ramurile 
negre ale pomilor din grădini. Crengile se aplecau şi se legănau 
sub povara lor: în câte un pâlc erau cu zecile. 

— Cra-cra! Cra-cra! Cra-cra! 

Cele care vesteau astfel că au sosit lungeau grumajii şi se 
închinau din cap. 

— Cra-cra! Cra-cra! 

Dar numal puţine dădeau glas, pesemne ele erau crainici. 
Celelalte se legănau pe crengile care nu şi-au aflat încă 
echilibrul, când adeseori după una se ridicau în grabă toate în 
văzduh, rotindu-se, trecând pe deasupra grădinilor, întâlnindu- 
se în văzduh cu alte pâlcuri, cu care nu se amestecau şi 
întorcându-se, uneori, să se aşeze pe acelaşi arbore de pe care 


s-au ridicat, alteori poposind pe al 


— Cra-cra! Cra-cra! Cra-cra! 


Sunt clori de cele mari, sure 
coada şi capul. Văzduhul nu răi 
lor: când un pâlc, când altul s 
acolo sus o putere străină le ru 
se adunau şi lar se coborau und 

Ciorile n-au cuiburi prin ai 


ţi pomi sau arbori, în alte grădini. 
| 
„ cu aripile tivíte cu negru ca şi 
mâne multă vreme gol de roiul 
e ridică învârtejindu-se, parcă 
pea rândurile, le învăluia până 
deva. 

rboríí grădinilor, nici chiar în 


salcâmii uriaşi ce străjuiesc pe marginea pârăului ce trece prin 


mijlocul satului. Au venit de d 
câteva poieni cu stejari rari, cu 


leparte, de la păduri, unde, în 
iiburile lor fac colonii întregi. 


Aicí, în sat, nici nu au astâm 


ăr de tre! zile, mereu se rotesc 


249 


— lon Agârbiceanu — 


în cete prin aerul sur şi, când se aşează pe crengi, câteva din 
ele trăbă să-şi spună vestea: 

— Cra-cra! Cra-cra! 

Ca şi când zborurile lor ar prinde mereu ceva nou, ceva 
străin, şi vin să vestească şi oamenilor şi, nefiind încă sigure 
de vestea ce o dau, se ridică înfrigurate iar, să maí prindă o 
dată semnul, şi îl spun iar şi satului. 

Copiii, îmbrăcaţi în veşminte groase, cu căciuli în cap, les 
în curţi, îşi dau capul pe spate şi urmăresc vârtejurile ciorilor 
prin văzduh, până se lasă iar, grele, pe pomii grădinilor. N-au 
mai văzut atâtea clor! din Iarna trecută. 

— Cra-cral Cra-cra! 

Cel mai mulţi le cunosc. Răzleţe trec şi vara prin sat, maí 
ales când sunt pul mici la cloşti, primăvara, şi de multe ori fură 
câte unul. Copil! strigă, chiuie, zburătăcesc cu bruşi după hoaţe, 
dar ele se duc nepăsătoare cu bulgăraşul de aur în cioc. 

Copiilor nu le plac ciorile şi nu le suferă prin curte. Dar 
acum nu sunt pul mici, lar ciorile sunt multe, pâlcuri întregi, şi 
zboară învăluindu-se, să te tot uiţi la rolurile lor cludate. 

De unde vor fí venit atâtea? ŞI parcă-s grase şi grele, cum 
se apleacă crengile sub povara lor. 

Copii! urmăresc tăcuţi învăluirile de aripi pe sus, până îi 
pătrunde frigul. 

Bărbaţi, femei, când les prin curte, îşi aruncă şi el ochii 
spre cer, nu pentru a vedea zborul ciorilor. Dar ce caută eí şi 
aşteaptă nu se zăresc fluturând rar în văzduhul sur, până în 
seara zilei a treia de când s-au arătat ciorile: întâi! fulgi de 
nea. Rari, mărunți, nehotărâţi, mai mult se opresc decât 
coboară şi jos pe pământ par tare firavi, ca nişte scame, ca 
nişte născuţi fără de vreme. 

— Uite că ninge’ mamă! strigă un copil cu nasul turtit în 
geamul dinspre curte. 

— Ninge, da, doar ne-au spus ciorile că va ninge. 

— Ele au spus? 

— Ele! N-al auzit că de tre! zile strigă mereu: cra-cra? ŞI nu 


250 


— Fefeleaga — 


— lon Agârbiceanu — 


e-aí văzut învăluindu-se în pâlcuri mari pe sus? 

— Da” ele de unde au ştiut? 

— Ele miroasă zăpada până e încă sus, în nori. În tot anul 
ne spun vestea. Da’ acum abia începe să ningă. Va ninge însă 
bine peste noapte. Până dimineaţa va fi tot alb. 

— Tot ciorile au spus? 

— Nu ele, asta o ştim şi noi, oamenii. S-a mulat afară tare 
rigul şi ăsta e semnul. 

ŞI, iată, copilul vede pe geam că mamă-sa spune adevărul: 
cad fulgi tot mai mari, ma! lânoşi, şi tot mai deşi. 

Din alte case les copili mai mărişori în curte. Cu capul gol, 
cu pălmujele întinse să prindă fulgii. Dar nic! nu-l pot vedea 
bine şi se topesc. 

După ce a început să ningă, clorile nu se mai rotesc în 
văzduh, nu mal croncăne, cí stau grele pe crengile uscate — 
nemişcate, ca într-o adâncă meditare. 

Apoi, când începu să se însereze mai tare, stolurile se 
ridicară în linişte de prin grădini şi plecară, fără să bage cineva 
în seamă, către pădurile din care au venit... 

Dimineaţa ninge încă, văzduhul e întunecat de fulgii mari 
şi deşi care se grăbesc acum, rolnd amestecați, până unde se 
vede în aer. 

Copilaşii privesc prin geamuri, cu năsucul turtit de sticlă, 
cel maí mărişori au început să- şi probeze săniile. Dar zăpada 
e prea moale încă şi săniile nu lunecă, ci trec prin omăt şi 
ronțăíe pământul îngheţat. 

Prin curţi, unde şi unde, s-a coborât din văzduh câte-o cíoară, 
şi fac pete pe imaculatul zăpezii. Nu croncăne nic! una, cí 
caută cu ciocul prin nea, maí ales în apropierea girezilor de 
guno! din faţa grajdurilor. 

Sunt tot clori sure, de cele mari, nu se ştie dacă au venit din 
pâlcurile din zilele trecute, sau sunt ciori răzlețe. 

Unii copii le zburătăcesc cu coturi de lemn, alţii se uită la 
ele cu băgare de seamă. Nu sunt prea fricoase. Dacă una află 


252 


— Fefeleaga — 


un osclor ori altă bunătate, se saltă din aripi îndată şi zboară 
cu câştigul în plisc. 

— Săracele! îşi caută şi ele pâinea cea de toate zilele. 
larna e grea şi penru ele, spune vreun român în faţa copiilor. 

— Să mănânce muguri din pădure, zice un băiat maí mărişor, 
care ţinea o uscătură în mână, gata să arunce după cloară. 

— Mănâncă şi ele muguri, când nu mal au încătrău. 

— Mănâncă pe pustia! Nu le-am alungat eu de câte ori, 
lama trecută, de la pătulul nostru de cucuruz? Se caţără cu 
ghearele de laţi şi ciocăne ştiuleţii la care ajung prin 
deschizături. Mănâncă rânduri întregi de boabe. 

— EI, şi a sărăcit tată-tău dintr-asta? Nu v-a ajuns mămăligă 
astă Iarnă? 

Băiatul îl priveşte prostit, cu gura căscată. Nu răspunde. 

— Bietele ciori, zise omul, maí culeg şi ele o sămânță din 
brazdă, maí dezgolesc câţiva ştiuleţi când e copt cucuruzul, şi 
oamenii le alungă cu ce le vine la mână. Pun şi sperietori la 
marginea porumbiştilor şi vărulesc tuleii de pe delături să le 
sperie. Dar la folosul ce ni-l aduc nu se gândesc. 

Băiatul care nimerise în vorbă cu românul era de felul lui 
cam obraznic. 

— Nic! ouăle, nici carnea lor nu sunt bune. Ba-s chiar 
spurcate, se repezi el. Ce folos aduc? Poate să zicem şi no! că- 
s porumbi, nu sunt ciori, cum spune tiganul. 

— Măi că pestriţ eşti în cerul gurii! Află de la mine, dacă n- 
al ştiut până acum, că şi ciorile sunt păsări folositoare. Câţi 
şoareci de câmp nu stârpesc ele şi câţi viermi stricăcioşi? Nu- 
i vietate care să nu-şi aibă folosul el... 

De a doua, de a treia zi, au început să umple satul ciorile 
cele mărunţele, negre ca tăciunele pe tot trupul, „ceucele“, 
cum le zic sătenii. Ele dau năvală oriunde se aruncă gunoi din 
casă sau din coţete şi fac prăpăd în seminţele ce se împrăştie 
găínílor, dacă nu-i nimeni afară. Zadarnic cârâle cocoşul şi 
sare după ele: nu li-e frică şi sar mai repede decât el, dar tot pe 


253 


— lon Agârbiceanu — 


boabele aurii de porumb se lasă. 

Ciori de cele mari vin rareori să fure de la păsările de curte. 
Nuss aşa de îndrăzneţe ca cele mici. 

Pentru prinderea acestora sunt în sat fecioraşi care ştiu 
împleti, din păr de cal, ghilţuri. 


re 


După o săptămână ninsoarea a încetat, cerul s-a înseninat 
ŞI s-a pus un ger, că trosnesc noaptea acoperişurile de şindrilă, 
de se părea că praf se va alege din ele. 

Acum începură să vină prin sat tot mai des şi maí multe şi 
ciori de cele mari. Ele se apropiau mai cu seamă de coteţele 
porcilor, de troacele lor şi cluguleau tărâţa sau urluiala îngheţată 
pe margini sau pe fundul lor. Uneori urcau şi pe spinarea 
grăsunilor ce dormeau şi-i purecau de mărunţeii cei suri şi graşi. 
Grăsunii, şi dacă se deşteptau, nu mişcau: le plăcea cum îl 
gâdilă în spate. 

Într-o zi, într-o curte se coborî o cloară de cele mari. Se 
vedea că zboară cu anevole, iar în curte se văzu că-i şi şchioapă. 

Şontâc-şontăc se apropie de gunoi şi începu să caute. 

Doi băieţi maí mărişori erau prin curte. Chiar se întorseseră 
de la săniat. 

— E şchioapă, mă, zise unul. 

— Hai s-o prindem! 

— Cum s-o prinzi, că de zburat poate zbura. Mai bine o 
lovesc cu o scurtătură. E aproape. 

Dar când să arunce cu bucata de lemn, o copiliţă, sora 
unuia, începu să ţipe la spatele lor. El nu simţiră când leşise 
din casă. 

— Ce-i, tu Aniţă? o întrebă frate-său. De ce zbleri aşa? 

— Vleau să plind cioaua. Nu da cu bâta! 

Copila văzuse de mult cioara pe fereastra dinspre curte; 
văzuse că- i) şchioapă şi- şi pusese în gând să o prindă. Dar îl îi 
trebuíse mult curaj şi pază până să lasă din casă. Mamă-sa nu 


254 


— Fefeleaga — 


o lăsa afară pe gerul ăsta. 

— Da' cum s-o prinzi tu, Aniţă? E şchioapă ea, dar poate 
zbura. 

— O plind. Nu da! 

ŞI ea porni spre cioară. 

Frate-său, de frică să nu zboare, avântă uscătura şi nimeri 
pasărea, răsturnând-o într-o dungă. 

Aniţa începu să urle. Mamă-sa leşi din casă. 

— Ce-i aici? De ce plângi, Aniţă? Da’ cine focu’ ţi-a deschis 
uşa tinzii? 

ŞI porni după copilă. 

Dar până s-o ajungă, Anliţa înşfăcase de coadă pasărea care 
era vie încă, dar făcea slabe mişcări de apărare. 

— Ce-i asta? întrebă mama întorcându-se spre băiat. 

îi povesti tovarăşul de săniat. 

— Am văzut şi eu cloara cea şchloapă prin curte. Da’ tu 
ce-ai avut cu ea s-o omori? 

— Uite că nu-i moartă, e numai ameţită, răsuflă băiatul, 
văzând că pasărea se mai zvârcolea încă. 

— Să loveşti o pasăre şchioapă! N-a fost de-ajuns 
nenorocirea el? Şchioapă acum larna! De bună seamă a 
şchiopat-o tot un blestemat ca tine. 

ŞI femela-l arse repede două palme răsunătoare. 

Aniţa, cu cioara de coadă, încetase de plâns. 

Pasărea nu sângera, nici ochii nu-i erau închişi, dar nu mai 
avea nici o putere. Se vede că o croise bine băiatul. 

Mama luă copila de mână. 

— Vino, Aniţă, s-o ducem-îrcasă, să o ducem la căldură, 
să nu îngheţe. 

Copila ridică spre mamă-sa ochi înlăcrimaţi: 

Da’ nu moale, mamă? aşa de tale a pălit-o Ionuț cu bâta! 

— Vom griji-o să nu moară! 


Peste câteva zile cine Intra în casa lor putea vedea pe 
laviţă o lădiţă cu spiţe şi în ea cioara cea şchioapă. Aniţa 


255 


— lon Agârbiceanu — CUPRINS 


era mereu lângă ea şi pasărea începea s-o cunoască. Ea-l 
dădea şi grăunţe şi apă. 

lonuţ, fratele, înconjura cât putea lădiţa. Nu-i plăcea să 
vadă cioara, care se înviora din zi în zi, şi acuşi îl va trece şi 
umflătura de la picior. 

Când se întâmpla să croncăne pe-afară o cloară, cea din 
colivie înălța pe-o clipă capul, apoi nu-i mai păsa. 


NINGE 


Toamna a fost tare ploioasă. Bine că a fost vreme frumoasă 
până a ţinut culesul porumbului, să poată aduce românii şi jipii 
uscați şi să-i clădească în căpiţe mari, răscolite parcă mereu de 
vânt. Pe lângă clăile de fân şi girezile de paie, grămezile foloase 
erau totuşi mici, şi mireasma cu care veniseră din câmp se 
împrăştie repede în vreme ce a fânului se va păstra toată farna. 

Oamenii erau veseli că au Isprăvit culesul pe vreme bună, 
şi acum nu le mai păsa că se puseseră ploile de toamnă: se va 
mula pământul şi vor putea ara maí uşor. Cei maí mulţi nu 
aveau ogoare pentru grâu şi-l semănau în porumbişti. 

Dar şi după ce arară şi semănară tot pe apucate, în zilele 
când vânturile mai împrăştiau norii, ploile nu mai conteniră. 
Dimpotivă, se puseră cu maí mult temei. Nu ploi mari, ci cu 
aţe subţiri şi dese, cu fumegări grele, când pe umerii dealurilor, 
când pe văi. Uneori cerul se cobora peste sat, să-l ajungi cu 
mâna din vârful şurilor. 

Azi aşa, mâine aşa, săptămâni în şir. Pe drumuri, prin curţi, 
se prăsise o tină în care roatele carelor intrau până la butuc şi 
vitele până la genunchi. 

Satul era vestit de tinos. Din bătrâni oameni! foloseau 
„pícioroange”, nişte păruştei ciopliţi frumos, în care erau icuite 
nişte cercuri de lemn, să poată Intra talpa piciorului, cam la 


256 


— Fefeleaga — 


înălţime de un metru. Cel mal mulţi luau şi bâte când umblau 
cuculaţi pe picioroange, dar alţii, mai ales tineretul, umbla 
uşor şi fără reazemul băâtei. 

Umblare la hotar, pe ulițele satului, mai era destulă: vitele 
ieşeau încă la păscut, oameni! duceau cu carele gunoiul ce-l 
mai aveau prin curţi. 

Şi ploile mărunte ţineau mereu. De la o vreme părea că se 
întunecă lumea toată. ŞI frigul creştea din zi în zi. 

— De-ar îngheţa odată! 

— De-ar îngheţa, da-l prea devreme. Ce ne facem dacă se 
pune iarna de acum? 

— Maí bine să se pună, decât să ne înecăm în glod. 

— Păí, tot maí pot paşte oile prin porumbiştile nearate şi 
vitele. Să le punem de-acum pe fân? 

Într-o noapte s-au deşteptat oamenii speriaţi: umila víforul 
streşinile de paie, să smulgă acoperișurile, şuíera şi vuia în 
hornuri, se spinteca prin crengile negre ale pomilor din grădini, 
Văletându-se pe zeci de glasuri; pătrundea pe unde putea, prin 
toate crăpăturile, în case, şi răcea tare aerul, încât lumea se 
învelea mal bine în straie şi pături. 

— Ăsta-l crivățul, tu mulere! 

— Va fi, că s-a făcut frig în casă. 

— Vine şi prea devreme, şi la vreme. 

— Cum aşa? 

— Păí, s-a pus Iarna prea curând, dar încalte a înlemnit şi 
pe duşmanul de afară. 

— Tina? 

— D-apol cum! Nu mal era de trăit. 

Până dimineaţa, tina îngheţase tun. Vântul spulbera mereu 
de pe cer toate peticele de nori care se mal iveau şi se puse un 
senin verziu, cu cerul tare, înalt şi larg. Şi frig! Amorțea mâna 
pe coada securii şi în ochi se iveau lacrimi. 

Se oprise toată mişcarea în sat. Nici care pe uliţi, nici vite 
la păscut. Prin colții de tină îngheţată, mari, cu gropi rele între 
el, sa-r fi putut schilod! vitele şi să se sfarme roţile carelor. 


257 


— lon Agârbiceanu — 


Acum se pusese în sat o sărbătoare care nu se ştie cât va 
ţinea: până când va umplea zăpada gropile şi va astupa colții 
şi bruşii îngheţaţi din curţi şi de pe drum. Acum nu cutezau 
oamenii să-şi ducă vitele nici până la fântână să le adape, le 
duceau apa cu ciuberele în poieţi. 

După trel zile crivățul s-a maí potolit. ŞI ici, şi colo, se 
vedeau oameni pe acoperişurile de paie ale şurilor sau caselor, 
care astupau, cu jipi, spărturile făcute de vânt. A făcut destulă 
pagubă, deşi paiele erau ude şi grele de atâta ploaie. 

De departe, cel care luau snopul din furca celor ce urcau 
pe scări, şi-l potriveau în spărturile acoperişului, păreau nişte 
schilozi care nu se puteau ridica dintr-un loc, şi-şi purtau braţele 
fără să le poată stăpâni. 

Suluri de fum alb se ridicau deasupra tuturor caselor, 
zdrenţuite la repezeală şi risipite de vântul care bătea încă. 

Oamenii trebuiră să facă foc, şi era numai la sfârşitul luí 
noiembrie. 

— Ne vom arde şi gardurile la iarnă! 

— Eí, nu va ţine gerul de-acum! 

— S-a maí pus şi-ntr-alţi ani iarna devreme şi n-am pierit. 

— Nu, da” mai demult ni se dădeau delniţe maí mari de 
pădure. Din an în an le-au tot micşorat. 

Oameni! erau îngrijoraţi. Mai rămăseseră şi porumbişti nearate. 

Nu le mai putură lucra nici când încetă vântul şi se mule 
frigul. Pământul nu se dezgheţă. 

În loc de dezgheţ începu să ningă. Îndată ce se muie frigul, 
vântul începu să bată de la apus şi umplu într-o zi cerul cu nor! 
grei. O vreme trecură în turme tulburi şi în cete pe sus, apol 
văzduhul întreg se împânzi de-o culoare cenuşie, coborând 
până aproape de sat, nemişcat, şi începu să fluture câte-un 
fulg de nea, care părea că nu ştie unde să cadă, sau mai bine 
să rămână în văzduh. 

Cârduri de clorl se învăluiau pe sus, peste sat, peste grădini, se 
lăsau crengile negre şi lar se înălţau, fâlfâind moale din aripile 
negre. 


258 


— Fefeleaga — 


Către seară începu să cearnă cu fluturi mari, scămoşi, să 
ningă des cât nu se mal vedea la trei paşi, şi aşa ţinu trei zile 
şi trei nopţi. 

Acum trebuia să înoţi prin zăpadă şi, până se făcu o pârtie 
prin curţi şi pe drum, mai trecură câteva zile. 

Începură să umble săniile. Sub zăpadă nu se mai simțeau 
colții îngheţaţi. Oamenii duceau lar gunoi la câmp, aduceau 
lemne din pădure, şi unii cărau jipii de porumb rămaşi pe câmp. 

— Devreme ne-a intrat anul ista alba în sat! 

— Nu-l nimic, numai de-ar pleca devreme. 

— Aşa l-ar fi legea: dacă vine devreme, să se şi care tot 
aşa. 

— Las” că-l bine! Cu tina aceea ne-am fi înglodat de tot. 

— Da” era mal bine cu colții îngheţaţi? 

Bine-l aşa! Uite ce maí drum de sanie se înfiripă!... 

Ninge, se opreşte, se scutură văzduhul, şi, când aí fi crezut 
că se luminează, începe iar, închegându-se întuneric sur în 
înălţimi. Ninge acum parcă numal de mântuială, să fie în treabă... 


*** 


De când aştepta Petrică să nu maí ningă deloc, să poată 
ieşi cu săniuţa pe care I-a făcut-o tatăl său anul trecut, şi aştepta 
şi ea într-un colţ din cămară să-l vină vremea. 

Nici nu s-a acoperit bine curtea cu zăpadă şi Petrică o şi 
scoase din adăpostul ei. Dar săniuţa se hurducă pe colții 
îngheţaţi şi scrâşni, lar el se împiedică de bruşii tari şi căzu în 
nas. Căzu rău, îl podidi sângele şi, când văzu zăpada roşie, 
începu să zbiere ca muşcat de şarpe. 

Mumă-sa năvăli în curte, îl ridică, îl duse în casă şi-l spălă 
cu apă rece, până se opri sângele. Suspinele lui Petrică încetară 
cu mult mai târziu. 

— Te mai doare? 

— Doare tare! 

— Ţi-a! fí rupt nasul în colții ăia. Ce copil ai mai fi fost tu 
fără nas? 


259 


— lon Agârbiceanu — 


— Da” am vrut să merg cu sani: 

— Văd eu bine ce-al vrut, dar iată ce aí păţit! Trebuia să mă 
întrebi pe mine. 

De-atunci copilul o întreba în fiecare zí de zece ori: 

— Acum pot să merg cu sania? 

— Încă nu! Nu-l încă drum de sanie. 

— Nici acum? 

— Păi, nu vezi că ninge încă? Vrei să-ţi ningă căciula cea 
nouă? 

Era singura lui căciulă şi i-o făcuseră s-o aibă de Crăciun. 
Până acum, în iernile trecute, folosise o ruptură a unul frate 
mai mare, ce-l cădea peste ochi. Nu! Nu voia să l-o ningă. Dar 
cu pălăria nu putea ieşi să-l degere urechile, În cea folosită 
iarna trecută pusese mamă-sa un ou de cuibar şi o vârâse sub 
pat, unde veneau vreo două-trei găini să ouă, de când se pusese 
frigul, că erau tare ouătoare. 

Într-o zi, când slăbise frigul de tot, dar ningea încă, Petrică 
îşi tot învârtea căciula în mână, minunâdu-se cât era de 
frumoasă cu blana eí neagră, strălucitoare. ŞI se gândea: şi 
tatăl său, şi frate-său puseseră căclulile de când s-a lăsat frigul. 
Umblă cu ele prin zăpadă, uneori sunt albe de tot, şi nu se 
strică. Le scutură de zăpadă când intră în casă, şi căciulile 
sunt lar cum au fost. 

ÎI spuse şi mamel sale ce gândea. 

— Păi bine, alea-s rable vechi, nu-s nouă ca a ta. ŞI dacă s- 
ar strica, pagubă-n ciuperci. Asta-i o căciulă scumpă. 

Petrică rămase cu ochii la căciula din mână. Drept că era 
frumoasă! ŞI vola să o albă nouă la Crăciun. 

Totuşi, supărarea nu-l mal trecea. Ningea şi iar ningea! Aşa 
putea ţine până la sfârşitul lumii! 

Se urcă pe laviţă, privi prin fereastra ce răspundea în curte: 
se cerneau fulgi mari, scămoşi. Începu să plângă potolit. Nu se 
auzea, numai când suspina. 

Bunica avu treabă în camera asta şi-l află suspinând. 

— Ce-i, măi copile? De ce plângi? 


260 


— Fefeleaga — 


— Ninge, bunico! 

— ŞI ce-l dacă ninge? Nu-l frumos? 

— Da! ninge mereu şi nu se mai opreşte. 

— Las” să ningă! De-aceea-i iarnă. 

— Da” căciula? 

— Ce-l cu căciula? 

— O ninge dacă les cu săníuța! 

— ŞI dac-o ninge, ce-i? 

— E nouă, bunico! 

— Să tot fie. 

— Da! se strică şi nu mal e nouă la Crăciun! 

— Auzi tu, cuminţenia pământului! Dar căciula de-aceea- 
i, măi copile, s-o ningă. În ploaie — pălăria, în ninsoare — 
căciula. Asta-i legea de cându-i lumea. 

— Da” mama nu mă lasă cu căciula, să nu se strice. 

— EI, s-o strica! la-i săniuţa şi pleacă. Nu-i mai frig deloc 
afară. 

Petrică stă în cumpănă. Bătrâna a ieşit în mână cu un ştergar 
pe care l-a scos din ladă. Copilul se uită pe fereastră. 

— Ninge! Ninge mereu! 

Nu cuteză să calce porunca mamei sale. Ce ar fí să iasă cu 
pălăria? Bunica a zis că nu-l maí frig de fel. 

Căută pălăriuţa veche, turtită, şi o scutură de după cuptor. 
Îşi aduse săniuţa din cămară şi se strecură încet pe uşa tinzii. 

„Nu-i frig, ba-i chiar cald“, îşi zise Petrică şi înotă prin 
zăpadă, trăgând cu greu săniuţa după el. 

Mamă-sa îl văzu pe fereastră, şi ieşi cu căciula în mână. 

— Vino, mă! Petrică, şi-ţi ia căciula. E ruşine să umbli prin 
zăpadă cu pălăria. Acum nu se mai stric Ninge rar. 

Copilul se întoarse bucuros. Îşi înfundă căclula peste urechi. 
Toată faţa îl râdea: abia mai zărea cu ochii de sub căciulă. O 
împinse pe frunte şi ieşi cu săniuţa în uliţă. Era întâiul şi se 
simţi mândru că-l întrecuse pe ceilalţi copii. 


261 


— Ion Agârbiceanu — CUPRINS 


VÂNTURILE 


ÎI plac toate vânturile. Îşi aduce aminte că în copilărie a 
vrut odată să prindă vântul. leşise cu moşul său în grădină, 
unde era o baltă plină de trestilş uscat — era în gură de 
primăvară. Trestiişul se îndoia, foşnea uscat, uneori făcea valuri 
care parcă fugeau unul după altul. 

— Uite, moşule, vântul! striga el înveselit. 

— Da, bate vântul şi-i destul de rece! 

— Dumneata-l vezi? 

— Ce să văd? 

— Vântul! 

— Cum să nu văd cum se clatină trestia şi salciile de pe 
marginea bălții! 

— Da! nu trestia şi salciile! 

— Păi, ce alta? 

— Vântul! 

Bătrânul ridica din umeri. 

— Mă laşi, moşule, să mă duc să-l prind? 

— Ce să prinzi? 

— Vântul! 

— Du-te şi prinde-l, zise zâmbind moşul său. Să-l aduci să-l 
văd şi eu la faţă. 

Băieţaşul de-atunci a prins fuga, a ajuns la trestiiş, l-a văzut 
de-aproape cum se leagănă, a auzit cum foşneşte din frunzele 
uscate, s-a uitat, a căutat prin trestiiş, dar vântul nu l-a văzut, nu 
l-a găsit, ŞI, dezamăgit, s-a întors cu mâinile goale la bunicul său. 

— Nu l-al aflat? 

— Nu-i! 

— Păl tu credeai că-l cineva viu? Vântul, măi băiete, e o 
putere a aerului. 

Şi-aduce aminte că n-a înţeles nimic şi a rămas tare 
nemângâlat. 

Nu înţelege Nicu multe nici până acum: ce sunt vânturile, 
de unde vin, cum bat şi unde se duc? 


262 


— Fefeleaga — 


ŞI acum e mărişor, peste o jumătate de an va merge la 
şcoală. De când cu păţania din copilărie n-a maí cutezat să 
întrebe pe nimeni ce sunt vânturile. 

Nu ştia ce sunt, dar îi plăceau toate. Păzea noateni! lor, 
vreo trel sterpe şi un berbece bulbucat, la cap cu coarnele 
mari, răsucite de vreo trei ori, pe o costiţă plină de spini, la 
marginea unei păduri. Cunoştea acum toate vânturile. 

Cea maí mică adiere, boarea, abia pleca firele de păiş, nu 
putea mişca nici frunzele spinilor, nu avea cântec, auzit poate 
numai de gâzele mărunte şi smălţuite, care se urcau pe firicelele 
de iarbă, cu picioruşele lor ca o părere şi le clătina boarea 
odată cu firul de iarbă. 

El zicea că nici boarea nu putea să fie mută, când toate 
celelalte vânturi îşi aveau cântecul lor. Îşi încorda auzul, se 
pleca cu urechea pe pajişte, dar nu auzea nimic. De bună 
seamă auzeau însă gângăniile, care la adierea boareí parcă 
înviau toate de unde erau ascunse prin iarbă şi începeau să se 
mişte şi să se împrăştie în împărăţia verdeţii. 

Unde era Iarba mal înaltă se înflora şi ea la adierea boarel, 
şi se închina uşor. Nevăzută şi abia simțită de obicei, ce răcoare 
învletoare îl aducea în obraji când erau călduri mari! În potopul 
acela din căldurile verii, în cuptorul ce dogorea sub soare, de 
unde aducea boarea răcoarea aceea, ca de pe alt tarâm? 

Nu ştia, dar nici nu se întreba cu stăruinţă, cí numa! aşa, de 
mântuială. Se bucură că se răcoreşte şi el. 

Uneori, după-amiezile, când începeau să se lungească 
umbrele căpiţelor din luncă, pe unde îşi păştea acum, în treacăt, 
noatenii, boarea trăgea mai tare, purtând mireasma fânului 
proaspăt din căpiţe,. Boarea mal mare parea că înviorează 
acum şi olţele lui, care retezau cu hărnicie firicele nouă de 
larbă din cositură. Nu avea să pască mult pe-aici, până vor 
căra oamenii fânul, apoí luncile vor fí oprite, să crească otova. 

