Ion Agarbiceanu — Fefeleaga

lon AGARBICEANU 


lon AGARBICEANU 


Fefeleaga 


POVESTIRI 


CUPRINS: 

Notă asupra ediţiei. 
Tabel cronologic. 

I. POVESTIRI. 

POPA VASILE. 

CULA MEREUŢ. 
MOŞ VIRON 

26 DOI BĂTRÂNI. 

36 BUNICA IOVA. 
FEFELEAGA 

50 LUMINIŢA 

59 V-RVOARA 

67 LA O NUNTĂ. 
ANGHELUŞ 

77 SĂNDUŢA 

86 DUHUL BĂILOR. 
92 LADA 

100 MELENTEA 
107 GURA SATULUI. 
DARUL LUI MOŞ MIRON 
121 ZI DE VARĂ. 
Din volumul „FILE DIN CARTEA NATURII” 
CIOCÂRLIA 

151 LA COASĂ 

164 BUNICA SAFTA. 
ROITUL STUPILOR 
180 LA SECERIŞ 
187 MOŞ. 

IONIŢĂ 

198 LA FÂN. 


206 TÂLHARUL 

212 TURTURELELE. 
LA PĂDURE 

225 CULESUL PORUMBULUI 
233 PRESURA 

241 STRĂJERUL 

248 CIORILE 

257 NINGE 

263 V-NTURILE. 
ÎNT-IUL DRUM 

276 LA SĂNIUŞ 

286 POGĂNICIUL. 
PLOAIE CU ŞIROAIE. 
ADORMIREA MĂRIUŢEI 
307 NIŢĂ DE. 

LA COASTA MORII. 
ÎNTRE STEJARI. 
NEPOATA LUI MOŞ. 
MITRUŢ 

334 NICU 

340 SERI SENINE. 
BOURELUL. 


POPA VASILE. 

În odaia îngustă, joasă, cu geamuri mici, roşcate de 
flăcăruia când săltătoare, când liniştită a beţigaşului de său 
de pe masă, se plimbă cu paşi largi, măsuraţi un bărbat 
adus puţin de spate. Barba bogat revărsată pe piept are 
mănunchiuri groase de fire arginti. 

Mustăţile-i răsucite par două coarne de berbec, ce se 
pierd în barbă, roşcate, cu puţine fire albe. Din când în 
când, se opreşte lângă masă, vrea să se aşeze pe scaun, dar 
iar se îndreaptă şi iarăşi păşeşte larg şi măsurat. Pe câteva 
clipite capul se ridică măreț, şi sub sprâncenele dese, 


stufoase, ard în văpăi două diamante negre. Nasul de vultur 
palpită, pare că adulmecă în depărtări mari. 

În casă e linişte grea. Din odaia vecină, pe uşa deschisă, 
se-aude respiraţia regulată a celor ce se odihnesc, scutiţi de 
răsufletele reci ale vântului ce fluieră cu o mulţime de 
întorsături în streaşina lungă a casei, afară, în toamna 
târzie. În vatra rece, în două colţuri, doi greieri numără cu 
scârţâiri uscate clipele ce trec. Din cadrele icoanelor vechi, 
sfinţi, în haine lungi, şterse, ascultă, cu capetele plecate, 
furtuna de-afară. Par adânciţi în gânduri, ca nişte moşnegi 
ce-au adormit la un priveghi, cu coatele pe masă. Pe după 
icoane sunt vârâte tufe de busuioc şi de izmă creaţă, cu 
miros de sărbătoare. 

Întru târziu, bărbatul, după ce închide uşa odăi vecine, se 
opreşte în mijlocul camerei. 

Stă mult, ca împietrit, cu capul plecat, cu braţele 
încrucişate pe piept. Din când în când oftează, şi barba 
mare i se zbate ca o descărcare nervoasă. Afară, vântul se 
vaietă prin frăgarii negri, se învăluie pe sub streaşină, 
îmbulzindu-se prin geamurile mici, şi se depărtează apoi, ca 
răpit, într-un întuneric de să-ţi scoţi ochi, lăsând răstimpuri 
mari de linişte în urmă. Din ochi negri, aprinşi, se desprind 
repede doi stropi mari şi se pierd în barba încâlcită. Paşi se- 
ndreaptă iar, hotărâți acum, spre masă, şi scaunul cu 
spetează scârţâie dureros. 

O coală albă de hârtie aşteaptă pe masă. 

Pana înţepeneşte o vreme între degetele groase, apoi, 
încet, cu opintiri şi ponturi, începe s-alunece scârţâind. 

„Maăria-ta! 

De douăzeci şi cinci de ani sunt aici, în satul unde m-ai 
trimis. Douăzeci şi cinci de ani trec ca o palmă la ureche, 
dar pentru mine au fost douăzeci şi cinci de veacuri, măria- 
ta! Până am fost la învăţătură, m-ai cunoscut bine pe mine, 
şi pe Toader Vălean, şi pe Petre Muntean. Noi ţineam 
strana. Acuma, ei s-au dus de mult, măria-ta, şi numai eu 
am mai rămas, eu, Vasile Todoran.” 


Mâna lui Vasile începe să tremure ca de friguri, pe ochii 
se pune o ceaţă deasă. 

Şirurile ce se usucă pe hârtie i se par grozav de încâlcite. 
Literele joacă, se dezlănţuie, se împrăştie şi dispar apoi cu 
totul. Vasile 'Todoran se freacă la ochi, dar ochii nu mai văd 
în afară. Se lasă greu pe speteaza scaunului şi oftează din 
adânc. Sub para tremurătoare a feştilei de pe masă, sfinţi 
vechi de pe perete par că se deşteaptă. Afară, vântul se 
izbeşte în ferestrele mici, şi un ochi de hârtie plesneşte. 
Vasile 'Todoran deschide ochi, tresărind. Flacăra săului de 
pe masă se-alungeşte şi-i gata parcă să se desprindă de 
feştilă. 

— Ce vreme, Doamne, ce vreme! şopteşte popa Vasile, şi 
cu o năframă neagră astupă ochiul. Apoi se aşează iar pe 
scaun. 

De când duce el amarul ăsta de viaţă! 

Bătrânul badea Iacob, tată-său, să-i fi dat lui bună pace, să 
fi rămas aici în sat, în rând cu feciori. Cine-ar fi ca el acum? 
Dar nu! 

Bătrânului îi ardea să-l facă domn, şi încă ce domn, ia, nu 
aşa, o zdreanţă de scriitoraş! 

Avea băiatul glas bun, - ce mai glas! - „got”, cum zice 
cantorul Mitru. Şi dacă nu l-ar fi făcut popă, atinci pentru 
ce le mai dă Dumnezeu dar oamenilor? 

Şi Vasile 'Todoran, cum stă rezemat de speteaza înaltă a 
scaunului de stejar, vede, ca în vis, toată viaţa ce-a urmat 
pentru el din această hotărâre neînduplecată a bătrânului. 

O casă mică, cu ferestrele murdare, cârpite cu hârtie, 
locuinţa unui pantofar uscat, vânăt la obraz, care toată ziua 
şedea pe un scăunaş, punând petece ori tălpi, fumând 
necontenit şi golind tot la trei ceasuri o litră de rachiu. Un 
ucenic ghebos aducea şi ducea marfă, punând întotdeauna 
în buzunar glaja stăpânului. Aci a-nceput să înveţe lecţia ce 
i se spunea la şcoală, în mirosul de tutun, de cleiuri, de 
vinars şi de piele umedă, putredă pe jumătate. Când îi vin în 
minte anii petrecuţi acolo, îl cuprind fiori reci. 


Numai după ani a schimbat cvartirul şi s-a mutat la cei doi 
prieteni, cu care mai târziu cânta în strană; numai atunci a 
mai prins şi el vlagă. Ani de-nvăţătură erau doi pentru cei 
ce se grăbeau. 

Dar de aceşti doi ani Vasile Todoran îşi aducea totuşi cu 
drag aminte. Mai ales de unele zile mari. Când se strecura 
cu cei doi prieteni la crâşma lui Tănase, puneau trei şurţe 
de-ale crâşmăreşti în cele trei ferestre şi aşezau lumina în 
mijlocul mesei, iar în jurul lumini - trei sticle cu vin. Feciorii 
se mai încălzeau la inimă, li se dezlegau limbile şi le 
porneau lacrimile odată cu cântecele. Şi ce cântece, 
Doamne, Doamne! Te-aprindeau mai ceva ca vinul! Şi Vasile 
era cel mai meşter. În asta una nu se-nşelase bătrânul: 
feciorul lui avea un glas, 

— Doamne, ce mai glas! - „got”, cum zicea diacul Mitru. 

Vasile cânta, prieteni îl acompaniau, şi ochi lor cuminţi se 
umezeau. Şi când se depărta şi al doilea rând de sticle 
goale, să vină iar pline, prieteni se îmbrăţişau, şi apoi, 
liniştindu-se, făceau planuri mari pentru vi tor. Cei doi 
aveau acasă logodnice ce-i aşteptau cu ochii plânşi, 
blăstămând atâta foc de-nvăţătură ce trăbă să ai ca să poţi 
cădelniţă în biserică. Ei se-nduioşau mai în grabă decât 
Vasile, şi pe buze le veneau cântece de dragoste. Dar 
Todoran schimba repede rostul şi se pomeneau cântând: 
Cine trece Oltul mare? Ce viteaz răzbunător Umple astăzi 
de teroare Zbirii bietului popor? 

Şi nu se prea puteau dumeri ce va să zică „zbiri -bietului”, 
spus totdeauna într-un singur cuvânt. Dar Vasile punea 
capăt şi nedumeririi, căci încheia cu: 

Plângi, popor nenorocit! Plângi, că Tudor a murit! 

Şi cei doi prieteni plângeau cu lacrimi amare moartea 
bietului crai Tudor Olteanul, care trecuse Fără cruce, fără 
floare, Fără lacrimi pe mormânt. 

Amintirea acestor zile mari era singura zare luminoasă în 
viaţa lui Vasile 'Todoran. 


Dar cât de rare au fost acele zile! Câteodată i se părea că 
partea asta frumoasă a vieţi lui a fost un vis numai. Mai ales 
după ce-i muriră prieteni. 

El nu avusese logodnică, până la pricopseală, dar, venind 
acasă, zece ar fi mers după el. 

Lui Vasile îi vine în minte toată viaţa lui de popă aci în sat. 
Şi, din toate, înţelege numai atâta, că tată-său mai bine-l 
lăsa să crească în rândul celorlalţi feciori. Ani răi l-au legat 
de gard. Cei buni i-a cheltuit cu şcolile, pentru un băiat 
care, după cinci ani, murise de aprindere de plămâni, şi 
pentru o fată care şi ea fusese un an la oraş. 

A muncit în rând cu ceilalţi oameni din sat. 

A muncit ca un bou, şi nu s-a ales cu nimic. 

Că dacă era an ploios, eclegia se îneca de bălţile ce le 
ţinea lunca o jumătate de an; iar de era secetă, crăpa cleiul 
de sub firele rare de iarbă, şi cucuruzul îşi învârtea frunzele 
ca fusele. Mogşia lor cea bună, din moşi, a pus-o tată-său cu 
învăţătura lui. Era înrudit cu ju-mătate satul, - cât despre 
partea lui, cât despre partea muieri, - dar de la aceştia în 
zadar cerea. Erau săraci şi n-aveau ce să le dea. 

Şi tot ar fi mers cumva, numai să fi fost ani buni. Mai ales 
anul acesta din urmă! Trei vitişoare în grajd, şi nu avea un 
car de fân! Şi toamna venise degrabă. Le-ar fi vândut, da' 
nu le cumpăra nimeni, numai cu preţ de batjocură. Oameni 
mulţi plecaseră la America. Îşi vânduseră tot, ca să-şi poată 
face bani de drum. Şi plecaseră cu gâturile uscate şi cu 
ochii umezi. Şi s-au dus mulţi. 

De când se porniseră oameni să meargă în lumea cea 
nouă, îi tot umbla şi lui ceva prin cap, dar tăcea. Niciodată 
însă n-a fost aşa de zdrobit ca în seara asta. 

La o vreme, se ridică iar şi începe să se plimbe prin odaie. 
Întru târziu, se opreşte din nou, cu braţele încrucişate, şi 
stă mult aşa, ca împietrit. 

Afară, în noaptea adâncă, vântul vuieşte întruna. Două 
lacrimi mari se pierd în barba încâlcită, şi popa Vasile 


porneşte cu paşi hotărâți înspre masă şi se apucă din nou 
de scris. 

„Măria-ta! 

Eu, Vasile Todoran, de douăzeci şi cinci de ani preoţesc tot 
acolo unde m-a pus măria-ta. Pasămite, aşa e voia Celui-de- 
Sus. Acuma, eu am avut un fecior, pe care l-am purtat cinci 
ani la şcoală. Dar ăla a murit. 

Dac-a murit, s-a hodini, măria-ta. Dumnezeu să-l ierte! 
Acuma, măria-ta, vei şti c-a fost mare secetă în anul acesta, 
şi am trei vitişoare şi nici un car de fân. 

Să le vinzi, le dai pe nimica. De celelalte ar mai fi cumva, 
dar cu mălaiul stăm rău de tot. Poporenii n-au să-mi dea nici 
câte-un cop. Şi am, măria-ta, nevastă, că trăieşte încă, şi doi 
băieţi, peste zece ani amândoi, dar pe ăştia vezi bine că nu 
i-am mai putut duce la şcoală. Şi aşa, ei pot trăi şi cu mălai. 
Dar mai am, măria-ta, o fată de douăzeci şi patru de ani. Şi 
nu s-a măritat încă. A fost un an şi la şcoală, la oraş, dar 
domnişoară tot nu poate fi, că nu avem nici bani; apoi, 
feciorii din sat se vede că nu prea îndrăznesc, şti dumneata. 
Şi aşa, e trecută de ani şi nu s-a măritat încă. Şi să o vezi 
numai! Înaltă, mlădioasă, cu faţa albă ca de crin, cu ochii 
negri, negri şi umezi! Şi stă aşa, şi nu se mărită. Măria-ta! 
Pe mine pentru fata asta mă doare. Şi să mă ierţi, măria-ta, 
dar când mă uit la ea, blăstăm ziua în care m-a dat tata la 
şcoală. 

Acuma, de-aceea vin eu să scriu mărieitale: vreau să adun 
ceva bani, să-i fac zestre, ori să mă duc de-acasă, că aşa, 
gândesc, feciorii vor fi mai îndrăzneţi, că preuteasa, 
Ruxandra, e ţărancă şi ea. 

Eu singur îs domn în casă. Că, uite, de asta voiam să-ţi 
spun mărieitale: eu vreau să mă duc din sat, oblu în 
America. S-au dus ei încă oameni de la noi, şi au făcut uni 
bani. Acuma, eu numai de-atâta mă rog, să-mi dea măria-ta 
slobozenia asta şi să-mi ţie satul până voi veni. Nu ca popă 
vreau să mă duc, măria-ta, nu! Patrafirul îl las aici; ci acolo 
spun că sunt fabrici multe şi plătesc mai bine. Nu pentru 


mine, nici pentru Ruxandra, ori pentru cei doi băieţi te rog, 
ci numai pentru ea. De ea mi-e milă, că e trecută de 
douăzeci şi patru de ani, şi nu s-a măritat încă. Ş-apoi mai 
spun eu încă ceva, dar numai mărieitale: aşa-i ea, nu poate 
mânca nicicum mălaiul gol. Şi în America mai fac oameni 
bani, măria-ta. Şi trăbă să mă duc! 

Aşteptând slobozenia, sărută dreapta mărieitale sluga 
plecată, Popa Vasile, zdrobit, împătură hârtia, o pune bine 
în buzunar, şi aşa, îmbrăcat, se răstoarnă pe laviţa de lângă 
fereastra în care răscoleşte şi-acuma vântul. 

Dimineaţa înciripă de la judele un cal, cu şaua de lemn 
îmbrăcată în piele neagră, şi spuse femeilor că trăbă să 
meargă până în oraş, la poştă. 

Când să iasă pe poartă, un copilandru de vreo şaisprezece 
ani, oacheş, îmbrăcat în suman, se arată şi el în prag, cu 
calul de căpăstru. 

Domnule părinte, să faci bine să vi, că moare taica! 

Cum moare, mă lonică? N-a fost beteag! 

— Numai de două zile a căzut la pat. Dar acum moare, 
domnule părinte! Fă bine, vină-n grabă! 

Ai lui Ionică locuiau pe hotar, cale de-o poştă pân-acolo. 
Popa Vasile sări din şa, se-ntoarse furtună în casă, luă 
patrafirul şi ceaslovul, se-avântă iar pe cal şi plecară 
amândoi. 

Colo, după amiază, o căruţă se opri înaintea casei 
preoţeşti. 

— Vină, Ruxandro, de ia patrafirul şi ceaslovul! Trăbă să-l 
ducem la doctor. De nu, omul ăsta moare cu zile. E în 
aprindere de plămâni, aşa cum a fost şi Gheorghieş al 
nostru. În căruţă nu se vedea decât lâna cojocului ce- 
acoperea pe bolnav. Seara, căruţa se opri iar în faţa casei. 
Popa se cobori. 

— Auzi, lonică, dacă-i ajunge acasă, să faci cumva să 
trimiţi calul, că e al judelui, zise popa către băiat, şi, 
întorcându-se către preoteasă: I-au dat doctori leacuri şi-au 
zis că-i trece. Da' de nu mergeam, era gata! 


Vezi, mor cu zile bieţi oameni! 

Când să se dezbrace, popa Vasile dă de scrisoarea la 
vlădica în buzunar. Îşi uitase toată ziulica de ea. O scoate, o- 
ntoarce, o priveşte lung pe toate părţile, apoi se-apropie de 
vatră, o pune în flăcări şi oftează din adânc, cu privirile 
pierdute-n vâlvătaia roşie: 

— Câte necazuri, Doamne, câte necazuri! 

CULA MEREUŢ. 

La stâna de la Comandă, Cula Mereuţ e acum a cincea 
roată la car. Strungari, nişte băieţandri de ieri, de-alaltăieri, 
îl iau peste picior, iar păcurarii roşcovani la faţă, cu 
cămăşile smolite, râd pe sub mustăţi de ponturile ce i le fac 
aceia. Dar când e să urnească o treabă cu temei, Cula 
Mereuţ trăbă să vie cu sfaturile bătrâneşti, aşezate, ca să 
iasă toate bine la cale. Cea dintâi urdă, primăvara, şi cel 
dintâi caş Mereuţtrăbă să le facă; eltrăbă să potrivească 
laptele din fiert, să arate cât cheag trăbă pus ca brânza să 
iasă potrivită pe întreg anul. Ceilalţi păcurari stau atunci pe 
de lături şi privesc ţintă la toate apucăturile bătrânului. 

— Ia gustaţi, puilor, de vedeţi, mai are moşul preţ de-un 
ban râu? 

Şi Cula, cu ochi mici, strălucitori de bucurie, le împarte la 
toţi caş dulce şi urdă nouă. 

— Plăteşti, moşule, un corn de ţară încă! 

Flăcările arămi de sub căldare rumenesc şi mai mult feţele 
ciobanilor. Ochi le scânteie, negri ca tăciunele. Îşi scutură 
capetele frumoase, - să le tai în marmoră! - ca să se 
tocmească bine părul luciu, şi privesc la urda şi la caşul alb 
ca zăpada. 

— Măi strungari, măi, mă Bucure, mă, haidaţi de duceţi 
zărul, să ştie şi câini ăştia, săraci, că a mai sosit o dată 
sfânta primăvară! 

Şi Cula Mereuţ le arată cât zăr să ducă. 

Strungarii se codesc, se frământă, şi unul îşi strâmbă gura, 
gata să plângă. 

— Păi numai atâta să le ducem? Sunt şase zăvozi! 


— Asta-i! Parcă ei ar fi sparţi, ca voi! Şi strungarii, oricât 
ar voi să-şi hrănească bine câini, trăbă să se mulţumească 
cu atâta. 

La troaca îngustă, dulăi mari, lânoşi, pleoscăie cu limbile 
lungi, de-ai gândi că se îneacă, nu alta. Din când în când 
vreunul îşi arată colţi, rânjind spre vecinul ce se îndeasă în 
el. Apoi, în răstimpuri, câte doi se muşcă de urechi, de gât, 
aleargă de la troacă unul după altul şi, unde se ajung, cad 
grămadă, încolţindu-se, hârâindu-se. 

— Nu-i lăsa, Petre, mergi şi arde-l pe Bălan de 
mamafocului! De nu se-nfrică acum, de la-nceput, nu va mai 
fi pace între ei la nici o mâncare. Un flăcăuandru oacheş, 
larg în spate, se repede cu bâta. 

— Aşa! Dă-i, dă-i tâlharului, să ţie minte! Bun! 

Bun! Mai dă-i una. Brava! Acum ştiu că nu mai muşcă! Şi 
Cula Mereuţ râde foarte mulţumit, înmulţindu-şi creţurile 
de pe obraz. 

— Măi, aveam eu un câine, adaugă el, - voi nu l-aţi apucat, 
- ăla, dacă nu stăteai cu bâta lângă el, se punea de-a lungul 
în troacă, de nu se mai putea apropia nici un dulău. Muşca 
în dreapta, se rânjea în stânga, se îndrepta înainte, sărea 
deodată înapoi, de gândeai că-l poartă zmei. Şi dacă se 
sătura, rămânea aşa, cu toate patru picioarele în zăr, ca 
încremenit. 

Numai colţi şi-i arăta din când în când. Al dracului câine! 
Da” şi lup să fi fost care, dacă intra odată în turmă, să se 
mai întoarcă în pădure! Era o prăsilă, şti, cum azi nu se mai 
află. 

— De mult a murit, moşule? 

— De mult! Şi nici azi nu ştiu ce boală să fi avut. Că într-o 
dimineaţă mă trezesc numai că voinucul meu nu se mai 
scoală de lângă strungă. A zăcut patru săptămâni pe coaste 
şi nu mânca nimic, ci privea numa aşa, cu ochii învăluiţi de 
ceaţă, ca un om care simte că se duce. Îl chemam pe nume 
şi nu mă auzea, îl mângâiam pe gât şi pe spate şi nu mă 
cunoştea. Sara numa, când se lăsa aşa o linişte de să auzi 


cum rumegă oile şi când vrun păcurar punea fluierul la 
gură şi-l făcea să plângă, atunci numa începea şi Hectoru 
meu să urle, da” nu aşa cum urlă câini, ci părea un glas de 
om, demi rupea inima. 

Pasămite numai fluierul îl mai auzea. Şi am plâns eu cu 
baba după el multă vreme, că era de la părinţi ei, şi când 
am adus mireasa acasă, nu s-a mai lăsat de car. 

Cula Mereuţ clipea acum des din gene şi mişca din umeri, 
ca şi când şi-ar sălta cojocul pe spate, deşi nu-l avea. Ochii 
se înduioşau la amintirea vremilor apuse şi clătina din cap 
fără să zică o vorbă. 

Fusese vreme îndelungată baci la stâna asta, unde ca băiat 
a fost strungar, iar ca flăcău, păcurar harnic şi isteţ. Acum 
toate s-au dus! Oamenii cu care se putea înţelege bine, 
prieteni, viaţa, toate. A mai rămas cu câmpul şi cu pădurea 
de pe culme. 

De cum se băgau oile în lapte, Cula Mereuţ umbla cu 
sterpele. Pornea dimineaţa, cu doi câini tărcaţi după el, cu 
traista în vârful bâtei, şi nu mai dădea pe la stână câte 
două-trei zile. 

Când apuca să doarmă la stână, nu mai încăpea de gura 
strungarilor, nişte frunză-n buze, de nu plăteau două 
parale! 

— Moşule, am numărat sterpele dumitale şi se vede treaba 
că pe cinci le-a mâncat lupul! 

Cula le da pace să vorbească, dacă nu-i venea somnul; 
sentorcea numai pe cealaltă parte. 

— Ba să-ţi spun eu una, fârtate Niculae, zece sterpe de-ale 
moşului, de alaltăieri, au nişte miei ca aceia, să-i frângi în 
genunchi de graşi. 

— Asta nu ştiu cum va fi, da' cea cu lupul stă. 

Eu am fost azi-dimineaţă pe la Valea-Vaci şi am văzut la 
marginea păduri, într-un tufiş, lână de oaie mâncată acum, 
proaspăt, de lupi. Pe-acolo numa turma moşului umblă. 

— Mai duceţi-vă şi dracului, măi copi, că de gura voastră 
nu poate omul închide un ochi! 


se răstea la ei, întru târziu, un păcurar ce era mai 
aproape. 

Ceilalţi tăceau molcom, cu ochi la cerul înflorit de stele. 
Cula Mereuţ nu zicea nimic. 

Se învârtea când pe-o latură, când pe alta. 

Nu-l prindea somnul. Se ridica într-un cot, îşi scotea pipa 
şi o îndesa cu tabac dintr-o beşică mare, smolită. Apoi se 
apuca să sloboadă la fumuri, tot câte-un ghem mic, din 
colţul guri. 

În văzduh plutea o linişte de se auzea cum rumegă oile şi 
cum şopotă, înfiorată de taină, pădurea de pe culme. Sus, 
stelele se îndeseau tot mai mult şi trimiteau, tremurând, 
sulițe albe, fine, printre genele ce se lăsau grele pe ochi 
moşului. În răstimpuri mari se auzea câte un susur moale, 
îndelungat, ca şi când ar trece, prin văzduh, o pasăre 
uriaşă, nevăzută, cu aripile uşoare întinse. Cula Mereuţ, cu 
ochii închişi, punea luleaua după şerpar şi se lăsa domol pe 
spate. Dar când să-i fie somnul mai tihnit, strungarul Bucur, 
care nu avea deloc poftă să doarmă, se apropia încet de 
moşneag, îşi ducea fluierul la buze şi începea să tragă la 
doine ca acelea, de tresăreau coamele stejarilor bătrâni în 
vis. Dacă se deştepta şi alt păcurar, Bucur mânca o papară 
ca aceea, dar bătrânul nu-i zicea nimic, deşi de adormit nu 
mai putea să adoarmă. 

Cu draci ăştia de strungari numai o dată pe an era prieten 
Cula Mereuţ: toamna, când se împreunau oile. Atunci îi 
muştruluia de mamafocului. 

— Măi Bucure şi Niculae, voi să-mi prindeţi berbecele cel 
băl. Da' până număr la trei! 

Băieți alergau, speriau oile, îl prindeau şi rămâneau să 
tragă berbecele după turmă. 

Dar moşul îi ajungea şi punea şi el mâna. 

— Aşa, acum să vie săinul. Acesta era berbecele bătut de 
bălul. Sâinul venea adus de Bucur, se oprea aşa ca la 
douăzeci de paşi, cu capul ridicat, mândru. Moşul şi cu 


strungari ţineau pă bălul, care, zărindu-şi duşmanul înainte, 
îşi încorda gâtul. Bătrânul comanda: 

— Ui -i-iup! 

Săinul pornea furtună, de-i sălta lâna, şi se izbea ca maiul 
în capul bălului. 

— Aşa, asta-i bună! Încă una, săinule! 

Acesta se retrăgea, mergând îndărăt, la aceeaşi distanţă, 
şi o altă izbitură de mai, —ca şi când ai da să crapi un butuc 
mare, - trăznea între coarnele bălului. 

— Aşa ţi-a trebuit, hoţule! Asta-i învăţătură! Şi slobozea 
berbecele. Altfel, cu strungari nu-şi făcea treabă. Numai 
când îi aduceau tabac, îi întreba cu ochi cercetători: 

— Mai este, măi hoţilor? Că sunteţi curat hoți. 

De altfel nici nu rămânea multă vreme pe la stână. Vuţa, 
baba lui, îl găsea tot pe marginea pădurii de pe culme, de 
câte ori venea la el, ori în pădure. Şi venea regulat, de trei 
ori pe săptămână, să-i aducă un pachet de tabac de trei, 
toată patima ce o mai avea moşul în lumea asta. Când venea 
bătrâna, între ei, de ani de-a rândul, se petrecea aceeaşi 
scenă. 

Vuţa se abătea totdeauna mai întâi pe la stână şi întreba 
cu glas moale, sălciu: 

— Omul meu nu e pe-aici? 

— Nu, bunico, de două zile n-a mai venit. 

Poate l-or fi prins nişte lupi. 

— Ha? făcea bătrâna şi pornea fără să mai întrebe ceva. 

Când îl întâlnea pe Cula, la marginea pădurii, era bine, dar 
câteodată numai clopotele se auzeau, unde şi unde, sub 
bolta de frunze. Atunci Vuţa dădea târcoale pe marginea 
păduri şi-şi chema moşneagul, cu glas scârţâit: 

— Uu, Culo, măăăă! 

Şi în pădure răsuna un „ă” prelung. Vuţa se da pe unde 
era loc mai ridicat, îşi punea mâna zbârcită sub barbă, 
buzele i se despătureau din smerenia bătrâneţelor: 

— Uu, Culo, măăă! 


Şi abia întru târziu răsunau clopotele de la oi, tot mai 
aproape, tot mai aproape, până se iveau în marginea 
pădurii cele mai sprintene. 

Bătrâni se aşezau, tăcuţi, pe ţelină. 

— Ai venit iar, Vuţo? 

Şi moşneagul privea în pământ. Bătrâna îi răspundea întru 
târziu: 

— Venit, Culo! Tăceau amândoi. 

— Ş-ai mai făcut rând de un pachet? 

— Mai, că încă am două găini care ouă. 

Şti, ceea galbenă, cu creastă de cocoş, şi cea pestriță, care 
ne-a stricat atunci, la Paşti, o fereastră. 

Vuţa scotea din sân o năframă neagră, o despătura 
pendelete şi-i dădea pachetul. Nu zicea nici unul nimic. 

Cula desfăcea hârtia galbenă, punea tabacul în beşică, 
scotea pipa şi o îndopa cu „proaspăt”. Lăsa o dungă de 
catran pe cioareci şi aprindea iarba-dracului. Slobozea 
nouri uşori, alburi, prin colţul guri. 

Baba se uita la el. 

— Doamne, Culo, mult pipi tu! 

— Hm, mult! răspundea moşneagul, scurt, pe nas. 

— Apoi, cu gura plină de fum, adăuga: Îmi mai aduc şi 
strungari. 

Strungarii?! De unde, Culo? Mereuţ clipea viclean din 
ochi. 

De la sasu. 

De la care sas? 

De la cel cu tabac. 

— Şi care-i ăsta? 

— Iacă, soro, tu nu şti! Sasu şi dracu! Acasă, în grădină, nu 
pune tabac, că i-i frică. La hotar, mai prin cucuruz, mai prin 
napi, pune. Dar au dat strungari noştri de el şi-mi tot aduc. 

Strungari, ce-i drept, i-au adus de câteva ori, dar numai 
câteva fire. Bătrânul nu i-a crezut când i-au spus că nu mai 
este, şi de atunci, prăpădiţi, îl ţin pe bietul Mereuţ cu tabac 
din frunze uscate de napi şi de bostani. 


După un timp baba se trezea ca din vis. 

Uite, Culo, stejarul acela n-a fost ars. 

Cine l-a ars? 

L-a trăznit, Vuţo! 

— L-a trăznit! Măi, măi! se minuna bătrâna. Ce putere 
mare s-a făcut şi din pădurea asta! Ştii, mai demult erau 
numai nuiele de-ngrădit. 

E mult de-atunci, babo! 

Tare mult, moşnege! 

Şi-şi aminteau liniştiţi, ca şi când ar fi spus crâmpeie din 
viaţa altora, atâtea lucruri trecute de pe când erau ei în 
floare. 

Târziu, Vuţa se gătea de mers. 

Acum te duci, Vuţo? 

Da, mă duc! 

Prin sat ce mai e nou? 

Ce să fie, moşnege? Nimic. 

Şi Vuţa, adunată de spate, cu cârja bătrâneţelor în mână, 
îşi trăgea cu greu cizmele mari, uscate, pe pajişte, iar Cula 
îşi aprindea din nou luleaua şi rămânea, aşa,-ntr-o dungă, 
cu ochi pierduţi spre culmile pădurii, ce părea o boltire de 
smarald sub lumina soarelui tânăr. 

MOŞ VIRON. 

Cine-l cunoaşte mai de-aproape îi zice „moş Viron”. Când 
vorbeşte mai mult cu el, îi spune simplu, cu glasul înduioşat: 
„Moşule”. 

Cei albiţi de ani însă, care-au apucat alte vremuri, nu i-ar 
zice pentru toată lumea asta decât „părintele Viron”. 

Din sătuţul lui, răsfirat pe cursul unei văi ce-şi strecura 
argintul în valurile frânte, părintele Viron nu mai prea ieşea 
în lumea asta largă. Că era destul pentru bătrâneţele lui, - 
grele dar neînfrânte bătrâneţe, - să slujească duminica 
sfânta liturghie, iar peste săptămână să mai împuţineze din 
cele sărindare şi canoane ce i le dau oameni mai cu tragere 
de inimă ca unui preot tânăr, căci, ce să zici, bătrâneţele 
sunt totdeauna mai aproape de Dumnezeu. Când ieşea la 


sfânta liturghie, să cădească biserica, aceeaşi muzică 
duioasă, plină de pace, se desprindea din zurgălăi înnegriţi 
de fumul de tămâie, pe care o cunoşteau poporenii de un şir 
lung de ani. Şi creştini se alinau smeriţi, cu capetele 
plecate, cu mâinile în lungul trupului, să-i mângâie mirosul 
fumului albastru, iute, ce rămânea în clăbuci rotunjori, ca şi 
când ar fi scăpat din pumni, de câte ori părintele Viron 
zmuncea din cădelniţă. Şi ferit-a sfântul ca să cădească 
dumnealui ca alţi preoţi bătrâni: abia să-şi mişte paşi şi abia 
să adie din cădelniţă! Pe când buzele îi bolboroseau „psalm 
cinzeci”, se purta grabnic şi hotărât, ca şi când ar fi fost 
mânios pe cineva. 

Stângăcia nu o putea suferi părintele Viron. 

Când vedea într-alt sat vreun preot că abia se-ncurcă prin 
biserică, nu se putea răbda să nu-i spună, după liturghie: 

— Bine, nepoate, de ce ţi-a dat Dumnezeu sănătate? Nu 
uita că slujba-i slujbă, ori la Dumnezeu, ori la împăratu! Tu 
aşa te uiţi de parcă n-ai mâncat de trei zile şi ţi-i tot frică să 
nu ameţeşti! 

Nici tineri, nici bătrâni nu scăpau ne-mproşcaţi de 
părintele Viron dacă i se-mpărea ceva. 

Şi în biserica lui trebuia să fie curăţenie şi rânduială odată. 
Că de se întâmpla să zărească căpeţele de lemnuşe pe 
lângă sfeşnice, ori alt semn trădător pentru crâsnicul ce n-a 
măturat sâmbătă seara biserica, se oprea cu cădelniţa în 
loc, privea cu sprâncenele adunate la locul cu pricină şi nu 
se putea răbda să nu arate şi cu piciorul. 

Iar când se întorcea în altar, crâsnicul lua, cu capul în 
pământ, cădelniţa şi mergea să aducă jar nou, deşi nu era 
nici jumătate stins celălalt. Pe diacul ce l-a avut dintâi, atâta 
l-a tot urmărit prin toate crâşmele, de nu-i lăsa omului 
răgaz să bea un pahar de vinars, încât bietul diac, cum era 
pătimaş de felul lui, a trebuit să se mulţumească de cinste şi 
de slujbă. Şi, colac peste pupăză, când a cântat diacul cel 
nou în biserică, părintele Viron a ţinut o predică despre 
datorinţele feţelor bisericeşti, cum mai ales aceştia trăbă să 


se ferească de crâşmă, căci în fiecare butoi stau zece draci 
şi umblă să ducă în ispită o faţă bisericească. Şi în timpul 
predici privea aspru, de câte ori se oprea să-şi ia răsuflet, la 
diacul cel vechi. De altfel, părintele Viron nu-şi prea lua 
răsuflet. Vorba întâi şi a doua îi erau domoale, dar de-aici 
încolo, se aprindea văzând cu ochii şi vorbea la inima 
omului, de n-ai fi crezut că-i a lui barba cea albă şi părul 
argintat. Îi vedeai numai ochi negri, plini de foc şi 
neastâmpăraţi. 

Dar liturghie e duminica şi în sărbători, când are preotul 
slujbe de la poporeni. Multe zile însă sunt goale, pusti, fără 
să şti ce să faci, mai ales dacă eşti cu-atâtea ierni în spate, 
ca părintele Viron. Că dacă eşti bătrân, te trezeşti odată cu 
găinile şi, după ce te-mbraci, vezi că n-ai ce face. leşi în 
curte, vezi că nu-i nici acolo nimic de făcut. Atâta doar, săţi 
aprinzi pipa şi să-ţi deschizi portiţa, să-ţi mai dea oameni 
bună dimineaţa. E bine şi asta, când ai o fire să te rabde 
aşa. Dar părintele Viron nu era dăruit de Dumnezeu cu 
astfel de fire. Nu poţi dormi? Te scoli, te speli în grabă, zici 
trei rugăciuni care le şti şi „psalm cinzeci”. N-ai ce face în 
curte? leşi pe uliţă şi porneşti cu cârja bătrâneţelor în 
mână. Ci nu mergi aşa ca bătrâni, ci cum se merge în aerul 
tânăr de dimineaţa. Întâlneşti un om harnic şi-i dai un sfat 
bun pe ziua de azi, dai de o femeie şi-o întrebi de i-s 
sănătoşi copii, zăreşti un prichinduţ de băiat cum mână 
vaca, grăbit să nu scape ciurdarul, şi-l lauzi în gura mare, 
că se va face un om „fală satului”, iei în nume de rău pe un 
moşneag ce şi-a aprins luleaua, şi mergi aşa, înainte, pe 
ulițele satului, cu sprâncenele încruntate, gândindu-te 
poate departe, dar văzând, fără să vrei, tot ce-ţi iese 
înainte. Şi părintele Viron numai aşa putea să trăiască. 

Destul era pentru dânsul singurătatea nopţi. Că-i era casa 
pustie şi rece, şi o linişte de-ţi pătrundea în urechi. La cele 
două mâţe tărcate se uita chiorâş, şi bătea cu piciorul în 
pământ de câte ori le zărea prin casă, de o tundeau la fugă 
ca arse cu biciul, şi numai departe, în curte, se opreau, şi 


mieunau trist, cerşind mila bătrânului. Zadarnic! Părintelui 
Viron nu i-au plăcut mâţele niciodată. 

„Satano!” zicea el, de câte ori le vedea, şi izbea cu piciorul 
în podele. Câinele Zoltan e alta. Câinele păzeşte casa şi-şi 
ştie porţia: în toată ziua un bruş de mămăligă. Şi era mare, 
un câine ciobănesc, de-a dragul să te uiţi la el. De-ar fi fost 
vreun căţeluş, cum ţin domni, popa nesmintit ar fi bătut în 
podele şi-ar fi strigat „Satano!” la vederea lui."Ce-i 
neputincios e neputincios, şi unde nu-i trup, ci numai o 
sfârlează, nu poate să fie virtute”, zicea părintele Viron. 

Şi cât necaz a avut el până i-au fost copii mici şi trebuia 
să-i lase să mai prindă vreo mâţă de coadă! Dar acum băieţi 
lui s-au dus, ca şi când n-ar fi fost niciodată în satul ăsta. 

Domni pe la oraşe. Mai trimit din când în când vreo 
scrisoare părintelui, cu slova măruntă şi aşa de încurcată, 
de să se tot mire bătrânul: ce au făcut atât amar de vreme 
copii lui la şcoală de n-au învăţat nici să scrie pe înţeles?! 
De multe ori se oprea la jumătatea scrisori şi-o arunca pe 
masă: „Ştiu eu ce zice şi aşa”. Dar de mâniat nu se mânia 
niciodată pe ei. 

Îi ziceau de multe ori cunoscuţi, oameni care îndrăzneau 
orice cu părintele: 

— Vezi, dumneata ai razim la bătrâneţă, de ce nu te duci la 
vrunul. Dar popa le tăia repede vorba: 

— Ce să mă duc?! Ce să mă razim?! Ei să trăiască, eu nu 
voi muri de foame! Auzi tu, parcă numa de-aceea s-ar trudi 
omul cu copilul, ca să aibă odată proaptă! Nu-i asta! 

Să faci om din el, ştii dumneata, să-l bagi în lume şi în trai! 
Dacă-i odată om, celelalte vin toate. Apoi dumneata 
gândeşti că noi nu mai putem face nimic? Ba putem! Ori 
crezi că noi nu mai trăbă să lucrăm? Ba trăbă! Că dacă nu 
faci nimic, eşti mort. Înţălegi-mă dumneata pe mine? Eşti 
mort! Şi aceia trebuiau să înţeleagă, căci popa Viron îşi 
înţepenea odată trupul, ca şi când ar fi fost de lemn: 

— Vezi, iac-aşa! Nici nu avea lipsă de sprijinul copi lor, căci 
un om singur trăieşte şi din aer, dar încă dumnealui, care 


slujea încă! 

„Gura ta ţi-o astupi tu, gura femei o astupi cu palma, numa 
gura copi lor n-o poţi astupa numa cu pâine” - o judecată 
această pe care o spunea părintele de multe ori. Dar acum 
copii lui puteau să trăiască, şi încă bine, preotesei de mult 
îi creşte holbură şi coada-şoricelului pe mormânt. 

Cu moartea ei s-a împăcat în grabă popa Viron. Drept că 
venise târziu, după ce şi-a făcut toate strapaţele în lumea 
asta şi după ce a vegheat, Dumnezeu ştie câte nopţi, când el 
era dus departe! Numai când îşi aduce aminte de timpul 
ace-la de singurătate, când el nu da cu lunile pe-acasă, iar 
preoteasa purta grija copi lor, pe nişte vremi grele ca 
acelea, numai atunci inima părintelui Viron se înduioşa, 
clătina mereu din cap şi, ridicând din sprâncene, zicea: 
„Vrednică femeie!” Şi în clipele acelea îi părea rău că a 
murit, că nu-i şi ea aici lângă el, să-i spuie o vorbă de 
mândrie şi una de mângâiere, şi s-audă şi ea cum zice el din 
inimă: „Vrednică femeie!” 

Dar iac-aşa, de moarte nu scapă nimeni! 

Ce-i viaţa asta? lacă, să dai în dreapta, să dai în stânga, să 
te frămânţi, să izbeşti, dacă poţi, acolo unde e buba şi răul, 
să izbeşti cu nădejde, şi, când nu mai poţi face toate astea, 
când începi să te zvârcoleşti numai, vine moartea şi. gata! 
Şi, gândind aşa, părintelui Viron îi trece înduioşarea, ca şi 
când i-ai fi luat-o cu mâna. 

Ceva numai nu se potrivea cu bătrâneţele dumnealui: când 
se apropia toamna, cu pâclele de neguri, cu nouri grei de 
plumb, cu vânturile tari şi reci, care păreau ţesute din 
vaiete şi durere, cu ploile dese şi subţiri-subţiri, atunci ieşea 
părintele Viron în pridvor şi-şi aţintea ochii neclintit în 
plumburiul cerului. Şi, după ce stătea mult aşa, clătina din 
cap şi făcea „Hm!” Se trăgea încet-încet la portiţă, ochii 
neclintiţi urmăreau valurile de apă tulbure ce alergau pe 
vale cu cântece frânte, pline de durere, făcea iar, după ce 
stătea mult, privindu-le: „Hm, hm!” şi iar mergea în casă. 


Alta-i iarna! Atunci cel puţin şti de ce să te ţi! Vine făuraru, 
şi crapă stejari şi ouăle de corb! Acolo-i putere odată, şi ţi-i 
drag să vezi cum scânteie zăpada sub stelele îngheţate! 

Dar toamna asta e slabă, şi de-aceea ucide aşa, pe încetul. 
Parcă anume face să tândălească, se-nmoaie, se înăspreşte 
şi iar se-nmoaie, parcă se bucură de putrezirea înceată a 
florilor şi-a verdeţi de pe câmp şi din pădure! 

Şi dacă la întoarcerea în casă dădea de mâţe, tropotea 
părintele Viron cu amândouă cizmele pe podele şi zicea 
aspru: „Satano!” 1 se păreau viclene şi mai ales răutăcioase, 
ca şi toamna. 

Numai o singură bunătate aducea toamna pentru 
părintele Viron: culesul vi lor. 

Nu la el în sat, ferit-a sfântul, că pe la ei dăduse filoxera (0 
goangă cumu-i mai rea), şi oameni au scos de mult pari de 
prin vi. Dar erau mulţi care ar fi dorit să-l aibă pe părintele 
Viron la cules, în jurul acela. Popa David însă, departe de 
patru ceasuri cu cai iuți, avea vinul cel mai bun, şi la el se 
adunau mulţi la cules. Părintele Viron în tot anul îi era 
oaspe. 

— Vezi bine c-am mai venit şi eu! Vouă, ăstora tineri, vi se 
pare cam nu ştiu cum să vi patru ceasuri cu căruţa, pe un 
vânt vrăjmaş ca ăsta. Vezi că voi v-aţi domnit a dracului, de 
v-ar plăcea să vă steie trenul înaintea porţi. 

Şi nevestele parcă n-au alta de lucru, numa să se tot ţie cu 
gura de voi: „Griji, dragă, să nu te răceşti! Bagă samă să nu 
capeţi un catar!” Aşa, parcă strănutatul nu l-a lăsat 
Dumnezeu. Numaicât, să-mi credeţi mie, prea multă grijă 
ticăloşeşte pe om! Dacă merge tot aşa la trei rânduri de 
oameni, din urmaşi voştri cine ştie ce nemți subţiri s-or 
alege?! 

Cine să se supere pe părintele Viron? 

Preoteasa, care-l îmbie cu struguri de să nu şti pe care să-l 
iei întâi? Popa David, care, de la o vreme, pune coşarca la o 
parte, căci pentru bărbat grăieşte vinul? Ceilalţi oaspeţi, 
care privesc cu bucurie şi cu sfială la acest om rămas din 


vremi atât de grele, şi totuşi atât de frumoase şi de 
avântate? 

Vinul grăieşte el, nu-i vorbă, după cumu-“i şi vinul. Că un fel 
de vin îţi dă durere de cap, altul te-nmoaie, de eşti ca bătut, 
iar altul ţi se suie deodată la cap, de te ameţeşte. Dar vinul 
ce stă în întunericul pivniţelor şi priveghează în buţile mari, 
aşteptându-şi ieşirea la lumină, nici nu îmbată, nici nu dă 
durere de cap, ci întinereşte. Şi vin de ăsta avea popa 
David. 

Părintele Viron îşi moaie buzele şi mustaţa şi zâmbeşte, nu 
doar că-i place, ci pentru că-i simte tăria. Este în el ceva, 
poate din multa putere de viaţă ce-i în lumea asta, ce-ţi 
umblă prin vine, prin toate vinele, aşa, ca o sârmă de foc 
parcă. Căci vinele se întăresc, şi focul sângelui întinerit bate 
deasupra tâmplelor, încălzeşte inima, te învie. 

— Măi nepoților, iac-aşa, un pahar de vin sănătos şi tare 
plăteşte cât trei crâşme. 'Iot aşa vine pilda şi despre om: un 
om tare însufleţeşte o sută de oameni, iar doi oameni 
slăbănogi stau să scoată sufletul din zece oameni tari. Şi, 
drept să vă spun, mie nu-mi place când aud pe om că se 
tânguie. Când simte unul trebuinţă să se tânguie, fără să-i 
fie ruşine de oameni, e mai slab ca o muiere. 

De pildă voi: unul că n-are eclegie destulă, altul că n-are 
bani de ajuns. Avocatul spune că-i merge rău, doctorul se 
plânge că nu-l cercetează nimeni, popa vine să se tânguie 
ca o ceteră cu două coarde: sărăcie şi copi mulţi! Bine, măi 
nepoților, astea pot fi adevărate, şi sunt. Asta înseamnă însă 
a da de greutăţile vieţi. Ce credeţi voi, că noi nu ne-am izbit 
de ele?! O, Doamne! Da' încă izbit, nu numai aşa! Dar am 
fost oameni tari, măi, şi furtunile vieţi ne-au înăsprit şi mai 
mult. Pe voi lupta nu vă oţeleşte, ci vă înmoaie. Şi aici e 
toată primejdia. 

Cei de faţă cunoşteau bine pe părintele Viron, şi ştiau că 
nu vorbeşte niciodată ca să le treacă vremea. Trebuia să le 
spună tot ce credea el despre lumea asta nouă. 


— Ce gândiţi voi? Dacă la patruzeci şi opt am fi fost şi noi 
cu o inimă ca a voastră, s-ar fi făcut ceva? Hm! Şi doar noi 
n-am învăţat atâta cât voi! Da” şti, pe-atunci era altceva! 

Pentru noi zidurile şcoli erau sfinte. Ne trăgea ceva de la 
inimă câtre şcoală. Drept că şi aveam dascăli de să nu te 
mai dezlipeşti de ei! Şi eu vă spun cu mâna pe inimă că nu 
m-am gândit o singură dată, cât am fost la învăţătură: ce 
câştig voi trage din strădania mea şi cum am să trăiesc de 
bine şi fără de griji. Hm! Azi, până nu gată cu gimnaziul, 
ştie studentul: avocatura îmi aduce atâta, doctoratul atâta! 
Şi abia apucă să treacă odată peste ani, să ajungă acolo 
unde vede de când i se deschide gândul. De aceea-i şcoala 
urâtă, pe când nouă ne era atât de dragă. 

Vedeţi, aşa cumu-s, două locuri am şi eu dragi în viaţa 
mea: grădina clericilor din Blaj şi un loc în munte, undeva. 
Acolo, în grădina aceea, s-au aprins cele dintâi flăcări 
tainice în inima mea, acolo am legat prieteni le cele 
adevărate, care se fac numa-ntr-un chip: pe viaţă şi moarte. 
Iar celălalt, ştiţi voi toţi pentru ce mi-i scump, la ce să mai 
spun? — 

Aici ochi bătrânului priveau tot în lături, ca şi când ar fi 
voit să ascundă ceva. 

Cei de faţă vedeau, ca într-o depărtare mare, locul unei 
lupte oţelite din vremile trezite şi scuturate de somn. 
Părintele vedea tot locul acela într-o lumină mare. 

Şi multă vreme rămâneau pe gânduri, cu ochi neclintiţi. 
Cei mai tineri priveau în răstimpuri la faţa nemişcată a 
bătrânului, şi nu le venea să creadă că din aşa depărtări a 
mai putut să rămână un om până în zilele lor. 

Părintele Viron lăsa de altfel să fie bucurie deplină. 
Paharele se deşertau de multe ori şi se făcea că nici nu 
băga de seamă la vorbele celorlalţi, cum se înțelegeau între 
ei. Dar când se rupeau deodată vorbele toate şi rămânea un 
răstimp de tăcere, vedeau că el nu trece nimic nebăgat în 
seamă. 


— Ce ziceţi? Că vremile mari îşi au oameni mari, că azi nu 
mai pot fi oameni de aceia? 

Vezi bine că nu! Da”, măi nepoți, atunci nu numai oameni 
mari şi-au făcut datoria. Toţi ne-am făcut-o. Că dacă s-ar 
porni zece la luptă, iar ceilalţi ar sta cu mâinile în sân, să le 
cadă mană din cer, ce s-ar face, spuneţi voi, ce s-ar face? 
Aceia s-au luptat până la capăt, umăr la umăr. Au căzut, 
căci dreptăţi i se rup grumaji până odată. Da' numai până 
odată! 

Asta-i, voi credeţi că i s-au rupt pentru totdeauna. Şi aici 
iar e primejdie. Că, de crezi aşa, te ticăloşeşti, poţi să te faci 
putred de bogat, da' n-ai inimă, mă, că ţi s-a făcut inima 
ghem, şi dacă n-ai inimă, nu poţi să dai nici urmaşului tău! 
Când ne-am văzut noi cu morţi noştri mulţi, cu văduvele, cu 
orfanii, cu satele pusti te şi, pe deasupra, iarăşi 
îngenuncheaţi, atunci am gemut o dată înăbuşit, câtorva li 
s-a rupt ceva în piept de geamătul acela, da' n-am 
deznădăjduit. Am privit o dată la cer, a doua oară la 
plaiurile pe unde era să învingă dreptatea, am privit cu 
aceiaşi ochi încruntaţi, reci poate, da' care nu voiau deloc 
să se închidă, ca şi când toate s-ar fi sfârşit. Ne-am făcut o 
cruce largă apoi, de începutul unei munci noi, al unei noi 
lupte. 

Da' voi vă închideţi ochi fără de-a lupta şi spuneţi că azi nu 
se mai poate face nimic. 

Aici părintele Viron îşi schimba deodată glasul şi vorbea 
domol cu ei, cum vorbeşti cu nişte copi nevârstnici. Şi cei 
mai mulţi se mirau de cunoştinţele moşneagului ăstuia şi, 
încetul cu încetul, îşi dădeau seama că pe vremea când a 
făcut gimnaziul şi teologia, - căci părintele Viron le-a 
isprăvit pe amândouă, - se învăţa cu temei, şi oameni de- 
atunci nu părăseau cititul după ce terminau şcoala. Şi 
vorbea înduioşat de nădejdile lui, de greutăţile de acum, de 
creşterea ce trăbă dată tuturor băieţilor. Mai ales să se 
ferească, ca de foc, să nu se tânguie de greutăţile vieţi, ci să 
se împace cu asta şi să răzbească. Un om harnic nu moare 


în lumea asta, oricât ar fi de rea. Şi lumea poate fi şi bună, 
numai s-o şti face. 

La sfârşit vorbea aspru: 

— Grijiţi, măi nepoți, să nu vă treziţi că urmaşi voştri, 
peste trei rânduri de oameni, nu vor mai semăna cu noi, ci 
să gândeşti că-s nişte nemți subţiri, de să-i ducă vântul. Ce 
tot „Doamne, cum îmi va trăi copilul? Oare ca popă putea-va 
trăi? Ca avocat nu va fi mai bine?” Astea-s gânduri de om 
slab! Da, da, nu râdeţi, gânduri de om slab! Îndreaptă 
copilul în viaţă după ce l-ai făcut om. Om să fie întâi! 

Lasă-l să se izbească de greutăţile vieţi, el, cum m-am izbit 
şi eu, cum v-aţi izbit şi voi. 

Care n-are curajul să se izbească se prăpădeşte, orice ar fi 
fost în lumea asta. Da” voi faceţi-l să aibă curaj, măi, să fie 
tare, măi nepoților, şi atunci v-aţi făcut datoria. 

O zi, două de avea părintele Viron, cât ţinea toamna, să se 
mai răzbune şi el. Mulţi îi ştiau mai dinainte mănâncărimea 
lui de limbă, dar le plăcea de el. Îl petreceau până departe 
între hotare, îi pofteau drum bun şi la anul întâlnire veselă 
şi se întorceau vorbind puţin şi încet, pe când căruţa cu doi 
cai a părintelui David ducea prin negurile dese pe moşul 
albit la barbă şi la păr. Nu mai zicea o vorbă legănată până 
acasă, ci se clătina în căruţă pe drumul pietros şi-i şuiera 
prin urechi vântul aspru de toamnă. Prin păduri era o 
jilăveală rece, de pe frunzele îngălbenite picura în 
răstimpuri, şi vâjâitul surd al depărtărilor trecea ca prin 
peşteri mari pe sub bolta arămie a păduri. Părintele Viron 
se uita cu ciudă la frunzele pline de tina drumului, îşi trăgea 
apoi pălăria pe ochi şi nu mai voia să privească. Şi în gândul 
lui se încrunta când îi veneau în minte casa pustie şi mâţele. 

DOI BĂTR-NI. 

Căsuţa mică, zgribulită de frig parcă sub acoperişul mare 
de paie, nu ar semăna să fie dintr-un sat cu cele două case 
de piatră ce-i stau una de-o parte, una de alta. Între cele 
două ziduri frumoase, aproape noi, căsuţa pare şi mai mică, 
şi mai umilită. Curtea-i strâmtă, mai numai cât o grădinuţă 


de flori, şi în curte creşte iarbă măruntă şi tânără. O tot 
retează un purceluş şi-o ciupără câteva ciocuri de găină. 
Sub streaşină, la umbră, un podmol luciu, ca o umflătură 
învechită, razimă păretele, din care abia mijeşte o ferestuţă 
cu vederi slabe, ca ochiul împăienjenit al unei bătrâne. Uşa 
e veche, cu brazde adânci, ca lustruite. Pe sub uşă, pe lângă 
pragul ros, poate intra găina în bună voie la ouat în tindă. 
Ba şi cocoşul. Atâta numai că el se strâmtoreşte puţin. Dar 
când intră şi cocoşul, dinlăuntru, din căsuţa ce s-ar părea 
pustie, se aude numai: 

Hâş, hâş, cocoş, mânca-ţi-ar ciorile creasta! Hâş! Apoi un 
alt glas, mai gros, s-aude mai dinlăuntru: 

Da' ce-i, babo? Doar n-a fi venit iar cocoşu?! 

Ba a venit, mânca-l-ar frigarea să-l mânce! 

Apoi iar a venit pe sub uşă? 

Vezi bine că iar a venit pe sub uşă. 

Glasurile se opresc apoi amândouă, şi cocoşul se zbate, se 
frământă sub uşă. Din mijlocul curţi cucurigă tare, ca un 
învingător. 

— Acuma-i vine să cânte, bată-l puterile de pintenat! 

Glasul gros nu răspunde îndată. S-aude numai o tuse cu 
înecuri, ca la bătrâni, de astă dată în tindă, şi, după un 
răstimp de tăcere, s-aude glasul gros: 

— Acum poate cânta, că iar a mâncat din cucuruz. Ţi-am 
tot spus, tu babo, să astupi c-o râză gaura ceea. 

Bine, omule, dar atunci nu pot veni găinile la ouat! 

Dacă nu pot, eu ce să le fac? 

D-apoi eu ce să le fac? 

Tu s-astupi gaura, şi pace! 

Bine, omule, d-apoi găinile? 

Găini, negăini. Bine-i c-a mâncat iar din cucuruz? 

Ba nu-i bine. 

Dacă nu-i bine, astupă gaura şi taci! 

Se vede cum se vâră dinlăuntru un şorţ negru sub uşă. 
Apoi iar s-aude tusa, mai înspre fundul căsuţei. Apoi liniştea 
iar se aşează asupra căsuţei, ce pare părăsită. 


Dar nu peste mult, din tindă, găina începe să 
cotcodăcească. 

Acuma pe unde să iasă găina? 

Treaba ta, că tu ai zis să astup gaura! 

Am zis, dar acuma găina a ouat. 

D-apoi! 

— D-apoi trăbă să-i dai drumu, că, de nu, s-apucă şi ea de 
cucuruz. 

Uşa de la tindă se deschide, şi amândoi bătrâni răsar în 
uşă. 

Azi iar va fi năduf, tu babo! 

Văd eu bine că iar. 

Poate să-i roiască lui lon vrun stup! 

Vezi bine că poate. 

Încet-încet, s-aşează amândoi pe podmol. 

În faţa lor, din sus, stă casa lui Ion. Înaltă, cu tencuiala 
nouă, cu acoperiş de ţiglă. 

Bătrânul se uită mult, ca în vis, la casa ceea şi zice apoi, 
mulţumit: 

Ce-i frumos îi frumos, tu muiere! 

Vezi bine că ce-i frumos îi frumos! 

Cum stau ghemuiţi pe podmol, par nişte pitici cu căsuţa lor 
cu tot. El, cu părul şi mustăţile de colie ninsă, cu 
sprâncenele înţepoşate la mijloc, cu ochi de un verde-şters, 
şters, ea, cu bărbuţa ridicată, cu gura căzută înlăuntru, cu 
ochii mici, cufundaţi, - par îmbrăcaţi în haine de oameni 
mari, numai ca să nu-i cunoască lumea că-s nişte copi 
îmbătrâniţi înainte de vreme. 

Aici, pe podmuol, e bine, că-i răcoare, da-n curte soarele 
arde tot mai tare. Purcelul s-a vârât bine lângă gard, cu 
nasul în buruieni. 

Găinile, cu aripile depărtate, îşi tot lasă pieliţa pe ochi şi 
iar o ridică. 

Vezi, tu babo, şi eu era să fac o prostie! Era să nu-l las pe 
lonu nost' să-şi zidească casă de cărămidă! Da' vezi că eu 


mă temeam de gerul ierni. Când colo, iarna, la ei - mai cald 
ca la noi. 

Ion a făcut cărămidă cumu-i legea. 

A ars-o-n foc. Şti ce foc şi ce jar? De parc-ar fi ars o casă. 

Nu mai zic un răstimp nimica, ci privesc duşi la casa 
dinaintea lor. O mândrie şi o mângâiere mare ies pe feţele 
lor vecuite, când văd ce harnic a fost feciorul lor Ion, care 
şi-a zidit o casă de piatră ca asta. 

Portiţa de la curte se deschide grabnic, şi o fetiţă de vreo 
şase ani strigă de-acolo, tare, ca la cineva foarte îndepărtat: 

— Buno-o! A zis mama să veniţi şi dumneavoastră să 
mâncaţi! 

Haida, tu babo, să mergem dară! 

Nu ştiu ce să fac, că mie nu mi-i foane! Da' ţie? 

Nici mie, da' tot mă duc. 

Atunci, aşa pot veni şi eu. Şi, încet-încet, se scoală amândoi 
şi pornesc spre portiţă. 

Doamne, tu babo, da' puţin pot eu mânca acuma! 

Las' c-ai mâncat tu odată destul! 

Mâncat, da! Da' tu n-ai mâncat?! 

spuse dârz moşul, şi nu mai zice nimic. Afară, moşul dă să 
plece la vale, spre casa lui Petru. 

— Nu acolo, bătrânule, hehei, nu acolo! 

Acuş nu mai şti pe ce cărări să umbli! Şi baba se opreşte 
cu mâinile în şolduri, gata să râdă. Bătrânul zice necăjit: 

Da' bine, n-a fost asta Mărie? 

Ba Mărie a fost. 

Mărie, copila lui Petrea nost”? 

Ba Mărie, copila lui lonu nost'. 

Moşul clatină din cap că nu crede. Atunci, bunica îi zice 
scurt: 

Nu face pozne! Unde-am mâncat ieri? 

La Petrea nost'. 

Bine, aşadar, azi la cine mănâncăm? 

El nu mai zice nimic, ci se întoarce spre casa lui Ion. 
Amândoi erau feciorii lor, şi, cum bătrânii nu mai puteau să 


muncească acum, îi ţineau ei. Azi unul, mâine celălalt. I-au 
rugat pe bătrâni, amândoi feciori, să locuiască la ei, dar 
moşnegi nu s-au învoit. Cum să le rămâie casa lor pustie?! 
Şi mâţa li s-ar sălbătici acolo. 

Din curte, şi de-o parte şi de alta, au cuprins mult feciori, 
cu casele şi acareturile lor, dar bătrânilor şi aşa nu le mai 
trebuia. Odată, curtea, - care-i acum numai cât o grădinuţă 
de flori, - era mare, căci moşul a stat destul de bine: car, 
plug cu doi boi, şi două vaci. Şi bunica de-acum pe-atunci 
era o nevastă sprintenă ca o şopârlă. 

Aşa s-au învoit cu tineri, că ei să-i ţină cu mâncare, dar să 
rămâie în casa lor până la moarte. 

Când intră în curtea lui Ion, copi i mai mărunți sar 
grămadă în jurul lor. 

Bunică, câte ouă aveţi acum? 

Zece! 

— Şi ieri ai zis că zece. 

Acum avem zece şi încă cu zece, s-amestecă în vorbă 
moşul. 

— Şi până la Paşti nu le mâncaţi, aşa-i, moşule? 

— Nu, dragă, nu. Că noi acuma ne-necăm cu ouăle, da' vi 
le-nroşim vouă. Ştiţi voi bine. 

Blidul cu lapte, larg şi afund, stă în mijlocul mesei, şi vreo 
şapte linguri pescuiesc înlăuntru, să prindă şi câte un glonţ 
de mămăligă. Ochi copi lor privesc ţintă la blid. 

Ochi moşului şi-ai bunici se uită mai mult la copi, şi mâinile 
ce duc lingura la gură tremură, de parc-ar face lingurile tot 
aşa: „na şi ţie, na şiţie”. 

Pe bătrân îl îneacă de multe ori tuse cu horcăieli, acolo, la 
masă. Copii cei mai mici rămân cu lingurile în mână şi 
privesc speriaţi la moşul, ce stă să se înece. Cei mai 
mărişori râd înfundat pe sub masă. 

O fetiţă s-apropie de bunica şi-i şopteşte în taină: 

— Bunico, de ce face moşu aşa de urât? 

— Are o maşină acolo înăuntru, şi aceea cântă aşa, tu fată. 
Pe bunica o umflă râsul, câtu-i de bătrână, când bagă de 


seamă că moşul a auzit vorbele ei. 

— Am pe muma-zmeilor, zice el, şi se duce de la masă, să 
tuşească afară. 

Bătrâna a fost femeie rea de gură, în vremea ei - ca toate 
muierile harnice. Îi plăcea ş-acuma să-l mai zgândăre pe 
Moş. A şi rămas mai în putere ca el. Copi mulţi n-a avut, 
numai pe aceştia doi, şi n-a avut poveri grele în viaţă. Moşul 
se trecuse mai tare. 

Când da vreme de ploaie, auzea greu ca pământul. Sta 
atunci cu baba în casă şi nu ştiau ce să mai facă. 

— Auzi, moşnege, că trage clopotul, zicea baba întru 
târziu. 

Moşul avea cinste mare de clopot, care împrăştie tunetele, 
trăsnetele şi toate furtunile scormonite de şolomonari. 
Asculta cât putea mai atent. Dar nu auzea nimic. 

Totuşi, ca să nu s-arate babei că-i chiar aşa de surd, zicea: 

— Îmi pare şi mie c-ar suna. Parcă cel mare încă! 

— Vezi bine, cel mare. Spun c-a murit Gheorghe-a 
Melentei. 

Nu mai spune, tu soro! Că n-am auzit să fi fost bolnav! 

Ei, nu! Şi, iaca, s-a stins. 

— Sărac de el! Şi încă avea o fată neaşăzată. Noi, ce să 
zicem, tu babo, ne-am aşăzat copii, şi cum încă! Bine! Tare 
bine! Pe noi ne poate lua Dumnezeu când vrea. În pace ne 
ducem, ca şi când n-am mai fi fost în lume de cându-i 
veacul. lacă, lonu de pildă. 

Are casă de piatră, are tot ce-i trăbă. Numai noroc să-i dea 
Dumnezeu de-aici-ncolo. Şi Petrea tot aşa. Au şi ei copi, dar 
au şi din ce să-i ţie. 

Când se întâmpla să se întâlnească apoi cu Gheorghe-a 
Melentei, ori cu altul de care-i spusese baba c-a murit, 
moşul se mânia foc, dar nu-i spunea babei de ce-i mânios. 
Destul că două-trei zile era înţepoşat la obraz şi la privire, 
când trecea pe lângă babă, şi nu i-ar fi spus o vorbă 
legănată, pentru toate bunătăţile din lume. 


În zile de-acestea moşul era între nepoți, când la Ion, când 
la Petrea, şi-i plăcea atunci să le spună poveşti cu 
mumapăduri şi cu vrăjitoarea. Şi când da s-arate cum a fost 
mumapăduri, totdeauna zicea astfel: Cunoaşteţi voi pe 
bunica? 

Cum să nu, moşule! 

— Ei, apoi chiar aşa a fost şi muma-păduri, leit-poleit. lară 
când se culca, horăcăia îndată, să-i pară bătrânei că 
doarme fără nici o grijă că-i în duşmănie cu ea. 

Dar de se punea în cale vreo duminică, vreo sărbătoare, 
moşul îşi lăsa mânia deoparte şi cerea de la bătrână haine 
curate pentru praznic. 

Porneau apoi amândoi deodată la biserică, cu călăpăr şi 
busuioc în mână. 

— Aţi plecat la sfânta biserică? ziceau drumeţi. Dumnezeu 
să v-ajute! 

— Ce să facem?! Plecăm devreme, s-ajungem, că-i departe. 

— Vi-i lesne dumilor-voastre, c-aveţi doi feciori harnici şi 
de treabă. 

— Avem, mulţam Doamne! Să dea Dumnezeu şi la alţi tot 
aşa ca nouă! Şi bătrâni păşeau tăcuţi mai departe, cu ochi 
umezi de lacrimi, oftând din când în când. De multe ori, 
seara, nu adorm decât tare târziu. 

Mai ales în zilele ploioase, când stau mai tot în casă şi 
aţipesc. În clipele acelea de aşteptare a somnului li se pare 
că umblă pe undeva, foarte departe, că se întâlnesc 
amândoi mult înapoi pe cărările bătute ale vieţi lor, şi în 
astfel de clipe numai îşi zic ei pe nume. 

— Doamne, tu Marie, de mult suntem şi noi pe lume! zice 
moşul, încet, din păcel. 

— De mult, Tănase, zău că tare de mult! 

răspunde bătrâna de pe laviţă. Uite, eu de multe ori nici 
nu mai pot să-mi aduc bine aminte. 

Aşa şi eu, tu Marie! Aşa şi eu! Apoi, dup-o altă colindare 
lungă cu gândurile, zice bunica: 

Ce-ai face tu, Tănase, să mă găseşti dimineaţa moartă? 


Hm! Eu ce-aş face? 

Tu, ce-ai face? 

— D-apoi aş chema pe popa şi te-aş îngropa, ce să fac alta? 

De-aici-ncolo nu mai zice nici unul nimic. 

Poate că dorm, ori poate că stau aşa, pe gânduri, ca 
nălucile - uşoare, uşoare. 

BUNICA IOVA. 

Pentru dumneaei nu mai are nici un preţ viaţa asta. De 
priveşte cu ochi mici, ca două capete galbene de viespe, în 
lume, vede lumea spălăcită, cum ar fi o măsăriţă ce-a fost 
albastră odată, dar acum nu mai are nici o culoare. Se şi 
uită dumneaei încruntată la oameni, cu un dispreţ rece, ce-l 
arată câteodată şi prin ridicarea buzelor. Trece, în casă, de 
la vatră pe laviţă, apoi merge iar la vatră, fără s-o întrebe 
cineva ce are. Nici că are dumneaei ceva, numai i se urăşte, 
că n-are nici o treabă. Pe-afară, într-un pui de ger de să-i 
facă nasul vânăt în două clipe, nu cutează să iasă. Mai 
strânge tăciunii de pe vatră, ia chiar în palmă jarul 
împrăştiat, fără s-o ardă, şi-l aruncă în sobă. Apoi se uită la 
mâţa ce-şi ridică spinarea în semicerc şi umblă s-o ajungă 
cu degetele noduroase, răşchirate. 

— Cheeţ! 

Când, pe uşa deschisă, abia se desluşeşte, în frigul alb ce 
năvăleşte în casă, sluga voinică, bunica Iova clătină din cap, 
să vadă mai bine, şi-i face apoi semn să se apropie. 

Dar. ai gătat-o? 

Nu chiar, bunico, nu chiar. Mai am de făcut trei găurele. 

Apoi, dacă le gaţi, mi-o aduci mie. 

Aşa-i? 

Aduc, doar amândoi am vorbit. Va fi tare frumoasă! 

Noa, vezi! Cată să fie tare frumoasă. 

Sluga îşi vede de lucru, iar bunica Iova se gândeşte la 
minunea ceea de fluieră, pe care i-a făgăduit-o unui 
nepoţel, cel mai mic şi cel din urmă care mai ţinea la 
bunica. Cei mai răsăriţi ascultau şi nu prea de dânsa, dar 
mai ales nu prea stăteau de vorbă cu ea. Cel mai mic s-a 


supărat chiar acum, şi, într-un plâns cu sughiţuri, i-a spus 
mamei că nu se mai culcă în patul bunici, că bunica-i suflă-n 
obraz. 

Şi-i bătrână, mânca-o-ar pământul s-o mănânce, de nu mai 
şti de multe ori ce s-alegi din vorbele ei. Mai aude şi greu, 
pe lângă alt năcaz, şi are doi obraji mâncaţi de strâmbuţele 
şi pârăiaşele bătrâneţi, de să fi apucat pe drumurile acelea 
o furnică, ar fi rătăcit ca printr-un labirint. O bărbiţă 
ascuţită şi-o gură curat ca de pungă ce-o desfaci cât ţin 
baierele. 

Nepoţi îi iau dintr-o alunecare a mânuţei creiţarul din 
pieptarul de lână, la care bunica ţine foarte mult. Se 
gândeşte că cine ştie ce cuceriri va face cu el. Când se 
pipăie, începând să spună ce le-a cumpăra bunica pe 
creiţar, nu mai e nici creiţarul, nici nepotul. Şi când răsar 
nepoți prin casă, întreabă de la vatră: 

Mă, care-aţi furat creiţarul? 

Eu nu l-am furat! 

Nici eu! 

Eu nici nu l-am văzut! 

Nici eu! 

Dacă grijeşte mai bine de bănuţ şi le cumpără gogoroane 
roşi de zahăr, îi cheamă pe toţi în jurul ei şi desface 
tolceraşul de hârtie. 

— 'Ţie două, ţie două, ţie. 

Dar n-apucă să spună cât le va da tuturor, şi cel mai 
ştrengar i-l zmânceşte din mână şi fuge afară. Ceilalţi - 
după el. 

Bătrâna rămâne tare necăjită, ia lemnul să alunge mâţa de 
pe vatră, dar izbeşte în gol. 

Cheeţ! Când vin nepoți, întristaţi, în casă, bunica îşi ridică 
ochi. 

Ţie datu-ţi-a? 

Nu mi-a dat. 

Da' ţie? 

Nici mie. 


Nici ţie? 

Nici mie. 

Toate le-a mâncat el? 

Toate! 

— Spartul, că parcă-i spart, de nu se mai satură! zice 
bunica lova, şi se jeluie la noră-sa. 

De, maică, ce să le faci, îs ca draci. 

Ha? face bunica, şi nu mai zice nimica. Seara, când vine 
acasă feciorul, tatăl ştrengarilor, se întoarce cu jalba către 
dânsul. 

— Şi care zici că le-a mâncat pe toate? 

Ioniţă. 

Ioniţă? Hm! 

— El, că parcă-i spart, de nu se mai satură! Şi iară nu mai 
zice nimica. Vede dumneaei că loniţă-i vinovatul, şi alta ce i- 
ar mai fi trebuit? 

La culcare-i de multe ori zarvă şi-s plânsete aprinse. Cum 
sunt mulţi, trăbă să se culce unul şi cu bunica lova. De 
dumneaei nu le place la nici unul, că adoarme îndată şi 
horcăie de gândeşti că se-neacă. Soarta cade tot pe cel mic, 
că numai el poate fi convins. 

Cine nu se culcă cu bunica nu creşte mare! 

Pe care n-ascultă, îl duce muma-păduri! 

Cei mai mari se izbesc pe jos şi n-ascultă. 

Cel mai mic merge sfios lângă bunica. 

Dacă se-ntâmplă şi cu ăsta vreo neînțelegere, bunica se 
sileşte din răsputeri să dreagă ce-a stricat, să-l îmbune. Mai 
cu-o jucărie, mai cu zahăr, dar tot mai mult cu vreun bănuţ. 

Când se-apropie însă Crăciunul, mai are şi bunica ceva 
rost la casă. Că ceilalţi ai casei au de lucru. Cine să steie-n 
toate sările să-i înveţe colinde pe copi? Bunica Iova, că şi 
aşa n-are cu ce-şi omori vremea. 

Şi mai era ceva. În întunericul din casă, —numai focul în 
cuptor, - nepoți nu o văd pe bunica, ci-i aud glasul tainic, ca 
şi când ar veni de după cuptor. 

Pe mine să mă-nveţi o colindă frumoasă. 


— Şi pe mine, bunico. 

Pe mine, şti, aia cu „doi boieri bogaţi”. 

Pe mine aia cu „mielu grasu, mielu frumosu”. Numai cel 
mic se oprea la aceleaşi cuvinte: 

Pe mine. pe mine. 

Pe tine te-nvaţă bunica aia cu „doi oameni bătrâni”! 

Bunica ştie cuvintele, dar n-o mai ajută glasul să spună 
cumu-i legea şi melodia. Că începe încet, pe nas, cu gura 
aproape închisă, de ţi se pare că, într-adevăr, glasul vine nu 
numai de după cuptor, ci şi dintr-altă lume, adus de un vânt 
încet şi slab. După ce mârâie aşa, pe nas, mâncând 
cuvintele, făcând să se-audă numai în răstimpuri vreo silabă 
mai clară, trece la alt colind, cu altă melodie, pe când 
nepoţelul a cărui cântare s-a gătat rămâne plin de ciudă, 
gata să plângă. 

Cum ai zis, bunico, după „doi boieri”? 

Vezi bine, aşa trăbă, „doi boieri”! 

Da' după asta ce vine? 

„Bogaţi”. „Doi boieri bogaţi, Domnului nostru”. 

Şi bunica trăbă, în urma urmelor, să spună numai 
cuvintele, fără cântec. Numai c-aici se-ncurcă dumneaei, că 
fără arie nu prea află cuvintele. Astfel, colindă de la-nceput 
până la cuvântul cu pricina, apoi îl spune tare. E migălos şi 
merge încet, încât ceilalţi îşi pierd răbdarea. 

EI ştie destul, bunico. Acum, pe mine. 

Pe tine te-nvaţă bunica. 

Al celui mic e colindul cel mai scurt. Bunica i-l colindă 
dintr-o ruptoare: Doi oameni bătrâni, Hai de daţi în câini, 
Că de ne-or muşca, Voi de dracu-ţi da. 

Cei mai mari râd de colindul ăsta, dar bunica le spune că-i 
tare frumos şi-l îmbună pe cel mic. 

Cu seara de cap, stau în jurul ei, la vatră, şi, încetul cu 
încetul, învaţă colindele. Numai vorbele de mulţumită le mai 
trăbă. Aici, bunica Iova ştie numai atât: Dă-mi colăcelu, Că 
mă strânge geru, Dă-mi un covrig, Că mor de frig. 


Dar celor mai mari nu le place. Auziseră ei altfel de 
mulţumite de la colindători. Cel mai mic, însă, e îndestulat şi 
cearcă să spuie cuvintele: Dă-mi lăcelu, Mă cinge gelu. 

Dar când ştiu colindele, vine altă greutate. 

Toţi cinci nu pot merge laolaltă, ci doi cu doi. 

Eu mă duc cu Ioniţă. 

— Şi eu mă duc cu Ioniţă. 

Ba eu mă duc cu loniţă. 

Toţi ar voi să meargă cu Ioniţă, că el e cel mai viteaz - nu i- 
i frică de nici un câine. Apoi, el ştie colindul de nu 
sempiedică niciodată. 

Bunica-ncearcă să-i îmbune: 

Că toţi nu puteţi merge cu Ioniţă! 

Că eu mă duc, bunico, cu el! 

Ba eu! 

Şi câte doi încep să plângă deodată. 

Ioniţă, simţindu-şi superioritatea, zice dârz: 

— Cu plângoci nu mă duc la colindat! 

Şi câte doi înceată deodată, grăbind să-şi şteargă 
lacrimile. Bunica-i împarte în două, ţinând pe cel mai mic în 
poală. 

— Voi mergeţi laolaltă, şi dă pe doi la o parte. Şi voi 
laolaltă, şi dă de altă parte pe ceilalţi doi. 

— Apoi întreabă: Bine va fi aşa? 

Tu eşti cu loniţă, pentru că loniţă-i mai mare, şi tu mai 
Mic, şi te apără de câini. Tu eşti cu Niculae, pentru că tu 
eşti fată, şi el e fecior, şi te apără de câini. Bine va fi aşa? 

Cei din pereche se uită unul la altul, măsurându-se, parcă 
nu s-ar mai fi văzut. 

— Bine, bunică! 

Dar în clipa asta începe să ţipe cel din poală, care se vede 
deodată rămas singur, fără soţ. Dar bunica Iova îl îmbună: 

— Noi mergem amândoi, taci tu, puiule! 

Ziua cea mai neliniştită pentru bunica Iova e însă ajunul 
Crăciunului. 

Azi-i ajunul lui Crăciun, aşa-i, bunico? 


Aşa-i! 

Azi mergem la colindat, aşa-i, bunico? 

— Aşa-i! Şi sar cu toţi de sub ţolul cald, pe când în ochiul 
de fereastră abia se crapă de ziuă. 

Bâtele li le taie sluga, din grămada de lemne din curte, dar 
trăbă să reteze bunica la ele, până sunt pe-o formă de lungi, 
ca să-i încete din plâns. 

O trag pe bunica Iova de mânecă, în unghere, să facă 
repetiţie, şi, cât ce gată, zup, în curte şi la portiţă, să vadă: 
nu se mai face seară? 

Mama copi lor are de lucru cu pâinea, cu covrigi şi colăcei. 
Cine să grijească de haine mai groase pentru copilaşi ce-or 
porni la colindat? 

Bunica aduce un clicin vechi, mare. 

— Care-l vrea pe ăsta? 

Şi toţi se-ndeasă, împingându-se, plângând. Dar cel 
îmbrăcat, când vede că nu-şi poate mişca mâinile, începe el 
să plângă în locul celor ce-au rămas despoiaţi. Atunci 
bunica e numai gură şi numai mâini. Îmbracă pe unul, îl 
dezbracă şi pune haina pe altul, şi tot aşa, până nu mai 
poate, şi iese mama, plină de făină, din cămară. 

— Care nu se-mbracă nu merge la colindat! 

Atunci tac toţi, tăcerea peştelui, stau neclintiţi, de-i poate 
grămădi cu hainele bunica după bunul ei plac. Groşi, ca 
umpluţi cu paie, cu traista după cap, cu bâtele în mână, 
stau lângă uşă. 

Încă n-a înserat, bunico? 

Nu încă. 

Dar înseară, aşa-i, bunico? 

Aşa. 

Şi vreunul, ca să vadă, iese afară. Al doilea, după el. Al 
treilea, tot aşa. Al patrulea. Cel mai mic începe să plângă, 
că s-au dus la colindat. Bunica iese după ei, şi, întrun ajun 
de Crăciun, îi aduce în casă de treizeci de ori, ca să tacă cel 
Mic. 


Când mama, colo, dup-amiază, nu mai poate auzi uşa 
izbindu-se, vine şi-i spune: 

— Să meargă acum! Nişte copi ca ei, ce să mai aştepte? 
Pentru ei a sosit Crăciunul. 

Şi bunica Iova, de voie, de nevoie, trăbă să se înfăşoare în 
cojocel, cu cel mai mic cu tot, şi să lunece până în vecini, să 
colinde şi neamul ăsta îndărătnic. 

Atâta-i slujba bunici Iova: când se-apropie Crăciunul şi 
până pleacă nepoți la colindat. Când se-ntorc, îşi spun viteji 
le părinţilor, nu bunici, care rămâne iarăşi la vatră, 
gândindu-se poate departe, în urmă, la alte vremi, ori poate 
negândindu-se la nimic. 

Dar, de la o vreme, cum băieţi n-o mai bagă în seamă, ci 
colindă pa tata şi pe mama, bunica îşi pune mâna în sân. 

— Care colindă şi pe bunica, îi dă bunica un creiţar! 

Şi nepoți vin, şi cei mai mari încep colindul lor cu „stratul 
de busuioc”, cu „cărarea prin mijloc”, cu „leagănul de 
mătase”. 

Dar în leagăn cine şade? Şade buna fată dalbă, Tot şade şi 
chindiseşte. 

Părinţi râd, şi bunica le dă bănuţul, dar trebuie să mai 
scoată din fundul pământului încă doi, pentru ceilalţi. 

După asta, bunica Iova are pace până la Crăciunul celălalt, 
de-l va mai ajunge. N-are ce face, n-o întreabă nimeni de 
Nimic, ci trece de la vatră la laviţă, şi de la laviţă la vatră, 
privind la lumea asta ce-i pare aşa de ştearsă, ca o măsariţă 
ce-a fost albastră odată, dar acum nu mai are nici o culoare. 
FEFELEAGA. 

Dis-de-dimineaţă o vezi pe drum, târându-şi calul de 
căpăstru. Femeia e înaltă, uscată, cu obraji stricaţi de 
vărsat, arşi de soare şi de vânt. Păşeşte larg, tropotind cu 
cizmele tari, pline de umflături uscate. Calul o urmează cu 
gâtul întins, scobâlţind din picioarele ciolănoase. Poartă pe 
spinarea adânc deşelată două coşărci desăgite. Sub coşărci, 
la fiecare legănare, se văd două petece mari, pământii. 


Calul e alb, dar, sub coşărci, i s-a ros părul tot, şi pielea, de- 
atâta frecătură, e-o rană tăbăcită, tare ca potângul. 

Merge în urma muierii, adormit parcă de tropotul 
cunoscut al cizmelor ei. Capul, mare cât o solniţă, nu şi-l 
mişcă nici la dreapta, nici la stânga. Nici femeia nu-i are 
grija, ci păşeşte mereu înainte; doar în răstimpuri zice aşa, 
ca pentru sine: 

— Ghi, mă Bator! 

Trec aşa, amândoi, pe ulițele satului, urcă apoi pe cărarea 
dinspre Dealu-Băilor şi se pierd în coborâşul repede de 
dincolo de deal. 

Pe acolo-i coastă pietroasă, şi cărarea-i strâmtă, şi femeia 
tot mereu ogoieşte calul: 

— Noa, mă Bator, mă! Numa-ncet, mă, că nu dau tătari. 

Bator se zdrobeşte rău pe povârniş, şi, ciolanele aşa de 
tare-i împung în piele, când ici, când colo, de parc-ar căuta 
un loc să iese din trupul bătrân şi ostenit. Corfele, desăgite 
în spinare, bleoncăne în toate părţile, dând să se desprindă 
de pe şaua mică, de lemn, şi pleoapele se lasă şi se ridică 
mereu de pe cele două răni alburi ce-nchipuie ochii, ca şi 
când ar încerca să tragă-n sus o piele neagră ce-acoperă 
luminile stinse de mult. 

Ajunşi în vale, se opresc lângă o grămadă de piatră 
mărunţită. Femeia scoate dintr-o corfă o troncuţă de lemn, 
o umple cu piatră şi începe să încarce coşărcile. Calul se 
clatină încet, la dreapta ori la stânga, după cum pune 
femeia piatra. Apoi, cu coşărcile pline, pornesc amândoi, 
încet, la deal. Se-ntâlnesc cu băieţandri care vin chiuind, 
cucuiaţi deasupra coşărcilor desăgite pe căluţi mici, dar 
ţapeni. Vin şi ei după piatră. Băieţandri -i dau bună-ziua 
femei şi trec mai departe. 

— Să creşteţi mari, să creşteţi mari, răspunde dânsa, şi 
trage-ntins de căpăstru. 

Cai mai tineri nechează, cheamă de ici şi de colo, dar 
Bator urcă din greu, cu capul în pământ, n-aude nimic, nici 
tropotul cunoscut al cizmelor stăpânei nu-l mai aude. Pipăie 


cu picioarele şi cunoaşte, ştie unde are să vie vreun pripor 
mai greu de urcat. Acolo se adună, se îndreaptă, suflând, 
năduşit, pe nările largi, bătrâne. 

— Ho, mă Bator, ho, mă sărace! Stai să mai hodinim, că 
doar nu dau tătari. 

Şi calul se opreşte bucuros, şi răsuflă ca din foi. Femeia 
tocmeşte coşărcile, mai pune la loc vreo bucată de piatră ce 
dă să cadă, şi cată înainte: cât mai au până-n vârful 
dealului? 

Şi tot aşa, cu popasuri dese, cu îndemnuri, ajung pe culme. 
De aici-i mai uşor. Ajunşi în sat, descarcă piatra astăzi la o 
gazdă, mâine la alta. La câte unii duce şi săptămâni de-a 
rândul. 

Pe muiere-o cheamă Maria, dar oameni, batjocoritori cum 
sunt, îi zic Fefeleaga. 

Tineretul mai mărunt din sat aşa a pomenit-o: cu Bator de 
căpăstru aducând piatră la uni şi la alţi. Cât aur vor fi scos 
unii şi alţi din piatra adusă în spinare de Bator, Maria nu s-a 
gândit niciodată să socotească, dar, de multe ori, când 
Bator abia urca pe spinarea dealului, îşi zicea aşa în gândul 
ei: „Din câtă piatră a purtat săracul, mai că s-ar putea face 
un deal ca acesta”. Îi plăteau de-o povară zece cruceri. Şi 
când era drumul bun, putea aduce cinci-şase poveri. Tot 
făcea pe săptămână vreo trei zloți. Şi-şi zicea în gând: „Iot 
putem trăi”. 

Odată trăise şi mai bine. Pe când îi trăia bărbatul, Dinu, 
oamenii îi ziceau Maria Dinului. Şi Maria Dinului, pe vremea 
aceea, lucra cu Bator alăturea ca şi acum, iar Dinu lucra în 
baie, sfredelea stânca şi puşca cu praf ori cu dinamită, ca 
toţi băieşi. Şi mai câştiga şi Dinu trei-patru zloți la 
săptămână. 

Copii aveau pe-atunci vreo cinci capete. 

Slăbuţi copi. Aveau ce mânca, şi tot erau jigăriţi. Dinu 
tuşea mult; de câte ori venea de la baie, ud şi plin de tină, 
tuşea şi suduia copii, - nu-i putea suferi văzându-i aşa de 
prăpădiţi. Muierea le ţinea partea, îi mângâia, îi săruta pe 


obrăjori scorţoşi, de pe care mereu se desprindea un praf 
ca o pulbere de făină. 

Lasă-i, măi române, ce-aştepţi tu acuma de la ei? Când vor 
începe să lucre, se întăresc ei atunci, zicea femeia. 

Până-i cucu! Dintr-ăştia nu voi vedea eu oameni! 
răspundea cu ciudă bărbatul. 

Şi n-a văzut, că Dinu a murit mai degrabă ca toţi. Femeia |- 
a plâns ce l-a plâns, dar n-a avut vreme de jelire, că, 
deodată cu înmormântarea, s-a gătat şi cel din urmă bănuţ 
din casă. Bator, în vreo trei zile, cât a hodinit până l-au 
îngropat pe Dinu, era aproape să înţepenească. Acum 
femeia simţea că singurul sprijin ce-i rămăsese era calul 
ăsta mare, alb, slab de să-i numeri toate oasele. Satul era 
tot aşa ca şi pân” trăia Dinu. 

Toţi oameni îşi vedeau de lucru, ca şi când nimic nu s-ar fi 
întâmplat. Şi când au văzut-o pe Maria, a doua zi după ce şi- 
a îngropat bărbatul, c-a şi plecat cu Bator de căpăstru, unul 
mai pestriţ la maţe a zis: 

— lată şi pe Fefeleaga! Şi, de-atunci, Fefeleaga i-a rămas 
numele. Dar ea nu s-a încrezut niciodată în oameni, nici nu 
le-a cerut ajutorul. Altădată se încredea în voia Celui-de- 
Sus, iar acum, de la moartea bărbatului, se încredea în 
Bator. De când şi-a închis Dinu ochii, şi ea a ieşit în curte şi 
a strigat „lulai!”, de-atunci a simţit că nu oameni aceia care 
vor veni să vadă pe mort îi vor fi sprijin de-acum înainte, ci 
calul acela mare, alb, care sta legat de-un pociumb şi 
ronţăia liniştit la ogrinji. Şi cât a stat mortul în casă, de câte 
ori ieşea Fefeleaga afară, îi părea că Bator, cum ronţăia la 
ogrinji, dând din cap, ar zice: „Da, da, da! Vom face ce vom 
putea”. 

Şi aşa, încetul cu încetul, tropotind din cizmele mari ziua 
întreagă pe ulițele satului, cu Bator de căpăstru, a început 
să-l uite pe Dinu. Nu doară aşa, ca să se gândească la alt 
bărbat, că ea de mult nu mai înţelegea decât într-un chip 
viaţa: să se frământe săptămână de săptămână, ca, 
duminica, pe bănuţi căpătaţi, să cumpere bucate şi legume 


pentru casă. Şi, pentru asta, se simţea destul de tare, dacă 
avea pe Bator alăturea. Poate or fi muncit-o şi pe ea 
vreodată, - cândva, demult de tot, - gânduri mai luminoase, 
şi inima, în tinereţe, poate să-i fi tresărit vreodată de-o 
căldură tainică. Dar îndată ce s-a înhămat la munca din 
care vedea că toată viaţa n-are să mai scape, a înţeles că, 
pentru o femeie năcăjită ca ea, toate acele închipuiri de mai 
bine sunt, iac-aşa, prosti, care-ţi fac traiul mai greu. 

S-au aflat vreo doi-trei oameni care au sfătuit-o să se 
mărite iar. 

— Ce să stai aşa? Îmbătrâneşti, ş-atunci nu te mai ia nime. 

— leie pe muma-dracului! zicea Fefeleaga. 

Şi privea cu duşmănie la oameni aceia, care numai din 
bunăvoință o sfătuiseră aşa. 

Apoi îşi punea capul în piept, trăgea de căpăstru - „Ghi, 
măi Bator, ghi, măi sărace!” - şi-şi vedea de drum, 
gândindu-se la ceva. Nu ştia ce-i, dar simţea că-i amar, şi nu 
ştia de ce-i mai vine în minte: că, adică, de ce mai trăieşte 
omul în lumea asta? N-a răspuns niciodată decât ridicând 
din umeri şi, deci, îi era ciudă că, din când în când, îi venea 
iar gândul acela. Câteodată, dimineaţa, când punea 
coşărcile pe cal, i se părea că şi Bator s-ar gândi la lucrul 
acesta şi că, dacă n-ar fi orb, ar privi-o întrebător. 

În cinci ani de văduvie a rămas numai cu doi copi, un băiat 
şi-o fetiţă. Trei au murit. Au murit toţi când să treacă peste 
anul al cincisprezecelea. Ca şi când acolo, la anul acela, al 
cincisprezecelea, ar fi fost un prag înalt-înalt, de care era 
sortit să se împiedice copi i ei. Cădeau şi-şi rupeau grumaji. 
Săteni se bucurau că o mai uşurează Dumnezeu, dar 
Fefeleaga nu se bucura deloc. Drept că băieţi erau mari, 
dar, fi nd toţi bolnavi, nu puteau munci. Pe unul chiar l-a dat 
slugă, dar nu l-a ţinut stăpânul, zicând că-i prea slab, că n- 
are virtute. Şi Fefeleaga tot nu se bucura de moartea lor. De 
spus, nu spunea nimănui de-o doare ori ba. Nici n-o puteau 
cunoaşte oameni dacă are mort la casă decât de pe două 
lucruri: întâi că, două-trei zile înainte de moartea vreunui 


copil, Bator stătea legat de pociumb, ronţăind ogrinji, şi a 
doua, că, după înmormântare, Fefeleaga pornea cu 
noaptea-n cap, cu calul de căpăstru, pe ulițele satului. Dar, 
până era mortul în casă, dânsa ieşea de multe ori şi se 
apropia de cal. 

— Ce mai faci, tu Batore, sărace? Şi calul ciolănos da din 
capu-i mare cât o solniţă, părând a zice: „De, ce să-i faci, 
aşa e lumea!” 

Şi drept avea calul! Aşa e lumea! 

Fefeleaga a simţit bine că-i aşa, de câte ori îi murea vreun 
copil şi-şi vedea casa din ce în ce mai goală. 

