Ion Agarbiceanu — File_Din_Cartea_Naturii (1964)

Pagina 


Ion AGÂRBICEANU 


NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI 


Textele din culegere sunt reproduse după: 
Agârbiceanu, File din cartea naturii, Editura Tineretului, Bucureşti, 1964. 


Pagina 2 


Contents 

NOTĂ ASUPRA EDITIEL.. „1 
TABEL CRONOLOGIC: ss snt dna dada al aaa acasa dna aid 3 
Din volumul “FILE DIN CARTEA NATURIIT"........oooooooooooooo.. 8 
GIOCARE A Sica di add 0 cada că ia a a ma astia 8 
LA COASA aiii 13 
BUNICA SARTA ci E A a 16 
ROITUL STUPIDO R iodo Lagoa lil 20 
PS 060 200 a A A EA N E 0000000 E a 22 
MOSTONITA cerae EEEE EE AA E AEN 26 
APAN 0 dna E A a a E 30 
TALHAR UD ee pct aaa alcătui data aaa oa a za ea 32 
DUR DUR IERI E cia 34 
TA PADURE lada d OA ta due dă St S iata sea sti 37 
CULESUL PORUMBULUI arannira eE a ai anca tea 40 
PRESURA cena ae 43 
A A al aaa dd a via iai i ul 46 
CIORI Eee catina iia 49 
ROOT 51 
VANTUR D Eeoa aee ea A AA E Ei a tata ian ata a arta du 54 
INTATUL DRUM sete nana a a aid tan OB atat aa nu cl pai a aa a 56 
LASA NIUS tra aa aclaro bai At 60 
POGANIOIUD, ii ia rada acidos 64 
PLOATE CU SIROATE ete ceia da a tao iia 66 
ADORMIREA MÁRIUTE! ....... ....68 
NITÁ DE LA COASTA MORII „TI 
ÎNTRE STEJARL.ooococncicncinnninoss „76 
NEPOATA LUI MOS MITRUT „79 
NICU e ceata aaa ai aia aia a aa ai aaa a i a a ia ta 81 
SERESEÑINE ¿E aia ceara etala 84 
BOUREL UL ne tata aaa 86 
REFERINȚE CRITICE... 88 


Pagina | 3 


TABEL CRONOLOGIC 


1882 Se naşte în satul Cenade, nu departe de Blaj, în ziua de 12 septembrie, Ion, al doilea copil din cei opt ai lui Nicolae 


1887 


1888 


1892— 


Agâr- biceanu şi ai Anei, născuta Olariu. Tatăl, de profesiune “vigil silvic”, pădurar, om cu dragoste de carte, era 
abonat la diverse ziare şi reviste poporale ale vremii. Mama, care nu ştia carte, avea darul povestirii şi un simţ 
dezvoltat pentru frumuseţile naturii. Ti plăcea viața curată, cinstită, în muncă şi hărnicie. Nu era mulțumită cu 
orânduirea socială, cu împărțirea în oameni prea avuti şi prea săraci” (Mărturisiri). 

Bunicul dinspre tată, Vasile Boariu, tot pădurar, se născuse în satul Agârbiciu, situat pe linia ferată Copşa 
Mică—Sibiu. Poreclit în Cenade “Agârbiceanu”, porecla va deveni numele urmaşilor săi. 

“Cred că de la vârsta de cinci ani, dacă nu şi mai degrabă, ajunsesem ciobănaşul oilor noastre." “Ceea ce mi-a 
pătruns adânc în suflet din aceşti ani ai primei copilării, din păscutul oilor la marginea pădurii sau în pădure, a 
fost mireasma câmpului, a codrului, culorile cerului, ale luncii cu florile, bătaia şi cântecele vântului în văzduh 
sau în pădure, cântecul apelor, al pâraielor în topitul zăpezilor. (...) Aproape tot ce situ din observarea naturii cred 
că ştiu de la vârsta aceasta. Sau cel puţin cunoştinţele şi impresiile de atunci au rămas ca temei pentru cele 
viitoare. (...) Socotesc petrecerea în sânul naturii din primii ani ai copilăriei, ca şi vacantele de vară petrecute în 
acelaşi fel, ca epoca cea mai importantă pentru receptivitatea mea sensitivă. (...) Impresiile de atunci au reînviat în 
orice descriere de natură din lucrările mele” (Mărturisiri). 

Urmează şcoala din sat cu “dáscálutu”. “Nici o impresie puternică nu mi-a rămas din cei dintâi trei ani de şcoală 
primară, nici de la învăţător, nici de la colegii de şcoală. (...) Am impresia că iarna, în acest răstimp, nu trăiam 
decât când mergeam cu sániuta, sau ne dădeam pe gheaţă cu alţi băieţi, apoi la sărbătorile principale: Crăciun, 
Bobotează, Paşti” (Mărturisiri). 

In ultima parte a clasei a treia trece la Blaj, unde face şi clasa a patra, pentru a putea fi mai bine pregătit în 
vederea continuării studiilor. 

1900 Liceul, la Blaj. “Din clasa întâi a liceului am început să citesc istorioarele din viaţa “pieilor roşii”, editate 
atunci la Braşov. (...) Intre întâiele cărţi de literatură românească, am citit, tot în aceşti ani, Poveştile unchiasului 
sfătos, Basmele lui Ispirescu, Satul cu comorile. (...) Apoi întreaga serie a Haiducilor lui N. D. Popescu. (...) Când 
eram în clasa a doua sau a treia de liceu am dat peste un mare povestaş. (...) Era ungur şi reformat, dar după 
vorbă îl credeai român neaoş. Avea un dar de povestit extraordinar şi vorbea, ca iluminat, cu patimă, ceasuri în 
şir. (...) Retin că eram vrăjit nu numai de minunátiile basmelor, ci şi de felul de a povesti al lui Minea. Il stimam 
foarte mult, şi uneori aveam impresia că nu-i ființă de pe tărâmul nostru” (Mărturisiri). 

Incepând din clasa a patra liceală are ca profesor la limba română şi latină pe Gavriil Precup, “om cu aleasă 
cultură şi cu mult simț pentru literatură”. Acum face cunoştinţă cu Alecsandri, Creangă şi colecția de poezii 
populare a lui G. Dem. Teodorescu. “Poveştile lui Creangă m-au făcut pentru întâia oară să râd cu lacrimi, să simt 
o mare bucurie şi lumină în suflet. Dănilă Prepeleac, Soacra cu trei nurori, ca şi mai târziu Kir lanulea şi 
Pastramă trufanda de Caragiale mi-au rămas până og scrierile care má predispun la voie buná mai mult decát 
oricare altele” (Mărturisiri). La lecturile preferate se mai adaugă Costache Negruzzi, Grigore Alexandrescu şi 
nuvelistica lui N. Gane. 

în ultimii ani de liceu se afirmă cu încercări de poezie la societatea de lectură a elevilor, iar în foiletonul ziarului 
“Unirea” din Blaj, la sfârşitul clasei a VII-a, i se publică primele versuri. în acelaşi ziar, în aprilie 1900, debutează 
cu proză, publicând schiţa în postul Paştelui. 


1900 Bacalaureatul. Toamna, se înscrie la seminarul teologic al Universităţii din Budapesta, ale cărui cursuri le urmează 


cu întreruperi, până în anul 1904, când obţine “absolutoriul”. în primii doi ani continuă să trimită versuri la 
“Unirea”, semnate Alfius, de asemenea şi câteva povestiri. Mai publică versuri în “Familia”, “Tribuna”, “Tribuna 
literară” şi chiar în “Sămănăto- ru!” (1903), folosind diferite pseudonime. Tot cu pseudonim (“Potcoavă”) publică 
în ziarul “Drapelul” din Lugoj o serie de schițe satirice şi umoristice, realizate în spiritul literaturii umoristice a 
braşoveanului Virgil Onitiu. Dar încercările în proză încep să fie curând “determinate de-o nouă încântare 
estetică, de-o adevărată insufletire. De “Sămănătorul”. Și anume: de proza literară a lui M. Sadoveanu, I. 
Ciocârlan, Sandu-Aldea. Si, mai precis: de stilul nou, fraged de tinerețe, viu şi colorat, cu mare putere de a descrie 
natura şi aspectul extern al oamenilor — tocmai ceea ce păstram şi eu mai adânc în suflet, în chip inconştient, din 


Pagina 4 


prima mea copilărie (...) Simteam acum o dorinţă, un avânt să încerc şi eu, ceea ce nu a fost cazul când am citit pe 
ceilalți prozatori români: Negruzzi, Gane, Slavici, Creangă, Ispirescu, Vlahuţă, Duiliu Zamfirescu” (Mărturisiri). 


1902 Apare la Budapesta, scoasă de o seamă de tineri (A. P. Bánut, Al. Ciura, Octavian Goga, Octavian Tăslăuanu), 


revista “Luceafărul”. în nr. 8 al primului an de apariție Agârbiceanu publică schița Badea Niculae. în 1903 
colaborarea se intensifică. Acum apar: în sâmbăta Floriilor, Mătuşa Stana, urmate, în 1904, de Mistreţul, Hoţul, 
Pe mal. “Sfios cum era, la început arunca manuscrisele în cutia de scrisori a Luceafărului de sub poartă şi 
dispărea fără să fie văzut de nimeni” (Oct. Tăslăuanu, Amintiri de la “Luceafărul”). 


1904—1905 Pedagog (“subprefect”) la internatul liceului de băieţi din Blaj. In toamna lui 1905 primind o bursă, se 


întoarce la Budapesta cu intenţia de a urma filologia clasică şi istoria, dar scurt timp după aceea renunţă. 
Perioadă de intensă creaţie şi de lecturi susţinute. Intr-un singur an (1905) apar în “Luceafărul” 11 povestiri. 
Spre sfârşitul anului 1905 apare, editat de “Luceafărul”, care scosese tot atunci şi Poeziile lui Octavian Goga, 
primul său volum de schiţe şi povestiri intitulat De la ţară, cuprinzând 12 bucăţi (155 p.). “Punctul de plecare în 
scrierea schițelor Mistretul, Cula Mereut, sau Căprarul, Dan Jitarul şi al celor mai multe publicate în volumul De 
la ţară a fost amintirea şi mai ales emoția amintirii din întâia copilărie. (...) Era un fel de înduioşare în fața 
subiectului, înduioşare care închidea în sine şi un fel de tristețe şi de gravitate.(...) Era necesar ca orice subiect să- 
mi fie drag, să ajung cu el în prietenie şi intimitate, pentru a-l putea lucra. Nu ştiu! Imi pare uneori că un 
sentiment de milă, sau poate de-o largă înţelegere îmi făcea simpatice şi motivele antipatice sub aspect estetic sau 
etic” (Mărturisiri). 


1906 Intors la Blaj, ocupă pentru scurt timp funcţia de “cancelist” la Mitropolie. 


1909 
1910 


Vizitează Bucureştiul cu prilejul expoziţiei jubiliare. Aici cunoaşte pe scriitorii ardeleni aşezaţi în Capitala țării 
libere, pe Coşbuc, Iosif, Chendi, Gorun, Zaharia Bârsan, precum şi pe Nicolae Iorga şi Emil Gârleanu. 

Se căsătoreşte cu Maria Aurelia Radu. 

Hirotonit, este numit preot în satul Bucium-Şasa, aproape de orăşelul Abrud, în Munţii Apuseni. 

Incepe perioada unor aspre revelații cu privire la traiul oamenilor acestor părți, majoritatea mineri la băile de 
aur. Rodul acestor experienţe sunt o seamă de “Fragmente” publicate în revista “Ramuri” (1907) şi în “Revista 
politică şi literară” din Blaj, din acelaşi an, portrete şi instantanee reportericeşti, dintre care unele vor deveni 
schiţele şi povestirile care compun volumul din 1910, In întuneric. 

“Mai ales după ce am început a fi atras de problemele sufleteşti şi de realităţile rezultate din lupta aspră a vieții, 
m-am tot depărtat de romanticismul din Hoţul sau Căprarul, şi am ajuns la un realism care uneori mă lovea pe 
mine însumi prin brutalitatea lui, cum sunt multe bucăţi din în întuneric: Prăginel, Copilul Chivei, Fişpanul etc.” 
(Mărturisiri). 

Colaborare susținută la numeroase reviste din Ardeal şi ţara liberă, şi îndeosebi la “Luceafărul” şi la “Viaţa 
românească”; în revista ieşeană publică, începând cu 1906, numeroase schiţe: în luptă (nr. 7, 1906), Fierarul 
Petrea, Fefeleaga (nr. 8, 1908), Luminiţa (nr. 10), Varvoara (nr. 12), Angheluş (1909), Vecinul nostru Hudri 
(1910), precum şi nuvela mai lungă Popa Man (nr. 3 şi 4, 1910). 

Apare la Vălenii de Munte volumul în clasa cultă, reunind schiţe şi povestiri din viaţa intelectualitátii ardelene. 
Apare volumul Două iubiri, tipărit de tipografia “Neamului românesc”. Volumul conţine cunoscutele schiţe şi 
povestiri Fefeleaga, Luminiţa, Bunica Iova, Precupas etc., inspirate unele de amintirile copilăriei, altele din noua 
realitate a satului motesc. Apare volumul în întuneric, tipărit de editura “Minerva” din Bucureşti, cuprinzând de 
asemenea evocări de figuri din satul copilăriei, dar mai ales “Fragmentele” rupte din experienţa de viață de la 
Bucium-Sasa. 

Apare in biblioteca “Lumina” din Bucuresti culegerea de povestiri Prápastia. 

in nr. 5 al “Luceafárului” se publicá ráspunsul lui Agárbiceanu la ancheta revistei cu privire la poporanism, 
semnificativ pentru convingerile social-politice ale scriitorului. 

Este numit preot în satul Orlat din apropierea Sibiului, unde va rămânea până în 1916. Perioada aceasta şi cea 
care a precedat-o sunt însemnate pentru scriitor şi din punctul de vedere al lecţiilor decisive care i-au îndrumat 
paşii în creaţie. Face cunoştinţă adâncită cu Balzac, Flaubert, Zola, Dostoievski, Tolstoi, Gogol, Gorki, Andreev. 
“Până la ei pot afirma că aproape nu-mi puteam 


1913 


1914 


1915 


1916 


da seama de marea valoare a prozei literare, a povestirii mari, a romanului. Insási viaţa şi-a deschis porţi nouă pentru 
mine. începusem să pipăi imensitatea luptei vieții, nesfârşita ei bogăţie şi variaţie, culmile şi prăpăstiile ei” (Mărturisiri). 
Impresii şi imbolduri conjugate din lectura Annei Karenina şi a Doamnei Bovary îl duc la elaborarea primului său 
roman, Legea trupului, publicat în foiletonul “Luceafărului” (nr. 1-32), apărut în volum mult mai târziu, în 1926. 

Tot în “Luceafărul” apare romanul Arhanghelii (nr. 1-12, 1516, 18-24), al cărui titlu i l-a inspirat romanul Mont-Oriol al 
lui Maupassant. “Romanul acesta este însă lipsit de orice influență străină. (...) M-a îndemnat să-l scriu petrecerea de la 
Paşti, care se făcea în Bucium-Sasa, ca şi în celelalte Buciume, sate de mineri la mine de aur. Era o petrecere de proporţii 
aproape epice: ținea trei zile şi trei nopți, aproape fără întrerupere. Personagi- ile sunt aproape toate după realitate, numai 
povestirea însăşi, viața de belşug, s-a petrecut cu vreo trei-patru decenii înainte de a merge eu în Munţii Apuseni” 
(Mărturisiri). 

Romanul Arhanghelii apare şi în volum, în editura “Luceafărul” din Sibiu. 

Izbucneşte primul război mondial. De acum începând şi până după război, scriitorul înregistrează cu durere în 
foiletoanele, povestirile şi nuvelele sale drama omului simplu zdrobit de război. 

In cursul verii scrie al treilea roman, Legea minții — Povestea altei vieţi, la baza căruia stă concepţia etică creştină. 
Romanul a fost publicat abia în 1927. 

După intrarea României | p3zboi, odată cu retragerea trupelor române ce intraseră în Ardeal, Agârbiceanu cu familia se 
refugiază la Râmnicu-Vâlcea, apoi în Moldova. 

Spre sfârşitul anului se întoarce în Transilvania, întâi la Orlat, apoi la Sibiu, unde conduce ziarul “Patria”, scos de 
Consiliul dirigent. 


1918 


Pagina | 6 


1 decembrie. La Alba Iulia are loc actul solemn al Unirii Transilvaniei cu tara-mamaá. 


1919 Se stabileşte la Cluj, dedicându-se gazetăriei politice, care-l absoarbe vreme de peste un deceniu. “M-am trezit că în 
loc de schiţe şi povestiri, trebuie să scriu zilnic articole politice, ceea ce mi-a sleit inspiraţia literară aproape un 
deceniu” (Adaos la “Mărturisiri”). 


1920—1922 O parte din ceea ce va publica în aceşti ani fusese scris în vremea războiului, şi chiar înainte, ceea ce-i 
permite să scoată într-un interval relativ scurt peste zece volume de schițe, povestiri şi foiletoane: Povestiri 
(Sibiu, 1920), volum care cuprinde într-o primă versiune nuvela Păscălierul; Popa Man (Bucureşti, 1920), 
cuprinzând şi lunga nuvelă cu acest titlu, publicată anterior în “Viaţa românească” şi scrisă pe baza unei amintiri 
“din prima copilărie, amintire de vorbe ce umblau prin sat despre un preot, plecat mai de mult de la noi, răspopit” 
(Mărturisiri); Luncuşoara din Paresimi, nuvele (Bucureşti, 1920); Trásurica verde, povestiri (Bucureşti, 1921); 
Robirea sufletului, povestiri (Cluj, 1921); O zi însemnată (biblioteca “Căminul”, 1921); Chipuri de ceară 
(Bucureşti, 1921); Ceasuri de seară (Bucureşti, 1921); Zilele din urmă ale căpitanului Parvu (Bucureşti, 1921); 
Scene (Bucureşti, 1922); Spaima (Craiova, 1922) etc. 


1922 “O singură povestire mai mare, un mic roman, publicat mai întâi în revista “Cosânzeana” din Cluj [1922] sub titlul 
Piciorul de lemn, şi pe urmă scos în volum, tot în Cluj [1929], sub titlul Stana, am putut izvodi în anii de 
obositoare ziaristică” (Adaos la “Mărturisiri”). Punctul de plecare al nuvelei e o schiță, Din război, publicată în 


1915 în ziarul “Românul” din Arad. 


1925 Apare volumul Dezamăgire, conținând şi impresionantele nuvele Dura lex şi Aşa de singur!, inspirate de asemenea 
din tragedia familiilor lovite de război. 


1922—1930 Scriitorul îşi extinde colaborarea la un mare număr de reviste din întreaga ţară, publicând asiduu mai ales 
în “Adevărul 


1931 


1932 


1930 


1938 


literar şi artistic”, “Cosânzeana”, “Cele trei Criguri”, “Transilvania” (pe care o şi conduce), “Ramuri”, “Viaţa românească” 
(unde apare, în 1931, în versiune revizuită, Păscălierul) etc. 

Apare la Craiova micul “roman” Dolor. 

Apare în “Biblioteca pentru toţi” volumul de povestiri Stafia, cuprinzând şi lunga nuvelă cu acest titlu, versiunea inițială 
a nuvelei Jandarmul. 

Apare romanul Biruinta, înrudit ca factură cu Legea minţii. Apare în revista “Societatea de mâine” din Cluj “încercarea 
satirică” Răbojul lui Sf. Petre (editată în volum în 1934). 

Invitat, ca şi alţi scriitori, să vorbească în faţa studenţilor Facultăţii de litere din Bucureşti, Agârbiceanu redactează 
Marturisirile sale, publicate ulterior, în nr. 12, 1941 al “Revistei Fundațiilor”. 

1937 Prezent în continuare, cu producţii nu totdeauna semnificative, în publicaţiile literare, numele scriitorului poate fi 
întâlnit mai frecvent în revistele ardelene: “Darul vremii”, Cluj, 1930, “Societatea de mâine”, “Gând românesc” (Cluj, 
1933...), “Pagini literare” (Turda, 1935...), “Familia” (Oradea, 1935...), iar dintre celelalte, în “Adevărul literar şi artistic”. 
Apare romanul Sectarii, satiră a partidelor politice şi a “sectarismului la care ajunseseră”. “Dacă sub raport politic nu 
puteam face nimic, mă simţeam obligat să ajut societăţii să se ferească de ridicol şi de exagerările degradante în lupta 
pentru o nouă căpătuire” (Adaos la “Mărturisiri”. 

Apare în revista “Cuget cl9%Opovestirea Faraonii, o primă versiune a cunoscutei nuvele de mai târziu. 

August. Dictatul de la Viena, prin care o parte a Transilvaniei a fost ruptă din trupul țării. 

Scriitorul, refugiat la Sibiu, rămâne aici până în 1945, când se întoarce din nou la Cluj. Din bogata activitate de creaţie 
desfăşurată în această perioadă numai o mică parte a văzut lumina tiparului. 


1940 


1942 


1943 


1940— 


Editura “Cartea românească” din Bucureşti tipăreşte volumul Amintirile, esenţial pentru cunoaşterea 
împrejurărilor şi a oamenilor care au modelat în copilărie sufletul scriitorului. Sub titlul Dintr-un carnet, 
capitolele cărţii apăruseră anterior în diverse reviste. 

Apare (Editura Fundațiilor) romanul de factură autobiografică Liceean... odinioară, reconstituire a vieții de elev 
de la Blaj şi a atmosferei blăjene. 

O altă editură bucureşteană îi tipăreşte romanul în pragul vieţii, care surprinde tipuri şi moravuri din viața 
intelectualităţii ardelene după Unire. 

în aceeaşi editură se tipăreşte romanul Domnişoara Ana, cu preocupări asemănătoare. 

în revista “Convorbiri literare”, în mai multe numere din 1941, 1942 şi 1943, se publică romanul Vâltoarea, 
imagine a moravurilor electorale. Romanul apare şi în volum, la Sibiu, în 1944. 

1945 “Tot la Sibiu, în 1940—1945, dându-mi seama că nu voi mai avea atâta timp liber, am scris şi trei volume de 
Vremuri şi oameni, în legătură cu primul război mondial, — sub formă de povestire, Acasă, Pe drumuri şi Lume 
nouă. În tipar n-a apărut decât acesta din urmă (1943). Celelalte au fost oprite de cenzura antonescianá” (Adaos la 
“Mărtirisiri”). 

Dintre volumele ggitate, scrise în această perioadă, autorul menţionează în acelaşi Adaos la “Mărturisiri” 
romanele Frământări, Prăbuşirea şi Prăpastia (acesta din urmă publicat în “Revista Fundațiilor”), cu subiecte din 
viaţa intelectualitátii ardelene în deceniile de după Unire, şi romanul Sfântul, “o reprivire satirică generală peste 
diferitele pături sociale în cele două decenii”, “pe care n-o socotesc reuşită”. 

Tot din această perioadă datează şi narațiunea Valurile, vânturile... — “Povestire din primii ani de după Unire” 
— şi Strigoiul, roman evocând obiceiuri şi credinţe proprii satului ardelean la sfârşitul secolului trecut. 
Fragmente din unele scrieri rămase în manuscris (Valurile, vânturile..., Frământări, Prăbuşirea, Strigoiul) au 
apărut în cursul anilor 1957 şi 1962 în revistele “Steaua”, “Gazeta literară” şi “Tribuna”, cu prilejul sărbătoririi 
scriitorului la împlinirea a 75 de ani şi, respectiv, 80 de ani de viaţă. 


1954 Apare în “Biblioteca pentru toţi” prima culegere de reeditări din schiţele şi povestirile lui Agârbiceanu. In anii 


1956 
1957 


următori asemenea culegeri sunt tot mai frecvente. 
Apare la Editura Tineretului volumul Din copilărie, cuprinzând evocări scrise după 1950. 
Apare, la aceeaşi editură, volumul Din munţi şi din câmpii, imagini din lumea vieţuitoarelor. 


1959 Aceeaşi editură tipăreşte, cu o prefață de Ion Brad, volumul File din cartea naturii, tablouri din lumea satului şi a 


1961 


1962 


1963 
1936 


copilăriei. 

Apare la Editura pentru literatură volumul de nuvele Faraonii, cuprinzând cele patru mari nuvele ale 
scriitorului: Faraonii, Popa Man, Jandarmul şi Păscălierul. 

Scriitorul este sărbătorit cu prilejul împlinirii vârstei de 80 de ani. Revistele marchează evenimentul, iar unele, 
ca “Steaua” şi “Tribuna”, îi închină numere omagiale. Remarcabil prin ţinută mai ales nr. 9 al revistei “Steaua”, 
care cuprinde şi un util indice bibliografic al operei literare a scriitorului, precum şi Adaos la “Mărturisiri”. 

Incepe publicarea seriei de Opere, sub directa supraveghere a scriitorului, din care au apărut până în prezent 
patru volume de “schiţe şi povestiri”. Studiul introductiv, aşezat în fruntea volumului I, e semnat de Mircea 
Zaciu; revizuit şi îmbogăţit, textul acesta devine monografia din 1964 Ion Agârbiceanu, tipărită de Editura pentru 
literatură. 

Scriitorul încetează din viaţă, la Cluj, în ziua de 28 mai, în vârstă de 81 de ani. 


1910 
8 


Din volumul “FILE DIN CARTEA NATURII” 


CIOCÂRLIA 


Zăpada, subtiatá mereu către sfârşitul lui februarie, la începutul lui martie se topi de tot sub 
adierile vântului de la miazăzi. Pe costişele unde bătea soarele, iarba se grăbi să-şi arate acele verzi şi 
fragede. Fierarii satului nu mai răzbeau cu ascuţitul fiarelor de plug. Prin curţi, prin grădini, pe 
lângă girezile de paie gáinile cotcorozeau răsunător ca şi când le-ar fi zburătărit cineva. Cocoşii 
trámbitau a fală de pe garduri. Purceii mici, ca nişte şobolani, guitau prin curţi, alergând după 
mamele lor, care nu i-au lăsat să sugă de ajuns, grábindu- se sá râme în telina dezghetatá din grădini. 
Pe drumuri, după dezghet, tina se strânse, şi se vedeau cărări bátucite. 


Pagina | 9 


O săptămână de primăvară învie lumea. Dar iarna înveninată rău se hotári sá se întoarcă, 
părându-i că prea curând a plecat. 

Şi într-o seară dădu drumul vânturilor de la miazănoapte şi dimineaţa era alb cât bătea ochiul. Nu 
mai ningea, dar văzduhul era sur şi greu, coborât pe umerii dealurilor din jurul satului, şi vântul, deşi 
se mai potolise, tăia ca briciul. 

Cotcorozitul găinilor incetá, purceluşii cei várgati cu dungi negre se grămădiră iarăşi în paiele din 
cotete, mámárutele — vacile Domnului — care începuseră să se ivească în tárána de sub streaşina 
gardului, unde bătea soarele, se făcură nevăzute. 

Numai oamenii nu se înspăimântară de toanele iernii. Ei începură să iasă cu plugurile pe cobile, 
cu sarcinile de fân legate deasupra. 

Pământul nu inghetase, iar stratul de zăpadă era subţire de tot. Dacă nu mai ninge până la 
amiază se poate şi topi, mai cu seamă în locurile de fetie, cum erau cele ce trebuiau semănate anul 
acesta cu orz şi cu ovăz. 

La început mai puţine, apoi, după ce se ascunse zăpada, tot mai multe pluguri brăzdau pământul 
în locurile de arătură. Vremea mirosea încă mereu a iarnă, văzduhul părea imbácsit cu praf fin de 
cenuşă. Oamenii purtau căciuli şi clicine peste pieptare, pogănicii — băieţii care mânau vitele pe 
brazdă — aveau buzele crăpate şi mâinile îngroşate, roşii ca racul, dar tot aveau inimă să pocnească 
din bici şi să strige vitelor pe nume. 

Vântul părea că nu mai bate, nu mai mişca nici o buruiană uscată, dar era încă viu şi ardea obrajii 
tineri, ca o flacără nevăzut de subţire. 

Câteva zile soarele nu se arătă din bolta sură şi neclintită. în lumea aceea mohorâtă, nu-i venea 
nici unui fecior de la coarnele plugului să cânte; întinderile — lanurile, luncile, dealurile — păreau, nu 
ştiu cum, ca de fier. Parcă toate răsuflau încă a iarnă. 

Seara, când se întorceau plugarii în sat, vorbeau pe drum: 

— Blestemată vreme! 

— O mai fi asta primăvară! 

— Ne-a zăpăcit săptămâna cea caldă. Poate am ieşit şi noi prea devreme cu plugul. 

— Dg’ de unde! Ca în toţi anii, nu mai în grabă. 

— N-am apucat să ar de primăveri fără să aud ciocârlia. 

— Vom auzi-o, n-avea grijă! Să se ivească numai soarele. Ea ce aşteaptă? 

Pogănicii, când intră în căldura din casă, cu degetele cârlig, cu buzele crăpate, cu obrajii arşi de 
foc, au lacrimi în gene, de care ei nu ştiu nimic, ci încep să spună cu glas tare, aproape zbierând, cât 
de mult au arat azi. 

O vreme a stat încordată lupta între iarnă şi primăvară — câteva zile. Poate deasupra văzduhului 
de cenuşă s-au tăiat în săbii, pentru că într-o bună dimineaţă sabia primăverii a despicat plumbul de 
sus, şi vânt cald de la miazăzi, cu mireasmá de verdeață a umplut lumea, fugărind norii cei 
incremeniti parcă într-unul singur. 

Soarele s-a ivit strălucitor de prospeţime, de tinereţe şi se înălța biruitor în seninătatea cerului. 

Un báietas, care se grăbi să iasă cu oile la păscut, ciuli deodată urechile, se rezemă în bâtă, îşi 
răsturnă pe spate capul înfundat în căciulă, desluşi mai întâi cântecul mărunt ciripitor, apoi văzu şi 
rotirea ce se înălța în văzduh, drept în sus, şi care părea că ea cântă, şi un zâmbet larg îi inundă 
întreaga faţă. 

— Ciocârlia! strigă el nemaiputând de bucurie. 

— Ciocârlia! Ig’ ascultați şi uitati-vá în soare! Cântă ciocârlia! 

Privi împrejur; nu era nimeni în apropiere care să-l audă. Cunostea zborul şi cântecul ciocárliei 
încă din primăvara trecută. 

Când înțelese că nu-i nimeni în apropiere să-i spyná vestea cea mare, lăsă oile în luncă şi alergă la 
cel mai apropiat plug: 

— Bădiţă, auzita-i ciocárlia? Eu am auzit-o şi am văzut-o! 

Omul cunoştea báietasul. 

— Unde, măi lonaş? 

— Acolo unde-s oile mele. 

— Nu mai spune! 

Plugarul ara cu boii, fără pogănici. Opri boii. 

— N-am văzut-o când s-a ridicat în aer, ci am auzit numai cum ciripeşte ceva mărunt deasupra 
mea. 

— Tu cunoşti cântecul ciocârliei? 

— Cum să nu-l cunosc! Şi m-am uitat la cercurile pe care se înălța spre soare, până s-a pierdut în 
cer. 

— Dacă-i aşa, a sosit de-acum şi primăvara, măi băiete. Era chiar vremea. 


Pagina | 10 


Până să-şi răsucească omul o ţigară, din împrejurimi se mai ináltará câteva ciocárlii în văzduh. 

— Auzi? Auzitu-le-ai? Uite-o pe una! Uite încă una! Ba-s trei! Ba-s patru! Vezi-le, bádita? 

lonas nu mai ştia după care să privească. îşi întorcea capul mereu de la una la alta. 

— Tine-te numai după una, băiete, dacă vrei să o vezi până o înghite văzduhul. Altfel le pierzi pe 
toate şi rămâi numai cu cântecul. 

Se mai oprirá şi alți plugari, şi capete rásturnate pe spate, de oameni mari şi de pogánici, scrutau 
înălțimile. Câţiva băieţaşi de pe lângă pluguri îşi smulserá cáciulile şi le zvârliră în văzduh. 

— A venit ciocârlia! 

— Cântă ciocârlia! 

— De acum primăvara rămâne! 

Liniştea a stăpânit şi până acum peste hotar, dar după ce au început să cânte ciocârliile, părea şi 
mai adâncă. Din înălțimi pátrundea clar şi mărunt ciripitul, tot mai imaterial, cu cât se ináltau în cer 
păsăruicile cele sure. 

De la o vreme cele fulgerate de lumină şi de înălțimi cădeau ca gloanţe unde şi unde, pe pajiştea 
rar înverzită sau pe arături. 

Plugurile începură să umble iar. 

lonas se întoarse la oile lui, care aveau miei mărişori, pe care soarele totuşi încă nu răzbea să-i 
încălzească, şi umblau strâmb şi zgribuliti după mamele lor, încercând să sugă. 

îşi adună turmulita şi o mână într-o parte a luncii, unde mai erau şi alţi copii cu oile cu miei. Unii 
erau copii de şcoală, mai mari ca lonas. 

— Aţi auzit? Aţi văzut? 

— Ciocârliile? 

— D-apoi ce! 

— Si acum sunt vreo cinci în văzduh. Nu se mai aud şi nu se mai văd. Poate sá le mai vedem când 
pică. 

— De unde să pice? 

— Din cer, vezi bine! 

— Zboară până-n cer? 

— Tu nu ai văzut? 

— Uite, una a căzut! 

— Unde? 

— Colo! Da’ nu se vede! 

— Cum să se vadă, că-i o pasăre mică! 

— Nu-i aşa de mică, zise lonaş. Eu le-am văzut de-aproape astă-iarnă la noi în şură, în jurul 
girezii de paie. Şi ciocârlie şi ciocárlan! Cel cu mot! 

Un băiat din clasa a III-a, vecin cu lonas, zise: 

— Le-am văzut şi eu astă-iarnă. Dar nu acelea-s ciocârliile care cântă. 

— Cum nu? Nu-s ciocârlii? 

— Aşa le zicem şi lor, dar ele nu cântă în aer. Acestea care se înalță în văzduh şi cântă sunt mai 
mici şi-s păsări călătoare. Nu rămân iarna la noi, ci se duc în ţările calde. 

Nici lonas, nici alți copii de seama lui nu voiau să creadă. Ciocârlia e munai una: cea care vine 
iarna prin ográzi şi pe drumuri, şi cea care cântă primăvara. 

— Nu, sunt două feluri de ciocârlii, întări şcolarul. Aşa ne-a învăţat domnul învățător, aşa e scris 
şi în carte. Ba ne-a arătat şi chipurile lor pe nişte tabele. Cántáretele sunt mai mici şi nu-s motate. 
Sunt păsări călătoare şi numai primăvara se întorc iar la noi. 

Ciobănaşii rámaserá nedumeriti. Nici unul nu ştiuse că sunt două feluri de ciocárlii. 

în vremea cât ei vorbeau se mai înălţară încă mulie ciocârlii, oprindu-le vorbele şi poruncindu-le să 
le urmărească şi să le asculte. 

Pe nesimţite se amestecă între ei şi un fecioraş de vreo paisprezece ani care păzea oile primarului. 
Era un fel de slu- gulitá la primar, şi-l chema Vasilică. îl cunoşteau toţi copiii care erau aici cu oile. 

Vasilică era orfan şi nu umblase la şcoală, nu ştia carte, îl crescură nişte rudenii îndepărtate până 
la vârsta de şapte ani, apoi îl dădură la stăpân. Erau în sat încă multi copii săraci, care gustará din 
vreme pâinea amară a străinului şi care nu putură învăţa carte. 

După ce-i ascultă ciorovăindu-se asupra celor două soiuri de ciocârlii, Vasilică zise: 

— Nu ştiu dacă-s mai multe feluri de ciocârlii, dar asta nici nu are însemnătate. Cântă una ori 
cântă alta, e tot atât. Dar care ştie dintre voi pentru ce ciocârlia e singura pasăre cântătoare care nu 
se aşează pe o ramură să cânte, sau de pe pământ, din grâne ca pitpalaca, ci cântă numai în văzduh, 
înălțându-se spre soare? Asta v-a spus-o dascălu' la şcoală? Aşa-i că nu v-a spus? Sá vă spun eu, văd 
că nici unul nu ştie. 

Erau de toţi vreo opt copii, trei care umblau la şcoală, ceilalţi nu ajunseseră încă la vârsta cerută. 


Pagina 11 


Vasilică ştia multe poveşti şi le mai spuse şi altă dată. După ce îşi aruncará ochii după oitele lor, 
se adunară în jurul lui Vasilică, iar el, dregându-şi glasul şi săltându-si gluga în spate, începu: 

“A fost odată un împărat şi o împărăteasă, puternici şi bogaţi, şi aveau un palat de aur pe care-l 
aprindea în fiecare zi senină soarele, încât de departe părea că a mai răsărit un soare şi pe pământ. 
Nu aveau la sufletul lor decât o fată, dar ce mai fată, ruptă din soare, nu alta! 

Pe vremea aceea erau zmei pe pământ care vrăjeau fetele frumoase de împărați şi le duceau pe 
caii lor inaripati prin văzduh, pe tărâmul celălalt. 

După ce crescu fata, împăratul o încuie în rândul de sus al palatului, unde erau uşi de fier, şi la 
fiecare uşă paznici cu arma la picior. Tot rândul de sus era al ei, unde trăia şi se juca cu prietene şi 
servitoare şi avea toate bunátátile la masă. Avea şi jucării frumoase. Nu-i fu urât în anii cei dintâi ai 
zăvorârii ei. 

Spre răsărit şi miazăzi, palatul, la rândul de sus, avea un singur geam de aur subţire, prin care se 
vedea soarele de dimineaţă până seara, dar nu te orbea cu lumina lui, aşa că fata de împărat putea 
să-l privească mereu. 

Dar la început Lia — căci Lia o chema pe fata împăratului 
— nu-i prea avea grija soarelui, ci se juca cu prietenele sale. 

După trecerea anilor însă fata se juca tot mai puţin şi rămânea adeseori pe gânduri. Era acum 
fată mare. 

— Nu-ţi mai place jocul? o întrebară prietenele. 

— Ba-mi place. 

— Nu-ti mai place de noi? 

— Si de voi îmi place. 

— Să iscodim jocuri noi, poate ti s-a urât de cele vechi. 

— Nu mi s-a urât! 

— Păi, dacă-i aşa, cum poţi tăcea cu ceasurile şi nu te uiţi la noi? 

— Nu tac! 

— Dar ce faci? 

— Vorbesc! 

— Nu auzim nimic! 

— Vorbesc fără cuvinte. 

— Cu cine? 

— Ştiu eu? Poate cu inima mea. 

Când auzi doica fetei — căci şi ea era cu Lia — vorba din urmă, aţă la împărăteasa s-a dus. 

— A venit vremea, stăpână! 

— De bună seamă? 

— A venit. Domnița nu se mai joacă şi-i mereu tăcută şi gânditoare. 

— îi voi spune împăratului să dea sfoară-n ţară şi să vină petitorii. 

împăratul se bucură lucru mare; de când aştepta el vestea asta. Cobora spre bătrâneţe şi-i trebuia 
un ginere care să-l ajute la împărăție. Apoi, dacă se mărita fata, scăpa şi el de grija şi teama lui de zi 
şi noapte: zmeii nu mai aveau putere să i-o răpească! 

Se pornirá crainicii să strige vestea cea mare şi în ţară şi în împărăţiile vecine. 

în vremea asta, prietenele Liei auziră că fata începe să cânte, ea singură, abia şoptit, un cântec 
care le făcea să tremure şi inimile lor, şi se mirau că fata de împărat nu se mai depărtează de geamul 
prin care soarele privea în palat. 

Se uita la soare şi cânta. Uneori glasul i se ridica şi prietenele simțeau o dulceaţă nemaigustată, 
care le îmbolnăvea şi le făcea visătoare. 

Trecură săptămâni şi luni, petitori din lumea întreagă începură să curgă la palat: fii de împărați, 
în scumpeturi îmbrăcaţi, pe cai negri încălecaţi, de război înarmaţi; crai voinici şi tinerei, toţi înalţi şi 
subtirei, se lipesc ochii de ei, si multi feciori de plugari şi de gazde păcurari, parcă-s nişte ghinerari de 
cei mai mari. Toţi prin curte caii-şi poartă şi-n vârtej se-nvârt în roată, străluceşte curtea toată de 
lucirea armelor, de sclipirea hainelor, mirarea boierilor, topirea cucoanelor. 

Toţi boierii mari şi mici se adunará la palat să vadă pe cine-şi va alege fata împăratului; ei de soţ 
şi lor de crai. 

împăratul hotărâse ca Lia să se uite din fereastră în curte, cu un măr de aur în mână, şi de care-i 
va plăcea, să-l lovească cu mărul. 

Dar fata privea cu ochii impáienjeniti în curte, nu izbi pe nici unul cu mărul, ci fugi în grabă la 
rândul de sus şi rămase stană înaintea geamului de aur subţire, prin care privea soarele. Nu peste 
mult timp se auzi iar cântecul ei abia înfiripat, dar aşa de dulce şi de duios, încât prietenele ei 
începură să suspine, iar doica ei a plânge. 

împăratul mai făcu proba zile în şir. Veniseră atâţia petitori, încât curtea se umplu de zece ori, tot 


Pagina 12 


voinici care mai de care. 

Dar fata nu alese pe nici unul de soţ şi se grăbea mereu la geamul de aur prin care privea soarele. 

împăratul şi împărăteasa se îmbolnăviră de întristare. Ce să fie cu fata lor? A pătruns cineva în 
locuinţa ei? 

Paznicii răspunseră: 

— Unde ne stau picioarele să ne stea capetele, dacă om pământean va fi intrat în iatacurile ei. 

Prietenele şi servitoarele se jurară: 

— Să-mpletim cosite albe, dacă a pătruns aici şi numai umbră de om! 

Doica plângea cutremurându-se toată: 

— Nimeni n-a intrat aici decât soarele prin geamul cel de aur subţire. 

Chemară un vraci bătrân, care, ridicându-şi sprâncenele cu cârja şi privind-o pe Lia, oftă şi zise: 

— Aş bănui că s-a îndrăgostit de soare. 

— De soare! suspinară împăratul şi împărăteasa. Ai îmbătrânit şi dumneata degeaba, moşule! 

Vraciul îşi trase cârja, sprâncenele-i căzură iar pe ochi şi porni la drumul pe care venise. Când 
veni din peştera lui de munte tot mai văzu puţină lumină şi pipáind cu cârja tinu drumul singur. 
Acum însă se împiedica la tot pasul, se izbea de lucrurile din palat şi nu mai ştia încotro să apuce. 

— Dati-mi o călăuză sá mă ducă acasă, zise el împăratului. 

— încoace ai venit singur. 

— Da, mai vedeam ceva. Acum nu mai văd nimic. M-a orbit fata voastră. 

— Spui prăpăstii! 

— Nu, spun adevărul. Fata voastră e acum ca ruptă din soare. Voi n-aţi văzut? 

— Totdeauna a fost frumoasă! 

— Frumoasă ca acum? Să ia vederile omului? Să orbească de tot pe un moşneag? 

împăratul ináltá din umeri, ca şi când ar zice că nu-şi prinde mintea cu un bătrân, şi-i dădu 
călăuza cerută. 

„„„Trecu primăvara şi vara, şi începu toamna. începu, dar ziua în loc să scadă, creştea mereu, şi 
căldura verii se intetea. Soarele rásárea la vremea lui, dar apunea tot mai târziu. 

După o vreme lumea rămase încremenită. Ce să fie asta? Cum s-a schimbat rânduiala firii? Nu 
mai vine toamna? Nu va mai fi iarnă? Şi căldura care creştea mereu, odată cu ziua! Muncitorii lucrau 
să se spetească; nu puteau lăsa lucrul până nu apunea soarele! Dar soarele apunea tot mai târziu. 

Oamenilor le venea nebunia, se usca tot ce mai era verde pe hotar. Muncitorii cădeau de osteneală 
prea multă, iar stăpânii nu-i scoteau din brazdă până nu apunea soarele. Nici pe ei, nici vitele de jug. 
Ajunseseră numai oasele şi pielea. Vai de zilele lor! 

Popii se apucaseră de slujbe, clopotele nu mai încetau. Cu ziua de cap, cititorii în stele nu se mai 
mişcau din palatele împăraţilor, să cerceteze şi să spună ce minune va mai fi şi asta. 

Numai fata împăratului, Lia, se făcea din zi în zi mai frumoasă şi cânta mai minunat privind, prin 
geamul subţire de aur, soarele. 

Zarva din lume crescu mereu şi ajunse până la palatul soarelui, unde muma lui de mult se minuna 
şi-l întreba în toată seara de ce întârzie să vină la culcare, din zi în zi mai mult. 

Dar soarele nu-i răspunse nimic, şi bătrâna vedea că el adoarme mai greu, cu fiecare seară. 

Când văzu că de la el nu poate afla nimic, iar zbuciumul muritorilor se înălţă până la ea, se hotărî 
să pornească pe urmele lui să vadă ce-i cu minunea asta. 

îmbrăcată în neguri dese, într-o dimineaţă porni tiptil în urma soarelui, merse tot după el şi nu 
descoperi nici o piedică în drumul lui până ce ajunse la palatul de aur al împăratului. Acolo soarele se 
opri privind prin geamul cel subţire de aur. Se opri şi bătrâna şi văzu prin geam pe fata împăratului, 
pe Lia, cum se schimbă la faţă, cum se luminează, şi o auzi cum începe să cânte. 

Când o văzu şi o auzi, muma soarelui tresări şi se cutremură, ca şi când ar fi intrat în ea toată 
tinereţea şi frumuseţea fetei de împărat. Aşa frulfoasá numai ea, muma soarelui, mai fusese la 
vremea ei: nu-i mirare că se oprise fiul ei să vadă minunea! Dar soarele nu se grăbi să plece mai 
departe, părea că-şi uitase de drumul lui. îşi uită şi bătrâna o vreme pentru ce era aici, tot privind la 
Lia şi sorbindu-i cântecul. 

Când îşi veni în fire, soarele era tot nemiscat, dar zarva şi plângerea lumii se înălța până la ea și- 
şi aduse aminte de ce pornise pe urmele soarelui. 

— Adică asta este! suspină bătrâna. Aici întârzie! Dacă n-ar fi lumea şi gemetele ei, n-aş zice 
nimic! Frumoasă fată, ca ruptă din soare. Sărmana fată! N-am ce-ţi face, rânduiala firii nu se poate 
surpa, că se prăpădeşte lumea! 

Şi, ciuruindu-i lacrimile din ochi, muma soarelui şopti o vrajă şi schimbă pe fata împăratului în 
păsăruica asta ce-i zice ciocárlie, şi o meni să se înalțe în văzduh în toată primăvara, drept spre soare, 
jucând în cercuri tot mai mici şi cântându-şi cântecul, dar sá nu poată ajunge niciodată până la el, sá 
strice crugul lumii şi să se răstoarne rânduiala firii. 

Un colţ din geamul subţire de aur se topi şi prin deschizătură tásni păsăruica cenuşie, iar soarele 


Pagina | 13 


porni grábit pe drumul lui cátre asfintit. 
Şi pe dată se puse pe lume toamnă târzie cu ploi dese şi vânturi reci, şi lumea scăpă de prăpăd...” 
Vasilică trebui să-şi curme mai de multe ori firul povestirii, ciobănaşii dădeau buzna să-şi adune 
oile care se rázletiserá şi se întorceau cu sufletul la gură să audă mai departe. După ce isprăvi, 
Vasilică întrebă pe şcolari: 
— Povestea asta v-a spus-o dascălul? 
Copiii clátinará cu tristeţe din cap că nu. 
— Dacă-i asa, nu v-a spus nici cântecul ciocârliei. 
— Nu ni l-a spus. 
— Să vi-l spun tot eu, şi dacă puteţi să-l învăţaţi şi voi. Vi-l spun de mai multe ori. Vine aşa: 
Lie, Lie, 
Ciocârlie, 
Primăverii Eşti solie, 
Cerurilor bucurie, 
Plugarilor veselie, 
Lumii-ntregi 
Minunátie! 
Tot rotind, 
Mărunt cântând, 
De pe lunci, 
De pe ogoare, 
Urci în soare; 
Ametesti de ináltare, 
De lumina Cea prea tare, 
Fulgerată, 
Săgetată, 
Cazi prin vânt 
Vâjâind, 
lar pe pământ: 
Bulgăraş 
Cât pumnul meu 
Aldui-te-ar Dumnezeu! 


— Nu-i greu cântecul ciocârliei, nu-i aşa, măi copii? Vi l-oi spune eu de mai multe ori să-l învăţaţi 
şi voi, şi când veţi vedea ciocârlii înălțându-se în senin să li-l spuneţi lor, că le place! 

Vasilică tăcu, îşi săltă gluga între umeri şi porni îngrijorat după oile pe care le păştea şi care 
ajunseră departe, risipite. Doamne fereşte să nu se piardă vreuna! N-ar mai putea să dea ochii cu 
stăpânul cel rău! Ar trebui să ia lumea în cap! 

Se apropia amiaza şi ciocârliile se ináltau acum mai rar în văzduh. Era un senin înalt şi soarele 
încălzea binişor. 

Mieii mai mari se înviorară şi căutau margini la pâraie, începând să joace. Dar cei mai mici erau 
tot zgribuliti şi se purtau strâmb printre ei, încercând mereu să sugă. 

Mieii mărişori îşi scuturau în joc clopoteii de acioaie, iar oile behăiau din când în când după ei. 

Ciobănaşii îmbucară câte ceva din tráistutele lor vărgate cu roşu. Abia într-un târziu începură sá 
prindă limbă şi să încerce a spune cântecul ciocârliei. Până îl vor învăţa bine, mai trebuia. 

Unul dintre şcolari zise: 

— Mâine îmi aduc caiet şi creion şi-l rog pe Vasilică să mi-l spună rar, să-l pot scrie. Pe urmă îl 
învăţăm cu toţii mai uşor. 13 

— Da' dacă-l învăţăm şi-l vom spune, oare ne va auzi ciocârlia? întreabă cel mai mic dintre ei, 
abia cât genunchele. 

— Vezi bine că ne-aude, răspunse altul mai mărişor. N-ai auzit ce-a zis Vasilică? Apoi el toate le 


ştie! z, 
LA COASĂ 


Dis-de-dimineatá pe uliţa care duce către luncile satului trec bărbaţi, feciori şi, mai rar, copilandri, 
cu coasele în spate. în traista de pânză de pe umăr îşi duc merinde pe-o zi, teocul, cutea, nicovala, 
ciocanul, uneltele de lipsă pentru a bate coasele, când li se îngroaşe limba şi cutea nu mai ascute. 
Cosaşii le bat de trei ori pe zi, dimineaţa, la amiază şi la ojină, dar când cosesc în iarba cotoroasă ori 
prea bătrână, tăişul coaselor se toceşte mai repede şi trăbă să le bată mai de multe ori. 

Au plecat aproape cu noaptea-n cap pentru a avea vreme să bată acolo în lunci şi coasele, şi să se 
apuce de lucru pe răcoare, până-i iarba încă plină de rouă. 


Pagina 14 


Roua cade din belşug; până înainte cu vreo trei zile a fost vreme ploioasă, acum s-a inseninat, 
peste zi sunt călduri mari, dar nopţile sunt răcoroase. 

Merg cosaşi singuratici, ori câte doi, câte patru, sau în pâlcuri, şi uliţa răsună de vorbele lor pline 
de sănătate, limpezi şi tari, care trec uşor prin aerul proaspăt. Uneori dintr- un pâlc izvorăsc râsete, şi 
câte unul se izbeşte cu palma peste ițarii de pânză albă. 

Cei care merg în grupuri au să cosească împreună şi fac, de pe drum, prinsori de întrecere, 
glumind asupra hărniciei unuia sau altuia, sau lăudându-se cât e de meşter cutare la coasă. 

— La coasă nu-i destul să fii în putere, e nevoie şi de meşteşug. Să ştii cum să aduci toporiştea din 
braţele amândouă, să nu iei brazda prea lată, nici să te pleci prea tare, nici să rămâi aproape în 
picioare. Şi, mai cu seamă, să nu te grăbeşti, ci să ţii acelaşi pas, — vorbeşte un ţăran ştirb de- un 
dinte din faţă, lat în spate, vânjos în picioare şi în braţe. 

— îi spui popii căzanie, zise altul, toate le ştim şi noi ca şi tine, Stirbule. Dar lucrul de căpetenie l- 
ai uitat. 

— Ce-am uitat? Să ascuti coasa? 

— Asta nu mai trăbă spus. 

— S-o baţi? 

— Nici asta. Da' ai uitat legea de temelie a cosaşului: o gură bună de rachiu dimineaţa, la amiază, 
la ojină şi seara. Da’ să fie rachiu, nu apă chioară, cum am băut la Istrate! 

— La mine, mă prăpăditule? Păi rachiu ca la mine nu s-a pomenit! 

Mai multi din grup începură să râdă. 

— Ţi-a ieşit un sfânt din gură, zice cel numit Stirbul. Tot satul îi spunea aşa, deşi îl chema Nicula 
Ivan, şi nu-i lipsea decât un dinte, de sus, dinainte. Dar acesta îi lipsea încă dintre dinții de lapte si 
niciodată nu i-a crescut acolo unul. Era o strungáreatá mare, şi încă de copil toată lumea îi zicea 
Stirbul. 

— Da, adause el, drept ai vorbit! Rachiu ca la tine, la nime! îl tii în butea cu varză. 

Toti ştiam cum lungeste omul spirtul cu apă. 

înaintând pe calea pieloasă spre lunci asa, şi-ntr-alte chipuri, se ciorovăiau cei din grupuri. Se 
cunoşteau cu toţii, şi nu de azi! De câte ori au mai cosit ei împreună! 

Drumul începu să urce uşor după ce ieşiră din sat. încă nu răsărise soarele şi văzduhul senin era 
curat ca lacrima. Rar era fulgerat la zborul rândunicilor. 

De pe culmea domoalá pe care au ajuns se vedeau luncile. Unele delnite erau cosite şi le várgau 
brazde verzi, groase. Dar cele mai multe erau grele de iarbă mare şi deasă. 

Adia dinspre ele o boare subţire şi aducea mireasmá de verdeață crudă ca un aer răcoritor. 

Cosaşii se împrăştiară fiecare pe la delnitele lor, şi nu peste mult deasupra luncilor începu o ploaie 
măruntă de sunete, care se ridica din iarbă, nu cădea din văzduh. Zeci de ciocănele băteau pe nicovale 
limbile de oţel ale coaselor. Din bătăile ritmice se înfiripa un cântec rece, răsunător, care pătrundea 
până departe. 

Unii cosaşi isprăviră şi, ridicându-se din iarbă, îşi umplură teocurile cu apă, le incinserá cu sfoară 
în jurul mijlocului şi, luând cutea udată în teoc, începură să ascută coasele. 

în clipa asta se ivi şi soarele de după măgura de la răsărit şi străluci în toate limbile de oţel pe 
care le ascuteau cosaşii. Ca săbii şi sulițe de lumină fulgerau în toate părțile deasupra luncilor, şi 
cântecul nou al ascutitului cu cutea coplesea pe cel ce se infiripa din bătutul ciocănelelor pe nicovale. 

în lumina soarelui se aprinseră deodată roiul picurilor de rouă din iarbă şi culorile florilor 
sălbatice care impestritau luncile. Ochiul boului — romanita mare — cu nasturele de aur în mijloc, cu 
petalele albe împrejur; garoafa sălbatică, cu tulpina înaltă, cu floarea roşie puţin învoaltă; sânziene 
galbene şi albe cu ciorchinele lor de floricele gingaşe; iarbă înspicată, mirositoare, toate îşi arătară 
podoaba în lumina cea tânără. 14 

Cât bătea ochiul se întindea marea de verdeață a luncilor. Mireasma tare, sălbatică a zecilor de 
ierburi şi flori felurite, ametea uşor, ca o băutură nevăzută, pe cosaşii care se înşiruiră în lunci, şi 
începură să se legene, aplecati, în urma coaselor. Ele fâşiau şi şuierau în peretele înalt de iarbă, 
clădind la stânga brazde groase de verdeață. Iarba se culca împăcată cu soarta, ştiind că i-a venit 
vremea să lase locul otăvii. 

în urma cosaşilor, prin tunsătura până aproape de pământ, se cunoşteau urmele dese, una după 
alta, ca nişte cărărui, lăsate de opincile oamenilor. Pământul, după ploile multe, era încă reavăn, 
numai bun să odrăslească otava. 

Cosaşii erau numai in cămăşile albe şi lungi, incinsi cu sfoara teocurilor, în itari strámti de pânză, 
unii cu capul gol, alţii cu mici pălării ca nişte cuiburi de ciori. 

Din brazdele de iarbă, din miriştea verde rămasă în urmă, pătrundea în văzduh, se împânzea 
deasupra luncilor un aer nou amărâu, cu un miros abia nuantat de sânge. 

Tot mai multe brazde la distante egale se înlineau de-a lungul delnitelor, şi cosaşii, intraţi cu 


Pagina 15 


temei în muncă, când se întorceau din capătul brazdei, cu coasele în spate, la capătul celălalt, sá 
înceapă o brazdă nouă, intrau mai mulţi în aceeaşi luncă. 

în lunca unde cosea şi Ştirbu îşi aduseră aminte de unv’ Precupas, care era schiop rău şi se fărâma 
tot în urma coasei. Vreo doi-trei se opriră şi începură să arate cum cosea Precupaş. 

— Noroc că-şi alegea totdeauna câte-o şiringă şi cosea singur. Altfel ori ne-ar fi tăiat el, ori l-am fi 
tăiat noi. 

— Da' v-aduceti aminte cum cosea a Morăresii? Să-l fi tăiat şi nu putea cosi decât în graba cea 
mai mare, aşa că la jumătatea brazdei scotea limba. 

— Parcă Ionuţ al nostru nu-i seamănă? 

— Eu, mă? 

— D-apoi cine. Nu vezi că te pui mereu în fruntea șirului, ca să poţi alerga? 

— Eu, mă? 

— D-apoi ştiu că nu eu! De câte ori te opreşti tu până ajungem noi? Nu poţi cosi şi tu ca oamenii? 

— Să cosesc ca tine? Să-i fie tot frică celui ce vine după tine că-ţi atinge călcâiele? 

în delnitele în care lucrau mai multi, cum se înşirau la întâia brazdă, aşa rămâneau până seara. 
Se obişnuiau unul cu felul de-a cosi al celuilalt, şi avântau coasa fără frică. 

Totuşi vorbă şi poveste era puţină până la odihna de amiezi şi de ojină. 