Lui Nicu îl plăcea adierea asta mal tare, o inspira cu lăcomie şi- 
í părea că-l... întinereşte, se gândea el, dacă ar fi putut fl mai tânăr. 

Spre seară mai pricepea răcoarea boarel, parcă ar fi adus-o 


263 


— lon Agârbiceanu — 


din pădurea vecină; în tolul amiezii însă, şi departe de pădure, 
nu avea de unde o răscoli. 

Din ceea ce văzu cât a păscut oiţele pe costişa plină de 
spini, înţelese că boarea adie numai pe pământ, nu se ridică 
departe în aer, nu ajunge până la coroanele arborilor, ba nici 
tufele de spini nu le clăteşte. Mal înţelese că boarea nu schimbă 
vremea, nu aduce nori, nu vesteşte ploi. 

Ea răcoreşte pe lucrătorii osteniţi şi încălziţi în dogoarea 
zilelor de vară. Deşi rămăsese ruşinat de păţania din copilărie, 
când a voit să prindă vântul, îi tot venea şi acum să se 
gândească la boare ca la o fiinţă vie, pe care nu o putea vedea, 
dar parcă o simţea uşoară, tinerică şi fragedă. 

Vânturile erau de multe feluri. Nicu, pe lângă olțele luí, toată 
ziua sub cer, avu vreme să le cunoască şi să se împrietenească cu 
toate. Cu toate cele ce băteau din primăvară până toamna târziu. 

îi plăcea vântul ce bătea din aripi aspre, care venea de 
către răsărit, învolbura coama pădurii și ridica în pale lâna de 
pe noatenii luí, dar maí cu seamă de pe cele trei sterpe, şi de 
pe berbece, care aveau lâna maí mare. 

Învolburată, coama pădurii părea sură, nu făcea valuri, nu 
alerga cum alergau pe coastă lanurile de grâu verde înspicat. 
De câte ori le vedea pornind în valuri Nicu zâmbea, căci şi 
aducea aminte de-o poveste cu un om cam ţicnit, pe care i-a 
spus-o tatăl său. Omul a avut şi el o holdă, într-un loc singuratic 
pe un deal, unde nu maí erau şi alte semănături, şi într-o zi s-a 
dus să vadă cât a mai crescut grâul. Dar bătea vântul de la 
răsărit. Holda verde unduia în valuri, care păreau că fug peste 
muchia dealului. Mintosul aleargă acasă, îşi luă secerea şi 
dădu fuga la holdă şi începu a o secera aşa verde, să nu-i fugă 
toată peste deal. 

Doamne, dar ce minune era să priveşti când bătea vântul 
ăsta semănăturile de pe deal, să le vezi cum grăbesc şi aleargă 
toate spre culme, şi totuşi nu se clintesc din locul lor. Nicu n-a 
văzut nici marea, nici un lac maí mare, să poată vedea valurile 
de apă, ci numai bălți. În bălți, şi când bătea vântul tare, apa 


264 


— Fefeleaga — 


abia se încreţea. 

Privind mereu fuga lanurilor de grâu, uitându-se la coama 
pădurii frământată şi sură, ascultând cântecul potolit al 
copacilor de pe marginea pădurii, Nicu îşi uita nu numai de 
oiţele luí, ci şi să mai mănânce. Turmuliţa lui nu era departe, 
se răsfira numal pe costişă, olelor le plăcea să mănânce pe 
răcoare. ŞI vântul ăsta de la răsărit era totdeauna răcoros. 

De la o vreme prindea putere şi începea să mişte şi crengile 
pădurii, nu numa! coama de frunze. Atunci se isca şi alt cântec, 
în locul freamătului de maí înainte, un fel de vâjâit domol şi 
adormitor, să-l asculţi cu ceasurile, îşi zicea Nicu. 

Vântul ăsta de la răsărit era sec, uscat, şi când pornea, 
copilul începea să cunoască din câte a văzut, că se pune vreme 
secetoasă. Bătea o zi-două, fugărea norii înalţi pe cer, apol se 
însenina, vântul înceta şi vremea începea să se încălzească. 
Se punea vreme uscată, bună de fân şi de seceră. 

Dar când vântul se pornea de la apus, când aducea mireasmă 
de umezeală, de ploaie, Nicu începu să ştie că se schimbă 
vremea, că vor veni ploi. Vină, numai să nu ţină mult, cu zilele, 
să-l înmoale stralele în toată ziua, să-l fleşcălască gurgulul 
opincuţelor, încât să se tot împledice de el. Vină şi vânturile 
aducătoare de ploaie, să mai crească iarba pe costişă. Las' să 
plouă, că oilor le place să pască în ploaie, să le mai spele 
lâna! 

Ş-apol vântul ăsta de la apus nu e statornic, nu bate regulat 
în acelaşi fel, zile în şir. Porneşte de cele ma! multe orí 
năbădălos, frământă pădurea cu duşmănie, apoi deodată piere 
şi răsună ploaia pe coama neagră şi liniştită a pădurii. 

Dacă ar răsuna numai! Dar cântă, şi pe câte glasuri! Cum 
să le prinzi pe toate? ŞI trăbă să le prindă, că-l tremură sufletul 
la fiecare întorsătură de cântec. 

Minunea cea mare e cum răzbeşte vântul până în înălţimi 
şi mână norii, îi scoate mereu de după măgurile de la apus şi- 
í mână în turme mari — parcă-s turme grele de bivoli — şi-l 
duce cine ştie unde, peste păduri? Că norii sunt purtaţi de vânt, 


265 


— lon Agârbiceanu — 


Nicu nu se mai îndoiește: a văzut de atâtea orí că dacă un nor 
din care ciuruie ploaia a trecut pe deasupra lui, ploaia — până 
ce vântul aduce altul tot aşa de vânăt-negru — cade mai rar, în 
picuri maí mici, în aţe subţiri. Cum se sufe vântul la aşa înălţimi 
şi cum are putere să poarte norii? 

Dar noril oare ce vor fl? Dacă-s din apă, cum stă apa în 
văzduh şi nu cade, numai câteodată? Dar el a văzut că sunt 
vânturi care se suie cu mult mai sus, deasupra norilor celor 
negri. Prin spărturi care se fac uneori în întunericul de sus, el a 
văzut nouraşi albi chiar la porţile cerului. Ei sunt duşi de vânturi 
în altă parte, nu pe un drum cu cel grei de ploaie... 

Apoi viforele de vară, care aduc furtunile cele mari, cu 
fulgere şi trăsnete dese, cu durduituri ce se ţin lanţ, nu maí ştii: 
în cer sau sub pământ, de unde îşi iau ele puterea cea grozavă, 
cu care încovoale copacii păduri! şi urlă cutremurător prin 
întinderea nesfârşită a codrilor? De unde vin aşa de viforoase , 
aşa de mânloase, uneori seci, fără ploaie, de cele mai multe 
orí însă cu descărcări de ploaie, ca şi când s-ar rupe cerul şi 
curge ca din găleată? 

Curg şiroaie groase ca funiile de la car şi răsună cu larmă 
grea în pădure, de parc-ar fi la capătul lumi!. 

Vreme grea, purtată de vifor ca un blestem peste lume: culcă 
lanurile de grâu, strâmbă şi rupe firele de porumb, răstoarnă 
copacii, umple pădurea de uscături, încât au ce aduna săraci! 
o jumătate de an. 

Lui Nicu îi place viforul cu fulgere şi trăsnete, cu rupere de 
nori, numai să nuţină ploaia prea mult, să-l răzbească la piele, 
deşi se adăposteşte mereu sub vreun stejar bătrân de la marginea 
pădurii — împotriva poruncii ce i-a dat-o tatăl său să nu alerge 
sub arbori când e vreme tare. 

Da! Lui tatăl său í-í uşor să zică, dar el nu-i aic! în potop ca 
Nicu, şi apoi de ce-ar trăsni chiar în stejarul sub care se 
adăposteşte el? 

Vorbesc şi oamenii mari câte de toate. De când paşte oile 
pe costişe el n-a văzut să trăsnească în nici un copac!... 


266 


— Fefeleaga — 


— lon Agârbiceanu — CUPRINS 


Hel! Dar ce frumos e după ce stă ploaia şi se limpezeşte 
cerul! Aerul parcă-l mai subţire şi văzduhul maí albastru. ŞI 
după ce a trecut şi viforul în drumul lui, se înstăpâneşte o linişte 
şi pace în care răsună mai limpede şi mai tare clopoţeii de pe 
cel trei noateni al luí. 

Odată, tot gândindu-se ce sunt vânturile şi pentru ce bat, îşi 
zise că trăbă să fie măturătoarele şi aerisitoarele văzduhului, 
căci după ele aerul era totdeauna mai curat. ŞI apoi, acasă la 
ei, de câte orí mirosea greu pe lângă grămada de gunoi de 
grajd, lar după vânt nu se mai simţea nimic... 

Îi plăceau lui Nicu şi vânturile iernii, dar mai mult să le 
audă şuierând şi flulerând în streaşină decât afară, unde îl tălau 
obraji! ca briciul. Îi plăcea să vadă cum învăluie fulgii de nea 
şi ciorile din văzduh, dar de viscol se temea. Viscolul le scotea 
totdeauna fum din cuptor şi casa se răcea până aeriseau. 
Viscolul acoperea câmpul în trolene de zăpadă, aducea lupii 
până-n sat — cum auzea vorbindu-se în casă în vreme de 
viscole mari... 


„ŞI după ce începu să umble la şcoală nu ştiu mai mult 
despre vânturi, până în clasa a patra, când le vorbi dascălul 
despre mişcarea aerului. Nici atunci nu pricepu mare lucru şi 
tot mal mult îl zăcea la inimă o poveste, ce i-a citit-o dintr-o 
carte străină un bălat care umbla la şcoală la oraş. 

După istoria din cartea aceea vânturile îşi aveau zeul lor, pe 
unul Eol, care le ţinea închise într-o peşteră şi le dădea drumul 
numai când voia el... Pe vremea aceea, poate, oamenii vedeau 
vânturile. ŞI lui Nicu parcă i-ar fi plăcut să trăiască pe vremea 
aceea. 


ÎNTÂIUL DRUM 


Flutură rar câte un fulg de nea prin văzduhul sur. Se opresc 


268 


— Fefeleaga — 


pe-o clipă nehotărâţi, apoi coboară [ar şi lar se opresc. Parcă le 
pare rău după înălţimea din care vin, se simt străini în lume şi 
se tem de ce vor afla, jos, pe pământ. 

Uneori îl prinde o undă de vânt şi-i mătură, de nu se mai 
văd şi trece o vreme până ce îndrăznesc să coboare alţii. Îl 
mătură şi din curte, de pe pământul îngheţat pe care s-au aşezat, 
uşor, ca nişte scame de pene. 

Nu e frig. A fost înainte cu câteva zile, până a îngheţat 
tina. Acum e bine. Se tot încearcă să ningă, şi nu poate. Se 
pare că iarna şi-a uitat din anul trecut cum să-şi scuture cojocul. 

Lelea Anuţa e necăjită tare. Copilul cel mic, sugaciul, 
orăcăie ca o broască în leagăn. l-a dat să sugă, dar n-a vrut. Îşi 
încreţeşte şi-şi strâmbă obrăjorii şi strigă tare, parcă speriat. 

ÎI ridică iar din leagăn şi-i dă sânul plin şi alb, dar broscoiul 
se fereşte, se învineţeşte la obraz, şi zblară din răsputeri. 

Aşa o fierbe de azi dimineaţă. 

— Ce te doare, puiule, ce te doare? Of, Doamne! De ce vor 
mai avea dureri şi copiii? 

ÎI pune iar în leagăn şi Ioniţă, frăţlorul cel mare, se şi repede 
să-l legene în locul mamei sale, cuprinsă de trebi, cât nu mai 
ştie unde-i este capul. 

— Haia, haia! Hala, haia! mormăie cadențat copilul. 

— Mal încet, mai încet, Ioniţă, că-l răstorni. 

Leagănul se balansează uneori, să ajungă cu fundul deasupra. 

Ioniţă mormăle tot mal tare şi cât poate el de gros, să acopere 
plânsul sugaciului, să-şi poată vedea mamă-sa de lucru. 

— Haia, haia! Hala, haia! 

Rar, aruncă ochii pe fereastră. Parcă ninge mai bine. Vântul 
ţiule uneori în streaşina lungă, şi fluieră scurt prin horn, şi atunci 
flacăra din vatră se tupilează pe-o clipă, se topeşte repede, 
coborând pe tăciuni, ca şi când ar fi gata să se stingă. Dar în 
clipa următoare învie íar. 

Leagănă cu putere, cu stăruință mare. Poate adoarme cel 
mic. El vede şi simte că mamă-sa e îngrijorată, dar de la o 
vreme îl vine greu şi lui să maí audă plânsul frăţiorului: parcă 


269 


— lon Agârbiceanu — 


I-a Intrat prin urechi până în mijlocul capului. 

— Grijeşte, mă, că-l daí peste cap! Leagănă maí încet. 

Cum să legene mai încet? De la o vreme se uită cu duşmănie 
la cel ce zbiară mereu. 

Mamă-sa iese şi vine şi Iar iese. Are treabă în tindă, în 
cămară, prin curte după lemne. Au făcut foc în camera dinainte 
şi aici flerbe şi mâncarea pe vatră. Rar priveşte şi ea prin geam: 
ninge iar şi acum. Rar, dar vântul se înteţeşte. 

Într-un târziu sugaciul a adormit. 

— Încet, Ioniță, de tot încet! 

Ioniţă ar lăsa bucuros leagănul şi s-ar duce la fereastră să 
vadă cum ninge. Dar dacă se deşteaptă şi plânge iar? Acum e 
aşa de bine în cameră, în liniştea mare ce s-a pus. Priveşte cu 
încântare jocul flăcărilor pe vatră, deasupra lemnelor înnegrite. 
Par când săbiuţe ascuţite, când săbii late, când fuoare despletite. 
Şi rar, vântul fluieră prin horn şi parcă scuipă în foc. 

Lelea Anuţa începe deodată să caute cu înirigurare prin solniţa 
agăţată într-un cul. Nu află ce caută, o la din cui, o întoarce cu 
capul în jos şi o scutură pe masă. Dar nu se scutură decât câteva 
fire de sare. Trece în tindă, caută în oale, intră în cămară, 
răscoleşte pretutindeni şi Iar vine. E neliniştită, îngrijorată. 

— Măi Ioniţă, n-ai văzut tu pe undeva sarea? 

— În solniţă, mamă. 

— Nu mai este în solniţă. S-a isprăvit. 

— Poate în tindă, în oala de fier, cea crăpată. 

— Nu mai este nici acolo. 

Copilul se gândeşte: unde a mai văzut el sare? Dar nu-şi 
aduce aminte să fi văzut într-alt loc. 

— N-am cu ce săra nici mămăliga, nici mâncarea. Ce să 
fac? Aş da o fugă până la prăvălie, dar mă tem că se va 
deştepta copilul. 

La gândul să rămână singur cu cel din leagăn, Ioniţă se acri 
tot. Ce să facă dacă se va trezi urlând? Alta era cu mamă-sa 
acasă: putea să plângă cât de tare, nu se temea de vreo 
primejdie. 


210 


— Fefeleaga — 


— Să mă duc să cer împrumut de la vecina, mamă! 

— Du-te şi vino repede! 

Dar vecina nu avea, chiar acum o pusese în fasole şi 
mămăligă, pe care a avut-o. 

ŞI nu avea nici cealaltă vecină. 

— Va veni tatăl tău de la pădure şi nu pot face mâncarea. 

ŞI, necăjită, lelea Anuţa începu să caute íar. Nu află nimic. 

— Şul ce, mamă? Niţă doarme acum şi nelegănat, mă duc 
eu la prăvălie să cumpăr sare. 

— lu? 

— Ştii că am maí fost şi cu dumneata. 

— Cu mine al fost, dar singur nu. Singur nu şti! nici unde e 
prăvălia. 

— Ba ştiu. Cunosc casa. Are table verzi la fereşti. 

— Are, da” pân-acolo, prin câte hudiţe trăbă să treci? Te veí 
rătăci şi nu vel mai şti veni nici acasă. 

Ioniţă zâmbi. 

— Cum să nu ştiu? Las” pe mine. Dă-mi bănuţii şi o traistă şi 
îndată-s cu sarea acasă. 

Ce să facă mamă-sa? Nu se îndură să lase pe cel din leagăn. 
Era bolnăvior, de bună seamă, şi trebuia să vadă şi de mâncare. 

Îşi aruncă ochii pe fereastră. Ningea ma! des, cu fulgi mari, 
lânoşi.Vântul se mai potolise. 

— lai pleptarul şi îmbracă-i clicinul cel bun. la-ţi şi 
căclula. 

Copilul se repezi să se îmbrace. 

Mamă-sa deschise lada şisadună din lădiţa eí, cu mare 
silă, douăzeci de bani de aramă. Căută o traistă mică şi í le 
dădu lui Ioniţă. 

— Să-i tei şi bâta, să nu-ţi iasă în drum vreun câine. 

— Mi-o iau, zise curajos copilul, aruncându-şi traista după 
cap. Îmbrăcat, cu căciula în cap, părea maí mare de cinci aní 
trecuţi câţi avea. 

Banii de aramă îl legă mamă-sa în colţul năfrămuţei lui cu 
rândunele şi i-o puse în buzunarul clicinului. 


271 


— lon Agârbiceanu — 


— Aici sunt douăzc! de bani, Ioniţă. Tu să dal năfrămuţa lui 
jupânul şi-l va număra el. Să-i spui numai atâta: m-a trimis 
mama să-l dai sare de banii legaţi aici. 

— Păi, eu nu pot spune: să-mi dai sare de douăzeci de 
bani? 

— Ba poţi, numai să nu uiţi până acolo. 

loniţă se simţi jignit. 

— Da’ , mamă, eu ştiu şi număra până dincolo de douăzeci. 

— Ştii, cu greşeli. 

— Acum nu mai greşesc. Dumneata nu m-ai auzit de mult 
cum număr. 

— Bine, bine! Tu să daí năfrămuţa jupânuluí, să dezlege 
banii şi să-l numere el. N-ar fi ruşine să-l numeri tu şi să greşeşti? 

Lelea Anuţa ieşi cu el din tindă, să-l ducă până la poriiţă. 

Dar cum ieşi în curte — altă îngrijorare: ningea tot maí 
tare. 

— Mă Ioniţă, eu zic să nu te mal duci tu nicăleri. 

— Ba mă duc! 

— Dar nu vezi cum ninge? 

— Las! să ningă, doar îs cu căciula! 

Bâtă avea zdravănă, cu măclucă, o bâtă de corn, călită la 
foc de tatăl său. Să poftească să se ia vreun câine de el! 

Porni pe uliţă la vale, spre vatra satului, unde era prăvălia, 
lar mamă-sa se grăbí în casă la cel din leagăn. Nu maí era aşa 
de îngrijorată. Dacă se va încurca pe hudiţe, îl va arăta vreun 
om unde e prăvălia. Apoi, de! Copilul era mărişor acum. Frig 
nu era. Vântul încetase aproape. 

Cu bâta în mână, cu trăistuţa după grumaz, Ioniţă mergea 
vârtos prin zăpada moale, care abia albise uliţa. În urma lui 
rămâneau urme negre, căci zăpada í se lua pe tălpile opincuţelor. 

Uliţa era pustie. Ţipente de om nici prin curţi. Nici un lătrat 
de câine. Era o linişte şi o pace, cât lui Ioniţă îl părea că aude 
fâşâitul fulgilor de nea, care cădeau tot mai deşi şi se roteau 
uneori ca un potop de fluturi. 


272 


— Fefeleaga — 


Se silea să-şi amintească prin câte hudiţe trebuia să treacă 
până la prăvălie. Prin vreo patru, ba parcă prin, vreo cinci, căci 
în vatra satului ulițele erau scurte şi se încrucişau mereu. Dar 
încă nu ajunsese până acolo. Mai avea, uliţa lor era tare lungă. 

Înaintea une! portiţe văzu un câine mare, ciobănesc, unul alb, 
mitos, şi îşi strânse bine bâta în mână. Dar câinele nu-i avu grija, 
părea că nici nu-l văzuse. Şedea liniştit în coadă şi se ulta şi el 
cum ninge. Părea că pacea şi liniştea din văzduh intrase şi în el. 

După ce trecuse de el, loniţă mai înturnase o dată capul 
peste umăr: câinele era nemişcat la locul lur. 

Dar cum începu să ningă de tare! ŞI văzduhul parcă se 
cobora tot mal jos. Se opri o clipă să scuture căciula. Mai gros 
de un deget era stratul de zăpadă ce se aşezase pe fundul el. 

Se văzu deodată la o încrucişare de uliţe. Pe care să apuce? 

Vezi că ulițele şi casele albite de zăpadă nu maí semănau 
cu cele pe care le văzuse el când a fost cu mamă-sa la prăvălie: 
ajunsese parcă pe un tărâm nou. Totuşi nu stătu mult la gânduri 
şi porni pe una. Nu merse douăzeci de paşi şi nimeri într-alta, 
care cârnea la stânga. La capătul eí intră într-o uliţă mai largă, 
apol în alta strâmtă de tot. Asta se înfunda într-o poartă. Nu! Pe-aici 
nu fusese cu mamă-sa. Se întoarse şi, tot orbecăind pin zăpada 
ce cădea acum ca o perdea, se trezi íar în uliţa pe care venise. 

Începu să asude. Nu-i era cald, dar începu a se teme că nu 
va afla prăvălia. Porn! înapol şi Intră într-altă uliţă, pe care nu 
fusese încă. Dacă ar fi fost, í s-ar fí cunoscut paşii, căci acum 
lăsa urme adânci în zăpadă. 

Nu era ţipenie de om, nu zbura nici o pasăre, nu cucuriga nici 
un cocoș, nu lătra nici un câine. Numa! zăpada cădea în perdele 
tot mai dese şi lumina se micşora, deşi încă nici amiază nu era. 

Ioniţă se opri şi îşi încordă din nou gândurile. Deodată îl 
veni în minte că de-a stânga prăvăliei, nu prea departe, era 
biserica. Vezi bine! Cum nu s-a gândit până acum? 

Va căuta să vadă turnul, dar cum nu ştia unde se află, nu 
ştia în ce parte să-l caute. Aşa că se învârti încet în jurul lui şi 
privi în toate părţile. 


273 


— lon Agârbiceanu — 


Dar nu vedea mal departe de-o aruncătură de băț. Sus, 
perdeaua de zăpadă era parcă şi maí deasă. 

Începu să asude şi mai are. Va mai afla prăvălia? 

Porni cu hotărâre pe altă uliţă şi ajunse într-o nouă înfun- 
dătură. El era singura vietate care se mişca pe drum, alb tot în 
potopul de ninsoare care sporea mereu. 

Oamenii erau prin case, prin grajduri, făceau prin şuri 
mestecături de fân şi pate pentru vite. Toată lumea era mulţumită 
că ninge, că au scăpat de gerul sec. Pacea tainică ce cobora 
odată cu ninsoarea intrase în toţi. 

Cum trecu de vreo trei ori pe aceleaşi ulite, atrase atenţia 
unui bătrân care privea prin fereastra unei case. Cine să fie copilul 
ăsta care se tot învârte pe aici? Când îl văzu íar, ieşi în drum. 

— Ce-i cu tine, măi Prâsleo? Ce cauţi pe-aici? 

— Că nu mă cheamă Prâslea, ci Ioniţă, suspină copilul, 
care era gata de mult să plângă. 

— Fie şi Ioniţă! Ce cauţi? 

— M-a trimis mama după sare şi nu aflu prăvălia. 

— AI maí fost la prăvălie? 

— Am fost cu mama, dar atunci nu era zăpadă ŞI acum nu 
maí cunosc ulițele. 

— Dacă-i aşa, vino după mine. 

Bucuros, Ioniţă zâmbi şi porni după bătrân. Nu-i mai păsa 
pe ce uliţe trece. Îndată se trezi înaintea prăvăliel. 

— EI, acuma știi? 

Copilul îşi uită să-l mulţumească bătrânului şi intră repede 
în prăvălie. 

În odăiţa tiesită de rafturi şi de miresmele diferite ale 
mărfurilor, în aerul acela ciudat pe care Ioniţă nu-l maí uitase 
de când a fost întâia oară la prăvălie cu mamă-sa, copilul se 
simţi parcă mal în putere. 

Jupânul de după tarabă îi zise, ridicându-şi barba lungă şi 
albă de pe o carte groasă în care citise: 

— Măi copile, ieşi şi te scutură afară de zăpadă, nu aici. 

Ioniţă ieşi şi se minună ce strat gros de nea se pusese pe 


274 


— Fefeleaga — 


fundul rotund al căclulii şi pe mânecile clicinului. Opincile încai 
erau hăbucite cu zăpadă până la curelele ce-i înfăşurau gleznele. 

— Să fac! bine să-mi daí sare de douăzeci de bani, vorbi 
Ioniţă, intrând şi întinzându-i jupânului năfrămuţa pe care o 
scoase din buzunar. 

— Ce vrei cu batista asta? 

— Acolo-s banii legaţi într-un colţ. 

Jupânul luă năfrămuţa cu rândunici, dezlegă colţul, luă banii 
de aramă şi-l numără. 

— Nu-s, numai optsprezece, zise jupânul cu un zâmbet 
viclean în colţul gurii. 

— Ba-s douăzeci! 

— De unde ştii tu? 

— Păi, mama i-a legat acolo. 

— ŞI l-a numărat ea? 

— Mi-a spus că a legat douăzeci de bani să nu-i pierd până 


la prăvălie. 

— Aşadar nu l-ai numărat tu? 

—Nul 

— Vin şi-i numără alci pe tarabă, şi vel vedea că sunt numa! 
optsprezece. 


— Douăzeci trăbă să fle, aşa mi-a spus mama şie ştie număra 
şi nu minte. 

Zâmbetul se înteţi pe obrajii jupânului cât se mal vedeau 
din barbă. 

— Vino şi numără-i, să nu zici că te-am înşelat. 

Ioniţă nu se apropie de tarabă. 

— Vine vreme că tu ştii număra până la douăzeci! 

— Ba ştiu şi după douăzeci. 

— Dacă ştii, vino şi-l numără! 

— Copilul se apropie de tarabă şi începu a număra banii, 
tot luând câte unul din grămadă şi punându-i de-o parte pe 
scândură. 

— Vezi că-s douăzeci? zise el triumfător. Doar mama nu 
minte! 


275 


— lon Agârbiceanu — 


— Mie mi-au ieşit numai optsprezece, zâmbi jupânul. Hal 
să-l mal număr o dată. 

ŞI-I maí numără sub supravegherea luí Ioniţă. 

— Stai, că al zis cincisprezece de două ori. 

Jupânul râse. 

— Se poate să al tu dreptate, că omul bătrân mal iute 
greşeşte, 

— Păl am dreptate, jupâne! Doar nici eu nu mint, ca şi mama. 

— ŞI zici că ştii a număra şi după douăzeci? 

— Ştiu până la o sută. Mama nu mă crede, da” eu ştiu. M- 
a învăţat Mitruţ. 

— Cine-i Mitruţ? 

— Un copil vecin cu noí care umblă la şcoală. 

— Eu nu te cred! Eşti prea mic să ştii număra până la o sută. 
Hal să auzim. 

Ioniţă îşi uită şi de sare şi de ninsoare şi începu a număra. 
Era vorba de ambiția lui. 

— Bravo, mă! coplle! Ştii bine. Nu mă mir că aşa de mic te-a 
trimis mamă-ta după sare pe-o vreme ca asta! 

Jupânul îi luă trăistuţa, îl măsură sarea şi i-o puse pe tarabă. 
Până luă Ioniţă traista după cap, jupânul căută prin câteva 
rafturi şi-l dădu o fluierice roşie de zahăr. Dar era chiar fluierice, 
bătrânul o probă: fluiera ascuţit. 

Mal văzuse Ioniţă astfel de fluierici pe la copii, dar el nu 
avusese niciodată. O luă în mână, o privi cu admirare, apol 
deziluzionat o întinse peste tarabă jupânului. 

— Nu mai am alţi bani, zise el supărat. 

— Nu trăbă nici un ban. ŢI-o dau pentru că ai ştiut număra 
până la o sută. 

Copilul stătu pe gânduri. 

— la-o, mă loniţă, dacă ţi-o dă jupânul, ce mai stai pe gânduri, 
vorbi la spatele luí un om care Intrase între timp în prăvălie. 

Copilul se întoarse şi-l văzu pe lonu Linii, un om de pe uliţa 
lor, care avea în mână o sticlă unsuroasă. 

Ioniţă întinse cu neîncredere mâna şi luă fluiericea. 


216 


— Fefeleaga — 


— Ăsta-l un copil deştept, zise jupânul; câtu-i de mic şi mí- 
a numărat până la o sută. 

— Păl seamănă cu mamă-sa, care-i deşteaptă foc, răspunse 
omul, în vreme ce jupânul îi umplu sticla cu paz. 

Ioniţă mulţumi jupânului şi ieşi din prăvălie cu lonu Linii. 

Ningea şi acum? Potop! În câteva clipe se albiră amândol. 

— N-am maí pomenit aşa ninsoare! se miră românul. 

Ce noroc că venise şi el la prăvălie! Acum chiar nu ar maí 
fí ştiut pe unde să iasă în uliţa lor. 

Numai ei do! înaintau pe drum, prin amarnica ninsoare: 
curgeau, nu alta, fulgii lânoşi, mari şi grei, cât aproape se 
înnoptase. 

— Da’ cum de-al venit tu la prăvălie, mă! Ioniţă? 

— Păl tata-l la pădure şi copilul cel mic plânge tare, se 
vede că-i bolnav, zice mama. ŞI ea n-a putut veni. 

— Da” văd că bâtă al bună! 

— Păi, cum! Dacă mi-ar fi sărit un câine în drum? 

— Să n-al grijă, că acum câinii zac în culcuşurile lor şi 
miroasă zăpada. 

— O miroasă? se miră copilul. 

— Păi cum! Să vadă ce fel de iarnă se va pune? Una slabă 
sau una geroasă. Câinii cunosc după mirosul celei dintâi 
zăpezI... 

Olío! Dar cum se schimbase şi casa, şi şura, şi curtea şi 
gardul lor, şi acoperişul porţiţei, de când a plecat el la prăvălie! 
Gata să nu le mai cunoască. 

Mamă-sa îl aştepta tare îngrijorată. 

— De ce aí stat aşa de mult, măi copile? Mă temeam că te- 
al rătăcit şi nu maí afli prăvălia, pe ninsoarea asta. 

În loc de răspuns, Ioniţă îşi scoase irăistuţa cu sare de după 
cap, o puse pe masă, apoi duse la gură, întors către perete, 
fluiericea cea roşie de zahăr şi o probă. 

Un ţiuit ascuţit răsună în cameră. 