Mai mult venin i se strângea la inimă duminica. Da, atunci 
îşi scotea plata pentru munca de-o săptămână, a ei şi-a lui 
Bator. Şi bogătani, şti nd-o fără ajutor, nu-i plăteau regulat, 
nu-i plăteau tot, aşa că Fefeleaga avea rămăşiţe mari pe la 
toţi. Se încredeau că va veni, totuşi, şi săptămâna vi toare la 
lucru, căci n-avea ce face cu Bator. Şi mai făceau socoteala 
că, de la o săptămână până la alta, Fefeleaga, cap de 
muiere, va mai uita. De uitat nu uita dânsa, dar dacă vedea 
că omu-i lacom pe creiţăraşul ei, nu zicea nimic, nu-l mai 
cerea, ci numai un zâmbet de batjocură i se aşeza pe faţă. 
Şi era ceva curios de tot zâmbetul acesta pe obraji pământi, 
mâncaţi de vărsat, ca două lespejoare de piatră surie pe 
care au picat mulţi picuri grei de ploaie, găurindu-le. 

Aşa, adunându-şi plăţile, rar putea să dea pe la biserică. 
Dar nu mergeau la biserică nici bogătani din sat. Aceştia 
stăteau la cârciumă şi beau bere. Fefeleaga nu mergea la 
slujbă, şi, totuşi, văzând pe oamenii aceştia, care beau 
poate chiar bănuţi pe care ar fi trebuit să-i dea ei, îi 
dispreţuia, şi, 

— şti-o amarul ei de ce, - se simţea că-i mai mult decât ei, 
că-i mai bună creştină decât dânşi. Şi, rar, dar rar de tot, 
când vreunul o amâna cu lunile şi nu-i plătea, îi spunea 
verde în faţă: 

— Ce-s eu? Nimic! Da' pe mine nime nu mă blastămă, nime 
nu zice să mă bată Dumnezeu, pe când pe dumneata tot 


satul te blastămă. 

Şi-acum, să-i fi dat bogătaşul plata întreită, nu-i mai 
trebuia. Mergea acasă, mai punea o mână de fân sub botul 
calului şi-i zicea: 

— Da” tu ce mai spui, Batore sărace? Şi calul, pipăind cu 
buzele mari, groase, fânul, da din cap, ca şi cum ar fi zis: 
„Da, da! Aşa-s oameni.” 

Lucrând săptămâna întreagă, înţelegându-se cu Bator, ca 
şi când în el s-ar fi mutat sufletul bărbatului, al lui Dinu, 
Fefeleaga nu ştia cum trece vremea. Timpul, pentru ea, 
avea o singură măsură: de la moartea unui copil, până când 
altul îşi închidea ochii. 

Numărând aşa, ajunse cu un singur copil, o fată, şi socotea 
trei ani de la cea din urmă moarte ce-a fost în casa ei. 

Îmbătrâniseră şi muierea, şi calul. Muierea era jumătate 
căruntă, avea părul ca lâna oilor seine. Pe obraji ei mâncaţi 
de vărsat se formaseră pârăiaşe adânci, zbârcindu-i faţa. 

Bărbia i se ascuţise şi începea să se ridice spre gura 
căzută înăuntru. Calul era şi mai ciolănos. Cele două petece 
pământi de sub corfe se măriseră, părul de pe coaste, de pe 
spinare i se rărise şi i se rărea mereu. Buza de jos îi 
spânzura, ca şi când i-ar fi atârnat cineva o povară 
nevăzută. 

Femeile mai bătrâne din sat, babele, se dădură cu vorbe în 
jurul ei. Că aşa, că pe dincolo, c-ar fi bine să se facă nişte 
farmece, că nu-i lucru curat de-i tot mor copii, şi tot la 
aceeaşi vârstă. 

Dar Fefeleaga nu credea în dracu' şi în puterile lui. 
Femeile îşi făceau cruce de necredinţa ei, dar Fefeleaga 
rămânea rece. 

— Nu, soro, nu-i duc. Drac e omul cel rău şi nedrept. 

Ăla-i dracu! Şi n-a umblat după farmece şi descântece. N-a 
umblat. Şi la patru ani, două luni şi treisprezece zile de la 
cel din urmă mort, i-a adormit şi fetiţa rămasă în viaţă. Cel 
din urmă copil. Şi tot când să treacă peste al 
cincisprezecelea an. Şi asta, ca şi vreo trei ani mai înainte, 


n-a fost bolnavă. Făina ce-i cădea de pe obraji, până a fost 
mai mică, s-a dus. N-a zăcut decât vreo două săptămâni. 

Şi când i-a murit copila aceasta din urmă, Fefeleaga n-a 
spus o zi nimănui nimic. Cât ce-a închis ochii, a pus luminiţa 
în sfeşnic, să ardă mai departe, a ieşit în curte, a dezlegat 
pe Bator de la pociumb, l-a tras întins de căpăstru, l-a dus 
în şopronul plin de fân şi l-a lăsat acolo slobod. Nu i-a zis 
nimic, ci, din întâmplare, şi-a ridicat ochi spre capul 
bălanului. Pleoapele-i stăteau deschise, fără să clipească. 
Nicicând nu-i părură cele două răni alburi aşa de grozave, 
aşa de adânci, ca acum. Apoi a intrat în casă, s-a pus pe-o 
laviţă de brad şi a stat ziua-ntreagă aşa cum stă lemnul. N-a 
plâns, nu s-a bocit, nu şi-a sărutat copila, ci a stat aşa, cu 
capul în palmele aspre. Şi-i tot venea nodul acela amar, 
până-n gât, că adică pentru ce mai este omul în lume? Acum 
nu mai ridica din umeri, dar nici nu-şi desluşea gândurile 
într-un răspuns. Ce vedea mai viu era viaţa pe care-o 
dusese, de căpăstru, întâi c-un cal negru, apoi cu Bator. 
Vedea Dealu-Băilor înalt, pieptiş, cu colţi de stâncă ieşiţi ca 
nişte măsele de uriaşi, vedea poteca de-atâtea ori bătută, şi 
pe potecă se vedea pe ea cu Bator de căpăstru. Număra aşa 
ca-n vis de câte ori a urcat şi-a scoborât dealul acela, 
socotea cam de câte poveri de piatră să fi adus în vreme de 
vreo patruzeci şi cinci de ani. Apoi trecea cu gândul la 
duminicile de peste an; în câte a fost şi în câte n-a fost la 
biserică. Şi când n-a fost, de la care om câţi bani a luat? 

Cu care s-a sfădit pentru plată? Apoi auzea iar pe Bator 
cum păşeşte, pocnindu-şi oasele, în urma ei, cum sună vreo 
potcoavă ce stă să cadă. Îl vedea cum se zmânceşte, cu 
greutatea în spate, pe Dealu-Băilor la deal, cum se 
propteşte pe picioarele de dinainte, pe Dealu-Băilor la vale. 
Îl vedea, şi se-auzea acolo, departe, pe sine cum îl îmbuna: 
„Stai, mă Batore, sărace! Stai să mai hodinim, că doar nu 
dau tătari!” Apoi, încet-încet, cu mare greutate, socotea 
numărul anilor dintre morţi săi, de la bărbat până la fetiţa 
aceasta din urmă. Lung şir de ani! Şi ce de drumuri bătute, 


maica mea, Doamne, că dacă le-ar pune în şir drept, ar fi 
ajuns la marginea lumi! 

Dar acum s-a isprăvit cu strapaţul! Nu mai avea pentru ce 
să se zdrobească. Până i-au murit pe rând, unul câte unul, 
copii, n-a ştiut pentru ce se zoleşte atâta. Acum, când 
Păuniţa sta cu luminiţa de ceară la căpătâi, simţea 
Fefeleaga că toată viaţa pentru copii aceştia s-a chinuit. 
Cum s-a chinuit, numai ea ştia! Ba nu, nu i-a căzut greu 
lucrul, a muncit din inimă! Pentru ei! Pentru cinci, apoi 
pentru patru, apoi pentru trei, şi iarăşi, pentru doi, şi în 
urmă pentru unul. Şi două lacrimi micuţe, cât gămălia, îi 
umeziră ochi uscați. 

Seara s-a dus la clopotar, la preot, „să se mai ostenească o 
dată şi pentru cel din urmă suflet din casa ei”. Dimineaţa 
următoare a intrat în şopron, l-a luat pe Bator de căpăstru 
şi a pornit. Calul trăgea să meargă spre locul unde ştia că 
stau cele două corfe legate, îndesăgite. Dar Fefeleaga l-a 
oprit. 

— Stai, Batore, stai, calule sărace, că de-acum n-o să mai 
porţi piatra în spinare! 

Şi-l trăgea de căpăstru spre portiţă. 

Calul, simțind că n-are coşărcile în spate, se priponi în 
prag. 

— Ghi, măi Batore, ghi, măi dragă! Acum nu mergem la 
lucru. Nu! Acum te duce Fefeleaga la târg să te vândă, să 
cumpere mama cunună şi julj alb-alb, ca laptele de alb. 

Că acum a murit şi Păuniţa, măi Batore! 

Şi ochi ei uscați se umeziră a doua oară. Şi, trăgându-l de 
căpăstru şi tot vorbindu-i, l-a dus la oraş şi l-a vândut pe un 
preţ ca vai de el. Calul simţi mâna străină, ce-l prinse de 
căpăstru, mirosi pe noul stăpân, şi, întorcându-şi capul 
după Fefeleaga, necheză întâia oară, după o tăcere de o 
grămadă de ani. În ochii bătrânei se iviră a treia oară 
lacrimi, şi, ca într-o fulgerare, înţelese păcatul ce-l face 
despărţindu-se de calul ce-a ajutat-o o viaţă întreagă. Dar 
zadarnic! Dânsa nu mai avea ce face cu Bator. De câte ori l- 


ar fi văzut, şi-ar fi adus aminte de lungul şir de morţi, - da, 
de morţi, căci vede ea că pentru ei a lucrat, - şi n-ar fi putut 
râbda. Simţea că prietenia aceea aproape omenească, ce a 
avut-o faţă de cal, a fost numai pentru ajutorul ce il-a datel 
pentru copii săi. Că ea, în calul acela mare, alb, ciolănos, şi- 
a iubit copilaşi. Şi totuşi, iată, chiar acum, cel din urmă 
ajutor tot de la Bator vine. Să nu fi fost el, Păuniţa n-ar avea 
nici sicriu vopsit, nici cunună ca de mireasă, nici giulgiuri 
albe. Când ieşi de la târguit, calul era legat de-o proptea 
într-o uliţă strâmtă. Merse la el şi-l mângâie pe grumâji. 
Calul necheză iar. 

— Batore, mă, nu fi tu supărat. [ie o să-ţi meargă mai 
bine. Dar iaca, eu mă duc, mă grăbesc să împodobesc pe 
Păuniţa. 

Şi tropotindu-şi pe trotuare cizmele grele, umbla, frântă 
de spate, să găsească vreun car de la ei, să-şi ducă acasă 
podoabele cumpărate pe preţul lui Bator. 

LUMINIŢA. 

Primăvara începuse cu secetă mare. Se roşiseră livezile, ca 
arse de brumă, iar dealurile erau pământ gol. Vitele zbierau 
pe câmp ziua, mugeau prin curţi noaptea, iar oameni îşi 
plecaseră capetele adânc în piept. 

Bucatele se scumpiseră foc, de nu te puteai apropia de ele, 
şi-aci, în sat de munte, erau şi mai pipărate. 

De la Paşti până la Rusali, o dată numai s-a îndurat cerul 
să se întunece şi să azvârlă câţiva stropi mari, grei, rari. 
Dar de la Rusali, cerul se căptuşi deodată cu nouri grei, 
plini de întuneric şi de vijelie. Şi pădurile de brad începură 
să vuiască adânc, ca o cădere puternică de ape mari. Un 
fulger s-aprinse în înălţime, din Pleşa până-n Măgura, 
zvâcni în toată lungimea lui, şi întunericul începu să se 
coboare şi mai tare. În noaptea aceea din marţea Rusali lor, 
mulţi creştini vor fi privegheat, numărând trăsnetele ce se 
slobozeau când ici, când colo, cu detunături clocotitoare 
prin păduri şi stâncări. 


Dimineaţa ploua încă, şi oamenii se adunau câte doi-trei la 
câte-o portiţă acoperită şi povesteau. 

Pe drumul strâmt, plin de bolovani, care duce spre dealul 
cu citeră neagră, este o căsuţă de bârne, puţină de s-o 
cuprindă şase oameni în braţe. Căsuţa e răzleţită de sat, pe 
deal în sus, de nici popa nu merge, la Bobotează, cu crucea, 
până acolo. Cantori au scornit vestea că femeia zăvorăşte 
uşa şi stă închisă, câtă vreme umblă popa cu botezul prin 
partea aceea de sat. Vreodată cine ştie cum va fi fost, dar 
acum baba Mâia zăcea de mult în pat, şi nu mai vorbea 
nimeni de dânsa, ca şi când n-ar mai fi fost pe lume. 

Noroc avea cu fată-sa, cu Salvina. Salvina asta era fată 
bătrână, - trecuse de treizeci şi cinci, - dar apucase să 
rămâie aşa, nemăritată. 

Ploaia de la Rusali aduse bucurie şi-n casa lor. Ce-i drept, 
n-aveau fânaţe, n-aveau semănături să se usuce, n-aveau 
vite să moară de foame. Dar avea Salvina două braţe tari, ş- 
acum ştia că va căpăta de lucru pe la oameni. Că-n timpul 
cât ţinuse seceta, babei Mâia i se uscase şi gâtul, şi pieptul, 
iar din adâncul măruntaielor i se stârnea ceva ce-i aducea 
ameţeală la cap. Salvina n-avea unde să muncească, n-o 
chema nimeni, şi, de cerşit, nu putea să cerşească. Şi, dacă 
nu muncea fata, cine amarul să se-ngrijească de o femeie 
bătrână şi bolnavă? 

Când îi întindea mălaiul, Mâia de trei ori pe zi clătina din 
cap că nu-i trebuie, şi numai a patra oară îmbuca ceva. Şi 
ochi ei, înconjurați de pieliţă zbârcită, vineţie, priveau 
nemişcaţi, dulcegi, plini parcă de-o apă alburie. 

Zicea de multe ori: 

— Doamne, tu fată, că rău înghit. 

Şi dacă fata nu-i zicea nimic, după un răstimp întindea din 
gâtul plin de vine şi de oase şi mai zicea o vorbă: 

— Oare nu s-a-nnourat afară? 

Şi câteodată fata trebuia să iasă să privească cerul. În 
răstimpul acela dintre Paşti şi Rusali, lumină nu s-a aprins 
în căsuţă la cele două femei. În trei duminici a cumpărat 


Salvina sare de câte patru bani, o dată oţet de cinci, ş-atâta 
le-a fost tot târgaşul. 

Era în casă o luminiţă, o luminiţă de ceară, pusă împletită 
pe o cruciuliţă afumată de lemn, pe care nu se mai 
cunoşteau sfinţi. Dar luminiţa aceea n-o aprindeau. O 
păstrau pe când va fi să moară baba Mâia, să aibă şi ea ce 
ţine în mână, ca să-şi vadă calea luminoasă, când va pleca 
pe drumul de veci. 

Şi nici nu aveau lipsă s-o aprindă. În căsuţă n-aveau de ce 
se împiedica. Cele două laviţe înguste erau lângă păreţi, o 
lădiţă - într-un ungher, patul - era bătrâna pe el, iar masă 
n-aveau. Cele trei icoane cu sfinţi deznădăjduiţi, care se 
strâmbau ca-n muncile iadului, atârnau de pereţi şi nu le 
făceau val. 

Baba Mâia nu s-a ridicat de pe oase de vreo doi ani. 
Câteodată avea junghiuri adânci, „se petrecea”, cum 
spunea fata, apoi iar se liniştea. Dar în vremea asta de 
secetă, hrănită rău, Mâia slăbise şi mai tare din puteri. 
Durerile îi veneau mai des, şi, de multe ori, în chinurile ei, 
întindea mâna, holbând din ochi, după luminiţă. 

Fata l-a adus pe popa s-o grijească, s-o împărtăşească cu 
cele sfinte. 

Dar numai îi venea aşa, să moară, ci nu murea. 

La Rusali, când se-ntunecă, bătrâna zise: Are să plouă, 
fată. 

Da, are să plouă! zise Salvina. 

Şi când cei dintâi picuri izbiră pe acoperişul de şindrilă, ca 
un ropot dulce, ca un cântec sfânt, cele două femei 
tresăriră: Plouă, zise Mâia. 

Plouă, zise Salvina. Şi deschise uşa să intre în casă 
mireasma ploi. Bătrâna a stat un răstimp şi-a ascultat. Apoi 
îşi măsură o cruce largă, neregulată. Când începură să se 
descarce trăsnetele unul după altul, ca dărâmări de stânci 
prăpăstioase, baba Mâia îşi măsură altă cruce şi zise: 

— Închide, tu fată, uşa. Are să vremuiască. 


Şi-a închis fata uşa, şi s-au culcat amândouă în lumina 
fulgerelor. 

Dar ploaia vreo patru zile n-a mai contenit. Câteodată 
scăpau de după dealuri vânturi mari, ce duceau spre Pleşa 
grămezi mari de nouri, ca nişte turme de dihăni şi de uriaşi, 
negri, vineţi, mânioşi, încleştaţi uni într-alţi. Câte o ruptură 
de cer rămânea albastră, înaltă, dar îndată alergau alţi 
nouri s-o astupe. Şi vântul se oprea, şi ploaia începea să 
cadă, măruntă, deasă. 

Baba Mâia şi cu fată-sa aşteptau să se-nsenineze. 
Sempuţina mălaiul, trebuia făină, şi Salvina văzu că totuşi 
trebuie să dea creiţari pe lapte. Mă-sa abia mai sufla, şi 
bucată uscată în zadar i-ar mai fi dat. 

Ochi bătrânei, în cele două zile din urmă se-ngălbeniseră 
pe la alb. Rotunji, mici, priveau ţintă şi semănau acum cu 
ochii de cucuvaie. 

I-a adus lapte, ca astăzi, şi, ca mâine, Salvina a căpătat de 
lucru. Era şi vremea, căci fata se asprise tare. Vorbea răstit 
cu bătrâna, din firea ei, căci era scurtă şi zmănâncită la 
vorbă, dar în zilele din urmă era tot mânioasă. 

Dimineaţa i-a pus ulcica cu lapte lângă pat, a luat luminiţa 
de pe cruce şi a aşezat-o, cu câteva chibrituri, lângă ulcică. 

— laca, aici, lapte. Aici ai şi luminiţa, şi chibrituri. 

— Bine, maică, bine. Să-ţi ajute Dumnezeu, zise bătrâna, 
când fata ieşi pe uşă. 

Abia se duse Salvina, şi Mâia luă ulcica; dezlipindu-şi 
buzele sorbi o dată, de două ori, de trei ori. Şi băutura albă 
părea că trece, - în drumul său în jos, - peste podeţe, părea 
că se adună în gropi şi se varsă apoi mai departe, aşa 
ghiolcănea. 

Şi Mâia deodată se simţi mai bine. Se uşurase şi i se 
muiaseră parcă toate oasele. 

Afară ploaia încetase de cu noapte, dar vremea nu era 
senină. Nouri negri, mari, petece de nouri mai luminoşi 
călătoreau mereu, de la apus la răsărit. Vântul numai, în 


răstimpuri depărtate, şuiera în vreun brad prin apropierea 
căsuţei, apoi iar tăcea dintruna. 

Din pat, pe ferestruţă, baba Mâia vedea afară. De câte ori 
n-a privit ea prin ferestruţa aceea! De când n-are ea alta de 
făcut decât să se gândească, să privească pe ferestruţă şi 
să-şi aştepte moartea! 

Şi, de multe ori, gândul ei colinda departe, cu zeci de ani 
în urmă. Îşi amintea de tot ce-a văzut, de tot ce-a păţit în 
viaţă. Dar iată, acelea, ca şi când n-ar fi fost. Ca nouri care 
trec pe cer, târându-şi umbra pe pământ, şi se duc să nu se 
mai întoarcă. Şi iată c-a rămas numai cu fata! Dar şi fata, ca 
şi când n-ar fi. Ea se duce la lucru dimineaţa şi vine seara, şi 
câteodată nici seara. 

Şi, în necurmatele zile de boală, părăsită, baba Mâia 
privea cu dragoste, cu sfinţenie la luminiţa de ceară. lată, 
luminiţa asta e singurul sprijin care n-o părăseşte niciodată. 

Ea o păzeşte acum şi va ajuta-o în ceasul din urmă. Şi 
bătrâna suspină de multe ori: 

— Sfântă luminiţă, sfântă ceară, sfinte albine! 

Ani întregi au trecut de când nu s-a mai putut duce la 
biserică. Dar tot mai ştia din ce spunea popa, din ce spunea 
diacul. 

Şi, mai mult, în boala şi singurătatea ei, baba Mâia la 
lucrurile astea se gândea. Îşi închipuia cum are să fie Iadul 
cu dracii, cum are să fie Raiul cu sfinţi. Iadul? D-apoi 
întuneric beznă, de să nu-ţi vezi mâna! Şi, prin întuneric, 
cozi şi gheare de draci, care prind pe creştin şi-l duc la 
căldarea cu smoală, să-l opărească. Doamne fereşte! 

Iadul! O, Doamne, Doamne! D-apoi bivoli împungaci, ce-or 
lua în coarne femeile nelegiuite şi pe ucigaşi de oameni! 

— Doamne fereşte, Doamne fereşte! 

suspina bătrâna. 

Dar ea n-avea s-ajungă-n lad. Pe ea va prinde-o sfântul 
Petru de mână, va sprijini-o să nu cadă şi va întreba-o: 

Tu eşti baba Mâia? Şi ea va zice: 

Eu, sfinte Petre. 


Cea de-a avut o fată, una Salvina? va zice sfântul. 

Da, eu! 

Cea de-a bolit vreme multă de tot? 

Da, eu! 

Şi-atunci, sfântul Petru va zurui din chei şi va găsi pe cea 
potrivită. Se va deschide poarta, şi sfântul Petru îi va arăta 
locul de hodină, în iarbă înflorită, sub un măr cu mere auri. 

Nu, ea nu va apuca în Iad! Ce-a făcut ca să meargă în Iad? 
Şi are ea luminiţa aproape! 

Când va simţi că i se ridică nodul în gât, să-i oprească 
răsuflarea, aprinde luminiţa, sfânta luminiţă de ceară. Şi- 
atunci, chiar de-ar vrea s-o răpească, cornoraţi se vor 
împrăştia. 

Şi baba Mâia îşi făcea o mulţime de icoane. Şi totuşi, 
vremea îi trecea destul de greu. 

Dar astăzi, după ce bău laptele până-ntr-un picur, nu-i 
veneau gânduri de-astea. Astăzi privea dornică prin 
fereastra căsuţei, şi-i veneau gânduri copilăreşti. Uite, cum 
ar vrea să iasă puţin până afară! Numai aici, înaintea uşi; 
când a trece nourul de pe soare, să cadă lumina pe ea! Ba 
nu, ar vrea să meargă şi mai departe. l-ar plăcea să se 
coboare în sat, să vadă cum mai stă satul. 

Să-l vadă pe popa şi să-l întrebe de sănătate. 

Să se-ntâlnească cu două bătrâne din vremea ei, - Anuţa şi 
Zamfira, - să le-ntrebe: Da' voi ce mai faceţi? Şi ele să zică: 
D-apoi ce să mai facem? lacă! 

Şi să meargă mai departe pe uliţă, să vadă biserica. Mare 
şi frumoasă biserică! Să se-ntâlnească cu oameni care i-au 
fost vecini până a stat şi ea în sat. Şi oameni să zică: Ce-i, 
vecină? Ai mai venit la vale? Şi ea să zică: 

Mai! 

Tot aşa, să umble pe uliţă, pe unde n-a umblat de mult, şi 
oameni să zică: lată şi baba Mâia! Iar copi i cei mai tineri 
să-ntrebe: 

Mamă, cine-i bătrâna aceea? Şi femeia să zică: 

Baba Mâia, cin! să fie?! 


Gânduri de-acestea îi veneau astăzi. Şi nu erau gânduri 
goale, erau gânduri vi, erau icoane. Şi nu icoane reci, ci 
icoane aşa de călduţe, de baba Mâia le simţea căldura ca o 
mângâiere la inimă. Şi cerca să se-nvârtă-n pat, să poată 
vedea mai bine pe ferestruţă. 

Nu, astăzi nu se gândea la Iad şi la Rai! 

Azi, după ploaia ce-nverzise câmpul, ar fi voit să mai fie o 
dată fată-mare, să pască vitele pe munte, să păşească pe 
frunzele uscate, umede acum, să se prindă cu mâna de-o 
creangă, şi picuri rămaşi pe frunze să cadă stropind-o pe 
obraz, pe ie, apoi să iasă pe culme, la luminiş, să toarcă şi să 
privească vitele cum pasc, şi seara să vie acasă cu vitele 
sătule cumu-s dobele. Se mai cugeta cât ar fi de bine să mai 
umble ea pe vârful măguri, pe Frasin, după fragi de pădure. 
Ce fragi se fac mai ales pe Frasin! „Buricul deştului” de 
mari! 

Ori să aibă ea acum nişte pere de la dascălul cel bătrân 
din grădină. Ce pere! Cumu-i ceara! Numai dascălul are 
pere de-acelea în sat. 

Şi, cum se gândea aşa, la câte toate, baba Măâia simţea că 
se face tot mai uşoară. De la o vreme i se păru că nici nu 
mai stă în pat. Şi pipăi bine scândurile. Apoi, uşoară de tot, 
iată că sta aşa şi nu se mai putea gândi la nimic. 

Dar era bine. Las' să fie, că nu-i rău! Au durut-o pe ea 
destul oasele, au tăiat-o destul junghiurile ca nişte săbi 
ascuţite. Acum, aşa, călduţă, uşoară şi fără dureri, stă, şi 
ochi parcă-i râd. Şi-n casă e o linişte aşa de bună! 

Şi soarele se uita chiar acum, deodată, pe cele trei 
ferestruţe. Uite, ce pulbere de lumină! 

Deodată, însă, baba Mâia schimbă ochi şi-i umplu de 
spaimă. Simţea cum vine ceva, ceva rece şi greu, ca o 
povară strivitoare. 

Întinse mâna, dar n-ajunse luminiţa de ceară. 

Se oţări cât putu, dar luminiţa căzu pe podele. Junghiul ce- 
| simţise o prinse, o-ncârligă, dar bătrâna se zvârcolea 


mereu, s-ajungă luminiţa de ceară. Aşa, frământându-se, 
căzu pe podele şi muri, cu mâna întinsă după luminiţă. 

Şi prin cele trei ferestruţe pulberea de lumină albă cădea 
mereu în casă, apropiindu-se tot mai mult de pat. Şi dintr-o 
dată învălui, ca un giulgiu, trupul ţapăn al Măiei, ulcica 
răsturnată, şi luminiţa de ceară, de care n-avusese parte 
bătrâna. 

V-RVOARA. 

Am întâlnit-o pe drum, c-o traistă lungă, smolită, de lână, 
umblând în sus şi în jos. Se oprea la câte-o poartă, privea 
înlăuntru, uneori vorbea două-trei vorbe cu cineva din curte 
şi pleca mai departe. Sapa veche, cu coada lungă, lucie, o 
tot muta de pe-un umăr pe altul. 

N-ai de lucru, nu capeţi de săpat, se vede, lele. 

Nu prea, zise femeia şi trecu mai departe. 

Stai puţin, lele, am eu o grădină. Pân' desară o isprăveşti. 
Ea se opri deodată şi-ntoarse puţin capul: 

— Cât îmi dai? 

— Îţi dau o coroană. De-ai fi venit de-dimineaţă, îţi dam 
mai mult. Acum, uite, soarele-i sus. 

— Şti ce? Să-mi dai şi o bucată de mămăligă; n-am mâncat 
nimic de ieri. 

Se-ntoarce ea, ne-nţelegem noi ş-o duc în curte. Poruncesc 
să-i ducă un blid de lapte şi mămăligă. Şi-i arăt grădina. 

— Să vezi numai cum am să ţi-o grijesc. Aisămă 
pomeneşti câte zile-i avea! O las să soarbă laptele şi intru în 
casă. Aveam ceva de isprăvit. Şi din când în când aruncam 
ochii spre grădină. Femeia încă nu intrase în lucru. 

leşi mai târziu să văd ce face; nu mântuise încă de mâncat. 

— Cum, Doamne sfinte, mă mirai eu, de-atunci puteai 
mânca de zece ori! 

— Vezi, îmi răspunse ea, că eu am durere de gură. Şi 
pieptul mă doare, şi tuşesc. Să vezi cum tuşesc. de se sperie 
copi i. Aiai-i tusă! 

Odată am mers eu la un doctor, ş-a zis că am hertică. Are 
dracu hertică! De-aveam, muream de mult. De altfel, ce zici 


şi dumneata, dacă moare omul, nu-i mai bine? 

Popa David de la noi aşa zice, că, dacă moare omul, îi mai 
bine. „Unde nu este durere, nici întristare”. Şi începu c-un 
glas gros, întrerupt, să spuie cuvinte dintr-o cântare de la 
prohodul morţilor. Imita, se vede, pe popa de la ei, pe 
David. 

Crezui deodată că femeia-i smintită şi priveam cu băgare 
de seamă la ea cum mânca încet, ca de silă, cu ochii ţintă în 
blid. 

De unde eşti dumneata, lele? 

Din Mămăligani. 

Pe-acolo au gătit oameni de prăşit? 

— Au isprăvit care-au avut; care n-au nu gătesc niciodată. 

— Pesemne dumneata n-ai pământ. 

— Pe unde calc, pământu-i al meu, ca ş-al dumitale, şi 
începu să râdă deodată, arătându-şi dinţi laţi, gălbini. Dădu 
să se ridice, da”, ca şi când şi-ar fi adus aminte de ceva, se 
lăsă iar, moale, jos, şi pescui cu lingura de lemn o bucăţică 
de mămăligă. 

— Cred că ai putea să vi acum în grădină, zic eu. A trecut 
aproape un ceas de când tândăleşti. Se vede treaba că de- 
aceea nu te primesc oameni la lucru. 

Pe mine? 

Pe dumneata. 

— Vezi că nu mă cunoşti? Eu nu mă duc la oricine. Întâi 
întreb cine şade-n casă, şi dacă-mi place, mă duc, de nu-mi 
place. plec mai departe. 

— D-apoi la mine ai venit fără să fi întrebat de cineva. 

Femeia nu zise nimic. Se sculă, puse cojile de mămăligă în 
traistă, se plecă apoi iar, ridică blidul şi sorbi din el câţiva 
stropi de lapte, câţi mai rămăseseră. Îşi puse traista după 
grumaji; şi avu dintruna nişte priviri ca de scăpare, ca şi 
când ar cerceta pe unde să iasă afară, în uliţă. 

Nu i-am mai zis nimic. Am lăsat-o să se ducă. Dar ea cobori 
treptele şi o luă spre grădină. Într-o mişcare nervoasă îşi 
desprinse traista şi o atârnă într-un măr bătrân. Apoi, 


începând să sape, îmi zise: La dumneata am venit pentru că 
eşti om bun. 

De unde ştii dumneata? 

— De pe ochi. Eu cunosc oamenii de pe ochi. Când te-am 
văzut, am ghicit cum eşti, ş-acum, dându-mi de mâncare, mi 
s-a adeverit gâcitura. 

Sta frântă de şale şi săpa aşa de repede, aşa de bine, de- 
am rămas uimit. Fir de buruiană nu lăsa, şi-n jurul 
cucuruzului aduna muşuroaie mari cu sapa, le rotunjea apoi 
repede cu palmele, ca şi când ar tocmi o pâine ca s-o bage 
în cuptor. 

Cum te cheamă pe dumneata, lele? 

Întreb întru târziu. 

Vârvoara. 

Vârvara poate. 

— Ba Vârvoara; urât nume, nu-i aşa? Da' dă-l în sfinţi lui, 
că noi avem un popă. de tot nume pocite ne pune. lacă, de 
pildă, la un copil de-al meu i-a pus numele David. 

Femeia nu mai zise nimic. Parcă i-au venit deodată în cap 
alte gânduri. Am lăsat-o să sape, şi eu am trecut la un strat 
de legume, să plivesc. Căzuse de cu noapte o ploicică, de 
revenise bine pământul. Buruiana se smulgea uşor, cu 
rădăcina întreagă, albă, plină de aţişoare. Mireasma 
pământului ud se ridica în văzduh, călduţă parcă şi 
oarecum amăruie. 

Pliveam, şi din când în când aruncam ochii spre femeie. 
Lucra frântă de şale, cu capul în piept. Era slabă, aproape 
ca o suveică. Şi totuşi vedeam că nu osteneşte, că nu se 
opreşte să mai plivească, ridicându-se, în stânga şi-n 
dreapta, cum fac toţi săpători. Mi se părea uneori că 
bombănegşte singură, da” ce, nu puteam înţelege. De la o 
vreme aud că mă-ntreabă: 

— Nu ştii dumneata un leac de tusă? 

— D-apoi ce umbli după leacuri dumneata? 

Eu nu te-am auzit tuşind niciodată. 


— Că peste zi nu tuşesc. Numai noaptea; atunci tuşesc, să 
mă rup, nu alta. Doctorul zice că-i hertică, da” nu-i hertică, 
ci se vede c-o fi aghiuş. 

— Ce-i aghiuşul acela? 

— Păi, năduşală, ce să fie? Năduşală la piept şi la răsufluş. 
Am fost de vreo câteva ori de mi-a citit popa nost'”, da' se 
vede că rugăciunea lui nu prinde. 

— De ce să nu prindă? 

— Pentru că-i mai mult pe partea dracului decât pe-a lui 
Dumnezeu. Ăla numai bun de popă nu s-a născut! 

— Nu-i unul mic, cu bărbuţa neagră, rară? 

— Mic, popa David? Tii! 'tă-l puterile, da' că-i mare cât un 
cal, ş-are o barbă lungă, ţepoasă, roşcată. Gândeşti că-i o 
mătură de mesteacăn, cu care-ai măturat curtea, de s-a 
țândărit acum. 

— Nu-l cunosc. Aşa popă nu ştiu. 

— De unde să-l cunoşti?! Aşa popă crezi să iasă între 
oameni? N-a mai fost la oraş de când l-a sfinţit vlădica. Da” 
mai bine nu l-ar fi sfinţit! Gândeşti că nu-i însurat? Ba-i 
însurat, şi are-o muiere tare de treabă şi tare frumoasă. Da 
gândeşti că popa vrea să ştie de ea? Umblă după toate 
femeile din sat. 

Amarnic om, amarnic popă! Şi biata preuteasă, dac-a 
văzut ş-a văzut că nu poate altfel, ş-a luat şi ea un drăguţ, 
un fecior din sat. Zdravăn fecior! Îl prinde câteodată pe 
popa David de mătură. şi-l îmblâteşte. Vezi că popa se- 
mbată, şi dacă se-mbată, vine acasă şi-şi bate nevasta. Ţi- 
am spus eu că nu-i popă. De altfel nici n-a învăţat. Eu îl ştiu. 

A fost tot acasă, la plug şi la vite. Apoi, fecior mare, a mers 
la vlădicie vreo trei săptămâni. 

Da' nainte de-a se duce a vândut două părechi de boi. Şi 
peste trei săptămâni a venit acasă - popă. Gata. Ce zici 
dumneata? 

Ce să zic? A fost rău că l-a sfinţit vlădica. 

Ba a fost păcat, mare păcat! Că să vezi, lasă pe oameni să 
moară nespovediţi şi necuminecaţi. Lui să-i pui zlotu-n 


Li 


palmă, ş-apoi vine. 

— Stătu puţin, apoi adause: De altfel, îi dau pace. Cu 
dumnealui n-am eu nimic. Atâta numai, c-a pus nume de 
batjocură copilului. Dar eu acasă nu-i zic David. Acasă-i zic 
Pătru. 

Soarele se ridicase sus, şi căldura cădea dogorâtoare. Am 
lăsat plivitul şi m-am dus în casă, gândindu-mă la femeia 
aceasta din Mămăligani, care munceşte cu atâta hărnicie şi 
despre care nu puteam şti de-i tresărită, ori de-i aşa felul ei 
de vorbă. 

La amiază am chemat-o iar să mânce. 

Dintâi n-a vrut să vie. Se temea, socotea că fac numai o 
glumă. Apoi se temea că-i trag din plată dacă-i dau ş-o 
sorbitură de mâncare. În urmă veni şi se apucă, cu aceeaşi 
tândălire, să mânce, ca şi dimineaţa. 

— Vezi că mă doare gura. Se vede că este ceva stricat în 
mine. Mi se strică şi dinţi. laca! 

şi-şi vâri două degete pline de tină în gură şi le scoase, 
după puţină cercetare, strângând între ele un colţ de 
măsea. 

— Pentru ce ţi se strică? 

— Nu ştiu. Îmi vine aşa, o amăreală, ca şpirtul de tare; se 
vede c-aceea mi-i roade. Nu ştiu de unde. Poate din fiere. C- 
odată mi s-a stricat rău fierea. 

— Ai avut vro supărare, vrei să zici? 

Femeia îşi ridică deodată ochi şi privi la mine lung, 
întrebător, ca şi când acum m-ar fi văzut întâi în viaţă. Da' 
poate nici nu se uita la mine. Privea prin ochi mei încolo, 
mai departe. De vorbit n-a mai zis un singur cuvânt, până 
spre seară. O întunecime ca o umbră de durere veche îi 
îmbrăcă obraji şi începu să tuşească adânc, închis, ca şi 
când ai da c-un sul într-o gaură afundă în pământ. 

Nu înserase când isprăvi cu grădina. Îşi luă traista şi ieşi în 
curte. Da' nu-ndrăznea să vie să-i dau banii. 

— Cu zece cruceri îţi plătesc mai mult, lele Vârvoaro. Iată 
şaizeci. Mi-ai lucrat tare frumos. 


Femeia luă bani şi se duse fără nici o vorbă. 

Mai târziu, ies pe uliţă şi mă-ntâlnesc c-un vecin. Umblăm 
noi de la o crâşmă la alta, să mai vedem cine-i pe-acolo. 
Când ajungem la crâşma lui Stan, acolo o grămadă de 
oameni sembulzeau cu capetele unu-ntr-altul privind la 
ceva jos, în mijloc. 

Ce să fie? ziceau unii. 

O femeie. 

Ce-i cu ea? 

— A avut călcătură, dar acum s-a liniştit. 

Vai de ea, ce chinuri! 

Şi oameni încep să se împrăştie. 

Când m-apropii şi eu, rămân înlemnit. Era biata Vârvoara! 
Cu gura plină de spume albe, băloase, cu faţa vânătă, cu 
ochii închişi, nemişcată, cu degetele încleştate, zăcea între 
traistă şi sapă. 

Oameni începură vorbele. Unul zise: 

— A venit în crâşmă ş-a băut doi deţi de şpirt. 

Şi dacă i-a băut, a plătit ş-a dat să iasă. Da' când să iasă, s- 
a împiedicat de prag şi, împiedicându-se, a tot mers până 
unde-o vedeţi acum. Acolo a căzut, ş-a fost vai de ea apoi, c- 
a apucat-o boala. 

— De mult o duce aşa, zise altul. Cel puţin de 
cincisprezece ani. Altul o cunoscuse pe Vârvoara şi înainte 
de boală, şi ştia să spună din ce i-a venit. 

— A rămas, spunea el, văduvă tânără, da” nu s-a mai 
măritat. Avea o fată şi doi feciori. 

Fata, dacă a crescut, a dat-o slujnică, să lucre, să câştige 
ceva. A dat-o la boltaşul din sat. Aci fata s-a răsărit îndată. 
Trai bun, muncă puţină, şi s-a ales în doi ani din Anuţa o 
fată ca de domn. Stăpânul său era nădrăgar, sta bine, da' cu 
muierea sta rău. Se certau în toată ziua. De la o vreme 
jupânul s-a dat pe lângă Anuţa. Şi numai ce, într-o 
dimineaţă, fata s-a-ntors acasă. Nu peste mult timp muri în 
chinurile faceri. 

Vârvoara de-atunci a rămas cu boala ceea de cap. 


Am ascultat istoria asta şi mi-a venit deodată în minte că 
mi-a spus ceva şi dânsa, zicând c-odată i s-a stricat rău 
fierea; şi înţelegeam de ce-a stat tăcută o după-amiază, fără 
o vorbă, când mai nainte fusese aşa de vorbăreaţă. 

Acum sta încă tot întinsă. Nici nu sufla, nici nu mai trăia 
parcă. Traista şi sapa privegheau lângă dânsa, şi faţa ei 
părea că se-nnegreşte. 

Oameni începură să vorbească despre altele şi-i dădură 
pace. Au mai văzut ei că după boala asta bolnavi rămân aşa, 
nemişcaţi. 

Dar deodată îşi întoarseră cu toţi capetele. Vârvoara 
deschise ochii-nroşiţi, umflaţi, ca două răni, răcni din adânc, 
se întinse o dată, pocnindu-i toate oasele, apoi se zgârci, 
înţepenind pentru vecie. 

— Dumnezeu s-o ierte, c-a fost femeie harnică şi cinstită, 
ziceau oamenii, făcându-şi, cutremuraţi, sămnul cruci. 

LA O NUNTĂ. 

Mihail Codrea se hotări, în cele din urmă, să-şi mărite fata. 
Cum n-avusese decît un singur copil, pe Linuţa, se obişnuise 
cu-o viaţă tihnită. Dar de când fata îşi pusese catrinţă, 
noroc bun! Hodină şi pace-n casa lui nu s-a mai aflat! Când 
o păruială, când o bătaie straşnică între tineri satului - 
pentru Linuţa. Şi, de-aici, vorbe-ntre oameni, ceartă acasă 
cu femeia, năduf la inimă şi tulburare în sufletul lui Mihail. 

„Stăi, că pun eu capăt la toate!” îşi zise într-o bună- 
dimineaţă, şi încă-n seara aceea se făcu încredințarea, şi 
peste patru săptămâni fu hotărâtă cununia. 

Feciorul era din neamuri, avea patru boi, dar, de când ştia 
că Linuţa are să-i fie nevastă, umbla pe ulițele satului ca şi 
când ar fi avut doisprezece boi, nu patru. 

Fata? Ei! Fata era o şopârlă de copilă, de să-ţi scape 
printre mâini, ca un peşte luciu. 

Cu ochi ei căprui, a băgat draci în mulţi feciori; din uni i-a 
mai scos ea cu vreo vorbă bună, în alţi i-a lăsat acolo, să se 
înmulțească. Dar de vreun voinic anume nu s-a legat. Când 
a înţeles că se mărită, a clătinat din cap, ca şi când ar fi zis 


LIA 


„nu-mi pasă!”, şi s-a apucat îndată să-şi puie în rând 
veşmintele de zestre, la care începuse să coase de când era 
de doisprezece ani. Seara, în ziua nunţi, cinară nuntaşi o 
mulţime de mănâncări, începură să beie vin cumu-i uleiul, 
căci Mihail Codrea avea în sat vi le cele mai mari şi vinul cel 
mai vechi. Şi veselia se dezlănţui deodată din piepturile 
tuturor, şi casele lui Codrea vuiau de chiote, de cântece şi 
de voie bună. 

Dar mireasa, de când s-a pus la masă şi-a început să cânte 
ceteraşul, nu şi-a mai luat ochi de la el. A gustat puţin din 
mănâncări, şi-a muiat buzele, că-i ardeau, în vinul răcoritor, 
şi, de-aci încolo, privea la muzicantul acela. Că ce i-a trăsnit 
lui Codrea prin cap? lată, s-a hotărât ca la nunta fetei sale 
să n-aducă ţigan ceteraş în casă, ci un românaş pe care-l 
ştia el. Ş-a trimis căruţa într-al treilea sat, şi duminică 
dimineaţă străinul era în curtea lui Mihail, cu cetera 
subsuoară. 

Şi Linuţa privea la ceteraşul acela. Ar fi voit să ştie cum îl 
cheamă, ar fi voit să ştie de unde-i, ar fi voit să-l întrebe 
ceva. Şi, pe când nuntaşi se veseleau, Linuţa stătea 
înlemnită la masă şi se frământa cu gândurile. 

La început nu băgară nuntaşi de seamă că Linuţa nici nu 
bea, nici nu mănâncă. Dar, după ce vinul revărsă căldură-n 
inimi şi văpăi de foc, unii începură să privească la mireasă. 

Aşa-i stă bine, ziceau unii, mireasa să fie supărată când se 
desparte de părinţi. 

Aşa-i frumos, să nu se vadă c-a aşteptat măritişul, spuneau 
alţi. 

Tinerii începură să frământe pământul. 

Când o fată, când alta, când o nevastă tânără treceau, 
tocmindu-şi năframa, printre scaune şi mese, la mijloc, unde 
le-aşteptau jucători. 

Linuţa a jucat puţin, i-a venit să ameţească şi s-a dus iar la 
locul ei; şi ochii se legară iar de muzicant. Aflase ceva. 
Aflase că-l cheamă Nicodim. Întâi s-a minunat de numele 
acesta străin, apoi, încet-încet, numele i se păru tot mai 


cunoscut, până ce, în urmă, i se păru că-l ştie de un veac. 
Dar, după ce a ştiut atâta despre el, deodată o cuprinse o 
nelinişte mare şi nu mai avu astâmpăr. Se ridică de pe 
scaun şi se apropie de străin. 

— Măi bădiţă Nicodime, din ce sat eşti tu? 

Tânărul îşi ridică ochi de pe ceteră şi privi la Linuţa ca la o 
minune. Se părea că până-acum nici n-o văzuse. 

— Din satul cu florile, fetică, zise el, zâmbind sub mustăţile 
negre. 

— Ba nu glumi, ci spune-mi, tu de unde eşti? 

Flăcăul nu-i mai zise nimic. Îşi înclină capul pe vioară şi 
începu să cânte un cântec nou, plin de înfiorări tainice. 
Linuţa porni la locul ei, cu inima strânsă, gata să-i dea 
lacrimile. 

Şi, de-aici încolo, muzicantul nu mai cânta ce-i porunceau 
oaspeţi beţi. Ci toate cântecele pe care le avea el mai dragi 
începură să tremure, să adie, să plângă prin casă şi în 
sufletul Linuţei. Bărbatul cel nou băgă ceva de seamă, dădu 
târcoale în jurul Linuţei, dar Linuţa nu-l vedea, nu-l auzea. 
În ea se trezise ceva nespus de dulce şi dureros, care 
creştea cu fiecare cântec al lui Nicodim. 

Şi iată numai că Linuţa se ridică iar, merge la străin, îşi ia 
cununa de flori de pe cap şi o pune pe capul lui Nicodim, 
apoi şade lângă el şi începe să-l dezmierde. Lui Nicodim îi 
amuţi vioara, i se înmuiară mâinile şi privea undeva 
departedeparte. 

Brava! strigară nuntaşi, asta-i bună glumă, asta-i 
adevărată păcăleală! 

Ba mie mi se pare că-i curată batjocură, zise Mihail 
Codrea. Eu n-am adus ţigan la casă, ci român. Dar Linuţa 
asta tot aşa-ntr-o dungă a fost, de când o ştiu. 

Şi porni odată dintre cumetri, să-i spună fetei să nu facă 
prosti. 

Ginerele pufăia, ca şi când ar fi vrut să se înece, şi mai 
căpătă răsuflet numai când văzu pe socru-său venind. 


Amândoi, însă, rămaseră zăpăciţi când se apropiară şi 
văzură pe Linuţa. Că o mână-i sta pe genunchiul lui 
Nicodim şi îl privea în ochi ca fermecată, ca dusă de pe 
lume. 

Îţi place cum cântă Nicodim, tu fată? 

Place, tată! 

Da-mi pare că-ţi place şi de ceteraş, adăugă ginerele. 

De el îmi place şi mai tare! Şi vedeţi amândoi că are de 
cine să-mi placă! Şi fata învălui iar pe Nicodim în privirile ei 
calde. 

— Ba să te duci tu dracului, să nu-mi faci casa de ruşine, 
zise Mihail, întunecat deodată. 

— Ce ruşine? zise fata, sculându-se şi mergând la locul ei. 

De-aici încolo Nicodim începu iar să cânte de joc. Şi unde 
nu i-a pus îndată şi pe bătrâni să tropăie, de părea că se 
clatină pământul. 

Şi cum jucăuşi erau tot mai mulţi, şi locul de jucat tot mai 
strâmt, Nicodim se sculă de pe scaun, schimbă o privire cu 
Linuţa şi începu a tot face câte un pas spre uşă, ferindu-se 
de învălmăşeală. 

Ţinu un joc lung şi frământat. Părea că anume vrea să-i 
frământe cu zicala, să-i obosească, aşa trăgea pe coarde 
Nicodim. 

Deodată, aria se rupse, şi toţi alergară să se răcorească cu 
un pahar de vin. Şi, până să răsufle, până să închine, până 
să se aşeze fiecare la locul lui, iată numai că intră un mort 
în casă, şi mortul acela era bărbăţelul Linuţei. 

Abia putu îngâna: 

— Au pierit în noapte! 

Între nuntaşi s-a făcut deodată o mare învălmăşeală. Mulţi 
năvăliră, îmbulzindu-se pe uşă, să vadă unde-s, să-i aducă, 
să mai râdă şi de gluma asta. Dar ginerele şi tatăl fetei se 
urcară pe cal şi porniră în puterea nopţi. Mihail Codrea ştia, 
ginerele simţea că nu-i o glumă fuga asta. Fetele priveau 
mirate, femeile tinere se coteau, râzând, iar bărbaţi 
începură să beie şi să spuie istorii de pe la nunţi. Le veni în 


grabă pofta de joc, dar nu mai era ceteră. Un bătrân luă 
fluierul, şi jocul se urmă până dimineaţa. 

Pe Linuţa n-au găsit-o nici ginerele, nici socrul. Poate se 
vor fi ascuns undeva pe aproape, că noaptea a fost 
întunecoasă tare. 

Dar au trecut şi săptămâni şi n-au mai aflat-o, nici pe ea, 
nici pe ceteraş. Ginerele se bolnăvi de inimă rea şi de ruşine 
şi n-a mai ieşit din casă să dea ochi cu lumea. lar de cei doi 
fugiţi n-a mai ştiut satul nimic, niciodată. 

ANGHELUŞ. 

În ţigănimea afumată, plină de larmă, de la marginea 
satului, Angheluş e împărat. 

Când trece el printre bordeiele pitite în pământ, cu câte 
un singur ochi de fereastră murdar şi speriat, ţigani i se 
feresc din drum, ţigăncile tinere îl săgetează din ochi de 
păcură, aprinşi, harancele clatină din cap cu admiraţie, iar 
danci înhoalbă ochi mari, rămânând cu gurile căscate. 

Şi Angheluş trece mândru printre toţi, cu trupul drept, ca 
un militar, cu pălărie moale, fină, pe cap, cu straie de 
catifea verzie, cu ghetele elastice, scumpe. Pe jiletca lui face 
semicerc un pui de şarpe de aur, iar pe degetele-i scânteie 
inele grele, împodobite cu pietre scumpe. 

Angheluş e de-aici din sat. Bătrâna lui trăieşte şi acum, şi, 
câtu-i ziulica de lungă, stă pe podmol, sub streaşina 
bordeiului, şi colbâieşte din luleaua de cărămidă roşie. Ea 
singură, în toată ţigănimea, nu se miră de ce trăieşte şi azi 
în zdrenţe şi-n sărăcie. 

Angheluş i-ar fi putut face o casă domnească, ar fi putut s- 
o îmbrace în mătase, ca pe-o baroniţă, dar n-a vrut nici el şi 
n-a vrut nici bătrâna. Angheluş avea de împărţit într-alte 
părţi, iar când aducea ş-acasă bogăţi, de prin şetre şi 
prăvăli, haranca se cutremura, îl privea cu spaimă şi zicea: 

— Vai de mine, Angheluş, au să te prindă şi au să-ţi rupă 
oasele! 

Şi feciorul abia cuteza să descarce, pe-o noapte, la ei 
acasă, lucrurile furate, iar dimineaţa, când piereau 


scumpeturile, pierea şi Angheluş. 

S-a întâmplat însă că, mai nainte, vreo trei ţigănci tinere, 
de-aici din ţigănime, au dus-o numai în petrecani, şi 
veşmintele lor, la fiecare trei săptămâni, erau nouă-nouţe. 

Începuse să li se facă pieliţa fină, de un brunet trandafiriu, 
de traiul cel bun, iar ţigani lor nici nu mai cutezau parcă să 
se apropie de ele, văzându-le curate ca nişte doamne. Ştiau 
cu toţi că aici lucrează mâna lui Angheluş, şi cele trei 
favorite spuneau în gura mare că bărbat vrednic ca 
Angheluş nu mai este. 

Dar binele n-a ţinut mult. Angheluş le părăsi în grabă, ca 
să-şi aleagă altele, într-alte sate, cine ştie pe unde. 

Şi se vede că de la o vreme a dat peste una pe care n-o 
mai putea sătura cu furăturile sale, căci se pornise prin 
toate orăşelele din jur o adevărată goană împotriva lui 
Angheluş. 

Spuneau neguţătorii de stofe, spuneau aurarii că se 
prăpădesc din pricina hoţului aceluia de Angheluş. Nu 
trecea o zi de mărturie, în tot jurul, ca să nu se fure un lanţ 
de aur, o pereche de cercei, inele scumpe, o stofă de 
mătase. 

Şi păgubaşi, să-i fi împuşcat, nu puteau să pună mâna pe 
tâlhar. Nici nu băgau de seamă paguba, până seara, când 
să-şi adune târgaşul. Atunci: de la cutare lipseşte ceea, de 
la cutare ceealaltă. Stăpâni se mâniau, se aprindea cearta 
cu calfele, cu ucenici, se cărau la pumni, răsunau plesnituri 
de palme. 

Zadarnic, nimenea nu ştia, nimenea nu văzuse pe hoţ. Şi 
când, pe urmă, după multe întrebări, după cercetări 
îndelungate, se da de urma tâlharului, ieşea la iveală că 
într-o prăvălie s-a strecurat un domn cu pardesiu sur, într- 
alta unul cu o barbă neagră, într-a treia unul cu o ceteră 
subsuoară. Şi toţi aceştia erau unul: blestematul de 
Angheluş. 

Se puse deci lumea la pândă, cu-o sete mare să-l prindă, 
sau cel puţin să-i dea o sfântă de bătaie, soră cu moartea. 


Dar pe Angheluş, după furături mai mari, îl înghiţea 
întunericul. Puteau să-l caute juraţi satelor, puteau să 
scormonească acasă la bătrână, până şi pe unde râma 
godacul. nimic nu puteau afla. Şi cum de-o vreme încoace 
fura tot mai des, noaptea se ţinea mereu ascuns. 

Se simţea de multe ori obosit şi îşi hotăra de multe ori, în 
gând, să nu-şi mai puie aşa des viaţa în primejdie. Dar când 
îşi aducea aminte de fata care-l trimitea în foc, Angheluş îşi 
iuţea paşi, ca să ajungă cât mai curând acolo departe, la 
pădurea de sălci bătrâne, care ascundea apa liniştită a 
Mureşului. 

Nu-i un an de când norocul l-a adus mai întâi în părţile 
acestea. Era primăvara, băteau vânturi călduţe, apa 
Mureşului venea mare, vuind, şi glasuri adânci şi aspre o 
străbăteau parcă. Şi Angheluş ajunsese la ţărmul negru al 
apelor în puterea nopţi, după o pescuire bogată. Trebuia 
nesmintit să treacă pieptul acesta de apă întunecat, care 
fierbea umflânduse ca de patimi mari. 

— Hei! podarule! Să vie degrabă podarul! 

răcni Angheluş în faţa acestui duşman care i se pusese 
curmeziş în drum. 

Dar vântul venea tot mai aspru din toate părţile, trezea 
glasuri amare din sălci şul bogat de pe țărm. Angheluş 
săgetă cu ochi prin întuneric şi porni într-o parte, unde se 
zărea bordeiul podarului. Bătu la fereastră, zgâlţâi la uşă, 
până ce un glas dinlăuntru răsună clar, ca un clopoțel de 
argint: Cine-i acolo? 

Străin ce vrea să treacă, răspunse Angheluş, cutremu rat 
de glasul acela, nespus de dulce. Atunci cineva dinlăuntru 
zise gros, ca dintr-o bute: 

— Pe furtuna asta nu se poate! Vin apele mari şi-i 
primejdie! 

— Ai de la mine un galben, bădicule, un galben 
împărătesc. Numa să nu întârzi. 

Acum Angheluş desluşi mişcări grabnice înlăuntru, şi 
glasul cel gros zise: 


— Iute, Ravecă! Trebuie să ajuţi şi tu. Altfel, ne mănâncă 
peşti până mâine. Şi îndată uşa bordeiului se dădu în lături. 
Un trup mare, ciolănos, ieşi întâi, aplecat de spinare, şi 
cercetă îndată după rude. Pe urma lui lunecă din bordei o 
fată înaltă, numai în ie, cu-o şurţă neagră, legată pe la 
mijloc. Cei doi podari nici nu băgară de seamă pe străin; îşi 
luară uneltele şi porniră la podul care gemea în verigile de 
fier ce-l ţintuiau de țărm. Apele îl izbeau în coaste, se 
frângeau, alunecau, huind pe sub dânsul. 

— Dar unde dracu-i omul nostru? întrebă bărbatul, gata 
de plecare. 

— Iac-aici, bădicule, se auzi un glas în noapte, şi pe pod se 
simţi cum cineva sări înlăuntru. 

— Dumneata să ţi mijlocul, să nu te dai la margini, se auzi 
iarăşi glasul cel gros. Apoi, în ţigăneşte, Ravecăi: Ai grijă, 
fata tatii. Ruda te poate zvârli în apă. 

Angheluş se lumină deodată. Acum nu-i mai era frică de 
păgubaşi care poate-s pe urma lui. Podarul acesta e din 
sângele lui şi n-are să-l descopere. 

Podul porni, trosnind din încheieturi, iar valurile, urlând 
de mânie, îi făceau loc, încet-încet. Angheluş nu simţea 
NIMIC. 

Credea că-i tot la marginea râului, când, deodată, auzi 
glasul cel arginţiu: 

— Griji, tată, că acum dăm de matcă. O simt cum alunecă 
înaintea noastră. 

Bărbatul nu răspunse, ci se simţi o opintire mare în coasta 
podului. Acum lui Angheluş i se păru că se învârte locului, 
când, deodată, fata se aşeză aproape de dânsul. Totuşi mai 
bine putea s-o simtă decât s-o vadă. Şi simţea cum i se 
frânge, cum i se încovoaie, vâslind, trupul vânjos, simţea 
căldura ce aburea din trupul fetei, care-şi încorda acum 
toate puterile. 

Angheluş făcu doi paşi spre dânsa, dar fata îi zise 
poruncitor: 

— La mijloc, dumneata, că te duci dracului de nu! 


Dar pe Angheluş îl cuprinse o putere neînvinsă. Îşi uită că-i 
fugar, îşi uită că-i pe apă şi se trezi în el omul cel vechi, 
iubitor de femei. Mai făcu un pas, o prinse pe Raveca în 
braţe şi o sărută tare pe gură. 

Fata îi arse o palmă şi s-apucă din nou de vâslit, pe când 
bătrânul îi strigă să lase încet, că s-apropie de țărm. Podul 
era legat acum, dar Angheluş nu voia să se coboare. Spre 
marea mirare a podarului, Angheluş îi zise în ţigăneşte: 

— Tată, lasă-mă să dorm peste noapte la tine în bordei. 

Podarul încremeni acum deodată. Să fie ăsta un ocnaş cu 
gânduri rele, ori să fie un nebun? Da. nebun trebuie să fie. 
L-a sculat pe-o groază de vreme ca asta, să-l treacă, ş-acum, 
hai, să-l culce la dânsul. 

— Nu se poate, voinice, zise podarul. 

Angheluş aprinse o lampă de buzunar, hoţească, scoase 
punga, se aplecă pe podeaua de scândură şi vărsă tot aurul 
ce-l avea. Vor fi fost la douăzeci de galbeni. 

— Ţi-am dat un galben pentru trecere, dar ai tăi să fie toţi 
de mă duci înapoi şi mă laşi să mă odihnesc la tine în 
bordei. 

La lumina gazului, aurul ardea acolo pe podele. Bătrânul 
începu să se scarpine în barbă, iar Raveca începu să 
tremure. 

— L-ai, tată, zise ea, şi adă-l acasă. 

Podarul se hotări în grabă; împărţi bani în două, pentru el 
şi pentru Raveca, dezlegă podul, şi înapoi ajunseră cu mult 
mai în grabă. 

În bordei, bătrânul aprinse o lumină de său, şi nu ştia ce să 
zică, cum să înceapă. În urmă, pe când fata spiona, pe furiş, 
pe străin, şi mirarea ei creştea din ce în ce, podarul îl 
întrebă: 

Unde-ţi era drumul tău, voinice? 

În lume. 

Cum în lume? 

Trebuia să m-ascund. Furasem, uite, lucrurile astea, 


— aici el scoase o traistă mică de piele şi deşertă pe masă 
o mulţime de aurituri, - le furasem, şi trebuia să nu mă 
prindă. Aici, la voi, cred că nu mă va afla nime. 

Ochi fetei se aprinseră la vederea acelor minunâăţi de aur, 
pieptul ei plin, tânăr, tare, se ridica rar, şi abia putu îngâna: 

— Dă-mi şi mie ceva. 

Toate ţi le dau, zise Angheluş, dacă nu mă spuneţi nimănui. 

Dar cum să te spunem, zise podarul, când nici nu ştim cine 
eşti? 

Voi nu ştiţi, da” vor veni, poate la noapte, poate mâine, să 
vă-ntrebe: „Unde-i hoţul Angheluş, măi podar? N-a trecut 
pe-aici?” Ce vei răspunde atunci? 

Dacă-i aşa treaba, dacă chiar tu eşti Angheluş, atunci o 
sută de ani n-or afla nimic din gura mea! 

Şi bătrânul ieşi îndată să asculte, să cerceteze. lar Raveca 
rămase ca de ceară în faţa voinicului din neamul lor, de care 
auzise atâtea bravuri, şi ochi ei nu mai căutau la auriturile 
de pe masă. 

Ţi-i frică de mine acum, fată, după ce mă şti cine-s? Fata 
tăcu, şi Angheluş o întrebă din nou: 

Ţi-i frică, hai? 

— Ba nu mi-i frică, răspunse ea, ridicând ochi plini de 
teamă spre dânsul. Nu mi-i frică, ci mi-i drag de tine. 

Şi când podarul deschise uşa, îi află îmbrăţişaţi, 
sărutându-se. 

— N-are să vie nimenea, zise el, făcându-se că n-a văzut 
nimic. Acum să adormim lumina şi să ne culcâăm. Dar nu 
putea dormi nici unul. 

Podarul simţea cum se zvârcoleşte Angheluş, jos, lângă 
laviţa pe care dormea el, şi auzea cum oftează fata. El însuşi 
se gândea ce are să facă. Şi, de la o vreme, îl umplu o 
groază de moarte: au să vie acum, în noaptea asta, 
cercetători, au să-l afle pe Angheluş la el în bordei, şi mâine 
seara vor zăcea toţi trei în temniţă. 

— Eu şi aşa nu mai pot dormi acum. la să mai văd ce-i 
peafară, zise el în urmă, şi se duse. 


Din noaptea aceea Angheluş nici gând n-a mai avut de 
ducă. Uitase degrabă toate femeile pentru care furase până 
acum, şi nu-şi mai putea lua ochi de la Raveca. 

Primăvara întreagă şi o parte din vară. 

Angheluş n-a mai ieşit nicăieri, n-a mai făcut nimic. Se 
schimbase la port de nimenea nu l-ar mai fi cunoscut; pleca 
cu Raveca prin pădurea de sălci de pe țărm, pescuia în apa 
limpede a râului, şi, de două ori pe zi, Raveca îşi punea la 
gât, la mâini, în urechi podoabe de aur, pe care le purta 
veşnic cu sine. 

În răstimpul acesta, într-o singură zi numai dispăru 
Angheluş, fără să spună o vorbă legănată nici podarului, 
nici fetei. 

Şi nu veni decât noaptea târziu. Scoase de la subsuoară un 
teasc de lemn negru, îl desfăcu, şi când văzură podarul şi 
fata vioara, bătură în palme de bucurie. 

— Şti să cânţi, Angheluş? De şti, cântă-ne, că te-ascultăm 
toată noaptea, zise podarul. 

Şi Angheluş cântă, înăduşind corzile, cântă cu ochii închişi, 
ca pe altă lume. lar bătrânul plânse noaptea aceea, şi 
Raveca îl iubi şi mai tare. 

Lumea credea că Angheluş e mort, ori a trecut într-altă 
ţară. Dar după jumătatea verii, începură iar să se vaiete 
târgoveţi. 

Angheluş fura acum cu patimă, cu o plăcere nespusă, tot 
ce credea că-i şade bine Ravecăi. 

Şi n-au trecut trei săptămâni, şi ţiganca avea o bogăţie 
întreagă de veşminte, de podoabe. În bordei nu se îmbrăca 
niciodată cu ele. În bordei, înaintea lumi ce trecea râul era 
tot fata cea frumoasă a podarului. Dar cu cât se înmulţeau 
podoabele aduse de Angheluş, cu atâta creştea patima ei 
după podoabele astea. Şi sta de multe ori ziua întreagă prin 
pădurea de sălci şi se împodobea. Şi tot lucrul scump ce i se 
lipea de trupul cald, vânjos, o ardea, îi aprindea sângele, şi 
ochii ei erau numai unde de lumină şi căldură. Ah, cât n-ar 


fi dat ea să poată ieşi aşa împodobită în lume, între oameni, 
să-i orbească. 

Şi, cu trecerea toamnei, dragostea ei pentru Angheluş se 
schimbă parcă în dragostea pentru podoabele aduse de el. 

Îmbrăţişările ei erau mai puţine, sărutările mai scurte, 
vorbele mai zmănâncite. O apăsa greu că, în gerul ierni, nu 
mai putea, cum făcea vara, să iasă în sălci ş, să-şi arunce 
zdrenţele de pe ea şi să moară de plăcerea atingerii mătăsi 
de trup şi a tuturor podoabelor. Şi dacă aceasta n-o mai 
putea face decât în zilele mai moi, creştea dorinţa ei după 
alte şi alte podoabe. Aşa că Angheluş puţin mai stătea acum 
pe-acasă, în bordeiul podarului. 

Şi-i zicea câteodată: 

— lată, Ravecă, tu ai podoabe destule, lasă să mă mai 
odihnesc şi eu! Ea atunci îşi întorcea obrazul de la el şi nu-i 
mai vorbea, nu se mai apropia de elpână ce nu venea cu o 
nouă podoabă. 

„Asta-i a dracului, îşi zicea Angheluş de la o vreme, asta 
are să mă mânce fript.” Dar judeca astfel numai până ce 
punea mâna pe târgaş. Când pornea cu el spre bordei, 
inima lui se muia ca ceara, de-o căldură bună ce-i inunda 
tot trupul. 

Îşi pierduse însă mult, în timpul din urmă, din elasticitatea 
mişcărilor de pisică şi fura tot mai greu, tot mai cu teamă. 
Şi într-o noapte de Făurar venea spre casă tare abătut. Abia 
scăpase, abia îşi pierduse urma dinaintea celor ce-l 
urmăreau. Auzise şoptindu-se prin târg că i-ar fi aflat 
culcuşul, c-ar şti mulţi unde se ascunde, şi mergea spre 
casă cu gândul hotărât că n-are să mai fure multă vreme. Va 
putea să înduplece la asta şi pe Raveca. Ea are podoabe 
destule, au şi bani, şi nu-l va împinge pe ella moarte. 

Era o noapte destul de luminoasă, şi Angheluş zărea 
bordeiul podarului. Putea să meargă cât de încet şi cât de 
liniştit; cum e apa îngheţată, trec oameni printr-alte părţi 
râul şi nu mai vin pe-aici pe la pod. 


Deodată, însă, iată că dintr-un tufiş de salcie se desfac 
două mogâldeţe negre. 

Dintr-altul, alte două, şi luna, ce dăduse într-un petec de 
senin, luci deodată din patru baionete. Ţiganul ghici îndată 
ce-i, şi, o clipă, îngheţă de spaimă. În a doua, însă, sângele i 
se încălzi, începu să fiarbă, şi o porni în goană nebună spre 
apă. Bordeiul era aproape, dar la bordei nici nu se gândi. 

O detunătură, două, trei îl petrecură, dar nici un glonţ nu-l 
ajunse, şi Angheluş era gata să iasă la mal, când ceva pârâi 
sub picioarele lui, şi-ntr-o clipă apa verde, rece, îl trase sub 
podul de gheaţă. 

SĂNDUŢA. 

Sănduţa-i la noi în sat o femeie bătrână, care se teme 
grozav de dracu. De frica lui se roagă şi posteşte, de frica 
lui merge la biserică şi se-nchină. Pe Sănduţa o doare de 
mult un picior, de numai şi-l târâie, gros ca un butuc, 
înfăşurat în zdrenţe. Drumul de-acasă până la biserică îl 
face în trei ceasuri, da' totuşi vine regulat în fiecare 
duminică şi sărbătoare. Sănduţa are „rosătură la inimă”, 
zice ea, arătând cu degetul undeva pe trup, şi totuşi 
posteşte şi postul Sânpetrului numai cu apă, cu pâine şi cu 
oţet. A învăţat-o un călugăr să se puie pe ajun dacă vrea să 
scape de uneltirile celui din pietre. Şi de-atunci bătrâna 
ajună şi bate la mătăni. 

Zadarnic! De urmărirea celui necurat nu poate scăpa. Îl 
vede pe masă, îl vede sub pat, îl zăreşte pe vatra focului, 
cum îşi întinde limba lungă, roşie, să soarbă pară. Îl vede pe 
drum, când în formă de câine, când ca o mâţă mare, sură. | 
se arată în vis ca un sfredel, ca un ţap, ca un cocoş negru. 
Şi, - ucigă-l tămâia! - nu-şi dă pace nici în sfânta biserică. Ş- 
acolo îl zăreşte Sănduţa, ca un bivol greu, negru. 

Şi astfel, nu-i de mirare că Sănduţa poartă veşnic la 
grumaz un şirag de mătănii cu boabele mari, afumate, că-i 
spânzură de mâna stângă alt şirag de mătănii, cu boabe mai 
micuţe, castani, iar de cea dreaptă, unele mai roşietice. Trei 
feţe sunt în Dumnezeu? Pentru toată faţa un şirag de 


mătăni, în trei să crape Necuratul care s-ar apropia de 
Sânduţa! 

Mergând pe drum, bate la cruci ca şi când ar merge tot 
depănând tort pe un răşchitor, şi, tot la zece paşi, se 
opreşte să zic-un Tatăl Nostru, şi, tot la douăzeci, o 
Născătoare. 

Sănduţa n-are copi, are numai un bătrân, care i-a fost 
bărbat şi care-i mai cară ş-acum, sus pe deal, câte-o traistă 
de bucate. Că. 

Sănduţa nu poate lucra. De zece ani, mai ales, de când a 
lovit-o Necuratul făcându-i rană la picior, nu-şi mai poate 
aduce nici apă, nu mai poate mătura nici în casă. Bietul 
bătrân numai cât nu moare de ciudă şi de năduf, când o 
vede aşa de amărâtă. Da” n-are ce-i face. Că Sănduţa bate 
la mătăni şi la cruci toată ziua, de n-are vreme nici s-audă 
mormăielile bătrânului. Ea aprinde tămâie, ia luminiţa de 
ceară şi face cruci pe perete, după chipul celei făcute de 
popa la feştanie. 

Maica mea! Feştania aceea se vede c-a fost de mult, căci 
bătrânul nu se poate uita la un petec de perete să nu vadă o 
cruce strâmbă, făcută de bătrâna. 

Când au fost să facă feştania, erau aproape să se certe. 
Moşul sta tot gata numai să se plece şi să ieie o uscătură, s- 
o rupă pe spatele Sănduţi. Bătrâna i-a tocat la ureche pân! 
l-a asurzit. Ba că ea nu mai are pace noaptea, ba că să se 
mute din casa aceea. 

Cu multe nopţi înainte de feştanie, Sănduţa îl deştepta pe 
bătrân din somn: 

— Auzi, Culae? Ha? Auzi-l cum şuieră, cum miorlăie ca 
mâţa, cum cucurigă cocoşeşte? 

Se ridica din pat în capul oaselor, şi i-l arăta moşneagului 
cu degetul: 

— Ilacătă-l, făcea îngrozită, s-a aşezat la mine pe perină! 
Are gheare de uliu, cap de nevăstuică şi limba împărţită, de 
şarpe. 


Moşul se zvârcolea în pat, trezit de strigătele muierii, şi-i 
era grozav de ciudă că nu mai poate adormi. 

Cu chiu, cu vai, în urmă, hotărâră ziua de feştanie. 

Grea treabă! Mâncare popi, ţuică popi, bani popii! Da' 
părintele Petrişor a fost om de omenie. S-a îndestulat cu 
mâncarea şi cu ţuica, banii i-a lăsat pe masă. Abia s-a 
depărtat sfinţia-sa, şi Sănduţa îi zice, nemaiputându-şi lua 
ochi de pe bani: 

— Şti tu, Culae, de ce n-a luat popa banii? Pentru că banu-i 
ochiul dracului şi nu vrea să aibă legătură cu el. 

Auzind-o, bătrânul îşi ieşi din fire. Apucase cu cântece 
bisericeşti, cu vorbe sfinte în urechi, apucase o dată şi puţin 
bine hrănit şi se simţea şi el mai altfel, când, deodată, 
Sănduţai şi pomeneşte pe Necuratul. 

— Tu, babă, dacă-ntr-atăta sfinţenie tu tot la cel din pietre 
te gândeşti, nici nu mă mai mir că el se leagă de tine! 
Sănduţa, în noaptea de după feştanie, dormi bine. Nu i se 
arătă nimic în vis. 

— Vezi, Culae? Ai dat o mâncare popii şi ne-a curăţit de 
Necuratul. Dumnezeu să-ţi dea bine, Culae! 

Bătrânul se simţi mângâiat în sufletul lui c-a făcut un bine 
Sănduţei şi se bucura că de-aici încolo va putea dormi şi el 
în tihnă. 

Dar bucuria nu i-a ţinut mult. 

În duminica următoare, dimineaţa, Sănduţa pleacă la 
biserică. De unde de neunde, o mâţă vine ca o săgeată şi 
trece peste piciorul cel umflat al bătrânei. Sănduţa vrea să 
meargă mai departe, se sprijină în băț, bate la cruci - 
zadarnic! Zice rugăciunile, câte le ştia, de zece ori - nimic! 

Părea că-i înlemnită. Pesemne puterea Necuratului se 
legase iarăşi de dânsa! Au trebuit s-o ducă oamenii pe sus, 
pe când ea se ruga cuprinsă de fiori morţi. 

De aici încolo cel din cânepă începu s-o neliniştească şintr- 
altă formă. 1 se arăta, în toată noaptea, ca un moş bătrân şi- 
i zicea: 


— Tu Sănduţă, eu am să-ţi arăt o comoară. lată colo, drept 
deasupra mănâncături dintre culmi, este-un frasin. 

Vezi tu frasinul? 

Şi Sănduţa parcă răspundea în vis şi zicea, deşi ar fi voit să 
tacă: 

— Văd. Şi zicea cel rău, în formă de bătrân bun: 

— Acolo, la poalele lui, să mergi, acolo să sapi. Şi ce vei 
afla acolo, iată, eu îţi arăt dinainte. 

Şi atunci, în odăiţa întunecată, răsărea deodată un soare 
strălucitor, bătut întreg cu galbeni. Şi Sănduţa nu se mai 
putea stăpâni, sărea din pat strigând: 

— lată, Culae, iată comoara! 

Ziua, bătrâna privea de multe ori spre locul arătat de 
moşneag şi, cu toată groaza ce-o stăpânea, ar fi voit să 
meargă acolo, să sape, nu atât să ieie comoara, cât numai 
să vadă de-i adevărată spusa bătrânului. 

Spunea şi la alţi de visul său, de comoara de sub frasin, 
dar oamenii, mirându-se, îi dădeau pace să meliţe. N-o mai 
lua nimeni în seamă. 

Cu alţi oameni nici nu are Sănduţa atâta treabă cât are cu 
popa. Că tot mereu îi trăbă o cetanie, o dezlegare de 
blăstăm, o afurisanie asupra diavolului. Şi, tot la trei 
săptămâni, merge să se spovedească. 

Şi, după câte-o cetanie, după câte-o spovadă, Sănduţa visa 
lucruri sfinte: îngeri lui Dumnezeu, toţi apostoli. Vedea pe 
Maica Preacurată, albă ca un crin, cum vine şi-i spune o 
vorbă bună. Sta, ziua, trează, şi auzea glasuri prin aer. Aşa, 
odată, aude Sânduţa: 

— Zadarnic se mai trudesc băieşi, că Dumnezeu treizeci 
de ani va ascunde aurul de la ochii lor! Au pus-o păcatele să 
spuie şi altora minunea, şi de-atunci băieşi o iau în râs. Ce 
ştiu ei?! 

În răstimpuri depărtate, la trei-patru luni o dată, Sănduţa 
nu se mai roagă, nu mai bate mătăni, chiar de-i zi de 
duminică; pe vremea aceea, nu merge la biserică. Sânduţa 
stă atunci tăcută şi se gândeşte la ceva foarte-ndepărtat. 


Oftează adânc, ca orice om care are o povară pe inimă, îşi 
suge buzele bătrâne şi, târziu, o cuprinde-un cutremur. 

Şi-n cutremurul acela îşi ia o hotărâre. Abia aşteaptă să-i 
vie Culae acasă. Da' când vine, nu-i zice nimica, şi, cum nu-i 
spune vorba ce avea să i-o spuie, teama de diavolul o 
cuprinde din nou, şi iar începe cu mătăni le şi 
închinăciunile. 

Dar iată că-n postul acesta, al Sfintei Mari, Sânduţa nu se 
mai duse la biserică. Se miră bătrânele, se miră popa, 
numai Culae nu se miră. El ştie că Sănduţa zace-n patul 
aşternut cu zdrenţe, se boceşte, se roagă şi plânge. Chiar |- 
a rugat pe Culae să-l cheme pe popa s-o grijească pentru 
cea din urmă dată. Culae îi spuse preotului şi, într-o 
dimineaţă, acesta veni. 

Da' seara, când ajunse Culae acasă, Sănduţa era tot aşa de 
neliniştită ca şi înainte de împărtăşirea cu cele sfinte. Simţi 
şi moşneagul că-i aproape sfârşitul bătrânei şi începu să 
tuşească prin casă. 

— Mă Culae, zise Sănduţa întru târziu. — 

Tusa bătrânului încetă deodată. 

— Mă Culae, eu am să-ţi spun o vorbă. lată, acum nu mă 
mai tem de Necuratul. De-acum am să merg înaintea 
judecăţi lui Dumnezeu. De-aceea am să-ţi spun o vorbă 
mare şi grea. —Sănduţa se ridică în capul oaselor. 

— Eu am să-ţi spun cum a intrat în mine frica de 
Necuratul. 

Bătrânului nu-i plăcură cuvintele. Credea că muierea lui 
iar începe cu minunile ei. Da' 

Sănduţa era acum în toată firea. 

— Ştii tu, mă Culae, pe lonaşcu? 

Pe care lonaşcu, tu babă? 

Pe lonaşcu, care şădea în Dâmbul-Natului. 

Aha! D-apoi c-acela va fi ţărână de patruzeci de ani. 

Ţărână, da. Dar îţi aduci aminte de el? 

Cum să nu-mi aduc, tu muiere?! 


— Atunci e bine. Atunci spun mai departe. Noi eram luaţi 
de doi ani, şi lonaşcu cela era încă neînsurat. Tot umblase el 
după mine, până eram fată. Dar eu m-am măritat după tine. 

Aşa-i? 

— Vezi bine că-i aşa! 

— Dar lonaşcu nu s-a aşăzat nici după ce m-am măritat. 
Venea aici, la noi, colinda pe la fereşti, zornăia pe la uşă. 
Dar eu deschisu-i-am vreodată? Ba feritu-m-a sfântul! Ce 
zici tu la asta? 

— Ce să zic? lacă, nişte poveşti! 

— Ba nu-s poveşti. Mai aşteaptă puţin şi vei vedea că nu-s 
poveşti. Acuma, odată tu te-ai dus cu doi boi la târg, să-i 
vinzi. Pasămite el a ştiricit tot, şi, până a nu se însăra şi 
până a nu încuia uşa, mă trezesc cu lonaşcu la mine-n casă. 
Crezi tu treaba asta? 

— De ce să n-o cred, că draci sunt mulţi în lume. 

— Curat la ce voi ajunge şi eu îndată. El aduse vin, aduse 
zahăr, şi numa că să mânc, şi numa ca să beau, că el n-are 
nimic cu mine, ci vrea numa să mă omenească. Ce să-ţi 
spun? Fost-am eu vreodată beată de când mă şti? 

— N-ai fost. 

— Ei bine, în sara aceea m-am îmbătat cumu-i leuca. Şi el 
a stat la noi până dimineaţa. Ce zici tu, Culae, la treaba 
asta? 

Ce să zic, nu zic nimica. 

Da' dacă-ţi spuneam atunci, ce făceai? Bătrânul se mânie 
dintr-o dată. 

— Ce-mi tot toci la ureche, tu muiere? Ce să mai ştiu eu 
acuma ce-aş fi făcut atunci? 

— Asta-i, vezi, că eu m-am tot temut să-ţi spun. Am spus 
popi, m-a canonit el, dar eu tot n-am mai avut de-atuncea 
pace. Am început de-atunci să visez şi să mă tem de 
Necuratul, şi nu-n zadar, că, vezi tu, el m-a dus la păcat. 
Acuma, ţi-am spus şi ţie, că, şi aşa, tottrăbă să spun, dacă 
mă duc înaintea lui Dumnezeu. 


Sănduţa tăcu obosită, se lăsă încet pe salteaua de pe 
scândură, pe când bătrânul îşi aprinse pipa. Întru târziu 
Sânduţa zise: Ce crezi tu, măi Culae, la toate astea? 

Ce să cred? Că-i iar o prostie de-a ta. 

Dac-ar fi cum zici tu, atunci toate femeile ar trebui să 
viseze urât şi să se teamă de diavolul. Da' se vede că tu din 
ţâţă ai fost aşa, fricoasă. Da' frica de-o parte-i bună, că te 
scuteşte de multe rele, numai de-o parte-i rea, că-l face pe 
om de nu-i mai bun de nimica. 

Un geamăt adânc răsună în casă, un înec. 

Moşneagul tăcu deodată, se apropie de păcel şi supse tare 
din pipă. Ochiul de foc crescu şi lumină faţa Sânduţei. Ea 
sta ţapănă, da' c-un zâmbet de mulţumire pe faţă. Încă 
puţin, până pufăi pipa de tabac, şi trupul Sănduţei se răci. 
Moş Culae, făcându-şi o cruce largă, îi aprinse o lumânărică 
şi, tot picâind din lulea, i-o lipi de capătul patului şi-i trase 
pleoapele peste luminile stinse ale ochilor. Şezu apoi pe 
laviţă şi privi la crucile de ceară desenate de bătrână, cum 
săltau ca şi când s-ar fi aplecat cu pereţi cu tot. 

DUHUL BĂILOR. 

Toată ziua plutiseră neguri lăptoase peste sat. În 
răstimpuri se ridicau ca nişte uriaşe pânze destrămate, şi 
numai fâşi subţiri, fumuri atârnau pe umerii dealurilor 
înalte, ca aburii din respiraţia domoală a unor monştri. 

Apoi iar se coborau greoaie. Umezeala rece pătrundea 
nevăzută din văzduh, ajungea la os şi-i făcea pe oameni să 
se strângă, să se ghemuiască în veşminte. 

Înserarea veni ca o binecuvântare. 

Când se aprinse lampa în birtul de peste drum şi aruncă 
prin aerul umed o dâră slabă de lumină, mă strecurai încet 
spre crâşmă să beau un must, că chiar trecuse culesul, şi 
crâşmăriţa adusese, în trei buţi, must de la ţară. În odaia în 
care am intrat era foc şi bine. 

Mustul dăduse puţin în fierbere, pierduse mult din 
dulceaţă. Stăteam şi mă gândeam, în toropeala plăcută ce 
mi se strecură în trup, la vremea urâtă de-afară, la iarna ce- 


avea să vie. Şi-mi spuneam: „Grea iarnă pentru bieţi 
oameni! Bucatele - scumpe foc, munca - neplătită, aur în 
băi - nici un grăunte!” 

Vro trei români deschiseră cu zgomot uşa şi intrară 
tropotind din cizmele pline de tină. 

— Bună sara, domnule Ispas, zise Petre a Rarului, suflând 
prin mustăţile mari, umezite. 

— Bună să-ţi fie inima, Petre. Da' ce mai vânturi? 

— Vânturi rele, domnule. Ne-apucă iarna fără mălai la 
copi, zise el, izbindu-şi pălăria mică pe-o laviţă. Da', cum 
văd, dumneata ai apucat calea cea adevărată. Numai must 
gol, domnule Ispas, asta-i băutură pentru femei! 

Ci mestecă dumneata mustul cu vin vechi, ş-atunci eşti 
bărbat în regulă. Şi Petre cu cei doi se aşezară la masa mea 
şi-şi porunciră must şi vin vechi. 

— Acuma, domnule Ispas, zise a Rarului după ce bău, eu 
am să-ţi spun dumitale o vorbă. 

Dar o vorbă ca o sută. Ai să ţi cu mine la o baie nouă. N-ai 
să dai bani degeaba, de asta una stau eu bun. 

— Şi la ce baie anume, bade Petre? Am auzit c-aţi lăsat 
baia de la Măgură şi, pare-mi-se, acolo mai era nădejde. A 
Rarului mă privi batjocoritor. 

— Adecă şi dumneata crezi că eu sunt prost? Aş părăsi eu 
o baie dacă n-aş şti că toată truda ce-o pui acolo e în zadar? 

— Asta una, la drept vorbind, n-o poate şti nime, bade 
Petre. În sânul pământului cine să poată pătrunde?! 

— Ei, iaca, dumneata nu eşti băieş! Dac-ai fi dumneata 
băieş şi ai fi lucrat într-o baie, n-ai vorbi aşa. Ştie băieşul 
când să părăsească o baie! Numai, vezi bine, la asta trăbă 
să fie omul bâieş cu credinţă. 

— Da” de unde poate şti? zic eu. Nu vedem în fiecare zi 
cum se pune muncă peste muncă şi nu se mai dă de aur? 
Petre-a Rarului bău păharul, privi la cei doi băieşi de lângă 
el şi clătină din cap. 

— Dumneata ai să mă-nţelegi numai dacă vrei. Dacă nu 
vrei, îţi pot toca la ureche un an de zile, şi n-ai să mă crezi. 


lată ce-ţi spun eu dumitale: sunt semne pe care, dacă le ia 
în seamă băieşul, nu munceşte în zadar. Aşa că prin semne 
mă povăţuiesc să merg unde-i aurul, şi tot prin semne mă- 
ntorc înapoi de unde-i muncă zadarnică. 

— Drept are Petre, zise Ion Vintilă, o namilă de român 
încruntat. Sunt semne. Numai cât nu le vede, nu le-aude 
fiştecine. Când a fost să fie aurul cel mult de la Fauri, ce 
crezi, că n-au fost semne? Băiam vro opt inşi, afund, în 
sânul pământului. Opaiţul abia ardea, că era un aer înăbuşit 
şi acru. Şi-ntr-o după-amiază ne pomenim, cum izbeam cu 
ciocanele, că înaintea noastră, în stâncă, încep deodată să 
bată din ciocane o mulţime de băieşi. Noi înlemnim şi 
ascultăm. Da” să mai auzim ceva? Ferit-a sfântul! Începem 
iar, încep şi ei. Stăm iar, se opresc şi ei. Şi făceau un vuiet ş- 
o larmă, şi se auzeau bolovani prăbuşindu-se, de gândeam 
că are să se surpe tot muntele. Atunci, îngroziţi, asudaţi de 
frică, plecarăm în grabă, să ieşim. Şi părea că acolo, în zidul 
de stâncă, au început să râdă deodată o mulţime de glasuri. 
Şi, cum fugeam, auzirăm deodată un glas strigând aspru şi 
răguşit: „Hocmane! Hocmane!” Când am ieşit, băieşi de- 
afară ne priviră uimiţi. Eu merg la hocman şi-i spun: 
„Hocmane, noi în fruntea băi nu mai lucrăm!” Da' se 
nimerise chiar Nuţu Natului hocman, şi-l ştiţi cât era de 
aprig omul acela. Ne luă pe toţi opt, care ieşisem, şi, sub 
puterea jurământului, ne porunci să-l urmăm în baie. 
Mergea înainte, fără teamă, mergea mânios, şi din când în 
când îi scăpa din gură câte-o-njurătură straşnică. 
„Muierilor, mă, voi băâieşi sunteţi? 

Voi sunteţi nişte sperie-vrăbi!” Nu ştiu de ce, dar mie îmi 
îngheţase sufletul şi-mi venea să merg să-l prind pe hocman 
şi să-l duc cu puterea afară din baie. Ajunserăm ca la zece 
paşi de fruntea băi unde lucraserăm. Da' de-aici noi n-am 
mai vrut să facem nici un pas, cu toată porunca hocmanului. 
Atunci, el luă ciocanul şi sfredelul de la mine, se apropie de 
stâncă şi începu a bate. N-a dat, însă, a doua oară cu 
ciocanul: un întreg colţ de stâncă se prăbuşi şi-l făcu pe 


bietul om chisăliţă. Abia dup-o zi îl puturăm aduna de sub 
dărâmături. În ruptura din perete găsirăm aurul cumu-i 
mămăliga. Şi de-aici încolo nu se mai auziră bătând în 
stâncă. 

Îşi umplură paharele, băură şi vedeam cum au rămas toţi 
trei duşi pe gânduri. 

— Da' bine, oameni buni, zic eu, dumneavoastră chiar 
credeţi în minunile astea? Nu ştiţi că în pământ nu trăieşte 
nici o fi nţă omenească, că nu este Vâlvă, că nu-i Duh al 
băilor şi că toate poveştile pe care le spuneţi sunt 
numanchipuiri? Petre-a Rarului mă privea foarte serios. 

— Domnule Ispas, îmi zise, eu n-aş vrea ca dumneata să 
păţeşti ceva râu. Doamne fereşte! Dumneata eşti om bun şi 
de-aceea te rog să nu-ţi baţi joc de semne. Ne crezi 
dumneata pe noi beţi, ori muieri fricoase, să spunem 
poveşti? Iată, eu sunt om trecut de-acum, dar în viaţa mea 
n-am ştiut ce-i frica. Ei bine, eu însumi am auzit şi alte 
semne, eu chiar am văzut, cum te văd pe dumneata. A 
Rarului spuse cuvintele astea cu multă convingere, şi, fără 
voie, simţi un fior rece cum îmi trece ca un fulger prin trup. 

— Nu-i bine, îmi zise el, să vorbeşti cu necredinţă de celea 
ce nu se văd. Căci duhurile sunt veşnic lângă noi, ne-aud, ne 
cunosc, şi pe urmă îşi răzbună. Să vă spun acum ceea ce am 
văzut eu cu ochii. Băiam pe Vâlcoiu. Eram mulţi ortaci. Şi, 
cum e baia departe de sat, mergeam cu merinde pe câte-o 
săptămână. Munca nu contenea nici ziua, nici noaptea. 
Băiam pe rând: o dată şase, câte patru ceasuri, apoi aceia 
ieşeau, şi mergeam alţi şase, tot pe-atâta vreme. Lucram de 
trei ani acolo, cu mare nădejde. Aveam s-ajungem o vână pe 
care o nimeriseră dintr-alt punct bătrâni, o vână bogată de 
aur. 

Odată, era seară şi lună ca ziua, eu şi cu alţi cinci aşteptam 
să intrăm în baie. Şi numai iată că se zăreşte pe creasta 
muntelui ca un fum uşor, alb, care se tot apropia de noi. A 
dat într-o curmătură şi nu l-am mai văzut. Da' când să ne 


sculăm să intrăm în baie, iată un bătrân înalt, cu barba 
mare, 

— albă ca de argint, aşa lumina în lună, - răsare înaintea 
noastră. Nu ne zice nimic. Se uită numai la noi cu doi ochi 
mari de gheaţă. 

Se uită, clatină din cap şi intră în baie, el înaintea noastră. 
Veşmintele pe el luminară încă puţin, cum dispăru în 
pământ, apoi n-am mai văzut nimic. Noi nu ne-am întrebat 
cine să fie, ştiam cu toţi cine e, dar nici nu cutezarăm să mai 
intrăm în baie. Atunci iată că cei şase băieşi ieşiră obosiţi, îşi 
trântiră uneltele şi se pregătiră să îmbuce ceva. „Voi nu v- 
aţi întâlnit cu nime în baie, măi feciori?” îi întrebarăm noi. 
„Cu cine să ne întâlnim?!” ne întrebară ei, miraţi. „Nu v-aţi 
întâlnit? Bun! 

Atunci mergem!” zic eu. Şi intrarăm. Ne gândeam şi nu 
ştiam nici unul cum să ne tâlcuim arătarea aceea. Încă nime 
nu mai văzuse aşa ceva. În fruntea băi, da, acolo se puteau 
înţelege toate semnele care veneau dinlăuntru. Dar o 
arătare, un semn la gura băi, nime nu ştia ce are să 
însemneze. 

Înaintam noi cu inimile strânse, da' cu mare nădejde în 
Dumnezeu că nu ne va lăsa. 

Pe la mijlocul băi rămaserăm deodată îngheţaţi. Se făcu 
lumină mare, lumină orbitoare. Baia părea largă cât o 
biserică. Şi-n mijlocul acelei biserici sta bătrânul pe care-l 
văzusem. Sta cu ochii închişi, cu braţul drept ridicat, şi 
auzirăm ca un şuier de vânt, ş-apoi se auzi de trei ori, cu 
glasul cel mai curat omenesc: „Nu-i, şi nu-i, şi nu-i!” 
Opaiţele noastre se stinseră în lumina ceea orbitoare, şi 
îndată după cuvintele acelea, se făcu în jurul nostru un 
întuneric de mormânt. Abia ne-am aprins fitilele, şi ne 
întoarserăm. 

Ceilalţi nu dormeau. l-am trezit şi le-am spus tot ce-am 
văzut şi auzit. Da”, vezi bine, nici ei n-au crezut, cum nu 
crezi dumneata, domnule Ispas. Noi, cei şase, n-am mai bâit 
acolo nici un ceas: ştiam că aur nu-i. Ni s-a spus şi am 


crezut. Ceilalţi însă ne crezură nebuni şi au muncit mai 
departe. Şti dumneata, domnule Ispas, cât au mai muncit? 
Patru ani în capăt! Şi când gândeau că au ajuns la noroc, au 
spart deodată într-o mănâncătură mare: băiseră acolo 
bătrâni şi nici un fir de aur nu le lăsaseră. 

A Rarului îmi povesti toate acestea cu atâta siguranţă, 
încât mă convinse. Şi acum începu să mă învăluie o taină 
mare, o frică aproape copilărească. Cerui şi eu un vin vechi 
şi băui alături cu dânşi. Tăceam cu toţi. Şi eu mă gândeam: 
„Oare să fie vrun sâmbure de adevăr în atâtea istori înşirate 
de oameni? Să fie duhuri în pământ, pe pământ, să fie stafi 
şi câte minuni toate?” 