Cu cât se înălța soarele şi creştea căldura, sudorile curgeau tot mai din belşug pe feţele oamenilor. 
Şi nu numai pe feţe: cămăşile se pătau în spate. Munca era grea. Iarba mare şi grea nu se lăsa uşor 
culcată în brazde. Cosaşii se opreau tot mai des să-şi ascutá oţelul ucigas, şi pentru că tăişul se tocea 
mai repede, şi pentru osteneala muncitorilor. Peste lunci ploua tot mai des, din toate părţile, cântecul 
prelung răsunător al ascutitului. 

în mai multe delnite lucrau si fecioraşi care au ieşit întâia oară la coasă. De cele mai multe ori nu 
erau singuri, ci cu tatăl lor, ori cu alt bărbat. Singuri au făcut destule încercări prin grădina lor, şi se 
credeau destoinici să intre în rândul cosaşilor. Dar greutatea cea mare a cositului abia acum o 
simțeau, când trebuiau să ţină rând cu alţii. Ei se osteneau mai în grabă, ei nu mai răzbeau să-şi 
şteargă sudoarea cu mânecile largi ale cămăşii, ei se opreau mai des să-şi ascută coasele. De aceea, 
când lucra cu oameni mari, începătorul era aşezat mereu la sfârşitul şirului, şi adeseori răsturna 
numai o brazdă până ce ceilalţi coseau două. 

Cosasil bătrâni îl îmbărbătau mereu: 

— Numai încet şi cu socoteală! Nu te grăbi. 

— Nu-ţi fie ruşine că nu tii în rând cu noi. Şi noi am pátit aşa la vremea noastră. Tot începutul e 
greu. 

— Vezi, tu, că la coasă nu-i vorba numai de putere, ci şi de măiestrie. Şi orice măiestrie se învaţă 
pe rând. 

Adeseori vreun cosaş lua coasa din mâna fecioraşului şi începea să-i arate cum s-o ţină, cum să se 
plece, cum să croiască brazda, ce lărgime să-i dea. 

Şi în vreme ce coasele şuierau prin iarbă, altele răsunau şi cântau sub ascutitul cutilor, umplánd 
de străluciri luncile, iar altele, din oţel mai slab, trebuiau să fie bătute încă înainte de amiază, aşa că 
ploua în văzduh şi tiuitul ciocánelelor pe nicovale. 

Mulţi însă nu îndrăzneau să-şi bată coasele decât odată cu ceilalţi — deşi ar fi avut lipsă — de 
groaza gurilor rele ale tovarăşilor. 

— Uite-l, mă, că şi hodineşte de prânz. 

— Lasă-l, săracul, că-i bolnav. îl doare pântecile. Tot pe el s-a rezemat. 

— Da, îi “beteag de-o pită-ntreagă şi mai vrea încă o dărabă”. 

— Leneş, frate, nu-l ştiu eu? 

Cine intră bucuros pe gura oamenilor? Dar unii tpg erau nevoiţi să-şi bată mai des coasele... 

Cu cât se suia mai sus soarele, căldura creştea tot mai tare şi aerul deasupra luncilor se îngroşa de 
mireasma verdetii crude, răsturnată în brazde. De buze se lipea un fel de gust sărat, ca de buruieni 
sălbatice. 

Din brazdele cosite ieri sau alaltăieri, din unele delnite, se ridica, în căldura ce sporea, aroma 
ierbii călite, ori, şi mai îmbătătoare, a celei uscate pe jumătate, mai cu seamă după ce cositurile mai 
vechi erau întoarse cu furcile de lemn, pe partea cealaltă, de femei şi fete iuți şi zvelte, răsărite parcă 
din pământ în iile lor albe cu catrinte şi sorturi negre. 

Căldura, în valuri subţiri, începea să joace deasupra brazdelor, deasupra pieptului nesfârşit de 
iarbă, iar cosaşii tot aruncau un ochi spre cer, când se opreau să-şi ascută coasele. 

Nu peste mult se puse liniştea peste lunci. Ceasornicul viu din cer le făcu semn tuturor că-i 
vremea amiezii. Numai un cosaş harnic şi sănătos poate să spună ce gustoasă e mâncarea la amiază 
şi somnul ce-i urmează ca la poruncă, după o străveche lege a acestei munci grele. 

Peste un ceas încep să răsune ciocanele pe nicovală, şi îndată oamenii se înşiruie iar la treabă, 
fără nici o poruncă de nicăieri. 


Pagina | 16 


Se mai opresc putin, la ojiná, sá tragá un gát de rachiu tare, sá imbuce o crestátura de slániná cu 
pâine, şi încep din nou. 

Cu cât se apropie seara, sunt tot mai veseli: răcoarea creşte, de la o vreme începe să cadă şi rouă, 
iar pe răcoare munca nu-i nici jumătate aşa de grea ca pe căldură. 

Până mai şuieră încă prin iarbă limbile de oţel, în răstimpuri când se ascut coasele, începe să se 
audă cristeiul, nu se ştie niciodată de unde. Uneori pare că-i în gura coasei, dar nu-i, căci omul se 
opreşte şi caută, şi acum îl aude într-alt loc. Dar nici nu-l vede nimeni, nici nu poate spune cineva de 
unde cântă, să-l poţi zburătări cu o piatră. 

E o pasăre a înşelăciunii, ca atâtea visuri de demult ale omului: când credea că a pus mâna pe 
unul — ia-l de unde nu-i)... 

Acum se înserează mai tare. Cosaşii îşi adună în traistă uneltele, iau coasele în spate şi, plini de 
vorbe spuse în gura mare, pornesc spre sat. 

în urma lor rămân luncile rănite cu delnite pline de brazde lungi, paralele, cu ierburi necosite şi cu 
întâile cápite máruntele de iarbă, nici pe jumătate uscată, care vor fi împrăştiate mâine iar. 

Mireasma ierbii călite se ţine de cosaşi până departe. Ai zice că le-a pătruns în straie, în păr, cum 
aroma vieții din sânul naturii le-a pătruns sufletele. 


BUNICA SAFTA 


Se imprástiase de mult, topindu-se în văzduhul limpede, fără nici o urmă, fumul ce se ináltase dis- 
de-dimineatá peste sat, când femeile pregătiseră mâncarea pentru prânz, înainte de a pleca la lucru 
pe câmp. Se mistui şi mirosul fierturilor înăcrite cu oţet, ce pătrunsese din tinzi, din întruchipările de 
scânduri înnegrite, unde erau improvizate bucătăriile de vară prin curţi şi pe ulite. 

Aerul era iarăşi pur, răcoros şi subţire, aşa cum rămăsese peste noapte. Soarele încă nu răsărise. 

Oamenii îşi isprăviră treburile de dimineaţă din gospodării: îşi dădură în stavă caii, scoaseră sub 
biciul lung al ciurda- rilor vitele, fugăriră porcii flămânzi în uliţă când răsună cornul porcarului. Dar 
caprele? Cine avea, şi nu prea mulţi aveau, trebuiau să se scoale cu noaptea în cap: căprarul tutuia 
mai întâi din corn, scurt şi subţire, numai în falseturi, cât se trezeau câinii din somn şi lătrau ca la 
alte alea. 

Femeile se grăbiră să pună masa pentru prânz, să prindă oamenii o mâncare caldă, căci, la hotar, 
la lucru, nu putea fiecare gospodină să se îngrijească de fierturi. Şi care putea nu lăsa dimineaţa să 
plece oamenii nemáncati. Era lege: dimineaţa, la prânz, mămăligă caldă cu o ciorbá, cu o zeamă. 

Acum incepurá să iasă pe portite, în uliţă, bărbaţi, femei, fete, copilandri, veseli toţi şi lármuitori, 
cu uneltele în spate, unii purtând şi traiste pline sau desagi. 

Se grămădiseră multe munci, care tinurá până în a doua jumătate a lunii iunie: sapa a doua la 
porumb, la vii; cositul fánetelor, seceratul orzului şi al alacului. 

Uliţa principală din partea asta a satului, care ducea si la porumbisti, şi la fánate, si la holde 
vărsa mereu lume peste lume, grăbită nevoie mare. 

Cu toată graba însă, vorbele zburau de la om la om, de la un grup la altul; răsunau râsete limpezi 
de femei şi fete, şi uneori luau cuvântul şi sugacii aduşi în braţe, orăcăind repede ca broaştele. 

A patra casă din capul ulitii era clădită în fundul unei ogrăzi largi. Era o clădire mare şi grea din 
piatră şi cărămidă, care părea intrată puţin în pământ, cu acoperişul din ţiglă, înnegrit de vechime şi 
bátucit cu negi mari de muşchi suri. Către uliţă avea trei ferestre, către curte două, cu ramele 
nevopsite de brad, bătute de ploi şi căldură, cu geamuri mici şi somnoroase, ca şi când s-ar fi ostenit 
să privească de atât amar de ani aceeaşi uliţă şi aceeaşi ogradă. 

Uşa de lemn vechi, cu zăvor lustruit şi mâncat de atâta slujbă, se deschidea în tindă, unde coborai 
un pas. în tindă era cuptorul de pâine, cu o vatră nigre, unde se făcea mâncarea iarna-vara, de unde 
fumul era sorbit de un horn larg la poale şi subtiat mai sus, luminat tot de un lustru negru. 

Departe, la spatele casei, era grajdul si şura, sub acelaşi acoperiş vechi de paie, cárpit pe alocuri. 
Era o clădire largă, cu streasina până jos, cât se putea ajunge cu mâna. între casă şi grajd mai era un 
sopron pentru car si plug si alte unelte de-ale gospodăriei si o grămadă de lemne, vârfuri rămase din 
iarnă. 

La spatele şurii era grădina, cu multi pomi bătrâni şi tineri, cu delnite întregi de legume, de 
porumb, de cartofi, de sfeclă pentru vite, de lucerná şi trifoi. Se părea că strámosul care a împlântat 
mai întâi aici parul, a putut sá îngrădească pământ după plac. 

Din gospodăria asta mare plecaseră de mult bărbatul şi nevasta, cu un cumnat şi o cumnată, cu 
sapele în spate; mai aveau mult porumb nesăpat a doua oară şi trebuiau să înceapă peste câteva zile 
şi la secerişul orzului. 

Trei copii — doi băieţi de şapte şi de cinci ani şi o fetiţă de trei — rămăseseră încă dormind, în 
grija bunicii Safta, mama bărbatului. 


Pagina 17 


Bunica Safta era văduvă de zece ani si împlinea în vara asta, la Sfântă-Maria-mare, şaptezeci şi 
cinci. Toată viaţa ei a fost o femeie înaltă, uscátivá, iute în mişcări, neodihnită la lucru, pornită spre 
mânie repede, învolburată, dar îi trecea degrabă, se liniştea şi izbucnea în râs. 

Se mira toată lumea cum a putut rămâne aşa de subţire şi frumoasă, şi acum, la bătrâneţe, 
aducând în lume cinci copii: patru băieţi şi o fată. Altele, cu atâta prăsilă, se îngraşe, se lăbărţează, se 
urátesc, se incretesc la obraji, de nu le mai cunoşti, când le-ai ştiut de fete. 

Ei, iată, Safta a rămas tot mládioasá şi subţire, atâta doar că nu mai este asa de înaltă ca 
odinioară. 

Dar dacă la arátare era tot Safta de mai demult, scobáltise totuşi şi ea în puteri, în cele care nu se 
văd pe dinafară. începea să fie mai uitucă, greşea adeseori la numărat când trecea de zece, amesteca 
numele nepoților, îi lua pe unul drept altul, uita căruia i-a dat de mâncare şi căruia nu. 

Dar poate şi alta mai tânără în locul ei nu s-ar fi descurcat mai uşor între atâta puzderie de copii! 

Pentru că bunica Safta nu avea în grija ei în zilele de vară, când oamenilor le crăpa măseaua de 
graba muncilor de pe câmp, numai pe cei trei copii din casă, ai feciorului său cel mai tânăr, ci şi pe 
nepoţii după ceilalţi trei feciori şi după fată, când copiii nu erau nici sugaci, nici destul de mari să iasă 
şi ei la câmp, dacă nu să sape, cel puţin să ajute la fân, ori să aducă apă. Se nimerise ca ceilalţi feciori 
şi fete să nu aibă nici un bătrân la casă în grija căruia să lase copiii. 

Şi cum bunica Safta rămăsese la casa ei, cu feciorul cel mic, cu Ion, si cum gospodăria lor era aici 
aproape de capul ulitii, le venea la îndemână celorlalţi să-i lase ei copiii când mergeau la lucru şi să-i 
ia când se întorceau seara. 

Aşa că în vremea cât se scurgea lumea pe uliţă în sus, se deschidea mereu portita, şi când unul 
când altul dintre copiii bătrânei îşi lăsau odraslele în curtea cea largă, strigánd-o: 

— I-am adus şi eu, mamă! 

— Văd că i-ai adus! Da” le-ai pus în traistă? 

— Pus, cum să nu! 

— Să le fi pus destul, că pe ăştia cu greu îi saturi. O să-mi mănânce şi urechile. 

Omul pleca grăbit, iar bunica Safta scotea traista de după grumazul copilului şi cerceta ce 
merinde le-au pus părinţii. Apoi lega iar tráistuta, o ducea în casă, în camera largă care dădea spre 
uliţă, şi o punea pe masă. 

în vreme de-o jumătate de ceas cinci tráistute se înşirau pe masă. Bătrâna le punea în rând, una 
după alta, cum veneau copiii, să ştie care a cui este, pentru că tráistutele tare semănau una cu alta. 

în unele erau merinde mai multe, în altele mai puţine, după numărul nepoților. 

Dar câţi erau? 

Aici era greutatea cea mare a bătrânei, şi să-i cunoască al cui era fiecare şi cum îl cheamă. Cu cei 
din casă erau de toţi optsprezece copii şi copile, dar bunica Safta, de câte ori îi număra, afla tot alt 
număr, când zece, când treisprezece, când cincisprezece. 

Poate nu-i slăbise numai mintea, ci nici nepoţii nu rămâneau într-un loc până-i număra, ci se 
amestecau şi se învălmăşeau mereu. Din camera dinainte unde-i aduna, să le arate la fiecare unde le- 
au pus tráistutele, până să apuce să-i numere, unii fugeau în tindă, alţii în curte. Cum să-i mai 
numeri? lar dacă încerca să facă adunarea în cap, ştiind câţi nepoți i-a lepădat în curte fiecare fecior 
şi fată, se încurca şi mai rău: socoteala în cap nu mai mergea deloc. 

Numărătoarea se mai îngreuia şi altfel. De pe uliţa asta, din vecini, mai erau trei-patru femei 
necăjite care nu aveau cu cine-şi lăsa copiii acasă şi, la rugămintea lor, bunica Safta îi lua sub 
ocrotirea el şi pe aceştia. După ce îi dădeau de câteva ori copiii în seamă, alte dáti, când erau grăbiţi, 
îşi băgau copiii în curte şi îşi vedeau de drum, aşa că bătrâna se mai trezea cu un rând de copii în 
ogradă. Nu mai ştia dacă sunt dintre nepoţii ei ori sunt copiii vecinilor, şi se dumerea numai când le 
vedea şi le lua tráistutele cu merinde de după grumaz şi le punea într-alt rând pe masa cea mare din 
camera dinainte. 

De la vecine mai veneau cinci-şase copii, aşa că acum erau în ograda cea largă vreo douăzeci şi 
trei. Era o grădiniță de copii cum ar fi în zilele de azi şi bunica Safta se învârtea între ei ca o cloşcă 
între pui. Striga la ei, îi certa, avea şi o nuieluşă în mână si pe cei mai neastâmpărațţi, gata de ceartă 
şi de tăvăleală, îi plesnea din când în când. 

Cel mai mare necaz al mătuşii era că le tot greşea numele. 

— Mă Ionuţ, ce tot sari într-un picior? 

— Nu-i Ionuţ, bunică! 

— Ha? 

— Nu-i Ionuț, e Vasilică. 

Bătrâna nici nu mai auzea bine, mai ales când se schimba vremea. 

— Măi Ilie, nu te mai scobi în nas că o să-l spargi. 

— Nu-i Ilie, bunico! 


Pagina | 18 


— Dg’ cine-i? 

— E Pátrutu lui Dumitru. 

— Dacă-i el, să-şi scoată degetul din nas, că-l plesnesc. 

Era şi Pátrut al lui Năstase şi unul a Máriutei, iar lonei 
erau vreo şapte. Prin sat rămâneau însă multi copii de capul lor, în grija vreunui bătrân, care atipea 
toată ziua. îşi înfulecau bucatele la o mâncare şi-apoi flămânzeau toată ziua. 

Bunica cunoştea după obraz pe fiecare nepot al cărui fecior era, sau al fetei, ce folos însă, că rar le 
nimerea numele. 

De la o vreme, fiindu-i lehamite să tot fie corectată, nu-i mai striga pe nume, ci zicea “Tu, ăla de 
colo!” şi întindea jordita către el. 

Copiii săreau cu gura: 

— Mă Toma, nu auzi că te strigă bunica? 

— Tu, aia de colo, nu mai sta cu gura căscată, că intră mustele. 

— Auzi, Sâio, închide gura, strigau copiii veselindu-se. 

— Să nu vă butrusiti, sá nu văd că vă dați pumni, că má pun pe voi cu nuiaua. 

Bătrâna ieşea dintre ei, şi copiii, alegându-se în grupulete după mărime, începeau să se joace în 
ograda cea largă, care se umplea în grabă de gălăgie, cât gândeai că arde. Bunica mai intra în tindă, 
mai punea câte-un lucru la loc, dar nu avea multă vreme pace: în câte trei-patru locuri deodată se 
aprindea cearta şi bătăi şi izbucneau strigăte şi plânset. 

Bătrâna trecea sprintenă de la un foc la altul şi-l stingea îndată cu nuiaua, plesnind în dreapta şi 
în stânga, fără să mai cerceteze care-s vinovaţii. 

— Ha! ofta mătuşa ostenită după ce-i potolea. Voi nu vă puteţi juca frumos şi în linişte, uite, ca 
Mariuta şi Sora, cărora nici gura nu le-o auzi. 

— Că nu-s Máriuta şi Sora, bunico, se repezea vrun nepot. 

— Cine-or fi, sunt copile bune. Din ele vor creşte fete frumoase şi cuminţi. 

Peste tot cu fetiţele nu avea atâta de lucru. Erau mai sfioase, mai fricoase — simțeau că tot nu 
erau acasă, oricât de bine era aici. Băieţii erau mai indrázneti şi chiar obraznici când vedeau că 
bunica Safta nu le ştie numele, sau că nu aude ce-i strigă ei. 

— Ha? Ti-e foame, măi ăla? Ceri mămăligă cu brânză? 

— Nu mi-e foame încă! 

— Ce strigi dar? 

— Nu strig eu, bunico! 

Copiii vecinilor se simțeau mai străini între atâţia nepoți şi nepoate, dar numai până intrau în 
jocul celorlalți. Unul dintre ei era mai mărişor şi mai tare ca toţi, şi adeseori mai culca la pământ în 
trântă repede, pe câte unul, fie şi dintre nepoți. 

Cei biruiti trámbitau cu gura strâmbă, şi bunica alerga din tindă. 

— Ce-i aici? Ce blestemátie? 

— L-a trântit Ionuț a Anicăi. 

— Cine? 

Nepotul zbiera şi mai tare acelaşi nume. 

— lar el? lar ticala de Ionuț? Stai tu numai să pun mâna pe tine! 

Dar copilul era în fundul curţii, după grămada de lemne. 

Bunica se lăuda în faţa copiilor că n-o să-l mai primească în gazdă pe bătăuş, îi spunea seara şi 
Anicăi, mama lui: 

— Pe Ionuț să nu-l mai aduci, că-i rău şi artágos şi bate toţi copiii. 

Dar în dimineaţa următoare Anica îi dădea drumul în curte, cu tráistuta după grumaz. 

Dacă se întâmpla să fie în curte, pe aproape, mătuşa Safta, femeia se tânguia, gata să miorlăie: 

— Ce să-i fac, bunică, nu am cu cine şi unde-l lăsgi Dar dumneata bate-l, nu-l cruța pe tâlhar. 

Bătrâna se muia: 

— Lasă-l acum odată, dacă l-ai adus. 

Când nu vedea că i-l slobozea în curte, ci se trezea aşa cu el, se făcea că nu-l vede, până se 
aprindea cearta şi bătaia într-un punct. 

După ce-l flişcăia cu nuiaua, până nu vedea copilul, zicea: 

— N-o să mai pui tu picior în curtea mea! 

Nu-l mai punea până în ziua următoare. 

Ograda largă era plină de soare şi de căpşoare goale, cele mai multe cu păr auriu, puţine, câteva 
copilite, cu cosite negre. Una avea păr stufos, roşu, neîmpletit în cosite. Pe unde trecea printre copii 
îşi purta prin soare flacăra din cap cu primejdie să se aprindă. 

Curtea răsuna de nechezul cailor, de mugetul vacilor şi al viteilor, de boncănitul táurencilor, de 
cotcodăcitul gáinilor, de cântatul cocoşilor. Unii alergau în hamuri de sfoară, dădeau nărăvaşi din 
picioare, se opreau şi nu mai voiau să meargă. Cei care îi mânau, în mână cu o biciuşcă sau o nuia, 


Pagina | 19 


strigau, smánceau din háturi, asudau, până ce caii o rupeau din nou la fugă, stând sá calce totul în 
picioare, cât se fereau toţi din calea lor. 

Noroc că ograda era largă, şi, în aceeaşi vreme, într-altă parte, o vacă ieşea mugind din poiata 
mărginită de o scândură, o vitelugá rămânea înăuntru şi mugea uşor, scurt şi fraged. 

Un copil făcea pe taurul împungaciu, îngrămădind pe vreo câţiva în gard, boncăluind furios, iar o 
copilitá cotcodăcea în grămada de lemne, între vârfurile căreia se ascunsese, până când un băiat 
cucuriga, urcat pe grămada de gunoi uscat dinaintea grajdului. 

Dar iată că de la o vreme se face linişte. Copii şi copile se adună în grup, se prind de mână şi fac 
un singur şir, afară de doi mai mari. Aceştia se prind numai ei, ridică braţele astfel prinse în sus, ca 
pe o poartă, prin care trăbă să treacă şirul întreg şi să prindă pe cel din urmă din şir, băiat sau fetiță, 
cum se va nimeri. în vremea asta cei care fac poarta spun: 


— Floare — mirioare, 
Mie mi se pare 

Că-s mai multi la voi, 
Mai putini la noi. 

Şi răspunde şirul întreg: 

— Daca vi se-mpare, 

Nu-i cu supărare; 

Haideţi şi culegeti, 

Din coadă alegeţi, 

Voinicul bărbat 

Cel mai închelmat; 

Zâna cea aleasă, 

Că-i cu geana trasă Ca o preoteasă! 
Alegeţi ce-o fi, 

Cum s-o nimeri! 

Şirul înflorit de obraji rumeni, de ochi aprinşi, negri şi albaştri, de cámesute şi ii albe, cu 
chindişitură rară pe mâneci 
— câte-un pui roşu — trece liniştit pe sub poartă. Numai când se apropie coada, cel din fruntea 
şirului, şi după el toţi cei până la poartă, se reped într-un iureş, să nu poată prinde portarii pe cei din 
coadă. Uneori reuşesc, când e avântul mare şi portarii mai slabi, alteori nu, şi cel din coadă, băiat sau 
fetiţă, rămâne câştigat de portari. 

în cadenta versurilor, jocul se repetă mereu, şirul se tot scurtează şi creşte cel legat de mâna unui 
portar, până când nu mai rămân decât doi. Acum ei se fac portari, iar cei care şi-au făcut slujba 
conduc şirul pe sub poarta cea nouă. 

Uneori iureşul pentru a scăpa pe cel din coadă e aşa de aspru, încât şirul se rupe, sau unii se 
împiedică şi cad. Jocul nu se socoteşte atunci, şi rândul trece din nou pe sub poartă. 

Jocul ăsta i-a învăţat şi-i învaţă în toată vara bunica Safta. Ea-l supraveghează de fiecare dată. 
Până învaţă versurile trece o vreme, şi până la vara viitoare mai uită pe unele. 

Mai are mătuşa şi alte griji: cei care se joacă de-a caii se înverşunează uneori şi izbucnesc pe 
portitá în uliţă şi până prinde ea de seamă abia-i mai vede, inváluiti în nori de praf. 

Strigă tare după ei, nu ştie care sunt, nu cunoaşte nume. Căluţii nu aud, zburdá şi necheazá, dar 
de la o vreme se ostenesc şi se întorc. Vin în pas, pe o aruncătură de băț, apoi iar încep goana, şi trec 
vijelios prin portita deschisă. 

— Arză-vă focul! zice bunica speriată. Cum sta înaintea porţii în uliţă, erau gata să o răstoarne. 


* 


Până la amiază copiii mănâncă de două-trei orilâJnii mai ales sunt veşnic flămânzi. E lucrul cel 
mai greu pentru mătuşa, căci ea trăbă să dezlege fiecare tráistutá şi să le împartă copiilor a căror e 
merindea. Şi de multe ori nu mai cunoaşte a cui e, şi trăbă să-i vină în ajutor înşişi copiii. E nevoie să 
le împartă cu bună măsură, să le rămână destulă mâncare pentru amiază, şi pentru două-trei gustări 
după amiază, că ziua de vară e lungă, şi părinţii se întorc odată cu innoptatul. 

Cu cei trei nepoți din casă n-are nici o grijă. De câte ori li-e foame se duc în cămară, unde le-a pus 
bunica mâncarea. Şi 

dacă o isprăvesc mai devreme, nu-i nici o supărare, le dă alta. 

Dar cu ceilalţi are griji şi supărări destule până îi mulţumeşte pe toţi. 

Mai are supărare cu vreo şase mai máruntei, patru copile şi doi băieţi, care trăbă să doarmă de 
amiază. îi culcă pe toţi de-a curmezişul în patul cel din camera dinainte. Nici nu mai ştie care a cui 
sunt, poate sunt dintr-ai vecinilor. Ea nu alege. Pe care-l vede motáind, îl duce la culcare, şi-i mai si 
flişcăne pe care nu vor să adoarmă, ci după ce se văd în pat au poftă de joacă. 

în vremea cât vede de cei somnoroşi se teme să nu-i scape pe uliţă cei din ogradă. Ei au umbră sub 


Pagina | 20 


doi meri din curte, şi ar putea sá se astámpere páná-i bunica prin casă. 

Vorbă să fie! Câte unul mai adoarme la umbră după ce a mâncat de amiază, dar celor mai multi le 

arde mereu de joacă... 

Apoi, când soarele începe a scăpăta şi umbra casei bătrâne umple întreaga ogradă, când unul, 
când altul iese la portitá si se uită pe uliţă în sus, să vadă: nu vine mamá-sa? 

Acum bunica Safta nu-i mai opreşte să iasă la portitá: ştie că de-acolo nu-i nici o primejdie sá se 
mai mişte până sosesc părinţii să-i ducă acasă. 

Le împarte tráistutele goale, cu ajutorul copiilor care le cunoşteau şi dintr-o sută, fiecare pe a lui, 
şi nu le mai are grijă. 

Se isprăvea şi pentru ea o zi de muncă. 


ROITUL STUPILOR 


De-o săptămână, mătuşa Stana intră de mai multe ori — într-o înainte de amiază, pe portita 
grădinii cu flori, unde e aşezată stupina. Portiţa e îngustă, scundă, şi bătrâna se apleacă tare, şi 
totuşi abia se strecoară din curte. 

Stupina a ieşit din iarnă în primăvara asta cu cincisprezece stupi, câţi au lăsat din toamnă. Au 
avut hrană destulă, că anul trecut a fost bogat în flori şi nici iarna nu a fost prea grea. 

Era către sfârşitul lui mai, cu senin înalt şi liniştit, într- amiezi cu dogoare mare. Azi-mâine 
trebuia să înceapă roitul. 

Mătuşa Stana venea la stupină şi, în fiecare seară după ce se întorceau albinele de pe hotar, se 
uita cu bágare de seamă la urdinişul căror coşnițe rămâneau grámezi mai mari de albine. Din ele 
trebuiau să pornească cele dintâi roiuri. 

De câte ori intra la stupină într-o înainte de amiază vedea că din ele ies grăbite şi înfrigurate cele 
mai multe albine, tásnind în aer ca nişte alice, zburând într-o țesătură deasă şi incurcatá în faţa 
stupinei, într-un zumzet necurmat, până îşi luau drumul în depărtări. 

Mătuşa Stana se trezise cu stupi la casă, şi cunoştea şi după neliniştea zborului, şi după melodia 
deasă ce se desprindea din zborul lor că mai ales doi stupi vor roi cât de curând. Pregătise de mult 
cosnitele pentru roiuri, le frecase bine pe dinăuntru cu mătăcină — buruiană a cărei mireasmă le 
plăcea albinelor — avea pusă la îndemână şi o scară pe care sá se suie, să aşeze cosnita în pomul în 
jurul şi deasupra căruia va vedea că s-a oprit roiul. 

Dar semnele o înşelau mereu şi iată, era gata să treacă o săptămână tot pândind zadarnic, până ce 
trecea bine de amiază. Apoi nu mai intra la stupină până seara; ştia că după- amiază nu mai roieşte 
nici stupul cel mai încărcat de albine. 

De câte ori ieşea din grădinița cu stupina, un nepot şi o nepoticá, ce pândeau mereu la uşa cea 
mică până era bătrâna înăuntru, întrebau la repezeală: 

— Roieşte azi vreunul, bunică? 

— Doi sunt gata să roiască. 

— Păi, şi ieri ai spus aşa. 

— Am spus ce văd cu ochii, dar gândul şi hotărârea lor cine o cunoaşte? Poate nici ele nu ştiu încă, 
de bună seamă, când vor roi. De unde să ştiu eu? 

— Dacă le fluieri, nu roiesc mai degrabă? 

— Fluieratul nu ajută decât numai după ce a ieşit roiul. Da’ voi să staţi pe-aici, pe lângă portiţă, 
şi când veţi auzi zumzet greu şi veţi vedea că se ridică multe de tot în aer, înaintea stupinei, să mă 
strigati. 

Copiii rămâneau bucuroşi lângă portitá, la umbra cireşului. Bătrâna la început îi punea sá 
păzească chiar în grădinița unde era stupina, dar ei o zbugheau îndată în curte; prea se învălmăşeau 
albinele înaintea stupinei, prea fierbeau în văzduh şi treceau multe ca nişte alice rătăcite pe la 
urechile lor. 

Alta era până nu dăduseră căldurile. Atunci intrau de voie bună la stupină, şedeau lângă un strat 
de calapăr şi priveau pierduţi cum ieşea mereu câte una din urdinişuri şi îşi lua zborul, de-acuma, în 
linie dreaptă, către hotar. Nu era nici o primejdie să se izbească de ei. 

Se uitau minunati, pătrunşi de cântecul zborului lor, şi îşi uitau şi de foame. Asemenea şi serile 
când se întorceau la cosnite, cu piciorusele lor de aţă încărcate de ceară — credeau ei — nu le era frică 
să se apropie de stupi, ba pe la spate, îşi lipeau şi urechea de cosnite să audă freamătul înăbuşit, 
cântecul cald dinlăuntru. 

Dar peste zi, cât ce se ridica soarele şi începea căldura mare, le era frică să rămână aproape de 
stupină în grădiniţă. Nu se ştie, lumina mare ori căldura vărsa în muştele de aur un fel de nebunie, şi 
ele zburau orbeşte. Şi dacă te muşca vreuna, când erau aşa de înverşunate, durea tare şi îndată se 


Pagina 21 


umfla locul intepat. 

Nu! Acum nici bunica nu-i mai pune să păzească roitul în grădină. A văzut ea că nepoţii ei sunt 
fricoşi încă. 

Aici, la umbra cireşului, la spatele stupinei, nu se rătăcea nici o albină, se auzea numai, ca o 
cădere continuă de apă, cântecul lor. 

Doamne! Cum le mai plăcea lor zumzetul ăsta, şi cât era de linistitor şi adormitor. 

Deasupra curţii, soarele se înălța mereu şi ei îşi mai schimbau locul sub cireş, unde venea umbra 
mai deasă. Cerul era senin mereu şi prin nucii grădinii fluiera, din când în când, mierla galbenă. 
Uneori o ţarcă, o cotofaná se lăsa în vârful unui par din gard şi, înclinându-se şi bătând rar din coada 
lungă şi neagră, sporovăia repede, întrebând pe cei doi copii unde este un cuib cu ouă? Ori le spunea 
că a aflat ea cuibul şi vrea să li-l arate şi lor? 

Ba nu, că tarca-i hoatá şi, dacă află un cuib, nu mai spune nimănui, ci lasă numai coaja oului 
mărturie că a trecut şi ea pe acolo. 

...Poate o să le vină neamuri dintr-alt sat? Bunica le-a spus că tarca-1 ştie şi le vesteşte sosirea. 

Oricum, până troscote şi se închină tarca în vârful parului, copiii nu-şi mai iau ochii de la ea. 
Frumoasă pasăre, cine o fi îmbrăcat-o aşa de minunat? Surioara lor mai mare, nici când îşi pune 
catrinta nu-i aşa de împodobită!... 

Căldura creşte şi copiilor parcă le-ar veni somnul. Se uită mereu prin cireş, dar nu văd nici o 
cireaşă baremi roşie. Sunt abia alburii. Las că se coc ele nu peste mult! 

Nu se ştie: a crescut zumzetul înaintea stupinii, ori au atipit copiii şi când se trezesc le pare 
zumzetul mai tare că, mai de multe ori într-o înainte de amiază, se trezesc strigând: 

— Roieste, bunico! 

— Haide cá roieste! 

Bătrâna, dacă le-a cunoscut felul, nu se prea grăbeşte. lar li s-a părut, de bună seamă. 

Dar tot vine şi intră în grădiniță şi cercetează cu grijă zborul albinelor şi zumzetul din faţa 
stupinel. 

— încă nu roieşte, măi copii! 

Şi buna intră iar în casă. Are treburi destule şi îşi mai şi uită de stupi. 

— Roieşte, bunico! 

— Haide repede cá roieste! 

De cáte ori a venit bunica ín zadar! 

Dar odată trebuia s-o nimereascá şi copiii. 

Bătrâna nici nu mai are vreme să-şi tocmească năframa ce-i căzuse pe-o ureche şi intră ca o 
furtună în grădiniță, şi numaidecát copiii o aud cum fluieră şi bate din palme. 

Băiatul, mai curajos, crapă încet portita şi o vede pe bunica într-un nor de albine. Abia îi mai vede 
capul din roi. 

închide repede portita şi ascultă iar cum fluieră şi bate din palme. Copila nu cutează să se uite 
prin crăpătura portitei. Dar frate-său nu rabdă mult şi iar o crapă încă şi mai tare. 

Bunica a înălțat acum într-o mână cosnita pregătită, tot fluieră şi se retrage încet de la stupină, 
învăluită de roiul ce fierbea în jurul ei, deasupra capului, în jurul coşniţei, şi până sus, în văzduh. 

Tot retrăgându-se odată cu sumedenia albinelor înverşunate care se tes dese, încât nu mai vezi 
cerul printre ele, bătrâna se opreşte sub un prun în care se aşezau cele mai multe roiuri. 

Nu e înalt şi, rezemând scara, urcând, bunica reazemá cosnita între ramurile dese, intepenind-o 
bine. 

Apoi coboară, îşi umple poala cu ţărână şi trece dincolo de prun, fluierând mereu. 

Se va aşeza aici roiul, ori nu se va aşeza? 

Albinele bătucesc cosnita pe dinafară, se pun pe ramuri, iar se ridică şi zboară printre crengi, cu 
zumzet mare. 21 

Oare a intrat matca în cosnitá? încă nu va fi intrat, căci, iată, unele se ridică încă drept în sus, iar 
altele au ajuns până la mărul din apropiere. 

Bătrâna începe să zburătăcească în văzduh cu tárána din poală, să întoarcă pe cele ce vor sá se 
depărteze de prun. 

— Haideţi şi voi, măi copii! Aruncati şi voi cu ţărână în calea celor ce vor să ia tálpásita! 

Copiii nu îndrăznesc îndată. Numai când bunica le strigă a treia oară, a patra oară, cu glas 
mânios, se strecoară cu frică pe portitá. 

— Luaţi táráná şi aruncaţi. Veniţi lângă mine. 

— Dar nu ne muşcă, bunică? zise copila. 

— Acum au ele altă treabă mai mare, nu să vă muşte pe voi. Nici nu ne văd. Haideţi aici! 

Copiii ascultă, se apropie şi văd că albinele zboară destul de sus, şi-s tare grăbite. 

încep să arunce şi ei cu ţărână în calea celor ce parcă ar vrea sá se depărteze de la prun. Si când 
mai prind inimă, încep să fluiere şi ei ca şi bunica şi să bată din palme când nu aruncă cu tárána. 


Pagina 22 


Norul de albine e tot mai gros în jurul prunului, cosnita nu se mai vede, e bătucită pe dinafară de 
ele şi bătrânei i se pare, de la o vreme, cum se uită la cosnitá mai de-aproape, că o suvitá întunecoasă, 
mişcătoare, se scurge de pe pereţii cosnitel înăuntrul ei. 

Când se încredinţează că a văzut bine, nu mai aruncă cu táráná, nu mai fluieră, şi le face semn 
copiilor să-i urmeze pilda. 

— S-a aşezat matca în cosnitá, copii! De-acum nu mai fuge roiul. Vor veni ele şi cele care se mai 
învârt prin alţi pomi. 

Copiii nu cutează să vină prea aproape; bunica le arată pârâiaşul acela mişcător ce se scurge în 
cosnitá. 

— E mare roiul, bunică? 

— E roi bun. Când vor intra toate în cosnitá, vom vedea şi cât e de mare. 

— Le-a mirosit bine cosnita! zice copila de departe. 

— Păi dacă a frecat-o bunica cu mătăcină! Asta-i buruiana albinelor, aşa-i, bunico? 

— Am rupt şi eu mătăcină şi am frecat-o, aşa-i, bunică? 

— Aşa-i, mi-ai ajutat şi tu! 

încă nu e amiază, dar nu-i mai trăbă mult. Cei doi copii aproape nu mai au umbră. 

înaintea stupinei albinele tes mereu aceeaşi pânză piezişă ce se înalţă către grădină. Stupii care n- 
au roit se cunosc: pe urdinişul lor albinele ies şi intră buluc. Urdinişul celui din care a plecat roiul nu 
e bătucit de albine; aproape că le poţi număra pe cele care ies şi care intră. 

Copiii au rămas în apropierea prunului în care s-a pus roiul. Aici zboară tot mai puţine albine şi-s 
toate sus, nu-i primejdie să-i muşte. 

De la o vreme bătrâna îşi tocmeşte năframa care i-a căzut pe ceafă, îşi face o cruce şi zice: 

— Haideţi să mâncaţi de-amiază. 

Copiii se urnesc cu greu din loc. 

— Nu fuge roiul, bunico? întreabă fetiţa, tocmindu-şi şi ea năframa cu puncte albe, care-i lunecase 
tare pe-o ureche. 

— De-acum nu mai fuge! 

— Cum să mai fugă dacă a intrat în cognitá? o înfruntă fratele său. Bunico! E mare roiul? 

Bătrâna chiar cobora scara. Se uitase sá vadă cât e de plină cosnita. 

— Mare! Ăsta poate roi la anul de două ori. 

Pe departe de stupină, unde albinele se teseau fulgerător 
—  oleacă înnebunite parcă de lumină şi căldură, ori de neastámpárul roitului apropiat — copiii se 
strecoară pe portitá în curte. Bunica vine în urmă, după ce s-a mai uitat o dată cercetător la stupi. 

— Mâine poate mai roieşte unul sau doi. Le-a fost greu până s-au pornit! 

Intră şi ea, după copii, în tindă... 

Acum e linişte grea peste sat, peste grădini. Soarele parcă nu vrea să înceapă a cobori, ci-şi joacă 
încă multă vreme undele pâlpâitoare, de argint, în mijlocul tăriei. 

Copiii dorm de amiază, bunica îşi vede de o sută de treburi mărunte şi în răstimpuri intră în 
grădiniţă să vadă ce mai face roiul. 

Bine face! Puţine albine se mai învârt în jurul cosnitei. lar când îl cercetează în asfintitul soarelui, 
numai două nu se aşezaseră încă pe ciorchinele greu de albine, care umplea mai mult de jumătate 
cosnita mare. 

De-acum să vină fatá-sa şi ginerele de la câmp, să ridice primul roi din anul acesta şi să-l pună în 
stupină, în rând cu stupii, în locurile unde au stat cei pe care i-au tăiat în toamna trecută. 

Pe înserate, odată cu părinţii, intră şi cei doi copii în grădină să vadă cum vor cobori cosnita cu 
roiul. 

Acum nu mai zboară nici o albină, nici în jurul roiului, nici înaintea stupinei. Nu se aude decât un 
vâjâit surd, înfundat, care pătrunde în stupină, şi un miros aromat de ceară. 

înaintea a trei cosnite albinele stau ciucuri, nu se mai vede urdinişul. 

— Astea poate roiesc mâine! zise copilul, privind cu aer de cunoscător la mamă-sa. 

— Poate! Li-e şi vremea, răspunse femeia cu gândul aiurea. 

Când ieşiră tuspatru din stupină în curte, din înălțimi îi 
privi o stea, singura care şi răsărise, scăpărând de bucurie. 


LA SECERIŞ 


Văzduhul înalt — fumuriu la poalele boltiturii — a încremenit deasupra lumii albastru, inundat 
de lumină tare, ce izvorăşte de pretutindeni din înălțimi, nu numai din argintul jucăuş al soarelui. 
Pleoapele coboară instinctiv şi ochiul mijeşte, ca de somn, privind parcă ostenit prin tăietura îngustă. 

Se apropie miezul zilei şi căldura creşte mereu. Din marginea lanurilor de grâu, satul se vede în 


Pagina | 23 


vale ca într-o ceaţă rară, subţire, cu casele ascunse în pomet, ca pete de var unde şi unde. Numai 
clopotnița, cu acoperişul de tinichea albă, arde în valuri tremurătoare de lumină, care se desprind 
mereu ca dintr-un izvor nesecat şi se pierd în aer. 

E în toiul secerii şi din lanurile de grâu, din crucile şi clăile de snopi, s-a împânzit în aer mireasma 
boabelor coapte, a spicelor pline şi grele, ca o aromă a vieţii celei nouă, cu o adiere de pâine proaspătă. 
Hotarul satului e împărţit afară de păşune, în trei table pentru grâu, porumb şi ogoare, aşa cum a 
rămas din vechime. Acum tot satul era în lanul nesfârşit de grâu, cu bărbaţi, cu femei, cu copilandri, 
şi în multe părţi cu sugaci care dormeau infásati la umbra cláilor de snopi, gângureau ori scánceau, 
iar cei mai treji strigau flămânzi, repede şi tare, ca nişte broaşte ciudate la marginea bălții. 

Cu secera albă la zimti, fulgeránd în lumina soarelui, pe umbră, femei tinere se grábeau, şi de ici 
şi de colo, către orăcăitul cu care văzduhul nu era obişnuit. Dintr-o mişcare îşi tocmeau năframa pe 
cap şi se grábeau, cu umbletul mlădios, alintat parcă. Unele erau tinere de tot, ca nişte mládite. 
Obrajii le ardeau, rácoriti totuşi după ce se ridicaserá din şirul sece- rătorilor, unde căldura dogorea, 
şi din holda înaltă. 

Secerătorii erau împrăştiaţi fiecare pe tabla lor de grâu. Prin lanul nesfârşit erau delnite secerate, 
cu snopii cláditi în cruci, cu alţii ridicaţi numai în picioare, în urma secerătorilor, cele mai multe cu 
secerătorii insiruiti în faţa peretelui de holdă. 

Se făcuse grâu bun, cu paiul înalt, cu spicul greu, încârligat spre pământ. 

Dogoreala văzduhului grăbise coacerea şi oamenii, mulţi, secerau nu numai ziua, ci şi noaptea, 
după ce se arăta luna plină, enormă, sângerie la început, când se ivea de după Măgura mare, apoi tot 
mai albă şi mai subţire, să poţi vedea prin discul ei. 

Se apropia amiaza şi tot mai multe femei răsăreau prin lanuri cu desagi sau traiste în spate, cu 
coşuri în mână, acoperite cu merindete albe. La umbra unor snopi — umbră săracă — aşterneau 
masa şi chemau pe secerători. 

Fierturi acrişoare, de salată, de fasole verde, cu mămăligă caldă încă, îi răcoreau pe muncitori, 
care, după ce le sorbeau tácuti din blide, căpătau glas şi, cu larmă destulă, veseli, se înfruptau mai 
departe cu mămăligă cu brânză sau pâine cu slănină. 

Dar până ţinea încă prânzul, copilandri şi copii mai rásáriti porneau cu ulcioarele după apă la 
fântânile din păşunele vecine, unde se adăpau vitele. 

Erau fântâni adânci, cu apă bună şi rece, cu cumpănă. Pe drum ei îmbucau încă din bulzul cu 
brânză. 

în curând se împânzea păşunea de ei, unii mergeau, alţii veneau cu vasele pline — căni, ulcioare 
sau “fedeleşe” — vase cilindrice de lemn de brad — care păstrau mai multă vreme apa rece. 


într-o tablă mare, de vreo zece hectare, secerau trei familii de ţigani. întovărăşite, ele au luat cu 
“ruptul” secerişul holdei unui ţăran mai înstărit şi care nu avea copii. Plata nu era în bani, ci în clăi 
de grâu, pe care omul trebuia să le ducă şi la îmblătit cu carul lui. 

Cele trei familii erau înrudite, bărbaţi şi femei abia trecuţi de treizeci de ani şi care ieşiseră la 
secere cu toată casa. Erau vreo şapte-opt băieţi şi fetiţe, tuciurii, cu capul gol, numai în cámásute, cu 
ochii negri, arzátori şi neastámpárati, unii mai mărişori, alţii se târau încă de-a busilea. 

Una dintre femei, la apropierea amiezii, atátá focul, atârnă de parul cu cârlig ceaunul şi puse apă 
de mămăligă. Din pari, câteva scânduri şi toale rupte injghebaserá un fel de colibă, în care dormeau 
noaptea copiii şi stăteau la umbră peste zi când îi potopea arsita soarelui. 

Stăpânul delnitei de grâu nu venise decât la început când făcuse târgul cu secerătorii, după multă 
ciorovăială şi într-o larmă mare, şi nu mai veni decât la isprăvitul secerişului, să numere clăile de 
grâu şi să socotească împreună plata lor în clăi. Lucrul era dat cu “ruptul”, nu avea să se teamă că 
oamenii se vor lenevi la secerat, să se pârjolească gyâul şi să se scuture: secerătorii se vor grăbi şi 
singuri să isprăvească, şi ştia cât sunt de harnici. 

Uscăturile pentru foc le aduceau în toată dimineaţa bărbaţii dintr-un crâng de salcii, ce creştea în 
apropiere, în păşunea vecină, unde a fost o baltă, din care, pe seceta şi dogoreala asta, nu mai 
rămăsese nici un strop de apă. 

Cât ce începu să se ridice fumul, copiii făcură roată în jurul focului — cei mai mici pe vine — şi 
priveau încântați la fum şi la flăcări. 

Secerătorii ceilalţi erau departe de colibă, dar văzură şi ei fumul şi se bucurară. 

— Uite, mă, că iese fum! 

— Harnică femeie Saveta! 

— Păi dacă-i femeia mea! 

— Şi ce-i dacă-i a ta? A mea nu e tot atât de harnică? 

— Harnice sunt toate trei, ce vá sfáditi? 

Secerile începură să vâjâie şi mai repede prin peretele holdei, să câştige cât va pierde cu amiaza. 


Pagina 24 


Erau lihozi de foame, dar despre asta nu pomenea nici unul nimic. Erau oameni mándri si nu se 
tânguiau, ba se intreceau care sá secere mănunchiuri mai mari. 

Femeia care se învârtea în jurul focului trimise în grabă pe copiii mai mărişori după apă. Pornirá 
vro patru cu ulcioarele de lut în mână. Doi dintre ei erau încinşi peste cámásute cu o sfoară şi el 
mergeau în frunte. în urma celor patru mai venea al cincilea cu mâinile goale. Abia se ţinea de ceilalţi, 
dar nu voia să rămână la colibă. 

în curând ajunseră în păşunea comunală şi luară drumul către cele trei cumpene ce-şi ínáltau 
grumajii uriaşi în văzduh. 

încă erau rari copilandrii şi copiii care mergeau cu ulcioarele după apă. Era încă devreme. 

Dacă nu era nimeni la fântână, ţigănuşii scoteau cu greu apa: şi să coboare cumpăna şi să o ridice 
cu găleata plină. Câte doi sau câte trei se încleştau cu mánutele cănite de ruda cumpenei. Dar 
aproape totdeauna se afla sau venea îndată la fântână un fecior sau un copilandru şi le scotea găleata 
cu apă. Pe căldura înăbuşitoare setea ardea, usca gâtlejul — mai ales femeilor şi copiilor — şi nu era 
altă apă în apropiere. 

Uneori câte-un fecior, înainte de a scoate vadra plină, ridica în braţe pe câte-un puradel şi se făcea 
că-l aruncă în fântână. Nu numai cel insfácat, dar toţi strigau ca din gură de şarpe, deşi după o 
întâmplare ca asta ştiau toţi că fecioraşul glumeşte. Se înspăimântau, dar ochii le râdeau. 

De data asta fu ridicat deasupra fântânii copilaşul care se ţinea cu greu în urma celor patru, dar el 
nu zbieră, nici nu-şi deschise gura, deşi ceilalți tipau din răsputeri. Strângea tare din dinţi si se 
zvârcolea în braţele copilandrului, dar era mut ca mutii. 

— Cum îl cheamă pe ăsta, măi? întrebă tânărul, punând copilul pe pajişte. 

— Dinu-l cheamă, răsuflară usurati ceilalţi. 

— Dinu să-l cheme, dar să ştiţi că ăsta e un pui de zmeu, nu-i fricos ca voi! Aşa-i, Dinule? 

Copilul lumină vesel din ochi, dar nu deschise gura. 

— Ce taci, mă? îl întrebă un puradel mai mare. 

— Vorbeşte, că doară nu eşti mut, îi spuse altul. 

Dar Dinu parcă nu-i aude. Se părea că-şi plimbă limba prin gură, cu dinţii strânşi. 

îşi umplură ulcioarele din găleată şi porniră spre locul în care secerau părinţii lor şi de unde se 
ridica un sul de fum alburiu în văzduh — călăuza lor. 

Cât ce ajunseră copiii, puseră vasele cu apă în coliba improvizată şi ei se adunară în jurul focului. 
Muma unuia dintre el înăcrise zeama de salată şi în jur se răspândea mireasma de oțet, care deştepta 
şi mai tare pofta de mâncare a copiilor, ca şi aroma caldă a mămăligii ce fierbea în ceaun. 

Numai Dinu — báietasul ca de vreo patru ani, cel ce nu-şi deschise gura ca un mut — zăbovea în 
colibă, tot cotrobăind prin cele trei şerpare de piele, vechi şi roase — se vedea bine că-s moştenire de 
la bătrânii care se călătoriseră de mult pe tărâmul celălalt. 

îşi ţinea gura tot strânsă si din când în când părea că limba îi umflă un obraz. 

După o căutare zadarnică prin cele trei şerpare ieşi la foc şi el şi se trânti mai la o parte. 

Nu peste mult mâncarea fu gata, femeia dădu un chiot şi îndată porniră încoace, cu secerile pe 
umăr, trei bărbaţi şi două femei, cu capetele goale, numai în cămaşe bărbaţii, iar femeile încinse cu 
câte o surtá pestriță, zdrentuitá. 

Toti cinci intrará întâi în colibă sá bea apă — şi părea că nu se mai satură, asa de îndelungat 
ţineau ulciorul la gură. 

Apoi se cuibăriră roată în jurul mănâncării şi muncitorii şi copiii. 

Numai tatăl lui Dinu, un om voinic, zvelt, tuns până la piele, cu nişte sprâncene negre, arcuite, 
groase, nu mai ieşea din coliba improvizată. 

— Haide, mă, că-i târziu şi ne grăbim, îi strigă nevastă-sa. 

Dar omul cotrobăia mereu prin şerparul lui, pyin colibă, scutura haine, toale, şi era tot mai 
cătrenit, cu cât nu găsea, se vede, ce căuta. 

Văzură şi ceilalţi că-i tot mai furios. 

— Haide, mă; ce dracu' cauţi? Hai, că se răceşte zeama, îi strigă nevasta. 

— Mi-a furat cineva báncuta din şerpar, strigă omul mânios. 

— Ce băncuţă, mă? 

— Am avut o băncuţă de argint, de douăzeci de bani, şi mi-a furat-o cineva. 

— Ti-o fi furat-o diavolul! cine să ţi-o fure? 

Când auziră de ce-i vorba, toţi îşi uitară de mâncare, şi copiii. Dinu, încalte, nici nu luase încă 
lingura în mână. 

— Măi, oameni buni, care mi-aţi furat-o daţi-mi-o. Nu mai am nici un ban altul, şi nu mai am pe 
ce-mi cumpăra tabac! 

— Vezi c-o fi căzut pe jos, zise un ţigan. Va fi căzut din şerpar. 

— Cum să cadă? Poate ştii tu? Ai văzut-o tu? 


Pagina 25 


— De unde s-o văd? Da’ má gândesc că copiii ăştia se tot joacă prin colibă şi vor fi întors serparul 
cu gura în jos. 

— Copiii! Nu copiii ăştia ştiu ce-i banul, ci oamenii mari. 

— Haidem, mă! Vei crede că ţi-am furat eu báncuta? 

— Tu ori Pătru, ori vreuna din muierile astea! Dracul n-a venit să mi-o ieie. 

La vorbele astea toţi se învolburară, săriră în picioare, începură să strige şi să gesticuleze, se 
părea că toţi sunt gata să sară la păgubaş, făcând în jurul lui un cerc, din care se aruncau mereu 
braţe furioase. 

De multă larmă, cei doi bărbaţi se rupseră din cerc, intrară în colibă, îşi luară şerparele şi, venind, 
tinándu-le cu deschizátura în jos, le băteau cu palma şi le scuturau. 

— Eu am furat báncuta, mă? 

— Eu am furat-o? 

Şi amândoi îşi scuturau şerparele în faţa păgubaşului. 

Cele trei femei năvăliră şi ele în colibă, îşi înfăşurară zdrentele şi le scuturară şi ele în faţa 
omului. 

— Eu am furat báncuta? 

— Ori eu? 

— Sau eu că ti-s nevastă? Cum te-ai putut prosti aşa? Ai pierdut báncuta cine ştie pe unde şi 
acum ţi s-a răscolit veninul. Haideţi să mănâncăm, că se răceşte zeama! 

Dar, invergunati cum erau cu toţii si de învinuirea mincinoasă şi de foamea care le chioráia în 
măruntaie, nici unul nu se puse să mănânce, ci strigau şi lărmuiau, şi începu fiecare din cei trei 
bărbaţi să-şi pălmuiască băieţii mai mărişori, să-i întrebe unde au ascuns báncuta. Copiii urlau şi se 
jurau urât că n-au văzut nici o báncutá. 

Acum intrará în colibă şi bărbaţii şi femeile si începură să scuture şi să caute peste tot. Mai 
căutară o dată şi femeile prin cele trei şerpare. Nu era nici o báncutá, nici un ban de aramă, nici un 
fel de ban, ci numai rămăşiţe de tutun de pipă. 

Cu încetul larma începu a se potoli, şi oamenii, tácuti şi încruntaţi, se asezará la mâncare. Copiii 
se grăbiră mai întâi cu lingurile — cei mai mărişori, cei mici scânceau până ajungeau femeile să le 
dea şi lor de mâncare. 

Numai Dinu şedea cu lingura în mână şi nu mânca. De la o vreme mamă-sa băgă de seamă. 

— Mănâncă, Dinule, ce mai aştepţi? îl îndemnă ea. 

— Mănâncă, mă, îi strigă şi tatăl său, págubasul. 

Dar copilul rămânea cu gura strânsă, cu lingura goală în mână. 

— Mănâncă, má, nu vezi că se isprăveşte din blid? îi spuse cu ciudă mamă-sa, după ce blidul fu 
umplut din nou cu ciorbă acrişoară de salată, şi-i dădu şi un pumn în spate. 

Dar Dinu nu se mişcă. 

— Se vede că nu-i place zeama, tu, vecină, nu-l mai şi bate, zise una dintre femei. 

— Ba-i place, arză-l focul, dar azi nu ştiu ce are, zise mama lui Dinu furioasă. 

Şi, fără să mai zică o vorbă, îşi umplu lingura de lemn cu ciorbă şi i-o turnă cu putere în gura lui 
Dinu, abia descles- tându-i dinţii. 

Copilul începu sá tuşească tare, să se înece şi, deodată cu tusea, îi sări din gură báncuta de argint 
şi căzu drept în blidul cu zeamă. 

— Uite báncuta! strigară vreo trei glasuri. 

— Unde-i? întrebară alţii. 

— A căzut în blid! 

Toti se plecară asupra blidului plin de ciorbă şi femeile începură să caute cu lingura. O simțeau, 
dar nu o puteau prinde şi scoate. Goliră ciorba în oală şi pe fundul blidului văzură cu toţii banul alb 
de argint subţire, lustruit de mult umblat prin máin?k şi pungile oamenilor. 

— lote, mă, báncuta! strigă vesel păgubaşul. 

Dinu însă plângea cu gura strâmbă, cu ochii ţintă la báncuta, în vreme ce feţele tuturor inflorirá 
de zâmbete. 

— Văzut-ai hoţul? Iată cine ţi-a furat báncuta şi ne-ai făcut sá ne jurăm pe cele sfinte! zise un 
bărbat. 

— Acum apucă-te şi-l bate, sá nu fure mai mult! zise zâmbind celălalt. 

Păgubaşul îşi luă banul de argint si se uită la el pe toate feţele. 

în curând secerătorii se trântiră pe-o lature şi se culcară de amiază, iar copiii intrară în umbra 
colibei, unde atipirá şi ei pe rând. Dinu în urma tuturor. Şi în somn îl mai cutremurau suspine la 
răstimpuri depărtate. 


* 


După odihna amiezii secerátoril intrará iar în toate lanurile şi secerile vâjâiau în peretele des de 


Pagina | 26 


holdă. Pe la mijlocul după-amiezii, când începu sá se răcorească, în unele lanuri muncitorii se oprirá 
câteva minute să îmbuce de ojină, apoi pretutindenea bărbaţii şi flăcăuandrii începură să lege snopii, 
să-i adune şi să-i clădească în cruci. 

Tot mai multe şire drepte se ináltau în miriştile proaspete, dând o înfăţişare nouă lanurilor, ca 
nişte paznici inlántuiti, ridicati din pământ. Si copiii cárau, târau după ei snopii, la şirurile ce se 
ináltau. 