— Ce-a fost asta? îl întrebă maică-sa. 

El îi arătă fluiericea. 


271 


— lon Agârbiceanu — CUPRINS 


— Mi-a dat-o jupânul, fără baní, pentru că l-am numărat 
până la o sută. 

— Ai numărat tu? 

— Păi cine altul, că eram singur cu jupânul în prăvălie. 

ŞI Ioniţă avu o singură părere de rău: că nu putea fluiera şi 
cel din leagăn cu fluiericea pe care i-o tot punea la gură. 


LA SĂNIUŞ 


Numa! la o săptămână după Crăciun s-a înstăpânit farna 
peste lume, până la marginile zăril. S-a pus cu temei, să nu se 
mai clintească până vor începe să bată vânturile primăverii. 
Cojoc gros ca în anul acesta, spun bătrânii, n-a mai avut 
dumneaei de aní de zile. 

Uliţele satului s-au ridicat, astupând şi pâraie şi şanţuri şi 
podejele de la intrarea curților: nici nu mai semănau a uliţe, ci 
a fâşii late de câmple acoperite de covorul alb şi gros. 

Toate casele din sat par maí mici — ca şi când s-ar fí cufundat 
— şi au căzut într-un somn adânc sub acoperişurile grele de 
zăpadă, cu streşinile maí aproape de pământ. 

Cine a văzut satul în toamnă, ori chiar cu două săptămâni 
înainte de Crăciun, nu l-ar mai cunoaşte: e un sat străin. Pare o 
arătare de pe alt tărâm, străin şi localnicilor, dar mai ales 
copiilor, care nu se mai satură să privească noua înfăţişare: 
portiţele, gardurile, şurile, şoproanele — oriunde a fost un 
acoperiş — se pitulează acum sub învelişul greu de omăt, 
cufundate într-o pace adâncă. 

Copiii maí mici privesc prin fereastră minunea de-afară, 
cel mal mărişori ies şi în curte să vadă, dar repede li se înroşesc 
urechile. 

Odată cu încetarea ninsoril s-a înseninat şi s-a pus pe un 
pul de ger să lí se lipească degetele de clanța de fier a uşii. 
Intrau curând în casă tropotind din cizmuliţele tivite la tureac, 


278 


— Fefeleaga — 


sus, cu plele roşie, şi cărora în sat lÍ se spune: călţuni. Numai 
fetiţele purtau cizmuliţe. 

Cerul se înălţase tare deasupra satului, şi din hoarnele ce 
ieşeau prin acoperişurile albe se înălţau suluri drepte de fum. 
Nu mişca nimic în văzduh. Vânturile, după ce spulberară câteva 
zile zăpada, ridicând troiene lungi şi înalte, ca nişte întărituri 
ale fernii, se mistuiră undeva după orizont. 

Nici o mişcare pe uliţe, câteva zile până a ţinut gerul cel 
mare. Satul părea pustiu, aruncat şi încremenit în groaza asta 
de o putere peste fire. 

Apoi frigul se slobozi binişor şi oamenii, scoţându-şi sâniile 
de sub adăpostul şoproanelor, începură să le încarce cu gunoi. 

Aproape în fiecare curte, înaintea grajdurílor, erau grămezi 
mai mari sau mai mici de gunoi, după câte vite avea fiecare 
plugar. 

Nu era nici un drum de sanie, dar se făcu în grabă: talpa 
sănillor nu se cufunda în zăpada îngheţată, ci luneca pe 
deasupra el. În schimb vitele trebuiră potcovite. Zile în şir 
răsunară cele trei făurişti din sat, cântecul ciocanului țiuia 
ascuţit în văzduh. 

Pe ulițele ma! umblate de sănii se iviră dungi albastre, care 
străluceau în razele piezişe ale soarelui cu dinţi, încât îţi luau 
vederea. Era lunecuşul lăsat de tălpile late de lemn, care nu 
erau ferecate cu rafuri de fier, şi care, la cotituri, se întoroiau, 
părând că vor să se învârtă în jurul lor. 

Copii! se bucurară mal întâ! şi de muterea frigului, şi de 
drumul săniilor făcut pe uliţă. leşiră şi el în grabă cu săniuţele. 
Unele erau făcute de meşteri_luni, cioplite frumos, încheiate 
temeinic, altele erau mai din topor, dovedind flecare priceperea 
părintelui sau a unul frate mai mare. 

Întâl se Iviră mal puţine, cu băieţi mai mărişori; apol tot maí 
multe, cu copii şi copile şi maí mărunţei. Se umplură ulițele cu 
căciuli de toate formele, cele mai multe, prea mari pentru ei, le 
cădeau peste ochi şi mereu trebuiau să le ridice cu mâna. Căciula 
nu se face pentru un an-do! şi trebuia s-o crolască maí mare — 


279 


— lon Agârbiceanu — 


credeau părinţii — să-l fle bună copilului şi când va creşte mărişor. 

Cel maí mici erau aşa de gros îmbrăcaţi, încât abia-şi mişcau 
braţele, pe care le ţineau departe de trup ca şi când nu ar fi fost 
ale lor, ci unele străine. 

Rânduri mişcătoare începură să curgă pe uliţe, pe drumul 
făcut de sănlile care duceau gunoi. Unele fugeau mai tare, 
altele mai încet, după cum erau de tari şi ageri de piclor cel ce 
trăgeau sănluţele. Se schimbau mereu caii şi stăpânii, căci 
săniile singure nu mergeau fiind ulițele drepte, mai fără 
povârnişuri chiar, decât erau sub zăpadă. 

Din zi în zi săniuţele de, pe uliţe î începură a se rări. Copiii 
mai mari şi chiar cel numai mărişori porneau cu sănluţele pe 
coasta din capul satului din sus, către răsărit. Era o coastă înaltă, 
largă, de unde puteau pleca, din vârful ei, deodată zeci de 
săniuţe şi veneau ca trăsnetul până la poalele ei, unde era loc 
şes, adăpostit — nu ducea pe-aici nic! un drum de care. Era, 
din vremuri vechi, locul de săniat al satului. 

ŞI nu veneau numai copil, ci şi fecioraşi şi feciori mari în 

unele după-amlezi, mai ales duminicile şi în sărbători. Ei veneau 
cu sănii largi cu care aduceau şi lemne din pădure, cu patru 
pari înfipţi în capetele tălpilor, cu câteva scânduri drept leasă, 
şi altele pe de lături. 
Într-unele se grămădeau şi zece inşi deodată. Când se urnea 
din vârful coaste! una dintre ele, era adevărat prăpăd: vâjâla 
ca vijelia. Să nu fí întâlnit în cale nic! săniuţe, níci om, că era 
rimejdie mare. 

Ştiau şi ei, şi nu intrau pe dâra micilor sănii, ci mal la o 
arte, căci loc era destul la coborâş. Ştiau şi copiii, şi se trăgeau 
şi el mai deoparte de ele, şi multă vreme uitau să se mai sănieze. 
ŞI se uitau la fulgerarea sănfilor mari, în care chiulau feciori şi 
ecloraşi. 

Dar se întâmpla uneori, când sănii de cele mari erau maí 
multe şi porneau din vârful coastei una după alta prea aproape, 
să se ajungă, să se izbească, să se răstoarne şi să vezi rostogolin- 


280 


— Fefeleaga — 


du-se prin zăpadă feciori mari şi fecioraşi, unii râzând, alţii 
ocărând, ba se Iscau maí rar şi certe şi chiar bătă! cu cel vinovaţi 
pentru răsturnare... 

... Aşa că nu-l nici o mirare că doi băieţi vecini, copii de 
doi ani la şcoală, prinşi veri la Sântoader, trebuiră să se roage 
zile în şir până îl lăsară părinţii să se ducă la săniuşul de pe 
coastă. 

Se săturară să se sănieze pe uliţă, în rând cu cel mici. Oricât 
de repede ar fi alergat calul, nu se putea asemăna cu lunecarea 
pe coastă în jos. Nu! Nici poveste! Au fost şi ei iarna trecută de 
vreo două ori, cu un frate mai mare al lui Vasilică. 

Dar anul ăsta fratele luí Vasilică era în armată, lar Niculiţă, 
tovarăşul lui, nu avea maí mare decât o soră. Dar o fată mare 
cum să vină cu el la săniat pe coastă? Ar fí râs-o toţi feciorii, 
socotea Niculiţă. 

Aşa că anul acesta trebuiau să se ducă singuri. 

Să se ducă dacă-i vor lăsa părinţii, dar eí se socotiră mult 
până să le dea voie. 

— Dacă păţiţi ceva, nici să nu maí veniţi acasă. Să plecaţi 
în lume! Cine a mai văzut aşa copii neascultători! 

Plecară supăraţi, până ce leşiră din curte. Mergeau cu sania 
lui Vasilică. Era mai tare şi ma! frumoasă. 

— Măi! Ne-au lăsat! 

— Bine că ne-au lăsat! 

— Acum hai s-o tulím! 

Se făcură amândol cai şi porniră în fugă către coasta 
săniuşului. 

Când se apropiară, stătură cu răsuflarea oprită; nu de alergare, 
ci de mirare cum veneau, ca din praştie, sāníutele pe coastă, la 
vale. Cinci, şase, opt, în zece rânduri, drepte, linie, coborau şi 
într-o clipă erau la poale. La coborâş nu se prea vedeau bine cel 
din săniuţe, câte dof, câte trei, chiar câte patru, dar când începură 
să urce pe alt drum, cunoscură mulţi copii de şcoală. Ce de 
căciuli, maica mea Doamne, urcau, clătinându-se, coasta! 

Era zi de lucru, dar tot venită şi feciori mari şi copilandri la 


281 


— lon Agârbiceanu — 


săniat. Nu mulţi, numai cinci sănii mari. Cu deosebire de 
acestea trebuiau să se ferească, cum le-au dat în grijă părinţii. 

Dar nu era nici o pimejdie! Acestea coborau pe alt drum, 
văzură eí bine. ŞI, Doamne, cum ma! zburau! Parcă le-ar plăcea 
şi lor să fie într-una din ele. Cum vâjâiau spintecând gerul! 

Priviră o vreme cum coboară zburând şi săniile mari şi cele 
mici, apol începură să urce coasta în rând cu alţi copil care 
ajunseseră cu săniuţele jos. 

Parcă, parcă le-ar fi oleacă frică! Anul trecut în fruntea sanie! 
a stat fratele lui Vasilică, ei doi la spatele lui. Acum, care va 
sta în frunte şi care la spate? Amândoi nu încăpeau la un loc. 

Cât priviră de jos el văzură că cel doi ce şedeau în fruntea 
săniuţei dădeau uneori şi din picoare, când cu unul, când cu 
celălalt. 

— Oare de ce fac aşa? întrebă, încă jos, Vasilică. 

— Ştiu eu?! Poate să facă să nu lunece sania prea tare. 

— Orí poate s-o facă să coboare drept, vorbi Vasilică. 

— Se poate şi asta. 

Ajunşi în vârful coastei, se maí sfătulră care să şadă înainte. 
Vorbeau tare şi cam înfricaţi. 

— Să şadă cel care conduce! zise un băiat din apropiere, 
care-l auzise sfătulndu-se. Care dintre voi se ştie sănia mai 
bine? 

— Vasilică, zise Niculiţă. 

— Ba Niculiţă ştie maí bine. 

— Ați mai fost singuri cu sania pe coastă? 

Cei doi nu răspunseră, cí clătinară numai din cap, privind 
înfioraţi cum porniră de lângă el vreo trei săniuţe încărcate, 
lunecând cu repeziciune mare. 

— Cel care şade în faţă trăbă să ştie conduce, vorbi acelaşi 
bălat, apropiindu-se de sania luí, unde îl aşteptau doi ortaci. 

Să conducă! Ce să conducă? Sania dacă porneşte odată, se 
duce ea de capul ei. ŞI încă cum! 

Cei doi nu mai vorbiră nimic, se uitară cum şed în săniuţe, 
în care erau numai doi ca şi eí şi se urcară la întâmplare. Se 


282 


— Fefeleaga — 


trezi în faţă Vasilică, lar la spatele luí Niculiţă. 

Lunecuşul era destul de mare de unde porneau săniuţele. 
Sania lor abia o mişcară, şi lunecă într-o parte. 

— Stai, Vasilică, să o oblesc, stigă Niculiţă. 

Se cobori, o îndreptă, se urcă din nou, dar când mişcară 
săniuţa, o luă costiş de cealaltă parte. 

Un băiat mal mărişor se apropie de el şi-l zise celui din 
faţă, pe care nu-l cunoştea: 

— Trăbă să-l dai direcţia cu picioarele ţinute înainte, să n-o 
laşi să se abată nící la dreapta, nici la stânga, până porneşte 
odată bine. După ce a pornit odată, se duce ea de capul el în linie 
dreaptă. 

După multe încercări, cei doí vecini reuşiră să pornească 
săniuţa în linie dreaptă. Până níci nu s-au gândit bine cum s-a 
întâmplat, au ajuns la poala coastei. 

Obrajii le ardeau de bucurie şi ochii le scânteiau. 

Au grăbit spre culme şi, după câteva drumuri, Niculiţă zise: 

— Acum tu ştii, las” să şed eu înainte. 

— Şezi şi învaţă şi tu, nu-i mare lucru. 

Se pare că tot era mare, căci pe la mijlocul coastei, cum, 
cum-nu, sănluţa se întoroi, alta o ajunse din spate şi copiii din 
amândouă se treziră claie peste grămadă. 

— Mă, trăbă să ţii picioarele gata şi, după ce a pornit sania, 
să n-o laşi când vrea s-o ia într-o parte. E lunecuş mare şi uşor 
se abate din drum, zise supărat un băiat maí mare care venise 
cu sania a doua, ridicându-se cam şchiopătând. 

Cu toată sílința şi grlja, sub conducerea lui Niculiţă se maí 
răsturnară de două ori, şi atunci trecu la cârmă din nou Vasilică 
şi nu mai păţiră nimic. 

Către seară erau rupţi de osteneală amândoi, când îi văzu 
la poala coastei un văr al luí Niculiţă, unul Ilie, fecior june 
care venise şi el la săntat cu alţi trei cu o sanie de cele mari. 

— Sunteţi veniţi de mult? îi întrebă el. 

— De mult. 

— Isprăviţi acum, nu mal urcați şi mergeţi acasă. Dar înainte 


283 


— lon Agârbiceanu — 


urcaţi- -vă în sania noastră şi vă săniaţi o dată, şi cu ea. 

Eí se codiră să urce în sania cea mare pe coastă, în sus, 
dar ardeau de dorinţa să vină o dată şi cu ea, să vadă cum 
vine de repede. 


ji. N-aveţi grijă, nu veţi fí 


grei. 

Cei doí vecini şi tovarăşi ascultară, ajunseră pe culmea 
coastel, se aşezară în sanie la mijloc, în jurul lor patru feciori 
în picioare şi vărul lui Niculiţă la cârmă. 

Când pornită în chiotele celor mari, le păru că trec ameţitor 
prin ceva fierbinte, aşa le tăa obrajii curentul ce-l făcea sania, 
despicând fulgerător aerul. 

— V-a plăcut? îl întrebă Ilie. 

— Vine mai iute ca a noastră! 

— Vezi bine! cu cât e maí grea cu atâta fuge mal repede. 
Mal vreţi o dată? 

— Mal! 

ŞI mal vrură, de patru ori, până ce Ilie îl duse la săniuţa lor 
ŞI-I porni spre casă. 

Se însera, când Intrară cu săniuţa în curtea luí Vasilică şi 
puseră sania sub şopron. 

— Acum se vine, cu noaptea-n cap? le strigă din uşa tinzii 
mama luí Vasilică. Aşteptaţi de-acum să vă maí lăsăm! Sunteţi 
nişte copii care nu aveţi nici o măsură. 

Cel doi tovarăşi nu se înfricară, cunoscură de pe glas că 
mama luí Vasilică nu era mânioasă, ci numai Se făcea. Ştiau 
el: când era mânioasă, ţipa ascuţit şi iute. 

— Da’ n-aţi păţit nimic? 

— N-am păţit. 

— De şchiopătat văd că nu şchiopătaţi. Dar haideţi în casă, 
să vă văd la lumina lămpii: întregi sunteţi, ori ba? 

Cei doi tovarăşi zâmbiră. Ştiau că n-are ce vedea. S-au 
lovit, la a treia răsturnare, unul la frunte, celălalt la un ochi, 
dar nu-l maí durea de mult. 

Intrară hotărâți în lumina lămpii înaintea femeii, care maí 


284 


— Fefeleaga — 


învârti ceva prin tindă, de unde-i întrebă: 

— Nu v-aţi răsturnat? 

Copiii se priviră cu înţeles: ce să-l mai spună? 

— Nu, răspunseră el. 

— Nu v-a ajuns altă sanie din urmă? 

— Nu! 

Gospodina intră în cameră, cu năframa cam pe-o ureche, 
— cernuse o sită de fălnă şi era năframa neagră ninsă puţin de 
pulbere fină. Se duse în faţa lor şi îl privi în lumina lămpii. 

Dar abia-şi aruncă ochii şi-şi plesní palmele: al ei, Vasilică, 
avea umărul obrazului drept vânăt, lar celălalt avea un cucul 
în frunte. 

— Vai, blestemaţilor, v-aţi înţeles să mai şi minţiţi! Se 
apropie de copilul ei şi puse degetul pe pata vânătă: 

— Da-aici ce-l? Apol apăsă cu degetul pe cucuiul din fruntea 
lui Niculiţă: ŞI aici ce-i? 

Copiii rămaseră năuciţi: cum nu-i mai durea nimic de mult, 
nu ştiau că le-a rămas vreo urmă. Îşi şi uitaseră de durere. 

— Nu-l nimic! răspunseră el hotărâți. 

— Aşa? Nimic? Mal minţiţi o dată? ŞI ea luă la repezeală 
oglinjoara agăţată de perete şi le-o ţinu înainte pe rând. Nu-i 
nimic? Hai! Nu-i nimic nici aici? 

Tovarăşii se minunară de semnele rămase. 

— Da’ nu mă doare deloc, zise Vasilică. 

— Nici pe mine, spuse tovarăşul. 

— Nu vă doare acum, dar v-a durut. ŞI de ce aţi minţit? 
V-aţi răsturnat, nu-l aşa?  —*— 

— Ne-am răsturnat, răspunseră eí blegoşaţi. 

— Să vă mal cereţi vol la săniat pe coastă! Nu-i aic! 
drumul? Vreţi să vă schilăviţi, să rămâneţi neoameni, cu o 
mână orí cu un picior rupt! Să vă mai aud numai că-mi vorbiţi 
să maí mergeţi acolo! 

Cel doi tovarăşi Iarăşi nu se neliniştiră; mama luí Vasilică 
se făcea numa! şi acum că-l mânioasă, dar nu era. O cunoşteau 


285 


— lon Agârbiceanu — CUPRINS 


ei după glas. 

— Aşteptaţi numai să vă vadă şi ceilalţi. Pe tine, Vasilică, 
tatăl tău, lar pe tine, Niculiţă, tatăl tău şi mama ta! Mí se pare 
că în seara asta plâng şi la noi şi la voi mâţele! 

Vorbind, ieşi în tindă şi se întoarse îndtă cu doi bulzi de 
mămăligă cu brânză, pe care-l pregătise de cu ziuă, iar când 
sosiră copiii îl puse să se încălzească. 

— Luaţi şi mâncaţi, că veţi fí îngheţaţi. Aşa copii mincinoşi 
cine a mal văzut? Să vă mai cereţi voi să mergeţi la săníat pe 
coastă! Să vedeţi ce papară veţi mânca! 

Copili mâncară bulzii şi Niculiţă se duse acasă. Mamă-sa 
nici nu băgă de seamă cucutul din fruntea luí. Bucuros, copilul 
se dezbrăcă şi se sui repede în pat şi îşi trase tolul peste cap. 
Începu să sforăie îndată. De-acum nu-i mai păsa: până dimineaţă 
umflătura aceea pe care o plpăla cu degetul sub ţol va trece şi 
va merge íar la sănlat cu Vasilică. 


POGĂNICIUL 


A rămas orfan de tată la doisprezece ani. Avea trei fraţi 
mai mici şi mamă-sa, lipită de săracă, trebui să-l dea sluguliţă 
în sat. La ea nu avea ce păzi: nici cap de oaie, dar încă de 
vită mare. 

Copilul crescuse mărişor pentru vârsta lui şi era deştept foc, 
n-ar fi crezut nimeni la câte se pricepea. Se învârtea ca o 
sfârlează prin curtea stăpânului şi numai îngheţai cu ce ispravă 
intra în casă. Băgă de seamă, dintr-o aruncătură de ochi, care 
lucru nu era la locul lui, sub şopron, în grajd, pe lângă clăile 
cu fân, la grămada de lemne, la coteţele porcilor, la cuibarul 
găinilor, şi le punea toate în bună rânduială. 

Slujba lui, cât se înverzea câmpul şi dădea frunza tufişurilor, 
era să pască întâl oile cu miel mici, apoi, după înţărcat, să 


286 


— Fefeleaga — 


meargă cu vitele stăpânului la pășune. 

Dar până nu se ivea încă colţul lerbii, îndată ce se dezgheţa, 
se zvânta şi începeau arăturile de primăvară, slujba lui era să fie 
pogănici, să mâne vitele la plug, să tragă toate şi să ţină brazda. 

Stapânul lui, un ţăran cu stare, învăţa la jug, aproape în 
flecare primăvară o pereche de junci sau junici. Moştenise 
obiceiul ăsta de la înaintaşii lui în gospodărie, care nu vindeau 
niciodată viței nici măcelarilor care cutrelerau satul în fiecare 
Íarnă şi primăvară, ci îl ţineau să crească, şi, după ce-i învățau 
la jug, îi duceau la târg şi-i vindeau cu preţ bun. 

Stăpânul copilului, unul Precup, ţinea la obiceiul ăsta, şi 
aşa, în toată primăvara, avea lipsă de un băleţaş care să mâne 
vitele la plug, să le facă să tragă toate şi să ţină brazda, sub 
supravegherea lui care era la coarnele plugului. 

Perechea neînvăţată încă o prindea între boli de la rudă şi 
vacile din frunte, cu tânjala mai subţire, mai uşoară, îmbelciugată 
de celelalte două, aşa că nu prea puteau sări din brazdă, nici să 
se înțepenească pe picioare, căci le trăgeau vacile mari dinaintea 
lor, far din urmă le ajungeau coarnele boilor. 

Totuşi era mare zoală şi frământare, zile în şir, şi pogăniciul 
răguşea cât striga la ele. 

Era uşor să răguşească, pentru că aerul era încă rece de tot, 
iar el, cum se frământa pe lângă vite, se încălzea şi, când îşi 
scotea căciula, capul îl aburea. ŞI trebuia să şi-o ridice adeseori. 

De multe ori, pe juncul sau junica de către om trebuia s-o 
ducă de corn, pentru a ținea cea din afară brazda. Vitele tinere 
se băteau repede la grumaji, jugul le ajungea dureros şi încercau 
mereu să iasă din rând. 

În jug nu le puneau întâia oară, când începeau arăturile de 
primăvară. Prin curte, pe uliţă, purtau adeseori jugul, prins într-o 
tânjală, uneori chiar la ruda carului, pentru a obişnui pe juncii 
neînvăţaţi sau pe junice. Totuşi, numai când leşeau din munca 
grea a aratului de primăvară, stăpânul Precup îi putea lăuda că 
ştiu a trage în jug. 

Dar până ajungea la lauda lui, prin câte greutăţi trebuia să 


287 


— lon Agârbiceanu — 


treacă bietul pogănici! 

Nu-l vorbă, avea şi Precup biciul pe umăr, striga şi croia şi 
el cu biciul perechea care învăţa, dar greul cădea tot pe 
Nichifor, pe băiatul pogănici. 

Nu era uşor să ducă de corn vita de către om. Precup ţinea 
un sol de vite mari, care la trel ani nu mai păreau junci şi 
junice, ci bo! şi vaci în toată legea. Copilul ajungea cu greu la 
cornul lor, mai cu seamă când vita îşi ridica sau îşi smucea 
capul. ŞI, adeseori, îl era destul să-şi încordeze grumajii pentru 
a se scutura de pogănici. 

Era grea şi ostenitoare slujbă şi pe vreme liniştită, dar când 
băteau vânturile reci, arzătoare, ale începuturilor de primăvară! 
ŞI Precup era cel dintâi plugar în sat care răsturna brazda, abia 
că se ducea zăpada. ŞI de câte ori arătura luí era acoperită de 
covorul alb al iernii, care se întorcea să mal vadă ce-i prin 
ţară! 

Stăpânul trebuia să vadă, chiar dacă nu era prea bucuros, 
că pogăniciul era sprinten şi curajos, neobosit şi îndemânatic. 

Alt copil în locul lui nu ar mai fí cutezat să prindă juncul de 
corn după ce s-a scuturat o dată de mâna lui. Dar Nichifor nu 
se dădea bătut. larăşi şi larăşi se sălta în vârful opincilor să 
ajungă la corn, Iar când nu izbutea făcea un salt şi tot îl prindea. 

Purta biciul pe spate, dar rareori îl folosea, decât să 
pocnească cu el. ŞI pocnetele erau rare, pentru că din 
apropierea celor şase vite nu putea pocni, flind prea aproape 
de ele. Numai când — pentru un răstimp — cele tinere se 
mulcomeau şi ţineau brazda, se depărta puţin de plug şi-şi 
încerca pleasna cea nouă. 

Ce pustiu era însă pe câmp, pe ogoare, în văzduh! Pustiu şi 
sur pretutindenea. ŞI frig! Nici ciocârlia nu se ridica încă în 
văzduh, numa! ciori treceau din când în când şi se lăsau pe 
arătură, iar prin văzduh trecea croncănind spre păduri vreun 
corb, rar de tot. 

Nichifor simţea că toată firea era moartă încă, nici 
mireasma de larbă verde, nici de ploaie, nici o strălucire a 


288 


— Fefeleaga — 


soarelui. Cerul era mereu cenuşiu, neclintit, şi rareori fluturau 
câţiva fulgi de nea. 

Precup avea vorbă în fiecare primăvară cu nevasta şi cu 
soacra pentru aratul prea timpuriu. 

— Nu-i nici un câştig. Zadarnic sameni de acum orzul şi ovăzul 
— dal hrană ciorilor. Cine mal iese cu plugul odată cu tine? 

Omul le lăsa să vorbească şi-şi vedea de treburile luí. 

— Duci şi pe copilul ăsta cu farna-n cap, încât vine degerat 
seara, cu buzele şi mâinile crăpate, vine, sărăcuţul, fript de 
vânturile primăverii. Ce va zice biată mamă-sa? Că l-a dat pe 
mâna unul nesăturat care... 

— Care vrea să facă om din el, să ştiţi voi! le tăia vorba. Ce 
zici tu, Nichifore? 

Copilul, în căldura din casă, simţea durerea din degete, îl 
pişcau mal tare crăpăturile de pe buze şi de pe mâini, dar nu se 
arăta. 

— Dacă ar fí după Precup, aţi pleca cu plugul în toiul iernii, 
zicea bătrâna. 

Când se sătura de gura lor, bărbatul se proptea pe picioare 
şi întreba: 

— Numai anul ăsta am ieşit prea în grabă la plug? 

— Păi, chiar asta spuneam şi noi, că în tot anul faci aşa. 

— ŞI mi-au mâncat ciorile sămânţa? S-a făcut rău orzul şi 
ovăzul? Nu am avut noi clăile cele mai multe la secere? 

— Am avut. 

— Păí, ce maí vorbiţi? Tacă-vă pliscul că ştiu eu ce fac! Eu 
nu mă amestec în treaba voastră: când vă apucaţi de tors fuiorul, 
când puneţi războiul, când înălbiţi pânza. Nu vă amestecați 
nici voi unde nu vă fierbe oala. 

Alteori cele două femel căinau junci! sau junicile pe care 
le dejugau seara, în curte, Precup şi Nichifor. 

— Le pul şi tu la munca cea mai grea să învețe la jug! Uite 
cum sunt de zolite şi de ostenite junicile! 

— Da” când vreţi să le învăţăm? 

— La lucru mal uşor, că-i păcat să chinul vita crudă. 


289 


— lon Agârbiceanu — 


— N-o chinuie nimeni, că trage între boi şi vaci. Mal mult 
se plimbă decât trag. 

— S-or plimba! zicea bătrâna pipălnd grumazul bătut de 
jug al juncului. Uite ce-l aici, 

Omul nu le mai răspundea, ci ducea cu Nichifor vitele în 
grajd şi le dădea de mâncare. 

Dimineaţa plecau lar, când abia se lumina. Pământul unde 
arau era departe de sat, cale de-un ceas şi mai bine. 

Era adevărat ce ziceau femeile: încă nu începuse nimeni 
la arat. Dar, de când se ştie satul, tot din neamul lui Precup 
leşeau cel dintâi cu plugul. 

Plugul era pus pe cobile, aşa-l duceau şi-l aduceau de la 
câmp, şi pe cobilă era legată şi sarcina de fân pentru vite. 
Mare sarcină, pentru şase capete. 

Precup îl lăsă pe Nichifor să se cuibărească pe fân, dar 
pogăniciul nu putea rămâne multă vreme nemişcat, îl pătrundea 
frigul şi sărea în drum, încercându-şi pleasna cea nouă, în toată 
slobozenia, în urma plugului. 

— Bună pleasnă I-ai făcut, Nichifore. 

— Bună! 

— Pagubă că, pe lângă brazdă, nu prea al loc să pocneşti. 

— Să am, ar trage vitele maí bine, şi juncii. 

— Cred şi eu. 

Peste sat maí stărula fumul de cu seară şi ceața nopţii. Cerul 
era jos şi întunecat, un aer rece, un frig uscat. Respirarea celor 
şase vite ţâşnea pe nări ca niişte fuloare albe. 

Nichifor se mai urca uneori pe sarcina de fân, apoi când îl 
pătrundea frigul iar cobora şi pocnea din bici. 

Ajunşi iar în brazdă, lui Nichifor îi părea că junci! au, la 
început, aceeaşi simţire ca şi el: le era silă să plece iar. Dar 
după două-trei brazde intrau şi eí în ritmul cunoscut, din zi în 
zi tot mal bine, tot maí uşor. 

De la o vreme, juncul de către om nu-şi mai ferea cornul de 
mâna lui; lui Nichifor îi părea chiar că îl priveşte cu prietenie, 
cu ochii lui negri, mari, înlăcrimaţi parcă. Părea că-l spun: 


290 


— Fefeleaga — 


„Ce să facem? N-avem ce face!“ Adică nici juncul, nici el, 
Nichifor. 