A Rarului păru că mi-a ghicit gândurile. 

Dumneavoastră, îmi zise el, care trăiţi o viaţă scri nd la 
masă şi plimbându-vă puţin seara, n-aveţi de unde şti 
lucruri de-astea. Da' de-aci nu urmează că ele nu sunt. la să 
te pui dumneata să munceşti ca mine, să-ţi lipeşti sufletul şi 
trupul de pământ şi de toată viaţa ce iese din pământ, ş-ai 
să vezi că altfel ai să judeci. la să te pui dumneata să umbli 
noaptea întreagă, când doarme şi aerul parcă, să vezi 
atunci câte taine, câte înţălesuri din viaţă îţi pătrund în 
suflet. Ai înţelege atunci că trăiesc în aer, în pământ, în apă 
nenumărate puteri, care câteodată se-mbracă în forme 
văzute şi se arată oamenilor. 

Aşa este, zise Manoilă, care până acum tăcuse. Şi noaptea 
chiar are puterea ei. 

Şi-i zice la acest stăpân al întuneri cului Patronul Nopți. Eu 
l-am văzut odată pe Dealu-Băilor. Era iarnă, un pui de ger 
de te frigea pe faţă, pe mâini, da” nu viscolea. 

Zăpada acoperea pământul rotunjindu-l, şi eu veneam, 
scârţâind din cizme, pe Dealu-Băilor. Şi iată, chiar pe 
creasta dealului, venea, în trapul calului sur, un ghinărar. 
Hainele pe el, frânele, scăriţele, ardeau în aurul cel mai 
curat. Şi nu s-auzea mersul calului, părea că nu s-atinge de 
pământ. După el, la doi paşi, veneau doi aghiotanţi, cu 
dreptele pe săbiile de argint. 


Dintru-ntâi credeam eu că va fi pădurarul cel mare. Cine 
ştie pe unde-a fost să inspecteze pădurile, şi a-nnoptat pe 
drum. Dar îndată mi-am tras pe seamă. Ăsta nu-i cal, astea 
nu-s haine de pădurar! Dar n-am stat să judec mult. Am 
plecat repede acasă şi abia m-am putut linişti. Dimineaţa, 
de-dimineaţă, am fost în Dealu-Băilor, să văd urmele cailor. 

Nu ninsese, nu bătuse vântul, trebuiau să se cunoască. 
Dar acolo sus era aşa cum bânuisem: nici o urmă. Neaua - 
neatinsă, numai cizma mea se cunoştea, altceva nimic. 

Şi spun şi alţi c-aşa trece Patronul Nopți, ca un fulger, şi- 
ntr-o noapte cutreieră întreg pământul. 

De-aci încolo începură istorisirile cele mai ciudate. De-un 
ţap, de-o scroafă, de-un bivol, care s-a luat noaptea după 
cutare şi cutare din sat, de-o pară de foc ce izbucneşte în 
toată noaptea pe Vâlcoiu, de oameni care se scoală din 
mormânt. Şi, dus ca de-o apă mare, în seara aceea 
posomorâtă de toamnă, ascultam, credeam tot ce mi se 
povestea, vedeam chiar îngrozitoarele arătări. Eu, care nu 
credeam înainte şi nu cred nici azi în toate minunile astea, 
atunci seara sorbeam cu patimă toate povestirile 
misterioase. Aşa că, de la o vreme, îmi veni convingerea că 
nu-i nimic mort în lume. Până şi o piatră, un râu, un arbore 
cine ştie ce vor fi. 

Când mi-am luat seara-bună şi am plecat spre casă, am 
deschis uşa cu multă teamă. 

Credeam că pot să-mi iese deodată în cale mi de vedeni. Şi 
mai ales mă temeam grozav de scroafa cea neagră, de care 
spuneau c-a urmărit pe-un creştin, din sat până la el acasă, 
tot grohotind, tot gata să-l sfâşie. 

Acasă la mine era întuneric. Am trezit slujnica, am pus-o 
să-mi aprindă lampa, şi atunci zării uimit, pe masa mea de 
scris, un plic alb. Îmi fulgeră prin cap că, de bună seamă, 
vreo fi nţă nevăzută începe să se-amestece în viaţa mea. 
Târziu, abia cutezai să deschid plicul. Citi în fugă: „Domnule 
Ispas! Te-am căutat de două ori în seara asta. 
Mâinedimineaţă vin iar. Să fii acasă.” 


Subscris: I. Walter, agent de vinuri. Şi în seara aceea am 
binecuvântat pe Walter şi pe toţi agenţi. Ca o mângâiere, ca 
o ploaie răcoritoare pe care-o aştepţi, mi-au venit în minte 
afacerile mele; am deschis conturile, am început să 
calculez, şi, de bucurie că am scăpat de nebunia, pe care o 
simţeam cum se apropie, mă credeam în stare să dezleg 
toate problemele matematici. 

Şi, vezi dumneata, îmi zise la urmă domnul Ispas, din 
seara aceea tot mi-a rămas ceva teamă în suflet. Şi nu ştii 
dumneata ce teamă! Nu de stafi ori de draci, nu, ci alta, cu 
mult mai mare. 

El îşi duse mâna la frunte, o apăsă, şi-o trecu apoi prin păr 
şi-mi zise: 

Ce-ar fi dacă într-adevăr ar exista şi alte fi nţe raţionale, 
nu numai noi, oameni? 

Vezi, eu nu mă ocup cu gândurile astea, şi totuşi îmi pare 
că atunci ar trebui să se schimbe lumea şi toată viaţa 
oamenilor. 

Atunci, după gândirea mea, deodată cu mi de afaceri, cu 
mi de negoţuri, ar trebui să urmeze o bancrută universală 
în toată activitatea omenească. Nu-i aşa? 

Poate să ai dreptate, domnule Ispas. 

Dar eu nu mă pricep la lucrurile astea, îi răspunsei. 

Şi domnul Ispas rămase pe gânduri, privind undeva 
departe, nedumerit. 

LADA. 

Satul întreg ştia că bădicul Clement Mârza are bani mulţi, 
are aur adunat de pe când erau băile bune. Dumnealui 
locuia într-o casă bună şi largă. În răstimpul cât a stat 
văduv, 

— şi a stat un timp bun, - multe femei rămase de bărbaţi 
priveau cu lăcomie la locuinţa aceea singuratică. Şi chiar 
câte-o fată mai trecută n-ar fi zis ba, dac-ar fi cerut-o 
bădicul Clement de nevastă. Erau vădane care dădeau 
târcoale bădicului oriunde-l întâlneau, ba se trezeau că trec 


chiar pe lângă casa lui, când mergeau în pădure după o 
sarcină de lemne. 

Dar bădicul Clement se părea că nici gând nu mai are să 
se-nsoare a doua oară. Trăia liniştit, făcea în fiecare zi 
obişnuitul drum până la crâşmă, unde bea un strop de vin şi 
stătea de poveşti cu oameni. Era trecut de cincizeci de ani 
şi vorbea cumpătat, cu înţelepciune de bătrân. 

În sat se porniseră adevărate poveşti pe socoteala averii 
bădicului Clement. Se spunea că ar avea lăzi grele de fier, 
încuiate cu lacăte mari cât un clopot, şi lăzile acelea ar fi 
pline de aur şi de galbeni împărăteşti. Că poate să plece 
fără nici o frică de-acasă: nime nu i-ar putea sparge lăzile, 
să-l fure. La urechile bătrânului încă străbătură veştile 
astea, şi el nu se mai mira de ce-l privesc oameni aşa de 
uimiţi. N-avusese copi, şi rudeni le, până într-a şaptea viţă, 
se interesau mult de soarta bădicului Clement. Cât ce-şi 
închisese muierea lui ochii, casa i se umpluse de rudenii de 
toată vârsta şi de tot neamul: bărbaţi, femei, bătrâni şi o 
grămadă de copi, veniseră cu toţi să plângă. În anul cel 
dintâi de văduvie nu l-au prea cercetat: se temeau că se va- 
nsura Clement, şi lor nu le va rămâne nimic. Dar de când 
ieşise zvonul, - chiar din gura lui mai întâi, - că n-are de 
gând să se mai însoare, rudeni le începuseră să se 
privească boldiş când se întâlneau în casa bădicului 
Clement. Uni -i tăiau lemne, alţi -i duceau saci la moară, 
femeile-i frământau şi-i coceau pâinea, fetiţele-i măturau 
prin casă, aşa că dumnealui n-avea alta ce face decât să 
mănânce, să doarmă şi să se plimbe. 

— Ăsta ştiu c-a dat de bine în lumea asta, ziceau bărbaţi, 
văzându-l cum îşi plimbă pe drum veşmintele veşnic curate. 

— Şi are suflet bun, se vede, adăugau alţi. Nu face 
deosebire între rudeni. Şi pe celea mai depărtate le lasă să-i 
treacă pragul. 

Vezi, că are bani destui, să poată împărţi la toţi când va 
muri. 


Când vreuna din rudeni se nimerea singură în casa 
bădicului Clement, începea, întâi cu gura pe jumătate, apoi 
tot mai dezgheţat, tot mai înverşunat să înnegrească pe 
celelalte rudeni, cum ştia mai bine. 

Bătrânul asculta, da din cap şi, întru târziu, zicea: 

— Bine, bine, ce-mi spui tu mie fleacuri de-astea? Apoi îşi 
lua băţul şi pleca prin sat. Rudenia, rămasă în casă, singură, 
privea întâi pe furiş lada mare de fier cu lacăte grele, apoi, 
când simţea că bădicu-i departe, se apropia, o cerceta, 
bătea cu pumnul în ea, punea urechea să cerce de nu poate 
desluşi cumva sunetul galbenilor, cerca s-o ridice. Încercare 
zadarnică: lada era aşa de grea, încât bărbatul cel mai în 
vârtute nici n-ar fi putut-o clinti din loc, necum s-o ridice 
nici de-un deget măcar. 

Fiecare dintre rudeni vâna prilejul de-a rămânea singură 
în casă. Şi, între cele vreo douăzeci şi cinci de rudeni, n-a 
fost una singură care să nu le vorbească de rău pe celelalte, 
când era numai cu bădicul Clement, şi să cerce să pătrundă 
cât de cât în taina lăzi minunate. 

Taina însă n-o puteau pătrunde. Nici iertata Susana, 
nevasta bădicului Clement, n-a ştiut vreodată ce taină 
ascunde lada aceea. 

Cu cât treceau ani, cu atât faima bogăției lui Clement 
creştea mai tare. Neamurile lui începură să se socotească 
între fruntaşi satului şi cam priveau peste umăr la muritorii 
de rând. 

Împlinise bădicul Clement vreo zece ani de văduvie, când, 
într-o zi, se trezi popa cu el că-i vesteşte însurătoare nouă. 

— La vârsta dumitale, bădicule?! făcu popa, mirat. 

— Ei da, la vârsta mea! Am cincizeci şi şase de ani, şi mai 
am nădejde de treizeci, cel puţin. La drept vorbind, nu mi- 
ar fi trecut mie prin cap gândul ăsta, de nu venea la mine 
popa din Vâltori şi nu-mi spunea că soră-sa, care-i văduvă, 
ar veni după mine. Acuma, dumneata şti că eu sunt un om 
sărman şi singur şi că femeia aceea are bani destui. 


Popa nu putu să nu-şi zică în gând: „lată chipul 
bogătanului zgârcit! Nicicând nu se mai satură!” 

În ziua cununiei, toate rudeniile bădicului Clement zăcură 
betege pe-acasă. Părea că a dat gălbenarea în ei, aşa erau 
de mohorâţi la faţă. 

— Acuma, se cheamă c-a făcut o prostie Clement, ziceau 
oameni. Cea dintâi prostie în viaţa lui. Nevasta asta, soră c- 
un popă, veţi vedea numai că l-a lăsa, în câteva zile, fără 
parale ş-apoi a s-o şteargă. 

Femeia era cu vreo cincisprezece ani mai tânără decât 
bădicul Clement. Dacă am crede în spusele rudeni lor 
bătrânului, apoi era urâtă ca ciuma şi bună de-nţărcat copi 
i, ca muma-păduri. Ceilalţi români, însă, o aflau destul de 
potrivită pentru bădicul Clement. 

Vorba e că îndată ce-a intrat femeia cea străină în casa cea 
singuratică, s-a schimbat traiul bădicului Clement. Pe când 
rudeniile, înainte vreme, îl încărcau cu toate bunătăţile, 
acum nu i se mai arătau nici pe la poartă. lar femeia lui 
strâmba din nas, înjura şi mereu era cu gura plină de sfadă. 

— Eu am gândit că mă mărit după un om gazdă, şi, când 
colo, sărăcie lucie! zicea muierea privind prin casă. 

— N-am ce-ţi face! Acum târgul s-a făcut! 

răspundea liniştit bădicul. 

— Ce târg? striga nevasta. Crezi tu că pe-o soră de popă 
poţi s-o batjocoreşti aşa? La asta să nu te gândeşti, 
sărântocule! Mâine plec de la tine! 

— N-ai decât să te duci! zicea, zâmbind, bădicul Clement, 
şi pleca prin sat. Putea umbla şi putea zâmbi liniştit 
dumnealui. 

Muierea, din clipa în care văzuse lada cea de fier, din clipa 
în care cercase zadarnic s-o mişte cât de cât din loc, era 
legată de casa lui cu lanţuri aşa de tari, încât nici cu patru 
bivoli n-ar fi putut-o urni din loc. Tărăboiul pe care-l făcea 
era numai ca să-i deschidă bădicul Clement o dată, o 
singură dată, lada. Dar bărbatul era încăpățânat rău. 


— Avem din ce trăi, tu muiere. Orice om cu minte strânge 
bani albi pentru zile negre. Şi se poate să trăim mult, se 
poate să ne trebuiască odată lada de care tot vorbeşti tu. 

Acum, deocamdată, mai am nişte bănuţi, mai ai şi tu, şi 
trăim cum ne-a rânduit Dumnezeu. 

Dac-o fi să mor, atunci e alta, atunci nu mai am nimic de 
Zis. 

Şi, într-adevăr, de unde, de neunde, bădicul Clement 
scotea în fiecare zi bani trebuincioşi, când femeia nu vroia 
să dea dintr-ai săi. De unde-i lua? Oricât l-a supravegheat, 
n-a putut afla niciodată. Dar, 

— se gândea femeia, - e limpede ca lumina soarelui că 
numai din lada cea mare îi putea lua! Ah! de-ar putea ea 
pune odată mâna pe chei! Dar cheile, necum să puie mâna 
pe ele, nici de văzut nu le-a putut vedea, oricât a-ncercat. 
N-a rămas o haină de-a bădicului Clement nebuzunărită, 
nepipăită, n-a rămas un colţişor în casă unde să nu fi 
scotocit; până şi-n gunoiul de dinaintea grajdului. De multe 
ori noaptea, când Clement dormea tun, de-ai fi putut tăia 
butucul pe el, nevasta îşi vâra încet, tremurând, mâna sub 
perina lui, sub aşternutul lui. Dacă dădea de ceva tare, de 
un cotor de pai, de-o tivitură groasă, la gândul că a nimerit 
cheia, simţea că o părăsesc puterile. 

Ceva a înţeles repede dumneaei. Cum bărbatul era tăcut şi 
morocănos, s-ar fi putut tare uşor să se mânie cumsecade, 
să facă un testament pentru rudenii, şi ea să rămâie cu 
mâna goală. Înţelese că purtarea ei nu era deloc cu minte, 
şi, într-o bună-dimineaţă, îi puse lui Clement în palmă 
câteva sutuţe 

— toată zestrea ei. 

— Ce să fac cu bani? întrebă Clement. 

— Să trăim din ei, e zestrea mea. Când se va isprăvi, ne 
vom întoarce la lada ta. 

— Dacă-i pentru asta, ţine tu banii. Cumpără tu ce-i de 
lipsă în casă. Eu sunt sătul de bani, mi-i scârbă de bani. 


Femeia luă banii, convinsă acum cu totul că lada aceea e 
plină cu aur. Dar bădicului Clement îi era scârbă de bani 
pentru că, iată, lada aceea a lui a făcut-o pe răposata 
nevastă să-l linguşească o viaţă întreagă, le-a făcut pe 
rudenii să-şi dea şi mâncarea de la gură, să i-o aducă lui, şi 
acum scâlcie şi mintea femei de-a doua. 

De aci încolo nevasta gătea bucate alese, ţinea curat în 
casă, vorbea cu însufleţire de bărbaţi cruţători, care pun 
gălbenaş lângă gălbenaş, nu bat birturile, nu joacă-n cărţi. 
În răstimpuri, dânsa făcea câte-o aluzie subţire la ladă, la 
chei, dar îndată ce băga de seamă că lui Clement nu-i plac 
vorbele astea, începea să râdă şi povestea vreo întâmplare 
din sat. 

Săteni lăudau norocul bădicului Clement, iar rudeni le 
priveau pizmaş la nevasta de-a doua. 

Într-o toamnă, bădicul răci şi căzu la pat. 

Femeia, cât ce-l văzu aprins la faţă şi cu răsuflarea pripită, 
simţi un sălbatic fior de bucurie. „În sfârşit!” îşi zise, şi simţi 
c-o apucă nebuni le. 

Toată noaptea bădicul Clement a gemut şi n-a putut 
închide un ochi din pricina junghiurilor care-l împungeau 
printre coaste, ţinându-i răsuflarea oprită. 

Toată noaptea femeia s-a desfătat în visurile si-n planurile 
cele mai frumoase, şi simţea o bucurie păgână la fiecare 
geamăt nou al bărbatului. Din când în când, bolnavul cerea 
o ulcică de apă. Ardea în fierbinţeli. 

Femeia lăsa s-o cheme de două şi de trei ori, şi abia apoi se 
scula şi-i dădea apă. ŞIi-l privea cu lăcomie cum horpăie, ca 
şi cum ea ar fi fost arsă de sete. 

Dimineaţă, bădicul Clement nu se mai putu mişca din pat 
şi începu să se teamă de moarte. O trimise după doctor. 
Femeia ieşi, încuie uşa încet, cu cheia, pe dinafară, scoase 
unealta blestemată, o puse în buzunar şi plecă în sat. Până 
dupăamiază a tot stat de poveşti, când la o femeie, când la 
alta. Venise cu furca în brâu şi avea mare chef de vorbă. 


Era agitată, aprinsă şi povestea, mestecându-le, o mulţime 
de istori. 

După-amiază descuie încet uşa şi intră. 

Bolnavul o privi cu groază când o văzu că intră fără doctor. 

— Nu-l aduci? 

— Nu-i acasă. Am umblat în două sate după el şi nu-l 
găsesc. 

Bărbatul se ridică deodată într-un cot, o privi cu duşmănie 
şi-i zise: 

— Minţeşti, muiere! Tu nu l-ai căutat! 

Cine-a spus că muierea şi dracului îi dă de furcă, n-a 
greşit. Asta de-acum începu să plângă cu lacrimi adevărate, 
cu sughiţuri, fără să se oprească. Plângea şi-şi blestema 
zilele. Bădicul Clement se căi puţin şi-i ceru un pocal cu 
apă. 

— Mi-a fost râu, zise el. Ardeam de sete şi credeam că mor. 
lar tu nu mai veneai. Acum mă simt mai bine, zise el, după 
ce bău. 

Acest „mă simt mai bine” îi opri femei, ca prin farmec, 
plânsul cu sughiţuri. Bietul bădic Clement! Crezuse pe-o 
clipă că i-e mai bine, dar, cât ce-a dat noaptea, începu o 
tusă păgână şi scuipa cu sânge. Femeia dormi de astă dată 
tare bine, ca şi când tusa lui ar fi fost un cântec dulce, 
adormitor. 

Când se crăpă de ziuă, bădicul, ars la faţă şi pierit ca de 
secetă, abia îngână: 

— Iute după popa, muiere, să mi-l aduci îndată, că mi se 
pare c-am să plec din lumea asta! 

Femeia sări din pat, începu iar să se bocească şi ieşi 
repede cu o cusătură în mână. Încuie iarăşi uşa pe dinafară 
şi plecă prin sat. Tândăli când la o femeie, când la alta; până 
seara n-a cusut un şir de altiţe, dar gura i-a meliţat, de s-au 
luat muierile de gând cu ea. De-o întreba cineva: „Ce mai 
face bădicul Clement?” „Bine, sănătos!” răspundea dânsa, 
şi-şi continua fleacurile ei. 

Când se înseră de tot, porni spre casă. 


Ajunse. Se opri la fereastră. Privi cu multă băgare de 
seamă înlăuntru. Bădicul Clement sta întins cu faţa la 
pământ, jos, lângă pat. 

„Aha, îşi zise femeia, a fi voit să fugă, cum le vine 
oamenilor când mor! A căzut şi l-a apucat moartea acolo.” 
Un puternic fior de bucurie o cutremură. Deschise grabnic 
uşa, se apropie de mort, îl ridică, îl aşeză frumos în pat, apoi 
începu să caute după cheie. Gura bădicului Clement 
rămăsese rânjită - cum căzuse cu faţa la pământ, ochii - pe 
jumătate deschişi. Şi, cum sta pe spate, parcă-şi râdea de 
femeie, care căuta înfrigurată după cheie. Răscoli patul tot, 
cotrobăi sub pat, răvăşi până şi părul mare, încâlcit, asudat 
încă al mortului. Zadarnic! Merse la ladă. Cercetă lacătul şi 
văzu din nou că broasca nu era mai mare decât o gaură de 
cuişor. Aşadar, cheia trebuie să fie de-abia cât un cuişor. 
Începu s-o caute cu deznădejde, înfricată de gândul că, din 
clipă în clipă, putea să bată la uşă vreun om, să-l vadă pe 
Clement, şi atunci comoara era pierdută pentru ea. 
Aruncându-şi privirile spre pat i se păru că mortul se mişcă. 
Se uită mai bine şi-i păru că zăreşte ceva printre dinţi 
rânjiţi. Un gând îi fulgeră prin cap, nu ca o lumină, cica o 
sârmă fierbinte. De bună seamă, cheiţa o purta în gură! 
Cum de nu i-a venit mai degrabă în minte gândul ăsta?! Se 
apropie de Clement, îi descleştă cu mare greutate gura şi 
scoase o bucăţică de fier. 

Dintr-o săritură ajunse la ladă, descuie lacătul, smulse 
capacul. Rămase încremenită. 

Lada era plină cu bolovani de piatră sură. Pe faţa femei 
străluci deodată o bucurie imensă. 

Se aplecă, îşi încărcă braţele cu bolovani, îi sărută şi ieşi 
pe uşă ca o nălucă, fugind pe coastă la vale, spre sat, 
chiuind şi strigând în gura mare: 

— Iu-iu-iu! Haidaţi la aur! lu-iu-iu! Haid' la comoară! 
MELENTEA. 

Bădicul Melentea are o casă de bârne înnegrite de vreme 
şi mâncate de cari, sus, la marginea păduri, pe-o coastă 


pietroasă. 

Căsuţa e scundă şi afumată, mică şi pitică, şi toată ziua se 
înhoalbă din două ferestruţe cât palma. În căsuţa aceea, şi 
în curte, se izbesc, cât ţine Dumnezeu lumea, o grămadă de 
copi despoiaţi, cu părul vâlvoi, cu obraji nespălaţi de 
săptămâni. Numai când simt că se apropie bădicul 
Melentea, sar ca iepurii şi odată s-ascund grămăjoară prin 
ungheţe. 

— Ho! paralei tatii, nu sunteţi acasă? 

Întreabă totdeauna bădicul Melentea. 

Gândeam că-s acasă, zice tot el, întorcân-du-şi capul spre 
femeia ce cârpeşte nişte zdrenţe, după masă. Că ce le-am 
adus eu? 

Turtă dulce din târg, gogoroane roşi de la jupânul şi nişte 
hăinuţe nouă-nouţe! 

Apoi îşi aruncă sub pat uneltele de lucru şi se aşează pe 
laviţă obosit. 

Gata-i supa, tu muiere? o întreabă, privind-o chiorâş. 

Iar începi? ţipă femeia. Zău, tu-ţi faci de cap! 

— Cum să-mi fac de cap?! N-am fost eu azi-dimineaţă la 
măcelar, şi nu i-am zis: „Jupâne, două kilograme de carne! 
Da' ştii, cu măduvă şi grasă!”? Şi n-a dat el de două ori cu 
barda, şi nu m-a întrebat chiar pe mine: „Unde pofteşti s-o 
trimit?”? „Unde? Acasă la mine! La Melentea acasă”! Se 
vede treaba că băiatul n-a nimerit aici. 

— Şi nici c-a nimeri vreodată! zicea femeia. 

— Aşa crezi tu? Apoi iacă, voi, muierile, odată vă pierdeţi 
curajul. Da” de bine să nu te temi niciodată! În urmă, 
femeia-i punea pe masă un bruş de mămăligă, o fiertură 
acră, şi Melentea începea să înghită straşnic, lăudând 
bunătatea mănâncări. Erau numai cartofi fierţi, zama era 
apă goală, subţire, mestecată cu oţet. 

— Plutesc steluţele de grăsime! Doamne, tu muiere, mă tot 
gândesc eu de unde avem noi atâta unsoare şi olei?! lată ş-o 
bucată de carne! De la noi din casă carnea nu se mai gată, 
asta o ştie tot satul. Să vezi tu cum mâncă alţi! O ceapă, un 


bruş de pâine, un petecuţ de slănină. Da' supă la ei, carne 
la ei, fiertură bună, nu s-a pomenit! Şi de-aceea li se 
lungesc lor grumaji şi li se fac străvezi urechile. Şi nu numai 
cei mari trăiesc aşa de prost. Copii o duc şi mai rău! Dacă 
au o fărâmătură de brânză, apoi li se pare că au toată 
bogăţia lumi. De-aceea vezi copi aşa de amărâţi peste tot 
locul. Ai noştri? Unde sunteţi, paralei tatii? Ia ieşiţi puţin la 
iveală! 

— Da” dă-le pace, măi păgânule, şi vezi-ţi de mâncare! îi 
zicea femeia, necăjită. Melentea însă nu le da pace. Copii 
veneau înaintea lui, stăteau cu capetele plecate şi aşteptau. 

— Iată-l pe Ionică-a tati, începea Melentea, întorcând cu 
faţa spre muiere pe un băiat ca de şase anişori, slăbuţ şi 
pârjolit ca de secetă. 

Aista-i cel mai închelmat. Leu-paraleu, puişorul tatii! Da' 
ce-ai mâncat tu astăzi? 

Tocană de berbece, aşa-i? Ş-o felie de caş? 

Cu-atât mai bine! D-apoi tu, Pătruţ? întreba el, prinzând 
pe altul de mână şi trăgându-l aproape. Tu, supă de găină? 
Aha, ştrengarule, de-aceea eşti aşa de aprins la faţă, ca 
creasta cocoşului! 

Mai prindea pe unul, pe doi, apoi se sătura, îi lăsa să plece. 

— Da” să-mi spuneţi voi, începea el deodată, unde-s boi, 
unde-s vacile? Aha, la umbră! 

Aşa-i, dacă dă căldura şi umblă, zbârnâind musca, vitele se 
trag la adăpost. Da' la porci se vede că n-aţi dat de 
mâncare. Auziţi-i cum guiţă? Asta nu se cade, să lăsaţi 
dobitocul flămând! Iute să vă căraţi - unu, doi, trei! - şi să le 
daţi de mâncare. 

Copii ieşeau, dând buzna pe uşă, îmbrâncindu-se, 
ghiontindu-se. Femeial asculta ameţită. 

— Doamne, măi bărbate, zicea ea, să şti că tu nu vei 
ajunge bine! Să-ţi baţi tu joc de copii tăi?! Nu ţi-i frică de 
mânia lui Dumnezeu? 

— Nu, tu muiere, că Dumnezeu e bun şi nu se mânie. 


Melentea mânca mai departe, umflându-şi când un obraz, 
când altul. În ochi lui, când îi vorbea femeia aşa, se cobora 
pe câteva clipe o tristeţe adâncă, privirile lui se 
îmbolnăveau parcă. Şi atunci părea şi mai palid, şi 
încreţiturile obrajilor erau mai adânci şi mai dese. 

Dar nu rămânea mult aşa. Se scula, lua doniţa cu apă, o 
ţinea mult la gură, în vreme ce mărul lui Adam i se plimba 
majestuos, domol, pe grumaji deşiraţi. 

— Doamne, tu muiere, făcea el oftând, punând doniţa pe 
laviţă, da' ce minune-i aici? 

— Ce minune? 

— În viaţa mea n-am băut aşa vin! Se vede că iara dat 
domnul Beniamin pe la tine şi te-a cinstit cu vin! 

Femeia când auzea de domnul Beniamin, se înciuda rău, 
zvârlea zdrenţele şi-şi punea mâinile în şold. 

— Iar îţi vin nebuni le? şi-l privea cu scârbă şi cu 
duşmănie. 

— Ce nebunii?! Dacă are omul nevastă frumoasă, 
înseamnă că vine norocul acasă. 

Aşa şi cu mine. Domnul Beniamin îi bogat, şi nu-i nici 
bătrân! Când vrea el să-şi facă un chef, unde să tragă? La 
Melenteoaia cea frumoasă! 

— Vai, bată-te sfinţi, păgânule! zbiera femeia, ieşindu-şi 
din sărite, şi începea să-i izbească în cap o rochie ruptă, o 
cizmă stricată, ce-i cădea-n mână. Da' cum te rabdă inima, 
mişelule, să mă batjocoreşti aşa, în toate zilele! Nu mi-i 
destul că muncesc ca un bou, că-mi pierd capul cu atâtea 
guri flămânde, ce mă behăiesc toată ziua? Mai vi şi tu să-ţi 
râzi de mine?! 

— Dacă te-a făcut Dumnezeu frumoasă, eu n-am ce-ţi face, 
zicea bărbatul, ţinând braţul ridicat de apărare. 

— Aşa-i, neruşinatule?! Nu mai încapi de mine?! Dar io-s 
de vină că mi-am mâncat viaţa? Ilo-s de vină că am slăbit ca 
o căţea jigărită? Hai, spune! Nu tu, nu copii, nu sărăcia din 
casă? Ş-acum, dacă-s urâtă, tu faci glume pe socoteala mea. 
Şi spune, nu ţi-i frică de bătaia lui Dumnezeu? 


— Ci hai! Să şti că-mi place, tu muiere! Îmi pare c-aud 
gura unei cucoane mari care-şi spală bărbatul. Într-adevăr, 
e pagubă că nu te-ai născut doamnă! Da' pentru-aceea îmi 
place. Ştii, la alte case de om sărac vine bărbatul ostenit de 
la munca zilei, îşi zic două-trei vorbe cu femeia, şi el, rupt 
de osteneală, se culcă. El crede că, dacă doarme, va vedea 
viaţa mai frumoasă şi mai uşoară dacât cum este. Femeia 
tace şinghite necazul, şi din când în când se uită cu mâhnire 
la omul care doarme pe-un suman, cu faţa galbenă şi suptă. 
Vezi, mie de oameni ăştia nu-mi place. De la o vreme parcă 
nici nu mai ştiu vorbi. Aia nu-i viaţă! Nu-i de-ajuns că te 
roade sărăcia destul, să te mai rozi şi tu? 

Tace puţin şi priveşte la faţa veştedă a muierii, care se mai 
linişteşte. 

— Îmi place, adaugă el, că tu-ţi mai deschizi gura. Asta-mi 
place. Pentru vorbă, gura nu cere de mâncare. Da! ştii, 
totuşi, ce-mi vine în minte când te văd aşa aprinsă? Păţania 
cu lada, cu lada ta de zestre. Şti că plecaserăţi pe vreme 
bună de la voi, da' pe drum v-a apucat o ploaie cu rupere de 
nour. Şi unde nu s-a umflat râul, unde nu s-au trezit valurile 
care dormeau în adâncuri, şi-au început să arunce armăsari 
pe faţa apei! Chiar atunci intra în râu carul cu patru boi, - 
Doamne, ce mai boi! - parcă-l văd ş-acuma carul cu zestrea 
ta de mireasă. Atunci tot aşa erai de aprinsă ca acuma. 

— Vezi, mă, tu eşti dracu gol! striga femeia, necăjindu-se 
iarăşi. Ai de gând să taci odată? 

Ai de gând să-nceţi cu batjocurile? Da' tu ce-ai avut, ce 
avere? lacă, hârbul ăst' de casă. Ai fi aşteptat, se vede, să-ţi 
aduc car, şi boi, şi ladă încărcată? 

— Aici iar îmi place cum ai adus-o, tu muiere. 

La casă de om sărac, de zestre nu-i vorba niciodată. Da' 
casele bogaţilor tot din zestre s-aprind şi se pustiesc. Mai 
au noroc cu nănaşi, că merg de-i mai împacă. Fără doar şi 
poate, tu te-ai fi potrivit cu unul gazdă. 

Valeo, mămulică, ce dungi ai avea astăzi pe spinare! Să şti 
tu, cei bogaţi se mânie mai iute. Noi de ce să ne mâniem?! 


Iacă, tu de pildă, de ce te mâni? 

— Acuma, lasă-mă, Melenteo, vezi-ţi de lucru, ori culcăte, 
da' lasă-mă, că mi-i destul pe ziua de azi, zicea femeia. 

Bădicul Melentea, însă, cât sta peste zi, ori seara, acasă, 
tot meliţa din gură. El avea o credinţă: omul sărac, 
dacănchide ochi ori gura, începe să se gândească. A cercat 
el de câteva ori aşa, dar nu i-a plăcut amăreala aceea, care 
izvora parcă din toate părţile şi-i pătrundea fi nţa. 

— Gândurile, zicea bădicul Melentea, să le lăsăm pe sea- 
ma bogaţilor. Ei au la ce se gândi, ei se pot ajuta cu 
gândurile, dar omul sărac, oricum se gândeşte, tot rău 
nimereşte, ca ăl ce tot încărca o povară, - când în căruţă, 
când în teleguţă, 

— da” nicicum n-o putea duce-acasă, pentru că nici la 
teleguţă, nici la căruţă nu era înhămat vrun dobitoc. 

Cu atât avea noroc muierea, că bădicul Melentea nu prea 
era pe-acasă. Muncea săptămâna încheiată, în râsetele 
oamenilor cu care lucra. Melentea era bun de leac când 
muncea în rând cu alţi săteni. Că aceştia îşi uitau supărările 
de-acasă, uitau povara lucrului şi, dacă foamea n-ar fi 
strigat cu glasul ei de broască, din deşerturi şi-ar fi uitat şi 
să mănânce. 

Melentea va fi fost şi el ostenit, dar la amiază nu se apuca 
să îmbuce până ce nu mergea în şir pe la toţi muncitori, 
până ce nu se apleca asupra merindei şi n-o cerceta. 

— Săraci de voi, zicea Melentea, ce mănâncări, măi, ca la 
câini! Aşa trăbă să se hrănească un muncitor? Ce ţi-i bun 
dumitale călcâiul cela de pâine? Da' dumitale, loboda asta? 
Iarăşi ştir, şi fasole, şi ceapă, şi peste tot sfânta mămăligă! 
Măncă, român prost, şi te-ndoapă, că de-asta eşti bun! D- 
apoi colea o supă, o friptură nu vă ştie face femeia? 

Trecea printre muncitori, clătinând cu tristeţe şi dezgust 
din cap. Se-ntâmpla ca vreun muncitor să fie nou-venit, să 
nu ştie moarea bădicului Melentea. Acela privea întăi 
chiorâş la omul slab şi deşirat, care se pleca asupra 


mănâncărilor lui. Şi nu apuca bădicul Melentea să-i spuie 
două vorbe, când acela se şi scula, răstindu-se: 

— Ce-i, măi bade, ce-i, mă deşiratule? Tu să-mi 
batjocoreşti mâncarea? Nu vezi că acuş ţi se desfac 
ciolanele, că nu le mai poate strânge pieliţa galbenă? Da' tu 
ce mănânci, lihodule, de ne batjocoreşti pe noi aşa? 

— Eu, zicea Melentea, surâzând, eu, carne şi supă. Eu, 
mănâncări scumpe, măi! Vină şi vezi. 

Îl apuca de mânecă şi nu-l mai lăsa până ce acela nu se 
apropia de traista bădicului Melentea. 

— lată carne, iată peşte, iată şi plăcinte, zicea bădicul, 
împingându-i sub nas un bruş de mămăligă, o felie de ceapă 
şi sare. 

După ce mânca, se lăsa gemând pe spate. 

— Măi dragi mei, mi se pare c-ar trebui să-mi aduceţi un 
doftor. Femeia-i de vină. Mi-a pregătit nişte mănâncări 
unsuroase ca acelea, şi, cum îs lacom, am mâncat de m-am 
umflat ca un baron. Şi pufăia pe nări, în hohotul de râs al 
tovarăşilor. 

— Că nu vă hrăniţi şi voi aşa de bine ca mine, să ştiţi că nu 
numai sărăcia voastră-i de vină, ci şi nevestele. Nu ştiu face 
bucate cu gust! 

Dar a mea? Ptii! Bat-o focu de muiere! De multe ori îi zic: 
„Mai las-o cu fiertura, soro, mai las' cu domni le, c-om 
sărăci şi nu suntem dedaţi cu sărăcia”. 

De se-ntâmpla să muncească pe undeva departe de sat, 
venea la prânz vreun băiat să-i aducă veşnicul mălai şi 
veşnica bucată de ceapă. Melentea, cât ce sosea copilul, 
lăsa unealta din mână, se apropia de el, căuta în corfă, 
mirosea, şi ceilalţi îl auzeau numai că se răsteşte la băiat: 

— Ce-i asta? lar zamă cu carne de porc? Şi de ce-a pus 
maică-ta atâta smântână? Copilul zâmbea subţire, şti ndu-i 
felul. 

— Acum să ştiţi, oameni buni, zicea Melentea întorcânduse 
spre români, că de-oi muri odată şi odată, muierea-i de vină. 
Cine-o pune să mă-ndoape cu toate bunătăţile? 


Astea-s pentru bogaţi care se-ntind sătui pe canapele, nu 
pentru un muncitor ca mine! 

Unde are o muncă mai grea, tovarăşi îl ajută cu drag. Că 
bădicului Melentea i s-au cam muiat puterile. De multe ori e 
ostenit şi se clatină ca o găină beată pe picioare. 

— Eşti ostenit, bădicule, îi zice vreun fecior, bucuros că-i 
poate ajuta. 

— Ostenit, pustia! Ba nu-s ostenit. Dar, adaugă în taină, am 
băut o cupă de vin vechi la amiază, şi poate asta să fie vina. 
Că la mine-n pivniţă stau buţile în şir, de ţi-i mai mare 
dragul să le vezi! 

Seara, când venea la rând la plată, dacă se-ntâmpla atunci 
să fi lucrat mai întâi la stăpân nou, îi zicea: 

Eu, domnule, scot pentru nouă. 

Cum aşa? 

Bine. Pentru nouă suflete. Stăpânul privea întrebător la 
oameni: 

A lăsat careva să-i ridice el plata? 

Ba nu, s-aude din mulţime. 

Atunci, ce vorbeşti dumneata? 

— Vezi că, după dreptate, aşa s-ar cuveni. 

Eu am acasă patru fete şi patru fecioraşi, dar ăia încă nu 
pot lucra. De mâncat măncă, - nici lupi. Acuma, ei îs opt şi 
cu mine nouă. 

Bogaţi satului nu prea stau de vorbă cu Melentea. Îi pişcă, 
şi nu le place. De multe ori aduce veşti pline de spaimă: ba 
c-a dat, colo, pe hotar, boala-n vite, - el cu ochi lui a văzut 
vreo douăzeci crăpate, - ba c-a auzit la oraş că au să se puie 
biruri noi pe cei bogaţi, ba că se face bătaie. 

În biserică se pomenea de multe ori că vorbeşte cu glas 
tare. Creştini -l priveau nedumeriţi, iar popa, câteodată, nu 
se mai putea răbda să nu-l întrebe: 

— Ce tot ai acolo, bădio Melenteo? 

— Eu, nimic. Da, sfântul Niculae, colea, din icoană, nu-mi 
mai dă pace. Mă tot întreabă câţi copi am. l-am spus că opt, 


şi sfântul tot nu crede şi mă întreabă iar. Alteori popa îl 
înfruntă în uşa biserici, când îs adunaţi creştini mai mulţi. 

— Eu nu-s de vină, părinte, dacă mă mai scap şi zic o vorbă 
tare. Sfinţi -s de vină. Ce au ei să mă tot întrebe: „Ce mănci 
azi, Melenteo, ce nu te-mbraci mai bine, golanule?” Eu cat 
să le răspund, altfel ar striga tare, de n-ai mai putea ţine 
slujba. 

Mai multe glume făcea Melentea când murea vreun 
creştin în sat. Dacă mortul era bogat, numai ce-l auzeai 
spunând, când trăgeau clopotele toate: 

— Gros-gros, Că-i om bănos! 

Gros-gros, Că-i om bănos! 

S-a isprăvit cu mierea! zicea, bucuros, bădicul Melentea. 
Acum a fi stând în faţa cazanului cu smoală clocotită şi s-a fi 
târguind cu dracul, cât să-i dea să nu-l moaie colo. Da' 

Necuratul a să-i zică: „N-ai ce-mi mai da! 

Pân-ai fost în viaţă, mi te-ai dat de bunăvoie mie, cu trup, 
cu suflet!” 

Dacă murea vreun om sărac şi trăgea numai un clopot, cel 
mijlociu, numai îl auzeai pe Melentea că spunea: 

— Tingi-tingi-tingi-tang, C-a murit un om sărac! 

Tingi-tingi-tingi-tang, C-a murit un om sărac! 

S-a isprăvit şi cu ăsta! zicea el bucuros. 

Da' numa mi se pare mie că n-a avea hodină nici pe lumea 
cealaltă. Cum e dedat cu sapa şi lopata, l-a pune sfântul 
Petre să sape lângă pomi Raiului, să facă mere multe. 

Aşa-i bădicul Melentea. Când nu-i toacă muierii la ureche, 
îmbată de cap muncitori care sunt cu el, îi face să râdă şi 
săşi bată joc de necazurile vieţi. Îi place să tot scadă din 
puteri, aşa, pe nesimţite, ş-odată numai, când va fi să fie, să- 
| umbrească moartea pe neştiute. Şi i-ar plăcea atunci să fie 
cineva să-i spuie în batjocură la ureche: 

— Tingi-tingi-tingi-tang, C-a murit un om sărac! 

GURA SATULUI. 

Tuşa Evuţa era o femeie mărunţică, sprintenă de să-ţi 
lunece printre degete. De când i-a murit bărbatul şi-a lăsat- 


o văduvă la patruzeci de ani, tuşa Evuţa nu mai dă pe-acasă 
decât seara. Las” că nici până trăia fiertatul nu păzea atâta 
casa, dar acum părea că-şi face de cap. 

— Asta atâta a aşteptat: să scape de Pătruţ! ziceau 
femeile, şi-o priveau în batjocură. 

Dar tuşa Evuţa nu le lua în seamă. O femeie săracă trebuie 
să trăiască din ceva. 

Avere n-are, copi nu i-au rămas s-o ajute, mană din cer nu- 
i cade. Îşi ia dar sapa subsuoară ori secera pe umăr şi 
porneşte de dimineaţă de-acasă, să-şi câştige bucăţica de 
pâine. 

Când e în brazdă cu bărbaţi şi cu femei, toţi o înconjură, 
toţi se feresc de ea. Căci tuşa Evuţa, câtu-i ea de mărunţică 
şi de sprintenă, la lucru trage ca la moarte. De două-trei ori 
dă cu sapa, şi se opreşte privind departe, cine ştie unde. Şi 
dacă dă de stăpâni mai sfi cioşi, care nu îndrăznesc s-o 
îndemne la lucru, începe deodată cu istori le ei nesfârşite. 

— Ştiţi unde-am fost ieri la sapă? La cuscra Ioana. Da' - 
Dumnezeu să ne ierte! 

— la ei în grădină e pământul tare sărac. Se vede că-şi uită 
să-l mai gunoiască. Eram patru femei, şi săpam acolo, şi 
pliveam. Şi ce mi-au auzit urechile n-aş vrea să mai audă 
nimeni! V-aţi gândit dumneavoastră că pe cuscra Ioana o 
bate bărbatul în toată sara? 

Poftim! Am ştiut eu că nu v-a trecut aşa ceva prin minte! 
Să ferească Dumnezeu de-aşa trai! Cum? Nu crezi? Apoi, 
iaca, să-ţi spun, am văzut cu ochii mei. Între mine a bătut-o. 

Mai da o dată, de două ori cu sapa. apoi începea din nou: 

— Şi ştiţi cu ce? Cu biciul cel de curea! 

Dumnezeu să ferească şi pe puiul de şarpe! Şi pentru 
cine? Pentru mutălăul de Florea. Cică ar umbla ş-acum 
după cumătra Ioana. Guri rele sunt care să vorbească, iar 
bărbaţi, ce nu cred? O, ei cred toate prosti le, numa să le- 
audă! 

Vreo femeie, în cursul munci, îi arunca vorbele: 

— Mai las”, Evuţo, n-or fi toate cu lapte câte le spui! 


— Aşa eşti dumneata, cumătră, zicea cu necaz Evuţa. 
Dumneata crezi că eu îmi bat gura degeaba. Ce am eu cu 
oameni? De ce le-aş strica casele? Când e în rând cu mai 
mulţi muncitori, bărbaţi şi femei, la sapă, ori la secere, ori la 
strânsul fânului, tuşa Evuţa se frământă mult până să se 
poată cuibări bine în cuibul ei. Oameni, la început, n-o prea 
ascultă; câte unul o priveşte cu ciudă, văzând cum tot 
rămâne îndărăt şi cum altul trebuie să-i ajute. Dar tuşa 
Evuţa nu se dă bătută cu una, cu două. Se facecănu 
pricepe nimic, ci torăie mereu din gură, ca o meliţă 
neadormită. Oameni, de la o vreme, încep s-o asculte cu 
băgare de seamă. 

— Am fost de curând, zicea ea, la lucru la un om bogat. La 
secere am fost. Acuma, bine, vineri era, aşadar, zi de post. 
Bogaţi, de altfel, cam în zi de post bagă lucrători. Dar aici 
totuşi a fost prea-prea. Nu ne putea face o zamă de fa-sole, 
înăcrită puţin, nu ne putea da nişte pâine? Căci doar pâinea 
e bucătura postului. Da' când ne dăm noi, măi oameni buni 
ş-a lui Dumnezeu, colea, la nişte sălci, hămesiţi de foame, 
ştiţi ce ne-a pus de mâncare? Lobodă şi ştir. Unul 
Dumnezeu, dacă mint! Acuma, spuneţi dumneavoastră de-i 
cinstit lucru să-şi bată joc aşa, cineva, de omul sărac! Dacă 
eşti sărac, încă nu urmează să te asemene cu dobitoacele! 

— Las”, Evuţo, bune-s şi lobodele! zicea careva. 

— Bune, dacă la pregăteşti bine. Da' şti cum au fost? 
Numai opărite. Curat numai opărite! 

Nu putea să le dea leliţa Marina la porci? 

— Adică acolo ai fost la lucru! Tuşa Evuţa n-ar fi vrut 
pentru lumea asta toată să spună cu numele oameni despre 
care vorbea, dar la urmă se pomenea că-i zice, fără să-şi 
dea seama. 

— Nu ştiu dac-aţi auzit, începea dânsa, schimbând vorba, 
că Onceaie iar a mai făcut o minune. 

— Ce minune? întreba vreunul de mai aproape. 

— Gândeam eu că nu ştiţi! Numai ieri s-a-ntâmplat. 
leridimineaţă, când se crăpa de ziuă, iesă pe portiţă lonu 


Creţului, cu coasa în spate, să se ducă la coasă. Când colo, 
ce să vadă? La portiţă îl aştepta un cal negru, rotund şi 
îndesat, cu frâu în cap, cu şaua în spate. Ştie el lonu 
Creţului a' cui e calul şi de ce-i legat la el la poartă? Nu ştie! 
Şi ce face? Îşi aruncă coasa în curte, încalecă murgul şi- 
aleargă ca un vârtej peste opritul boilor, prin luncile sărate, 
şi ştiţi unde se opreşte? La Onceaie în curte! lese bătrâna 
din casă, caută muma-păduri la el, face-un semn din mâna 
zbârcită. Calul îngenunchie, şi lonu Creţului se coboară. 
„Ce cauţi la mine, voinice?” îl întreabă hârca. Feciorul o 
priveşte buimăcit şi nu ştie ce să răspundă. „Ai venit pentru 
comoara de la voi din grădină”, adaugă Onceaie, 
îngheţându-l pe voinic cu ochii ei suri. „Eu nu ştiu de nicio 
comoară”, zice tânărul. Da' bătrâna l-a mai privit o dată, 
apoi a făcut un semn calului. Murgul a îngenuncheat, lonu 
Creţului a încălecat, fără să ştie ce face, şi a plecat iar în 
goană. Da' când a ajuns la opritul boilor, lonu Creţului îşi 
aduse deodată aminte de ceva, întoarse fugarul şi se opri la 
baba în curte. „Ei, tinăre, ţi-ai adus aminte?”, îl întrebă 
baba, răsărită ca din pământ. „Da, mi-am adus”. „Şi ce 
vrei?” „Vreau să scot comoara”. S-a dus Onceaie în casă, şi, 
când a plecat, sub sară, de-acolo, tânărul era ca sosit de pe 
ceea lume. Nu mai vorbeşte de-atunci cu nime, şi la părinţi 
li-i frică să nu-şi piardă mintea. 

Când aducea tuşa Evuţa vorba despre Onceaie vrăjitoarea, 
oameni o ascultau cu băgare de seamă. Rar se afla vreunul 
mai necrezător care să-i zică: 

— Iaca, vorbe goale, tuşă Evuţo. Dar tuşa Evuţa afla 
totdeauna sprijinitori. Toţi ştiau câte o istorie minunată cu 
bătrâna aceea; şi tuşa era acum supărată că nu mai poate 
ajunge la vorbă. Adulmeca cându-i pe isprăvite povestea şi 
schimba iarăşi vorba. 

— Da” cu primarul ştiţi care-i noutatea? 

D-apoi asta, că se desparte de muiere! Au băgat cărţi la 
protopopul, şi acum aşteaptă să fie chemaţi la judecată. 
Apoi să mai zici că nu-şi vâră Necuratul coada în trebile 


oamenilor?! Cine-ar fi gândit că se va isca odată aşa 
neînţălegere între ei? Avere au, cinste în sat au avut, de 
frumoşi îs frumoşi amândoi. Şi iată că acum umblă să se 
despartă! Rele vremuri am ajuns noi, oameni buni! Ce 
vorbesc eu de primarul, da-n casa dascălului să vedeţi ce-i! 

Oameni lucrau, dar trăgeau cu urechea la vorbele Evuţei. 
De feţele însemnate din sat le plăcea s-audă veşti noi, şi, 
poate, mai ales veşti slabe. 

— Şi ce-i în casa învățătorului? întreba vreo codană de 
femeie. 

— Acuma, ce spun, între noi să rămâie, începea tuşa 
Evuţa. Toţi ştiţi că, înainte cu patru ani, a venit dascălul la 
noi în sat. A stat un an neînsurat, a umblat el încoace şi- 
ncolo pe la popi, da' se vede că nu ş-a aflat o fată pe plac. 
Ori - ce mai şti? - poate că dascălul nu-i socotit în rând cu 
domnii! 

Acuma, ştiţi ce-a făcut? A luat pe Nastasia lui badea Ilie. 
Frumoasă fată, nici să n-o stropească picur de apă! A 
căpătat avere, ş-a făcut car şi plug ş-a început şi el să se 
rumenească la faţa. Ei, dar acum se vede că-i pare râu că 
nu ş-a luat o doamnă. Iot mereu cade cu gura pe biata 
femeie: ba că nu se ştie îmbrăca, ba că nu ştie face o 
mâncare mai aleasă, ba că-l dă de ruşine când îi vin domni 
la masă. Şi tot aşa o fierbe şi o zoleşte, de sărmana femeie 
mai că nu-şi dă sufletul. Acuma, ştiţi ce-a făcut dăscăliţa? Ş- 
a luat copilul ş-a fugit acasă, la tată-său. 

Bătrânul, cu vorba pe lângă ea: „Să te-ntorci, Nastasio, să 
nu mă faci de ruşine, să nu-ţi strici tu norocul!” Da' fata, nu 
şi nu. 

„Spânzură-mă, tată, taie-mă, dar îndărăt nu mai mă duc.” 
Şi, în vremea asta, dascălul ştiţi ce face? Merge, ticălosul, la 
boltă, cu Maia. 

Cică aia-i domnişoară şi i se cade! Sări-i-ar ochi! 

Cât ţine ziua, tuşa Evuţa vântură toate istori le ce umblă 
prin sat. Când le isprăveşte, iscodeşte ea altele, dacă mai 
este până-n seară. Nu-i place însă două zile dupăolaltă să 


fie cu aceiaşi oameni la lucru. De aceea, din cât poate, se 
mută de la un creştin la altul în fiecare zi. Nimeni n-o 
primeşte bucuros la muncă, văzând-o cum se ţine mereu de 
poveşti. Dar, de la o vreme, muncitorii s-au dat cu ea, aşa că 
unde e vreo clacă, ori muncitori mai mulţi, stăpânul se 
simte dator s-o cheme şi pe tuşa Evuţa. 

Atunci e dânsa în apele ei. Ştie că n-o urmăreşte nimeni cu 
privirea, de lucră ori ba, şi atunci nu cruţă cu istori le ei nici 
chiar pe popa din sat. 

— Zice că-i dator, măi dragi mei, pe la bănci, de acuş vor 
ieşi să-i bată la tobă averea. Da' ce avere? Rochi le 
preutesei, că alta n-are. Aşa-i trăbă dacă nu i-a pus nici un 
frâu preutesei! Cine-a mai văzut atâtea haine noi, atâtea 
părechi de papuci câte perindează femeia asta pe an?! 
Apoi, ce gândeşte ea, că popa, dacă-i popă, însamnă că face 
bani? 

Face pe dracu, ştim noi cum face! Scoate din bănci şi se 
îngloadă în datori! Frumos de la un popă! 

Tuşa Evuţa, când n-are de lucru pe câmp, când n-o ia 
nimeni, merge în poveşti la o vecină. Şi, la ea, vecine sunt 
toate femeile din sat. Torăie din gură, poartă veşti slabe, 
învrăjbeşte pe cei mai buni prieteni, iar când e trasă la 
răspundere jură în toată forma că ea n-a zis. Dar, cât scapă, 
ca argintul-viu, îşi face loc îndată şi începe alte minciuni. 

Dar aşa cum e, trăieşte uşor. Vorbeşte mult, lucră puţin şi 
totuşi are pâinea ei de toate zilele. Şi mai are un dar. Să stai 
cu ea o zi întreagă pe hotar, când se pierde printre 
muncitori, până seara ai afla tot ce-ai vrea să ştii despre 
satul acela. 

DARUL LUI MOŞ MIRON. 

Era în vara anului 1916. Războiul bântuia de-atât amar de 
vreme prin fundul Galiției, prin Polonia, în Italia. Din vreme- 
n vreme, îşi trimitea răniţi şi bolnavi până prin satele 
noastre. Aduceau cu ei uniformele spălăcite şi murdare, iar 
pe feţele supte şi înnegrite de vânturile lui Dumnezeu şi de 


uraganele maşinilor iscodite de oameni, mirosul, aerul 
războiului depărtat. 

Cât de schimbaţi erau oameni care se întorceau din faţa 
morţi! 

Moş Miron, în satul lui de la poalele munţilor, intra greu în 
vorbă cu cei ce se-ntorceau de pe câmpul de luptă. Avea o 
sfială ciudată înaintea lor, deşi i-ar fi putut fi, cei mai mulţi, 
nepoți. | se părea lui că-s vrednici de-o cinste deosebită, că 
ştiu lucruri pe care nimeni altul în lume nu le poate şti. 

Dar de vorbit cu ei, trebuia să vorbească numaidecât. De 
la o vreme era nelipsit de la gară, şi cel dintâi sătean care-i 
dădea bineţe soldatului ce se cobora era moş Miron. 

Cei pe care-i întâmpina nu-l prea înțelegeau, nu prea ştiau 
ce vrea să afle moşul de la ei. Şi, oricât ar fi voit să-şi 
ascundă adevăratul gând, bătrânul tot era silit, în urmă, să 
mărturisească ce vrea şi să vorbească desluşit. 

— Uite ce-i, nepoate. Noi pe-aici nu mai ştim ce să credem. 
Toţi minţesc, numa sufletul din noi nu. Voi, peacolo, trăbă c- 
aflaţi mai iute veştile: Au intrat ai noştri în război, sau n-au 
intrat? 

— Pân-acum nu, moşule. Da' nădăjduim de la Dumnezeu. 

Nădăjduia şi bătrânul „de la Dumnezeu”, dar prea-i era lui 
greu să mai aştepte. Din felul cum i se lungea faţa bătrână, 
din felul cum îi sclipeau ochi în cap, se vedea limpede că 
vorbele spuse de cei ce veneau acasă bolnavi ori în 
concediu nu-l mulţumeau. 

De cum a dat gură de primăvară, moşul a-nceput s-o ducă 
greu de tot. Îşi isprăvise tot ce strânsese peste vară, şi 
bucatele erau scumpe foc. În câteva săptămâni şi-a dat şi 
cel din urmă ban, pe care abia l-a pescuit dintr-un cotlon al 
şerparului. 

A văzut el că oameni bătrâni, femei bătrâne se tot duc la 
primărie şi se-ntorc cu bani acasă. Locuia departe, în 
capătul satului, spre munte; pe la primărie n-a dat de zece 
ori în viaţa lui; dar lipsa îi dete brânci şi, într-o zi, iacătă-l în 
faţa primarului. 


— Văd că toată lumea duce bani de aici. Va fi, pesemne, 
vrun ajutor pentru oameni bătrâni şi săraci ca mine, în 
vremea asta de scumpete crâncenă. Pân-acum am mai avut 
câte ceva, de-acum! şi el făcu un semn cu degetul lui gros şi 
noduros că „s-a tăiat aţa”. 

— Dumneata nu poţi căpăta, moş Miroane, îi răspunse 
primarul. N-ai pe nime în război. 

Dar nici acasă! 

Adevărat că vei duce-o greu. Da' stai, mi se pare că tot mai 
ai dumneata ceva. Ai vândut otava? 

Moşul îşi încruntă sprâncenele şi privi în pământ. 

— N-am vândut-o! 

— Apoi vezi, rău faci că n-o vinzi. Se plăteşte foarte bine. 
Poate aştepţi să mai crească preţurile. 

— Nu aştept! 

— Atunci, mi-o poţi vinde chiar mie. Bătrânul îl privi cu 
duşmănie. 

— N-ai dumneata bani să cumperi otava mea! 

Şi s-a ridicat de pe scaun, şi-a oblit trupul îngârbovit şi-a 
ieşit din primărie păşind apăsat. De-atunci n-a mai dat 
peacolo. 

Dar lipsa - tot mai grea. 

Avea doi fraţi mai tineri, avea şi alte neamuri mai 
apropiate prin sat. Azi era la unul, mâine la altul, până când 
i s-a tăiat apa şi de la moara asta. 

Rudeniile aduseră şi ele vorba despre otavă, că ar putea-o 
vinde şi ar lua bani frumoşi pe ea. 

— N-o vând! răspunse moşul mânios. 

— Doar nu-i vrea s-o rumegi dumneata! Noi ştim că ai în 
pod şi otava din anul trecut. 

— O am! 

— Să vede că aştepţi s-o vinzi pe-un car de bani. Până când 
ai s-o tot aduni? 

Când auzise aşa, s-a dus ca din puşcă, şi mai mult n-a 
călcat pragul neamurilor. Ce s-adune? Abia era o căruţă de 


otavă, că n-avea alt loc de coasă decât pe sub prunii din 
grădiniţa lui. 

Lipsa era acum şi mai mare, dar moşul o mai putea 
strânge de grumaji: începuse prăşitul cucuruzului, şi de-aci 
încolo se ţineau lanţ prilejurile de câştig. Bătrân era, dar tot 
era căutat în lipsa mare a pălmaşilor. 

De la Sfânta-Maria-mare, de când intrase România în 
război, moşul nu s-a mai dus nicăieri la lucru. Nu şi-a mai 
părăsit casa, curtea, mai ales grădina, din care trăgea cu 
urechea în depărtări, să prindă vuietul războiului. Veghea 
noapte după noapte şi nu-i scăpa nici cel mai mic zgomot. 
Trecu o săptămână, trecură două. În săptămâna a treia, 
noaptea, luni spre marţi, moşul, cum stătea în grădină, 
prinse sunetul unei copite. 

Într-o clipă fu în drum, dinaintea casei. 

„De bună seamă e un roşior”, îşi zise el, adulmecând 
depărtările. În clipa aceea, în noaptea neagră se auzi un 
glas, aproape de tot: 

Cine-i acolo? 

Om bun, răspunse moşul. 

— Dacă eşti bun, vino aici! Moş Miron, sprinten ca un 
flăcăuandru, se înfundă în noapte. 

Era o patrulă de cavalerie românească. 

Bătrânul nu-şi putu ascunde mirarea cum de-au venit 
atâţia, aşa, pe nesimţite. Ştiriciră tot ce se putea afla de la 
bătrân şi voiră să-şi continue drumul. 

— O mică rugăminte am, nepoților: să vă dau o mână de 
otavă la cai. Sergentul zâmbi şi zise: Nu-i vreme pentru 
asta, moşule. 

Da' când vă-ntoarceţi? Am nişte otavă ca strămătura! 
Sergentul zâmbi din nou. 

Atunci, nu zicem ba. Dacă ne întoarcem cu bine. 

Şi, peste două ceasuri, în puterea nopţi, călăreţi s-au 
întors cu bine. Moş Miron făcuse şapte legături de otavă şi 
le scosese la poartă. 


— Să vedeţi numai ce otavă! Strămătură, nu alta! Călăreţi 
luară-n şa sarcinile făcute de bătrân, îi mulţumiră şi 
dispărură în noapte. 

Peste trei zile coloanele armatei române treceau pe 
drumul de dinaintea casei lui moş Miron. Frontul fusese 
împins înainte. Era învălmăşeală mare, şi o căldură. 

Carele - unele treceau, altele odihneau. 


Şi prin învălmăşeala aceea de oameni şi de vite se vedea 
un bătrânuţ în straie albe, cu capul gol, cum tot iese pe 
portiţă cu câte-o sarcină de otavă, şi cum o împrăştie 
înaintea boilor sau a cailor. În spate aducea otava, în mână 
ţinea o pâine albă, căpătată de la soldaţi. Pălăria îi căzuse 
prin pod, în otavă, dar nici prin gând nu-i trecea s-o mai 
caute. 

Şi, tot astfel, nu băga de seamă că pe pâinea albă, când 
muşca din ea, erau picuri mari —lacrimi ce izvorau în 
neştire din ochi lui bătrâni. 

ZI DE VARĂ. 

Moş Gavril, în capul gol, numai în cămaşă lungă, strânsă la 
mijloc de-o brăcie de lână ieşită la soare, în iţari de pânză 
aspră, desculţ, răstoarnă puţin capul, - cum face găina când 
simte uliul, - şi cată-n înălțimile albastre. 

— Mare zăpuşeală va fi şi azi, măi române! 

Şi, după ce mai face câţiva paşi, se opreşte, clatină din cap 
şi adaugă: 

— Mare! Da' tot o să mai clocească trei-patru zile până va 
scoate pui. Parcă-i încuiat cerul, măi române, măi! 

Ridică de lângă tăietor o mătură de nuiele şi o duce de-o 
aşează sub şopronul nou, coperit cu ţiglă roşie. Din măturoi 
n-au rămas decât cotoarele. Poate cineva l-a aruncat acolo, 
şti nd că i-a sosit sorocul să fie aruncat în foc. 

Moş Gavril umblă încet, adus de şale, şi părul lung, alb, îi 
cade în şuviţe pe frunte, pe faţă. Se mai apără de el, da' mai 
mult îl lasă în voie. E rumen la faţă şi are ochi de un 
albastru ostenit, fumuriu. Când vorbeşte, îi place şi acum să 
tragă cu cel stâng, dar nu mai izbuteşte să-şi facă pontul ca 
în tinereţe. 

Prin praful şi nisipul curţi, tălpile lui, ca de cizmă, lasă 
urme late. 

Se apropie de podmolul de sub streaşina casei, după ce s-a 
mai chiorât o dată către soare, scoate din sân pipa 
cărămizie şi băşica de porc, umple „drăcia” şi-i dă foc. 

În curte, în grădină, peste sat - linişte. 


Numai din când în când o taie cucurigat ostenit de cocoşi, 
semn de năduf, de „cloceală”, cum zice moş Gavril. 

Bătrânul pâcâie mulţumit. Şi-a isprăvit lucrul dedimineaţă: 
şi-a săturat viței şi purcei. Adevărat că pentru purcei lăsase 
noră-sa ciubărul plin de lătură. La viței le adusese el mohor 
tânăr din grădină. 

Moş Gavril se cuibăreşte mai bine pe podmol, se reazemă 
cu spatele de zidul ridicat de el, încă în vremea tinereţi, şi 
pare că abia acum se odihneşte bine. S-ar zice chiar c-a 
aţipit, dacă din colţul guri nu s-ar desface, în răstimpuri 
rare, aţe de fum vineţiu. 

S-a aşezat pe podmol, sub fereastra mică, pătrată, ce 
ocheşte în curte. Aşa cum mai nainte cercetase înălțimile cu 
ochiul, acum se scrinteşte, din când în când, cu urechea 
spre geam, şi ascultă. 

— Mi s-a părut, măi române, măi! 

Aroma proaspătă a dimineţi s-a mistuit toată. Sub 
streaşină, la umbră, moş Gavril adulmecă valurile zilei de 
vară. 

Se ridică încet şi, punându-şi palmele, ca două carapace, 
la tâmple, se necăjeşte să vadă prin geam. 

— Nu s-au trezit nici acum harnici maică-si. Da! tot va 
trăbui să-i scol. E târziu, măi române, măi! 

După porunca noră-si, trebuia să-i trezească de mult. 
„Scoală-i, tată, când vei gândi că noi am ajuns la moşie. Să 
nu-i văd cu urdori la ochi de-atâta somn! Se fac leneşi şi-o 
să ne scoată sufletul când vor fi mari”. 

„Haida-hai!”, făcuse moşul, în semn că poate pleca 
liniştită. „Să-i scoli şi să-i pui la treabă”, adăugase şi tatăl. 

Bătrânul intră uşor în casă, lăsând uşile crăpate, să nu 
facă larmă. În odaia largă, în păcelul de lângă cuptor, cei 
doi copi nu simt nimic. Nu-i prea mare lumină, dar câteva 
muşte trezite nu-şi găsesc alt loc de odihnă decât gurile 
celor ce dorm întins. 

— Ce spurcăciuni! zise moşul, cu ciudă, hâşâindu-le. 


Mugştele zboară, dar revin repede, şi se aşează în acelaşi 
loc. 

— Ptii! afurisitelor, face moşul. Toată lighioana are un rost 
în lume. Da' muştele ce rost vor avea, măi române, măi! 
lată, să nu dea pace unor copilaşi! 

Văzându-le obrăznicia şi-auzindu-le bâzâitul tot mai mult 
deasupra capetelor copi lor, moş Gavril caută o năframă 
subţire şi-acopere căpşoarele bălane. 

— Poate că tot e prea devreme să-i trezesc. 

Însă, la atingerea năfrămi, copila, Nicuţa, gâdilată, îşi 
încurcă mânuţele în văl, trăgându-l şi de pe obrazul lui 
Gavrilaş. 

Moşul sare în ajutor, dar îi prea târziu: amândoi au deschis 
ochii somnoroşi, Nicuţa - albaştri ca cicorile, Gavrilaş 

— negri înlăcrimaţi. Copila nu împlinise încă trei ani. 
Bunicul o ia uşurel în braţe şi-i netezeşte părul cârlionţat şi 
încâlcit. 

— Hopa! face moşul, săltând-o puţin în sus, şi lăsând-o, ca 
pe o pană, pe nisipul moale. 

Gavrilaş nu se grăbeşte să se coboare din păcel. Un ochii 
se îngreuiază iar a somn, e-aproape închis. 

— Să nu faci aşa, că rămâi chior, măi române, măi! zice 
bătrânul, şi-l saltă repede din pat. 

Uită-te la Nicuţa, ce fată harnică-i! Nici nu-i pasă că s-a 
sculat. 

Copila îşi opreşte un căscat, şi cicorile albastre încep să 
râdă. 

— Moşule, mie nu mi-i somn defel. 

— Ce somn! Copi lor harnici, pe vremea asta, li-i foame, nu 
somn. la să-ncepeţi a vă spăla, că de-mbrăcat sunteţi 
îmbrăcaţi. Au numai cămăşuţele pe ei. Gavrilaş se repede, 
îşi umflă obraji cu apă rece, şi, tot slobozind în pumni, dă pe 
ochi şi pe obraz. 

— Dar urechile, viteazule? Vrei să se-adune pământ să 
crească grâu? Copilul mai suge o dată bine ţâţul verde al 
ulciorului, dar obraji nu i se mai umflă nici pe jumătate ca 


întâia oară. Nicuţa se sfieşte de apă rece. Pe ea o spală 
moşul, până se obişnuieşte puţin. Apoi se repede, ia şi ea 
apă în gură şi începe să se spele. O pufneşte de câteva ori 
râsul, stropeşte cu apă în toate părţile, şi iar suge ţâţul 
ulciorului. 

— Doamne, tu copilă, că pe mare hărnicie eşti pornită! 
Când începi cu lucru, nu-l mai isprăveşti. Griji, că dai de 
negru! Vin-acum, să te şteargă moşul! 

— Da' Gavrilaş s-a şters? 

— Mi se pare că ela şi ajuns la blidul cu lapte. 

Haida repede, dacă vrai să-ţi mai rămâie şi ţie. 

Fetiţa nu suferă ştergarul aspru din pânză de cânepă 
curată. Nu numai că-i aspru, da-i pare ei că şi miroase-a 
acru. 

— Ai nasul prea gingaş. O să te facem o domnişoară, zice 
moşul, în vreme ce ţine cu putere capul copilei, să nu-l 
scape. 

— Da' Gaviaş mănâncă? 

— Să ne grăbim, că poate să fi apucat fără ocinaşi. Ştii tu 
ce păgân e dumnealui. Dar copilul nu mănâncă. Laptele nu 
e în blid, ci într-o oală de pământ, pe vatra focului, caldă 
încă. 

Nicuţa se ţine bine la Tatăl nostru, mai slăbuţ la 
Născătoare, iar când moşul cu Gavrilaş intră în Cred într- 
unul, copila nu mai bombăne, ci-ncepe să se uite mereu la 
blidul gol de pe măsuţa joasă. 

Moş Gavril descoperă sfertul de mămăligă aurie, taie cu 
aţa o felie, o pune în blidul înflorat vânăt, toarnă lapte, 
dumică. 

— Ei, vedeţi-vă de-acum de treabă, şoldanilor! Da' frumos 
şi cu rânduială! Nu vă grăbiţi, nu înghiţiţi cu noduri, că 
lăcomia nu-i bună, numai la porcul din coteţ. 

Şi moşul, păşind încet, iese din tindă, caută ceva prin 
curte, pe podmol. Pe urmă îşi aduce aminte că pipa e în sân, 
şi intră iar. 


Nu-i arsă decât pe jumătate. Scotoceşte-n cenuşă, saltă în 
palmă un ochi de jar şi-l nimereşte în drăcia roşie. 

Copii au mâncat cu poftă. Le mai toarnă lapte, mai pune 
mămăligă. Nicuţa e supărată: ultima lingură, cu dumicatul 
din fundul blidului, i-o suflă Gavrilaş. 

— Dumicatul ăsta e al Nicuţi. Asta-i lege. Nu ţi-am spus să 
nu fi lacom, măi române, măi? 

A mai fost odată în lume un copil pe care-l trăgea lăcomia 
ca o vâltoare, şi s-a înecat c-un bulz de brânză, pe care i-l 
smulsese soră-si. Şi-a dat capul pe spate şi-a rămas cu ochi 
holbaţi. Până să vie mumăsa să-i dea după cap, gata a fost. 
Şi-au trăbuit să-l îngroape ca pe toţi morţi. 

— Dacă i-a fulat cocoloşul. zice Nicuţa, cu cicorile ţintă la 
bătrân. 

— Vezi bine! Da' nu de mult şi o copilă a păţit-o. Mumăsa o 
lăsase lângă vatră, să grijească să nu dea-n foc fiertura de 
găină. Şi copilei tare-i mai plăceau labele de găină. Şi, cu 
lingura, a-nceput să le caute în oala ce clocotea. A prins una 
cu mâna, i-a alunecat şi-a voit s-o scoată. S-a opărit, ca vai 
de ea; palma i s-a-nroşit şi s-a umflat, pe urmă a copt, şi era 
să-i cadă degetele. Mi se pare că vreo două i-au şi căzut, de- 
a rămas chilavă. 

— Dac-a vlut să ieie din oală. zice, pe gânduri, Nicuţa. 

— Da. A ascultat pe ghiavolul lăcomiei. Că la toate 
lucrurile rele, numai ghiavolu-i îndeamnă pe copi. Acuma, 
eu am văzut odată pe ghiavolul lăcomiei. Nu-i cât un ied de 
mare. Da' ce spun eu cât un ied! Nu-i mai mare ca un mâţ. 

— Io nu l-am văzut niciodată, moşule, zice Gavrilaş. Unde 
l-ai văzut? În podul casei? 

— Da” de unde în podul casei! Că noi avem cruce pe casă, 
şi n-avem copi lăcomogşi. Da' l-am văzut ţinându-se după 
pârlitul de Cuţuli, ţiganul care-ngroapă vitele moarte şi mai 
taie din ele pe furiş, să-şi facă de mâncare. Ba şi mâţă 
moartă mănâncă. 

— Bee! face Nicuţa cu mirare şi scârbă. Să mânce mâţă 
moaltă! 


— Şi cal mort, izbucneşte Gavrilaş, că zice nenea Niculiţă: 

Zi, ţigane, să-ţi dau carne, C-a murit un cal în vale, Şi mă 
duc, să ţi-l aduc, Şi te fac ca pe-un butuc. 

— laca, el ştie povestea! zice moşul. Da' cine nu se 
mulţumeşte cu cât i se dă, o păţeşte la fel. Copiitac o clipă, 
pe gânduri. 

— Da' brânză nu ne dai, moşule? întreabă cu sfială 
Gavrilaş. 

Bătrânul se uită cu grijă pe la picioarele copiilor, sub 
măsuţă. 

Da' ce cauţi moşule? întrebă copila. 

Ia, mă uit după ghiavolu-acela în chip de mâţă. Mi se pare 
că-i dă târcoale lui Gavrilaş. Copii se bagă amândoi sub 
masă. Până când se ridică, moşul presară câteva fărâme de 
brânză în blid. 

— Ei, mâncaţi şi isprăviţi odată. Da” ştiţi voi din ce se face 
brânza? 

Din lapte, se grăbeşte copilul. 

Din lapte, vezi bine că din lapte! Da' din ce fel de lapte, 
măi române, măi? Nicuţa zâmbeşte a neîncredere, uitându- 
se la bătrân. 

Din lapte de oaie, moşule, zice Gavrilaş. 

Lapte tale! râde copila. 

— Ştiu că nu din lapte de capră, că pe la noi nu sunt capre, 
măi române, măi! Da' cum îl strânge de-l face tare? 

— Mama zice că bagă cheag. Nicuţa priveşte, nenorocită, 
înainte. Nu mai înţelege nimic. 

— Cheag, da. Iar cheagul e ca aluatul ce-l bagi în plită. 
Adică-l pui în făină muiată în apă şi se face aluat şi 
dospeşte, apoi îl bagi în cuptor şi se face pâine. 

— Da' cheagul ce-i, moşule? întreabă copilul. 

— Păi nu ţi-am spus? Se face din rânză de miel, şi-i ca 
aluatul. Copila râde, cu capul bălai dat pe spate. Acum 
înţelege că moşul glumeşte. Din curte şi din grădina şuri 
două găini încep să cotcodăcească deodată, şi cocoşul le 
ţine isonul, gros cu fală. 


Nicuţa a şters-o din tindă şi aleargă prin curte de-i sfârâie 
călcâiele. În grădina şurii, în căpiţa care a mai rămas din 
gireada de paie de astă-toamnă, ştie ea un cuibar din care 
aduce în toată dimineaţa câte un ou. Soarele îi aprinde 
buclele auri, şi-o scaldă-n lumină şi-n căldură. Cămăşuţa-i 
albă pare mai albă. 

Ea alunecă uşor prin aerul limpede al dimineţii, parcă 
plutind pe sub frăgari din grădina şuri. De sub streaşina 
gardului, din ţărâna răcoroasă, câinele o vede alergând, şi 
dă din coadă, cu botul întins pe labele de dinainte. Nicuţa 
intră în caierul de lumină care-nvăluie căpiţa de paie, dis- 
pare şi se iveşte repede, cu ochi strălucind de bucurie, 
ţinând în mână oul cald. Aleargă şi strigă: 

— Încă unul, moşule! Încă unul, moşule! 

Moşul îi primeşte avântul în poala cămăşi lungi. 

— Ei, bată-te să te bată! Harnică fată! 

Abia sculată şi iat-o câştigată. Da” cu ăsta câte ouă ai 
acum, Nicuţo, în oală? 

— Ti şpece, zice repede copila. 

— Cum, treisprezece?! Apoi de-o săptămână tot aşa spui. 

— Nouă! răspunde fata. Gavrilaş râde. 

— Nouă, şi ieri ai avut douăzeci! 

Nicuţa nu se supără. Moşul iar o învaţă să numere. Până la 
cinci, treaba merge fără greş. De aci în sus, - comedie 
întreagă! - chiar folosindu-se de degetele subţirele şi 
trandafirii de la cele două mâini. lar peste zece, nu i s-a 
fixat în cap, până acum, decât numărul treisprezece. 

Gavrilaş îşi dă capul pe spate şi începe: 

— Unu, doi, tri. 

Şi nu se mai opreşte. El ştie număra până la sută, cu 
puţine încurcături. 

— Ho, sucală, ho! Ce te-ai repezit aşa? Da' tu crezi că 
Nicuţa, când a fi ca tine de mare, n-a şti şi pân” la două 
sute? Copila se lipeşte, mângâiată, de bunicul. 

— Tu, când ai fost ca ea, nu ştiai nici până la cinci. Să şti 
de la mine, măi române, măi, că feciorii sunt mai grei de 


cap ca fetele. 

S-aude alt cotcodăcit, rar şi-ndepărtat. 

Cocoşul răspunde de undeva de prin grădină. 

— Asta-i Boboşa, moşule! Iar a fi ouat în spini Chivei. Trag 
toţi trei cu urechea. 

Moşul nu aude decât cocoşul. 

— Da” parc-ai spus c-ai luat şi cuibarul de-acolo, măi 
române, măi. 

Copilul a şi plecat. Nicuţa cată-n urma lui cu părere de 
rău. N-a cutezat până-acum să treacă gardul şi să se 
apropie de grămada de spini din grădina vecinului, deşi a 
văzut şi ea, adeseori, pe Boboşa venind dintr-acolo, tot 
cotcodăcind şi oprindu-se într-un picior, să privească în 
urmă. 

Gavrilaş aduce oul călduţ şi-l dă moşului. 

— Măi băiete, şti tu de bună seamă că găina noastră ouă 
acolo? 

Da, cum nu! 

Ai văzut-o şi-acum? 

— Pân' am ajuns eu, a-nceput s-o fugăre cocoşul nostru 
prin grădină. Că pe toate le fugăre, moşule, când se scoală 
de pe ou. 

N-ai văzut-o cu ochii tăi venind de la vecinul? 

Azi nu, d-am văzut-o de câteva ori! 

Da' dacă ouă acolo o găină a vecinei, şi noi îi mănâncăm 
ouăle? Nicuţa ia oul din mâna bătrânului şi-l priveşte. 

— E de la Boboşa, moşule, că eu îl cunosc. 

— Nu mai spune! Aşa copilă pricepută are moşul? Da' de 
pe ce-l cunoşti? 

E mai ioşu la coajă. 

Auzi tu, cuminţenia pământului! 

— Nicuţa ştie, c-a văzut şi ea când vine găina din spini, 
zice copilul, mulţumit şi recunoscător că soră-sa îi vine în 
ajutor. 

— Prăpădită găină! Să nu-şi găsească ea un cuib la noi! I- 
am tot spus mumă-ti s-o caute şi s-o lase-nchisă dimineaţa, 


s-o slobod eu, după ce va fi ouat. 

Da' de unde! Ea n-are vreme să le-aleagă. Le dă drumul la 
toate deodată. 

— Ar fi bine să le slobozi dumneata, moşule, zice copilul. 

— Apoi da, că eu m-oi apuca să caut găinile de ou! Astai 
treabă muierească, măi române, măi! Da' pentru ce ziceam 
s-o caute mumă-ta pe Boboşa, şi, dacă e cu ou, s-o lase 
închisă? Pentru că, iară, ar putea să nu fie oul ei, acela din 
spini, şi tu, din copil cinstit, să te schimbi în hoţ. lar noi să 
mănâncăm ouă de furat. Şi din români să ne facem altă aia. 

Acum să ne vedem de treabă, că sfântul soare a fi către 
amiază! 

Clăteşte moşul blidul, cu apă rece, îl pune moşul în blidar 
şi ies toţi trei în curte. 

Mai are de urcat împăratul cerului până la hodina amiezi! 
Moşul vede dintr-o ochire şi-i pare bine. Tot i-a sculat 
dedimineaţă pe copii! 

Ştie el că are şi noră-sa dreptate, că, dacă dorm copii 
prea mult, se fac leneşi şi urduroşi. 

Fiecare-şi ştie treaba lui: moşul ia secera de sub o 
streaşină, Gavrilaş - o coşarcă de nuiele, Nicuţa - o traistă 
mare, toată înverzită. 

Când trec pe lângă coteţul purceilor, aceia îi simt, 
grohăiesc rar, somnoroşi, şi un rât bălan se iveşte în troacă. 

— Îs sătui acum, şi nu le pasă, zice moşul. 

Copila ar vrea să pună degetul pe râtul fraged al 
purcelului, dar nu cutează. 

Apropierea prea mare i-a trezit însă pe godaci. Se aude un 
măcinat des de picioare pe podeala de stejar, şi în gura 
troacei se ivesc şase perechi de nări tinere, unele negre, 
altele bălţate. Şi-ntr-o clipă toţi încep să ceară, guiţând. 

— Porcu-i tot porc! zice moşul. Sătui de un ceas, să fie de 
două, şi iar ar mânca. Dar purcei se liniştesc îndată ce 
moşul şi copii trec de coteţ. 

Uşa grajdului e deschisă. Copii intră să scarpine bărbi le 
moi ale celor doi viţeluşi, moşul - să vadă ce-au mâncat 


boturile lor fragede din ce le-a dat dedimineaţă. 

Viţeluşi zac pe paiele stropite cu fire verzi de mohor. În 
ieslea mică - nimic. 

— Harnici dumnealor! zice moş Gavril, vesel. 

Viţei întind capetele printre leţele închisori şi mugesc 
scurt, numai din grumaji. 

Copii zâmbesc şi-ncep să-i scarpine sub grumaji întinşi. 

— Moşule, al meu a mai crescut de ieri, zice copilul, vesel. 

— Şi-a' meu! adaugă Nicuţa. A meu e mai male! 

— Mai, da' pân” la urmă vor creşte pe-o formă de mari 
amândoi, să fie pereche bună. 

Cine ştie dacă n-om mărita-o pe Nicuţa cu ei! 

Şi moşul îşi mângâie nepoata pe părul bălan. 

— Vezi că ei nu zgheară ca purcei, zice Gavrilaş. 

— Vită curată, măi române, măi! Că şi Domnu nostru Isus 
Hristos în iesle de vită curată s-a născut. Maica Precista n-a 
aflat hodină unde să se-aline şi să nască, numa-n ieslea 
boilor. Porcul şi calul ar mânca mereu, oaia behăie de 
teasurzeşte, da' boul şi vaca rumegă de nici nu s-aude. 

Viţei rămân cu căpşoarele întinse după cei doi copi, care 
urmează pe moş în grădină. 

E o zi de vară de pe la mijlocul lui august. 

Grădina-i mare cât un hotar. Au aici de toate: porumb 
semănat, luncă mare pentru fân şi otavă, şi pomăt: meri, 
peri, dar mai cu seamă pruni, de vreo trei feluri. Doi nuci 
uriaşi îşi îmbie umbra deasă, plină de răcoare, şi aroma 
tare. În soarele de vară, coroana lor, plină şi bogată, 
luminează metalic. Meri —crăcănoşi, bătrâni cei mai mulţi; 
peri - drepţi, înalţi şi zvelţi - nu-şi mai păstrează întreaga 
podoabă de frunze verzi. Unele s-au pătat, altele-au căzut, 
mai ales de la meri dulci, de la cei văratici şi de la peri de 
Sântămărie. Mai stăpânul, mai stăpâna, de cele mai multe 
ori Gavrilaş, doborau cu leaţa lungă fructele pârguite. 

Printre pomi, iarba cotoroasă şi buruienoasă fusese cosită 
de mult, şi acum se-nfiripă, rară, otava. Dar mai la vale, în 
luncă, creşte deasă ca peria, verde şi fragedă, şi 


răspândeşte o mireasmă fragedă şi răcoroasă. La umbra 
gardului de nuiele, străjuit de sălci mari, roua nopţi mai 
stăruie încă. Şi unde ajunge raza soarelui, sclipesc picuri de 
diamante. 

Porumbul nu fusese semănat des, anume, pentru a putea 
creşte în voie mohorul pentru viței şi vaci şi buruienile 
pentru porci. Acum moş Gavril nu s-ar vedea nici călare din 
porumb. Copi lor le trece pe alocuri şi mohorul peste cap, 
ca şi ştirul şi loboda. Pe fiecare fir - câte doi-trei tulăi, uni 
aproape de fript, după cum arăta mătasea din vârf, ce 
începea să se usuce, să se înnegrească. Dar cei mai mulţi au 
încă mătase fină, blondă, aproape albă, care miroase de-o 
vrăjeşte pe Nicuţa. Ea mereu îşi lipeşte nasul, mic şi 
subţire, de umezeala lor. 

Ici şi colo, prin porumbişte, luminează bostani aproape 
auri, cu puţine feţe verzi încă. Şi fire de cânepă de sămânță, 
drepte, puternice, grele de ciorchine, îi îmbată, cu miresme, 
pe bătrân şi pe nepot. Nicuţa zice că „miloase a ulzică”, şi 
nu prea crede că nu-i buruiana care ustură când o atingi. 

Au intrat toţi trei în porumbişte ca în pădure. Cu nările 
dilatate, copii miroase adânc. De când tot rup buruieni la 
purcei şi adună mohorul secerat de bătrân, ei au ajuns să 
cunoască mireasma celor mai multe. 

Simt şi deosebesc şi mireasma pământului 

— când e după ploaie, când e secetă, dimineaţa, în miezul 
zilei, sau când se răspândeşte răcoarea înserării. 

Vreme îndelungată nu mai vorbeşte nici unul din cei trei. 
Moş Gavril seceră vârtos mohorul, care-i stă în faţă ca un 
perete; copii adună pâlcurile rămase în urma bătrânului şi 
le duc la margine. Când l-au răzbit pe moşneag, râd în 
pumni şi aleargă să rupă lobodă şi ştir, şi frunze de napi, 
pentru porci. 

Sunt aprinşi la faţă şi ochi le sclipesc veseli. Mânuţele li se 
înverzesc de sucul buruienilor. Muncesc cu inimă şi cu o 
seriozitate gravă. 


Deasupra, cerul se aprinde din clipă în clipă. Umbra 
porumbului nu mai dă răcoare. 

Valuri nevăzute, pornite din ochiul de argint al soarelui, 
vin tot mai dese şi pătrund în munca celor trei. 

Bătrânul, din când în când, se obleşte din şale şi-şi şterge 
obraji, asudaţi şi plini de ţepe, cu mâneca largă a cămăşi. 
Nicuţa îşi ridică poalele şi îşi zvântă şi ea obraji ca para 
focului. Mai tare se ţine Gavrilaş, care duce braţe mari de 
mohor la margine. 

Traista cea lungă e îndesată cu buruieni: coşarca e plină 
de mohor, şi alte hâlmuri de verdeață stau împrejur. 

O mierlă galbenă, rătăcită în prunişte, fluieră ca-n pustiu. 
Nu ştie că sunt lucrători în grădină. Copilul vrea să se 
apropie, s-o vadă de-aproape, dar pasărea de aur îl simte şi 
zboară-n sălci le înalte. 

Moş Gavril se obleşte pentru ultima oară, se zbiceşte, 
după obicei, şi zice: 

— Destul pentru azi, măi române, măi! 

Priveşte şi vede cu mirare prefăcută că nu mai e nimic din 
tot ce-a secerat el. 

Oi fi secerat eu vânt, ori ce? Copii îl privesc cu ochi plini 
de voie bună. 

Ori au dat tătari pe-aici! 

Nepoţi râd şi se alătură de bătrân, care-i mângâie pe colia 
părului. 

— Ei, mumă-ta şi tată-tău cred că numai ei sunt harnici! 
Dar iată, nici noi nu stăm cu mâinile-n sân. Mari grămezi! 
Putem sătura desară şi boi. 

Duc nutreţul în şură, la umbră. De zece ori vine moşul cu 
Gavrilaş, şi-ntre ei - coşarca; de zece ori Nicuţa îşi îndeasă 
traista, încât merge strâmbă şi mai mult o târăşte după ea. 

În şură, la umbră, răsuflă toţi trei şi sunt mulţumiţi. În 
coperişul de paie fierbe ciripit de pui de vrabie. Cuiburile 
sunt stup de ciocuri mici gălbenatice. 

Gavrilaş şi Nicuţa îşi scrântesc grumaji, de cât se tot uită 
în înălţimi, încântați. Cum ar vrea să aibă nişte pui! Dar 


moşul nu se mai încumetă să se urce pe şura cea lungă, iar 
copilul încă nu cutează. Şi ciripesc de te-asurzesc! 

— Lasă-i să se bucure şi ei, zice moşul. E plăcut să ţi în 
mână un pui de pasăre, da! la urmă, ce faci cu el? Tot în 
gura mâţei ajunge. 

Lasă-i să crească, să zboare şi ei în lumea lui Dumnezeu. 

— Vrăbi le mâncă grâul, moşule? întreabă Gavrilaş. 

— Mâncă şi ele ce le dă Dumnezeu. Dar iarna unde-i 
grâul? Şi tot nu mor de foame! Că tatăl din cer se-ngrijeşte 
de toată lumea. Şi n-am văzut încă pe nimeni sărac din 
pricină că vrăbi le au tăbărât pe holda lui. 

Nicuţa întinde mâna şi strigă din răsputeri: 

— Uite! Uite! Se vede ciocul! 

Nu unul, ci mai multe ciocuri cu zăbale galbene se arată la 
marginea unui cuib. 

— lacă, aşteaptă şi ei pe muica lor, să le dea de mâncare. 
Toată vietatea, până-i mică, are nevoie de ajutorul 
părinţilor. Şi viţelul, şi purcelul, şi pasărea. 

— Da' goangele, bunicule? întreabă nepotul, prinzând o 
mămăruţă ce se grăbea amarnic, cu picioruşele ei de aţă. 

— Şi ele. 

— D-apoi cum? Le dă să sugă? Că ele n-au ţâţe. 

Moş Gavril se gândi o vreme. Oare ce fac gângăni le cu pui 
lor, până sunt mici? 

Deodată păru că se luminează. 

— Nu le lăptează, ci le pun la căldură, unde bate soarele, 
de cresc la soare. Apoi le-nvaţă cum să se urce pe buruieni 
să le sugă mâzga ori să le mănce frunzele. 

— Am văzut mămăruţe în nisipul de lângă gard, unele mai 
mari, altele mai mici, zice copilul. 

— Şi eu, şi eu! se grăbeşte Nicuţa. 

Deodată liniştea e frântă de un cârâit prelung, înfricat, al 
cocoşului. 

— Uliul! Repede, Gavrilaş! 

Copilul se-aruncă spre portiţa care dă în curte, zbierând la 
uliu, pe care nici nu-l vede încă. Aleargă şi Nicuţa, strigând 


şi ea. După ei - moşul, mai încet. Caută în zarea joasă, şi nu 
vede nimic. Răstoarnă capul pe un umăr şi, în înaltul 
cerului, vede plutind, în acelaşi loc, pe duşmanul găinilor. 

În curte, copii, cu mâna streaşină, să nu-i orbească 
lumina, se chiorăsc şi ei în înălţimi. 

— Tâlharul! Nu se clinteşte din locul lui de pândă! zice 
bătrânul. 

— Oare vede el de-acolo găina, moşule? 

Întreabă nepotul. 

— Dacă l-au putut vedea găinile! Are ochi de fulger, măi 
române, măi! Şi iată-l, nu e mic, e hârău, bată-l Precista! 

Găinile încep să iasă câte una, ca plouate, dintre 
buruienile de pe lângă gard, dintre vârfurile de lemne 
rămase din iarnă, negre acum şi uscate scrum. Cocoşul se 
plimbă rar, le cheamă, zbârnâie din aripa întinsă, rotindu-se 
în jurul vreuneia, şi, rar, îşi mai dă capul într-o dungă, să 
privească sus. 

— Şi pasărea, ca şi omul: cât ce simte că unul mai tare i-a 
luat apărarea, nu-i mai pasă de primejdie. 

Răpitoarea pluteşte mereu, cu aripile întinse, în înălţimi. 
Uneori seninul o îneacă, apoi iar se vede. 

Moş Gavril se trage spre podmol, sub streaşina casei, 
scoate pipa din sân şi-şi vede de treabă. 

Copii s-au furişat iar în grădină. Vreme îndelungată se uită 
la un muşuroi de furnici, unde e forfotă mare. Duc saci mici, 
albi, în gură, sunt grăbite, şi unele se bat, altele poartă, în 
cleştile nevăzute, tovarăşe moarte. 

Gavrilaş, c-un băţ în mână, scormone, din când în când, un 
muşuroi. Nicuţa îl opreşte mereu. 

— Nu le stâlca casa, mă! 

— Da” că iar şi-o fac ele la loc! Uite câtu-s de multe! Oare 
moşu le poate număra? 

Poate, răspunde copila. 

Da' cum să poată, că, uite, nu stau pe loc nici o clipită. 

Ba moşul poate! 


Şi, înverşunaţi, pornesc spre curte să-l întrebe pe bătrân. 
Da' văd în iarbă alte gângăni, şi se opresc. Pe unele le prind 
şi le privesc mirându-se, de altele, cum e lăcusta săritoare, 
li-e frică. 

Deodată, lui Gavrilaş îi vine ceva în minte. 

Tu, Nicuţo! 

Ce-i? 

Hai să vedem, nu găsim porumb de fript? 

Las”, că ne dă moşu, dacă se face. 

Da' dumnealui nu caută. Şi Nicuţa îl însoţeşte în 
porumbişte. Băiatul încearcă trei, patru. Boabele însă nu-s 
crescute, nu-s în lapte. Îi pare rău că a scobit cu unghia 
frunzele, şi acum încearcă să acopere locul gol. Îi ajută şi 
Nicuţa. Sunt cam înfricaţi amândoi. 