Cu cât creştea rácoarea, se porneau cântecele fetelor din tot mai multe lanuri. Femei cu desagii ori 
traista pe umăr, cu coşurile pline cu oale goale în mână, porneau acum spre sat, să pregătească cina. 
Bine de cele care aveau vro bătrână acasă şi puteau secera şi ele pe răcoare până se însera, când se 
întorceau cu ceilalţi la cina gata. 

Din când în când se înălța din lanuri cântecul cununii, a celor ce au isprăvit de secerat şi ieşeau în 
drum cu cununa de spice în trei braţe, grăbindu-se veseli şi plini de glume spre sat. 

Văzduhul, după apusul soarelui, se cobora mereu, iar deasupra lui începeau să licărească stele 
mici, ca nişte ţinte de argint. 

Deasupra satului se ináltau tot mai des suluri de fum şi de pe ulite se simţea aroma fierturilor de 
pe vetrele din tindă. Satul răsuna de cântecele cununii şi tipete speriate şi vesele se ridicau în văzduh 
când cei care purtau cununa erau întâmpinați cu vedre de apă din care erau botezați. 

Cei rămaşi în lanuri să secere şi noaptea se culcau după cină până răsărea luna. Unii adormeau 
îndată fránti de ostenealá. Dar fetele şi feciorii stăteau de poveste şi se ţineau de hârjoane, până se 
trezeau cântând. 

Cum sorbea văzduhul cântecele tinere! Şi cum scăpărau în înălţimi stelele — o puzderie până se 
arăta luna. Atunci cele din jurul ei, şi până departe, nu se mai vedeau. 

Mireasma grâului copt, a grăuntelui şi a paiului, creştea tot mai pătrunzătoare, mai grea, mai 
plină ca peste zi în zăpuşeala soarelui. 

Ca un nou roi de stele nevăzute se înălța în văzduh de pretutindeni cântecul greierilor. Din fânețe 
pătrundea uneori până aici glasul aspru al cristeilor. 


Cele trei familii de ţigani care secerau cu “ruptul” îşi făcură şi cina în mirişte, şi acum, după ce nu 
mai rămăsese în pipele de lut ars, roşu, ale bărbaţilor, decât numai scrumul, se culcară şi ei. în coliba 
improvizată se culcară, ca de obicei, numai copiii. Dormea acum şi hoţul, fără să mai suspine. 
Bărbaţii şi femeile, rupti de oboseală, dormeau cu gura cáscata, sforáind cu înecăciuni. 

Noaptea e cáldutá. Nici o boare nu adie din vro parte, ci răcoarea coboară mángáietoare din 
văzduh, din înălțime. 

în curând începe a se înălța la răsărit şi nu peste mult se iveste luna curioasă să vadă ce mai face 
lumea asta. 

Dar curiozitatea îi trece repede: vremea cât a privit incetosatá. Acum pluteşte rece şi nepăsătoare 
şi se tot înalță pe bolta cerului, tot mai străvezie. Muncitorii se deşteptau cu greu, căscând, să se vadă 
fălcile, trosnindu-si braţele intepenite. Cum ar mai fi dormit! Lanurile în care se seceră şi noaptea au 
început apoi să rásune. Acum se auzea vâjâitul fiecărei seceri. Oamenii lucrau tácuti, plini încă de 
somn şi oboseală. în locul lor vorbea şuierul secerilor. Secerau şi noaptea oamenii cei mai necăjiţi şi 
nu holdele lor de grâu, căci nu aveau, ci lucrau cu “ruptul” de la cei mai avuti, şi voiau să isprăvească 
repede, să mai poată lua şi de la alţii, pentru ca la sfârşitul secerişului să poată îmblăti şi ei câţiva 


snopi, să aibă pâine pentru sărbători. E 
MOŞ IONITA 


Satul se prelungeşte cu ulița lungă până la pele dealurilor împădurite, în fundul cărora se 
ridică în cer culmile munţilor. Uliţa lungă urcă uşor pe marginea ráuletului de munte ce-şi frământă 
necurmat, în bolovanii lucii de pe fund, apa rece, cristalină, tare. Când se frânge în bolovanii ascuţiţi 
se sfarmă, ca de sticlă. 

De pe Cetátuie — un deal înalt, rotund, îmbrăcat în tufişuri de mesteacăn, cu urme de ziduri 
dărâmate — ulița asta se vede pornind din vatra satului, ca un braţ prea lung din trup, nepotrivit cu 
celelalte uliti şi hudite. E o stradă întărită, pietruită cu bolovánasi din râu, cu case tot de piatră, 
acoperite cu ţiglă; de pe Cetátuie poţi număra fiecare clădire, aşa e de înalt dealul acela, întărit odată, 
deasupra unei strâmtori uşor de apărat. 

Suvita de apă, ce coboară din izvoarele din munţi, nu seacă niciodată şi, îndată ce scapă 
primăvara de învelişul de gheaţă, nu mai ştie alta decât să cânte ziua-noaptea. N-are nici un nume 
decât “Râul” şi nu e decât un braţ mai slab al unei ape mai mari, care apucă din munţi pe alt povárnis 
şi duce trunchi de brazi în spate. 

Râul de pe ulița lungă, cât e de mic, nu seacă niciodată şi din el se adapá vietuitoarele satului şi 


Pagina 27 


multi dintre locuitori, deşi în sat sunt şi fântâni. 

în albia râului sunt pietre mari şi chiar pietroaie. Când coboară în vatra satului, de unde începe 
ulița lungă, este un teren larg, semănat cu pietre mari, unele rotunde, altele ca nişte bucăţi de stânci, 
prinse, intepenite în pietris şi nisip, unele de mult au prins muschiul pe ele — altele mai de curând. 

Când ajunge râul aici, apele se pierd, sunt supte în turiştea asta de pietriş şi nu mai iese la iveală 
până departe, când se adună iarăşi în albia râului. 

Ce apă mică! Cum a putut să care aşa pietroaie? 

Mic de obicei, dar când se topesc zăpezile din munţi la repezeală, sau când se descarcă vara ploi 
mari, îndelungate, ori când se rupe cerul, râul vine cu ape mari, învolburate, aleargă ca un balaur cu 
valuri tari, cu creastă de spumă aspră în spinare, iar întunericul lui clocote si bubuie, de pare că fierb 
cazanele iadului. Atunci aduce pietroaiele cele mari, pe care le poartă şi le izbeşte ca pe nişte jucării, 
fierbe şi sare peste piedici şi împroaşcă cu stropi până departe. 

Pe terenul plin de pietriş şi de pietroaie, de unde începe ulița lungă, creşte troscotel gras şi e plin 
de gâşte albe ca neaua şi de paznicii lor, copii între cinci şi şapte ani. Gâştele rup lacome cu ciocurile 
aspre firele de troscotel, tot smâcind din capul mic, cu ochi de mărgea, şi se împrăştie până unde se 
înfiripă iarăşi râul, sau în sus, până nu s-a pierdut încă în pietriş. Beau mai mult din trecere de 
vreme, înălțându-şi grumajii lungi, incordati, intră în apă, se ciupăie de două- trei ori, dându-şi 
grumajii pe spate, ies apoi şi pasc din nou, după ce au vorbit puţin una cu alta, tot lungindu-şi 
gâturile, gâgâind potolit. 

Când pornesc pe râu în sus, copiii nu le au grija, dar când se duc la râu unde se iveşte din nou din 
pietriş, pleacă doi- trei să le întoarcă, să nu se piardă prin sat. 

Peste drum de terenul cu bolovani, la începutul ulitei lungi, este o casă veche de piatră, cu doi 
vişini mari în curte şi cu doi bolovani mari rotunzi la portitá, care tin loc de lavitá. 

Pe portita aceea, cât ce dau căldurile verii, iese în fiecare zi un mosulet adus puţin de spate, cu 
părul alb, lung până pe umeri, cu o pălărie veche, fără culoare anumită, cu boruri largi, pleoştite, 
încins peste cămaşa aspră de pânză cu un şerpar lat, incáltat cu opinci, bine strânse cu nojite pe 
picior, cu fluierele înfăşurate cu curele negre, de două palme, în mână cu o biciuşcă. 

El iese din curte, tine deschisă portita şi începe a chema: 

— Tuguli-tuguli; tugu-tugu! 

Şi îndată năvălesc din curte vreo opt purcelugi — sá tot fie de două luni, li se cunoaşte încă pe păr 
învârstatul de la naştere — şi aleargă, adulmecánd din năsucurile fragede la troscotel şi încep să rupă 
pe întrecute. 

Bătrânul închide portita şi, cu o cârje lucie în mână, merge agale la pietroiul cel mai mare şi şade. 
Piatra e fierbinte, dar omului îi place, şi priveşte împrejur cu ochii lui albaştri împăienjeniţi. 

Obrajii lui sunt roşii, fără zbárcituri, şi mustata albă- colie e lăsată pe oală. El cască strasnic şi nu 
mai are ce arăta în gură: e pustiu. 

După o vreme îşi scoate pipa mică, afumată, din şerpar, ca şi băşica cu tutun, o umple, scapără din 
amnar şi cremene, aprinde iasca şi-i dă foc tutunului. Apoi îşi pune pe-ndelete toate sculele iar în 
şerpar şi, rezemat de cârja lucie, începe să colbăiască. 

Nourasi, pâlcuri mici de fum vinetiu, i se înalță deasupra capului, sá se mistuie grabnic în văzduh. 

Nu s-a aşezat bine pe pietroiul lui şi copiii încep să-i sară înainte. 

— Moş Ioniţă! 

— Ai venit şi dumneata, moş Ioniţă? 

— Dg’ ti-s flămânzi purceii, moş Ioniţă, uite-i cum înfulecă. 

— Flămânzi, vezi bine! Gâştele voastre nu-s flămânde dimineaţa? 

— Dg’ acum nu-i mai dimineaţă, moş Ioniță! 

— Nu va fi! Pentru că-i soarele sus? Vara răsare gparele devreme. 

— Ai scos azi târziu purceii, moş Ioniță! 

— Bine că v-aţi scos voi gâştele devreme. Vom vedea care se vor sătura mai curând! 

— Păi gâştele rup numai câte-un fir. 

— Dg’ nici guşa nu li-e mare. 

— Purceii n-au guse, moş Ioniță? 

— Măi, că prost te-a mai făcut maică-ta! Cum să aibă, că doar nu-s păsări! 

— Bunica zicea că nu-i pasăre ca porcu’ şi buruiană ca curechiul. 

— Asta-i zicală să arate cât îs de bune verzele cu carne de porc. 

Copiii mai sgăură ce sgăură în jurul moşneagului, apoi îşi văd de gâşte şi de jocurile lor. Caută 
pietricele mici, albe, rotunde, şi se joacă “de-a bencile”. lau în palmă douăsprezece pietricele, le 
aruncă sus, le prind pe care pot pe dosul mâinii, pe acestea le saltă din nou cu dosul şi le prind în 
palmă. Care reuşeşte să prindă mai repede toate pietricelele, câştigă jocul şi nu mai are grijă de gâşte: 
trăbă să le grijească cel care a pierdut. 


Pagina | 28 


Mos Ioniță rămâne singur şi când nu mai vede purceluşii în apropiere începe să-i cheme: 

— Tuguli-tuguli! tugu-tugu! 

Sobolanii îi cunosc glasul şi vin repede în jurul lui. Bătrânul le aruncă bucátele de mămăligă, pe 
care le poartă în sânul cămăşii de pânză aspră, şi purceii se reped şi macină repede din fălcile crude. 
Când nu le mai aruncă şi se încredinţează că nu le mai dă, încep iar să reteze troscotelul. 

Dar şi dacă n-ar avea ce să le dea şi nu i-ar chema când se împrăştie, n-ar fi nici un rău; copiii 
sunt cu ochii în patru şi după purcei, nu numai după gástele lor. Moş Ioniţă ştie şi, după ce-şi 
isprăveşte bucátelele de mămăligă rece, nici nu-i mai cheamă. 

Stă pe pietroiul rotund, prăjindu-se la soare, rezemat cu amândouă mâinile în cârja lui de corn, şi 
prin minte îi trec multe. Icoane, frânturi, amintiri spălăcite din viaţa lui. 

„„lată, cum priveşte la pietrele din jurul lui, îşi aduce aminte că pe când era el de vreo zece ani a 
venit într-o vară râul aşa de mare şi de furios, bătând din valuri şi din bolovani, încât a luat o poiată 
din vecini, cu un vițel, a descheiat-o într-o clipă, împrăştiindu-i şi alungându-i bârnele, iar vitelusul 
abia a apucat să zbiere o dată şi a fost înghiţit de valuri. Atunci a intrat potopul şi la ei în curte şi le-a 
dus gardul, poarta şi portita, cât au rămas ca în câmp. Ce se mai tânguia mamă-sa, dar tată-său i-a 
dat o palmă: “Ce te mai boceşti, tu? Nu-i moarte de om! Vom face alt gard şi altă poartă”. 

Aşa era tată-său: om tare! Nu-i păsa de oameni, nu-i păsa de lume şi nu îngenunchea în fața 
nenorocirilor. Copil, fecio- ras-fecior şi om mare apoi se uita la el ca la un sfânt. Chiar când el, lonitá 
— luându-se după datina satului — după ce se eliberase din armată, furase o fată şi o adusese în casa 
asta de zid. Ce bătaie i-a mai tras tată-său, soră cu moartea, ruşinând fata si trimitánd-o la părinţii 
ei. îşi aduce şi acum aminte de înfruntarea tatălui său, după ce i-a trecut mânia: “Măi, Ioniță, să tii 
minte că între oameni de omenie nu se- ntâmplă furturi nici de dobitoace, dar încă de fete! Dacá-ti 
place fata, i-om trimite petitori după lege!” 

Şi aşa a făcut şi a ieşit lucru bun. Câţi ani să fie de când a murit? El, Ioniță, era de patruzeci. Vor 
fi vro treizeci! Cum mai trec anii ăştia, Doamne sfinte! 

Bună femeie a fost şi maică-sa, săraca! Parcă o vede şi acum în postul Crăciunului şi al Paştilor 
cum le dădea copiilor pe ascuns, să nu vadă bunica, o crestătură de slănină sau un bruş de brânză şi 
cum îi învăluia în poalele ei când răcnea uneori tatăl lor la dânşii, poruncindu-le să nu mai facă 
larmă. 

Da, da! Milostivă femeie, nu ca bunica, aspră şi neîndurată, care ar fi voit să postească şi să 
ajuneze toată viaţa... 

„„Hei! Bună a fost şi nevasta lui, fata pe care o furase. 

Din ea, din fiinţa ei, se strecurase şi în el o dulceaţă care, iată, nu l-a mai părăsit nici acum la 
bătrâneţe. E de-ajuns să- şi aducă aminte de ea, pentru a simţi picurul acela de miere! Drept e şi 
aceea că pe Ana lui nu o vedea cu amintirea ca pe o umbră, ca pe tatăl său, pe mamă-sa sau pe bunica, 
ci vie şi caldă, numai cât nu-i vorbea. Şi totdeauna după dulceata amintirii, urma o strângere de 
inimă şi un oftat uşor scăpa din pieptul lui moş Ioniţă. 

Luat de amintiri i se stingea şi pipa, i se împrăştiau şi purceii şi, uneori, potopit de căldură, nici nu 
mai ştia pe ce lume se află. 

— Mos Ioniţă, io ţi-am întors purceii! 

— Ha! 

— lo i-am întors că au fugit prin sat la vale. 

— Şi io i-am ajutat, sărea cu gura alt copil. 

— El numai când veneam cu ei pe uliţă în sus, stăruia cel dintâi. 

Bătrânul se dumerea târziu de ce este vorba. 

— Brav copil! Dg’ v-aţi scăldat voi azi? 

— Scăldat de două ori, moş lonitá. 28 

— Şi-i caldă apa? 

— Nu, e cam rece. Nu poti sta mult. 

— Aşa-i apa de munte, proaspătă mereu. 

— Da' a Boarului m-a corlit, mos lonitá. 

— Să-l fi corlit şi tu! 

— Dg’ el e mai mare şi mai tare. 

— Când vei creşte sá te răzbuni, să-l tii sub apă până zvácneste ca peştele strâns în mână. A 
Boarului e un copil prăpădit, ştiu eu. 

Pe râu în sus, nu departe de prundişul în care se pierdeau şi pe care păşteau gâştele şi purceii, era 
o bulboană adâncă până la genunchi şi destul de largă să încapă trei-patru copii deodată. Cum era la 
umbra unei sălcii, apa nu se încălzea niciodată prea tare şi copiii ieşeau în grabă vineti şi zgribuliti 
din ea. 

Se apropia amiaza şi căldura era tot mai mare. 


Pagina | 29 


— Dumitale nu ti-i cald, mos Ioniță? 

— Ba mi-i cald. 

— De ce nu te scalzi şi dumneata? îţi grijim noi purceii. 

— Nu mă scald, că-s prea bătrân şi mi-e frică să nu întineresc. 

Copiii îl privesc mirati. 

— M-am scăldat şi eu la vremea mea, măi copii. Când eram ca voi. Bulboana asta era şi atunci. 
Ehei! Era, cum să nu fie! 

Da, îşi aduce aminte multe întâmplări cu bulboana. Pe Florica o vede ca-ntr-o negură, pe nevasta 
lui ca într-o oglindă. Oare unde va fi ea acum şi ce va face? Poate va întâlni-o în curând... 

— Moş Ioniță, mai rămâi cu purceii, că io plec cu gástele. 

— Da” ti-s sătule? 

— Sătule, că nu mai mănâncă şi se tot duc pe rând la vale. 

— Toti mergeţi? 

— Mergem că-i amiază şi ni-e foame. 

Moşneagul răstoarnă capul şi se uită la soare. 

— încă nu-i chiar amiază, mai puteţi sta. 

— Am mai rămâne să-ţi grijim purceii, numai sá ne spui şi azi o poveste, zice altul. Copiii s-au 
adunat cu toţii în jurul lui. 

Mos Ioniță se uită în jur şi vede că purceii rontáie încă veseli la troscotel. 

— Ce pustie de poveste să vă mai spun? Parcă eu le ştiu pe toate? 

— Mai ştii dumneata destule, se amestecă al treilea în vorbă. 

— Haida să vă spun, dar asta nu-i poveste. Ştiţi voi Ce- tátuia? 

— Cum să nu o ştim, moş lonitá, sar toţi cu gura, că doar în toată ziua o vedem. Şi de-aici se vede. 

— Voi vedeţi dealul rotund şi împădurit. Dar Cetăţuia? 

Copiii se uită unul la altul. 

— N-ati văzut-o? 

Copiii clatiná muţi din cap. 

— Nici nu se vede, numai dacă te urci în vârful dealului. Şi nici atunci nu mai vezi decât nişte 
ziduri dărâmate şi pietroaie rostogolite. Cetăţuia acum nu mai este, dar a fost pe vremuri, şi măgurii 
aceleia i-a rămas numele de Cetăţuia. Dar ştiţi voi ce e o cetate? 

Copiii se uită iar unii la alţii şi câţiva clatină din cap că nu. 

— Cetăţuia îi zice la o cetate mai mică. lar cetate este un loc pe înălţimi, întărit jur-împrejur cu 
ziduri groase şi înalte. Acolo se adunau locuitorii unui sat când veneau să-i robească păgânii şi se 
apărau până-i biruiau pe sălbatici, rostogolind peste ei pietre mari din cetátuie. Ei, care-mi întoarce o 
dată purceii? 

Mosul văzuse că 1 se rázletiserá godinile. Alergară cu toţii şi se întoarseră în grabă. 

— Da”, măi copii, cetátuia de la noi nu a fost făcută de oameni, ci de uriaşii care au trăit odată pe 
lume. Aţi auzit voi de uriaşi? 

Unii auziseră, alții nu. 

— Cetăţuia de la noi, spun bătrânii, cum au auzit şi ei, a fost zidită de o pereche de uriaşi care 
aveau o singură fată. într-o zi a ieşit la plimbare fata, pe-aici pe la poalele Cetátuiei, pe unde e satul 
nostru acum. A aflat un plugar care ara cu patru boi, cu un pogănici alăturea. Fata s-a minunat, s-a 
tot uitat la ei, apoi a luat în poală plugul, boii, pe plugar şi pe pogănici, s-a dus cu ei in cetăţuie şi i-a 
vărsat din sort înaintea tatălui său. 

— Uite, tată, ce furnici am găsit eu! 

Uriaşul a clătit din cap. 

— Nu-s furnici, fată, ci sunt oameni. a-i în poală si du-i de unde i-ai adus. Cât îi vezi de mici vor 
trăi mai mult decât noi şi vor stăpâni pământul. 

Fata i-a ridicat în poală şi i-a dus la arătură. Şi numaidecât omul a pus plugul în brazda de unde a 
lăsat-o, iar pogăniciul a început să mâie boii: “Hăis, Rujan! Cea, Păun!” 

— Si nu le-a fost frică, moş Ioniță? 

— Nu, că românii nu erau fricoşi, nici copiii! 

în vreme ce copiii se întoarseră cu capul spre Cetátuie, moş lonitá se ridică în silă de pe piatra lui 
şi începu să cheme: 

— Tuguli-tuguli! tága, tága! 

Purceluşii se adunará şi pornirá după bătrân. Stiau că le dá acum lătură. 

— Puteţi merge acum şi voi cu gâştele. E crucea amiezii, zise el. 


Pagina | 30 


LA FÁN 


într-o săptămână iarba din toate luncile a fost răsturnată în brazde groase. Oamenii se grábiserá 
să usuce fânul pe secetă, să-i rămână întreaga mireasmă si să-l clădească în cápite fără să-l picure 
decât roua nopţilor, — chiar dacă nu-l vor putea căra acasă să-l clădească în clăi mari, până ţinea 
seninul. Să-i rămână nu numai aroma îmbătătoare, ci şi culoarea de-un verde palid, care se trecea cu 
totul, se spăla, când brazdele erau bătute zile întregi de ploi, sau când cápitele trebuiau mereu 
împrăştiate şi uscate din nou. Atunci când fânul căpăta o culoare roscatá, şi de multul întins şi 
scuturat, florile se scuturau şi rămâneau mai mult cotoare, ogrinji, decât fân, şi vitele îl mâncau în 
silă. 

lar anul ăsta era nădejde să usuce şi să adune fânul pe vreme bună. Nu-i vorbă că şi oamenii se 
hărniciseră foc şi satul întreg ieşise în lunci. Numai babele şi moşnegii hodorogiti rău, care nu mai 
prea ştiau cum îi cheamă, rămaseră să păzească acasă, să dea buruieni purceilor şi viteilor şi 
flămânzilor de copii mai máruntei care se tăvăleau în jocuri până începea sá le cânte broaştele în 
pântece. 

Sugacii erau toţi în lunci. O furcă de fân într-o tepuse le ţinea destul umbră. Unii erau infásati 
până la grumaji, numai capul rotund, în cáitá, li se vedea, cu pleoapele închise, cu obrajii albi, fragezi, 
să-i tai cu un fir de păr. Alţii aveau crinişorii mánutelor slobode, şi tot umblau cu ele să prindă parcă 
fire nevăzute din aer. 

De la o vreme se pornea, când ici când colo, orăcăitul repezit al celor ce se deşteptau flămânzi, sau 
care flămânzeau ori se osteneau tot prinzând cu pálmutele aerul. 

Femei tinere aruncau greblele şi se grăbeau să-i împace pe cei răzvrătiți. 

Lucrul la fân, pe întinsul luncilor, era de multe feluri. într-o delnitá întorceau brazdele groase pe 
partea cealaltă, punând în bătaia soarelui iarba încă verde, care mirosea a suc sălbatic. Furcile 
uşoare de lemn lunecau cu îndemânare pe sub brazde şi unii copilandri şi copii se opinteau uneori, 
unde erau brazdele mai groase. Bărbaţii, chiar femeile, numai se jucau cu întorsul lor. 

într-altă delnitá răscoleau cu furcile sau cu greblele brazdele întoarse înainte cu o zi, şi fânul se 
scămoşa, să-l poată pătrunde cât mai tare căldura, şi rămânea aşa răscolit până după-amiază când se 
aduna şi se clădea în căpiţe. 

în alte părţi răscoleau fânul imprástiat din cápitele mici, făcute de cu seară, să nu-l atingă nici 
roua. încă nu era de tot uscat. 

in alte delnite începură să clădească cápite mari, încă înainte de amiază fiind fânul deplin uscat. 

Nu era copil, ieşit cu satul în luncă, să poată ţinea o furcă în mână şi să nu-şi arate hărnicia. 
Părinţii s-au îngrijit să aibă fiecare câte o furcă de lemn pe măsura lor: nouă şi uşoară. Lucrau cu 
toată hotărârea, cu ochii mereu la cei mari, să vadă dacă le iau în seamă râvna, şi unde nu puteau 
răsturna brazda, o lăsau şi înaintau în rând cu ceilalţi lucrători, iar vrunul care venea după ei 
răsturna fânul sau îl ráscolea, să dreagá greşul, icul rămas nelucrat, părând că nu bagă de seamă 
nimic. 

în vreme ce oamenii mari, femeile şi chiar fecioraşii treceau cu furcile prin fân cu nepăsare, copiii 
suflau şi asudau, dar nu ieşeau din rând. 

— Ti-e cald, mă Ionică? 

— Cald. 

— Vezi şi ieşi din rând şi mai hodineşte. 

— Mi-e cald, dar nu-s ostenit! 

— N-ai flămânzit? 

— Nu! Dg’ ce? E amiază? 

— La fân nu este amiază, ci când i foame omului şi când se isprăveşte un rând de lucru. Acum, 
după ce isprávim cu răscolitul, vom aştepta să se usgge bine. Poţi mânca dacă ţi-e foame. 

— Nu mi-e foame! Las să isprăvim întâi cu răscolitul. 

Vro câţiva mai mici, care n-au furci ca furcile, ci nişte 
lăstăraşe cu două braţe, uşoare ca pentru ei, se tot amestecă printre lucrători şi se silesc şi ei să 
răscolească unde lucrează alţii. 

— Ce mai furcă frumoasă ai, măi Pátrut! 

— Mi-a făcut-o tata dintr-o salcie. 

— Bună furcă! Şi coarnele i-s ascuţite. 

Copilul se uită la furcă, parcă acum o vede întâia oară. 

— Ascutitá, da, şi uite cum intră în fân, răspunde copilul şi se repede cu mica lui unealtă 
neputincioasă. Unele au coarnele prea subţiri, se mai rupe câte unul, şi atunci voinicul strâmbă gura 
şi începe să trámbiteze. 

Dar prin mijlocul luncilor curge un pârâu care nu seacă decât în secetă mare şi, repede, unul 
dintre muncitori îi taie o nouă furcă din sălciile ce cresc de-a lungul pârâului, şi-l împacă pe cel 


Pagina | 31 


deznădăjduit, care se avântă din nou la treabă, si mai înverşunat. 

Prin delnitele unde încep sá se clădească cápitele încă înainte de amiază, fánul îl cară numai 
bărbații, iar femeile grebleazá. Grebleazá si copiii, cu unelte mai mici, cele mai multe nouă, si se 
bucură cât de usor lunecă colții de lemn prin tunsura regulată, rasă până la pământ, semn că s-a cosit 
bine anul acesta si au fost meşteri buni cosaşii. Alții se reped uneori la furcă, aruncând grebla si duc 
si ei fân în cápitá. Prind în coarne câte o palá de fân, o ridică deasupra capului si le pare că duc o 
căpiță întreagă. 

După-amiază munca asta se înfiripă de-a rândul prin lunci. în multe delnite e fánul uscat de tot si 
oamenii croiesc cápitele, tot cărând în furci de lemn cu coarne lungi mătăhale mari de fân, pe care 
uneori abia le ridică de la pământ deasupra capului, şi din care radiază valuri de căldură, 
înfierbântate cum au fost de văpaia soarelui. 

Nu se desprinde numai căldura din fánul purtat în furci, ci si mireasma florilor uscate, si 
muncitorii când ajung la cápite se simt oleacă ametiti şi li se pare că au intrat cu capul în răcoare, 
după ce au aruncat uriaşa căciulă pe căpiță. 

Femeile greblează cu repeziciune si tot adună noi valuri de fân, ca nişte troiene, în care îşi 
împlântă furcile cărătorii la cápite. 

Ele-s în straie curate ca de sărbătoare, vorbesc tare, strigă una de la alta, si de la o vreme, când 
începe a se rácori, câte una porneşte un cântec, şi uneori i se alătură şi altele. 

Bărbaţii, feciorii, copilandrii parcă lucrează şi mai crâncen în aroma cântecelor şi multora li s-a 
umezit cămaşa în spate, pe care s-au lipit flori de fân. 

— Asta-i Anica Surdului, zice vrun bărbat de la cine ştie a cáta delnitá de la cântăreață. 

— Are un glas să te scoale din morţi. 

— Şi e şi frimoasă şi harnică. 

— Mama Anicăi a fost şi ea o cântăreaţă vestită. 

— Cântă ea şi Anica Surdului, dar s-o auziti, când va începe, pe Sora Dinului! 

— E la fân şi ea? 

— Fi au isprăvit ieri, dar azi ajută mătuşă-si. Poate fi a şasea delnitá de la noi. 

— Păi da, Sora n-are pereche în nouă sate. în vara trecută au trecut prin sat vro trei domni, care 
umblau după poveşti şi cântece, şi abia a scăpat fata de ei, nici una nici două s-o ducă cu ei la oraş, s-o 
audă şi domnii cei mari. 

— Am auzit şi eu. Dar ce domni vor mai fi şi ăia care umblă vara prin sate după poveşti? 

— Păi vor fi oameni care n-au nici o treabă, nişte imbuibati care nu mai ştiu cum să-şi treacă 
vremea. 

— Ba ăştia mâncau din traistá pitá cu slániná şi cu ceapă, ca orice drumet. 

Oamenii vorbeau ducând mereu în furci mari încărcături de fân, de sub care nu li se mai vedeau 
decât picioarele. Vorbeau după ce aruncau fánul pe cápite. 

Pe multe cápite se vedea câte un copil care se urca aici să “îndese” fânul, dar mai cu seamă pentru 
plăcerea lui de a se vedea sus şi de a se urca tot mai sus o dată cu creşterea cápitei. Pe cápitele din 
luncile mai depărtate, copiilor cufundati în fân nu li se vedeau decât pălăriuţele rotunde, negre ca 
nişte ciori. 

Când muncitorii începeau să facă vârful cápitei, îi coborau întinzându-le furca de lemn de care să 
se prindă. 

Jos, li se părea celor care au făcut mai întâi slujba asta că s-au coborât din cer şi o vreme 
rămâneau ametiti. 

Erau în lunci, veniţi cu satul, şi copii prea curajoşi, care vroiau să-i suie şi pe ei pe cápite, deşi 
erau prea mici pentru treaba asta. 

Câte unul cât ce ajungea sus şi se cufunda în fân, începea să urle, cât trebuia coborât în grabă; 
alţii însă, deşi ameteau la aşa înălțimi, strângeau incruntati din dinţi şi nu se făceau de ruşine. 

Hei! ce mai umbră aruncau cápitele gata greblate şi netezite ca de sărbătoare, ca fetele când merg 
la joc — colo, după ojină, când soarele începea să coboare spre asfintit! Acum era lumea sugacilor, 
care, sătui, dormeau buştean în umbra plină de mireasma fânului nou! 

Erau unii ţărani meşteri mari în cláditul cápitelor. Le croiau cu temei, le aşezau cu grijă palele de 
fân şi le băteau bine cu furcile, le ínáltau pe-o fărmă în toată circumferința, le subtiau cu mestesug, 
nemailăsând pe alţii să pună fân, ci numai ei. De sub mâna lor vârfurile ieşeau îndulcite cu măsură, 
tot mai subţiri, până nu mai încăpea deasupra decât fân cât să-şi facă cioara cuibul. 

Tot atât de zveltá era şi umbra lor pe cositura tepoasá. 

Altele erau croite rău, groase, prea pieptoase, cu vârful pus prea repede, unde se nimereau mâini 
mai neîndemânatice sau cu mai puțină experienţă. Peste cele clădite cu meşteşug putea să plouă cât 
de bine, nu răzbătea apa, fugea pe fire în jos; în cele făcute rău sau de mântuială, apa intra şi fânul 
trebuia uscat din nou. Dar cele mai multe erau bine clădite. 


Pagina | 32 


Umbrele lor cresteau mereu cu cât cobora soarele. 

Lucrătorii se grăbeau să strângă fânul până nu se umezea de roua ce cădea din belşug, îndată ce 
începea să se răcorească. 

Pe cel ce nu era uscat de tot îl grămădeau la repezeală în cápite mici, abia înfiripate, şi aici se 
îmbulzeau copiii care — dacă li se rupeau furcile firave — duceau fánul cu braţele, înverşunaţi de-o 
hărnicie mare. 

Glumele zburau de la o delnitá la alta. 

— Uite, mă, cápitá făcută de Nicodim! Ce bortoasá şi negreblată. 

— Bortoasá, că e gata să nască una! Nu vezi cum s-a lăsat într-o parte? 

— Caută nişte proptele, Nicodime, şi o reazemă! 

— Dg’ căpiţele făcute de Ionu' Mărgineanului? îs mai strámbe ca el. 

— Te poţi ascunde în gropile ce le-au rămas în coaste. 

— Bine că-s mai frumoase ale tale! la te uită că una ti s-a şi răsturnat! 

Bărbaţii lucrează până târziu. Femeile au plecat de mult acasă. Nu numai cele cu copii sugaci, ci 
toate, să pregătească cina pe când vor sosi muncitorii. Copiii s-au luat şi ei după mame. îi dor 
picioarele şi abia apucă să ajungă acasă... 

Acum pleacă şi bărbaţii cu furcile în spate, veseli şi usori, ca după o muncă ce a fost pentru ei 
numai floare la ureche. 

în lunci rămân cápitele tăcute, tainice, care nu mai au umbră. Căci înserarea întinde vălul ei uşor, 
uniform, peste lunci şi peste lumea întreagă. 

Numai mireasma fânului mai stăruie în aer deasupra luncilor şi, dusă de boare, până departe 
peste câmp. 

în liniştea ce creşte mereu nu se mai aude nici o larmă, nici un strigăt, nici un răget de vită; toate 
au coborât către sat. 

Deasupra luncilor se împânzeşte numai cri-criul necurmat al greierilor şi aroma fânului nou. 


TÂLHARUL 


E pe la mijlocul lui iunie. De-o săptămână s-a întemeiat seninătate adâncă şi cerul s-a înălţat sus 
de tot, şi-a ridicat parcă marginile şi de pe umerii dealurilor mari dimprejurul satului, pe care se 
reazemă de obicei. 

Văzduhul e limpede ca lacrima. în înălțimi ameţitoare plutesc, în cercuri mari, trei cruciulite 
negre. Uneori abia se mai zăresc. Se alungă? Se joacă? Sorbite de seninătate, ca de-o apă subţire, nu 
pot coborî mai jos? 

în sat, în curtea lui Ilie Rău, cloncăne trei cloşti cu pui de deosebite mărimi. Cei mai tineri sunt 
nimai nişte boturi de pufusor auriu şi fug máruntel pe nişte betisoare de chibrit. Rândul al doilea de 
pui e în creşterea penelor, cum sunt mai urâţei, cu aripioarele şi cozile pline de cotoare. Cei mai mari 
pot zbura la un pas, când îi cheamă cloşca pe negândite şi cu grabă mare. 

Cei îmbrăcaţi numai în pufuşor piuie mereu şi cloşca páseste cu grijă să nu-i calce. Sunt tot în 
preajma ei şi când îi cheamă ridică mirati capul şi se uită în ciocul ei. Dar cei care au fost mai aproape 
i-au şi luat din cioc bunătatea. 

Rândul al doilea, cărora le cresc acum penele, nu au astâmpăr nici o clipă şi closca e silită să 
alerge după ei, să nu-i lase să se împrăştie prea departe. 

Cei în pene nu mai prea iau în seamă ce face closca, din zi în zi sunt tot mai neatârnători şi parcă 
abia aşteaptă să scape din robia părintească. Uneori în apropierea cloştei rămâne numai unul, alteori 
e singură şi cloncăne rar, rămânând plictisită oarecum. 

Dar e destul sá cârâie cloştele odată cu cocoşul, 34 toţi puii se adună în fugă fiecare la matca lui. 
Când s-a auzit cârâitul au şi izbucnit din tindă în curte un báietas şi o fetiţă şi, curând după ei, un 
moşneag. 

Cocoşul îşi răstoarnă mereu capul într-o parte, se uită în cer şi cârâie; cloştile cu puii s-au ascuns 
prin grămada de vârfuri uscate din fundul curţii. 

— Uite-i, tâlharii! Sunt trei, bată-i Precista! zice moşul răsturnându-şi capul pe spate şi punándu- 
şi pălăria streaşină ochilor. 

— Unde-s, bunicule? 

— Colo sus! Nu vedeti? 

— Nu! 

— Nu se vede nimic, întări şi copila. 

— Ba se vede, numai nu vă ştiţi voi uita. 

Cocoşul incetá să mai cârâie. Cloştile cu puii ieşiră din ascunzişuri. Bătrânul şi cei doi copii se 
uitau mereu în cer, cu mâinile streaşină la ochi. 


Pagina | 33 


— Uite-i! Uite-i! strigă deodată fetița. Sunt trei, bunicule. 

— Trei dară! 

Copilul nu-i descoperi până târziu. Făceau şi acum cercuri unul după altul, cu aripile întinse. 

— Nu-s nici cât nişte porumbi, zise el, oarecum dezamăgit. 

— Nu se văd câtu-s de mari, că sunt încă prea sus. 

în curte era acum linişte, găinile, cloştile, puii îşi vedeau de treaba lor. 

— De ce nu mai cârâie cocoşul şi cloştile, moşule? întrebă fetiţa. 

— Nu mai li-e frică dacă suntem noi aici. 

— Văd ele că-s prea sus! 

— Ba au văzut altceva: că sunt trei, şi găinile ştiu că uliul nu coboară, numai când e unul singur. 

— Păi, de ce au venit trei? 

Dar, până ce vorbiră ei, găinile se neliniştiră iar, şi cocoşul dădu alarma. 

Când priviră în cer bunicul şi nepoţii, nu mai plutea în văzduh decât unul singur, cu mult mai jos. 

— Ăsta-i uliu de cel mare, bunicule, se minună fetiţa. 

— Da! e hârău, e tâlharul! Uite-l cum face cercuri tot mai mici! 

Uliul se rotea şi cobora tot mai jos. Uneori cădea ca o săgeată, apoi iar făcea cercuri cu aripile 
întinse. Crucea neagră era tot mai mare pe cer. 

De la o vreme, găinile iar se linistirá. 

Când priviră în sus, moşul şi nepoţii nu mai văzură pasărea de pradă. O descoperiră mai târziu, 
plutind deasupra altei gospodării, pe uliţă la vale. 

— A văzut că la noi azi nu are ce face. Mai încearcă într- alte părţi. Tâlharul! N-am o puşcă să-l 
prábusesc din cer. 

— Dg’ ajunge glontul până la el, bunicule? 

— Cum să ajungă, tu, proasto? Nu! Până la înălţimea de- acum nu bate nici un glonţ. Aş aştepta 
eu până mai coboară. M-as ascunde în usa tinzii şi l-aş lăsa până s-ar cobori deasupra curţii, şi atunci, 
deodată, baff! Cum l-aş mai trăsni! 

— Şi de ce nu ai puşcă, bunicule? întrebă fetiţa. 

— Nu ne lasă stăpânirea. Numai jandarmii şi pădurarii au arme. 

Tot vorbind se retraseră la umbră pe podmol, şi nu peste mult timp moşul intră în tindă, după ce 
mai cercetă o dată prin văzduh. 

Uliul pierise. 

Căldura creştea mereu şi albăstrimea de dimineaţă a cerului trecu într-un fel de ceaţă subţire, 
alburie. 

Copiii dădură de mâncare clostilor făină de porumb muiatá şi frământată în apă. Grijiră sá le dea 
în trei părți ale curţii, sá nu se bată clostile ca orbetele, să calce în labe puişorii cei tineri. Le puseseră 
şi nişte blidişele cu apă. Se uitară cum ciugulesc puişorii cei mici cu ciocuri ca acele, cum înfulecă de 
repede cei mari, până li se opreşte mâncarea în grumaz, câtu-s de lacome cloştile care nu se mai 
gândesc la pui, până nu se satură ele mai întâi. Cloşca cu pui mici mai sfărâmă în cioc câte-un bruş de 
făină, chemând puişorii, dar repede îi lăsă şi îşi vede de foamea ei. 

Pe cloşca cu puii cei mai mari n-o puteau suferi copiii: după ce se sătura, începea să râcâie cu 
labele în mâncare, împrăştiind-o până departe. 

— îi ciudă că puii n-o mai ascultă! zise fetiţa. 

— Ar trebui să-i lase, că de-acum sunt mari. 

— Da, însă cine îi mai dă ei mâncare de asta? 

Copiii rămaseră lângă cloşcă, până isprăviră, şi puii începură să se împrăştie. Priviră apoi cerul: 
nimic! Gol! 

— De acum nu mai vine! 

— Nu! 

— Se va fi dus în pădure, la umbră. 

— Tâlharul! Ştii când a prins puicuta? 

— Dg’ când a prins puiul de rață? 

— Mai, Nicule! S-a învăţat la noi şi nu ştii niciodată când vine! 

— Hai să măncăm de-amiază. Azi nu mai vine. 

— Dg’ nu-i încă amiază. 

— Mie mi-e foame. Să-l întrebăm pe bunicul. 

— Hai! 

Se luară de mână şi se strecurară în tindă. 

— Aşa-i că-i amiaza, bunicule? 

— încă nu-i! Ti-e foame? 

— Ni-e foame la amândoi. 

— Dar dacă vine tâlharul până mâncaţi? Haida să vă dau pe rând cum v-am mai dat. Unul să 


33 


Pagina | 34 


păzească afară. Care-i mai flămând? 

Fetiţa arătă cu degetul la băiat. 

— El! 

Şi ea ieşi în curte sá vegheze. 

în cer nu era nimic nici acum, nici deasupra casei lor, nici cât putea vedea deasupra satului. 

Cloştile cu pui mai mici se puserá la umbra gardului şi incepurá să se scalde în țărână. A treia 
umbla singură prin curte, cloncănind din când în când. Puii ei se împrăştiaseră. Unii trecuseră, prin 
gard, în grădină. 

După ce-i dădu copilului de mâncare, bunicul ieşi în curte, cercetă şi el cerul. 

— Vino de mănâncă şi tu, se vede că s-a dus tâlharul. 

Dar abia începu să mănânce şi fetiţa, şi în curte izbucniră 
cârâiturile cocoşului şi ale clostilor. Ba trecurá grabnic din cârâit în cotcodácit, încât se părea că arde, 
atâta larmă şi atâta învălmăşeală şi fugă de găini. 

Când ieşiră grabnic în curte bunicul şi nepoţii, din grădină se ridică tâlharul cu un pui din cei 
mărişori în cioc. 

Alergară, strigară, hâşâiră, aruncară cu bucăţi de lemne şi bătrânul şi copiii, pătrunzând în 
grădină, dar uliul cel mare, hârăul, tâlhar de ziua mare, bătea regulat din aripile largi şi se ducea în 
drumul lui. 

Fetiţa începu să plângă. Băiatul aflase nişte pietre şi arunca şi acum în văzduh după tâlhar. 

— Ce mai arunci cu pietre? Acuma nici glontul n-ar mai avea ce-i face! De când s-a ridicat din 
grădină, cu o puşcă bună îl puteam trăsni. 

Copiii voiră să afle numaidecât pe care pui l-a dus hârăul. începură să-i cheme. Fetiţa aduse un 
pumn de grâu, dar fu aşa învălmăşeală de pui şi de găini, încât nu putură afla nimic. 

Până azi din puişorii cei mai mari mai rămăseseră zece. De acum vor mai fi numai nouă. 

— Mi se pare că lipseşte cocoselul cel pestrit, zise băiatul. 

— Nu! Pe cocoşel l-am văzut. Dar n-am văzut puicuta cea neagră. Asta trecea mereu în grădină. 

— Ce să facem, zise necăjit bunicul. Dacă n-am grijit nici azi, apoi n-am mai grijit niciodată! Bată- 
l Precista de tâlhar! Se vede că a stat ascuns prin vreun pom din grădină! Acum chiar puteţi mânca 
de-amiază liniştiţi! Azi nu mai vine a doua oară! 

Copiii se mai împăcară cu soarta şi începură să mănânce. Amieza şi bunicul. 

— Oare să fi fost tot uliul care a luat şi puii ceilalţi? întrebă fetiţa. 

— D-apoi cum? Tot el! Tot tâlharul! Că aşa-i legea lui: unde se înfruptă o dată, vine mereu. 

— Trabá puşcă, bunicule! se viteji copilul. 

— 'Trăbă, dar de unde? 

— Să ceri una de la jandarmi. 

— Zadarnic aş cere, că nu dau. 

— Spuneai că au şi pădurarii. 

— Au, dar nici ei nu le împrumută. 

Un răstimp copilul se gândi. 

— Să meargă tata şi să le ia una! 

— Păi cum! Să se bată cu pădurarii? 

— Să vină unul cu pusca lui aici, să-l impuste pe tâlhar, zise fetiţa. 

— Vezi, tu ai spus un lucru cuminte. Numai cât oamenii n-au vreme să păzească cu ceasurile 
după o pasăre. 

Se făcu o vreme linişte. 

— Acum iar ne ceartă mama, zise într-un târziu copila. Da' noi nu suntem de vină; nu-i aşa, 
bunicule? 

— Nu sunteţi şi o sá vă apăr eu, nu aveţi nici o gaamă. Păi, ce să-i faci! Orice vieţuitoare trăbă să 
se hrănească cu ceva pentru a trăi. I-ar fi şi uliului mai uşor să mănânce iarbă, ori frunză din codru, 
nu sá sgáure cu ceasurile în înălţimi, pentru a se arunca asupra unei păsări. Da' ce să-i faci! Fiecare 
vieţuitoare cu legea ei! Noi trăbă să ne apărăm avutul, nu-i vorbă! Cine-şi dă oaia lupului de bună 
voie? Dg’ uneori, iată, nu putem! Las” că vorbesc eu cu mamă-ta! 


TURTURELELE 


Păşunea comunală se întinde, cât vezi cu ochii, urcând uşor către măgurile de la răsărit, cinci la 
număr, care se înalţă, toate rotunde, într-un singur şir, la marginea orizontului. Par ridicate anume, 
nu prea departe una de alta. Sunt pline de tufe de spini, care se mai rătăcesc şi prin păşunea 
comunală, de unde le-au stârpit de mult ţăranii. Pe măguri le-au lăsat pentru capre, că lor le place să 
roadă mereu. Ele pasc mai mult pe cele cinci măguri. Nu-s prea multe, vreo treizeci. înainte vreme 


Pagina | 35 


erau peste sută. Dar de când sătenii au ajuns la mai multe oi şi vaci, caprele s-au mai imputinat. 

Dacă ele n-ar trece până la măguri, prin toată păşunea, s-ar prăsi şi aici mai multe tufe de spini, 
din rădăcinile celor răzlețe. Dar caprele, în trecerea lor grăbită, au totuşi vreme să reteze şi sá ronţăie 
orice lujer. 

Spre miazănoapte păşunea e tivită de păduri mari, bătrâne, iar spre apus şi miazăzi de lanurile şi 
ogoarele satului. 

întreg hotarul ce suie la o înălţime destul de mare e cam sărac şi aşteaptă multă gunoire, aşa că o 
parte din pământ îl lasă la fiecare an de ogor, pe care pasc oile şi se pun stânile. 

Mai ridicată şi mai săracă este însă păşunea comunală. Sătenii, care au copii numai buni pentru 
păşunatul vitelor, nu le dau în ciurdă, ci, dis-de-dimineatá, cu tráistuta cu merinde după grumazi, cu 
pâta în mână, duc vitele la mâncare mai bună; pe marginea lanurilor şi a luncilor, dar tot mai mult 
prin pâraiele mari, pline de rupturi cu iarbă grasă, care trec din păşune în păduri. Cirezile sunt prea 
mari pentru a paşte aici, ciurdarilor li-e frică să nu se rătăcească vreo vită prin păduri, aşa că 
păşunea cea bună rămâne pentru vitele copiilor. 

Pâraiele sunt largi, pline de surpături, şi prin adâncul celui mai mare se prelinge şi un firicel de 
apă, oprit de copii în bulboane din care se pot adăpa vitele. 

Nu sunt multi de care părinţii se pot lipsi pentru a-i trimite cu vitele la păşune. Trei-patru grupuri 
de ortaci de aceeaşi vârstă, între doisprezece—paisprezece ani, care se înfierbântă la jocuri cu mingea 
şi cu “poarca” — un joc cu o bilă de lemn, de obicei o trupiná mică şi rotundă ca măciuca unei bâte pe 
care unul o opreşte să intre într-o gaură făcută anume, iar ceilalți se silesc să o ducă acolo, lucrând 
toți numai cu bâtele. 

în pâraiele acelea e şi mai răcoare ca în păşunea comunală, unde, afară de cele patru cumpene de 
la fântânile din care se adapă cirezile, nu mai face nimic umbră pământului. 

în pâraie sunt câţiva stejari bătrâni cu coroanele largi, la umbra cărora se adună vitele când e 
căldura prea mare. în crengile lor vin adeseori din pădure turturele şi guruie întristate, aşezate 
uneori pe câte-o ramură uscată, aşa că băieţii cu vitele le pot vedea bine. 

Dacă nu le-ar auzi tânguirea aşa de pătrunzătoare, deşi se repetă mereu aceleaşi patru-cinci note, 
mulţi le-ar lua drept porumbi sălbatici, dar după cântec le cunosc cu toţii: 

— Gru-gru-gru! Gru-gru-gru! Gru-gru-gru! 

De câte ori încep să guruie în stejarii din pârău — uneori şi trei-patru deodată — copiii tac şi 
ascultă. 

în cântecul turturelelor este tristeţe adâncă, grăitoare, aproape omenească, ori numai oamenilor li 
se pare asa şi ele, spunându-şi cântecul, se veselesc ca oricare pasăre. Copiii rămân miscati la 
guruitul lor, care-i învăluie ca o negură de melancolie. 

O întristare le umple sufletul. E ceva şi discret şi foarte fin în cântecul turturelelor. 

Copiilor le place cu toată monotonia lui. Guruitul lor e mai cald şi mai adânc decât al celorlalţi 
porumbi sălbatici. 

în pădurile ce se ridică vecine cu pâraiele sunt tare multe turturele. Când încep să cânte şi în 
stejarii apropiaţi din pădure, sá te răstorni pe spate şi sá tot asculti. 

Ele se întrec în cântec în luna mai, ca toate păsările pădurii, de dimineaţă până nu dau călduri 
prea mari şi după-amiază când începe a se răcori. Cântă de dragul cuiburilor, ouălor, al puişorilor din 
ele. Cântă de dragul primăverii şi vieţii celei nouă, oricât ar părea de supărate, nu numai după glas, ci 
şi după îmbrăcămintea lor sură. 

Copiii cu vitele au trecut prin şcoala satului patru ani, unii mai regulat, alţii cu lipsuri mai mari, 
care cum au putut şi cum i-au lăsat necazurile. Câţiva ştiu din şcoală versuri despre turturică şi le tot 
trec prin gând, în vreme ce ascultă cântecul, până când vreunul se trezeşte că le spune tare: 


Amărâta turturica, 35 

Of, sărmana, vai de ea — 

Când rămâne singurică Zboară tristă prin pustie Mai mult moartă 
decât vie. 

Unde vede-o apă rece Ea o tulbură şi trece, 

Şi când stă câteodată, 

Stă pe-o ramură uscată. 

Unde vede vânătorul Acolo o duce dorul. 


Versurile le plac la toţi şi se silesc să le înveţe şi cei care nu le ştiu, sau care le-au uitat. Şi le 
învață uşor. Nu peste mult se aud repetate şi de unul şi de altul. Copiilor li se pare mai trist cântecul 
turturelelor în zilele ploioase, cu cerul sur, cu pădurile întunecate, cu pâlcuri de neguri prin văgăuni. 
Nu se mai aude nici un cântec de pasăre, numai al supăratelor porumbite cenuşii. 

— Gru-gru-gu! Gru-gru-gu! Gru-gru! 

Un duh de melancolie îi pătrunde, dar le place să asculte cât de mult. Tot trăbă să fie ceva 
omenesc în cântecul lor! 


Pagina | 36 


Când soarele începe a dogori şi turturelele tac, ei îşi văd de jocuri până târziu dup-amiază, când 


încep iar, pe răcoarea înserării. 
* 


După câteva zile de vreme rea se înstăpâni iar bolta senină deasupra lumii. Copiii cu vitele se 
împărţiră: unii care să le păzească, alții să culeagă bureti din pădure, schimbându- se. După ploi îşi 
ridicară din frunzişul umed încă pălărioarele albe, galbene, potop de bureti, uitându-se mirati în jurul 
lor, parcă neştiind cum s-au trezit acolo. Erau potop, încât copiii îşi umplură în grabă traistele. 

După ce le puseră la umbra stejarilor începură jocurile, când deodată se treziră înaintea lor cu 
moş Mitrut, ciurdarul. 

— Merge “poarca”, merge, măi feciori? 

Bâtele nu se mai loviră o clipă. 

Ciurdarul era c-o traistă mare după grumaz. 

— Sunt bureti, măi băieţi, nu ştiţi voi? 

— Sunt potop, mos Mitrut. 

— Păi aşa gândeam şi eu, după atâtea ploi au trebuit să iasă din frunzişul uscat. Voi aţi cules? 

Copiii arătară traistele din umbra stejarilor. 

— Aţi intrat departe în pădure? 

— Nu, moş Mitrut, cât ce intri îţi umpli traista. 

— Ri, dacă ar fi traista mea mică cum e a voastră! Dg’ uitaţi-vă aici! Eu am un sac! 

— Chiar un sac să ai, şi-l umpli în grabă. Că nu poţi păşi de ei! 

— Voi vedea eu îndată, măi copii! 

Şi ciurdarul se afundă în pădure. 

Copiii îşi continuară jocul şi nici nu-şi mai dădură seama cum trece timpul când se propti în faţa 
lor, pe picioarele-i scurte şi groase, ciurdarul cu stráitoiul umplut de bureti. Abia acum văzură copiii 
bine cât de mare era traista ciurda- rului: era ca a cerşetorilor străini care trec uneori prin sat. 

Mos Mitrut îşi puse traista pe pajişte şi şezu lângă ea. îşi scoase pălăria, o puse lângă traistá. 
Capul lui, cu plete sure, aburea. 

— Bureti sunt multi, măi copii, dar sunt şi locuri grele. Cei mai frumoşi pe-acolo au răsărit. Da’ 
voi cunoaşteţi bureţii buni? 

— Cunoaştem, cum să nu! 

— la aduceţi traistele să vedem! 

Copiii le aduseră în grabă, şi ciurdarul răscoli prin toate. 

— Numai bureti albi şi urechiusi! Bine, măi copii. 

— Păi, îi cunoaştem şi noi, moş Mitrut. 

— E bine să se priceapă omul la toate în lumea asta. 

Până vorbiră, o pereche de turturele zburară din pădure 
într-un stejar din pârâu, şi în curând mai veni o pereche. 

— Drágutele de ele, tot pereche le place să zboare, zise ciurdarul. 

în curând se auzi dulcele lor guruit. 

O vreme se făcu linişte. Toţi ascultau. Apoi un băiat mai îndrăzneţ întrebă: 

— Oare de ce-s asa de supărate turturelele, mos Mitrut? 

Omul nu răspunse în grabă. Asculta întins. 

— Cum n-or fi, măi băiete, când îşi aduc aminte de suferinţele lor de altădată. Trăbă să ştii că 
odată au fost şi ele oameni. Nu le ştiţi povestea? 

— Nu le-o ştim, se repeziră cu gura toţi copiii. 

Omul îşi puse mâna streaşină şi se uită după soare. 

— Mai este vreme! zise el, gândindu-se la ciurda de vaci unde lăsase paznici pe doi nepoți mai 
mari. Dacă mai este vreme, haida să v-o spun eu. 

Copiii se adunară grabnic roată în jurul lui. Şi moş Mitrut începu povestea: 

“A fost odată, în vremile cele bătrâne, doi oameni săraci, dar săraci lipiti pământului. în loc de 
casă aveau un bordei în pământ; în loc de mămăligă coceau câteva boabe de porumb, că n-aveau 
niciodată destul să ducă la moară, să facă făină. 

De muncit munceau din crăpatul zorilor până nu se mai vedea. Dar pe vremea aceea era iobăgie 
amară, iar stăpânii lor se nimeriseră mai pestriti la mate ca alţii. Munceau fără nici un folos pentru 
ei. Erau robi în toată legea. Şi nu era nici un judecător drept la care să se plângă cei doi oameni 
nápástuiti. 

Erau tineri amândoi si frumoşi lucru mare, iar dacă-l durea pe unul ceva, numaidecât îl durea si 
pe celălalt, aşa se aveau de dragi. Numai din dragoste trăiau şi din ea se săturau, că de pe partea 
mănâncării — sănătate bună! 

Stăpânii îi pismuiau chiar pentru că erau frumoşi amândoi şi se iubeau, şi-i puneau la lucrurile 


Pagina | 37 


cele mai grele, doar se vor prápádi de la faţa lor. Dar perechea cea tânără nu se prăpădea, ci tot 
creştea în frumuseţe, fiindcă iubirea lor tot sporea. 

Lucrau, răbdau, plângeau, dar la urmă iar se bucurau că trăiesc. Nu le păsa că-s flămânzi. La o 
clipă de odihnă se uita unul în ochii altuia şi se giugiuleau, se dezmierdau ca nişte odrasle de 
împărați. 

Stăpânii crăpau de necaz: ei aveau toate bunátátile pământului şi totuşi se certau şi se băteau în 
fiecare zi, spre ruşinea slugilor. Nu se înțelegeau în nici un lucru şi îmbătrâneau văzând cu ochii de 
atâta răutate ce se încuibase în ei. 

Nu peste mult timp veninul din ei îi îmbolnăvi greu şi se temeau de moarte. 

Atunci se inteleserá pentru întâia oară în viaţa lor. Stăpânul zise: 

— Noi ne prăpădim, şi cei doi mişei rămân să se iubească mai departe. 

— Nu pot muri până-i ştiu în viaţă, răspunse femeia. Dacă eşti stăpân pe averea ta, pune slugile 
să-i bage în temnita cea mai adâncă. 

Bărbatu-său o ascultă îndată. 

— Nici pâine, nici apă! porunci el slugilor. 

Perechea de tineri fu aruncată în întunericul cel mai adânc fără pâine, fără apă. 