La amiază le punea juncilor fânul cel mai bun, otava, dacă 
aduceau şi otavă. ŞI ce plăcere era pentru pogănici să şadă pe 
ruda boilor şi să se uite cum mâncau juncii!Dar ce bucurie să 
şadă, ce plăcere, după atâtea ceasuri de umblet! 

Când începea să mănânce l-ar fi plăcut să-şi poată deschide 
mai bine gura, dar, o vreme, cum buzele-i erau crăpate tare de 
vânt, nu o putea deschide bine şi trebuia să-şi taie cu briceagul 
bucăţi mici de pâine, până í se maí desţepeneau buzele. 

Vânturile astea, de la crăpatul primăverii, parcă nici nu 
erau vânturi, ci adieri tăloase de pe zăpadă, de pe gheaţă, 
care se strecurau pr in aer nevăzute, ca nişte şerpi subţiri cu 
limbi ascuţite. 

Vânturile! Dacă n-ar fí vânturile astea secetoase şi îngheţate! 

Da, vânturile şi umblatul cel mult alăturea de vite, adeseori 
prin bruşi tari, încă nedezgheţaţi de tot! Nu-i mirare că înspre 
seară îl tot veneau în gând versurile auzite nu mai ştia de la 
cine: 


— Sfinte, Doamne, soarele, 
Că mă dor picioarele. 


Poate tot un pogănici a íscodít şi vorbele astea!... 

Dar ce bucurie pe Nichifor când juncii sau junicile erau 
date bine la brazdă, când trăgeau întins cu celelalte, când se 
învăţaseră cu jugul! În toată seara le mângâla pe bărbie când 
le dejuga, Iar în lesle se strecura, adeseori fără ştirea stăpânului, 
şi câte un braţ de otavă. 

ŞI apoi ce supărare pe capul lui, când venea târgul de la 
Ispas, când Precup ducea de obice! la vânzare juncii sau 
junicile! 

Cu săptămâni înainte era tot întunecat, încât stăpâna, ori 
mamă-sa, zicea adeseori: 

— Ce să fie cu copilul ăsta de-i tot cu voie rea? 


291 


— lon Agârbiceanu — CUPRINS 


— Poate-l doare ceva. Nici nu mal mănâncă cumsecade, 

— l-am spus eu lui Precup, că-l prea zoleşte la plug cu 
iarna în cap. 

Precup însă vedea pe Nichifor că îndată ce nu avea altă 
treabă, era tot pe lângă perechea de vânzare. Le scărpina pe 
grumaji, le ţesăla, le hrănea bine. 

— Aşa le grijeşte, de parcă-s ale lui! zicea stăpânul. 

— Păi, nu le-a învăţat el la jug? răspundeau femeile. Şi 
acum când îs învăţate, le vinzi! 

Dar câtă vreme a stat Nichifor sluguliță la Precup, în doi 
ani n-au vândut vitele tinere. Într-un an au ţinut junci! şi au 
vândut boii cei mari, în cel următor au ţinut junicile şi au vândut 
vacile. Pogăniciulul îl trecu supărarea. 

Cele două femei se ţineau cu gura de Precup, când mergea 
la târg cu junci! sau junicile: 

— Să nu uiţi să-l cumperi şi băiatului ceva. 

— Ce să-i maí cumpăr? Pălărie i-am cumpărat. 

— Să-i cumperi o pereche de bocanci, să aibă şi el duminica 
o încălțăminte în picioare. Să maí iasă şi el din opinci. 

Precup se îmbufna: 

— Dacă vor leşi toţi din opinci, n-o să fle bine de noi, tu 
mulere! 


PLOAIE CU ŞIROAIE 


De trei zile se pusese zăduf mare. ŞI mai înainte s-a aprins 
cerul senin şi dogorea văzduhul, dar, din când în când, tot se 
mai isca o aripă de boare şi adia prin cuptorul lui iulie. 

Dar de trel zile s-au înculat porţile văzduhului şi s-a coborât 
peste lume o cloceală, un năduf greu, care scurta respirarea, 
care cobora parcă de pe tărâmuri cu bolişti grele, şi mirosea a 
glod, a putreziciune. 

Prin curţi, la umbra gardurilor, câinii scoteau limbi de-un 


292 


— Fefeleaga — 


cot, ca nişte panglici fine de catifea roşie, în vreme ce 
flămânzările lí se zbăteau de respirarea deasă. În ţărâna de 
sub streşini se scăldau găinile, cu penele răşchirate, când lăsân- 
du-se pe-o parte, când pe alta, cu sprijinul picioarelor, ridicând 
mereu nouraşi de praf. 

Vrăbiile se pitulau prin cuiburile din acoperişurile de paie ale 
şurilor, orí se vârau adânc în streşinile de spini şi pate ale gardurilor. 
Rar se lăsa o ţarcă în vârful unui par, cârâia repezit şi slăbănog de 
căteva ori şi îşi lua zborul. ŞI mai rar se rătăcea o mierlă galbenă 
în câte-un nuc, dar nu fluiera după obicei, ci se miorlăía urât, ca 
pisicile, semn că-l era scârbă şi ei de cloceala asta. 

Era încă devreme, dar năduful era înăbuşitor. Uliţele erau 
pustii. Peste sat linişte mare şi un fel de ceaţă alburie, care de 
trei zile se tot îndesa în înălţimi, cât nu se maí vedea seninul 
curat, ci unul spălăcit de tot. 

Pe podmolul de lut de sub streaşina lungă de pale a casel, 
moş Vintilă adormise cu pípa în gură, rezemată de plept, cum 
í se plecase capul. Petrişor, nepotul, în mână cu o crenguţă de 
nuc, alungă muştele ce încercau să se aşeze pe faţa şi pe ochii 
bătrânului. Erau şi muşte mari, verzi, care se izbeau ca alicele 
de perete şi de capul bătrânului. Petrişor era gata să le 
plesnească cu creanga de nuc. Îl apăra bine pe moşul său. 
Bătrânul, în vremea din urmă, adormea uşor cât ce şedea şi-i 
tare scârbă de muşte. ÎI asigurase lui Petrişor câte două nuci şi 
un măr, de fiecare dată când îl păzea de muşte. Nu le-a putut 
suferi toată viaţa, lar acum era neputincios în faţa lor cât ce 
aţipea. 

Petrişor ştia că, dacă moşul său se trezea la o pişcătură de 
muscă, nu mai căpăta nimic; aşa că era mereu cu ochii în 
patru, câtă vreme dormea sau moțăia bătrânul. 

ŞI acum, pe zăpuşeala asta, muştele parcă obosiseră şi 
zburau ca turbate. 

Petrişir se mira de fiecare dată de unde scociorăşte moşul 
său nucile şi merele, căci după ştiinţa luí nu mai avea de la 


293 


— lon Agârbiceanu — 


Paşti nici de unele, nici de altele. Cât a putut l-a pândit pe 
bătrân să vadă de unde le scoate, dar n-a putut afla. Când nici 
nu se gândea, moş Vintilă deschidea palma şi-i întindea 
bunătăţile. 

Azi bătrânul nu aţipise prea mult pe podmol, sub streaşina 
casel, Aerul era maí greu, mal înecăcios ca ieri şi alaltăieri. Se 
ridică cu greu de pe podmol, făcu câţiva paşi în curte, puse 
palma streaşină şi cercetă cu băgare de seamă cerul, mai ales 
către apus. ŞI, după multă căutare, descoperi, în sfârşit, ce căutase 
zadarnic de două zile: chiar la apus, pe culmea Măgurii mari, 
se pusese o pată mare, întunecată, care părea că creşte mereu. 

— Azi, cât ce trece de amiază, vine potopul, mă! Petrişor. 
Dă fuga în grădină şi adă mohorul pe care l-am cosit, azi 
dimineaţă, pentru viței şi du-l în şură, să nu-l ude. 

— Da” chiar plouă, moşule? 

— Plouă! ŞI încă ce ploaie! Potop o să vie. Bine-i că se 
dezleagă, în sfârşit, încuietorile cerului; numai să nu bată 
gheaţa. 

Când se întoarse nepotul din grădină, bătrânul era în casă, 
în camera de dinainte, şi-i dădu cele două nuci şi mărul. 

— Încă nu plouă, moşule, da’ soarele abia se mai vede din 
ceaţă. 

În vreme ce vorbi muşcă din măr şi se gândi că moşul său are 
de bună seamă o ascunzătoare aici, în ladă, sau în vreo laviţă. 

— Încă nu plouă, că maí întâ! trăbă să se adune furtuna cu 
puterile eí în jurul sâmburelui celui negru de la asfinţit, când 
porneşte să vină în galopul cel mai mare, să-l ajungă pe Sântile 
cu trăsnetele lui. 

Lui moş Vintilă, când era zăpuşeala mare, îi plăcea să şadă 
în odaia asta, cu toate ferestrele astupate cu năfrămi negre, ca 
să nu umble musca şi să rămână răcoarea de-dimineaţă. Aerul 
era mal subţire, maí uşor de respirat. 

Bătrânul fu de părere să mănânce de amiază până nu se 
dezlănţuie potopul, şi copilul fu bun bucuros, căci de mult îi 
era foame. 


294 


— Fefeleaga — 


Ospătară, la masa din tindă, mămăligă rece cu brânză şi 
cu ceapă, băură apă rece din ulcíorul de lut, luminând frumos 
din smalţul verde. 

Când gâlgâl moş Vintilă cea din urmă înghijitură, în 
plimbarea mărului luí Adam, mare cât o vertebră, se sparse 
departe întâiul tunet, care hurducă parcă capătul pământului. 

Afară se cobori în grabă o întunecime, cât părea că se face 
seară şi numaldecât pomi! începură să se îndoale şi într-o clipă 
din curte, de pe uliţă mai ales, se ridicară nori de praf. 

Moş Vintilă luase năframa cea neagră de la fereastra ce 
răspundea în curte şi se uita cu încordare. Fulgerele sporeau, 
se încolăceau vinete prin norii ce veneau învăluiţi şi grei, ca 
nişte turme de bivoli înspăimântați, şi cerul se surpa acum în 
toată clipa, când aici, când acolo, tot mai aproape. 

— Vreme tare, măi Petrişor! 

Copilul se speriase, ghemult într-un colţ. 

— Nu mal trăsneşte, moşule? 

— Mal trăsneşte, cum să nu, că-i mare prăpădul. Numai de 
n-ar bate gheaţa. 

Se miră că nu se surpă odată cerul şi nu porneşte ploaia. Era 
cu ochii prin geam tot în curte: să vadă, sar de la pământ întâi! 
picuri? Dacă săreau, era gheaţă. 

Zadarnic pândi el cu ochi! în curte, căci ploaia se descărcă 
dintr-una peste tot satul, răpăitoare, bubuitoare, vâjâletoare, 
asurzitoare. Nu erau picuri nici de gheaţă, nici de ploaie, ci 
sfori groase, întinse, şi ele împânziră în câteva clipe văzduhul, 
din cer până în pământ, întunecând lumea. 

Copilul rămase cu gura căscată; nu mai auzise, nu maí 
pomenise aşa furtună. O vreme pomii se maí îndoiră, crengile 
se învăluiau ca şi când ar fi vrut să se smulgă din trunchi, 
vântul ducea pleziş perdelele sforllor de ploaie. Apol vântul 
trecu, pomii se liniştiră, far ploaia părea că numai! acum începe 
să se descarce cu toată puterea. 

Moş Vintilă, făcându-şi o cruce largă, veni de la fereastră. 

— Ce te zgâieşti aşa , măi copile? Putea să bată gheaţa 


295 


— lon Agârbiceanu — 


după aşa năduf. 

Nepotul se apropie cu teamă de fereastră, dar repede se 
trase înapol: curtea nu se maí vedea din apă, pâraie leşeau pe 
sub poartă în uliţă. 

— Ce-i, măi Petrişor, ţi-e frică? 

Dup-un răstimp de gândire, răspunse: 

— Oare nu ne duce casa, moşule? 

— A noastră nu, că uliţa noastră e pe-o costişă. Dar jos, în 
vatra satului, nu ştiu ce va fi. Asta p ci mai e ploaie, mă! băiete! 

n å pe cine al avut 
Asta-i rupere de nori! 
RYS capul pe nânt! > 

Vorbeau strígând tare, ca surzi.| Dari Vii nu se mal 


| b ucuřat, 
auzeau oricât de tare vor! eauc JARERYSA HRSG dlesă 


clocotească uliţa, tivită „pe de MaA „kSaRiuEi flo Asisca, 

Dar nu vulau numai șanțurile, CIUMA PIRrERERE eau de 
apă groasă, murdară, care sărea înnelpariăriaiapeapsazizna 
şi pe uliţă, ci uliţa întreagă curgea îniunrefietăagpl Bă. deemaluscă, 

Uitându-se în uliţă, pe copil îl ptiseamegtălaaştă venea să 
se clatine. Era gata să verse. Îşi luă la repezeală ochi! din 
uliţă. 

— Acum chiar ne duce, moşule, se miorlăi el înfricat. 

— Ne duce pe noi? 

— Cu casă cu tot. N-ai văzut cum sălta pe valuri o căpiţă 
de fân? 

— O casă nu-l o căpiţă de fân, măi fricosule! Nici nu ştiam că 
te-a făcut maică-ta aşa de fricos. O casă nu-l un bordel ţigănesc, 
are temeli! tari de piatră. Da” m-f vorbă, acolo jos, în vatra satului 
unde se adună toate pâraiele, n-o să fie uşor. Noroc că acolo nu 
sunt case de oameni săraci, de nuiele, numai de cărămidă şi 
piatră. 

După ce răpăí şi vul vreo jumătate de ceas, ploaia încetă 
dintr-o dată, aşa cum se şi pornise. În curând nu mal curgeau 
nici ulițele, numai şanţurile adânci de pe margini. 

Moş Vintilă deschise fereastra dinspre curte şi în odaie năvăli 
un miros greu de glod. Miroseau pâraiele cele murdare, care 


296 


— Fefeleaga — CUPRINS 


continuau să clocotească în șanțurile adânci, zvârlind deasupra 
spinării sure. 

Mirosea a glod, dar era răcoare. Ce răcoare! Ce prospeţime! 
ŞI nici o muscă nu mişca. 

În curând cerul se curâţi de nori, şi în cer lumină un soare 
tânăr, proaspăt. 

— Bine c-a venit curată, mă! băiete. Acum te poţi duce să 
dai mohor la viței. A trecut de mult de-amiază. 

Hei! Dar ce plăcere să umbli desculţ prin băltuţele şi tina 
călduţă de prin curte! A dat mohor la viţeluşi, dar a mai întârziat 
prin băltuţele calde. 

Trase cu urechea. Parcă nu mai vulau atât de tare pâraiele 
din şanţurile de pe uliţă. A deschis portiţa; vezi bine că nu! 
Apa a scăzut şi în şanţuri. 

Când ploua maí puţin şi pâraiele astea erau mai mici, de 
câte ori n-a intrat cu picioarele în apa călduţă. Poate mai scade 
apa şi acum!... 

Până l-a spus luí moşu-său ce fac viţeii, până s-a maí învârtit 
prin odaie, când şi-a aruncat ochii în uliţă văzu copii desculți, 
numai în cămăşuţe, cu capul gol, bălăcindu-se în pâraiele din 
şanţuri. Îşi ridicau cămăşuţele până la brâu şi umblau veselí 
prin apa călduţă. 

leşi în grabă şi el. Ştia că moşul său îl lăsa, numai să aibă 
grijă să nu-şi stropească cu apa aceea glodoasă cămaşa. Când 
ieşi el la portiţă, şi de-o parte şi de alta a uliţei, şanţurile erau 
înflorite cu copii. 

ŞI acum râsul lor umplea uliţa. 


ADORMIREA MĂRIUŢEI 


Sărbătoarea Constantin şi Elena cade către sfârşitul lui mai, 
când primăvara e pe ducă, dar tot mal are încă destule flori şi 
prin grădini şi pe câmp. Prin grădini lasminul abia acum 


297 


— lon Agârbiceanu — 


înfloreşte, trimițând până departe mireasma lui dulce şi tare, 
din delicatele lui mic! potire albe. Bujorii, gherghinele şi-au 
dezvelit în soare florile aprinse, mari şi roşii. Garoafele sângerii 
miresmează uşor straturile şi adíerí subţiri din parfumul lor 
pătrund până în suflet. Vloarele albe şi roşii, cu rozetele 
cărnoase, delicate, abia şi-au deschis câte-un ochi; ele vor 
înflori pe îndelete, dar aerul e plin de pe-acum de mirosul lor. 
Peste toate se ridică şi pluteşte ca o ceaţă nevăzută mireasma 
rezedel înflorite de curând, mărunţel şi sfios, peste care au dat 
năvală sute de albine, zăpăcite de-atâta dulceaţă. 

Da, grădinile sunt încă în floare şi către sfârşitul lui maí, 
lar câmpul nu rămâne în urma lor. În iarba înaltă, ce se 
apropie de coasă, înfloreşte acum ochiul boului în fire 
singuratice, sau în tufe, cu petalele desfăcute şi albe, cu 
miezul rotund şi galben, cât un bănuţ de aur nou — un fel de 
crizantemă sălbatică ce împodobeşte, de-acum până la 
coasă, luncile şi fânețele. Se ridică cutezător ciucurul roşu 
al trifoiului, deşi numai culoarea e de capul lui, încolo n- 
are nici o aromă. Înfloreşte acum coada şoricelului — o floare 
în ciorchine albe, cu mireasmă dulce, care aduce aminte 
de iasmin. ŞI se ridică sau se leagănă, în rând cu iarba 
undulată de vânt, pâlcuri de sânziene galbene şi albe, cu 
mirosul lor pipărat şi ameţitor. 

După un obicei vechi al satului, în ziua praznicului de 
Constantin şi Elena se ţinea examenul de sfârşit de an. Venea 
vara şi cel mai mulţi părinţi aveau nevoie de copil! lor să-l 
trimită cu vitele la păşune, sau cu noatenii. 

Ca de obicei, şi în anul ăsta, cu o zi înainte de examen, 
dascălul ieşi cu şcolarii pe câmp să aducă cele mai mari ramuri 
verzi din pădure, lar ceilalţi să adune flori, să împodobească 
şcoala. De câte orf plecau din clasă şi din curtea şcolii, la 
excursie pe câmp, fiecare şcolar şi şcolăriţă îşi avea tovarășul, 
acelaşi de la întâiul drum. 

Acum, în preziua praznicului, când porni dascălul cu toţi 
şcolari! la câmp, Anuţa Surdului se trezi singură, fără tovarăşă. 


298 


— Fefeleaga — 


Se zăpăci că nu ştia ce să facă. Se uita în dreapta, se uita în 
stânga: toate copilele aveau tovarăşe, nici una nu era singură. 

Îşi duse pumnişorii la ochi şi începu a suspina. 

— Ce-i, tu Anuță, ce-l cu tine? o întreabă dascălul. 

— Păl, n-am tovarăşă, domnule! 

— Da” cine ţi-e tovarăşă? N-a venit la şcoală? 

— Nu, domnule. Nu poate! 

— Cum? De ce nu poate? 

— E Măriuţa Bologoaei, domnule! 

— Aşa! Ea este! Sărăcuţa de ea! 

Dascălului í se muie glasul: Măriuţa Bologoae! era bolnavă 
de trei săptămâni. 

Luă de mână pe Anuţa Surdului şi o duse la două fete, care 
erau în rândul din curte al şcolarilor şi se ţineau de mână. 

— Anuţa n-are soaţă, le zise el, că tovarăşa eí, Măriuţa, e 
bolnavă, ştiţi şi voi. Luaţi-o cu vol. Veţi fi trei în rând. 

Şcolarii ieşiră cuminţi, în rânduri frumoase, în uliţă şi luară 
drumul spre câmp, să aducă ramuri verzi şi flori să 
împodobească şcoala pentru examenul de mâine. 

În vremea asta, Măriuţa zăcea albă ca o floare vestejită, î 
pătucul ei de lângă fereastră. Rugase pe mamă-sa să-i pună 
aşternutul aproape de fereastră, să poată vedea în curte, să 
poată vedea cerul senin şi, prin văzduh, zborul rândunicilor. 
Sub streaşina casel lor erau, de mulţi ani, trei cuiburi de 
rândunici, şi suveicile, cu coadă neagră, înforfecată, mereu 
ţeseau linii nevăzute prin aer, întorcându-se mereu la cuiburile 
lor. 

De câte ori le vedea întorcându-se şi le auzea ciripind 
mărunt pe marginea cuiburilor, pe Mărluţa o gâdila la inimă, şi 
un zâmbet í se înfiripa în jurul gurii cu buzele arse de febră. 

Cât erau de frumoase, de zvelte şi de dulci! Şi cum ciripeau 
de mărunt! Oare ce gândesc ele când vorbesc aşa cu pulşorii 
lor de pe marginea cuibului? Le pare bine de ei? Se bucură? 
Cum să nu se bucure, dacă-i iubesc! Uite, toată ziua aleargă 
să le aducă de mâncare! Oare ce le dau de mâncare? mamă-sa 


299 


— lon Agârbiceanu — 


I-a spus că musculiţe, pe care le prind din zbor. Nu-i mirare că 
le pot prinde, dacă zboară aşa de repede! 

Cum stă pe spate, cu capul pe pernă, vede prin geam şi în 
înaltul cerului. Acolo se roteşte uneori un uliu mare, care se mistule 
nu se ştie unde în văzduh, şi iar se arată. În pari! din gard se lasă 
uneori — nu ştie, stau într-un picior, ori cum — tărcí sau coţofene 
cu coada lungă, cu aripile tivite cu negru, şi cârâie repezit, şi se tot 
închină. Se ceartă aprins o vreme, apoi fâlfàíe din aripi şi pleacă 
într-altă parte. 

Mărluţa ştie că ţăreile caută şi cuiburile cu ouă de găini, şi, 
dacă le află, nu mai rămân în urma lor decât cojile. 

Fie! Da” păsările-s frumoase, păcat că nu ştiu cânta frumos! 
Baremi aşa cum fluieră mierla galbenă ce se opreşte adeseori 
în nucul din grădina lor. Adevărat că uneori şi mierla se 
prosteşte şi miorlăle ca mâţele. 

De trei săptămâni, toată primăvara de-afară năvăleşte, prin 
fereastra asta, în sufletul Māríuțeí. 

Peste zí mamă-sa îl aduce din grădină flori proaspete. A 
început cu florile de păpădie, care-şi revarsă maí întâi aurul în 
Iarba verde; au urmat curând ramuri de păducei înfloriţi, apoi 
potopul de flori de cireş, de Vişini, de peri şi de meri. Măriuţa 
vola să albă mereu în pat, pe perini, lângă capul ei, o floare, o 
crenguţă înflorită. Le mirosea cu nesaţ, iar când nu o vedea 
mamă-sa şi le lipea de obrajii fierbinţi. Cât erau de răcoroase! 

— Mărluţa mamei, nu ţi-e foame? 

Ea clăuina din cap. 

— Un strop de lapte! 

Acelaşi semn. 

— Un pâharuţ de apă! 

— Apă! 

Îşi muia buzele, înghiţea cât o păsărică. 

— Lasă paharul aici, pe fereastră, mamă. 

— Ajungi cu mâna la el? 

Făcea semn din cap că ajunge. 

Pe mamă-sa o mânca supărarea de când se îmbolnăvise 


300 


— Fefeleaga — 


copila. Era sură la obraji, ochii îl căzuseră în orbite, slăbise. 

— Bagă de seamă că o să te îmbolnăveşti şi tul zicea băr- 
bat-său. 

Ea făcea semn cu mâna că nu-i mai pasă de nimic, chiar să 
moară, dacă nu í se mai ridică din pat copila. Nu mal aveau 
alt copil. 

Nu se ştia din ce se îmbolnăvise Măriuţa. Într-o zi se întorsese 
cu durere mare de cap de la şcoală şi ăsta fusese tot semnul. 
Copila căzuse la pat şi nu-l mai părăsi. În sat nu era doctor, 
oraşul era departe şi bani să plătească o căruţă şi pe doctor, de 
unde să ieie? 

Mărluţa înghítea cu silă puţin lapte şi bea apă. Apă multă: 
ar fi stat cu buzele şi cu limba tot în pahar. 

Copila părea că-i dusă mereu cu gândul, că se risipeşte în 
primăvara de afară. În altă parte a camerei, de unde să nu 
poată vedea afară, nu putea răbda patul. Mamă-sa încercă în 
zadar, când vremea afară era urâtă şi rece, să o ducă de la 
fereastră. Dar puţine zile fură friguroase şi întunecoase de tre! 
săptămâni, de când Mărluţa căzu la pat. 

Încă a doua săptămână se rătăci un cuc în grădina lor şi ea- 
| întrebă în gând: „Câţi I-a da, pân! s-a mărita?“ ŞI pasărea îşi 
spuse numele cadenţat, în răstimpuri egale, de zece orí. Acum 
era de opt ani. Aşa că se va mărita când va fi de optsprezece — 
socoti ea — şi un zâmbet luminos îl inundă obrajii palizi şi 
subţiaţi. 

u vorbi nimănui de taina ce I-o spuse cucul. Se simţea 
bine şi liniştită în sufletul său cu siguranţa asta. Apoi nu simţea 
nici o durere, nici nu-şi dădea seama că-l bolnavă. Îi părea, de 
când stătea în pat, că e o... altă copilă. 

Nu-l mai Măriuţa de pân-acum. ŞI-I părea că se face tot 
mal uşoară, ca un abur, şi se risipeşte, se risipeşte în primăvara 
de afară. 

În cele trei săptămâni venea uneori tovarăşa ei de bancă, 
Anuţa, care nu locuia departe, pe aceeaşi uliţă. O trimitea şi 
dascălul să vadă ce mal este cu ea, şi dacă-i maí bine să-l arate 


301 


— lon Agârbiceanu — 


ce să mal înveţe din carte, să nu rămână în urmă de cellalţi 
şcolari din clasa eí, acum când se apropia, ba era chiar aici, 
examenul. 

Anuţa veni de două ori cu carte, în care puse semne, să-l 
arate Măriuţei ce să mai citească. 

Dar Mărluţa nu înţelese nimic din ce-i spuse tovarăşa sa. 
Se uită ca la un lucru străin, la cartea de citire în care Anuţa 
punea semnele. Ce să facă ea cu cartea aceea? 

— Să citeşti, să ştii şi tu la examen, o îndemnă Anuţa. 

La examen? Ce putea fi asta? 

A trela oară, tovarăşa de bancă nu mal veni cu cartea. l-a 
adus nişte flori de liliac învolt, albe ca spuma. 

Bolnava zâmbi şi-şi întinse amândouă mâinile după 
rămurelele înflorite, şi-şi îngropă obrăzuţul, rămas numa cât 
un pumn de copil mic, în ele. Numai acum băgă de seamă 
Anuţa cât erau de subţiri, de firave, braţele Măriuţei. ŞI-I intră 
o răceală în tot trupul, şi se grăbi acasă. 

Cât stătea la bolnavă nu vorbeau nimic împreună. Măriuţa 
părea că nu o cunoaşte, ori că nu are să-l spună nimic. Era 
mereu cufundată în lumea ei cea nouă. 

Numai primăvara de afară o trăgea cu putere. Ar fi tot privit, 
ar fí tot ascultat, pipăIndu-şi mereu florile proaspete de pe perină 
ŞI răcorindu-şi uneori cu ele obrajii aprinşi. 

Cu trei zile înainte de examen, bolnava nu mai bău nici 
picurul de lapte de până atunci. Nu-i mai trebuia decât apă, cu 
lingurita, căci din pahar sau lingură mare nu mai putea sorbi 
acum. 

Părea că nu o mai cunoaşte nici pe mamă-sa. Nu mai vorbea. 
Dar urmărea şi acum zborul şi asculta întins ciripitul 
rândunicilor. lar într-un rând, când cocoşul lor cucurigă din 
răsputeri, chiar sub fereastră, ultimul zâmbet trecu pe faţa eí... 

Când se înapoiară şcolarii de la câmp cu ramuri verzi şi cu 
flori sălbatice, Anuţa se repezi să-l aducă un mănunchi cu ochiul 
boului, garoafe, sânziene şi coada şoricelului. l-I pregătise afară 
de florile pe care le adunase pentru şcoală. 


302 


— Fefeleaga — 


Curtea era pustie, tinda era goală, pretutindenea linişte, 
nici o mişcare. Copila se înfloră toată şi se strecură cu mare 
teamă în odaia bolnavei. 

Mama Mărluţei stătea la căpătâiul el cu o luminiţă de ceară 
aprinsă în mână. Dar, oare, era mamă-sa? Nu mal semăna! 
Asta era o femele uscată şi bătrână. 

ÎI veni să lasă repede pe uşă, dar ochii îl rămaseră pironiţi 
pe fruntea Mărluţei. Ce albă era! ŞI cum juca deasupra flacăra 
luminiţei peste ochii închişi... Copila adormise pe veci, şi 


mamă-sa nu credea. 
xx 


A trefa zi, pe-o vreme senină şi caldă, o duseră la groapă. 
Dascălul, deşi se ţinuse examenul, adună pe toţi şcolari s-o 
însoţească. Pe copile le învățase un „vers“, care se cântă la 
fete tinere. 

Mama Măriuţei o împodobi cu cununiţă de mireasă pe cap. 

În curte, după ce se isprăvi prohodul, dascălul porn! corul 
şcolăriţelor: 


Frunză verde busuioc 
N-avul în lume noroc! 
Busuloace, nu-nflori, 

Că n-are cin-te plivi. 
Busuloc, floare frumoasă, 
N-are cin-să te-amiroasă, 
Nici la brâu de-aci-n colea 
Nu te-a purta cineva, 

Nici la grindă nu-i mai sta, 
La icoane nici aşa! 


Mai departe corul unison al copilelor nu mai putu continua 
cu toate stăruințele dascălului: izbucniră toate în plâns şi după 
ele începură şi femeile din curte. 

Patru fecioraşi luară sicriul pe sub care trecuseră două 
năfrămi lungi, şi porniră cu Măriuţa la cimitir. 


303 


— lon Agârbiceanu — CUPRINS 


NIŢĂ DE LA COASTA MORII 


Hotarul satului e tare deluros, carele urcă şi coboară mereu 
— de departe părând că le poartă nişte valuri largi şi potolite. 
Nu sunt înălţimi mari şi coborâşuri iuți, se ară destul de uşor, şi 
pământul e negru, roditor destul, dacă-i gunoit tot al treilea an. 
Coaste mari, cu fruntea-n cer, abia sunt două: Măgura mare şi 
Coasta Morii. 

Cea díntâí e păşunea satului, maí potrivită pentru oí şi capre, 
decât pentru vite mari. larba e rară, săracă, şi la secetă arde 
toată, încât păşunea se schimbă într-o întindere roşcată, pe 
care numai tufele rare de spini mai poartă sămânţa de verdeață. 