— Aşa-i că nu se vede? zice copilul. 

— Că, de se vede, ne dă el moşu! Bătrânul le spusese: 
„Cine scobeşte porumbul crud, îl dă pe ciocul gaiţelor şi al 
ciorilor”. 

Pornit odată pe răzvrătire, Gavrilaş o ia de mână pe copilă, 
o duce sub un măr cu mere dulci, scoate din buruieni o 
leaţă lungă şi începe să izbească în pom. 

Cad vreo două, şi-s gustoase la mâncare. 

Mai doboală, Gaviaş! 

Las' pe mine! Da să nu mă spui! 

— Nu te spun! Îşi adună vreo câteva şi în sân, pun leaţa la 
loc şi pleacă ronţăind. 

Moş Gavril aţâţă foc în vatră. Trebuie să fiarbă apă, să 
opărească buruieni purceilor, pentru amiază. Suflă în foc şi 
tuşeşte, că s-aţâţă încet, iar fumul nu se ridică în aerul 
clocit, ci pluteşte în lături. 

E] strigă din uşa tinzi: 

— Măi Gavrilaş, măi! Aduceţi şi tăiaţi buruienile, măi! 

Copii, din grădină, aud; isprăvesc cu merele întâi, apoi 
aduc buruienile şi le taie, c-o bardă mică, pe un scăunaş cu 
trei picioare. 


Nicuţa taie cu un cuţit. Eii-i frică să ţie cu o mână 
mănunchiul de buruieni, iar cu cealaltă să izbească cu 
barda. O cam umileşte frica asta, dar moşul o îmbună: 

— Petele nu taie cu barda. Ele se învaţă cu cuțitul, să ştie 
tăia tăieţei. Acum e uşor, că taie lobodă şi ştir şi mohor. Da-n 
cap de primăvară, când erau numai urzici, grase şi pline de 
mâzgă! Adevărat că le ajuta şi bătrânul, ba el făcea aproape 
întreaga treabă. Moş Gavril ţinea însă mult la urzici. 

Opărite bine, cu tărâţe, dădeau cel dintâi rând de slănină 
dulce, cel de lângă şoric, trandafiriu, moale şi aromat. 

— Cum să nu adunăm urzici, măi române, măi?! Că slănina 
vă place, şi cea de lângă şoric şi mai tare. Dar asta din 
urzici se pune, că-i întâia grăsime a porcului, după ce-a ieşit 
din iarnă slab ca un ogar. Copii au isprăvit de tăiat 
buruienile. Mireasma tare, de verdeață, de must, i-a 
pătruns, şi-o simt mereu în vârful nărilor şi le place. Moşul 
alege firele ce-au scăpat netăiate şi le dă lui Gavrilaş. 
Nicuţa caută altele. 

— Trăbă mărunţite bine. ie ţi-ar plăcea să dai în 
mămăligă peste fire de paie? 

Adevărata aromă a buruienilor nu se simte însă, până ce 
moşul nu presară câţiva pumni de tărâţe şi nu le opăreşte 
cu apă clocotită. Le amestecă şi se face un cir. 

Se pare că mirosul a ajuns până la coteţ. 

Purcei încep să guiţe. Moşul toarnă acum apa rece şi 
lungeşte cirul. 

— N-a tras de-amiază, moşule, zice copilul. 

— N-ai tu grijă. Până le vărsăm în troacă, s-a duce şi sasul 
să-şi tragă clopotul. 

În sat mai sunt şi nişte saşi - o mână de saşi. Dar au 
biserică mare, veche, cu turn, şi-n turn - trei clopote. Pe cel 
mijlociu îl trag dimineaţa, la amiază şi seara, - nici saşi nu 
mai ştiu de ce. E de bună seamă o datină, de pe când încă 
nu se făcuseră protestanți. 

Sunetul clopotului se răspândeşte peste sat, când cei doi 
copi vin cu braţul încărcat de mohor pentru viței. 


Ei zâmbesc veseli spre bătrân. 

— Trage! zice Gavrilaş. 

— D-apoi ce să facă, dacă-i soarele în crucea amiezi? Sasul 
cunoaşte după ceas, românul după soare. Apoi ceasul se 
mai strică uneori, se mai opreşte, da' sfântul soare nu s-a 
pomenit să greşească-n drumul lui, ori să se oprească. 

După ce săturară şi viței şi-i adăpară, cei trei se duseră în 
tindă să mănânce de amiază. 

Amiaza e mai săracă decât prânzul şi cina. 

N-au nici o fiertură. Mămăliga s-a răcit. Dar, cu brânză şi 
cu ceapă, e bună. Moşul mai aduce şi câte o crestătură de 
slănină, pe care o mănâncă cu pâine. În tindă e răcoare, în 
casa dinainte - şi mai bine, în vreme ce în ogradă 
dogoreşte. 

Totuşi, Nicuţa nu prea vrea să se culce. 

Bătrânul şi Gavrilaş şed pe laviţă, Nicuţa e în păcel, dar 
spune mereu că nu i-i somn. 

— Şi ce-om minţi deseară, când va întreba mumă-ta dacă 
ai dormit de-amiază? 

D-apoi! 

— Şi ce ne-om face dacă-i rămânea pitică? 

E! 

Iată, Gavrilaş a crescut mărişor, că el, pân-a fost mic, a 
dormit de-amiază. 

— Şi eu am dolmit ieri. 

Ieri a fost ieri. Gavrilaş se uită cu înţeles la bunicul, şi zice: 

Oare să mă culc şi eu, bunicule? 

Nu ţi-a strica! 

Copilul se lungeşte pe laviţă, cu capul pe piciorul 
bătrânului. Nicuţa se uită chiorâş din păcel. Îi vine să 
plângă. Ştie că cei doi o înşeală. 

— Ba eu! şi se ridică într-un cot. 

— Parcă cineva poate adormi cu sila! 

Somnul vine de voie bună, când vine. Da' nu s-apropie de 
copilul supărat. Eu ştiu, că-s păţit, zice moşul. Da' nici nu vă 
spun să dormiţi. Tot mai bine e să vă spun mai departe 


povestea de ieri. Mai cunoaşteţi şi voi ce se petrece în lume 
şi-n ţară. Unde ne-am oprit, Gavrilaş? 

Când a ajuns fata babei la cuptor. 

Ba la fântână, zice Nicuţa. 

Bătrânul se gândeşte şi înţelege că dreptatea-i de partea 
copilului. Semn că Nicuţa adormise mai devreme. 

— Ei, la fântână să fie! Şi aşa, ruptă de sete, cu tălpile 
fripte de drum, că ardea praful ca jarul, fata cea rea, a 
babei, vede în zări, departe, că se ridică la margine de 
drum o cumpănă de fântână, înaltă şi subţire ca un cârlig. |] 
se us-case cerul gurii, de sete, şi obraji i se făcuseră 
pământi. 

O rupse la fugă să ajungă mai în grabă la fântână, dar n-o 
ţinură picioarele. Căzu în praful fierbinte, cu gura căscată, 
se ridică cu ia şi catrinţa murdare, şi merse mai departe, 
ostenită de moarte. Soarele, de sus, o prididea cu foc în 
creştetul capului. Uneori adia o boare aprinsă, care-i usca şi 
mai tare gâtlejul. Limba începuse să i se umfle în gură. 

Nu mai putea vorbi, ci numai bolborosea. Şi îşi zicea în 
gândul ei rău: „De ce să fie mai bună decât mine soră-mea 
maşteră? 

Era-nsătată, ca şi mine, şi a întâmpinat-o în drum fântâna 
răcoritoare. Dar iată că izvorul vieţi mi se arată şi mie. Nici 
nu mai e departe. 

Ajung acuş, şi o să beau, o să-mi sting focul ce mă 
prăpădeşte”. Ea nu voia să se gândească ce-a făcut soră-sa, 
şi ce a făcut ea când a trecut pe lângă fântână. Că soră-sa, 
la chemarea fântâni, s-a oprit, a curăţat-o de glod, dar ea n- 
a voit să se murdărească pe mâini şi pe haine. Şi aşa, în 
pustietatea drumului, fata babei, cea rea şi leneşă, se târa 
istovită. Ar fi plâns, dar nu mai avea lacrimi; ar fi strigat 
după ajutor, dar nu mai avea glas; ar fi fugit, dar nu mai 
avea puteri. 

Iar fântâna cu cumpănă părea că se tot îndepărtează, în 
loc să se apropie. Colo târziu, după ojina cea bună, ea 
stătea îngenuncheată lângă fântână, ţinându-se cu mâna de 


blana de margine şi încercând să se ridice în picioare, să 
prindă vadra atârnată de cumpănă, să scoată viaţa din 
fântână. 

Gemea cu glasul stins, gemea din fundul pieptului, şi abia 
târziu putu apuca găleata. 

Dar din fântână scoase numai cir negru şi greu mirositor. 
Cu toată setea, îi fu scârbă să bea. 

În şoapte scurte începu să blesteme fântâna. 

„Nu mă blestema pe mine, fată-mare, că nu-s eu vinovată. 
La trecerea pe-aici te-am rugat să zăboveşti puţin, să mă 
curâţi de noroi. Da” tu mi-ai răspuns că nu de-aceea te-ai 
îmbrăcat de sărbătoare şi ţi-ai spălat faţa şi mâinile, ca să te 
umpli de noroi. După fapta ta eşti pedepsită.” 

Rea la inimă şi pestriță la maţe, fata babei câpătă puteri şi 
blestemă tot mai tare, când din fântână începu să crească 
un balaur, cu şapte capete, sunând groaznic din solzi şi 
şuierând din limbi. 

Fata babei o rupse la fugă, cu sufletul la gură. 

Moşul, povestind, trăgea cu ochiul spre păcel. Copila, după 
ce oftase de câteva ori, adormise. Gavrilaş mai ridica din 
când în când pleoapa, apoi se linişti şi el şi începu să respire 
adânc şi regulat. 

Nu peste mult parcă aţipise, uşurel de tot, şi bătrânul. Da” 
n-a fost decât o părere de câteva clipe. El pune o perină sub 
capul copilului şi iese tiptil în tindă, de acolo în curte şi intră 
în grădină. 

Pe o vreme ca asta se furişează prin grădini copii mai 
mari; vin în sat cu vacile pe care le sug şi de amiază viței cei 
cruzi. Se strecoară ca lăcustele prin garduri, şi numai ce te 
trezeşti cu ei în vârful perilor, ori bătând de jos, cu leaţa. 
Nu prea au vreme să caute dacă-s coapte ori ba poamele, şi 
fac destulă pagubă. Că şi câinii, care au rămas paznici 
curților, dorm somn greu pe-o toropeală ca asta. 

De când încep să cadă umbrele, cei doi nepoți, treziţi de 
mult, au voie de la moşul să caute pe sub meri şi peri 
poamele căzute. 


Fiecare adună pentru bătrân, pentru mama şi tata, pe cele 
mai coapte. Rar se lăcomesc să îmbuce ei câte una. 

Copila se urzică uneori, Gavrilaş o alină, bate cu un bâţ 
urzica vinovată şi caută mai departe. 

Moşul morfoleşte în gingii vreo pară mai moale, la umbra 
deasă a nucului. 

Când răcoarea începe să se strecoare în grădină, toţi trei 
s-apucă de munca lor dedimineaţă. Moşul chibzuieşte cât 
mohor mai trebuie să secere. Mohor mai puţin, dar buruieni 
mai multe, căci odată cu înserarea vor veni, alergând şi 
grohotind, cele trei scroafe şi mascurul, luaţi în turmă azi- 
dimineaţă. Le trebuie şi lor lături cu buruieni opărite. 

Totuşi isprăvesc devreme, pe la ojina cea bună. 

Acum ies toţi trei la portiţă, unde e umbră şi răcoare. Copi 
i se joacă, iar bătrânul îşi aprinde pipa şi colbăieşte, cu ochii 
împăienjeniţi, cu gândul risipit. 

Dar ce se vede colo departe, pe drum, negru şi 
mişcânduse ca o corabie în huzdoapele rămase din tina 
primăveri? De, cai se văd bine, dar ce trag oare după ei? 

Moş Gavril mai pune palma streaşină, strânge din ochi, şi 
parcă s-ar dumiri: o căruţă de la oraş, cu coviltirul ridicat. 

Vezi bine că e căruţă! O văd şi copii şi o urmăresc cu mare 
băgare de seamă. 

— Cine să fie? întreabă moşul. Copii se lipesc de bătrân. 

— Cine ştie cine-o mai fi! Poate după dări să umble. Poate 
vro comisie de la solgăbirău. 

Da' bună vreme şi-au ales, n-am ce zice! Nu vor afla pui de 
bărbat acasă. 

În vremea asta căruţa se tot apropie. Cel ce mână cai e 
zdrenţos, dar îmbrăcat nemţeşte. Cai sunt slabi, abia mai 
trag după ei corabia aceea. Da' nu se vede cine-i înăuntru. 

Iat-o aproape, iat-o că se opreşte drept la poarta în care 
şade moşul. 

Din ea se coboară trei domni, se scutură, se desţepenesc şi 
pornesc spre portiţa moşului. 


Copii sunt la spatele bunicului acum şi se ţin strâns cu 
mâinile de cămaşa lui aspră de pânză. Apoi, când văd că cei 
trei străini nu glumesc, ci vin aici, fug în curte, izbind 
portiţa. 

— Staţi pe loc, măi române, măi! Nu vă mâncă nime, n- 
aveţi grijă. 

— Da” de unde să-i mănâncăm, că şi noi avem copi, zice 
unul. 

— Să vi-i ţie Dumnezeu, spune moşul, mişcându-se pe 
laviţă şi neşti nd ce să facă: să mai şadă, sau să se ridice? 

Bună-ziua, moşule! Şezi numa liniştit şi te hodineşte. 

Mulţumim dumilor-voastre. 

Sunt nepoți dumitale? 

Da, nepoți. 

Să-ţi trăiască! 

Să v-audă Dumnezeu! 

Frumoşi şi sănătoşi copi. 

Cum dă Dumnezeu. 

— Ba, c-am văzut noi şi slabi şi amărâţi, dacă nu-i grijesc 
părinţi. 

Da' sunteţi doftori dumneavoastră? 

Nu, da' umblăm prin sate. 

Cu jucuţia? 

— Nu suntem de la percepţie, nici de la avocaţi. lacă, 
umblăm şi noi să cunoaştem satele şi oameni. 

— Apoi, nepotrivită vreme v-aţi ales. 

Că oamenii sunt toţi la lucru, cu purcel, cu vițel - vorba 
ceea. Copii, auzind vorbă aşezată, scot întâi capetele prin 
deschizătura portiţei, apoi râd amândoi. 

Nicuţa priveşte la ei, cu un deget uitat în gură. 

Unul dintre domni scoate o pungă cu bomboane şi le dă 
din ea copi lor, care se lasă îmbiaţi. 

Ia, Nicuţa, că-s gogoroane de zahăr. 

Şi zi mulţam. 

Mândri copi! zice altul din cei trei. 


Da', moşule, începe unul care se vedea căpetenie, cum o 
mai duceţi dumneavoastră pe-aici? 

— Cum dă Dumnezeu, şi mai bine şi mai rău. 

Da' nu ne putem plânge. Bucatele vor fi bune în anul ăsta. 
Şi fân s-a făcut destul. 

— Şi în sat cum merg treburile? 

— Cum să meargă? Cum au mers de cându-i lumea, şi mai 
bine şi mai rău. 

— Da” cu primăria, cum, sunteţi mulţumiţi? 

Moşul ridică din umeri. 

— Asta or mai şti-o alţi, că eu de-acuma nu mai am treabă 
pe-acolo. Da' cum să fie mulţumiţi? Pe toată lumea nici 
Dumnezeu sfântul nu o poate mulţumi. Că unuia-i place 
popa, altuia preuteasa, - vorba ceea. Dacă-i omul harnic, 
oriunde-l pui e la locul lui şi face ispravă. Dacă-i un terchea- 
berchea, degeaba mai face umbră pământului. 

Cei trei se privesc cu înţeles, şi cel care pare mai de frunte 
între ei întreabă: Da', moşule, în satul ăsta cam cu cine ţin 
oamenii? Bătrânul îi priveşte nedumerit. 

Cu cine să ţie? Cu Dumnezeu drăguţu! 

— Apoi da, cu Dumnezeu trăbă să ţinem cu toţi. Da' în 
lume nu trăim cu Dumnezeu, ci cu oameni. 

— Asta-i adevărat! Vorba ceea: Până la Dumnezeu te 
mâncă sfinţi. Cei trei râd şi capătă curaj. 

— Apoi, vezi, de sfinţi ăştia am vrea noi să aflăm câte ceva. 
Că ştii dumneata că unii sfinţi aduc căldură, alţi - îngheţ. 

Moş Gavril râcâie în băşica de porc, după tutun. Unul din 
cei trei se grăbeşte să-l îmbie cu o ţigară. 

Eu. cu pipa, mulţumesc! Trăbă să mai dea ceva. Unul 
scoate dintr-un buzunar un pachet cu tutun de pipă. Moşul 
se miră: —Şi dumneata cu pipa? 

Nu duhănesc, moşule, ci, iac-aşa, mai port şi eu câte un 
pachet, pentru câte un om de omenie. Noşul se gândeşte. 
Nu ia tutunul îmbiat. 

— Poate vei găsi vreun sărântoc. Noi, mulţumim lui 
Dumnezeu, avem din ce trăi. Cei trei rămân opăriţi. 


— Da', moşule, noi ne grăbim. Uite, n-am aflat bărbat în 
sat. Am vrea să ştim: cu cine ţine satul? 

— D-apoi v-am spus: cu Dumnezeu drăguţu şi dacă mai pot 
zice o vorbă, cu cel ce vine îndată după Dumnezeu. 

— Şi cine vine după Dumnezeu? 

E vreun om? 

— Apoi om e, de bună seamă, da' mare om. 

Cei trei se privesc cu înţeles, şi veseli. Sunt siguri că o să 
spuie un nume care-i şi pe limba lor, şi despre care sunt 
încredinţaţi că şopteşte ţara întreagă. 

— Om mare! Şi cine să fie? întreabă cel care pare 
căpetenia. 

— Împăratu, cin” să fie! zice moş Gavril, după ce-şi aprinde 
pipa. Împăratu e din veci unsul lui Dumnezeu. Aşa spune la 
Cartea Sfântă. Şi aşa şi trăbă să fie. 

Străini îşi pleacă frunţile. Unul zice în ungureşte: 

— E tâmpit. N-o să căpătăm de la el nici o informaţie. 

— Da”, moşule, să vorbim româneşte, că vedem noi că te 
faci a nu pricepe. 

Să vorbim, că doar români suntem. 

Cu cine a votat pe urmă satul ăsta? 

Cu care partid? 

— Olio! Sunteţi de ăia cu alegerile? 

Mă miram eu cine săşi piardă vremea într-o zi de lucru ca 
asta! Apoi, dacă chiar ţineţi să ştiţi, satul nostru n-a votat cu 
nime. 

— Se poate? 

— Iaca, s-a putut! Că nişte domni ca dumneavoastră le-au 
făgăduit oamenilor să-i ducă cu motomobile de elea mari. Şi 
unde nu a dat Dumnezeu o zăpadă şi-o viforniţă de n-au mai 
putut răzbate până în sat. Şi aşa, oamani au rămas la 
hodina şi treaba lor. 

Unul dintre străini, după ce schimbă o privire de 
zădărnicie cu cei trei, deschide o geantă şi dă o mână de 
tipărituri bătrânului. 

— Mulţumim. Nu ştiu citi, da! ştiu feciorul şi nora. 


— Vezi să nu înveliţi slănină în ele. E scris acolo lucru bun 
pentru plugar, spune unul care până acum abia de şi-a 
deschis gura. 

— Şi la slănină vor fi bune mai târziu, că văd că nu-s scrise 
pe amândouă feţele. 

Străini pleacă repede, şi trăsura, cu cai hodiniţi, porneşte 
în fugă, şi îndată iese din sat, că uliţa lui moş Gavril e chiar 
la marginea satului. 

Nepoţi, în vremea asta, au supt toate gogoroanele de 
zahăr, şi acum li se-ncleie degetele. 

— Ptii! lată că apune soarele şi încă n-am aţâţat focul, măi 
române, măi! lute după găteje! Copii aduc în tindă 
vreascuri, moşul face focul, pune ceaunul cu apă şi se apucă 
să taie el buruienile pentru porci. 

Ştie că nu se mai poate încrede în nepoți. 

Tot mereu, - când unul, când celălalt, când amândoi 
deodată, - aleargă la portiţă, să vadă: nu vin muma şi tata 
de la hotar? 

Bătrânul se supără. 

— Parcă vă trăbă ţâţă, aşa sunteţi de nerăbdători! Las”, că 
vin ei, când trăbă să vină, măi române, măi. Seara, după 
cină, când moşul şi nepoți dorm de mult, bărbatul, cu ţigara 
între degete, la lumina slabă a lămpii, se trudeşte să 
silabisească cu glas tare una din foile lăsate de străini: 

— Tică-ticăloşi de la gu-uu-vern duc ţ-a-ţara de rup, de 
râp, de râpă. P-ar-parti-parti-dul n-os-nos-nostru pri-pri- 
priepriete-nul po-poporu-lui. 

— Da” lasă-i în sărăcie, Gheorghe, şi vino şi te culcă. Nu 
vezi c-a răsărit găinuşa? Şi mâine iar plecăm cu noaptea-n 
cap. 

Gheorghe împătureşte foaia şi o pune la grindă, aruncă şi 
calcă mucul de ţigară, stinge lampa din tindă şi iese în 
pridvor. El cu nevastă-sa dorm afară, din primăvară. 

Pe cer ard, albe, puzderie de stele. Din când în când, câte 
una alunecă din tărie şi se cufundă în hău. Răcoarea se 


strecoară din necuprins şi mângâie vietăţile. Vitele rumegă 
în curte şi uneori suflă greu, la vreo mişcare. 

Pace şi linişte adâncă scoboară peste sat şi peste curtea lui 
moş Gavril. Pe adierile rare ale boarei, vine, din grădină, 
mireasma de verdeață şi de porumb în pârgă. Uneori, se 
desluşeşte un oftat. Şi nu poţi desluşi de oftează noaptea 
stăpână, sau pământul. 

Din volumul „FILE DIN CARTEA NATURII” 

CIOC-RLIA. 

Zăpada, subţiată mereu către sfârşitul lui februarie, la 
începutul lui martie se topi de tot sub adierile vântului de la 
miazăzi. Pe costişele unde bătea soarele, iarba se grăbi să-şi 
arate acele verzi şi fragede. Fierarii satului nu mai răzbeau 
cu ascuţitul fiarelor de plug. Prin curţi, prin grădini, pe 
lângă girezile de paie găinile cotcorozeau răsunător ca şi 
când le-ar fi zburătărit cineva. Cocoşi trâmbiţau a fală de pe 
garduri. Purcei mici, ca nişte şobolani, guiţau prin curţi, 
alergând după mamele lor, care nu i-au lăsat să sugă de 
ajuns, grăbinduse să râme în ţelina dezgheţată din grădini. 
Pe drumuri, după dezgheţ, tina se strânse, şi se vedeau 
cărări bătucite. 

O săptămână de primăvară învie lumea. 

Dar iarna înveninată rău se hotări să se întoarcă, părându- 
i că prea curând a plecat. 

Şi într-o seară dădu drumul vânturilor de la miazănoapte 
şi dimineaţa era alb cât bătea ochiul. Nu mai ningea, dar 
văzduhul era sur şi greu, coborât pe umeri dealurilor din 
jurul satului, şi vântul, deşi se mai potolise, tăia ca briciul. 

Cotcorozitul găinilor încetă, purceluşi cei vărgaţi cu dungi 
negre se grămădiră iarăşi în paiele din coteţe, mămăruţele 
- vacile Domnului - care începuseră să se ivească în ţărâna 
de sub streaşina gardului, unde bătea soarele, se făcură 
nevăzute. 

Numai oamenii nu se înspăimântară de toanele ierni. Ei 
începură să iasă cu plugurile pe cobile, cu sarcinile de fân 
legate deasupra. 


Pământul nu îngheţase, iar stratul de zăpadă era subţire 
de tot. Dacă nu mai ninge până la amiază se poate şi topi, 
mai cu seamă în locurile de feţie, cum erau cele ce trebuiau 
semănate anul acesta cu orz şi cu ovăz. 

La început mai puţine, apoi, după ce se ascunse zăpada, 
tot mai multe pluguri brăzdau pământul în locurile de 
arătură. 

Vremea mirosea încă mereu a iarnă, văzduhul părea 
îmbâcsit cu praf fin de cenuşă. Oamenii purtau căciuli şi 
clicine peste pieptare, pogănici - băieţi care mânau vitele 
pe brazdă - aveau buzele crăpate şi mâinile îngroşate, roşi 
ca racul, dar tot aveau inimă să pocnească din bici şi să 
strige vitelor pe nume. 

Vântul părea că nu mai bate, nu mai mişca nici o buruiană 
uscată, dar era încă viu şi ardea obraji tineri, ca o flacără 
nevăzut de subţire. 

Câteva zile soarele nu se arătă din bolta sură şi neclintită. 
În lumea aceea mohorâtă, nu-i venea nici unui fecior de la 
coarnele plugului să cânte; întinderile - lanurile, luncile, 
dealurile - păreau, nu ştiu cum, ca de fier. Parcă toate 
răsuflau încă a iarnă. 

Seara, când se întorceau plugari în sat, vorbeau pe drum: 

Blestemată vreme! 

O mai fi asta primăvară! 

— Ne-a zăpăcit săptămâna cea caldă. Poate am ieşit şi noi 
prea devreme cu plugul. 

Da' de unde! Ca în toţi anii, nu mai în grabă. 

N-am apucat să ar de primăveri fără să aud ciocârlia. 

— Vom auzi-o, n-avea grijă! Să se ivească numai soarele. 
Ea ce aşteaptă? 

Pogănici, când intră în căldura din casă, cu degetele cârlig, 
cu buzele crăpate, cu obraji arşi de foc, au lacrimi în gene, 
de care ei nu ştiu nimic, ci încep să spună cu glas tare, 
aproape zbierând, cât de mult au arat azi. 

O vreme a stat încordată lupta între iarnă şi primăvară - 
câteva zile. Poate deasupra văzduhului de cenuşă s-au tăiat 


în săbii, pentru că într-o bună dimineaţă sabia primăveri a 
despicat plumbul de sus, şi vânt cald de la miazăzi, cu 
mireasmă de verdeață a umplut lumea, fugărind norii cei 
încremeniţi parcă într-unul singur. 

Soarele s-a ivit strălucitor de prospeţime, de tinereţe şi se 
înălța biruitor în seninătatea cerului. 

Un băieţaş, care se grăbi să iasă cu oile la păscut, ciuli 
deodată urechile, se rezemă în bâtă, îşi răsturnă pe spate 
capul înfundat în căciulă, desluşi mai întâi cântecul mărunt 
ciripitor, apoi văzu şi rotirea ce se înălța în văzduh, drept în 
sus, şi care părea că ea cântă, şi un zâmbet larg îi inundă 
întreaga faţă. 

— Ciocârlia! strigă el nemaiputând de bucurie. 

— Ciocârlia! Ia' ascultați şi uitaţi-vă în soare! Cântă 
ciocârlia! 

Privi împrejur; nu era nimeni în apropiere care să-l audă. 
Cunoştea zborul şi cântecul ciocârliei încă din primăvara 
trecută. 

Când înţelese că nu-i nimeni în apropiere să-i spună vestea 
cea mare, lăsă oile în luncă şi alergă la cel mai apropiat 
plug: Bădiţă, auzita-i ciocârlia? Eu am auzit-o şi am văzut-o! 
Omul cunoştea bâieţaşul. 

Unde, măi lonaş? 

Acolo unde-s oile mele. 

Nu mai spune! Plugarul ara cu boi, fără pogănici. Opri boi. 

— N-am văzut-o când s-a ridicat în aer, ci am auzit numai 
cum ciripeşte ceva mărunt deasupra mea. 

— Tu cunoşti cântecul ciocârliei? 

— Cum să nu-l cunosc! Şi m-am uitat la cercurile pe care 
se înălța spre soare, până s-a pierdut în cer. 

— Dacă-i aşa, a sosit de-acum şi primăvara, măi băiete. 
Era chiar vremea. Până să-şi răsucească omul o ţigară, din 
împrejurimi se mai înălţară câteva ciocârli în văzduh. 

— Auzi? Auzitu-le-ai? Uite-o pe una! Uite încă una! Ba-s 
trei! Ba-s patru! Vezi-le, bădiţă? 


lonaş nu mai ştia după care să privească. Îşi întorcea capul 
mereu de la una la alta. 

— Ţine-te numai după una, băiete, dacă vrei să o vezi până 
o înghite văzduhul. Altfel le pierzi pe toate şi rămâi numai 
cu cântecul. 

Se mai opriră şi alţi plugari, şi capete răsturnate pe spate, 
de oameni mari şi de pogănici, scrutau înălțimile. Câţiva 
băieţaşi de pe lângă pluguri îşi smulseră căciulile şi le 
zvârliră în văzduh. 

A venit ciocârlia! 

Cântă ciocârlia! 

De acum primăvara rămâne! 

Liniştea a stăpânit şi până acum peste hotar, dar după ce 
au început să cânte ciocârili le, părea şi mai adâncă. Din 
înălţimi pătrundea clar şi mărunt ciripitul, tot mai imaterial, 
cu cât se înălţau în cer păsăruicile cele sure. 

De la o vreme cele fulgerate de lumină şi de înălţimi 
cădeau ca gloanţe unde şi unde, pe pajiştea rar înverzită 
sau pe arături. 

Plugurile începură să umble iar. 

lonaş se întoarse la oile lui, care aveau miei mărişori, pe 
care soarele totuşi încă nu răzbea să-i încălzească, şi 
umblau strâmb şi zgribuliţi după mamele lor, încercând să 
sugă. 

Îşi adună turmuliţa şi o mână într-o parte a lunci, unde mai 
erau şi alţi copi cu oile cu miei. Uni erau copi de şcoală, mai 
mari ca lonaş. 

Aţi auzit? Aţi văzut? 

Ciocârli le? 

D-apoi ce! 

— Şi acum sunt vreo cinci în văzduh. Nu se mai aud şi nu 
se mai văd. Poate să le mai vedem când pică. 

De unde să pice? 

Din cer, vezi bine! 

Zboară până-n cer? 

Tu nu ai văzut? 


Uite, una a căzut! 

Unde? 

Colo! Da' nu se vede! 

Cum să se vadă, că-i o pasăre mică! 

— Nu-i aşa de mică, zise lonaş. Eu le-am văzut de-aproape 
astă-iarnă la noi în şură, în jurul girezi de paie. Şi ciocârlie 
şi ciocârlan! 

Cel cu moţ! Un băiat din clasa a III-a, vecin cu lonaş, zise: 

— Le-am văzut şi eu astă-iarnă. Dar nu acelea-s ciocârli le 
care cântă. 

— Cum nu? Nu-s ciocârli? 

— Aşa le zicem şi lor, dar ele nu cântă în aer. 

Acestea care se înalţă în văzduh şi cântă sunt mai mici şi-s 
păsări călătoare. Nu rămân iarna la noi, ci se duc în ţările 
calde. Nici lonaş, nici alţi copi de seama lui nu voiau să 
creadă. 

Ciocârlia e munai una: cea care vine iarna prin ogrăzi şi pe 
drumuri, şi cea care cântă primăvara. 

— Nu, sunt două feluri de ciocârli, întări şcolarul. Aşa ne-a 
învăţat domnul învăţător, aşa e scris şi în carte. Ba ne-a 
arătat şi chipurile lor pe nişte tabele. Cântăreţele sunt mai 
mici şi nu-s moţate. Sunt păsări călătoare şi numai 
primăvara se întorc iar la noi. 

Ciobănaşi rămaseră nedumeriţi. Nici unul nu ştiuse că 
sunt două feluri de ciocârli. În vremea cât ei vorbeau se mai 
înălţară încă multe ciocârli, oprindu-le vorbele şi 
poruncindu-le să le urmărească şi să le asculte. 

Pe nesimţite se amestecă între ei şi un fecioraş de vreo 
paisprezece ani care păzea oile primarului. Era un fel de 
sluguliţă la primar, şi-l chema Vasilică. Îl cunoşteau toţi copi 
i care erau aici cu oile. 

Vasilică era orfan şi nu umblase la şcoală, nu ştia carte, îl 
crescură nişte rudeni îndepărtate până la vârsta de şapte 
ani, apoi îl dădură la stăpân. Erau în sat încă mulţi copi 
săraci, care gustară din vreme pâinea amară a străinului şi 
care nu putură învăţa carte. 


După ce-i ascultă ciorovâindu-se asupra celor două soiuri 
de ciocârli, Vasilică zise: 

— Nu ştiu dacă-s mai multe feluri de ciocârli, dar asta nici 
nu are însemnătate. 

Cântă una ori cântă alta, e tot atât. Dar care ştie dintre voi 
pentru ce ciocârlia e singura pasăre cântătoare care nu se 
aşează pe o ramură să cânte, sau de pe pământ, din grâne 
ca pitpalaca, ci cântă numai în văzduh, înălțându-se spre 
soare? Asta v-a spus-o dascălu' la şcoală? Aşa-i că nu v-a 
spus? Să vă spun eu, văd că nici unul nu ştie. 

Erau de toţi vreo opt copi, trei care umblau la şcoală, 
ceilalţi nu ajunseseră încă la vârsta cerută. 

Vasilică ştia multe poveşti şi le mai spuse şi altă dată. După 
ce îşi aruncară ochii după oiţele lor, se adunară în jurul lui 
Vasilică, iar el, dregându-şi glasul şi săltându-si gluga în 
spate, începu: „A fost odată un împărat şi o împărăteasă, 
puternici şi bogaţi, şi aveau un palat de aur pe care-l 
aprindea în fiecare zi senină soarele, încât de departe 
părea că a mai răsărit un soare şi pe pământ. Nu aveau la 
sufletul lor decât o fată, dar ce mai fată, ruptă din soare, nu 
alta! 

Pe vremea aceea erau zmei pe pământ care vrăjeau fetele 
frumoase de împărați şi le duceau pe cai lor înaripaţi prin 
văzduh, pe tărâmul celălalt. 

După ce crescu fata, împăratul o încuie în rândul de sus al 
palatului, unde erau uşi de fier, şi la fiecare uşă paznici cu 
arma la picior. 

Tot rândul de sus era al ei, unde trăia şi se juca cu 
prietene şi servitoare şi avea toate bunătăţile la masă. Avea 
şi jucări frumoase. 

Nu-i fu urât în ani cei dintâi ai zăvorâri ei. 

Spre răsărit şi miazăzi, palatul, la rândul de sus, avea un 
singur geam de aur subţire, prin care se vedea soarele de 
dimineaţă până seara, dar nu te orbea cu lumina lui, aşa că 
fata de împărat putea să-l privească mereu. 

Dar la început Lia - căci Lia o chema pe fata împăratului 


— nu-i prea avea grija soarelui, ci se juca cu prietenele 
sale. 

După trecerea anilor însă fata se juca tot mai puţin şi 
rămânea adeseori pe gânduri. 

Era acum fată mare. 

Nu-ţi mai place jocul? o întrebară prietenele. 

Ba-mi place. 

Nu-ţi mai place de noi? 

— Şi de voi îmi place. 

Să iscodim jocuri noi, poate ţi s-a urât de cele vechi. 

Nu mi s-a urât! 

— Păi, dacă-i aşa, cum poţi tăcea cu ceasurile şi nu te uiţi 
la noi? 

Nu tac! 

Dar ce faci? 

Vorbesc! 

Nu auzim nimic! 

Vorbesc fără cuvinte. 

Cu cine? 

— Ştiu eu? Poate cu inima mea. Când auzi doica fetei - căci 
şi ea era cu Lia - vorba din urmă, aţă la împărăteasa s-a 
dus. 

A venit vremea, stăpână! 

De bună seamă? 

A venit. Domnița nu se mai joacă şi-i mereu tăcută şi 
gânditoare. 

Îi voi spune împăratului să dea sfoară-n ţară şi să vină 
petţitori. 

Împăratul se bucură lucru mare; de când aştepta el vestea 
asta. Cobora spre bătrâneţe şi-i trebuia un ginere care să-l 
ajute la împărăție. Apoi, dacă se mărita fata, scăpa şi el de 
grija şi teama lui de zi şi noapte: zmei nu mai aveau putere 
să i-o răpească! 

Se porniră crainici să strige vestea cea mare şi în ţară şi în 
împărăţi le vecine. 


În vremea asta, prietenele Liei auziră că fata începe să 
cânte, ea singură, abia şoptit, un cântec care le făcea să 
tremure şi inimile lor, şi se mirau că fata de împărat nu se 
mai depărtează de geamul prin care soarele privea în palat. 

Se uita la soare şi cânta. Uneori glasul i se ridica şi 
prietenele simțeau o dulceaţă nemaigustată, care le 
îmbolnăvea şi le făcea visătoare. 

Trecură săptămâni şi luni, peţitori din lumea întreagă 
începură să curgă la palat: fi de împărați, în scumpeturi 
îmbrăcaţi, pe cai negri încălecaţi, de război înarmaţi; crai 
voinici şi tinerei, toţi înalţi şi subţirei, se lipesc ochi de ei, şi 
mulţi feciori de plugari şi de gazde păcurari, parcă-s nişte 
ghinerari de cei mai mari. Toţi prin curte cai -şi poartă şi-n 
vârtej se-nvârt în roată, străluceşte curtea toată de lucirea 
armelor, de sclipirea hainelor, mirarea boierilor, topirea cu- 
coanelor. 

Toţi boieri mari şi mici se adunară la palat să vadă pe cine- 
şi va alege fata împăratului; ei de soţ şi lor de crai. 

Împăratul hotărâse ca Lia să se uite din fereastră în curte, 
cu un măr de aur în mână, şi de care-i va plăcea, să-l 
lovească cu mărul. 

Dar fata privea cu ochi împăienjeniţi în curte, nu izbi pe 
nici unul cu mărul, ci fugi în grabă la rândul de sus şi 
rămase stană înaintea geamului de aur subţire, prin care 
privea soarele. Nu peste mult timp se auzi iar cântecul ei 
abia înfiripat, dar aşa de dulce şi de duios, încât prietenele 
ei începură să suspine, iar doica ei a plânge. 

Împăratul mai făcu proba zile în şir. 

Veniseră atâţia peţitori, încât curtea se umplu de zece ori, 
tot voinici care mai de care. 

Dar fata nu alese pe nici unul de soţ şi se grăbea mereu la 
geamul de aur prin care privea soarele. 

Împăratul şi împărăteasa se îmbolnăviră de întristare. Ce 
să fie cu fata lor? A pătruns cineva în locuinţa ei? 

Paznici răspunseră: 


— Unde ne stau picioarele să ne stea capetele, dacă om 
pământean va fi intrat în iatacurile ei. Prietenele şi 
servitoarele se jurară: 

— Săâ-mpletim cosiţe albe, dacă a pătruns aici şi numai 
umbră de om! Doica plângea cutremurându-se toată: 

— Nimeni n-a intrat aici decât soarele prin geamul cel de 
aur subţire. 

Chemară un vraci bătrân, care, ridicându-şi sprâncenele 
cu cârja şi privind-o pe Lia, oftă şi zise: 

— Aş bănui că s-a îndrăgostit de soare. 

— De soare! suspinară împăratul şi împărăteasa. Ai 
îmbătrânit şi dumneata degeaba, moşule! 

Vraciul îşi trase cârja, sprâncenele-i căzură iar pe ochi şi 
porni la drumul pe care venise. Când veni din peştera lui de 
munte tot mai văzu puţină lumină şi pipăind cu cârja ţinu 
drumul singur. Acum însă se împiedica la tot pasul, se izbea 
de lucrurile din palat şi nu mai ştia încotro să apuce. 

Daţi-mi o călăuză să mă ducă acasă, zise el împăratului. 

Încoace ai venit singur. 

— Da, mai vedeam ceva. Acum nu mai văd nimic. M-a orbit 
fata voastră. 

— Spui prăpăsti! 

— Nu, spun adevărul. Fata voastră e acum ca ruptă din 
soare. Voi n-aţi văzut? 

— Totdeauna a fost frumoasă! 

— Frumoasă ca acum? Să ia vederile omului? 

Să orbească de tot pe un moşneag? 

Împăratul înălţă din umeri, ca şi când ar zice că nu-şi 
prinde mintea cu un bătrân, şi-i dădu călăuza cerută. 

Trecu primăvara şi vara, şi începu toamna. Începu, dar 
ziua în loc să scadă, creştea mereu, şi căldura verii se 
înteţea. 

Soarele răsărea la vremea lui, dar apunea tot mai târziu. 

După o vreme lumea rămase încremenită. 

Ce să fie asta? Cum s-a schimbat rânduiala firi? Nu mai 
vine toamna? Nu va mai fi iarnă? 


Şi căldura care creştea mereu, odată cu ziua! 

Muncitori lucrau să se spetească; nu puteau lăsa lucrul 
până nu apunea soarele! Dar soarele apunea tot mai târziu. 
Oamenilor le venea nebunia, se usca tot ce mai era verde 

pe hotar. Muncitori cădeau de osteneală prea multă, iar 
stăpânii nu-i scoteau din brazdă până nu apunea soarele. 

Nici pe ei, nici vitele de jug. Ajunseseră numai oasele şi 
pielea. Vai de zilele lor! 

Popii se apucaseră de slujbe, clopotele nu mai încetau. Cu 
ziua de cap, cititori în stele nu se mai mişcau din palatele 
împăraţilor, să cerceteze şi să spună ce minune va mai fi şi 
asta. 

Numai fata împăratului, Lia, se făcea din zi în zi mai 
frumoasă şi cânta mai minunat privind, prin geamul subţire 
de aur, soarele. 

Zarva din lume crescu mereu şi ajunse până la palatul 
soarelui, unde muma lui de mult se minuna şi-l întreba în 
toată seara de ce întârzie să vină la culcare, din zi în zi mai 
mult. 

Dar soarele nu-i răspunse nimic, şi bătrâna vedea că el 
adoarme mai greu, cu fiecare seară. 

Când văzu că de la el nu poate afla nimic, iar zbuciumul 
muritorilor se înălţă până la ea, se hotări să pornească pe 
urmele lui să vadă ce-i cu minunea asta. 

Îmbrăcată în neguri dese, într-o dimineaţă porni tiptil în 
urma soarelui, merse tot după el şi nu descoperi nici o 
piedică în drumul lui până ce ajunse la palatul de aur al 
împăratului. Acolo soarele se opri privind prin geamul cel 
subţire de aur. Se opri şi bătrâna şi văzu prin geam pe fata 
împăratului, pe Lia, cum se schimbă la faţă, cum se 
luminează, şi o auzi cum începe să cânte. 

Când o văzu şi o auzi, muma soarelui tresări şi se 
cutremură, ca şi când ar fi intrat în ea toată tinereţea şi 
frumuseţea fetei de împărat. Aşa frumoasă numai ea, muma 
soarelui, mai fusese la vremea ei: nu-i mirare că se oprise 
fiul ei să vadă minunea! Dar soarele nu se grăbi să plece 


mai departe, părea că-şi uitase de drumul lui. Îşi uită şi 
bătrâna o vreme pentru ce era aici, tot privind la Lia şi 
sorbindu-i cântecul. 

Când îşi veni în fire, soarele era tot nemişcat, dar zarva şi 
plângerea lumi se înălța până la ea şi-şi aduse aminte de ce 
pornise pe urmele soarelui. 

— Adică asta este! suspină bătrâna. Aici întârzie! Dacă n- 
ar fi lumea şi gemetele ei, n-aş zice nimic! Frumoasă fată, 
ca ruptă din soare. Sărmana fată! N-am ce-ţi face, 
rânduiala firi nu se poate surpa, că se prăpădeşte lumea! 

Şi, ciuruindu-i lacrimile din ochi, muma soarelui şopti o 
vrajă şi schimbă pe fata împăratului în păsăruica asta ce-i 
zice ciocârlie, şi o meni să se înalțe în văzduh în toată 
primăvara, drept spre soare, jucând în cercuri tot mai mici 
şi cântându-şi cântecul, dar să nu poată ajunge niciodată 
până la el, să strice crugul lumi şi să se răstoarne rânduiala 
firi. 

Un colţ din geamul subţire de aur se topi şi prin deschiză 
tură ţâşni păsăruica cenuşie, iar soarele porni grăbit pe 
drumul lui către asfinţit. Şi pe dată se puse pe lume toamnă 
târzie cu ploi dese şi vânturi reci, şi lumea scăpă de 
prăpăd.” 

Vasilică trebui să-şi curme mai de multe ori firul povestiri, 
ciobănaşi dădeau buzna să-şi adune oile care se răzleţiseră 
şi se întorceau cu sufletul la gură să audă mai departe. 

După ce isprăvi, Vasilică întrebă pe şcolari: 

Povestea asta v-a spus-o dascălul? 

Copii clătinară cu tristeţe din cap că nu. 

Dacă-i aşa, nu v-a spus nici cântecul ciocârliei. 

Nu ni l-a spus. 

— Să vi-l spun tot eu, şi dacă puteţi să-l învăţaţi şi voi. Vi-l 
spun de mai multe ori. Vine aşa: 

Lie, Lie, Ciocârlie, Primăverii Eşti solie, Cerurilor bucurie, 
Plugarilor veselie, Lumi -ntregi. 

Minunăţie! Tot rotind, Mărunt cântând, De pe lunci, De pe 
ogoare, Urci în soare; 


Ameţeşti de înălţare, De lumina Cea prea tare, Fulgerată, 
Săgetată, Cazi prin vânt Vâjâind, lar pe pământ: 

Bulgăraş Cât pumnul meu Aldui-te-ar Dumnezeu! 

— Nu-i greu cântecul ciocârliei, nu-i aşa, măi copi? Vi l-oi 
spune eu de mai multe ori să-l învăţaţi şi voi, şi când veţi 
vedea ciocârli înălțându-se în senin să li-l spuneţi lor, că le 
place! 

Vasilică tăcu, îşi săltă gluga între umeri şi porni îngrijorat 
după oile pe care le păştea şi care ajunseră departe, 
risipite. Doamne fereşte să nu se piardă vreuna! N-ar mai 
putea să dea ochii cu stăpânul cel rău! Ar trebui să ia lumea 
în cap! 

Se apropia amiaza şi ciocârli le se înălţau acum mai rar în 
văzduh. Era un senin înalt şi soarele încălzea binişor. 

Miei mai mari se înviorară şi căutau margini la pâraie, 
începând să joace. Dar cei mai mici erau tot zgribuliţi şi se 
purtau strâmb printre ei, încercând mereu să sugă. 

Miei mărişori îşi scuturau în joc clopoţeii de acioaie, iar 
oile behăiau din când în când după ei. 

Ciobănaşi îmbucară câte ceva din trăistuţele lor vărgate 
cu roşu. Abia într-un târziu începură să prindă limbă şi să 
încerce a spune cântecul ciocârliei. Până îl vor învăţa bine, 
mai trebuia. 

Unul dintre şcolari zise: 

Mâine îmi aduc caiet şi creion şi-l rog pe Vasilică să mi-l 
spună rar, să-l pot scrie. Pe urmă îl învăţăm cu toţi mai uşor. 

Da' dacă-l învăţăm şi-l vom spune, oare ne va auzi 
ciocârlia? întreabă cel mai mic dintre ei, abia cât 
genunchele. 

Vezi bine că ne-aude, răspunse altul mai mărişor. N-ai 
auzit ce-a zis Vasilică? Apoi el toate le ştie! 

LA COASĂ. 

Dis-de-dimineaţă pe uliţa care duce către luncile satului 
trec bărbaţi, feciori şi, mai rar, copilandri, cu coasele în 
spate. În traista de pânză de pe umăr îşi duc merinde pe-o 
zi, teocul, cutea, nicovala, ciocanul, uneltele de lipsă pentru 


a bate coasele, când li se îngroaşe limba şi cutea nu mai 
ascute. Cosaşi le bat de trei ori pe zi, dimineaţa, la amiază şi 
la ojină, dar când cosesc în iarba cotoroasă ori prea 
bătrână, tăişul coaselor se toceşte mai repede şi trăbă să le 
bată mai de multe ori. 

Au plecat aproape cu noaptea-n cap pentru a avea vreme 
să bată acolo în lunci şi coasele, şi să se apuce de lucru pe 
răcoare, până-i iarba încă plină de rouă. 

Roua cade din belşug; până înainte cu vreo trei zile a fost 
vreme ploioasă, acum s-a înseninat, peste zi sunt călduri 
mari, dar nopţile sunt răcoroase. 

Merg cosaşi singuratici, ori câte doi, câte patru, sau în 
pâlcuri, şi uliţa răsună de vorbele lor pline de sănătate, 
limpezi şi tari, care trec uşor prin aerul proaspăt. Uneori 
dintrun pâlc izvorăsc râsete, şi câte unul se izbeşte cu 
palma peste iţarii de pânză albă. 

Cei care merg în grupuri au să cosească împreună şi fac, 
de pe drum, prinsori de întrecere, glumind asupra hărniciei 
unuia sau altuia, sau lăudându-se cât e de meşter cutare la 
coasă. 

— La coasă nu-i destul să fi în putere, e nevoie şi de 
meşteşug. Să şti cum să aduci toporiştea din braţele 
amândouă, să nu iei brazda prea lată, nici să te pleci prea 
tare, nici să rămâi aproape în picioare. Şi, mai cu seamă, să 
nu te grăbeşti, ci să ţi acelaşi pas, - vorbeşte un ţăran ştirb 
deun dinte din faţă, lat în spate, vânjos în picioare şi în 
braţe. 

— Îi spui popii căzanie, zise altul, toate le ştim şi noi ca şi 
tine, Ştirbule. Dar lucrul de căpetenie l-ai uitat. 

Ce-am uitat? Să ascuţi coasa? 

Asta nu mai trăbă spus. 

S-o baţi? 

— Nici asta. Da' ai uitat legea de temelie a cosaşului: o 
gură bună de rachiu dimineaţa, la amiază, la ojină şi seara. 
Da' să fie rachiu, nu apă chioară, cum am băut la Istrate! 


— La mine, mă prăpăditule? Păi rachiu ca la mine nu s-a 
pomenit! Mai mulţi din grup începură să râdă. 

— Ţi-a ieşit un sfânt din gură, zice cel numit Ştirbul. Tot 
satul îi spunea aşa, deşi îl chema Nicula Ivan, şi nu-i lipsea 
decât un dinte, de sus, dinainte. Dar acesta îi lipsea încă 
dintre dinţi de lapte şi niciodată nu i-a crescut acolo unul. 
Era o strungăreaţă mare, şi încă de copil toată lumea îi 
zicea Ştirbul. 

— Da, adause el, drept ai vorbit! Rachiu ca la tine, la nime! 
Îl ţi în butea cu varză. 

Toţi ştiam cum lungeşte omul spirtul cu apă. 

Înaintând pe calea pieloasă spre lunci aşa, şi-ntr-alte 
chipuri, se ciorovăiau cei din grupuri. Se cunoşteau cu toţi, 
şi nu de azi! De câte ori au mai cosit ei împreună! 

Drumul începu să urce uşor după ce ieşiră din sat. Încă nu 
răsărise soarele şi văzduhul senin era curat ca lacrima. Rar 
era fulgerat la zborul rândunicilor. 

De pe culmea domoală pe care au ajuns se vedeau luncile. 
Unele delniţe erau cosite şi le vărgau brazde verzi, groase. 
Dar cele mai multe erau grele de iarbă mare şi deasă. 

Adia dinspre ele o boare subţire şi aducea mireasmă de 
verdeață crudă ca un aer răcoritor. 

Cosaşi se împrăştiară fiecare pe la delniţele lor, şi nu peste 
mult deasupra luncilor începu o ploaie măruntă de sunete, 
care se ridica din iarbă, nu cădea din văzduh. 

Zeci de ciocănele băteau pe nicovale limbile de oţel ale 
coaselor. Din bătăile ritmice se înfiripa un cântec rece, 
răsunător, care pătrundea până departe. 

Uni cosaşi isprăviră şi, ridicându-se din iarbă, îşi umplură 
teocurile cu apă, le încinseră cu sfoară în jurul mijlocului şi, 
luând cutea udată în teoc, începură să ascută coasele. 

În clipa asta se ivi şi soarele de după măgura de la răsărit 
şi străluci în toate limbile de oţel pe care le ascuţeau cosaşi. 
Ca săbi şi sulițe de lumină fulgerau în toate părţile 
deasupra luncilor, şi cântecul nou al ascuţitului cu cutea 


copleşea pe cel ce se înfiripa din bătutul ciocănelelor pe 
nicovale. 

În lumina soarelui se aprinseră deodată roiul picurilor de 
rouă din iarbă şi culorile florilor sălbatice care împestriţau 
luncile. 

Ochiul boului - romaniţa mare - cu nasturele de aur în 
mijloc, cu petalele albe împrejur; garoafa sălbatică, cu 
tulpina înaltă, cu floarea roşie puţin învoaltă; sânziene 
galbene şi albe cu ciorchinele lor de floricele gingaşe; iarbă 
înspicată, mirositoare, toate îşi arătară podoaba în lumina 
cea tânără. 

Cât bătea ochiul se întindea marea de verdeață a luncilor. 
Mireasma tare, sălbatică a zecilor de ierburi şi flori felurite, 
ameţea uşor, ca o băutură nevăzută, pe cosaşi care se 
înşiruiră în lunci, şi începură să se legene, aplecaţi, în urma 
coaselor. Ele fâşiau şi şuierau în peretele înalt de iarbă, 
clădind la stânga brazde groase de verdeață. Iarba se culca 
împăcată cu soarta, şti nd că i-a venit vremea să lase locul 
otăvi. 

În urma cosaşilor, prin tunsătura până aproape de 
pământ, se cunoşteau urmele dese, una după alta, ca nişte 
cărărui, lăsate de opincile oamenilor. Pământul, după ploile 
multe, era încă reavăn, numai bun să odrăslească otava. 

Cosaşi erau numai în cămăşile albe şi lungi, încinşi cu 
sfoara teocurilor, în iţari strâmţi de pânză, unii cu capul gol, 
alţi cu mici pălări ca nişte cuiburi de ciori. 

Din brazdele de iarbă, din miriştea verde rămasă în urmă, 
pătrundea în văzduh, se împânzea deasupra luncilor un aer 
nou amărâu, cu un miros abia nuanţat de sânge. 

Tot mai multe brazde la distanţe egale se înlineau de-a 
lungul delniţelor, şi cosaşi, intraţi cu temei în muncă, când 
se întorceau din capătul brazdei, cu coasele în spate, la 
capătul celălalt, să înceapă o brazdă nouă, intrau mai mulţi 
în aceeaşi luncă. 

În lunca unde cosea şi Ştirbu îşi aduseră aminte de unu” 
Precupaş, care era şchiop rău şi se fărâma tot în urma 


coasei. Vreo doitrei se opriră şi începură să arate cum 
cosea Precupaş. 

— Noroc că-şi alegea totdeauna câte-o şiringă şi cosea 
singur. Altfel ori ne-ar fi tăiat el, ori l-am fi tăiat noi. 

— Da” v-aduceţi aminte cum cosea a Morăresi? Să-l fi tăiat 
şi nu putea cosi decât în graba cea mai mare, aşa că la 
jumătatea brazdei scotea limba. 

Parcă lonuţ al nostru nu-i seamănă? 

Eu, mă? 

— D-apoi cine. Nu vezi că te pui mereu în fruntea şirului, 
ca să poţi alerga? 

— Eu, mă? 

— D-apoi ştiu că nu eu! De câte ori te opreşti tu până 
ajungem noi? Nu poţi cosi şi tu ca oameni? 

— Să cosesc ca tine? Să-i fie tot frică celui ce vine după 
tine că-ţi atinge călcâiele? 

În delniţele în care lucrau mai mulţi, cum se înşirau la 
întâia brazdă, aşa rămâneau până seara. Se obişnuiau unul 
cu felul de-a cosi al celuilalt, şi avântau coasa fără frică. 

Totuşi vorbă şi poveste era puţină până la odihna de 
amiezi şi de ojină. 

Cu cât se înălța soarele şi creştea căldura, sudorile 
curgeau tot mai din belşug pe feţele oamenilor. Şi nu numai 
pe feţe: cămăşile se pătau în spate. Munca era grea. larba 
mare şi grea nu se lăsa uşor culcată în brazde. Cosaşi se 
opreau tot mai des să-şi ascută oţelul ucigaş, şi pentru că 
tăişul se tocea mai repede, şi pentru osteneala muncitorilor. 

Peste lunci ploua tot mai des, din toate părţile, cântecul 
prelung răsunător al ascuţitului. 

În mai multe delniţe lucrau şi fecioraşi care au ieşit întâia 
oară la coasă. De cele mai multe ori nu erau singuri, ci cu 
tatăl lor, ori cu alt bărbat. Singuri au făcut destule încercări 
prin grădina lor, şi se credeau destoinici să intre în rândul 
cosaşilor. Dar greutatea cea mare a cositului abia acum o 
simțeau, când trebuiau să ţină rând cu alţi. Ei se osteneau 
mai în grabă, ei nu mai răzbeau să-şi şteargă sudoarea cu 


mânecile largi ale cămăşi, ei se opreau mai des să-şi ascută 
coasele. De aceea, când lucra cu oameni mari, începătorul 
era aşezat mereu la sfârşitul şirului, şi adeseori răsturna 
numai o brazdă până ce ceilalţi coseau două. Cosaşi bătrâni 
îl îmbărbătau mereu: 

— Numai încet şi cu socoteală! Nu te grăbi. 

Nu-ţi fie ruşine că nu ţi în rând cu noi. Şi noi am păţit aşa 
la vremea noastră. Tot începutul e greu. 

Vezi, tu, că la coasă nu-i vorba numai de putere, ci şi de 
măiestrie. Şi orice măiestrie se învaţă pe rând. 

Adeseori vreun cosaş lua coasa din mâna fecioraşului şi 
începea să-i arate cum s-o ţină, cum să se plece, cum să 
croiască brazda, ce lărgime să-i dea. 

Şi în vreme ce coasele şuierau prin iarbă, altele răsunau şi 
cântau sub ascuţitul cuţilor, umplând de străluciri luncile, 
iar altele, din oţel mai slab, trebuiau să fie bătute încă 
înainte de amiază, aşa că ploua în văzduh şi ţiuitul 
ciocănelelor pe nicovale. 

Mulţi însă nu îndrăzneau să-şi bată coasele decât odată cu 
ceilalţi - deşi ar fi avut lipsă - de groaza gurilor rele ale 
tovarăşilor. 

— Uite-l, mă, că şi hodineşte de prânz. 

Lasă-l, săracul, că-i bolnav. Îl doare pântecile. Tot pe el s-a 
rezemat. 

Da, îi „beteag de-o pită-ntreagă şi mai vrea încă o dărabă”. 

Leneş, frate, nu-l ştiu eu? Cine intră bucuros pe gura 
oamenilor? Dar uni tot erau nevoiţi să-şi bată mai des 
coasele. 

Cu cât se suia mai sus soarele, căldura creştea tot mai tare 
şi aerul deasupra luncilor se îngroşa de mireasma verdeţi 
crude, răsturnată în brazde. De buze se lipea un fel de gust 
sărat, ca de buruieni sălbatice. 

Din brazdele cosite ieri sau alaltăieri, din unele delniţe, se 
ridica, în căldura ce sporea, aroma ierbi călite, ori, şi mai 
îmbătătoare, a celei uscate pe jumătate, mai cu seamă după 
ce cositurile mai vechi erau întoarse cu furcile de lemn, pe 


partea cealaltă, de femei şi fete iuți şi zvelte, răsărite parcă 
din pământ în iile lor albe cu catrinţe şi şorţuri negre. 

Căldura, în valuri subţiri, începea să joace deasupra 
brazdelor, deasupra pieptului nesfârşit de iarbă, iar cosaşi 
tot aruncau un ochi spre cer, când se opreau să-şi ascută 
coasele. 

Nu peste mult se puse liniştea peste lunci. 

Ceasornicul viu din cer le făcu semn tuturor că-i vremea 
amiezi. Numai un cosaş harnic şi sănătos poate să spună ce 
gustoasă e mâncarea la amiază şi somnul ce-i urmează ca la 
poruncă, după o străveche lege a acestei munci grele. 

Peste un ceas încep să răsune ciocanele pe nicovală, şi 
îndată oameni se înşiruie iar la treabă, fără nici o poruncă 
de nicăieri. 

Se mai opresc puţin, la ojină, să tragă un gât de rachiu 
tare, să îmbuce o crestătură de slănină cu pâine, şi încep 
din nou. 

Cu cât se apropie seara, sunt tot mai veseli: răcoarea 
creşte, de la o vreme începe să cadă şi rouă, iar pe răcoare 
munca nu-i nici jumătate aşa de grea ca pe căldură. 

Până mai şuieră încă prin iarbă limbile de oţel, în 
răstimpuri când se ascut coasele, începe să se audă 
cristeiul, nu se ştie niciodată de unde. Uneori pare că-i în 
gura coasei, dar nu-i, căci omul se opreşte şi caută, şi acum 
îl aude într-alt loc. Dar nici nu-l vede nimeni, nici nu poate 
spune cineva de unde cântă, să-l poţi zburătări cu o piatră. 

E o pasăre a înşelăciunii, ca atâtea visuri de demult ale 
omului: când credea că a pus mâna pe unul - ia-l de unde 
nu-i! 

Acum se înserează mai tare. Cosaşi îşi adună în traistă 
uneltele, iau coasele în spate şi, plini de vorbe spuse în gura 
mare, pornesc spre sat. 

În urma lor rămân luncile rănite cu delniţe pline de brazde 
lungi, paralele, cu ierburi necosite şi cu întâile căpiţe 
mărunţele de iarbă, nici pe jumătate uscată, care vor fi 
împrăştiate mâine iar. 


Mireasma ierbi călite se ţine de cosaşi până departe. Ai 
zice că le-a pătruns în straie, în păr, cum aroma vieţi din 
sânul naturi le-a pătruns sufletele. 

BUNICA SAFTA. 

Se împrăştiase de mult, topindu-se în văzduhul limpede, 
fără nici o urmă, fumul ce se înălţase dis-de-dimineaţă peste 
sat, când femeile pregătiseră mâncarea pentru prânz, 
înainte de a pleca la lucru pe câmp. Se mistui şi mirosul 
fierturilor înăcrite cu oţet, ce pătrunsese din tinzi, din 
întruchipările de scânduri înnegrite, unde erau improvizate 
bucătăriile de vară prin curţi şi pe uliţe. 

Aerul era iarăşi pur, răcoros şi subţire, aşa cum rămăsese 
peste noapte. Soarele încă nu răsărise. 

Oameni îşi isprăviră treburile de dimineaţă din gospodări: 
îşi dădură în stavă cai, scoaseră sub biciul lung al 
ciurdarilor vitele, fugăriră porci flămânzi în uliţă când 
răsună cornul porcarului. Dar caprele? Cine avea, şi nu 
prea mulţi aveau, trebuiau să se scoale cu noaptea în cap: 
căprarul tutuia mai întâi din corn, scurt şi subţire, numai în 
falseturi, cât se trezeau câinii din somn şi lătrau ca la alte 
alea. 

Femeile se grăbiră să pună masa pentru prânz, să prindă 
oameni o mâncare caldă, căci, la hotar, la lucru, nu putea 
fiecare gospodină să se îngrijească de fierturi. Şi care putea 
nu lăsa dimineaţa să plece oameni nemâncaţi. Era lege: 
dimineaţa, la prânz, mămăligă caldă cu o ciorbă, cu o 
zeamă. 

Acum începură să iasă pe portiţe, în uliţă, bărbaţi, femei, 
fete, copilandri, veseli toţi şi lărmuitori, cu uneltele în spate, 
unii purtând şi traiste pline sau desagi. 

Se grămădiseră multe munci, care ţinură până în a doua 
jumătate a lunii iunie: sapa a doua la porumb, la vi; cositul 
fâneţelor, seceratul orzului şi al alacului. 

Uliţa principală din partea asta a satului, care ducea şi la 
porumbişti, şi la fânaţe, şi la holde vărsa mereu lume peste 
lume, grăbită nevoie mare. 


Cu toată graba însă, vorbele zburau de la om la om, de la 
un grup la altul; răsunau râsete limpezi de femei şi fete, şi 
uneori luau cuvântul şi sugaci aduşi în braţe, orăcăind 
repede ca broaştele. 

A patra casă din capul uliţi era clădită în fundul unei 
ogrăzi largi. Era o clădire mare şi grea din piatră şi 
cărămidă, care părea intrată puţin în pământ, cu acoperişul 
din ţiglă, înnegrit de vechime şi bătucit cu negi mari de 
muşchi suri. Către uliţă avea trei ferestre, câtre curte două, 
cu ramele nevopsite de brad, bătute de ploi şi căldură, cu 
geamuri mici şi somnoroase, ca şi când s-ar fi ostenit să 
privească de atât amar de ani aceeaşi uliţă şi aceeaşi 
ogradă. 

Uşa de lemn vechi, cu zăvor lustruit şi mâncat de atâta 
slujbă, se deschidea în tindă, unde coborai un pas. În tindă 
era cuptorul de pâine, cu o vatră mare, unde se făcea 
mâncarea iarna-vara, de unde fumul era sorbit de un horn 
larg la poale şi subţiat mai sus, luminat tot de un lustru 
negru. 

Departe, la spatele casei, era grajdul şi şura, sub acelaşi 
acoperiş vechi de paie, cârpit pe alocuri. Era o clădire 
largă, cu streaşina până jos, cât se putea ajunge cu mâna. 
Între casă şi grajd mai era un şopron pentru car şi plug şi 
alte unelte de-ale gospodăriei şi o grămadă de lemne, 
vârfuri rămase din iarnă. 

La spatele şurii era grădina, cu mulţi pomi bătrâni şi 
tineri, cu delniţe întregi de legume, de porumb, de cartofi, 
de sfeclă pentru vite, de lucernă şi trifoi. Se părea că 
strămoşul care a împlântat mai întâi aici parul, a putut să 
îngrădească pământ după plac. 

Din gospodăria asta mare plecaseră de mult bărbatul şi 
nevasta, cu un cumnat şi o cumnată, cu sapele în spate; mai 
aveau mult porumb nesăpat a doua oară şi trebuiau să 
înceapă peste câteva zile şi la secerişul orzului. 

Trei copi - doi băieţi de şapte şi de cinci ani şi o fetiţă de 
trei - rămăseseră încă dormind, în grija bunici Safta, mama 


bărbatului. 

Bunica Safta era văduvă de zece ani şi împlinea în vara 
asta, la Sfântă-Maria-mare, şaptezeci şi cinci. Toată viaţa ei 
a fost o femeie înaltă, uscăţivă, iute în mişcări, neodihnită la 
lucru, pornită spre mânie repede, învolburată, dar îi trecea 
degrabă, se liniştea şi izbucnea în râs. 

Se mira toată lumea cum a putut rămâne aşa de subţire şi 
frumoasă, şi acum, la bătrâneţe, aducând în lume cinci copi: 
patru băieţi şi o fată. Altele, cu atâta prăsilă, se îngraşe, se 
lăbărţează, se urâţesc, se încreţesc la obraji, de nu le mai 
cunoşti, când le-ai ştiut de fete. 

Ei, iată, Safta a rămas tot mlădioasă şi subţire, atâta doar 
că nu mai este aşa de înaltă ca odinioară. 

Dar dacă la arătare era tot Safta de mai demult, scobâlţise 
totuşi şi ea în puteri, în cele care nu se văd pe dinafară. 
Începea să fie mai uitucă, greşea adeseori la numărat când 
trecea de zece, amesteca numele nepoților, îi lua pe unul 
drept altul, uita căruia i-a dat de mâncare şi căruia nu. 

Dar poate şi alta mai tânără în locul ei nu s-ar fi descurcat 
mai uşor între atâta puzderie de copii! 

Pentru că bunica Safta nu avea în grija ei în zilele de vară, 
când oamenilor le crăpa măseaua de graba muncilor de pe 
câmp, numai pe cei trei copi din casă, ai feciorului său cel 
mai tânăr, ci şi pe nepoți după ceilalţi trei feciori şi după 
fată, când copii nu erau nici sugaci, nici destul de mari să 
iasă şi ei la câmp, dacă nu să sape, cel puţin să ajute la fân, 
ori să aducă apă. Se nimerise ca ceilalţi feciori şi fete să nu 
aibă nici un bătrân la casă în grija căruia să lase copii. 

Şi cum bunica Safta rămăsese la casa ei, cu feciorul cel 
Mic, cu lon, şi cum gospodăria lor era aici aproape de capul 
uliţi, le venea la îndemână celorlalţi să-i lase ei copii când 
mergeau la lucru şi să-i ia când se întorceau seara. 

Aşa că în vremea cât se scurgea lumea pe uliţă în sus, se 
deschidea mereu portiţa, şi când unul când altul dintre copi 
i bătrânei îşi lăsau odraslele în curtea cea largă, strigând-o: 

I-am adus şi eu, mamă! 


Văd că i-ai adus! Da' le-ai pus în traistă? 

Pus, cum să nu! 

— Să le fi pus destul, că pe ăştia cu greu îi saturi. O să-mi 
mănânce şi urechile. 

Omul pleca grăbit, iar bunica Safta scotea traista de după 
grumazul copilului şi cerceta ce merinde le-au pus părinţi. 
Apoi lega iar trăistuţa, o ducea în casă, în camera largă 
care dădea spre uliţă, şi o punea pe masă. 

În vreme de-o jumătate de ceas cinci trăistuţe se înşirau 
pe masă. Bătrâna le punea în rând, una după alta, cum 
veneau copii, să ştie care a cui este, pentru că trăistuţele 
tare semănau una cu alta. 

În unele erau merinde mai multe, în altele mai puţine, 
după numărul nepoților. 

Dar câţi erau? 

Aici era greutatea cea mare a bătrânei, şi să-i cunoască al 
cui era fiecare şi cum îl cheamă. Cu cei din casă erau de toţi 
optsprezece copi şi copile, dar bunica Safta, de câte ori îi 
număra, afla tot alt număr, când zece, când treisprezece, 
când cincisprezece. 

Poate nu-i slăbise numai mintea, ci nici nepoți nu 
rămâneau într-un loc până-i număra, ci se amestecau şi se 
învălmăşeau mereu. Din camera dinainte unde-i aduna, să 
le arate la fiecare unde le-au pus trăistuţele, până să apuce 
să-i numere, unii fugeau în tindă, alţi în curte. Cum să-i mai 
numeri? lar dacă încerca să facă adunarea în cap, şti nd 
câţi nepoți i-a lepădat în curte fiecare fecior şi fată, se 
încurca şi mai rău: socoteala în cap nu mai mergea deloc. 

Numărătoarea se mai îngreuia şi altfel. De pe uliţa asta, 
din vecini, mai erau trei-patru femei necâjite care nu aveau 
cu cine-şi lăsa copii acasă şi, la rugămintea lor, bunica 
Safta îi lua sub ocrotirea ei şi pe aceştia. După ce îi dădeau 
de câteva ori copii în seamă, alte dăţi, când erau grăbiţi, îşi 
băgau copii în curte şi îşi vedeau de drum, aşa că bătrâna 
se mai trezea cu un rând de copii în ogradă. Nu mai ştia 
dacă sunt dintre nepoți ei ori sunt copii vecinilor, şi se 


dumerea numai când le vedea şi le lua trăistuţele cu 
merinde de după grumaz şi le punea într-alt rând pe masa 
cea mare din camera dinainte. 

De la vecine mai veneau cinci-şase copi, aşa că acum erau 
în ograda cea largă vreo douăzeci şi trei. Era o grădiniţă de 
copi cum ar fi în zilele de azi şi bunica Safta se învârtea 
între ei ca o cloşcă între pui. Striga la ei, îi certa, avea şi o 
nuieluşă în mână şi pe cei mai neastâmpăraţi, gata de 
ceartă şi de tăvăleală, îi plesnea din când în când. 

Cel mai mare necaz al mătuşi era că le tot greşea numele. 

Mă Ionuţ, ce tot sari într-un picior? 

Nu-i lonuţ, bunică! 

Ha? 

Nu-i lonuţ, e Vasilică. 

Bătrâna nici nu mai auzea bine, mai ales când se schimba 
vremea. 

Măi Ilie, nu te mai scobi în nas că o să-l spargi. 

Nu-i Ilie, bunico! 

Da” cine-i? 

E Pătruţu lui Dumitru. 

Dacă-i el, să-şi scoată degetul din nas, că-l plesnesc. 

Era şi Pătruţ al lui Năstase şi unul a Măriuţei, iar lonei 
erau vreo şapte. Prin sat rămâneau însă mulţi copi de capul 
lor, în grija vreunui bătrân, care aţipea toată ziua. 

Îşi înfulecau bucatele la o mâncare şi-apoi flămânzeau 
toată ziua. 

Bunica cunoştea după obraz pe fiecare nepot al cărui 
fecior era, sau al fetei, ce folos însă, că rar le nimerea 
numele. 

De la o vreme, fi ndu-i lehamite să tot fie corectată, nu-i 
mai striga pe nume, ci zicea „Iu, ăla de colo!” şi întindea 
jordiţa către el. 

Copii săreau cu gura: 

— Mă Toma, nu auzi că te strigă bunica? 

— Tu, aia de colo, nu mai sta cu gura căscată, că intră 
muştele. 


— Auzi, Sâio, închide gura, strigau copi i veselindu-se. 

— Să nu vă butruşiţi, să nu văd că vă daţi pumni, că mă 
pun pe voi cu nuiaua. 

Bătrâna ieşea dintre ei, şi copii, alegându-se în grupuleţe 
după mărime, începeau să se joace în ograda cea largă, 
care se umplea în grabă de gălăgie, cât gândeai că arde. 
Bunica mai intra în tindă, mai punea câte-un lucru la loc, 
dar nu avea multă vreme pace: în câte trei-patru locuri 
deodată se aprindea cearta şi bătăi şi izbucneau strigăte şi 
plânset. 

Bătrâna trecea sprintenă de la un foc la altul şi-l stingea 
îndată cu nuiaua, plesnind în dreapta şi în stânga, fără să 
mai cerceteze care-s vinovaţi. 

— Ha! ofta mătuşa ostenită după ce-i potolea. Voi nu vă 
puteţi juca frumos şi în linişte, uite, ca Măriuţa şi Sora, 
cărora nici gura nu le-o auzi. 

— Că nu-s Maăriuţa şi Sora, bunico, se repezea vrun nepot. 

— Cine-or fi, sunt copile bune. Din ele vor creşte fete 
frumoase şi cuminţi. 

Peste tot cu fetiţele nu avea atâta de lucru. Erau mai 
sfioase, mai fricoase - simțeau că tot nu erau acasă, oricât 
de bine era aici. Băieți erau mai îndrăzneţi şi chiar 
obraznici când vedeau că bunica Safta nu le ştie numele, 
sau că nu aude ce-i strigă ei. 

Ha? Ţi-e foame, măi ăla? Ceri mămăligă cu brânză? 

Nu mi-e foame încă! 

Ce strigi dar? 

Nu strig eu, bunico! 

Copii vecinilor se simțeau mai străini între atâţia nepoți şi 
nepoate, dar numai până intrau în jocul celorlalţi. Unul 
dintre ei era mai mărişor şi mai tare ca toţi, şi adeseori mai 
culca la pământ în trântă repede, pe câte unul, fie şi dintre 
nepoți. 

Cei biruiţi trâmbiţau cu gura strâmbă, şi bunica alerga din 
tindă. 

Ce-i aici? Ce blestemăţie? 


L-a trântit lonuţ a Anicăi. 

Cine? Nepotul zbiera şi mai tare acelaşi nume. 

Iar el? Iar ticala de Ionuţ? Stai tu numai să pun mâna pe 
tine! Dar copilul era în fundul curţi, după grămada de 
lemne. 

Bunica se lăuda în faţa copi lor că n-o să-l mai primească 
în gazdă pe bătăuş, îi spunea seara şi Anicăi, mama lui: 

— Pe lonuţ să nu-l mai aduci, că-i rău şi arţăgos şi bate toţi 
copii. Dar în dimineaţa următoare Anica îi dădea drumul în 
curte, cu trăistuţa după grumaz. 

Dacă se întâmpla să fie în curte, pe aproape, mătuşa Safta, 
femeia se tânguia, gata să miorlăie: 

— Ce să-i fac, bunică, nu am cu cine şi unde-l lăsa! Dar 
dumneata bate-l, nu-l cruța pe tâlhar. Bătrâna se muia: 

— Lasă-l acum odată, dacă l-ai adus. 

Când nu vedea că i-l slobozea în curte, ci se trezea aşa cu 
el, se făcea că nu-l vede, până se aprindea cearta şi bătaia 
într-un punct. 

După ce-l flişcăia cu nuiaua, până nu vedea copilul, zicea: 

— N-o să mai pui tu picior în curtea mea! 

Nu-l mai punea până în ziua următoare. 

Ograda largă era plină de soare şi de căpşoare goale, cele 
mai multe cu păr auriu, puţine, câteva copiliţe, cu cosiţe 
negre. Una avea păr stufos, roşu, neîmpletit în cosiţe. Pe 
unde trecea printre copi îşi purta prin soare flacăra din cap 
cu primejdie să se aprindă. 

Curtea răsuna de nechezul cailor, de mugetul vacilor şi al 
viţeilor, de boncănitul tăurencilor, de cotcodăcitul găinilor, 
de cântatul cocoşilor. Uni alergau în hamuri de sfoară, 
dădeau nărăvaşi din picioare, se opreau şi nu mai voiau să 
meargă. Cei care îi mânau, în mână cu o biciuşcă sau o 
nuia, strigau, smânceau din hăţuri, asudau, până ce cai o 
rupeau din nou la fugă, stând să calce totul în picioare, cât 
se fereau toţi din calea lor. 

Noroc că ograda era largă, şi, în aceeaşi vreme, într-altă 
parte, o vacă ieşea mugind din poiata mărginită de o 


scândură, o viţeluşă rămânea înăuntru şi mugea uşor, scurt 
şi fraged. 

Un copil făcea pe taurul împungaciu, îngrămădind pe vreo 
câţiva în gard, boncăluind furios, iar o copiliţă cotcodăcea în 
grămada de lemne, între vârfurile căreia se ascunsese, 
până când un băiat cucuriga, urcat pe grămada de gunoi 
uscat dinaintea grajdului. 

Dar iată că de la o vreme se face linişte. 

Copii şi copile se adună în grup, se prind de mână şi fac un 
singur şir, afară de doi mai mari. Aceştia se prind numai ei, 
ridică braţele astfel prinse în sus, ca pe o poartă, prin care 
trăbă să treacă şirul întreg şi să prindă pe cel din urmă din 
şir, băiat sau fetiţă, cum se va nimeri. În vremea asta cei 
care fac poarta spun: 

— Floare - mirioare, Mie mi se pare Că-s mai mulţi la voi, 
Mai puţini la noi. 

Şi răspunde şirul întreg: 

— Dacă vi se-mpare, Nu-i cu supărare; Haideţi şi culegeţi, 
Din coadă alegeţi, Voinicul bărbat Cel mai închelmat; Zâna 
cea aleasă, Că-i cu geana trasă Ca o preoteasă! 

Alegeţi ce-o fi, Cum s-o nimeri! 

Şirul înflorit de obraji rumeni, de ochi aprinşi, negri şi 
albaştri, de cămeşuţe şi i albe, cu chindişitură rară pe 
mâneci - câte-un pui roşu - trece liniştit pe sub poartă. 
Numai când se apropie coada, cel din fruntea şirului, şi 
după el toţi cei până la poartă, se reped într-un iureş, să nu 
poată prinde portarii pe cei din coadă. Uneori reuşesc, când 
e avântul mare şi portari mai slabi, alteori nu, şi cel din 
coadă, băiat sau fetiţă, rămâne câştigat de portari. 

În cadenţa versurilor, jocul se repetă mereu, şirul se tot 
scurtează şi creşte cel legat de mâna unui portar, până 
când nu mai rămân decât doi. Acum ei se fac portari, iar cei 
care şi-au făcut slujba conduc şirul pe sub poarta cea nouă. 

Uneori iureşul pentru a scăpa pe cel din coadă e aşa de 
aspru, încât şirul se rupe, sau unii se împiedică şi cad. Jocul 


nu se socoteşte atunci, şi rândul trece din nou pe sub 
poartă. 

Jocul ăsta i-a învăţat şi-i învaţă în toată vara bunica Safta. 
Ea-l supraveghează de fiecare dată. Până învaţă versurile 
trece o vreme, şi până la vara vi toare mai uită pe unele. 

Mai are mătuşa şi alte griji: cei care se joacă de-a caii se 
înverşunează uneori şi izbucnesc pe portiţă în uliţă şi până 
prinde ea de seamă abia-i mai vede, învăluiţi în nori de praf. 

Strigă tare după ei, nu ştie care sunt, nu cunoaşte nume. 
Căluţi nu aud, zburdă şi nechează, dar de la o vreme se 
ostenesc şi se întorc. Vin în pas, pe o aruncătură de băț, 
apoi iar încep goana, şi trec vijelios prin portiţa deschisă. 

— Arză-vă focul! zice bunica speriată. 

Cum sta înaintea porţi în uliţă, erau gata să o răstoarne. 

* 

Până la amiază copii mănâncă de două-trei ori. Uni mai 
ales sunt veşnic flămânzi. E lucrul cel mai greu pentru 
mătuşa, căci ea trăbă să dezlege fiecare trăistuţă şi să le 
împartă copi lor a căror e merindea. Şi de multe ori nu mai 
cunoaşte a cui e, şi trăbă să-i vină în ajutor înşişi copii. E 
nevoie să le împartă cu bună măsură, să le rămână destulă 
mâncare pentru amiază, şi pentru două-trei gustări după 
amiază, că ziua de vară e lungă, şi părinţi se întorc odată cu 
înnoptatul. 

Cu cei trei nepoți din casă n-are nici o grijă. De câte ori li-e 
foame se duc în cămară, unde le-a pus bunica mâncarea. Şi 
dacă o isprăvesc mai devreme, nu-i nici o supărare, le dă 
alta. 

Dar cu ceilalţi are griji şi supărări destule până îi 
mulţumeşte pe toţi. 

Mai are supărare cu vreo şase mai mărunţei, patru copile 
şi doi băieţi, care trăbă să doarmă de amiază. Îi culcă pe 
toţi de-a curmezişul în patul cel din camera dinainte. 

Nici nu mai ştie care a cui sunt, poate sunt dintr-ai 
vecinilor. Ea nu alege. Pe care-l vede moţăind, îl duce la 


culcare, şi-i mai şi flişcăne pe care nu vor să adoarmă, ci 
după ce se văd în pat au poftă de joacă. 

În vremea cât vede de cei somnoroşi se teme să nu-i scape 
pe uliţă cei din ogradă. Ei au umbră sub doi meri din curte, 
şi ar putea să se astâmpere până-i bunica prin casă. 

Vorbă să fie! Câte unul mai adoarme la umbră după cea 
mâncat de amiază, dar celor mai mulţi le arde mereu de 
joacă. 

Apoi, când soarele începe a scăpăta şi umbra casei 
bătrâne umple întreaga ogradă, când unul, când altul iese 
la portiţă şi se uită pe uliţă în sus, să vadă: nu vine mamă- 
sa? 

Acum bunica Safta nu-i mai opreşte să iasă la portiţă: ştie 
că de-acolo nu-i nici o primejdie să se mai mişte până sosesc 
părinţi să-i ducă acasă. 

Le împarte trăistuţele goale, cu ajutorul copi lor care le 
cunoşteau şi dintr-o sută, fiecare pe a lui, şi nu le maiare 
grijă. 

Se isprăvea şi pentru ea o zi de muncă. 

ROITUL STUPILOR. 

De-o săptămână, mătuşa Stana intră de mai multe ori - 
într-o înainte de amiază, pe portiţa grădinii cu flori, unde e 
aşezată stupina. Portiţa e îngustă, scundă, şi bătrâna se 
apleacă tare, şi totuşi abia se strecoară din curte. 

Stupina a ieşit din iarnă în primăvara asta cu 
cincisprezece stupi, câţi au lăsat din toamnă. Au avut hrană 
destulă, că anul trecut a fost bogat în flori şi nici iarna nu a 
fost prea grea. 

Era către sfârşitul lui mai, cu senin înalt şi liniştit, 
întramiezi cu dogoare mare. 

Azi-mâine trebuia să înceapă roitul. 

Mătuşa Stana venea la stupină şi, în fiecare seară după ce 
se întorceau albinele de pe hotar, se uita cu băgare de 
seamă la urdinişul căror coşniţe rămâneau grămezi mai 
mari de albine. Din ele trebuiau să pornească cele dintâi 
roiuri. 


De câte ori intra la stupină într-o înainte de amiază vedea 
că din ele ies grăbite şi înfrigurate cele mai multe albine, 
ţâşnind în aer ca nişte alice, zburând într-o țesătură deasă 
şi încurcată în faţa stupinei, într-un zumzet necurmat, până 
îşi luau drumul în depărtări. 

Mătuşa Stana se trezise cu stupi la casă, şi cunoştea şi 
după neliniştea zborului, şi după melodia deasă ce se 
desprindea din zborul lor că mai ales doi stupi vor roi cât de 
curând. 

Pregătise de mult coşniţele pentru roiuri, le frecase bine 
pe dinăuntru cu mătăcină - buruiană a cărei mireasmă le 
plăcea albinelor 

— avea pusă la îndemână şi o scară pe care să se suie, să 
aşeze coşniţa în pomul în jurul şi deasupra căruia va vedea 
că s-a oprit roiul. 

Dar semnele o înşelau mereu şi iată, era gata să treacă o 
săptămână tot pândind zadarnic, până ce trecea bine de 
amiază. Apoi nu mai intra la stupină până seara; ştia că 
dupăamiază nu mai roieşte nici stupul cel mai încărcat de 
albine. 

De câte ori ieşea din grădiniţa cu stupina, un nepot şi o 
nepoţică, ce pândeau mereu la uşa cea mică până era 
bătrâna înăuntru, întrebau la repezeală: 

Roieşte azi vreunul, bunică? 

Doi sunt gata să roiască. 

Păi, şi ieri ai spus aşa. 

— Am spus ce văd cu ochii, dar gândul şi hotărârea lor 
cine o cunoaşte? Poate nici ele nu ştiu încă, de bună seamă, 
când vor roi. De unde să ştiu eu? 

— Dacă le fluieri, nu roiesc mai degrabă? 

— Fluieratul nu ajută decât numai după ce a ieşit roiul. Da' 
voi să staţi pe-aici, pe lângă portiţă, şi când veţi auzi zumzet 
greu şi veţi vedea că se ridică multe de tot în aer, înaintea 
stupinei, să mă strigaţi. 

Copii rămâneau bucuroşi lângă portiţă, la umbra cireşului. 
Bătrâna la început îi punea să păzească chiar în grădiniţa 


unde era stupina, dar ei o zbugheau îndată în curte; prea se 
învălmăşeau albinele înaintea stupinei, prea fierbeau în 
văzduh şi treceau multe ca nişte alice rătăcite pe la urechile 
lor. 

Alta era până nu dăduseră căldurile. 

Atunci intrau de voie bună la stupină, şedeau lângă un 
strat de calapăr şi priveau pierduţi cum ieşea mereu câte 
una din urdinişuri şi îşi lua zborul, de-acuma, în linie 
dreaptă, către hotar. Nu era nici o primejdie să se izbească 
de ei. 

Se uitau minunaţi, pătrunşi de cântecul zborului lor, şi îşi 
uitau şi de foame. 

Asemenea şi serile când se întorceau la coşniţe, cu 
picioruşele lor de aţă încărcate de ceară - credeau ei - nu le 
era frică să se apropie de stupi, ba pe la spate, îşi lipeau şi 
urechea de coşniţe să audă freamătul înăbuşit, cântecul 
cald dinlăuntru. 

Dar peste zi, cât ce se ridica soarele şi începea căldura 
mare, le era frică să rămână aproape de stupină în 
grădiniţă. Nu se ştie, lumina mare ori căldura vărsa în 
muştele de aur un fel de nebunie, şi ele zburau orbeşte. 

Şi dacă te muşca vreuna, când erau aşa de înverşunate, 
durea tare şi îndată se umfla locul înţepat. 

Nu! Acum nici bunica nu-i mai pune să păzească roitul în 
grădină. A văzut ea că nepoți ei sunt fricoşi încă. Aici, la 
umbra cireşului, la spatele stupinei, nu se rătăcea nici o 
albină, se auzea numai, ca o cădere continuă de apă, 
cântecul lor. 

Doamne! Cum le mai plăcea lor zumzetul ăsta, şi cât era 
de liniştitor şi adormitor. 

Deasupra curţi, soarele se înălța mereu şi ei îşi mai 
schimbau locul sub cireş, unde venea umbra mai deasă. 
Cerul era senin mereu şi prin nuci grădini fluiera, din când 
în când, mierla galbenă. Uneori o ţarcă, o coţofană se lăsa 
în vârful unui par din gard şi, înclinându-se şi bătând rar 
din coada lungă şi neagră, sporovăia repede, întrebând pe 


cei doi copi unde este un cuib cu ouă? Ori le spunea căa 
aflat ea cuibul şi vrea să li-l arate şi lor? 

Ba nu, că ţarca-i hoaţă şi, dacă află un cuib, nu mai spune 
nimănui, ci lasă numai coaja oului mărturie că a trecut şi ea 
pe acolo. 

Poate o să le vină neamuri dintr-alt sat? 

Bunica le-a spus că ţarca-i ştie şi le vesteşte sosirea. 

Oricum, până troscote şi se închină ţarca în vârful parului, 
copii nu-şi mai iau ochi de la ea. Frumoasă pasăre, cine o fi 
îmbrăcat-o aşa de minunat? Surioara lor mai mare, nici 
când îşi pune catrinţa nu-i aşa de împodobită! 

Căldura creşte şi copi lor parcă le-ar veni somnul. Se uită 
mereu prin cireş, dar nu văd nici o cireaşă baremi roşie. 
Sunt abia alburi. 

Las” că se coc ele nu peste mult! 

Nu se ştie: a crescut zumzetul înaintea stupinii, ori au 
aţipit copi i şi când se trezesc le pare zumzetul mai tare că, 
mai de multe ori într-o înainte de amiază, se trezesc 
strigând: 

— Roieşte, bunico! 

— Haide că roieşte! Bătrâna, dacă le-a cunoscut felul, nu 
se prea grăbeşte. Iar li s-a părut, de bună seamă. 

Dar tot vine şi intră în grădiniţă şi cercetează cu grijă 
zborul albinelor şi zumzetul din faţa stupinei. 

— Încă nu roieşte, măi copi! 

Şi buna intră iar în casă. Are treburi destule şi îşi mai şi 
uită de stupi. 

Roieşte, bunico! 

Haide repede că roieşte! De câte ori a venit bunica în 
zadar! Dar odată trebuia s-o nimerească şi copii. 

Bătrâna nici nu mai are vreme să-şi tocmească năframa 
ce-i căzuse pe-o ureche şi intră ca o furtună în grădiniţă, şi 
numaidecât copi i o aud cum fluieră şi bate din palme. 

Băiatul, mai curajos, crapă încet portiţa şi o vede pe 
bunica într-un nor de albine. Abia îi mai vede capul din roi. 


Închide repede portiţa şi ascultă iar cum fluieră şi bate din 
palme. Copila nu cutează să se uite prin crăpătura portiţei. 
Dar frate-său nu rabdă mult şi iar o crapă încă şi mai tare. 

Bunica a înălţat acum într-o mână coşniţa pregătită, tot 
fluieră şi se retrage încet de la stupină, învăluită de roiul ce 
fierbea în jurul ei, deasupra capului, în jurul coşniţei, şi 
până sus, în văzduh. 

Tot retrăgându-se odată cu sumedenia albinelor 
înverşunate care se ţes dese, încât nu mai vezi cerul printre 
ele, bătrâna se opreşte sub un prun în care se aşezau cele 
mai multe roiuri. 

Nu e înalt şi, rezemând scara, urcând, bunica reazemă 
coşniţa între ramurile dese, înţepenind-o bine. 

Apoi coboară, îşi umple poala cu ţărână şi trece dincolo de 
prun, fluierând mereu. 

Se va aşeza aici roiul, ori nu se va aşeza? 

Albinele bătucesc coşniţa pe dinafară, se pun pe ramuri, 
iar se ridică şi zboară printre crengi, cu zumzet mare. 

Oare a intrat matca în coşniţă? Încă nu va fi intrat, căci, 
iată, unele se ridică încă drept în sus, iar altele au ajuns 
până la mărul din apropiere. 

Bătrâna începe să zburătăcească în văzduh cu ţărână din 
poală, să întoarcă pe cele ce vor să se depărteze de prun. 

— Haideţi şi voi, măi copi! Aruncaţi şi voi cu ţărână în 
calea celor ce vor să ia tălpăşiţa! 

Copii nu îndrăznesc îndată. Numai când bunica le strigă a 
treia oară, a patra oară, cu glas mânios, se strecoară cu 
frică pe portiţă. 

Luaţi ţărână şi aruncaţi. Veniţi lângă mine. 

Dar nu ne muşcă, bunică? zise copila. 

— Acum au ele altă treabă mai mare, nu să vă muşte pe 
voi. Nici nu ne văd. Haideţi aici! Copii ascultă, se apropie şi 
văd că albinele zboară destul de sus, şi-s tare grăbite. 

Încep să arunce şi ei cu ţărână în calea celor ce parcă ar 
vrea să se depărteze de la prun. Şi când mai prind inimă, 


încep să fluiere şi ei ca şi bunica şi să bată din palme când 
nu aruncă cu ţărână. 

Norul de albine e tot mai gros în jurul prunului, coşniţa nu 
se mai vede, e bătucită pe dinafară de ele şi bătrânei i se 
pare, de la o vreme, cum se uită la coşniţă mai de-aproape, 
că o şuviţă întunecoasă, mişcătoare, se scurge de pe pereţi 
coşniţei înăuntrul ei. 

Când se încredinţează că a văzut bine, nu mai aruncă cu 
ţărână, nu mai fluieră, şi le face semn copi lor să-i urmeze 
pilda. 

— S-a aşezat matca în coşniţă, copi! 

De-acum nu mai fuge roiul. Vor veni ele şi cele care se mai 
învârt prin alţi pomi. 

Copii nu cutează să vină prea aproape; bunica le arată 
pârâiaşul acela mişcător ce se scurge în coşniţă. 

— E mare roiul, bunică? 

— E roi bun. Când vor intra toate în coşniţă, vom vedea şi 
cât e de mare. 

— Le-a mirosit bine coşniţa! zice copila de departe. 

— Păi dacă a frecat-o bunica cu mătăcină! 

Asta-i buruiana albinelor, aşa-i, bunico? 

— Am rupt şi eu mătăcină şi am frecat-o, aşa-i, bunică? 

— Aşa-i, mi-ai ajutat şi tu! Încă nu e amiază, dar nu-i mai 
trăbă mult. Cei doi copi aproape nu mai au umbră. 

Înaintea stupinei albinele ţes mereu aceeaşi pânză piezişă 
ce se înalţă către grădină. Stupi care n-au roit se cunosc: pe 
urdinişul lor albinele ies şi intră buluc. 