Dar ei cântau ziua-noaptea, gângureau mai mult, mângâ- indu-se unul pe altul. 

Trecură zile în chinurile foamei, dar ei parcă nu le simţiră. 

Stăpânii aşteptau în toată ziua vestea că au murit. Dar nimeni nu le aduse vestea. în schimb, ei 
intraseră cu un picior în groapă. 

— Porunceşte-le să nu mai cânte aşa tare, că se aude până la noi şi nu putem dormi de răul lor. 

— Abia suspină, stăpâne, nu mai au putere să cânte cu glas, răspundea temnicerul. 

Dar stăpânii auzeau mereu gânguritul lor. Când începură amândoi să horcăie de moarte, stăpânul 
mai avu putere să poruncească gâdelui să-i scoată din temniţă şi să le taie capul. 

Porunca s-a ţinut, dar când a ridicat gâdele paloşul, n-a mai avut în cine da: două păsărele sure se 
ináltau în văzduh. Aşa s-au născut în lume turturelele, măi copii!” 

Ciurdarul, întristat şi el de poveste, îşi luă traista şi grăbi la turma de vaci. în curând trebuia să o 
pornească spre sat. Soarele se apropia de asfintit. 

în pădure guruiau pe întrecute turturelele. 

Copiii rămaseră o vreme pe gânduri, apoi, adunându-şi vitele, porniră cu ele spre sat. 


LA PĂDURE 


N-a mai putut răzbi cu el: de două zile se ţinea după tatăl său prin curte, prin grădină, la tăietorul 
de lemne, pe la şira de paie din grădina şurii. 

— Mă iei cu dumneata, tată? Zău, ia-mă şi pe mine! 

Auzise vorbindu-se în casă că omul va trebui să meargă la 
pădure, să aducă un car de vârfuri, din cele rămase din iarnă în delnita ieşită lui la sorţi. Fănică 
văzuse că în curte nu mai erau decât câteva braţe de crengi uscate în locul unde fusese 
o grămadă mare şi pricepu că tatăl său va trebui să aducă altele. 

Tatăl său nu-i prea răspundea, se făcea că nu-l aude şi nu-l vede. Dar Fănică se ţinea scai de el şi 
nu ostenea să se roage. 

Nu mai ieşise din sat până acum. Nici în car n-a fost, decât din curte până-n drum. Şi, Doamne, ce 
bine era în car! Să nu te mai cobori! Dar când ajungea carul lor în calea ce ducea la câmp, tatăl său, 
fără să mai oprească boii, îl lua pe sus şi-l punea în drum. De multe ori Fănică se zvârcolea şi răcnea 
în braţele românului, până atingea pământul cu picioarele. 

— Aha! De ăştia îmi eşti? Bine că ştiu! Altă dată pu te mai aduc nici până aici! 

Când îl auzea pe tatăl său vorbind aşa şi părând mânios, Fănică tăcea îndată şi numai lacrimile 
de pe obraz arătau că a plâns. 

Anii cât a fost mic atâta era drumul său în car. Dar acum nu mai era mic şi tatăl său l-ar putea 
duce cu carul până la pădure, unde-o fi pădurea aia, dar de bună seamă era drum lung până acolo, că 
din sat nu se vedea nici o pădure. Şi să meargă în car atâta vreme! I se lumina faţa la gândul ăsta. 
Apoi, îndată ce-i veni în minte că poate tatăl său nu-l va lua cu el, buzele i se increteau spre plâns, şi 
uneori se miorlăia: 

— Mă duci şi pe mine, tată? 

— De! Voi duce un plângoce ca tine! 

Atunci îndată i se descreteau buzele. 

— Dg’ nu plâng! Mă iei cu dumneata? 

în ziua când începu să gătească pentru pădure carul şi Fănică era tot în picioarele lui şi tot cu 
lacrimi în ochii máriti de aşteptare, tatăl său zise: 


Pagina | 38 


— Vom vedea ce va zice şi mamá-ta. 

— Mama mă lasă, se învioră copilul. 

— Te lasă că vrea sá mai scape de tine. Dar bunicá-ta ce zice? 

— Mă lasă şi ea. Numai zice să am grijă să nu cad din car când vom veni cu lemnele. 

— Apăi vezi! Este o primejdie! 

— Nu mă voi sui în vârful carului pe lemne, ci voi veni pe jos cu dumneata! 

— Mai, măi! Ti s-a şi urât cu carul? 

— Nu mi s-a urât, dar dacă zice bunica să nu cad. 

— Numai copiii mici cad şi dacă ţi-e frică nu te mai duc nicăieri. 

Fănică puse buza şi începu sá trámbiteze în toată legea. La vorbele de mai înainte ale tatălui său 
şi din glasul lui domol înţelesese că nu se mai împotriveşte şi-i păruse că a prins pe Dumnezeu de 
picior. Şi acum, deodată, i-a turnat o cofă de apă rece în cap. 

leşi şi mamă-sa şi bunica din casă să vadă pentru ce plânge aşa de tare. 

— Ce-i cu el? Ce are? întreabă mamă-sa. Nu mai plânge, măi Fănică! 

— Ce să aibă? E prea mic şi fricos să-l duc în pădure. Se teme să vină îndărăt în carul încărcat cu 
lemne, zice că va veni pe jos. Dar cum să vină pe jos atâta drum un copil ca el? Ar trebui să-l aduc în 
braţe. 

— Mai taci şi tu şi ia copilul cu tine, zise bunica. încă n-a ieşit din sat şi-i trecut de cinci anişori. 

— Dacă zici dumneata, îl duc. Dar dacă va vedea un lup în pădure? 

— Nu va mai vedea nici un lup, şi mai tine-ti şi tu gura odată. îl fierbi pe bietul copil în toate 
apele, zise mama. 

— Dacă l-ai făcut fricos, eu ce să-i fac? Acu, de-o probă, îl iau la pădure, să nu vi se pară că-l 
necăjesc anume. 

Fănică tácuse de mult din plâns. îşi ştersese şi lacrimile cu mâneca largă a cámásutei. Ascultase 
cu încordare toate vorbele şi acum era încredinţat că-l duce la pădure. 

începu să zburde prin curte, să se învârtă în jurul carului, să alerge în poiată să vadă boii, să fugă 
în casă şi să iasă iar. 

Cum i-ar fi plăcut acum lui să fie fecior mare, să dezlege boii de la iesle, să-i prindă el la jug, să fie 
mai repede gata de drum! Ori el să înjuge numai pe Bodor, iar pe Joian să-l lase pe mâna tatălui său, 
că era cam impungaciu!... 

Erau acum toate gata la car, funia cea lungă şi groasă era strânsă şi pusă cu belciugul în capătul 
loitrei, securea era la locul ei în inelul de fier, boii erau înjugaţi, numai traista cu merinde mai 
trebuia. 

Când veni bunica cu ea, omul o luă în mână, o cântări, se uită la ea şi zise: 

— Mi se pare că v-aţi uitat că suntem două guri. 

— Am pus mâncare destulă, n-avea grijă. 

— Până la pădure va flămânzi copilul. Apoi în pădure şi la întoarcere? Va trebui să fie tot cu 
traista după el! 

— Nu mi-e foame, tată! 

— Numai asta ar mai trebui să-ţi fie foame până ce nici n-am ieşit din curte. Sui în car! 

Fănică se cuibări repede într-un ungher, înainte, pe scândura tare. 

leşiră în drum şi nu peste mult timp ajunseră deasupra satului. Calea era încă plină de bruşi şi 
carul hurduca tare. Până la un loc drumul urca mereu şi Fănică vedea acum mai întâi satul întreg. îl 
luă cu ametealá; atâtea case! Câte vor fi? Şi toate sunt în satul lor. Mare sat! Şi uite ce multe grădini, 
toate pline de pomi! La spatele caselor şi a şurilor era o mare de verdeață. Poate aşa va fi şi pădurea! 

Şi boii înaintau încet, rumegând, şi tatăl său îi mai îndemna cu câte-o vorbă. 

— Cea, Bodor! Hăis, Joian! 

Of! Doamne! Ce n-ar da el să şadă pe ceaglău, dtBbiciul pe spate, în locul tatălui său, şi să mâne 
boii! El ar pocni din când în când şi din bici. 

Ajunseră deasupra urcuşului şi acum se deschidea, jur- împrejur, zarea până departe. 

Uneori carul hurduca aşa de tare prin bruşi, încât Fănică se prindea cu mâna de loitre; începură 
să-l doară toate mădularele şi să-i amorteascá piciorul care era sub el. Se mai răsucea luându-şi altă 
poziție, dar de la o vreme, oricum se aşeza în car, îl dureau toate cele. Şi pădurea încă nu se vedea 
nicăieri. 

— Parcă ai intepenit, măi Fănică! 

— Ba nu, dar mi-a amortit oleacá un picior. 

— Mai întinde-ţi-l şi tu! 

— Mai este mult? 

— Ce să fie? 

— Până la pădure. 

— Ce? Te-ai săturat de car? 


Pagina | 39 


— Nu, dar nu vád pádurea. 

— Vei vedea-o ín curánd. Acusi incepem sá coborám, si in groapá se intinde pádurea. Dar nu ti-e 
foame? 

— Nu! 

— Spune dacă ţi-e foame, că hurducatul ăsta flămânzeşte pe om. 

Copilul simţea parcă deşertul din el. Era lihod pe dinăuntru. Dar îi era ruşine să spună că-i foame. 

Treceau printre holdele de toamnă, mărişoare pentru luna mai, şi mireasma verdeti umplea 
văzduhul şi ametea puţin pe copil, ca o băutură. 

Când se ostenea de privit în depărtări, se uita prin leasa carului cum fuge pământul dedesubt. Era 
şi asta o mare minune ca şi nemărginirea în care parcă plutea cu boii, cu car cu tot. 

Ehei! Dar acum chiar îl dor toate mădularele! De când tot vin, tot vin şi nu mai ajung la pădure. 

începură a cobori şi numaidecât în vale, înaintea lor, se văzu pădurea tălăzuindu-se până-ntr-ale 
zări. 

— Dac-ai íntepenit, poți veni şi pe jos la vale, e uşor, nu te ostenesti, zise omul când opri boii sá 
mai răsufle. 

Dar Fănică rămase în car. De-acolo vedea mai bine pădurea. 

Asta era pădurea! 

Nu! Nu era asta! Fănică nu văzu decât tot orizontul depărtat. O întunecime neclintită. 

Copilul nu simți pădurea decât când intrară cu carul în ea pe-o cale îngustă, mai mult pajiste 
decât cale, peste care se bolteau coroanele puternice ale stejarilor si fagilor. 

il săgetă deodată prin inimă si pofti sá se coboare din car. Simti că a intrat într-o altă împărăție, 
in care era şi străin şi tare acasă. Parcă-l imbrátisa o fiinţă de neguri, ceva cald şi bun şi ocrotitor şi 
nu-i mai trebui car. 

— Acum oprim puţin, Fănică, şi îmbucăm ceva, că mi s-a făcut şi mie foame. După ce-om mânca, 
te poţi cobori dacă vrei. 

— Vreau! 

Dar ce bucate mai erau cele din traistă? Era numai pită cu slănină şi mămăligă rece cu brânză şi 
cu ceapă, dar parcă erau dintr-altă lume. Aşa gustoase n-a mai mâncat el! Şi aşa flămând încă n-a 
mai fost! 

— Aici este şi un izvor. Nu ţi-e sete, măi Fănică? 

— Ba mi-e tare sete! 

Băură şi porniră cu carul mai departe. în curând ajunseră la delnita lor, în tăietură, şi omul 
dejugă boii şi-i lăsă la păscut. 

în tăietură era păşune mare şi grasă şi boii nu se prea mişcau dintr-un loc. Omul începu să încarce 
carul, iar Fănică intră în tufărişul tăieturii, până la piept. Nu înotă multă vreme în desimea aceea 
mirositoare de lujeri tineri, de iarbă, de flori sălbatice cu mireasmă tare, nu cuteză să se depărteze 
prea tare de boi. 

Ei erau lumea lui de-acasă, iar aici era altă lume: îmbătătoare, ameţitoare, străină şi sălbatică. 

Şi totuşi, ce mângâiere îi pătrundea întreaga fiinţă cum se lăsase jos în iarba înaltă, din care nu i 
se mai vedea decât pălăriuţa. 

Deosebea aroma unei ierbi pe care o aducea uneori tatăl său acasă şi o punea la grindă, iar mamă- 
sa în lada cu haine. Aşadar aici cresteaparanginea, îşi zise el. Şi o altă mireasmá atátátoare venea 
până la el uneori. Vezi bine, o cunoaşte el şi pe asta. E a dumbravnicului, pe care îl aduceau copiii 
mari, care păşteau vitele pe lângă pădure. 

Să meargă şi el să caute? Dar dacă va rătăci şi se va pierde prin tufele astea? De la o vreme nu se 
mai putu împotrivi; va căuta doar numai până de unde se văd boii! 

Când să se ridice din iarba parfumatăâ văzu plutind în cer, deasupra tăieturii, o pasăre mare. 
Zbura în cercuri, cu aripile întinse, fără să fâlfâie vmpodată, şi se învârtea în acelaşi loc. Nu era nici 
uliul cel mare, hárául, care se învârtea uneori şi deasupra curţii lor — era cu mult mai mare. Si din 
când în când pătrundea de-acolo, din înălţimi, un strigăt scurt, ascuţit. Un fel de cheunat. 

Oare pasărea trimitea tipátul acela? Dar altul cine? 

Privi multă vreme rotirea de sus, ce desena un cerc negru pe cer, apoi, durându-l grumajii, îşi 
plecă capul. Printre lujerii tineri şi fragezi din faţa lui se făcea ca o cărare prin care putea vedea mai 
departe. îşi uită de iarba mirositoare pe care voia să o culeagă şi privirile îi fură atrase de-o pată sură, 
drept pe cărare înainte, care se tot mişca. 

Ce putea fi? 

Se uită peste umăr şi văzu boii aproape păscând linistiti iarba grasă. 

— Ce să fie? se miră el. 

De mişcat se mişca, de bună seamă, parcă era cu cap şi păştea la iarbă. Va fi vreo oaie, vreun 
miel? Dar de unde să fi venit în tăietură aşa departe? 

Deodată Fănică scoase un țipăt: pasărea din văzduh, lă- sându-se în cap, căzu ca fulgerul drept 


Pagina | 40 


deasupra vietății care se mişca în cáráruia aceea. Dar în aceeaşi clipă se învăluiră tufişurile din 
apropiere şi copilul nu mai văzu în cărare nimic. Şi îndată pasărea îşi luă zborul, fâlfâind din aripile 
grozav de mari. Aşa aripi Fănică n-a mai văzut. 

— Bine că a scăpat! auzi din spate, din dreptul boilor, pe tatăl său. 

Copilul îl privi neînţelegând nimic. 

— N-ai văzut? 

— Am văzut! 

— Si nu ştii ce s-a întâmplat? 

Fănică clátiná din cap că nu. 

— A fost un fel de vultur, un uliu mare de tot, care a vrut să prindă un pui de iepure. Dar se vede 
că iepuraşul a fost un şoldan şi s-a ascuns în tufă. Acolo tâlharul n-are ce-i face, se încurcă cu aripile 
şi nu mai poate zbura. Bine că a scăpat săracul! 

Fănică nu înţelese în grabă ce-i spunea tatăl său. Era încă înfricoşat de săgetarea păsării negre 
prin văzduh. 

— Bine că a scăpat iepurele, zise el într-un târziu, scârbit parcă de toată întâmplarea. 

— Uneori scapă, alteori nu; asta merge după istetime şi iutime. 

Copilul simţi o amărăciune în suflet, care îi risipi pe-o vreme bucuria ce-l copleşise aici, în 
tăietură. 

Să vrea să omoare un iepuraş? Ce pasăre blestemată? 

— Am isprăvit de încărcat, Fănică. Haida sá mănâncăm, că-i ojina, şi să plecăm, să nu ne apuce 
noaptea pe drum. 

Către casă nu-i fu frică copilului în carul încărcat cu lemne. Era şi tatăl său în car, lângă el. 

Fănică tăcea mereu. Omul începu să fredoneze o doină. Copilul asculta, dar nu-l auzea. Gândul lui 


se infunda mereu în lucruri neînţelese parcă, în aerul acela străin din pădure, într-o lume nouă. 
CULESUL PORUMBULUI 


Primăvara fusese secetoasă până după Sângeorgiu, arăturile grele, cu bruşi mari şi tari, aşa că 
plugarii nici nu cutezará să arunce gráuntele de porumb sub brazdă. De ce ar fi semănat? Să 
hrănească norii de ciori care se lăsau când ici, când colo, peste arături? De unde se vor fi adunat 
atâtea ciori de cele mari, cu aripile sure, tivite cu negru? 

încercaseră o vreme cu grăpile de fier să spargă bruşii, dar colții sáreau de pe un brus pe altul si 
nu-i puteau zdrobi. 

Plugarii erau tácuti, incruntati: îşi schilăviseră vitele cu aratul în cremene şi cu zadarnice 
încercări de grăpat. Priveau zadarnic cerul senin şi se scârbiră de vânturile mari şi reci care băteau 
necurmat de la miazănoapte de vreo trei săptămâni. Multe locuri rămăseseră nearate. 

— Anul ăsta am pus-o de mămăligă! ofta câte unul. 

— De! Au mai fost primăveri secetoase. 

— Ca asta n-am mai apucat, şi-s om bătrân. 

— De-acum pentru porumb e târziu. La Sângeorgiu trebiue să se afle sămânţa în pământ, şi nu 
într-unul uscat cum sunt arăturile noastre de azi. Eu mă gândesc ce să seamăn în locul porumbului. 

— Ce să semeni? Eu tot porumb voi semăna, altfel ce mănâncăm la iarnă? 

— Tot nu vei mânca la iarnă mămăligă, chiar dacă ar ploua mâine! 

— Să fie numai ploaie destulă, să-i umble vreme potrivită şi să fie o toamnă lungă! Să vezi ce 
cucuruze se vor face. Când se vor muia de ploaie arăturile din i esta n şi se vor fărâmiţa bruşii de 
atâtea vânturi, să vezi ce ţărână se va face! De-a dragul să sameni! 

Aşa şi într-alte chipuri vorbeau plugarii din sat şi chiar cei cărora le pierise nădejdea să mai 
samene porumb aşteptau ca pe ace să plouă. Ce ar putea face un an fără mămăligă? 

La Sângeorgiu se împliniseră cu străşnicie toate riturile străvechi pentru ploaie: nu rămăsese fată 
mare, dar nici fetişcană, pe care feciorii să nu tóarne găleți de apă din fântânile satului şi nu 
rămaseră copile şi băieţi neurzicati, ei între ei. Toti aveau mâinile pline de básici. 

Totuşi nu plouă până la trei săptămâni după Sângeorgiu. Atunci, într-o noapte, se descuie cerul. O 
săptămână a plouat mereu: când a mâzguit, când a ciuruit, când s-a descărcat în picuri mari şi tari ca 
grindina. 

Oamenii umblau cu capul gol: las să-i plouă, să le fie şi lor şi arăturilor şi păşunilor! Căci şi 
păşunile abia de-acum se vor înfiripa, sá pască vitele mari. Se muiară si se risipirá bruşii de colții 
greblelor de fier peste gráuntele semănate acum. După ploaie urmară călduri de mai, şi iarăşi ploi, a 
umblat tot vreme potrivită, aşa că în secere oamenii se treziră că isprăviseră cu prăşitul de-al doilea 
ca şi intr-alti ani. Porumbul era înalt până la piept, cu fire puternice, cu frunze negre şi grase. 

— lată, ne arată să nu mai cârtim, ziceau cei care deznă- dăjduiseră în primăvară. 

— V-aţi făcut păcate degeaba, răspundeau cei care rămăseseră tari în credinţă. Niciodată omul nu 
ştie ce-l aşteaptă. 


Pagina 41 


— De-acum numai de-ar fi o toamnă lungă! Oricât de frumos, porumbul e în întârziere cu patru- 
cinci săptămâni. Să aibă vreme să se coacă! 

La mijlocul lui septembrie a brumat uşor, iar pe munţi s-a pus un strat subţire de zăpadă. Dar 
atâta a fost toată primejdia. După o săptămână, vremea s-a încălzit şi s-a pus o toamnă cu seninátáti 
statornice, care a ţinut până la sfârşitul lui octombrie, ba a mai trecut cu un picior şi în noiembrie, 
până pe la jumătatea lunii. 

Ce porumb s-a făcut? Pădure! Câte doi şi trei tulei pe-un fir, cât le râdea oamenilor inima. 

în aceeaşi zi a intrat satul întreg la cules, la începutul lui noiembrie. Diminetile erau răcoroase, 
dar îndată ce se ridica soarele, o căldură bună începea să joace în valuri fine deasupra lanurilor de 
porumb. Frunzele uscate foşneau încet la adierea boarei şi o mireasmă îmbătătoare se risipea în aer. 
Era coaptă şi cânepa de sămânță, semănată printre porumb, iar pe mie- zuini crescuse deasă şi 
înaltă, cât nu-i ajungeai cu mâna la măciuliile grele, pline de sămânță. Mireasma ei tăia pe a po- 
rumbului, o aromă tare şi ameţitoare. 

Plugarii îşi lungeau carele cu inima cea lungă şi le ináltau laturile cu scânduri, să incapá cât mai 
mult porumb. 

Se culegea cu foi cu tot şi îl dezghiocau numai acasă, în şuri, să nu piardă bunătatea de nutreţ. 

în toate lanurile se auzea cum rup tuleii şi-i aruncă în grămezi. Se ridica în văzduh larma 
vorbelor, a glasurilor, părând o neîntreruptă fierbere. Din când în când se itea în larma asta cáte-un 
chicotit de fată pe care câte-un fecior o atingea, ca din nebăgare de seamă, cu un ştiulete. 

Cântece nu se auzeau, ci numai foşnetul mereu al frunzelor uscate printre care treceau 
culegătorii. 

Carele cu vitele desjugate erau la marginea delnitelor şi vitele mestecau, cu grumajii vinetii, 
întinşi, jipii de pe care se culeseseră tuleii, tot mişcându-şi coarnele albe. Uneori aflau şi câte-un 
ştiulete, uitat ca din întâmplare pe fire, şi rumegătoarele îl mâncau cu plăcere, căzându-le, din când 
în când, câte-un bob din marginea gurilor late. 

* 


Nu era car care sá nu fi adus copii si copilite din sat. Cei mai márisori ajutau o vreme la cules, dar 
tuleii se rupeau greu şi curând îi dureau mâinile. Cei mai mici îşi încercau în zadar puterile. Aşa că 
cei mai multi se pierdeau prin delnitele lor, tot scobind frunzele de mătase ale stiuletilor, să afle 
vreunul roşu sau pestrit. Şi când aflau, chiuiau de bucurie şi se adunau doi-trei să-l rupă cu puteri 
unite şi-apoi îl dezghio- cau cu înfrigurare, mirându-se mereu de frumuseţea lui. 

Alţii căutau bete uscate de cânepă de sămânță si le rupeau, adunándu-le în mănunchi, apoi 
alergau cu ele la un luminiş să desfacă cânepa, să-şi împletească biciul. După culesul cânepii de vară, 
acum era cel din urmă prilej din an să-şi facă biciul, căci pe cele făcute atunci le prăpădise de mult. 
Bete de codârşte îşi luaseră de acasă, încrustate gata la capătul unde să prindă biciul. 

Cei cuprinşi cu munca asta îşi uitau în grabă de culesul porumbului. împleteau cu hărnicie; 
mergea unul de la altul să vadă cum împleteşte, cum îşi face biciul, să nu rămână unul în urma 
celuilalt, cu biciul mai scurt, mai subţire, sau cu mai puţine sfori. 

Şi nu peste mult începeau să pocnească răsunător, şi de ici şi de colo, mândri de ceea ce au făcut. 

Unii mai mărişori trebuiau să facă bice şi pentru fraţii mai mici. Copilele erau multumite dacă 
puteau strânge în braţe un ştiulete ros sau pestrit. 

Uneori copiii mai mari se făceau nevázuti prin porumbisti şi se întorceau târziu de tot cu câţiva 
stiuleti cu frunze verzi în braţe. Ei se jurau că-s încă în lapte, dar unghia abia le intra în boabe. 

Puteau căuta porumb de fiert nu numai în delnitele lor, ci şi la străini, nu se supăra nimeni. intr- 
alţi ani aflau încă multi stiuleti, în lapte, dar anul ăsta erau tare greu de aflat, aşa că era mare 
biruintá pentru cei ce găseau. 

Friptul, acum îndată, era tot aşa de greu, căci nutbra urmă de lemn sau de găteje, şi focul îl făceau 
numai cu jipi care nu ţin jarul, iar porumbul mai mult se afuma decât se frigea. 

Dar ce bun şi aromat era, Doamne! Trebuiau să le dea numaidecât şi celor mici, care izvorau din 
toate părţile de prin delnite, chemaţi de aromă, şi făceau roată în jurul tuturor focurilor unde se frigea 
porumb. Putin era, dar cum să nu le dea, când cei mici nu-şi mai luau ochii de la stiuletii din foc, tot 
mutându-se de pe un picior pe altul? 


* 


Carele se incárcau mereu după cât de multi şi harnici erau culegătorii. Unele porneau spre sat, 
scártáind de povară, altele veneau goale din sat. Nu lăsau porumb cules în delnitá peste noapte. 
Jitarii mai păzeau încă, dar oamenii ştiau că acum paza cea mai bună era la ei în şură. 

în toate carele se încărcau deasupra pánusi de cânepă de sămânță, şi cuibărit între ele era câte un 
copil căruia i se vedea numai fruntea si pălărioara. Până acasă, mireasma tare a cânepii îl ametea, 
dar copiilor le plăcea mirosul ăsta sălbatic, care aducea cu cel al urzicilor. Sămânţa măciuliilor nu o 


Pagina 42 


foloseau numai la semánatul de primăvară a cánepii de lucru, ci şi pentru ulei, iar cu cotoarele înalte 
şi groase ardeau cuptoarele de pâine. 


* 


E bine când se fac bucate din belşug şi când este sănătate. Dar dacă nu-i sănătate, toată lumea 
asta nu mai plăteşte o ceapă degerată. 

Aşa se gândea Dumitru Marcului care culegea în delnita lui alăturea de nevastă şi de doi 
copilandri. Culegea tăcut şi cu un fel de scârbă. îl tăia mereu prin măruntaie şi uneori se oprea din 
lucru, se făcea cârlig şi abia mai răsufla. Când se apuca iar de cules, fruntea-i era îmbrobonată de 
sudoare. 

De câte ori se-ncârliga, şi nevasta şi băieţii se opreau pe-o clipă din lucru, cu răsuflarea oprită. 
Cunoşteau după semne când îi venea rău de tot şi când scăpa mai uşor. Acum, la cules, nu stătea mult 
ghemuit la pământ, dar îi venea prea des. 

— Te-am rugat să rămâi acasă, Dumitre, şi eu şi copiii. Rău ai făcut că nu ne-ai ascultat, îi zise 
într-un rând nevasta. 

— Singuri nu ati fi isprávit delnita asta, răspunse el în silá, simtindu-si gura amară ca fierea. 

— Dacă nu isprăveam azi, am fi isprăvit mâine. Ce-i într- asta? Nu-i nici o grabă aşa de mare. 
Vremea e bună. 

— Dar poate să se strice, şi mai avem de cules în două delnite. Ar fi păcat să ducem acasă, udat de 
ploi, un porumb frumos cum e în iest an. 

— Nu se mai strică ea vremea în săptămâna asta. Să ştii că mâine nu te mai lăsăm cu nici un preţ 
să vii. Vei rămâne în pat să ti se aşeze durerea. 

Dumitru făcu o mişcare cu mâna, ca şi când ar fi zis: “Cât despre asta, pace bună!” 

Lucrau tuspatru în tăcere grea. Crâşnea fiecare ştiulete rupt de pe fir, şi larma asta lui Dumitru îi 
făcea rău. 

Era bolnav de multi ani, din an în an tot mai greu. Azi îi venea neputinta neobişnuit de des. 

— Nu mai culege, Dumitre. Uite, ţi-am adus tundra. întin- de-te pe ea şi las că isprávim noi. 

— De întins mă voi întinde eu pentru totdeauna, nu peste mult, n-avea frică. 

— Nu mai culege, tată, ziseră băieţii cu inima rece. Isprávim noi şi fără dumneata. 

— Măi copii, vedeti-vá de lucru şi dati-mi mie pace. Las'să mai culeg şi eu încă o dată, pe urmă tot 
voi veți culege. 

Dup-o vreme se încârligă iar şi se lăsă la pământ. Nu-l tinu mult nici acum, dar până pe la ojină îi 
veni răul încă de vreo cinci ori. Şi iar se apucă de cules, transpirat acum nu numai pe frunte, ci pe 
întreg trupul. 

Când se zgárci şi se lăsă a şasea oară la pământ, nu mai stătu ghem, ci se întinse căzând pe spate, 
izbi de câteva ori din picioare, din braţe, apoi se cutremură scurt şi se linişti, până nu apucă nevasta 
şi copiii să ajungă lângă el. 

Safta, nevasta, se lăsă în genunchi, îi ascultă răsuflarea, cum făcuse adeseori în anii din urmă, dar 
acum nu mai simţi nimic. 

— Doamne sfinte şi n-avem o lumânare! Petre, loane, daţi fuga în vecini, poate are cineva o 
lumânare! 

Băieţii, buimaci de spaimă, începură să alerge prin porumbisti, unul la dreapta, altul la stânga. 

Dar cine să vină cu lumânarea la culesul porumbului? N-avea nici un culegător de gând să 
înnopteze aici. 

Ci nici nu mai era nevoie de lumânare! trupul lui Dumitru începuse să se răcească şi să se 
intepeneascá. Safta-şi aduse aminte că dacă nu-i închizi din vreme pleoapele mortulul, rămâne cu 
ochii deschişi. 

I le închise, apoi îşi puse frânte mâinile în poală 4? rămase mută. Se aştepta ea de mult la moartea 
bărbatului, dar nu asa, nu într-un lan de porumb si fără lumânare. 

Durerea si nenorocirea ei că nu-l aflase moartea în pat, era mai mare ca pierderea lui. Dacă n-a 
vrut s-o asculte, să fi rămas acasă! Ea ce să facă? Ce-ar mai putea face? 

Şi deodată izbucni într-un plâns cu hohote, care se topi într-un bocet amar, ce se înălța în văzduh 
ca o alarmă a nenorocirii. 

Cei doi băieți nu aflară lumânare în vecini si alergará si mai departe, dar când se intoarserá cu 
mâna goală, erau însoțiți de vreo zece bărbați si femei. 

Bărbații cu capul gol îşi dădură iertăciunile, privind țintă la mort, femeile se alăturară la bocetul 
Saftei, iar cei doi băieți erau încă tot buimaci de spaimă. 

Dup-o vreme un om zise: 

— Mai aveți de cules? 

— Putin de tot, poate o jumátat' de ceas, răspunse un băiat. 


Pagina | 43 


— Pentru mort e mult si atát. Veniti cu totii sá isprávim repede culesul si sá incárcám carul. 
Unde vi-s vacile? 

— Aco!' lângă car. 

— Prinde-le la jug şi adu carul aici. 

Şi bărbaţii şi femeile care au venit s-au apucat de cules, în vreme ce Safta se bocea nemaiauzind 
nimic, iar unul din băieţi stătea lângă mort cu capul gol, cu mâinile fără putere de-a lungul trupului. 

Până isprăviră de cules şi încărcară carul, intepeni bine şi trupul lui Dumitru şi-l urcară deasupra 
porumbului, între pănuşile de cânepă mirositoare. 

Se urcă lângă mort şi unul din băieţi, iar celălalt cu mamă- sa mergea alăturea de vaci cu capul în 
piept. 

Safta se mai boci până ieşiră din delnitá în drum, apoi amuti de tot. 

între culegători vestea se láti repede, de la vecin la vecin, aşa că până seara toţi ştiau că a murit, 
în mălăiştea lui, Dumitru Marcului, culegând la porumb. 

Oamenii nu se prea mirará, îl ştiau bolnav greu de tot, dar peste bucuria şi lumina culesului li se 
aşternu tuturor un nor pe suflet. 

Şi larma omenească încetă să se mai ridice deasupra lanurilor, numai fâşâitul frunzelor uscate 
creştea mereu, cu cât se apropia înserarea. 

Şi din când în când se mai auzeau pocnete din bici. Copiii le încercau să nu-i dea de ruşine 
deseară, din carele încărcate cu porumb, în drum spre casă. 

Si numai semnalele acestea scurte şi seci păreau că mai răspândesc viaţă şi veselie deasupra 


lanurilor de porumb, prin care fâşâia vântul în frunzele uscate. 
PRESURA 


Pădurea stăpâneşte cât vezi cu ochii pe coastele de către răsărit. Se revarsă până Jos în lunci; când 
bat vânturi mari se tălăzuieşte ca o mare cu valuri sure, până în zări departe, până în pădurile 
satelor vecine. Şi de vânturi are parte cum a crescut pe înălțimi mari şi nici o măgură, nici un piept 
înalt de deal nu se ridică să-i ţină de adăpost din nici o parte. 

Aşa că pădurea rareori e liniştită pe toată întinderea ei. Când e aşa, are de departe o culoare 
întunecată, metalică, ca de fier, rar se află în ea alt copac afară de stejari bătrâni, cu frunza pieloasă 
şi aspră. în apropierea el te ameteste o mireasmá tare, ca o respirare rece de verdeață. 

îl ameteste pe cine nu-i obişnuit, dar Petrică nici n-o mai simte. Din primăvară e tot cu nasul în 
respirarea aceea de verdeață, de suc, de mâzgă, de sevă tânără, pentru că e tot la marginea pădurii pe 
o costişă plină de spini, cu oitele lui: patru sterpe, zece noateni şi un berbec. Aici e păşunea până la 
toamnă. Costişa cu spini e mare, păşunea e mereu bună. Când se mai pune secetă, spinii tot au lujeri; 
totuşi mai grasă e iarba chiar pe marginea pădurii, pe unde pasc mai rar, numai spre seară, când 
vrea Petrică să le sature bine. 

Printre spini creşte iarbă máruntá şi deasă ca peria, retezată mereu de boturile lunguiete ale 
oitelor care nu ostenesc în veac. Numai când se pune căldură mare turmulite se adună grămadă, oile 
cu capetele vârâte una într-alta suflă des şi nu şi-ar ridica capul din înghesuiala în care şi l-au plecat, 
nici să dea lupul între ele. Când vrea să le urnească din loc, Petrică le împinge proptindu-se de lâna 
lor, dă cu bâta şi de obicei nu reuşeşte să fugă decât una după alta, puţin mai înainte, şi iar se fac 
ghem. 

Dar acum încă n-au coborât din cer căldurile. E numai luna lui mai şi Petrică trebuia să aibă grijă. 
Noatenii sunt neastámpárati şi mereu ar vrea să scape în pădure la lujeri tineri. Copilul e mereu cu 
ochii în patru să nu treacă vreunul în pădure, de când l-a speriat odată rău de tot pădurarul. L-a aflat 
trântit pe spate la marginea pădurii, cu ochii în albastrul cerului şi turma întreagă în tufişuri. 

A vrut să ia berbecele să-l ducă în sat, să-l îndțăidă în curtea primăriei, până vor plăti părinţii 
gloaba pentru paguba din pădure. A şi prins berbecele şi cu o sfoară ce avea la el l-a legat de coarne. 
Dar berbecele nu voia să meargă nici înaintea lui, nici după el, ci se trăgea mereu înapoi. Se smuci 
până rupse sfoara aceea şi fugi între oi. 

Petrică încremeni când văzu ce vrea să facă pădurarul. Nu putu plânge, numai când îl văzu pe 
berbece slobod. 

— Haida, măi Petrică, şi ajută-mi să-l mai prind o dată, îi porunci pădurarul apropiindu-se. 

Dar copilul nu se mişca din loc şi începu să plângă şi mai tare. 

— Nu vrei să-mi ajuţi? 

Nici o vorbă, nici un semn. 

— Nu-i nimic! Vii tu deseară cu oile acasă, şi ţi-l iau eu din curte. Trăbă să plătiţi gloaba. 

în ziua aceea Petrică n-a mai fost bun de nimica, iar seara îl pătrunse o spaimă rece, care în 
răstimpuri făcea să-i dârdâie dinţii. 


Pagina 44 


Dar nu a venit nici un pădurar după berbece. Nici seara, nici dimineaţa, nici seara următoare. 
Abia după o săptămână se linişti, încredinţat că n-o să-i mai ducă berbecele. 

Bine că n-a spus acasă nimic. 

încă în ziua nenorocirii dezlegă sfoara din coarnele ber- becelui; la câteva zile găsi prin spini şi 
capătul celalt. Acum se incredintase: nu era o sfoară nici groasă, nici tare, şi pădurarul de bună 
seamă a glumit numai, n-a voit să-i ia zălog berbecele. O aţă ca asta, cum să nu o rupă berbecele lor, 
care trăgea şi pe un om mare după el! Şi apoi i l-ar fi putut lua mai uşor din curte, dacă chiar ar fi 
voit... Dar ce mai ştii? Poate a uitat. Mai bine să grijească să nu-i mai intre oile în pădure. Că badea 
Nicodim, pădurarul pe care-l cunoştea din sat, se ivea la marginea pădurii când nici nu visai. 

Oile lui aveau ce paşte pe costişă, nu aveau nici o lipsă de pădure; acum primăvara şi spinii erau 
plini de lujeri fragezi, parcă mai cruzi ca cei din pădure, şi oitele lui puteau paste ce le plăcea: când 
iarbă, când lujeri. 

Paza o făcea tot de către pădure, nu numai să oprească oile să intre, ci şi pentru o presură care-şi 
avea cuibul pe- aici. 

Nu-i vorbă, cântau ele multe presuri în spinii costişei, dar cea care avea cuibul aici, într-un spin 
mărişor şi des, le întrecea pe toate. 

Şi nu era nici sperioasă ca altele: la câţiva paşi de el cânta să se prăpădească. Petrică se lăsa încet 
pe iarbă între spini şi o asculta. Nu se putea mira destul cum poate cânta aşa de frumos, aşa de 
mărunt, cum poate fi un ciripit aşa de curgător şi melodios, proaspăt şi tânăr mereu. Uneori îi părea 
că undeva în văzduh picurá un izvoraş, nu stropi mici de apă, ci márgelute mărunte de tot, abia sá le 
poţi vedea. 

De jos, de pe telina dintre spini, vedea uneori păsărica întreagă deasupra cuibului, alteori nu-i 
zărea decât capul şi ciocul. Cum risipea în aer márgelutele cântecului ei? Părea încremenită acolo pe 
spine, mică, pestriță, cu un cioc numai cât o jucărie. 

Mai ales după-amiezile, când începea să se răcorească şi să crească umbrele spinilor, presura lui 
cânta cu foc. Cântau şi alte presuri în spinii costişei, dar ca asta nici una. 

De la o vreme găsi în cuib un ouşor pestrit, cât un bob, apoi altul şi altul până la patru. Nu le 
atingea, nu se apropia prea tare de cuib şi niciodată când presura era prin apropiere. 

Se mulțumea să le vadă şi sá se insufleteascá. I se aprindeau obrăjorii de plăcere. 

Ce minunăţii gingase mai sunt în lumea asta! Oare presura ştie cât îi sunt de frumoase ouăle? De 
bună seamă ştie, că-i tot în preajma lor şi le păzeşte. 

într-o zi, apropiindu-se de cuib, văzu în el patru pui, urâţi foc, în piele roşie ca opărită, cu capetele 
prea mari, cu ciocurile tivite cu zăbale galbene. 

Se depărtă repede, scârbit. Din ouă aşa de frumoase să iasă aşa urátenii! Păi puii de găină ies din 
găoace îmbrăcaţi gata în pufusorul lor auriu. Pentru ce nu-s asa şi puii presurii? 

Valeu! Şi cum se îmbulzesc toţi cu ciocurile urâte deschise pe marginea cuibului, de câte ori vine 
presura aducând în cioc ceva de mâncare! 

Pace bună! Nu-i mai trăbă să-i vadă până nu se vor îmbrăca cu pene, până când nu vor creşte 
mărişori. Mici sunt prea urâţi şi Petrică, să-l tai, şi nu poate suferi ce-i urât. 

Apoi nici presura nu mai cântă acum decât rareori. Cântă altele, va asculta pe la alți spini. 

Nu se poate stăpâni să nu treacă, totuşi, în fiecare zi pe la cuibul presurii, să arunce o privire în 
cuib, când nu e pasărea acasă. Uite-uite că încep să li se arate pe vârful capului şi pe pielea care nu 
mai este acum aşa de roşie nişte tulee, urâte, nu-i vorbă, dar Petrică ştie că astea sunt cotoarele 
penelor. Se depărtează repede de cuib, sunt urâţi şi acum. Doamne, cât sunt de urâţi! 

într-o zi auzi larmá mare de tarcá, de cotofaná, dinspre cuib, şi se grăbi într-acolo. Ştia că tárcile 
pustiesc pe puii cei neajutorati de pasăre, dacă pot pătrunde la cuibul lor. 

Văzu două cotofene zburând jos de tot, în jurul cuyjbului. Le străluceau în soare cozile negre-verzui 
şi aripile tivite cu negru. Făceau tărăboi mare, se tot coborau peste spine şi iar se ridicau. Nu puteau 
pătrunde printre crengile spinoase şi dese până la cuib. Puii nu se mai vedeau, se trăseseră zguliti în 
fundul cuibului. 

Obraznicele nu fugiră nici când se apropie Petrică de spine. Poate nici nu-l văzură, aşa erau de 
aprinse de încercarea lor şi strigau în gura mare. Nu le păsă nici că pasărea sosi şi începu să zboare 
pe deasupra spinului. 

Copilul căută un bruş şi, după ce zvârli în ele, sări şi cu bâta şi abia le alungă. 

Presura cobori numaidecât pe marginea cuibului şi cele patru ciocuri se iviră, încă tot tivite cu 
galben. Nu mai erau aşa de golaşi. Totuşi erau urâţi. Petrică se grăbi de la cuib. Părea că 1-1 ciudă de 
ce nu a lăsat să-i mănânce tárcile, căci până la urmă tot ar fi pătruns ele până la cuib, altfel nu s-ar fi 
învârtit aşa de mult în jurul spinului. 

Dar nu se grăbi la oile care pásteau liniştite pe costişe, ci către pădure, unde se puseseră tárcile 
într-un stejar şi se certau încă. Se vede, îşi zicea copilul, că una pune vina pe cealaltă, pentru că n-au 


Pagina 45 


putut ajunge până la cuib. Se uită întins la ele, cum tot dădeau din cozile lungi şi făceau larmá mare, 
cârâind în cascade repezi şi răsunătoare. 

Frumoase păsări şi ele, îşi zise în sinea lui Petrică, dar pentru ce mănâncă puii păsărilor, ori le 
sparg şi le sorb ouăle? N-au ce mânca? 

în vreme ce căzu pe gânduri pentru ce sunt şi păsări răpitoare în lume, când e prea destul cu lupii 
şi cu vulpile, răsări ca din pământ lângă el pădurarul. 

— lar nu eşti lângă oi, măi Petrică? 

Copilul tresări, privi repede împrejur, văzu turmulita lui la loc bun şi se linişti. 

— Oile-s acolo! şi el arătă cu mâna. Dg’ vezi dumneata, báditá Nicodime, tárcile astea? 

— Cum să nu le văd? Se şi aud că se sfădesc urât. 

— Erau gata să mănânce nişte pui de presură. 

— Şi nu i-au mâncat? 

— Nu, că le-am alungat eu cu bâta. 

— Dacă-i asa, cu tine se sfădesc, nu între ele. Cine ştie ce blestemátii spun. Si nu vor să plece de 
aici până nu te vor spăla bine. Adică de ce te amesteci tu în treaba lor? zic ele. 

— Puii sunt încă în cuib şi-s golaşi, vai de capul lor. Le era uşor să-i mănânce până am sosit eu, 
dacă ar fi putut pătrunde la cuib. Dar cuibul e bine apărat de crengi spinoase. 

— Apoi, da, fiecare vietate ştie câte ceva sá se apere. Păsările acestea máruntele îşi ştiu aşeza la 
adăpost cuiburile. Unele se grăbesc, e adevărat, şi nu-l pun la loc bine apărat, da” presurile sunt 
păsări înțelepte. Da! ascultă aici, băiete: de câte ori ti-au mai intrat oile în pădure? 

— De-atunci niciodată, báditá Nicodime. 

— Minciuna încă-i vorbă! 

— Nu mintesc. Mi-a fost frică atunci că-mi iei berbecele. 

— Dacă a rupt sfoara! 

— Că n-a fost sfoară, numai o aţă. 

— Apoi vezi, aşa pátesti dacă n-ai la tine tot ce-ţi tre- buieşte. 

Tárcile zburară din stejar prin pădure, aruncând mereu vorbe de ocară. 

— Acum cred că mă sfádesc pe mine, zise pădurarul. Mi-au mirosit pusca. 

— Da ce nu le-ai împuşcat, báditá Nicodime? 

— Nu-mi stric eu alicele pe-o pasăre. 

— Vrei să împuşti iepure? 

— Păi cum! 

— Da' eu n-am văzut nici unul de când sunt cu oile pe costişă. 

— Unde să vezi? Doar n-or veni iepurii sá pască printre oile tale, să-i împungă berbecele? Tepurii 
sunt acum la holdele cele mărişoare şi în pădure, prin tăieturi. 

— Mi-a spus un copil că mamă-sa a prins unul când a fost la plevilă. 

— Apoi vezi! Pe-acolo se tin; da’ încă-i oprit vânatul, până colo, la toamnă. 

— Dacă-i oprit, de ce umbli cu pusca? 

— Păi nu mai sunt alte gadine prin pădure? Dg’ lupul? Da’ vulpea? 

— Nici lup, nici vulpe n-am văzut! 

— Păi astea nu-s gadine să iasă la luminiş. Mai ales aici pe costişă, unde eşti tu cu o bâtă 
zdravănă de corn şi unde e berbecele cel împungaciu. Aşa-i că împunge? 

— Pe mine nu! 

— Ba pe mine când l-am legat de coarne m-a izbit de câteva ori cu capul. Da’ acum vezi că ţi-ai şi 
uitat de oi. Eu nu le mai văd. 

Nu le vedea nici Petrică. 

— Vezi cum le grijeşti tu? Vor fi intrat în holda¿Bologoaei! Aşa le scapi şi prin pădure. Dar de te 
mai prind o dată, te-ai curăţat de berbece, să ştii! 

Cuvintele din urmă le auzi Petrică alergând. Acolo trebuiau să fie oile, de bună seamă, unde a zis 
pădurarul. Le-a mai scos el de câteva ori din holda Bologoaei. 

Până s-a înapoiat cu ele pe costişă, pădurarul se mistuise în întunericul de sub boltiturile 
stejarilor celor bătrâni... 

înspre seară, pe răcoare, presura cânta de mama focului în vârful spinului, deasupra cuibului. Lui 
Petrică i se păru că niciodată n-au tremurat mai armonios şi mai repede mărgeluşele glasului ei. 

Copilul se lăsă într-o rână, cu capul rezemat în palmă, cu bâta lângă el, şi ascultă. 

Era, îi părea lui, o căldură nouă, un avânt, un fel de îndrăzneală mai mare în piuitul ei. Se bucura 
de bună seamă că i-au scăpat toţi puii, care acum nu-şi mai iveau ciocurile tivite cu galben pe 
marginea cuibului, căscându-le, ci dormeau claie peste grămadă în cuibul lor, unde era cald şi bine. Şi 
în curând păsărica-i va acoperi şi cu aripile ei, să nu le fie frig peste noapte. 

Presura, cântând, îl vedea pe copil, dar nu se speria de el. Pentru ce s-ar speria? El nu i-a făcut 


Pagina | 46 


nici un rău, nu a zbu- rătorit-o niciodată. 

Şi la gândul că azi i-a fost de folos presurii, simţi o undă trecătoare de căldură la inimă şi se 
lumină la faţă... 

Numai de-ar creşte mai în grabă penele puişorilor, să nu mai fie aşa de urâţi! Nici nu vrea să-i mai 
vadă până atunci]... 

Dar când, după o săptămână, trecu iar pe la cuib, cuibul era gol. Zburaseră puii cu presura. Şi 
spre seară, când presurile începură să cânte, trei chiar, de pe spinul cu cuibul, nu mai cunoscu care-s 
puii şi care-i presura. 


STRĂJERUL 


De vreo trei nopţi Niculitá doarme tare neliniştit, adică mai mult nu doarme. Se învârte de pe o 
parte pe alta, stă o vreme întins pe spate, dă tolica la o parte că-i prea cald, apoi iar se întoarce şi se 
acoperă: parcă îl ia cu fiori de frig. Febra nici nu-i creşte, nici nu-i scade, nu-l doare nimic şi el nici nu 
se crede bolnav. 

Vede că într-un colţ, sub o icoană, pâlpâie un sâmbure de lumină şi ştie că e candela lor, pe care 
mamă-sa o lasă aprinsă şi peste noapte, de când el nu prea poate dormi. Ştie că mamă- sa se scoală de 
multe ori şi vine lângă patul lui, se pleacă peste perină şi aproape totdeauna îi spune, punându-şi 
mâna rece pe fruntea lui: 

— lar nu dormi, Niculiţă? închide ochii, cu ei deschişi cum să adormi? 

Simte că mamă-sa, şi când e în patul ei, e tot cu gândul la el. Uneori îi zice: 

— Dumneata de ce nu dormi? Ti-e frică să nu fiu bolnav, nu-i aşa? De aceea laşi şi candela 
aprinsă. 

— O las să nu-ţi fie frică în întuneric, că te trezeşti mereu. 

Copilul se miră: 

— Frică? De ce să-mi fie frică? Doar îs în casă şi cu dumneata! 

— Pe întuneric ţi-e urât. 

— Mie nu mi-e urât. 

Spunea adevărul: nu-i era urât; se gândea la atâtea lucruri la care până acum nu se gândise 
niciodată... 

Şi, mai întâi, iată, liniştea asta nemaipomenită care stăpânea în împărăţia nopţii! Niciodată peste 
zi nu i-a tiuit în urechi o astfel de linişte. Se împânzise în cameră, pătrundea de-afară, parcă nu 
numai prin ferestre, ci şi prin pereţi, cobora şi din pod şi se strecura prin tavanul de scânduri şi 
grinzi. Izvora şi din masă, din scaune, din laviţe, lăsând toate lucrurile moarte, goale, uscate şi 
nefolositoare, care păreau cu totul străine, aduse nu se ştie de cine şi de unde şi lăsate încet, abia 
pipăit, în cameră. 

Acum nici nu i-ar veni lui Niculitá să umble printre ele, să le atingă. Prea erau străine si de 
neatins, de nepipăit. 

Pâlpâirea candelei mişca umbre ciudate pe pereţi, tot aşa de multe ca toate lucrurile din cameră. 
Se uita la ele adeseori, mai ales când stătea pe spate în patul lui. Cu ce semănau? Dar până să se 
înfiripeze o formă, se şi împrăştia şi se ridica altă pâlpâire de umbră. Cum se năşteau? Cine le 
purtau? Cine le sorbea? 

Lui îi părea că le place să fluture aşa, în liniştea nepătrunsă a nopţii. Lor nu le era urât. Se 
miscau şi nu cunoşteau urâtul ce intrase parcă în scaune, în masă, în laviţe, chiar şi în icoanele de pe 
perete, se cuibărise acolo adânc, să nu mai iasă din ele. 

Ce stiuse el de toate aceste înainte când dormea bustean, de cum punea capul pe perină seara, 
până-l trezea mamă-sa, dimineaţa, iarna să meargăta şcoală, vara cu vitele la păscut. Nu ştia nimic 
şi acum îi părea că-s lucruri de cea mai mare însemnătate să le ştie. 

Cum n-a ştiut nimic până acum, nici în câte părţi fuge gândul într-o linişte asa de mare! De 
necrezut! Nici nu te poţi ţine pe urma lui şi nici nu-l poţi opri! Zboară într-o clipă în locurile cele mai 
depărtate. 

Iată, acum s-a oprit la un cuib de presură într-un spin de pe costişe, unde păşteau vitele. Vede şi 
cuibul, vede şi vitele, deşi nu-s nicăieri! Peste o clipă e la ei în şură şi-l vede pe tatăl său făcând 
mestecături din paie şi fân; peste alta e în carul care iese scártáind din curte, şi el şade pe sulul gros 
cu care se leagă snopii de grâu în carul încărcat; peste-o clipă e în şcoală şi ascultă cum îl ceartă 
dascălul pe un copil care nu şi-a învăţat lecţia. 

Cum poate fugi gândul lui aşa de fulgerător de la un lucru la altul, dintr-un loc într-alt loc? 

Cum i-ar putea fi urât, când nu e nici pe-o clipă singur în pat, ci călătoreşte mereu? Oare mamă-sa 
nu ştie? Şi dacă ar merge numai cu gândul în atâtea părţi! Dar se duce el însuşi, în pat nu mai 
rămâne nimeni. 


Pagina 47 


— Vezi, Niculitá mamii, şi dormi, că acusi se face dimineaţă, şi abia ai închis ochii. 
— Nu mi-i somn! 
— Trábá să adormi şi dacă nu ţi-i somn. Numără mereu până la o sută şi vei vedea cá-ti vine 
somnul. 
Pentru ce ar adormi? El nu-ntelege. Dar pentru că i-a spus mamă-sa începe să numere. Ajunge la 
o sută şi începe din cap. Gândul însă nu-i mai stă aici şi greşeşte. De la patruzeci parcă a trecut la 
optzeci. Şi, dac-a trecut, nu-i tot atât? Nu-i, că ajunge prea iute la sută. Când începe a treia oară, nu 
mai ajunge nici la treizeci. Se trezeşte cu gândul la nişte ghicitori, învăţate din cartea de citire: 
Câmpu-i alb, oile-s negre, 
Cine vede nu le crede, 
Cin'le paste Le cunoaşte. 
Păi da, scrierea şi citirea! Asta a invátat-o şi pe mamă-sa, nu-i nu ştiu ce! Nici asta: 
De la noi la munte Tot zale mărunte! 


Furnicile prin iarbă. Mai mult îi place alta: 


Am o casă cu două rânduri: 
Sus stau câinii, 
Jos stăpânii! 

N-a putut-o ghici mamă-sa, în ruptul capului, că-i bordeiul ţigănesc, săpat în pământ, pe 
acoperişul de paie al căruia dorm câinii: dintr-o săritură-s acolo... 

îşi aduce aminte de îndemnul mamă-si şi iar începe să numere până la o sută. O dată, de două ori. 
A treia oară i se pare că s-a oprit la jumătate... 

îşi dă seama c-a adormit oleacă. S-a trezit de trámbitatul cocoşului. Oare a câta oară a cântat? Mai 
înainte ştia că cocoşul lor cânta numai când se face ziuă. De când dormea iepureşte nopţile, auzise că 
mai de multe ori bate din aripi şi cucurigă. Nici nu ştia că bate şi din aripi când vesteşte dimineaţa. 
Da! în liniştea nopţii, acum aude şi fâlfâitul aripilor. Adevărat că şi ziua când cântă, face aşa! Dar a 
câta oară va fi cucurigat acum? leri noapte l-a auzit de trei ori, întâia oară de cum s-a înstăpânit 
noaptea, devreme. Mamă-sa — întrebată — i-a spus că vesteşte şi miezul nopţii şi zorile. 

„Acum va fi cântat de miezul nopţii. Dar oare de unde ştie el cându-i? Cine-i spune? De bună 
seamă că e miezul nopţii: aude şi ceasul lor în camera vecină bătând douăsprezece. 

Să fie numai miezul nopţii? Aşa de lungi sunt nopţile? Pân-acum nici nu se culca bine şi se şi făcea 
dimineaţă... Da’ ceasul cum e făcut să ştie toată vremea? L-o fi făcut oameni meşteri, ceasornicarii. 
Mari minunăţii în cutia lui! Odată, când s-a oprit, l-a luat tatăl său din perete şi i-a deschis usita. Şi-a 
înălțat şi el capul deasupra mesei şi a văzut. Câte rotite erau acolo, maică Doamne! Mesteri mari 
oamenii! 

Ciudat îi părea lui Niculiţă că peste noapte numai rar auzea ceasul bătând în camera vecină. Nu 
bătea şi noaptea? Cum să nu, ceasul nu stă, numai când nu e tras sau e stricat. Cum de nu-l aude 
totdeauna? 

Copilul atipea uneori şi dormea câte-o postată, dar când se trezea nu-şi dădea seama că a atipit. 
Cum să bage de seamă, când gândul lui era şi acum neastâmpărat? Poate urmărea încă un vis, şi o 
vreme visa treaz? Uneori înțelegea că continuă un vis, alteori nu... Păi, cum ar fi adevărat că el cade 
de pe acoperişul şurii lor şi pluteşte prin aer ca pe aripi mari, ajunge pe pământ şi nu se loveşte? Ori 
că vaca lor Mándreana a avut doi viței, unul bourean şi al doilea un pui de bivol? Ce comedie? 

Cum să fie drept? A visat de bună seamă! 

„„„De miezul nopţii a cântat cocoşul, că iată liniştea creşte parcă şi lucrurile din casă sunt şi mai 
pustii că pân-acum şi le cotropeste urâtul de tot. Dac-ar putea cásca şi ele, se gândea Niculitá, ar 
căsca să le trosneascá fălcile! Noaptea e tot mai great? 

A răzbit-o şi pe mamă-sa. O aude cum respiră de regulat şi de adânc. Până acum n-a auzit-o. în 
camera asta dorm numai ei amândoi. Aşa a poruncit doctorul. Pentru ce? Nu ştie. 

Dar lui Niculiţă îi place mai mult aşa. Când dormeau mai multi într-o odaie şi nu adormea în grabă, 
nu-i plăcea sforăitul bunică-sa. 

Mamă-sa dormea lin. Poate nici nu atipise decât acum, după miezul nopţii. Şi, dacă n-ar fi liniştea 
aşa de mare, nici n-ar auzi-o. 

Dar liniştea-i aşa de mare, aşa de grea, atât de adâncă acum, încât îi bate în urechi. Sau îi bate un 
ciocănel foarte uşor? Poate nu era decât zvâcnirea arterelor. Dar Niculitá nu simţea, ci auzea. 

Noaptea părea că a crescut din cer până-n pământ şi s-a pus pentru veşnicie... 

Cum stătea întins, nemişcat pe spate de multă vreme, Ni- culitá auzi deodată, spintecând liniştea 
şi întunericul, un țipăt mare, ca de om ori ca de fiară? Ca de pasăre ori ca de furtună? Parcă de 
furtună era. îl auzi şi-a doua, şi-a treia oară, înspăimântat, cu răsuflarea oprită. 