Oamenii au noroc cu Coasta Morii în vreme de secetă: aici 
sunt păduri mari şi tăleturi tinere, pe care la strâmtoare mare 
vitele sătenilor nu le cruţă, deşi îi globeşte de-i arde. Ce să 
faci? Să lase vitele să le moară de foame? 

Sub Coasta Morii nu e nici o moară, nu curge nici un râu. 
Râul şi moara sunt la vreo cinci kilometri de-aici. Dar îi spune 
aşa, pentru că pe sub ea duce drumul la moară şi aici e şi miezuina 
cu satul vecin, e cel din urmă loc cu nume de pe hotarul lor. 

Până sus, la culmea împădurită, ce pare o sprânceană 
nesfârşită a cerului, coasta e goală, pustie, cu surpături de nisip, 
cu măsele uriaşe de piatră gălbuie, ce iese din pământ şi se 
prăjesc la soare, cu fire rare de ierburi seci şi de păiş. Pe-aici 
urcuşul e greu. Dar, din partea dimpotrivă, pădurile coboară 
lín pe întinderi nesfârşite şi ajung până la şes, la râul cu moara, 
înghițind şi drumul ce duce la moară. 

La poalele urcuşului greu, între pruni şi meri, se pitulează 
casa pădurarului, şi câteva acareturi zgulite şi sperioase 
acoperite cu paie vechi, înnegrite de vreme. 

Nu trece car la moară — vara, sanie — iarna, să nu se 
oprească la poarta pădurarului. 

— Uhu! Măi nene Visarloane, acasă sunteţi? 

Dacă nu-l acasă pădurarul, e acasă nevasta, ori fecloraşul 
Culiţă, ori băiatul Niţă. Cineva e totdeauna acasă, n-o putem 


304 


— Fefeleaga — 


lăsa pustie, lângă un drum umblat. 

— Acasă! Acasă! răspunde cineva din curte. Apo! portiţa 
scârţâle. 

— Bună dimineaţa! 

— Să dea Dumnezeu! 

— Ce-i mal nou pe la moară, nene Visarloane? Au trecut 
mulţi înaintea mea? 

— Nu prea mulţi. Trei care. 

Altă dată ma! multe. Altă dată nici un car. 

— Dar nu ştii, umblă amândouă roţile? 

— Umblă. 

Alteori, când era apa mică, nu măcina decât o piatră. 

— Da” pe-aici ce mai faceţi? 

— O ducem şi noi! 

— Este ghindă în pădurile de pe Coasta Morii? 

— Este destulă. 

— Se vor prăsi íar turme de porci sălbatici şi va fi val de 
cucuruzele noastre. 

— Poate nu va fí vai! Mal sunt puşcaşi pe lumea asta. Da’ 
prin sat ce-l mal nou? 

— Mai nimic! 

Ori vorbea pădurarul, ori nevastă-sa, orí feciorul, băiatul 
Niţă se strecura de pe unde era, se oprea la spatele vorbitorului 
şi asculta cu încordare. 

Cunoştea pe cei maí mulți săteni, care treceau pe sub Coasta 
Morii cu carele. Asculta şi se amesteca mereu în vorbă, maí 
ales când răspunsurile la întrebările drumeţului le dădea ma- 
mă-sa, orí frate-său. Dar, uneori, şi când vorbea tatăl său cu 
omul de lângă car: 

— De ieri nu mai umblă o roată. Apa pe irugă a scăzut. 

Sau: 

— Acum umblă amândouă, de când a dat ploaia. 

— Mal sunt la moară oameni şi dintr-alte sate. 

Aşa, şi cu alte ştiri, se amesteca mereu în vorba celor mari. 

De la o vreme, ziceau drumeţului: 


305 


— lon Agârbiceanu — 


— Întreabă-l mai bine pe Niţă, că el ştie maí bine ca noi. 

— De unde să ştie mai bine un copil ca el? întreba vreun 
drumeţ, care încă nu cunoştea taina băiatului. 

== Ştie, dă-l în foc, că aproape nu-i zi să nu meargă cu un 
car până la moară şi să se întoarcă spre seară cu altul. 

— Auzi comedie! ŞI dumneavoastră îl lăsaţi să se ţină mânz 
după cară? 

— Nu-l lăsăm, dar nu-l putem ţinea legat de piciorul patului. 

— ŞI nu vă e frică să nu păţească ceva? Apa-i primejdioasă, 
nu te poţi juca cu ea. 

— Înoată ca o rață, arză-l focul, să tot vrea cineva să-l 
înece, şi nu ar putea. 

Niţă aude şi í se lărgeşte gura mare într-un surâs. Peste 
neplăcerile ce le avea cu părinţii pentru moară, trecuse el de 
mult. Începuse să scape la moară de când a fost de opt ani, şi 
acum era de doisprezece. 

Supărarea cea mare a părinţilor era că nu-şi puteau pune 
nădejdea în el, când îl trimiteau cu vitele. Se făcea nevăzut, 
când îl credeai mai cuminte şi mai liniştit cu slujba sa. Noroc 
că vitele nu intrau în loc oprit, căci nu era decât pădurea. lar 
din pădure pădurarul nu-şi putea globi vitele sale. 

Atâta lucru ştia şi Niţă, şi aşa avea curaj să scape de acasă 
cu vreun car care mergea la moară. Nu-i păsa că n-are traistă 
cu demâncare după grumaji, morarul îi dădea totdeauna să 
mănânce, Îngrijorat era numai să poată veni mal devreme, 
până nu se înnoptează, să-şi caute vitele prin pădure. De câteva 
orí s-a înapoiat fără ele şi a mâncat nişte bătăi, să-l plângă şi 
mâţele de milă. De-atunci nu se maí întorcea seara fără vite 
ŞI, dacă nu era car de la ei din sat să se întoarcă dupa- -amiază, 
Niţă pleca pe jos, ŞI ajungea mai iute ca şi cu carul cu boi. 

Pusese el pe Joiana, vaca cea mai neastâmpărată dintre 
vitele lor, un clopot cu limba ascuţită, care se auzea din mari 
depărtări, şi totdeauna afla vitele duse departe prin pădure. Le 
afla totdeauna în tăieturile cele mai tinere, unde creştea iarba 
mare şi grasă, trifoi şi lucernă sălbatică şi lujerii cel mai fragezi. 


306 


— Fefeleaga — 


Când intra în curte cu vitele sătule tobă, al casei ştiau unde 
s-au săturat, dar Ii s-a urât să-l maí tot înfrunte pe Niţă: ştiau că 
şi aşa era în zadar. 

De trel- patru ani îl trăgea aţa la moară. Ar fi putut merge şi 
pe jos, căci stia prin zăvolul din lunca morii poteci pe care 
ajungea maí curând decât cu carul. Dar era una din marile 
plăceri ale vieţii lui să meargă cocoţat pe sacii plini — încolo 
cu grăunţe, încoace cu făină călduţă încă. 

Drumeţul se trezea numai cu Niţă că Iese dintr-un tufiş de 
răchite. Cunoştea pe nume pe cei mai mulţi. 

— Bade Dumitre, mă laşi în car? 

— Te las, da” unde te duci? 


— La moară. 

— Aveţi şi vol măciniş? 

— Nu avem. 

— Păi, cum? să faci la moară? 


— Nu fac nimic, numai mă uit. 

— La ce te uiţi? 

— N-am la ce? Cum se-nvârt roţile, cum se-nvârt pietrele, 
cum curge făina. 

— Hm! D-apol cel de-acasă te lasă? 

— Mă lasă. 

— N-ai nici o treabă? 

— N-am. Sunt cu vitele. 

— Păi, ele nu trăbăsc păzite? 

— N-au unde merge, numai în pădure. 

Aşa se întâmpla de câte orf era un cărăuş nou, care nu-l 
cunoştea felul. Cei care îl luaşeră o dată cu carul, nu-l maí 
întrebau nimic, ci-l lăsau să se urce pe saci. 

Ce drum neted şi moale era prin zăvolul din lunca morii! 
Niciodată nu se făcea tină. Dedesubt era un strat de nisip de 
pe vremea când a curs odată aici râul morii. Nu se auzeau 
roţile, nici paşii vitelor, chiar când carul era tras de ca! 
potcoviţi. 

Lui Niţă í se părea că pluteşte, iar dacă închidea ochi! îi 


307 


— lon Agârbiceanu — 


părea că stă pe loc. Mireasma grăunţelor uscate pătrundea prin 
saci, lar la întoarcere mirosul făinii proaspete de grâu şi de 
porumb îl ameţea. 

îi plăcea să se întindă cât era de lung pe un sac plin, cu 
faţa în sus, cu braţele încrucişate căpătâi. Dar nu rămânea 
mult aşa. Şezând în carul încărcat cu saci, vedea pe deasupra 
zăvolului, îmbăcsit de tufe de răchită şi de sălcii. Aici se simţea 
mai stăpân decât în pădurea cea mare de pe Coasta Morii. 

Dinspre râu veneau adieri răcoroase, tot maí umede, cu cât 
se apropiau. Deodată urechea lui prindea o larmă uşoară, 
depărtată, mai mult un zvon, şi Niţă tresărea de bucurie şi de 
plăcere: cunoştea căderea depărtată a râului prin iazul care-l 
tăia, de la un țărm la altul, ca o spinare neagră de balaur. 

Asculta cu încordare, şi de multe ori nu auzea ce-l întreabă 
omul de pe lângă vite. 

— Ce-i cu tine, măí Niţă? Parcă aí amuţit. 

— La ce te gândeşti, măi băiete, de nu mai spul o vorbă? 

— Al voştri când au mal dus pe urmă la moară? 

— Mai prins-a tatăl-tău vite în tăieturi, în vremea din urmă? 

— Sunt în anul ăsta alune pe Coasta Morii? 

Unii, când vedeau că nu răspunde, înălţau din umeri şi se 
mirau de cludăţenia băiatului. ÎI vedeau cu faţa cam schimbată, 
cu linii de seriozitate grea, ce nu se potrivea pe obrajii unui 
copil, şi se mirau în sinea lor. 

Aljii nu-l lăsau până nu răspundea. 

— Pare că asculţi ceva, măi Niţă. Ce tot asculţi? 

— Dumneata nu-l auzi? 

— Nu! Ce să aud? 

— Cum sună Iazul. 

— Ce spui? lazul? D-apol e încă departe. Tu-l auzi de-aici? 

Bălatul înclina din cap. 

Omul îşi încorda auzul, dar nu prindea nící un zgomot. Era 
de fiecare dată o mare încântare pentru Niţă să prindă de 
departe murmurul iazului, să-l urmărească, cocoţat pe saci, 
cum creşte în mersul nezdruncinat, lin, al carului pe drumul 


308 


— Fefeleaga — 


pielos. Când mergea sau venea pe jos, nu se putea încânta aşa 
de tare de cântecul fazului, nu-l putea urmări aşa de bine. 

ŞI cum se întărea cântecul acela pe măsura apropierii de 
iaz, până când se pierdea deodată în larma răsunătoare, seacă, 
totuşi, şi ţipătoare, ca la despicarea cu securea a blanelor uscate 
de stejar, a căderii râului spintecat de împletitura lazului! 

Atunci, într-o clipă, Niţă sărea din car şi alerga la Iaz, la 
marginea râului, deasupra morii. 

Omul care-l vedea maí întâi rupând-o la fugă se speria, nu 
ştia ce l-a apucat, oprea carul în drum şi se lua fuga după el. 

— Ce-i, măi Niţă, ce te-a apucat? întreba omul cu sufletul 
la gură de atâta alergare. 

În larma iazului trebuia să-l strige mai de multe orí vorbele, 
până-l răspundea băiatul. 

— Ascult cum vâjâle şi răsună! 

— Apa? 

Niţă făcea semn din cap. 

— Ml-era frică să nu faci vreo prostie. 

În al doilea rând, când îl aducea pe băiatul pădurarului de 
sub Coasta Morii, nu maí alerga după el, cum nu-l maí aveau 
grijă nici ceilalţi rumâni care îl aduceau la moară şi-i cunoşteau 
năravul. 

De câte ori venea la moară, Niţă se oprea mai întâi lângă 
Iaz. Vuletul şuvoaielor de apă ce năvăleau printre coastele negre 
ale iazului, ca nişte şerpi groşi, sclipitori de gheaţă, se prăbuşeau 
de la o înălțime de peste doi metri şi se sfărâmau în valuri ce 
flerbeau cu furie în spuma albă, clocotitoare, împrăştiind puzderii 
de stropi în aer. Vuietul acesta neîntrerupt parcă îl ridica pe Niţă 
de la pământ şi-l ţinea atârnat în văzduh. Atârnat de ce? De 
nimic! 

Nu avea ochi să vadă tot, nu avea urechi să audă tot. Ar fi 
rămas cu ceasurile să vadă şi să asculte mereu, dar ştia că-l 
mai aşteaptă şi altele. ŞI când venea într-o altă zi, minunile de 
la iaz începeau din nou, ca şi celelalte. 

Al doilea popas al lui era la irugă, unde erau stavilele ce 


309 


— lon Agârbiceanu — 


opreau şi dădeau drumul apel bătute de iaz, la roţile morii. Îi 
plăcea apa oțelită parcă de alunecuşul căderii şi de strânsoarea 
între pereţii de blane groase. Părea un balaur încordat, o vietate 
sură şi grea, pornită la atac. Puterea apei, a curentului din 
Irugă, sporea pe fiecare metru de apropiere de roţi. Înainte de 
a se repezi în ele, muşcă într-altă stavilă şi se aruncă sub roţi 
sfâşlat în două, cu două capete cu coama spumoasă, să şi le 
spargă în lopeţile, ce le aşteplau ascunse în apă, în valuri de 
spumă, în nouraşi de negură şi în stropi grei care împroşcau 
până departe. 

Niţă, de când a venit întâia oară la moară cu tatăl său, 
înlemni la priveliştea asta, şi de-atunci o vede mereu, o 
urmăreşte pe-ndelete, şi mereu rămâne înfipt pe podeţul din 
faţa celor două roţi mari şi negre, de pe care, când ajung 
deasupra şi cad razele soareluí acolo, ciurule şiraguri nesfârşite 
de pietre scumpe. 

Oamenii vin şi trec peste podeţ, umblând după treburile 
măcinişului, şi care nu-l cunosc, care îl văd acolo întâia oară 
se uită la el întrebător, şi unii chiar îngrijoraţi. 

— Oare de ce sgăură atâta vreme aici copilul ăsta? 

— Ştiu eu? Pare cam ameţit. 

— Numai să nu ameţească de tot, Doamne fereşte, să cadă 
în apă. 

Trece altul, care- í cunoaşte năravul: 

— N-aveţi nici o grijă! Asta-i copilul pădurarului de la Coasta 
Morii. Aşa e felul lui. 

— E cu tatăl său aici? 

— Nu. Vine cu câte un car, cum nimereşte. 

— ŞI de ce vine? 

— lată, se uită şi el, vrea să cunoască, pare-se, ce-l pe la 
o moară. 

— Poate o fl cam luat de pe drojdii. 

— Nu pare. E un băiat cuminte. 

Oamenii vorbesc, trec pe lângă el, dar Niţă nu-i vede, nu- 
í aude. Cum să-l vadă şi să-l audă când înaintea lui cele două 


310 


— Fefeleaga — 


capete spumoase ale irugii se sfarmă mereu în valuri de spumă, 
în lopeţile negre ale roţilor, şi stropii se ridică mereu în nouraşi 
subţiri, şi pietrele scumpe ciurule mereu din înălţimea roţilor? 
ŞI unde mai pui larma, fierberea aceea nesfârşită ce se aude 
din curentul sfărâmat, pulverizat, care a ţâşnit din irugă cu 
două capete pletoase? 

Să tot vezi şi să tot asculţi! 

Uneori, când rămâne prea mult aici, pe podeţul dinaintea 
roţilor, parcă i-ar veni o slăbiciune la inimă, se prinde de 
margine, de peretele podeţului. Îi trece însă în grabă. 

De altfel rar rămâne prea mult acolo. De cele mai multe 
ori se trezeşte cu o mână prietenoasă pe umăr. 

— AI mal venit pe la noi, Niţă? 

Vocea asta moale o cunoaşte bine şi o aude uşor. E bădiţa 
Nichifor, morarul. 

— Maí, bade Nichifor! Azi ai apă mai multă, nu-i aşa? 

— Aşa este! 

— Se vede că a plouat la munte. E şi cam tulbure apa. 

— A plouat, vezi bine. Acum vino în moară, stai de mult 
aici? 

Din vorbele oamenilor din moară despre copilul care a 
înţepenit înaintea roţilor, badea Nichifor află devreme de sosirea 
lui Niţă. Dar îl lasă în voia luí, ştia că până nu vede ce-i pe- 
afară nu-l poate ţinea în moară. Când întârzia însă prea mult, 
ieşea să-l caute. Ştia că Niţă mai are încă destulă treabă în 
moară. 

Copilului pădurarulu! de la Coasta Mori! îl plăceau, cât ce 
Intra în clădirea morii, două lucruri: mireasma făinii proaspete 
şi colbul alb ce era aşezat pe toate lucrurile din moară. ÎI trăgea 
înlăuntru şi-l gâdila oarecum la Inimă huruitul acela potolit, 
ce se auzea încă de afară, lar în moară îi umplea auzul. 

Era ca pe alt tărâm, de unde n-ar mai fí voit să se întoarcă 
acasă. 

De când tot venea la moară a observat mereu şi a urmărit 
toată rânduiala măcinatului. Morarul Nichifor, când a văzut 


TLT 


— Fefeleaga — 


că Niţă vrea să ştie tot, l-a luat de mână şi l-a dus pretutindenea 
prin moară, arătându-l toate tainele morii, ca unui om mare, 
minunându-se de priceperea copilului. 

— Măí NIţă, tu morar al să te faci, îl zicea de multe ori. Să- 
í spul luí tat-tău să mi te dea ucenic. 

Copilul zâmbea parcă şi cu urechile. 

— Nu mă lasă! zicea supărat. 

— De ce să nu te lase? 

— Zice că trăbă să păzesc vitele. 

= D-apoí, nu-i vorbă, că le şi păzeşti tu, zâmbea morarul, 
ştiind cum scapă el de-acasă. 

În scurtă vreme cunoştea, după ce-l arătă morarul de câteva 
ori, când era făina prea mare sau prea măruntă, plpăind-o, când 
luneca pe urdinişul luciu, caldă şi mirositoare. 

— Bădiţă Nichifore, la roata asta vine făina prea mare! 

— Bădiţă Nichifore, cea de grâu vine prea măruntă. 

Morarul se ridica de pe un sac, unde şedea colbălnd din 
pipă, cerceta şi vedea că Niţă are dreptate. 

— ÎN spun eu că tu morar o să te faci. 

Copilul zâmbea iar. Ce lucru minunat ar fi să ajungă morar, 
să poată vedea în toată ziua iazul, iruga, roţile cele mari şi 
negre, vâjâltul hurducat al pietrelor de moară ce se învârteau 
ameţitor sus, în podul morii, sub coşurile pline de grăunţe, să 
audă mereu larma asta dintr-o lume nouă! 

În anul al doilea, de când venea pe la moară, într-o vreme 
secetoasă când nu umbla decât o roată, Niţă îl zise morarului: 

— Bade Nichifore, în râu este încă apă destulă, dar curge 
prea multă prin Iaz, fără nici un folos. 

— Curge, dar ce să-l faci? 

— Să astupi mal bine iazul, să se abată mai multă apă la 
Irugă. 

— Să-l astup, ca după ce va veni un potop să se proptească 
râul cu putere în iaz şi să mi-l ducă cu totul. 

— Da’ să nu-l astupi, numai cât e secetă. 

— Adică ce fac azi să stric mâine. Dar cine poate dovedi 


313 


— lon Agârbiceanu — 


atâta şi atâta cheltuială? 

— Să nu strici. Să pul înaintea iazului nişte stăvilare ca la 
Irugă. Când e apa mică, laşi stăvilarele de dinaintea iazului 
până pe fundul râului; când creşte apa le ridici şi nu-ţi maí 
duce râul nici un iaz. Stăvilarele trăbăsc numai o dată făcute 
şi rămân acolo ca şi la irugă. 

Morarul îl privi mirat, trase un fum adânc din pipă şi zise: 

— Măl-măl! Se vede că tu eşti cuminţenia pământului. Aşa 
ceva, cum spui tu, mai că s-ar putea face. 

— Se poate, vorbi vesel copilul, de ce să nu se poată? La 
irugă de ce se poate? 

Altă dată, după ce rămase mult prin podul morii şi se tot 
uita la vârtejul pietrelor, după ce ieşi afară şi, uitându-se la 
roţi, văzu că nici jumătatea apei din irugă nu fugea sub roţi, şi 
cealaltă năvălea pe jilipul gol, se apropie de morar şi zise: 

— Bade Nichifore, nu crezi dumneata că s-ar mai putea pune 
două pietre la moară? Mai mult de jumătate din apă curge fără 
folos, pe jilipul gol. Ce zici dumneata? Să macini cu patru pietre? 

— Da” la la patru pietre le trăbă patru roţi, mă! Niţă. Unde 
să le pui? 

— S-ar putea şi cu două roţi. Să mai fie un pod şi deasupra 
celor două roţi, să se maí pună două în podul deasupra, sub 
coşurile lor, iar pietrele de sus să fie legate oarecum de cele de 
jos, să le învârtă acestea. 

Morarul râse. 

— Măí Niţă, mi se pare că tu tot n-o să te faci morar, cí 
poate un Inginer. Ştii carte? 

Copilul clătină din cap. Se născuse şi crescuse în casa de 
sub Coasta Morii, şi satul era la opt kilometri. Cum să umble la 
şcoală? 

— Dacă nu ştii carte e rău, că fără şcoală nu te poţi face 
inginer. 

Niţă nu ştia ce-l un inginer şi nu-l păru rău, el voia doar să 
se facă morar. 


314 


— Fefeleaga — 


Bădicul Nichifor îl îndrăgise pe băiat şi-l arătă toate 
şuruburile morii. Îl dădea să mănânce de amiază şi-l spunea 
pe ce vreme să pornească spre casă, când nu pleca nici un car 
de la ei, iar când era vreunul îi spunea din vreme. 

De înotat l-a învăţat un fecioraş al morarului, care umbla prin 
apă ca peştele. Niţă a învăţat repede toate felurile de înotare, pe 
care le ştia acesta, şi se lua la întrecere cu el. Nu se temea să se 
scalde nici sub faz unde fierbe apa, nici la gura jilipurilor, când apa 
năvălea în spume de sub roţi şi făcea la coada mori! valuri mari. 


xxx 


Odată, când pădurarul Visarion veni la moară cu Niţă, 
morarul îl luă pe pădurar la o parte şi-i zise: 

— Păcat că nu dal copilul ăsta la şcoală! 

— Cum să-l maí dau, că a trecut peste ani! şcolii? Cum să 
mai înveţe cal bătrân? Apoi satul e prea departe de noí. 

— Nici nu zic să-l dai în sat la şcoală. 

— Dar unde? 

— La oraş! 

— Fugi de-aici, bade Nichifor! Acolo nu l-ar maí primi în 
nici o şcoală. Apo! cine are bani pentru asta? Îmi pare şi mie rău 
că n-a învăţat carte, dar ce să-l fac? Unde să fí învăţat? 

— Ascultă-mă pe mine, Visarioane, şi dă copilul la şcoală 
la oraş. Într-un an face toate clasele primare, adică ce se învaţă 
patru aní în şcoala satului. E deştept — lucru mare. 

— N-am baní, bade Nichifore! 

— Vorba ta din urmă? 

— D-apoi cum?... 

Dar până la urmă pădurarul, cu chiu, cu vai, vânzând ce-a 
putut, l-a dus pe Niţă la şcoală, la oraş. 

După ani grei de luptă cu sărăcia, dar plin mereu de curaj 
şi de voie bună, Niţă, fiul pădurarului de la Coasta Morii, ajunse 
un inginer vestit. Norocul lui a fost că şi pe lângă oraşul în care 
a învăţat trecea un râu, încă maí mare decât cel de la el, şi 
aici, la marginea oraşului, era o moară şi încă cu patru pietre, 


315 


m CUPRINS 
— Ion Agârbiceanu — 


şi peste râul de aící încăleca un laz ca o spinare de balaur 
uriaş, netedă, lucind în soare, căci era de beton. ŞI de câte ori 
se simţea ostenit, sau prea necăjit, venea să se risipească, şi 
cu el deodată, se risipeau necazurile lui, în frumuseţile sorbite 
încă din copilărie cu atâta patimă. 

ŞI nu ajunsese numa Inginer vestit, nu-i lucra numai mintea, 
ci şi Inima, rămânând îndrăgostit de tot ce era frumos, rămânând 
tânăr până la bătrâneţe. 


ÎNTRE STEJARI 


La marginea păduri! era o poiană rotundă, care se rezema 
cu spatele pe întunericul stejarilor bătrâni, cu ramuri groase, 
strâmbe şi încâlcite, lar cu laturea de către lunci cu un brâu de 
stejăriş mal tânăr, ca un semicerc de verdeață luminoasă. În 
mijlocul polenii străjula singuratic un stejar scorburos, cu 
trunchiul gros, cu scoarţa aspră şi crăpată ca nişte solzi de 
peşte străvechi cu multe ramuri uscate, negre, dar cu coroana 
încă verde, largă şi puternică. 

În poiană nu creşteau buruieni şi Iarbă aspră de pădure, ci 
Iarba fragedă a luncilor din apropiere, semn că semicercul de 
stejăriş tânăr, ce strângea poiana ca-ntr-un braţ, nu se prăşise 
de mult şi că lunca se înfunda maí înainte adânc în pădure. 

Numele „Între stejari“ nu privea poiana, ci pâlcul întins de 
la marginea pădurii, în care nu creştea nici un alt neam de 
copac, cí numai stejari bătrâni, dar viguroşi încă, şi care erau 
la distanțe mari unul de altul, încât vedeai printre eí până 
departe. La umbra lor nu creşteau tufişuri, ci numai ierburi înalte 
şi aspre în marginea cărora te puteai tăia uşor la degete. Aveau 
nişte ferăstraie fine, cu dinţii mărunți, ce nu se puteau vedea 
decât tare de aproape. 

Nici într-un alt loc din pădure nu mal creşteau, pe o întindere 
mai mare, un singur fel de arbori, ci amestecați: fagi, stejari, 


316 


— Fefeleaga — 


arţari, jugaştri, mai rar chiar şi tel şi mesteceni. 

Aşa că, la partea asta de pădure, îl zicea „Între stejari” şi 
chiar polana purta acest nume. 

Aici era împărăţia graurilor. Stejarii cei bătrâni erau plini 
de scorburi, de găuri scobite de clocâănitori, şi aici îşi făceau 
grauri! cuibul. An de an ouau, cloceau şi scoteau pul sute şi 
poate mil de grauri. 

Până nu începea ouatul, stolurile lor întunecau pe câteva 
clipe soarele, aşa zburau de deşi şi de învăluiţi peste lunci, 
peste dealurile învecinate, ca apoi, vâjâind, să se lase ca un 
nor pe crengile stufoase ale stejarilor celor bătrâni. Mai târziu, 
zburau tot mal rar în pâlcuri. Apoi se mai arătau în văzduh 
doar grauri singuratici. 

Când leşeau pulii golaşi şi îşi înşirau ciocurile tivite cu zăbale 
galbene, pe marginea cuiburilor, în poiană, între stejari începea 
o forfoteală mare. Se ţeseau mereu prin aer părinţii grijulii şi 
harnici şi le aduceau în cioc hrana aşteptată. 

Bălatul pădurarului, Vasilică, pe vremea asta venea mereu 
cu vitele în poiană şi urmărea, cu încordare, la care găuri din 
stejari, şi la câte, zburau graurii cel mari cu demâncare. Vitele 
aveau păşune bună aici, aşa că el putea să nu le mai aibă 
grijă, şi să numere cuiburile graurilor. Dar număratul nu era 
uşor. Cuiburile erau multe în acelaşi stejar şi câte trei-patru, şi 
până trecea de la un copac la altul şi aştepta să vină păsările 
sure cu mâncare în cioc, uita adeseori până la ce număr a 
ajuns. Aşa că trebuia să înceapă din nou, căci voia să nu 
greşească nici cu unul, când îl va întreba fratele lui cel mare, 
Dumitru, câte cuiburi cu pui sunt. 

Avea treabă Vasilică, nu glumă! Uneori se uita pierdut la 
ciocurile tivite cu galben ce se înşiruiau pe marginea găuri! 
din stejar, se uita întins până ce veneau părinţii de câteva ori 
cu mâncarea, şi zâmbea cu toată faţa când îl vedea cum cască 
cu toţii ciocurile. Când se trezea, nu mai ştia unde a rămas cu 
numărătoarea. 

Din când în când, trebuia să iasă dintre stejari să vadă dacă 


317 


— lon Agârbiceanu — 


mal sunt vitele în polană, orí au ieşit în lunci. ŞI íar uita 
numărătoarea şi iar începea de la cap, cu stejarul din mijlocul 
poieni! în care erau cinci cuiburi cu pui golaşi. 

l-ar fi plăcut să vadă şi pui maí mărişori! ŞI se mira cum 
sunt toţi de aceeaşi vârstă, toţi golaşi încă. 

De la o vreme, când văzu că greşeşte mereu, îşi rupse din 
caletul luí o foaie, îşi puse în buzunar un capăt de creion rămas 
din iarnă, de la şcoală, şi, de câte orí trecea de la un stejar la 
altul, făcea însemnare pe foaia de hârtie. Dar acum se ivi altă 
greutate: numerele erau aşa de multe unul sub altul, coloane 
lungi cât foaia de caiet, încât la adunare îl leşea tot alt rezultat. 
Când a adunat el la şcoală coloane aşa de lungi de numere? 
Niciodată! ŞI nu numai el, dar nici şcolari mai mari n-au adunat. 
Învățătorul nu le dădea aşa adunări mari. 

Vasilică văzu că nu lese bine nici cu însemnările. ŞI, dacă 
ar fi fost la adunările de azi, diferenţa de numai câteva cifre 
faţă de cele de ieri, încă treacă-meargă. Dar erau deosebiri de 
zeci de cuiburi. Chiar în adunarea coloanelor de fiecare zi îl 
leşeau sume deosebite. 

Frate-său Dumitru încă nu l-a întrebat câte cuiburi de graur 
a aflat. Încă nici nu ştia că au ieşit puli. Dar îl va întreba nu 
peste mult. ŞI de ce-i va răspunde, şi cum îi va răspunde atârna 
un lucru de mare însemnaătate. 