Urdinişul celui din care a plecat roiul nu e bătucit de 
albine; aproape că le poţi număra pe cele care ies şi care 
intră. 

Copii au rămas în apropierea prunului în care s-a pus 
roiul. Aici zboară tot mai puţine albine şi-s toate sus, nu-i 
primejdie să-i muşte. 

De la o vreme bătrâna îşi tocmeşte năframa care i-a căzut 
pe ceafă, îşi face o cruce şi zice: 


— Haideţi să mâncaţi de-amiază. Copii se urnesc cu greu 
din loc. 

— Nu fuge roiul, bunico? întreabă fetiţa, tocmindu-şi şi ea 
năframa cu puncte albe, care-i lunecase tare pe-o ureche. 

— De-acum nu mai fuge! 

— Cum să mai fugă dacă a intrat în coşniţă? o înfruntă 
fratele său. Bunico! E mare roiul? 

Bătrâna chiar cobora scara. Se uitase să vadă cât e de 
plină coşniţa. 

— Mare! Ăsta poate roi la anul de două ori. 

Pe departe de stupină, unde albinele se ţeseau fulgerător - 
oleacă înnebunite parcă de lumină şi căldură, ori de 
neastâmpărul roitului apropiat - copii se strecoară pe 
portiţă în curte. Bunica vine în urmă, după ce s-a mai uitat o 
dată cercetător la stupi. 

— Mâine poate mai roieşte unul sau doi. 

Le-a fost greu până s-au pornit! Intră şi ea, după copi, în 
tindă. Acum e linişte grea peste sat, peste grădini. Soarele 
parcă nu vrea să înceapă a cobori, ci-şi joacă încă multă 
vreme undele pâlpâitoare, de argint, în mijlocul tăriei. 

Copii dorm de amiază, bunica îşi vede de o sută de treburi 
mărunte şi în răstimpuri intră în grădiniţă să vadă ce mai 
face roiul. 

Bine face! Puţine albine se mai învârt în jurul coşniţei. lar 
când îl cercetează în asfinţitul soarelui, numai două nu se 
aşezaseră încă pe ciorchinele greu de albine, care umplea 
mai mult de jumătate coşniţa mare. 

De-acum să vină fată-sa şi ginerele de la câmp, să ridice 
primul roi din anul acesta şi să-l pună în stupină, în rând cu 
stupi, în locurile unde au stat cei pe care i-au tăiat în 
toamna trecută. 

Pe înserate, odată cu părinţi, intră şi cei doi copi în 
grădină să vadă cum vor cobori coşniţa cu roiul. 

Acum nu mai zboară nici o albină, nici în jurul roiului, nici 
înaintea stupinei. Nu se aude decât un vâjâit surd, înfundat, 
care pătrunde în stupină, şi un miros aromat de ceară. 


Înaintea a trei coşniţe albinele stau ciucuri, nu se mai vede 
urdinişul. 

— Astea poate roiesc mâine! zise copilul, privind cu aer de 
cunoscător la mamă-sa. 

— Poate! Li-e şi vremea, răspunse femeia cu gândul 
aiurea. 

Când ieşiră tuspatru din stupină în curte, din înălţimi îi 
privi o stea, singura care şi răsărise, scăpărând de bucurie. 

LA SECERIŞ. 

Văzduhul înalt - fumuriu la poalele boltituri - a încremenit 
deasupra lumi albastru, inundat de lumină tare, ce 
izvorăşte de pretutindeni din înălţimi, nu numai din argintul 
jucăuş al soarelui. Pleoapele coboară instinctiv şi ochiul 
mijeşte, ca de somn, privind parcă ostenit prin tăietura 
îngustă. 

Se apropie miezul zilei şi căldura creşte mereu. Din 
marginea lanurilor de grâu, satul se vede în vale ca într-o 
ceaţă rară, subţire, cu casele ascunse în pomet, ca pete de 
var unde şi unde. Numai clopotniţa, cu acoperişul de 
tinichea albă, arde în valuri tremurătoare de lumină, care 
se desprind mereu ca dintrun izvor nesecat şi se pierd în 
aer. 

E în toiul secerii şi din lanurile de grâu, din crucile şi clăile 
de snopi, s-a împânzit în aer mireasma boabelor coapte, a 
spicelor pline şi grele, ca o aromă a vieţi celei nouă, cu o 
adiere de pâine proaspătă. Hotarul satului e împărţit afară 
de păşune, în trei table pentru grâu, porumb şi ogoare, aşa 
cum a rămas din vechime. Acum tot satul era în lanul 
nesfârşit de grâu, cu bărbaţi, cu femei, cu copilandri, şi în 
multe părţi cu sugaci care dormeau înfăşaţi la umbra clăilor 
de snopi, gângureau ori scânceau, iar cei mai treji strigau 
flămânzi, repede şi tare, ca nişte broaşte ciudate la 
marginea bălți. 

Cu secera albă la zimţi, fulgerând în lumina soarelui, pe 
umbră, femei tinere se grăbeau, şi de ici şi de colo, către 
orăcăitul cu care văzduhul nu era obişnuit. Dintr-o mişcare 


îşi tocmeau năframa pe cap şi se grăbeau, cu umbletul 
mlădios, alintat parcă. 

Unele erau tinere de tot, ca nişte mlădiţe. 

Obraji le ardeau, răcoriţi totuşi după ce se ridicaseră din 
şirul secerătorilor, unde căldura dogorea, şi din holda 
înaltă. 

Secerătorii erau împrăştiaţi fiecare pe tabla lor de grâu. 
Prin lanul nesfârşit erau delniţe secerate, cu snopi clădiţi în 
cruci, cu alţi ridicaţi numai în picioare, în urma 
secerătorilor, cele mai multe cu secerători înşiruiţi în faţa 
peretelui de holdă. 

Se făcuse grâu bun, cu paiul înalt, cu spicul greu, 
încârligat spre pământ. 

Dogoreala văzduhului grăbise coacerea şi oamenii, mulţi, 
secerau nu numai ziua, ci şi noaptea, după ce se arăta luna 
plină, enormă, sângerie la început, când se ivea de după 
Măgura mare, apoi tot mai albă şi mai subţire, să poţi vedea 
prin discul ei. 

Se apropia amiaza şi tot mai multe femei răsăreau prin 
lanuri cu desagi sau traiste în spate, cu coşuri în mână, 
acoperite cu merindeţe albe. La umbra unor snopi —umbră 
săracă - aşterneau masa şi chemau pe secerători. 

Fierturi acrişoare, de salată, de fasole verde, cu mămăligă 
caldă încă, îi răcoreau pe muncitori, care, după ce le 
sorbeau tăcuţi din blide, căpătau glas şi, cu larmă destulă, 
veseli, se înfruptau mai departe cu mămăligă cu brânză sau 
pâine cu slănină. 

Dar până ţinea încă prânzul, copilandri şi copi mai răsăriţi 
porneau cu ulcioarele după apă la fântânile din păşunele 
vecine, unde se adăpau vitele. 

Erau fântâni adânci, cu apă bună şi rece, cu cumpănă. Pe 
drum ei îmbucau încă din bulzul cu brânză. 

În curând se împânzea păşunea de ei, unii mergeau, alţi 
veneau cu vasele pline - căni, ulcioare sau „fedeleşe” - vase 
cilindrice de lemn de brad - care păstrau mai multă vreme 
apa rece. 


* 


Într-o tablă mare, de vreo zece hectare, secerau trei famili 
de ţigani. Întovărăşite, ele au luat cu „ruptul” secerişul 
holdei unui ţăran mai înstărit şi care nu avea copi. Plata nu 
era în bani, ci în clăi de grâu, pe care omul trebuia să le 
ducă şi la îmblătit cu carul lui. 

Cele trei famili erau înrudite, bărbaţi şi femei abia trecuţi 
de treizeci de ani şi care ieşiseră la secere cu toată casa. 
Erau vreo şapte-opt băieţi şi fetiţe, tuciuri, cu capul gol, 
numai în cămăşuţe, cu ochi negri, arzători şi neastâmpăraţi, 
uni mai mărişori, alţi se târau încă de-a buşilea. 

Una dintre femei, la apropierea amiezi, aţâţă focul, atârnă 
de parul cu cârlig ceaunul şi puse apă de mămăligă. Din 
pari, câteva scânduri şi ţoale rupte înjghebaseră un fel de 
colibă, în care dormeau noaptea copi i şi stăteau la umbră 
peste zi când îi potopea arşiţa soarelui. 

Stăpânul delniţei de grâu nu venise decât la început când 
făcuse târgul cu secerători, după multă ciorovăială şi într-o 
larmă mare, şi nu mai veni decât la isprăvitul secerişului, să 
numere clăile de grâu şi să socotească împreună plata lor în 
clăi. Lucrul era dat cu „ruptul”, nu avea să se teamă că 
oameni se vor lenevi la secerat, să se pârjolească grâul şi să 
se scuture: secerătorii se vor grăbi şi singuri să 
isprăvească, şi ştia cât sunt de harnici. 

Uscăturile pentru foc le aduceau în toată dimineaţa 
bărbaţi dintrun crâng de salcii, ce creştea în apropiere, în 
păşunea vecină, unde a fost o baltă, din care, pe seceta şi 
dogoreala asta, nu mai rămăsese nici un strop de apă. 

Cât ce începu să se ridice fumul, copii făcură roată în jurul 
focului - cei mai mici pe vine - şi priveau încântați la fum şi 
la flăcări. 

Secerători ceilalţi erau departe de colibă, dar văzură şi ei 
fumul şi se bucurară. 

Uite, mă, că iese fum! 

Harnică femeie Saveta! 

Păi dacă-i femeia mea! 


— Şi ce-i dacă-i a ta? A mea nu e tot atât de harnică? 

Harnice sunt toate trei, ce vă sfădiţi? 

Secerile începură să vâjâie şi mai repede prin peretele 
holdei, să câştige cât va pierde cu amiaza. Erau lihozi de 
foame, dar despre asta nu pomenea nici unul nimic. Erau 
oameni mândri şi nu se tânguiau, ba se întreceau care să 
secere mănunchiuri mai mari. 

Femeia care se învârtea în jurul focului trimise în grabă pe 
copii mai mărişori după apă. Porniră vro patru cu 
ulcioarele de lut în mână. Doi dintre ei erau încinşi peste 
cămăşuţe cu o sfoară şi ei mergeau în frunte. 

În urma celor patru mai venea al cincilea cu mâinile goale. 
Abia se ţinea de ceilalţi, dar nu voia să rămână la colibă. 

În curând ajunseră în păşunea comunală şi luară drumul 
către cele trei cumpene ce-şi înălţau grumaji uriaşi în 
văzduh. 

Încă erau rari copilandri şi copi i care mergeau cu 
ulcioarele după apă. Era încă devreme. 

Dacă nu era nimeni la fântână, ţigănuşi scoteau cu greu 
apa: şi să coboare cumpăna şi să o ridice cu găleata plină. 
Câte doi sau câte trei se încleştau cu mânuţele cănite de 
ruda cumpenei. Dar aproape totdeauna se afla sau venea 
îndată la fântână un fecior sau un copilandru şi le scotea 
găleata cu apă. Pe căldura înăbuşitoare setea ardea, usca 
gâtlejul - mai ales femeilor şi copi lor - şi nu era altă apă în 
apropiere. 

Uneori câte-un fecior, înainte de a scoate vadra plină, 
ridica în braţe pe câte-un puradel şi se făcea că-l aruncă în 
fântână. Nu numai cel înşfăcat, dar toţi strigau ca din gură 
de şarpe, deşi după o întâmplare ca asta ştiau toţi că 
fecioraşul glumeşte. Se înspăimântau, dar ochi le râdeau. 

De data asta fu ridicat deasupra fântâni copilaşul care se 
ţinea cu greu în urma celor patru, dar el nu zbieră, nici nu- 
şi deschise gura, deşi ceilalţi ţipau din răsputeri. 

Strângea tare din dinţi şi se zvârcolea în braţele 
copilandrului, dar era mut ca muţi. 


— Cum îl cheamă pe ăsta, măi? întrebă tânărul, punând 
copilul pe pajişte. 

Dinu-l cheamă, răsuflară uşuraţi ceilalţi. 

Dinu să-l cheme, dar să ştiţi că ăsta e un pui de zmeu, nu-i 
fricos ca voi! Aşa-i, Dinule? Copilul lumină vesel din ochi, 
dar nu deschise gura. 

— Ce taci, mă? îl întrebă un puradel mai mare. 

— Vorbeşte, că doară nu eşti mut, îi spuse altul. Dar Dinu 
parcă nu-i aude. Se părea că-şi plimbă limba prin gură, cu 
dinţi strânşi. 

Îşi umplură ulcioarele din găleată şi porniră spre locul în 
care secerau părinţi lor şi de unde se ridica un sul de fum 
alburiu în văzduh - călăuza lor. 

Cât ce ajunseră copii, puseră vasele cu apă în coliba 
improvizată şi ei se adunară în jurul focului. Muma unuia 
dintre ei înăcrise zeama de salată şi în jur se răspândea 
mireasma de oţet, care deştepta şi mai tare pofta de 
mâncare a copi lor, ca şi aroma caldă a mămăligi ce fierbea 
în ceaun. 

Numai Dinu - băieţaşul ca de vreo patru ani, cel ce nu-şi 
deschise gura ca un mut - zăbovea în colibă, tot cotrobăind 
prin cele trei şerpare de piele, vechi şi roase - se vedea 
bine că-s moştenire de la bătrâni care se călătoriseră de 
mult pe tărâmul celălalt. 

Îşi ţinea gura tot strânsă şi din când în când părea că 
limba îi umflă un obraz. 

După o căutare zadarnică prin cele trei şerpare ieşi la foc 
şi el şi se trânti mai la o parte. 

Nu peste mult mâncarea fu gata, femeia dădu un chiot şi 
îndată porniră încoace, cu secerile pe umăr, trei bărbaţi şi 
două femei, cu capetele goale, numai în cămaşe bărbaţi, iar 
femeile încinse cu câte o şurţă pestriță, zdrenţuită. 

Toţi cinci intrară întâi în colibă să bea apă 

— şi părea că nu se mai satură, aşa de îndelungat ţineau 
ulciorul la gură. 


Apoi se cuibăriră roată în jurul mănâncări şi muncitori şi 
copii. 

Numai tatăl lui Dinu, un om voinic, zvelt, tuns până la 
piele, cu nişte sprâncene negre, arcuite, groase, nu mai 
ieşea din coliba improvizată. 

— Haide, mă, că-i târziu şi ne grăbim, îi strigă nevastă-sa. 
Dar omul cotrobăia mereu prin şerparul lui, prin colibă, 
scutura haine, ţoale, şi era tot mai cătrenit, cu cât nu găsea, 
se vede, ce căuta. 

Văzură şi ceilalţi că-i tot mai furios. 

— Haide, mă; ce dracu” cauţi? Hai, că se răceşte zeama, îi 
strigă nevasta. 

— Mi-a furat cineva băncuţa din şerpar, strigă omul 
mânios. 

— Ce bâncuţă, mă? 

— Am avut o băncuţă de argint, de douăzeci de bani, şi mi- 
a furat-o cineva. 

— 'Ţi-o fi furat-o diavolul! cine să ţi-o fure? 

Când auziră de ce-i vorba, toţi îşi uitară de mâncare, şi 
copii. Dinu, încalte, nici nu luase încă lingura în mână. 

— Măi, oameni buni, care mi-aţi furat-o daţi-mi-o. Nu mai 
am nici un ban altul, şi nu mai am pe ce-mi cumpăra tabac! 

— Vezi c-o fi căzut pe jos, zise un ţigan. Va fi căzut din 
şerpar. 

— Cum să cadă? Poate ştii tu? Ai văzut-o tu? 

— De unde s-o văd? Da' mă gândesc că copii ăştia se tot 
joacă prin colibă şi vor fi întors şerparul cu gura în jos. 

Copii! Nu copii ăştia ştiu ce-i banul, ci oameni mari. 

Haidem, mă! Vei crede că ţi-am furat eu bâăncuţa? 

— Tu ori Pătru, ori vreuna din muierile astea! Dracul n-a 
venit să mi-o ieie. 

La vorbele astea toţi se învolburară, săriră în picioare, 
începură să strige şi să gesticuleze, se părea că toţi sunt 
gata să sară la păgubaş, făcând în jurul lui un cerc, din care 
se aruncau mereu braţe furioase. 


De multă larmă, cei doi bărbaţi se rupseră din cerc, 
intrară în colibă, îşi luară şerparele şi, venind, ţinându-le cu 
deschizătura în jos, le băteau cu palma şi le scuturau. 

Eu am furat băncuţa, mă? 

Eu am furat-o? 

Şi amândoi îşi scuturau şerparele în faţa păgubaşului. 

Cele trei femei năvăliră şi ele în colibă, îşi înfăşurară 
zdrenţele şi le scuturară şi ele în faţa omului. 

Eu am furat băncuţa? 

Ori eu? 

— Sau eu că ţi-s nevastă? Cum te-ai putut prosti aşa? Ai 
pierdut băncuţa cine ştie pe unde şi acum ţi s-a răscolit 
veninul. Haideţi să mănâncăm, că se răceşte zeama! 

Dar, înverşunaţi cum erau cu toţi şi de învinuirea 
mincinoasă şi de foamea care le chiorăia în măruntaie, nici 
unul nu se puse să mănânce, ci strigau şi lărmuiau, şi 
începu fiecare din cei trei bărbaţi să-şi pălmuiască băieţi 
mai mărişori, să-i întrebe unde au ascuns băncuţa. Copii 
urlau şi se jurau urât că n-au văzut nici o băncuţă. 

Acum intrară în colibă şi bărbaţi şi femeile şi începură să 
scuture şi să caute peste tot. 

Mai căutară o dată şi femeile prin cele trei şerpare. Nu era 
nici o băncuţă, nici un ban de aramă, nici un fel de ban, ci 
numai rămăşiţe de tutun de pipă. 

Cu încetul larma începu a se potoli, şi oameni, tăcuţi şi 
încruntaţi, se aşezară la mâncare. Copii se grăbiră mai întâi 
cu lingurile - cei mai mărişori, cei mici scânceau până 
ajungeau femeile să le dea şi lor de mâncare. 

Numai Dinu şedea cu lingura în mână şi nu mânca. De lao 
vreme mamă-sa băgă de seamă. 

Mănâncă, Dinule, ce mai aştepţi? îl îndemnă ea. 

Mănâncă, mă, îi strigă şi tatăl său, păgubaşul. 

Dar copilul rămânea cu gura strânsă, cu lingura goală în 
mână. 

— Mănâncă, mă, nu vezi că se isprăveşte din blid? îi spuse 
cu ciudă mamă-sa, după ce blidul fu umplut din nou cu 


ciorbă acrişoară de salată, şi-i dădu şi un pumn în spate. 
Dar Dinu nu se mişcă. 

— Se vede că nu-i place zeama, tu, vecină, nu-l mai şi bate, 
zise una dintre femei. 

— Ba-i place, arză-l focul, dar azi nu ştiu ce are, zise mama 
lui Dinu furioasă. 

Şi, fără să mai zică o vorbă, îşi umplu lingura de lemn cu 
ciorbă şi i-o turnă cu putere în gura lui Dinu, abia 
descleştându-i dinţi. 

Copilul începu să tuşească tare, să se înece şi, deodată cu 
tusea, îi sări din gură băncuţa de argint şi căzu drept în 
blidul cu zeamă. 

Uite băncuţa! strigară vreo trei glasuri. 

Unde-i? întrebară alţi. 

A căzut în blid! 

Toţi se plecară asupra blidului plin de ciorbă şi femeile 
începură să caute cu lingura. 

O simțeau, dar nu o puteau prinde şi scoate. 

Goliră ciorba în oală şi pe fundul blidului văzură cu toţi 
banul alb de argint subţire, lustruit de mult umblat prin 
mâinile şi pungile oamenilor. 

— Ilote, mă, bâncuţa! strigă vesel păgubaşul. 

Dinu însă plângea cu gura strâmbă, cu ochi ţintă la 
băncuţă, în vreme ce feţele tuturor înfloriră de zâmbete. 

Văzut-ai hoţul? lată cine ţi-a furat băncuţa şi ne-ai făcut să 
ne jurăm pe cele sfinte! zise un bărbat. 

Acum apucă-te şi-l bate, să nu fure mai mult! zise zâmbind 
celălalt. Păgubaşul îşi luă banul de argint şi se uită la el pe 
toate feţele. 

În curând secerătorii se trântiră pe-o lature şi se culcară 
de amiază, iar copi iintrară în umbra colibei, unde aţipiră şi 
ei pe rând. Dinu în urma tuturor. Şi în somn îl mai 
cutremurau suspine la răstimpuri depărtate. 

* 

După odihna amiezi secerători intrară iar în toate lanurile 
şi secerile vâjâiau în peretele des de holdă. Pe la mijlocul 


după-amiezi, când începu să se răcorească, în unele lanuri 
muncitori se opriră câteva minute să îmbuce de ojină, apoi 
pretutindenea bărbaţi şi flăcăuandri începură să lege 
snopii, să-i adune şi să-i clădească în cruci. 

Tot mai multe şire drepte se înălţau în miriştile proaspete, 
dând o înfăţişare nouă lanurilor, ca nişte paznici înlănţuiţi, 
ridicaţi din pământ. Şi copii cărau, târau după ei snopi, la 
şirurile ce se înălţau. 

Cu cât creştea răcoarea, se porneau cântecele fetelor din 
tot mai multe lanuri. 

Femei cu desagi ori traista pe umăr, cu coşurile pline cu 
oale goale în mână, porneau acum spre sat, să pregătească 
cina. Bine de cele care aveau vro bătrână acasă şi puteau 
secera şi ele pe răcoare până se însera, când se întorceau 
cu ceilalţi la cina gata. 

Din când în când se înălța din lanuri cântecul cununii, a 
celor ce au isprăvit de secerat şi ieşeau în drum cu cununa 
de spice în trei braţe, grăbinduse veseli şi plini de glume 
spre sat. 

Văzduhul, după apusul soarelui, se cobora mereu, iar 
deasupra lui începeau să licărească stele mici, ca nişte ţinte 
de argint. 

Deasupra satului se înălţau tot mai des suluri de fum şi de 
pe uliţe se simţea aroma fierturilor de pe vetrele din tindă. 
Satul răsuna de cântecele cununii şi ţipete speriate şi 
vesele se ridicau în văzduh când cei care purtau cununa 
erau întâmpinați cu vedre de apă din care erau botezați. 

Cei rămaşi în lanuri să secere şi noaptea se culcau după 
cină până răsărea luna. Unii adormeau îndată frânţi de 
osteneală. Dar fetele şi feciori stăteau de poveste şi se 
ţineau de hârjoane, până se trezeau cântând. 

Cum sorbea văzduhul cântecele tinere! Şi cum scăpărau în 
înălţimi stelele - o puzderie până se arăta luna. Atunci cele 
din jurul ei, şi până departe, nu se mai vedeau. 

Mireasma grâului copt, a grăuntelui şi a paiului, creştea 
tot mai pătrunzătoare, mai grea, mai plină ca peste zi în 


zăpuşeala soarelui. 

Ca un nou roi de stele nevăzute se înălța în văzduh de 
pretutindeni cântecul greierilor. 

Din fânețe pătrundea uneori până aici glasul aspru al 
cristeilor. 

* 

Cele trei famili de ţigani care secerau cu „ruptul” îşi făcură 
şi cina în mirişte, şi acum, după ce nu mai rămăsese în 
pipele de lut ars, roşu, ale bărbaţilor, decât numai scrumul, 
se culcară şi ei. În coliba improvizată se culcară, ca de 
obicei, numai copi i. Dormea acum şi hoţul, fără să mai 
suspine. Bărbaţi şi femeile, rupţi de oboseală, dormeau cu 
gura căscată, sforăind cu înecăciuni. 

Noaptea e călduţă. Nici o boare nu adie din vro parte, ci 
răcoarea coboară mângâietoare din văzduh, din înălţime. 

În curând începe a se înălța la răsărit şi nu peste mult se 
iveşte luna curioasă să vadă ce mai face lumea asta. 

Dar curiozitatea îi trece repede: vremea cât a privit 
înceţoşată. Acum pluteşte rece şi nepăsătoare şi se tot 
înalţă pe bolta cerului, tot mai străvezie. Muncitori se 
deşteptau cu greu, căscând, să se vadă fălcile, trosnindu-şi 
braţele înţepenite. Cum ar mai fi dormit! 

Lanurile în care se seceră şi noaptea au început apoi să 
răsune. Acum se auzea vâjâitul fiecărei seceri. Oameni 
lucrau tăcuţi, plini încă de somn şi oboseală. În locul lor 
vorbea şuierul secerilor. Secerau şi noaptea oameni cei mai 
necăjiţi şi nu holdele lor de grâu, căci nu aveau, ci lucrau cu 
„ruptul” de la cei mai avuţi, şi voiau să isprăvească repede, 
să mai poată lua şi de la alţi, pentru ca la sfârşitul 
secerişului să poată îmblăti şi ei câţiva snopi, să aibă pâine 
pentru sărbători. 

MOŞ IONIŢĂ. 

Satul se prelungeşte cu uliţa lungă până la poalele 
dealurilor împădurite, în fundul cărora se ridică în cer 
culmile munţilor. Uliţa lungă urcă uşor pe marginea 


râuleţului de munte ce-şi frământă necurmat, în bolovani 
luci de pe fund, apa rece, cristalină, tare. 

Când se frânge în bolovanii ascuţiţi se sfarmă, ca de sticlă. 

De pe Cetăţuie - un deal înalt, rotund, îmbrăcat în tufişuri 
de mesteacăn, cu urme de ziduri dărâmate - uliţa asta se 
vede pornind din vatra satului, ca un braţ prea lung din 
trup, nepotrivit cu celelalte uliţi şi hudiţe. 

E o stradă întărită, pietruită cu bolovănaşi din râu, cu case 
tot de piatră, acoperite cu ţiglă; de pe Cetăţuie poţi număra 
fiecare clădire, aşa e de înalt dealul acela, întărit odată, 
deasupra unei strâmtori uşor de apărat. 

Şuviţa de apă, ce coboară din izvoarele din munţi, nu 
seacă niciodată şi, îndată ce scapă primăvara de învelişul de 
gheaţă, nu mai ştie alta decât să cânte ziua-noaptea. 

N-are nici un nume decât „Râul” şi nu e decât un braţ mai 
slab al unei ape mai mari, care apucă din munţi pe alt 
povârniş şi duce trunchi de brazi în spate. 

Râul de pe uliţa lungă, cât e de mic, nu seacă niciodată şi 
din el se adapă vieţuitoarele satului şi mulţi dintre locuitori, 
deşi în sat sunt şi fântâni. 

În albia râului sunt pietre mari şi chiar pietroaie. Când 
coboară în vatra satului, de unde începe uliţa lungă, este un 
teren larg, semănat cu pietre mari, unele rotunde, altele ca 
nişte bucăţi de stânci, prinse, înţepenite în pietriş şi nisip, 
unele de mult au prins muşchiul pe ele - altele mai de 
curând. 

Când ajunge râul aici, apele se pierd, sunt supte în 
turiştea asta de pietriş şi nu mai iese la iveală până departe, 
când se adună iarăşi în albia râului. 

Ce apă mică! Cum a putut să care aşa pietroaie? 

Mic de obicei, dar când se topesc zăpezile din munţi la 
repezeală, sau când se descarcă vara ploi mari, 
îndelungate, ori când se rupe cerul, râul vine cu ape mari, 
învolburate, aleargă ca un balaur cu valuri tari, cu creastă 
de spumă aspră în spinare, iar întunericul lui clocote şi 
bubuie, de pare că fierb cazanele iadului. Atunci aduce 


pietroaiele cele mari, pe care le poartă şi le izbeşte ca pe 
nişte jucări, fierbe şi sare peste piedici şi împroaşcă cu 
stropi până departe. 

Pe terenul plin de pietriş şi de pietroaie, de unde începe 
uliţa lungă, creşte troscoţel gras şi e plin de gâşte albe ca 
neaua şi de paznici lor, copi între cinci şi şapte ani. Gâştele 
rup lacome cu ciocurile aspre firele de troscoţel, tot 
smâcind din capul mic, cu ochi de mărgea, şi se împrăştie 
până unde se înfiripă iarăşi râul, sau în sus, până nu s-a 
pierdut încă în pietriş. Beau mai mult din trecere de vreme, 
înălţându-şi grumaji lungi, încordaţi, intră în apă, se ciupăie 
de douătrei ori, dându-şi grumaji pe spate, ies apoi şi pasc 
din nou, după ce au vorbit puţin una cu alta, tot lungindu-şi 
gâturile, gâgâind potolit. 

Când pornesc pe râu în sus, copii nu le au grija, dar când 
se duc la râu unde se iveşte din nou din pietriş, pleacă 
doitrei să le întoarcă, să nu se piardă prin sat. 

Peste drum de terenul cu bolovani, la începutul uliţei lungi, 
este o casă veche de piatră, cu doi vişini mari în curte şi cu 
doi bolovani mari rotunzi la portiţă, care ţin loc de laviţă. 

Pe portiţa aceea, cât ce dau căldurile verii, iese în fiecare 
zi un moşuleţ adus puţin de spate, cu părul alb, lung până 
pe umeri, cu o pălărie veche, fără culoare anumită, cu 
boruri largi, pleoştite, încins peste cămaşa aspră de pânză 
cu un şerpar lat, încălţat cu opinci, bine strânse cu nojiţe pe 
picior, cu fluierele înfăşurate cu curele negre, de două 
palme, în mână cu o biciuşcă. 

El iese din curte, ţine deschisă portiţa şi începe a chema: 

— Ţuguli-ţuguli; ţugu-ţugu! 

Şi îndată năvălesc din curte vreo opt purceluşi - să tot fie 
de două luni, li se cunoaşte încă pe păr învârstatul de la 
naştere - şi aleargă, adulmecând din năsucurile fragede la 
troscoţel şi încep să rupă pe întrecute. 

Bătrânul închide portiţa şi, cu o cârje lucie în mână, merge 
agale la pietroiul cel mai mare şi şade. Piatra e fierbinte, 


dar omului îi place, şi priveşte împrejur cu ochii lui albaştri 
împăienjeniţi. 

Obraji lui sunt roşi, fără zbârcituri, şi mustaţa albăcolie e 
lăsată pe oală. El cască straşnic şi nu mai are ce arăta în 
gură: e pustiu. 

După o vreme îşi scoate pipa mică, afumată, din şerpar, ca 
şi băşica cu tutun, o umple, scapără din amnar şi cremene, 
aprinde iasca şi-i dă foc tutunului. Apoi îşi pune pe-ndelete 
toate sculele iar în şerpar şi, rezemat de cârja lucie, începe 
să colbăiască. 

Nouraşi, pâlcuri mici de fum vineţiu, i se înalţă deasupra 
capului, să se mistuie grabnic în văzduh. Nu s-a aşezat bine 
pe pietroiul lui şi copii încep să-i sară înainte. 

Moş Ioniţă! 

Ai venit şi dumneata, moş Ioniţă? 

Da' ţi-s flămânzi purcei, moş Ioniţă, uite-i cum înfulecă. 

— Flămânzi, vezi bine! Gâştele voastre nu-s flămânde 
dimineaţa? 

— Da' acum nu-i mai dimineaţă, moş Ioniţă! 

— Nu va fi! Pentru că-i soarele sus? Vara răsare soarele 
devreme. 

— Ai scos azi târziu purcei, moş Ioniţă! 

— Bine că v-aţi scos voi gâştele devreme. 

Vom vedea care se vor sătura mai curând! 

Păi gâştele rup numai câte-un fir. 

Da' nici guşa nu li-e mare. 

Purcei n-au guşe, moş Ioniţă? 

— Măi, că prost te-a mai făcut maică-ta! Cum să aibă, că 
doar nu-s păsări! 

— Bunica zicea că nu-i pasăre ca porcu' şi buruiană ca 
curechiul. 

— Asta-i zicală să arate cât îs de bune verzele cu carne de 
porc. 

Copi i mai sgăură ce sgăură în jurul moşneagului, apoi îşi 
văd de gâşte şi de jocurile lor. Caută pietricele mici, albe, 
rotunde, şi se joacă „de-a bencile”. Iau în palmă 


douăsprezece pietricele, le aruncă sus, le prind pe care pot 
pe dosul mâini, pe acestea le saltă din nou cu dosul şi le 
prind în palmă. Care reuşeşte să prindă mai repede toate 
pietricelele, câştigă jocul şi nu mai are grijă de gâşte: trăbă 
să le grijească cel care a pierdut. 

Moş Ioniţă rămâne singur şi când nu mai vede purceluşi în 
apropiere începe să-i cheme: 

— Ţuguli-ţuguli! ţugu-ţugu! 

Şobolani îi cunosc glasul şi vin repede în jurul lui. Bătrânul 
le aruncă bucățele de mămăligă, pe care le poartă în sânul 
cămăşi de pânză aspră, şi purcei se reped şi macină repede 
din fălcile crude. Când nu le mai aruncă şi se încredinţează 
că nu le mai dă, încep iar să reteze troscoţelul. 

Dar şi dacă n-ar avea ce să le dea şi nu i-ar chema când se 
împrăştie, n-ar fi nici un rău; copii sunt cu ochii în patru şi 
după purcei, nu numai după gâştele lor. Moş Ioniţă ştie şi, 
după ce-şi isprăveşte bucăţelele de mămăligă rece, nici nu-i 
mai cheamă. 

Stă pe pietroiul rotund, prăjindu-se la soare, rezemat cu 
amândouă mâinile în cârja lui de corn, şi prin minte îi trec 
multe. Icoane, frânturi, amintiri spălăcite din viaţa lui. 

lată, cum priveşte la pietrele din jurul lui, îşi aduce aminte 
că pe când era el de vreo zece ani a venit într-o vară râul 
aşa de mare şi de furios, bătând din valuri şi din bolovani, 
încât a luat o poiată din vecini, cu un vițel, a descheiat-o 
într-o clipă, împrăşti ndu-i şi alungându-i bârnele, iar 
viţeluşul abia a apucat să zbiere o dată şi a fost înghiţit de 
valuri. Atunci a intrat potopul şi la ei în curte şi le-a dus 
gardul, poarta şi portiţa, cât au rămas ca în câmp. Ce se 
mai tânguia mamă-sa, dar tată-său i-a dat o palmă: „Ce te 
mai boceşti, tu? Nu-i moarte de om! Vom face alt gard şi 
altă poartă”. 

Aşa era tată-său: om tare! Nu-i păsa de oameni, nu-i păsa 
de lume şi nu îngenunchea în faţa nenorocirilor. Copil, 
fecioraş-fecior şi om mare apoi se uita la el ca la un sfânt. 
Chiar când el, Ioniţă - luându-se după datina satului - după 


ce se eliberase din armată, furase o fată şi o adusese în casa 
asta de zid. 

Ce bătaie i-a mai tras tată-său, soră cu moartea, ruşinând 
fata şi trimiţând-o la părinţi ei. Îşi aduce şi acum aminte de 
înfruntarea tatălui său, după ce i-a trecut mânia: „Măi, 
Ioniţă, să ţi minte că între oameni de omenie nu sentâmplă 
furturi nici de dobitoace, dar încă de fete! Dacă-ţi place 
fata, i-om trimite peţitori după lege!” 

Şi aşa a făcut şi a ieşit lucru bun. Câţi ani să fie de cânda 
murit? El, loniţă, era de patruzeci. Vor fi vro treizeci! Cum 
mai trec ani ăştia, Doamne sfinte! 

Bună femeie a fost şi maică-sa, săraca! 

Parcă o vede şi acum în postul Crăciunului şi al Paştilor 
cum le dădea copiilor pe ascuns, să nu vadă bunica, o 
crestătură de slănină sau un bruş de brânză şi cum îi 
învăluia în poalele ei când răcnea uneori tatăl lor la dânşi, 
poruncindu-le să nu mai facă larmă. 

Da, da! Milostivă femeie, nu ca bunica, aspră şi 
neîndurată, care ar fi voit să postească şi să ajuneze toată 
viaţa. 

Hei! Bună a fost şi nevasta lui, fata pe care o furase. 

Din ea, din fi nţa ei, se strecurase şi în el o dulceaţă care, 
iată, nu l-a mai părăsit nici acum la bătrâneţe. E de-ajuns 
săşi aducă aminte de ea, pentru a simţi picurul acela de 
miere! Drept e şi aceea că pe Ana lui nu o vedea cu 
amintirea ca pe o umbră, ca pe tatăl său, pe mamă-sa sau 
pe bunica, ci vie şi caldă, numai cât nu-i vorbea. 

Şi totdeauna după dulceaţa amintiri, urma o strângere de 
inimă şi un oftat uşor scăpa din pieptul lui moş Ioniţă. 

Luat de amintiri i se stingea şi pipa, i se împrăştiau şi 
purcei şi, uneori, potopit de căldură, nici nu mai ştia pe ce 
lume se află. 

Moş Ioniţă, io ţi-am întors purcei! 

Ha! 

Io i-am întors că au fugit prin sat la vale. 

— Şi io i-am ajutat, sărea cu gura alt copil. 


El numai când veneam cu ei pe uliţă în sus, stăruia cel 
dintâi. Bătrânul se dumerea târziu de ce este vorba. 

Brav copil! Da” v-aţi scăldat voi azi? 

Scăldat de două ori, moş Ioniţă. — 

Şi-i caldă apa? 

Nu, e cam rece. Nu poţi sta mult. 

Aşa-i apa de munte, proaspătă mereu. 

Da' a Boarului m-a corlit, moş Ioniţă. 

Să-l fi corlit şi tu! 

Da' el e mai mare şi mai tare. 

— Când vei creşte să te răzbuni, să-l ţi sub apă până 
zvâcneşte ca peştele strâns în mână. A Boarului e un copil 
prăpădit, ştiu eu. 

Pe râu în sus, nu departe de prundişul în care se pierdeau 
şi pe care păşteau gâştele şi purcei, era o bulboană adâncă 
până la genunchi şi destul de largă să încapă trei-patru 
copii deodată. Cum era la umbra unei sălci, apa nu se 
încălzea niciodată prea tare şi copii ieşeau în grabă vineţi 
şi zgribuliţi din ea. 

Se apropia amiaza şi căldura era tot mai mare. 

Dumitale nu ţi-i cald, moş Ioniţă? 

Ba mi-i cald. 

De ce nu te scalzi şi dumneata? Îţi grijim noi purcei. 

Nu mă scald, că-s prea bătrân şi mi-e frică să nu înti 
neresc. Copii îl privesc miraţi. 

— M-am scăldat şi eu la vremea mea, măi copi. Când eram 
ca voi. Bulboana asta era şi atunci. Ehei! Era, cum să nu fie! 

Da, îşi aduce aminte multe întâmplări cu bulboana. Pe 
Florica o vede ca-ntr-o negură, pe nevasta lui ca într-o 
oglindă. Oare unde va fi ea acum şi ce va face? Poate va 
întâlni-o în curând. 

Moş Ioniţă, mai rămâi cu purcei, că io plec cu gâştele. 

Da” ţi-s sătule? 

Sătule, că nu mai mănâncă şi se tot duc pe rând la vale. 

Toţi mergeţi? 

Mergem că-i amiază şi ni-e foame. 


Moşneagul răstoarnă capul şi se uită la soare. 

Încă nu-i chiar amiază, mai puteţi sta. 

— Am mai rămâne să-ţi grijim purcei, numai să ne spui şi 
azi o poveste, zice altul. Copii s-au adunat cu toţi în jurul 
lui. Moş Ioniţă se uită în jur şi vede că purcei ronţăie încă 
veseli la troscoţel. 

— Ce pustie de poveste să vă mai spun? 

Parcă eu le ştiu pe toate? 

— Mai şti dumneata destule, se amestecă al treilea în 
vorbă. 

— Haida să vă spun, dar asta nu-i poveste. 

Ştiţi voi Cetăţuia? 

— Cum să nu o ştim, moş Ioniţă, sar toţi cu gura, că doar 
în toată ziua o vedem. Şi de-aici se vede. 

Voi vedeţi dealul rotund şi împădurit. 

Dar Cetăţuia? Copii se uită unul la altul. 

N-aţi văzut-o? Copii clatină muţi din cap. 

— Nici nu se vede, numai dacă te urci în vârful dealului. Şi 
nici atunci nu mai vezi decât nişte ziduri dărâmate şi 
pietroaie rostogolite. Cetăţuia acum nu mai este, dar a fost 
pe vremuri, şi măguri aceleia i-a rămas numele de Cetăţuia. 
Dar ştiţi voi ce e o cetate? Copii se uită iar uni la alţi şi 
câţiva clatină din cap că nu. 

— Cetăţuia îi zice la o cetate mai mică. lar cetate este un 
loc pe înălţimi, întărit jur-împrejur cu ziduri groase şi înalte. 
Acolo se adunau locuitori unui sat când veneau să-i 
robească păgâni şi se apărau până-i biruiau pe sălbatici, 
rostogolind peste ei pietre mari din cetăţuie. Ei, care-mi 
întoarce o dată purcei? Moşul văzuse că i se răzleţiseră 
godinile. Alergară cu toţi şi se întoarseră în grabă. 

— Da', măi copi, cetăţuia de la noi nu a fost făcută de 
oameni, ci de uriaşi care au trăit odată pe lume. Aţi auzit voi 
de uriaşi? 

Unii auziseră, alţi nu. 

— Cetăţuia de la noi, spun bătrâni, cum au auzit şi ei, a 
fost zidită de o pereche de uriaşi care aveau o singură fată. 


Într-o zi a ieşit la plimbare fata, pe-aici pe la poalele 
Cetăţuiei, pe unde e satul nostru acum. A aflat un plugar 
care ara cu patru boi, cu un pogănici alăturea. Fata s-a 
minunat, s-a tot uitat la ei, apoi a luat în poală plugul, boi, 
pe plugar şi pe pogănici, s-a dus cu ei în cetăţuie şi i-a 
vărsat din şorţ înaintea tatălui său. 

— Uite, tată, ce furnici am găsit eu! 

Uriaşul a clătit din cap. 

— Nu-s furnici, fată, ci sunt oameni. Ia-i în poală şi du-i de 
unde i-ai adus. Cât îi vezi de mici vor trăi mai mult decât noi 
şi vor stăpâni pământul. 

Fata i-a ridicat în poală şi i-a dus la arătură. Şi numaidecât 
omul a pus plugul în brazda de unde a lăsat-o, iar 
pogăniciul a început să mâie boi: „Hăis, Rujan! Cea, Păun!” 

— Şi nu le-a fost frică, moş Ioniţă? 

— Nu, că românii nu erau fricoşi, nici copii! 

În vreme ce copii se întoarseră cu capul spre Cetăţuie, 
moş loniţă se ridică în silă de pe piatra lui şi începu să 
cheme: 

— Tuguli-ţuguli! ţâgă, ţâgă! 

Purceluşi se adunară şi porniră după bătrân. Ştiau că le dă 
acum lătură. 

— Puteţi merge acum şi voi cu gâştele. E crucea amiezi, 
zise el. 

LAF-N. 

Într-o săptămână iarba din toate luncile a fost răsturnată 
în brazde groase. Oameni se grăbiseră să usuce fânul pe 
secetă, să-i rămână întreaga mireasmă şi să-l clădească în 
căpiţe fără să-l picure decât roua nopţilor, 

— chiar dacă nu-l vor putea căra acasă să-l clădească în 
clăi mari, până ţinea seninul. 

Să-i rămână nu numai aroma îmbătătoare, ci şi culoarea 
de-un verde palid, care se trecea cu totul, se spăla, când 
brazdele erau bătute zile întregi de ploi, sau când căpiţele 
trebuiau mereu împrăştiate şi uscate din nou. Atunci când 
fânul căpăta o culoare roşcată, şi de multul întins şi 


scuturat, florile se scuturau şi rămâneau mai mult cotoare, 
ogrinji, decât fân, şi vitele îl mâncau în silă. 

Iar anul ăsta era nădejde să usuce şi să adune fânul pe 
vreme bună. Nu-i vorbă că şi oameni se hărniciseră foc şi 
satul întreg ieşise în lunci. Numai babele şi moşnegi 
hodorogiţi rău, care nu mai prea ştiau cum îi cheamă, 
rămaseră să păzească acasă, să dea buruieni purceilor şi 
viţeilor şi flămânzilor de copi mai mărunţei care se tăvăleau 
în jocuri până începea să le cânte broaştele în pântece. 

Sugaci erau toţi în lunci. O furcă de fân într-o ţepuşe le 
ţinea destul umbră. Uni erau înfăşaţi până la grumaiji, 
numai capul rotund, în căiţă, li se vedea, cu pleoapele 
închise, cu obraji albi, fragezi, să-i tai cu un fir de păr. 

Alţi aveau crinişori mânuţelor slobode, şi tot umblau cu ele 
să prindă parcă fire nevăzute din aer. 

De la o vreme se pornea, când ici când colo, orăcăitul 
repezit al celor ce se deşteptau flămânzi, sau care 
flămânzeau ori se osteneau tot prinzând cu pălmuţele aerul. 

Femei tinere aruncau greblele şi se grăbeau să-i împace 
pe cei răzvrătiți. 

Lucrul la fân, pe întinsul luncilor, era de multe feluri. Într-o 
delniţă întorceau brazdele groase pe partea cealaltă, 
punând în bătaia soarelui iarba încă verde, care mirosea a 
suc sălbatic. Furcile uşoare de lemn lunecau cu îndemânare 
pe sub brazde şi uni copilandri şi copi se opinteau uneori, 
unde erau brazdele mai groase. Bărbaţi, chiar femeile, 
numai se jucau cu întorsul lor. 

Într-altă delniţă răscoleau cu furcile sau cu greblele 
brazdele întoarse înainte cu o zi, şi fânul se scămoşa, să-l 
poată pătrunde cât mai tare căldura, şi rămânea aşa 
răscolit până după-amiază când se aduna şi se clădea în 
căpiţe. 

În alte părţi răscoleau fânul împrăştiat din căpiţele mici, 
făcute de cu seară, să nu-l atingă nici roua. Încă nu era de 
tot uscat. 


În alte delniţe începură să clădească căpiţe mari, încă 
înainte de amiază fi nd fânul deplin uscat. 

Nu era copil, ieşit cu satul în luncă, să poată ţinea o furcă 
în mână şi să nu-şi arate hărnicia. Părinţi s-au îngrijit să 
aibă fiecare câte o furcă de lemn pe măsura lor: nouă şi 
uşoară. Lucrau cu toată hotărârea, cu ochi mereu la cei 
mari, să vadă dacă le iau în seamă râvna, şi unde nu puteau 
răsturna brazda, o lăsau şi înaintau în rând cu ceilalţi 
lucrători, iar vrunul care venea după ei răsturna fânul sau îl 
răscolea, să dreagă greşul, icul rămas nelucrat, părând că 
nu bagă de seamă nimic. 

În vreme ce oameni mari, femeile şi chiar fecioraşi treceau 
cu furcile prin fân cu nepăsare, copi i suflau şi asudau, dar 
nu ieşeau din rând. 

Ţi-e cald, mă Ionică? 

Cald. 

Vezi şi ieşi din rând şi mai hodineşte. 

Mi-e cald, dar nu-s ostenit! 

N-ai flămânzit? 

Nu! Da' ce? E amiază? 

— La fân nu este amiază, ci când i foame omului şi când se 
isprăveşte un rând de lucru. 

Acum, după ce isprăvim cu răscolitul, vom aştepta să se 
usuce bine. Poţi mânca dacă ţi-e foame. 

— Nu mi-e foame! Las” să isprăvim întâi cu răscolitul. 

Vro câţiva mai mici, care n-au furci ca furcile, ci nişte 
lăstăraşe cu două braţe, uşoare ca pentru ei, se tot 
amestecă printre lucrători şi se silesc şi ei să răscolească 
unde lucrează alţi. 

Ce mai furcă frumoasă ai, măi Pătruţ! 

Mi-a făcut-o tata dintr-o salcie. 

Bună furcă! Şi coarnele i-s ascuţite. 

Copilul se uită la furcă, parcă acum o vede întâia oară. 

— Ascuţită, da, şi uite cum intră în fân, răspunde copilul şi 
se repede cu mica lui unealtă neputincioasă. Unele au 


coarnele prea subţiri, se mai rupe câte unul, şi atunci 
voinicul strâmbă gura şi începe să trâmbiţeze. 

Dar prin mijlocul luncilor curge un pârâu care nu seacă 
decât în secetă mare şi, repede, unul dintre muncitori îi taie 
o nouă furcă din sălciile ce cresc de-a lungul pârâului, şi-l 
împacă pe cel deznădăjduit, care se avântă din nou la 
treabă, şi mai înverşunat. 

Prin delniţele unde încep să se clădească căpiţele încă 
înainte de amiază, fânul îl cară numai bărbaţi, iar femeile 
greblează. 

Greblează şi copii, cu unelte mai mici, cele mai multe 
nouă, şi se bucură cât de uşor lunecă colţi de lemn prin 
tunsura regulată, rasă până la pământ, semn că s-a cosit 
bine anul acesta şi au fost meşteri buni cosaşi. 

Alţi se reped uneori la furcă, aruncând grebla şi duc şi ei 
fân în căpiţă. Prind în coarne câte o pală de fân, o ridică 
deasupra capului şi le pare că duc o căpiţă întreagă. 

După-amiază munca asta se înfiripă de-a rândul prin lunci. 
În multe delniţe e fânul uscat de tot şi oameni croiesc 
căpiţele, tot cărând în furci de lemn cu coarne lungi 
mătăhale mari de fân, pe care uneori abia le ridică de la 
pământ deasupra capului, şi din care radiază valuri de 
căldură, înfierbântate cum au fost de văpaia soarelui. 

Nu se desprinde numai căldura din fânul purtat în furci, ci 
şi mireasma florilor uscate, şi muncitori când ajung la 
căpiţe se simt oleacă ameţiţi şi li se pare că au intrat cu 
capul în răcoare, după ce au aruncat uriaşa căciulă pe 
căpiţă. 

Femeile greblează cu repeziciune şi tot adună noi valuri 
de fân, ca nişte troiene, în care îşi împlântă furcile cărători 
la căpiţe. 

Ele-s în straie curate ca de sărbătoare, vorbesc tare, strigă 
una de la alta, şi de la o vreme, când începe a se răcori, câte 
una porneşte un cântec, şi uneori i se alătură şi altele. 

Bărbaţi, feciori, copilandri parcă lucrează şi mai crâncen 
în aroma cântecelor şi multora li s-a umezit cămaşa în 


spate, pe care s-au lipit flori de fân. 

— Asta-i Anica Surdului, zice vrun bărbat de la cine ştie a 
câta delniţă de la cântăreaţă. 

Are un glas să te scoale din morţi. — 

Şi e şi frimoasă şi harnică. 

Mama Anicăi a fost şi ea o cântăreaţă vestită. 

— Cântă ea şi Anica Surdului, dar s-o auziţi, când va 
începe, pe Sora Dinului! 

— E la fân şi ea? 

— Ei au isprăvit ieri, dar azi ajută mătuşă-si. Poate fi a 
şasea delniţă de la noi. 

— Păi da, Sora n-are pereche în nouă sate. În vara trecută 
au trecut prin sat vro trei domni, care umblau după poveşti 
şi cântece, şi abia a scăpat fata de ei, nici una nici două s-o 
ducă cu ei la oraş, s-o audă şi domni cei mari. 

— Am auzit şi eu. Dar ce domni vor mai fi şi ăia care umblă 
vara prin sate după poveşti? 

— Păi vor fi oameni care n-au nici o treabă, nişte îmbuibaţi 
care nu mai ştiu cum să-şi treacă vremea. 

— Ba ăştia mâncau din traistă pită cu slănină şi cu ceapă, 
ca orice drumeţ. 

Oamenii vorbeau ducând mereu în furci mari încărcături 
de fân, de sub care nu li se mai vedeau decât picioarele. 
Vorbeau după ce aruncau fânul pe căpiţe. 

Pe multe căpiţe se vedea câte un copil care se urca aici să 
„îndese” fânul, dar mai cu seamă pentru plăcerea lui de a 
se vedea sus şi de a se urca tot mai sus o dată cu creşterea 
căpiţei. Pe căpiţele din luncile mai depărtate, copi lor 
cufundaţi în fân nu li se vedeau decât pălăriuţele rotunde, 
negre ca nişte ciori. 

Când muncitori începeau să facă vârful căpiţei, îi coborau 
întinzându-le furca de lemn de care să se prindă. Jos, li se 
părea celor care au făcut mai întâi slujba asta că s-au 
coborât din cer şi o vreme rămâneau ameţiţi. 

Erau în lunci, veniţi cu satul, şi copii prea curajoşi, care 
vroiau să-i suie şi pe ei pe căpiţe, deşi erau prea mici pentru 


treaba asta. 

Câte unul cât ce ajungea sus şi se cufunda în fân, începea 
să urle, cât trebuia coborât în grabă; alţi însă, deşi ameţeau 
la aşa înălţimi, strângeau încruntaţi din dinţi şi nu se făceau 
de ruşine. 

Hei! ce mai umbră aruncau căpiţele gata greblate şi 
netezite ca de sărbătoare, ca fetele când merg la joc - colo, 
după ojină, când soarele începea să coboare spre asfinţit! 

Acum era lumea sugacilor, care, sătui, dormeau buştean în 
umbra plină de mireasma fânului nou! 

Erau unii ţărani meşteri mari în clăditul căpiţelor. Le 
croiau cu temei, le aşezau cu grijă palele de fân şi le băteau 
bine cu furcile, le înălţau pe-o fărmă în toată circumferința, 
le subţiau cu meşteşug, nemailăsând pe alţi să pună fân, ci 
numai ei. De sub mâna lor vârfurile ieşeau îndulcite cu 
măsură, tot mai subţiri, până nu mai încăpea deasupra 
decât fân cât să-şi facă cioara cuibul. 

Tot atât de zveltă era şi umbra lor pe cositura ţepoasă. 

Altele erau croite rău, groase, prea pieptoase, cu vârful 
pus prea repede, unde se nimereau mâini mai 
neîndemânatice sau cu mai puţină experienţă. Peste cele 
clădite cu meşteşug putea să plouă cât de bine, nu răzbătea 
apa, fugea pe fire în jos; în cele făcute rău sau de 
mântuială, apa intra şi fânul trebuia uscat din nou. Dar cele 
mai multe erau bine clădite. 

Umbrele lor creşteau mereu cu cât cobora soarele. 

Lucrătorii se grăbeau să strângă fânul până nu se umezea 
de roua ce cădea din belşug, îndată ce începea să se 
răcorească. 

Pe cel ce nu era uscat de tot îl grămădeau la repezeală în 
căpiţe mici, abia înfiripate, şi aici se îmbulzeau copi i care - 
dacă li se rupeau furcile firave - duceau fânul cu braţele, 
înverşunaţi de-o hărnicie mare. 

Glumele zburau de la o delniţă la alta. 

— Uite, mă, căpiţă făcută de Nicodim! Ce borţoasă şi 
negreblată. 


— Borţoasă, că e gata să nască una! Nu vezi cum s-a lăsat 
într-o parte? 

— Caută nişte proptele, Nicodime, şi o reazemă! 

— Da' căpiţele făcute de lonu' 

Mărgineanului? Îs mai strâmbe ca el. 

— 'Te poţi ascunde în gropile ce le-au rămas în coaste. 

— Bine că-s mai frumoase ale tale! Ia te uită că una ţi s-a şi 
răsturnat! 

Bărbaţi lucrează până târziu. Femeile au plecat de mult 
acasă. Nu numai cele cu copi sugaci, ci toate, să 
pregătească cina pe când vor sosi muncitori. Copii s-au luat 
şi ei după mame. Îi dor picioarele şi abia apucă să ajungă 
acasă. 

Acum pleacă şi bărbaţi cu furcile în spate, veseli şi uşori, 
ca după o muncă ce a fost pentru ei numai floare la ureche. 

În lunci rămân căpiţele tăcute, tainice, care nu mai au 
umbră. Căci înserarea întinde vălul ei uşor, uniform, peste 
lunci şi peste lumea întreagă. 

Numai mireasma fânului mai stăruie în aer deasupra 
luncilor şi, dusă de boare, până departe peste câmp. În 
liniştea ce creşte mereu nu se mai aude nici o larmă, nici un 
strigăt, nici un răget de vită; toate au coborât către sat. 
Deasupra luncilor se împânzeşte numai cri-criul necurmat 
al greierilor şi aroma fânului nou. 

T-LHARUL. 

E pe la mijlocul lui iunie. De-o săptămână s-a întemeiat 
seninătate adâncă şi cerul s-a înălţat sus de tot, şi-a ridicat 
parcă marginile şi de pe umeri dealurilor mari dimprejurul 
satului, pe care se reazemă de obicei. 

Văzduhul e limpede ca lacrima. În înălţimi ameţitoare 
plutesc, în cercuri mari, trei cruciuliţe negre. Uneori abia 
se mai zăresc. 

Se alungă? Se joacă? Sorbite de seninătate, ca de-o apă 
subţire, nu pot cobori mai jos? 

În sat, în curtea lui Ilie Rău, cloncăne trei cloşti cu pui de 
deosebite mărimi. Cei mai tineri sunt nimai nişte boţuri de 


pufuşor auriu şi fug mărunţel pe nişte beţişoare de chibrit. 

Rândul al doilea de pui e în creşterea penelor, cum sunt 
mai urâţei, cu aripioarele şi cozile pline de cotoare. Cei mai 
mari pot zbura la un pas, când îi cheamă cloşca pe 
negândite şi cu grabă mare. 

Cei îmbrăcaţi numai în pufuşor piuie mereu şi cloşca 
păşeşte cu grijă să nu-i calce. 

Sunt tot în preajma ei şi când îi cheamă ridică miraţi capul 
şi se uită în ciocul ei. Dar cei care au fost mai aproape i-au 
şi luat din cioc bunătatea. 

Rândul al doilea, cărora le cresc acum penele, nu au 
astâmpăr nici o clipă şi cloşca e silită să alerge după ei, să 
nu-i lase să se împrăştie prea departe. 

Cei în pene nu mai prea iau în seamă ce face cloşca, din zi 
în zi sunt tot mai neatârnători şi parcă abia aşteaptă să 
scape din robia părintească. Uneori în apropierea cloştei 
rămâne numai unul, alteori e singură şi cloncăne rar, 
rămânând plictisită oarecum. 

Dar e destul să cârâie cloştele odată cu cocoşul, şi toţi puii 
se adună în fugă fiecare la matca lui. Când s-a auzit cârâitul 
au şi izbucnit din tindă în curte un băieţaş şi o fetiţă şi, 
curând după ei, un moşneag. 

Cocoşul îşi răstoarnă mereu capul într-o parte, se uită în 
cer şi cârâie; cloştile cu pui s-au ascuns prin grămada de 
vârfuri uscate din fundul curţi. 

— Uite-i, tâlhari! Sunt trei, bată-i Precista! zice moşul 
răsturnându-şi capul pe spate şi punându-şi pălăria 
streaşină ochilor. 

Unde-s, bunicule? 

Colo sus! Nu vedeţi? 

Nu! 

Nu se vede nimic, întări şi copila. 

Ba se vede, numai nu vă ştiţi voi uita. 

Cocoşul încetă să mai cârâie. Cloştile cu pui ieşiră din 
ascunzişuri. Bătrânul şi cei doi copi se uitau mereu în cer, 
cu mâinile streaşină la ochi. 


Uite-i! Uite-i! strigă deodată fetiţa. 

Sunt trei, bunicule. 

Trei dară! 

Copilul nu-i descoperi până târziu. Făceau şi acum cercuri 
unul după altul, cu aripile întinse. 

Nu-s nici cât nişte porumbi, zise el, oarecum dezamăgit. 

Nu se văd câtu-s de mari, că sunt încă prea sus. 

În curte era acum linişte, găinile, cloştile, pui îşi vedeau de 
treaba lor. 

— De ce nu mai cârâie cocoşul şi cloştile, moşule? întrebă 
fetiţa. 

Nu mai li-e frică dacă suntem noi aici. 

Văd ele că-s prea sus! 

— Ba au văzut altceva: că sunt trei, şi găinile ştiu că uliul 
nu coboară, numai când e unul singur. 

— Păi, de ce au venit trei? Dar, până ce vorbiră ei, găinile 
se neliniştiră iar, şi cocoşul dădu alarma. 

Când priviră în cer bunicul şi nepoți, nu mai plutea în 
văzduh decât unul singur, cu mult mai jos. 

— Ăsta-i uliu de cel mare, bunicule, se minună fetiţa. 

— Da! e hârău, e tâlharul! Uite-l cum face cercuri tot mai 
Mici! 

Uliul se rotea şi cobora tot mai jos. Uneori cădea ca o 
săgeată, apoi iar făcea cercuri cu aripile întinse. Crucea 
neagră era tot mai mare pe cer. 

De la o vreme, găinile iar se liniştiră. 

Când priviră în sus, moşul şi nepoți nu mai văzură pasărea 
de pradă. O descoperiră mai târziu, plutind deasupra altei 
gospodării, pe uliţă la vale. 

— A văzut că la noi azi nu are ce face. Mai încearcă 
întralte părţi. Tâlharul! N-am o puşcă să-l prăbuşesc din 
cer. 

— Da' ajunge glonţul până la el, bunicule? 

— Cum să ajungă, tu, proasto? Nu! Până la înălţimea 
deacum nu bate nici un glonţ. Aş aştepta eu până mai 
coboară. M-aş ascunde în uşa tinzi şi l-aş lăsa până s-ar 


cobori deasupra curţi, şi atunci, deodată, baff! Cum l-aş mai 
trăsni! 

— Şi de ce nu ai puşcă, bunicule? întrebă fetiţa. 

— Nu ne lasă stăpânirea. Numai jandarmi şi pădurarii au 
arme. 

Tot vorbind se retraseră la umbră pe podmol, şi nu peste 
mult timp moşul intră în tindă, după ce mai cercetă o dată 
prin văzduh. 

Uliul pierise. 

Căldura creştea mereu şi albăstrimea de dimineaţă a 
cerului trecu într-un fel de ceaţă subţire, alburie. 

Copii dădură de mâncare cloştilor făină de porumb muiată 
şi frământată în apă. 

Grijiră să le dea în trei părţi ale curţi, să nu se bată cloştile 
ca orbeţele, să calce în labe puişorii cei tineri. Le puseseră 
şi nişte blidişele cu apă. Se uitară cum ciugulesc puişori cei 
mici cu ciocuri ca acele, cum înfulecă de repede cei mari, 
până li se opreşte mâncarea în grumaz, câtu-s de lacome 
cloştile care nu se mai gândesc la pui, până nu se satură ele 
mai întâi. Cloşca cu pui mici mai sfărâmă în cioc câte-un 
bruş de făină, chemând puişorii, dar repede îi lăsă şi îşi 
vede de foamea ei. 

Pe cloşca cu pui cei mai mari n-o puteau suferi copii: după 
ce se sătura, începea să râcâie cu labele în mâncare, 
împrăşti nd-o până departe. 

Îi ciudă că pui n-o mai ascultă! zise fetiţa. 

Ar trebui să-i lase, că de-acum sunt mari. 

Da, însă cine îi mai dă ei mâncare de asta? 

Copii rămaseră lângă cloşcă, până isprăviră, şi pui 
începură să se împrăştie. 

Priviră apoi cerul: nimic! Gol! 

De acum nu mai vine! 

Nu! 

Se va fi dus în pădure, la umbră. 

Tâlharul! Şti când a prins puicuţa? 

Da' când a prins puiul de rață? 


— Măi, Nicule! S-a învăţat la noi şi nu şti niciodată când 
vine! 

Hai să mâncăm de-amiază. Azi nu mai vine. 

Da' nu-i încă amiază. 

Mie mi-e foame. Să-l întrebăm pe bunicul. 

Hai! Se luară de mână şi se strecurară în tindă. 

Aşa-i că-i amiaza, bunicule? 

Încă nu-i! Ţi-e foame? 

Ni-e foame la amândoi. 

— Dar dacă vine tâlharul până mâncaţi? Haida să vă dau 
pe rând cum v-am mai dat. Unul să păzească afară. Care-i 
mai flămând? 

Fetiţa arătă cu degetul la băiat. 

— EI! Şi ea ieşi în curte să vegheze. În cer nu era nimic 
nici acum, nici deasupra casei lor, nici cât putea vedea 
deasupra satului. 

Cloştile cu pui mai mici se puseră la umbra gardului şi 
începură să se scalde în ţărână. A treia umbla singură prin 
curte, cloncănind din când în când. Pui ei se împrăştiaseră. 
Uni trecuseră, prin gard, în grădină. 

După ce-i dădu copilului de mâncare, bunicul ieşi în curte, 
cercetă şi el cerul. 

— Vino de mănâncă şi tu, se vede că s-a dus tâlharul. 

Dar abia începu să mănânce şi fetiţa, şi în curte izbucniră 
cârâiturile cocoşului şi ale cloştilor. Ba trecură grabnic din 
cârâit în cotcodăcit, încât se părea că arde, atâta larmă şi 
atâta învălmăşeală şi fugă de găini. 

Când ieşiră grabnic în curte bunicul şi nepoți, din grădină 
se ridică tâlharul cu un pui din cei mărişori în cioc. 

Alergară, strigară, hâşâiră, aruncară cu bucăţi de lemne şi 
bătrânul şi copi i, pătrunzând în grădină, dar uliul cel mare, 
hârăul, tâlhar de ziua mare, bătea regulat din aripile largi şi 
se ducea în drumul lui. 

Fetiţa începu să plângă. Băiatul aflase nişte pietre şi 
arunca şi acum în văzduh după tâlhar. 


— Ce mai arunci cu pietre? Acuma nici glonţul n-ar mai 
avea ce-i face! De când s-a ridicat din grădină, cu o puşcă 
bună îl puteam trăsni. 

Copii voiră să afle numaidecât pe care pui l-a dus hârăul. 
Începură să-i cheme. Fetiţa aduse un pumn de grâu, dar fu 
aşa învălmăşeală de pui şi de găini, încât nu putură afla 
NIMIC. 

Până azi din puişori cei mai mari mai rămăseseră zece. De 
acum vor mai fi numai nouă. 

— Mi se pare că lipseşte cocoşelul cel pestriţ, zise băiatul. 

— Nu! Pe cocoşel l-am văzut. Dar n-am văzut puicuţa cea 
neagră. Asta trecea mereu în grădină. 

— Ce să facem, zise necăjit bunicul. Dacă n-am grijit nici 
azi, apoi n-am mai grijit niciodată! Bată-l Precista de tâlhar! 
Se vede că a stat ascuns prin vreun pom din grădină! 

Acum chiar puteţi mânca de-amiază liniştiţi! 

Azi nu mai vine a doua oară! Copii se mai împăcară cu 
soarta şi începură să mănânce. 

Amieza şi bunicul. 

— Oare să fi fost tot uliul care a luat şi pui ceilalţi? întrebă 
fetiţa. 

— D-apoi cum? Tot el! Tot tâlharul! Că aşa-i legea lui: unde 
se înfruptă o dată, vine mereu. 

Trăbă puşcă, bunicule! se viteji copilul. 

Trăbă, dar de unde? 

Să ceri una de la jandarmi. 

Zadarnic aş cere, că nu dau. 

Spuneai că au şi pădurarii. 

Au, dar nici ei nu le împrumută. Un răstimp copilul se 
gândi. 

Să meargă tata şi să le ia una! 

Păi cum! Să se bată cu pădurarii? 

— Să vină unul cu puşca lui aici, să-l împuşte pe tâlhar, 
zise fetiţa. 

— Vezi, tu ai spus un lucru cuminte. 


Numai cât oameni n-au vreme să păzească cu ceasurile 
după o pasăre. Se făcu o vreme linişte. 

Acum iar ne ceartă mama, zise într-un târziu copila. Da' 
noi nu suntem de vină; nu-i aşa, bunicule? 

Nu sunteţi şi o să vă apăr eu, nu aveţi nici o teamă. Păi, ce 
să-i faci! Orice vieţuitoare trăbă să se hrănească cu ceva 
pentru a trăi. l-ar fi şi uliului mai uşor să mănânce iarbă, ori 
frunză din codru, nu să sgăure cu ceasurile în înălţimi, 
pentru a se arunca asupra unei păsări. Da' ce să-i faci! 

Fiecare vieţuitoare cu legea ei! Noitrăbă să ne apărăm 
avutul, nu-i vorbă! Cine-şi dă oaia lupului de bună voie? Da' 
uneori, iată, nu putem! Las” că vorbesc eu cu mamă-ta! 
TURIURELELE. 

Păşunea comunală se întinde, cât vezi cu ochii, urcând 
uşor către măgurile de la răsărit, cinci la număr, care se 
înalţă, toate rotunde, într-un singur şir, la marginea 
orizontului. Par ridicate anume, nu prea departe una de 
alta. Sunt pline de tufe de spini, care se mai rătăcesc şi prin 
păşunea comunală, de unde le-au stârpit de mult ţărani. Pe 
măguri le-au lăsat pentru capre, că lor le place să roadă 
mereu. Ele pasc mai mult pe cele cinci măguri. Nu-s prea 
multe, vreo treizeci. Înainte vreme erau peste sută. Dar de 
când săteni au ajuns la mai multe oi şi vaci, caprele s-au mai 
împuţinat. 

Dacă ele n-ar trece până la măguri, prin toată păşunea, s- 
ar prăsi şi aici mai multe tufe de spini, din rădăcinile celor 
răzlețe. Dar caprele, în trecerea lor grăbită, au totuşi 
vreme să reteze şi să ronţăie orice lujer. 

Spre miazănoapte păşunea e tivită de păduri mari, 
bătrâne, iar spre apus şi miazăzi de lanurile şi ogoarele 
satului. 

Întreg hotarul ce suie la o înălţime destul de mare e cam 
sărac şi aşteaptă multă gunoire, aşa că o parte din pământ 
îl lasă la fiecare an de ogor, pe care pasc oile şi se pun 
stânile. 


Mai ridicată şi mai săracă este însă păşunea comunală. 
Săteni, care au copi numai buni pentru păşunatul vitelor, nu 
le dau în ciurdă, ci, dis-de-dimineaţă, cu trăistuţa cu 
merinde după grumazi, cu bâta în mână, duc vitele la 
mâncare mai bună; pe marginea lanurilor şi a luncilor, dar 
tot mai mult prin pâraiele mari, pline de rupturi cu iarbă 
grasă, care trec din păşune în păduri. 

Cirezile sunt prea mari pentru a paşte aici, ciurdarilor li-e 
frică să nu se râtăcească vreo vită prin păduri, aşa că 
păşunea cea bună rămâne pentru vitele copi lor. 

Pâraiele sunt largi, pline de surpături, şi prin adâncul celui 
mai mare se prelinge şi un firicel de apă, oprit de copii în 
bulboane din care se pot adăpa vitele. 

Nu sunt mulţi de care părinţi se pot lipsi pentru a-i trimite 
cu vitele la păşune. 

Trei-patru grupuri de ortaci de aceeaşi vârstă, între 
doisprezece-paisprezece ani, care se înfierbântă la jocuri cu 
mingea şi cu „poarca” - un joc cu o bilă de lemn, de obicei o 
trupină mică şi rotundă ca măciuca unei bâte pe care unul o 
opreşte să intre într-o gaură făcută anume, iar ceilalţi se 
silesc să o ducă acolo, lucrând toţi numai cu bâtele. 

În pâraiele acelea e şi mai răcoare ca în păşunea 
comunală, unde, afară de cele patru cumpene de la 
fântânile din care se adapă cirezile, nu mai face nimic 
umbră pământului. 

În pâraie sunt câţiva stejari bătrâni cu coroanele largi, la 
umbra cărora se adună vitele când e căldura prea mare. În 
crengile lor vin adeseori din pădure turturele şi guruie 
întristate, aşezate uneori pe câte-o ramură uscată, aşa că 
băieţi cu vitele le pot vedea bine. 

Dacă nu le-ar auzi tânguirea aşa de pătrunzătoare, deşi se 
repetă mereu aceleaşi patru-cinci note, mulţi le-ar lua drept 
porumbi sălbatici, dar după cântec le cunosc cu toţi: 

— Gru-gru-gru! Gru-gru-gru! Gru-gru-gru! 

De câte ori încep să guruie în stejari din pârău - uneori şi 
trei-patru deodată - copii tac şi ascultă. 


În cântecul turturelelor este tristeţe adâncă, grăitoare, 
aproape omenească, ori numai oamenilor li se pare aşa şi 
ele, spunându-şi cântecul, se veselesc ca oricare pasăre. 
Copi i rămân mişcaţi la guruitul lor, care-i învăluie ca o 
negură de melancolie. 

O întristare le umple sufletul. E ceva şi discret şi foarte fin 
în cântecul turturelelor. 

Copi lor le place cu toată monotonia lui. 

Guruitul lor e mai cald şi mai adânc decât al celorlalţi 
porumbi sălbatici. 

În pădurile ce se ridică vecine cu pâraiele sunt tare multe 
turturele. Când încep să cânte şi în stejarii apropiaţi din 
pădure, să te răstorni pe spate şi să tot asculţi. 

Ele se întrec în cântec în luna mai, ca toate păsările 
păduri, de dimineaţă până nu dau călduri prea mari şi 
după-amiază când începe a se răcori. Cântă de dragul 
cuiburilor, ouălor, al puişorilor din ele. Cântă de dragul 
primăverii şi vieţi celei nouă, oricât ar părea de supărate, 
nu numai după glas, ci şi după îmbrăcămintea lor sură. 

Copii cu vitele au trecut prin şcoala satului patru ani, unii 
mai regulat, alţi cu lipsuri mai mari, care cum au putut şi 
cum i-au lăsat necazurile. Câţiva ştiu din şcoală versuri 
despre turturică şi le tot trec prin gând, în vreme ce ascultă 
cântecul, până când vreunul se trezeşte că le spune tare: 
Amărâtă turturică, Of, sărmana, vai de ea — 

Când rămâne singurică Zboară tristă prin pustie Mai mult 
moartă decât vie. 

Unde vede-o apă rece Ea o tulbură şi trece, Şi când stă 
câteodată, Stă pe-o ramură uscată. Unde vede vânătorul 
Acolo o duce dorul. 

Versurile le plac la toţi şi se silesc să le înveţe şi cei care nu 
le ştiu, sau care le-au uitat. Şi le învaţă uşor. Nu peste mult 
se aud repetate şi de unul şi de altul. Copi lor li se pare mai 
trist cântecul turturelelor în zilele ploioase, cu cerul sur, cu 
pădurile întunecate, cu pâlcuri de neguri prin văgăuni. Nu 


se mai aude nici un cântec de pasăre, numai al supăratelor 
porumbiţe cenuşi. 

— Gru-gru-gu! Gru-gru-gu! Gru-gru! Un duh de 
melancolie îi pătrunde, dar le place să asculte cât de mult. 
Tot trăbă să fie ceva omenesc în cântecul lor! 

Când soarele începe a dogori şi turturelele tac, ei îşi văd 
de jocuri până târziu dup-amiază, când încep iar, pe 
răcoarea înserări. 

* 

După câteva zile de vreme rea se înstăpâni iar bolta senină 
deasupra lumi. 

Copii cu vitele se împărţiră: unii care să le păzească, alţi 
să culeagă bureţi din pădure, schimbânduse. După ploi îşi 
ridicară din frunzişul umed încă pălărioarele albe, galbene, 
potop de bureţi, uitându-se miraţi în jurul lor, parcă neşti 
nd cum s-au trezit acolo. 

Erau potop, încât copii îşi umplură în grabă traistele. 

După ce le puseră la umbra stejarilor începură jocurile, 
când deodată se treziră înaintea lor cu moş Mitruţ, 
ciurdarul. 

Merge „poarca”, merge, măi feciori? 

Bâtele nu se mai loviră o clipă. Ciurdarul era c-o traistă 
mare după grumaz. 

Sunt bureţi, măi băieţi, nu ştiţi voi? 

Sunt potop, moş Mitruţ. 

Păi aşa gândeam şi eu, după atâtea ploi au trebuit să iasă 
din frunzişul uscat. Voi aţi cules? Copii arătară traistele din 
umbra stejarilor. 

Aţi intrat departe în pădure? 

Nu, moş Mitruţ, cât ce intri îţi umpli traista. 

Ei, dacă ar fi traista mea mică cum e a voastră! Da” uitaţi- 
vă aici! Eu am un sac! 

Chiar un sac să ai, şi-l umpli în grabă. 

Că nu poţi păşi de ei! 

— Voi vedea eu îndată, măi copi! Şi ciurdarul se afundă în 
pădure. Copii îşi continuară jocul şi nici nu-şi mai dădură 


seama cum trece timpul când se propti în faţa lor, pe 
picioarele-i scurte şi groase, ciurdarul cu străiţoiul umplut 
de bureţi. Abia acum văzură copi i bine cât de mare era 
traista ciurdarului: era ca a cerşetorilor străini care trec 
uneori prin sat. 

Moş Mitruţ îşi puse traista pe pajişte şi şezu lângă ea. Îşi 
scoase pălăria, o puse lângă traistă. Capul lui, cu plete sure, 
aburea. 

— Bureţi sunt mulţi, măi copi, dar sunt şi locuri grele. Cei 
mai frumoşi pe-acolo au răsărit. Da' voi cunoaşteţi bureţi 
buni? 

Cunoaştem, cum să nu! 

la aduceţi traistele să vedem! Copii le aduseră în grabă, şi 
ciurdarul răscoli prin toate. 

Numai bureţi albi şi urechiuşi! Bine, măi copi. 

Păi, îi cunoaştem şi noi, moş Mitruţ. 

E bine să se priceapă omul la toate în lumea asta. 

Până vorbiră, o pereche de turturele zburară din pădure 
într-un stejar din pârâu, şi în curând mai veni o pereche. 

— Drăguţele de ele, tot pereche le place să zboare, zise 
ciurdarul. 

În curând se auzi dulcele lor guruit. 

O vreme se făcu linişte. Toţi ascultau. Apoi un băiat mai 
îndrăzneţ întrebă: 

— Oare de ce-s aşa de supărate turturelele, moş Mitruţ? 
Omul nu răspunse în grabă. Asculta întins. 

— Cum n-or fi, măi băiete, când îşi aduc aminte de 
suferinţele lor de altădată. Trăbă să şti că odată au fost şi 
ele oameni. Nu le ştiţi povestea? 

— Nu le-o ştim, se repeziră cu gura toţi copii. 

Omul îşi puse mâna streaşină şi se uită după soare. 

— Mai este vreme! zise el, gândindu-se la ciurda de vaci 
unde lăsase paznici pe doi nepoți mai mari. Dacă mai este 
vreme, haida să v-o spun eu. 

Copii se adunară grabnic roată în jurul lui. 


Şi moş Mitruţ începu povestea: „A fost odată, în vremile 
cele bătrâne, doi oameni săraci, dar săraci lipiţi pământului. 
În loc de casă aveau un bordei în pământ; în loc de 
mămăligă coceau câteva boabe de porumb, că n-aveau 
niciodată destul să ducă la moară, să facă făină. 

De muncit munceau din crăpatul zorilor până nu se mai 
vedea. Dar pe vremea aceea era iobăgie amară, iar stăpâni 
lor se nimeriseră mai pestriţi la maţe ca alţi. 

Munceau fără nici un folos pentru ei. Erau robi în toată 
legea. Şi nu era nici un judecător drept la care să se plângă 
cei doi oameni năpăstuiţi. 

Erau tineri amândoi şi frumoşi lucru mare, iar dacă-l 
durea pe unul ceva, numaidecât îl durea şi pe celălalt, aşa 
se aveau de dragi. 

Numai din dragoste trăiau şi din ea se săturau, că de pe 
partea mănâncări - sănătate bună! 

Stăpâni îi pismuiau chiar pentru că erau frumoşi amândoi 
şi se iubeau, şi-i puneau la lucrurile cele mai grele, doar se 
vor prăpădi de la faţa lor. Dar perechea cea tânără nu se 
prăpădea, ci tot creştea în frumuseţe, fi ndcă iubirea lor tot 
sporea. 

Lucrau, răbdau, plângeau, dar la urmă iar se bucurau că 
trăiesc. Nu le păsa că-s flămânzi. La o clipă de odihnă se 
uita unul în ochi altuia şi se giugiuleau, se dezmierdau ca 
nişte odrasle de împărați. 

Stăpâni crăpau de necaz: ei aveau toate bunătăţile 
pământului şi totuşi se certau şi se băteau în fiecare zi, spre 
ruşinea slugilor. Nu se înțelegeau în nici un lucru şi 
îmbătrâneau văzând cu ochii de atâta răutate ce se 
încuibase în ei. 

Nu peste mult timp veninul din ei îi îmbolnăvi greu şi se 
temeau de moarte. 

Atunci se înţeleseră pentru întâia oară în viaţa lor. 
Stăpânul zise: 

— Noi ne prăpădim, şi cei doi mişei rămân să se iubească 
mai departe. 


— Nu pot muri până-i ştiu în viaţă, răspunse femeia. Dacă 
eşti stăpân pe averea ta, pune slugile să-i bage în temniţa 
cea mai adâncă. 

Bărbatu-său o ascultă îndată. 

— Nici pâine, nici apă! porunci el slugilor. 

Perechea de tineri fu aruncată în întunericul cel mai adânc 
fără pâine, fără apă. 

Dar ei cântau ziua-noaptea, gângureau mai mult, 
mângâindu-se unul pe altul. 

Trecură zile în chinurile foamei, dar ei parcă nu le simţiră. 

Stăpâni aşteptau în toată ziua vestea că au murit. Dar 
nimeni nu le aduse vestea. În schimb, ei intraseră cu un 
picior în groapă. 

Porunceşte-le să nu mai cânte aşa tare, că se aude până la 
noi şi nu putem dormi de răul lor. 

Abia suspină, stăpâne, nu mai au putere să cânte cu glas, 
răspundea temnicerul. 

Dar stăpâni auzeau mereu gânguritul lor. 

Când începură amândoi să horcăie de moarte, stăpânul 
mai avu putere să poruncească gâdelui să-i scoată din 
temniţă şi să le taie capul. 

Porunca s-a ţinut, dar când a ridicat gâdele paloşul, n-a 
mai avut în cine da: două păsărele sure se înălţau în 
văzduh. Aşa s-au născut în lume turturelele, măi copi 

Ciurdarul, întristat şi el de poveste, îşi luă traista şi grăbi 
la turma de vaci. În curând trebuia să o pornească spre sat. 
Soarele se apropia de asfinţit. 

În pădure guruiau pe întrecute turturelele. 

Copii rămaseră o vreme pe gânduri, apoi, adunându-şi 
vitele, porniră cu ele spre sat. 

LA PĂDURE. 

N-a mai putut răzbi cu el: de două zile se ţinea după tatăl 
său prin curte, prin grădină, la tăietorul de lemne, pe la şira 
de paie din grădina şuri. 

— Mă iei cu dumneata, tată? Zău, ia-mă şi pe mine! 


W 


Auzise vorbindu-se în casă că omul va trebui să meargă la 
pădure, să aducă un car de vârfuri, din cele rămase din 
iarnă în delniţa ieşită lui la sorţi. Fănică văzuse că în curte 
nu mai erau decât câteva braţe de crengi uscate în locul 
unde fusese o grămadă mare şi pricepu că tatăl său va 
trebui să aducă altele. 

Tatăl său nu-i prea răspundea, se făcea că nu-l aude şi nu-l 
vede. Dar Fănică se ţinea scai de el şi nu ostenea să se 
roage. 

Nu mai ieşise din sat până acum. Nici în car n-a fost, decât 
din curte până-n drum. Şi, Doamne, ce bine era în car! Să 
nu te mai cobori! Dar când ajungea carul lor în calea ce 
ducea la câmp, tatăl său, fără să mai oprească boi, îl lua pe 
sus şi-l punea în drum. 

De multe ori Fănică se zvârcolea şi răcnea în braţele 
românului, până atingea pământul cu picioarele. 

— Aha! De ăştia îmi eşti? Bine că ştiu! Altă dată nu te mai 
aduc nici până aici! 

Când îl auzea pe tatăl său vorbind aşa şi părând mânios, 
Fănică tăcea îndată şi numai lacrimile de pe obraz arătau că 
a plâns. 

Ani cât a fost mic atâta era drumul său în car. Dar acum nu 
mai era mic şi tatăl său l-ar putea duce cu carul până la 
pădure, unde-o fi pădurea aia, dar de bună seamă era drum 
lung până acolo, că din sat nu se vedea nici o pădure. Şi să 
meargă în car atâta vreme! I se lumina faţa la gândul ăsta. 
Apoi, îndată ce-i veni în minte că poate tatăl său nu-l va lua 
cu el, buzele i se încreţeau spre plâns, şi uneori se miorlăia: 

Mă duci şi pe mine, tată? 

De! Voi duce un plângoce ca tine! 

Atunci îndată i se descreţeau buzele. 

Da' nu plâng! Mă iei cu dumneata? 

În ziua când începu să gătească pentru pădure carul şi 
Fănică era tot în picioarele lui şi tot cu lacrimi în ochii măriţi 
de aşteptare, tatăl său zise: 

Vom vedea ce va zice şi mamă-ta. 


Mama mă lasă, se învioră copilul. 

— Te lasă că vrea să mai scape de tine. Dar bunică-ta ce 
zice? 

— Mă lasă şi ea. Numai zice să am grijă să nu cad din car 
când vom veni cu lemnele. 

— Apăi vezi! Este o primejdie! 

— Nu mă voi sui în vârful carului pe lemne, ci voi veni pe 
jos cu dumneata! 

Măi, măi! [i s-a şi urât cu carul? 

Nu mi s-a urât, dar dacă zice bunica să nu cad. 

— Numai copii mici cad şi dacă ţi-e frică nu te mai duc 
nicăieri. 

Fănică puse buza şi începu să trâmbiţeze în toată legea. La 
vorbele de mai înainte ale tatălui său şi din glasul lui domol 
înţelesese că nu se mai împotriveşte şi-i păruse că a prins 
pe Dumnezeu de picior. Şi acum, deodată, i-a turnat o cofă 
de apă rece în cap. 

leşi şi mamă-sa şi bunica din casă să vadă pentru ce 
plânge aşa de tare. 

Ce-i cu el? Ce are? întreabă mamă-sa. Nu mai plânge, măi 
Fănică! 

Ce să aibă? E prea mic şi fricos să-l duc în pădure. Se teme 
să vină îndărăt în carul încărcat cu lemne, zice că va veni pe 
jos. Dar cum să vină pe jos atâta drum un copil ca el? Ar 
trebui să-l aduc în braţe. 

Mai taci şi tu şi ia copilul cu tine, zise bunica. Încă n-a ieşit 
din sat şi-i trecut de cinci anişori. 

Dacă zici dumneata, îl duc. Dar dacă va vedea un lup în 
pădure? 

Nu va mai vedea nici un lup, şi mai ţine-ţi şi tu gura odată. 
Îl fierbi pe bietul copil în toate apele, zise mama. 

Dacă l-ai făcut fricos, eu ce să-i fac? 

Acu, de-o probă, îl iau la pădure, să nu vi se pară că-l 
necăjesc anume. 

Fănică tăcuse de mult din plâns. Îşi ştersese şi lacrimile cu 
mâneca largă a cămăşuţei. Ascultase cu încordare toate 


vorbele şi acum era încredinţat că-l duce la pădure. 

Începu să zburde prin curte, să se învârtă în jurul carului, 
să alerge în poiată să vadă boi, să fugă în casă şi să iasă iar. 
Cum i-ar fi plăcut acum lui să fie fecior mare, să dezlege 
boi de la iesle, să-i prindă el la jug, să fie mai repede gata 
de drum! Ori el să înjuge numai pe Bodor, iar pe Joian să-l 

lase pe mâna tatălui său, că era cam împungaciu! 

Erau acum toate gata la car, funia cea lungă şi groasă era 
strânsă şi pusă cu belciugul în capătul loitrei, securea era la 
locul ei în inelul de fier, boi erau înjugaţi, numai traista cu 
merinde mai trebuia. 

Când veni bunica cu ea, omul o luă în mână, o cântări, se 
uită la ea şi zise: Mi se pare că v-aţi uitat că suntem două 
guri. 

Am pus mâncare destulă, n-avea grijă. 

— Până la pădure va flămânzi copilul. Apoi în pădure şi la 
întoarcere? Va trebui să fie tot cu traista după el! 

— Nu mi-e foame, tată! 

— Numai asta ar mai trebui să-ţi fie foame până ce nici n- 
am ieşit din curte. Sui în car! 

Fănică se cuibări repede într-un ungher, înainte, pe 
scândura tare. 

leşiră în drum şi nu peste mult timp ajunseră deasupra 
satului. Calea era încă plină de bruşi şi carul hurduca tare. 
Până la un loc drumul urca mereu şi Fănică vedea acum mai 
întâi satul întreg. Îl luă cu ameţeală; atâtea case! Câte vor 
fi? Şi toate sunt în satul lor. Mare sat! Şi uite ce multe 
grădini, toate pline de pomi! La spatele caselor şi a şurilor 
era o mare de verdeață. 

Poate aşa va fi şi pădurea! 

Şi boi înaintau încet, rumegând, şi tatăl său îi mai îndemna 
cu câte-o vorbă. 

— Cea, Bodor! Hăis, Joian! 

Of! Doamne! Ce n-ar da el să şadă pe ceaglău, cu biciul pe 
spate, în locul tatălui său, şi să mâne boi! El ar pocni din 
când în când şi din bici. 


Ajunseră deasupra urcuşului şi acum se deschidea, 
jurîmprejur, zarea până departe. 

Uneori carul hurduca aşa de tare prin bruşi, încât Fănică 
se prindea cu mâna de loitre; începură să-l doară toate 
mădularele şi să-i amorţească piciorul care era sub el. Se 
mai răsucea luându-şi altă poziţie, dar de la o vreme, 
oricum se aşeza în car, îl dureau toate cele. Şi pădurea încă 
nu se vedea nicăieri. 

Parcă ai înţepenit, măi Fănică! 

Ba nu, dar mi-a amorţit oleacă un picior. 

Mai întinde-ţi-l şi tu! 

Mai este mult? 

Ce să fie? 

Până la pădure. 

Ce? Te-ai săturat de car? 

Nu, dar nu văd pădurea. 

— Vei vedea-o în curând. Acugşi începem să coborâm, şi în 
groapă se întinde pădurea. Dar nu ţi-e foame? 

— Nu! 

— Spune dacă ţi-e foame, că hurducatul ăsta flămânzeşte 
pe om. Copilul simţea parcă deşertul din el. Era lihod pe 
dinăuntru. Dar îi era ruşine să spună că-i foame. 

Treceau printre holdele de toamnă, mărişoare pentru luna 
mai, şi mireasma verdeţi umplea văzduhul şi ameţea puţin 
pe copil, ca o băutură. 

Când se ostenea de privit în depărtări, se uita prin leasa 
carului cum fuge pământul dedesubt. Era şi asta o mare 
minune ca şi nemărginirea în care parcă plutea cu boi, cu 
car cu tot. 

Ehei! Dar acum chiar îl dor toate mădularele! De când tot 
vin, tot vin şi nu mai ajung la pădure. Începură a cobori şi 
numaidecât în vale, înaintea lor, se văzu pădurea 
tălăzuindu-se până-ntr-ale zări. 

— Dac-ai înţepenit, poţi veni şi pe jos la vale, e uşor, nu te 
osteneşti, zise omul când opri boi să mai răsufle. 


Dar Fănică rămase în car. De-acolo vedea mai bine 
pădurea. 

Asta era pădurea! 

Nu! Nu era asta! Fănică nu văzu decât tot orizontul 
depărtat. O întunecime neclintită. 

Copilul nu simţi pădurea decât când intrară cu carul în ea 
pe-o cale îngustă, mai mult pajişte decât cale, peste care se 
bolteau coroanele puternice ale stejarilor şi fagilor. 

Îl săgetă deodată prin inimă şi pofti să se coboare din car. 
Simţi că a intrat într-o altă împărăție, în care era şi străin şi 
tare acasă. 

Parcă-l îmbrăţişa o fi nţă de neguri, ceva cald şi bun şi 
ocrotitor şi nu-i mai trebui car. 

— Acum oprim puţin, Fănică, şi îmbucăm ceva, că mi s-a 
făcut şi mie foame. După ce-om mânca, te poţi cobori dacă 
vrei. 

— Vreau! 

Dar ce bucate mai erau cele din traistă? 

Era numai pită cu slănină şi mămăligă rece cu brânză şi cu 
ceapă, dar parcă erau dintr-altă lume. Aşa gustoase n-a mai 
mâncat el! Şi aşa flămând încă n-a mai fost! 

Aici este şi un izvor. Nu ţi-e sete, măi Fănică? 

Ba mi-e tare sete! 

Băură şi porniră cu carul mai departe. În curând ajunseră 
la delniţa lor, în tăietură, şi omul dejugă boi şi-i lăsă la 
păscut. 

În tăietură era păşune mare şi grasă şi boi nu se prea 
mişcau dintrun loc. Omul începu să încarce carul, iar Fănică 
intră în tufărişul tăieturii, până la piept. Nu înotă multă 
vreme în desimea aceea mirositoare de lujeri tineri, de 
iarbă, de flori sălbatice cu mireasmă tare, nu cuteză să se 
depărteze prea tare de boi. 

Ei erau lumea lui de-acasă, iar aici era altă lume: 
îmbătătoare, ameţitoare, străină şi sălbatică. 

Şi totuşi, ce mângâiere îi pătrundea întreaga fi nţă cum se 
lăsase jos în iarba înaltă, din care nu i se mai vedea decât 


pălăriuţa. 

Deosebea aroma unei ierbi pe care o aducea uneori tatăl 
său acasă şi o punea la grindă, iar mamă-sa în lada cu 
haine. Aşadar aici creştea paranginea, îşi zise el. Şi o altă 
mireasmă aţâţătoare venea până la el uneori. 

Vezi bine, o cunoaşte el şi pe asta. E a dumbravnicului, pe 
care îl aduceau copii mari, care păşteau vitele pe lângă 
pădure. 

Să meargă şi el să caute? Dar dacă va rătăci şi se va 
pierde prin tufele astea? De la o vreme nu se mai putu 
împotrivi; va căuta doar numai până de unde se văd boi! 

Când să se ridice din iarba parfumatăă văzu plutind în cer, 
deasupra tăieturii, o pasăre mare. Zbura în cercuri, cu 
aripile întinse, fără să fâlfâie vreodată, şi se învârtea în 
acelaşi loc. Nu era nici uliul cel mare, hârăul, care se 
învârtea uneori şi deasupra curţi lor - era cu mult mai 
mare. Şi din când în când pătrundea de-acolo, din înălţimi, 
un strigăt scurt, ascuţit. Un fel de cheunat. 

Oare pasărea trimitea ţipătul acela? Dar altul cine? 

Privi multă vreme rotirea de sus, ce desena un cerc negru 
pe cer, apoi, durându-l grumaji, îşi plecă capul. Printre 
lujerii tineri şi fragezi din faţa lui se făcea ca o cărare prin 
care putea vedea mai departe. Îşi uită de iarba mirositoare 
pe care voia să o culeagă şi privirile îi fură atrase de-o pată 
sură, drept pe cărare înainte, care se tot mişca. 

Ce putea fi? 

Se uită peste umăr şi văzu boi aproape păscând liniştiţi 
iarba grasă. 

— Ce să fie? se miră el. 