După strigătul acela, liniştea crescu şi mai tare. în vis ori treaz, lui Niculitá îi păru că numai 


Pagina | 48 


noaptea putea sá tipe asa, înnebunită, sá nu se cufunde undeva în háu. Strigátul a trebuit sá se audă 
peste tot satul şi chiar în lumea toată. 

Şi-a tras tolica şi s-a acoperit şi pe cap. Dacă va începe iar să strige? Dar n-a mai strigat! Ci, după 
o vreme simte că cineva-i ridică uşor tolica de pe cap. El se ghemui tot: poate-i noaptea, cea care a 
strigat mai înainte! Era treaz? Visa? 

— De ce te-ai acoperit şi pe cap, Niculitá maichii? Iată, eşti tot o apă! 

Aduse un stergar şi începu să-l şteargă. 

— Mi-a fost frică! zise copilul cu mare silă. 

— Frică! ziceai că nu ţi-e frică. 

— Da, a strigat aşa de tare noaptea, şi mi-a fost frică. 

— Cine a strigat? 

Nedumerit, mai mult cu îndoială, mai treaz acum, zise: 

— Noaptea. 

— Noaptea! râse mamă-sa, dar dându-şi repede seama de febra copilului, continuă îngrijorată: 
cum să strige noaptea? Ea nu-i om ca noi. A strigat prăpăditul cela de Nichifor, străjerul satului. L-ai 
auzit şi tu? Strigă de trei ori pe noapte şi rácneste de parcă vrea să verse tot ce are în el. El a strigat! 

— L-ai auzit şi dumneata? 

— Auzit, cum sá nu! înainte cu câteva minute a vestit că-i linişte şi pace în sat. Ar trebui să strige 
numai când se iscă vreun foc, ori dacă dau tătarii — doamne fereşte — dar n-ai ce-i face! Zice că de- 
aceea îl plăteşte satul, să vestească linişte şi pace, să poată dormi oamenii fără griji. 

Nichifor! Nene Nichifor! D-apoi îl cunoaşte şi el! 

— Omuletul ăla cărunt, mereu cu pipa-n gură? 

— Ála, da! El e străjerul satului. în slujba asta nu intră omul harnic, care trăbă să se odihnească 
noaptea, ci unul ca el, un taie câinilor frunză. 

Niculitá se gândi: cum poate un om asa de putintel ca nenea Nichifor să dea un strigăt asa de 
mare? 

— Nu l-ai mai auzit pân-acum? 

— Nu! 

— Se vede că ai dormit. Da' eu îl aud şi din somn. 

— El a fost adică? 

— Păi cine? 

— Nenea Nichifor stă de multe ori de vorbă cu noi, cu copii de şcoală. Ştii dumneata că lângă 
şcoală este o crâşmă şi dumnealui tot pe-acolo se-nvârteşte. 

— Da, că nu-i place să lucreze, da’ rachiu ar bea pe toată minuta. 

— Nouă ne spune poveşti. Ştie multe, scurte, lungi, şi în versuri şi fără versuri. 

— Va şti, că de altceva nu e bun. Acum vezi şi dormi şi nu te mai înfrica de prostii! Cum să zbiere 
noaptea? Doar nu-i om! Strigă prăpăditul ăsta de Nichifor: până dimineaţa mai rácneste o dată peste 
sat. 

Frică? Păi, dacă-i nenea Nichifor, cum să-i mai fie frică? Când îl va întâlni pe la crâşma de lângă 
şcoală îl va întreba el cum poate striga aşa de tare? Şi nu numai tare, şi cu un fel de huiet care te 
îngheaţă. 

Nenea Nichifor! Mereu se adună grupuri de şcolari în jurul lui şi-l ascultă câte spune. Ştie multe. 
Oare de ce nu le va fi spus niciodată că el e străjerul satului şi strigă noaptea că-i pace şi linişte? îl va 
întreba el! 

Mamă-sa s-a dus de la patul lui, dar nu-i mai aude respirarea. Se vede că n-a adormit încă... 

Nenea Nichifor! Vai, bată-l pustia de bătrân! adică el a strigat. A învăţat de la el şi versuri 
frumoase, cu haiduci, dar şi unele de scârbă! Oare deşge-i vin în minte unele din acele urâte? 

Saie-ţi ochii tăi, nánas, 

Cu cine mă cununaşi, 

Cu propteaua gardului Cu urâta satului! 

Seara când se suie-n pat Parcă-i ursu'mpiedicat. 
Dimineaţa când se scoală Parcă-i piatra de la moară... 


Iată si de astea le spunea nenea Nichifor, versuri care nu se găsesc în cărţi. Şi altele, încă şi mai 
urâte! îi veniră în gând şi nu le mai putu opri şi pe-acestea — tot urâte — despre unul Toma, o 
batjocură mare: 


Toma Roma — 
Cap — cumu-i al calului — 
Stă la poala dealului, 

Cu gura Cât şura! 

Cu dinţi Sfredeliti. 


Pagina | 49 


Cu buzele Ca lipitorile Are — nátáráu — 

Urechi de căpău. 

Cu ochii Ca blidele! 

Cu máinile Ca fusele! 

Cu picioarele Ca ráschitoarele! 

La poale de deal Culege podbeal Sá-si facă O zeamă acră De tusá să-i 
treacá! 

Dará Toma ce-şi vedea! 

Doi bondari se boncánea Douá muste se sfádea Si Toma le despártea. 


Auzi tu, o prostie ca asta! Si cum i-a venit chiar ea în minte? I-a venit şi iată că-i place şi-i vine sá 
râdă. Dar nu râde, numai cu faţa şi cu ochii... Apoi pleoapele cad. 

Mamă-sa s-a aplecat asupra lui şi i-a văzut zâmbetul. Parcă i s-a luat o piatră de moară de pe 
inimă. Poate nu va fi ce-a spus doctorul? Poate se face mai iute sănătos! Iată-l că a adormit şi doarme 
liniştit! 

Bată-l pustia să-l bată de străjer! Să-i sperie el copilul în miez de noapte! Şi cine l-a pus să se 
oprească aşa de-aproape de casa lor! Doar trebuia să strige din capul ulitei! Numai să-l întâlnească, îi 


va spune ea buchile! 
CIORILE 


De trei zile văzduhul se întunecase tot mai tare. întâi se părea că s-a înălţat o ceaţă răsfirată peste 
bolta senină, apoi negura aceea alburie s-a tot îndesat, s-a tot întunecat, ca un greu şi uniform văl 
plumburiu. 

Sub el lumea întreagă era sură: dealurile, pădurile, luncile, aerul. Pomii din grădini, arborii 
ináltau braţe negre, neclintite în liniştea apăsătoare, ca într-o aşteptare încordată. Frunzele se 
scuturaseră de mult. 

Pământul era îngheţat tun şi frigul pişca. Fusese şi mai rece înainte de a se înnora, dar acum, de 
trei zile, se mai muiase: în aer se simţea un fel de umezeală, un fel de aromă mai rece ca cea de ploaie. 

De trei zile se învăluiau prin văzduh pâlcuri mari de ciori, izvorând nu se ştie de unde, zburând 
înghesuite, cât parcă li se atingeau aripile, vâjâind domol în aer şi lăsându-se pe ramurile negre ale 
pomilor din grădini. Crengile se aplecau şi se legănau sub povara lor: în câte un pâlc erau cu zecile. 

— Cra-cra! Cra-cra! Cra-cra! 

Cele care vesteau astfel că au sosit lungeau grumajii şi se închinau din cap. 

— Cra-cra! Cra-cra! 

Dar numai puţine dădeau glas, pesemne ele erau crainicii. Celelalte se legánau pe crengile care nu 
şi-au aflat încă echilibrul, când adeseori după una se ridicau în grabă toate în văzduh, rotindu-se, 
trecând pe deasupra grădinilor, întâlnin- du-se în văzduh cu alte pâlcuri, cu care nu se amestecau şi 
întorcându-se, uneori, să se aşeze pe acelaşi arbore de pe care s-au ridicat, alteori poposind pe alţi 
pomi sau arbori, în alte grădini. 

— Cra-cra! Cra-cra! Cra-cra! 

Sunt ciori de cele mari, sure, cu aripile tivite cu negru ca 
şi coada şi capul. Văzduhul nu rămâne multă vreme gol de roiul lor: când un pâlc, când altul se ridică 
învârtejindu-se, parcă acolo sus o putere străină le rupea rândurile, le învăluia până se adunau şi iar 
se coborau undeva. 

Ciorile n-au cuiburi prin arborii grădinilor, nici chiar în salcâmii uriaşi ce străjuiesc pe marginea 
pârăului ce trece prin mijlocul satului. Au venit de departe, de la păduri, unde, în câteva poieni cu 
stejari rari, cuiburile lor fac colonii întregi. 

Aici, în sat, nici nu au astâmpăr de trei zile, mereu se rotesc în cete prin aerul sur şi, când se 
aşează pe crengi, câteva din ele trăbă să-şi spună vesta: 

— Cra-cra! Cra-cra! 

Ca şi când zborurile lor ar prinde mereu ceva nou, ceva străin, şi vin sá vesteascá şi oamenilor si, 
nefiind încă sigure de vestea ce o dau, se ridică înfrigurate iar, să mai prindă o dată semnul, şi îl spun 
iar şi satului. 

Copiii, îmbrăcaţi în veşminte groase, cu căciuli în cap, ies în curţi, îşi dau capul pe spate şi 
urmăresc vârtejurile ciorilor prin văzduh, până se lasă iar, grele, pe pomii grădinilor. N-au mai văzut 
atâtea ciori din iarna trecută. 

— Cra-cra! Cra-cra! 

Cei mai multi le cunosc. Rázlete trec şi vara prin sat, mai ales când sunt pui mici la cloşte, 
primăvara, şi de multe ori fură câte unul. Copiii strigă, chiuie, zburătăcesc cu brusi după hoaţe, dar 
ele se duc nepăsătoare cu bulgăraşul de aur în cioc. 

Copiilor nu le plac ciorile şi nu le suferă prin curte. Dar acum nu sunt pui mici, iar ciorile sunt 
multe, pâlcuri întregi, şi zboară învăluindu-se, să te tot uiţi la roiurile lor ciudate. 


Pagina | 50 


De unde vor fi venit atátea? Si parcá-s grase si grele, cum se apleacá crengile sub povara lor. 

Copiii urmăresc tácuti învăluirile de aripi pe sus, până îi pătrunde frigul. 

Bărbaţi, femei, când ies prin curte, îşi aruncă şi ei ochii spre cer, nu pentru a vedea zborul ciorilor. 
Dar ce caută ei şi aşteaptă nu se zăresc fluturând rar în văzduhul sur, până în seara zilei a treia de 
când s-au arătat ciorile: întâii fulgi de nea. Rari, mărunți, nehotáráti, mai mult se opresc decât coboa- 
ră şi jos pe pământ par tare firavi, ca nişte scame, ca nişte născuţi fără de vreme. 

— Uite că ninge’ mamă! strigă un copil cu nasul turtit în geamul dinspre curte. 

— Ninge, da, doar ne-au spus ciorile că va ninge. 

— Ele au spus? 

— Ele! N-ai auzit că de trei zile strigă mereu: cra-cra? Şi nu le-ai văzut învăluindu-se în pâlcuri 
mari pe sus? 

— Da' ele de unde au ştiut? 

— Ele miroasă zăpada până e încă sus, în nori. în tot anul ne spun vestea. Da’ acum abia începe 
să ningă. Va ninge însă bine peste noapte. Până dimineaţa va fi tot alb. 

— Tot ciorile au spus? 

— Nu ele, asta o ştim şi noi, oamenii. S-a muiat afară tare frigul şi ăsta e semnul. 

Şi, iată, copilul vede pe geam că mamă-sa spune adevărul: cad fulgi tot mai mari, mai lânoşi, şi tot 
mai deşi. 

Din alte case ies copiii mai mărişori în curte. Cu capul gol, cu pálmutele întinse să prindă fulgii. 
Dar nici nu-i pot vedea bine şi se topesc. 

După ce a început să ningă, ciorile nu se mai rotesc în văzduh, nu mai croncăie, ci stau grele pe 
crengile uscate — nemişcate, ca într-o adâncă meditare. 

Apoi, când începu să se însereze mai tare, stolurile se ridicară în linişte de prin grădini şi plecară, 
fără să bage cineva în seamă, către pădurile din care au venit... 

Dimineaţa ninge încă, văzduhul e întunecat de fulgii mari şi deşi care se grăbesc acum, roind 
amestecați, până unde se vede în aer. 

Copilaşii privesc prin geamuri, cu năsucul turtit de sticlă, cei mai mărişori au început să-şi 
probeze săniile. Dar zăpada e prea moale încă şi săniile nu lunecá, ci trec prin omát şi rontáie 
pământul îngheţat. 

Prin curţi, unde şi unde, s-a coborât din văzduh câte-o cioară, şi fac pete pe imaculatul zăpezii. Nu 
croncăne nici una, ci caută cu ciocul prin nea, mai ales în apropierea gire- zilor de gunoi din faţa 
grajdurilor. 

Sunt tot ciori sure, de cele mari, nu se ştie dacă au venit din pâlcurile din zilele trecute, sau sunt 
ciori răzlețe. 

Unii copii le zburătăcesc cu cioturi de lemn, alţii se uită la ele cu băgare de seamă. Nu sunt prea 
fricoase. Dacă una află un oscior ori altă bunătate, se saltă din aripi îndată şi zboară cu câştigul în 
plisc. 

— Săracele! îşi caută şi ele pâinea cea de toate zilele. Iarna e grea şi pentru ele, spune vreun 
român în faţa copiilor. 

— Să mănânce muguri din pădure, zice un băiat mai mărişor, care ţinea o uscătură în mână, gata 
să arunce după cioară. 

— Mănâncă ele şi muguri, când nu mai au încătrău. 

— Mănâncă pe pustia! Nu le-am alungat eu de câte ori, iarna trecută, de la pătulul nostru de 
cucuruz? Se catárá cu ghearele de lati şi ciocăne stiuletii la care ajung prin deschizáturi. Mănâncă 
rânduri întregi de boabe. 

— Eli, şi a sărăcit tată-tău dintr-asta? Nu v-a ajuns mămăligă astă iarnă? 

Băiatul îl priveşte prostit, cu gura căscată. Nu răspunde. 

— Bietele ciori, zise omul, mai culeg şi ele o sămânță din brazdă, mai dezgolesc câţiva stiuleti 
când e copt cucuruzul, şi oamenii le alungă cu ce le vine la mână. Pun şi sperietori la marginea 
porumbiştilor şi văruiesc tuleii de pe delături să le sperie. Dar la folosul ce ni-l aduc nu se gândesc. 

Băiatul care nimerise în vorbă cu românul era de felul lui cam obraznic. 

— Nici ouăle, nici carnea lor nu sunt bune. Ba-s chiar spurcate, se repezi el. Ce folos aduc? Poate 
să zicem şi noi că-s porumbi, nu sunt ciori, cum spune tiganul. 

— Măi că pestrit eşti în cerul gurii! Află de la mine, dacă n-ai ştiut până acum, că şi ciorile sunt 
păsări folositoare. Câţi soareci de câmp nu stârpesc ele şi câţi viermi stricăcioşi? Nu-i vietate care să 
nu-şi aibă folosul ei... 

De a doua, de a treia zi, au început să umple satul ciorile cele máruntele, negre ca táciunele pe tot 
trupul, “ceucele”, cum le zic sătenii. Ele dau năvală oriunde se aruncă gunoi din casă sau din cotete şi 
fac prăpăd în seminţele ce se împrăştie găinilor, dacă nu-i nimeni afară. Zadarnic cârâie cocoşul şi 
sare după ele: nu li-e frică şi sar mai repede decât el, dar tot pe boabele aurii de porumb se lasă. 

Ciori de cele mari vin rareori să fure de la păsările de curte. Nu-s aşa de îndrăzneţe ca cele mici. 


Pagina 51 


Pentru prinderea acestora sunt ín sat feciorasi care stiu impleti, din pár de cal, ghilturi. 


* 


După o săptămână ninsoarea a încetat, cerul s-a înseninat şi s-a pus un ger, că trosnesc noaptea 
acoperişurile de şindrilă, de se părea că praf se va alege din ele. 

Acum începură să vină prin sat tot mai des şi mai multe şi ciori de cele mari. Ele se apropiau mai 
cu seamă de cotetele porcilor, de troacele lor şi ciuguleau táráta sau urluiala îngheţată pe margini sau 
pe fundul lor. Uneori urcau şi pe spinarea grăsunilor ce dormeau şi-i purecau de mărunţeii cei suri şi 
graşi. Grăsunii, şi dacă se deşteptau, nu mişcau: le plăcea cum îi gâdilă în spate. 

într-o zi, într-o curte se cobori o cioară de cele mari. Se vedea că zboară cu anevoie, iar în curte se 
văzu că-i şi şchioapă. 

Sontác-sontác se apropie de gunoi şi începu să caute. 

Doi băieţi mai mărişori erau prin curte. Chiar se întorseseră de la săniat. 

— E şchioapă, mă, zise unul. 

— Hai s-o prindem! 

— Cum s-o prinzi, că de zburat poate zbura. Mai bine o lovesc cu o scurtătură. E aproape. 

Dar când să arunce cu bucata de lemn, o copilitá, sora unuia, începu să tipe la spatele lor. Ei nu 
simtirá când ieşise din casă. 

— Ce-i, tu Anita? o întrebă frate-său. De ce zbieri aşa? 

— Vleau sá plind cioaua. Nu da cu bâta! 

Copila văzuse de mult cioara pe fereastra dinspre curte; văzuse că-i şchioapă şi-şi pusese în gând 
să o prindă. Dar îi trebuise mult curaj şi pază până să iasă din casă. Mamă-sa nu o lăsa afară pe gerul 
ăsta. 

— Da' cum s-o prinzi tu, Anita? E şchioapă ea, dar poate zbura. 

— O plind. Nu da! 

Şi ea porni spre cioară. 

Frate-său, de frică să nu zboare, avântă uscătura şi nimeri pasărea, răsturnând-o într-o dungă. 

Anita începu să urle. Mamă-sa ieşi din casă. 

— Ce-i aici? De ce plângi, Aniţă? Dg’ cine focu ţi-a deschis usa tinzii? 

Şi porni după copilă. 

Dar până s-o ajungă, Anita înşfăcase de coadă pasărea care era vie încă, dar făcea slabe mişcări de 
apărare. 

— Ce-i asta? întrebă mama întorcându-se spre băiat. 

îi povesri tovapăşul de săniat. 

— Am văzut şi eu cioara cea şchioapă prin curte. Dg’ tu ce-ai avut cu ea s-o omori? 

— Uite că nu-i moartă, e numai ametitá, răsuflă băiatul, văzând că pasărea se mai zvârcolea încă. 

— Să lovesti o pasăre şchioapă! N-a fost de-ajuns nenorocirea ei? Şchioapă acum iarna! De bună 
seamă a şchiopat-o tot un blestemat ca tine. 

Şi femeia-i arse repede două palme răsunătoare. 

Anita, cu cioara de coadă, încetase de plâns. 

Pasărea nu sângera, nici ochii nu-i erau închişi, dar nu mai avea nici o putere. Se vede că o croise 
bine băiatul. 

Mama luă copila de mână. 

— Vino, Anitá, s-o ducem în casă, să o ducem la căldură, sá nu îngheţe. 

Copila ridică spre mamă-sa ochii inlácrimati: 

— Dg’ nu moale, mamă? aşa de tale a pălit-o Ionuț cu bâta! 

— Vom griji-o să nu moară! 

51 
* 

Peste câteva zile cine intra în casa lor putea vedea pe lavitá o lădiţă cu spiţe şi în ea cioara cea 
schioapá. Anita era mereu lângă ea şi pasărea începea s-o cunoască. Ea-i dădea si gráunte şi apă. 

Ionuţ, fratele, înconjura cât putea ládita. Nu-i plăcea să vadă cioara, care se inviora din zi în zi, si 
acuşi îi va trece şi umflătura de la picior. 

Când se întâmpla să croncáne pe-afará o cioará, cea din colivie înălța pe-o clipă capul, apoi nu-i 
mai păsa. 


NINGE 


Toamna a fost tare ploioasă. Bine că a fost vreme frumoasă până a ţinut culesul porumbului, să 
poată aduce românii şi jipii uscați şi să-i clădească în cápite mari, răscolite parcă mereu de vânt. Pe 


Pagina 52 


lângă clăile de fân si girezile de paie, grămezile foioase erau totuşi mici, şi mireasma cu care veniseră 
din câmp se imprástie repede în vreme ce a fânului se va păstra toată iarna. 

Oamenii erau veseli că au isprăvit culesul pe vreme bună, şi acum nu le mai păsa că se puseseră 
ploile de toamnă: se va muia pământul şi vor putea ara mai uşor. Cei mai multi nu aveau ogoare 
pentru grâu şi-l semănau în porumbişti. 

Dar şi după ce arară şi semănară tot pe apucate, în zilele când vânturile mai împrăştiau norii, 
ploile nu mai conteniră. Dimpotivá, se puseră cu mai mult temei. Nu ploi mari, ci cu ate subțiri şi 
dese, cu fumegări grele, când pe umerii dealurilor, când pe văi. Uneori cerul se cobora peste sat, să-l 
ajungi cu mâna din vârful şurilor. 

Azi aşa, mâine aşa, săptămâni în şir. Pe drumuri, prin curţi, se prăsise o tină în care roatele 
carelor intrau până la butuc şi vitele până la genunchi. 

Satul era vestit de tinos. Din bătrâni oamenii foloseau “picioroange”, nişte párustei ciopliti frumos, 
în care erau icuite nişte cercuri de lemn, să poată intra talpa piciorului, cam la înălțime de un metru. 
Cei mai multi luau şi bâte când umblau cucuiati pe picioroange, dar alţii, mai ales tineretul, umbla 
uşor şi fără reazemul bâtei. 

Umblare la hotar, pe ulițele satului, mai era destulă: vitele ieşeau încă la păscut, oamenii duceau 
cu carele gunoiul ce-l mai aveau prin curţi. 

Şi ploile mărunte ţineau mereu. De la o vreme părea că se întunecă lumea toată. Şi frigul creştea 
din zi în zi. 

— De-ar îngheţa odată! 

— De-ar îngheţa, da-i prea devreme. Ce ne facem dacă se pune iarna de acum? 

— Mai bine să se pună, decât să ne înecăm în glod. 

— Păi, tot mai pot paste oile prin porumbistile nearate şi vitele. Să le punem de-acum pe fân? 

într-o noapte s-au deşteptat oamenii speriaţi: umfla viforul streşinile de paie, să smulgă 
acoperişurile, şuiera şi vuia în hornuri, se spinteca prin crengile negre ale pomilor din grădini, 
văietându-se pe zeci de glasuri; pătrundea pe unde putea, prin toate crăpăturile, în case, şi răcea tare 
aerul, încât lumea se învelea mai bine în straie şi pături. 

— Ăsta-i crivățul, tu muiere! 

— Va fi, că s-a făcut frig în casă. 

— Vine şi prea devreme, şi la vreme. 

— Cum aşa? 

— Păi, s-a pus iarna prea curând, dar încalte a înlemnit şi pe duşmanul de afară. 

— Tina? 

— D-apoi cum! Nu mai era de trăit. 

Până dimineaţa, tina inghetase tun. Vântul spulbera mereu de pe cer toate petecele de nori care se 
mai iveau şi se puse un senin verziu, cu cerul tare, înalt şi larg. Şi frig! Amortea mâna pe coada 
securii şi în ochi se iveau lacrimi. 

Se oprise toată mişcarea în sat. Nici care pe uliti, nici vite la păscut. Prin colții de tină îngheţată, 
mari, cu gropi rele între ei, sa-r fi putut schilodi vitele şi să se sfarme roţile carelor. 

Acum se pusese în sat o sărbătoare care nu se ştie cât va ţinea: până când va umplea zăpada 
gropile şi va astupa colții şi bruşii inghetati din curți şi de pe drum. Acum nu cutezau oamenii să-şi 
ducă vitele nici până la fântână să le adape, le duceau apa cu ciuberele în poieti. 

După trei zile crivățul s-a mai potolit. Si ici, şi colo, se vedeau oameni pe acoperisurile de paie ale 
şurilor sau caselor, care astupau, cu jipi, spărturile făcute de vânt. A făcut destulă pagubă, deşi paiele 
erau ude şi grele de atâta ploaie. 

De departe, cei care luau snopul din furca celor ce urcau pe scări, şi-l potriveau în spărturile 
acoperişului, păreau nişte schilozi care nu se puteau ridica dintr-un loc, şi-şi purtau braţele fără să le 
poată stăpâni. 

Suluri de fum alb se ridicau deasupra tuturor caselor, zdrentuite la repezeală şi risipite de vântul 
care bătea încă. 

Oamenii trebuiră să facă foc, şi era numai la sfârşitul lui noiembrie. 

— Ne vom arde şi gardurile la iarnă! 

— Ei, nu va tine gerul de-acum! 

— S-a mai pus si-ntr-alti ani iarna devreme şi n-am pierit. 

— Nu, da’ mai demult ni se dădeau delnite mai mari de pădure. Din an în an le-au tot micşorat. 

Oamenii erau îngrijoraţi. Mai rămăseseră şi porumbişti nearate. 

Nu le mai putură lucra nici când încetă vântul şi se muie frigul. Pământul nu se dezgheţă. 

în loc de dezghet începu sá ningă. îndată ce se muie frigul, vântul începu să bată de la apus si 
umplu într-o zi cerul cu nori grei. O vreme trecură în turme tulburi şi în cete pe sus, apoi văzduhul 


Pagina | 53 


întreg se impánzi de-o culoare cenusie, coborând până aproape de sat, nemiscat, şi începu să fluture 
câte-un fulg de nea, care părea că nu ştie unde să cadă, sau mai bine să rămână în văzduh. 

Cârduri de ciori se învăluiau pe sus, peste sat, peste grădini, se lăsau pe crengile negre şi iar se 
ináltau, fâlfâind moale din aripile negre. 

Către seară începu să cearnă cu fluturi mari, scămoşi, să ningă des cât nu se mai vedea la trei 
paşi, şi asa tinu trei zile şi trei nopţi. 

Acum trebuia sá inoti prin zăpadă si, până se făcu o pârtie prin curţi şi pe drum, mai trecurá 
câteva zile. 

începură să umble săniile. Sub zăpadă nu se mai simțeau colții inghetati. Oamenii duceau iar 
gunoi la câmp, aduceau lemne din pădure, şi unii cărau jipii de porumb rămaşi pe câmp. 

— Devreme ne-a intrat anul ista alba în sat! 

— Nu-i nimic, numai de-ar pleca devreme. 

— Aşa i-ar fi legea: dacă vine devreme, să se şi care tot aşa. 

— Lag că-i bine! Cu tina aceea ne-am fi inglodat de tot. 

— Dg’ era mai bine cu colții inghetati? 

Bine-i aşa! Uite ce mai drum de sanie se înfiripă!... 

Ninge, se opreşte, se scutură văzduhul, şi, când ai fi crezut că se luminează, începe iar, 
închegându-se întuneric sur în înălțimi. Ninge acum parcă numai de mântuială, să fie în treabă... 

x 


De când aştepta Petrică sá nu mai ningá deloc, să poată ieşi cu sániuta pe care i-a făcut-o tatăl său 
anul trecut, şi aştepta şi ea într-un colț din cămară să-i vină vremea. 

Nici nu s-a acoperit bine curtea cu zăpadă şi Petrică o şi scoase din adăpostul ei. Dar sániuta se 
hurducá pe colții inghetati si scrâşni, iar el se împiedică de bruşii tari şi căzu în nas. Căzu rău, îl 
podidi sângele şi, când văzu zăpada roşie, începu să zbiere ca muşcat de şarpe. 

Mumă-sa năvăli în curte, îl ridică, îl duse în casă şi-l spălă cu apă rece, până se opri sângele. 
Suspinele lui Petrică încetară cu mult mai târziu. 

— Te mai doare? 

— Doare tare! 

— Ţi-ai fi rupt nasul în colții ăia. Ce copil ai mai fi fost tu fără noi? 

— Dg’ am vrut să merg cu sania. 

— Văd eu bine ce-ai vrut, dar iată ce ai pátit! Trebuia sá mă întrebi pe mine. 

De-atunci copilul o întreba în fiecare zi de zce ori: 

— Acum pot să merg cu sania? 

— încă nu! Nu-i încă drum de sanie. 

— Nici acum? 

— Păi, nu vezi că ninge încă? Vrei să-ţi ningă căciula cea nouă? 

Era singura lui căciulă şi i-o făcuseră s-o aibă de Crăciun. Până acum, în iernile trecute, folosise o 
ruptură a unui frate mai mare, ce-i cădea peste ochi. Nu! Nu voia să i-o ningă. Dar cu pălăria nu 
putea ieşi să-i degere urechile. în cea folosită iarna trecută pusese mamă-sa un ou de cuibar şi o 
vârâse sub pat, unde veneau vreo două-trei găini să ouă, de când se pusese frigul, că erau tare 
ouátoare. 

într-o zi, când slábise frigul de tot, dar ningea încă, Petrică îşi tot invártea căciula în mână, 
minunâdu-se cât era de frumoasă cu blana ei neagră, strălucitoare. Şi se gândea: şi tatăl său, şi frate- 
său puseseră căciulile de când s-a lăsat frigul. Umblă cu ele prin zăpadă, uneori sunt albe de tot, şi nu 
se strică. Le scutură de zăpadă când intră în casă, şi căciulile sunt iar cum au fost. 

îi spuse şi mamei sale ce gândea. 

Sas E Á 53 a: y P z A . ; 

— Păi bine, alea-s rable vechi, nu-s nouă ca a ta. Si dacă s-ar strica, pagubá-n ciuperci. Asta-i o 
căciulă scumpă. 

Petrică rămase cu ochii la căciula din mână. Drept că era frumoasă! Si voia sá o aibă nouă la 
Crăciun. 

Totuşi, supărarea nu-i mai trecea. Ningea şi iar ningea! Aşa putea tine până la sfârşitul lumii! 

Se urcă pe lavitá, privi prin fereastra ce răspundea în curte: se cerneau fulgi mari, scámosi. începu 
să plângă potolit. Nu se auzea, numai când suspina. 

Bunica avu treabă în camera asta şi-l află suspinánd. 

— Ce-i, măi copile? De ce plângi? 

— Ninge, bunico! 

— Şi ce-i dacă ninge? Nu-i frumos? 

— Dg’ ninge mereu si nu se mai opreşte. 

— Las să ningă! De-aceea-i iarnă. 


Pagina 54 


— Dg căciula? 

— Ce-i cu căciula? 

— O ninge dacă ies cu sániuta! 

— Şi dac-o ninge, ce-i? 

— E nouă, bunico! 

— Să tot fie. 

— Da' se strică şi nu mai e nouă la Crăciun! 

— Auzi tu, cumintenia pământului! Dar căciula de-aceea-i, măi copile, s-o ningă. în ploaie — 
pălăria, în ninsoare — căciula. Asta-i legea de cându-i lumea. 

— Da' mama nu mă lasă cu căciula, să nu se strice. 

— Ri, s-o strica! la-ti sániuta şi pleacă. Nu-i mai frig deloc afară. 

Petrică stă în cumpănă. Bătrâna a ieşit în mână cu un ştergar pe care l-a scos din ladă. Copilul se 
uită pe fereastră. 

— Ninge! Ninge mereu! 

Nu cuteză să calce porunca mamei sale. Ce ar fi să iasă cu pălăria? Bunica a zis că nu-i mai frig 
defel. 

Căută pălăriuţa veche, turtită, şi o scutură de după cuptor. îşi aduse sániuta din cămară şi se 
strecură încet pe uşa tinzii. 

“Nu-i frig, ba-i chiar cald”, îşi zise Petrică şi inotá prin zăpadă, trăgând cu greu sániuta după el. 

Mamă-sa îl văzu pe fereastră, şi ieşi cu căciula în mână. 

— Vino, măi Petrică, şi-ţi ia căciula. E ruşine să umbli prin zăpadă cu pălăria. Acum nu se mai 
strică. Ninge rar. 

Copilul se întoarse bucuros. îşi înfundă căciula peste urechi. Toată faţa îi râdea: abia mai zărea cu 
ochii de sub căciulă. O împinse pe frunte şi ieşi cu sániuta în uliţă. Era întâiul şi se simţi mândru că-i 
întrecuse pe ceilalți copii. E 

VÂNTURILE 


îi plac toate vânturile. îşi aduce aminte că în copilărie a vrut odată să prindă vântul. leşise cu 
moşul său în grădină, unde era o baltă plină de trestiiş uscat — era în gură de primăvară. Trestiişul 
se îndoia, foşnea uscat, uneori făcea valuri care parcă fugeau unul după altul. 

— Uite, moşule, vântul! striga el înveselit. 

— Da, bate vântul şi-i destul de rece! 

— Dumneata-l vezi? 

— Ce să văd? 

— Vântul! 

— Cum să nu văd cum se clatină trestia şi salciile de pe marginea bălții! 

— Dg’ nu trestia şi salciile! 

— Păi, ce alta? 

— Vântul! 

Bătrânul ridica din umeri. 

— Mă laşi, moşule, să mă duc să-l prind? 

— Ce să prinzi? 

— Vântul! 

— Du-te şi prinde-1, zise zâmbind moşul său. Să-l aduci să-l văd şi eu la faţă. 

Băieţaşul de-atunci a prins fuga, a ajuns la trestiiş, l-a văzut de-aproape cum se leagănă, a auzit 
cum foşneşte din frunzele uscate, s-a uitat, a căutat prin trestiiş, dar vântul nu l-a văzut, nu l-a găsit, 
şi, dezamăgit, s-a întors cu mâinile goale la bunicul său. 

— Nu l-ai aflat? 54 

— Nu-i! 

— Păi tu credeai că-i cineva viu? Vântul, măi băiete, e o putere a aerului. 

Şi-aduce aminte că n-a înţeles nimic şi a rămas tare nemângâiat. 

Nu înţelege Nicu multe nici până acum: ce sunt vânturile, de unde vin, cum bat şi unde se duc? 

Şi acum e mărişor, peste o jumătate de an va merge la şcoală. De când cu pátania din copilărie n-a 
mai cutezat să întrebe pe nimeni ce sunt vânturile. 

Nu ştia ce sunt, dar îi plăceau toate. Păzea noatenii lor, vreo trei sterpe şi un berbece bulbucat, la 
cap cu coarnele mari, răsucite de vreo trei ori, pe o costitá plină de spini, la marginea unei păduri. 
Cunoştea acum toate vânturile. 

Cea mai mică adiere, boarea, abia pleca firele de păiş, nu putea mişca nici frunzele spinilor, nu 
avea cântec, auzit poate numai de gâzele mărunte şi smáltuite, care se urcau pe firicelele de iarbă, cu 
picioruşele lor ca o părere şi le clătina boarea odată cu firul de iarbă. 

El zicea că nici boarea nu putea să fie mută, când toate celelalte vânturi îşi aveau cântecul lor. îşi 


Pagina 55 


incorda auzul, se pleca cu urechea pe pajiste, dar nu auzea nimic. De buná seamá auzeau insá 
gângăniile, care la adierea boarei parcă înviau toate de unde erau ascunse prin iarbă şi începeau sá se 
miste şi să se imprástie în împărăţia verdeţii. 

Unde era iarba mai înaltă se înfiora şi ea la adierea boa- rei, şi se închina uşor. Nevăzută şi abia 
simțită de obicei, ce răcoare invietoare îi aducea în obraji când erau călduri mari! în potopul acela din 
căldurile verii, în cuptorul ce dogorea sub soare, de unde aducea boarea răcoarea aceea, ca de pe alt 
tărâm? 

Nu ştia, dar nici nu se întreba cu stáruintá, ci numai aşa, de mântuială. Se bucură că se rácoreste 
şi el. 

Uneori, după-amiezile, când începeau sá se lungeascá umbrele cápitelor din luncă, pe unde îşi 
păştea acum, în treacăt, noatenii, boarea trăgea mai tare, purtând mireasma fânului proaspăt din 
cápite. Boarea mai mare părea că înviorează acum şi oitele lui, care retezau cu hárnicie firicele nouă 
de iarbă din cositură. Nu avea să pască mult pe-aici, până vor căra oamenii fânul, apoi luncile vor fi 
oprite, să crească otova. 

Lui Nicu îi plăcea adierea asta mai tare, o inspira cu lăcomie şi-i părea că-l... întinereşte, se 
gândea el, dacă ar fi putut fi mai tânăr. 

Spre seară mai pricepea răcoarea boarei, parcă ar fi adus- 

o din pădurea vecină; în toiul amiezii însă, şi departe de pădure, nu avea de unde o răscoli. 

Din ceea ce văzu cât a păscut oitele pe costişa plină de spini, înţelese că boarea adie numai pe 
pământ, nu se ridică departe în aer, nu ajunge până la coroanele arborilor, ba nici tufele de spini nu le 
clăteşte. Mai înţelese că boarea nu schimbă vremea, nu aduce nori, nu vesteşte ploi. 

Ea rácoreste pe lucrătorii osteniti şi incálziti în dogoarea zilelor de vară. Deşi rămăsese ruşinat de 
pátania din copilărie, când a voit să prindă vântul, îi tot venea şi acum să se gândească la boare ca la 
o fiinţă vie, pe care nu o putea vedea, dar parcă o simţea uşoară, tinerică şi fragedă. 

Vânturile erau de multe feluri. Nicu, pe lângă oitele lui, toată ziua sub cer, avu vreme sá le 
cunoască şi să se împrietenească cu toate. Cu toate cele ce băteau din primăvară până toamna târziu. 

îi plăcea vântul ce bătea din aripi aspre, care venea de către răsărit, învolbura coama pădurii şi 
ridica în pale lâna de pe noatenii lui, dar mai cu seamă de pe cele trei sterpe, şi de pe berbece, care 
aveau lâna mai mare. 

învolburată, coama pădurii părea sură, nu făcea valuri, nu alerga cum alergau pe coastă lanurile 
de grâu verde înspicat. De câte ori le vedea pornind în valuri Nicu zâmbea, căci îşi aducea aminte de-o 
poveste cu un om cam ticnit, pe care i-a spus-o tatăl său. Omul a avut şi el o holdă, într-un loc 
singuratic pe un deal, unde nu mai erau şi alte semănături, şi într-o zi s-a dus să vadă cât a mai 
crescut grâul. Dar bătea vântul de la răsărit. Holda verde unduia în valuri, care păreau că fug peste 
muchia dealului. Mintosul alergă acasă, îşi luă secerea şi dădu fuga la holdă şi începu a o secera aşa 
verde, să nu-i fugă toată peste deal. 

Doamne, dar ce minune era să priveşti când bătea vântul ăsta semănăturile de pe deal, să le vezi 
cum grăbesc şi aleargă toate spre culme, şi totuşi nu se clintesc din locul lor. Nicu n-a văzut nici 
marea, nici un lac mai mare, să poată vedea valurile de apă, ci numai bălți. în bălți, şi când bătea 
vântul tare, apa abia se incretea. 

Privind mereu fuga lanurilor de grâu, uitându-se la coama pădurii frământată şi sură, ascultând 
cântecul potolit al copacilor de pe marginea pădurii, Nicu îşi uita nu numai de oitele lui, ci şi să mai 
mănânce. Turmulita lui nu era departe, se răsfira numai pe costişă, oitelor le plăcea să mănânce pe 
răcoare. Şi vântul ăsta de la răsărit era totdeauna răcoros. 

De la o vreme prindea putere şi începea să mişte şi crengile pădurii, nu numai coama de frunze. 
Atunci se isca şi alt cântec, în locul freamătului de mai înainte, un fel de vâjâit domol şi adormitor, 
să-l asculti cu ceasurile, îşi zicea Nicu. 55 

Vântul ăsta de la răsărit era sec, uscat, şi când pornea, copilul începea să cunoască din câte a 
văzut, că se pune vreme secetoasă. Bătea o zi-două, fugărea norii înalţi pe cer, apoi se însenina, 
vântul înceta şi vremea începea să se încălzească. Se punea vreme uscată, bună de fân şi de seceră. 

Dar când vântul se pornea de la apus, când aducea mireasmă de umezeală, de ploaie, Nicu începu 
să ştie că se schimbă vremea, că vor veni ploi. Vină, numai să nu ţină mult, cu zilele, să-i înmoaie 
straiele în toată ziua, să-i fleşcăiască gurguiul opincutelor, încât sá se tot împiedice de el. Vină si 
vânturile aducătoare de ploaie, să mai crească iarba pe costişă. Las' să plouă, că oilor le place sá pascá 
în ploaie, să le mai spele lâna! 

Ş-apoi vântul ăsta de la apus nu e statornic, nu bate regulat în acelaşi fel, zile în şir. Porneşte de 
cele mai multe ori năbădăios, frământă pădurea cu duşmănie, apoi deodată piere şi răsună ploaia pe 
coama neagră şi liniştită a pădurii. 

Dacă ar răsuna numai! Dar cântă, şi pe câte glasuri! Cum să le prinzi pe toate? Şi trăbă să le 
prindă, că-i tremură sufletul la fiecare întorsătură de cântec. 


Pagina | 56 


Minunea cea mare e cum rázbeste vântul până în înălțimi şi mână norii, îi scoate mereu de după 
măgurile de la apus şi-i mână în turme mari — parcă-s turme grele de bivoli — şi-i duce cine ştie 
unde, peste păduri? Că norii sunt purtaţi de vânt, Nicu nu se mai îndoieşte: a văzut de atâtea ori că 
dacă un nor din care ciuruie ploaia a trecut pe deasupra lui, ploaia — până ce vântul aduce altul tot 
aşa de vânăt-negru 
— cade mai rar, în picuri mai mici, în ate subţiri. Cum se suie vântul la aşa înălţimi şi cum are 
putere să poarte norii? 

Dar norii oare ce vor fi? Dacă-s din apă, cum stă apa în văzduh şi nu cade, numai câteodată? Dar el 
a văzut că sunt vânturi care se suie cu mult mai sus, deasupra norilor celor negri. Prin spărturi care 
se fac uneori în întunericul de sus, el a văzut nouraşi albi chiar la porţile cerului. Ei sunt duşi de 
vânturi în altă parte, nu pe un drum cu cei grei de ploaie... 

Apoi viforele de vară, care aduc furtunile cele mari, cu fulgere şi trăsnete dese, cu durduituri ce se 
tin lanţ, nu mai ştii: în cer sau sub pământ, de unde îşi iau ele puterea cea grozavă, cu care încovoaie 
copacii pădurii şi urlă cutremurător prin întinderea nesfârşită a codrilor? De unde vin aşa de 
viforoase, aşa de mânioase, uneori seci, fără ploaie, de cele mai multe ori însă cu descărcări de ploaie, 
ca şi când s-ar rupe cerul şi curge ca din găleată? 

Curg şiroaie groase ca funiile de la car şi răsună cu larmă grea în pădure, de parc-ar fi la capătul 
lumii. 

Vreme grea, purtată de vifor ca un blestem peste lume: culcă lanurile de grâu, strâmbă şi rupe 
firele de porumb, răstoarnă copacii, umple pădurea de uscături, încât au ce aduna săracii o jumătate 
de an. 

Lui Nicu îi place viforul cu fulgere şi trăsnete, cu rupere de nori, numai să nu ţină ploaia prea 
mult, să-l răzbească la piele, deşi se adăposteşte mereu sub vreun stejar bătrân de la marginea 
pădurii — împotriva poruncii ce i-a dat-o tatăl său să nu alerge sub arbori când e vreme tare. 

Da! Lui tatăl său i uşor să zică, dar el nu-i aici în potop ca Nicu, şi apoi de ce-ar trăsni chiar în 
stejarul sub care se adăposteşte el? 

Vorbesc şi oamenii mari câte de toate. De când paşte oile pe costişe el n-a văzut să trăsnească în 
nici un copac!... 

Hei! Dar ce frumos e după ce stă ploaia si se limpezeşte cerul! Aerul parcă-i mai subţire şi 
văzduhul mai albastru. Şi după ce a trecut şi viforul în drumul lui, se înstăpâneşte o linişte şi pace în 
care rásuná mai limpede şi mai tare clopoteii de pe cei trei noateni ai lui... 

Odată, tot gândindu-se ce sunt vânturile şi pentru ce bat, îşi zise că trăbă să fie măturătoarele şi 
aerisitoarele văzduhului, căci după ele aerul era totdeauna mai curat. Şi apoi, acasă la ei, de câte ori 
mirosea greu pe lângă grămada de gunoi de grajd, iar după vânt nu se mai simţea nimic... 

îi plăceau lui Nicu şi vânturile iernii, dar mai mult să le audă şuierând şi fluierând în straşină 
decât afară, unde îi tăiau obrajii ca briciul. îi plăcea să vadă cum învăluie fulgii de nea şi ciorile din 
văzduh, dar de viscol se temea. Viscolul le scotea totdeauna fum din cuptor şi casa se răcea până 
aeriseau. Viscolul acoperea câmpul în troiene de zăpadă, aducea lupii până-n sat — cum auzea 
vorbindu-se în casă în vreme de viscole mari... 


„„Şi după ce începu să umble la şcoală nu ştiu mai mult despre vânturi, până în clasa a patra, 
când le vorbi dascălul despre mişcarea aerului. Nici atunci nu pricepu mare lucru şi tot mai mult îi 
zăcea la inimă o poveste, ce 1-a citit-o dintr-o carte străină un băiat care umbla la şcoală la oraş. 

După istoria din cartea aceea vânturile îşi aveau zeul lor, pe unul Eol, care le ţinea închise într-o 
peşteră şi le dădea drumul numai când voia el... Pe vremea aceea, poate, oamenii vedeau vânturile. Si 
lui Nicu parcă i-ar fi plăcut să trăiască pe vremea aceea. 


56 
ÎNTÂIUL DRUM 


Fluturá rar câte un fulg de nea prin vázduhul sur. Se opresc pe-o clipă nehotărâţi, apoi coboară iar 
şi iar se opresc. Parcă le pare rău după înălţimea din care vin, se simt străini în lume şi se tem de ce 
vor afla, jos, pe pământ. 

Uneori îi prinde o undă de vânt şi-i mătură, de nu se mai văd şi trece o vreme până ce îndrăznesc 
să coboare alţii. îi mătură şi din curte, de pe pământul îngheţat pe care s-au aşezat, uşor, ca nişte 
scame de pene. 

Nu e frig. A fost înainte cu câteva zile, până a îngheţat tina. Acum e bine. Se tot încearcă să ningă, 
şi nu poate. Se pare că iarna şi-a uitat din anul trecut cum să-şi scuture cojocul. 

Lelea Anuta e necăjită tare. Copilul cel mic, sugaciul, orá- căie ca o broască în leagăn. I-a dat să 
sugă, dar n-a vrut. îşi increteste şi-şi strâmbă obrăjorii şi strigă tare, parcă speriat. 

îl ridică iar din leagăn şi-i dă sânul plin şi alb, dar broscoiul se fereşte, se invineteste la obraz, şi 


Pagina 57 


zbeară din răsputeri. 
Aşa o fierbe de azi dimineaţă. 
— Ce te doare, puiule, ce te doare? Of, Doamne! De ce vor mai avea dureri şi copiii? 
îl pune iar în leagăn şi Ioniță, frátiorul cel mare, se şi 
repede să-l legene în locul mamei sale, cuprinsă de trebi, cât nu mai ştie unde-i este capul. 

— Haia, haia! Haia, haia! mormăie cadentat copilul. 

— Mai încet, mai încet, Ioniță, că-l răstorni. 

Leagănul se balansează uneori, să ajungă cu fundul deasupra. 

Ioniță mormăie tot mai tare şi cât poate el de gros, să acopere plânsul sugaciului, să-şi poată vedea 
mamá-sa de lucru. 

— Haia, haia! Haia, haia! 

Rar, aruncă ochii pe fereastră. Parcă ninge mai bine. Vântul tiuie uneori in streasina lungă, si 
fluieră scurt prin horn, si atunci flacăra din vatră se tupilează pe-o clipă, se topeşte repede, coborând 
pe táciuni, ca si când ar fi gata sá se stingă. Dar în clipa următoare învie iar. 

Leagănă cu putere, cu stáruintá mare. Poate adoarme cel mic. El vede şi simte că mamá-sa e 
îngrijorată, dar de la o vreme îi vine greu si lui sá mai audă plânsul frátiorului: parcă i-a intrat prin 
urechi până în mijlocul capului. 

— Grijeste, mă, că-l dai peste cap! Leagănă mai încet. 

Cum să legene mai încet? De la o vreme se uită cu duşmănie 
la cel ce zbiară mereu. 

Mamă-sa iese şi vine şi iar iese. Are treabă în tindă, în cămară, prin curte după lemne. Au făcut 
foc în camera dinainte şi aici fierbe şi mâncarea pe vatră. Rar priveşte şi ea prin geam: ninge iar şi 
acum. Rar, dar vântul se inteteste. 

într-un târziu sugaciul a adormit. 

— încet, Ioniță, de tot încet! 

Ioniţă ar lăsa bucuros leagănul şi s-ar duce la fereastră să vadă cum ninge. Dar dacă se deşteaptă 
şi plânge iar? Acum e aşa de bine în cameră, în liniştea mare ce s-a pus. Priveşte cu încântare jocul 
flăcărilor pe vatră, deasupra lemnelor înnegrite. Par când sábiute ascuţite, când săbii late, când 
fuioare despletite. Şi rar, vântul fluieră prin horn şi parcă scuipă în foc. 

Lelea Anuta începe deodată să caute cu înfrigurare prin solnita agátatá într-un cui. Nu află ce 
caută, o ia din cui, o întoarce cu capul în jos şi o scutură pe masă. Dar nu se scutură decât câteva fire 
de sare. Trece în tindă, caută în oale, intră în cămară, răscoleşte pretutindeni şi iar vine. E 
neliniştită, îngrijorată. 

— Măi Ioniţă, n-ai văzut tu pe undeva sarea? 

— în solnitá, mamă. 

— Nu mai este în solnitá. S-a isprávit. 

— Poate în tindă, în oala de fier, cea crăpată. 

— Nu mai este nici acolo. 

Copilul se gândeşte: unde a mai văzut el sare? Dar nu-şi aduce aminte să fi văzut într-alt loc. 

— N-am cu ce săra nici mămăliga, nici mâncarea. Ce să fac? Aş da o fugă până la prăvălie, dar mă 
tem că se va deştepta copilul. 

La gândul să rămână singur cu cel din leagăn, Ioniță se acri tot. Ce să facă dacă se va trezi 
urlând? Alta era cu mamă-sa acasă: putea să plângă cât de tare, nu se temea de vreo primejdie. 

— Să mă duc să cer împrumut de la vecina, mamă! 

— Du-te si vino repede! 

Dar vecina nu avea, chiar acum o pusese în fasole şi mămăligă, pe care a avut-o. 

Şi nu avea nici cealaltă vecină. 

— Va veni tatăl tău de la pădure si nu pot face ntincarea. 

Şi, necăjită, lelea Anuţa începu să caute iar. Nu află nimic. 

— Ştii ce, mamă? Niţă doarme acum şi nelegănat, mă duc eu la prăvălie să cumpăr sare. 

— Tu? 

— Ştii că am mai fost şi cu dumneata. 

— Cu mine ai fost, dar singur nu. Singur nu ştii nici unde e prăvălia. 

— Ba ştiu. Cunosc casa. Are table verzi la feresti. 

— Are, da! pán-acolo, prin câte hudite trăbă să treci? Te vei rătăci şi nu vei mai şti veni nici acasă. 

Ioniţă zâmbi. 

— Cum să nu ştiu? Las pe mine. Dă-mi bánutii şi o traistá şi îndată-s cu sarea acasă. 

Ce să facă mamă-sa? Nu se îndură să lase pe cel din leagăn. Era bolnăvior, de bună seamă, şi 
trebuia să vadă şi de mâncare. 

îşi aruncă ochii pe fereastră. Ningea mai des, cu fulgi mari, lânoşi. Vântul se mai potolise. 

— la-ti pieptarul şi imbracá-ti clicinul cel bun. la-ti şi căciula. 


Pagina | 58 


Copilul se repezi sá se imbrace. 

Mamă-sa deschise lada şi adună din ládita ei, cu mare silă, douăzeci de bani de aramă. Căută o 
traistă mică şi i le dădu lui Ioniță. 

— Să-ţi iei şi bâta, să nu-ţi iasă în drum vreun câine. 

— Mi-o iau, zise curajos copilul, aruncându-şi traista după cap. îmbrăcat, cu căciula în cap, părea 
mai mare de cinci ani trecuți câţi avea. 

Banii de aramă îi legă mamă-sa în colţul náfrámutei lui cu rándunele şi i-o puse în buzunarul 
clicinului. 

— Aici sunt douázci de bani, Ioniță. Tu sá dai náfrámuta lui jupánul şi-i va număra el. Să-i spui 
numai atâta: m-a trimis mama să-i dai sare de banii legaţi aici. 

— Păi, eu nu pot spune: să-mi dai sare de douăzeci de bani? 

— Ba poţi, numai sá nu uiţi până acolo. 

Ioniță se simți jignit. 

— Da”, mamă, eu ştiu şi număra până dincolo de douăzeci. 

— Ştii, cu greşeli. 

— Acum nu mai greşesc. Dumneata nu m-ai auzit de mult cum număr. 

— Bine, bine! Tu sá dai năfrămuţa jupánului, să dezlege banii şi să-i numere el. N-ar fi ruşine să-i 
numeri tu şi să greşeşti? 

Lelea Anuta ieşi cu el din tindă, să-l ducă până la portitá. 

Dar cum ieşi în curte — altă îngrijorare: ningea tot mai tare. 

— Mă Ioniţă, eu zic să nu te mai duci tu nicăieri. 

— Ba mă duc! 

— Dar nu vezi cum ninge? 

— Las sá ningă, doar îs cu căciula! 

Bâtă avea zdravănă, cu măciucă, o bâtă de corn, călită la foc de tatăl său. Să poftească să se ia 
vreun câine de el! 

Porni pe uliţă la vale, spre vatra satului, unde era prăvălia, iar mamă-sa se grăbi în casă la cel din 
leagăn. Nu mai era asa de îngrijorată. Dacă se va încurca pe hudite, îi va arăta vreun om unde e 
prăvălia. Apoi, de! Copilul era mărişor acum. Frig nu era. Vântul încetase aproape. 

Cu bâta în mână, cu tráistuta după grumaz, lonitá mergea vârtos prin zăpada moale, care abia 
albise uliţa. în urma lui rămâneau urme negre, căci zăpada i se lua pe tălpile opin- cutelor. 

Uliţa era pustie. Tipenie de om nici prin curți. Nici un látrat de câine. Era o linişte şi o pace, cât 
lui Ioniţă îi părea că aude fâşâitul fulgilor de nea, care cădeau tot mai deşi şi se roteau uneori ca un 
potop de fluturi. 

Se silea să-şi amintească prin câte hudite trebuia să treacă până la prăvălie. Prin vreo patru, ba 
parcă prin vreo cinci, căci în vatra satului ulițele erau scurte şi se încrucişau mereu. Dar încă nu 
ajunsese până acolo. Mai avea, uliţa lor era tare lungă. 

înaintea unei portite văzu un câine mare, ciobănesc, unul alb, mitos, şi îşi strânse bine bâta în 
mână. Dar câinele nu-i avu grija, părea că nici nu-l văzuse. Şedea liniştit în coadă şi se uita şi el cum 
ninge. Părea că pacea şi liniştea din văzduh intrase şi în el. 

După ce trecuse de el, lonitá mai înturnase o dată capul peste umăr: câinele era nemiscat la locul 
lui. 

Dar cum începu să ningă de tare! Şi văzduhul parcă se cobora tot mai jos. Se opri o clipă să 
scuture căciula. Mai gros de un deget era stratul de zăpadă ce se aşezase pe fundul ei. 

Se văzu deodată la o încrucişare de ulite. Pe care să apuce? 

Vezi că ulițele şi casele albite de zăpadă nu mai semănau cu cele pe care le văzuse el când a fost cu 
mamă-sa la prăvălie: ajunsese parcă pe un tărâm pgu. Totuşi nu stătu mult la gânduri şi porni pe 
una. Nu merse douăzeci de paşi şi nimeri într-alta, care cârnea la stânga. La capătul ei intră într-o 
uliţă mai largă, apoi în alta strâmtă de tot. Asta se înfunda într-o poartă. Nu! Pe-aici nu fusese cu 
mamă-sa. Se întoarse şi tot orbecăind pin zăpada ce cădea acum ca o perdea, se trezi iar în uliţa pe 
care venise. 

începu să asude. Nu-i era cald, dar începu a se teme că nu va afla prăvălia. Porni înapoi şi intră 
într-altă uliţă, pe care nu fusese încă. Dacă ar fi fost i s-ar fi cunoscut paşii, căci acum lăsa urme 
adânci în zăpadă. 

Nu era tipenie de om, nu zbura nici o pasăre, nu cucuriga nici un cocos, nu lătra nici un câine. 
Numai zăpada cădea în perdele tot mai dese şi lumina se micşora, deşi încă nici amiază nu era. 

Ioniţă se opri şi îşi încordă din nou gândurile. Deodată îi veni în minte că de-a stânga prăvăliei, nu 
prea departe, era biserica. Vezi bine! Cum nu s-a gândit până acum? 

Va căuta să vadă turnul, dar cum nu ştia unde se află, nu ştia în ce parte să-l caute. Aşa că se 
învârti încet în jurul lui şi privi în toate părţile. 


Pagina | 59 


Dar nu vedea mai departe de-o aruncáturá de bát. Sus, perdeaua de zăpadă era parcă si mai 
deasă. 

începu să asude şi mai are. Va mai afla prăvălia? 

Porni cu hotărâre pe altă uliţă şi ajunse într-o nouă înfundătură. El era singura vietate care se 
mişca pe drum, alb tot în potopul de ninsoare care sporea mereu. 

Oamenii erau prin case, prin grajduri, făceau prin şuri mestecături de fân şi paie pentru vite. 
Toată lumea era mulţumită că ninge, că au scăpat de gerul sec. Pacea tainică ce cobora odată cu 
ninsoarea intrase în toţi. 

Cum trecu de vreo trei ori pe aceleaşi ulite, atrase atenţia unui bătrân care privea prin fereastra 
unei case. Cine să fie copilul ăsta care se tot învârte pe aici? Când îl văzu iar, ieşi în drum. 

— Ce-i cu tine, măi Prâsleo? Ce cauţi pe-aici? 

— Că nu mă cheamă Prâslea, ci lonitá, suspină copilul, care era gata de mult să plângă. 

— Fie şi Ioniță! Ce cauţi? 