De mult tot voia Vasilică să-l ducă într-o seară şi pe el, 
rate-său Dumitru, când mergea cu puşca la marginea pădurii, 
să pândească la iepuri, să vadă şi el cum împuşcă un fepure. 
Dumitru l-a tot amânat şi, pe urmă, când a văzut că nu poate 
scăpa de el, i-a zis: 

— Te duc dacă-mi spul câte cuiburi de graur sunt între stejari. 
Dar să ştii că pe urmă le număr şi eu... Dacă nu vei fí greşit, te 
duc. 

ŞI acum asta era neliniştea şi zdroaba lui Vasilică: să afle 
toate cuiburile cu pui şi să nu greşească la numărătoare. De ce 
inea Dumitru aşa de mult să ştie câte cuiburi sunt şi în care 


318 


— Fefeleaga — 


stejari? Vasilică nu ştia. Poate ca să-l pună pe el la probă, 
poate că ştia înainte că vă greşi, şi anume-í cerea, ca să nu-l 
ducă cu el la pândă la iepuri. 

Aşa trecură zilele şi puişorii creşteau. Vasilică umpluse şi 
rupsese multe foí rămase nescrise în caietul lui; de câte orí 
făcea o adunare pe o foaie, ce nu se potrivea cu cea de ieri, 
cum aceea nu se potrivea cu cea de alaltăteri. 

Le rupea, nu cumva să-l cadă însemnările în mâna lui 
Dumitru, să vadă ce adunări ştie face! Ce ar maí râde de el şi l- 
ar mai batjocori! Las”, că-i ştie el felul lui frate-său! 

De ceea ce se temea Vasilică, se întâmplă într-o zi. Dumitru 
îl întrebă: 

— Măi Vasilică, n-au leşit încă pui! de graur? 

— Au ieşit! 

— De ce nu mi-a! spus? 

— Sunt încă mici, golaşi şi cu zăbale. 

— AI numărat tu cuiburile? 

Copilul stătu o clipă la îndoială. 

— Încă nu, bădiţă. 

— Vezi şi le numără. Ştíí ce înţeles avem. Să nu greşeşti, ŞI 
încă ceva: să bagi de seamă să nu ne trezim fără pul în cuiburi. 
Cât ce le cresc penele, zboară. De când ai văzut în cuiburi 
pui? 

— Va fí o săptămână. 

Atunci grăbeşte-te cu număratul, că peste o săptămână vin 
şi eu să număr cuiburile. 

Vasilică începu iarăşi să numere în cap, fără însemnări. 
Parcă tot nu greşea aşa de tare ca şi cu adunările din caiet. 
Vreme de-o săptămână le mai numără în fiecare zi. Vezi bine, 
tot alte sume îl leşeau, căci stejari! cu cuiburi erau mulți, iar 
cuiburile şi mai multe. 

În ziua când se trezi cu Dumitru în poiană, le mai numărase 
de două orí şi-i ieşi tot alt număr. Pe care din două să í-I spună 
fratelui său? 


— lon Agârbiceanu — 


Dumitru păru că şi-a uitat de înțelesul lor. Porni singur printre 
stejari, se oprea lângă unul, se oprea lângă altul, se uita la 
găurile negre, vedea capetele puilor, iar mergea, iar se oprea. 
„Le numără!“ îşi zise Vasilică şi îngheţă de frică. El rămase în 
poiană şi de acolo îl urmărea pe fratele său. De frică îşi uită şi 
cele două sume ce-l ieşiră la numărătoarea de azi. Ce-i va 
spune? 

Dumitru se întoarse. 

— Mâine, cel mult poimâine, vor zbura puli, mă! Vasilică. 
Trebuia să-mi spui mai devreme când au ieşit. Acum să vedem 
cât sunt de mari. Văd că în stejarul de aici, din mijlocul polenii, 
sunt cinci cuiburi, şi nu-s prea sus. Haida să te ridic să-ţi bagi 
mâna în gaură să scoţi unul, să vedem cum stă cu penele. 

Vasilică rămase lemn. 

— Ce? Ţi-e frică? Doar te ridic eu, şi pe urmă pul piciorul 
pe umerii mei, cu o mână te ţii de creanga ceea care-l chiar 
lângă un cuib, cu cealaltă scoţi un pui. Tu al mână mică şi 
încape uşor. 

Dar copilul nu se mişcă. 

— Nu vrei? Nu credeam că eşti aşa de fricos. 

— Nu mi-e frică, bădiţă. 

— D-apoi ce? 

— Mie frică să nu-l sugrum când îl voi prinde cu mâna şi-l 
vol trage din gaură. 

— Ş-apol ce? 

Vasilică nu maí zise nimic. El văzuse de câte ori ce tărăboí 
fac grauri când se apropia vreo ţarcă sau vreo cloară de un 
cuib. ŞI el le-a zburătăcit de câteva ori. Cum să se atingă de un 
pui? 

Dumitru îl privi ciudat. Ce era cu Vasilică? 

— Spune-mi dar câte cuiburi al numărat, şi mă voi urca eu 
în stejar. 

Copilul se zăpăci şi spuse, pe răpuşie, vreo tref numere, 
cum i-au venit în minte. 

— Nu ştii? 


320 


— Fefeleaga — 


— Nu ştiu, de bună seamă. La numărătoare mi-au leşit tot 
alte numere. 

— Sunt şaizeci şi şapte de cuiburi, aruncă Dumitru vorba. 
Nu le numărase, dar înţelegea că Vasilică va lua de bună 
socoteala lui. 

Copilul puse capul în piept şi nu mal zise nimic, 

— Aşa că înțelegerea noastră nu maí rămâne în picioare. ŞI 
eu chiar în seara asta les cu puşca. 

— ŞI nu mă duci? 

— Cum să te duc, dacă n-ai numărat cuiburile? 

— Du-mă, zău, bădiţă! 

Dumitru tăcu o vreme, părând că se gândeşte. 

— ŞtII ce, măí Vasilică? Te Iau deseară cu mine, dacă îmi 
scoţi un pul din cuibul ce ţi-am arătat. lată, facem o nouă 
învolală! 

Dar copilul nu voi. Vor veni graurii când va striga puiul şi- 
| vor vedea cu mâna în cuib! Nu! Nu se poate! Mai bine nu se 
duce cu Dumitru deseară, să-l vadă cum împușcă iepurele. 
Ş-apol nu putea să-l prindă rău, de grumaji, când să-l scoată 
din cuib şi să-l sugrume? Nu! Mănânce-şi Dumitru iepurele! 

Feciorul, când văzu că n-are ce face cu el, se căţără în 
stejarul bătrân, se prinse cu o mână de creanga ce-l arătase luí 
Vasilică, îşi vâri destul de greu mâna în scorbură şi scoase un 
pul. l-I arătă şi lui Vasilică: avea pene mari, era gata de zburat. 
Dumitru slobozi puiul în scorbură şi se pregătea de coborât, 
când sosiră graurii alarmaţi de ţipetele puişorului. 

Vasilică, cu sufletul la gură până atunci, scoase un suspin 
de uşurare. Puiul nu păţise nimic. 

— Poate te-ai temut să nu te mănânce graurii cel mari, măi 
copile? 
Seara aceea Dumitru nu avu vreme să lasă cu puşca. Avu 
ceva de lucru. Dar în dimineaţa următoare, dis-de-dimineaţă, 
se repezi între stejari, în mână cu un mic toporaş şi cu o traistă 
după cap, şi începu să se caţere în stejarii cu cuiburi, cloplea 
Intrarea găuri! unde nu-l intra mâna, nu ştiu ce făcea cu puli, 


321 


— lon Agârbiceanu — 


ce-l băga mereu în traistă, şi în vreme de un ceas avu traista pe 
jumătate; şi se opri din lucrul luí. 

Graurii făceau mare tărăboi, zburau în jurul cuiburilor ca 
ameţiţi şi erau tot mai mulţi. 

Când veni maí târziu cu vitele, Vasilică văzu zborul neogoit 
pe la multe cuiburi, auzi ciripituri în scorburi, puli leşeau pe 
marginea găurilor şi se lăsau în jos în zbor nehotărât. Văzu şi 
urme de tăieturi pe la marginea scorburilor. 

Ceva se-ntâmplase pe le cuiburi, de bună seamă! Dar ce? 
Nu putea şti. Dar ceva cu primejdie pentru grauri. Uite-i cât 
sunt de neliniştiţi! Toată ziua a fost supărat. Ce să fie? Ţări ori 
cioare nu se vedeau. O vulpe nu se putea urca aşa de sus. Dar 
chiar dacă s-ar fi urcat, nu i-ar fí intrat capul pe gaură. Poate să 
fí tras pui! cu laba? La multe cuiburi ştiute de el cu pui, acum 
nu se mal arăta nici unul... 

Seara, mamă-sa puse pe masă o cratiţă mare, plină cu 
tocăniţă de puli, şi o mămăligă cât o rotilă de plug. Avură şi do! 
cosaşi în ziua aceea. Dumitru se uita cu coada ochiului la 
Vasilică. Mirosul tocăniţei umplu odaia. Copilului îi plăcea 
lucru mare tocăniţa de pul cu mămăliguţă caldă. 

Începură să mănânce. 

— Măi, oameni buni, am tot auzit că tocana de grauri e 
minunată, dar până acum n-am mâncat, zise unul dintre cosaşi. 

— Ba eu am maí mâncat, vorbi celălalt. 

— Nol, de când a crescut Dumitru, mâncăm în tot anul o 
dată pe vremea asta. 

Vasilică mânca, asculta, dar nu înţelese până nu vorbi tatăl 
său de Dumitru. Atunci mâna în care ţinea furculita, cu un 
gogoloş de mămăligă cu care înmuiase în cratiţă, îi înţepeni 
între masă şi gură, îngălbeni şi-i veni să verse. Mamă-sa îl luă 
repede de la masă şi-l scoase în tindă. 

— Vezi ce păţeşti dacă mănânc! prea lacom? Hal şi bea un 
pahar de apă! 

Dar copilul se lăsă pe vine şi nu voi să mal scoată nici o 
vorbă. Cât ce-l părăsi mamă-sa, leşi în curte, din curte în 


322 


— Fefeleaga — CUPRINS 


grădină, şezu pe-o piatră sub nucul cel mare şi Izbucni într-un 
plâns cu sughiţuri. 

Târziu îl află Dumitru, care-l căuta peste tot locul. 

— Las”, Vasilică! Tot o să te duc eu să vezi cum împuşc 
iepurele. 

Copilul se smuci mâníos din mâna lui. 

— Nu! Nu mal viu cu dumneata. Adică de-aceea voial 
dumneata să vezi cât sunt de mari puii! 

ŞI începu să plângă cu hohote. 

— Taci, măi prostule! Tu nu ştial că graurii sunt buni de 
mâncare? Ce te miorlăi? Parcă tocană de puli de găină nu 
mănânci? 

— Da’ nu-s pul de graur! Of! Săracii de ei! 

ŞI lar se puse pe plâns. 

Nici mamă-sa nu l-a putut împăca! ŞI toată noaptea a 
suspinat prin somn. 


NEPOATA LUI MOŞ MITRUŢ 


E în toiul secerişului. Satul ţiuie a pustiu, ulițele goale 
aşteaptă zadarnic: nici copiii nu mai les să se joace în praful 
lor, răscolindu-l şi pierzându-se în nouraşii ce se ridică deşi, 
grei, înecăcioşi, luminaţi de soare. Afară e un zăduf arzător, şi 
toată suflarea câtă a maí rămas în sat, s-a tras la umbră. E către 
amiază şi soarele e ca o bobotaie de argint. Câinii şi-au căutat 
umbră de dimineaţă şi nu s-ar mişca de acolo, chiar dacă ar 
trece o lare de corturari pe uliţe. Găinile plouate, ca vaí de 
capul lor, s-au scăldat o vreme în ţărâna de pe lângă gardurile 
cu streaşină, lar acum, cu penele burzuluite, stau pe-o dungă, 
cu un piclor şi o aripă întinsă. 

Deşi se apropie amiaza, purcel! lui moş Mitruţ — flămânzi 
lumii — nu mişcă în coteciorul lor. Sunt cinci, şi stau întinş! 
pe-o lature, arătându-şi pielea roză de pe pântece cu fire rare 


323 


— lon Agârbiceanu — 


de păr bălan, şi suflă des, cât parcă I-a fugărit cineva. 

De pe partea luí moş Mitruţ ar putea să zacă aşa până seara: 
el nu se mai gândeşte să le dea de mâncare. De vreo câteva 
săptămâni, părea că nu se mal gândeşte la nimic. Nici să mănânce. 

El dormitează mereu într-un scaun cu spetează, scaun larg, 
de stejar, pe care îl făcuse încă moşul său, meşter bun pe vremea 
lui. Acum scaunul pare poleit, aşa-i sclipesc braţele. E bine 
încheiat şi acum nu Í se mişcă picioarele, nu scârţâie. 

Moş Mitruţ îşi aduce uneori aminte că în scaunul acela au 
şezut la bătrâneţe marí şi moşul său, şi tatăl său, şi că de acolo 
au fost ridicaţi şi întinşi pe laviţă, cu mâinile cruce pe piept. 

Acum l-a sosit rândul lui să dormiteze în scaunul acela. ŞI 
dacă i-a sosit, ce este? Nimic. El nu putea vedea moartea decât 
ca un nimic, sau ca o adormire. Dar mai mult nu vedea nimic, 
nu se gândea la nimic din viitor. Se zbăteau prin mintea luí 
numai frânturi din viaţa trăită, ca nişte adieri uşoare care nu-l 
tulburau. 

Putea rămânea nemişcat ziua întreagă, dacă nu ar avea 
pază pe nepoată-sa, Linuţa, o copilă blondă ca o păpădie, lute 
şi pricepută la multe, deşi nu avea încă doisprezece ani. 

Mal bucuros s-ar fi dus şi ea să înveţe a secera, să adune 
mănunchiurile de spice secerate de către cei mari şi să le pună 
legăturile făcute de ea. Legături ştia face din anul trecut. 

În anul trecut, moş Mitruţ putea rămânea încă singur acasă, 
în toiul lucrului la hotar. Nu era nici o primejdie să închidă 
ochit fără lumânare. larna trecută însă l-a dat gata, a ieşit în 
primăvară slăbănog şi nu s-a maí întremat, dimpotrivă, a tot 
scobâlţit în puteri. 

Cine să rămână cu el acasă? Numa! Linuţa putea rămâne, 
căci ea era cea mai mică între surori. 

În întâlele zile copila a fost tot supărată, şi uneori parcă-l 
era greu să aibă grijă de bătrân, ceea ce mal înainte nu se 
întâmplase; îi plăcea de bunicul şi se străduia să-i afle din ochi 
orice dorinţă. Dar acum, rămasă singură cu el, parcă-i era aşa 
de pustiu, cum pustii îi păreau casa, curtea, grădina. ŞI parcă 


324 


— Fefeleaga — 


tot pustiul acesta se desprindea din moş Mitruţ, care moţăia 
mereu în scaunul cu spetează. Pustiul izvora şi din gândul că 
toate copilele de anii ei erau acum la câmp, numai ea trebuia 
să păzească pe bătrân. 

Dar, cu vremea, sufletul eí se linişti şi se însenină, când 
băgă de seamă cât de neputincios ajunsese bunicul său. Oare 
cum era cu putinţă să se ridice cu atâta greutate din scaun şi 
ea să trebuiască să-l stea la îndemână nu cu o cârjă, ci cu 
două, să í le pună în mână până nu pornea din scaun? De ce 
i-or fi tremurând aşa de tare mâinile, încât vărsa jumătate 
lingura de zeamă când mânca? De ce nu maí putea înghiţi, 
numai mămăligă caldă, sau bucățele de pâine mulate în 
zeamă? Doamne sfinte, oare aşa ajung toţi oamenii când sunt 
tare bătrâni? 

Mamă-sa îl lăsa dimineaţa ciorba gata în oală, Linuţa trebuia 
numai s-o încălzească la amiază. ŞI, văzând cum varsă lingura, 
se gândi să-l dea ea de mâncare, ca la copiii cei mici, dar o 
vreme nu îndrăznl: parcă şi-ar bate oarecum joc de el. Dar într-o 
zi, văzând că varsă mal tare din lingură, îşi luă Inima în dinţi şi 
zise: 

— Bunicule, las” să-i dau eu cu lingura. 

Moş Mitruţ nu înţelese şi nu zise nimic, iar copila îi luă 
lingura din mână şi, umplând-o în blid, I-o apropie de gură. 

Bătrânul înţelese atunci şi o plesní peste lingură. 

— Încă nu-s neputincios ca un copil mic. Pot să mănânc 
încă cu mâna mea! zise el supărat, cu un glas tremurător. 

Putea! Vedea Linuţa cum putea! Acum, supărat cum era, îi 
tremura mâna şi mai tare şi, când ajungea cu lingura la gură, 
sorbea numai aer. 

Linuţe! îi păru rău că îndrăznise şi supărase pe bătrân. Nu 
ştia cum să-l mai împace! 

— Bunicule, vrei să-ţi fac papară-jumări, din două ouă? Am 
două proaspete de azi. 

— Ce spul? 

Nepoata repetă propunerea. 


325 


— lon Agârbiceanu — 


— Aí două ouă. ŞI ce-l cu ele? Pune-le bine în cămară. 

— Vreau să-ţi fac o papară, bunicule. 

— Păi, da, că tu ştii face papară! 

— Ştiu! 

Linuţa ştia că bunicului îi place papara cu mămăliguţă caldă. 
Ştia face; într-o oală mică, ştia face şi mămăliguţă. 

N-a încercat să facă singură, numa! când a rămas de pază 
lui moş Mitruţ, văzând că bunicul său nu poate înghiţi mămăliga 
rece. Dar acum, încercând de câteva ori, învățase şi-i făcea la 
fiecare amiază. 

Nu mai zise nimic, îl lăsă pe bătrân la masă, leşi în tindă şi 
în curând se întoarse cu o crăticioară. Moş Mitruţ simţi îndată 
mirosul nou şi ridică capul. 

— AI ştiut tu să faci? 

— Ştiut, moşule. Uite şi furculiţa şi mămăliga caldă. 

Cu furculiţa era mai uşor decăt cu lingura. Bătrânul mâncă 
jumătate din papară. 

— Mănânc-o toată, bunicule. 

— Mie mi-e destul. Asta-i a ta. 

Din ziua aceea Linuţa-i făcea la amiază şi papară, când 
avea ouă, dar numa! din câte unul. Ea nu voia să strice ouăle şi 
pentru ea. Avea ce mânca. 

După ce mânca moş Mitruţ, Linuţa îl dădea cele două cârje 
şi-l ajuta să meargă iar la scaunul lui. 

— Acum mă duc să dau la purcel, bunicule. 

— Ce purcel? 

— La purceíí noştri. 

Bătrânul o întreba de fiecare dată, aşa că Linuţa înțelese şi 
nu se supăra că-l pune aceeaşi întrebare, în toată ziua. 

În odaie era răcoare bună. Linuţa astupa în fiecare dimineaţă 
ferestrele cu năframe negre, să nu bată soarele, să nu zboare musca. 

Într-un colţ al laviţei, îl lăsase mamă-sa de la început o 
luminiţă de ceară şi o cutie cu chibrituri. 

— Să grljeşti, Linuţă dragă, să aprinzi luminiţa şi să i-o ţii 
la cap când vel vedea că suflă greu şi-i cade capul în piept. Să 


326 


— Fefeleaga — 


nu-şi lasă sufletul fără lumânare! 

Copila ce să ştie când va muri? Dar nici nu vola să se 
gândească la asta. De când se obişnuise să fie singură cu 
bunicul său, de când văzu că-l poate fi de folos, că-i poate 
face o mâncare ce-l place, nu maí trăla într-un pustiu şi-l 
trecea ziua Iute. 

Uneori, se trezea că bunicul său îl pune întrebări ciudate, 
la care, de altfel, nici nu aştepta răspunsul, ci punea altele. 

— Oare a venit Joiana din clurdă? Să vezi să nu lasă viţelul 
din coteclorul luí până mă duc cu şusterul. 

Linuţa ştia că Jolana avusese vițel mic înainte cu doi ani, şi 
că acum nici nu mal era la ei, o vânduse tatăl-său. 

— Am tot zis să-l puneţi zgardă la grumaji lui Bălan. N-aţi 
ascultat, şi acum l-a sfâşiat lupul. 

Nepoata Îşi aducea aminte că întâmplarea cu Bălan a fost 
înainte cu vreo patru ani. 

— Om de nimica Pavel ăla, v-am spus eu să nu vă faceţi de 
lucru cu el. 

Linuţa nu mai ştia de acel Pavel. 

— Pă! şi popa ăsta ar putea să nu mai bată târgurile în zile 
de duminică, ci să-şi vadă de biserică. 

Copila nu mai înţelegea ce vorbeşte bunicul său... 

De vreo câteva zile, moş Mitruţ nu mai vorbea singur, nici nu 
maí mânca, făcea numai semne către cana cu apă, din când în 
când. 

— Linuţă dragă, să grijeşti de lumânare, îl zicea acum ma- 
mă-sa în toată dimineaţa când pleca la lucru. 

Nepoata lui moş Mitruţ era tot ma! întristată. Stătea pe laviţă, 
aproape de bătrân, lângă lumânare şi o aprindea maí de multe 
ori peste zi şi când bunicul său răsufla greu şi horcăia. 

Acum íar ar fi dorit să fie la secere cu ceilalţi. Nu mal avea 
nimic de lucru, numai să dea de mâncare la purcei. Bătrânul nu 
mal voia decât apă. Linuţa îi turna într-o ulcică şi i-o ducea la gură. 
Bunicul său nu mai putea ţine nimic în mână. Pleoapele-! erau 


327 


— lon Agârbiceanu — 


mereu închise. Dar nu bea nici apă, ci mal mult îşi muia buzele. 

Linuţa era cu gândul împrăştiat, departe de aici. Îşi aducea 
aminte de când era mică şi bunicul său o lua pe genunchi şi o 
huita. O lua şi în cârcă şi umbla cu ea prin odaie. O arunca 
mai până-n grindă şi o prindea uşor. 

— Uiu! Ţuc-o moşul! 

Când crescuse, îl lua apărarea de câte ori o sfădea mamă-sa. 

— Dă-l pace, tu femeie! Ce aştepţi mal mult de la un copil 
ca ea! 

Dacă era în casă, n-o lăsa niciodată s-o bată, că mamă-sa 
era o femele Iute din fire şi zgândărâtă mereu de cel cinci 
copil. 

„Săracul bunicul! ŞI acum nici apă nu maí poate bea!“ îşi 
zicea Linuţa. 

Uneori îi părea că odaia s-a umplut cu un aer străin, cu o 
răceală care-ţi prinde inima. Da! Era Iarăşi pustiul acela de la 
început, care se desprindea din bătrânul ce şedea în scaunul 
cu spetează, dar acum pustiul era mai mult, maí greu, şi pe 
copilă o furnicau uneori fiori de spaimă. 

Nu-i era frică de moartea bunicului, nu ştia ce-l moartea, 
dar pustiul acela rece intra în ea ca într-un adăpost, şi parcă nu 
mai putea leşi. 

Se simţea străină în casa lor, care parcă nu maí era a lor, şi 
uneori se întreba pentru ce stă ea aici lângă bătrân... 

La un suspin mai adânc al lui moş Mitruţ, Linuţa se trezi şi 
aprinse repede lumânărica de ceară. Dar şi de data asta în 
zadar. Pieptul bătrânului continua să se ridice şi să coboare. 

Uitându-se la faţa pierită a bunicului, Linuţa simţi deodată 
cum dă năvală din ea plânsul. Încă nu plânsese până acum lângă 
bătrân. 

Seara, părinţii o aflară tot plângând pe laviţă, cu lumânarea 
de ceară în mână. Era pierită la faţă şi nu răspundea decât cu 
câte-o vorbă la întrebările părinţilor. 

Seara, când el credeau că ea doarme, îl auzi pe tatăl său: 

— Mâine să rămâi şi tu acasă. E cam urâtă treabă să lăsăm 


328 


— Fefeleaga — CUPRINS 


o copilă ca ea lângă cineva care trage de moarte. Poate să 
intre în ea o spaimă pentru toată viaţa. 

— Da” bătrânul nu moare încă, măi bărbate. Tatăl tău a stat 
pe scaun nemâncat şi nebăut două săptămâni. Avem de lucru. 
Las’ că nu moare! 

— Cât va maí trăi, cât nu, mâine să rămâ! acasă. ŞI să vină 
Linuţa cu noí, să-l mal iasă din cap ce vede de-atâtea zile. 
Rău am făcut că am ascultat de tine. Să fi rămas cu bătrânul 
Anuţa, că-l fată mare. 

— ŞI să fi secerat Linuţa în locul ei? 

Omul făcu un semn cu mâna că nu maí are gust de vorbă şi 
ieşi din odaie. Mamă-sa se culcă în odaie cu bătrânul, unde 
dormea şi Linuţa. Ruptă de oboseală, căzu îndată într-un somn 
greu. Deşi se simţi vinovată că lasă pe copilă cu bătrânul. Dar 
nu putea rupe de la lucru pe fata cea mare. Cine să secere? 

Linuţa nu putea adormi. Se bucura că va rămânea mâine şi 
mamă-sa acasă, nu va mal fi singură cu bătrânul, căci nu avea 
de gând să se ducă la secere. Simţea că nu se maí putea depărta 
de bunicul său. Nu avu nici o bucurie când îl auzi pe tatăl său 
vorbind de mersul e! la câmp. 

De când îl îngrijea pe bătrânul se tesu între el şi ea o legătură 
deosebită de aceea ce-a fost mal înainte şi nu o maí putea 
rupe. Îi era prea milă de el. Mai ştia că mamă-sa, cuprinsă 
mereu de treburi şi acasă, îşi va uita de bunicul şi când va face 
semn către vasele cu apă nu va fí cine să-i ducă apă în ulcică. 
De pe partea mamei sale el putea muri chiar fără lumânare. 

ŞI nepoata lui moş Mitruţ nu se va duce la secere. Ştiind- -o 
pe mamă-sa acasă, nu va mai umplea- o pustiul şi spaima, 
Bunicul va pleca dintre ei şi era bine să nu-l părăsească, îşi 
zicea copila liniştită acum. 

ŞI se cufundă în somn adânc. 


NICU 
Casa luí Nistor e ascunsă între pomi bătrâni în fundul une! 


329 


— lon Agârbiceanu — 


hudiţe. De la ea încolo nu mai este nici o casă, încep fânețele 
satului. Cu poarta eí de nuiele vechi, măcinată de vremuri, cu 
spărturi prin care sar câinii — se închide uliţa asta strâmtă. 

Bine face că se ascunde între pomi casa lui Nistor; nu ar 
avea ce arăta decât pereţii scofâlciţi înlăuntru, două ferestre 
cât palma, uşa de la tindă roasă parcă de câini pe dedesubt, 
cât pot intra nu numai găinile ouătoare, ci şi purceli, gata să 
răscolească cu râturile lor bălane peste tot. 

Casa e moştenire din moşi-strămoşi, bulgărită şi lipită din 
nou în răstimpuri şi în rate, după cum se desprindea vechea 
tencuială de lut. Văruitul proaspăt o lumina oleacă, dar 
umflăturile şi gropile din pereţi nu se puteau astupa, peretele 
de grădele însuşi se cojise. 

În curte era şi o pofată lăsată pe-o latură, cu acoperişul 
strâmb, maí prăpădită încă decât casa. De multă vreme nu 
maí intrară boi! în ea, cí numai câte două văcuţe şi vreo patru 
capre. 

Nistoreştii ăştia sărăciseră din neam în neam, pentru că 
avuseră cu toţii mulţi copil. Au tot împărţit moşia rămasă de la 
bătrâni, până n-au mal avut ce împărţi. 

lon Nistor care stăpânea acum casa nu maí avea pământ 
decât o şirincuţă de pe care scotea două care de porumb în fof. 
Nu-i ajungea nici până în postul Paştilor. Se împrumuta apoi 
pentru zile de lucru la vară. 

ŞI aici era tare lon Nistor; tot la doi ani ducea cu el un 
lucrător nou, îl maí ajungea un copil bun de muncă. 

Acum lucra cu cinci fecloraşi alăturea, lar acasă sub zece 
ani maí avea patru: tot băieţi şi ăştia. Nici o fată nu se ivi 
între atâţia. ŞI, Doamne, ce lipsă ar mai fi avut nevasta lui 
Nistor, Măriuţa, de-o fată, să-l ajute în casă, la fiert, la spălat 
rufe, la grija de copiii mai mici. Dar nu se arăta nici o fată, 
parcă soarta ţinuse tot cu bărbatul său, nu cu ea, şi tot lui îi 
aducea ajutoare. 

O căinau pe Măriuţa şi vecinele, clătinând din cap: 

— Doamne, tu vecină, să nu mal vină şi o fată! Atâta gloată 


330 


— Fefeleaga — 


de feciori şi nici un ajutor în casă pentru tine. 

O tot căinară fără nici un folos, până crescu mărişor Nicu, 
cel de-al şaselea fecioraş al lui Nistor — până trecuse de opt 
ani. 

De-atunci Măriuţa nu se maí lăsă văicărită de vecine. 

— De-acum, nu-mi mai pasă. Am şi eu un ajutor în casă. 

— Ce ajutor, vecină? 

— Îl am pe Nicu. 

— Păl tot un bălat şi el. 

— Nu l-aş schimba cu nici o fată din lume. Mă ajut cu el 
lucru mare. Da! ŞI nu numai de-acum, de când e mărişor. 

Mărluţa spunea adevărul. Nicu abia împlini cinci ani şi 
începu să-l sară în ajutor mame! sale la multe treburi. A văzut 
cât era de necăjită, veşnic cu câte un copil mic în braţe sau în 
leagăn, plângaci mari pe care nici el nu-i maí putea auzi, dar 
încă mamă-sa! Cu cel mic în braţe mergea după apă la fântâna 
din uliţă, cu el în braţe făcea de mâncare, cu el în leagăn 
cosea sau torcea, legănându-l tare cu piciorul, să adoarmă maí 
iute, sau cel puţin să nu mai plângă. 

Nicu vedea necazul şi zdroaba mame! sale, şi de cum trecu 
de cinci ani, începu să-l sară în ajutor. 

— Las! că-l legăn eu, mamă! 

— Leagănă-l, dar nu prea tare, să nu dai leagănul peste 
cap. 

ŞI femela se ridica ameţită de pe scăunelul cu trei picioare, 
şi-l lăsa leagănul lui Nicu. 

— Las! că merg eu după apă, mamă! 

— Nu poţi scoate din fântână. 

— Ba pot! 

— Să nu încerci să slobozi cu cumpăna găleata în fântână, 
să te tragă şi pe tine. Aşteaptă până vine vreo femele după 
apă. 