De mişcat se mişca, de bună seamă, parcă era cu cap şi 
păştea la iarbă. Va fi vreo oaie, vreun miel? Dar de unde să 
fi venit în tăietură aşa departe? 

Deodată Fănică scoase un țipăt: pasărea din văzduh, 
lăsându-se în cap, căzu ca fulgerul drept deasupra vietăţi 
care se mişca în cărăruia aceea. Dar în aceeaşi clipă se 
învăluiră tufişurile din apropiere şi copilul nu mai văzu în 


cărare nimic. Şi îndată pasărea îşi luă zborul, fâlfâind din 
aripile grozav de mari. 

Aşa aripi Fănică n-a mai văzut. 

— Bine că a scăpat! auzi din spate, din dreptul boilor, pe 
tatăl său. Copilul îl privi neînţelegând nimic. 

N-ai văzut? 

Am văzut! 

— Şi nu şti ce s-a întâmplat? Fănică clătină din cap că nu. 

— A fost un fel de vultur, un uliu mare de tot, care a vrut 
să prindă un pui de iepure. Dar se vede că iepuraşul a fost 
un şoldan şi s-a ascuns în tufă. Acolo tâlharul n-are ce-i face, 
se încurcă cu aripile şi nu mai poate zbura. 

Bine că a scăpat săracul! Fănică nu înţelese în grabă ce-i 
spunea tatăl său. Era încă înfricoşat de săgetarea păsării 
negre prin văzduh. 

— Bine că a scăpat iepurele, zise el într-un târziu, scârbit 
parcă de toată întâmplarea. 

— Uneori scapă, alteori nu; asta merge după isteţime şi 
iuţime. Copilul simţi o amărăciune în suflet, care îi risipi pe- 
o vreme bucuria ce-l copleşise aici, în tăietură. Să vrea să 
omoare un iepuraş? Ce pasăre blestemată? 

— Am isprăvit de încărcat, Fănică. Haida să mănâncăm, că- 
i ojina, şi să plecăm, să nu ne apuce noaptea pe drum. Către 
casă nu-i fu frică copilului în carul încărcat cu lemne. Era şi 
tatăl său în car, lângă el. 

Fănică tăcea mereu. Omul începu să fredoneze o doină. 
Copilul asculta, dar nu-l auzea. Gândul lui se înfunda mereu 
în lucruri neînţelese parcă, în aerul acela străin din pădure, 
într-o lume nouă. 

CULESUL PORUMBULUI. 

Primăvara fusese secetoasă până după Sângeorgiu, 
arăturile grele, cu bruşi mari şi tari, aşa că plugari nici nu 
cutezară să arunce grăunţele de porumb sub brazdă. De ce 
ar fi semănat? Să hrănească norii de ciori care se lăsau 
când ici, când colo, peste arături? De unde se vor fi adunat 
atâtea ciori de cele mari, cu aripile sure, tivite cu negru? 


Încercaseră o vreme cu grăpile de fier să spargă bruşi, dar 
colţi săreau de pe un bruş pe altul şi nu-i puteau zdrobi. 

Plugari erau tăcuţi, încruntaţi: îşi schilăviseră vitele cu 
aratul în cremene şi cu zadarnice încercări de grăpat. 
Priveau zadarnic cerul senin şi se scârbiră de vânturile mari 
şi reci care băteau necurmat de la miazănoapte de vreo trei 
săptămâni. Multe locuri rămăseseră nearate. 

Anul ăsta am pus-o de mămăligă! 

ofta câte unul. 

De! Au mai fost primăveri secetoase. 

Ca asta n-am mai apucat, şi-s om bătrân. 

De-acum pentru porumb e târziu. La Sângeorgiu trebiue 
să se afle sămânţa în pământ, şi nu într-unul uscat cum sunt 
arăturile noastre de azi. Eu mă gândesc ce să seamăn în 
locul porumbului. 

Ce să semeni? Eu tot porumb voi semăna, altfel ce 
mănâncăm la iarnă? 

Tot nu vei mânca la iarnă mămăligă, chiar dacă ar ploua 
mâine! 

Să fie numai ploaie destulă, să-i umble vreme potrivită şi 
să fie o toamnă lungă! Să vezi ce cucuruze se vor face. 
Când se vor muia de ploaie arăturile din ie stan şi se vor 
fărâmiţa bruşi de atâtea vânturi, să vezi ce ţărână se va 
face! De-a dragul să sameni! 

Aşa şi întralte chipuri vorbeau plugari din sat şi chiar cei 
cărora le pierise nădejdea să mai samene porumb aşteptau 
ca pe ace să plouă. Ce ar putea face un an fără mămăligă? 

La Sângeorgiu se împliniseră cu străşnicie toate riturile 
străvechi pentru ploaie: nu rămăsese fată mare, dar nici 
fetişcană, pe care feciorii să nu toarne găleți de apă din 
fântânile satului şi nu rămaseră copile şi băieţi neurzicaţi, ei 
între ei. Toţi aveau mâinile pline de băşici. 

Totuşi nu plouă până la trei săptămâni după Sângeorgiu. 
Atunci, într-o noapte, se descuie cerul. O săptămână a 
plouat mereu: când a mâzguit, când a ciuruit, când s-a 
descărcat în picuri mari şi tari ca grindina. 


Oameni umblau cu capul gol: las' să-i plouă, să le fie şi lor 
şi arăturilor şi păşunilor! 

Căci şi păşunile abia de-acum se vor înfiripa, să pască 
vitele mari. Se muiară şi se risipiră bruşi de colţi greblelor 
de fier peste grăunţele semănate acum. După ploaie 
urmară călduri de mai, şi iarăşi ploi, a umblat tot vreme 
potrivită, aşa că în secere oameni se treziră că isprăviseră 
cu prăşitul de-al doilea ca şi într-alţi ani. Porumbul era înalt 
până la piept, cu fire puternice, cu frunze negre şi grase. 

lată, ne arată să nu mai cârtim, ziceau cei care 
deznădăjduiseră în primăvară. 

V-aţi făcut păcate degeaba, răspundeau cei care 
rămăseseră tari în credinţă. Niciodată omul nu ştie ce-l 
aşteaptă. 

De-acum numai de-ar fi o toamnă lungă! Oricât de frumos, 
porumbul e în întârziere cu patru-cinci săptămâni. Să aibă 
vreme să se coacă! 

La mijlocul lui septembrie a brumat uşor, iar pe munţi s-a 
pus un strat subţire de zăpadă. Dar atâta a fost toată 
primejdia. 

După o săptămână, vremea s-a încălzit şi s-a pus o toamnă 
cu seninătăţi statornice, care a ţinut până la sfârşitul lui 
octombrie, ba a mai trecut cu un picior şi în noiembrie, 
până pe la jumătatea luni. 

Ce porumb s-a făcut? Pădure! Câte doi şi trei tulei pe-un 
fir, cât le râdea oamenilor inima. 

În aceeaşi zi a intrat satul întreg la cules, la începutul lui 
noiembrie. Dimineţile erau răcoroase, dar îndată ce se 
ridica soarele, o căldură bună începea să joace în valuri fine 
deasupra lanurilor de porumb. Frunzele uscate foşneau 
încet la adierea boarei şi o mireasmă îmbătătoare se risipea 
în aer. Era coaptă şi cânepa de sămânță, semănată printre 
porumb, iar pe miezuini crescuse deasă şi înaltă, cât nu-i 
ajungeai cu mâna la măciuli le grele, pline de sămânță. 
Mireasma ei tăia pe a porumbului, o aromă tare şi 
ameţitoare. 


Plugari îşi lungeau carele cu inima cea lungă şi le înălţau 
laturile cu scânduri, să încapă cât mai mult porumb. 

Se culegea cu foi cu tot şi îl dezghiocau numai acasă, în 
şuri, să nu piardă bunătatea de nutreţ. 

În toate lanurile se auzea cum rup tulei şi-i aruncă în 
grămezi. Se ridica în văzduh larma vorbelor, a glasurilor, 
părând o neîntreruptă fierbere. Din când în când se iţea în 
larma asta câte-un chicotit de fată pe care câte-un fecior o 
atingea, ca din nebăgare de seamă, cu un ştiulete. 

Cântece nu se auzeau, ci numai foşnetul mereu al 
frunzelor uscate printre care treceau culegători. 

Carele cu vitele desjugate erau la marginea delniţelor şi 
vitele mestecau, cu grumaji vineţi, întinşi, jipi de pe care se 
culeseseră tulei, tot mişcându-şi coarnele albe. Uneori aflau 
şi câte-un ştiulete, uitat ca din întâmplare pe fire, şi 
rumegătoarele îl mâncau cu plăcere, căzându-le, din când 
în când, câte-un bob din marginea gurilor late. 

* 

Nu era car care să nu fi adus copi şi copiliţe din sat. Cei 
mai mărişori ajutau o vreme la cules, dar tulei se rupeau 
greu şi curând îi dureau mâinile. Cei mai mici îşi încercau în 
zadar puterile. Aşa că cei mai mulţi se pierdeau prin 
delniţele lor, tot scobind frunzele de mătase ale ştiuleţilor, 
să afle vreunul roşu sau pestriţ. Şi când aflau, chiuiau de 
bucurie şi se adunau doitrei să-l rupă cu puteri unite şi-apoi 
îl dezghiocau cu înfrigurare, mirându-se mereu de 
frumuseţea lui. 

Alţi căutau bețe uscate de cânepă de sămânță şi le rupeau, 
adunându-le în mănunchi, apoi alergau cu ele la un luminiş 
să desfacă cânepa, să-şi împletească biciul. 

După culesul cânepii de vară, acum era cel din urmă prilej 
din an să-şi facă biciul, căci pe cele făcute atunci le 
prăpădise de mult. Beţe de codârşte îşi luaseră de acasă, 
încrustate gata la capătul unde să prindă biciul. 

Cei cuprinşi cu munca asta îşi uitau în grabă de culesul 
porumbului. Împleteau cu hărnicie; mergea unul de la altul 


să vadă cum împleteşte, cum îşi face biciul, să nu rămână 
unul în urma celuilalt, cu biciul mai scurt, mai subţire, sau 
cu mai puţine sfori. 

Şi nu peste mult începeau să pocnească răsunător, şi de ici 
şi de colo, mândri de ceea ce au făcut. 

Uni mai mărişori trebuiau să facă bice şi pentru fraţi mai 
mici. Copilele erau mulţumite dacă puteau strânge în braţe 
un ştiulete roş sau pestriţ. 

Uneori copii mai mari se făceau nevăzuţi prin porumbişti 
şi se întorceau târziu de tot cu câţiva ştiuleţi cu frunze verzi 
în braţe. Ei se jurau că-s încă în lapte, dar unghia abia le 
intra în boabe. 

Puteau căuta porumb de fiert nu numai în delniţele lor, ci 
şi la străini, nu se supăra nimeni. Într-alţi ani aflau încă 
mulţi ştiuleţi, în lapte, dar anul ăsta erau tare greu de aflat, 
aşa că era mare biruinţă pentru cei ce găseau. 

Friptul, acum îndată, era tot aşa de greu, căci nu era urmă 
de lemn sau de găteje, şi focul îl făceau numai cu jipi care 
nu ţin jarul, iar porumbul mai mult se afuma decât se 
frigea. 

Dar ce bun şi aromat era, Doamne! 

Trebuiau să le dea numaidecât şi celor mici, care izvorau 
din toate părţile de prin delniţe, chemaţi de aromă, şi 
făceau roată în jurul tuturor focurilor unde se frigea 
porumb. Puţin era, dar cum să nu le dea, când cei mici nu-şi 
mai luau ochi de la ştiuleţi din foc, tot mutându-se de pe un 
picior pe altul? 

* 

Carele se încărcau mereu după cât de mulţi şi harnici erau 
culegători. Unele porneau spre sat, scârţâind de povară, 
altele veneau goale din sat. Nu lăsau porumb cules în 
delniţă peste noapte. Jitari mai păzeau încă, dar oameni 
ştiau că acum paza cea mai bună era la ei în şură. 

În toate carele se încărcau deasupra pănuşi de cânepă de 
sămânță, şi cuibărit între ele era câte un copil căruia i se 
vedea numai fruntea şi pălărioara. Până acasă, mireasma 


tare a cânepi îl ameţea, dar copi lor le plăcea mirosul ăsta 
sălbatic, care aducea cu cel al urzicilor. Sămânţa măciuli lor 
nu o foloseau numai la semănatul de primăvară a cânepi de 
lucru, ci şi pentru ulei, iar cu cotoarele înalte şi groase 
ardeau cuptoarele de pâine. 

* 

E bine când se fac bucate din belşug şi când este sănătate. 
Dar dacă nu-i sănătate, toată lumea asta nu mai plăteşte o 
ceapă degerată. 

Aşa se gândea Dumitru Marcului care culegea în delniţa 
lui alăturea de nevastă şi de doi copilandri. Culegea tăcut şi 
cu un fel de scârbă. Îl tăia mereu prin măruntaie şi uneori 
se oprea din lucru, se făcea cârlig şi abia mai răsufla. Când 
se apuca iar de cules, fruntea-i era îmbrobonată de 
sudoare. 

De câte ori se-ncârliga, şi nevasta şi băieţi se opreau pe-o 
clipă din lucru, cu răsuflarea oprită. Cunoşteau după semne 
când îi venea rău de tot şi când scăpa mai uşor. Acum, la 
cules, nu stătea mult ghemuit la pământ, dar îi venea prea 
des. 

— Te-am rugat să rămâi acasă, Dumitre, şi eu şi copii. Rău 
ai făcut că nu ne-ai ascultat, îi zise într-un rând nevasta. 

— Singuri nu aţi fi isprăvit delniţa asta, răspunse el în silă, 
simţindu-şi gura amară ca fierea. 

— Dacă nu isprăveam azi, am fi isprăvit mâine. Ce-i 
întrasta? Nu-i nici o grabă aşa de mare. Vremea e bună. 

— Dar poate să se strice, şi mai avem de cules în două 
delniţe. Ar fi păcat să ducem acasă, udat de ploi, un porumb 
frumos cum e în iest an. 

— Nu se mai strică ea vremea în săptămâna asta. Să şti că 
mâine nu te mai lăsăm cu nici un preţ să vi. Vei rămâne în 
pat să ţi se aşeze durerea. Dumitru făcu o mişcare cu mâna, 
ca şi când ar fi zis: „Cât despre asta, pace bună!” 

Lucrau tuspatru în tăcere grea. Crâşnea fiecare ştiulete 
rupt de pe fir, şi larma asta lui Dumitru îi făcea rău. Era 


bolnav de mulţi ani, din an în an tot mai greu. Azi îi venea 
neputinţa neobişnuit de des. 

— Nu mai culege, Dumitre. Uite, ţi-am adus ţundra. 
Întinde-te pe ea şi las” că isprăvim noi. 

— De întins mă voi întinde eu pentru totdeauna, nu peste 
mult, n-avea frică. 

— Nu mai culege, tată, ziseră băieţi cu inima rece. 
Isprăvim noi şi fără dumneata. 

— Măi copi, vedeţi-vă de lucru şi daţi-mi mie pace. Las'să 
mai culeg şi eu încă o dată, pe urmă tot voi veţi culege. 

Dup-o vreme se încârligă iar şi se lăsă la pământ. Nu-l ţinu 
mult nici acum, dar până pe la ojină îi veni răul încă de vreo 
cinci ori. Şi iar se apucă de cules, transpirat acum nu numai 
pe frunte, ci pe întreg trupul. 

Când se zgârci şi se lăsă a şasea oară la pământ, nu mai 
stătu ghem, ci se întinse căzând pe spate, izbi de câteva ori 
din picioare, din braţe, apoi se cutremură scurt şi se linişti, 
până nu apucă nevasta şi copii să ajungă lângă el. 

Safta, nevasta, se lăsă în genunchi, îi ascultă răsuflarea, 
cum făcuse adeseori în anii din urmă, dar acum nu mai 
simţi nimic. 

— Doamne sfinte şi n-avem o lumânare! 

Petre, Ioane, daţi fuga în vecini, poate are cineva o 
lumânare! Băieți, buimaci de spaimă, începură să alerge 
prin porumbişti, unul la dreapta, altul la stânga. Dar cine să 
vină cu lumânarea la culesul porumbului? 

N-avea nici un culegător de gând să înnopteze aici. 

Ci nici nu mai era nevoie de lumânare! 

trupul lui Dumitru începuse să se răcească şi să se 
înţepenească. Safta-şi aduse aminte că dacă nu-i închizi din 
vreme pleoapele mortulul, rămâne cu ochii deschişi. 

I le închise, apoi îşi puse frânte mâinile în poală şi rămase 
mută. Se aştepta ea de mult la moartea bărbatului, dar nu 
aşa, nu într-un lan de porumb şi fără lumânare. 

Durerea şi nenorocirea ei că nu-l aflase moartea în pat, 
era mai mare ca pierderea lui. 


Dacă n-a vrut s-o asculte, să fi rămas acasă! 

Ea ce să facă? Ce-ar mai putea face? 

Şi deodată izbucni într-un plâns cu hohote, care se topi 
într-un bocet amar, ce se înălța în văzduh ca o alarmă a 
nenorociri. 

Cei doi băieţi nu aflară lumânare în vecini şi alergară şi 
mai departe, dar când se întoarseră cu mâna goală, erau 
însoţiţi de vreo zece bărbaţi şi femei. 

Bărbaţi cu capul gol îşi dădură iertăciunile, privind ţintă la 
mort, femeile se alăturară la bocetul Saftei, iar cei doi băieţi 
erau încă tot buimaci de spaimă. 

Dup-o vreme un om zise: 

— Mai aveţi de cules? 

— Puțin de tot, poate o jumătat' de ceas, răspunse un 
băiat. 

— Pentru mort e mult şi atât. Veniţi cu toţi să isprăvim 
repede culesul şi să încărcăm carul. 

Unde vi-s vacile? 

Acol' lângă car. 

Prinde-le la jug şi adu carul aici. 

Şi bărbaţi şi femeile care au venit s-au apucat de cules, în 
vreme ce Safta se bocea nemaiauzind nimic, iar unul din 
băieţi stătea lângă mort cu capul gol, cu mâinile fără putere 
de-a lungul trupului. 

Până isprăviră de cules şi încărcară carul, înţepeni bine şi 
trupul lui Dumitru şi-l urcară deasupra porumbului, între 
pănuşile de cânepă mirositoare. 

Se urcă lângă mort şi unul din băieţi, iar celălalt cu 
mamăsa mergea alăturea de vaci cu capul în piept. 

Safta se mai boci până ieşiră din delniţă în drum, apoi 
amuţi de tot. 

Între culegători vestea se lăţi repede, de la vecin la vecin, 
aşa că până seara toţi ştiau că a murit, în mălăiştea lui, 
Dumitru Marcului, culegând la porumb. 

Oameni nu se prea mirară, îl ştiau bolnav greu de tot, dar 
peste bucuria şi lumina culesului li se aşternu tuturor un 


nor pe suflet. 

Şi larma omenească încetă să se mai ridice deasupra 
lanurilor, numai fâşâitul frunzelor uscate creştea mereu, cu 
cât se apropia înserarea. 

Şi din când în când se mai auzeau pocnete din bici. Copii 
le încercau să nu-i dea de ruşine deseară, din carele 
încărcate cu porumb, în drum spre casă. 

Şi numai semnalele acestea scurte şi seci păreau că mai 
răspândesc viaţă şi veselie deasupra lanurilor de porumb, 
prin care fâşâia vântul în frunzele uscate. 

PRESURA. 

Pădurea stăpâneşte cât vezi cu ochi pe coastele de către 
răsărit. Se revarsă până jos în lunci; când bat vânturi mari 
se tălăzuieşte ca o mare cu valuri sure, până în zări 
departe, până în pădurile satelor vecine. Şi de vânturi are 
parte cum a crescut pe înălţimi mari şi nici o măgură, nici 
un piept înalt de deal nu se ridică să-i ţină de adăpost din 
nici o parte. 

Aşa că pădurea rareori e liniştită pe toată întinderea ei. 
Când e aşa, are de departe o culoare întunecată, metalică, 
ca de fier, rar se află în ea alt copac afară de stejari bătrâni, 
cu frunza pieloasă şi aspră. În apropierea ei te ameţeşte o 
mireasmă tare, ca o respirare rece de verdeață. 

Îl ameţeşte pe cine nu-i obişnuit, dar Petrică nici n-o mai 
simte. Din primăvară e tot cu nasul în respirarea aceea de 
verdeață, de suc, de mâzgă, de sevă tânără, pentru că e tot 
la marginea păduri pe o costişă plină de spini, cu oiţele lui: 
patru sterpe, zece noateni şi un berbec. Aici e păşunea 
până la toamnă. 

Costişa cu spini e mare, păşunea e mereu bună. Când se 
mai pune secetă, spini tot au lujeri; totuşi mai grasă e iarba 
chiar pe marginea păduri, pe unde pasc mai rar, numai spre 
seară, când vrea Petrică să le sature bine. 

Printre spini creşte iarbă măruntă şi deasă ca peria, 
retezată mereu de boturile lunguieţe ale oiţelor care nu 
ostenesc în veac. Numai când se pune căldură mare 


turmuliţe se adună grămadă, oile cu capetele vârâte una 
într-alta suflă des şi nu şi-ar ridica capul din înghesuiala în 
care şi l-au plecat, nici să dea lupul între ele. Când vrea să 
le urnească din loc, Petrică le împinge proptindu-se de lâna 
lor, dă cu bâta şi de obicei nu reuşeşte să fugă decât una 
după alta, puţin mai înainte, şi iar se fac ghem. 

Dar acum încă n-au coborât din cer căldurile. E numai 
luna lui mai şi Petrică trebuia să aibă grijă. Noateni sunt 
neastâmpăraţi şi mereu ar vrea să scape în pădure la lujeri 
tineri. Copilul e mereu cu ochi în patru să nu treacă vreunul 
în pădure, de când l-a speriat odată rău de tot pădurarul. 

L-a aflat trântit pe spate la marginea păduri, cu ochii în 
albastrul cerului şi turma întreagă în tufişuri. 

A vrut să ia berbecele să-l ducă în sat, să-l închidă în 
curtea primăriei, până vor plăti părinţi gloaba pentru 
paguba din pădure. A şi prins berbecele şi cu o sfoară ce 
avea la el l-a legat de coarne. Dar berbecele nu voia să 
meargă nici înaintea lui, nici după el, ci se trăgea mereu 
înapoi. Se smuci până rupse sfoara aceea şi fugi între oi. 

Petrică încremeni când văzu ce vrea să facă pădurarul. Nu 
putu plânge, numai când îl văzu pe berbece slobod. 

— Haida, măi Petrică, şi ajută-mi să-l mai prind o dată, îi 
porunci pădurarul apropiindu-se. 

Dar copilul nu se mişca din loc şi începu să plângă şi mai 
tare. 

— Nu vrei să-mi ajuţi? Nici o vorbă, nici un semn. 


— Nu-i nimic! Vi tu deseară cu oile acasă, şi ţi-l iau eu din 
curte. Trăbă să plătiţi gloaba. 

În ziua aceea Petrică n-a mai fost bun de nimica, iar seara 
îl pătrunse o spaimă rece, care în răstimpuri făcea să-i 
dârdâie dinţi. 

Dar nu a venit nici un pădurar după berbece. Nici seara, 
nici dimineaţa, nici seara următoare. Abia după o 
săptămână se linişti, încredinţat că n-o să-i mai ducă 
berbecele. 

Bine că n-a spus acasă nimic. 

Încă în ziua nenorocirii dezlegă sfoara din coarnele 
berbecelui; la câteva zile găsi prin spini şi capătul celalt. 
Acum se încredinţase: nu era o sfoară nici groasă, nici tare, 
şi pădurarul de bună seamă a glumit numai, n-a voit să-i ia 
zălog berbecele. O aţă ca asta, cum să nu o rupă berbecele 
lor, care trăgea şi pe un om mare după el! Şi apoiil-ar fi 
putut lua mai uşor din curte, dacă chiar ar fi voit. 

Dar ce mai ştii? Poate a uitat. Mai bine să grijească să nu-i 
mai intre oile în pădure. Că badea Nicodim, pădurarul pe 
care-l cunoştea din sat, se ivea la marginea păduri când nici 
nu visai. 

Oile lui aveau ce paşte pe costişă, nu aveau nici o lipsă de 
pădure; acum primăvara şi spini erau plini de lujeri fragezi, 
parcă mai cruzi ca cei din pădure, şi oiţele lui puteau paşte 
ce le plăcea: când iarbă, când lujeri. 

Paza o făcea tot de către pădure, nu numai să oprească 
oile să intre, ci şi pentru o presură care-şi avea cuibul 
peaici. 

Nu-i vorbă, cântau ele multe presuri în spini costişei, dar 
cea care avea cuibul aici, într-un spin mărişor şi des, le 
întrecea pe toate. 

Şi nu era nici sperioasă ca altele: la câţiva paşi de el cânta 
să se prăpădească. Petrică se lăsa încet pe iarbă între spini 
şi o asculta. Nu se putea mira destul cum poate cânta aşa 
de frumos, aşa de mărunt, cum poate fi un ciripit aşa de 
curgător şi melodios, proaspăt şi tânăr mereu. Uneori îi 


părea că undeva în văzduh picură un izvoraş, nu stropi mici 
de apă, ci mărgeluţe mărunte de tot, abia să le poţi vedea. 

De jos, de pe ţelina dintre spini, vedea uneori păsărica 
întreagă deasupra cuibului, alteori nu-i zărea decât capul şi 
ciocul. Cum risipea în aer mărgeluţele cântecului ei? 

Părea încremenită acolo pe spine, mică, pestriță, cu un 
cioc numai cât o jucărie. 

Mai ales după-amiezile, când începea să se răcorească şi 
să crească umbrele spinilor, presura lui cânta cu foc. 
Cântau şi alte presuri în spinii costişei, dar ca asta nici una. 

De la o vreme găsi în cuib un ouşor pestriţ, cât un bob, 
apoi altul şi altul până la patru. Nu le atingea, nu se apropia 
prea tare de cuib şi niciodată când presura era prin 
apropiere. 

Se mulțumea să le vadă şi să se însufleţească. 1 se 
aprindeau obrăjori de plăcere. 

Ce minunăţi gingaşe mai sunt în lumea asta! Oare presura 
ştie cât îi sunt de frumoase ouăle? De bună seamă ştie, că-i 
tot în preajma lor şi le păzeşte. 

Într-o zi, apropiindu-se de cuib, văzu în el patru pui, urâţi 
foc, în piele roşie ca opărită, cu capetele prea mari, cu 
ciocurile tivite cu zăbale galbene. 

Se depărtă repede, scârbit. Din ouă aşa de frumoase să 
iasă aşa urâţeni! Păi pui de găină ies din găoace îmbrăcaţi 
gata în pufuşorul lor auriu. Pentru ce nu-s aşa şi pui 
presurii? 

Valeu! Şi cum se îmbulzesc toţi cu ciocurile urâte deschise 
pe marginea cuibului, de câte ori vine presura aducând în 
cioc ceva de mâncare! 

Pace bună! Nu-i maitrăbă să-i vadă până nu se vor 
îmbrăca cu pene, până când nu vor creşte mărişori. Mici 
sunt prea urâţi şi Petrică, să-l tai, şi nu poate suferi ce-i 
urât. 

Apoi nici presura nu mai cântă acum decât rareori. Cântă 
altele, va asculta pe la alţi spini. 


Nu se poate stăpâni să nu treacă, totuşi, în fiecare zi pe la 
cuibul presurii, să arunce o privire în cuib, când nu e 
pasărea acasă. 

Uite-uite că încep să li se arate pe vârful capului şi pe 
pielea care nu mai este acum aşa de roşie nişte tulee, urâte, 
nu-i vorbă, dar Petrică ştie că astea sunt cotoarele penelor. 

Se depărtează repede de cuib, sunt urâţi şi acum. 
Doamne, cât sunt de urâţi! 

Într-o zi auzi larmă mare de ţarcă, de coţofană, dinspre 
cuib, şi se grăbi într-acolo. 

Ştia că ţărcile pustiesc pe pui cei neajutoraţi de pasăre, 
dacă pot pătrunde la cuibul lor. 

Văzu două coţofene zburând jos de tot, în jurul cuibului. Le 
străluceau în soare cozile negre-verzui şi aripile tivite cu 
negru. Făceau tărăboi mare, se tot coborau peste spine şi 
iar se ridicau. Nu puteau pătrunde printre crengile 
spinoase şi dese până la cuib. Puii nu se mai vedeau, se 
trăseseră zguliţi în fundul cuibului. 

Obraznicele nu fugiră nici când se apropie Petrică de 
spine. Poate nici nu-l văzură, aşa erau de aprinse de 
încercarea lor şi strigau în gura mare. Nu le păsă nici că 
pasărea sosi şi începu să zboare pe deasupra spinului. 

Copilul căută un bruş şi, după ce zvârili în ele, sări şi cu 
bâta şi abia le alungă. 

Presura cobori numaidecât pe marginea cuibului şi cele 
patru ciocuri se iviră, încă tot tivite cu galben. Nu mai erau 
aşa de golaşi. 

Totuşi erau urâţi. Petrică se grăbi de la cuib. 

Părea că i-i ciudă de ce nu a lăsat să-i mănânce ţărcile, 
căci până la urmă tot ar fi pătruns ele până la cuib, altfel nu 
s-ar fi învârtit aşa de mult în jurul spinului. 

Dar nu se grăbi la oile care păşteau liniştite pe costişe, ci 
către pădure, unde se puseseră ţărcile într-un stejar şi se 
certau încă. Se vede, îşi zicea copilul, că una pune vina pe 
cealaltă, pentru că n-au putut ajunge până la cuib. Se uită 


întins la ele, cum tot dădeau din cozile lungi şi făceau larmă 
mare, cârâind în cascade repezi şi răsunătoare. 

Frumoase păsări şi ele, îşi zise în sinea lui Petrică, dar 
pentru ce mănâncă pui păsărilor, ori le sparg şi le sorb 
ouăle? N-au ce mânca? 

În vreme ce căzu pe gânduri pentru ce sunt şi păsări 
răpitoare în lume, când e prea destul cu lupi şi cu vulpile, 
răsări ca din pământ lângă el pădurarul. 

— Iar nu eşti lângă oi, măi Petrică? 

Copilul tresări, privi repede împrejur, văzu turmuliţa lui la 
loc bun şi se linişti. 

— Oile-s acolo! şi el arătă cu mâna. Da' vezi dumneata, 
bădiţă Nicodime, ţărcile astea? 

— Cum să nu le văd? Se şi aud că se sfădesc urât. 

— Erau gata să mănânce nişte pui de presură. 

— Şi nu i-au mâncat? 

— Nu, că le-am alungat eu cu bâta. 

— Dacă-i aşa, cu tine se sfădesc, nu între ele. 

Cine ştie ce blestemăţi spun. Şi nu vor să plece de aici 
până nu te vor spăla bine. Adică de ce te amesteci tu în 
treaba lor? zic ele. 

— Puii sunt încă în cuib şi-s golaşi, vai de capul lor. Le era 
uşor să-i mănânce până am sosit eu, dacă ar fi putut 
pătrunde la cuib. Dar cuibul e bine apărat de crengi 
spinoase. 

— Apoi, da, fiecare vietate ştie câte ceva să se apere. 
Păsările acestea mărunţele îşi ştiu aşeza la adăpost 
cuiburile. Unele se grăbesc, e adevărat, şi nu-l pun la loc 
bine apărat, da' presurile sunt păsări înțelepte. Da' ascultă 
aici, băiete: de câte ori ţi-au mai intrat oile în pădure? 

De-atunci niciodată, bădiţă Nicodime. 

Minciuna încă-i vorbă! 

Nu minţesc. Mi-a fost frică atunci că-mi iei berbecele. 

Dacă a rupt sfoara! 

Că n-a fost sfoară, numai o aţă. 


— Apoi vezi, aşa păţeşti dacă n-ai la tine tot ce-ţi 
trebuieşte. 'Ţărcile zburară din stejar prin pădure, 
aruncând mereu vorbe de ocară. 

— Acum cred că mă sfădesc pe mine, zise pădurarul. Mi-au 
mirosit puşca. 

Da ce nu le-ai împuşcat, bădiţă Nicodime? 

Nu-mi stric eu alicele pe-o pasăre. 

Vrei să împuşti iepure? 

Păi cum! 

— Da” eu n-am văzut nici unul de când sunt cu oile pe 
costişă. 

— Unde să vezi? Doar n-or veni iepurii să pască printre 
oile tale, să-i împungă berbecele? Iepurii sunt acum la 
holdele cele mărişoare şi în pădure, prin tăieturi. 

— Mi-a spus un copil că mamă-sa a prins unul când a fost 
la plevilă. 

— Apoi vezi! Pe-acolo se ţin; da' încă-i oprit vânatul, până 
colo, la toamnă. 

— Dacă-i oprit, de ce umbli cu puşca? 

— Păi nu mai sunt alte gadine prin pădure? Da' lupul? Da' 
vulpea? 

— Nici lup, nici vulpe n-am văzut! 

— Păi astea nu-s gadine să iasă la luminiş. Mai ales aici pe 
costişă, unde eşti tu cu o bâtă zdravănă de corn şi unde e 
berbecele cel împungaciu. Aşa-i că împunge? 

— Pe mine nu! 

— Ba pe mine când l-am legat de coarne m-a izbit de 
câteva ori cu capul. Da' acum vezi că ţi-ai şi uitat de oi. Eu 
nu le mai văd. Nu le vedea nici Petrică. 

— Vezi cum le grijeşti tu? Vor fi intrat în holda Bologoaei! 
Aşa le scapi şi prin pădure. Dar de te mai prind o dată, te-ai 
curăţat de berbece, să şti! 

Cuvintele din urmă le auzi Petrică alergând. Acolo 
trebuiau să fie oile, de bună seamă, unde a zis pădurarul. 
Le-a mai scos el de câteva ori din holda Bologoaei. 


Până s-a înapoiat cu ele pe costişă, pădurarul se mistuise 
în întunericul de sub boltiturile stejarilor celor bătrâni. 

Înspre seară, pe răcoare, presura cânta de mama focului 
în vârful spinului, deasupra cuibului. Lui Petrică i se păru că 
niciodată n-au tremurat mai armonios şi mai repede 
mărgeluşele glasului ei. 

Copilul se lăsă într-o rână, cu capul rezemat în palmă, cu 
bâta lângă el, şi ascultă. 

Era, îi părea lui, o căldură nouă, un avânt, un fel de 
îndrăzneală mai mare în piuitul ei. 

Se bucura de bună seamă că i-au scăpat toţi puii, care 
acum nu-şi mai iveau ciocurile tivite cu galben pe marginea 
cuibului, căscându-le, ci dormeau claie peste grămadă în 
cuibul lor, unde era cald şi bine. Şi în curând păsărica-i va 
acoperi şi cu aripile ei, să nu le fie frig peste noapte. 

Presura, cântând, îl vedea pe copil, dar nu se speria de el. 
Pentru ce s-ar speria? El nu i-a făcut nici un rău, nu a 
zburătorit-o niciodată. 

Şi la gândul că azi i-a fost de folos presurii, simţi o undă 
trecătoare de căldură la inimă şi se lumină la faţă. 

Numai de-ar creşte mai în grabă penele puişorilor, să nu 
mai fie aşa de urâţi! Nici nu vrea să-i mai vadă până atunci! 
Dar când, după o săptămână, trecu iar pe la cuib, cuibul 
era gol. Zburaseră pui cu presura. Şi spre seară, când 
presurile începură să cânte, trei chiar, de pe spinul cu 

cuibul, nu mai cunoscu care-s pui şi care-i presura. 

STRĂJERUL. 

De vreo trei nopţi Niculiţă doarme tare neliniştit, adică 
mai mult nu doarme. Se învârte de pe o parte pe alta, stă o 
vreme întins pe spate, dă ţolica la o parte că-i prea cald, 
apoi iar se întoarce şi se acoperă: parcă îl ia cu fiori de frig. 
Febra nici nu-i creşte, nici nu-i scade, nu-l doare nimic şi el 
nici nu se crede bolnav. 

Vede că într-un colţ, sub o icoană, pâlpâie un sâmbure de 
lumină şi ştie că e candela lor, pe care mamă-sa o lasă 
aprinsă şi peste noapte, de când el nu prea poate dormi. 


Ştie că mamăsa se scoală de multe ori şi vine lângă patul 
lui, se pleacă peste perină şi aproape totdeauna îi spune, 
punându-şi mâna rece pe fruntea lui: 

— Iar nu dormi, Niculiţă? Închide ochii, cu ei deschişi cum 
să adormi? Simte că mamă-sa, şi când e în patul ei, e tot cu 
gândul la el. 

Uneori îi zice: 

— Dumneata de ce nu dormi? [i-e frică să nu fiu bolnav, 
nu-i aşa? De aceea laşi şi candela aprinsă. 

— O las să nu-ţi fie frică în întuneric, că te trezeşti mereu. 
Copilul se miră: 

— Prică? De ce să-mi fie frică? Doar îs în casă şi cu 
dumneata! 

— Pe întuneric ţi-e urât. 

— Mie nu mi-e urât. Spunea adevărul: nu-i era urât; se 
gândea la atâtea lucruri la care până acum nu se gândise 
niciodată. 

Şi, mai întâi, iată, liniştea asta nemaipomenită care 
stăpânea în împărăţia nopţi! Niciodată peste zi nu i-a ţiuit în 
urechi o astfel de linişte. Se împânzise în cameră, 
pătrundea de-afară, parcă nu numai prin ferestre, ci şi prin 
pereţi, cobora şi din pod şi se strecura prin tavanul de 
scânduri şi grinzi. 

Izvora şi din masă, din scaune, din laviţe, lăsând toate 
lucrurile moarte, goale, uscate şi nefolositoare, care păreau 
cu totul străine, aduse nu se ştie de cine şi de unde şi lăsate 
încet, abia pipăit, în cameră. 

Acum nici nu i-ar veni lui Niculiţă să umble printre ele, să 
le atingă. Prea erau străine şi de neatins, de nepipăit. 

Pâlpâirea candelei mişca umbre ciudate pe pereţi, tot aşa 
de multe ca toate lucrurile din cameră. Se uita la ele 
adeseori, mai ales când stătea pe spate în patul lui. Cu ce 
semănau? Dar până să se înfiripeze o formă, se şi împrăştia 
şi se ridica altă pâlpâire de umbră. Cum se năşteau? Cine le 
purtau? Cine le sorbea? 


Lui îi părea că le place să fluture aşa, în liniştea 
nepătrunsă a nopţi. Lor nu le era urât. Se mişcau şi nu 
cunoşteau urâtul ce intrase parcă în scaune, în masă, în 
laviţe, chiar şi în icoanele de pe perete, se cuibărise acolo 
adânc, să nu mai iasă din ele. 

Ce ştiuse el de toate aceste înainte când dormea buştean, 
de cum punea capul pe perină seara, până-l trezea mamă- 
sa, dimineaţa, iarna să meargă la şcoală, vara cu vitele la 
păscut. Nu ştia nimic şi acum îi părea că-s lucruri de cea 
mai mare însemnătate să le ştie. 

Cum n-a ştiut nimic până acum, nici în câte părţi fuge 
gândul într-o linişte aşa de mare! De necrezut! Nici nu te 
poţi ţine pe urma lui şi nici nu-l poţi opri! Zboară într-o clipă 
în locurile cele mai depărtate. 

lată, acum s-a oprit la un cuib de presură într-un spin de 
pe costişe, unde păşteau vitele. Vede şi cuibul, vede şi vitele, 
deşi nu-s nicăieri! Peste o clipă e la ei în şură şi-l vede pe 
tatăl său făcând mestecături din paie şi fân; peste alta e în 
carul care iese scârţâind din curte, şi el şade pe sulul gros 
cu care se leagă snopi de grâu în carul încărcat; peste-o 
clipă e în şcoală şi ascultă cum îl ceartă dascălul pe un copil 
care nu şi-a învăţat lecţia. 

Cum poate fugi gândul lui aşa de fulgerător de la un lucru 
la altul, dintrun loc într-alt loc? 

Cum i-ar putea fi urât, când nu e nici pe-o clipă singur în 
pat, ci călătoreşte mereu? Oare mamă-sa nu ştie? Şi dacă ar 
merge numai cu gândul în atâtea părţi! Dar se duce el 
însuşi, în pat nu mai rămâne nimeni. 

— Vezi, Niculiţă mamii, şi dormi, că acuşi se face 
dimineaţă, şi abia ai închis ochii. 

— Nu mi-i somn! 

— Trăbă să adormi şi dacă nu ţi-i somn. 

Numără mereu până la o sută şi vei vedea că-ţi vine 
somnul. 

Pentru ce ar adormi? El nu-nţelege. Dar pentru că i-a spus 
mamă-sa începe să numere. Ajunge la o sută şi începe din 


cap. 

Gândul însă nu-i mai stă aici şi greşeşte. De la patruzeci 
parcă a trecut la optzeci. Şi, dac-a trecut, nu-i tot atât? Nu- 
i, că ajunge prea iute la sută. Când începe a treia oară, nu 
mai ajunge nici la treizeci. Se trezeşte cu gândul la nişte 
ghicitori, învăţate din cartea de citire: Câmpu-i alb, oile-s 
negre, Cin'le vede nu le crede, Cin'le paşte Le cunoaşte. 

Păi da, scrierea şi citirea! Asta a învăţat-o şi pe mamă-sa, 
nu-i nu ştiu ce! Nici asta: De la noi la munte Tot zale 
mărunte! 

Furnicile prin iarbă. Mai mult îi place alta: Am o casă cu 
două rânduri: Sus stau câinii, Jos stăpânii! 

N-a putut-o ghici mamă-sa, în ruptul capului, că-i bordeiul 
ţigănesc, săpat în pământ, pe acoperişul de paie al căruia 
dorm câini: dintr-o săritură-s acolo. 

Îşi aduce aminte de îndemnul mamă-si şi iar începe să 
numere până la o sută. O dată, de două ori. A treia oară i se 
pare că s-a oprit la jumătate. 

Îşi dă seama c-a adormit oleacă. S-a trezit de trâmbiţatul 
cocoşului. Oare a câta oară a cântat? Mai înainte ştia că 
cocoşul lor cânta numai când se face ziuă. De când dormea 
iepureşte nopţile, auzise că mai de multe ori bate din aripi 
şi cucurigă. Nici nu ştia că bate şi din aripi când vesteşte 
dimineaţa. Da” în liniştea nopţi, acum aude şi fâlfâitul 
aripilor. 

Adevărat că şi ziua când cântă, face aşa! Dar a câta oară 
va fi cucurigat acum? Ieri noapte l-a auzit de trei ori, întâia 
oară de cum s-a înstăpânit noaptea, devreme. Mamă-sa — 
întrebată - i-a spus că vesteşte şi miezul nopţi şi zorile. 

Acum va fi cântat de miezul nopţi. Dar oare de unde ştie el 
cându-i? Cine-i spune? 

De bună seamă că e miezul nopţi: aude şi ceasul lor în 
camera vecină bătând douăsprezece. 

Să fie numai miezul nopţi? Aşa de lungi sunt nopţile? Pân- 
acum nici nu se culca bine şi se şi făcea dimineaţă. Da' 
ceasul cum e făcut să ştie toată vremea? L.-o fi făcut oameni 


meşteri, ceasornicari. Mari minunăţi în cutia lui! Odată, 
când s-a oprit, l-a luat tatăl său din perete şi i-a deschis 
uşiţa. Şi-a înălţat şi el capul deasupra mesei şi a văzut. Câte 
rotiţe erau acolo, maică Doamne! Meşteri mari oameni! 

Ciudat îi părea lui Niculiţă că peste noapte numai rar 
auzea ceasul bătând în camera vecină. Nu bătea şi 
noaptea? Cum să nu, ceasul nu stă, numai când nu e tras 
sau e stricat. Cum de nu-l aude totdeauna? 

Copilul aţipea uneori şi dormea câte-o postată, dar când se 
trezea nu-şi dădea seama că a aţipit. Cum să bage de 
seamă, când gândul lui era şi acum neastâmpărat? 

Poate urmărea încă un vis, şi o vreme visa treaz? Uneori 
înţelegea că continuă un vis, alteori nu. Păi, cum ar fi 
adevărat că el cade de pe acoperişul şuri lor şi pluteşte prin 
aer ca pe aripi mari, ajunge pe pământ şi nu se loveşte? Ori 
că vaca lor Mândreana a avut doi viței, unul bourean şi al 
doilea un pui de bivol? Ce comedie? 

Cum să fie drept? A visat de bună seamă! 

De miezul nopţi a cântat cocoşul, că iată liniştea creşte 
parcă şi lucrurile din casă sunt şi mai pusti că pân-acum şi 
le cotropeşte urâtul de tot. Dac-ar putea căsca şi ele, se 
gândea Niculiţă, ar căsca să le trosnească fălcile! Noaptea e 
tot mai grea. 

A răzbit-o şi pe mamă-sa. O aude cum respiră de regulat şi 
de adânc. Până acum n-a auzit-o. În camera asta dorm 
numai ei amândoi. Aşa a poruncit doctorul. Pentru ce? 

Nu ştie. 

Dar lui Niculiţă îi place mai mult aşa. Când dormeau mai 
mulţi într-o odaie şi nu adormea în grabă, nu-i plăcea 
sforăitul bunică-sa. 

Mamă-sa dormea lin. Poate nici nu aţipise decât acum, 
după miezul nopţi. Şi, dacă n-ar fi liniştea aşa de mare, nici 
n-ar auzi-o. 

Dar liniştea-i aşa de mare, aşa de grea, atât de adâncă 
acum, încât îi bate în urechi. 


Sau îi bate un ciocănel foarte uşor? Poate nu era decât 
zvâcnirea arterelor. Dar Niculiţă nu simţea, ci auzea. 

Noaptea părea că a crescut din cer până-n pământ şi s-a 
pus pentru veşnicie. 

Cum stătea întins, nemişcat pe spate de multă vreme, 
Niculiţă auzi deodată, spintecând liniştea şi întunericul, un 
țipăt mare, ca de om ori ca de fiară? Ca de pasăre ori ca de 
furtună? Parcă de furtună era. Îl auzi şi-a doua, şi-a treia 
oară, înspăimântat, cu răsuflarea oprită. 

După strigătul acela, liniştea crescu şi mai tare. În vis ori 
treaz, lui Niculiţă îi păru că numai noaptea putea să ţipe 
aşa, înnebunită, să nu se cufunde undeva în hău. Strigătul a 
trebuit să se audă peste tot satul şi chiar în lumea toată. 

Şi-a tras ţolica şi s-a acoperit şi pe cap. 

Dacă va începe iar să strige? Dar n-a mai strigat! Ci, după 
o vreme simte că cineva-i ridică uşor ţolica de pe cap. Else 
ghemui tot: poate-i noaptea, cea care a strigat mai înainte! 
Era treaz? Visa? 

— De ce te-ai acoperit şi pe cap, Niculiţă maichi? lată, eşti 
tot o apă! Aduse un ştergar şi începu să-l şteargă. 

Mi-a fost frică! zise copilul cu mare silă. 

Frică! ziceai că nu ţi-e frică. 

Da, a strigat aşa de tare noaptea, şi mi-a fost frică. 

Cine a strigat? Nedumerit, mai mult cu îndoială, mai treaz 
acum, zise: Noaptea. 

— Noaptea! râse mamă-sa, dar dându-şi repede seama de 
febra copilului, continuă îngrijorată: cum să strige noaptea? 
Ea nu-i om ca noi. A strigat prăpăditul cela de Nichifor, 
străjerul satului. L-ai auzit şi tu? 

Strigă de trei ori pe noapte şi răcneşte de parcă vrea să 
verse tot ce are în el. Ela strigat! 

— L-ai auzit şi dumneata? 

— Auzit, cum să nu! Înainte cu câteva minute a vestit că-i 
linişte şi pace în sat. Ar trebui să strige numai când se iscă 
vreun foc, ori dacă dau tătari - doamne fereşte - dar n-ai 


ce-i face! Zice că de-aceea îl plăteşte satul, să vestească 
linişte şi pace, să poată dormi oameni fără griji. 

Nichifor! Nene Nichifor! D-apoi îl cunoaşte şi el! 

— Omuleţul ăla cărunt, mereu cu pipa-n gură? 

— Ăla, da! El e străjerul satului. În slujba asta nu intră 
omul harnic, care trăbă să se odihnească noaptea, ci unul 
ca el, un taie câinilor frunză. 

Niculiţă se gândi: cum poate un om aşa de puţintel ca 
nenea Nichifor să dea un strigăt aşa de mare? 

Nu l-ai mai auzit pân-acum? 

Nu! 

Se vede că ai dormit. Da” eu îl aud şi din somn. 

El a fost adică? 

Păi cine? 

Nenea Nichifor stă de multe ori de vorbă cu noi, cu copi de 
şcoală. Şti dumneata că lângă şcoală este o crâşmă şi 
dumnealui tot pe-acolo se-nvârteşte. 

Da, că nu-i place să lucreze, da' rachiu ar bea pe toată 
minuta. 

Nouă ne spune poveşti. Ştie multe, scurte, lungi, şi în 
versuri şi fără versuri. 

Va şti, că de altceva nu e bun. Acum vezi şi dormi şi nu te 
mai înfrica de prosti! 

Cum să zbiere noaptea? Doar nu-i om! Strigă prăpăditul 
ăsta de Nichifor: până dimineaţa mai răcneşte o dată peste 
sat. 

Frică? Păi, dacă-i nenea Nichifor, cum să-i mai fie frică? 
Când îl va întâlni pe la crâşma de lângă şcoală îl va întreba 
el cum poate striga aşa de tare? Şi nu numai tare, şi cu un 
fel de huiet care te îngheaţă. 

Nenea Nichifor! Mereu se adună grupuri de şcolari în 
jurul lui şi-l ascultă câte spune. 

Ştie multe. Oare de ce nu le va fi spus niciodată că ele 
străjerul satului şi strigă noaptea că-i pace şi linişte? Îl va 
întreba el! 


Mamă-sa s-a dus de la patul lui, dar nu-i mai aude 
respirarea. Se vede că n-a adormit încă. 

Nenea Nichifor! Vai, bată-l pustia de bătrân! adică ela 
strigat. A învăţat de la el şi versuri frumoase, cu haiduci, 
dar şi unele de scârbă! Oare de ce-i vin în minte unele din 
acele urâte? 

Saie-ţi ochii tăi, nănaş, Cu cine mă cununaşi, Cu propteaua 
gardului Cu urâta satului! Seara când se suie-n pat Parcă-i 
ursu'mpiedicat. 

Dimineaţa când se scoală Parcă-i piatra de la moară. 

lată şi de astea le spunea nenea Nichifor, versuri care nu 
se găsesc în cărţi. Şi altele, încă şi mai urâte! îi veniră în 
gând şi nu le mai putu opri şi pe-acestea - tot urâte - 
despre unul Ioma, o batjocură mare: Toma Roma - Cap — 
cumu-i al calului - Stă la poala dealului, Cu gura Cât şura! 
Cu dinţi Sfredeliţi. Cu buzele Ca lipitorile Are - nătărău - 
Urechi de căpău. Cu ochii Ca blidele! Cu mâinile Ca fusele! 
Cu picioarele Ca râşchitoarele! La poale de deal Culege 
podbeal Să-şi facă O zeamă acră De tusă să-i treacă! Dară 
Toma ce-şi vedea! Doi bondari se boncănea Două muşte se 
sfădea Şi Toma le despărţea. 

Auzi tu, o prostie ca asta! Şi cum i-a venit chiar ea în 
minte? I-a venit şi iată că-i place şi-i vine să râdă. Dar nu 
râde, numai cu faţa şi cu ochi. Apoi pleoapele cad. 

Mamă-sa s-a aplecat asupra lui şi i-a văzut zâmbetul. Parcă 
i s-a luat o piatră de moară de pe inimă. Poate nu va fi ce-a 
spus doctorul? Poate se face mai iute sănătos! 

lată-l că a adormit şi doarme liniştit! 

Bată-l pustia să-l bată de străjer! Să-i sperie el copilul în 
miez de noapte! Şi cine l-a pus să se oprească aşa de- 
aproape de casa lor! Doar trebuia să strige din capul uliţei! 

Numai să-l întâlnească, îi va spune ea buchile! 

CIORILE. 

De trei zile văzduhul se întunecase tot mai tare. Întâi se 
părea că s-a înălţat o ceaţă răsfirată peste bolta senină, 


apoi negura aceea alburie s-a tot îndesat, s-a tot întunecat, 
ca un greu şi uniform văl plumburiu. 

Sub el lumea întreagă era sură: dealurile, pădurile, 
luncile, aerul. Pomi din grădini, arborii înălţau braţe negre, 
neclintite în liniştea apăsătoare, ca într-o aşteptare 
încordată. Frunzele se scuturaseră de mult. 

Pământul era îngheţat tun şi frigul pişca. 

Fusese şi mai rece înainte de a se înnora, dar acum, de 
trei zile, se mai muiase: în aer se simţea un fel de umezeală, 
un fel de aromă mai rece ca cea de ploaie. 

De trei zile se învăluiau prin văzduh pâlcuri mari de ciori, 
izvorând nu se ştie de unde, zburând înghesuite, cât parcă 
li se atingeau aripile, vâjâind domol în aer şi lăsându-se pe 
ramurile negre ale pomilor din grădini. Crengile se aplecau 
şi se legănau sub povara lor: în câte un pâlc erau cu zecile. 

— Cra-cra! Cra-cra! Cra-cra! 

Cele care vesteau astfel că au sosit lungeau grumaji şi se 
închinau din cap. 

— Cra-cra! Cra-cra! 

Dar numai puţine dădeau glas, pesemne ele erau crainici. 
Celelalte se legănau pe crengile care nu şi-au aflat încă 
echilibrul, când adeseori după una se ridicau în grabă toate 
în văzduh, rotindu-se, trecând pe deasupra grădinilor, 
întâlnindu-se în văzduh cu alte pâlcuri, cu care nu se 
amestecau şi întorcându-se, uneori, să se aşeze pe acelaşi 
arbore de pe care s-au ridicat, alteori poposind pe alţi pomi 
sau arbori, în alte grădini. 

— Cra-cra! Cra-cra! Cra-cra! Sunt ciori de cele mari, sure, 
cu aripile tivite cu negru ca şi coada şi capul. Văzduhul nu 
rămâne multă vreme gol de roiul lor: când un pâlc, când 
altul se ridică învârtejindu-se, parcă acolo sus o putere 
străină le rupea rândurile, le învăluia până se adunau şi iar 
se coborau undeva. 

Ciorile n-au cuiburi prin arbori grădinilor, nici chiar în 
salcâmi uriaşi ce străjuiesc pe marginea pârăului ce trece 
prin mijlocul satului. Au venit de departe, de la păduri, 


unde, în câteva poieni cu stejari rari, cuiburile lor fac coloni 
întregi. 

Aici, în sat, nici nu au astâmpăr de trei zile, mereu se 
rotesc în cete prin aerul sur şi, când se aşează pe crengi, 
câteva din ele trăbă să-şi spună vestea: 

— Cra-cra! Cra-cra! 

Ca şi când zborurile lor ar prinde mereu ceva nou, ceva 
străin, şi vin să vestească şi oamenilor şi, nefi nd încă sigure 
de vestea ce o dau, se ridică înfrigurate iar, să mai prindă o 
dată semnul, şi îl spun iar şi satului. 

Copii, îmbrăcaţi în veşminte groase, cu căciuli în cap, ies în 
curți, îşi dau capul pe spate şi urmăresc vârtejurile ciorilor 
prin văzduh, până se lasă iar, grele, pe pomi grădinilor. N- 
au mai văzut atâtea ciori din iarna trecută. 

— Cra-cra! Cra-cra! 

Cei mai mulţi le cunosc. Răzleţe trec şi vara prin sat, mai 
ales când sunt pui mici la cloşte, primăvara, şi de multe ori 
fură câte unul. Copii strigă, chiuie, zburătăcesc cu bruşi 
după hoaţe, dar ele se duc nepăsătoare cu bulgăraşul de 
aur în cioc. 

Copi lor nu le plac ciorile şi nu le suferă prin curte. Dar 
acum nu sunt pui mici, iar ciorile sunt multe, pâlcuri întregi, 
şi zboară învăluindu-se, să te tot uiţi la roiurile lor ciudate. 

De unde vor fi venit atâtea? Şi parcă-s grase şi grele, cum 
se apleacă crengile sub povara lor. Copi i urmăresc tăcuţi 
învăluirile de aripi pe sus, până îi pătrunde frigul. 

Bărbaţi, femei, când ies prin curte, îşi aruncă şi ei ochi 
spre cer, nu pentru a vedea zborul ciorilor. Dar ce caută ei 
şi aşteaptă nu se zăresc fluturând rar în văzduhul sur, până 
în seara zilei a treia de când s-au arătat ciorile: întâi fulgi 
de nea. Rari, mărunți, nehotărâţi, mai mult se opresc decât 
coboară şi jos pe pământ par tare firavi, ca nişte scame, ca 
nişte născuţi fără de vreme. 

— Uite că ninge” mamă! strigă un copil cu nasul turtit în 
geamul dinspre curte. 

Ninge, da, doar ne-au spus ciorile că va ninge. 


Ele au spus? 

— Ele! N-ai auzit că de trei zile strigă mereu: cra-cra? Şi 
nu le-ai văzut învăluindu-se în pâlcuri mari pe sus? 

— Da” ele de unde au ştiut? 

— Ele miroasă zăpada până e încă sus, în nori. În tot anul 
ne spun vestea. Da' acum abia începe să ningă. Va ninge 
însă bine peste noapte. Până dimineaţa va fi tot alb. 

— 'Tot ciorile au spus? 

— Nu ele, asta o ştim şi noi, oameni. 

S-a muiat afară tare frigul şi ăsta e semnul. 

Şi, iată, copilul vede pe geam că mamă-sa spune adevărul: 
cad fulgi tot mai mari, mai lânoşi, şi tot mai deşi. 

Din alte case ies copii mai mărişori în curte. Cu capul gol, 
cu pălmuţele întinse să prindă fulgi. Dar nici nu-i pot vedea 
bine şi se topesc. 

După ce a început să ningă, ciorile nu se mai rotesc în 
văzduh, nu mai croncăie, ci stau grele pe crengile uscate - 
nemişcate, ca într-o adâncă meditare. 

Apoi, când începu să se însereze mai tare, stolurile se 
ridicară în linişte de prin grădini şi plecară, fără să bage 
cineva în seamă, către pădurile din care au venit. 

Dimineaţa ninge încă, văzduhul e întunecat de fulgi mari şi 
deşi care se grăbesc acum, roind amestecați, până unde se 
vede în aer. 

Copilaşi privesc prin geamuri, cu năsucul turtit de sticlă, 
cei mai mărişori au început să-şi probeze săni le. Dar 
zăpada e prea moale încă şi săniile nu lunecă, ci trec prin 
omăt şi ronţăie pământul îngheţat. 

Prin curţi, unde şi unde, s-a coborât din văzduh câte-o 
cioară, şi fac pete pe imaculatul zăpezi. Nu croncăne nici 
una, ci caută cu ciocul prin nea, mai ales în apropierea 
girezilor de gunoi din faţa grajdurilor. 

Sunt tot ciori sure, de cele mari, nu se ştie dacă au venit 
din pâlcurile din zilele trecute, sau sunt ciori răzlețe. 

Uni copi le zburătăcesc cu cioturi de lemn, alţi se uită la 
ele cu băgare de seamă. 


Nu sunt prea fricoase. Dacă una află un oscior ori altă 
bunătate, se saltă din aripi îndată şi zboară cu câştigul în 
plisc. 

— Săracele! îşi caută şi ele pâinea cea de toate zilele. 
Iarna e grea şi pentru ele, spune vreun român în faţa copi 
lor. 

— Să mănânce muguri din pădure, zice un băiat mai 
mărişor, care ţinea o uscătură în mână, gata să arunce după 
cioară. 

— Mănâncă ele şi muguri, când nu mai au încătrău. 

— Mănâncă pe pustia! Nu le-am alungat eu de câte ori, 
iarna trecută, de la pătulul nostru de cucuruz? Se caţără cu 
ghearele de laţi şi ciocăâne ştiuleţi la care ajung prin 
deschizături. Mănâncă rânduri întregi de boabe. 

— Ei, şi a sărăcit tată-tău dintr-asta? Nu v-a ajuns mă 
măligă astă iarnă? Băiatul îl priveşte prostit, cu gura 
căscată. Nu răspunde. 

— Bietele ciori, zise omul, mai culeg şi ele o sămânță din 
brazdă, mai dezgolesc câţiva ştiuleţi când e copt cucuruzul, 
şi oameni le alungă cu ce le vine la mână. Pun şi sperietori 
la marginea porumbiştilor şi văruiesc tulei de pe delături să 
le sperie. Dar la folosul ce ni-l aduc nu se gândesc. Băiatul 
care nimerise în vorbă cu românul era de felul lui cam 
obraznic. 

— Nici ouăle, nici carnea lor nu sunt bune. 

Ba-s chiar spurcate, se repezi el. Ce folos aduc? Poate să 
zicem şi noi că-s porumbi, nu sunt ciori, cum spune ţiganul. 

— Măi că pestriţ eşti în cerul guri! Află de la mine, dacă n- 
ai ştiut până acum, că şi ciorile sunt păsări folositoare. Câţi 
şoareci de câmp nu stârpesc ele şi câţi viermi stricăcioşi? 
Nu-i vietate care să nu-şi aibă folosul ei. 

De a doua, de a treia zi, au început să umple satul ciorile 
cele mărunţele, negre ca tăciunele pe tot trupul, „ceucele”, 
cum le zic săteni. Ele dau năvală oriunde se aruncă gunoi 
din casă sau din coţete şi fac prăpăd în seminţele ce se 
împrăştie găinilor, dacă nu-i nimeni afară. Zadarnic cârâie 


cocoşul şi sare după ele: nu li-e frică şi sar mai repede 
decât el, dar tot pe boabele auri de porumb se lasă. 

Ciori de cele mari vin rareori să fure de la păsările de 
curte. Nu-s aşa de îndrăzneţe ca cele mici. Pentru 
prinderea acestora sunt în sat fecioraşi care ştiu împleti, 
din păr de cal, ghilţuri. 

* După o săptămână ninsoarea a încetat, cerul s-a 
înseninat şi s-a pus un ger, că trosnesc noaptea 
acoperişurile de şindrilă, de se părea că praf se va alege din 
ele. Acum începură să vină prin sat tot mai des şi mai multe 
şi ciori de cele mari. Ele se apropiau mai cu seamă de 
coteţele porcilor, de troacele lor şi ciuguleau tărâţa sau 
urluiala îngheţată pe margini sau pe fundul lor. Uneori 
urcau şi pe spinarea grăsunilor ce dormeau şi-i purecau de 
mărunţei cei suri şi graşi. Grăsunii, şi dacă se deşteptau, nu 
mişcau: le plăcea cum îi gâdilă în spate. Într-o zi, într-o 
curte se cobori o cioară de cele mari. Se vedea că zboară cu 
anevoie, iar în curte se văzu că-i şi şchioapă. 

Şontâc-şontâc se apropie de gunoi şi începu să caute. 

Doi băieţi mai mărişori erau prin curte. 

Chiar se întorseseră de la săniat. 

E şchioapă, mă, zise unul. 

Hai s-o prindem! 

— Cum s-o prinzi, că de zburat poate zbura. Mai bine o 
lovesc cu o scurtătură. E aproape. 

Dar când să arunce cu bucata de lemn, o copiliţă, sora 
unuia, începu să ţipe la spatele lor. Ei nu simţiră când ieşise 
din casă. 

Ce-i, tu Aniţă? o întrebă frate-său. De ce zbieri aşa? 

Vleau să plind cioaua. Nu da cu bâta! 

Copila văzuse de mult cioara pe fereastra dinspre curte; 
văzuse că-i şchioapă şi-şi pusese în gând să o prindă. Dar îi 
trebuise mult curaj şi pază până să iasă din casă. 

Mamă-sa nu o lăsa afară pe gerul ăsta. 

— Da” cum s-o prinzi tu, Aniţă? E şchioapă ea, dar poate 
zbura. 


— O plind. Nu da! Şi ea porni spre cioară. 

Frate-său, de frică să nu zboare, avântă uscătura şi nimeri 
pasărea, răsturnând-o într-o dungă. Aniţa începu să urle. 
Mamă-sa ieşi din casă. 

— Ce-i aici? De ce plângi, Aniţă? Da' cine focu' ţi-a deschis 
uşa tinzi? 

Şi porni după copila. 

Dar până s-o ajungă, Aniţa înşfăcase de coadă pasărea 
care era vie încă, dar făcea slabe mişcări de apărare. 

— Ce-i asta? întrebă mama întorcându-se spre băiat. Îi 
povesri tovapăşul de săniat. 

Am văzut şi eu cioara cea şchioapă prin curte. Da' tu ce-ai 
avut cu ea s-o omori? 

Uite că nu-i moartă, e numai ameţită, răsuflă băiatul, 
văzând că pasărea se mai zvârcolea încă. 

Să loveşti o pasăre şchioapă! N-a fost de-ajuns 
nenorocirea ei? Şchioapă acum iarna! De bună seamă a 
şchiopat-o tot un blestemat ca tine. 

Şi femeia-i arse repede două palme răsunătoare. 

Aniţa, cu cioara de coadă, încetase de plâns. 

Pasărea nu sângera, nici ochii nu-i erau închişi, dar nu mai 
avea nici o putere. Se vede că o croise bine băiatul. Mama 
luă copila de mână. 

— Vino, Aniţă, s-o ducem în casă, să o ducem la căldură, să 
nu îngheţe. Copila ridică spre mamă-sa ochi înlăcrimaţi: 

Da' nu moale, mamă? aşa de tale a pălit-o Ionuţ cu bâta! 

Vom griji-o să nu moară! 

* 

Peste câteva zile cine intra în casa lor putea vedea pe laviţă 
o lădiţă cu spiţe şi în ea cioara cea şchioapă. Aniţa era 
mereu lângă ea şi pasărea începea s-o cunoască. Ea-i dădea 
şi grăunţe şi apă. 

Ionuţ, fratele, înconjura cât putea lădiţa. 

Nu-i plăcea să vadă cioara, care se înviora din zi în zi, şi 
acuşi îi va trece şi umflătura de la picior. 


Când se întâmpla să croncăne pe-afară o cioară, cea din 
colivie înălța pe-o clipă capul, apoi nu-i mai păsa. 

NINGE. 

Toamna a fost tare ploioasă. Bine că a fost vreme frumoasă 
până a ţinut culesul porumbului, să poată aduce români şi 
jipi uscați şi să-i clădească în căpiţe mari, răscolite parcă 
mereu de vânt. Pe lângă clăile de fân şi girezile de paie, 
grămezile foioase erau totuşi mici, şi mireasma cu care 
veniseră din câmp se împrăştie repede în vreme ce a 
fânului se va păstra toată iarna. 

Oameni erau veseli că au isprăvit culesul pe vreme bună, 
şi acum nu le mai păsa că se puseseră ploile de toamnă: se 
va muia pământul şi vor putea ara mai uşor. Cei mai mulţi 
nu aveau ogoare pentru grâu şi-l semănau în porumbişti. 

Dar şi după ce arară şi semănară tot pe apucate, în zilele 
când vânturile mai împrăştiau nori, ploile nu mai conteniră. 

Dimpotivă, se puseră cu mai mult temei. Nu ploi mari, ci 
cu aţe subţiri şi dese, cu fumegări grele, când pe umeri 
dealurilor, când pe văi. 

Uneori cerul se cobora peste sat, să-l ajungi cu mâna din 
vârful şurilor. 

Azi aşa, mâine aşa, săptămâni în şir. Pe drumuri, prin curţi, 
se prăsise o tină în care roatele carelor intrau până la butuc 
şi vitele până la genunchi. 

Satul era vestit de tinos. Din bătrâni oameni foloseau 
„picioroange”, nişte păruştei ciopliţi frumos, în care erau 
icuite nişte cercuri de lemn, să poată intra talpa piciorului, 
cam la înălţime de un metru. Cei mai mulţi luau şi bâte când 
umblau cucuiaţi pe picioroange, dar alţi, mai ales tineretul, 
umbla uşor şi fără reazemul bâtei. 

Umblare la hotar, pe ulițele satului, mai era destulă: vitele 
ieşeau încă la păscut, oamenii duceau cu carele gunoiul ce-l 
mai aveau prin curţi. 

Şi ploile mărunte ţineau mereu. De la o vreme părea că se 
întunecă lumea toată. Şi frigul creştea din zi în zi. 

— De-ar îngheţa odată! 


— De-ar îngheţa, da-i prea devreme. Ce ne facem dacă se 
pune iarna de acum? 

Mai bine să se pună, decât să ne înecăm în glod. 

Păi, tot mai pot paşte oile prin porumbiştile nearate şi 
vitele. Să le punem de-acum pe fân? Într-o noapte s-au 
deşteptat oameni speriaţi: umfla viforul streşinile de paie, 
să smulgă acoperişurile, şuiera şi vuia în hornuri, se 
spinteca prin crengile negre ale pomilor din grădini, 
văietându-se pe zeci de glasuri; pătrundea pe unde putea, 
prin toate crăpăturile, în case, şi răcea tare aerul, încât 
lumea se învelea mai bine în straie şi pături. 

Asta-i crivățul, tu muiere! 

Va fi, că s-a făcut frig în casă. 

Vine şi prea devreme, şi la vreme. 

Cum aşa? 

— Păi, s-a pus iarna prea curând, dar încalte a înlemnit şi 
pe duşmanul de afară. 

Tina? 

D-apoi cum! Nu mai era de trăit. 

Până dimineaţa, tina îngheţase tun. 

Vântul spulbera mereu de pe cer toate petecele de nori 
care se mai iveau şi se puse un senin verziu, cu cerul tare, 
înalt şi larg. Şi frig! Amorţea mâna pe coada securii şi în 
ochi se iveau lacrimi. 

Se oprise toată mişcarea în sat. Nici care pe uliţi, nici vite 
la păscut. Prin colţi de tină îngheţată, mari, cu gropi rele 
între ei, sa-r fi putut schilodi vitele şi să se sfarme roţile 
carelor. 

Acum se pusese în sat o sărbătoare care nu se ştie cât va 
ţinea: până când va umplea zăpada gropile şi va astupa colţi 
şi bruşi îngheţaţi din curţi şi de pe drum. Acum nu cutezau 
oameni să-şi ducă vitele nici până la fântână să le adape, le 
duceau apa cu ciuberele în poieţi. 

După trei zile crivățul s-a mai potolit. Şi ici, şi colo, se 
vedeau oameni pe acoperişurile de paie ale şurilor sau 
caselor, care astupau, cu jipi, spărturile făcute de vânt. A 


făcut destulă pagubă, deşi paiele erau ude şi grele de atâta 
ploaie. 

De departe, cei care luau snopul din furca celor ce urcau 
pe scări, şi-l potriveau în spărturile acoperişului, păreau 
nişte schilozi care nu se puteau ridica dintr-un loc, şi-şi 
purtau braţele fără să le poată stăpâni. 

Suluri de fum alb se ridicau deasupra tuturor caselor, 
zdrenţuite la repezeală şi risipite de vântul care bătea încă. 

Oameni trebuiră să facă foc, şi era numai la sfârşitul lui 
noiembrie. 

Ne vom arde şi gardurile la iarnă! 

Ei, nu va ţine gerul de-acum! 

S-a mai pus şi-ntr-alţi ani iarna devreme şi n-am pierit. 

— Nu, da' mai demult ni se dădeau delniţe mai mari de 
pădure. Din an în an le-au tot micşorat. Oameni erau 
îngrijoraţi. Mai rămăseseră şi porumbişti nearate. Nu le mai 
putură lucra nici când încetă vântul şi se muie frigul. 
Pământul nu se dezgheţă. 

În loc de dezgheţ începu să ningă. Îndată ce se muie frigul, 
vântul începu să bată de la apus şi umplu într-o zi cerul cu 
nori grei. O vreme trecură în turme tulburi şi în cete pe sus, 
apoi văzduhul întreg se împânzi de-o culoare cenuşie, 
coborând până aproape de sat, nemişcat, şi începu să 
fluture câte-un fulg de nea, care părea că nu ştie unde să 
cadă, sau mai bine să rămână în văzduh. 

Cârduri de ciori se învăluiau pe sus, peste sat, peste 
grădini, se lăsau pe crengile negre şi iar se înălţau, fâlfâind 
moale din aripile negre. 

Către seară începu să cearnă cu fluturi mari, scămoşi, să 
ningă des cât nu se mai vedea la trei paşi, şi aşa ţinu trei 
zile şi trei nopţi. 

Acum trebuia să înoţi prin zăpadă şi, până se făcu o pârtie 
prin curţi şi pe drum, mai trecură câteva zile. Începură să 
umble săniile. Sub zăpadă nu se mai simțeau colţi îngheţaţi. 
Oameni duceau iar gunoi la câmp, aduceau lemne din 
pădure, şi unii cărau jipii de porumb rămaşi pe câmp. 


Devreme ne-a intrat anul ista alba în sat! 

Nu-i nimic, numai de-ar pleca devreme. 

— Aşa i-ar fi legea: dacă vine devreme, să se şi care tot 
aşa. 

Las” că-i bine! Cu tina aceea ne-am fi înglodat de tot. 

Da' era mai bine cu colţi îngheţaţi? 

Bine-i aşa! Uite ce mai drum de sanie se înfiripă! Ninge, se 
opreşte, se scutură văzduhul, şi, când ai fi cre zut că se 
luminează, începe iar, închegându-se întuneric sur în 
înălţimi. Ninge acum parcă numai de mântuială, să fie în 
treabă. 

* 

De când aştepta Petrică să nu mai ningă deloc, să poată ieşi 
cu săniuţa pe care i-a făcut-o tatăl său anul trecut, şi 
aştepta şi ea într-un colţ din cămară să-i vină vremea. 

Nici nu s-a acoperit bine curtea cu zăpadă şi Petrică o şi 
scoase din adăpostul ei. Dar săniuţa se hurducă pe colţi 
îngheţaţi şi scrâşni, iar el se împiedică de bruşi tari şi căzu 
în nas. Căzu rău, îl podidi sângele şi, când văzu zăpada 
roşie, începu să zbiere ca muşcat de şarpe. 

Mumă-sa năvăli în curte, îl ridică, îl duse în casă şi-l spălă 
cu apă rece, până se opri sângele. Suspinele lui Petrică 
încetară cu mult mai târziu. 

Te mai doare? 

Doare tare! 

— Ţi-ai fi rupt nasul în colţi ăia. Ce copil ai mai fi fost tu 
fără noi? 

— Da' am vrut să merg cu sania. 

— Văd eu bine ce-ai vrut, dar iată ce ai păţit! 

Trebuia să mă întrebi pe mine. 

De-atunci copilul o întreba în fiecare zi de zce ori: 

Acum pot să merg cu sania? 

Încă nu! Nu-i încă drum de sanie. 

Nici acum? 

— Păi, nu vezi că ninge încă? Vrei să-ţi ningă căciula cea 
nouă? 


Era singura lui căciulă şi i-o făcuseră s-o aibă de Crăciun. 
Până acum, în iernile trecute, folosise o ruptură a unui frate 
mai mare, ce-i cădea peste ochi. Nu! Nu voia să i-o ningă. 
Dar cu pălăria nu putea ieşi să-i degere urechile. În cea 
folosită iarna trecută pusese mamă-sa un ou de cuibar şi o 
vârâse sub pat, unde veneau vreo două-trei găini să ouă, de 
când se pusese frigul, că erau tare ouătoare. 

Într-o zi, când slăbise frigul de tot, dar ningea încă, Petrică 
îşi tot învârtea căciula în mână, minunâdu-se cât era de 
frumoasă cu blana ei neagră, strălucitoare. Şi se gândea: şi 
tatăl său, şi frate-său puseseră căciulile de când s-a lăsat 
frigul. Umblă cu ele prin zăpadă, uneori sunt albe de tot, şi 
nu se strică. Le scutură de zăpadă când intră în casă, şi 
căciulile sunt iar cum au fost. 

Îi spuse şi mamei sale ce gândea. 

— Păi bine, alea-s rable vechi, nu-s nouă ca ata. Şi dacă s- 
ar strica, pagubă-n ciuperci. 

Asta-i o căciulă scumpă. Petrică rămase cu ochi la căciula 
din mână. Drept că era frumoasă! Şi voia să o aibă nouă la 
Crăciun. 

Totuşi, supărarea nu-i mai trecea. Ningea şi iar ningea! 
Aşa putea ţine până la sfârşitul lumi! 

Se urcă pe laviţă, privi prin fereastra ce răspundea în 
curte: se cerneau fulgi mari, scămoşi. Începu să plângă 
potolit. Nu se auzea, numai când suspina. 

Bunica avu treabă în camera asta şi-l află suspinând. 

— Ce-i, măi copile? De ce plângi? 

— Ninge, bunico! 

— Şi ce-i dacă ninge? Nu-i frumos? 

— Da' ninge mereu şi nu se mai opreşte. 

— Las' să ningă! De-aceea-i iarnă. 

— Da' căciula? 

— Ce-i cu căciula? 

— O ninge dacă ies cu săniuţa! 

— Şi dac-o ninge, ce-i? 

— E nouă, bunico! 


— Să tot fie. 

— Da' se strică şi nu mai e nouă la Crăciun! 

— Auzi tu, cuminţenia pământului! Dar căciula de-aceea-i, 
măi copile, s-o ningă. În ploaie - pălăria, în ninsoare - 
căciula. Asta-i legea de cându-i lumea. 

— Da' mama nu mă lasă cu căciula, să nu se strice. 

— Ei, s-o strica! la-ţi săniuţa şi pleacă. Nu-i mai frig deloc 
afară. Petrică stă în cumpănă. 

Bătrâna a ieşit în mână cu un ştergar pe care l-a scos din 
ladă. Copilul se uită pe fereastră. 

— Ninge! Ninge mereu! Nu cuteză să calce porunca 
mamei sale. Ce ar fi să iasă cu pălăria? Bunica a zis că nu-i 
mai frig defel. 

Căută pălăriuţa veche, turtită, şi o scutură de după cup- 
tor. Îşi aduse săniuţa din cămară şi se strecură încet pe uşa 
tinzi. 

„Nu-i frig, ba-i chiar cald”, îşi zise Petrică şi înotă prin 
zăpadă, trăgând cu greu săniuţa după el. Mamă-sa îl văzu 
pe fereastră, şi ieşi cu căciula în mână. 

— Vino, măi Petrică, şi-ţi ia căciula. E ruşine să umbli prin 
zăpadă cu pălăria. Acum nu se mai strică. Ninge rar. 

Copilul se întoarse bucuros. Îşi înfundă căciula peste 
urechi. Toată faţa îi râdea: abia mai zărea cu ochii de sub 
căciulă. O împinse pe frunte şi ieşi cu săniuţa în uliţă. Era 
întâiul şi se simţi mândru că-i întrecuse pe ceilalţi copi. 

V-NTURILE. 

Îi plac toate vânturile. Îşi aduce aminte că în copilărie a 
vrut odată să prindă vântul. 

leşise cu moşul său în grădină, unde era o baltă plină de 
tresti ş uscat - era în gură de primăvară. Tresti şul se 
îndoia, foşnea uscat, uneori făcea valuri care parcă fugeau 
unul după altul. 

Uite, moşule, vântul! striga el înveselit. 

Da, bate vântul şi-i destul de rece! 

Dumneatal vezi? 

Ce să văd? 


Vântul! 

— Cum să nu văd cum se clatină trestia şi salci le de pe 
marginea bălți! 

Da” nu trestia şi salci le! 

Păi, ce alta? 

Vântul! Bătrânul ridica din umeri. 

Mă laşi, moşule, să mă duc să-l prind? 

Ce să prinzi? 

Vântul! 

— Du-te şi prinde-l, zise zâmbind moşul său. Să-l aduci să-l 
văd şi eu la faţă. 

Băieţaşul de-atunci a prins fuga, a ajuns la tresti ş, l-a 
văzut de-aproape cum se leagănă, a auzit cum foşneşte din 
frunzele uscate, s-a uitat, a căutat prin tresti ş, dar vântul 
nu l-a văzut, nu l-a găsit, şi, dezamăgit, s-a întors cu mâinile 
goale la bunicul său. 

Nu l-ai aflat? 

Nu-i! 

— Păi tu credeai că-i cineva viu? Vântul, măi băiete, e o 
putere a aerului. 

Şi-aduce aminte că n-a înţeles nimic şi a rămas tare 
nemângâiat. 

Nu înţelege Nicu multe nici până acum: ce sunt vânturile, 
de unde vin, cum bat şi unde se duc? 

Şi acum e mărişor, peste o jumătate de an va merge la 
şcoală. De când cu păţania din copilărie n-a mai cutezat să 
întrebe pe nimeni ce sunt vânturile. 

Nu ştia ce sunt, dar îi plăceau toate. Păzea noateni lor, 
vreo trei sterpe şi un berbece bulbucat, la cap cu coarnele 
mari, răsucite de vreo trei ori, pe o costiţă plină de spini, la 
marginea unei păduri. Cunoştea acum toate vânturile. 

Cea mai mică adiere, boarea, abia pleca firele de păiş, nu 
putea mişca nici frunzele spinilor, nu avea cântec, auzit 
poate numai de gâzele mărunte şi smălţuite, care se urcau 
pe firicelele de iarbă, cu picioruşele lor ca o părere şi le 
clătina boarea odată cu firul de iarbă. 


El zicea că nici boarea nu putea să fie mută, când toate 
celelalte vânturi îşi aveau cântecul lor. Îşi încorda auzul, se 
pleca cu urechea pe pajişte, dar nu auzea nimic. De bună 
seamă auzeau însă gângăni le, care la adierea boarei parcă 
înviau toate de unde erau ascunse prin iarbă şi începeau să 
se mişte şi să se împrăştie în împărăţia verdeţi. 

Unde era iarba mai înaltă se înfiora şi ea la adierea boarei, 
şi se închina uşor. Nevăzută şi abia simțită de obicei, ce 
răcoare învietoare îi aducea în obraji când erau călduri 
mari! În potopul acela din căldurile verii, în cuptorul ce 
dogorea sub soare, de unde aducea boarea răcoarea aceea, 
ca de pe alt tărâm? 

Nu ştia, dar nici nu se întreba cu stăruinţă, ci numai aşa, 
de mântuială. Se bucură că se răcoreşte şi el. 

Uneori, după-amiezile, când începeau să se lungească 
umbrele căpiţelor din luncă, pe unde îşi păştea acum, în 
treacăt, noatenii, boarea trăgea mai tare, purtând 
mireasma fânului proaspăt din căpiţe. Boarea mai mare 
părea că înviorează acum şi oiţele lui, care retezau cu 
hărnicie firicele nouă de iarbă din cositură. Nu avea să 
pască mult pe-aici, până vor căra oameni fânul, apoi luncile 
vor fi oprite, să crească otova. 

Lui Nicu îi plăcea adierea asta mai tare, o inspira cu 
lăcomie şi-i părea că-l. 

Întinereşte, se gândea el, dacă ar fi putut fi mai tânăr. 

Spre seară mai pricepea răcoarea boarei, parcă ar fi adus 
o din pădurea vecină; în toiul amiezi însă, şi departe de 
pădure, nu avea de unde o răscoli. 

Din ceea ce văzu cât a păscut oiţele pe costişa plină de 
spini, înţelese că boarea adie numai pe pământ, nu se ridică 
departe în aer, nu ajunge până la coroanele arborilor, ba 
nici tufele de spini nu le clăteşte. Mai înţelese că boarea nu 
schimbă vremea, nu aduce nori, nu vesteşte ploi. 

Ea răcoreşte pe lucrători osteniţi şi încălziţi în dogoarea 
zilelor de vară. Deşi rămăsese ruşinat de păţania din 
copilărie, când a voit să prindă vântul, îi tot venea şi acum 


să se gândească la boare ca la o fi nţă vie, pe care nuo 
putea vedea, dar parcă o simţea uşoară, tinerică şi fragedă. 

Vânturile erau de multe feluri. Nicu, pe lângă oiţele lui, 
toată ziua sub cer, avu vreme să le cunoască şi să se 
împrietenească cu toate. Cu toate cele ce băteau din 
primăvară până toamna târziu. 

Îi plăcea vântul ce bătea din aripi aspre, care venea de 
către răsărit, învolbura coama păduri şi ridica în pale lâna 
de pe noatenii lui, dar mai cu seamă de pe cele trei sterpe, 
şi de pe berbece, care aveau lâna mai mare. 

Învolburată, coama păduri părea sură, nu făcea valuri, nu 
alerga cum alergau pe coastă lanurile de grâu verde 
înspicat. De câte ori le vedea pornind în valuri Nicu 
zâmbea, căci îşi aducea aminte de-o poveste cu un om cam 
ţicnit, pe care i-a spus-o tatăl său. Omul a avut şi elo holdă, 
într-un loc singuratic pe un deal, unde nu mai erau şi alte 
semănături, şi într-o zi s-a dus să vadă cât a mai crescut 
grâul. Dar bătea vântul de la răsărit. Holda verde unduia în 
valuri, care păreau că fug peste muchia dealului. Mintosul 
alergă acasă, îşi luă secerea şi dădu fuga la holdă şi începu 
a o secera aşa verde, să nu-i fugă toată peste deal. 

Doamne, dar ce minune era să priveşti când bătea vântul 
ăsta semănăturile de pe deal, să le vezi cum grăbesc şi 
aleargă toate spre culme, şi totuşi nu se clintesc din locul 
lor. Nicu n-a văzut nici marea, nici un lac mai mare, să 
poată vedea valurile de apă, ci numai bălţi. În bălți, şi când 
bătea vântul tare, apa abia se încreţea. 

Privind mereu fuga lanurilor de grâu, uitându-se la coama 
păduri frământată şi sură, ascultând cântecul potolit al 
copacilor de pe marginea păduri, Nicu îşi uita nu numai de 
oiţele lui, ci şi să mai mănânce. Turmuliţa lui nu era 
departe, se răsfira numai pe costişă, oiţelor le plăcea să 
mănânce pe răcoare. Şi vântul ăsta de la răsărit era 
totdeauna răcoros. 

De la o vreme prindea putere şi începea să mişte şi 
crengile păduri, nu numai coama de frunze. Atunci se isca şi 


alt cântec, în locul freamătului de mai înainte, un fel de 
vâjâit domol şi adormitor, să-l asculţi cu ceasurile, îşi zicea 
Nicu. 

Vântul ăsta de la răsărit era sec, uscat, şi când pornea, 
copilul începea să cunoască din câte a văzut, că se pune 
vreme secetoasă. 

Bătea o zi-două, fugărea norii înalţi pe cer, apoi se 
însenina, vântul înceta şi vremea începea să se încălzească. 
Se punea vreme uscată, bună de fân şi de seceră. 

Dar când vântul se pornea de la apus, când aducea 
mireasmă de umezeală, de ploaie, Nicu începu să ştie că se 
schimbă vremea, că vor veni ploi. Vină, numai să nu ţină 
mult, cu zilele, să-i înmoaie straiele în toată ziua, să-i 
fleşcăiască gurguiul opincuţelor, încât să se tot împiedice de 
el. 

Vină şi vânturile aducătoare de ploaie, să mai crească 
iarba pe costişă. Las” să plouă, că oilor le place să pască în 
ploaie, să le mai spele lâna! 

Ş-apoi vântul ăsta de la apus nu e statornic, nu bate 
regulat în acelaşi fel, zile în şir. Porneşte de cele mai multe 
ori năbădăios, frământă pădurea cu dușmănie, apoi deodată 
piere şi răsună ploaia pe coama neagră şi liniştită a păduri. 

Dacă ar răsuna numai! Dar cântă, şi pe câte glasuri! Cum 
să le prinzi pe toate? Şi trăbă să le prindă, că-i tremură 
sufletul la fiecare întorsătură de cântec. 

Minunea cea mare e cum răzbeşte vântul până în înălţimi 
şi mână nori, îi scoate mereu de după măgurile de la apus 
şi-i mână în turme mari - parcă-s turme grele de bivoli —şi-i 
duce cine ştie unde, peste păduri? Că nori sunt purtaţi de 
vânt, Nicu nu se mai îndoieşte: a văzut de atâtea ori că dacă 
un nor din care ciuruie ploaia a trecut pe deasupra lui, 
ploaia - până ce vântul aduce altul tot aşa de vânăt-negru - 
cade mai rar, în picuri mai mici, în aţe subţiri. Cum se suie 
vântul la aşa înălţimi şi cum are putere să poarte norii? 

Dar norii oare ce vor fi? Dacă-s din apă, cum stă apa în 
văzduh şi nu cade, numai câteodată? Dar ela văzut că sunt 


vânturi care se suie cu mult mai sus, deasupra norilor celor 
negri. Prin spărturi care se fac uneori în întunericul de sus, 
el a văzut nouraşi albi chiar la porţile cerului. Ei sunt duşi 
de vânturi în altă parte, nu pe un drum cu cei grei de 
ploaie. 

Apoi viforele de vară, care aduc furtunile cele mari, cu 
fulgere şi trăsnete dese, cu durduituri ce se ţin lanţ, nu mai 
şti: în cer sau sub pământ, de unde îşi iau ele puterea cea 
grozavă, cu care încovoaie copaci păduri şi urlă 
cutremurător prin întinderea nesfârşită a codrilor? De unde 
vin aşa de viforoase, aşa de mânioase, uneori seci, fără 
ploaie, de cele mai multe ori însă cu descărcări de ploaie, ca 
şi când s-ar rupe cerul şi curge ca din găleată? 

Curg şiroaie groase ca funi le de la car şi răsună cu larmă 
grea în pădure, de parc-ar fi la capătul lumi. Vreme grea, 
purtată de vifor ca un blestem peste lume: culcă lanurile de 
grâu, strâmbă şi rupe firele de porumb, răstoarnă copacii, 
umple pădurea de uscături, încât au ce aduna săraci o 
jumătate de an. 

Lui Nicu îi place viforul cu fulgere şi trăsnete, cu rupere 
de nori, numai să nu ţină ploaia prea mult, să-l răzbească la 
piele, deşi se adăposteşte mereu sub vreun stejar bătrân de 
la marginea păduri - împotriva porunci ce i-a dat-o tatăl său 
să nu alerge sub arbori când e vreme tare. 

Da! Lui tatăl său i uşor să zică, dar el nu-i aici în potop ca 
Nicu, şi apoi de ce-ar trăsni chiar în stejarul sub care se 
adăposteşte el? 

Vorbesc şi oameni mari câte de toate. De când paşte oile 
pe costişe el n-a văzut să trăsnească în nici un copac! 

Hei! Dar ce frumos e după ce stă ploaia şi se limpezeşte 
cerul! Aerul parcă-i mai subţire şi văzduhul mai albastru. Şi 
după ce a trecut şi viforul în drumul lui, se înstăpâneşte o 
linişte şi pace în care răsună mai limpede şi mai tare 
clopoței de pe cei trei noateni ai lui. 

Odată, tot gândindu-se ce sunt vânturile şi pentru ce bat, 
îşi zise că trăbă să fie măturătoarele şi aerisitoarele 


văzduhului, căci după ele aerul era totdeauna mai curat. 

Şi apoi, acasă la ei, de câte ori mirosea greu pe lângă 
grămada de gunoi de grajd, iar după vânt nu se mai simţea 
NIMIC. 

Îi plăceau lui Nicu şi vânturile ierni, dar mai mult să le 
audă şuierând şi fluierând în straşină decât afară, unde îi 
tăiau obraji ca briciul. Îi plăcea să vadă cum învăluie fulgi 
de nea şi ciorile din văzduh, dar de viscol se temea. Viscolul 
le scotea totdeauna fum din cuptor şi casa se răcea până 
aeriseau. 

Viscolul acoperea câmpul în troiene de zăpadă, aducea 
lupi până-n sat - cum auzea vorbindu-se în casă în vreme de 
viscole mari. 

Şi după ce începu să umble la şcoală nu ştiu mai mult 
despre vânturi, până în clasa a patra, când le vorbi dascălul 
despre mişcarea aerului. Nici atunci nu pricepu mare lucru 
şi tot mai mult îi zăcea la inimă o poveste, ce i-a citit-o dintr- 
o carte străină un băiat care umbla la şcoală la oraş. 

După istoria din cartea aceea vânturile îşi aveau zeul lor, 
pe unul Eol, care le ţinea închise într-o peşteră şi le dădea 
drumul numai când voia el. Pe vremea aceea, poate, 
oamenii vedeau vânturile. Şi lui Nicu parcă i-ar fi plăcut să 
trăiască pe vremea aceea. 

ÎNT-IUL DRUM. 

Flutură rar câte un fulg de nea prin văzduhul sur. Se 
opresc pe-o clipă nehotărâţi, apoi coboară iar şi iar se 
opresc. Parcă le pare rău după înălţimea din care vin, se 
simt străini în lume şi se tem de ce vor afla, jos, pe pământ. 

Uneori îi prinde o undă de vânt şi-i mătură, de nu se mai 
văd şi trece o vreme până ce îndrăznesc să coboare alţi. Îi 
mătură şi din curte, de pe pământul îngheţat pe care s-au 
aşezat, uşor, ca nişte scame de pene. 

Nu e frig. A fost înainte cu câteva zile, până a îngheţat 
tina. Acum e bine. Se tot încearcă să ningă, şi nu poate. Se 
pare că iarna şi-a uitat din anul trecut cum să-şi scuture 
cojocul. 


Lelea Anuţa e necâăjită tare. Copilul cel mic, sugaciul, 
orăcăie ca o broască în leagăn. 

I-a dat să sugă, dar n-a vrut. Îşi încreţeşte şi-şi strâmbă 
obrăjori şi strigă tare, parcă speriat. 

Îl ridică iar din leagăn şi-i dă sânul plin şi alb, dar 
broscoiul se fereşte, se învineţeşte la obraz, şi zbeară din 
răsputeri. 

Aşa o fierbe de azi dimineaţă. 

— Ce te doare, puiule, ce te doare? Of, Doamne! De ce vor 
mai avea dureri şi copi i? Îl pune iar în leagăn şi Ioniţă, 
frăţiorul cel mare, se şi repede să-l legene în locul mamei 
sale, cuprinsă de trebi, cât nu mai ştie unde-i este capul. 

— Haia, haia! Haia, haia! mormăie cadenţat copilul. 

— Mai încet, mai încet, Ioniţă, că-l răstorni. 

Leagănul se balansează uneori, să ajungă cu fundul 
deasupra. 

Ioniţă mormăie tot mai tare şi cât poate el de gros, să 
acopere plânsul sugaciului, să-şi poată vedea mamă-sa de 
lucru. 

— Haia, haia! Haia, haia! 

Rar, aruncă ochi pe fereastră. Parcă ninge mai bine. Vântul 
ţiuie uneori în streaşina lungă, şi fluieră scurt prin horn, şi 
atunci flacăra din vatră se tupilează pe-o clipă, se topeşte 
repede, coborând pe tăciuni, ca şi când ar fi gata să se 
stingă. Dar în clipa următoare învie iar. 

Leagănă cu putere, cu stăruinţă mare. 

Poate adoarme cel mic. El vede şi simte că mamă-sa e 
îngrijorată, dar de la o vreme îi vine greu şi lui să mai audă 
plânsul frăţiorului: parcă i-a intrat prin urechi până în 
mijlocul capului. 

— Grijeşte, mă, că-l dai peste cap! Leagănă mai încet. Cum 
să legene mai încet? De la o vreme se uită cu duşmănie la 
cel ce zbiară mereu. 