— M-a trimis mama după sare şi nu aflu prăvălia. 

— Ai mai fost la prăvălie? 

— Am fost cu mama, dar atunci nu era zăpadă şi acum nu mai cunosc ulițele. 

— Dacă-i aşa, vino după mine. 

Bucuros, lonitá zâmbi şi porni după bătrân. Nu-i mai păsa pe ce ulite trece. îndată se trezi 
înaintea prăvăliei. 

— Ei, acuma ştii? 

Copilul îşi uită să-i mulțumească bătrânului şi intră repede în prăvălie. 

in odáita ticsitá de rafturi şi de miresmele diferite ale mărfurilor, în aerul acela ciudat pe care 
Ioniţă nu-l mai uitase de când a fost întâia oară la prăvălie cu mamă-sa, copilul se simți parcă mai în 
putere. 

Jupânul de după tarabă îi zise, ridicându-şi barba lungă şi albă de pe o carte groasă în care citise: 

— Mă copile, ieşi şi te scutură afară de zăpadă, nu aici. 

Ioniţă ieşi şi se minună ce strat gros de nea se pusese pe fundul rotund al căciulei şi pe mânecele 
clicinului. Opincile încai erau hăbucite cu zăpadă până la curelele ce-i înfăşurau gleznele. 

— Să faci bine să-mi dai sare de douăzeci de bani, vorbi Ioniţă, intrând şi întinzându-i jupânului 
náfrámuta pe care o scoase din buzunar. 

— Ce vrei cu batista asta? 

— Acolo-s banii legați într-un colț. 

Jupânul luă náfrámuta cu rândunici, dezlegă colțul, luă banii de aramă şi-i numără. 

— Nu-s, numai optsprezece, zise jupánul cu un zâmbet viclean în colţul gurii. 

— Ba-s douăzeci! 

— De unde ştii tu? 

— Păi, mama i-a legat acolo. 

— Şi i-a numărat ea? 

— Mi-a spus că a legat douăzeci de bani să nu-i pierd până la prăvălie. 

— Aşadar nu i-ai numărat tu? 

— Nu! 

— Vin şi-i numără aici pe tarabă, şi vei vedea că sunt numai optsprezece. 

— Douăzeci trăbă să fie, aşa mi-a spus mama şi ea ştie număra şi nu minte. 

Zâmbetul se inteti pe obrajii jupânului cât se mai vedeau din barbă. 

— Vino şi numará-1, sá nu zici că te-am înşelat. 

Ioniță nu se apropie de tarabă. 

— Vine vreme că tu nu ştii număra până la douággci! 

— Ba ştiu şi după douăzeci. 

— Dacă ştii, vino şi-i numără! 

Copilul se apropie de tarabă şi începu a număra banii, tot luând câte unul din grămadă şi 
punându-l de-o parte pe scândură. 

— Vezi că-s douăzeci? zise el triumfător. Doar mama nu minte! 

— Mie mi-au ieşit numai optsprezece, zâmbi jupânul. Hai să-i mai număr o dată. 

Şi-i mai numără sub supravegherea lui Ioniţă. 

— Stai, că ai zis cincisprezece de două ori. 

Jupânul râse. 

— Se poate să ai tu dreptate, că omul bătrân mai iute greşeşte. 

— Păi am dreptate, jupâne! Doar nici eu nu mint, ca şi mama. 

— Şi zici că ştii a număra şi după douăzeci? 

— Ştiu până la o sută. Mama nu mă crede, da' eu ştiu. M-a învăţat Mitrut. 


Pagina | 60 


— Cine-i Mitrut? 

— Un copil vecin cu noi care umblă la şcoală. 

— Eu nu te cred! Esti prea mic să ştii număra până la o sută. Hai să auzim. 

Ioniță îşi uită şi de sare şi de ninsoare şi începu a număra. Era vorba de ambiția lui. 

— Bravo, măi copile! Ştii bine. Nu mă mir că aşa de mic te-a trimis mamă-ta după sare pe-o vreme 
ca asta! 

Jupânul îi luă tráistuta, îi măsură sarea şi i-o puse pe tarabă. Până luă Ioniță traista după cap, 
jupânul căută prin câteva rafturi şi-i dădu o fluierice roşie de zahăr. Dar era chiar fluierice, bătrânul o 
probă: fluiera ascuţit. 

Mai văzuse Ioniță astfel de fluierici pe la copii, dar el nu avusese niciodată. O luă în mână, o privi 
cu admirare, apoi deziluzionat o întinse peste tarabă jupânului. 

— Nu mai am alţi bani, zise el supărat. 

— Nu trăbă nici un ban. Ti-o dau pentru că ai ştiut număra până la o sută. 

Copilul stătu pe gânduri. 

— la-o, mă Ioniță, dacă ţi-o dá jupánul, ce mai stai pe gânduri, vorbi la spatele lui un om care 
intrase între timp în prăvălie. 

Copilul se întoarse şi-l văzu pe lonu Linii, un om de pe ulița lor, care avea în mână o sticlă 
unsuroasă. 

Ioniţă întinse cu neîncredere mâna şi luă fluiericea. 

— Ásta-i un copil deştept, zise jupánul; cátu-1 de mic şi mi-a numărat până la o sută. 

— Păi seamănă cu mamă-sa, care-i deşteaptă foc, răspunse omul, în vreme ce jupânul îi umplu 
sticla cu gaz. 

Ioniţă mulţumi jupânului şi ieşi din prăvălie cu lonu Linii. 

Ningea şi acum? Potop! în câteva clipe se albiră amândoi. 

— N-am mai pomenit aşa ninsoare! se miră românul. 

Ce noroc că venise şi el la prăvălie! Acum chiar nu ar mai fi ştiut pe unde să iasă în uliţa lor. 

Numai ei doi înaintau pe drum, prin amarnica ninsoare: curgeau, nu alta, fulgii lânoşi, mari si 
grei, cât aproape se înnoptase. 

— Dg’ cum de-ai venit tu la prăvălie, măi Ioniță? 

— Păi tata-i la pădure şi copilul cel mic plânge tare, se vede că-i bolnav, zice mama. Şi ea n-a 
putut veni. 

— Da' văd că bâtă ai bună! 

— Păi, cum! Dacă mi-ar fi sărit un câine în drum? 

— Să n-ai grijă, că acum câinii zac în culcuşurile lor şi miroasă zăpada. 

— O miroasă? se miră copilul. 

— Păi cum! Să vadă ce fel de iarnă se va pune?Una slabă sau una geroasă. Câinii cunosc după 
mirosul celei dintâi zăpezi... 

Olio! Dar cum se schimbase şi casa, şi şura, şi curtea şi gardul lor, şi acoperişul portitei, de când a 
plecat el la prăvălie! Gata să nu le mai cunoască. 

Mamă-sa îl aştepta tare îngrijorată. 

— De ce ai stat aşa de mult, măi copile? Má temeam că te-ai rătăcit şi nu mai afli prăvălia, pe 
ninsoarea asta. 

în loc de răspuns, lonitá îşi scoase tráistuta cu sare de după cap, o puse pe masă, apoi duse la 
gură, întors către perete, fluiericea cea roşie de zahăr şi o probă. 

Un tiuit ascuțit răsună în cameră. 

— Ce-a fost asta? îl întrebă maică-sa. 

El îi arătă fluiericea. 

— Mi-a dat-o jupânul, fără bani, pentru că i-am Él mărat până la o sută. 

— Ai numărat tu? 

— Păi cine altul, că eram singur cu jupânul în prăvălie. 

Şi Ioniţă avu o singură părere de rău: că nu putea fluiera 

şi cel din leagăn cu fluiericea pe care i-o tot punea la gură. 


LA SĂNIUŞ 


Numai la o săptămână după Crăciun s-a înstăpânit iarna peste lume, până la marginile zării. S-a 
pus cu temei, să nu se mai clintească până vor începe să bată vânturile primăverii. Cojoc gros ca în 
anul acesta, spun bătrânii, n-a mai avut dumneaei de ani de zile. 

Ulitele satului s-au ridicat, astupánd şi pâraie şi şanţuri şi podetele de la intrarea curților: nici nu 
mai semănau a ulite, ci a fâşii late de câmpie acoperite de covorul alb şi gros. 


Pagina | 61 


Toate casele din sat par mai mici — ca şi când s-ar fi cufundat — si au căzut într-un somn adânc 
sub acoperişurile grele de zăpadă, cu streşinile mai aproape de pământ. 

Cine a văzut satul în toamnă, ori chiar cu două săptămâni înainte de Crăciun, nu l-ar mai 
cunoaşte: e un sat străin. 

Pare o arătare de pe alt tărâm, străin şi localnicilor, dar mai ales copiilor, care nu se mai satură să 
privească noua înfăţişare: portitele, gardurile, şurile, şoproanele — oriunde a fost un acoperiş — se 
pitulează acum sub învelişul greu de omăt, cufundate într-o pace adâncă. 

Copiii mai mici privesc prin fereastră minunea de-afară, cei mai mărişori ies şi în curte să vadă, 
dar repede li se înroşesc urechile. 

Odată cu încetarea ninsorii s-a înseninat şi s-a pus pe un pui de ger să li se lipească degetele de 
clanta de fier a uşii. Intrau curând în casă tropotind din cizmulitele tivite la tureac, sus, cu piele roşie, 
şi cărora în sat li se spune: cáltuni. Numai fetiţele purtau cizmulite. 

Cerul se ináltase tare deasupra satului, şi din hoarnele ce ieşeau prin acoperişurile albe se ináltau 
suluri drepte de fum. Nu mişca nimic în văzduh. Vânturile, după ce spulberară câteva zile zăpada, 
ridicând troiene lungi şi înalte, ca nişte întărituri ale iernii, se mistuiră undeva după orizont. 

Nici o mişcare pe ulite, câteva zile până a ţinut gerul cel mare. Satul părea pustiu, aruncat şi 
încremenit în groaza asta de o putere peste fire. 

Apoi frigul se slobozi binişor şi oamenii, scotándu-si săniile de sub adăpostul şoproanelor, începură 
să le încarce cu gunoi. 

Aproape în fiecare curte, înaintea grajdurilor, erau grămezi mai mari sau mai mici de gunoi, după 
câte vite avea fiecare plugar. 

Nu era nici un drum de sanie, dar se făcu în grabă: talpa săniilor nu se cufunda în zăpada 
îngheţată, ci luneca pe deasupra ei. în schimb vitele trebuiră potcovite. Zile în şir răsunară cele trei 
făurişti din sat, cântecul ciocanului tiuia ascuţit în văzduh. 

Pe ulițele mai umblate de sănii se iviră dungi albastre, care străluceau în razele piezise ale 
soarelui cu dinţi, încât îţi luau vederea. Era lunecuşul lăsat de tălpile late de lemn, care nu erau 
ferecate cu rafuri de fier, şi care, la cotituri, se întoroiau, părând că vor să se învârtă în jurul lor. 

Copiii se bucurará mai întâi şi de muierea frigului, şi de drumul săniilor făcut pe uliţă. lesirá şi ei 
în grabă cu sániutele. Unele erau făcute de meşteri buni, cioplite frumos, încheiate temeinic, altele 
erau mai din topor, dovedind fiecare priceperea părintelui sau a unui frate mai mare. 

întâi se iviră mai puţine, cu băieţi mai mărişori; apoi tot mai multe, cu copii şi copile şi mai 
mărunței. Se umplură ulițele cu căciuli de toate formele, cele mai multe, prea mari pentru ei, le 
cădeau peste ochi şi mereu trebuiau să le ridice cu mâna. Căciula nu se face pentru un an-doi şi 
trebuia s-o croiască mai mare — credeau părinţii — să-i fie bună copilului şi când va creşte mărişor. 

Cei mai mici erau aşa de gros îmbrăcaţi, încât abia-şi miscau braţele, pe care le ţineau departe de 
trup ca şi când nu ar fi fost ale lor, ci unele străine. 

Rânduri mişcătoare incepurá să curgă pe ulite, pe drumul făcut de săniile care duceau gunoi. 
Unele fugeau mai tare, altele mai încet, după cum erau de tari şi ageri de picior cei ce trăgeau 
sániutele. Se schimbau mereu caii şi stăpânii, căci săniile singure nu mergeau fiind ulițele drepte, 
mai fără povârnişuri chiar, decât erau sub zăpadă. 

Din zi în zi sániutele de pe ulite incepurá a se rări. Copiii mai mari şi chiar cei numai mărişori 
porneau cu sániutele pe coasta din capul satului din sus, către răsărit. Era o coastă înaltă, largă, de 
unde puteau pleca, din vârful ei, deodată zeci de sániute şi veneau ca trăsnetul până la poalele ei, 
unde era loc şes, adăpostit — nu ducea pe-aici nici un drum de care. Era, din vremuri vechi, locul de 
săniat al satului. 

Şi nu veneau numai copii, ci şi fecioraşi şi feciori mari în unele după-amiezi, mai ales duminicile şi 
în sărbători. Ei veneau cu sănii largi cu care aducggu şi lemne din pădure, cu patru pari infipti în 
capetele tălpilor, cu câteva scânduri drept leasă, şi altele pe de lături. 

într-unele se grămădeau şi zece inşi deodată. Când se urnea din vârful coastei una dintre ele, era 
adevărat prăpăd: vâjâia ca vijelia. Sá nu fi întâlnit în cale nici sániute, nici om, că era primejdie mare. 

Stiau şi ei, şi nu intrau pe dâra micilor sănii, ci mai la o parte, căci loc era destul la coborás. Stiau 
şi copiii, şi se trăgeau şi ei mai deoparte de ele, şi multă vreme uitau să se mai sănieze. Şi se uitau la 
fulgerarea săniilor mari, în care chiuiau feciori şi fecioraşi. 

Dar se întâmpla uneori, când sănii de cele mari erau mai multe şi porneau din vârful coastei una 
după alta prea aproape, să se ajungă, să se izbească, să se răstoarne şi să vezi ros- togolidu-se prin 
zăpadă feciori mari şi fecioraşi, unii râzând, alţii ocărând, ba se iscau mai rar şi certe şi chiar bătăi cu 
cei vinovaţi pentru răsturnare... 

... Aşa că nu-i nici o mirare că doi băieţi vecini, copii de doi ani la şcoală, prinşi veri la Sântoader, 
trebuiră să se roage zile în şir până îi lăsară părinţii să se ducă la săniuşul de pe coastă. 

Se săturară să se sănieze pe uliţă, în rând cu cei mici. Oricât de repede ar fi alergat calul, nu se 


Pagina | 62 


putea asemána cu lunecarea pe coastá in jos. Nu! Nici poveste! Au fost si el iarna trecutá de vreo douá 
ori, cu un frate mai mare al lui Vasilicá. 

Dar anul ăsta fratele lui Vasilică era în armată, iar Nicu- litá, tovarăşul lui, nu avea mai mare 
decât o soră. Dar o fată mare cum să vină cu ei la sániat pe coastă? Ar fi râs-o toţi feciorii, socotea 
Niculitá. 

Aşa că anul acesta trebuiau sá se ducă singuri. 

Să se ducă dacă-i vor lăsa părinţii, dar ei se socotiră mult până să le dea voie. 

— Dacă păţiţi ceva, nici să nu mai veniţi acasă. Să plecaţi în lume! Cine a mai văzut asa copii 
neascultători! 

Plecară supăraţi, până ce ieşiră din curte. Mergeau cu sania lui Vasilică. Era mai tare şi mai 
frumoasă. 

— Măi! Ne-au lăsat! 

— Bine că ne-au lăsat! 

— Acum hai s-o tulim! 

Se făcură amândoi cai şi porniră în fugă către coasta să- niuşului. 

Când se apropiară, stătură cu răsuflarea oprită; nu de alergare, ci de mirare cum veneau, ca din 
prastie, sániutele pe coastă, la vale. Cinci, şase, opt, în zece rânduri, drepte, linie, coborau şi într-o 
clipă erau la poale. La coborás nu se prea vedeau bine cei din sániute, câte doi, câte trei, chiar câte 
patru, dar când începură să urce pe alt drum, cunoscurá multi copii de şcoală. Ce de căciuli, maica 
mea Doamne, urcau, clátinándu-se, coasta! 

Era zi de lucru, dar tot venirá şi feciori mari şi copilandri la sániat. Nu multi, numai cinci sănii 
mari. Cu deosebire de acestea trebuiau să se ferească, cum le-au dat în grijă părinţii. 

Dar nu era nici o pimejdie! Acestea coborau pe alt drum, văzură ei bine. Şi, Doamne, cum mai 
zburau! Parcă le-ar plăcea şi lor să fie într-una din ele. Cum vâjâiau spintecând gerul! 

Priviră o vreme cum coboară zburând şi săniile mari şi cele mici, apoi începură să urce coasta în 
rând cu alţi copii care ajunseseră cu săniuțele jos. 

Parcă, parcă le-ar fi oleacă frică! Anul trecut în fruntea saniei a stat fratele lui Vasilică, ei doi la 
spatele lui. Acum, care va sta în frunte şi care la spate? Amândoi nu încăpeau la un loc. 

Cât priviră de jos ei văzură că cei doi ce sedeau în fruntea sániutei dădeau uneori şi din picoare, 
când cu unul, când cu celălalt. 

— Oare de ce fac aşa? întrebă, încă jos, Vasilică. 

— Ştiu eu?! Poate să facă să nu lunece sania prea tare. 

— Ori poate s-o facă să coboare drept, vorbi Vasilică. 

— Se poate şi asta. 

Ajunşi în vârful coastei, se mai sfătuiră care sá şadă înainte. Vorbeau tare şi cam infricati. 

— Să şadă cel care conduce! zise un băiat din apropiere, care-i auzise sfătuindu-se. Care dintre voi 
se ştie sănia mai bine? 

— Vasilică, zise Niculitá. 

— Ba Niculitá ştie mai bine. 

— Aţi mai fost singuri cu sania pe coastă? 

Cei doi nu răspunseră, ci clătinară numai din cap, privind infiorati cum porniră de lângă ei vreo 
trei săniuţe încărcate, lunecând cu repeziciune mare. 

— Cel care şade în faţă trăbă să ştie conduce, vorbi acelaşi băiat, apropiindu-se de sania lui, unde 
îl aşteptau doi ortaci. 

Să conducă! Ce să conducă? Sania dacă porneşte odată, se duce ea de capul ei. Şi încă cum! 

Cei doi nu mai vorbiră nimic, se uitară cum sed în sániute, în care erau numai doi ca şi el şi se 
urcară la întâmplare. Se trezi în faţă Vasilică, iar la spatele lui Niculitá. 

Lunecusul era destul de mare de unde porneau sfhiuţele. Sania lor abia o miscará, şi lunecá într-o 
parte. 

— Stai, Vasilică, sá o oblesc, strigă Niculitá. 

Se cobori, o indreptá, se urcă din nou, dar când mişcară sániuta, o luă costis de cealaltă parte. 

Un băiat mai mărişor se apropie de ei şi-i zise celui din faţă, pe care nu-l cunoştea: 

— Trábá să-i dai direcţia cu picioarele ținute înainte, să n-o laşi sá se abată nici la dreapta, nici la 
stânga, până porneşte odată bine. După ce a pornit odată, se duce ea de capul ei în linie dreaptă. 

După multe încercări, cei doi vecini reuşiră să pornească sániuta în linie dreaptă. Până nici nu s- 
au gândit bine cum s-a întâmplat, au ajuns la poala coastei. 

Obrajii le ardeau de bucurie şi ochii le scânteiau. 

Au grăbit spre culme şi după câteva drumuri, Niculitá zise: 

— Acum tu ştii, lags’ să sed eu înainte. 

— Sezi şi învaţă şi tu, nu-i mare lucru. 

Se pare că tot era mare, căci pe la mijlocul coastei, cum, cum-nu, sániuta se întoroi, alta o ajunse 


Pagina | 63 


din spate si copiii din amándouá se trezirá claie peste grámadá. 

— Ma, trăbă sá til picioarele gata şi, după ce a pornit sania, să n-o laşi când vrea s-o ia într-o 
parte. E lunecuş mare şi uşor se abate din drum, zise supărat un băiat mai mare care venise cu sania 
a doua, ridicându-se cam şchiopătând. 

Cu toată silinta şi grija, sub conducerea lui Niculitá se mai răsturnară de două ori, şi atunci trecu 
la cârmă din nou Vasilică şi nu mai pátirá nimic. 

Către seară erau rupti de osteneală amândoi, când îi văzu la poala coastei un văr al lui Niculitá, 
unul Ilie, fecior june care venise şi el la săniat cu alţi trei cu o sanie de cele mari. 

— Sunteţi veniţi de mult? îi întrebă el. 

— De mult. 

— Ispráviti acum, nu mai urcați şi mergeţi acasă. Dar înainte urcati-vá în sania noastră şi vă 
sániati o dată, şi cu ea. 

Ei se codiră să urce în sania cea mare pe coastă, în sus, dar ardeau de dorinţa să vină o dată şi cu 
ea, să vadă cum vine de repede. 

— Urcati-vá, că sunteţi osteniti. N-aveti grijă, nu veţi fi grei. 

Cei doi vecini şi tovarăşi ascultară, ajunseră pe culmea coastei, se aşezară în sanie la mijloc, în 
jurul lor patru feciori în picioare şi vărul lui Niculitá la cárma. 

Când porniră în chiotele celor mari, le păru că trec ametitor prin ceva fierbinte, aşa le tăia obrajii 
curentul ce-l făcea sania, despicând fulgerător aerul. 

— V-a plăcut? îi întrebă Ilie. 

— Vine mai iute ca a noastră! 

— Vezi bine! cu cât e mai grea cu atâta fuge mai repede. Mai vreţi o dată? 

— Mai! 

Şi mai vrură, de patru ori, până ce Ilie îi duse la sániuta lor şi-i porni spre casă. 

Se însera, când intrará cu sániuta în curtea lui Vasilică şi puseră sania sub sopron. 

— Acum se vine, cu noaptea-n cap?le strigă din uşa tinzii mama lui Vasilică. Aşteptaţi de-acum să 
vă mai lăsăm! Sunteţi nişte copii care nu aveţi nici o măsură. 

Cei doi tovarăşi nu se înfricară, cunoscură de pe glas că mama lui Vasilică nu era mânioasă, ci 
numai se făcea. Ştiau ei: când era mânioasă tipa ascuţit şi iute. 

— Dg’ n-aţi pátit nimic? 

— N-am pátit. 

— De şchiopătat văd că nu schiopátati. Dar haideţi în casă, sá vă văd la lumina lămpii: întregi 
sunteţi, ori ba? 

Cei doi tovarăşi zâmbiră. Ştiau că n-are ce vedea. S-au lovit, la a treia răsturnare, unul la frunte, 
celălalt la un ochi, dar nu-i mai durea de mult. 

Intrară hotărâți în lumina lămpii înaintea femeii, care mai învârti ceva prin tindă, de unde-i 
întrebă: 

— Nu v-aţi răsturnat? 

Copiii se priviră cu înţeles: ce să-i mai spună? 

— Nu, ráspunserá el. 

— Nu v-a ajuns altă sanie din urmă? 

— Nu! 

Gospodina intră în cameră, cu năframa cam pe-o ureche, 

— cernuse o sită de făină şi era năframa neagră ninsă puţin de pulbere fină. Se duse în faţa lor şi îi 
privi în lumina lămpii. 

Dar abia-şi aruncă ochii şi-şi plesni palmele: al ei, Vasilică, avea umărul obrazului drept vânăt, iar 
celălalt avea un cucui în frunte. 63 

— Vai, blestematilor, v-aţi înţeles să mai şi mintit1! Se apropie de copilul ei şi puse degetul pe pata 
vânătă: 

— Da-aici ce-i? Apoi apăsă cu degetul pe cucuiul din fruntea lui Niculitá: Şi aici ce-i? 

Copiii rămaseră náuciti: cum nu-i mai durea nimic de mult, nu ştiau că le-a rămas vreo urmă. îşi 
şi uitaseră de durere. 

— Nu-i nimic! răspunseră ei hotărâți. 

— Aşa? Nimic? Mai mintiti o dată? Si ea luă la repezeală oglinjoara agátatá de perete şi le-o tinu 
înainte pe rând. Nu-i nimic? Hai! Nu-i nimic nici aici? 

Tovarăşii se minunară de semnele rămase. 

— Dg’ nu mă doare deloc, zise Vasilică. 

— Nici pe mine, spuse tovarăşul. 

— Nu vă doare acum, dar v-a durut. Şi de ce aţi minţit? V-aţi răsturnat, nu-i aşa? 

— Ne-am răsturnat, răspunseră ei blegosati. 

— Să vá mai cereti voi la sániat pe coastă! Nu-i aici drumul? Vreti sá vă schiláviti, să rámáneti 


Pagina | 64 


neoameni, cu o mână ori cu un picior rupt! Sá vá mai aud numai că-mi vorbiti sá mai mergeţi acolo! 

Cei doi tovarăşi iarăşi nu se neliniştiră; mama lui Vasilică se făcea numai şi acum că-i mânioasă, 
dar nu era. O cunoşteau ei după glas. 

— Aşteptaţi numai să vá vadă şi ceilalți. Pe tine, Vasilică, tatăl tău, iar pe tine, Niculitá, tatăl tău 
şi mama ta! Mi se pare că în seara asta plâng şi la noi şi la voi mátele! 

Vorbind, ieşi în tindă şi se întoarse îndtă cu doi bulzi de mămăligă cu brânză, pe care-i pregătise 
de cu ziuă, iar când sosiră copiii îi puse să se încălzească. 

— Luaţi şi mâncaţi, că veţi fi inghetati. Aşa copii mincinoşi cine a mai văzut? Să vá mai cereti voi 
să mergeţi la săniat pe coastă! Să vedeţi ce papară veţi mânca! 

Copiii máncará bulzii şi Niculitá se duse acasă. Mamă-sa nici nu băgă de seamă cucuiul din 
fruntea lui. Bucuros, copilul se dezbrăcă şi se sui repede în pat şi îşi trase tolul peste cap. începu să 
sforăie îndată. De-acum nu-i mai păsa: până dimineaţă umflătura aceea pe care o pipăia cu degetul 
sub tol va trece şi va merge iar la săniat cu Vasilică. 


POGĂNICIUL 


A rămas orfan de tată la doisprezece ani. Avea trei frați mai mici şi mamă-sa, lipită de săracă, 
trebui să-l dea slugu- litá în sat. La ea nu avea ce păzi: nici cap de oaie, dar încă de vită mare. 

Copilul crescuse mărişor pentru vârsta lui şi era deştept foc, n-ar fi crezut nimeni la câte se 
pricepea. Se învârtea ca 
o sfârlează prin curtea stăpânului şi numai inghetai cu ce ispravă intra în casă. Bága de seamă, 
dintr-o aruncătură de ochi, care lucru nu era la locul lui, sub şopron, în grajd, pe lângă clăile cu fân, la 
grámada de lemne, la cotetele porcilor, la ciubarul gáinilor, şi le punea toate în bună rânduială. 

Slujba lui, cât se înverzea câmpul şi dădea frunza tufişurilor, era să pască întâi oile cu miei mici, 
apoi, după intárcat, să meargă cu vitele stăpânului la pásune. 

Dar până nu se ivea încă colţul ierbii, îndată ce se dezgheta, se zvánta şi începeau aráturile de 
primăvară, slujba lui era să fie pogănici, să mâne vitele la plug, să tragă toate şi să ţină brazda. 

Stăpânul lui, un ţăran cu stare, învăţa la jug aproape în fiecare primăvară o pereche de junci sau 
junici. Mostenise obiceiul ăsta de la înaintaşii lui în gospodărie, care nu vindeau niciodată viței nici 
măcelarilor care cutreierau satul în fiecare iarnă şi primăvară, ci îi ţineau să crească, şi, după ce-i 
învățau la jug, îi duceau la târg şi-i vindeau cu preț bun. 

Stăpânul copilului, unul Precup, ţinea la obiceiul ăsta, şi aşa, în toată primăvara, avea lipsă de un 
báietas care să mâne vitele la plug, sá le facă să tragă toate şi să ţină brazda, sub supravegherea lui 
care era la coarnele plugului. 

Perechea neinvátatá încă o prindea între boii de la rudă şi vacile din frunte, cu tânjala mai 
subţire, mai uşoară, îmbel- ciugată de celelalte două, aşa că nu prea puteau sări din brazdă nici să se 
intepeneascá pe picioare, căci le trăgeau vacile mari dinaintea lor, iar din urmă le ajungeau coarnele 
boilor. 

Totuşi era mare zoală şi frământare, zile în şir, şi pogá- niciul rágusea cât striga la ele. 

Era uşor sá răguşească, pentru că aerul era încă rece de tot, iar el, cum se frámánta pe lângă vite, 
se încălzea şi, când îşi scotea căciula, capul îi aburea. Si trebuia să şi-o ridice adeseori. 

De multe ori, pe juncul sau junica de către om trebuia s-o ducă de corn, pentru a ţinea cea 
dinafară brazda. Vitele tinere se băteau repede la grumaji, jugul le ajungea dureros şi încercau mereu 
să iasă din rând. 

în jug nu le puneau întâia oară, când începeau arăturile de primăvară. Prin curte, pe uliţă, purtau 
adeseori jugul, prins într-o tánjalá, uneori chiar la ruda carului, pentru a obişnui pe juncii neinvátati 
sau pe junice. Totuşi, numai când ieşeau din munc&rea a aratului de primăvară, stăpânul Pre- cup 
îi putea lăuda că ştiu a trage în jug. 

Dar până ajungea la lauda lui, prin câte greutăţi trebuia să treacă bietul pogănici! 

Nu-i vorbă, avea şi Precup biciul pe umăr, striga şi croia şi el cu biciul perechea care învăţa, dar 
greul cădea tot pe Nichifor, pe băiatul pogănici. 

Nu era uşor să ducă de corn vita de către om. Precup ţinea un soi de vite mari, care la trei ani nu 
mai păreau junci şi junice, ci boi şi vaci în toată legea. Copilul ajungea cu greu la cornul lor, mai cu 
seamă când vita îşi ridica sau îşi smucea capul. Şi, adeseori, îi era destul să-şi încordeze grumajii pen- 
tru a se scutura de pogănici. 

Era grea şi ostenitoare slujbă şi pe vreme liniştită, dar când băteau vânturile reci, arzătoare, ale 
începuturilor de primăvară! Şi Precup era cel dintâi plugar în sat care răsturna brazda, abia că se 
ducea zăpada. Şi de câte ori arătura lui era acoperită de covorul alb al iernii, care se întorcea să mai 
vadă ce-i prin ţară! 

Stăpânul trebuia să vadă, chiar dacă nu era prea bucuros, că pogăniciul era sprinten şi curajos, 


Pagina | 65 


neobosit şi îndemânatic. Alt copil în locul lui nu ar mai fi cutezat să prindă juncul de corn după ce s-a 
scuturat o dată de mâna lui. Dar Nichifor nu se dădea bătut. Iarăşi şi iarăşi se sălta în vârful 
opincilor să ajungă la corn, iar când nu izbutea făcea un salt şi tot îl prindea. 

Purta biciul pe spate, dar rareori îl folosea, decât să pocneascá cu el. Si pocnetele erau rare, pentru 
că din apropierea celor şase vite nu putea pocni, fiind prea aproape de ele. Numai când — pentru un 
răstimp — cele tinere se mulcomeau şi ţineau brazda, se depărta puţin de plug şi-şi încerca pleasna 
cea nouă. 

Ce pustiu era însă pe câmp, pe ogoare, în văzduh! Pustiu şi sur pretutindenea. Şi frig! Nici 
ciocârlia nu se ridica încă în văzduh, numai ciori treceau din când în când şi se lăsau pe arătură, iar 
prin văzduh trecea croncănind spre păduri vreun corb, rar de tot. 

Nichifor simţea că toată firea era moartă încă, nici mireasma de iarbă verde, nici de ploaie, nici o 
strălucire a soarelui. Cerul era mereu cenuşiu, neclintit, şi rareori fluturau câţiva fulgi de nea. 

Precup avea vorbă în fiecare primăvară cu nevasta şi cu soacra pentru aratul prea timpuriu. 

— Nu-i nici un câştig. Zadarnic sameni de acum orzul şi ovăzul — dai hrană ciorilor. Cine mai iese 
cu plugul odată cu tine? 

Omul le lăsa să vorbească şi-şi vedea de treburile lui. 

— Duci şi pe copilul ăsta cu iarna-n cap, încât vine degerat seara, cu buzele şi mâinile crăpate, 
vine, sărăcuţul, fript de vânturile primăverii. Ce va zice biată mamă-sa? Că l-a dat pe mâna unui 
nesăturat care... 

— Care vrea să facă om din el, să ştiţi voi! le tăia vorba. Ce zici tu, Nichifore? 

Copilul, în căldura din casă, simţea durerea din degete, îl pişcau mai tare crăpăturile de pe buze şi 
de pe mâini, dar nu se arăta. 

— Dacă ar fi după Precup aţi pleca cu plugul în toiul iernii, zicea bătrâna. 

Când se sătura de gura lor, bărbatul se proptea pe picioare şi întreba: 

— Numai anul ăsta am ieşit prea în grabă la plug? 

— Păi, chiar asta spuneam şi noi, că în tot anul faci aşa. 

— Şi mi-au mâncat ciorile sămânţa? S-a făcut rău orzul şi ovăzul? Nu am avut noi cláile cele mai 
multe la secere? 

— Am avut. 

— Păi, ce mai vorbiti? Tacă-vă pliscul că ştiu eu ce fac! Eu nu mă amestec în treaba voastră: când 
vă apucati de tors fuiorul, când puneţi războiul, când inalbiti pânza. Nu vă amestecați nici voi unde 
nu vă fierbe oala. 

Alteori cele două femei căinau juncii sau junicile pe care le dejugau seara, în curte, Precup şi 
Nichifor. 

— Le pui şi tu la munca cea mai grea să înveţe la jug! Uite cum sunt de zolite şi de ostenite 
junicile! 

— Dg’ când vreţi sá le învăţăm? 

— La lucru mai uşor, că-i păcat să chinui vita crudă. 

— N-o chinuie nimeni, că trage între boi şi vaci. Mai mult se plimbă decât trag. 

— S-or plimba! zicea bătrâna pipăind grumazul bătut de jug al juncului. Uite ce-i aici. 

Omul nu le mai răspundea, ci ducea cu Nichifor vitele în grajd şi le dădea de mâncare. 

Dimineaţa plecau iar, când abia se lumina. Pământul unde arau era departe de sat, cale de-un 
ceas şi mai bine. 

Era adevărat ce ziceau femeile: încă nu începuse nimeni la arat. Dar, de când se ştie satul, tot din 
neamul lui Precup ieşeau cei dintâi cu plugul. 

Plugul era pus pe cobile, aşa-l duceau şi-l aduceau de la câmp, şi pe cobilă era legată şi sarcina de 
fân pentru vite. Mare sarcină pentru şase capete. 

Precup îl lăsă pe Nichifor sá se cuibărească pe fan, dar pogăniciul nu putea rămâne multă vreme 
nemişcat, îl pătrundea frigul şi sărea în drum, încercându-şi pleasna cea nouă, în toată slobozenia, în 
urma plugului. 

— Bună pleasnă i-ai făcut, Nichifore. 

— Bună! 

— Pagubă că, pe lângă brazdă, nu prea ai loc sá pocnesti. 

— Să am, ar trage vitele mai bine, şi juncii. 

— Cred şi eu. 

Peste sat mai stăruia fumul de cu seară şi ceața nopţii. Cerul era jos şi întunecat, un aer rece, un 
frig uscat. Respirarea celor şase vite tásnea pe nări ca nişte fuioare albe. 

Nichifor se mai urca uneori pe sarcina de fân, apoi când îl pătrundea frigul iar cobora şi pocnea 
din bici. 

Ajunşi iar în brazdă, lui Nichifor îi părea că juncii au, la început, aceeaşi simtire ca şi el: le era silá 


Pagina | 66 


să plece iar. Dar după două-trei brazde intrau si ei în ritmul cunoscut, din zi în zi tot mai bine, tot 
mai uşor. 

De la o vreme, juncul de către om nu-şi mai ferea cornul de mâna lui; lui Nichifor îi părea chiar că 
îl priveşte cu prietenie, cu ochii lu negri, mari, inlácrimati parcă. Părea că-i spun: “Ce să facem? N- 
avem ce face!” Adică nici juncul, nici el, Nichifor. 

La amiază le punea juncilor fânul cel mai bun, otava, dacă aduceau şi otavă. Şi ce plăcere era 
pentru pogănici să şadă pe ruda boilor şi să se uite cum mâncau juncii! Dar ce bucurie să şadă, ce 
plăcere, după atâtea ceasuri de umblet! 

Când începea să mănânce i-ar fi plăcut să-şi poată deschide mai bine gura, dar, o vreme, cum 
buzele-i erau crăpate tare de vânt, nu o putea deschide bine şi trebuia să-şi taie cu briceagul bucăţi 
mici de pâine, până 1 se mai destepeneau buzele. 

Vânturile astea, de la crăpatul primăverii, parcă nici nu erau vânturi, ci adieri tăioase de pe 
zăpadă, de pe gheaţă, care se strecurau prin aer nevăzute, ca nişte şerpi subțiri cu limbi ascuţite. 

Vânturile! Dacă n-ar fi vânturile astea secetoase şi îngheţate! 

Da, vânturile şi umblatul cel mult aláturea de vite, adeseori prin bruşi tari, încă nedezghetati de 
tot! Nu-i mirare că înspre seară îi tot veneau în gând versurile auzite nu mai ştia de la cine: 

— Sfinte, Doamne, soarele Ca ma dor picioarele. 


Poate tot un pogănici a iscodit şi vorbele astea!... 

Dar ce bucurie pe Nichifor când junicii sau juncile erau date bine la brazdă, când trăgeau întins cu 
celelalte, când se invátaserá cu jugul! în toată seara le mângâia pe bărbie când le desjuga, iar în iesle 
se strecura, adeseori fără ştirea stăpânului, şi câte un braţ de otavă. 

Şi apoi ce supărare pe capul lui, când venea târgul de la 
Ispas, când Precup ducea de obicei la vânzare juncii sau juni- cile! 

Cu săptămâni înainte era tot întunecat, încât stăpâna, ori mamă-sa, zicea adeseori: 

— Ce să fie cu copilul ăsta de-i tot cu voie rea? 

— Poate-l doare ceva. Nici nu mai mănâncă cumsecade. 

— Lam spus eu lui Precup, că-l prea zoleşte la plug cu iarna în cap. 

Precup însă vedea pe Nichifor că îndată ce nu avea altă treabă, era tot pe lângă perechea de 
vânzare. Le scărpina pe grumaji, le tesála, le hrănea bine. 

— Aşa le grijeşte, de parcă-s ale lui! zicea stăpânul. 

— Păi, nu le-a învăţat el la jug? răspundeau femeile. Şi acum, când îs învăţate, le vinzi! 

Dar câtă vreme a stat Nichifor slugulitá la Precup, în doi ani, n-au vândut vitele tinere. într-un an 
au ţinut juncii şi au vândut boii cei mari, în cel următor au ținut junicile şi au vândut vacile. 
Pogăniciului îi trecu supărarea. 

Cele două femei se ţineau cu gura de Precup, când mergea la târg cu juncii sau junicile: 

— Să nu uiţi să-i cumperi şi băiatului ceva. 

— Ce să-i mai cumpăr? Pălărie i-am cumpărat. 

— Să-i cumperi o pereche de bocanci, să aibă şi el duminica o încălțăminte în picioare. Să mai iasă 
şi el din opinci. 

Precup se imbufna: 

— Dacă vor ieşi toţi din opinci, n-o să fie bine de noi, tu muiere! 


PLOAIE CU ŞIROAIE 


De trei zile se pusese zăduf mare. Şi mai înainte s-a aprins cerul senin şi dogorea văzduhul, dar, 
din când în când, tot se mai isca o aripă de boare şi adia prin cuptorul lui iulie. 

Dar de trei zile s-au încuiat porţile văzduhului şigg-a coborât peste lume o cloceală, un năduf greu, 
care scurta respirarea, care cobora parcă de pe tărâmuri cu bolişti grele, şi mirosea a glod, a 
putreziciune. 

Prin curţi, la umbra gardurilor, câinii scoteau limbi de-un cot, ca nişte panglici fine de catifea 
roşie, în vreme ce flămân- zările li se zbăteau de respirarea deasă. în tárána de sub streşini se scáldau 
găinile, cu penele răşchirate, când lăsân- du-se pe-o parte, când pe alta, cu sprijinul picioarelor, 
ridicând mereu nouraşi de praf. 

Vrăbiile se pitulau prin cuiburile din acoperişurile de paie ale şurilor, ori se vârau adânc în 
streşinile de spini şi paie ale gardurilor. Rar se lăsa o tarcá în vârful unui par, cârâia repezit si 
slăbănog de câteva ori şi îşi lua zborul. Şi mai rar se rătăcea o mierlă galbenă în câte-un nuc, dar nu 
fluiera după obicei, ci se miorlăia urât, ca pisicile, semn că-i era scârbă şi ei de cloceala asta. 

Era încă devreme, dar năduful era inábusitor. Uliţele erau pustii. Peste sat linişte mare si un fel 
de ceaţă alburie, care de trei zile se tot îndesa în înălțimi, cât nu se mai vedea seninul curat, ci unul 
spălăcit de tot. 


Pagina | 67 


Pe podmolul de lut de sub streasina lungă de paie a casei, mos Vintilă adormise cu pipa în gură, 
rezemată în piept, cum 
i se plecase capul. Petrişor, nepotul, în mână cu o crengutá de nuc, alungă muştele ce încercau să se 
aşeze pe faţa şi pe ochii bătrânului. Erau şi muşte mari, verzi, care se izbeau ca alicele de perete şi de 
capul bătrânului. Petrişor era gata să le plesnească cu creanga de nuc. îl apăra bine pe moşul său. 
Bătrânul, în vremea din urmă, adormea uşor cât ce şedea şi- 

i tare scârbă de muşte. îi asigurase lui Petrişor câte două nuci şi un măr, de fiecare dată când îl păzea 
de muşte. Nu le-a putut suferi toată viaţa, iar acum era neputincios în faţa lor cât ce atipea. 

Petrişor ştia că, dacă moşul său se trezea la o pişcătură de muscă, nu mai căpăta nimic; aşa că era 
mereu cu ochii în patru, câtă vreme dormea sau motáia bătrânul. 

Şi acum, pe zăpuşeala asta, muştele parcă obosiseră şi zburau ca turbate. 

Petrişor se mira de fiecare dată de unde scociorăşte moşul său nucile şi merele, căci după ştiinţa 
lui nu mai avea de la Paşti nici de unele, nici de altele. Cât a putut l-a pândit pe bătrân să vadă de 
unde le scoate, dar n-a putut afla. Când nici nu se gândea, moş Vintilă deschidea palma şi-i întindea 
bunătăţile. 

Azi bătrânul nu atipise prea mult pe podmol, sub streaşina casei. Aerul era mai greu, mai 
înecăcios ca ieri şi alaltăieri. Se ridică cu greu de pe podmol, făcu câţiva paşi în curte, puse palma 
streaşină şi cercetă cu băgare de seamă cerul, mai ales către apus. Şi, după multă căutare, descoperi, 
în sfârşit, ce căutase zadarnic de două zile: chiar la apus, pe culmea Măgurii mari, se pusese o pată 
mare, întunecată, care părea că creşte mereu. 

— Azi, cât ce trece de amiază, vine potopul, măi Petrişor. Dă fuga în grădină şi adă mohorul pe 
care l-am cosit, azi dimineaţă, pentru viței şi du-l în şură, să nu-l ude. 

— Da' chiar plouă, mosule? 

— Plouă! Şi încă ce ploaie! Potop o să vie. Bine-i că se dezleagá, în sfârşit, încuietorile cerului; 
numai să nu bată gheaţa. 

Când se întoarse nepotul din grădină, bătrânul era în casă, în camera de dinainte, şi-i dădu cele 
două nuci şi mărul. 

— încă nu plouă, moşule, da’ soarele abia se mai vede din ceaţă. 

în vreme ce vorbi muşcă din măr şi se gândi că moşul său are de bună seamă o ascunzătoare aici, 
în ladă, sau în vreo lavitá. 

— încă nu plouă, că mai întâi trăbă să se adune furtuna cu puterile ei în jurul sâmburelui celui 
negru de la asfintit, când porneşte să vină în galopul cel mai mare, să-l ajungă pe Sántilie cu 
trăsnetele lui. 

Lui moş Vintilă, când era zăpuşeala mare, îi plăcea să şadă în odaia asta, cu toate ferestrele 
astupate cu năfrămi negre, ca să nu umble musca şi să rămână răcoarea de-dimi- neatá. Aerul era 
mai subţire, mai uşor de respirat. 

Bătrânul fu de părere să mănânce de amiază până nu se dezlántuie potopul, şi copilul fu bun 
bucuros, căci de mult îi era foame. 

Ospătară, la masa din tindă, mămăligă rece cu brânză şi cu ceapă, băură apă rece din ulciorul de 
lut, luminánd frumos din smaltul verde. 

Când gâlgâi moş Vintilă cea din urmă înghiţitură, în plimbarea márului lui Adam, mare cât o 
vertebră, se sparse departe întâiul tunet, care hurducă parcă după capătul pământului. 

Afară se cobori în grabă o întunecime, cât părea că se face seară şi numaidecât pomii începură să 
se îndoaie şi într-o clipă din curte, de pe uliţă mai ales, se ridicará nori de praf. 

Moş Vintilă luase năframa cea neagră de la fereastra ce răspundea în curte şi se uita cu încordare. 
Fulgerele sporeau, se încolăceau vinete prin norii ce veneau inváluiti şi grei, ca nişte turme de bivoli 
înspăimântați, şi cerul se surpa acum în toată clipa, gând aici, când acolo, tot mai aproape. 

— Vreme tare, măi Petrişor! 

Copilul se speriase, ghemuit într-un colţ. 

— Nu mai trăsneşte, moşule? 

— Mai trăsneşte, cum să nu, că-i mare prăpădul. Numai de n-ar bate gheaţa. 

Se miră că nu se surpă odată cerul şi nu porneşte ploaia. Era cu ochii prin geam tot în curte: să 
vadă, sar de la pământ întâii picuri? Dacă săreau, era gheaţă. 

Zadarnic pândi el cu ochii în curte, căci ploaia se descărcă dintr-una peste tot satul, răpăitoare, 
bubuitoare, vâjâietoare, asurzitoare. Nu erau picuri nici de gheaţă, nici de ploaie, ci sfori groase, 
întinse, şi ele împânziră în câteva clipe văzduhul, din cer până în pământ, întunecând lumea. 

Copilul rămase cu gura căscată; nu mai auzise, nu mai pomenise aşa furtună. O vreme pomii se 
mai îndoiră, crengile se învăluiau ca şi când ar fi vrut să se smulgă din trunchi, vântul ducea pieziş 
perdelele sforilor de ploaie. Apoi vântul trecu, pomii se liniştiră, iar ploaia părea că numai acum 
începe să se descarce cu toată puterea. 


Pagina | 68 


Mos Vintilă, făcându-şi o cruce largă, veni de la fereastră. 

— Ce te zgâieşti aşa, măi copile? Putea să bată gheaţa după asa năduf. 

Nepotul se apropie cu teamă de fereastră, dar repede se trase înapoi: curtea nu se mai vedea din 
apă, pâraie ieşeau pe sub poartă în uliţă. 

— Ce-i, măi Petrişor, ţi-e frică? 

Dup-un răstimp de gândire, răspunse: 

— Oare nu ne duce casa, moşule? 

— A noastră nu, că ulița noastră e pe-o costişă. Dar jos, în vatra satului, nu ştiu ce va fi. Asta nu 
mai e ploaie, măi băiete! Asta-i rupere de nori! 

Vorbeau strigând tare, ca surzii. Dar în curând nu se mai auzeau oricât de tare vorbeau. începu să 
vuiască şi să clocotească uliţa, tivită pe de margini cu şanţuri adânci. 

Dar nu vuiau numai santurile, nu numai ele clocoteau de apă groasă, murdară, care sărea în 
valuri mari şi apucase razna şi pe uliţă, ci uliţa întreagă curgea întunecată, plină de valuri. 

Uitându-se în uliţă, pe copil îl prinse ameteala şi-i venea sá se clatine. Era gata sá verse. îşi luă la 
repezeală ochii din uliţă. 

— Acum chiar ne duce, moşule, se miorlăi el înfricat. 

— Ne duce pe noi? 

— Cu casă cu tot. N-ai văzut cum sálta pe valuri o cápita de fân? 

— O casă nu-i o cápitá de fân, măi fricosule! Nici nu ştiam că te-a făcut maicá-ta asa de fricos. O 
casă nu-i un bordei ţigănesc, are temelii tari de piatră. Da’ nu-i vorbă, acolo jos, în vatra satului unde 
se adună toate pâraiele, n-o să fie uşor. Noroc că acolo nu sunt case de oameni săraci, de nuiele, 
numai de cărămidă şi piatră. 

După ce răpăi şi vui vreo jumătate de ceas, ploaia încetă dintr-o dată, aşa cum se şi pornise. în 
curând nu mai curgeau nici ulițele, numai santurile adânci de pe margini. 

Moş Vintilă deschise fereastra dinspre curte şi în odaie năvăli un miros greu de glod. Miroseau 
pâraiele cele murdare, care continuau să clocoteascá în santurile adânci, zvârlind deasupra spinării 
sure. 

Mirosea a glod, dar era răcoare. Ce răcoare! Ce prospeţime! Şi nici o muscă nu mişca. 

în curând cerul se curáti de nori, şi în cer lumină un soare tânăr, proaspăt. 

— Bine c-a venit curată, măi băiete. Acum te poți duce să dai mohor la viței. A trecut de mult de- 
amiază. 

Hei! Dar ce plăcere să umbli descult prin báltutele şi tina cáldutá de prin curte! A dat mohor la 
vitelusi, dar a mai întârziat prin báltutele calde. 

Trase cu urechea. Parcă nu mai vuiau atât de tare pâraiele din santurile de pe uliţă. A deschis 
portita; vezi bine că nu! Apa a scăzut şi în şanţuri. 

Când ploua mai puţin şi pâraiele astea erau mai mici, de câte ori n-a intrat cu picioarele în apa 
cáldutá. Poate mai scade apa şi acum!... 

Până i-a spus lui mosu-sáu ce fac viţeii, până s-a mai învârtit prin odaie, când şi-a aruncat ochii în 
uliţă văzu copii desculți, numai în cámásute, cu capul gol, bălăcindu-se în pâraiele din şanţuri. îşi 
ridicau cámásutele până la brâu şi umblau veseli prin apa cáldutá. 

leşi în grabă şi el. Ştia că moşul său îl lăsa, numai să aibă grijă să nu-şi stropească cu apa aceea 
glodoasă cămaşa. Când ieşi el la portitá, şi de-o parte şi de alta a ulitei, santurile erau înflorite cu 
copii. 

Şi acum râsul lor umplea uliţa. 


ADORMIREA MĂRIUȚEI 


Sărbătoarea Constantin şi Elena cade către sfârşitul lui mai, când primăvara e pe ducă, dar tot 
mai are încă destule flori şi prin grădini şi pe câmp. Prin grădini iasminul abia acum înfloreşte, 
trimițând până departe mireasma lui dulce şi tare, din delicatele lui mici potire albe. Bujorii, 
gherghinele şi-au dezvelit în soare florile aprinse, mari şi roşii. Garoafele sângerii miresmează uşor 
straturile şi adieri subţiri din parfumul lor pătrund până în suflet. Vioalele albe şi roşii, cu rozetele 
cărnoase, delicate, abia şi-au deschis câte-un ochi; ele vor înflori pe îndelete, dar aerul e plin de pe- 
acum de mirosul lor. Peste toate se ridică şi pluteşte ca o ceaţă nevăzută mireasma rezedei înflorite de 
curând, máruntel şi sfios, peste care au dat năvală sute de albine, zăpăcite de-atâta dulceaţă. 

Da, grădinile sunt încă în floare şi către sfârşitul lui mai, iar câmpul nu rămâne în urma lor. în 
iarba înaltă, ce se apropie de coasă, înfloreşte acum ochiul boului în fire singuratice, sau în tufe, cu 
petalele desfăcute şi albe, cu miezul rotund şi galben, cât un bánut de aur nou — un fel de crizantemá 
sălbatică ce impodobeste, de-acum până la coasă, luncile şi fânețele. Se ridică cutezátor ciucurul roşu 


Pagina | 69 


al trifoiului, deşi numai culoarea e de capul lui, încolo n-are nici o aromă. înfloreşte acum coada 
şoricelului — o floare în ciorchine albe, cu mireasmă dulce, care aduce aminte de ias- min. Şi se ridică 
sau se leagănă, în rând cu iarba undulată de vânt, pâlcuri de sânziene galbene şi albe, cu mirosul lor 
pipărat şi ametitor. 

După un obicei vechi al satului, în ziua praznicului de Constantin şi Elena se ţinea examenul de 
sfârşit de an. Venea vara şi cei mai mulţi părinţi aveau nevoie de copiii lor să-i trimită cu vitele la 
păşune, sau cu noatenii. 

Ca de obicei, şi în anul ăsta, cu o zi înainte de examen, dascălul ieşi cu scolarii pe câmp să aducă 
cele mai mari ramuri verzi din pădure, iar ceilalţi să adune flori, să împodobească şcoala. De câte ori 
plecau din clasă şi din curtea şcolii, la excursie pe câmp, fiecare şcolar şi şcolăriţă îşi avea tovarásul, 
acelaşi de la întâiul drum. 

Acum, în preziua praznicului, când porni dascălul cu toţi şcolarii la câmp, Anuta Surdului se trezi 
singură, fără tovarăşă. Se zăpăci că nu ştia ce să facă. Se uita în dreapta, se uita în stânga: toate 
copilele aveau tovarăşe, nici una nu era singură. 

îşi duse pumnişorii la ochi şi începu a suspina. 

— Ce-i, tu Anuță, ce-i cu tine? o întreabă dascălul. 

— Păi, n-am tovarăşă, domnule! 

— Dg’ cine ţi-e tovarăşă? N-a venit la şcoală? 

— Nu, domnule. Nu poate! 

— Cum? De ce nu poate? 

— E Măriuţa Bologoaei, domnule! 

— Aşa! Ea este! Sárácuta de ea! 

Dascălului i se muie glasul: Máriuta Bologoaei era bolnavă de trei săptămâni. 

Luă de mână pe Anuta Surdului şi o duse la două fete, care erau în rândul din curte al scolarilor şi 
se ţineau de mână. 

— Anuta n-are soatá, le zise el, că tovarása ei, Máriuta, e bolnavă, ştiţi şi voi. Luati-o cu voi. Veţi 
fi trei în rând. 

Şcolarii ieşiră cuminţi, în rânduri frumoase, în uliţă şi luară drumul spre câmp, să aducă ramuri 
verzi şi flori să împodobească şcoala pentru examenul de mâine. 

în vremea asta, Máriuta zăcea albă ca o floare vestejită, în pátucul ei de lângă fereastră. Rugase 
pe mamă-sa să-i pună aşternutul aproape de fereastră, să poată vedea în curte, să poată vedea cerul 
senin şi, prin văzduh, zborul rândunicilor. Sub streaşina casei lor erau, de mulţi ani, trei cuiburi de 
rându- nici, şi suveicile, cu coada neagră, înforfecată, mereu teseau linii nevăzute prin aer, 
întorcându-se mereu la cuiburile lor. 

De câte ori le vedea întorcându-se şi le auzea ciripind mărunt pe marginea cuiburilor, pe Máriuta 
o gâdila la inimă, şi un zâmbet i se înfiripa în jurul gurii cu buzele arse de febră. 

Cât erau de frumoase, de zvelte şi de dulci! Şi cum ciripeau de mărunt! Oare ce gândesc ele când 
vorbesc aşa cu puişorii lor de pe marginea cuibului? Le pare bine de ei? Se bucură? Cum să nu se 
bucure, dacă-i iubesc! Uite, toată ziua aleargă să le aducă de mâncare! Oare ce le dau de mâncare? 
Mamă-sa i-a spus că musculite, pe care le prind din zbor. Nu-i mirare că le pot prinde, dacă zboară 
aşa de repede! 

Cum stă pe spate, cu capul pe pernă, vede prin geam şi în înaltul cerului. Acolo se roteşte uneori 
un uliu mare, care se mistuie nu se ştie unde în văzduh, şi iar se arată. în parii din gard se lasă 
uneori — nu ştie, stau într-un picior, ori cum — tárci sau cotofene cu coada lungă, cu aripile tivite cu 
negru, şi cârâie repezit, şi se tot închină. Se ceartă aprins o vreme, apoi fâlfâie din aripi şi pleacă într- 
altă parte. 

Măriuţa ştie că tárcile caută şi cuiburile cu ouă de găini, şi, dacă le află, nu mai rămân în urma lor 
decât cojile. 69 

Fie! Da' păsările-s frumoase, păcat că nu ştiu cânta frumos! Baremi aşa cum fluieră mierla 
galbenă ce se opreşte adeseori în nucul din grădina lor. Adevărat că uneori şi mierla se prosteşte şi 
miorlăie ca mátele. 

De trei săptămâni, toată primăvara de-afará năvăleşte, prin fereastra asta, în sufletul Măriuţei. 

Peste zi mamă-sa îi aduce din grădină flori proaspete. A început cu florile de păpădie, care-şi 
revarsă mai întâi aurul în iarba verde; au urmat curând ramuri de păducei infloriti, apoi potopul de 
flori de cireş, de vişini, de peri şi de meri. Máriuta voia să aibă mereu în pat, pe perini, lângă capul ei, 
o floare, o crengutá infloritá. Le mirosea cu nesat, iar când nu o vedea mamă-sa şi le lipea de obrajii 
fierbinţi. Cât erau de răcoroase! 

— Măriuţa mamei, nu ţi-e foame? 

Ea clătina din cap. 

— Un strop de lapte! 

Acelaşi semn. 


Pagina | 70 


— Un páhárut de apă! 

— Apă! 

îşi muia buzele, inghitea cât o păsărică. 

— Lasă paharul aici, pe fereastră, mamă. 

— Ajungi cu mâna la el? 

Făcea semn din cap că ajunge. 

Pe mamă-sa o mânca supărarea de când se imbolnávise copila. Era sură la obraji, ochii îi căzuseră 
în orbite, slăbise. 

— Bagă de seamă că o să te imbolnávesti şi tu! zicea bărbat-său. 

Ea făcea semn cu mâna că nu-i mai pasă de nimic, chiar să moară, dacă nu i se mai ridică din pat 
copila. Nu mai aveau alt copil. 