Vreun an Nicu n-a coborât singur cumpăna în fântână, dar 
mai târziu a încercat şi a văzut că nu- í asa, prey. 

— Ce să mā ştiu face? Nu mai avem nici gaz, nici sare şi 


331 


— lon Agârbiceanu — 


plângacea ăsta nu maí tace, să pot merge cu el să cumpăr. 

— Mă duc eu, mamă! 

— Te duci tu! Cum să te duci, că nici nu ştii singur unde-i 
prăvălia. 

— Am fost o dată cu dumneata şi ştiu. 

— Dar nu şti! nící cumpăra. 

— Ba ştiu. lacă aşa zic: să faci bine să-mi dai sare de tre! 
creiţari şi gaz de cinci. 

Mamă-sa zâmbí luminată: aşa ceruse ea când îl luase maí 
întâ! pe Nicu la prăvălie cu ea. Uite că nu uitase? Bun cap are! 

Nicu s-a dus întâia oară singur, a cumpărat bine, n-a pierdut 
nici un ban, şi de-atunci numai el mergea la prăvălie. 

— Nu mal avem lemne tăiate, se plângea mamă-sa. Nicule, 
ţine tu copilul în braţe, să mă duc să taí câteva. În leagăn 
plânge prea tare. 

Lui Nucu-l era frică să ţină pe cel mic în braţe; se temea să 
nu-l scape. 

— Las’ mamă, că mă duc şi taí eu nişte lemne. 

— Da, să-ţi tal mâna ori piciorul. 

— Am mai tăiat şi când era tata la lemne. 

Lemnele lor, ca ale celor mai mulţi săteni, erau crengi, 
vârfuri, ce le rămâneau lor când făceau metri în pădure. Se 
tăiau uşor, şi Nicu veni în grabă cu braţul plin. 

Copilul, după ce mal crescu, era tot cu ochi! după mamă-sa: 
cum l-ar putea ajuta? O vedea slăbită, ostenită de multe ori, 
trudită rău, o auzea suspinând, oftând, şi atunci í se strângea 
inima de supărare. 

El făcea asemănare între ea şi tatăl său cu fraţii mai mari 
care veneau de la lucru seara şi aşteptau nepăsător cina. Erau 
trudiţi şi eí, dar nu ca mamă-sa care, de vreun ceas, cu cel mic 
în braţe se învârtea în tindă, în jurul focului. 

Cu cât creştea îl era tot mai milă de mamă-sa. Totdeauna 
avea unul mic în braţe sau în leagăn, el aşa a pomenit-o, şi când 
rămânea el să legene şi mamă-sa era pe-afară, se uita cu duşmănie 
la cel ce zbiera des şi repede ca un broscoi. L-ar fí dat bucuros 


332 


— Fefeleaga — 


peste cap, încal să albă de ce plânge, dar gândul la mamă-sa îl 
oprea. 

Nicu începu de cu vreme să-l ajute mamei sale, era gata să 
sară oriunde putea face şi el ceva, aşa că mărişor acum, trecut 
de opt ani, mamă-sa se putea lăuda la toate vecinele. 

— Păl da! Aş fí voit să am şi o fată, dar dacă n-am ce să 
fac? MI l-a dat în schimb Dumnezeu pe Nicu. 

— Te-ajuţi cu el, nu zic, dar tot nu ca şi cu o fată. 

— E maí bun decât o fată. Ştii tu, vecină, ce-i băiatul ăsta 
pentru mine? E mâna mea dreaptă! 

— E săritor, nu zic, îl văd şi eu. Dar tot nu-l ca o fată. La 
mâncare, la spălat haine, la tors, la cusut tot singură rămâi. 

Nucu parcă l-ar fí ghicit gândurile rele ale vecinei şi, după 
ce trecu de opt ani, mamă-sa se trezi într-o seară cu el cu furca 
în cingătoare şi torcând. 

Izbucni în râs. 

— Numai asta ar mai trebui, Nicule! Dă-o focului de furcă, 
nu-i pentru băieţi. 

Vorbind se apropie de copil, se uită la tortul de pe fus, — 
ajunsese rotofel fusul — şi zise mirată: 

— Păi, nici nu torcí rău, Nicule! 

— De ce să nu torc bine? Că nu-i cine ştie ce lucru mare. 
Dumneata nu prea al vreme de tors, dar eu am destulă. 

Mărluţa lui Nistor n-a maí zis nimic, copilul a tors tot mal 

ine, până când ghemele lui nu se mai cunoşteau dintr-ale 

mame! sale. 
— Am spus eu că tu eşti mâna mea dreaptă, icule, şi n- 
am greşit, zicea Mărluţa bucuroasă, numărând ghemele. Dar 
a vecine nu s-a lăudat niciodată cu isprava asta a lui Nicu. 

Era mâna el dreaptă în multe lucruri şi sărea bucuros orlunde 
putea să-l fie de ajutor mame! sale. Era mereu atent, cu ochii 
după ea, şi ajunsese să-i cunoască toate dorinţele, numai din 
rivirea ochilor orí dintr-un semn. 

Tatăl său şi fraţii mai mari se mirau văzându-l că se pricepe 


333 


— lon Agârbiceanu — 


la atâtea lucruri, dar nu-i spuseră o dată o vorbă de laudă: ce 
făcea el era lucru pentru fete, nu pentru feciori. 

Dar mamă-sa le zicea adeseori: 

— După vol eu n-am nici un folos. Cine mi-e de folos e 
numai Nicu. El e mâna mea cea dreaptă, aşa să ştiţi! 

Luí Nicu îl părea bine când o auzea pe mamă-sa vorbind 
aşa şi se străduia să-l fie şi mai mult de ajutor. 

Mila şi dragostea asta faţă de ea, Măriuţa nu o simţi, nici 
nu o văzu la nici unul din copiii săi, nici la cei de peste 
zece ani, nici la cel sub zece anl. Însuşi tatăl lor era de 
credinţă că asta-l rânduiala femeii în lume, să aibă mereu 
copil mici şi să facă treburile casel. Nu s-a gândit o singură 
dată ce mare greutate şi chin era pentru nevastă-sa spălatul 
atâtor rufe, după atâta liotă de om. Nici el, nici fectoraşii 
luí, cu care lucra la câmp, nu se gândeau ce viaţă întunecată 
duce femeia acasă. 

Numai în Nicu se trezise simţul milei şi al dragoste! în 
măsura în care se arăta şi greul vieţii eí şi datoria luí de-a-í 
veni în ajutor... 

ŞI într-o bună zí se apropie în tindă de ciubărul în care fură 
opărite hainele şi începu să le zolească. Mamă-sa era la o 
vecină, cu cel mic şi cu furca. leşise să mai afle şi ea ce mai 
este în lumea asta. 

Nicu privise de multe ori cum spăla mamă-sa rufele. Întâi 
le zolea în leşia din ciubăr, apoi le ducea la fântână şi le bătea 
cu maiul, şi pe urmă íar le spăla cu săpun în apă curată. 

El era la întâia lucrare, la zolitul în leşie. Dar începură să- 
| usture în grabă mâinile, tăiate de leşia tare. Totuşi nu se dădu 
bătut şi lucră mal departe. Greu lucru! Numai acum vedea el 
cât e de greu. „Săraca mama“, îşi zicea el, simțind o mare 
înduloşare. 

Când veni lelea Măriuţa, dădu peste el la ciubăr. 

— Nu! Asta nu, odată cu capul, Nicule! Nu, dragă, nu! 
Lasă-le la păcate de haine. Ăsta-i lucru greu! 

Ea-l trase de lângă clubăr, îl îmbrăţişă, îl sărută, şi deodată 


334 


— lon Agârbiceanu — CUPRINS 


izbucni în plâns. 
— Săracul meu copil! suspină ea. Vrea să mă ajute şi la 
spălat. Săracul meu copil! 
ŞI plângea să nu mal isprăvească. Nicu o privea mirat. Pentru 
ce se întristase aşa de tare? Ce o doare, că parcă o durea ceva. 
— Ce te doare, mamă? o întrebă el într-un târziu, punân-du- 
şi mâna arsă de leşie pe mâneca mame! sale. — Ce te doare? 
— Inima! Inima mă doare, Nicule. 
Încetă din plâns şi începu să-l sărute pe Nicu cu patimă. 
— Dragul meu! Mâna mea cea dreaptă! 


SERI SENINE 


Pe la începutul lui iulie se mistulră către miazănoapte şi 
cel din urmă nouraşi albi, zdrenţuiţi, ce se mai zăreau în înaltul 
cerului, şi încremeni peste lume o seninătate s-o tai cu toporul. 
O vreme nopţile mal scuturară rouă, apol secară şi ele. Un 
răstimp serile maí adiară boare adusă cine ştie de unde, pe 
urmă se puseră şi ele fierbinţi, ca de pe pustiuri de nisip. 

Începuse secerişul şi oamenii soseau seara tot mai zdrobiţi 
acasă. Mulţi începură să se culce afară pe prispă, sau chiar în 
grădini, căutând pretutindeni răcoarea unde s-ar putea odihni 
mai bine. De altfel, în toate verile, în toiul căldurilor, dormeau 
mulţi afară. În vara asta însă poate satul jumătate căuta oleacă 
de răcoare prin grădini. 

De vreo doi ani, băiatul cel mic al lui Dumitru Linii, Ioniţă, 
se tot ruga de tatăl său să-l lase şi pe el să doarmă afară, cu 
ceilalţi fraţi mai mari, când începeau căldurile dogoritoare. 
Tatăl său avea acelaşi răspuns: 

— Eşti încă prea mic. Las’ că vel avea tu vreme să dormi şi 
afară! 

Ioniţă nu dorea să doarmă afară pentru că l-ar fí omorât 
năduful de peste noapte din casă. El nu ştia dacă-i cald noaptea 


336 


— Fefeleaga — 


orí nu, pentru că de cum punea capul pe perină până-l trezea 
mamă-sa, dimineaţa, dormea tun. Pentru altceva îl ruga mereu 
pe tatăl său, dar nu-l spunea nici lui. loniţă înseta să vadă o 
dată cerul întreg, înstelat, şi nu aşa, câteva stele, cum vedea 
pe fereastra de lângă patul lui, până nu-l copleşea somnul. El 
auzise pe tatăl său vorbind de „puzderia de stele”; ştia ce e 
puzderia, îşi închipula oleacă cum ar fi „cerul puzderie de 
stele“, dar el voia să vadă cu ochi! lui. 

Anul acesta fu mai norocos. Nu mai era nici o primejdie să 
răcească, chiar dacă ar dormi descoperit, după ce încetase să 
mal píce roua şi să adie oleacă de boare. 

Ioniţă nu se sătură nici de jumătate la cină, în seara aceea, 
atât era de luat de gândul că va dormi la noapte afară. 

Fraţii mai mari nu fură prea bucuroşi că-l vor avea tovarăş, 
pentru că părinţii li-l deteră pe Ioniţă în grija lor. 

Cum să-l îngrijească? EI, dacă adormeau odată, cum erau 
rupţi de oboseala zilei, ce maí puteau şti de copil? Cum să 
aibă grija să tragă ţolica pe el, când se va descoperi? 

Ioniţă nici nu se culcă afară cu gândul să doarmă, el voia 
să vadă cerul înstelat-puzderie, altceva nimic. 

Până la cină era tot prin curte, pe la portiţă, cu alţi copii, 
nemaisăturându-se de joc, şi în vremea asta văzu el câteva stele 
pe cer, ici şi colo, rare de tot, aruncate parcă din prăpastie. Era 
una mică, numai cât o scânteie, care se ţinea tot după lună tare 
aproape de ea. Înti-alte seri văzu mai multe şi mai dese, până 
ieşea luna, când se ascundeau toate din jurul ei. Luna o văzuse 
sub mai toate formele şi mai tare-l plăcea când era numai cât o 
secere de argint, şi când era plină şi străvezie, subţire s-o tal c-un 
fír de păr. 

Strigase şi el destul cu alţi copii pe la portiţe: 

— Lună, lună nouă, 
Tale pita-n două 

ŞI ne dă şi nouă. 
Şi-un pahar de vin 


337 


— lon Agârbiceanu — 
Să ne veselim. 


Dar stelele abia de-acum le va putea vedea bine. 

Îşi întinse şi el ca şi fraţii lui, peste iarba rară, o pătură, se 
acoperi cu o ţolică uşoară. La cap avea o perină plină cu otavă 
proaspătă, căci mumă-sa nu-l lăsa să aducă perina din casă. 
Se întinse pe spate, în vreme ce fraţii să! se puseră pe-o latură. 

— Vezi şi adormi în grabă, măi loniţă. Să nu-ţi fre frică 
dacă vom adormi noi mai întâi. Tot lângă tine suntem. 

— Nu mi-e frică, bădiţă Vasile! Doar suntem în grădina 
noastră. Da’ eu vreau să văd stelele. 

— Poate vrei să le numeri? 

— Dumneata le-ai numărat? 

— N-am putut, c-am adormit. Vezi, poate le poţi număra 
tu, să ne spui şi nouă. 

Ioniţă zâmbi în sinea lui: le va număra, dar nu-i va spune 
nimănui câte sunt. El ştia a număra până la o mie, şi chiar maí 
departe. Era în clasa a doua a şcolii din sat. Dar de ce să le 
spună şi lor câte sunt? Las’ să le numere şi el, să nu adoarmă 
aşa în grabă! 

loniţă se miră de la început de-un lucru: cât îşi înfipse 
privirile într-un rotocol al cerului, pe lângă stelele văzute la 
început, se Iveau mereu altele, nevăzute mal înainte. Clipeau 
tot mai dese, tot mai mărunţele, izvorând parcă dintr-un fund 
neguros. Păreau la o vreme aşa de multe, încât nu maí încăpeau 
una lângă alta. Unele se stingeau mereu şi iar se aprindeau, şi 
unde se vedeau ele cerul părea că cerul se înfundă tot mai 
departe. 

ŞI până încremenea privind într-un rotocol al cerului, în alt 
cerc, când îşi muta ochii acolo, vedea mirat că sunt cu mult 
mai dese stelele şi steluţele cele numai cât nişte ţinte, decât 
fuseseră înainte când se uită în partea aceea de cer, iar când 
privi în toată libertatea bolta întreagă — la vreun ceas de când 
stătea întins pe spate — îşi zise înfiorat: 

— Da! e cerul puzderie de stele, cum zice tata! 


338 


— Fefeleaga — 


Nici poveste să-l vină somnul! Abia de acum va vedea el 
bine ce-l în cer! 

Liniştea grea căzuse peste toate şi îmbrăcase lumea ca un 
zăbranic nevăzut. Părea a cobori din văzduh, poate dintre stele, 
şi uneori îl ţiuia lui Ioniţă în urechi. De la o vreme îl păru că o 
mână nevăzută a semănat în aer, până sus, o altă puzderie, 
care nu se vedea, ci se auzea. Trebuia să fie o ploaie de cântece 
mărunte de greieri venită de departe. 

Lângă el fraţii lui respirau adânc. Se auzea şi răsuflarea 
vitelor ce zăceau în curte. 

Ioniţă privea întins cerul. Văzu iar că stelele nu-s pe-o formă 
de mari, nici de strălucitoare. Unele erau ca cioplite în dungi 
din care împroşcau raze ascuţite, clipind mereu; altele erau 
mici, cât nişte degetare de argint, care nu trimiteau raze; altele 
parcă erau numai puncte de negură, care se vedeau pe-o clipă 
ŞI Iar se ascundeau. loniţă urmări maí multă vreme o stea mai 
mărişoară, ce bătea în roşu, apoi pe alta care lumina verde, pe 
altele care parcă s-au adunat la sfat, în câte-un mic şi frumos 
pâlc, íar altele se înşiraseră în linii şi figuri... 

Da! Ce vede el acum cu uimire trăbă să fie Carul Mare, pe 
care | l-a arătat de câteva ori tatăl său pe cer, dar pe care el 
atunci nu l-a putut descoperi între celelalte stele. Da! El trăbă 
să fie. Uite cele patru roţi, uite ruda strâmbă cu cele trei stele! 
Stele mari şi luminoase, roţile maí ales trei, şi destul de departe 
una de alta. 

Seamănă cu un car cu ruda strâmbă, dar cu un car gol, nu 
cu unul la care sunt înjugaţi boi. 

Dar acolo, sus de tot, în adâncul cel mai depărtat, pâlcuşorul 
acela de ţinte de argint să fie Cloşca cu puii? ŞI pe aceea i-a 
arătat-o într-o seară tatăl său, dar el atunci nu a putut-o 
descoperi. Ea trăbă să fie, numaicât şi Cloşca nu-i mal mare 
decât puişorii eí. 

Multă vreme s-a uitat Ioniţă, întins în fundul bolţii, la brâul 
lat de negură chindisit cu steluțe şi cu ţinte, şi care de la un loc 
se desface în două ramuri; un drum care tale bolta în două, şi 


339 


— lon Agârbiceanu — 


despre care ştia de la tatăl său că e Calea Laptelui. Lui Ioniţă í- 
a plăcut de mic cerul înstelat, şi tatăl său, când a văzut că-l 
place, I-a spus unele lucruri despre stele. De ceea ce s-a mirat 
mai mult atunci Ioniţă, a fost de unde ştia tatăl său cum le cheamă. 
Dar acum nu se mai mira. El se lămuri de mult: d'apoi de unde 
ştim noi cum cheamă soarele, luna, luceafărul? Ştim şi gata! 

Ceea ce văzuse când privise mai îndelungat în acelaşi cerc 
de stele — cum răsăreau tot altele şi se îndeseau — descoperi 
acum pretutindenea, în Calea Laptelui, oriunde-şi arunca şi-şi 
ţinea mai mult ochii într-un loc: adevărate roluri de albine de 
argint, fumurii unele, ca şi când nici nu ar avea fiinţă. 

Somnul nu se apropia de el. Fusese aşa de însetat să vadă 
cerul noaptea, cerul întreg, cerul puzderie de stele, cum zicea 
tatăl său, încât nu se maí sătura să-l privească. 

De la o vreme simţi că s-a răcorit puţin aerul, părea că s-a 
subţiat. Acoperit cu ţolica, nu-i era răcoare: se descoperi până 
la brâu şi respiră adânc! Uşor se simţea! Abla acum îşi dădu 
seama ce năduf a fost în aer mal înainte. Oare în toate nopţile 
a fost aşa? ŞI în casa, unde a dormit până acum, tot aşa cloceală 
a fost? De aceea ieșeau cu toţii să doarmă afară? El n-a ştiut, 
n-a simţit nimic. Cum să ştie dacă adormea butuc, cât ce punea 
capul pe perină! 

Ioniţă cerceta mereu bolta cerului suflată de puzderie de 
stele. De câte orí privea într-o parte, îl părea că n-a mal văzut- 
o până acum. Era mereu nouă, parcă tot cu alte stele. 

Să le numere? 

Un zâmbet larg í se risipi pe faţă! Ce prostie să creadă că 
poate număra stelele! Asta a înţeles-o îndată ce s-a întins pe 
spate şi a văzut cerul înstelat deasupra lui. Să ştii număra nu 
până la o mie, ci fără sfârşit, şi tot nu al putea să afli câte stele- 
s pe cer. ŞI cum să le numeri, când pe fiecare clipă unele răsar, 
altele se ascund? Dreptate avea bunică-sa când zicea: „Cine 
poate spune câtă-l frunză în codru, cât nisip în mare şi câte 
stele-s pe cer? Numai prostul se poate lăuda că ştie!” 


340 


— Fefeleaga — 


Prostul, da! 

Dar frate-său încă nu-l prost, dacă I-a cerut să-l spună şi luí 
dacă le numără? 

— Nu-l prost bădiţa, a glumit, de bună seamă! îşi zise tot 
el. 

De atâta vreme întins pe spate, parcă înțepenise, deşi-l părea 
că el nu mai este în trupul acesta mic şi ţeapăn, de sub ţolică, 
ci se împrăştiase în văzduh. 

Deodată tresări speriat: cocoşul lor cucurigă de undeva, 
tare aproape. Apoi, după el, altul şi altul, din toate părţile satului, 
împânzindu-se în văzduh, un glas mai subţire, altul mai gros, 
altele cu răsunet în guşe: şi, ţinându-se după cei mari, cocoşe! 
din primăvara asta trâmbiţau şi ei subţire şi scurt, ca şi cu nişte 
jucării, încât luí Ioniţă îl veni să râdă. 

Ştia el că la miezul nopţii şi în zori cântă cocoşii, dar nu 
ştia ce vesteau acum: dimineaţa sau miezul nopţii? 

El nu-şi mai putea da seama, se simţea oleacă zăpăcit, 
apo! în scurtă vreme începu să caşte şi adormi buştean. 

Când se trezi dimineaţa târziu, fraţii lui nu maí erau de mult 
aici. 

Se duse în casă, flămând ca un lup. 

— Vezi şi te spală întâi, îl spuse mamă-sa când îl văzu că 
dă năvală la blidul cu lapte şi cu mămăligă de pe masă. 

— EI, acum te-ai săturat de stele? 

Ioniţă nu răspunse, dădu repede cu oleacă de apă pe la ochi 
şi se apucă de treabă la masă. Toţi ceilalţi mâncaseră de mult. 

— Nu ţi-a fost frig afară? 

— Nu. Ce frig? 

— Da’ către ziuă s-a răcorit puţin. 

— Nu ştiu, dar am fost acoperit cu ţolica. La noapte iar mă 
culc afară. 

— Nu ţi-a fost destul? Te vei culca în casă, unde ţi-e locul. 

După cină, Ioniţă se puse pe plâns şi nu se linişti până ce 
nu-i vorbi tatălui său. 


341 


— lon Agârbiceanu — CUPRINS 


— Lasă-l să se culce afară, tu mulere, nu-ţi mai bate capul 
cu el. Din Ioniţă ăsta şi aşa păcurar vom face şi păcurarii dorm 
tot sub cer. Lasă-l să se obişnuiască de pe acum. 

ŞI cât a ţinut secetea, loniţă s-a culcat tot afară, minunându- 
se mereu de cerul bătucit cu puzderie de stele. Dar acum nu 
mai auzea cântatul cocoşilor, nici de miezul nopţii, nici de 
dimineaţă, adormea curând, alăturea de fraţii să. 


BOURELUL 


De nici o vietate nu se miră Sandu ca de bourel, cum îl 
spuneau în satul lui la melc. Minunate erau toate gângăniile 
de prin iarbă, din grădina lor, de la puzderia furnicilor din 
muşuroalele răscolite cu un băț, până la cosaşi! verzi, care 
zboară zbârnâind de la picioarele lui, fac un arc în cer şi i lar se 
lasă în iarbă. Frumuşică era şi gâza lunguiaţă, cu aripi tari, 
tivite cu alb, cu două fire de corniţe subţiri ca aţa, care, dacă 
o luai în mână, făcea: „Seceriş-seceriş”. Oamenii spuneau că 
vesteşte apropierea secerişului. Îi plăcea cum o târâla gros pe 
nas, ca popa lor în altar, bondarul rotund şi greu, îmbrăcat în 
catifea neagră, cu nişte puncte galbene pe la urechi. Fluturi! 
ca fluturii, nu pune mare preţ pe ei. Parcă se împiedică mereu 
în aer cu aripile mari şi moi, şi zboară fără nící o rânduială. 
Dar gâzele cele mărunte de prin íarbă, cu aripi vârtoase, poleite 
în atâtea culori, unele care se luptă să treacă un fir de iarbă, îl 
lau mereu ochii lui Sandu. 

Vorbă să fie! ÎI plac lui şi gândaci! verzi de pe floarea albă 
a bozilor, şi ce! blonzi din april, şi cei mai cafeni! şi maí mari 
din maí, care umplu serile aerul, cu zborul lor ce se încurcă şi 
se descurcă mereu, şi chiar rădaşca, gândacul cel maí mare, 
aproape cât o păsărică, cu coarne lungi, dinţate, în care poate 
rupe un gătej uscat, dar care se rătăceşte rar prin sat, ci se ţine 


342 


— Fefeleaga — 


prin stejari! pădurilor. 

Tot ce se mişcă şi-i viu îl place lui Sandu. Adică nu chiar 
toate vietăţile. Râmele ce se tărâle pe pământul moale, după 
ploaie, nu-i plac, şi trece pe lângă ele ca şi când nu le-ar 
vedea, dar le vede şi-i scârbă; de şerpi í-í frică, dar nu prea are 
unde-i vedea, iar pe broaştele cele holbate nu le poate suferi, 
prea seamănă la cap cu femeile bătrâne. 

El se uită, priveşte cu băgare de seamă tot ce vede viu, şi, 
de la o vreme, nu se mai miră aşa de tare, ca atunci când le-a 
văzut întâia oară. Începe să le cunoască. 

De bourel însă nu se mai poate mira destul, oricât de adeseori 
l-ar vedea. Pentru Sandu, bourelul e ciudăţenia lumii. Unde 
maí poate fí o asemenea vietate? 

Primăvara prin burutenile uscate din grădina lor, găseşte 
multe scoici de bourel, dar sunt goale. Le adună şi le dă 
frăţiorilor maí mici, să se joace cu ele. Soră-sa, Mărluţa, pe 
cele mai mici le înşiră într-o aţă, găurindu- le cu acul, şi le 
pune, în loc de mărgele, la grumaji. Câte o scoică se sfarmă la 
împunsul cu acul, în care are arici roşu, dar nu-l nici o pagubă il 
aduce el altele, sunt destule prin farba uscată de lângă gardul 
grădinii. 

El le ridică mereu, uşoare ca o coajă de ou, şi tot adună, 
poate tot va afla vreuna cu bourelul înăuntru. Dar caută zadarnic: 
toate sună a gol. Unde vor fi bourenii din ele? Dacă-l casa lor, 
pentru ce au părăsit-o? ŞI el unde sunt acum? Unde au lernat? 

Mal târziu, când creşte iarba şi burulenile năpădesc grase 
şi înalte pe lângă garduri, iată că vede unele scoici mişcându- 
se. Se pune buburuz şi se uită cu băgare de seamă: e bourel de 
bună seamă! lată-l corniţele! lată-i trupul moale, chiar ieşit 
bine din găoace, Se târăşte încet, parcă mal mult stă pe loc şi 
plpăle mereu înainte cu corniţele care au la capăt un sâmbure 
mic, negru, ca o picătură, ca gămălia unul ac. Dacă încerci 
să-l atingi cât de uşor, c-un firicel de iarbă, corniţele | se sug 
repede, şi trupul se trage în găoace. Acum îl poţi lua în mână, 


343 


— lon Agârbiceanu — 


nu mai mişcă nimic, nu se mal vede nimic. Găoacea e grea şi 
rece, 

Dacă-l pui în iarbă şi o vreme nu te mal atingi de el, iar îşi 
scoale întâi corniţele, tot pipăie şi le lungeşte mereu, şi apoi 
iese şi o parte din trupul sur, moale şi cleios, şi începe a se târî, 
lăsând în urma luí o potecuţă alburie. 

îşi duce casa în spate, scoica alb-vineţie. Sandu nu poate 
ştí cât mai este în găoace din trupul bourelului. A încercat el 
de mai multe ori să-l scoată, să vadă cât e de lung, dar melcul 
s-a tras cu putere mare în scoică, lunecându-i printre degete. 
Ce rece era şi cum s-a umplut pe degete de mâzgă! Dac-a 
văzut aşa, n-a mal încercat. Mal bine să se uite cum îşi scoate 
corniţele şi cum se târâle iar. 

N-are ochi, nu are glas, nu ştii ce mănâncă, n-are picioare 
şi, totuşi, e şi el o vietate. N-are nici un oscior în trupul lui, 
numai căsuţa-l tare. Oare cum şi-o face? Ori intră în vreuna 
goală? Dar pe cele goale nu eí le-au făcut? 

Ce-i mai place lui Sandu, la melc, sunt corniţele. Tare seamănă 
cu cele ascuţite ale unei viţeluşe de-a lor. ŞI cum simt de Iute 
orice atingere. Parcă ele călăuzesc pe boure! în drumul lui. 

ŞI iată şi cludăţenia cea maí mare: un pul de bourel, numa! 
cât un nod, şi el cu o părere de căsulle în spinare şi cu nişte 
corniţe, minunăţia lumii! Mai sunt şi astea corniţe? Ceva maí 
gingaş n-a văzut Sandu de cându-i el. ŞI pipăle şi ele, şi simt, 
căci la orice atingere de-un firicel de iarbă se trag repede. 

Cine a mai văzut asemenea ispravă? îi vine să râzi, dar te 
cuprinde şi o jale când vezi că un neputincios ca el a şi pornit 
singur în lume. Puişorii de găină îi apără şi-l hrăneşte cloşca 
săptămâni de-a rândul; cei de rândunică, din cuibul de sub 
streaşina casei lor, stau frumos cu capetele pe marginea cuibului 
şi deschid toţi clocurile, când aud de departe încă ciripitul 
mamei lor. Rândunica, într-o clipă lasă hrana ce-o aduce, încă 
din zbor, în ctocul tivit cu galben al unui pul. S-a uitat el bine 
Sandu: deşi toţi puli ţin ciocurile deschise, pasărea cu coada-n 


344 


— Fefeleaga — 


foarfecă nu greşeşte niciodată: nu dă de două ori dup-olaltă la 
acelaşi golaş. 

Aşa se îngrijesc vieţuitoarele de puii lor. 

Dar de puiul de melc nu poartă nimeni de grijă, şi, aşa de 
mic şi neputincios, e lăsat de capul lui în lume. Ce rânduială 
va mai fi şi asta? Sandu nu crede că e o bună rânduială. 

Tot urmăreşte mişcarea înceată a nodului viu — cu căsuţă 
cu tot nu-i maí mare ca un nasture mic — şi îl vin în minte 
nişte vorbe auzlte de la copii mai mari: 


— Bour, bour, bourel, 
Scoate coarne de vițel 
ŞI te du la Dunăre 

ŞI bea apă turbure. 


Alţii încep aşa: 


— Bourel, bourel, 
Scoate coarne de vițel. 


Sandu le ştie într-amândouă formele. Dar nu ştie ce-i, nici 
bour nici Dunăre. Înţelege atât că bourelul la corniţe 
seamănă cu viţeluşa lor şi că, dacă îl mână să bea apă din 
Dunăre, asta trăbă să fie o apă. Dar unde o fi, pârâu ori vale, 
cum să meargă bourelul pân-acolo? ŞI apoi, bea el apă? Cu ce 
să bea? N-a văzut să aibă gură! 

„Fiind aşa, cum să nu se minuneze Sandu de melc mai 
mult decât de toate vieţuitoarele ce le cunoaşte? 