Mamă-sa iese şi vine şi iar iese. Are treabă în tindă, în 
cămară, prin curte după lemne. Au făcut foc în camera 
dinainte şi aici fierbe şi mâncarea pe vatră. Rar priveşte şi 


ea prin geam: ninge iar şi acum. Rar, dar vântul se 
înteţeşte. 

Într-un târziu sugaciul a adormit. 

— Încet, Ioniţă, de tot încet! 

Ioniţă ar lăsa bucuros leagănul şi s-ar duce la fereastră să 
vadă cum ninge. Dar dacă se deşteaptă şi plânge iar? Acum 
e aşa de bine în cameră, în liniştea mare ce s-a pus. 

Priveşte cu încântare jocul flăcărilor pe vatră, deasupra 
lemnelor înnegrite. Par când săbiuţe ascuţite, când săbi 
late, când fuioare despletite. Şi rar, vântul fluieră prin horn 
şi parcă scuipă în foc. 

Lelea Anuţa începe deodată să caute cu înfrigurare prin 
solniţa agăţată într-un cui. Nu află ce caută, o ia din cui, o 
întoarce cu capul în jos şi o scutură pe masă. Dar nu se 
scutură decât câteva fire de sare. Trece în tindă, caută în 
oale, intră în cămară, răscoleşte pretutindeni şi iar vine. E 
neliniştită, îngrijorată. 

Măi Ioniţă, n-ai văzut tu pe undeva sarea? 

În solniţă, mamă. 

Nu mai este în solniţă. S-a isprăvit. 

Poate în tindă, în oala de fier, cea crăpată. 

Nu mai este nici acolo. 

Copilul se gândeşte: unde a mai văzut el sare? Dar nu-şi 
aduce aminte să fi văzut într-alt loc. 

— N-am cu ce săra nici mămăliga, nici mâncarea. Ce să 
fac? Aş da o fugă până la prăvălie, dar mă tem că se va 
deştepta copilul. 

La gândul să rămână singur cu cel din leagăn, Ioniţă se 
acri tot. Ce să facă dacă se va trezi urlând? Alta era cu 
mamă-sa acasă: putea să plângă cât de tare, nu se temea de 
vreo primejdie. 

Să mă duc să cer împrumut de la vecina, mamă! 

Du-te şi vino repede! Dar vecina nu avea, chiar acum o 
pusese în fasole şi mămăligă, pe care a avut-o. Şi nu avea 
nici cealaltă vecină. 


— Va veni tatăl tău de la pădure şi nu pot face mâncarea. 
Şi, necăjită, lelea Anuţa începu să caute iar. Nu află nimic. 

— Şti ce, mamă? Niţă doarme acum şi nelegănat, mă duc 
eu la prăvălie să cumpăr sare. 

— Tu? 

— Şti că am mai fost şi cu dumneata. 

— Cu mine ai fost, dar singur nu. Singur nu şti nici unde e 
prăvălia. 

Ba ştiu. Cunosc casa. Are table verzi la fereşti. 

Are, da' pân-acolo, prin câte hudiţe trăbă să treci? Te vei 
rătăci şi nu vei mai şti veni nici acasă. Ioniţă zâmbi. 

— Cum să nu ştiu? Las' pe mine. Dă-mi bănuţi şi o traistă şi 
îndată-s cu sarea acasă. 

Ce să facă mamă-sa? Nu se îndură să lase pe cel din 
leagăn. Era bolnăvior, de bună seamă, şi trebuia să vadă şi 
de mâncare. 

Îşi aruncă ochi pe fereastră. Ningea mai des, cu fulgi mari, 
lânoşi. Vântul se mai potolise. 

— Ia-ţi pieptarul şi îmbracă-ţi clicinul cel bun. Ia-ţi şi 
căciula. 

Copilul se repezi să se îmbrace. 

Mamă-sa deschise lada şi adună din lădiţa ei, cu mare silă, 
douăzeci de bani de aramă. Căută o traistă mică şi i le dădu 
lui Ioniţă. 

— Să-ţi iei şi bâta, să nu-ţi iasă în drum vreun câine. 

— Mi-o iau, zise curajos copilul, aruncându-şi traista după 
cap. Îmbrăcat, cu căciula în cap, părea mai mare de cinci 
ani trecuţi câţi avea. 

Bani de aramă îi legă mamă-sa în colţul năfrămuţei lui cu 
rândunele şi i-o puse în buzunarul clicinului. 

— Aici sunt douaăzci de bani, loniţă. Tu să dai năfrămuţa lui 
jupânul şi-i va număra el. Să-i spui numai atâta: m-a trimis 
mama să-i dai sare de bani legaţi aici. 

— Păi, eu nu pot spune: să-mi dai sare de douăzeci de 
bani? 

Ba poţi, numai să nu uiţi până acolo. 


Ioniţă se simţi jignit. 

Da', mamă, eu ştiu şi număra până dincolo de douăzeci. 

— Şti, cu greşeli. 

— Acum nu mai greşesc. Dumneata nu m-ai auzit de mult 
cum număr. 

— Bine, bine! Tu să dai năfrămuţa jupânului, să dezlege 
bani şi să-i numere el. 

N-ar fi ruşine să-i numeri tu şi să greşeşti? 

Lelea Anuţa ieşi cu el din tindă, să-l ducă până la portiţă. 
Dar cum ieşi în curte - altă îngrijorare: ningea tot mai tare. 

Mă Ioniţă, eu zic să nu te mai duci tu nicăieri. 

Ba mă duc! 

Dar nu vezi cum ninge? 

— Las” să ningă, doar îs cu căciula! Bâtă avea zdravănă, cu 
măciucă, o bâtă de corn, călită la foc de tatăl său. Să 
poftească să se ia vreun câine de el! 

Porni pe uliţă la vale, spre vatra satului, unde era prăvălia, 
iar mamă-sa se grăbi în casă la cel din leagăn. Nu mai era 
aşa de îngrijorată. Dacă se va încurca pe hudiţe, îi va arăta 
vreun om unde e prăvălia. Apoi, de! 

Copilul era mărişor acum. Frig nu era. Vântul încetase 
aproape. 

Cu bâta în mână, cu trăistuţa după grumaz, Ioniţă mergea 
vârtos prin zăpada moale, care abia albise uliţa. În urma lui 
rămâneau urme negre, căci zăpada i se lua pe tălpile 
opincuţelor. 

Uliţa era pustie. Ţipenie de om nici prin curţi. Nici un 
lătrat de câine. Era o linişte şi o pace, cât lui Ioniţă îi părea 
că aude fâşăitul fulgilor de nea, care cădeau tot mai deşi şi 
se roteau uneori ca un potop de fluturi. 

Se silea să-şi amintească prin câte hudiţe trebuia să treacă 
până la prăvălie. Prin vreo patru, ba parcă prin vreo cinci, 
căci în vatra satului ulițele erau scurte şi se încrucişau 
mereu. Dar încă nu ajunsese până acolo. Mai avea, uliţa lor 
era tare lungă. 


Înaintea unei portiţe văzu un câine mare, ciobănesc, unul 
alb, miţos, şi îşi strânse bine bâta în mână. Dar câinele nu-i 
avu grija, părea că nici nu-l văzuse. Şedea liniştit în coadă şi 
se uita şi el cum ninge. Părea că pacea şi liniştea din văzduh 
intrase şi în el. 

După ce trecuse de el, Ioniţă mai înturnase o dată capul 
peste umăr: câinele era nemişcat la locul lui. 

Dar cum începu să ningă de tare! Şi văzduhul parcă se 
cobora tot mai jos. Se opri o clipă să scuture căciula. Mai 
gros de un deget era stratul de zăpadă ce se aşezase pe 
fundul ei. 

Se văzu deodată la o încrucişare de uliţe. 

Pe care să apuce? 

Vezi că ulițele şi casele albite de zăpadă nu mai semănau 
cu cele pe care le văzuse el când a fost cu mamă-sa la 
prăvălie: ajunsese parcă pe un tărâm nou. Totuşi nu stătu 
mult la gânduri şi porni pe una. Nu merse douăzeci de paşi 
şi nimeri într-alta, care cârnea la stânga. La capătul ei intră 
într-o uliţă mai largă, apoi în alta strâmtă de tot. Asta se 
înfunda într-o poartă. Nu! Pe-aici nu fusese cu mamă-sa. Se 
întoarse şi tot orbecăind pin zăpada ce cădea acum ca o 
perdea, se trezi iar în uliţa pe care venise. 

Începu să asude. Nu-i era cald, dar începu a se teme că nu 
va afla prăvălia. Porni înapoi şi intră într-altă uliţă, pe care 
nu fusese încă. 

Dacă ar fi fost i s-ar fi cunoscut paşi, căci acum lăsa urme 
adânci în zăpadă. 

Nu era ţipenie de om, nu zbura nici o pasăre, nu cucuriga 
nici un Cocoş, nu lătra nici un câine. Numai zăpada cădea în 
perdele tot mai dese şi lumina se micşora, deşi încă nici 
amiază nu era. 

Ioniţă se opri şi îşi încordă din nou gândurile. Deodată îi 
veni în minte că de-a stânga prăvăliei, nu prea departe, era 
biserica. Vezi bine! Cum nu s-a gândit până acum? 

Va căuta să vadă turnul, dar cum nu ştia unde se află, nu 
ştia în ce parte să-l caute. 


Aşa că se învârti încet în jurul lui şi privi în toate părţile. 

Dar nu vedea mai departe de-o aruncătură de băț. Sus, 
perdeaua de zăpadă era parcă şi mai deasă. 

Începu să asude şi mai are. Va mai afla prăvălia? 

Porni cu hotărâre pe altă uliţă şi ajunse într-o nouă 
înfundătură. El era singura vietate care se mişca pe drum, 
alb tot în potopul de ninsoare care sporea mereu. 

Oameni erau prin case, prin grajduri, făceau prin şuri 
mestecături de fân şi paie pentru vite. Toată lumea era 
mulţumită că ninge, că au scăpat de gerul sec. Pacea tainică 
ce cobora odată cu ninsoarea intrase în toţi. 

Cum trecu de vreo trei ori pe aceleaşi uliţe, atrase atenţia 
unui bătrân care privea prin fereastra unei case. Cine să fie 
copilul ăsta care se tot învârte pe aici? Când îl văzu iar, ieşi 
în drum. 

— Ce-i cu tine, măi Prâsleo? Ce cauţi pe-aici? 

— Că nu mă cheamă Prâslea, ci Ioniţă, suspină copilul, 
care era gata de mult să plângă. 

Fie şi Ioniţă! Ce cauţi? 

M-a trimis mama după sare şi nu aflu prăvălia. 

Ai mai fost la prăvălie? 

— Am fost cu mama, dar atunci nu era zăpadă şi acum nu 
mai cunosc ulițele. 

— Dacă-i aşa, vino după mine. 

Bucuros, Ioniţă zâmbi şi porni după bătrân. Nu-i mai păsa 
pe ce uliţe trece. 

Îndată se trezi înaintea prăvăliei. 

— Ei, acuma şti? Copilul îşi uită să-i mulţumească 
bătrânului şi intră repede în prăvălie. 

În odăiţa ticsită de rafturi şi de miresmele diferite ale 
mărfurilor, în aerul acela ciudat pe care Ioniţă nu-l mai 
uitase de când a fost întâia oară la prăvălie cu mamă-sa, 
copilul se simţi parcă mai în putere. 

Jupânul de după tarabă îi zise, ridicându-şi barba lungă şi 
albă de pe o carte groasă în care citise: 

— Mă copile, ieşi şi te scutură afară de zăpadă, nu aici. 


Ioniţă ieşi şi se minună ce strat gros de nea se pusese pe 
fundul rotund al căciulei şi pe mânecele clicinului. Opincile 
încai erau hăbucite cu zăpadă până la curelele ce-i 
înfăşurau gleznele. 

— Să faci bine să-mi dai sare de douăzeci de bani, vorbi 
Ioniţă, intrând şi întinzându-i jupânului năfrămuţa pe care o 
scoase din buzunar. 

Ce vrei cu batista asta? 

Acolo-s bani legaţi într-un colţ. 

Jupânul luă năfrămuţa cu rândunici, dezlegă colţul, luă 
bani de aramă şi-i numără. 

— Nu-s, numai optsprezece, zise jupânul cu un zâmbet 
viclean în colţul guri. 

Ba-s douăzeci! 

De unde ştii tu? 

Păi, mama i-a legat acolo. 

— Şi i-a numărat ea? 

— Mi-a spus că a legat douăzeci de bani să nu-i pierd până 
la prăvălie. 

Aşadar nu i-ai numărat tu? 

Nu! 

— Vin şi-i numără aici pe tarabă, şi vei vedea că sunt 
numai opisprezece. 

— Douăzeci trăbă să fie, aşa mi-a spus mama şi ea ştie 
număra şi nu minte. 

Zâmbetul se înteţi pe obraji jupânului cât se mai vedeau 
din barbă. 

Vino şi numără-i, să nu zici că te-am înşelat. Ioniţă nu se 
apropie de taraba. 

Vine vreme că tu nu şti număra până la douăzeci! 

Ba ştiu şi după douăzeci. 

Dacă şti, vino şi-i numără! Copilul se apropie de tarabă şi 
începu a număra bani, tot luând câte unul din grămadă şi 
punându-l de-o parte pe scândură. 

— Vezi că-s douăzeci? zise el triumfător. 

Doar mama nu minte! 


— Mie mi-au ieşit numai optsprezece, zâmbi jupânul. Hai 
să-i mai număr o dată. Şi-i mai numără sub supravegherea 
lui Ioniţă. 

— Stai, că ai zis cincisprezece de două ori. 

Jupânul râse. 

— Se poate să ai tu dreptate, că omul bătrân mai iute 
greşeşte. 

— Păi am dreptate, jupâne! Doar nici eu nu mint, ca şi 
mama. 

— Şi zici că şti a număra şi după douazeci? 

— Ştiu până la o sută. Mama nu mă crede, da' eu ştiu. 

M-a învăţat Mitruţ. 

Cine-i Mitruţ? 

Un copil vecin cu noi care umblă la şcoală. 

— Eu nu te cred! Eşti prea mic să şti număra până la o 
sută. Hai să auzim. Ioniţă îşi uită şi de sare şi de ninsoare şi 
începu a număra. Era vorba de ambiția lui. 

— Bravo, măi copile! Şti bine. Nu mă mir că aşa de mic te- 
a trimis mamă-ta după sare pe-o vreme ca asta! 

Jupânul îi luă trăistuţa, îi măsură sarea şi i-o puse pe 
tarabă. Până luă Ioniţă traista după cap, jupânul căută prin 
câteva rafturi şi-i dădu o fluierice roşie de zahăr. Dar era 
chiar fluierice, bătrânul o probă: fluiera ascuţit. 

Mai văzuse Ioniţă astfel de fluierici pe la copi, dar el nu 
avusese niciodată. O luă în mână, o privi cu admirare, apoi 
deziluzionat o întinse peste tarabă jupânului. 

— Nu mai am alţi bani, zise el supărat. 

— Nu trăbă nici un ban. Ţi-o dau pentru că ai ştiut număra 
până la o sută. Copilul stătu pe gânduri. 

— Ia-o, mă Ioniţă, dacă ţi-o dă jupânul, ce mai stai pe 
gânduri, vorbi la spatele lui un om care intrase între timp în 
prăvălie. Copilul se întoarse şi-l văzu pe lonu Linii, un om de 
pe uliţa lor, care avea în mână o sticlă unsuroasă. Ioniţă 
întinse cu neîncredere mâna şi luă fluiericea. 

— Ăsta-i un copil deştept, zise jupânul; câtu-i de mic şi mi- 
a numărat până la o sută. 


— Păi seamănă cu mamă-sa, care-i deşteaptă foc, răspunse 
omul, în vreme ce jupânul îi umplu sticla cu gaz. Ioniţă 
mulţumi jupânului şi ieşi din prăvălie cu lonu Linii. Ningea 
şi acum? 

Potop! În câteva clipe se albiră amândoi. 

— N-am mai pomenit aşa ninsoare! se miră românul. Ce 
noroc că venise şi el la prăvălie! 

Acum chiar nu ar mai fi ştiut pe unde să iasă în uliţa lor. 

Numai ei doi înaintau pe drum, prin amarnica ninsoare: 
curgeau, nu alta, fulgi lânoşi, mari şi grei, cât aproape se 
înnoptase. 

— Da” cum de-ai venit tu la prăvălie, măi Ioniţă? 

— Păi tata-i la pădure şi copilul cel mic plânge tare, se 
vede că-i bolnav, zice mama. Şi ea n-a putut veni. 

Da' văd că bâtă ai bună! 

Păi, cum! Dacă mi-ar fi sărit un câine în drum? 

— Să n-ai grijă, că acum câini zac în culcuşurile lor şi 
miroasă zăpada. 

— O miroasă? se miră copilul. 

— Păi cum! Să vadă ce fel de iarnă se va pune?Una slabă 
sau una geroasă. Câini cunosc după mirosul celei dintâi 
zăpezi. 

Olio! Dar cum se schimbase şi casa, şi şura, şi curtea şi 
gardul lor, şi acoperişul porţiţei, de când a plecat el la 
prăvălie! Gata să nu le mai cunoască. 

Mamă-sa îl aştepta tare îngrijorată. 

— De ce ai stat aşa de mult, măi copile? 

Mă temeam că te-ai rătăcit şi nu mai afli prăvălia, pe 
ninsoarea asta. 

În loc de răspuns, Ioniţă îşi scoase trăistuţa cu sare de 
după cap, o puse pe masă, apoi duse la gură, întors către 
perete, fluiericea cea roşie de zahăr şi o probă. 

Un ţiuit ascuţit răsună în cameră. 

— Ce-a fost asta? îl întrebă maică-sa. El îi arătă fluiericea. 

— Mi-a dat-o jupânul, fără bani, pentru că i-am numărat 
până la o sută. 


Ai numărat tu? 

Păi cine altul, că eram singur cu jupânul în prăvălie. 

Şi Ioniţă avu o singură părere de rău: că nu putea fluiera 
şi cel din leagăn cu fluiericea pe care i-o tot punea la gură. 

LA SĂNIUŞ. 

Numai la o săptămână după Crăciun s-a înstăpânit iarna 
peste lume, până la marginile zări. S-a pus cu temei, să nu 
se mai clintească până vor începe să bată vânturile 
primăveri. Cojoc gros ca în anul acesta, spun bătrâni, n-a 
mai avut dumneaei de ani de zile. 

Uliţele satului s-au ridicat, astupând şi pâraie şi şanţuri şi 
podeţele de la intrarea curților: nici nu mai semănau a uliţe, 
ci a fâşi late de câmpie acoperite de covorul alb şi gros. 

Toate casele din sat par mai mici - ca şi când s-ar fi 
cufundat - şi au căzut într-un somn adânc sub acoperişurile 
grele de zăpadă, cu streşinile mai aproape de pământ. 

Cine a văzut satul în toamnă, ori chiar cu două săptămâni 
înainte de Crăciun, nu l-ar mai cunoaşte: e un sat străin. 

Pare o arătare de pe alt tărâm, străin şi localnicilor, dar 
mai ales copi lor, care nu se mai satură să privească noua 
înfăţişare: portiţele, gardurile, şurile, şoproanele —oriunde 
a fost un acoperiş - se pitulează acum sub învelişul greu de 
omăt, cufundate într-o pace adâncă. 

Copii mai mici privesc prin fereastră minunea de-afară, 
cei mai mărişori ies şi în curte să vadă, dar repede li se 
înroşesc urechile. 

Odată cu încetarea ninsori s-a înseninat şi s-a pus pe un 
pui de ger să li se lipească degetele de clanţa de fier a uşi. 
Intrau curând în casă tropotind din cizmuliţele tivite la 
tureac, sus, cu piele roşie, şi cărora în sat li se spune: 
călţuni. Numai fetiţele purtau cizmuliţe. 

Cerul se înălţase tare deasupra satului, şi din hoarnele ce 
ieşeau prin acoperişurile albe se înălţau suluri drepte de 
fum. Nu mişca nimic în văzduh. Vânturile, după ce 
spulberară câteva zile zăpada, ridicând troiene lungi şi 


înalte, ca nişte întărituri ale ierni, se mistuiră undeva după 
orizont. 

Nici o mişcare pe uliţe, câteva zile până a ţinut gerul cel 
mare. Satul părea pustiu, aruncat şi încremenit în groaza 
asta de o putere peste fire. 

Apoi frigul se slobozi binişor şi oameni, scoţându-şi săniile 
de sub adăpostul şoproanelor, începură să le încarce cu 
gunoi. 

Aproape în fiecare curte, înaintea grajdurilor, erau 
grămezi mai mari sau mai mici de gunoi, după câte vite 
avea fiecare plugar. 

Nu era nici un drum de sanie, dar se făcu în grabă: talpa 
săni lor nu se cufunda în zăpada îngheţată, ci luneca pe 
deasupra ei. 

În schimb vitele trebuiră potcovite. Zile în şir răsunară 
cele trei făurişti din sat, cântecul ciocanului ţiuia ascuţit în 
văzduh. 

Pe ulițele mai umblate de săni se iviră dungi albastre, care 
străluceau în razele piezişe ale soarelui cu dinţi, încât îţi 
luau vederea. Era lunecuşul lăsat de tălpile late de lemn, 
care nu erau ferecate cu rafuri de fier, şi care, la cotituri, se 
întoroiau, părând că vor să se învârtă în jurul lor. 

Copii se bucurară mai întâi şi de muierea frigului, şi de 
drumul săni lor făcut pe uliţă. 

leşiră şi ei în grabă cu săniuţele. Unele erau făcute de 
meşteri buni, cioplite frumos, încheiate temeinic, altele erau 
mai din topor, dovedind fiecare priceperea părintelui sau a 
unui frate mai mare. 

Întâi se iviră mai puţine, cu băieţi mai mărişori; apoi tot 
mai multe, cu copi şi copile şi mai mărunţei. Se umplură 
ulițele cu căciuli de toate formele, cele mai multe, prea mari 
pentru ei, le cădeau peste ochi şi mereu trebuiau să le 
ridice cu mâna. Căciula nu se face pentru un an-doi şi 
trebuia s-o croiască mai mare - credeau părinţi - să-i fie 
bună copilului şi când va creşte mărişor. 


Cei mai mici erau aşa de gros îmbrăcaţi, încât abia-şi 
mişcau braţele, pe care le ţineau departe de trup ca şi când 
nu ar fi fost ale lor, ci unele străine. 

Rânduri mişcătoare începură să curgă pe uliţe, pe drumul 
făcut de săni le care duceau gunoi. Unele fugeau mai tare, 
altele mai încet, după cum erau de tari şi ageri de picior cei 
ce trăgeau săniuţele. Se schimbau mereu cai şi stăpâni, căci 
săniile singure nu mergeau fi nd ulițele drepte, mai fără 
povârnişuri chiar, decât erau sub zăpadă. 

Din zi în zi săniuţele de pe uliţe începură a se rări. Copii 
mai mari şi chiar cei numai mărişori porneau cu săniuţele 
pe coasta din capul satului din sus, către răsărit. Era o 
coastă înaltă, largă, de unde puteau pleca, din vârful ei, 
deodată zeci de săniuţe şi veneau ca trăsnetul până la 
poalele ei, unde era loc şes, adăpostit - nu ducea pe-aici nici 
un drum de care. Era, din vremuri vechi, locul de săniat al 
satului. 

Şi nu veneau numai copi, ci şi fecioraşi şi feciori mari în 
unele după-amiezi, mai ales duminicile şi în sărbători. Ei 
veneau cu săni largi cu care aduceau şi lemne din pădure, 
cu patru pari înfipţi în capetele tălpilor, cu câteva scânduri 
drept leasă, şi altele pe de lături. 

Într-unele se grămădeau şi zece inşi deodată. Când se 
urnea din vârful coastei una dintre ele, era adevărat 
prăpăd: vâjâia ca vijelia. Să nu fi întâlnit în cale nici săniuţe, 
nici om, că era primejdie mare. 

Ştiau şi ei, şi nu intrau pe dâra micilor săni, ci mai la o 
parte, căci loc era destul la coborâş. Ştiau şi copi i, şi se 
trăgeau şi ei mai deoparte de ele, şi multă vreme uitau să se 
mai sănieze. Şi se uitau la fulgerarea săni lor mari, în care 
chiuiau feciori şi fecioraşi. 

Dar se întâmpla uneori, când săni de cele mari erau mai 
multe şi porneau din vârful coastei una după alta prea 
aproape, să se ajungă, să se izbească, să se răstoarne şi să 
vezi rostogolidu-se prin zăpadă feciori mari şi fecioraşi, unii 


râzând, alţi ocărând, ba se iscau mai rar şi certe şi chiar 
bătăi cu cei vinovaţi pentru răsturnare. 

Aşa că nu-i nici o mirare că doi băieţi vecini, copi de doi ani 
la şcoală, prinşi veri la Sântoader, trebuiră să se roage zile 
în şir până îi lăsară părinţi să se ducă la săniuşul de pe 
coastă. 

Se săturară să se sănieze pe uliţă, în rând cu cei mici. 
Oricât de repede ar fi alergat calul, nu se putea asemăna cu 
lunecarea pe coastă în jos. Nu! Nici poveste! Au fost şi ei 
iarna trecută de vreo două ori, cu un frate mai mare allui 
Vasilică. 

Dar anul ăsta fratele lui Vasilică era în armată, iar Niculiţă, 
tovarăşul lui, nu avea mai mare decât o soră. Dar o fată 
mare cum să vină cu ei la săniat pe coastă? Ar fi râs-o toţi 
feciori, socotea Niculiţă. 

Aşa că anul acesta trebuiau să se ducă singuri. 

Să se ducă dacă-i vor lăsa părinţi, dar ei se socotiră mult 
până să le dea voie. 

— Dacă păţiţi ceva, nici să nu mai veniţi acasă. Să plecaţi 
în lume! Cine a mai văzut aşa copi neascultători! 

Plecară supăraţi, până ce ieşiră din curte. 

Mergeau cu sania lui Vasilică. Era mai tare şi mai 
frumoasă. 

Măi! Ne-au lăsat! 

Bine că ne-au lăsat! 

— Acum hai s-o tulim! Se făcură amândoi cai şi porniră în 
fugă către coasta săniuşului. 

Când se apropiară, stătură cu răsuflarea oprită; nu de 
alergare, ci de mirare cum veneau, ca din praştie, săniuţele 
pe coastă, la vale. Cinci, şase, opt, în zece rânduri, drepte, 
linie, coborau şi într-o clipă erau la poale. La coborâş nu se 
prea vedeau bine cei din săniuţe, câte doi, câte trei, chiar 
câte patru, dar când începură să urce pe alt drum, 
cunoscură mulţi copi de şcoală. Ce de căciuli, maica mea 
Doamne, urcau, clătinându-se, coasta! 


Era zi de lucru, dar tot veniră şi feciori mari şi copilandri 
la sâniat. Nu mulţi, numai cinci sâni mari. Cu deosebire de 
acestea trebuiau să se ferească, cum le-au dat în grijă 
părinţi. 

Dar nu era nici o pimejdie! Acestea coborau pe alt drum, 
văzură ei bine. Şi, Doamne, cum mai zburau! Parcă le-ar 
plăcea şi lor să fie într-una din ele. Cum vâjâiau spintecând 
gerul! 

Priviră o vreme cum coboară zburând şi săni le mari şi 
cele mici, apoi începură să urce coasta în rând cu alţi copi 
care ajunseseră cu săniuţele jos. 

Parcă, parcă le-ar fi oleacă frică! Anul trecut în fruntea 
saniei a stat fratele lui Vasilică, ei doi la spatele lui. Acum, 
care va sta în frunte şi care la spate? Amândoi nu încăpeau 
la un loc. 

Cât priviră de jos ei văzură că cei doi ce şedeau în fruntea 
săniuţei dădeau uneori şi din picoare, când cu unul, când cu 
celălalt. 

Oare de ce fac aşa? întrebă, încă jos, Vasilică. 

— Ştiu eu?! Poate să facă să nu lunece sania prea tare. 

Ori poate s-o facă să coboare drept, vorbi Vasilică. 

Se poate şi asta. 

Ajunşi în vârful coastei, se mai sfătuiră care să şadă 
înainte. Vorbeau tare şi cam înfricaţi. 

— Să şadă cel care conduce! zise un băiat din apropiere, 
care-i auzise sfătuindu-se. 

Care dintre voi se ştie sănia mai bine? 

Vasilică, zise Niculiţă. 

Ba Niculiţă ştie mai bine. 

Aţi mai fost singuri cu sania pe coastă? 

Cei doi nu răspunseră, ci clătinară numai din cap, privind 
înfioraţi cum porniră de lângă ei vreo trei săniuţe încărcate, 
lunecând cu repeziciune mare. 

— Cel care şade în faţă trăbă să ştie conduce, vorbi acelaşi 
băiat, apropiindu-se de sania lui, unde îl aşteptau doi ortaci. 


Să conducă! Ce să conducă? Sania dacă porneşte odată, se 
duce ea de capul ei. Şi încă cum! 

Cei doi nu mai vorbiră nimic, se uitară cum şed în săniuţe, 
în care erau numai doi ca şi ei şi se urcară la întâmplare. Se 
trezi în faţă Vasilică, iar la spatele lui Niculiţă. 

Lunecuşul era destul de mare de unde porneau săniuţele. 
Sania lor abia o mişcară, şi lunecă într-o parte. 

— Stai, Vasilică, să o oblesc, strigă Niculiţă. 

Se cobori, o îndreptă, se urcă din nou, dar când mişcară 
săniuţa, o luă costiş de cealaltă parte. Un băiat mai mărişor 
se apropie de ei şi-i zise celui din faţă, pe care nu-l 
cunoştea: 

— Trăbă să-i dai direcţia cu picioarele ţinute înainte, să n-o 
laşi să se abată nici la dreapta, nici la stânga, până porneşte 
odată bine. 

După ce a pornit odată, se duce ea de capul ei în linie 
dreaptă. 

După multe încercări, cei doi vecini reuşiră să pornească 
săniuţa în linie dreaptă. Până nici nu s-au gândit bine cum s- 
a întâmplat, au ajuns la poala coastei. 

Obraji le ardeau de bucurie şi ochi le scânteiau. 

Au grăbit spre culme şi după câteva drumuri, Niculiţă zise: 

— Acum tu şti, las” să şed eu înainte. — 

Şezi şi învaţă şi tu, nu-i mare lucru. Se pare că tot era 
mare, căci pe la mijlocul coastei, cum, cum-nu, săniuţa se 
întoroi, alta o ajunse din spate şi copii din amândouă se 
treziră claie peste grămadă. 

— Mă, trăbă să ţi picioarele gata şi, după ce a pornit sania, 
să n-o laşi când vrea s-o ia într-o parte. E lunecuş mare şi 
uşor se abate din drum, zise supărat un băiat mai mare 
care venise cu sania a doua, ridicându-se cam şchiopătând. 

Cu toată silinţa şi grija, sub conducerea lui Niculiţă se mai 
răsturnară de două ori, şi atunci trecu la cârmă din nou 
Vasilică şi nu mai păţiră nimic. 

Către seară erau rupţi de osteneală amândoi, când îi văzu 
la poala coastei un văr al lui Niculiţă, unul Ilie, fecior june 


care venise şi el la săniat cu alţi trei cu o sanie de cele mari. 

Sunteţi veniţi de mult? îi întrebă el. 

De mult. 

— Isprăviţi acum, nu mai urcați şi mergeţi acasă. Dar 
înainte urcaţi-vă în sania noastră şi vă săniaţi o dată, şi cu 
ea. Ei se codiră să urce în sania cea mare pe coastă, în sus, 
dar ardeau de dorinţa să vină o dată şi cu ea, să vadă cum 
vine de repede. 

— Urcaţi-vă, că sunteţi osteniţi. N-aveţi grijă, nu veţi fi 
grei. 

Cei doi vecini şi tovarăşi ascultară, ajunseră pe culmea 
coastei, se aşezară în sanie la mijloc, în jurul lor patru 
feciori în picioare şi vărul lui Niculiţă la cârmă. 

Când porniră în chiotele celor mari, le păru că trec 
ameţitor prin ceva fierbinte, aşa le tăia obraji curentul ce-l 
făcea sania, despicând fulgerător aerul. 

V-a plăcut? îi întrebă Ilie. 

Vine mai iute ca a noastră! 

— Vezi bine! cu cât e mai grea cu atâta fuge mai repede. 
Mai vreţi o dată? 

— Mai! Şi mai vrură, de patru ori, până ce Ilie îi duse la 
săniuţa lor şi-i porni spre casă. Se însera, când intrară cu 
săniuţa în curtea lui Vasilică şi puseră sania sub şopron. 

— Acum se vine, cu noaptea-n cap?le strigă din uşa tinzi 
mama lui Vasilică. Aşteptaţi de-acum să vă mai lăsăm! 
Sunteţi nişte copi care nu aveţi nici o măsură. 

Cei doi tovarăşi nu se înfricară, cunoscură de pe glas că 
mama lui Vasilică nu era mânioasă, ci numai se făcea. Ştiau 
ei: când era mânioasă ţipa ascuţit şi iute. 

Da' n-aţi păţit nimic? 

N-am păţit. 

— De şchiopătat văd că nu şchiopătaţi. 

Dar haideţi în casă, să vă văd la lumina lămpi: întregi 
sunteţi, ori ba? 

Cei doi tovarăşi zâmbiră. Ştiau că n-are ce vedea. S-au 
lovit, la a treia răsturnare, unul la frunte, celălalt la un ochi, 


dar nu-i mai durea de mult. 

Intrară hotărâți în lumina lămpi înaintea femei, care mai 
învârti ceva prin tindă, de unde-i întrebă: 

Nu v-aţi răsturnat? Copii se priviră cu înţeles: ce să-i mai 
spună? 

Nu, răspunseră ei. 

Nu v-a ajuns altă sanie din urmă? 

Nu! Gospodina intră în cameră, cu năframa cam pe-o 
ureche, 

— cernuse o sită de făină şi era năframa neagră ninsă 
puţin de pulbere fină. Se duse în faţa lor şi îi privi în lumina 
lămpii. 

Dar abia-şi aruncă ochi şi-şi plesni palmele: al ei, Vasilică, 
avea umărul obrazului drept vânăt, iar celălalt avea un 
cucui în frunte. 

— Vai, blestemaţilor, v-aţi înţeles să mai şi minţiţi! Se 
apropie de copilul ei şi puse degetul pe pata vânătă: 

— Da-aici ce-i? Apoi apăsă cu degetul pe cucuiul din 
fruntea lui Niculiţă: Şi aici ce-i? 

Copii rămaseră năuciţi: cum nu-i mai durea nimic de mult, 
nu ştiau că le-a rămas vreo urmă. Îşi şi uitaseră de durere. 

— Nu-i nimic! răspunseră ei hotărâți. 

— Aşa? Nimic? Mai minţiţi o dată? Şi ea luă la repezeală 
oglinjoara agăţată de perete şi le-o ţinu înainte pe rând. 
Nu-i nimic? Hai! Nu-i nimic nici aici? 

Tovarăşi se minunară de semnele rămase. 

Da' nu mă doare deloc, zise Vasilică. 

Nici pe mine, spuse tovarăşul. 

— Nu vă doare acum, dar v-a durut. Şi de ce aţi minţit? V- 
aţi răsturnat, nu-i aşa? 

— Ne-am răsturnat, răspunseră ei blegoşaţi. 

— Să vă mai cereţi voi la săniat pe coastă! 

Nu-i aici drumul? Vreţi să vă schilăviţi, să rămâneţi 
neoameni, cu o mână ori cu un picior rupt! Să vă mai aud 
numai că-mi vorbiţi să mai mergeţi acolo! Cei doi tovarăşi 


iarăşi nu se neliniştiră; mama lui Vasilică se făcea numai şi 
acum că-i mânioasă, dar nu era. O cunoşteau ei după glas. 

— Aşteptaţi numai să vă vadă şi ceilalţi. Pe tine, Vasilică, 
tatăl tău, iar pe tine, Niculiţă, tatăl tău şi mama ta! Mi se 
pare că în seara asta plâng şi la noi şi la voi mâţele! 
Vorbind, ieşi în tindă şi se întoarse îndtă cu doi bulzi de 
mămăligă cu brânză, pe care-i pregătise de cu ziuă, iar 
când sosiră copii îi puse să se încălzească. 

— Luaţi şi mâncaţi, că veţi fi îngheţaţi. Aşa copi mincinoşi 
cine a mai văzut? Să vă mai cereţi voi să mergeţi la săniat 
pe coastă! Să vedeţi ce papară veţi mânca! 

Copii mâncară bulzi şi Niculiţă se duse acasă. Mamă-sa 
nici nu băgă de seamă cucuiul din fruntea lui. Bucuros, 
copilul se dezbrăcă şi se sui repede în pat şi îşi trase ţolul 
peste cap. Începu să sforăie îndată. 

De-acum nu-i mai păsa: până dimineaţă umflătura aceea 
pe care o pipăia cu degetul sub ţol va trece şi va merge iar 
la săniat cu Vasilică. 

POGĂNICIUL. 

A rămas orfan de tată la doisprezece ani. 

Avea trei fraţi mai mici şi mamă-sa, lipită de săracă, trebui 
să-l dea sluguliţă în sat. La ea nu avea ce păzi: nici cap de 
oaie, dar încă de vită mare. 

Copilul crescuse mărişor pentru vârsta lui şi era deştept 
foc, n-ar fi crezut nimeni la câte se pricepea. Se învârtea ca 
o sfârlează prin curtea stăpânului şi numai îngheţai cu ce 
ispravă intra în casă. Băga de seamă, dintr-o aruncătură de 
ochi, care lucru nu era la locul lui, sub şopron, în grajd, pe 
lângă clăile cu fân, la grămada de lemne, la coteţele 
porcilor, la ciubarul găinilor, şi le punea toate în bună 
rânduială. 

Slujba lui, cât se înverzea câmpul şi dădea frunza 
tufişurilor, era să pască întâi oile cu miei mici, apoi, după 
înţărcat, să meargă cu vitele stăpânului la păşune. 

Dar până nu se ivea încă colţul ierbi, îndată ce se 
dezgheţa, se zvânta şi începeau arăturile de primăvară, 


slujba lui era să fie pogănici, să mâne vitele la plug, să tragă 
toate şi să ţină brazda. 

Stăpânul lui, un ţăran cu stare, învăţa la jug aproape în 
fiecare primăvară o pereche de junci sau junici. Moştenise 
obiceiul ăsta de la înaintaşi lui în gospodărie, care nu 
vindeau niciodată viței nici măcelarilor care cutreierau 
satul în fiecare iarnă şi primăvară, ci îi ţineau să crească, şi, 
după ce-i învățau la jug, îi duceau la târg şi-i vindeau cu 
preţ bun. 

Stăpânul copilului, unul Precup, ţinea la obiceiul ăsta, şi 
aşa, în toată primăvara, avea lipsă de un băieţaş care să 
mâne vitele la plug, să le facă să tragă toate şi să ţină 
brazda, sub supravegherea lui care era la coarnele 
plugului. 

Perechea neînvăţată încă o prindea între boi de la rudă şi 
vacile din frunte, cu tânjala mai subţire, mai uşoară, 
îmbelciugată de celelalte două, aşa că nu prea puteau sări 
din brazdă nici să se înţepenească pe picioare, căci le 
trăgeau vacile mari dinaintea lor, iar din urmă le ajungeau 
coarnele boilor. 

Totuşi era mare zoală şi frământare, zile în şir, şi 
pogăniciul răguşea cât striga la ele. 

Era uşor să răguşească, pentru că aerul era încă rece de 
tot, iar el, cum se frământa pe lângă vite, se încălzea şi, 
când îşi scotea căciula, capul îi aburea. Şi trebuia să şi-o 
ridice adeseori. 

De multe ori, pe juncul sau junica de către om trebuia s-o 
ducă de corn, pentru a ţinea cea dinafară brazda. Vitele 
tinere se băteau repede la grumaji, jugul le ajungea 
dureros şi încercau mereu să iasă din rând. 

În jug nu le puneau întâia oară, când începeau arăturile de 
primăvară. Prin curte, pe uliţă, purtau adeseori jugul, prins 
într-o tânjală, uneori chiar la ruda carului, pentru a obişnui 
pe junci neînvăţaţi sau pe junice. 

Totuşi, numai când ieşeau din munca grea a aratului de 
primăvară, stăpânul Pre-cup îi putea lăuda că ştiu a trage în 


jug. 

Dar până ajungea la lauda lui, prin câte greutăţi trebuia să 
treacă bietul pogănici! 

Nu-i vorbă, avea şi Precup biciul pe umăr, striga şi croia şi 
el cu biciul perechea care învăţa, dar greul cădea tot pe 
Nichifor, pe băiatul pogănici. 

Nu era uşor să ducă de corn vita de câtre om. Precup 
ţinea un soi de vite mari, care la trei ani nu mai păreau 
junci şi junice, ci boi şi vaci în toată legea. Copilul ajungea 
cu greu la cornul lor, mai cu seamă când vita îşi ridica sau 
îşi smucea capul. Şi, adeseori, îi era destul să-şi încordeze 
grumaji pentru a se scutura de pogănici. 

Era grea şi ostenitoare slujbă şi pe vreme liniştită, dar 
când băteau vânturile reci, arzătoare, ale începuturilor de 
primăvară! Şi Precup era cel dintâi plugar în sat care 
răsturna brazda, abia că se ducea zăpada. Şi de câte ori 
arătura lui era acoperită de covorul alb al ierni, care se 
întorcea să mai vadă ce-i prin ţară! 

Stăpânul trebuia să vadă, chiar dacă nu era prea bucuros, 
că pogăniciul era sprinten şi curajos, neobosit şi 
îndemânatic. Alt copil în locul lui nu ar mai fi cutezat să 
prindă juncul de corn după ce s-a scuturat o dată de mâna 
lui. Dar Nichifor nu se dădea bătut. 

Iarăşi şi iarăşi se sălta în vârful opincilor să ajungă la corn, 
iar când nu izbutea făcea un salt şi tot îl prindea. 

Purta biciul pe spate, dar rareori îl folosea, decât să 
pocnească cu el. Şi pocnetele erau rare, pentru că din 
apropierea celor şase vite nu putea pocni, fi nd prea 
aproape de ele. 

Numai când - pentru un răstimp - cele tinere se 
mulcomeau şi ţineau brazda, se depărta puţin de plug şi-şi 
încerca pleasna cea nouă. 

Ce pustiu era însă pe câmp, pe ogoare, în văzduh! Pustiu şi 
sur pretutindenea. Şi frig! 

Nici ciocârlia nu se ridica încă în văzduh, numai ciori 
treceau din când în când şi se lăsau pe arătură, iar prin 


văzduh trecea croncănind spre păduri vreun corb, rar de 
tot. 

Nichifor simţea că toată firea era moartă încă, nici 
mireasma de iarbă verde, nici de ploaie, nici o strălucire a 
soarelui. Cerul era mereu cenuşiu, neclintit, şi rareori 
fluturau câţiva fulgi de nea. 

Precup avea vorbă în fiecare primăvară cu nevasta şi cu 
soacra pentru aratul prea timpuriu. 

— Nu-i nici un câştig. Zadarnic sameni de acum orzul şi 
ovăzul - dai hrană ciorilor. Cine mai iese cu plugul odată cu 
tine? Omul le lăsa să vorbească şi-şi vedea de treburile lui. 

— Duci şi pe copilul ăsta cu iarna-n cap, încât vine degerat 
seara, cu buzele şi mâinile crăpate, vine, sărăcuţul, fript de 
vânturile primăverii. Ce va zice biată mamă-sa? Că l-a dat 
pe mâna unui nesăturat care. 

— Care vrea să facă om din el, să ştiţi voi! le tăia vorba. Ce 
zici tu, Nichifore? Copilul, în căldura din casă, simţea 
durerea din degete, îl pişcau mai tare crăpăturile de pe 
buze şi de pe mâini, dar nu se arăta. 

— Dacă ar fi după Precup aţi pleca cu plugul în toiul ierni, 
zicea bătrâna. 

Când se sătura de gura lor, bărbatul se proptea pe 
picioare şi întreba: 

Numai anul ăsta am ieşit prea în grabă la plug? 

Păi, chiar asta spuneam şi noi, că în tot anul faci aşa. 

— Şi mi-au mâncat ciorile sămânţa? S-a făcut rău orzul şi 
ovăzul? Nu am avut noi clăile cele mai multe la secere? 

— Am avut. 

— Păi, ce mai vorbiţi? Tacă-vă pliscul că ştiu eu ce fac! Eu 
nu mă amestec în treaba voastră: când vă apucaţi de tors 
fuiorul, când puneţi războiul, când înălbiţi pânza. Nu vă 
amestecați nici voi unde nu vă fierbe oala. 

Alteori cele două femei căinau junci sau junicile pe care le 
dejugau seara, în curte, Precup şi Nichifor. 

— Le pui şi tu la munca cea mai grea să înveţe la jug! Uite 
cum sunt de zolite şi de ostenite junicile! 


Da' când vreţi să le învăţăm? 

La lucru mai uşor, că-i păcat să chinui vita crudă. 

— N-o chinuie nimeni, că trage între boi şi vaci. Mai mult 
se plimbă decât trag. 

— S-or plimba! zicea bătrâna pipăind grumazul bătut de 
jug aljuncului. Uite ce-i aici. Omul nu le mai răspundea, ci 
ducea cu Nichifor vitele în grajd şi le dădea de mâncare. 
Dimineaţa plecau iar, când abia se lumina. Pământul unde 
arau era departe de sat, cale de-un ceas şi mai bine. 

Era adevărat ce ziceau femeile: încă nu începuse nimeni la 
arat. Dar, de când se ştie satul, tot din neamul lui Precup 
ieşeau cei dintâi cu plugul. 

Plugul era pus pe cobile, aşa-l duceau şi-l aduceau de la 
câmp, şi pe cobilă era legată şi sarcina de fân pentru vite. 
Mare sarcină pentru şase capete. 

Precup îl lăsă pe Nichifor să se cuibărească pe fân, dar 
pogăniciul nu putea rămâne multă vreme nemişcat, îl 
pătrundea frigul şi sărea în drum, încercându-şi pleasna 
cea nouă, în toată slobozenia, în urma plugului. 

Bună pleasnă i-ai făcut, Nichifore. 

Bună! 

Pagubă că, pe lângă brazdă, nu prea ai loc să pocneşti. 

Să am, ar trage vitele mai bine, şi junci. 

Cred şi eu. 

Peste sat mai stăruia fumul de cu seară şi ceața nopţi. 
Cerul era jos şi întunecat, un aer rece, un frig uscat. 
Respirarea celor şase vite ţâşnea pe nări ca nişte fuioare 
albe. 

Nichifor se mai urca uneori pe sarcina de fân, apoi când îl 
pătrundea frigul iar cobora şi pocnea din bici. 

Ajunşi iar în brazdă, lui Nichifor îi părea că junci au, la 
început, aceeaşi simţire ca şi el: le era silă să plece iar. Dar 
după două-trei brazde intrau şi ei în ritmul cunoscut, din zi 
în zi tot mai bine, tot mai uşor. 

De la o vreme, juncul de către om nu-şi mai ferea cornul 
de mâna lui; lui Nichifor îi părea chiar că îl priveşte cu 


prietenie, cu ochii lu negri, mari, înlăcrimaţi parcă. Părea 
că-i spun: „Ce să facem? N-avem ce face!” Adică nici juncul, 
nici el, Nichifor. 

La amiază le punea juncilor fânul cel mai bun, otava, dacă 
aduceau şi otavă. Şi ce plăcere era pentru pogănici să şadă 
pe ruda boilor şi să se uite cum mâncau junci! Dar ce 
bucurie să şadă, ce plăcere, după atâtea ceasuri de umblet! 

Când începea să mănânce i-ar fi plăcut să-şi poată 
deschide mai bine gura, dar, o vreme, cum buzele-i erau 
crăpate tare de vânt, nu o putea deschide bine şi trebuia să- 
şi taie cu briceagul bucăţi mici de pâine, până i se mai 
desţepeneau buzele. 

Vânturile astea, de la crăpatul primăverii, parcă nici nu 
erau vânturi, ci adieri tăioase de pe zăpadă, de pe gheaţă, 
care se strecurau prin aer nevăzute, ca nişte şerpi subţiri 
cu limbi ascuţite. 

Vânturile! Dacă n-ar fi vânturile astea secetoase şi 
îngheţate! 

Da, vânturile şi umblatul cel mult alăturea de vite, 
adeseori prin bruşi tari, încă nedezgheţaţi de tot! Nu-i 
mirare că înspre seară îi tot veneau în gând versurile auzite 
nu mai ştia de la cine: 

— Sfinte, Doamne, soarele Că mă dor picioarele. 

Poate tot un pogănici a iscodit şi vorbele astea! 

Dar ce bucurie pe Nichifor când junici sau juncile erau 
date bine la brazdă, când trăgeau întins cu celelalte, când 
se învăţaseră cu jugul! În toată seara le mângâia pe bărbie 
când le desjuga, iar în iesle se strecura, adeseori fără ştirea 
stăpânului, şi câte un braţ de otavă. 

Şi apoi ce supărare pe capul lui, când venea târgul de la 
Ispas, când Precup ducea de obicei la vânzare junci sau 
junicile! 

Cu săptămâni înainte era tot întunecat, încât stăpâna, ori 
mamă-sa, zicea adeseori: Ce să fie cu copilul ăsta de-i tot cu 
voie rea? 

Poate-l doare ceva. Nici nu mai mănâncă cumsecade. 


— l-am spus eu lui Precup, că-l prea zoleşte la plug cu 
iarna în cap. 

Precup însă vedea pe Nichifor că îndată ce nu avea altă 
treabă, era tot pe lângă perechea de vânzare. Le scărpina 
pe grumaji, le ţesăla, le hrănea bine. 

— Aşa le grijeşte, de parcă-s ale lui! zicea stăpânul. 

— Păi, nu le-a învăţat el la jug? 

răspundeau femeile. Şi acum, când îs învăţate, le vinzi! 

Dar câtă vreme a stat Nichifor sluguliţă la Precup, în doi 
ani, n-au vândut vitele tinere. 

Într-un an au ţinut junci şi au vândut boi cei mari, în cel 
următor au ţinut junicile şi au vândut vacile. Pogăniciului îi 
trecu supărarea. 

Cele două femei se ţineau cu gura de Precup, când 
mergea la târg cu junci sau junicile: 

Să nu uiţi să-i cumperi şi băiatului ceva. 

Ce să-i mai cumpăr? Pălărie i-am cumpărat. 

Să-i cumperi o pereche de bocanci, să aibă şi el dumini ca 
o încălţăminte în picioare. Să mai iasă şi el din opinci. 
Precup se îmbufna: 

— Dacă vor ieşi toţi din opinci, n-o să fie bine de noi, tu 
muiere! 

PLOAIE CU ŞIROAIE. 

De trei zile se pusese zăduf mare. Şi mai înainte s-a aprins 
cerul senin şi dogorea văzduhul, dar, din când în când, tot 
se mai isca o aripă de boare şi adia prin cuptorul lui iulie. 

Dar de trei zile s-au încuiat porţile văzduhului şi s-a 
coborât peste lume o cloceală, un năduf greu, care scurta 
respirarea, care cobora parcă de pe tărâmuri cu bolişti 
grele, şi mirosea a glod, a putreziciune. 

Prin curţi, la umbra gardurilor, câini scoteau limbi de-un 
cot, ca nişte panglici fine de catifea roşie, în vreme ce 
flămânzările li se zbăteau de respirarea deasă. În ţărâna de 
sub streşini se scăldau găinile, cu penele răşchirate, când 
lăsându-se pe-o parte, când pe alta, cu sprijinul picioarelor, 
ridicând mereu nouraşi de praf. 


Vrăbi le se pitulau prin cuiburile din acoperişurile de paie 
ale şurilor, ori se vârau adânc în streşinile de spini şi paie 
ale gardurilor. Rar se lăsa o ţarcă în vârful unui par, cârâia 
repezit şi slăbănog de câteva ori şi îşi lua zborul. Şi mai rar 
se rătăcea o mierlă galbenă în câte-un nuc, dar nu fluiera 
după obicei, ci se miorlăia urât, ca pisicile, semn că-i era 
scârbă şi ei de cloceala asta. 

Era încă devreme, dar năduful era înăbuşitor. Uliţele erau 
pustii. Peste sat linişte mare şi un fel de ceaţă alburie, care 
de trei zile se tot îndesa în înălţimi, cât nu se mai vedea 
seninul curat, ci unul spălăcit de tot. 

Pe podmolul de lut de sub streaşina lungă de paie a casei, 
moş Vintilă adormise cu pipa în gură, rezemată în piept, 
cum i se plecase capul. Petrişor, nepotul, în mână cu o 
crenguţă de nuc, alungă muştele ce încercau să se aşeze pe 
faţa şi pe ochi bătrânului. 

Erau şi muşte mari, verzi, care se izbeau ca alicele de 
perete şi de capul bătrânului. 

Petrişor era gata să le plesnească cu creanga de nuc. Îl 
apăra bine pe moşul său. Bătrânul, în vremea din urmă, 
adormea uşor cât ce şedea şi tare scârbă de muşte. îi 
asigurase lui Petrişor câte două nuci şi un măr, de fiecare 
dată când îl păzea de muşte. Nu le-a putut suferi toată 
viaţa, iar acum era neputincios în faţa lor cât ce aţipea. 

Petrişor ştia că, dacă moşul său se trezea la o pişcătură de 
muscă, nu mai căpăta nimic; aşa că era mereu cu ochii în 
patru, câtă vreme dormea sau moţăia bătrânul. 

Şi acum, pe zăpuşeala asta, muştele parcă obosiseră şi 
zburau ca turbate. 

Petrişor se mira de fiecare dată de unde scociorăşte moşul 
său nucile şi merele, căci după şti nţa lui nu mai avea de la 
Paşti nici de unele, nici de altele. Cât a putut l-a pândit pe 
bătrân să vadă de unde le scoate, dar n-a putut afla. Când 
nici nu se gândea, moş Vintilă deschidea palma şi-i întindea 
bunătăţile. 


Azi bătrânul nu aţipise prea mult pe podmol, sub streaşina 
casei. Aerul era mai greu, mai înecăcios ca ieri şi alaltăieri. 
Se ridică cu greu de pe podmol, făcu câţiva paşi în curte, 
puse palma streaşină şi cercetă cu băgare de seamă cerul, 
mai ales către apus. 

Şi, după multă căutare, descoperi, în sfârşit, ce căutase 
zadarnic de două zile: chiar la apus, pe culmea Măgurii 
mari, se pusese o pată mare, întunecată, care părea că 
creşte mereu. 

— Azi, cât ce trece de amiază, vine potopul, măi Petrişor. 
Dă fuga în grădină şi adă mohorul pe care l-am cosit, azi 
dimineaţă, pentru viței şi du-l în şură, să nu-l ude. 

— Da' chiar plouă, moşule? 

— Plouă! Şi încă ce ploaie! Potop o să vie. 

Bine-i că se dezleagă, în sfârşit, încuietorile cerului; numai 
să nu bată gheaţa. Când se întoarse nepotul din grădină, 
bătrânul era în casă, în camera de dinainte, şi-i dădu cele 
două nuci şi mărul. 

— Încă nu plouă, moşule, da' soarele abia se mai vede din 
ceaţă. În vreme ce vorbi muşcă din măr şi se gândi că moşul 
său are de bună seamă o ascunzătoare aici, în ladă, sau în 
vreo laviţă. 

— Încă nu plouă, că mai întâi trăbă să se adune furtuna cu 
puterile ei în jurul sâmburelui celui negru de la asfinţit, 
când porneşte să vină în galopul cel mai mare, să-l ajungă 
pe Sântilie cu trăsnetele lui. 

Lui moş Vintilă, când era zăpuşeala mare, îi plăcea să şadă 
în odaia asta, cu toate ferestrele astupate cu năfrămi negre, 
ca să nu umble musca şi să rămână răcoarea de-dimineaţă. 
Aerul era mai subţire, mai uşor de respirat. 

Bătrânul fu de părere să mănânce de amiază până nu se 
dezlănţuie potopul, şi copilul fu bun bucuros, căci de mult îi 
era foame. 

Ospătară, la masa din tindă, mămăligă rece cu brânză şi 
cu ceapă, băură apă rece din ulciorul de lut, luminând 
frumos din smalţul verde. 


Când gâlgâi moş Vintilă cea din urmă înghiţitură, în 
plimbarea mărului lui Adam, mare cât o vertebră, se sparse 
departe întâiul tunet, care hurducă parcă după capătul 
pământului. 

Afară se cobori în grabă o întunecime, cât părea că se face 
seară şi numaidecât pomi începură să se îndoaie şi într-o 
clipă din curte, de pe uliţă mai ales, se ridicară nori de praf. 

Moş Vintilă luase năframa cea neagră de la fereastra ce 
răspundea în curte şi se uita cu încordare. Fulgerele 
sporeau, se încolăceau vinete prin norii ce veneau învăluiţi 
şi grei, ca nişte turme de bivoli înspăimântați, şi cerul se 
surpa acum în toată clipa, când aici, când acolo, tot mai 
aproape. 

Vreme tare, măi Petrişor! Copilul se speriase, ghemuit 
într-un colţ. 

Nu mai trăsneşte, moşule? 

— Mai trăsneşte, cum să nu, că-i mare prăpădul. Numai de 
n-ar bate gheaţa. 

Se miră că nu se surpă odată cerul şi nu porneşte ploaia. 
Era cu ochi prin geam tot în curte: să vadă, sar de la 
pământ întâi picuri? 

Dacă săreau, era gheaţă. 

Zadarnic pândi el cu ochi în curte, căci ploaia se descărcă 
dintr-una peste tot satul, răpăitoare, bubuitoare, 
vâjâietoare, asurzitoare. Nu erau picuri nici de gheaţă, nici 
de ploaie, ci sfori groase, întinse, şi ele împânziră în câteva 
clipe văzduhul, din cer până în pământ, întunecând lumea. 

Copilul rămase cu gura căscată; nu mai auzise, nu mai 
pomenise aşa furtună. O vreme pomi se mai îndoiră, 
crengile se învăluiau ca şi când ar fi vrut să se smulgă din 
trunchi, vântul ducea pieziş perdelele sforilor de ploaie. 
Apoi vântul trecu, pomi se liniştiră, iar ploaia părea că 
numai acum începe să se descarce cu toată puterea. 

Moş Vintilă, făcându-şi o cruce largă, veni de la fereastră. 

— Ce te zgâieşti aşa, măi copile? Putea să bată gheaţa 
după aşa năduf. 


Nepotul se apropie cu teamă de fereastră, dar repede se 
trase înapoi: curtea nu se mai vedea din apă, pâraie ieşeau 
pe sub poartă în uliţă. 

Ce-i, măi Petrişor, ţi-e frică? Dup-un răstimp de gândire, 
răspunse: 

Oare nu ne duce casa, moşule? 

— A noastră nu, că uliţa noastră e pe-o costişă. Dar jos, în 
vatra satului, nu ştiu ce va fi. Asta nu mai e ploaie, măi 
băiete! Asta-i rupere de nori! 

Vorbeau strigând tare, ca surzi. Dar în curând nu se mai 
auzeau oricât de tare vorbeau. Începu să vuiască şi să 
clocotească uliţa, tivită pe de margini cu şanţuri adânci. 

Dar nu vuiau numai şanţurile, nu numai ele clocoteau de 
apă groasă, murdară, care sărea în valuri mari şi apucase 
razna şi pe uliţă, ci uliţa întreagă curgea întunecată, plină 
de valuri. 

Uitându-se în uliţă, pe copil îl prinse ameţeala şi-i venea să 
se clatine. Era gata să verse. Îşi luă la repezeală ochii din 
uliţă. 

Acum chiar ne duce, moşule, se miorlăi el înfricat. 

Ne duce pe noi? 

Cu casă cu tot. N-ai văzut cum sălta pe valuri o căpiţă de 
fân? 

O casă nu-i o căpiţă de fân, măi fricosule! Nici nu ştiam că 
te-a făcut maică-ta aşa de fricos. O casă nu-i un bordei 
ţigănesc, are temeli tari de piatră. Da' nu-i vorbă, acolo jos, 
în vatra satului unde se adună toate pâraiele, n-o să fie 
uşor. Noroc că acolo nu sunt case de oameni săraci, de 
nuiele, numai de cărămidă şi piatră. 

După ce răpăi şi vui vreo jumătate de ceas, ploaia încetă 
dintr-o dată, aşa cum se şi pornise. În curând nu mai 
curgeau nici ulițele, numai şanţurile adânci de pe margini. 

Moş Vintilă deschise fereastra dinspre curte şi în odaie 
năvăli un miros greu de glod. 

Miroseau pâraiele cele murdare, care continuau să 
clocotească în şanţurile adânci, zvârlind deasupra spinării 


sure. 

Mirosea a glod, dar era răcoare. Ce răcoare! Ce 
prospeţime! Şi nici o muscă nu mişca. În curând cerul se 
curăţi de nori, şi în cer lumină un soare tânăr, proaspăt. 

— Bine c-a venit curată, măi băiete. Acum te poţi duce să 
dai mohor la viței. A trecut de mult de-amiază. 

Hei! Dar ce plăcere să umbli desculţ prin băltuţele şi tina 
călduţă de prin curte! A dat mohor la viţeluşi, dar a mai 
întârziat prin băltuţele calde. 

Trase cu urechea. Parcă nu mai vuiau atât de tare pâraiele 
din şanţurile de pe uliţă. A deschis portiţa; vezi bine că nu! 
Apa a scăzut şi în şanţuri. 

Când ploua mai puţin şi pâraiele astea erau mai mici, de 
câte ori n-a intrat cu picioarele în apa călduţă. Poate mai 
scade apa şi acum! 

Până i-a spus lui moşu-său ce fac viței, până s-a mai 
învârtit prin odaie, când şi-a aruncat ochii în uliţă văzu copi 
desculți, numai în cămăşuţe, cu capul gol, bălăcindu-se în 
pâraiele din şanţuri. Îşi ridicau cămăşuţele până la brâu şi 
umblau veseli prin apa călduţă. 

leşi în grabă şi el. Ştia că moşul său îl lăsa, numai să aibă 
grijă să nu-şi stropească cu apa aceea glodoasă cămaşa. 
Când ieşi el la portiţă, şi de-o parte şi de alta a uliţei, 
şanţurile erau înflorite cu copi. 

Şi acum râsul lor umplea uliţa. 

ADORMIREA MĂRIUŢEI. 

Sărbătoarea Constantin şi Elena cade către sfârşitul lui 
mai, când primăvara e pe ducă, dar tot mai are încă destule 
flori şi prin grădini şi pe câmp. Prin grădini iasminul abia 
acum înfloreşte, trimițând până departe mireasma lui dulce 
şi tare, din delicatele lui mici potire albe. Bujorii, 
gherghinele şi-au dezvelit în soare florile aprinse, mari şi 
roşi. 

Garoafele sângerii miresmează uşor straturile şi adieri 
subţiri din parfumul lor pătrund până în suflet. Vioalele albe 
şi roşi, cu rozetele cărnoase, delicate, abia şi-au deschis 


câte-un ochi; ele vor înflori pe îndelete, dar aerul e plin de 
pe-acum de mirosul lor. Peste toate se ridică şi pluteşte ca o 
ceaţă nevăzută mireasma rezedei înflorite de curând, 
mărunţel şi sfios, peste care au dat năvală sute de albine, 
zăpăcite de-atâta dulceaţă. 

Da, grădinile sunt încă în floare şi către sfârşitul lui mai, 
iar câmpul nu rămâne în urma lor. În iarba înaltă, ce se 
apropie de coasă, înfloreşte acum ochiul boului în fire 
singuratice, sau în tufe, cu petalele desfăcute şi albe, cu 
miezul rotund şi galben, cât un bănuţ de aur nou - un fel de 
crizantemă sălbatică ce împodobeşte, de-acum până la 
coasă, luncile şi fânețele. Se ridică cutezător ciucurul roşu 
al trifoiului, deşi numai culoarea e de capul lui, încolo n-are 
nici o aromă. 

Înfloreşte acum coada şoricelului - o floare în ciorchine 
albe, cu mireasmă dulce, care aduce aminte de iasmin. Şi se 
ridică sau se leagănă, în rând cu iarba undulată de vânt, 
pâlcuri de sânziene galbene şi albe, cu mirosul lor pipărat şi 
ameţitor. 

După un obicei vechi al satului, în ziua praznicului de 
Constantin şi Elena se ţinea examenul de sfârşit de an. 
Venea vara şi cei mai mulţi părinţi aveau nevoie de copii lor 
să-i trimită cu vitele la păşune, sau cu noatenii. 

Ca de obicei, şi în anul ăsta, cu o zi înainte de examen, 
dascălul ieşi cu şcolari pe câmp să aducă cele mai mari 
ramuri verzi din pădure, iar ceilalţi să adune flori, să 
împodobească şcoala. De câte ori plecau din clasă şi din 
curtea şcoli, la excursie pe câmp, fiecare şcolar şi şcolăriţă 
îşi avea tovarăşul, acelaşi de la întâiul drum. 

Acum, în preziua praznicului, când porni dascălul cu toţi 
şcolari la câmp, Anuţa Surdului se trezi singură, fără 
tovarăşă. Se zăpăci că nu ştia ce să facă. Se uita în dreapta, 
se uita în stânga: toate copilele aveau tovarăşe, nici una nu 
era singură. 

Îşi duse pumnişori la ochi şi începu a suspina. 

Ce-i, tu Anuță, ce-i cu tine? o întreabă dascălul. 


Păi, n-am tovarăşă, domnule! 

Da' cine ţi-e tovarăşă? N-a venit la şcoală? 

Nu, domnule. Nu poate! 

Cum? De ce nu poate? 

E Măriuţa Bologoaei, domnule! 

— Aşa! Ea este! Sărăcuţa de ea! Dascălului i se muie 
glasul: Măriuţa Bologoaei era bolnavă de trei săptămâni. 
Luă de mână pe Anuţa Surdului şi o duse la două fete, care 
erau în rândul din curte al şcolarilor şi se ţineau de mână. 

— Anuţa n-are soaţă, le zise el, că tovarăşa ei, Măriuţa, e 
bolnavă, ştiţi şi voi. Luaţi-o cu voi. Veţi fi trei în rând. 

Şcolari ieşiră cuminţi, în rânduri frumoase, în uliţă şi luară 
drumul spre câmp, să aducă ramuri verzi şi flori să 
împodobească şcoala pentru examenul de mâine. 

În vremea asta, Măriuţa zăcea albă ca o floare vestejită, în 
pătucul ei de lângă fereastră. Rugase pe mamă-sa să-i pună 
aşternutul aproape de fereastră, să poată vedea în curte, să 
poată vedea cerul senin şi, prin văzduh, zborul rândunicilor. 
Sub streaşina casei lor erau, de mulţi ani, trei cuiburi de 
rândunici, şi suveicile, cu coada neagră, înforfecată, mereu 
ţeseau lini nevăzute prin aer, întorcându-se mereu la 
cuiburile lor. 

De câte ori le vedea întorcându-se şi le auzea ciripind 
mărunt pe marginea cuiburilor, pe Măriuţa o gâdila la 
inimă, şi un zâmbet i se înfiripa în jurul gurii cu buzele arse 
de febră. 

Cât erau de frumoase, de zvelte şi de dulci! Şi cum 
ciripeau de mărunt! Oare ce gândesc ele când vorbesc aşa 
cu puişori lor de pe marginea cuibului? Le pare bine de ei? 

Se bucură? Cum să nu se bucure, dacă-i iubesc! Uite, 
toată ziua aleargă să le aducă de mâncare! Oare ce le dau 
de mâncare? 

Mamă-sa i-a spus că musculiţe, pe care le prind din zbor. 
Nu-i mirare că le pot prinde, dacă zboară aşa de repede! 

Cum stă pe spate, cu capul pe pernă, vede prin geam şi în 
înaltul cerului. Acolo se roteşte uneori un uliu mare, care se 


mistuie nu se ştie unde în văzduh, şi iar se arată. În pari din 
gard se lasă uneori - nu ştie, stau într-un picior, ori cum - 
ţărci sau coţofene cu coada lungă, cu aripile tivite cu negru, 
şi cârâie repezit, şi se tot închină. Se ceartă aprins o vreme, 
apoi fâlfâie din aripi şi pleacă într-altă parte. 

Măriuţa ştie că ţărcile caută şi cuiburile cu ouă de găini, şi, 
dacă le află, nu mai rămân în urma lor decât cojile. Fie! Da' 
păsările-s frumoase, păcat că nu ştiu cânta frumos! 

Baremi aşa cum fluieră mierla galbenă ce se opreşte 
adeseori în nucul din grădina lor. Adevărat că uneori şi 
mierla se prosteşte şi miorlăie ca mâţele. 

De trei săptămâni, toată primăvara de-afară năvăleşte, 
prin fereastra asta, în sufletul Măriuţei. 

Peste zi mamă-sa îi aduce din grădină flori proaspete. A 
început cu florile de păpădie, care-şi revarsă mai întâi aurul 
în iarba verde; au urmat curând ramuri de păducei înfloriţi, 
apoi potopul de flori de cireş, de vişini, de peri şi de meri. 
Măriuţa voia să aibă mereu în pat, pe perini, lângă capul ei, 
o floare, o crenguţă înflorită. Le mirosea cu nesaţ, iar când 
nu o vedea mamă-sa şi le lipea de obraji fierbinţi. Cât erau 
de răcoroase! 

Măriuţa mamei, nu ţi-e foame? Ea clătina din cap. 

Un strop de lapte! Acelaşi semn. 

Un păâhăruţ de apă! 

Apă! Îşi muia buzele, înghiţea cât o păsărică. 

Lasă paharul aici, pe fereastră, mamă. 

Ajungi cu mâna la el? Făcea semn din cap că ajunge. Pe 
mamă-sa o mânca supărarea de când se îmbolnăvise copila. 
Era sură la obraji, ochi îi căzuseră în orbite, slăbise. 

— Bagă de seamă că o să te îmbolnăveşti şi tu! zicea 
bărbat-său. 

Ea făcea semn cu mâna că nu-i mai pasă de nimic, chiar să 
moară, dacă nu i se mai ridică din pat copila. Nu mai aveau 
alt copil. 

Nu se ştia din ce se îmbolnăvise Măriuţa. 


Într-o zi se întorsese cu durere mare de cap de la şcoală şi 
ăsta fusese tot semnul. Copila căzuse la pat şi nu-l mai 
părăsi. În sat nu era doctor, oraşul era departe şi bani să 
plătească o căruţă şi pe doctor, de unde să ieie? 

Măriuţa înghiţea în silă puţin lapte şi bea apă. Apă multă: 
ar fi stat cu buzele şi cu limba tot în pahar. 

Copila părea că-i dusă mereu cu gândul, că se risipeşte în 
primăvara de afară. În altă parte a camerei, de unde să nu 
poată vedea afară, nu putea răbda patul. Mamă-sa încercă 
în zadar, când vremea afară era urâtă şi rece, să o ducă de 
la fereastră. Dar puţine zile fură friguroase şi întunecoase 
de trei săptămâni, de când Măriuţa căzu la pat. 

Încă a doua săptămână se rătăci un cuc în grădina lor şi 
ea-l întrebă în gând: „Câţi i-a da, pân s-a mărita?” Şi 
pasărea îşi spuse numele cadenţat, în răstimpuri egale, de 
zece ori. Acum era de opt ani. Aşa că se va mărita când va fi 
de optsprezece - socoti ea - şi un zâmbet luminos îi inundă 
obraji palizi şi subţiaţi. 

Nu vorbi nimănui de taina ce i-o spuse cucul. Se simţea 
bine şi liniştită în sufletul său cu siguranţa asta. Apoi nu 
simţea nici o durere, nici nu-şi dădea seama că-i bolnavă. 

Îi părea, de când stătea în pat, că e o. altă copilă. 

Nu-i mai Măriuţa de pân-acum. Şi-i părea că se face tot 
mai uşoară, ca un abur, şi se risipeşte, se risipeşte în 
primăvara de afară. 

În cele trei săptămâni venea uneori tovarăşa ei de bancă, 
Anuţa, care nu locuia departe, pe aceeaşi uliţă. O trimitea şi 
dascălul să vadă ce mai este cu ea, şi dacă-i mai bine să-i 
arate ce să mai înveţe din carte, să nu rămână în urmă de 
ceilalţi şcolari din clasa ei, acum când se apropia, ba era 
chiar aici, examenul. 

Anuţa veni de două ori cu carte, în care puse semne, să-i 
arate Măriuţei ce să mai citească. 

Dar Măriuţa nu înţelese nimic din ce-i spuse tovarăşa sa. 
Se uită ca la un lucru străin, la cartea de citire în care 
Anuţa punea semnele. Ce să facă ea cu cartea aceea? 


— Să citeşti, să şti şi tu la examen, o îndemnă Anuţa. La 
examen? Ce putea fi asta? 

A treia oară, tovarăşa de bancă nu mai veni cu cartea. l-a 
adus nişte flori de liliac învolt, albe ca spuma. 

Bolnava zâmbi şi-şi întinse amândouă mâinile după 
rămurelele înflorite, şi-şi îngropă obrăzuţul, rămas numai 
cât un pumn de copil mic, în ele. Numai acum băgă de 
seamă Anuţa cât erau de subţiri, de firave, braţele Măriuţei. 
Şi-i intră o răceală în tot trupul, şi se grăbi acasă. 

Cât stătea la bolnavă nu vorbeau nimic împreună. Măriuţa 
părea că nu o cunoaşte, ori că nu are să-i spună nimic. Era 
mereu cufundată în lumea ei cea nouă. 

Numai primăvara de afară o trăgea cu putere. Ar fi tot 
privit, ar fi tot ascultat, pipăindu-şi mereu florile proaspete 
de pe perină şi răcorindu-şi uneori cu ele obraji aprinşi. 

Cu trei zile înainte de examen, bolnava nu mai bău nici 
picurul de lapte de până atunci. 

Nu-i mai trebuia decât apă, cu linguriţa, căci din pahar sau 
lingură mare nu mai putea sorbi acum. 

Părea că nu o mai cunoaşte nici pe mamă-sa. Nu mai 
vorbea. Dar urmărea şi acum zborul şi asculta întins 
ciripitul rândunicilor. Iar într-un rând, când cocoşul lor 
cucurigă din răsputeri, chiar sub fereastră, ultimul zâmbet 
trecu pe faţa ei. 

Când se înapoiară şcolari de la câmp cu ramuri verzi şi cu 
flori sălbatice, Anuţa se repezi să-i aducă un mănunchi cu 
ochiul boului, garoafe, sânziene şi coada şoricelului. 

I-l pre-gătise afară de florile pe care le adunase pentru 
şcoală. 

Curtea era pustie, tinda era goală, pretutindenea linişte, 
nici o mişcare. Copila se înfioră toată şi se strecură cu mare 
teamă în odaia bolnavei. 

Mama Măriuţei stătea la căpătâiul ei cu o luminiţă de 
ceară aprinsă în mână. Dar, oare, era mamă-sa? Nu mai 
semăna! Asta era o femeie uscată şi bătrână. 


Îi veni să iasă repede pe uşă, dar ochi îi rămaseră pironiţi 
pe fruntea Măriuţei. Ce albă era! Şi cum juca deasupra 
flacăra luminiţei peste ochi închişi. Copila adormise pe veci, 
şi mamă-sa nu credea. * 

A treia zi, pe-o vreme senină şi caldă, o duseră la groapă. 
Dascălul, deşi se ţinuse examenul, adună pe toţi şcolari s-o 
însoţească. Pe copile le învățase un „vers”, care se cântă la 
fete tinere. 

Mama Măriuţei o împodobi cu cununiţă de mireasă pe cap. 
În curte, după ce se isprăvi prohodul, dascălul porni corul 
şcolăriţelor: Frunză verde busuioc N-avui în lume noroc! 

Busuioace, nu-nflori, Că n-are cin'te plivi. Busuioc, floare 
frumoasă, N-are cin-să te-amiroasă, Nici la brâu de-aci-n 
colea Nu te-a purta cineva, Nici la grindă nu-i mai sta, La 
icoane nici aşa! Că pe cine ai avut A pus capul pe pământ! 
Te-ai bucurat, ţintirime, Că frumoasă floare-ţi vine: Da' nu 
vine să-nflorească, Ci vine să putrezească, Pe părinţi să-i 
amărască, Lumea-ntreagă s-o cernească, Florile să 
ofilească. 

Mai departe corul unison al copilelor nu mai putu continua 
cu toate stăruinţele dascălului: izbucniră toate în plâns şi 
după ele începură şi femeile din curte. 

Patru fecioraşi luară sicriul pe sub care trecuseră două 
năfrămi lungi, şi porniră cu Măriuţa la cimitir. 

NIŢĂ DE LA COASTA MORII. 

Hotarul satului e tare deluros, carele urcă şi coboară 
mereu 

— de departe părând că le poartă nişte valuri largi şi 
potolite. Nu sunt înălţimi mari şi coborâşuri iuți, se ară 
destul de uşor, şi pământul e negru, roditor destul, dacă-i 
gunoit tot al treilea an. Coaste mari, cu fruntea-n cer, abia 
sunt două: Măgura mare şi Coasta Mori. 

Cea dintâi e păşunea satului, mai potrivită pentru oi şi 
capre, decât pentru vite mari. 

Iarba e rară, săracă, şi la secetă arde toată, încât păşunea 
se schimbă într-o întindere roşcată, pe care numai tufele 


rare de spini mai poartă sămânţa de verdeață. 

Oamenii au noroc cu Coasta Mori în vreme de secetă: aici 
sunt păduri mari şi tăieturi tinere, pe care la strâmtoare 
mare vitele sătenilor nu le cruţă, deşi îi globeşte de-i arde. 
Ce să faci? Să lase vitele să le moară de foame? 

Sub Coasta Mori nu e nici o moară, nu curge nici un râu. 
Râul şi moara sunt la vreo cinci kilometri de-aici. Dar îi 
spune aşa, pentru că pe sub ea duce drumul la moară şi aici 
e şi miezuina cu satul vecin, e cel din urmă loc cu nume de 
pe hotarul lor. 

Până sus, la culmea împădurită, ce pare o sprânceană 
nesfârşită a cerului, coasta e goală, pustie, cu surpături de 
nisip, cu măsele uriaşe de piatră gălbuie, ce iese din 
pământ şi se prăjesc la soare, cu fire rare de ierburi seci şi 
de păiş. Pe-aici urcuşul e greu. Dar, din partea dimpotrivă, 
pădurile coboară lin pe întinderi nesfârşite şi ajung până la 
şes, la râul cu moara, înghițind şi drumul ce duce la moară. 

La poalele urcuşului greu, între pruni şi meri, se pitulează 
casa pădurarului, şi câteva acareturi zgulite şi sperioase 
acoperite cu paie vechi, înnegrite de vreme. 

Nu trece car la moară - vara, sanie - iarna, să nu se 
oprească la poarta pădurarului. 

— Uhu! Măi nene Visarioane, acasă sunteţi? 

Dacă nu-i acasă pădurarul, e acasă nevasta, ori fecioraşul 
Culiţă, ori băiatul Niţă. 

Cineva e totdeauna acasă, n-o putem lăsa pustie, lângă un 
drum umblat. 

— Acasă! Acasă! răspunde cineva din curte. 

Apoi portiţa scârţâie. 

Bună dimineaţa! 

Să dea Dumnezeu! 

— Ce-i mai nou pe la moară, nene Visarioane? Au trecut 
mulţi înaintea mea? 

Nu prea mulţi. Trei care. Altă dată mai multe. Altă dată 
nici un car. 

Dar nu şti, umblă amândouă roţile? 


Umblă. Alteori, când era apa mică, nu măcina decât o 
piatră. 

Da' pe-aici ce mai faceţi? 

O ducem şi noi! 

Este ghindă în pădurile de pe Coasta Mori? 

Este destulă. 

— Se vor prăsi iar turme de porci sălbatici şi va fi vai de 
cucuruzele noastre. 

— Poate nu va fi vai! Mai sunt puşcaşi pe lumea asta. Da' 
prin sat ce-i mai nou? 

— Mai nimic! 

Ori vorbea pădurarul, ori nevastă-sa, ori feciorul, băiatul 
Niţă se strecura de pe unde era, se oprea la spatele 
vorbitorului şi asculta cu încordare. 

Cunoştea pe cei mai mulţi săteni, care treceau pe sub 
Coasta Morii cu carele. Asculta şi se amesteca mereu în 
vorbă, mai ales când răspunsurile la întrebările drumeţului 
le dădea mamă-sa, ori frate-său. Dar, uneori, şi când vorbea 
tatăl său cu omul de lângă car: 

— De ieri nu mai umblă o roată. Apa pe irugă a scăzut. 
Sau: 

— Acum umblă amândouă, de când a dat ploaia. 

— Mai sunt la moară oameni şi dintr-alte sate. Aşa, şi cu 
alte ştiri, se amesteca mereu în vorba celor mari. De la o 
vreme, ziceau drumeţului: 

— Întreabă-l mai bine pe Niţă, că el ştie mai bine ca noi. 

— De unde să ştie mai bine un copil ca el? 

Întreba vreun drumeţ, care încă nu cunoştea taina 
băiatului. 

— Ştie, dă-l în foc, că aproape nu-i zi să nu meargă cu un 
car până la moară şi să se întoarcă spre seară cu altul. 

— Auzi comedie! Şi dumneavoastră îl lăsaţi să se ţină mânz 
după cară? 

— Nu-l lăsăm, dar nu-l putem ţinea legat de piciorul 
patului. 


— Şinu vă e frică să nu păţească ceva? Apa-i primejdioasă, 
nu te poţi juca cu ea. 

— Înoată ca o rață, arză-l focul, să tot vrea cineva să-l 
înece, şi nu ar putea. 

Niţă aude şi i se lărgeşte gura mare într-un surâs. Peste 
neplăcerile ce le avea cu părinţi pentru moară, trecuse el 
de mult. 

Începuse să scape la moară de când a fost de opt ani, şi 
acum era de doisprezece. 

Supărarea cea mare a părinţilor era că nu-şi puteau pune 
nădejdea în el, când îl trimiteau cu vitele. Se făcea nevăzut, 
când îl credeai mai cuminte şi mai liniştit cu slujba sa. 
Noroc că vitele nu intrau în loc oprit, căci nu era decât 
pădurea. lar din pădure pădurarul nu-şi putea globi vitele 
sale. 

Atâta lucru ştia şi Niţă, şi aşa avea curaj să scape de acasă 
cu vreun car care mergea la moară. Nu-i păsa că n-are 
traistă cu demâncare după grumaji, morarul îi dădea 
totdeauna să mănânce. Îngrijorat era numai să poată veni 
mai devreme, până nu se înnoptează, să-şi caute vitele prin 
pădure. 

De câteva ori s-a înapoiat fără ele şi a mâncat nişte bătăi, 
să-i plângă şi mâţele de milă. 

De-atunci nu se mai întorcea seara fără vite şi, dacă nu era 
car de la ei din sat să se întoarcă după-amiază, Niţă pleca 
pe jos, şi ajungea mai iute ca şi cu carul cu boi. 

Pusese el pe Joiana, vaca cea mai neastâmpărată dintre 
vitele lor, un clopot cu limba ascuţită, care se auzea din 
mari depărtări, şi totdeauna afla vitele duse departe prin 
pădure. Le afla totdeauna în tăieturile cele mai tinere, unde 
creştea iarba mare şi grasă, trifoi şi lucernă sălbatică şi 
lujerii cei mai fragezi. 

Când intra în curte cu vitele sătule tobă, ai casei ştiau 
unde s-au săturat, dar li s-a urât să-l mai tot înfrunte pe 
Niţă: ştiau că şi aşa era în zadar. 


De trei-patru ani îl trăgea aţa la moară. Ar fi putut merge 
şi pe jos, căci ştia prin zăvoiul din lunca morii poteci pe care 
ajungea mai curând decât cu carul. Dar era una din marile 
plăceri ale vieţi lui să meargă cocoţat pe saci plini - încolo 
cu grăunţe, încoace cu făină călduţă încă. 

Drumeţul se trezea numai cu Niţă că iese dintr-un tufiş de 
răchite. Cunoştea pe nume pe cei mai mulţi. 

Bade Dumitre, mă laşi în car? 

Te las, da' unde te duci? 

La moară. 

Aveţi şi voi măciniş? 

Nu avem. 

Păi, cum? Ce să faci la moară? 

Nu fac nimic, numai mă uit. 

La ce te uiţi? 

— N-am la ce? Cum se-nvârt roţile, cum se-nvârt pietrele, 
cum curge făina. 

Hm! D-apoi cei de-acasă te lasă? 

Mă lasă. 

N-ai nici o treabă? 

N-am. Sunt cu vitele. 

Păi, ele nu trăbasc păzite? 

N-au unde merge, numai în pădure. 

Aşa se întâmpla de câte ori era un cărăuş nou, care nu-i 
cunoştea felul. Cei care îl luaseră o dată cu carul, nu-l mai 
întrebau nimic, ci-l lăsau să se urce pe saci. 

Ce drum neted şi moale era prin zăvoiul din lunca mori! 
Niciodată nu se făcea tină. 

Dedesubt era un strat de nisip de pe vremea când a curs 
odată aici râul mori. Nu se auzeau roţile, nici paşi vitelor, 
chiar când carul era tras de cai potcoviţi. 

Lui Niţă i se părea că pluteşte, iar dacă închidea ochii îi 
părea că stă pe loc. Mireasma grăunţelor uscate pătrundea 
prin saci, iar la întoarcere mirosul făini proaspete de grâu şi 
de porumb îl ameţea. 


Îi plăcea să se întindă cât era de lung pe un sac plin, cu 
faţa în sus, cu braţele încrucişate căpătâi. Dar nu rămânea 
mult aşa. Şezând în carul încărcat cu saci, vedea pe 
deasupra zăvoiului, îmbâcsit de tufe de răchită şi de sălci. 
Aici se simţea mai stăpân decât în pădurea cea mare de pe 
Coasta Mori. 

Dinspre râu veneau adieri răcoroase, tot mai umede, cu 
cât se apropiau. Deodată urechea lui prindea o larmă 
uşoară, depărtată, mai mult un zvon, şi Niţă tresărea de 
bucurie şi de plăcere: cunoştea căderea depărtată a râului 
prin iazul care-l tăia, de la un țărm la altul, ca o spinare 
neagră de balaur. 

Asculta cu încordare, şi de multe ori nu auzea ce-l întreabă 
omul de pe lângă vite. 

Ce-i cu tine, măi Niţă? Parcă ai amuţit. 

La ce te gândeşti, măi băiete, de nu mai spui o vorbă? 

Ai voştri când au mai dus pe urmă la moară? 

— Mai prins-a tatăl-tău vite în tăieturi, în vremea din 
urmă? 

— Sunt în anul ăsta alune pe Coasta Mori? 

Uni, când vedeau că nu răspunde, înălţau din umeri şi se 
mirau de ciudăţenia băiatului. 

Îl vedeau cu faţa cam schimbată, cu lini de seriozitate 
grea, ce nu se potrivea pe obraji unui copil, şi se mirau în 
sinea lor. 

Alţi nu-l lăsau până nu răspundea. 

Pare că asculţi ceva, măi Niţă. Ce tot asculţi? 

Dumneata nu-l auzi? 

Nu! Ce să aud? 

Cum sună iazul. 

— Ce spui? Iazul? D-apoi e încă departe. 

Tu-l auzi deaici? 

Băiatul înclina din cap. 

Omul îşi încorda auzul, dar nu prindea nici un zgomot. 

Era de fiecare dată o mare încântare pentru Niţă să 
prindă de departe murmurul iazului, să-l urmărească, 


cocoţat pe saci, cum creşte în mersul nezdruncinat, lin, al 
carului pe drumul pielos. Când mergea sau venea pe jos, nu 
se putea încânta aşa de tare de cântecul iazului, nu-l putea 
urmări aşa de bine. 

Şi cum se întărea cântecul acela pe măsura apropieri de 
iaz, până când se pierdea deodată în larma răsunătoare, 
seacă, totuşi, şi ţipătoare, ca la despicarea cu securea a 
blanelor uscate de stejar, a căderi râului spintecat de 
împletitura iazului! 

Atunci, într-o clipă, Niţă sărea din car şi alerga la iaz, la 
marginea râului, deasupra mori. Omul care-l vedea mai 
întâi rupând-o la fugă se speria, nu ştia ce l-a apucat, oprea 
carul în drum şi se lua fuga după el. 

— Ce-i, măi Niţă, ce te-a apucat? întreba omul cu sufletul 
la gură de atâta alergare. 

În larma iazului trebuia să-i strige mai de multe ori 
vorbele, până-i răspundea băiatul. 

Ascult cum vâjâie şi răsună! 

Apa? Niţă făcea semn din cap. 

Mi-era frică să nu faci vreo prostie. 

În al doilea rând, când îl aducea pe băiatul pădurarului de 
sub Coasta Mori, nu mai alerga după el, cum nu-i mai aveau 
grijă nici ceilalţi români care îl aduceau la moară şi-i 
cunoşteau năravul. 

De câte ori venea la moară, Niţă se oprea mai întâi lângă 
iaz. Vuietul şuvoaielor de apă ce năvăleau printre coastele 
negre ale iazului, ca nişte şerpi groşi, sclipitori de gheaţă, 
se prăbuşeau de la o înălţime de peste doi metri şi se 
sfărâmau în valuri ce fierbeau cu furie în spuma albă, 
clocotitoare, împrăşti nd puzderi de stropi în aer. Vuietul 
acesta neîntrerupt parcă îl ridica pe Niţă de la pământ şi-l 
ţinea atârnat în văzduh. Atârnat de ce? De nimic! 

Nu avea ochi să vadă tot, nu avea urechi să audă tot. Ar fi 
rămas cu ceasurile să vadă şi să asculte mereu, dar ştia că-l 
mai aşteaptă şi altele. Şi când venea într-o altă zi, minunile 
de la iaz începeau din nou, ca şi celelalte. 


Al doilea popas al lui era la irugă, unde erau stavilele ce 
opreau şi dădeau drumul apei bătute de iaz, la roţile mori. 
Îi plăcea apa oţelită parcă de alunecuşul căderii şi de 
strânsoarea între pereţi de blane groase. 

Părea un balaur încordat, o vietate sură şi grea, pornită la 
atac. Puterea apei, a curentu-lui din irugă, sporea pe 
fiecare metru de apropiere de roţi. Înainte de a se repezi în 
ele, muşcă într-altă stavilă şi se aruncă sub roţi sfâşiat în 
două, cu două capete cu coama spumoasă, să şi le spargă în 
lopeţile ce le aşteptau ascunse în apă, în valuri de spumă, în 
nouraşi de negură şi în stropi grei care împroşcau până 
departe. 

Niţă, de când a venit întâia oară la moară cu tatăl său, 
înlemni la priveliştea asta, şi de-atunci o vede mereu, o 
urmăreşte pe-ndelete, şi mereu rămâne înfipt pe podeţul 
din faţa celor două roţi mari şi negre, de pe care, când 
ajung deasupra şi cad razele soarelui acolo, ciuruie şiraguri 
nesfârşite de pietre scumpe. 

Oamenii vin şi trec peste podeţ, umblând după treburile 
măcinişului, şi care nu-l cunosc, care îl văd acolo întâia oară 
se uită la el întrebător, şi uni chiar îngrijoraţi. 

Oare de ce sgăură atâta vreme aici copilul ăsta? 

— Ştiu eu? Pare cam ameţit. 

Numai să nu ameţească de tot, Doamne fereşte, să cadă în 
apă. Trece altul, care-i cunoaşte năravul: 

— N-aveţi nici o grijă! Asta-i copilul pădurarului de la 
Coasta Mori. Aşa e felul lui. 

E cu tatăl său aici? 

Nu. Vine cu câte un car, cum nimereşte. 

— Şi de ce vine? 

— lată, se uită şi el, vrea să cunoască, parese, ce-i pe la o 
moară. 

Poate o fi cam luat de pe drojdi. 

Nu pare. E un băiat cuminte. 

Oameni vorbesc, trec pe lângă el, dar Niţă nu-i vede, nu-i 
aude. Cum să-i vadă şi să-i audă când înaintea lui cele două 


capete spumoase ale irugi se sfarmă mereu în valuri de 
spumă, în lopeţile negre ale roţilor, şi stropi se ridică mereu 
în nouraşi subţiri, şi pietrele scumpe ciuruie mereu din 
înălţimea roţilor? Şi unde mai pui larma, fierberea aceea 
nesfârşită ce se aude din curentul sfărâmat, pulverizat, care 
a ţâşnit din irugă cu două capete pletoase? 

Să tot vezi şi să tot asculţi! Uneori, când rămâne prea mult 
aici, pe podeţul dinaintea roţilor, parcă i-ar veni o slăbiciune 
la inimă, se prinde de margine, de peretele podeţului. Îi 
trece însă în grabă. 

De altfel rar rămâne prea mult acolo. De cele mai multe ori 
se trezeşte cu o mână prietenoasă pe umăr. 

— Ai mai venit pe la noi, Niţă? 

Vocea asta moale o cunoaşte bine şi o aude uşor. E bădiţa 
Nichifor, morarul. 

Mai, bade Nichifor! Azi ai apă mai multă, nu-i aşa? 

Aşa este! 

Se vede că a plouat la munte. E şi cam tulbure apa. 

— A plouat, vezi bine. Acum vino în moară, stai de mult 
aici? 

Din vorbele oamenilor din moară despre copilul care a 
înţepenit înaintea roţilor, badea Nichifor află devreme de 
sosirea lui Niţă. Dar îl lasă în voia lui, ştia că până nu vede 
ce-i pe-afară nu-l poate ţinea în moară. Când întârzia însă 
prea mult, ieşea să-l caute. Ştia că Niţă mai are încă destulă 
treabă în moară. 

Copilului pădurarului de la Coasta Morii îi plăcea, cât ce 
intra în clădirea mori, două lucruri: mireasma făini 
proaspete şi colbul alb ce era aşezat pe toate lucrurile din 
moară. 

Îl trăgea înlăuntru şi-l gâdila oarecum la inimă huruitul 
acela potolit, ce se auzea încă de afară, iar în moară îi 
umplea auzul. 

Era ca pe alt tărâm, de unde n-ar mai fi voit să se întoarcă 
acasă. 


De când tot venea la moară a observat mereu şi a urmărit 
toată rânduiala măcinatului. Morarul Nichifor, când a văzut 
că Niţă vrea să ştie tot, l-a luat de mână şi l-a dus 
pretutindenea prin moară, arătându-i toate tainele mori, ca 
unui om mare, minunându-se de priceperea copilului. 

— Măi Niţă, tu morar ai să te faci, îi zicea de multe ori. Să-i 
spui lui tat-tău să mi te dea ucenic. 

Copilul zâmbea parcă şi cu urechile. 

Nu mă lasă! zicea supărat. 

De ce să nu te lase? 

Zice că trăbă să păzesc vitele. 

— D-apoi, nu-i vorbă, că le şi păzeşti tu, zâmbea morarul, 
şti nd cum scapă el de-acasă. 

În scurtă vreme cunoştea, după ce-i arătă morarul de 
câteva ori, când era făina prea mare sau prea măruntă, 
pipăind-o, când luneca pe urdinişul luciu, caldă şi 
mirositoare. 

Bădiţă Nichifore, la roata asta vine făina prea mare! 

Bădiţă Nichifore, cea de grâu vine prea măruntă. 