Nu se ştia din ce se îmbolnăvise Máriuta. într-o zi se întorsese cu durere mare de cap de la şcoală 
şi ăsta fusese tot semnul. Copila căzuse la pat şi nu-l mai părăsi. în sat nu era doctor, oraşul era 
departe şi bani să plătească o căruţă şi pe doctor, de unde să ieie? 

Máriuta inghitea în silă puţin lapte şi bea apă. Apă multă: ar fi stat cu buzele şi cu limba tot în 
pahar. 

Copila părea că-i dusă mereu cu gândul, că se risipeşte în primăvara de afară. în altă parte a 
camerei, de unde să nu poată vedea afară, nu putea răbda patul. Mamă-sa încercă în zadar, când 
vremea afară era urâtă şi rece, să o ducă de la fereastră. Dar puţine zile fură friguroase şi întunecoase 
de trei săptămâni, de când Măriuţa căzu la pat. 

încă a doua săptămână se rătăci un cuc în grădina lor şi ea-l întrebă în gând: “Câţi i-a da, pân s-a 
mărita?” Şi pasărea îşi spuse numele cadentat, în răstimpuri egale, de zece ori. Acum era de opt ani. 
Aşa că se va mărita când va fi de optsprezece — socoti ea — şi un zâmbet luminos îi inundă obrajii 
palizi şi subtiati. 

Nu vorbi nimănui de taina ce i-o spuse cucul. Se simţea bine şi liniştită în sufletul său cu 
siguranţa asta. Apoi nu simţea nici o durere, nici nu-şi dădea seama că-i bolnavă. îi părea, de când 
stătea în pat, că e o... altă copilă. 

Nu-i mai Măriuţa de pán-acum. Şi-i părea că se face tot mai uşoară, ca un abur, şi se risipeste, se 
risipeşte în primăvara de afară. 

în cele trei săptămâni venea uneori tovarása el de bancă, Anuta, care nu locuia departe, pe aceeaşi 
uliţă. O trimitea şi dascălul să vadă ce mai este cu ea, şi dacă-i mai bine să-i arate ce să mai înveţe 
din carte, să nu rămână în urmă de ceilalţi şcolari din clasa ei, acum când se apropia, ba era chiar 
aici, examenul. 

Anuta veni de două ori cu carte, în care puse semne, să-i arate Máriutei ce să mai citească. 

Dar Máriuta nu înţelese nimic din ce-i spuse tovarăşa sa. Se uită ca la un lucru străin, la cartea de 
citire în care Anuta punea semnele. Ce să facă ea cu cartea aceea? 

— Să citeşti, să ştii şi tu la examen, o îndemnă Anuta. 

La examen? Ce putea fi asta? 

A treia oară, tovarăşa de bancă nu mai veni cu cartea. I-a adus nişte flori de liliac învolt, albe ca 
spuma. 

Bolnava zâmbi şi-şi întinse amândouă mâinile după ră- murelele înflorite, şi-şi îngropă obrázutul, 
rămas numai cât un pumn de copil mic, în ele. Numai acum băgă de seamă Anuta cât erau de subţiri, 
de firave, braţele Măriuţei. Şi-i intră o răceală în tot trupul, şi se grăbi acasă. 

Cât stătea la bolnavă nu vorbeau nimic împreună. Măriuţa părea că nu o cunoaşte, ori că nu are 
să-i spună nimic. Era mereu cufundată în lumea ei cea nouă. 

Numai primăvara de afară o trăgea cu putere. Ar fi tot privit, ar fi tot ascultat, pipăindu-şi mereu 
florile proaspete de pe perină şi răcorindu-şi uneori cu ele obrajii aprinşi. 

Cu trei zile înainte de examen, bolnava nu mai Wðu nici picurul de lapte de până atunci. Nu-i mai 
trebuia decât apă, cu lingurita, căci din pahar sau lingură mare nu mai putea sorbi acum. 

Părea că nu o mai cunoaşte nici pe mamă-sa. Nu mai vorbea. Dar urmărea şi acum zborul şi 
asculta întins ciripitul rândunicilor. lar într-un rând, când cocoşul lor cucurigá din răsputeri, chiar 
sub fereastră, ultimul zâmbet trecu pe faţa ei... 

Când se înapoiară şcolarii de la câmp cu ramuri verzi şi cu flori sălbatice, Anuta se repezi să-i 
aducă un mănunchi cu ochiul boului, garoafe, sânziene şi coada şoricelului. I-l pregătise afară de 
florile pe care le adunase pentru şcoală. 

Curtea era pustie, tinda era goală, pretutindenea linişte, nici o mişcare. Copila se înfioră toată şi 
se strecură cu mare teamă în odaia bolnavei. 

Mama Măriuţei stătea la căpătâiul ei cu o luminitá de ceară aprinsă în mână. Dar, oare, era 
mamă-sa? Nu mai semăna! Asta era o femeie uscată şi bătrână. 

îi veni să iasă repede pe uşă, dar ochii îi rămaseră pironiti pe fruntea Măriuţei. Ce albă era! Si 
cum juca deasupra flacăra luminitei peste ochii închişi... Copila adormise pe veci, şi mamá-sa nu 


Pagina 71 


credea. 
* 


A treia zi, pe-o vreme seniná si caldá, o duserá la groapá. Dascálul, desi se tinuse examenul, 
adună pe toţi scolarii s-o însoţească. Pe copile le invátase un “vers”, care se cântă la fete tinere. 
Mama Măriuţei o impodobi cu cununitá de mireasă pe cap. 
în curte, după ce se isprăvi prohodul, dascălul porni corul scoláritelor: 
Frunză verde busuioc N-avui în lume noroc! 
Busuioace, nu-nflori, 
Că n-are cin'te plivi. 
Busuioc, floare frumoasă, 
N-are cin-să te-amiroasă, 
Nici la brâu de-aci-n colea Nu te-a purta cineva, 
Nici la grindă nu-i mai sta, 
La icoane nici aşa! 
Că pe cine ai avut A pus capul pe pământ! 
Te-ai bucurat, tintirime, 
Că frumoasă floare-ti vine: 
Da' nu vine să-nflorească, 
Ci vine să putrezească, 
Pe părinţi să-i amărască, 
Lumea-ntreagă s-o cernească, 
Florile sá ofilească... 


Mai departe corul unison al copilelor nu mai putu continua cu toate stáruintele dascălului: 
izbucnirá toate în plâns şi după ele începură şi femeile din curte. 

Patru fecioraşi luară sicriul pe sub care trecuseră două năfrămi lungi, şi porniră cu Măriuţa la 
cimitir. 

NITA DE LA COASTA MORII 

Hotarul satului e tare deluros, carele urcă şi coboară mereu 
— de departe părând că le poartă nişte valuri largi şi potolite. Nu sunt înălţimi mari şi coborâşuri 
iuți, se ară destul de uşor, şi pământul e negru, roditor destul, dacă-i gunoit tot al treilea an. Coaste 
mari, cu fruntea-n cer, abia sunt două: Măgura mare şi Coasta Morii. 

Cea dintâi e păşunea satului, mai potrivită pentru oi şi capre, decât pentru vite mari. larba e rară, 
săracă, şi la secetă arde toată, încât păşunea se schimbă într-o întindere roşcată, pe care numai tufele 
rare de spini mai poartă sămânţa de verdeață. 

Oamenii au noroc cu Coasta Morii în vreme de secetă: aici sunt păduri mari şi tăieturi tinere, pe 
care la strâmtoare mare vitele sătenilor nu le crutá, deşi îi globeşte de-i arde. Ce să faci? Să lase vitele 
să le moară de foame? 

Sub Coasta Morii nu e nici o moară, nu curge nici un râu. Râul şi moara sunt la vreo cinci 
kilometri de-aici. Dar îi spune aşa, pentru că pe sub ea duce drumul la moară şi aici e şi miezuina cu 
satul vecin, e cel din urmă loc cu nume de pe hotarul lor. 

Până sus, la culmea împădurită, ce pare o sprânceană nesfârşită a cerului, coasta e goală, pustie, 
cu surpături de nisip, cu măsele uriaşe de piatră gălbuie, ce iese din pământ şi se prăjesc la soare, cu 
fire rare de ierburi seci şi de păiş. Pe-aici urcuşul e greu. Dar, din partea dimpotrivă, pădurile coboară 
lin pe întinderi nesfârşite şi ajung până la şes, la râul cu moara, înghițind şi drumul ce duce la moară. 

La poalele urcuşului greu, între pruni şi meri, se pitulează casa pădurarului, şi câteva acareturi 
zgulite şi sperioase acoperite cu paie vechi, înnegrite de vreme. 

Nu trece car la moară — vara, sanie — iarna, să nu se oprească la poarta pădurarului. 

— Uhu! Măi nene Visarioane, acasă sunteți? 74 

Dacă nu-i acasă pádurarul, e acasă nevasta, ori fecioraşul Culitá, ori băiatul Niţă. Cineva e 
totdeauna acasă, n-o putem lăsa pustie, lângă un drum umblat. 

— Acasă! Acasă! răspunde cineva din curte. Apoi portita scârțâie. 

— Bună dimineaţa! 

— Să dea Dumnezeu! 

— Ce-i mai nou pe la moară, nene Visarioane? Au trecut multi înaintea mea? 

— Nu prea multi. Trei care. 

Altă dată mai multe. Altă dată nici un car. 

— Dar nu ştii, umblă amândouă roţile? 

— Umblă. 

Alteori, când era apa mică, nu măcina decât o piatră. 

— Da pe-aici ce mai faceţi? 

— O ducem şi noi! 


Pagina 72 


— Este ghindă în pădurile de pe Coasta Morii? 

— Este destulă. 

— Se vor prási iar turme de porci sălbatici şi va fi vai de cucuruzele noastre. 

— Poate nu va fi vai! Mai sunt puscasi pe lumea asta. Da’ prin sat ce-i mai nou? 

— Mai nimic! 

Ori vorbea pádurarul, ori nevastă-sa, ori feciorul, băiatul Niţă se strecura de pe unde era, se oprea 
la spatele vorbitorului şi asculta cu încordare. 

Cunoştea pe cei mai mulţi săteni, care treceau pe sub Coasta Morii cu carele. Asculta şi se 
amesteca mereu în vorbă, mai ales când răspunsurile la întrebările drumetului le dădea mamă-sa, ori 
frate-său. Dar, uneori, şi când vorbea tatăl său cu omul de lângă car: 

— De ieri nu mai umblă o roată. Apa pe irugă a scăzut. 

Sau: 

— Acum umblă amândouă, de când a dat ploaia. 

— Mai sunt la moară oameni şi dintr-alte sate. 

Aşa, şi cu alte ştiri, se amesteca mereu în vorba celor mari. 

De la o vreme, ziceau drumetului: 

—  întreabă-l mai bine pe Niţă, că el ştie mai bine ca noi. 

— De unde să ştie mai bine un copil ca el? întreba vreun drumet, care încă nu cunoştea taina 
băiatului. 

— Ştie, dă-l în foc, că aproape nu-i zi să nu meargă cu un car până la moară şi să se întoarcă spre 
seară cu altul. 

— Auzi comedie! Şi dumneavoastră îl lăsaţi să se ţină mânz după cară? 

— Nu-l lăsăm, dar nu-l putem ţinea legat de piciorul patului. 

— Si nu vá e frică să nu păţească ceva? Apa-i primejdioasă, nu te poţi juca cu ea. 

— înoată ca o rață, arză-l focul, să tot vrea cineva să-l înece, şi nu ar putea. 

Niţă aude şi i se lărgeşte gura mare într-un surâs. Peste neplăcerile ce le avea cu părinţii pentru 
moară, trecuse el de mult. începuse să scape la moară de când a fost de opt ani, şi acum era de 
doisprezece. 

Supărarea cea mare a părinţilor era că nu-şi puteau pune nădejdea în el, când îl trimiteau cu 
vitele. Se făcea nevăzut, când îl credeai mai cuminte şi mai liniştit cu slujba sa. Noroc că vitele nu 
intrau în loc oprit, căci nu era decât pădurea. lar din pădure pădurarul nu-şi putea globi vitele sale. 

Atâta lucru ştia şi Niţă, şi aşa avea curaj să scape de acasă cu vreun car care mergea la moară. 
Nu-i păsa că n-are traistă cu demâncare după grumaji, morarul îi dădea totdeauna să mănânce. 
îngrijorat era numai să poată veni mai devreme, până nu se înnoptează, să-şi caute vitele prin 
pădure. 

De câteva ori s-a înapoiat fără ele şi a mâncat nişte bătăi, să-i plângă şi mátele de milă. De-atunci nu 
se mai întorcea seara fără vite şi, dacă nu era car de la ei din sat să se întoarcă după-amiază, Niţă 
pleca pe jos, şi ajungea mai iute ca şi cu carul cu boi. 

Pusese el pe Joiana, vaca cea mai neastâmpărată dintre vitele lor, un clopot cu limba ascuţită, 
care se auzea din mari depărtări, şi totdeauna afla vitele duse departe prin pădure. Le afla totdeauna 
în tăieturile cele mai tinere, unde creştea iarba mare şi grasă, trifoi şi lucernă sălbatică şi lujerii cei 
mai fragezi. 

Când intra în curte cu vitele sătule tobă, ai casei ştiau unde s-au săturat, dar li s-a urât să-l mai 
tot înfrunte pe Niţă: ştiau că şi aşa era în zadar. 

De trei-patru ani îl trăgea ata la moară. Ar fi putut merge şi pe jos, căci ştia prin závoiul din lunca 
morii poteci pe care ajungea mai curând decât cu carul. Dar era una din marile plăceri ale vieţii lui să 
meargă cocotat pe sacii plini — încolo cu gráunte, înggace cu făină cáldutá încă. 

Drumetul se trezea numai cu Niţă că iese dintr-un tufiş de ráchite. Cunoştea pe nume pe cei mai 
multi. 

— Bade Dumitre, mă laşi în car? 

— Te las, da! unde te duci? 

— La moară. 

— Aveţi şi voi măciniş? 

— Nu avem. 

— Păi, cum? Ce să faci la moară? 

— Nu fac nimic, numai mă uit. 

— La ce te uiţi? 

— N-am la ce? Cum se-nvârt roţile, cum se-nvârt pietrele, cum curge făina. 

— Hm! D-apoi cei de-acasă te lasă? 

— Mă lasă. 


Pagina | 73 


— N-ai nici o treabă? 

— N-am. Sunt cu vitele. 

— Păi, ele nu trăbăsc păzite? 

— N-au unde merge, numai în pădure. 

Aşa se întâmpla de câte ori era un cărăuş nou, care nu-i cunoştea felul. Cei care îl luaseră o dată 
cu carul, nu-l mai întrebau nimic, ci-l lăsau să se urce pe saci. 

Ce drum neted şi moale era prin zăvoiul din lunca morii! Niciodată nu se făcea tină. Dedesubt era 
un strat de nisip de pe vremea când a curs odată aici râul morii. Nu se auzeau roţile, nici paşii vitelor, 
chiar când carul era tras de cai potcoviti. 

Lui Niţă i se părea că pluteşte, iar dacă închidea ochii îi părea că stă pe loc. Mireasma gráuntelor 
uscate pátrundea prin saci, iar la întoarcere mirosul făinii proaspete de grâu şi de porumb îl ametea. 

îi plăcea să se întindă cât era de lung pe un sac plin, cu faţa în sus, cu braţele încrucişate căpătâi. 
Dar nu rămânea mult aşa. Şezând în carul încărcat cu saci, vedea pe deasupra zăvoiului, îmbâcsit de 
tufe de răchită şi de sălcii. Aici se simţea mai stăpân decât în pădurea cea mare de pe Coasta Morii. 

Dinspre râu veneau adieri răcoroase, tot mai umede, cu cât se apropiau. Deodată urechea lui 
prindea o larmă uşoară, depărtată, mai mult un zvon, şi Niţă tresărea de bucurie şi de plăcere: 
cunoştea căderea depărtată a râului prin iazul care-l tăia, de la un tárm la altul, ca o spinare neagră 
de balaur. 

Asculta cu încordare, şi de multe ori nu auzea ce-l întreabă omul de pe lângă vite. 

— Ce-i cu tine, măi Niţă? Parcă ai amuţit. 

— La ce te gândeşti, măi băiete, de nu mai spui o vorbă? 

— Ai voştri când au mai dus pe urmă la moară? 

— Mai prins-a tatăl-tău vite în tăieturi, în vremea din urmă? 

— Sunt în anul ăsta alune pe Coasta Morii? 

Unii, când vedeau că nu răspunde, ináltau din umeri şi se mirau de ciudátenia băiatului. îl vedeau 
cu fața cam schimbată, cu linii de seriozitate grea, ce nu se potrivea pe obrajii unui copil, şi se mirau 
în sinea lor. 

Alţii nu-l lăsau până nu răspundea. 

— Pare că asculti ceva, măi Niţă. Ce tot asculti? 

— Dumneata nu-l auzi? 

— Nu! Ce să aud? 

— Cum sună iazul. 

— Ce spui? lazul? D-apoi e încă departe. Tu-l auzi de- aici? 

Băiatul înclina din cap. 

Omul îşi încorda auzul, dar nu prindea nici un zgomot. 

Era de fiecare dată o mare încântare pentru Niţă să prindă de departe murmurul iazului, să-l 
urmărească, cocotat pe saci, cum creşte în mersul nezdruncinat, lin, al carului pe drumul pielos. Când 
mergea sau venea pe jos, nu se putea incánta aşa de tare de cântecul iazului, nu-l putea urmări aşa 
de bine. 

Şi cum se întărea cântecul acela pe măsura apropierii de iaz, până când se pierdea deodată în 
larma răsunătoare, seacă, totuşi, şi tipátoare, ca la despicarea cu securea a blanelor uscate de stejar, 
a căderii râului spintecat de împletitura iazului! 

Atunci, într-o clipă, Niţă sărea din car şi alerga la iaz, la marginea râului, deasupra morii. 

Omul care-l vedea mai întâi rupând-o la fugă se speria, nu ştia ce l-a apucat, oprea carul în drum 
şi se lua fuga după el. 

— Ce-i, măi Niţă, ce te-a apucat? întreba omul cu sufletul la gură de atâta alergare. 

în larma iazului trebuia să-i strige mai de multe pi vorbele, până-i răspundea băiatul. 

— Ascult cum vâjâie şi răsună! 

— Apa? 

Niţă făcea semn din cap. 

— Mi-era frică sá nu faci vreo prostie. 

în al doilea rând, când îl aducea pe băiatul pădurarului de sub Coasta Morii, nu mai alerga după 
el, cum nu-i mai aveau grijă nici ceilalți români care îl aduceau la moară şi-i cunoşteau năravul. 

De câte ori venea la moară, Niţă se oprea mai întâi lângă iaz. Vuietul şuvoaielor de apă ce 
năvăleau printre coastele negre ale iazului, ca nişte şerpi groşi, sclipitori de gheaţă, se prábuseau de 
la o înălțime de peste doi metri şi se sfărâmau în valuri ce fierbeau cu furie în spuma albă, 
clocotitoare, împrăştiind puzderii de stropi în aer. Vuietul acesta neîntrerupt parcă îl ridica pe Niţă de 
la pământ şi-l ţinea atârnat în văzduh. Atârnat de ce? De nimic! 

Nu avea ochi să vadă tot, nu avea urechi să audă tot. Ar fi rămas cu ceasurile să vadă şi să asculte 
mereu, dar ştia că-l mai aşteaptă şi altele. Şi când venea într-o altă zi, minunile de la iaz începeau din 


Pagina 74 


nou, ca şi celelalte. 

Al doilea popas al lui era la irugă, unde erau stavilele ce opreau şi dădeau drumul apei bătute de 
iaz, la roțile morii. îi plăcea apa otelitá parcă de alunecusul căderii şi de strânsoarea între pereţii de 
blane groase. Părea un balaur încordat, o vietate sură şi grea, pornită la atac. Puterea apei, a 
curentului din irugă, sporea pe fiecare metru de apropiere de roţi. înainte de a se repezi în ele, muşcă 
într-altă stavilă şi se aruncă sub roţi sfâşiat în două, cu două capete cu coama spumoasă, să şi le 
spargă în lopetile ce le aşteptau ascunse în apă, în valuri de spumă, în nouraşi de negură şi în stropi 
grei care improscau până departe. 

Niţă, de când a venit întâia oară la moară cu tatăl său, înlemni la priveliştea asta, şi de-atunci o 
vede mereu, o urmăreşte pe-ndelete, şi mereu rămâne înfipt pe podetul din faţa celor două roţi mari şi 
negre, de pe care, când ajung deasupra şi cad razele soarelui acolo, ciuruie şiraguri nesfârşite de 
pietre scumpe. 

Oamenii vin şi trec peste podet, umblând după treburile măcinişului, şi care nu-l cunosc, care îl 
văd acolo întâia oară se uită la el întrebător, şi unii chiar îngrijoraţi. 

— Oare de ce sgăură atâta vreme aici copilul ăsta? 

— Ştiu eu? Pare cam ametit. 

— Numai sá nu ameteascá de tot, Doamne fereşte, să cadă în apă. 

Trece altul, care-i cunoaşte náravul: 

— N-aveti nici o grijă! Ăsta-i copilul pădurarului de la Coasta Morii. Aşa e felul lui. 

— E cu tatăl său aici? 

— Nu. Vine cu câte un car, cum nimereste. 

— Şi de ce vine? 

— lată, se uită şi el, vrea să cunoască, parese, ce-i pe la o moară. 

— Poate o fi cam luat de pe drojdii. 

— Nu pare. E un băiat cuminte. 

Oamenii vorbesc, trec pe lângă el, dar Niţă nu-i vede, nu-i aude. Cum să-i vadă şi să-i audă când 
înaintea lui cele două capete spumoase ale irugii se sfarmă mereu în valuri de spumă, în lopetile 
negre ale roţilor, şi stropii se ridică mereu în nouraşi subțiri, şi pietrele scumpe ciuruie mereu din 
înălțimea roţilor? Şi unde mai pui larma, fierberea aceea nesfârşită ce se aude din curentul sfărâmat, 
pulverizat, care a tásnit din irugă cu două capete pletoase? 

Să tot vezi şi să tot asculti! 

Uneori, când rămâne prea mult aici, pe podetul dinaintea roţilor, parcă i-ar veni o slăbiciune la 
inimă, se prinde de margine, de peretele podetului. îi trece însă în grabă. 

De altfel rar rămâne prea mult acolo. De cele mai multe ori se trezeşte cu o mână prietenoasă pe 
umăr. 

— Ai mai venit pe la noi, Niţă? 

Vocea asta moale o cunoaşte bine şi o aude uşor. E bádita Nichifor, morarul. 

— Mai, bade Nichifor! Azi ai apă mai multă, nu-i aşa? 

— Aşa este! 

— Se vede că a plouat la munte. E şi cam tulbure apa. 

— A plouat, vezi bine. Acum vino în moară, stai de mult aici? 

Din vorbele oamenilor din moară despre copilul care a intepenit înaintea roţilor, badea Nichifor 
află devreme de sosirea lui Niţă. Dar îl lasă în voia lui, ştia că până nu vede ce-i pe-afară nu-l poate 
ținea în moară. Când întârzia însă prea mult, ieşea să-l caute. Ştia că Niţă mai are încă destulă 
treabă în moară. 

Copilului pădurarului de la Coasta Morii îi plăcea, cât ce intra în clădirea morii, două lucruri: 
mireasma făinii proaspete şi colbul alb ce era asezat pe toate lucrurile din moară. îl trăgea înlăuntru 
şi-l gâdila oarecum la inimă huruitul acela potolit, ce se auzea încă de afară, iar în moară îi umplea 
auzul. 

Era ca pe alt tărâm, de unde n-ar mai fi voit să se întoarcă acasă. 

De când tot venea la moară a observat mereu şi a urmărit toată rânduiala măcinatului. Morarul 
Nichifor, când a văzut că Niţă vrea să ştie tot, l-a luat de mână şi l-a dus pretutin- denea prin moară, 
arătându-i toate tainele morii, ca unui om mare, minunándu-se de priceperea copilului. 

— Măi Niţă, tu morar ai să te faci, îi zicea de multe ori. Să-i spui lui tat-táu să mi te dea ucenic. 

Copilul zâmbea parcă şi cu urechile. 

— Nu mă lasă! zicea supărat. 

— De ce să nu te lase? 

— Zice că trăbă să păzesc vitele. 

— D-apoi, nu-i vorbă, că le şi pázesti tu, zâmbea morarul, ştiind cum scapă el de-acasă. 

în scurtă vreme cunoştea, după ce-i arătă morarul de câteva ori, când era făina prea mare sau prea 


Pagina 75 


máruntá, pipáind-o, când luneca pe urdinişul luciu, caldă şi mirositoare. 

— Bădiţă Nichifore, la roata asta vine făina prea mare! 

— Bădiţă Nichifore, cea de grâu vine prea măruntă. 

Morarul se ridica de pe un sac, unde şedea colbăind din 
pipă, cerceta şi vedea că Niţă are dreptate. 

— îţi spun eu că tu morar o să te faci. 

Copilul zâmbea iar. Ce lucru minunat ar fi să ajungă morar, să poată vedea în toată ziua iazul, 
iruga, roțile cele mari şi negre, vâjâitul hurducat al pietrelor de moară ce se învârteau ametitor sus, în 
podul morii, sub coşurile pline de gráunte, să audă mereu larma asta dintr-o lume nouă! 

în anul al doilea, de când venea pe la moară, într-o vreme secetoasă când nu umbla decât o roată, 
Niţă îi zise morarului: 

— Bade Nichifore, în râu este încă apă destulă, dar curge prea multă prin iaz, fără nici un folos. 

— Curge, dar ce să-i faci? 

— Să astupi mai bine iazul, sá se abată mai multă apă la irugá. 

— Să-l astup, ca după ce va veni un potop să se proptească râul cu putere în laz şi să mi-l ducă cu 
totul. 

— Dg’ să nu-l astupi, numai cât e secetă. 

— Adică ce fac azi să stric mâine. Dar cine poate dovedi atâta şi atâta cheltuială? 

— Să nu strici. Să pui înaintea iazului nişte stăvilare ca la irugă. Când e apa mică, laşi stăvilarele 
de dinaintea iazului până pe fundul râului; când creşte apa le ridici şi nu-ţi mai duce râul nici un iaz. 
Stăvilarele trăbăsc numai o dată făcute şi rămân acolo ca şi la irugă. 

Morarul îl privi mirat, trase un fum adânc din pipă şi zise: 

— Măi-măi! Se vede că tu eşti cumintenia pământului. Aşa ceva, cum spui tu, mai că s-ar putea 
face. 

— Se poate, vorbi vesel copilul, de ce sá nu se poată? La irugá de ce se poate? 

Altă dată, după ce rămase mult prin podul morii şi se tot uita la vârtejul pietrelor, după ce ieşi 
afară şi, uitându-se la roţi, văzu că nici jumătatea apei din irugá nu fugea sub roţi, şi cealaltă năvălea 
pe jilipul gol, se apropie de morar şi zise: 

— Bade Nichifore, nu crezi dumneata că s-ar mai putea pune două pietre la moară? Mai mult de 
jumătate din apă curge fără folos, pe jilipul gol. Ce zici dumneata? Să macini cu patru pietre? 

— Da” la patru pietre le trăbă patru roţi, măi Niţă. Unde să le pui? 

— S-ar putea si cu două roţi. Sá mai fie un pod şi deasupra celor două roţi, să se mai pună două în 
podul de deasupra, sub coşurile lor, iar pietrele de sus să fie legate oarecum de cele de jos, să le 
învârtă acestea. 

Morarul râse. 

— Măi Niţă, mi se pare că tu tot n-o să te faci morar, ci poate un inginer. Ştii carte? 

Copilul clátiná din cap. Se născuse şi crescuse în casa de sub Coasta Morii, şi satul era la opt 
kilometri. Cum să umble la şcoală? 

— Dacă nu ştii carte e rău, că fără şcoală nu te poţi face inginer. 

Niţă nici nu ştia ce-i un inginer şi nu-i păru rău, el voia doar să se facă morar. 

Bădicul Nichifor îl îndrăgise pe băiat şi-i arătă toate şuruburile morii. îi dădea să mănânce de 
amiază şi-i spunea pe ce vreme să pornească spre casă, când nu pleca nici un car de la ei, iar când era 
vreunul îi spunea din vreme. 

De înotat l-a învăţat un fecioraş al morarului, care umbla prin apă ca peştele. Niţă a învăţat 
repede toate felurile de înotare, pe care le ştia acesta, şi se lua la întrecere cu el. Nu se temea să se 
scalde nici sub iaz unde fierbe apa, nici la gura jilipurilor, când apa năvălea în spume de sub roţi şi 


făcea la coada morii valuri mari. 75 
* 


Odată, când pádurarul Visarion veni la moară cu Niţă, morarul îl luă pe pădurar la o parte şi-i 
zise: 

— Păcat că nu dai copilul ăsta la şcoală! 

— Cum să-l mai dau, că a trecut peste anii şcolii? Cum să mai înveţe cal bătrân? Apoi satul e prea 
departe de noi. 

— Nici nu zic să-l dai în sat la şcoală. 

— Dar unde? 

— La oras! 

— Fugi de-aici, bade Nichifor! Acolo nu l-ar mai primi în nici o şcoală. Apoi cine are bani pentru 
asta? îmi pare şi mie rău că n-a învăţat carte, dar ce să-i fac? Unde să fi învăţat? 

—  Ascultă-mă pe mine, Visarioane, şi dă copilul la şcoală la oraş. într-un an face toate clasele 
primare, adică ce se învaţă patru ani în şcoala satului. E deştept — lucru mare. 


Pagina | 76 


— N-am bani, bade Nichifore! 

— Vorba ta din urmă? 

— D-apoi cum?... 

Dar până la urmă pădurarul, cu chiu, cu vai, vânzând ce-a putut, l-a dus pe Niţă la şcoală, la oras. 

După ani grei de luptă cu sărăcia, dar plin mereu de curaj şi de voie bună, Niţă, fiul pădurarului 
de la Coasta Morii, ajunse un inginer vestit. Norocul lui a fost că şi pe lângă oraşul în care a învăţat 
trecea un râu, încă mai mare decât cel de la ei, şi aici, la marginea oraşului, era o moară şi încă cu 
patru pietre, şi peste râul de aici încăleca un iaz ca o spinare de balaur uriaş, netedă, lucind în soare, 
căci era de beton. Şi de câte ori se simţea ostenit, sau prea necăjit, venea să se risipească, şi, cu el 
deodată, se risipeau necazurile lui, în frumuseţile sorbite încă din copilărie cu atâta patimă. 

Şi nu ajunsese numai inginer vestit, nu-i lucra numai mintea, ci şi inima, rămânând îndrăgostit 
de tot ce era frumos, rămânând tânăr până la bătrâneţe. 


ÎNTRE STEJARI 


La marginea pădurii era o poiană rotundă, care se rezema cu spatele pe întunericul stejarilor 
bătrâni, cu ramuri groase, strâmbe şi încâlcite, iar cu laturea de către lunci cu un brâu de stejăriş mai 
tânăr, ca un semicerc de verdeață luminoasă. în mijlocul poienii străjuia singuratic un stejar scor- 
buros, cu trunchiul gros, cu scoarța aspră şi crăpată ca nişte solzi de peşte străvechi cu multe ramuri 
uscate, negre, dar cu coroana încă verde, largă şi puternică. 

în poiană nu creşteau buruieni şi iarbă aspră de pădure, ci iarba fragedă a luncilor din apropiere, 
semn că semicercul de stejăriş tânăr, ce strângea poiana ca-ntr-un braţ, nu se prăşise de mult şi că 
lunca se înfunda mai înainte adânc în pădure. 

Numele “între stejari” nu privea poiana, ci pâlcul întins de la marginea pădurii, în care nu creştea 
nici un alt neam de copac, ci numai stejari bătrâni, dar viguroşi încă, şi care erau la distanţe mari 
unul de altul, încât vedeai printre ei până departe. La umbra lor nu creşteau tufişuri, ci numai ierburi 
înalte şi aspre în marginea cărora te puteai tăia uşor la degete. Aveau nişte ferăstraie fine, cu dinţii 
mărunți, ce nu se puteau vedea decât tare de aproape. 

Nici într-un alt loc din pădure nu mai creşteau, pe o întindere mai mare, un singur fel de arbori, ci 
amestecați: fagi, stejari, artari, jugastri, mai rar chiar şi tei şi mesteceni. 

Aşa că, la partea asta de pădure, îi zicea “între stejari” şi chiar poiana purta acest nume. 

Aici era împărăţia graurilor. Stejarii cei bătrâni erau plini de scorburi, de găuri scobite de 
ciocánitori, şi aici îşi făceau graurii cuibul. An de an ouau, cloceau şi scoteau pui sute şi poate mii de 
grauri. 

Până nu începea ouatul, stolurile lor întunecau pe câteva clipe soarele, aşa zburau de deşi şi de 
inváluiti peste lunci, peste dealurile învecinate, ca apoi, vâjâind să se lase ca un nor pe crengile 
stufoase ale stejarilor celor bătrâni. Mai târziu, zburau tot mai rar în pâlcuri. Apoi se mai arătau în 
văzduh doar grauri singuratici. 

Când ieşeau puii golaşi şi îşi înşirau ciocurile tivite cu zăbale galbene, pe marginea cuiburilor, în 
poiană, între stejari începea o forfoteală mare. Se teseau mereu prin aer părinţii grijulii şi harnici şi le 
aduceau în cioc hrana aşteptată. 

Băiatul pădurarului, Vasilică, pe vremea asta venea mereu cu vitele în poiană şi urmărea, cu 
încordare, la care găuri din stejari, şi la câte, zburau graurii cei mari cu demâncare. Vitele aveau 
păşune bună aici, aşa că el putea să nu le mai aibă grijă, şi să numere cuiburile graurilor. Dar 
număratul nu era uşor. Cuiburile erau multe în acelaşi stejar şi câte trei-patru, şi până trecea de la 
un copac la altul şi aştepta să vină păsările sure cu mâncare în cioc, uita adeseori până la ce număr a 
ajuns. Aşa că trebuia să înceapă din nou, căci voia să nu greşească nici cu unul, când îl va întreba 
fratele lui cel mare, Dumitru, câte cuiburi cu pui sunt. 

Avea treabă Vasilică, nu glumă! Uneori se uita pierdut la ciocurile tivite cu galben ce se înşiruiau 
pe marginea găurii din stejar, se uita întins până ce veneau părinţii de câteva ori cu mâncarea, şi 
zâmbea cu toată faţa când îi vedea cum cască cu toţii ciocurile. Când se trezea, nu mai ştia unde a 
rămas cu numărătoarea. 

Din când în când, trebuia să iasă dintre stejari să vadă dacă mai sunt vitele în poiană, ori au ieşit 
în lunci. Şi iar uita numărătoarea şi iar începea de la cap, cu stejarul din mijlocul poienii în care erau 
cinci cuiburi cu pui golaşi. 

Lar fi plăcut să vadă şi pui mai mărişori! Şi se mira cum sunt toţi de aceeaşi vârstă, toţi golaşi 
încă. 

De la o vreme, când văzu că greşeşte mereu, îşi rupse din caietul lui o foaie, îşi puse în buzunar un 
capăt de creion rămas din iarnă, de la şcoală, şi, de câte ori trecea de la un stejar la altul, făcea 


Pagina 77 


însemnare pe foaia de hârtie. Dar acum se ivi altă greutate: numerele erau asa de multe unul sub 
altul, coloane lungi cât foaia de caiet, încât la adunare îi ieşea tot alt rezultat. Când a adunat el la 
şcoală coloane asa de lungi de numere? Niciodată! Si nu numai el, dar nici scolarii mai mari n-au 
adunat. învățătorul nu le dădea aşa adunări mari. 

Vasilică văzu că nu iese bine nici cu însemnările. Si, dacă ar fi fost la adunările de azi, diferența de 
numai câteva cifre față de cele de ieri, încă treacă-meargă. Dar erau deosebiri de zeci de cuiburi. 
Chiar în adunarea coloanelor de fiecare zi îi ieşeau sume deosebite. 

Frate-său Dumitru încă nu l-a întrebat câte cuiburi de graur a aflat. încă nici nu ştia că au ieşit 
puii. Dar îl va întreba nu peste mult. Şi de ce-i va răspunde, şi cum îi va răspunde atârna un lucru de 
mare însemnătate. 

De mult tot voia Vasilică să-l ducă într-o seară şi pe el, frate-său Dumitru, când mergea cu puşca 
la marginea pădurii, să pândească la iepuri, să vadă şi el cum împuşcă un iepure. 

Dumitru l-a tot amânat şi, pe urmă, când a văzut că nu poate scăpa de el, i-a zis: 

— Te duc dacă-mi spui câte cuiburi de graur sunt între stejari. Dar să ştii că pe urmă le număr şi 
eu... Dacă nu vei fi greşit, te duc. 

Şi acum asta era neliniştea şi zdroaba lui Vasilică: să afle toate cuiburile cu pui şi să nu greşească 
la numărătoare. De ce ţinea Dumitru aşa de mult să ştie câte cuiburi sunt şi în care stejari? Vasilică 
nu ştia. Poate ca să-l pună pe el la probă, poate că ştia înainte că vă greşi, şi anume-i cerea, ca să nu-l 
ducă cu el la pândă la iepuri. 

Aşa trecură zilele şi puişorii creşteau. Vasilică umpluse şi rupsese multe foi rămase nescrise în 
caietul lui; de câte ori făcea o adunare pe o foaie, ce nu se potrivea cu cea de ieri, cum aceea nu se 
potrivea cu cea de alaltăieri. 

Le rupea, nu cumva să-i cadă însemnările în mâna lui Dumitru, să vadă ce adunări ştie face! Ce ar 
mai râde de el şi l-ar mai batjocori! Las’, că-i ştie el felul lui frate-sáu! 

De ceea ce se temea Vasilică, se întâmplă într-o zi. Dumitru îl întrebă: 

— Măi Vasilică, n-au ieşit încă puii de graur? 

— Au ieşit! 

— De ce nu mi-ai spus? 

— Sunt încă mici, golaşi şi cu zăbale. 

— Ai numărat tu cuiburile? 

Copilul stătu o clipă la îndoială. 

— încă nu, bádita. 

— Vezi şi le numără. Ştii ce înțeles avem. Să nu gresesti. Şi încă ceva: să bagi de seamă sá nu ne 
trezim fără pui în cuiburi. Cât ce le cresc penele, zboară. De când ai văzut în cuiburi pui? 

— Va fi o săptămână. 

— Atunci grăbeşte-te cu număratul, că peste o săptămână vin şi eu să număr cuiburile. 

Vasilică începu iarăşi să numere în cap, fără însemnări. Parcă tot nu greşea aşa de tare ca şi cu 
adunările din caiet. Vreme de-o săptămână le mai numără în fiecare zi. Vezi bine, tot alte sume îi 
ieşeau, căci stejarii cu cuiburi erau multi, iar cuiburile şi mai multe. 

în ziua când se trezi cu Dumitru în poiană, le mai numărase de două ori şi-i ieşi tot alt număr. Pe 
care din două să i-l spună fratelui său? 

Dumitru păru că şi-a uitat de înțelesul lor. Porni singur printre stejari, se oprea lângă unul, se 
oprea lângă altul, se uita la găurile negre, vedea capetele puilor, iar mergea, iar se oprea. “Le 
numără!” îşi zise Vasilică şi inghetá de frică. El rămase în poiană şi de acolo îl urmărea pe fratele său. 
De frică îşi uită şi cele două sume ce-i ieşiră la numărătoarea de azi. Ce-i va spune? 

Dumitru se întoarse. 

— Mâine, cel mult poimâine, vor zbura puii, măi Vasilică. Trebuia să-mi spui mai devreme când 
au ieşit. Acum să vedem cât sunt de mari. Văd că î7 stejarul de aici, din mijlocul poienii, sunt cinci 
cuiburi, şi nu-s prea sus. Haida sá te ridic să-ţi bagi mâna în gaură să scoţi unul, să vedem cum stă cu 
penele. 

Vasilică rămase lemn. 

— Ce? Ti-e frică? Doar te ridic eu, şi pe urmă pui piciorul pe umerii mei, cu o mână te tii de 
creanga ceea care-i chiar lângă un cuib, cu cealaltă scoţi un pui. Tu ai mână mică şi încape uşor. 

Dar copilul nu se mişcă. 

— Nu vrei? Nu credeam că eşti aşa de fricos. 

— Nu mi-e frică, báditá. 

— D-apoi ce? 

— Mi-e frică să nu-l sugrum când îl voi prinde cu mâna şi-l voi trage din gaură. 

— S-apoi ce? 

Vasilică nu mai zise nimic. El văzuse de câte ori ce táráboi fac graurii când se apropia vreo tarcá 
sau vreo cioară de un cuib. Şi el le-a zburătăcit de câteva ori. Cum să se atingă de un pui? 


Pagina | 78 


Dumitru il privi ciudat. Ce era cu Vasilică? 

— Spune-mi dar câte cuiburi ai numărat, şi má voi urca eu în stejar. 

Copilul se zăpăci şi spuse, pe răpuşie, vreo trei numere, cum i-au venit în minte. 

— Nu ştii? 

— Nu ştiu, de bună seamă. La numárátoare mi-au ieşit tot alte numere. 

— Sunt şaizeci şi şapte de cuiburi, aruncă Dumitru vorba. Nu le numărase, dar înţelegea că 
Vasilică va lua de bună socoteala lui. 

Copilul puse capul în piept şi nu mai zise nimic. 

— Aşa că înţelegerea noastră nu mai rămâne în picioare. Şi eu chiar în seara asta ies cu puşca. 

— Si nu mă duci? 

— Cum să te duc, dacă n-ai numărat cuiburile? 

— Du-mă, zău, bădiţă! 

Dumitru tăcu o vreme, părând că se gândeşte. 

— Ştii ce, măi Vasilică? Te iau deseară cu mine, dacă îmi scoţi un pui din cuibul ce ţi-am arătat. 
Iată, facem o nouă învoială! 

Dar copilul nu voi. Vor veni graurii când va striga puiul şi-l vor vedea cu mâna în cuib! Nu! Nu se 
poate! Mai bine nu se duce cu Dumitru deseară, să-l vadă cum împuşcă iepurele. S-apoi nu putea să-l 
prindă rău, de grumaji, când să-l scoată din cuib şi să-l sugrume? Nu! Mănânce-şi Dumitru iepurele! 

Feciorul, când văzu că n-are ce face cu el, se căţără în stejarul bătrân, se prinse cu o mână de 
creanga ce-i arătase lui Vasilică, îşi vâri destul de greu mâna în scorburá şi scoase un pui. I-l arătă şi 
lui Vasilică: avea pene mari, era gata de zburat. 

Dumitru slobozi puiul în scorburá şi se pregătea de coborât, când sosiră graurii alarmati de 
tipetele puişorului. 

Vasilică, cu sufletul la gură până atunci, scoase un suspin de uşurare. Puiul nu pátise nimic. 

— Poate te-ai temut să nu te mănânce graurii cei mari, măi copile? 

Seara aceea Dumitru nu avu vreme să iasă cu pusca. Avu ceva de lucru. Dar în dimineața 
următoare, dis-de-dimineatá, se repezi între stejari, în mână cu un mic toporas şi cu o traistă după 
cap, şi începu sá se catere în stejarii cu cuiburi, cioplea intrarea găurii unde nu-i intra mâna, nu ştiu 
ce făcea cu puii, ce-i băga mereu în traistă, şi în vreme de un ceas avu traista pe jumătate; şi se opri 
din lucrul lui. 

Graurii făceau mare tărăboi, zburau în jurul cuiburilor ca ametiti şi erau tot mai multi. 

Când veni mai târziu cu vitele, Vasilică văzu zborul neo- goit pe la multe cuiburi, auzi ciripituri în 
scorburi, puii ieşeau pe marginea găurilor şi se lăsau în jos în zbor nehotărât. Văzu şi urme de tăieturi 
pe la marginea scorburilor. 

Ceva se-ntâmplase pe le cuiburi, de bună seamă! Dar ce? Nu putea şti. Dar ceva cu primejdie 
pentru grauri. Uite-i cât sunt de neliniştiţi! Toată ziua a fost supărat. Ce să fie? Tárci ori cioare nu se 
vedeau. O vulpe nu se putea urca aşa de sus. Dar chiar dacă s-ar fi urcat, nu i-ar fi intrat capul pe 
gaură. Poate să fi tras puii cu laba? La multe cuiburi ştiute de el cu pui, acum nu se mai arăta nici 
unul... 

Seara, mamá-sa puse pe masă o cratiţă mare, plină cu tocánitá de pui şi o mămăligă cât o rotilá de 
plug. Avură şi doi cosaşi în ziua aceea. Dumitru se uita cu coada ochiului la 
Vasilică. Mirosul tocánitei umplu odaia. Copilului îi plăcea lucru mare tocánita de pui cu mámáligutá 
caldă. 

începură să mănânce. 

— Măi, oameni buni, am tot auzit că tocana de grauri e minunată, dar până acum n-am mâncat, 
zise unul dintre cosaşi. 

— Ba eu am mai mâncat, vorbi celălalt. 

— Noi, de când a crescut Dumitru, mâncăm în tot anul o dată pe vremea asta. 

Vasilică mânca, asculta, dar nu înţelese până nu vorbi tatăl său de Dumitru. Atunci mâna în care 
ținea furculita, cu un gogoloş de mămăligă cu care înmuiase în cratiţă, îi intepeni între masă şi gură, 
îngălbeni şi-i veni să verse. Mamă- sa îl luă repede de la masă şi-l scoase în tindă. 

— Vezi ce pátesti dacă mănânci prea lacom? Hai şi bea un pahar de apă! 

Dar copilul se lăsă pe vine şi nu voi să mai scoată nici o vorbă. Cât ce-l părăsi mamă-sa, ieşi în 
curte, din curte în grădină, şezu pe-o piatră sub nucul cel mare şi izbucni într- un plâns cu sughițuri. 

Târziu îl află Dumitru, care-l căuta peste tot locul. 

— Las, Vasilică! Tot o să te duc eu să vezi cum impusc iepurele. 

Copilul se smuci mânios din mâna lui. 

— Nu! Nu mai viu cu dumneata. Adică de-aceea voiai dumneata să vezi cât sunt de mari puii! 

Şi începu să plângă cu hohote. 


78 


Pagina | 79 


— Taci, măi prostule! Tu nu stiai că graurii sunt buni de mâncare? Ce te miorlăi? Parcă tocană de 
pui de găină nu mănânci? 
— Dg’ nu-s pui de graur! Of! Săracii de ei! Şi iar se puse pe plâns. 


Nici mamă-sa nu l-a putut împăca! Şi toată noaptea a suspinat prin somn. 
NEPOATA LUI MOS MITRUT 


E în toiul secerişului. Satul tiuie a pustiu, ulițele goale aşteaptă zadarnic: nici copiii nu mai ies să 
se joace în praful lor, răscolindu-l şi pierzându-se în nouraşii ce se ridică deşi, grei, înecăcioşi, 
luminati de soare. Afară e un zăduf arzător, şi toată suflarea câtă a mai rămas în sat, s-a tras la 
umbră. E către amiază şi soarele e ca o bobotaie de argint. Câinii şi-au căutat umbră de dimineaţă şi 
nu s-ar mişca de acolo, chiar dacă ar trece o laie de corturari pe ulite. Găinile plouate, ca vai de capul 
lor, s-au scăldat o vreme în tárána de pe lângă gardurile cu streaşină, iar acum, cu penele burzuluite, 
stau pe-o dungă, cu un picior şi o aripă întinsă. 

Deşi se apropie amiaza, purceii lui mos Mitrut — flămânzii lumii — nu mişcă în coteciorul lor. 
Sunt cinci, şi stau întinşi pe-o lature, arătându-şi pielea roză de pe pântece cu fire rare de păr bălan, 
şi suflă des, cât parcă i-a fugărit cineva. 

De pe partea lui moş Mitrut ar putea să zacă aşa până seara: el nu se mai gândeşte să le dea de 
mâncare. De vreo câteva săptămâni, părea că nu se mai gândeşte la nimic. Nici să mănânce. 

El dormitează mereu într-un scaun cu spetează, scaun larg, de stejar, pe care îl făcuse încă moşul 
său, meşter bun pe vremea lui. Acum scaunul pare poleit, aşa-i sclipesc braţele. E bine încheiat şi 
acum nu i se mişcă picioarele, nu scártále. 

Mos Mitrut îşi aduce uneori aminte că în scaunul acela au sezut la bătrâneţe mari şi moşul său, şi 
tatăl său, şi că de acolo au fost ridicaţi şi întinşi pe lavitá, cu mâinile cruce pe piept. 

Acum i-a sosit rândul lui să dormiteze în scaunul acela. Şi dacă i-a sosit, ce este? Nimic. El nu 
putea vedea moartea decât ca un nimic, sau ca o adormire. Dar mai mult nu vedea nimic, nu se 
gândea la nimic din viitor. Se zbăteau prin mintea lui numai frânturi din viaţa trăită, ca nişte adieri 
uşoare care nu-l tulburau. 

Putea rămânea nemişcat ziua întreagă, dacă nu ar avea pază pe nepoatá-sa, Linuta, o copilá 
blondă ca o păpădie, iute şi pricepută la multe, deşi nu avea încă doisprezece ani. 

Mai bucuros s-ar fi dus şi ea să înveţe a secera, să adune mănunchiurile de spice secerate de către 
cei mari şi să le pună legăturile făcute de ea. Legături ştia face din anul trecut. 

în anul trecut, mos Mitrut putea rămânea încă singur acasă, în toiul lucrului la hotar. Nu era nici 
o primejdie să închidă ochii fără lumânare. Iarna trecută însă l-a dat gata, a ieşit în primăvară 
slăbănog şi nu s-a mai întremat, dimpotrivă, a tot scobáltit în puteri. 

Cine să rămână cu el acasă? Numai Linuta putea rămâne, căci ea era cea mai mică între surori. 

în întâiele zile copila a fost tot supărată, şi uneori parcă- 

i era greu să aibă grijă de bătrân, ceea ce mai înainte nu se întâmplase; îi plăcea de bunicul şi se 
străduia să-i afle din ochi orice dorință. Dar acum, rămasă singură cu el, parcă-i era aşa de pustiu, 
cum pustii îi păreau casa, curtea, grădina. Şi parcă tot pustiul acesta se desprindea din mos Mitrut, 
care motáia mereu în scaunul cu spetează. Pustiul izvora şi din gândul că toate copilele de anii ei erau 
acum la câmp, numai ea trebuia să păzească pe bătrân. 

Dar, cu vremea, sufletul ei se linişti şi se însenină, când băgă de seamă cât de neputincios 
ajunsese bunicul său. Oare cum era cu putinţă să se ridice cu atâta greutate din scaun şi ea să 
trebuiască să-i stea la îndemână nu cu o cârjă, ci cu două, să i le pună în mână până nu pornea din 
scaun? De ce i-or fi tremurând aşa de tare mâinile, încât vărsa jumătate lingura de zeamă când 
mânca? De ce nu mai putea înghiţi, numai mămăligă caldă, sau bucățele de pâine muiate în zeamă? 
Doamne sfinte, oare aşa ajung toţi oamenii când sunt tare bătrâni? 

Mamă-sa îi lăsa dimineaţa ciorba gata în oală, Li9uţa trebuia numai s-o încălzească la amiază. Si, 
văzând cum varsă lingura, se gândi să-i dea ea de mâncare, ca la copiii cei mici, dar o vreme nu 
îndrăzni: parcă şi-ar bate oarecum joc de el. Dar într-o zi, văzând că varsă mai tare din lingură, îşi 
luă inima în dinţi şi zise: 

— Bunicule, lag să-ţi dau eu cu lingura. 

Mos Mitrut nu înţelese şi nu zise nimic, iar copila îi luă lingura din mână şi, umplánd-o în blid, i-o 
apropie de gură. 

Bătrânul înţelese atunci şi o plesni peste lingură. 

— încă nu-s neputincios ca un copil mic. Pot să mănânc încă cu mâna mea! zise el supărat, cu un 
glas tremurător. 

Putea! Vedea Linuţa cum putea! Acum, supărat cum era, îi tremura mâna şi mai tare şi, când 
ajungea cu lingura la gură, sorbea numai aer. 

Linutei îi păru rău că indráznise şi supărase pe bătrân. Nu ştia cum să-l mai împace! 

— Bunicule, vrei să-ţi fac papară-jumări, din două ouă? Am două proaspete de azi. 


Pagina | 80 


— Ce spui? 

Nepoata repetă propunerea. 

— Ai două ouă. Si ce-i cu ele? Pune-le bine în cámara. 

— Vreau să-ţi fac o papară, bunicule. 

— Păi, da, că tu ştii face papară! 

— Ştiu! 

Linuta ştia că bunicului îi place papara cu mámaligutá caldă. Ştia face; într-o oală mică, ştia face 
şi mámaligutá. 

N-a încercat să facă singură, numai când a rămas de pază lui mos Mitrut, văzând că bunicul său 
nu poate înghiţi mămăliga rece. Dar acum, încercând de câteva ori, învățase şi-i făcea la fiecare 
amiază. 

Nu mai zise nimic, îl lăsă pe bătrân la masă, ieşi în tindă şi în curând se întoarse cu o crăticioară. 
Mos Mitruţ simți îndată mirosul nou şi ridică capul. 

— Ai ştiut tu să faci? 

— Stiut, moşule. Uite şi furculita şi mămăliga caldă. 

Cu furculita era mai uşor decât cu lingura. Bătrânul mâncă jumătate din papară. 

— Manánc-o toată, bunicule. 

— Mie mi-e destul. Asta-i a ta. 

Din ziua aceea Linuta-i făcea la amiază şi papará, când avea ouă, dar numai din câte unul. Ea nu 
voia să strice ouăle şi pentru ea. Avea ce mânca. 

După ce mânca mos Mitrut, Linuţa îi dădea cele două cârje şi-i ajuta să meargă iar la scaunul lui. 

— Acum mă duc să dau la purcei, bunicule. 

— Ce purcei? 

— La purceii noştri. 

Bătrânul o întreba de fiecare dată, aşa că Linuta înţelese şi nu se supăra că-i pune aceeaşi 
întrebare, în toată ziua. 

în odaie era răcoare bună. Linuţa astupa în fiecare dimineaţă ferestrele cu năframe negre, să nu 
bată soarele, să nu zboare musca. 

într-un colţ al lavitei, îi lăsase mamă-sa de la început o luminitá de ceară şi o cutie cu chibrituri. 

— Să grijeşti, Linutá dragă, să aprinzi luminita şi să i-o ţii la cap când vei vedea că suflă greu şi-i 
cade capul în piept. Să nu-şi iasă sufletul fără lumânare! 

Copila ce să ştie când va muri? Dar nici nu voia să se gândească la asta. De când se obişnuise să 
fie singură cu bunicul său, de când văzu că-i poate fi de folos, că-i poate face o mâncare ce-i place, nu 
mai trăia într-un pustiu şi-i trecea ziua iute. 

Uneori, se trezea că bunicul său îi pune întrebări ciudate, la care, de altfel, nici nu aştepta 
răspunsul, ci punea altele. 

— Oare a venit Joiana din ciurdă? Să vezi sá nu iasă vitelul din coteciorul lui până mă duc cu 
şusterul. 

Linuţa ştia că Joiana avusese vițel mic înainte cu doi ani, şi că acum nici nu mai era la ei, o 
vânduse tatăl-său. 

— Am tot zis să-i puneţi zgardă la grumaji lui Bălan. N-aţi ascultat, şi acum l-a sfâşiat lupul. 

Nepoata îşi aducea aminte că întâmplarea cu Bălan a fost înainte cu vreo patru ani. 

— Om de nimica Pavel ăla, v-am spus eu să nu vă faceți de lucru cu el. 

Linuta nu mai ştia de acel Pavel. 

— Păi şi popa ăsta ar putea sá nu mai bată târgurile în zile de duminică, ci să-şi vadă de biserică. 

Copila nu mai înţelegea ce vorbeşte bunicul său... 

De vreo câteva zile, moş Mitrut nu mai vorbea singur, nici nu mai mânca, făcea numai semne 
către cana cu apă, din când în când. 80 

— Linutá dragă, să grijesti de lumânare, îi zicea acum mamă-sa în toată dimineața când pleca la 
lucru. 

Nepoata lui mos Mitrut era tot mai întristată. Stătea pe lavitá, aproape de bătrân, lângă 
lumânare si o aprindea mai de multe ori peste zi si când bunicul său rásufla greu si horcăia. 

Acum iar ar fi dorit să fie la secere cu ceilalți. Nu mai avea nimic de lucru, numai sá dea de 
mâncare la purcei. Bătrânul nu mai voia decât apă. Linuta îi turna într-o ulcicá şi i-o ducea la gură. 
Bunicul său nu mai putea tine nimic în mână. Pleoapele-i erau mereu închise. Dar nu bea nici apă, ci 
mai mult îşi muia buzele. 

Linuta era cu gândul imprástiat, departe de aici. îşi aducea aminte de când era mică şi bunicul 
său o lua pe genunchi şi o huita. O lua şi în cârcă şi umbla cu ea prin odaie. O arunca mai până-n 
grindă şi o prindea uşor. 

— Uiu! Tuc-o moşul! 

Când crescuse, îi lua apărarea de câte ori o sfădea ma- mă-sa. 


Pagina | 81 


— Dă-i pace, tu femeie! Ce aştepţi mai mult de la un copil ca ea! 

Dacă era în casă, n-o lăsa niciodată s-o bată, că mamá-sa era o femeie iute din fire şi zgândărâtă 
mereu de cei cinci copil. 

“Săracul bunicul! Şi acum nici apă nu mai poate bea!” îşi zicea Linuta. 

Uneori îi părea că odaia s-a umplut cu un aer străin, cu o răceală care-ţi prinde inima. Da! Era 
iarăşi pustiul acela de la început, care se desprindea din bătrânul ce şedea în scaunul cu spetează, dar 
acum pustiul era mai mult, mai greu, şi pe copilă o furnicau uneori fiori de spaimă. 

Nu-i era frică de moartea bunicului, nu ştia ce-i moartea, dar pustiul acela rece intra în ea ca într- 
un adăpost, şi parcă nu mai putea ieşi. 

Se simţea străină în casa lor, care parcă nu mai era a lor, şi uneori se întreba pentru ce stă ea aici 
lângă bătrân... 

La un suspin mai adânc al lui moş Mitrut, Linuţa se trezi şi aprinse repede lumânărica de ceară. 
Dar şi de data asta în zadar. Pieptul bătrânului continua să se ridice şi să coboare. 

Uitându-se la faţa pierită a bunicului, Linuţa simţi deodată cum dă năvală din ea plânsul. încă nu 
plânsese până acum lângă bătrân. 

Seara, părinţii o aflará tot plângând pe lavitá, cu lumânarea de ceară în mână. Era pierită la faţă 
şi nu răspundea decât cu câte-o vorbă la întrebările părinţilor. 