El încă n-a văzut nic! arici, nici broască țestoasă. Pe la ei 
nu s-au pomenit broaşte țestoase, arici erau, dar rar se arătau, 
şi numai seara târziu, când el dormea. 

l-au spus copili mari care umblaseră la şcoală ce sunt aceste 
vieţuitoare, că dascălul II le-a arătat şi în chip, şi că îşi duc şi 
ele casa în spate. Broasca ţestoasă are crescută în spate o scoică 
tare osoasă, ariciul o piele groasă, în care sunt împlântaţi sute 
de ghimpi ascuţiţi ca spinii, şi că la primejdie se adună şi una 


345 


— lon Agârbiceanu — 


şI altul sub adăpostul din spate, încât nu se mai vede nimic din 
trupul lor. Dar cele două vieţuitoare au şi picioare, şi gură, şi 
ochi, ba broasca ţestoasă are şi coadă. 

Sandu a încercat să-şi închipule vietăţile din carte, de care 
îl vorbiseră copiii, dar nu putea face nici o asemenea cu 
bourelul: bietul de el era şi mic, şi fără picioare, şi fără ochi şi 
gură. Apol avea corniţe, iar acele nu aveau. 

Rămânea cu ceasurile să se uite la bourel. Văzu că-s de 
toate mărimile, de la puii acela plăpânzi până la melci! mari, 
cu trupul sur, învărgat parcă, şi cu grumaz vânjos, care-i aducea 
aminte de grumazul taurului din curtea de vaci, când venea 
seara de la păscut, tot boncăluind şi sucind capul vânăt, cu 
coarnele ţepişe. 

Hei! De unde să ştie Sandu că pe vremuri, prin munţii şi 
pădurile bătrâne de pe la eí, trăia un bou sălbatic, căruia bătrâni! 
î ziceau b o u r, că şi copiii de român din vremurile acelea au 
trebuit să cunoască fiara din codru, să vadă cum are coarnele, 
pentru a asemăna corniţele bourelului cu coarnele ascuţite şi 
ţepişe ale bourului! 

lată, poate va învăţa la şcoală că azi numele de bour n-a 
mai rămas în limbă decât în versurile acestea de joc copilăresc: 


Bour, bour, bourel, 
Scoate coarne de vițel. 


Ba, dacă-i vorba de ştiinţa lui Sandu, a rămas şi într-o colindă 
pe care o ştie şi el, şi care zice: 


Colo jos, la mândru loc, 
Este-un strat de busuioc 

Cu cărarea prin mijloc, 

Da” cărarea cine-o face? 
Da” o fiară împungace, 

Un bour 

Cu părul sur, 

Cu copite potcovite, 


346 


— Fefeleaga — 


Cu coarnele-nir-aurite. 
Da’ în coarne 

Ce vezi, Doamne? 
Galben leagăn de mătasă 
Pentru Sora cea frumoasă. 


El la colindat punea totdeauna în leagăn pe soră-sa cu 
numele Sora. Dar alţi colindători, alţi copil care ştiau colinda, 
puneau alt nume, pe al unei surori, pe mamă sau chiar pe 
bunica, dacă vola colindătorul să se pună bine cu bătrâna, să-l 
umple buzunarele cu nuc! şi cu mere... 

Sandu se miră el de multe câte le vede la eí în grădină. Se 
miră mult şi de nişte furnici, cărora le cresc aripi şi zboară, şi 
de săculeţii albi ce se împrăştie când scormoneşte în unele 
muşuroale. Se reped ca pipăruşii furnicile la sacii de trei ori 
mai mari şi mal grei decât ele... prind cu gura şi aleargă cu el. 

Dar cele care au aripi se-nţelege că pot şi zbura! Când le 
vor fi crescut? Asta nu-l treaba luí să ştie. Vorba e că au! Dar 
cele care duc săculeţii au gură cu care te şi muşcă, şi se opintesc 
din picioruşe la povară. 

Dar bietul bourel? Ce vietate va mai fi şi el: fără picioare, 
fără gură, fără ochi, fără glas. Numai corniţele-s de el! 

ŞI toate vieţuitoarele pot fugi din culcuşul lor, când e 
primejdie, numai bourelul nu se poate despărţi de culcuşul luí. 


347 


— lon Agârbiceanu — CUPRINS 


REFERINŢE ISTORICO-LITERARE 


Eo mică schiţă, scrisă cu mai multă îngrijire de limbă şi de stil, de cum 
obişnuieşte acest minunat povestitor, şi în care se revelă cu o putere din ce în 
ce mai mare o întunecată şi adâncă imaginaţie. Într-însa, Agârbiceanu ne 
povesteşte ultimele clipe ale unei biete babe — baba Mâia — care boleşte 
singură într-o căsuţă de la o margine de sat şi moare încercând zadarnic să 
pună mâna pe luminiţa (noi am zice: lumânărica), pe care i-o pusese 
alături, împreună cu chibriturile, fiica ei, Salvina, când plecase după muncă 
la oameni. Mult timp plouase şi, neavând de lucru, Salvina, fată bătrână, 
trebuise să rămână cu ea în casă, fără nici de unele. Greu apăsa asupra 
bătrânei vremea rea, mai cu seamă că simţea cât se săturase fiica ei de 
această bolire; dar iată vine vremea cea bună, afară se vede soarele, Salvina 
pleacă lăsându-i lapte de băut şi „luminiţa“, iar baba îşi simte sufletul cuprins 
de-o bucurie, de-o nădejde, de-un dor de viaţă, ce parcă are să i se împlinească; 
bea lapte, se simte întremată, colindă cu mintea ulițele satului, vorbeşte cu 
cutare şi cu cutare despre viaţa din sat, din care o smulsese boala — o simte iar 
în juru-i — e o fericire nespusă pentru ea, că mai poate atinge măcar cu 
gândul realitatea: drumul, casele, oamenii, cerul, soarele... Dar în mijlocul 
acestei neaşteptate vieţi, moartea venise pe neaşteptate; şi zadarnic întinde 
acum mâna după lumânărică: bătrâna se rostogolește din pat şi moare, în 
odăiţa mică, întunecoasă şi părăsită, în care, cu o clipă mai înainte, pătrunsese 
parcă toată bucuria vieţii, cu nesfârşitele ei speranţe şi doruri. Această analiză 
sufletească, atât de originală şi atât de simplă, nu-şi poate găsi perechea decât 
în scrierile lui Tolstoi, neîntrecutul descriitor al ultimelor momente ale vieţi 

Mihail DRAGOMIRESCU, Luminiţa de 1. Agârbiceanu, în Convorbiri 

literare, II, nr. 1, 25 ianuarie 1909. 


Peste întreaga operă a lui Agârbiceanu se ridică... două din povestirile 
sale: Luminiţa şi Fefeleaga. 

În Luminiţa asistăm la clipele din urmă ale babei Mâia, uitată de 
vreme şi de moarte, uscată, gârbovită; de teama iadului n-are altă dorinţă 
decât să poată aprinde luminiţa sfântă înainte de a muri; începând să se 


348 


— Fefeleaga — 


stingă din picioare şi fără să fie bolnavă, i se păru că devine tot mai uşoară, 
că se urcă parcă în văzduh ca pe o aripă; întinzând atunci mâna grăbită 
spre luminita de ceară, baba răsturnă ulcica, aşa că muri fără ultima-i 
mângâiere. 

În Fefeleaga e schiţată viaţa unei femei nenorocite, ce-şi agoniseşte 
bucata ei de pâine muncind cu Bator, un cal tot atât de bătrân şi de 
nenorocit ca şi dânsa. A muncit astfel din greu până ce şi-a îngropat 
bărbatul şi cei cinci copii, rând pe rând; nemaiavând apoi pentru cine 
munci, Fefeleaga şi-a luat calul de căpăstru şi s-a dus cu el la târg, ca să-l 
vândă. Cu banii primiţi, s-a întors în sat să impodobească sicriul celei din 
urmă copile moarte. Prin duioşie, prin fineţea observaţiei, prin intuiţie 
psihiologică, amândouă schiţele sunt strajele înaintate ale literaturii lui 
Agârbiceanu. 


E. LOVINESCU, Literatura Ardealului. Cu prilejul povestitorului 1. 
Agârbiceanu, în Convorbiri literare, XLIV nr. 7, septembrie 1910. 


Tratând aceste conflicte tragice şi dezvăluind rănile grele lăsate de 
război, Agârbiceanu s-a aşezat ca observator în centrul epocii noastre. 
Povestirile sale te captivează, te tulbură, te înalţă, te întăresc sufleteşte. 
Durerile morale ale altora, autorul le simte ca pe ale sale, le-nţelege adânc 
şi le redă cu sinceritate. Ai crede că dintr-un respect religios pentru 
suferinţele — văzute, nu născocite — ale semenilor săi, Agârbiceanu se 
fereşte de orice meşteşugire, ca de o profanare... Eroii săi au inimi viteze 
(clasă sănătoasă! ănile cele mai grele sfârșesc prin a se cicatriza. În 
sufletele întregi, suferinţele morale au putere elementară, dar şi forțele 
regeneratoare nu se lasă mai prejos... 

ÎL numesc diletant pe Agârbiceanu, fiindcă operele sale nu sunt scrise 
cu maxima încordare a minţii şi a sufletului, ci în ceasurile pe care i le- 
au lăsat libere alte ocupaţiuni şi preocupări... 

Dacă durerile de după război ale Ardealului — pe care în mod firesc atât 
de bine îl cunoaşte — el le-ar studia oarecum ştiințificeşte, strângând mate- 
rial, dacă apoi, izolându-se pe vreun an de zile, ar organiza acest material în 
cadrul unui roman şi ar scrie acest roman chibzuind, meditând, 
frământându-se şi şlefuind fiecare rând, atunci ar crea o operă de scriitor 
de vocaţie, o operă care ar rămâne vie pentru generaţiile următoare. 

Dar şi aşa cum este, opera sa stă, în literatura noastră actuală, pe 
planul întâi; iar prin sinceritatea simţirii sale şi prin noblețea sa morală, 
Agârbiceanu întrece pe toți ceilalți scriitori de astăzi“. 

H. SANIELEVICI, Citind pe Agârbiceanu, în Adevărul literar și ar- 


349 


— lon Agârbiceanu — 
tistic, VI, nr. 234, 31 mai 1925. 


Ion Agârbiceanu este scriitorul care, alături de Sadoveanu, a oferit cu 
generozitate — timp de peste o jumătate de secol — o bogată şi substanţială 
literatură mai multor generaţii de cititori. Această literatură — în ceea ce 
are ea mai revelator — vine parcă din însuşi izvorul inepuizabil al spiritului 
popular, are ceva din aureola acelui epos anonim în care trăiesc, sintetizate, 
trăsăturile esenţiale, specifice omului din popor, experienţa lui de viaţă. 

Povestitor prin excelenţă, Agârbiceanu e un maestru al genului scurt 
şi tocmai această parte a operei sale îl defineşte cel mai adecvat şi ne 
obligă să-l recunoaştem ca pe un mare poet al vieților umile, al durerilor 
înăbușite, al unei lumi ce-a trăit în bună măsură într-un fel de împărăție 
a întunericului, ca să folosim expresia lui Dobroliubov. Aici, în povestire, 
Agârbiceanu — cu toate că e atât de legat de anumite împrejurări locale 
şi de o anumită epocă — are multe afinități cu scriitori ruşi, ca Gogol, 
Tolstoi, Cehov, Gorki, a căror concepţie şi viziune de adâncă umanitate 
şi poezie l-au impresionat în mod hotărâtor. Scriitorul ardelean cunoaşte 
şi el, ca şi ceilalți mari povestitori, secretul naraţiunii, acea artă subtilă 
şi durabilă a evocării concentrate, a sintezei dintre epic şi liric, în care 
materialul de viaţă se ordonează în modul cel mai firesc în vederea unei 
maxime eficiente artistice. Ştie să înfăţişeze, cu elemente puţine, viaţa şi 
destinele omeneşti cu acel farmec aparte pe care îl posedă numai 
personalitatea scriitorului profund umanist. Şi un astfel de scriitor este 
Agârbiceanu. La el emoția estetică nu poate fi despărțită de atitudinea 
etică, de compasiune şi simpatie, de încrederea în valorile rezistente ale 
sufletului omenesc. Povestirile sale — după cum se ştie — evocă sau 
zugrăvesc întâmplări şi oameni dintr-o epocă revolută, oameni de condiţie 
umilă de obicei, suferind toate nedreptăţile şi constrângerile unui regim 
nedrept, obligaţi adeseori să crească diform şi să trăiască într-un cumplit 
primitivism. Agârbiceanu a avut pentru astfel de personaje obidite o 
privire sigură şi înțelegătoare, de o rară căldură poetică, lipsită însă de 
idilism; aici atinge culmile artei sale, dăruind literaturii noastre o serie 
de tablouri realiste de o adâncă frumuseţe, care prin specificul lor, prin 
culoarea şi accentul lor, întregesc peisajul poetic naţional. 

Iată două povestiri, una despre o femeie sărmană (Fefeleaga), cealaltă 
despre un cal bătrân şi orb (Cerşitorul). Câtă nobleţe şi umanitate 
cuprinde fiecare din ele! Despre Fefeleaga s-au rostit multe aprecieri 
elogioase şi e socotită pe bună dreptate o capodoperă a prozei noastre 
scurte. Ea face parte dintre bucăţile pe care le citeşti şi le reciteşti, cu 
uimirea de a găsi în acel univers restrâns al eroinei atâtea lucruri nebănuite, 


350 


— Fefeleaga — 


cu înțelesurile şi amara lor frumuseţe. Privirea noastră, formată la şcoala 
cinematografului şi deprinsă cu observarea mai atentă a amănuntelor 
semnificative, a detaliilor discrete, dar grăitoare, vede în Fefeleaga un 
film de o tragică măreție, adecvat şi celor mai moderne exigenţe, prin 
sobrietatea mijloacelor utilizate, prin atmosfera lui pătrunzătoare. Aceasta 
e numai una din sugestiile pe care ţi le propune astăzi povestirea amintită. 
Pentru un cineast, aci se află un filon ce merită a fi exploatat, putând 
duce la rezultate din cele mai fericite. 

Cerşitorul, povestea calului bătrân şi orb, părăsit de stăpân să-şi caute 
singur hrana, e la fel de tristă, pentru că soarta acestui animal se confundă, 
de fapt, cu soarta multor oameni pe care Agârbiceanu i-a descris în alte 
povestiri, arătându-i în aceeaşi stare jalnică, inumană, la periferia vieții şi 
a societăţii. E un poem al durerilor mute, neluate în seamă, cum puţine s- 
au scris la noi. Aş spune, ca încheiere, că trebuie să luăm mai mult aminte 
la aceste frumuseți care trec pe lângă noi şi nu le observăm, la posibilităţile 
şi învăţătura ce se ascund în numeroasele povestiri ale maestrului. E o 
lume care nu a rămas numai un document de epocă; ea trăieşte în filele 
scriitorului sărbătorit şi ne solicită dragostea şi fantezia. 

Victor FELEA, Citindu-l pe Agârbiceanu, în Steaua, XIII, nr. 9, 

septembrie 1962. 


Există ... numeroase aspecte în povestirile lui Agârbiceanu care arată 
că el ştie să utilizeze cuvântul în vederea obţinerii unor efecte artistice. 
Eroul din povestirea Dragoste veche revine la aceeaşi idee, pe care o 
exprimă într-o formulare aproape invariabilă şi care ilustrează 
imposibilitatea de a evita ratarea. Alteori, ca în povestirea Popa Vasile, 
Agârbiceanu aruncă lumină, doar prin câteva frânturi de frază, asupra 
unui teritoriu vast al suferinței omeneşti. 

Oralitatea este, fără îndoială, una din trăsăturile caracteristice ale 
stilului lui Agârbiceanu, cum este şi a lui Slavici, predecesorul său. Oralitatea 
apare în primele scrieri căutată, uneori, chiar cu insistenţă. Pornea, când 
proceda aşa, de la ideea că scria „frumos“, pe câtă vreme, prin excesul de 
oralitate, nu făcea decât să încetinească istorisirea întâmplărilor. 
Locuţiunile populare îi sunt la îndemână şi, cum lumea evocată este cea 
de peste munţi, cuvintele cu circulaţie locală se întâlnesc frecvent. 
Particularităţile de grai local nu par, însă, să fie în opera sa mai numeroase 
decât în cea a lui Sadoveanu şi chiar Gala Galaction. Nu aceasta este însă 
problema principală. Agârbiceanu face, comparativ cu alţi scriitori, o 
prea mare risipă de cuvinte. Ea se explică prin nerevenirea asupra 


351 


— lon Agârbiceanu — 


manuscrisel in nesupunerea lor la reelaborări. Și tocmai acestea fac 
gloria marilor artişti ai cuvântului. 
Dimitrie VATAMANIUC, Povestirile, în Ion Agârbiceanu, Bucureşti, 
Editura Albatros, seria Micromonografii, 1970, p. 84. 


Povestirea lui Agârbiceanu cucereşte adeziunea noastră, reînnoită şi 
inepuizabilă ca satisfacţii estetice, deoarece constituie un univers uman divers 
şi convingător prin dramatismul fiecărei vieţi în parte, şi pentru că, aidoma 
povestirii de totdeauna, ne invită la reflecţia despre valorile ireductibile ale 
fiinţei. Femei muncite de necazuri, din aceeaşi lume cu Fefeleaga (Vârvoara, 
Copilul Chivei), oameni înfrânți şi loviți de viaţă, ajunşi la capătul rezistenţei 
lor fizice (Fişpanul, Săracul Toni), sunt în acelaşi timp portrete definitive. 
Scriitorul este un portretist şi a învăţat arta lui din creaţia marilor realişti ai 
secolului al XIX-lea. Unele au dimensiuni de simbol sau reclamă un strâns 
paralelism cu limbajul plastic. Bunica aduce-aminte de procedeele picturii 
flamande, de tonurile ei întunecate şi exacte, de sobrietatea ei, în general. În 
schimb Bunica Iova ne duce cu gândul spre pasta mai luminoasă şi mai fluidă 
a picturii veacului trecut. 

Agârbiceanu e adesea cehovian, asociindu-ne o literatură a provinciei 
(Maupassant, bunăoară). O inevitabilă apropiere se impune când e vorba 
de povestirea inspirată din mediul micilor slujbaşi. Pictura acestui mediu 
reține automatismul sufletesc şi epuizarea, vidul interior sau anchilozarea, 
paralizarea şi atrofierea sentimentelor generoase proprii omului. O anume 
democratizare sufletească e însoţită de reacţii dezarticulate de fantoşe, de 
unde nota depresivă prezentă şi la Cehov. (Bolnavii, Dragoste veche, 
Întârziatul, O zi rea). 

Se pot explica unele geneze, deoarece câteva povestiri prevestesc (tematic 
sau prin structuri pregătitoare) unele opere mai ample de mai târziu. 
Arhanghelii nu e străin de povestiri cu întâmplări triste (Duhul băilor, 
Costinaş), sau de altele prefigurând datele conflictului: consecinţele 
îmbogăţirii. Vâlva băilor şi, mai ales, Lada (cu tot caracterul ei vizibil 
didacticist) pregătesc motivele din roman. 

Şi în aceeaşi direcţie a observaţiilor de mai sus, un număr compact de 
povestiri pregătesc nervul satiric şi liniile caricaturale dedicate stigmatizării 
acide a micii şi marii burghezii româneşti din Transilvania. În tradiţia 
unui Caragiale, scriitorul ardelean (bun cunoscător şi al literaturii ruse 
din secolul trecut) dezvăluie neputinţa micii burghezii de a reuşi în viaţă, 
deşi voința de parvenire îi decide acțiunile (Milionul). Sau condamnă 
ipocrizia burgheză, filistinismul ei moral (Morala publică, Un candidat, 


352 


— Fefeleaga — 


Distanţa în societate etc.). 

Cele mai multe din aceste povestiri de tip satiric au valoarea unui 
exerciţiu pentru romanele sale, dintre care Sectarii este un moment 
interesant în aria romanului satiric (operând cu modalităţile pamfletului). 


Ion VLAD, Treptele povestirii [11]. Miraculoasele însuşiri ale po- 
vestirii: 1. gârbiceanu, în Descoperirea operei, Cluj, Editura Dacia, 
1970, p. 140-141. 


Multe volume de nuvele şi schiţe ale scriitorului Ion Agârbiceanu sunt 
consacrate în temei vieţii satului, cu ţărani apăsaţi şi obijduiţi până la 
sânge de neomenoasele orânduieli capitaliste. Durerile sfâşietoare ale 
sufletelor simple nu degenerează niciodată sub pana scriitorului în 
melodrame. Agârbiceanu, după cum a menţionat critica, are un desăvârşit 
tact artistic. Două din nuvelele lui Agârbiceanu, Fefeleaga şi Luminiţa, 
pot fi considerate flori nu numai ale nuvelisticii române, ci şi ale celei 
universale. 

Prin umanizmul şi poezia lor suavă multe din schiţele şi nuvelele lui 
Agârbiceanu ne amintesc de nuvelele marelui scriitor italian Giovanni 
Verga, în care, la fel, lirismul şi realizmul se contopesc în chip desăvârşit. 
Iată de ce culegerile de nuvele ale scriitorului s-au bucurat şi se bucură de 
o mare popularitate printre cititori. 


Vasile COROBAN, lon Agârbiceanu — Studii, eseuri, recenzii, 
Chişinău, Editura Cartea moldovenească, 1968, p. 303—304. 


Dacă tragediile trăite de atâtea femei de la oraş în epoca lui Ion 
Agârbiceanu nu fac obiectul interesului său, povestirile inspirate din viaţa 
satului sunt rareori lipsite de tenta mohorâtă a tristeţilor de tot felul care 
covârşesc sufletul femeilor din Transilvania acestei epoci. 

Sătencele din proza lui Ion Agârbiceanu sunt îmbătrânite de suferinţe 
şi sărăcie, biete epave umane, victime ale unor patimi mărunte, crescute 
ca plantele veninoase în mediul întunecat de neştiinţă al satului de altădată. 
Mătuşa Stana, altădată doftoroaia satului, a rămas singură pe lume şi s- 
a dedat beţiei. În monologul ei poticnit, mai pâlpâie încă o firavă lumină 
a conştiinţei: „Să te-mbeţi ca beutorii!... Ticăloasă!...“ 

O Nuță adulteră, o noră răutăcioasă, o soacră rea, o babă Mâie, 
zăcând pe patul ei imund, cu suprema dorinţă de a muri cu lumânarea 
aprinsă, sunt câteva din chipurile pe care cade fugara lumină a interesului, 
desprinzându-le o clipă din fresca ternă a satului, refugiat în eresuri şi 
bigotism. Nuvela Stana este un mic roman cu o puternică tensiune 
psihologică, purtător al mesajului de condamnare a războiului care distruge 


353 


— lon Agârbiceanu — 


şi dezumanizează, sfărâmând cele mai puternice legături de familie, 
dezlănţuind instinctele cele mai josnice. Numai în contextul războiului 
setea bestială de plăceri a Stanei ajunge să calce în picioare sentimentele 
tuturor, oprobriul satului înteg şi toate îndatoririle ei de soţie şi mamă. 

Poate că în toată proza scurtă a lui Ion Agârbiceanu un portret mai 
migălit ca al Bunicăi [...] nu găsim: „Bărbia galbenă, încreţită, se reazimă 
de ştergarul alb înnodat sub ea, de pieptul tras înăuntru, iar deasupra 
bărbiei, gura largă stă smerit închisă, păzită de nasul lung, fără culoare. 
Cele două puncte de argint viu, ce licăresc mereu din fundul capului, par 
două luminiţe depărtate, ce bat în stingere. Pe obrajii vechi, din mijloc, 
pornesc încreţiturile — o mulţime — şi trag spre coada ochiului. Altfel, 
izvorând de la îmbinarea nasului cu umerii obrajilor, se răsfiră pe toată 
fața, ca tot atâtea râuleţe. Ştergarul alb e tras până peste frunte. Nici un 
fir din cuviosul argint al bătrâneţelor nu scapă de sub acoperământul lui. 
Cele două dungi uşoare de sprâncene rare se tot ascund şi iară ies de sub 
învelişul alb.“ 

Una dintre cele mai puternice creaţii ale acestui scriitor însă este 
Fefeleaga. Ceea ce dă acestui personaj maximă capacitate de a răscoli 
sufletele ... este tocmai execuţia lui lapidară. În faţa noastră, Fefeleaga 
trăieşte ultimul act al cutremurătoarei sale drame. Cu chip imobil, ca de 
statuie, pe care nici un gând şi nici o simţire omenească nu se mai reflectă, 
Fefeleaga poate fi luată în tragicul cuplu pe care-l alcătuieşte cu Bator, 
anexa neînsufleţită a calului care poartă povara. Munca istovitoare, 
batjocura şi nedreptatea n-au înfrânt-o. Dragostea pentru soţul şi copiii 
ei, măcinaţi de oftică, a susţinut-o. De-a lungul unei vieţi întregi, singurele 
evenimente au fost înmormântările succesive, sporind încremenirea 
chipului şi pustiul din sufletul ei. Dar azi, când ultimul copil — Păuniţa 
— ia drumul cimitirului, resortul automatului se frânge şi o undă de 
lacrimi îi umezeşte ochii. Podoabele de înmormântare le va avea tot cu 
ajutorul singurului ei prieten, Bator, şi recunoştinţa faţă de cal îi umezeşte 
a doua oară ochii 

Nici fetele tinere din povestirile lui Agârbiceanu, prinse în aceeaşi 
perioadă istorică, nu au parte de un destin mai fericit. Puţine dintre ele 
trec pe ecranul operei, în primăvara vieţii, zâmbind. Cele mai multe par 
desprinse dintr-un coşmar dantesc. 

Lina n-a avut tinereţe, natura n-a pus nici un farmec în fiinţa ei. 
Părinţii au murit amândoi de oftică; trei dintre fraţi s-au risipit în lume 
după pâine. Ea a rămas să-l îngrijească pe Ion, bolnav şi el, cerşind lapte de 
la vecine. După moartea lui, cu mintea rătăcită de lipsuri şi deznădejde, 
intră păzitoare la vaci, dar în curând sfârşeşte în patul îngheţat din coliba 


354 


— Fefeleaga — 


pustie. 

Sora lui Simion e schilăvită din tinereţe de propriul ei frate, ca să-i lase 
lui averea. A venit în cârji să se împărtăşească, nădăjduind că o va ierta 
Dumnezeu de suferinţe. În mintea ei de sclavă mutilată, silită să stea în 
duhoarea din coşarul mieilor, nu încape decât un gând: să nu-i iasă vreun 
miel din coşare când va deschide uşa. Blestemele cumnatei ar mânia-o şi 
ar fi păcat, că a luat împărtăşanie. 

Eroinele lui Ion Agârbiceanu, în fresca prozei sale, îşi înscriu patetica 
mărturisire despre o epocă dureroasă a satului românesc și dezvăluie 
capacităţile de narator şi portretist ale acestui fecund scriitor. 


Emilia Șt. MILICESCU, Eroinele lui Ion Agârbiceanu, în Ramuri nr: 
1, ianuarie 1980. 


În concentrarea beletristică şi în profunzimea ei umană, Fefeleaga 
(1908) este esenţială ca o fabulă de Esop şi problematică precum Moartea 
lui Ivan Ilici. În puţinătatea ei formală, model artistic asemenea poemului 
Lacustră de Bacovia. Căci există la Agârbiceanu un realism elementar şi 
sintetic, ce dă viziunilor sale epice o densitate pe care nu o au decât ideile 
poetice şi care este de fapt propriu naraţiunii populare. 

Ion NEGOIŢESCU, Istoria literaturii române, Editura Minerva, 
Bucureşti, 1991, p. 201 


„Ton Agârbiceanu... este mai ales un observator al vieţii de toate zilele, 
în tradiţia lui Ioan Slavici, nu fără afinități cu reprezentanţii şcolii 
naturaliste şi debitor marilor prozatori ruşi, în special Dostoievschi. Ferindu- 
se de orice idealizare, scriitorul alcătuieşte, pe cea mai întinsă porţiune a 
nuvelisticii sale de inspiraţie rurală, — după un debut romantic cu De la 
ţară (1906), — o pânză vastă pe care se înşiruie privelişti de infern. 
Închegate, obişnuit, fiecare în jurul a câte unui singur personaj, naraţiunile 
recrutează din adâncurile obscure ale satului de pe vremuri o diversitate 
de figuri omeneşti reduse la numitorul comun al suferinţei, înfăptuind o 
galerie vastă de portrete în cărbune. Fiecare portret este chipul unei dureri. 
Nu rareori, străbătând imensa colecţie de portrete întunecate, atenţia 
cititorului e izbită violent de adevărate viziuni de coşmar, desprinse parcă 
din tablourile lui Goga... 


Dumitru MICU, Scurtă istorie a literaturii române, vol. 1, Editura 
Iriana, Bucureşti, 1994, p. 351. 


Scriitor inegal şi monoton, Agârbiceanu rămâne totuşi un pictor origi- 


335 


— lon Agârbiceanu — 


nal, fie şi miniaturist, al lumii transilvane, al Fefeleagăi şi al hocmanilor 
din minele de aur din Ţara Moților, un povestitor remarcabil când aşterne 
peste realitate o lume de fantasme şi de închipuiri. 


Al. PIRU, Istoria literaturii române, Editura Grai şi suflet — Cultura 
Naţională, Bucureşti, 1994, p. 143. 


Plasat între două din monumentele prozei româneşti — loan Slavici 
şi Liviu Rebreanu —, Ion Agârbiceanu se detaşează totuşi net de profilul 
acestora: mai îndrăzneţ prin proiectele-i epice decât Slavici, dar mai puţin 
adânc în sondajele psihologice şi sociale decât Rebreanu, el e mai liric 
decât amândoi, mai receptiv e la zona de fantastic şi de mister a lumii 
ţărăneşti, păstrând totuşi o atitudine candidă, optimistă şi tonică în faţa 
existenţei. Spiritualismul viziunii şi atracția pentru temperamentele 
pasionale îl apropie de Gala Galaction, cu care împărtăşeşte condiţia de 
scriitor-prelat, mai puţin manifest în abordarea laturii speculative-mistice 
şi savant-teologice prezentă în opera confratelui său. El rămâne mai 
aproape de percepţia cosmică „păgână“ a lui Mihail Sadoveanu, cu a 
cărui operă se înrudeşte printr-o comună sensibilitate ţărănească şi o 
identificare cu formele vechii noastre civilizaţii rurale. Masivitatea 
cantitativă a creaţiei, vasta ei geografie, varietatea topologică şi îndelunga 
prezenţă în mişcarea literară a secolului îl impun pe Ion Agârbiceanu ca 
pe unul dintre prozatorii români cei mai semnificativi, prin viziune, etos 
şi specific naţional. 

Mircea ZACIU, Ca o imensă scenă, Transilvania..., Editura Fundaţiei 
Culturale Române, Bucureşti, 1996, p. 227. 


356