Morarul se ridica de pe un sac, unde şedea colbăind din 
pipă, cerceta şi vedea că Niţă are dreptate. 

— Îţi spun eu că tu morar o să te faci. 

Copilul zâmbea iar. Ce lucru minunat ar fi să ajungă morar, 
să poată vedea în toată ziua iazul, iruga, roţile cele mari şi 
negre, vâjâitul hurducat al pietrelor de moară ce se 
învârteau ameţitor sus, în podul mori, sub coşurile pline de 
grăunţe, să audă mereu larma asta dintr-o lume nouă! 

În anul al doilea, de când venea pe la moară, într-o vreme 
secetoasă când nu umbla decât o roată, Niţă îi zise 
morarului: 

— Bade Nichifore, în râu este încă apă destulă, dar curge 
prea multă prin iaz, fără nici un folos. 

— Curge, dar ce să-i faci? 

— Să astupi mai bine iazul, să se abată mai multă apă la 
irugă. 


— Să-l astup, ca după ce va veni un potop să se proptească 
râul cu putere în iaz şi să mi-l ducă cu totul. 

— Da' să nu-l astupi, numai cât e secetă. 

— Adică ce fac azi să stric mâine. Dar cine poate dovedi 
atâta şi atâta cheltuială? 

— Să nu strici. Să pui înaintea iazului nişte stăvilare ca la 
irugă. Când e apa mică, laşi stăvilarele de dinaintea iazului 
până pe fundul râului; când creşte apa le ridici şi nu-ţi mai 
duce râul nici un iaz. 

Stăvilarele trăbăsc numai o dată făcute şi rămân acolo ca 
şi la irugă. 

Morarul îl privi mirat, trase un fum adânc din pipă şi zise: 

— Măi-măi! Se vede că tu eşti cuminţenia pământului. Aşa 
ceva, cum spui tu, mai că s-ar putea face. 

— Se poate, vorbi vesel copilul, de ce să nu se poată? La 
irugă de ce se poate? Altă dată, după ce rămase mult prin 
podul mori şi se tot uita la vârtejul pietrelor, după ce ieşi 
afară şi, uitându-se la roţi, văzu că nici jumătatea apei din 
irugă nu fugea sub roţi, şi cealaltă năvălea pe jilipul gol, se 
apropie de morar şi zise: 

— Bade Nichifore, nu crezi dumneata că s-ar mai putea 
pune două pietre la moară? Mai mult de jumătate din apă 
curge fără folos, pe jilipul gol. Ce zici dumneata? Să macini 
cu patru pietre? 

— Da' la patru pietre le trăbă patru roţi, măi Niţă. Unde să 
le pui? 

— S-ar putea şi cu două roţi. Să mai fie un pod şi deasupra 
celor două roţi, să se mai pună două în podul de deasupra, 
sub coşurile lor, iar pietrele de sus să fie legate oarecum de 
cele de jos, să le învârtă acestea. Morarul râse. 

— Măi Niţă, mi se pare că tu tot n-o să te faci morar, ci 
poate un inginer. Şti carte? Copilul clătină din cap. Se 
născuse şi crescuse în casa de sub Coasta Mori, şi satul era 
la opt kilometri. Cum să umble la şcoală? 

— Dacă nu şti carte e rău, că fără şcoală nu te poţi face 
inginer. 


Niţă nici nu ştia ce-i un inginer şi nu-i păru rău, el voia 
doar să se facă morar. 

Bădicul Nichifor îl îndrăgise pe băiat şi-i arătă toate 
şuruburile mori. Îi dădea să mănânce de amiază şi-i spunea 
pe ce vreme să pornească spre casă, când nu pleca nici un 
car de la ei, iar când era vreunul îi spunea din vreme. 

De înotat l-a învăţat un fecioraş al morarului, care umbla 
prin apă ca peştele. 

Niţă a învăţat repede toate felurile de înotare, pe care le 
ştia acesta, şi se lua la întrecere cu el. Nu se temea să se 
scalde nici sub iaz unde fierbe apa, nici la gura jilipurilor, 
când apa năvălea în spume de sub roţi şi făcea la coada 
mori valuri mari. 

* 

Odată, când pădurarul Visarion veni la moară cu Niţă, 
morarul îl luă pe pădurar la o parte şi-i zise: 

— Păcat că nu dai copilul ăsta la şcoală! 

— Cum să-l mai dau, că a trecut peste ani şcoli? Cum să 
mai înveţe cal bătrân? Apoi satul e prea departe de noi. 

Nici nu zic să-l dai în sat la şcoală. 

Dar unde? 

La oraş! 

— Fugi de-aici, bade Nichifor! Acolo nu l-ar mai primi în 
nici o şcoală. Apoi cine are bani pentru asta? Îmi pare şi mie 
rău că n-a învăţat carte, dar ce să-i fac? Unde să fi învăţat? 

— Ascultă-mă pe mine, Visarioane, şi dă copilul la şcoală la 
oraş. Într-un an face toate clasele primare, adică ce se 
învaţă patru ani în şcoala satului. E deştept - lucru mare. 

N-am bani, bade Nichifore! 

Vorba ta din urmă? 

— D-apoi cum? Dar până la urmă pădurarul, cu chiu, cu 
vai, vânzând ce-a putut, l-a dus pe Niţă la şcoală, la oraş. 

După ani grei de luptă cu sărăcia, dar plin mereu de curaj 
şi de voie bună, Niţă, fiul pădurarului de la Coasta Mori, 
ajunse un inginer vestit. Norocul lui a fost că şi pe lângă 
oraşul în care a învăţat trecea un râu, încă mai mare decât 


cel de la ei, şi aici, la marginea oraşului, era o moară şi încă 
cu patru pietre, şi peste râul de aici încăleca un iaz ca o 
spinare de balaur uriaş, netedă, lucind în soare, căci era de 
beton. Şi de câte ori se simţea ostenit, sau prea necăjit, 
venea să se risipească, şi, cu el deodată, se risipeau 
necazurile lui, în frumuseţile sorbite încă din copilărie cu 
atâta patimă. 

Şi nu ajunsese numai inginer vestit, nu-i lucra numai 
mintea, ci şi inima, rămânând îndrăgostit de tot ce era 
frumos, rămânând tânăr până la bătrâneţe. 

ÎNTRE STEJARI. 

La marginea pădurii era o poiană rotundă, care se rezema 
cu spatele pe întunericul stejarilor bătrâni, cu ramuri 
groase, strâmbe şi încâlcite, iar cu laturea de către lunci cu 
un brâu de stejăriş mai tânăr, ca un semicerc de verdeață 
luminoasă. În mijlocul poieni străjuia singuratic un stejar 
scorburos, cu trunchiul gros, cu scoarţa aspră şi crăpată ca 
nişte solzi de peşte străvechi cu multe ramuri uscate, 
negre, dar cu coroana încă verde, largă şi puternică. 

În poiană nu creşteau buruieni şi iarbă aspră de pădure, ci 
iarba fragedă a luncilor din apropiere, semn că semicercul 
de stejăriş tânăr, ce strângea poiana ca-ntr-un braţ, nu se 
prăşise de mult şi că lunca se înfunda mai înainte adânc în 
pădure. 

Numele „Între stejari” nu privea poiana, ci pâlcul întins de 
la marginea păduri, în care nu creştea nici un alt neam de 
copac, ci numai stejari bătrâni, dar viguroşi încă, şi care 
erau la distanţe mari unul de altul, încât vedeai printre ei 
până departe. La umbra lor nu creşteau tufişuri, ci numai 
ierburi înalte şi aspre în marginea cărora te puteai tăia uşor 
la degete. Aveau nişte ferăstraie fine, cu dinţi mărunți, ce 
nu se puteau vedea decât tare de aproape. 

Nici într-un alt loc din pădure nu mai creşteau, pe o 
întindere mai mare, un singur fel de arbori, ci amestecați: 
fagi, stejari, arţari, jugaştri, mai rar chiar şi tei şi mesteceni. 


Aşa că, la partea asta de pădure, îi zicea „Între stejari” şi 
chiar poiana purta acest nume. 

Aici era împărăţia graurilor. Stejari cei bătrâni erau plini 
de scorburi, de găuri scobite de ciocănitori, şi aici îşi făceau 
graurii cuibul. An de an ouau, cloceau şi scoteau pui sute şi 
poate mi de grauri. 

Până nu începea ouatul, stolurile lor întunecau pe câteva 
clipe soarele, aşa zburau de deşi şi de învăluiţi peste lunci, 
peste dealurile învecinate, ca apoi, vâjâind să se lase ca un 
nor pe crengile stufoase ale stejarilor celor bătrâni. Mai 
târziu, zburau tot mai rar în pâlcuri. Apoi se mai arătau în 
văzduh doar grauri singuratici. 

Când ieşeau pui golaşi şi îşi înşirau ciocurile tivite cu 
zăbale galbene, pe marginea cuiburilor, în poiană, între 
stejari începea o forfoteală mare. Se ţeseau mereu prin aer 
părinţi grijuli şi harnici şi le aduceau în cioc hrana 
aşteptată. 

Băiatul pădurarului, Vasilică, pe vremea asta venea mereu 
cu vitele în poiană şi urmărea, cu încordare, la care găuri 
din stejari, şi la câte, zburau graurii cei mari cu demâncare. 
Vitele aveau păşune bună aici, aşa că el putea să nu le mai 
aibă grijă, şi să numere cuiburile graurilor. Dar număratul 
nu era uşor. Cuiburile erau multe în acelaşi stejar şi câte 
trei-patru, şi până trecea de la un copac la altul şi aştepta 
să vină păsările sure cu mâncare în cioc, uita adeseori până 
la ce număr a ajuns. Aşa că trebuia să înceapă din nou, căci 
voia să nu greşească nici cu unul, când îl va întreba fratele 
lui cel mare, Dumitru, câte cuiburi cu pui sunt. 

Avea treabă Vasilică, nu glumă! Uneori se uita pierdut la 
ciocurile tivite cu galben ce se înşiruiau pe marginea găurii 
din stejar, se uita întins până ce veneau părinţi de câteva ori 
cu mâncarea, şi zâmbea cu toată faţa când îi vedea cum 
cască cu toţi ciocurile. Când se trezea, nu mai ştia unde a 
rămas cu numărătoarea. 

Din când în când, trebuia să iasă dintre stejari să vadă 
dacă mai sunt vitele în poiană, ori au ieşit în lunci. Şi iar 


uita numărătoarea şi iar începea de la cap, cu stejarul din 
mijlocul poieni în care erau cinci cuiburi cu pui golaşi. 

I-ar fi plăcut să vadă şi pui mai mărişori! Şi se mira cum 
sunt toţi de aceeaşi vârstă, toţi golaşi încă. 

De la o vreme, când văzu că greşeşte mereu, îşi rupse din 
caietul lui o foaie, îşi puse în buzunar un capăt de creion 
rămas din iarnă, de la şcoală, şi, de câte ori trecea de la un 
stejar la altul, făcea însemnare pe foaia de hârtie. Dar acum 
se ivi altă greutate: numerele erau aşa de multe unul sub 
altul, coloane lungi cât foaia de caiet, încât la adunare îi 
ieşea tot alt rezultat. Când a adunat el la şcoală coloane aşa 
de lungi de numere? Niciodată! Şi nu numai el, dar nici 
şcolari mai mari n-au adunat. Învățătorul nu le dădea aşa 
adunări mari. 

Vasilică văzu că nu iese bine nici cu însemnările. Şi, dacă 
ar fi fost la adunările de azi, diferenţa de numai câteva cifre 
faţă de cele de ieri, încă treacă-meargă. Dar erau deosebiri 
de zeci de cuiburi. Chiar în adunarea coloanelor de fiecare 
zi îi ieşeau sume deosebite. 

Frate-său Dumitru încă nu l-a întrebat câte cuiburi de 
graur a aflat. Încă nici nu ştia că au ieşit pui. Dar îl va 
întreba nu peste mult. Şi de ce-i va răspunde, şi cum îi va 
răspunde atârna un lucru de mare însemnătate. 

De mult tot voia Vasilică să-l ducă într-o seară şi pe el, 
frate-său Dumitru, când mergea cu puşca la marginea 
păduri, să pândească la iepuri, să vadă şi el cum împuşcă un 
iepure. 

Dumitru l-a tot amânat şi, pe urmă, când a văzut că nu 
poate scăpa de el, i-a zis: 

— 'Te duc dacă-mi spui câte cuiburi de graur sunt între 
stejari. Dar să şti că pe urmă le număr şi eu. Dacă nu vei fi 
greşit, te duc. 

Şi acum asta era neliniştea şi zdroaba lui Vasilică: să afle 
toate cuiburile cu pui şi să nu greşească la numărătoare. De 
ce ţinea Dumitru aşa de mult să ştie câte cuiburi sunt şi în 
care stejari? Vasilică nu ştia. Poate ca să-l pună pe el la 


probă, poate că ştia înainte că vă greşi, şi anume-i cerea, ca 
să nu-l ducă cu ella pândă la iepuri. 

Aşa trecură zilele şi puişorii creşteau. 

Vasilică umpluse şi rupsese multe foi rămase nescrise în 
caietul lui; de câte ori făcea o adunare pe o foaie, ce nu se 
potrivea cu cea de ieri, cum aceea nu se potrivea cu cea de 
alaltăieri. 

Le rupea, nu cumva să-i cadă însemnările în mâna lui 
Dumitru, să vadă ce adunări ştie face! Ce ar mai râde de el 
şi l-ar mai batjocori! Las”, că-i ştie el felul lui frate-său! 

De ceea ce se temea Vasilică, se întâmplă într-o zi. 
Dumitru îl întrebă: 

Măi Vasilică, n-au ieşit încă pui de graur? 

Au ieşit! 

De ce nu mi-ai spus? 

Sunt încă mici, golaşi şi cu zăbale. 

Ai numărat tu cuiburile? Copilul stătu o clipă la îndoială. 

Încă nu, bădiţă. 

— Vezi şi le numără. Şti ce înţeles avem. Să nu greşeşti. Şi 
încă ceva: să bagi de seamă să nu ne trezim fără pui în 
cuiburi. Cât ce le cresc penele, zboară. De când ai văzut în 
cuiburi pui? 

— Va fi o săptămână. 

— Atunci grăbeşte-te cu număratul, că peste o săptămână 
vin şi eu să număr cuiburile. 

Vasilică începu iarăşi să numere în cap, fără însemnări. 
Parcă tot nu greşea aşa de tare ca şi cu adunările din caiet. 
Vreme de-o săptămână le mai numără în fiecare zi. Vezi 
bine, tot alte sume îi ieşeau, căci stejari cu cuiburi erau 
mulţi, iar cuiburile şi mai multe. 

În ziua când se trezi cu Dumitru în poiană, le mai 
numărase de două ori şi-i ieşi tot alt număr. Pe care din 
două să i-l spună fratelui său? 

Dumitru păru că şi-a uitat de înţelesul lor. 

Porni singur printre stejari, se oprea lângă unul, se oprea 
lângă altul, se uita la găurile negre, vedea capetele puilor, 


LIA 


iar mergea, iar se oprea. „Le numără!” îşi zise Vasilică şi 
îngheţă de frică. El rămase în poiană şi de acolo îl urmărea 
pe fratele său. De frică îşi uită şi cele două sume ce-i ieşiră 
la numărătoarea de azi. Ce-i va spune? 

Dumitru se întoarse. 

— Mâine, cel mult poimâine, vor zbura puii, măi Vasilică. 
Trebuia să-mi spui mai devreme când au ieşit. Acum să 
vedem cât sunt de mari. Văd că în stejarul de aici, din 
mijlocul poienii, sunt cinci cuiburi, şi nu-s prea sus. 

Haida să te ridic să-ţi bagi mâna în gaură să scoţi unul, să 
vedem cum stă cu penele. 

Vasilică rămase lemn. 

— Ce? Ţi-e frică? Doar te ridic eu, şi pe urmă pui piciorul 
pe umerii mei, cu o mână te ţi de creanga ceea care-i chiar 
lângă un cuib, cu cealaltă scoţi un pui. Tu aimână mică şi 
încape uşor. 

Dar copilul nu se mişcă. 

Nu vrei? Nu credeam că eşti aşa de fricos. 

Nu mi-e frică, bădiţă. 

D-apoi ce? 

— Mi-e frică să nu-l sugrum când îl voi prinde cu mâna şi-l 
voi trage din gaură. 

— Ş-apoi ce? 

Vasilică nu mai zise nimic. El văzuse de câte ori ce tărăboi 
fac grauri când se apropia vreo ţarcă sau vreo cioară de un 
cuib. Şi el le-a zburătăcit de câteva ori. Cum să se atingă de 
un pui? 

Dumitru îl privi ciudat. Ce era cu Vasilică? 

— Spune-mi dar câte cuiburi ai numărat, şi mă voi urca eu 
în stejar. 

Copilul se zăpăci şi spuse, pe răpuşie, vreo trei numere, 
cum i-au venit în minte. 

— Nu şti? 

Nu ştiu, de bună seamă. La numărătoare mi-au ieşit tot 
alte numere. 


Sunt şaizeci şi şapte de cuiburi, aruncă Dumitru vorba. Nu 
le numărase, dar înţelegea că Vasilică va lua de bună 
socoteala lui. 

Copilul puse capul în piept şi nu mai zise nimic. 

— Aşa că înţelegerea noastră nu mai rămâne în picioare. 

Şi eu chiar în seara asta ies cu puşca. 

— Şi nu mă duci? 

Cum să te duc, dacă n-ai numărat cuiburile? 

Du-mă, zău, bădiţă! Dumitru tăcu o vreme, părând că se 
gândeşte. 

— Şti ce, măi Vasilică? Te iau deseară cu mine, dacă îmi 
scoţi un pui din cuibul ce ţi-am arătat. lată, facem o nouă 
învoială! 

Dar copilul nu voi. Vor veni grauri când va striga puiul şi-l 
vor vedea cu mâna în cuib! 

Nu! Nu se poate! Mai bine nu se duce cu Dumitru deseară, 
să-l vadă cum împuşcă iepurele. Ş-apoi nu putea să-l prindă 
rău, de grumaji, când să-l scoată din cuib şi să-l sugrume? 
Nu! Mănânce-şi Dumitru iepurele! 

Feciorul, când văzu că n-are ce face cu el, se căţără în 
stejarul bătrân, se prinse cu o mână de creanga ce-i arătase 
lui Vasilică, îşi vâri destul de greu mâna în scorbură şi 
scoase un pui. I-l arătă şi lui Vasilică: avea pene mari, era 
gata de zburat. 

Dumitru slobozi puiul în scorbură şi se pregătea de 
coborât, când sosiră grauri alarmaţi de ţipetele puişorului. 

Vasilică, cu sufletul la gură până atunci, scoase un suspin 
de uşurare. Puiul nu păţise nimic. 

— Poate te-ai temut să nu te mănânce grauri cei mari, măi 
copile? 

Seara aceea Dumitru nu avu vreme să iasă cu puşca. Avu 
ceva de lucru. Dar în dimineaţa următoare, dis-de- 
dimineaţă, se repezi între stejari, în mână cu un mic toporaş 
şi cu o traistă după cap, şi începu să se caţere în stejarii cu 
cuiburi, cioplea intrarea găuri unde nu-i intra mâna, nu ştiu 


ce făcea cu puii, ce-i băga mereu în traistă, şi în vreme de 
un ceas avu traista pe jumătate; şi se opri din lucrul lui. 

Graurii făceau mare tărăboi, zburau în jurul cuiburilor ca 
ameţiţi şi erau tot mai mulţi. 

Când veni mai târziu cu vitele, Vasilică văzu zborul neogoit 
pe la multe cuiburi, auzi ciripituri în scorburi, puii ieşeau pe 
marginea găurilor şi se lăsau în jos în zbor nehotărât. 

Văzu şi urme de tăieturi pe la marginea scorburilor. 

Ceva se-ntâmplase pe le cuiburi, de bună seamă! Dar ce? 
Nu putea şti. Dar ceva cu primejdie pentru grauri. Uite-i cât 
sunt de neliniştiţi! Toată ziua a fost supărat. Ce să fie? Ţărci 
ori cioare nu se vedeau. O vulpe nu se putea urca aşa de 
sus. Dar chiar dacă s-ar fi urcat, nu i-ar fi intrat capul pe 
gaură. Poate să fi tras pui cu laba? La multe cuiburi ştiute 
de el cu pui, acum nu se mai arăta nici unul. 

Seara, mamă-sa puse pe masă o cratiţă mare, plină cu 
tocăniţă de pui şi o mămăligă cât o rotilă de plug. Avură şi 
doi cosaşi în ziua aceea. Dumitru se uita cu coada ochiului 
la Vasilică. Mirosul tocăniţei umplu odaia. 

Copilului îi plăcea lucru mare tocăniţa de pui cu 
mămăliguţă caldă. 

Începură să mănânce. 

— Măi, oameni buni, am tot auzit că tocana de grauri e 
minunată, dar până acum n-am mâncat, zise unul dintre 
cosaşi. 

— Ba eu am mai mâncat, vorbi celălalt. 

— Noi, de când a crescut Dumitru, mâncăm în tot anul o 
dată pe vremea asta. 

Vasilică mânca, asculta, dar nu înţelese până nu vorbi tatăl 
său de Dumitru. Atunci mâna în care ţinea furculiţa, cu un 
gogoloş de mămăligă cu care înmuiase în cratiţă, îi înţepeni 
între masă şi gură, îngălbeni şi-i veni să verse. Mamăsa îl 
luă repede de la masă şi-l scoase în tindă. 

— Vezi ce păţeşti dacă mănânci prea lacom? 

Hai şi bea un pahar de apă! 


Dar copilul se lăsă pe vine şi nu voi să mai scoată nici o 
vorbă. Cât ce-l părăsi mamă-sa, ieşi în curte, din curte în 
grădină, şezu pe-o piatră sub nucul cel mare şi izbucni 
întrun plâns cu sughiţuri. 

Târziu îl află Dumitru, care-l căuta peste tot locul. 

— Las”, Vasilică! Tot o să te duc eu să vezi cum împuşc 
iepurele. Copilul se smuci mânios din mâna lui. 

— Nu! Nu mai viu cu dumneata. Adică de-aceea voiai 
dumneata să vezi cât sunt de mari puii! Şi începu să plângă 
cu hohote. 

Taci, măi prostule! Tu nu ştiai că grauri sunt buni de 
mâncare? Ce te miorlăi? 

Parcă tocană de pui de găină nu mănânci? 

Da' nu-s pui de graur! Of! Săraci de ei! Şi iar se puse pe 
plâns. 

Nici mamă-sa nu l-a putut împăca! Şi toată noaptea a 
suspinat prin somn. 

NEPOATA LUI MOŞ MITRUŢ. 

E în toiul secerişului. Satul ţiuie a pustiu, ulițele goale 
aşteaptă zadarnic: nici copi i nu mai ies să se joace în praful 
lor, răscolindu-l şi pierzându-se în nouraşi ce se ridică deşi, 
grei, înecăcioşi, luminaţi de soare. Afară e un zăduf arzător, 
şi toată suflarea câtă a mai rămas în sat, s-a tras la umbră. 
E către amiază şi soarele e ca o bobotaie de argint. 

Câini şi-au căutat umbră de dimineaţă şi nu s-ar mişca de 
acolo, chiar dacă ar trece o laie de corturari pe uliţe. 
Găinile plouate, ca vai de capul lor, s-au scăldat o vreme în 
ţărâna de pe lângă gardurile cu streaşină, iar acum, cu 
penele burzuluite, stau pe-o dungă, cu un picior şi o aripă 
întinsă. 

Deşi se apropie amiaza, purcei lui moş Mitruţ - flămânzi 
lumi - nu mişcă în coteciorul lor. Sunt cinci, şi stau întinşi 
pe-o lature, arătându-şi pielea roză de pe pântece cu fire 
rare de păr bălan, şi suflă des, cât parcă i-a fugărit cineva. 

De pe partea lui moş Mitruţ ar putea să zacă aşa până 
seara: el nu se mai gândeşte să le dea de mâncare. De vreo 


câteva săptămâni, părea că nu se mai gândeşte la nimic. 
Nici să mănânce. 

El dormitează mereu într-un scaun cu spetează, scaun 
larg, de stejar, pe care îl făcuse încă moşul său, meşter bun 
pe vremea lui. Acum scaunul pare poleit, aşa-i sclipesc 
braţele. E bine încheiat şi acum nu i se mişcă picioarele, nu 
scârţâie. 

Moş Mitruţ îşi aduce uneori aminte că în scaunul acela au 
şezut la bătrâneţe mari şi moşul său, şi tatăl său, şi că de 
acolo au fost ridicaţi şi întinşi pe laviţă, cu mâinile cruce pe 
piept. 

Acum i-a sosit rândul lui să dormiteze în scaunul acela. Şi 
dacă i-a sosit, ce este? 

Nimic. El nu putea vedea moartea decât ca un nimic, sau 
ca o adormire. Dar mai mult nu vedea nimic, nu se gândea 
la nimic din vi tor. 

Se zbăteau prin mintea lui numai frânturi din viaţa trăită, 
ca nişte adieri uşoare care nu-l tulburau. 

Putea rămânea nemişcat ziua întreagă, dacă nu ar avea 
pază pe nepoată-sa, Linuţa, o copilă blondă ca o păpădie, 
iute şi pricepută la multe, deşi nu avea încă doisprezece ani. 

Mai bucuros s-ar fi dus şi ea să înveţe a secera, să adune 
mănunchiurile de spice secerate de către cei mari şi să le 
pună legăturile făcute de ea. Legături ştia face din anul 
trecut. 

În anul trecut, moş Mitruţ putea rămânea încă singur 
acasă, în toiul lucrului la hotar. Nu era nici o primejdie să 
închidă ochi fără lumânare. Iarna trecută însă l-a dat gata, 
a ieşit în primăvară slăbănog şi nu s-a mai întremat, 
dimpotrivă, a tot scobâlţit în puteri. 

Cine să rămână cu el acasă? Numai Linuţa putea rămâne, 
căci ea era cea mai mică între surori. 

În întâiele zile copila a fost tot supărată, şi uneori parcăi 
era greu să aibă grijă de bătrân, ceea ce mai înainte nu se 
întâmplase; îi plăcea de bunicul şi se străduia să-i afle din 
ochi orice dorinţă. Dar acum, rămasă singură cu el, parcă-i 


era aşa de pustiu, cum pusti îi păreau casa, curtea, grădina. 
Şi parcă tot pustiul acesta se desprindea din moş Mitruţ, 
care moţăia mereu în scaunul cu spetează. 

Pustiul izvora şi din gândul că toate copilele de ani ei erau 
acum la câmp, numai ea trebuia să păzească pe bătrân. 

Dar, cu vremea, sufletul ei se linişti şi se însenină, când 
băgă de seamă cât de neputincios ajunsese bunicul său. 
Oare cum era cu putinţă să se ridice cu atâta greutate din 
scaun şi ea să trebuiască să-i stea la îndemână nu cu o 
cârjă, ci cu două, săi le pună în mână până nu pornea din 
scaun? De ce i-or fi tremurând aşa de tare mâinile, încât 
vărsa jumătate lingura de zeamă când mânca? De ce nu mai 
putea înghiţi, numai mămăligă caldă, sau bucățele de pâine 
muiate în zeamă? Doamne sfinte, oare aşa ajung toţi 
oameni când sunt tare bătrâni? 

Mamă-sa îi lăsa dimineaţa ciorba gata în oală, Linuţa 
trebuia numai s-o încălzească la amiază. Şi, văzând cum 
varsă lingura, se gândi să-i dea ea de mâncare, ca la copii 
cei mici, dar o vreme nu îndrăzni: parcă şi-ar bate oarecum 
joc de el. Dar într-o zi, văzând că varsă mai tare din lingură, 
îşi luă inima în dinţi şi zise: 

— Bunicule, las' să-ţi dau eu cu lingura. 

Moş Mitruţ nu înţelese şi nu zise nimic, iar copila îi luă 
lingura din mână şi, umplând-o în blid, i-o apropie de gură. 
Bătrânul înţelese atunci şi o plesni peste lingură. 

— Încă nu-s neputincios ca un copil mic. 

Pot să mănânc încă cu mâna mea! zise el supărat, cu un 
glas tremurător. 

Putea! Vedea Linuţa cum putea! Acum, supărat cum era, îi 
tremura mâna şi mai tare şi, când ajungea cu lingura la 
gură, sorbea numai aer. 

Linuţei îi păru rău că îndrăznise şi supărase pe bătrân. Nu 
ştia cum să-l mai împace! 

— Bunicule, vrei să-ţi fac papară-jumări, din două ouă? Am 
două proaspete de azi. 

Ce spui? Nepoata repetă propunerea. 


Ai două ouă. Şi ce-i cu ele? Pune-le bine în cămară. 

Vreau să-ţi fac o papară, bunicule. 

Păi, da, că tu ştii face papară! 

— Ştiu! 

Linuţa ştia că bunicului îi place papara cu mămăliguţă 
caldă. Ştia face; într-o oală mică, ştia face şi mămăliguţă. 

N-a încercat să facă singură, numai când a rămas de pază 
lui moş Mitruţ, văzând că bunicul său nu poate înghiţi 
mămăliga rece. 

Dar acum, încercând de câteva ori, învățase şi-i făcea la 
fiecare amiază. 

Nu mai zise nimic, îl lăsă pe bătrân la masă, ieşi în tindă şi 
în curând se întoarse cu o crăticioară. Moş Mitruţ simţi 
îndată mirosul nou şi ridică capul. 

— Ai ştiut tu să faci? 

— Ştiut, moşule. Uite şi furculiţa şi mămăliga caldă. Cu 
furculiţa era mai uşor decât cu lingura. Bătrânul mâncă 
jumătate din papară. 

Mănânc-o toată, bunicule. 

Mie mi-e destul. Asta-i a ta. 

Din ziua aceea Linuţa-i făcea la amiază şi papară, când 
avea ouă, dar numai din câte unul. Ea nu voia să strice 
ouăle şi pentru ea. 

Avea ce mânca. 

După ce mânca moş Mitruţ, Linuţa îi dădea cele două cârje 
şi-i ajuta să meargă iar la scaunul lui. 

Acum mă duc să dau la purcei, bunicule. 

Ce purcei? 

— La purcei noştri. Bătrânul o întreba de fiecare dată, aşa 
că Linuţa înţelese şi nu se supăra că-i pune aceeaşi 
întrebare, în toată ziua. 

În odaie era răcoare bună. Linuţa astupa în fiecare 
dimineaţă ferestrele cu năframe negre, să nu bată soarele, 
să nu zboare musca. 

Într-un colţ al laviţei, îi lăsase mamă-sa de la început o 
luminiţă de ceară şi o cutie cu chibrituri. 


— Să grijeşti, Linuţă dragă, să aprinzi luminiţa şi să i-o ţi la 
cap când vei vedea că suflă greu şi-i cade capul în piept. Să 
nu-şi iasă sufletul fără lumânare! 

Copila ce să ştie când va muri? Dar nici nu voia să se 
gândească la asta. De când se obişnuise să fie singură cu 
bunicul său, de când văzu că-i poate fi de folos, că-i poate 
face o mâncare ce-i place, nu mai trăia într-un pustiu şi-i 
trecea ziua iute. 

Uneori, se trezea că bunicul său îi pune întrebări ciudate, 
la care, de altfel, nici nu aştepta răspunsul, ci punea altele. 

— Oare a venit Joiana din ciurdă? Să vezi să nu iasă viţelul 
din coteciorul lui până mă duc cu şusterul. Linuţa ştia că 
Joiana avusese vițel mic înainte cu doi ani, şi că acum nici 
nu mai era la ei, o vânduse tatăl-său. 

— Am tot zis să-i puneţi zgardă la grumaji lui Bălan. N-aţi 
ascultat, şi acum l-a sfâşiat lupul. 

Nepoata îşi aducea aminte că întâmplarea cu Bălan a fost 
înainte cu vreo patru ani. 

— Om de nimica Pavel ăla, v-am spus eu să nu vă faceţi de 
lucru cu el. Linuţa nu mai ştia de acel Pavel. 

— Păi şi popa ăsta ar putea să nu mai bată târgurile în zile 
de duminică, ci să-şi vadă de biserică. 

Copila nu mai înţelegea ce vorbeşte bunicul său. 

De vreo câteva zile, moş Mitruţ nu mai vorbea singur, nici 
nu mai mânca, făcea numai semne către cana cu apă, din 
când în când. 

— Linuţă dragă, să grijeşti de lumânare, îi zicea acum 
mamă-sa în toată dimineaţa când pleca la lucru. 

Nepoata lui moş Mitruţ era tot mai întristată. Stătea pe 
laviţă, aproape de bătrân, lângă lumânare şi o aprindea mai 
de multe ori peste zi şi când bunicul său răsufla greu şi 
horcăia. 

Acum iar ar fi dorit să fie la secere cu ceilalţi. Nu mai avea 
nimic de lucru, numai să dea de mâncare la purcei. 
Bătrânul nu mai voia decât apă. Linuţa îi turna într-o ulcică 
şi i-o ducea la gură. Bunicul său nu mai putea ţine nimic în 


mână. Pleoapele-i erau mereu închise. Dar nu bea nici apă, 
ci mai mult îşi muia buzele. 

Linuţa era cu gândul împrăştiat, departe de aici. Îşi 
aducea aminte de când era mică şi bunicul său o lua pe 
genunchi şi o huiţa. O lua şi în cârcă şi umbla cu ea prin 
odaie. O arunca mai până-n grindă şi o prindea uşor. 

— Uiu! Ţuc-o moşul! 

Când crescuse, îi lua apărarea de câte ori o sfădea ma-mă- 
sa. 

— Dă-i pace, tu femeie! Ce aştepţi mai mult de la un copil 
ca ea! 

Dacă era în casă, n-o lăsa niciodată s-o bată, că mamă-sa 
era o femeie iute din fire şi zgândărâtă mereu de cei cinci 
copi. 

„Săracul bunicul! Şi acum nici apă nu mai poate bea!” îşi 
zicea Linuţa. 

Uneori îi părea că odaia s-a umplut cu un aer străin, cu o 
răceală care-ţi prinde inima. 

Da! Era iarăşi pustiul acela de la început, care se 
desprindea din bătrânul ce şedea în scaunul cu spetează, 
dar acum pustiul era mai mult, mai greu, şi pe copilă o 
furnicau uneori fiori de spaimă. 

Nu-i era frică de moartea bunicului, nu ştia ce-i moartea, 
dar pustiul acela rece intra în ea ca într-un adăpost, şi 
parcă nu mai putea ieşi. 

Se simţea străină în casa lor, care parcă nu mai era a lor, şi 
uneori se întreba pentru ce stă ea aici lângă bătrân. 

La un suspin mai adânc al lui moş Mitruţ, Linuţa se trezi şi 
aprinse repede lumânărica de ceară. Dar şi de data asta în 
zadar. Pieptul bătrânului continua să se ridice şi să coboare. 

Uitându-se la faţa pierită a bunicului, Linuţa simţi deodată 
cum dă năvală din ea plânsul. Încă nu plânsese până acum 
lângă bătrân. 

Seara, părinţi o aflară tot plângând pe laviţă, cu 
lumânarea de ceară în mână. Era pierită la faţă şi nu 
răspundea decât cu câte-o vorbă la întrebările părinţilor. 


Seara, când ei credeau că ea doarme, îl auzi pe tatăl său: 

Mâine să rămâi şi tu acasă. E cam urâtă treabă să lăsăm o 
copilă ca ea lângă cineva care trage de moarte. Poate să 
intre în ea o spaimă pentru toată viaţa. 

Da' bătrânul nu moare încă, măi bărbate. Tatăl tău a stat 
pe scaun nemâncat şi nebăut două săptămâni. Avem de 
lucru. 

Las' că nu moare! 

— Cât va mai trăi, cât nu, mâine să rămâi acasă. Şi să vină 
Linuţa cu noi, să-i mai iasă din cap ce vede de-atâtea zile. 
Rău am făcut că am ascultat de tine. Să fi rămas cu 
bătrânul Anuţa, că-i fată mare. 

— Şi să fi secerat Linuţa în locul ei? 

Omul făcu un semn cu mâna că nu mai are gust de vorbă şi 
ieşi din odaie. Mamă-sa se culcă în odaie cu bătrânul, unde 
dormea şi Linuţa. Ruptă de oboseală, căzu îndată într-un 
somn greu. Deşi se simţi vinovată că lasă pe copilă cu 
bătrânul. Dar nu putea rupe de la lucru pe fata cea mare. 
Cine să secere? 

Linuţa nu putea adormi. Se bucura că va rămânea mâine 
şi mamă-sa acasă, nu va mai fi singură cu bătrânul, căci nu 
avea de gând să se ducă la secere. Simţea că nu se mai 
putea depărta de bunicul său. Nu avu nici o bucurie când îl 
auzi pe tatăl său vorbind de mersul ei la câmp. 

De când îl îngrijea pe bătrânul se ţesu între el şi ea o 
legătură deosebită de aceea ce-a fost mai înainte şi nu o 
mai putea rupe. Îi era prea milă de el. Mai ştia că mamă-sa, 
cuprinsă mereu de treburi şi acasă, îşi va uita de bunicul şi 
când va face semn către vasele cu apă nu va fi cine să-i 
ducă apă în ulcică. De pe partea mamei sale el putea muri 
chiar fără lumânare. 

Şi nepoata lui moş Mitruţ nu se va duce la secere. Şti nd-o 
pe mamă-sa acasă, nu va mai umplea-o pustiul şi spaima. 
Bunicul va pleca dintre ei şi era bine să nu-l părăsească, îşi 
zicea copila liniştită acum. 

Şi se cufundă în somn adânc. 


NICU. 

Casa lui Nistor e ascunsă între pomi bătrâni în fundul unei 
hudiţe. De la ea încolo nu mai este nici o casă, încep 
fânețele satului. 

Cu poarta ei de nuiele vechi, măcinată de vremuri, cu 
spărturi prin care sar câini - se închide uliţa asta strâmtă. 

Bine face că se ascunde între pomi casa lui Ion Nistor; nu 
ar avea ce arăta decât pereţi scofâlciţi înlăuntru, două 
ferestre cât palma, uşa de la tindă roasă parcă de câini pe 
dedesubt, cât pot intra nu numai găinile ouătoare, ci şi 
purcei, gata să răscolească cu râturile lor bălane peste tot. 

Casa e moştenire din moşi-strămoşi, bulgărită şi lipită din 
nou în răstimpuri şi în rate, după cum se desprindea vechea 
tencuială de lut. Văruitul proaspăt o lumina oleacă, dar 
umflăturile şi gropile din pereţi nu se puteau astupa, 
peretele de grădele însuşi se cojise. 

În curte era şi o poiată lăsată pe-o latură, cu acoperişul 
strâmb, mai prăpădită încă decât casa. De multă vreme nu 
mai intrară boi în ea, ci numai câte două văcuţe şi vreo 
patru capre. 

Nistoreşti ăştia sărăciseră din neam în neam, pentru că 
avuseră cu toţi mulţi copi. 

Au tot împărţit moşia rămasă de la bătrâni, până n-au mai 
avut ce împărţi. 

Ion Nistor care stăpânea acum casa nu mai avea pământ 
decât o şirincuţă de pe care scotea două care de porumb în 
foi. Nu-i ajungea nici până în postul Paştilor. Se împrumuta 
apoi pentru zile de lucru la vară. 

Şi aici era tare lon Nistor; tot la doi ani ducea cu elun 
lucrător nou, îi mai ajungea un copil bun de muncă. 

Acum lucra cu cinci fecioraşi alăturea, iar acasă sub zece 
ani mai avea patru: tot băieţi şi ăştia. Nici o fată nu se ivi 
între atâţia. Şi, Doamne, ce lipsă ar mai fi avut nevasta lui 
Nistor, Măriuţa, de-o fată, să-i ajute în casă, la fiert, la 
spălat rufe, la grija de copi i mai mici. Dar nu se arăta nici o 


fată, parcă soarta ţinuse tot cu bărbatul său, nu cu ea, şitot 
lui îi aducea ajutoare. 

O căinau pe Măriuţa şi vecinele, clătinând din cap: 

— Doamne, tu vecină, să nu mai vină şi o fată! Atâta gloată 
de feciori şi nici un ajutor în casă pentru tine. 

O tot căinară fără nici un folos, până crescu mărişor Nicu, 
cel de-al şaselea fecioraş al lui Nistor - până trecuse de opt 
ani. 

De-atunci Măriuţa nu se mai lăsă vâăicărită de vecine. 

De-acum, nu-mi mai pasă. Am şi eu un ajutor în casă. 

Ce ajutor, vecină? 

Îl am pe Nicu. 

Păi tot un băiat şi el. 

— Nu l-aş schimba cu nici o fată din lume. 

Mă ajut cu el lucru mare. Da! Şi nu numai de-acum, de 
când e mărişor. 

Măriuţa spunea adevărul. Nicu abia împlini cinci ani şi 
începu să-i sară în ajutor mamei sale la multe treburi. A 
văzut cât era de necăjită, veşnic cu câte un copil mic în 
braţe sau în leagăn, plângaci mari pe care nici el nu-i mai 
putea auzi, dar încă mamă-sa! Cu cel mic în braţe mergea 
după apă la fântâna din uliţă, cu el în braţe făcea de 
mâncare, cu el în leagăn cosea sau torcea, legănându-l tare 
cu piciorul, să adoarmă mai iute, sau cel puţin să nu mai 
plângă. 

Nicu vedea necazul şi zdroaba mamei sale, şi de cum trecu 
de cinci ani, începu să-i sară în ajutor. 

— Las” că-l legăn eu, mamă! 

— Leagănă-l, dar nu prea tare, să nu dai leagănul peste 
cap. 

Şi femeia se ridica ameţită de pe scăunelul cu trei 
picioare, şi-i lăsa leagănul lui Nicu. 

Las' că merg eu după apă, mamă! 

Nu poţi scoate din fântână. 

Ba pot! 


— Să nu încerci să slobozi cu cumpăna găleata în fântână, 
să te tragă şi pe tine. 

Aşteaptă până vine vreo femeie după apă. 

Vreun an Nicu n-a coborât singur cumpăna în fântână, dar 
mai târziu a încercat şi a văzut că nu-i aşa greu. 

— Ce să mă ştiu face? Nu mai avem nici gaz, nici sare şi 
plângacea ăsta nu mai tace, să pot merge cu el să cumpăr. 

— Mă duc eu, mamă! 

— Te duci tu! Cum să te duci, că nici nu şti singur unde-i 
prăvălia. 

Am fost o dată cu dumneata şi ştiu. 

Dar nu şti nici cumpăra. 

— Ba ştiu. lacă aşa zic: să faci bine să-mi dai sare de trei 
creiţari şi gaz de cinci. 

Mamă-sa zâmbi luminată: aşa ceruse ea când îl luase mai 
întâi pe Nicu la prăvălie cu ea. Uite că nu uitase? Bun cap 
are! 

Nicu s-a dus întâia oară singur, a cumpărat bine, n-a 
pierdut nici un ban, şi de-atunci numai el mergea la 
prăvălie. 

— Nu mai avem lemne tăiate, se plângea mamă-sa. Nicule, 
ţine tu copilul în braţe, să mă duc să tai câteva. În leagăn 
plânge prea tare. 

Lui Nucu-i era frică să ţină pe cel mic în braţe; se temea să 
nu-l scape. 

Las' mamă, că mă duc şi tai eu nişte lemne. 

Da, să-ţi tai mâna ori piciorul. 

Am mai tăiat şi când era tata la lemne. 

Lemnele lor, ca ale celor mai mulţi săteni, erau crengi, 
vârfuri, ce le rămâneau lor când făceau metri în pădure. Se 
tăiau uşor, şi Nicu veni în grabă cu braţul plin. 

Copilul, după ce mai crescu, era tot cu ochii după mamăsa: 
cum i-ar putea ajuta? O vedea slăbită, ostenită de multe ori, 
trudită rău, o auzea suspinând, oftând, şi atunci i se 
strângea inima de supărare. 


EI făcea asemănare între ea şi tatăl său cu fraţi mai mari 
care veneau de la lucru seara şi aşteptau nepăsători cina. 

Erau trudiţi şi ei, dar nu ca mamă-sa care, de vreun ceas, 
cu cel mic în braţe se învârtea în tindă, în jurul focului. 

Cu cât creştea îi era tot mai milă de mamă-sa. Totdeauna 
avea unul mic în braţe sau în leagăn, el aşa a pomenit-o, şi 
când rămânea el să legene şi mamă-sa era pe-afară, se uita 
cu duşmănie la cel ce zbiera des şi repede ca un broscoi. L- 
ar fi dat bucuros peste cap, încai să aibă de ce plânge, dar 
gândul la mamă-sa îl oprea. 

Nicu începu de cu vreme să-i ajute mamei sale, era gata să 
sară oriunde putea face şi el ceva, aşa că mărişor acum, 
trecut de opt ani, mamă-sa se putea lăuda la toate vecinele. 

— Păi da! Aş fi voit să am şi o fată, dar dacă n-am ce să 
fac? Mi l-a dat în schimb Dumnezeu pe Nicu. 

— Te-ajuţi cu el, nu zic, dar tot nu ca şi cu o fată. 

— E mai bun decât o fată. Şti tu, vecină, ce-i băiatul ăsta 
pentru mine? E mâna mea dreaptă! 

— E săritor, nu zic, îl văd şi eu. Dar tot nu-i ca o fată. La 
mâncare, la spălat haine, la tors, la cusut tot singură rămâi. 
Nicu parcă i-ar fi ghicit gândurile rele ale vecinei şi, după 
ce trecu de opt ani, mamă-sa se trezi într-o seară cu el cu 

furca în cingătoare şi torcând. 

Izbucni în râs. 

— Numai asta ar mai trebui, Nicule! Dă-o focului de furcă, 
nu-i pentru băieţi. 

Vorbind se apropie de copil, se uită la tortul de pe fus, - 
ajunsese rotofei fusul - şi zise mirată: 

— Păi, nici nu torci rău, Nicule! 

— De ce să nu torc bine? Că nu-i cine ştie ce lucru mare. 
Dumneata nu prea ai vreme de tors, dar eu am destulă. 

Măriuţa lui Nistor n-a mai zis nimic, copilul a tors tot mai 
bine, până când ghemele lui nu se mai cunoşteau dintrale 
mamei sale. 

— Am spus eu că tu eşti mâna mea dreaptă, Nicule, şi n- 
am greşit, zicea Măriuţa bucuroasă, numărând ghemele. 


Dar la vecine nu s-a lăudat niciodată cu isprava asta a lui 
Nicu. 

Era mâna ei dreaptă în multe lucruri şi sărea bucuros 
oriunde putea să-i fie de ajutor mamei sale. Era mereu 
atent, cu ochi după ea, şi ajunsese să-i cunoască toate 
dorinţele, numai din privirea ochilor ori dintr-un semn. 

Tatăl său şi fraţi mai mari se mirau văzându-l că se pricepe 
la atâtea lucruri, dar nu-i spuseră o dată o vorbă de laudă: 
ce făcea el era lucru pentru fete, nu pentru feciori. 

Dar mamă-sa le zicea adeseori: 

— După voi eu n-am nici un folos. Cine mi-e de folos e 
numai Nicu. El e mâna mea cea dreaptă, aşa să ştiţi! Lui 
Nicu îi părea bine când o auzea pe mamă-sa vorbind aşa şi 
se străduia să-i fie şi mai mult de ajutor. 

Mila şi dragostea asta faţă de ea, Măriuţa nu o simţi, nici 
nu 0 văzu la nici unul din copii săi, nici la cei peste zece ani, 
nici la cei sub zece ani. Însuşi tatăl lor era de credinţă că 
asta-i rânduiala femei în lume, să aibă mereu copi mici şi să 
facă treburile casei. Nu s-a gândit o singură dată ce mare 
greutate şi chin era pentru nevastă-sa spălatul atâtor rufe, 
după atâta liotă de om. Nici el, nici fecioraşi lui, cu care 
lucra la câmp, nu se gândeau ce viaţă întunecată duce 
femeia acasă. 

Numai în Nicu se trezise simţul milei şi al dragostei în 
măsura în care se arăta şi greul vieţi ei şi datoria lui de-a-i 
veni în ajutor. 

Şi într-o bună zi se apropie în tindă de ciubărul în care 
fură opărite hainele şi începu să le zolească. Mamă-sa era la 
o vecină, cu cel mic şi cu furca. leşise să mai afle şi ea ce 
mai este în lumea asta. 

Nicu privise de multe ori cum spăla mamă-sa rufele. Întâi 
le zolea în leşia din ciubăr, apoi le ducea la fântână şi le 
bătea cu maiul, şi pe urmă iar le spăla cu săpun în apă 
curată. 

El era la întâia lucrare, la zolitul în leşie. 


Dar începură să-l usture în grabă mâinile, tăiate de leşia 
tare. Totuşi nu se dădu bătut şi lucră mai departe. Greu 
lucru! Numai acum vedea el cât e de greu. „Săraca mama”, 
îşi zicea el, simțind o mare înduioşare. 

Când veni lelea Măriuţa, dădu peste el la ciubăr. 

— Nu! Asta nu, odată cu capul, Nicule! Nu, dragă, nu! 
Lasă-le la păcate de haine. Ăsta-i lucru greu! 

Ea-l trase de lângă ciubăr, îl îmbrăţişă, îl sărută, şi deodată 
izbucni în plâns. 

— Săracul meu copil! suspină ea. Vrea să mă ajute şi la 
spălat. Săracul meu copil! Şi plângea să nu mai isprăvească. 
Nicu o privea mirat. Pentru ce se întristase aşa de tare? Ce 
o doare, că parcă o durea ceva. 

— Ce te doare, mamă? o întrebă el într-un târziu, 
punânduşi mâna arsă de leşie pe mâneca mamei sale. 

— Ce te doare? 

Inima! Inima mă doare, Nicule. 

Încetă din plâns şi începu să-l sărute pe Nicu cu patimă. 

Dragul meu! Mâna mea cea dreaptă! 

SERI SENINE. 

Pe la începutul lui iulie se mistuiră către miazănoapte şi 
cei din urmă nouraşi albi, zdrenţuiţi, ce se mai zăreau în 
înaltul cerului, şi încremeni peste lume o seninătate s-o tai 
cu toporul. O vreme nopţile mai scuturară rouă, apoi secară 
şi ele. Un răstimp serile mai adiară boare adusă cine ştie de 
unde, pe urmă se puseră şi ele fierbinţi, ca de pe pustiuri de 
Nisip. 

Începuse secerişul şi oameni soseau seara tot mai zdrobiţi 
acasă. Mulţi începură să se culce afară pe prispă, sau chiar 
în grădini, căutând pretutindeni răcoarea unde s-ar putea 
odihni mai bine. De altfel, în toate verile, în toiul căldurilor, 
dormeau mulţi afară. 

În vara asta însă poate satul jumătate căuta oleacă de 
răcoare prin grădini. 

De vreo doi ani, băiatul cel mic al lui Dumitru Linii, loniţă, 
se tot ruga de tatăl său să-l lase şi pe el să doarmă afară, cu 


ceilalţi fraţi mai mari, când începeau căldurile dogoritoare. 
Tatăl său avea acelaşi răspuns: 

— Eşti încă prea mic. Las” că vei avea tu vreme să dormi şi 
afară! 

Ioniţă nu dorea să doarmă afară pentru că l-ar fi omorât 
năduful de peste noapte din casă. El nu ştia dacă-i cald 
noaptea ori nu, pentru că de cum punea capul pe perină, 
până-l trezea mamă-sa, dimineaţa, dormea tun. Pentru 
altceva îl ruga mereu pe tatăl său, dar nu-i spunea nici lui. 
Ioniţă înseta să vadă o dată cerul întreg înstelat, şi nu aşa, 
câteva stele, cum vedea pe fereastra de lângă patul lui, 
până nu-l copleşea somnul. El auzise pe tatăl său vorbind de 
„puzderia de stele”; ştia ce e puzderia, îşi închipuia oleacă 
cum ar fi „cerul puzderie de stele”, dar el voia să vadă cu 
ochii lui. 

Anul acesta fu mai norocos. Nu mai era nici o primejdie să 
răcească, chiar dacă ar dormi descoperit, după ce încetase 
să mai pice roua şi să adie oleacă de boare. 

Ioniţă nu se sătură nici de jumătate la cină, în seara aceea, 
atât era de luat de gândul că va dormi la noapte afară. 

Fraţi mai mari nu fură prea bucuroşi că-l vor avea tovarăş, 
pentru că părinţi li-l deteră pe Ioniţă în grija lor. 

Cum să-l îngrijească? Ei, dacă adormeau odată, cum erau 
rupţi de oboseala zilei, ce mai puteau şti de copil? Cum să 
aibă grija să tragă ţolica pe el, când se va descoperi? 

Ioniţă nici nu se culcă afară cu gândul să doarmă, el voia 
să vadă cerul înstelat-puzderie, altceva nimic. Până la cină 
era tot prin curte, pe la portiţă, cu alţi copi, 
nemaisăturându-se de joc, şi în vremea asta văzu el câteva 
stele pe cer, ici şi colo, rare de tot, aruncate parcă din 
prăpastie. Era una mică, numai cât o scânteie, care se ţinea 
tot după lună tare aproape de ea. Într-alte seri văzu mai 
multe şi mai dese, până ieşea luna, când se ascundeau toate 
din jurul ei. Luna o văzuse sub mai toate formele şi mai 
tare-i plăcea când era numai cât o secere de argint, şi când 
era plină şi străvezie, subţire s-o tai c-un fir de păr. 


Strigase şi el destul cu alţi copii pe la portiţe: 

— Lună, lună nouă, Taie pita-n două Şi ne dă şi nouă. 

Şi-un pahar de vin Să ne veselim. 

Dar stelele abia de-acum le va putea vedea bine. 

Îşi întinse şi el ca şi fraţi lui, peste iarba rară, o pătură, se 
acoperi cu o ţolică uşoară. 

La cap avea o perină plină cu otavă proaspătă, căci mumă- 
sa nu-l lăsa să aducă perina din casă. Se întinse pe spate, în 
vreme ce fraţi săi se puseră pe o latură. 

— Vezi şi adormi în grabă, măi Ioniţă. Să nu-ţi fie frică 
dacă vom adormi noi mai întâi. Tot lângă tine suntem. 

— Nu mi-e frică, bădiţă Vasile! Doar suntem în grădina 
noastră. Da' eu vreau să văd stelele. 

Poate vrei să le numeri? 

Dumneata le-ai numărat? 

— N-am putut, c-am adormit. Vezi, poate le poţi număra 
tu, să ne spui şi nouă. 

Ioniţă zâmbi în sinea lui: le va număra, dar nu-i va spune 
nimănui câte sunt. El ştia a număra până la o mie, şi chiar 
mai departe. 

Era în clasa a doua a şcoli din sat. Dar de ce să le spună şi 
lor câte sunt? Las' să le numere şi ei, să nu adoarmă aşa în 
grabă! 

Ioniţă se miră de la început de-un lucru: cât îşi înfipse 
privirile într-un rotocol al cerului, pe lângă stelele văzute la 
început, se iveau mereu altele, nevăzute mai înainte. 

Clipeau tot mai dese, tot mai mărunţele, izvorând parcă 
dintr-un fund neguros. Păreau la o vreme aşa de multe, 
încât nu mai încăpeau una lângă alta. Unele se stingeau 
mereu şi iar se aprindeau, şi unde se vedeau ele cerul 
părea că cerul se înfundă tot mai departe. 

Şi până încremenea privind într-un rotocol al cerului, în alt 
cerc, când îşi muta ochi acolo, vedea mirat că sunt cu mult 
mai dese stelele şi steluţele cele numai cât nişte ţinte, decât 
fuseseră înainte când se uită în partea aceea de cer, iar 


când privi în toată libertatea bolta întreagă - la vreun ceas 
de când stătea întins pe spate - îşi zise înfiorat: 

— Da! e cerul puzderie de stele, cum zice tata! Nici 
poveste să-i vină somnul! Abia de acum va vedea el bine ce-i 
în cer! 

Liniştea grea căzuse peste toate şi îmbrăcase lumea ca un 
zăbranic nevăzut. 

Părea a cobori din văzduh, poate dintre stele, şi uneori îi 
ţiuia lui Ioniţă în urechi. De la o vreme îi păru că o mână 
nevăzută a semănat în aer, până sus, o altă puzderie, care 
nu se vedea, ci se auzea. Trebuia să fie o ploaie de cântece 
mărunte de greieri venită de departe. 

Lângă el fraţi lui respirau adânc. Se auzea şi răsuflarea 
vitelor ce zăceau în curte. 

Ioniţă privea întins cerul. Văzu iar că stelele nu-s pe-o 
formă de mari, nici de strălucitoare. Unele erau ca cioplite 
în dungi din care împroşcau raze ascuţite, clipind mereu; 
altele erau mici, cât nişte degetare de argint, care nu 
trimiteau raze; altele parcă erau numai puncte de negură, 
care se vedeau pe-o clipă şi iar se ascundeau. Ioniţă urmări 
mai multă vreme o stea mai mărişoară, ce bătea în roşu, 
apoi pe alta care lumina verde, pe altele care parcă s-au 
adunat la sfat, în câte-un mic şi frumos pâlc, iar altele se 
înşiraseră în lini şi figuri. 

Da! Ce vede el acum cu uimire trăbă să fie Carul mare, pe 
care i l-a arătat de câteva ori tatăl său pe cer, dar pe care el 
atunci nu l-a putut descoperi între celelalte stele. Da! El 
trăbă să fie. Uite cele patru roţi, uite ruda strâmbă cu cele 
trei stele! Stele mari şi luminoase, roţile mai ales trei, şi 
destul de departe una de alta. 

Seamănă cu un car cu ruda strâmbă, dar cu un car gol, nu 
cu unul la care sunt înjugaţi boi. 

Dar acolo, sus de tot, în adâncul cel mai depărtat, 
pâlcuşorul acela de ţinte de argint să fie Cloşca cu puii? Şi 
pe aceea i-a arătat-o într-o seară tatăl său, dar el atunci nu 


a putut-o descoperi. Ea trăbă să fie, numaicât şi Cloşca nu-i 
mai mare decât puişori ei. 

Multă vreme s-a uitat Ioniţă, întins în fundul bolți, la brâul 
lat de negură chindisit cu steluțe şi cu ţinte, şi care de la un 
loc se desface în două ramuri; un drum care taie bolta în 
două, şi despre care ştia de la tatăl său că e Calea laptelui. 
Lui Ioniţă i-a plăcut de mic cerul înstelat, şi tatăl său, când a 
văzut că-i place, i-a spus unele lucruri despre stele. 

De ceea ce s-a mirat mai mult atunci Ioniţă, a fost de unde 
ştia tatăl său cum le cheamă. 

Dar acum nu se mai mira. El se lămuri de mult: d'apoi de 
unde ştim noi cum cheamă soarele, luna, luceafărul? Ştim şi 
gata! 

Ceea ce văzuse când privise mai îndelungat în acelaşi cerc 
de stele - cum răsăreau tot altele şi se îndeseau - descoperi 
acum pretutindenea, în Calea laptelui, oriunde-şi arunca şi- 
şi ţinea mai mult ochii într-un loc: adevărate roiuri de albine 
de argint, fumuri unele, ca şi când nici nu ar avea fi nţă. 

Somnul nu se apropia de el. Fusese aşa de însetat să vadă 
cerul noaptea, cerul întreg, cerul puzderie de stele, cum 
zicea tatăl său, încât nu se mai sătura să-l privească. 

De la o vreme simţi că s-a răcorit puţin aerul, părea că s-a 
subţiat. Acoperit cu ţolica, nu-i era răcoare: se descoperi 
până la brâu şi respiră adânc! Uşor se simţea! Abia acum îşi 
dădu seama ce nădufa fost în aer mai înainte. Oare în toate 
nopţile a fost aşa? Şi în casă, unde a dormit până acum, tot 
aşa cloceală a fost? De aceea ieşeau cu toţi să doarmă 
afară? El n-a ştiut, n-a simţit nimic. 

Cum să ştie dacă adormea butuc, cât ce punea capul pe 
perină! 

Ioniţă cerceta mereu bolta cerului suflată de puzderie de 
stele. De câte ori privea într-o parte, îi părea că n-a mai 
văzut-o până acum. 

Era mereu nouă, parcă tot cu alte stele. 

Să le numere? 


Un zâmbet larg i se risipi pe faţă! Ce prostie să creadă că 
poate număra stelele! 

Asta a înţeles-o îndată ce s-a întins pe spate şi a văzut 
cerul înstelat deasupra lui. Să şti număra nu până la o mie, 
ci fără sfârşit, şi tot nu ai putea să afli câte stele-s pe cer. Şi 
cum să le numeri, când pe fiecare clipă unele răsar, altele 
se ascund? Dreptate avea bunică-sa când zicea: „Cine poate 
spune câtă-i frunză în codru, cât nisip în mare şi câte stele-s 
pe cer? Numai prostul se poate lăuda că ştie!” 

Prostul, da! 

Dar frate-său încă nu-i prost, dacă i-a cerut să-i spună şi 
lui dacă le numără? 

— Nu-i prost bădiţa, a glumit, de bună seamă! îşi zise tot 
el. 

De atâta vreme întins pe spate, parcă înţepenise, deşi-i 
părea că el nu mai este în trupul acesta mic şi ţeapăn, de 
sub ţolică, ci se împrăştiase în văzduh. 

Deodată tresări speriat: cocoşul lor cucurigă de undeva, 
tare aproape. Apoi, după el, altul şi altul, din toate părţile 
satului, împânzindu-se în văzduh, un glas mai subţire, altul 
mai gros, altele cu răsunet în guşe: şi, ţinându-se după cei 
mari, cocoşei din primăvara asta trâmbiţau şi ei subţire şi 
scurt, ca şi cu nişte jucări, încât lui Ioniţă îi veni să râdă. 

Ştia el că la miezul nopţi şi în zori cântă cocoşi, dar nu ştia 
ce vesteau acum: dimineaţa sau miezul nopţi? 

El nu-şi mai putea da seama, se simţea oleacă zăpăcit, apoi 
în scurtă vreme începu să caşte şi adormi buştean. 

Când se trezi dimineaţa târziu, fraţi lui nu mai erau de 
mult aici. 

Se duse în casă, flămând ca un lup. 

— Vezi şi te spală întâi, îi spuse mamă-sa când îl văzu că dă 
năvală la blidul cu lapte şi cu mămăligă de pe masă. 

— Ei, acum te-ai săturat de stele? 

Ioniţă nu răspunse, dădu repede cu oleacă de apă pe la 
ochi şi se apucă de treabă la masă. Toţi ceilalţi mâncaseră 
de mult. 


Nu ţi-a fost frig afară? 

Nu. Ce frig? 

Da' către ziuă s-a răcorit puţin. 

— Nu ştiu, dar am fost acoperit cu ţolica. La noapte iar mă 
culc afară. 

— Nu ţi-a fost destul? 'Te vei culca în casă, unde ţi-e locul. 
După cină, Ioniţă se puse pe plâns şi nu se linişti până ce 
nu-i vorbi tatălui său. 

— Lasă-l să se culce afară, tu muiere, nu-ţi mai bate capul 
cu el. Din loniţă ăsta şi aşa păcurar vom face şi păcurarii 
dorm tot sub cer. Lasă-l să se obişnuiască de pe acum. 

Şi cât a ţinut secetea, Ioniţă s-a culcat tot afară, 
minunându-se mereu de cerul bătucit cu puzderie de stele. 
Dar acum nu mai auzea cântatul cocoşilor, nici de miezul 
nopţi, nici de dimineaţă, adormea curând, alăturea de fraţi 
săi. 

BOURELUL. 

De nici o vietate nu se miră Sandu ca de bourel, cum îi 
spuneau în satul lui la melc. 

Minunate erau toate gângăni le de prin iarbă, din grădina 
lor, de la puzderia furnicilor din muşuroaiele răscolite cu un 
băţ, până la cosaşi verzi, care zboară zbârnâind de la 
picioarele lui, fac un arc în cer şi iar se lasă în iarbă. 
Frumuşică era şi găza lunguiaţă, cu aripi tari, tivite cu alb, 
cu două fire de corniţe subţiri ca aţa, care, dacă o luai în 
mână, făcea: „Seceriş-seceriş”. Oameni spuneau că vesteşte 
apropierea secerişului. Îi plăcea cum o târăia gros pe nas, 
ca popa lor în altar, bondarul rotund şi greu, îmbrăcat în 
catifea neagră, cu nişte puncte galbene pe la urechi. 

Fluturi ca fluturi, nu pune mare preţ pe ei. 

Parcă se împiedică mereu în aer cu aripile mari şi moi, şi 
zboară fără nici o rânduială. 

Dar gâzele cele mărunte de prin iarbă, cu aripi vârtoase, 
poleite în atâtea culori, unele care se luptă să treacă un fir 
de iarbă, îi iau mereu ochii lui Sandu. 


Vorbă să fie! Îi plac lui şi gândaci verzi de pe floarea albă a 
bozilor, şi cei blonzi din april, şi cei mai cafeni şi mai mari 
din mai, care umplu serile aerul, cu zborul lor ce se încurcă 
şi se descurcă mereu, şi chiar rădaşca, gândacul cel mai 
mare, aproape cât o păsărică, cu coarne lungi, dinţate, în 
care poate rupe un gătej uscat, dar care se rătăceşte rar 
prin sat, ci se ţine prin stejarii pădurilor. 

Tot ce se mişcă şi-i viu îi place lui Sandu. 

Adică nu chiar toate vietăţile. Râmele ce se târâie pe 
pământul moale, după ploaie, nu-i plac, şi trece pe lângă ele 
ca şi când nu le-ar vedea, dar le vede şi-i scârbă; de şerpi i-i 
frică, dar nu prea are unde-i vedea, iar pe broaştele cele 
holbate nu le poate suferi, prea seamănă la cap cu femeile 
bătrâne. 

El se uită, priveşte cu băgare de seamă tot ce vede viu, şi, 
de la o vreme, nu se mai miră aşa de tare, ca atunci când le- 
a văzut întâia oară. Începe să le cunoască. 

De bourel însă nu se mai poate mira destul, oricât de 
adeseori l-ar vedea. Pentru Sandu, bourelul e ciudăţenia 
lumi. Unde mai poate fi o asemenea vietate? 

Primăvara prin buruienile uscate din grădina lor, găseşte 
multe scoici de bourel, dar sunt goale. Le adună şi le dă 
frăţiorilor mai mici, să se joace cu ele. Soră-sa, Măriuţa, pe 
cele mai mici le înşiră într-o aţă, găurindu-le cu acul, şi le 
pune, în loc de mărgele, la grumaji. Câte o scoică se sfarmă 
la împunsul cu acul, în care are arnici roşu, dar nu-i nici o 
pagubă, îi aduce el altele, sunt destule prin iarba uscată de 
lângă gardul grădini. 

EI le ridică mereu, uşoare ca o coajă de ou, şi tot adună, 
poate tot va afla vreuna cu bourelul înăuntru. Dar caută 
zadarnic: toate sună a gol. Unde vor fi boureni din ele? 

Dacă-i casa lor, pentru ce au părăsit-o? Şi ei unde sunt 
acum? Unde au iernat? 

Mai târziu, când creşte iarba şi buruienile năpădesc grase 
şi înalte pe lângă garduri, iată că vede unele scoici 


mişcânduse. Se pune buburuz şi se uită cu băgare de 
seamă: e bourel de bună seamă! lată-i corniţele! 

Iată-i trupul moale, chiar ieşit bine din găoace. Se târăşte 
încet, parcă mai mult stă pe loc şi pipăie mereu înainte cu 
corniţele care au la capăt un sâmbure mic, negru, ca o 
picătură, ca gămălia unui ac. Dacă încerci să-l atingi cât de 
uşor, c-un firicel de iarbă, corniţele i se sug repede, şi 
trupul se trage în găoace. Acum îl poţi lua în mână, nu mai 
mişcă nimic, nu se mai vede nimic. Găoacea e grea şi rece. 

Dacă-l pui în iarbă şi o vreme nu te mai atingi de el, iar îşi 
scoate întâi corniţele, tot pipăie şi le lungeşte mereu, şi apoi 
iese şi o parte din trupul sur, moale şi cleios, şi începe a se 
târi, lăsând în urma lui o potecuţă alburie. 

Îşi duce casa în spate, scoica alb-vineţie. 

Sandu nu poate şti cât mai este în găoace din trupul 
bourelului. A încercat el de mai multe ori să-l scoată, să 
vadă cât e de lung, dar melcul s-a tras cu putere mare în 
scoică, lunecându-i printre degete. Ce rece era şi cum s-a 
umplut pe degete de mâzgă! Dac-a văzut aşa, n-a mai 
încercat. Mai bine să se uite cum îşi scoate corniţele şi cum 
se târâie iar. 

N-are ochi, nu are glas, nu şti ce mănâncă, n-are picioare 
şi, totuşi, e şi el o vietate. N-are nici un oscior în trupul lui, 
numai căsulia-i tare. Oare cum şi-o face? Ori intră în vreuna 
goală? Dar pe cele goale nu ei le-au făcut? 

Ce-i mai place lui Sandu, la melc, sunt corniţele. Tare 
seamănă cu cele ascuţite ale unei viţeluşe de-a lor. Şi cum 
simt de iute orice atingere. Parcă ele călăuzesc pe bourei în 
drumul lui. 

Şi iată şi ciudăţenia cea mai mare: un pui de bourel, numai 
cât un nod, şi el cu o părere de căsulie în spinare şi cu nişte 
corniţe, minunăţia lumi! Mai sunt şi astea corniţe? 

Ceva mai gingaş n-a văzut Sandu de cându-i el. Şi pipăie şi 
ele, şi simt, căci la orice atingere de-un firicel de iarbă se 
trag repede. 


Cine a mai văzut asemenea ispravă? Îţi vine să râzi, dar te 
cuprinde şi o jale când vezi că un neputincios ca ela şi 
pornit singur în lume. Puişori de găină îi apără şi-i hrăneşte 
cloşca săptămâni de-a rândul; cei de rândunică, din cuibul 
de sub streaşina casei lor, stau frumos cu capetele pe 
marginea cuibului şi deschid toţi ciocurile, când aud de 
departe încă ciripitul mamei lor. Rândunica, într-o clipă lasă 
hrana ce-o aduce, încă din zbor, în ciocul tivit cu galben al 
unui pui. S-a uitat el bine Sandu: deşi toţi pui ţin ciocurile 
deschise, pasărea cu coada-n foarfecă nu greşeşte 
niciodată: nu dă de două ori dup-olaltă la acelaşi golaş. 

Aşa se îngrijesc vieţuitoarele de pui lor. 

Dar de puiul de melc nu poartă nimeni de grijă, şi, aşa de 
mic şi neputincios, e lăsat de capul lui în lume. Ce rânduială 
va mai fi şi asta? Sandu nu crede că e o bună rânduială. 

Tot urmăreşte mişcarea înceată a nodului viu - cu căsuţă 
cu tot nu-i mai mare ca un nasture mic - şi îi vin în minte 
nişte vorbe auzite de la copi mai mari: 

— Bour, bour, bourel, Scoate coarne de vițel Şi te du la 
Dunăre Şi bea apă turbure. 

Alţi încep aşa: 

— Bourel, bourel Scoate coarne de vițel. 

Sandu le ştie într-amândouă formele. Dar nu ştie ce-i, nici 
bour, nici Dunăre. Înţelege atât că bourelul la corniţe 
seamănă cu viţeluşa lor şi că, dacă îl mână să bea apă din 
Dunăre, asta trăbă să fie o apă. Dar unde o fi, pârâu ori 
vale, cum să meargă bourelul pân-acolo? Şi apoi, bea el 
apă? Cu ce să bea? 

N-a văzut să aibă gură! 

Fi nd aşa, cum să nu se minuneze Sandu de melc mai mult 
decât de toate vieţuitoarele ce le cunoaşte? 

EI încă n-a văzut nici arici, nici broască ţestoasă. Pe la ei 
nu s-au pomenit broaşte țestoase, arici erau, dar rar se 
arătau, şi numai seara târziu, când el dormea. 

I-au spus copii mari care umblaseră la şcoală ce sunt 
aceste vieţuitoare, că dascălul li le-a arătat şi în chip, şi că 


îşi duc şi ele casa în spate. Broasca ţestoasă are crescută în 
spate o scoică tare osoasă, ariciul o piele groasă, în care 
sunt împlântaţi sute de ghimpi ascuţiţi ca spini, şi că la 
primejdie se adună şi una şi altul sub adăpostul din spate, 
încât nu se mai vede nimic din trupul lor. Dar cele două 
vieţuitoare au şi picioare, şi gură, şi ochi, ba broasca 
ţestoasă are şi coadă. 

Sandu a încercat să-şi închipuie vietăţile din carte, de care 
îi vorbiseră copii, dar nu putea face nici o asemenea cu 
bourelul: bietul de el era şi mic, şi fără picioare, şi fără ochi 
şi gură. Apoi avea corniţe, iar acele nu aveau. 

Rămânea cu ceasurile să se uite la bourei. 

Văzu că-s de toate mărimile, de la pui aceia plăpânzi până 
la melci mari, cu trupul sur, învărgat parcă, şi cu grumaz 
vânjos, care-i aducea aminte de grumazul taurului din 
ciurda de vaci, când venea seara de la păscut, tot 
boncăluind şi sucind capul vânăt, cu coarnele ţepişe. 

Hei! De unde să ştie Sandu că pe vremuri, prin munţi şi 
pădurile bătrâne de pe la ei, trăia un bou sălbatic, căruia 
bătrâni îi ziceau b ou r, că şi copii de român din vremurile 
acelea au trebuit să cunoască fiara din codru, să vadă cum 
are coarnele, pentru a asemăna corniţele bourelului cu 
coarnele ascuţite şi ţepişe ale bourului! 

Iată, poate va învăţa la şcoală că azi numele de bour n-a 
mai rămas în limbă decât în versurile acestea de joc 
copilăresc: Bour, bour, bourel, Scoate coarne de vițel. 

Ba, dacă-i vorba de şti nţa lui Sandu, a rămas şi într-o 
colindă pe care o ştie şi el, şi care zice: 

Colo jos, la mândru loc, Este-un strat de busuioc Cu 
cărarea prin mijloc, Da' cărarea cine-o face? Da' o fiară 
împungace, Un bour Cu părul sur, Cu copite potcovite, Cu 
coarnele-ntr-aurite. 

Da' în coarne Ce vezi, Doamne? Galben leagăn de mătasă 
Pentru Sora cea frumoasă. 

El la colindat punea totdeauna în leagăn pe soră-sa cu 
numele Sora. Dar alţi colindători, alţi copi care ştiau 


colinda, puneau alt nume, pe al unei surori, pe mamă sau 
chiar pe bunica, dacă voia colindătorul să se pună bine cu 
bătrâna, să-i umple buzunarele cu nuci şi cu mere. 

Sandu se miră el de multe câte le vede la ei în grădină. Se 
miră mult şi de nişte furnici, cărora le cresc aripi şi zboară, 
şi de săculeţi albi ce se împrăştie când scormoneşte în unele 
muşuroaie. Se reped ca pipăruşi furnicile la saci de trei ori 
mai mari şi mai grei decât ele. prind cu gura şi aleargă cu 
ei. 

Dar cele care au aripi se-nţelege că pot şi zbura! Când le 
vor fi crescut? Asta nu-i treaba lui să ştie. Vorba e că au! 
Dar cele care duc săculeţi au gură cu care te şi muşcă, şi se 
opintesc din picioruşe la povară. 

Dar bietul bourel? Ce vietate va mai fi şi el: fără picioare, 
fără gură, fără ochi, fără glas. Numai corniţele-s de el! 

Şi toate vieţuitoarele pot fugi din culcuşul lor, când e 
primejdie, numai bourelul nu se poate despărţi de culcuşul 
lui. 

REFERINŢE CRITICE. 

E o mică schiţă, scrisă cu mai multă îngrijire de limbă şi de 
stil, de cum obişnuieşte acest minunat povestitor, şi în care 
se revelă cu o putere din ce în ce mai mare o întunecată şi 
adâncă imaginaţie. Întrînsa, Agârbiceanu ne povesteşte 
ultimele clipe ale unei biete babe - baba Mâia - care boleşte 
singură într-o căsuţă de la o margine de sat şi moare 
încercând zadarnic să pună mâna pe luminiţa (noi am zice: 
lumânărica), pe care i-o pusese alături, împreună cu 
chibriturile, fiica ei, Salvina, când plecase după muncă la 
oameni. Mult timp plouase şi, neavând de lucru, Salvina, 
fată bătrână, trebuise să rămână cu ea în casă, fără nici de 
unele. Greu apăsa asupra bătrânei vremea rea, mai cu 
seamă că simţea cât se săturase fi ca ei de această bolire; 
dar iată vine vremea cea bună, afară se vede soarele, 
Salvina pleacă lăsându-i lapte de băut şi „luminiţa”, iar 
baba îşi simte sufletul cuprins de-o bucurie, de-o nădejde, 
de-un dor de viaţă, ce parcă are să i se împlinească; bea 


lapte, se simte întremată, colindă cu mintea ulițele satului, 
vorbeşte cu cutare şi cu cutare despre viaţa din sat, din 
care o smulsese boala - o simte iar în juru-i - e o fericire 
nespusă pentru ea, că mai poate atinge măcar cu gândul 
realitatea: drumul, casele, oameni, cerul, soarele. Dar în 
mijlocul acestei neaşteptate vieţi, moartea venise pe 
neaşteptate; şi zadarnic întinde acum mâna după 
lumânărică: bătrâna se rostogoleşte din pat şi moare, în 
odăiţa mică, întunecoasă şi părăsită, în care, cu o clipă mai 
înainte, pătrunsese parcă toată bucuria vieţii, cu 
nesfârşitele ei speranţe şi doruri. Această analiză 
sufletească, atât de originală şi atât de simplă, nu-şi poate 
găsi perechea decât în scrierile lui Tolstoi, neîntrecutul 
descriitor al ultimelor momente ale vieţii. 

Mihail DRAGOMIRESCU, „Luminiţa” de 1. 

Agârbiceanu, în „Convorbiri literare”, III, nr. 1, 25 ianuarie 
1909. 

Peste întreaga operă a lui Agârbiceanu se ridică. 

două din povestirile sale: Luminiţa şi Fefeleaga. 


În Luminiţa asistăm la clipele din urmă ale babei Mâia, 
uitată de vreme şi de moarte, uscată, gârbovită; de teama 
iadului n-are altă dorinţă decât să poată aprinde luminiţa 
sfântă înainte de a muri; începând să se stingă din picioare 
şi fără să fie bolnavă, i se păru că devine tot mai uşoară, că 
se urcă parcă în văzduh ca pe o aripă; întinzând atunci 
mâna grăbită spre luminiţa de ceară, baba răsturnă ulcica, 
aşa că muri fără ultima-i mângâiere. 

În Fefeleaga e schiţată viaţa unei femei nenorocite, ce-şi 
agoniseşte bucata ei de pâine muncind cu Bator, un cal tot 
atât de bătrân şi de nenorocit ca şi dânsa. A muncit astfel 
din greu până ce şi-a îngropat bărbatul şi cei patru copii, 
rând pe rând; nemaiavând apoi pentru cine munci, 
Fefeleaga şi-a luat calul de căpăstru şi s-a dus cu ella târg, 
ca să-l vândă. Cu banii primiţi, s-a întors în sat să 
împodobească sicriul celei din urmă copile moarte. 

Prin duioşie, prin fineţea observaţiei, prin intuiţie 
psihologică, amândouă schiţele sunt strajele înaintate ale 
literaturii lui Agârbiceanu. 

E. LOVINESCU, Literatura Ardealului. Cu prilejul 
povestitorului I. Agârbiceanu, în „Convorbiri literare”, XLIV, 
Nr. 

7, septembrie 1910. 

Tratând aceste conflicte tragice şi dezvăluind rănile grele 
lăsate de război, Agârbiceanu s-a aşezat ca observator în 
centrul epocii noastre. Povestirile sale te captivează, te 
tulbură, te înalţă, te întăresc sufleteşte. Durerile morale ale 
altora, autorul le simte ca pe ale sale, le-nţelege adânc şi le 
redă cu sinceritate. Ai crede că dintr-un respect religios 
pentru suferinţele - văzute, nu născocite - ale semenilor săi, 
Agârbiceanu se fereşte de orice meşteşugire, ca de o 
profanare. Eroii săi au inimi viteze (clasă sănătoasă!): rănile 
cele mai grele sfârşesc prin a se cicatriza. În sufletele 
întregi, suferinţele morale au putere elementară, dar şi 
forţele regeneratoare nu se lasă mai prejos. 


Îl numesc diletant pe Agârbiceanu, fi dcă operele sale nu 
sunt scrise cu maxima încordare a minţii şi a sufletului, ci în 
ceasurile pe care i le-au lăsat libere alte ocupaţiuni şi 
preocupări. 

Dacă durerile de după război ale Ardealului - pe care în 
mod firesc atât de bine îl cunoaşte - el le-ar studia oarecum 
ştiinţificeşte, strângând material, dacă apoi, izolându-se pe 
vreun an de zile, ar organiza acest material în cadrul unui 
roman şi ar scrie acest roman chibzuind, meditând, 
frământându-se şi şlefuind fiecare rând, atunci ar crea o 
operă de scri tor de vocaţie, o operă care ar rămâne vie 
pentru generaţiile următoare. 

Dar şi aşa cum este, opera sa stă, în literatura noastră 
actuală, pe planul întâi; iar prin sinceritatea simţirii sale şi 
prin noblețea sa morală, Agârbiceanu întrece pe toţi ceilalţi 
scriitori de astăzi. 

H. SANIELEVICI, Citind pe Agârbiceanu, în „Adevărul 
literar şi artistic”, VI, nr. 234, 31 mai 1925. 

Început după canonul „caracterului”, la timpul prezent, 
stilul de-vine neglijent, prin alternările cu imperfectul: „În 
toată duminica dupamiază trebuia să meargă la popa să 
citească gazetele, îşi scotea o pereche de ochelari şi-i tot 
tocmea o bună bucată de vreme, apoi ochii lui se încruntau; 
în fruntea îngustă de două degete se ridica, în mijloc 
deasupra nasului, o îndoitură groasă, şi el citea în sine, 
tuşind şi făcând din când în când hm”; „Lunea de dimineaţă 
mergea la diacul biserici.”; „Marţea şi miercurea, Hudri 
porneşte cu juraţii şi cu perceptorul prin sat. la şi el 
subsuoară un protocol, se face că citeşte din el la fiecare 
poartă, înseamnă ceva într-o cărticică şi dă sfaturi 
juraţilor”; „Hudri umblă în aceste două zile, fără să 
mănânce decât seara. Mai bea câte-un păhărel de spirt, 
când trec pe la vreo crâşmă, şi-i îmbie pe toţi crâşmari cu 
câte-un păhărel. Atunci se simte Hudri aşa de bine - 
văzându-se socotit ca şi oamenii cu slujbă domnească - 
încât nu se mai gândeşte la mâncare toată ziua. Umblă aşa 


lihod de foame, şi caută să afle toate certele şi pârele ce 
sunt între săteni, culege ştiri în zilele acestea de marţea şi 
miercurea ca să poată avea de lucru joia. 

Căci joia se judecă pârele la primăria comunală. 

Şi în ziua aceasta, în fiecare săptămână, Hudri e de faţă 
acolo în toate ştirile ce şi le-a câştigat pentru fiecare caz. 
Stă deoparte, încordat, şi de câte ori îi trăbă primarului 
ceva dovadă, Hudri e gata cu ea. Aici aduce servici mari, şi 
primarul, din când în când, îl îmbie cu câte o ţigară, iar 
oamenii îl blastămă în gândul lor, şi se miră de unde ştie 
toate”; „Vinerea e ziua lui Hudri. Atunci e în slujbă. S-au 
înţeles de la comună - sunt vreo trei ani - să-l încredinţaze 
pe el cu amarul de dare ce trăbă să plătească vreo trei care 
ţigăneşti, care aveau şi ceva avere şi nici nu se mai ţineau, 
în gândul lor, de neamul lui Faraon.”; „Sâmbăta Hudri 
merge totdeauna la oraş. E târg de săptămână şi el 
niciodată nu poate lipsi, deşi nu târguieşte nimica. Da-i 
place să se poarte gătit printre oameni, să-i deie străinii 
bineţe, crezându-se vreun diac de la biserică. Îi place lui să- 
şi poarte nasul sus, printre mulţimea aceea de oameni. 

Un străin, care l-ar cunoaşte mai aşa în fugă, ar crede că-i 
un smintit în toată forma. Dar nu-i. Toate patimile omeneşti 
le are: clevetitor, mânios, pizmăreţ, cu nasu-n vânt şi mai 
presus de toate leneş.” 

Bogată şi plină de nuanţe, arta portretului lui Agârbiceanu 
se desăvârşeşte stilistic prin chiar numele personajelor: 
Bologoaie, Fefeleaga, Vârvoara, baba Măâia, Dan Jitarul, Ion 
Bodii, Culiţa, Gruia, Angheluş, Melentea, Ghiuţu, Teleguţ, 
Prăginel, Hudri. Sugestia lor muzicală face parte din 
tehnica plasticizării, pe aceeaşi linie de bază a viziunii 
epice. 

Ion NEGOIŢESCU, Valori stilistice în nuvelele lui 
Agârbiceanu, în „Viaţa românească”, nr. 4, aprilie 1957. 

Ion Agârbiceanu este scriitorul care, alături de 
Sadoveanu, a oferit cu generozitate - timp de peste o 
jumătate de secol - o bogată şi substanţială literatură mai 


multor generaţii de cititori. Această literatură - în ceea ce 
are ea mai revelator - vine parcă din înseşi izvorul 
inepuizabil al spiritului popular, are ceva din aureola acelui 
epos anonim în care trăiesc, sintetizate, trăsăturile 
esenţiale, specifice omului din popor, experienţa lui de 
viaţă. 

Povestitor prin excelenţă, Agârbiceanu e un maestru al 
genului scurt şi tocmai această parte a operei sale îl 
defineşte cel mai adecvat şi ne obligă să-l recunoaştem ca 
pe un mare poet al vieților umile, al durerilor înăbuşite, al 
unei lumi ce-a trăit în bună măsură într-un fel de împărăție 
a întunericului, ca să folosim expresia lui Dobroliubov. Aici, 
în povestire, Agârbiceanu - cu toate că e atât de legat de 
anumite împrejurări locale şi de o anumită epocă - are 
multe afinități cu scriitori ruşi, ca Gogol, Tolstoi, Cehov, 
Gorki, a căror concepţie şi viziune de adâncă umanitate şi 
poezie l-au impresionat în mod hotărâtor. Scriitorul 
ardelean cunoaşte şi el, ca şi ceilalţi mari povestitori, 
secretul naraţiuni, acea artă subtilă şi durabilă a evocări 
concentrate, a sintezei dintre epic şi liric, în care materialul 
de viaţă se ordonează în modul cel mai firesc în vederea 
unei maxime eficienţe artistice. Ştie să înfăţişeze, cu 
elemente puţine, viaţa şi destinele omeneşti cu acel farmec 
aparte pe care îl posedă numai personalitatea scriitorului 
profund umanist. Şi un astfel de scriitor este Agârbiceanu. 
La el emoția estetică nu poate fi despărțită de atitudinea 
etică, de compasiune şi simpatie, de încrederea în valorile 
rezistente ale sufletului omenesc. Povestirile sale 

— după cum se ştie - evocă sau zugrăvesc întâmplări şi 
oameni dintr o epocă revolută, oameni de condiţie umilă de 
obicei, suferind toate nedreptăţile şi constrângerile unui 
regim nedrept, obligaţi adeseori să crească diform şi să 
trăiască într-un cumplit primitivism. Agârbiceanu a avut 
pentru astfel de personaje obidite o privire sigură şi 
înţelegătoare, de o rară căldură poetică, lipsită însă de 
idilism; aici atinge culmile artei sale, dăruind literaturii 


noastre o serie de tablouri realiste de o adâncă frumuseţe, 
care prin specificul lor, prin culoarea şi accentul lor, 
întregesc peisajul poetic naţional. 

lată două povestiri, una despre o femeie sărmană 

(Fefeleaga), cealaltă despre un cal bătrân şi orb 
(Cerşitorul). Câtă nobleţe şi umanitate cuprinde fiecare din 
ele! Despre Fefeleaga s-au rostit multe aprecieri elogioase 
şi e socotită pe bună dreptate o capodoperă a prozei 
noastre scurte. Ea face parte dintre bucăţile pe care le 
citeşti şi le reciteşti, cu uimirea de a găsi în acel univers 
restrâns al eroinei atâtea lucruri nebănuite, cu înțelesurile 
şi amara lor frumuseţe. Privirea noastră, formată la şcoala 
cinematografului şi deprinsă cu observarea mai atentă a 
amănuntelor semnificative, a detaliilor discrete, dar 
grăitoare, vede în Fefeleaga, un film de o tragică măreție, 
adecvat şi celor mai moderne exigenţe, prin sobrietatea 
mijloacelor utilizate, prin atmosfera lui pătrunzătoare. 
Aceasta e numai una din sugesti le pe care ţi le propune 
astăzi povestirea amintită. Pentru un cineast, aci se află un 
filon ce merită a fi exploatat, putând duce la rezultate din 
cele mai fericite. 

Cerşitorul, povestea calului bătrân şi orb, părăsit de 
stăpân să-şi caute singur hrana, e la fel de tristă, pentru că 
soarta acestui animal se confundă, de fapt, cu soarta multor 
oameni pe care Agârbiceanu i-a descris în alte povestiri, 
arătându-i în aceeaşi stare jalnică, inumană, la periferia 
vieţii şi a societăţii. E un poem al durerilor mute, neluate în 
seamă, cum puţine s-au scris la noi. Aş spune, ca încheiere, 
că trăbă să luăm mai mult aminte la aceste frumuseți care 
trec pe lângă noi şi nu le observăm, la posibilităţile şi 
învăţătura ce se ascund în numeroasele povestiri ale 
maestrului. E o lume care nu a rămas numai un document 
de epocă; ea trăieşte în filele scriitorului sărbătorit şi ne 
solicită dragostea şi fantezia. 

Victor FELEA, Citindu-l pe Agârbiceanu, în „Steaua”, XIII, 
nr. 9, septembrie 1962. 


Există. numeroase aspecte în povestirile lui Agârbiceanu 
care arată că el ştie să utilizeze cuvântul în vederea 
obţinerii unor efecte artistice. Eroul din povestirea 
Dragoste veche revine la aceeaşi idee, pe care o exprimă 
într-o formulare aproape invariabilă şi care ilustrează 
imposibilitatea de a evita ratarea. 

Alteori, ca în povestirea Popa Vasile, Agârbiceanu aruncă 
lumină, doar prin câteva frânturi de frază, asupra unui 
teritoriu vast al suferinţei omeneşti. 

Oralitatea este, fără îndoială, una din trăsăturile 
caracteristice ale stilului lui Agârbiceanu, cum este şi a lui 
Slavici, predecesorul său. Oralitatea apare în primele 
scrieri căutată, uneori, chiar cu insistenţă. 

Pornea, când proceda aşa, de la ideea că scria „frumos”, 
pe câtă vreme, prin excesul de oralitate, nu făcea decât să 
încetinească istorisirea întâmplărilor. 

Locuţiunile populare îi sunt la îndemână şi, cum lumea 
evocată este cea de peste munţi, cuvintele cu circulaţie 
locală se întâlnesc frecvent. Particularităţile de grai local nu 
par, însă, să fie în opera sa mai numeroase decât în cea a lui 
Sadoveanu şi chiar Gala Galaction. Nu aceasta este însă 
problema principală. 

Agârbiceanu face, comparativ cu alţi scriitori, o prea mare 
risipă de cuvinte. Ea se explică prin nerevenirea asupra 
manuscriselor, prin nesupunerea lor la reelaborări. Şi 
tocmai acestea fac gloria marilor artişti ai cuvântului. 

Dimitrie VATAMANIUC, Povestirile, înlon Agârbiceanu, 
Bucureşti, Editura Albatros, seria „Micromonografi „, 1970, 
p. 84. 

Povestirea lui Agârbiceanu cucereşte adeziunea noastră, 
reînnoită şi inepuizabilă ca satisfacţii estetice, deoarece 
constituie un univers uman divers şi convingător prin 
dramatismul fiecărei vieţi în parte, şi pentru că, aidoma 
povestiri de totdeauna, ne invită la reflecţia despre valorile 
ireductibile ale fiinţei. 


Femei muncite de necazuri, din aceeaşi lume cu Fefeleaga 
(Vârvoara, Copilul Chivei), oameni înfrânți şi loviți de viaţă, 
ajunşi la capătul rezistenţei lor fizice (Fişpanul, Săracul 
Toni), sunt în acelaşi timp portrete definitive. Scriitorul este 
un portretist şi a învăţat arta lui din creaţia marilor realişti 
ai secolului al XIX-lea. 

Unele au dimensiuni de simbol sau reclamă un strâns 
paralelism cu limbajul plastic. Bunica aduce aminte de 
procedeele picturi flamande, de tonurile ei întunecate şi 
exacte, de sobrietatea ei, în general. În schimb Bunica Iova 
ne duce cu gândul spre pasta mai luminoasă şi mai fluidă a 
picturii veacului trecut. 

Agârbiceanu e adesea cehovian, asociindu-ne o literatură 
a provinciei (Maupassant, bunăoară). O inevitabilă 
apropiere se impune când e vorba de povestirea inspirată 
din mediul micilor slujbaşi. 

Pictura acestui mediu reţine automatismul sufletesc şi 
epuizarea, vidul interior sau anchilozarea, paralizarea şi 
atrofierea sentimentelor generoase proprii omului. 

O anume democratizare sufletească e însoţită de reacţii 
dezarticulate de fantoşe, de unde nota depresivă prezentă 
şi la Cehov. (Bolnavii, Dragoste veche, Întârziatul, O zi rea). 

Se pot explica unele geneze, deoarece câteva povestiri 
prevestesc (tematic sau prin structuri pregătitoare) unele 
opere mai ample de mai târziu. 

Arhangheli nu e străin de povestiri cu întâmplări triste 
(Duhul băilor, Costinaş), sau de altele prefigurând datele 
conflictului: consecinţele îmbogăţirii. Vâlva băilor şi, mai 
ales, Lada (cu tot caracterul ei vizibil didacticist) pregătesc 
motivele din roman. 

Şi în aceeaşi direcţie a observaţiilor de mai sus, un număr 
compact de povestiri pregătesc nervul satiric şi liniile 
caricaturale dedicate stigmatizării acide a mici şi marii 
burghezii româneşti din Transilvania. În tradiţia unui 
Caragiale, scriitorul ardelean (bun cunoscător şi al 
literaturii ruse din secolul trecut) dezvăluie neputinţa micii 


burghezii de a reuşi în viaţă, deşi voinţa de parvenire îi 
decide acţiunile (Milionul). Sau condamnă ipocrizia 
burgheză, filistinismul ei moral (Morala publică, Un 
candidat, Distanţa în societate etc.). 

Cele mai multe din aceste povestiri de tip satiric au 
valoarea unui exerciţiu pentru romanele sale, dintre care 
Sectari este un moment interesant în aria romanului satiric 
(operând cu modalităţile pamfletului). 

Ion VLAD, Treptele povestirii ălli. Miraculoasele însuşiri 
ale povestirii: 1. Agârbiceanu, în Descoperirea operei, Cluj, 
Editura Dacia, 1970, p. 


SFÂRŞIT