Seara, când ei credeau că ea doarme, îl auzi pe tatăl său: 

— Mâine să rămâi şi tu acasă. E cam urâtă treabă să lăsăm o copilă ca ea lângă cineva care trage 
de moarte. Poate să intre în ea o spaimă pentru toată viaţa. 

— Dg’ bătrânul nu moare încă, măi bărbate. Tatăl tău a stat pe scaun nemâncat şi nebăut două 
săptămâni. Avem de lucru. Lag’ că nu moare! 

— Cât va mai trăi, cât nu, mâine să rămâi acasă. Şi să vină Linuta cu noi, să-i mai iasă din cap 
ce vede de-atâtea zile. Rău am făcut că am ascultat de tine. Să fi rămas cu bătrânul Anuta, că-i fată 
mare. 

— Si să fi secerat Linuta în locul ei? 

Omul făcu un semn cu mâna că nu mai are gust de vorbă şi ieşi din odaie. Mamă-sa se culcă în 
odaie cu bătrânul, unde dormea şi Linuţa. Ruptă de oboseală, căzu îndată într-un somn greu. Deşi se 
simţi vinovată că lasă pe copilă cu bătrânul. Dar nu putea rupe de la lucru pe fata cea mare. Cine să 
secere? 

Linuta nu putea adormi. Se bucura că va rămânea mâine şi mamă-sa acasă, nu va mai fi singură 
cu bătrânul, căci nu avea de gând sá se ducă la secere. Simtea că nu se mai putea depărta de bunicul 
său. Nu avu nici o bucurie când îl auzi pe tatăl său vorbind de mersul ei la câmp. 

De când îl îngrijea pe bătrânul se tesu între el şi ea o legătură deosebită de aceea ce-a fost mai 
înainte şi nu o mai putea rupe. îi era prea milă de el. Mai ştia că mamă-sa, cuprinsă mereu de treburi 
şi acasă, îşi va uita de bunicul şi când va face semn către vasele cu apă nu va fi cine să-i ducă apă în 
ulcică. De pe partea mamei sale el putea muri chiar fără lumânare. 

Şi nepoata lui moş Mitrut nu se va duce la secere. Ştiind-o pe mamá-sa acasă, nu va mai umplea-o 
pustiul şi spaima. Bunicul va pleca dintre ei şi era bine să nu-l părăsească, îşi zicea copila liniştită 
acum. 

Şi se cufundă în somn adânc. 


NICU 


Casa lui Nistor e ascunsă între pomi bătrâni în fundul unei hudite. De la ea încolo nu mai este nici 
o casă, încep fânețele satului. Cu poarta ei de nuiele vechi, măcinată de vremuri, cu spárturi prin care 
sar câinii — se închide uliţa asta strâmtă. 

Bine face că se ascunde între pomi casa lui Ion Riistor; nu ar avea ce arăta decât pereţii scofálciti 
înlăuntru, două ferestre cât palma, uşa de la tindă roasă parcă de câini pe dedesubt, cât pot intra nu 
numai găinile ouătoare, ci şi purceii, gata să răscolească cu râturile lor bălane peste tot. 

Casa e moştenire din moşi-strămoşi, bulgărită şi lipită din nou în răstimpuri şi în rate, după cum 
se desprindea vechea tencuială de lut. Văruitul proaspăt o lumina oleacă, dar umflăturile şi gropile 
din pereți nu se puteau astupa, peretele de grădele însuşi se cojise. 

în curte era şi o poiată lăsată pe-o latură, cu acoperişul strâmb, mai prăpădită încă decât casa. De 
multă vreme nu mai intrară boii în ea, ci numai câte două vácute şi vreo patru capre. 

Nistoreştii ăştia sărăciseră din neam în neam, pentru că avuseră cu toţii mulţi copii. Au tot 
împărţit moşia rămasă de la bătrâni, până n-au mai avut ce împărţi. 

Ion Nistor care stăpânea acum casa nu mai avea pământ decât o sirincutá de pe care scotea două 
care de porumb în foi. Nu-i ajungea nici până în postul Paştilor. Se împrumuta apoi pentru zile de 
lucru la vară. 


Pagina | 82 


Şi aici era tare lon Nistor; tot la doi ani ducea cu el un lucrător nou, îi mai ajungea un copil bun de 
muncă. 

Acum lucra cu cinci fecioraşi alăturea, iar acasă sub zece ani mai avea patru: tot băieţi şi ăştia. 
Nici o fată nu se ivi între atâţia. Şi, Doamne, ce lipsă ar mai fi avut nevasta lui Nistor, Măriuţa, de-o 
fată, să-i ajute în casă, la fiert, la spălat rufe, la grija de copiii mai mici. Dar nu se arăta nici o fată, 
parcă soarta tinuse tot cu bărbatul său, nu cu ea, şi tot lui îi aducea ajutoare. 

O căinau pe Máriuta şi vecinele, clátinánd din cap: 

— Doamne, tu vecină, să nu mai vină şi o fată! Atâta gloată de feciori şi nici un ajutor în casă 
pentru tine. 

O tot căinară fără nici un folos, până crescu mărişor Nicu, cel de-al şaselea fecioraş al lui Nistor — 
până trecuse de opt ani. 

De-atunci Máriuta nu se mai lăsă văicărită de vecine. 

— De-acum, nu-mi mai pasă. Am şi eu un ajutor în casă. 

— Ce ajutor, vecină? 

— îl am pe Nicu. 

— Păi tot un băiat şi el. 

— Nu l-aş schimba cu nici o fată din lume. Mă ajut cu el lucru mare. Da! Şi nu numai de-acum, de 
când e mărişor. 

Măriuţa spunea adevărul. Nicu abia împlini cinci ani şi începu să-i sară în ajutor mamei sale la 
multe treburi. A văzut cât era de necăjită, veşnic cu câte un copil mic în braţe sau în leagăn, plângaci 
mari pe care nici el nu-i mai putea auzi, dar încă mamă-sa! Cu cel mic în braţe mergea după apă la 
fântâna din uliţă, cu el în braţe făcea de mâncare, cu el în leagăn cosea sau torcea, legănându-l tare 
cu piciorul, să adoarmă mai iute, sau cel puţin să nu mai plângă. 

Nicu vedea necazul şi zdroaba mamei sale, şi de cum trecu de cinci ani, începu să-i sară în ajutor. 

— Las că-l legăn eu, mamă! 

— Leagănă-l, dar nu prea tare, să nu dai leagănul peste cap. 

Şi femeia se ridica ametitá de pe scăunelul cu trei picioare, şi-i lăsa leagănul lui Nicu. 

— Las că merg eu după apă, mamă! 

— Nu poţi scoate din fântână. 

— Ba pot! 

— Să nu încerci să slobozi cu cumpăna găleata în fântână, să te tragă şi pe tine. Aşteaptă până 
vine vreo femeie după apă. 

Vreun an Nicu n-a coborât singur cumpăna în fântână, dar mai târziu a încercat şi a văzut că nu-i 
aşa greu. 

— Ce să mă ştiu face? Nu mai avem nici gaz, nici sare şi plângacea ăsta nu mai tace, să pot merge 
cu el să cumpăr. 

— Mă duc eu, mamă! 

— Te duci tu! Cum să te duci, că nici nu ştii singur unde-i prăvălia. 

— Am fost o dată cu dumneata şi ştiu. 

— Dar nu ştii nici cumpăra. 

— Ba ştiu. lacá aşa zic: să faci bine să-mi dai sare de trei creitari şi gaz de cinci. 

Mamă-sa zâmbi luminată: aşa ceruse ea când îl luase mai întâi pe Nicu la prăvălie cu ea. Uite că 
nu uitase? Bun cap are! 

Nicu s-a dus întâia oară singur, a cumpărat bine, n-a pierdut nici un ban, şi de-atunci numai el 
mergea la prăvălie. 

— Nu mai avem lemne tăiate, se plângea mamă-sa. Ni- cule, ţine tu copilul în braţe, să mă duc să 
tai câteva. în leagăn plânge prea tare. 82 

Lui Nucu-i era frică să ţină pe cel mic în braţe; se temea să nu-l scape. 

— Las' mamă, că mă duc şi tai eu nişte lemne. 

— Da, să-ţi tai mâna ori piciorul. 

— Am mai tăiat şi când era tata la lemne. 

Lemnele lor, ca ale celor mai mulţi săteni, erau crengi, vârfuri, ce le rămâneau lor când făceau 
metri în pădure. Se tăiau uşor, şi Nicu veni în grabă cu braţul plin. 

Copilul, după ce mai crescu, era tot cu ochii după mamă- sa: cum i-ar putea ajuta? O vedea 
slăbită, ostenită de multe ori, trudită rău, o auzea suspinând, oftând, şi atunci i se strângea inima de 
supărare. 

El făcea asemănare între ea şi tatăl său cu fraţii mai mari care veneau de la lucru seara şi 
aşteptau nepăsători cina. 

Erau truditi şi ei, dar nu ca mamă-sa care, de vreun ceas, cu cel mic în braţe se învârtea în tindă, în 
jurul focului. 


Pagina | 83 


Cu cât creştea îi era tot mai milă de mamá-sa. Totdeauna avea unul mic în braţe sau în leagăn, el 
aşa a pomenit-o, şi când rămânea el să legene şi mamă-sa era pe-afară, se uita cu duşmănie la cel ce 
zbiera des şi repede ca un broscoi. L-ar fi dat bucuros peste cap, încai să aibă de ce plânge, dar gândul 
la mamă-sa îl oprea. 

Nicu începu de cu vreme să-i ajute mamei sale, era gata să sară oriunde putea face şi el ceva, aşa 
că mărişor acum, trecut de opt ani, mamă-sa se putea lăuda la toate vecinele. 

— Păi da! Aş fi voit să am şi o fată, dar dacă n-am ce sá fac? Mi l-a dat în schimb Dumnezeu pe 
Nicu. 

— Te-ajuti cu el, nu zic, dar tot nu ca şi cu o fată. 

— E mai bun decât o fată. Ştii tu, vecină, ce-i băiatul ăsta pentru mine? E mâna mea dreaptă! 

— E săritor, nu zic, îl văd şi eu. Dar tot nu-i ca o fată. La mâncare, la spălat haine, la tors, la cusut 
tot singură rămâi. 

Nicu parcă i-ar fi ghicit gândurile rele ale vecinei şi, după ce trecu de opt ani, mamă-sa se trezi 
într-o seară cu el cu furca în cingătoare şi torcând. 

Izbucni în râs. 

— Numai asta ar mai trebui, Nicule! Dă-o focului de furcă, nu-i pentru băieţi. 

Vorbind se apropie de copil, se uită la tortul de pe fus, — ajunsese rotofei fusul — şi zise mirată: 

— Păi, nici nu torci rău, Nicule! 

— De ce sá nu torc bine? Că nu-i cine ştie ce lucru mare. Dumneata nu prea ai vreme de tors, dar 
eu am destulă. 

Măriuţa lui Nistor n-a mai zis nimic, copilul a tors tot mai bine, până când ghemele lui nu se mai 
cunoşteau dintr- ale mamei sale. 

— Am spus eu că tu eşti mâna mea dreaptă, Nicule, şi n-am greşit, zicea Máriuta bucuroasă, 
numărând ghemele. Dar la vecine nu s-a lăudat niciodată cu isprava asta a lui Nicu. 

Era mâna ei dreaptă în multe lucruri şi sărea bucuros oriunde putea să-i fie de ajutor mamei sale. 
Era mereu atent, cu ochii după ea, şi ajunsese să-i cunoască toate dorinţele, numai din privirea 
ochilor ori dintr-un semn. 

Tatăl său şi fraţii mai mari se mirau văzându-l că se pricepe la atâtea lucruri, dar nu-i spuseră o 
dată o vorbă de laudă: ce făcea el era lucru pentru fete, nu pentru feciori. 

Dar mamă-sa le zicea adeseori: 

— După voi eu n-am nici un folos. Cine mi-e de folos e numai Nicu. El e mâna mea cea dreaptă, 
aşa să ştiţi! 

Lui Nicu îi părea bine când o auzea pe mamă-sa vorbind aşa şi se străduia să-i fie şi mai mult de 
ajutor. 

Mila şi dragostea asta față de ea, Máriuta nu o simţi, nici nu o văzu la nici unul din copiii săi, nici 
la cei peste zece ani, nici la cei sub zece ani. însuşi tatăl lor era de credinţă că asta-i rânduiala femeii 
în lume, să aibă mereu copii mici şi să facă treburile casei. Nu s-a gândit o singură dată ce mare 
greutate şi chin era pentru nevastă-sa spălatul atâtor rufe, după atâta liotă de om. Nici el, nici 
fecioraşii lui, cu care lucra la câmp, nu se gândeau ce viaţă întunecată duce femeia acasă. 

Numai în Nicu se trezise simţul milei şi al dragostei în măsura în care se arăta şi greul vieţii ei şi 
datoria lui de-a-i veni în ajutor... 

Şi într-o bună zi se apropie în tindă de ciubărul în care fură opărite hainele şi începu să le 
zolească. Mamă-sa era la o vecină, cu cel mic şi cu furca. leşise sá mai afle şi ea ce mai este în lumea 
asta. 

Nicu privise de multe ori cum spăla mamă-sa rufele. întâi le zolea în leşia din ciubăr, apoi le ducea 
la fântână şi le bătea cu maiul, şi pe urmă iar le spăla cu săpun în apă curată. 

El era la întâia lucrare, la zolitul în legie. Dar inggpurá să-l usture în grabă mâinile, tăiate de leşia 
tare. Totuşi nu se dădu bătut şi lucră mai departe. Greu lucru! Numai acum vedea el cât e de greu. 
“Săraca mama”, îşi zicea el, simțind o mare înduioşare. 

Când veni lelea Máriuta, dădu peste el la ciubár. E 

— Nu! Asta nu, odată cu capul, Nicule! Nu, dragă, nu! Lasă-le la păcate de haine. Asta-i lucru 
greu! 

Ea-l trase de lângă ciubăr, îl imbrátisa, îl sărută, şi deodată izbucni în plâns. 

— Săracul meu copil! suspină ea. Vrea sá mă ajute şi la spălat. Săracul meu copil! 

Şi plângea să nu mai isprăvească. Nicu o privea mirat. Pentru ce se întristase aşa de tare? Ce o 
doare, că parcă o durea ceva. 

— Ce te doare, mamă? o întrebă el într-un târziu, punándu- şi mâna arsă de leşie pe mâneca 
mamei sale. — Ce te doare? 

— Inima! Inima mă doare, Nicule. 

încetă din plâns şi începu să-l sărute pe Nicu cu patimă. 


Pagina | 84 


— Dragul meu! Mâna mea cea dreaptă! 


SERI SENINE 


Pe la începutul lui iulie se mistuiră către miazănoapte şi cei din urmă nouraşi albi, zdrentuiti, ce 
se mai zăreau în înaltul cerului, şi încremeni peste lume o seninătate s-o tai cu toporul. O vreme 
nopţile mai scuturară rouă, apoi secară şi ele. Un răstimp serile mai adiară boare adusă cine ştie de 
unde, pe urmă se puseră şi ele fierbinţi, ca de pe pustiuri de nisip. 

începuse secerişul şi oamenii soseau seara tot mai zdrobiţi acasă. Mulţi începură să se culce afară 
pe prispă, sau chiar în grădini, căutând pretutindeni răcoarea unde s-ar putea odihni mai bine. De 
altfel, în toate verile, în toiul căldurilor, dormeau mulţi afară. în vara asta însă poate satul jumătate 
căuta oleacă de răcoare prin grădini. 

De vreo doi ani, băiatul cel mic al lui Dumitru Linii, lonitá, se tot ruga de tatăl său să-l lase si pe 
el să doarmă afară, cu ceilalţi fraţi mai mari, când începeau căldurile dogoritoare. Tatăl său avea 
acelaşi răspuns: 

— Eşti încă prea mic. Las că vei avea tu vreme să dormi şi afară! 

Ioniţă nu dorea să doarmă afară pentru că l-ar fi omorât năduful de peste noapte din casă. El nu 
ştia dacă-i cald noaptea ori nu, pentru că de cum punea capul pe perină, până-l trezea mamă-sa, 
dimineaţa, dormea tun. Pentru altceva îl ruga mereu pe tatăl său, dar nu-i spunea nici lui. Ioniță 
înseta să vadă o dată cerul întreg înstelat, şi nu aşa, câteva stele, cum vedea pe fereastra de lângă 
patul lui, până nu-l copleşea somnul. El auzise pe tatăl său vorbind de “puzderia de stele”; ştia ce e 
puzderia, îşi închipuia oleacă cum ar fi “cerul puzderie de stele”, dar el voia să vadă cu ochii lui. 

Anul acesta fu mai norocos. Nu mai era nici o primejdie să răcească, chiar dacă ar dormi 
descoperit, după ce încetase să mai pice roua şi să adie oleacă de boare. 

Ioniță nu se sătură nici de jumătate la cină, în seara aceea, atât era de luat de gândul că va dormi 
la noapte afară. 

Fraţii mai mari nu fură prea bucuroşi că-l vor avea tovarăş, pentru că părinţii li-l deteră pe Ioniţă 
în grija lor. 

Cum să-l îngrijească? Ei, dacă adormeau odată, cum erau rupti de oboseala zilei, ce mai puteau şti 
de copil? Cum să aibă grija să tragă tolica pe el, când se va descoperi? 

Ioniţă nici nu se culcă afară cu gândul să doarmă, el voia să vadă cerul înstelat-puzderie, altceva 
nimic. 

Până la cină era tot prin curte, pe la portitá, cu alţi copii, nemaisáturándu-se de joc, şi în vremea 
asta văzu el câteva stele pe cer, ici şi colo, rare de tot, aruncate parcă din prăpastie. Era una mică, 
numai cât o scânteie, care se ţinea tot după lună tare aproape de ea. într-alte seri văzu mai multe şi 
mai dese, până ieşea luna, când se ascundeau toate din jurul ei. Luna o văzuse sub mai toate formele 
şi mai tare-i plăcea când era numai cât o secere de argint, şi când era plină şi străvezie, subţire s-o tai 
c-un fir de păr. 

Strigase şi el destul cu alţi copii pe la portite: 

— Luna, luna noua, 
Taie pita-n doua Si ne da şi noua. 
Şi-un pahar de vin Sa ne veselim. 

Dar stelele abia de-acum le va putea vedea bine. 

îşi întinse şi el ca şi fraţii lui, peste iarba rară, o pătură, se acoperi cu o tolicá uşoară. La cap avea 
o perină plină cu otavă proaspătă, căci mumă-sa nu-l lăsa să aducă perina din casă. Se întinse pe 
spate, în vreme ce fraţii săi se puserá pe- o latură. 

— Vezi şi adormi în grabă, măi Ioniță. Să nu-ţi fie frică dacă vom adormi noi mai întâi. Tot lângă 
tine suntem. 

— Nu mi-e frică, báditá Vasile! Doar suntem în grădina noastră. Dg’ eu vreau să văd stelele. 

— Poate vrei să le numeri? 

— Dumneata le-ai numărat? 

— N-am putut, c-am adormit. Vezi, poate le poţi număra tu, să ne spui şi nouă. 

Ioniță zâmbi în sinea lui: le va număra, dar nu-i va spune nimănui câte sunt. El ştia a număra 
până la o mie, şi chiar mai departe. Era în clasa a doua a şcolii din sat. Dar de ce să le spună şi lor 
câte sunt? Las' să le numere şi ei, să nu adoarmá aşa în grabă! 

Ioniţă se miră de la început de-un lucru: cât îşi înfipse privirile într-un rotocol al cerului, pe lângă 
stelele văzute la început, se iveau mereu altele, nevăzute mai înainte. Clipeau tot mai dese, tot mai 
máruntele, izvorând parcă dintr-un fund neguros. Păreau la o vreme aşa de multe, încât nu mai 
încăpeau una lângă alta. Unele se stingeau mereu şi iar se aprindeau, şi unde se vedeau ele cerul 


Pagina | 85 


părea că cerul se înfundă tot mai departe. 

Şi până încremenea privind într-un rotocol al cerului, în alt cerc, când îşi muta ochii acolo, vedea 
mirat că sunt cu mult mai dese stelele şi stelutele cele numai cât nişte tinte, decât fuseseră înainte 
când se uită în partea aceea de cer, iar când privi în toată libertatea bolta întreagă — la vreun ceas de 
când stătea întins pe spate — îşi zise înfiorat: 

— Da! e cerul puzderie de stele, cum zice tata! 

Nici poveste să-i vină somnul! Abia de acum va vedea el bine ce-i în cer! 

Liniştea grea căzuse peste toate şi îmbrăcase lumea ca un zăbranic nevăzut. Părea a cobori din 
văzduh, poate dintre stele, şi uneori îi tiuia lui lonitá în urechi. De la o vreme îi păru că o mână 
nevăzută a semănat în aer, până sus, o altă puzderie, care nu se vedea, ci se auzea. Trebuia să fie o 
ploaie de cântece mărunte de greieri venită de departe. 

Lângă el fraţii lui respirau adânc. Se auzea şi răsuflarea vitelor ce zăceau în curte. 

Ioniţă privea întins cerul. Văzu iar că stelele nu-s pe-o formă de mari, nici de strălucitoare. Unele 
erau ca cioplite în dungi din care improscau raze ascuţite, clipind mereu; altele erau mici, cât nişte 
degetare de argint, care nu trimiteau raze; altele parcă erau numai puncte de negură, care se vedeau 
pe-o clipă şi iar se ascundeau. lonitá urmări mai multă vreme 
o stea mai mărişoară, ce bătea în roşu, apoi pe alta care lumina verde, pe altele care parcă s-au 
adunat la sfat, în câte-un mic şi frumos pâlc, iar altele se înşiraseră în linii şi figuri... 

Da! Ce vede el acum cu uimire trăbă să fie Carul mare, pe care i l-a arătat de câteva ori tatăl său 
pe cer, dar pe care el atunci nu l-a putut descoperi între celelalte stele. Da! El trăbă să fie. Uite cele 
patru roţi, uite ruda strâmbă cu cele trei stele! Stele mari şi luminoase, roţile mai ales trei, şi destul 
de departe una de alta. 

Seamănă cu un car cu ruda strâmbă, dar cu un car gol, nu cu unul la care sunt ínjugati boi. 

Dar acolo, sus de tot, în adâncul cel mai depărtat, pâl- cuşorul acela de ţinte de argint să fie Cloşca 
cu puii? Şi pe aceea i-a arătat-o într-o seară tatăl său, dar el atunci nu a putut-o descoperi. Ea trăbă 
să fie, numaicât şi Cloşca nu-i mai mare decât puişorii ei. 

Multă vreme s-a uitat Ioniță, întins în fundul bolţii, la brâul lat de negură chindisit cu steluțe si 
cu ţinte, şi care de la un loc se desface în două ramuri; un drum care taie bolta în două, şi despre care 
ştia de la tatăl său că e Calea laptelui. Lui Ioniță i-a plăcut de mic cerul înstelat, şi tatăl său, când a 
văzut că-i place, i-a spus unele lucruri despre stele. De ceea ce s-a mirat mai mult atunci lonitá, a fost 
de unde ştia tatăl său cum le cheamă. Dar acum nu se mai mira. El se lămuri de mult: d'apoi de unde 
ştim noi cum cheamă soarele, luna, luceafărul? Ştim şi gata! 

Ceea ce văzuse când privise mai îndelungat în acelaşi cerc de stele — cum răsăreau tot altele şi se 
îndeseau — descoperi acum pretutindenea, în Calea laptelui, oriunde-şi arunca şi-şi ţinea mai mult 
ochii într-un loc: adevărate roiuri de albine de argint, fumurii unele, ca şi când nici nu ar avea fiinţă. 

Somnul nu se apropia de el. Fusese aşa de însetat să vadă cerul noaptea, cerul întreg, cerul 
puzderie de stele, cum zicea tatăl său, încât nu se mai sătura să-l privească. 

De la o vreme simţi că s-a răcorit puţin aerul, părea că s-a subtiat. Acoperit cu tolica, nu-i era 
răcoare: se descoperi până la brâu şi respiră adânc! Uşor se simţea! Abia acum îşi dădu seama ce 
năduf a fost în aer mai înainte. Oare în toate nopţile a fost aşa? Şi în casă, unde a dormit până acum, 
tot aşa cloceală a fost? De aceea ieşeau cu toţii să doarmă afară? El n-a ştiut, n-a simţit nimic. Cum să 
ştie dacă adormea butuc, cât ce punea capul pe perină! 

Ioniţă cerceta mereu bolta cerului suflată de puzderie de stele. De câte ori privea într-o parte, îi 
părea că n-a mai văzut-o până acum. Era mereu nouă, parcă tot cu alte stele. 

Să le numere? 

Un zâmbet larg i se risipi pe față! Ce prostie să creadă că poate număra stelele! Asta a înţeles-o 
îndată ce s-a întins pe spate şi a văzut cerul înstelatâăeasupra lui. Să ştii număra nu până la o mie, ci 
fără sfârşit, şi tot nu ai putea să afli câte stele-s pe cer. Şi cum să le numeri, când pe fiecare clipă 
unele răsar, altele se ascund? Dreptate avea bunică-sa când zicea: “Cine poate spune câtă-i frunză în 
codru, cât nisip în mare şi câte stele-s pe cer? Numai prostul se poate lăuda că ştie!” 

Prostul, da! 

Dar frate-său încă nu-i prost, dacă i-a cerut să-i spună şi lui dacă le numără? 

— Nu-i prost bádita, a glumit, de bună seamă! îşi zise tot el. 

De atâta vreme întins pe spate, parcă intepenise, deşi-i părea că el nu mai este în trupul acesta 
mic şi teapán, de sub tolicá, ci se imprástiase în văzduh. 

Deodată tresări speriat: cocoşul lor cucurigá de undeva, tare aproape. Apoi, după el, altul si altul, 
din toate părţile satului, împânzindu-se în văzduh, un glas mai subţire, altul mai gros, altele cu 
răsunet în guse: şi, ţinându-se după cei mari, cocoşei din primăvara asta trámbitau si ei subțire şi 
scurt, ca şi cu nişte jucării, încât lui lonitá îi veni să râdă. 


Pagina | 86 


Ştia el că la miezul nopţii şi în zori cântă cocoşii, dar nu ştia ce vesteau acum: dimineaţa sau 
miezul nopţii? 

El nu-şi mai putea da seama, se simţea oleacă zăpăcit, apoi în scurtă vreme începu să caşte şi 
adormi buştean. 

Când se trezi dimineaţa târziu, fraţii lui nu mai erau de mult aici. 

Se duse în casă, flămând ca un lup. 

— Vezi şi te spală întâi, îi spuse mamă-sa când îl văzu că dă năvală la blidul cu lapte şi cu 
mămăligă de pe masă. 

— Ei, acum te-ai săturat de stele? 

Ioniţă nu răspunse, dădu repede cu oleacă de apă pe la ochi şi se apucă de treabă la masă. Toti 
ceilalți mâncaseră de mult. 
Nu ţi-a fost frig afară? 
Nu. Ce frig? 
Da” către ziuă s-a răcorit puţin. 
Nu ştiu, dar am fost acoperit cu tolica. La noapte iar mă culc afară. 
Nu ţi-a fost destul? Te vei culca în casă, unde ţi-e locul. 

După cină, Ioniță se puse pe plâns şi nu se linişti până ce nu-i vorbi tatălui său. 

— Lasă-l să se culce afară, tu muiere, nu-ţi mai bate capul cu el. Din Ioniţă ăsta si aşa pácurar 
vom face şi păcurarii dorm tot sub cer. Lasă-l să se obişnuiască de pe acum. 

Şi cât a ţinut secetea, Ioniţă s-a culcat tot afară, minunán- du-se mereu de cerul bătucit cu 
puzderie de stele. Dar acum nu mai auzea cântatul cocoşilor, nici de miezul nopţii, nici de dimineaţă, 
adormea curând, alăturea de fraţii săi. 


BOURELUL 


De nici o vietate nu se miră Sandu ca de bourel, cum îi spuneau în satul lui la melc. Minunate 
erau toate gângăniile de prin iarbă, din grădina lor, de la puzderia furnicilor din muşuroaiele răscolite 
cu un bát, până la cosaşii verzi, care zboară zbârnâind de la picioarele lui, fac un arc în cer si iar se 
lasă în iarbă. Frumusicá era şi gáza lunguiatá, cu aripi tari, tivite cu alb, cu două fire de cornite 
subţiri ca ata, care, dacă o luai în mână, făcea: “Seceris-seceris”. Oamenii spuneau că vesteşte 
apropierea secerişului. îi plăcea cum o târăia gros pe nas, ca popa lor în altar, bondarul rotund şi 
greu, îmbrăcat în catifea neagră, cu nişte puncte galbene pe la urechi. Fluturii ca fluturii, nu pune 
mare preţ pe ei. Parcă se împiedică mereu în aer cu aripile mari şi moi, şi zboară fără nici o 
rânduială. Dar gâzele cele mărunte de prin iarbă, cu aripi vârtoase, poleite în atâtea culori, unele care 
se luptă să treacă un fir de iarbă, îi iau mereu ochii lui Sandu. 

Vorbă să fie! îi plac lui şi gândacii verzi de pe floarea albă a bozilor, şi cei blonzi din april, şi cei 
mai cafenii şi mai mari din mai, care umplu serile aerul, cu zborul lor ce se încurcă şi se descurcă 
mereu, şi chiar rădaşca, gândacul cel mai mare, aproape cât o păsărică, cu coarne lungi, dinţate, în 
care poate rupe un gătej uscat, dar care se rătăceşte rar prin sat, ci se ţine prin stejarii pădurilor. 

Tot ce se mişcă şi-i viu 11 place lui Sandu. Adică nu chiar toate vietátile. Râmele ce se târâie pe 
pământul moale, după ploaie, nu-i plac, şi trece pe lângă ele ca şi când nu le-ar vedea, dar le vede şi-i 
scârbă; de şerpi i-i frică, dar nu prea are unde-i vedea, iar pe broastele cele holbate nu le poate suferi, 
prea seamănă la cap cu femeile bătrâne. 

El se uită, priveşte cu bágare de seamă tot ce vede viu, şi, de la o vreme, nu se mai mirá asa de 
tare, ca atunci când le-a văzut întâia oară. începe să le cunoască. 

De bourel însă nu se mai poate mira destul, oricât de adeseori l-ar vedea. Pentru Sandu, bourelul e 
ciudátenia lumii. Unde mai poate fi o asemenea vietâfe? 

Primăvara prin buruienile uscate din grădina lor, găseşte multe scoici de bourel, dar sunt goale. 
Le adună şi le dá frátiorilor mai mici, să se joace cu ele. Soră-sa, Máriuta, pe cele mai mici le înşiră 
într-o aţă, găurindu-le cu acul, şi le pune, în loc de mărgele, la grumaji. Câte o scoică se sfarmă la 
împunsul cu acul, în care are arnici roşu, dar nu-i nici o pagubă, îi aduce el altele, sunt destule prin 
iarba uscată de lângă gardul grădinii. 

El le ridică mereu, uşoare ca o coajă de ou, şi tot adună, poate tot va afla vreuna cu bourelul 
înăuntru. Dar caută zadarnic: toate sună a gol. Unde vor fi bourenii din ele? Dacá-i casa lor, pentru ce 
au părăsit-o? Şi ei unde sunt acum? Unde au iernat? 

Mai târziu, când creşte iarba şi buruienile năpădesc grase şi înalte pe lângă garduri, iată că vede 
unele scoici mişcându- se. Se pune buburuz şi se uită cu băgare de seamă: e bourel de bună seamă! 
latá-i cornitele! Iată-i trupul moale, chiar ieşit bine din găoace. Se târăşte încet, parcă mai mult stă 
pe loc si pipăie mereu înainte cu cornitele care au la capăt un sâmbure mic, negru, ca o picătură, ca 
gămălia unui ac. Dacă încerci să-l atingi cât de uşor, c-un firicel de iarbă, cornitele 


Pagina | 87 


i se sug repede, şi trupul se trage în găoace. Acum îl poţi lua în mână, nu mai mişcă nimic, nu se mai 
vede nimic. Găoacea e grea şi rece. 

Dacă-l pui în iarbă şi o vreme nu te mai atingi de el, iar îşi scoate întâi cornitele, tot pipăie şi le 
lungeşte mereu, şi apoi iese şi o parte din trupul sur, moale şi cleios, şi începe a se târî, lăsând în 
urma lui o potecutá alburie. 

îşi duce casa în spate, scoica alb-vinetie. Sandu nu poate şti cât mai este în găoace din trupul 
bourelului. A încercat el de mai multe ori să-l scoată, să vadă cât e de lung, dar melcul s-a tras cu 
putere mare în scoică, lunecându-i printre degete. Ce rece era şi cum s-a umplut pe degete de mâzgă! 
Dac-a văzut aşa, n-a mai încercat. Mai bine să se uite cum îşi scoate cornitele şi cum se târâie iar. 

N-are ochi, nu are glas, nu ştii ce mănâncă, n-are picioare şi, totuşi, e şi el o vietate. N-are nici un 
oscior în trupul lui, numai căsulia-i tare. Oare cum şi-o face? Ori intră în vreuna goală? Dar pe cele 
goale nu ei le-au făcut? 

Ce-i mai place lui Sandu, la melc, sunt cornitele. Tare seamănă cu cele ascuțite ale unei viteluse 
de-a lor. Şi cum simt de iute orice atingere. Parcă ele călăuzesc pe bourei în drumul lui. 

Şi iată şi ciudátenia cea mai mare: un pui de bourel, numai cât un nod, şi el cu o părere de căsulie 
în spinare şi cu nişte cornite, minunátia lumii! Mai sunt şi astea cornite? Ceva mai gingaş n-a văzut 
Sandu de cándu-i el. Si pipăie şi ele, şi simt, căci la orice atingere de-un firicel de iarbă se trag repede. 

Cine a mai văzut asemenea ispravă? îţi vine să râzi, dar te cuprinde şi o jale când vezi că un 
neputincios ca el a şi pornit singur în lume. Puişorii de găină îi apără şi-i hrăneşte cloşca săptămâni 
de-a rândul; cei de rândunică, din cuibul de sub streaşina casei lor, stau frumos cu capetele pe 
marginea cuibului şi deschid toţi ciocurile, când aud de departe încă ciripitul mamei lor. Rândunica, 
într-o clipă lasă hrana ce-o aduce, încă din zbor, în ciocul tivit cu galben al unui pui. S-a uitat el bine 
Sandu: deşi toţi puii tin ciocurile deschise, pasărea cu coada-n foarfecă nu greşeşte niciodată: nu dă de 
două ori dup-olaltă la acelaşi golaş. 

Aşa se îngrijesc vietuitoarele de puii lor. 

Dar de puiul de melc nu poartă nimeni de grijă, şi, aşa de mic şi neputincios, e lăsat de capul lui în 
lume. Ce rânduială va mai fi şi asta? Sandu nu crede că e o bună rânduială. 

Tot urmăreşte mişcarea înceată a nodului viu — cu căsuţă cu tot nu-i mai mare ca un nasture mic 
— şi îi vin în minte nişte vorbe auzite de la copii mai mari: 


— Bour, bour, bourel, 
Scoate coarne de vitel Si te du la Dunare 
Si bea apa turbure. 


Altii íncep asa: 
— Bourel, bourel Scoate coarne de vitel. 


Sandu le ştie într-amândouă formele. Dar nu ştie ce-i, nici bour, nici Dunăre. înţelege atât că 
bourelul la cornite seamănă cu vitelusa lor şi că, dacă îl mână sá bea apă din Dunăre, asta trăbă să fie 
o apă. Dar unde o fi, pârâu ori vale, cum să meargă bourelul pân-acolo? Şi apoi, bea el apă? Cu ce să 
bea? N-a văzut să aibă gură! 

„„Fiind aşa, cum să nu se minuneze Sandu de melc mai mult decât de toate vietuitoarele ce le 
cunoaşte? 

El încă n-a văzut nici arici, nici broască ţestoasă. Pe la ei nu s-au pomenit broaste țestoase, arici 
erau, dar rar se arătau, şi numai seara târziu, când el dormea. 

Lau spus copiii mari care umblaseră la şcoală ce sunt aceste vieţuitoare, că dascălul li le-a arătat 
şi în chip, şi că îşi duc şi ele casa în spate. Broasca ţestoasă are crescută în spate o scoică tare osoasă, 
ariciul o piele groasă, în care sunt implántati sute de ghimpi ascuţiţi ca spinii, şi că la primejdie se 
adună şi una şi altul sub adăpostul din spate, încât hu se mai vede nimic din trupul lor. Dar cele două 
vieţuitoare au şi picioare, şi gură, şi ochi, ba broasca ţestoasă are şi coadă. 

Sandu a încercat să-şi închipuie vietátile din carte, de care îi vorbiseră copiii, dar nu putea face 
nici o asemenea cu bourelul: bietul de el era şi mic, şi fără picioare, şi fără ochi şi gură. Apoi avea 
cornite, iar acele nu aveau. 

Rămânea cu ceasurile să se uite la bourei. Văzu că-s de toate mărimile, de la puii aceia plăpânzi 
până la melcii mari, cu trupul sur, învărgat parcă, şi cu grumaz vânjos, care-i aducea aminte de 
grumazul taurului din ciurda de vaci, când venea seara de la păscut, tot boncăluind şi sucind capul 
vânăt, cu coarnele tepise. 

Hei! De unde să ştie Sandu că pe vremuri, prin munţii şi pădurile bătrâne de pe la ei, trăia un bou 
sălbatic, căruia bătrânii îi ziceau b o u r, că şi copiii de român din vremurile acelea au trebuit sá 
cunoască fiara din codru, să vadă cum are coarnele, pentru a asemăna cornitele bourelului cu coarnele 
ascuţite şi tepise ale bourului! 


Pagina | 88 


Iată, poate va învăţa la şcoală că azi numele de bour n-a mai rămas în limbă decât în versurile 
acestea de joc copilăresc: 


Bour, bour, bourel, 
Scoate coarne de vitel. 


Ba, dacă-i vorba de stiinta lui Sandu, a rămas şi într-o colindă pe care o ştie şi el, şi care zice: 


Colo jos, la mândru loc, 

Este-un strat de busuioc Cu cărarea prin mijloc, 

Da' cárarea cine-o face? 

Da” o fiară impungace, 

Un bour Cu părul sur, 

Cu copite potcovite, 

Cu coarnele-ntr-aurite. 

Da” în coarne Ce vezi, Doamne? 

Galben leagan de matasa Pentru Sora cea frumoasa. 


El la colindat punea totdeauna în leagăn pe soră-sa cu numele Sora. Dar alţi colindátori, alți copii 
care ştiau colinda, puneau alt nume, pe al unei surori, pe mamă sau chiar pe bunica, dacă voia 
colindătorul să se pună bine cu bătrâna, să-i umple buzunarele cu nuci şi cu mere... 

Sandu se miră el de multe câte le vede la ei în grădină. Se miră mult şi de nişte furnici, cărora le 
cresc aripi şi zboară, şi de săculeţii albi ce se împrăştie când scormoneste în unele muşuroaie. Se 
reped ca pipăruşii furnicile la sacii de trei ori mai mari si mai grei decât ele... prind cu gura şi aleargă 
cu ei. 

Dar cele care au aripi se-ntelege că pot şi zbura! Când le vor fi crescut? Asta nu-i treaba lui să ştie. 
Vorba e că au! Dar cele care duc sáculetii au gură cu care te şi muşcă, şi se opintesc din picioruse la 
povară. 

Dar bietul bourel? Ce vietate va mai fi şi el: fără picioare, fără gură, fără ochi, fără glas. Numai 
cornitele-s de el! 

Si toate vietuitoarele pot fugi din culcusul lor, cánd e primejdie, numai bourelul nu se poate 


despárti de culcusul lui. 
REFERINTE CRITICE 


E o mică schiţă, scrisă cu mai multă îngrijire de limbă şi de stil, de cum obişnuieşte acest minunat povestitor, şi în 
care se revelă cu o putere din ce în ce mai mare o întunecată şi adâncă imaginaţie. Intr- însa, Agârbiceanu ne povesteşte 
ultimele clipe ale unei biete babe — baba Mâia — care boleşte singură într-o căsuţă de la o margine de sat şi moare 
încercând zadarnic să pună mâna pe luminita (noi am zice: lumánárica), pe care i-o pusese alături, împreună cu 
chibriturile, fiica ei, Salvina, când plecase după muncă la oameni. Mult timp plouase şi, neavând de lucru, Salvina, fată 
bătrână, trebuise să rămână cu ea în casă, fără nici de unele. Greu apăsa asupra bătrânei vremea rea, mai cu seamă că 
simţea cât se săturase fiica ei de această bolire; dar iată vine vremea cea bună, afară se vede soarele, Salvina pleacă 
lăsându-i lapte de băut si “luminita”, iar baba îşi simte sufletul cuprins de-o bucurie, de-o nădejde, de-un dor de viață, ce 
parcă are să i se împlinească; bea lapte, se simte întremată, colindă cu mintea ulițele satului, vorbeşte cu cutare şi cu 
cutare despre viaţa din sat, din care o smulsese boala — o simte iar în juru-i — e o fericire nespusă pentru ea, că mai 
poate atinge măcar cu gândul realitatea: drumul, casele, oamenii, cerul, soarele... Dar în mijlocul acestei neaşteptate 
vieţi, moartea venise pe neaşteptate; şi zadarnic întinde acum mâna după lumânărică: bătrâna se rostogoleşte din pat şi 
moare, în odáita mică, întunecoasă şi părăsită, în care, cu o clipă mai înainte, pătrunsese parcă toată bucuria vieţii, cu 
nesfârşitele ei speranţe şi doruri. Această analiză sufletească, atât de originală şi atât de simplă, nu-şi poate găsi 
perechea decât în scrierile lui Tolstoi, neîntrecutul descriitor al ultimelor momente ale vieţii. 

Mihail DRAGOMIRESCU, “Luminiţa” de I. Agârbiceanu, în “Convorbiri literare”, III, nr. 1, 25 ianuarie 1909. 

Peste întreaga opera a lui Agârbiceanu se ridica... doua din povestirile sale: Luminiţa şi Fefeleaga. 

In Luminiţa asistam la clipele din urma ale babei Mâia, uitata de vreme şi de moarte, uscata, gârbovită; de teama 
iadului n-are alta dorinţa decât sa poata aprinde luminita sf: 38, înainte de a muri; începând sa se stinga din picioare si 
fara sa fie bolnava, i se paru ca devine tot mai uşoara, ca se urca parca în vazduh ca pe o aripa; întinzând atunci mâna 
grabita spre luminita de ceara, baba rasturna ulcica, aşa ca muri fara ultima-i mângâiere. 

In Fefeleaga e schitata viața unei femei nenorocite, ce-si agoniseste bucata ei de pâine muncind cu Bator, un cal tot 
atât de batrân şi de nenorocit ca şi dânsa. A muncit astfel din greu pâna ce şi-a îngropat barbatul şi cei patru copii, rând 
pe rând; nemaiavând apoi pentru cine munci, Fefeleaga şi-a luat calul de capastru şi s-a dus cu el la târg, ca sa-l vánda. 
Cu banii primiți, s-a întors în sat sa împodobeasca sicriul celei din urma copile moarte. Prin duioşie, prin fineţea 
observaţiei, prin intuiţie psihologica, amândoua schițele sunt strajele înaintate ale literaturii lui Agârbiceanu. 

E. LOVINESCU, Literatura Ardealului. Cu prilejul povestitorului 

I. Agârbiceanu, în “Convorbiri literare”, XLIV, nr. 7, septembrie 

1910. 


Tratánd aceste conflicte tragice şi dezvaluind ranile grele lasate de razboi, Agârbiceanu s-a aşezat ca observator în 
centrul epocii noastre. Povestirile sale te captiveaza, te tulbura, te inalta, te întaresc sufleteşte. Durerile morale ale 
altora, autorul le simte ca pe ale sale, le-ntelege adânc şi le reda cu sinceritate. Ai crede ca dintr-un respect religios 


Pagina | 89 


pentru suferinţele — vazute, nu nascocite — ale semenilor sai, Agârbiceanu se fereşte de orice meşteşugire, ca de o 
profanare... Eroii sai au inimi viteze (clasa sanatoasa!...): ranile cele mai grele sfârşesc prin a se cicatriza. In sufletele 
întregi, suferinţele morale au putere elementara, dar şi forțele regeneratoare nu se lasa mai prejos... 

Il numesc diletant pe Agârbiceanu, fiidca operele sale nu sunt scrise cu maxima încordare a minţii şi a sufletului, ci 
în ceasurile pe care i le-au lasat libere alte ocupatiuni şi preocupari... 

Daca durerile de dupa razboi ale Ardealului — pe care în mod firesc atât de bine îl cunoaşte — el le-ar studia 
oarecum stiintificeste, strângând material, dacă apoi, izolându-se pe vreun an de zile, ar organiza acest material în 
cadrul unui roman şi ar scrie acest roman chibzuind, meditând, frământându-se şi şlefuind fiecare rând, atunci ar crea o 
operă de scriitor de vocaţie, o operă care ar rămâne vie pentru generaţiile următoare. 

Dar şi aşa cum este, opera sa stă, în literatura noastră actuală, pe planul întâi; iar prin sinceritatea simţirii sale şi 


prin noblețea sa morală, Agârbiceanu întrece pe toţi ceilalţi scriitori de astăzi. 
H. SANIELEVICI, Citind pe Agârbiceanu, în “Adevărul literar şi 
artistic”, VI, nr. 234, 31 mai 1925. 


Inceput după canonul “caracterului”, la timpul prezent, stilul devine neglijent, prin alternările cu imperfectul: “In 
toată duminica dup- amiază trebuia să meargă la popa să citească gazetele, îşi scotea o pereche de ochelari şi-i tot tocmea 
o bună bucată de vreme, apoi ochii lui se încruntau; în fruntea îngustă de două degete se ridica, în mijloc deasupra 
nasului, o îndoitură groasă, şi el citea în sine, tuşind şi făcând din când în când hm”; “Lunea de dimineaţă mergea la 
diacul bisericii...”; “Martea şi miercurea, Hudri porneşte cu juratii şi cu perceptorul prin sat. la şi el subsuoară un 
protocol, se face că citeşte din el la fiecare poartă, înseamnă ceva într-o cărticică şi dă sfaturi juratilor”; “Hudri umblă în 
aceste două zile, fără să mănânce decât seara. Mai bea câte-un păhărel de spirt, când trec pe la vreo crâşmă, şi-i îmbie pe 
toţi crâşmarii cu cáte-un păhărel. Atunci se simte Hudri aşa de bine — văzându-se socotit ca şi oamenii cu slujbă 
domnească — încât nu se mai gândeşte la mâncare toată ziua. Umblă aşa lihod de foame, şi caută să afle toate certele şi 
pârele ce sunt între săteni, culege ştiri în zilele acestea de martea şi miercurea ca să poată avea de lucru joia. 

Căci joia se judecă pârele la primăria comunală. Şi în ziua aceasta, în fiecare săptămână, Hudri e de faţă acolo în 
toate ştirile ce şi le-a câştigat pentru fiecare caz. Stă deoparte, încordat, şi de câte ori îi trăbă primarului ceva dovadă, 
Hudri e gata cu ea. Aici aduce servicii mari, şi primarul, din când în când, îl îmbie cu câte o ţigară, iar oamenii îl 
blastămă în gândul lor, şi se miră de unde ştie toate”; “Vinerea e ziua lui Hudri. Atunci e în slujbă. S-au înțeles de la 
comună — sunt vreo trei ani — sa-l incredintaze pe el cu amarul de dare ce traba sa plateasca vreo trei care tiganesti, 
care aveau şi ceva avere şi nici nu se mai ţineau, în gândul lor, de neamul lui Faraon.”; “Sâmbata Hudri merge totdeauna 
la oraş. E târg de saptamâna şi el niciodata nu poate lipsi, deşi nu târguieşte nimica. Da-i place sa se poarte gatit printre 
oameni, sa-i deie strainii binete, crezându-se vreun diac de la biserica. li place lui sa-şi poarte nasul sus, printre 
mulțimea aceea de oameni. 

Un strain, care l-ar cunoaşte mai aşa în fuga, ar crede ca-i un smintit în toata forma. Dar nu-i. Toate patimile omeneşti 
le are: clevetitor, mánios, pizmaret, cu nasu-n vânt şi mai presus de toate leneş.” Bogata şi plina de nuanţe, arta 
portretului lui Agârbiceanu se desa- vârşeşte stilistic prin chiar numele personajelor: Bologoaie, Fefeleaga, Vârvoara, 
baba Mâia, Dan Jitarul, lon Bodii, Culita, Gruia, Anghelus, Melentea, Ghiutu, Telegut, Praginel, Hudri. Sugestia lor 
muzicala face parte din tehnica plasticizarii, pe aceeaşi linie de baza a viziunii epice. Ion NEGOITESCU, Valori stilistice 
în nuvelele lui Agârbiceanu, în “Viaţa româneasca”, nr. 4, aprilie 1957. 


Ion Agârbiceanu este scriitorul care, alaturi de Sadoveanu, a oferit cu generozitate — timp de peste o jumatate de 
secol — o bogata şi substantiala literatura mai multor generaţii de cititori. Aceasta literatura — în ceea ce are ea mai 
revelator — vine parca din înseşi izvorul inepuizabil al spiritului popular, are ceva din aureola acelui epos anonim în 
care traiesc, sintetizate, trasaturile esenţiale, specifice omului din popor, experienţa lui de viaţa. 

Povestitor prin excelența, Agârbiceanu e un maestru al genului scurt şi tocmai aceasta parte a operei sale îl defineşte 
cel mai adecvat şi ne obliga sa-l recunoaştem ca pe un mare poet al vieților umile, al durerilor inábusite, al unei lumi ce-a 
trait în buna masura într-un fel de imparatie a întunericului, ca sa folosim expresia lui Dobroliubov. Aici, în povestire, 
Agârbiceanu — cu toate ca e atât de legat de anumite împrejurari locale şi de o anumita epoca — are multe afinitati cu 
scriitori ruşi, ca Gogol, Tolstoi, Cehov, Gorki, a caror concepţie şi viziune de adânca umanitate şi poezie l-au impresionat 
în mod hotarâtor. Scriitorul ardelean cunoaşte şi el, ca şi ceilalți mari povestitori, secretul naraţiunii, acea arta subtila şi 
durabila a evocarii concentrate, a sintezei dintre epic şi liric, în care materialul de viaţă se ordonează în modul cel mai 
firesc în vederea unei maxime eficiente artistice. Ştie sá înfățgşeze, cu elemente puţine, viaţa şi destinele omeneşti cu 
acel farmec aparte pe care îl posedă numai personalitatea scriitorului profund umanist. Şi un astfel de scriitor este 
Agârbiceanu. La el emoția estetică nu poate fi despărțită de atitudinea etică, de compasiune şi simpatie, de încrederea în 
valorile rezistente ale sufletului omenesc. Povestirile sale 
— după cum se ştie — evocă sau zugrăvesc întâmplări şi oameni dintr- o epocă revolută, oameni de condiţie umilă de 
obicei, suferind toate nedreptátile şi constrângerile unui regim nedrept, obligați adeseori să crească diform şi să trăiască 
într-un cumplit primitivism. Agârbiceanu a avut pentru astfel de personaje obidite o privire sigură şi intelegátoare, de o 
rară căldură poetică, lipsită însă de idilism; aici atinge culmile artei sale, dăruind literaturii noastre o serie de tablouri 
realiste de o adâncă frumuseţe, care prin specificul lor, prin culoarea şi accentul lor, întregesc peisajul poetic naţional. 

Iată două povestiri, una despre o femeie sărmană (Fefeleaga), cealaltă despre un cal bătrân şi orb (Cerşitorul). Câtă 
nobleţe şi umanitate cuprinde fiecare din ele! Despre Fefeleaga s-au rostit multe aprecieri elogioase şi e socotită pe bună 
dreptate o capodoperă a prozei noastre scurte. Ea face parte dintre bucăţile pe care le citeşti şi le recitesti, cu uimirea de 
a găsi în acel univers restrâns al eroinei atâtea lucruri nebănuite, cu înțelesurile şi amara lor frumuseţe. Privirea 
noastră, formată la şcoala cinematografului şi deprinsă cu observarea mai atentă a amănuntelor semnificative, a 
detaliilor discrete, dar grăitoare, vede în Fefeleaga, un film de o tragică măreție, adecvat şi celor mai moderne exigente, 
prin sobrietatea mijloacelor utilizate, prin atmosfera lui pătrunzătoare. Aceasta e numai una din sugestiile pe care ţi le 


Pagina | 90 


propune astázi povestirea amintitá. Pentru un cineast, aci se aflá un filon ce meritá a fi exploatat, putánd duce la 
rezultate din cele mai fericite. 

Cersitorul, povestea calului bătrân si orb, părăsit de stăpân să-şi caute singur hrana, e la fel de tristă, pentru că 
soarta acestui animal se confundă, de fapt, cu soarta multor oameni pe care Agârbiceanu i-a descris în alte povestiri, 
arătându-i în aceeaşi stare jalnică, inumană, la periferia vieţii şi a societăţii. E un poem al durerilor mute, neluate în 
seamă, cum puţine s-au scris la noi. Aş spune, ca încheiere, că trăbă să luăm mai mult aminte la aceste frumuseți care 
trec pe lângă noi şi nu le observam, la posibilitatile şi învaţatura ce se ascund în numeroasele povestiri ale maestrului. E 
o lume care nu a ramas numai un document de epoca; ea traieşte în filele scriitorului sarbatorit şi ne solicita dragostea şi 
fantezia. 

Victor FELEA, Citindu-l pe Agârbiceanu, în “Steaua”, XIII, nr. 9, septembrie 1962. 


Exista ... numeroase aspecte în povestirile lui Agârbiceanu care arata ca el ştie sa utilizeze cuvântul în vederea 
obţinerii unor efecte artistice. Eroul din povestirea Dragoste veche revine la aceeaşi idee, pe care o exprima într-o 
formulare aproape invariabila şi care ilustreaza imposibilitatea de a evita ratarea. Alteori, ca în povestirea Popa Vasile, 
Agârbiceanu arunca lumina, doar prin câteva frânturi de fraza, asupra unui teritoriu vast al suferinței omeneşti. 

Oralitatea este, fara îndoiala, una din trasaturile caracteristice ale stilului lui Agârbiceanu, cum este şi a lui Slavici, 
predecesorul sau. Oralitatea apare în primele scrieri cautata, uneori, chiar cu insistența. Pornea, când proceda aşa, de la 
ideea ca scria “frumos”, pe câta vreme, prin excesul de oralitate, nu facea decât sa încetineasca istorisirea întâmplarilor. 
Locutiunile populare îi sunt la îndemâna şi, cum lumea evocata este cea de peste munţi, cuvintele cu circulaţie locala se 
întâlnesc frecvent. Particularitatile de grai local nu par, însa, sa fie in opera sa mai numeroase decât în cea a lui 
Sadoveanu şi chiar Gala Galaction. Nu aceasta este însa problema principala. Agârbiceanu face, comparativ cu alți 
scriitori, o prea mare risipa de cuvinte. Ea se explica prin nere- venirea asupra manuscriselor, prin nesupunerea lor la 
reelaborari. Şi tocmai acestea fac gloria marilor artişti ai cuvântului. 

Dimitrie VATAMANIUC, Povestirile, în lon Agârbiceanu, Bucureşti, Editura Albatros, seria “Micromonografii”, 

1970, p. 84. 


Povestirea lui Agârbiceanu cucereşte adeziunea noastra, reînnoita şi inepuizabila ca satisfacţii estetice, deoarece 
constituie un univers uman divers şi convingator prin dramatismul fiecarei vieţi în parte, şi pentru ca, aidoma povestirii 
de totdeauna, ne invita la reflectia despre valorile ireductibile ale fiinţei. Femei muncite de necazuri, din aceeaşi lume cu 
Fefeleaga (Vârvoara, Copilul Chivei), oameni înfrânți şi loviți de viaţă, ajunşi la capătul rezistenţei lor fizice (Fişpanul, 
Săracul Toni), sunt în acelaşi timp portrete definitive. Scriitorul este un portretist şi a învăţat arta lui din creaţia 
marilor realişti ai secolului al XIX-lea. Unele au dimensiuni de simbol sau reclamă un strâns paralelism cu limbajul 
plastic. Bunica aduce aminte de procedeele picturii flamande, de tonurile ei întunecate şi exacte, de sobrietatea ei, în 
general. In schimb Bunica Iova ne duce cu gândul spre pasta mai luminoasă si mai fluidă a picturii veacului trecut. 

Agârbiceanu e adesea cehovian, asociindu-ne o literatură a provinciei (Maupassant, bunăoară). O inevitabilă 
apropiere se impune când e vorba de povestirea inspirată din mediul micilor slujbaşi. Pictura acestui mediu reține 
automatismul sufletesc şi epuizarea, vidul interior sau anchilozarea, paralizarea şi atrofierea sentimentelor generoase 
proprii omului. O anume democratizare sufletească e însoţită de reacţii dezarticulate de fantoşe, de unde nota depresivă 
prezentă şi la Cehov. (Bolnavii, Dragoste veche, întârziatul, O zi rea). 

Se pot explica unele geneze, deoarece câteva povestiri prevestesc (tematic sau prin structuri pregătitoare) unele 
opere mai ample de mai târziu. Arhanghelii nu e străin de povestiri cu întâmplări triste (Duhul băilor, Costinaş), sau de 
altele prefigurând datele conflictului: consecinţele imbogátirii. Vâlva băilor şi, mai ales, Lada (cu tot caracterul ei vizibil 
didacticist) pregătesc motivele din roman. 

Şi în aceeaşi direcţie a observaţiilor de mai sus, un număr compact de povestiri pregătesc nervul satiric şi liniile 
caricaturale dedicate stigmatizării acide a micii şi marii burghezii româneşti din Transilvania. In tradiţia unui 
Caragiale, scriitorul ardelean (bun cunoscător şi al literaturii ruse din secolul trecut) dezvăluie neputinta micii burghezii 
de a reuşi în viaţă, deşi voinţa de parvenire îi decide acţiunile (Milionul). Sau condamnă ipocrizia burgheză, filistinismul 
ei moral (Morala publică, Un candidat, Distanţa în societate etc.). 

Cele mai multe din aceste povestiri de tip satiric au valoarea unui exercițiu pentru romanele sale, dintre care Sectarii 
este un moment interesant în aria romanului satiric (operând cu modalităţile pamfletului). Ion VLAD, Treptele povestirii 

[II]. Miraculoasele însuşiri ale povestirii: I. Agârbiceanu, în Descoperirea operei, Cluj, Editura Dacia, 1970, p. 140—141. 


90